John Fowles — Magicianul

ianull 


A) 
FOWLES 
Magic 


John Fowles 


VMAGICIANUL 


Traducere de 
Livia DEAC şi Mariana CHIŢORAN 


Editura UNIVERS 
Bucureşti, 1992 


JOHN FOWLES THE MAGUS 
This revised edition first published 
by Jonathan Cape Ltd., London, 1977 
© 1966 by John Fowles 


Coperta de DAN STANCIU 


Editura UNIVERS vă propune seria „JOHN FOWLES” 
din care vor apărea în continuare: 

TURNUL DE ABANOS 

COLECŢIONARUL 

IUBITA LOCOTENENTULUI FRANCEZ 

VIERMELE 

MANTISA 

DANIEL MARTIN 


CUVÂNT ÎNAINTE 


DEŞI VERSIUNEA DE FAŢĂ NU ESTE, TEMATIC sau 
structural, o versiune nouă, specială a cărții, ea este 
totuşi mai mult decât o ediție revizuită. Un număr de 
scene au fost în mare parte rescrise şi câteva au fost 
adăugate. Am făcut acest pas neobişnuit mai ales 
datorită faptului - dacă scrisorile pot fi considerate un 
test - că această carte a suscitat cel mai mare interes în 
comparație cu tot ce am mai scris. De mult m-am învățat 
cu faptul că scrierile care m-ati satisfăcut cel mai puțin 
(motivat fiind de primii mei critici) continuă să 
mulțumească majoritatea cititorilor mei. 

Romanul a apărut în 1965, după alte două, şi este 
primul, dar nu în virtutea datei de publicare. Am încercat 
să-l scriu la începutul anilor '50, pe parcurs, atât starea 
mea, cât şi naraţiunea trecând prin multe transformări. 
În forma originală era vorba de un element evident 
supranatural - o încercare de a reedita nuvela lui Henry 
James The Turn of the Screw. Nu aveam o idee coerentă 
nici cu privire la mersul vieţii şi nici la cel al cărții. Eul 
meu obiectiv nu credea în acel moment că voi deveni un 
scriitor care va publica, celălalt eu, subiectiv, nu putea 
abandona efortul stângaci dar laborios de a produce o 
poveste şi tot ce-mi amintesc este că permanent 
aruncam pasaje la coş, fiind incapabil să descriu ceea ce 
doream. Atât tehnica, cât şi acea forță bizară a 
imaginaţiei care mi se pare un fel de handicap al 
memoriei fată de realitate şi existentă - împiedicând 
evocarea faptului non-existent - mă făceau nefericit, mă 
țintuiau în loc. Şi totuşi, atunci când succesul romanului 
The Collector, în 1963, mi-a dat incredere în literatura 
mea, a venit şi rândul acestui roman permanent torturat 
şi handicapat de a-şi impune drepturile înaintea altora pe 
care le încercasem în anii '50..., dintre care, măcar două 
erau, presupun, mai realizate şi m-ar fi făcut chiar mai 
bine cunoscut, cel puțin în propria mea tară. 


În 1964, am reluat lucrul şi am colaționat şi rescris 
toate variantele deja scrise. The Magus a rămas cartea 
unui novice şi, pe lângă narațiune, contine notația 
explorării unui pământ necunoscut, o explorare adesea 
pornită pe căi greşite sau eronat concepute. Cititorul cu 
experiență nu poate crede că forma finală publicată 
poate păstra caracterul dezordonat al scrierii produse cu 
naivitatea instinctului. Cele mai mari lovituri pe care 
criticii mi le-au dat au fost când au decis că această 
carte reprezintă o gimnastică deliberată a fanteziei, un 
joc cerebral. Aceasta înseamnă că eroarea cărții consta 
în faptul că ascundea nesfârşitul şuvoi al scrierii sale. 

Pe lângă evidenta influentă a lui Jung, ale cărui teorii 
mă interesau profund în acea vreme, au mai existat trei 
romane care au contribuit la scrierea acestuia. Modelul 
de care am fost conştient pe de-a-ntregul a fost Le Grand 
Meaulnes a/ lui Alain Fournier, motiv care m-a făcut să 
renunt pe parcursul reviziei la un număr de referințe 
prea directe. Paralela s-ar putea să nu fie foarte evidentă 
celui obişnuit să analizeze la nivel literal, dar The Magus 
ar fi fost o carte esențial diferită dacă nu ar fi existat 
antecedentul francez. Forța romanului Le Grand 
Meaulnes (pentru câțiva dintre noi în orice caz) de a 
produce o experiență, alta decât cea literară, era exact 
ceea ce doream să adaug eu narațiunii mele. Un alt 
defect al romanului meu, şi pe care nu-l pot remedia, 
provine din faptul că nu am fost capabil să văd că 
această dorință e tipică pentru adolescență. Cel puțin 
adolescența protagonistului lui Alain Fournier este 
deschisă şi specifică. 

A doua influentă ar putea fi surprinzătoare, dar a 
provenit de la o carte care a obsedat imaginația 
copilăriei mele, Bevis de Richard Jefferies. Cred că 
romancierii încep să se formeze încă din copilărie, chiar 
dacă nu-şi dau seama. Bevis, ca şi Le Grand Meaulnes, 
proiectează o lume diferită de cea existentă sau de cea 
căreia copilul crescut într-o familie de mici burghezi 


marginali trebuia să i se integreze. Mă refer la această 
carte ca la una care mi-a imprimat un model profund, o 
stare din cele care nu se şterg chiar dacă am depăşit de 
mult şi evident acest tip de carte. 

A treia carte care se află la originea cărții mele, fără 
ca eu s-o fi recunoscut ca atare la vremea respectivă, o 
pot adăuga acum datorită perspicacității unei studente 
de la Universitatea din Reading care mi-a trimis, la câțiva 
ani după publicare, o scrisoare în care evidenția 
numeroasele asemănări cu romanul lui Dickens Great 
Expectations. Ceea ce studenta nu ştia era faptul că 
acesta este singurul roman al lui Dickens pentru care am 
manifestat o admiraţie şi o dragoste absolută (un roman 
pentru care îi iert atâtea alte lucruri ce îmi displac în 
opera lui), că, în perioada când incepusem să scriu 
romanul meu, predam, cu mare plăcere, un curs despre 
el, prezentându-l ca pe o carte exemplară şi că mult timp 
am cochetat cu ideea de a introduce un personaj feminin 
în locul lui Conchis. Nu am renunțat total la această idee 
deoarece există ceva din Miss Havisham în figura 
doamnei de Seitas. Un scurt pasaj introdus în ediția de 
față reprezintă un omagiu la această influentă din 
umbră. 

Trebuie să mă mai refer pe scurt la două schimbări 
mai de esență. In două scene, dezlănțuirea pasiunii este 
mai puternică, îndreptând astfel o lipsă anterioară de 
curaj. Cealaltă schimbare este în finalul cărții. Nici în 
prima versiune nu intenționasem să închei în mod 
misterios, aşa cum unii cititori au avut senzația. Cred că 
ei nu au acordat îndeajuns de multă atenţie celor două 
versuri din Pervigilium Veneris de la sfârşit. Recunosc 
faptul că ar fi trebuit să declar propria mea soluție pentru 
sfârşit într-un chip mai puțin ambiguu... de data aceasta 
o fac. 

Niciun scriitor nu recunoaşte cu plăcere care au fost 
cele mai intime influente de ordin biografic din opera sa 
şi care rareori sunt legate de evenimente, de activități 


exterioare. Eu nu fac excepție. Insula mea, Phraxos 
(insula „îngrădită”) a fost de fapt insula Spetsai unde am 
predat în 1951 şi 1952 la un internat particular, diferit în 
acei ani de cel din carte. Dacă l-aş fi descris fidel, aş fi 
scris un roman umoristic. 

Binecunoscutul milionar grec care a cumpărat o parte 
a insulei Spetsai nu are nicio legătură cu cel din romanul 
meu; domnul Niarchos a venit mult mai târziu în locul 
respectiv. Nici proprietarul de atunci al vilei Bourani, al 
cărei aspect exterior şi amplasament le-am adaptat, nu 
este modelul personajului meu, deşi înțeleg că aceasta 
este pe cale de a se transforma într-o altă legendă a 
insulei. L-am întâlnit pe domnul respectiv, prieten al 
bătrânului domn Venizelos, numai de două ori şi foarte 
scurt. Casa lui, pe aceea mi-o amintesc foarte bine. 

Este, cred, imposibil astăzi să-ți imaginezi Spetsai 
aşa cum l-am descris imediat după război - vorbesc din 
auzite deoarece nu m-am întors niciodată în locurile 
acelea. Viaţa acolo era extrem de solitară, deşi erau 
permanent doi profesori englezi în şcoală, nu cea din 
carte. Faptul că actualul meu vechi prieten, Denys 
Sharrocks, a venit în şcoală a fost un noroc pentru mine. 
Era un om extraordinar de citit, un foarte bun cunoscător 
al grecilor. El m-a dus prima dată la vilă. Cu puțin timp 
înainte de aceasta, hotărâse să pună capăt propriilor 
ambiții creatoare. Bourani, declara cu amărăciune, era 
locul unde scrisese ultima poezie din viaţa lui în cursul 
unei vizite anterioare. Asta o fost scânteia care mi-a 
aprins imaginația: vila stranie, izolată, peisajul minunat 
din jur, iluzia pe care prietenul meu şi-o reprimase, iar în 
plus, atunci când ne-am apropiat prima dată de casă, de 
pe creastă am auzit o melodie stranie pentru un peisaj 
clasic - nu chiar augustul clavecin Pleyel din cartea mea, 
dar ceva care amintea fără nicio legătură de o capelă 
galeză. Vreau să cred că orga se află tot acolo. Şi ea a 
avut un rol. 


Era o raritate să apară străini pe insulă, chiar şi greci. 
Mi-amintesc de un băiat care a dat buzna într-o zi la 
Denys şi la mine ca să ne anunţe sosirea cu vaporul de la 
Atena a încă unui englez şi cum am plecat, ca Dr. 
Livingstone în dublu exemplar, să salutăm această 
apariție de excepție pe insula pustie. Altă dată, ne-am 
grăbit să ne prezentăm omagiile lui Katsimbalis, Colosul 
din Maroussi al lui Henry Miller. Grecia avea în vremea 
respectivă un aspect de mare sat. 

Dincolo de colţul ei locuit, insula Spetsai era bântuită 
de fantome cu mult mai frumoase decât cele create de 
mine. În pădurile de pini, liniştea era mai tulburătoare 
decât ceea ce mi-a fost dat să trăiesc în alte locuri, ca o 
pagină veşnic albă, aşteptând ca cineva să aştearnă o 
notă muzicală sau un cuvânt. Acele locuri mi-au dat cea 
mai specială senzație de ieşire din timp şi de inceput de 
mit. Simţeam ca nicăieri într-alt loc faptul că ceva s-ar 
putea întâmpla, plutea în aer imanenta întâmplării. 
Genius loci semăna cu cele mai rafinate poezii ale lui 
Mallarmé despre zborul nevăzut, despre cuvintele 
învinse în fata inexprimabilului. Mi-este greu să spun cât 
de importantă a fost această experiență pentru mine ca 
scriitor. Aceasta m-a marcat mai profund decât amintirile 
sociale şi fizice ale acestui loc. Ştiam atunci că mă aflam 
într-o alienare permanentă faţă de societatea burgheză, 
dar soarta unui romancier este să trăiască alienări chiar 
şi mai profunde. 

Privită din afară, experiența a fost deprimantă, aşa 
cum au descoperit şi foarte mulți alți tineri viitori scriitori 
sau pictori care s-au dus în Grecia în căutare de 
inspirație. Noi poreclisem starea de plictis şi de acreală 
Aegean Blues. Trebuie să fii un artist total ca să fii în 
stare să produci o lucrare bună în cel mai pur, cel mai 
echilibrat peisaj de pe această planetă şi în special când 
ştii că singurul locuitor care i se poate concepe ca 
potrivit a existat cândva demult. Grecia insulară este 


domeniul lui Circe, aici artistul călător nu trebuie să 
Zăbovească mult dacă ţine la sine. 

Nu aş putea mărturisi nicio altă relație dintre romanul 
meu şi şederea pe insula Spetsai. Evenimentele s-au 
legat de fapt după ce m-am întors în Anglia. Scăpasem 
de Circe, dar consecințele au fost puternice. Nu-mi 
dădusem atunci seama cât de importantă este 
experiența plecării pentru un romancier. O experiență 
fertilă pentru creație, în ciuda durerii pe care o 
pricinuieşte individului. Sentimentul unui lucru absent, 
irecuperabil, al unei ocazii ratate m-a făcut să îmbin 
dilemele unei situații personale întâmplate în Anglia cu 
amintirea insulei şi cu starea de solitudine, un paradis 
pierdut pe măsură ce trecea timpul, acel domaine sans 
nom al lui Alain Fournier. Încetul cu încetul, protagonistul 
romanului meu devenea dacă nu un modern Everyman, 
reprezentant al omului, cel puțin un reprezentant al 
clasei sociale din care făceam parte, al propriului meu 
mediu. Şi numele pe care i l-am dat are o explicaţie 
personală. Când eram copil, spuneam Urfe pentru Earth 
(însemnând pământ), numele astfel inventat precedând 
cu mult legătura convenabilă cu Honoré d'Urfe şi 
L'Astree. 


Cele de mai sus, mă vor absolvi, sper, de a spune ce 
“înseamnă” povestea romanului. Romanele, chiar cele 
concepute şi controlate cu mai multă luciditate decât 
acesta, nu sunt ca jocurile de cuvinte, unde fiecare 
problemă are un singur răspuns - o concepție de care 
încerc cu disperare să-mi dezbar studenții („Dragă 
domnule Fowles, vă rog să-mi explicaţi adevărata 
semnificație din...”). Dacă romanul de fată are într- 
adevăr o semnificație, aceea se află în reacţia fiecărui 
cititor şi, din câte ştiu eu, nu există reacţie „corectă” sau 
„incorectă. 

Aş dori să mai adaug că atunci când am revizuit 
textul nu am ținut seama de numeroasele critici 


justificate care  menţționau excesul, complicatiile 
exagerate, artificialitatea şi de multe alte reproşuri 
venite din partea unor recenzori gravi şi maturi la prima 
aparitie a cărții. Acum cunosc generatia căreia i se 
adresează şi faptul că în esență trebuie să rămână un 
roman al adolescenței scris de un adolescent întârziat. 
Ceea ce vreau să argumentez este că toți artiştii trebuie 
să fie liberi să-şi determine existenţa. Toti ceilalți, pe 
măsură ce se maturizează, pot să se lepede de trecut, să 
şi-l înmormânteze. Noi nu avem voie pentru că trebuie să 
rămânem puțin copii până la sfârşitul vieţii noastre, să 
păstrăm inocenta copilăriei întru maturitate creatoare. 
Găsim într-unul din cele mai relevante romane moderne 
despre romancieri, ultimul roman scris de Thomas Hardy 
- The Well Beloved, acest permanent reproş al artistului 
„copt”, aflat la maturitate, împotriva eului său mai tânăr, 
de care se vede dominat. Tirania eului tânăr poate fi 
suprimată, aşa cum a făcut Thomas Hardy, dar prețul 
este pierderea talentului de a scrie roman; Romanul de 
fată a fost (la vremea respectivă inconştient) o 
recunoaştere a acceptării supremației eului tânăr. 

Dacă a existat un model esențial dincolo de ghiveciul 
de păreri existențiale (mai mult de sorginte irlandeză 
decât grecească), acela apărea în titlul inițial, pe care 
uneori il regret, The Godgame. Aveam intenția ca eroul 
meu Conchis să joace mai multe roluri, măşti ale 
diverselor imagini pe care oamenii şi le fac despre 
divinitate, de la una supranaturală până la cea ştiinţifică 
(eliberată de canon), adică o serie de reprezentări ale 
iluziilor oamenilor despre ceva care de fapt nu există, 
cunoaşterea absolută şi puterea absolută. Distrugerea 
unor astfel de iluzii mi se pare un scop eminamente 
umanist; şi mi-aş dori să existe câțiva super-Conchis care 
să-i treacă pe arabi şi israelieni, pe catolicii şi protestanții 
din Ulster prin aceeaşi moară euristică, aşa cum i s-a 
întâmplat lui Nicholas. 


Nu apăr hotărârea pe care Conchis a luat-o în fata 
plutonului de execuție, apăr însă existenta dilemei. 
Divinitatea şi libertatea sunt concepte perfect opuse. 
Oamenii cred în zeii lor inventati pentru a nu crede în 
conceptul opus. Acum sunt la o vârstă care-mi permite 
să-i înțeleg. Rămân totuşi la principiul general, în sensul 
în care apare în povestirea mea: adevărata libertate se 
află undeva la mijloc, nu există separat într-unul sau în 
celălalt şi, de aceea, libertatea nu este absolută. Orice fel 
de libertate, cât de relativă ar fi, are capacitate de 
ficțiune; a mea însă, astăzi încă, preferă cealaltă ipoteză. 

JOHN FOWLES, 1976 


I 


Un débauché de profession est rarement un homme 
pitoyable. 
DE SADE, Les infortunes de la Vertu 


1 


M-AM NĂSCUT ÎN 1927, UNICUL FIU AL UNOR 
părinți din clasa de mijloc, amândoi englezi, născuți la 
rândul lor, în umbra grotesc alungită a oribilei pitice 
regina Victoria, umbră de care, istoric vorbind, nu am 
scăpat niciodată. M-au trimis la o şcoală de stat; mi-am 
irosit doi ani în armată; am studiat la Oxford unde am 
început să descopăr faptul că nu eram persoana care 
doream să fiu. 

Cu mult Înainte aflasem că nu aveam nici părinții, nici 
strămoşii de care aveam nevoie. Tata, având vârsta 
potrivită la momentul potrivit şi mai puţin în virtutea 
vreunui talent, era comandant de brigadă, mama era 
prototipul celei care-şi dorea să fie nevastă de general- 
maior. Nu-l contrazicea niciodată şi se comporta ca şi 
cum el ar fi auzit-o din camera de alături, chiar şi atunci 
când erau la o distanţă de mii de kilometri. Pe el l-am 
întâlnit destul de rar în perioada războiului. Lungile sale 
absenţe mă făceau să construiesc imagini mai mult sau 
mai puţin imaculate pe care el reuşea să le demoleze în 
primele două zile de permisie. 

Ca toţi cei care nu se dedică profesiunii, se lega de 
tot ce-l înconjura şi de fleacurile cotidiene. Bunul simţ 
intelectual era înlocuit la el cu o panoplie prețioasă de 
cuvinte- cheie ca: Disciplină, Tradiţie, Responsabilitate. 
Dacă îndrăzneam vreodată - ceea ce se întâmpla rar - să- 
| contrazic, el riposta cu unul din aceste cuvinte magice 
şi mă zdrobea aşa cum, fără îndoială, le închidea gura 


subalternilor săi. Dacă refuzai să cazi la pământ ca să 
mori, îşi pierdea cumpătul sau firea. Firea lui era ca a 
unui câine furios, oricând gata să-l servească. 

După o tradiţie foarte dragă familiei mele, strămoşii 
mei au venit din Franţa după revocarea Edictului din 
Nantes, fiind nobili hughenoți, rude îndepărtate ale lui 
Honore d'Urfe, autorul unui best-seller al secolului 
şaptesprezece, L'Astrâe. Sigur că dacă eliminăm legătura 
la fel de incertă cu Tom Durfey, prietenul lui Carol al Il- 
lea, un scriitoraş, niciunul dintre strămoşii mei nu a 
manifestat niciun fel de înclinații artistice. S-au succedat 
generaţii după generaţii de preoţi, ofiţeri, navigatori, 
boiernaşi, toţi la fel de lipsiţi de distincţie, dar cartofori 
ghinionişti prin excelenţă. Bunicul a avut patru fii dintre 
care doi au murit în timpul Primului Război Mondial, al 
treilea a găsit o modalitate de prost-gust pentru a-şi plăti 
păcatele atavice (datoriile de la joc) dispărând undeva, în 
America. Tata, cel mai mic dintre băieţi, cu dreptul de 
prim născut, nu l-a mai pomenit niciodată şi nu am nicio 
idee dacă mai trăieşte sau dacă de cealaltă parte a 
oceanului nu am cumva veri, pe care nu i-am cunoscut 
niciodată. 

In perioada ultimilor ani de şcoală, mi-am dat seama 
că partea proastă la părinţii mei era faptul că aveau un 
dispreţ absolut pentru genul de viaţă pe care 
intenţionam să-l duc. Eram „bun” la engleză. Publicasem 
sub pseudonim poezii în revista şcolii. II consideram pe 
D.H. Lawrence ca pe cel mai mare scriitor al secolului. Ei 
nu auziseră de el şi tot ce ştiau era probabil legat de 
Lady Chatterley. Totuşi, o anume căldură afectivă a 
mamei sau accidentale manifestări de bună dispoziţie ale 
tatei m-ar fi putut face fericit; eu însă am admirat la ei 
alte lucruri decât ar fi dorit ei. Când am împlinit 
optsprezece ani, Hiller nu mai era, iar ei se 
transformaseră în susţinătorii mei materiali faţă de care 
se cuvenea să-mi manifest recunoştinţa. M-am 
conformat, dar nimic mai mult. 


Duceam o viaţă dublă. La şcoală îmi mersese cumva 
vestea că sunt un estet şi un cinic. Tradiţia şi spiritul de 
sacrificiu m-au forţat să intru în armată. Dorind cu tot 
dinadinsul să studiez mai departe, directorul şcolii m-a 
ajutat să ajung la facultate. Şi în armată duceam o viaţă 
dublă, în public jucam fără să-mi placă rolul fiului 
„neînfricatului” comandant Urfe, citind însă cu frenezie, 
când eram singur, literatură nouă din colecţia Penguin şi 
pamflete pe teme poetice. M-am demobilizat cât am 
putut de repede. 

M-am înscris la Oxford în 1948. Când eram în anul doi 
la Colegiul Magdalena, puţin după vacanţa mare în 
timpul căreia de-abia mi-am văzut părinţii, tata a trebuit 
să plece în India, unde a luat-o şi pe mama. Avionul în 
care se aflau a fost prins de furtună şi s-a zdrobit de sol 
la optzeci de kilometri de Karachi. După un prim şoc m- 
am simţit eliberat. Singura mea rudă mai apropiată, 
fratele mamei, avea o fermă în Rhodezia, aşa că familia 
nu mai punea piedici în calea dezvoltării personalităţii 
mele. Probabil că nu am fost un fiu prea iubitor, în 
schimb, mă dedicasem ideilor în vogă. Cel puţin aşa 
credeam eu şi un grup de colegi. Constituiam un club nu 
foarte extins care purta numele Les Hommes Re&voltes, 
beam sherry foarte sec şi în semn de protest împotriva 
hainelor din molton ros ale anilor patruzeci, ne îmbrăcam 
la întruniri în costume gri-închis cu cravate negre. 
Discutam despre existenţă şi despre neant şi urmăream 
un anume mod de comportament inconsecvent: 
„existenţialism”. Persoane mai puţin luminate ar fi numit 
aceasta capriciu sau pur şi simplu egoism. Ceea ce nu 
înţelegeam era că eroii sau antieroii romanelor 
franţuzeşti existenţialiste, pe care noi le citeam, nu se 
voiau realişti. Am încercat să-i imităm, confundând 
descrieri metaforice ale unor modele complexe de 
simtire cu eventuale îndreptări de comportament. Noi 
chiar am simţit angoasele pe pielea noastră. Cei mai 
mulţi dintre noi, credincioşi tradiţiei „dandy” de la 


Oxford, doream să arătăm diferit. În cadrul clubului aşa a 
şi fost. 

Am deprins obiceiuri costisitoare şi maniere afectate. 
Am obţinut o calificare modestă şi iluzia pretențioasă de 
a fi poet. Nimic nu era mai puţin poetic decât plictisul pe 
care-l aveam când mă gândeam la existenţă în general şi 
la modul de a mi-o câştiga. Eram prea necopt ca să ştiu 
că cinismul de orice fel este o mască pentru neputinţa de 
adaptare - pe scurt, un fel de impotenţă şi că a dispreţui 
orice fel de efort este cel mai mare efort. Am asimilat 
însă o doză dintr-un element permanent necesar, cea 
mai importantă contribuţie a  Oxfordului la viaţa 
civilizată: onestitatea  socratică. Mă învăța, cu 
intermitenţă dar destul de des, că nu este de ajuns să te 
revolţi împotriva propriului trecut. Într-o zi m-am ma- 
nifestat faţă de câţiva prieteni revoltător de înverşunat 
împotriva armatei; înapoiat în camera mea, ceva mai 
târziu mi-am dat seama că simplul fapt de a spune cu 
obrăznicie lucruri care l-ar fi dat gata pe tata nu însemna 
că nu mă mai aflu sub influenţa lui. Adevărul este că 
cinismul meu venea din revoltă, nefiindu-mi în fire. 
Scăpasem de ceea ce respingeam şi pretindeam că nimic 
nu mă poate atinge pentru că încă nu descoperisem ceva 
care să mă atragă. 

Bine echipat pentru eşec, m-am lansat în viaţă. Din 
panoplia de termeni esenţiali ai tatălui meu lipsea 
„Calculul material”. Sumele pe care le cheltuia la 
restaurant şi notele pentru mesele pe care le oferea erau 
incredibil de mari pentru că îi plăcea să fie înconjurat de 
lume şi în loc de farmec trebuia să ofere de băut. După 
ce avocaţii şi fiscul şi-au luat ce li se cuvenea, partea 
mea nu mai reprezenta o sumă îndestulătoare să-mi 
asigure traiul. Toate locurile de muncă la care mă 
gândeam - Ministerul de Externe, în administraţie, în 
colonii, într-o bancă, în comerţ, în agenţii publicitare - mi 
se păreau de la prima vedere pe alături. Am fost la mai 
multe întrevederi dar, nesimţindu-mă îmboldit să joc 


rolul tânărului entuziast pe care toţi îl aşteaptă de la un 
viitor funcţionar începător, nu am avut niciun succes. 

In cele din urmă, ca şi nenumăraţii absolvenţi de la 
Oxford înaintea mea, am apelat la adresa unui anunţ din 
„The Times Educaţional Supplement”. M-am prezentat la 
post, o şcoală oarecare din Anglia de Est, unde am fost 
angajat după o întrevedere formală. Mai târziu am aflat 
că mai fuseseră doi candidaţi, aceia absolvenţi ai unor 
universităţi mai puţin celebre. Semestrul începea după 
trei săptămâni. 

Băieţii, copiii unor familii burgheze standardizaţi deja 
de şcoală, erau destul de slabi; orăşelul înăbugşitor era un 
coşmar. Cea mai groaznică însă era cancelaria. Când 
intram în clasă mă relaxam. Plictis, an de an aceeaşi 
previzibilă programare de viaţă închistată plana ca un 
nor deasupra existenţei corpului profesoral. Era plictis 
de-adevăratelea, nu afectare modernă. Aceasta provoca 
ipocrizie, făţărnicie şi furie neputincioasă a celor vârstnici 
care ştiau că au ratat şi a celor tineri care ştiau că vor 
rata. Cei mai bătrâni îţi aminteau de pedeapsa cu 
moartea, ţi se făcea rău să-i vezi ajunşi la capătul 
propriei inutilităţi pe care începusem deja s-o simt în 
semestrul al doilea. 

Nu puteam să trăiesc o viaţă de deşert, cu atât mai 
mult cu cât aveam senzaţia că această şcoală limitată, 
pietrificată era Anglia la scară redusă şi că trebuia să le 
părăsesc pe amândouă ca să evit ridicolul. Mă 
săturasem, de asemenea, şi de o fată. 

Demisia mi-a fost acceptată fără reproşuri, urmând 
să-mi ţin cursurile până la sfârşitul anului. 

Directorul, pe fază, a bănuit, aflând că sunt un tip 
fără stare, că aveam de gând să merg în America sau în 
vreo colonie engleză. 

— Nu m-am hotărât încă, domnule director. 

— Cred că am fi scos din dumneata un bun profesor, 
domnule Urfe. Şi ai fi putut face treabă bună cu noi. Ştii, 
dar acum este prea târziu. 


— Cam aşa. 

— Nu prea sunt de acord cu experienţele departe de 
casă. Eu te sfătuiesc să nu te duci. Oricum... vous /'avez 
voulu, Georges Danton. Vous l'avez voulu. 

Nici nu se putea să nu greşească. 

In ziua plecării mele turna cu găleata. Eu însă nu mai 
puteam de fericire, o stare exuberantă de zbor. Nu ştiam 
încotro să o pornesc dar ştiam ce-mi trebuia: lucruri noi 
pe care nu le puteam defini în cuvinte. Îmi trebuia un nou 
mister pe care să-l descopăr. 


2 


AM AFLAT CĂ LA BRITISH COUNCIL SE RECRUTA 
personal. 

La începutul lunii august m-am prezentat în Davies 
Street la o doamnă foarte aferată, cu obsesii intelectuale 
şi limbaj afectat. Mi-a spus că este extrem de important 
să fim reprezentați în străinătate de persoane 
corespunzătoare, posturile erau publicate şi candidaţii 
aleşi pe bază de întrevedere şi că, oricum, numărul 
posturilor din afară trebuiau reduse. Apoi trecu la 
subiect, singurele posturi erau de profesori de engleză în 
şcolile străine şi nu ştia dacă asta nu-mi suna 
“îngrozitor”. 

l-am spus că da. 

In ultima săptămână a lunii august, mai în serios, mai 
în glumă, am publicat un anunţ în ziar - un anunţ 
obişnuit. La oferta mea concisă de a face orice şi de a 
merge oriunde am primit mai multe răspunsuri. Câteva 
predici despre Dumnezeu, stăpânul nostru, mi-au scris şi 
câţiva escroci faliţi, într-unul era vorba de un post 
special, bine plătit în Tanger - dacă ştiam italiana. Nu 
mi-au mai răspuns la scrisoarea în care-l solicitam. 


Luna septembrie bătea la uşă. Eram descumpănit, 
mă simţeam strâns cu uşa să apelez din disperare la 
„Educaţional Supplement” şi la şirul nesfârşit de slujbe 
cenuşii. Într-o dimineaţă, m-am întors la British Council. 

M-am interesat dacă nu aveau slujbe de profesori în 
zona Mediteranei. Femeia afectată s-a dus după un 
dosar. Stăteam în sala de aşteptare sub un tablou în 
tonuri de roşu de Matthew Smith şi începusem să mă şi 
văd la Madrid, la Roma, poate Marsilia, Barcelona, chiar 
şi Lisabona. Acolo va fi altfel, fără cancelarii, voi avea 
toate condiţiile să scriu poezie. Femeia s-a înapoiat. Nu 
mai rămăsese nimic bun, îi părea tare rău. Atât a mai 
rămas: mi-a întins o hârtie cu o şcoală din Milano. Am dat 
din cap în semn de refuz. Şi ea a fost de acord. 

— Atunci nu a mai rămas decât asta. Am publicat-o 
de puţin timp. Mi-a întins tăietura din ziar. 


Liceul Lord Byron, Phraxos 

Liceul Lord Byron, Phraxos, Grecia, are nevoie pentru 
începutul lunii octombrie de profesor stagiar de limbă 
engleză. Candidaţii trebuie să nu fie căsătoriţi şi să 
posede o diplomă de absolvire a limbii engleze. Nu este 
obligatoriu să se cunoască limba greacă. Salariul este de 
600 de lire pe an, convertibil în totalitate. Contractul se 
face pe doi ani şi poate fi prelungit. Drumul se plăteşte la 
începutul şi la sfârşitul contractului. 


Anunţul era completat pe o foaie cu detalii ample. 
Phraxos era o insulă în marea Egee, la aproximativ 
optzeci de mile de Atena. Liceul respectiv era „unul din 
cele mai cunoscute internate” din Grecia, organizate în 
sistem englez, de unde şi numele şcolii. Avea, se pare, 
toate condiţiile necesare unui liceu. Orele de predare pe 
zi ajungeau la maximum cinci. 

— Se vorbeşte numai de bine despre şcoală. Insula 
este o minune! 

— Aţi fost acolo? 


Avea cam treizeci de ani şi părea născută să rămână 
nemăritată. Era atât de  neatrăgătoare, încât 
îmbrăcămintea elegantă şi fardul prea abundent îi 
dădeau un aer patetic: o gheişă fără har. Ea nu fusese 
acolo dar toată lumea spusese că este aşa. Am recitit 
anunţul. 

— De ce au dat anunţul atât de târziu? 

— Am înţeles că au angajat pe cineva nu prin 
intermediul nostru şi s-a întâmplat ceva neplăcut. Noi nu 
am mai angajat pentru ei. Este prima dată; o facem din 
pură amabilitate. 

Zâmbea răbdătoare. Avea dinţii din faţă cam mari. 
Am întrebat-o cu un accent cât mai de Oxford dacă îmi 
permite s-o invit la masă. 

Acasă, am completat formularul pe care-l adusese la 
restaurant. Apoi am ieşit să-l duc la poştă. Exact în seara 
respectivă, ca o coincidenţă, am cunoscut-o pe Alison. 


3 


CRED CĂ, PENTRU VÎRSTA MEA, AVUSESEM 
destul de multe legături. Fetele, o anume categorie, se 
dădeau în vânt după mine; aveam maşină, un lucru des- 
tul de rar la vremea aceea printre studenţi, aveam şi 
ceva bani. Nu eram urât şi cel mai important lucru - eram 
„un singur”. Orice şmecher ştie că a fi „un singur” este o 
armă ucigătoare în relaţiile cu femeile. Tehnica mea era 
de a mă comporta inconstant, cinic şi indiferent. Apoi, ca 
un prestidigitator, în loc de iepure alb scoteam la iveală o 
inimă singuratică. 

Nu făceam colecţie de victime, dar înainte de a pleca 
din Oxford zdrobisem inimile multor fete. Mă delectam cu 
jocul erotic şi sentimentul dragostei efemere. Ca atunci 
când eşti bun la golf, dar dispreţuieşti jocul în sine, totul 
mergea bine, fie că jucam, fie că nu. Majoritatea 


combinațiilor le aveam în vacanţă, departe de Oxford, 
pentru ca la începutul anului sau al semestrului să 
abandonez locul crimei. Mai urmau câteva săptămâni 
plicticoase de scrisori, dar rezolvam făcând să dispară 
inima singuratică „asumându-mi pe de-a-ntregul toată 
responsabilitatea”, schimbând jocul şi masca. 

Devenisem abil în începerea jocului, cât şi în 
terminarea lui. 

Ştiu că asta părea şi era, de fapt, un calcul venind nu 
din răceală, ci de la un Narcis ce zăcea în mine şi care 
credea că stilul contează în viaţa omului. 

Confundam sentimentul de eliberare, atunci când ter- 
minam o legătură, cu nevoia de libertate. Un argument 
în favoarea mea era că minţeam foarte puţin, aveam 
grijă să-mi previn victima, înainte de a se dezbrăca, de 
diferenţa dintre a face amor şi a te căsători. 

Acolo, în Anglia de Est, lucrurile s-au complicat, 
începusem să ies cu fiica unuia dintre profesorii mai 
vârstnici. Era drăguță, genul obişnuit de englezoaică, şi, 
ca şi mine, dispreţuia  provincialismul şi părea 
îndrăgostită; târziu mi-am dat seama că era îndrăgostită 
cu scop. Dorea să se mărite cu mine. Mă îngrozea ideea 
că orice legătură fizică risca să-mi dirijeze viaţa. Era 
gata-gata să-i cedez într-o seară lui Janet, o caraghioasă 
pe care ştiam că nu o iubesc şi nici nu puteam s-o iubesc 
vreodată. Scena despărțirii s-a petrecut în automobil, pe 
malul mării. A fost o noapte de reproşuri şi plânsete, o 
amintire îndelung neplăcută. Din fericire ştiam, şi ea ştia 
că eu ştiu, că nu era însărcinată. Am ajuns la Londra 
hotărât să mă ţin un timp oarecare departe de femei. 


Apartamentul din Russel Square de sub cel închiriat 
de mine a rămas gol cam toată luna august, până într-o 
duminică. Se auzeau uşi trântite, lume, muzică. Luni am 
văzut trecând pe lângă mine nişte tipe destul de anoste; 
vorbeau cu un accent deosebit. Erau australience. 


Ziua în care luasem masa în oraş cu domnişoara de 
la British Council, domnişoara Spencer-Haigh, fusese într- 
o vineri. 

Pe la ora şase seara, cineva a bătut la uşă. Era una 
din cele două fete pe care le întâlnisem pe scări, cea mai 
solidă. 

— Salut. Eu sunt Margaret. Locuiesc jos. l-am strâns 
mâna întinsă. Îmi pare bine să te cunosc. Ascultă, noi ne- 
am adunat la un pahar. Vii şi tu? 

— Păi, ştiu şi eu... 

— Aici tot o să fie zgomot. 

Ca de obicei, o invitaţie ca să evite reclamaţii 
ulterioare. Am ezitat, apoi am dat din umeri. Bun. De 
acord. Mulţumesc. ` 

— Ce bine! La opt, da? Incepuse să coboare pe scări 
când a mai strigat: 

— Vrei să vii cu vreo prietenă? 

— Astăzi nu. 

— Lasă că ne ocupăm noi... 

A plecat. Îmi părea rău că am spus da. 

Am coborât deci, când am auzit că veniseră şi alţii. 
Urâtele -ele vin printre primele - speram să aibă 
parteneri. Uşa era deschisă. Am intrat într-un vestiar şi 
m-am oprit în uşa cârc dădea în camera de zi, ţinând 
într-o mână sticla de vin algerian gata să o ofer. 

Căutam cu privirea în încăperea aglomerată pe una 
din cele două fete pe care le cunoşteam. Se vorbea tare, 
cu accent australian, un bărbat purta costum scoţian, 
câţiva erau din Indiile de Vest. Nu era genul meu de 
petrecere şi aveam de gând să dispar în câteva clipe. A 
mai intrat cineva, o persoană care s-a postat în vestiar în 
spatele meu. 

Era o fată cam de vârsta mea, cu o valiză grea şi un 
rucsac mai mic în spate. Purta o haină de ploaie 
albicioasă, şifonată, după care se vedea că făcuse o 
călătorie lungă. Era bronzată ca după săptămâni de 
soare torid. Părul lung, decolorat, aproape blond, era 


neobişnuit, acum când fetele se tundeau ca băieţii. Arăta 
ca o nemţoaică sau ca o daneză, cu un aer de copil 
abandonat şi în acelaşi timp pervers, imoral. Nu 
îndrăznea să intre, îmi făcu semn cu mâna ca să mă 
apropii şi zâmbi vag, ezitant, ambiguu. 

— N-ai putea să o găseşti pe Maggie să o aduci aici? 

— Margaret? 

A făcut un semn că da. Mi-am făcut cu greu drum 
prin camera plină de lume şi în cele din urmă am găsit-o 
pe Margaret în bucătărie. 

— A, iată-te! Ai reuşit. 

— Te caută cineva. O fată cu un geamantan. 

— Auleu, nu! S-a întors către o femeie din spatele ei. 
Aveam impresia că s-a întâmplat ceva. A stat puţin, apoi 
a pus pe masă sticla de bere pe care o deschidea. Am 
urmat-o înapoi prin mulţimea din cameră, ascunzându- 
mă după umerii ei plini. 

— Alison! Spuneai că vii săptămâna viitoare. 

— Am cheltuit tot. Copilul abandonat avea o mutră 
pe jumătate vinovată, pe jumătate vicleană. Pete s-a 
întors? 

— Nu. Cobori puţin vocea avertizând-o: S-au întors în 
schimb Charlie şi Bill. 

— Merde. Era furioasă. Trebuie să fac o baie. 

— Charlie a umplut cada cu bere şi gheaţă. Este plină 
ochi. 

Fata bronzată avea un aer dezamăgit. 

Am intervenit. 

— Poţi să te speli la mine. Locuiesc deasupra. 

— Da? Alison, dumnealui este... 

— Nicholas. 

— Nu te deranjează? Eu tocmai m-am întors de la 
Paris. Am sesizat la ea două feluri de a vorbi, unul 
apropiat de cel australian, celălalt apropiat de cel 
englezesc. 

— Deloc. Te conduc sus. 


— Mai întâi să intru să-mi iau nişte haine. Când intră 
în cameră, cei de acolo izbucniră în strigăte de bun venit. 

— Hei, Allie! De unde vii, fată? 

Doi sau trei australieni s-au dus către ea. l-a sărutat 
pe toţi în trecere. În clipa următoare, Margaret, genul de 
fată corpolentă care ocroteşte fetele firave, îi dădu la o 
parte. Alison reveni cu hainele şi am urcat amândoi la 
mine. 

— Isuse, spuse ea, australienii! 

— Unde ai fost? 

— Peste tot, Franţa, Spania. 

Am intrat în apartament. 

— Eu mă duc să curăâţ păianjenii din baie. la-ţi de 
băut. Găseşti acolo. 

Când m-am întors, ţinea în mână un pahar de whisky. 
Zâmbi din nou făcând un efort, apoi renunţă. Am ajutat-o 
să-şi scoată pardesiul. Era parfumată cu un parfum 
franțuzesc greu ca acidul fenic şi bluza galbenă era 
murdară. 

— Locuieşti în apartamentul de jos? 

— Da. Cu fetele, îl împărţim. 

Ridică paharul în semn de noroc. Avea ochi verzi 
inocenți, singura marcă de inocenţă pe o faţă pervertită, 
devenită aspră prin natura împrejurărilor: era o mască de 
apărare care cerea în acelaşi timp să fie apărată. Vocea 
cu intonaţie vag australiană, dar nu pe de-a-ntregul 
englezească, era când aspră, când nazală, când 
usturător directă. Era bizară, un fel de femeie oximoron. 

— Ai venit singur la petrecere? 

— Da. 

— Pot să stau cu tine în noaptea asta? 

— Sigur că da. 

— Te întorci peste douăzeci de minute? 

— Te aştept. 

— Prefer să pleci. 


Am zâmbit amândoi precaut. Eu am coborât la 
petrecere. Margaret s-a îndreptat către mine. Cred că mă 
aşteptase. 

— Am o englezoaică drăguță care aşteaptă să te 
cunoască, Nicholas. 

— Îmi pare rău, a pierdut trenul. 

Mă privi fix, apoi se uită împrejur şi mă trase în 
vestiar. 

— Ascultă! E mai greu de explicat, dar... Alison este 
logodită cu fratele meu. Are câţiva prieteni aici. 

— Şi ce dacă? 

— A mai avut neplăceri. 

— Tot nu înţeleg. 

— Nu vreau scandal. S-a mai întâmplat. Eu nu 
reacţionam. Ştii, oamenii devin geloşi din prietenie. 

— Dar n-o să fac nimic. 

Cineva a chemat-o înăuntru. Voia să se liniştească în 
privinţa mea, dar nu a reuşit, şi părea să se fi consolat că 
nu este nimic de făcut. 

— De acord. Ai priceput ce am spus? 

— Tot. 

Mi-a aruncat o privire care ştie multe, apoi a dat din 
cap nu foarte fericită şi a plecat. Am stat lângă uşă cam 
douăzeci de minute, apoi m-am strecurat afară şi m-am 
întors la mine în apartament. Am sunat. După un răstimp 
destul de lung am auzit o voce dinăuntru. 

— Cine este? 

— Douăzeci de minute. 

A deschis uşa, avea părul prins în creştet şi prosopul 
legat în jurul trupului, lăsând să se vadă umerii foarte 
bronzaţi şi picioarele tot aşa. S-a retras repede în baie. 
Apa curgea gâlgâind. Am strigat prin uşă: 

— M-au prevenit în legătură cu tine. 

— Maggie? 

— Mi-a spus că nu vrea scandal. 

— Tâmpita! S-ar putea să-mi devină cumnată. 

— Ştiu. 


— Studiază sociologia la Universitatea din Londra. A 
urmat o pauză. Ce nebunie! Pleci şi crezi că oamenii s-au 
schimbat şi de fapt ei au rămas la fel. 

— Ce vrei să spui? 

— Aşteaptă un minut. 

Am aşteptat mai multe până când a deschis uşa şi a 
intrai în salon. Avea o rochie albă, simplă şi-şi lăsase din 
nou părul pe umeri. Era nefardată, ceea ce o avantaja, 
făcând-o de zece ori mai nostimă. Îmi zâmbi reţinut. 

— Se aprobă? 

— Frumoasa balului. M-a deconcertat privirea ei 
directă. Coborâm? 

— Mai dă-mi un deget de whisky! 

l-am umplut paharul cu mai bine de un deget. În timp 
ce turnam băutura în pahar, spuse: 

— Nu ştiu de ce mi-este frică. Oare de ce îmi este 
frică? 

— De ce? 

— Nu ştiu. Maggie, băieţii, dragii mei australieni. 

— Scandalul? 

— Doamne, ce prostie! Venise un tânăr simpatic, ne 
sărutam. Era o petrecere - asta este tot. Charlie i-a spus 
lui Pete şi s-au apucat să se certe şi - vai, ce a fost! Ştii 
cum este, - masculii între ei! 

Jos i-am pierdut urma un timp. Făcuseră grup în jurul 
ei. l-am adus un pahar şi i l-am pasat peste umărul cuiva. 
Se vorbea despre Cannes, Collioure şi Valencia. Se auzea 
muzică de jazz din camera din fund. M-am îndepărtat, 
îndreptându-mă spre uşă ca să privesc. 

Printre dansatorii din întuneric se vedeau afară, pe 
fereastră, copacii negri şi un cer de chihlimbar cenuşiu. 
Aveam un sentiment straniu de eliberare de toţi cei din 
jurul meu. O fată cu ochelari, o privire mioapă dinspre o 
faţă blândă insipidă, o intelectuală cu suflet mare sortită 
să fie trasă pe sfoară şi păcălită de toţi caraghioşii, îmi 
zâmbea de la celălalt capăt al camerei. Era singură, ceea 
ce m-a făcut să bănuiesc că ea era „englezoaica 


drăguță” pe care Margaret mi-o hărăzise. Rujul, prea 
roşu, o făcea să arate şi mai comună. M-am îndepărtat 
ca de pe marginea prăpastiei până la nişte rafturi cu cărţi 
lângă care m-am aşezat pe jos prefăcându-mă că citesc 
un roman oarecare. 

Alison a îngenuncheat lângă mine. 

— Sunt făcută cui. Din cauza whisky-ului. Bea şi tu 
din asta. Era gin. Am dat din cap în semn că nu. Mă 
gândeam la fata cu obrazul palid cu buzele zmângălite 
cu roşu. Cel puţin fata din faţa mea este o fiinţă vie, 
brutală, dar plină de viaţă. 

— Ce bine că te-ai întors în seara asta! 

Îşi sorbea ginul măsurându-mă din ochi. 

Am reluat. 

— Ai citit asta? 

— Nu mai face slalom! Dă-o-ncolo de literatură! Tu 
eşti deştept şi eu sunt frumoasă. Hai să vorbim despre 
noi. 

Ochii verzi se jucau şi mergeau la sigur. 

— Pete? 

— Este pilot. Şi adăugă numele unei binecunoscute 
companii aeriene. Facem dragoste. Când şi când. Asta 
este tot. 

— Inţeleg. 

— El urmează un curs de specializare în Statele 
Unite. Fata privea podeaua cu un aer serios, altfel decât 
până acum. Maggie numeşte asta logodnă - noi nu. Mă 
privi drept în ochi. Suntem amândoi liberi. 

Nu era foarte clar dacă vorbea despre logodnicul ei 
sau pentru ca eu să înţeleg. Oare a fi liberă era o poză 
sau şi adevărul despre ca? 

— Cu ce te ocupi? 

— Tot felul, mai mult pe la recepţie. 

— În reţeaua de hoteluri? 

— De toate. Îşi încreţi nasul. Am făcut o cerere să 
intru ca stewardesă. De asta am călătorii săptămânile 


din urmă, ca să mă mai familiarizez cu franceza şi 
spaniola. 

— Vrei să ieşim mâine împreună? 

Un bărbat greoi, trecut de treizeci de ani, unul dintre 
australieni, se postă în uşa din faţa noastră. 

— Ascultă Charlie, strigă Alison în direcţia lui, domnul 
mi-a împrumutat baia. Nu este nimic. 

Charlie dădu încet din cap, apoi făcu un semn de 
avertisment cu un deget butucănos. Se îndreptă cu un 
oarecare efort, apoi se îndepărtă cu paşi nesiguri. 

— Scumpul de el! 

Alison îşi privea cu atenţie palma întoarsă în sus. 

— Tu ai fost doi ani şi jumătate într-un lagăr japonez 
de prizonieri. 

— Nu. De ce? 

— Charlie a fost. 

— Săracul! 

Apoi am tăcut amândoi. 

— Australienii sunt nişte bădărani şi englezii sunt 
nişte fanfaroni. 

— Dacă tu... 

— Eu mă iau de el pentru că este îndrăgostit de mine 
şi îi place. Nimeni nu are voie să se lege de el când sunt 
eu de faţă. 

lar am tăcut. 

— N-am vrut. 

— Nu-i nimic. 

— Şi, cu mâine cum rămâne? 

— Nu, cu tine cum rămâne! 

Deşi m-am simţit ofensat când mi-a dat lecţia despre 
arta de a nu-i dispreţui pe ceilalţi, am acceptat cu încetul 
să vorbesc despre mine. M-a ajutat punând întrebări 
directe şi neluând în seamă răspunsurile vane. 

Am început prin a-i spune că sunt fiul unui 
comandant de brigadă, apoi despre sentimentul 
singurătăţii. De data aceasta nu mi-am mai dat aere, am 
explicat pur şi simplu. Am descoperit la ea două lucruri: 


că dincolo de asprime se afla o pisicuţă care se pricepea 
să-i ademenească pe bărbaţi, că era stăpână pe faptul că 
avea totodată candoare, un trup frumos şi o figură 
interesantă. Avea un talent, prea puţin englezesc, de a 
arunca o vorbă de duh, un comentariu pertinent, prin 
care-şi manifesta vreun interes oarecare. Am amuţit. 
Ştiam că are privirea îndreptată asupra mea. După o 
clipă, am privit-o şi eu. Avea o expresie timidă, 
concentrată, era o altă persoană. 

— Alison, îmi placi. 

— Şi tu îmi placi. Cel puţin aşa cred. Ai o gură 
frumoasă, având în vedere cât eşti de înfumurat. 

— Eşti prima australiancă pe care o întâlnesc. 

— Bietul englez! 

Era întuneric, rămăsese aprinsă o singură lampă care 
lumina vag. Musafirii zăceau pierduţi pe canapele, fotolii 
şi pe podele. Petrecerea îi despărţise în perechi. Maggie 
dispăruse, Charlie dormea buştean pe podeaua din dor- 
mitor. Noi doi dansam, la început strâns, apoi mai strâns. 
Am sărutat-o pe păr, apoi pe gât, ea îmi strânse mâna şi 
se lipi mai mult de mine. 

— Mergem sus? 

— Mergi tu înainte. Vin şi eu imediat. 

Se îndepărtă uşor şi eu am urcat la mine în 
apartament. Au trecut zece minute, când apăru în 
dreptul uşii, cu un zâmbet uşor temător pe buze. Stătea 
acolo îmbrăcată în alb, micuță, inocentă şi perversă, 
primitivă şi rafinată, o novice iniţiată. 

A intrat, eu am încuiat uşa. Câteva minute ne-am 
îmbrăţişat în întuneric, lipiţi de uşă. Afară s-au auzit paşi 
şi apoi cineva a bătut de două ori puternic în uşă. Alison 
mi-a acoperit gura cu mâna. A mai bătut de două ori, şi 
încă o dată. Nu ştiam ce să facem, inima parcă ne 
bubuia. Paşii s-au îndepărtat. 

— Vino, spuse Alison, vino, vino! 


4 


A DOUA ZI M-AM TREZIT TÎRZIU. EA MAI dormea 
cu spinarea bronzată întoarsă către mine. M-am dat jos 
din pat, am făcut cafea şi am adus-o în dormitor. Se 
trezise şi se uita la mine din vârful patului, cu o privire 
albă care-şi ştersese zâmbetul de pe buze. Întoarse 
spatele şi-şi trase cearşaful peste cap. M-am aşezat pe 
marginea patului încercând ca un prost să-mi dau seama 
ce s-a întâmplat, dar ea nu şi-a mişcat cearşaful de pe 
cap, aşa că am renunţat să o mai bat uşurel cu mâna 
peste cearşaf şi m-am întors la cafea. A mai trecut un 
timp, după care s-a ridicat, a cerut o ţigară şi pe urmă o 
cămaşă de-a mea. Imi evita privirea. Şi-a tras cămaşa, s- 
a dus la baie şi când s-a întors în pat, m-a atins uşor cu 
părul. Stăteam la picioarele patului uitându-mă cum îşi 
bea cafeaua. 

— Spune? 

— Ştii cu câţi bărbaţi m-am culcat în ultimele două 
luni? 

— Cincizeci. 

Niciun zâmbet. 

— Dacă ar fi fost cincizeci, treaba ar fi fost cinstită. 

— Hai, mai bea cafea. 

— Aseară, la o jumătate de oră de la întâlnirea 
noastră, m-am gândit că, dacă sunt chiar o vicioasă, mă 
culc cu tine. 

— Mulţumesc frumos. 

— Am ştiut după cum vorbeai. 

— Ce ai ştiut? 

— Că eşti genul affaire de peau. 

— Asta-i culmea! 

Alt moment de tăcere. 

— Eram ameţită şi obosită. 

Se uită la mine îndelung, dădu din cap şi închise 
ochii. 


— lartă-mă! Eşti un drăguţ. Eşti foarte drăguţ în pat. 
Şi acum? 

— Ştiu şi eu?! 

— Lasă că ştiu eu! 

— Nu ai făcut nicio crimă, doar că nu te poţi mărita 
cu individul. 

— Am douăzeci şi trei de ani. Tu câţi ai? 

— Douăzeci şi cinci. 

— Nu ai început să ştii ce eşti? Ce o să fii? Eu da. Ştiu 
că o să fiu o târâtură tâmpită. 

— Potoleşte-te! 

— Ştii ce face Pete? Îmi scrie şi îmi comunică: „Am 
ieşit vinerea trecută cu o gagică şi s-a lăsat cu 
Wwuzzamaro”. 

— Cum adică? 

— Adică, du-te şi tu şi culcă-te cu cine ai poftă. Se 
uita pe geam. În primăvara asta am fost cu el. Ne 
înţelegem tare bine - când nu suntem în pat, suntem ca 
frate şi soră. Nu ştii ce înseamnă să te trezeşti lângă un 
bărbat pe care ieri pe vremea asta nici nu-l cunoşteai. 
Pierzi ceva. Nu ce pierd fetele în general. 

— Sau câştigi ceva. 

— Ce poţi oare câştiga? Spune-mi şi mie. 

— Experienţă, plăcere. 

— Ţi-am spus că-mi place forma buzelor tale? 

— De mai multe ori. 

Stinse ţigara şi se lăsă pe spate. 

— Ştii de ce am vrut să plâng adineauri? Pentru că o 
să mă mărit cu el. Este tot ce merit. Stătea sprijinită cu 
spatele de perete, acoperită cu cămaşa prea largă, un fel 
de băieţel cu trup de femeie, cu expresie jignită, privirea 
fixă, când pe a mea, când pe cuvertură, în tăcerea 
amândurora. 

— Este un moment. Acum te simţi nefericită. 

— Sunt nefericită atunci când stau şi mă gândesc, 
când mă trezesc şi constat că sunt ce sunt. 

— Mii de tinere trec prin starea asta. 


— Eu nu sunt ele. Eu sunt eu. Trase cămaşa de pe ea 
şi alunecă în pat. De fapt, cum te cheamă? 

— Urfe. U-R-F-E. 

— Eu mă numesc Kelly. Tatăl tău chiar a fost ofiţer? 

— Da. 

În glumă, timid, salută milităreşte, apoi întinse un 
braţ bronzat. M-am aşezat lângă ea. 

— Şi mă consideri o uşuratică? Da sau nu? 

Probabil că atunci, în acel moment când mă uitam la 
ea, am ales. Puteam să spun ce gândesc. 

— Da, eşti o uşuratică şi chiar mai rău, exploatezi tot 
ce este aşa în tine. Imi pare rău că nu am ascultat-o pe 
cumnata ta. (Dacă aş fi stat mai departe de ea, la celălalt 
capăt al camerei, aş fi putut să-i ocolesc privirea şi aş fi 
fost tăios. Dar ochii verzi, inocenți, întrebători, dornici de 
adevăr m-au făcut să mint). Îmi placi tare mult. 

— Vino în pat şi ţine-mă în braţe! Nimic mai mult. 
Ţine-mă în braţe. 

M-am întins lângă ea şi am cuprins-o în braţe. Atunci, 
pentru prima oară în viaţă, am făcut dragoste cu o 
femeie plângând. 


În acea primă duminică, Alison a plâns în reprize. A 
coborât pe la ora cinci să o vadă pe Maggie şi s-a întors 
cu ochii roşii. Maggie îi spusese să părăsească 
apartamentul. După o jumătate de oră, Ann, cealaltă fată 
din apartament, una din acele individe nefericite cu 
figura plată de la nas în jos, urcă la mine. Maggie ieşise 
în oraş şi îi transmitea lui Alison să-şi ia toate lucrurile. 
Am coborât împreună şi le-am adus sus. Am stat de 
vorbă cu Ann. În stilul ei liniştit, puţin pedant, îi dădea 
dreptate lui Alison mai mult decât aş fi crezut, 
considerând că Maggie era înverşunată când era vorba 
de păcatele fratelui ei. 

Zile de-a rândul Alison nu a mai ieşit din apartament 
decât noaptea de teama lui Maggie, pe care avea motive 
să o considere un monument antipatic al virtuţii solide 


australiene înfipt în mlaştina vătămătoare a decadenţei 
engleze. Eu aduceam de mâncare şi discutam, dormeam, 
făceam dragoste, dansam, găteam, indiferent de oră 
sous les toils, departe de viaţa cotidiană, de viaţa anostă 
a lumii londoneze pe care o vedeam doar pe geam. 

Alison era femeie, nu-şi trăda feminitatea, cum şi-o 
trădează multe tinere englezoaice. Nu era frumoasă, de 
foarte multe ori când o priveai, nu se putea nici măcar 
spune că este drăguță. Avea însă un trup modern, 
subţire, de băiat, îmbrăcată după ultima modă, cu un 
mers frumos de care era conştientă. Întregul valora mai 
mult decât părţile luate separat. Stând în maşină, o 
urmăream cum vine spre mine, cum se opreşte, cum 
traversează şi-mi plăcea nemaipomenit. Dar când se 
apropia de mine, aveam impresia că este superficială, 
răsfăţată. Chiar şi de aproape mă prindea pe picior 
greşit. Pentru o clipă îmi părea urâtă, ca apoi o mişcare, 
schimbarea expresiei, un unghi al feţei să o transforme 
total. 

Când ieşea în oraş se farda cu mult negru în jurul 
ochilor, ceea ce se potrivea cu expresia necăjită a gurii, 
de om lovit, încât te provoca să doreşti să o loveşti şi tu. 

Bărbaţii o remarcau pe stradă, în restaurante, în 
cârciumi, lucru pe care ea îl ştia. Îi urmăream cum îşi 
furişează privirile spre ea. Făcea parte din acea categorie 
nu prea mare, chiar şi printre femeile frumoase, care s- 
au născut cu un anume magnetism, în viaţa cărora 
contează reacţia bărbaţilor, chiar şi a celor mai potoliţi. 


Când îşi spăla fardul, devenea alta, mai simplă. La 
început, când ne-am cunoscut, nu fusese în forma ei 
obişnuită, căci era imprevizibilă, ambiguă. Nu puteai să 
ştii când va reveni personajul sofisticat, rănit, aspru. 
Trecea de la pasiune la momente de plictis. În câte o zi 
făcea curat în apartament, gătea, călca, apoi urmau 
câteva zile când trăia boem citind în faţa căminului 
aprins Regele Lear, reviste pentru femei, romane 


polițiste, Hemingway, nu toate deodată, câte puţin din 
fiecare. li plăcea să facă tot felul de lucruri cărora le 
găsea mai târziu rostul. 

Intr-o zi s-a întors acasă cu un stilou foarte scump. 

— Pentru monsieur. 

— Nu trebuia. 

— Nu-ţi face probleme! L-am furat. 

— Furat? 

— Fur tot. N-ai observat? 

— Tot? 

— Nu fur din magazine mici. Numai din magazine 
universale. Te invită. Nu mai face mutra asta revoltată! 

— Nu sunt. De fapt eram. Ţineam stiloul în mână cât 
mai uşurel cu putinţă. Alison zâmbea. 

— Am şi eu un hobby. 

— Şase luni la pârnaie or să te lecuiască. 

Îşi turnase whisky. 

— Santé! Urăsc magazinele universale. Nu numai pe 
capitalişti, dar mai ales pe capitaliştii englezi. Două 
păsări dintr-un singur foc. Hai, băiatule, zâmbeşte! Mi-a 
pus stiloul în buzunar. Ei, acuma se numeşte că eşti 
complice la crimă. 

— Vreau o picătură de whisky. 

Ţinând sticla în mână, îmi amintesc că pe asta a 
cumpărat-o. M-am uitat la ea, dar ea-mi făcea semn din 
cap că nu. 

S-a aşezat lângă mine în timp ce turna. 

— Nicholas, ştii de ce iei toate lucrurile atât de în 
serios? Pentru că te iei pe tine prea în serios. 

Cu un zâmbet pe jumătate tandru, pe jumătate 
ironic, s-a îndepărtat să curețe cartofi. Ştiam că într-un 
fel, oarecum indirect, o insultasem şi mă insultasem şi pe 
mine. 


Într-o noapte am auzit-o strigând pe cineva în somn. 
— Cine este Michael? am întrebat-o a doua zi de 
dimineaţă. 


— O persoană pe care vreau s-o uit. 

A povestit tot felul de alte lucruri, despre mama 
englezoaică, blândă însă autoritară, despre tatăl ei, un 
şef de gară care murise de cancer cu patru ani în urmă. 

— Asta explică duplicitatea vocii mele. De câte ori 
deschid gura, mama şi tata încep iar să se certe. Asta 
trebuie să fie motivul pentru care iubesc şi urăsc în 
acelaşi timp Australia şi ştiu că nu voi fi niciodată fericită 
acolo şi totuşi mi-e dor de ca. Înţelegi? 

Mă tot întreba dacă înţeleg. 

— Am fost în vizită la restul familiei din Ţara Galilor. 
Fratele mamei. Isuse! Cangurii ar lua-o la fugă. 

Mă găsea foarte englez, foarte atrăgător. Într-o 
măsură şi datorită faptului că eram „cultivat” - un cuvânt 
pe care-l folosea adesea. Pete se eschiva atunci când era 
vorba să meargă la galerii de pictură sau la concerte. ÎI 
imita când îi spunea: „Nu-ţi ajunge un păhărel, drăguţo?” 

Într-o zi a spus: 

— Nici nu ştii cât este de drăguţ Pete, chiar dacă este 
un ticălos. Ştiu ce vrea, ştiu ce gândeşte şi ce este în 
capul lui când spune ceva. Cu tine este altfel. Te supăr şi 
nu ştiu de ce. Te fac să te simţi bine, dar nu ştiu cum. 
Asta pentru că eşti englez. Tu asta nu o s-o înţelegi 
niciodată. 

Terminase liceul în Australia şi continuase un an 
filologia la Universitatea din Sydney. Apoi l-a întâlnit pe 
Pete şi lucrurile „s-au complicat”. Venise în Anglia după 
un avort. 

— El a vrut? 

Ea stătea pe genunchii mei. 

— El nu a ştiut nimic. 

— Nu? 

— Nu eram sigură că este al lui. 

— Biata de tine! 

— Ştiam că dacă era al lui nu l-ar fi vrut, nu l-ar fi 
vrut nici dacă ar fi fost al altuia. Aşa că... 

— Cred că pentru tine a fost... 


— Nici eu nu doream un copil. M-ar fi încurcat. Apoi 
adăugă mai duios: Da, a fost greu. 

— Şi totuşi, nu regreţi? 

Urmă o tăcere, ridică din umeri. 

— Uneori. 

Nu-i puteam vedea expresia. Stăteam alături, fiecare 
simţeam căldura celuilalt fără să spunem nimic, 
stânjeniţi de subiect. Astăzi, în comparaţie cu relaţiile 
sexuale de odinioară, dragostea apare hâdă. 


Într-o seară ne-am dus să vedem un film vechi al lui 
Carne - îi spunea Quai des Brumes. Plângea când am 
ieşit din sală, apoi a plâns în pat. A simţit că mă 
contraria. 

— Nu eşti în pielea mea. Nu poţi să simţi ce simt eu. 

— Oricum, simt şi eu. 

— Nu este adevărat. Tu hotărăşti că nu vrei să simţi 
sau aşa ceva şi totul se rezolvă. 

— Nu se rezolvă, dar nu mai este chiar atât de grav. 

— Filmul m-a făcut să înţeleg ce simt în general. 
Nimic nu are sens. Tot încercăm să fim fericiţi şi apoi 
intervine ceva şi totul s-a dus. Din cauză că nu credem în 
viaţa de apoi. 

— Nu că nu credem. Nu putem. 

— De câte ori pleci fără mine îmi închipui că s-ar 
putea să mori. În fiecare zi mă gândesc la moarte. De 
câte ori fac dragoste cu tine mă gândesc la preţul morții. 
Ca atunci când ai avea mulţi bani, ar trebui să-i 
cheltuieşti; dar magazinele se închid într-o oră. Înţelegi? 

— Bineînţeles. Bomba. 

Fuma, stând culcată. 

— Nu bomba. Noi. 

Pe ea nu am păcălit-o cu povestea singurătăţii mele. 
Se pricepea la escrocherii sentimentale. Spunea că este 
foarte bine să te afli singur pe lume, să nu ai legături de 
familie, într-o zi, când eram amândoi în maşină şi 
începusem iar să spun ceva despre lipsa mea de prieteni 


folosind metafora mea preferată despre colivia de sticlă 
care mă despărţea de restul lumii, ea începu să râdă. 

— Te plângi că eşti izolat, băiatule, dar de fapt 
gândeşti altfel. Apoi continuă după momentul meu de 
tăcere, ofuscată: Eşti altfel. 

— Şi izolat. 

Dădu din umeri. 

— Însoară-te. Însoară-te cu mine. 

A spus-o ca şi cum m-ar fi sfătuit să iau o aspirină 
pentru o durere de cap. Ţineam ochii ţintă în faţă, către 
şosea. 

— Tu te măriţi cu Pete. 

— Şi tu nu te însori cu mine pentru că sunt o 
uşuratică venită din colonii, 

— Nu spune asta! 

— Şi pentru că vrei să nu vorbesc aşa. 

Când abordam subiectul despre viitor, alunecam. 
Vorbeam despre un viitor, despre cum o să trăim într-o 
căsuţă, unde eu voi scrie, cum o să cumpărăm un jeep ca 
să traversăm Australia. „Când o să fim noi în Alice 
Springs” a devenit un fel de basm cu cocoşul roşu. 

Zilele alunecau topindu-se una într-alta. Legătura 
noastră nu se asemăna cu niciuna de până atunci. 
Neţinând cont de altceva, era, fizic vorbind, 
extraordinară. Când nu eram în pal, eu eram profesorul, 
îi corectam accentul ca să fie mai englezesc, îi atenuam 
asprimile,  provincialismul. În pat conducea ea. 
Constatam amândoi acest lucru dar nu-l puteam analiza, 
poate şi din cauză că eram amândoi copii unici. Amândoi 
aveam ceva de dat şi de câştigat... şi în acelaşi timp 
ceva identic din punct de vedere fizic, aceleaşi apetituri, 
aceleaşi gusturi, aceeaşi libertate faţă de inhibiţii. Ea mă 
învăţa şi alte lucruri în afară de arta de a iubi, pe atunci 
însă nu îmi dădeam seama. 

Îmi amintesc o zi când eram împreună la Tate 
Gallery. Alison se sprijinea uşor de mine, mă ţinea de 
mână privind către un Renoir, ţinându-şi gura puţin 


ţuguiată, ca un copil. Am devenit atunci conştienţi dintr- 
odată că eram un singur trup, o singură persoană, chiar 
şi acolo; că dacă ar fi dispărut, eu aş fi rămas înjumătăţit. 
Un sentiment ca de moarte pe care orice om mai puţin 
cerebral şi absorbit de propria persoană l-ar fi numit 
dragoste. Eu credeam că este dorinţa. Am dus-o direct 
acasă şi am smuls hainele de pe ea. 

Altă dată ne-am întâlnit în Jermyn Street cu Billy 
Whyte, un fost elev de la Eton pe care l-am cunoscut la 
colegiu - el făcuse parte din grupul „Revoltaţilor”. Era un 
tip plăcut, fără nicio urmă de snobism, dar cu o piele 
aristocratică pe care nu o lepăda niciodată, în contact 
numai cu lume bine, cu obraz subţire, în îmbrăcăminte şi 
limbaj având un aer de distincţie. Am mers împreună la 
un restaurant cu stridii, el aflase că aduseseră stridii 
proaspete de sezon din Colchester. Alison a vorbit foarte 
puţin, dar eu mă simţeam jenat fiind cu ea, de accentul 
ei, de diferenţa dintre ea şi cele două sau trei tinere din 
preajma noastră. Ea s-a ridicat puţin de la masă şi Billy a 
turnat ce a mai rămas din sticla de Muscadet. 

— Drăguţă fată! 

— Mai ieftină decât încălzirea centrală. 

— Cred şi eu. 

Ştiam foarte bine ce gândeşte. 

După ce ne-am despărţit de el, Alison a stat tăcută. 
Ne îndreptam cu maşina spre Hampstead ca să vedem 
un film. M-am uitat către mutra ei posacă. 

— Ce nu merge? 

— Ce mărunți puteţi fi, voi ăştia, aristocrații! 

— Eu nu sunt aristocrat, sunt burghez. 

— Aristocrat, burghez, tot aia e. 

După o bucată de drum, a continuat: 

— Te-ai purtat cu mine ca şi cum nu am fi împreună. 

— Nu fi caraghioasă! 

— Ca şi cum aş fi fost o nimeni! 

— Prostii! 

— Ca şi cum aş umbla dezbrăcată în public. 


— Cum să-ţi explic?! 
— Nu te mai obosi! 


Într-o zi spuse: 

— Mâine mă prezint la probe. 

— Chiar vrei să pleci? 

— Tu cum vrei? 

— Asta nu înseamnă absolut nimic. Nu trebuie să te 
şi hotărăşti. A 

— Dacă trec probele este bine pentru mine. Insuşi 
faptul că trec probele. 

Ea schimbă subiectul. Eu nu m-am opus. 

Apoi, a doua zi, am primit şi eu o scrisoare în 
legătură cu o întrevedere. Alison s-a prezentat, zicea că 
reuşise, după părerea ei. Trei zile mai târziu a primit o 
scrisoare care o anunţa că fusese admisă la cursurile de 
pregătire care începeau peste zece zile. 

Eu mi-am trecut proba în faţa unei comisii mediocre. 
Ne-am întâlnit şi am luat masa împreună, într-un 
restaurant italian, stânjeniţi „ca doi străini”. Avea faţa 
cenuşie, obosită, obrajii lăsaţi în jos. Am întrebat-o ce 
făcuse cât timp am fost eu plecat. 

— Am scris o scrisoare. 

— Ai răspuns? 

— Da. 

— Că? 

— Tu ce crezi? 

— Ai acceptat. 

A urmat o pauză penibilă. Ştiam ce-şi dorea să spun 
dar nu am putut. Mă simţeam ca un somnambul care se 
trezeşte pe marginea acoperişului. Nu eram pregătit să 
mă însor, să mă aşez. Psihic vorbind, nu mă aflam 
îndeajuns de aproape de ea; între noi se aşternuse ceva 
ce nu puteam defini, ceva obscur, înspăimântător, care 
pleca de la ca, nu de la mine. 

— Am zboruri şi prin Atena. Dacă eşti în Grecia, ne 
putem întâlni. Poate că tu rămâi la Londra. O să vedem.. 


Începurăm să vorbim cum o să facem dacă eu nu 
capăt slujba în Grecia. 


Dar am căpătat-o. Mi s-a transmis în scris că mi-au 
trimis numele la direcţia şcolii din Atena. Era de fapt „o 
simplă formalitate”. Mă aşteptau la şcoală la începutul lui 
octombrie. 

l-am arătat lui Alison scrisoarea de cum am urcat în 
apartament. Urmăream să văd un semn de părere de rău 
care nu a apărut. Mă sărută. 

— Ţi-am spus eu. 

— Da, ştiu. 

— Merită să sărbătorim. Hai la ţară! 

M-am lăsat dus. Nu o lua în serios şi eu eram mult 
prea laş ca să stau să gândesc de ce mă simţeam vexat 
în sinea mea de faptul că refuza să ia lucrurile în serios. 
Am mers la ţară, la întoarcere ne-am dus la cinematograf 
şi am dansat într-un local în Soho, ea continuând să nu ia 
lucrurile în serios. Mai târziu, în pat, după ce făcuserăm 
dragoste, nu puteam dormi şi a trebuit să o luăm în 
serios. 

— Alison, ce-o să fac mâine? 

— O să accepti. 

— Tu vrei să accept? 

— Nu o lua iar de la capăt! 

Eram culcaţi pe spate, îi vedeam ochii cu privirea 
fixată în tavan. De undeva, mai de jos, frunzele din 
dreptul unui felinar aruncau umbre nervoase pe tavanul 
camerei noastre. 

— Dacă-ţi spun ce simt, vei... 

— Ştiu ce simţi. 

Urmă o tăcere încărcată cu reproş. 

Am întins mâna şi am atins-o pe stomac. Mi-a 
îndepărtat mâna fără a-i da drumul. 

— Tu simţi, eu simt, ce rost are? Important este ce 
simţim amândoi. Ce simţi tu, simt şi eu, numai că eu sunt 
femeie. 


Mi-era teamă şi mi-am calculat răspunsul. 

— Dacă ţi-aş propune, te-ai mărita cu mine? 

— Aşa se vorbeşte? 

— Mâine m-aş însura cu tine dacă aş şti că ai, într- 
adevăr, nevoie de mine sau că realmente mă vrei. 

— O! Nicko, Nicko! 

Ploaia se scurgea pe geamuri. Mă atinse uşor pe 
mâna care stătea întinsă între trupurile noastre. Urmă o 
tăcere îndelungă. 

— Trebuie să plec din locul acesta. 

Urmă iarăşi o pauză lungă după care spuse: 

— Pete se întoarce la Londra săptămâna viitoare. 

— Ce-o să facă? 

— Nu-ţi face griji. Ştie tot. 

— De unde ştii? 

— Eu i-am scris. 

— Ţi-a răspuns? 

Suspină: 

— Fără lanţuri. 

— Vrei să te întorci la el? 

Se răsturnă pe un cot şi mă obligă să-mi întorc capul, 
feţele noastre aflându-se acum aproape lipite una de 
cealaltă. 

— Cere-mi să mă mărit cu tine! 

— Vrei să te măriţi cu mine? 

— Nu! Şi se întoarse înapoi pe spate. 

— De ce ai făcut asta? 

— Ca să terminăm odată. Eu am să fiu stewardesă, tu 
pleci în Grecia. Eşti liber. 

— Şi tu eşti liberă. 

— Dacă asta te face fericit, da, sunt liberă. 

Ploaia arunca şiroaie pe deasupra copacilor, lovind 
ferestrele şi acoperişul ca o ploaie, de primăvară fără 
primăvară. În dormitor planau vorbe nespuse, acuzaţii 
neformulate, o tăcere vinovată, ca acele clipe dinainte de 
prăbuşirea unui pod. 


Eram întinşi unul alături de celălalt fără să ne 
atingem, ca trupurile de piatră pe un pat devenit 
mormânt, temători până la durere să spunem ceea ce 
gândim. 

În cele din urmă, ea vorbi cu o voce aspră, care 
încerca să sune normal. 

— Nu vreau să te fac să suferi şi, cu cât te doresc mai 
mult, cu atât o să te fac să suferi. Şi nici nu vreau să mă 
faci să sufăr şi, cu cât mă vei dori mai puţin, cu atât o să 
sufăr. Se dădu jos din pat pentru o clipă. Când se 
întoarse, întrebă: 

— Ne-am înţeles? 

— Cred că da. 

Asta a fost tot ce am spus. Curând, prea curând, 
după părerea mea, a adormit. 


Dimineaţa, îşi impuse să fie veselă. Eu am telefonat 
la British Council. M-am dus să primesc felicitările şi 
instrucţiunile domnişoarei Spencer-Haigh şi am invitat-o 
la masă pentru a doua oară, rugându-mă la Dumnezeu 
să fie ultima oară. 


5 


CEEA CE ALISON NU AVEA SĂ ŞTIE - DEOARECE nici 
eu nu mi-am dat seama pe de-a-ntregul -, era faptul că la 
sfârşitul lunii septembrie am înşelat-o cu o altă femeie. 
Cu Grecia. Chiar dacă nu m-aş fi angajat, tot m-aş fi dus 
acolo. Nu am studiat niciodată greaca la şcoală şi tot 
ceea ce ştiam despre Grecia modernă, începea şi se 
termina cu moartea lui Byron la Missolonghi. Nu mi-a 
trebuit decât un cuvânt, atunci, la British Council. Era ca 
atunci când ţi se iveşte o soluţie genială, totul părându-ţi 
dinainte pierdut. Grecia! De ce oare nu mă gândisem şi 
eu la asta? Ce plăcut suna: „Plec în Grecia”. Nu 
cunoşteam pe nimeni care să fi fost în Grecia, deoarece 


aceasta se întâmpla înainte de invazia turistică, de noul 
Medes. Am făcut rost de tot felul de cărţi despre acele 
locuri. Eram şi eu mirat de cât de puţin ştiam despre 
Grecia. Citeam cu nesaţ şi, ca un prinţ medieval, mă 
îndrăgostisem de o imagine înainte de a vedea 
realitatea. 

Faptul că voiam să scap de Anglia devenise un fapt 
secundar. Mă gândeam la Alison în legătură cu plecarea 
mea în Grecia. Când simţeam că o iubesc, mă vedeam 
împreună cu ea în Grecia, când nu, atunci eram în Grecia 
singur. Ea nu mai avea nicio şansă. 

Am primit o telegramă din partea direcţiei şcolii 
confirmându-mi numirea, apoi un contract prin poştă, pe 
care urma să-l semnez, şi o scrisoare de curtoazie într-o 
engleză  infernală din partea directorului şcolii. 
Domnişoara Spencer-Haigh mi-a dat numele şi adresa 
unui individ care fusese la şcoala respectivă în anul 
şcolar anterior. Nu fusese angajat prin British Council, 
deci nu ştia nimic despre el. l-am scris dar nu am primit 
răspuns. Mai rămăseseră zece zile până la plecarea mea. 

Situaţia cu Alison s-a agravat. Eu trebuia să predau 
apartamentul din Russell Square şi am trăit trei zile 
demenţiale în căutarea unei locuinţe pentru ea. În cele 
din urmă, am găsit o garsonieră în Baker Street. 
Impachetatul, pregătirile ne-au întors pe dos. Eu aveam 
încă liber până în 2 octombrie, ea începuse activitatea şi 
sculatul devreme, reordonarea vieţii zilnice ne depăşea 
pe amândoi. De două ori, ne-am certat îngrozitor. Prima 
oară a început să toarne gaz pe un foc încins de disprețul 
faţă de toţi bărbaţii, eu aflându-mă pe locul întâi, eram 
un snob, un încrezut, un donjuan de doi bani şi câte şi 
mai câte. După ce n-a scos o vorbă la micul dejun, a 
doua zi seara, când m-am dus să o iau, nu a apărut timp 
de o oră, după care m-am dus acasă. Nici acolo nu am 
găsit-o. Am telefonat să mă interesez de ea, nicio 
cursantă nu rămăsese mai târziu. Am aşteptat-o 
înfuriindu-mă din ce în ce până la ora unsprezece când a 


apărut. S-a dus la baie, şi-a scos haina, şi-a turnat ca de 
obicei ceaşca de lapte, nescoţând nicio vorbă. 

— Unde dracu ai fost? 

— Nu am de gând să răspund la nicio întrebare. 

Stătea în picioare lângă maşina de gătit din nişa care 
ţinea loc de bucătărie. Ea a vrut o cameră ieftină. Nu 
puteam suferi harababura cu bucătărie, dormitor şi altele 
în aceeaşi cameră, sau baia în care se mai spală şi alţii, 
sau să trebuiască să-i menajezi pe unii vorbind în şoaptă 
şi mergând în vârful picioarelor. 

— Ştiu unde-ai fost. 

— Nu mă interesează. 

— Te-ai întâlnit cu Pete. 

— Aşa este. M-am întâlnit cu Pete. Şi-mi aruncă o 
privire furibundă, neagră. Ce dacă? 

— Puteai să mai aştepţi până miercuri. 

— La ce bun? 

Aici mi-am pierdut cumpătul. Am folosit tot ce ştiam 
că o poate răni. Ea tăcu, se dezbrăcă şi se băgă în pat cu 
faţa la perete. Incepu să plângă. Mă gândeam intens în 
tăcere că voi scăpa foarte curând de toate astea. Nu 
credeam în toate reproşurile, dar o uram că m-a 
determinat să i le spun. In cele din urmă, m-am aşezat 
lângă ea. Lacrimile se prelingeau din ochii umflaţi de 
plâns. 

— Te aştept de câteva ore. 

— Am fost la cinematograf. Nu m-am întâlnit cu Pete. 

— Şi de ce ai minţit? 

— Pentru că nu ai încredere în mine. Gândeşti că pot 
să fac aşa ceva. 

— Ce final lamentabil! 

— Eram gata să-mi pun capăt zilelor astăzi. Dacă 
aveam curaj mă aruncam în faţa trenului. Am fost la doi 
paşi. 

— Ţi-aduc o înghiţitură de whisky. l-am adus şi i l-am 
dat. 


— Nu aş vrea să stai singură. Poate găseşti o 
stewardesă. 

— Nu-mi mai trebuie să stau cu altă femeie. 

— Te întorci la Pete? 

Se uită la mine furioasă. 

— Vrei să spui că nu eşti de acord. 

— Nu! 

Se lăsă pe spate cu privirea în tavan. În sfârşit, îi 
apăru un zâmbet vag. Băutura începu să-şi facă efectul. 

— E ca în desenele lui Hogarth. Amorul modern. Cinci 
săptămâni mai târziu. 

— Suntem iar prieteni? 

— Nu mai putem fi niciodată prieteni. 

— Dacă nu erai tu, plecam astă-seară. 

— Dacă nu erai tu, nu m-aş mai fi întors. 

intinse paharul să-i mai torn whisky. l-am sărutat 
încheietura mâinii. 

— Ştii ce am gândit astăzi? îmi spuse de la celălalt 
capăt al camerei. 

— Nu ştiu. 

— Că dacă m-aş sinucide ai fi fericit. Ai avea 
posibilitatea să spui la toată lumea: s-a sinucis pentru 
mine. Gândul ăsta o să mă oprească întotdeauna de la 
gesturi sinucigaşe. Ca nu cumva vreun nemernic, aşa, ca 
tine, să aibă câştig de cauză. 

— Nu este drept. 

— Pe urmă m-am gândit că înainte ar trebui să-ţi 
scriu, ca să-ţi explic. 

Mă privi fix în ochi fără nicio urmă de blândeţe. 

— Caută la mine în geantă. Caietul pentru steno. 

L-am scos din geantă. Citeşte la sfârşit! 

Erau două pagini mâzgălite cu scrisul ci mare. 

— Când ai scris? 

— Citeşte! 


Nu vreau să mai trăiesc. Îmi duc viaţa fără să doresc 
să trăiesc. Singurul loc în care mă simt fericită este aici 


unde învăţ şi sunt obligată să mă gândesc la altceva, sau 
atunci când citesc cărţi, sau la cinema. Şi în pat. Sunt 
fericită atunci când încetez să exist. Când există numai 
ochii, urechile, pielea. Nu-mi amintesc să fi fost fericită 
de doi sau trei ani încoace. De la întreruperea sarcinii. 
Ceea ce-mi amintesc este că uneori am făcut efortul în 
tot acest timp de a avea o figură fericită care, dacă o văd 
în oglindă, să mă facă să şi cred că sunt fericită. 


Urmau încă două fraze tăiate şi şterse. Mi-am ridicat 
privirea către ochii ei verzi. 

— Chiar aşa gândeşti? 

— Am scris-o astăzi la cafea. Dacă aş fi ştiut cum să 
mă omor, fără zgomot, aş fi făcut-o în sala de mese. 

— Asta înseamnă puţină isterie din partea ta. 

— Dar sunt isterică. Aproape că tipa. 

— Şi cabotină. Ai scris-o ca s-o citesc. 

A urmat o tăcere îndelungă, timp în care ea îşi ţinu 
ochii închişi. 

— Nu numai să o citeşti. 

Izbucni din nou în plâns. De data aceasta în braţele 
mele. Am încercat să o calmez. Am făcut promisiuni: voi 
amâna plecarea în Grecia, voi renunţa la slujbă, tot felul 
de lucruri pe care nu aveam de gând să le fac, ceea ce 
ştia, dar pe care le-a acceptat ca pe un paliativ. 

Dimineaţa am convins-o să dea un telefon să anunţe 
că nu se simte bine şi am petrecut împreună o zi la ţară. 


A doua zi, mai aveam trei până la plecare, am primit 
o carte poştală cu un timbru din Northumberland. Era de 
la Mitford, cel care fusese în Phraxos, anunţându-mă că 
urma să vină la Londra pentru câteva zile şi că ne 
puteam vedea dacă doream. 

l-am dat telefon miercuri la Clubul Armatei şi al 
Marinei ca să-l invit să bem ceva împreună. Era mai în 
vârstă decât mine cu doi sau trei ani, bronzat, ochi 
albaştri cu privirea fixă, obrazul îngust. Îşi mângâia 


întruna mustaţa de tânăr ofiţer. Purta o haină albastră şi 
cravată militară în culorile regimentului. Avea un aer de 
gradat în civilie şi am început imediat o gherilă de 
prestigiu şi antiprestigiu. Fusese paraşutat în Grecia în 
timpul ocupaţiei germane şi tot îi dădea zor cu 
prenumele foarte multor condotieri ai timpului. Se 
străduise să apară ca un filohelen la modă, cărturar, 
gentleman şi aventurier totodată, dar vorbea cu un 
accent dubios şi un limbaj sărăcăcios, stâlcit şi infantil. 
Era dogmatic, intolerant, produs al câmpului de bătaie. 
Ajutat de gin, nici eu nu m-am lăsat. l-am spus că toată 
experienţa mea în război s-a redus la doi ani de dorinţă 
arzătoare de a mă vedea demobilizat. Era absurd. Eu 
aveam nevoie de amănunte despre Grecia, nu de 
antipatia lui, aşa că până la urmă m-am declarat fiul 
tatălui meu - ofiţer activ, şi l-am întrebat cum arată 
insula. 

Făcu un semn cu capul în direcţia tejghelei barului în 
care ne întâlniserăm, către suportul de farfurii. 

— Aceea este insula, mi-o arătă cu ţigara, localnicii o 
numesc - spuse mai întâi în greacă - „pâinea”, din cauza 
formei, ştii. Creasta centrală. Aici, în colţ, este satul şi 
şcoala. Restul, în nord şi sud, e pustiu. Cam aşa se 
prezintă. 

— Şcoala, cum este? 

— Cea mai serioasă treabă din Grecia, într-adevăr. 

— Disciplina? 

Făcu un gest de karate cu mâna înţepenită. 

— Probleme de predare? 

— Obişnuite. Îşi mângâie mustaţa cu ochii în oglinda 
din spatele barului şi menţionă două sau trei titluri de 
cărţi. 

L-am întrebat despre cum se desfăşura viaţa în afara 
şcolii. 

— Aşa ceva nu există. Insula este destul de 
frumoasă, dacă-ţi place aşa ceva: păsărele, albine, 
întoarcerea la natură. 


— Şi satul? 

Zâmbi acru. 

— Ascultă, băiete, salul grecesc nu este ca în Anglia. 
Viaţa socială este la pământ. Nevestele profilor. Vreo 
cinci sau şase persoane oficiale, ocazional un tată şi o 
mamă în vizită. Făcu un gest din gât ca şi cum gulerul i- 
ar fi fost prea strâmt. Era un tic, îl făcea să se simtă plin 
de autoritate. Mai sunt câteva vile închiriate cam zece 
luni din an. 

— Nu eşti prea entuziasmat., 

— Eşti foarte departe. Asta-i adevărul. Foarte 
departe. O să constaţi că şi cei care stau în vile tot 
limitați sunt. Unul singur face excepţie, dar nu cred că o 
să-l întâlneşti. 

— Da? 

— De fapt m-am certat cu el, i-am vorbit pe şleau, 
spunându-i ce gândesc despre el. 

— Adică? 

— Ticălosul a fost colaboraţionist în timpul războiului. 
Pufăi spre mine. Nu, dacă vrei conversaţie, trebuie să te 
mulţumeşti cu ceilalţi profi. 

— Vorbesc englezeşte? 

— Majoritatea vorbesc franţuzeşte. Este şi grecul 
care predă engleza împreună cu tine. Un caraghios care- 
şi dă aere. Într-o zi i-am învineţit un ochi. 

— Cum s-ar zice, mi-ai pregătit terenul. 

Râse. 

— Nu trebuie să te laşi. Şi-a dat seama că exagerase. 
Ţăranii însă, cretanii, sunt sarea pământului. Nişte 
oameni minunati. Ţi-o spun eu. 

L-am întrebat de ce plecase de acolo. 

— Motivul este că scriu o carte. Experienţe trăite în 
timpul războiului, aşa ceva. Trebuia să iau contact cu 
editorul. 

Avea un aer rătăcit. Mi-l imaginam ţopăind fără 
încetare, un membru al Organizaţiei de cercetaşi pus pe 
rele, aruncând poduri în aer, îmbrăcat în uniforme 


pitoreşti de fanfaronadă. Era însă obligat acum să 
trăiască într-o Anglie îndestulată, ca un dinozaur pierdut 
pe o plajă pustie. 

— O să mori de dorul Angliei, mai ales fiindcă nu 
vorbeşti greceşte. Nu o să ai ce face şi o să bei. Toată 
lumea bea. Asta este. Mi-a vorbit de băuturi: reţină, 
rachiu şi uzo, şi despre femei. Fetele din Atena sunt puse 
la index. În afară de cazul că vrei să te pricopseşti cu 
vreun sifilis. 

— Pe insulă nicio fată? 

— Nix, bătrâne! Sunt cele mai mari urâte din Marea 
Egee. Şi mai este în joc şi onoarea târgului. Este al naibii 
de riscant. Nu se face. Eu am descoperit-o odată. Pe faţă 
îi apăru un zâmbet scurt şi o privire cu tâlc. 

L-am condus cu maşina până spre club. Era o după- 
amiază reumatică, se întuneca şi oamenii, maşinile, totul 
era cenuşiu. L-am întrebat de ce nu rămăsese în armată. 

— Se respectă prea mult litera legii, în special acum, 
pe timp de pace. 

Mi-am dat seama că nu i se oferise nicio slujbă în 
armată. Ascundea sub masca militarului labilitate şi o 
nervozitate primitivă. 

Am ajuns în locul unde spunea că vrea să coboare. 

— Crezi că o s-o scot la capăt? 

După privire, nu era prea sigur. 

— la-i tare! Altfel nu merge. Ai grijă să nu te dea gata 
ca pe tipul de dinaintea mea, ştii! Nu l-am întâlnit, dar se 
pare că a luat-o razna. Nu ţinea băieţii în frâu. 

Cobori din maşină. 

— Toate bune, bătrâne! Zâmbi. Şi ascultă: fii atent la 
sala de aşteptare! 

Trânti uşa brusc, ca şi cum ar fi regizat momentul. 
Am deschis-o şi m-am aplecat din maşină să-l mai întreb. 

— La ce să fiu atent? 

Se mai întoarse către mine cu un semn de salut. 
Mulțimea din Trafalgar Square îl înghiţi. Nu-mi ieşea din 
minte zâmbetul lui. Implica ceva ce nu-mi spusese - ce el 


păstrase pentru sine, un ultim cuvânt misterios. Sală de 
aşteptare, sală de aşteptare, sală de aşteptare mi-a tot 
sunat în cap toată seara. 


6 


AM LUAT-O PE ALISON ŞI NE-AM DUS LA GARAJUL 
unde-mi lăsasem maşina spre vânzare. l-o oferisem ei cu 
câtva timp în urmă, dar refuzase. 

— Dacă aş avea-o, m-aş gândi tot timpul la tine. 

— Atunci ţi-o dau. 

— Nu vreau să mă gândesc la tine. Şi nu aş suporta 
să văd pe altcineva stând în locul tău. 

— Pot să-ţi dau banii pe care-i iau pe ea? Nu sunt 
prea mulţi. 

— Mă plăteşti? 

— Nu fi caraghioasă! 

— Nu vreau nimic. 

Ştiam că-şi doreşte un scuter. Puteam să-i las un cec 
şi un bilet pe care să scriu „Pentru scuter”, pe care să şi-l 
cumpere, după ce eu voi fi plecat. 

Ultima seară a fost neînchipuit de calmă - parcă eu 
eram deja plecat şi în casă rămăseseră două fantome 
care mai stăteau de vorbă. Am stabilit ce să facem 
dimineaţa. Nu dorea să mă conducă - eu plecam cu 
trenul de la Gara Victoria. Vom lua micul dejun împreună 
ca de obicei, ea va pleca înainte, era mai cinstit şi mai 
simplu în felul ăsta. Am discutat ce vom face. De îndată 
ce va putea, se va repezi la Atena. Dacă îi va fi imposibil, 
s-ar putea să vin eu în Anglia de sărbători. Ne puteam 
întâlni la jumătatea drumului - Roma, Elveţia. 

— Alice Springs! spuse ea. 

Noaptea am vegheat fiecare din noi ştiind că celălalt 
nu doarme, fiindu-ne teamă să vorbim. A întins mâna şi 
mi-a prins-o pe a mea. Am stat o vreme fără să vorbim. 


— Dacă ţi-aş spune că te aştept? Nu am răspuns 
nimic. Vreau să spun că aş fi în stare să te aştept. 

— Ştiu. 

— Tot spui „ştiu”, dar ăsta nu este un răspuns. 

— Ştiu. Mi-a ciupit mâna. Hai să zicem că-ţi spun da, 
aşteaptă-mă, într-un an o să ştiu. Tot timpul ăsta tu 
aştepţi la infinit. 

— Şi ce dacă? 

— Asta e nebunie. Ca şi cum ai trimite o tânără la 
mănăstire până când tu te hotărăşti să o iei de nevastă. 
Trebuie să fim liberi. Nu avem de ales. 

— Nu te supăra! Te rog, nu te supăra. 

— Trebuie să mai vedem cum merge. 

Am tăcut amândoi. 

— Eu mă gândeam să mă întorc aici mâine seară. 
Asta este tot. 

— Îţi scriu zilnic. 

— Da. 

— Este o probă, să ştii! Dacă o să ne fie dor. 

— Ştiu cum este când oamenii se despart. O 
săptămână de iad, o altă săptămână de groază, apoi 
începi să uiţi, şi apoi parcă nici nu s-a întâmplat, s-a 
întâmplat altcuiva şi dai din umeri. Spui să fiu al naibii 
aşa-i viaţa, asta-i lumea. Ce prostie! Ca şi cum nu tu ai fi 
pierdut ceva pentru totdeauna. 

— Eu nu o să uit. Eu nu o să uit niciodată. 

— Ba da. Ba da. 

— Trebuie să trăim, chiar dacă este trist. 

După mult timp spuse: 

— Nu cred că ştii ce înseamnă să fii trist. 


Dimineaţa am dormit peste ora normală. Special 
pusesem ceasul să sune târziu, ca să nu avem timp de 
lacrimi. Alison şi-a băut cafeaua stând în picioare. 
Discutam nimicuri: că trebuie să întrerupem 
abonamentul la lapte, unde s-o fi rătăcit permisul meu de 


bibliotecă. Puse pe masă ceaşca. Ne aflam în dreptul uşii. 
li vedeam faţa, obrajii bucălaţi, ochii verzi interogându- 
mă ca şi cum încă am fi avut vreme şi totul nu ar fi fost 
decât un vis urât. Lacrimile stăteau să-i picure şi 
deschisese gura vrând să spună ceva. Dar se aplecă într- 
un gest care trăda disperarea, incertitudinea, mă sărută 
atât de grăbit, încât abia i-am simţit buzele - şi a plecat. 
Pardesiul din păr de cămilă dispăru jos pe scări. 

Nu se mai uită înapoi. M-am dus la fereastră şi am 
văzut-o cum traversa grăbită strada, haina gălbuie, părul 
blond-pai aproape la fel ca şi haina, cum şi-a îndreptat 
mâna spre geantă, şi-a suflat nasul, nu a întors capul 
deloc. A început să alerge. Am deschis fereastra şi m-am 
aplecat ca s-o văd până a dispărut după colţul străzii 
care dădea în Marylebone Road. Nici atunci, în ultimul 
moment, nu s-a uitat înapoi. 

M-am întors în cameră, am spălat vasele rămase de 
la micul dejun şi m-am aşezat la masă să completez un 
cec de cincizeci de lire şi un bilet. 


Alison draga mea, crede-mă, dacă ar fi fost să fie 
cineva, aceea ai fi fost tu. Nu am arătat cât de trist mă 
simţeam pentru ca să nu înnebunim amândoi. Te rog să 
porţi cerceii. Te rog să iei banii să-ţi cumperi un scuter cu 
care să mergi unde mergeam împreună, sau fă ce vrei cu 
ei. Ai grijă de tine! O, Doamne, de-aş merita aşteptarea... 

NICHOLAS 


Doream să sune cât mai spontan, dar eu 
concepusem textul cu multe zile în urmă. Am pus cecul şi 
biletul într-un plic pe care l-am aşezat deasupra 
căminului alături de cutiuţa cu cerceii de agată pe care-i 
văzuserăm într-un anticariat închis. Apoi m-am bărbierit 
şi am ieşit să caut un taxi. 

După ce am trecut de primul colţ, m-a cuprins un 
sentiment de eliberare, şi cu un sentiment mai vag, dar 
odios, că eu, eu eram într-un fel cel câştigat, de vreme 


ce o iubeam mai puţin decât mă iubea ea. Deci, pe lângă 
bucuria unei călătorii în necunoscut, aveam senzaţia de a 
fi căpătat aripi. Mă bucuram de victoria sentimentală pe 
care o repurtasem. O bucurie cu gust amar, dar mie-mi 
plăceau lucrurile cu gust amar. Mă îndreptam către Gara 
Victoria ca un înfometat care, după câteva pahare de 
aperitiv, se îndreaptă spre o masă copioasă. Am început 
să fredonez o melodie nu pentru a-mi ascunde necazul, 
ci dintr-o dorinţă, revoltător de evidentă, de a-mi 
sărbători libertatea. 


7 


PATRU ZILE MAI TÎRZIU MĂ AFLAM PE ÎNĂLŢIMEA 
Hymettus, privind în jos la imensitatea Atenei şi a 
Pireului, oraşe şi suburbii, case ca un milion de zaruri 
împrăştiate peste câmpia Aticei. La sud se întindea o 
mare clară de sfârşit de vară, insule palid-cenuşii şi, 
dincolo de acestea, munţii senini ai Peloponesului se 
ţineau distanţi la orizont ca o magnifică scurgere 
încremenită de pământ şi apă. Senină, superbă, 
maiestuoasă, am căutat adjective mai rar întrebuințate, 
dar mi se păreau minimale. Privirea cuprindea o distanţă 
de optzeci de mile absolut pură, nobilă, luminoasă, 
imensă, aşa cum s-a arătat dintotdeauna. 

Era ca o călătorie în spaţiul cosmic. Mă aflam pe 
Marte, într-un câmp de lămâiţă care-mi venea până la 
genunchi, sub un cer care nu cunoscuse niciodată norii 
sau praful. Mi-am privit mâinile palide venite de la 
Londra. Păreau altfel, groaznic de străine mie. Aşa cum 
le vedeam ar fi trebuit de mult timp să le repudiez. 

Mi se păreau minunate ultimele raze de lumină 
mediteraneană căzând asupra lumii care mă înconjura, 
deşi mie mi-erau ostile. Mă torturau fără iertare. Era ca 
începutul unui interogatoriu în lumina proiectorului, 
vedeam prin uşa deschisă masa de tortură cu chingi şi 


eul meu; bătrânul meu eu ştiind deja că nu va rezista. 
Era cumva teama de dragostea care reduce la esenţă? 
Căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total şi 
iremediabil, de peisajul Greciei. A urmat de la sine un 
sentiment contradictoriu, enervant de neputinţă şi 
inferioritate, căci Grecia era ca o femeie senzuală, 
provocatoare, care mă ademenea să o doresc fizic şi în 
acelaşi timp păstra o distanţă aristocratică ce îmi 
interzicea orice contact. 

Nicio carte din câte citisem nu explica această 
calitate esenţială a Greciei care îi dă unicitate: o 
fascinaţie fatală de Circe. În Anglia, noi trăim într-o 
relaţie tăcută, calmă, domesticită cu ceea ce ne-a rămas 
din peisajul natural şi lumina blândă a Nordului. In 
Grecia, peisajul şi lumina sunt atât de frumoase, atât de 
prezente, intense, sălbatice, încât se stabileşte o relaţie 
de dragoste şi ură, de pasiune. Mi-au trebuit luni de zile 
să înţeleg aceasta şi ani ca să şi accept. 

Mai târziu, în ziua aceea, stăteam la fereastra 
camerei din hotel, unde mă îndreptase un individ 
plictisit, funcţionar la British Council. Îi scrisesem o 
scrisoare lui Alison, dar ea era departe, nu ca distanţă 
sau ca timp, ci într-o dimensiune care nu avea nume. 
Realitate, poate. Priveam în jos peste Piaţa Constituţiei, 
locul de întâlnire al atenienilor, grupurile care se plimbau 
intersectându-se; cămăşi albe, ochelari fumurii, braţe 
goale bronzate. Un zumzet înăbuşit venea până la mine 
dinspre oamenii aşezaţi la mese. Era cald, ca într-o zi de 
iulie în Anglia, şi cerul nu avea nicio pată. Dacă mă 
aplecam şi mă uitam spre răsărit, vedeam locul unde ur- 
casem de dimineaţă, Hymettus, panta luminată de 
apusul soarelui în roz-violaceu ca floarea de ciclamă. In 
direcţia opusă, peste panoplia de acoperişuri, se întindea 
Acropole, ca o siluetă neagră, masivă. Era prea la fel cu 
cea din imaginaţie pentru casă fie adevărată. Eram 
încântat şi, evident, dezorientat, fericit, vesel şi singur, 
ca Alice în Ţara Minunilor. 


Insula Phraxos se afla la o distanţă de opt ore 
minunate, parcurse într-un vaporaş luat din sudul Atenei, 
cam la şase mile de centrul Peloponesului şi al unui 
peisaj şi acesta de neuitat: la nord şi vest un braţ 
puternic muntos în îndoitura căruia se adăpostea insula; 
la răsărit, la o oarecare distanţă se afla un arhipelag de 
insule deluroase: la sud, deşertul molcom albastru al 
Mării Egee, până departe, spre insula Creta. Insula 
Phraxos era frumoasă. Niciun alt atribut nu i se potrivea; 
nu era drăguță, pitorească, încântătoare, era pur şi 
simplu frumoasă. Mi-a luat răsuflarea când am văzut-o 
prima dată, plutea la ora serii sub Venus ca o 
maiestuoasă balenă neagră într-o mare de ametist. Mi se 
taie şi acum răsuflarea când închid ochii şi mă gândesc 
la ea. Era de o frumuseţe rară în zona Mării Egee, căci 
înălțimile erau acoperite cu pini, pini mediteraneeni, de 
un verde crud. Nouă din zece părţi ale insulei erau 
nelocuite şi necultivate, doar pini, golfuleţe, linişte, mare. 
În colţul de nord-vest, un pâlc de case albe ca zăpada în 
jurul câtorva porturi. 

Existau totuşi două oribilităţi care se distingeau chiar 
înainte de a acosta. Una era un hotel obez, greco-englez, 
de la începutul secolului, aşezat aproape de portul 
principal, potrivit în Phraxos ca un automobil elegant 
într-un templu doric. Cealaltă, la fel de absurdă în peisaj, 
se afla la periferia satului şi minimaliza casele din jur: o 
clădire plină de cutezanţă, înaltă de şapte etaje, care 
dădea impresia, în ciuda fațadei corintice, că este o 
fabrică - asemănarea, aveam să descopăr, nu era o 
simplă impresie. 

Cu excepţia liceului Lord Byron, a hotelului 
Philadelphia şi a satului, cea mai mare parte a insulei, 
treizeci de mile pătrate, era teren virgin. Existau câteva 
livezi argintii de măslini şi câteva terase de teren cultivat 
pe culmile abrupte de pe coasta de nord, dar în rest era 


pădure ancestrală de pini. Nu existau vestigii. Vechilor 
greci nu le-a plăcut gustul apei strânse în cisterne. 

Lipsa apei deschise făcea să nu prea existe nici 
păsări, nici animale pe insulă. Dincolo de sat era o linişte 
de o calitate specială. Când şi când, te mai puteai întâlni 
cu câte un păstor cu cireada de capre, de gâtul cărora 
atârnau tălăngi din bronz, cu câte o ţărancă adusă de 
spate purtând coşul în spinare sau, mai rar, cu câte un 
culegător de struguri. Era lumea dinainte de 
descoperirea maşinii, chiar înainte de apariţia omului pe 
pământ, şi orice întâmplare, indiferent cât de măruntă - 
zborul unui sfârcioc, descoperirea unei noi poteci sau a 
unui caic, departe, jos - căpăta valoare nemăsurată, fiind 
izolată, încadrată şi amplificată de propria singularitate. 

Frica nu a pătruns niciodată pe insulă, singurătatea 
era departe de înspăimântătoarea atmosferă nordică. 
Aici bântuiau nu monștrii, ci nimfele. 

Vrând-nevrând, făceam foarte des plimbări pentru a 
scăpa de atmosfera şcolii care-mi accentua claustrofobia. 
Mai întâi, faptul de a preda la un internat (organizat, 
chipurile, în sistemul de la Eton şi Harrow), situat puţin 
către nord faţă de locul unde Clitemnestra l-a ucis pe 
Agamemnon, constituia o bucurie absurdă. Sigur, 
profesorii, victime ale unei ţări cu numai două 
universităţi, erau totuşi la un nivel ştiinţific superior celui 
descris de Mitford, iar elevii nu erau nici mai buni, nici 
mai răi decât alţi elevi în general. Aveau însă o atitudine 
pragmatică în privinţa englezei. Manifestau un interes 
deosebit pentru ştiinţă şi niciunul pentru literatură. Dacă 
încercam să le vorbesc despre poezia lui Byron, începeau 
să caşte, dacă-i învăţam părţile automobilului în engleză, 
nu-i puteam scoate din clasă la sfârşitul orei. Aveau 
obiceiul să-mi aducă manuale americane de ştiinţă pline 
de termeni de care nu aveam mai mult habar decât ei 
care aşteptau un echivalent cât de cât. 

Atât elevii cât şi profesorii detestau insula, o 
socoteau un fel de pedeapsă penală autoimpusă, unde 


veneau pentru a munci şi atâta tot. Îmi închipuiam şcoala 
mai tolerantă decât cele din Anglia, dar, de fapt, era mai 
aspră. Culmea ironici era că zelul obsesiv, reacţie de 
cârtiţă oarbă faţă de peisajul înconjurător, constituia, se 
pare, caracteristica englezească a acestui sistem şcolar. 
Pentru greci, blazaţi de o viaţă trăită în mijlocul celor mai 
frumoase peisaje din lume, viaţa în acel stup nu 
constituia o claustrare, pe mine în schimb mă înnebunea. 

Câţiva profesori vorbeau puţin englezeşte, alţii 
franţuzeşte, dar nu aveam prea multe în comun. Singurul 
pe care-l suportam era Demetriades, celălalt profesor de 
engleză, numai pentru că vorbea şi înţelegea mai fluent 
decât ceilalţi. Cu el puteam să depăşesc nivelul 
comunicărilor esenţiale. 

M-a plimbat prin sat la cafenea şi la taverne unde am 
prins gust de mâncarea grecească şi de muzica lor 
populară. La lumina zilei, atmosfera era lugubră. Foarte 
multe vile erau închise, ulițele erau destul de pustii, dacă 
doreai să mănânci în sat nu aveai de ales decât între 
cele două cârciumi mai onorabile, unde apăreau veşnic 
aceleaşi figuri, o societate  levantină provincială 
mucegăită, care aparţinea mai mult lumii Imperiului 
Otoman decât secolului douăzeci ajuns la jumătate. O 
societate balzaciană cu fesul pe cap. Trebuia să 
recunosc, Mitford avea dreptate, era îngrozitor de anost. 

Am încercat câteva cârciumi ale pescarilor. Erau mai 
vesele, dar oamenii mă simțeau din afara lor şi greaca 
mea nu s-a ridicat niciodată la dialectul pe care-l vorbeau 
ei. 

M-am interesat de individul cu care Mitford se 
certase, dar se părea că nimeni nu avea idee nici de 
individ, nici de vreo ceartă şi, în consecinţă, nici de „sala 
de aşteptare”. Mitford petrecuse mult timp în sat şi se 
pusese rău cu toţi profesorii, cu excepţia lui 
Demetriades. Mai aveam de îndurat efectele fobiei 
grecilor faţă de englezi, agravată de situaţia politică din 
perioada respectivă. 


Curând, am pornit-o în direcţia dealurilor. Ceilalţi 
profesori mergeau numai unde trebuie, nici un metru mai 
departe, iar elevii nu aveau voie să depăşească /es 
chevaux de frise ale terenurilor împrejmuite de ziduri 
înalte, cu excepţia duminicilor, şi atunci numai un 
kilometru de-a lungul drumului de coastă în direcţia 
satului. 

Dealurile erau îmbolnăvitor de pure, îndepărtate, 
luminoase. Însoţit doar de propria mea stare de plictis, 
pentru prima oară în viaţă am început să privesc natura 
şi să regret faptul că nu-i cunoşteam limbajul mai mult 
decât ştiam greceşte. Am început să văd altfel decât 
până atunci pietrele, păsările, florile, câmpul, iar mersul 
pe jos, înotul, clima extraordinară, absenţa oricărui fel de 
trafic terestru ori aerian, căci nu era niciun automobil pe 
insulă, neexistând drumuri în afara satului şi avioanele 
survolând insula o dată pe lună, toate acestea m-au 
făcut să mă simt mai sănătos decât mă simţisem 
vreodată. Începusem să realizez un fel de armonie între 
trup şi minte, sau aşa mi se părea. Era o iluzie. 


Când am ajuns la şcoală, am găsit o scrisoare de la 
Alison. Era scurtă. Probabil că o scrisese la serviciu în 
ziua în care eu plecam din Londra: 


Te iubesc. Tu nu poţi înţelege ce înseamnă pentru că 
tu nu ai iubit pe nimeni. Este ceea ce am încercat să te 
fac să înţelegi săptămână trecută. Ceea ce vreau să-ţi 
spun este că, atunci când o să te îndrăgosteşti, adu-ți 
aminte de ziua de azi. Aminteşte-ţi că te-am sărutat şi că 
am ieşit din cameră. Aminteşte-ţi că am mers pe stradă 
fără să privesc nici măcar o dată în urma mea. Ştiam că 
mă urmăreşti cu privirea. Aminteşte-ţi că am făcut acest 
lucru şi că te iubesc. Dacă uiţi toate celelalte despre 
mine, asta să nu uiţi. Am mers pe stradă fără să privesc 
în urma mea şi te iubesc. Te iubesc. Te iubesc atât de 
mult încât te voi uri întotdeauna pentru ziua de azi. 


A doua zi am mai primit o scrisoare de la ea. Nu 
conţinea nimic decât cecul meu rupt în două şi având 
mâzgălit pe spatele uneia din cele două jumătăţi: 
„Mulţumesc, nu”. 

Apoi, după încă două zile, a urmat o a treia scrisoare 
în care pălăvrăgea cu entuziasm despre un film pe care-l 
văzuse. În încheiere adăugase: 


Uită prima scrisoare pe care ţi-am scris-o. Eram atât 
de mâhnită! Acum a trecut. Promit să nu mai fiu 
romantică. 


Sigur că i-am răspuns dacă nu zilnic, două sau trei 
scrisori săptămânal, scrisori lungi, pline de scuze şi 
explicaţii până într-o zi, când mi-a scris: 


Te rog nu mai scrie despre noi doi. Povesteşte-mi 
despre orice, despre insulă, despre şcoală. Te cunosc 
foarte bine, nu te mai preface! Dacă-mi scrii despre ce 
este acolo, pot să-mi imaginez că sunt cu tine, să văd 
împreună cu tine. Şi nu te supăra. A ierta este a uita. 


Pe neobservate, în scrisorile noastre informaţia luă 
locul emoţiei. Mi-a scris despre ce lucra, despre o colegă 
cu care se împrietenise, despre amănunte domestice, 
filme, cărţi. 

Eu îi scriam despre şcoală şi despre insulă, aşa cum 
dorise. Într-o scrisoare mi-a trimis o fotografie de a ei în 
uniformă. Părul, tuns scurt, şi-l trăsese sub chipiu. 
Zâmbea, dar uniforma combinată cu zâmbetul îi conferea 
un aer fals, profesionist, devenise, după cum mă avertiza 
fotografia, o persoană diferită faţă de aceea pe care 
doream să mi-o amintesc, acea Alison care-mi aparţinea, 
unică. Scrisorile s-au redus la una pe săptămână. 
Durerea fizică din prima lună se atenuase, uneori eram 
conştient că o doream şi că aş fi dat orice să o am alături 


de mine în pat. Acelea erau însă clipe de frustrare ale 
trupului, nu nostalgia unei iubiri. Într-o zi, mă gândeam 
că dacă nu aş fi fost pe insulă ar fi trebuit să o las baltă. 
Scriam din rutină, nu de plăcere şi nu alergam în cameră 
după-masă pentru ca să scriu, înşiram câteva rânduri în 
timpul orelor şi trimiteam în ultimul minut un elev la 
poartă să le dea poştaşului. 

Pe la jumătatea trimestrului, m-am dus cu 
Demetriades la Atena. Zicea că mergem la fete, locul lui 
preferat, undeva la marginea oraşului. Mi-a garantat că 
erau sănătoase. Am ezitat. Dar nu este oare datoria 
morală a poetului şi a cinicului să fie imoral? Deci m-am 
dus. Când am plecat de acolo, ploua şi umbra frunzelor 
ude din ramurile de jos ale unui eucalipt din dreptul 
becului de la intrare îmi aminti de camera noastră din 
Russell Square. Alison şi Londra erau departe, dispărute, 
exorcizate; le eliminasem din viaţa mea. M-am hotărât 
să-i scriu chiar în acea noapte ca să-i spun că nu mai 
doream să ştiu de ea. Când am ajuns la hotel, eram deja 
prea beat ca să ştiu ce voiam să-i scriu. Poate faptul că 
dovedisem clar că nu meritam să mă aştepte, sau că mă 
călca pe nervi, sau că eram îngrozitor de singur şi că aşa 
doream să rămân. De fapt, i-am trimis o ilustrată fără să 
mai menţionez nimic din toate astea şi în ultima zi m-am 
dus la fete singur. Fetiţa libaneză pe care mi-o doream 
nu era liberă şi de celelalte nu aveam chef. 

In decembrie încă ne mai scriam scrisori. Ştiam că-mi 
ascunde anumite lucruri. Prea era simplă viaţa ei, prea 
nu exista niciun bărbat pentru ca să fie aşa! Ultima ei 
scrisoare nu m-a găsit nepregătit. Nu m-am aşteptat să 
mă simt atât de trădat şi amărât. Nu era gelozia fizică a 
bărbatului, cât mai curând furie. Zile de-a rândul mi s-au 
perindat în memorie clipele de intimitate în doi, când ne 
simţeam ca unul singur, îmi apăreau ca secvențele unui 
film ieftin, romantic, de care-mi aminteam fără să vreau. 
Citeam şi reciteam scrisoarea refuzând ideea că totul se 


poate sfârşi prin intermediul a două sute de vorbe 
desuete şi ofilite. 


Dragă Nicholas, 

Nu mai pot continua. Nu aş vrea să te necăjesc, 
crede-mă, nu vreau asta, nu te supăra pe mine, deşi ştiu 
că o să te necăjesc. Parcă te aud spunând: „Nu sunt 
necăjit”. 

Am fost atât de singură şi deprimată, nici nu ţi-am 
spus cât şi nici acum nu pot să spun. Atunci, la început, 
m-am ţinut băţoasă la lucru, pentru ca acasă să mă 
prăbuşesc. 

Mă întâlnesc din nou cu Pete atunci când vine la 
Londra. Am reînceput acum două săptămâni. Te rog, te 
rog, crede-mă, nu aş fi reînceput dacă aş fi ştiut că... Ştii. 
Ştiu că ştii. Nu mai am pentru el sentimentele pe care le 
aveam şi nici nu se compară cu ceea ce simţeam pentru 
tine, nu ai de ce să fii gelos. 

Este bine că nu complică lucrurile, mă face să nu mă 
mai gândesc, mă face să nu mă mai simt singură. Am 
căzut iar printre australienii din Londra. S-ar putea să ne 
căsătorim. Nu ştiu. 

Este groaznic. Aş vrea să ne mai scriem. Nu am uitat. 

Cu bine. 
ALISON 


Pentru mine tu o să fii întotdeauna altceva. Prima 
scrisoare pe care ţi-am scris-o în ziua în care ai plecat. 
Numai dacă ai putea înţelege! 


Am scris o scrisoare în care-i spuneam că poate să se 
considere absolut liberă. Am rupt-o. Dacă ceva o putea 
face să sufere, aceea era tăcerea, şi voiam să sufere. 


8 


ÎN ZILELE CARE AU PRECEDAT SĂRBĂTORILE DE 
Crăciun, m-am simţii iremediabil nefericit. Fără nicio 
logică, începusem să urăsc şcoala: modul în care era 
organizată, modul în care era plantată, ca o închisoare 
oarbă în inima unui peisaj dumnezeiesc. Când scrisorile 
lui Alison au încetat să mai sosească, am început să fiu 
convenţional şi din ce în ce mai izolat. Lumea exterioară, 
Anglia, Londra, au devenit ireale în mod absurd şi 
înspăimântător. Cei doi sau trei prieteni de la Oxford cu 
care întreţinusem o corespondenţă sincopată au dispărut 
dincolo de orizont. Ascultam când şi când emisiunile 
pentru străinătate ale B.B.C.-ului, dar ştirile parcă 
veneau de pe lună şi se refereau la situaţii şi la o 
societate căreia cu nu-i mai aparţineam, iar puţinele 
ziare din Anglia care-mi parveneau se identificau tot mai 
mult cu propriile lor articole la rubrica: „In urmă cu o sută 
de ani”. Întreaga insulă trăia acelaşi exil din realitatea 
contemporană. Cheiurile se umpleau cu lume, cu câteva 
ore înainte ca vaporul care venea zilnic de la Atena să 
apară la orizontul dinspre nord-est, deşi se ştia că 
opreşte doar cinci minute şi că probabil numai patru sau 
cinci pasageri vor cobori şi cam tot atâţia vor urca pe 
vas. Veneau să asiste. Eram ca nişte condamnaţi care se 
agăţau de un fir de speranţă că vor fi graţiaţi. 

Şi totuşi insula era atât de minunată! Pe la Crăciun, 
vremea se făcuse aspră şi friguroasă. O masă imensă de 
mare albastră lovea cu putere şi se rostogolea vuind 
peste pietrişul plajelor şcolii. Munţii din mijlocul insulei se 
acoperiseră cu zăpadă şi pe fundalul apei furioase se 
profilau umerii albi desenaţi de Hokusai. Dealurile erau 
mai pustii, mai fără zgomote. Adesea plecam la plimbare 
din pură plictiseală descoperind noi locuri pustii. Acest 
spaţiu natural, imaculat, a început să mă intimideze. Nu- 


mi găseam locul aici, nu mă ajuta cu nimic, nu eram 
făcut pentru asta. Eram citadin, eram dezrădăcinat. Îmi 
refuzam propria vârstă, nefiind capabil să trec într-o alta, 
matură. Deci ajunsesem ca Sciron, nici pe pământ, nici în 
aer. 

Au venit şi sărbătorile. Am plecat într-o excursie prin 
Pelopones. Simţeam nevoia să fiu singur, să-mi acord un 
răgaz departe de şcoală. Dacă Alison ar fi fost liberă, m- 
aş fi repezit în Anglia s-o întâlnesc. Mă gândeam să-mi 
dau demisia, aceasta însă ar fi însemnat iar o retragere, 
încă o ratare, şi m-am încurajat spunându-mi că lucrurile 
se vor îndrepta odată cu venirea primăverii. Crăciunul |- 
am petrecut de unul singur în Sparta, iar Anul Nou la 
Pyrgos, tot la fel. Înainte de a lua vaporul înapoi spre 
Phraxos, m-am oprit o zi în Atena şi m-am dus din nou la 
fete. 

De gândit nu mă gândeam la Alison, dar îmi lipsea 
fizic; am încercat să fac abstracţie de ea, însă nu am 
reuşit. Aveam zile când credeam că voi putea să rămân 
celibatar pentru tot restul vieţii - zile de schivnic - alteori 
tânjeam după o fată cu care să am ceva în comun. 
Femeile de pe insulă erau de origine albaneză, aspre, cu 
tenul măsliniu, deloc seducătoare. Bărbaţii erau cu mult 
mai plăcuţi la înfăţişare, băieţii de la şcoală aveau graţia 
măslinilor şi personalitate, ceea ce îi distingea de colegii 
lor, englezi stereotipi, furnici rozacee din muşuroiul 
secolului nouăsprezece. Trăiam clipe ă la Gide, fără ecou 
însă, căci nicăieri pederastia nu este mai urâtă ca în 
Grecia burgheză; aici un burghez englez de secolul al 
nouăsprezecelea s-ar fi simţit ca acasă. Apoi, nici eu nu 
eram homo, ci pur şi simplu ajunsesem să înţeleg 
(realizând minciuna în care fusesem eu însumi educat) 
ca a fi altfel nu înseamnă a fi lipsit de satisfacţii. La 
mijloc nu era singurătatea, ci Grecia. Noţiunile noastre 
convenţionale despre ceea ce este moral şi imoral 
deveneau ridicole; şi dacă eu aş fi comis o faptă 
socialmente nepermisă, aceasta ar fi apărut ca o 


chestiune ce depinde doar de dispoziţia mea, cum ar fi 
fumatul unei anumite mărci de ţigări şi nu al alteia. 
Binele şi frumosul pot fi separate în nord, nu însă în 
Grecia. Între trupuri se află numai lumină. 

Şi mai era şi poezia mea. Începusem să scriu poezii 
despre insulă, despre Grecia, care mi se păreau tehnic 
realizate şi, filozofic vorbind, profunde. Visam din ce în 
ce la succes literar. Îmi petreceam ore în şir cu ochii pe 
pereţii camerei mele, visând la cronici, la scrisori trimise 
de colegii mei, poeţi celebri, celebritate, aplauze, multă 
celebritate. Nu cunoşteam la vremea aceea 
extraordinara afirmaţie a lui Emily Dickinson: „A publica 
nu este treaba poeţilor; să fii poet este totul, să fii 
cunoscut ca poet este nimic”. Viaţa mea începuse să fie 
dominată de imaginea mea ca poet din epoca spaţiului 
realităţii. Şcoala îmi oferea un confortabil pretext. Cum 
poţi scrie versuri admirabile în condiţiile rutinei fără 
sens? 

Şi apoi, într-o duminică sumbră de martie, vălul a 
căzut. Am citit poemele greceşti şi le-am văzut aşa cum 
erau: literatură de studenţaş, poezii lipsite de ritm, lipsite 
de structură, care ascundeau stângaci, sub un strat gros 
de vopsea, banalităţi senzoriale. Îngrozit, am început să 
citesc ce mai scrisesem la Oxford. Nici gând să fie ceva 
mai bun, dimpotrivă. Adevărul s-a revărsat asupra mea 
ca o avalanşă. Nu eram poet. 

Cunoaşterea nu m-a făcut fericit, m-a cuprins o furie 
surdă împotriva legii evoluţiei, care acceptase ca în una 
şi aceeaşi minte să existe atâta sensibilitate şi atâta 
stângăcie totodată. In mine se revolta propriul eu ca un 
iepure în capcană. Am luat toate poeziile pe care le 
scrisesem până atunci şi încet, pagină cu pagină, le-am 
rupt în bucățele cât mai mici, până am simţit că mă dor 
degetele. 

Am ieşit apoi să fac o plimbare pe dealuri, deşi era 
frig şi începuse să plouă cu găleata. Tot pământul se 
aliase împotriva mea. De această condamnare fără drept 


de apel nu puteam scăpa ridicând din umeri. Cele mai 
neplăcute experienţe din viaţa mea se dovediseră, mai 
devreme sau mai târziu, de un oarecare folos şi nu 
numai zădărnicie şi suferinţă. Poezia fusese pentru mine 
consolare, barcă de salvare, justificare. Acum mă aflam 
în plin ocean, barca de salvare scufundată, dusă la 
fundul apei ca plumbul. Cu greu mă puteam abţine să 
nu-mi plâng de milă. Faţa mea se împietrise ca masca 
tragediei. Cele câteva ore de mers pe jos au fost un 
adevărat iad. 

Un anumit tip de individ se implică în societate fără 
să realizeze aceasta, celălalt controlează societatea. 
Primul este o rotiţă, un dispozitiv, al doilea este inginerul, 
automobilistul. Cel care s-a exclus nu are decât propria 
iscusinţă de a-şi exprima dezlegarea dintre propria 
existenţă şi sentimentul deşertăciunii. Nu cogito ci 
scribo, pingo, ergo sum. Mult timp după aceasta am fost 
cuprins de sentimentul deşertăciunii, mai greu de 
suportat decât bine cunoscuta solitudine fizică şi 
existenţială, o stare metafizică de om abandonat în 
pustiu. Se manifesta aproape cu  concreteţea 
tuberculozei sau a cancerului. 

Şi într-o zi, nici nu trecuse o săptămână, răul s-a con- 

cretizat. M-am trezit într-o dimineaţă ca să constat că 
aveam două râni. Mă cam aşteptam la asta. Pe la 
sfârşitul lunii februarie, am mai fost la Atena în casa din 
Kephissia. Ştiam că risc, dar atunci nu conta. 
_ În prima zi, am fost prea şocat ca să întreprind ceva. 
In sat erau doi doctori, unul în activitate, care se ocupa şi 
de şcoală, celălalt mai în vârstă, deşi se pensionase, mai 
dădea consultaţii. Doctorul şcolii avea prea multe 
contacte cu cancelaria. La el nu mă puteam duce. M-am 
adresat celuilalt. 

S-a uitat la răni, apoi la mine şi dând din umeri 
spuse: 

— Felicitations! 

— C'est... 


— On va voir ça à Athènes. Je vous donnerai une 
adresse. C'est bien à Athènes que vous l'avez attrapé, 
oui? Am dat din cap în sens afirmativ. Les poules là-bas. 
Infectes. Seulement les fous qui s'y laissent prendre. 

Avea fața bătrână, galbenă şi pince-nez; un zâmbet 
maliţios. Întrebările mele îl distrau. Norocul era că 
puteam să mă vindec, nu eram contagios dar mi se 
interziceau relaţiile sexuale, el m-ar fi putut trata dacă ar 
fi avut medicamentul indicat, penicilină cu benzatină, dar 
nu avea de unde să-l ia. Auzise că se găsea la o clinică 
particulară în Atena, dar mă va costa o avere şi urma să 
vedem dacă-şi face efectul în opt săptămâni. Mi-a 
răspuns sec la toate întrebările; ceea ce putea el era să- 
mi aplice vechiul tratament cu arsenic şi bismut, dar 
numai după ce-mi făceam analizele la un laborator. De 
mult renunţase la dragostea pentru umanitate. Când i- 
am pus onorariul pe masă, se uita la mine cu ochi de 
broască ţestoasă. 

Din dreptul uşii, am mai făcut o încercare zadarnică 
de a-l îndupleca. 

— Je suis maudit. 

Ridică din umeri. Rolul lui era acela de a expune 
lucrurile şi, indiferent, îmi făcu semn că puteam pleca. 

Era mai mult decât îngrozitor. Mai rămăsese o 
săptămână până la sfârşitul semestrului şi mă gândeam 
să mă întorc imediat în Anglia. Nu suportam însă ideea 
Londrei. Aici, în Grecia, eram un anonim, chiar dacă pe 
insulă mă cunoştea lumea. Nu mă încredeam în doctorul 
Patarescu, era prieten de joc de cărţi cu vreo doi 
profesori mai în vârstă de la şcoală. Căutam în privirile 
din jurul meu, ceva în zâmbetele care mi se adresau, 
ceva în legătură cu starea mea şi chiar a doua zi mi s-a 
părut că desluşesc priviri ironice. Intr-o pauză, directorul 
mi se adresă: 

— Haide, hyrios Urfe, înveseleşte-te, altfel o să 
credem că te-au necăjit frumoasele aici, în Grecia. Am 
înţeles că era un apropo direct, şi zâmbetele din jurul 


acestei remarci mi s-au părut deplasate. Eram sigur, la 
trei zile după ce l-am văzut pe doctor, că toţi, inclusiv 
băieţii, ştiau ce boală aveam. Când îi auzeam şoptind, 
auzeam cuvântul sifilis. 

Brusc, în săptămână aceea îngrozitoare, a venit 
primăvara, o primăvară tipic grecească. În numai două 
zile pământul se acoperise cu anemone, orhidee, narcise, 
gladiole sălbatice, era plin în jur de păsări migratoare. 
Sus, pe cerul albastru, se unduiau şirurile de berze 
croncănitoare. Băieţii cântau şi chiar şi cei mai severi 
profesori zâmbeau. Lumea din jur prindea aripi, zbura, în 
vreme ce eu eram țintuit la pământ. Catullus lipsit de 
talent legat de o Lesbie neiertătoare. Petreceam nopţi 
infernale. Într-o noapte i-am scris lui Alison o scrisoare 
lungă, încercând să-i explic ce mi s-a întâmplat, cum îmi 
aminteam ce-mi spusese în scrisoarea scrisă la cantină, 
cum acum, o credeam şi cât de tare mă dispreţuiam. Se 
strecura printre rânduri inevitabilul resentiment, căci, 
părăsind-o, făcusem un ultim joc mârşav. Puteam foarte 
bine s-o fi luat de soţie pentru a avea un companion în 
deşert. 

Nu am pus scrisoarea la poştă, dar noapte de noapte, 
întruna, mă obseda gândul sinuciderii. Aveam impresia 
că familia mea fusese marcată de moarte, încă de la cei 
doi unchi pe care nu-i cunoscusem, unul ucis la Ypres, 
celălalt la Passchendaele, apoi de părinţii mei. Morți 
violente, absurde, bătălii pierdute. Mie îmi era mai rău 
decât lui Alison, ea ura viaţa, eu mă uram pe mine. Nu 
produsesem nimic, aparţineam unui vid, neantului, 
simţeam că nu puteam să mai produc decât propria mea 
moarte şi chiar în acel moment credeam că aceasta ar fi 
avut sensul unei acuzaţii aduse tuturor celor care m-au 
cunoscut, mi-ar fi justificat cinismul, egoismul solitar şi ar 
fi rămas ca o ultimă victorie macabră. 

În ultima zi de şcoală m-am hotărât. Portarul şcolii 
avea o puşcă veche de vânătoare pe care cândva a vrut 
să mi-o împrumute, dacă aveam chef să vânez pe deal. l- 


am cerut-o. A fost fericit să mi-o dea şi să-mi umple 
buzunarele cu cartuşe. Pădurile de pini erau pline de 
prepelite migratoare. 

Am urcat vâlceaua din spatele şcolii, apoi pe un 
povârniş uşor şi am pătruns între copaci. Mă aflam în 
umbra lor. Spre nord, pe celălalt mal al apei, o insulă de 
aur lucea încă în soare. Aerul era cald, luminos, cerul de 
un albastru intens, în depărtare, mai sus decât mă aflam 
eu, se auzeau clopotele unei turme de capre mânate 
seara spre sat. Am mai mers o bucată de drum. Căutam 
parcă un loc ascuns unde să mă uşurez, ferit din calea 
oamenilor. In cele din urmă, am găsit o ascunzătoare în 
stâncă. 

Am încărcat puşca, m-am aşezat pe pământ sprijinit 
cu spatele de trunchiul unui pin. În jurul meu ciorchine 
de zambile se iveau dintre acele de pin. Am întors ţeava 
puştii către mine privind în forma de cerc a nonexistenţei 
mele. Am calculat unghiul la care trebuia să-mi ţin capul. 
Am îndreptat ţeava către ochiul drept, am întors capul, 
aşa încât lovitura ca un fulger negru să zdrobească 
creierul şi să pulverizeze craniul. Am întins mâna spre 
trăgaci - era o încercare, o repetiţie - şi l-am găsit cu 
dificultate. Întinzându-mă înainte, mi-am dat seama că s- 
ar putea să mi se răsucească capul în ultima clipă şi 
astfel să ratez totul. Am găsit o cracă uscată care intra 
între trăgaci şi gardă. Am scos cartuşul şi am introdus 
băţul şi am aşezat puşca între genunchi, iar tălpile le-am 
aşezat pe băț, ţeava dreaptă aflându-se la câţiva 
centimetri de ochi. Percutorul căzu cu un clic. Era simplu. 
Am reîncărcat puşca. 

Dinspre dealurile din spatele meu se auzi vocea 
singuratică a unei fete. Probabil că mânase caprele în jos 
şi cânta sălbatic, cu toată forţa glasului neinhibat, ceva 
amelodic în ritm musulman, imaterial, sunet legat de loc, 
nu de om. Mi-am amintit că auzisem o voce identică, 
poate a aceleiaşi fete, cântând într-o zi, pe dealul din 
spatele şcolii. Cântul a ajuns în clasă şi băieţii au început 


să chicotească. Acum suna intens, misterios, izvorând 
dintr-o singurătate şi o suferinţă care o făcea pe a mea 
măruntă şi absurdă. Stăteam cu puşca de-a curmezişul 
pe genunchi, incapabil să mai fac vreo mişcare, cu 
urechea la sunetul plutind în aerul înserării. Nu ştiu cât 
timp a cântat, dar cerul s-a întunecat, marea s-a 
estompat într-un cenuşiu tern. Pe deasupra munţilor se 
aflau nori înalţi, în dungi roz, în lumina încă puternică a 
soarelui de apus. Întreg pământul şi marea păstrau 
lumina ca şi cum lumina ar fi fost căldura care nu dispare 
odată cu dispariţia sursei sale. Sunetul vocii se pierdea 
spre sat şi s-a stins în linişte. 

Am ridicat din nou ţeava puștii înspre mine. Bucăţica 
de lemn aştepta ca piciorul să apese. Aerul era tăcut şi 
nemişcat. De la mare distanţă auzeam sunetul de sirenă 
al vaporului din Atena apropiindu-se de insulă. Venea din 
afara unui vid. Moartea era acum. Nu am făcut nimic. Am 
aşteptat. Strălucirea de apoi, galbenul cel mai palid, apoi 
un verde slab emanând lumină, apoi un albastru limpede 
ca de vitraliu cuprins în cerul de deasupra imensităţii 
muntoase. Am aşteptat, am aşteptat. Sirena se auzea din 
ce în ce mai aproape. Aşteptam acea voinţă, acel 
moment de întuneric să vină să-mi ridice piciorul care să 
se lase în jos; nu puteam. Aveam tot timpul senzaţia că 
sunt urmărit, că nu eram singur, că jucam o scenă în faţa 
cuiva, că gestul se putea face numai dacă era spontan, 
pur şi moral. Căci pe măsură ce se lăsa noaptea 
răcoroasă, înţelegeam mai bine că ceea ce încercam eu 
să comit era nu o faptă morală, ci una fundamental 
estetică, urma să-mi curm viaţa senzaţional, cu 
semnificaţie, cu insistenţă. Eu căutam să realizez 
moartea lui Mercutio, nu o moarte adevărată. O moarte 
memorabilă, nu moartea printr-un adevărat suicid care 
face ca totul să dispară. 

Şi vocea, şi lumina, şi cerul. 

Se lăsase întunericul, sirena vaporului care se 
îndepărta spre Atena se jeluia, eu tot acolo, fumam, cu 


puşca rezemată alături. Mă judecam, mă vedeam un 
individ demn de dispreţ de acum încolo. Fusesem şi 
rămăsesem profund deprimat, dar fusesem în acelaşi 
timp, şi aşa ştiam că voi rămâne, un om fals; în termeni 
existenţiali, un om lipsit de autenticitate. Ştiam că nu mă 
voi omori niciodată, ştiam că voi dori să trăiesc, oricât de 
pustiit sau bolnav aveam să fiu. 

Am ridicat puşca şi am tras un foc în sus la 
întâmplare. Impuşcătură m-a zguduit. A urmat un ecou şi 
câteva crăci s-au desprins din copac. Apoi izvorul greu al 
tăcerii. 

— Ai împuşcat ceva? întrebă bătrânul în poartă. 

— Am tras o dată - i-am răspuns - şi am ratat. 


9 


DUPĂ ANI DE ZILE AM VĂZUT O GABBIA LA Piacenza: 
o colivie neagră, sinistră, suspendată foarte sus pe 
flancul unei campanile înalte. Acolo, pe vremuri, 
condamnaţii erau lăsaţi să moară de foame şi să 
putrezească în văzul oraşului de dedesubt. Privind-o, mi- 
am amintit iarna din Grecia, acea gabbia pe care mi-o 
construisem din lumină, singurătate şi decepţie. Să scrii 
poezie şi să te sinucizi - aparent - nu se potriveşte. Totuşi 
erau încercări similare de evadare. Sentimentele mele la 
capătul acelui semestru îngrozitor erau cele ale 
individului din colivie, condamnat să fie de râsul vechilor 
sale ambiţii până în ultima clipă. 

M-am dus la Atena la adresa pe care mi-o dăduse 
doctorul. După analize, diagnosticul doctorului Patarescu 
a fost confirmat. Tratamentul foarte scump a durat zece 
zile, majoritatea medicamentelor erau marfă de 
contrabandă şi de furat, eu cumpărându-le la mâna a 
treia. Tânărul doctor absolvent al unei facultăţi 
americane m-a liniştit că prognoza este excelentă. La 


sfârşitul vacanței de Paşti, când m-am întors pe insulă, 
am găsit o ilustrată în culori ţipătoare cu un cangur din 
gura căruia ieşea un balon spunând: „Crezi că am uitat?” 
Împlinisem douăzeci şi şase de ani când eram în Atena. 
Timbrul era din Amsterdam. Nu adăugase nimic, doar 
semnătura: Alison. Am aruncat-o la coş, dar în seara 
respectivă am luat-o înapoi. 

Pentru ca să scap de teama că boala ar putea să se 
manifeste din nou, am început să explorez insula. Inotam 
fără încetare, umblam fără încetare, în fiecare zi ieşeam 
din casă. Era foarte cald şi în cursul după-amiezilor 
fierbinţi şcoala dormea. Atunci mă îndreptam către 
pădurea de pini. Treceam peste culmea centrală către 
sudul insulei, cât mai departe, dacă puteam, de sat şi de 
şcoală. Acolo găseam linişte absolută, trei case de ţară în 
jurul unui golf, câteva bisericuțe la marginea pădurii de 
pini care se animau doar la hram şi o vilă aproape 
invizibilă şi precis nelocuită. Pretutindeni se întindea 
liniştea nemărginită a locurilor unde sălăşluiesc miturile, 
unde zace forţa pânzelor încă nepictate. Insula era 
împărţită egal în lumină şi întuneric. Timpul pe care 
şcoala mi-l răpea nu-mi permitea să mă depărtez, cu 
excepţia sfârşitului de săptămână sau a unor dimineţi 
începute foarte devreme (şcoala începea la şapte şi 
jumătate). Programul devenise enervant, un lanţ prea 
strâns legat. 

Nu mă gândeam la viitor. Deşi doctorul din clinică mă 
asigurase de contrariu, eu eram sigur că tratamentul nu 
va reuşi. Curba destinului meu era clar coborâtoare. 

Atunci a început seria de întâmplări misterioase. 


II 


Irrités de ce premier crime, les monstres ne s'en 
tinrent pas là; ils l'etendirent ensuite nue, à plat ventre 
sur une grande table, ils allumèrent des cierges, ils 
placèrent l'image de notre sauveur à sa tete el osèrent 
consommer sur les reins de cette malheureuse le plus 
redoutable de nos mystères. 

DE SADE, Les infortunes de la Vertu 


10 


ERA ÎNTR-UNA DIN DUMINICILE DE LA sfârşitul 
lui mai, albastră ca aripa unei păsări. Am urcat pe drumul 
caprelor până la promontoriu, acolo unde spuma verde a 
pinilor se rostogolea pe o distantă de două mile până la 
malul apei. Marea se întindea ca un covor de mătase 
până la zidul de umbră format de muntii de pe insula 
principală, un zid continuat pe o distanță de cincizeci sau 
şaizeci de mile spre linia de orizont, sub imensul clopot al 
empirelui. Lumea era azurie, neînchipuit de pură şi ca 
totdeauna, atunci când mă aflam pe podişul central al in- 
sulei, uitasem de necazuri. Mergeam spre apus pe 
culmea centrală între două imense privelişti, una spre 
nord şi cealaltă spre sud. Şopârlele aruncau luciri de pe 
trunchiurile de pini ca nişte coliere de smaralde vii. 
Lămâiţă, rozmarin, şi alte plante; flori scăldate în 
albastrul sălbatic scânteietor al cerului. 


După un timp, am ajuns într-un loc unde culmea 
cobora spre sud într-o pantă aproape abruptă. Aveam 
obiceiul să mă aşez pe margine ca să fumez o ţigară şi 
să contemplu imensitatea mării şi a munţilor. În acea 
duminică, în clipa în care m-am aşezat, am observat că 
peisajul se schimbase. Sub locul în care mă aflam, la 
jumătatea drumului spre mal, era golful cu cele trei case 
modeste. De aici, coasta conducea la promontorii joase 
şi golfuleţe ascunse. Puțin mai spre apus de golful unde 
se aflau căsuţele, pământul urca abrupt către o stâncă 
nu prea înaltă, care înainta spre insulă cam o sută de 
metri, ca un zid coşcovit, dărâmat, apărând vila 
singuratică de pe promontoriul din spate. Tot ce ştiam 
era că vila era ocupată numai în timpul verii de un 
atenian despre care lumea zicea că este bogat. O 
creastă de deal acoperită de pădurea de pini împiedica 
vizibilitatea şi de pe culmea centrală nu se putea vedea 
decât acoperişul plan al vilei. 

Acum un fir subţire de fum făcea rotocoale deasupra 
acoperişului. Nu mai era pustiu. Primul sentiment a fost 
de regret, regretul lui Robinson, căci singurătatea din 
sudul insulei lua sfârşit şi eu începusem să consider că 
mi se cuvenea numai mie. Acesta era locul meu ascuns 
şi numai pescarii cei săraci care locuiau în cele trei 
căsuțe aveau dreptul să-l calce - sau eventual oameni de 
condiţie simplă ca şi ei. Totuşi eram curios şi am luat-o 
pe o potecă care ducea la un golf nu prea mare, dincolo 
de Bourani, istmul pe care se afla vila. 

La un moment dat, printre pini a apărut strălucirea 
mării şi a malului cu pietre albicioase. M-am dus până 
acolo. Era un golf deschis, o fâşie de pietriş, marea 
limpede ca un cleştar apărată de două promontorii. Pe 
Bourani, promontoriul mai înalt şi mai abrupt, aflat la 
răsărit în stânga, se afla vila ascunsă între copaci, mai 
deşi decât pe restul insulei. Pe această plajă mai 
fusesem de câteva ori şi, ca şi alte plaje de pe insulă, îţi 


crea o iluzie minunată că tu eşti prima persoană care se 
află aici, care vede, care există, absolut prima persoană. 

Nu a apărut nimeni dinspre vilă şi m-am aşezat pe 
plajă într-o zonă deschisă mai spre apus, am înotat, am 
mâncat ce adusesem cu mine: pâine, măsline şi 
Zouzoukakia, chiftele reci foarte aromate, şi în tot acest 
timp nu am văzut pe nimeni. 

După-amiază am mers pe jos peste pietrele încinse 
până la capătul dinspre vilă al golfului. Am descoperit în 
umbra copacilor, ceva mai în spate, o bisericuţă spoită în 
alb. Printr-o crăpătură în uşă am văzut un scaun 
răsturnat, un sfeşnic fără lumânări şi câteva icoane 
pictate naiv înşirate pe un singur rând pe un panou de 
mici dimensiuni. O cruce îmbrăcată în foiţă de aur, 
jupuită din loc în loc, era agăţată de uşă. Pe spatele ei 
cineva scrisese de mână: Agios Demetrios. M-am întors 
pe plajă. La capătul plajei, o râpă de pietre împiedica 
urcuşul printre copaci şi tufăriş. Atunci am observat 
pentru prima dată o sârmă ghimpată întinsă la vreo zece 
metri de la baza pantei, gardul cotea printre copaci 
izolând terenul de sus. Orice babă ar fi putut trece prin 
gard fără probleme, dar era primul gard de sârmă 
ghimpată pe care-l vedeam pe insulă şi nu-mi plăcea. Mi 
se părea ca o insultă adusă locului. 

Priveam în sus către povârnişul greu, fierbinte, 
printre copaci, când mi s-a părut că nu mai sunt singur. 
Cineva mă privea. Am căutat cu privirea în copacii din 
faţa mea. Nu era nimeni. M-am apropiat de stâncile unde 
sârma ghimpată traversa tufişurile. 

Surpriză. Ceva strălucea imediat după prima stâncă. 
Era o labă albastră de cauciuc. Mai departe, în umbra 
clară a unei alte stânci, era cealaltă labă şi un prosop. 
Am mai aruncat o privire în jur, apoi am dat prosopul de 
o parte cu piciorul. Dedesubt fusese lăsată o carte. Am 
recunoscut-o imediat după copertă, era o antologie de 
poezie contemporană britanică, ieftină şi de mare tiraj. O 
aveam şi cu printre cărţile pentru şcoală. Totul fusese 


atât de neaşteptat încât m-am oprit uitându-mă ca 
prostul la carte în ideea că era propria mea carte furată. 

Nu era cartea mea. Cel sau cea căruia îi aparţinea 
nu-şi scrisese numele, dar am găsit nişte foi de hârtie 
albă tăiate cu grijă. Prima pe care am găsit-o marea o 
pagină în care patru versuri din poezia lui T.S. Eliot, Litt/e 
Gidding, erau însemnate cu roşu: 


Nu vom înceta să explorăm 

Și ținta întregii noastre explorări 
Va fi s-atingem începutul 

Și să-l aflăm întâia oară. 


Ultimele trei versuri erau subliniate încă o dată. Mi- 
am aruncat privirea înspre desişul copacilor înainte de a 
trece la pagina marcată de următorul semn de hârtie. 
Acesta, ca şi următoarele, se aflau la pagini unde 
apăreau imagini sau referiri la insule şi la mare. Erau în 
jur de zece, douăsprezece. 

Mai târziu, noaptea, la mine, am redescoperit câteva 
în exemplarul meu: 

Fiecare în pătucul său, imagina insule 

Când iubirea era curată departe de oraşe. 

Aceste două versuri ale lui Auden fuseseră marcate, 
nu însă şi cele două intermediare. Mai erau şi altele, tot 
fragmentare, ale lui Ezra Pound: 

Vino, de nu, fluxul stelar va scade, 

la-o spre răsărit spre-a-i ocoli sfârşirea 

Acum! Căci acul tremură în suflet!... 

Nu-mpiedica potopul stelelor, nici ce va fi să fie. 

Şi acestea:. 

Fie chiar mort, e tot cu mintea-ntreagă! 

Sunetu-acesta a venit în beznă. 

Întâi va trebui s-o iei spre iad 

Și spre sălaşul fiicei lui Ceres, Proserpina, 

Să-l vezi sub bolta de-ntuneric pe Tiresias, 

Cel fără văz, o umbră ce se află în iad, 


Mai ştiutor decât puternicii la trup. 

De acolo în curând îti vei sfârşi cărarea. 
Aflarea este umbra unei umbre, 

Și totuşi naviga-vei etern către a afla 
Aflând mai putin decât o fiară beată. 


Briza care bate în Marea Egee aproape în fiecare zi 
de vară aducea valuri subţiri, molcome printre pietrele 
plajei. Nimic nu apărea, totul se afla în aşteptare. Pentru 
a doua oară în acea zi m-am simţit ca Robinson. 

Am aşezat cartea la loc sub prosop, am aruncat o 
privire în faţă spre deal, având aproape certitudinea că 
cineva sta cu ochii pe mine, apoi m-am aplecat, am luat 
de jos prosopul şi cartea şi le-am pus pe o piatră 
împreună cu labele pentru ca persoana să şi le găsească 
mai uşor. Nu am făcut-o din amabilitate ci dintr-un 
calcul: să ofer o explicaţie pentru curiozitatea mea. 
Prosopul avea un vag miros de parfum feminin, de ulei 
de plajă. 

M-am întors în locul unde-mi lăsasem hainele 
pândind plaja cu coada ochiului. După un timp m-am 
retras la umbra pinilor din spatele plajei. Pata albă 
strălucea sus pe stâncă. M-am lăsat pe spate şi am 
adormit. Nu cred că am dormit mult, dar când m-am 
trezit şi m-am uitat spre plajă, obiectele dispăruseră. 
Fata, căci eu am decis că era vorba de o fată, se 
retrăsese fără să fie văzută. M-am îmbrăcat şi am 
coborât într-acolo. 

În mod normal, cărarea care ducea la şcoală pornea 
de la mijlocul golfului. La acest capăt am descoperit o 
altă cărare îngustă care ducea de la plajă în sus, acolo 
unde gardul de sârmă cotea. Cărarea era în pantă şi 
ierburile de dincolo de gard împiedicau vederea. Din 
umbră se iveau capetele roz de gladiole sălbatice şi o 
pasăre aflată în desiş de tufe cânta puternic şi sacadat. 
Cred că se afla la vreo doi metri de mine, cânta ca o 
privighetoare, mai trist, mai dureros. Mă avertiza ori mă 


ademenea? Nu mi-am dat seama, dar nu era fără sens. 
Fluiera, tipa strident, cânta în triluri, dădea poveţe, 
învăluia duios. 

Deodată se auzi un clopot de undeva de dincolo de 
ierburi. Pasărea se opri din cântat, şi eu îmi continuai 
urcuşul. Clopotul mai sună de trei ori. Era probabil ora de 
ceai sau vreun copil se juca. Am mai urcat puţin până 
când locul s-a nivelat şi copacii s-au mai rărit, dar 
ierburile erau tot dese. 

Am ajuns la o poartă vopsită legată cu lanţ. 
Vopseaua se scorojise, lanţul era ruginit şi stâlpul din 
dreapta se ţinea prin gardul de sârmă. O potecă de iarbă 
destul de lată traversa promontoriul până spre mare şi 
cobora uşor panta, cotea printre copaci, dar nici urmă de 
casă. Am stat să ascult, dar nu se auzeau voci. Jos 
pasărea îşi reluase cântul. 

Apoi am văzut o pancartă. Am trecut prin locul liber. 
La o distanţă de trei copaci se putea vedea o pancartă, 
ca cele din Anglia pe care e scris: Trecerea interzisă. Era 
abia vizibilă, prinsă neglijent în cuie, sus, pe trunchiul 
unui pin. Pe ea scris: Salle d'attente, Sală de aşteptare, 
cu litere grosolane, roşii, pe fond alb. Parcă ar fi fost 
desprinsă cu ani în urmă dintr-o gară din Franţa de un 
student poznaş. Acolo unde smalţul sărise, metalul era 
mâncat de rugină. La o margine erau urme de gloanţe. 
lată avertismentul lui Mitford: Fereşte-te de sala de 
aşteptare! 

Stăteam pironit pe poteca verde, neştiind dacă să 
înaintez către casă ori nu, ezitând între curiozitate şi 
teama de a fi prins. Mi-am dat seama că aici locuia acel 
colaboraţionist cu care Mitford se certase. Eu îmi 
imaginasem un Laval grec cu figură de şobolan prefăcut 
şi în niciun caz cineva care să fie destul de cultivat ca să 
citească Eliot şi Aucien în original. Am stat până când, 
enervat de nehotărârea mea, m-am silit să o iau înapoi. 
Am luat-o din nou prin spărtură şi apoi în sus pe potecă 
până la culmea centrală, unde am dat de un drum de 


capre pe care turma trecuse de curând, căci se vedeau 
pietre răsturnate cu urme de pământ roşu printre, 
celelalte cenuşii, albite de soare. Când am ajuns sus pe 
coamă, am aruncat o privire în urmă. Din locul acela 
casa nu se vedea, dar eu ştiam unde se află. 

Marea şi munţii pluteau în lumina egală a soarelui de 
seară. Era ca într-un tablou de Claude Lorrain: cerul 
auriu, un orizont liniştit de azur, o pace 
atotcuprinzătoare. După ce am coborât spre şcoală, 
nordul insulei îmi păru banal şi oprimant. 


11 


A DOUA ZI DE DIMINEAŢĂ, DUPĂ MICUL DEJUN, am 
trecut la masa lui Demetriades. Fusese cu o seară în 
urmă în sat şi nu l-am aşteptat. Demetriades era un 
individ scund, rotund, cu figură de broscoi şi avea o fobie 
patologică faţă de soare şi de viaţa rurală. Se plângea 
întruna de viaţa provincială, infernală, pe care o ducea 
pe insulă. La Atena, viaţa lui se desfăşura noaptea, între 
cele două mari bucurii ale sale: femeile şi mâncarea. Toţi 
banii se duceau pe aceste două raţiuni ale existenţei şi 
pe haine. Normal ar fi fost să arate smead, slinos şi 
depravat, dar el era rozaliu şi imaculat. Eroul lui preferat 
era Casanova dar îi lipsea atât geniul, cât şi puterea de 
seducţie a italianului, însă, în felul lui vesel şi lugubru, 
era o tovărăşie mai simpatică decât îl descrisese Mitford. 
Şi cel puţin nu era ipocrit. Avea calitatea celor care, 
crezând în ei înşişi, se simt orişiunde stăpâni pe situaţie. 

Am ieşit împreună în grădină. Era poreclit Meli sau 
Miere. lubea dulciurile ca un copil. 

— Meli, ce ştii despre individul care locuieşte la 
Bourani? 

— L-ai întâlnit? 

— Nu. 


— Ai! ţipă furios la un băiat care scrijelea un cuvânt 
pe scoarţa unui migdal. Era un Casanova doar în viaţa de 
toate zilele, în clasă era un zbir. 

— Nu ştii cum se numeşte? 

— Conchis. Pronunţă ch puternic. 

— Mitford spunea că au avut un conflict, că s-au 
certat. 

— Minţea. Întotdeauna a minţit. 

— Se poate. Dar cred că l-a întâlnit. 

— Po, po. Po po, în greceşte, înseamnă „spune-i lui 
Mutu”. Conchis nu se vede cu nimeni. Niciodată. 
Intreabă-i pe ceilalţi profesori. 

— Dar de ce? 

— Ei... Ridică din umeri. Tot felul de poveşti, mai 
vechi, eu nu le ştiu. 

— Hai, spune! 

— Nu este nimic interesant. 

Coboram pe drumul pietruit. Meli, căruia nu-i plăcea 
să tacă, reluă, începând să-mi spună ce ştia despre 
Conchis. 

— A lucrat pentru nemti în timpul războiului. Nu vine 
niciodată în sat. Sătenii l-ar omori cu pietre. Şi eu, dacă l- 
aş vedea. 

— De ce? l-am întrebat zâmbind. 

— Pentru că este bogat şi trăieşte pe insula asta 
pustie când ar putea să fie la Paris. Îşi rotea mâna roz în 
cerculeţe rapide, gestul lui preferat. Marea lui ambiţie 
era un apartament cu vederea spre Sena, care, printre 
alte caracteristici stranii, trebuia să nu aibă ferestre. 

— Vorbeşte englezeşte? 

— Cred că da. Dar ce te interesează? 

— Nu mă interesează. Am văzut casa. 

Clopoţelul anunțând intrarea la al doilea rând de ore 
răsuna printre copacii livezii şi de-a lungul potecilor până 
la zidurile din jurul şcolii. Mergând spre clasă, l-am invitat 
pe Meli să luăm masa a doua zi în sat. 


Proprietarul celui mai bun restaurant din sat, un 
gigant numit Sarantopoulos, ştia mai multe lucruri 
despre Conchis. A venit la masa noastră să bem 
împreună un pahar de vin, în timp ce noi mâncam ceea 
ce gătise. Era adevărat. Conchis era un sihastru care nu 
se arăta prin sat, dar povestea cu colaboraţionismul era 
o minciună. În timpul ocupaţiei germane i se acordase 
gradul de maior şi a făcut numai bine pentru cei din sat 
în perioada aceea. Dar acuma îşi pierduse popularitatea; 
asta era datorită faptului că-şi aducea cea mai mare 
parte a proviziilor de la Atena. Povestea era lungă. 
Dialectul vorbit pe insulă era greu de înţeles chiar şi 
pentru ceilalţi greci; cât despre mine, eu nu înţelegeam 
niciun cuvânt. Vorbea serios, aplecat deasupra mesei. 
Demetriades avea o figură plictisită şi dădea din cap plin 
de amabilitate în pauze. 

— Ce a spus, Meli? 

— Nimic. O poveste de război. Absolut nimic. . 

Brusc Sarantopoulos privi dincolo de noi. li spuse 
ceva lui Demetriades şi se ridică în picioare. M-am întors. 
În dreptul uşii se afla un localnic de pe insulă, înalt, cu o 
expresie jalnică. Se îndreptă către o masă la capătul 
încăperii lungi şi pustii, unde se aşezau de obicei 
localnicii. Sarantopoulos puse o mână pe umărul 
bărbatului. Bărbatul se uită la noi bănuitor, apoi acceptă 
şi se lăsă adus la masa noastră. 

— Acesta este agogiati al domnului Conchis. 

— Ce este? 

— Are un catâr cu care duce poşta şi alimente la 
Bourani. 

— Cum se numeşte? 

Numele lui era Hermes. Mă obişnuisem să descopăr 
că băieţi care nu străluceau de inteligenţă se numeau 
Socrate şi Aristotel, şi să mă adresez unei babe nasoale 
care-mi făcea curăţenie în dormitor cu Afrodita, ca acum 
să mai zâmbesc. Omul cu catârul se aşeză şi acceptă cu 
oarecare împotrivire un păhărel de reţină. Se juca cu un 


colier de chihlimbar făcut pentru oameni nervoşi. Avea o 
căutătură rea, fixă şi o paloare sinistră. Meli, deşi cu 
gândul la homarul pe care-l avea în faţă, l-a descusut cât 
a putut. Ce făcea domnul Conchis? Locuia singur, da 
singur - cu o menajeră şi cultiva grădina, da, chiar el. 
Citea. Avea multe cărţi. Avea un pian. Vorbea mai multe 
limbi străine. Omul nu ştia câte, el zicea că toate. Unde 
se ducea iarna? Uneori la Atena sau în alte ţări. Care? 
Omul habar n-avea. Nu ştia ca Mitford să fi fost la 
Bourani. Nimeni nu fusese acolo. 

— Întreabă-l dacă cu aş putea să-i fac o vizită 
domnului Conchis. 

Era imposibil. Nu se putea. Curiozitatea noastră era 
privită ca un lucru obişnuit în Grecia, neobişnuită era 
rezerva lui. Probabil că fusese ales pentru că era ursuz. 
Se ridică să plece. 

— Sigur nu are ascuns la vilă un harem de fete 
frumoase? întrebă Meli. Cărăuşul îşi ridică bărbia şi 
sprâncenele într-un semn mut că nu, apoi se îndepărtă 
dispreţuitor. 

— Ce ţăran tâmpit! După ce-l înjură cu cea mai 
aprigă înjurătură în greacă, Meli mă prinse de mână cu 
degetele umede. 

— Dragul meu, ţi-am povestit vreodată despre scena 
de dragoste a două cupluri pe care le-am întâlnit la 
Mykonos? 

— Da, dar nu-i nimic. 

Eram cam dezumflat, nu numai pentru că auzeam de 
performanţele acrobatice ale celor două cupluri pentru a 
treia oară. Întors la şcoală, am mai aflat câte ceva. 
Numai doi profesori se aflau în sat dinainte de război. 
Atunci, amândoi se întâlniseră cu Conchis, dar nu de 
când şcoala se redeschisese, în 1949. Unul spunea 
despre el că este muzician ieşit la pensie. Celălalt zicea 
că este un tip cinic şi un ateu. Amândoi au spus că ţinea 
foarte mult la liniştea lui personală. În timpul războiului, 
nemţii l-au obligat să locuiască în sat. Intr-o zi, după ce 


au capturat nişte anaarte - luptători în rezistenţă - de pe 
continent, i-au dat ordin să-i execute. Refuzând, a fost 
pus în faţa plutonului de execuţie împreună cu câţiva 
săteni. Printr-un miracol nu a fost omorât şi a putut fi 
salvat. Aceasta era povestea pe care Sarantopoulos ne-o 
spusese. După părerea celor mai mulţi săteni şi a tuturor 
celor care aveau rude masacrate de nemți, el ar fi trebuit 
să execute ordinul. Totul era însă de domeniul trecutului, 
şi dacă încălcase ordinul, îl încălcase întru cinstea 
Greciei. Cu toate acestea, de atunci nu a mai călcat în 
sat. 

Am mai descoperit un amănunt anormal. Am mai 
întrebat câteva persoane, în afară de Demetriades care 
fusese la şcoală numai un singur an, dacă Leverrier, 
predecesorul lui Mitford, sau chiar Mitford au spus 
vreodată că s-au întâlnit cu Conchis. Răspunsul a fost 
invariabil nu, oarecum logic, cel puţin în cazul lui 
Leverrier, care era prea rezervat, „prea serios”, după 
cum se exprimase unul dintre profesori arătând cu mâna 
spre cap. Întâmplător, ultima persoană cu care am 
discutat la o cafea în camera lui a fost profesorul de 
biologie. Karazoglon spusese într-o franceză stricată dar 
amuzantă că Leverrier cu siguranţă nu fusese niciodată 
acolo pentru că lui i-ar fi spus. Pe Leverrier îl cunoscuse 
foarte bine, amândoi având pasiune pentru botanică. A 
răscolit într-o comodă prin sertare de unde a scos o cutie 
cu foi de hârtie pe care erau lipite flori presate pe care 
Leverrier le culesese şi le colecţionase. Notiţele ample 
scrise într-o caligrafie fără cusur şi un vocabular tehnic 
perfect alternau cu schiţe de profesionist în tuş şi 
acuarelă. Răsfoind fără interes în cutie, am scăpat pe jos 
o foaie cu o floare presată de care era prinsă încă una cu 
note suplimentare şi care a căzut din agrafa care le ţinea 
împreună. Pe spate se afla o scrisoare descifrabilă, deşi 
rândurile fuseseră şterse cu o linie. Era datată 6 iunie 
1951, cu doi ani în urmă. „Dragă domnule Conchis, mă 
tem că de la extraordinara...” aici scrisoarea se oprea. 


Nu i-am arătat lui Karazoglon, care nu observase 
nimic; eu însă, atunci, acolo, am hotărât să-l vizitez pe 
domnul Conchis. 

Nu pot să spun de ce brusc am devenit atât de 
curios. Într-un fel, pentru că nimic nu-mi stârnea 
curiozitatea, pe insulă toate  fleacurile deveneau 
importante, poate din cauza frazei misterioase a lui 
Mitford şi descoperirea despre Leverrier şi poate şi, în 
primul rând, fiindcă simţeam că aveam într-un fel dreptul 
de a-l vizita. Cei doi predecesori ai mei l-au întâlnit 
amândoi pe omul care nu putea fi întâlnit şi amândoi s- 
au ferit să vorbească despre aceasta. Intr-un fel, acum 
era rândul meu. 


În săptămână aceea am mai făcut ceva: i-am scris lui 
Alison o scrisoare. Am expediat-o pe adresa lui Ann, în 
Russell Square unde locuisem şi eu, rugând-o s-o trimită 
lui Alison. Nu spuneam mare lucru, doar că m-am gândit 
la ea de câteva ori, că descoperisem sensul „camerei de 
aşteptare”, şi că nu trebuie să-mi răspundă decât dacă 
într-adevăr dorea, şi că dacă nu-mi scria, puteam să o 
înţeleg. 

Pe insulă te simţeai aruncat în trecut. Era atâta 
spaţiu, atâta linişte, atât de puţine contacte cu lumea 
încât prezentul se estompa, şi trecutul devenea de zece 
ori mai actual. Era normal ca Alison să nu se mai fi gândit 
la mine de săptămâni şi să fi avut nu ştiu câte alte 
combinaţii. Am pus scrisoarea la poştă aşa cum arunci în 
mare o sticlă cu un mesaj, nu chiar în glumă, dar 
aproape. 


12 


PRIMA SÎMBĂTĂ, LIPSITĂ DE OBIŞNUITUL VÎNT de 
răsărit, a fost neobişnuit de caldă. Greierii începuseră să 


cânte gros, într-un cor răguşit, incapabil să ajungă la 
unison, enervant până la disperare, parte integrantă 
totuşi din atmosfera totală, aşa încât, atunci când o 
rafală întâmplătoare de ploaie i-a amuţit, liniştea mi s-a 
părut o explozie. Schimbaseră personalitatea pădurii de 
pini. Acum era vie, populată, zgomotoasă, un stup de 
energie care făcuse să dispară puritatea solitudinii. Pe 
lângă tzit- zikia, aerul pulsa, scheuna, zumzăia de greieri 
cu aripi roşii, lăcuste, bărzăuni imenşi, albine, musculiţe, 
tăuni şi mii de insecte fără nume. Pe alocuri, roiuri negre 
de muşte mă enervau. Urcam printre copaci ca un nou 
Oreste înjurând şi pocnindu-mă peste obraz. 

Pentru a doua oară am. ajuns pe culme. Marea era 
turcoază, muntele, la orizont, albastru-cenuşiu în fierbin- 
teala fără boare. Vedeam coroana verde sclipitoare 
înconjurându-l. Se făcuse aproape amiază când printre 
copaci am ajuns la pietrişul de pe plaja cu capela. Era 
pustie. Am căutat printre stânci dar nu am găsit nicio 
urmă şi nu aveam impresia că m-ar pândi cineva. Am 
înotat, am mâncat pâine neagră, ochra şi calamar prăjit. 
La o distanţă considerabilă, un caiac mare remorca un şir 
de şase bărcuţe, arătând ca o rață cu răţuşte. Undele se 
răspândeau pe suprafaţa albastră lăptoasă a mării într- 
un clipocit vag, semn de civilizaţie lăsat de bărcile 
dispărute în golful vestic. Apa străveziu-albăstruie 
clipocea uşor peste pietre, copacii stăteau în aşteptare, 
insectele cu miile se învolburau fără încetare în 
nesfârşitul peisaj al tăcerii. Stăteam toropit la umbra 
subţire a unui pin în mijlocul peisajului atemporal al 
Greciei. 

Razele soarelui au venit acolo unde mă aflam, m-au 
cuprins făcându-mă să mă gândesc la iubire. Mă 
gândeam la Alison şi la clipele noastre de dragoste. Aş fi 
vrut să o am lângă mine goală. Ne-am fi iubit la 
marginea covorului de brad, am fi înotat şi ne-am fi iubit 
din nou. Eram cuprins de o tristeţe seacă, un amestec de 
aduceri aminte şi de prezent, îmi aminteam ce a fost şi 


ce ar fi putut să fie şi ştiam că totul aparţinea trecutului, 
fiind convins în acelaşi timp, sau începând să fiu convins, 
că alte lucruri au trecut, din fericire (ca boala mea, care 
nu dădea semne de niciun fel). Fizic, mă simţeam 
excelent. Nu ştiam ce va deveni viaţa mea, dar culcat 
acolo, în ziua aceea, pe malul mării, nici nu mă mai inte- 
resa foarte mult. Mi-era de ajuns că exist. Mă aflam 
suspendat aşteptând fără teamă un îndemn care să mă 
propulseze. M-am întors pe burtă bucurându-mă de 
senzațiile trupului meu răstignit pe pământ în timp ce 
gândurile erau cu Alison. Când m-am ridicat, m-am 
repezit la mare printre pietrele încinse. 

Am urcat cărarea între sârma ghimpată şi ierburi, am 
trecut pe lângă poarta scorojită, m-am aplecat din nou în 
faţa pancartei misterioase. Poteca acoperită cu iarbă 
înainta drept, apoi o lua într-o parte şi în jos ca să mă 
conducă în afara pădurii. Am ajuns în spatele umbrit al 
casei orbitor de albă în soarele de după-amiază. Fusese 
construită în continuarea unei foste case mai mici 
aşezată cu faţa spre mare. Era pătrată, cu un acoperiş 
drept şi cu colonade cu bolți fine cuprinzând laturile de 
sud şi de răsărit. Deasupra colonadei se afla o terasă. 
Uşile de la una din camere erau deschise. Brazde cu 
gladiole şi tufe mici cu flori roşii şi galbene erau plantate 
în spatele casei şi, pe latura dinspre răsărit, urma o alee 
de pietriş, apoi terenul care se ducea abrupt spre mare. 
Aleea pietruită era străjuită în dreapta şi în stânga de doi 
palmieri înfipţi în câte o grămadă de pietre albe. Pinii din 
jurul casei fuseseră răriţi ca să nu acopere peisajul. 

Casa m-a decepţionat. Imi amintea de Coasta de 
Azur. Nu era grecească. Stând albă şi opulentă ca zăpada 
elveţiană, mă uimea, mă deconcerta. 

Am urcat câteva trepte acolo unde colonada laterală 
era acoperită cu dale roşii până la o uşă închisă având un 
ciocan din fier forjat în formă de delfin. Obloanele de la 
ferestrele din părţi erau bine zăvorâte. Am bătut la uşă şi 
mi-a răspuns doar ecoul amplificat de podelele de piatră. 


Nimeni. Eu, ca şi casa, aşteptam în tăcere, înconjurați 
doar de puternicul zumzet al insectelor. De-a lungul 
galeriei cu coloane am ajuns la intrarea sudică a casei. 
Galeria exterioară se lărgea în partea aceasta şi boltele 
delicate erau mai mari. Din umbră, priveam pe deasupra 
copacilor şi a mării munţii violaceu-cenuşii, trăind 
sentimentul lucrului deja văzut, de a mă fi aflat cândva în 
acel loc, în faţa exact a acelor bolți, în faţa aceluiaşi 
peisaj canicular cu contraste de umbre. Era greu de 
crezut. 

În mijlocul galeriei se aflau două scaune din trestie şi 
o masă acoperită cu o faţă de masă lucrată în alb şi 
albastru, pe care se aflau două ceşti cu farfurioare şi 
două farfurii întinse, acoperite cu o pânză. La perete se 
afla un divan împodobit cu perne, iar în dreptul uşii 
deschise era atârnat un clopoțel lustruit care avea legat 
în jos de limbă un ciucure cafeniu decolorat. 

Am remarcat că masa era pusă pentru două 
persoane şi m-am oprit într-un colţ, cuprins de ruşine şi 
de o dorinţă tipic englezească, aceea de a o lua la 
sănătoasa. In clipa următoare, brusc, cineva s-a ivit în 
dreptul uşii. 

Era Conchis. 


13 


DIN PRIMUL MOMENT MI-AM DAT SEAMA CĂ ERAM 
aşteptat. Când a dat cu ochii de mine, avea pe faţă un 
zâmbet vag ca un rictus, fără nicio expresie de mirare. 
Era aproape chel, cu pielea capului maronie, ca pielea 
tăbăcită, un om scund, sobru, având o vârstă nedefinită, 
fie şaizeci, fie şaptezeci, îmbrăcat într-o cămaşă 
bleumarin, pantaloni scurţi până la genunchi şi o pereche 
de pantofi de gimnastică plini de nisip. Intensitatea 
privirii ochilor negri aţintiţi asupra mea, sfredelindu-mă, 


evidenţiată de albul clar al corneei, m-a impresionat. 
Erau ceva mai mult decât omeneşti. 

A ridicat mâna stângă într-un salut mut şi scurt, apoi 
se îndreptă spre colţul galeriei, lăsându-mă în vânt cu 
formula dinainte pregătită dar nerostită şi strigă în 
direcţia căsuţei din spate: 

— Maria! 

Am desluşit răspunsul strigat încet. 

Când se întoarse, eu am început: 

— Mă numesc... 

Ridică mâna stângă din nou ca să mă oprească, m-a 
luat de braţ şi m-a dus la marginea colonadei. 
Autoritatea lui, puterea de decizie m-au descumpănit. 
Contemplă peisajul, apoi se uită spre mine. 

Mirosul dulce de şofran venea de jos, plutind în 
umbră la capătul aleii de pietriş. 

— Am ales bine? 

Vorbea perfect englezeşte. 

— Minunat. Daţi-mi voie să... 

Mă întrerupse din nou arătând cu braţul bronzat 
avântat spre mare şi spre munţii din sud, ca şi cum nu aş 
fi apreciat totul îndeajuns. Mă uitam la el dintr-o parte. 
Se vedea că zâmbeşte rece. Chipul lui era ca o mască, 
lipsită de emoţii. Două riduri adânci se desenau de la 
baza nasului la colţurile gurii - semne ale experienţei de 
viaţă, ale spiritului autoritar, ale intoleranţei faţă de 
prostie. Părea puţin nebun, nu periculos, dar nebun. 
Eram sigur că mă confundă. Mă privea cu ochi ca de 
maimuţă. Privirea fixă ca şi tăcerea nu prevesteau ceva 
bun, devenise comic, parcă voia să hipnotizeze o pasăre. 

Brusc dădu din cap, o mişcare rapidă, curioasă, 
retorică, întrebătoare, fără să pretindă niciun răspuns. 
Apoi se schimbă, ca şi cum ceea ce se întâmplase între 
noi până atunci fusese doar o glumă, o şaradă, o 
repetiţie care avusese loc după un program, dar care 
acum putea să ia sfârşit. Din nou m-a descumpănit. De 


fapt nu era nebun. Acum zâmbea, iar ochii de maimuţă 
deveniseră ochi de veveriţă. 

S-a îndreptat spre masă. 

— Hai să luăm un ceai. 

— Eu am venit să cer un pahar cu apă. Asta este... 

— Ai venit să mă vezi. Te rog. Viaţa este scurtă. 

M-am aşezat. Al doilea loc era pentru mine. A apărut 
o femeie îmbrăcată în negru, cu părul negru încărunţit şi 
faţa ridată ca a indiencelor bătrâne. Mi se părea 
nepotrivită cu tava pe care se afla un ceainic elegant din 
argint, o zaharniţă, un ceainic obişnuit, o farfurioară cu 
felii de lămâie. 

— Ea este menajera mea, Maria. 

| se adresă în greceşte, vorbea foarte clar şi am putut 
distinge numele meu şi numele şcolii. Femeia dădu din 
cap în direcţia mea, îşi ţinea ochii în pământ fără să 
zâmbească. Conchis ridică pânza de pe una din farfurii 
cu gestul sigur al prestidigitatorului. Pe farfurie erau 
sandvişuri cu castraveți, îmi turnă ceai şi făcu un semn 
înspre lămâie. 

— Cum se face de ştiţi cine sunt, domnule Conchis? 

— Pronunţă-mi numele ca în engleză, prefer sunetul 
„ch” mai moale! Sorbea din ceai. Când te adresezi lui 
Hermes, Zeus va fi informat. 

— Colegul meu a fost lipsit de tact. 

— Fără îndoială că ai aflat totul despre mine. 

— Am aflat foarte puţin. Gestul dumneavoastră însă 
este cu atât mai amabil. 

Privirea lui era îndreptată spre mare. 

— Există un poem din timpul dinastiei Tang. Pronunţă 
cuvântul cu acel preţios stop al glotei. „Aici, la graniţă, 
frunzele cad. Deşi vecinii mei sunt cu toţii nişte barbari, 
şi tu eşti la mii de mile depărtare, pe masa mea se află 
întotdeauna două ceşti de ceai”. 

Am zâmbit. 

— Întotdeauna? 

— Te-am văzut duminica trecută. 


— Obiectele de acolo, de jos, erau ale 
dumneavoastră? 

Aprobă cu un semn. 

— Te-am văzut şi azi după-amiază. 

— Sper că nu am abuzat de plajă. 

— Deloc. Plaja mea particulară este aici jos. Arătă 
dincolo de pietriş. Mie-mi place să am plaja mea, cred că 
şi dumitale ţi-ar plăcea la fel. Te rog. la un sandviş! 

Mi-a mai turnat ceai. Avea în el frunze mari de ceai 
chinezesc negru ca smoala. Pe cealaltă farfurie, 
kourabiedes, fursecuri conice tăvălite în zahăr tos. 
Uitasem deliciile ceaiului; şi stând acolo, viaţa 
îndestulată, izolată a celor bine aşezaţi a provocat în 
mine invidia celui care trebuia să trăiască într-o 
instituţie, care trebuia să accepte mâncarea instituţiei şi 
trebuia să accepte toate condiţiile instituţiei. Mi-am adus 
aminte cum am luat ceaiul la Colegiul Magdalena 
împreună cu un profesor celibatar şi cum am avut acelaşi 
sentiment de invidie pentru locuinţa lui, pentru cărţile, 
calmul, pacea ordonată, precisă de care se bucura. 

Am muşcat din prima prăjitură şi am făcut un semn 
de apreciere. 

— Nu eşti primul englez care-i apreciază Mariei 
talentul. 

— Mitford? Mă fixa cu privirea. L-am întâlnit la 
Londra. 

Mi-a mai turnat ceai. 

— Ţi-a plăcut căpitanul Mitford? 

— Nu este genul meu. 

— Ţi-a vorbit despre mine? 

— Nu. De fapt... Ochii lui mă priveau cu interes. A 
spus că aţi avut o divergență. 

— Căpitanul Mitford m-a făcut să-mi fie ruşine de 
sângele meu englezesc. 

Până în acel moment am crezut că-l pot defini: în 
primul rând, engleza pe care o vorbea, deşi excelentă, 
nu era cea de astăzi, mai curând aparţinea cuiva care nu 


mai fusese în Anglia de mult timp. Aspectul era al unui 
străin. Semăna bizar cu Picao, ceva între reptilă şi 
maimuţă, rezultat al existenţei duse în soare, 
chintesenţa omului mediteranean care scăpase de tot ce 
se interpunea între el şi propria vitalitate. Adept al 
grepurilor, al lăptişorului de matcă, trăia intens în 
virtutea opțiunii, al exerciţiului şi al naturii. Judecând 
după vestimentaţie, nu era un dandy, dar mai există şi 
alte forme de narcisism. 

— Nu mi-am dat seama că sunteţi englez. 

— Primii nouăsprezece ani i-am trăit în Anglia. Acum 
am naţionalitate greacă, după numele mamei. Mama a 
fost grecoaică. 

— Vă mai duceţi în Anglia? 

— Rar. Schimbă vorba. Îţi place casa? Eu am făcut 
planurile şi eu am construit-o. 

— Vă invidiez, am răspuns privind în jur. 

— Eu te invidiez pentru singurul lucru care contează. 
Tot ce ai de descoperit se află înaintea dumitale. 

Pe faţa lui nu se afla acel zâmbet băgăcios şi 
protector care de obicei însoţeşte astfel de afirmaţii 
banale, din contră, privirea lui adâncă mă făcu să simt că 
afirmaţia era departe de a fi banală. 

— Acum te părăsesc pentru câteva clipe. Când revin, 
te conduc prin jur. Am vrut să mă ridic şi eu, dar a făcut 
un semn să mă aşez. Mănâncă prăjiturile. Te rog! Maria o 
să se bucure. 

A plecat pe marginea colonadei prin soare, şi-a întins 
braţele şi degetele, apoi, cu încă un gest, m-a îndemnat 
să mai iau prăjituri şi a intrat în casă. De unde stăteam, 
se vedea o canapea acoperită cu creton înflorat, o masă 
pe care se afla un vas decorat cu flori albicioase. Tot 
peretele din spate, de la podea până la tavan, era 
acoperit de rafturi pline cu cărţi. Am mai luat o prăjitură. 
Soarele începuse să lunece spre culmile munţilor, şi 
marea lucea leneşă la marginea umbrelor lor cenuşii, 
opace. Pe neanunţate, se auzi un sunet străvechi, un 


arpegiu rapid, prea adevărat ca să fie de la radio sau din 
vreo imprimare. M-am oprit din mâncat, curios să ştiu ce 
surpriză mi se oferea. 

Probabil pentru a ghici s-a făcut linişte. Apoi se auzi 
sunetul molcom, plângăcios al unui clavecin. Am ezitat, 
apoi am decis că amândoi eram liberi să facem ce vrem. 
Cântă întâi rapid, apoi liniştit. De vreo două ori s-a oprit 
pentru a relua fraza. Bătrâna veni şi, calmă strânse masa 
fără să se uite la mine, nici atunci când, arătând spre 
cele câteva prăjituri, le lăudai în greceasca mea peltică. 
Stăpânului sihastru îi plăceau servitorii tăcuţi. Muzica 
ieşea din cameră în lumina colonadei, învăluindu-mă. Se 
opri, reluă pasajul, apoi se întrerupse brusc, aşa cum 
începuse. Se auzi o uşă închizându-se şi iarăşi nimic. Au 
trecut cinci minute, zece minute. Soarele se întindea 
către mine de-a lungul dalelor roşii. 

Simţeam că ar fi trebuit să fi plecat înainte, că l-am 
intrigat, dar Conchis apăru în uşă spunând: 

— Sper că nu te-am speriat! 

— Deloc. A fost Bach? 

— Telemann. 

— Cântaţi frumos. 

— Cântam frumos cândva. Asta este. Haide! 

Felul lui de a sări de la una la alta era patologic. Ca şi 
cum ar fi vrut să scape nu doar de mine, ba chiar şi de 
timpul însuşi. 

M-am ridicat. 

— Sper să vă mai aud. Se înclină fără să-mi răspundă 
cu o invitaţie. Aici omului i se face dor de muzică. 

— Numai de muzică? A continuat înainte de a-i 
răspunde. Haide! Prospero îţi va arăta domeniul lui. 

Coborând treptele spre mare, i-am spus: 

— Prospero avea o fiică. ` 

— Prospero avea şi multe alte lucruri. Imi aruncă o 
privire seacă. Şi nu toate erau tinere şi frumoase, 
domnule Urfe. 


Am zâmbit cu tact, gândind că se referă la amintiri de 
război, apoi am tăcut un timp. 

— Locuiţi singur aici? 

— Unii ar spune că da, alţii că nu. 

O spunea cu un dispreţ amar şi cu privirea aţintită 
înainte, fie pentru ca să mă zăpăcească din nou sau 
pentru că unui străin nu i se cuvenea să afle mai mult. 
Nu ştiu. 

Merse repede mai departe, arătându-mi diverse 
lucruri. Mi-a arătat grădina de legume în terase, 
castraveţii, migdalii, fisticul. De la margine puteam să 
văd exact locul unde stătusem o oră sau două mai 
devreme. 

— Moutsa. 

— Aud numele pentru prima dată. 

— Este cuvântul albanez pentru bot. Se lovi peste 
nas. Bot din cauza stâncii de acolo. 

— Nu este un termen foarte poetic pentru o plajă atât 
de frumoasă. 

— Albanezii au fost pirați, nu poeţi. Numele pe care l- 
au dat acestui cap este Bourani. Acum două sute de ani 
era cuvântul argotic pentru tigvă şi pentru craniu. Merse 
înainte. Moarte şi apă. 

Urmându-l, i-am pus întrebarea: 

— M-am întrebat ce înseamnă indicatorul de la 
poartă Salle d'attente. 

— Soldaţii nemți l-au pus acolo. Au rechiziționat 
Bourani în timpul războiului. 

— Dar de ce placa aceea? 

_ — Cred că staționaseră în Franţa. Aici se plictiseau. 
Intorcându-se, el mi-a surprins zâmbetul. Exact. Trebuie 
să fim recunoscători pentru cel mai mic grăunte de umor 
care vine de la nemți. Eu nu-mi asum responsabilitatea 
de a distruge o asemenea plantă rară. 

— Cunoaşteţi Germania? 

— Germania nu poate fi cunoscută. Doar suportată. 

— Dar Bach? Şi el trebuie suportat? 


El se opri. 

— Eu nu judec naţiunile după geniile lor, eu le judec 
după caracteristicile rasiale. Vechii greci râdeau de ei 
înşişi. Romanii nu. Acesta este motivul care face ca 
Franţa să fie o ţară civilizată şi Spania nu. Pentru acest 
motiv iert evreilor şi anglo-saxonilor nenumăratele lor 
păcate. De asta i-aş mulţumi lui Dumnezeu, dacă aş 
crede în Dumnezeu, că nu-mi curge sânge german în 
vine. 

La capătul grădinii, pe terasa de la bucătărie, se afla 
un umbrar cu zorele aşezat oblic în spatele casei. Mi-a 
făcut semn să-l urmez. Într-un loc, la umbră, pe un 
piedestal făcut din pietre, era o siluetă în bronz cu un 
imens falus în erecţie. Tinea mâinile în sus, 
amenințătoare, şi pe faţă avea un rânjet de satir nebun. 
Nişte copii s-ar fi speriat de-a binelea. Nu avea mai mult 
de o jumătate de metru în înălţime, dar transmitea o 
frică ancestrală. 

— Ştii pe cine reprezintă? 

— Pan? 

— Este un Priapus. În antichitate exista în toate 
grădinile şi în toate livezile ca să sperie hoţii şi să 
protejeze fertilitatea. Trebuia să fie făcut din lemn de 
păr. 

— Unde l-aţi găsit? 

— L-am comandat. Haide! A spus „haide” cu tonul cu 
care grecii îşi mână catârii, ca şi cum aş fi fost, mai târziu 
mi-am dat seama de asta, un viitor angajat căruia i se 
arăta viitorul loc de muncă. 

Ne-am întors spre casă. O potecă îngustă cobora 
abrupt în zig-zag din faţa colonadei spre plajă, unde se 
ajungea la un golfuleţ, nu mai lat de patruzeci de metri 
între pereţii stâncoşi. La capătul unui ponton micuţ se 
afla o barcă verde cu roz, o barcă deschisă, cu motor. La 
un capăt al plajei era o peşteră; bidoane de motorină. ŞI 
mai era o pompă cu ţeavă ce ducea în sus pe stâncă. 

— Vrei să înoţi? 


Ne aflam pe ponton. 

— Mi-am lăsat costumul acasă. 

— Nu ai nevoie de costum. Ochii săi aveau expresia 
jucătorului de şah care a făcut o mişcare bună. Eu mi-am 
adus aminte de o glumă licenţioasă cu englezi pe care 
mi-o spusese Demetriades ca şi de Priapus. Probabil asta 
era explicaţia, Conchis nu era decât un bătrân pidosnic. 

— Parcă nu am chef. 

— Cum doreşti. 

Ne-am întors la pietrele de pe mal şi ne-am aşezat pe 
un trunchi adus de apă şi tras pe plajă. 

Mi-am aprins o ţigară şi m-am uitat la el, încercând 
să-l definesc. Eu treceam printr-o stare de oarecare şoc. 
Nu era numai faptul că acest om, care vorbea englezeşte 
atât de cursiv, care era cultivat, cosmopolit, venise pe 
insula „mea” pustie, apăruse practic peste noapte din 
pământ, din iarbă verde, ca o plantă stranie. Nu era nici 
faptul că se potrivea atât de puţin cu ceea ce-mi 
imaginasem. Dar ştiam că plutea un mister legat de cele 
ce se întâmplaseră cu un an înainte, lucruri pe care 
Mitford, cu bună ştiinţă, mi le ascunsese. In aer pluteau 
sensuri ascunse, ambiguităţi, surprize. 

— Cum aţi venit aici prima dată, domnule Conchis? 

— Tu superi dacă te rog să nu-mi pui întrebări? 

— Bineînţeles că nu. 

— Bine. 

Asta a fost tot. Mi-am muşcat buza. Dacă ar mai fi 
fost altcineva de faţă ar fi trebuit să râd. 

Pinii îşi lăsau umbrele să cadă peste apă în dreapta 
noastră, şi peste mare se lăsase liniştea, linişte absolută 
- insectele se potoliseră şi apa era ca oglinda. El stătea 
tăcut cu mâinile pe genunchi, respirând adânc. Ca şi 
vârsta, foarte multe nu puteau fi definite la el. Aparent 
nu-l interesa persoana mea, totuşi mă urmărea, chiar şi 
când privea în altă direcţie, mă urmărea şi aştepta. Încă 
de la început mi-am dat seama că, deşi era indiferent, 
mă urmărea şi aştepta. Păstram amândoi o tăcere ca şi 


cum ne-am fi cunoscut atât de bine încât nu aveam 
nevoie să vorbim. Se potrivea cu liniştea din acea zi. 
Tăcerea nu era normală, dar nici stânjenitoare. 

El făcu o mişcare. Aruncă o privire fulgerătoare spre 
vârful stâncii din stângă noastră. M-am uitat şi eu. Nu era 
nimic. M-am uitat din nou la el. 

— Aţi văzut ceva? 

— O pasăre. 

Tăcere. _ 

Mă uitam la profilul lui. Oare era nebun? Işi bătea joc 
de mine! Am încercat să reiau discuţia. 

— Cred că i-aţi întâlnit pe amândoi profesorii care m- 
au precedat. 

Întoarse capul spre mine cu viteza şarpelui, acuzator, 
fără să răspundă. Am continuat sugerând: 

— Leverrier? 

— Cine ţi-a spus? 

Avea, pare-se, motive să fie speriat de ceea ce am fi 
putut discuta în spatele lui despre el. 

l-am povestit cum am descoperit foaia de hârtie şi s- 
a relaxat puţin. 

— Nu s-a simţit bine aici, în Phraxos. 

— Mi-a spus Mitford. 

— Mitford? Privirea era din nou acuzatoare. 

— Probabil că a auzit bârfele de la şcoală. 

Conchis mi-a căutat privirea, apoi dădu din cap afir- 
mativ, însă nu foarte convins. l-am zâmbit şi mi-a 
răspuns tot cu un zâmbet abia schiţat, prudent. Amândoi 
jucam un joc psihologic destul de neclar. Avantajul părea 
să fie de partea mea, dar nu ştiam de ce. Dintr-o casă, 
care de aici nu se vedea, se auzi un sunet de clopot. 
Sună de două ori, apoi de trei ori, din nou de două ori. 
Evident, avea un sens şi reda mai bine starea specială de 
tensiune a locului şi a proprietarului. Se lovea straniu de 
tăcerea imensă a peisajului. Conchis se ridică imediat în 
picioare. 


— Trebuie să plec. Şi dumneata ai un drum lung de 
făcut. 

La jumătatea pantei pe stâncă, într-un loc unde 
cărarea se lărgea, se afla un scaun din fier forjat. 

Conchis, care urcase alert, se aşeză fericit. Amândoi 
respiram greu. El îşi duse mâna la piept. Eram puţin 
speriat, dar el a ridicat din umeri. 

— Avertismentele îmbătrânirii. A nu fi. Se strâmbă. 

Ne-am tras respiraţia în linişte şi ne-am revenit. Mă 
uitam la cerul gălbui prin grilajul delicat format de pini. 
Spre răsărit cerul era foarte ceţos. Câteva fire de nori de 
amurg se  răsuceau departe, sus, pe deasupra 
pământului încremenit. Şi pe neaşteptate întrebă calm: 

— Eşti un ales? 

— Ales? 

— Simti că ai vreo anumită înclinaţie? 

— Înclinaţie către ce? 

— John Leverrier avea înclinaţie către religie. 

— Eu nu cred în Dumnezeu şi nici nu mă cred un 
ales. 

— Şi dacă eşti? Eu cred că eşti. 

Am zâmbit neîncrezător. 

— Mulţumesc. 5 

— Nu este un compliment. Asta este jocul hazardului. 
Nu hotărăşti tu dacă eşti ori nu. 

— Şi ce mă face să fiu ales? 

— Întâmplarea are multe înfăţişări. 

El se ridică în picioare şi puse mâna pe umărul meu. 
O ţinu aşa mult timp, ca să mă liniştească, ca semn că 
nu are importanţă. Am urcat restul dealului până la aleea 
de pietriş, pe lângă galeria de pe una din laturile casei. 
Se opri. 

— Deci? _ 

— Vă mulţumesc foarte mult. Incercam să-l fac să-mi 
întoarcă zâmbetul, să recunoască faptul că a râs de 
mine, dar faţa gânditoare nu exprima nicio urmă de 
umor. 


— Te rog două lucruri. Unul este să nu spui nimănui 
că m-ai întâlnit. Din cauza unor evenimente din timpul 
războiului. 

— Am auzit ceva. 

— Ce ai auzit? 

— Povestea. 

— Sunt două versiuni. Nu contează. Pentru ei eu sunt 
sihastrul care nu se întâlneşte cu nimeni. Înţelegi. 

— Sigur! Nu spun nimănui. 

Ştiam care era următoarea rugăminte: să nu mai trec 
pe acolo. 

— A doua rugăminte este să-mi faci o vizită la 
sfârşitul săptămânii viitoare. O să stai sâmbătă şi 
duminică, până luni dimineaţă. Dacă nu ţi-este greu şi te 
trezeşti devreme, ca să ajungi la şcoală. 

— Mulţumesc, mulţumesc frumos. Ce bine! 

— Cred că vom descoperi multe lucruri împreună. 

— „Vom explora fără încetare”? 

— Ai citit asta în cartea de pe plajă? 

— Nu aţi lăsat-o special ca s-o citesc? 

— De unde puteam să ştiu că vii? 

— Am avut impresia că cineva mă urmăreşte. 

Privirea întunecată mă străfulgera, i-a trebuit o clipă 
ca să răspundă. Zâmbetul era aproape fantomatic. 

— Acum ai impresia că eşti urmărit? 

larăşi aruncă privirea dincolo de umerii mei, ca şi 
cum vedea ceva în interiorul pădurii. M-am uitat şi eu. Nu 
era nimeni în pădurea de pini. M-am uitat din nou la el - 
glumea! Zâmbea sec. 

— Sunt? 

— Mă întrebam şi eu, domnule Urfe. Îmi întinse 
mâna. Dacă din vreun motiv oarecare nu poţi veni, lasă-i 
lui Sarantopoulos un mesaj pentru Hermes. A doua zi 
ajunge la mine. 

Cu prudenţa pe care el mi-o provocase, i-am prins 
mâna. Mi-a strâns-o mai mult decât în cazul unui gest 
formal. În ochi îi lucea o căutătură maliţioasă. 


— Nu uita! Hazardul! 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... 

— Acuma du-te! 

Imi venea să zâmbesc. Totul era mult prea absurd: 
invitaţia, expedierea scurtă, parcă i-aş fi epuizat 
răbdarea. Nu voia să-mi facă nicio concesie, aşa că în 
final am făcut o uşoară plecăciune şi i-am mulţumit 
pentru ceai. Am obţinut doar o uşoară plecăciune 
indiferentă. Era cazul să-mi fac ieşirea. 

După vreo douăzeci de metri am întors privirea. El se 
afla tot acolo, proprietarul domeniului. L-am mai salutat 
o dată fluturând o mână. Stătea cu un picior mai în faţă 
şi a ridicat braţele cu un gest hieratic de binecuvântare 
primitivă, înainte de locul de unde copacii ascundeau 
casa, am mai privit o dată înapoi, dar el dispăruse. 

Indiferent ce ar fi fost, nu semăna cu nicio persoană 
din câte cunoşteam. Exista ceva cu mult mai mult decât 
sentimentul singurătăţii, decât fanteziile şi chichiţele 
unui om bătrân, străbătând din acei ochi izbitori, din 
cursul abrupt şi sacadat al  conversaţiei, din 
neaşteptatele priviri aruncate oblic în gol. Desigur, că 
atunci, înaintând printre copaci, nu m-am gândit că mi se 
va oferi un posibil răspuns înainte de a fi parcurs o sută 
de metri. 


14 


MULT ÎNAINTE DE A AJUNGE LA POARTA pe 
care urma să ies din Bourani, am zărit în şanţ ceva 
albicios. Am crezut la început că era o batistă; când m- 
am oprit însă spre a o ridica, am văzut că era o mănuşă 
de damă. Era, culmea, o mănuşă lungă până la cot de 


culoarea untului. În interior, în dreptul încheieturii, se 
afla o etichetă gălbuie brodată cu mătase albastră pe 
care se putea citi: Mirei/le, gantiere. Eticheta, ca şi 
mănuşa, părea anormal de veche, un obiect din fundul 
unei lăzi de demult. Am mirosit-o şi am recunoscut 
acelaşi miros de pe prosopul pe care-l găsisem înainte cu 
o săptămână, un parfum demodat de mosc, de santal. 
Atunci când Conchis mi-a spus că el fusese jos la Moutsa, 
în urmă cu o săptămână, m-a mirat mirosul de parfum 
dulceag feminin. 

Acum începeam să înţeleg de ce nu dorea vizite 
inopinate şi bârfe. Nu-mi imaginam însă de ce 
săptămână viitoare avea de gând să rişte să-i aflu 
secretul, nu-mi puteam imagina cum de acea doamnă 
purta mănuşi de seară când se plimba, nici pe ea nu mi-o 
puteam imagina. li putea fi iubită, putea la fel de bine să- 
i fie fiică, soţie, soră - poate o persoană slabă la minte ori 
mai în vârstă. M-am gândit că poate această persoană 
avea voie să iasă pe domeniile Bourani şi pe plajă la 
Moutsa, cu condiţia să nu fie văzută. Probabil că ea mă 
zărise săptămână trecută şi acum, auzindu-mă când am 
venit, a încercat să mă vadă. Asta explica privirile lui 
căutătoare şi nervozitatea stranie. El ştia că ca ieşise la 
plimbare. Asta explica şi al doilea loc la masă şi 
clopoţelul misterios. 

Am întors privirea aşteptând să aud un chicot de râs, 
un chicot de femeie nebună şi, căutând cu privirea în 
tufişul des din dreptul porţii, mi-am amintit că spusese 
ceva de Prospero şi o explicaţie mai cumplită îmi veni în 
minte. O vedeam slabă la minte şi desfigurată. Şi nu 
toate erau tinere şi frumoase, domnule Urfe. Atunci am 
simţit pentru prima oară teama de singurătate şi un 
frison rece. 

Soarele coborâse şi noaptea în Grecia se lasă cu 
viteză tropicală. Nu aveam chef să am de-a face cu 
pantele abrupte din nord, pe întuneric. Am atârnat 
mănuşa cu grijă pe bara superioară a porţii, chiar la 


mijloc, şi m-am îndepărtat repede. O jumătate de oră 
mai târziu am inventat o altă ipoteză, mai tentantă: 
Conchis era un personaj în travesti. Apoi am început, 
prima dată după luni de zile, să cânt. 

Nu am spus nimănui, nici lui Meli, despre vizita mea 
la Conchis, dar mi-am petrecut multe ore speculând 
asupra celei de-a treia persoane din casă. Am ajuns la 
concluzia că o soţie slabă la minte era răspunsul cel mai 
adecvat. Aceasta explica sihăstria, tăcerea servitorilor. 

Am încercat să mă hotărăsc şi cu privire la Conchis. 
Nu eram departe de a-l bănui de homosexualitate. 
Această ipoteză explica avertismentul lui Mitford, care nu 
mă punea într-o lumină favorabilă.  Nervozitatea 
bătrânului, neastâmpărul, trecerea dintr-un loc într-altul, 
de la un subiect la altul, mersul săltat, răspunsurile 
impersonale,  exagerările, gestul măreț al braţelor 
zvârlite în sus când şi-a luat la revedere, toate erau 
calculate să sugereze faptul că dorea să pară mai tânăr 
şi mai plin de vitalitate decât era de fapt. 

Mai rămânea povestea curioasă cu cartea de poezii 
pe care o pregătise ca să mă impresioneze. În duminica 
aceea înotasem mult, departe de golf şi putea foarte 
bine să fi dus lucrurile la capătul dinspre Bourani al plajei 
în timp ce eu mă aflam în apă. Era totuşi un stil sucit şi 
curios de a te prezenta cuiva. Şi ce însemna oare faptul 
că eu aş fi „ales” sau că „vom descoperi multe lucruri 
împreună”? Poate că de fapt nu însemna nimic decât că 
el nu era în toate minţile. Şi „unii vor spune că am trăit 
singur” m-a făcut să-mi amintesc disprețul pe care nu şi 
l-a ascuns când a spus acest lucru. 

In biblioteca şcolii am găsit o hartă a insulei la scară 
mare. Existau marcate graniţele domeniului Bourani. Era, 
în special înspre est, mai întins decât crezusem eu, cam 
cincisprezece acri. Nu-mi ieşea din cap, aşa cum îl 
vedeam înălţat pe promontoriul pustiu în orele lungi de 
caznă impusă de purgatoriul manualului Eckersley. Îmi 
plăceau orele de conversaţie, îmi plăceau clasele 


avansate, ca cea de filologie, cu un grup de puşti de 
optsprezece ani, care învățau limbi pentru că erau cazuri 
fără speranţă la alte materii. Nesfârşita muncă de forare 
în creierul începătorilor mă plictisea de moarte. 

„ What am I doing? I am raising my arm. What is he 
doing? He is raising his arm. What are they doing? They 
are raising their anus. Have they raised their arms? They 
have raised their arms”. 

Mă consideram un campion de tenis condamnat să 
joace cu începători şi să le şi adune mingile din plasă. Mă 
uitam pe fereastră la cerul albastru şi la chiparoşi şi la 
mare şi mă rugam să se termine ziua mai repede, să pot 
să mă retrag în clădirea pentru profesori, să mă aşez pe 
pat şi să beau un pahar de uzo. Bourani părea departe 
de toate astea, atât de departe şi totuşi aproape, cu 
micile mistere care deveneau mai mărunte pe măsură ce 
săptămână se scurgea, încă un clopoțel, încă un moment 
al hazardului care mă ducea acolo spre promisiunea unei 
bucurii civilizate. 


15 


DE DATA ACEASTA MĂ AŞTEPTA LA MASA. 

Mi-am lăsat sacul de călătorie pe jos sprijinit de 
perete şi el o strigă pe Maria să aducă ceai. Era mai puţin 
excentric, poate pentru că luase hotărârea să mă facă să 
povestesc despre mine. Am discutat despre şcoală, 
despre Oxford, despre familie, despre predarea limbii 
engleze la străini, despre motivul venirii mele în Grecia. 
Deşi punea mereu întrebări, îmi dădeam seama că ceea 
ce îi spuneam eu nu-l interesa în mod special. Îl interesa 
altceva, poate sindromul al cărui victimă eram, categoria 
din care făceam parte. Eu personal nu eram interesant 
decât ca exemplu. O dată sau de două ori am încercat să 
inversez rolurile, dar mi-a dat clar de înţeles că nu dorea 


să vorbească despre sine. Nu i-am spus nimic despre 
mănuşă. 

O singură dată şi-a manifestat interesul în mod 
special. M-a întrebat de numele meu, care-i părea curios. 

— Este francez. Strămoşii mei au fost hughenoți. 

— Aşa! 

— Există un scriitor care se numeşte Honore d'Urfe. 

Mi-aruncă o privire scurtă. 

— Este strămoşul dumitale? 

— Aşa se spune în familie, dar nimeni nu a stabilit-o 
cu certitudine, după cât ştiu eu. Bietul d'Urfe, îl folosisem 
ca să implic faptul că în sângele meu curgeau secole de 
cultură rafinată. Zâmbetul lui Conchis emana căldură 
sinceră, îl făcea radios. l-am răspuns la fel şi l-am 
întrebat: 

— Dar ce contează? 

— Îmi place ideea. Este amuzantă. 

— Poate că nici nu este aşa. 

— Ba nu, cu cred. Ai citit L'Astree! 

— Spre disperarea mea. Foarte plicticoasă. 

— Oui, un peu fade. Mais pas tout a fait sans 
charmes. Accentul lui Conchis era impecabil şi nu se putu 
opri să nu zâmbească. 

— Deci şi dumneata vorbeşti franceza. 

— Nu grozav. 

— Deci astăzi la masa mea pot spune că am o 
legătură directă cu Marele Secol. 

— Nu chiar directă. 

Nu-mi displăcea modul în care reacţionase, nici 
amabilitatea lui flatantă. Se ridică în picioare. 

— Şi acum, în cinstea dumitale, voi cânta Rameau. 

Mă conduse într-o cameră construită pe toată lăţimea 
casei. Cărţile îmbrăcau trei pereţi. La un capăt, o sobă 
din teracotă verzuie era acoperită cu o consolă pe care 
se aflau două sculpturi moderne în bronz. Pe perete era o 
reproducere în mărime naturală după un Modigliani, un 


portret frumos al unei femei brune îmbrăcate în negru pe 
un fond verde-movuliu. 

M-a invitat să mă aşez într-un fotoliu, a căutat într-un 
maldăr de partituri şi a găsit ce căuta. A început să cânte 
scurte piese vesele, apoi câteva courantes şi passacaglii 
bogat elaborate. Nu-mi plăceau în mod deosebit, dar mi- 
am dat seama că le interpreta cu oarecare măiestrie. 
Afectarea lui obişnuită dispărea în faţa instrumentului. Se 
opri abrupt, la jumătatea unei piese, ca şi cum i-ar fi 
venit o idee şi, afectat, reluă: 

— Voilà! 

— Minunat. Eram hotărât să o termin cu boala 
franţuzismelor înainte de a se fixa. Vă admiram tabloul. 
Am făcut un gest spre reproducere. 

— Da. Ne-am apropiat şi ne-am oprit în faţa tabloului. 
Este mama mea. 

Am crezut o clipă că-şi bate joc de mine. 

— Mama dumneavoastră? $ 

— Aşa se pare, după nume. In realitate este mama 
pictorului. A fost întotdeauna. 

Am privit ochii femeii din tablou. Nu aveau culoarea 
palidă de peşte a ochilor pictați de Modigliani. Priveau, 
pândeau, erau întunecoşi. M-am uitat şi la aspectul 
suprafeței pictate. Greu am realizat că ceea ce admiram 
cu nu era o reproducere. 

— Doamne, Dumnezeule, dar asta valorează o avere! 

— Bineînțeles. Vorbea fără să se uite la mine. Nu 
trebuie să crezi că dacă trăiesc simplu sunt sărac! Sunt 
foarte bogat. Spunea asta ca şi cum „foarte bogat” era o 
naționalitate; poate chiar este. Am mai privit tabloul o 
dată. M-a costat mai nimic, i-am dat banii de milă. Mi-ar 
plăcea să pot spune că i-am recunoscut geniul. Nu ar fi 
adevărat. Nimeni nu l-a recunoscut. Nici chiar deşteptul 
domn Zborovski. 

— L-aţi cunoscut? 


— Pe Modigliani? L-am întâlnit de mai multe ori. L-am 
cunoscut pe Max Jacob care era prieten cu el. Era în 
ultima perioadă a vieţii. O figură a Montparnasse-ului. 

L-am privit pe furiş, în timp ce el se uita în sus la 
pictură. Cum eu eram un snob în materie de cultură, 
Conchis m-a făcut să-l respect şi am început să mă 
îndoiesc de gradul lui de  excentricitate şi de 
artificialitate, dar şi de exagerata mea încredere în 
propria experienţă de viaţă. 

— Cred că regretaţi că nu aţi mai cumpărat de la el. 

— Am cumpărat. 

— Şi le mai aveţi? 

— Bineînţeles. Nu vinzi tablouri bune decât dacă mori 
de foame. Le am în celelalte case. Am remarcat pluralul, 
într-o zi o să-l folosesc şi eu ca replică. 

— Unde sunt... celelalte case? 

— Îţi place piesa asta? Puse mâna pe statueta de 
bronz înfăţişând un tânăr; era una din cele două piese 
aşezate sub Modigliani. Aceasta este o machetă a lui 
Rodin. Celelalte case! În Franţa, în Liban, în America. Am 
afaceri peste tot în lume. Se îndreptă cu privirea spre 
bronzul scheletic, uşor de recunoscut. Asta este un 
Giacometti. 

— Mă uimiţi! Aici pe insula Phraxos! 

— De ce nu? 

— Dar hoţii? 

— Atunci când ai multe tablouri de valoare aşa cum 
am eu - o să-ţi mai arăt două sus la etaj trebuie să ştii ce 
vrei. Fie le consideri ceea ce de fapt sunt - pătrate de 
pânză pictată, fie le tratezi ca pe lingouri de aur şi-ţi pui 
zăbrele la ferestre şi nu dormi noaptea de grijă. Uite! Imi 
arătă bronzurile. Dacă vrei, fură-le, eu anunţ poliţia, dar 
tu tot poţi să fugi cu ele. Nu o să reuşeşti în niciun caz să 
mă faci să sufăr. 

— În ceea ce mă priveşte, nu este cazul! 

— În insulele greceşti nu se află hoţi, dar aş vrea să 
nu ştie toată lumea ce se află aici. 


— Am înţeles. 

— Tabloul ăsta este interesant. Nu a apărut în niciun 
catalogue raisonné al operei sale, din câte cunosc. Vezi 
că nu este semnat. Oricum, nu este greu de autentificat. 
O să-ţi arăt. Apucă de un colţ. 

Trase sculptura de Rodin într-o parte şi am apucat 
tabloul de ramă şi l-am dat jos. L-a întors cu faţa în jos. 
Pe spate se aflau câteva linii dintr-o schiţă pentru o altă 
pictură şi în jumătatea de jos a pânzei, netratate, o 
coloană de cifre indescifrabile, cu rezultatul adunării la 
marginea şasiului. 

— Datorii. Uite acolo, „Toto”. Toto era algerianul de 
la care pictorul cumpăra haşiş. Îmi arătă „Zbo”, 
Zborowski. 

Mă uitam la zmângălelile neglijente, ameţite, şi 
simţeam disperarea omului de rând şi infernala, 
necesara alienare a geniului de la normalitate. Un om 
care te tapează de zece franci, care se duce acasă şi 
pictează ceea ce cândva va valora zece milioane. 

Conchis se uita la mine. 

— Muzeele nu ne arată niciodată această faţă a 
tablourilor. 

— Bietul de el! 

— Şi el ar spune la fel despre noi, şi pe bună 
dreptate. 

L-am ajutat să pună tabloul la loc. M-a dus apoi să-mi 
arate ferestrele. Erau mici, înguste, având un stâlp 
central, cu capitel de marmură sculptată. 

— Acestea sunt din Monemvasia. Le-am găsit 
încastrate într-o căsuţă, aşa că am cumpărat căsuţa. 

— Ca americanii. 

Nu a zâmbit. 

— Sunt venețiene. Din secolul cincisprezece. 

Se îndreptă spre bibliotecă şi scoase o carte de artă. 

— Uite aici. 

M-am uitat peste umărul lui şi am văzut celebra 
Bunavestire a lui Fra Angelico şi mi-am dat seama de ce 


galeria cu coloane a casei mi se păruse cunoscută. Până 
şi plăcile roşii de pardoseală încadrate în alb erau 
asemănătoare. 

— Ce să-ţi mai arăt? Clavecinul este o piesă rară. Un 
Pleyel original. Nu este modern, dar este foarte frumos. 
Mângâie lemnul negru lustruit ca pe o pisică. Lângă 
perete, puţin mai departe, era un pupitru pentru note. 
Stătea inutil alături de clavecin. 

— Mai cântaţi la vreun instrument, domnule Conchis? 

Se uită la pupitru, făcu semn din cap că nu. 

— Nu. Are valoare sentimentală. 

O spuse fără nicio urmă de sentiment. 

— Bine. Şi acum trebuie să te las puţin să faci ce 
doreşti. Trebuie să mă ocup de corespondenţă. Imi arătă 
cu mâna. Găseşti ziare şi reviste acolo, sau cărţi. la ce 
doreşti. Nu te superi, da? Ai o cameră sus... dacă doreşti. 

— Nu, mulţumesc. Mi-e bine aşa. 

Am rămas singur, am mai admirat tabloul lui 
Modigliani, am mângâiat Rodin-ul, am analizat camera. 
Mă simţeam ca o persoană care bate la uşa unei case 
modeste pentru ca să se trezească într-un palat puţin 
absurd. Am luat un teanc de reviste franţuzeşti şi 
americane şi am ieşit pe terasă. După un timp am făcut 
ceea ce nu făcusem de multe luni: am început să scriu o 
poezie: 


De pe această stâncă roasă ca un craniu, ciudate 
rădăcini de aur 

rostogolesc icoane şi întâmplări; omul cu mască, 

el manipulează. Eu sunt smintitul care cade 

şi niciodată nu învaţă, cum se pândeşte, cum se- 
aşteaptă, 

Veşnic damnat Icar, un păcălit de timp... 


Când s-a întors mi-a propus să vizitez restul casei. 
O uşă ducea într-un hol pustiu, urât. Sufrageria, în 
partea de nord a casei, spunea că nu o folosea niciodată, 


şi încă o cameră, ca o librărie plină cu cărţi de mâna a 
doua aşezate haotic, pe rafturi, în stive, cu grămezi de 
ziare şi reviste. Pe masa de scris de lângă fereastră 
zăcea un pachet mare sosit de curând, încă nedesfăcut. 

Se apropie cu un fel de compas în mână. 

— Mă ocup de antropologie. Imi dai voie să-ţi măsor 
craniul? Neavând de ce să mă opun, îmi aplecai puţin 
capul. Prinzându-l cu grijă între braţele aparatului, mă 
întrebă: 

— Îţi plac cărţile? 

Parcă uitase, sau poate nu uitase că urmasem 
filologia la Oxford. 

— Bineînţeles. 

— Ce-ţi place să citeşti? 

Notă într-un carnet rezultatul măsurătorii. 

— Ştiu şi eu... în primul rând romane. Poezie. Critică. 

— Aici nu am niciun roman. 

— Nu? 

— Romanul nu mai este artă. 

Am zâmbit. 

— De ce zâmbeşti? 

— Când eram la Oxford circula un soi de practică. 
Dacă nu aveai subiect de conversaţie la vreo petrecere 
puneai o întrebare ca asta. 

— Adică? 

— Credeţi că romanul este un gen perimat? Nimeni 
nu aştepta însă un răspuns. 

— Înţeleg. Deci nu se vorbea serios. 

— Nu, nici gând! Mi-am îndreptat privirea spre 
carnetul lui. Măsurile mele sunt interesante? 

— Nu. Continuă subiectul. Eu vorbesc serios. 
Romanul este mort. Mort, cum este moartă alchimia. 
Făcu un gest de eliminare, cu mâna, cu instrumentul de 
măsurat, ca şi cum nici acesta nu ar fi fost de vreun 
interes. Într-o zi, înainte de război, mi-am dat seama de 
asta şi ştii ce am făcut? Am ars toate romanele pe care le 
aveam: Dickens, Cervantes, Dostoievski, Flaubert. Pe 


toţi, mari şi mici. Am ars chiar şi ceva ce scrisesem eu în 
tinereţe, pe vremea când mai mult de atât nu ştiam. Le- 
am ars acolo. Mi-au luat o zi întreagă. Cerul a preluat 
fumul, pământul a înghiţit cenuşa. A fost ca o purificare. 
De atunci am fost mai fericit şi mai sănătos. Mi-am 
amintit propriul gest de distrugere şi am gândit cât de 
minunate sunt gesturile mari dacă ţi le poţi permite. 
Conchis ridică o carte şi suflă praful de pe ea. Ce rost are 
să mă lupt cu sute de pagini de construcţie ca să 
descopăr doar câteva adevăruri mărunte? 

— De plăcere! exclamai eu. 

— Plăcere! Cuvintele trebuie să exprime adevăruri, 
fapte, nu invenţii. 

— Înţeleg. 

— Aşa ceva: Viata lui Franklin Roosevelt sau aşa 
ceva: o carte franceză despre astrofizică. Uite aici! Era o 
cărticică veche: Un avertisment pentru păcătoşi, cu cele 
din urmă cuvinte ale ucigaşului Robert Foulkes, 1679. la 
asta şi citeşte-o cât stai aici. O să vezi că este mai reală 
decât toate romanele istorice. 

Dormitorul lui Conchis avea vederea spre mare şi 
fusese construit deasupra camerei de muzică pe toată 
lăţimea casei. La un capăt se afla patul, un pat dublu - 
am remarcat eu - şi un imens dulap de haine, la celălalt 
capăt o uşă închisă ducea către - bănuiam eu - o cameră 
mică pentru haine. O masă curioasă lângă uşă era, mi-a 
spus ridicând tăblia, un clavicord. Mijlocul camerei era 
aranjat ca un fel de salon-birou. Aici mai avea o sobă de 
teracotă şi o masă de lucru pe care erau împrăştiate 
hârtiile la care probabil că lucra şi două fotolii îmbrăcate 
în brun-deschis, asortate cu un şezlong. Intr-un unghi al 
camerei se afla o vitrină plină cu faianţă albastră şi verde 
de Isnik. Scăldată în lumina amurgului, camera era cu 
mult mai primitoare decât cea de jos şi, prin contrast, era 
plăcut că nu avea cărţi. 


Atmosfera venea de la cele două tablouri, două 
nuduri de fete în interioare însorite, cu rozuri, tonuri de 
verde, de culoarea mierii, a chihlimbarului. 

Totul era lumină, căldură, strălucire de focuri gălbui 
pline de viaţă, de omenesc, de intimitate, de 
senzualitate, de sentiment mediteranean. 

— Ştii ale cui sunt? Nu ştiam. Bonnard. Le-a pictat cu 
cinci sau şase ani înainte de a muri. Mă aflam în faţa 
tablourilor. Din spatele meu îl auzii spunând: Pe astea le- 
am plătit. 

— Merită. 

— Soare. Un nud de fată. Un prosop. Un lighean. O 
pardoseală. Un căţeluş. Intreaga existenţă capătă sens. 

Mă uitam la tabloul din stângă mea, nu cel pe care el 
îl descrisese. Reprezenta, o fată în dreptul unei ferestre 
însorite, întoarsă cu spatele, care parcă se spăla şi se 
admira în acelaşi timp în oglindă. Mi-am amintit de 
Alison. Alison umblând goală prin apartament, cântând 
ca un copil. Tabloul era impresionant, de neuitat, 
încadrase într-o aureolă de aur un moment de viaţă din 
cele mai mărunte. Acel moment, ca şi toate celelalte, nu 
vor mai fi mărunte. 

Conchis a trecut pe terasă, şi eu l-am urmat. La vest 
de cele două uşi se afla o măsuţă maură cu incrustaţii de 
fildeş. Pe ea, un vas de flori, parcă ar fi fost aşezat să 
cinstească persoana din fotografia de alături. 

Era o fotografie mare într-o ramă veche din argint. O 
tânără în rochie de început de secol în Anglia se afla în 
picioare alături de un vas cu trandafiri pe o imitație de 
piedestal corintian. Un plus de notă sentimentală o 
dădeau frunzele căzute, pictate în fundal. Era acel tip de 
fotografie realizată în umbre ciocolatii compensate de 
intensitatea spumoasă a suprafeţelor luminoase din 
perioada când femeilor nu li se vedeau sânii ci numai 
gâtul. Tânăra din fotografie avea păr blond bogat, talie 
fină, pielea delicată şi trăsăturile rotunde ale feţei, atât 
de admirate la vremea respectivă. 


Conchis observă că m-am oprit să o privesc. 

— A fost logodnica mea. 

M-am uitat din nou. Numele fotografului apărea în 
chenar auriu floral în colţul din dreapta - adresa era din 
Londra. 

— Nu v-aţi căsătorit? 

— A murit. 

— Pare englezoaică. 

— Da. Se opri cu ochii pe fotografie. Fotografia fetei 
era absurd de istorică, stând în faţa vasului pompos, 
lângă un crâng decolorat, pictat. Da, era englezoaică. 

— Care era numele dumneavoastră englezesc? 

Zâmbetul lui larg îmi sugeră laba unei maimuțe ivită 
printre gratii. 

— Am uitat. 

— Nu aţi fost însurat niciodată? 

Mai privi o dată fotografia, apoi spuse: 

— Haide! 

Într-un colţ al terasei cu parapet, construită în formă 
de L, era pregătită o masă acoperită cu o faţă de masă. 
Contemplam pe deasupra copacilor minunata cupolă de 
lumină aşezată peste pământ şi apă. Munţii 
Peloponesului se coloraseră în albastru violaceu, iar 
Venus atârnând pe cerul palid verzui împrăştia o lumină 
blândă de lampă cu gaz. Fotografia în dreptul uşii era 
aşezată aşa cum fetiţele aşază păpuşile în fereastră ca 
să vadă ce se petrece afară. 

Conchis stătea în dreptul parapetului cu spatele spre 
peisaj.. 

— Dumneata eşti logodit? La rândul meu am dat din 
cap în semn că nu. Probabil că aici viaţa ţi se pare un 
pustiu. 

— Am fost prevenit. 

— Un bărbat atât de reuşit, la vârsta dumitale! 

— A existat cineva în viaţa mea, dar... 

— Dar ce? 

— Nu pot să explic. 


— Este englezoaică? 

Mi-a venit în minte tabloul de Bonnard: aceasta era 
realitatea, astfel de clipe, nu ceea ce putem povesti. l- 
am zâmbit. 

— Pot să vă rog ce m-aţi rugat şi dumneavoastră 
săptămână trecută? Să nu-mi puneţi întrebări? 

— Bineînţeles. 

În clipele următoare am stat amândoi cuprinşi într-o 
tăcere ca şi cea pe care el o dorise pe plajă sâmbăta 
trecută. Apoi se întoarse cu faţa către mare şi spuse: 

— Grecia este ca o oglindă. Te face să suferi şi apoi 
înveţi. 

— Înveţi să trăieşti singur? 

— Să trăieşti obişnuindu-te cu tine însuţi. Un elveţian 
a venit să-şi sfârşească zilele aici - în urmă cu mulţi ani - 
într-o casă dărăpănată, izolată, la capătul insulei, acolo, 
sub Aquila. Avea vârsta mea de acum. Toată viaţa şi-o 
petrecuse asamblând ceasuri şi citind despre Grecia. 
Invăţase de unul singur greaca veche. A reparat singur 
casa, a curăţat cisternele, a construit terase. A făcut o 
pasiune, nu o să crezi, pentru capre. A început să 
crească mai întâi una, apoi două, până a ajuns la o mică 
turmă. Dormeau în aceeaşi cameră cu el, dar fiind 
elveţian le ţinea curate, pieptănate, periate. Uneori 
venea primăvara să mă vadă şi abia reuşeam să-i ţinem 
seraiul la uşă. Învăţase să facă brânzeturi excelente care 
se vindeau bine la Atena. A rămas însă singur. Nu-i scria 
nimeni. Nu-l vizita nimeni. Era absolut singur şi, cred eu, 
cel mai fericit om. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit în 1937. Un atac de cord. L-au găsit după 
două săptămâni, când muriseră şi toate caprele. Fiind 
iarnă, uşa era închisă. 

Conchis făcu o strâmbătură ca şi cum pentru el 
moartea era o farsă. Cum avea pielea foarte întinsă 
peste oasele capului, numai ochii erau vii. Aveam strania 
impresie că vrea să joace rolul morţii, făcându-mă să 


aştept ca în orice clipă ochii şi pielea tăbăcită să dispară, 
astfel ca eu să mă aflu musafir al morţii. 


Mai târziu am intrat în casă. În partea de nord a casei 
se mai aflau trei încăperi. Una din ele mi-a arătat-o în 
tăcere, era o debara cu lăzi puse una peste alta şi mobilă 
acoperită cu huse. Următoarea încăpere era o baie şi 
lângă baie se afla un dormitor micuţ. Patul era pregătit şi 
mi-am văzut sacul pus deasupra. Eu mă aşteptam la o 
cameră încuiată, aparţinând femeii cu mănuşa. M-am 
gândit că poate locuia în căsuţă şi că Maria avea grijă de 
ea, sau poate camera în care eu urma să dorm era chiar 
a ei. 

Conchis îmi întinse  cărticica din secolul 
şaptesprezece pe care o lăsasem pe o masă din coridor. 

— De obicei iau un aperitiv jos în salon, cam peste o 
jumătate de oră. Vii şi dumneata? 

— Da. Sigur. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Da. 

— Ai aflat nişte lucruri neplăcute despre mine. 

— Nu ştiu decât o singură poveste despre 
dumneavoastră, care vă face cinste. 

— Execuţia? 

— V-am spus săptămână trecută. 

— Eu cred că ai aflat altceva de la căpitanul Mitford. 

— Absolut nimic. Vă asigur. 

Stătea în dreptul uşii cu o privire foarte 
pătrunzătoare. Parcă se concentra să capete forţă pentru 
a-mi dezvălui misterul. Apoi spuse: 

— Sunt vizionar. 

Casa era cufundată în linişte şi am înţeles brusc tot 
ce se întâmplase până în acel moment. 

— Mi-e teamă că eu însă nu am nimic de vizionar. 

Ne aflam ca înecaţi în lumina crepusculară: doi 
bărbaţi faţă în faţă. Auzeam doar bătaia ceasului din 
camera lui Conchis. 


— Nu are importanţă. Vii peste o jumătate de oră? 

— De ce mi-aţi spus asta? 

— Pentru că sunt vizionar. 

Plecă de-a lungul coridorului şi al palierului ca să 
intre în dormitor. Uşa se închise după el, şi liniştea îşi 
reluă stăpânirea. 


16 


PATUL ERA IEFTIN, DIN FIER. ÎN AFARĂ DE O A doua 
masă; un covor şi un fotoliu, mai exista o piesă denumită 
cassone, care putea fi găsită pretutindeni în regiune. Nu 
prea avea aspect de cameră pentru musafiri din casa 
unui milionar. Singurul obiect pe pereţi era o fotografie a 
unui grup de săteni în faţa casei. In mijlocul grupului am 
descoperit un Conchis mai tânăr, cu pălărie de pai şi 
pantaloni scurţi. Mai era o femeie, o ţărancă, nu era 
Maria, avea, în urmă cu douăzeci sau treizeci de ani, 
vârsta de acum a Mariei. 

Am ridicat lampa şi am întors fotografia să văd dacă 
era ceva scris pe spate. Nu am descoperit decât o 
şopârliţă prinsă în gheruţe pe perete privindu-mă cu ochii 
bulbucaţi. Şopârlele caută camere nelocuite. 

Pe masa de lângă pat se afla o scoică plată în loc de 
scrumieră şi trei cărţi: o antologie de poveşti cu fantome, 
o Biblie veche şi un album subţire intitulat frumusețile 
naturii. Povestirile cu fantome erau prezentate ca 
adevărate, autentificate de cel puţin doi martori. Titlurile 
din conţinut, Borley Rectory, The Isle of Man Polecat, No. 
18 Dennington Road, The Man with the Limp, îmi 
aminteau de infirmeria şcolii când eram elev şi mă 
îmbolnăveam. 

Am deschis volumul Frumusețile naturii. Natura era 
femeia şi frumuseţea, nuditatea ei. Fotografiile de sâni 


văzuţi din toate unghiurile erau prea obsesive pentru ca 
să fie erotice. 

Am luat lampa şi m-am dus în baie. Era perfect 
utilată, cu un dulap pentru medicamente. Căutam inutil 
un semn că acolo locuia şi o femeie. 

Apa de la robinet era rece şi sărată - bună numai 
pentru bărbaţi. 

Înapoiat în cameră, m-am întins pe pat. Prin fereastra 
deschisă se vedea cerul albastru al nopţii, iar câteva 
stele de miazănoapte sclipeau deasupra copacilor. În 
grădină greierii cântau monoton, în ritm precis, totuşi 
inconstant, ca muzica lui Webern. Se mai auzeau câteva 
zgomote din căsuţa de sub camera mea, de unde venea 
şi miros de mâncare. În casă era o linişte absolută. 

Conchis mă deconcerta. Uneori era atât de dogmatic 
încât îmi venea să râd de el, să devin englezul xenofob 
care dispreţuieşte continentul, alteori, fără să vreau, mă 
impresiona nu numai pentru că era bogat şi că avea în 
casă obiecte de artă de invidiat. Acum mă speria. 
Simţeam teama lipsită de logică în faţa supranaturalului, 
care mă făcea să râd de alţii. 

Incepusem să-mi dau seama că fusesem invitat nu 
din exces de ospitalitate ci din alte motive. Dorea să mă 
folosească nu ştiu cum. Nu era pervers, avusese ocazia 
să se manifeste şi nu o făcuse. Şi mai erau tablourile lui 
Bonnard, logodnica, cartea cu nuduri, suficiente 
argumente. 

Era vorba de ceva mai bizar. „Eşti ales?” „Sunt 
vizionar...”, astea mă făceau să mă gândesc la spiritism, 
la ciocănituri în masă. Femeia cu mănuşa poate era 
mediu. Este adevărat că el nu avea acel aer afectat mic- 
burghez şi nici nu folosea limbajul incoerent pe care eu 
le asociam cu spiritismul, dar era la fel de adevărat că nu 
era normal. 

Am aprins o ţigară şi am zâmbit. În camera mică, 
pustie, nu conta nici măcar faptul că eu eram puţin 
speriat. Adevărul este că simţeam un nou impuls. 


Conchis era agentul hazardului, evenimentul apărut la 
momentul oportun. Ca la Oxford când, după o perioadă 
de singurătate, întâlneam o fată şi începeam cu ea o 
aventură, aşa începusem acum un joc pasionant cu el. 
Parcă era în legătură cu dorinţa mea de a o revedea pe 
Alison. Doream din nou să trăiesc. 

Casa era tăcută ca moartea, ca interiorul unui craniu, 
deşi mă aflam în anul 1953. Eu eram ateu, nu credeam în 
absolut nimic, fie spiritism, fantome sau alte panglicării. 
Stăteam culcat, aşteptând în linişte deplină să treacă 
jumătatea de oră. În ziua aceea liniştea nu mă 
înspăimânta, din contră, mă simţeam în pace. 


17 


CÎND AM  COBORIT ÎN SALONUL DE MUZICA, 
încăperea era luminată dar pustie. Pe o tavă în faţa sobei 
se aflau o sticlă de uzo, o carafă cu apă, pahare şi un bol 
cu măsline de Amphisa, lucioase, negre-albăstrui. Mi-am 
turnat uzo într-un pahar şi am adăugat apă până când s- 
a transformat într-un lichid opac lăptos. Cu paharul în 
mână, am început să cercetez rafturile cu cărţi. Erau 
aşezate metodic. Două porţiuni conţineau cărţi medicale, 
majoritatea în franceză, multe dintre ele de psihiatrie, 
ceea ce nu avea nicio legătură cu spiritismul. Mai erau 
două rafturi cu cărţi ştiinţifice de toate felurile, mai multe 
rafturi cu lucrări de filozofie şi destul de multe cărţi de 
botanică şi ornitologie, majoritatea în engleză şi 
germană, marea majoritate a celorlalte conţineau 
biografii şi autobiografii. Erau cu miile. Fuseseră 
colecţionate fără metodă: Wordsworth, Mae West, Saint- 
Simon, genii, criminali, sfinţi, anonimi. Colecţia avea 
eclectismul impersonal al unei biblioteci publice. 


În spatele clavecinului, sub geam, se afla o vitrină de 
sticlă cu câteva piese antice. 

Era acolo un rhyton în formă de cap de om, între un 
kylix negru şi o amforă roşie. Deasupra vitrinei se mai 
aflau trei obiecte - o fotografie, un ceas din secolul 
optsprezece şi o cutie de prizat tutun din email alb. Am 
trecut în spatele scaunului de la clavecin ca să privesc 
piesele de ceramică greacă. 

Pictura din interiorul kylixului, reprezentând o femeie 
şi doi satiri, m-a şocat prin obscenitate. Nici pictura de pe 
amforă nu ar fi putut fi expusă în vreun muzeu. 

M-am uitat mai atent la ceas. Era montat în bronz 
aurit cu cadranul emailat. In mijloc se afla un Cupidon gol 
rozaliu. Axul arătătorului pentru ore trecea printre 
coapse fiind foarte sugestiv. Orele nu erau înscrise cu 
cifre şi pe toată porţiunea din dreapta scria Somn cu alb 
pe negru. Pe cealaltă jumătate albă în email erau scrise 
cu negru cuvintele puţin şterse; la şase: /ntâ/nire; la opt: 
Incântare; la zece: Indrăzneală; la douăsprezece: /n fine. 
Cupidon zâmbea, ceasul stătea, şi arătătorul ceasului se 
oprise la opt. Am ridicat capacul inocentei cutii de prizat 
tutun. Pe spate se afla gravată o variantă a unei picturi 
de Boucher din secolul optsprezece, asemănătoare celei 
pictate de greci în kylix cu două mii de ani în urmă. 

Nu mi-am dat seama dacă perversitatea, simţul 
umorului sau prostul-gust l-au făcut pe Conchis să aşeze 
o fotografic a logodnicei sale între cele două obiecte. 

Ochii vioi zâmbitori priveau din rama ovală de argint. 
Decolteul pătrat, dantela bogată ţinută pe piept într-un 
şiret alb scoteau în evidenţă albeaţa pielii şi delicateţea 
gâtului. O fundă amplă neagră era prinsă într-o parte 
spre umăr. Era foarte tânără, purta poate prima rochie 
de seară, şi în această fotografic trăsăturile erau mai 
puţin accentuate, era o femeie picantă cu un aer jucăuş, 
încântată în sinea ei de faptul că este regină printre 
curiozităţile lui Conchis. 


Auzind uşa de la dormitor închizându-se, am fugit. 
Ochii din tabloul lui Modigliani mă priveau sever când m- 
am strecurat pe terasă unde Conchis a venit şi el peste 
un minut. Se schimbase. Purta o pereche de pantaloni de 
culoare deschisă şi o cămaşă din bumbac închisă. Silueta 
i se profila în dreptul luminii din cameră şi făcu semn de 
noroc cu paharul. Munţii se mai vedeau umbroşi şi negri 
ca valuri de cărbune, cerul încă reţinea lumina 
amurgului. Deasupra, eu mă aflam pe treptele care 
duceau pe alee, stelele apăruseră i pe cer. Străluceau 
mai potolit decât în Anglia, calm, parcă fuseseră 
introduse într-un ulei limpede. 

— Mulţumesc pentru cărţile pe care le-am găsit în 
cameră. 

— Dacă te interesează ceva din bibliotecă, poţi să iei. 


Te rog. 
Dinspre răsărit se auzi un țipăt ciudat, venit dintre 
copacii întunecaţi. IIl mai auzisem serile la şcoală şi 


crezusem la început că-l scotea vreun nebun de băiat. 
Era un țipăt înalt, repetat cu regularitate: chiu, chiu, chiu. 

— Un sunet familiar, spuse Conchis. O clipă am intrat 
într-o panică absurdă, credeam că se referă la femeia cu 
mănuşa. O vedeam alunecând printre copacii de pe 
insulă, cu mănuşile de seară trase pe mâini, căutând 
ceea ce ea denumea chiu. Strigătul se tot repeta, straniu 
şi stupid, venind din noaptea care se aşternuse în 
spatele nostru. Conchis numără până la cinci, apoi ridică 
o mână şi auzirăm încă o dată cele cinci ţipete şi încă o 
dată. 

— Ce este? 

— Otus scops. Un soi de bufniţă foarte mică. Cam 
atât, mai puţin de douăzeci de centimetri. 

— Am văzut că aveţi cărţi despre păsări. 

— Mă interesează ornitologia. 

— Aţi studiat medicina? 

— Am studiat medicina. Demult. 

— Şi nu aţi practicat-o niciodată? 


— Numai pe propria mea persoană. 

La o oarecare depărtare pe mare, spre vest, se vedea 
vaporul de Atena. 

Sâmbătă seara cobora spre sud până la Kythera. 
Vasul acela de la orizont, distanţa acest Bourani mai mult 
de restul lumii, îl ascundea, îl făcea mai misterios. Mi-am 
luat inima în dinţi. 

— Ce voiaţi să spuneţi prin „vizionar”? 

— Dumneata ce ai crezut? 

— Spiritism? 

— Ce copilărie! 

— Este şi părerea mea. 

— Bineînţeles. 

Nu-i vedeam faţa în lumina care venea din casă. Eu 
mă întorsesem spre el, aşa că pe mine mă putea vedea. 

— De fapt, nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Prima dumitale reacţie este tipică pentru acest 
secol care nu admite nimic, un secol care nu crede, nu 
aprobă. Asta se ascunde în spatele politeţii dumitale. Eşti 
ca şi ariciul. Când ariciul îşi scoate ţepii nu poate mânca. 
Cine nu mănâncă moare de foame. Ţepii dispar odată cu 
trupul. 

Am răsucit paharul în care mai aveam un rest de 
băutură. 

— Nu este şi secolul dumneavoastră? 

— Eu am trăit şi în alte secole. 

— Prin literatură? 

— În realitate. 

Bufnița ţipă din nou la intervale regulate. Ţineam 
privirea aţintită în întuneric înspre copaci. 

— Reîncarnare? 

— Ce prostie! 

— Atunci? Am ridicat din umeri. 

— Nu pot să trăiesc decât timpul propriei mele vieţi. 
Nu este decât o singură soluţie de a trăi în alte secole. 

Tăceam. 

— Abandonez. 


— Nu abandona. Priveşte în sus. Ce vezi? 

— Stele. Spaţiu. 

— Şi mai ce? Ştii că se află acolo, deşi nu se văd. 

— Alte lumi? 

M-am întors către el. Se afla acolo ca o umbră 
neagră. Simţeam un frig rece lunecându-mi pe spinare. 
Mi-a ghicit gândul. 

— Sunt nebun! 

— Pe o cale greşită. 

— Nu. Nu sunt nici nebun, nici pe o cale greşită. 

— Călătoriţi în alte lumi? 

— Da, călătoresc în alte lumi. 

Am pus paharul jos şi am scos o ţigară. Am aprins-o 
înainte de a vorbi. 

— În carne şi oase? 

— AŞ putea să-ţi răspund numai dacă-mi spui unde se 
termină carnea şi unde începe mintea. 

— Şi... puteţi să o dovediţi? 

— Pe deplin. Se opri o clipă. Celor care au destulă 
inteligenţă să priceapă. 

— Asta înţelegeţi prin „a fi ales” şi „vizionar”? 

— Într-un fel. 

Tăceam socotind că va trebui să hotărăsc încotro să 
o iau. Simţeam faţă de el o ostilitate instinctivă, 
provocată de altceva decât de ce avusese loc până 
acum, era ca rezistenţa apei la ulei. Cea mai bună mi se 
părea calea scepticismului politicos. 

— Şi realizaţi această călătorie, nu ştiu, printr-un fel 
de telepatie?! 

Înainte de a primi vreun răspuns, am auzit nişte paşi 
uşori după colţul terasei. Maria se afla în faţa noastră şi 
ne salută cu o plecăciune a capului. 

— Sas efcharistoume, Maria. Masa este gata, spuse 
Conchis. 

Ne-am ridicat şi ne-am îndreptat spre salonul de 
muzică. Când ne aşezam paharele pe tavă, el spuse: 

— Sunt lucruri pe care cuvintele nu le pot explica. 


Priveam în jos. 

— La Oxford ne-au învăţat că ceea ce nu poate fi 
explicat prin cuvinte nu poate fi explicat în niciun fel. 

— Bine. Zâmbea. Îmi dai voie să-ţi spun Nicholas? 

— Da. Vă rog. 

Am ridicat şi am ciocnit paharele în care el a mai 
turnat câte o picătură de uzo. 

— Eis'ygeia sas, Nicholas. 

— Sygeia. 

Dar am avut aproape convingerea că el ridicase 
paharul pentru altceva decât sănătatea mea. 


Masa din colţul terasei lucea ca o insulă de sticlă şi 
argint în mijlocul întunericului, luminată de o lampa cu 
picior şi abajur de culoare închisă aşezată în centru. 
Lumina venea pe masă, se concentra pe pânza albă şi 
era reflectată în sus luminându-ne feţele care în 
întunericul din jur arătau straniu, ca într-un tablou de 
Caravaggio. 

Masa a fost excelentă. Am mâncat nişte peştişori 
gătiţi în vin, pasăre, brânză cu ierburi şi o prăjitură cu 
miere şi lapte covăsit, după o reţetă turcească 
medievală, spunea Conchis. 

Vinul avea un uşor gust de răşină, ca şi cum via se 
aflase în preajma unei păduri de pini, altceva decât 
poşirca cu gust de terebentină pe care o beam în sat. 

Am tăcut aproape tot timpul mesei. 

Mi-am dat seama că-i plăcea aşa. Am vorbit ceva 
despre mâncare. El mânca încet şi foarte puţin, eu însă 
nu am lăsat nimic în farfurie. 

Când am terminat, Maria a adus cafea turcească într- 
un ibric de aramă şi a luat lampa care începuse să atragă 
prea multe insecte. A înlocuit-o cu o singură lumânare. 
Flacăra stătea drept în aerul nemişcat, câte o insectă 
insistentă mai zbura în jur şi apoi se îndepărta. Mi-am 
aprins o ţigară şi m-am aşezat ca şi Conchis, pe jumătate 


întors spre mare şi către sud. El nu avea chef să 
vorbească şi eu eram mulţumit să aştept. 

Deodată am auzit paşi, jos pe aleea cu pietriş, 
mergând dinspre casă spre mare. Am crezut la început 
că erau paşii Mariei, deşi nu avea niciun sens ca să 
coboare la plajă la ora aceea. În clipa următoare am 
gândit că nu putea să fie decât ea, femeia cu mănuşa. 

Se auzeau paşi uşori, grăbiţi, persoana respectivă 
încercând să nu fie auzită. Puteau fi paşi de copil. 
Aflându-mă la distanţă de balustradă, nu vedeam nimic 
jos. M-am uitat la Conchis. El privea în întuneric ca şi 
cum totul ar fi fost normal. Discret, m-am apropiat de 
balustradă ca să pot arunca o privire pe deasupra. Paşii 
dispăruseră în întuneric. Un fluture de noapte se repezea 
întruna, cu viteză disperată la flacăra luminării, parcă ar 
fi fost legat de ea cu un elastic. Conchis se aplecă şi suflă 
în lumânare. 

— Te deranjează dacă stăm în întuneric? 

— Deloc. 

Incepusem să cred că fusese într-adevăr un copil de 
la căsuţele din răsăritul golfului, vreo fetiţă care venise 
să-i dea Mariei o mână de ajutor. 

— Urma să-ţi spun cum am-ajuns aici. 

— Cred că locul acesta era o minune când l-aţi 
descoperit. 

— Sigur că da. Nu mă refer la arhitectură. A avut un 
moment de ezitare înainte de a se explica. Am venit la 
Phraxos în căutarea unei case pe care să o iau cu chirie. 
O casă pentru vară. Nu-mi plăcea satul pentru că nu-mi 
plac plajele orientate către nord. În ultima zi am angajat 
un barcagiu să mă plimbe în jurul insulei. Întâmplător, m- 
am oprit să fac o baie pe plaja de la Moutsa şi, tot 
întâmplător, mi-a spus că pe creastă se află o casă 
veche. Fără vreo intenţie specială, am urcat să o văd. În 
loc de casă erau nişte ziduri ruinate înecate în buruieni. 
Era zăpuşeală în ziua aceea de optsprezece aprilie 1928, 
la ora patru după-amiaza. 


Făcu o pauză pentru ca amintirea acelei zile să se 
întipărească mai bine şi ca să mă pregătească pentru a- 
mi arăta încă o imagine despre sine. 

— Copacii erau mai deşi atunci. Marea nu se vedea. 
Mă aflam în luminişul din jurul ruinelor având 
sentimentul că sunt aşteptat. Ceva mă aşteptase aici de 
când mă născusem. Stând acolo, am aflat cine 
aşteptase: eu eram cel care aşteptase. Eu eram aici; 
această casă era aici; această scară şi noi doi eram aici 
şi totul a existat dintotdeauna aici ca reflectări ale sosirii 
mele în acest loc. Era ca un vis. Mă îndreptasem către o 
uşă închisă care printr-o minune transformase lemnul 
impenetrabil în sticlă, făcându-mă să mă văd venind din 
cealaltă direcţie - era viitorul. Folosesc analogii, mă 
înţelegi, da? 

Prudent, am făcut un semn afirmativ cu capul fără să 
încerc să înţeleg, căci din felul în care accentuase 
elementele povestirii mi-a dat impresia că regiza, că 
totul fusese gândit dinainte şi repetat. Nu povestea ca o 
persoană care vrea să-ţi spună ce i s-a întâmplat. Parcă 
era un regizor care introduce o povestire pentru ca piesa 
să se lege. Apoi continuă: 

— Am ştiut în acel moment că va trebui să locuiesc 
aici. Nu puteam trece de asta. Aici trecutul meu urma să 
se consume în viitor. Am rămas aici. Eu mă aflu aici în 
această seară. Tu te afli aici în această seară. În bezna 
înconjurătoare, se uita la mine dintr-o parte. În viaţa 
fiecăruia are loc un moment de maximă intensitate. 
Atunci trebuie să ştii să te accepţi. Este momentul în 
care eşti ceea ce eşti şi totodată ceea ce vei fi. Eşti prea 
tânăr să înţelegi. Eşti încă în devenire, neîmplinit. 

— Poate. 

— Nu poate. Sigur! 

— Ce se întâmplă dacă nu-ţi dai seama de momentul 
de maximă intensitate? În sinea mea îmi ziceam însă, că 
cu avusesem deja sentimentul acelui moment - liniştea 


dintre copaci, sirena vaporului de Atena, gura neagră a 
ţevii de puşcă. 

— Vei fi ca majoritatea oamenilor. Puţini identifică 
momentul şi acţionează în consecinţă. 

— Cei aleşi? 

— Cei aleşi de voia întâmplării. Am auzit scârţâitul 
scaunului pe care stătea. Priveşte acolo, la pescuitul cu 
lumina lămpii! În depărtare, la poalele munţilor, se 
desfăşura un şirag de lumini rubinii pe fundalul negru al 
întunericului. Nu înţelegeam dacă „Priveşte” mă invita să 
privesc sau dacă lămpile aveau vreo legătură cu „cei 
aleşi”. 

— Uneori mă supuneţi la chinuri, domnule Conchis. 

— În viitor le voi atenua. 

— Ar fi bine. 

Conchis tăcu din nou. 

— Gândeşte-te că ceea ce-ţi voi spune va conta în 
viaţa dumitale mai mult decât aflarea unei poveşti. 

— Asta sper şi eu. 

Făcu iar o pauză. 

— Fără politeţe! Politeţea ascunde refuzul de a 
accepta şi alte aspecte ale realităţii. lţi voi spune ceva 
despre tine care o să te şocheze. Ştiu despre tine ceea 
ce nici tu nu ştii, Nicholas. Se opri, dându-mi parcă timp 
să mă pregătesc. Şi tu eşti vizionar. Tu pari sigur de 
faptul că nu eşti. Ştiu. 

— Sigur că nu sunt. Am aşteptat şi am adăugat: Aş 
vrea însă să ştiu ce vă face să credeţi acest lucru. 

— Mi s-a arătat. 

— Când? 

— Prefer să nu-ţi spun. 

— Trebuie totuşi. Eu nici nu ştiu ce înseamnă acest 
cuvânt. Dacă este vorba de inteligenţă şi intuiţie, atunci 
sper să am această calitate. Cred însă că v-aţi referit la 
altceva. 

Tăcu din nou, lăsându-mă să aud cât de ascuţit suna 
vocea mea. 


— Reacţionezi ca şi cum te-aş acuza de vreo crimă, 
de vreun defect. 

— Nu cred. Nu am trecut prin nicio experienţă de 
vizionar. Am mai adăugat naiv: Şi în orice caz, sunt ateu. 

Îi auzii vocea blândă şi categorică: 

— Orice om inteligent este ateu sau agnostic. Aşa 
cum este laş din punct de vedere fizic. Definiţia 
inteligenţei implică aceasta. Eu nu vorbesc despre 
Dumnezeu, eu vorbesc despre ştiinţă. Şi vocea lui deveni 
mai categorică: Bine, accept şi faptul că nu crezi că eşti 
vizionar. 

— Nu puteţi refuza să-mi spuneţi acum ce mi-aţi 
promis. 

— Am vrut doar să-ţi atrag atenţia. 

— Mi-aţi atras atenţia. 

— Scuză-mă o clipă. 

A dispărut în dormitor. Eu m-am ridicat în picioare şi 
m-am dus în colţul terasei de unde puteam să văd în trei 
direcţii. În jurul casei pinii tăcuţi se aflau în lumina slabă 
a stelelor. Era o pace absolută. Un avion trecea la mare 
distanţă şi mare înălţime. De când venisem pe insulă, 
auzisem trecând numai două sau trei avioane. Mi-o 
închipuiam pe Alison trecând printre scaune cu un 
cărucior de băuturi. Ca şi trecerea vaporului, avionul mă 
făcea să realizez izolarea acestui loc. Simţeam acut 
absenţa lui Alison, şi mai ales faptul că o pierdusem de 
tot. Îmi imaginam că se află lângă mine, că-i ţin mâna, că 
era o prezenţă caldă, omenească, normală, aşa cum 
trebuie să fie viaţa. Eu mă considerasem întotdeauna 
protectorul ei şi pentru prima dată în seara aceea, la 
Bourani, am gândit că poate ea fusese sau ar fi putut să 
fie protectorul meu. 

După câteva clipe, Conchis se întoarse. Se apropie de 
balustradă şi respiră adânc. In faţa noastră se întindeau 
cerul, marea şi stelele, jumătate din univers. Avionul se 
mai auzea. Mi-am aprins o ţigară aşa cum Alison şi-ar fi 
aprins-o într-un moment ca acesta. 


18 


CRED CĂ E MAI COMOD ÎN ŞEZLONGURI. L-AM ajutat 
să tragă cele două scaune de nuiele de la capătul 
terasei. Am ridicat picioarele şi ne-am lăsat pe spate. Din 
perna legată de spătar se insinua acelaşi parfum 
demodat al prosopului şi al mănuşii. Categoric, nu era 
parfumul lui Conchis şi nici al Mariei. L-aş fi simţit. 
Aparţinea unei femei care se aşeza frecvent pe acest 
scaun. 

— Va fi greu să-ţi explic ce ştiu. Va trebui să-ţi 
povestesc viaţa mea. 

— De şapte luni mă aflu printre persoane care 
vorbesc o engleză rudimentară. 

— Franceza mea este mai bună decât engleza, dar nu 
contează. Comprenare, c'est tout. 

— „Să stabileşti o legătură.” 

— Cine a spus asta? 

— Forster, un romancier englez. 

— Nu era cazul. Nu prin romane se stabilesc legături. 

Zâmbeam în întuneric. În jur era din nou linişte. 
Stelele trimiteau semnale. El începu. 

— Ţi-am povestit că tata era englez. Importa tutun şi 
smochine din Orient. Unul dintre concurenţii lui era un 
grec care locuia în Londra. În 1892, grecului i s-a 
întâmplat o nenorocire în familie. Fratele lui mai mare 
împreună cu soţia lui au murit în timpul cutremurului din 
Pelopones, rămânând în urma lor trei copii. Băieţii au fost 
trimişi în America de Sud la un al treilea frate. Fetiţa, 
fiind cea mai mare, de şaptesprezece ani, a venit la 
Londra să se ocupe de casa unchiului ei, concurentul 
tatălui meu. El era văduv. Ea avea puterea de seducţie a 
grecoaicei cu sânge italian în vine. Tata a întâlnit-o şi, 
deşi era mult mai în vârstă decât ea, fiind un bărbat 


frumos şi vorbind şi puţin greceşte, s-au căsătorit. 
Probabil că la mijloc au fost şi interese comerciale. Astfel 
am apărut eu. 

Primul lucru pe care mi-l amintesc sunt cântecele pe 
care mama le cânta. 

Cânta şi la tristeţe şi la veselie. Ştia să cânte muzică 
clasică foarte bine, se acompania la pian, dar în minte 
mi-au rămas cântecele populare greceşti. Pe acestea le 
cânta când era tristă: ţin minte cum îmi povestea când 
eram mai mare, cum stătea pe culmile de deal privind în 
depărtare norii de praf gălbui urcând spre cerul de 
cleştar. Când a aflat că i-au dispărut părinţii, a urât de 
moarte Grecia. În acel moment, şi-a dorit să plece pentru 
totdeauna (ca mulţi alţi greci). Ca atâţia alţi greci, nu s-a 
adaptat exilului. Aceasta este plata pentru faptul de a se 
fi născut în cea mai frumoasă şi cea mai aspră ţară din 
lume. 

Mama a ştiut să cânte, iar pentru mine muzica a 
reprezentat cel mai important lucru în viaţă, de când mă 
ştiu. Eram un fel de copil-minune. Primul concert l-am 
dat la nouă ani şi lumea m-a acceptat cu amabilitate. La 
şcoală eram slab la toate materiile. Nu eram prost, dar 
eram leneş. Nu acceptam decât o singură datorie, aceea 
de a cânta frumos la pian. Adesea simţul datoriei 
înseamnă să te conformezi unor fleacuri şi eu nu am 
putut. 

Am avut norocul de a avea un profesor de muzică 
extraordinar, Charles Victor Bruneau. Avea defectele 
inerente unor astfel de oameni, fiind orgolios când venea 
vorba despre stilul său şi despre elevii săi. Dacă nu erai 
talentat te tortura cu sarcasmul, dacă erai, devenea un 
înger de răbdare. Era un muzicolog desăvârşit, ceea ce 
atunci constituia rarissima avis. Majoritatea 
instrumentiştilor aveau ambiția de a se evidenția, ceea 
ce îi făcea să devină virtuoşi ai execuțiilor rapide sau ale 
rubato-urilor. Nimeni astăzi nu mai interpretează în acest 
fel. Nici nu ar mai putea, chiar dacă ar dori. Un 


Rosenthal, un Godowski nu mai revin. Burneau îşi 
depăşea epoca; şi astăzi mai aud sonate de Haydn şi 
Mozart interpretate în stilul lui. 

Marele lui talent, la acea vreme, mă refer la perioada 
de dinainte de 1914, era să cânte la clavecin la fel de 
frumos ca şi la pian, lucru foarte rar atunci. l-am devenit 
elev exact în perioada în care renunţase la pian pentru 
clavecin. Clavecinul implică o digitaţie diferită de a 
pianului. Nu se schimbă uşor. 

Profesorul visa o şcoală de interpreţi la clavecin care 
să înveţe de mici numai acest instrument şi să nu fie 
ceea ce el numea, des pianistes en costume de bal 
masqué. 

La cincisprezece ani am avut ceea ce astăzi se 
numeşte o depresiune nervoasă. Bruneau îmi pretinsese 
prea mult. Sportul nu m-a atras. La şcoală eram extern. 
Aveam timp pentru muzică. La şcoală nu am avut 
prieteni buni, probabil pentru că mă credeau evreu. 
Doctorul a spus că va trebui să ies mai mult la aer şi să 
exersez mai puţin când mă voi însănătoşi. Nu-mi 
convenea. Într-o zi, tata a venit acasă cu o carte foarte 
valoroasă despre păsări. Nu cunoşteam nici cele mai 
obişnuite păsări şi nici nu mă atrăgea ideea. Tata fusese 
inspirat. Stând culcat în pat şi uitându-mă la pozele 
încremenite, am început să doresc să văd realitatea vie. 
Singura realitate care pătrundea atunci în camera mea 
de bolnav era cântul păsărilor. Am ajuns la păsări prin 
sunet. Dintr-odată şi ciripitul vrăbiilor era plin de mister, 
şi cântul păsărilor pe care-l auzisem de mii de ori în 
grădina noastră din Londra, cânt de sturzi şi de mierle. 
Acum le auzeam altfel. Mai târziu, în viaţă - ça sera pour 
un autre jour - păsările m-au făcut să trăiesc o 
experienţă absolut neobişnuită. 

înţelegi ce fel de copil am fost: leneş, singur, da, 
foarte singur. Un fel de papă-lapte. Nu aveam talent 
decât la muzică. Eram unicul copil, răsfăţat de părinţi. 
Împlinisem cincisprezece ani şi era clar că nu aveam să 


mă ţin de promisiunea din copilărie. Bruneau şi-a dat 
primul seama, după aceea eu. Deşi am hotărât amândoi 
tacit să nu le spunem părinţilor mei, mi-era greu să 
accept. Este greu la şaisprezece ani să te resemnezi că 
nu eşti geniu. Atunci eram însă îndrăgostit. 

Am văzut-o pe Lily pentru prima dată când avea 
paisprezece ani, eu având cu un an mai mult, era imediat 
după depresiunea mea nervoasă. Noi locuiam în St. 
John's Wood, într-o casă dintr-acelea locuite de 
negustorii bogaţi. Le ştii, nu? O alee semicirculară, cu 
portic. In spatele casei exista o grădină lungă la capătul 
căreia era o mică livadă, vreo şase meri pe rod şi nişte 
peri. Nu erau îngrijiţi, dar făceau multă verdeață. „Casa” 
mea personală se afla sub un tei. Într-o zi, în iunie, o zi 
minunată albastră, încinsă, clară, parcă ar fi fost în 
Grecia, citeam o carte despre viaţa lui Chopin. Mi- 
amintesc perfect. La vârsta mea îţi aminteşti mai bine ce 
s-a întâmplat în primii douăzeci de ani decât în cursul 
următorilor douăzeci şi al următorilor. Citeam şi, bineîn- 
teles, mă credeam Chopin, lângă mine aflându-se cartea 
cu păsări. Mă aflam în 1910. 

Deodată aud un zgomot de cealaltă parte a zidului de 
cărămidă care separa casa noastră de cea vecină. Ştiind 
casa pustie, sunt surprins. Şi... apare un cap. Incetişor. 
Ca un şoricel. Este capul unei fetiţe. Eu fiind pe jumătate 
ascuns în bordeiul meu, nu mă poate vedea imediat, aşa 
că am timp să o examinez. Capul apare în soare, o masă 
de păr blond care cădea pe spate, aşa că nu se vedea 
tot. Soarele aflat la sud îi transforma părul într-un nor de 
lumină. Îi văd faţa în umbră, ochii umbriţi şi gura 
întredeschisă, întrebătoare. Este serioasă, timidă dar 
hotărâtă. Mă vede. Speriată, stând în plină lumină, mă 
priveşte pentru o clipă. Se ţine drept ca o pasăre. Mă 
ridic în uşa bordeiului meu, tot în umbră. Niciunul nu 
spune nimic, niciunul nu zâmbeşte. Toate misterele 
neîntrebate ale pubertăţii plutesc în aer. Nu ştiu de ce nu 
pot vorbi... apoi o voce o strigă. 


Farmecul s-a risipit. Trecutul meu s-a risipit şi el. 
Există un vers al lui Seferis: „În rodia ruptă în două se 
află numai stele”. Aşa a fost şi atunci. Ea a dispărut, eu 
m-am aşezat la loc, dar mi-a fost imposibil să citesc. M- 
am dus la zidul de lângă casă şi am auzit vocea unui 
bărbat şi nişte voci argintii de femei care au dispărut 
după o uşă închisă. 

Eram într-o stare morbidă. Acea primă întâlnire, acel 
misterios, cum să spun, mesaj al luminii ei adresat 
umbrei mele m-a obsedat săptămâni în şir. 

Părinţii ei se mutaseră în casa de alături. Apoi am 
cunoscut-o. Ceva ne lega. Nu era numai imaginaţia mea, 
acest sentiment îl avea şi ea, - o legătură indisolubilă 
despre care nu îndrăzneam să vorbim, dar care ştiam că 
există. 

Din multe puncte de vedere nu era mult diferită de 
mine. Nici ea nu prea avea prieteni la Londra. Culmea 
acestei poveşti fantastice este că şi ei îi plăcea muzica. 
Nu era extraordinar de talentată, dar avea simţ muzical. 
Tatăl ei era un tip mai special. Irlandez, bogat şi cu 
pasiune pentru muzică, cânta foarte frumos la flaut. 
Bineînţeles, că l-a cunoscut pe Bruneau, care venea des 
la noi, şi prin acesta l-a cunoscut pe Dolmetsch, care i-a 
arătat un flaut de orgă, un alt instrument de care nimeni 
nu-şi mai amintea. O aud şi acum pe Lily cântând prima 
partitură solo pe un astfel de instrument făcut de 
Dolmetsch, pe care i-l cumpărase tatăl ci. 

Familiile noastre s-au împrietenit. Eu o acompaniam 
pe Lily, din când în când interpretam duete. Uneori tatăl 
ei ni se alătura sau mamele noastre cântau şi ele. 

Am descoperit un nou univers muzical: Arbeau, 
Frescobaldi, Froberger - era momentul când lumea a 
descoperit că se făcuse muzică şi înainte de 1700. 

Conchis se opri din povestit. Aş fi fumat o ţigară, dar 
nu voiam să-l distrag de la amintirile vechi. Aşteptând, 
tineam ţigara neaprinsă între degete. 


— Avea, da, cred, o frumuseţe de Botticelli, părul 
lung şi blond, ochii cenuşii-violet. Imaginea asta este 
prea palidă, prerafaelită. Avea ceva ce femeile astăzi nu 
mai au. Deşi dulce, nu era sentimentală, era pură dar nu 
naivă. Resimţea orice ironie, orice tachinărie. Când ea 
tachina, o făcea cu blândeţe, ca o mângâiere. [i-o 
descriu necolorat. Sigur că atunci noi tinerii căutam 
sufletul mai mult decât trupul. Lily era o fată drăguță. 
Sufletul ei însă era sans pareil. 

Între noi, singurele obstacole care se ridicau erau de 
ordin moral. Eram asemănători în preocupări şi gusturi. 
Aveam temperamente diferite. Lily era reţinută, 
răbdătoare, darnică. Eu eram agitat, capricios şi egoist. 
Nu ştiu ca ea să fi jignit pe cineva. Eu, când voiam ceva, 
trebuia să-l am imediat. Lily mă făcea să-mi fie ruşine de 
mine. Aveam repulsie de sângele meu grecesc, îl 
simţeam întunecat la culoare. Sânge de negru. 

Am început să o doresc fizic în timp ce ea mă iubea 
sau mă trata ca pe un frate. Ştiam că ne vom căsători, 
ne-am jurat unul altuia când ca avea doar şaisprezece 
ani. Nu-mi permitea să o sărut. Nu-ţi poţi imagina ce 
înseamnă să te afli în preajma unei fete şi să nu ai 
dreptul să o săruţi. Dorinţele mele erau cuminţi. Nu eram 
străin de mentalitatea generală cu privire la virtuțile 
castităţii, dar eu nu eram englez pursânge. 

Exista o Pappous - bunicul - de fapt unchiul mamei. 
Devenise cetăţean englez, dar nu a dus anglofilia până la 
a fi puritan şi nici persoană respectabilă. Nu cred că era 
un bătrân pornit pe rele. Ce am învăţat de la el m-a 
corupt cu mult mai puţin decât ideile false pe care le 
concepeam eu singur. Cu el vorbeam în greceşte, o 
limbă, poate ai observat, senzuală, lipsită de eufemisme. 
Pe ascuns am citit câteva cărţi pe care le-am găsit pe 
rafturile lui. Am văzut La Vie Parisienne. Într-o zi am dat 
de un pliant cu gravuri deocheate. Aşa am început să am 
imaginaţie erotică. O Lily sfioasă cu pălărie de pai, cu 
pălărie pe care ţi-o pot descrie acum ca şi cum aş avea-o 


în faţă, cu o calotă îmbrăcată în tul ca roua dimineţii... 
într-o bluză cu mâneci lungi, cu guler înalt, în dungi roz 
cu alb şi cu fusta dreaptă albastră, alături de care 
traversam Regent Park în primăvara anului 1914, fetiţa 
cuprinsă de extaz, în spatele căreia mă aflam la galeria 
de la Covent Garden în iunie, ce caniculă a fost în vara 
aceea, gata să leşine de căldură, în timp ce-l asculta pe 
Şaliapin în Prinţul Igor, se transforma în mintea mea într- 
o tânără prostituată. Credeam că am creat-o pe cea de-a 
doua Lily pentru că sunt anormal. Mi-era îngrozitor de 
ruşine de sângele grecesc care-mi curgea în vine şi mă 
domina. Toate defectele le dădeam pe seama acestui 
sânge făcând-o pe biata mama să sufere. Familia tatălui 
meu o umilise destul, nu mai era nevoie ca şi fiul ei să li 
se alăture. 

Atunci mi-era ruşine. Acum sunt mândru că sunt grec 
şi italian, şi englez, şi chiar celt. O bunică a tatălui meu 
fusese scoțiană. Eu sunt european. Asta contează pentru 
mine acum. De dragul lui Lilly, în 1914, doream să fiu 
englez pe de-a-ntregul. 

Mintea cea tânără a Europei secolului douăzeci 
imagina lucruri cu mult mai monstruoase decât 
imaginaţia mea de adolescent. Eu aveam optsprezece 
ani. Războiul a început. Primele zile au fost ireale. Prea 
mult timp oamenii se bucuraseră de pace şi de 
abundență. În conştiinţa colectivă fiecare dorea o 
schimbare, o purificare, un holocaust. Pentru noi cei din 
afara politicii era o problemă de mândrie, de mândrie 
militară. Treburile urmau, credeam noi, să fie rezolvate 
de armată şi de invincibila flotă a Maiestăţii Sale. În 
lumea mea nu se punea problema, nimeni nu se gândea 
să plece pe front voluntar. Nici nu mă gândeam că într-o 
bună zi va trebui să lupt. Moltke, Bulow, Foch, Haig, 
French - aceste nume nu însemnau nimic. A urmat 
sinistrul coup d'archet de la Mons şi Le Cateau. Asta a 
fost altceva. Forţa armatei germane, povestirile cumplite 
despre gărzile prusace, crimele din Belgia. Şocul 


groaznic provocat de listele victimelor. Kitchener. Armata 
compusă dintr-un milion de oameni. Apoi, în septembrie, 
bătălia de pe Marna - ăsta nu mai era şotron. Opt sute de 
mii - imaginează-ţi-i aliniaţi acolo jos pe malul mării, opt 
sute de mii de lanterne stinse cu o singură rafală. 

A venit luna decembrie. Dispăruseră „pipiţele” şi 
„fanţii”. Intr-o seară, tata mi-a spus că nici el nici mama 
nu mă vor condamna dacă rămân acasă. Eram de puţin 
timp student la Colegiul Regal de Muzică şi aici, la 
început, atmosfera a fost ostilă voluntariatului. Războiul 
nu avea nicio legătură cu arta sau cu artiştii. Ţin minte 
că Lily discuta cu părinţii mei despre cât era de inuman 
războiul. Discuţiile tatei cu mine deveniseră încordate. El 
făcea parte din Comitetul local de necesitate. Într-o 
seară, în cursul unei cine tăcute, tata ne-a spus, mamei 
şi mie, că fiul principalului său angajat fusese ucis în 
luptă. Imediat după aceasta, tata s-a ridicat şi a plecat 
de la masă. Nu s-au mai făcut comentarii, dar totul era 
foarte clar. 

Intr-o zi, puţin după aceasta, mă uitam împreună cu 
Lily la un contingent de trupe mărşăluind pe străzi. Totul 
era ud după ploaie, trotuarele luceau. Plecau în Franţa şi 
cineva de lângă noi ne-a spus că sunt voluntari. Cântau. 
Le vedeam feţele în lumina galbenă a lămpilor cu gaz. 
Oamenii din jur aclamau. Mirosea a stofă udă. Toţi, cei 
care mărşăluiau şi cei care aclamau, erau beţi de 
exaltare. Pe feţe li se întipărise un rictus de certitudine, o 
mască medievală. Atunci nu cunoşteam expresia care se 
potrivea. Dar era /e consentement frémissant à la 
guerre. 

„Sunt nebuni”, i-am spus lui Lily. Mi s-a părut că nu 
m-a auzit, dar după ce au trecut s-a întors către mine şi a 
spus: „Dacă, eu ar fi să mor mâine, aş fi nebună”. Am 
rămas încremenit. Am mers către casă fără să mai 
spunem nimic. Tot drumul Lily a fredonat cântecul zilei. 
Acum, nu şi atunci, cred că ca cânta fără maliţie: 


Te vom săruta, te vom îmbrățişa 
Și tu sigur vei pleca. 


Lângă ea mă simţeam copil. Încă un motiv să-mi 
blestem sângele de grec. Mă făcuse nu numai uşuratic 
dar şi laş. Acum, privind în urmă, gândesc tot aşa. Nu 
eram un laş adevărat, unul care-şi face socoteli, eram 
destul de grec, destul de inocent să nu-mi dau seama ce 
legătură aveam eu cu războiul. Sentimentul 
responsabilităţii sociale nu i-a caracterizat pe greci 
niciodată. 

Când am ajuns, Lily m-a sărutat pe obraji şi a intrat în 
casă. Am înţeles. Nu mă putea ierta, dar îi era milă de 
mine. Două nopţi şi o zi am trăit un coşmar. Ziua 
următoare i-am spus lui Lily că mă înscriu voluntar. l-a 
pierit sângele din obraji. Apoi, izbucnind în lacrimi, s-a 
aruncat în braţele mele. Mama a reacţionat la fel, dar 
numai din durere. 

Am fost declarat apt şi acceptat. Eram un erou. Tatăl 
lui Lily mi-a făcut cadou un pistol vechi. Tata a deschis o 
sticlă de şampanie. Când m-am dus la mine în cameră, 
m-am aşezat pe pat ţinând pistolul în mână şi am plâns. 
Nu de frică. Eram impresionat de noblețea gestului meu. 
Era prima oară când mă simţeam membru al unei 
societăţi. Învinsesem grecul din mine. Eram, în sfârşit, cu 
totul englez. 

M-au băgat în Regimentul 13 Kensington al prinţesei 
Luisa de puşcaşi londonezi. Aici eram în acelaşi timp un 
individ care pândea şi unul care încerca să uite că 
celălalt pândeşte. Eram instruiți mai mult cum să murim 
decât să omorâm. Ne arătau cum să înaintăm în rânduri 
la o distanţă de doi paşi într-o rafală de două sute 
cincizeci de gloanţe pe minut. Nemţii şi francezii făceau 
la fel. Ar fi trebuit să ne opunem, dar nu aveam habar de 
acţiuni militare. Circula o poveste că voluntarii sunt 
folosiţi numai în gărzi şi în transmisiuni. Combatanţii erau 
soldaţii activi şi rezerviştii. Şi ni se mai spunea în fiecare 


săptămână că războiul costă prea mult pentru ca să 
dureze mai mult de încă o lună... F 

L-am auzit cum se mişca în scaun. In tăcerea care a 
urmat aşteptam să continue. Nu a spus nimic. Stelele 
luceau în norii de lumină translucidă; dedesubt, terasa 
era ca o scenă de teatru. 

— Un pahar de coniac? 

— Sper să continuaţi. 

— Hai să bem un pahar de coniac! 

Se ridică, aprinse lumânarea şi dispăru. 

M-am lăsat pe spate şi am privit stelele. 1953 era la 
distanţă planetară de 1914. 1914 era o planetă pe 
aceeaşi orbită cu stelele îndepărtate, aproape invizibile. 

Spaţiu infinit, timp nesfârşit. 

Am auzit din nou paşii.. Acum veneau către casă. Era 
acelaşi mers grăbit. Era mult prea cald pentru a umbla în 
fugă. Persoana dorea să ajungă repede în casă fără să fie 
văzută. Am sărit rapid la balustradă. 

Am ajuns la timp pentru ca să mai văd o siluetă albă 
urcând treptele la celălalt capăt al casei şi intrând sub 
colonade. Nu am putut distinge silueta, aveam ochii 
tulburi de flacăra luminării după ce mă obişnuisem cu 
întunericul. Nu era Maria, o siluetă albă, vaporoasă, o 
rochie lungă sau un capot. Mi-a ajuns o clipă să-mi dau 
seama că era o femeie care sigur nu era bătrână. Aveam 
chiar o bănuială că face parte din program ca eu să o 
văd. Dacă cineva ar fi vrut să intre în casă fără să fie 
auzit, s-ar fi apropiat fie dintr-o parte, fie din spate şi nu 
ar fi venit pe aleea de pietriş. 

Se auzi mişcare în dormitor şi Conchis apăru în 
arcada luminată a uşii cu o tavă pe care se aflau o sticlă 
şi două pahare. Am aşteptat până a aşezat-o lângă 
lumânare. 

— A intrat cineva la parter. 

Nu păru mirat. Scoase dopul la sticlă şi turnă coniacul 
cu grijă. 

— Era un bărbat sau o femeie? 


— Femeie. 

— A! Îmi oferi paharul cu coniac. Este făcut la 
mânăstirea Arkadion din Creta. Stinse lumânarea şi se 
întoarse la scaunul lui. Eu am rămas în picioare. 

— Aţi spus că locuiţi singur. 

— Am spus că vreau ca oamenii de pe insulă să 
creadă că locuiesc singur. 

Tonul sec mă făcu să mă simt naiv. Femeia era iubita 
lui şi dintr-un motiv oarecare nu voia să o văd sau poate 
chiar că nu dorea să mă vadă. M-am aşezat la locul meu 
în şezlong. 

— Sunt indiscret. Mă scuzaţi. 

— Nu indiscret, poate lipsit de imaginaţie. 

— M-am gândit că este aranjat în aşa fel încât să 
observ ceea ce nu am voie să văd. 

— Nu depinde de noi să observăm, Nicholas. De noi 
depinde explicaţia. 

— Aşa este. 

— Ai răbdare! 

— Îmi pare rău. 

— Îţi place coniacul? 

— Foarte mult. 

— Mi-aduce aminte de Armagnac. Hai, vrei să 
continui? 

Când reîncepu să povestească, aveam în nări mirosul 
aerului de noapte. Sub picioare simţeam podeaua dură 
din ciment, am atins cu mâna o cretă care se afla în 
buzunar. Ridicându-mi picioarele de la sol şi rezemându- 
mă pe spate, am avut impresia că ceva încerca să se 
insinueze între mine şi realitate. 


19 


M-AM TREZIT ÎN FRANŢA DUPĂ PUŢIN MAI MULT DE 
şase săptămâni de la înrolarea mea. Mânuiam puşca 


neîndemânatic. Nu eram în stare nici măcar să înfig 
baioneta cu convingere în efigia Kaiserului Bill. Eram 
considerat „isteţ” şi au descoperit că eram un bun 
alergător. M-au făcut „curier”, ceva care însemna să 
servesc un ofiţer, am uitat termenul. 

— Ordonanţă. 

— Da. Comandantul companiei din timpul instrucției 
era un ofiţer activ de vreo treizeci de ani, căpitanul 
Montague. Îşi rupsese piciorul cu puţin înainte şi fusese 
inapt de serviciul activ până atunci. O faţă palidă 
fosforescentă, elegantă. Mustaţă delicată, galantă. 
Deţinea recordul prostiei. M-a învăţat însă foarte multe 
lucruri. 

Înainte de sfârşitul instrucției, el a căpătat o misiune 
într-un port francez. Chiar în ziua aceea, mi-a comunicat, 
cu aerul că mi-ar fi oferit un cadou, că ar putea să mişte 
nişte sfori ca să mă ia cu el. Numai un om fără 
discernământ ca el nu-şi putea da seama cât de 
mincinos era entuziasmul meu. Ghinionul meu să mă 
aleagă tocmai pe mine. 

Mintea lui nu funcţiona decât într-o singură direcţie. 
Pentru el era o offensive à outrance, atacul prelungit, 
marea contribuţie a generalului Foch la propăşirea rasei 
umane. „Forţa de şoc stă în mase, spunea el, forţa 
maselor este entuziasmul, şi forţa entuziasmului este 
morala. Morală puternică, entuziasm puternic, lovitură 
puternică. Victorie. Un pumn în masă: «Victorie!»” 

Ne-a făcut pe toţi s-o învăţăm pe dinafară. La 
exerciţiile cu baioneta: Victorieee! Biet imbecil! 

Am mai stat două zile cu părinţii mei şi cu Lily. Ne-am 
jurat unul celuilalt dragoste eternă. Ideea sacrificiului 
eroic o contaminase pe ea, ca şi pe tata. Mama nu a spus 
nimic, doar un proverb grecesc: „Mortul nu poate să fie 
curajos”. Mai târziu mi l-am amintit. 

Am plecat direct pe front. Un comandant de 
companie murise de pneumonie, şi Montague i-a luat 
locul. Era la începutul lui 1915. Era ploaie şi lapoviţă fără 


încetare. Aşteptam ore lungi în trenuri staționate pe linii 
secundare, în oraşe cenuşii sub ploaia cenuşie. 
Recunoşteai trupele care trecuseră prin război. 

Cei care cântau în drumul spre moarte, recruţii 
proaspeţi, erau fraierii războiului romantic. Ceilalţi erau 
fraierii care cunoscuseră războiul real, dansaseră 
Totentanz. Ca şi acei jalnici jucători de cărţi de cazinou, 
care ştiau că până la urmă tot roata câştigă. Dar nu 
aveau puterea de a se smulge. 

Câteva zile le-am petrecut în manevre. Apoi, într-o zi, 
Montague s-a adresat companiei. Plecam în luptă, un nou 
fel de luptă care ne va aduce victorie, ne va conduce la 
Berlin într-o lună. În noaptea următoare trenul s-a pornit. 
Trenul s-a oprit undeva în mijlocul unei câmpii vaste şi 
am pornit-o în marş înspre est. În întuneric se distingeau 
tranşee şi sălcii. Burniţa fără încetare. De-a lungul 
coloanei se răspândi vestea că urma să atacăm un loc 
denumit Neuve Chapelle şi că nemţii aveau să fie 
înzestrați cu o armă nouă: un tun uriaş. Un atac în masă 
al noilor avioane. 

Am cotit într-un câmp de noroi adânc, şi coloana s-a 
îndreptat spre nişte ferme. Două ore de odihnă înainte 
de a lua poziţia de atac. Nu cred că a dormit vreunul din 
noi. Era foarte frig şi era interzis să facem foc. Eul meu 
începuse să se manifeste. Mi se făcuse frică. Mi-am spus 
că dacă era să-mi fie frică trebuia să fi ştiut înainte. Aşa 
am vrut eu. Aşa ne corupe războiul. Ne exploatează 
orgoliul în sistemul propriei libertăţi de opţiune. 

Înainte de răsăritul soarelui am avansat încet, în şir 
indian spre poziţiile de asalt. L-am auzit pe Montague 
vorbind cu un ofiţer din statul major. Intreaga Armată 
Întâi a lui Haig era angajată în luptă, iar cea de a Doua, 
gata să intre şi ea. M-a cuprins un sentiment de linişte 
aflând numărul combatanţilor. Am intrat în tranşee. 
Tranşee infernale cu miros de urină. Primele obuze au 
căzut în preajma noastră. Eram atât de copil încât, deşi 
fusesem, se zicem, instruit, avusesem parte de 


propagandă, nu credeam că cineva chiar voia să mă 
omoare. Ni s-a spus să ne oprim şi să rămânem după 
parapet. Obuzele şuierau, fluierau, explodau. Apoi linişte. 
Apoi o ploaie de bulgări de pământ. Tremurând, m-am 
trezit din somn la realitate. 

Cred că primul lucru pe care l-am înţeles a fost 
sentimentul de izolare. Starea de război nu izolează, 
aduce oamenii la un loc. Dar câmpul de bătaie este cu 
totul altceva. Aici apare adevăratul duşman: moartea. Nu 
m-a mai încurajat numărul luptătorilor. Am văzut numai 
pe Thanatos, propria mea moarte. O vedeam în proprii 
mei camarazi, în Montague ca şi în nemţii invizibili. 

Ce nebunie, Nicholas, mii de oameni, englezi, 
scoțieni, indieni, francezi, germani stau în gropi de 
pământ într-o zi de martie - la ce bun? Dacă există iad, 
acesta este iadul. Fără flăcări, fără furci, este locul fără 
rațiune, cum era Neuve Chapelle în acea zi. 

O lumină ezitantă apăru pe cer la răsărit. Burniţa a 
încetat. Trilul unei păsări se auzi din afara tranşeelor. Am 
recunoscut ciripitul vrăbiei, ultimul glas din lumea 
cealaltă. Ne-am mai deplasat o porţiune şi am intrat în 
tranşeele de atac. Brigada noastră de puşcaşi trebuia să 
constituie al doilea val de asalt. 

Tranşeele germane erau la mai puţin de două sute de 
metri. Montague se uită la ceas. Ridică o mână. Linişte 
completă. Mâna se lăsă în jos. Zece secunde nu s-a 
întâmplat nimic. Apoi, din spatele nostru, s-a pornit o 
canonadă imensă de o mie de tobe. Intregul pământ din 
faţa noastră a explodat. Toţi se aflau la pământ. Se 
cutremura pământul şi cerul, şi creierii noştri, şi totul. 
Nu-ţi poţi imagina acel prim minut de bombardament. A 
fost primul baraj masiv de artilerie din timpul războiului, 
cel mai cumplit. 

Un mesager a venit alergând prin tranşee la 
avanposturi. Era mânjit de sânge pe faţă şi pe uniformă. 
Montague l-a întrebat dacă este rănit. Spunea că cei din 
avanposturi se aflaseră atât de aproape de tranşeele 


germane, încât fuseseră împroşcaţi de acolo cu sânge. 
Erau atât de aproape. Dacă ar fi putut măcar uita cât 
sunt de aproape... 

După o jumătate de oră, tirul de baraj se îndreptă 
spre sat. Montague, uitându-se prin periscop, strigă: „l-a 
luat dracu!” şi apoi: „Friţii sunt la pământ!” Sări pe 
parapet şi ne făcu semn celor din jurul lui să ne uităm 
peste tranşee. Cam la o sută de metri în faţă, un rând 
lung de oameni îşi trăgeau picioarele prin pământul 
hârtopit îndreptându-se spre un pâlc de copaci distruși şi 
câteva ziduri dărâmate. Izolat, s-au mai tras câteva 
focuri. Un om căzu la pământ. Apoi se ridică 
continuându-şi fuga. Se împiedicase numai. Oamenii din 
jurul meu au început să strige. Când şirul a ajuns la 
primele case, li s-a răspuns cu urale. O lumină roşie ţâşni 
în sus, după care noi am primit ordin să pornim. 
Avansarea era anevoioasă şi pe măsură ce înaintam 
groaza lua locul fricii. Nu au tras niciun foc spre noi. 
Pământul arăta cumplit. 

Lucruri care nu mai aveau nume, roz, albe, roşii, 
cuprinse în noroi, de care atârnau zdrenţe cenuşii sau 
kaki. Am trecut de avanposturi în zona nimănui. Când am 
ajuns la tranşeele germane, nu era nimic de văzut. Totul 
fusese spulberat sau îngropat. Ne-am oprit aici pentru un 
moment, aşezându-ne în gropi în bună pace. În nord 
focul era intens. Un regiment scoţian fusese prins în 
reţelele de sârmă ghimpată. In douăzeci de minute au 
pierdut toţi ofiţerii cu o singură excepţie. Patru cincimi 
din oamenii lor au murit. 

Dintre ruinele caselor din faţă au apărut câteva 
siluete cu mâinile ridicate. Unii erau susținuți ca să poată 
merge. Erau primii prizonieri. Mulţi erau galbeni de lidită. 
Oameni galbeni în perdeaua albă de lumină. Unul, venind 
drept către mine, ţinându-şi capul într-o parte şi 
bpălăbănindu-se ca în vis, căzu drept într-o groapă 
adâncă. Imediat a reapărut ţinându-se pe marginea 
gropii şi, ridicându-se încet în picioare, porni mai departe 


bălăbănindu-se. Unii prizonieri veneau plângând. Unul 
vomită sânge în faţa noastră şi se prăbuşi. 

Apoi am alergat înspre sat. Am ajuns la ceea ce 
cândva fusese o stradă. Acum era dezolant. Moloz, 
fragmente de ziduri, grinzi rupte, lidită galbenă 
împroşcată pretutindeni. Burniţa care începuse iar să 
cadă făcea să lucească pietrele şi pielea de pe cadavre. 
Mulţi nemți fuseseră prinşi în case. În zece minute am 
văzut în rezumat ce înseamnă un carnagiu. Sânge, răni 
deschise, carne străpunsă de oase, miros de intestine 
revărsate. Îţi povestesc asta pentru că a avut asupra 
mea, un băiat care nu văzuse niciun cadavru până 
atunci, un efect neprevăzut. Nici nu mi s-a făcut rău, nici 
nu mi s-a făcut frică. Multora li s-a făcut rău. Mie nu. M- 
am convins de faptul că nu exista nicio justificare pentru 
ce vedeam. Ar fi fost de mii de ori mai bine ca Anglia să 
fie o colonie prusacă. Citeşti în cărţi că asemenea 
momente trezesc dorinţa demenţială de a ucide la rândul 
tău. Cu mine s-a produs contrariul. M-a cuprins dorinţa 
dementă de a nu fi ucis. 

Conchis se ridică în picioare. 

— Vreau să te supun la un lest. 

— Un test? 

S-a dus în dormitor şi s-a întors imediat cu lampa de 
gaz care fusese pe masă în timpul cinei. În cercul de 
lumină a aşezat un zar, un pahar, o farfurie şi o cutie cu 
pastile. Îl vedeam, de cealaltă parte a mesei, privindu- 
mă cu ochi severi. 

— O să-ţi explic de ce oamenii se duc în război. De ce 
omenirea, de când se ştie, a făcut război. Nu din raţiuni 
politice sau sociale. Nu ţările fac război ci indivizii. E ca şi 
sarea. După ce ai fost în război ai sare pentru toată viaţa, 
înţelegi? 

— Sigur că înţeleg. 

— În republica mea utopică aş simplifica lucrurile. 
Toţi tinerii de douăzeci şi unu de ani ar urma să treacă 
printr-un test. Acesta ar avea loc într-un spital unde 


fiecare aruncă zarurile. Din şase alternative, una ar 
condamna la moarte. Cel care ar nimeri-o pe aceasta ar 
fi omorât fără chinuri, fără bestialitate. Ar scuti priviri 
inocente de orori. Cu o singură aruncătură de zar. 

— O metodă avansată în comparaţie cu războiul. 

— Crezi? 

— Sigur că da. 

— Eşti sigur? 

— Dacă s-ar putea face. 

— Spuneai că nu ai văzut nicio luptă în timpul 
ultimului război. 

— Aşa este. 

A răsturnat din cutia de pastile, de necrezut, şase 
molari imenşi, gălbui, doi sau trei erau plombaţi. 

— Aceştia se dădeau spionilor ambelor armate în 
timpul celui de-al doilea război pentru a recurge: la ei 
dacă ajungeau să fie interogaţi. Aşeză un molar pe 
farfurioară apoi, cu o lovitură nu prea puternică, îl sparse 
cu paharul de zaruri. S-a spart ca o bomboană de 
ciocolată cu lichior. Mirosul lichidului care s-a răspândit 
era de migdale amare, acru şi înspăimântător. Cu o 
mişcare grăbită îndepărtă farfurioara ţinând-o cu braţul 
întins, la colţul terasei şi se întoarse. 

— Otravă? 

— Da. Acid cianhidric. Luă zarul în mână şi-mi arătă 
cele şase fațete. 

Am zâmbit. 

— Vreţi să încerc?. 

— Îți ofer experienţa unui întreg război într-o 
secundă. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Gândeşte-te. Peste un minut ai putea spune: Am 
riscat să mor. Am jucat pe viaţă şi am câştigat viaţa. Este 
un sentiment minunat să supravieţuieşti. 

— Şi ce o să faceţi cu un cadavru? Eu încă zâmbeam, 
dar nu ţinea. 


— Nicio problemă. O să demonstrez foarte simplu că 
a fost suicid. Se uita la mine cu o privire care trecea prin 
mine ca tridentul prin peşte. În nouăzeci şi nouă de 
cazuri din o sută aş fi ştiut că este o glumă, dar cu el era 
altceva. M-a cuprins o stare de nervozitate pe care nu 
mi-o puteam stăpâni. 

— Ruleta rusă. 

— Mai sigur. Pilulele îşi fac efectul în câteva secunde. 

— Nu vreau să încerc. 

— Atunci, dragul meu prieten, eşti un laş. S-a 
rezemat pe spate şi m-a privit. 

— Am înţeles că vitejii sunt nişte smintiţi. 

— Pentru că aruncă zarurile întruna. Un tânăr care 
nu-şi riscă viaţa nici măcar o dată este şi smintit şi laş. 

— Predecesorii mei au avut şi ei parte de asta? 

— John Leverrier nu a fost nici smintit, nici laş. Nici 
Mitford nu a fost laş. 

Mă prinsese. Era absurd, dar nu suportam ideea de a 
fi categorisit după refuz. Am întins mâna să iau paharul 
de zaruri. 

— Stai. Se lăsă în faţă şi mă apucă de încheietura 
mâinii, apoi aşeză un molar lângă mine. Nu mă joc de-a 
hai să ne facem. Trebuie să juri că dacă pici pe şase iei 
otrava. Expresia figurii lui era gravă. In acel moment 
voiam să merg până la capăt, să înghit otrava. 

— Jur. 

— Pe tot ce ai mai sfânt. 

Am ezitat, am ridicat din umeri, apoi am spus: 

— Pe tot ce am mai sfânt. 

Mi-a întins zarul şi l-a aruncat în pahar. L-am luat, l- 
am scuturat timid şi repede şi l-am răsturnat. Zarul se 
rostogoli pe pânză, lovi marginea de alamă a lămpii, se 
mai rostogoli o dată, ezită, se opri. Şase. _ 

Conchis, nemişcat, mă urmărea cu privirea. In clipa 
aceea mi-am dat seama că niciodată, în vecii vecilor, nu 
voi înghiţi otrava. Nu puteam să-mi ridic ochii către el. 
Cred că au trecut cincisprezece secunde. Apoi am 


zâmbit, m-am uitat la el şi am făcut din cap semn că nu. 
A întins mâna cu ochii spre mine, a luat molarul pe care-l 
pusese lângă mine, l-a pus în gură şi a înghiţit lichidul. M- 
am înroşit. Uitându-se la mine a întins mâna, a pus zarul 
în pahar şi l-a aruncat. Şase. L-a aruncat încă o dată. 
Şase. Apoi a scuipat coaja de molar. 

— Decizia mea luată acum 40 de ani la Neuve 
Chapelle a fost la fel ca şi a ta. Ai făcut ceea ce trebuie 
să facă un om inteligent. Te felicit! 

— Şi cu republica perfectă cum rămâne? 

— Utopii. Nebunia de a căuta moartea este cea mai 
mare perversitate. Venim din noapte, plecăm în noapte. 
Ce rost are să trăim în noapte?. 

— Zarul era trucat. 

— Patriotismul, propaganda, onoarea profesională, 
esprit de corps - astea ce sunt? Zaruri trucate. Dar există 
o mică diferenţă, Nicholas. Pe masa cealaltă zarurile sunt 
reale. Nu zeamă dulce în plastic colorat. Şi aşeză ceilalţi 
molari la loc. 

— Şi cum au reacţionat ceilalţi doi? 

Zâmbi. 

— Un alt sistem pe care societatea îl aplică pentru a 
controla hazardul şi pentru a opri sclavii de a se folosi de 
libertatea de opţiune este să le spună că trecutul era mai 
nobil decât prezentul. John Leverrier era catolic şi mai 
deştept decât tine. A refuzat chiar şi tentaţia. 

— Şi Mitford? 

— Nu-mi place să predic în pustiu. 

Mă mai privi serios câteva clipe ca să verifice dacă 
am înţeles complimentul indirect, şi ca să nu-l continue 
stinse lampa. 

Mă aflam într-un întuneric mai mult decât literal. 
Vagul pretext în virtutea căruia eram pur şi simplu 
musafirul lui dispăruse. Era clar că nu o făcea pentru 
prima dată. Ororile de la Neuve Chapelle erau îndeajuns 
de convingătoare din felul în care le povestea, dar 
deveneau artificiale în sistemul de a le repeta. Realitatea 


vie a faptelor devenea tehnică, realism obţinut în timpul 
repetiţiilor. Parcă era un vânzător care cu bună-ştiinţă şi 
conştiinţă îţi arată că un obiect este de mâna a doua 
argumentând că este de mâna întâi: un afront la adresa 
tuturor evidenţelor. Nu aveam voie să cred în aparenţe, 
dar de ce? De ce? De ce? 

Conchis reluase între timp firul; iar eu mă pregăteam 
din nou să zbor spre plasa pe care mi-o ţesea. 


20 


ŞASE ORE DIN MIEZUL ACELEI ZILE LE-AM petrecut 
aşteptând. Germanii mai trăgeau rar câte un foc. Pe ei Îi 
puseseră la pământ bombardamentele. Era evident că ar 
fi trebuit să atacăm imediat. Numai un general de 
excepţie ca Napoleon vede ceea ce este evident. 

Pe la ora trei au venit întăriri şi ni s-a spus că se 
pregătea un atac asupra coamei Aubers. Noi formam 
linia întâi. Înainte de ora trei ne-am pus baionetele la 
armă. Eu, ca de obicei, mă aflam alături de căpitanul 
Montague. El ştia despre sine un singur lucru, că era 
neînfricat, pregătit să înghită cianura. Controla rândurile 
de soldaţi din dreptul lui. Crezând că nu are nevoie de 
periscop, scruta cu privirea orizontul peste parapet. 
Nemţii stăteau în continuare muţi. 

Am pornit înainte. Montague împreună cu sergentul 
major strigau întruna ca să ne ţină în rând. Trebuia să 
traversăm un câmp brăzdat şi găurit de cratere până la 
un pâlc de plopi, după care mai traversam un câmp ceva 
mai mic, dincolo de care se afla obiectivul nostru, un 
pod. Parcurseserăm, cred, jumătate din distanţă când am 
rupt rândurile în pas alergător şi câţiva au început să 
strige. Se pare că nemţii renunţaseră să mai tragă. 
Montague strigă triumfător: „Înainte, flăcăi! Victorieee!” 


Astea i-au fost ultimele cuvinte. Fusese o capcană. 
Cinci sau şase mitraliere ne-au secerat ca pe iarbă. 
Montague s-a răsucit şi a căzut la picioarele mele. Zăcea 
pe spate cu singurul ochi care-i rămăsese fixat spre 
mine. M-am prăbuşit lângă el, urinam, ştiind că în clipa 
următoare voi fi mort. 

Câţiva, orbeşte, au început să tragă şi ei. Sergentul 
major s-a apropiat de mine. Nu ştiu de ce a început să 
târască trupul lui Montague în spate. Fără multă forţă, 
am încercat să-l ajut. Am alunecat într-un crater mai mic. 
În spate, craniul lui Montague explodase, dar pe faţă i se 
întipărise un rânjet tâmp, parcă ar fi râs în somn cu gura 
deschisă. Nu o să-i uit niciodată faţa. Ultimul zâmbet al 
unei trepte în evoluţia omului. 

Focul a încetat. Ca o turmă speriată, supraviețuitorii 
au luat-o la fugă spre sat. Şi eu. Pierdusem chiar şi voinţa 
de a fi laş. Mulţi au fost împuşcaţi atunci din spate. Eu 
am fost unul dintre puţinii care au ajuns înapoi la 
tranşeele de la care porniserăm fără să fiu rănit - eram 
viu. Nici nu am ajuns bine că artileria a reînceput. Erau ai 
noştri. Din cauza vremii şi a lipsei de vizibilitate artileria 
trăgea orbeşte sau, poate, în virtutea unui plan stabilit cu 
mult timp înainte. Asemenea ironii nu sunt efecte 
întâmplătoare ale războiului. Ele sunt tipice. 

Comanda o preluase un locotenent rănit. Se afla 
lângă mine, chircit, cu o rană imensă în obraz. Ochii îi 
ardeau sumbru. Nu mai era englezul frumuşel şi fălos, 
era un animal neolitic. Se simţea prins în capcană, 
furibund şi neînţelegând nimic. Probabil că aşa eram toţi. 
Pe măsură ce constatăm că suntem vii ni se părea mai 
puţin real. 

Au venit alte trupe şi un colonel. Coama Aubers 
trebuia capturată. Până la căderea nopţii noi urma să 
capturăm podul. Eu însă avusesem timp să mă gândesc. 

Vedeam în acest cataclism pedeapsa pentru crime 
barbare săvârşite de civilizaţie, o îngrozitoare minciună a 
omenirii. Cunoşteam prea puţin istorie sau ştiinţă pentru 


ca să ştiu exact pentru ce. Acuma ştiu că era faptul că 
noi credeam că servim unui scop, că facem parte dintr- 
un plan, că totul se va sfârşi cu bine-pentru că undeva 
sus toate lucrurile erau bine judecate. Nu există niciun 
plan, totul este hazard. Ca să ne salvăm trebuie să 
contăm numai pe noi înşine. 

Conchis s-a oprit; îi distingeam faţa. Privea marea ca 
şi cum acolo, în faţa ochilor, se afla Neuve Chapelle, 
mocirlă cenuşie, iad. 

— Am atacat din nou. Aş fi vrut să nu ascult ordinele, 
să rămân în tranşee. Dar laşii erau trataţi ca dezertori şi 
împuşcaţi. La ordin, am ieşit din tranşee odată cu ceilalţi. 
Un sergent a ţipat la noi să alergăm. S-a întâmplat 
acelaşi lucru ca şi prima dată. Nemţii au tras foarte puţin 
ca să momească. Ştiam acum că nişte ochi stau ţintă pe 
mitralieră. Singura mea speranţă era ca aceştia să fie 
ochi de adevăraţi germani. Oameni cu metodă care să 
deschidă focul exact în acelaşi punct ca şi prima dată. 

Ajunseserăm cam la cincisprezece metri de punctul 
respectiv. Două sau trei gloanţe au ricoşat aproape de 
mine. Am dus mâna la inimă, am aruncat puşca, m-am 
împiedicat. In faţa mea văzusem un crater vechi de obuz. 
Am sărit, am căzut şi m-am rostogolit înăuntru. Am auzit 
îndemnul: „Tot înainte!” Mă aflam cu picioarele într-o 
băltoacă şi aşteptam. Câteva secunde mai târziu, 
moartea s-a dezlănţuit aşa cum m-am aşteptat. A mai 
sărit unul în crater. Era catolic după bâlbâiala 
neîntreruptă de Ave. Am mai auzit o mişcare şi l-am 
văzut pornind mai departe printre bulgări de noroi. Mi- 
am tras picioarele din apă. Nu am deschis ochii decât 
atunci când focul a încetat. 

Nu eram singur în craterul acela. O masă cenuşie 
zăcea în faţa mea, jumătate în apă, jumătate afară. 
Cadavrul unui neamt mort de mult, pe jumătate mâncat 
de şobolani. Avea pântecul spintecat şi zăcea ca o 
femeie cu un copil născut mort alături. Să nu mai spun 
ce miros exala. Am stat în crater toată noaptea. Mă 


obişnuisem cu duhoarea. Se făcuse frig şi aveam 
senzaţia de febră. Hotărâsem să nu mă mişc înainte de 
sfârşitul bătăliei. Eram fără ruşine. Speram chiar ca 
germanii să depăşească poziţiile noastre ca eu să mă pot 
preda. 

Febră. Ceea ce eu credeam că este febră era focul 
vieţii, pasiunea de a trăi. Acum ştiu. Un delirium vivens. 
Nu vreau să mă apăr. Tot ce este delir este mai mult sau 
mai puţin antisocial, spun eu din punct de vedere clinic, 
nu filozofic. În noaptea aceea am retrăit în amintire toate 
senzațiile mele fizice din trecut. Aceste amintiri, poate 
ale lucrurilor celor mai simple şi lipsite de sublim, un 
pahar cu apă, mirosul şuncii prăjite depăşeau sau cel 
puţin erau egale cu amintiri care evocau momente de 
artă, cea mai nobilă muzică, chiar cele mai tandre clipe 
împreună cu Lily. Experienţa mea a fost complet inversul 
a ceea ce metafizicienii germani şi francezi ai secolului 
nostru ne-au asigurat: că tot ceea ce este un „alt” este 
ostil individului. Mie tot ceea ce era un „alt” mi se părea 
o minune. Chiar şi cadavrul, chiar şi chiţăitul şobolanilor. 
Şansa experienţei, fie ea de frig, de foame, de greață era 
un miracol. Imaginează-ţi momentul în care ai descoperi 
că ai un al şaselea simţ, până atunci nebănuit - ceva ce 
nu include văzul, pipăitul - cele cinci simţuri cunoscute! 
Un simţ mai adânc din care celelalte se trag. Cuvântul „a 
fi” nu în sens pasiv şi descriptiv, ci activ... aproape 
imperativ. 

Înainte ca noaptea să se fi scurs am ştiut că fusesem, 
în termenii credincioşilor, convertit. Într-adevăr lumina 
pogorâse de sus, pentru că fusese o noapte cu obuze, cu 
stele. Nu aveam sentimentul lui Dumnezeu. Trăisem în 
noaptea aceea o întreagă viaţă. 

S-a mai oprit o clipă. Aş fi vrut să mai fie cineva 
alături de mine, o Alison, un prieten care să se bucure, să 
împărtăşească cu mine întunecimea plină de viaţă, 
stelele, terasa, vocea care povestea. Pentru asta ar fi 
trebuit să fi trăit în ultimele luni cu mine în Phraxos. 


Pasiunea de a trăi: mi-am iertat eşecul de a nu mă fi 
omorât. 

— Incerc să-ţi descriu ce mi s-a întâmplat, ce eram. 
Nu ce ar fi trebuit să fiu. Nu binele şi răul în termenii pe 
care conştiinţa îi judecă. Te rog să nu uiţi asta! 

Inainte de ivirea zorilor, a început încă un bombarda- 
ment german. Au atacat cum s-a făcut lumină, generalii 
lor repetând greşeala alor noştri de cu o zi înainte. Au 
suferit pierderi şi mai mari decât ale noastre. Au trecut 
pe lângă craterul în care mă aflam până la tranşeele din 
care plecaserăm, dar au fost imediat respinşi. În tot 
acest timp eu am auzit tot zgomotul şi am simţit la un 
moment dat piciorul unui soldat german care a călcat pe 
umărul meu ca să poată trage cu puşca. 

Se făcu iar noapte. Luptele se dădeau în sud şi 
sectorul nostru era liniştit. Bătălia se terminase. 
Pierderile noastre se ridicaseră la treisprezece mii de 
morţi. Treisprezece mii de minţi, de amintiri, de iubiri, de 
senzaţii, de lumi, de universuri - căci mintea omului 
cuprinde mai mult decât universul însuşi, totul pentru 
câteva sute de metri de mocirlă inutilă. 

La miezul nopţii m-am târât pe burtă până în sat. Mi- 
era frică să nu fiu împuşcat pe la spate de vreo santinelă 
speriată. Locul era populat cu cadavre. Mă aflam într-un 
deşert al morţii. Am luat-o printr-o tranşee de 
comunicaţie, tot printre tăcerile cadavrelor. La o 
oarecare distanţă, am auzit nişte oameni vorbind 
englezeşte şi am strigat. Era un grup de brancardieri 
care mai treceau o dată să se asigure că nu rămăseseră 
pe câmp decât morții. Le-am spus că am fost aruncat la 
pământ de suflul unui obuz. 

M-au crezut. Se întâmplaseră şi lucruri cu mult mai 
curioase. Am aflat de la ei unde se afla restul batalionului 
meu. Nu aveam niciun plan, nimic în afară de instinctul 
copilului de a se duce acasă. Dar cum spun spaniolii, 
omul care se îneacă învaţă să înoate. Ştiam că pe listele 
oficiale sunt trecut decedat, că dacă dispar nimeni nu mă 


caută. La răsăritul soarelui eram la douăzeci de kilometri 
în spatele liniilor. Aveam ceva bani şi franceza a fost 
întotdeauna /ingua franca a familiei mele. A doua zi, 
nişte ţărani m-au adăpostit şi m-au hrănit. In noaptea 
următoare am mers mai departe peste lanuri, tot spre 
apus, peste Artois spre Boulogne. 

Călătorind astfel, am ajuns acolo după o săptămână, 
ca şi emigranții din 1789. Era plin de soldaţi şi poliţie 
militară. Eu eram în pragul disperării. Nu se putea, 
bineînţeles, să urci pe un vapor cu trupe care se 
întorceau în ţară. M-am gândit să mă prezint la punctul 
de îmbarcare şi să spun că mi s-au şterpelit actele, dar 
mi-a lipsit îndrăzneala. Soarta mi-a fost favorabilă. Mi-a 
creat ocazia să şterpelesc eu. Am întâlnit un soldat din 
compania mare care era beat criţă, căruia i-am mai dat 
să bea şi am luat vaporul cu băieţi în permisie, în timp ce 
el, bietul, sforăia într-o cameră deasupra unui estaminet 
de lângă gară. 

Atunci au început adevăratele mele necazuri. Cred 
însă că am vorbit destul. 


21 


NU SE AUZEA NIMIC, DOAR ȚÎRÎITUL GREIERILOR, şi 
sus deasupra noastră o pasăre de noapte trimitea un 
strigăt ancestral spre stele. 

— Ce s-a întâmplat când aţi ajuns acasă? 

— Este târziu. 

— Dar... 

— Mâine. 

Aprinse lampa din nou, potrivi fitilul şi se îndreptă din 
spate cu privirea spre mine. 

— Nu ai un sentiment de ruşine să fii musafirul unui 
trădător de patrie? 


— Care nu a trădat rasa umană. 

Ne-am îndreptat spre ferestrele dormitorului. 

— Rasa umană nu contează. Să nu-ţi trădezi propria 
persoană. 

— Dar nici Hitler nu şi-a trădat propria persoană. 

Se întoarse spre mine. 

— Ai dreptate. El nu. Dar milioane de germani şi-au 
trădat propria persoană. Asta a fost tragedia. Nu că un 
om a avut curajul de a fi ticălos, dar că milioane de 
oameni nu au avut curajul de a fi buni. 

Mă conduse spre camera mea şi-mi aprinse lampa. 

— Noapte bună, Nicholas. 

— Noapte bună. 

Ridică mâna oprindu-mă să mai spun mulţumesc. 
Plecă. 


Când am revenit din baie, m-am uitat la ceas. Era 
unu fără un sfert. M-am dezbrăcat şi am stins lampa, 
apoi m-am oprit o clipă în faţa ferestrei deschise. Se 
simţea un vag miros de canal în aerul nemişcat, probabil 
de la vreo hazna. M-am aşezat în pat şi m-am culcat 
gândindu-mă la Conchis. 

Nu-l puteam prinde, toate raţionamentele mele se 
terminau într-un paradox. Dacă într-un fel ceea ce 
povestise îl făcea mai uman, mai supus greşelii decât îl 
văzusem până acum, ştiam că nu era prima dată când o 
spunea. Sinceritatea  premeditată, calculată nu se 
compară cu spontaneitatea haotică. Obiectivitatea lui 
avea o dimensiune în plus, fatală, care semăna cu cea a 
romancierului faţă în faţă cu personajul, şi nu a 
bătrânului care-şi rememorează trecutul. Ceea ce 
intenţiona să fie autobiografie era de fapt biografie, era o 
lecţie deghizată sub forma confesiunii. Nu eram atât de 
orb încât să nu înţeleg morala. Dar cum putea oare face 
asemenea calcule când de fapt nu mă cunoştea? Şi de 
ce? 


Şi ce era cu paşii, apoi foarte multe imagini şi 
incidente nu se legau, fotografia de pe vitrina cu 
bizarerii, priviri piezişe, Alison, o fetiţă cu numele Lily 
ivindu-se în plin soare. 

Eram gata să adorm. 

A început, vag, halucinant, indefinit. Am crezut că 
vine de la un gramofon din camera lui Conchis. M-am 
ridicat în pat, am pus urechea la perete, am ascultat. Am 
sărit din pat şi am ascultat. Se strecura de afară, de 
undeva din nord, dinspre dealuri - de la o distanţă de 
vreo doi kilometri. În jur nicio lumină, nimic decât greierii 
din grădină. Se auzea slab, abia perceptibil, aproape ca 
în imaginaţie sunetul surd al unui cor bărbătesc. Mi-am 
zis: pescari. Ce să caute pe deal? Ciobani. Ei nu se adună 
în grup. 

Parcă se auzea mai clar, adus de o pală de vânt - dar 
nu era vânt. Mai intens, apoi mai slab. O clipă, de 
necrezut, mi s-a părut că recunosc melodia. Dispăru 
aproape de tot în tăcerea care mă înconjura. 

Apoi, mai mult decât straniu, impresionant, sunetul s- 
a amplificat şi am recunoscut melodia: „Tipperary”. Din 
cauza distanţei sau a înregistrării, trebuia să fi fost o 
placă pusă special la turație redusă; mi se părea că şi 
sunetul este modificat; melodia venea încet şi estompat 
ca în vis, parcă parcursese toată distanţa nopţii de la 
stele până la mine. 

M-am dus la uşă şi am deschis-o. Bănuiam că 
gramofonul trebuie să fie în camera lui Conchis. Probabil 
că sunetul fusese transmis printr-un megafon sau mai 
multe, plasate pe deal, asta era probabil în cămăruţă, un 
generator, cablu. În casă era linişte absolută. Am închis 
uşa şi m-am sprijinit cu spatele de ea. Vocile, cântecul s- 
au pierdut uşor în noapte, în pădurea de pini, pe 
deasupra casei şi în mare. 

Am zâmbit. Era caraghios, absurd, emoţionant, poetic 
aş spune. Ziceam că trebuie să fie o farsă pusă la cale de 
Conchis special pentru mine, un test subtil pentru ca să- 


mi verifice simţul umorului, tactul, inteligenţa. Ce rost 
avea să dau buzna să văd cum a realizat-o? O să văd 
dimineaţa. Pentru moment trebuia să-mi producă 
plăcere. M-am întors la fereastră. 

Vocile abia se mai auzeau, slab; dar altceva mi-a 
atras atenţia. Mirosul de canal pe care-l simţeam mai 
devreme devenise acum penetrant. O duhoare infernală 
infectase aerul fără urmă de briză, un miros atroce de 
carne în putrefacție şi excremente, atât de respingător 
că mi-am ţinut nasul ca să respir pe gură. 

Sub camera mea era o trecere îngustă între cele 
două case, cea în care mă aflam eu şi cea mică. M-am 
aplecat având impresia că mirosul venea de acolo. 
Mirosul era legat de cântec. Mi-a venit în minte cadavrul 
din craterul de obuz. Nu am văzut însă nimic anormal, 
nicio mişcare. 

Sunetul a dispărut complet. După câteva minute s-a 
atenuat şi mirosul. Am stat cu urechile încordate cam un 
sfert de oră, aşteptam o mişcare. Nu am mai auzit nimic. 
Nici, în casă nu se mişca nimic. Greierii îşi vedeau de ale 
lor, stelele pulsau, experienţa trecuse. Am mirosit aerul 
din dreptul ferestrei. Duhoarea se mai simţea, dar 
mirosul sănătos al pinilor şi al mării predomina. 

Am mai stat în pat treaz încă o oră ca după un vis. Nu 
mi s-a mai întâmplat nimic. Toate ipotezele erau aiurea, 
lipsite de temei. 

Intrasem în teritoriul lui Conchis. 


22 


CINEVA BĂTEA LA UŞA. PRIN AERUL UMBRIT din 
dreptul ferestrei se vedea cerul albastru încins. O muscă 
se urca pe pereţi deasupra patului. M-am uitat la ceas. 


Era zece şi jumătate. M-am dus la uşă. Am auzit târşitul 
papucilor Mariei coborând scările. 

În lumina orbitoare, în  vacarmul greierilor, 
întâmplările din timpul nopţii păreau de roman, parcă aş 
fi fost uşor drogat. Capul îmi era limpede. M-am 
îmbrăcat, m-am bărbierit şi am coborât la masă sub 
colonadă. Maria, taciturnă, a apărut cu cafeaua. 

— O kyrios? am întrebat. 

— Ephage. Eine epano. A mâncat, este sus în 
cameră. Ca toţi cei din sat, nu încerca să vorbească mai 
coerent nici cu străinii. Pronunţa cuvintele într-un şuvoi 
neîntrerupt de vocale. 

Am mâncat şi am dus tava înapoi trecând pe sub 
colonada laterală, am coborât treptele şi am traversat 
aleea către uşa deschisă a căsuţei. Camera din faţă era 
bucătărie. O bucătărie ca toate bucătăriile din sat de pe 
insula Phraxos: calendare vechi, icoane sărăcăcioase pe 
carton, buchete de ierburi şi ceapă franţuzească, cutia 
albastră pentru păstrat carne atârnată de tavan. 
Cuptorul era mai mare şi era utilat mai modern. Am 
intrat şi am pus tava pe masă. Maria se ivi din camera 
din spate. Am observat un pat mare din alamă, icoane, 
fotografii. Un zâmbet de circumstanţă îi încreţi gura. Era 
greu să pun întrebări în englezeşte fără să par că 
spionez, în greceşte nu puteam. Am ezitat, figura ei 
inexpresivă ca uşa din spatele ei m-a făcut să renunţ. 

Am traversat aleea dintre cele două clădiri până la 
grădina de zarzavat. Pe latura vestică a casei, o fereastră 
cu obloanele trase corespundea cu uşa de la capătul dor- 
mitorului lui Conchis. Acolo ar fi încăput mai mult decât 
un singur dulap. M-am uitat înspre latura de nord, spre 
camera mea. Era uşor ca cineva să se ascundă în spatele 
căsuţei, dar pământul era gol şi tare, fără nicio urmă. M- 
am îndreptat spre livadă. Micuţul Priapus ridica braţele 
spre mine aruncând batjocura lui păgână în obrazul meu 
de englez. 

Pe aici nu se trece. 


În zece minute am ajuns la plaja lui Conchis. Apa, 
sticlă albastru-verzuie, mi s-a părut rece la început, apoi 
bună, răcoroasă; am ieşit în larg înotând între stâncile 
drepte. După ce am parcurs o sută de metri cuprindeam 
de-acum cu privirea partea stâncoasă a promontoriului şi 
casa. Conchis stătea sus pe terasă pe locul pe care 
stătusem eu cu o noapte înainte, după cât se vedea, 
citind. După o clipă s-a ridicat şi i-am făcut semn cu 
mâna. A ridicat amândouă braţele în stilul lui specific, 
hieratic. Ştiam că era un gest deliberat, simbolic, nu 
întâmplător. Siluetă neagră pe terasa înaltă, albă, 
reprezentantul soarelui salutând soarele, putere regală 
străbună. Apărea, dorea să apară, să supravegheze, să 
binecuvânteze, să conducă: dominus şi domeniul său. M- 
am gândit la Prospero, nu pentru că el a fost cel care-l 
amintise primul. Am plonjat, dar mi-a intrat apă sărată în 
ochi şi am ieşit la suprafaţă. Conchis plecase, poate ca să 
vorbească cu Ariel, cel care pune muzică la gramofon, 
sau cu Caliban, cel care cară găleți cu viscere împuţite, 
sau cu... dar m-am întors pe spate. Era caraghios să 
fabulez doar pe seama unor paşi grăbiţi şi a unei umbre 
albe apărute pentru o clipă. 

Când m-am uitat spre plajă, după zece minute, el 
stătea aşezat pe o ridicătură. Când am ieşit din apă a 
spus: 

— Luăm barca şi mergem la Petrocaravi. Petrocaravi, 
„corabia de piatră”, era o insuliţă pustie la un kilometru 
de capul vestic al Phraxosului. Conchis purta pantaloni 
de baie şi bonetă de poloist în dungi albe şi roşii, în mână 
ducea nişte labe de înot albastre, două măşti 
subacvatice şi două tuburi de înot submarin. Mergeam în 
spatele lui peste pietrele încinse. 

— La Petrocaravi este foarte interesant sub mare. O 
să vezi. 

— La Bourani este foarte interesant deasupra mării. 
Mă apropiasem de el. Astă-noapte am auzit voci. 

— Voci? Nu era absolut deloc mirat. 


— O placă de gramofon. Este prima dată în viaţă 
când mi se întâmplă. Ce idee extraordinară! 

Nu a răspuns nimic. A coborât în barcă şi a deschis 
cutia cu motorul. Eu am dezlegat frânghia din inelul prins 
în ciment. Stăteam pe vine pe debarcader şi mă uitam 
cum cotrobăie prin motor. 

— Cred că aveţi megafoane prinse în copaci. 

— Eu nu am auzit nimic. 

Am lăsat odgonul să-mi alunece prin mână şi 
zâmbind i-am spus: 

— Dar ştiţi că am auzit ceva. 

Se uită spre mine. 

— Doar mi-ai spus. 

— Dar nu vă miraţi şi nu exclamaţi: Extraordinar, ce 
fel de voci, care voci? Ar fi reacţia cea mai normală, nu? 

Mi-a făcut un semn scurt să urc în barcă. Am coborât 
şi m-am aşezat pe banca din faţa lui. 

— Am vrut doar să vă mulţumesc. Mi-aţi organizat o 
experienţă unică. 

— Nu am organizat nimic. 

— Nu prea pot să cred. 

Am stat un timp privindu-ne. Boneta albă cu roşu 
aşezată deasupra ochilor ca de maimuţă îmi crea 
impresia unui cimpanzeu la circ. În jur, lucrurile erau 
clare: soarele, marea, barca. Eu zâmbeam, el nu. 
Făcusem un faux pas menţionând cântecul. Conchis se 
aplecă să prindă maneta. 

— Lăsaţi-mă pe mine. O pun eu. Am apucat maneta. 
Ultimul lucru pe care îl doresc este să vă supăr. Nu mai 
vorbesc despre asta. 

M-am apucat să răsucesc maneta. Deodată i-am 
simţit mâna pe umăr. 

— Nu m-am supărat, Nicholas. Eu nu-ţi cer să crezi. 
Îţi cer să te prefaci că ai crede. Aşa va fi mai uşor. 

Curios. Cu un gest, o schimbare de expresie a feţei şi 
a tonului vocii a rezolvat tensiunea dintre noi. Ştiam că 
se joacă pe seama mea, aşa cum s-a jucat cu zarurile. 


Mai ştiam însă că într-un fel mă îndrăgea. În timp ce 
viram motorul, mă gândeam că dacă ăsta este preţul, 
accept să par bufonul lui, dar nu să fiu. 

Am ieşit din golf. Era greu de vorbit cu motorul în 
mers, aşa că mă uitam în apă la cincizeci sau şaizeci de 
metri, unde se aflau porţiuni de stâncă albicioasă cu arici 
de mare ca nişte stele negre. 

Conchis avea două cicatrice pe stângă - în faţă şi în 
spate - răni de gloanţe şi mai era o rană mai veche sus 
pe braţul drept. Bănuiam că erau de la execuţia din 
timpul celui de-al doilea război. Stând la cârmă, avea o 
figură de ascet, ca Ghandi, dar apropiindu-ne de 
Petrocaravi, se ridică şi trase de fusul cârmei în dreptul 
coapselor, cu un gest de expert. Anii de stat în soare îl 
bronzaseră şi, ca şi pescarii, avea culoarea mahonului. 

Stâncile erau nişte blocuri de conglomerate, uriaşe şi 
stranii, monstruoase în goliciunea lor, cu mult mai mari 
decât am crezut văzându-le de pe insulă. 

Am ancorat la cincizeci de metri. Mi-a întins o mască 
şi un tub. Pe atunci nu exista aşa ceva în Grecia şi le 
încercam pentru prima oară. Fiind în spatele lui, 
urmăream mişcarea lentă a picioarelor înotând pe 
deasupra unui peisaj pietrificat cu blocuri imense, printre 
care alunecau şi se roteau bancuri de peşti. Erau peşti 
plaţi, argintii, cu aer demn de magistrați, peşti mici şi 
vioi, alţii cu priviri rele din fundul crevasei, peşti mici de 
tot în albastru electric, peşti cu aripioare roşii şi negre, 
alţii verzui-azurii. Conchis îmi arătă o peşteră subterană, 
o sală de bal cu boltă înaltă, formată din umbre albastre 
unde peşti giganţi pluteau ca în transă. De cealaltă parte 
a insuliţei, stâncile se profilau într-o mare de cerneală. 
Conchis ridică capul deasupra apei. 

— Mă duc să aduc barca. Aşteaptă-mă aici. 

M-am îndepărtat înotând. Un banc de câteva sute de 
peşti de culoarea aurului cenuşiu veneau după mine. 
Când am cotit, au cotit şi ei. Am înotat mai departe, ei au 
venit după mine cu o curiozitate tipic grecească. M-am 


oprit pe o suprafaţă de piatră care încălzea apa ca în 
baie. Umbra bărcii se opri în dreptul ei. Conchis m-a dus 
puţin mai departe la o fisură adâncă între două stânci, 
unde a aruncat o undiţă de care legase o cârpă albă. 
Priveam în apă, ca o pasăre, urmărind caracatiţa pe care 
încerca s-o atragă. Un tentacul sinuos se întinse şi apucă 
momeala, după care se repeziră şi celelalte tentacule. Cu 
abilitate scoase caracatiţa din apă. Încercasem şi eu 
cândva şi ştiam că nu este chiar aşa de simplu cum ţi se 
pare când îi vezi pe puştii din sat. Caracatiţa se lasă 
adusă împotriva voinţei ei, inevitabil. Se răsucea lent, 
carne de navigatori înecaţi; cu tentacule lacome, 
apucătoare, căutătoare. Conchis o aruncă brusc în barcă, 
îi tăie punga de cerneală cu un cuţit, o întoarse ca pe o 
mănuşă. 

— Am prins mii de caracatiţe în locul ăsta. La noapte 
o alta îi va lua culcuşul şi cândva se va lăsa prinsă tot 
aşa. 

— Biata! 

— Vezi că realitatea nu este necesară. Chiar şi o 
caracatiţă doreşte idealul. O bucată de pânză veche 
ruptă din momeală rămăsese alături de caracatiţă? Mi- 
am adus aminte că este duminică dimineaţa, momentul 
predicilor şi al parabolelor. Conchis ridică privirea din 
băltoaca de sepie. 

— Cum ţi se pare lumea de pe fundul mării? 

— Fantastică. Ca un vis. 

— Aşa a fost omenirea cu milioane de ani în urmă. 
Aruncă prada sub bancă. Crezi că ca are parte de viaţă 
după moarte? 

Mă uitam la masa vâscoasă şi ridicându-mi privirea 
am întâlnit zâmbetul lui sarcastic. Boneta roşu cu alb 
alunecase pe o parte. Acum arăta ca Picasso imitându-l 
pe Ghandi, la rândul lui imitând un corsar. A pornit 
motorul şi am plecat. Eu mă gândeam la Marna, la Neuve 
Chapelle şi am dat din cap în semn că nu. El, tot cu un 
gest al capului, a spus acelaşi lucru şi a strâns pânza 


albă din barcă. Dantura perfectă lucea fals în soarele 
puternic. Semnificaţia era: prostia are parte de moarte şi 
o priveşte, eu am supravieţuit! 


23 


AM LUAT MASA SUB COLONADE. O MASĂ grecească 
simplă: brânză din lapte de capră şi salată de ardei verzi 
cu ouă. Greierii cântau în pădurea de pini. Sub arcade 
era răcoare, însă în jur căldura lovea peste tot. Când ne- 
am întors, vrând să înţeleg situaţia, am încercat, ca din 
întâmplare, să-l fac să vorbească despre Leverrier. A 
ezitat, apoi m-a privit serios dar zâmbind în sinea lui. 

— Aşa vă învaţă acum la Oxford? Să citiţi mai întâi ul- 
timele capitole? 

A trebuit să zâmbesc şi să-mi las privirea în pământ. 
Dacă răspunsul lui nu mi-a satisfăcut curiozitatea, cel 
puţin ne-a făcut să depăşim încă un obstacol. Cumva, 
într-un mod misterios cu care aveam să mă obişnuiesc 
de acum încolo, mă flata, eram prea inteligent ca să nu 
înţeleg regulile jocului nostru. Nu ar fi trebuit să ştiu că 
de când lumea cei vârstnici i-au păcălit pe cei tineri de 
fiecare dată la fel. Chiar şi aşa îmi plăcea, aşa cum ne 
plac chiar şi cele mai perimate figuri de stil atunci când 
sunt bine mânuite în texte bine potrivite. 

În timpul prânzului am discutat despre universul din 
fundul apei. Pentru el era un imens mister, laboratorul 
unui alchimist unde fiecare obiect avea o valoare 
misterioasă, o istorie a sa care trebuia dedusă, decodată, 
ghicită. Conchis vedea istoria naturală ca pe o esenţă, ca 
pe o poezie; şi nu ca pe o activitate pentru cercetaşi şi o 
ţintă pentru glumele din „Punch”. După masă Conchis s-a 
pregătit să urce în camera lui să-şi facă siesta. Urma să 
ne întâlnim la ora ceaiului. 


— Ce-ai de gând să faci? 

Am deschis un număr vechi al revistei „Time” pe care 
îl aveam lângă mine. Între pagini se afla bine aşezată 
scrierea din secolul şaptesprezece. 

— Nu ai citit-o încă? Părea surprins. 

— Acum am de gând. 

— Bine. Este ceva deosebit. 

A ridicat o mână şi a plecat. Am traversat aleea de 
pietriş şi am luat-o alene printre copaci, spre est. 
Pământul forma o ridicătură, apoi cobora. După o sută de 
metri, im pâlc de câteva pietre nu foarte mari ascundeau 
casa. În faţă se întindea până la plaja lui Conchis o pantă 
abruptă acoperită din abundență cu oleanari şi 
mărăciniş. M-am aşezat jos, cu spatele rezemat de un pin 
şi m-am afundat în lectura textului. Conţinea mărturisirile 
şi scrisorile şi rugăciunile postume ale lui Robert Foulkes, 
preot în Stanton Lacy - Shropshire. Deşi era om cu carte, 
căsătorit şi având doi fii, în 1677 a avut un copil de lao 
tânără şi l-a omorât, faptă pentru care a fost condamnat 
la moarte. Folosea un limbaj viguros, caracteristic 
jumătăţii secolului şaptesprezece de dinainte de Dryden. 
El „urcase culmile impietăţii”, conştient fiind că „preotul 
este oglinda celor din jur”. Din celula de condamnat 
gemea şi spunea: „Striviţi şarpele!”. „După lege sunt 
mort.” Despre fetiţă spunea că nu el „a încercat să o 
vicieze la nouă ani”, căci „pe cuvântul unui om căruia îi 
este dat să moară, ochii ei au văzut şi mâinile ei au făcut 
tot ce s-a întâmplat.” 

Am citit cele patruzeci de pagini într-o jumătate de 
oră. Am sărit peste rugăciuni, dar, după cum spusese 
Conchis, era mai aproape de realitate decât orice roman 
istoric, mai emoţionant, mai evocator, mai uman. M-am 
culcat pe spate privind cerul printre crăcile răsucite. Ce 
curios! Stăteam aici cu o carte veche, o parte a 
existenţei Angliei la un moment dat, în trecut, care a 
ajuns cumva pe această insulă printre pini, pe pământul 
acesta păgân. 


Am închis ochii urmărind straturile de culoare blândă 
ce mă învăluia, pe când îmi destindeam sau îmi 
încordam muşchii pleoapelor, până am adormit. 

Când m-am trezit, m-am uitat la ceas fără să-mi ridic 
capul. Trecuse o jumătate de oră. Am mai moţăit câteva 
minute şi apoi m-am ridicat. 

El se afla acolo, în picioare, în umbra deasă verzuie 
sub un roşcov la aproximativ şaptezeci de metri de 
cealaltă parte a văii, cam la acelaşi nivel cu mine. M-am 
ridicat în picioare şi nu ştiam ce să fac, să ţip, să aplaud, 
să mă sperii, să râd. Uimit, l-am cercetat cu privirea. 
Bărbatul era în costum, îmbrăcat în negru de sus până 
jos. Pe cap avea o pălărie cu calota înaltă, manta, un fel 
de haină mai lungă, ciorapi negri. Avea părul lung, un 
guler pătrat din broderie albă şi două banderole albe, 
pantofi negri cu catarame argintii. Poza, ca într-un tablou 
de Rembrandt, în jocul de umbre, impresionant de 
autentic şi totuşi deplasat. Un bărbat voinic cu faţa roşie, 
Robert Foulkes. 

Mi-am rotit privirea sperând să-l văd pe Conchis în 
spatele meu. Nu era nimeni. M-am uitat din nou la silueta 
care nu se mişcase, care continua să mă privească din 
umbră peste lumina soarelui din golf. Din spatele 
copacului se apropie o altă siluetă, a unei fetiţe cu pielea 
foarte albă. Era îmbrăcată într-o rochie maronie şi părea 
să aibă paisprezece ani. De unde mă aflam, mi s-a părut 
că poartă pe cap un soi de bonetă purpurie aşezată pe 
spate. Avea părul lung. Se apropie de el cu ochii spre 
mine. Era cu mult mai scundă decât el. Îi venea până la 
piept. Am stat probabil aşa toţi trei privindu-ne cam o 
jumătate de minut. Am ridicat o mână zâmbind. Nu mi- 
au răspuns. Am mai înaintat zece metri în soare cât am 
putut de mult pe marginea ravenei.. 

— Bună ziua - am strigat în greceşte. Ce faceţi acolo? 
Apoi din nou: 7ikanete? 

Nu au răspuns nici măcar cu un semn. Stăteau acolo 
cu privirea aţintită asupra mea, bărbatul cu un oarecare 


aer de mânie, fata fără nicio expresie. O briză de vânt 
mişcă fusta maronie umflând-o puţin. M-am gândit că 
este Henry James. El a descoperit că mecanismul poate 
porni şi invers. Ce nemaipomenit curaj. Mi-am amintit că 
a spus în legătură cu romanul: „Cuvintele trebuie să 
descrie fapte nu ficţiune”. 

Am privit din nou în jur şi înspre casă. Conchis ar fi 
trebuit să apară. Niciun semn. Zâmbeam cu un zâmbet 
prostesc la cele două persoane din umbra verde. Fata a 
făcut o mişcare ca să se apropie de bărbat. El, cu un gest 
de patriarh, şi-a aşezat pe umărul ei mâna grea. Parcă 
mă aşteptau să fac ceva. Cuvintele nu aveau rost. 
Trebuia să mă apropii de ei. M-am uitat în sus pe 
marginea văii. Pe o distanţă de o sută de metri nu putea 
fi traversată, după aceea însă puteam să trec în jos. 
Făcând un gest de explicaţie, am urcat malul. Din când în 
când îi mai căutam cu privirea înapoi. Perechea stătea 
tăcută. Stăteau întorşi către mine privindu-mă. La un 
moment dat, o ieşitură din mal i-a ascuns vederii. Am 
accelerat pasul. 

În sfârşit, valea s-a lăsat traversată, deşi urcuşul era 
greu pe malul celălalt printre ciulini cu ţepi groşi. După 
ce am trecut, am început din nou să alerg. Copacul, 
roşcovul se vedea mai jos. Nimic altceva. Nu trecuse mai 
mult de un minut de când îi pierdusem din vedere. 
Stăteam sub copac pe un covor de roşcove uscate de la 
care nu aflam nimic. Priveam locul unde dormisem. 
Obiectele de formă pătrată, cartea şi revista se aflau pe 
patul de ace maronii de pin. Am înaintat dincolo de 
roşcov până la sârma întinsă printre copaci la marginea 
falezei, care demarca frontiera terenurilor Bourani. Cele 
trei căsuțe stăteau cuminţi jos, în mijlocul livezii de 
măslini. Cuprins de panică, m-am întors la roşcov şi am 
pornit de-a lungul malului de est al văii, către vârful 
stâncii de unde se vedea plaja lui Conchis. Nimeni nu se 
putea ascunde în tufăriş, decât culcat cu burta la 


pământ. Nu-l credeam în stare pe individul cu mutră de 
coleric să se lase la pământ ca să se ascundă. 

Din casă, am auzit clopotul sunând de trei ori. M-am 
uitat la ceas. Era ora ceaiului. Clopotul sună din nou: de 
două ori scurt, o dată mai încet, şi mi-am dat seama că 
făcea să răsune silabele numelui meu. . 

Cred că ar fi trebuit să-mi fie frică. In afară de orice 
altceva, eram intrigat şi foarte năucit. Şi bărbatul şi 
micuța zână aveau înfăţişare de englezi şi, de orice 
naţionalitate ar fi fost, sigur nu făceau parte din locuitorii 
acestei insule. Nu-mi rămânea decât să presupun că 
fuseseră aduşi special, că aşteptaseră să citesc cărticica 
lui Foulkes, stând ascunşi cine ştie unde. Adormind, a 
fost mai simplu în special că mă aşezasem la marginea 
văii. Asta a fost o pură întâmplare. Cum putea Conchis să 
aibă la dispoziţie asemenea persoane? Şi unde oare să fi 
dispărut? 

Câteva clipe mi-am lăsat mintea să se scufunde în 
întuneric, într-o zonă în care întreaga mea experienţă de 
viaţă se anula şi fantomele îi luau locul. Ceea ce trăisem 
fusese totuşi prea material, mai cu seamă că fantomele 
nu sunt prea convingătoare la lumina zilei. Parcă trebuia 
să văd că nu era vorba de ceva supranatural. Mai era şi 
sămânţa de îndoială pe care Conchis o aruncase cu sfatul 
lui misterios, spunându-mi că-mi va fi mai uşor dacă mă 
voi preface că cred. De ce mai uşor? Mai complicat 
poate, mai politicos poate, mai uşor însemna că va trebui 
să mă supun unei încercări. 

Mă simţeam pierdut în mijlocul copacilor. Apoi am 
zâmbit. Mă lansasem în jocul celor mai extraordinare 
fantasmagorii ale unui bătrân original. Era clar. De ce să 
le fi creat, de ce să le fi realizat în acest fel, şi în special 
de ce să mă fi ales pe mine ca singur spectator? Era un 
mister. Ştiam că intrasem în ceva prea unic, prea bizar 
pentru ca să mai renunţ sau să stric totul din lipsă de 
răbdare sau de simţ al umorului. Am trecut peste vale 
înapoi ca să iau cartea şi revista. Am mai privit o dată 


roşcovul şi mi s-a făcut puţină teamă. Era teama de 
necunoscut, de inexplicabil, nu de supranatural. 

Conchis se aşezase la masă în galerie, cu spatele 
spre mine. Înaintând pe alee m-am hotărât cum să 
acţionez, ori mai curând să reacţionez. 

Se întoarse către mine. 

— Te-ai odihnit? 

— Da. 

— Ai citit cartea? 

— Aveţi dreptate. Este mai fascinantă decât orice 
roman istoric. Ironia subinţeleasă l-a lăsat impasibil. Vă 
mulţumesc. Am pus cartea pe masă. 

Am tăcut. Calm, mi-a turnat ceai. 


El îşi băuse deja ceaiul, aşa că a intrat să cânte 
douăzeci de minute la clavecin. Ascultându-l, gândeam. 
Întâmplările erau menite să inducă în eroare simţurile. 
Astă-noapte au fost auzul şi mirosul. In după-amiaza 
asta, prin figurile de pe deal, şi silueta fugară de aseară, 
văzul. Gustul nu era important, dar pipăitul - oare cum îşi 
închipuia că mă pot preface să cred că ce aş putea 
atinge este numai „viziune”. Şi apoi, ce legătură era între 
toate acestea şi călătoriile către alte lumi? Un singur 
lucru era explicabil: teama lui că aş fi putut afla ceva de 
la Mitford sau de la Leverrier. Fuseseră şi ei martorii 
straniului sistem de iluzionism şi le ceruse să păstreze 
secretul. 

Când a terminat de cântat, m-a luat să udăm 
legumele. Scoteam apa dintr-una din cisternele înalte 
înşirate în spatele căsuţei şi, după ce am terminat de 
udat plantele, ne-am aşezat pe o bancă, lângă statuia lui 
Priapus, în mirosul de pământ reavăn, atât de rar în 
Grecia. El făcu gimnastică respiratorie aşa cum făcea 
toate lucrurile, ca pe un ritual, îmi zâmbi şi mă duse în 
urmă cu douăzeci şi patru de ore. 

— Povesteşte-mi despre fata aceea. Era un ordin, nu 
o întrebare. Nici nu concepea să-l refuz încă o dată. 


— Nu prea este mare lucru de povestit. 

— Te-a părăsit? 

— Nu. La început eu am părăsit-o. 

— Şi acum ai vrea...? 

— S-a terminat. Este prea târziu. 

— Parcă ai fi Adonis. Ai păţit-o şi tu? 

Pauză. M-am hotărât să vorbesc, îmi stătuse pe limbă 
de când am aflat că studiase medicina. Voiam cu asta să- 
i argumentez fatalismul meu de care el îşi bătea joc. 

— De fapt, am păţit-o. Se uita fix în ochii mei. Am 
avut sifilis. L-am căpătat la începutul anului la Atena. El 
continua să mă privească. Acuma sunt bine. Cred că m- 
am vindecat. 

— Cine ţi-a pus diagnosticul? 

— Cel din sat, Patarescu. 

— Spune-mi simptomele. 

— Clinica din Atena i-a confirmat diagnosticul. 

— Fără îndoială. Vocea era seacă. Mă făcu să mă 
gândesc la ce se referea. Acum spune-mi simptomele! 

Până la urmă le-a obţinut în detaliu. 

— Ce am crezut eu. Ai avut ulcus molle. O boală 
foarte frecventă în zona mediteraneană. Neplăcută, dar 
neimportantă. Cel mai eficace tratament este apa şi 
săpunul. 

— Atunci de ce dracu...?? 

Cu degetul arătător şi cu degetul mare făcu gestul 
care semnifică şi în Grecia bani şi corupţie. 

— Ai plătit? 

— Da, pentru penicilină specială. 

— Asta este, ce să-i faci. 

— Pot foarte bine să dau clinica în judecată. 

— Nu ai dovadă că nu ai avut sifilis.. 

— Adică Patarescu. 

— Nu. Ca medic el a făcut ce trebuia. O analiză este 
întotdeauna recomandată. 

Mi se părea că este de partea lor. Ridică din umeri. 
Aşa e lumea. 


— Putea să mă prevină. 

— Poate că a vrut să te prevină că pericolele 
veneriene sunt mai grave decât cele venale. 

— Isuse Christoase! 

Eram împărţit între sentimentul de uşurare şi cel de 
furie că am fost dus de nas. Conchis reluă după o clipă: 

— Şi dacă ar fi fost sifilis - de ce nu te-ai putea 
întoarce la fata pe care o iubeşti? 

— În realitate este prea complicat. 

— Atunci este un lucru obişnuit, nu neobişnuit. 

Încet, cu ezitări, cu reluări, ajutat de Conchis, i-am 
povestit câte ceva despre Alison. Ca o replică la 
sinceritatea lui, am fost şi eu sincer. Nu a reacţionat cu 
simpatie. Avea o curiozitate obsesivă şi inexplicabilă. l- 
am spus că îi scrisesem o scrisoare. 

— Şi dacă nu răspunde? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu răspunde. 

— Te gândeşti la ea, vrei să o vezi, atunci mai scrie-i. 
Energia lui m-a făcut să zâmbesc. Laşi totul la voia 
întâmplării. Nu avem voie să lăsăm totul la voia 
întâmplării, aşa cum nu avem voie să ne înecăm. Mă 
scutură de umeri. Înoată! 

— Nu este vorba de a înota. Este vorba să ştii în ce 
direcţie. 

— În direcţia fetei. Ea vede prin tine, aşa spui, te 
înţelege. Asta este bine. 

Nu am spus nimic. Un fluture roz cu negru, coadă de 
rândunică, plana peste florile din jurul statuii lui Priapus: 
nu a găsit miere şi a zburat înapoi printre copaci. 
Răscoleam pietrişul cu picioarele. 

— Cred că nu ştiu ce este dragostea decât ca 
legătură fizică. Şi, de fapt, nici nu-mi pasă. S-o ia dracu! 

— Tinere, eşti un dezastru. Atât de repede te declari 
învins! Atât de pesimist! 

— Am fost şi ambițios cândva. Trebuie să fi fost orb. 
Apoi poate că nu voiam să mă simt învins. L-am privit. 


Nu sunt numai eu aşa. Aşa este toată epoca. Toată 
generaţia mea. Toţi simţim la fel. 

— In marele secol al luminilor acestui pământ. Când 
am învins mai mult întuneric, în cincizeci de ani decât în 
cinci milioane de ani! 

— Ca la Neuve Chapelle? Ca la Hiroşima? 

— Şi noi doi? Noi trăim. Noi suntem această eră 
minunată. Noi nu am fost distruşi. Noi nu am distrus. 

— Omul nu este o insulă. 

— Prostii, aiurea! Fiecare din noi este o insulă. Dacă 
nu am fi, am înnebuni pe loc. Intre aceste insule sunt 
vapoare, avioane, telefoane, radio - ce vrei. Oamenii 
rămân insule. Insule care se pot scufunda şi pot dispărea 
pentru vecie. Tu eşti o insulă care nu s-a scufundat. Nu 
poţi fi atât de pesimist! Nu este posibil. 

— Pare posibil. 

— Vino cu mine. Se ridică, ca şi cum timpul ar fi fost 
un element vital. Hai să-ţi arăt cel mai profund secret al 
vieţii. Hai! 

Mai mult alerga de-a lungul casei pe galerie; l-am 
urmat sus, unde m-a împins spre terasă. 

— Aşază-te la masă cu spatele la soare. 

A apărut din cameră ducând un obiect greu acoperit 
cu un prosop alb. L-a depus cu grijă în mijlocul mesei. A 
stat puţin, vrând să se asigure că eram atent şi a ridicat 
cu seriozitate prosopul. Era un cap din piatră, greu de 
spus dacă de bărbat sau de femeie. Nasul se spărsese şi 
rămăsese doar o bucată. Părul era prins într-o reţea cu 
două agrafe în dreapta şi în stângă. Forţa bustului se afla 
în expresia feţei. Era cuprinsă într-un zâmbet triumfător, 
un zâmbet încrezut, dacă nu ar fi degajat calmul cel mai 
pur, cel mai metafizic. Ochii alungiţi, orientali zâmbeau şi 
atunci când Conchis a pus mâna pe gura statuii. O 
expresie de inteligenţă şi umor atemporal se întipărise 
pe gura frumos modelată. 

— Acesta este adevărul. Nu crucea. Nu soarele. Nu 
yin şi yang. Zâmbetul. 


— Este din insulele Ciclade? 

— Ce contează! Priveşte-o! Priveşte-o în ochi! 

Avea dreptate. Obiectul luminat de soare avea ceva 
special, divin, nu era o divinitate, părea să fi cunoscut 
divinitatea, avea o certitudine absolută. Privind-o, am 
început să-mi dau seama de altceva. 

— Zâmbetul are ceva implacabil. 

— Implacabil? Se apropie de mine din spatele 
scaunului şi mă privi. Este adevărul. Adevărul este 
implacabil, nu însă şi natura şi sensul acestui adevăr. 

— Spuneţi-mi de unde provine? 

— Din Didynia, în Asia Mică. 

— Cât este de veche? 

— Din secolul şase sau şapte dinaintea lui Christos. 

— Oare ar mai fi avut acest zâmbet şi după Belsen? 

— Deoarece ei au murit, noi ştim că trăim. Când o 
stea explodează şi o mie de lumi ca lumea noastră pier, 
atunci ştim că a noastră există. Acesta este sensul 
acestui zâmbet: ceea ce putea să nu mai fie este. Apoi 
spuse: când voi fi pe patul de moarte, o voi ţine alături. 
Vreau să o văd înainte de a închide ochii: ultima faţă 
omenească. 

Capul mic de piatră, cald, stăpânit, maliţios, 
indescifrabil ne observa cum îl examinăm. Am observat 
că avea zâmbetul lui Conchis, parcă ar fi fost rezultatul 
unor repetiţii îndelungi faţă în faţă cu statuia. Tot atunci 
am ştiut de ce nu-mi plăcea. Era în primul rând zâmbetul 
ironiei dramatice, a celor care au privilegiul de a şti mai 
mult. M-am uitat în spatele meu către Conchis şi am ştiut 
că asta era. 


24 


BEZNĂ ŞI STELE DEASUPRA CASEI, PĂDUREA, marea, 
resturile de la masa de seară strânse, lampa stinsă. Eu 


mă aflam întins în fotoliu. Conchis aştepta ca noaptea să 
ne cuprindă, timpul să se dizolve, ca să mă ducă în urmă 
cu câteva zeci de ani. 

— Aprilie 1915. M-am întors în Anglia fără dificultăţi. 
Nu ştiam ce voi face, doar că va trebui să mă justific. La 
nouăsprezece ani nu-ţi ajung faptele pe care le 
săvârşeşti, simţi nevoia să le şi explici. Mama a leşinat 
când m-a văzut. Pentru prima şi ultima oară în viaţă l-am 
văzut pe tata cu lacrimi în ochi. Până în clipa aceea am 
vrut să le spun adevărul. Dar când i-am văzut în faţa 
mea... probabil că a fost laşitate, nu pot să ştiu. Sunt 
adevăruri prea crude pentru a fi spuse celor din faţa 
noastră. Am spus deci că avusesem şansa de a căpăta 
permisie şi că voi fi trimis la primul batalion din cauză că 
Montague murise. Mă cuprinsese delirul de a minţi, cu 
lux de amănunte, fără nicio economie. 

Am inventat încă o bătălie la Neuve Chapelle, ca şi 
cum bătălia adevărată nu ar fi fost destul de grea. Le-am 
spus şi că fusesem recomandat pentru avansare. 

La început, norocul a fost de partea mea. La două zile 
după sosirea mea a venit un anunţ oficial că eram dat 
dispărut, mort la datorie. Ei nu au bănuit nimic. 
Asemenea greşeli erau frecvente. Fericiţi, au rupt hârtia. 

Şi Lily. Probabil că evenimentele care se succedaseră 
au făcut-o să-şi dea seama de adevăratele ei sentimente 
faţă de mine. În niciun caz nu se mai purta cu mine ca şi 
cum i-aş fi fost un frate. Ştii, Nicholas, cu toate mizeriile 
pe care războiul le-a provocat, un lucru a fost bun, a 
eliminat ceea ce era nesănătos între sexe. După un secol 
de castitate mânăstirească, de idealism bien pensant, 
femeia descoperea că bărbatul dorea altceva cu mult 
mai omenesc. Lily nu renunţase total la rezerva ei şi nici 
nu mi s-a dat. Mi-a dat atât cât îi era în putere. În timpul 
pe care-l petreceam împreună cu ea, în acele ore, 
prindeam putere să persist în minciună. În acelaşi timp 
mă simţeam tot mai groaznic. Mă obseda nevoia de a-i 
spune adevărul înainte de a fi deferit justiţiei. Când mă 


duceam acasă, mă aşteptam să găsesc poliţia. Îl vedeam 
pe tata furios şi pe Lily privindu-mă drept în ochi. Când 
eram împreună cu ea, refuzam să vorbesc despre război. 
Lily credea că nervozitatea mea este provocată de cu 
totul altceva. Era impresionată şi se străduia să fie cât 
mai caldă cu mine. Mă hrăneam din dragostea ei ca o 
lipitoare. O lipitoare senzuală. Se făcuse foarte frumoasă. 

Într-o zi am mers la plimbare într-o pădure din nordul 
Londrei, lângă Barnet, cred, nu-mi amintesc numele 
pădurii, în orice caz, era o pădure frumoasă şi destul de 
pustie având în vedere că era aproape de Londra. 

Stăteam pe iarbă şi ne sărutam. Probabil că 
zâmbeşti. Să stăm pe iarbă şi să ne sărutăm, atât. Voi 
tinerii de astăzi vă jucaţi cu trupurile cât vreţi, vi le daţi, 
vi le oferiţi cât vreţi. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, 
ţine minte, aţi plătit preţul vostru: aţi pierdut o lume 
bogată în mister şi emoţii subtile. Nu numai specii de 
animale dispar, dar şi specii de simţăminte. Dacă eşti 
destul de deştept să nu deplângi trecutul pentru ceea ce 
acesta nu a cunoscut, să te compătimeşti pe tine pentru 
ceea ce trecutul a cunoscut. 

In după-amiaza aceea, Lily a spus că vrea să se 
căsătorească cu mine. Ne căsătoream cu dispensă, chiar 
şi fără permisiunea părinţilor, ca înainte de plecare să 
devenim un singur trup aşa cum eram un singur - să am 
curajul să spun spirit? - în orice caz, o singură simtire. 
Doream să o am, doream să fiu împreună cu ca. Secretul 
meu îngrozitor se afla între noi ca sabia dintre Tristan şi 
Isolda. Acolo, în mijlocul florilor şi al păsărilor, al 
copacilor trebuia să inventez un pretext cât mai înălţător. 
Nu o puteam refuza decât spunându-i ca moartea mea 
era atât de probabilă încât nu puteam accepta din partea 
ei asemenea sacrificiu. A plâns. Atribuia refuzul meu 
ezitant, chinuit unor cauze chiar mai nobile decât 
încercam eu să inventez. Spre seară, când plecam din 
pădure cu sinceritate şi gravitate, cu o abnegaţie pe care 
nu ţi-o pot descrie, căci face parte din aceleaşi senti- 


mente misterioase astăzi dispărute, mi-a spus: „Orice s- 
ar întâmpla, eu nu mă căsătoresc decât cu tine”. 

Se opri din povestit ca un om care, mergând, se 
opreşte la margine de prăpastie. Efectul pauzei era 
probabil calculat. Aveam senzaţia că stelele, noaptea 
aşteptau împreună cu mine. Povestirea, naraţiunea, 
istoria se aflau cuprinse în natura lucrurilor, cosmosul 
exista pentru povestire, nu povestirea pentru cosmos. 

— Presupusa permisie de două săptămâni se apropia 
de sfârşit. Nu aveam niciun plan. Ba aş putea spune că 
aveam o sută de planuri, ceea ce era chiar mai prost. 
Uneori mă gândeam să mă întorc în Franţa. Dar vedeam 
acele figuri galbene, sinistre bălăbănindu-se ca bete prin 
zidul de fum... Vedeam războiul, vedeam omenirea, mă 
vedeam pe mine. Încercam să fiu orb, dar nu puteam. 

Mi-am pus uniforma şi i-am făcut pe ai mei şi pe Lily 
să mă conducă la Gara Victoria. Credeau că mă prezint la 
un centru lângă Dover. Trenul era plin de soldaţi. Eram 
luat de imensul şuvoi al războiului, simţeam dorul de 
moarte care cuprinsese Europa. M-am dat jos din tren 
într-un oraş din Kent. Am stat acolo vreo trei zile la un 
hotel pentru comis-voiajori. Eram disperat şi nu ştiam 
încotro s-o apuc. Era greu să scapi de război. Se afla 
oriunde te uitai, în orice auzeai. În sfârşit, m-am întors la 
Londra, la singurul om din Anglia unde ziceam că mă pot 
refugia; la bunicul, de fapt fratele bunicului. Era grec, mă 
iubea fiind fiul mamei mele şi ştiam că pentru greci 
familia este mai presus de orice. M-a ascultat. S-a ridicat 
în picioare şi s-a îndreptat spre mine. Ştiam ce o să 
urmeze. Mi-a dat o palmă zdravănă, puternică, şi acum o 
mai simt. Apoi mi-a spus: „Asta este părerea mea”. 

Ştiam foarte bine că în gând a completat cu „deşi o 
să te ajut”. Era furios pe mine, mi-a aruncat cele mai 
grave insulte şi vorbe în greceşte, dar m-a ascuns. 
Probabil şi pentru că îi spusesem că dacă mă întorc pe 
front voi fi împuşcat ca dezertor. A doua zi s-a dus la 
mama. Cred că i-a spus să hotărască dacă să-şi facă 


datoria de cetăţean sau de mamă. Ea a venit fără niciun 
cuvânt de reproş pedepsindu-mă astfel mai grav decât o 
Pappous în furia lui. Au hotărât să mă scoată pe ascuns 
din Anglia şi să mă trimită la o familie din Argentina. Din 
fericire, o Pappous avea şi bani şi prieteni în lumea 
porturilor. Lucrurile s-au aranjat şi data a fost fixată. 

Eram în casa lui de trei săptămâni şi nu puteam ieşi. 
Mi-era şi teamă şi silă de mine. Îmi venea să mă predau. 
Mă obseda gândul la Lily. Promisesem să-i scriu zilnic. 
Bineînţeles că nu puteam. De ceilalţi nu-mi păsa. Eram 
disperat. Voiam să o conving că eu sunt raţional şi 
întreaga lume este iraţională. Unii oameni emit instinctiv 
judecăţi morale, sunt capabili să discute cele mai 
alambicate probleme de etică cu aceeaşi virtuozitate cu 
care unii ţărani indieni rezolvă incredibile socoteli 
aritmetice într-o clipă. Toate acestea ţin de inteligenţă, în 
niciun caz de şcoală. Lily era aşa. Simţeam nevoia ca ea 
să mă aprobe. 

Într-o seară nu am mai putut. M-am strecurat din 
ascunzătoare şi m-am dus în pădurea St. John. Era seara 
când ştiam că participă la un cerc patriotic de lucru de 
mână într-o casă parohială din apropiere. Am aşteptat-o 
în stradă. Am avut noroc. A venit singură. Am făcut un 
pas în calea ei din poarta unde o aşteptam. Din cauza 
şocului, s-a albit toată. Şi-a dat seama după figura mea, 
după hainele civile că se întâmplase ceva îngrozitor. 
Când am văzut-o, am uitat tot ce am vrut să spun. 
Dragostea mă zăpăcise. Nu mai ştiu ce am spus. Ţin 
minte că mergeam unul alături de celălalt spre Regent 
Park ca să fim singuri în întuneric. Mult timp nu a spus 
nimic, nu a răspuns nimic, nu s-a uitat ta mine. Ne-am 
pomenit pe malul canalului lugubru, care curge în partea 
de nord a parcului, pe o bancă. 

Ea a început să plângă. Nu m-a lăsat să o mângâi. O 
decepţionasem. Era de neiertat. Nu că dezertasem. Că o 
decepţionasem. Un timp a stat cu ochii ţintă în apă, 
refuzând să mă vadă, apoi a pus mâna pe a mea, ca să 


nu mai vorbesc, în cele din urmă, tot fără cuvinte, m-a 
cuprins cu braţele. Am simţit atunci tot răul din Europa 
cuprins în binele braţelor ei. 

Intre noi doi se ridicaseră atâtea neînţelegeri. Este 
posibil, şi chiar normal, să le simţi îndreptăţit în faţa is- 
toriei, şi vinovat în faţa celor dragi. După un timp, Lily 
începu să vorbească şi mi-am dat seama că nu 
înţelesese nimic din ceea ce povestisem despre război. 
Ea se vedea îngerul meu salvator, când eu doream să fie 
îngerul iertării mele. M-a rugat să mă duc înapoi. 
Considera că dacă nu o voi face, voi fi, spiritual, ca şi 
mort. Folosea întruna cuvântul „reînviat”. Eu, pe de altă 
parte, insistam să ştiu ce se va întâmpla cu noi doi. În 
cele din urmă, îmi spuse că ea consideră că preţul 
dragostei ei va fi ca eu să mă întorc pe front - nu pentru 
ea, ci pentru mine, ca să-mi regăsesc adevăratul eu. 
Dragostea ei, spunea, era cea din pădure şi ea nu seva 
mărita cu un altul, fie ce-o fi. 

La sfârşit, am tăcut amândoi. Trebuie să fi înţeles. 
Dragostea este misterul între doi oameni, nu 
asemănarea dintre ei. Ne aflam la cei doi poli ai omenirii. 
Lily îi reprezenta pe cei legaţi de datorie, incapabili de 
opţiune, cei care suferă la cheremul idealurilor sociale. 
Omenirea crucificată, urcând spre cruce. Eu eram dintre 
cei liberi, gata, ca Petru, să mă lepăd de trei ori, hotărât 
să supraviețuiesc cu orice preţ. Privea înainte în 
întuneric, căutându-se parcă în altă lume. Eram încuiaţi 
într-o cameră de tortură. Ne iubeam, dar eram înlănţuiţi 
de pereţi opuşi, ne aflam faţă în faţă pentru eternitate, 
fără a ne putea atinge vreodată. 

Sigur, ca orice bărbat, am încercat să o înduplec să- 
mi dea speranţă că mă va aştepta, că nu mă va judeca 
prea pripit. Dar m-a oprit cu o privire. Nu o s-o uit 
niciodată. Aproape că mă ura. Ura pe faţa ei era ca 
disprețul Sfintei Fecioare Maria, schimba total ordinea 
naturală a lucrurilor. Ea mergea înainte, eu după ea, fără 
să mai spunem nimic. Ne-am luat rămas bun pe stradă, 


în lumina unei lămpi, lângă o grădină cu liliac înflorit. Nu 
ne-am atins. Nu am spus nimic. Două feţe tinere, brusc 
îmbătrânite, stând faţă în faţă. Există momente care 
rămân după ce toate celelalte, zgomote, obiecte, acea 
stradă urâtă au dispărut în colb şi uitare. Două feţe albe. 
Mirosul de liliac. Întunericul abisal. 

Se opri. Vocea nu trăda emoție, dar eu mă gândeam 
la Alison şi la ultima privire pe care mi-a aruncat-o. 

— Cu asta s-a terminat. După patru zile, am petrecut 
douăsprezece ore groaznice în cala unui cargobot 
grecesc în docurile din Liverpool. 

Pauză. 

— Şi aţi mai văzut-o? 

Un liliac de noapte chiţăia şi zbura deasupra noastră. 

— A murit. 

A trebuit să-l ajut. 

— Mult timp după ziua aceea? 

— La începutul zilei de 19 februarie 1916. A fost 
epidemie de febră tifoidă şi ea lucra într-un spital. 

Încercam să-i văd expresia, dar era prea întuneric. 

— Săraca. 

— Totul a trecut. 

— Parcă ar fi în prezent. El lăsă capul într-o parte. 
Mirosul de liliac. 

— Sentimentalism de om bătrân. lartă-mă! 

— Pentru asta nu v-aţi căsătorit niciodată? 

— Morţii trăiesc. 

În jur, copacii negri. Aşteptam să aud paşi dar nu se 
auzea nimic. Lumea stătea suspendată. 

— Cum adică trăiesc? 

A lăsat tăcerea să-mi răspundă poate mai bine decât 
el şi când am crezut că nu mai spune nimic, a răspuns: 

— Prin dragoste. 

Aveam impresia că nu mi-o spune mie, că se 
adresează întregului spaţiu din jurul nostru, ca pentru ea, 
dacă ar asculta, aflată în umbra întunecată de lângă uşă. 
Povestirea din trecut îi amintise, se pare, de idei şi 


principii redevenite proaspete. Mă impresionase şi nu am 
mai întrerupt tăcerea. 

După un minut, s-a întors către mine. 

— Mi-ar face plăcere să vii şi săptămână viitoare, 
dacă datoria îţi permite. 

— Dacă mă invitaţi, nu văd ce m-ar împiedica. 

— Bine. Mă bucur. Bucuria era mascată de politeţe. 
Reluă tonul de comandă. Se ridică în picioare. La culcare! 
Este târziu. 

Am mers după el până în camera mea, unde s-a 
aplecat să-mi aprindă lampa. 

— Nu aş vrea să se vorbească despre mine acolo, în 
sat. 

— Bineînţeles că nu. 

Se îndreptă de spate şi mă privi. 

— Deci ne vedem sâmbătă. 

Am zâmbit. 

— Ştiţi şi dumneavoastră că vin. Nu voi uita aceste 
două zile. Chiar dacă nu ştiu ce mă face să fiu „un ales”. 
Sau ales. 

— Poate ignoranta ta. 

— Dacă dumneavoastră ştiţi, atunci mă simt un 
privilegiat. 

Îmi căută privirea şi făcu un lucru curios. A întins 
mâna şi, la fel ca în barcă, puse mâna părinteşte pe 
umărul meu. Mai trecusem o probă. 

— Bine. Îți pregăteşte Maria micul dejun. Pe 
săptămână viitoare. 

A plecat. M-am dus la baie, am închis uşa, am stins 
lumina. Nu m-am dezbrăcat. Am stat la geam şi am 
aşteptat. 


25 


CEL PUŢIN DOUĂZECI DE MINUTE NU S-A auzit 
niciun zgomot. Conchis s-a dus la baie şi înapoi în 
camera lui. Apoi s-a făcut linişte. De atâta linişte, m-am 
hotărât să mă dezbrac şi să mă culc. Mi se făcuse somn. 
Uşa lui Conchis s-a deschis şi apoi s-a închis cu grijă, dar 
nu în secret. L-am auzit coborând pe scări. Au trecut un 
minut, două şi am sărit din nou. Din camera de jos se 
auzea muzică de clavecin. Casa de piatră îi dădea un 
ecou percutant, dar reţinut. Eram dezamăgit. Probabil că 
nu putea dormi sau era trist şi simţea nevoia de muzică. 
Un alt sunet m-a făcut să mă apropii de uşă. Am deschis- 
o cu grijă. Cred că şi uşa de jos era deschisă, pentru că 
se auzea mecanismul clavecinului. Am simţit că mă ia cu 
fiori pe spate auzind şi sunetul subţire, halucinant al unui 
flaut. Nu era un disc, cineva cânta la el. Muzica s-a oprit, 
apoi a continuat mai alert, în ritm de şase optimi. Flautul 
se auzea solemn, a greşit o notă, a mai greşit una, deşi 
persoana care cânta era maestră şi executa triluri de 
profesionist. 

Gol cum eram, am ieşit pe palier şi m-am uitat în 
josul balustradei. In dreptul uşii camerei de muzică era 
puţină lumină. Eu trebuia să ascult, nu să cobor, dar 
încercarea mă depăşea. Am tras pe mine o bluză de 
bumbac şi pantalonii şi m-am strecurat jos, în picioarele 
goale. Flautul s-a oprit şi am putut auzi fâşâitul paginii 
întoarse pe pupitru. Clavecinul cânta un pasaj ca de 
lăută, o mişcare nouă, uşoară ca ploaia. Sunetele se 
răspândeau în toată casa în armonii îndepărtate, 
misterioase. Flautul începu un adaggio încet şi grav, 
pierdu puţin ritmul, apoi îşi reveni. În vârful picioarelor, 
m-am apropiat de cameră, dar acolo ceva m-a ţinut în 
loc. Eram ca un copil care face prostii după ora de 
culcare. Uşa era larg deschisă în direcţia clavecinului şi 
marginea unei biblioteci mă împiedica să văd restul 
camerei. 

Muzica se termină. Am auzit un scaun împins, inima a 
început să-mi bată. Conchis a spus un singur cuvânt pe 


care nu l-am putut distinge, cu voce joasă. M-am lipit de 
perete. Se auzi un foşnet. Cineva se afla în dreptul uşii 
camerei de muzică. 

Era o fată subţire, cam de înălţimea mea, de vreo 
douăzeci şi ceva de ani. Intr-o mână ţinea flautul, în 
cealaltă o periuţă roşie. Purta o rochie cu dungi albastre 
cu alb, decoltată şi fără mâneci. Pe un braţ, deasupra 
cotului, avea o brățară, iar jupa cobora conic până 
aproape de glezne. Avea o faţă micuță încântătoare, 
nebronzată, nefardată. Părul, linia generală, felul în care 
se ţinea, totul te făcea să te duci cu mintea în urmă cu 
patruzeci de ani. 

Ştiam că trebuie să o recunosc pe Lily. Era aceeaşi 
fată, inconfundabilă, aceeaşi din fotografii, în special cea 
de pe vitrina cu bizarerii. Figura boticelliană, ochii violet- 
cenuşii. Ochii, în special, erau frumoşi, mari, cu ovalul 
puţin ridicat la colţuri, ochi migdalaţi de căprioară care 
imprimau un sens misterios unor trăsături atât de 
regulate încât riscau perfecțiunea. 

M-a văzut imediat. Eram împlântat în podeaua de 
piatră. Timp de o clipă a rămas la fel de surprinsă ca şi 
mine. Aruncă o privire fugară, secretă în direcţia locului 
unde se afla Conchis la clavecin, apoi întoarse privirea 
din nou către mine. Ridică la buze peria şi îmi făcu semn 
să nu mă mişc, să nu spun nimic şi zâmbi. Eram ca într-o 
pictură de gen intitulată: Secretu/. Dojana. Zâmbetul 
straniu spunea că dacă aveam noi doi un secret, acesta 
era iluzia noastră, nu a bătrânului Conchis. Expresia 
gurii, calmă şi amuzată, era enigmatică şi dezvăluitoare, 
totodată propunea şi nega prefăcătoria. Mai aruncă o 
privire în direcţia lui Conchis, apoi se aplecă în faţă şi-mi 
împinse uşor braţul cu capătul periuţei în semn de 
„pleacă de aici”. 

Totul nu a durat mai mult de cinci secunde. Uşa era 
acum închisă şi eu stăteam în întuneric şi în miros de 
lemn de santal. Cred că dacă ar fi fost o fantomă, dacă 
fata ar fi fost transparentă şi decapitată, nu aş fi fost mai 


uimit. Era clar că fata mi-a dat de înţeles că totul era o 
înscenare, Conchis nu trebuia să ştie. Ea era deghizată 
pentru el, nu pentru mine. 

Am traversat holul până la uşa principală, am deschis 
zăvoarele şi am ieşit pe galerie. De acolo, am privit în 
casă printr-una din ferestruicile arcuite şi l-am văzut pe 
Conchis. Reîncepuse să cânte. M-am mişcat aşa încât să 
o pot vedea pe fată. Eram sigur că nimeni nu ar fi avut 
timp să traverseze aleea. Fata nu era în cameră. Am 
trecut la altă fereastră, în spatele lui, ca să pot vedea 
toată camera. Nu era. Am socotit că mai putea fi pe 
galeria din faţă. M-am apropiat încet de colţul casei şi m- 
am uitat. Nu era nimeni. Muzica continua. Am stat 
neştiind ce să fac. Probabil că a fugit de cealaltă parte a 
galeriei şi pe după casă. Aplecându-mă în dreptul 
ferestrelor deschise şi strecurându-mă pe lângă uşile 
deschise, am ajuns la grădina de legume şi am căutat şi 
acolo. Eram sigur că fugise pe acolo. M-am întors şi m- 
am aşezat pe un scaun, pe galerie. Era o linişte absolută. 
Numai greierii cântau. Sunete de picături atingând fundul 
unei fântâni adânci. Tot felul de legături mi se făceau în 
minte. Oamenii pe care-i văzusem, sunetele pe care le 
auzisem, mirosul acela împuţit fuseseră realităţi. Nu se 
potriveau însă cu lipsa unei maşinării vizibile, a unor 
camere secrete, a unor ascunzişuri, a unor motive. 
Apăruse o nouă dimensiune, cea mai uluitoare, cum că 
aceste „apariţii” erau montate atât pentru Conchis, cât şi 
pentru mine. 

Am stat în întuneric, sperând că cineva, eu aş fi 
preferat să fie Lily, va veni să-mi explice. Mă simţeam iar 
ca un copil care traversează o cameră unde toată lumea 
ştie ceva despre el, numai el nu ştie. Mă decepţionase 
tristeţea lui Conchis. Mortii trăiesc prin dragoste. Putem 
trăi şi prin întruchipări. 

Eu aşteptam persoana care jucase rolul lui Lily. 
Trebuia să o cunosc pe această tânără cu figură de nord- 
europeană, inteligentă, amuzantă şi extrem de 


atrăgătoare. Doream să ştiu ce face în Phraxos, de unde 
venea, realitatea ascunsă de mister. Am aşteptat timp de 
o oră, dar nu s-a întâmplat nimic. Nu a venit nimeni, nu 
s-a auzit niciun sunet. În cele din urmă, m-am furişat din 
nou în casă. Am dormit mizerabil. Când Maria a bătut la 
uşă la cinci şi jumătate, m-am trezit ca după un bairam. 

Mi-a făcut plăcere mersul pe jos până la şcoală. Mi-a 
făcut plăcere aerul curat, cerul roz trecând în galben, 
apoi în albastru, marea transparent-cenuşie cuprinsă 
încă de somn, pantele lungi conduse de pini tăcuţi. Intr- 
un fel, reintram în realitate mergând pe jos. 
Evenimentele din timpul celor două zile dispăreau, intrau 
într-un sertar, ca visele. Totuşi, am avut atunci, 
mergând, un sentiment nemaipomenit de ciudat, ajutat 
de ora matinală, de absoluta singurătate şi de tot ce se 
întâmplase, sentimentul că pătrunsesem în lumea 
miturilor - o experienţă care fizic dădea senzaţia, 
moment de moment, de a fi fost în acelaşi timp tânăr şi 
dintotdeauna. Ulise mergând să o întâlnească pe Circe, 
Tezeu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului. 
Nu-mi era posibil să-l descriu. Nu era un sentiment 
literar, ci un sentiment misterios, prezent şi concret, de 
entuziasm, de a fi în situaţia în care orice se poate 
întâmpla. Ca şi cum lumea fusese reinventată în aceste 
ultime trei zile numai pentru mine. 


26 


AM GĂSIT O SCRISOARE. O ADUSESE VAPORUL de 
duminică: 


Dragă Nicholas, 

Credeam că ai murit. Sunt din nou pe picioarele 
mele. Mai mult sau mai puţin. Am încercat să hotărăsc 
dacă vreau sau nu să te mai văd, vorba este că am putut 


să încerc. Avionul meu trece prin Atena acum. Adică nu 
sunt sigură că nu eşti un mizerabil, în care ar fi o nebunie 
să mai am încredere. Nu te pot uita, chiar şi atunci când 
mă întâlnesc cu băieţi care sunt cum tu n-o să fii 
niciodată. Nicko, sunt un pic ameţită şi cred că o să rup 
scrisoarea. 

Deci s-ar putea să-ţi trimit o telegramă dacă pot să 
mă aranjez să-mi iau câteva zile libere la Atena. Dacă o 
ţin tot aşa, nu o să vrei să mă vezi. Probabil că nu ştii 
cum este, de fapt. Când am primit scrisoarea ta, am 
înţeles că ai scris-o pentru că te plictiseşti acolo. E 
groaznic că am ajuns să beau ca să pot să-ţi scriu! Plouă. 
Am aprins focul, dar tot este frig. Să fie al dracului. Este 
amurg, este gri, este cumplit. Tapetul este mov, mai 
bine-zis este un mov lugubru cu prune verzi. Ţi s-ar face 
rău să-l vezi. 

A. 

Scrie-mi tot pe adresa lui Ann. 


Scrisoarea ei a venit cât se poate de prost. M-a făcut 
să-mi dau seama că nu doream să împart acest Bourani 
cu nimeni. După ce am descoperit locul şi chiar după 
prima întâlnire cu Conchis - până la întâmplarea cu 
Foulkes am vrut să povestesc, să-i povestesc lui Alison. 
Noroc că nu am spus nimic, bine că nu-mi pierdusem 
minţile să-i scriu altfel. 

Nu te îndrăgosteşti în cinci secunde, dar în cinci 
secunde poţi să începi să visezi că te îndrăgosteşti, în 
special când trăieşti într-o comunitate atât de absolut 
masculină cum este Şcoala Lord Byron. Cu cât mă 
gândeam la figura ivită la miezul nopţii, cu atât îmi 
apărea mai inteligentă şi mai atrăgătoare. O vedeam 
delicată, rafinată, distinsă şi mă atrăgea aşa cum peştii 
sunt atraşi de lămpile pescarilor în nopţile fără lună. 
Socoteam că dacă Conchis era îndeajuns de bogat să fie 
proprietarul unor tablouri ale lui Modigliani şi Bonnard, 
era destul de bogat să aibă şi iubitele cele mai de preţ. 


Era normal să bănuiesc o legătură între Conchis şi fată, 
altfel m-aş fi considerat naiv, deşi privirea fugară pe care 
a aruncat-o spre el era mai mult privirea unei fiice, 
afectuoasă şi protectoare. 

Cred că toată ziua de luni am citit scrisoarea lui 
Alison de vreo douăsprezece ori. Ştiam că trebuie să 
răspund, dar am ajuns la concluzia că este mai bine să o 
mai las. Ca să nu o mai văd ca pe un reproş mut, am 
împins-o în fundul unui sertar al biroului, m-am culcat, m- 
am gândit la Bourani, m-am imaginat făcând dragoste în 
toate chipurile cu enigmatica figură şi, deşi eram obosit, 
nu am mai putut dormi. Ştiindu-mă bolnav, nu m-am mai 
gândit la nicio femeie săptămâni întregi. Acum, aflând 
că-s sănătos - Conchis mi-a arătat o carte şi într-o 
jumătate de oră m-am convins că diagnosticul lui era 
corect -, dorinţa devenise din nou puternică. 

Am început să mă gândesc la Alison, la bucuria de a 
fi împreună într-un pat de hotel din Atena, la argumentul 
„să nu laşi pasărea din mână pentru cea de pe gard”, la 
alte argumente ca singurătatea ei, perpetua ei 
singurătate. Mi-a plăcut doar ultima propoziţiune simplă 
din această scrisoare nepretenţioasă şi nu prea delicată: 
„Scrie-mi tot pe adresa lui Ann”. Aceasta salva 
stângăciile şi resentimentul dintre rânduri. 

M-am dat jos din pat, am rămas în pantalonii de 
pijama şi am scris o scrisoare destul de lungă pe care am 
rupt-o de cum am scris-o. A doua încercare a fost mai 
scurtă. Echilibram simţul practic nuanţat cu sentimente 
de regret şi destulă afecţiune şi cu dorinţa de a o întâlni 
într-un hotel, dacă se ivea şansa. 

l-am scris că eram prins la şcoală în majoritatea 
weekendurilor, deşi vacanţa de mijloc de trimestru va fi 
peste două săptămâni, când aş putea veni la Atena, dar 
nu eram sigur. M-aş fi bucurat dacă ne puteam întâlni. 


Când l-am văzut pe Meli singur, am hotărât să-l fac 
confidentul meu până la un anumit punct. Nu eram 


obligaţi să mâncăm împreună cu băieţii dacă nu eram de 
serviciu şi singurul care ar fi observat lipsa mea din 
şcoală putea fi numai Meli. 

Întâmplător, el fusese la Atena. Luni, după-prânz, am 
fost la el în cameră, el stând rubicond la birou şi, 
nedezminţindu-şi porecla, lingând nişte miere de 
Hymettus dintr-un borcan şi povestindu-mi ce minunăţii 
degustase la Atena. Eu, întins pe pat, abia îl urmăream. 

— Tu ce-ai făcut, Nicholas, în weekend? 

— L-am întâlnit pe domnul Conchis. 

— Tu... nu, glumeşti! 

— Nu spui nimănui. 

Ridică mâinile în semn de protest. 

— Sigur, dar eu... nu pot să cred. 

l-am oferit o versiune simplistă a primei vizite şi i-am 
descris omul şi casa lui cât se poate de neinteresant. 

— Pare un prost. Aşa mi l-am închipuit şi eu. Ceva 
fete? 

— Nimic. Nici băieţi. 

— Nicio capră? 

Am aruncat în el cu o cutie de chibrituri. Pe jumătate 
fără motiv, jumătate din înclinaţie naturală, trăia într-o 
lume în care singurele plăceri în timpul liber erau a face 
dragoste şi a mânca. Buzele lui de batracian se strânseră 
într-un zâmbet şi apoi se aruncară din nou în fundul 
borcanului cu miere. 

— M-a invitat şi săptămână viitoare. la spune, dacă-ţi 
fac eu două lucrări, n-ai putea să faci de gardă în locul 
meu, duminică de la douăsprezece până la şase după- 
masă? Garda de duminică e simplă. Trebuia să stai în 
şcoală şi să faci de câteva ori turul şcolii. 

— Bine. Da. Să văd. Îşi lingea lingurita. 

— Spune-mi tu ce să le spun celorlalţi dacă mă 
întreabă. Aş vrea să creadă că mă duc în altă parte. 

Se gândi o clipă, făcu un gest cu linguriţa, apoi 
spuse: 

— Spune-le că te duci la Hydra. 


Vaporul se oprea la Hydra, în drum spre Atena, deşi 
se putea ajunge acolo şi cu caiacul. Erau curse regulate. 
Exista acolo un nucleu de colonie de artişti, deci era 
plauzibil să merg să-i vizitez. 

— O.K. Dar nu spui la nimeni. 

Făcu semnul crucii. 

— Tac - cum se spune? 

— Mormânt. Locul tău, fir-ai să fii. 


În săptămână aceea am mers în sat de câteva ori să-i 
descopăr pe cei nou-veniţi. Nici urmă de cele trei 
persoane pe care le căutam printre puţinele figuri noi - 
câteva mame care veniseră la iarbă verde cu copiii de la 
Atena şi câteva perechi de rentieri deshidrataţi 
plimbându-şi bătrâneţile prin holul lugubru al hotelului 
Philadelphia. 

Într-o seară, am coborât în port. Era cam unsprezece 
şi locul unde se afla tunul de la 1821 era aproape pustiu. 
După o cafea turcească şi un coniac într-o kapheneion, 
am plecat înapoi. La câţiva paşi de hotel, pe 
„promenada” de câteva sute de metri de beton, am 
văzut un domn relativ în vârstă. Aplecat în mijlocul 
drumului, părea să caute ceva. Când m-am apropiat, s-a 
îndreptat, era un bărbat deosebit de înalt şi foarte bine 
îmbrăcat pentru Phraxos - evident un turist. Purta un 
costum cafeniu deschis, o floare de gardenia la 
butonieră, o pălărie de panama de modă veche cu 
panglică neagră. Am remarcat bărbuţa - Napoleon al Ill- 
lea. Ţinea de mijloc un baston cu mâner de spumă de 
mare. Expresia lui de om serios - era acum realmente 
disperată. 

L-am întrebat greceşte dacă pierduse ceva. 

— Ah, pardon... est-ce que vous parlez francais, 
monsieur? 

Am spus că da, vorbeam puţin franceza. 

Tocmai pierduse, zicea, capătul metalic al bastonului. 
Îl auzise când a căzut şi s-a rostogolit. Am aprins câteva 


chibrituri şi am căutat împrejur, după un timp am găsit 
dopuleţul din aramă. 

— Ah, tres-bien. Mille mercis, monsieur. 

A scos un portofel şi m-am temut o clipă că vrea să 
mă răsplătească. Obrazul lui era întunecos ca un EI 
Greco, nesuferit de plictisit după decenii de viaţa 
plicticoasă şi mi-am zis în sinea mea că omul era 
plicticos la culme. Nu mi-a dat nimic, a aşezat obiectul 
metalic în portofel şi m-a întrebat politicos şi cu ipocrizie 
cine sunt şi cu falsitate unde învăţasem o franceză atât 
de bună. Am schimbat câteva vorbe. El se afla aici 
pentru o zi sau două. Era belgian, nu francez, Phraxosul 
era pitoresque, moins belle que Delos. 

Am mai continuat puţin schimbul anost de politeţuri 
şi ne-am văzut fiecare de drum. Spera să ne mai întâlnim 
în cursul celor două zile cât mai rămânea, ca să stăm 
ceva mai mult de vorbă. M-am ferit cât am putut. 

Veni şi ziua de sâmbătă. Făcusem ore suplimentare 
ca să fiu liber duminică şi eram epuizat de şcoală. Cum 
am terminal orele de dimineaţă, am gustat ceva de 
prânz, mi-am luat sacul şi am pornit spre sat. Da, i-am 
spus portarului, cel mai indicat să-mi răspândească 
minciuna - plecam la Hydra să-mi petrec week-end-ul. 
Când am ieşit din raza de vizibilitate a şcolii, am tăiat-o 
printre căsuțe şi m-am întors prin spatele şcolii spre 
drumul către Bourani. Nu m-am dus direct. 

Toată săptămână fusesem obsedat de Conchis; la 
nesfârşit şi în zadar. „Jocul” lui mi se părea compus din 
două elemente: unul didactic, celălalt estetic. Nu vedeam 
dacă fanteziile  măiestrit construite ascundeau 
înţelepciune sau nebunie. Înclinam către a doua 
alternativă. Părea mai logic să fie jocul unor manii decât 
al raţiunii. 

Mă gândeam şi la grupul de căsuțe de la Agia 
Varvara, golfuleţul de la răsărit de Bourani. Dintr-un loc 
larg, cu pietriş, un rând de uriaşe athanal/os sau agave, 


cu florile aşezate ca braţele unor candelabre, 
contemplau marea. 

Am traversat păduricea şi ajungând pe o pantă 
acoperită cu cimbrişor m-am întins pe jos căutând cu 
privirea printre căsuţele de dedesubt un semn care să-mi 
justifice speculaţiile din timpul săptămânii. Nu am văzut 
decât o femeie în negru. Nu era acesta locul unde 
ajutoarele lui Conchis ar fi putut să locuiască. Am coborât 
panta şerpuită până la căsuțe. Un copil din dreptul unei 
uşi m-a văzut coborând printre măslini şi a dat un semn. 
Toată populaţia cătunului s-a prezentat: patru femei şi 
vreo şase copii, inconfundabili locuitori ai insulei. 

Cu ospitalitatea caracteristică ţăranului, mi-au oferit 
într-o farfurioară dulceaţă de gutui, un păhărel de rachiu 
şi, la rugămintea mea, un pahar cu apă din butoi. 
Bărbaţii erau duşi la pescuit. Le-am spus că merg să-l 
văd pe kyrios Conchis şi uimirea grupului nu mi se păru 
de circumstanţă. Conchis venea vreodată la ei? Au dat 
repede din cap. Nici gând! Am fost obligat să mai ascult 
o dată povestea cu plutonul de execuţie spusă de cea 
mai în vârstă dintre femei într-un şuvoi de cuvinte din 
care am distins „maior” şi „nemţi”. Copiii ţineau mâinile 
ca pe nişte puşti. 

O cunoşteau pe Maria? O vedeau, se înţelegea de la 
sine? Dar nu, nu o vedeau niciodată. Nu este din 
Phraxos, spuse unul din ei. 

Dar auziseră muzica, cântecele din noaptea aceea? 
Se uitau unii la alţii. Care cântece? Asta nu m-a mirat. 
Era normal să se culce devreme şi să se scoale odată cu 
zorile. 

— Şi dumneata cine eşti? a întrebat băbuţa. Eşti rudă 
cu dumnealui? 

Pentru ei, el era un personaj străin. 

Le-am spus că sunt un prieten. 

— Nu are niciun prieten pe aici, spuse bătrâna şi, cu 
o nuanţă de ostilitate în voce, adăugă: Oamenii răi aduc 
ghinion. 


l-am spus că avea musafiri - o tânără cu părul blond, 
un bărbat înalt, o fetiţă cam aşa de înaltă. Îi văzuseră? 
Nu. Numai bătrâna fusese o dată înăuntru la Bourani, 
mult înainte de război. M-au întrebat şi ei ce au vrut, 
întrebări obişnuite, copilăreşti, având farmecul lor, 
despre mine, despre Londra, despre Anglia. 

În sfârşit, când m-au lăsat să plec, nu fără o ramură 
de busuioc, am luat-o de-a curmezişul insulei, de-a 
lungul falezei, până în locul unde am putut urca pe 
coama care ducea spre Bourani. Un grup de copii în 
picioarele goale m-au însoţit o bucată pe cărarea puţin 
umblată. La un moment dat, de pe o creastă mai înaltă, 
printre copaci şi pe deasupra a apărut acoperişul drept al 
casei. Copiii s-au oprit aici. Casa era semnul de oprire. 
Am plecat mai departe şi, când m-am întors, copiii se 
aflau tot acolo, imobili, pe gânduri. Le-am făcui un semn 
cu mâna, dar nu mi-au răspuns. 


27 


Am intrat împreuna în camera de muzica şi mi-a 
cântat - Suita engleză în re minor. La ceai aşteptasem un 
semn că ştie că văzusem fata. Nu se putea să nu ştie. 
Concertul nocturn avusese loc pentru ca să-i anunţe 
prezenţa. Intenţia mea era să mă comport ca şi la 
incidentul anterior. Să nu spun nimic înainte de a primi 
replica din partea lui. Conversaţia noastră a decurs 
impecabil. 

Conchis mi se părea - deşi nu sunt expert - că nu 
„interpretează” ca să satisfacă un public sau vanitatea 
sa interioară. Cânta ca şi cum între el şi muzică nu se 
afla nicio barieră, aşa cum poate Bach însuşi cântase, 
într-un ritm mai lent decât pianiştii şi claveciniştii actuali, 
fără a pierde nici ritmul, nici ansamblul. 


Stând în camera răcoroasă, cu obloanele trase, mă 
uitam la capul chel aplecat în spatele clavecinului negru 
şi lucios. Auzeam înaintarea perpetuă a muzicii lui Bach, 
insistența infinită. ÎI auzeam interpretând această 
partitură pentru prima dată şi eram impresionat ca 
atunci când văzusem tablourile de Bonnard. Impresionat 
în alt fel, totuşi impresionat. Umanismul lui Conchis se 
impunea şi de data asta. Mi-am dat seama în timp ce-l 
ascultam, că în acel moment nu aş fi vrut să fiu în niciun 
alt loc, că tot ceea ce simţeam justifica toate 
experienţele de până atunci şi că experienţele prin care 
trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc. 
Conchis vorbise despre întâlnirea sa cu viitorul, de 
sentimentul că viaţa lui ajunsese la un moment deplin; 
perfect echilibrat, atunci când a venit la Bourani. 
Treceam acum prin experienţa pe care o descrisese. Un 
nou fel de acceptare de sine, a faptului că eram acest 
trup şi această minte cu toate virtuțile, cu toate viciile 
mele, înţelegeam că nu am altă alternativă. Ajunsesem 
să înţeleg faptul că exista un alt fel de forţă, diferită de 
vechea mea accepţiune a cuvântului bazată pe iluziile 
ambiţiei. Toate greşelile din viaţa mea, egoismele, 
aberaţiile, trădările, toate se potriveau, erau sursă de 
construcţie, nu de haos, pentru că, sigur, nu aveau altă 
alternativă. Nu eram într-un moment al marilor hotărâri 
morale sau de alt fel. Acceptându-mă ca atare, renunţam 
la cel care ar fi fost să devin. Pasul făcut mă ducea 
înainte, şi în sus. 

Conchis terminase de cântat şi se uita la mine. 

— Cuvintele sunt inexpresive în faţa acestei muzici. 

— Datorită lui Bach. 

— Şi a dumneavoastră. 

A făcut o uşoară grimasă, dar i-a făcut plăcere, deşi a 
încercat să o ascundă grăbindu-mă să mergem să udăm 
grădina de legume. 

O oră mai târziu, mă aflam din nou în dormitorul 
meu. Lângă pat aveam alte cărţi. O carte subţire în 


franceză, un fascicul legat, tipărit de un editor anonim, 
Paris, 1932; era intitulat: De la communication 
intermondiale. Am ghicit autorul imediat. Mai era un 
volum: Natura în Scandinavia. Semăna cu Frumusețile 
naturii de săptămână trecută, natura era feminitate - 
femei de tip nordic culcate, în picioare, alergând, în 
mijlocul pădurilor de brad şi printre fiorduri. Nu-mi plăcea 
coloratura lesbiană din această carte; poate fiindcă 
începusem să resping acea faţetă a poliedrului care era 
caracterul lui Conchis ce-l făcea să se simtă atras de 
obiecte şi literatură bizară. Nu eram un puritan - aşa-mi 
spuneam eu. Eram prea tânăr să ştiu că în momentul în 
care spuneam asta mă dădeam de gol. Nu ştiam că o 
persoană care nu are inhibiţii sexuale automat acceptă 
orice. Eram englez; ergo, puritan. Am răsfoit volumul de 
două ori, imaginile distonau cu muzica lui Bach, încă 
stăruitoare în urechile mele. Şi mai era o carte în limba 
franceză, o serie mică a unei ediţii elegante: Le Masque 
Français au Dixhuitieme Siècle. |n carte, fusese pus un 
semn alb. Aducându-mi aminte de antologia de pe plajă 
în care găsisem un pasaj marcat, am deschis cartea şi 
am găsit următorul pasaj: 


„Vizitatorilor care pătrundeau dincolo de zidurile 
înalte de la Saint-Martin li se oferea priveliştea 
încântătoare a păstorilor şi păstoriţelor care, pe iarba 
verde şi printre boschete, dansau şi cântau înconjurați de 
turmele albe. Nu erau întotdeauna în costumele vremii 
lor. Uneori erau îmbrăcaţi în stil roman sau grecesc, dând 
viaţă odelor lui Teocrit şi bucolicelor lui Vergiliu. Se 
spunea că uneori se interpretau scene cu nimfe 
încântătoare alergând sub clar de lună, urmărite de 
siluete stranii, jumătate bărbaţi, jumătate ţapi...” 


În sfârşit, lucrurile se luminau. Tot ce se întâmpla la 
Bourani avea caracterul unei mascarade pusă pe o scenă 
personală. Pasajul îmi atrăgea atenţia ca, din politeţe şi 


pentru a mă bucura de spectacol, să nu-mi bag nasul în 
culise. Mi s-a făcut ruşine de întrebările pe care le 
pusesem la Agia-Varvara. 

M-am spălat şi, conformându-mă obiceiurilor lui Con- 
chis, m-am schimbat într-o cămaşă albă şi un costum de 
vară. 

Când am ieşit din cameră ca să cobor, uşa de la dor- 
mitorul lui era deschisă. M-a chemat înăuntru. 

— În seara asta bem paharul de uzo aici. 

Stătea la birou citind o scrisoare pe care o scrisese. 
Am aşteptat în spatele lui, uitându-mă din nou la 
tablourile lui Bonnard în timp ce el completa plicul. 

Uşa de la camera mică era deschisă. Văzând costume 
şi un dulap pentru lenjerie, mi-am dat seama că era 
numai pentru păstrat haine. De lângă uşile deschise, 
fotografia lui Lily mă privea de pe masă. 

Am ieşit pe terasă. Am găsit două mese, una cu uzo 
şi pahare, cealaltă având pe ea cina. Conchis a observat 
că am văzul că sunt trei scaune. 

— După-masă avem o vizită. 

— Din sat? 

Zâmbeam amândoi când a făcut un semn că nu. Era 
o seară extraordinară, grecească, un cer nesfârşit şi o 
lună nesfârşită pierzându-se în lumina de apus. Munţii 
aveau culoarea roşie cenuşie a pisicilor persane, cerul 
era ca un imens diamant gălbui. Cândva mai văzusem un 
astfel de cer, când toţi cei care stăteau în faţa cârciumii 
şi-au îndreptat privirile către apus, ca la cinematograf. 
Filmul era cerul grecesc. 

— Am citit pasajul unde aţi pus semn în Le Masque 
Francais. 

— Este numai o metaforă, dar s-ar putea să-ţi fie de 
folos. 

Mi-a dat un uzo şi am ridicat paharele. 


Cafeaua a fost adusă şi turnată, iar lampa a fost 
mutată pe masa din spatele meu, în aşa fel încât lumina 
faţa lui Conchis. 

Aşteptam amândoi. 

— Sper să nu scap celelalte aventuri. 

A ridicat capul în modul în care grecii spun nu. Era 
puţin încordat şi se uita în spatele meu către uşa 
dormitorului; eu amintindu-mi de prima zi. M-am întors, 
dar nu era nimeni. 

El vorbi. 

— Ştii cine vine? 

— Nu am ştiut dacă săptămână trecută trebuia să 
intru sau nu. 

— Trebuie să faci exact ce hotărăşti. 

— Fără a pune întrebări. 

— Fără a pune întrebări. Zâmbea vag. Ai citit 
cărticica mea? 

— Nu încă. 

— Citeşte-o cu atenţie. 

— Sigur că da. De-abia aştept. 

— Atunci mâine seară putem face un experiment. 

— De a comunica cu alte planete? 

Nu am încercat să-mi maschez neîncrederea din glas. 

— Da. Acolo sus - cerul se afla prea plin de stele. Sau 
acolo. Privirea se îndreptă înspre linia neagră a munţilor 
din apus. 

Am riscat o glumă. 

— Acolo sus se vorbeşte greceşte sau englezeşte? 

Cam cincisprezece secunde nu a zâmbit, nu a 
răspuns. 

— Vorbesc prin emoţii. 

— Nu este o limbă foarte precisă. 

— Dimpotrivă. Cea mai precisă, dacă poţi să o înveţi. 

Mă privi. 

— Precizia despre care vorbeşti tu este importantă în 
ştiinţă. Nu este importantă în... 

Nu am aflat niciodată în ce este importantă. 


Am auzit paşii, aceiaşi paşi uşori pe aleea de pietriş 
de sub terasă venind ca dinspre mare. Conchis mi-aruncă 
o privire grăbită. 

— Să nu pui întrebări. Este foarte important. 

Am zâmbit. 

— Cum spuneţi. 

— Comportă-te cu ea ca şi cu un amnezic. 

— Nu am mai avut de-a face cu amnezici. 

— Trăieşte în prezent. Nu-şi aminteşte trecutul. Nu 
are trecut. Dacă o întrebi despre trecut, o tulburi. Este 
foarte sensibilă. S-ar putea să refuze să te mai vadă. 

Îmi venea să-i spun, îmi place masca pe care ai creat- 
o, nu vreau s-o distrug. Totuşi i-am spus: 

— Dacă nu înţeleg de ce, încep să înţeleg cum. 

Dădu din cap în semn că era invers. 

— Începi să înţelegi de ce, nu cum. 

Privirea i s-a oprit asupra mea ca să imprime sensul 
cuvintelor în mintea mea, apoi se mută într-o parte, spre 
uşă. 

M-am răsucit. 

Lampa fusese aşezată în spatele meu ca să-i 
lumineze intrarea, o intrare care mi-a tăiat respiraţia. 

Era îmbrăcată într-o toaletă de seară, probabil de la 
1915: o capă de seară din mătase indigo deasupra unei 
rochii din moar ivoar croită conic până la glezne, care o 
obliga să umble elegant. Pasul nesigur era ca o ezitare, 
ca un zbor înspre noi doi. Părul era pieptănat în sus, în 
stil empire. Zâmbea şi se uita spre Conchis. Mie însă, 
când m-am ridicat, mi-a arătat un interes reţinut. 
Conchis era şi el în picioare. Eleganţa ei era atât de 
impresionantă, echilibrată, sigură ea - chiar şi impresia 
de agitaţie părea profesională - parcă ar fi ieşit cu o clipă 
mai devreme dintr-o cabină de la Dior. Primul meu gând 
a fost: Este manechin. Al doilea a fost: Dat dracului 
bătrânul. 

Bătrânul spuse după ce i-a sărutat mâna: 


— Lily, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Nicholas 
Urfe. Domnişoara Montgomery. 

Mi-a întins mâna. l-am luat-o într-a mea. O mână 
indiferentă, nicio strângere. Atinsesem o fantomă. 
Privirile ni s-au întâlnit, ochii ei nu au exprimat nimic. Eu 
am spus: “îmi pare bine”. Ea a înclinat uşor capul, s-a 
apropiat de Conchis care i-a luat pelerina şi a aşezat-o pe 
speteaza scaunului lui. 

Avea braţele şi umerii goi, o brățară grea din aur şi 
fildeş, un colier extrem de lung din safire sau, cred eu, 
ştrasuri. Îi dădeam douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de 
ani. Detaşarea ei, nici rece, nici indiferentă, era o 
distanţare lucidă, tipică pentru o femeie cu zece ani mai 
în vârstă. Era ca senzaţia de răcoare într-o zi fierbinte de 
vară. 

S-a aranjat în scaun, a încrucişat mâinile, apoi mi-a 
zâmbit vag. 

— Este cald în scara această. 

Vocea era absolut englezească. Nu ştiu de ce mă 
aşteptam la un accent străin, dar pe al ei l-am 
determinat imediat. Era limba mea, produs al şcolii cu 
internat, al universităţii, accentul despre care sociologii 
spuneau că aparţine celor o sută de mii din clasa 
dominantă. 

Am răspuns: 

— Da, sigur, nu-i aşa? 

— Domnul Urfe este tânărul profesor despre care ți- 
am vorbit. 

Tonul lui era respectuos. 

— Da. Ne-am văzut săptămână trecută. Adică ne-am 
zărit, îmi zâmbi uşor, fără complicitate, apoi lăsă privirea 
în jos. 

Constatam ce lucru bun îmi pregătise Conchis. Un 
lucru bun cu care mă tachina, căci faţa, în special 
expresia gurii dezvăluiau inteligenţa fetei. Avea şi un fel 
de a mă privi puţin oblic, ca şi cum ca ar fi ştiut ceva în 
plus - nu legat de rolul pe care-l juca, dar ceva despre 


viaţă în general -, ca şi cum şi ea ar fi luat lecţii de la 
capul de piatră. Mă aşteptasem, deoarece imaginea pe 
care o întâlnisem cu o săptămână în urmă fusese mai 
domestică, mai puţin ambiguă, mai puţin sigură pe sine. 

Lily desfăcu un evantai albastru micuţ pe care-l 
ţinuse în mână până atunci şi îşi făcu vânt cu el. Avea o 
piele foarte albă. Se vedea că nu făcea plajă. A urmat o 
pauză neplăcută, căci niciunul nu găseam ce să spunem. 
Incepu ea prima, ca o gazdă care are datoria să 
încurajeze un musafir timid. 

— Trebuie să fie foarte interesant să predai. 

— Nu pentru mine. Mie mi se pare anost. 

— Toate lucrurile nobile şi cinstite sunt anoste. 
Cineva trebuie să le facă. 

— Acum nu mai sunt supărat, pentru că datorită 
şcolii am ajuns aici. Ea aruncă o privire spre Conchis care 
se plecă uşor. Juca acum rolul lui Talleyrand: bătrâna 
vulpe amabilă. 

— Maurice mi-a spus că nu sunteţi mulţumit cu ceea 
ce faceţi. Pronunţase Maurice în maniera franceză. 

— Nu ştiu dacă cunoaşteţi şcoala, dar... M-am oprit 
ca să-i dau şansa să răspundă. Ea a făcut cu capul un 
semn că nu şi a zâmbit. Părerea mea este că îi obligă pe 
băieţi să muncească prea mult, şi eu nu am ce face. Este 
destul de greu. 

— Nu puteţi să reclamaţii? Mă privea serios. O privire 
frumoasă şi convingătoare. Am început să cred că este 
actriţă, nu manechin. 

— Ştiţi... 

Şi am continuat cam aşa. Trebuie să fi trecut cinci- 
sprezece minute de când făceam conversaţie de salon. 
Ea întreba. Eu răspundeam. Conchis vorbea puţin, 
lăsându-ne pe noi. M-am surprins căutându-mi expresiile, 
ca şi cum şi eu încercam să intru în rolul unui personaj 
de salon de acum patruzeci de ani. In fond, era o 
mascaradă şi doream sau începusem să doresc să-mi joc 
rolul. Atitudinea ei era puţin prea condescendentă faţă 


de mine. Am interpretat-o ca pe dorinţa ei de a mă trece 
în rol secundar, sau poate dorea să mă pună la 
încercare, să vadă dacă îi conveneam ca partener. Mi s-a 
părut că surprind în ochii lui Conchis o lucire de 
amuzament sardonic. Ea era prea frumoasă şi când 
stătea şi când se mişca sau mima, ca să-i pese. Eu, care 
mă consideram specialist în materie de fete frumoase, 
ştiam că în faţa mea se află un etalon. 

După o pauză, Conchis vorbi. 

— Să povestesc ce s-a întâmplat după ce am plecat 
din Anglia? 

— Nu, dacă domnişoara Montgomery nu are chef. 

— Ba nu! Imi place să-l ascult pe Maurice. 

El se uita la mine, ignorând-o pe ea. 

— Lily face numai ce vreau eu. 

M-am uitat la ea. 

— Sunteţi un om norocos. 

El mă privea insistent. Umbrele îi adânceau ridurile 
din josul nasului. 

— Ea nu este adevărata Lily. 

Aşa cum scontase, revenirea la realitate mi-a 
dărâmat castelul de nisip. 

— Da, bineînţeles. Am ridicat din umeri şi am zâmbit. 
Ea se uita spre evantai. 

— Şi nici nu joacă rolul adevăratei Lily. 

— Domnule Conchis, nu ştiu ce vreţi să-mi spuneţi. 

— Să nu tragi concluzii pripite. Îmi zâmbi generos, 
cum nu avea obiceiul. Şi acuma, unde am rămas? Dar 
mai întâi trebuie să vă anunţ că nu voi spune o poveste. 
Voi prezenta un personaj. 

Mă uitam la Lily. Părea puţin intrigată. Mă gândeam 
că s-ar putea să fie realmente o amnezică. Frumoasă 
cum era, el a pus mâna pe ea literal şi metaforic. Lily mi- 
a aruncat o privire neprefăcută, fără legătură cu rolul, o 
privire fugară, întrebătoare, care trecu apoi către 
Conchis şi iar la mine. Am avut impresia că suntem doi 
actori care se îndoiesc de regizor având motive comune. 


28 


BUENOS AIRES. AM LOCUIT ACOLO APROAPE patru 
ani, până în primăvara anului 1919. M-am certat cu 
unchiul Anastasios, am dat lecţii de engleză, lecţii de 
pian. Mă simţeam exilat din Europa. Tata nu mi-a mai 
vorbit şi nu mi-a mai scris niciodată. După un timp, am 
primit veşti de la mama. 

M-am uitat la Lily, dar acum, intrată din nou în rol, îl 
privea pe Conchis cu interes în ochi. 

Era superbă la lumina lămpii. 

— Un singur lucru bun mi s-a întâmplat în Argentina. 
Un prieten m-a luat cu el într-o excursie prin regiunea 
Anzilor. Am venit în contact cu condiţiile de exploatare în 
care trăiau peonii şi gauchos. Am simţit acolo dorinţa de 
a mă sacrifica pentru dezmoşteniţii sorții. După cele 
văzute m-am hotărât să devin medic. Calea pe care o 
alesesem s-a dovedit complicată. Nu m-au acceptat la 
Facultatea de Medicină din Buenos Aires şi un an de zile 
a trebuit să mă pregătesc zi şi noapte la ştiinţele naturii 
pentru a fi admis. 

Războiul s-a terminat. Tata a murit curând după 
aceasta. Deşi nu m-a iertat niciodată nici pe mine, nici pe 
mama, pentru că m-a ajutat, s-a comportat ca un tată şi 
nici în cercul lui, nici în afară nu s-a aflat nimic. Din câte 
ştiu eu, autorităţile nu au aflat de cazul meu. Mama a 
moştenit o avere destul de mare, aşa că m-am întors în 
Europa şi ne-am instalat amândoi la Paris. Locuiam într- 
un apartament relativ mare, în faţa Pantheonului, şi eu 
am început să studiez serios medicina. Am format un 
grup dintre studenţii de la medicină şi ne-am dat numele 
de Societatea Raţiunii. Visam ca toţi medicii din lume să 
formeze o elită etică şi ştiinţifică. Noi trebuia să avem 
reprezentanţi în toate ţările şi toate guvernele, să fim 


supermanii morali care să se ocupe de eradicarea 
demagogiei, a politicienilor profitori, a reacţiunii şi a 
şovinismului. Am publicat un manifest. Am ţinut o 
şedinţă publică într-un cinematograf la Neuilly. Un grup 
de extremişti au aflat, ne-au calificat drept „fascişti” şi 
au distrus cinematograful. Am încercat să ne întrunim în 
altă parte. Acolo a venit un grup de extremişti catolici. 
Nu semănau la chip cu primii, dar s-au comportat la fel, 
ei spunându-ne că suntem „comunişti”. Măreţul nostru 
plan utopic s-a ales cu două încăierări şi datorii pentru 
pagube. Eu eram secretarul Societăţii Raţiunii. Nu vă 
închipuiţi câtă rațiune au avut membrii societăţii când a 
fost vorba să contribuie la plata datoriilor! Ne meritam 
soarta. Oricine poate concepe un plan pentru o lume mai 
raţională. In zece minute, în cinci minute. Să le ceri însă 
oamenilor să trăiască raţional ar fi ca şi cum le-ai cere să 
trăiască cu calmante. Se întoarse către mine. 

— Nicholas, vrei să-ţi dau să citeşti manifestul? 

— Mă interesează. 

— Mă duc să-l aduc. Aduc şi coniacul. 

Atât de repede am rămas singur cu ea. Dar înainte de 
a-i demonstra că nu văd motivul pentru care trebuia să 
continue jocul de-a „hai să ne prefacem că aşa este” şi 
atunci când Conchis lipsea, Lily se ridică în picioare. 

— Hai să facem câţiva paşi. 

Mă aflam lângă ea. Era cu câţiva centimetri mai 
scundă decât mine şi avea un mers lent, grațios, 
controlat. 

Se uita spre mare, evitându-mi privirea ca şi cum ar fi 
fost timidă. 

Eram atent la zgomotele din jur. 

Conchis nu se auzea. 

— Eşti de mult aici? 

— Nicăieri nu am stat mult. 

Mi-a aruncat o privire scurtă, încălzită de un zâmbet 
abia schiţat. Ne aflam pe cealaltă latură a terasei, în 
umbra zidului de la dormitor. 


— Excelent retur, domnişoară Montgomery. 

— Joci dumneata, joc şi eu. 

— Trebuie? 

— Maurice trebuie să vă fi rugat să nu-mi puneţi 
întrebări. 

— Ei, asta-i bună! Când este el de faţă, O.K. Dar ce 
vrei, suntem amândoi englezi, nu? 

— Adică indiscreţi? 

— Pentru ca să ne cunoaştem. 

— Poate nu ne interesează în egală măsură... să ne 
cunoaştem. Lily se uita în noapte. Mă simţeam ofensat. 

— Câtă candoare! Care este jocul? Vreau şi eu să 
ştiu. 

— Vă rog! Vocea ei era puţin tăioasă. Nu suport. 

Ştiam de ce m-a tras la întuneric, ca să nu-i văd faţa. 

— Ce anume nu suportaţi? 

— Domnule Urfe! Se întoarse către mine, punându- 
mă la punct cu o voce calmă dar categorică. 

S-a îndepărtat de mine ducându-se la balustrada de 
la capătul terasei de unde se puteau vedea culmile 
dinspre nord. Dinspre mare, o briză de aer blând se 
strecură printre noi. 

— Vreţi să-mi aduceţi şalul, vă rog? 

— Poftim? 

— Haina. 

Am ezitat şi m-am dus să-i aduc haina indigo. 
Conchis nu ieşise. M-am întors şi i-am pus-o pe umeri. Pe 
neaşteptate, întinse mâna şi o prinse pe a mea ca şi cum 
ar fi vrut să-mi dea curaj şi, poate, ca să o identific cu 
prima Lily, aceea care fusese drăguță cu mine. A rămas 
aşa, nemişcată, cu ochii la copacii de dincolo de luminiş. 

— De ce ai făcut asta? 

— Nu am vrut să fiu rea. 

Imitându-i tonul convenţional, am întrebat-o: 

— Aş putea eventual să vă întreb... unde locuiţi? 

Se întoarse, se aplecă peste balustradă şi se hotări: 

— Acolo! A întins evantaiul în direcţia respectivă. 


— Acolo este marea. Sau arătaţi în văzduh? 

— Vă asigur. Acolo locuiesc. 

Îmi veni o idee. 

— Pe un iaht? 

— Pe pământ. 

— Ce curios! Nu v-am văzut niciodată casa. 

— Probabil că nu ştiţi să vedeţi. 

Am observat zâmbetul din colţul buzelor. Ne aflam 
foarte aproape unul de celălalt, parfumul ei ne 
împresura. 

— Am impresia că cineva râde de mine. 

— Poate singur râzi de dumneata. 

— Nu-mi place să se râdă de mine! 

A înclinat capul amuzată. Avea un gât frumos de 
Nefertiti. În fotografia din camera lui Conchis avea bărbia 
teşită, în realitate nu era. 

— Atunci o să mai râd. 

Am tăcut amândoi. Conchis lipsea prea mult pentru 
pretextul cu care plecase. Ea îmi căuta ezitantă privirea, 
dar nu i-am spus nimic şi a îndreptat ochii în altă direcţie. 
Blând ca în faţa unui animal sălbatic, am întins mâna şi i- 
am întors capul spre mine. M-a lăsat să-i ating obrajii reci 
cu degetele, dar ceva în privirea ei categorică o făcea 
inaccesibilă şi mi-am retras mâna. Ne uitam unul la altul 
şi am înţeles avertismentul care-mi declara: Cu blândeţe 
s-ar putea să mă las cucerită. Cu forţa, niciodată! 

Se întoarse cu faţa spre mare. 

— Vă place Maurice? 

— Astăzi îl întâlnesc pentru a treia oară. Ea aştepta 
să continui. Îi sunt recunoscător că m-a chemat aici. În 
special... 

M-a întrerupt înainte de a face declaraţia. 

— Noi îl iubim. 

— Care noi? 

— Ceilalţi „vizitatori” şi eu. Am sesizat ghilimelele. 

— Vizitatori parcă nu ar fi termenul exact. 

— Lui Maurice nu-i place termenul „fantome”. 


Am zâmbit. 

— Sau actriţe. 

Se vedea din expresia ei că nu era dispusă să dea 
înapoi, să renunţe la rol. 

— Toţi suntem actori şi actriţe, domnule Urfe. Chiar şi 
dumneata. 

— Sigur. Pe scena acestei lumi. 

Lily zâmbi şi privi în jos. 

— Răbdare! 

— Nu cred că aş putea avea răbdare mai multă cu 
altcineva. Şi nici să fiu mai credul. 

Privea marea în depărtare. Vocea ei era mai şoptită, 
mai sinceră, mai în afara rolului. 

— Nu pentru mine, pentru Maurice. 

— Şi pentru Maurice. 

— O să înţelegeţi. 

— Este o promisiune? 

— O prezicere. 

Se auzi un zgomot dinspre masă. 

Lily se uită în spate şi din nou în ochii mei. Avea 
expresia de atunci, din uşa camerei de muzică, amuzată, 
conspiratoare, care acum mă implora: 

— Te rog, prefă-te! 

— O.K. Dar numai când este el de faţă. 

M-a luat de braţ şi ne-am dus la el. Conchis făcu un 
gest întrebător cu capul spre noi doi. 

— Domnul Urfe înţelege. 

— Sunt fericit. 

— Totul va fi foarte bine. 

Lily îmi zâmbi, se aşeză şi stătu gânditoare cu bărbia 
rezemată de mână. Conchis îi turnă un păhărel cu cremă 
de mentă pe care ca îl sorbi. Mie îmi arătă un plic aşezat 
în dreptul locului meu. 

— Manifestul. Abia l-am găsit. Citeşte-l mai târziu. 
Către sfârşit, o să găseşti o critică de mare forţă. 


29 


CONTINUAM SA IUBESC MUZICA, ORICUM continuam 
să cânt. Clavecinul mare Pleyel pe care-l am aici îl aveam 
şi în apartamentul nostru din Paris. Într-o zi călduroasă 
de primăvară, era în 1920, cântam întâmplător cu 
ferestrele deschise, când cineva sună la uşă. Slujnica 
veni să-mi spună că a venit un domn care doreşte să-mi 
vorbească. Domnul era chiar în spatele ei şi o corectă că 
nu dorea să vorbească, dorea să mă asculte. Era un om 
cu o înfăţişare atât de extraordinară încât nu am 
remarcat stilul neobişnuit de a pătrunde în casă. Un 
domn în jur de şaizeci de ani, foarte înalt, îmbrăcat 
impecabil, cu o floare de gardenie la butonieră. 

M-am uitat aspru la Conchis. Era întors cu faţa către 
mare, poziţia lui preferată când povestea. Lily, repede a 
ridicat discret un deget în dreptul buzelor. 

— Şi la prima vedere era extrem de morocănos. 
Demnitatea de arhiduce era dublată de un aer sinistru. 
Actorul Jouvet minus sarcasmul. Mai târziu am descoperit 
că nu era atât de nenorocit pe cât părea. Fără prea multe 
cuvinte, s-a aşezat într-un fotoliu şi m-a ascultat cântând. 
Când am terminat, şi-a luat pălăria şi bastonul cu capăt 
de chihlimbar, şi aproape fără cuvinte... 

Am zâmbit, Lily a observat dar s-a uitat în jos, ca să 
nu zâmbească şi ea - încercând să mă potolească. 

— ... mi-a oferit cartea de vizită, invitându-mă peste 
o săptămână. Din cartea de vizită am aflat că se numea 
Alphonse de Deukans. Era conte. După cum se cuvenea, 
am dat curs invitaţiei. Locuia într-un apartament spaţios, 
mobilat cu o eleganţă austeră. Un servitor m-a condus 
într-un salon. De Deukans s-a ridicat să mă salute. Cu 
economie de cuvinte, m-a invitat într-o altă cameră. 
Avea acolo vreo şase clavecine vechi, minunate, piese de 
muzeu ca instrumente şi ca obiecte de artă. M-a invitat 


să le încerc, după aceea a cântat şi el, mai puţin bine 
decât cântam eu atunci, dar, oricum, destul de bine. 
După aceea, mi-a oferit o gustare. Serioşi amândoi, 
stăteam pe scaune Boulard şi înghiţeam marennes şi 
beam vin de Moselle care, spunea, îl avea din propria lui 
vie. 

Aşa a început cea mai grozavă prietenie din viaţa 
mea. Deşi ne vedeam destul de des, luni de zile nu am 
aflat prea multe detalii despre viaţa lui. Nu povestea 
nimic despre sine sau despre trecutul lui. Descuraja orice 
tentativă de întrebare în această direcţie. Am aflat numai 
că familia lui venea din Belgia, că era extraordinar de 
bogat şi că deliberat nu avea mulţi prieteni. Nu avea 
rude. Fără un motiv special, era misogin. Toţi servitorii 
erau bărbaţi şi despre femei vorbea cu dispreţ. 

Viaţa şi-o petrecea nu la Paris, ci în imensul castel pe 
care-l avea în estul Franţei. Fusese construit la sfârşitul 
secolului şaptesprezece de un subintendent cu mijloace 
frauduloase. Se afla în mijlocul unui parc mai întins decât 
această insulă. Turnurile albastre de ardezie şi pereţii 
albi se vedeau de la mare distanţă. Mi-amintesc cât de 
intimidat am fost în cursul primei mele vizite acolo, 
câteva luni după ce îl cunoscusem. Era o zi de octombrie, 
câmpurile de grâu din Champagne, secerate de mult, 
erau învăluite într-o ceaţă albăstruie, în fum de 
octombrie. Am ajuns la Givray-le-Duc în maşina pe care 
mi-o trimisese la gară. Am fost condus pe o scară 
impozantă până în cameră, sau, mai bine-zis, într-un 
apartament şi apoi invitat să cobor în grădină, ca să-l 
întâlnesc pe domnul de Deukans. Servitorii îi semănau: 
tăcuţi, gravi. În jurul lui, nimeni nu râdea, nimeni nu se 
grăbea. Fără zgomot, fără exuberanţă. Totul era numai 
calm şi ordine. 

M-am lăsat condus de un servitor printr-un parc 
imens în stil franțuzesc în spatele castelului. Am trecut 
pe alei de curând greblate, pe lângă tufe tunse în diverse 


forme, pe lângă statui, apoi printr-un arboretum până la 
un lac nu prea mare. 

De pe mal, am văzut undeva, la câteva sute de metri 
în faţă, dincolo de ochiul nemişcat de apă şi printre 
frunzele de octombrie, o casă orientală unde se lua 
ceaiul. Servitorul a făcut o plecăciune şi m-a lăsat să 
merg singur mai departe. Cărarea ducea pe lângă lac şi 
peste o apă curgătoare. Nu bătea vântul. Ceaţă, linişte, o 
frumuseţe calmă dar melancolică. 

Pavilionul fiind înconjurat de iarbă, Deukans nu m-a 
auzit venind. Stătea pe o rogojină şi contempla lacul. O 
insulă micuță numai cu sălcii. Gâşte decorative pluteau 
pe apă ca într-o pictură pe mătase. Infăţişarea lui era 
europeană, îmbrăcămintea era japoneză. Nu pot uita 
acel moment. Cum să spun mai bine, era o mise en 
paysage. 

Întreg parcul era conceput în aşa fel încât să-i ofere 
astfel de cadre. Exista un mic templu clasic, o rotondă. O 
grădină englezească, o grădină maură. Eu îl voi vedea 
întotdeauna stând pe tatami, într-un kimono larg, gri- 
albăstrui ca ceața. Era artificial, fără îndoială. Orice 
manifestare de excentricitate este artificială într-o lume 
dominată de lupta acerbă pentru supraviețuire 
economică. 

În cursul acelei vizite, eul meu, care se declarase 
socialist, era într-o permanentă stare de revoltă, eul meu 
senzual însă trăia momente de euforie. Givray-le-Due era 
pur şi simplu un imens muzeu. Nesfârşite galerii cu 
picturi, cu porţelanuri, cu obiecte de artă de toate 
felurile. O bibliotecă celebră, o colecţie unică de 
instrumente vechi cu claviatură, clavicorduri, spinete, 
virginale, lăute, chitare. Nu ştiai niciodată ce puteai să 
mai descoperi. O cameră cu bronzuri din Renaştere, o 
vitrină de Breguets, un zid cu faianţă extraordinară de 
Rouen şi Nevers, o sală de arme, un dulap cu medalii 
greceşti şi romane. Aş putea să le înşir o noapte 
întreagă. El îşi dedicase o viaţă ca să adune aceste 


colecţii. Numai piesele Boulle şi Riesener puteau mobila 
şase castele mai mici. Cred că numai colecţia Hertford ar 
mai fi putut rivaliza atunci cu ceea ce avea el. Când 
colecţia Hertford s-a dispersat, de Deukans a cumpărat 
piesele cele mai bune din moştenirea Sackville. Seligman 
i-a dat prioritate să cumpere. El colecţiona de dragul de a 
colecţiona. Arta încă nu devenise valoare de schimb. 

În cursul unei vizite ulterioare, m-a dus într-o galerie 
pe care o ţinea încuiată. Aici avea tot felul de păpuşi 
mecanice, unele în mărime naturală, care parcă păşiseră 
sau se iviseră din povestirile lui Hoffmann. Un dirijor de 
orchestră invizibilă, doi soldaţi bătându-se în duel, o 
primadonă din gură căreia se auzea aria din La Serva 
Padrona. O fată făcea o reverență unui bărbat. El se 
apleca înaintea ei şi amândoi dansau un menuet 
fantomatic. Păpuşa principală era Mirabelle, /a Maîtresse 
Machine. Era o femeie goală, cu pielea ca de mătase, 
care se lăsa pe spate în patul ei cu baldachin, îşi trăgea 
genunchii în sus şi îi desfăcea odată cu braţele. Când 
stăpânul ei se aşeza deasupra, braţele se strângeau şi-l 
ţineau. Dar de Deukans o îndrăgea în special pentru că 
avea un dispozitiv datorită căruia nu putea pune coarne 
stăpânului. Avea o manetă micuță aşezată în spatele 
capului care trebuia manevrată, pentru că altfel, la o 
anumită apăsare, păpuşa răspundea cu o strângere ca 
de cleşte a braţelor, după care un stilet cu arc puternic 
sărea drept în sus în pântecul vinovatului. 

Acest obiect respingător fusese construit în Italia la 
începutul secolului nouăsprezece pentru sultanul Turciei. 
Când de Deukans mi-a demonstrat cum funcţiona 
fidelitatea lui Mirabelle, s-a întors către mine şi mi-a 
spus: “C'est ce qui en elle est le plus vraisemblable”. 
Asta o face umană. 

M-am uitat cu îndrăzneală la Lily. Ea îşi admira 
mâinile. 

— O ţinea pe Mirabelle încuiată. În capela lui 
particulară, păstra un obiect, după părerea mea, şi mai 


obscen, introdus într-un relicvar de ev mediu timpuriu. 
Arăta ca un castravete de mare stafidit. De Deukans Îl 
numea fără nicio notă de umor „Sfântul Membru”. Ştia, 
bineînţeles, că niciun element cartilaginos nu putea fi 
păstrat. In Europa sunt cel puţin şaisprezece asemenea 
obiecte. Majoritatea luate de la mumii şi la fel de 
infirmate. Pentru de Deukans era un obiect de colecţie, şi 
ideea de blasfemie umană sau religioasă pe care acesta 
o conţinea nu semnifica nimic pentru el. Toţi colecţionarii 
gândesc la fel. instinctul moral dispare. In cele din urmă 
obiectul posedă posesorul. 

Nu discutam niciodată religie sau politică. Mergea la 
slujbă numai pentru că el considera respectarea 
ritualului ca pe o formă de cultivare a frumosului. In 
anumite privinţe era naiv, poate datorită bogăției care l-a 
înconjurat întotdeauna. Nu înţelegea negarea de sine 
decât cuprinzând-o într-un sistem estetic. Ne uitam într-o 
zi la un şir de ţărani care lucrau un câmp de gulii. Tabloul 
lui Millet în replică naturală. Singurul lui comentariu a 
fost: „Ce bine că ei sunt ei şi noi suntem noi”. Cele mai 
dureroase contradicții sociale, care impresionează chiar 
şi pe cel mai insensibil arivist, pentru el nu contau. 
Aveau semnificație ca ornamente, ca dezacorduri 
interesante, plăcute ca exemple de polaritate în 
existenţă. 

II indispunea altruismul pe care-l denumea /e diable 
en puritain. De exemplu, eu de la optsprezece ani nu am 
mai vrut să mănânc carne de pasăre sălbatică de niciun 
fel. Mai bine mâncam carne de om decât rață sălbatică 
sau ortolan. Asta îl enerva pe de Deukans, ca o notă 
falsă într-un manuscris. Refuza să creadă că există un 
astfel de manuscris. Şi totuşi, iată că eu, o persoană în 
carne şi oase, refuzam să mănânc pateul de ciocârlie şi 
sitarul umplut. 

Viaţa lui nu se reducea la lucruri moarte. Avea un 
observator pe acoperişul castelului şi un laborator de 
biologie bine utilat. Nu ieşea în parc fără o cutie de 


eprubete de prins păianjeni. Trecuse un an de când l-am 
cunoscut, când am realizat că era mai mult decât o 
simplă excentricitate. Era, de fapt, unul din cei mai 
distinşi arachnologi amatori din generaţia lui. O specie de 
păianjen poartă numele lui: Theridion deukansii. S-a 
bucurat când a aflat că mă pricepeam puţin la 
ornitologie. M-a încurajat să mă specializez în ceea ce 
denumea în glumă: ornitosemantică - sensul sunetelor 
păsărilor. 

A fost cel mai anormal om din câţi am cunoscut. Şi 
cel mai politicos. Şi cel mai distant. Şi cel mai mare 
iresponsabil social. Aveam douăzeci şi cinci de ani, 
vârsta ta, Nicholas, asta-ţi poate spune mai mult decât 
orice cât eram de incapabil să-l judec. Cred că este 
vârsta cea mai dificilă şi enervantă. Înseamnă a fi şi a 
observa totodată. Eşti inteligent şi considerat om în toată 
firea. Unii te reduc la starea de adolescenţă, pentru că 
numai experienţa poate să înţeleagă şi să asimileze. În 
fond, de Deukans, prin ceea ce era, nu prin forţa 
argumentelor, m-a făcut să mă îndoiesc de propria mea 
filozofie. Dubiile mi le-a cristalizat mai târziu, o să-ţi 
povestesc în cinci cuvinte foarte simple. 

Vedeam cât de eronată era viaţa lui, dar mă încânta. 
Nu puteam să reacţionez raţional. Am uitat să-ţi spun că 
avea extraordinar de multe manuscrise de muzică 
nepublicată din secolul şaptesprezece şi optsprezece. Să 
stai în faţa unui superb clavecin în sala de instrumente - 
o galerie rococo în auriu şi verde, toată ziua în plin soare, 
ca într-o livadă liniştită - este o experiență 
nemaipomenită, o fericire care te face să te gândeşti la 
natura răului. De ce asemenea plăcere absolută face 
parte din ceea ce este rău? De ce îl consideram pe de 
Deukans ca făcând parte din rău? 

O să-mi răspunzi: „Pentru că existau copii care 
mureau de foame în vreme ce tu cântai în soare”. Ar 
trebui deci să nu mai avem palate, să nu mai avem 
gusturi rafinate, bucurii de tot felul, să nu mai dăm curs 


imaginaţiei. Lumea trebuie să aibă un scop ascendent 
către bucurii mai înalte, fericire mai multă pentru 
membrii societăţii. 

Aşa am început să înţeleg egoismul acestui individ 
singuratic. Am ajuns să înţeleg orbirea lui ca pe o poză şi 
totuşi poza lui era un soi de naivitate. Era un om azvârilit 
dintr-o lume perfectă într-una imperfectă. Având mania 
tragică dar mai puţin absurdă a lui Don Quijote, era 
hotărât să păstreze intactă perfecțiunea. Dar într-o zi... 

Conchis nu şi-a mai terminat fraza. Din întuneric, ca 
un fulger, ne-a luat prin surprindere un sunet de corn 
dinspre est. M-am gândit la cornul englez de vânătoare, 
suna mai gros, mai arhaic. Lily, cu ochii aţintiţi asupra lui 
Conchis, nu mai mişca evantaiul. El se uita departe peste 
mare, parcă sunetul l-ar fi înţepenit. Inchise ochii, dându- 
mi impresia că se roagă fără expresia de rugăciune pe 
obraz. 

Cornul sparse încă o dată încordarea nopţii. Trei note. 
Cea din mijloc era mai înaltă. Ecoul venea slab dinspre 
versantul abrupt al dealurilor din insulă, sunetul primitiv 
trezind locul şi noaptea din somnul evoluționist. 

Am întrebat-o pe Lily: 

— Ce este? 

Privindu-mă în ochi, aveam impresia că bănuieşte că 
ştiu ce este. 

— Apollo. 

— Apollo! 

Cornul a mai sunat o dată, înalt, aproape, atât de 
aproape de casă, încât nu l-aş mai fi văzut de balustradă 
nici dacă ar fi fost lumina zilei. Conchis, cu un aer absent, 
stătea pe scaun. Lily s-a ridicat şi a întins mâna spre 
mine. 

— Vino! 

Am mers după ea pe terasă unde mai stătusem, la 
capătul de răsărit. Ea, se uita în jos printre copaci, eu îi 
observam profilul. 

— Cred că cineva a încurcat metaforele. 


Abia şi-a reţinut zâmbetul, strângându-mă uşor de 
mână. 

— Fii cuminte. Priveşte! 

Aleea, luminişul, copacii. Nu vedeam nimic deosebit. 

— Aş prefera să mi se dea un program. 

— Vai ce prozaic sunteţi, domnule Urfe. 

— Nicholas. 

Nu a mai răspuns pentru că de undeva dintre căsuţa 
Mariei şi vilă s-a ivit o rază de lumină nu prea puternică, 
ca de lanternă. În lumina aceea, la vreo cincizeci de 
metri, se vedea o siluetă de bărbat ca o statuie de 
marmură. Am mai avut un şoc atunci când am observat 
că este complet gol. La distanţa asta puteam să-l văd în 
detaliu, era un Apollo bine făcut, bine construit, Pe cap 
strălucea aurie o coroană de frunze de laur. Imobil, cu 
faţa către noi, ţinea în mână, puţin depărtat de trup, 
cornul lung de vreun metru, curbat şi mărindu-se la un 
capăt. M-a mirat faptul că pielea era nenatural de albă, 
aproape fosforescentă în lumina slabă. Trupul era ca 
pictat. 

M-am uitat în spatele meu. Conchis, nemişcat ca 
înainte... Lily se uita la omul gol cu o intensitate curioasă, 
parcă îl mai văzuse la repetiţie şi acum voia să-l vadă în 
plin spectacol. Am renunţat să mai fiu ironic. M-a şocat 
existenţa unui alt tânăr în afară de mine la Bourani. Mi- 
am dat seama că asta mă supără cel mai mult. 

— Cine este? 

— Fratele meu. 

— Credeam că eşti copil unic. 

Apollo a pus cornul la gură ţinându-l într-o parte şi a 
suflat o notă diferită acum, mai susţinută, mai insistentă, 
chemând parcă ogarii rătăciţi. 

Lily îmi răspunse lent, neluându-şi ochii de la el: 

— În altă lume. 

Apoi, înainte de a-i da replica, făcu un semn spre 
stângă, dincolo de căsuţă. O formă imprecisă, uşor 
luminată s-a ivit din tunelul de întuneric, pe cărarea care 


lega păduricea de casă. Raza de lumină se deplasă într- 
acolo - era o fată, şi ea complet goală, cu excepţia 
sandalelor greceşti strânse cu şireturi până sus pe pulpe; 
sau poate nu era complet goală şi doar părul pubian îi 
fusese ras ori purta vreun cache-sex. Părul era legat în 
spate tot în stilul clasic, şi trupul, ca şi al lui Apollo, era 
anormal de albicios. Alerga prea repede ca să-i pot 
distinge trăsăturile feţei. Ştiindu-se urmărită, când a 
ajuns în dreptul nostru, a întors capul înapoi. Fugea către 
mare în spaţiul dintre Apollo şi noi doi. În spate a mai 
apărut o figură. Un bărbat s-a repezit dintre copaci pe 
cărare în jos. Avea aspectul unui satir, cu picioarele de 
tap şi capul acela cu barbă şi două corniţe. Torsul gol era 
şocant de negru. În timp ce se apropia, urmărind-o pe 
fată, am avut un nou şoc. Un falus uriaş se înălța dintre 
coapsele lui. Avea aproape optsprezece țoli, era mult 
prea mare ca să fie real, dar era efectiv obscen. Mi-am 
adus aminte de vasul din Ky/ix din camera de jos şi mi- 
am dat seama cât de departe mă aflam de casă. Cât de 
inocent şi nesigur eram în fond, chiar dacă nu voiam să 
se vadă. Intimidat, am aruncat o privire spre fata de 
lângă mine. Nu mi-a plăcut un uşor zâmbet de satisfacţie 
la vederea cruzimii, chiar dacă aceasta era numai 
mimată. Expresia din acest moment se potrivea prea 
puţin cu masca îndepărtatei lumi belle epoque din care 
provenea rochia pe care o purta. 

M-am uitat spre nimfă, la spatele ei alb, părul în 
dezordine, picioarele aproape epuizate de fugă! A 
dispărut în pădurea de pini în direcţia mării. Ca într-o 
lovitură de teatru, o rază de lumină mai puternică a 
ţâşnit sub terasă. Pe o mică ridicătură de pământ, pe 
marginea promontoriului abrupt, dinspre plajă, acolo 
unde fata dispăruse, apăruse un personaj şi mai 
impresionant decât celelalte: o femeie în tunică până la 
genunchi, din pânză galbenă ca şofranul brodată cu roşu 
de culoarea sângelui. In picioare avea coturni negri cu 
jambiere de argint, care-i dădeau un aspect de gladiator, 


în contrast cu umerii şi cu braţele goale. Pielea, ca şi a 
celorlalţi doi, era anormal de albă. Ochii erau fardaţi în 
negru intens şi părul prins spre spate era pieptănat tot în 
stil clasic. Înfăţişarea era sinistră. O tolbă de argint 
atârna de umăr, şi în mâna stângă ţinea un arc de argint. 
Statura cât şi expresia feţei mă-nfricoşau. A stat acolo 
aţinând calea  satirului, implacabilă, furioasă şi 
amenințătoare. A dus mâna liberă la spate şi cu viteza 
luptătorului a scos o săgeată din tolbă şi înainte de a o 
vedea cum o potriveşte în arc, lumina se îndreptă asupra 
figurii satirului. Acesta, cu o expresie îngrozită, braţele 
duse la spate, capul ferindu-se într-o parte şi cu toată 
goliciunea neagră în plină lumină, îşi compusese o poză 
dramatică lipsită de realism. Acum, în lumină, a apărut 
zeiţa cu arcul întins şi săgeata pornită. Am văzut-o 
zburând şi pierzându-se în întuneric. Apoi lumina se 
îndreptă din nou spre satir. Tinea încleştată săgeata, o 
săgeată înfiptă în inimă. A căzut încet în genunchi, s-a 
clătinat o clipă şi s-a prăbuşit pe o parte între pietre şi 
tufele de cimbrişor. Fasciculul de lumină puternică s-a 
îndreptat asupra lui ca să evidenţieze actul morţii, apoi s- 
a stins. Mai în spate, în raza mai slabă de lumină, Apollo, 
ca o umbră de marmură, impasibil, veghea; un arbitru 
divin, stăpânul arenei. Zeița se îndreptă spre el cu pas 
întins de vânătoare, cu arcul de argint în mână. Apoi, 
amândoi cu faţa spre noi, ridicară fiecare mâna liberă cu 
palma întinsă într-un salut de tablou final, grav, care 
semnifica plecarea celor nemuritori, o despărţire de o 
clipă încărcată de adevăr şi demnitate, l-am mai zărit în 
întuneric, ca două umbre palide, îndepărtându-se cu 
graba caracteristică actorilor, care în lumea noastră 
părăsesc scena alergând, când luminile se sting. 

Lily se mişcă parcă voind să-mi distragă atenţia de la 
amănunte mai puţin spectaculoase. 

— lartă-mă o clipă. 

Se apropie de Conchis, se aplecă spre el şoptindu-i 
ceva. Eu m-am mai uitat o dată spre răsărit. O umbră 


neagră se îndrepta spre copaci - era satirul. Se auzi şi un 
zgomot de scaun răsturnat pe pardoseală. Incă patru 
actori, doi electricieni, tot mecanismul de motoare al 
spectacolului, totul începuse să mi se pară mai ireal 
decât întâmplările supranaturale.  Încercam să-mi 
închipui legătura dintre bătrânul din drumul spre hotel, 
apariția anticipativă a fantomei cu înscenarea la care 
asistasem. Credeam că înțelesesem din povestirea lui 
Conchis sensul caracterului lui de Deukans. Vorbise 
despre el şi despre mine. Paralela era prea evidentă ca 
să mai însemne şi altceva. 

— Şi nu-i plăceau întrebările de niciun fel... nu eram 
capabil să-l judec... foarte puţini prieteni şi niciun fel de 
rude..., care era legătura cu ultimul episod? 

Era o încercare de a înscena pasajul din Le Masque 
Français. La acest nivel, mă făcea să râd, aşa cum mă 
amuza orice încercare de a face spiritism. Miroseam că 
de data asta Conchis mi-o cocea mai urât. Nuditatea 
bărbatului, nuditatea fetei... Aveam impresia că mai de- 
vreme sau mai târziu voi fi şi eu obligat să joc, că asta 
reprezenta o fază dintr-o aventură mai sumbră, pentru 
care mă pregăteam într-o societate, un loc, ştiu şi eu ce, 
unde Miranda era nimic şi Caliban domnea. Eram nejus- 
tificat de gelos pe toţi aceşti oameni care apăruseră din 
neant pătrunzând în ceea ce consideram cu teritoriul 
„meu”, conspirau împotriva mea, ştiau ceva în plus faţă 
de mine. Puteam să încerc să mă mulţumesc ca 
spectator, să las aceste incidente stranii să se deruleze 
în faţa mea, aşa cum stai la cinematograf şi laşi filmul să 
se desfăşoare. Dar în momentul în care m-am gândit la 
acest lucru, am ştiut că analogia este eronată. Nu se 
construiesc cinematografe pentru un singur privitor 
decât în cazul în care privitorul intră într-un sistem de 
intenţii. 

În fine, Lily termină de vorbit în şoaptă cu Conchis, se 
îndreptă şi veni înapoi. După cum îi luceau ochii se vedea 


că era curioasă să afle ce zic eu despre tot ce se 
petrecuse în faţa mea. 

Am zâmbit şi am dat din cap în sens că eram 
impresionat, dar nu şi păcălit.., am avut grijă să-i 
demonstrez că nici şocat nu eram. Ea zâmbi. 

— Eu trebuie să plec acum, domnule Urfe. 

— Transmite-le felicitări amicilor pentru spectacol. 

Se prefăcu surprinsă şi clipi des, parcă ar fi ştiut că 
este luată peste picior. 

— Doar nu ai crezut că este vorba numai de un 
spectacol. 

— Ei haide, gata, i-am spus. 

Nu mi-a răspuns. În ochi i-a apărut o urmă de 
zâmbet, îşi muşcă buzele uşor, şi apoi îşi prinse fusta din 
părţi pentru a schiţa o reverență. 

— Când te mai pot vedea? 

Deşi nu şi-a mişcat capul, aruncă o privire spre 
Conchis. Mi-a dat iar senzaţia că suntem complici. 

— Depinde când voi fi trezită din somnul fără de 
sfârşit. 

— Eu sper cât mai curând. 

Lily duse evantaiul la gură ca în prima scară cu peria, 
privind pe furiş înspre Conchis. Am urmărit-o cum 
dispare în casă şi apoi m-am dus înapoi la masă unde m- 
am aşezat în faţa lui. Îşi revenise din starea lui de transă. 
Ochii erau mai intenşi ca fosforul negru, aproape ca ai 
unui vampir; sau, mai mult, ai unui om de ştiinţă care 
verifică rezultatele unui experiment ori starea unui cobai, 
şi nu ai unei gazde dornice să afle impresiile musafirului 
după un divertisment spectaculos. 

Ştiam că ştie că sunt năucit, deşi eu îl priveam din 
spatele scaunului cu acelaşi zâmbet sceptic pe care-l 
încercasem şi cu Lily. Mai ştiam că nu-şi închipuia că pot 
să cred tot ce eram îndemnat să cred. M-am aşezat pe 
scaun şi în faţa privirii insistente a trebuit să reacţionez 
cumva. 

— Mi-ar plăcea mai mult dacă aş şti şi ce înseamnă. 


Asta l-a amuzat. S-a aplecat pe spate şi a zâmbit. 

— Dragul meu Nicholas, oamenii spun acest lucru de 
cei puţin zece mii de ani. Reacţia comună a tuturor zeilor 
cărora li s-au adresat a fost de a nu fi dat niciun răspuns. 

— Zeii nu sunt aici să răspundă. Dumneavoastră, în 
schimb, sunteţi. 

— Nu mă voi aventura acolo unde şi zeii sunt 
neputincioşi. Să nu-ţi închipui că eu ştiu răspunsurile. Nu 
le ştiu. 

Mă uitam la expresia lui afabilă şi am întrebat calm: 

— Dar de ce eu? 

— De ce un altul? De ce tot restul? 

Am făcut un semn în direcţia din care apăruseră per- 
sonajele. 

— Totul numai pentru ca eu să învăţ o lecţie de 
teologie? 

Arătă spre cer. 

— Cred că suntem de acord că dacă tot ce există 
este numai ca să învăţăm noi teologie, atunci universul 
nu are nici simţul umorului, nici imaginaţie. Făcu o 
pauză. In fond, eşti liber să le întorci la şcoală. Poate ar fi 
mai înţelept. 

Am zâmbit şi am refuzat cu o mişcare a capului. 

— De data aceasta accept să arunc zarurile. 

— Şi dacă de data aceasta pastila are otravă? 

— Cel puţin încep să constat că toate zarurile 
dumneavoastră sunt otrăvite. 

— Deci nu poţi câştiga. Continuă repede, ca şi cum ar 
fi făcut un pas pripit. Să-ţi spun, ceva. Nu există decât un 
răspuns în general şi în privinţa faptului că te afli aici. Ţi 
l-am dat când ai venit aici prima dată. Cauza existenţei 
în general, a existenţei tale sau a mele, a existenţei 
tuturor zeilor este opera hazardului, pur şi simplu a 
hazardului. 

l-am căutat în privire şi am perceput ceva ce puteam 
crede. Am înţeles vag, pe undeva, că neştiinţa mea, 
fiinţa mea cu vicii şi virtuţi, toate erau calculate în 


spectacolul cu măşti. El se ridică ca să aducă sticla de 
coniac de lângă lampa de pe cealaltă masă. Mi-a turnat, 
mie mai mult şi ceva mai puţin în paharul lui. Stând în 
picioare îl ridică în cinstea mea. 

— Hai să bem pentru ziua când ne vom cunoaşte mai 
bine, Nicholas! 

— De acord. Am băut zâmbindu-i precaut. Nu v-aţi 
terminat povestea. L-am simţit surprins, parcă uitase şi 
presupunea că nu mă mai interesează. A ezitat şi a 
reînceput. 

— Bine, tocmai... dar nu are importanţă. Se opri. Mai 
bine trecem la punctul culminant. Momentul când zeii în 
care niciunul dintre noi nu crede şi-au pierdut răbdarea 
cu o astfel de insolenţă. 

Se lasă pe spate şi se întoarse puţin cu faţa către 
mare. 

— Când văd fotografia unei hoarde de ţărani chinezi, 
a unei parade militare, când văd ziare ieftine înţesate cu 
reclame pentru porcării produse în serie sau când văd ce 
porcării se pot comercializa în marile magazine, când văd 
monstruozităţile produse de pax Americana sau cele 
produse de civilizații condamnate la secole de 
mediocritate din cauza suprapopulaţiei şi a subculturii, 
atunci îl văd pe de Deukans. Lipsa de orizont şi lipsa de 
graţie mă duc la el. Într-o zi, milenii de acum încolo, 
poate va fi o lume cu asemenea castele sau egalul lor şi 
astfel de oameni. Ei nu se vor dezvolta ca ciupercile pe 
un teren putregăit de inegalitate şi exploatare, ei vor fi 
produsul unei lumi ordonate şi controlate, aşa cum era 
mica lume de la Givray-le-Duc. Apollo îşi va relua puterea 
şi Dionysos se va întoarce în tenebrele care l-au creat. 

Oare asta era? Vedeam acum scena lui Apollo într-o 
altă lumină. Conchis era ca unii poeţi moderni: încerca să 
prindă zece sensuri cu un singur simbol. 

Într-o zi, unul din servitorii de la castel a adus o fată. 
De Deukans a auzit glasul unei femei râzând, nu ştiu 
cum... Poate o fereastră deschisă, poate ca era puţin 


beată. A cercetat cine a îndrăznit să aducă o femeie în 
lumea lui. Era unul dintre şoferi, un individ din epoca 
maşinii. L-a dat afară. La puţin timp după asta, de 
Deukans a plecat într-o călătorie în Italia. 

Într-o noapte la Givray-le-Duc, majordomul a simţit 
miros de fum. S-a dus să vadă ce este. O aripă a 
castelului şi porţiunea centrală erau în flăcări. In lipsa 
stăpânului, majoritatea servitorilor erau pe la casele lor 
din împrejurimi. Cei câţiva aflaţi la castel au încercat să 
stingă marea de flăcări cu găleți de apă. Au încercat să 
dea telefon la pompieri, dar firul fusese tăiat. Când au 
reuşit să-i cheme, era prea târziu. Picturile se scorojiseră, 
cărţile erau scrum, porţelanul era spart, monezile topite, 
toate instrumentele rare, tot mobilierul, toate păpuşile 
mecanice, chiar şi Mirabelle, transformate în cenuşă. Nu 
au rămas decât zidurile şi sentimentul ireparabilului. 

Eu atunci eram în străinătate. De Deukans, în hotelul 
său din Florenţa, a aflat către dimineaţă ce se 
întâmplase. A plecat imediat acasă. Se pare că înainte de 
a ajunge la ruinele încă fumegânde, dându-şi seama de 
dezastru, a plecat înapoi. Două zile mai târziu a fost găsit 
mort în camera sa de la Paris. Luase o cantitate imensă 
de somnifere. Valetul lui mi-a spus că pe faţa lui era 
întipărit un fel de rânjet. Omul îşi pierduse minţile. 

Eu m-am întors în Franţa la o lună după 
înmormântarea lui. Mama era în America de Sud şi eu nu 
am aflat nimic decât atunci când m-am întors. Într-o zi 
am fost invitat la avocaţii lui. M-am gândit că poate-mi 
lăsase moştenire un clavecin. Îmi lăsase toate 
clavecinele care mai existau. Şi... probabil că ai ghicit. A 
tăcut, aşteptând un răspuns, dar nu am spus nimic. Sigur 
că nu mi-a lăsat întreaga avere, dar era o avere la 
vremea aceea pentru un băiat care depindea de mama 
lui. La început nu am putut să cred. Ştiam că ţinea la 
mine, că se uita la mine ca un unchi la nepotul lui. Dar 
atâţia bani datorită hazardului! Pentru că într-o zi am 
cântat la pian. Pentru că o ţărăncuţă a chicotit prea 


tare... Conchis s-a oprit câteva minute. Ţi-am promis să-ţi 
spun şi vorbele pe care de Deukans mi le-a lăsat odată 
cu banii şi cu amintirea lui. Nu a fost un mesaj ci un 
fragment în limba latină. Nu am reuşit să aflu de unde 
este. Sună greceşte, e ionian sau poate alexandrin. Sună 
aşa: Utram bibis? Aquam an undam? „Tu ce bei? Apa sau 
valul?” Oare el a băut valul? 

Noi toţi bem şi una şi cealaltă. El considera că trebuie 
să ne punem această întrebare. Nu este un precept, este 
o oglindă. M-am gândit şi n-am fost în stare să spun din 
ce beau eu. 

— Ce s-a întâmplat cu cel care a dat foc la casă? 

— Legea l-a pedepsit. 

— Şi aţi locuit mai departe la Paris? 

— Apartamentul moştenit de la el îl am şi acum. 
Instrumentele muzicale pe care le-a avut acolo le am în 
castelul meu din Auvergne. 

— Aţi descoperit de unde avea atâţia bani? 

— Avea proprietăţi foarte mari în Belgia, investiţii în 
Franţa şi în Germania. Marea majoritate a banilor se afla 
în diferite întreprinderi din Congo. Givray-le-Duc, ca şi 
Parthenonul, era construit pe seama suferinţei umane. 

— Bourani tot aşa este construit? 

— Ai pleca imediat dacă ţi-aş spune că da? 

— Nu. 

— Atunci nu ai dreptul să întrebi. 

A zâmbit. Nu trebuia să-l iau prea în serios; se ridică 
pentru ca să nu continuăm. 

— Nu uita să iei mapa. 

M-a condus în camera mea, mi-a aprins lampa şi mi-a 
urat noapte bună. Din uşă, s-a mai întors o dată spre 
mine. Pe obraz apăru pentru prima dată îndoiala, 
expresia unei incertitudini de lungă durată. 

— Apa sau valul? 

Apoi plecă. 


30 


AM AŞTEPTAT, M-AM APROPIAT DE FEREASTRA. 
M-am aşezat pe pat. M-am culcat. M-am dus iar la 
fereastră. În cele din urmă am început să citesc cele 
două broşuri. Erau în franceză, iar prima fusese prinsă pe 
pereţi fiind găurită şi cu urme de rugină pe ea. 


SOCIETATEA RAŢIUNII 


Noi, doctorii şi studenţii facultăţilor de medicină ai 
universităţilor din Franţa ne exprimăm credinţa că: 

1 Omul poate progresa numai în virtutea raţiunii. 

2 Prima datorie a ştiinţei este să elimine din relaţiile 
individuale şi internaţionale orice formă a lipsei de 
rațiune. 

3 Apelul la rațiune este mai important decât apelul la 
indiferent ce alt domeniu, familial, social, rasial, național 
sau religios. 

4 Singura frontieră a rațiunii este frontiera umană; 
toate celelalte frontiere sunt marcate de lipsa rațiunii. 

5 Lumea în totalitate nu poate fi mai bună decât 
tările care o compun şi fiecare ţară nu poate fi mai bună 
decât indivizii care o compun. 

6 Este o datorie a tuturor celor care acceptă aceste 
postulate de a adera la Societatea Raţiunii. 


Afilierea la Societate este obținută în urma semnării 
următoarei declarații: 


1 Mă angajez să dau o zecime din câştigul meu anual 
Societății Raţiunii pentru ca aceasta să-şi ducă scopurile 
la bun sfârşit. 

2 Mă angajez ca oricând şi oriunde raţiunea să-mi 
dirijeze propria existenţă. 


3 Mă voi opune, voi denunta şi voi lupta împotriva 
lipsei de rațiune, indiferent de consecinţe. 

4 Recunosc faptul că doctorul este fierul din lancea 
umanităţii. Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a 
înţelege propria mea fiziologie şi psihologic şi, în, 
consecinţă, să-mi controlez viaţa în mod raţional. 

5 Recunosc solemn că prima mea datorie este 
întotdeauna faţă de rațiune. 


Fraţi şi surori, oameni, facem un apel să vă alăturaţi 
luptei împotriva forţelor iraționale care au provocat 
demenţa sângeroasă a ultimei decade. Contribuiţi la 
întărirea omenirii, împotriva conspirației preoţilor şi a 
politicienilor. Societatea noastră va fi într-o zi cea mai 
mare în istoria rasei umane. Alăturaţi-vă acum. Fiţi 
printre primii care au înţeles, care au aderat, care au 
luptat! 


Peste ultimul paragraf cineva mâzgălise cuvântul 
merde. 

Din perspectiva celor întâmplate după 1920, textul şi 
comentariul păreau patetice, ca doi băieţi care se bat în 
timpul unei explozii atomice. În acest mijloc de secol, 
eram prea obosiţi de răceala cuminţeniei şi fierbinţeala 
blasfemiei, de hipercerebral şi de hiperfecal. Rezolvarea 
era alta. Cuvintele îşi pierduseră din forţa de expresie a 
binelui sau a răului, ele pluteau ca o ceaţă pe deasupra 
realităţii acţiunii, distorsionând, mutilând. De la Hitler şi 
Hiroşima, cuvintele au devenit ceaţă, o suprastructură 
fragilă. 

Am stat o clipă ascultând în casă şi afară în noapte. 
Niciun zgomot. M-am îndreptat către cealaltă broşură. Se 
vedea după hârtia îngălbenită şi tiparul vechi că şi 
aceasta era o relicvă de dinainte de război. 


DESPRE COMUNICAREA CU ALTE LUMI 


Pentru ca omul să ajungă la cele mai apropiate stele, 
ar trebui să călătorească milioane de ani cu viteza 
luminii. 

Chiar dacă am avea posibilitatea materială de a 
călători cu viteza luminii, nu am putea ca în decursul 
unei vieţi să ne ducem şi să ne întoarcem din cea mai 
apropiată planetă locuită din univers. Nici nu putem 
comunica prin mijloace ştiinţifice cum sunt heliografele 
gigantice sau undele de radio. Suntem izolaţi, cel puţin 
aşa se pare, în globul minuscul al vieţii. 

Ce inutil pare entuziasmul nostru în faţa avioanelor! 
Ce stupide sunt lucrările de anticipație ale unor scriitori 
ca Jules Verne şi Wells atunci când descriu fiinţele care 
locuiesc pe alte planete! 

Nu este nicio îndoială că se află alte planete care 
evoluează în jurul altor stele, că viaţa urmează cursul 
legilor universale şi că în cosmos sunt fiinţe care au 
evoluat ca şi noi şi au aspirații ca ale noastre. Oare 
suntem condamnaţi să nu comunicăm niciodată cu ele? 

Un singur sistem de comunicare nu depinde de timp. 
Unii neagă faptul că există. Sunt însă multe cazuri, 
argumentate ştiinţific de martori cu reputaţie, în care 
gândurile sunt comunicate exact în momentul în care 
sunt emise. In culturi primitive ca cea a laponilor, acest 
fenomen este atât de des şi general adoptat, încât este 
folosit în fiecare zi, aşa cum telegraful şi telefonul sunt 
folosite în Franţa. 

Nu toate forţele trebuie descoperite; ele trebuie 
recâştigate. 

Acesta este unicul mijloc prin care vom putea 
vreodată comunica cu alte lumi. Sic itur ad astra. 

Captarea simultană a emanaţiilor de conştiinţă se 
produce ca în cazul pantografului. In timp ce mâna 
desenează, copia se produce. 

Autorul acestei lucrări nu crede în spiritism. El a 
investigat în ultimii ani fenomene telepatice sau altele 
asemănătoare, marginale pentru ştiinţa medicală 


normală. Interesul pe care-l manifestă este pur ştiinţific 
şi repetă că nu crede în supranatural, în doctrinele 
rozicrucianismului, în hermetism sau alte aberaţii de 
acest fel. 

El pretinde că lumi mai avansate decât lumea 
noastră încearcă să comunice cu noi şi că o mare parte a 
comportamentului mental nobil şi benefic, care se 
manifestă în societatea noastră sub forma conştiinţei 
morale, a faptelor omeneşti, a inspiraţiei artistice, a 
geniului ştiinţific, este rezultatul unor transmisii relativ 
înţelese, mesaje din alte lumi. El crede că muzele nu 
sunt o invenţie poetică, ci înţelegerea în epoca clasică a 
unei realităţi ştiinţifice pe care noi modernii ar trebui să o 
cercetăm. 

Autorul cere ca statul să acorde sprijin şi ajutor 
financiar în scopul unor studii de telepatie şi alte 
fenomene înrudite şi consideră că este necesară 
creşterea numărului de oameni de ştiinţă în acest 
domeniu. 

În concluzie, autorul va publica o dovadă concretă 
asupra posibilității intercomunicării lumilor. Urmăriţi 
anunţul din presa pariziană. 


Eu nu avusesem niciodată experienţe telepatice şi nu 
mi se părea posibil să încep cu Conchis; şi dacă nişte 
domni amabili din alte lumi au însămânţat fapte bune şi 
geniu artistic în fiinţa mea, de bună seamă că nu au 
reuşit nimic, nici cu mine şi nici cu contemporanii mei. Pe 
de altă parte, începeam să înţeleg de ce Conchis îmi 
spusese că sunt clarvăzător, fusese în ideea lui dea mă 
avertiza cu încetul în legătură cu masca pe care mi-o 
pregătea pentru seara următoare... „experienţa”. 

Masca, masca mă fascina şi mă enerva ca un poem 
obscur, chiar mai mult, pentru că nu era numai obscură 
în sine, dar nu înţelegeam nici motivul pentru care 
fusese concepută. În timpul serii m-am gândit la altă 
teorie, probabil că încerca să construiască o lume pe 


care o pierduse, şi eu eram distribuit în rolul junelui prim, 
Conchis tânăr. Ştiam foarte bine că relaţia noastră sau 
rolul meu se schimbaseră din nou. Eu din musafir 
devenisem elev, acum mă simţeam transformat în cal de 
bătaie. Era evident faptul că nu dorea să fac legătura cu 
aspectele atât de contradictorii ale personalităţii sale. 
Interpretarea sensibilă a muzicii lui Bach şi momentele 
emoţionante din viaţa lui, chiar dacă erau puţin cusute 
cu aţă albă, erau anulate, anihilate de anumite 
manifestări de perversitate şi maliţie. El ştia şi sigur că 
voia să mă încurce, altfel ce rost aveau cărţile şi 
obiectele „curioase” pe care mi le punea în cale, chiar şi 
pe Lily, şi acum personajele de legendă din noapte cu 
substrat anormal? Trebuiau să mă prindă şi trebuie să 
recunosc că au reuşit. Cu cât mă gândeam, mă îndoiam 
de autenticitatea contelui belgian, sau, în orice caz, de 
ceea ce povestise Conchis despre el. Nu era decât un 
paravan pentru Conchis. De Deukans era adevărat prin 
analogie, era ca un fel de simbol. 

Deocamdată jocul se terminase. Tăcerea încă 
domnea. M-am uitat la ceas. Trecuse aproape o jumătate 
de oră. Nu puteam dormi. Am ezitat puţin şi m-am 
strecurat jos, am traversat camera de muzică până pe 
galerie, sub colonade. M-am îndreptat spre copaci, acolo 
unde personajele dispăruseră, apoi m-am întors şi am 
coborât spre plajă. Marea clipocea încet, mişcând înainte 
şi înapoi pietrele mai mici care se loveau între ele cu un 
sunet sec, deşi nu era vânt, nici briză. Stâncile şi copacii 
şi barca se scăldau în lumina stelelor, a milioanelor de 
gânduri indescifrabile venite din alte lumi. Misterioasa 
mare a sudului aştepta în lumină. Era plină de viaţă, 
totuşi părea pustie. Am fumat o ţigară şi m-am întors în 
casa încărcată de mistere, la mine în dormitor. 


31 


ŞI DE DATA ACEASTA AM MÎNCAT SINGUR dimineaţa. 
Era vânt, cerul albastru ca de obicei, briza răscolea 
marea şi îndoia frunzişul palmierilor aşezaţi ca două 
santinele în faţa casei. Mai spre sud, dincolo de capul 
Malapan, sufla meltemi, vântul de vară din insulele 
ionice. 

Am coborât pe plajă. Barca nu era acolo. Aceasta 
confirma vaga mea teorie, cum că „vizitatorii” se aflau 
pe un iaht ancorat într-unul din multele golfuri pustii din 
vestul şi sudul insulei sau printre insuliţele nelocuite 
aflate mai spre est. Am ieşit înot din golf să văd dacă 
Conchis era pe terasă. Era pustie. Pluteam pe spate 
stropit de valuri reci pe faţa încinsă de soare şi mă 
gândeam la Lily. 

Mi-am aruncat o privire spre mal. Lily se afla acolo, în 
picioare, o siluetă superbă pe pietrişul cenuşiu, pe un 
fundal ocru de stâncă şi plante verzi. Am înotat spre mal 
cât am putut de repede. Ea a făcut câţiva paşi pe pietre 
şi apoi s-a oprit şi m-a privit. În sfârşit, gâfâind, am ieşit 
din apă chiar în faţa ei. Se afla la zece metri de mine 
îmbrăcată într-o rochie elegantă din timpul primului 
război mondial. Rochia şi umbrela cu volane erau dintr- 
un material de vară în dungi bleu, roz şi alb. Vântul de 
vară o împodobea ca o bijuterie prinzându-i rochia şi 
înfăşurând-o în jurul trupului. Trebuia din când în când să 
se lupte cu umbrela, în timp ce vântul se juca cu părul 
lung, mătăsos, blond, ducându-l împrejurul gâtului sau 
peste gură. 

Râdea caraghios şi de ea, şi de mine, cum stăteam 
cu picioarele în apă până la genunchi. Nu ştiu de ce am 
tăcut amândoi, de ce ne-am simţit cuprinşi de aceeaşi 
expresie gravă. Era tânără, timidă şi neastâmpărată în 
acelaşi timp. Zâmbetul jenat, maliţios şi buclucaş spunea 
că nu ar fi trebuit să se afle acolo şi că încălcase regulile. 

— Ţi-a tăiat Neptun limba? 

— Eşti superbă! Ca un Renoir. 


S-a îndepărtat puţin şi a răsucit umbrela. 

Mi-am pus papucii de baie şi, ştergându-mă pe spate, 
am ajuns-o din urmă. Zâmbea cu iscusită inocenţă şi s-a 
aşezat pe o lespede de piatră, la umbra unui pin solitar, 
unde malul se ridica abrupt deasupra plajei de pietriş. Cu 
umbrela închisă, mi-a arătat o piatră lângă lespede pe 
care să mă aşez. Am pus prosopul pe lespede şi m-am 
aşezat alături de ea. Buzele umezite, puful de pe braţele 
goale, o cicatrice la încheietura mâinii stângi, părul lăsat 
liber; tânără serioasă din seara precedentă dispăruse 
complet. 

— Eşti cea mai dulce fantomă din câte cunosc! 

— Oare? 

Era adevărat şi era adevărat că am vrut să o 
stânjenesc, dar zâmbetul se accentua. 

— Unde sunt celelalte fete? 

— Care celelalte? 

— Haide! Gluma-i glumă. 

— Atunci, te rog nu o strica! 

— Cel puţin recunoşti că este o glumă? 

— Nu recunosc nimic. 

Îmi evită privirea şi-şi muşcă buzele. Am respirat 
adânc. Se vedea că se pregăteşte să pareze o nouă 
lovitură. Împinse o piatră cu vârful pantofului elegant din 
şevro gri cu baretă prinsă într-un nasture, descoperind 
ciorapul alb de mătase, cu mici petale de piele ce urcau 
până la tivul rochiei şi dedesubt încă patru centimetri. Mi 
s-a părut că mişcarea fusese calculată ca să nu-mi scape 
încântătorul detaliu de epocă. Vântul îi suflă părul pe faţă 
învăluind-o. Îmi venea să i-l dau pe spate sau să o scutur 
de umeri, nu ştiu bine ce. Până la urmă mi-am îndreptat 
privirile înspre mare, cam după principiul lui Ulise când s- 
a legat de catarg. 

— Continui să te prefaci că joci acest joc pentru ca 
să-i faci plăcere bătrânului. Dacă vrei să joc şi eu, mai 
bine explică-mi de ce. De ce să cred că el nu ştie ce se 
întâmplă? 


Lily a ezitat, şi pentru o clipă am crezut că am 
câştigat. 

— Dă-mi mâna, hai să-ţi ghicesc viitorul. Poţi să te 
aşezi mai aproape, dar să nu-mi uzi rochia. 

Din nou am respirat adânc, dar i-am întins mâna. 
Poate acesta era un fel de invitaţie indirectă. 

Imi ţinea mâna uşor de încheietură şi urmărea liniile 
palmei cu degetul arătător. Îi vedeam forma sânilor de la 
adâncitura decolteului, pielea foarte albă, linia ce anunţa 
dulci rotunjimi. Stilul ei dădea jocului un aer de curaj; 
parcă erau nişte copii care se ascund de mama. Degetul 
urmărea cuminte dar sugestiv liniile palmei mele. Ea 
începu să citească. 

— Vei avea o viaţă lungă. Vei avea trei copii. La 
patruzeci de ani o să fii la un pas de moarte. Inima ta 
este mai slabă decât creierul. Sunt... văd multe trădări în 
viaţa ta. Uneori îţi trădezi propriul eu. Uneori îi trădezi pe 
cei care te iubesc. 

— Vrei să-mi răspunzi la întrebare? 

— Palma spune ce este. Niciodată de ce este. 

— Pot să citesc şi eu în palma ta? 

— Nu am terminat. Nu vei fi niciodată bogat. Fereşte- 
te de câini negri, băutură tare şi femei bătrâne. Te vei 
iubi cu multe fete, dar nu vei iubi adevărat decât una 
singură, cu care te vei căsători şi... vei fi foarte fericit. 

— Deşi sunt la un pas de moarte la patruzeci de ani! 

— Poate tocmai de asta. Aici este locul. Linia care 
arată fericire este mai puternică după asta. 

Mi-a lăsat mâna şi, cuminte, şi-a aşezat mâinile în 
poală. 

— Acum pot să citesc şi eu? 

— Pot nu înseamnă că ai voie. 

După lecţia de retorică a făcut-o pe timida o clipă şi 
apoi a întins mâna. M-am prefăcut că o citesc, am 
urmărit liniile din palmă în acelaşi mod şi am încercat să 
citesc serios în stilul lui Sherlock Holmes. Nici el nu ar fi 


aflat mai multe din aceste palme fine, decât că orice ar fi 
fost, Lily nu spălase vase niciodată. 

— Vă trebuie cam mult timp, domnule Urfe. 

— Nicholas. 

— Poţi să-mi spui Lily, dar nu-ţi permit să stai ore 
întregi să mă gâdili în palmă! 

— Văd clar un singur lucru. 

— Ce anume? 

— Mai multă inteligență decât s-ar părea în 
momentul de faţă. 

Şi-a tras mâna uitându-se la ea cu o mutră ofuscată, 
deşi nu era genul. La o boare de vânt, o meşă de păr Îi 
veni în faţă, rochia flutură cochet şi jucăuş făcând-o să 
arate chiar mai tânără decât personajul pe care-l juca. 
Mi-am amintit ce spusese Conchis despre adevărata Lily. 
Fata de lângă mine făcea un efort lăudabil sau poate că 
distribuirea ei în rol precedase cunoaşterea rolului. Cel 
mai talentat actor nu putea să joace mai bine acest rol. 

Îmi întinse din nou palma. 

— Şi moartea? 

— Ţi-ai uitat rolul. Eşti deja moartă. 

Şi-a încrucişat braţele şi a privit marea. 

— Poate nu am de ales. 

Aceasta era o tactică nouă. Mi s-a părut că aud o 
vagă nuanţă de regret, o revoltă ascunsă de travesti, un 
sens implicat de momentul adevărului. Am căutat un 
răspuns pe faţa ei. 

— Adică? 

— Tot ce spunem, el aude. El ştie. 

— Trebuie să-i spui tot? Nu prea credeam. A făcut un 
semn afirmativ cu capul şi ştiam că nu renunţă la mască. 
Nu mai spune! Telepatie? 

— Telepatie şi... ca privea în jos. 

— Şi? 


— Nu pot spune mai mult. 


A luat umbrela şi a deschis-o ca şi cum ar fi vrut să 
plece. La capătul fiecărui arc atârna câte o mărgea 
neagră. 

— Eşti iubita lui? Mă săgetă cu privirea de parcă aş fi 
scos-o din sistemul rolului, şocând-o. Dacă mă gândesc 
la spectacolul de aseară, aş vrea să ştiu unde mă aflu. 

Se ridică şi se îndepărtă cu paşi grăbiţi, traversând 
pietrişul spre cărarea care ducea spre casă. Am fugit 
după ca şi i-am barat calea. S-a oprit cu privirea în jos, 
apoi a ridicat ochii furioşi şi plini de reproş. Vorbea cu 
pasiune: 

— De ce vrei tot timpul să ştii unde te afli? Nu ai auzit 
de imaginaţie? 

— Bine jucat, dar nu se prinde. 

Răspunse zâmbetului meu cu răceală în ochi, apoi se 
uită în jos. 

— Acum ştiu de ce nu eşti în stare să scrii poezie ca 
lumea. 

Era rândul meu să mă simt şocat. Îi vorbisem lui 
Conchis despre eşecul încercărilor mele literare în cursul 
primului week-end. 

— Păcat că nu mi-am pierdut un braţ. Ai mai fi avut 
încă un motiv să râzi. 

Cu asta am provocat reacţia eului ei adevărat. A fost 
scurtă, foarte directă, pentru o secundă... s-a întors într-o 
parte. 

— Nu trebuia să fi spus asta, iartă-mă! 

— Mulţumesc. 

— Nu sunt iubita lui. 

— Şi sper nici a altuia. 

Se întoarse cu spatele la mine şi cu faţa către mare. 

— Ai spus o obrăznicie. 

— Nu mai mare decât a ta când aştepţi să înghit 
toate gogoşile. 

Ţinea umbrela aşa încât îi ascundea fata. Eu m-am 
aplecat şi am constatat că din nou expresia era alta 
decât sensul cuvintelor. Nu am găsit o gură afectată şi 


înţepată, mai degrabă un efort fără mare succes de a 
masca buna dispoziţie. Mi-a aruncat o privire şi a indicat 
în direcţia pontonului. 

— Facem o plimbare până acolo? 

— Dacă este inclusă în scenariu. 

S-a întors cu faţa către mine şi a ridicat un deget în 
semn de dojană. 

— Dacă este clar că nu putem vorbi aceeaşi limbă, 
hai să ne plimbăm. 

Am zâmbit şi am ridicat din umeri: armistițiu, dacă 
aşa trebuie. 

Pe ponton, din cauza vântului mai intens, Lily se 
lupta cu părul. Asistam la un spectacol minunat, aripi de 
mătase fluturau în vânt, vârfurile se amestecau cu razele 
de soare. Îi ţineam umbrela ca să potolească dezordinea 
din părul rebel. Avea complet altă dispoziţie. Râdea 
întruna, cu dinţii strălucind albi în soare, se rotea, sărea 
din faţa valului înspumat care venise peste ponton. M-a 
prins de braţ o dată sau de două ori, absorbită de jocul 
cu vântul şi cu marea... ca o şcolăriţă drăgălaşă, puţin 
zburdalnică în rochiţa veselă în dungi. 

Mă uitam la umbrela de soare. Era nouă. Mă 
gândeam că o fantomă din 1915 trebuie să aibă o 
umbrelă, dar ar fi fost mai autentic, deşi mai puţin logic, 
dacă aceasta ar fi fost veche şi decolorată. 

Apoi, dinspre casă, veni sunetul clopotului. Era 
sunetul pe care-l auzisem cu o săptămână înainte în 
ritmul numelui meu. Lily, nemişcată, asculta. Luat de 
vânt, clopotul mai sună o dată. 

— Nich-o-las. Mă privea jumătate în glumă, jumătate 
serios. Bate pentru tine! Am privit în sus printre copaci. 

— Nu-mi dau seama de ce. 

— Trebuie să te duci. 

— Vii cu mine? Făcu un semn cu capul că nu. De ce 
nu? 

— Pentru că nu a bătut pentru mine. 


— S-ar cuveni să ne dovedim cumva că suntem iar 
prieteni. 

Se afla aproape de mine ţinându-şi părul să nu-i vină 
peste obraz. Mi-a aruncat o privire aspră. 

— Domnule Urfe! Mi-a spus numele cu aceeaşi 
precizie şi răceală ca şi cu o noapte înainte. Îmi cereţi să 
mă las sărutată? 

Răspuns perfect, o şmecheriţă din anul 1915 îşi 
bătea joc de stilul desuet victorian, ironic dublă, era 
caraghioasă şi drăguță. A închis ochii şi a întins obrazul. 
De-abia l-am atins cu buzele şi s-a tras înapoi. 
Rămăsesem cu ochii la capul aplecat din faţa mea. 

— Mă-ntorc imediat. 

l-am dat înapoi umbreluţa. Din privirea mea speram 
să înţeleagă că mă atrăgea fără drept de apel, dar că 
prost nu eram. Am plecat sus. Am urcat cărarea mai mult 
privind înapoi. De pe ponton, mi-a făcut semn cu mâna 
de două ori. Trecusem de panta abruptă şi traversam 
zona de copaci mai rari. Maria stătea în uşa camerei de 
muzică în dreptul clopoţelului. Nici nu am făcut doi paşi 
pe aleea pietruită că cerul s-a despicat în două. Eu aşa 
am avut impresia. 

Pe terasă, la o distanţă de cincizeci de metri de mine, 
o siluetă apăruse sus în faţa mea. Era Lily. Nu putea să 
fie ea, dar era ea. Acelaşi păr fluturat de vânt, rochia, 
umbrela, silueta, obrazul, toate erau aceleaşi. Contempla 
marea de sus, de deasupra capului meu, ignorându-mă. 

Lovitura era violentă, dezmembrantă, năucitoare. Am 
ştiut din primele secunde că, deşi trebuia să cred că 
aceasta era aceeaşi fată ca şi cea pe care o lăsasem jos 
pe plajă, nu era aşa. Era atât de asemănătoare încât nu 
putea fi decât o singură explicaţie, era sora ei geamănă. 
Pe câmpul de bătaie apăruseră două Lily. Nu am avut 
timp de gândire. Pe terasă, lângă Lily, a apărut încă o 
siluetă. 

Era un bărbat prea înalt ca să fie Conchis. De fapt, 
presupuneam că este un bărbat, poate Apollo sau Robert 


Foulkes sau chiar de Deukans. Nu distingeam bine 
pentru că silueta era neagră în soare şi avea cea mai 
sinistră mască. Capul unui imens şacal negru cu botul 
lung şi urechi lungi şi ascuţite. Se aflau acolo posesorul şi 
posedata, figura morţii şi fecioara fragilă. Aproape 
imediat după şocul vizual, am avut sentimentul 
grotescului, al macabrului exagerat din revistele de 
groază. Avea o oarecare relaţie cu un arhetip 
înfricoşător, dar intriga bunul simţ. 

Nici de data aceasta nu am avut impresia de 
supranatural, era nimic mai mult decât o întorsătură 
neplăcută a jocului, o replică neagră a scenei de pe plajă. 
Nu înseamnă că nu eram înspăimântat, mi-era teamă de 
faptul că ştiam că orice se putea întâmpla, că această 
mascaradă nu avea limite în legile sociale normale sau în 
convenţii. 

Am rămas înţepenit câteva secunde. Maria veni către 
mine şi cele două siluete s-au retras ca ea să nu le vadă. 
Dublura lui Lily a fost trasă cu autoritate de mâna neagră 
aşezată pe umărul ei. În ultima clipă ea se uită spre mine 
cu un obraz lipsit de expresie. 


Fereşte-te de câinii negri. 


Am luat-o înapoi la fugă spre cărare. Am aruncat o 
privire înapoi peste umăr. Figurile de pe terasă 
dispăruseră. Am ajuns la cotitura de unde puteam să văd 
jos, de unde cu un minut mai devreme o văzusem pe Lily 
stând pe plajă. Pontonul era gol, golful era pustiu. Am 
alergat mai departe până la locul plat unde se afla banca 
de unde puteam vedea toată plaja şi cărarea care ducea 
în sus. Degeaba am aşteptat să apară de jos rochia 
veselă de vară. Am crezut că se ascunde în peşteră sau 
pe după stânci. Deci să nu reacţionez cum ar vrea ei. M- 
am întors şi am început să urc înapoi spre casă. 

Maria mă aştepta în continuare la marginea galeriei. 
Se întâlnise cu un bărbat. Era Hermes - tăcutul căruţaş 


cu asini. El ar fi putut să joace rolul celui în negru, avea 
înălţimea potrivită, dar era prea calm şi prea în afara 
lucrurilor. Am spus repede, în greceşte: Mia stigmi. O 
secundă, şi am intrat pe lângă ei în casă. Maria mi-a 
întins un plic, dar nu m-am oprit. Odată ajuns în casă, m- 
am năpustit pe scări înspre camera lui Conchis. Am bătut 
la uşă. Nicio mişcare. Am bătut din nou. Am încercat 
clanţa. Uşa era încuiată. 

Am coborât, m-am oprit în camera de muzică să mai 
aprind o ţigară şi ca să-mi revin. 

— Unde este domnul Conchis? 

— Then eine mesa. Nu este aici. Maria ridică iar 
plicul, dar tot nu am luat-o în seamă. 

— Unde a plecat? 

— Ephyge me ti vraca. A plecat cu barca. 

— Unde? 

Nu ştia. Am luat plicul. Pe el scria: Nicholas. Două foi 
îndoite. Una era de la Conchis: 


Dragă Nicholas, 

Sunt în situaţia de a te ruga să stai singur până după- 
amiază. Nişte treburi urgente mă obligă să merg 
neapărat la Nauplia. 

M.C. 


Cealaltă era o radiogramă. Insula nu avea linie 
telefonică sau telegrafică. Serviciul grecesc de coastă 
primea mesaje radio. 

Fusese trimisă seara precedentă de la Atena. 
Credeam că-mi comunică motivul plecării lui Conchis. Am 
trăit al treilea şoc în cursul a trei minute, când am văzut 
semnătura la următoarele rânduri: 


ÎNAPOI VINEREA VIITOARE. STOP. TREI ZILE 
LIBERE. STOP. AEROPORT ORA ŞASE STOP. 
TE ROG VINO. ALISON. 


Era trimisă de sâmbătă după-amiază. 

Mi-am ridicat privirea către Maria şi Hermes. Ochii lor 
erau inexpresivi, priveau doar. 

— Când ai adus-o? 

Hermes a răspuns: 

— Proi proi. Azi-dimineaţă, devreme. 

— Cine ţi-a dat-o să o aduci? 

— Un profesor. La Sarantopoulos, aseară. 

— De ce nu mi-ai dat-o mai repede? 

El dădu din umeri a neştiinţă şi se uită la Maria, ea 
dădu din umeri. Se înţelegea că i-au dat-o lui Conchis. 
Era vina lui. Am mai citit-o o dată. 

Hermes m-a întrebat dacă vreau să trimit un răspuns, 
căci se întorcea în sat. l-am spus că nu am niciun 
răspuns. 

Mă uitam la Hermes. Privirea lui ca un zid nu-mi 
dădea nicio speranţă. L-am întrebat totuşi: 

— Le-ai văzut pe cele două tinere azi-dimineaţă? 

El se uită la Maria. Ea întrebă: 

— Care tinere? 

M-am uitat din nou la el: 

— Dar dumneata? 

— Ochi. A întors capul către plajă. 

M-am întors pe plajă. Am stat tot timpul să păzesc 
locul unde se forma cărarea înspre casă. M-am dus jos, la 
grotă. Nici urmă de Lily. După câteva minute eram sigur 
că nu se ascunde nicăieri pe plajă. M-am uitat în susul 
pantei. Putea să se fi căţărat pe acolo şi să o ia spre est, 
dar nu-mi venea a crede. 

Am urcat o bucată să o caut ascunsă după stâncă, 
dar nu era nimeni. 


32 


STĂTEAM LA UMBRA PINULUI, PRIVEAM departe 
în larg şi încercam să-mi adun minţile năucite. Una dintre 
cele două gemene se apropia de mine, îmi vorbea. Avea 
o cicatrice la încheietura mâinii drepte. Cealaltă juca 
rolul de Doppelganger. Nu mă puteam apropia de ea. O 
vedeam pe terasă la lumina stelelor, dar întotdeauna la 
distanţă. Gemene... era formidabil, începusem să-l 
cunosc îndeajuns de bine pe Conchis ca să pot anticipa 
restul. Dacă eşti bogat de ce să nu-ți acorzi dreptul de a 
avea cele mai grozave lucruri? De ce să nu profiţi de cele 
mai excepţionale bunătăţi? 

Mă gândeam la Lily cea pe care o cunoşteam, cea cu 
cicatricea. Astăzi de dimineaţă, chiar şi aseară, îşi pusese 
mintea să mă cucerească. Dacă era într-adevăr iubita lui 
Conchis, nu înţelegeam ce-l făcea să ne permită să 
rămânem singuri, în doi; dacă nu cumva era chiar mai 
pervers decât crezusem. Ea îmi dădea impresia că se 
joacă cu mine, ceea ce-i făcea plăcere pe de o parte, dar 
pe de altă parte interpreta rolul impus de Conchis. 
Trebuie să recunoaştem că toate jocurile dintre un 
bărbat şi o femeie, chiar şi cele mai literale sunt implicit 
sexuale. Ea încercase aici pe plajă să mă cucerească 
folosind toată recuzita inocenţei. Probabil că bătrânul o 
determinase, dar am simţit în afară de superficialitate şi 
parşivenie faptul că-i plăcea nu numai să interpreteze 
rolul pentru care era plătită. Îi producea bucurie. Şi mai 
era ceva, interpretarea era mai curând a unei actriţe 
amatoare cu oarecare imaginaţie decât a uneia 
profesioniste. Tot ceea ce se afla dincolo de suprafaţă 
sugera că fata venea dintr-o lume şi o societate foarte 
asemănătoare propriei mele lumi. Fata se născuse cu 
bun simţ şi cu o ironie tipic englezească. În termenii 
teatrali, efectul, în ciuda efortului de montare, semăna 
mai mult cu o şaradă jucată în sânul familiei decât cu 
mult râvnita iluzie teatrală pe care dorea să o realizeze. 
Fiecare privire a ei, fiecare expresie exprima faptul că 
eram tras pe sfoară. Mi-a fost dat să fug după ea din 


momentul în care i-am văzut zâmbetul ambiguu 
săptămână trecută. Pe scurt, dacă rolul ei în şaradă era 
să mă cucerească, va trebui să mă supun sorții. Nu mă 
puteam opune. Eram şi un senzual şi un aventurier, un 
poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate 
în versuri. Trebuia să beau valul care mi se oferea. 

Asta m-a făcut să mă gândesc la Alison. Radiograma 
ei se ivise ca un fir de praf în ochi atunci când vrei să 
vezi clar. Ghiceam ce se întâmplase. Scrisoarea mea de 
lunea trecută a ajuns la Londra vineri sau sâmbătă când 
probabil că ea era în avion, plictisită. Avionul a făcut 
escală o jumătate de oră la Ellenikon şi a simţit nevoia 
să-mi cablografieze. Mie mi-a venit ca o realitate 
nedorită când mă gândeam la altceva, o datorie 
artificială impusă instinctului care-mi dicta altfel. Era 
exclus, nu puteam părăsi insula, nu puteam irosi trei zile 
în Atena. Am mai citit o dală rândurile care nu mă făceau 
deloc fericit. Probabil că şi Conchis o citise, nu avea plic. 
Demetriades probabil că o citise fiind predată mai întâi la 
şcoală. 

Conchis ştia deci că am fost invitat la Atena şi cred 
că bănuia că aceasta era fata despre care îi vorbisem, 
spre care mă sfătuise să mă îndrept. Probabil că acesta 
era motivul pentru care şi pleca. S-ar fi putut să amâne 
anumite angajamente pentru week-end-ul viitor Eu 
gândisem că mă va invita din nou, că mă va invita în cele 
patru zile libere de la jumătatea trimestrului şi speram că 
Alison nu va lua în serios oferta mea călduţă. 

M-am hotărât. Nici nu se punea problema ca Alison 
să se apropie de insulă, să se confrunte fizic cu realitatea 
de aici. Orice ar fi fost, dacă trebuia să o întâlnesc, era 
normal să o întâlnesc la Atena. Dacă el avea de gând să 
mă invite, găseam ceva să pretextez ca să nu merg. 
Dacă nu mă invita, aveam oricum program cu Alison. Nu 
aveam nimic de pierdut. 

Clopoţelul sună din nou ca să mă cheme. Era ora 
prânzului. Mi-am strâns lucrurile şi beat de soare am 


urcat greoi panta. Mă uitam în toate direcţiile încercând 
să fiu nevăzut, căutând fără rost detalii ale spectacolului 
cu măşti. Traversând păduricea bătută de vânt mă 
aşteptam să apară ceva straniu, să le văd pe cele două 
gemene, nu ştiu nici cu de ce. Mă înşelasem, nu era 
nimic. Masa era pusă doar pentru mine. Maria nu a 
apărut. Am găsit sub pânză, taramasalta, ouă fierte şi o 
farfurie cu peşti. 

Pe galerie bătea vântul. Înainte de a termina de 
mâncat, uitasem de Alison şi eram gata să mă supun lui 
Conchis, indiferent ce mi-ar fi oferit. Ca să-mi fie mai 
uşor, am traversat păduricea de pini până la locul unde 
citisem duminica trecută povestea lui Robert Foulkes. Nu 
am luat nicio carte cu mine, m-am lăsat pe spate şi am 
închis ochii. 


33 


NU M-AU LĂSAT SĂ DORM. NICI NU TRECUSERĂ cinci 
minute, când am auzit un foşnet şi în acelaşi timp am 
simţit mirosul parfumului de santal. M-am prefăcut că 
dorm. Foşnetul s-a apropiat. Auzeam foşnetul mărunt al 
acelor de pin. Paşi s-au oprit lângă capul meu. Apoi 
foşnetul s-a auzit mai tare, când s-a localizat nu departe 
de mine. Credeam că o să arunce un con de jos, că o să 
mă tragă de nas. Cu voce joasă a începui să recite din 
Furtuna: 


Să nu te temi, ostrovu-i plin de zvonuri 
De sunete şi ciuturi dulci ce-mbată, 
Dar rău nu fac. Îmi zumzăie-n urechi 
Când leneşe-alăute, mii, când glasuri 
Cari, dacă m-aş trezi din somn prelung, 
M-ar adormi din nou; şi-n visu-mi, norii 


Îmi par că se desfac ca să-mi arate 
Comori ce stau să cadă; 'ncât mă scol 
Plângând de dorul de-a visa-nc-o dată. 


În tot acest timp am stat cu ochii închişi, tăcând 
mâlc. Se juca cu intonaţia, şi cuvintele căpătau dublu 
sens. Vocea dulce-amară, vântul în coame de pini. Când 
s-a oprit, nu am deschis ochii. l-am şoptit: 

— Continuă! 

— „Spiritul său vine să te turmenteze”. 

Am deschis ochii. O figură diavolească, verde-neagră 
mă fixa cu ochi sângerii, ieşiţi din orbite. M-am răsucit în 
sus. Lily ţinea în mâna stângă o mască de carnaval 
chinezească prinsă în vârful unui băț. Am văzut 
cicatricea. Acum purta o bluză albă cu mâneci lungi, o 
fustă lungă gri şi părul era prins la spate într-o fundă 
neagră de catifea. Am dat masca la o parte. 

— Joci un Caliban mizerabil! 

— Atunci joacă-l tu! 

— Eu speram rolul lui Ferdinand. 

Ridică masca până la jumătatea feţei uitându-se pe 
deasupra cu o privire deliberat ironică. Continuam 
amândoi jocul, dar cu mai multă dezinvoltură. 

— Eşti sigur că eşti la înălţimea rolului? 

— Dacă nu sunt, compensez cu sentimentul. 

În privire persista o oarecare neîncredere. 

— Este interzis. 

— De Prospero? 

— Poate. 

— Aşa a început şi piesa lui Shakespeare, cu o 
interdicţie. Lily privea în jos. Deşi Miranda era cu mult 
mai inocentă. 

— Ca şi Ferdinand, în piesă. 

— Diferenţa este că eu îţi spun adevărul şi tu numai 
minciuni. 

Privirea era tot îndreptată spre pământ, dar îşi muşcă 
buzele. 


— i-am mai spus şi adevărul din când în când. 

— Acela despre câinele negru de care ai avut 
amabilitatea să mă previi? Şi am adăugat repede: Şi 
pentru numele lui Dumnezeu, nu mă întreba care câine 
negru! 

Lily şi-a cuprins în braţe genunchii acoperiţi cu fusta, 
s-a lăsat pe spate privind copacii din spatele meu. Era 
încălţată cu nişte ghete negre caraghioase cu şireturi. 
Aminteau de o cancelarie veche dintr-o şcoală de ţară, 
sau chiar de domnişoara Pankhurst, din perioada 
tentativelor timide de emancipare a femeii. După o 
oarecare pauză, întrebă: 

— Care câine negru? 

— Cel cu care sora ta geamănă a ieşit astăzi 
dimineaţă la plimbare. 

— Aiurea! 

M-am lăsat pe spate într-un cot zâmbindu-i. 

— Tu unde te-ai ascuns? 

— M-am dus acasă. 

Era inutil, refuza să renunţe la cealaltă mască. Mă 
uitam la faţa ei ermetică şi am întins mâna după ţigări. 
Lily mă urmări cum aprind ţigara şi cum trag fumul de 
câteva ori, apoi, dintr-odată, întinse mâna. l-am dat o 
ţigară. Îşi ţtuguia buzele ca fumătorii începători, trase un 
fum scurt, apoi unul mai lung care o făcu să tuşească. Işi 
îngropă capul între genunchi întinzându-mi ţigara înapoi. 
A mai tuşit puţin. Mă uitam la gâtul ei, la umerii micuţi şi 
mi-am amintit de nimfa din seara de dinainte, la fel de 
înaltă şi tot aşa de subţire şi cu sâni mici. Am întrebat-o: 

— Unde ai învăţat? 

— Ce să învăţ? 

— Arta dramatică! La Academia Regală? Rămânând 
fără răspuns, am schimbat direcţia de atac. Incerci să mă 
cucereşti şi-ţi merge. De ce? 

A rămas mută încercând să pară ofensată. 

Progresam mai mult prin omisiune, evitând prefăcă- 
toriile. Îşi ridică capul şi se lăsă pe spate sprijinită puţin 


pe o parte. Ridică din nou masca în dreptul feţei ca un 
iaşmac. 

— Eu sunt Astarte, mama misterului. 

Ochii frumoşi cenuşii-violet erau acum mari, iar eu 
am schiţat un zâmbet. Voiam să simtă că ajunsese la 
fundul sacului. Nu mai era cazul să improvizeze. 

— Regret, eu sunt ateu. 

Lăsă masca jos. 

— Atunci eu trebuie să te convertesc. 

— La arta mistificării? 

— Printre altele. 

Am auzit zgomotul unei bărci cu motor în larg. Cred 
că şi ea a auzit, dar privirea nu o trăda în niciun fel. 

— Păcat că nu ne putem întâlni undeva, departe de 
aici. 

Ridică privirea de la pământ, printre copacii dinspre 
sud. 

Vocea era ceva mai prezentă. 

— Poate la sfârşitul săptămânii viitoare. 

Mi-am dat seama că cineva i-a spus de Alison; 
amândoi ne prefăceam că nu ştim nimic. 

— De ce nu? 

— Maurice nu ar fi niciodată de acord. 

— Ai depăşit vârsta când se cere voie. 

— Am înţeles că tu trebuie să fii la Atena. 

Am făcut o pauză. Mascarada asta mi se părea mai 
puţin amuzantă decât celelalte. , 

Acum şi ea stătea într-un cot cu faţa către mine. In 
sfârşit spuse ceva, dar cu voce mai scăzută. 

— Sentimentele tale sunt împărtăşite întrucâtva. 

Asta m-a exaltat, simțeam un real progres. M-am 
ridicat în capul oaselor să-i văd mai bine figura. Era 
ermetică, şovăitoare, dar nu falsă. 

— Deci eşti de acord că este un joc? 

— Aproape. 


— Dacă sentimentele talc sunt la fel, remediul este 
simplu, spune-mi ce se întâmplă! De ce viaţa mea 
personală este spionată? 

Ea dădu din cap. 

— Nu este spionată. A venit doar vorba, asta este tot. 

— Nu merg la Atena. Nu mai este nimic între noi. Lily 
nu comentă. Este un motiv care m-a făcut să vin în 
Grecia. Să scap de un sfârşit lamentabil. Este 
australiancă, stewardesă, am adăugat. 

— Şi tu nu mai...? 

— Nu mai ce? 

— Nu mai ţii la ea? 

— Era un alt soi de relaţie. 

Din nou ea tăcu. Lily luase în mână un con de brad şi 
se juca cu el, făcându-mă să înţeleg că toate acestea o 
stânjenesc. Acum era chiar timidă, altfel decât în rol şi 
bănuitoare, nu ştia dacă să mă creadă sau nu. l-am spus: 

— Nu ştiu ce ţi-a spus bătrânul. 

— Numai că ea vrea să te întâlnească. 

— Acum suntem prieteni. Ştiam amândoi că nu va 
dura. Din când în când ne mai scriem. Şi am adăugat: Ştii 
cum sunt australienii. Dădu din cap în semn că nu. 
Nivelul lor cultural este la pământ. În fond, ei nu ştiu ce 
sunt, cui aparţin. Era pe jumătate de stângă, contra 
britanicilor, pe jumătate... în fond, mi-a fost milă de ea. 

— Şi aţi locuit împreună ca soţ şi soţie? 

— Dacă este să-ţi răspund la întrebarea asta 
absurdă, da, timp de câteva săptămâni. Inclină capul 
grav, ca şi cum ar fi mulţumit pentru acest amănunt 
intim. Şi aş vrea să ştiu de ce te interesează? A mişcat 
capul într-o parte, făcând gestul celor care recunosc 
faptul că nu ştiu de ce. Gestul simplu era mai grăitor 
decât cuvintele, nu ştia de ce o interesează. Deci am 
continuat: 

— Nu am fost fericit pe insula Phraxos înainte de a 
veni aici. Mă simţeam foarte singur. Ştiam că nu o iubesc 
pe fata aceea. Dar eram singur. Asta este tot. 


— Poate că pentru ea tu eşti singurul om. 

Am zâmbit amuzat. 

— În viaţa ei există mulţi bărbaţi. Te asigur. Cel puţin 
trei de când am plecat din Anglia. 

O furnică alerga înnebunită, în zig-zag, pe spatele 
bluzei albe. Cred că a simţit cum am scuturat-o cu mâna, 
dar nu s-a întors. 

— Şi tu ar trebui să nu mai joci teatru. Probabil că şi 
tu ai avut aventuri în viaţa reală. 

— Nu. Dădu iar din cap în semn că nu. 

— Recunoşti însă că ai o viaţă reală. Este absurd să 
te prefaci că eşti şocată. 

— Nu vreau să fiu indiscretă. 

— Ştii bine că ţi-am prins jocul! Mi se pare că devine 
o prostie. 

A tăcut un timp, apoi s-a aşezat în faţa mea. A privit 
în dreapta şi în stângă, apoi drept în ochii mei, cu o 
privire întrebătoare, nesigură, acceptând cel puţin parţial 
ceea ce tocmai spusesem. Barca invizibilă se apropiase 
şi se vedea îndreptându-se către golf. 

Am întrebat-o: 

— Stă cineva cu ochii pe noi? 

A dat uşor din umeri. 

— Nu numai, pe noi. Pe tot ce există aici. 

Am aruncat o privire împrejur, dar nu am văzut nimic. 
M-am uitat din nou la ea. 

— Poate, dar nu o să mă faci să cred că totul se 
aude. 

Şi-a aşezat coatele pe genunchi, şi-a sprijinit capul în 
mâini şi şi-a aţintit privirea dincolo de mine. 

— Nicholas, eşti ca la v-aţi ascunselea. Trebuie să fii 
sigur că cei care caută vrea să se joace şi tu trebuie să 
stai ascuns. Altfel jocul nu este joc. 

— Nu este joc nici atunci când refuzi să accepţi că ai 
fost prins, atunci când ai fost. Şi am mai adăugat: Tu nu 
eşti Lily Montgomery, dacă ea a existat vreodată! 

M-a privit scurt. 


— A existat. 

— Dar şi bătrânul recunoaşte că nu eşti tu. Cum de 
eşti chiar atât de sigură? 

— Pentru că eu exist. 

— Acum eşti fiica ei? 

— Da. 

— Tu şi sora ta geamănă. 

— Eu am fost copil unic. 

Era prea mult. Înainte ca ea să aibă timp să facă un 
gest, m-am aşezat în genunchi, am apucat-o de umeri şi 
am trântit-o pe spate, obligând-o să se uite în ochii mei. 
Avea o licărire clară de teamă şi am profitat. 

— Ascultă! Toate astea sunt foarte amuzante, dar ştii 
prea bine că ai o soră geamănă. Apari şi dispari ca prin 
minune, joci rol de epocă şi de mitologie şi mai ştiu şi eu 
ce! Câteva lucruri nu le poţi ascunde! Eşti inteligentă. 
Eşti o realitate în carne şi oase ca şi mine. 

Când am strâns-o mai tare de umeri prin bluza de 
mătase, s-a strâmbat de durere;. 

— Mă întreb dacă faci asta de dragul bătrânului sau 
pentru că te plăteşte sau pentru că te distrează? Nu 
înţeleg combinaţia dintre tine şi sora ta şi prietenii voştri. 
De fapt, nu-mi pasă, cred că toată ideea este o nebunie. 
În fond, pe tine te iubesc, pe Maurice îl iubesc şi pentru 
el sunt gata să joc fiecare detaliu, cum vrei tu - dar hai 
să nu o mai luăm chiar aşa de în serios! Tu joacă-ți 
propria şaradă, dar, pentru Dumnezeu, nu mai aplica 
frecţii la picior de lemn! Ne-am înţeles? 

M-am oprit. Din privire am înţeles că victoria era de 
partea mea. Supunerea luase locul fricii. 

— Fii bun, mă doare spatele. Stau pe o piatră sau pe 
nu ştiu ce. 

Victoria a fost confirmată de „fii bun”. 

— Aşa da. 

M-am tras în genunchi şi apoi m-am ridicat în picioare 
şi mi-am aprins o ţigară. Ea s-a ridicat pe jumătate, s-a 
îndreptat şi a dus mâna la spate pipăindu-l. Era un con 


de pin în locul de unde se ridicase. Îşi trase genunchii în 
sus şi-şi afundă faţa în ei. Mă uitam la ea gândind că 
trebuia să fi ştiut mai de mult că aveam o şansă de 
reuşită folosind forţa. Îşi afundă capul mai mult între 
genunchii cuprinşi între braţe. Stătea de prea mult timp 
aşa, fără niciun cuvânt. Târziu mi-am dat seama că se 
prefăcea că plânge. 

— Nu mai ţine! 

Mai întâi nu a dat atenţie, dar când a ridicat capul cu 
o expresie amărâtă, am văzut printre gene lacrimi 
adevărate. Îmi evită privirea, jenată, apoi îşi şterse ochii 
cu dosul palmei. 

M-am aşezat lângă ea şi i-am întins o ţigară pe carea 
luat-o. 

— Mulţumesc. 

— Nu am avut intenţia să te supăr. 

Trăgea din ţigară normal, nu ca o novice. 

— Am încercat. 

— Eşti minunată... nu ai idee ce stranie a fost această 
experienţă! Minunată şi stranie! Numai că, ştii, ce facem 
cu simţul realităţii? Poţi să i te opui până la un moment 
dat, ca şi gravităţii. 

Timidă şi tristă îşi strâmbă puţin expresia. 

— Dacă ai şti ce bine înţeleg ce vrei să spui! 

Ea îmi sugera un alt aspect: era posibil ca ea să-şi fi 
jucat rolul oarecum sub ameninţare. 

— Sunt numai urechi. 

Privea din nou prin mine. 

— Ce spuneai azi-dimineaţă - există un fel de 
scenariu. Rolul meu este să-ţi arăt ceva... O statuie. 

— Excelent! Du-mă! 

M-am ridicat. Ea s-a întors, a răsucit ţigara în pământ 
şi m-a privit supusă. 

— Fii bun, dă-mi voie să-mi revin. Nu mă tortura cel 
puţin cinci minute. 

M-am uitat la ceas. 


— Îţi acord chiar şase minute. Dar nicio secundă în 
plus. A întins o mână şi am ajutat-o să se ridice 
reţinându-i mâna. Eu nu cred că se numeşte „o tortură” 
dorinţa mea de a cunoaşte mai bine o persoană pe care 
o găsesc excepţional de atrăgătoare. 

Îşi lăsă privirile în jos. 

— Ea are mai puţină experienţă decât tine - fără 
niciun teatru. 

— Asta nu o face mai puţin atrăgătoare. 

— Nu este departe. Sus pe deal. 

Mână în mână am pornit în susul coastei. După un 
timp, am strâns-o de mână şi mi-a răspuns mai mult ca 
un fel de promisiune de prietenie decât de atracţie fizică 
şi am crezut ce-mi spusese despre sine. Conta şi 
expresia figurii cu trăsături delicate care aducea cu sine 
timiditate. Intuiam dincolo de aparenţa de îndrăzneală, în 
afara jocului dublu practicat înainte, un aer minunat de 
inocenţă, de virginitate chiar, un aer capabil, dacă s-ar fi 
ivit ocazia, de a se lăsa exorcizat. Eram cum nu se poate 
mai privilegiat, aflându-mă - acum simţeam din nou - 
într-un labirint de legendă, fabulos, acum când o găsisem 
pe Ariadna şi o ţineam de mână. Nu aş fi schimbat locul 
cu nimeni pe lume. Acum ştiam că toate fostele mele 
legături, egoismul meu, mojicia, chiar şi faptul că pe 
Alison o trădasem aruncând-o în trecut se justificau. Am 
ştiut-o în sinea mea dintotdeauna. 


34 


M-A CONDUS PRINTRE PINI UNDEVA SUS, acolo 
unde săptămână trecută traversasem valea. Câteva 
trepte grosolane ne-au condus în partea cealaltă, unde, 
după ce am depăşit o mică ridicătură de pământ, am 
ajuns la o vale, nu prea adâncă, ca un mic amfiteatru cu 
faţa spre mare. Jos în centru se afla statuia aşezată pe 


un piedestal de rocă brută. Am recunoscut-o. Era o copie 
a celebrului Poseidon recuperat din mare lângă Eubeea 
la începutul secolului. Aveam în cameră o carte poştală 
care-l reprezenta. Bărbatul, superb, stătea cu picioarele 
depărtate, arătând cu mâna întinsă sudul în direcţia 
mării, cu un gest imperativ, regal, absolut dumnezeiesc, 
un produs al artificiului în istoria umanităţii, modern ca şi 
un Henry Moore şi totodată străvechi ca şi piatra pe care 
se afla. Eram uimit, Conchis nu mi-l arătase până acum. 
Ştiam că o asemenea replică valora o mică avere şi 
faptul că o ţinea aşa, nepăsător, într-un colţ 
necunoscut... iar mi-am amintit de de Deukans şi de 
măiestria teatrală cu care pregătea surprizele. O con- 
templam împreună cu Lily. Ea zâmbi văzându-mi 
surpriza, apoi se îndepărtă către un scaun din lemn, la 
umbra unui migdal din spatele statuii. Marea se vedea pe 
deasupra copacilor, dar statuia nu putea fi văzută de pe 
mal. S-a aşezat cu naturaleţe, fără eleganţă, parcă ceea 
ce purta era costum de teatru. Era un gest de ieşire din 
rol. Mă aflam la câţiva paşi şi probabil că ştia că o 
privesc. Timpul pe care i-l acordasem trecuse dar ea-mi 
evita privirea şi nu spunea nimic. 

— Spune-mi numele tău adevărat! 

— Nu-ţi place Lily? 

— La nebunie, dacă ai fi ospătăriţă într-o cârciumă 
victoriană. 

Ea zâmbi discret. 

— Nici numele meu adevărat nu-mi place. Adăugă 
apoi: am fost botezată Julia, dar mi s-a spus întotdeauna 
Julie. 

— Julie şi mai cum? 

— Holmes, murmură ea, dar nu am locuit niciodată în 
Baker Street. 

— Şi sora ta? 

— Am impresia că eşti foarte convins că există, spuse 
ea cu ezitare. 

— Să nu fiu? 


Mai ezită puţin şi se hotări: 

— Ne-am născut vara. Părinţii mei nu au prea avut 
multă imaginaţie. Dădu din cap ca de o prostie. Pe ea o 
cheamă June. 

— June şi Julie. 

— Să nu cumva să-i spui lui Maurice! 

— Îl cunoşti de mult timp? 

Dădu din cap în semncănu. 

— Dar pare de mult. 

— Cât? 

Avea privirea aţintită în jos. 

— Am senzaţia că sunt un fel de trădătoare. 

— Ştii că nu te-aş pâri pentru nimic în lume. 

Mă privi cu acea privire căutătoare, cu un fel de 
reproş că sunt atât de insistent, dar şi-a dat probabil 
seama că nu dau înapoi. S-a aplecat puţin privind în 
pământ. 

— Am fost aduse aici sub un pretext complet fals. 
Acum câteva săptămâni. Este absurd, într-un fel, că am 
rămas. 

Am ezitat, căci în mintea mea au apărut Leverrier şi 
Mitford. M-am decis să ţin în rezervă această carte. 

— Este prima dată când te afli aici? 

Aerul ei spontan, uimit, părea autentic. 

— De ce...? 

— Ziceam şi eu aşa. 

— Dar de ce întrebi? 

— Am crezut, şi asta s-a întâmplat anul trecut. 

Bănuitoare, se uită în ochii mei. 

— Ai auzit câ...? 

— Nu, nu, am zâmbit. Ghiceam, făceam speculaţii. 
Dar care a fost falsul pretext? 

Parcă mânam un catâr recalcitrant - încântător catâr, 
dar mai înspăimântat cu fiecare pas înainte. Cu privirea 
în pământ îşi căuta cuvintele: 

— Incerc să spun că, de fapt, suntem aici de 
bunăvoie. Chiar dacă nu ştim ce se află în spate, ce se 


întâmplă de fapt, ne simţim recunoscătoare, avem chiar 
încredere. Se opri şi când am deschis gura să spun ceva, 
mi-a aruncat o privire rugătoare: Te rog, lasă-mă să 
termin. Şi-a pus o clipă palmele pe obraji. Este atât de 
greu de explicat! Amândouă avem sentimentul că-i 
datorăm foarte mult. Fapt este că dacă-ţi răspund la 
toate întrebările pe care vrei să mi le pui, ştiu eu, ar fi să- 
ţi povestesc un film cu mistere, înainte de a te duce să-l 
vezi. 

— Dar poţi, bineînţeles, să-mi spui cum ai intrat în 
film. 

— Nu cred că pot, asta face parte tot din intrigă. 

lar o pierdeam. Un cărăbuş auriu imens zumzăia sus 
dând ocol crengilor de migdal. Statuia, jos în plin soare, 
într-un gest de dirijare perpetuă, domina vântul şi 
valurile. 

Îi observam obrazul în umbră, stătea uşor aplecată, 
într-un gest timid. 

— Şi eşti, cum să spun, plătită pentru asta? 

A ezitat. 

— Da, dar... 

— Dar ce? 

— Nu este asta, nu este vorba de bani. 

— Adineauri, când stăteam jos, nu mi s-a părut că 
eşti pasionată de ce faci. 

— Din cauză că niciodată nu ştim cât să credem din 
ce ne spune. Să nu te gândeşti că noi ştim tot ce tu nu 
ştii! Ni s-au spus mai multe despre ce încearcă să facă, 
dar nu ne pricepem dacă astea nu sunt minciuni. Ea 
dădu din umeri. Dacă vrei să o iei aşa, noi suntem cu 
câţiva paşi înainte în labirint. Asta nu înseamnă că ne 
aflăm mai aproape de centru decât tine. 

— Acasă ai jucat teatru? 

— Da, dar nu ca profesionistă. 

— La facultate? 

Ea zâmbi ironic. 


— Mai este ceva. Într-un fel, el aude tot ce vorbim. 
Nu ştiu cum, dar cred că o să înţelegi înainte de sfârşitul 
zilei de azi, şi repede mi-a contracarat scepticismul. Nu 
are nicio legătură cu telepatia. Este doar un subterfugiu, 
o metaforă. 

— Cum adică? 

— Dacă-ţi spun... stric totul. Nu-ţi spun decât că este 
o experienţă unică, incomparabilă, că, de fapt, nu se 
compară cu nimic pe lume. 

— Ai trăit această experienţă? 

— Da. Este motivul pentru care June şi cu mine ne- 
am hotărât să avem încredere. Un lucru atât de frumos 
nu poate fi decât opera unui om minunat. 

— Tot nu înţeleg cum poate el auzi ce vorbim. 

Privea în imensitatea mării. 

— Dacă nu-ţi explic este pentru că nu sunt sigură că 
nu o să afle de la tine. 

— Pentru Dumnezeu, am spus, nici în vis nu te-aş 
trăda! 

S-a uitat la mine puţin şi apoi din nou către mare. 
Spuse cu voce joasă: 

— Nu suntem sigure că eşti ce spui că eşti, ce spune 
Maurice că eşti. 

— Eşti nebună! 

— Incerc să-ţi explic faptul că nu eşti unica persoană 
care nu ştie ce să creadă. Poate că, în ciuda aparenţelor, 
te ascunzi de noi. 

— Nu ai decât să traversezi insula. Şcoala se află 
acolo, întreabă pe oricine! Am insistat întrebând: Şi toţi 
ceilalţi de aici? 

— Nu sunt englezi. Sunt la cheremul iui Maurice. Noi 
abia dacă-i întâlnim. Oricum, ei se află de puţin timp aici. 

— Vrei să spui că el m-a plătit să vă induc pe voi în 
eroare? 

— De ce nu? 

— Sfinte Doamne! 


Privirea mea încercă să o înduplece, să spună că este 
ridicol, dar a refuzat cu încăpățânare. 

— Hai, fii serioasă, nimeni nu poate să joace chiar 
aşa un teatrul! 

l-am smuls un zâmbet. 

— Aşa mi se pare şi mie. 

— Hai să-ţi arăt şcoala! Poţi pleca de aici, da? 

— Mi-a spus foarte clar că nu am voie. 

— l-ai plăti cu aceeaşi monedă. 

— Culmea ironici este că eu... dădu din cap. 

— Julie, poţi să ai încredere în mine. 

Respiră adânc. 

— Culmea ironici este că nici nu sunt sigură dacă nu 
trebuie să calc regulile. Este persoana cea mai 
formidabilă. Un joc de-a v-aţi ascunselea... sau mai mult, 
de-a baba- oarba. Te răsuceşti până-ţi pierzi direcţia. Ce 
spune capătă dublu sens şi chiar triplu. 

— Atunci încalcă regula şi vezi ce se întâmplă. 

A ezitat din nou şi mi-a zâmbit mai sincer. Parcă îmi 
spunea că ea vrea să aibă încredere în mine, dar că şi eu 
trebuie să am răbdare cu ea. 

— Ai vrea ca totul să se oprească? Să se termine 
mâine? 

— Nu! 

— Cred că noi suntem aici datorită lui. Am încercat o 
dată sau de două ori să te fac să înţelegi. 

— Am priceput. 

— Totul este atât de fragil! Ca țesătura de păianjen. 
Ca tot ce este intelectual sau dramatic. Dacă ne-am 
purta într-un anumit fel, am putea să distrugem totul. 

S-a mai uitat o dată la mine. 

— Vorbesc serios. Acum nu joc teatru. 

— A ameninţat el că opreşte spectacolul? 

— Nici nu trebuie. Dacă nu am avea senzaţia că trăim 
cea mai grozavă experienţă din viaţa noastră... Ştiu că el 
îţi poate părea absurd. Înnebunitor. Un ramolit bătrân. 
Cred însă că a descoperit cum se ajunge la... 


Nici de data asta nu a terminat fraza. 

— La ceva interzis cunoaşterii mele? 

— Un lucru pe care l-am putea regreta amarnic dacă- 
| ratăm şi - continuă - încep - să-mi imaginez ce este. Nu 
aş putea să-ţi explic coerent, chiar dacă... 

Am tăcut pentru o clipă amândoi. 

— Lasă că are el mijloace de convingere. Aseară era 
sora ta, nu? 

— Te-a şocat. 

— Acum de-abia ştiu cine era. 

Vorbi blând. 

— Chiar şi surorile gemene pot avea concepţii de 
viaţă diferite. S-a oprit, apoi a spus: Pot să ghicesc ce 
gândeşti. Dar nu a fost nici cel mai mic indiciu că... dacă 
ar fi fost, noi nu ne-am afla aici. Şi apoi a adăugat: June, 
în chestiuni dintr-astea, a fost mai puţin pudică decât 
mine. De fapt, au şi vrut s-o elimine... 

S-a oprit brusc, dar era prea târziu. Mă uitam la ea 
cum schiţează un gest de rugă pentru a fi iertată că a 
spus prea mult. Râdeam de mutra ei necăjită. 

— Aş fi auzit de voi la Oxford. Spune-mi deci pentru 
ce voiau s-o elimine de la Cambridge? 

— Vai, ce proastă sunt! Şi mă imploră din ochi: Nu-i 
spune lui Maurice. 

— Promit. 

— Nu a fost mare lucru. A pozat o dată nud. A fost un 
fel de glumă, dar s-a aflat. 

— Ce ai studiat la Cambridge? 

Ea zâmbi blând. 

— Încă nu, mai acordă-mi o zi! 

— Dar ai studiat la Cambridge? 

Neavând de ales, a făcut un semn că da. 

— Ce noroc pe ei! 

După puţin timp, ea reluă pe un ton mai scăzut: 

— Este atât de viclean, să ştii, Nicholas! Dacă îţi spun 
mai mult decât ai dreptul să afli, prinde de veste imediat. 


— Oare Maurice îşi închipuie că acum o să înghit 
toată povestea cu Lily? 

— Nu! Nu îşi închipuie. Nu trebuie să te prefaci. 

— Deci ce se întâmplă acum face parte din poveste? 

— Da, într-un fel. Respiră adânc. Peste puţin timp, 
buna ta credinţă va fi pusă şi mai tare la încercare. 

— Cât timp? 

— Dacă-l cunosc bine, peste o oră nu o să mai poţi şti 
dacă să crezi un singur cuvânt din tot ce am spus. 

— El era în barcă? 

Făcu un semn că da. 

— Probabil că este acum cu ochii pe noi aşteptându- 
şi replica. 

Prudent, m-am uitat în spatele ei printre copacii din 
direcţia vilei, apoi mi-a venit să mă răsucesc să văd şi în 
spatele meu. Nu vedeam nimic. 

— Mai putem să stăm? 

— Mai putem. Depinde şi de mine. 

Ea se aplecă să rupă dintr-un tufiş de lângă bancă o 
rămurică de oregan pe care să o miroasă. Eu mă tot 
uitam în adâncul pădurii dimprejur încercând să prind un 
petic de culoare, o mişcare... erau numai copaci şi o 
pădure evazivă. Aveam mii de întrebări pe care doream 
să i le pun, dar ca avusese grijă să le anuleze. Aveam 
totuşi răspunsuri cu privire la ea, dacă nu concrete, cel 
puţin de ordin psihologic şi afectiv. În ciuda aspectului 
fizic, mi-o imaginam că este prețioasă, mai mult 
intelectuală decât senzuală, deşi exista parcă o dorinţă 
să se joace, aşteptând momentul. Probabil că se elibera 
jucând teatru la facultate. De fapt, şi acum juca un rol în 
defensivă, pentru ca să-şi ascundă sentimentele faţă de 
mine. 

— Mi se pare că scenariul în anumite părţi trebuie 
realizat în colaborare, am adăugat eu, un fel de discuţii 
în cursul repetiţiilor. 

— La care părţi te referi? 

— La cele care ne privesc pe noi doi. 


Îşi îndreptă fusta peste genunchi. 

— Nu numai tu ai avut astăzi o surpriză. Acum două 
ore am aflat despre prietena ta din Australia. 

— Ti-am spus adevărul. Este exact aşa cum ţi-am 
spus. 

— Nu aş fi vrut să fiu indiscretă. Dar a fost... 

— Ce a fost? 

— Curios. Parcă ai fi vrut să mă zăpăceşti. 

— Dacă sunt invitat aici, nimic nu mă va determina 
să merg la Atena. Nerăspunzând nimic, am continuat: Nu 
este acesta planul? 

— Din câte ştiu eu, da. Ridică din umeri. Dar depinde 
de Maurice. Îmi căută privirea. Noi suntem pur şi simplu 
nişte musculiţe căzute în plasa lui. Ea zâmbi. Să fiu 
sinceră, el se pregătea să te invite, dar ne-a anunţat la 
prânz că s-ar putea să schimbe planul. 

— Credeam că s-a dus la Nauplia. 

— Nu. A fost toată ziua pe insulă. 

Privea mişcând între degete rămurica de oregan. 

— Începusem să-ţi spun. Se pare că rolul tău în actul 
întâi a fost să mă cucereşti. Oricum, acesta a fost 
efectul. Chiar dacă eşti musca din plasă, eşti şi cea 
prinsă la capătul undiţei. 

— O muscă artificială. 

— Uneori astea sunt mai utile. 

Ea îşi ţinea ochii în jos şi tăcea. 

— Faci o figură de parcă nu ar fi trebuit să aduc 
vorba. 

— Nu, eu... ai dreptate. 

— Dacă ai jucat contra voinţei, cred că ar trebui să- 
mi spui. 

— Fie că răspund da, fie că nu, tot nu ar fi pe de-a- 
ntregul adevărat. Nicicum. 

— Deci încotro? 

— În altă parte, ca şi cum ne-am fi întâlnit în cel mai 
natural mod. 

— Adică? 


Ea ezită mângâind cu neobişnuită concentrare 
frunzele de pe tulpină. 

— Cred că aş vrea să te cunosc mai bine. 

Mă gândeam la jocul ei de pe plajă din acea 
dimineaţă. Ştiam ce vrea, dar nu era genul care să fie 
luat repede. Ştiam că trebuie să-i arăt că am înţeles. M- 
am aplecat în faţă cu coatele pe genunchi. 

— Asta am vrut să aflu. 

Ea spuse încet: 

— Foarte bine. Eu trebuie să fiu unul din motivele 
care să te aducă aici. 

— S-a prins. 

Răspunse ezitând: 

— Pe mine altceva m-a obsedat şi s-a întâmplat. De 
fapt, nu vreau să te mint. 

A tăcut şi eu m-am repezit să trag concluziile: 

— Este vorba de altcineva. 

— Exact, asta i-am explicat lui Maurice, că voi juca, 
pentru el, diverse scene, ca azi dimineaţă, dar nu mai 
mult de atât. 

— Eşti propriul tău stăpân. 

— Da. 

— Ţi-a spus ceva...? 

— Absolut nimic. Ne-a spus tot timpul că dacă nu o 
să vrem să facem ceva, nu trebuie. 

— Te rog, dă-mi un fir să înţeleg ce se află în spatele 
acestor manevre. 

— Cred că ai înţeles ceva. 

— Am impresia că sunt un fel de cobai. Numai 
Dumnezeu ştie de ce. E o nebunie. Acum trei săptămâni 
am picat aici din întâmplare. Ca să beau un pahar cu 
apă. 

— Nu cred că a fost o pură întâmplare. Adică, poate 
că aşa ai venit. Dacă nu ai fi venit, ar fi găsit o cale să te 
aducă. Apoi a adăugat: Noi am fost anunţaţi dinainte că 
vii. Atunci primul motiv, pentru care spunea el că ne-a 
adus la Bourani, nu mai era valabil. 


— Cred că v-a spus ceva mai bun, şi că nu era pur şi 
simplu un joc. 

— Este adevărat. Ţinându-şi un braţ pe speteaza 
băncii, întoarse faţa spre mine şi spuse cu părere de rău: 
Nicholas, mai mult de atât nu-ţi pot spune şi, în afară de 
asta, trebuie să plec. Sigur că a găsit ceva mai bun. 
Cobai... nici chiar aşa. Este vorba de ceva mai bun, motiv 
pentru care ne mai aflăm aici, indiferent de ce pare a fi 
în acest moment. Acum privea în jos către mare. Şi mai 
este ceva, acum mă simt cu mult mai uşurată, ai făcut 
bine că ai provocat discuţia. Continuă în şoaptă: Poate că 
lui Maurice i-am făcut un rău, în care caz vom avea 
nevoie de un cavaler rătăcitor. 

— Îmi voi ascuţi lancea. 

Se uită lung la mine, cu o doză de îndoială, răsfrântă 
într-un uşor zâmbet. Apoi se ridică. 

— Mergem înapoi la statuie, ne luăm la revedere şi tu 
te întorci acasă. 

Eu stăteam nemişcat. 

— Te văd mai târziu? 

— Mi-a spus să nu mă îndepărtez. Nu ştiu ce vrea. 

— Mă simt ca un sifon gata să explodeze. Plin de 
întrebări în loc de gaz! 

— Ai răbdare. A întins o mână spre mine să stau 
calm. 

Coborând panta i-am spus: 

— Din cauza ta îmi vin toate întrebările. Ai inventat 
faptul că Lily Montgomery ţi-a fost mamă. Ea zâmbi. 
Oare a existat? 

— Tu ştii exact cât ştiu şi eu. Lăsă o privire să 
alunece înspre mine. Poate chiar mai mult. 

— Mă bucur. 

— Cred că ai constatat că eşti în mâinile unui om abil 
în reordonarea realităţii. 

A ajuns lângă statuie. l-am spus: 

— Şi diseară? 


— Nu te teme. Este... este în afara jocului sau poate 
chiar în centru. După o clipă, s-a întors către mine: 
Trebuie să pleci acum! 

Am prins-o de mâini. 

— Vreau să te îmbrăţişez. 

Privea în jos. Personajul Lily parcă reapăruse. 

— Mai bine nu. 

— Pentru că nu vrei? 

— Pentru că suntem văzuţi. 

— Altceva am întrebat eu. 

Nu a spus nimic, dar nici nu şi-a retras mâinile. Am 
cuprins-o cu braţele şi am tras-o spre mine. O clipă şi-a 
ţinut obrazul întors, după care m-a lăsat să-i ating 
buzele. Gura i-a rămas închisă, reţinută în dreptul gurii 
mele până în ultimul moment, când, înainte de a mă 
împinge de lângă ea, am simţit-o răspunzându-mi cu un 
uşor fior. Comparând cu experienţele mele anterioare, nu 
era o îmbrăţişare, dar privirea era în mod straniu şocată, 
uimită, ceea ce părea că pentru ea însemnase cu mult 
mai mult decât pentru mine, ca şi cum aproape că se 
întâmplase ceva ce ea îşi interzisese. l-am zâmbit ca să o 
conving că nu era nicio crimă într-un astfel de sărut, că 
putea să aibă încredere în mine. Mă privi, apoi lăsă ochii 
în jos. Eram descumpănit, logica faptelor din ultima 
jumătate de oră se prăbuşise. Credeam că joacă, poate, 
iar o scenă din textul lui Conchis sau pentru cel care ne 
urmărea. 

Şi-a ridicat privirea care, acum ştiam, mi-era 
adresată numai mie. 

— Dacă aflu vreodată că m-ai minţit, s-a terminat. 

A întors spatele înainte de a-i răspunde şi s-a 
îndepărtat repede, aproape în goană. Am urmărit-o cu 
privirea câteva clipe, apoi m-am întors să mă mai uit o 
dată pe deasupra văii. Nu eram hotărât dacă să mă ţin 
după ea printre pini către mare. În cele din urmă am 
aprins o ţigară, am aruncat o ultimă privire lui Poseidon 
şi am plecat spre casă. M-am uitat înapoi înainte de a 


ajunge în vale. Prin frunziş, am mai zărit o rază albă, care 
a dispărut. Eu însă nu am rămas singur. Nici nu am urcat 
bine treptele de cealaltă parte a văii, când am dat cu 
ochii de Conchis. Stătea în picioare cu spatele către 
mine, la vreo treizeci de metri, parcă urmărea prin 
binoclu cine ştie ce pasăre deasupra pădurii din faţă. 
Când m-am apropiat, a lăsat binocilul jos întorcându-se 
către mine, prefăcându-se surprins că mă vede. Jocul lui 
nu era cine ştie ce, dar apoi mi-am dat seama că îşi 
menaja talentul pentru mai târziu. 


35 


ERA ÎMBRĂCAT MAI ÎNGRIJIT DECÂT ALTEORI ÎN 
CURSUL ZILEI: în pantaloni albastru-închis şi cu o bluză 
albastră, deschisă la gât. Traversam covorul din ace de 
pini în direcţia lui şi mă gândeam să fiu mai prudent, 
încurajat fiind şi de privirea lui ironică. Eram sigur că 
actriţa numărul unu nu mă minţise, cel puţin cu privire la 
admiraţia ei faţă de el şi credinţa că nu era un om rău. 
Am intuit însă şi un substrat de îndoială, chiar de teamă, 
pe lângă ceea ce îmi mărturisise. Simţea nevoia să se 
convingă pe sine cât şi pe mine. Nu trebuia decât să-l 
privesc pe bătrân ca să-mi dau seama că tot eu aveam 
cele mai multe motive de îndoială. 

— Bună ziua! 

— Bună ziua, Nicholas. lartă-mă că te-am părăsit. A 
fost un fel de panică în Wall Street. 

Wall Street era pentru mine la celălalt capăt al 
universului, nu al lumii. M-am prefăcut că sunt îngrijorat. 

— Vai! 

— Acum doi ani am făcut prostia să intru într-un 
consorţiu financiar. Poţi să-ţi imaginezi Versailles-ul 
având cinci Roi Soleil, în loc de unul? 


— Şi ce finanţaţi? 

— Tot felul de lucruri. Continuă imediat: A trebuit să 
merg la Nauplia ca să telefonez la Geneva. 

— Sper că nu aţi dat faliment. 

— Numai proştii dau faliment, cei care s-au născut cu 
falimentul în cei. Te-ai văzut cu Lily? 

— Da. 

— Bine. 

Îndreptându-ne spre casă, l-am cântărit din priviri şi i- 
am spus: 

— Şi am întâlnit-o şi pe sora ei geamănă. 

Atinse binoclul masiv agăţat de gât. 

— Mi s-a părut că se aude o pasăre migratoare, dar 
cred că este cam târziu să mai fie încă aici. 

Nu m-a pus la punct. A încercat cu un gest de 
iluzionist să facă să dispară subiectul. 

— Mai bine spus, am văzut-o pe sora ei geamănă. 

A mai urcat câteva trepte. Simţeam că gândeşte 
repede ce să răspundă. 

— Lily nu a avut nicio soră, deci nici aici nu are. 

— Am vrut să vă spun că am fost într-o companie 
foarte plăcută cât aţi lipsit. 

A înclinat puţin capul fără să schiţeze un zâmbet. Nu 
am mai spus nimic. Parcă era un maestru de şah prins 
între două mişcări făcând cu o viteză inimaginabilă 
calcule de combinaţii posibile. S-a întors la un moment 
dat să spună ceva, dar s-a răzgândit. 

Am ajuns la pietriş. 

— Ţi-a plăcut statuia mea, Poseidon? 

— Minunată, tocmai voiam să... 

A pus mâna pe braţul meu şi m-a oprit, apoi a privit 
în jos căutându-şi, mi se părea, cuvintele. 

— Nu are voie să fie contrariată, trebuie să fie 
distrată, înţelegi de ce. Îmi pare rău de misterul pe care 
l-am construit în jurul dumitale. Mă strânse de braţ şi 
merse mai departe. 

— Vreţi să spuneţi... amnezie. 


Se opri din nou când am ajuns la trepte. 

— Nu te-a impresionat nimic la ea? 

— Multe. 

— Nimic patologic? 

— Nu. 

Mirat, ridică sprâncenele o fracțiune de secundă, dar 
urcă treptele mai departe, puse binoclul pe canapeaua 
de răchită şi se întoarse către măsuţa de ceai. 

Eu mă aflam lângă scaunul meu, întorcându-i gestul 
de mirare. 

— Nu te-a impresionat nevoia obsesivă de a se 
travesti în diverse feluri, de a-şi construi false motivații? 
Asta nu te-a impresionat? 

Mi-am muşcat buzele. În schimb, el avea o faţă 
imobilă pe când ridica pânza care acoperea farfuriile. 

— Eu am crezut că aşa trebuia. 

— Trebuia? După o clipă de uimire, s-a lămurit. A, te 
referi la simptomele schizofreniei! 

— Schizofreniei? 

— Nu la asta te-ai referit? Mi-a făcut semn să stau 
jos. Îmi pare rău! Poate nu cunoşti limbajul psihiatrici. 

— Ba da. Dar... 

— Dedublare de personalitate. 

— Ştiu ce este schizofrenia. Dar mi-aţi spus că 
dumneavoastră o determinaţi să facă tot ceea ce făcea. 

— Bineînţeles. Aşa cum vorbeşti cu un copil ca să fie 
ascultător. 

— Dar nu este copil. 

— Vorbesc metaforic. Aşa cum am vorbit metaforic 
aseară. 

— Dar este foarte inteligentă. 

Cu o privire de cunoscător în materie îmi răspunse: 

— Este bine cunoscută legătura dintre inteligenţa 
marcată şi schizofrenie. 

Mi-am înghiţit sandvişul şi apoi i-am zâmbit. 

— Cu cât trece timpul, cu atât mă văd mai caraghios. 

Mă privi mirat, chiar puţin enervat. 


— Dar categoric nu-mi bat joc de tine! Nici gând! 

— Ba cred că da, dar nu mă deranjează. 

A împins scaunul de lângă masă şi şi-a dus mâinile la 
tâmple, ca şi cum ar fi fost vinovat de o greşeală 
extraordinară. Nu se potrivea cu el, se vedea că joacă 
teatru. 

— Eram sigur că mă înţelegi. 

— Cred că înţeleg. 

A îndreptat spre mine o privire pătrunzătoare ca să 
mă facă să-l cred, dar nu a reuşit. 

— Chiar dacă nu aş iubi-o ca pe propria mea fiică pe 
nefericita cu care ai petrecut după-amiaza, din motive 
personale pe care nu le pot dezvălui acum, mă simt 
obligat să o protejez. Conchis turnă apă fiartă în ceainicul 
de argint. Ea este unul din principalele motive, motivul 
principal care mă aduce în izolarea de la Bourani. 
Credeam că ţi-ai dat deja seama. 

— Mi-am dat seama... într-un fel. 

— Aici biata copilă poate umbla nestingherită şi 
poate să se lase în voia fanteziei. 

— Vreţi să-mi spuneţi că este nebună? 

— Nebună în limbaj medical nu înseamnă nimic. Ea 
este bolnavă de schizofrenie. 

— Se crede deci logodnica dumneavoastră, cea care 
a murit. 

— Eu i-am dat acest rol. Deliberat i l-am inspirat. Nu 
este periculos şi îi place să-l joace. Alte roluri sunt mai 
riscante. 

— Roluri? 

— Aşteaptă! 

A dispărut în casă şi s-a întors imediat cu o carte. 

— Uite un manual standard de psihiatrie! A căutat un 
moment. Lasă-mă să-ţi citesc un pasaj: „Una din 
caracteristicile definitorii ale schizofreniei este prezenţa 
halucinaţiilor care pot fi elaborate, sistematice sau bizare 
şi neconcordante”. Se uită la mine. Lily face parte din 
prima categorie. Citi mai departe: „Ele, aceste 


halucinaţii, au în comun aceeaşi tendinţă de a se raporta 
la pacient. Uneori ele includ elemente de prejudecată 
generală faţă de anumite forme de activitate şi se 
manifestă sub semnul autoadulării sau al persecuției. O 
pacientă care se crede Cleopatra vrea ca toţi cei din jur 
să se conformeze, o alta poate să creadă că familia a 
hotărât s-o omoare şi va traduce chiar şi cele mai 
inocente şi bine intenţionate vorbe şi fapte în sistemul 
propriilor halucinaţii”. Şi aici: „Adesea zone considerabile 
ale conştiinţei nu sunt afectate de halucinaţii. In funcţie 
de aceste zone, pacientul este posibil să pară, chiar şi 
pentru un observator avizat, incredibil de raţional şi 
logic”. 

A scos din buzunar un stilou de aur, a marcat pasajul 
pe care l-a citit şi mi-a dat cartea peste masă. M-am uitat 
la carte şi zâmbind mi-am îndreptat privirea către el. 

— Sora ei? 

— Mai doreşti o prăjitură? 

— Mulţumesc. Am pus cartea jos. Domnule Conchis, 
şi sora ei? 

El zâmbi. 

— Da, sigur, sora ei. 

— Şi... 

— Da, da, şi ceilalţi, Nicholas. Aici ea este regină. 
Pentru o lună sau două, toţi ne supunem nevoilor vieţii ei 
nefericite. 

Conchis avea pe figură o blândeţe, o solicitudine pe 
care doar rareori Lily avea talentul să i le trezească. 

Nu mai zâmbeam, pierdeam aerul de siguranţă. Cum 
puteam să ştiu dacă nu adăuga un act la piesă? Am 
zâmbit din nou. 

— Şi eu? 

— Oare copiii mai joacă în Anglia jocul acela... şi-a 
pus mâna în dreptul ochilor ca să înlocuiască numele pe 
care-l uitase... cache-cache? 

Am respirat adânc, îmi aminteam prea bine discuţia 
recentă în care folosise aceeaşi comparaţie şi mă 


gândeam cum aceşti doi perverşi, puştoaica şi bătrânul, 
mă jucaseră ca pe un maimuţoi. Privirea cei, când ne-am 
spus la revedere şi când mi-a spus să nu o înşel 
niciodată, şi multe altele... Mă simţeam umilit şi fascinat. 

— De-a v-aţi ascunselea? Sigur că da. 

— Cel care se ascunde trebuie să fie urmărit de unul 
care-l caută. Aşa este jocul. Cel care caută nu este nici 
prea aspru, nici prea pretenţios. 

— Am impresia că eu eram în centrul atenţiei. 

— Aş vrea să intri în joc, prietene, aş vrea să ai ceva 
de câştigat. Nu te pot insulta oferindu-ţi bani, dar sper să 
beneficiezi de o recompensă. 

— Nu mă plâng de salariu, dar aş vrea să cunosc mai 
multe detalii despre patronul meu. 

— Cred că ţi-am spus că nu am practicat medicina. 
Nu este adevărat, Nicholas, în perioada anilor douăzeci 
am studiat cu Jung. Acum nu mă mai consider un discipol 
al lui Jung. Psihiatria a rămas însă principala mea 
preocupare. Inainte de război am avut un cabinet la Paris 
ca specialist în cazuri de schizofrenie. Şi-a aşezat mâinile 
pe marginea mesei. Vrei să-ţi demonstrez? lţi pot arăta 
articole publicate în diverse ziare. 

— Aş vrea să le citesc, dar nu acum. 

Se aşeză din nou comod în scaun. 

— Bine. Te rog să nu dezvălui în niciun caz ce-ţi spun 
acum. Ochii lui mă sfredeleau. 

— Adevăratul nume al lui Lily este Julie Holmes. 
Acum patru sau cinci ani, cazul ei atrăgea atenţia 
cercurilor de specialişti în psihiatrie. Este unul din cele 
mai cunoscute cazuri. Chiar dacă nu este un caz special 
în sine, este virtual unic prin faptul că sora geamănă, 
fiind de tip absolut normal psihologic, poate pune la 
dispoziţia cercetătorilor ceea ce ei numesc control. 
Etiologic, schizofrenia a provocat îndelungi dezbateri 
între neuropatologi şi psihiatri cu privire la esenţa bolii, 
fie psihică şi genetică, fie spirituală. Julie şi sora ei duc la 


o a doua concluzie. De aici şi interesul pe care l-au 
stârnit. 

— Pot să văd şi eu foile de observaţii? 

— Într-o zi le vei citi. Acum însă nu ar face decât să 
te jeneze în rolul pe care-l joci. Este foarte important ca 
ea să nu ştie că ştii cine este. Nu mai poţi să te prefaci 
dacă ştii toate faptele şi elementele clinice. De acord? 

— Poate. 

— Julie era în pericol de a deveni, ca şi alţi bolnavi 
notorii, un fel de monstru într-un spectacol de nebuni. Eu 
de aşa ceva încerc să o protejez. 

Acum alunecam în cealaltă extremă - în fond ea mă 
prevenise. Credulitatea mea era din nou pusă la 
încercare. Nu puteam să cred că fata de care mă 
despărţisem era grav bolnavă mintal. Că era mincinoasă, 
da, credeam, dar nu o nebună notorie. 

— Pot să vă întreb cum aţi ajuns să vă ocupați atât 
de intens de ea? 

— Motivul este simplu şi deloc medical. Ea nu este o 
bolnavă pur şi simplu. Eu am botezat-o fiind prieten cu 
părinţii ei. 

— Credeam că nu mai aveţi nicio legătură cu Anglia. 

— Ei locuiesc în Elveţia, nu în Anglia. Acolo îşi petrece 
ea restul anului într-o clinică de psihiatrie, pentru că nu- 
mi pot dedica ei tot timpul meu. 

Aş fi vrut să-l cred. Am privit în jos, apoi în sus spre el 
şi, cu un zâmbet abia schiţat, i-am spus: 

— Inainte de a-mi povesti toate acestea, mă 
pregăteam să vă felicit pentru actriţa pe care aţi angajat- 
O. 

Privirea lui s-a transformat brusc, devenind 
furibundă, suspectându-mă. 

— Nu cumva ţi-a sugerat ea asta? 

— Sigur că nu. 

Nu mă credea, ştiam bine că nu avea de ce să mă 
creadă. Aplecă uşor capul, apoi se ridică şi se îndreptă 
către marginea galeriei cu privirea spre mare. 


Întoarse capul spre mine şi îmi zâmbi împăciuitor. 

— După câte văd, sunt depăşit de evenimente. Ea a 
jucat un cu totul alt rol cu tine. Nu? 

— Nu mi-a spus nimic. 

El mă privea fix, eu la fel. Deodată se lovi cu palmele 
peste frunte, ca şi cum şi-ar fi reproşat o prostie. Apoi se 
întoarse la scaunul lui şi se aşeză. 

— Intr-un fel ai dreptate, Nicholas. Nu am angajat-o 
propriu-zis, după cum spui tu. Dar este o artistă cu mult 
talent. Trebuie să-ţi amintesc faptul că cei mai abili 
criminali au fost schizofrenici. Se aplecă peste masă cu 
braţele încrucişate. Dacă o forţezi, o să te ţină în 
minciuni până ameţeşti. Tu eşti normal, suporţi, dar pe 
ea o dai înapoi. Distrugi ani de muncă. 

— Nu ar fi trebuit să-mi fi spus înainte? 

O clipă mă privi intens, apoi lăsă ochii în jos. 

— Da. Ai dreptate. Trebuia să-ţi fi spus. Acum încep 
să-mi dau seama că am făcut o socoteală foarte greşită. 

— De ce? 

— Insistând prea mult asupra adevărului putem rata 
aceste mici divertismente, te asigur, cu rezultate clinice 
excelente. A ezitat, apoi a continuat: Câţiva dintre noi de 
mult timp consideră că este un paradox modul în care 
tratăm anomaliile mintale de tip paranoic. Plasăm 
pacienţii în locuri unde sunt permanent interogaţi, 
controlaţi,  păziţi... şi multe altele. Argumentul, 
bineînţeles, constă în faptul că este spre binele lor. 
Binele societăţii. De fapt, foarte des un tratament 
spitalicesc fără imaginaţie produce o motivaţie plauzibilă 
pentru manifestările de mania persecuției. Eu încerc să 
creez aici un mediu care să-i dea Juliei sentimentul că 
este stăpână pe situaţie. Dacă vrei, un mediu unde să nu 
se simtă persecutată... persoana care nu ştie niciodată 
despre ce este vorba. Toţi aici încercăm să-i oferim 
această impresie. Uneori o las să creadă că eu nu ştiu ce 
se întâmplă, chiar că mă duce de nas. 


Din tonul lui trebuia să pricep că nu am avut prea 
multă perspicacitate să înţeleg şi singur. Am simţit din 
nou, ca şi altă dată la Bourani, că nu înţelegeam prea 
bine la ce se referea Conchis, la faptul că Lily era într- 
adevăr bolnavă, sau la acela că eu ştiam că boala ei era 
un pretext în jocul cu actori. 

— lertaţi-mă. Cu un aer de om bun, ridică o mână ca 
să nu continui. De asta nu o lăsaţi să se îndepărteze de 
Bourani? 

— Bineînţeles. 

— Nu ar putea ieşi... Mă uitam la capătul ţigării, 
eventual supravegheată? 

— Este în evidenţă. Eu mi-am luat singur 
răspunderea pentru libertatea ei, să o scap de spitalul de 
boli mintale. 

— Dar circulă liber. Ar putea fugi. 

Contrariat, Conchis ridică privirea spre mine. 

— Asta nu se poate. Infirmierul nu o lasă niciodată 
singură. 

— Infirmierul? 

— Are grijă să fie discret. Pentru că aici, în special, nu 
suportă să-l vadă tot timpul. Stă la distanţă. Intr-o zi o 
să-l vezi. 

— Da, sub mască de şacal. Nu ţine! 

Nemaipomenit era că simţeam că şi el ştia că n-o să 
ţină. Nu mai jucasem de mult timp şah, dar mi-am 
amintit că pe măsură ce dominai, jocul se transforma 
într-un şir de false sacrificii. El îmi punea la încercare mai 
mult incredulitatea decât credulitatea. 

— De asta o ţineţi pe iaht? 

— Pe iaht? 

— Mi s-a părut că locuieşte pe un iaht. 

— Este micul ei secret. Acordă-i dreptul la el! 

— Şi o aduceţi aici în fiecare an? 

— Da. 


Unul din ei minţea. M-am abținut să o spun. Simţeam 
că nu mai era vorba despre fata pe care acum trebuia să 
o iau drept Julie. Am zâmbit. 

— Deci acesta este motivul pentru care cei doi 
predecesori ai mei au venit aici fără să scoată o vorbă 
după asta. 

— John a jucat foarte bine rolul celui care-l caută pe 
cel ascuns. Mitford a fost lamentabil. Pe el Julie l-a păcălit 
cu o scenă de mania persecuției. Bineînţeles, ca de 
obicei, eu, care îmi dedic ei verile, eram persecutorul. 
Mitford a încercat într-o noapte, în modul cel mai brutal 
şi lipsit de precauţie, să o salveze. Infirmierul, 
bineînţeles, a intervenit. A urmat o scenă penibilă care a 
răscolit-o pentru mult timp. Cred că te irită anumite 
lucruri, dar mi-este teamă să nu se repete scena de anul 
trecut. Ridică o mână. Nu mă refer la tine. Eşti prea 
inteligent şi prea cavaler, două calităţi care lui Mitford îi 
lipseau cu desăvârşire. 

Îmi frecam nasul gândindu-mă la toate întrebările 
stânjenitoare pe care i le puteam pune, dar am renunţat. 
Referindu-se întruna la inteligenţa mea, mă făcea 
bănuitor. Există trei feluri de oameni inteligenţi: unii atât 
de inteligenţi, încât consideră de la sine înţeles să li se 
spună asta, cei din a doua categorie sunt suficient de 
inteligenţi să-şi dea seama că sunt flataţi, nu descriși şi 
cei din a treia, care sunt atât de puţin inteligenţi încât nu 
înţeleg nimic. Eu ştiu că aparţin celei de-a doua. Nu 
puteam nega tot ce spunea Conchis, ce spunea putea fi 
chiar adevărat. Bănuiam că încă mai există bolnavi de 
nervi ale căror rude bogate îi ţineau în afara spitalului, 
dar Conchis nu părea genul de om care să o facă. Nu 
ţinea, nu ţinea nicicum. Povestea era întrucâtva 
argumentată de anumite momente din expresia lui Julie, 
accese emoţionale neaşteptate, lacrimi nejustificate. 
Totuşi nu dovedeau nimic, poate că aşa era scris în 
scenariu, poate că nu a vrut să rateze totul... 

— Ei, reluă el, mă crezi? 


— Dau impresia că nu? 

— Nici tu, nici eu nu suntem ceea ce dăm impresia că 
suntem. 

— Mai bine nu mi-aţi fi arătat pilula otrăvitoare. 

— Crezi că toată otrava mea este o zeamă dulce? 

— Nu am spus asta. Eu sunt  musafirul 
dumneavoastră, domnule Conchis. Sigur că vă cred pe 
cuvânt. 

O clipă, mi s-a părut că şi unul şi celălalt am renunţat 
la o mască. Eu aveam în faţă o persoană fără umor, el, 
cred, avea una fără generozitate. In sfârşit, s-au declarat 
ostilitățile într-o confruntare de voințe. Amândoi 
zâmbeam, ştiind că ascundeam adevărul fundamental al 
neîncrederii noastre reciproce. 

— Ţi-aş mai spune două lucruri înainte de a termina, 
Nicholas; Aproape că nu contează dacă tu crezi sau nu ce 
ţi-am spus. Trebuie să crezi un lucru, şi anume că Julie 
este susceptibilă şi periculoasă, şi că nu este conştientă 
nici de una, nici de cealaltă. Răneşte uşor şi la fel de uşor 
poate fi rănită. Noi toţi am învăţat, vrând-nevrând, să nu 
ne implicăm emoţional. Dacă i se oferă ocazia, se joacă 
cu sentimentele noastre. 

Stând cu ochii pe marginea feţei de masă, mă 
gândeam la impresia pe care mi-o făcuse - de timiditate, 
feciorie şi realizam că puteau fi provocate de boală. 
Aparenta inocenţă fizică putea fi rezultatul faptului că nu 
cunoştea bărbaţii în relaţii de dragoste. Era absurd. Nu 
puteam să exclud spusele lui Conchis. 

— Şi al doilea lucru? 

— Este jenant pentru mine, dar trebuie să ţi-l spun. 
Partea tragică în viaţa Juliei este că, deşi normală fizic, 
nu are capacitatea de a-şi exprima sentimentele. Fiind 
un tânăr atrăgător, poţi să o ajuţi, ceea ce ar reprezenta 
o şansă pentru ea. Ca să vorbim deschis, are nevoie deo 
persoană cu care să cocheteze, asupra căreia să-şi 
exercite puterea de fascinaţie. Cred că a şi reuşit până la 
un anumit punct. 


— M-aţi văzut sărutând-o. Dacă nu m-aţi prevenit... 

M-a oprit ridicând o mână. 

— Nu te acuză nimeni. Dacă o fată frumoasă îţi cere 
să o săruţi... este normal. Acum însă, cunoscând faptele, 
trebuie să-ţi atrag atenţia asupra situaţiei delicate şi a 
rolului dificil pe care va trebui să-l joci. Nu aş vrea să 
respingi total avansurile ei, gesturile de intimitate, dar 
trebuie să accepţi limitele dincolo de care nu ai voie să 
treci. Nu permit aceasta din motive medicale. Dacă, 
vorbind ipotetic, vei merge prea departe într-un anumit 
moment, atunci va trebui să intervin. Julie chiar a reuşit 
să-l convingă anul trecut pe Mitford că va deveni o 
femeie normală când vor pleca şi se vor căsători. Nu o 
făcea din calcul, ea credea ce spune. Asta face ca min- 
ciunile ei să fie atât de convingătoare. 

Aş fi vrut să zâmbesc. Chiar dacă tot ce-mi spusese 
până acum ar fi fost adevărat, tot nu puteam crede că ea 
se îndrăgostise de tâmpitul de Mitford. Nu am avut 
puterea să-l ironizez pe bătrân când privirea lui exprima 
atâta severitate şi credinţă în răspunderea pe care şi-o 
asumase. 

— Păcat că nu mi-aţi spus de asta mai demult. 

— Este şi din cauza ta. Nu am crezut că pacienta va 
reacţiona atât de rapid. Zâmbi şi se lăsă pe spate. Şi mai 
este un lucru, Nicholas, nu aş fi întreprins nimic dacă nu 
aş fi fost sigur că nu ai nicio legătură sentimentală. Din 
ce mi-ai spus... 

— S-a terminat. Dacă vă referii la radiogramă... Nu 
mă duc la Atena să o întâlnesc. 

Se uită în jos, dădu din cap. 

— Sigur, nu este treaba mea, dar din ce mi-ai 
povestit, sentimentele tale profunde pentru ca m-au 
impresionat. Trebuie să-i spun că nu ai face bine să 
respingi invitaţia de a relua această prietenie. 

— Cu tot respectul pe care vi-l port, nu este treaba 
dumneavoastră. 


— Aş regreta tare dacă aş şti că hotărârea ta este cât 
de cât influenţată de ceea ce se întâmplă aici. 

— Nu, nu este. 

— Totuşi, cred că este mai bine ca acum, când 
înţelegi implicaţiile faptelor care se petrec aici, să te 
hotărăşti dacă îţi mai continui vizitele. Eu te înţeleg 
perfect dacă hotărăşti să nu mai ai de-a face cu noi. Nu 
m-a lăsat să răspund şi a continuat. În orice caz, aş vrea 
să-i dau bietei mele fine un răgaz. Am hotărât să o iau de 
aici cam zece zile. Mi se adresa ca şi cum şi eu aş fi fost 
medic psihiatru. Stimularea exagerată duce la efect 
terapeutic negativ. 

Eram decepţionat şi o blestemam în gând pe Alison şi 
nenorocita aia de radiogramă. Nu voiam ca aceasta să se 
observe. 

— Nu mai am ce să hotărăsc, am hotărât. 

Mă privi lung şi apoi, în cele din urmă, aprobă din cap 
- al dracului bătrân - ca şi cum el trebuia să fie cel care 
să-mi aprecieze sinceritatea. 

— Şi totuşi, eu îţi recomand să te mai gândeşti şi să 
te duci să petreci un week-end plăcut la Atena cu acea 
tânără, din câte am înţeles eu, foarte atrăgătoare. Am 
deschis gura să răspund, însă el a continuat: Nicholas, eu 
sunt doctor, nu este normal ca un tânăr să duca viaţa de 
celibat pe care o duci tu aici. 

— Am plătit ca să descopăr acest lucru. 

— Nu am uitat. Atunci, cu atât mai mult. 

— Şi week-end-ul următor? 

— Vom vedea. Hai deocamdată să lăsăm lucrurile aşa 
cum sunt. Se ridică brusc şi-mi întinse mâna pe care am 
luat-o într-a mea. Bine. Perfect. Îmi pare bine că ne-am 
lămurit. Îşi puse mâinile în şolduri: Şi acum, ce zici dacă 
te pun la treabă? 

— Nu mă amuză, dar merg. 

M-a condus într-un colţ al grădinii de zarzavat. O 
porţiune de zid care susţinea terasa se prăbuşise şi voia 
s-o consolideze. Mi-a arătat ce să fac. Pământul uscat 


trebuia îndepărtat cu târnăcopul, pietrele ridicate la loc, 
aranjate şi prinse cu argilă udă. Eu am început să 
muncesc şi el a dispărut de lângă mine. Briza sufla, deşi 
era ora când se oprea, şi era mai răcoare decât de 
obicei; eu însă transpiram ca un cal. Mi-am dat seama de 
ce m-a pus la muncă, pentru ca el să o caute pe Julie să 
afle exact ce se petrecuse între noi sau să o felicite 
pentru felul în care îşi jucase rolul, eu trebuind să nu mă 
mişc din loc. 

După vreo patruzeci de minute mi-am acordat o 
pauză ca să fumez o ţigară. Conchis a apărut, când nu 
mă aşteptam, sus pe terasă. Mă durea deja spatele şi mă 
sprijineam de trunchiul unui pin. Avea o privire 
sardonică. 

— Munca îl înnobilează pe om. 

— Nu pe mine. 

— Aşa spune Marx. 

l-am arătat palmele. Târnăcopul mă rănise. 

— Aşa spune el, dar eu am făcut băşici. 

— Şi ce dacă? 

Se uita la mine satisfăcut de ce făceam ori satisfăcut 
de ce aflase despre mine după ora ceaiului; cum filozofii 
admiră măscăricii uneori. l-am pus o întrebare pe care o 
păstrasem. 

— Poveştile Juliei să nu le cred, am înţeles. Dar 
trecutul dumneavoastră să-l cred? 

Putea să se supere, dar zâmbetul i se accentuă pe 
figură. 

— Adevărul are multe aspecte. 

l-am zâmbit prudent. 

— Eu nu mai înţeleg ce diferenţă este între ce faceţi 
aici şi ficţiunea pe care o dispreţuiţi. 

— Nu am nimic de obiectat împotriva principiilor 
ficţiunii. Numai că atunci când sunt tipărite în cărţi, 
rămân simple principii. Apoi a adăugat: Să-ţi spun o 
axiomă, apropo de specia umană: să nu iei niciun om la 


modul literal. Chiar şi atunci când ai de-a face cu 
ignoranţi care nu ştiu nici măcar ce înseamnă „literal”. 

— Nu este cazul. 

Işi ridică spre mine privirea pe care până atunci o 
ţintuise spre pământ. 

— Eu aplic o tehnică nouă în psihiatrie. A fost recent 
concepută în America. Se numeşte terapie situaţională. 

— Aş vrea să vă citesc lucrările. 

— Bine că mi-ai amintit. Tocmai le-am căutat şi am 
impresia că le-am rătăcit. 

Era nemaipomenit, mi-a lăsat impresia unei minciuni 
deliberate, parcă ar fi vrut să-mi creeze dubii. 

— Păcat! 

Îşi încrucişă braţele. 

— Ştii, m-am gândit la... prietena ta. Ştii probabil că 
locuinţa lui Hermes din sat îmi aparţine. El foloseşte doar 
parterul. Mă gândeam că poate vrei să vină şi ea la 
Phraxos. Poţi să o inviţi să stea la etaj. Spaţiu este, 
mobilă câtă trebuie, nu este foarte modern utilată. 

Cu asta m-a dat gata, deşi nu o făcea din bunătate. 
Cu ce sânge rece mă prinsese în plasă şi acum mă invita 
în afara ei. Era prea sigur că nu-i scap, aproape că-mi 
venea să-i accept oferta, nu pentru că-aş fi vrut ca Alison 
să pătrundă pe insulă, dar numai aşa, să-l încerc. 

— Asta înseamnă că nu mai este cazul să vă ajut. 

— Poate ne ajută şi ea. 

— Ea nu-şi lasă slujba. Şi eu nu vreau să mai continui 
relaţia cu ea. Am adăugat apoi: Dar oricum, vă 
mulţumesc. 

— Bine. Oferta rămâne în picioare. 

S-a întors brusc şi a plecat parcă supărat. Mi-am 
revărsat furia întorcându-mă la treabă. După încă 
patruzeci de minute, zidul îşi reluase forma iniţială. Eu 
am dus uneltele într-o magazie din spatele casei Mariei, 
apoi am ocolit vila până la intrare. Conchis se afla pe un 
scaun sub colonade şi citea calm un ziar grecesc. 

— Ai reuşit? Mulţumesc. 


Am făcut o ultimă încercare. 

— Domnule Conchis, trebuie să vă spun, vă înşelaţi 
cu privire la fata aceea, nu a fost decât o aventură. Acum 
este de domeniul trecutului. 

— Dar ea doreşte să vă vedeţi, nu? 

— Nouăzeci la sută, din curiozitate. Ştiţi cum sunt 
femeile. Şi probabil pentru că prietenul ei nu este acum 
la Londra. 

— lartă-mă! Nu mă mai amestec. Trebuie să faci cum 
crezi. Bineînţeles. 

M-am îndepărtat şi-mi părea rău că am deschis gura 
când mi-am auzit numele. M-am uitat la el. Cu un aer 
părintesc, autoritar mi-a spus: 

— Du-te la Alena, prietene! Acum privea copacii spre 
est. Guai a chi la tocca. 

Deşi nu prea ştiam italieneşte, am înţeles. Am urcat 
în camera mea, m-am dezbrăcat şi am făcut duş cu apă 
sărată. Nu ştiu cum, dar înţelegeam foarte bine ce 
gândea. Julie nu era pentru mine, fiindcă nu era pentru 
mine, nu pentru că ar fi fost o fantomă, sau bolnavă, sau 
pentru că juca un rol în spectacol. Era un ultimatum; dar 
nu ţine să dai ultimatum unui individ care a avut 
strămoşi cartofori. 

După duş m-am întins gol în pat privind tavanul, 
încercând să compun obrazul Juliei, curbura genelor, 
atingerea mâinii, gura, senzaţia de frustrare pe care mi-o 
dăduse uşoara atingere a trupului ei când ne-am sărutai, 
trupul gol al surorii ei pe care-l văzusem cu o scară 
înainte. Mi-o închipuiam pe Julie venind aici la mine sau 
în pădurea de pini, în întuneric, în natură, un viol dorit... 
eu devenisem satirul, mi-am amintit de el şi am înţeles 
ce se întâmplă de fapt şi ce înseamnă acest hocus-pocus 
mitologic; m-am calmat şi m-am îmbrăcat. Incepusem să 
învăţ să aştept. 


36 


CINA NU MI-A PICAT BINE. DE CUM AM VENIT la 
masă, mi-a luat o piesă întinzându-mi o carte. 

— Articolele mele. Le-am găsit pe un alt raft. 

Era un volum subţire într-o legătură verde, ieftină, pe 
care nu scria nimic. Am deschis-o. Erau, după formatul 
paginilor şi caracterele de tipar, articole decupate din 
diverse publicaţii adunate laolaltă. Aveam impresia că 
toate sunt în franceză. Am văzut o dată, 1936, şi vreo 
două titluri: Prognoza precoce a schizofreniilor uşoare. 
Influența profesiunilor asupra sindromurilor de paranoia. 
Experiment asupra folosirii stramoniului în psihiatrie. M- 
am uitat la el. 

— Ce este stramoniul? 

— Datura. Laur. Produce halucinaţii. 

Am pus cartea jos: 

— De-abia aştept să o citesc. 

Era inutil să o citesc. Înainte ca masa să se termine, 
eram absolut convins că nu era novice în materie şi că 
fusese în preajma lui Jung. Asta nu însemna că trebuia 
neapărat să cred ce spunea despre Julie. Am încercat să 
o aduc în discuţie, dar s-a ţinut ferm. Spunea că era mai 
bine să nu cunosc starea bolii ei în acel moment... şi a 
promis că înainte de sfârşitul verii o să aflu absolut tot. 
Eram tentat să-l provoc, dar mă temeam de propriul meu 
resentiment împotriva lui, care ameninţa să explodeze 
într-o confruntare din care numai eu aveam de pierdut, 
el putând oricând să-mi spună să părăsesc locul pentru 
totdeauna. Simţeam că dacă îl enervez în continuare, o 
să aibă reacţia sepiei şi o să mă împroaşte cu substanţă 
usturătoare. Singura mea soluţie de apărare era de a 
plăti misterul cu mister. Singura mea consolare era că şi 
el se abţinea să-mi pună întrebări despre Atena şi despre 
Alison, din acelaşi motiv, de teama de a nu mă exaspera 
cu întrebările. 


— Cât a durat masa m-am simţit, într-un fel, 
musafirul unui medic impresionant de priceput, şi într-alt 
fel, şoarecele la masa pisicii. Am stat pe ghimpi, 
aşteptând ca Julie să apără, cu gândul la experienţa 
prevăzută pentru seara aceea. Starea mea de 
nervozitate era întreţinută de flacăra intermitentă a 
lămpii în bătaia vântului de seară. Numai Conchis era 
calm şi bine dispus. 

După ce s-a strâns masa, mi-a turnat de băut dintr-o 
sticlă în formă de damigeană. Un lichid limpede, de 
culoarea paiului. 

— Ce este? 

— Rachiu. Din Chios. Este foarte tare. Vreau să te 
ameţesc puţin. 

Şi la masă mă îmbiase să beau vinul greu rosé, din 
Antikythera. 

— Să-mi tocesc simţul critic? 

— Ca să devii receptiv. 

— Am citit studiul dumneavoastră. 

— Şi zici că este o prostie. 

— Greu de verificat. 

— Verificarea este singurul criteriu ştiinţific al 
adevărului. Nu înseamnă totuşi că nu există adevăruri 
care nu se pot verifica. 

— Aţi avut ecouri? 

— Multe. De la nechemaţi. De la şacalii care profită 
de pe urma nevoii omului de a-şi explica misterele. 
Prezicătorii,  spiritualiştii, astrologii, toți  şarlatanii. 
Conchis avea o figură aspră. La ei am găsit ecouri. 

— Oamenii de ştiinţă? 

— Nu. 

Sorbeam din rachiu, era ca focul, aproape alcool pur. 

— Spuneaţi ceva despre dovezi. 

— Am avut dovezi, dar nu mi-a fost uşor să le 
comunic. Mai târziu am hotărât că era mai bine că nu 
puteau fi comunicate decât câtorva. 

— Celor pe care-i alegeţi. 


— Da. Pentru că misterul are energie. Imprimă 
energie în oricine caută un răspuns. Dacă dezvălui calea 
către mister, ceilalţi căutători vor fi lipsiţi de - şi Conchis 
sublinia sensul cuvintelor - o importantă sursă de 
energie. 

— Şi progresul în ştiinţă? 

— De acord cu progresul în ştiinţă. Soluţionarea 
problemelor de civilizaţie materială este o chestiune de 
tehnologie. Eu mă refer la sănătatea psihică a speciei 
umane. Omul are nevoie de mistere, nu de soluţionarea 
lor. 

Mi-am terminat paharul de rachiu. 

— Fantastică băutură! 

Adjectivul, poate mai potrivit decât îl intenţionasem 
eu, l-a făcut să zâmbească, să ridice sticla şi să spună: 

— Încă un pahar şi gata. Şi /a dive bouteille poate fi 
otravă. 

— Şi experimentul începe? 

— Experienţa începe. la-ţi paharul şi întinde-te într-un 
şezlong. Aici. Arătă în spate. Mi-am tras scaunul unde mi- 
a spus. Întinde-te. Fără grabă. Vreau să priveşti o 
anumită stea.  Cunoşti steaua Cygnus? Lebăda? 
Constelaţia în formă de cruce de deasupra noastră. 

Când am văzut că el nu-şi ia celălalt şezlong, am 
ghicit despre ce era vorba. 

— Este... hipnoză? 

— Da, Nicholas. Nu trebuie să intri în panică. 

Lily îmi spusese: Astă-seară o să înţelegi. Am ezitat şi 
m-am lăsat pe spate. 

— Nu-mi este teamă, dar nu cred că sunt un mediu 
bun. A încercat cineva la Oxford. 

— Vom vedea. Voința celor doi se armonizează, nu se 
luptă. Fă ce-ţi sugerez eu! Cel puţin nu trebuia să-mi 
fixez ochii în privirea lui mesmerică. Nu puteam să mai 
dau înapoi, dar prevenit fiind, mă simţeam înarmat. Vezi 
Lebăda? 

— Da. 


— Şi la stângă, într-un triunghi foarte obtuz, o stea 
foarte strălucitoare. 

— Da. Am dat pe gât ultima înghiţitură de rachiu, 
aproape că m-am înecat şi am simţit o arsură trecând 
prin stomac. 

— Asta este o stea cunoscută ca Alpha Lyrae. Într-un 
minut o să te rog să o priveşti atent. Steaua alb-albăstrie 
sclipea de pe un cer măturat de vânt. Mă uitam la 
Conchis care nu se mişcase de la masă decât ca să stea 
cu faţa către mine şi cu spatele spre mare. Zâmbeam în 
întuneric. 

— Parcă aş fi pe un pat dintr-un cabinet medical. 

— Nu-i nimic. Stai pe spate. Contractează-ţi muşchii, 
apoi relaxează-i. De asta ţi-am dat rachiu. Te ajută. Julie 
nu vine astă seară. Nu te mai gândi la ea. Nu te mai 
gândi nici la cealaltă. Nu te mai gândi la nicio întrebare, 
la nicio dorinţă, la nicio problemă. Nu-ţi fac decât bine. 

— Este mai greu cu problemele. El tăcea. O să încerc. 

— Te ajută dacă le uiţi la stea. Nu-ţi lua ochii de la 
ea. Stai pe spate. 

Am început să fixez steaua, m-am mişcat puţin ca să- 
mi fie mai comod. Imi pipăiam stofa hainei. Munca fizică 
la zid mă obosise. Începusem să sesizez adevăratul scop 
şi îmi plăcea să stau culcat cu ochii în sus şi să aştept. 

A urmat o linişte lungă de câteva minute. Am închis 
ochii puţin, apoi i-am deschis. Steaua parcă plutea în 
marea aeriană, un soare alb minuscul. Simţeam alcoolul, 
dar eram conştient de tot ce era în jurul meu, prea treaz 
ca să pot cădea în transă. 

Eram pe terasă, stăteam culcat pe terasa unei case 
pe o insulă în Grecia, era vânt, auzeam chiar sunetul vag 
al valurilor spărgându-se pe pietrişul de la Moutsa. 
Conchis începu să vorbească. 

— Acum vreau să fixezi steaua, să-ţi relaxezi toţi 
muşchii. Este foarte important să-ţi relaxezi toţi muşchii. 
Incordează-te puţin. Relaxează-te... încordat... relaxat. 
Acum fixează steaua. Steaua se numeşte Alpha Lyrae. 


Mă gândeam: Doamne, încearcă să mă hipnotizeze, 
şi voiam să-l mulţumesc. Mă gândeam să stau cuminte şi 
să mă prefac. 

— Te relaxezi da te relaxezi. 

Am remarcat lipsa de punctuație. 

— Eşti obosit şi te relaxezi. Te relaxezi. Te relaxezi. 
Fixezi o stea fixezi o stea. 

Mi-aminteam repriza de la Oxford. Un galez nebun de 
la Colegiul Isus, după o petrecere. Cu el am ajuns la un 
schimb insistent de priviri. 

— Spun că fixezi o stea o stea şi fixezi o stea. O stea 
frumoasă, o stea albă, stea frumoasă. 

El continua, fără obişnuita lui repezeală, fără ritmul 
alert caracteristic. 

Conştiinţa mea se elibera cu încetul de cântul legănat 
al mării, de senzaţia de vânt, de textura hainei, de vocea 
lui Conchis. La un moment dat, am ştiut bine că sunt eu 
şi că fixez steaua, că stau întins pe terasă. 

Am trăit apoi iluzia stranie că nu priveam în sus ci în 
jos în spaţiu, aşa cum priveşti într-o fântână. 

A dispărut apoi senzaţia clară de situaţie şi de mediu, 
steaua se afla nu mai aproape, dar într-o stare de izolare 
ca atunci când este privită prin telescop. Steaua nu făcea 
parte dintr-o constelație, plutea singură în spaţiul negru- 
albăstrui, într-un vid. Mi-amintesc cum am văzut steaua 
pe un glob de lumină albă, care produce şi absoarbe 
spaţiul în care se află, eu aflându-mă la celălalt capăt, 
suspendat într-un spaţiu de întuneric. Eu priveam steaua, 
steaua mă privea pe mine. Ne aflam în poziţie egală, în 
echilibru, două dimensiuni egale, dacă se poate vorbi de 
conştiinţa unei anume dimensiuni. A durat parcă mult, nu 
ştiu cât. Două corpuri suspendate în acelaşi fel, opuse în 
acelaşi fel, lipsite de semnificaţie şi de efect. Senzaţia de 
frumos, de moral, de divin, de geometrie erau înlocuite 
de senzaţia de situaţie aşa cum o percepe orice animal. 

Apoi, tensiunea a crescut. Eram într-un fel de 
expectativă. Aşteptam, aşteptam ceva. Nu ştiam dacă 


era să fie auzit, ori văzut, ori altfel. Ştiam că vine şi eu 
încercam să-i descopăr venirea. Parcă nu mai percepeam 
nicio stea. Poate mă făcuse să închid ochii. Nu era decât 
vidul. Mi-amintesc două cuvinte pe care Conchis probabil 
le-a spus: lucire, ascultare. Lucirea vidului în ascultare, 
întuneric şi aşteptare. Apoi m-a izbit în faţă o pală de 
vânt; o senzaţie absolut fizică. Am încercat să întâmpin 
vântul proaspăt şi cald, când mi-am dat seama cu mirare 
că venea dimprejur. Am ridicat mâna şi am simţit vântul 
din întunecime suflând peste mine din toate direcţiile, 
dinspre mii de evantaie. Şi senzaţia asta mi s-a părut că 
durează la infinit. 

Şi apoi, parcă pe nesimţite, ceva s-a schimbat. Vântul 
a devenit lumină. Nu am perceput nimic vizual, ştiam şi 
nu mă miram că vântul este lumină (poate Conchis îmi 
sugera asta). 

Lumina era făcătoare de bine, scăldarea în soare a 
minţii după o iarnă lungă de întuneric. Era o senzaţie 
extraordinară de a fi conştient de lumină şi de ao 
atrage, de a avea puterea de a atrage lumina şi puterea 
de a primi această lumină. 

În acea lumină am înţeles cât de-adevărată este 
existenţa, viaţa. Ştiam că exist şi acest lucru era mai 
important decât senzaţia de lumină.  Progresam, 
mersesem mai departe, mă transformasem. Senzaţia de 
vânt, senzaţia de lumină, le depăşisem, ajunsesem la 
senzaţia propriei existenţe - conştiinţa existenţei în sine. 

Aceasta a durat, apoi s-a transformat ca şi cele de 
dinainte. Ştiam că ce simţeam era impus din afară, 
curgea ca şi curgerea vântului şi a luminii, curgea deşi 
nu acesta era cuvântul potrivit. Nu avea nume, venea, se 
lăsa asupra mea, mă cuprindea din afară. Eu eram 
recipientul care cuprindea ceea ce i se conferea, ce i se 
turna de către - aveam strania senzaţie - emiţători din 
jur. Primeam din toate direcţiile, deşi cred că direcţia 
este un cuvânt prea geografic. Starea aceea nu poate fi 
descrisă în cuvinte, numind obiecte sau sentimente. 


Trăiam o metaforă şi o ştiam. Cuvintele mă ţineau legat 
ca în lanţuri între ziduri găurite. Realitatea mă invada 
însă eu nu mă puteam elibera total pentru a trăi deplin în 
ea. Eu interpretez acea senzaţie pe care m-am străduit 
să mi-o amintesc, dar descrierea modifică ceea ce 
trăisem. 

Aceasta mi se părea realitatea universală fără de 
divinitate, comuniune, frăţie umană, fără de acele lucruri 
pe care presupuneam că le voi sesiza. Nici panteism, nici 
umanism. Altceva mai larg, mai rece, mai multiplu. 
Realitatea era o infinită interacţiune. Nici bine, nici rău, 
nici frumos, nici hidos. Nici simpatie, nici antipatie. 
Interacţiune. Atât. Opusurile se completau în mod 
necesar. Printr-un nou fel de cunoaştere am aflat că totul 
există. Eram invadat de sensul existenţei. Toate celelalte 
manifestări ale eului erau detalii care duceau spre 
această stare de aflare. 

Vârtejul s-a întors către momentul inițial când 
simţeam vântul suflând în jurul meu. Acum însă nu era 
vântul, erau milioane, trilioane de stări de conştiinţă a 
existenţei. Vertiginos, uriaş era sentimentul că Universul 
era nemărginit, că permanenţa şi schimbarea erau una, 
esenţiale şi necontradictorii. Eram un germene căzut în 
propriul mediu, bine hrănit, într-un context semnificativ. 
Simţeam o plăcere acută fizică şi intelectuală, o plutire, 
un echilibru, o cunoaştere de sine. Devenirea şi existenţa 
se contopeau. 

Cred că am mai văzut steaua pentru o clipă, steaua 
aşa cum era, atârnată pe cer, acum ca existenţă şi 
devenire. Parcă aş fi ieşit pe o uşă ca să dau ocol 
universului şi apoi aş fi intrat pe acolo dar pe o altă uşă. 

Apoi întuneric. Nu-mi amintesc nimic. 

Apoi lumină. 


37 


CINEVA BĂTUSE LA UŞĂ. EU MĂ AFLAM ÎN PAT cu 
ochii pe tavan. Eram în pijama, hainele erau împăturite 
pe un scaun. Se făcuse ziuă, dar era foarte devreme, 
apăruseră primele raze de soare în vârful pinilor de 
afară. M-am uitat la ceas. Era aproape şase. 

M-am ridicat pe marginea patului. M-a cuprins o 
imensă ruşine, mă simţeam umilit de a mă fi aflat gol în 
faţa lui Conchis, de a fi fost în deplina lui putere şi poate 
şi mai rău, poate că au asistat şi alţii, poate Julie. Mă 
vedeam întins acolo, total descoperit, răspunzând fără 
ascunzişuri la întrebările lui Conchis şi ceilalţi în jur 
distrându-se pe socoteala mea. Cred că şi pe Julie o 
hipnotizează şi de asta nu poate minţi. 

Svengali şi Trilby, personajele romanului lui George 
du Maurier. 

Mi s-a părut că înţeleg mecanismul de producere a 
existenţei pe care o trăisem şi care era clară ca o lecţie 
de curând învățată, mi-o aminteam în detaliu ca pe o 
excursie într-un loc necunoscut. Probabil că rachiul 
conţinea un drog, poate stramoniul menţionat în articol. 
Apoi el mi-a sugerat etapele acelei experienţe, ale acelei 
aflări, mi le-a impus pe când eram inconştient şi 
neajutorat. M-am uitat după volumul de articole medicale 
legal în verde. Nu mai era în cameră. Mi se refuza şi 
acest detaliu. 

Am stat cu capul între mâini trăind o stare 
contradictorie: experienţa mea fusese bogată, deşi 
implica sărăcia a ceea ce ştiam, totul putea să fie şi bun 
şi rău, lui Conchis îi purtam pică şi totodată îi eram 
recunoscător. 

M-am ridicat, m-am dus să mă spăl, m-am privit în 
oglindă, am coborât la cafeaua pregătită de tăcuta Maria. 
Conchis, ştiam că nu o să apară. Maria nu-mi va spune 
nimic. Nu era nimic de explicat, totul era planificat să mă 
ţină în aşteptare şi curiozitate până la următoarea vizită. 


Mergând spre şcoală, încercam să deduc de ce 
experienţa aceasta, în ciuda frumuseţii şi concreteţii 
trăirii, avea ceva sinistru. Nimic din peisajul şi lumina 
dimineţii nu era sinistru, senzaţia neplăcută persista 
împreună cu starea de umilinţă. Exista un pericol nou în 
zonele întunecate şi stranii. Eram convins că teama lui 
Julie era reală, că mila lui Conchis pentru ea era falsă, 
boala ei poate că era adevărată, dovedit numai îmi era 
faptul că el hipnotiza. Deci nu erau aliaţi, pentru ca 
împreună să mă manevreze. Căutam disperat în 
memorie eventualele momente când Conchis m-ar fi 
putut hipnotiza fără ca eu să-mi dau seama. 

Mi-era necaz că doar cu o zi înainte îi spusesem Juliei 
că - senzaţia de real este ca şi gravitatea. O clipă, 
cuprins de ameţeală, am simţit că înnebunesc. Mi-am 
adus aminte că Conchis fusese ca în transă în timpul 
scenei cu Apollo. Oare mă hipnotizase forţându-mă să 
imaginez acea scenă? Oare mă determinase să adorm în 
după-amiaza când l-am văzut pe Foulkes? Nu mai ştiam 
dacă într-adevăr văzusem acolo un bărbat şi o fetiţă. 
Acum chiar şi Julie... dar mi-am amintit atingerea pielii 
catifelate, a buzelor reţinute. Am revenit pe pământ dar 
eram groaznic de răscolit. 

Nu eram descumpănit pentru că el mă hipnotizase, 
dar aveam sentimentul că şi fata mă hipnotizase, mai 
subtil însă. Sincer şi nu din cinism, crezusem până atunci 
că un bărbat şi o femeie ştiau din primele zece minute 
dacă vor sau nu să facă dragoste împreună şi că timpul 
care se scurgea până la împlinire nu era decât o taxă pe 
care o plăteau pentru a fi mulţumiţi şi care în nouă cazuri 
din zece era exagerată. Prevedeam un preţ mare în cazul 
Juliei şi îmi dădea teoria peste cap. Julie avea vocaţia 
supunerii. Era uşa care aşteaptă să fie deschisă. 
intunericul de dincolo mă speria. Aveam, cred, nostalgia 
femeii din trecut, inferioară bărbatului întru totul, cu 
excepţia formidabilei forţe a frumuseţii şi a misterului. 
Bărbatul impresionant şi viril, iar femeia misterioasă şi 


fragilă. În capul meu de om al secolului douăzeci, sexele 
nu mai erau bine definite, se confundau. Mă fascina rolul 
de bărbat pe care trebuia să-l joc în această nouă 
situaţie, avea farmecul pe care ţi-l oferă o casă veche 
după ce ai locuit într-un apartament ultramodern. După 
atâtea experienţe în care m-am complăcut să doresc 
femeia fizic, acum găseam foarte plăcută dorinţa de a 
iubi. 

Toată dimineaţa, am predat elevilor ca în transă, cu 
gândul la o mulţime de ipoteze. O dată îl vedeam pe 
Conchis romancier - psihiatru fără roman folosind 
oameni, nu cuvinte, ca să-şi elaboreze opera, apoi îl 
consideram un bătrân pervers şi complicat, sau cel mai 
talentat mistificator din câţi există; în toate ipostazele 
mă fascina la fel de mult. Mă fascina şi Lily cu părul 
fluturându-i în vânt, cu obrazul muiat în lacrimi. Lily, 
prima dată cu obrazul său de fildeş în lumina lămpii. 
Eram vrăjit de Bourani şi nu o tăgăduiam. O forţă 
magnetică mă atrăgea dincolo de zidurile şcolii în aerul 
albastru spre culmea centrală şi de cealaltă parte unde 
doream să mă aflu. Rândurile de capete aplecate cu 
obrajii măslinii, mirosul de praf de cretă, pata de 
cerneală întinsă pe catedră erau ca nişte obiecte în 
ceaţă, reale şi ireale, totodată, fantomatice. 

După masa de prânz, Demetriades a venit la mine în 
cameră vrând să ştie cine este Alison; refuzând să-i spun, 
a trecut la obscenităţi şi la repertoriul grecesc de bancuri 
cu tomate şi castraveți. L-am trimis la plimbare cu o 
înjurătură. S-a simţit ofensat şi toată săptămână m-a 
evitat lăsându-mă liniştit. 

După ultima oră nu am mai rezistat. Trebuia să merg 
la Bourani. Nu ştiam ce voi face, dar trebuia neapărat să 
regăsesc domeniul. În momentul în care am văzut pe 
deasupra pinilor stupul cu mistere învăluit în soarele de 
amurg, m-am liniştit ca şi cum ar fi fost posibil să nu-l 
găsesc. Cu cât mă apropiam, cu atât mă simţeam mai 


ticălos, dar eu nu doream decât să-i văd, să ştiu că erau 
toţi acolo şi că mă aşteptau. 

Soarele apusese când am trecut de sârma ghimpată, 
am înaintat prudent pe la statuia lui Poseidon, peste vale 
şi prin pădure, până la locul de unde puteam zări casa. 
Toate ferestrele pe partea aceea aveau obloanele 
închise. Nu se zărea nici fumul deasupra casei unde 
locuia Maria. Am făcut un ocol ca să pot vedea casa din 
faţă. 

Geamurile care dădeau pe terasă şi cele de la 
camera lui Conchis înspre terasă erau toate cu obloanele 
trase. Era clar că nimeni nu se afla în casă. Am făcut 
calea întoarsă prin întuneric, deprimat şi furios pe 
Conchis şi pe felul lui de a face lumea să dispară, să mă 
lipsească de ea. Eram ca un fumător căruia i s-a interzis 
să fumeze. 


A doua zi i-am scris lui Mitford o scrisoare, spunându- 
i că am fost la Bourani, că l-am întâlnit pe Conchis, şi că-l 
rugam să-mi relateze experienţa lui pe de-a întregul. Am 
trimis-o la el în Northumberland. 

L-am întâlnit din nou pe Karazoglou. El era convins că 
Leverrier nu-l întâlnise niciodată pe Conchis. Mi-a 
povestit ce ştiam şi eu, că Leverrier era catolic şi că se 
ducea la slujbă la Atena. Spunea cumva ce spusese şi 
Conchis: ”// avait toujours l'air un peu triste, il ne s'est 
jamais habitué à la vie ici”. Conchis mai spusese că 
Leverrier a ştiut să se joace de-a ascunselea, că se 
pricepea să caute. 

Am găsit adresa lui Leverrier din Anglia la contabilul 
şcolii, dar nu am vrut să-i scriu; o aveam la îndemână 
dacă mi-ar fi trebuit. 

Am făcut muncă de cercetare pe subiectul Artemis 
sau Diana. Era în mitologie sora lui Apollo, protectoarea 
fecioarelor şi patroana vânătorii. Rochia de culoarea 
şofranului, coturnii şi arcul de argint (Crai nou) 
constituiau costumul în care apărea în toate poeziile 


clasice. Arunca săgețile cu plăcere în tinerii îndrăgostiţi, 
dar nicăieri nu scria că era ajutată de Apollo. Ea face 
parte din tripla zeiţă a lunii legată de Astarte în Siria, şi 
de Isis în Egipt. Am observat că Isis era adesea însoţită 
de Anubis, paznicul Infernului, cel care mai târziu a 
devenit Cerberul. 


Marţi şi miercuri am fost reţinut în şcoală la meditații 
cu elevii. Joi m-am repezit din nou la Bourani. Nimic nu 
se schimbase. Era la fel de părăsit ca şi luni. 

Am dat ocol casei, am încercat obloanele, am căutat 
prin grădină, am coborât la plaja vilei şi am constatat că 
vasul nu era ancorat. Am meditat o jumătate de oră în 
amurg sub colonade. Mă simţeam exploatat, exclus şi 
furios şi pe mine şi pe ei. Intrasem de nebun în toată 
afacerea asta şi, culmea, doream să continue, deşi mi- 
era teamă de ce o să urmeze. 

Zilele care au trecut m-am tot gândit şi acum încă o 
dată m-am răzgândit. Nu mai ştiam bine ce să cred 
despre boala Juliei, mai întâi păruse vag posibilă, acum a 
început să devină probabilă. Altfel nu puteam să-mi 
imaginez ce alt motiv ar fi avut să oprească jocul atât de 
abrupt. Dacă ar fi fost un simplu amuzament, ar fi 
continuat. 

Cred că eram şi invidios, cât era Conchis de 
indiferent, chiar arogant, să-şi lase tablourile de preţ, 
Modigliani, Bonnard, aşa într-o casă pustie... şi de la 
tablourile lui Bonnard am sărit cu mintea la Alison. Chiar 
în ziua aceea un vapor de noapte ducea băieţi şi 
profesori acasă la Atena pentru vacanţa mică. Asta 
însemna să moţăi toată noaptea într-un fotoliu de salon 
prăpădit de clasa întâi, dar îmi petreceam ziua de vineri 
la Atena. Nu ştiu dacă din furie, din mânie, din răzbunare 
m-am hotărât să iau vaporul. Nu mă gândeam la Alison, 
simţeam nevoia să stau de vorbă cu cineva. Un ultim 
gest al eului meu dornic de existenţialism, căutam 
libertatea în capriciu. 


Un minut mai târziu alergam pe aleea care ducea la 
poartă. În acel moment mi-am mai aruncat o privire la 
spate sperând, unu la mie, că cineva mă va rechema. 

Nu era nimeni. M-am îmbarcat neavând altceva mai 
bun în schimb. 


38 


ATENA ERA UN ORAŞ DE PRAF, SECETA, OCRU- 
cenuşiu. Chiar şi palmierii arătau epuizați. Tot ce era 
omenesc în om se afla ascuns în pielea negricioasă şi 
ochelarii fumurii. Pe la ora două la amiază, străzile erau 
pustii, lăsate în voia indolenţei şi a caniculei. Eram într-o 
cameră de hotel din Pireu; prăbuşit pe pat, dormeam cu 
intermitențe la umbra perdelelor. Oraşul mă punea la 
dublă încercare. După Bourani, mă dezorienta trecerea la 
viaţa civilizată cu automobile şi cu stres. 

In acea după-amiază, timpul abia se târa. Pe măsură 
ce se apropia ora întâlnirii cu Alison, nu mai ştiam de ce 
venisem; de fapt, voiam să continui jocul dublu împotriva 
lui Conchis. Cu o zi înainte, când stătusem de vorbă sub 
colonade, Alison constituia un pion în favoarea mea. 
Acum, când trebuia să o întâlnesc, nu aveam niciun chef 
de ea şi nici să-i povestesc de Bourani. Nu mai ştiam de 
ce am venit. Imi venea să o şterg înapoi pe insulă. Nu 
voiam nici să o necăjesc, dar nici să-i spun adevărul. 

Fie din milă, fie în virtutea vechilor sentimente, am 
rămas pe loc, curios să aflu ce a mai făcut. Era şi un fel 
de încercare, care să verifice sentimentele şi îndoielile 
mele cu privire la Julie. 

Alison reprezenta realitatea trecută şi prezentă din 
lumea exterioară şi acum, neştiut de nimeni, o aduceam 
în lumea aventurii mele interioare. Noaptea pe vapor mă 
gândisem însă să o rezolv cu ea aşa încât să nu 


trebuiască să fac dragoste şi în acelaşi timp să mă 
compătimească. 

La ora cinci m-am ridicat, am făcut un duş şi am luat 
un taxi spre aeroport. Stăteam pe o bancă din faţa 
ghişeului de sosiri; nu am stat însă mult pentru că eram 
prea nervos. Pe lângă mine treceau stewardese cu mers 
grăbit, fete frumoase profesional, detaşate, bine puse la 
punct, parcă vedeam personaje ireale de science-fiction. 

S-a făcut ora şase, şase şi un sfert. Mi-am dat brânci 
până la ghişeu. Grecoaica era în uniforma de rigoare, 
avea dinţi albi strălucitori şi ochii negri cu privire 
şăgalnică, aşezată parcă odată cu machiajul abundent. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu o colegă a 
dumneavoastră, Alison Kelly. 

— Allie. Avionul ei a aterizat. Cred că se schimbă. 
Ridică receptorul, formă un număr, zâmbi descoperindu- 
şi dinţii strălucitori. 

— Allie! Băiatul a venit. Accentul grecoaicei era im- 
pecabil, american. Dacă nu te prezinţi, pleacă cu mine. 
Imi întinse receptorul. Vorbeşte cu ea. 

— Spuneţi-i că o aştept. Să nu se grăbească. 

— Băiatul este timid. 

Alison a spus ceva care a făcut-o să zâmbească. Apoi 
a pus receptorul jos. 

— Vine imediat. 

— Ce a mai spus? 

— A spus că nu eşti timid, că este o tactică. 

— A! 

Mi-a aruncat o privire rece, îndrăzneață, printre 
genele negre, lungi, apoi s-a întors să se ocupe de două 
doamne, din fericire ivite de cealaltă parte a ghişeului. 
Am scăpat şi m-am postat la intrare. In prima perioadă a 
şederii mele pe insulă, viaţa de oraş mi se părea că mă 
aduce la normal, la locuri cu care eram obişnuit. Acum 
vedeam că mă sperie, că nu o suportam, mă enerva 
stilul direct, apropourile ostentative, emoţiile stereotipe. 
Eu veneam de pe o altă planetă. 


După un minut sau două, Alison a apărut în uşă. Avea 
părul tuns scurt, prea scurt, purta o rochie albă pe care o 
ştiam că a pus-o intenţionat ca să-mi amintească de 
prima noastră întâlnire, dar nu a fost în avantajul ei. Era 
mai palidă decât o ştiam eu. Şi-a scos ochelarii când m-a 
văzut; era obosită, făcută zob. Trupul frumos, frumos 
îmbrăcată, mers frumos, aceeaşi expresie de om lovit, cu 
privire întrebătoare. 

Alison mă trezea din amorţeală, dar Julie mă putea 
trezi şi din mormânt. S-a apropiat, s-a oprit în faţa mea şi 
amândoi am zâmbit. 

— Ei? 

— Bună, Alison! 

— lartă-mă, iar am întârziat. 

Vorbea ca şi cum ne întâlniserăm şi săptămână 
trecută. Degeaba. Cele nouă luni se aşterneau între noi 
ca o sită prin care se strecurau numai cuvinte, fără nicio 
urmă de sentimente. 

— Mergem? 

Am luat eu sacul de companie aeriană şi ne-am 
îndreptat spre un taxi. Ne-am aşezat fiecare într-un colţ 
şi ne uitam unul la altul. Ea zâmbi. 

— Am crezut că nu vii. 

— Nu am ştiut unde să-ţi trimit refuzul. 

— Am fost şmecheră. 

Văzând un bărbat în uniformă trecând pe stradă, îi 
făcu un semn cu mâna. Alison părea mai în vârstă, cu 
prea multă experienţă acumulată, trebuia să fac efortul 
de a o descoperi şi nu aveam energie. 

— Ai o cameră cu vederea spre port. 

— Excelent! 

— Ştii cum sunt oamenii pe aici. Ştii, în hotelurile 
greceşti este foarte strict. 

— Toujours, ce se face. Privindu-mă ironic, continuă: 
Nostim. Vive ce se face. 

Îmi pregătisem un discurs, dar mă enerva faptul că 
nu-şi dădea seama că m-am schimbat, că nu mai sunt 


sclavul convențiilor, mă enerva şi faptul că se simţea 
datoare să salveze situaţia. 

A făcut un gest de apropiere şi ne-am strâns de 
mână. Apoi mi-a scos ochelarii de pe nas. 

— Ştii că te-ai făcut un tip bine? Eşti bronzat, ars de 
soare, puţin consumat. Cum o să arăţi la patruzeci? 

Am zâmbit. Mi-am lăsat privirea în jos şi mi-am 
desprins mâna dintr-a ei ca să-mi iau o ţigară. 
Complimentele ei ţineau loc de invitaţie. 

— Alison, sunt într-o situaţie cam încurcată. 

Cu asta am adus-o la realitate. Se uita drept în faţă. 

— Altă fată? 

— Nu. 

Mi-aruncă o privire. 

— M-am schimbat. Nu ştiu cum să explic. 

— Sperai să nu apar. 

— Nu, eu... mă bucur că ai venit. Nu părea convinsă. 
Jur! 

Nu a mai spus nimic. Maşina înainta pe şoseaua de 
pe coastă. 

— Cu Pete s-a terminat. 

— Mi-ai spus. 

— Am uitat. De fapt nu uitase. De atunci am terminat 
cu toţi. Alison se uita pe geamul maşinii. lartă-mă, ar fi 
trebuit să încep o conversaţie de salon! 

— Nu. De fapt... ştii. 

Mi-a mai aruncat o privire; era jignită, dar nu voia să 
se vadă. A făcut un efort. 

— Locuiesc din nou cu Ann. De săptămână trecută. 
Stăm în apartamentul vechi. Maggie a plecat acasă. 

— Ann îmi place. 

— Da, e drăguță. 

Am trecut pe lângă Phalcron fără sa mai spunem 
nimic. Cu ochii pe geam, şi-a luat ochelarii din geanta 
albă. Văzusem marginea lucitoare umedă în jurul ochilor. 
Nu am atins-o, nu am prins-o de mână, am început să-i 
povestesc despre diferenţa dintre Pireu şi Atena, cum 


Pireul este mai pitoresc, mai grecesc şi că eu cred că şi 
ei o să-i placă mai mult. De fapt, alesesem Pireul ca să 
evit eventualitatea minimă dar înspăimântătoare de a ne 
întâlni cu Conchis şi cu Julie. Numai gândul la privirea ei 
rece, amuzată şi probabil dispreţuitoare mă făcea să mă 
cutremur. Alison avea un aspect şi un stil care atrăgea 
orice bărbat spre pat. Vorbeam cu ea şi mă gândeam ce 
o să mă fac timp de trei zile. 


l-am dat băiatului un bacşiş înainte de a părăsi 
camera. Alison s-a apropiat de fereastră şi privea peste 
cheiul alb, imens, de-a lungul căruia lumea îşi făcea 
plimbarea de scară. Mă aflam în spatele ei. După o clipă 
de gândire am prins-o pe după umeri şi imediat s-a lăsat 
pe mine. 

— Nu pot să sufăr oraşele. Nu pot să sufăr avioanele. 
Vreau să locuiesc într-o căsuţă în Irlanda. 

— De ce în Irlanda? 

— Pentru că în Irlanda nu am fost niciodată. 

Simţeam căldura, dorinţa trupului de a se abandona. 
În orice clipă putea întoarce capul spre mine să o sărut. 

— Alison... nu prea ştiu cum să-ţi spun. Mi-am tras 
mâna şi m-am apropiat de fereastră ca să nu-mi vadă 
faţa. Acum două sau trei luni m-am îmbolnăvit. Am luat... 
sifilis. M-am întors către ea. În privirea ei erau la un loc 
îngrijorare, şoc. Nu mă credea. 

— Acum sunt bine, dar... cum să-ţi spun, nu pot să... 

— Ai fost la... Am dat din cap în semn că da. Acum se 
vedea că mă crede. Şi-a lăsat privirea în pământ. 

— Eşti răzbunată. 

Se apropie de mine şi mă cuprinse cu braţele. 

— Vai, Nicko, Nicko. 

l-am răspuns pe deasupra capului. 

— Încă o lună nu am voie să am relaţii fizice, niciun 
sărut. Nu am ştiut ce să fac. Nu trebuia să-ţi fi scris. Nu 
trebuia să ne fi întâlnit. 


S-a desprins de mine şi s-a îndepărtat aşezându-se 
pe pat. De fapt mă băgasem într-altă încurcătură; era 
mulţumită să creadă că acesta era motivul ezitării mele. 
Alison zâmbea blând. 

— Povesteşte-mi cum s-a întâmplat. 

Umblam de colo-colo în cameră, povestindu-i despre 
doctor, despre clinica din Atena, despre poezia mea 
ratată, despre tentativa de sinucidere, despre toate cu 
excepţia locului din Bourani. Ea s-a întins, după o vreme, 
pe pat; fuma şi am simţit plăcerea sentimentului de 
duplicitate, acea plăcere, credeam eu, pe care Conchis o 
simţea când era cu mine. Apoi m-am aşezat şi eu la 
capătul patului. Alison stătea întinsă cu ochii ţintă în 
tavan. 

— Pot să-ţi vorbesc de Pete. 

— Sigur că da. 

Eram doar pe jumătate atent, îmi plăcea să fiu din 
nou cu ea, nu cu Alison în mod special, îmi plăcea faptul 
că mă aflam în camera de hotel, că auzeam mulţimea 
forfotind la ora înserării, sirenele, că simţeam mirosul 
mării obosite. Pentru Alison nu simţeam nici atracţie, nici 
tandreţe, nu mă interesa să ştiu cum s-a despărţit de 
mitocanul ei, pilotul australian, trăiam doar melancolia 
complicată şi ambiguă a camerei invadate de întuneric. 
Lumina dispăruse de pe cer, amurgul se lăsa grăbit. 
Toate trădările amorului modern erau frumoase acum, 
iar marele meu secret se afla închis în siguranţă. 
Simţeam din nou Grecia, Grecia alexandrină a lui Kavafi 
şi nimic nu mai conta în afară de formele plăcerii es- 
tetice, de frumuseţea în decadenţă. Moralitatea era o 
minciună practicată în nordul Europei. 

A urmat o tăcere îndelungată după care a întrebat. 

— Noi unde ne aflăm? 

— Cum adică? 

Stătea sprijinită într-un cot, fixându-mă şi făcându- 
mă să-i evit privirea. 


— Acum, bineînţeles, asta este... şi ridică din umeri. 
Oricum, nu am venit în calitate de prieten din copilărie. 

M-am apucat cu mâinile de cap. 

— Alison, mi-este silă de femei, de dragoste, de 
iubire, de tot. Nu mai ştiu ce vreau. Nu trebuia să te fi 
chemat. Alison cu privirea în pământ, parcă tacit, 
consimţea. Ştii, cred că în momentul ăsta am nostalgia 
unei surori. Dacă aşa ceva nu te interesează, este 
dreptul tău, eu te înţeleg. 

— De acord. A ridicat privirea. Dar, dragul meu 
frăţior, într-o zi le vei face bine. 

— Nu mai ştiu, zău că nu mai ştiu. Suna a disperare. 
Ascultă, pleacă, înjură-mă, fă ce vrei, în momentul ăsta 
eu sunt un om mort. M-am apropiat de fereastră. Este 
vina mea. Nu pot să-ţi cer să îţi petreci trei zile din viaţă 
cu un mort. 

— Un mort pe care cândva l-am iubit. 

Se aşternuse tăcerea de mult. S-a ridicat vioaie de pe 
pat, a aprins lumina şi a început să-şi perie părul. Şi-a 
pus cerceii de agat pe care-i lăsasem în acea ultimă zi la 
Londra şi şi-a fardat buzele. Mă gândeam la faptul că 
Julie nu se farda, la cât era de distantă, la eleganța ei, la 
misterul pe care-l degaja. Mi se părea minunat să nu 
doresc o femeie pentru că eram capabil de fidelitate faţă 
de o alta. 


Drumul spre restaurantul pe care l-am ales traversa, 
ca un făcut, cartierul deocheat al Pireului. Baruri, firme 
din neon în toate limbile, fotografii cu strip-tease şi cu 
femei dansând din pântec, grupuri de marinari hai-hui, 
interioare gen Lautrec, care se vedeau printre perdele de 
mărgele, femei înşirate pe banchete capitonate. Pe străzi 
era aglomeraţie de oameni dubioşi, cărucioare cu alune 
şi seminţe de floarea-soarelui, vânzători de costume, de 
plăcinte şi de bilete de loterie. Portarii ne îmbiau să 
intrăm, printre noi se strecurau speculanţii cu ceasuri, 
pachete de ţigări Lucky Strike şi Camel, suveniruri de 


prost gust. Din cinci în cinci metri câte unul o fluiera pe 
Alison. 

Înaintam fără nicio vorbă. O vedeam pe Lily pe 
aceeaşi stradă, stârnind o admiraţie mută, purificând 
totul, nu adăugându-se vulgarităţii. Alison avea o 
expresie închisă şi ne-am grăbit să scăpăm din acest loc. 
Mersul ei provoca toţi bărbaţii să descopere un aer de 
senzualitate imorală. 

Când am ajuns la restaurantul lui Spiro, mi-a spus pe 
un ton exagerat de vioi: 

— Ei, frate Nicholas, ce faci cu mine? 

— Vrei să nu mai facem nimic? 

Ea îşi răsucea paharul de uzo. 

— Tu nu vrei? 

— Am întrebat primul. 

— Nu. Acum răspunde tu. 

— Am putea face ceva. Să mergem pe unde nu ai 
mai fost. Eram liniştit pentru că-mi spusese că petrecuse 
o zi la Atena cândva la începutul verii, deci văzuse 
locurile turistice. 

— Nu am chef de locuri turistice. Gândeşte-te la ceva 
special unde putem să fim singuri. Apoi adăugă repede: 
Nu-mi place lumea multă din cauza slujbei. 

— lţi place să mergi pe jos? 

— Grozav. Unde? 

— Am putea merge în Parnas. Se pare că este un 
urcuş simplu, un fel de plimbare mai lungă. Am putea 
închiria o maşină şi pe urmă să mergem la Delfi. 

— Parnas? Se încruntă puţin ca să localizeze numele. 

— De unde vin muzele. Muntele.. 

— O, Nicholas! Era din nou ea, gata să o pornească. 

Ne-au adus porţiile de barbounia şi am început să 
mâncăm. Brusc a devenit exagerat de vioaie, exagerat 
de entuziastă la ideea că va urca Parnasul şi a început să 
bea cu mine reţină, pahar după pahar. Tot ceea ce ea 
făcea, Julie nu ar fi făcut, apoi, după cum îi era felul, a 
căzut în propria capcană. 


— Ştiu că exagerez, dar numai din cauza ta. 

— Dacă... 

— Nicko... 

— Alison, dacă tu... 

— Nicko, ascultă. Săptămână trecută eram în fosta 
mea cameră. Era prima noapte. Am auzit paşi în 
apartamentul de sus şi am plâns aşa cum am plâns 
astăzi în taxi. Aşa cum aş plânge acum, dar mă abtin. 
Zâmbi puțin strâmb. Îmi vine să plâng pentru că ne 
spunem pe nume. 

— Să nu ne spunem pe nume? 

— Inainte nu ne spuneam. Eram prea apropiaţi unul 
de altul. Ce încerc eu este să-ţi spun că, bine, în regulă. 
Fii totuşi drăguţ cu mine. Nu mă judeca pentru tot ce 
spun, pentru tot ce fac. Se uita insistent la mine, 
obligându-mă să o privesc în ochi. Nu pot să nu fiu eu. 
Am dat din cap, arătându-mă impresionat şi i-am atins 
mâna ca să o liniştesc. Singurul lucru de care nu aveam 
chef era să ne certăm, o scenă sentimentală, veşnicul 
argument al trecutului... 

După puţin timp, şi-a muşcat buzele şi am zâmbit 
amândoi prima dată sincer de când ne-am revăzut. 

l-am urat noapte bună oprindu-ne în faţa camerei ei. 
M-a sărutat pe obraz şi i-am prins umerii, făcând-o parcă 
să priceapă că gestul meu depăşea puterea de 
înţelegere a oricărei femei. 


39 


LA ORA OPT ŞI JUMĂTATE ERAM DEJA PE DRUM. 
Am traversat cu maşina munţii până la Teba, unde 
Alison şi-a cumpărat o pereche de pantofi mai solizi şi o 
pereche de jeanşi. Soarele strălucea, bătea vântul, 
şoseaua nu era aglomerată şi Pontiacul vechi, pe care-l 


închiriasem cu o seară înainte, avea încă motorul 
puternic. 

Alison era atentă la tot: la oameni, la peisaj, urmărea 
ghidul Baedecker din 1939 pe măsură ce treceam prin 
diverse locuri. Amestecul de entuziasm şi ignoranță pe 
care-l cunoşteam de la Londra nu mă mai enerva. Făcea 
parte din forţa ei, din candoare, din sociabilitate. Normal, 
ar fi trebuit să mă enerveze, aşa că am căutat alte 
pretexte, exuberanţa ei şi abilitatea de a scăpa de cea 
mai groaznică dezamăgire. Socoteam că ar fi trebuit să 
fie mai cuminte şi mai tristă. 

La un moment dat, m-a întrebat dacă am mai 
descoperit ceva despre camera de aşteptare, dar eu, cu 
ochii pe şosea, am spus că nu, doar o pistă. Aluziile lui 
Mitford au rămas un mister, apoi am făcut în aşa fel încât 
discuţia să devieze. 

Maşina cobora în viteză în valea largă, plină de 
verdeață dintre Teba şi Livadia, acoperită de câmpuri de 
grâu şi de pepeni. Înainte de a ieşi din vale, drumul a fost 
invadat de o turmă de oi şi a trebuit să opresc maşina. 
Ne-am dat jos şi ne-am uitat la ele. Un băiat de 
patrusprezece ani, în haine zdrenţuite şi bocanci de 
soldat, le păzea. Împreună cu el se afla sora lui, o fetiţă 
cu ochi negri, de vreo şase sau şapte ani. Alison i-a oferit 
nişte bomboane. Fetiţa era timidă şi se ascunsese după 
fratele ei. Alison, în rochia decoltată, fără mâneci, se 
apropiase la câţiva metri de ei şi ţinea bomboanele 
întinse, tentând-o. Clopoţeii din turmă sunau de jur- 
împrejurul nostru, fetiţa o privea fix şi eu îmi pierdusem 
răbdarea. 

— Cum să o fac să ia bomboanele? 

l-am vorbit fetiţei în greceşte. Nu a înţeles, dar 
fratele ei şi-a dat seama că putea să aibă încredere şi a 
îndemnat-o să se apropie de Alison. 

— Oare de ce îi este frică? 

— Dacă nu ştie nimic. 

— Este tare dulce. 


Alison şi-a băgat o bomboană în gură, apoi a întins-o 
pe cealaltă fetiţei care, împinsă de fratele ei, s-a apropiat 
încet. Alison a prins-o de mâna întinsă înspre bomboană 
şi a făcut-o să se aşeze lângă ea ca să-i desfacă 
bomboana din hârtie. Fratele ei, aşezat în genunchi 
lângă ele, încerca să o convingă pe fetiţă să ne 
mulţumească, dar ea sugea bomboana cu seriozitate. 
Alison o luase pe după umeri şi îi mângâia obrajii. 

— Eu nu aş face asta. Poate că are păduchi. 

— Ştiu că s-ar putea să aibă păduchi. g 

Nu s-a uitat la mine, ci a continuat să o mângâie. In 
clipa următoare, fetița a făcut o grimasă. Alison s-a 
aplecat. 

— Vai, ce are aici? la priveşte! 

Fetita avea pe umăr un furuncul nu prea mare, pe 
care-l scărpinase şi care se infectase. 

— Adu-mi geanta. 

l-am adus geanta şi m-am uitat cum îi trage rochia, 
pune o alifie pe locul inflamat şi cu o mişcare rapidă 
pune şi restul de alifie pe nasul fetiţei, care şi-l frecă cu 
un deget murdar. Pe neaşteptate, ca o brânduşă care se 
iveşte din iarbă, un zâmbet îi lumină obrazul şi-şi aţinti 
privirea spre Alison. 

— Să nu le dăm nişte bani? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Nu sunt cerşetori. Sigur o să-i refuze. 

Băgă mâna în geantă şi scoase o bancnotă pe care o 
întinse spre băiat făcând semn că este şi pentru fetiţă ca 
să o împartă. Băiatul a ezitat, apoi a luat-o. 

— Te rog, fă o poză. 

Fără niciun chef, am luat aparatul din maşină şi am 
făcut o fotografie. Băiatul ne-a dat adresa, voia şi el o 
fotografie ca amintire. 

Ne-am întors la maşină însoţiţi de fetiţă. Acum nu-şi 
mai putea opri zâmbetul - zâmbetul pe care copiii greci 
de la ţară îl ascund cu o timiditate gravă. Alison s-a 


aplecat şi a sărutat-o; când am pornit maşina s-a întors şi 
a fluturat mâna. A mai fluturat mâna încă o dată. O 
vedeam cu coada ochiului cum întorcea fericită faţa 
înspre mine şi înţelegea că eu nu eram la fel de fericit. S- 
a rezemat apoi de speteaza scaunului. 

— lartă-mă. Nu mi-am dat seama că am întârziat. 

Am ridicat din umeri şi nu am răspuns nimic. 

Ştiam ce voia să-mi spună. Chiar dacă nu în tot jocul 
mă avusese pe mine în vedere, mi se adresase în parte 
şi mie. Niciunul nu a mai spus nimic vreo cinci kilometri 
până la Livadia. Aici a trebuit să începem să vorbim 
pentru că aveam de cumpărat de mâncare. 


Incidentul ne-ar fi putut strica ziua, dar nu s-a 
întâmplat aşa pentru că a fost o zi frumoasă şi peisajul 
din jur, unul din cele mai frumoase din lume. Ceea ce 
făceam acum arunca o umbră asupra noastră ca umbra 
albastră a muntelui Parnas înălţat deasupra. 

Maşina a urcat serpentine înalte traversând poieni de 
munte şi ne-am oprit să mâncăm pe iarbă pe o pajişte cu 
trifoi des şi grozamă peste care zumzăiau albinele 
sălbatice. Am ajuns apoi la răspântia unde se spune că 
Oedip şi-a omorât tatăl. Ne-am oprit lângă un zid de 
piatră printre ciulini, ajunsesem sus, într-un loc exorcizat 
de singurătate. Din cauza lui Alison, tot drumul în sus, 
până la Arachova, am povestit despre tata, poate pentru 
prima dată în viaţă fără furie sau amărăciune şi mai 
curând aşa cum Conchis vorbea despre propria viaţă. 
Aruncând o privire spre Alison, aşezată cu spatele spre 
portieră şi pe jumătate întoarsă către mine, mi-am dat 
seama că era singurul om căruia îi puteam spune aşa 
ceva, că pe nesimţite revenisem la vechea noastră 
legătură - prea aproape ca să ne mai spunem pe nume. 
Mi-am îndreptat privirea din nou asupra şoselei, dar ochii 
ei nu mă părăsiseră şi a trebuit să spun ceva. 

— Dumnezeu să-l ierte. 

— Arăţi nemaipomenit de bine. 


— Tu nu m-ai urmărit. 

— Ba da. 

— Nu te mai uita la mine. Mă simt prost. 

— Nu are voie o soră să se uite la fratele ei? 

— Da, dar nu incestuos. 

S-a rezemat cuminte în scaun, uitându-se la stâncile 
cenuşii imense care se înălţau deasupra drumului nostru 
şerpuit. 

— Nu este decât o plimbare. 

— Ştiu. Imi făceam totuşi probleme. 

— Pentru care din noi? 

— Pentru tine. 

— Vedem noi care clachează primul. 

Arachova era un sat de munte situat sus, deasupra 
văii Delfi, o aşezare de case roz din teracotă. Când m-am 
interesat, m-au trimis la o casă de lângă biserică. O 
bătrână a venit la uşă; în spatele ei se vedea în umbră 
un gherghef pe care se afla un covor vişiniu pe jumătate 
lucrat. După câteva minute, ne-a confirmat ceea ce 
bănuiserăm doar privind muntele. 

Alison se uită la mine. 

— Ce a spus? 

— Zice că sunt şase ore de mers dificil. 

— Minunat. Aşa scrie şi în Baedecker. Ajungem sus la 
apusul soarelui. 

Eu contemplam imensitatea muntelui. Bătrâna 
desprinse o cheie dintr-un cui de după uşă. Ce mai 
spune? 

— Sus este un fel de colibă. 

— Atunci care e problema? 

— Spune că este foarte frig. Era greu de crezut că 
putea fi frig în soarele torid de amiază. Alison îşi puse 
mâinile în şold. 

— Mi-ai promis o aventură. Eu vreau o aventură. 

De la bătrână mi-am întors privirea spre Alison. Îşi 
scosese ochelarii de soare şi se uita la mine cu o privire 
de femeie care ştie ce vrea şi, deşi era pe jumătate în 


glumă, mi-am dat seama că are o bănuială. Dacă-şi 
dădea seama că mi-era teamă să petrec noaptea cu ea, 
ar fi început să creadă că aura mea era din mucava. 

În momentul acela, un bărbat cu un catâr trecea prin 
faţa casei. Bătrâna îl strigă. El se ducea să aducă lemne 
de lângă colibă şi o putea urca pe Alison călare pe şaua 
catârului. 

— Întreab-o dacă pot să-mi pun pantalonii la ea în 
casă. 

Zarurile fuseseră aruncate. 


40 


DRUMUL LUNG, ÎN ZIG-ZAG, URCA PE FAŢA UNEI 
STÎNCI şi, lăsând în urmă lumea de jos, am ajuns în 
lumea din vârful muntelui Parnas. Un vânt primăvăratec 
bătea pe deasupra kilometrilor de păşuni şi, mai departe, 
pădurile sumbre de pini şi fortărețe cenuşii de stâncă 
urcau, se arcuiau dispărând în fuiorul de nori albi. Alison 
a coborât de pe catâr şi am luat-o pe jos în urma 
bărbatului. Era cam de patruzeci de ani, avea o mustață 
puternică, nasul arcuit şi un aer minunat de 
independenţă. Ne-a povestit despre viaţa lui de păstor 
muncind zile-lumină în timpul cărora număra oile, le 
mulgea, o viaţă cu stele pâlpâitoare şi vânt usturător, 
tăceri infinite întrerupte de clopote făcute să sperie lupii 
şi ereţii, o aceeaşi viaţă de şase mii de ani. l-am tradus 
lui Alison. S-a încălzit de îndată, stabilind, dincolo de 
bariera lingvistică, o relaţie pe jumătate sexuală, pe 
jumătate filantropică. Povestea că lucrase o vreme la 
Atena, după aceea hyparchi esychia, nu a găsit pace şi 
linişte.  Plăcându-i cuvântul, Alison repeta  întruna: 
esychia, esychia. El râdea şi o corecta, se oprea, apoi o 
dirija ca pe o orchestră. Ochii ei luceau sfidător în 


direcţia mea, căutând să vadă dacă se comportă corect. 
Am păstrat o expresie neutră, dar omul îmi plăcea, era 
unul din acei ţărani greci extraordinari care sunt cei mai 
puţin servili şi cei mai simpatici din întreaga Europă şi, 
este adevărat, o admiram pe Alison că-l plăcea. 

După ce am parcurs zona de păşune, am ajuns la 
două colibe primitive din piatră, două ka/yvia. Omul cu 
catârul o pornea mai departe pe o altă potecă. Într-un 
moment de impuls interior, Alison a scos din geantă două 
pachete de ţigări şi i le-a pus în mână. Esychia, a spus el. 
A dat mâna cu Alison şi au stat aşa mult timp, cât eu le- 
am făcut o fotografie. 

— Esychia, esychia. Spune-i că ştiu ce înseamnă. 

— Ştie că ştii. De asta te place. 

În sfârşit am plecat, luând-o printre copaci. 

— Mă crezi sentimentală. 

— Nu, nu cred. Totuşi, un pachet de ţigări ar fi fost de 
ajuns. 

— Nu. Eu l-am îndrăgit preţ de două pachete. 

Mai târziu a spus: 

— Ce cuvânt frumos. 

— Este un cuvânt predestinat. 

Am mai urcat o bucată. 

— Ascultă! 

Ne-am oprit pe poteca de piatră şi am ascultat, dar 
nu era nimic, niciun zgomot, esychia, vântul în crăcile 
unui brad. Ea mi-a luat mâna şi am plecat mai departe. 

Drumul ducea la infinit printre copaci, printre 
luminişuri înveselite de fluturi, peste zone stâncoase 
unde ne rătăceam. Când am ajuns mai sus, a început să 
se răcorească, iar muntele din fată, cenuşiu, rece şi 
umed, a dispărut total într-un nor. Nu vorbeam pentru că 
nu aveam suflu. Singurătatea, efortul, faptul că trebuia 
să o iau de mână atunci când poteca foarte des devenea 
o scară greu de urcat, ne-a făcut să depăşim rezerva 
fizică dintre noi, a creat un fel de camaraderie pe care 
amândoi o acceptam. 


Era aproape ora şase când am ajuns la refugiu. Se 
afla ascunsă printre copaci, într-o viroagă, o cabană 
micuță, fără ferestre, cu acoperiş arcuit străpuns de un 
COŞ. Uşa din fier ruginit mai purta urmele gloanţelor din 
timpul războiului civil. În interior se aflau patru paturi, 
câteva pături roşii, vechi, o sobă, o lampă, un ferăstrău şi 
un topor şi chiar şi o pereche de schiuri. Totul arăta ca şi 
cum nu s-ar mai fi locuit de mult timp acolo. Eu am spus: 

— Să fiu al naibii, nu mă aşteptam să fie chiar aşa. 

Ea nu şi-a dat osteneală să-mi răspundă, şi-a tras pe 
ea un pulover. 

Eram acoperiţi de nori, a început să cadă lapoviţă şi 
sus, pe creastă, vântul tăia ca în ianuarie în Anglia. Ne- 
am trezit în mijlocul norilor, o ceaţă învolburată ne 
împiedica să vedem la o distanţă de peste zece metri sau 
chiar mai puţin. M-am întors spre Alison. Avea nasul roşu 
şi se vedea că-i este frig. Mi-a făcut semn să o luăm pe o 
culme pietroasă. 

În vârf, am ajuns la un horn şi, ca prin minune, parcă 
ceata şi frigul ne puseseră doar la încercare, cerul a 
început să se lumineze, norii s-au subţiat lăsând să 
pătrundă săgețile de soare şi apoi s-au deschis în imense 
lacuri albastre. Acum ne plimbam din nou în soare. În 
faţa noastră se desfăşura un imens bazin de iarbă 
încercuit de coame şi festonat de fâşii de zăpadă 
menţinută pe grohotişuri de văgăunile pantelor mai 
repezi. Lacurile erau pline de flori - clopoței, genţiene, 
muşcate de munte de un roşu intens, ochiul-boului 
galbene, iarba-surzilor. Ţâşneau din toate fisurile de 
stâncă, smălţuiau toate suprafeţele de iarbă. Aveam 
impresia că ne întorseserăm în alt anotimp. Alison alerga 
în faţă, nebună, se întorcea spre mine râzând cu gura 
până la urechi, cu braţele întinse în lături, parcă şi-ar fi 
luat zborul, apoi alerga mai departe, o siluetă în albastru, 
ca un copil, în zig-zag, făcând piruete aiurea. 

Lykeri, vârful cel mai răsărit, era prea înalt pentru a-l 
urca în fugă. Ne-am căţărat cu ajutorul mâinilor, 


odihnindu-ne des. Aproape de vârf, am ajuns la răzoare 
de violete înflorite, imense flori purpurii cu miros delicat, 
şi pe ultima porţiune ne-am ţinut de mână, luptându-ne 
să parcurgem ultimii metri până la platforma, nu prea 
mare, cu o movilă de pietre în vârf. 

Alison a exclamat: 

— Dumnezeule, ce fantastic! 

În depărtare se întindea o vale imensă de umbră de 
aproape un kilometru. Soarele mai avea puţin până să 
apună, iar norii dispăruseră aproape de tot. Cerul de azur 
palid era de o puritate şi o claritate absolute. Spaţiul 
infinit nu mai cuprindea alţi munţi. Eram nemaipomenit 
de sus, acolo unde pământul şi tot ce există pe el se află 
aproape de zenit, departe de oraşe, de lume, de 
murdărie şi de imperfecţiune. Ne simţeam purificaţi. 

Mai jos, la sute de kilometri în toate direcţiile, erau 
alţi munţi, văi, câmpii, insule, mări: Atica, Beoţia, 
Argolida, Ahaia, Locrida, Etolia, ceea ce reprezenta inima 
vechii Grecii. Lumina soarelui de apus îndulcea şi rafina 
toate culorile. La est, umbrele erau intens albastre, 
pantele de vest erau ca liliacul; văile erau colorate în 
verde palid, pământul avea nuanţă de Tanagra, marea în 
zare se afla visătoare, retrasă, lăptoasă, calmă ca sticla 
veche albastră. Cineva făcuse din pietricele, dincolo de 
movila de pietre mai mari, forma clasică simplă a unor 
litere greceşti care însemnau „lumină”. Aşa şi era. Vârful 
pe care ne aflam atinsese lumina la propriu şi la figurat. 
Era dincolo de emoţii, prea vastă, prea inumană, prea 
senină. Eu am avut un fel de şoc, o bucurie plăcută, 
intelectuală, care o completa pe cea fizică, când am 
descoperit că în realitate locul era tot atât de frumos, 
calm, ideal, pe cât poeţii îl visaseră să fie. 

Ne-am fotografiat, am fotografiat peisajul şi apoi, 
aşezaţi lângă movilă, în plin vânt, am fumat zgribuliţi de 
frig. Corbii de munte croncăneau deasupra noastră 
împinşi de vânt. Vântul era de gheaţă, înţepa ca un acid 
puternic. Mă gândeam la călătoria pe care Conchis mă 


obligase să o parcurg prin hipnoză. Erau ca două 
experienţe identice, aceasta avea frumuseţea lucrului 
imediat, direct, prezent. 

Am aruncat o privire spre Alison, vârful nasului ei era 
roşu aprins. Mă gândeam că, în fond, fata avea curaj, 
dacă nu ar fi fost ea, noi nu am fi fost aici cu toată lumea 
aceasta la picioarele noastre, cu sentimentul victoriei. 
Aici ni se cristalizase tot ceea ce simţeam pentru Grecia. 

— Tu în fiecare zi ai parte de asemenea perspectivă. 

— Niciodată aşa. Nici pe jumătate. 

După vreo trei minute a adăugat: 

— Acesta este lucrul cel mai bun care mi s-a 
întâmplat în ultimele luni. Astăzi. Asta. Şi după o clipă a 
adăugat: Şi ţie? 

— Nu spune asta. Eu nu merit, sunt un păcătos 
murdar. 

— Şi totuşi, eu nu aş fi vrut să mă aflu aici cu nimeni 
altul. Privea în depărtare, cu expresia ei necăjită dar 
liniştită. S-a întors către mine şi m-a întrebat: Tu? 

— Nu pot să cred că o altă fată ar fi urcat până aici. 

A stat puţin pe gânduri, pe urmă s-a uitat la mine. 

— Răspuns în coadă de peşte. 

— Îmi pare bine că am venit împreună. Kelly, eşti un 
adevărat frate de arme. 

— Urfe, eşti un mare ticălos. 

Ştiam că nu o spune cu ranchiună. 


41 


LA ÎNTOARCERE, OBOSEALA NE-A CUPRINS BRUSC. 
Pe Alison o rosese pantoful nou şi făcuse o băşică la 
picior. Ne-au trebuit ultimele zece minute din lumina de 
amurg pentru ca să improvizăm un bandaj. Noaptea s-a 
lăsat ca o cortină de teatru şi vântul a început să bată 


mai puternic. Stelele ardeau intens pe cerul senin. 
Coborând la un moment dat, am luat-o pe o pantă 
greşită şi acolo unde credeam că trebuie să găsim 
cabana nu era nimic. Urmele de paşi nu se mai vedeau, 
nu mai eram capabili să raţionăm cu calm. Am luat-o 
înainte aiurea, ajungând la un bazin vulcanic, un peisaj 
lunar deşert, stânci brăzdate de zăpadă, vânt turbat care 
urla de jur împrejur. Lupii puteau deveni o realitate, nu 
un subiect amuzant în cursul unei discuţii oarecare. 

Cred că lui Alison îi era şi mai frică, şi mai frig decât 
mie. În mijlocul depresiunii, ne-am lămurit că cel mai bun 
lucru era să facem cale întoarsă, aşa că ne-am aşezat să 
ne odihnim câteva minute în adăpostul format de o 
stâncă. O ţineam strâns în braţe ca s-o încălzesc. Ea se 
cuibărise cu capul în puloverul meu într-o apropiere 
lipsită de senzualitate. O legănam tremurând în mijlocul 
acelui peisaj extraordinar, la un milion de ani, un milion 
de mile depărtare de noaptea sufocantă a Atenei. Imi 
spuneam că nu însemna nimic. Imi spuneam că tot aşa 
ar fi fost cu oricine. Priveam peisajul auster asemănător 
întrucâtva cu cel al vieţii mele şi mi-am amintit ce 
spusese omul cu catârul mai devreme, că lupii nu atacă 
niciodată singuri, doar în haită. Lupul singuratic era un 
mit. 

Am obligat-o pe Alison să se ridice în picioare şi ne- 
am împleticit înapoi pe drumul pe care veniserăm. În 
lungul crestei, dinspre vest, o pantă cobora spre oceanul 
negru de copaci. La un moment dat am observat 
profilându-se pe cer un deal de formă conică pe care-l 
observasem la urcare. Refugiul nostru trebuia să fie după 
el. Alison nu mai avea putere, o ţineam de mână şi o 
trăgeam cu forţa. O suduiam, o rugam, făceam tot ce 
puteam ca să o oblig să se mişte. După douăzeci de 
minute, refugiul s-a ivit în vâlcea ca un cub scund şi 
negru. 

M-am uitat la ceas. Într-o oră şi jumătate am ajuns în 
vârf, dar ne-a luat trei ore să ne întoarcem. 


Am orbecăit înăuntru şi am aşezat-o pe Alison pe un 
pat. Am scăpărat un chibrit, am găsit lampa şi am 
încercat să o aprind, nu avea însă nici fitil, nici gaz. Am 
luat soba la rând. Din fericire era plină cu lemne uscate. 
Am rupt în bucățele toată hârtia pe care o aveam, un 
roman ieftin adus de Alison, hârtia în care era 
împachetată mâncarea, am aprins-o şi m-am rugat în 
gând. Mai întâi s-au împrăştiat fulgi de hârtie arsă, apoi 
s-a ridicat un fum cu miros de răşină şi focul s-a aprins, 
în câteva minute, cabana s-a umplut de o pâlpâire roşie, 
de umbre ca de sepia şi de o binevenită căldură. Am 
apucat o găleată. Alison a ridicat capul. 

— Mă duc după apă. 

— Okay. A schiţat un zâmbet. 

— Bagă-te între pături. 

Când m-am întors de la pârâu, după cinci minute, am 
găsit-o vioaie, punând lemne în sobă, stând în picioarele 
goale pe pătura întinsă între paturi şi sobă. Pe un pat mai 
scund întinsese ceea ce trebuia să ne fie masa de seară: 
pâine, ciocolată, sardele, paximadia, portocale. Găsise şi 
o cratiţă veche. 

— Kelly, ţi-am ordonat să te bagi în pat. 

— Mi-am adus aminte că ar trebui să mă comport ca 
o stewardesă la datorie până în ultima clipă. 

A luat găleata şi s-a apucat să spele cratita. Când s-a 
aplecat, i-am văzut rănile de la picioare. 

— Îţi pare rău că am venit? 

— Nu. 

— Doar atât, nu? întrebă ea, aruncându-mi o privire. 

— Sunt foarte fericit. 

Mulțumită, s-a întors la treabă, a umplut cratita cu 
apă şi a zdrobit ciocolata. Stând pe marginea patului, mi- 
am scos pantofii şi ciorapii. Voiam să mă comport cu 
naturaleţe, dar nu puteam, nici ea nu era în stare. Era 
cald, încăperea era mică, eram doar noi doi, afară era un 
frig dezolant. 


— Ce să fac, iartă-mă, m-am topit ca o femeie. 

Am simţit nota de sarcasm din vocea ei, dar nu i-am 
putut vedea faţa, mesteca în ciocolata de pe sobă. 

— Eşti o caraghioasă. 

O rafală de vânt s-a abătut pe acoperişul de tablă şi 
uşa s-a deschis cu un geamăt. Ea remarcă: 

— Salvaţi din furtună. 

M-am uitat la ea, eram lângă uşă, de care sprijinisem 
un băț. Ea amesteca în ciocolată cu o crăcuţă, stând într- 
o parte ca să se ferească de fierbinţeală, privirea o avea 
aţintită spre mine. Făcu apoi ochii roată peste zidurile 
murdare şi pe obrazul încins apăru o strâmbătură: 

— Nu-i romantic? 

— Dacă nu stăm în vânt. Alison îmi zâmbi cu înţeles 
apoi îşi îndreptă privirea spre cratiţă. De ce zâmbeşti? 

— Pentru că este romantic. 

M-am aşezat iar pe pat. Alison îşi scoase puloverul şi- 
şi lăsă părul liber pe spate. Încercam să mă gândesc la 
Julie, dar asta era o situaţie care nu se potrivea cu Julie. 
Încercam să vorbesc degajat. 

— Arăţi bine, eşti în elementul tău. 

— Este normal. Mai tot timpul trag la galere într-o 
cutie de un metru pătrat. Îşi ţinea o mână în şold; o clipă 
de tăcere; amintiri ale momentelor de viaţă domestică 
din Russell Square. 

— Cum se numea piesa lui Sartre pe care am văzut- 
0? 

— Huis Clos. 

— Aici se simte din plin. 

— De ce? 

Stătea cu spatele spre mine. 

— Când sunt mai obosită, atunci sunt mai dornică să 
fac dragoste. Eu respiram adânc. Ea adăugă blând: Un 
risc în plus. 

— Dacă primele analize sunt negative, asta nu 
înseamnă că... 

Ridicând crăcuţa maronie din cratiţă, spuse: 


— Minunatul consommé à la reine este gata. 

Se apropie de mine, se aplecă cu acea privire de sus 
în jos, însoţită de zâmbetul profesional al stewardeselor. 
— Domnul doreşte ceva de băut înainte de masă? 

Imi trecu cratita pe la nas râzând de sine şi de 
seriozitatea mea şi am zâmbit şi eu; ca răspuns mi-a 
adresat un zâmbet - dintre cele mai tandre. Am luat 
cratiţa în mână. Cam în dreptul paturilor de la capătul 
cabanei a început să-şi desfacă bluza. 

— Ce faci? 

— Mă dezbrac. 

Mi-am îndreptat privirea în altă direcţie. 

După câteva secunde, se afla în faţa mea cu o pătură 
înfăşurată în jurul trupului ca un sari, apoi calmă, s-a 
aşezat pe pătura întinsă pe podea, la o oarecare distanţă 
de mine. Întorcându-se ca să ia mâncarea din spatele ei, 
pătura i s-a desfăcut şi a căzut pe picioare. Când s-a 
întors, a prins-o la loc. 

Am mâncat. Paximadia, un fel de minciunele prăjite 
în ulei de măsline, erau insipide ca de obicei, ciocolata 
fierbinte era apoasă şi sardelele nu se potriveau cu 
nimic. Ne era prea foame ca să mai facem mofturi. În 
cele din urmă, ne-am rezemat satisfăcuţi de marginea 
patului, mă aşezasem şi eu pe jos şi adăugam amândoi 
fumul de ţigară la fumul sobei. Tăceam şi aşteptam. Mă 
simţeam înţepenit de teamă ca un băiat cu prima fată, 
atunci când lucrurile trebuiau fie să se oprească, fie să 
continue. Umerii ei goi erau mici, rotunzi, delicaţi. 

Tăcerea era greu de suportat, cel puţin pentru mine; 
era o încercare a rezistenţei, să vedem care din noi 
cedează primul. Işi pusese mâna pe pătură între noi doi; 
nu trebuia decât să o întind şi eu pe a mea ca să o ating. 
Simţeam că exploatase momentul pe de-a-ntregul, 
manevrase totul ca să mă prindă, tăcerea pe care ea o 
domina, nu eu, căci era sigură că o doream, nu pe Alison, 
ci pe ea ca femeie, ca pe orice femeie care s-ar fi aflat în 
acea clipă lângă mine. La un moment dat, mi-am aruncat 


ţigara în sobă şi m-am rezemat de pat închizând ochii ca 
şi cum aş fi fost obosit şi aş fi dorit să dorm şi nimic 
altceva, dacă nu ar fost Alison. 

Am simţit-o că se mişcă. Am deschis ochii. Era goală 
alături de mine cu pătura dată în lături. 

— Alison. Nu. 

— Bietul meu băiat. 

Mi-a desfăcut nasturii de la cămaşă, a scos-o de pe 
mine. Am închis ochii şi am lăsat-o să facă ce voia. 

— Nu este drept pentru tine. 

— Ce bronzat eşti. 

Mâinile lui Alison alunecau peste trupul meu, pe 
umeri, pe gât, peste buze, se juca cu mine, mă cerceta 
ca un copil care are o jucărie nouă. În genunchi, mă 
săruta pe gât şi îi simţeam mângâierea sânilor. 

l-am spus: 

— Nu mi-aş ierta dacă... 

— Nu mai spune nimic. Stai liniştit. 

M-a dezbrăcat, apoi mi-a aşezat mâinile pe trupul ei, 
să-i aflu din nou pielea catifelată, rotunjimile micuţe, 
fineţea, nuditatea ei veşnic naturală. Mâinile ei. În timp 
ce mă mângâia mă gândeam că seamănă cu orice altă 
femeie, totul era numai plăcere fizică şi m-am lăsat 
plăcerii pe care mi-o oferea. După un timp s-a întins 
peste mine, şi-a aşezat capul pe pieptul meu. Era o 
linişte absolută. Focul trosnea, căldura ne încingea 
tălpile. Am mângâiat-o pe spate, pe cap, pe gâtul micut, 
în voia senzaţiilor mele. Îmi imaginam cum ar fi fost dacă 
în locul lui Alison s-ar fi aflat Julie şi ştiam că ar fi fost 
nespus mai tulburător şi mai pasional; nu atât de casnic, 
nu aş fi simţit durerile oboselii, căldura, umezeala 
trupului, lascivitatea puţin vulgară, ar fi fost o pasiune 
caldă şi curată, misterioasă, deplină. 

Alison şoptea, aluneca, mă muşca, se legăna. 
Mângâierea paşei, cum o numea ea, ştiind că-mi place, 
place tuturor bărbaţilor. Alison, amanta mea, sclava 
mea. 


Mi-amintesc că ne-am aruncat pe pat, salteaua 
grosolană de paie, păturile aspre, îmbrăţişarea ei, sărutul 
pe gură înainte de a avea timp să o îndepărtez, forma 
sânilor ei umezi, deasupra cărora îmi ţinea mâinile, 
pântecul mic, drept, mirosul părului spălat de ploaie şi 
apoi, în câteva clipe de care parcă nici nu mi-am dat 
seama, somnul. 


M-am trezit la un moment dat în noapte şi m-am dus 
să beau apă din găleată. Prin găurile făcute cândva de 
gloanţe se strecurau razele lunii răsărite târziu. M-am 
întors şi m-am aplecat deasupra lui Alison. 

Împinsese pătura şi în lumina tăciunilor pielea ei 
avea reflexe roşietice, un sân descoperit puţin lăsat, gura 
pe jumătate deschisă, sforăia uşor. Tânără şi bătrână, 
inocentă şi perversă ca orice femeie, femeie pe de-a- 
ntregul. 

Valul de tandreţe şi de sentiment care m-a cuprins 
m-a hotărât, aşa cum te hotărăşti noaptea, trezindu-te cu 
senzaţia unei bruşte revelații, ca a doua zi să-i spun 
adevărul, nu ca pe o mărturisire, ci ca un fel de a o face 
să înţeleagă că boala de care de fapt sufeream nu era o 
boală curabilă, era banală şi totuşi mult mai teribilă, o 
promiscuitate congenitală. Mă aplecasem deasupra ei 
aproape atingând-o, gata să trag pătura de pe ea, gata 
să mă cuprind în ea, gata să fac dragoste cu ea aşa cum 
îşi dorea, şi totuşi nu. Am acoperit-o cu grijă, am luat 
câteva pături şi m-am dus în patul de alături. 


42 


DIMINEAŢA NE-AM TREZIT CÎND CINEVA A BĂTUT ŞI a 
deschis uşa. Soarele a intrat în încăpere. Omul s-a retras 


când a văzut că eram încă în pat. M-am uitat la ceas. Era 
ora zece. Mi-am tras hainele pe mine şi am ieşit. Era un 
cioban. Din depărtare se auzeau clopotele de la gâtul 
oilor. Ţinea cu toiagul cei doi câini imenşi care-mi arătau 
colții. A scos din buzunare masa noastră de dimineaţă, 
brânză învelită în frunză de măcriş. După câteva clipe, a 
ieşit şi Alison. Işi băga bluza în pantaloni şi se strâmba la 
soare de prea multă lumină. Am împărţit cu ciobanul 
resturile de minciunele şi portocale şi am terminat filmul. 
Eram bucuros că ciobanul este cu noi. In ochii lui Alison 
se vedea clar că ea socotea că eram din nou ca înainte. 
Ea spărsese gheaţa, mie nu-mi rămânea decât să sar în 
apă. 

Ciobanul se ridică în picioare, am dat mâna cu el şi a 
luat-o la picior împreună cu cele două sălbăticiuni de 
câini, lăsându-ne singuri. Alison se întinse cu faţa în sus 
peste dala de piatră pe care o folosisem drept masă. 
Vântul bătea mai slab, era cald ca în aprilie, cerul de un 
albastru orbiter. Din depărtare, venea  dangătul 
clopoţeilor de la turmă şi mai sus de noi o pasăre cânta 
ca o ciocârlie. 

— Aş vrea să stăm aici pe vecie. 

— Trebuie să duc maşina înapoi. 

— Spuneam că aş dori. Alison se uită către mine. 
Vino şi stai aici. Imi arătă cu mâna locul unde să mă 
aşez. Se uita la mine cu cea mai inocentă privire cenuşie. 
Mă ierţi? 

M-am aplecat, am sărutat-o pe obraz şi şopteam 
fiecare în urechea celuilalt: 

— Spune dacă ai fi vrut. 

— Aş fi vrut. Spune că încă mă mai iubeşti puţin. 

— Incă te mai iubesc puţin. Mă ciupi. 

— Încă mult. 

— Şi că o să te însănătoşeşti. 

— Mhm. 

— Şi că nu te mai duci la femeile alea oribile. 

— Niciodată. 


— Este o stupizenie, mai ales când ai pe cineva care- 
ţi oferă şi dragoste pe deasupra. 

li priveam şuviţele de păr răsfirate pe piatră la câţiva 
centimetri de mine şi încercam să mă fac să-i povestesc 
adevărul, dar nu puteam, aşa cum nu puteam să calc în 
picioare o floare atunci când aveam loc să calc alături. M- 
am ridicat, dar mă ţinea de umeri ca să mă uit în ochii ei. 
l-am susţinut privirea cinstită, dar, după o clipă, m-am 
întors aşezându-mă cu spatele la ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, mă întreb ce zeu cinic a făcut o fată bună 
ca tine să se uite la un golan ca mine. 

— Asta-mi aduce aminte de nişte cuvinte încrucişate. 
Le-am dezlegat acum câteva luni. Să-ţi spun? Am dat din 
cap în semn că da. 

— Ea iubeşte şi el nu. Douăsprezece litere. 

— Cum se termină? 

— Se termină ca de obicei. Eu plâng. 

O pasăre cânta în mijlocul tăcerii. 


Am coborât. Cu cât coboram, se făcea mai cald şi 
vara ne întâmpina. Alison mergea în faţă şi nu-mi putea 
vedea chipul. Am încercat să-mi decantez sentimentele 
faţă de ea. Mă enerva că punea atâta importanţă în 
relaţia fizică, în momentul comun de eliberare. Mă 
enerva faptul că ea lua asta drept dragoste, că nu ştia că 
dragostea era acel ceva... misterul amânărilor, rezerva, 
plimbarea în pădure, refuzul din ultimul moment al 
sărutului. Acolo sus, pe muntele Parnas, mi-am dat 
seama că lipsa ei de subtilitate, incapacitatea de a se 
ascunde după o metaforă mă enervaseră probabil, mă 
plictisiseră aşa cum poezia simplistă mă plictisea. Totuşi, 
într-un fel pe care nu-l puteam defini, avusese 
întotdeauna o ştiinţă secretă de a se strecura printre 
toate obstacolele pe care eu le aşezam între noi; ca şi 
cum ar fi fost propria mea soră, avea acces la tot felul de 


mijloace şi putea oricând argumenta asemănarea 
profundă dintre noi, făcându-mă să consider 
neimportante diferențele de gust sau de sentimente. Ea 
a începui să povestească despre ea, despre viaţa de 
stewardesă: 

— Viață interesantă, nici gând. Doar câteva zboruri. 
Figuri noi, oraşe noi, aventuri noi cu piloţi bine făcuţi. 
Majoritatea piloților ne numără printre bunurile 
companiei de zbor, cred că de abia aşteptăm să ne facă 
fericite. 

Am râs. 

— Nicko, nu este amuzant. Este distrugător. Un tub 
nenorocit. Afară spațiu infinit, liber. Uneori îmi vine să 
trag de maneta de siguranță, să mă absoarbă afară. Să 
cad, fericită, într-o clipă, fără pasageri. 

— Nu cred că vorbeşti serios. 

— Mai serios decât îţi închipui. Noi o numim depresie 
cauzată de zâmbet pentru că zâmbind fără încetare în 
mod automat ne pierdem reacţiile fireşti. Ştii cum e... 
uneori eşti atât de ocupată cu momentul decolării, încât 
nu-ţi dai seama la ce înălţime te afli şi când priveşti afară 
ai un şoc... ştii cum e, deodată vezi la ce distanţă te afli 
de pământ sau de unde erai, nu mai ştiu, nu ştiu cum să- 
ţi explic. 

— Ba da. Foarte bine. 

— Simţi că nu mai aparţii niciunde. Parcă nu aveam şi 
aşa destule probleme. Anglia este infernală, pe zi ce 
trece mai împuţită, un cimitir. Şi Australia... Australia - o 
urăsc, cei mai meschini, mai idioţi, mai orbi... A renunţat. 

Mergeam fără oprire. Ea spuse: 

— Fapt este că nu mai am rădăcini nicăieri. Nu 
aparţin niciunui loc. Există doar locuri către şi de unde 
îmi iau zborul. Sau pe deasupra cărora zbor. Nu mai am 
decât oameni care-mi sunt dragi sau pe care-i iubesc. Ei 
sunt singura mea patrie. 

Aruncă o privire în spate, spre mine. O privire timidă 
de om care oferă ceea ce a păstrat mult timp pentru sine 


despre dezrădăcinare, despre lipsa de patrie adevărată 
şi alte lucruri la fel de valabile şi pentru mine. 

— Cel puţin, am scăpat amândoi de multe iluzii 
inutile. 

— Mari deştepţi. 

A tăcut şi eu mi-am luat porţia de reproş. În ciuda 
independenţei ei de suprafaţă, simţea o nevoie esenţială 
de a se ataşa. Toată viaţa a încercat să demonstreze 
contrariul, dovedind-o de fapt. Era ca o anemonă de 
mare, care se lipeşte la prima atingere. 

Se opri. Am văzut amândoi în acelaşi minut cascada 
din dreapta noastră, jos; se auzea căderea apei. 

— Mi-aş băga picioarele în apă. Nu coborâm? 

Ne-am abătut din cărare, traversând pădurea până la 
o potecă abia vizibilă. Ne-a condus jos până la un luminiş 
cu o cascadă de vreo trei sau patru metri. Cădea într-un 
bazin de apă limpede. Era plin de flori şi fluturi, o oază de 
culori verzi şi de aur, luxuriante după întunericul din 
pădure. Pe o margine a luminişului se afla o stâncă nu 
prea înaltă în care era săpată o peşteră; în faţa ei, 
păstorii ridicaseră un umbrar din crengi de brad. Pe 
pământ se vedeau căcăreze de oaie, de la începutul 
verii. 

— Hai să înotăm. 

— Trebuie să fie rece ca gheaţa. 

— Da,da. 

Alison şi-a tras bluza peste cap, zâmbindu-mi din 
lumina brăzdată a umbrarului. 

— Trebuie să fie plin de şerpi. 

— Ca în rai. 

Işi scoase pantalonii. S-a întins să rupă un con de 
brad din crăcile umbrarului şi mi l-a întins. O priveam 
cum aleargă goală prin iarba înaltă până la apă, apoi o 
încearcă, scoate un țipăt. Se aruncă în apă şi dă din 
mâini, chicotind. Apa, verde ca jadul, gheaţă topită, m-a 
făcut să-mi simt inima când am intrat şi eu. Era totuşi 
minunat, umbra copacilor, luminişul însorit, muzica apei 


în cădere, senzaţia de gheaţă, singurătatea, veselia 
amândurora, nuditatea - erau clipe pe care numai 
moartea le poate arunca în uitare. 

Stăteam pe iarbă lângă umbrar ca să ne uscăm la 
soare şi la vânt. Apoi Alison s-a întins pe spate, cu 
braţele în lături, oferindu-se soarelui şi mie, ştiam. Un 
timp am stat şi eu la fel, cu ochii închişi. Am auzit-o 
spunând: 

— Sunt zâna pădurii. 

Se ridicase şi se întorsese către mine sprijinindu-se 
într-o mână. Împletise o cunună de margarete şi garofiţe 
din florile din jurul nostru. O pusese într-o parte în părul 
nepieptănat şi-mi zâmbea cu o naivitate impresionantă. 
Ea nu-şi dădea seama că trăiam cu intensitate un 
moment literar, despre care ştiam sigur că vine din acea 
antologie elisabetană, Eng/lanad's Helicon. Pierdusem din 
vedere faptul că metaforele erau de multe feluri şi că 
cele mai frumoase versuri sunt cel mai adesea directe şi 
nemetafizice. Ea era un astfel de poem şi mă simţeam 
atras de ea. Nu numai din pricina pasiunii fizice 
provocată de înfăţişarea ei înnebunitor de frumoasă, cu 
sânii rotunzi, talie mică, sprijinită într-o mână, acum cu 
gropiţe, acum serioasă ca o copilă de şaisprezece ani, nu 
o femeie de douăzeci şi patru de ani, ci pentru că îi 
vedeam nuditatea dincolo de substanţa urâtă, 
respingătoare a vieţii moderne, o vedeam adevărată în 
toată goliciunea trupului. Alison era Eva renăscută după 
zece mii de generaţii. 

Mi-am dat seama, era un lucru foarte simplu, că o 
iubeam. Doream să o păstrez aşa cum doream să o 
păstrez sau să o găsesc pe Julie. Nu o doream pe niciuna 
mai mult decât pe cealaltă. Le doream pe amândouă. 
Amândouă trebuiau să fie ale mele şi nu eram necinstit 
cu sentimentele pe care le nutream. Necinstit era 
sentimentul necinstei mele, faptul că nu mărturiseam... 
şi am mărturisit din iubire, nu din cruzime, din dorinţa de 
a fi liber, de a fi rău, ci pur şi simplu din iubire. Alison 


cred că şi-a dat seama. Probabil că a văzut pe figura mea 
ceva dureros şi trist, pentru că m-a întrebat blând: 

— Ce ai? 

— Nu am fost bolnav. Te-am minţit. S-a uitat intens la 
mine şi s-a culcat pe spate în iarbă. 

— Doamne, Nicholas. 

— Hai să-ţi spun... 

— Nu acum, nu acum, te rog. Mi-este indiferent, hai 
să ne iubim. 

Şi ne-am iubit, nu am făcut dragoste, deşi ar fi fost 
mai înţelept să facem numai dragoste. 

Culcat lângă ea, i-am povestit ce a fost la Bourani. 
Vechii greci spuneau că dacă dormi o noapte pe muntele 
Parnas, devii poet şi înnebuneşti, însă este clar că poet 
nu am devenit. Chiar în momentul în care am început să 
vorbesc, mi-am dat seama că trebuia să fi tăcut sau să 
inventez ceva. Din dragoste, adică din nevoia de a fi 
onest, am continuat. Alesesem prost momentul, ca 
majoritatea celor care spun de obicei minciuni 
sentimentale, am suprasolicitat reacţia ei faţă de, în 
sfârşit, adevăr. Aveam însă nevoia îndrăgostitului de a fi 
înţeles. De vină era Parnasul, era totul prea grecesc, 
cerea adevăr, aici nimic nu-mi părea un chin. 

Bineînţeles, Alison voia să ştie de ce am invocat acel 
pretext bizar; eu însă voiam să o facă să înţeleagă 
stranietatea de la Bourani, voiam să povestesc despre 
motivul principal care mă atrăgea acolo. 

Deliberat, nu am ascuns nimic despre Conchis, am 
sărit totuşi peste unele amănunte. 

— Nu cred că lucrurile sunt chiar aşa cum încearcă să 
mă facă el să cred că sunt. Nu ştiu prea bine. Ce ştiu 
este că atunci când mă aflu în preajma lui simt că are un 
fel de putere, nu de origine ocultă. Nu-ţi pot explica. 

— Trebuie să fie un trucaj. 

— Bine, de acord. De ce eu? De unde a ştiut că eu o 
să merg la el. Nu sunt nimic pentru el, cred că nici nu dă 
prea mulţi bani pe mine. Ca persoană. Râde de mine. 


— Totuşi nu înţeleg. A înţeles în clipa următoare când 
s-a uitat la mine şi mi-a spus. Mai este cineva acolo. 

— Alison, draga mea, pentru numele lui Dumnezeu, 
încearcă să înţelegi. Ascultă. 

— Ascult. Stătea cu faţa întoarsă în partea cealaltă. 

În sfârşit, i-am spus. Am înfăţişat lucrurile în aşa fel 
încât să pară că totul era o halucinație a minţii mele, 
nimic senzual. 

— Da, dar te atrage altfel. 

— Allie, nu ştii câtă silă mi-a fost de mine zilele astea. 
Am încercat să-ţi spun de nu ştiu câte ori... Nu vreau să 
mă las în mrejele ei. În urmă cu o lună, acum trei 
săptămâni, nu aş fi crezut. Nici acum nu înţeleg ce este 
cu ei. Cinstit. Ştiu că mă obsedează, sunt posedat de tot 
ceea ce se află acolo. Nu numai de ea. Totul este straniu 
acolo. Am şi eu un rol. Alison nu părea prea 
impresionată. Trebuie să mă-ntorc pe insulă. Din cauza 
postului. Atâtea lucruri mă leagă şi simt că nu mai sunt 
liber să fac ce vreau. 

— Şi fata? Alison privea în pământ, apuca vârfurile de 
iarbă rupându-le seminţele. 

— Nu are nicio importanţă. Zău. Ea reprezintă doar o 
parte infimă acolo. 

— Atunci de ce tot circul ăsta? 

— Tu nu înţelegi. Eu sunt împărţit în două. 

— Este frumoasă? 

— Dacă nu aş fi atât de legat de tine, ar fi cu mult 
mai simplu. 

— Este frumoasă? 

— Da. 

— Foarte frumoasă? 

Am tăcut. Ea şi-a ascuns capul între braţe. Am 
mângâiat-o pe umărul cald. 

— Este complet diferită de tine, de toate fetele 
moderne. Nu pot să-ţi explic. Ea a întors capul. 

— Alison. 

— Cred că dau impresia de... nu şi-a terminat vorba. 


— Acum eşti caraghioasă. 

— Vezi? 

A urmat o tăcere plină de tensiune. 

— Ascultă, încerc cu disperare, o dată în viaţa asta 
păcătoasă, să fiu cinstit, nu am nicio scuză. Dacă aş fi 
întâlnit-o mâine, bun, i-aş fi spus: o iubesc pe Alison. 
Alison mă iubeşte pe mine, nu avem ce face. Am întâlnit- 
o acum două săptămâni şi vreau să o mai întâlnesc. 

— Şi pe Alison nu o iubeşti. Privea în gol. Sau pe mine 
mă iubeşti până apare un alt fund. 

— Nu fi vulgară. 

— Sunt vulgară. Gândesc vulgar, vorbesc vulgar, sunt 
o fiinţă vulgară. Se aşeză în genunchi şi respiră adânc. Şi 
acuma eu ce fac? O reverență şi mă retrag? 

— Aş fi fost mai fericit dacă nu eram atât de 
complicat. 

— Complicat? Râdea dispreţuitor. 

— Egoist. 

— Aşa este mai bine. 

Tăceam. Doi fluturi galbeni zburau unul lângă 
celălalt, trecând lent prin fața noastră. 

— Eu nu am vrut decât să te fac să înţelegi. 

— Eu ştiu cum eşti. 

— Dacă ştiai, mă trimiteai de la început la plimbare. 

— Ştiu în continuare cum eşti. 

Privirea glacială, cenuşie mă străpungea. A trebuit 
să-mi las ochii în jos. Se ridică şi se duse să se spele. 
Totul era lipsit de şansă. Eu nu puteam să o descurc, nu 
puteam să explic, ea nu putea să înţeleagă. M-am 
îmbrăcat şi am stat cu spatele ca să se îmbrace şi ea. 

Când a fost gata, mi-a spus: 

— Fii bun, nu-mi mai spune nimic. Nu suport. 

Am ajuns la Arachova pe la ora cinci, am mers mai 
departe spre Atena. De două ori am încercat să mai 
discut cu ea, dar nu m-a lăsat. Tot ce era de spus fusese 
spus, aşa că tot timpul drumului Alison a tăcut stând pe 
gânduri. Am trecut pasul de la Daphni pe la opt şi 


jumătate, când ultimele raze de lumină cădeau peste 
oraşul în nuanţe roz şi de chihlimbar, când luminile de 
neon se înşirau ca mărgelele într-un colier în jurul 
oraşelor Syntagma şi Ommonia. Mi-am adus aminte unde 
fuseserăm cu o seară înainte şi am aruncat o privire spre 
Alison. Se farda. Poate că tot mai era o soluţie: să 
mergem la un hotel, să facem dragoste, să-i dovedesc 
fizic că o iubesc şi... de ce nu, să-i arăt că merit să sufere 
pentru mine indiferent cum sunt cu şi cum voi fi. 

Am început să vorbesc detaşat despre Atena, 
răspundea fără interes, tăios, făcându-mă să simt 
ridicolul şi să tac. Roşurile au devenii violacee şi s-a lăsat 
noaptea. 

Am ajuns la hotel în Pireu - rezervasem aceleaşi 
camere. Alison a urcat în timp ce eu am dus maşina la 
garaj. Pe drumul spre hotel am văzut o florăreasă şi am 
cumpărat treisprezece garoafe. 

M-am dus direct la camera ei şi am bătut la uşă. A 
trebuit să bat de trei ori, înainte de a descuia. Plânsese. 

— Ţi-am adus flori. 

— Nu am nevoie. 

— Ascultă, Alison, nu este sfârşitul lumii. 

— Este sfârşitul unei iubiri. 

Am reluat după câteva clipe de tăcere. 

— Nu mă inviţi la tine? 

— De ce oare să te invit? ` 

Stătea în uşa pe jumătate închisă. In spatele ei, 
camera se afla în beznă. Avea obrazul răvăşit; furioasă şi 
neiertătoare, jignită. 

— Dă-mi voie să intru să vorbesc cu tine. 

— Nu. 

— Te rog. 

— Pleacă. 

Am Îîmpins-o din uşă şi am intrat. S-a rezemat de 
perete şi mă privea. De pe stradă venea lumina şi îi 
vedeam ochii, l-am întins florile. Mi le-a smuls şi le-a 


aruncat în noapte, flori roşi, tulpini verzi şi nu s-a mişcat 
din dreptul geamului. 

— Experienţa asta despre care-ţi vorbesc - nu pot 
renunţa la ca aşa cum atunci când ajung la jumătatea 
unei cărţi nu o pot arunca la gunoi. 

— Atunci mă arunci pe mine. 

Am venit din spate şi am încercat să-mi pun mâinile 
pe umerii ei, dar s-a scuturat furioasă. 

— Du-te-n... 

M-am aşezat pe pat şi mi-am aprins o ţigară. Jos, pe 
stradă, se auzea muzică populară macedoneană venind 
de la difuzorul unei cafenele. Noi ne aflam fiecare în 
propria găoace de singurătate, departe de cele mai 
apropiate obiecte. 

— Am venit la Atena ştiind că nu trebuia să te 
întâlnesc. Am făcut cel mai greu lucru ca să-mi dovedesc 
că nu am niciun sentiment special pentru tine. Nu a 
mers. De asta am vorbit. Atât de prost şi într-un moment 
atât de nepotrivit. Alison părea că nu mă ascultă, aşa că 
am încercat ultima carte. Am vorbit atunci când puteam 
să nu-ţi spun nimic, atunci când te puteam minţi. 

— Nu pot fi minţită uşor. 

— Ascultă. 

— Şi ce, mă rog, vrei să spui cu „sentiment special”? 
Eu tăceam. Asta este nemaipomenit, nu te sperii numai 
de dragoste. Ţi-este frică şi să pronunţi cuvântul. 

— Eu nu ştiu ce este dragostea. 

Alison se întoarse spre mine. 

— Atunci lasă că-ţi spun eu. Dragostea nu este numai 
ce ţi-am scris în scrisoare. A, nu te întoarce ca să priveşti 
înapoi. Dragoste este atunci când minţi că te duci să 
lucrezi şi te duci în gara Victoria pentru ca să-ţi fac o 
ultimă surpriză, un ultim sărut; o ultimă... nu mai 
contează. Te-am văzut cumpărând ziare. In dimineaţa 
aceea, nu aş fi putut să râd cu nimeni. Tu însă ai râs. Nu 
ai avut probleme să râzi cu conducătorul, cine ştie de ce 
râdeaţi. Atunci am descoperit ce este dragostea. Atunci 


când vezi omul cu care vrei să fii împreună râzând fericit 
că a scăpat de tine. 

— Şi de ce nu ai...? 

— Ştii ce am făcut? M-am furişat. Am stat toată ziua 
aceea blestemată încolăcită în patul nostru. Nu pentru că 
te iubeam. Pentru că eram înnebunită de furie şi ruşine 
că te iubesc. 

— Nu aveam cum să ştiu. 

Alison se întoarse. 

— Nu aveam cum să ştiu, Isuse Christoase! Simţeam 
în aer o furie violentă, încărcătură electrică. Altceva. Tu 
confunzi dragostea cu trupul. Să-ţi spun eu ceva. Dacă 
pentru asta te-aş fi dorit, te lăsam după prima noapte. 

— Îmi pare rău, domnişoară. 

Se uită la mine, respiră adânc şi-mi zâmbi amar. 

— Ei, doamne, iată-te jignit. Încerc să-ţi explic că te- 
am iubit pentru tine, nu pentru altceva. Privea departe în 
noapte. Bineînţeles că-mi este bine cu tine. Dar nu eşti... 
se apropie de capătul patului, se rezemă de el privind jos 
spre mine. Cred că eşti atât de orb, că nici nu ştii că nu 
mă iubeşti. Nu ştii că eşti un ticălos împuţit care nu 
poate, este şi asta o formă de neputinţă, decât să se 
considere doar pe sine pe locul unu. Pentru că nimic nu 
le afectează, Nicko, acolo, în fundul sufletului, acolo unde 
contează. [i-ai construit viaţa aşa ca nimic să nu te 
atingă. Indiferent ce faci tu, ai puterea să spui: nu am 
avut ce face. Tu nu poţi pierde niciodată. Tu poţi să treci 
imediat la următoarea aventură. Să o ia dracu de 
aventură. 

— Tu ai răstălmăcit întotdeauna. 

— Răstălmăcit. Tu vorbeşti de răstălmăcit, tu care nu 
eşti în stare să spui un lucru direct. 

M-am uitat în ochii ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Toate gogoşile cu întâmplări misterioase. Crezi că 
nu m-am prins? Ai găsit o fată pe insulă şi vrei să te culci 
cu ea. Asta este tot. Trebuie să-ţi spun că e urât şi 


murdar ce faci. Aşa eşti tu. O răsuceşti ca tu să fii cel 
inocent, marele intelectual care trebuie să-şi trăiască 
experienţa. Şi aşa, şi aşa. Ca întotdeauna vrei şi porcul şi 
slănina. Ca întotdeauna. 

— Jur... S-a desprins nervoasă de lângă pat şi am 
tăcut. Umbla prin cameră. Am încercat altfel: Dacă nu 
vreau să mă însor nici cu tine, nici cu altcineva nu 
înseamnă că nu te iubesc. 

— A, mă faci să-mi aduc aminte. Ştii, fetiţa de pe 
drum. Crezi că nu am observat. Fetiţa cu furunculul. Te- 
ai înfuriat. Te-ai gândit că Alison face o demonstraţie, că 
iubeşte copiii, o face pe mămica. Să-ţi spun ceva. Da, 
chiar asta făceam. O clipă când fetiţa mi-a zâmbit, m-am 
gândit ce bine ar fi să fiu mama copiilor tăi, să-i ţin în 
braţe, să-i am lângă mine. Nu este revoltător? În mine s- 
a instalat această boală respingătoare numită iubire şi 
nu se poate compara cu nicio boală a trupului - şi cu sunt 
atât de mărginită, atât de degenerată şi, pe deasupra, 
am mai şi încercat să te învăţ eu pe tine... 

— Alison! 

Se sufocă, gata să plângă. 

— Mi-am dat seama când ne-am întâlnit vineri. 
Pentru tine, eu voi fi întotdeauna Alison cea care se culcă 
cu cine o invită. Australianca aia care a întrerupt o 
sarcină. Femeia bumerang. Goneşte-o şi vine iar să se 
hârjonească, preţ de un week-end. 

— Loveşti sub centură. 

Şi-a aprins o ţigară. Eu m-am dus la fereastră. Ea 
vorbea din dreptul uşii, pe deasupra patului. 

— In tot acel timp, toamna trecută... Nu mi-am dat 
seama atunci. Nu mi-am dat seama că abandonezi, eu 
credeam că te prinzi şi tu. Nu ştiu de ce, m-am apropiat 
de tine aşa cum nu m-am apropiat de niciun alt bărbat. 
Dumnezeu ştie. Chiar în ciuda aerelor tale de domnişor, 
ale spiritului tău de castă. După ce ai plecat, nu mi-a 
trecut. Am încercat cu Pete, am încercat cu alţii, dar nu 
s-a putut. M-am tot legat de acel vis patetic că într-o 


bună zi o să-mi scrii... Am pregătit zilele astea trei ca o 
smintită. Nimic nu a mai contat. Dar am văzut, din 
păcate, am văzut că nu te interesa, te plictiseai. 

— Nu este adevărat, nu m-am plictisit. 

— Cu gândul la bucăţica de pe Phraxos. 

— În primele luni şi mie mi-a fost groaznic de dor de 
tine. 

Brusc, a aprins lumina. 

— Întoarce-te cu faţa spre mine. Uită-te în ochii mei. 
Am ascultat-o. Stătea în picioare lângă uşă, îmbrăcată 
tot în blue jeanşi şi bluza albastră. Obrazul era ca o 
mască alb-cenuşie. 

— Eu am pus nişte bani deoparte. Probabil că ai şi tu 
ceva. Dacă spui un cuvânt, mâine îmi dau demisia şi vin 
împreună cu tine pe insulă. Am spus că vreau o căsuţă în 
Irlanda. Mă mulţumesc şi cu una în Phraxos. Asta pot să- 
ţi ofer. Greaua răspundere de a trăi împreună cu femeia 
care te iubeşte. 

A fost urât din partea mea, dar când am auzit 
„căsuţa din Phraxos” am fost bucuros că nu-i spusesem 
că aşa ceva ne oferise Conchis. 

— Sau? 

— Poţi să refuzi. 

— Este un ultimatum. 

— Fără ocolişuri. Da sau nu. 

— Alison, dacă... 

— Da sau nu. 

— Aşa ceva nu se poate hotărî... 

Vocea ei deveni stridentă. 

— Da sau nu. 

Mă uitam la ea. A strâmbat puţin gura cu dispreţ şi a 
răspuns în locul meu. 

— Nu. 

— Numai pentru că... 

S-a repezit la uşă şi a deschis-o. Eram furios că m-a 
prins în capcana ridicolă a răspunsului fără echivoc, îmi 
cerea brutal o opţiune absolută. Am ocolit patul până la 


ea, i-am tras uşa pe care o ţinea şi am trântit-o la loc, am 
prins-o în braţe vrând să o sărut, în acelaşi timp 
întinzând o mână peste ca să sting lumina. In cameră s-a 
făcut iar întuneric, dar Alison se zbătea cu disperare, 
trăgându-şi capul dintr-o parte în cealaltă. Am tras-o spre 
pat peste care ne-am rostogolit lovind în cădere lampa şi 
scrumiera de pe măsuţa de noapte. Eram sigur că se 
linişteşte, că cedează, dar m-am pomenit că ţipă atât de 
tare, încât s-a auzit în tot hotelul şi până vizavi, în port. 

— LASĂ-MĂ! 

M-am depărtat puţin şi m-a lovit cu pumnii strânşi. 
Am prins-o de încheieturi. 

— TE URĂSCI! 

— Stai cuminte! 

Am întins-o pe o parte. Cineva a bătut în perete. A 
mai ţipat ca ieşită din minţi. 

— TE URĂSCI! 

Am pălmuit-o. A început să suspine sălbatic, chircită 
la capul patului, aruncându-mi sudălmi printre lacrimi şi 
suspine. 

— Lasă-mă în pace... lasă-mă în page... ticălosule... 
golanule... egoistule... Suspinele se înteţeau. Umerii 
tremurau în convulsii. M-am ridicat în picioare şi m-am 
dus la fereastră. 

Cuvintele nu mai exprimau ce voia, aşa că a început 
să lovească cu pumnii în drugii de fier ai patului. Atunci 
am simţit că o urăsc pentru lipsa de control, pentru 
scena de isterie. Mi-am adus aminte de sticla de whisky 
din camera mea. Ea mi-o făcuse cadou în prima zi. 

— Fii atentă. Mă duc să-ţi aduc ceva să bei. Termină 
cu văicărelile. 

M-am aplecat asupra ei. Nici nu a observat, a 
continuat să lovească în drugii de la pat. M-am dus la 
uşă, am ezitat, m-am uitat la ea şi am ieşit. Trei greci, 
doi bărbaţi dintre care unul mai în vârstă şi o femeie 
stăteau în faţa camerei, făcându-mă să mă simt ca un 
criminal. Am coborât la mine, am deschis sticla, am tras 


o înghiţitură zdravănă şi m-am dus înapoi. Uşa era 
încuiată. Cei trei spectatori erau tot acolo, uitându-se la 
mine cum încerc iar, cum bat la uşă şi o strig. 

Bătrânul s-a apropiat de mine. 

— S-a întâmplat ceva? 

M-am strâmbat şi am mormăit. 

— Căldura. 

Nu era nevoie dar a repetat pentru ceilalţi doi. „A, 
căldura”, spuse femeia ca şi cum asta ar fi explicat totul. 
Dar ei tot nu s-au mişcat. 

Am mai încercat o dată, am strigat-o prin crăpătura 
dintre două plăci de lemn. Nu se auzea nimic. De ochii 
grecilor am ridicat din umeri şi am coborât la mine. După 
zece minute m-am întors, timp de o oră m-am mai întors 
de patru sau cinci ori, dar de fiecare dată mă bucuram în 
sinea mea că uşa este încuiată. 


M-au trezit la ora opt aşa cum îi rugasem, m-am 
îmbrăcat şi m-am dus la camera ei. Am bătut, darnu a 
răspuns nimeni. Am încercat clanţa, era descuiat. Patul 
era ca şi cum s-ar fi dormit în el dar Alison plecase, nu 
mai era nimic în cameră. Am alergat la recepţie unde am 
găsit un bătrân cu ochelarii pe nas, cam ramolit, tatăl 
proprietarului. Fusese în America şi vorbea destul de 
bine englezeşte. 

— Ştiţi fata cu care am venit aseară, a plecat în 
dimineaţa aceasta? 

— Da, a plecat. 

— Când? 

Se uită la ceas. 

— Acum o oră. A lăsat asta să v-o dau când coborâţi. 

Era un plic cu numele meu mâzgălit: N. Urfe. 

— Nu a spus unde pleacă? 

— A achitat nota şi a plecat. 

Ştiam după felul în care se uita la mine că auzise 
chiar el, sau aflase de tipetele din timpul nopţii. 

— Am spus că plătesc eu. 


— l-am spus. l-am zis. 

— Fir-ar să fie. 

Când să plec, mi-a spus: 

— Hei, ştii cum se spune în America? Marea e plină 
de peşte. Scapi unul, prinzi altul. O ştii pe asta? 

Intors în camera mea, am deschis scrisoarea. Era o 
mâzgălitură, se hotărâse în ultima clipă să nu plece fără 
nicio vorbă. 


Gândeşte-te ce ar fi dacă, întorcându-te pe insula ta, 
nu mai găseşti nici bătrânul, nici fata. Nu mai găseşti 
joacă şi jocuri misterioase. Găseşti locul încuiat pentru 
totdeauna. S-a terminat. S-a terminat. S-a terminat. 


Pe la ora zece am telefonat la aeroport. Alison nu se 
întorsese şi nu se întorcea până la ora zborului spre 
Londra, la cinci după-amiază. Am mai încercat la 
unsprezece şi jumătate înainte de plecarea vaporului, 
acelaşi răspuns. Când vaporul plin cu băieţi care se 
întorceau la şcoală s-a desprins de mal, am scrutat cu 
privirea mulţimea de părinţi, rude şi gură-cască în ideea 
că se afla printre ei. Dacă era, era invizibilă. 

Faţa industrială, urâtă a Pireului se îndepărta şi noi 
ne îndreptam spre vârful zvelt, albastru al Eginei. M-am 
dus la bar şi mi-am comandat un uzo mare, era singurul 
loc unde elevii nu aveau voie. Am băut o gură bună şi am 
bâiguit în sinea mea un toast amar. Alesesem calea 
complicată, hazardată a poeziei, am mizat pe un singur 
număr şi-mi puteam imagina cum Alison mi-ar răstălmăci 
aceste ultime cuvinte. 

Cineva se aşezase pe scaunul de lângă mine. Era 
Demetriades, care bătea din palme să vină barmanul. 

— Bă, englez pervers, ia-mi şi mic un pahar şi-ţi spun 
ce măscări am făcut duminica asta. 


43 


GÎNDEŞTE-TE CE-AR FI DACĂ, ÎNTORCÎNDU-TE 
pe insula ta, nu mai... Toată ziua, marţi, nu m-am gândit 
decât la asta; m-am văzut aşa cum Alison mă vedea. Am 
conceput o scrisoare lungă, mai multe scrisori, în niciuna 
nu spuneam exact ce aş fi vrut; că nu fusese în intenţia 
mea să se întâmple, aşadar, că nu puteam altfel. Eram 
ca unul dintre navigatorii lui Ulise, transformat în porc, 
incapabil să mai fiu altceva. Am rupt toate paginile. Ceea 
ce voiam de fapt să-i spun era că mă simţeam vrăjit şi că 
în mod absurd doream să fiu liber ca să fiu vrăjit. 

Asta m-a făcut să-mi fac datoria la şcoală, în sfârşit 
eram conştiincios, ca să depăşesc momentul de suspans. 
Miercuri seara, când m-am întors în cameră după ultima 
oră de clasă, am găsit un bilet pe masa de lucru. Mi-a 
sărit inima. Am recunoscut imediat scrisul. Pe bilet scria: 
„De-abia aşteptăm să le vedem sâmbătă. Dacă nu 
infirmi, înseamnă că vii, Maurice Conchis”. Era datat mai 
sus, miercuri dimineaţa. M-am simţit fericit, cuprins de 
nerăbdare şi din nou tot ce se întâmplase în timpul 
ultimului week-end mi s-a părut dacă nu justificat, cel 
puţin necesar. 

Trebuia să corectez lucrări, dar nu puteam să stau în 
cameră. Am plecat să mă plimb pe creastă până la 
punctul meu de observaţie. Trebuia să văd acoperişul 
vilei de la Bourani, sudul insulei, marea, munţii, întreaga 
realitate ireală. Nu mai era ca în săptămână când 
simţisem o nevoie arzătoare să cobor la vilă ca să 
spionez, acum era o stare de echilibru între expectativă 
şi siguranţă, o certitudine că ceea ce se întâmpla era un 
lucru sănătos. Eu le aparţineam, ei îmi aparţineau. Nu 
ştiu de ce, întorcându-mă la şcoală şi simţindu-mă fericit, 
m-am gândit iar la Alison, aproape că o compătimeam că 
nu-şi cunoaşte cu adevărat rivala. Inainte de a mă apuca 
să corectez nişte caiete, i-am scris câteva rânduri. 


Allie, draga mea, nu poţi să spui nimănui „m-am 
hotărât, ar trebui să te iubesc”. Am milioane de motive 
pentru care să te iubesc, pentru că (am mai încercat să-ţi 
explic) în felul meu, felul meu absolut ticălos, te iubesc. 
A fost frumos sus, pe muntele Parnas, te rog să nu te 
gândeşti că pentru mine nu a contat sau că a contat doar 
trupul tău. Pentru mine va fi ceva de neuitat. Pentru 
numele lui Dumnezeu, să nu pierdem ceea ce ne-a fost 
dat. Ştiu că s-a terminat. Şi indiferent pe cine o să mai 
iubim, acele câteva clipe de la marginea apei şi a 
cascadei nu vor înceta să existe. 


Aveam conştiinţa mai liniştită după ce am scris şi am 
pus scrisoarea la poştă a doua zi dimineaţa. Exagerasem 
cu bună ştiinţă ultimă frază. 


Sâmbătă, la ora patru fără zece, eram la poarta vilei. 
Conchis se îndrepta spre mine pe alee. Era îmbrăcat în 
cămaşă neagră, pantaloni kaki până la genunchi, pantofi 
maron-închis şi ciorapi verzui. Umbla cu pas întins, 
aproape în fugă, parcă ar fi vrut să nu-l găsesc în drum. 
Cum a dat cu ochii de mine, a ridicat un braţ. Ne-am 
oprit la jumătatea aleii, la doi metri unul de altul. 

— Nicholas. 

— Salut. 

A dat uşor din cap ca de obicei. 

— Mica vacanţă a fost plăcută? 

— Nu în mod special. 

— Ai fost la Atena? 

Ştiam ce aveam să-i spun. Putea să ştie de la Hermes 
ori de la Patarescu că am fost plecat. 

— Prietena mea nu a venit. Au folosit-o pe altă rută 
aeriană. s 

— Vai, ce păcat. Imi pare rău. 

Am dat din umeri şi apoi l-am privit în ochi. 

— În tot acest timp m-am gândit dacă este cazul să 
mă mai întorc aici. Nu am mai fost nicicând fermecat. 


Conchis zâmbi, ştiind de fapt ce vreau să întreb. 

— Tu eşti cel care primeşte sau respinge. 

l-am răspuns cu un zâmbet vag şi mi-am amintit că 
m-am întors într-o lume de sensuri multiple. 

— Vă sunt recunoscător că mi-aţi oferit şansa de a 
alege. 

— Nici nu se putea altfel. Nu i-a plăcut privirea mea 
sceptică, aşa că a continuat mai aspru: Nu uita că sunt 
medic şi respect jurământul lui Hipocrat. Dacă aş fi avut 
intenţia să-ţi pun întrebări sub hipnoză, ar fi trebuit să-ţi 
cer permisiunea. În afară de asta, este o metodă 
nesatisfăcătoare. S-a demonstrat în nenumărate rânduri 
că pacienţii sunt capabili să mintă sub hipnoză. 

— Dar poveştile cu hipnotizatorii aceia siniştri care-şi 
forţează victimele să... 

— Un hipnotizator te poate forţa să faci tot felul de 
lucruri anormale şi nebuneşti. Este însă lipsit de forţă în 
faţa supraeului. Asta te pot asigura. 

Am tăcut câteva momente, apoi l-am întrebat: 

— Aţi ieşit să vă plimbaţi? 

— Am scris toată ziua. Trebuie să fac câţiva paşi. 
Speram să-mi ieşi în drum. Cineva te aşteaptă la ceai. 

— Şi cum să mă comport? 

Aruncă o privire în spate spre casa care nu se vedea, 
apoi mă luă de braţ făcându-mă să merg cu el câţiva paşi 
până la poartă. 

— Pacienta noastră nu este în toate apele. Este 
surescitată la ideea că te întorci şi supărată că eu cunosc 
micul vostru secret. 

— Care secret? 

Mă privi pe sub sprâncene. 

— Eu o tratez prin hipnoză de investigaţie, Nicholas. 

— Cu permisiunea pacientei? 

— În cazul de faţă, cu permisiunea părinţilor. 

— Înţeleg. 

— Ştiu că acum se crede actriţă. Ştiu şi de ce. Vrea 
să-ţi facă pe plac. 


— Mie? 

— Ai acuzat-o că joacă teatru sau aşa ceva. Şi-a 
însuşit acuzaţia cu plăcere. El mă strângea de cot. l-am 
creat o altă problemă. l-am spus că ştiu, nu prin hipnoză, 
dar de la tine că-şi atribuie acest nou rol. 

— Dacă nu va mai avea încredere în mine? 

— Nu a avut niciodată. Mi-a mărturisit în cursul 
hipnozei că bănuieşte că eşti medic - că mă ajuţi. 

Eu mi-am amintit că mi-a spus că se simte 
manevrată ca în jocul de-a baba oarba. 

— Deci bănuielile ei sunt justificate... acum că mi-aţi 
spus... adevărul? 

Mulţumit, a ridicat un deget. 

— Exact. Parcă lăuda un elev excepţional de 
perspicace, în acelaşi timp orb, ignorând fără explicaţie 
sau sens uimirea mea. Era ca personajele din A/ice în 
Țara Minunilor. Deci tu trebuie să-i câştigi încrederea. Te 
rog să-i împărtăşeşti toate suspiciunile cu privire la mine. 
Crede-o. Fii atent. Poate să-ţi întindă capcane. Din când 
în când, dacă o ia razna, mai pune-te contra. Nu uita că 
permanent există o parte raţională în psihicul ei divizat şi 
că are o experienţă grozavă în a-i păcăli pe medici, a 
căror tehnică este de a nu contraria pacientul. Sunt sigur 
că o să-ţi înşire şi o poveste despre cum o persecut şi o 
să încerce să te câştige de partea ei. 

Dacă nu în fapt, în gând tot mi-am muşcat limba. 

— Dar dacă toţi ştim că nu poate fi Lily? 

— Asta a căzut. Eu sunt un milionar excentric. Ea şi 
sora ei sunt două actriţe aduse aici de mine - o să 
inventeze un motiv bizar făcându-te să crezi în scopurile 
mele ticăloase. Trebuie să-i ceri dovezi... a făcut un semn 
fluturând mâna, ca şi cum rolul meu era prea clar ca să 
mai fie nevoie de detalii. 

— Ce se întâmplă dacă încearcă iar figura de anul 
trecut - încearcă să mă convingă să o ajut să scape? 

Mă privi cu ochi severi, ameninţători. 


— Trebuie să-mi spui imediat, dar eu nu prea cred. A 
învăţat lecţia atunci cu Mitford. Şi nu uita, indiferent câtă 
încredere pare să aibă în tine, de fapt nu are. Bineînţeles 
însă că în continuare vei susţine faptul că nu mi-ai spus 
niciun cuvânt despre ce s-a întâmplat în cursul vizitei 
tale trecute. 

— Bineînţeles. Şi i-am zâmbit. 

— Sunt convins că ştii ce vreau să obţin. Vreau ca 
biata fată să ajungă să-şi dea seama de adevăratele ei 
probleme, forţând-o să recunoască natura situaţiei 
artificiale pe care cu toţii am creat-o aici. Primul ei pas 
valabil către normalitate îl va face atunci când se va opri 
şi va spune: Aceasta nu este lumea reală. Acestea nu 
sunt relaţii umane normale. 

— Are şanse? 

— Puţine, totuşi are. În special dacă tu-ți joci bine 
rolul. S-ar putea să nu aibă încredere în tine, dar se 
simte atrasă de tine. 

— Incerc să fac tot ce pot. 

— Mulţumesc. Am mare încredere în tine, Nicholas. 
Mi-a întins mâna. Sunt bucuros că te-ai întors. 

Ne-am despărţit, dar după câţiva paşi m-am întors ca 
să văd încotro o pornise. Mi se părea că a luat-o către 
Moutsa. Nu l-am crezut că a ieşit să facă mişcare. Mai 
degrabă alerga ca şi cum ar fi trebuit să se întâlnească 
cu cineva, ca să aranjeze ceva. Şi din nou m-am simţit 
dezorientat. Venisem la Bourani, hotărât, după ore şi ore 
inutile de speculaţii, să nu-l cred nici pe el, nici pe Julie. 
Acum ştiam că trebuia să stau cu ochii pe ea ca un erete. 
Bătrânul era psihiatru, ştia să hipnotizeze, acestea erau 
fapte dovedite şi nimic din ceea ce spusese ea nu fusese 
dovedit. Şi mai exista şi eventualitatea, din ce în ce mai 
verosimilă, că amândoi s-au aliat ca să mă joace. In 
acest caz, Julie Holmes era tot atât ea însăşi pe cât 
fusese Lily Montgomery. 

Apropiindu-mă de casă şi traversând aleea de pietriş, 
nu am văzut pe nimeni. Am sărit treptele şi am trecut 


încet colţul casei spre galeria pardosită cu dale de sub 
colonade. 

Ea se afla în picioare sub o arcadă, cu faţa către 
mine, pe jumătate în soare, jumătate în umbră şi - a fost 
o surpriză, trebuia să mă fi aşteptat - în haine moderne; 
o bluză albastră cu mânecă scurtă, o pereche de 
pantaloni albi de plajă cu cordon roşu. Era în picioarele 
goale, părul lung era lăsat în jos, s-ar fi potrivit perfect în 
ambianța oricărui mare hotel mediteranean. Fără să mă 
gândesc prea mult, am constatat că este atrăgătoare în 
vestimentația modernă ca şi în travesti, o frumuseţe care 
atrăgea toate privirile chiar şi atunci când nu folosea 
artificii. 

S-a întors spre mine când am apărut, dar am tăcut 
amândoi nejustificat şi ne-am privit cu oarecare bănuială. 
Ea părea uşor surprinsă, ca şi cum ar fi presupus că nu o 
să vin, s-a liniştit, dar s-a ţinut la distanţă. Simţeam că se 
gândeşte că am surprins-o necostumată, nu ştia cum o 
să reacţionez. Era ca o femeie care-i arată bărbatului 
rochia cea nouă pe care acesta va trebui să o plătească. 
Îşi cobori privirea. Eu, pe de altă parte, aveam conştiinţa 
existenţei lui Alison, a zilei petrecute pe muntele Parnas, 
un vag sentiment al vinovâăţiei, al adulterului. Am stat 
aşa câteva secunde. Mă privi din nou cum stăteam în 
continuare la câţiva metri de ea, cu sacul de călătorie în 
mână. Mai era ceva la ea, începuse să se bronzeze, avea 
pielea de culoarea mierii. Am încercat să o înţeleg ca un 
psiholog sau ca un psihiatru, însă am abandonat. 

l-am spus: 

— Îmbrăcămintea modernă îţi vine bine. 

Ezită, parcă zilele care ne despărţiseră o făcuseră să 
gândească diferit. 

— L-ai întâlnit? 

— Pe cine să întâlnesc?  Greşisem, devenise 
nerăbdătoare. A, bătrânul? Da. Tocmai a ieşit să se 
plimbe. 


Bănuiala nu s-a curmat; mă privea insistent. Apoi 
spuse cu o indiferenţă uşor de sesizat: 

— Vrei un ceai? 

— Nu-mi strică. Mulţumesc. 

Fără zgomot, traversă dalele în picioarele goale până 
la masă. Lângă uşa camerei de muzică se afla o pereche 
de espadrile. Îi urmăream mişcările: scăpărând un 
chibrit, aprinzând lampa cu spirt şi punând ceainicul pe 
suport. Îmi evita privirea jucându-se cu bucata de 
muselină pusă deasupra farfuriilor cu mâncare, cicatricea 
de la încheietură se vedea. Era bosumflată. Mi-am 
aruncat sacul lângă perete şi m-am apropiat. 

— Ce ai? 

— Nimic. 

— Nu ştiu ce ţi-a spus, dar eu nu te-am înşelat. Mi-a 
aruncat o privire scurtă, apoi s-a uitat din nou-spre masă. 
Am încercat conversaţie de salon: Tu unde ai petrecut? 

— Pe iaht. 

— Unde? 

— O croazieră în insulele Ciclade. 

— Mi-a fost dor de tine. 

Nu a spus nimic. Refuza să mă privească. 
Anticipasem tot felul de reacţii pentru întoarcerea mea 
dar, evident, nu şi aerul că mai bine nu aş fi venit. M-a 
cuprins o teamă, era prea încordată, prea pierdută, şi 
fiind atât de frumoasă, nu-mi puteam închipui că nu 
există nimeni în viaţa ei. 

— Am impresia că Lily nu mai există. 

Mi-a dat răspunsul cu ochii către masă. 

— Nu pari mirat. 

— Nu mă mai miră nimic. Ea respiră adânc. lar am 
răspuns greşit. Care este rolul tău oficial acum? 

Se aşeză. Apa probabil că fiersese o dată pentru că a 
şi început să şuiere. Brusc ridică privirea spre mine. 
Întrebarea care a urmat era evident o acuzaţie. 

— Şi la Atena, ţi-a fost bine? 

— Nu. Şi nici nu m-am întâlnit cu prietena mea. 


— Maurice mi-a spus că te-ai întâlnit. 

L-am înjurat în gând şi m-a apucat groaza 
mincinosului de a nu fi prins. 

— Mă mir. Acum cinci minute nu ştia nimic. M-a 
întrebat dacă am văzut-o. 

Privirea ei era lăsată în jos. 

— Şi de ce nu v-aţi văzut? 

— Ti-am mai spus. Totul s-a terminat. 

Turnă puţină apă iartă în ceainicul de porțelan şi 
traversă terasa ca să o deşerte pe margine. Când se 
întoarse, am adăugat: 

— Şi pentru că ştiam că mă întorc la tine. 

Se aşeză şi scoase dintr-o cutie o linguriţă de ceai pe 
care o puse în ceainic. 

— Mănâncă, dacă nu mai ai răbdare şi-ţi este foame. 

— Nu mai am răbdare pentru că vreau să ştiu de ce 
te porţi ca şi cum am fi doi străini. 

— Pentru că asta şi suntem. 

— De ce nu-mi răspunzi care este rolul tău actual? 

— Pentru că ştii răspunsul. 

Ochii violet-cenuşii mă fixau, priveau direct. A luat 
vasul de pe foc şi a turnat apa fiartă în ceainic. Punând 
vasul înapoi pe suport, a stins flacăra şi a spus: 

— Nu sunt supărată că mă consideri nebună. Chiar şi 
eu cred uneori că sunt. Vocea era serioasă. Imi pare rău 
dacă ţi-am stricat o scenă bine pregătită. Zâmbea fără 
veselie. Vrei lapte de capră sau lămâie? 

— Lămâie. 

Am simţit o mare uşurare. Făcuse un lucru pe care nu 
l-ar fi făcut dacă ceea ce bătrânul îmi spusese era 
adevărat - sau numai dacă ar fi fost înnebunitor de 
parşivă sau parşiv-nebună, jucându-l astfel în propriul lui 
joc. Mi-am amintit de o vorbă învățată la şcoală: 
întotdeauna trebuie să crezi explicaţia cea mai simplă. 
Am jucat cu grijă. 

— De ce să cred că eşti nebună? 

— De ce să cred că tu nu eşti ceea ce eşti? 


— Oare de ce? 

— Pentru că întrebarea pe care tocmai ai pus-o 
dovedeşte că nu eşti. Ea îmi întinse ceaşca: Ceaiul. 

— Bun, eu nu cred că reprezinţi un caz special de 
schizofrenie. 

Mă privea, însă nu era convinsă. 

— Nu vreţi un sandviş, domnule Urfe? 

Nu am zâmbit, am lăsat un moment de tăcere. 

— Julie, este absurd. Cădem în toate capcanele 
acestui om. Am crezut că ne-am înţeles data trecută. Nu 
avem de ce să ne prefacem când el nu este de faţă. 

Pe neaşteptate, s-a ridicat şi s-a îndreptat încet spre 
capătul colonadei, unde treptele duceau jos la terasa de 
legume dinspre vest. Se rezemă de peretele casei, cu 
spatele la mine, cu privirea pierdută spre îndepărtaţii 
munţi din Pelopones. După o clipă, m-am ridicat şi m-am 
apropiat de ea. Nu s-a sinchisit să se întoarcă spre mine. 

— Nu eşti tu de vină. Dacă el ţi-a spus despre mine 
tot atâtea minciuni câte mi-a spus mie despre tine. Am 
întins mâna şi i-am atins umărul. Ascultă, ultima oară 
hotărâsem să avem încredere unul în celălalt. Nefăcând 
nicio mişcare în direcţia mea, am luat mâna de pe 
umărul ei. 

— Bănuiesc că doreşti să mă îmbrăţişezi. 

Am fost luat prin surprindere de tonul brusc şi naiv. 

— Este o crimă? 

Îşi încrucişa braţele şi, întorcând spatele spre perete, 
mă fixă cu privirea. 

— Să mă îmbrăţişezi şi să te culci cu mine? 

— Numai dacă vrei şi tu. 

Îmi cercetă privirea, apoi şi-o lăsă în jos pe a ei. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Atunci este clar. 

— Atunci poate că nu merită să te mai osteneşti. 

— Încetează cu insultele. 

Fiind îndeajuns de categoric, am potolit-o. Şi-a 
aplecat capul şi a rămas cu braţele încrucişate. 


l-am vorbit mai blând. 

— la spune-mi, ce dracu ţi-a povestit? 

După o pauză lungă a spus în şoaptă: 

— Dacă aş şti ce să cred. 

— Instinctul ce-ţi spune? 

— De când am venit aici, instinctul mă înşală. A mai 
urmat o pauză după care a dat uşor din cap. Vocea ei 
avea un ton mai puţin acuzator: Mi-a spus ceva 
dezgustător despre tine. Că ai fost într-un bordel şi că în 
Grecia bordelurile nu sunt curate şi să nu te mai las să 
mă săruţi. 

— Şi tu crezi că de acolo vin? 

— Nu ştiu de unde vii. 

— De ce îl crezi pe el? Nu a răspuns. Eram furios pe 
Conchis, ce obrăznicie să vorbească de jurământul lui 
Hipocrat. Privind-o cum stătea cu capul lăsat în jos, m- 
am repezit: Mi-ajunge. Eu plec de aici. 

Nici gând nu aveam, dar m-am îndreptat spre masă 
ca şi cum asta şi făceam. Fără să stea prea mult pe 
gânduri, m-a oprit. 

— Te rog. Şi după o clipă: Eu nu am spus că l-am 
crezut. 

M-am oprit şi am privit-o. Privirea-i era mai puţin 
ostilă. 

— Dar aşa te comporţi. 

— Mă comport aşa pentru că nu înţeleg de ce-mi 
spune lucruri pe care ştie că nu le cred. 

— Dacă era adevărat, trebuia să-ţi fi spus de la 
început. 

— Şi noi ne-am gândit la asta. 

— Nu l-aţi întrebat? 

— Ar fi răspuns că atunci a aflat şi el. A adăugat apoi 
pe cel mai dulce ton: Te rog, nu pleca. 

M-a privit intens ca să o cred, apoi a lăsat privirea în 
jos. M-am întors la ea. 

— Şi tot mai suntem convinşi că este un om 
nemaipomenit de bun? 


— Într-un fel, da; şi adăugă: Indiferent ce aş face. 

— Mi-a oferit o experienţă de telepatie universală. 

— Da, ştiu, ne-a spus. 

— Te-a hipnotizat vreodată? 

— Da, de mai multe ori. 

— El susţine că aşa află ce este în mintea ta. 

Pe moment a rămas mirată, s-a uitat la mine şi apoi a 
pufăit, protestând. 

— Este ridicol. Nu l-aş lăsa. June a fost întotdeauna 
de faţă, chiar el insista. Este un fel de procedură 
minunată, mă ajută să intru în rol. Ea spune că el 
vorbeşte întruna... eu absorb absolut tot. 

— Şi Julie este un rol? 

— O să-ţi arăt paşaportul. Nu-l am la, mine dar... data 
viitoare. Îţi promit. 

— Data trecută... trebuia să mă avertizezi că ai o 
criză. 

— Te-am avertizat cumva. Nu am avut mai mult 
curaj. 

Simţeam că mai avem puţin şi iar începem să ne 
bănuim, să ne suspectăm, aşa că am dat înapoi zicând 
că da, mă avertizase. Ea era mai supusă, mai în 
defensivă. 

— Bine de acord, dar psihiatru în orice caz este, fără 
îndoială. 

— Noi ştim asta mai de mult. 

— Deci astea sunt experienţele care au loc aici. 

lar mă simţeam prins. Ea se uită într-o parte spre 
dalele de pe jos. 

— Vorbeşte mult despre momentul experienţei. 
Despre 

un modelul de comportament al unor indivizi puşi în 
faţa unor situaţii pe care nu le înţeleg. Despre cazurile de 
schizofrenie, - ea dădu din umeri - despre cum oamenii 
îşi dedublează personalitatea în mod etic şi în multe alte 
feluri în faţa necunoscutului. Într-o zi, ne spunea că 
necunoscutul este marele factor care motivează 


existenţa individului. Se referea la faptul că nu ştim de 
ce ne aflăm aici, de ce existăm, moartea, ce se întâmplă 
după. Totul. 

— Dar ce vrea să afle cu ajutorul nostru? 

Privirea ei era aţintită tot în pământ, acum dădea din 
cap. 

— Drept să-ţi spun, noi am încercat să-l facem să ne 
spună, dar el invocă de fiecare dată acelaşi motiv - dacă 
noi cunoaştem scopul final, intenţia lui, atunci ne lăsăm 
influențate în comportament. Cred că este destul de 
logic. 

— Mi-a cântat şi mie melodia asta când am vrut să 
cunosc istoria cazului tău. 

Ochii ni s-au întâlnit. 

— Există o istoric a cazului meu. Am învăţat-o pe 
dinafară. Tot ce a inventat el. 

— Un lucru este clar. Are motivele lui să ne 
alimenteze cu minciuni câte în lună şi în stele. Nu 
suntem însă obligaţi să fim ceea ce el ar vrea să fim. Eu 
nu sunt bolnav şi nici tu nu eşti bolnavă. 

— Nici nu am crezut că eşti. 

— Vreau să spun că dacă face parte din jocul lui, 
experienţa, sau ce o fi, nu mă interesează câte minciuni 
îţi spune despre mine. Imi pasă dacă tu începi să-l şi 
crezi. 

Se făcuse linişte. Ochii ei, aproape fără să vrea, s-au 
ridicat spre mine. Citeam în ei un răspuns despre 
momentul pe care-l trăiam, într-un limbaj mai vechi 
decât cel al cuvântului. Bănuiala se topise, inocenţa îi 
luase locul şi îşi însuşise teoria mea. O clipă scurtă 
colţurile gurii se lăsară în jos concesiv, supus. Şi-a lăsat 
privirea în jos şi a dus mâinile la spate. Nu a mai spus 
nimic, era o fetiţă care aştepta timid să fie iertată. 

Sărutul a fost reciproc. Buzele erau calde, 
fremătătoare sub gura mea, şi-a lipit trupul de mine, m-a 
lăsat să-i aflu rotunjimile, fragilitatea, să aflu cât de 
complicate sunt lucrurile în viaţă. Dorea să fie sărutată. 


Ne-am îmbrăţişat cu pasiune. Brusc, şi-a tras gura şi şi-a 
întors capul pe umărul meu, stând lipită de trupul meu. 
Am sărutat-o pe creştet. 

— Mi-a fost un dor nebun de tine. 

— Simţeam că mor dacă nu veneai astăzi, îmi şopti 
ea. 

— Asta este realitate. Restul poate să fie ireal. 

— De asta îmi este frică. 

— De ce? 

— Vreau să fiu sigură, dar nu sunt. 

Am strâns-o mai tare în braţe. 

— Nu ne-putem întâlni diseară? Singuri, undeva? Ea 
tăcea şi eu am adăugat repede: Pentru Dumnezeu, ai 
încredere. Nu sunt capabil să-ţi fac niciun rău. 

S-a desfăcut uşor din îmbrăţişare, mi-a luat mâinile, 
privirea o ţinea însă tot în jos. 

— Nu este vorba de neîncredere. Sunt atâţia în jurul 
nostru, tu nici nu-ţi închipui. 

— Când stai aici, unde dormi? 

— Este un loc ascuns... apoi adăugă repede, o să ţi-l 
arăt, îţi promit. 

— Avem vreun program astă-seară? 

— Ne povesteşte încă un aşa-zis episod din viaţa lui. 
Ne întâlnim după masă. Îmi zâmbi. Nu ştiu, zău, despre 
ce este vorba. 

— Şi ne întâlnim după aceea? 

— Incerc, dar nu pot... 

— La miezul nopţii? La statuie? 

— Dacă reuşesc. Aruncă o privire către masă şi mă 
strânse de mâini. Ţi s-a răcit ceaiul. 

Ne-am dus înapoi la masă şi ne-am aşezat. Nu am 
lăsat-o să facă ceai proaspăt, l-am băut aşa călduţ cum 
era. Am mâncat vreo două sandvişuri, ea a fumat şi am 
stat de vorbă. Ca şi mine, nici ea, nici sora ei nu 
pricepeau ambiția bătrânului de a ne amesteca în jocul 
lui, la care era gata să renunţe în orice moment. 


— De câte ori avem obiecţii, ne propune să ne ia 
bilete de avion pentru Anglia. Într-o seară, în timpul 
croazierei pe care am făcut-o, ne-am dus la el şi l-am 
întrebat ce are de gând, n-ar putea să... şi chestii de 
astea. În cele din urmă, el s-a înfuriat cum nu l-am văzut 
până atunci. A doua zi dimineaţa ne-am dus frumos şi l- 
am rugat să ne ierte, că am fost obraznice. 

— Cu toţi se poartă la fel. 

— Imi spune să te ţin la distanţă. Te defăimează. 
Scutură scrumul pe dale şi zâmbi. S-a scuzat că data 
trecută nu ai fost pe fază. Mi-a plăcut în special cum ţi-ai 
dat seama de jocul de-a Lily din primele cinci secunde. 

— Nu a încercat să-ţi vândă poanta că aş fi un fel de 
asistent - un tânăr psihiatru? 

A rămas surprinsă şi descumpănită, ezitantă. 

— Nu. Dar ne-am gândit noi la asta. Eşti sau nu? 

Am zâmbit. 

— Adineauri mi-a spus că ştie în urma unei şedinţe 
de hipnoză că asta bănuieşti tu despre mine. Julie, 
trebuie să fim atenţi, omul urmăreşte să nu mai fim 
siguri de nimic. 

— Ca să ne dăm seama că nu suntem siguri de nimic. 
Ea îşi stinse ţigara. 

— Ultimul lucru pe care-l vrea este să ne despărţim. 

— Da, asta este şi impresia noastră. 

— Misterul este - de ce? Ea dădu din cap. Şi de ce tu 
în continuare ai reticenţe faţă de mine? 

— Ai spus-o data trecută. Trebuie să ne comportăm 
ca şi cum ne-am fi întâlnit în altă parte în condiţii absolut 
normale. Cu cât ne cunoaştem mai bine, cu atât suntem 
mai apăraţi. l-am zâmbit. În ce mă priveşte, nu pricep 
cum de ai scăpat nemăritată de la Cambridge. 

Se uită în pământ. 

— Era să nu scap. 

— Dar s-a terminat. 

— Da, categoric. 


— AŞ vrea să cunosc multe lucruri despre tine, cea 
reală. 

— Sunt mai puţin interesantă decât cea imaginară. 

— Unde locuieşti în Anglia? 

— Casa mea adevărată este în Dorset. Mama 
locuieşte acolo. Tata a murit. 

— Cu ce se ocupa? 

Nu am aflat. Privirea ei uimită se îndreptă în spatele 
meu. M-am răsucit. Era Conchis. Venise tiptil spre noi. Nu 
auzisem niciun sunet. Ţinea în sus un topor lung de un 
metru, parcă întrebându-se dacă să-l îndrepte sau nu 
spre capul meu. 

Am auzit vocea stridentă a Juliei: 

— Maurice, asta nu e glumă. 

Nici nu-i păsa de ea, se uita doar la mine. 

— Ai băut ceaiul? 

— Da. 

— Am dat de un pin uscat. Cineva trebuie să-l taie. 

Tonul lui era deplasat de brusc şi de autoritar. Am 
aruncat o privire spre Julie. Era în picioare privindu-l cu 
furie. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Eu nici 
nu mai contam. Conchis a spus pe un ton straniu, 
nepoliticos: 

— Maria are nevoie de lemne la bucătărie. 

Vocea lui Julie era aspră şi aproape de isterie. 

— M-ai speriat groaznic. Cum ai putut face aşa ceva? 

Am aruncat o privire spre ea. Avea ochii dilataţi, ca 
hipnotizaţi de Conchis... L-a împroşcat cu următoarea 
exclamaţie: 

— Te urăsc! 

— Draga mea, eşti hiperexcitată. Du-te şi odihneşte- 
te. 

— Nu. 

— Te rog. 

— Te urăsc. 

Veninul şi disperarea din voce m-au făcut să-mi pierd 
încrederea în ea. Mă uitam disperat de la unul la celălalt, 


încercând să discern un semn de înţelegere între ei. 
Conchis lăsă toporul jos. 

— Julie, te rog. 

Deasupra capului meu se duelau două persoane cu 
exces de voinţă. Brusc, Julie se întoarse şi se împiedică 
de espadrilele din uşa camerei de muzică. Când trecu pe 
lângă masă - în tot timpul acesta nu-mi acordase nicio 
privire - probabil ca să se ducă în grădină, apucă cu un 
gest brusc o ceaşcă de ceai şi mi-o zvârli în faţă. Nu mai 
avea lichid în ca, dar gestul era de copil teribil, înciudat. 
M-a luat total prin surprindere. Nu a aşteptat deloc, ci s-a 
îndepărtat. Conchis i se adresă aspru: 

— Julie. 

S-a oprit în partea de răsărit a colonadei şi a aruncat 
spre noi o privire duşmănoasă. 

— Te porţi ca un copil răsfăţat. Este de neiertat. Ea 
rămase încremenită. El se apropie şi-i vorbi şoptit, dar l- 
am putut auzi: 

— Actriţele au dreptul să-şi manifeste 
temperamentul, dar nu faţă de un spectator nevinovat. 
Şi acum, du-te. Şi cere-i iertare musafirului nostru. După 
ce a ezitat, s-a răsucit şi trecând pe lângă el s-a apropiat 
de mine. Obrajii erau puţin îmbujoraţi şi privirea o ocolea 
pe a mea. S-a oprit în faţa mea, dar se uita revoltată în 
pământ. Am încercat să-i ghicesc expresia din ochii lăsaţi 
în jos. Apoi, disperat, m-am uitat la Conchis. 

— Ne-ai cam speriat. 

Din spatele ei îmi făcu semn cu mâna ridicată să mă 
liniştesc, apoi îi vorbi din nou. 

— Julie, aşteptăm să te scuzi. 

Brusc, m-a privit în ochi. 

— Şi pe tine te urăsc. 

Vocea arţăgoasă era de copil răzgâiat. Ca prin 
miracol, pentru mine cel puţin, îmi făcu semn cu ochiul 
ca să nu cred nimic din toată scena. Mi-a fost greu să nu- 
mi schimb expresia. Între timp se întorsese din nou spre 
bătrân. El întinse mâna să o reţină, dar Julie, furioasă, o 


dădu deoparte, cobori treptele şi fugi pe aleea cu pietriş. 
După vreo zece metri s-a oprit, a dus mâinile la obraz în 
semn de disperare şi a continuat să se depărteze în pas 
grăbit. Conchis se întoarse din nou spre mine şi zâmbi 
văzându-mi figura speriată pe care reuşisem să mi-o 
compun. 

— Nu lua accesul ei de furie prea în serios. Ceva din 
ea are permanent tendinţa de regresiune acută. S-a 
prefăcut puţin. 

— AŞ fi putut să mă las prins. 

— Ea asta dorea, să demonstreze că o tiranizez. 

— Şi că vă place să provocaţi scandal. Cel puţin aşa 
parc. Ce dacă mi-aruncă puţin ceai în obraz? Nu accept 
să se spună că am sifilis. În special când ştiţi foarte bine 
adevărul. 

— Dar n-ai ghicit de ce? 

— Încă nu. 

— l-am mai spus şi că te-ai întâlnit săptămână 
trecută cu prietena ta. Tot nu-ţi dai seama? Probabil că 
pe figura mea se vedea că nu. După o clipă de ezitare 
mi-a dat toporul. Hai, vino. Îţi explic eu. 

Am luat toporul şi amândoi ne-am îndreptat spre 
poartă. 

— Intr-o bună zi, la sfârşitul acestei veri, totul se va 
termina. Trebuie să construiesc, cum să-ţi spun, ieşiri 
care să o ajute pe Julie să nu sufere prea mult. Informaţia 
falsă îi oferă două argumente în sensul ăsta. Ea ştie că 
mai există cineva în viaţa ta. Că, în definitiv, nu eşti chiar 
cel mai potrivit om pentru ea. Schizofrenicii, ai văzut, 
sunt destul de instabili emoţional. Ştiu că în tine pot avea 
încredere că nu o să profiţi de slăbiciunea ei. Dar, 
construindu-i în minte obstacole suplimentare, tu rămâi 
stăpân pe situaţie. 

In sinea mea eram mulţumit. Cu un simplu semn 
făcut cu ochiul, toate păcălelile s-au anihilat şi au devenit 
suportabile, îmi dădea chiar sentimentul că şi eu îl pot 
păcăli. 


— Da, dacă aşa este vorba, înţeleg. 

— De asta am întrerupt idila voastră. Ea are nevoie 
de probleme, de dificultăţi pe care să le depăşească. Aşa 
cum, dacă ţi se rupe un picior, trebuie să ţi-l recuperezi 
prin gimnastică. Apoi întrebă: Şi pe ea cum ai găsit-o, 
Nicholas? 

— Este bănuitoare, aşa cum aţi spus. 

— Ai reuşit să...? 

— Tocmai începusem. 

— Bine. Mâine mă fac dispărut. Sau o fac să creadă 
că am dispărut. O să stai cu ea aparent în absolută 
singurătate. Să vedem ce face. 

— Mă bucur că aveţi atâta încredere în mine. 

M-a prins de braţ. 

— Recunosc că am vrut să-i provoc o reacţie 
excesivă. Ca să te lămuresc în caz că nu erai convins că 
nu este normală. 

— Acum sunt convins, nu mai am niciun fel de 
îndoială. 

El înclină din cap şi eu am râs în sinea mea. Am ajuns 
la copacul care era deja doborât. Trebuia să i-l tai în 
bucăţi mici, uşor de manevrat. Hermes urma să ducă 
lemnele în casă după ce i le aranjam în stive. Când am 
început să lovesc cu toporul, el a plecat. Acum îmi făcea 
plăcere să muncesc. Crăcile mai mici erau atât de uscate 
şi de casante, încât se rupeau din prima lovitură, iar 
fiecare lovitură era ca un simbol. Nu numai lemnul era 
tăiat la dimensiuni potrivite. Stivuind bucăţile de lemn, 
mă gândeam că fac ordine în misterul de la Bourani şi al 
lui Conchis. Eram pe cale de a afla ce este cu Julie, căci 
deja descoperisem ce era mai important, că era de 
partea mea. Într-un fel, el ne folosea ca personificări ale 
atitudinii sale ironice, luându-ne ca parteneri în 
explorarea  ambivalenţei. Adevărul era minciună, 
minciuna era adevăr. Ca şi Julie, am început şi eu să 
consider că în esenţă era bine intenţionat, în pofida 
capcanelor şi curselor răutăcioase. Mă gândeam la bustul 


din piatră, la zâmbetul acela, adevărul, în ultimă 
instanţă. 

Era, în orice caz, mult prea inteligent ca să creadă că 
nu vedem dincolo de aspectul de suprafaţă al măştilor 
sale; în secret, probabil că asta dorea. Dar de ce? Care 
era scopul profund, intenţia adevărată, asta aşteptam cu 
răbdare să aflu. Balansând toporul în lumina soarelui de 
după-amiază, mă simţeam din nou bine, stăpân pe mine, 
având plăcerea mişcării fizice. Mă gândeam la Julie, la 
întâlnirea de la miezul nopţii, la ziua de mâine, la sărut. 
Pe Alison o uitasem. Dacă el ar fi dorit, aş fi aşteptat 
toată vara, iar vara aş fi vrut să dureze la infinit. 


44 


EA VENI CĂTRE NOI ÎN LUMINA LĂMPII, SPRE masa 

din colţul de sud-est al terasei de la etaj. Era o antiteză a 
primei apariţii când s-a prezentat ceremonios ca Lily 
Montgomery. Purta aproape aceeaşi îmbrăcăminte ca 
după-amiază... aceiaşi pantaloni albi, deşi avea o altă 
bluză, albă, cu mâneci largi, o vagă concesie la ritualul 
de seară. Colier de coral, cordonul roşu, espadrile, o 
umbră de fard pe pleoape, puţin ruj pe buze. Ne-am 
ridicat amândoi în picioare ca să o salutăm. A ezitat o 
clipă, apoi s-a uitat la mine fix, semnificativ, cumva 
disperată. 

— Mă simt vinovată pentru incidentul de după- 
amiază. Te rog, iartă-mă. 

— De ce să te iert? Nu s-a întâmplat nimic. 


Se uită spre Conchis să verifice dacă avea aprobarea 
lui. El zâmbi şi făcu un gest invitând-o pe scaunul dintre 
noi. Julie duse mâna la ultima butonieră închisă a bluzei 
şi desprinse o ramură de iasomie pe care mi-o întinse. 

— În semn de pace. 

Am mirosit-o. 

— Eşti foarte amabilă. 

Ea se aşeză. Conchis îi turnă o ceaşcă de cafea, iar 
eu i-am oferit o ţigară. Părea potolită şi-mi ocolea 
privirea. 

Conchis i se adresă. 

— Nicholas şi cu mine am discutat despre religie. 

Era adevărat. Adusese o Biblie la masă cu două 
semne introduse în ea. Am discutat dacă Dumnezeu 
există sau nu. 

— A, da? Ea stătea cu ochii spre cafea, apoi ridică 
ceaşca la gură şi sorbi. În acea clipă, am simţit pe sub 
masă că mă apasă pe picior. 

— Nicholas se consideră un agnostic, dar pretinde că 
lucrurile astea nu-l interesează. 

— Nu? întrebă ea pe un ton politicos. 

— Există lucruri mai importante. 

Ea apucă linguriţa de pe farfurioara de lângă ceaşcă. 

— Eu gândeam că nimic nu este mai important. 

— Mai important decât atitudinea pe care trebuie să 
o adopţi faţă de ce nu ştii niciodată? Mi se pare o 
pierdere de vreme. Încercam să-i ating piciorul pe sub 
masă, dar ea şi-l retrăsese. Se aplecă, apucă cutia de 
chibrituri aflată pe masă în faţa noastră şi scuturând-o, 
vărsă o parte din chibrituri pe faţa de masă albă. 

— Poate-ţi este frică să te gândeşti la existenţa lui 
Dumnezeu. 

Ea nu se comporta natural şi mi-am dat seama că era 
o scenă dinainte aranjată - ea spunea exact ce dorea 
Conchis. 

— Nu poţi să te gândeşti niciodată la ziua de mâine? 
La anul viitor? 


— Ba da. Şi pot să fac presupuneri destul de realiste. 

Se juca cu chibriturile, le aranja cu mişcări lente. Mă 
uitam la buzele ei dorind să înceteze dialogul rece şi 
detaşat. 

— Eu pot să fac presupuneri cu privire la Dumnezeu. 

— Ca de pildă? 

— Că este foarte inteligent. 

Cum ştii asta? 

— Ştiu pentru că nu-l înţeleg. De ce există, cine este 
sau cum este. Maurice spune că eu sunt inteligent. Deci 
cred că Dumnezeu trebuie să fie foarte inteligent, ca să 
fie cu mult mai inteligent decât mine. Nu-mi dă indicii, 
nu-mi oferă certitudini, nu-mi dă raţiuni sau motive. Julie 
îşi ridică spre mine privirea pe care o avea aţintită spre 
chibrituri - ochii erau întrebători, ironici, cu o uitătură pe 
care o văzusem şi la Conchis. 

— Foarte inteligent sau foarte răutăcios? 

— Foarte înţelept. Dacă m-aş ruga lui Dumnezeu, l-aş 
ruga să nu mi se arate niciodată. Dacă s-ar arăta, aş şti 
că nu este Dumnezeu, că este un mincinos. 

Acum Julie se uita spre Conchis, care, la rândul lui, 
privea marea; aşteptând-o, cred, să termine jocul. Am 
observat că bătea uşor cu arătătorul pe masă. Scurt, îşi 
trecu privirea de la Conchis la mine. Am îndreptat ochii în 
jos. Aşezase două chibrituri în diagonală şi două paralele 
alături: X II. Am înţeles. Mi-a evitat privirea, apoi a strâns 
chibriturile într-o grămăjoară, s-a aplecat ieşind din conul 
de lumină şi i s-a adresat lui Conchis: 

— Eşti foarte tăcut, Maurice, nu-i aşa? 

— Te înţeleg foarte bine, Nicholas, îmi zâmbi el, aşa 
gândeam şi eu când eram chiar mai matur şi cu mai 
multă experienţă decât tine. Noi nu avem avantajul 
intuiţiei feminine, aşa că nu suntem de acuzat. Nu o 
spunea să mă flateze, era o simplă constatare. Julie nu- 
mi arunca nicio privire. Obrazul era în umbră. Atunci am 
trăit o experienţă care m-a făcut să înţeleg ce ţi-a spus 
Julie acum câteva clipe. Ea ne făcuse un compliment 


spunând că Dumnezeu este bărbat. Cred că ştie, ca toate 
femeile care sunt femei, că toate definițiile adevărate ale 
lui Dumnezeu sunt definiţii ale mamei, ale celei care 
oferă. Uneori chiar cele mai neaşteptate cadouri. 
Instinctul religios ne ajută să aflăm ce poate, să ne aducă 
fiecare situaţie nouă. 

Se aşeză înapoi în scaun. 

— Cred că v-am povestit că atunci când de Deukans 
a fost distrus moral, în 1922, de şoferul lui, 
reprezentantul istoriei moderne, eu mă aflam în nordul 
îndepărtat al Norvegiei în căutare de păsări sau, mai bine 
spus, al cântecului de păsări. Trebuie să ştiţi că în tundra 
arctică se află nenumărate păsări rare. Şansa mea este 
că am o ureche perfectă. Publicasem deja la vremea 
aceea câteva articole despre cum se înregistrează corect 
strigătele şi cântecele păsărilor, începusem şi o mică 
corespondenţă ştiinţifică cu specialişti ca dr. Van Oort din 
Leider, americanul A.A. Saunders, cei doi Alexanders din 
Anglia. Astfel, în vara anului 1922, am plecat de la Paris 
pentru trei luni în Arctica. 

Julie se mişcă puţin şi am simţit din nou o apăsare 
uşoară pe picior, apăsare mângâietoare de picior gol. 
Având şi eu sandale în picioare, ferindu-mă de Conchis, 
mi-am sprijinit călcâiul în pământ şi mi-am eliberat un 
picior. Am simţit atingerea tălpii alunecând pe o latură a 
piciorului meu gol. Degetele ei se jucau alunecând peste 
ale mele. Era un joc inocent dar erotic. Am încercat să 
pun eu piciorul peste al ei, dar m-a oprit printr-o apăsare. 
Aveam voie să ne atingem, doar atât. Conchis povestea 
mai departe. 

— Mergând spre nord, un profesor de la Universitatea 
din Oslo mi-a povestit despre un fermier cu şcoală care 
trăia în inima unei imense păduri de brazi care se 
întindea din Norvegia, peste Finlanda şi Rusia. Acel om 
cunoştea păsările. El îi trimitea profesorului date despre 
migrarea păsărilor, deşi nu-l întâlnise niciodată. In 
pădurea aceea se aflau câteva specii rare de păsări pe 


care aş fi vrut să le aud şi aşa m-am hotărât să-i fac o 
vizită fermierului. După ce am epuizat din punct de 
vedere ornitologic tundra din nordul îndepărtat, am 
traversat Varangerfjord şi m-am dus în micul orăşel 
Kirkenes. De acolo, înarmat cu scrisori de recomandare, 
am pornit spre Seidevarre. 

Mi-a luat patru zile ca să traversez nouăzeci de mile. 
Primele douăzeci de mile erau drum de pădure, după 
aceasta am călătorit într-o barcă cu vâsle de-a lungul 
râului Pasvik, oprindu-mă din când în când la câte o casă 
izolată. Pădure nesfârşită. Brazi înalţi, întunecoşi, pe 
kilometri în şir. Râul era larg şi tăcut ca un lac din basme, 
ca o oglindă în care nimeni nu s-a privit niciodată. 

Într-a patra zi, doi barcagii au vâslit de dimineaţă 
până seara fără ca să trecem pe lângă vreo fermă şi vreo 
urmă de om. Doar sclipirea albastru-argintie a 
nesfârşitului fluviu, traversând pădurea fără margini. 
Spre seară, s-a ivit o casă într-un luminiş. Două pajişti nu 
prea mari acoperite de piciorul-cocoşului, ca lespezi aurii 
în pădurea întunecată. Ajunseserăm la Seidevarre. 

Aici am găsit trei construcţii aşezate cu faţada spre 
grădina din mijloc. La marginea apei, pe jumătate 
ascunsă într-un pâlc de mesteceni argintii, era o căsuţă 
de ţară construită în lemn. Cealaltă era un hambar lung, 
acoperit cu iarbă şi un grajd construit pe piloni, ca să nu 
urce şobolanii. O barcă se legăna legată de un stâlp 
lângă casă şi plasele de pescuit erau întinse la uscat. 

Fermierul era un bărbat scund cu ochi căprui şi 
privirea iute, cam de cincizeci de ani. Am sărit pe mal, el 
a citit scrisoarea, şi o femeie cam cu cinci ani mai tânără 
a venit şi s-a postat în spatele lui. Avea o faţă severă, 
impresionantă, şi, deşi nu înţelegeam ce vorbeau, am 
ghicit că nu dorea să stau acolo. Am văzut că îi ignora pe 
cei doi barcagii. Ei, la rândul lor, se uitau curioşi la ea, 
parcă le era străină, tot aşa cum le eram şi eu. Puțin 
după aceea, femeia s-a retras în casă. 


Bărbatul mi-a urat totuşi bun venit. După cum ştiam, 
vorbea bine englezeşte, doar puţin ezitant. L-am întrebat 
unde învățase. Spunea că în tinereţe studiase un an 
chirurgia veterinară la Londra. Asta m-a făcut să mă uit 
la el mai bine. Nu-mi puteam închipui cum ajunsese în 
cel mai îndepărtat colţ al Europei. 

Femeia nu era, cum bănuiam, soţia lui, era cumnata 
lui. Avea doi copii, amândoi adolescenţi. Nici copiii nu 
vorbeau englezeşte, iar femeia, pe tăcute, fără duritate, 
m-a făcut să înţeleg că nu era prea bucuroasă de 
prezenţa mea. În schimb, Gustav Nygaard şi cu mine ne- 
am plăcut de cum ne-am văzut. Mi-a arătat cărţile lui 
despre păsări, caietele cu note. Eram doi pasionaţi. 

Când printre primele întrebări m-am interesat de 
fratele lui, mi s-a părut că l-am stânjenit. Plecase. Apoi, 
ca şi cum ar fi vrut să se explice ca să nu mai pun alte 
întrebări, spuse: „Au trecut ani de atunci”. 

Casa era foarte mică şi au făcut un loc pentru patul 
meu de campanie sus, în hambarul cu fân. Masa o luam 
cu întreaga familie. Nygaard vorbea numai cu mine. 
Cumnata lui nu spunea un cuvânt. Fiica ei, cu aspect de 
anemică, nu vorbea nici ea. Cred că băiatul, deşi inhibat, 
ar fi vrut să intre cu noi în vorbă, dar unchiul nu se prea 
deranja să-i traducă ce vorbeam. În primele zile 
atmosfera domestică în care mă aflam nu mi se părea 
importantă, frumuseţea locului şi extraordinara bogăţie a 
vieţii păsărilor mă depăşeau. Îmi petreceam zile întregi 
privind şi ascultând speciile rare de gâşte şi rațe, de 
cufundări, lebedele sălbatice care împânzeau golfurile şi 
lagunele de-a lungul malului. Era un tărâm unde natura 
se afla mai presus de om. Nu era agresiv superioară 
omului ca la tropice. Triumful naturii era calm, nobil. 
Dacă vorbesc despre sufletul peisajului par sentimental, 
dar acel peisaj ignora omul într-un mod special. Nu mai 
trăisem această experienţă. Omul dispărea în peisaj nu 
pentru că nu ar fi putut supravieţui, râul era plin de 
somoni şi tot felul de peşti, vara era îndeajuns de lungă 


şi caldă pentru a cultiva cartofi şi a strânge fân. Peisajul 
era atât de vast, încât nu se lăsa dominat sau îmblânzit. 
Poate, după descrierea mea, vi se pare un loc prohibitiv. 
La început, singurătatea mă cam sperie, dar după câteva 
zile, mă îndrăgostisem de ea. În primul rând, era o linişte 
neîntâlnită, serile ne învăluiau în pace. Sunete, ca 
ploscăitul unei rațe aterizând pe apă sau ca strigătul unei 
egrete, se auzeau de la kilometri depărtare cu o claritate 
care la început părea de necrezut, apoi misterioasă, căci, 
ca un țipăt într-o casă pustie, făceau liniştea şi pacea 
mai intense. Sunetele făceau liniştea distinctă, nu invers. 

Cred că în a treia zi am descoperit care era secretul 
lor. În prima dimineaţă, Nygaard îmi arătă o limbă de 
pământ împădurită, care avansa în râu la câteva sute de 
metri de fermă şi mă rugă să nu merg pe ea. Spunea că 
pusese lădiţe pentru cuibare şi că dezvoltase astfel o 
colonie de cufundari şi mă ruga să nu o tulbur. 
Bineînţeles că am priceput, deşi mi se părea cam târziu 
chiar şi la această latitudine ca rațele să stea în cuibar. 

Am mai observat că atunci când luam masa de seară, 
niciodată nu eram cu toţii la masă. În prima seară a lipsit 
fata. A doua seară, băiatul a apărut de-abia când noi am 
terminat, deşi cu câteva minute înainte ca Nygaard să 
mă cheme la masă îl văzusem stând necăjit pe mal. 

In a treia seară, din întâmplare, m-am întors chiar eu 
mai târziu şi, pe când traversam pădurea de brazi la o 
oarecare depărtare de mal, m-am oprit să privesc o 
pasăre. Nu am avut intenţia să mă ascund, dar, din 
întâmplare, nu puteam fi observat. 

Conchis se opri şi mi-am amintit cum se aflase într-o 
poziţie asemănătoare, atunci când mi-am luat la 
revedere de la Julie - anticipase momentul povestirii. 

— La două sute de metri a apărut pe neaşteptate 
fata. Traversa pădurea în direcţia râului, într-o mână 
ducând o găleată acoperită cu o pânză, în cealaltă o 
cană de lapte. M-am oprit după un copac uitându-mă 
după ea. Spre mirarea mea, mergea de-a lungul malului 


înspre promontoriul interzis şi am urmărit-o prin binoclu 
până a dispărut. 

Lui Nygaard nu-i plăcea când stăteam noi doi în 
aceeaşi cameră cu rudele lui. ÎI irita tăcerea lor 
demonstrativă. S-a hotărât să mă conducă la „dormitor”, 
în hambar, ca să fumeze o pipă şi să mai stăm de vorbă. 
Atunci, seara, i-am spus că am văzut-o pe nepoata lui cu 
apă şi mâncare la promontoriu. L-am întrebat cine 
locuieşte acolo. Nu a făcut niciun efort să ascundă 
adevărul: fratele lui locuia acolo deoarece era nebun. 

Am aruncat pe rând o privire spre Conchis, apoi spre 
Julie şi înapoi. Niciunul nu dădea niciun semn de mirare 
la faptul că trecutul se împletea cu prezentul aşa cum mi 
se prezenta. l-am făcut un semn cu piciorul lui Julie, care 
mi-a răspuns şi a tras piciorul înapoi. Povestea o captase 
şi nu dorea să fie atentă în altă parte. 

— L-am întrebat dacă îl consultase vreun doctor pe 
fratele lui. Nygaard a făcut cu capul gestul care spunea 
că, cel puţin în cazul de faţă, doctorii nu pot face nimic. l- 
am spus că şi eu sunt doctor. După o clipă de tăcere 
spuse: „Cred că toţi ăştia de aici suntem nebuni”. S-a 
ridicat şi a ieşit dar s-a înapoiat după câteva momente. 
Adusese un săculeţ al cărui conţinut l-a răsturnat pe 
patul meu de campanie şi în care se aflau pietricele 
rotunde şi bucăţi de cremene, cioburi de oale vechi 
decorate cu benzi incizate, provenind, eram sigur, din 
epoca de piatră. L-am întrebat unde le găsise. Mi-a spus 
că la Seidevarre. Ferma căpătase denumirea de la 
numele promontoriului. Seidevarre era nume lapon şi 
însemna „dealul pietrei sfinte”, dolmenul. Promontoriul 
fusese cândva locul sfânt al laponilor Polmak, care 
aparţineau culturii pescarilor şi al crescătorilor de cerbi, 
descendenţi şi ei ai unor culturi mai timpurii. Iniţial, 
ferma fusese nimic mai mult decât o casă de vacanţă de 
vară, un adăpost de vânătoare şi de pescuit construit de 
tatăl lui, un preot original care, căsătorindu-se cu o fată 
bogată, a avut destui bani să pună în aplicare tot felul de 


idei. Într-un fel, era un preot luteran aspru, de modă 
veche, altfel, era un susţinător al vechilor tradiţii de viaţă 
rurală norvegiană; un naturalist şi un savant al locurilor, 
un îndrăgostit fanatic de vânătoare şi de pescuit, de 
întoarcere la natură. Amândoi fiii, în orice caz în tinereţe, 
se revoltaseră împotriva religiei pe care el o practica. 
Henrik, fiul cel mare, plecase pe mare ca inginer 
mecanic. Gustav se dedicase medicinii veterinare. Tatăl 
murise lăsând aproape toţi banii bisericii. Pe când locuia 
împreună cu Gustav care începuse să practice în 
Trondheim, Henrik a întâlnit-o pe Ragna şi s-a însurat cu 
ea. Cred că a mai plecat un timp pe mare dar, puţin după 
însurătoare, o criză de nervi l-a făcut să abandoneze 
cariera şi s-a retras la Seidevarre. 

Un an sau doi nu s-a întâmplat nimic dar, cu încetul, 
comportamentul lui s-a înrăutățit. În final, Ragna i-a scris 
lui Gustav o scrisoare care l-a făcut să ia primul vas cu 
destinaţia nord. De nouă luni ea se ocupa de fermă 
singură având şi doi copii mici de crescut. Gustav s-a 
întors la Trondheim să-şi lichideze problemele. De atunci 
şi-a asumat răspunderea fermei şi a familiei fratelui său. 
„Nu am avut de ales”, mi-a spus. Eu bănuisem aceasta 
datorită încordării dintre ei. El era, sau fusese îndrăgostit 
de Ragna. Acum erau mai înlănţuiţi decât poate înlănţui 
dragostea, el cu devoțiune neîmpărtăşită, ea cu fidelitate 
absolută. 

Am vrut să ştiu cum se manifesta nebunia fratelui 
său. Gustav, dând din cap în direcţia pietrelor, se 
întoarse spre casă. La început, fratele lui mergea din 
când în când acolo ca să „mediteze”. Apoi a început să 
fie convins că el, şi dacă nu el, în orice caz acel loc va fi 
vizitat de către Dumnezeu. Timp de doisprezece ani a 
stat acolo ca un sihastru aşteptând vizita lui Dumnezeu. 

Nu s-a mai întors la fermă. Dacă schimbaseră în 
timpul acestor doi ani câteva sute de cuvinte. Ragna nu 
s-a mai apropiat de el. Depindea însă de ei în toate 
privinţele, în special de când, printr-un surcroit de 


malheur, devenise aproape orb. Gustav credea că el nu- 
şi mai dădea seama ce făceau pentru el. El considera 
totul ca pe o mană cerească şi nici nu se gândea la 
recunoştinţă faţă de acei oameni. L-am întrebat pe 
Gustav când a vorbit ultima oară cu fratele lui, eu fiind 
acolo de la începutul lui august! Mi-a răspuns ruşinat, 
ridicând din umeri disperat. „În mai”. 

Cei patru oameni de la fermă începuseră să mă inte- 
reseze mai mult decât păsările. M-am uitat la Ragna mai 
bine şi am descoperit la ea o dimensiune tragică. Avea 
ochi frumoşi, ochi de tragediană dintr-o piesă de 
Euripide, reci şi adânci ca sticla vulcanică. Mi-era acum 
milă şi de copii. Crescuseră ca microbii într-o eprubetă, 
într-un mediu melancolic ca în piesele lui Strindberg. Să 
nu poţi scăpa. Să nu ai un vecin pe o distanţă de 
patruzeci de kilometri. Niciun sat. Am înţeles de ce 
Gustav s-a bucurat că am venit. Cumva îşi păstrase 
raţiunea, sentimentul perspectivei. Avea şi el nebunia lui, 
dragostea pe care o nutrea pentru cumnată. 

Ca toţi tinerii, mă simţeam capabil să salvez situaţia, 
mă credeam un catalizator. Învăţasem medicină, eram la 
curent cu cercetările savantului din Viena, pe atunci mai 
puţin cunoscut. Am recunoscut imediat sindromul lui 
Henrik, era un exemplu tipic de fixaţie, se găsea în toate 
manualele de boli mintale. La aceasta, se adăuga 
identificarea tatălui. Totul fusese  exacerbat de 
singurătatea care-i înconjura, înţelegeam clar acest caz, 
aşa cum înţelegeam păsările pe care le urmăream zi de 
zi. Acum, când secretul nu mai era secret, Gustav nu s-a 
mai sfiit să vorbească. A doua seară mi-a povestit mai 
multe lucruri care mi-au confirmat diagnosticul. 

Henrik iubise dintotdeauna marea. De asta studiase 
ingineria. Încetul cu încetul, şi-a dat seama că nu-i place 
mecanica şi nu-i plac oamenii. A început cu ura pentru 
maşini şi a continuat, mai încet, cu ura pentru oameni, 
căsătoria fiind o încercare de a amâna mersul bolii, 
întotdeauna iubise spaţiul, singurătatea. De aceea iubise 


marea, de aceea nu mai suportase obligaţia care-l 
înlănţuia în larma şi uleiurile din sala de maşini a 
vaporului. Dacă ar fi putut să navigheze singur în jurul 
lumii... Venise în schimb să trăiască la Seidevarre unde 
pământul era ca marea. S-au născut copiii şi a început 
să-l lase vederea. Dărâma paharele de pe masă, se 
împiedica în buruienile din pădure. A început nebunia. 

Henrik era jansenist, credea într-un Dumnezeu crud. 
În sistemul lui era un ales, desemnat să fie pedepsit şi 
turmentat, să asude la tinereţe în vapoare mizere, în 
clime nenorocite, şi apoi recompensa, paradisul să i se 
smulgă din mâini atunci când i se cuvenea să se bucure. 
El nu vedea adevărul obiectiv că destinul era hazard; 
nimic nu este injust pentru toţi, deşi multe lucruri par 
injuste fiecăruia în parte. Sentimentul injustiţiei lui 
Dumnezeu mocnea în el. Refuza să meargă la spital 
pentru boala de ochi. Sufletul ardea în el şi îl ardea din 
ce în ce mai puternic. S-a retras la Seidevarre ca să 
mediteze, nu ca să urască. 

Inutil să vă mai spun că eram extraordinar de curios 
să-l văd pe acest maniac religios. Nu era numai 
curiozitatea de medic, doream să-l ajut pe Gustav, fiindu- 
mi foarte simpatic. Am încercat chiar să-i explic ceva 
despre psihiatrie, dar nu-l prea interesa. Mai bine să 
lăsăm lucrurile cum sunt, asta era tot ce spunea. l-am 
promis că voi evita promontoriul şi aici ne-am oprit. 

Nu a trecut mult timp şi într-o zi cu vânt, când 
coborâsem în sud de-a lungul râului, mi-am auzit 
numele. Era Gustav în barcă. Am ieşit dintre copaci iar el 
a vâslit spre mine. Credeam că a ieşit la pescuit de lipani 
cu plasa, dar el venise să mă întâlnească. Se răzgândise 
şi dorea să-l văd pe fratele lui. Stând ascunși, îl pândeam 
ca pe o pasăre. Gustav mi-a explicat că era cea mai bună 
zi. Fratele său îşi dezvoltase auzul ca să compenseze 
vederea foarte slabă, ca toţi cei care sunt ca şi el. Vântul 
bătea în favoarea noastră. 


Am coborât în barca lui şi am vâslit până la o plajă 
micuță la capătul promontoriului. Gustav a dispărut şi a 
apărut din nou. Henrik se afla aproape de seide, 
dolmenul lapon. Acum puteam intra în coliba lui fără 
frică. Am pornit printre copaci urcând o pantă mică, am 
trecut spre sud şi acolo unde copacii erau mai deşi, într-o 
depresiune, se afla o construcţie stranie. Era un bordei 
deasupra pământului, acoperit cu iarbă şi vizibil din trei 
direcţii. În a patra direcţie, o pantă ducea la o uşă şi o 
fereastră mică. Alături stiva de lemne era unicul indiciu 
de activitate. 

Gustav s-a aşezat la pândă şi m-a trimis pe mine 
înăuntru. Era întuneric şi era pustiu ca-ntr-o chilie de 
călugăr. Un pat scund. O masă primitivă. Nişte lumânări 
într-o cutie de metal. Singura concesie acordată 
confortului era o sobă veche. Nici covoare, nici perdele. 
Pe unde se locuia, încăperea era relativ curată, în colţuri 
era plin de murdărie: frunze moarte, plase de păianjen. 
Peste tot, miros de rufe murdare. Lângă singura 
fereastră, pe masă, exista o carte. O Biblie neagră foarte 
mare cu litere foarte mari. Alături, o lupă şi picuri de 
ceară de la lumânări. 

Am aprins o lumânare ca să măuit la tavan. Cinci sau 
şase grinzi de sub acoperiş fuseseră răzuite şi cineva 
scrijelise, cu litere lunguieţe, cafenii, două texte din 
Biblie. Erau în limba norvegiană bineînţeles, dar mi-am 
notat referinţele. Pe grinda de deasupra uşii era o altă 
frază, tot în norvegiană. 

Când am ieşit afară în soare, l-am întrebat pe Gustav 
ce însemna acea propoziţiune. Mi-a spus: „Henrik 
Nygaard, blestemat de Dumnezeu, a scris cu sângele său 
în anul 1912”. Deci cu zece ani în urmă. Şi acum să vă 
citesc şi celelalte două texte pe care le-a incizat şi apoi 
le-a scris cu sânge. 

Conchis a deschis o carte pe care o ţinea lângă el. 

— Unul era din Exodul: „Şi-am aşezat tabăra la 
capătul pustiului. lar Domnul mergea înaintea lor: ziua în 


stâlp de nor, iar noaptea în stâlp de foc”. Celălalt era un 
ecou al primului text din Apocrifa. Cartea lui Ezdra: „[i- 
am dat lumină în stâlp de foc, şi totuşi tu m-ai uitat, 
spune Domnul”. 

Textele mă duceau cu gândul la Montaigne. Şi el 
pictase grinzile biroului cu patruzeci şi două de proverbe 
şi citate. Avea mai mult din intensitatea faimosului 
Memorial al lui Pascal, acele două ore cruciale pentru 
viaţa lui pe care le-a descris mai târziu printr-un singur 
cuvânt: eu. Camerele se pătrund de spiritul celor care 
locuiesc în ele - celula lui Savonarola în Florenţa. Aici era 
tot aşa. Nu aveai nevoie să cunoşti trecutul celui care 
locuia aici. Suferinţa, disperarea, boala minţii sale se 
puteau palpa, erau ca o tumoare. 

Ne-am depărtat de bordei şi m-am apropiat prudent 
de seide. Se vedea printre copaci. Nu era un dolmen 
propriu-zis, era o piatră foarte mare pe care vântul şi 
frigul o modelaseră într-o formă pitorească. Gustav îmi 
arăta ceva. Cam la patruzeci de metri, la capătul unui 
pâlc de mesteceni, se afla un bărbat, invizibil din direcţia 
dolmenului. Mi-am îndreptat binoclul în direcţia lui. Era 
mai înalt decât Gustav, un bărbat subţire cu părul negru- 
cenuşiu şi barba tăiată primitiv, cu un nas acvilin. 
Intâmplător, s-a întors cu faţa spre mine şi l-am putut 
vedea cât era de descărnat. M-a surprins expresia dură, 
severă, aproape sălbatică. Nu mai văzusem în viaţa mea 
o faţă care să exprime o asemenea hotărâre de a nu face 
niciun compromis, de a nu se abate. De a nu zâmbi. Şi ce 
privire avea! Ochi exoftalmici de un albastru uimitor, de 
gheaţă, cu o privire fără îndoială de nebun. Chiar şi de la 
distanţa asta îmi puteam da seama. Purta o cămaşă 
veche laponă de lucru tivită cu fir roşu decolorat, 
pantaloni de culoare închisă şi cizme lapone greoaie cu 
botul ascuţit. Ţinea un toiag în mână. 

Am privit, atent câtva timp acest specimen uman. 
Credeam că voi vedea o fiinţă speriată, mormăind de una 
singură, strecurându-se printre copaci şi în niciun caz 


acest individ ca un şoim orb şi fioros. Gustav m-a tras de 
braţ. 

Nepotul apăruse pe lângă dolmen cu o găleată goală 
şi o cană cu lapte. Le-a aşezat pe jos, a ridicat o găleată 
goală pe care o pusese probabil Henrik, s-a uitat împrejur 
şi apoi a strigat ceva nu prea tare în norvegiană. Sigur 
ştia unde se află tatăl lui, pentru că striga în direcţia 
pâlcului de mesteceni şi a dispărut înapoi în pădure. 
După cinci minute, Henrik a pornit-o spre dolmen. Avea 
mersul sigur, deşi îşi croia drumul cu vârful toiagului. A 
ridicat găleata şi cana şi, cu toiagul sub braţ, a pornit pe 
poteca cunoscută până la bordei. Poteca îl adusese la 
douăzeci de metri de locul cu mesteceni unde ne aflam 
noi. Exact când se găsea în dreptul nostru, am auzit 
venind de deasupra capetelor noastre un cânt obişnuit 
deasupra râului, frumos întocmai ca cel al heralzilor lui 
Tutankhamon. Cânta în zbor un cufundar cu gâtul negru. 
Henrik se opri, deşi acele note erau probabil pentru el 
obişnuite ca vântul printre copaci. Stătea pe loc cu faţa 
spre cer, fără emoție, fără disperare. Asculta, aştepta, 
parcă erau primele note cântate de arhangheli, soli ai 
apropiatei vizite pe care o visa. 

Nu l-am mai văzut şi m-am întors la fermă cu Gustav. 
Nu ştiam ce să spun. Nu doream să-l dezamăgesc, să-mi 
mărturisesc înfrângerea. Aveam şi eu mândria mea 
prostească. Eram, în fond, membru fondator al Societăţii 
Raţiunii. În cele din urmă, am pus la cale un plan să-l 
vizitez singur, să-i spun că sunt medic şi că doresc să-l 
consult la ochi şi uitându-mă în ochii lui. Să încerc să-i 
văd mintea. 

Am ajuns în faţa bordeiului a doua zi la prânz. Ploua 
încet, ziua era cenuşie. Am bătut la uşa bordeiului şi m- 
am retras câţiva paşi. A urmat o pauză lungă. A apărut 
îmbrăcat exact ca şi în scara precedentă. In faţa mea, la 
distanţă mică, încrâncenarea lui m-a impresionat chiar 
mai mult. Albastrul palid al ochilor privea cu atâta 
intensitate, încât era greu de crezut că era aproape orb. 


De la distanţă mică se vedea că privirea nu se concentra 
foarte tare; am observat opacitatea caracteristică 
cataractei la ambii ochi. Cred că l-am speriat foarte tare, 
dar nu s-a manifestat. L-am întrebat dacă ştie 
englezeşte, ştiam de la Gustav că da, dar voiam să 
răspundă. În loc de răspuns, a ridicat toiagul ca să mă 
ţină la distanţă. Nu ameninţa, doar mă avertiza. Am 
înţeles că mă lăsa să vorbesc dar nu să mă apropii. 

l-am explicat că sunt doctor, că mă interesează 
păsările, că venisem la Seidevarre ca să le studiez - şi 
aşa mai departe. Vorbeam lent, ştiind că nu mai auzise 
englezeşte de mai mult de cincisprezece ani. Mă asculta 
fără să trădeze nicio reacţie. Am început să-i vorbesc 
despre metodele moderne de tratare a cataractei. Eram 
sigur, îi spuneam, că într-un spital modern se va vindeca. 
Nu a spus nicio vorbă în tot acest timp. In cele din urmă, 
am tăcut. 

S-a întors în bordei. A lăsat uşa deschisă, aşa că am 
aşteptat. A apărut brusc din nou. Ţinea în mână acelaşi 
lucru pe care-l ţineam şi cu astăzi după-amiază când am 
venit la voi pe terasă; un topor cu mâner lung. Ştiam că 
nu se pregăteşte să taie lemne din expresia lui de 
Siegfrid gata să înfrunte balaurul. A stat o clipă, după 
care s-a repezit la mine rotind toporul în fugă. Dacă nu ar 
fi fost aproape orb, m-ar fi ucis. Aşa, am avut timp să fac 
o săritură în spate. Tăişul toporului s-a înfipt în pământ. 
În cele două minute cât s-a sforţat să scoată toporul din 
pământ, eu am luat-o la fugă. Se împleticea alergându- 
mă peste luminişul din faţa bordeiului. Intrasem vreo 
treizeci de metri în pădurice când el s-a oprit la margine. 
Nu mă mai distingea printre copaci la distanţa de 
douăzeci de metri. Stătea cu toporul în mâini, asculta, 
încerca să vadă. Ştia probabil că mă uit la el, căci fără să 
mă aştept, a aruncat toporul cu toată puterea într-un 
mesteacăn argintiu, drept în faţa lui. Era un copac destul 
de mare, dar s-a cutremurat de lovitură din vârf până la 
rădăcină. Acesta i-a fost răspunsul. Eram prea speriat de 


violenţa lui pentru ca să mă mişc. El s-a uitat o clipă 
printre copaci în locul în care mă aflam, apoi s-a întors şi 
a intrat în bordei lăsând toporul unde lovise. 

M-am întors la fermă ceva mai înţelept. Nu mi se 
părea posibil ca un om să refuze cu atâta înverşunare 
ajutorul medicinii, al raţiunii, al ştiinţei. Simţeam că ar fi 
respins tot ceea ce cu îndrăgeam dacă le-ar fi cunoscut - 
nevoia de plăcere, de muzică, de rațiune, de medicină. 
Toporul s-ar fi dus direct în ţeasta civilizaţiei noastre 
orientate spre plăcere, spre ştiinţă, spre psihanaliză. 
Pentru el, tot ce se afla dincolo de întâlnirea pe care o 
aştepta era ceea ce budiştii denumesc ///as, inutila 
căutare de zădărnicii. Nu te lăsa să te ocupi de ochii lui 
nevăzători. Dorea să fie orb. Aşa putea spera ca într-o zi 
să înceapă să vadă. g 

După câteva zile, mă pregăteam să plec. In ultima 
seară, Gustav a stat mai mult de vorbă cu mine. Nu-i 
povestisem nimic despre vizita mea. Era o noapte fără 
vânt, dar în august, acolo în nord începe să se lase 
răcoarea. Am ieşit din hambar să urinez, când Gustav a 
plecat. Luna puternică strălucea pe cerul de vară 
nordică, lumina zilei încă zăbovea în întuneric şi cerul era 
nemaipomenit de adânc. Într-o astfel de noapte se nasc 
noi lumi. Am auzit un strigăt de peste apă de la 
Seidevarre. O clipă am crezut că este o pasăre, dar ştiam 
că nu poate să fie decât Henrik. M-am întors spre Gustav 
care se oprise din mersul către casă şi asculta. S-a mai 
auzit încă un strigăt. Era forţat, vrând să fie auzit de la 
mare distanţă. M-am apropiat prin iarbă de Gustav - 
„Este în pericol?” l-am întrebat. A făcut semn din cap că 
nu şi ochii i-au rămas aţintiţi la umbra întunecată de la 
Seidevarre peste apa cenuşie în lumina lunii. „Ce a 
strigat?” Gustav mi-a tradus: „Mă auzi? Sunt aici”. S-au 
mai auzit cele două strigăte cu un interval între ele şi am 
auzit mai clar cuvintele în norvegiană: ”Hører du mig? 
Jeg er her”. Henrik îl striga pe Dumnezeu. 


V-am povestit cum se propagau sunetele la 
Seidevarre. Fiecare strigăt al lui se întindea până departe 
prin pădure, peste apă, în stele. Ecourile se întorceau în 
valuri. Câteva ţipete ascuţite de păsări trezite din somn. 
Apoi am auzit o mişcare din casa care se afla în spatele 
nostru. M-am uitat sus şi am văzut o siluetă albă la o 
fereastră - era sau Ragna sau fiica ei. Nu puteam să văd. 
Toţi eram ca sub o vrajă. Pentru ca să o întrerup, am 
început să-i pun întrebări lui Gustav. Dacă strigase de 
multe ori în acest fel, el a spus că nu prea des, de trei 
sau patru ori pe an, când nu era vânt şi era lună plină. 
Mai striga şi altceva? Gustav şi-a adus aminte că mai 
strigase: „Aştept”, „Sunt purificat”, „Sunt pregătit”. Ce 
auziserăm noi striga cel mai des. 

M-am întors către Gustav întrebându-l dacă nu putem 
să mergem să vedem ce face. Nu a răspuns decât printr- 
un semn al capului şi am pornit. În zece sau 
cincisprezece minute am ajuns la capătul promontoriului. 
Strigătele se auzeau cam o dată pe minut. Am ajuns la 
dolmen, dar strigătele veneau de mai departe. Gustav 
spuse: „Se apropie de sfârşit”. Am trecut de bordei şi, cu 
grijă, să nu fim auziţi, ne-am îndreptat spre capătul 
promontoriului. Am traversat toată păduricea. 

Se vedea o plajă cu vreo treizeci-patruzeci de metri 
de pietriş. Râul se îngusta şi curentul lovea puternic 
plaja. Deşi noaptea era extrem de nemişcată, se auzea 
un uşor murmur pe deasupra pietrelor. Henrik stătea la 
capătul cel mai avansat al plajei cu picioarele la o 
jumătate de metru în apă. Faţa era orientată spre nord- 
est, acolo unde râul se lărgea. Lumina lunii învăluia totul 
într-o lucire cenuşie mătăsoasă. 

Departe, la jumătatea cursului, alunecau bancuri de 
ceaţă. Îl vedeam şi-l auzeam strigând din răsputeri: 
„Hører du mig?” parcă spre cineva de pe un mal 
îndepărtat invizibil. A urmat o pauză lungă. Apoi: '/eg er 
her”. Mi-am îndreptat binoclul să-l văd. Stătea cu 
picioarele desfăcute şi cu toiagul în mână, un personaj 


de legendă. Nu se auzea nimic, o siluetă neagră în 
sclipirile curentului de apă. 

Apoi Henrik spuse un cuvânt mai încet. Era takk, 
norvegianul pentru „mulţumesc”. L-am privit. A făcut un 
pas pe mal şi a îngenuncheat pe pietriş. Când se mişca, 
auzeam pietrele lovindu-se unele de altele. Privea acelaşi 
punct cu mâinile lăsate în lături. Nu era o poziţie de 
rugăciune, era o poziţie de contemplare. Foarte aproape 
de el se afla ceva ce putea să vadă aşa cum eu vedeam 
în întuneric capul lui Gustav, copacii, lumina lunii pe 
frunzele din jur. Aş fi dat zece ani din viaţă să pot 
percepe din interiorul minţii sale. Nu ştiam ce vedea, dar 
ştiam că era ceva atât de puternic, atât de misterios, 
ceva ce explica totul. Secretul lui mi s-a luminat prin 
sursa de lumină care cobora asupra lui. El nu aştepta să-l 
vadă pe Dumnezeu. El îl vedea de ani de zile. El nu 
aştepta să i se ofere o certitudine, el trăia în certitudine. 

Până în acel moment cred că v-aţi dat seama că 
înţelegeam viaţa în mod ştiinţific, medical, prin 
intermediul clasificărilor. Eram condiţionat de un fel de 
model ornitologic de a înţelege omul. Eu gândeam în 
termenii speciilor, ai comportamentelor, ai observaţiilor. 
Aici, pentru prima dată în viaţă, mi-am pierdut 
încrederea în standardele, în teoriile, în prejudecățile de 
până atunci. Vedeam că omul de pe plajă trăia o 
experienţă care depăşea nivelul ştiinţei mele şi al raţiunii 
mele şi că acestea vor fi pe veci defectuoase dacă nu voi 
include şi înţelege ce se petrecea în mintea lui Henrik. El 
vedea un stâlp de foc peste apă. Ştiam că acolo nu 
există niciun stâlp de foc şi că puteam demonstra că 
există doar în mintea lui Henrik. 

Într-o străfulgerare, toate explicaţiile noastre, toate 
clasificările şi derivările, etiologiile mi-au apărut ca o 
pânză foarte subţire. Acest monstru pasiv, realitatea, nu 
mai era mort, uşor de manevrat. Era plin de vigoare 
misterioasă, de noi forme, noi posibilităţi. Plasa nu 


însemna nimic, realitatea o rupea. Poate Henrik îmi 
transmisese ceva prin telepatie, nu ştiu. 

Această simplă afirmaţie, nu ştiu, era stâlpul meu de 
foc. Îmi arăta şi mie o lume dincolo de cea pe care o 
trăiam. Şi pe mine m-a învăţat să fiu umil până la 
ferocitate. Am înţeles sensul misterului profund. Am 
înţeles zădărnicia atâtor lucruri pe care noi le credem 
importante. Nu spun că într-o zi nu aş fi ajuns la această 
filozofie, dar în acea noapte am câştigat o experienţă de 
peste zece ani. Asta ştiu precis. 

Nu după mult timp, l-am văzut pe Henrik 
îndreptându-se înapoi spre copaci. Nu-i vedeam figura. 
Înţelegeam că expresia lui dură din timpul zilei era 
determinată de stâlpul de foc. Poate acest lucru nu-l 
fericea şi în acest sens aştepta să-l întâlnească pe 
Dumnezeu. Trăia într-o permanentă, dementă aşteptare. 

A doua zi am plecat. Mi-am luat rămas bun de la 
Ragna. Nu devenise mai blândă. Cred că ea, spre 
deosebire de Gustav, înţelesese secretul bărbatului ei şi 
că orice încercare de a-l vindeca nu putea decât să-l 
omoare. 

Gustav şi nepotul lui m-au dus cu barca vâslind 
patruzeci de kilometri spre nord, până la ferma cea mai 
apropiată. Am dat mâna, am promis să ne scriem. Nu l- 
am putut consola şi nici nu cred că dorea aşa ceva. Sunt 
situaţii când a consola înseamnă a ameninţa echilibrul 
instituit de timp. Aşa m-am întors în Franţa. 


45 


JULIE SE UITĂ SPRE MINE, ÎNTREBÎNDU-MĂ din 
priviri dacă toate astea nu erau o dovadă că, în ultimă 
instanţă, ne aflam, poate, în siguranţă. N-am zis nimic, 
dar nu numai pentru că mi-am dat seama că nici nu 
dorea s-o contrazic. Aproape că mă aşteptam să aud 
dinspre Moutsa o voce strigând ceva în norvegiană sau 


să văd ridicându-se din pădure o coloană de foc 
construită cu mare artă. Dar nu s-a întâmplat nimic. A 
urmat doar o lungă tăcere, tulburată numai de cântecul 
greierilor. 

— Nu v-aţi mai întors niciodată acolo? 

— Uneori întoarcerea poate fi un semn de prost gust. 

— Dar aţi fost cu siguranţă curios să aflaţi cum s-a 
terminat? 

— Nicidecum. Poate că într-o zi, Nicholas, îţi va fi dat 
să trăieşti o experienţă care va avea mare importanţă 
pentru tine. 

lronia era implicită, chiar dacă nu o puteam percepe 
în vocea lui. 

— Vei înţelege atunci ce vreau să spun când afirm că 
uneori poţi fi destul de profund marcat de unele 
experienţe pentru a nu suporta ideea că ele nu aparţin 
permanent prezentului. Seidevarre este un loc pe care 
nu vreau ca timpul să-şi pună pecetea. Aşa că nu mă 
interesează ce a devenit astăzi. Nici ce s-a întâmplat cu 
ei şi dacă mai trăiesc. 

— Dar i-aţi spus lui Gustav că îi veţi scrie, zise Julie. 

— l-am scris. Şi mi-a răspuns. Mi-a scris regulat timp 
de doi ani, cel puţin o dată în fiecare anotimp. Dar nu mi- 
a vorbit niciodată despre ceea ce vă interesează pe voi; 
a menţionat doar că situaţia era neschimbată. Scrisorile 
lui erau pline de observaţii ornitologice şi mi s-au părut 
foarte anoste căci pierdusem aproape orice interes 
pentru partea din ştiinţele naturii care se reduce la 
simple clasificări. Corespondenţa s-a rărit. Cred că am 
mai primit de la el o felicitare de Crăciun prin 1926 sau 
1927. De atunci nimic. Acum e mort. A murit şi Henrik şi 
Ragna. 

— Ce vi s-a întâmplat când v-aţi înapoiat în Franţa? 

— Am văzut cum Henrik a ajuns la coloana de foc, 
aproape de miezul nopţii, în 17 august 1922. La Givray- 
le-Duc, focul a izbucnit în aceeaşi noapte, la aceeaşi oră. 


Julie era vădit mai neîncrezătoare decât mine. 
Maurice s-a ridicat în picioare şi s-a întors; ochii mei i-au 
întâlnit pe ai fetei. Îşi coborî privirea cu o uşoară 
grimasă, ca şi cum ar fi fost dezamăgită. 

Am zis: 

— Doar nu vreţi să sugeraţi că... 

— Nu sugerez nimic. Între cele două evenimente nu 
există nicio legătură. Nu poate fi găsită niciuna. Sau, mai 
bine-zis, singura legătură sunt eu. Eu sunt cel care dau 
un sens acestei coincidenţe. 

Simţeam în vocea lui o nuanţă de vanitate 
neobişnuită, ca şi cum ar fi fost realmente convins de 
faptul că dacă cele două evenimente identice au avut loc 
în acelaşi timp, lui i se datora întrucâtva. Simţeam că 
această coincidenţă nu era decât o invenţie, care, la 
rândul ei, avea un alt sens, metaforic. Că cele două 
întâmplări erau legate una de alta prin semnificaţia lor; 
că trebuia să ne folosim de amândouă pentru a-l înţelege 
pe Maurice. Aşa cum povestea lui Alphonse de Deukans 
aruncase o oarecare lumină asupra personalităţii lui 
Conchis, povestea aceasta mă, ajuta să înţeleg altfel 
hipnoza, imaginea pe care o folosise, realitatea răzbind 
prin pânza fragilă a ştiinţei... îmi reamintise de ceva mult 
prea apropiat de experienţa mea cu privire la hipnoză 
pentru a fi o simplă coincidenţă. Aceste legături neaştep- 
tate, aceste fire nevăzute ce legau întâmplările între ele 
apăreau peste tot în jocul lui Conchis. 

| se adresă părinteşte lui Julie: 

— Draga mea, cred că artrebui să te duci la culcare. 

M-am uitat la ceas. Era trecut de unsprezece. Julie 
ridică uşor din umeri, ca şi când ora culcării nu avea nicio 
importanţă şi întrebă: 

— De ce ne-ai povestit toate astea, Maurice? 

— Pentru că trecutul conţine prezentul. Seidevarre 
conţinea Bourani. Tot ce se va întâmpla aici, tot ceea ce 
determină întâmplările din prezent se află parţial, ba 


chiar esențialmente în ceea ce s-a petrecut acum treizeci 
de ani în pădurea aceea din Norvegia. 

Îi vorbea lui Julie aşa cum îmi vorbea deseori mie. Se 
vedea chiar că vrea să credem că poziţia lui faţă de Julie 
nu se deosebea cu nimic de poziţia lui faţă de mine, că 
nici ea nu ştia mai multe decât mine despre ceea ce se 
petrecea la Bourani. Îmi dădusem seama că iniţia o nouă 
schimbare în relaţiile dintre noi sau în convențiile care le 
determinau. Acum eram amândoi distribuiţi în rol de 
studenţi, de discipoli ai săi. Mi-am amintit de tabloul 
acela victorian, foarte cunoscut, care reprezenta un 
marinar elisabetan bărbos, cu degetul arătând spre 
mare, spunând o poveste unor puşti care îl priveau cu 
gura căscată. Julie mă privi din nou cu coada ochiului. 
Era evident pentru amândoi că situaţia evoluase. Apoi i- 
am simţit piciorul atingându-l pe al meu; o atingere 
uşoară, ca un sărut furat. _ 

— Ei, cred că trebuie să mă retrag. Işi pusese din nou 
masca politeţii formale. Ne-am ridicat toţi trei în picioare. 

—A fost foarte interesant, Maurice. Absolut 
extraordinar. 

Se apropie de el şi îl sărută uşor pe obraz. Apoi îmi 
întinse mâna. O umbră de complicitate în priviri, o 
strângere uşor prelungită a mâinii. O porni spre uşă; se 
opri. 

— Ah, am uitat să pun chibriturile la loc în cutie. 

— Nu face nimic. 

Conchis şi cu mine ne-am aşezat din nou. Tăcere. 
Peste câteva clipe am auzit zgomot uşor de paşi 
îndepărtându-se pe poteca ce cobora spre mare. l-am 
zâmbit peste masă lui Conchis, mască impasibilă în care 
străluceau pupilele negre ale ochilor - ştiam că mă 
observă, că mă studiază. 

— Textul nu are nicio ilustrare în seara asta? 

— Se simte nevoia? 

— Nu. Povestea, aşa cum aţi spus-o, a fost... 
perfectă. 


Ridică din umeri punând capăt aprecierilor mele, apoi 
un gest larg cu mâna, îmbrăţişând casa, pomii, marca. 

— Ilustrarea, priveşte-o. Lucrurile aşa cum sunt ele. 
În micul meu domeniu. 

Altădată, în împrejurări similare, l-aş fi contrazis. În 
domeniul lui, nu chiar atât de mic cum pretindea el, era 
mai multă mistificare decât misticism. Şi singurul lucru 
de care puteai fi sigur era că lucrurile nu erau ceea ce 
păreau să fie. O parte a personalităţii sale era, fără 
îndoială, cea a unui om serios, profund, dar cealaltă 
parte era cea a unui şarlatan plin de vicleşuguri. 

l-am spus pe un ton uşor indiferent: 

— Pacienta dumneavoastră mi s-a părut mult mai 
normală astă seară. 

— S-ar putea ca mâine să pară şi mai normală. Dar 
nu trebuie să te laşi amăgit. 

— Nu-i niciun pericol. 

— Aşa cum ţi-am spus, n-o să fiu disponibil mâine. 
Dar în cazul în care nu ne vedem deloc... poţi să vii la 
sfârşitul săptămânii viitoare? 

— Am să fiu aici. 

— Bun. E... 

Se ridică în picioare ca şi cum nu ar fi aşteptat decât 
să treacă un timp, probabil timpul necesar ca Julie să 
„dispară”. 

Când m-am ridicat la rândul meu, în picioare, i-am 
spus: 

— Vă mulţumesc pentru că m-aţi prins încă o dată în 
mrejele dumneavoastră. 

Înclină capul, ca un impresar experimentat, prea 
obişnuit cu complimentele de după premieră pentru a le 
mai lua în serios. Am intrat amândoi în casă. Prin uşa 
deschisă a camerei lui vedeam cele două tablouri de 
Bonnard luminând peretele. Ajuns pe palierul din faţa 
uşii, m-am hotărât brusc. 


— Cred că am să ies să fac o plimbare, domnule 
Conchis. Nu prea mi-e somn. Am să cobor doar până la 
Moutsa. 

Îmi dădeam seama că ar fi putut să-mi spună că vine 
cu mine şi, astfel, mi-ar fi fost imposibil să fiu la miezul 
nopţii la statuie; dar îi întindeam, în felul acesta, o 
contracursă; îmi luam astfel măsuri de prevedere. Dacă 
eram surprinşi puteam susţine că întâlnirea fusese 
întâmplătoare. Cel puţin, nu-i ascunsesem faptul că 
ieşisem la plimbare. 

— Cum doreşti. 

Întinse mâna şi mi-o strânse pe a mea, apoi, o clipă, 
se uită după mine în timp ce coboram. Dar înainte de a 
ajunge jos, l-am auzit închizând uşa. Se putea să fi ieşit 
pe terasă să asculte, aşa că am pornit călcând apăsat pe 
poteca acoperită cu pietriş ce ducea spre nord, dincolo 
de Bourani. Dar odată ajuns la poartă, în loc s-o iau în jos 
spre Moutsa, am mers în sus pe deal vreo cincizeci de 
metri şi m-am aşezat la piciorul unui copac de unde 
puteam vedea şi poteca şi poarta de la intrare. Era o 
noapte întunecoasă, fără lună; dar stelele învăluiau totul 
într-o lumină difuză, o palidă luminiscenţă ca un sunet 
cald de blană în atingere cu lemnul de abanos. 

Inima îmi bătea mai puternic. În parte, la gândul c-o 
întâlnesc pe Julie, dar şi dintr-un motiv mult mai 
misterios, senzaţia că mă aflam acum în adâncul celui 
mai straniu labirint, din Europa. De data asta eram cu 
adevărat Tezeu; undeva în întuneric mă aştepta Ariadna 
şi poate chiar şi Minotaurul. 

Am stat acolo un sfert de oră fumând, acoperind cu 
palma vârful incandescent al ţigării, cu urechile ciulite şi 
cu ochii la pândă. Nimeni n-a intrat pe domeniul Bourani 
şi nimeni n-a ieşit. 


La douăsprezece fără cinci m-am strecurat înapoi pe 
poartă şi am luat-o la dreapta, printre pomi, îndreptându- 
mă spre râpă. Mergeam încet, păşind cu grijă; din când 


în când mă opream. Am ajuns la râpă, am traversat-o şi 
am pornit-o în sus pe poteca ce ducea la luminişul unde 
se afla statuia. Curând, umbra ei maiestuoasă îmi apăru 
în faţă. Pe banca de sub migdal nu era nimeni. M-am 
oprit la marginea luminişului, nemişcat în lumina stelelor, 
convins că ceva avea să se întâmple, străduindu-mă să 
văd dacă nu se afla cineva în întunericul des din spatele 
pomilor. Îmi trecu prin cap că poate ascundea un bărbat 
cu ochii albaştri, înarmat cu un topor. 

Se auzi un zgomot sec, cineva aruncase cu o piatră în 
statuie. M-am dat un pas mai în spate cufundându-mă 
mai adânc în umbra pinilor ce mă înconjurau. Am văzut 
ceva mişcându-se şi, o clipă mai târziu, altă piatră se 
rostogoli pe pământ în faţa mea. Am zărit o formă albă, 
pe jumătate ascunsă în spatele unui pom de aceeaşi 
parte cu mine, dar ceva mai sus. Am ştiut că este Julie. 

Am urcat în fugă panta abruptă, m-am împiedicat, m- 
am ridicat iar. Stătea în picioare în spatele pomului, în 
locul unde umbra era mai deasă. li puteam vedea bluza 
şi pantalonii albi şi părul blond; venea spre mine cu 
amândouă mâinile întinse. Din câţiva paşi am fost lângă 
ea, braţele ei m-au cuprins şi ne-am sărutat. Un sărut 
lung şi pătimaş pe care nu-l întrerupeam decât pentru a 
respira, reluând cu pasiune îmbrăţişarea, făcând-o să 
dureze cât mai mult... şi în clipele acelea mă gândeam 
că, în sfârşit, o cunoşteam cu adevărat pe Julie. 
Renunţase la orice reţinere, era pasionată, aproape 
flămândă. Mă lăsa s-o strâng în braţe. l-am şoptit câteva 
cuvinte de dragoste, dar şi-a lipit din nou gura de a mea. 
Am întors capul ca să-i sărut mâinile, am prins-o de 
mână şi mi-am plimbat buzele uşor pe palmă în jos, în 
jurul încheieturii, până la cicatricea de la încheietură. 

O secundă mai târziu mă trăgeam înapoi, i-am dat 
drumul din braţe şi am început să mă caut în buzunar 
după chibrituri. Am aprins un chibrit şi i-am ridicat mâna 
stângă. Nu avea nicio cicatrice. Am ridicat chibritul ceva 
mai sus. Ochii, gura, linia bărbiei... erau trăsăturile Juliei. 


Dar nu era Julie. Avea două pliuri mici la colţurile gurii, o 
vioiciune uşor forţată, un soi de neruşinare calculată; 
dar, mai ales, era foarte bronzată. Îmi înfruntă privirea, 
apoi plecă ochii, dar îi ridică din nou, privindu-mă printre 
gene. 

— Fir-ar... 

Am dat drumul chibritului şi am aprins altul. Se repezi 
să-l sufle. 

— Nicholas. 

O voce joasă, plină de reproş. O voce străină. 

— Cred că e o greşeală. Nicholas e fratele meu 
geamăn. 

— Mi se părea că nu se mai face douăsprezece. 

— Ea unde e? 

Vorbeam pe un ton răstit; eram furios, dar nu chiar 
atât cât voiam să par. Era o incursiune în lumea lui 
Beaumarchais, în lumea comediilor din secolul 
optsprezece. Şi ştiam că păcăleala se măsoară după furia 
celui tras pe sfoară. 

— Care ea? 

— Ţi-ai uitat cicatricea. 

— Ce spirit de observaţie ai! Ai văzut imediat că era 
trucată! 

— Şi vocea? 

— Răcoarea nopţii. 

Tuşi de câteva ori. 

Am apucat-o de mână şi-am tras-o spre banca de sub 
migdal. 

— Acum vorbeşte. Unde e? 

— N-a putut să vină. Şi nu fi aşa brutal. 

— Bun. Spune-mi unde e? 

Fata tăcea. Am insistat: 

— Să ştii că nu-i amuzant deloc. 

— Eu găsesc că a fost destul de palpitant. 

Se aşeză pe bancă şi îşi ridică privirea spre mine. 

— Şi asta-i şi părerea ta. 

— Dar, pentru Dumnezeu, am crezut că eşti... 


Nu m-am mai obosit să termin fraza. 

— Eşti June? 

— Da. Dacă tu eşti Nicholas. 

M-am aşezat lângă ea şi am scos din buzunar un 
pachet de Papastratos. Luă o ţigară şi în timp ce i-o 
aprindeam, am privit-o îndelung. La rândul ei, mă studie 
şi ea, cu o privire mult mai puţin frivolă decât tonul vocii 
de până atunci. 

Asemănarea izbitoare cu sora ei mă tulbură într-un 
mod neaşteptat. June mi se părea o ipostază a lui Julie de 
care m-aş fi putut lipsi foarte bine; o complicaţie inutilă. 
Poate că era de vină pielea bronzată a fetei din faţa mea, 
aerul ei robust; că şi cum ar duce o viaţă mai sportivă, 
obrajii o idee mai plini... Părea o Julie în condiţii normale. 
M-am aplecat în faţă, cu coatele proptite pe genunchi. 

— De ce n-a venit ea? 

— Credeam că Maurice ţi-a explicat. 

Nu m-am arătat, dar mă simţeam exact ca un jucător 
de şah foarte sigur de sine care constată deodată că 
regina lui pe care o considera inatacabilă avea să fie 
luată dintr-o singură mutare. Din nou m-am concentrat 
cu furie, încercând să mă gândesc în urmă - poate că 
bătrânul avea dreptate când spunea că unii schizofrenici 
puteau fi foarte inteligenţi. Dacă nebunia ei era doar 
prefăcătorie, scena cu ceaşca de ceai nu se justifica 
deloc. Dar şi mai multă prefăcătorie ar fi putut s-o facă 
să conceapă scena ca pe o posibilitate de a plasa 
privirea complice, de a-mi face cu ochiul. Atunci 
mişcarea cu talpa goală a piciorului pe sub masă, 
mesajul transmis cu ajutorul chibriturilor... poate că el nu 
fusese chiar aşa de neatent. 

— Nu e vina ta. Julie a dus de nas oameni cu mult 
mai multă experienţă decât tine. 

— Ce te face să fii atât de sigură că am fost dus de 
nas? 


— Pentru că n-ai fi sărutat aşa pe cineva pe care l-ai 
fi considerat dezechilibrat mintal. Sau, cel puţin, aşa îmi 
place să cred. 

Văzând că nu răspund nimic, adăugă: 

— Cinstit îţi spun că nu e vina ta. Ştiu cât de bine se 
pricepe să sugereze că nu ea ci cei din jurul ei sunt 
nebuni. li place s-o facă pe micuța orfelină. 

Dar simţeam o nuanţă interogativă în tonul vocii ei 
când pronunţă această ultimă propoziţie, ca şi când s-ar 
fi întrebat cum aveam să reacţionez - până unde mergea 
credulitatea mea. 

— Ea joacă mai bine decât încerci tu să te prefaci. 

Tăcu un timp. 

— Nu mă crezi? 

— Ştii foarte bine că nu te cred. Şi consider că este 
urât din partea surorii dumitale să nu aibă încredere în 
mine. 

Tăcerea fu şi mai lungă. 

— Nu puteam scăpa amândouă deodată. 

Şi continuă cu glas şoptit: 

— Şi voiam să fiu sigură. 

— Sigură de ce? 

— Că eşti cu adevărat aşa cum pretinzi. 

— l-am spus adevărul. 

— Aşa îmi spunea şi ea. Cu ceva cam mult entuziasm 
ca s-o cred capabilă să judece limpede. 

Şi adăugă cu o uşoară ironic: 

— Un entuziasm pe care încep să-l înţeleg. Cel puţin 
din punct de vedere fizic. 

— Se poate verifica foarte uşor faptul că lucrez la 
colegiul din partea cealaltă a insulei. 

— Ştim că există o şcoală. Presupun că n-ai nicio 
legitimaţie asupra dumitale. 

— E ridicol. 

— În condiţiile de faţă, e mai puţin ridicol decât dacă 
n-aş cere nimic. 

Am fost nevoit să-i dau oarecare dreptate. 


— N-am paşaportul la mine ci numai un permis de 
sejour dat de greci; dacă crezi că ajunge... 

— Poţi să mi-l arăţi, te rog? 

Am căutat în buzunarul din spate al pantalonilor, apoi 
am aprins vreo trei-patru chibrituri în timp ce studia per- 
misul pe care era trecut numele meu, adresa şi 
profesiunea. Mi-l dădu înapoi. 

— Mulțumită? 

Vocea îi era serioasă: 

— Juri că nu eşti în slujba lui? 

— Numai în sensul pe care îl ştii. Că mi-a spus că Julie 
urmează un fel de tratament experimental pentru 
schizofrenici. Ceea ce n-am crezut nicio clipă. Sau, cel 
puţin, nu puteam crede aşa ceva când o vedeam lângă 
mine. 

— Nu l-ai mai văzut niciodată pe Maurice înainte de a 
veni aici acum o lună? 

— Categoric nu. 

— Şi n-ai semnat niciun fel de contract cu el? 

M-am uitat la ea. 

— Vrei să spui că voi aţi semnat? 

— Da. Dar nu pentru ceea ce se întâmplă acum. 
Ezită: O să-ţi spună Julie mâine. 

— Aş dori să îmi arătaţi şi voi acte de identitate. 

— Foarte bine. E corect. 

Aruncă ţigara şi o stinse cu piciorul. Întrebarea care a 
urmat m-a luat pe nepregătite: 

— E poliţie pe insulă? 

— Un sergent şi doi oameni. De ce? 

— Mă întrebam aşa. 

Am ezitat o clipă, apoi m-am hotărât: 

— Uite, hai să punem lucrurile la punct. La început aţi 
fost fantome. Pe urmă schizofrenice. Acum eşti schimbul 
doi la harem. 

— Aproape că aş dori să fie aşa. Ar fi mai simplu. 
Adăugă repede: Nicholas, mi-a mers vestea că nu iau 
nimic în serios, şi ăsta este oarecum şi motivul pentru 


care suntem aici, astă seară, şi, într-un fel, e destul de 
amuzant, chiar şi aşa. În realitate, nu suntem decât două 
tinere englezoaice care în ultimele două luni s-au băgat 
într-o încurcătură atât de mare că... 

Se opri brusc. Între noi se lăsă tăcere. 

— Împărtăşeşti şi tu fascinația lui Julie în faţa lui 
Maurice? 

Nu răspunse imediat. M-am uitat la ea. Zâmbi uşor. 

— Am vaga impresie că noi doi o să ne înţelegem 
bine. 

— Deci nu eşti de aceeaşi părere cu ea? 

Plecă ochii. 

— Julie mă depăşeşte cu mult din punct de vedere 
intelectual, dar... am, în schimb, un simţ al realităţii care 
ei îi lipseşte cu desăvârşire. Eu, când nu înţeleg ce se 
întâmplă, devin suspicioasă. Dar Julie crede orice. 

— De ce ai întrebat de poliţie? 

— Pentru că suntem prizoniere. Oh, totul este făcut 
într-un mod foarte subtil. Nu ni se refuză nimic, nu există 
gratii. Presupun că ţi-a spus că permanent ni se dă 
asigurarea că ne putem întoarce acasă oricând dorim. 
Numai că nu ştim cum se face, dar suntem tot timpul 
păzite şi urmărite pas cu pas. 

— Acum, în clipa asta, suntem singuri? 

— Sper că da. Dar trebuie să plec repede. 

— E foarte simplu să aduc poliţia, dacă vreţi. 

— Mă linişteşti. 

— Şi care e teoria ta despre ceea ce se întâmplă aici? 

Zâmbi gânditoare. 

— Tocmai voiam să-ţi pun şi eu aceeaşi întrebare. 

— Presupun că e adevărat că domnul Conchis se 
ocupă în mod special de psihiatrie. 

— Stă cu Julie de vorbă ore în şir şi îi pune tot soiul de 
întrebări de fiecare dată când pleci de aici. Ce ai spus, 
cum te-ai comportat, ce minciuni ţi-a spus... mă rog, de 
toate. Îţi face impresia că răspunsurile ei detaliate îi fac 
tot atâta plăcere ca şi când ar asista la întrevedere. 


— O hipnotizează pe Julie? 

— Ne-a hipnotizat pe amândouă - pe mine o singură 
dată. E ceva extraordinar... Şi pe dumneata te-a...? 

— Da. 

— Pe Julie de mai multe ori. Ca s-o ajute să-şi înveţe 
rolurile. Toate lucrurile acelea despre Lily. A fost după 
aceea şi o şedinţă întreagă despre comportarea 
schizofrenicilor. 

— O interoghează sub hipnoză? 

— Ca să spun drept, nu. Are întotdeauna grijă ca cea 
dintre noi care nu este hipnotizată să fie şi ea de faţă. 
Am fost întotdeauna acolo şi am ascultat. 

— Dar ai totuşi dubii? 

Ezită din nou. 

— Există ceva care ne nelinişteşte. Are ceva de 
prevestitor. Ne face impresia că vă urmăreşte cum vă 
îndrăgostiţi unul de celălalt. Se întoarse spre mine. Julie 
ţi-a vorbit despre trei inimi? 

Şi-a dat probabil seama după expresia mea că nu 
ştiam nimic. 

— Mai bine să-ţi spună ea, mâine. 

— Care trei inimi? 

— Ideea iniţială era că eu nu trebuia să rămân în 
umbră: 

— Şi? 

— Mai bine să-ţi spună ea. 

Am riscat o sugestie: 

— Noi doi? 

Ezită. 

— Acum s-a renunţat. Din cauza celor întâmplate. 
Dar noi bănuim că a existat întotdeauna intenţia să se 
renunţe la asta. Ceea ce mă face să mă întreb care este 
motivul prezenţei mele aici. 

— Dar e groaznic. Doar nu suntem pioni pe o tablă de 
şah! 

— O ştie foarte bine, Nicholas. Nu numai că vrea ca el 
să fie un mister pentru noi, dar vrea să fim şi noi un 


mister pentru el. Zâmbi şi murmură: în orice caz, sincer 
vorbind, nu sunt sigură că nu mi-ar fi plăcut să nu se 
renunţe la acea idee. 

— Îmi dai voie să i-o spun şi surorii tale? 

Zâmbi şi plecă ochii. 

— Nu trebuie să mă iei prea în serios. 

— Am început să-mi dau seama de asta. 

După o scurtă tăcere, reluă: 

— Nicholas, Julie abia şi-a revenit după o poveste de 
dragoste dezastruoasă. Şi ăsta e unul din motivele 
pentru care a vrut să plece din Anglia. 

— Cât de bine o înţeleg! 

— Da, ştiu. Ce încerc de fapt să spun este că n-aş 
vrea să fie lovită din nou. 

— Nu sunt eu cel care s-o lovească. 

Se aplecă uşor înainte. 

— Are o dexteritate aproape genială de a alege omul 
nepotrivit. Nu te cunosc, deci nu e o aluzie la dumneata. 
Doar că rezultatele din trecut mă fac să fiu precaută. Ca 
s-o apăr. 

— De mine n-are nevoie să fie apărată. 

— Vreau numai să spun că e tot timpul în căutare de 
poezie, de pasiune şi sensibilitate. Toate ingredientele 
astea romantice. Bucătăria mea e mult mai simplă. 

— Proză şi pudding-ul tradiţional? 

— Eu consider că un bărbat frumos nu trebuie să te 
atragă şi cu sufletul său nobil. 

O spuse pe un ton sec, cu o uşoară nuanţă de regret 
care îmi plăcu. Mă uitam cu coada ochiului la ea. l-am 
văzut conturul feţei profilându-se pe cerul înstelat şi am 
întrezărit o lume unde ea şi Julie ar juca amândouă 
acelaşi rol, unde le-aş fi avut lângă mine pe amândouă, 
cea întunecată şi cea palidă, schimbându-se între ele ca 
în poveştile renascentiste. Mi-am imaginat un viitor 
încântător în care aveam, bineînţeles, să mă însor cu 
Julie, dar în care această cumnată la fel de atrăgătoare, 


dar totuşi diferită, ar face parte, fie şi numai sub raport 
estetic, din căsnicia noastră. 

Murmură: 

— Trebuie să plec. 

— Am reuşit să te conving? 

— In măsura în care acest lucru e posibil. 

— Pot să te conduc până la locul unde vă ascundeţi? 

— Nu vei putea intra. 

— Bine. Dar am nevoie să-mi recapăt siguranţa. 
Ezită. 

— Dacă promiţi că te întorci când îţi spun eu. 

— De acord. 

Ne-am ridicat şi, în lumina stelelor, am pornit-o în jos 
spre statuia lui Poseidon. Nu ajunsesem încă la ea când 
ne-am dat seama că nu am fost singuri. Ne-am oprit 
amândoi împietriţi. O siluetă albă se profila la vreo 
douăzeci de metri mai încolo, printre tufişurile care, în 
partea dinspre mare, închidea luminişul din jurul statuii. 
Vorbisem prea încet pentru a putea fi auziţi, dar am avut 
totuşi un şoc. 

June şopti: 

— Of, Doamne! Fir-ar să fie! 

— Cine? 

Mă apucă de mână şi mă făcu să mă întorc. 

— Câinele nostru de pază mult iubit. Nu te mişca. 
Acum trebuie să rămâi aici. 

M-am uitat peste umăr şi l-am văzut mai clar: un 
bărbat într-un halat alb ca de spital, un pretins infirmier 
cu un fel de mască neagră pe faţa, ale cărei trăsături nu 
le puteam distinge. June mă strânse de mâini şi ridică 
ochii spre mine; o privire la fel de directă ca şi a Juliei. 

— Eu am încredere în dumneata. Te rog să ai 
încredere în noi. 

— Ce-o să se întâmple acum? 

— Nu ştiu. Dar nu discuta nimic. Te rog, întoarce-te în 
casă. 


Se aplecă puţin, mă trase uşor spre ea şi mă sărută 
pe obraz. În clipa următoare plecase îndreptându-se spre 
silueta îmbrăcată în alb. Când a ajuns în dreptul omului, 
am pornit-o pe urmele ei. Fără să scoată o vorbă, 
bărbatul se dădu la o parte, lăsând-o să pătrundă în 
întunericul adânc de sub copaci, dar imediat blocă din 
nou intrarea potecii. Brusc am avut un şoc, chiar mai 
mare decât în clipa când dădusem prima oară cu ochii de 
el, căci mi-am dat seama că omul nu purta nicio mască. 
Era negru: un bărbat înalt şi bine legat, cu vreo cinci ani 
mai mare ca mine. Mă privea impasibil. M-am îndreptat 
spre el, dar când nu mai eram decât la vreo zece paşi 
depărtare, negrul şi-a întins braţele, în semn de 
avertisment, barându-mi calea. Am văzut că era mai 
puţin întunecat la piele, că avea trăsături plăcute, o 
privire intensă, uşor lichidă, în ochii lui de animal la 
pândă concentrat să-mi ghicească mişcările. Stătea 
nemişcat, dar gata să sară, ca un atlet, ca un boxer care- 
şi adună forţele. 

M-am oprit. l-am spus: 

— Îmi plăceai mai mult cu masca de şacal. 

Nu se clinti. Dar faţa lui June apăru din spatele lui, 
îngrijorată, rugătoare. 

— Nicholas, întoarce-te în casă. Te rog. 

Mi-am întors privirea de la ochii ei îngrijoraţi la figura 
neclintită a bărbatului dintre noi. June zise: 

— Nu poate vorbi. E mut. 

— Credeam că eunucii de culoare au dispărut odată 
cu Imperiul Otoman. 

Expresia figurii lui nu se schimbă câtuşi de puţin şi 
am avut impresia că nici măcar nu înţelesese ce am 
spus. Dar o clipă mai târziu îşi încrucişă braţele şi îşi 
îndepărtă picioarele. Sub halatul alb, de spital, purta un 
pulover negru pe gât. Imi dădeam seama că ar fi dorit să 
mă reped la el, şi chiar eram tentat s-o fac. 

Am lăsat-o pe June să hotărască. Peste umărul lui, m- 
am uitat la ea. Am întrebat-o: 


— N-o să ţi se întâmple nimic? 

— Nu. Te rog, pleacă. 

— Am să aştept lângă statuie. 

Aprobă din cap şi se îndepărtă. M-am întors lângă 
zeul mărilor şi m-am aşezat pe soclul statuii. Fără să ştiu 
de ce, am întins mâna şi i-am apucat glezna de bronz. 
Negrul continua să stea nemişcat, cu braţele încrucişate, 
ca un gardian de muzeu plictisit - sau poate chiar ca un 
ienicer înarmat la porţile unui harem imperial. Am dat 
drumul gleznei divine şi mi-am aprins o ţigară. Simţeam 
nevoia să contracarez descărcarea de adrenalină. Un 
minut. Două. În ciuda celor ce-mi spuseseră cele două 
surori, nu credeam în existenţa unei ascunzători şi 
continuam să pândesc zgomotul unei bărci cu motor. Dar 
nimic nu tulbura liniştea nopţii. Pe lângă faptul că eram 
furios că fusesem tratat ca un puştan în faţa unei fete 
frumoase, mă simţeam stânjenit şi aveam chiar un 
sentiment de vinovăţie. Acum Conchis avea să fie pus 
imediat la curent cu întâlnirea noastră clandestină. Poate 
că avea să-şi facă şi el apariţia. Nu că mă temeam să-i 
spun în faţă ce părere aveam despre povestea lui 
absurdă cu schizofrenia, dar îmi era teamă că aveam să 
fiu definitiv îndepărtat pentru a fi violat atât de flagrant 
regulile jocului lui. O clipă am studiat posibilitatea de a 
ajunge cu negrul la o înţelegere, să argumentez, să-mi 
pledez cauza. Dar el rămânea impasibil, nemişcat, în 
întunericul de sub copaci, figură de două ori anonimă, 
atât ca persoană cât şi ca rasă. 

Deodată, venind de undeva de jos, dinspre mare, un 
fluierat puternic sfâşie liniştea nopţii. Brusc, lucrurile au 
început să se succeadă cu repeziciune. 

Din câţiva paşi bărbatul în halat alb fu lângă mine. 

M-am ridicat în picioare şi l-am întrebat. 

— Ce te-a apucat? 

Dar era puternic şi agil ca un leopard şi cu vreo cinci 
centimetri mai înalt ca mine. Pe figura lui furioasă nici 
cea mai mică umbră de umor. Trebuie să recunosc că mi 


se făcuse frică. Ochii îi străluceau de o violenţă dementă 
şi-mi trecu prin cap că ar putea fi un Henrik Nygaard de 
culoare. Brusc mă scuipă în faţă şi cu palma deschisă mă 
împinse cu brutalitate înapoi jos pe soclul statuii. M-am 
lovit cu piciorul de marginea pietrei şi am fost nevoit să 
mă aşez. În timp ce-mi ştergeam saliva de pe obraz, l-am 
văzut pornind-o în jos pe poteca în pantă. Am deschis 
gura să strig după el, dar am renunţat. Mi-am scos 
batista şi am continuat să mă şterg pe faţă. Mă simţeam 
murdar; îmi era scârbă. Dacă în clipa aceea Conchis ar fi 
fost în faţa mea, l-aş fi strâns de gât. 

Dar m-am întors la poartă şi am coborât poteca ce 
ducea spre Moutsa. Simţeam nevoia să ies de pe 
domeniul lui Conchis. Ajuns pe plajă, m-am dezbrăcat şi 
m-am cufundat în mare: m-am spălat pe faţă cu apă 
sărată, apoi am pornit-o înot spre larg. Marea era 
luminată de algele fosforescente care se legănau în 
panglici lungi ce mi se încolăceau de mâini şi de picioare. 
Am plonjat din nou şi întorcându-mă cu faţa în sus am 
privit de sub apă punctele luminoase, uşor voalate, ale 
stelelor. Simţeam pe piele răcoarea mării, mângâierea ei 
mătăsoasă. 

Bănuisem întotdeauna că povestea lui de Deukans şi 
galeria sa de automate aveau un sens ascuns. Conchis 
transforma sau cel puţin încerca să transforme Bourani 
într-o galerie asemănătoare, dar marionetele sale erau 
oameni reali, în carne şi oase... Şi eu nu mai puteam 
îndura. June mă impresionase cu felul ei raţional de a 
vedea lucrurile. Era limpede că eu eram singurul bărbat 
din preajma lor în care puteau avea încredere; şi, lăsând 
la o parte orice altceva, aveau nevoie de ajutorul, de 
forţa mea. Îmi dădeam seama că n-ar fi folosit la nimic să 
mă reped în casă şi să am o explicaţie cu bătrânul; cu 
siguranţă că mi-ar fi îndrugat alte minciuni. Era ca un 
animal care trebuia ademenit cu binişorul să iasă afară 
din vizuina lui pentru a putea fi prins şi omorât. 


Călcam încet apa liniştită, privind în faţa mea panta 
abruptă dinspre est care ducea la Bourani; şi încet-încet 
mă calmam. La urma urmei nu făcuse decât să mă 
scuipe; putea să facă şi mai rău căci îl insultasem. 
Aveam eu multe defecte, dar rasist nu eram... sau cel 
puţin aşa îmi plăcea să cred. De altfel, era clar că 
bătrânul era cel care trebuia să facă mişcarea 
următoare, şi oricum ar fi reacţionat, eu aveam să mai 
aflu câte ceva despre el. Trebuia să aştept să văd cum 
aveau întâmplările din noaptea asta să influenţeze 
„scenariul” de mâine. Şi am fost din nou cuprins de 
emoție - să continue jocul; acceptam chiar şi Minotaurul 
negru, n-avea importanţă, numai să continue, să ating în 
sfârşit centrul labirintului şi să obţin recompensa pe care 
o doream. 

Am ieşit la mal şi m-am şters cu cămaşa. Apoi m-am 
îmbrăcat şi am pornit-o spre casă. Totul era cufundat în 
tăcere. Am ascultat la uşa lui Conchis fără să îmi pese 
dacă mă vedea cineva. Nu se auzea niciun zgomot. 


46 


CÎND M-AM TREZIT, MĂ SIMŢEAM OBOSIT; eram 
ca bătut. O senzaţie cu mult mai neplăcută decât cea pe 
care, în Grecia, ţi-o dă de obicei căldura. Era aproape 
zece. M-am spălat pe faţă şi mi-am turnat apă rece pe 
cap, m-am îmbrăcat în fugă şi am coborât pe terasa de 
sub colonade. Am ridicat tifonul care acoperea masa: 
micul dejun era pregătit, alături de spirtieră şi de 
obişnuitul ibric de aramă cu cafea. Am aşteptat puţin, 
dar nu a apărut nimeni. Tăcerea mă intriga; casa părea 
pustie. Mă aşteptasem să-l întâlnesc pe Conchis, să asist 
la vreun alt spectacol regizat de el şi nu eram nicidecum 
pregătit pentru această scenă goală. M-am aşezat la 
masă. 


După ce am terminat de mâncat, am dus vasele 
murdare în coliba Mariei, sub pretext că o ajut, dar uşa 
era încuiată. Primul eşec. M-am dus sus şi am ciocănit la 
uşa lui Conchis, apoi am apăsat pe clanţă: al doilea eşec. 
Atunci am pornit-o prin toate încăperile de la parter. În 
grabă, mi-am aruncat ochii şi pe rafturile cu cărţi din sala 
de muzică, în căutarea lucrărilor sale de psihiatrie, dar 
tot fără succes. Şi brusc mi sa făcut frică: după cele 
întâmplate în seara precedentă, totul se terminase. 
Dispăruseră definitiv cu toţii. 

M-am dus până la statuie, apoi am străbătut încet tot 
domeniul, ca şi cum aş fi pornit în căutarea unei chei 
pierdute - apoi m-am întors în casă. Trecuse aproape o 
oră. Casa era la fel de pustie. Eram disperat şi în acelaşi 
timp total dezorientat - ce să fac? Să mă duc în sat, să 
mă adresez poliţiei? In cele din urmă, am coborât pe 
plajă. Barca dispăruse. Am pornit-o înot; am ieşit din 
micul golf şi am ocolit promontoriul. Aici, cea mai 
impozantă faleză a insulei, un morman de pietre şi roci 
sparte, cădea în mare de la o înălţime de peste treizeci 
de metri. Stâncile descriau spre răsărit un arc larg, fără 
să formeze propriu-zis un golf, dar ieşind suficient în 
afară pentru a ascunde plaja pe care se aflau cele trei 
căsuțe. Am inspectat faleza metru cu metru: niciun loc 
pe unde să se poată cobori sau unde să poată acosta o 
barcă oricât de mică. Şi totuşi aceasta era direcţia în 
care se îndreptau cele două surori când se duceau 
„acasă”. In partea de sus a falezei, după ce se termina 
păduricea de pini, panta abruptă era acoperită doar de 
tufişuri joase, în spatele cărora era practic imposibil să te 
ascunzi. Rămânea deci o singură soluţie: o luaseră pe 
creasta falezei, apoi cotiseră spre interiorul insulei şi 
ieşiseră dincolo de case. 

Am înotat puţin mai departe spre larg, dar un curent 
de apă rece m-a făcut să mă întorc. Am văzut-o imediat. 
O fată într-o rochie de vară roz stătea la liziera păduricii 
de pini, sus pe faleză, cam la o sută de metri mai la est 


de locul unde mă aflam eu. Deşi era în umbră, silueta ei 
colorată nu putea scăpa privirii. Mi-a făcut semn cu mâna 
şi i-am răspuns. Făcu câţiva paşi de-a lungul zidului de 
pomi verzi. Printre ramuri, soarele păta cu auriu rochia ei 
roz pal; şi deodată, am tresărit surprins: am mai zărit o 
pată roz; altă fată. Stăteau în picioare, una lângă alta, 
două siluete identice; cea mai apropiată îmi făcu din nou 
semn cu mâna să mă întorc la mal. Amândouă se 
întoarseră şi dispărură ca şi când ar fi pornit să-mi iasă în 
cale la mijlocul drumului. 

Peste câteva minute, cu cămaşa trasă în fugă peste 
slipul ud, am ajuns, cu sufletul la gură, la capătul opus al 
promontoriului. Nu erau în apropierea statuii şi am avut 
un moment de furie bănuind că vor să-şi bată iarăşi joc 
de mine - mi se arătaseră numai ca să dispară din nou. 
Dar am coborât spre faleză, dincolo de roşcovi, 
îndreptându-mă spre albastrul strălucitor al mării ce se 
zărea printre pini. Brusc am zărit cele două siluete. 
Şedeau una lângă alta la umbră, pe o movilă de pământ 
pietros, ceva mai la dreapta. Simţindu-mă mai liniştit, mi- 
am încetinit mersul. Rochiile lor identice erau foarte 
simple, cu mâneci scurte, puţin bufante, decoltate 
adânc; purtau ciorapi gri-bleu şi pantofi gri. Păreau două 
fete, tinere de vreo nouăsprezece ani, drăguţe, feminine, 
având aerul unor orăşence în haine de sărbătoare - cam 
prea elegante, uşor caraghioase după părerea mea; iar 
coşul de răchită aşezat lângă June amintea de vremea 
când eram încă studente la Cambridge. 

Când m-am apropiat, June s-a ridicat în picioare şi a 
venit în întâmpinarea mea. Ca şi sora ei, purta părul lăsat 
pe spate; avea pielea aurie, mai bronzată decât mi se 
păruse în noaptea precedenţă şi, văzute de aproape, 
chipurile lor nu mai erau atât de asemănătoare. June 
părea mai deschisă, cu o uşoară tentă de impertinenţă- 
tinerească. Din spatele ei, Julie ne studia fără să 
zâmbească, ostentativ distantă. June începu să râdă. 


— l-am spus că-ţi era indiferent pe care dintre noi 
aveai s-o întâlneşti în dimineaţa asta. 

— Drăguţ din partea ta. 

Mă luă de mână şi mă duse spre movila de pământ. 

— lată-ţi cavalerul în zale strălucitoare. 

Julie îmi aruncă o privire indiferentă. 

— Bună dimineaţa. 

— Ştie tot, zise June. 

Julie o privi pe sub sprâncene. 

— Dar nu ştiu a cui a fost vina. 

Julie se ridică şi veni lângă noi. Reproşul din priviri se 
transformă în îngrijorare. 

— N-ai avut probleme la întoarcere? 

Le-am povestit ce se întâmplase, că negrul mă 
scuipase în faţă. Cele două surori uitară pe loc de 
neînţelegerea dintre ele, iar eu am beneficiat din plin de 
atenţia neabătută a două perechi de ochi albaştri- 
cenuşii, ce mă priveau îngrijoraţi. Apoi se uitară una la 
alta, ca şi când cele povestite de mine nu făceau decât 
să confirme o discuţie a lor anterioară. Julie vorbi prima. 

— L-ai văzut pe Maurice în dimineaţa asta? 

— Nu. Nici urmă de el. 

Nou schimb de priviri. 

— Nici noi, zise June. 

— Totul pare absolut pustiu. V-am căutat peste tot. 

June aruncă o privire peste umărul meu, spre 
păduricea de pini. 

— Poate că aşa pare. Dar fac pariu pe orice că nu e 
aşa. 

— Cine e negrul ăla nenorocit? 

— Maurice îi zice „valetul” lui. Când nu eşti tu aici ne 
serveşte şi la masă. Se presupune că are grijă de noi cât 
timp stăm ascunse. Ca să-ţi spun drept, nouă ne e cam 
frică de el. 

— Chiar e mut? 

— Cine ştie? Noi ne cam îndoim. Stă ore în şir cu ochii 
ficşi, cu aerul cuiva care ştie multe. 


— N-a încercat niciodată...? 

Julie făcu din cap semn că nu. 

— Nici nu pare să observe că suntem femei. 

— Atunci trebuie că e şi orb. 

June făcu o uşoară strâmbătură. 

— AŞ putea s-o iau drept o insultă, dacă lucrul acesta 
n-ar fi atât de liniştitor. 

— Bătrânul e probabil la curent cu ce s-a petrecut 
aseară. 

— Asta încercăm şi noi să aflăm. 

June adăugă: 

— Misterul câinelui care nu a lătrat noaptea. 

M-am uitat la ea. 

— Credeam că, oficial, eu nu trebuia să ştiu nimic 
despre existenţa ta. 

— Urma oricum să ne întâlnim azi. Eu trebuia să 
confirm povestea lui Maurice. 

Julie completă: 

— După ce aş fi jucat eu una din vestitele mele 
scene; în rol de femeie nebună. 

— Dar... 

— Ce ne intrigă e faptul că a omis să ne povestească 
ultimul capitol. Ce se întâmplă cu noi după ce îţi dai tu 
seama că schizofrenia mea nu e autentică. 

— Aşa că ne-am hotărât să redevenim noi înşine şi să 
vedem ce se întâmplă. 

— Acum trebuie să-mi spuneţi tot ce ştiţi. 

Julie aruncă o scurtă privire spre soră-sa. June schiţă 
un gest ce simula uimirea. 

— Nu cumva sunt de trop? 

— Poţi să te duci să-ţi desăvârşeşti bronzul tău 
dezgustător. Poate că te vom tolera şi pe tine la masa de 
prânz. 

June făcu o reverență, apoi se duse să ia coşul de 
răchită şi, ridicând un deget în semn de dojană, zise: 

— Vreau să ştiu tot ce vorbiţi despre mine. 


Am zâmbit şi în timp ce ea se îndepărta am observat 
în ochii lui Julie un reproş voalat. 

— Era atât de întuneric. Şi cum era îmbrăcată la fel 
ca tine. Sincer, eu... 

— Sunt furioasă pe ea. Lucrurile sunt şi aşa destul de 
complicate. 

— Sunteţi foarte diferite una de alta. 

— Ne-am cultivat deosebirile. 

Vocea îi deveni mai caldă, mai sinceră: 

— De fapt, suntem foarte apropiate una de alta. 

l-am luat mâna. 

— Eu te prefer pe tine. 

Nu m-a lăsat s-o îmbrăţişez, deşi nu şi-a retras mâna 
dintr-a mea. 

— Ştiu un loc pe faleză unde putem vorbi fără să fim 
văzuţi. 

Am pornit-o prin păduricea de pini. 

— Nu te-ai supărat cu adevărat, aşa-i? 

— Ţi-a făcut plăcere s-o săruţi? 

— Numai pentru că eram sigur că eşti tu. 

— A durat mult? 

— Câteva secunde. 

Mă smuci de mână. 

— Mincinosule! 

Dar îşi ascundea cu greu zâmbetul. Am ocolit un 
morman de stânci, un pin solitar şi apoi am coborât 
panta abruptă până la marginea falezei. In spatele 
nostru, stânca forma spre interior un zid natural ce ne 
ascundea privirilor. Un alt coş ne aştepta pe un cearşaf 
de baie verde întins la umbra unui pin îndoit de vânt. M- 
am uitat în jur, apoi am luat-o pe Julie în braţe. De data 
asta mă lăsă s-o sărut, dar întoarse imediat capul. 

— Atât de mult aş fi dorit să vin aseară. 

— A fost groaznic. 

— A trebuit s-o las pe ea să vină. Apoi, cu un suspin 
uşor: Susţine că ea n-are parte decât de lucrurile 
neplăcute. 


— N-are importanţă. Azi avem toată ziua în faţa 
noastră. 

Îşi lipi buzele de umărul meu, sărutându-mă prin 
cămaşa udă. 

— Trebuie să vorbim. 

Îşi aruncă pantofii, apoi se aşeză pe cearşaf cu 
picioarele sub ea. Ciorapii bleu nu-i ajungeau decât până 
sub genunchi. Rochia era de fapt albă, dar cu un 
imprimeu mărunt cu trandafiri roz. Decolteul adânc lăsa 
să se zărească puţin curba graţioasă a sânilor. Imbrăcată 
astfel, Julie avea aerul unei şcolăriţe cu un soi de 
senzualitate inocentă. Vântul se juca prin buclele ce-i 
atârnau pe spate ca pe vremea când fusese „Lily” pe 
plajă. Dar ce contribuise cândva la întruchiparea acelui 
personaj dispăruse, se scursese ca apa printre degete. 

M-am aşezat lângă ea şi ea s-a întors după coş. 
Rochia se întinse peste sâni, peste talia fină. Apoi se 
întoarse spre mine şi privirile ni se întâlniră; ochii aceia 
frumoşi albaştri-cenuşii, cu tăietura uşor oblică, priviră o 
clipă drept în ochii mei. 

— Hai, întreabă-mă tot ce vrei. 

— Ce făceai la Cambridge? 

— Limbi clasice. Îmi remarcă uimirea. Asta a studiat 
şi tata. Era profesor, ca tine. 

— Era? 

— A murit. În India, în timpul războiului. 

— Şi June tot asta a studiat? 

Zâmbi. 

— Nu. Eu am fost mielul sacrificat. Pe ea au lăsat-o să 
studieze ce-i plăcea. Limbi moderne. 

— Când aţi plecat de la Cambridge? 

— Anul trecut. 

Dădu să mai spună ceva, se răzgândi, apucă coşul şi- 
| aşeză între noi. 

— Am adus tot ce am găsit. Îmi e atât de teamă să 
nu vadă ce fac. 


Am privit în jur, dar zidul natural ne proteja complet. 
Numai cineva care s-ar fi aplecat peste faleză ne-ar fi 
putut vedea. Scoase din coş o cărticică jerpelită, pe 
jumătate legată în piele neagră, cu marginile ca o 
marmură verde. M-am uitat la titlu: Quintus Horatius 
Flaccus, Parisiis. 

— E un Didot Aîn€. 

— Cine de Didot? 

Se putea citi data: 1800. 

— Un vestit tipograf francez. 

Deschise cartea; pe foaia de gardă avea o dedicație 
scrisă într-o caligrafie îngrijită: Din partea ”Idioatelor” 
dintr-a IV B încântătoarei lor profesoare, domnişoara Julia 
Holmes. Dedesubt, vreo cincisprezece iscălituri: Penny O’ 
Brien, Susan Smith, Susan Mowbray, Jane Willings, Lea 
Gluckstein, Jean Ann Moffat... 

— Asta unde a fost? 

— Te rog, uită-te mai întâi la astea. 

Şase sau şapte plicuri. Trei din ele adresate: 
„Domnişoarei Julia şi domnişoarei Jane Holmes, c/o 
Maurice Conchis, Esquire, Bourani, Phraxos, Grecia”. 
Timbrele erau englezeşti şi ştampilele recente, toate din 
Dorset. 

— Uite, citeşte-o pe asta. 

Am scos scrisoarea din plicul de deasupra. Era scrisă 
pe hârtie cu antet: Ansty Cottage, Cerne Abbas, Dorset. 
Fusese probabil scrisă în grabă: 


Dragele mele, am fost îngrozitor de ocupată cu toată 
nebunia asta cu expoziţia şi tocmai acum domnul Arnold 
a sosit şi vrea să înceapă zugrăvitul cât mai curând. Şi ce 
vă închipuiţi, Roger - n-o să credeţi - a telefonat că e la 
Bovington şi s-a invitat pentru sfârşitul de săptămână. A 
fost foarte dezamăgit când a auzit că sunteţi plecate 
amândouă - nu ştia nimic. Îl găsesc mult mai agreabil - 
nu mai face atâta pe grozavul. Şi e căpitan!! Cum nu 
ştiam ce să fac cu el, am invitat-o la masă pe micuța 


Drayton şi pe fratele ei şi totul a ieşit foarte bine. Billy s-a 
îngrăşat groaznic şi Moş Tom zice că e din cauza ierbii, 
aşa că am întrebat-o pe micuța D. dacă nu vrea să mai 
călărească pe el din când în când şi ştiu că voi veţi fi de 
acord... 


M-am uitat la sfârşit. Scrisoarea era iscălită Mami. Am 
privit-o pe Julie. 

— Ce să-i faci! zise strâmbându-se uşor. Scrie aşa 
cum vorbeşte. 

Îmi întinse alte trei scrisori. Una era scrisă de un fost 
coleg de cancelarie. li scria despre ceilalţi profesori, 
despre activităţile din şcoală. Alta era de la o prietenă 
care iscălea Claire. Cealaltă, de la o bancă din Londra, îi 
era adresată lui June, informând-o că suma de 100 de lire 
fusese vărsată în contul ei pe 31 mai. Am reţinut adresa: 
Barclay's Bank, Englands Lane, Londra NW3. Numele 
directorului era P.J. Fearn. 

— Şi asta. 

Era paşaportul ei. Domnişoara J.N. Holmes. 

— N.? 

— Neilson. Numele mamei de domnişoară. 

Am citit semna/mentele pe pagina de, lângă 
fotografie. Profesia: profesoară. Data naşterii: 
16.01.1929. Locul naşterii: Winchester. 

— La Winchester preda tatăl tău? 

— Da, era profesor titular de limbi clasice. 

Țara de reşedinţă: Anglia. Înălţime: 1,67m. 

Culoarea ochilor: cenuşii. Părul: blond. 

Semne particulare: cicatrice la încheietura mâinii 
stângi (soră geamănă). In partea de jos a paginii se 
iscălise cu un scris aplecat. Am răsfoit paginile pentru 
vize. Două călătorii în Franţa, una în ltalia în vara 
precedentă. O viză de intrare în Grecia, emisă în aprilie; 
o ştampilă de intrare: Atena, 2 mai - totul se pregătea 
încă de pe atunci. In anul precedent, nimic. 

— La ce colegiu ai fost? 


— Girton. 

— Atunci trebuie s-o cunoşti pe bătrâna domnişoară 
Wainwright. Doctor Wainwright. 

— La Girton? 

— Specialistă în Chaucer, Langland. 

Se uită fix la mine, apoi coborî privirea şi din nou mă 
privi zâmbind. Nu se lăsa atrasă în cursă. 

— Gata, îmi cer scuze. Bine. Ai fost la Girton. Pe urmă 
te-ai angajat ca profesoară. 

Rosti numele unei foarte cunoscute şcoli de fete, 
situată în partea de nord a Londrei. 

— Nu prea e plauzibil. 

— De ce? 

— O şcoală atât de puțin distinsă. i 

— Nu tineam să fiu la o şcoală distinsă. Imi doream 
numai să fiu la Londra. 

Imi zâmbi şi cu un gest maşinal îşi trase fusta peste 
genunchi: 

— Să nu crezi că sunt obişnuită cu genul de viață 
care se duce aici. 

— De ce voiai să stai în Londra? 

— La Cambridge, June şi cu mine făcusem teatru. ŞI 
una şi cealaltă aveam meseria noastră, dar... 

— Ea ce meserie avea? 

— Lucra în publicitate. Redacta texte pentru reclame. 
Un mediu care nu-mi prea place. Sau, cel puţin bărbaţii. 

— Dar te-am întrerupt. 

— Voiam doar să-ţi spun că niciuna dintre noi nu prea 
înnebuneam după meseria noastră. Am făcut cunoştinţă 
cu o trupă de teatru de amatori care se numea Tavistock 
Rep. Au un teatru mic la Cononbury. 

— Da, am auzit de el. 

M-am lăsat puţin pe spate şi m-am rezemat în cot. Ea 
stătea ceva mai la o parte, sprijinindu-se pe un braţ. In 
spatele ei, albastrul mării se contopea în azurul cerului. 
Briza adia uşor printre ramurile pinilor de deasupra 
noastră, mângâindu-ne pielea ca un şuvoi de apă caldă! 


Descopeream o nouă Julie, pe Julie cea adevărată, simplă 
şi cu o expresie serioasă în priviri şi o găseam şi mai 
încântătoare decât pe cealaltă, dinainte. Incepeam să 
înţeleg ce îmi lipsise până acum: senzaţia că e o fată ca 
oricare; că o simt accesibilă. 

— Deci, cum spuneam, în noiembrie anul trecut au 
montat Lysistrata. 

— Dar spune-mi mai întâi de ce nu-ţi place să fii 
profesoară? 

— ie îţi place? 

— Nu. Sau mai exact nu-mi plăcea înainte să te 
întâlnesc pe tine. 

— Pur şi simplu... nu pot să pun suflet în ce fac. Şi 
aerul rigid pe care trebuie să-l arborezi! 

l-am zâmbit şi am aprobat-o din cap. 

— Deci Lysistrata. 

— Poate ai auzit ce s-a spus despre spectacol la 
vremea aceea. Sau poate ai citit vreun articol. Nu? Ei 
bine, un regizor destul de isteţ, pe nume Tony Hill, ne-a 
distribuit pe amândouă, pe June şi pe mine, în rolul 
principal şi jucam amândouă în acelaşi timp. Eu stăteam 
în partea din faţă a scenei şi rosteam versurile, unele din 
ele în greacă, în timp ce June le interpreta mimând. S-a 
scris... în mai multe ziare. O mulţime de oameni de 
teatru au venit la spectacol. Pentru regie, nu pentru noi. 

Răscoli prin coş şi scoase un pachet de ţigări. Am 
aprins ţigări pentru amândoi şi ea şi-a continuat 
povestirea: 

— Într-o zi, spre sfârşitul spectacolului, un bărbat a 
venit în culise, şi ne-a spus că e impresar şi că ştia pe 
cineva care voia să ne cunoască. Un producător de filme! 

Zâmbi când văzu privirea mea uimită. 

— Normal! Şi era atât de reticent şi nu voia să spună 
despre cine este vorba, că totul părea cusut cu aţă albă. 
Dar peste două zile, când am primit amândouă câte un 
buchet enorm de flori şi o invitaţie la dejun la Claridge, 
de la cineva care semna... 


— Nu-i nevoie. Am ghicit. 

Plecă cu un gest brusc capul. 

— Am discutat ce să facem şi am acceptat: ni s-a 
părut nostim. După o scurtă pauză, continuă: Când l-am 
văzut pe Maurice am fost uluite. Poate pentru că 
fusesem atât de sigure că avea să apară unul din indivizii 
aceia respingători, gen Hollywood. Când colo am dat de 
acest domn... părea absolut sincer. Era clar că aveam de- 
a face cu un om bogat. Ne-a spus că avea tot soiul de 
firme comerciale prin Europa. Ne-a dat o carte de vizită 
pe care era trecută o adresă în Elveţia, dar ne-a spus că 
stă mai mult în Franţa şi în Grecia. Ne-a descris chiar şi 
peisajul de la Bourani şi insula. Tot ce e aici; exact aşa 
cum €... locul vreau să zic. 

— Despre el nu v-a spus nimic? 

— L-am întrebat cum de vorbeşte atât de bine 
englezeşte şi ne-a spus că în tinereţe visul lui fusese să 
se facă doctor şi făcuse chiar câţiva ani de medicină la 
Londra. Ridică uşor din umeri. Ştiu că multe din cele ce 
ne-a spus atunci sunt baliverne, dar punând cap la cap 
toate frânturile de informaţii pe care le-am mai cules de 
atunci, am ajuns la concluzia că şi-a petrecut totuşi 
tinereţea, în mare parte, în Anglia. S-ar putea chiar să fi 
făcut şi liceul în Anglia, stând la internat - mai zilele 
trecute se exprima foarte sarcastic despre colegiile 
particulare englezeşti. Părea să vorbească în cunoştinţă 
de cauză. şi stinse ţigara. Sunt sigură că e vlăstarul unei 
familii bogate şi cred că s-a răzvrătit împotriva autorităţii 
paterne şi a rupt-o cu familia. 

— N-aţi descoperit...? 

____— Nu de la început. Am pus câteva întrebări timide. 
Imi aduc foarte bine aminte ce ne-a spus: „Tata era un 
tip cât se poate de neinteresant. Un milionar cu 
mentalitatea unui scârţar”. Punct. Mai multe n-am putut 
afla. Afară doar că ne-a spus odată că s-a născut la 
Alexandria - el, Maurice. Există într-adevăr acolo o 
colonie destul de mare de greci bogaţi. 


— În concluzie, nici vorbă de povestea Deukans, ba 
din contra. 

— Bănuiesc că asta a fost o tentaţie căreia Maurice 
însuşi trebuie să-i fi căzut pradă la un moment dat. Un 
mod în care i-ar fi plăcut să folosească averea pe care a 
moştenit-o. 

— Cam aşa mi s-a părut şi mie. Dar spune-mi ce a 
fost la Claridge. 

— Ce să-ţi spun. Totul se potrivea perfect cu ce ni se 
spusese. Făcea tot posibilul să ne dea impresia că nu 
avem de-a face cu un milionar, ci cu un om de cultură 
cosmopolit. S-a interesat ce-am studiat la Cambridge - 
ceea ce, bineînţeles, i-a oferit un bun prilej să ne 
demonstreze cât e el de citit. Apoi am discutat despre 
teatrul contemporan, un subiect în care s-a dovedit 
categoric un bun cunoscător. Despre situaţia din restul 
Europei. Ne-a spus că subvenţiona un mic teatru 
experimental la Paris. Suspină. Ce să-ţi mai spun. Ne-a 
făcut dovada că avem clar de-a face cu un om de 
cultură. Ba începusem chiar să ne întrebăm ce căutau 
două biete fete ca noi într-o astfel de companie. In cele 
din urmă, June, în stilul ei caracteristic, i-a pus întrebarea 
direct: la care el ne-a spus că este acţionarul principal al 
unei companii cinematografice din Liban şi, deodată, din 
senin, ne-a spus că voia să jucăm într-un film pe care îl 
va turna în vara asta. 

— Dar sigur că aţi... 

— Doar că nu ne-a pufnit râsul. Părerea noastră era 
că de fapt el ne propunea cu totul altceva - un lucru de 
care îl suspectasem de la bun început. Şi atunci a 
început să ne expună condiţiile. 

Nici acum nu-şi revenise din uimire. 

— O mie de lire fiecare din noi la semnarea 
contractului, încă o mie când terminam filmarea. Plus o 
sută de lire pe lună fiecăreia pentru cheltuieli, care, după 
cum s-a dovedit, până acum nu au existat. 

— Isuse! Şi aţi văzut vreun ban? 


— Banii de la iscălirea contractului. Şi, lunar, banii 
pentru cheltuieli. 

Plecă ochii, uşor ruşinată, ca şi cum s-ar fi temut să 
nu o consider interesată. Netezi încet cu palma cearşaful 
de plajă. 

— Asta e unul din motivele principale pentru care 
suntem încă aici, Nicholas. E absurd, dar n-am făcut 
aproape nimic ca să justificăm aceşti bani. 

— Şi, mă rog, despre ce urma să trateze filmul? 

— Urma să fie filmat aici în Grecia. Îţi explic imediat. 
Mă privi uşor tulburată. Să nu crezi că ne-am comportat 
ca două gâşte. N-am spus imediat da. Dimpotrivă. Dara 
ştiut să prezinte lucrurile atât de bine. Ne-a vorbit 
aproape părinteşte. Bineînţeles că nu ne-am hotărât pe 
loc, voiam să ne mai interesăm şi noi în dreapta şi în 
stângă, să ne consultăm cu impresarul - deşi la vremea 
aceea n-aveam niciun impresar. 

— Şi? 

— Ne-a dus acasă cu maşina - un Rolls - şi noi urma 
să mai reflectăm. „Acasă” era un apartament minuscul 
într-o mansardă în Belsize Park. Ne simţeam ca două 
Cenuşărese. Maurice ştia cum trebuie să acţioneze; nicio 
clipă nu ne-a lăsat impresia că ne presează. Asta ne-ar fi 
dat de bănuit. După aceea l-am mai văzut de vreo două- 
trei ori. Ne scotea în oraş. La teatru, la operă. N-a făcut 
niciodată nici cea mai mică încercare să rămână singur 
cu vreuna dintre noi. În sfârşit, ar fi o mulţime de lucruri 
de spus. Trec peste ele. Il ştii cum e când vrea el să fie 
fermecător. Sentimentul acela pe care ţi-l dă că ai de-a 
face cu cineva care cunoaşte viaţa. 

— Ce părere aveau ceilalți? Prietenii voştri, 
producătorul? 

— Erau de părere că trebuie să fim foarte prudente. 
Ne-am găsit un impresar. N-auzise nici de Maurice şi nici 
de compania cinematografică din Beirut. Dar foarte 
curând a descoperit că există într-adevăr şi face filme 
pentru ţările arabe. lrak şi Egipt. Aşa ne spusese şi 


Maurice. Ne explicase că încercau să pătrundă pe piaţa 
europeană, iar filmul nostru urma să fie finanţat de 
compania libaneză doar din motive fiscale. 

— Cum se numea compania? 

— „Polymus Films”. 

Silabisi numele. 

— Este trecută în anuarul de companii 
cinematografice. O compania respectabilă şi prosperă, 
după câte a descoperit impresarul nostru. Ca şi 
contractul care, când am ajuns să-l semnăm, era perfect 
legal. 

— Crezi că ar fi putut să-l cumpere pe impresar? 

Ofta. 

— Asta ne-am întrebat şi noi. Dar nu cred că a fost 
nevoie. Suma pe care ne-o oferea era atât de mare! 
Oricum, banii sunt ceva palpabil, există în bancă. 
Bineînţeles că ne-am dat seama că există un risc. Poate 
dacă ar fi fost vorba numai de una dintre noi... Dar eram 
amândouă. 

Îmi aruncă o privire uşor întrebătoare, încercând să 
vadă dacă o cred. 

— Crezi ce-ţi povestesc? 

— Consideri că am motive să mă îndoiesc? 

— Nu, dar mi se pare că nu ştiu să mă exprim cum ar 
trebui. 

— Te descurci foarte bine. 

Mă privi din nou neîncrezătoare - cum aveam să 
reacţionez oare la atâta credulitate naivă? - apoi îşi 
cobori privirea. 

— Şi în plus mai era şi... Grecia. Făcusem studii de 
filologie clasică. Toată viaţa îmi dorisem să văd ţara asta. 
Şi ăsta a fost un motiv. Maurice ne-a asigurat că vom 
avea timp să vizităm totul. Şi nu s-a dezis. Vreau să spun 
că... Sigur e jocul ăsta, scenele pe care trebuie să le 
jucăm. Dar în rest, lunile pe care le-am petrecut cu el au 
fost o lungă şi plăcută vacanţă. 


Păru din nou stânjenită de faptul că amândouă 
câştigau cu mult mai mult decât mine. 

— Are un iaht fantastic. Trăim ca două prințese. 

— Şi mama ta? 

— Oh, Maurice a ştiut cum s-o ia. A insistat s-o 
cunoască într-o zi când a venit ea la noi, la Londra. A dat- 
o gata cu manierele lui de gentleman. Un surâs trist. Şi 
cu banii. 

— Ştie ce se întâmplă aici? 

— l-am spus că suntem încă în repetiţii. Nu vrem să 
fie îngrijorată din pricina noastră. Făcu o mică 
strâmbătură. Face atâta caz din orice fleac! 

— Şi cu filmul? 

— Subiectul e dintr-o povestire grecească, scrisă de 
un oarecare Theodoritis. Ai auzit de el? Trei inimi. 

Am făcut din cap semn că nu. 

— Se pare că nu s-a tradus. A fost scris prin anii '20 
şi e vorba de două tinere englezoaice, fiicele 
ambasadorului britanic la Atena (dar în original nu e 
vorba de gemene), care se duc să-şi petreacă vacanţa pe 
o insulă grecească, pe la începutul primului război 
mondial... 

— Nu cumva pe una din ele se întâmplă s-o cheme 
Lily Montgomery? 

— Nu, aşteaptă. Deci pe o insulă. Acolo întâlnesc un 
scriitor grec - un poet, bolnav de tuberculoză, pe 
moarte... şi care se îndrăgosteşte, pe rând, de fiecare din 
cele două surori, iar ele, la rândul lor, se îndrăgostesc de 
el şi toată lumea e foarte nefericită şi totul se termină... 
pricepi. De fapt, nu e chiar aşa de stupid cum pare şi are 
un oarecare farmec romantic. 

— Ai citit cartea? 

— Cât s-a putut. Câteva pasaje.. 

Am întrebat: 

— Xerete kala ta nea allenika? 

Îmi răspunse într-o greacă-demotiki cu mult mai 
fluentă şi mai corectă decât a mea, căci învățase şi 


greaca modernă, deşi, contrar părerii generale, faptul că 
ştia greaca veche nu-i era de prea mare ajutor. Mă privi 
drept în ochi şi eu mi-am luat aerul atent al unui elev 
ascultător. 

— La Londra, Maurice ne-a arătat şi un scenariu al fil- 
mului. 

— În engleză? 

— Ne-a spus că spera să-l poată difuza. În două 
versiuni. Greacă şi engleză. Dublând vocile. 

Dădu din umeri. 

— Părea ceva posibil de interpretat, deşi, de fapt, nu 
a fost decât un nou tertip de-al lui. 

— Dar cum... 

— Stai. Nu te grăbi. Altă dovadă. 

Răscoli în coş, stând întoarsă cu spatele spre mine, şi 
scoase un portvizit din care extrase două tăieturi din 
ziar. Una le reprezenta pe cele două surori pe o stradă 
din Londra. Râdeau. Era iarnă; purtau paltoane şi 
căciuliţe de lână. Chiar dacă nu aş fi recunoscut 
caracterele tipografice ale ziarului, aş fi găsit toate 
informaţiile pe cartonaşul cenuşiu al agenţiei de presă pe 
care era lipită tăietura: Evening Standard, 8 ianuarie 
1953. Şi dedesubt: 


ŞI ÎN PLUS SÎNT ŞI INTELECTUALE! 

Două gemene norocoase, de la stângă la dreapta, 
June şi Julie Holmes, vor fi vedetele unui film ce se va 
turna în vara aceasta în Grecia. Gemenele şi-au făcut 
amândouă studiile la Cambridge, au jucat în mai multe 
piese în timpul studenţiei şi la un loc vorbesc opt limbi. 
Aviz cititorilor noştri: pentru moment, niciuna dintre ele 
nu doreşte să se mărite. 


— N-am scris noi nota. 
— M-aş fi mirat. 


Cealaltă tăietură era din Cinema Trade News şi dădea 
aproximativ aceleaşi informaţii într-o versiune mai 
americană. 

— Ah! uite... Asta e mama. 

Scoase din portvizit o fotografie şi mi-o întinse. O 
femeie cu părul cârlionţat stătea pe şezlong, într-o 
grădină, cu un prepelicar la picioare. Mai era încă o 
fotografie în portvizit şi i-am cerut s-o văd. Un bărbat de 
vreo treizeci de ani, îmbrăcat într-o cămaşă sport, cu o 
figură energică şi inteligentă. 

— Este...? 

— Da. Şi adăugă: A fost. 

Îşi luă fotografia înapoi. Era clar că nu voia să 
vorbească despre el şi n-am insistat. 

Continuă repede: 

— Sigur că acum ne dăm seama că toată povestea îi 
furniza lui Maurice o explicaţie plauzibilă pentru ceea ce 
urmărea el. Dacă trebuia să jucăm rolul fiicelor 
binecrescute ale unui ambasador de pe la 1914... am 
considerat de la sine înţeles că trebuie să luăm lecţii de 
ţinută. Am făcut probe, la costume. Toate rochiile lui Lily 
au fost create la Londra şi în mai am plecat. El ne-a 
aşteptat la Atena şi ne-a spus că restul trupei urma să se 
adune peste vreo două săptămâni. Ne spusese deja 
treaba asta, aşa că nu ne-am mirat. Ne-a luat cu el într-o 
croazieră la Rodos, în Creta, pe iahtul Arethusa. 

— Care nu acostează niciodată aici? 

— De obicei e ancorat la Nauplia. 

— La Atena - aţi stat la el? 

— Cred că n-are casă în Atena. Cel puţin, aşa spune. 
Am stat la hotel, la Grande-Bretagne. 

— Şi studiourile? 

— Ştiu, ar fi trebuit să ne dea de gândit. Dar ni se 
spusese că nu se vor filma aici decât exterioarele şi 
interioarele la Beirut. Ne-a arătat schiţe de decor. Ezită: 
Nicholas, pentru noi era o lume complet nouă. Dacă n- 
am fi fost atât de neştiutoare şi atât de pline de 


entuziasm! Ne-a prezentat două persoane. Actorul grec 
care urma să joace rolul poetului şi regizorul. Tot grec. 
Am luat masa cu toţii... Amândoi ni s-au părut foarte 
drăguţi. Am vorbit mult despre film. 

— N-aţi încercat să aflaţi câte ceva despre ei? 

— N-am stat la Atena decât două zile - pe urmă am 
plecat cu Maurice cu iahtul. Ei urmau să vină direct aici. 

— Dar n-au apărut. 

— N-am mai dat ochii cu ei. E drept că ni s-a părut 
ciudat că nu s-a făcut niciun fel de publicitate, dar au 
găsit o explicaţie şi pentru asta. Se pare că aici, dacă 
spui că vrei să faci un film, năvălesc sute de figuranţi în 
speranţa că pot obţine ceva de lucru. 

Se întâmplă să ştiu că era într-adevăr aşa. Cu vreo 
trei-patru luni în urmă venise o echipă de filmare în 
insula Hydra şi doi din ospătarii de la liceu plecaseră fără 
să anunţe în speranţa că vor fi angajaţi ca figuranti. 
Câteva zile nu se vorbise decât despre asta. Nu i-am 
spus nimic lui Julie, dar am zâmbit ca unul ce era la 
curent cu astfel de situaţii. 

— Şi aţi venit aici. 

— După o croazieră absolut minunată. Dar aici a 
început nebunia. La nici două zile după sosire ne-am dat 
seama că Maurice se schimbase. In timpul croazierei, din 
multe puncte de vedere ne apropiasem de el... Poate şi 
din cauză că din 1943 simţeam lipsa unui tată. Evident 
că nu-l putea înlocui, dar era ca şi cum ne-ar fi picat din 
cer un fel de unchi bogat. Faptul că stătusem atâta 
vreme numai cu el ne făcea să avem încredere în el. Şi 
am petrecut pe iaht câteva seri de neuitat. Discuţii 
extraordinare. Despre viaţă, despre dragoste, despre 
teatru... tot soiul de lucruri. Deşi, când încercam să aflăm 
câte ceva despre trecutul lui, brusc parcă se închidea 
într-o carapace. Ştii cum e. Sunt lucruri pe care le 
înţelegi abia când le judeci retrospectiv. Cum să-ţi explic 
eu - cât am fost pe iaht, totul a fost aşa de bine, de 
normal, de... civilizat. Şi apoi, după ce am sosit aici, totul 


s-a schimbat. Nu mai eram invitatele lui. Ne simţeam ca 
două prizoniere. 

Din nou ochii ei îmi căutau privirea, încercând parcă 
să afle dacă nu-mi displăcea faptul că tot îi mai găsea 
bătrânului unele calităţi. Se lungise pe cearceaf, proptită 
într-un cot şi vorbea cu glas şoptit. Din când în când, îşi 
dădea după ureche şuviţele de păr răvăşite de vânt. 

— Cunosc senzaţia asta. 

— Prima dată... am vrut să vizităm satul. Nu ne-a dat 
voie. Voia să toarne filmul în linişte. Numai că era mult 
prea linişte. În afară de noi nu mai era nimeni. Nici urmă 
de generatoare, de reflectoare, de trave//ing-uri, nimic 
din toate câte se folosesc de obicei... Şi nici vorbă de 
echipă de filmare. În schimb, trăiam sentimentul 
îngrozitor că Maurice ne pândeşte fiecare mişcare. 
Apăruse ceva enervant în felul în care zâmbea, ca şi 
când ar fi ştiut ceva de care noi nu aveam habar şi că de 
acum, n-avea nevoie să se mai prefacă. 

— Da, ştiu ce vrei să spui. 

— Era, cred, a doua noastră după-amiază aici. În timp 
ce eu dormeam, June a vrut să facă o plimbare. Dar când 
a ajuns la poartă, deodată i-a ieşit în cale negrul ăla 
tăcut - pe care nu-l mai văzusem până atunci -, a păşit în 
mijlocul potecii şi i-a barat calea. N-o lăsa să treacă. Nu 
scotea o vorbă. A fost, bineînţeles, îngrozită. S-a întors 
imediat şi ne-am dus amândouă la Maurice. Se opri o 
clipă, apoi cu ochii plecaţi continuă: Atunci ne-a spus că 
nu e vorba de niciun film. Nu chiar direct. Şi-a dat seama 
că suntem... în fine. Ne-a supus unui soi de interogatoriu. 
Se purtase vreodată necuviincios cu noi? Nu onorase toţi 
termenii contractului în ce priveşte partea financiară? 
Relaţia pe care o stabilisem pe iaht nu era...? Înţelegi. 
După care ne-a vorbit deschis. Da, ne amăgise cu filmul, 
dar nu în întregime. Avea realmente nevoie de serviciile 
a două actriţe inteligente şi talentate - aprecierile îi 
aparţin. Ne-a rugat să-l ascultăm până la capăt şi ne-a 
jurat că dacă după aceea nu eram convinse, atunci... 


— Puteaţi să plecaţi? 

Făcu din cap semn că da. 

— Şi am făcut greşeala să ascultăm. A vorbit ore în 
şir. Pe scurt, ne-a explicat că deşi se interesa cu 
adevărat de teatru - şi este efectiv proprietarul acelui 
studio cinematografic din Liban - rămăsese mult mai 
legat de medicină decât ne lăsase, la început, să bănuim. 
Că se ocupa în mod special de psihiatrie şi că studiase un 
timp chiar cu Jung. 

— Gogoşile astea mi le-a vândut şi mie. 

— Eu ştiu atât de puţin despre Jung. Crezi că... 

— Pe mine a reuşit să mă convingă. 

— Până la urmă, în ciuda împotrivirilor noastre, ne-a 
convins şi pe noi. Dar în ziua aceea... Ne-a spus de nu 
ştiu câte ori că avea nevoie de noi să-l ajutăm să treacă 
bariera, să poată păşi într-o lume nouă, jumătate artă, 
jumătate ştiinţă. O aventură unică, psihologică şi 
filozofică în acelaşi timp. Ceea ce putea fi considerată ca 
o călătorie nemaiîntâlnită în subconştientul omului. Cam 
astea au fost cuvintele pe care le-a folosit şi bineînţeles 
că eram curioase să aflăm ce se ascundea în spatele 
acestor vorbe mari - ce aştepta de fapt, de la noi. Atunci 
ne-a vorbit prima oară despre tine. Că voia să creeze o 
situaţie în care noi două urma să jucăm roluri 
asemănătoare cu cele din filmul despre care ne vorbise. 
Trei inimi. lar tu, fără să ştii, aveai să joci rolul poetului 
grec. 

— Doamne, Dumnezeule! Dar trebuie să fi... 

Îşi lasă capul pe un umăr şi privi în depărtare, spre 
mare. 

— Nicholas, am fost uluite. Şi totuşi, într-un fel...Nu 
ştiu. Era poate marea aventură. Vezi, oamenii de teatru 
adevăraţi, odată coborâţi de pe scenă sunt destul de 
limitați şi de neinteresanţi. În tâmp ce Maurice... îmi 
amintesc că June a bombănit ceva că se simte jignită. 
Cum îndrăznea... cum îşi permitea să creadă că poate 
cumpăra oamenii pentru simplul motiv că era bogat. A 


fost singura dată când l-am văzut pe Maurice pe punctul 
să-şi piardă calmul. Se enervase. S-a lansat într-o tiradă 
lungă şi mi-am dat seama că era şi el o dată sincer când 
ne-a explicat ce complex de vinovăţie îi dă, atâta 
bogăţie. Că singura lui pasiune reală este să cunoască, 
să descopere, să extindă cunoştinţele umane. Că visul 
vieţii lui e să pună în aplicare o teorie la care se 
gândeşte de mult. Că nu era vorba de niciun fel de 
egoism din partea lui şi nici de un simplu capriciu mai 
năstruşnic... mă rog atât cât se putea vorbi de 
autenticitate în acest domeniu. A fost de-a dreptul 
impresionant şi până la urmă June n-a mai zis nimic. 

— Trebuia să fi întrebat care era teoria pe care voia 
s-o verifice. 

— L-am întrebat de nu ştiu câte ori, n-ai grijă. Dar de 
fiecare dată ne închidea gura cu acelaşi argument. Dacă 
am fi ştiut dinainte, experimentul şi-ar fi pierdut 
autenticitatea. Expresia îi aparţine. Ne-a dat o groază de 
explicaţii şi ne-a înşirat o mulţime de analogii. Intr-un fel, 
urma să fie un soi de extindere fantastică a metodei lui 
Stanislavski. Crearea unor relaţii mai reale decât însăşi 
realitatea. Urma să fii ca un om care traversează o 
pădure de alternative diverse, ghidat de o voce 
misterioasă, mai multe voci, chiar - voci care nu ştiu nici 
ele (astea eram noi) care erau, de fapt, aceste 
alternative. Mai compara experimentul şi cu o piesă de 
teatru, dar o piesă fără replici scrise şi fără public. Numai 
cu actori. 

— Şi la sfârşit - ne explică şi nouă? 

— Aşa ne-a promis de la bun început. 

— Chiar şi mie? 

— Cred că moare să ştie ce gândeşti şi ce simţi cu 
adevărat. Căci tu eşti centrul atenţiei. Cobaiul principal. 

— E limpede că va câştigat pe amândouă. 

— June şi cu mine am discutat o noapte întreagă. 
Când ne hotărâm să-i acceptăm propunerea, când să i-o 
respingem. În cele din urmă, June s-a hotărât să facă un 


mic test. A doua zi de dimineaţă când am coborât, i-am 
spus că vrem să plecăm acasă cât mai repede. A venit cu 
tot felul de argumente, dar n-am cedat. Până la urmă, 
ne-a spus că foarte bine, o să cheme iahtul de la Nauplia 
să ne ducă la Atena. Dar i-am spus nu. Noi voiam chiar 
atunci, în ziua aceea. O să ne ducem la Atena cu vaporul 
care făcea curse pentru locuitorii insulei. 

— Şi v-a lăsat să plecaţi? 

— Ne-am făcut bagajele, ne-a urcat şi pe noi şi 
valizele în barcă şi am ocolit insula. N-a scos o vorbă tot 
timpul. Eu nu mă puteam gândi decât la faptul că mă 
despărţeam definitiv de lumina soarelui, de tot ce ne 
înconjura. Londra cenuşie. Nu mai aveam decât vreo 
sută de metri până la vapor. M-am uitat la June... 

— Şi-ai muşcat din fructul oprit. 

Aprobă din cap. 

— V-ar fi cerut banii înapoi? 

— Mai era şi asta. Şi a fost atât de încântat! Nu ne-a 
reproşat nimic. Oftă. A zis că i-am dovedit că făcuse o 
alegere bună. 

Tot timpul aşteptasem să aud vreo referire la trecut; 
la faptul, cunoscut de mine, că Maurice îşi dedicase 
ultimele trei veri „teoriei la care se gândea demult”, sau 
ce dracu era. Dar n-am zis nimic. Julie a simţit, probabil, 
că eram încă neîncrezător. 

— Povestea de aseară... despre Seidevarre. Cred că e 
un fel de indiciu. Locul pe care misterul îl ocupă în viaţa 
oamenilor. Că nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. 
O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul 
întrebării. Asta încearcă el să creeze aici. 

— Distribuindu-se pe el în rolul lui Dumnezeu. 

— Nu din vanitate, ci din curiozitate ştiinţifică. Ca o 
ipoteză posibilă, ca să vadă cum reacţionăm. Şi nu numai 
un singur tip de Dumnezeu. Mai mulţi. 

— Îmi repetă mereu că în viaţă hazardul guvernează 
totul. Dar nu poţi pretinde, în mod conştient, că eşti 
Dumnezeu - hazardul. 


— Cred că asta urmăreşte să ne facă pe noi să 
înţelegem. Uneori chiar face glume în legătură cu asta. 
Acum, de când ai apărut tu, nu-şi mai petrece atâta timp 
cu noi. Şi discută numai în legătură cu ce se întâmplă 
aici. Pare închis în el însuşi. Aşa şi spune: n-ai să te apuci 
să te îndoieşti de Dumnezeu. _ 

l-am urmărit curba graţioasă a cefei, linia trupului. li 
simţeam apropierea şi parcă îi şi auzeam vocea lui 
Conchis răspunzând îndoielilor mele în legătură cu 
hazardul. Atunci de ce le afli acum, aici, cu această fată? 
Sau: Ce mai contează atâta vreme cât eşti aici, cu ea? 

— June mi-a spus că Maurice te-a întrebat despre 
mine. 

Îşi dădu ochii peste cap. 

— Dacă ai şti! Nu numai despre tine. Vrea să ştie şi 
ce simt eu. Dacă eu cred că tu... Ar vrea să ghicesc şi ce- 
i trece lui prin cap. E de necrezut! 

— Probabil că se vede de la o poştă ce actor prost 
sunt. 

— Ba deloc. Ai fost strălucit în rolul unuia care nu-i în 
stare să interpreteze un rol. Se întoarse cu faţa în jos şi 
se uită spre mine: Ne-am dat demult seama că prima 
indicație scenică pe care ne-a dat-o - de a te mistifica pe 
tine - era doar o şiretenie din partea lui. Conform 
scenariului, trebuia să te minţim. Dar minţindu-te pe 
tine, ne minţeam mai ales pe noi. 

— Şi scenariul? 

— Scenariul nu e cuvântul potrivit. Se mulţumeşte să 
ne spună numai când să apărem şi când să dispărem - 
ne dă intrările şi ieşirile, ne explică ce gen de atmosferă 
trebuie să creăm. Numai rareori ne indică şi replicile. 

— Şi discursul teologic de aseară? 

— Da. El îmi ceruse să-ţi vorbesc astfel. 

Zâmbi puţin jenată, parcă cerându-şi scuze. 

— Şi, ca să fiu sinceră, eu totuşi cred puţin în 
lucrurile astea. 

— Şi în rest ai improvizat tu? 


— Ne spune mereu că dacă lucrurile nu respectă 
exact decupajul stabilit de el, n-arc nicio importanţă, 
atâta vreme cât ne înscriem în linia generală. Vrea să 
studieze şi modul în care reacţionează oamenii când sunt 
puşi în situaţii pe care nu le înţeleg. Când nu prea înţeleg 
ce rol sunt chemaţi să joace. Ţi-am spus. Şi aspectul ăsta 
îl interesează. 

— Un lucru e clar: se străduieşte să ne facă să 
credem că el ridică tot felul de obstacole între noi, pentru 
a ne crea apoi tot atâtea ocazii de a le depăşi. 

— La început, nu se punea problema să te 
îndrăgosteşti de mine. Nu trebuia să fie decât o dragoste 
eterică, gen 1915. Apoi, săptămână trecută, a început să 
mă convingă să găsesc o formulă de compromis între 
personajul meu fictiv, 1915, şi personalitatea ta reală, 
1953. M-a întrebat ce aş face dacă ai încerca să mă 
săruţi. A dat din umeri şi a continuat: Pe scenă, am fost, 
bineînţeles, pusă în situaţia de a mă săruta cu un 
partener. Aşa că i-am spus: „Dacă ar fi absolut necesar”. 
Dar atunci, în a doua duminică, nu luasem încă nicio 
hotărâre. De aceea am inventat episodul acela stupid cu 
ceaşca de ceai. 

— A fost foarte bine jucat. 

— Şi prima conversaţie pe care am avut-o cu tine. 
Aveam un trac groaznic. Mai rău ca pe scenă. 

— Dar ai făcut un efort şi m-ai lăsat să te sărut. 

— Numai pentru că am crezut că aşa trebuie. 

l-am urmărit cu privirea linia arcuită a spatelui. 
Stătea lungită cu bărbia sprijinită în mâini şi cu ochii 
plecaţi. 

Zise: 

— Uneori îmi face impresia că pentru el suntem ca un 
fel de ecuaţie matematică. Cu singura diferenţă că noi 
suntem, cu toţii, x şi că în ecuaţia lui ne poate muta 
oriunde, după plac. 

Urmă un moment de tăcere. 


— De fapt, dacă e să fiu cinstită, trebuie să-ţi 
mărturisesc că eram curioasă să văd cum e când mă 
săruţi. 

— În ciuda propagandei părţii adverse? 

— Propaganda nu a început decât mai târziu, după 
duminica aceea. Deşi tot timpul îmi repetase că nu 
trebuie să mă las tulburată de tine. 

Stătea cu ochii aţintiţi pe cearceaf. Un fluture galben 
zbură pe lângă noi, apoi se îndepărtă. 

— Şi pe ce motiv, mă rog? 

— Pe motiv că va veni o zi în care va trebui să te fac 
să... să-ţi displac. Avu o scurtă ezitare. Pentru că va 
trebui să începi să te simţi atras de June. Se revine 
mereu la tema stupidă a povestirii Tre; inimi. Personajul 
poetului îşi transferă afecțiunile. O soră e prea frivolă; 
profită cealaltă. Adăugă: Nu încetează să te discrediteze. 
Faţă de amândouă. E ca şi cum s-ar scuza în faţa haitei 
de câini că le-a oferit o vulpe atât de deplorabilă. Ceea 
ce este de-a dreptul absurd. Mai ales că, de fapt, 
vânătorul eşti tu. Ridică ochii spre mine: îţi aminteşti de 
discursul acela pe care mi l-a ţinut, când eram Lily, 
insistând că eşti lipsit de umor şi de simţ poetic? Sunt 
sigură că mi se adresa mie în aceeaşi măsură ca şi ţie. 

— Dar de ce ţine neapărat să ne vadă împreună? 

O clipă nu spuse nimic. 

— Nu cred că putem găsi explicaţia în Trei inimi. Am 
putea-o găsi în altă operă literară, mult mai mare. 

Tăcu o clipă, ca să mă lase să mă gândesc, apoi 
murmură: 

— leri după-amiază, după mica mea scenă... Un alt 
magician a trimis într-o zi un alt tânăr să taie lemne. 

— Adevărat. Cum de nu mi-am dat seama? Prospero 
şi Ferdinand. 

— Pasajul pe care l-am citat. 

— Îmi amintesc acum... Şi la prima mea vizită a făcut 
aluzie la Furtuna. Când nu aflasem însă nimic despre 
existenţa voastră. 


Am observat că-mi evita privirea. Şi, ţinând seama de 
finalul piesei, nici nu era greu de înţeles de ce. Am şoptit: 

— Doar nu putea să ştie de pe atunci că noi... 

— Ştiu. Dar asta e... Dacă m-a cumpărat, dispune de 
mine cum vrea. Apoi adăugă: Dar nu şi de tine. 

— Şi are cu siguranţă şi un Caliban. 

— Da. Are, zise ea oftând. 

— Ceea ce mă duce din nou cu gândul la 
ascunzătoarea voastră. 

— Nicholas, nu pot să-ţi arăt unde e. Dacă cineva ne 
spionează, ne vor vedea. 

— E aproape de aici? 

— Da. 

— Poţi cel puţin să-mi descrii locul unde este. 

Păru din nou încurcată, dar parcă în alt fel. Imi ocoli 
din nou privirea. 

— Dacă se întâmplă să aveţi nevoie de ajutorul meu. 

Zâmbi. 

— Dacă ne-ar fi fost rezervată o soartă mai rea decât 
moartea, cred că s-ar fi întâmplat până acum. 

— Dar de ce nu pot să ştiu şi eu? Mi-ai promis. 

— Şi îţi promit şi acum. Dar, te rog, nu azi. 

A simţit probabil răceala din glasul meu, căci m-a 
mângâiat încet pe braţ. 

— lartă-mă. În ora asta pe care am petrecut-o 
împreună mi-am călcat atâtea alte promisiuni faţă de 
Maurice. Simt că trebuie să-mi ţin măcar una. 

— Este atât de important? 

— Deloc. Doar că ne-a spus că într-o zi vrea să-ţi facă 
o surpriză în legătură cu ascunzătoarea noastră. Cum, nu 
ştiu. 

Nu mai înţelegeam nimic. Şi totuşi, într-un fel, prin 
asta îşi întărea şi mai mult povestirea; era o contradicţie, 
dar o contradicţie care confirma tot ce îmi spusese. Am 
tăcut un timp, supunând-o astfel unui test. Ştiam că 
mincinoşilor nu le plac tăcerile. Dar l-a trecut cu bine. 

— Ai vorbit cu celelalte persoane de aici? 


— Nu e nimeni cu care să stai de vorbă; afară de 
Maria, dar de la ea nu poţi scoate nimic. La fel de mută 
ca şi Joe. 

— Şi echipajul de pe iaht? 

— Sunt toţi greci. Nu cred să aibă habar de ce se 
întâmplă aici. Deodată mă întrebă: Ţi-a spus June că noi 
bănuim că există un spion la tine la liceu? 

— Cine? 

— Maurice ne-a spus într-o zi că eşti foarte distant cu 
ceilalţi profesori. Că nu te bucuri de simpatie. 

Mi s-a dus imediat gândul la Demetriades. Era curios 
că un clevetitor ca el nu pomenise nimănui despre 
vizitele mele la Bourani. Şi, de ce să mint, eram cu 
adevărat distant. În afară de  Demetriades nu 
acceptasem niciodată compania vreunui alt coleg. Mi-am 
amintit, cu un suspin de uşurare, că-l minţisem cu privire 
la Alison - nu din şiretenie, ci pentru a evita glumele lui 
nesărate. 

— Cred că ştiu cine e. 

— Ăsta e unul din defectele lui Maurice, care îmi 
displace teribil. Tot timpul spionează. Pe iaht avea o 
cameră de filmat. Cu teleobiectiv. Pretinde că e pentru 
păsări. 

— Dacă-l prind vreodată pe ţapu' ăsta bătrân... 

— Aici, pe insulă, n-am văzut niciun aparat. Trebuie 
să fie tot una din minciunile lui. 

Am privit-o. Îmi dădeam seama că în ea se dădea o 
luptă; ar fi vrut să ia o hotărâre, dar nu putea; voia să mă 
facă să admit ceva diametral opus celor discutate de noi. 
Mi-am amintit ce-mi spusese June despre ea cu o seară 
înainte; şi am întrebat-o într-o doară: 

— Şi vrei să continui indiferent de toate astea? 

Scutură încet din cap. 

— Nu ştiu, Nicholas. Azi, acum, da. Mâine, probabil că 
nu. Niciodată în viaţa mea nu mi s-a mai întâmplat aşa 
ceva. Singurul instinct clar pe care îl am, dacă e vorba de 
instinct, e că dacă plecăm acum, niciodată în viaţă nu ne 


vom mai întâlni cu ceva asemănător. Tu nu ai senzaţia 
asta? 

O priveam fix în ochi şi momentul mi s-a părut 
potrivit. Am trecut la testul final. 

— Nu tocmai. Pentru că ştiu că s-a mai întâmplat de 
două ori, până în vara asta. 

A fost atât de uimită, încât nici nu pricepea bine ce 
spun. Se uita uluită la figura mea uşor zâmbitoare, apoi 
se propti brusc în mâini şi se aşeză cu picioarele 
ghemuite sub ea. 

— Vrei să spui că ai mai fost... că nu e prima oară 
că... 
Era vizibil contrariată. Privirea ei jignită şi uşor 
pierdută. 

— Se înţelege că nu. 

Apoi îmi zâmbi amuzată. 

— Crezi că şi-a făcut o provizie inepuizabilă de surori 
gemene? 

— Ca voi, nu. Nici chiar el n-ar reuşi să mai găsească 
altele la fel de încântătoare. 

Îşi întoarse ochii jenată de privirea mea revelatoare. 

— Tu ce crezi că ar trebui să facem? 

— Când a zis că se întoarce? Sau când pretinde el că 
se întoarce? 

— În seara asta. Sau cei puţin aşa ne-a spus ieri. 

— S-ar putea dovedi o întâlnire interesantă. 

— S-ar putea să fiu concediată ca incompetentă. 

l-am şoptit: 

— Îţi găsesc eu o slujbă. 

Urmă o scurtă tăcere, apoi privirile ni se întâlniră. 
Mâinile se căutară. Am tras-o uşor spre mine. l-am 
mângâiat obrajii... ochii pe care îi ţinea închişi, nările şi 
conturul buzelor. Îmi sărută degetele. Am luat-o în braţe 
şi am sărutat-o. M-a sărutat şi ea, dar o simţeam încă 
reţinută; parcă voia, parcă nu voia. Am îndepărtat-o 
puţin de mine şi m-am uitat la ea. Mi s-a părut o faţă de 
care nu aveam să mă plictisesc niciodată privind-o; o 


eternă sursă de dorinţe; o fiinţă pe care simţeai 
necesitatea de a o apăra. O fată fără nici cel mai mic 
defect fizic sau psihic. Deschise ochii şi mă privi cu 
blândeţe, dar cu un zâmbet reticent. 

— La ce te gândeşti? 

— La cât eşti de frumoasă. 

— Spui drept că nu te-ai întâlnit cu prietena ta la 
Atena? 

— Ai fi geloasă dacă aş fi întâlnit-o? 

— Da. 

— Atunci n-am întâlnit-o. 

— Fac pariu că v-aţi văzut. 

— N-a putut să vină. Sincer. 

— Dar doreai să te întâlneşti cu ea. 

— Dintr-o afecţiune pe care o simţi de obicei faţă de 
animalele necăjite. Voiam doar să-i spun că nu are rost. 
Că mi-am vândut sufletul unei vrăjitoare. 

— Halal vrăjitoare, ce să zic. 

l-am ridicat mâna şi i-am sărutat-o; apoi i-am sărutat 
cicatricea de la încheietură. 

— Cum ţi-ai făcut asta? 

Îşi întoarse încheietura mâinii şi se uită la ea. 

— Când aveam zece ani. Jucându-mă de-a v-aţi- 
ascunselea. Făcu o strâmbătură, bătându-şi puţin joc de 
ea însăşi: Am făcut o prostie. M-am ascuns în şopronul cu 
unelte de grădinărit şi am lovit un soi de prăjină cu un 
cârlig la capăt. Am ridicat mâna să mă apăr. Era o coasă. 

— Sărăcuţa de tine! 

l-am sărutat din nou încheietura, am strâns-o lângă 
mine, i-am sărutat buzele, ochii, gâtul, coborând spre 
pielea delicată de deasupra sânilor. Şi iarăşi buzele 
fierbinţi. Privirile ni s-au întâlnit din nou. În ochii ci mai 
persista încă o incertitudine; dar nu era decât o ceaţă 
uşoară gata să se împrăştie. Deodată închise ochii şi 
gura ei o căută pe a mea ca şi cum sărutările ei mi-ar fi 
spus mai mult decât cuvintele. Dar tocmai când ne 
abandonam unul în braţele celuilalt, indiferenți la tot ce 


exista în jur şi conştienţi numai de trupurile noastre 
înlănţuite, un zgomot brusc ne făcu să tresărim. 

Era clopotul casei, sunând monoton şi insistent ca un 
tocsin. Ne-am ridicat în picioare şi ne-am uitat vinovaţi în 
jur: nimeni, sau cel puţin aşa părea. Julie mă apucă de 
mână şi se uită la ceasul meu. 

— June ne cheamă probabil la masa de prânz. 

M-am aplecat şi am sărutat-o pe creştet. 

— Aş prefera să rămân aici. 

— Ar veni să ne caute. 

Îmi aruncă o privire voit indiferentă. 

— Mulţi bărbaţi o găsesc mai atrăgătoare decât mine. 

— Atunci mulţi bărbaţi sunt idioţi. 

Clopotul încetă să sune. Continuă să mă ţină de 
mână în timp ce şedeam unul lângă altul. 

— Poate că urmăresc ceva ce pot obţine mai uşor de 
la ea decât de la mine. 

— Orice fată le poate oferi ce doresc ei. 

Continua să-mi privească mâna ca şi cum n-ar fi făcut 
parte din trupul meu. 

— Bărbatul acela de la Cambridge, ce a însemnat 
pentru tine? 

— Totul şi nimic 

— Ce n-a mers? 

Scutură din cap ca şi când ar fi fost prea complicat. 
Dar apoi spuse: 

— Nu sunt virgină, Nicholas. Nu-i asta. 

— Ţi-e frică să nu suferi din nou? 

— Mi-e frică să nu... fiu folosită din nou. 

— Cum s-a folosit de tine? 

Clopotul începu din nou să sune. Julie zâmbi. 

— Altă dată. E o poveste lungă. 

Mă sărută în fugă, apoi se ridică şi luă coşul în timp 
ce eu am strâns cearceaful de plajă şi l-am pus sub braţ. 
O pornirăm înapoi spre casă. Abia făcusem câţiva paşi 
prin pădurea de pini când am zărit, cu coada ochiului, 
ceva mişcându-se spre est; o formă întunecată dispărând 


printre încrengătura de ramuri joase, la vreo cincizeci- 
şaizeci de metri de noi. Abia dacă reuşisem să-mi dau 
seama că e un om, dar fusese suficient ca să-l pot 
recunoaşte fără nicio ezitare, după felul în care se mişca. 

— Suntem urmăriţi. E Joe. 

Nu ne-am oprit, deşi fata încerca să scruteze 
pădurea. 

— Nu putem face nimic altceva decât să-l ignorăm cu 
desăvârşire. 

Numai că prezenţa celor doi ochi ascunşi printre 
copacii din spatele nostru nu putea fi cu totul ignorată. 
Ne-am continuat drumul, dar în mod conştient, aproape 
vinovat, ne-am depărtat unul de celălalt. Era un 
sentiment de vinovăţie pe care o parte din mine îl 
dispreţuia, căci, cu cât o cunoşteam mai bine pe fata de 
lângă mine, aşa cum era în realitate, cu atât mai 
artificială îmi apărea situaţia care ne ţinea departe unul 
de celălalt. Şi totuşi, cealaltă parte din mine - copilul 
etern subjugat de plăcerea mistificării - îl tolera. Există 
ceva erotic în orice înţelegere tăinuită. Poate că s-ar fi 
cuvenit ca sentimentul meu de vină să fie mai puternic şi 
ar fi trebuit să-mi amintesc de o pereche de ochi şi mai 
bine ascunşi în negura pădurii subconştientului meu; 
poate că eram, de fapt, conştient de existenţa lor, în 
ciuda aparentei mele nepăsări şi poate că prezenţa lor 
era o nouă sursă de plăcere. Mult după aceea am înţeles 
de ce unii oameni, piloţii de curse automobilistice sau 
alţii ca ei, capătă beţia vitezei. Există unii dintre noi care 
gândesc că moartea nu vine niciodată din faţă, ci numai 
din spate: i-ar ajunge din urmă în momentul în care s-ar 
opri să se gândească. 


47 


CÎND NE-AM APROPIAT DE TERASA CU COLONADE, 
June, într-o bluză cărămizie şi cu picioarele goale, se 
ridică de pe treptele unde se aşezase la soare. 

— Mi-era aşa de foame că era să mă aşez să mănânc 
fără voi. 

Bluza, descheiată în faţă, lăsa să se vadă un bikini 
albastru-închis. Cuvântul era nou şi moda acestor 
minuscule costume de baie abia lansată. De fapt, era 
primul pe care îl vedeam în afara paginilor revistelor de 
modă şi, ca să fiu cinstit, am avut un oarecare şoc. 
Buricul gol, picioarele lungi, pielea arămie şi doi ochi care 
mă priveau amuzaţi. Am văzut-o pe Julie încruntându-se 
în faţa acestei tinere zeițe a Mediteranei, care îi răspunse 
cu un surâs radios. Pe când o urmam spre masa ce 
fusese aranjată la umbră, sub colonade, mi-am amintit 
de povestirea Trei inimi... dar repede am alungat gândul. 
June se duse până la colţul terasei şi o strigă pe Maria, 
apoi se întoarse spre soră-sa. 

— A tot încercat să-mi spună ceva despre iaht, dar n- 
am înţeles nimic. 

Ne aşezasem la masă când a apărut Maria şi începu 
să vorbească cu Julie. Am putut urmări destul de uşor 
convorbirea. lahtul sosea la cinci să le ia pe fete. Hermes 
venea s-o ia pe Maria care urma să-şi petreacă noaptea 
în sat. Trebuia să se ducă la dentist şi nu se întorcea la 
Bourani decât a doua zi. „Domnul cel tânăr” trebuia să 
se întoarcă la liceu, căci casa se va încuia. Am auzit-o pe 
Julie întrebând unde mergea iahtul. „Then xero 
despoina”. Nu ştiu, domnişoară. Şi repetă, ca şi când în 
asta consta importanţa mesajului: la ora cinci. După care 
făcu plecăciunea obişnuită şi se întoarse în coliba ei. 

Julie îi traduse lui June ce-i spusese Maria. 

Am întrebat: 

— Nu era prevăzut? 

— Credeam că rămânem aici. 


Julie se uită întrebător la sora ei, June se uită la mine, 
apoi se întoarse spre Julie şi întrebă ironică: 

— Ei, cum e? Să avem încredere în el? Are şi el 
încredere în noi? 

— Da. 

June îmi zâmbi: 

— Atunci, bun venit, Pip. 

— Pip? 

M-am întors spre Julie, aşteptând lămuriri de la ea. 

Şopti: 

— Parcă ziceai că la Oxford ai studiat engleza. 

Între noi se lăsă din nou o umbră de neîncredere, dar 
am înţeles şi am intrat imediat în joc. 

— Da, adevărat, Pip din Marile speranțe, dominat de 
domnişoara Havisham. 

— Şi de Estella. 

M-am uitat de la una la alta. 

— Sper că nu vorbiţi serios. 

— E o glumă a noastră. 

— O glumă a ta, protestă Julie. 

— O glumă pe care am încercat să-l fac şi pe Maurice 
s-o împărtăşească, continuă June, întorcându-se spre 
mine. Bineînţeles, fără succes. Dar lasă asta. Spune-mi 
mai bine la ce concluzii importante ai ajuns. 

— Nicholas mi-a spus ceva extraordinar. 

Mi se oferea o nouă şansă să testez o reacţie, dar şi 
de data asta m-am convins. Deşi June a fost mai degrabă 
furioasă decât amuzată de dovezile duplicităţii lui 
Maurice. Am continuat să discutăm şi am descoperit că 
June era pentru Julie „sora mai mare”. De fapt, asta era 
şi impresia pe care o făcea din multe puncte de vedere. 
Am simţit la ea tendinţa de a o apăra pe Julie, tendinţă 
ce izvora dintr-o personalitate mai puternică decât a 
surorii ei şi dintr-o experienţă mai mare cu bărbaţii. 
Distribuirea rolurilor se bazase pe-o situaţie reală: una 
dintre surori era mai sigură pe ea, cealaltă mai 
şovăielnică, mai fragilă. Stăteam la masă, aşezat între 


ele, cu faţa spre mare, căutându-l din ochi pe cel ce ne 
supraveghea din umbră. Eram sigur că ne spiona din 
vreo ascunzătoare. Fetele începură să-mi pună o 
mulţime de întrebări despre mine, despre viaţa mea, 
despre trecutul meu. 

Şi am vorbit deci despre Nicholas: despre familia, 
visurile şi neîmplinirile lui. Folosirea persoanei a treia mi 
se părea foarte potrivită aici, deoarece le-am prezentat 
un eu ficțional, eu - victimă a împrejurărilor, o puşlama 
simpatică înzestrată cu un puternic simţ moral. A fost 
pomenit şi numele lui Alison, dar am trecut repede peste 
acest episod. Am dat vina pe soartă, pe întâmplare, am 
vorbit de afinități elective, de faptul că toţi tindem să 
căutăm să obţinem de la viaţă ceva mai mult; şi, copiind- 
o pe Julie, le-am lăsat impresia că nu-mi făcea plăcere să 
intru în toate detaliile acestei poveşti. Era ceva de 
domeniul trecutului, o aventură care pălise total în faţa 
momentului prezent. 

Dejunul care se prelungea, mâncărurile gustoase, 
reţinea, toate aceste discuţii şi speculaţii, întrebările pe 
care mi le puneau, faptul că mă aflam între ele două, una 
aproape goală, cealaltă îmbrăcată... fiecare clipă mă 
apropia şi mai mult de ele. Îmi vorbeau de tatăl lor, de 
copilăria lor trăită în umbra unui colegiu de băieţi, de 
mama lor - se întreceau care mai de care să-mi 
povestească, cu dragoste, tot felul de întâmplări hilare, 
de prostiile pe care le făceau. Aveam senzaţia că intru 
într-o cameră caldă, primitoare, după o lungă călătorie 
prin ger. Spre sfârşitul mesei, June îşi scoase bluza. Julie 
se strâmbă la ea, dar nu obţinu în schimb decât un 
zâmbet ironic. Cu greu îmi puteam lua ochii de la June: 
partea de sus a costumului de baie abia dacă acoperea 
sânii; partea de jos era strânsă în părţi cu şireturi 
încrucişate printre care i se zărea pielea. Imi dădeam 
seama că era din partea ei o tachinărie vizuală, un mod 
inocent de a flirta... poate şi o mică răzbunare pentru că 


o obligasem să stea atâta timp pe tuşă. Dacă lucrul ar fi 
fost posibil, cred că în clipa aceea aş fi tors ca o pisică. 

Pe la două şi jumătate ne-am hotărât să coborâm la 
Moutsa, să înotăm - şi, în parte, ca să verificăm dacă ne 
opreşte cineva. Le-am promis că nu voi interveni dacă 
Joe ne aţinea calea. Fetele păreau să-mi împărtăşească 
impresia despre forţa lui fizică excepţională. Aşa că am 
pornit-o în jos pe potecă, aşteptându-ne să fim opriţi din 
drum, aşa cum i se întâmplase lui June. Dar nu era 
nimeni. Doar pinii, arşiţa şi croncănitul pescăruşilor. Şi 
iată-ne instalaţi lângă bisericuţa dintre pini, pe la mijlocul 
drumului dinspre plajă. Am întins două cearşafuri de baie 
pe pământul acoperit cu ace de pini. Julie, care dispăruse 
câteva clipe înainte de a pleca de acasă, îşi scoase 
ciorapii de şcolăriţă, apoi îşi dezbrăcă rochia, trăgând-o 
peste cap. Purta un costum de baie întreg, alb, şi părea 
timid ruşinată de pielea ei ca laptele. 

Soră-sa începu să râdă. 

— Maurice a uitat să-i angajeze şi pe cei şapte pitici. 
Doamne, cât poţi să fii de albă! 

— Taci din gură. E nedrept. N-am să pot niciodată să 
te ajung din urmă. Apoi, către mine, aproape cu reproş: 
Cât am stat pe nenorocitul ăla de iaht, Conchis m-a 
obligat să stau tot timpul la umbră, în timp ce ea... 

Se întoarse şi-şi împături rochia. 

Amândouă îşi strânseră părul la spate într-un coc şi o 
pornirăm pe pietrele încinse, spre apă. În timp ce înotam 
către larg, m-am uitat spre Bourani, dar n-am văzut pe 
nimeni. Eram singuri pe lume, singuri în apa răcoroasă, 
trei feţe vesele deasupra mării albastre. Deodată m-a 
cuprins din nou sentimentul acela de fericire aproape 
completă, o senzaţie de echilibru pe care nimic nu o 
putea distruge. Nu ştiam cum se vor termina toate 
acestea, şi nici nu voiam să ştiu. Mă identificam total cu 
momentul prezent: cu Grecia, cu locul acesta uitat de 
lume, cu cele două nimfe care se bălăceau vesele lângă 
mine. Ne-am întors la mal şi ne-am întins la soare; eu 


lângă Julie, pe unul din cearşafuri, June pe celălalt, 
lungită pe burtă, cu capul sprijinit pe mâinile împreunate, 
cu faţa întoarsă spre noi. Julie se ungea din abundență cu 
o loţiune pentru plajă. Mă gândeam la colegiu, la elevii 
tiranizaţi, la profesorii acriţi; colegiul cu insuportabila lui 
lipsă de feminitate, de sexualitate normală. Începurăm 
să vorbim din nou despre Maurice. Julie îşi puse ochelarii 
de soare şi se întinse pe spate, în timp ce eu continuam 
să stau proptit în cot. 

După un timp s-a lăsat tăcerea; vinul băut la prânz, 
soarele puternic ne toropise. June îşi duse mâna spre 
spate şi îşi desfăcu sutienul, apoi se săltă puţin şi îl puse 
să se usuce la soare pe o piatră, lângă ea. l-am zărit o 
clipă sânii goi când şi-a pus sutienul alături şi linia zveltă 
a spatelui auriu, despărțită de linia zveltă a picioarelor 
lungi de o fâşie îngustă de pânză albastră. Nu exista 
nicio urmă albă pe pielea bronzată; sânii aveau aceeaşi 
culoare ca restul trupului; probabil că făcuse deseori 
plajă aşa. Gestul păruse normal şi fusese făcut cu 
naturaleţe, dar eu am avut grijă să stau cu ochii pironiţi 
spre mare până când s-a aşezat la loc, cu faţa tot 
întoarsă spre noi ca şi până atunci. Am fost din nou 
şocat. Nu mai era vorba de ultimul strigăt în materie de 
costume de baie, ci de un mod de comportare impudic 
pentru vremea respectivă. Mă simţeam stânjenit şi 
pentru că îi simţeam privirea aţintită asupra mea, 
invitându-mă să fac o comparaţie, pândind o reacţie din 
partea mea. Peste câteva minute îşi schimbă puţin 
poziţia şi îşi întoarse faţa în partea cealaltă. l-am privit o 
clipă silueta bronzată, apoi m-am uitat la Julie. M-am 
întins pe spate şi am căutat mâna fetei de lângă mine. 
Degetele ei s-au împletit cu ale mele şi am stat aşa. Am 
închis ochii. Întunericul. Ele două. Eternele tentaţii ale 
Greciei. 

Dar am fost repede pedepsit pentru reveria mea 
lascivă. Câteva minute mai târziu, văzduhul s-a umplut 
deodată de un uruit care părea că se apropie. O clipă, 


buimac, am avut impresia că zgomotul venea dinspre 
Bourani. Apoi, brusc, mi-am dat seama că era un sunet 
pe care nu-l mai auzisem de când eram pe insulă: 
motorul unui avion. Un avion de vânătoare, judecând 
după zgomot. Julie şi cu mine ne-am ridicat. June, 
sprijinită în cot, ne întorcea spatele. Avionul zbura foarte 
jos. Apăruse din spatele capului Bourani, la câteva sute 
de metri spre larg, şi brăzdă cerul, trecând în goană, pe 
deasupra apei spre Pelopones. Peste câteva secunde 
dispăruse în spatele promontoriului, spre vest; dar nu 
înainte de a putea observa că era american. Adică eu, 
căci pe Julie părea s-o intereseze mult mai mult spatele 
gol al soră-sii. 

— Ce neobrăzare, zise June. 

— Acum că te-a văzut în halul ăsta, probabil că se va 
întoarce imediat. 

— Nu mai face pe mironosiţa. 

— Nicholas este perfect conştient de corpurile 
noastre superbe. 

June se întoarse spre noi, proptindu-se în coate; un 
sân mic se vedea în spatele braţului îndoit. Zâmbi ironic. 

— Nu ştiam că lucrurile au mers chiar atât de 
departe. 

Julie privea drept înainte, cu ochii aţintiţi spre mare. 

— Nu-i o remarcă prea spirituală. 

— Nicholas nu pare să-ţi împărtăşească punctul de 
vedere. 

— Faci pe grozava. 

— Dar din moment ce Nicholas a avut deja divina 
fericire de a mă vedea goală 

— June! 

În timpul acestui schimb de „amabilităţi”, Julie nu se 
uitase deloc la mine. Dar acum se întoarse spre mine şi 
era evident că se aştepta să-i iau apărarea. Era 
delicioasă: se simţea încurcată, dar în acelaşi timp 
atitudinea lui June o irita; vedea în ea o provocare. Era ca 


o apă liniştită, uşor încreţită de vânt. Se uită la mine cu 
reproş, ca şi când eu aş fi fost de vină. 

— Hai să mergem să vedem bisericuţa. 

M-am uitat spre June în timp ce mă ridicam 
ascultător. Îmi surâse sarcastic şi îşi dădu ochii peste 
cap, cu subiînţeles. Cu greu m-am abținut să nu râd. 
Desculţi, Julie şi cu mine mergeam unul lângă altul în 
umbra pinilor. Era roşie la obraji şi părea bosumflată. 

— Vrea numai să te necăjească. Asta-i tot. 

— Câteodată simt că-mi vine să-i scot ochii. 

— Pe tine, care ai făcut studii de clasică, n-ar trebui 
să te şocheze goliciunea, şi încă aici, în Grecia. 

— In clipa asta nu sunt specialistul în studii clasice. 
Sunt numai o biată fată care se simte dezavantajată. 

M-am aplecat şi am sărutat-o pe tâmplă. Am fost uşor 
împins, dar cu blândeţe. 

Am ajuns la bisericuţa cu zidurile văruite. Credeam 
că e încuiată, aşa cum o găsisem şi altă dată când 
încercasem să intru, dar cum am apăsat pe clanţă, uşa s- 
a deschis. Probabil că fusese cineva înăuntru şi la plecare 
uitase să încuie uşa. N-avea ferestre; lumina intra doar 
pe uşa rămasă deschisă. N-avea nici strane, doar un 
şfeşnic de metal cu câteva căpătâie de lumânare înfipte 
în găuri; un iconostas cu picturi naive ocupa tot peretele 
din fund. Plutea un vag iz de tămâie. Ne-am apropiat să 
vedem figurile sfinţilor pictate stângaci pe catapeteasma 
de lemn vechi, mâncat de cari, dar îmi dădeam seama că 
amândoi eram tot mai mult conştienţi de obscuritatea şi 
intimitatea micului lăcaş. Am luat-o de după umeri şi o 
clipă mai târziu era în braţele mele şi ne sărutam. Apoi 
se întoarse şi-şi lipi obrazul de pieptul meu. Uşa 
rămăsese deschisă; după ce am închis-o, m-am rezemat 
cu spatele de ea şi am tras-o pe Julie uşor spre mine. l- 
am acoperit de sărutări gâtul, umerii şi am întins mâna 
spre bretelele costumului de baie. 

— Nu. Nu trebuie. 


Dar pe tonul acela special pe care îl au femeile când 
nu vor să se ţină seamă de protestele lor. Am desfăcut 
bretelele costumului şi le-am tras în jos până au ajuns în 
jurul taliei; i-am mângâiat umerii, lăsându-mă încet în jos 
până în dreptul sânilor mici, calzi, încă umezi de apa 
mării, dar calzi, excitaţi. M-am aplecat şi i-am lins sarea 
de pe sfârcuri. Mâinile ei au început să-mi mângâie 
spatele, părul. lar eu le-am coborât pe ale mele spre 
şolduri, încercând să-mi strecor degetele sub costum, dar 
atunci m-a oprit. 

— Te rog. Nu încă, şopti ea. 

Mă jucam cu buzele pe gura ei. 

— Te doresc atât de mult. 

— Ştiu. 

— Eşti atât de frumoasă. 

— Dar nu putem. Nu aici. 

Mi-am aşezat mâinile pe sânii ei. 

— Dar tu vrei? 

— Ştii că vreau. Dar nu acum. 

Braţele ei s-au încolăcit în jurul gâtului meu, ne-am 
sărutat din nou, lipindu-ne unul de altul. Mi-am lăsat 
mâna să alunece pe spatele ei în jos, pe sub marginea 
costumului, cuprinzându-i rotunjimea feselor în palme, 
am lipit-o mai tare de mine, de tăria dintre coapsele 
mele, făcând-o să o simtă, să ştie că este dorită. Gurile 
noastre se lipiseră una de alta, limbile se căutau cu 
frenezie, a început să se legene şi am simţit cum ceda, 
cum goliciunea, întunericul, emoția înăbuşită, dorinţa 
refulată... 

Deodată s-a auzit un zgomot. Un zgomot slab şi nu- 
mi puteam da seama de unde provenea. Dar nu încăpea 
nicio îndoială că venea de undeva din partea din fund, 
din interiorul bisericii. Stăteam nemişcaţi, împietriţi de 
spaimă, strângându-ne în braţe. Julie întoarse capul şi îmi 
urmări privirea, dar dârele subţiri de lumină ce intrau 
prin crăpăturile uşii erau prea slabe ca să se poată vedea 
ceva. Instinctiv, amândoi am întins mâna să ridicăm la 


loc bretelele costumului de baie. Apoi am apucat-o strâns 
de mână, am făcut câţiva paşi de-a lungul peretelui şi 
am deschis brusc uşa. În lumina puternică ce a năvălit în 
bisericuţă, n-am văzut decât iconostasul care ne privea 
din spatele sfeşnicului de metal înnegrit. Altceva nimic. 
Dar mi-am dat seama că iconostasul era aşezat, la fel ca 
în toate bisericile greceşti, cam la un metru în faţa 
peretelui din fund şi că la una din extremităţi avea o uşă 
îngustă. Deodată Julie făcu un pas în faţa mea, dând 
dezaprobator din cap şi fără să scoată un cuvânt. Simţise 
probabil că primul meu instinct a fost să mă reped spre 
altar. Căci ghicisem imediat cine era: nenorocitul de 
negru, care probabil că se strecurase neobservat în 
biserică pe când înotam, gândind că noi nu vom pleca de 
pe plajă. 

Aruncând o privire fugară în spatele ei, Julie mă 
apucă de mână şi mă trase afară. Am trântit uşa în urma 
mea şi m-am întors spre fată. 

— Nemernicul. 

— N-avea de unde să ştie că vom veni aici. 

— Dar ar fi putut, porcul, să ne avertizeze mai curând 
că e înăuntru. 

Vorbeam în şoaptă. Mă trase mai departe. De aici de 
unde ne aflam, o puteam vedea pe June care se ridicase 
puţin şi se uita spre noi. Auzise probabil zgomotul uşii 
trântite. 

Julie zise: 

— Acum putem fi siguri că Maurice va fi pus la 
curent. 

— E ultimul lucru care mă nelinişteşte. Să-l ia dracu! 
E şi momentul să afle. 

June strigă: 

— S-a întâmplat ceva? 

Julie îşi duse un deget la buze. Soră-sa se sculă în 
picioare şi veni iute spre noi, încheindu-se la sutien. Julie 
îi spuse în şoaptă: 

— E Joe. E ascuns acolo. 


june privi în spatele nostru zidurile albe ale 
bisericuţei. Renunţase la zâmbetul ironic. Acum era 
îngrijorată. 

Julie hotărî: 

— Trebuie să am o explicaţie cu Maurice. Ori noi, ori 
Joe. 

— De când tot îţi spun eu. 

— Ştiu. 

— Vorbeaţi ceva? V-a auzit? 

Julie plecă capul. 

— Nu vorbeam, dar... 

Se  înroşi. June îmi zâmbi îngăduitoare şi avu 
amabilitatea să se uite în altă parte. 

M-am oferit: 

— Sunt gata să mă duc imediat înapoi să... 

Dar fetele se opuseră vehement. Ne-am întors la 
cearşafurile de plajă şi am continuat să discutăm 
urmărind pe ascuns uşa bisericuţei. Rămăsese închisă, 
dar locul îşi pierduse orice farmec. Prezenţa aceea 
neagră, invizibilă, contaminase tot peisajul, întunecând 
soarele, ne stricase toată după-amiaza. Şi în ce mă 
priveşte, mă simţeam frustrat... sexual frustrat. Dar 
acum nu mai era nimic de făcut şi am hotărât să ne 
întoarcem acasă. 

Am găsit-o pe Maria acolo, şezând impasibilă în faţa 
colibei ei, de vorbă cu Hermes. Ne-a spus că ceaiul ne 
aşteaptă pe masă. Aşezaţi pe scaunele lor de lemn, cei 
doi ţărani ne priveau ca şi când am fi fost atât de 
departe de ei, atât de străini de lumea lor simplă, încât 
orice comunicare între noi şi ei era imposibilă. Dar, 
deodată, Maria făcu un gest arătând spre mare şi rosti 
două-trei cuvinte greceşti pe care nu le-am înţeles. Ne- 
am întors şi noi să ne uităm, dar n-am văzut nimic 
deosebit. 

Julie traduse: 

— Spune ceva de o flotă de vase de război. 


De la marginea falezei, în partea de sud, am 
descoperit ce voia să spună bătrâna. La orizont, 
pierzându-se deja în ceaţă, se profila un şir de vapoare 
cenuşii ce se îndreptau spre est, brăzdând marea Egee, 
între Malea şi Skyli: un portavion, un cuirasat, patru 
distrugătoare, încă un vapor înaintau hotărât spre o nouă 
Troie. Ceea ce explica încălcarea brutală a păcii noastre 
de către avionul de vânătoare american. 

June opină: 

— O fi ultima găselniţă a lui Maurice. Bombardează 
insula cu noi cu tot. 

Am râs, dar nu ne puteam lua ochii de la formele 
acelea întunecate, la marginea strălucitor-albastră a 
lumii. Maşini ale morţii purtând în calele lor mii de 
oameni care mestecau gumă, cu buzunarele pline de 
anticoncepţionale; şi care, din motive necunoscute, ni se 
păreau undeva, foarte departe. Nu la o depărtare de 
treizeci de mile, ci ca şi cum între noi şi ele ar fi fost o 
distanţă de treizeci de ani. Ca şi cum nu am fi privit spre 
sud, ci spre viitor, către o lume fără Prospero, fără 
domenii întinse, fără poezie sau fantezie, fără tandre 
promisiuni erotice... în picioare, între cele două fete, am 
simţit deodată cât era de fragilă încercarea nebună a 
bătrânului şi cât de fragil era timpul însuşi. Ştiam că 
niciodată în viaţă nu voi mai trăi o asemenea aventură. 
Mi-aş fi dat viaţa ca această după-amiază să nu se 
sfârşească, să se repete la infinit, să fie un cerc închis şi 
nu ceea ce era de fapt: un singur pas neînsemnat 
înainte, un simplu pas ce nu mai putea fi făcut înapoi. 

Euforia mea se risipi complet, ceva mai târziu, pe 
când ne luam ceaiul. Fetele intraseră în casă şi se 
întorseseră îmbrăcate cu rochiile de dimineaţă. lahtul 
trebuia să sosească din clipă în clipă, şi, din cauza 
grabei, conversaţia noastră devenise confuză. Nu se 
putea hotărî ce să facă; la un moment dat s-a pus chiar 
problema să vină cu mine pe cealaltă parte a insulei. Ar 
fi putut sta la hotel. În cele din urmă, am decis să-i dăm 


lui Conchis o nouă şansă, să-i oferim în acest sfârşit de 
săptămână ocazia de a-şi da cărţile pe faţă. Tocmai 
discutam despre asta când privirea îmi fu din nou atrasă 
spre mare. Un vapor, venind dinspre Nauplia, ocolea 
promontoriul. 

Fetele îmi vorbiseră despre iahtul lui Maurice, îmi 
povestiseră cât era de luxos; o dovadă în plus - dacă mai 
era nevoie - că bătrânul Conchis era putred de bogat. 
Dar, cu toate că fusesem avertizat, tot mi s-a tăiat 
răsuflarea. Ne-am apropiat toţi trei de marginea 
esplanadei ca să vedem mai bine. Vasul cu două catarge 
şi motor se mişca încet, cu pânzele strânse; o carenă 
lungă, albă, cabinele aşezate deasupra, punţii, atât în 
partea din faţă cât şi în partea din spate. Un steag 
grecesc atârna moale la pupa. Am văzut vreo şase, şapte 
siluete îmbrăcate în alb şi albastru, probabil echipajul. 
Dar era prea departe - pe puţin vreo cinci sute de metri - 
ca să le pot distinge chipurile. 

Am remarcat: 

— Ei, ca închisoare, nu-i rău. 

June zise: 

— Să vezi interiorul! Sunt vreo opt feluri de parfumuri 
franţuzeşti pe măsuţa noastră de toaletă din cabină. 

Acum, iahtul părea să se fi oprit pe loc. Trei oameni 
stăteau la gruia de ambarcaţie pregătindu-se să lase o 
barcă la apă. Sirena sună insistent, anunțând sosirea. 
Aveam o reacţie tipic englezească: un amestec de invidie 
şi dispreţ. lahtul în sine nu avea nimic vulgar, dar mi se 
părea vulgară ideea de a poseda un iaht. Şi mă vedeam 
şi pe mine, într-o zi, urcat pe punte. Până acum, nu 
pătrunsesem niciodată în lumea celor foarte bogaţi. La 
Oxford avusesem câţiva colegi cu adevărat bogaţi, tineri 
ca Billie Whyte, de exemplu, dar mediul lor nu-mi fusese 
niciodată accesibil. În clipa aceea le-am invidiat pe fete; 
pentru ele totul era mai uşor; frumuseţea lor era singurul 
paşaport de care aveau nevoie pentru a pătrunde în 
această lume. Cei care trebuiau să facă banii erau 


bărbaţii, virilitate sublimată. Poate că Julie a intuit 
sentimentele mele. În orice caz, când ne-am întors sub 
colonade să luăm bagajele, m-a luat de mână şi m-a tras 
în cameră pentru a nu fi auziţi şi nici văzuţi de June. 

— Numai pentru câteva zile. 

— Care mie mi se vor părea câţiva ani. 

— Şi mie la fel. 

l-am spus: 

— Toată viaţa am aşteptat să te întâlnesc. 

Plecă ochii. Stăteam foarte aproape unul de celălalt. 

— Ştiu. 

— Şi tu? Simti şi tu acelaşi lucru? 

— Nicholas, eu nu ştiu ce simt. Afară doar că vreau 
ca tu să continui să mă iubeşti. 

— Dacă vă întoarceţi, crezi că ai să poţi să scapi de 
aici într-o seară, în timpul săptămânii? 

Aruncă o privire spre uşa larg deschisă, apoi se 
întoarse spre mine: 

— Aş vrea tare mult, dar... 

— Eu pot veni miercuri. Ne putem întâlni jos, lângă 
bisericuţă. Şi am adăugat: Nu înăuntru. 

Pledă: 

— S-ar putea să nu ne întoarcem până atunci. 

— Am să vin oricum. De cum se înserează. Te voi 
aştepta până la miezul nopţii. E în orice caz mai bine 
decât să stau să-mi rod unghiile în blestemăţia aia de 
liceu. 

— Am să încerc. Dacă pot. Dacă vom fi aici. 

Ne-am sărutat, dar vraja se rupsese. Era prea târziu. 

Afară, June ne aştepta lângă masă şi, de cum ne 
văzu, făcu un semn cu capul spre esplanadă. Negrul era 
acolo, pe poteca ce ducea la plaja particulară, îmbrăcat 
în pantaloni negri, pulover negru pe gât şi ochelari negri 
de soare. Aştepta. Sirena sună din nou. Distingeam 
zgomotul unei bărci cu motor ce se apropia iute de mal. 

June îmi întinse mâna şi le-am urat succes la 
amândouă. M-am uitat în urma lor în timp ce traversau 


esplanada, îmbrăcate în rochiile lor roz, cu ciorapi bleu şi 
cu coşurile în mână. Negrul se întorsese şi o pornise în 
jos, cu mult înaintea lor, ca şi când nu s-ar fi îndoit nicio 
clipă că fetele aveau să-l urmeze. Când nu le-am mai 
văzut, am înaintat până în capătul potecii. Barca cu 
motor intrase în micul golf şi acostase la debarcaderul 
spre care se îndrepta acum silueta întunecată urmată de 
celelalte două, îmbrăcate în roz. În barcă era un marinar, 
în şort alb şi bluză de bumbac cu mâneci scurte, pe 
pieptul căruia era scris ceva cu roşu. Din locul unde mă 
aflam nu puteam citi; dar cu siguranţă că scria Arethusa. 
Marinarul le ajută pe fete, apoi negrul se urcă şi el în 
barcă. Am remarcat că s-a aşezat la prova, în spatele lor. 
Au pornit-o înspre larg. Peste câteva minute - probabil că 
m-au văzut stând acolo sus - fetele mi-au făcut semn cu 
mâna; şi din nou au fluturat mâinile când au ieşit din golf 
şi au început să se îndrepte cu toată viteza spre iaht. 

O mare, de după-amiază, se aşternea în faţa mea, 
până în Creta, vreo sută şi cincizeci de kilometri. Flota 
dispăruse aproape complet. Pe la jumătatea falezei, un 
chiparos brăzda cu umbra-i neagră, care începea deja să 
se lungească, fâşia de pământ roşu şi uscat. Ziua murea. 
Mă simţeam deposedat de ceva; deposedat sexual şi 
social şi presimţeam că nu ne va fi posibil să ne întâlnim 
în timpul săptămânii. Totuşi eram stăpânit de o exaltare 
veselă, ca un jucător de pocher care ştie că nu-i lipseşte 
decât o singură carte pentru a câştiga partida. 

M-am întors spre casa pe care Maria se pregătea s-o 
încuie. N-am încercat să obţin informaţii de la ea - ştiam 
că e inutil - dar m-am urcat în camera mea şi mi-am 
strâns lucrurile. Când am coborât din nou, am văzut că 
barca fusese ridicată pe punte şi iahtul pornise. Descrise 
mai întâi o curbă largă, apoi se îndreptă spre capătul de 
sud al Peloponesului. Eram tentat să stau până când 
vasul ar fi dispărut complet din raza mea vizuală, dar 
ştiind că eram probabil urmărit şi de acolo, am hotărât că 


nu eram dispus să joc rolul naufragiatului abandonat pe 
insulă. 

Câteva minute mai târziu o porneam din nou spre 
cenuşia şi sinistra închisoare unde îmi ispăşeam osânda 
zilnică, de cealaltă parte a visului, ca Adam părăsind 
grădina raiului. Numai că eu ştiam că Dumnezeu nu 
există şi că nimeni şi nimic nu mă putea împiedica să mă 
întorc. 


48 


PE CÎND URCAM ÎNCET COASTA CE DUCEA SPRE 
liceu, nu mă simţeam prea în largul meu. O reacţie, 
inevitabilă probabil, a evenimentelor de peste zi. Julie îmi 
dovedise că era capabilă de sentimente sincere, dar 
acum îmi veneau în minte toate întrebările pe care ar fi 
trebuit să i le pun; şi nu puteam să nu-mi amintesc şi de 
cât de aproape fusesem - nu numai o dată - să mă las 
convins de povestea cu schizofrenia inventată de 
Maurice. Dar îmi fusese imposibil să verific dacă şi în ce 
măsură spusele lui erau adevărate. La urma urmei, nu 
era imposibil ca cele două surori să facă un joc dublu. 
Julie mă putea găsi foarte atrăgător fizic, dar asta n-o 
împiedica să-mi înşire tot soiul de minciuni. Mă gândeam 
şi la următoarea mea întâlnire cu Conchis: dacă adunam 
destule probe ca să-i dovedesc că acum cunoşteam tot 
adevărul despre cele două fete, ştiam cum să le folosesc. 

În aceeaşi seară de duminică, întors în camera mea, 
am scris câteva scrisori: doamnei Holmes, la Cerne 
Abbas, domnului P.J. Fearn de la Barclay's Bank şi 
directoarei de la şcoala primară unde predase Julie. Celei 


dintâi îi explicam că i-am întâlnit fiicele, cu ocazia 
filmului pe care îl turnau; că învățătorul din satul de pe 
insulă mă rugase să găsesc o şcoală în Anglia - tot în 
mediul rural - ai cărei elevi să fie dornici să corespondeze 
cu micuţii greci şi că fetele îmi sugeraseră să mă adresez 
mamei lor, rugând-o să mă pună în legătură cu şcoala 
din Cerne Abbas - cât mai repede, deoarece trimestrul 
era pe sfârşite. În cea de-a doua scrisoare spuneam că 
aş dori să-mi deschid un cont şi că aveam recomandarea 
uneia dintre clientele băncii. În sfârşit, în cea de-a treia, 
mă dădeam drept directorul unei şcoli de limbi străine ce 
urma să se deschidă în toamnă, la Atena, şi că o anume 
domnişoară Julia Holmes solicitase un post. 

Luni am recitit ciornele cu grijă, am schimbat un 
cuvânt ici-colo, apoi le-am transcris pe primele două de 
mână, iar pe a treia m-am chinuit s-o bat la maşină, 
folosind o maşină veche de scris, cu caractere latine, din 
biroul administratorului. Ştiam că această din urmă 
scrisoare părea cusută cu aţă albă, căci actrițele de film 
nu prea obişnuiesc să solicite posturi de profesoare în 
străinătate, dar răspunsul, oricare ar fi fost, îmi putea fi 
util. 

Şi apoi, dacă tot o pornisem pe panta asta, am mai 
scris alte două scrisori: una pe adresa teatrului Tavistock 
şi cealaltă către colegiul Girton din Cambridge. 

Am pus cele cinci scrisori la cutie şi odată cu ele i-am 
trimis o scrisoare şi lui Leverrier. Nutrisem oarecare 
speranţe ca la întoarcerea la liceu să găsesc un răspuns 
de la Mitford, dar cu siguranţă că scrisoarea pe care i-o 
scrisesem trebuise reexpediată la vreo nouă adresă şi nu 
avusese încă timp să-mi răspundă. Scrisoarea către 
Leverrier era scurtă, îi explicam numai cine sunt, după 
care continuam: 


Adevăratul motiv pentru care vă scriu este că mă aflu 
aici, la Bourani, într-o situaţie destul de complicată. Am 
înţeles de la domnul Conchis că în timpul cât aţi stat aici 


obişnuiaţi să-l vizitaţi. În momentul de faţă am realmente 
nevoie de sfatul unei persoane cu experienţă şi aş dori 
să precizez că nu este vorba numai despre persoana 
mea. Mai sunt şi alte persoane amestecate în povestea 
aceasta. Din motive pe care am convingerea că le 
înţelegeţi, v-am fi foarte recunoscători dacă ne-aţi 
răspunde cât mai curând. 


Chiar pe când lipeam plicul, mi-am dat seama că 
tăcerea lui Mitford şi a lui Leverrier erau pentru mine de 
bun augur; dacă în anii precedenţi li s-ar fi întâmplat la 
Bourani ceva realmente neplăcut, cu siguranţă că ar fi 
vorbit. Dacă tăceau, era fără îndoială tăcerea gratitudinii. 
Nu uitasem povestea lui Mitford despre cearta lui cu 
Conchis şi nici faptul că mă prevenise. Dar începeam să 
mă îndoiesc de motivele care îi  determinaseră 
comportarea. 

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai sigur 
că  Demetriades era  spionul. Prima regulă a 
contraspionajului este să le prefaci că n-ai observat 
nimic, aşa că duminică, după cină, m-am arătat deosebit 
de prietenos faţă de el. Am făcut o plimbare sus pe dig, 
lângă şcoală, în speranţa de a putea profita fie şi de cea 
mai mică adiere de vânt, în căldura apăsătoare a nopţii. 
Da, mulţumesc Meli, am petrecut un week-end foarte 
plăcut la Bourani. Am citit, am înotat, am ascultat 
muzică. Am mers până acolo că am şi râs de 
presupunerile lui obscene privind felul în care îmi 
petrecusem de fapt timpul acolo. Acum îl suspectam însă 
că obscenităţile lui aveau un motiv anume: prin el, 
Conchis verifica dacă ştiu să-mi ţin gura. l-am şi 
mulţumit pentru că îmi păstra atât de bine secretul faţă 
de ceilalţi profesori. 

În timp ce ne plimbam, priveam apa întunecată din 
strâmtoarea dintre insulă şi continent şi mă întrebam ce 
fac oare în această clipă cele două fete, în ce ape 
întunecate navigau... Marea tăcută, cu toate secretele ei 


şi cu răbdarea-i nelimitată, dar lipsită de ostilitate. Acum 
îi înţelegeam misterele. 

Şi după revărsatul zorilor aveam să le înţeleg şi mai 
bine. Am găsit prilejul să-l iau deoparte pe directorul 
adjunct, care era profesor de greacă modernă şi i-am 
spus că cineva îmi recomandase să citesc o carte de un 
oarecare Theodoritis... Trei inimi, auzise cumva de ea? 
Da, cunoştea cartea. Nu vorbea nici franceză, nici 
engleză şi nu prea reuşeam să urmăresc tot ce spune. Se 
pare că Theodoritis fusese un fel de echivalent grec al lui 
Maupassant. Din prezentarea subiectului am înţeles 
destul ca să-mi dau seama că se confirma ce-mi spusese 
Julie. Dar orice umbră de îndoială dispăru la prânz, când 
am intrat în sufragerie. Un băiat se sculă de la masa 
directorului adjunct şi-mi aduse o carte. Trei inimi era 
ultima şi cea mai lungă dintr-o culegere de nuvele. Era 
scrisă în ka/harevousa, forma „literară”, anti-demotiki a 
limbii moderne şi am constatat că depăşea cu mult 
cunoştinţele mele de greacă. Nici de data asta nu 
puteam solicita ajutorul lui Demetriades. Dar fiecare 
pasaj pe care m-am străduit să-l descifrez cu dicţionarul 
îmi dovedea că Julie îmi spusese adevărul. 

Miercuri... Miercuri... îmi era imposibil să aştept până 
atunci. Marţi seara, după ore, am urcat până sus pe 
creasta centrală. Tot drumul încercasem să mă conving 
că mă duceam degeaba. Dar mă înşelam. Inima începu 
să-mi bată cu putere: acolo, jos, departe, pe marea 
violetă din golful Moutsa se profila forma prelungă, de 
neconfundat, a unui iaht alb. Era Arethusa. În clipa aceea 
am ştiut. Bătrânul Conchis capitulase. 


49 


PE LA NOUĂ JUMĂTATE ERAM ÎN FAŢA PORŢII, m- 
am oprit câteva secunde să trag cu urechea şi, neauzind 
nimic, am părăsit poteca şi am pornit-o, pe sub pomi, în 
direcţia casei. Se ridica în faţa mea tăcută, siluetă 
întunecată profilată pe cerul încă luminat de ultimele 
raze ale asfinţitului. O singură lumină ardea: în sala de 
muzică. lar dinspre coliba Mariei venea un miros de 
răşină şi de lemn ars. In apropiere, o bufniţă ţipă. In timp 
ce mă întorceam spre poartă, o formă întunecată 
alunecă pe deasupra capului meu, plonjând spre mare, 
printre pomi: poate Conchis, magicianul, preschimbat în 
bufniţă. 

Am pornit-o repede, în jos, pe drumul ce ducea de la 
proprietate spre plaja de la Moutsa. Pădurea era 
întunecoasă deasupra apei ce se zărea vag în depărtare. 
lahtul era ancorat la vreo cinci sute de metri în larg: se 
vedeau luminile roşii de la babord. Nu se vedea nicio altă 
lumină; nicio urmă că ar fi cineva pe vas. Am pornit-o cu 
paşi repezi de-a lungul lizierei de pini, îndreptându-mă 
spre bisericuţă. 

Rezemată de peretele dinspre răsărit, siluetă 
întunecată conturată pe zidul alb, Julie mă aştepta. Cum 
m-a văzut, mi-a ieşit în cale. Purta o fustă largă de pânză 
de culoare deschisă şi o bluză cu mâneci scurte de 
bumbac albastru, ca ale marinarilor de pe Arethusa. Işi 
strânsese părul la spate cu o panglică, ceea ce îi dădea 
un aer uşor sever, de profesoară. Ne-am oprit la un 
metru unul de celălalt, deodată intimidaţi. 

— Ai reuşit să scapi? 

— Totul e în regulă. Maurice ştie că sunt aici. 
Zâmbind, adăugă: De acum, s-a terminat cu spionatul. 
Am avut o explicaţie. 

— Vrei să spui câ...? 

— Ştie despre noi doi. l-am spus adevărul. Şi i-am 
mai spus că se prea poate să fiu schizofrenică în 
povestea pe care a imaginat-o el, dar în viaţa de toate 
zilele nu sunt. 


Continuă să zâmbească. Am făcut un pas spre ea şia 
venit să mi se cuibărească în braţe. Dar când, în timp ce 
o sărutam, am încercat s-o strâng puţin mai tare, mă 
împinse uşor, plecând capul. 

— Julie? 

Îmi luă mâna şi o duse la buze. 

— Fii înţelegător... Nu e momentul... N-am îndrăznit 
să-ţi spun duminică. 

Venisem pregătit pentru orice eventualitate, nu mai 
pentru întâmplarea asta banală nu. Am sărutat-o uşor pe 
părul înmiresmat. 

— Ce păcat! 

— Voiam atât de mult să vii. 

— Hai să ne plimbăm până la capătul plajei. 

Mână în mână, am pornit-o încet pe lângă bisericuţă 
şi, trecând pe sub pomi, ne-am îndreptat spre apus. 
Avuseseră o explicaţie cu bătrânul de îndată ce se 
urcaseră pe iaht, duminică după-amiază. Se părea că a 
încercat să facă pe nevinovatul, dar June l-a acuzat în 
faţă de povestea cu negrul, dezvăluindu-i prezenţa lui Joe 
în biserică. Se săturaseră. Sau le spunea deschis ce 
intenţiona să facă sau... Julie îşi ţinu o clipă răsuflarea, de 
parcă nici acum nu-i venea să creadă, apoi mă privi. 

— Ştii ce-a zis? Indiferent şi calm de parcă îi spuneam 
că trebuie reparat robinetul la baie. 

Am făcut din cap semn că nu. 

— Citez: „Exact ce mă aşteptam şi ce speram”. Apoi, 
până să ne revenim noi din uimire, ne-a informat că tot 
ceea ce s-a petrecut până acum nu a fost decât o simplă 
repetiţie. Doamne, Nicholas, să-i fi văzut mutra rânjită! 
Parcă am fi fost două studente care tocmai reuşiseră să 
treacă nişte teste preliminare. 

— Repetiţie pentru ce? 

— Totul ni se va explica. Şi ţie, sâmbăta viitoare. De 
acum încolo, vom lucra toţi împreună, sub conducerea 
lui. Se pare că în curând va mai veni cineva - a spus 
„persoane”, deci trebuie să fie mai mulţi - care urmează 


să preia rolurile noastre de până acum. Vor intra ei; în 
jocul acesta zăpăcit, dar de data asta noi vom cunoaşte 
regulile. 

— Ce persoane? 

— N-a vrut să spună. Şi nici ce vrea să ne explice n-a 
spus. Dar a precizat că vrea să fii şi tu de faţă. 

— lar trebuie să seduci pe cineva? 

— Asta a fost prima mea obiecţie. M-am săturat să 
tot fac ochi dulci necunoscuţilor. Mai ales acum. 

— l-ai spus despre noi doi? 

Mă strânse de mână. 

— Da. Oftă. De fapt, a spus că se temuse de treaba 
asta de cum te-a văzut. 

— Ce treabă? 

— Că şoarecele se va îndrăgosti de pisică. 

— Şi acceptă ca... 

— S-a jurat. 

— Şi tu l-ai crezut? 

Ezită o clipă. 

— În măsura în care poţi să crezi ce-ţi spune Maurice. 
Mi-a dat şi o momeală să ţi-o flutur pe sub nas. 

— Altă momeală în afară de cea pe care o ţin de 
mână acum? 

Îşi lăsă capul pe umărul meu. 

— Nu intenţionează să te pună să lucrezi pe 
degeaba... Vei primi şi tu salariu. Oricum, nu se începe 
decât după terminarea trimestrului şcolar. Şi vrea ca noi 
trei să locuim - în orice caz să dormim - în casa din sat. 
Ca şi cum nu l-am fi cunoscut pe Maurice niciodată. 

— Şi te tentează? 

O clipă nu zise nimic. 

— Mai există şi un mic inconvenient. Ar vrea ca, în 
faţa celorlalţi, noi doi să ne prefacem că suntem 
căsătoriţi. 

— Eu nu pot să mă prefac. Nu ştiu să joc teatru ca 
tine. 

— Fii serios! 


— Sunt. Mai serios decât crezi. 

Işi întoarse faţa spre mine. 

— Atunci, spune-mi ce simţi. 

— Totul depinde de sâmbăta viitoare. Când vom şti 
precis ce are de gând. 

— Asta e şi părerea noastră. 

— V-a dat probabil nişte indicii. 

— Ne-a spus numai că putem considera totul cu 
experiment de psihiatrie, după care, fidel obiceiului său 
de a ne „ajuta”, a adăugat că, de fapt, este în legătură 
cu ceva pentru care nu s-a găsit încă un nume. A spus 
aşa... „o ştiinţă ce urmează să fie descoperită şi 
botezată”. Era foarte curios să afle cum de m-am hotărât 
eu să am încredere în tine. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Că există, între două persoane, unele sentimente 
de a căror sinceritate nu te poţi îndoi. 

— In rest, cum s-a comportat? 

— A fost drăguţ, chiar foarte, aş putea zice. Cum era 
la început. Ne făcea tot timpul complimente - ce 
curajoase, ce inteligente etc., suntem. 

— Fereşte-te de greci... 

— Ştiu. Dar i-am spus foarte clar. La prima figură de- 
a lui, gata. 

M-am uitat în larg, spre iahtul tăcut. 

— Unde aţi fost? 

— Până la Kythera. Ne-am întors ieri. 

M-am gândit la modul cum îmi petrecusem eu aceste 
trei zile: lupta cu teancul de lucrări scrise ce trebuiau 
corectate; supravegherea elevilor în sala de studii; 
mirosul  înecăcios de cretă; băieţii... Dar curând 
trimestrul se va sfârşi şi gândul mi s-a dus la casa izolată 
din sat, la permanenta tovărăşie a fetelor. 

— Am făcut rost de un exemplar din Trei inimi. 

— Ai putut s-o citeşti? 

— Suficient cât să pot verifica această parte a 
povestirii tale. 


Un timp nu spuse nimic. 

— Cineva parcă spunea ceva despre încrederea în 
propriile instincte. Nu mai departe decât acum trei zile, 
cred. 

— De-ai şti... când sunt acolo... în clasă, stau şi mă 
întreb dacă partea aceasta a insulei există cu adevărat. 
Dacă nu cumva e numai un vis. 

— N-ai primit nicio veste de la predecesorul tău? 

— Niciun cuvânt. 

Din nou tăcere. 

— Nicholas, am să fac ce-mi spui tu. 

Se opri din mers, mă luă şi de cealaltă mână şi mă 
privi în ochi. 

— Mergem imediat înapoi, acum, şi îi spunem tot. 
Vorbesc serios. 

Am avut o clipă de ezitare, apoi am zâmbit. 

— Pot să-ţi amintesc de această propunere în cazul în 
care nu-mi place cum sună capitolul următor? 

— Ştii bine că poţi. 

O clipă şi braţele i se încolăciseră în jurul gâtului 
meu. Buzele mi-au confirmat ce-mi spuseseră ochii. Apoi 
ne-am continuat plimbarea, strânşi unul lângă altul. Am 
ajuns la capătul golfului. Aerul aproape tropical era 
sufocant. 

— Imi plac nopţile aici. Mai mult decât dimineţile. 

— Şi mie. 

— Intrăm cu picioarele în apă? 

Ne îndreptam deja spre mare, croindu-ne drum 
printre pietre. Îşi aruncă sandalele din picioare; m-am 
descălţat şi eu. Stăteam în picioare în apa călduţă şi mă 
lăsă s-o sărut din nou: gura, gâtul. O mângâiam uşor, 
protector, şi i-am şoptit la ureche: 

— Blestemată fiziologie feminină! 

Se apropie şi mai mult de mine ca pentru a-mi dovedi 
că mă înţelege. 

— Ştiu. Îmi pare rău. 

— Te revăd tot timpul aşa cum erai în biserică. 


— Alături de tine mă simt din nou neîntinată. Tu mă 
faci să mă simt astfel. 

— Alţi bărbaţi nu? 

— Unu sau doi. 

— Şi bărbatul din fotografie? 

Tăcu. 

— Aş vrea să-mi vorbeşti despre el. 

— Nu sunt prea multe de spus. 

— Hai să stăm jos. 

Ne-am întors în pădurice, în susul pantei, de unde 
pornea promontoriul dinspre vest. Demult, câteva stânci 
se rostogoliseră până aici şi m-am aşezat cu spatele 
rezemat de una din ele şi Julie s-a strâns lângă mine. Am 
întins mâna şi am desfăcut panglica cu care îşi legase 
părul. 

Îmi vorbi despre prima ei dragoste. Era un tânăr 
profesor de la Cambridge, matematician, cu vreo zece 
ani mai mare decât ea. Foarte inteligent, sensibil, 
cultivat, nicidecum tipul intelectualului „monomaniac”. 
Se întâlniseră pe când ea era studentă în anul doi, dar 
dragostea lor fusese „semiplatonică” până pe la mijlocul 
ultimului an. 

— Nu ştiu exact de ce, poate pentru că îmi dădeam 
seama că nu mai aveam decât două trimestre de stat la 
Cambridge, Andrew a început să se simtă jignit dacă 
ieşeam cu altcineva. Detesta grupul de actori amatori 
alături de care June şi cu mine jucam diferite piese. Părea 
cumva că el hotărâse că trebuia să fie îndrăgostit de 
mine. Era întotdeauna foarte amabil - câteodată era 
chiar amuzant când îmi reproşa că am corupt un 
celibatar convins. Îmi făcea plăcere să fiu cu el; ne 
duceam deseori la ţară; era foarte generos, îmi oferea 
flori, cărţi... Din acest punct de vedere, nu era deloc tipul 
celibatarului egocentrist. Şi totuşi n-am simţit niciodată 
pentru el o adevărată atracţie fizică. Ştii cum e, îţi place 
cineva sub toate celelalte aspecte, te simţi măgulită, 


chiar uşor stânjenită să apari peste tot în compania unui 
tânăr profesor. Îl admiri ca intelectual, dar... 

— Şi nu vezi ceea ce ar trebui să-ţi sară în ochi. 

— A insistat să ne logodim neoficial. Asta s-a 
întâmplat pe la începutul ultimului trimestru. Eu lucram 
nebuneşte. Nu mă culcasem cu el şi găseam că e foarte 
frumos din partea lui. Ne înţelesesem să ne petrecem 
vacanţa în Italia şi în toamnă să ne căsătorim. 

Tăcu. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— E atât de jenant! 

Am mângâiat-o uşor pe păr. 

— E mai bine decât să ţii totul închis în tine. 

Ezită puţin, apoi vorbi abia şoptit. 

— Ştiusem dintotdeauna că ceva nu mergea. Nu pot 
să explic exact ce, dar aveam permanent impresia că 
Andrew încerca întotdeauna să facă gesturile care 
„trebuiau”. Mă săruta pentru că ştia că fetele se aşteaptă 
să fie sărutate. N-am simţit niciodată în el dorinţa. Îşi 
netezi fusta care îi acoperea genunchii. În Italia am 
descoperit că... avea probleme serioase. Nu-mi vorbise 
niciodată despre asta, dar la şcoală avusese prieteni 
bărbaţi. Chiar şi pe vremea când fusese student la 
Cambridge, înainte de război. Tăcu. Apoi: Probabil că-ţi 
par îngrozitor de naivă. 

— Numai naivă. 

— Nici prin cap nu mi-ar fi trecut... Sincer îţi spun, din 
comportarea lui nu-ţi puteai da seama. Dorea cu atâta 
disperare să fie absolut normal. Poate chiar cu prea 
multă disperare. 

— Inţeleg. 

— Imi spuneam întruna că nu contează. Că trebuia 
numai să am puţină răbdare... ŞI... în rest era un om tare 
blând şi drăguţ. Am făcut ceva groaznic, Nicholas. Am 
plecat din pensiunea în care locuiam la Sienna şi am luat 
trenul înapoi acasă, în Anglia. Aşa deodată, fără să-i spun 
o vorbă. Ceva s-a rupt brusc în mine. Mi-am dat, nu ştiu 


cum, seama că între noi va exista întotdeauna această 
problemă. Deseori ieşeam seara după... câte un eşec şi 
mă uitam la bărbaţi; la italienii care treceau pe stradă şi 
mă gândeam că... 

Se întrerupse brusc, jenată încă de gândurile ei de 
atunci. Apoi zise: 

— Ce am simţit cu tine acolo, în bisericuţă... mi s-a 
părut atât de autentic... atât de simplu... 

— Nu v-aţi mai văzut de atunci? 

— Ba, din păcate, da. 

— Povesteşte-mi. 

— Am fugit drept acasă, în Dorset. Nu-i puteam 
spune mamei adevărul despre ce se întâmplase. Andrew 
s-a întors şi el în Anglia. A insistat să vin la Londra să ne 
întâlnim. 

Amintirea acelor clipe o făcu să scuture uşor din cap. 

— Era atât de disperat! În pragul sinuciderii. Şi, în 
cele din urmă, am... am cedat. Te scutesc de detaliile 
neplăcute. Nu se mai punea problema căsătoriei. Am 
acceptat postul de profesoară în Londra, ca să fiu mai 
departe de Cambridge. Dar... am reînnodat legătura şi... 
oh, a durat câteva luni. Două fiinţe umane, considerate 
inteligente, care se distrugeau una pe alta, încet şi sigur. 
Dacă telefona să mă anunţe că nu putea veni la Londra, 
la sfârşit de săptămână, răsuflăm uşurată. Suspină 
adânc. În cele din urmă, June m-a determinat să fac ceea 
ce trebuia făcut demult. Imi mai scrie din când în când şi 
atât. Făcu o scurtă pauză, după care încheie: Sfârşitul 
unei poveşti triste. 

— Tristă, într-adevăr. 

— Nu sunt o puritană, jur, dar... 

— Nu eşti tu de vină. 

— In ultimul timp devenise un soi de masochism. Cu 
cât sufeream mai mult, cu atât mă simţeam mai 
generoasă. 

— Şi de atunci n-a mai existat nimeni? 


— Pe la începutul anului, ieşeam mai des cu un actor 
din trupa de la Tavistock. Dar a descoperit curând că nu 
eram ce-şi dorea el. 

Continuam să-i mângâi uşor buclele lungi. 

— De ce? 

— Pentru că nu voiam să mă culc cu el. 

— Din principiu? 

— Mai existase şi altcineva la Cambridge. Când eram 
în anul întâi. 

— Şi? 

— Era exact invers decât Andrew. Era mult mai 
plăcut să fii cu el în pat decât afară din pat. Adăugă sec: 
Din păcate era mult prea conştient de treaba asta şi într- 
o bună zi am descoperit că nu eram singura pană la 
pălăria lui. 

— Sărman tâmpit! 

— Ştiu că pentru bărbaţi e cu totul altfel. Sau cel 
puţin pentru bărbaţi ca el. Dar m-am simţit atât de 
umilită... nu eram decât un nou trofeu adăugat la 
panoplie. 

Am sărutat-o pe păr. 

— Trebuie să recunosc că, în materie de trofee, avea 
gust. 

După o scurtă tăcere, reluă timidă: 

— Tu te-ai culcat cu multe fete? 

— Cu niciuna ca tine. Şi n-am fost niciodată un Don 
Juan cu mai multe femei. 

Probabil că realizase cu întârziere ca întrebarea 
fusese naivă. 

— N-ar fi trebuit să... ştii... 

Nu era un subiect asupra căruia intenţionam să 
insist, dar era clar că pe ea o fascina, acum că-l 
abordase. 

— Dar eu nu pot fi, în această privinţă, la fel de 
obiectivă ca June. 

— Presupun că June este obiectivă şi în cazul meu. 


— Ah, cu tine e de acord. Dacă ţii neapărat la 
aprobarea ei. 

— Tu nu pari să pui prea mult preţ pe ea. 

— Duminică am urât-o. 

Mă înghionti uşor cu cotul. 

— Şi pe tine... pentru că tu nu o detestai. 

— Numai pentru că mă ajuta să mi te închipui pe tine 
în situaţia ei. 

— Şi de atunci nu încetează să mă tachineze. 
Pretinde că ea e genul tău mai mult decât mine. 

Am strâns-o şi mai aproape de mine. 

— Eu ştiu pe care din voi o prefer. N-am nicio ezitare. 

O clipă tăcu. Îmi luă mâna. 

— leri seară am venit aici. 

— De ce? 

— Să ne scăldăm. Era atât de cald, că nu puteam 
dormi. June spera ca un fermecător păstor grec să apară 
dintre pini. 

— Şi tu? 

— Eu mă gândeam la păstorul meu englez. 

— Păcat că nu ne-am luat costumele de baie. 

— Nici ieri seară nu le-am avut. 

— E o propunere? 

O scurtă tăcere. 

— June a pariat că nu voi îndrăzni. 

— N-o putem lăsa să câştige pariul. 

— Înotăm şi atât. 

— Dar numai pentru că.... 

O clipă nu spuse nimic, dar, în întuneric, mi-am dat 
seama că zâmbeşte. Apoi se înălţă spre urechea mea şi 
şopti: 

— De ce oare bărbaţii ţin întotdeauna să precizeze 
ceea ce sare în ochi. 

În secunda următoare era în picioare şi mă trăgea de 
mână. Ne-am întors pe plajă. Lumina roşie pâlpâia la 
marginea iahtului alb, fantomatic, reflectându-se în 
mare. Printre pomii din spatele nostru se zărea lumina 


din casă. Cineva mai veghea încă. Am apucat poalele 
bluzei şi Julie a ridicat braţele să i-o scot; apoi se întoarse 
cu spatele să-i desfac sutienul, în timp ce ea îşi descheia 
fusta. O clipă se rezemă de mine. Am sărutat-o pe gât. Şi 
o porni în jos, spre apă, cu părul fluturând, o simplă 
siluetă palidă, într-un minuscul chilot alb; replică fidelă a 
soră-sii, acum trei zile, în lumina soarelui, pe aceeaşi 
plajă. Mi-am scos hainele. Fără să se uite înapoi, intră în 
apă până la brâu, apoi, cu un mic plescăit, se lăsă în jos 
şi începu să înoate în direcţia iahtului. O secundă mai 
târziu eram lângă ea, înotând unul lângă altul. Ea se opri 
prima şi, călcând apa, se întoarse spre mine zâmbind - 
îndrăznise, câştigase pariul. 

Pronunţă câteva cuvinte în greceşte, dar nu era 
greaca pe care o ştiam eu, ci o limbă mult mai arhaică, 
mai clar articulată. 

— Ce e asta? 

— Sofocle. 

— Şi ce înseamnă? 

— Am spus-o numai de dragul sunetelor. Când am 
sosit prima oară aici, nu-mi venea să cred. Mii de semne 
mici, negre, care prindeau brusc viaţă; care nu mai 
aparţineau trecutului, ci prezentului. 

— Inţeleg. 

— Ca cineva care a trăit toată viaţa în exil, fără să-şi 
dea seama. 

— Şi eu am cunoscut acest sentiment. 

— Ţi-e dor de Anglia. 

— Nu. 

Am văzut-o zâmbind. 

— Şi totuşi trebuie să existe şi un punct asupra căruia 
să nu fim de acord. 

— Poate într-o viaţă viitoare. 

— Am să fac pluta. Am învăţat de curând. 

Întinse braţele şi pluti pe spate, ca un copil care se 
dă în spectacol. Din două mişcări am fost lângă ea. 
Stătea cu ochii închişi, surâzând uşor, iar părul ud o 


făcea să pară şi mai tânără. Marea era absolut calmă; o 
oglindă întunecată. 

— Parcă ai fi Ofelia. 

— Să mă duc la mânăstire? 

— Mă simt mai puţin Hamlet ca niciodată. 

— Poate că eşti nebunul cu care mă sfătuia să mă 
mărit. 

— Ai jucat-o pe Ofelia? 

— La colegiu. Câteva scene numai... Cu o parteneră 
lesbiană; o individă. Ingrozitoare, care nu mai putea de 
fericire când se vedea în haine bărbăteşti. 

— Dar fără nimic în pantaloni. 

Protestă, coborând vocea: 

— Domnule Urfe, nu mă aşteptam la atâta vulgaritate 
din partea dumneavoastră; mă uimiţi... 

Dintr-o mişcare, m-am apropiat şi mai mult de ea şi 
am încercat s-o sărut, dar se întoarse brusc şi se 
scufundă în apă. O luptă scurtă, un vârtej, o trombă de 
apă împroşcată în toate părţile: îmi scăpase. Buzele ei le 
atinseră în fugă pe ale mele şi brusc... se întoarse şi 
porni înot spre mal. 

Când ajunse aproape de țărm, îşi încetini mişcările ca 
şi când efortul ar fi epuizat-o şi se ridică în picioare cu 
apa până la subsuori. M-am oprit şi eu lângă ea. Sub apă, 
mâinile ni se găsiră; de data asta nu se mai împotrivi 
când am tras-o lângă mine şi am luat-o de după talie. Işi 
ridică braţele şi le încolăci în jurul gâtului meu. Am 
strâns-o şi mai mult în braţe şi i-am simţit tălpile 
atingându-mi uşor labele picioarelor. Trupurile ni se lipiră 
şi, cu ochii închişi, îşi ridică faţa spre mine. Mi-am lăsat 
mâna să alunece uşor de-a lungul şoldului, mi-am 
strecurat-o pe sub fâşia de pânză umedă ce o încingea. 
Cu cealaltă i-am mângâiat pieptul. Era cu totul altfel 
decât îmbrăţişarea pătimaşă din bisericuţă - rece, 
alunecos, reţinut. 

Când Julie îmi vorbise despre nefericita ei poveste de 
dragoste de la Cambridge, ghicisem ce-mi ascunsese: 


acest echilibru fragil la ea între timiditatea fizică şi 
imaginaţia senzuală... Prima o împinsese iniţial spre 
tânărul acela, cea de-a doua o făcuse să se retragă când 
senzualitatea ei a fost respinsă. Toate acestea îi dădeau 
aerul de nimfă speriată pe care soră-sa nu-l avea, în 
ciuda faptului că în seara asta June fusese cea aleasă să 
joace rolul nimfei. Julie, pur şi simplu, respingea satirul, 
dar în acelaşi timp îl şi invita. Avea ceva dintr-un animal 
sălbatic, cu adevărat sălbatic, mereu la pândă, pe care 
cea mai mică încercare de domesticire îl pune pe fugă. 
Îşi crease în jur un mic teritoriu al ei, încercuit de 
capcane şi bariere invizibile, în interiorul căruia avansa 
sau se retrăgea; se comporta şi evolua după bunul ei 
plac. Dar simţeam că dincolo de acest sistem de apărare 
exista şi o regiune fără niciun fel de îngrădire, unde, într- 
o zi, totul îmi va fi permis... Şi ziua aceea era aproape, 
căci acum se lipise de mine, lăsându-se în voia 
senzualităţii ei; cu adevărat femeie. 

Liniştea, apa întunecată, bolta strălucitoare, şi 
excitaţia mea, pe care ea a simţit-o probabil. Dintr-odată 
şi-a întors capul, aproape cu violenţă, deşi rămăsese 
agăţată de mine. După o clipă am auzit-o şoptind: 

— Bietul de tine. Nu-i cinstit. 

— N-am încotro. Mă exciţi atât de mult. 

Se depărtă puţin şi o mână îi alunecă prin apă, 
printre noi, în jos. Mă ridică uşor, îşi încolăci degetele în 
jurul meu, cu timiditate, cu aceeaşi inocenţă pe care o 
cunoşteam dinainte. 

— Bietul ţipar. 

— Care n-are unde să se ducă. 

Incepu să mângâie şi să se joace cu degetele prin 
apă, apoi şopti din nou: 

— ţi place dacă îţi fac aşa? 

— Prostuţo! 

A ezitat, apoi s-a întors, şi-a strecurat braţul drept în 
jurul taliei mele, în timp ce eu, cu braţul stâng, am luat-o 
pe după umeri şi am tras-o mai aproape de mine. Mâna 


ei stângă a coborât, explorând în jurul coapselor, 
mângâind, ridicând şi dând drumul, atingându-mă. 
Degetele păreau neexperimentate, speriate să nu facă 
rău. Mi-am dus atunci mâna liberă acolo şi i-am ţinut o 
mică lecţie. Apoi am lăsat totul în seama ei. l-am căutat 
gura. Nu mai ştiam ce se petrece în jur. Nu mai era decât 
limba ei, goliciunea ei, părul ud, ritmul mâinii de sub apă. 
Mi-ar fi plăcut să fie aşa toată noaptea. Această stare de 
seducţie, această convertire a celei distante, elegante, a 
vocii care cita Sofocle într-o gheişă ascultătoare, o 
sirenă, adorabilă. Îmi depărtasem picioarele ca să am 
mai multă stabilitate, iar unul din picioarele ei se 
încolăcise în jurul meu. 

Dacă am fi rămas aşa toată noaptea; dar era prea 
mult. Ghicise, se pare, că n-o mai voiam delicată; s-a lipit 
mai tare de mine, nu mai era atât de neştiutoare. Şi-n 
timp ce eu, sub apă, mă descătuşam, ea îşi lăsă capul pe 
umărul meu şi mă muşcă, ca şi cum ar fi atins şi ea acea 
clipă supremă. 

Gata. Mâna ei mă părăsi, trecu uşor peste stomacul 
meu. Am sărutat-o; puţin uimit de această transformare 
a ei atât de rapidă şi totală. Poate că trebuia să-i 
mulţumesc puţin şi lui June, cu înţepăturile ei, pentru 
asta, dar simţeam că Julie însăşi dorise în sinea ei ca 
asemenea lucru să se petreacă. Rămăsesem aşa 
îmbrăţişaţi, fără să simţim nevoia să vorbim, să ne 
mişcăm; conştienţi că de acum între noi nu va mai exista 
nicio barieră. Îşi lipi uşor buzele de umărul meu; un sărut 
plin de promisiuni. 

— Trebuie să mă întorc. Mă aşteaptă June. 

Un ultim sărut grăbit. Din câteva mişcări am fost pe 
plajă şi Julie după mine. Mână în mână ne îndreptarăm 
spre locul unde ne lăsasem hainele şi fără să mai 
aşteptăm să ne uscăm am început să ne îmbrăcăm, 
ajutându-ne unul pe celălalt, îmbrăţişaţi, o pornirăm 
înapoi, pe malul mării, spre Bourani. Intuiam că ceea ce 
se petrecuse cu noi era deosebit de important pentru ea, 


era un fel de descoperire - sau redescoperire - a propriei 
sale sexualităţi latente. Şi în noaptea caldă, prinsă în 
mrejele eternului farmec al bătrânei Grecii, faţa ei părea 
mai blândă, mai deschisă, mai simplă; renunţase la orice 
mască. Mai ştiam, şi în sinea mea eram cuprins de o 
adâncă bucurie, că distrusesem şi ultimii germeni de 
neîncredere pe care Conchis se străduise să-i semene 
între noi. Acum nu mai aveam nevoie de răspuns la 
scrisorile mele. Acolo în apă, nu fusese decât un joc 
erotic banal, dar era o plăcere împărtăşită, dorită de noi 
amândoi şi, ca să mă asigur şi mai mult, am strâns-o pe 
Julie mai aproape. Se întoarse spre mine şi îmi întinse 
buzele cu tot atâta spontaneitate ca şi când ar fi putut 
să-mi citească gândurile. De acum, între noi doi, totul era 
transparent. 

Am condus-o până aproape de casă. Nu mai era 
lumină în sala de muzică, dar fereastra camerei unde 
dormeam eu de obicei era luminată. Mai fusese adus un 
pat; ea şi June dormea acolo când eram eu la colegiu - şi 
mi se păru o încheiere simbolică, perfectă a acestei 
nopţi. Julie avea să doarmă în patul „meu”. Pe şoptite, 
făcurăm în grabă planuri pentru sfârşitul săptămânii 
viitoare, dar acum totul ni se părea uşor. Bătrânul se 
ţinuse de cuvânt. Nu ne spionase nimeni. Mă accepta în 
sfârşit în rolul lui Ferdinand, alături de Miranda sa cu 
părul ud şi plin de sare, cu buze dulci şi braţe 
învăluitoare. Orice s-ar întâmplă, tot restul verii, tot 
restul vieţii era al nostru. 

Mă sărută, se îndepărtă câţiva paşi, apoi se întoarse 
repede şi alergă în braţele mele să mă mai sărute o dată. 
Am rămas pe loc până am văzut-o dispărând pe sub 
colonade. 


Deşi mă simţeam obosit, am urcat în grabă poteca ce 
ducea spre creastă, ca să-mi usuc hainele jilave. Nici nu- 
mi păsa de ziua care avea să înceapă, de lipsa de somn, 
de strădaniile de a mă ţine treaz în clasă. De acum, toate 


astea deveniseră suportabile. Julie mă vrăjise. Era ca şi 
când dădusem peste frumoasa din pădurea adormită şi, 
trezind-o din somn, descoperisem nu numai dragostea ei 
pentru mine, ci şi dorinţa. Eram aproape sigur că Julie nu 
se mai comportase cu niciun bărbat aşa cum se 
comportase cu mine; descoperea emoţii noi şi găsea, 
fără îndoială, multe deosebiri faţă de amara deziluzie a 
legăturii ei amoroase din anul precedent. Îmi imaginam o 
Julie care să aibă experienţa şi pasiunea lui Alison, dar 
îmbogăţite, diversificate, datorită gustului ei rafinat, a 
inteligenţei ei superioare, a poeziei... Continuam să 
zâmbesc în timp ce păşeam absent pe drumul pe care 
ajunsesem să-l ştiu pe dinafară, printre pinii Aleppo, prin 
pădurea tăcută şi plină de fantome. Pe cerul spuzit de 
stele, strălucea craiul nou. 

Am început să recapitulez acea savantă împletitură 
de mister şi miracol care ne adusese unul în faţa celuilalt 
- Conchis şi planurile lui. Dacă ai o menajerie particulară, 
grija ta principală este să-ţi ţii animalele în cuşcă, nu să 
le dictezi tu ce să facă, cum să se comporte. Conchis 
construise în jurul nostru bare - subţiri bare psihosexuale 
ce ne ţineau înlănţuiţi de Bourani. Era aidoma nobililor 
elisabetani care întreţineau o companie teatrală: noi 
eram trupa personală de actori a lordului Leicester. Dar 
„experimentul” său era bazat şi pe principiul lui 
Heisenberg, aşa încât experienţa era parțial 
nedeterminată, atât pentru el ca observator-voyeur, cât 
şi pentru noi, simple particule umane pe care le studia. 
Îmi dădeam seama că voia să ne confrunte cu falsa 
dicotomie dintre o Europă înţeleaptă şi o Anglie infantilă. 
În ciuda jargonului său gnomic era, ca atâţia alţi 
europeni, total incapabil să înţeleagă modul adânc şi 
subtil al englezilor de a concepe existenţa. Ne considera, 
pe mine şi pe fete, imaturi şi naivi, dar noi ne puteam 
dovedi de zece ori mai perfizi decât el, tocmai pentru că 
eram englezi - născuţi pentru a purta mască şi educați 
de mici să minţim. 


Am ajuns pe creasta principală. Mergând, loveam din 
când în când câte o piatră cu piciorul, dar în rest, linişte 
deplină. Departe, jos, dincolo de vârfurile cenuşii şi 
catifelate ale pinilor, marea lucea întunecată sub cerul 
înstelat. Lumea aparţinea nopţii. 

Pomii se răreau în locul unde pământul se înălța într- 
o pantă abruptă pe versantul sudic ce ducea spre 
creastă. M-am oprit o clipă să-mi trag sufletul şi m-am 
întors să mai arunc o ultimă privire spre Bourani. M-am 
uitat la ceas. Trecuse puţin de miezul nopţii. Insula 
întreagă dormea. În noaptea argintie - fără să încerc 
niciun fel de melancolie -, am fost cuprins de acel 
sentiment de singurătate existenţială pe care ţi-o dau 
uneori nopţile liniştite, senzaţia de a fi singura fiinţă din 
tot universul. 

Atunci, din spatele meu, de undeva dinspre creastă, 
am auzit un zgomot. Un sunet slab, dar a fost suficient să 
mă facă să mă adăpostesc iute în umbra pinilor. Acolo 
sus, cineva sau ceva lovise o piatră. Apoi linişte. Şi dintr- 
odată am înţepenit; nu numai de teamă, dar şi din 
prudenţă. 

Sus, pe marginea falezei, pe cerul nopţii se profila 
silueta cenuşie a unui om. Apoi apăru încă unul, şi încă 
unul. Le auzeam sunetul înfundat al paşilor pe stâncă, 
zornăitul înăbuşit al unui obiect metalic. Deodată, ca prin 
farmec, se făcură şase. Şase umbre întunecate profilate 
pe cerul înstelat. Unul din ei ridică braţul arătând ceva, 
dar n-am auzit niciun murmur de voci. Să fie oare 
locuitori din insulă? Dar vara ei nu foloseau aproape 
niciodată poteca de pe faleza de sus; şi nu la ora asta. 
Mi-am dat seama ce erau. Erau soldaţi. Reuşeam să 
disting contururile armelor, strălucirea mată a unei căşti. 

Fuseseră nişte manevre ale armatei greceşti pe 
continent, luna trecută, şi un du-te-vino de ambarcaţiuni 
în strâmtoare. Oamenii ăştia făceau probabil vreun 
exerciţiu de comando. Dar, prudent, n-am făcut nicio 
mişcare. 


Unul dintre ei se întoarse din drum şi ceilalţi îl 
urmară. Credeam că ştiu ce se întâmplase: veniseră de-a 
lungul potecii de pe faleză şi trecuseră, fără să-l vadă, de 
drumul transversal ce cobora spre Bourani şi Moutsa. Ca 
pentru a-mi confirma ipoteza, în depărtare se auzi 
deodată un zgomot asemănător cu explozia unor focuri 
de artificii. De undeva, dinspre vest de Bourani, o jerbă 
de lumini se înălţă spre cer. Era un soi de rachetă de 
semnalizare, care căzu pe pământ, descriind o parabolă 
amplă. Eu însumi trăsesem zeci de asemenea artificii în 
timpul exerciţiilor de noapte. Cei şase erau cu siguranţă 
porniţi să „atace” un obiectiv dincolo de Moutsa. 

Cu toate acestea, m-am uitat cu atenţie împrejur. 
Douăzeci de metri mai încolo erau nişte stânci printre 
care crescuseră arbuşti pitici în spatele cărora mă 
puteam ascunde. Am luat-o fără zgomot pe sub pomi şi 
fără să-mi pese de hainele mele curate, m-am lăsat să 
cad într-o groapă, între două stânci, care încă îşi mai 
păstraseră căldura acumulată în timpul zilei. De acolo 
puteam vedea, profilată la orizont, scobitura din linia 
falezei, în locul unde începea poteca. 

Aproape imediat am zărit câteva forme palide care se 
mişcau şi am ştiut că avusesem dreptate. Oamenii 
coborau. Erau probabil numai un grup de flăcăi inofensivi 
din Epir sau din altă parte. Totuşi m-am ghemuit cât am 
putut mai mult. Când, după zgomot, mi-am dat seama că 
ajunseseră în dreptul meu, la vreo treizeci de metri de 
mine, am privit pe furiş printre ramurile arbuştilor care 
mă acopereau. 

Inima îmi tresări. Purtau uniforme germane. O clipă 
m-am gândit că poate că se costumaseră în „duşman” 
pentru manevre; dar, după atrocitățile din timpul 
ocupaţiei, era de neconceput ca un soldat grec să 
îmbrace de bunăvoie o uniformă nemţească, fie şi numai 
pentru un exerciţiu. Şi atunci am înţeles: Conchis, 
bătrânul diavol, nu renunţase nicidecum şi spectacolul se 
juca acum dincolo de hotarele domeniului său. 


Ultimul soldat purta o raniţă mai mare decât a 
celorlalţi, din care ieşea, abia vizibilă, o baghetă subţire. 
O antenă! Adevărul îmi sărea în ochi. Mi-am dat deodată 
seama că Demetriades nu era singurul din şcoală care 
mă spiona. Mai era şi altcineva. Era un grec cu mutră de 
turc, un individ masiv şi taciturn, ras în cap, care preda 
chimia. Nu venea niciodată în cancelarie; îşi petrecea tot 
timpul în laborator. Colegii îl porecliseră o A/chemikos, 
alchimistul. Descopeream subit noi dovezi ale trădării: 
mi-am amintit că era unul din cei mai buni prieteni ai lui 
Patarescu. Dar, în primul rând, mi-am amintit că avea în 
laborator un radio-emiţător pentru uzul câtorva dintre 
elevii care intenționau să devină ofiţeri de radio- 
transmisiuni. Şcoala avea chiar şi un indicativ al staţiei 
de amatori. Am bătut cu pumnul în pământ. 

Acum totul era limpede. Nu era de mirare că cei de la 
Bourani erau întotdeauna preveniţi de sosirea mea. 
Colegiul nu avea decât o singură poartă şi bătrânul 
portar era tot timpul la post. 

Oamenii dispăruseră. Purtau probabil cizme de 
cauciuc şi trebuie că-şi împachetaseră cu multă grijă 
echipamentul, judecând după cât de puţin zgomot 
făceau. Stătuseră aici să mă aştepte şi să pună mâna pe 
mine, dar faptul că mersesem foarte repede le încurcase 
socotelile. Salva de artificii nu putea fi decât un semnal 
întârziat că pornisem. O clipă am suspectat-o pe Julie, 
apoi am disculpat-o. Asta voia şi Conchis: s-o bănuiesc 
pe ea. Dar calculase greşit. Nu se gândise că „momeala” 
dovedise cu probe că e de partea „şoarecelui”. Ştiam 
precis că Julie nu avea nimic de-a face cu această nouă 
cursă; şi şoarecele era vulpe; nu putea fi tras pe sfoară 
aşa uşor. 

Aproape că eram tentat să mă iau după soldaţi să 
văd unde se duc. Dar mi-am amintit de lecţiile din timpul 
milităriei: pe cât posibil, nicio patrulă în nopţile fără vânt; 
nu uitaţi că omul plasat mai aproape de lună vă vede 
mai bine decât îl vedeţi voi pe ei. Numai treizeci de 


secunde se scurseseră de când trecuseră soldaţii şi deja 
nu-i mai auzeam decât foarte vag. Un zgomot de piatră 
lovită, apoi nimic. Încă un zgomot uşor şi linişte. Le-am 
mai acordat alte treizeci de secunde, apoi m-am ridicat şi 
am început să urc poteca în fugă. 

In vârful falezei, creasta era plată şi trebuia să 
străbat vreo cincizeci de metri de teren descoperit 
înainte ca drumul să coboare din nou spre nord. Locul 
era bătut de vânturi, presărat cu pietre şi câţiva arbuşti 
pitici ici şi colo. La celălalt capăt se întindea, pe o 
distanţă destul de mare, o pădurice de tamarisc. De 
unde mă aflam, puteam vedea, în desişul ramurilor, 
deschizătura neagră făcută de potecă. M-am oprit să trag 
cu urechea. Niciun zgomot. Am traversat în fugă terenul 
descoperit. 

Străbătusem cam jumătate când am auzit o 
împuşcătură. 

O secundă mai târziu o salvă de artificii izbucni la 
vreo două sute de metri spre dreapta. Toată creasta fu 
inundată de lumină. M-am aruncat la pământ, întorcând 
capul. Lumina scăzu. In clipa în care salva de artificii se 
stingea cu un şuierat, eram din nou în picioare, alergând 
spre pădurice, fără să-mi pese de zgomotul pe care-l 
făceam. Odată ajuns în pădure, m-am oprit o clipă 
încercând să înţeleg ce nou subterfugiu nebun mai 
inventase Conchis. Atunci am auzit zgomot de paşi; 
alergau pe creastă, venind dinspre locul de unde fusese 
trasă salva. Am pornit-o în goană în jos pe potecă, printre 
tufişurile înalte de doi metri. 

Am ajuns pe un loc plat, unde poteca făcea o curbă 
largă şi astfel am putut să alerg şi mai repede. Deodată, 
piciorul mi se prinse în ceva şi, îngrozit, am căzut cât 
eram de lung. Am simţit o arsură vie când palma întinsă 
s-a lovit de marginea ascuţită a unei pietre. O durere 
groaznică în coaste. Am auzit şuieratul aerului care mi-a 
ieşit din plămâni în momentul când am atins pământul şi 
vocea mea prostită gemând: „Ce dracu...”. O clipă am 


fost prea ameţit ca să-mi pot da seama ce se întâmplă. 
Apoi, din spatele tufelor de tamarisc, din dreapta, se auzi 
o voce joasă, un ordin scurt. Nu ştiam decât câteva 
cuvinte din limba asta, dar vocea mi-a sunat autentic 
nemţească. 

Am fost împresurat de zgomote, de ambele părţi ale 
potecii. Am fost înconjurat de oameni îmbrăcaţi în 
uniforme nemţeşti. Erau şapte. 

— Ce dracu de joc mai e şi ăsta? 

M-am ridicat în genunchi, ştergându-mi palmele pline 
de ţărână. Dintr-una îmi curgea sânge. Doi oameni 
veniră din spate şi mă apucară de braţe, ridicându-mă cu 
brutalitate. Altul stătea în mijlocul potecii. Părea să fie 
şeful. Nu avea nici puşcă şi nici mitralieră ca ceilalţi, ci 
numai un pistol. M-am uitat pe furiş la puşca pe care 
omul din dreapta mea şi-o punea din nou în bandulieră. 
Arăta a puşcă adevărată, nu un accesoriu din recuzita 
vreunui teatru. lar el arăta a neamt. Nu a grec deghizat 
în neamt. 

Omul cu revolverul - un fel de subofițer, fără îndoială 
- spuse din nou ceva în nemţeşte. Doi oameni, câte unu 
de fiecare parte a drumului, se aplecară să desprindă 
ceva dintre ramurile de tamarisc: o sârmă întinsă. Omul 
cu pistolul suflă scurt din fluier. M-am uitat la cei doi 
soldaţi de lângă mine. 

— Vorbiţi englezeşte? Sprechen Sie Englisch? 

Nu mi-au acordat nici cea mai mică atenţie, 
mulţumindu-se numai să-mi smucească braţele mai spre 
spate, ca să mă facă să tac. Mă gândeam: „Doamne, nu 
pun eu mâna pe Conchis!” Subofiţerul rămase în drum cu 
spatele la mine, iar ceilalţi patru soldaţi stăteau grupaţi 
puţin mai încolo. Doi dintre ei se aşezară. 

Unul a întrebat ceva. Probabil dacă au voie să fumeze 
şi subofiţerul a încuviinţat. 

Flacăra chibritului le-a luminat feţele. Purtau căşti. Și- 
au aprins ţigările şi au început să vorbească în şoaptă. 
Păreau toţi nemți. Nu erau greci care ştiau câteva 


cuvinte nemţeşti, ci nemți adevăraţi. M-am adresat 
subofiţerului: 

— Când terminaţi cu circu’ ăsta, poate îmi spuneţi şi 
mie de ce stăm aici. 

Omul se întoarse pe călcâie şi veni spre mine. Era un 
tip de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu faţă prelungă. 
Veni foarte aproape de mine. Nu părea din cale afară de 
brutal, dar îşi juca bine rolul. Mă aşteptam la clasicul 
scuipat în obraz, dar nu; se mulţumi să-mi spună liniştit: 

— Was sagen Sie? 

— Mai du-te-n mă-ta! Du-te dracului! 

O clipă se uită fix la mine fără să înţeleagă, dar ca şi 
cum persoana mea părea, în sfârşit, să-l intereseze. Apoi, 
impasibil, îmi întoarse spatele. Soldaţii îşi slăbiră puţin 
strânsoarea. Dacă nu m-aş fi simţit atât de contuzionat, 
aş fi încercat să scap. Deodată am auzit un zgomot de 
paşi undeva, mai sus de noi. Câteva clipe mai târziu, cei 
şase oameni pe care îi văzusem la început coborau 
drumul în şir indian. Dar s-au oprit înainte să ajungă la 
noi, lângă cei care fumau. 

Băiatul care mă ţinea din dreapta nu avea mai mult 
de vreo douăzeci de ani. Incepu să fluiere uşor în surdină 
şi melodia aduse acestei convingătoare interpretări 
actoriceşti - deşi eu o numisem „circ” - o notă de 
autenticitate, căci era binecunoscutul Lili Marlene. Sau 
poate că, din contră, compromitea spectacolul. Avea o 
faţă lată, plină de acnee şi ochi mici fără gene. Mă 
gândeam că fusese ales special din cauza aerului său 
teuton şi a curioasei lui indiferenţe de maşină, ca şi când 
nu ştia nici de ce era acolo, nici cine sunt eu. Şi puţin îi 
păsa. Indeplinea pur şi simplu un ordin. 

Socoteam: treisprezece oameni, din care cei puţin 
jumătate erau nemți. Cheltuiala pentru a-i aduce în 
Grecia, apoi de la Atena în insulă şi înapoi în Germania, 
echipamentul, repetițiile nu puteau fi sub cinci sute de 
lire. Şi toate astea pentru ce? Pentru a speria - sau poate 
numai a impresiona - o persoană total neînsemnată. In 


acelaşi timp, acum când panica din primele momente îmi 
trecuse, începeam să văd lucrurile din alt unghi. Scena 
asta era atât de bine montată, până în cele mai mici 
amănunte, încât iată-mă din nou victima vrăjitoriilor 
magicianului Conchis. Eram speriat, dar fascinat. ŞI 
atunci am auzit iar zgomot de paşi pe potecă. 

Apărură alţi doi bărbaţi. Unul scund şi slab cobora 
panta cu paşi mari. Altul, mai înalt, venea în urma lui şi 
amândoi purtau şapcă ofiţerească şi insigna cu vulturul 
teuton. Soldaţii pe lângă care treceau se ridicară repede 
în picioare, dar cu un gest al mâinii le-a ordonat repaus. 
Unul din ei veni drept spre mine. Era evident un actor 
care se specializase în roluri de colonel neamt; faţă dură, 
buze subţiri; nu-i lipseau decât ochelarii cu lentile 
dreptunghiulare şi rame metalice. 

— Salut. 

Nu-mi răspunse, dar mă privi liniştit, cum mă privise 
şi subofiţerul care acum stătea în poziţie de drepţi, puţin 
mai în spatele lui. Celălalt ofiţer trebuie că era 
locotenent, vreun aghiotant. Am observat că şchiopăta 
uşor. Era un bărbat frumos, figură de italian, cu 
sprâncene negre şi o faţă plină, bronzată. 

— Regizorul unde e? 

„Colonelul” scoase un porţigaret dintr-un buzunar 
interior şi alese o ţigară. „Locotenentul” se întinse să i-o 
aprindă. În spatele lor am observat un soldat traversând 
poteca, ducând ceva înfăşurat în hârtie - ceva de 
mâncare, fără îndoială. Oamenii începură să mănânce. 

— Trebuie să recunosc că rolul vă vine mănuşă. 

Rosti un singur cuvânt pe care îl pronunţă cu grijă şi, 
țuguindu-şi buzele, îl scuipă ca pe un sâmbure de 
strugure. 

— Gut. 

Se întoarse cu spatele şi spuse ceva în nemţeşte. 
Sergentul urcă poteca şi se întoarse cu un lămpaş pe 
care îl aprinse şi-l aşeză în spatele meu. 


„Colonelul” făcu câţiva paşi şi se opri lângă 
„sergent”. Am rămas faţă în faţă cu „locotenentul”. Mă 
privea într-un fel ciudat, ca şi când ar fi vrut să mă 
întrebe ceva şi nu putea; căutând un răspuns pe faţa 
mea. Privirea îi şovăi şi brusc se întoarse cu o mişcare 
stângace şi se duse lângă „colonel”. Am auzit câteva 
cuvinte nemţeşti rostite în şoaptă, apoi ordinul laconic al 
subofiţerului. 

Oamenii se ridicară şi, fără să înţeleg de ce, se 
aliniară de ambele părţi ale potecii, faţă în faţă, la 
distanţe neregulate, fără să stea în poziţie de drepţi, ca 
şi când ar fi aşteptat să treacă cineva. M-am gândit că 
vor să mă ducă undeva şi că urma să trec printre ei. Dar 
cei doi care mă ţineau mă traseră mai în spate, silindu- 
mă să mă aliniez şi eu cu ceilalţi. Numai subofiţerul şi cei 
doi ofiţeri rămăseseră în mijlocul potecii. Lampa arunca 
un cerc de lumină în jurul meu. Îmi dădeam seama că 
era o indicație regizorală. 

Urmă o tăcere încordată. Fusesem distribuit mai 
degrabă în rol de spectator decât de protagonist. In 
sfârşit, am auzit că se apropiau şi alte personaje. Apăru o 
siluetă mai altfel decât celelalte; era un civil. O clipă mi-a 
făcut impresia că e beat, dar apoi mi-am dat seama că 
avea mâinile legate la spate şi că era, ca şi mine, 
prizonier. Purta pantaloni negri, iar în sus era cu pieptul 
gol. Alţi doi soldaţi veneau în urma lui. Unul din ei păru 
să-l lovească şi l-am auzit gemând. Când s-a apropiat, 
am observat că era desculţ şi atunci am avut impresia că 
spectacolul era pe punctul să le scape din mână. Mersul 
lui poticnit nu era prefăcut. 

Ajunse în dreptul meu. Era un tânăr destul de mic de 
statură, categoric grec. Faţa îi era îngrozitor de 
tumefiată, plină de sângele care îi curgea dintr-o tăietură 
urâtă lângă ochiul drept. Părea complet uluit şi abia mai 
putea să meargă. Nu şi-a dat seama de prezenţa mea 
decât în ultimul moment şi atunci s-a oprit şi mi-a 
aruncat o privire sălbatică. Mă cuprinse brusc un 


sentiment de groază; era un băiat din sat, pe care îl 
prinseseră şi-l bătuseră îngrozitor; cineva care nu 
interpreta rolul, ci îl trăia. Deodată, pe neaşteptate, sol- 
datul din spatele lui îl lovi cu brutalitate peste şale. Totul 
perfect autentic; i-am văzut mişcarea spasmodică înainte 
şi i-am auzit geamătul de durere, absolut autentic. Cu 
mersu-i poticnit mai făcu câţiva paşi, după care 
„colonelul” dădu un ordin scurt, sec, un singur cuvânt. 
Soldaţii l-au smucit cu brutalitate, imobilizându-l. Cei trei 
stăteau nemişcaţi în mijlocul potecii, cu faţa spre pantă. 
„Colonelul” cobori câţiva paşi şi veni chiar în faţa mea. 
Şchiopătând,  „locotenentul” i se alătură. Amândoi 
stăteau cu spatele spre mine. 

Linişte. Apoi un gâfâit şi imediat apăru o nouă siluetă, 
absolut identică: mâinile legate la spate, împins de doi 
soldaţi. Acum ştiam unde mă aflu: eram în Grecia, în 
urmă cu zece ani, în 1943, şi aveam în faţa mea doi 
luptători din rezistenţă capturați de nemți. 

Cel de-al doilea, un bărbat solid, de vreo patruzeci de 
ani, înalt de aproape un metru optzeci, era evident şeful 
- kapetan. Avea braţul gol legat de gât cu o sfoară şi o 
legătură subţire îmbibată de sânge îi acoperea umărul. 
Părea să fi fost sfâşiată din mâneca propriei lui cămăşi. 
Făcu câţiva paşi pe potecă, apropiindu-se de mine. O 
figură frumoasă de K/epht cu mustață neagră stufoasă şi 
nas acvilin. Mai văzusem o dată sau de două ori 
asemenea feţe în Pelopones, dar ştiam precis de unde 
venea omul acesta, căci mai purta încă în jurul frunţii 
legătura neagră cu ciucuri a cretanilor de la munte. 
Părea un personaj dintr-o gravură din secolul XIX, nobil 
brigand din mitul byronian, îmbrăcat în costum 
tradiţional, cu pistoale la brâu şi iatagan cu mâner de 
argint. De fapt, purta nişte pantaloni milităreşti de doc şi 
o cămaşă kaki. Şi el era tot desculţ, dar părea să se 
forţeze să meargă normal. Nu fusese atât de rău bătut ca 
celălalt prizonier, probabil, din cauză că era rănit. 


Când ajunse în dreptul meu, se opri şi, neacordând 
nicio atenţie „colonelului” şi „locotenentului”, se uită 
drept spre mine. Am înţeles că mă cunoştea, că-l mai 
întâlnisem undeva. Era o privire încărcată de scârbă, 
aproape violentă. Dispreţ şi în acelaşi timp o disperare 
plină de furie. O clipă nu spuse nimic, apoi şuieră printre 
dinţi un cuvânt în greceşte: 

— Prodotis. 

Trădătorule. ` 

Un singur cuvânt, dar cu atâta putere. Işi juca perfect 
rolul. Şi aproape inconştient, ca şi când m-aş fi simţit şi 
eu actor în piesa lor, am reuşit să mă stăpânesc şi să nu-i 
răspund, acceptând în tăcere privirea plină de ură. O 
clipă m-am simţit efectiv trădător. 

L-au lovit cu picioarele, dar se întoarse şi din 
marginea cercului de lumină îmi aruncă o ultimă privire 
pătrunzătoare. Şi rosti din nou cuvântul, ca şi cum nu l-aş 
fi auzit de prima dată: 

— Prodotis! în clipa aceea „colonelul” strigă un ordin: 

— Nicht schiessen! 

Soldaţii care mă păzeau mă prinseră strâns. Cu o 
smucitură, primul prizonier se eliberase, aruncându-se 
printre tufele de tamarisc. Cei doi gardieni se aruncară 
după el, apoi trei sau patru dintre soldaţii aliniaţi pe 
potecă o porniră şi ei după el. Nu putea să aibă un avans 
de mai mult de opt-nouă metri. Se auzi un strigăt, ceva 
în nemţeşte, un urlet de durere care îţi îngheţa sângele, 
apoi încă unul. Sunetul înfundat al unui trup lovit cu 
piciorul, cu paturile puştilor. 

Când se auzi cei de-al doilea țipăt, „locotenentul” 
care stătuse nemişcat, urmărind scena chiar în faţa mea, 
se întoarse şi privi în noapte, dincolo de mine. 

Voia să mă facă să înţeleg că era revoltat de toată 
brutalitatea asta, ceea ce explica şi privirea lui de mai 
înainte. „Colonelul” se uită spre „locotenent”, apoi se 
întoarse spre soldaţii care mă ţineau şi vorbi, în franceză 


de data aceasta, asigurându-se astfel că eu îl 
înţelegeam, dar soldaţii nu-l puteau înţelege: 

— Mon lieutenent, voilă pour moi la plus belle 
musique dans le monde. 

Rostea cuvintele cu un puternic accent german şi 
pronunţă cuvântul musique cu o afectare sarcastică şi 
dispreţuitoare care explica toată situaţia. El era tipul 
tradiţional al neamţului sadic, iar „locotenentul” tipul 
tradiţional al neamţului blând. 

„Locotenentul” dădu să spună ceva, dar deodată 
noaptea fu sfâşiată de un țipăt puternic. Strigase celălalt, 
nobilul brigand, un țipăt din rărunchi şi, dacă mai era 
cineva treaz la ora asta, îl auzise din celălalt capăt al 
insulei. Un singur cuvânt, dar cel mai grecesc dintre 
toate. 

Ştiam că joacă un rol, dar îl juca absolut minunat. 
Izbucnise aprig, ca focul, un urlet diabolic, din adâncul 
fiinţei lui. 

Fu pentru „colonel” ca o lovitură de cravaşă. Probabil 
că înţelegea greceşte. Se repezi şi din trei paşi ajunse în 
faţa cretanului şi-l pălmui cu furie peste faţă. Lovitura îl 
dezechilibra puţin, dar imediat se redresă. M-am simţit 
din nou la fel de îngrozit ca şi când eu aş fi fost cel lovit. 
Vânătăile, braţul însângerat puteau fi trucate, dar 
lovitura asta nu. 

Ceva mai jos, soldaţii reapărură pe potecă târând din 
tufişuri corpul celuilalt. Nu se mai putea ridica şi îl 
trăgeau de braţe. Îl aruncară în mijlocul potecii şi rămase 
lungit pe o parte, gemând. Subofiţerul se apropie, luă 
bidonul cu apă al unui soldat şi-l vărsă peste faţa 
bărbatului care încercă să se ridice. Subofiţerul spuse 
ceva şi cei doi soldaţi îl apucară din nou şi-l ridicară în 
picioare. 

„Colonelu!” vorbi. 

Soldaţii se despărţiră în două grupuri şi cu prizonierul 
în mijloc se puseră în marş. În mai puţin de un minut nu 


mai rămăsese niciunul. Eram singur, cu cei doi paznici ai 
mei, cu „colonelul” şi cu „locotenentul”. 

„Colonelul” se apropie de mine, mă privi cu ochii lui 
reci de bazilisc şi mi se adresă într-o engleză sacadată, 
despărţind cu grijă silabele. 

— Nu-S-a-Ter-mi-nat. 

Şi zâmbetul lui lipsit de umor se schimbă aproape 
imediat într-un rânjet ameninţător. Ca şi când voia să-mi 
spună nu numai că scena la care asistasem avea şi o 
urmare, ci că întregul Weltanschauung al naziştilor va fi 
reînviat şi realizat. Era tipul perfect al omului de fier 
german. Se întoarse brusc şi porni în urma soldaţilor. 
„Locotenentul” îl urmă. Am strigat: 

— Ce nu s-a terminat? 

Dar nu-mi răspunse nimeni. Cele două siluete 
întunecate, cea mai înaltă şchiopătând uşor, dispărură 
între cei doi pereţi de tamarisc. M-am întors spre paznicii 
mei: 

— Şi acum? 

Drept răspuns, mă împinseră înainte, apoi mă 
împinseră înapoi forţându-mă să mă aşez. Au urmat 
câteva momente ridicole de luptă pe care o câştigară cu 
uşurinţă. O clipă mai târziu îmi legaseră strâns gleznele, 
apoi mă ridicară şi mă proptiră cu spatele de stâncă. Cel 
mai tânăr se căută în buzunarul de sus al tunicii şi scoase 
trei ţigări. M-am uitat la ele la lumina chibritului pe care 
l-am aprins. Erau ţigări ieftine, după câte păreau, şi pe 
fiecare din ele, între două svastici negre, se vedeau 
imprimate cu roşu cuvintele: Leipzig dankt euch. Cea pe 
care o fumam eu avea gust de tutun trezit, vechi de vreo 
zeci ani, ca şi când ar fi fost deosebit de precauţi şi 
grijulii şi folosiseră ţigări dintr-un pachet de pe timpul 
războiului, care fuseseră proaspete prin 1943. 

Am încercat în repetate rânduri să le vorbesc. Mai 
întâi în engleză, apoi în germana mea stâlcită, în 
franceză, în greacă. Rămaseră impasibili, în faţa mea, de 
cealaltă parte a potecii. Nu schimbară mai mult de zece 


cuvinte între ei şi era evident că li se interzisese să 
vorbească cu mine. 

Mă uitasem la ceas când mă legaseră prima dată. Era 
douăsprezece şi treizeci şi cinci. Acum era unu jumătate. 
Undeva, dinspre versantul de nord al insulei, vreo două 
mile la vest de colegiu, am auzit primul băzâit de motor. 
Un motor diesel ca al vaselor mari de coastă, mai curând 
decât un motor de iaht. Trupa se reîmbarcase. Probabil 
că ăsta era şi semnalul pe care îl aşteptau cei doi paznici 
ai mei. Se ridicară în picioare şi cel mai bătrân îmi arătă 
un cuţit de masă pe care îl aruncă spre locul unde 
şezuseră. Apoi, fără un cuvânt, o porniră, nu în direcţia în 
care plecaseră ceilalţi, ci în direcţie opusă. Se căţărară 
din nou pe coastă şi coborâră spre Bourani. 

De cum m-am asigurat că au plecat, m-am târât 
printre pietre până la locul unde aruncaseră cuțitul. 
Lama era tocită, sfoara nouă şi au mai trecut douăzeci de 
minute exasperante până am reuşit să mă eliberez. Am 
urcat pe creasta de unde puteam vedea partea de sud a 
insulei. Aveam în faţa mea un peisaj liniştit, un cer senin 
acoperit cu stele, o insulă din Egee cufundată în 
obişnuita-i pace nocturnă. lahtul era ancorat jos. Se mai 
auzea încă zgomotul bărcii cu motor, sau ce-o fi fost, 
undeva în spatele meu, depărtându-se spre Nauplia. O 
clipă m-am gândit să mă reped la Bourani, să trezesc 
fetele, să-l înşfac pe Conchis şi să-i cer pe loc explicaţii. 
Dar mă simţeam epuizat. Eram sigur că fetele nu aveau 
niciun amestec şi era foarte puţin probabil că voi fi lăsat 
să mă apropii de vilă. Conchis se aştepta poate la o 
astfel de reacţie din partea mea şi, oricum, de unul 
singur nu aveam nicio şansă. Mai era ceva. Cu toată furia 
mea, mă simţeam din nou cuprins de vechiul respect 
pentru tot ce realizase Conchis. Eram din nou prizonierul 
unui mit, incapabil să-l înţeleg, dar conştient că 
întâmplările trebuiau să continue, oricât de sinistre ar fi 
putut deveni. 


50 


DIMINEAŢA, CURSURILE ÎNCEPEAU LA ŞAPTE, AŞA că 
nu dormisem nici cinci ore când am intrat în clasă. 
Vremea era urâtă. Era o zi fără vânt, necruţător de caldă 
şi înăbuşitoare. Soarele distrusese toate culorile insulei; 
rarele urme de verdeață păreau epuizate şi veştejite. 
Cohorte de omizi distruseseră pinii: florile trandafirii de 
leandru se înnegriseră pe margini. Singură marea mai 
avea viaţă şi numai pe la prânz, după terminarea 
cursurilor, după ce m-am cufundat în apele ei limpezi, 
liniştite, m-am simţit, în sfârşit, în stare să gândesc 
coerent. _ 

Îmi venise un gând în timpul dimineţii. În afara 
actorilor principali, aproape toţi „soldaţii” nemți mi se 
păruseră foarte tineri - între optsprezece şi douăzeci de 
ani. Eram la începutul lui iulie; anul universitar, atât în 
Germania cât şi în Grecia, probabil că se încheiase. In 
cazul în care Conchis avea, într-adevăr, ceva de-a face 
cu industria cinematografică, ar fi putut eventual angaja, 
fără prea mare dificultate, studenţi nemți care, după ce 
terminau ce aveau de făcut pentru el, aveau să-şi 
petreacă restul vacanței în Grecia. Dar îmi venea greu să 
cred că-i adusese până aici ca să-i folosească doar o 
singură dată. Aşa cum mă avertizase „colonelul”, jocul 
sadic nu se sfârşise încă. 

Dar ştiam că nu aveam să scriu scrisoarea furioasă şi 
sarcastică pe care o compusesem în minte în timp ce 
coboram spre colegiu. Printre altele şi pentru că bătrânul 
se aştepta probabil la o astfel de scrisoare - observasem 
în dimineaţa asta privirea cercetătoare a lui Demetriades 
- şi singura mea reacţie judicioasă era să nu fac ceea ce 
se aşteptau ei. Şi dacă stăteam să mă gândesc bine, nu 
vedeam niciun pericol pentru cele două surori. Atâta 


vreme cât Conchis credea că fetele nu şi-au dat seama 
de adevăr, erau în siguranţă; mă rog, atât cât fuseseră în 
siguranţă şi până acum. Dacă voiam să le scot din 
afacerea asta, era mai bine să aştept până le vedeam 
personal; să nu-i dau lui Conchis nimic de bănuit. Şi pe 
urmă, mai avea şi imensul avantaj că el era cel care 
dădea spectacolul - şi ce spectacol! Intr-un fel, era o 
prostie să fii nemulţumit de modul în care fusese realizat, 
când numai simplul fapt că se putuse realiza aşa ceva 
era absolut uluitor. 

Poşta a sosit cu vaporul de douăsprezece şi a fost 
distribuită în timpul mesei de prânz. Aveam trei scrisori: 
una din rarele scrisori de la unchiul meu din Rhodezia, 
alta cu buletinele trimise de Consiliul britanic din Atena; 
şi a treia... am cunoscut imediat scrisul, rotund, mare, 
uşor lăbărţat. Am deschis-o. Scrisoarea mea către Alison 
alunecă din plic, nedeschisă. Atât. Câteva minute mai 
târziu, întors în camera mea, am pus-o, aşa nedeschisă, 
într-o scrumieră şi am ars-o. 


A doua zi era vineri. Am mai primit o scrisoare la 
prânz. Fusese adusă de cineva şi, din nou, am 
recunoscut scrisul. N-am deschis-o decât după ce am 
ieşit din sufragerie - ceea ce a fost foarte bine, căci, deşi 
scurtă, conţinutul ei m-a făcut să înjur cu glas tare. Era 
neaşteptată şi brutală şi am simţit-o ca o palmă. 
Nedatată, fără vreo indicație a locului unde fusese scrisă, 
fără antete. Simplu: 


Orice vizită la Bourani este inutilă. Nu cred că e 
nevoie să-ţi explic de ce. M-ai dezamăgit cumplit. 
MAURICE CONCHIS 


Eram uluit, furios şi amarnic dezamăgit. Cu ce drept 
lua Conchis asemenea hotărâre arbitrară? Era de 
neînțeles; în contradicţie cu tot ce-mi povestise Julie; dar, 
aşa cum aveam să aflu în curând, nu şi în contradicţie cu 


ce se întâmplase după plecarea mea... Acuzaţia de 
trădare căpăta o nouă semnificaţie. Imi dădeam seama, 
cu spaimă, că însuşi episodul cu ocupaţia nemţească ar fi 
putut reprezenta un final, un semn de concediere - nu 
mai avea timp pentru mine. Dar mai erau şi fetele. Ce 
poveste le mai îndrugase oare? Sau ce le-ar mai fi putut 
spune acum când ştiau că le minţise tot timpul? 

Toată ziua aproape că mă aşteptam să le văd 
apărând la colegiu. De data asta trebuie că îşi dăduseră 
seama cu cine au de-a face. De câteva ori am fost tentat 
să mă duc la comisariatul de poliţie, să iau legătura cu 
ambasada engleză din Atena. Dar încetul cu încetul m- 
am calmat. M-am gândit din nou la paralela cu Furtuna, 
tânărul uzurpator judecat de bătrânul care l-a surprins pe 
domeniul său. Mi-am amintit de multiplele ocazii în care 
Conchis spusese altceva decât gândise; şi, mai ales, mi- 
am amintit de Julie... nu numai de trupul ei gol în apele 
mării, ci de intuiţia ei, de încrederea ei instinctivă în 
Prospero al nostru. 

La ora culcării, ajunsesem la concluzia că scrisoarea 
lui Conchis nu trebuia luată decât ca ultima lui glumă 
proastă, un soi de test înşelător, asemănător cu jocul de 
zaruri sau cu pastila de otravă. Refuzam să accept ideea 
că mă putea lipsi de Julie sau de adevăr timp de o 
săptămână. Trebuia să-şi dea seama că aveam să mă 
duc la Bourani chiar a doua zi. Avea să continue probabil 
cu aerele sale de totală dezaprobare, dar eram sigur că 
avea să fie acolo; şi cealaltă marionetă a lui avea să fie şi 
ca acolo să mă ajute ca, în cele din urmă, să-l demasc. 


Sâmbătă, puţin după două, am pornit-o în sus spre 
coline. Pe la trei am intrat în păduricea de tamarisc. Sub 
arşiţa soarelui - căci aerul continua să fie nemişcat, 
înăbuşitor - era greu de crezut că scenele la care 
asistasem în noaptea precedentă avuseseră loc cu 
adevărat. Dar erau câteva crăci şi crenguţe proaspăt 
rupte, iar în locul unde „prizonierul” încercase să fugă 


erau câteva pietre mişcate din loc, încă pătate de 
pământul roşu al insulei; şi iar crăci rupte de tamarisc. 
Ceva mai sus, am adunat câteva chiştocuri de ţigară. 
Una din ele fusese fumată doar pe jumătate şi se puteau 
citi cuvintele: Leipzig da... 

M-am oprit pe vârful colinei, de unde puteam vedea 
cealaltă parte a insulei. Mi-am dat imediat seama că 
iahtul nu era în golf, dar nu m-am lăsat dezamăgit. 

Am intrat pe poartă şi am pornit-o drept spre casă. 
Sub soarele puternic de amiază, cu toate obloanele 
închise, casa părea pustie. Am zgâlţâit tare oblonul de la 
uşă şi le-am încercat şi pe celelalte, dar n-am putut 
deschide niciunul. Tot timpul mă uitam în dreapta şi în 
stângă, nu atât pentru că mă simţeam supravegheat, ci, 
mai degrabă, pentru că simţeam că ar fi trebuit să am 
această senzație. Căci „ei' mă supravegheau cu 
siguranţă; poate chiar din interiorul casei, zâmbind în 
întuneric, la doi paşi de mine, în spatele obloanelor. În 
căldura înăbuşitoare, m-am dus să-mi arunc o privire 
spre plaja domeniului; faleza, umbrarul pompei, gura 
neagră a micii peşteri. Dar nici urmă de barcă. M-am dus 
apoi la statuia lui Poseidon, o statuie mută, printre 
ramurile nemişcate. Şi, în cele din urmă, m-am dus pe 
faleză, în locul unde stătusem cu Julie duminica trecută. 

O pală de vânt rătăcită brăzda uşor marea imobilă 
sau poate că era şirul lung, punctat al unui banc de peşti. 
Benzi întunecate, de un albastru cenuşiu, când mai late, 
când mai înguste, descriau lent mişcări şerpuitoare pe 
oglinda înşelătoare a apei, ca şi cum marea genera o 
secretă corupţie. 

Am pornit-o de-a lungul coastei spre golful unde se 
aflau trei căsuțe. Priveliştea se lărgea spre est. Am ajuns 
la gardul de sârmă care împrejmuia Bourani. Şi aici, ca 
peste tot, sârma era ruginită şi nu reprezenta decât o 
barieră simbolică, nu una reală. Puțin mai încolo, faleza 
interioară cobora brusc, într-o pantă abruptă de vreo 
douăzeci de metri. M-am strecurat pe sub sârmă şi am 


pornit-o spre interiorul insulei, mergând pe creastă. Pe 
alocuri, poate s-ar fi putut cobori dacă te agăţai de 
stânci, dar jos se întindea o junglă impenetrabilă de pini 
şi liane. Am ajuns în punctul în care gardul cotea la 
stângă spre poartă. Nicio piatră nu era clintită din loc; 
nicio gaură în gardul de sârmă. Continuând să merg de-a 
lungul falezei, până în locul unde se aplatiza, am găsit, în 
cele din urmă, poteca mai puţin folosită pe care 
mersesem şi alte dăţi. 

Curând după aceea traversam păduricea de măslini 
care ducea spre colibele din golf şi, printre pomi, le-am 
zărit pereţii proaspăt văruiţi. Era curios să nu întâlneşti 
nici măcar o găină sau un măgar. Sau vreun câine, deşi 
îmi aminteam că văzusem vreo doi-trei. 

Casele nu aveau decât parter. Două dintre ele erau 
lipite una de alta şi uşile de la intrare închise cu lacăt. 
Cea de-a treia părea ceva mai uşor de deschis, dar la 
încercările mele uşa nu s-a mişcat decât unu sau doi 
centimetri; era blocată cu o bară de lemn pe dinăuntru. 
Am încercat uşile din spate, dar erau încuiate şi ele. 
Ocolind un coteţ de găini am ajuns la ultimul zid şi am 
observat că două din obloane nu erau închise bine. Prin 
ferestrele murdare am zărit un pat vechi de bronz în 
mijlocul căruia se afla un teanc de cearceafuri 
împăturite. Un perete acoperit cu fotografii şi icoane. 
Două scaune cu fundul de trestie împletită, un leagăn de 
copil lângă fereastră şi un cufăr vechi. Pe pervazul 
ferestrei, în faţa mea, un capăt de lumânare cafenie 
înfipt într-o sticlă de reţină, o coroniţă de imortele 
scuturate, o roată dinţată, ruginită, de la cine ştie ce 
maşinărie şi un praf de o lună. Am închis obloanele. 

Cea de-a doua casă avea şi uşa din spate închisă cu 
lacăt. Cea de-a treia avea lacăt, dar era legat cu fir de 
pescuit. Am aprins un chibrit şi peste o jumătate de 
minut mă aflam înăuntrul colibei, tot într-un dormitor. 
Nimic din cele ce se aflau în camera întunecoasă nu 
părea câtuşi de puţin suspect. Am trecut prin bucătărie şi 


am intrat în camera din faţă a casei. De aici, o uşă ducea 
direct în casa de alături, altă bucătărie, şi, dincolo, alt 
dormitor cu iz de mucegai. Am deschis un sertar, apoi 
dulapul. Nimic neobişnuit. Locuinţe tipice ale unor 
localnici săraci. Nu se punea problema niciunui trucaj. 
Singurul lucru neobişnuit era faptul că erau nelocuite. 

Am ieşit şi am legat zăvorul cu o bucată de sârmă. La 
câţiva zeci de metri mai departe, am zărit printre măslini 
o latrină văruită. M-am îndreptat într-acolo. Un păianjen 
îşi ţesuse pânza peste groapa săpată în pământ. De un 
cui ruginit atârnau câteva bucăţi îngălbenite dintr-un ziar 
vechi, grecesc. 

Înfrângere totală. 

M-am dus la fântâna de lângă cele două case lipite, 
am ridicat capacul şi am dat drumul găleţii agăţate de o 
frânghie care se afla lângă marginea de lemn văruit. Din 
adâncul fântânii mă izbi un aer rece, umed, ca un şarpe 
care fusese ţinut închis. M-am aşezat, pe marginea 
fântânii şi am băut o gură de apă proaspătă. Avea gustul 
acela de apă de fântână, proaspătă şi rece, mult mai 
plăcută decât apa fadă de la robinet. 

Un păianjen strălucitor, roşu cu negru, ţopăia pe buza 
fântânii, îndreptându-se spre mine. Am întins mâna în 
calea lui şi mi-a sărit în palmă; privindu-l de aproape, îi 
vedeam ochii negri minusculi, ca două lanterne mici. Îşi 
mişca neîncetat, dintr-o parte într-alta, capul masiv şi 
pătrat, o parodie arahnoidă a gestului zeflemitor al lui 
Conchis; şi, din nou, aşa cum mi se întâmplase şi cu 
bufnita, am avut senzaţia că mă înconjoară un soi de 
vrăjitorie, o lume ce se supune omniprezenţei lui 
Conchis, prezenţei lui obsedante, halucinante. 

Dar ce mă înfrânase total era dovada pe care mi-o 
dădea bătrânul că nu eram indispensabil. Considerasem 
de la sine înţeles că „experimentul” necesita în primul 
rând prezenţa mea. Dar probabil că nu eram decât un 
personaj secundar, de care se putea lipsi de îndată ce 
încercam să-mi asum un rol prea important. Ce mă irita 


mai mult era faptul că mă aflam, după câte se părea şi 
fără să ştiu de ce, pus în aceeaşi categorie cu Mitford. In 
acelaşi timp simţeam că mă cuprinde frica şi un 
sentiment aproape paranoic. Deşi mă gândeam că găsise 
probabil vreo minciună pentru fete, îndrugându-le că din 
cine ştie ce motiv nu puteam veni în sâmbăta aceea, nu- 
mi puteam scoate din minte posibilitatea că erau înţeleşi 
toţi trei. Dar cum puteam crede aşa ceva acum? Toate 
sărutările,  mângâierile, mărturisirile. Baia aceea 
simbolică în mare... Era de necrezut. Poate că trebuia să 
găsesc răspunsul în descoperirea neaşteptată că se 
puteau foarte bine lipsi de mine. Mi se dădea astfel o 
obscură lecție metafizică referitor la locul omului în 
univers, la limitele egocentrismului. Dar aducea mai 
degrabă a cruzime gratuită, asemănătoare cu obiceiul de 
a chinui animalele decât cu dorința de a da cu adevărat 
o lecție. Mă scufundam într-o mare de neîncredere şi 
puneam sub semnul întrebării atât aparențele cât şi 
motivele reale. De săptămâni întregi aveam senzaţia că 
eram sfâşiat, rupt de propria mea personalitate de până 
atunci, de acea complexă structură de idei şi sentimente 
care constituie eul meu; şi acum zăceam, în bucăţi 
disparate, aruncate pe masa de lucru a unui ceasornicar. 
Dar ceasornicarul plecase şi nu ştiam cum să asamblez 
din nou toată această maşinărie delicată. 

M-am surprins gândindu-mă la Alison, pentru prima 
oară cu un sentiment de regret, nu atât de vinovăţie. 
Aproape că-mi doream să fie aici lângă mine, să-mi ţină 
tovărăşie, să nu mai fiu singur. Să-i pot vorbi, doar atât, 
ca unui adevărat prieten. Nu mă mai gândisem deloc la 
ea de când îmi trimisese înapoi scrisoarea nedeschisă, 
Evenimentele din ultima vreme o împinseseră în umbră; 
făcea parte din domeniul trecutului. Dar acum îmi 
reveniră viu în minte clipele petrecute în Parnas; 
zgomotul cascadei, soarele care îmi încălzea spatele, 
ochii ei închişi... acea ciudată senzaţie -pe care o 
avusesem întotdeauna, chiar şi când minţea, că ştiam 


cum şi pentru ce minţea; şi mai ştiam că în viaţa de 
toate zilele era incapabilă să mintă. Desigur că asta o 
făcea, în termeni cotidieni, să apară neinteresantă şi 
previzibilă, aproape plicticos de transparentă. Ce mă 
atrăsese întotdeauna la sexul opus era tocmai ce căuta 
să ascundă. Seducerea echivala metaforic cu arta de a 
dezbrăca femeile, nu numai de veşminte, ci şi de 
minciunile lor. Cu Alison lucrul acesta fusese întotdeauna 
mult prea uşor. Şi oricum... M-am ridicat călcând în 
picioare, odată cu mucul de ţigară, şi gândurile mele 
lascive. Alison era un capitol încheiat. Dorinţele mele mă 
purtau spre Julie. 

Mi-am petrecut restul după-amiezii cercetând coasta 
spre răsărit, dincolo de cele trei căsuțe şi apoi am trecut 
din nou pe lângă ele, întorcându-mă la Bourani, exact la 
ora ceaiului ce se servea de obicei sub colonade. Dar 
casa era la fel de pustie ca şi înainte. Am mai pierdut o 
oră în căutarea vreunui bilet, un semn, orice; devenea 
ceva la fel de stupid ca încăpăţânarea de a căuta un 
obiect într-un sertar pe care-i mai goliseşi de zece ori. 

La şase am pornit din nou spre şcoală, pradă unui 
sentiment de furie şi frustrare. Eram furios pe Conchis, 
pe Julie; pe tot şi toate. 


În capătul cel mai îndepărtat al satului mai exista un 
alt port, folosit numai de pescarii localnici. Toţi de la 
şcoală îl ocoleau, ca şi toţi locuitorii mai cu pretenţii din 
insulă. Multe case fuseseră despuiate fără milă. Din 
unele nu mai rămăseseră decât câteva ziduri dărâmate; 
iar puţinele case care mai stăteau în picioare, de-a lungul 
cheiului mâncat de ape, erau acoperite cu tablă ondulată 
şi consolidate ici-colo sau cârpite cum se putuse cu 
pălăşti de ciment grunjos. Erau trei cârciumi; una singură 
mai încăpătoare. Afară, în faţa uşii, fuseseră aşezate 
câteva mese de lemn cioplit. 

Odată, mai demult, într-una din singuraticele mele 
plimbări hibernale, intrasem acolo să beau ceva; mi-am 


amintit cât de sociabil şi chiar guraliv fusese cârciumarul 
şi că, spre deosebire de alţi locuitori ai insulei, pe el 
reuşisem destul de bine să-l înţeleg. II chema Georgiou. 
Avea o mutră de vulpe, cu câteva fire de păr cărunt pe 
capul pleşuv, iar mustaţa ca o perie îl făcea să aducă 
oarecum cu Hitler. Duminică dimineaţă m-am aşezat la o 
masă mai la umbră şi de cum m-a văzut a venit imediat 
spre mine, servil şi încântat că-i picase un client „gras”. 
Da, desigur, se simţea onorat să ia un uzo cu mine. 
Strigă la unul dintre copii să ne aducă cel mai bun uzo şi 
cele mai bune măsline. Cum mergea treaba la şcoală; îmi 
plăcea Grecia...? L-am lăsat să-mi pună întrebările 
obişnuite. Apoi m-am pus pe lucru. Vreo douăsprezece 
bărci verzi şi roşii pluteau pe marea liniştită ce se 
întindea în faţa noastră. 

— Păcat că nu aveţi turişti străini aici... lahturi. 

— Aş! Scuipă un sâmbure de măslină. Phraxos e o 
insulă moartă. 

— Am avut impresia că domnul Conchis de la Bourani 
îşi ţine iahtul aici câteodată. 

— Tipul ăla! Îl cunoaşteţi? 

Am priceput imediat că Georgiou era unul din 
localnicii care îl duşmăneau pe Conchis. 

l-am spus că nu, dar că mă gândeam să-i fac o vizită. 
Avea deci un iaht; nu? 

Da, dar nu-l aducea niciodată în partea asta a insulei. 

El, Georgiou, îl întâlnise vreodată pe Conchis? 

— Ochi. Nu. 

— Are şi case în sat? 

Numai cea în care locuieşte Hermes. Lângă biserica 
Sf. Elias, spre partea din spate a salului. 

Ca şi cum atunci mi-ar fi venit ideea, l-am întrebat, ca 
într-o doară, despre cele trei căsuțe de lângă Bourani. 
Unde plecaseră familiile acelea? 

Făcu un gest cu mâna spre mare. 

— Pe continent. Pe timpul verii. 


Mi-a explicat că un număr mic de pescari din Phraxos 
erau seminomazi. În timpul iernii pescuiau în apele 
adăpostite din jurul insulei. Vara îşi luau familiile şi pes- 
cuiau în jurul Peloponesului, ba uneori se duceau până în 
Creta în speranţa că vor prinde mai mult peşte. Reveni la 
discuţia despre cele trei căsuțe. Imi arătă cu degetul în 
jos, apoi făcu gestul de a bea. 

— Cisternele rele. Apa nu bună vara. 

— Adevărat? Apa nu-i bună? 

— Nu. 

— Ce păcat! 

— E vina lui. Ala de la Bourani. Putea face cisterne 
bune, dar e prea zgârcit. 

— Cum, şi căsuţele sunt ale lui? 

— Vevaios. Bineînţeles. De partea cealaltă a insulei 
totul e al lui. 

— Tot pământul? 

Incepu să numere pe degetele lui boante: Korbi, 
Streini, Bourani, Moutsa, Pigadi, Zastena... numele 
tuturor  golfurilor şi capurilor din jurul proprietăţii 
Bourani; părea să fie şi ăsta unul din motivele pentru 
care nu-l simpatiza pe Conchis. Mai mulţi atenieni, 
„oameni bogaţi”, ar fi dorit să-şi construiască vile pe 
acolo dar Conchis n-a vrut să vândă nici măcar un metru 
de pământ; lipsise insula de banii de care avea mare 
nevoie. 

Un măgar încărcat de vreascuri cobora încet cheiul, 
îndreptându-se spre noi; îşi freca copilele una de alta, cu 
mersul afectat al unui manechin care prezintă moda. 
Aveam acum dovada complicităţii lui Demetriades. De ce 
nu-mi spusese nimic despre asta? Era cu siguranţă un 
lucru ştiut de toată lumea. 

— Presupun că-i întâlneşti pe invitaţii lui Conchis, 
când vin în sat? 

Cu un aer indiferent, făcu din cap semn că nu. Ce-i 
păsa lui de musafirii lui Conchis? Am insistat. Nu cumva 
ştia dacă avea acum nişte străini la Bourani? 


Ridică din umeri. 

— Isos. Poate. El nu ştia. 

Dar am avut totuşi noroc. Din spatele lui Georgiou, 
de pe o potecă lăturalnică, apăru un bătrânel care se 
îndreptă spre noi. Purta o beretă marinărească ponosită, 
un costum de pânză albastră care de atâta spălat părea 
alb în lumina puternică a soarelui. Când trecu pe lângă 
masa noastră, Georgiou se uită spre el şi-l strigă: 

— Hei, Barba Dimitraki! Ela. Vino încoace. Hai să 
vorbeşti cu profesorul englez. 

Bătrânul se opri. Să fi avut vreo optzeci de ani; 
mâinile îi cam tremurau şi era neras, dar nicidecum senil. 
Georgiou se întoarse spre mine: 

— Înainte de război era ca Hermes. Ducea scrisorile 
la Bourani. 

Am insistat să-şi ia un scaun, am mai comandat un 
uzo şi încă un meze. 

— Cunoşti bine proprietatea Bonrani? 

Făcu cu mâna un gest ce voia să însemne foarte 
bine; mai bine decât ar fi putut spune. Zise ceva ce n-am 
înţeles. Georgiou, care avea oarecare înclinații 
lingvistice, puse pachetele noastre de ţigări şi cutiile de 
chibrituri una peste alta, ca nişte cărămizi. 

— Construcţie. 

— Înţeleg. În 1929? 

Bătrânul aprobă din cap. 

— Domnul Conchis avea mulţi musafiri înainte de 
război? 

— Mulţi, mulţi musafiri. 

Asta îl uimi pe Georgiou. Repetă şi el întrebarea mea 
şi primi acelaşi răspuns. 

— Străini? 

— Mulţi străini. Francezi, englezi, tot felul. 

— Dar profesorii de engleză de la colegiu. Ei se 
duceau pe acolo? 

— Ne, ne. Oloi. Da, toţi. 

— Nu-ţi aminteşti numele lor? 


Zâmbi de ridicolul întrebării. Nici măcar nu-şi mai 
aducea aminte cum arătau. Afară de unul care era foarte 
înalt. 

— ÎI întâlneai şi în sat? 

— Câteodată. Câteodată. 

— Ce făceau la Bourani înainte de război? 

— Erau străini. 

În faţa acestei mostre de logică locală, Georgiou îşi 
pierdu răbdarea. 

— Ne, Barba. Xenoi. Ma ti ekanon? 

— Muzică. Cântau, dansau. 

___ Georgiou se arătă neîncrezător şi de data aceasta. 
Imi făcu cu ochiul, ca şi când ar fi vrut să-mi spună că 
bătrânul s-a cam ţicnit. Dar ştiam că nu e aşa şi că 
Georgiou venise în insulă abia prin 1946. 

— Ce fel de cântece şi dansuri? 

Nu ştia; ochii lui lăcrimoşi păreau să încerce să 
revadă scene din trecut, dar nu reuşeau. In cele din urmă 
zise: 

— Şi altele. Jucau în piese. 

Georgiou izbucni în râs, dar bătrânul dădu indiferent 
din umeri şi spuse: 

— E adevărat. 

Georgiou se aplecă spre el şi, zâmbind ironic, îl 
întrebă: 

— Şi tu ce erai, Barba Dimitraki? Karayozis? 

Era numele măscăriciului din teatrul de umbre 
grecesc. Ţineam ca bătrânul să vadă că eu îl cred. 

— Ce fel de piese? 

Dar după faţa lui mi-am dat seama că nu ştie. 

— Era un teatru în grădină. 

— Unde în grădină? 

— In spatele casei. Cu cortină. Un teatru a adevărat. 

— O ştii pe Maria? 

Dar se părea că înainte de război fusese altă 
îngrijitoare pe care o chema Soula, dar murise. 

— Când ai fost ultima oară acolo? 


— Mulţi ani. Înainte de război. 

— Şi îţi place domnul Conchis? 

Barba făcu din cap semn că da. Dar era o mişcare 
scurtă, puţin forţată. Arătând spre bătrân, Georgiou 
interveni: 

— Fiul lui cel mare a fost executat. 

— Îmi pare rău. Tare rău. 

Bătrânul ridică din umeri; soarta. Zise: 

— Nu-i un om rău. 

— A colaborat cu nemţii în timpul ocupaţiei? 

Cu un gest hotărât, bătrânul făcu din cap semn că 
nu. Dar Georgiou, cu o tuse zgomotoasă, îşi exprimă 
dezacordul, începură să se certe, vorbind atât de repede, 
că nu-i puteam urmări. Dar l-am auzit pe Barba zicând: 

— Eu am fost aici, tu nu. 

Georgiou se întoarse spre mine şi-mi făcu cu ochiul. 

— l-a dat bătrânului o casă. Şi îi dă bani în fiecare an. 
Bietul de el, nu poate să spună ce gândeşte. 

— Face acelaşi lucru şi pentru rudele celorlalţi. 

— Ah, unu sau doi. Cei bătrâni. Şi de ce nu? E 
milionar, îşi frecă degetul mare de arătător, gestul 
corupţiei. 

— Îşi linişteşte conştiinţa. 

Deodată, bătrânul îmi spuse: 

— Mia phora... odată a fost un paneyiri mare, cu 
lumini multe, cu muzică şi jocuri de artificii şi lume 
multă. 

În faţa ochilor, am avut deodată imaginea absurdă a 
unui garden party: sute de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi 
elegant. 

— Când a fost asta? 

— Cu trei-patru ani înainte de război. 

— Şi ce se sărbătorea? 

Dar bătrânul nu ştia. 

— Erai acolo? 


— Eram cu fiul meu. Noi pescuiam. Vedeam totul de 
jos, de pe coasta de la Bourani. Lumini multe. Gălăgie. 
Kai ta pyrotechnimata. Şi jocurile de artificii. 

Georgiou zise: 

— Erai beat, Barba. 

— Nu. Nu eram beat. 

Dar, în ciuda încercărilor mele, n-am mai putut 
scoate nimic de la bătrân. Aşa că, în cele din urmă, mi- 
am luat rămas bun de la amândoi, am plătit consumaţia 
neînsemnată, adăugând şi un bacşiş substanţial pentru 
Georgiou şi am pornit-o înapoi spre şcoală. 

Un lucru era clar. Existaseră Leverrier, Mitford şi 
acum eu; dar mai fuseseră şi alţii, încă din anii '30, ale 
căror nume nu le ştiam; o listă lungă. Asta îmi dădea 
speranţe şi curajul de a face faţă la tot ce se mai 
pregătea în acest teatru unde cortina se ridicase din nou, 
acolo, la celălalt capăt al insulei. 


În seara aceea m-am întors în sat. Am pornit-o în sus 
pe îngustele străduţe pietruite, mărginite de zidurile 
văruite ale căsuţelor ţărăneşti. Am traversat micile pieţe 
adormite la umbra migdalilor şi am luat-o în sus, spre 
locul unde ramuri mari, purpurii, de bougainvillea 
străluceau ca o vâlvătaie în lumina soarelui sau ardeau 
ca un foc mocnit în umbra palidă a serii. Partea asta era 
un fel de cartier vechi al satului, foarte pitoresc. Jos, 
strălucirile bruşte, de oţel cenuşiu, ale mării, sus, pe 
deal, verdele pinilor, pătat cu aur în lumina asfinţitului. 
Oamenii aşezaţi în faţa porţilor mă salutau şi în spatele 
meu se formase inevitabilul şir de copii care se iau după 
orice străin, puşti care începeau să chicotească când mă 
întorceam spre ei să le fac semn să plece. Ajuns la 
biserică, am intrai înăuntru. Voiam să-mi justific într-un 
fel prezenţa în acel loc. In biserică era întuneric, aproape 
lugubru şi totul era învăluit într-un miros înecăcios de 
tămâie. Un şir de icoane, siluete întunecate pe un fond 
de aur înnegrit, mă privea fix de pe pereţi. O privire 


severă adresată străinului care intrase în criptica lor 
lume bizantină. 

Peste cinci minute am ieşit. Din fericire, copiii 
dispăruseră şi am putut s-o iau pe poteca din dreapta 
bisericii, mărginită de o parte de contraforturile absidei şi 
de cealaltă de un zid înalt de trei metri. Zidul continua şi 
după cotitură, dar pe la jumătatea lui am văzut o uşă 
boltită pe frontispiciul căreia era săpată în piatră o dată: 
1823 şi deasupra un loc unde se vedea că fusese cândva 
un blazon. Am ghicit că înăuntru era una din casele 
construite de piraţii „amirali” din timpul războiului de 
independenţă. În partea din dreapta a porţii cu două 
canaturi era o portiţă îngustă cu un mic spaţiu pentru 
scrisori. Deasupra, pictat cu alb pe o bucată veche de 
tablă neagră, se citea numele: Hermes Ambelas. La 
stângă, din spatele bisericii, drumul cobora într-o râpă 
pietroasă. M-am îndreptat spre portiţă şi am încercat să 
văd dacă e descuiată. Nu era. Locuitorii insulei erau 
recunoscuţi ca oameni cinstiţi; nu existau hoţi. Şi nicăieri 
la Phraxos nu mai văzusem - sau cel puţin aşa aveam 
impresia - o poartă exterioară care să fie încuiată. 

Drumul pietros cobora în pantă abruptă între două 
şiruri de case scunde. Jos, o potecă transversală mă 
scoase în partea cealaltă. Aici panta era şi mai abruptă şi 
m-am trezit la baza unei stânci verticale de câţiva metri 
înălţime. De aici, peste peretele de stâncă şi dincolo de 
zidurile grădinii, se putea vedea casa, care nu era mare, 
deşi, după standardul local, era mult prea impunătoare 
pentru un cărăuş. 

Două ferestre la parter, trei la etaj. Toate cu 
obloanele închise, bătute acum de ultimele raze ale 
soarelui. Cu siguranţă că de la oricare dintre ele ai fi avut 
o vedere minunată spre sat şi spre strâmtoarea ce 
despărţea insula de continent. Oare Julie venise vreodată 
să vadă priveliştea asta? Mă simţeam ca Blondel sub 
ferestrele lui Richard-lnimă-de-Leu; doar că eu nu eram 
nici măcar în stare să-mi transmit mesajul prin 


intermediul cântecului. În mica piaţetă de la poale, 
vedeam câteva femei care mă urmăreau curioase. Le-am 
făcut cu mâna şi mi-am urmat drumul, ca şi cum o 
simplă curiozitate mă mânase aici. Am ajuns în altă 
străduţa şi am luat-o în sus până am ajuns din nou în 
locul de unde pornisem, lângă biserica Sf. Elias. Casa nu 
dezvăluia nimic trecătorilor. 

Ceva mai târziu, ajuns jos, în faţa hotelului 
Philadelphia, am privit înapoi. Dincolo de acoperişuri 
puteam vedea biserica şi la dreapta ci casa cu cele cinci 
ferestre oblonite. Deşi oarbe, păreau să mă sfideze. 


51 


Lunea era o zi de corvezi şcolare, trebuia să termin 
de corectat teancurile de caiete care se adunau 
neîncetat pe biroul meu. O adevărată muncă de Sisif. Mai 
aveam de pus la punct - tristă exprimare pentru o tristă 
activitate - subiectele pentru lucrările de sfârşit de 
trimestru. Şi, în tot acest timp, trebuia să mă forțez să nu 
mă gândesc la Julie. 

Ştiam că era inutil să-l rog pe Demetriades să mă 
ajute să aflu numele profesorilor de engleză care 
lucraseră la colegiu înainte de război. Nu mi-ar fi spus 
nici dacă le-ar fi ştiut; şi probabil că nici nu le ştia. M-am 
adresat administratorului şcolii, dar de data asta nu mi-a 
fost de niciun ajutor; toate registrele fuseseră luate de 
furtuna din 1940. Marţi am încercat cu profesorul care se 
ocupa şi de bibliotecă. S-a dus imediat la un raft, de 
unde a scos un volum legat conţinând toate programele 
de la înfiinţarea şcolii - câte un fascicol pentru fiecare an 


dinainte de război. Nu se neglijase nimic din câte ar fi 
putut impresiona părinţii care vizitau şcoala şi pe spatele 
fiecărei programe anuale figura o listă a obiectelor şi o 
listă a profesorilor. În zece minute am obţinut numele a 
şase dintre profesorii care predaseră engleza între 1930 
şi 1939. Dar nu şi adresele lor. 

Mi se părea că săptămână nu se mai sfârşeşte. La ora 
prânzului pândeam factorul din sat care aducea scrisorile 
şi le dădea profesorului de serviciu; acesta făcea atunci 
încet - oh! atât de încet - turul meselor şi trecea pe lângă 
mine fără să se oprească. Mă aşteptam ca bătrânul 
Conchis să nu aibă pic de milă pentru mine, dar îmi era 
greu să găsesc o scuză tăcerii lui Julie. 

Prima probabilitate, şi cea mai plauzibilă, era că 
plecaseră înapoi în Anglia, în care caz nu puteam să cred 
că nu mi-ar fi scris imediat, cel puţin ca să mă anunţe. 
Cea de-a doua era că fusese nevoită să accepte 
hotărârea lui Conchis, care îi interzicea să mă vadă 
sâmbătă; dar şi în acest caz ar fi putut să-mi scrie ca să- 
mi explice, să mă consoleze. În sfârşit, exista şi a treia 
posibilitate: că era prizonieră sau cel puţin 
incommunicado, în imposibilitatea de a-mi scrie fie şi 
câteva rânduri. O ipoteză destul de neverosimilă, deşi îmi 
provoca accese de furie şi-mi venea să mă adresez 
poliţiei. 

Zilele treceau încet. Din întâmplare, am făcut totuşi o 
mică descoperire. Răsfoind nişte cărţi în bibliotecă, în 
căutarea unor texte „necunoscute” pentru lucrările 
elevilor, am luat de pe raft un roman de Conrad. Pe 
pagina de gardă, era trecut un nume: D.P.R. Nevinson. 
Ştiam că fusese profesor aici înainte de război. Dedesubt 
era scris „Colegiul Balliol, 1930”. Am început să caut şi în 
celelalte cărţi. Nevinson donase mai multe, dar nu 
trecuse nicio adresă în afară de Balliol. Numele W.A. 
Hughes, alt profesor dinainte de război, apărea şi el pe 
prima pagină a două volume de versuri; dar tot fără 
adresă. 


Joi am plecat mai devreme de la masă, rugând un 
elev să-mi aducă scrisorile în caz că primeam vreuna. De 
fapt, renunţasem să mai aştept. Dar peste vreo zece 
minute, când mă dezbrăcasem deja să mă culc de după- 
amiază, băiatul bătu la uşă. Două scrisori. Una de la 
Londra, cu adresa bătută la maşină: fără îndoială, 
catalogul vreunei edituri care publica lucrări cu caracter 
pedagogic. Dar cealaltă... 

Timbru grecesc.  Ştampilă  indescifrabilă. Scris 
aplecat. În engleză. 


Siphnos, luni 


Dragul şi bunul meu Nicholas, 

Ştiu că ai fost foarte dezamăgit că nu ne-am putut 
vedea la sfârşitul săptămânii, dar sper că acum te simţi 
mai bine. Maurice mi-a dat scrisoarea ta. Sunt dezolată, 
dar să ştii că şi eu păţeam la fel, luam toate bolile pe 
care derbedeii ăştia mici le aduceau la şcoală. N-am 
putut să-ţi scriu mai devreme, căci am fost pe mare şi 
astăzi este prima zi când am ajuns la o cutie poştală. 
Trebuie să mă grăbesc, căci tocmai mi s-a spus că 
vaporul care duce poşta la Atena pleacă peste o 
jumătate de oră. Îţi scriu în fugă, dintr-o cafenea din port. 

Maurice, deşi mut, a fost totuşi un înger. Insista să nu 
vorbească, să aşteptăm până la venire ta, la sfârşitul 
săptămânii ăsteia, dacă te faci bine. (Te rog să te faci şi 
nu numai pentru asta). De fapt, M. şi-a luat şi un aer 
puţin jignit că noi - June şi cu mine - două creaturi 
iraționale, tot nu i-am promis că vom continua cu noul lui 
plan până ce nu ştim exact în ce constă. Am încetat să 
ne mai chinuim să scoatem ceva de la el - e curată 
pierdere de timp şi el e încântat când poate să fie ascuns 
şi enigmatic. 

Şi, ah! era să uit! L-a luat gura pe dinainte şi a scăpat 
că vrea să-ţi povestească ultimul capitol (expresia îi 
aparţine) din viaţa lui, adăugind că acum ştii la ce să te 


aştepţi. A spus-o cu subinţeles... ca şi cum s-ar fi 
întâmplat ceva de care noi habar n-avem. E groaznic; nu 
încetează să joace teatru. Sper că tu ştii despre ce este 
vorba. 

Am păstrat vestea cea bună la urmă. A jurat că s-a 
terminat cu deplasările. Dacă vrem, putem să locuim în 
casa din sat. Dar poate că n-ai să mă mai iubeşti dacă ai 
să mă vezi în fiecare zi. Aşa pretinde June, de ciudă, când 
a văzut că în câteva zile am să fiu la fel de bronzată ca 
ea. 

Când vei primi scrisoarea, nu va trebui să mai 
aşteptăm decât două-trei zile cel mult. S-ar putea să ne 
joace vreo festă à la Maurice, aşa că te rog să te prefaci. 
Nu uita că habar n-ai de acest „ultim capitol”; lasă-l să 
creadă că te mai mistifică o ultimă dată, dacă asta îi face 
plăcere. Cred că e puţin gelos. Spune întruna că ce noroc 
ai tu... şi nu ascultă când îi spun... ştii tu ce-i spun. 

Nicholas. 

Baia nocturnă. A fost atât de bine! 

Trebuie să închei. 

Te iubesc. 

A ta, JULIE 


Am citit scrisoarea de două ori, de trei ori. Era clar că 
bătrânul diavol iar se ţinuse de rele. Julie nu-mi cunoştea 
scrisul, aşa că fusese uşor să mă plastografieze şi 
Demetriades i-ar fi putut furniza o mostră a scrisului 
meu, dacă ţinea neapărat să facă lucrurile cum trebuie. 
De ce tot voia să amâne? De ce punea noi piedici? Nu 
puteam să înţeleg. Dar n-avea importanţă. Scrisoarea lui 
Julie, ultimele câteva cuvinte, gândul că va locui în sat - 
asta era tot ce conta. M-am simţit din nou plin de viaţă. 
Totul avea să fie bine atâta vreme cât ea era încă în 
Grecia, şi mă aştepta şi mă dorea. 

La ora patru m-a trezit clopotul care anunţa sfârşitul 
pauzei de prânz, pe care profesorul de serviciu îl suna cu 
o violenţă „revanşardă” în mijlocul coridorului de piatră 


din aripa profesorilor. Se auzi obişnuitul cor de strigăte 
furioase ale colegilor mei. M-am ridicat într-un cot şi am 
recitit scrisoarea lui Julie. Apoi mi-am amintit de cealaltă 
scrisoare, pe care o aruncasem pe birou, şi, căscând, m- 
am dus s-o iau. 

lnăuntru era o notă scrisă la maşină şi o altă 
scrisoare, par avion, al cărei plic fusese deschis, dar nici 
nu m-am uitat la ele pentru că atenţia mi-a fost imediat 
atrasă de două tăieturi de ziar prinse de nota 
dactilografiată. Am început cu ele. 

Primele cuvinte. 

Primele cuvinte. 

Mai avusesem senzaţia asta. Exact acelaşi sentiment, 
aceeaşi impresie că nu putea fi adevărat dar că era 
totuşi adevărat. O cădere vertiginoasă după o linişte 
aparentă. La Oxford, tocmai ieşeam de la Randolph cu 
doi-trei colegi, urcam spre Carfax; un om la picioarele 
turnului vindea ziarul „Evening News”. Rămăsesem 
nemişcat. O tâmpită care spunea: la uitaţi-vă la Nicholas, 
vrea să spună că mai vede să citească. Şi eu am ridicat 
capul şi, cu vestea accidentului de avion de la Karachi şi 
cu moartea părinţilor mei întipărită pe faţă, repetam 
întruna „mama, tata”, ca şi cum atunci descopeream 
prima oară existenţa lor. 

Prima tăietură era dintr-unul din ziarele londoneze lo- 
cale; în josul unei coloane scria: 


SINUCIDEREA UNEI STEWARDESE 


Stewardesa australiană Alison Kelly, 24 de ani, a fost 
găsită ieri de prietena ei Ann Taylor, tot de origine 
australiană, care se întorcea, după câteva zile petrecute 
la Stratford on-Avon, zăcând fără cunoştinţă în 
apartamentul din Russell Square, unde locuiau împreună. 

A fost dusă de urgenţă la Middlesex Hospital, unde s- 
a constatat că murise. Domnişoara Taylor, foarte 


traumatizată după această tragică întâmplare, a avut 
nevoie de îngrijiri. S-a deschis o anchetă. 


În cea de-a doua tăietură se spunea: 


NEFERICITA ÎN DRAGOSTE A HOTĂRÎT SĂ SE 
SINUCIDĂ 


Agentul de poliţie Henry Davis a declarat marţi 
comisarului din Holborn că duminică 29 iunie, seara, a 
găsit într-un apartament din Russell Square, o tânără 
care zăcea fără cunoştinţă, cu un tub gol de somnifere 
lângă ea. Fusese chemat la faţa locului de domnişoara 
Ann Taylor, fizioterapistă australiană care împărțea 
apartamentul cu tânără pe care, la întoarcerea după 
câteva zile petrecute la Stratford-on-Avon, a găsit-o 
moartă. Este vorba de Alison Kelly, 24 de ani. Ancheta a 
hotărât că e vorba de o sinucidere. 

Domnişoara Taylor a declarat că deşi prietena ei 
avea accese depresive şi se plânsese în ultimul timp de 
insomnii, nu vedea niciun motiv pentru care domnişoara 
Kelly să se hotărască să-şi pună capăt zilelor. Intrebată 
de posibilele motive ale acestei drame, domnişoara 
Taylor a răspuns: „Prietena mea a fost în ultima vreme 
foarte deprimată din cauza unei decepţii în dragoste, dar 
aveam impresia că-şi revenise”. 

Medicul curant al  domnişoarei Kelly, doctorul 
Behrens, a declarat judecătorului că aceasta îl lăsase să 
înţeleagă că insomniile de care suferea se datorau 
muncii ei. La întrebarea judecătorului, dacă doctorul 
obişnuia să prescrie doze atât de mari de barbiturice 
puternice, doctorul a răspuns că avusese în vedere faptul 
că domnişoara Kelly, prin natura muncii sale, nu avea 
mereu posibilitatea să se ducă la timp la farmacie. Nu 
existase niciun indiciu care să-i dea de bănuit că victima 
ar fi avut intenţia să se sinucidă. 


Judecătorul a declarat că două scrisori găsite de 
poliţie la faţa locului nu aducea nicio clarificare în 
legătură cu motivul real al acestei tragice întâmplări. 


Scrisoarea bătută la maşină era de la Ann Taylor. 


Dragă Nicholas Urfe, 

Tăieturile din ziar anexate îţi vor explica de ce îţi 
scriu. Scuză-mă că nu m-am priceput să-ţi anunţ această 
groaznică veste cu mai puţină brutalitate. Alison era 
foarte deprimată când s-a întors de la Atena, dar nu voia 
să spună nimic. A cui e vina, nu ştiu. A fost un timp când 
pomenea mereu de sinucidere, dar credeam cu toţii că 
glumeşte. 

A lăsat acest plic pentru tine. Poliţia l-a deschis. Nu 
era nicio scrisoare înăuntru. ŢI-l trimit aşa. A mai fost şi 
un bilet pentru mine, în care mă ruga să nu fiu supărată. 
Atât. 

Aici suntem toţi îndureraţi. Simt că e vina mea. 
Acum, când nu mai e lângă noi, ne dăm seama ce om 
minunat era. Nu pot să înţeleg cum un bărbat să nu fi 
reuşit s-o cunoască cu adevărat şi, cunoscând-o, să nu fi 
vrut să se însoare cu ea. Sau poate că eu nu mă pricep la 
bărbaţi. 

Cu multă tristeţe, 
ANN TAYLOR 


P.S. Nu ştiu dacă vrei să-i scrii mamei ei. Urna cu 
cenuşă urmează să fie trimisă în Australia. Adresa ei este 
- Doamna Mary Kelly, 19 Liverpool Avenue, Goulburn, 
N.S.W. 


Am deschis plicul par avion. Îmi era adresat mie. Era 
scrisul lui Alison. Am răsturnat conţinutul pe birou. 
Câteva flori presate: două-trei violete şi câteva garofiţe 
sălbatice. Două din ele erau încă împletite. 

Trei săptămâni. 


Îngrozit am început să plâng. 


Dar n-am avut prea mult răgaz să plâng. Clopoţelul 
sună reluarea orelor. Demetriades îmi bătu în uşă. Mi-am 
şters repede lacrimile cu dosul mâinii şi m-am dus să 
deschid. Eram tot în pijama. 

— Hei, ce faci? E târziu. 

— Nu mă simt prea bine. 

— Arăţi cam rău, bătrâne. 

Îşi luă un aer pretins îngrijorat. l-am întors spatele. 

— Spune, te rog, celor de la prima oră să repete 
pentru lucrare. Şi spune şi celorlalţi acelaşi lucru. 

— Dar... 

— Lasă-mă în pace! 

— Şi colegilor ce le spun? 

— Spune-le ce vrei. 

L-am împins pe uşă afară. 

De îndată ce zgomotul paşilor şi al vocilor s-a stins şi 
am fost sigur că începuseră orele, mi-am tras repede 
ceva pe mine şi am ieşit. Voiam să fiu cât mai departe de 
şcoală, de sat, de Bourani, de tot şi de toate. Am pornit-o 
de-a lungul coastei de nord spre un mic golf pustiu şi 
acolo m-am aşezat pe o stâncă, am scos din buzunar 
tăieturile din ziar şi le-am recitit. 29 iunie. Trebuie că 
unul din ultimele lucruri pe care le-a mai făcut a fost să- 
mi expedieze scrisoarea nedeschisă. Poate că a fost 
chiar ultimul. O clipă am fost furios pe cealaltă fată; dar 
îmi aduceam aminte de ea; de apartamentul ei, de 
trăsăturile ingrate şi de ochii ei blânzi. Scria într-o 
engleză prețioasă, dar era dintre persoanele acelea care 
nu pot vedea pe cineva în suferinţă fără să încerce să-i 
vină în ajutor. Femeile ca Ann sunt toate la fel. Mi-am dat 
seama de cele două fațete ale personalităţii lui Alison - 
partea practică, tare, care te făcea să o crezi capabilă să 
învingă orice greutăţi; şi cealaltă Alison, aparent 
histrionică, pe care nu-ţi venea s-o iei în serios. In cele 
din urmă, într-un mod tragic, aceste două aspecte 


sfârşiseră prin a se împleti: cu ea nu se putea pune 
problema unei tentative de sinucidere nereuşite, nu era 
genul care să înghită câteva pastile ştiind că cineva va 
sosi s-o salveze la timp. Nu, ea se asigurase de un week- 
end întreg ca să moară. 

Nu aveam numai sentimentul de vinovăţie că, la 
Atena, mă descotorosisem de Alison fără menajamente. 
Dar ştiam, cu una din acele intuiţii secrete care se 
stabilesc între două persoane, că sinuciderea fusese 
urmarea directă a faptului că-i vorbisem de propria mea 
tentativă. Scurtele figuri de stil pe care le folosisem în 
mărturisirea mea voiau să lase impresia unei suferinţe 
fără margini şi, în felul ei personal, Alison îmi dovedise, 
pentru ultima oară, că nu crezuse minciunile mele. Nu 
cred că tu ştii ce inseamnă tristeţea. 

Mi-am amintit de scenele de isterie de la hotelul din 
Pireu; de notele din carnetul ei, pe care mi le arătase 
înainte de plecarea mea din Londra prin care, atunci, am 
considerat că mă şantajează cu sinuciderea. O revedeam 
la Parnas; în Russell Square. Îmi aminteam de lucruri pe 
care le spusese, pe care le făcuse, de omul care era 
Alison. Şi mă simţeam strivit de norul negru al 
culpabilităţii care mă împresura şi de egoismul meu 
îngrozitor, de care acum eram conştient, îmi aminteam 
de toate adevărurile brutale pe care mi le trântise în faţă 
încă de la început... şi, cu toate astea, se încăpăţânase 
să mă iubească. Într-o zi îmi spusese: Când mă iubeşti 
(nu când faci dragoste cu mine), e ca şi cum Dumnezeu 
mă iartă de toate greşelile şi neroziile mele. lar eu con- 
siderasem această remarcă drept o manevră abilă, un 
nou soi de şantaj sentimental pentru a mă convinge că 
ea avea nevoie de mine, iar eu aveam oarecare 
responsabilitate faţă de ea. Într-un fel, moartea ei era un 
ultim şantaj a cărui victimă eram eu. Numai că în 
asemenea cazuri, cel şantajat se simte eliberat, pe când 
eu mă simţeam vinovat. Era ca şi când în momentul în 
care îţi doreşti mai mult să fii curat te trezeşti cufundat 


într-o mocirlă puturoasă. Deşi eliberat pentru viitor, mă 
simţeam, de fapt, şi mai strâns înlănţuit de trecut. 

Şi Julie? Aveam acum şi mai multă nevoie de ea. Nu 
numai că voiam să mă însor cu ea, dar simţeam şi nevoia 
să mă spovedesc ei. Dacă ar fi fost acum lângă mine, aş 
fi putut să-i mărturisesc totul şi astfel, purificat, să iau 
totul de la început. Simţeam o nevoie disperată să mă 
arunc la picioarele ei, să-i spun totul şi să-mi dobândesc 
iertarea. Acum, iertarea ei era singurul lucru care îmi mai 
putea justifica existenţa. Şi eram obosit, sătul, sătul de 
minciună; de minciunile mele şi de minciunile altora; şi 
eram mai ales sătul să mă mint pe mine însumi, să fiu 
mereu pradă instinctelor mele, dorințelor mele 
nestăvilite de mai bine, care nu mă duceau decât spre 
mai rău. 

Şi florile. Florile acelea uscate a căror vedere nu o 
mai puteam îndura. 

Crima mea monstruoasă fusese păcatul originar, 
crima lui Adam, cea mai veche şi cea mai vicioasă dintre 
toate formele de egoism masculin: de a-i fi impus lui 
Alison să joace rolul personajului de care aveam nevoie 
eu. Era mai rău decât crima de /èse-majesté. Era o crimă 
de /ese-humanită. Ori, cum spusese ea despre cărăuşul 
ăla din Parnas? De ce să-i dau un singur pachet de țigări? 
Mi-a plăcut de el preț de două pachete. 

Şi pe mine mă iubise preţ de o moarte. 

În seara aceea, când m-am întors, am scris două 
scrisori. Una lui Ann Taylor, cealaltă mamei lui Alison. Lui 
Ann i-am mulţumit pentru scrisoare şi, fidel hotărârii 
mele din după-amiaza aceea, i-am spus că mă simţeam 
singurul vinovat. 

Mamei ei (din Goulburn N.S.W. - îmi aminteam cum 
se strâmba Alison când venea vorba de oraşul ăsta), 
mamei ei i-am scris o scrisoare de condoleanţe, foarte 
greu de redactat căci nu ştiam ce-i spusese Alison 
despre mine. 


Înainte de culcare am luat antologia de poezie 
engleză Engl/and's Helicon şi am citit din Marlowe: 


Vin * cu mine, fii-mi iubită, 
Dragostea ne-o fi-nflorită, 
Pe văi, crânguri şi câmpii, 
Codri, dealuri, munţi, tării. 


Și vom sta pe stânci privind 
La păstori cu turme-albind 
Lângă ape-n a lor cale 
Păsări cântă madrigale. 


ȘI ți-oi face pat de roze 

Și poeme cu mireasmă, 
Straie noi şi pălărioare 

Doar din foi de mirt şi floare. 


52 


SÎMBĂTA DIMINEAŢĂ, ÎN ACEEAŞI SĂPTĂMÎNĂ, am 
mai primit o scrisoare din Anglia. Pe spatele plicului era 
tipărit un vultur mic negru: emblema băncii Barclay. 


Stimate domnule Urfe, 


Vă mulţumesc pentru scrisoarea pe care mi-aţi 
trimis-o la recomandarea domnişoarelor Holmes. Am 
plăcerea să vă trimit un formular pe care vă rog să aveţi 
amabilitatea să-l completaţi şi să mi-l returnaţi. Alăturat 
veţi găsi şi o broşură cu toate detaliile referitoare la 
serviciile pe care le putem oferi clienţilor noştri din 
străinătate. 


Cu stimă, al dumneavoastră 


P.J. FEARN 
Director 


Am ridicat ochii de pe scrisoare şi am întâlnit privirea 
băiatului care stătea în faţa mea, la masă, şi i-am zâmbit, 
zâmbetul mulţumit al jucătorului de pocher ageamiu, 
care nu ştie să-şi ascundă satisfacția când primeşte o 
carte bună. 

Jumătate de oră mai târziu urcam spre creastă, prin 
pădurea nemişcată. In aerul cald, fără nicio urmă de 
adiere, munţii păreau un peisaj de carton. La răsărit, o 
întindere de apă imobilă, stranie iluzie optică. Ajuns în 
vârf, m-am îndreptat spre un loc umbros de unde se 
putea vedea domeniul Bourani. lahtul era ancorat. Am 
stat acolo vreo jumătate de oră. Amintirea morţii lui 
Alison mă apăsa ca o povară care mă menținea într-o 
stare de prostraţie, deşi eram însufleţit totuşi de o nouă 
speranţă: Julie era aici, aproape de mine şi dacă o 
doream cu atâta ardoare însemna că sufletul meu 
acceptase moartea lui Alison ca pe o fatalitate, şi că 
sentimentul de culpabilitate ceda locul unei dureri mai 
puţin acute, mai suportabile. 

Ca să-mi alin suferinţa, am recurs la vechiul şi 
sinistrul adaggio, potrivit căreia suferinţa îl înnobilează 
atât pe cel ce o cauzează, cât şi pe cel ce o suportă sau 
că cel puţin ne face mai puţin abjecţi. Un soi de 
autoiertare deghizată, ideea că, într-un fel, suferinţa 
înnobilează viața, astfel încât suferinţa pe care o cauzăm 
altora devine, conform unor reguli algebrice dubioase, 
egală cu înnobilarea sau, oricum, cu îmbogățirea vieţii, 
prin intermediul acelei retrageri - caracteristică secolului 
XX - o retragere din conţinut spre formă, din sens în 
aparenţă, din etică în estetică, din agua în unda. Aşa mi- 
am înăbuşit eu durerea acestei morţi a cărei vină o 
purtam şi despre care am luat hotărârea să nu pomenesc 


nimic la Bourani. Eram hotărât să-i mărturisesc totul lui 
Julie; dar la momentul oportun şi numai după ce mă 
asiguram că mărturisirea mea îi va stârni compasiunea 
şi-mi va aduce iertarea. 

Înainte de a-mi continua drumul, am scos din 
buzunar scrisoarea de la bancă şi am recitit-o. Rândurile 
directorului mă făceau să fiu mai indulgent cu Conchis. 
Nu mai aveam nicio obiecţie faţă de câteva noi mici 
disimulări atât din partea lui, cât şi dintr-a noastră. 

Era ca în prima zi. Venisem neinvitat; eram nesigur; 
am împins poarta şi m-am îndreptat spre casă, şi azi la 
fel de misterioasă ca şi atunci, sub soarele dogoritor; 
totul era cufundat în linişte; m-am îndreptat spre 
colonade. Şi aici totul era ca atunci: masa pusă pentru 
ceai era acoperită cu un tifon. Nimeni. Marea, lumina 
care intra prin arcade, podeaua acoperită cu dale; linişte, 
aşteptare. Şi nervozitatea mea a cărei cauză era acum 
diferită. Mi-am pus sacul pe canapeaua de răchită şi am 
intrat în sala de muzică. O siluetă se ridică din faţa 
clavecinului şi se apropie tăcută. 

— Mă aşteptaţi? 

— Da. 

— În ciuda scrisorii pe care mi-aţi trimis-o? 

Se uită la mine, apoi privirea i se mută pe mâna mea 
încă umflată în urma episodului de acum zece zile, cu 
naziştii. Infirmiera colegiului mi-o pansase, turnându-mi 
hipermanganat din abundență. 

— Vezi să nu faci tetanos. Trebuie să fii atent. 

Cu un surâs sarcastic i-am răspuns: 

— Asta e şi intenţia mea. 

Nici scuze, nici explicaţii, nici măcar răspuns la 
întrebări. Era clar că, indiferent de ce le spusese fetelor, 
nici gând n-avea să înceteze cu mistificările la adresa 
mea. Prin fereastra din spatele lui am văzut-o pe Maria 
trecând cu o tavă. Am mai observat ceva: că fotografia 
lui „Lily” dispăruse din vitrina cu antichităţi obscene. Mi- 


am pus sacul jos, apoi mi-am încrucişat braţele şi tot cu 
un surâs sarcastic i-am spus: 

— Am stat de vorbă cu Barba Dimitraki, zilele 
trecute. 

— Adevărat? 

— Am înţeles că am mai mulţi colegi de suferinţă 
decât credeam. 

— Colegi de suferinţă? 

— Mă rog, depinde cum îi numiţi pe cei pe care-i 
faceţi să sufere fără voia lor. 

— Mi se pare o manieră excelentă de a defini omul. 

— Pe mine m-ar interesa mai degrabă maniera de a 
defini pe cineva care pare să creadă că e Dumnezeu. 

A zâmbit, părând să ia drept compliment ceva ce 
fusese spus clar în bătaie de joc. Apoi, ocolind clavecinul, 
veni spre mine. 

— Dă-mi voie să mă uit la mână. 

Am ridicat-o impacientat. Fusese julită rău la 
încheieturi, dar acum aproape că se vindecase. M-a exa- 
minat, m-a întrebat dacă a fost infectată, apoi m-a privit 
în ochi. 

— Ascultă-mă, n-a fost intenţionat, te rog să mă 
crezi. 

— Domnule Conchis, nu vreau să ascult nimic. Afară 
doar de adevăr. 

— Poate că ai să constaţi că erai mai fericit când nu-l 
ştiai. 

— Imi asum acest risc. 

Păru să mă cântărească cu privirea, apoi ridică din 
umeri: 

— Foarte bine. Hai să ne bem ceaiul. 

Am ieşit după el afară, sub colonade. In picioare, îmi 
turnă ceaiul şi, uşor impacientat, îmi făcu semn să mă 
aşez pe scaunul din faţa lui. M-am aşezat. Făcu din nou 
semn spre mâncare. 

— Te rog. 


Am luat un sandviş, dar înainte de a muşca din el, i- 
am spus: 

— Credeam că fetele aveau să afle şi ele adevărul, 
odată cu mine. 

— Ele îl cunosc deja. 

Se aşeză pe scaun. 

— Chiar şi faptul că aţi plastografiat o scrisoare a 
mea către Julie? 

— Plastografiate sunt scrisorile ei către tine. 

Am remarcat pluralul. Ghicise probabil că ea îmi 
scria, dar nu ghicise şi numărul. Am zâmbit: 

— Imi pare rău, dar nu mă las prins în plasă. 

Işi cobori privirea, apoi, puţin nesigur pe el - aşa mi s- 
a părut mie - netezi cu palma marginea feţei de masă. 
Era clar că nu ştia care erau exact raporturile mele cu 
Julie. Mă privi lung. 

— Şi... cam ce crezi tu că fac? 

— Că vă asumaţi unele drepturi nepermise. 

— Te-a obligat vreodată cineva să te întorci aici? 
Chiar prima dată când ai venit. Te-a obligat cineva să vii? 

— Aţi devenit deodată naiv. Ştiţi foarte bine că niciun 
om normal n-ar fi putut rezista tentaţiei. l-am arătat 
mâna bandajată: Şi în ciuda acestei întâmplări, să nu 
credeţi că sunt un nerecunoscător. Dar primul act al 
comediei - sau, mă rog, al experimentului, dacă preferaţi 
- s-a terminat. Cobaii s-au prins. 

Mă privi întrebător şi mi-am dat seama că nu 
înţelesese expresia argotică. l-am tradus: 

— Nu mai înghit braşoave. Şi nu văd niciun motiv 
pentru care să mă las din nou tras în piept fără să ştiu de 
ce. 

Mă privi din nou cercetător. Mi-am amintit de ce îmi 
spusese odată June: Vrea ca şi noi să fim un mister 
pentru el. Dar era clar că nu ne acorda decât o libertate 
limitată; şi misterioşi nu ne permitea să fim decât în mică 
măsură. Oricât de încâlcit este labirintul pe care îl 


construieşte, cercetătorul intenţionează să poată urmări 
personal orice mişcare. Păru că ia brusc o hotărâre: 

— Barba Dimitraki ţi-a spus că înainte de război era 
aici un mic teatru particular? 

— Da. 

— În timpul războiului, când am avut mai mult timp 
să reflectez şi n-am avut prieteni care să mă distreze, am 
conceput un nou gen de teatru în care să fie abolită 
despărţirea convenţională dintre actori şi public. În care 
să nu se mai ţină seama de împărţirea tradiţională a 
scenei, de noţiunile de avanscenă, de scenă şi de sală. În 
care să nu se mai acorde atenţie ideii de continuitate a 
spectacolului în timp şi spaţiu. Narațiunea, intriga 
rămâneau fluide, desfăşurându-se între două puncte fixe: 
punctul de plecare şi deznodământul dinainte stabilit. 
Intre aceste două puncte, participanţii îşi inventau 
singuri acţiunea. 

Mă fixa cu privirea lui fascinantă. 

— Şi vei constata că Artaud, Pirandello şi Brecht 
tindeau şi ei, fiecare în felul său, spre acelaşi gen de 
teatru. Dar ei n-au avut nici bani, nici tenacitate - şi, fără 
îndoială, nici timpul - să poată merge atât de departe ca 
mine. Pentru ei, publicul a rămas un element pe care nu 
şi-au putut permite să-l ignore. 

M-am uitat la el, zâmbindu-i sceptic. Într-adevăr, ce- 
mi spunea acum avea mai mult miez decât „explicaţiile” 
lui de până atunci, dar nu părea să-şi dea seama că eu 
nu voi mai putea niciodată să dau crezare spuselor lui. 
Imi vorbea calm, sigur de el, ca întotdeauna, fără ca 
măcar să-i treacă prin cap că ar exista posibilitatea să nu 
iau de bună povestea lui. 

— Înţeleg. 

— Aici, prietene, suntem toţi actori. Niciunul dintre 
noi nu este ceea ce pare. Cu toţii minţim o parte din timp 
şi unii dintre noi mint chiar tot timpul. 

— În afară de mine. 


— Mai ai multe de învăţat. Eşti atât de străin de 
propriul tău eu pe cât e de străină masca aia egipteană 
de figura prietenului nostru american care o poartă. 

Am protestat. 

— Prietenul dumneavoastră, nu al meu. 

— Dacă l-ai fi văzut interpretându-l pe Othello, n-ai 
mai vorbi aşa. Este un actor deosebit de talentat. 

— Foarte posibil. Îl găsesc perfect în rolul de mut. 

— Atunci aprecierile mele s-au dovedit întemeiate. 

— Păcat de atâta talent irosit. 

Conchis şedea nemişcat, privindu-mă cu zâmbetul lui 
lipsit de umor. l-am spus: 

— Contul dumneavoastră din bancă trece probabil 
prin fluctuații surprinzătoare. 

— Unul din neajunsurile de a fi foarte bogat este că 
nu mai poţi avea nicio surpriză în ce priveşte contul 
bancar. Altfel e plăcut. Dar recunosc că ce intenţionam 
să realizez anul acesta urma să fie încercarea cea mai 
ambițioasă, un fel de apoteoză. Şi adăugă: Căci e posibil 
ca pentru mine să nu mai existe un an viitor. 

— Inima? 

— Inima. 

Dar figura  bronzată, alura sportivă... părea 
nemuritor. Era departe de a-mi trezi compasiunea. 

— De ce aţi spus „urma să fie”? 

— Pentru că te-ai dovedit incapabil de a-ţi interpreta 
rolul aşa cum trebuie. 

Am zâmbit. Devenea absurd. 

— Poate mi-ar fi fost mai uşor dacă aş fi ştiut despre 
ce este vorba. 

— Ţi s-au dat nenumărate indicaţii. 

Mă săturasem de reproşurile lui. 

— Uite ce e, domnule Conchis, ştiu ce i-aţi spus lui 
Julie în legătură cu sfârşitul verii. Nu am venit aici să mă 
las provocat la ceartă. Aşa că hai s-o lăsăm baltă cu 
povestea asta ridicolă că n-am fost la înălţimea 
aşteptărilor dumneavoastră. Aici există două posibilităţi: 


ori nu v-am dezamăgit deloc, ori, dacă v-am dezamăgit, 
înseamnă că asta şi doreaţi. 

— Eu îţi spun, în calitate de regizor, dacă vrei, că nu 
ai reuşit să te califici pentru rol. Dar, dacă asta te 
consolează cu ceva, pot să-ţi mai spun că şi în cazul în 
care ai fi reuşit să obţii rolul, tot nu ti-ar fi adus ceea ce 
îţi doreşti... tânără pe care o găseşti atât de atrăgătoare. 
Acest eşec era deznodământul pe care îl fixasem 
dinainte pentru vara asta. 

— Aş dori s-o aud din gura ei. 

— Tu ai fi fost cel care ai fi refuzat s-o mai vezi. 
Comedia s-a sfârşit. 

— Da, dar eu intenţionez să conduc actriţa acasă, 
după spectacol. 

— Ţi-a spus desigur că i-ar face plăcere. 

— Şi a fost mult mai convingătoare decât 
dumneavoastră. 

— Promisiunile ei nu valorează nimic. Aici totul este 
doar artificiu. Fata interpretează pur şi simplu un rol. Se 
distrează. Ea e Olivia şi tu Malvolio. 

— Să presupunem că nici nu o cheamă Julie Holmes. 

— Prenumele ei adevărat e Lily. 

Nu m-am putut stăpâni să nu râd şi a trebuit să-i 
admir o dată mai mult puterea de a se abţine, de a 
rămâne impasibil. Eu am fost cel care, până la urmă, am 
plecat ochii. 

— Unde sunt? Pot să le văd acum? 

— Sunt la Atena. N-ai să le mai vezi niciodată, nici pe 
Lily, nici pe Rose. 

— Rose? 

Am rostit întrebarea cu neîncredere sarcastică. Dar el 
s-a mulţumit să aprobe din cap. l-am spus: 

— Nu mai sunteţi în pas cu moda. In ziua de azi, 
fetele de vârsta lor nu mai au astfel de nume. 

— N-ai să le mai vezi niciodată. 

— Am să le revăd. În primul rând pentru că 
dumneavoastră sunteţi cel care doriţi să le revăd. In al 


doilea rând, pentru că în cazul în care nu vreţi să le mai 
văd şi le-aţi spus cine ştie ce minciuni ca să le faceţi să 
rămână la Atena, nimic nu mă poate împiedica să mă 
duc acolo să mă întâlnesc cu Julie. Şi în al treilea rând, 
pentru că sentimentele noastre, ale lui Julie şi ale mele, 
unul pentru celălalt, nu vă privesc câtuşi de puţin. 

— De acord. În cazul în care ar fi la fel de sincere de 
ambele părţi. 

Am făcut un efort să-i vorbesc pe un ton mai puţin 
agresiv. 

— Ştiu, de asemenea, că sunteţi un om mult prea 
rezonabil ca să credeţi că puteţi dispune atât de uşor de 
sentimentele oamenilor. 

—E mai uşor decât s-ar crede. Dacă cunoşti 
desfăşurarea acţiunii. 

— Subiectul acţiunii de faţă, povestea cu Trei inimi 
nu mai are niciun rost. O ştiţi şi dumneavoastră chiar mai 
bine decât mine. 

Am făcut o ultimă încercare. 

— Ştiu că aţi recunoscut acest lucru faţă de fete. De 
ce încercaţi acum să mă convingeţi pe mine de 
contrariu? 

Nu-mi răspunse. Am continuat pe un ton cât se poate 
de calm: 

— Domnule Conchis, nu e nevoie să vă străduiţi să ne 
convingeţi. Recunoaştem de bunăvoie că ne aflăm cu 
toţii sub vraja dumneavoastră. Şi suntem încântați să 
continuăm jocul dar în limitele rezonabilului. 

— În meta-teatru nu există limite. 

— Atunci nu trebuie să implicaţi în el oameni 
obişnuiţi. _ 

De data asta nimerisem la ţintă. Işi plecă ochii, 
ţinându-i o clipă aţintiţi pe masa dintre noi, şi o fracțiune 
de secundă am avut senzaţia că am câştigat. Dar când 
m-a privit din nou, mi-am dat seama că mă înşelasem. 

— Ascultă sfatul meu. Întoarce-te în Anglia şi împacă- 
te cu fata despre care mi-ai vorbit. Căsătoreşte-te cu ea, 


întemeiază-ţi o familie şi învaţă să fii ceea ce eşti cu 
adevărat. 

M-am uitat în altă parte. Îmi venea să-i strig că Alison 
murise; în parte pentru că el hotărâse să împletească 
viaţa lui Julie cu a mea. Eram pe punctul să-i spun că 
eram sătul de minciunile şi de discursurile lui ambigue... 
Dar am tăcut. Nu voiam sa se erijeze el în judecătorul 
comportării mele. 

— Să mă însor şi să fac copii? Aşa înveţi să te cunoşti 
cu adevărat? 

— De ce nu? 

— O slujbă sigură? O casă în afara oraşului? 

— Aşa trăieşte majoritatea oamenilor. 

— Mai bine mor. 

Ridică din umeri, exprimând prin această mişcare şi 
regret, şi indiferenţă faţă de persoana mea. Brusc se 
ridică în picioare: 

— Ne vedem la cină. 

— Aş vrea să văd iahtul. 

— Nu se poate. 

— Vreau să vorbesc cu felele. , 

— Ţi-am spus. Sunt la Atena. Apoi adăugă: In seara 
asta intenționez să-ţi povestesc ceva care nu e pentru 
femei. 

Am ghicit despre ce era vorba. „Ultimul capitol”. 

— Referitor la ce s-a întâmplat în timpul războiului? 

— Da. Ce s-a întâmplat atunci. 

Îmi făcu un uşor semn din cap: 

— Pe diseară. 

Se întoarse şi intră în casă şi asta a fost tot. Eram 
furios pe el, dar în furia mea era mai multă nerăbdare 
decât teamă. Presupuneam că, într-un fel, Julie şi cu 
mine îi cam stricasem plăcerea, că demascasem jocul 
mai repede decât se aşteptase. De unde şi această 
copilăroasă iritare a bătrânului. Ştiam că fetele trebuie 
să fie pe iaht şi chiar dacă nu le vedeam în seara asta 
aveam să le văd a doua zi. Am luato prăjitură şi, în timp 


ce o mâncam, m-am gândit că era ridicol să faci atâtea 
pregătiri complicate pentru un divertisment estival, ca să 
renunţi la tot în momentul când devenea mai interesant. 
Trebuia să continuăm. In ce mă privea, fusesem martorul 
unei mici cacialmale de la începutul unei partide de 
pocher. Adevăratul joc încă nici nu începuse. 

Mi-am amintit de dejunul luat la această masă, în 
urmă cu două săptămâni, apoi m-am întors şi am privit 
dincolo de colonade. Poate chiar în clipa asta, surorile 
aşteptau undeva, pe aproape, în spatele pinilor... Nu 
fusese poate decât una din ideile perverse ale bătrânului, 
ca să mă facă să le caut. Mi-am luat lucrurile şi mi le-am 
dus în camera de sus; am căutat sub pernă, în dulap, în 
speranţa că Julie mi-a lăsat vreun mesaj. Dar n-am găsit 
nimic. Am ieşit. 

Am străbătut tot domeniul. Era o căldură sufocantă. 
M-am oprit puţin, aşteptând, în toate locurile unde Julie şi 
cu mine ne oprisem altădată, dar totul era cufundat în 
linişte; nu apărea nimeni şi nimic. Nici pe iaht nu era 
niciun semn de viaţă, deşi am observat că mica barcă cu 
motor era lăsată la apă, amarată lângă o scară de 
frânghie. Scena era cu adevărat goală; şi ca toate 
scenele goale, îţi stârnea un sentiment de teamă. Asta 
fusese, fără îndoială, şi intenţia bătrânului diavol. 


Urma să luăm masa afară, sub colonade, nu sus, ca 
de obicei. Masa, pusă pentru două persoane, fusese 
aşezată în partea de vest, de unde jos, dincolo de 
vârfurile pinilor, se vedea Moutsa. În faţă, lângă treptele 
care urcau spre terasă, mai era o masă pe care se aflau 
sticle cu sherry şi uzo, un mic castron cu măsline şi o 
carafă cu apă. Eram la al doilea pahar când a apărut 
bătrânul. Asfinţitul aluneca în noapte. Totul era liniştit în 
aerul nemişcat. 

Cât aşteptasem, luasem hotărârea să fiu mai 
diplomat. Bănuiam că cu cât mă înfuriam mai mult, cu 
atât se amuza mai mult în sinea lui. Mă resemnasem să 


nu le văd pe fete şi aveam să mă prefac că accept 
explicaţia lui. Se apropie fără zgomot de mine şi i-am 
zâmbit. 

— Pot să vă servesc cu ceva? 

— Puțin sherry, mulţumesc. 

l-am întins paharul. 

— Îmi pare sincer rău că v-am încurcat planurile. 

— Planurile mele? Tot ce se întâmplă face, de fapt, 
parte din planurile mele. 

Ridică paharul. 

— Deci nu poţi schimba nimic 

— Dar trebuie să vă fi dat seama că nu aveam să ne 
lăsăm mistificaţi de rolurile pe care ni le-aţi atribuit. 

Se uită spre mare: 

— Acesta este şi scopul meta-teatrului - să permită 
participanţilor să-şi înţeleagă clar rolurile, încă de la 
începutul piesei. Dar asta e numai catastas!/s. 

— Mă tem că nu cunosc acest cuvânt. 

— În tragedia greacă, este ceea ce precede actul 
final sau catastrofa. Apoi adăugă: Sau în comedia clasică. 
După cum e cazul. 

— Şi de ce depinde cazul? 

— De aptitudinile noastre de a trage învăţăminte din 
rolurile pe care ni le atribuim noi înşine în viaţa de toate 
zilele. 

Pentru întrebarea următoare i-am copiat propriul lui 
stil, aruncând-o brusc, după o scurtă tăcere: 

— În ce măsură faptul că nu vă sunt simpatic face 
parte din rolul pe care vi-l atribuiţi dumneavoastră? 

Rămase imperturbabil. 

— Simpatia nu este importantă între bărbaţi. 

Paharul de uzo pe care îl băusem mă ardea pe gât. 

— De acord. Dar recunoaşteţi că nu vă sunt simpatic. 

Mă privi cu ochii lui negri. 

— Trebuie să răspund? 

Am făcut semn din cap că da. 


— Ei bine, nu. Dar foarte puţini oameni îmi sunt 
simpatici. Şi cei de vârsta şi sexul dumitale îmi plac şi 
mai puţin. Ideea că ne plac oamenii este o iluzie pe care 
trebuie s-o păstrăm în noi dacă vrem să trăim în 
societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel puţin cât 
trăiesc aici. Tu vrei să fii iubit? Eu mă mulţumesc pur şi 
simplu să „fiu”, să exist. Poate că într-o zi ai să înţelegi şi 
tu ce înseamnă asta. Şi ai să zâmbeşti. Un zâmbet 
aprobator, un zâmbet sarcastic. 

După o scurtă tăcere, i-am spus: 

— Vorbiţi ca anumiţi chirurgi interesaţi mult mai mult 
de operaţie în sine decât de pacient. 

— N-aş dori să fiu pe mâinile unui chirurg care nu 
împărtăşeşte acest punct de vedere. 

— Deci... meta-teatrul dumneavoastră este un teatru 
terapeutic? 

Umbra Mariei alunecă în spatele lui. Aducea o supieră 
pe care o aşeză în conul de lumină, pe faţa de masă 
imaculată. 

— Poţi să-l consideri astfel. Eu prefer să-l văd ca un 
teatru metafizic. l 

Maria anunță că masa e servită. li făcu din cap semn 
că a auzit-o, dar nu se mişcă. Continuă: 

— Este, mai presus de orice, o încercare de a scăpa 
de astfel de categorii. 

— Mai mult artă decât ştiinţă? 

— Adevărata ştiinţă este artă, după cum adevărata 
artă este ştiinţă. 

Cu acest aforism, care suna frumos dar nu însemna 
nimic, puse paharul jos şi-mi făcu semn să ne îndreptăm 
spre masă. Păşind în urma lui, i-am spus: 

— Mie mi se pare că, după părerea dumneavoastră, 
aici, adevăratul schizofrenic sunt eu. 

Nu răspunse decât după ce se aşeză. 

— Adevăraţii schizofrenici n-au niciun cuvânt de spus 
în legătură cu boala lor. 

M-am aşezat la masă, în faţa lui. 


— Atunci eu sunt un fals schizofrenic? 

O clipă a părut că se relaxează puţin, ca şi când aş fi 
spus ceva copilăresc, dar amuzant. Imi făcu semn spre 
supieră: 

— Acum nu mai are nicio importanţă. Să mâncăm. 

Abia începusem să mâncăm, când am auzit un 
zgomot de paşi în spatele meu, pe pietrişul din jurul 
căsuţei Mariei. Am întors capul, dar masa fusese aşezată 
- fără îndoială premeditat - în aşa fel ca să nu pot vedea 
nimic. 

— În scara asta vreau să-mi ilustrez povestirea, îmi 
spuse Conchis. 

— Aveam impresia că aţi făcut-o tot timpul. Şi încă o 
ilustrare foarte vie. 

— Astea sunt documente autentice. 

Îmi făcu semn să continui să mănânc; nu va mai 
spune nimic. Atunci am auzit paşi sus pe terasă, în faţa 
dormitorului lui. Un zgomot ascuţit, un scârţâit metalic. 
Mi-am terminat supa şi, în aşteptarea Mariei, am încercat 
din nou să-l îmbunez: 

— Îmi pare rău că nu-mi mai spuneţi nimic despre 
viaţa dumneavoastră dinainte de război. 

— Ţi-am spus esenţialul. 

— Dacă am înţeles bine episodul norvegian, aţi 
renunţat la ştiinţa. Dar, mai târziu, se pare că v-aţi întors 
spre psihiatrie. 

Ridică din umeri: 

— Nimic serios. 

— Lucrările dumneavoastră pe care mi le-aţi arătat 
dovedeau că era vorba de ceva serios. 

— Nu erau lucrările mele. Paginile de titlu erau false. 

N-am putut să nu zâmbesc. Brutalitatea afirmației 
era un indiciu sigur că nu trebuia crezut. El bineînţeles că 
n-a zâmbit, dar şi-a dat, evident, seama că era nevoie 
să-mi confirme imaginea lui de om serios. 

— Există totuşi şi ceva adevăr în cele ce ţi-am spus. 
Mirarea ta este deci justificată. In viaţa mea a avut loc o 


întâmplare similară cu cea din povestea pe care am 
inventat-o. Tăcu o clipă, apoi se hotărî să continue: A 
existat întotdeauna în mine un conflict între gustul 
pentru mister şi setea de cunoaştere. Ca doctor, ca 
socialist şi om al raţiunii, am ales-o pe cea de-a doua, am 
venerat-o. Dar am văzut atunci că eforturile mele de a 
explica realitatea în mod ştiinţific, de a-i da un nume, de 
a o caracteriza, de a o diseca pentru a extrage existenţa 
era o treabă la fel de absurdă ca şi când aş fi vrut să 
extrag aerul din atmosferă. Vidul astfel creat atrăgea 
după sine moartea cercetătorului, pentru simplul motiv 
că el se afla în mijlocul vidului. 

— Când aţi devenit bogat... s-a întâmplat ca în 
povestea cu de Deukans? 

— Nu. Eu m-am născut bogat. Şi nu în Anglia. 

— Şi primul război mondial... 

— Simplă fabulaţie. 

Am respirai adânc. De data asta îmi evita privirea. 

— Dar v-aţi născut totuşi undeva. 

— Am încetat de mult să mă gândesc la mine în 
termenii ăştia. Unde m-am născut? Ce sunt? 

— Aţi trăit desigur în Anglia. 

Se uită la mine, mă cercetă cu privirea, fără să 
zâmbească, dar pe undeva, bine ascunsă, exista o umbră 
de ironie. 

— Pofta de fabulaţie nu ţi se astâmpără niciodată? 

— Cel puţin ştiu sigur că aveţi o casă în Grecia. 

Se uită dincolo de mine, în noapte. 

— Mi-am dorit întotdeauna să am un teritoriu. Într-un 
sens tehnic ornitologic. Un domeniu strict personal în 
care nimeni din cei din aceeaşi specie cu mine să nu 
poată pune piciorul fără aprobarea mea. 

— Şi totuşi locuiţi foarte puţin aici. 

Avu o scurtă ezitare, ca şi când tot acest 
interogatoriu începuse să-l plictisească. 


— Pentru oameni, viaţa e mai complicată ca pentru 
păsări. Şi teritoriul uman este cel mai puţin delimitat de 
frontiere fizice. 

Maria aduse un platou cu friptură de ied şi luă 
farfuriile de supă. Un timp n-am vorbit niciunul. Dar 
brusc, după plecarea ei, bătrânul mă privi insistent. Mai 
avea ceva să-mi spună. 

— Bogăția e un monstru. Îți trebuie o lună ca să 
înveţi s-o controlezi din punct de vedere financiar, dar e 
nevoie de ani întregi ca să înveţi s-o controlezi din punct 
de vedere psihologic. Şi în toţi anii aceia am dus o viaţă 
egoistă. Mi-am oferit toate plăcerile. Am călătorit mult. 
Am pierdut o parte din bani în întreprinderi teatrale, dar 
am câştigat mult mai mulţi la bursă. Mi-am făcut mulţi 
prieteni, dintre care unii sunt azi oameni cunoscuţi. Dar 
n-am fost niciodată fericit. Totuşi, în cele din urmă, am 
descoperit ceva ce unii oameni bogaţi nu descoperă 
niciodată - că toţi avem o anumită aptitudine pentru 
fericire şi nefericire, care nu depinde de hazardul 
economic. 

— Când aţi început teatrul de aici? 

— Veneau prieteni să mă vadă. Se plictiseau. Deseori 
mă plictiseau ei pe mine. O persoană care ţi se pare 
amuzantă la Londra sau la Paris poate deveni 
insuportabilă într-o insulă din marea Egee. Ne-am făcut 
un mic teatru, o scenă fixă, unde este acum Priapus. Et 
voilà. 

— Aţi mai ţinut legătura cu vreunul din predecesorii 
mei? 

Îşi puse o bucată de friptură pe farfurie. 

— Înainte de război era altfel. jucam piese scrise de 
alţii. Sau versiunile lor uşor modificate. Nu pe ale 
noastre. 

— Barba Dimitraki mi-a spus ceva despre nişte focuri 
de artificii. Le-a văzut de pe mare. 

Clătină uşor din cap. 


— Fără să ştie, a fost martorul unui moment foarte 
important din viaţa mea. 

— Nu şi-a putut aminti când a fost exact. 

— 1938. 

Mă lăsă o clipă să aştept, apoi continuă: 

— Am dat foc teatrului. Focul de artificii a marcat 
evenimentul. 

Mi-am amintit de povestea pe care mi-o spusese că-şi 
arsese toate romanele, pe care le avea în bibliotecă şi 
eram pe punctul să-i amintesc de asta când făcu un gest 
uşor cu cuțitul: 

— Acum lasă. Hai să mâncăm. 

Am gustat amândoi foarte puţin din friptura 
excelentă şi înainte să fi terminat eu ce aveam în farfurie 
el se şi sculase de la masă. 

— Mănâncă liniştit. Mă întorc imediat. 

Intră în casă. Curând după aceea am auzit sus 
murmur de voci care vorbeau greceşte; apoi din nou 
linişte. Maria aduse desertul şi cafeaua. Mi-am aprins o 
ţigară şi am aşteptat. În ciuda celor discutate, tot mai 
speram că Julie şi sora ei vor veni. Aveam atâta nevoie 
de prezenţa lor! Erau calde, normale şi, în plus, erau 
englezoaice. La masă, tot timpul cât vorbise, îl văzusem 
pe Conchis întunecat şi retras, ca şi când se termina 
ceva ce nu era o simplă comedie. Renunţase, e drept, la 
multe din prefăcătoriile sale, dar în ce mă privea pe 
mine, atitudinea lui rămânea neschimbată. II credeam 
când îmi spunea că nu-i sunt simpatic. Eram aproape 
sigur că acum nu le va mai împiedica pe fete să se 
întâlnească cu mine. Dar cum să nu te temi de un om 
înzestrat cu o asemenea putere de minciună? Mă obseda 
ideea că ştia că mă văzusem cu Alison la Atena şi că 
reuşise cumva să aducă fetelor dovezi că şi eu eram un 
mincinos şi încă un mincinos de cea mai banală speţă. 

Reapăru în uşa sălii de muzică, cu un dosar de carton 
în mână. 

— AŞ dori să ne instalăm aici. 


Îmi făcu semn spre arcada din mijloc, la măsuţa de 
pe care Maria strânsese paharele şi sticlele cu băuturi. 

— Dacă eşti drăguţ, adu două scaune şi lampa. 

Am adus scaunele. Când am venit cu lampa, am auzit 
pe cineva dând colţul spre colonade. Inima mi-a tresărit 
în piept, căci o fracțiune de secundă am crezut că e Julie 
şi că pe ea o aşteptasem de fapt. Dar era Joe, îmbrăcat 
în negru din cap până în picioare. Avea în mână un 
cilindru lung. Se îndreptă spre esplanada acoperită cu 
pietriş din faţa noastră şi instală un trepied la câţiva 
metri de noi. Mi-am dat seama că era un ecran de 
cinematografie. Am auzit un fâşâit metalic în clipa când a 
desfăşurat micul dreptunghi alb, apoi l-a agăţat de cârlig 
şi i-a corectat poziţia. De undeva, de deasupra noastră, 
cineva spuse liniştit: 

— Entaxi. E bine. 

Era o voce de grec pe care nu o recunoşteam. 

Negrul se îndepărtă în tăcere, fără să se uite spre 
noi. Conchis cobori la maximum lumina lămpii şi îmi făcu 
semn să mă aşez lângă el, cu faţa spre ecran. După o 
pauză, începu: 

— Ceea ce-ţi voi povesti acum te va ajuta să înţelegi 
de ce am să te rog ca începând de mâine să-ţi încetezi 
vizitele la Bourani. Şi de data asta e vorba de o poveste 
adevărată. 

N-am spus nimic, deşi a făcut o mică pauză, 
aşteptându-se probabil, că am să protestez. 

— Aş dori, de asemenea, să ţii seama de faptul că 
astfel de întâmplări nu au putut avea loc decât într-o 
lume în care bărbatul se consideră superior femeii. In 
lumea pe care americanii o numesc a man's world - o 
lume a bărbaţilor. Adică o lume guvernată de forţa 
brutală, de aroganță totalmente lipsită de umor, de 
gustul prestigiului iluzoriu şi de prostia funciară. 
Continuă, cu ochii aţintiţi pe ecran: Bărbaţilor le place 
războiul pentru că li se pare singurul mod de a fi luaţi în 
serios. Pentru că îşi imaginează că este singura ocazie 


când femeile încetează să-şi mai bată joc de ei. Războiul 
le permite să reducă femeile la rang de obiecte, în 
aceasta constă marea deosebire dintre sexe. Bărbaţii 
văd obiecte acolo unde femeile văd relaţiile dintre 
obiecte; relaţii generate de nevoia pe care obiectele o au 
unul de celălalt, de nevoia de dragoste şi de dorinţa de 
armonie. Este o dimensiune în domeniul sentimental 
care bărbaţilor le lipseşte cu desăvârşire. O dimensiune 
care face ca toate femeile adevărate să nu vadă în război 
decât o odioasă absurditate. Am să-ţi spun cu ce e 
războiul. Războiul e o psihoză creată de incapacitatea 
noastră de a percepe relaţiile. Relaţiile noastre cu cei din 
jur; relaţiile cu situaţia noastră economică şi istorică. Şi, 
mai ales, relaţia noastră cu neantul. Cu moartea. 

Tăcu. Figura lui, imobilă ca o mască, era concentrată, 
la fel de interiorizată cum o mai văzusem şi altă dată. 
Spuse: 

— Acum încep. 


53 


CÎND ITALIENII AU INVADAT GRECIA, ÎN 1940, luasem 
deja hotărârea să nu plec. N-aş putea să-ţi spun de ce. 
Poate din curiozitate, poate dintr-un sentiment de 
vinovăţie sau din indiferenţă poate. Şi aici, într-un colţ 
îndepărtat dintr-o insulă îndepărtată, nu era o dovadă de 
cine ştie ce curaj. La 6 aprilie 1941, nemţii i-au înlocuit 
pe italieni. La 27 aprilie ajunseseră la Atena. În iunie au 
invadat Creta şi un timp ne-am aflat în inima războiului. 
Avioane militare de transport brăzdau cerul deasupra 
insulei şi porturile erau pline de ambarcaţiuni germane. 
Dar, curând, insula, care nu reprezenta o valoare 
strategică, nici pentru Axă, nici pentru forțele 
Rezistenței, îşi găsi din nou liniştea. Efectivul garnizoanei 
de aici era foarte redus. Patruzeci de austrieci - naziştii 


lăsau în grija austriecilor şi a italienilor punctele unde 
ocupaţia nu prezenta greutăţi - sub comanda unui 
locotenent care fusese rănit în Franţa. 

Imediat după ocuparea Cretei mi s-a ordonat să 
părăsesc Bourani. Un post de observaţie îşi stabilise aici 
cartierul general şi, de fapt, acest post de observaţie era 
motivul pentru care exista o garnizoană în insulă. Din 
fericire, mai aveam şi casa din sat. Nemţii s-au purtat 
destul de corect. Mi-au ajutat să-mi duc toate lucrurile în 
noua locuinţă şi mi-au plătit chiar şi o modestă taxă de 
rechiziţionare pentru Bourani. Dar tocmai când lucrurile 
începeau să se liniştească, s-a întâmplat ca proedros, 
primarul de atunci al satului, să moară subit în urma unei 
tromboze. Două zile mai târziu am fost chemat să mă 
prezint la comandantul insulei, proaspăt sosit. El şi 
oamenii lui se instalaseră la colegiul care fusese închis 
încă de la Crăciun. 

Mă aşteptam să întâlnesc vreun sergent-major mai 
bătrân, proaspăt avansat în grad. Dar m-am pomenit în 
faţa unui tânăr frumos, de vreo 27-28 de ani, care, într-o 
franceză perfectă, mi-a spus că fusese informat că 
vorbesc fluent această limbă. Era extrem de politicos, şi- 
a cerut scuze că m-a deranjat şi, atât cât se poate în 
astfel de împrejurări, ne-am simpatizat reciproc. N-a 
întârziat să-mi spună pentru ce mă chemase: Voia să fiu 
noul primar al satului. Am refuzat net. Nu voiam să am 
nimic de-a face cu războiul. Atunci a trimis să cheme 
două-trei persoane din notabilităţile satului, ne-a lăsat 
singuri şi am descoperit că ei fuseseră cei care făcuseră 
propunerea. Bineînţeles că niciunul nu voise să accepte o 
sarcină dinainte sortită eşecului, iar eu eram un tap 
ispăşitor ideal. Au încercat să-mi vorbească de înalte 
consideraţiuni morale, au încercat să mă laude, să-mi 
spună cât de mult mă apreciau, dar n-am cedat. In cele 
din urmă, au fost cinstiţi - mi-au promis sprijinul lor 
tacit... Pe scurt, în final, am acceptat. 


Onoarea, destul de dubioasă, care mi se făcuse 
implica dese contacte cu locotenentul Kluber. Într-o 
seară, la vreo cinci-şase săptămâni de la prima noastră 
întâlnire, mi-a spus că i-ar face plăcere dacă ne-am 
spune pe nume când suntem numai între noi şi mi-a spus 
că-l cheamă Anton. Asta dovedeşte că eram deseori 
singuri şi că între noi se născuse o simpatie reciprocă. 
Primul lucru care ne-a unit a fost muzica. Avea o voce 
frumoasă de tenor şi, aşa cum se întâmplă cu mulţi 
amatori realmente talentaţi, cânta Schubert şi Wolf mai 
bine - cu mai multă simţire - decât unii profesionişti, cu 
excepţia, evident, a marilor interpreţi de lieduri. Cel puţin 
aşa îmi spunea mie. La prima vizită pe care mi-a făcut-o 
a văzut clavecinul. Şi, cu oarecare maliţiozitate, i-am 
cântat Variațiunile lui Goldberg. Nu există mijloc mai 
sigur de a stârni lacrimile unui neamţ sensibil. Nu că ar fi 
fost greu să-l emoţionezi pe Anton. Era mai mult decât 
dispus să se simtă ruşinat de rolul pe care era chemat 
să-l joace şi era gata oricând să-şi răscumpere obligaţiile 
de ofiţer neamt, îngropându-le într-o sinceră admiraţie 
faţă de un adevărat geniu antinazist. 

Intr-o zi, când m-am dus la colegiu, m-a rugat să-l 
acompaniez la pianul şcolii, care pusese să fie mutat în 
apartamentul lui. Atunci a fost rândul meu să fiu 
impresionat. Nu chiar până la lacrimi. Dar a cântat foarte 
bine şi cu am avut întotdeauna o slăbiciune pentru 
Schubert. 

Unul dintre primele lucruri pe care am fost curios să 
le aflu a fost de ce Anton, cu franceza lui perfectă, nu se 
afla în Franţa, ocupată. Se părea că „unii dintre 
compatrioţii” lui nu-l considerau destul de „neamţ” în 
atitudinea sa faţă de Franţa. Fără îndoială că lăudase 
prea des la popotă cultura galică şi de aceea se afla 
îngropat în acest colţ uitat de lume. Ah! nu ţi-am spus că 
fusese rănit la genunchi în 1940, în timpul invaziei, şi că 
şchiopăta, ceea ce îl făcea inapt pentru serviciul militar 


activ. În cele din urmă se hotărâse să se facă arhitect, 
dar războiul îi întrerupsese, bineînţeles, studiile. 

Conchis tăcu şi mări puţin lumina lămpii. Apoi 
deschizând dosarul, scoase un plan mare şi-l întinse pe 
masă. Două-trei schiţe - perspective şi relevee - ale unei 
clădiri în sticlă şi beton. 

— Nu-i plăcea deloc casa asta şi mi-a promis că după 
război se va întoarce aici să-mi construiască una nouă, 
după cele mai grozave principii ale Bauhaus-ului. 

Toate notele erau scrise în franceză. Nicio vorbă 
nemţească, nicăieri. Planul era semnat: Anton Kluber, le 
sept juin, l'an 4 de la Grande Folie. Mă lăsă să le privesc 
câteva clipe, apoi cobori din nou lumina lămpii. 

— Cam un an de la începutul ocupaţiei, totul a fost 
suportabil. Era lipsă de mâncare, dar Anton şi oamenii lui 
închideau ochii la tot soiul de acţiuni de contrabandă. 
Ideea de a considera ocupaţia pur şi simplu ca pe o 
confruntare între cizma necruțătoare a invadatorilor în 
uniformă SS şi populaţia ostilă e de-a dreptul absurdă. 
Majoritatea austriecilor de pe insulă erau trecuţi de 
patruzeci de ani, aveau şi ei copii şi reprezentau deci o 
pradă uşoară pentru puştii din sat. Intr-o dimineaţă de 
vară, în 1942, în zori, un avion aliat a venit să torpileze 
un vas care transporta alimente pentru armată şi care, în 
drum spre Creta, ancorase în vechiul port. Sute de lăzi cu 
alimente pluteau pe suprafaţa apei. De aproape un an 
populaţia insulei nu mâncase decât peşte cu pâine 
neagră şi nu au putut rezista tentaţiei când au văzut cutii 
cu lapte, carne conservată şi câte altele. Curând golful s- 
a umplut de ambarcaţiuni de toate felurile, fie cât de 
mici, orice putea pluti era lansat la apă. Cineva m-a 
anunţat ce se întâmplă şi am alergat într-un suflet în 
port. Dar când am ajuns, locuitorii insulei începuseră deja 
să tragă la mal lăzile cu alimente, ducându-le pe plajă la 
nici o sută de metri de mitraliera amplasată de nemti. 
Anton stătea în faţa postului cu plutonul de gardă. Nu s-a 
tras niciun foc. Către prânz am fost convocat de Anton. |- 


am mulţumit călduros. Mi-a spus că avea să raporteze că 
mai mulţi membri ai echipajului bombardat au fost 
salvaţi datorită acţiunii curajoase a localnicilor care îşi 
lansaseră bărcile pe mare. Dar ar trebui, totuşi, să-i 
cedăm câteva lăzi ca dovadă a eforturilor făcute pentru a 
salva încărcătura. Celelalte vor fi considerate pierdute. 
Aşa s-a risipit şi bruma de ostilitate pe care sătenii o 
resimţeau faţă de Anton şi de oamenii lui. 

Imi amintesc că într-o seară, cam peste o lună, nişte 
soldaţi mai băuţi începuseră să cânte, undeva jos, în 
port. Şi, deodată, grecii au început să cânte şi ei. Apoi 
din nou austriecii. Şi iar grecii. Nemţii şi grecii. Când un 
colind tirolez, când un ka/amatiano. Ceva nemaiîntâlnit. 
Până la urmă fiecare grup cânta cântecele celuilalt. 

Dar ăsta a fost apogeul scurtei noastre epoci de aur. 
Trebuie să fi existat un spion printre austrieci, căci, cam 
o săptămână după povestea cu cântecele, un nou pluton 
de nemti a fost ataşat garnizoanei lui Anton pentru a le 
„întări moralul”. Într-o zi Anton a venit să-mi spună, 
furios ca un copil: 

— Mi s-a reproşat că sunt pe punctul de a discredita 
Wehrmachtul şi că trebuie să mă îndrept. 

Soldaţilor li s-a interzis să mai dea alimente 
populaţiei şi numai rareori îi mai vedeam în sat. Apoi, în 
luna noiembrie a aceluiaşi an, în urma acţiunii de la 
Gorgopotamos, situaţia a devenit mai încordată. Dar 
sătenii, care, cu destulă uşurinţă de altfel, considerau că- 
mi datorează mie regimul blând de până atunci, au 
acceptat uşor schimbarea. 

Conchis se opri din povestit şi bătu de două ori din 
palme. 

— Aş vrea să ţi-l arăt pe Anton. 

— Cred că l-am şi întâlnit. 

— Nu. Anton a murit. N-ai văzut decât un actor care-i 
seamănă. Eu vorbesc de Anton cel adevărat. În timpul 
războiului aveam un mic aparat de filmat şi câteva role 
de peliculă pe care le-am păstrat până în 1944. Abia 


atunci am reuşit să le developez, dar calitatea filmului e 
destul de slabă. 

Am auzit bâzâitul uşor al aparatului de proiecţie. Un 
fascicol de lumină veni de sus, de deasupra capetelor 
noastre, căzând pe mijlocul ecranului. O imagine la 
început neclară fu repede focalizată. 

Pe ecran a apărut un tânăr cam de vârsta mea, cu 
înfăţişare plăcută. Nu era cel pe care-l văzusem în urmă 
cu-o săptămână, deşi amândoi aveau aceleaşi sprâncene 
negre, stufoase. Dar privindu-l, îţi dădeai imediat seama 
că acesta era clar un ofiţer din timpul războiului. Ceea ce 
te izbea nu era atât un aer de blândeţe, cât mai degrabă 
o indiferenţă elegantă, care amintea de piloţii din bătălia 
pentru Anglia. Mergea pe o potecă de-a lungul unui zid 
înalt, poate zidul casei lui Hermes Ambelas. Zâmbea şi 
întreaga lui atitudine avea ceva uşor teatral şi părea 
puţin stânjenit. Secvența de zece secunde se termină 
brusc. În secvenţa următoare bea cafea, jucându-se cu o 
pisicuţă. Aruncă o privire spre aparatul de filmat, o 
privire timidă şi serioasă, ca şi când cineva i-ar fi spus să 
nu zâmbească. Filmul era neclar, film de amator. O nouă 
secvenţă: soldaţi încolonaţi mărşăluind în jurul portului. 
Imaginea părea să fie filmată de undeva de sus, de lao 
fereastră de la etaj. 

— Locotenentul din spate e Anton. 

Şchiopăta uşor. Şi am avut dovada că ceea ce 
vedeam nu era trucat. Pe cheiul larg, mai în fund, se 
construise după război clădirea vămii şi, mai târziu, casa 
paznicului de coastă. În filmul lui Conchis, aceste clădiri 
nu existau. 

Fascicolul de lumină se stinse. 

— Asta e. Am mai filmat şi alte scene, dar o bobină s- 
a voalat. Asta e tot ce am putut recupera. 

După o scurtă pauză, continuă: 

— Ofiţerul care venise să întărească autoritatea 
trupelor germane în această parte a Greciei era un 
colonel SS pe care îl chema Wimmel. Dietrich Wimmel. În 


perioada despre care îţi vorbesc începuse să apară în 
Grecia o mişcare de rezistenţă. Bineînţeles, acolo unde 
terenul o permitea. Dintre insule, numai Creta oferea un 
câmp favorabil operaţiunilor celor din Maquis. Dar în 
nord, acolo în Pelopones, ELAS şi alte grupări începuseră 
să se organizeze. Li se paraşutau arme şi specialişti în 
acţiuni de sabotaj. Wimmel sosise la Nauplia spre 
sfârşitul lui '42, venind din Polonia, unde succesul 
acţiunilor lui devenise celebru. Răspundea de partea de 
sud-vest a Greciei, deci şi de Phraxos. Tehnica lui era 
simplă. Işi stabilise un barem fix: pentru fiecare neamt 
rănit, zece ostateci executaţi; pentru fiecare neamţ ucis, 
douăzeci de ostateci omorâţi. Nu e greu să-ţi imaginezi 
cât de eficace era sistemul. 

Avea în subordine o companie de monştri teutoni, 
selecționați cu grijă, care se ocupau de interogatorii, 
torturi, execuţii şi toate celelalte. Erau cunoscuţi sub 
numele de die Raben, corbii, datorită insignei pe care o 
purtau. 

Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Wimmel, in- 
famiile lui nu deveniseră încă notorii. Într-o dimineaţă de 
iarnă, am auzit că o vedetă rapidă adusese în insulă un 
ofiţer superior neamţ, venit pe neaşteptate. Ceva mai 
târziu, în aceeaşi zi, Anton a trimis după mine. În biroul 
lui am fost prezentat unui tip slab, cam de înălţimea şi de 
vârsta mea. O uniformă impecabilă şi o politeţe 
scrupuloasă. Vorbea puţin englezeşte, atât cât să-şi dea 
seama că engleza mea era mult mai bună ca a lui. Când 
am mărturisit că eram pe jumătate englez, după mamă, 
mi-a spus: „Marea tragedie a epocii noastre este că 
Anglia şi Germania au ajuns la război”. Anton mi-a spus 
că-i vorbise colonelului despre serile noastre muzicale. 
Colonelul dorea să iau masa cu ei şi după masă să-l 
acompaniez pe Anton la pian. Bineînţeles, à titre d'office, 
a trebuit să accept. 

Colonelul, nu mi-a plăcut deloc. Avea o privire rece şi 
tăioasă ca o lamă de oţel. Ochii cei mai nesuferiţi pe care 


i-am văzut vreodată la o fiinţă omenească. Lipsiţi de 
orice urmă de simpatie pentru tot ce vedeau în jur. Cred 
că aş fi preferat să descopăr în privirea lui brutalitate sau 
chiar sadism mai curând decât această cumplită răceală. 
Erau ochii unei maşini. O maşină cu oarecare rafinament, 
e drept. Colonelul adusese câteva sticle de vin de pe 
valea Rinului şi eu de multă vreme nu mai mâncasem 
atât de bine. Am discutat despre război, foarte puţin, 
cam cum se discută de obicei despre vreme. Wimmel a 
fost cel care a schimbat subiectul şi a trecut la literatură. 
Era, fără îndoială, un om cultivat. Cunoştea bine piesele 
lui Shakespeare, nu ignora nimic ce era în legătură cu 
Goethe şi Schiller. Făcea comparații interesante între 
literatura engleză şi cea germană - şi erau toate în 
favoarea Germaniei. Am remarcat că bea mai puţin 
decât noi şi, de asemenea, vedeam că Anton îşi dădea 
prea mult drumul la gură. De fapt, eram amândoi supuşi 
unei stricte supravegheri. Mi-am dat seama de asta pe la 
mijlocul mesei şi colonelul a observat. Anton nu mai 
conta. Rămăseseră să se înfrunte numai doi bărbaţi mai 
în vârstă, care se cântăreau reciproc. Colonelul nu ar fi 
trebuit să aibă decât dispreţ faţă de primarul unui sat din 
Grecia şi mă simţeam foarte onorat să fiu tratat de la 
egal la egal. Dar nu mă lăsam înşelat. 

După dejun, Anton a cântat câteva lieduri şi Wimmel 
ne-a complimentat. Şi-a exprimat apoi dorinţa să 
inspecteze postul de gardă. Locul nu prezenta prea mare 
importanţă strategică, aşa că m-a invitat să-i 
întovărăşesc. Vedeta rapidă ne-a dus la Moutsa şi apoi 
am urcat până la vilă. Instalaseră acolo o întreagă 
aparatură militară, sârmă ghimpată, câteva cazemate. 
Dar am fost fericit să constat că vila nu suferise nicio 
stricăciune. Colonelul a trecut oamenii în revistă şi li s-a 
adresat în nemţeşte. Când s-a referit la mine, a folosit 
cuvintele „acest domn” şi a insistat ca bunurile mele să 
fie respectate. Dar îmi amintesc de un detaliu 
semnificativ. Pe când ne pregăteam de plecare, s-a oprit 


să-i facă observaţie unuia dintre soldaţi pentru felul 
incorect în care îşi purta echipamentul. S-a întors spre 
Anton şi i-a spus: „Schlamperei, Herr Leutnant, sehen 
Sie?” Schlamperei înseamnă neglijenţă, lipsă de ţinută. 
Este cuvântul pe care prusacii îl folosesc când vorbesc de 
bavarezi. Şi de austrieci. Era evident că Wimmel se 
referea la o discuţie anterioară. Cu asta, mi-a oferit cheia 
caracterului său. 

Nouă luni nu l-am mai văzut. Până în toamna lui 
1943. În anul acela, spre sfârşitul lui septembrie, într-o 
seară splendidă, devreme, Anton a intrat la mine şi mi- 
am dat imediat seama că s-a întâmplat ceva groaznic. 
Tocmai se întorcea de la Bourani, unde era cantonat un 
grup de doisprezece oameni care făceau de pază cu 
rândul. De dimineaţă, patru dintre cei care nu erau de 
gardă coborâseră la Moutsa să facă baie în mare. Şi, 
bineînţeles, deveniți mai neglijenţi, mai sch/amperei ca la 
început, nu se gândiseră să rămână unul de pază pe 
plajă. Mai târziu, ieşiseră din apă unul câte unul şi se 
jucaseră cu mingea în timp ce se uscau la soare. 
Deodată, din păduricea de pini, din spatele lor, au apărut 
trei bărbaţi. Unul dintre ei avea o mitralieră. Nemţii erau 
pierduţi. Subofiţerul din post a auzit împuşcăturile. l-a 
trimis imediat lui Anton un mesaj prin radio, apoi a 
coborât la Moutsa. A găsit trei cadavre şi un rănit, care a 
mai trăit atât cât să spună ce se întâmplase. Cei din 
rezistenţă dispăruseră luând cu ei şi armele soldaţilor. 
Anton a luat o vedetă şi a plecat imediat la Bourani. 

Bietul Anton! Era sfâşiat între sentimentul datoriei şi 
dorinţa de a întârzia momentul când colonelul Wimmel 
avea să afle cele întâmplate. Era, bineînţeles, conştient 
că nu putea să nu raporteze totul. Asta a şi făcut, dar 
numai după căderea nopţii şi nu înainte de a vorbi cu 
mine. Mi-a spus că se gândise că avea de-a face cu un 
grup de andarte de pe continent, care probabil că se 
furişaseră pe insulă în timpul nopţii şi care nu puteau 
risca să plece înainte de căderea serii. Cercetase deci cu 


atenţie insula jur împrejur, căutând fiecare colţişor unde 
s-ar fi putut ascunde o barcă. Şi a găsit una, trasă pe 
uscat sub pomi, la celălalt capăt al insulei, vizavi de 
Petrocaravi. N-avea nicio alternativă. Partizanii probabil 
că auziseră vedeta şi-l văzuseră cercetând coasta. Pentru 
asemenea situaţii înaltul Comandament emisese ordine 
stricte. Trebuia tăiată orice cale de retragere. Anton 
dăduse foc bărcii. Şoarecii erau prinşi în cursă. 

Venise să-mi explice mie toate astea. Tariful stabilit 
de Wimmel pentru astfel de cazuri era ştiut: îi datoram 
optzeci de oameni. După părerea lui Anton, nu ne mai 
rămânea decât o singură şansă: capturarea partizanilor 
şi predarea lor, a doua zi, când avea să sosească 
Wimmel. Ar fi constituit cel puţin o dată că făptaşii nu 
erau locuitori ai insulei, ci un grup de agents 
provocateurs, membrii organizaţiei ELAS. 

În aceeaşi seară, la ora opt, am convocat la mine toţi 
locuitorii de vază ai satului şi le-am explicat situaţia. Era 
prea târziu ca să mai acţionăm în noaptea aceea, dar 
singura noastră şansă era să ajutăm, a doua zi, trupele 
lui Anton să cerceteze insula pas cu pas. Bineînţeles că 
locuitorii erau înnebuniţi de furie să-şi vadă satul şi chiar 
viaţa în pericol. Au promis că toată noaptea aveau să 
stea de pază la ambarcaţiunile lor, până şi la cele mai 
neînsemnate bărcuţe şi în zori aveau să pornească în 
căutarea partizanilor. 

Dar la miezul nopţii am fost trezit de un zgomot de 
paşi. Cineva a bătut în uşă. Era tot Anton. Venise să mă 
anunţe că era prea târziu, că i se preluase orice 
iniţiativă. Wimmel urma să sosească dimineaţă cu o 
companie de „corbi”. Eu trebuia să fiu pus imediat sub 
stare de arest. Toţi localnicii de sex masculin, între 
paisprezece şi şaizeci de ani, trebuiau să fie adunaţi în 
zori. Anton mergea de colo până colo prin camera mea, 
stăpânindu-şi cu greu lacrimile, în timp ce eu, aşezat pe 
marginea patului, îl ascultam cum îmi spunea că îi e 
ruşine că e neamt, că îi e ruşine că s-a născut şi că şi-ar 


fi pus singur capăt zilelor dacă n-ar fi considerat de 
datoria lui să intervină pe lângă colonel, a doua zi. Am 
stat mult de vorbă. Mi-a spus tot ce ştia despre Wimmel. 
Noi aici trăiam izolaţi şi existau multe lucruri cu care cu 
nu eram la curent. 

In cele din urmă mi-a declarat că, pentru el, războiul 
a avut totuşi o urmare fericită: îi oferise ocazia să mă 
cunoască. Ne-am strâns mâna, apoi m-am dus cu el la 
colegiu, unde am fost pus sub pază. 

A doua zi dimineaţă, pe la nouă, când am fost dus în 
port, am găsit acolo toţi bărbaţii şi majoritatea femeilor 
din sat. Trupele lui Anton păzeau toate ieşirile. Şi, 
bineînţeles, nimeni nu-i văzuse pe partizani. Sătenii erau 
disperaţi, dar nu puteau face nimic. . 

La ora zece au debarcat „corbii”. Intre ei şi austrieci 
deosebirea era uluitoare. Die Raben erau bine instruiți, 
mai disciplinaţi şi total inaccesibili la orice sentimente 
umane. Şi erau atât de tineri! Asta mi s-a părut trăsătura 
cea mai înspăimântătoare: tinereţea lor fanatică. Două 
minute mai târziu a amerizat un hidroavion. Îmi amintesc 
şi acum de umbra aripilor lui ca o imensă coasă neagră 
peste căsuţele albe. Lângă mine, un pescar tânăr a cules 
o floare de nalbă şi şi-a prins-o în piept, în dreptul inimii. 
Am înţeles cu toţii ce voia să spună. 

Wimmel a debarcat, a dat un ordin scurt şi soldaţii i- 
au silit pe bărbaţi să se îngrămădească pe chei şi pentru 
prima oară locuitorii insulei au aflat ce înseamnă să fii 
lovit cu cizma şi cu patul puştii de trupele străine. 
Femeile au fost împinse pe străzile şi pe potecile laterale. 
Apoi Wimmel a intrat într-o cârciumă, împreună cu 
Anton. Curând după aceea am fost chemat şi eu. Toţi 
sătenii şi-au făcut semnul crucii şi doi soldaţi m-au 
împins cu brutalitate spre uşa cârciumii. Wimmel nu s-a 
ridicat ca să-mi vorbească; mi s-a adresat ca unui străin. 
Nici măcar nu a vrut să vorbească englezeşte; mi se 
adusese un interpret grec, un colaboraţionist. Anton era 
vizibil pierdut şi nu mai avea nicio putere de acţiune. 


Wimmel şi-a făcut cunoscută hotărârea: avea să 
aleagă acum, pe loc, optzeci de ostateci. Toţi ceilalţi 
urmau să cerceteze insula pentru a-i găsi pe partizani, pe 
care trebuiau să-i aducă în sat, împreună cu armele 
furate. 

Nu folosea la nimic să venim cu cadavrele a trei eroi 
voluntari. Dacă în douăzeci şi patru de ore condiţiile puse 
de el erau îndeplinite, ostatecii aveau să fie deportaţi în 
lagăre de muncă. Dacă nu, vor fi executaţi. 

Am întrebat cum puteam noi, în cazul în care i-am fi 
descoperit, să capturăm trei oameni înarmaţi, care nu 
mai aveau nimic de pierdut. Drept răspuns, Wimmel s-a 
uitat la ceas şi a spus în nemţeşte: „Este ora unsprezece. 
Aveţi timp până mâine la prânz”. 

Pe chei am fost pus să repet în greceşte ce mi se 
spusese. Oamenii au început să strige toţi deodată fel de 
fel de sugestii, să se plângă, să ceară arme. În cele din 
urmă, colonelul a reuşit să restabilească ordinea trăgând 
un foc în aer. S-a făcut apelul bărbaţilor din sat şi, când 
au fost aşezaţi în rând, Wimmel a desemnat el însuşi 
ostatecii. Am observat că-i alegea pe cei mai viguroşi, 
între douăzeci şi patruzeci de ani, ca şi când îi şi vedea în 
lagărul de muncă. Dar cred că dacă alegea specimenele 
cele mai frumoase, o făcea pentru a-i trimite în faţa 
plutonului de execuţie. A ales şaptezeci şi nouă de inşi, 
apoi a arătat cu degetul spre mine. Eu am fost al 
optzecilea ostatec. 

Am fost toţi încolonaţi şi duşi la colegiu, unde am fost 
puşi sub pază strictă. Ne-au înghesuit într-o singură sală 
de clasă şi paznicii noştri, die Raben, nu ne-au dat nimic 
să mâncăm sau să bem. Ne-au refuzat chiar şi accesul la 
instalaţiile sanitare. Dar lucrul cel mai groaznic era că nu 
aveam veşti. Numai târziu am aflat ce se întâmplase în 
acest timp. 

Cei rămaşi pe chei se repeziseră fiecare la casele lor 
şi înarmându-se cu furci, cu bâte, cu cuțite şi tot ce le 
cădea în mână, s-au adunat cu toţii pe vârful unei coline 


de deasupra satului. Bătrâni care abia mai puteau 
merge, băieţi de zece-doisprezece ani. Câteva femei au 
vrut să li se alăture, dar au fost date deoparte. Ele 
reprezentau cea mai sigură garanţie că bărbaţii aveau să 
se întoarcă. 

Cei care formau acest trist regiment au început prin a 
discuta - aşa cum fac întotdeauna grecii - ba un plan, ba 
altul. In cele din urmă, cineva a preluat comanda 
operaţiunilor, a stabilit poziţiile şi a distribuit zonele ce 
trebuiau cercetate. Erau o sută douăzeci şi toţi o sută 
douăzeci s-au pus pe treabă. Nu aveau de unde să ştie 
că eforturile lor erau zadarnice. Şi chiar dacă partizanii ar 
fi fost cu adevărat în pădurea de pini, tot nu cred că ar fi 
reuşit să-i găsească. Erau atâţia pomi, atâtea şoave, 
atâtea stânci... 

Toată noaptea au cutreierat insula, formând, dintr-un 
capăt în celălalt, un fel de cordon de supraveghere, în 
speranţa că partizanii vor încerca să ajungă în sat. A 
doua zi dimineaţă şi-au continuat insistent căutările. La 
ora zece s-au adunat din nou şi în disperare de cauză au 
discutat posibilitatea de a ataca trupele cantonate în sat. 
Dar cei mai rezonabili dintre ei şi-au dat seama că 
rezultatul nu putea fi decât o tragedie şi mai groaznică. 
În urmă cu două luni, într-un sat din Mani, nemţii 
uciseseră toţi locuitorii - bărbaţi, femei, copii - ca 
represalii la o provocare mult mai neînsemnată. 

La prânz, oamenii au coborât în sat, purtând o cruce 
şi câteva icoane. Wimmel îi aştepta. Purtătorul de 
cuvânt, un marinar bătrân, a încercat o ultimă minciună 
inutilă, spunând că-i văzuse pe partizani fugind într-o 
barcă. Wimmel a zâmbit, a scuturat din cap şi a ordonat 
să fie arestat marinarul. Nemţii îi prinseseră ei pe 
partizani, în sat. Dar hai să-l vezi pe Wimmel. 

Conchis bătu din nou de câteva ori din palme. 

— lată-l la Atena. Una din grupările din rezistenţă l-a 
fotografiat, ca să putem mai târziu să-l recunoaştem. 


Ecranul se lumină. O stradă într-un oraş. Un vehicul 
nemţesc, un fel de jeep, staţiona la umbră, de partea 
cealaltă a străzii. Trei ofiţeri ieşiră din el şi păşiră în plin 
soare, înaintând în diagonală spre aparatul de filmat, 
care fusese probabil amplasat într-una din camerele de 
la parterul casei vecine cu cea în care au intrat. Capul 
unui trecător, luat în prim plan, i-a ascuns o clipă pe cei 
trei ofiţeri. Apoi am văzut că unul din ei mergea înainte, 
cel mai scund, cel mai îngrijit dintre ei şi m-a frapat 
imediat aerul lui de autoritate incontestabilă. Ceilalţi doi 
păreau numai să-l escorteze. Ceva, un oblon sau o 
draperie se interpuse şi ecranul se întunecă. Apoi se 
lumină iarăşi: de data asta era fotografia unui bărbat 
îmbrăcat civil. 

— Asta e singura lui fotografie de dinainte de război. 
Singura cunoscută. 

O figură destul de comună, dar cu o gură subţire, 
crudă. Mi-am dat seama că existau priviri reci şi total 
lipsite de umor, care puteau fi mult mai neplăcute decât 
a lui Conchis. Trăsăturile nu prezentau decât o 
asemănare vagă cu cele ale colonelului de pe creastă. 

— Şi iată câteva secvenţe din jurnale de actualități 
filmate în Polonia. 

Pe măsură ce imaginile apăreau pe ecran, Conchis le 
comenta: 

— lată-l în spatele generalului. 

Sau: 

— Wimmel e în extrema stângă. 

Deşi era evident că secvențele erau autentice, 
aveam acea senzaţie de ireal pe care mi-o dau 
întotdeauna filmele naziste, senzaţia unei distanţe 
enorme între o Europă care putea zămisli asemenea 
monştri şi o Anglie incapabilă de aşa ceva. Şi Conchis, 
fără îndoială, voia să mă convingă de inocenţa rasei 
noastre. Când i-am privit faţa, pe care se reflecta lumina 
oscilantă a ecranului, mi se părea că el era mai absorbit 


decât mine de ceea ce vedea. Pentru el, acel trecut 
continua să fie prezentul. 

— lată ce trebuie să se fi întâmplat cu partizanii. De 
îndată ce şi-au văzut barca pradă focului, s-au repliat 
spre sat. Ajunseseră probabil foarte aproape când a venit 
Anton la mine. Ce nu ştiam noi era că unul dintre ei avea 
rude la marginea satului. Îi chema Tsatsos. Era o familie 
compusă din tată, mamă, două fete de optsprezece şi 
douăzeci de ani şi fratele lor. Cei doi bărbaţi plecaseră în 
ajun la Pireu cu un transport de ulei de măsline. Aveau o 
barcă şi nemţii permiteau unele deplasări de-a lungul 
coastelor. Unul din partizani era văr cu familia Tsatsos şi 
probabil iubitul fetei mai mari. 

Partizanii au reuşit să ajungă în casa lui Tsatsos fără 
să fie văzuţi, înainte ca satul să afle de catastrofă. Îşi 
făcuseră, probabil, planul să folosească barca familiei. 
Dar barca era plecată. Mai târziu, o vecină disperată, a 
venit, plângând, să le spună fetelor despre atentat şi să 
le repete ce spusesem eu oamenilor. Partizanii erau 
atunci ascunşi. Nu se ştie exact unde au petrecut 
noaptea. Poate într-o fântână, căci grupuri constituite în 
grabă, de oameni însărcinaţi să percheziţioneze toate 
casele, au intrat peste tot, inclusiv în casa lui Tsatsos şi 
nu au găsit nimic suspect. Nu vom şti niciodată dacă 
fetele au fost prea speriate ca să dezvăluie adevărul sau 
dacă în ziua aceea dăduseră dovadă de un patriotism 
ieşit din comun. Nu aveau rude apropiate în sat, iar tatăl 
şi fratele lor erau la adăpost. 

Probabil că partizanii au hotărât a doua zi să se 
despartă şi fetele s-au apucat să facă pâine. O vecină 
vigilentă a observat şi şi-a amintit că fetele mai făcuseră 
pâine şi cu două zile în urmă, înainte de plecarea tatălui 
şi a fratelui lor. În primul moment n-a avut nicio bănuială, 
dar mai târziu, pe la cinci, s-a dus la colegiu şi le-a spus 
nemților. Trei bărbaţi din familia ei se aflau printre 
ostateci. 


O companie de „corbi” a descins în casa familiei Tsat- 
sos. Nu a fost găsit decât vărul, care s-a aruncat într-un 
dulap. A auzit ţipetele celor două fete bătute de soldaţi şi 
şi-a dat seama că totul este pierdut. A sărit în mijlocul 
camerei, cu pistolul în mână, şi a tras înainte ca soldaţii 
să aibă timp să reacționeze. In zadar: arma se blocase. 

A fost luat, împreună cu cele două surori, şi supus 
unui interogatoriu. Cele două fete au fost torturate, iar 
vărul s-a lăsat repede convins să colaboreze cu nemţii. 
Două ore mai târziu, la lăsarea serii, băiatul i-a dus în 
faţa unei case goale, a bătut în fereastra oblonită şi a 
şoptit celor doi tovarăşi ai săi că fetele reuşiseră să 
găsească o barcă. In momentul când au deschis poarta, 
nemţii au năvălit. Şeful partizanilor a fost împuşcat în 
braţ; nimeni altcineva nu a fost rănit. 

L-am întrerupt pe Conchis ca să-l întreb: 

— Era cretan? 

— Da. Ca şi omul pe care l-ai văzut. Dar mai scund şi 
mai lat în spate. In tot acest timp, noi, ostatecii, 
continuam să stăm în sala de la colegiu. Ferestrele clasei 
dădeau spre pădure, astfel că nu aveam cum să vedem 
ce se petrece în sat. Dar în jur de nouă am auzit două 
urlete de durere şi, o clipă mai târziu, un strigăt 
înspăimântător. Cuvântul grecesc: e/eutheria. 

Ai să crezi poate că am strigat şi noi în semn de 
răspuns. Ei bine, nu. Nouă ne revenise speranţa, căci ne- 
am dat seama că partizanii fuseseră prinşi. Ceva mai 
târziu s-au auzit două împuşcături. Curând, uşa clasei în 
care stăteam îngrămădiţi a fost dată brusc de perete şi 
am fost strigat eu şi un alt ostatec, măcelarul satului. 

Am fost împinşi pe scări în jos şi duşi în aripa 
colegiului unde, dacă nu mă înşel, acum sunt camerele 
profesorilor, în clădirea dinspre vest. Wimmel stătea la 
uşă, cu unul din locotenenţii săi. În spatele lor, 
colaboraţionistul, care făcea oficiul de interpret, stătea 
jos pe trepte, cu capul în mâini, palid, vizibil traumatizat. 
Vreo douăzeci de metri mai încolo, la picioarele zidului, 


zăceau două cadavre. Când ne-am apropiat, soldaţii le- 
au aruncat pe o targă. Locotenentul s-a apropiat de noi şi 
cu un gest scurt i-a ordonat măcelarului să-l urmeze. 
Wimmel s-a întors şi a intrat în clădire. L-am văzul din 
spate, înaintând pe coridorul întunecos, şi cineva m-a 
împins în urma lui. Colonelul m-a aşteptat la capătul 
culoarului, în faţa unei uşi pe sub care se vedea o rază 
de lumină. Când am ajuns în dreptul lui, mi-a făcut semn 
să trec înainte. 

Cred că, în afară de un doctor, oricine ar fi intrat în 
camera aceea ar fi leşinat. Tare aş fi vrut să pot leşina şi 
eu. În încăpere nu era nimic în afară de o masă aşezată 
în mijloc şi pe care era întins un bărbat tânăr, legat cu 
frânghii. Era vărul. Nu avea pe el decât un flanel pătat de 
sânge. În jurul gurii şi al ochilor se vedeau urmele unor 
arsuri adânci. Dar o clipă mai târziu, ochii mi-au rămas 
aţintiţi pe partea de jos a trupului său, pe locul unde ar fi 
trebuit să se afle organele genitale şi unde nu mai era 
decât o plagă sângerândă. li tăiaseră penisul şi 
testiculele. Cu un cleşte de tăiat sârmă! 

In celălalt colţ al camerei, zăcea alt bărbat gol, cu 
faţa în jos. Nu puteam să-mi dau seama ce-i făcuseră. 
Părea să-şi fi pierdut cunoştinţa. N-am să uit niciodată 
liniştea din această cameră. lnăuntru erau patru soldaţi. 
Soldaţi? Nu. Criminali. Psihopaţi sadici. Unul dintre ei 
avea în mână o tijă lungă de fier şi jos, pe podea, lângă 
el, se afla un radiator electric aprins. Trei dintre soldaţi 
aveau şorţuri de piele, şorţuri de fierari, ca să nu-şi 
păteze uniformele. Te îneca un miros groaznic de 
excremente şi urină. 

Intr-un colţ am văzut un alt bărbat legat de un scaun, 
cu căluş la gură. Era un tip înalt, avea o rană în braţul 
drept şi era acoperit tot de vânătăi, dar părea să nu fi 
fost torturat. Wimmel începuse cu cei mai vulnerabili. 

Am văzut şi eu filme, ca cele ale lui Rossellini, de 
pildă, care înfăţişează reacţiile nobile ale unor oameni în 
faţa unor astfel de scene. In filme, actorul se repede la 


monştrii  fascişti şi-i pedepseşte cu o splendidă 
conciziune. Îi pune pentru totdeauna la locul lor, îi 
condamnă pe veci în numele istoriei, în numele 
umanităţii. Cât despre mine, trebuie să mărturisesc că 
m-a năpădit o spaimă îngrozitoare. Gândul care mi-a 
trecut prin cap - şi tăcerea lui Wimmel mi-a dat destul 
răgaz să gândesc - a fost că acum aveau să mă tortureze 
şi pe mine. Nu vedeam de ce ar fi făcut-o, dar m-am 
gândit, Nicholas, că în lume nu mai există rațiune din 
moment ce oamenii puteau să se poarte astfel faţă de 
semenii lor. 

M-am întors şi m-am uitat la Wimmel. Lucrul cel mai 
extraordinar e că el părea singurul care rămăsese cât de 
cât uman. Părea obosit, furios. Puțin dezgustat chiar; ca 
şi cum i-ar fi fost ruşine de măcelul la care asistam. 

Mi s-a adresat în engleză: 

— Oamenii ăştia fac aceste lucruri de plăcere. Eu nu. 
Înainte să înceapă să se ocupe de criminalul de colo, aş 
dori să-i vorbiţi. 

L-am întrebat: 

— Ce trebuie să-i spun? 

— Vreau numele prietenilor săi. Vreau numele celor 
care l-au ajutat. Vreau să spună unde sunt ascunzătorile 
lor şi locurile unde îşi ţin armele. Îi veţi da cuvântul meu 
că dacă vom obţine aceste informaţii de la el va fi pur şi 
simplu împuşcat de un pluton de execuţie. 

— Şi ceilalţi? E; nu v-au spus destul? 

— Au spus tot ce au ştiut, dar el ştie mai multe. E un 
individ pe care de mult îl caut. Prietenii lui n-au reuşit să- 
|I facă să vorbească. Nu cred că reuşim nici noi. Dar poate 
că dumneata ai să poţi. Îi vei spune aşa. Adică adevărul, 
Că nu-ţi plac nemţii; că eşti un om civilizat şi vrei numai 
să încerci să opreşti ce se petrece aici. II vei sfătui să 
spună tot ce ştie. Dacă vorbeşte, acum, odată prins, nu 
se mai poate considera vinovat. Ai înţeles? Vino cu mine. 

Am trecut în camera de alături. Câteva minute mai 
târziu, doi soldaţi au târât rănitul, aşa legat de scaun 


cum era, până în mijlocul încăperii. Am fost aşezat în faţa 
lui, iar colonelul a rămas mai în spate şi a făcut semn 
soldaţilor să se îndepărteze. Am început să vorbesc. 

Am urmat întocmai ordinele lui Wimmel. L-am 
implorat pe prizonier să spună tot ce ştia. Vei considera 
poate că a fost ceva ruşinos, căci te gândeşti la familiile 
şi la patrioţii pe care i-ar fi putut trăda. Dar în noaptea 
aceea, pentru mine, singurele lucruri reale erau cele 
două camere de tortură. In afară de ele, nu mai exista 
nimic. Eram sincer convins că era de datoria mea să pun 
capăt acestor atrocități, acestei degradări a omului. lar 
prin tăcerea lui încăpăţânată, cretanul din faţa mea 
contribuia la această degradare, făcând-o posibilă. 

l-am spus că nu eram colaboraţionist, ci un simplu 
doctor al cărui principal duşman era suferinţa oamenilor. 
Că-i vorbeam în numele Greciei şi că voiam să-l asigur 
că, dacă vorbea, Dumnezeu avea să-l ierte. Există o 
limită dincolo de care omul nu mai poate îndura. Am 
vorbit multă vreme, aducând toate argumentele la care 
mă puteam gândi, dar pe figura lui nu se citea decât 
ostilitate şi ură. Mă întrebam dacă mă asculta. Hotărâse, 
probabil, că eram un trădător şi că îndrugam minciuni. 

În cele din urmă am tăcut şi m-am întors spre 
colonel. Am fost nevoit să recunosc că am eşuat. 
Probabil că Wimmel a făcut un semn soldaţilor de pe 
culoar, căci unul dintre ei a intrat în cameră, a trecut în 
spatele cretanului şi i-a dezlegat căluşul. In clipa aceea, 
omul a strigat din rărunchi: un singur cuvânt, acelaşi: 
eleutheria. Strigătul nu avea în el nimic nobil. Omul îşi 
arunca strigătul sălbatic aşa cum ar fi aruncat peste noi 
un bidon de benzină şi ne-ar fi dat foc. Soldatul i-a 
înfundat brutal căluşul în gură şi l-a legat la loc. 

Era limpede că pentru cretan cuvântul nu reprezenta 
numai un concept sau expresia unui ideal, ci şi ultima 
armă care-i mai rămăsese. 

Colonelul a spus: 

— Duceţi-l şi aşteptaţi ordinele mele. 


Soldaţii au târât prizonierul în sinistra cameră de 
alături. Colonelul s-a apropiat de fereastra cu obloanele 
închise, le-a deschis spre noaptea de afară şi a rămas 
aşa, câteva clipe, după care s-a întors spre mine: 

— Acum vedeţi de ce sunt nevoit să folosesc alt 
limbaj. 

l-am răspuns: 

— Nu văd. Nu mai văd nimic. 

Wimmel a replicat: 

— Ar trebui, poate, să vă cer să fiţi de faţă la dialogul 
dintre oamenii mei şi acest sălbatic. 

— Nu. Vă rog. 

M-a întrebat dacă aveam impresia că lui îi făceau 
plăcere asemenea scene. N-am răspuns, apoi a adăugat: 

— AŞ fi tare fericit să pot sta liniştit la cartierul meu 
general şi să nu am nimic de făcut decât să semnez 
hârtii şi să mă bucur de frumuseţea monumentelor 
clasice. Nu mă credeţi? Mă consideraţi un sadic. Dar nu 
sunt. Sunt un realist. 

Nu m-am clintit şi n-am răspuns nimic. S-a oprit în 
faţa mea şi mi-a spus: 

— Veţi fi condus într-o cameră unde veţi fi singur. 
Vreau să vă tratez aşa cum un om civilizat tratează alt 
om civilizat. Am să dau ordin să vi se dea de băut şi de 
mâncat. Regret ce s-a întâmplat astăzi, ce aţi văzut în 
camera de alături. Nu veţi fi, bineînţeles, reţinut ca 
ostatec. 

Am ridicat ochii spre el. Probabil că în ei se citea un 
amestec de stupefacţie şi gratitudine. 

Wimmel continuă: 

— Vă rog să nu uitaţi că viaţa mea, că viaţa oricărui 
ofiţer nu are decât un singur ţel: să contribuie la 
îndeplinirea misiunii istorice a Germaniei, aceea de a 
impune spiritul de ordine unei Europe haotice. Când 
acest lucru va fi îndeplinit, va sosi şi momentul să 
cântăm lieduri. 


N-aş putea spune de unde îmi venea această 
certitudine, dar eram convins că minte. Una din 
aberaţiile istoriei contemporane constă în ideea de a 
considera indiscutabilă afirmaţia că naziştii au preluat 
puterea pentru că au înlocuit haosul cu ordinea. Adevărul 
este exact contrariul. Au reuşit tocmai pentru că au 
impus haosul acolo unde exista ordine. Au făcut tabula 
rasa din cele zece porunci; au negat evidenţa unui super- 
ego. Au susţinut că „este permis să-i persecuţi pe cei 
slabi, să-i torturezi, să-i ucizi, să-i forţezi să se cupleze şi 
să procreeze fără dragoste”. Au oferit umanităţii toate 
marile sale tentaţii. Nimic nu este adevărat, totul este 
permis. 

Cred că, spre deosebire de majoritatea nemților, 
Wimmel ştia, ştiuse dintotdeauna, ce era, ce făcea, şi că, 
de fapt, se juca cu mine. Dar eu n-am observat acest 
lucru de la început. A ieşit din cameră, după ce mi-a 
aruncat o ultimă privire, şi l-am auzit vorbind cu unul din 
soldaţii care mă conduseseră. Am fost dus într-o cameră 
de la etajul de sus şi mi s-a dat ceva de mâncare şi o 
sticlă de bere nemţească. In acele clipe, sentimentul 
care predomina în mine era speranţa de a supravieţui. 
Aveam să văd iar soarele, voi respira din nou, voi mânca 
pâine, degetele mele vor atinge iarăşi clapele unui 
clavecin. 

Noaptea a trecut. Dimineaţă mi s-a adus cafea; mi s- 
a permis să mă spăl. Apoi, la zece şi jumătate, am fost 
scos afară. Toţi ostatecii erau în curte. Aşteptau. Ei nu 
băuseră şi nu mâncaseră nimic şi mi s-a interzis să le 
vorbesc. Nici urmă de Wimmel sau de Anton. 

Am pornit-o în marş spre port. Tot satul era acolo: 
patru-cinci sute de persoane, în hainele lor sărăcăcioase, 
negre, cenuşii, sau albastru spălăcit, adunaţi pe chei, 
păziţi de un şir de „corbi”. Preoţii din sat, femeile, chiar şi 
copiii. Când am apărut, au început să tipe. Erau 
înghesuiți unii într-alţii ca un fel de protoplasmă amorfă. 


Am continuat să înaintăm. În faţa portului este o casă 
mare cu coloane - o ştii - unde, pe vremea aceea, era la 
parter o cârciumă. In balconul de sus l-am văzut pe 
Wimmel; Anton în spatele lui şi de o parte şi de alta 
soldaţi cu mitraliere. Am fost scos din coloană, dus sub 
balcon şi împins cu spatele la perete, printre mese şi 
scaune. Ostatecii îşi continuau drumul pe o stradă care 
urca în pantă şi, după o vreme, nu i-am mai văzut. 

Era îngrozitor de cald. Cerul era senin ca sticla; o zi 
perfectă. Sătenii au fost împinşi dinspre chei spre 
esplanada unde se află vechile tunuri, în faţa cârciumii. 
Stăteau acolo, unii lângă alţii, cu feţele înnegrite ridicate 
spre soare; în adierea vântului, basmalele cernite ale 
femeilor fluturau uşor. De unde eram, nu puteam vedea 
balconul, dar ştiam că deasupra mea colonelul aşteaptă, 
strivindu-i pe toţi cu tăcerea sa. Şi încetul cu încetul au 
tăcut, au rămas nemişcaţi: un zid de feţe care aşteaptă. 
Dincolo de ei vedeam rândunelele şi lăstunii învârtindu- 
se nepăsători în văzduh, ca nişte copii care continuă să 
se joace într-o casă în care adulţii trăiesc o tragedie. Era 
ceva atât de neobişnuit! Atâţia greci la un loc, adunaţi pe 
această esplanadă şi singurele zgomote care se auzeau 
erau strigătele uşoare ale păsărilor. 

Wimmel începu să vorbească. Colaboraţionistul 
traducea: 

— Veţi vedea ce se întâmplă celor... care sunt 
duşmanii Germaniei... şi celor care îi ajută pe duşmanii 
Germaniei. Din ordinul curţii marţiale a Înaltului 
Comandament German, întrunit noaptea trecută... trei au 
fost executaţi... şi alţi doi vor fi executaţi acum. 

Toate mâinile acelea arse de soare s-au ridicat 
deodată şi au făcut semnul crucii. Limba germană se 
potriveşte cu moartea aşa cum limba latină se potriveşte 
cu ritualul religios. Wimmel continuă: 

— După care... cei optzeci de ostateci... luaţi în 
conformitate cu legile ocupaţiei... ca urmare a uciderii 


brutale... a patru membri nevinovaţi ai Forţelor Armate 
Germane... 

Şi aici se opri din nou, apoi continuă: 

— Vor fi executaţi. 

Când interpretul a tradus ultima frază, s-a auzit un 
geamăt prelung, ca şi cum toţi ar fi primit o lovitură în 
stomac. Mai multe femei, câţiva bărbaţi au căzut în 
genunchi, implorându-l pe omul din balcon. Omenirea în 
suferinţă încercând în zadar să obţină îndurarea unui 
deus vindicans. Probabil că Wimmel plecase. Rugăminţile 
se transformaseră în vaiete. 

Acum am fost scos de sub balcon şi dus în urma 
ostaticilor. Soldaţii austrieci păzeau toate intrările în port 
şi-i împingeau pe săteni, împiedicându-i să iasă. M-a 
îngrozit ideea că-i ajutau pe die Raben, că ascultau de 
ordinele lui Wimmel, că putea sta aici impasibili, 
împingând cu brutalitate oamenii pe care, numai cu o zi 
înainte, ştiam cu siguranţă că nu-i urau. 

Străduţa în pantă cotea, urcând printre şiruri de case 
spre piaţeta din spatele şcolii din sat. Este un fel de 
scenă naturală, uşor înclinată spre nord, de unde, peste 
acoperişurile caselor, se deschidea o privelişte spre mare 
şi spre continent. În partea mai ridicată, piaţeta era 
mărginită de zidul şcolii şi în partea de vest de alte două 
ziduri înalte, îţi aminteşti, desigur, că este un nuc bătrân 
în curtea casei din dreapta. Ramurile atârnau peste zid. 
Când am ajuns în piaţă, iată priveliştea pe care ne-au 
căzut ochii: trei trupuri spânzurate de crăcile nucului, cu 
feţele, palide în umbra bătrânului copac, o imagine la fel 
de monstruoasă ca în gravurile lui Goya. Corpul gol al 
vărului, cu rana lui înfiorătoare şi trupurile goale ale celor 
două fete. Li se scoseseră intestinele printr-o tăietură 
care se întindea de la stern la pubis. Carcase golite ce se 
legănau uşor în adierea brizei. 

Dincolo de aceste trei forme îngrozitoare, se aflau 
ostaticii. Fuseseră înghesuiți în peretele şcolii, în spatele 
unor şiruri de sârmă ghimpată. Cei din spate se aflau 


chiar în umbra zidului, cei din faţă erau în plin soare. De 
cum m-au văzut, au început să strige. Mi-am dat seama 
imediat că-mi adresau insulte, dar şi strigăte de ajutor, 
ca şi cum aş mai fi putut spune ceva care să-l înduplece 
pe colonel. Wimmel era aici, în mijlocul pieţii, împreună 
cu Anton şi vreo douăzeci de „corbi”. Cea de-a treia 
latură a pieţii, spre est, este formată de un zid lung - 
cred că ştii - cu o poartă în mijloc. O poartă cu bare de 
fier. Cei doi partizani încă în viaţă erau legaţi de barele 
porţii, dar nu cu frânghii, ci cu sârmă ghimpată. 

Am fost dus în spatele celor două şiruri de soldaţi, la 
vreo douăzeci de metri de locul unde stătea Wimmel. 
Anton mi-a evitat privirea, dar Wimmel s-a întors şi s-a 
uitat spre mine. Anton stătea cu ochii aţintiţi în gol, ca şi 
cum s-ar fi hipnotizat singur, convingându-se că nimic 
din tot ce vedea nu exista cu adevărat, că nici el însuşi 
nu exista. Colonelul făcu semn colaboraţionistului să se 
apropie. Cred că voia să afle ce strigă ostatecii. O clipă 
stătu pe gânduri, apoi se îndreptă spre ei. Au tăcut. N- 
aveau de unde să ştie că erau deja condamnaţi. Le-a 
spus ceva şi interpretul a tradus. N-am putut auzi ce 
spusese, dar sătenii au fost reduşi la tăcere. 

Deci nu era sentinţa cu moartea. Colonelul se 
îndreptă spre mine şi îmi spuse: 

— Le-am făcut sătenilor o propunere. 

M-am uitat la el, dar pe faţă nu i se vedea nicio urmă 
de tulburare, de nervozitate. Era perfect stăpân pe el. A 
continuat: 

— N-am să-i împuşc. Am să-i trimit într-un lagăr de 
muncă, cu o condiţie: dumneata, primarul satului, să-i 
execuţi cu mâna dumitale, aici în faţa lor, pe cei doi par- 
tizani. 

l-am răspuns: 

— Eu nu sunt călău. 

Dar sătenii au început să urle la mine. 

Wimmel s-a uitat la ceas şi mi-a spus: 

— Ai trei secunde ca să te hotărăşti. 


Bineînţeles că în asemenea situaţii mintea nici nu-ţi 
mai funcţionează. Nu poţi să gândeşti. Simţi un gol în 
cap. [ine seama de asta şi nu uita că din acel moment 
am acţionat fără să mă gândesc, total irațional. Eram 
incapabil de rațiune. 

l-am spus: 

— N-am de ales. 

S-a îndreptat spre capătul unuia din şirurile de soldaţi 
din faţa mea, a luat o mitralieră atârnată pe umărul 
unuia dintre ei, s-a asigurat că este încărcată corect, 
apoi s-a întors şi mi-a întins-o cu amândouă mâinile, ca şi 
când mi-ar fi înmânat un premiu pe care-l câştigasem. 
Ostatecii m-au aclamat, şi-au făcut cruce, apoi s-a lăsato 
linişte mormântală. Colonelul mă urmărea cu privirea. O 
clipă mi-a venit ideea nebunească să întorc arma spre el. 
Dar, în acest caz, era limpede că masacrarea întregului 
sat ar fi fost inevitabilă. 

M-am îndreptat spre oamenii legaţi cu sârmă de 
barele metalice ale porţii. Ştiam de ce Wimmel luase 
această hotărâre. Avea să se scrie despre asta în toate 
ziarele controlate de nemți. Nu se va pomeni nimic 
despre şantajul la care fusesem supus şi aveam să fiu 
prezentat ca un primar grec care cooperase la aplicarea 
ordinii germane. Un avertisment pentru ceilalţi primari. 
Un exemplu pentru a-i înspăimânta pe grecii de 
pretutindeni. Dar cum puteam eu condamna optzeci de 
oameni la moarte? 

M-am îndreptat spre partizani şi m-am oprit în faţa 
lor, foarte aproape, la vreo cinci metri, pentru că nu mai 
trăsesem cu puşca de foarte mulţi ani. Din diverse 
motive, până atunci, evitasem să mă uit la feţele lor. Mă 
uitasem la zidul înalt, terminat cu un şir de olane, la cele 
două vase urâte de ceramică, aşezate în capătul stâlpilor 
de o parte şi de alta a porţii, la frunzele unui arbore de 
piper, dincolo de zid. Dar acum am fost nevoit să-i 
privesc. Cel mai tânăr părea să fie deja mort. Capul îi era 
căzut pe piept. Îi făcuseră ceva la mâini, nu-mi dădeam 


seama ce, dar degetele îi erau pline de sânge. Dar nu era 
mort. L-am auzit gemând; murmurând ceva. Delira. 

Celălalt, îi rupseseră gura cu lovituri de pumn sau de 
cizmă. Buzele îi erau contuzionate şi roşii. Când m-am 
oprit în faţa lui şi am ridicat arma, a încercat să muşte 
ce-i mai rămăsese din ele şi am văzut că-i smulseseră 
dinţii, iar gura îi era ca o gaură neagră. Dar eram prea 
disperat ca să pot măcar să-mi dau seama de toată 
hidoşenia rănii. Şi lui i se striviseră degetele sau i se 
smulseseră unghiile şi trupul îi era acoperii de arsuri. Dar 
nemţii făcuseră o greşeală capitală: nu-i scoseseră ochii. 

Am ridicat arma orbeşte şi am apăsat pe trăgaci. 
Nimic. Un declic. Am apăsat din nou. Alt declic. Şi iarăşi, 
nimic. 

M-am întors şi am privit în jur. Wimmel şi cei doi 
soldaţi care mă aduseseră erau la vreo zece metri în 
spatele meu şi mă urmăreau. Deodată, ostatecii au 
început să strige. Au crezut că nu mai aveam curajul să 
trag. M-am întors spre partizani şi am mai încercat o 
dată. Tot nimic. M-am întors către colonel şi am făcut un 
gest cu puşca să-i arăt că nu ia foc. In căldura 
înăbuşitoare, simţeam că mi se face rău. Imi era greață. 
Dar nu puteam să leşin. 

Colonelul m-a întrebat: 

— S-a întâmplat ceva? 

Am răspuns: 

— Arma. Nu ia foc. 

— Este o puşcă Schmeisser. Armă excelentă. 

— Am încercat de trei ori. 

— Nu ia foc pentru că nu e încărcată. E strict interzis 
ca populaţia civilă să aibă arme încărcate. 

Am rămas o clipă cu ochii la el, apoi m-am uitat la 
puşcă. Nu mai înţelegeam nimic. Ostatecii tăcuseră din 
nou. 

Cu vocea pierită, am întrebat: 

— Atunci, cum pot să-i omor? 

A zâmbit; un surâs subţire, sardonic. Apoi a zis: 


— Aştept. 

Atunci am înţeles. Trebuia să-i omor lovindu-i cu 
patul puştii. Atunci am înţeles multe. Ce era Wimmel cu 
adevărat, care era situaţia lui reală. Şi de aici mi-am dat 
seama că era dement şi deci nevinovat, căci toţi oamenii 
nebuni, până şi cei mai cruzi, sunt nevinovaţi. 
Reprezenta una din forţele întunecate pe care viaţa le 
poate crea dacă vrea; forma cea mai primitivă de viaţă 
transformată într-o hidoasă combinaţie de carne şi 
gândire. Poate ăsta era şi motivul pentru care reuşea să 
se impună atât de puternic, ca o divinitate a 
întunericului. Căci în această vrajă malefică exista ceva 
ce nu ţinea de omenesc. Aşa că adevărata monstru- 
ozitate se afla în ceilalţi nemți, în cei pe care îi comanda, 
locotenenţii, caporalii, soldaţii, care nu erau dementi, dar 
care stăteau aici, martori ai acestei scene, fără să sufle 
un cuvânt. 

M-am îndreptat spre el. Soldaţii au crezut probabil că 
vreau să-l atac, căci şi-au ridicat brusc armele, dar, cu un 
cuvânt, Wimmel i-a liniştit. A rămas absolut nemişcat. M- 
am oprit la trei metri în faţa lui şi l-am privit drept în 
ochi. 

— În numele civilizaţiei europene vă implor să puneţi 
capăt acestei barbarii. 

— lar eu vă ordon să continuaţi executarea pedepsei. 
Şi adăugă fără să-şi plece privirea: Refuzul de a executa 
ordinul va atrage după sine executarea dumitale 
imediată. 

Şi din nou m-am îndreptat spre poarta metalică. M- 
am oprit din nou în faţa celor doi. Aş fi vrut să-i spun 
celui care încă mai părea capabil să mă înţeleagă că nu 
aveam de ales, că eram nevoit să-l fac să îndure această 
atrocitate. Dar am lăsat câteva clipe să treacă; 
apropiindu-mă de el am înţeles deodată ce-i făcuseră: 
gura nu-i fusese numai lovită cu pumnii şi cu cizmele, ci 
i-o arseseră. Mi-am amintit de radiatorul electric şi de 
vergeaua metalică din mâna unuia dintre soldaţi. li 


spărseseră maxilarul şi-i arseseră limba cu fierul roşu, 
până la rădăcină. Cuvântul acela pe care prizonierul îl 
strigase probabil că-i înnebunise şi nu-l mai putuseră 
suporta. Şi în aceste uluitoare cinci secunde, cele mai 
importante cinci secunde din viaţa mea, l-am înţeles pe 
partizan. Vreau să spun că am înţeles mult mai bine 
decât o înţelegea el însuşi ce era, ce reprezenta el. Asta 
m-a ajutat. A reuşit să întindă capul spre mine şi să 
îngâne cuvântul pe care nu-l mai putea rosti. Nu mai era 
nici măcar un sunet, ci o simplă contracție a gâtului, un 
horcăit de patru silabe. Şi, totuşi, o dată mai mult, 
acelaşi cuvânt; nu exista nicio îndoială. 

Cuvântul îl rosteau ochii lui, fiinţa sa întreagă. Ce a 
spus Isus pe cruce? „De ce m-ai părăsit...”. Ce spunea 
acest om era mult mai puţin patetic, mult mai puţin 
uman chiar, dar mult mai profund. Vorbea dintr-o lume 
perfect opusă lumii mele. În lumea mea viaţa însemna 
totul, valoarea ei era atât de mare, încât era de 
nepreţuit. În lumea lui, un singur lucru era de nepreţuit: 
eleutheria, libertatea. Omul acesta era dovada a tot ceea 
ce nu putea fi distrus, falsificat, deformat, a tot ceea ce 
se afla deasupra raţiunii, deasupra logicii, mai presus de 
istorie şi civilizaţie. El nu era Dumnezeu pentru că nu 
există un Dumnezeu pe care să-l putem cunoaşte. Dar 
reprezenta dovada că există un Dumnezeu pe care nu-l 
vom cunoaşte niciodată. Reprezenta dreptul final de a 
respinge. De a fi liber să alegi. El sau ceea ce se 
manifesta prin el - inclusiv Wimmel cu demenţa lui şi 
trupele germane şi austriece demne de dispreţ - 
reprezenta toate libertăţile, de la cea mai groaznică până 
la cea mai bună. Libertatea de a dezerta de pe câmpul 
de luptă de la Neuve Chapelle. Libertatea de a se 
confunda cu un zeu primitiv, la Seidevarre. Libertatea de 
a scoate intestinele fetelor de la ţară şi de a castra băieţii 
cu cleştele de tăiat sârmă. Reprezenta ceva ce mergea 
dincolo de moralitate, dar care izvora din însăşi esenţa 
lucrurilor - incluzând totul, libertatea de a face orice şi de 


a te ridica împotriva unui singur lucru - refuzul oricărei 
interdicții. 

Ca să-ţi explic toate astea am folosit multe fraze, 
multe cuvinte, dar nu ţi-am spus nimic despre 
certitudinea intensă care m-a copleşit atunci: că această 
intransigenţă, această putere absolută de a refuza erau 
esențialmente, greceşti. Atunci, în sfârşit, m-am 
recunoscut ca grec. Toate acestea nu au durat decât 
câteva secunde sau poate că s-au petrecut în afara 
timpului. Şi mi-am dat seama că, în această piaţă a 
satului, eu eram singura fiinţă căreia îi era dată 
libertatea de a alege şi că recunoaşterea şi apărarea 
acestei libertăţi erau mult mai importante decât 
raţionalul, decât instinctul de conservare, erau, da, chiar 
mai importante decât viaţa mea şi viaţa a optzeci de 
ostateci. Din clipa aceea, aceşti optzeci de oameni nu au 
încetat niciodată să-mi bântuie somnul, să mi se 
înfăţişeze spre a mă acuza. Nu trebuie să uiţi că eram 
convins că am să fiu omorât şi eu. Dar aceste câteva 
minute de cunoaştere a adevărului reprezentau tot ce 
puteam interpune între mine şi feţele lor torturate. Era 
un adevăr arzător, imuabil. Rațiunea mi-a spus adesea 
că am greşit, dar fiinţa mea întreagă îmi spune şi azi că 
am avut dreptate. 

Am stat acolo  nemişcat. Cât timp? Poate 
cincisprezece secunde; nu ştiu. În asemenea situaţii 
timpul nu mai înseamnă nimic. Am dat drumul armei şi 
m-am dus lângă şeful partizanilor. L-am văzut pe colonel 
uitându-se atent la mine. Şi am rostit pentru el, aşa fel 
ca ce rămăsese din omul de lângă mine să poată auzi, 
singurul cuvânt care mai avea rost să fie spus. 

Undeva, în spatele lui Wimmel, l-am văzut pe Anton 
pornind cu paşi repezi spre colonel. Wimmel dădu un 
ordin scurt, mitralierele răpăiră şi am închis ochii exact în 
momentul în care m-au lovit primele gloanţe. 


54 


DUPĂ O LUNGA PAUZĂ, SE ÎNTINSE PESTE masă 
şi ridică fitilul lămpii; apoi se uită la mine. Am simţit că, 
în sfârşit, era şi el emoţionat. Dar n-a durat decât o clipă. 
Privirea i-a devenit din nou rece şi tăioasă, aşa cum i-o 
ştiusem dintotdeauna. 

— Dezavantajul noului nostru gen de teatru este că 
în rolul tău nu ştii niciodată ce poţi crede şi ce nu. Nu mai 
există nimeni pe insulă dintre cei care s-au aflat în piaţă 
în ziua aceea. Dar mulţi îţi pot confirma celelalte 
întâmplări pe care ţi le-am istorisit. 

M-am gândit la scena de pe creastă; faptul că nu se 
insera în întâmplările trăite o făceau să pară veridică. Nu 
puneam la îndoială cele povestite de Conchis. Eram 
convins că ascultasem istorisirea unor evenimente ce se 
întâmplaseră cu adevărat; şi că povestea vieţii lui 
păstrase pentru încheiere adevărul indiscutabil. 

— Şi după ce au tras? 

— Am fost lovit şi am căzut jos şi n-am mai ştiut 
nimic pentru că am leşinat. Înainte de a-mi pierde total 
cunoştinţa, am mai auzit strigătele ostatecilor. Şi poate 
că asta m-a salvat. Presupun că atenţia soldaţilor care 
trăgeau a fost, o clipă, abătută. Li se dădea acum ordinul 
să tragă în ostateci. Mi s-a spus că peste vreo jumătate 
de oră, când sătenilor li s-a permis să vină să-şi plângă 
morţii, am fost găsit, într-un lac de sânge, la picioarele 
partizanului. Hermes m-a găsit şi menajera mea de 
atunci, Soula. Când m-au luat din piaţă, au observat că 
încă mai respiram. M-au ascuns în camera lui Soula şi m- 
a îngrijit Patarescu. 

— Patarescu? 

— Da, Patarescu. 

Încercam să-i descifrez privirea şi ceva în expresia lui 
m-a lăsat să înţeleg că recunoştea că amândoi 


complotaseră împotriva mea, dar nu se considera 
vinovat; şi că era gata oricând să se justifice dacă l-aş fi 
presat. 

— Şi colonelul? 

— Imediat după terminarea războiului a fost 
condamnat pentru nenumărate atrocități. Cele mai multe 
urmau acelaşi tipic: o grațiere acordată în ultima clipă, 
care se dovedea curând a nu fi decât o simplă prelungire 
a agoniei celor prinşi. Comisia de investigare a crimelor 
de război a făcut tot ce a putut, dar acum e în America 
de Sud sau la Cairo, poate. 

— Şi Anton? 

— Anton a crezut că am fost ucis. Servitorii mei nu au 
spus nimănui nimic, în afară de Patarescu. Chiar m-au şi 
înmormântat. Adică au înmormântat un sicriu gol. 
Wimmel a părăsit insula chiar în după-amiaza aceea, 
lăsându-l pe Anton singur în mijlocul acestui carnaj, ca să 
nu mai vorbim de distrugerea relaţiilor bune pe care, 
săracul de el, se străduise să le stabilească. Şi-a petrecut 
probabil toată seara, poate chiar toată noaptea, 
redactând un raport detaliat referitor la cele întâmplate. 
Şi l-a bătut singur la maşină - şapte copii. A menţionat 
numărul în raport. Presupun că atâta intra o dată în 
maşină. N-a ascuns nimic şi nu a încercat să scuze pe 
nimeni, cu atât mai puţin pe el însuşi. Am să-ţi arăt 
imediat. 

Negrul traversă terasa şi se apucă să demonteze 
ecranul. Am auzit zgomot sus. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Peste două zile, trupul lui a fost găsit jos, lângă 
zidul şcolii, acolo unde pământul era deja înnegrit de 
sângele ostaticilor. Se împuşcase. Era, bineînţeles, un act 
de penitenţă şi a vrut ca sătenii să ia cunoştinţă de el. 
Nemţii au muşamalizat incidentul şi curând după aceea 
garnizoana a fost mulată şi a venit alta. Dar raportul 
fusese deja scris. 

— Ce s-a întâmplat cu cele şapte exemplare? 


— Unul i l-a dat chiar Anton, a doua zi, lui Hermes şi i- 
a spus să-l înmâneze primului prieten de-al meu din 
străinătate, care, după război, s-ar fi interesat de mine. 
Altul a fost dat unuia dintre preoţii satului cu aceleaşi 
instrucţiuni, iar un al treilea a fost lăsat pe biroul său 
când s-a dus să se împuşte. Era deschis - cu intenţia să 
poată fi citit de toţi soldaţii lui şi de cei de la 
Comandamentul german. Trei copii au dispărut fără 
urmă. Au fost poate trimise rudelor sau prietenilor săi din 
Germania. E posibil să fi fost interceptate. Cine poate să 
ştie? Şi ultimul exemplar a apărut după război. Fusese 
trimis unui ziar din Atena, împreună cu o sumă de bani 
ce trebuia folosit în scopuri de binefacere. Judecind după 
timbru, scrisoarea fusese expediată din Viena. Era clar că 
Anton dăduse acest exemplar unuia dintre soldaţii lui. 

— A fost publicat? 

— Da. Parţial. 

— A fost înmormântat aici? 

— Nu. În cavoul familiei - lângă Leipzig. 

Ţigările! 

— Şi sătenii nu au ştiut niciodată de alegerea pe care 
aţi făcut-o? 

— Când s-a publicat raportul, unii l-au crezut, alţii nu. 
Am avut, bineînţeles, grijă ca familiile celor ucişi să aibă 
cu ce trăi. 

— Şi partizanii? Aţi descoperit ceva despre ei? 

— Vărul şi celălalt bărbat, da, ştiu cum îi cheamă. Li 
s-a ridicat un monument în cimitirul satului. Dar 
conducătorul lor... Am făcut eu însumi cercetări. Se pare 
că înainte de război făcuse vreo şase ani de puşcărie. O 
dată pentru omor - o crimă pasională - şi de celelalte dăţi 
pentru violenţă şi furt. În Creta se credea că fusese 
implicat în cel puţin alte patru crime, una din ele 
deosebit de sângeroasă. Era deja căutat de poliţie în 
momentul când au intrat nemţii. După aceea făcuse o 
serie întreagă de acte de violenţă în Pelopones. Se pare 
că nu aparţinea niciuneia dintre grupările organizate din 


rezistenţă, ci doar cutreiera ţara în lung şi în lat, ucigând 
şi jefuind. După cum s-a dovedit, în cel puţin două cazuri, 
victimele nu au fost nemți, ci greci. Am găsit câteva 
persoane care luptaseră cu el. Unii au spus că le inspira 
teamă, alţii îi admirau curajul, dar cam atât. Am des- 
coperit un ţăran bătrân din Mani care îl ascunsese de 
câteva ori. Mi-a spus: Kakourgos, ma Ellenas. O brută, 
dar un adevărat grec... Cuvintele îi pot folosi drept epitaf. 

După un timp am întrerupt tăcerea. 

— Anii aceia trebuie să vă fi schimbat întrucâtva 
filozofia. Zâmbetul capului de piatră. 

— Din contră. Experienţa m-a făcut să înţeleg ce este 
cu adevărat umorul. Este o manifestare a libertăţii. 
Tocmai pentru că există libertate, există şi surâs. Numai 
un univers total predeterminat ar putea trăi fără el. In 
final numai devenind victimă poţi scăpa de gluma de pe 
urmă - care constă tocmai din descoperirea că, tot 
retrăgându-te de peste tot, te retragi din tine însuţi până 
la punctul când nu mai eşti liber şi sfârşeşti prin a nu mai 
exista. Este un lucru pe care majoritatea oamenilor nu l- 
au descoperit încă şi nu-l vor descoperi, poate, niciodată. 

Luă de pe masă dosarul de carton. 

— Dar acum, în încheiere, dă-mi voie să-ţi arăt 
raportul scris de Anton. 

— Am văzut un teanc subţire de foi dactilografiate cu 
o pagină de titlu: Bericht über die von deutschen 
Beselzungs- truppen unmenschliche Grausamkeiten... 

— Există, pe verso, traducerea în engleză. 

Am întors pagina şi am citit: 


Raport asupra atrocităților comise de trupele de 
ocupaţie germane, sub comanda colonelului Dietrich 
Wimmel, pe insula Phraxos între 30 septembrie şi 2 
octombrie 1943. 


Am citit mai departe: 


În dimineaţa zilei de 29 septembrie 1943, patru 
soldaţi de la postul de observaţie nr. 10, sectorul Argolis, 
situat pe creasta cunoscută sub numele de Bourani, pe 
coasta de sud a insulei Phraxos, nefiind de serviciu, au 
primit învoirea să se ducă să înoate în mare. La 12'45... 


Conchis îmi spuse: 
— Citeşte ultimul paragraf. 


Jur pe Dumnezeu şi pe tot ce am mai sfânt că 
întâmplările relatate mai sus au fost descrise exact aşa 
cum s-au petrecut. Le-am văzut cu ochii mei şi nu am 
intervenit. Pentru acest motiv mă condamn singur la 
moarte. 


M-am uitat la Conchis: 

— Un neamt bun. 

— Nu. Afară de cazul în care consideri că sinuciderea 
e un lucru bun. Disperarea e o boală. O boală la fel de 
periculoasă ca şi boala lui Wimmel. 

Mi-am amintit deodată pasajul acela din Blake - cum 
suna? „Mai bine să omori un prunc în leagăn decât să 
nutreşti dorinţe neîmplinite”. Un text pe care îl folosisem 
deseori pentru a-i amăgi pe alţii şi chiar şi pe mine 
însumi. Conchis continuă: 

— Trebuie să alegi, Nicholas. Ori îl urmezi pe kapelan, 
ucigaşul care nu cunoştea decât un singur cuvânt, dar 
singurul cuvânt care contează cu adevărat, sau îl urmezi 
pe Anton. Priveşti şi disperi. Sau disperi şi priveşti. În 
primul caz e sinucidere fizică, în cel de-al doilea e 
sinucidere morală. 

— Pot, totuşi, să am un sentiment de milă faţă de 
Anton. 

— Da, poţi. Dar se cuvine, oare? 

M-am gândit la Alison şi am înţeles că nu am de ales. 
Îmi era milă de ea aşa cum îmi era milă şi de neamţul 
necunoscut a cărui figură o zărisem pe câţiva centimetri 


de peliculă ştearsă. Şi poate că încercam şi un sentiment 
de admiraţie, acea admiraţie care e, de fapt, invidie faţă 
de cei care au reuşit să meargă mai departe pe drumul 
pe care ni l-am ales şi noi. Amândoi disperaseră atât cât 
să nu mai dorească să vadă. În timp ce sinuciderea mea 
era o sinucidere morală. Am spus: 

— Da. Trebuie să ne fie milă de Anton. Nu a putut 
face altfel. 

— Atunci eşti bolnav. Trăieşti în acord cu moartea, nu 
cu viaţa. 

— E o părere. 

— Nu. O convingere. Pentru că istoria pe care ţi-am 
relatat-o este singura istorie a Europei. Asta este Europa: 
un colonel Wimmel; un rebel fără nume; un Anton sfâşiat 
între ei doi, sinucigându-se când e prea târziu. Ca un 
copil. 

— Poate că nu am de ales. 

S-a uitat la mine, dar n-a spus nimic. l-am simţit 
atunci toată energia, ardoarea sălbatică, duritatea, 
nerăbdarea faţă de stupiditatea mea, de melancolia şi de 
egoismul meu. l-am simţit şi ura, nu numai faţă de mine, 
ci faţă de tot ceea ce hotărâse el că reprezint: un tip 
pasiv, englez, gata să abdic de la viaţă. El era tipul care 
voia să schimbe totul şi, neputând, ardea de nerăbdare şi 
nu mă avea decât pe mine, un microcosm minuscul, să 
mă convertească sau să mă deteste. 

În cele din urmă mi-am plecat ochii: 

— Deci crezi că sunt un al doilea Anton. Presupun că 
ăsta e verdictul. 

— Eşti cineva care nu poate înţelege ce este 
libertatea. Şi mai ales faptul că cu cât o înţelegi mai 
mult, cu atât o ai mai puţin. 

Am încercat să pătrund paradoxul. 

— Şi mi-am asumat prea multă libertate pentru a fi 
pe gustul dumneavoastră? 

— Da. Pentru a mai prezenta vreun interes pentru 
mine. 


Luă dosarul de pe masă. 

— Acum propun să ne culcăm. 

l-am spus cu voce aspră: 

— Nu puteţi trata oamenii în felul ăsta. Ca şi când am 
fi toţi nişte ţărani ce trebuie împuşcaţi pentru ca să vă 
dovediţi dumneavoastră o teorie abstractă despre 
libertate. 

Se ridică şi mă aţinti cu privirea. 

— Atâta vreme cât ai despre libertate părerea pe 
care o ai, tu eşti cel care apasă pe trăgaci. 

Gândul mi s-a dus din nou la Alison, dar repede mi- 
am alungat-o din minte. 

— Ce vă face să fiţi atât de sigur că mă cunoaşteţi 
aşa bine? 

— Nici nu susţin aşa ceva. Concluzia mea se bazează 
pe certitudinea că eşti incapabil să te cunoşti pe tine 
însuţi. 

— Chiar vă credeţi Dumnezeu! 

Spre stupefacţia mea nu a protestat; iar ochii lui îmi 
spuneau că era poate singura ipoteză valabilă. Am pufnit 
pe nas cu dispreţ, ca să-l las să înţeleagă ce credeam 
despre el, apoi am continuat: 

— Şi acum ce aţi dori să fac? Să-mi iau sacul şi să mă 
întorc la colegiu? 

Am fost surprins să-l văd uşor descumpănit. Înainte 
de a-mi răspunde, a avut o uşoară ezitare care îi 
dezvăluia tulburarea. 

— Cum vrei. Mâine dimineaţă urma să aibă loc o 
mică ceremonie, dar n-are importanţă. 

— Ah! Atunci, mi-ar părea rău s-o pierd. 

S-a uitat o clipă la mine; a înregistrat zâmbetul amar 
cu care îl priveam, apoi a înclinat uşor capul. 

— Ii doresc noapte bună. 

Am întors spatele. Am auzit zgomotul paşilor săi 
depărtându-se. Dar în uşa sălii de muzică se opri. 

— Dar îţi repet. Nu va veni nimeni. 


N-am răspuns nici de data asta şi a intrat în cameră. 
Îl credeam când spunea că nu va veni nimeni şi, totuşi, 
îmi venea să zâmbesc. Ştiam că ameninţarea că voi 
pleca imediat îl cam alarmase în sinea lui; îl obligase să- 
mi arunce repede altă momeală, un motiv pentru a 
rămâne. Trebuie că totul nu fusese decât un test, o nouă 
încercare la care trebuia să fac faţă înainte de a intra în 
cercul de iniţiaţi... în orice caz, eram mai sigur ca oricând 
că fetele se aflau pe iaht. Fusesem, ca să zic aşa, adus în 
faţa plutonului de execuţie, dar de data asta urma să fiu 
grațiat în ultima clipă. Cu cât mă împiedica mai mult s-o 
văd pe Julie, cu atât acţiunea lui era mai conformă cu 
filozofia lui Wimmel... Şi, Conchis, ştiam sigur că nu este 
Wimmel. Dacă era neîndurător, o făcea, în ultimă 
instanţă, spre binele victimei sale sau cel puţin aşa 
gândea el. 

Am fumat o ţigară, apoi alta. Calmul, liniştea mă 
sufocau. O lună gheboasă strălucea deasupra planetei 
Pământ; o lume moartă deasupra unei lumi muribunde. 
M-am ridicat şi am traversat esplanada, până la banca de 
la marginea drumului ce cobora spre plajă. 

Nu mă aşteptam la un asemenea final: statuia de 
piatră încadrată în uşa comică. Dar sigur că el n-avea de 
unde să ştie sensul secret pe care îl avea pentru mine. 
Ghicise, pur şi simplu, faptul că în concepţia mea 
libertatea însemna libertatea de a-mi satisface dorinţele 
personale, micile mele vanităţi. Şi la asta îmi opunea o 
libertate care să le facă pe de-a întregul responsabil de 
actele tale; ceva mult mai vechi decât libertatea 
existenţialistă, un imperativ moral, un concept aproape 
creştin, care nu era, cu siguranţă, nici politic, nici 
democratic. Mi-am trecut în revistă ultimii câţiva ani din 
viaţă, strădania de a ne găsi personalitatea, care 
obsedase toată generaţia mea, după limitările şi 
conformismul pe care ni le impuseseră războiul, replierea 
noastră în noi înşine, disprețul nostru faţă de ideea de 
societate, de naţiune... Ştiam că nu puteam răspunde, cu 


adevărat, acuzațiilor lui Conchis, întrebării pe care o 
punea povestea lui. Şi nici nu mă puteam sustrage 
proclamându-mă o victimă a istoriei, incapabilă de 
altceva decât de egoism. Sau cel puţin nu mă voi mai 
putea sustrage de acum înainte. Era ca şi când mi-ar fi 
înfipt un cuţit în umăr sau mi-ar fi aruncat un demon în 
spate: îmi oferise o cunoaştere pe care eu n-o dorisem. 

Din nou, în tăcerile cenuşii ale nopţii, gândurile îmi 
zburară nu la Julie, ci la Alison. Aţintindu-mi privirea 
asupra mării, am reuşit în cele din urmă să-mi impun să 
nu mă mai gândesc la ea ca la o persoană care există 
undeva, fie şi numai în amintire, ca la o persoană în 
viaţă, care respiră, se mişcă, ci ca la un pumn de cenuşă 
deja risipită în cele patru vânturi. Alison, o legătură 
ruptă, un impas biologic, o eternă retragere din realitate, 
un obiect cândva complex care acum se diminua, se 
diminua tot mai mult şi mai mult până când nu rămânea 
decât o urmă abia vizibilă, un strop de funingine pe o 
coală albă. 

Ceva mult prea mic pentru a purta doliu după el. 
Doliu! Până şi cuvântul era arhaic, superstiţios, de pe 
vremea lui Browne sau Hervey. Şi totuşi Donne avea 
dreptate: moartea lui Alison îmi ştirbea cu ceva viaţa, 
pentru totdeauna. Fiecare moarte apasă asupra celor vii, 
fiecare moarte apasă cu povara grea a complicităţii; 
fiecare moarte este absurdă, lăsându-i pe ceilalţi cu un 
sentiment de permanentă vinovăţie şi o tristeţe fără 
sfârşit. 

Nu m-am rugat pentru Alison, căci rugăciunile nu au 
efect; nu am plâns pentru ea, căci numai extrovertiţii 
plâng de două ori; am stat acolo, în tăcerea nopţii, 
învăluit în infinita ei ostilitate faţă de om, faţă de tot ce 
durează şi vrea să dureze, faţă de dragoste. Mă 
gândeam la ea. Îmi aminteam, îmi aminteam. 


55 


ORA 10. AM SĂRIT IMEDIAT DIN PAT, CONŞTIENT că 
dormisem prea mult. M-am bărbierit în grabă. Undeva, 
jos, cineva bătea cu ciocanul. Se auzea o voce de bărbat 
şi vocea, cred, a Mariei. Dar când am coborât, sub 
colonade nu era nimeni. Lângă perete erau patru lăzi 
mari de lemn. Trei dintre ele păreau să conţină tablouri. 
Mi-am aruncat ochii în sala de muzică. Tabloul de 
Modigliani dispăruse, la fel şi micul Rodin, şi Giacometti; 
şi nu mi-a fost greu să ghicesc că în celelalte două lăzi se 
aflau tablourile de Bonnard de la etajul întâi. Optimismul 
meu din seara dinainte se spulberă în faţa acestei dovezi 
evidente că „teatrul” se demonta. Am avut, deodată, 
certitudinea înspăimântătoare că bătrânul Conchis îmi 
spusese adevărul. 

Maria apăru cu tava cu cafea. Am făcut semn spre 
lăzi. 

— Ce se întâmplă? 

— Phygoume. Plecăm. 

— O kyrios Conchis? 

— Tha elthei. O să vină. 

Am oprit aici discuţia cu ea, am băut o ceaşcă de 
cafea, apoi încă una. Vântul bătea mai tare. Era o 
dimineaţă radioasă ce-ţi amintea de mişcarea şi culorile 
animate ale tablourilor lui Dufy. M-am apropiat de 
marginea terasei. lahtul prinsese viaţă. Pe punte se 
zăreau câteva persoane, dar nu părea să fie nicio femeie. 
M-am întors spre casă. Conchis stătea sub colonade, 
aşteptându-mă parcă. 

Purta o vestimentaţie ciudată, ca şi când s-ar fi 
pregătit de bal mascat. Arăta ca un om de afaceri ceva 
mai intelectual: servietă neagră de piele, costum de vară 
bleumarin, cămaşă crem şi papion cu picăţele. O ţinută 
perfectă pentru Atena, dar care, aici, la Phraxos, părea 
ridicolă şi inutilă, căci ar fi avut destul timp să se 
schimbe pe iaht; traversarea dura cel puţin şase ore. 


Voia, desigur, să-mi demonstreze că acum intra într-o 
altă lume. Nu mi-a zâmbit când m-am apropiat de el. 

— Am să plec foarte curând. 

Se uită la ceasul de mână pe care nu-l mai purtase 
până acum. 

— Mâine la ora asta am să fiu la Paris. 

În bătaia vântului, frunzele cerate ale palmierilor 
trosneau uşor. Ultimul act avea să fie presto. 

— E ultima cortină? 

— Într-o piesă adevărată nu există cortină. Piesa este 
jucată şi continuă să se joace. 

Ne-am uitat unul la altul. 

— Şi fetele? 

— Vin cu mine la Paris. 

Am avut o scurtă ezitare, apoi am surâs sceptic. Mi-a 
spus: 

— Eşti tare naiv. 

— În ce sens? 

— În sensul că-ţi închipui că oamenii bogaţi sunt 
dispuşi să renunţe la jucăriile lor. 

— Julie şi June nu sunt jucării. 

Îmi adresă un zâmbet lipsit de umor şi, furios, i-am 
strigat: 

— N-o să mă faceţi s-o înghit şi pe asta! 

— Îţi închipui că inteligenţa şi bunul gust, ca să nu 
mai vorbim de frumuseţe, nu pot fi cumpărate? Te înşeli 
amarnic. 

— Atunci ai două amante foarte infidele. 

Continua să se amuze. 

— Când ai să mai îmbătrâneşti, ai să-ţi dai seama că 
genul ăsta de infidelitate nu prezintă nicio importanţă. Le 
plătesc ca să le văd aici, prezenţe agreabile, să-mi 
vorbească. Asta e tot ce cumpăr. La vârsta mea n-ai 
nevoie de altceva. 

— Chiar vă închipuiţi că am să cred? 

Mă întrerupse brusc. 


— Ştiu ce crezi. Că le-am închis cu forţa într-o cabină; 
concluzia tuturor absurdităţilor pe care ţi le-am vândut. 
La sfârşitul săptămânii trecute n-am vrut să te vedem 
dintr-un motiv foarte simplu: Lily trebuia să aibă răgazul 
să se hotărască dacă alege viaţa alături de un profesoraş 
fără un ban şi, presupun, şi fără talent... sau o existenţă 
într-o lume mult mai bogată şi mai interesantă. 

— Dacă este ceea ce susţineţi că este, n-avea nevoie 
să se gândească prea mult. 

Işi încrucişă braţele. 

— Dacă asta îţi poate consola amorul propriu, află că 
a stat şi a cumpănit. Dar, în cele din urmă, a avut atâta 
minte să înţeleagă că un viitor plat şi lipsit de 
imprevizibil este un preţ prea mare pentru o trecătoare 
atracţie fizică. 

Un timp n-am spus nimic, apoi am pus ceaşca pe 
masă. 

— Lily? Şi cealaltă cum ziceaţi c-o cheamă? Rose? 

— Ţi-am spus aseară. 

M-am uitat la el, apoi am scos din portvizit scrisoarea 
de la banca Barclay şi am împins-o spre el. A luat-o, dar 
i-a aruncat numai o privire fugară. 

— Un fals. Te rog să mă scuzi. 

l-am smuls scrisoarea din mână. 

— Domnule Conchis, insist să le văd pe cele două 
fete. Ştiu şi cum le-aţi ademenit să vină aici. Povestea 
mea ar putea să intereseze poliţia. 

— Atunci o să intereseze poliţia din Atena pentru că 
fetele sunt acum acolo; şi cei de acolo se vor distra 
grozav de acuzaţiile tale. 

— Nu vă cred. Fetele sunt pe iaht. 

— Dacă ţii neapărat, peste câteva minute poţi să vii 
cu mine pe iaht. Caută peste tot. Intreabă echipajul. Te 
vom aduce înapoi pe mal înainte de a ridica ancora. 

Ştiam că putea să fie un bluf, dar începeam să fiu din 
ce în ce mai convins că nu mintea - şi, oricum, dacă le-ar 


fi reţinut cu forţa nu ar fi folosit un loc atât de uşor 
accesibil. 

— Bine. Recunosc că abil cum sunteţi aţi fi găsit o 
minciună mai bună. Dar cum mă întorc în sat am să 
informez ambasada britanică de toată povestea. 

— Nu cred ca ambasada să fie prea încântată. Când 
vor descoperi că nu este vorba decât de reclamaţia unui 
îndrăgostit părăsit, care le cere sprijinul... 

Continuă repede, ca şi cum amenințările mele 
prosteşti îl plictiseau. 

— Acum, doi dintre actorii trupei mele vor să-şi ia 
rămas bun de la tine. 

O porni spre colţul casei şi strigă: 

— Catherine? 

Pronunţă numele ca în franceză. Se întoarse spre 
mine. 

— Maria, bineînțeles, nu este o biată ţărancă 
grecoaică. 

Dar nu mă lăsam distras atât de uşor. Am continuat 
să-l acuz: 

— Orice aţi spune, chiar dacă Julie este ceea ce 
pretindeţi că este, tot ar avea curajul să vină să-mi 
comunice personal hotărârea ei. 

— Astfel de scene ţin de teatrul trecutului. Nu-şi 
găsesc loc în teatrul nou. 

— Teatrul nu are nimic de a face cu Julie. 

— Poate că într-o zi ai s-o întâlneşti din nou. Şi ai să 
poţi atunci să dai frâu liber instinctelor tale masochiste. 

Venirea Mariei puse capăt discuţiei. Era aceeaşi 
femeie în vârsta, cu faţa ridată, dar purta un taior negru 
bine croit, cu o broşă de aur şi granate la rever. Ciorapi 
de mătase, pantofi cu tocuri nu prea înalte, puţină pudră 
şi ruj pe buze... Tipul burghezei în jur de şaizeci de ani pe 
care o întâlneşti adesea în cartierele elegante ale Atenei. 
Mă privea cu un surâs amuzat. Era surpriza, intrarea unui 
personaj transformat la iuţeală. Conchis mă privea 
impasibil. 


— Ţi-o prezint pe doamna Catherine Athanasoulis, 
specialistă în roluri de ţărancă. M-ă ajutat de mai multe 
ori până acum. 

Făcu un gest cu mâna, invitând-o politicos să se 
apropie. „Maria” făcu câţiva paşi şi ridică uşor din umeri 
ca şi când ar fi vrut să se scuze că mă indusese atâta 
timp în eroare. Deşi surprins, am privit-o cu răceală; nu 
aveam de gând s-o şi felicit pentru interpretare. Îmi 
întinse mâna, dar m-am făcut că nu văd. Dădu ironic din 
cap în semn de rămas bun. 

Conchis o întrebă: 

— Les valises? 

— Tout est prêt. 

Apoi întorcându-se spre mine: 

— Eh bien, monsieur. Adieu. 

Se retrase la fel de discret cum venise. Începeam să 
mă simt năpădit de un fel de disperare - o stare de şoc. 
Ştiam că bătrânul minte, dar minţea de atâta vreme, cu 
atâta perseverenţă, cu atâta substanţă... Şi nu mi se 
acorda niciun respiro, căci acum se întoarse spre 
esplanadă: 

— Ah, foarte bine. Uite-l pe Joe. Asta este ce se 
cheamă dezintoxicație. 

Era negrul. Venea spre noi, urcând încet pe cărarea 
care ducea spre plajă, îmbrăcat elegant într-un costum 
maron, cămaşă roz, cravată şi ochelari de soare. Când a 
văzut că aşteptăm, ne făcu semn cu mâna şi se îndreptă 
spre terasă. li surâse lui Conchis. Pe mine mă salută uşor 
ironic. 

— El e Joe Harrison. 

— Salut. 

N-am spus nimic. S-a uitat cu coada ochiului spre 
Conchis, apoi mi-a întins mâna: 

— Scuză-mă, prietene. Am îndeplinit instrucţiunile 
stăpânului. 

Şi de data asta m-am făcut că nu văd mâna întinsă 
spre mine. 


— Chiar foarte convingător. 

— Ah, bine - dar precum se ştie noi „cioroii” suntem 
veri buni cu maimuţele. Dacă ni se spune eunuci, noi nici 
nu înţelegem. 

O spuse cu dezinvoltură, ca şi când acum nu mai 
avea nicio importanţă. 

— N-am vrut să spun că... 

— E în regulă. 

Ne-am uitat cu neîncredere unul la celălalt, apoi Joe 
se întoarse spre Conchis. 

— Vor veni imediat să ia bagajele. 

Conchis spuse: 

— Mai am ceva sus. 

Am rămas cu Joe. Pe potecă au apărut câteva 
persoane, vreo cinci marinari cu tricouri bleumarin şi 
şorţuri albe. Patru dintre ei aveau figuri de greci, dar 
celălalt, cu păr blond aproape alb, semăna mai degrabă 
a scandinav sau a neamt. Fetele nu-mi spuseseră mai 
nimic despre echipaj. Pomeniseră numai de „nişte 
marinari greci”. Am simţit din nou o înţepătură de gelozie 
care mi-a accentuat şi mai mult starea de nesiguranţă. 
Începeam să devin tot mai conştient de faptul că eram 
efectiv concediat, dat la o parte ca un obiect care te 
încurcă... un imbecil. Toţi ştiau că sunt un imbecil. Il 
observam pe Joe, rezemat neglijent de o coloană. El era 
ultima mea şansă. Nu prea mare dar totuşi o şansă. 

— Unde sunt fetele? 

Îşi întoarse alene spre mine lentilele negre. 

— La Atena. 

Dar brusc îşi întoarse privirea spre uşa pe care 
dispăruse Conchis. Apoi se întoarse din nou spre mine cu 
un surâs uşor melancolic. Scutură din cap, cu un gest 
care exprima oarecare simpatie. 

— Ce înseamnă toate astea? 

Joc ridică din umeri. Asta era situaţia. L-am întrebat: 

— Vorbeşti din experienţă? 

Murmură: 


— Tot ce se poate. 

Marinarii au trecut pe lângă noi şi s-au dus să ia 
lăzile. Hermes a apărut de după casă, cu două valize în 
mână, şi o luă în jos pe poteca ce ducea la plajă. Maria, 
cu taiorul ei elegant, venea şi ea puţin în urma lui. Joe se 
îndreptă de spate şi făcu câţiva paşi spre mine, 
întinzându-mi un pachet de ţigări americane. Am ezitat 
puţin, dar am luat una şi când m-am aplecat s-o aprind 
de la bricheta lui îmi spuse în şoaptă: 

— Mi-a spus să-ţi spun că te roagă s-o ierţi. 

l-am căutat privirea când a înălţat capul, după ce şi-a 
aprins ţigara. 

— Nu-s baliverne. O spune sincer. 

Am continuat să-l privesc. S-a uitat din nou spre uşă, 
ca şi când s-ar fi temut să nu fie surprins vorbind cu 
mine: 

— Bătrâne, toate şansele sunt de partea lor. Las-o 
baltă. Compris? 

Cumva, nu ştiu de ce, deşi împotriva voinţei mele, 
vorbele lui m-au convins mai mult decât tot ce-mi 
spusese Conchis. Eram aproape tentat să-i încredinţez un 
mesaj usturător pentru Julie, dar pe când încă îmi mai 
căutam cuvintele, mi-am dat seama că era prea târziu. 
Conchis se afla în pragul uşii, cu o mică valiză în mână. 
Spuse ceva în greceşte unuia dintre marinari. Joe îmi 
atinse uşor braţul, cu un gest care, încă o dată, părea să- 
mi dovedească în secret simpatia lui, după care se duse 
la Conchis şi-i luă valiza din mână. Când trecu din nou 
prin faţa mea, îmi făcu cu ochiul. 

— O ştii pe aia cu bagajele albului? Ei le fac, noi le 
cărăm. 

Ridică mâna în semn de salut şi o porni pe poteca pe 
care dispăruseră Hermes şi Maria. Marinarii plecară cu 
lăzile şi iată-mă din nou singur cu Conchis. Intinse 
braţele îndepărtându-le de trup, fără zâmbet, cu un aer 
aproape sarcastic: acum n-aveam ce face, eram nevoit 
să-l cred. 


l-am spus. 

— Veţi mai auzi de mine. E 

— În locul tău aş fi mai rezonabil. În ţara asta puterea 
e banul. 

— Şi sadismul, după câte, se pare. 

Se uită lung la mine pentru ultima dată. 

— Hermes se va întoarce imediat să încuie casa. 

Am tăcut. _ 

— Ţi s-au oferit toate şansele. lţi propun să încerci să 
descoperi ce anume te-a făcut să le pierzi. 

— Du-te dracului. 

N-a scos o vorbă, fixându-mă numai cu privirea, ca şi 
cum ar fi putut, hipnotizându-mă, să mă oblige să-mi 
retrag cuvintele. 

— Da. La dracu! Acolo aş dori să te văd. 

O clipă tăcu, apoi clătină încet din cap. 

— Nici tu nu ştii încă ce vrei. Şi n-ai de unde să ştii ce 
urmăresc eu. 

După care - dându-şi probabil seama că nu aveam 
să-i strâng mâna - trecu pe lângă mine spre marginea 
terasei. Dar ajuns în capul scărilor, se opri şi se întoarse: 

— Ah, uitam. Sadismul meu nu merge până acolo 
încât să te înfometez. Hermes îţi va da un pachet cu 
sandvişuri. E pregătit. 

Până să-mi găsesc eu replica, coborâse de pe terasă 
şi ajunsese pe potecă. 

— Sandvişuri cu cianură? Ş 

Dar nu-mi acordă nicio atenţie. Imi venea să fug după 
el, să-l apuc de braţ şi să-l ţin cu forţa; să fac orice, 
numai să acţionez cumva. Dar în acelaşi timp ştiam că 
nu am nicio putere. Hermes se întorcea de pe plajă. Am 
auzit zgomotul bărcii cu motor care făcea primul 
transport pe iaht. Ajuns în dreptul lui Conchis, Hermes s- 
a oprit, au schimbat câteva cuvinte, şi-au dat mâna şi 
cărăuşul a pornit-o în sus pe potecă, îndreptându-se spre 
mine. Conchis continuă să coboare şi curând nu l-am mai 
văzut. Hermes se opri în dreptul scărilor şi rămase acolo. 


Apoi îmi arătă un mănunchi de chei. L-am întrebat în 
greceşte: 

— Cele două fete sunt şi ele pe iaht? 

Ridică din umeri. Nu ştia. 

— Azi le-ai văzut? 

Făcu din cap semn că nu. 

Dezgustat, i-am întors spatele. Hermes a intrat după 
mine în casă, a venit până sus dar nu a intrat după mine 
în cameră, ci s-a apucat să închidă obloanele şi ferestrele 
prin alte odăi. Nu i-am mai acordat, însă, nicio atenţie, 
căci odată ajuns în cameră, am observat că mi se lăsase 
un cadou de despărţire. Era pe pernă: un plic plin cu 
bancnote greceşti. Le-am numărat: douăzeci de milioane 
de drahme. Cu toată inflaţia din vremea aceea, 
reprezentau cu mult peste două sute de lire, mai mult de 
o treime din salariul meu pe un an. Am înţeles atunci de 
ce bătrânul venise sus, înainte de plecare. Banii, care 
sugerau implicit că şi eu puteam fi cumpărat, mă 
înfuriară. Era umilinţa supremă. Dar în acelaşi timp 
reprezentau o sumă serioasă. Mi-a trecut prin cap să dau 
fuga până la debarcader să-i arunc în faţă - mai aveam 
timp, barca trebuia mai întâi descărcată şi pe urmă se 
întorcea să-l ia pe el. Dar nu am făcut-o. Când l-am auzit 
pe Hermes întorcându-se, am îndesat repede plicul în 
sac. A stat în uşă până mi-am strâns lucrurile şi a coborât 
după mine, ca şi cum fiecare gest al meu trebuia 
supravegheat. 

O ultimă privire în sala de muzică, la cuiul din perete, 
la urma lăsată de tabloul de Modigliani; şi câteva minute 
mai târziu mă aflam singur sub colonade, ascultându-l pe 
Hermes încuind pe dinăuntru uşa sălii de muzică. Jos, 
dinspre debarcader, am auzit zgomotul bărcii cu motor; 
am fost din nou tentat să mă duc să... dar simţeam 
nevoia să fac ceva concret, mai mult decât un simplu 
gest simbolic. Cu puţin noroc poate reuşeam să-l conving 
pe sergentul de poliţie din sat să mă lase sa folosesc 
staţia lor de radio. Trecusem de stadiul când îmi păsa 


dacă mă făceam de râs. Mai nutream o ultimă speranţă: 
că, poate, Conchis îndrugase fetelor o poveste nouă 
pentru a le convinge să plece. M-am gândit că şi ele se 
aflau, poate în aceeaşi situaţie ca şi mine. Poate că le 
convinsese că eram şi eu în solda lui şi că tot ce-i 
spusesem lui Julie nu erau decât minciuni... Trebuia să 
iau neapărat legătura cu ele, fie şi numai ca să descopăr 
că erau cu adevărat ce pretindea bătrânul. Dar până nu 
auzeam totul din gura lor, nu puteam să-l cred. Mă 
agăţam de amintirile mele despre Julie; Julie, cea care în 
atâtea ocazii fusese, cu siguranţă, sinceră. Îmi spuneam 
că este englezoaică şi că amândoi provenim din acelaşi 
mediu, frecventasem acelaşi tip de şcoli. Ca să te vinzi, 
chiar şi unuia ca Maurice, trebuia să fii total lipsit de 
umor, de obiectivitate, trebuia să fii superficial şi uşuratic 
până la punctul la care nu mai aveai ce pierde dacă 
renunţai la decenţă pentru lux, la viaţa spirituală pentru 
cea trupească... Dar era în zadar. Şi, chiar dacă aidoma 
atâtor alţi naivi compatrioți ai mei, refuzam să accept 
decadenţa şi venalitatea europeană, tot nu-mi puteam 
explica cum două fete atât de încântătoare acceptau 
lipsa admiratorilor şi trăiau departe de lume, de dragul 
lui Conchis. Mai era şi impactul intelectual pe care 
bătrânul părea să-l aibă asupra lui Julie; mai era şi 
averea lui, plus impresia că cele două surori erau mai 
obişnuite cu viaţa de lux decât erau dispuse s-o 
recunoască. Era prea complicat. Am renunţat. 

L-am auzit pe Hermes ieşind pe uşa - rareori folosită - 
de la celălalt capăt al colonadei; uşa cu mâner în formă 
de delfin. A încuiat-o. M-am hotărât: cu cât acţionez mai 
curând cu atât mai bine. M-am întors şi, sărind de la 
marginea colonadelor pe esplanadă, m-am îndreptat spre 
poartă. Am auzit glasul autoritar al lui Hermes. 

— Kyrios, sandvişurile! 

l-am făcut semn cu mâna fără să mă opresc: s-o ia 
dracu de mâncare. l-am văzut măgarul deja încărcat cu 
doi desagi plini, legat lângă uşa căsuţei. Dar cărăuşul 


veni în fugă după mine şi se opri lângă măgar, ca şi când 
s-ar fi temut că-l paşte vreo primejdie dacă nu execută 
întocmai ordinele stăpânului. Fără să-mi pese de el, mi- 
am văzut în continuare de drum, deşi l-am văzut luând 
ceva ce fusese pus în căsuţă, lângă uşă, la umbră. Apoi, 
în spatele meu, i-am auzit paşii grăbiţi. M-am întors să-l 
alung cu un gest de nerăbdare, dar braţul îmi căzu 
moale, am rămas împietrit. 

In mână avea un coş de răchită. Un coş pe care-l mai 
văzusem o dată; îl văzusem pus jos, lângă Julie în 
duminica pe care o petrecusem numai noi doi. M-am 
uitat la Hermes. Îmi întinse coşul, îmbiindu-mă să-l iau, 
apoi îmi spuse în greceşte: 

— Trebuie. 

Pentru prima oară de când îl cunoşteam i-am văzut o 
umbră de zâmbet pe figură. 

Am ezitat. Brusc mi-am pus jos sacul, am luat coşul şi 
am început să răscolesc în el: două mere, două 
portocale, două pacheţele învelite în hârtie albă, legate 
cu grijă, şi dedesubt, pe jumătate ascuns, gâtul învelit în 
poleială al unei sticle de şampanie franţuzească. M-am 
uitat la etichetă: Krug. M-am uitat din nou la Hermes şi 
presupun că ochii mei exprimau uimirea unui copil. Rosti 
un singur cuvânt: 

— Perimeni. Vă aşteaptă. 

Şi îmi făcu cu capul semn spre faleza din spatele lui, 
la est de plaja vilei. M-am uitat într-acolo, aşteptându-mă 
să văd pe cineva. Liniştea fu tulburată de zgomotul bărcii 
cu motor ce se întorcea de la iaht. De data asta Hermes 
îmi arătă cu mâna spre faleză şi rosti din nou acelaşi 
cuvânt. 

Ce zisese Conchis? N-ai de unde să ştii ce urmăresc 
eu. 


Forţându-mă să-mi păstrez o umbră de demnitate, 
am mers liniştit până la scările de la capătul falezei, dar 
acolo nu m-am mai putut stăpâni şi am luat-o la goană, 


în jos şi apoi în sus, de partea cealaltă. Statuia lui 
Poseidon stătea în plin soare, dar de data aceasta nu mai 
avea nimic maiestuos. De mâna întinsă, fusese atârnată 
o bucată de hârtie ce flutura în bălaia vântului ca o rufă 
uitată pe frânghie. Nu avea pe ea decât un desen: o 
mână ale cărei degete erau îndreptate spre faleza de 
dincolo de pădurice. Am coborât, printre tufişuri, până la 
liziera pădurii de pini. 


56 


AM  ZĂRIT-O IMEDIAT PRINTRE PINI. STĂTEA ÎN 
picioare la marginea falezei, o siluetă în pantaloni 
albastru-deschis şi bluză albastru-închis, cu o pălărie roz 
de soare pe cap. Privea în direcţia de unde veneam şi 
când i-am făcut semn cu mâna mi-a răspuns, dar, în loc 
să vină spre mine, se întoarse, începu să coboare panta 
abruptă din partea de sus a falezei, şi brusc dispăru. 
Eram prea fericit, prea uşurat ca să-mi mai pun întrebări. 
Voia, fără îndoială, să-i facă semn lui Conchis, pe iaht, că 
totul era în regulă. Nu trecuseră mai mult de treizeci de 
secunde din momentul în care o zărisem făcându-mi 
semn cu mâna de aici, din locul unde mă aflam eu acum 
şi... priveam în jur uluit. Era incredibil: panta cobora 
brusc spre marginea falezei, pe o distanţă de vreo 
douăzeci de metri. Nu exista niciun locşor unde să te poţi 
ascunde; numai piatră şi câteva smocuri mici de iarbă 
ici-colo. Şi totuşi dispăruse, îmbrăcată în culori aşa vii, 
era greu să se confunde cu peisajul. Am pus jos sacul şi 
coşul de răchită şi am luat-o la fugă de-a lungul pantei în 
direcţia spre care se îndreptase ea. Inutil: nu era nicio 
stâncă mai mare, niciun intrând necunoscut. M-am dus 
până în marginea falezei, dar numai un alpinist antrenat, 
legat cu corzi, ar fi putut escalada peretele de piatră. 


Era absurd, incredibil, dar oricât ar părea de irațional, 
se evaporase, m-am uitat spre iaht. Pe punte erau cel 
puţin vreo zece persoane, pasageri şi membri ai 
echipajului. Ridicaseră barca şi silueta lungă şi albă se 
pusese deja în mişcare şi părea să se îndrepte spre locul 
unde mă aflam, ca şi când ar fi vrut să mai râdă de mine 
o ultimă dată. 

Dar iată că în spatele meu se auzi o tuse discretă. M- 
am întors brusc şi priveliştea ce se înfăţişa ochilor mei 
mi-a tăiat răsuflarea. Numai la câţiva metri mai încolo, 
pe la mijlocul pantei, de undeva, din adâncul pământului, 
apăruseră în lumină capul şi umerii lui Julie. Stătea cu 
coatele sprijinite chiar pe pământ şi în spatele ei, ca o 
sinistră aureolă, un cerc negru îi înconjura capul. Dar 
surâsul ei şăgalnic nu avea nimic sinistru. 

— Căutaţi ceva? 

— Sfinte Dumnezeule! 

Am urcat panta spre ca şi m-am oprit la vreo doi 
metri de locul de unde apărea mutriţa ei zâmbitoare. O 
faţă aproape tot atât de bronzată ca a lui June. De unde 
mă aflam mi-am putut da seama că cercul din spatele ei 
era un capac de fontă în genul capacelor de canal. Jur 
împrejur fuseseră cimentate bucăţi de piatră. Julie se afla 
într-un soi de tub metalic înfipt vertical în pământ. Două 
sârme de oţel erau fixate de o parte şi de alta a 
capacului, formând un fel de mânere. Işi muşcă buzele şi 
îndoind degetul arătător îmi făcu semn să mă apropii. 

— Eu sunt păianjenul ce ademeneşte musca. 

Era adevărat. Exista cu adevărat în insulă un anumit 
soi de păianjen care săpa găuri în malul falezei. li 
văzusem deseori pe băieţii de la colegiu stând la pândă, 
încercând să-i prindă. Dar deodată zâmbetul îi dispăru şi 
tonul vocii i se schimbă: 

— Dragul de tine! Ce-ai păţit la mână? 

— Nu ţi-a spus? 

Cu un aer îngrijorat făcu din cap semn că nu. 

— Nu e nimic serios. Acum nu mai are importanţă. 


— Arată destul de urât. 

leşi din groapa în care era, o clipă stătu nemişcată, 
apoi întinse mâna şi o apucă pe a mea ca să-mi 
examineze  cicatricea. Se uită la mine plină de 
solicitudine. l-am zâmbit. 

— Asta nu-i nimic. Aşteaptă numai să-ţi povestesc 
prin câte am trecut în ultimele douăzeci şi patru de ore! 

— Bănuiam eu. 

Se uită din nou la mâna mea rănită. 

— Acum merge mai bine? 

— Stai să-mi revin puţin. 

Am făcut cu capul semn spre gaura de unde ieşise. 

— Asta ce dracu mai e? 

— Nemţii; în timpul războiului. 

— Bineînţeles. Ar fi trebuit să ghicesc. 

Postul de observaţie... Conchis ascunsese numai in- 
trarea şi astupase ieşirile spre mare. M-am apropiat. Era 
întuneric, dar se zărea totuşi o scară metalică, nişte 
greutăţi masive la capătul celor două sârme metalice şi 
jos, în fundul gropii o bucată de podea cimentată. Julie se 
aplecă şi împinse capacul care căzu fără zgomot, 
închizând groapa. Pietrele cimentate atât în jurul 
capacului, cât şi peste el se adaptau perfect la restul 
peisajului, aşa că intrarea în postul de observaţie nici nu 
se vedea. Pentru cine ar fi călcat peste capac, 
imobilitatea pietrelor ar fi părut poate nefirească, dar 
pietrele fuseseră aşezate în aşa fel ca să formeze o 
uşoara proeminenţă pe care instinctiv o ocoleai. Am 
privit-o: 

— Nici nu-mi vine să cred! 

— Doar nu-ţi închipui că aşi fi... 

Dar se întrerupse. 

— Nu mai departe decât acum o jumătate de oră mi- 
a spus că eşti iubită lui şi că nu aveam să te mai văd 
niciodată. 

— lubita lui? 

— Şi June la fel. 


Era rândul ei să fie scandalizată. Se uită scrutător la 
mine să vadă dacă nu cumva o puneam la încercare, 
apoi protestă: 

— Să nu-mi spui că l-ai crezut! 

Privirea îi deveni aproape severă: 

— Dacă l-ai crezut fie şi numai o secundă, nu vreau 
să mai vorbesc niciodată cu line. 

În clipa următoare era în braţele mele şi buzele ni se 
întâlneau. O sărutare scurtă, dar convingătoare. Intoarse 
încet capul. 

— Cred că suntem supravegheați. 

M-am uitat în jos, spre iaht, şi am lăsat-o să se 
depărteze puţin de mine, dar continuam s-o ţin de mână. 

— Unde e June? 

— Ghici! 

— Sunt sătul de ghicitori. 

— Astăzi am făcut o plimbare lungă. Dar a fost 
minunată. 

— În sat? În casa lui Hermes? 

— Suntem acolo de vineri. Atât de aproape de tine. A 
fost groaznic. 

— Maurice... 

— Ne-a pus-o la dispoziţie toată vara. Surâsul îi 
lumină faţa. Ştiu. Şi mie mi se pare că visez. 

— Şi restul? Cu proiectele lui cum rămâne? 

— A abandonat totul. Brusc, ne-a anunţat într-o seară 
că nu mai are timp de ele. A pomenit ceva despre anul 
viitor, dar... 

Dădu uşor din umeri. Era preţul fericirii noastre. l-am 
căutat privirea. 

— Şi mai vrei să rămâi? 

Avu o secundă de ezitare, apoi, cu ochii în pământ, 
îmi spuse: 

— Dacă poţi să accepţi relaţia noastră ca pe o 
legătură între doi oameni obişnuiţi... Fără toată agitația 
asta, fără... aventură? 


— E o întrebare atât de stupidă că nici nu merită 
răspuns. 

Îmi zâmbi din nou. 

— Ei, atunci cred că te-ai pricopsit cu mine! 

Sirena de pe iaht sună. Mână în mână, ne-am întors 
să-l privim. Era acum chiar în faţa noastră, la vreo trei 
sute de metri de mal. Julie ridică braţul şi făcu semn cu 
mâna. O clipă mai târziu am făcut şi eu la fel. Îi puteam 
zări pe Conchis şi pe Joe şi, între ei, distingeam silueta 
neagră a Mariei. Ne-au răspuns la salut. Conchis făcu 
semn unui om de la proră. O uşoară volută de fum alb, o 
detonare şi aproape imediat un minuscul obiect negru îşi 
luă zborul spre cer. Urcă, îşi încetini ascensiunea şi 
explodă. O ploaie de steluțe incandescente umplură o 
clipă cerul albastru, apoi încă una şi încă una. Piesa se 
termina cu foc de artificii. Sirena sună îndelung. Jos 
braţele se agitau. Julie le trimitea sărutări din vârful 
degetelor. Le-am făcut din nou semne cu mâna. Apoi, 
carcasa albă începu să descrie o curbă uşoară, 
îndepărtându-se încet de coastă. 

— Chiar ţi-a spus că sunt iubita lui? 

l-am repetat cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese 
Conchis. Julie privea în urma iahtului care se depărta. 

— Ce tupeu! 

— Eram convins că e o minciună. Dar aşa e el, gata 
să inventeze ceva, cu mutra lui de jucător de pocher. 

— Pe care am s-o plesnesc la prima ocazie. June o să 
fie furioasă. 

Apoi zâmbi: 

— Dar hai să nu mai vorbim de el... Mor de foame... 
Ştii, plimbarea... 

— Vreau să văd unde ai locuit. 

— Mai târziu. Întâi să mâncăm. Te rog. 

Ne-am întors sus, până unde lăsasem coşul, şi ne-am 
instalat sub un pin. Julie a desfăcut sandvişurile, iar eu 
am destupat şampania, irosind, bineînţeles, o parte din 
ea. Dar am închinat unul pentru celălalt, ne-am sărutat 


din nou şi am început să mâncăm. Voia să ştie tot ce se 
întâmplase de când nu ne văzusem şi a trebuit să-i 
povestesc totul, nu numai ce se întâmplase în ziua 
precedentă, dar şi episodul cu soldaţii şi s-o asigur că 
scrisoarea pe care o primise era un fals, că eu nu 
fusesem nicidecum bolnav. 

— Ai primit scrisoarea mea din Sipftnos? 

— Da. 

— De fapt, ne întrebam dacă nu era vorba de o 
ultimă festă pe care voia să ne-o joace. Dar a fost atât de 
drăguţ cu noi din ziua când am avut explicaţia... 

Am întrebat-o ce făcuseră în Creta şi în timpul 
croazierei pe iaht. Făcu o strâmbătură: 

— Am făcut plajă şi ne-am plictisit. 

— Nu pot pricepe de ce a fost nevoie de amânarea 
asta. 

Julie ezită: 

— Sâmbăta trecută a făcut o ultimă încercare... 
sugerând să... te pasez lui June. Presupun că tot mai 
avea o umbră de speranţă că s-ar putea face ceva. 

— la te uită! 

Am răscolit în sac şi i-am întins plicul cu bani. l-am 
spus câţi erau şi ce-mi venea să fac cu ei. Dar protestă 
imediat: 

— Nici vorbă. Trebuie să-i iei. De altfel, ai muncit 
pentru ei şi, oricum, el are destui. Zâmbi: Şi pe urmă 
trebuie să te gândeşti că în curând vei fi nevoit să mă 
hrăneşti şi pe mine, acum că sunt şomeră. 

— N-a încercat să te ademenească cu bani? 

— Ba a încercat. Dacă renunţam la casa din sat şi la 
tine îmi oferea un cec... N-a pronunţat nicio cifră. 

— Cam nedrept faţă de June. 

Pufni pe nas cu dispreţ: 

— Pe ea, oricum, n-o întreba nimeni. 

— Grozav îţi stă cu pălăria asta. 

Era dintr-un material moale, roz, cu bor mic, cum 
poartă copiii. Şi-o scoase şi se uită la ea cu un surâs la fel 


de copilăresc, de parcă nu-i mai făcuse nimeni vreodată 
un compliment. M-am aplecat şi am sărutat-o uşor pe 
obraz, apoi am luat-o de după umeri şi am strâns-o lângă 
mine. Acum iahtul se afla la vreo patru-cinci kilometri de 
noi; curând avea să dispară dincolo de capul dinspre 
răsărit al insulei. 

— Şi marea enigmă? Nu ţi-a spus nimic? 

— Nimic. Aproape că l-am implorat şi eu şi June, dar 
în zadar. Asta e alt preţ pe care trebuie să-l plătim dacă 
vrem să se pună capăt acestui joc absurd. Să nu-i aflăm 
intenţiile. 

— Pe mine tare m-ar interesa să ştiu ce s-a petrecut 
aici anul trecut - şi în anul dinainte. 

— Nu ţi-au răspuns la scrisori? 

— Niciun rând... Şi, pentru că veni vorba, trebuie să-ţi 
mărturisesc... 

Şi i-am spus despre scrisorile pe care le scrisesem ca 
să-i verific identitatea; i-am arătat răspunsul primit de la 
bancă. 

— Nicholas, eşti un tip groaznic. Auzi la el să nu aibă 
încredere în ce-i spunem noi! Eşti aproape la fel de 
groaznic ca June, care a telefonat la Consiliul britanic din 
Atena să afle dacă nu eşti un impostor. Zâmbi şăgalnic: 
Eu am mizat 10 şilingi pe tine şi am câştigat. 

— 10 şilingi! Numai atât fac eu? 

— Numai atât face ea. 

M-am uitat spre est. lahtul dispăruse, marea era 
acum pustie. Julie râdea, vântul adia uşor printre pini, 
jucându-se în părul ei. Stăteam pe jos cu spatele rezemat 
de un trunchi, o tineam strâns în braţe şi în mine 
simţeam o efervescenţă, ca într-o cupă de şampanie, ca 
un joc de artificii. l-am mângâiat faţa, am întors-o spre 
mine şi am sărutat-o uşor pe buze. Eram acum unul în 
braţele celuilalt, aici, la umbră, între petele aurii lăsate 
de razele de soare ce se strecurau printre pini. O doream 
pe Julie, dar nu cu nerăbdare, acum când ştiam că avem 
o vară întreagă în faţa noastră. Pentru moment mă 


mulţumeam să-i mângâi pe sub bluză pielea catifelată a 
spatelui; să-i simt buzele lipite de ale mele. În cele din 
urmă se întinse lângă mine, tăcută, cu gura lipită de 
umărul meu. 

Am şoptit: 

— Ţi-a fost dor de mine? 

— Dacă-ţi răspund, ai să ţi-o iei în cap. 

— Aş dori să stăm aşa toate nopţile din viaţa mea. 

— Eu nu. Nu mi se pare prea confortabil. 

— N-o lua şi tu à /a lettre. 

Am strâns-o mai tare lângă mine. 

— Spune-mi că am să pot. Chiar în noaptea asta. 

Pe sub cămaşă degetele ei îmi mângâiau pieptul. 

— Prietena ta australiancă... îţi făcea plăcere să te 
culci cu ea? 

Am îngheţat. Am rămas cu ochii pironiţi pe petecul 
de cer ce se zărea printre ramuri, o clipă tentat să mă 
spovedesc ei. Dar nu. Era mai bine să mai aştept. 

— Într-o zi am să-ţi povestesc totul. 

Îşi înfipse puţin unghiile în pielea mea: 

— Credeam că nu mi-ai ascuns nimic. 

— Atunci de ce mai întrebi? 

— Pentru că... 

— Pentru că ce? 

— Pentru că nu sunt chiar atât de... în fine, înţelegi 
tu. 

— Proastă? 

Am strâns-o mai tare. 

— Ai dovedit deja că eşti foarte isteaţă. 

O clipă tăcu, dar nu părea pe deplin liniştită. 

— Eu nu am iubit cu adevărat pe nimeni. Fizic, vreau 
să spun. 

— Nu e o boală. 

— Dar e o zonă necunoscută. 

Apoi, după o scurtă pauză: 

— Păcat că nu există şi un al doilea „tu” pentru June. 

— Vrea să rămână şi ea? 


— Da. Un timp... Asta e necazul când ai o soră 
geamănă: avem amândouă aceleaşi gusturi. 

— Parcă înţelesesem că nu vă potriviţi în ce priveşte 
bărbaţii. 

Mă sărută pe gât. 

— Cu excepţia celui de faţă. 

— Te necăjeşte. 

— Fac pariu că-ţi pare rău că n-am jucat Trei inimi. 

— Vai, scrâşnesc din dinţi de dezamăgire! 

Îşi înfipse din nou unghiile în pieptul meu, ceva mai 
tare de data asta. 

— Vorbeşti serios? 

— Câteodată eşti ca o fetiţă. 

— Chiar sunt o fetiţă. Şi tu eşti jucăria mea. 

— O jucărie pe care o iei cu tine în pat când te culci. 

— Am un pat foarte îngust. 

— Atunci n-o să mai fie loc şi pentru pijamale. 

— Ca să-ţi spun drept, de când sunt aici nici n-am 
mai purtat. 

— Vrei să mă înnebuneşti? 

— Innebunesc eu, toată noaptea singură în pat, cu 
gândul la tine. 

— Da? Şi la ce te gândeşti? 

— La tot felul de lucruri. 

Se ridică într-un cot. 

— Lasă. Diseară. Îţi promit. Acum hai! Ne aşteaptă 
June. 

— Mai întâi vino să-mi arăţi ascunzătoarea voastră. 

— E groaznică. Un cavou! 

— Numai puţin. Vreau să arunc doar o privire. 

O clipă mă fixă ca şi când ar fi fost tentată să încerce 
să mă facă să renunţ, apoi îmi zâmbi, se ridică şi-mi 
întinse mâna să mă ajute. Am coborât panta de sus, 
deasupra mării. Julie se aplecă şi apucă o piatră. Trase 
de ea, capacul se ridică dând la iveală o gaură neagră. 
Se întoarse, se aşeză în genunchi, pipăi cu piciorul până 
dădu de prima treaptă a scării metalice şi începu să 


coboare. Curând ajunse jos, la capătul scării, vreo cinci 
metri în pământ şi îşi întoarse faţa spre mine. 

— Ai grijă. Sunt câteva bare cam uzate. 

Am coborât la rândul meu. În interiorul tubului, cât 
coborai scara, aveai o senzaţie neplăcută; locul era prea 
strâmt dar jos se deschidea o cameră de vreo cinci metri 
pe cinci. În semiobscuritate am zărit câte o uşă în fiecare 
din pereţii laterali. În partea dinspre mare fuseseră 
astupate deschizăturile care serviseră probabil pentru 
mitraliere sau lunete. O masă, trei scaune de lemn, un 
dulap mic. Plutea un miros stătut, ca şi când tăcerea ar fi 
avut miros. 

— Ai un chibrit? 

Îmi întinse un lămpaş pe care l-am aprins. Peretele 
din stângă era acoperit de o frescă stângace; o scenă de 
cabaret: halbe de bere cu spumă, fete cu sâni 
provocatori şi ochi şăgalnici. lIci-colo se mai zăreau şi 
urme de culoare, dar numai contururile negre se mai 
vedeau clar. În locul acesta părea un lucru la fel de 
insolit ca o pictură etruscă; vestigii ale unei culturi de 
mult dispărute. Pe peretele din dreapta se vedea ceva 
oarecum mai artistic: perspectiva unei străzi pe care mi- 
o închipuiam aparţinând unui oraş austriac - Viena, 
poate. Mă întrebam dacă Anton contribuise la executarea 
„capodoperei”. Cele două uşi laterale semănau cu uşile 
etanşe ale unui vapor. Amândouă erau închise cu lacăte 
grele. 

Julie făcu un gest cu capul spre ele: _ 

— Camera de colo era a noastră. In cealaltă stătea 
Joe. 

— Ce loc sinistru! Ce miros! 

— Îi spuneam vizuina. Ai simţit vreodată cum miroase 
o vizuină de vulpe? 

— De ce sunt zăvorite uşile? 

— Nu ştiu. Nu erau. Probabil că există oameni pe 
insulă care cunosc existenta ascunzătorii. 

Îmi zâmbi ironic: 


— Nu pierzi nimic, să ştii. Dincolo nu sunt decât 
paturi, costume şi picturi murale şi mai urâte decât 
astea. 

Am privit-o la lumina lămpaşului. 

— Ştii că eşti foarte curajoasă? Doamne, în gaura 
asta! 

— O detestam. Atâţia oameni acriţi, toţi nefericiţii 
care au stat închişi aici, lipsiţi de lumina soarelui. 

l-am atins uşor braţul. 

— Gata. Mi-ajunge: am văzut destul. 

— Atunci stinge, te rog, lampa. 

Julie se întoarse şi o porni în sus pe scară. Picioare 
zvelte... în lumina soarelui care venea de sus... Am 
aşteptat până a ajuns pe la jumătatea scării şi am 
început şi eu să urc.. Partea de sus a trupului nu i se mai 
vedea. 

Şi atunci am auzit-o strigându-mi cu disperare 
numele. 

O persoană, poate chiar două se repeziseră din 
spatele capacului şi o apucaseră puternic de braţe. 
Cineva a ridicat-o, a smucit-o afară şi a fugit cu ea. l-am 
văzut un picior agitându-se violent ca şi când ar fi 
încercat cu disperare să se agaţe de sârmele de oţel. Mai 
strigă încă o dată numele meu sau, mai bine zis primele 
silabe. Cineva îi astupase gura. Am auzit un zgomot de 
piatră zgâriată. În fugă, am urcat ultimele trepte. 

O fracțiune de secundă, o figură apăruse în dreptul 
deschizăturii. Un tânăr cu părul blond tuns scurt. 
Marinarul pe care-l văzusem dimineaţă lângă casă. Când 
tocmai ajungeam sus, cu un gest brusc, lăsă să cadă 
capacul. Cele două greutăţi se loviră de peretele metalic 
în dreptul picioarelor mele. Am urlat deodată, în bezna 
care mă împresura: 

— Hei! Pentru Dumnezeu, aşteaptă puţin! 

— Am împins cu toată puterea capacul de fontă. 
Deplasarea fu infimă, ca şi când ar fi stat cineva pe el. La 
următoarea încercare, capacul nici nu se clinti. Locul în 


care mă aflam era prea strâmt ca să-mi permită o 
mişcare mai violentă, dar am continuat să împing cu 
încăpățânare. Inutil. 

Am tras cu urechea. Niciun zgomot. Am mai făcut o 
ultimă încercare de a deschide capacul, apoi am 
renunţat şi am coborât în încăperea de jos. Mi-am scos 
chibritul şi am aprins din nou lămpaşul. Am încercat să 
deschid cele două uşi masive. Imposibil. Am smucit uşa 
dulapului, dar era gol. Nebun de furie, îmi aminteam de 
plecarea iahtului; Conchis, geniul benefic, vesele gesturi 
de rămas bun, sticla de şampanie, focul de artificii. 
Plăcerile noastre luaseră sfârşit. Dar era un Prospero 
nebun, un bătrân maniac veghind-o, plin de gelozie, pe 
Miranda sa, ferm hotărât să n-o elibereze. 

Stăteam la picioarele scării tremurând de furie, 
forţându-mă, totuşi, să înţeleg acest nou joc dublu al 
bătrânului sadic; să-i descifrez regulile. Teoria lui 
referitoare la „teatrul fără spectatori” nu avea niciun 
sens. Nu în asta consta explicaţia. In teatru, singurul 
lucru de care actorii şi actrițele nu se pot lipsi e publicul. 
Conchis elaborase teoria lui personală despre teatru, dar 
nu spusese chiar el că jocul, masca, nu sunt decât o 
metaforă? Atunci? Vreo nouă filozofie incomprehensibilă: 
metaforismul? Poate că se vedea pe el însuşi ca un fel de 
Empson, profesor care se străduieşte să predea o nouă 
estetică a ambiguităţii? Învârteam în cap tot felul de 
ipoteze ca până la urmă să nu ajung nicăieri, constatând 
doar că incertitudinea creştea tot mai mult, până când se 
întinse şi asupra fetelor. M-am reîntors la povestea cu 
schizofrenia. Era deci adevărat. Totul fusese prevăzut de 
la bun început. Julie nu avea să fie niciodată a mea; nu 
vor înceta niciodată să mă tortureze, Să râdă de mine, 
biet Tantal modern ce eram. Şi totuşi încă mai simţeam 
pe buze gustul sărutărilor ei, îmi aminteam fiecare vorbă 
pe care o schimbasem în şoaptă, un dialog voit erotic pe 
care îl iniţiase ea, ca, Julie, o bolnavă de nervi care nu-şi 
putea ţine niciodată promisiunile. 


Dar cum se putea ca cineva care se pretindea doctor 
să permită asemenea absurdităţi? 

O jumătate de oră mai târziu, după mai multe 
tentative zadarnice, capacul cedă, în sfârşit, la eforturile 
mele. In trei secunde am fost afară. Marea, păduricea de 
pini din jurul meu erau pustii. Am pornit-o în sus pe 
coastă pentru a putea cuprinde cu ochii o porţiune cât 
mai mare a domeniului; nimic neobişnuit. Vântul adia 
printre pini, indiferent, inuman, un vânt de pe altă 
planetă. O bucată de hârtie albă, vestigiu al frugalului 
nostru dejun, flutura în vânt, aninată, la vreo douăzeci de 
metri mai încolo, într-un tufiş. Coşul cu gustarea şi sacul 
meu erau acolo unde le lăsasem, iar pălăria lui Julie - 
acolo unde o pusese când şi-o scoase de pe cap. 

Două minute mai târziu eram lângă casă. Uşile şi 
obloanele erau tot închise, aşa cum le lăsasem mai 
devreme. Am luat-o pe poteca ce ducea spre poartă şi 
atunci, ca şi la prima mea vizită la Bourani, am 
descoperit uimit că mi se lăsase un indiciu. 


57 


SAU, MAI DEGRABĂ DOUA INDICII. ERAU agăţate 
de creanga unui pin, la vreo trei metri de sol, în mijlocul 
potecii, aproape de poartă. Legănându-se uşor în bătaia 
vântului, atârnau acolo, impasibile şi inocente în, lumina 
soarelui. Primul era o păpuşă. Cel de-al doilea - un craniu 
omenesc. 

Craniul era agăţat cu un şnur negru, care trecea 
printr-o gaură ce străpungea fruntea, iar păpuşa cu un 
şnur alb, cu gâtul trecut printr-un laţ; spânzurată şi la 
propriu şi la figurat. Avea vreo douăzeci de centimetri, 
sculptată stângaci în lemn şi vopsită în negru, cu ochii 
mari şi o gură mare, zâmbitoare până la urechi, trasată 


naiv cu vopsea albă. Era goală; doar două zdrenţe albe îi 
atârnau în jurul gleznelor. Păpuşa era Julie şi voia să 
spună că era malefică, neagră, sub inocenţa albă pe care 
o afişa adesea. 

Am întors craniul şi când i-am dat drumul a început 
să se învârtească. Gura rânjea, orbitele erau cuprinse de 
umbre. 

Vai, sărmane Yorick. 

Cadavrele golite de intestine? 

Sau poate Frazer... Creanga de aur? Am încercat să- 
mi amintesc. Ori cum era? „Păpuşi spânzurate în pădurile 
sacre...” 

Am privit în jur. Simţeam că de undeva nişte ochi mă 
spionau. Dar nu se clintea nimic. Pomii uscați în bătaia 
soarelui, smocuri de iarbă pe pământul arid. Mă cuprinse 
din nou frica, sentimentul unui mister ce mă ameninţă. 
Realitatea părea atât de fragilă, aici, sub pomi, sub 
soarele arzător. Mă simţeam total exilat, departe de 
casă. Distanţele cele mai mari nu sunt niciodată cele 
geografice. 

Lumina puternică. Aleea dintre pomi. Totul era dublat 
de o obscuritate profundă. 

Ce este nu are nume. 

Craniul şi tovarăşa sa se legănau în adierea brizei şi 
lăsându-le acolo, în această comuniune plină de mister, 
m-am îndepărtat grăbit. 

Mă încurcasem într-o deasă reţea de ipoteze, ca un 
Gulliver modern legat cu nenumărate fire. Singurul lucru 
de care încă mai eram sigur este că trebuia neapărat s-o 
văd pe Julie; că eram nebun după ea; că fără ea lumea 
nu mai avea pentru mine niciun sens. Şi am pornit-o 
înapoi spre colegiu cu pasul hotărât al unui şef de clan 
dintr-o saga islandeză, care ţese un plan de cumplită 
răzbunare. Continuam, însă, să nutresc speranţa că o voi 
găsi pe Julie aşteptându-mă la şcoală. Dar când am 
năvălit pe uşă, camera era goală. Am fost o clipă tentat 
să-l caut pe Demetriades şi să-i smulg adevărul, să-l 


oblig să vină cu mine la profesorul de ştiinţe. Mi-a trecut 
prin cap să plec la Atena şi mi-am dat chiar jos valizele 
de pe dulap; dar m-am răzgândit. Nu mai acordam 
importanţă decât unui singur fapt: că mai erau doar două 
săptămâni până la sfârşitul trimestrului; două săptămâni 
în timpul cărora mai puteau să ne tortureze... sau să mă 
tortureze, mai exact. 

În cele din urmă am coborât în sat şi m-am dus drept 
la casa din spatele bisericii. Poarta era descuiată. Prin 
grădina plină de verdeaţa lămâilor şi portocalilor, o 
potecă pietruită ducea spre casă. Era o casă mică, dar 
construită cu oarecare eleganţă; o mică intrare cu 
coloane, ferestre cu frontoane elegante. In umbră, faţada 
văruită în albastru pal se profila pe albastrul intens al 
cerului la asfinţit. Pe când înaintam printre cele două 
rânduri de pomi, Hermes apăru în uşă. Se uită în spatele 
meu şi păru mirat că mă vede singur. L-am întrebat în 
greceşte: 

— Tânăra domnişoară e aici? 

Mă privi fix, apoi îşi depărtă mâinile de trup, în semn 
că nu înţelege. M-am răstit impacientat: 

— Cealaltă domnişoară - sora. 

Făcu din cap semn că nu. 

— Unde e? 

Plecase cu iahtul după-amiază. 

— De unde ştii? Tu n-ai fost aici. 

Aşa îi spusese nevastă-sa. 

— A plecat cu domnul Conchis la Atena? 

— Nai. Da. 

lahtul acostase probabil într-unul din golfurile din sat, 
după ce dispăruse din raza noastră vizuală şi 
presupuneam că June nu se împotrivise să se urce pe 
vas, dacă i se spusese că eram şi noi acolo. Poate că 
lucrurile fuseseră chiar dinainte aranjate astfel. M-am 
uitat atent la Hermes, apoi l-am dat deoparte şi am intrat 
în casă cu pas hotărât. 


Un vestibul aerisit, răcoros şi gol, un splendid covor 
turcesc agăţat pe un perete; pe celălalt perete un soi de 
blazon în genul celor care se văd în Anglia pe morminte. 
În camera din stângă, prin uşa deschisă, se vedeau lăzile 
cu tablouri aduse de la Bourani. Un puşti stătea în prag; 
unul din copiii lui Hermes, probabil. Omul îi spuse ceva şi 
copilul mă mai privi o dată cu ochii lui negri şi se 
îndepărtă. 

Din spatele meu, Hermes mă întrebă: 

— Ce doriţi? 

— În ce cameră au stat fetele? 

Avu un moment de ezitare, apoi îmi făcu semn spre 
scară. Aveam tot mai mult impresia că efectiv nu pricepe 
ce vreau. Am urcat la etaj. Culoarul se întindea şi la 
dreapta, şi la stângă. M-am întors spre Hermes, care mă 
urmase. După o nouă ezitare îmi făcu semn spre uşa din 
dreapta. Am intrat într-o încăpere tipic ţărănească, aşa 
cum erau toate casele sătenilor din insulă, cu podea de 
lemn ceruită şi patul acoperit cu o velinţă ţesută de 
mână. Un scrin, o ladă de zestre frumoasă şi câteva 
acuarele reuşite reprezentând case din insulă. Se 
cunoştea linia netă, eleganța geometrică a unei mâini de 
arhitect şi, deşi nu erau semnate, mi-am dat imediat 
seama că fuseseră făcute de Anton. Obloanele, care 
dădeau spre vest, erau pe trei sferturi închise. Pe 
pervazul ferestrelor deschise se afla un kanali, ulciorul de 
pământ pe care grecii îl aşază pe fereastră ca să ţină apa 
rece şi camera răcoroasă. Un vas mic cu iasomie şi flori 
de piatră, o împletitură de spumă albă şi petale albăstrui, 
era aşezat pe lada de zestre. O încăpere simplă, plăcută 
şi primitoare. 

Am deschis unul dintre obloane, lăsând lumina să 
pătrundă. Din uşă, Hermes mă privea neîncrezător. Mă 
mai întrebă o dată ce doresc, dar am observat că nu s-a 
obosit să mă întrebe unde era Julie şi nici nu i-am mai 
răspuns. Aproape că doream să încerce să mă oprească 
din căutările mele, căci simţeam nevoia crescândă de 


violenţă fizică. Dar nici nu s-a clintit şi mi-am vărsat furia 
pe scrin. În afara celor două sertare mai mici cu 
cosmetice şi articole de toaletă, în rest nu conţinea decât 
îmbrăcăminte. Am renunţat să mai cotrobăi şi m-am 
întors spre cameră. Într-un colţ fusese fixată o bară 
metalică de care atârna o perdea. Cu un gest brusc am 
dat-o deoparte: rochii, fuste, un pardesiu de vară şi am 
recunoscut rochia roz pe care Julie o purtase în duminica 
în care îmi spusese „adevărul” sau cei puţin ce am crezut 
cu atunci că este adevărul. Pe jos, pantofi, şi în spatele 
lor, într-un colţ, o valiză. Am ridicat-o, am aruncat-o pe 
pat şi, fără prea mari speranţe, am încercat încuietoarea. 
Spre mirarea mea, nu era încuiată. Conţinea tricouri de 
lână, o fustă groasă de tweed, hainele de care Julie nu 
avea nevoie vara, pe această insulă din Grecia; două 
traiste greceşti de pus pe umăr, cu preţul pe ele, 
destinate, probabil, să fie făcute cadou. Dedesubt, 
câteva cărţi: un ghid al Greciei, publicat înainte de 
război, şi câteva cărţi poştale nescrise. Un roman de 
Graham Greene. O carte americană despre vrăjitorie într- 
o ediţie ieftină, cu o scrisoare folosită ca semn de carte. 
Am scos din plic un cartonaş imprimat. Era de la colegiul 
unde Julie îmi spusese că a fost profesoară, o invitaţie la 
serbarea de împărţire a premiilor, cu o săptămână în 
urmă. Am inspectat plicul. Fusese trimis cam cu o lună 
înainte din Cerne Abbas în Dorset, de unde fusese 
reexpediat la Bourani. Mai era şi un exemplar din 
Antologia palatină. L-am deschis la prima pagină: Julia 
Holmes, Girton. Unele poezii aveau însemnări pe 
margine, cuvinte traduse în engleză, cu caligrafia 
îngrijită a Juliei. 

Hermes întrebă: 

— Ce căutaţi? 

Am mormăit: 

— Nimic. 

Aveam tot mai mult impresia ca Maurice acţiona con- 
form principiilor ce se foloseau pentru celulele de spioni: 


nu li se dezvăluia subalternilor decât ceea ce era absolut 
necesar să ştie. Hermes, deci, nu ştia mai nimic. Poate, 
în cazul de faţă, i se spusese că ar fi posibil să se 
trezească cu mine peste el, că probabil aveam să fiu 
furios şi că rolul lui era să mă calmeze. Am lăsat baltă 
valiza şi m-am întors spre el: 

— Camera celeilalte domnişoare? 

— Nu e nimic. Şi-a luat toate lucrurile. 

L-am pus totuşi să-mi arate camera, care era alături 
de a lui Julie, mobilată identic. Dar nu exista niciun semn 
că a fost ocupată. Până şi coşul de hârtii, de lângă masă, 
fusese golit. 

— De ce n-a luat şi hainele lui Julie? 

Ridică din umeri, ca şi când aş fi pus o întrebare fără 
rost. 

— Stăpânul mi-a spus că domnişoara se va întoarce. 
Cu dumneavoastră. 

Întors la parter, l-am pus pe Hermes să-şi cheme 
nevasta. Era o femeie ştearsă, de vreo cincizeci de ani, 
cu faţa oacheşă, îmbrăcată în negru, ca toate femeile din 
insulă, dar părea mai puţin închisă, mai vorbăreaţă decât 
bărbatul ei. Da, marinarii aduseseră lăzile şi venise şi 
stăpânul. Pe la două, tânără domnişoară plecase cu el. 
Dacă părea supărată? Nu, deloc. Râdea. O fată frumoasă, 
continuă femeia. O mai văzuse înainte de vara asta? Nu, 
niciodată. Şi adăugă, ca şi când eu nu aveam de unde să 
ştiu, că era străină. A spus unde pleca? La Atena. A spus 
dacă se mai întoarce aici? Femeia ridică din umeri: nu 
ştia. Apoi zise: /sos. Poate. Am mai pus câteva întrebări 
dar n-am obţinut un răspuns explicit. Mi se părea tare 
curios că ei nu-mi puneau nicio întrebare. Şi totuşi eram 
convins că nu erau decât doi pioni. Dar era clar că şi 
dacă ar fi ştiut ce se întâmplă, tot nu mi-ar fi spus nimic. 

Eyele. Râdea... Cred că numai cuvântul ăsta m-a 
oprit să nu mă duc la poliţie. Mi-o puteam închipui pe 
June trasă pe sfoară de Conchis, dar ceva tot ar fi bănuit 
şi nu i-ar fi venit să râdă. Era, cumva, ca o notă falsă 


care îmi confirma bănuielile cele mai groaznice. Şi toate 
lucrurile lui Julie rămase în camera de sus; asta era altă 
anomalie, deşi cu implicaţii mai liniştitoare pentru mine. 
Deci povestea nu se terminase... Jocul regizat de 
Conchis, de a mă atrage numai pentru a mă respinge din 
nou, avea să continue. Oricât de dezamăgit mă simţeam, 
eram din ce în ce mai sigur că nu trebuia decât să 
aştept. 

Luni la prânz am primit o scrisoare. Era de la doamna 
Holmes, expediată din Cerne Abbas marţea precedentă: 


Dragă domnule Urfe, 

Bineînţeles că nu m-a deranjat faptul că mi-aţi scris. 
Am transmis scrisoarea dumneavoastră domnului 
Vulliamy, directorul şcolii noastre primare, un om tare 
drăguţ, care s-a dovedit foarte interesat de propunerea 
dumneavoastră. Schimbul de scrisori cu tineri din Franţa 
şi America s-a cam banalizat, nu găsiţi? Aşa că sunt 
sigură că va lua cât de curând legătura cu 
dumneavoastră. Am fost bucuroasă să aflu că le-aţi 
cunoscut pe fiicele mele şi că mai este un englez pe 
insulă. Asta mă linişteşte. Amintiţi-le că aştept veşti de la 
ele. Sunt groaznic de delăsătoare când e vorba de scris 
scrisori. 


Sincere salutări, 
CONSTANCE HOLMES 


Eram de serviciu în seara aceea, dar după ce s-au 
culcat elevii m-am strecurat pe poartă şi am dat o fugă 
până la casa lui Hermes. La etaj nu se vedea nicio 
lumină. 

Veni ziua de marţi. Eram neliniştit, tulburat, incapabil 
să iau vreo hotărâre. Spre sfârşitul după-amiezii am 
pornit-o încet de pe chei, în sus, spre locul execuţiei. 
Puseseră o placă pe zidul şcolii pentru a marca locul. La 
dreapta, nucul bătrân mai exista încă, dar la stângă, 


barele de fier fuseseră înlocuite cu un gard de lemn. 
Câţiva puşti băteau mingea de zidul de alături; şi locul îşi 
pierduse sensul de odinioară, ca şi camera de tortură 
unde încercasem să intru duminică scara, când m-am 
întors de la Hermes. Uşa era încuiată, dar făcusem ocolul 
şcolii şi mă uitasem pe fereastră. Acum era folosită ca 
debara, plină de şevalete, tablouri, mese şi scaune vechi. 
Ar fi trebuit lăsată aşa cum fusese, pătată de sânge, cu 
reşoul electric şi cu macabra masă de tortură din mijloc. 

Imi dau seama că în zilele acelea exageram cu 
înverşunarea mea faţă de colegiu. Examenele avuseseră 
loc; şi, în prospect, se prevedea că „fiecare student va fi 
examinat la engleză pe baza unei lucrări scrise ce va fi 
corectată de profesorul de engleză, englez de origine”. 
Ceea ce însemna că aveam de corectat vreo două sute 
de lucrări. Intr-un fel, îmi prindea bine. Mă sustrăgea de 
la gândurile şi frământările mele şi-mi mai potolea 
nerăbdarea. 

Imi dădeam seama că în mine se opera pe nesimţite 
o schimbare. Simţeam că nu mai puteam avea încredere 
în fete - forţaseră prea tare nota. Şi faptul că Julie mă 
cicălise, chiar cu câteva minute înainte de a fi „răpită”, 
pentru presupusa mea atracţie faţă de June, mi se părea 
acum, când priveam în urmă, nota cea mai falsă dintre 
toate. Dacă n-aş fi fost atât de prostit după ea, aş fi putut 
observa toate astea încă de atunci. Era clar că fetele 
continuau să execute tot ce le spunea Conchis, ceea ce 
însemna că ştiau, ştiuseră de la bun început ce se 
ascundea în spatele acestui joc. Dar dacă asta era o 
presupunere rezonabilă, la ea trebuia să adaug încă una: 
că Julie simţea o sinceră atracţie pentru mine. Punând 
cele două lucruri cap la cap, ajungeai la concluzia că, 
într-un fel, juca pe două terenuri... trăgându-mă pe mine 
pe sfoară de dragul bătrânului, dar trăgându-l şi pe el pe 
sfoară de dragul meu. Asta însemna deci că era 
conştientă de faptul că până la urmă avea să fie tota 
mea, că jocul ăsta avea să ia într-o zi sfârşit. Îmi părea 


rău că nu-i spusesem totul în legătură cu Alison când se 
ivise ocazia, deoarece asta ar fi contribuit - dacă într- 
adevăr sentimentele ei faţă de mine erau sincere - să 
curme acest absurd joc de-a v-aţi ascunselea. Dar 
tăcerea mea de atunci îmi aducea măcar o alinare: nu 
era posibil ca ea să fi ştiut tot adevărul şi; totuși să fi con- 
tinuat jocul enigmatic al lui Conchis. 

Miercuri a fost o zi foarte neegeană, o zi sufocantă cu 
cerul înnorat, când ţi se pare că e sfârşitul lumii. După 
cină, mă pregăteam să mă apuc să corectez tot teancul 
de lucrări. Joi era ultimul termen când trebuiau predate 
directorului adjunct. Aerul era apăsător şi pe la zece şi 
jumătate am auzit tunete  înfundate. Ploaia 
binecuvântată avea să înceapă în curând. O oră mai 
târziu, pe când corectasem cam trei sferturi din lucrări, 
cineva a bătut la uşă. l-am strigat să intre. Credeam că 
era vreun profesor sau poate un elev din clasa terminală, 
care voia să afle rezultatul ceva mai devreme. 

Dar era Barba Vassili, portarul. Zâmbea pe sub 
mustaţa lui albă şi stufoasă şi la primele cuvinte pe care 
le rosti am sărit de pe scaun ca fript: 

— Sygnomi, kyrie, ma perimeni mia thespoinis... 


58 
VĂ ROG SĂ MĂ SCUZAŢI, DOMNULE, DAR O tânără 
domnişoară... 
— Unde e? 


Făcu un gest cu capul spre poartă. Mi-am aruncat o 
haină pe umeri. 


— E o domnişoară foarte frumoasă. O străină. A... 

Dar o luasem deja la fugă pe culoar. M-am întors şi, 
fără să mă opresc, i-am strigat: 7o phos! - să stingă 
lumina şi m-am năpustit în jos pe scări, am ieşit din 
clădire ca o vijelie şi am pornit-o spre poartă. Deasupra 
ferestrei de la ghereta lui Barba Vassili ardea un bec 
puternic. Dedesubt o pată mare de lumină albă. Mă 
aşteptam s-o văd acolo, dar nu era nimeni. La ora aceea 
din noapte, poarta era încuiată, căci noi, profesorii, 
aveam fiecare cheia noastră. Am căutat în buzunar, dar 
mi-am amintit că o lăsasem pe a mea în cealaltă haină, 
pe care o purtasem dimineaţa. M-am uitat printre barele 
porţii. Pe drum nu era nimeni, nu era nimeni nici la malul 
apei. Am strigat cu voce şoptită. 

Dar nicio siluetă nu apăru din spatele gardului. Exa- 
sperat, m-am întors spre clădire. Barba Vassili venea 
şontâc-şontăc dinspre aripa profesorilor. 

— Nu e acolo? 

Mi s-a părut o veşnicie până a reuşit să descuie 
poarta laterală, pe care o foloseam noaptea. Am ieşit 
amândoi în drum. Bătrânul îmi făcu semn spre direcţia 
opusă satului. L-am întrebat: 

— Pe aici? 

— Aşa cred. 

Am început să devin bănuitor. Era ceva în zâmbetul 
bătrânului... furtuna... drumul pustiu... 

Dar m-am gândit că atâta vreme cât se întâmplă 
ceva, nu-mi mai păsa ce avea să se întâmple. 

— Barba, iau cheia dumitale! 

Dar nu mi-a dat-o pe cea pe care o avea în mână;a 
trebuit să intre în gheretă să scotocească după alta. 
Parcă dinadins mă reţinea; şi când, în cele din urmă, se 
întoarse cu cheia, i-am smuls-o pur şi simplu din mână. 

Am pornit-o grăbit spre drumul care se depărta de 
sat. Spre răsărit, cerul fu brăzdat de fulgere. La vreo 
şaptezecioptzeci de metri mai încolo, zidul şcolii făcea un 
colţ. Credeam că Julie mă aştepta acolo, dar nu era 


nimeni. Drumul o pornea spre interiorul insulei şi 
traversa albia secată a unei mici cascade. Exista un 
podet şi dincolo de el, la vreo sută de metri spre stângă, 
una din nenumăratele bisericuțe ale insulei, spre care 
ducea o alee de chiparoşi înalţi. Luna era complet 
acoperită de un văl gros de nori, dar peisajul era scăldat 
într-o lumină cenuşie, asemenea tablourilor lui Samuel 
Palmer. Ajuns la podeţ, am avut un moment de ezitare: 
să merg înainte sau să mă întorc în sat? Nu era mai 
firesc s-o fi luat într-acolo? Atunci am auzit-o că mă 
strigă. 

Vocea venea dinspre aleea de chiparoşi. Am pornit-o 
grăbii spre bisericuţă. Cam pe la jumătatea aleii am 
văzut ceva mişcându-se în stângă mea. Stătea la vreo 
zece metri mai încolo, între doi pomi, ca să nu poată fi 
văzută din drum. Purta un fulgarin subţire de culoare 
închisă, basma pe cap, pantaloni şi o bluză ce părea 
neagră sub ovalul palid al feţei. In ciuda celor spuse mai 
înainte, am ştiut imediat: era ceva în felul în care mă 
aştepta, cu mâinile vârâte în buzunarele fulgarinului. 

— Julie? 

— Sunt eu, June. Slavă Domnului c-ai venit! 

M-am dus lângă ea. 

— Unde e Julie? 

Intâi m-a privii lung, apoi şi-a plecat capul. 

— Am crezut că ţi-ai dat seama. 

— Ce să-mi dau seama? 

— Ce se petrece... 

Ridică ochii spre mine. 

— ...Ce există... între ea şi Maurice. 

Am continuat s-o privesc fără să scot o vorbă şi şi-a 
plecat din nou capul. 

— Drept cine mă luaţi toţi trei? Pari să fi uitat că mi s- 
a mai jucat o dată farsa cu amanta bogătaşului. 

Scutură din cap. 

— N-am vrut să spun asta. Numai că ea... va face tot 
ce-i cere el. În alte privinţe. 


Rămăsese aşa, cu capul plecat. Atunci aş mai fi avut 
posibilitatea să fac o alegere. Ar fi trebuit să mă întorc pe 
călcâie şi să mă duc drept la colegiu, înapoi în camera 
mea, la masa mea de lucru, la teancul de lucrări; pentru 
că era clar că o luasem iar de la început cu mascarada. 
La urma urmei, nu ştiam nimic mai mult despre fata asta 
decât în clipa când dădusem prima oară cu ochii de ea, 
alergând goală, noaptea, sub terasa de la Bourani. Dar 
îmi era cu neputinţă, cum nu e cu putinţă ca o piatră să 
se întoarcă cu de la sine putere înapoi în mâna 
aruncătorului. 

— Şi tu ce faci aici? 

— Găsesc că de data asta au exagerat. 

— Cu ce? 

Ridică ochii spre mine. 

— Totul era aranjat dinainte. Julie ştia ce avea să se 
întâmple. Că va fi luată „cu forţa”. 

— Şi ce se întâmplă acum..., aici... scena asta n-a 
fost şi ea aranjată dinainte? 

Resemnată, privi în noapte, peste umărul meu. 

— Cum aş putea să te învinuiesc că poţi gândi astfel? 

— Tot nu mi-ai spus unde e Julie. 

— La Atena. Cu Maurice. 

— De unde tu tocmai ai sosit? 

Aprobă din cap. 

— Şi de ce la ora asta neaşteptată? 

— N-am putut ajunge aici decât spre seară. 

Am  privit-o cu atenţie. În faţa neîncrederii mele, 
figura ei, ca de altfel întreaga atitudine, nu exprima 
decât o inocentă jignită şi reproş. Era clar că juca un rol. 

— De ce nu m-ai aşteptat la poartă? 

— Mi s-a făcut frică. Portarul a lipsit atât de mult! 

Un fulger scurt; o rafală de vânt; miros de ploaie şi, 
spre răsărit, o rostogolire aproape continuă de tunete ce 
se auzeau tot mai aproape. 

— Şi de ce, mă rog, ţi s-a făcut frică? 


— Eu am fugit, Nicholas. Probabil că ei îşi închipuie 
unde. 

— De ce nu te-ai dus la poliţie... la ambasadă? 

— Dar nu e nicio crimă, Nicholas... Să faci pe cineva 
să se îndrăgostească de tine, fără să răspunzi la 
sentimentele lui. Şi pe urmă, Julie e sora mea. Nu e vorba 
aici de ce face Maurice, ci de Julie. 

Vorbea sacadat, făcând pauze între propoziţii, ca şi 
când ar fi vrut să-mi lase timp să înţeleg, să se asigure 
că o cred, înainte de a trece mai departe. Nu o slăbeam 
din ochi. În întuneric, asemănarea cu Julie era izbitoare. 
Continuă: 

— Am venit numai să te avertizez. Asta-i tot. 

— Şi să mă consolezi? 

Un zgomot de voci venind dinspre drum o scoaseră 
din încurcătură. Ne-am uitat amândoi printre chiparoşi. 
Trei siluete estompate, bărbaţi, mergeau agale, 
îndreptându-se spre pod. Vorbeau greceşte. Deseori, 
seara, oameni din sat sau de aiurea, profesori de la 
colegiu, o porneau la plimbare pe acest drum, pentru că 
pe aici era mai răcoare. June îmi aruncă ceea ce ar fi vrut 
să fie o privire speriată. Altă scenă nereuşită, 
neconvingătoare. 

— Ai venit cu vaporul de prânz? 

Dar evită cursa pe care i-o întindeam: 

— Am venit pe uscat. Pe la Kranidi. 

Unii părinţi de-ai elevilor noştri, care nu suportau 
marea, veneau uneori pe acest drum. Trebuia să schimbi 
la Corinth, să iei un taxi până la Kranidi şi să închiriezi 
apoi o barcă să traversezi strâmtoarea dintre insulă şi 
continent. Dura o zi întreagă şi era o călătorie destul de 
grea, mai ales pentru cine nu ştia destul de bine 
greceşte. 

— De ce? 

— Pentru că Maurice are spioni peste tot. Chiar şi aici 
şi în sat. 

— Partea asta o cred. 


M-am întors din nou înspre drum. Cei trei bărbaţi 
mergeau liniştiţi înainte. Trecuseră de aleea de chiparoşi 
şi acum erau cu spatele spre noi. Panglica cenuşie a 
drumului, tufişurile negre, marea întunecată. Erau exact 
ceea ce păreau a fi: simpli trecători, ieşiţi la plimbare. 

M-am adresat din nou lui June: 

— Ascultă, m-am săturat până peste cap. Jocuri, de 
acord. Dar nu să te joci cu sentimentele oamenilor. 

— Poate că asta e şi părerea mea. 

— Jocul ăsta nu poate dura la infinit. Sunt dezolat, 
dar de data asta nu mai merge. 

Coborând vocea întrebă: 

— l-ai căzut în mreje, nu-i aşa? 

— Da. Jocul ei e mult mai convingător decât al tău - şi 
noi doi am mai discutat o dată pe tema asta. Aşa că 
gata. Ajunge! Spune-mi unde e. 

— În clipa asta? E probabil în pat cu adevăratul ei 
amant. 

Mi-am muşcat buzele: 

— Maurice? 

— Omul pe care tu îl cunoşti sub numele de Joe. 

Era prea de tot. M-a pufnit râsul. 

June zise: 

— Dacă preferi, n-ai decât să nu mă crezi. 

— Dacă vrei să nu mă întorc imediat la colegiu, va 
trebui să-ţi dai osteneala să găseşti ceva mai bun. 

Tăcu. Am adăugat: 

— Presupun că de asta ne spiona şi ne urmărea când 
ne sărutam, Julie şi cu mine. 

— Nu-i vine prea greu când ştie că el o ţine în braţe 
în fiecare noapte şi că de tine trebuie numai să-şi bată 
joc. 

Sărise peste cal. Era ca un negustor necinstit, dar nu 
prea isteţ, care încearcă să vândă de două ori aceeaşi 
marfă proastă aceluiaşi client. 

— M-am săturat. Toate astea mă dezgustă. M-am 
întors să plec, dar m-a apucat de braţ. 


— Nicholas, te rog... Pe lângă toate astea nici nu ştiu 
unde am să-mi petrec noaptea. Nu mă pot duce în casa 
din sat. 

— Încearcă la hotel. 

Înregistră răceala din glasul meu. O clipă tăcu, apoi 
făcu o nouă tentativă: 

— Probabil că mâine vor fi înapoi şi dacă e să fiu 
acuzată de ceva, aş vrea să te ştiu lângă mine. Să mă 
susţii. Asta-i tot. Cinstit. 

De data asta tonul era mai autentic, vocea sună mai 
convingător. În cele din urmă surâse, un zâmbet trist cu 
care încerca să mă îmbuneze. 

l-am spus pe un ton ceva mai blând: 

— N-ar fi trebuit să-mi spui povestea Trei inimi. 

— Ţi se pare chiar atât de imposibilă? 

— Imposibilă e încăpăţânarea ta de a transforma 
ficţiunea în realitate. 

— Nu văd ce ar fi atât de uimitor în faptul că tu şi cu 
mine... 

Clătină din cap, evitându-mi privirea. 

— Deci să petrecem noaptea împreună. Asta e ideea, 
nu? 

— Vreau numai ca atunci când vei descoperi adevărul 
despre Julie, dacă... 

Dar se opri şi clătină din nou din cap. 

— Şi de ce să aşteptăm atâta timp? 

— Pentru că... ştiu că încă nu mă crezi. 

— Ştiam eu că mai e ceva. Nu e chiar aşa simplu. 

Îi vorbeam din ce în ce mai sarcastic, dar acum mă 
privi drept în ochi. Ochii ei erau larg dilataţi, ca ai unui 
copil pe care-l întărâţi. 

— Dacă e o provocare, o accept. Dacă astfel te fac să 
mă crezi. 

— Cu cât vă cunosc mai mult, pe Julie şi pe tine, cu 
atât vă găsesc mai incredibile. 

— Pentru că amândouă ne simţim atrase de tine? Şi 
pentru că se întâmplă ca mie să-mi pară rău de toate 


necazurile tale? Ca şi de ale mele, dacă e să spun 
adevărul. 

Am privit-o lung, tentat s-o pun la încercare. Dar era 
limpede că cu eram cel pus la încercare. 

— Ţi-a spus Julie că i-am scris mamei voastre? 

— Da. 

— Am primit răspunsul acum câteva zile. Mă întreb 
ce ar zice dacă i-aş scrie şi i-aş spune cu ce se ocupă de 
fapt cele două fiice ale ei. 

— N-ar crede nimic, pentru că nici nu există. 

— Dar se întâmplă că aveţi pe cineva la Cerne Abbas 
care vă scrie şi vă transmite scrisorile? 

— N-am fost în Dorset în viaţa mea. Numele meu 
adevărat nu e Holmes. Şi nici June. 

— Ah, văd. Ne-am întors iar la Rose şi Lily? 

— Da. Dar mi se spune de obicei Rosie. 

— Pe dracul! 

Se uită la mine, apoi îşi plecă ochii. 

— Nu-mi amintesc exact cuvintele, dar scrisoarea 
primită de la presupusa noastră mamă suna cam aşa: 
Dragă domnule Urfe, am dat scrisoarea dumitale 
domnului Vulliamy, directorul şcolii primare de aici. După 
care urma ceva precum că schimbul de scrisori cu Franţa 
şi America este deja banal. Şi că fetele ei nu-i scriu 
destul de des. Aşa-i? 

Acum era rândul meu să mă dezumflu. Ca de atâtea 
alte dăţi am simţit cum pământul ferm de sub picioare se 
transformă în nisipuri mişcătoare. 

Continuă: 

— Îmi pare rău, dar să ştii că există ceva care se 
cheamă ştampila internaţională. Scrisoarea a fost scrisă 
aici; i s-a pus un timbru englezesc, după care... 

Făcu gestul de a ştampila ceva. 

— E simplu, nu? 

Încercam cu disperare să-mi adun ideile. Dacă îmi 
deschideau scrisorile pe care le expediam... atunci... 

— Deschideţi şi scrisorile care îmi sunt adresate? 


— Mă tem că da. 

— Atunci ştiţi despre... 

— Despre ce? 

— Prietena mea australiancă. 

Făcu un uşor gest din umeri: bineînţeles că ştia. 
Deodată am avut însă senzaţia că nu ştie nimic şi că 
acum căzuse în plasă. 

— Atunci spune. 

— Ce să spun? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Că ai trăit cu ea. 

— Da, şi? 

Făcu din nou un gest vag cu mâna. Am insistat: 

— Mi-aţi citit toată corespondenţa, deci ştiţi tot. 

— Bineînţeles. 

— Deci ştiţi că m-am întâlnit cu ea la Atena, în 
vacanţa de la mijlocul trimestrului. 

O prinsesem. Nu mai ştia dacă minţisem atunci sau 
dacă minţeam acum. Ezită, zâmbi, dar nu zise nimic. 
Lăsasem scrisoarea doamnei Holmes pe masă. 
Demetriades sau altcineva care ar fi intrat la mine ar fi 
putut s-o citească. Dar scrisoarea de la Ann Taylor o 
ascunsesem bine, într-o valiză pe care o ţineam încuiată. 

— Ştim totul, Nicholas. 

— Atunci dovedeşte-o. M-am întâlnit sau nu cu ea la 
Atena? 

— Ştii foarte bine că nu. 

Inainte să poată face vreo mişcare i-am tras o palmă 
peste faţă. O calculasem, nu o lovisem tare, atât cât s-o 
usture. Dar a fost şocată. Işi duse încet mâna la obraz. 

— De ce ai făcut asta? 

— Am s-o fac din nou şi am să te plesnesc al dracului, 
dacă nu te hotărăşti să spui adevărul. Mi se deschid 
toate scrisorile? 

Ezită, continuând să-şi ţină mâna la obraz, apoi 
recunoscu: 


— Numai scrisorile care par să aibă interes pentru 
noi. 

— Păcat. Aţi fi putut face lucrurile mai temeinic. Şi aţi 
fi aflat astfel că am întâlnit-o pe amărâta aia de fată la 
Atena. 

— Nu văd ce... 

— Pe care, din cauza surorii tale, am rugat-o să fie 
drăguță şi să dispară definitiv din viaţa mea. 

June avea acum un aer şi mai speriat, nu ştia unde 
voiam să ajung. 

— După vreo două săptămâni, nu s-a mulţumit să 
dispară numai din viaţa mea, ci şi din viaţa ei. S-a 
sinucis. 

După o scurtă tăcere, am adăugat: 

— Acum ai aflat preţul distracţiilor voastre şi al 
focurilor de artificii de la Bourani. 

Se uita fix la mine. O clipă am avut impresia că mă 
crede; dar îşi întoarse privirea: 

— Te rog, nu încerca şi tu să-l imiţi pe Maurice cu 
jocurile lui. 

Am apucat-o de braţ şi am zgâlţâit-o: 

— Biată proastă ce eşti, nu joc niciun joc. E adevărat. 
S-a omorât. 

Acum vedea că nu mint, dar tot mai încerca să nu mă 
creadă: 

— De ce... de ce nu ne-ai spus nimic? 

l-am dat drumul la braţ. 

— Pentru că mă simţeam vinovat. 

— Dar oamenii nu se sinucid numai pentru... 

— Sunt unii oameni care iau viaţa mult mai în serios 
decât vă închipuiţi voi. 

Un timp nu zise nimic, apoi întrebă cu un soi de naivă 
timiditate.:. 

— Te... iubea? 

Am ezitat puţin: 

— Am încercat să fiu cinstit. Prea cinstit, poate. l-aş fi 
spus totul într-o scrisoare dacă în weekendul acela nu v- 


aţi fi schimbat planurile. Atunci mi s-a părut o laşitate să 
nu-i spun direct, faţă în faţă, că... 

Am ridicat din umeri. 

— l-ai spus de Julie? 

| se simţea îngrijorarea în voce? 

— Nu-ţi fie teamă. Cenușa nu vorbeşte. 

— Nu la asta mă refeream... 

Plecă capul: 

— Şi a fost o lovitură grea pentru ea? 

— N-a lăsat nimic să se vadă. Dacă mi-aş fi dat 
seama, poate... încercam pur şi simplu să fiu sincer. Să 
nu o fac să mă aştepte în zadar. 

După o scurtă tăcere, spuse în şoaptă: 

— Dacă este adevărat, atunci nu înţeleg cum ai 
putut... să ne laşi să continuăm. 

— Pentru că eram îndrăgostit de soră-ta ca un prost. 

— Dar Maurice te avertizase. 

— | s-a întâmplat vreodată să-mi spună şi ceva 
adevărat? 

Era din nou tăcută, gânditoare. Se schimbase şi am 
observat că nu mai pretindea că e de partea mea. Mă 
privi drept în ochi: 

— Nicholas, este foarte important. Nu mă minţi? 

— Am dovada în camera mea. Vrei să ţi-o arăt? 

— Te rog. 

Acum vocea îi era rugătoare, apologetică. 

— Bine. Să fii peste două minute la poartă. Dacă nu 
eşti acolo, n-aveţi decât să vă duceţi dracului cu toţii. 

M-am întors şi m-am îndepărtat cu paşi mari, fără să-i 
dau răgazul să-mi răspundă şi mi-am continuat drumul 
fără să întorc nici măcar o dată capul, să văd dacă vine 
după mine. Dar pe când descuiam poarta laterală a 
colegiului, a fulgerat din nou, mai aproape de data asta, 
un fulger mare bifurcat, şi la lumina lui am văzut-o 
păşind încet pe drum, la vreo sută de metri în urmă. 

Două minute mai târziu, când m-am întors cu 
scrisoarea de la Ann Taylor şi cu cele două tăieturi din 


ziar, am zărit-o imediat, la marginea drumului, în faţa 
porţii. Barba Vassili ieşise în uşa gheretei lui luminate, 
dar nu i-am acordat nicio atenţie. June veni în 
întâmpinarea mea şi luă plicul pe care i l-am întins în 
tăcere. Acum era evident emoţionată; a scăpat şi 
scrisoarea pe jos când a scos-o din plic şi a trebuit să se 
aplece s-o ia. Apoi se întoarse cu faţa spre lumina 
becului din uşa gheretei şi începu să citească. Termină 
scrisoarea lui Ann Taylor, dar o clipă rămase cu ochii 
aţintiţi asupra ei. Apoi ridică foaia scrisă de mână şi 
aruncă o privire celor două tăieturi din ziar. Deodată 
închise ochii şi îşi înclină capul, ca şi când s-ar fi rugat. 
Şi, încet, împături din nou hărtiile, le puse la loc în plic şi 
mi le întinse. Rămăsese cu capul plecat. 

— Îmi pare rău. Nici nu ştiu ce să spun. 

— E o schimbare foarte bine venită. 

— Crede-mă că noi n-am ştiut nimic. 

— Ei, acuma ştiţi. 

— Ar fi trebuit să ne spui. 

— Şi să-l aud pe Maurice informându-mă că face 
parte din comedia vieţii? 

Ridică brusc capul şi mă privi jignită: 

— Dacă ai şti... Aici eşti sincer nedrept, Nicholas. 

— Dacă aş şti? 

Mă privi cu gravitate şi, după o scurtă pauză, adăugă: 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. Trebuie să fi fost... 

— Foloseşti un timp greşit. Trebuie să fie... 

— Da cred... Şi regret. 

— Nu eşti tu principala vinovată. 

Negă puternic din cap. 

— Tocmai asta e. Într-un fel eu sunt de vină. 

Dar nu-mi explică de ce. Câteva momente am stat 
aşa, ca doi străini în faţa unui mormânt. A fulgerat din 
nou şi fulgerul părea s-o fi determinat să ia o hotărâre. 
Puse mâna pe mâneca mea şi cu un surâs trist îmi spuse: 

— Aşteaptă-mă aici o clipă. 


Se întoarse şi se îndreptă spre Barba Vassili, care ne 
urmărise tăcut în uşă. 

— Barba Vassili... şi am auzit-o vorbind greceşte 
fluent, mult mai bine ca mine. După primele cuvinte 
vocea îi coborâse prea mult ca să mai pot auzi ce spune. 
L-am văzut pe bătrân aprobând din cap, o dată, apoi încă 
de vreo două ori, acceptând instrucţiunile ce i se dădeau. 
După care, June se întoarse, veni spre mine, dar se opri 
la câţiva paşi în faţa mea. 

— Vino. 

— Unde să vin? 

— Acasă. Julie e acolo. Te aşteaptă. 

— Atunci de ce dracu... 

— Acum nu mai are nicio importanţă. 

Aruncă o privire spre cerul acoperit, prevestitor de 
ploaie şi adăugă: 

— Meci pierdut prin abandon. 

— Se pare că ai învăţat foarte repede greceşte. 

— Pentru că mi-am petrecut vara aici. 

Zâmbi, amabilă, încercând să-mi potolească furia. 
Apoi veni cu paşi hotărâți spre mine şi mă apucă de 
amândouă braţele, silindu-mă să mă uit la ea. 

— Vreau să uiţi până şi cel mai neînsemnat cuvânt pe 
care ţi l-am spus în seara asta. Mă numesc cu adevărat 
June Holmes. Pe sora mea o cheamă Julie şi e drept că 
avem o mamă cam ciudată, deşi nu locuieşte la Cerne 
Abbas. 

Continuam s-o privesc neîncrezător. Fata adăugă: 

— Aşa ne scrie, dar scrisoarea aceea am compus-o 
noi. 

— Şi Joe? 

— Julie... ţine la el. 

Mă privi ironică şi continuă: 

— Dar pot să te asigur că nu este iubitul ei. 

Acum părea nerăbdătoare, neştiind cum să facă să 
mă dezarmeze. Îşi împreună mâinile într-un gest rugător. 


— Nicholas, te rog, te rog ai încredere în mine. Măcar 
câteva minute până ajungem acolo. Jur pe ce vrei că n- 
am ştiut nimic despre prietena ta. Că dacă am fi ştiut, 
am fi încetat să te mai sâcâim. Trebuie să mă crezi. 

Acum, vocea ei căpătase forţă, un accent 
convingător. Era altă fată, cu o natură total diferită. 

— Dacă după un singur minut petrecut cu Julie nu-ţi 
vei da seama că nu ai de ce să fii gelos pe nimeni, îţi dau 
voie să mă îneci în prima fântână. 

Continuam totuşi să fiu neîncrezător. 

— Ce i-ai spus lui Barba Vassili? 

— Avem un fel de parolă pentru cazuri de urgenţă. 
„Opriţi experimentul” 

— Experimentul? 

— Da. 

— Bătrânul e aici? 

— E la Bourani. | se va trimite mesajul prin radio. 

In spatele ei, Barba Vassili încuia poarta. L-am văzut 
apoi îndreptându-se spre aripa profesorilor. June se 
întoarse să vadă la ce mă uit, mă luă apoi de mână şi mă 
scutură încet. 

— Hai! 

Încă mai ezitam, dar de data asta era hotărâtă să mă 
ia cu ea şi nu m-am mai împotrivit. Mă forţă să merg 
alături de ea, ţinându-mă de mână ca pe un prizonier. 

— Ce fel de experiment? 

Mă strânse uşor de mână, dar un timp nu răspunse 
nimic. 

— Maurice o să fie furibund. 

— De ce? 

— Pentru că prietena ta a făcut exact ce s-a străduit 
el toată viaţa să împiedice. 

— De fapt, cine e el? 

Ezită puţin, apoi se hotărî să nu-mi mai ascundă 
nimic. 

— La un moment dat a fost ceva foarte aproape de 
ceea ce ţi-a spus ţie că este. Un fel de echivalent francez 


al unui „profesor emerit” de psihiatrie. Până acum vreo 
doi ani a fost una din celebrităţile facultăţii de medicină 
de la Sorbona. 

Se uită repede spre mine cu coada ochiului. 

— lar eu n-am fost la Cambridge, ci la Universitatea 
din Londra, unde am studiat psihologia. După care m-am 
dus la Paris şi mi-am continuat pregătirea cu Maurice, ca 
şi colegul meu Joe, care a venit din America. Şi mai ştiu 
aici vreo alţi câţiva pe care nu i-ai întâlnit încă. Şi fiindcă 
veni vorba... ţi-ai făcut probabil foarte multe impresii 
false, dar ţin să-ţi spun un lucru - trebuie să-l ierţi pe Joe 
pentru ce a făcut în seara aceea. In realitate este o 
persoană foarte inteligentă... şi... un om tare drăguţ şi 
cumsecade. 

M-am uitat la ea. Avea un aer puţin timid, părea cam 
încurcată şi uşor ironică. 

— Nu de Julie se simte el atras. 

— Nu mai înţeleg nimic. 

— Nu te mai frământa. Foarte curând ai să înţelegi 
totul. Julie nu te-a minţit când ţi-a spus că asta a fost 
prima ei vară petrecută aici. Aşa e. Intr-un fel este şi ea, 
ca şi tine, o victimă. 

— Dar care ştia ce se pune la cale. 

— Da, dar... şi ea trebuie să-şi găsească drumul prin 
labirint. Am trecut cu toţii prin asta, mai demult. Joe, eu, 
toţi ceilalţi. Ştim ce înseamnă să te simţi pierdut, respins, 
cuprins de furie neputincioasă. Dar, mai ştim cu toţii că 
în cele din urmă a meritat. 

În spatele nostru fulgerele se succedau cu 
repeziciune, brăzdând continuu cerul. La cincisprezece- 
douăzeci de kilometri spre est, insule se conturau pe 
cerul incandescent, apoi piereau. Mirosul ploii era 
apăsător, vântul se stârnise în rafale prevestitoare de 
furtună. Ne îndreptam cu repeziciune spre sat. Undeva, 
un oblon se trânti cu zgomot, dar n-am văzut pe nimeni. 

— Şi care este scopul experimentului? 


Brusc, se opri şi se întoarse cu faţa spre mine, 
forţându-mă s-o privesc: 

— Nicholas, mai întâi trebuie să ştii că până acum ai 
fost cel mai interesant subiect al nostru. În al doilea 
rând, toate reacțiile talc secrete, impresiile, 
presupunerile... tot ce nu i-ai mărturisit nici lui Julie... 
totul este pentru noi de o importanţă capitală. Avem sute 
de întrebări să-ţi punem, dar dacă-ţi dăm prea multe 
explicaţii la început, răspunsurile tale nu vor mai fi la fel 
de interesante. |ţi cer să mai ai răbdare o zi-două. 

Privirea ei era foarte directă, atât de directă, că a 
trebuit să-mi plec capul. 

— Mi-am cam pierdut răbdarea. 

— Ştiu că ţi se pare că cer foarte mult, dar îţi vom fi 
foarte recunoscători. 

N-am protestat, dar nici n-am dat vreun semn că aş fi 
de acord. Am pornit din nou. După câţiva paşi, ca şi când 
ar fi simţit că eram încă ostil, făcu o nouă încercare să 
mă îmbuneze: 

— Am să-ţi dau un indiciu. Toată viaţa, Maurice şi-a 
concentrat cercetările asupra naturii halucinaţiilor ca 
simptom al dezechilibrului mintal. Îşi băgă mâinile în 
buzunare şi continuă: Psihiatria se ocupă tot mai mult de 
celălalt aspect al problemei - de ce oamenii normali, care 
au mintea sănătoasă, nu acceptă halucinaţiile şi 
fantasmele ca pe ceva real? Este, evident, dificil să duci 
cercetarea la bun sfârşit odată ce cobaiul este informat. 
Mai ales, în cazul tău, când trebuie să avertizezi un cobai 
cu mintea sănătoasă că tot ce i se va spune nu constituie 
decât o încercare de a-l mistifica. 

N-am spus nimic. Am lăsat-o să vorbească: 

— Cu siguranţă că te gândeşti că suntem cam pe 
muchie de cuţit în ce priveşte etica medicală. Suntem 
conştienţi de treaba asta. Dar ne găsim o justificare 
spunându-ne că va veni o zi în care persoane cu mintea 
perfect sănătoasă, aşa ca tine, îşi vor da seama că au 
contribuit la alinarea suferințelor unor biete ființe 


bolnave. Foarte bolnave. Va fi un ajutor foarte eficace, 
mai eficace decât îţi poţi imagina. 

Un timp ne-am continuat drumul tăcuţi, unul lângă 
celălalt, apoi am întrebat: 

— Şi în seara aceasta ce mistificare era în program? 

— Că eu eram ultimul tău prieten adevărat. 

Şi se grăbi să adauge: 

— Ceea ce în parte e adevărat; prietenă, oricum, îţi 
sunt. 

— N-aveam să înghit chestia asta, în niciun caz. 

— Nu prea contam nici noi pe ea. 

Zâmbi. 

— E ca şi cum ai juca şah... dar nu cu scopul de a 
câştiga... ci numai ca să vezi ce mişcări va face 
adversarul. 

— Şi absurditatea asta cu Lily şi Rose ce mai e? 

— Numele sunt un fel de glumă. Printre cărţile jocului 
de tarot, există şi o carte care se cheamă Magus - 
magicianul...  scamatorul,  iluzionistul. Două din 
simbolurile lui tradiţionale sunt trandafirul - roza - şi 
crinul - lys-ul sau lily, în engleză. 

Am trecut prin faţa hotelului, prin mica piaţă din faţa 
portului principal. La fiecare fulger, fațadele erau o clipă 
scăldate în lumină, ca un decor de teatru. In minte se 
repercuta aceeaşi alternanță de întuneric şi lumină, de 
îndoială şi încredere. Dar aceasta din urmă câştiga tot 
mai mult teren. 

— De ce a venit Julie anul acesta pentru prima oară? 

— Viaţa ei sentimentală a fost... Cred că ţi-a 
povestit... 

— Ea a fost la Cambridge? 

— Da. Legătura ei cu Andrew a fost cu adevărat un 
dezastru. Ştiam că nu reuşea să-şi revină şi m-am gândit 
că venirea aici ar putea-o ajuta. lar, pe de altă parte, 
Maurice găsea că două surori gemene puteau oferi noi 
posibilităţi de cercetare: Dar ăsta a fost al doilea motiv. 

— Se hotărâse ca eu să mă îndrăgostesc de ea? 


Ezită puţin, apoi: 

— Nimic din evoluția experimentului nu este 
realmente „hotărât”. Oamenii pot fi forțați să facă multe, 
dar nu-i poţi forţa să simtă o atracţie fizică pentru cineva 
anume, după cum nu-i poţi forţa nici să n-o simtă. 

Ţinea ochii aţintiţi pe pietrele din pavaj. 

— Nu există un plan precis, Nicholas. Totul este mai 
degrabă o improvizație. Cobaiul este, să zicem, pus pe 
acelaşi plan cu cercetătorul. Uneori tocmai cobaiul este 
cel care trasează zidurile labirintului. Este exact ce ai 
făcut tu, fără să-ţi dai, probabil, seama. 

Şi, după alţi câţiva paşi făcuţi în tăcere, adăugă: 

— Am să-ţi spun un secret. Duminica trecută, Julie nu 
era deloc încântată de ce se plănuise. Nu eram prea 
siguri că până la urmă are să se lase „răpită”. 

M-am gândit la ziua aceea. Mi-am amintit că Julie nu 
a vrut să-mi arate macabra ascunzătoare subterană 
înainte de a ne lua gustarea de prânz. Şi chiar după 
aceea a trebuit să insist, aproape s-o forţez, ca să mă 
ducă acolo. 

— Cel puţin în viaţa reală am aprobarea surorii tale? 

— Eşti, cred, întruchiparea tuturor rugăciunilor ei. 
Dacă l-ai fi cunoscut pe ultimul ei curtezan!... Nu, acum 
sunt rea. De fapt, Andrew era un tip foarte deştept, 
sensibil. Dar era bisexual. Avea probleme groaznice. Julie 
are nevoie de cineva... 

Făcu o uşoară strâmbătură şi adăugă: 

— Din punct de vedere strict clinic, părerea mea e că 
l-a găsit. 

Urcam o străduţă care ducea la locul execuţiei. 

— Ce mi-a povestit Conchis din trecutul lui... e numai 
fabulaţie? 

— Ne interesează foarte mult să aflăm mai întâi 
părerile şi concluziile tale. 

— Dar tu cunoşti adevărul? 

— Ştiu şi eu?... In mare parte cred că da. 

l-am făcut semn spre placa comemorativă de pe zid. 


— Şi asta? 

— Poţi să întrebi pe oricine în sat. 

— Bun. A fost aici, de acord. Dar lucrurile s-au 
petrecut chiar aşa cum spune el? 

O clipă rămase gânditoare. 

— Ce te face să crezi că n-ar fi aşa? 

— Tot ce îndrugă despre însăşi esenţa noţiunii de 
libertate e perfect. Dar optzeci de vieţi omeneşti mi se 
pare un preţ prea mare. Şi nu se prea potriveşte cu ura 
pe care pretinzi că o resimte faţă de sinucidere. 

— Atunci poate că a făcut o gravă eroare de 
judecată? 

O clipă, răspunsul ei m-a descumpănit, dar, în cele 
din urmă, i-am spus: 

— Aşa consider eu. 

— l-ai spus-o? 

— Nu chiar pe şleau. 

A zâmbit. 

— Atunci, poate că asta a fost eroarea ta de 
judecată. 

Şi continuă înainte să-i fi putut răspunde: 

— Pe când eram eu... ceea ce eşti tu acum, şi-a 
petrecut o seară întreagă străduindu-se să-mi distrugă 
orice încredere în propria mea inteligenţă, în utilitatea 
muncii mele, totul în împrejurări în care eram nevoită să- 
| cred... în cele din urmă, nervii mi-au cedat. Repetam 
întruna: „Nu-i adevărat, nu-i adevărat, eu nu sunt aşa”. 
Apoi m-am uitat la el şi am văzut că zâmbea: Mi-a spus 
doar atât: “în sfârşit”. 

— Mi-ar plăcea să nu aibă aerul că simte atâta sadică 
bucurie când face lucrurile astea. 

— Dar tocmai din cauza asta îl crezi. Sau, cum ar zice 
el, tocmai ăsta este motivul pentru care nu ne mai 
opunem manifestărilor reale de cruzime, atunci când se 
întâmplă să apară în viaţa noastră. 

Mă privi ironic: 


— Conspirația aparent sadică împotriva individului, 
pe care o numim Evoluție. Existenţă. Istorie. 

— lmi dădeam seama că meta-teatrul voia să 
exprime ceva în genul ăsta. 

— A ţinut un curs celebru despre arta ca iluzie 
ridicată la rang de instituţie. Teama noastră ascunsă este 
ca nu cumva cobaiul să-i fi citit cursul. S-ar fi putut ca tu 
să-l fi citit. In orice caz, n-am putea face experimentul cu 
un tânăr intelectual francez. 

— El nu e francez? 

— Nu. Grec. Dar e născut la Alexandria şi a crescut în 
Franţa. Taică-său era foarte bogat. Cosmopolit. Cel puţin 
aşa îmi închipui. Maurice pare să se fi răzvrătit împotriva 
genului de viaţă pe care se presupunea că trebuie s-o 
ducă. Pretinde că, iniţial, a plecat în Anglia ca să scape 
de părinţi. Să studieze medicina. 

— Il admiri foarte mult, după cum văd. 

Aprobă din cap, apoi spuse cu căldură: 

— Cred că este cel mai mare profesor din lume. Nu, 
nu cred. Ştiu. 

— Anul trecut cum s-au întâmplat lucrurile? 

— Doamne! Ce om îngrozitor! A trebuit să căutăm alt 
subiect. Nu de la colegiu. Cineva de la Atena. 

— Şi Leverrier? 

Zâmbi. Un zâmbet plin de afecţiune; o amintire 
plăcută: 

— John!... Asta e cu totul altă poveste. Mâine. Acum e 
rândul tău. Povesteşte-mi mai multe despre... prietena 
ta. 

Aşa că i-am povestit câte ceva despre Alison. 
Bineînţeles că nu încercasem s-o mint, la Atena. Dar nu- 
mi  dădusem seama cât de mult îmi ascunsese 
adevăratele ei sentimente faţă de mine. 

— Nu mai făcuse înainte nicio altă tentativă de 
sinucidere? _ 

— Sunt sigur că nu. Intotdeauna păruse o persoană 
care ştie să ia lucrurile aşa cum sunt. 


— Stări depresive...? 

— Nu. 

— Se întâmplă, mai ales la femei. Chiar din senin. 
Tragedia e că de cele mai multe ori n-o doresc neapărat. 

— Nu e cazul ei. 

— Avea probabil vreo înclinaţie spre morbiditate. 
Deşi, de obicei, există unele semne. Şi adăugă: în 
general e nevoie de mai mult decât o simplă despărţire, 
pentru ca drama să se producă. 

— Asta încerc şi eu să-mi spun. 

— Cel puţin n-ai minţit-o în niciun fel. 

Mă strânse consolator de mână: 

— Nu e vina ta. 

Ajunsesem în faţa casei. Era şi timpul, căci primele 
picături de ploaie începuseră să cadă. Furtuna părea să 
vină drept peste insulă. June împinse poarta şi am intrat 
în curte după ea. Ne-am apropiat de casă. June şi-a scos 
cheia din buzunar şi a descuiat uşa din faţă. In vestibul 
era lumină, deşi curentul îşi modifica intensitatea din 
cauza excesului de electricitate din aer. Aproape timid îşi 
apropie buzele de obrazul meu şi-mi spuse: 

— Aşteaptă aici. Poate că doarme. Vin imediat. 

Am privit după ea în timp ce urca scara. Dispăru. Am 
auzit un ciocănit şi am auzit că o striga încet pe Julie. O 
uşă se deschise; apoi se închise. Linişte. Nu se mai auzea 
decât tunetul de afară şi bătaia puternică a ploii în 
fereastră. Trecură vreo două minute, apoi sus, la etaj, 
uşa invizibilă se deschise din nou. 

Julie cobora prima, desculţă, cu un chimono negru 
peste cămaşa de noapte albă. O clipă se opri, mă privi 
îngrijorată, apoi cobori scările în goană. 

— Oh! Nicholas. 

Se repezi în braţele mele. Nu ne-am sărutat. June, 
rămasă sus, în capul scării, zâmbea. Julie mă îndepărtă 
puţin de ea, ca să-mi poată vedea faţa. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Nu ştiu. 


Se lipi din nou de mine, ca şi cum ea ar fi avut nevoie 
să fie consolată. Am bătut-o uşor pe spate. De sus, June 
ne trimise, cu vârful degetelor, o sărutare; din capul 
scărilor ne dădea binecuvântarea; apoi dispăru. 

Julie mă întrebă: 

— Ţi-a spus June? 

— Da. 

— Totul? 

— Asta n-am de unde s-o ştiu. 

Mă strânse şi mai aproape de ea: 

— Sunt atât de uşurată că s-a terminat totul. 

— Încă nu te-am iertat pentru duminică. 

Se uită la mine, gravă, implorându-mă s-o cred. 

— Nicholas, a fost cumplit. Era gata-gata să n-o pot 
face. Cinstit. Nici nu ştii cât de oribil era pentru mine să 
ştiu ce urma să se întâmple. 

— Dar ţi-ai ascuns teama... dezgustător de bine. 

— Numai pentru că ştiam că toată povestea era 
aproape pe sfârşite. 

— După câte înţeleg, şi pentru tine este primul an. 

— Şi ultimul. Mi-ar fi imposibil s-o iau de la capăt. Mai 
ales acum... 

Din ochi pleda din nou pentru înţelegere, iertare. 
Adăugă: 

— June era întotdeauna atât de misterioasă. Trebuia 
să vin să văd despre ce este vorba, ce se petrece aici. 

— Până la urmă, îmi pare bine. 

Se lipi din nou de mine. 

— Există un lucru în legătură cu care n-am minţit. 

— Mă întreb ce-o fi? 

Mă ciupi de braţ în semn de reproş. 

— Oricum, nu te poţi întoarce la colegiu pe ploaia 
asta. Şi mi-e groază să stau singură când tună şi fulgeră. 
— Se nimereşte foarte bine. Nici mie nu-mi place. 

Următoarele noastre replici nu au fost spuse în 
cuvinte; şi odată exprimate, mă luă de mână şi mă duse 
sus. Ne-am oprit în uşa camerei pe care o 


percheziţionasem cu trei zile în urmă. Aici însă ezită şi-mi 
aruncă o privire în care se citea timiditatea, dar şi o 
uşoară ironie la adresa ei înşişi. 

— lţi mai aminteşti ce ţi-am spus duminică? 

— E mult de când m-ai făcut să uit orice altă fată pe 
care am cunoscut-o vreodată. 

Plecă ochii. 

— Aici iau sfârşit vrăjile mele. 

— E mult mai bine când suntem Ferdinand şi 
Miranda. 

Zâmbi ca şi când uitase de asta; mă privi insistent, fu 
pe punctul să spună ceva, se răzgândi, apoi deschise 
uşa. Am intrat. In cameră, lampa ardea pe măsuţa de la 
capul patului şi obloanele erau închise. Patul era aşa cum 
îl lăsase, cearşaful şi macatul ţesut de mână aruncat într- 
o parte, perna şifonată; lângă lampă era o scoică folosită 
ca scrumieră şi o carte deschisă. Puteam distinge 
rândurile inegale: poezii. Stăteam unul în faţa celuilalt, 
puţin pierduţi, timizi, aşa cum se întâmplă de obicei celor 
care aşteaptă asemenea clipe de prea multă vreme. 
Părul îi cădea pe spate, tivul alb al cămăşii de noapte îi 
ajungea până aproape de glezne. Se uită prin cameră, ca 
şi cum încerca s-o vadă cu ochii mei şi se strâmbă. Se 
gândea, probabil, că aş putea privi cu dispreţ asemenea 
simplitate rustică. Am zâmbit, dar timiditatea ei era 
contagioasă şi între noi realitatea se schimbase, nu mai 
exista ceea ce numise ea „vrăjile” ei: gata cu 
disimulările, cu provocările şi speranţele dezamăgite, cu 
jocurile perverse care, ciudat, timp de câteva secunde, 
acum, privind în urmă, păreau să conţină o paradoxală 
inocenţă. Adam şi Eva înaintea alungării din rai. 

Din fericire, lumea de afară ne-a venit în ajutor. Un 
fulger puternic. Lumina lămpii pâlpâi, apoi se stinse. 
Eram învăluiţi într-o beznă adâncă. Aproape imediat se 
auzi un bubuit teribil de tunet. Părea să se rostogolească 
deasupra capetelor noastre. Zgomotul încă nu se risipise, 
că şi era în braţele mele şi ne sărutam cu pasiune. Alt 


fulger, urmat de un tunet şi mai puternic, şi mai aproape. 
Se lipi de mine, speriată ca un copil. Am sărutat-o pe păr, 
am mângâiat-o uşor pe spate, încercând s-o liniştesc. 

Îmi spuse: 

— Hai să ne aşezăm o clipă. Furtuna mă sperie. 

În întuneric, mă conduse până la un scaun de partea 
cealaltă a patului, lângă perete. M-am aşezat şi a venit 
pe genunchii mei, lipindu-se de mine. Ne-am sărutat din 
nou. Îmi căută mâna şi-şi împleti degetele într-ale mele. 

— Povesteşte-mi despre prietena ta. Ce s-a întâmplat 
exact? 

l-am spus şi ei ce-i spusesem lui June cu câteva 
minute în urmă. 

— A fost un impuls de moment. Eram atât de sătul de 
Maurice. De voi; de tine. Nu puteam să mai suport să tot 
dau târcoale pe aici. 

— l-ai vorbit despre mine?. 

— l-am spus numai că întâlnisem pe cineva pe insulă. 

— Ţi s-a părut tulburată? 

— Tocmai asta e absurd. De-ar fi părut tulburată! De 
nu s-ar fi ascuns atât de bine! 

Mă strânse încet de mână, în semn că mă înţelege. 

— Şi tu n-o doreai deloc? 

— Îmi părea rău pentru ea. Dar nici ea nu dădea 
impresia că e surprinsă. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Am zâmbit în întunericul camerei de această bătălie, 
nu tocmai bine disimulată, între înţelegere şi curiozitate 
feminină. 

— Eu mă gândeam cât de mult aş fi preferat să fiu cu 


tine. 

— Biata fată! Pot să-mi închipui cum trebuie să se fi 
simţit. 

— Nu era ca tine. Nu lua niciodată nimic în serios. Mai 
ales bărbaţii. 


— Dar, în cele din urmă, pe tine trebuie că te-a luat 
în serios. 


Mă aşteptam la remarca asta; eram pregătit: 

— Cred că pentru ea eram mai curând un simbol. Un 
simbol a tot soiul de lucruri care nu-i reuşiseră în viaţă. 
Ultima speranţă presupun. 

— Ce-aţi făcut la Atena? 

— Ne-am plimbat, am vizitat câteva monumente. Am 
luat masa. Am stat de vorbă. Am băut... cam prea mult. 
Totul a decurs foarte civilizat... Sau cel puţin aşa părea. 

Şi-a înfipt uşor unghiile în dosul mâinii mele. 

— Pot să jur că te-ai culcat cu ea. 

— Ai fi furioasă dacă aş fi făcut-o? 

Făcu semn că nu, mişcându-şi uşor capul lipit de 
obrazul meu. 

— Nu. O meritam. Aş înţelege... Dar aş vrea să-mi 
spui, totuşi. 

— De ce eşti atât de curioasă? 

— Pentru că sunt atâtea lucruri despre tine pe care 
nu le ştiu. 

Am tras aer în piept. 

— Poate că ar fi trebuit s-o fac. Probabil că acum ar 
mai fi fost în viaţă. 

Urmă o scurtă tăcere, după care mă sărută pe obraz. 

— Încerc doar să descopăr dacă îmi petrec noaptea 
cu un măgar cu inima de piatră sau cu un înger cu inima 
zdrobită. 

— Există un singur mod de a afla adevărul. 

— Crezi? 

Un nou sărut pe obraz. O tineam strâns în braţe, dar 
se liberă încet, se ridică şi se îndepărtă pe bâjbâite, 
pipăind tăblia patului. Camera era cufundată în întuneric; 
nu vedeam absolut nimic. Deodată, lumina unui fulger se 
strecură printre lamele oblonului. În lumina albăstruie, 
am zărit-o doar o clipă, lângă lada de zestre, scoţându-şi 
cămaşa de noapte. Apoi am auzit-o apropiindu-se; 
bubuitul tunetului, respiraţia precipitată; am întins 
braţele şi am strâns-o lângă mine. 


Gurile noastre s-au întâlnit şi am început să-i 
explorez trupul: sânii, pântecul neted, triunghiul mic 
acoperit de păr des, coapsele. Aş fi avut nevoie de o 
mulţime de mâini, nu de una... ca ea să cedeze, să-mi 
răspundă, să fie a mea. S-a mişcat, s-a oprit o clipă şi 
apoi a început să-mi  descheie cămaşa. Intr-o 
străfulgerare i-am zărit expresia feţei - avea un aer 
serios, concentrat, asemenea unui copil care dezbracă o 
păpuşă. Mi-a tras jos cămaşa şi haina pe care o mai 
aveam pe mine, apoi şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului 
meu, aşa cum făcuse la Moutsa, depărtându-se puţin. 

— În viaţa mea n-am văzut ceva mai frumos ca tine, 
am şoptit eu. 

— Dar nici nu poţi să mă vezi. 

— Dar te simt. 

M-am aplecat şi i-am sărutai sânii, apoi am lipit-o de 
mine şi am sărutat-o din nou. Avea un parfum ciudat, 
proaspăt şi totodată amărui, un miros de mosc şi în 
acelaşi timp de portocală, ce părea să se potrivească 
perfect cu ea, inocentă şi totuşi senzuală. Se desprinse 
din îmbrăţişarea mea, ca şi când ar fi fost epuizată şi 
după câteva clipe şopti: _ 

— Hai să deschidem oblonul. Imi place mirosul de 
ploaie. 

Era deja în faţa ferestrei. Mi-am scos repede şi 
celelalte haine. O clipă mai târziu, când se îndrepta spre 
pat, am tras-o încet cu spatele spre mine şi am stat aşa 
cu faţa spre ploaia puternică de afară, spre acest perete 
întunecat de aer proaspăt. In sat nu mai era lumină; 
probabil că fusese un scurt circuit la generator. Un fulger 
brăzdă cerul înspre continent şi, o clipă, casele de sub 
noi, îngrămădite una într-alta, zidurile, acoperişurile, 
până şi marea, departe, jos, au fost inundate de o stranie 
incandescenţă violetă. Bubuitul tunetului nu se auzi 
decât ceva mai târziu; furtuna se îndepărta. 

Julie se rezemă de mine abandonându-şi pieptul în 
dezmierdarea nopţii şi a mâinilor mele. Am mângâiat-o 


pe pântecul mic şi i-am ciufulit părul pubian. Capul ei s-a 
întors spre mine, apoi şi-a ridicat piciorul drept şi l-a 
aşezat pe scaunul de lângă fereastră, în aşa fel încât 
mâna să poată mângâia mai lesne. Mi-a luat cealaltă 
mână şi a dus-o spre sâni. Apoi a rămas absolut pasivă, 
lăsându-mă pe mine s-o excit - ca şi cum ploaia ar fi fost 
iubitul ei, şi noaptea de afară, ca şi cum eu trebuia să-i 
fac acum ceea ce îmi făcuse ea în mare. Picăturile de 
ploaie săreau de pe pervaz pe mâna mea şi pe pielea ei, 
dar ea nici nu le băga în seamă. 

— Mi-ar place să ieşim afară, i-am şoptit eu. 

Şi-a întors gura sărutându-mă uşor, consimţind, dar 
apoi, mâinile ei le-au găsit pe ale mele, ţinându-le acolo 
unde se aflau. Aşa voia să fie, luată cu binişorul, cucerită 
încet. 

Afară, fulgerele care continuau să brăzdeze cerul 
începuseră să se îndepărteze într-o altă lume, căci cea 
adevărată era formată din trupurile noastre, din 
conştiinţa existenţei celuilalt trup gol. Era aşa cum mi- 
am imaginat că va fi „momentul, Lily Montgomery”, 
această fiinţă delicată, timidă, gata să leşine, s-a lăsat 
pradă instinctelor nematurizate încă - mascate de aere şi 
fasoane - cu aerul pervers al fetiţei care se uită curioasă 
la băieţi. 

Brusc, după o clipă, mi-a luat mâinile şi mi le-a 
aşezat pe propriile-i şolduri; mă înlănţuise. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eşti un rău. 

— Aşa este jocul. 

Julie îşi îngropă faţa în pieptul meu. 

— Spune-mi, cu ea cum îţi plăcea cel mai mult? 

M-a făcut să-mi aduc aminte de o vorbă care spune 
că la fete tactul în dragoste este în proporţie inversă cu 
nivelul lor de educaţie. Ştiam ce va urma. 

— De ce vrei să ştii? 

— Ca să nu fiu mai prejos. 

— Te plac aşa cum eşti. 


— Eşti aşa de mare, şopti ea. 

Îşi strecură mâinile între noi. Ne depărtasem puţin. 
Era feciorelnică şi totuşi dorea să nu mai fie, să afle mai 
mult. Şopti din nou: 

— Ai ce ne trebuie? 

— În haină. 

— ŢI-l pun eu? 

M-am dus să iau prezervativul, iar Julie s-a postat 
lângă pat. Se făcuse puţină lumină, probabil că norii se 
mai subţiaseră şi puteam să-i zăresc silueta. A luat 
cutiuţa, m-a pus să mă aşez la capul patului, a 
îngenuncheat, s-a aplecat înainte, a scos prezervativul şi 
mi l-a pus; apoi şi-a plecat capul şi i-a dat un sărut fugar. 
S-a lăsat pe spate, pe călcâie, cu mâinile încrucişate în 
poală, cuminte. l-am văzut zâmbetul. 

— Mincinoaso! Nu eşti chiar aşa de timidă. 

— Nu uita că am petrecut cinci ani la internat, într-o 
mănăstire; imaginaţia noastră n-a scăpat nimic. 

Ploaia se domolise şi în cameră pătrundea aerul 
proaspăt, mirosul de apă scursă pe piatră, din bazin. Imi 
imaginam sute de bazine din care apa se scurgea, în 
fundul cărora ţiparii se încolăceau de bucurie. 

— Şi nu vorbeaţi decât despre cum o să fugiţi de 
acolo. 

Zâmbetul i s-a accentuat, dar nu a spus nimic. Am 
întins mâna, s-a ridicat şi s-a lăsat peste mine. Tăceam în 
dialogul trupurilor. Se prefăcea că mă posedă, se 
retrăgea, mă consola cu un sărut, şi a urmat o tăcere 
absolută, în nemişcare, o topire în aşteptare. Am rupt 
vraja şi Julie s-a întins lângă mine pe patul aspru cu capul 
pe pernă. Am îngenuncheat şi i-am sărutat trupul aşezat 
puţin pe o parte, cu un braţ în lături, capul cu un obraz 
pe pernă. Dar atunci când m-am apropiat, s-a lăsat pe 
spate şi în clipa următoare am pătruns adânc în ea. Era a 
mea, era altfel decât celelalte femei. Aveam sentimentul 
că o posedam mai mult decât trupeşte, în această clipă 
se afla trecutul încărcat de frustrări şi un viitor inerent. 


Stăteam sprijinit în mâini, peste ea; ea se uita la mine în 
întuneric. 

— Te ador, i-am spus. 

— Şi eu te doresc. 

— Întotdeauna? 

— Întotdeauna. 

Începusem să împing încet - când s-a întâmplat ceva 
curios. Brusc, lampa de lângă pat s-a aprins. Probabil că 
reparaseră generatorul jos, în sat. Amândoi am rămas 
încremeniţi, caraghioşi, ca doi străini speriaţi, cu privirea 
atât de jenată, încât a trebuit să zâmbim. Îmi plimbam 
privirea peste trupul ei subţire, spre locul unde eram 
înlănţuiţi, înapoi spre chipul ei. Am simţit-o tulburată şi 
timidă, dar apoi a închis ochii şi şi-a întors capul într-o 
parte. Dacă aşa voiam eu... 

M-am pornit. Şi-a încrucişat braţele în spatele 
capului, ca şi cum ar fi fost lipsită de apărare, de două ori 
expusă, la dispoziţia mea; acea moliciune caldă, supusă 
în toate, în afara coapselor. Se auzea un scârţâit subţire, 
ritmic, de undeva din rama palului. Părea atât de mică, 
fragilă, provocând acea brutalitate pe care, spunea ea, o 
simţise în bisericuţa de la Moutsa. Mâinile i s-au crispat 
de parcă într-adevăr aş fi făcut-o să sufere. Veneam, era 
prea devreme, dar nu mai rezistam. Îmi ziceam că e mult 
prea repede pentru ea, dar chiar în clipa când simţeam 
că voi sfârşi şi eram pe cale să abandonez, ea şi-a înălţat 
dintr-odată braţele, chemându-mă: o scurtă mişcare 
convulsivă. Apoi am fost tras cu putere în jos întâlnindu-i 
gura. Am mai stat puţin îmbrăţişaţi în liniştea adâncă a 
casei, apoi ne-am separat şi m-am întins lângă ea. Julie a 
întins mâna spre întrerupător şi ne-am aflat iar în 
întuneric. Se întorsese cu faţa în jos şi o mângâiam 
simțind de data asta o euforie de nedescris. Nu mă 
aşteptam ca acest moment să ne aparţină atât de total şi 
de egal, atât de plin de promisiuni ca şi pielea de-a 
lungul căreia mă plimbam. Nu credeam că poate fi 
capabilă de atâta dăruire. Trebuia să-mi fi dat seama că 


Julie, mai puţin extrovertită decât June, care-mi dăduse 
senzaţia că se bucură de dragoste, era la fel ca sora ei. 
Ştiam că ne va fi bine împreună în viitor. Tunetele se 
îndepărtau şi afară se luminase, pe când luna îşi făcea 
loc printre nori. Nu numai această furtună se 
îndepărtase, dar şi toate celelalte, şi noi stăteam culcaţi 
unul lângă celălalt în liniştea paradisului regăsit. 

Trecuseră vreo cinci minute. Stăteam tăcuţi; nu 
aveam nevoie de cuvinte. Dar brusc se ridică, se aplecă 
o clipă peste mine şi mă sărută în fugă. Apoi, cu faţa încă 
aplecată spre mine, într-un nor de păr ce-i cădea în valuri 
peste faţă, zâmbind, îmi spuse: 

— Nicholas, promiţi că ai să-ţi aminteşti toată viaţa 
ceva în legătură cu seara asta? 

Mi-a venit să râd. 

— Ce? 

— Că important e şi cum, nu numai de ce. 

Continuam să zâmbesc. 

O clipă ezită, ca şi când ar fi fost un fel de formulă pe 
care ar fi dorit s-o repet. Apoi, deodată, se întoarse şi 
sărind din pat îşi luă chimonoul. Ar fi trebuit să 
reacţionez mai prompt, cel puţin la gestul rapid cu care a 
apucat veşmântul, dacă nu la tonul vocii şi la expresia 
feţei când se aplecase asupra mea în pat - o seriozitate 
care nu avea nimic cu naivitatea cu care o confundasem 
eu la început. M-am ridicat şi m-am proptit în cot. 

— Unde te duci? 

Nu mi-a răspuns imediat, dar s-a întors şi m-a privit 
în timp ce-şi lega chimonoul. Cred că încă îi mai persista 
o urmă de zâmbet pe faţă. 

— La judecată. 

— La ce? 

Totul s-a petrecut cu o incredibilă repeziciune. Se 
depărtase deja înainte ca eu să fi putut înregistra 
schimbarea din vocea ei, absenţa totală a oricărei urme 
de inocenţă. 

— Julie? 


La uşă se întoarse şi, lăsând o mică pauză ca 
actrițele care vor să impresioneze publicul cu ultima 
replică înainte de ieşirea din scenă, rosti: 

— Nu mă cheamă Julie, Nicholas. Şi-mi pare foarte 
rău că nu putem oferi şi tradiţionalele flăcări. 

De data asta am sărit în capul oaselor. Flăcări? Ce 
flăcări? Dar înainte să pot scoate o vorbă, dăduse uşa de 
perete şi ieşise afară. Odaia fu brusc inundată de 
lumină.. 

Câţiva oameni năvăliră în cameră. 


59 


ERAU TREI, ÎN PANTALONI ÎNCHIŞI, ŞI PULOVERE 
negre pe gât. Apăruseră atât de brusc, încât nu 
avusesem decât timpul să mă acopăr cu cearşaful. 
Primul era Joe. Se repezi asupra mea chiar când 
deschideam gura să strig. Imi puse brutal palma peste 
gură şi mă împinse înapoi cu toată puterea. Probabil că 
unul dintre ceilalţi aprinsese din nou lampa de la capul 
patului. La lumina ei am văzut o figură cunoscută: ultima 
oară o văzusem sus pe creastă şi omul purta atunci o 
uniformă germană, jucând rolul lui Anton. Cel de-al 
treilea era marinarul blond pe care îl întâlnisem la 
Bourani, duminica precedentă. Încercam să-l îndepărtez 
puţin pe Joe ca s-o văd pe Julie. Tot nu puteam accepta 
ideea că nu e vorba de un coşmar. Trăiam opera unui 
legător fantezist care intercalase pagini din Kafka într-un 
roman de D.H. Lawrence. Dar n-am putut să văd decât 
spatele lui Julie pe când ieşea din cameră. Cineva o 
întâmpină în uşă; un braţ o cuprinse de după umeri, ca şi 
când tocmai scăpase cu viaţă dintr-un accident de avion 
şi o trase afară din cameră. Acum n-o mai puteam vedea. 

Am început să mă zbat cu putere, dar prevăzuseră 
această reacţie şi se înarmaseră cu o coardă. În treizeci 


de secunde am fost legat burduf şi întins pe pat cât eram 
de lung, cu faţa în jos. Nu ştiu sigur dacă le strigam tot 
soiul de vorbe murdare sau dacă le gândeam numai, dar 
mi-au pus câăluş la gură. Cineva mă acoperi cu cearşaful. 
Am reuşit să întorc puţin capul, atât cât să pot vedea 
uşa. 

In prag, apăru o nouă siluetă. Conchis. Ca şi ceilalţi, 
era şi el îmbrăcat tot în negru. Nu avuseseră flăcări, în 
schimb aveau demoni veniţi din infern. Se apropie şi 
privirea mea furibundă o întâlni pe a lui, total golită de 
orice expresie, încercam să-i strig în faţă toată ura pe 
care o resimţeam pentru el, chinuindu-mă să scot sunete 
pe care să le poată înţelege. 

Mi-am amintit deodată incidentul din timpul 
războiului pe care mi-l povestise: camera de la capătul 
culoarului, un om întins pe masă, castrat. Ochii mi se 
umplură de lacrimi, de furie şi umilinţă. Ştiam acum ce- 
mi amintise ultima privire a lui Julie. Era cea a unui 
chirurg care tocmai a terminat o operaţie dificilă; care îşi 
scoate mănuşile de cauciuc, aruncând o ultimă privire 
asupra cusăturii. Judecată... Flăcări... Erau nebuni cu 
toţii, asta era singura explicaţie şi Julie era cea mai 
vicioasă dintre toţi, neruşinată, degenerată... 

„Anton” îi întinse lui Conchis o mică trusă din care 
acesta scoase o seringă hipodermică, verifică dacă e 
umplută corect, apoi, aplecându-se spre mine, mi-o 
arătă. 

— N-o să te mai speriem, tinere. Acum vrem să te 
adormim. Va fi mai puţin dureros pentru tine. Te rog, nu 
te mai zbate. 

Îmi veni în minte imaginea absurdă a teancului de 
lucrări încă necorectate. Joe şi celălalt mă forţară să mă 
întind pe pat şi-mi strânseră braţul stâng ca într-o 
menghină. După câteva eforturi zadarnice, am încetat să 
mai opun vreo rezistenţă. Un tampon de vată muiat în 
alcool; înţepătura acului în antebraţ. Am simţit morfina - 
sau altceva de genul ăsta - intrându-mi în sânge; acul 


scos şi din nou tamponul îmbibat în alcool. Conchis se 
îndreptă, mă urmări o clipă, apoi se întoarse şi puse 
seringa la loc în trusă. 

Eram nevoit să accept evidenţa: mă aflam printre 
oameni pentru care nu existau nici legi, nici limite. 

Un satir, cu o săgeată în inimă. 

Mirabella. La maftresse - Machine; o maşină oribilă a 
cărei înfăţişare în carne şi oase este şi mai hidoasă. 

Trecuseră trei minute, poate. Apoi June apăru în prag. 
Nu-mi aruncă nicio privire. Era îmbrăcată şi ea tot în 
negru, bluză neagră şi pantaloni negri. Furia mă cuprinse 
din nou când mi-am amintit că purtase aceleaşi haine 
când venise la colegiu; ştia deci de atunci ce avea să se 
întâmple. Şi toate astea după ce le vorbisem de moartea 
lui Alison. June traversă camera. Părul îl avea acum legat 
cu un fular negru de voal. Liniştită, începu să umple 
valiza cu hainele din dulap. Capul îmi vâjâia. Figuri, 
obiecte, tavanul, toate deveneau ireale; mă scufundam 
adânc, tot mai adânc, într-o prăpastie neagră de şoc, de 
zădărnicie, de imposibilitate de a mă răzbuna. 


60 


ÎN URMĂTOARELE CINCI ZILE N-AM MAI AVUT 
niciun fel de noţiune a timpului. Când m-am trezit prima 
dată, nu ştiam câte ore trecuseră. Îmi era foarte sete şi 
cred că asta mă şi trezise, de fapt. Îmi amintesc vag câte 
ceva: că am fost mirat să constat că eram îmbrăcat cu 
pijiamaua mea - deşi nu mă aflam în camera mea de la 
colegiu; apoi descoperirea că mă aflam undeva pe apă, 
într-o cabină, pe un vas. Era cabina din faţă a unui iaht, o 
încăpere care se îngusta la un capăt. Nu voiam să mă 
trezesc, nu voiam să mă gândesc, nu voiam nimic decât 
să adorm din nou. Marinarul blond cu părul tuns scurt 


care, după toate aparențele mă aşteptase să mă trezesc, 
îmi întinse un pahar cu apă. Imi era atât de sete, încât nu 
am putut să nu beau apa, deşi am observat că era 
suspect de tulbure. Probabil că am adormit din nou. 

Acelaşi marinar mă conduse mai târziu la toaletă, şi 
îmi amintesc că a fost nevoie să mă sprijine: mă 
poticneam ca un om beat. Şi am adormit şezând pe 
scaunul de la W.C. Existau, bineînţeles, hublouri, dar 
erau acoperite cu capace metalice prinse în şuruburi. l- 
am pus două sau trei întrebări dar n-a scos o vorbă; n-am 
acordat însă nicio importanţă faptului. 

M-am trezit din nou, o dată sau poate chiar de două 
ori, în împrejurări diferite. De data asta eram într-o 
cameră, într-un pat adevărat; de fiecare dată era noapte 
sau dacă era lumină, era lumină electrică, siluete 
estompate, voci înfundate; şi iar întuneric. 

Dar într-o dimineaţă - sau cei puţin mie mi s-a părut 
că era dimineaţă, deşi s-ar fi putui foarte bine să fie şi 
miezul nopţii, n-aveam de unde să ştiu căci ceasul mi se 
oprise - am fost trezit de marinarul blond care îmi 
devenise dădacă şi care m-a ridicat pe marginea patului, 
m-a pus să mă îmbrac şi să merg în sus şi în jos prin 
cameră de vreo douăzeci - treizeci de ori. Lângă uşă mai 
era cineva, o persoană pe care nu o mai văzusem până 
atunci. 

Mi-am dat seama că fresca extraordinară ce 
acoperea peretele văruit din faţa patului, şi pe care eu 
credeam că o văzusem doar în vis, era de fapt reală. O 
siluetă neagră de dimensiuni uriaşe, un soi de schelet 
viu, ca ororile din Buchenwald, stătea pe jumătate întins 
peste ceva care semăna a iarbă sau poate flăcări 
arătând cu mâna descărnată spre o mică oglindă 
atârnată pe perete; mă îndemna, presupun, să mă 
privesc în ea, şi să consider că trebuie să mor. Figura 
osoasă avea o expresie intensă, stranie împletire de 
ferocitate şi spaimă şi îmi era imposibil s-o privesc fără 
să mi se facă frică; căci îmi dezvăluia câte ceva şi despre 


mintea care o plăzmuise şi care ghidase mâna pictorului. 
Era evident că fresca fusese pictată recent. 

O bătaie în uşă. O a treia persoană intră în cameră, 
aducând o tavă cu o cană mare de cafea. O aromă 
minunată, de cafea adevărată, nu searbădul praf negru 
de cafea „turcească” care se foloseşte în Grecia. Pe tavă 
mai erau şi chifle, unt şi marmeladă de gutui, o farfurie 
cu ouă prăjite şi şuncă. Am fost lăsat singur. In ciuda 
situaţiei în care mă aflam, a fost una din mesele cele mai 
gustoase din viaţa mea. Fiecare aromă avea intensitate, 
acuitate proustiană. Am descoperit că îmi era îngrozitor 
de foame şi am mâncat tot ce era pe tavă, am băut 
cafeaua până la ultima picătură şi la sfârşit mi-am dat 
seama că aş fi putut să o iau de la început. O mână 
grijulie pusese pe tavă un pachet de ţigări americane şi 
chibrituri. 

Am privit cu atenţie în jur. Eram îmbrăcat cu unul din 
tricourile mele şi nişte pantaloni de catifea reiată pe care 
nu îi mai purtasem din iarnă. Tavanul înalt şi boltit era 
cel al unei cisterne construite sub o casă; pereţii fără 
ferestre deşi uscați, erau totuşi pereţi subterani. 
Incăperea avea lumină electrică. Intr-un colţ: o valiză 
mică - a mea - şi, mai încolo haina mea atârna de un cui 
bătut în perete. 

Zidul de cărămida de care era rezemată masa fusese 
construit de curând. Se tăiase în el o uşă grea de lemn 
masiv, fără clanţă, fără vizor şi fără broască; nu se vedea 
nici măcar balamalele. Am împins-o. Era blocată pe 
dinafară cu un zăvor sau cu vreo bară transversală. O 
masă mai mică, triunghiulară, ocupa un colţ al încăperii - 
era un lavoar demodat, şi dedesubt un vas ce suplinea 
lipsa instalaţiilor sanitare. Am răscolit prin valiză: o 
cămaşă curată, un rând de lenjerie de corp, un pantalon 
de vară. Mi-am găsit aparatul de ras şi pămătuful, ceea 
ce mi-a sugerat că aş putea aprecia durata timpului care 
trecuse după cât de mult îmi crescuse barba. 


M-am dus să mă privesc în oglindă. O barbă de cel 
puţin două zile. Propria-mi figură mi se părea ciudată: 
descompusă şi neobişnuit de indiferentă. M-am aşezat pe 
pat şi am studiat din nou fresca macabră de pe perete: 
un cap de mort în celula unui condamnat la moarte. Și 
imediat mi-a venit în minte ideea că mi se oferise masa 
cea din urmă, înainte de executarea sentinţei. Un 
simulacru de execuţie era ultima umilire la care mai 
puteam fi supus. 

In spatele tuturor întâmplărilor se afla groaznica, 
ultima trădare de neiertat a lui Julie.... Lily... sau cum o 
cheamă. Nu numai pe mine mă trădase, ci trădase toate 
sentimentele frumoase. Am început din nou să mă 
gândesc la ea ca la Lily, poate pentru că acum primul 
personaj pe care îl jucase mi se părea cel autentic, mai 
veridic pentru că era evident mai fals decât celelalte. Am 
încercat să îmi imaginez ce era în realitate - desigur o 
actriţă deosebit de înzestrată... şi deosebit de imorală, 
pe deasupra. Numai o prostituată s-ar fi putut comporta 
ca ea; două prostituate, căci eram convins că şi soră-sa, 
June-Rose, ar fi fost gata să joace şi ea oribila scenă a 
seducţiei din final. Probabil că ar fi vrut astfel să mă 
umilească de două ori mai mult. 

Toate poveştile lor nu fuseseră decât minciuni sau 
curse pe care mi le întinseseră. Scrisorile erau falsuri - şi 
se îngrijiseră să nu le pot descoperi. Trebuia să accept 
adevărul: toată corespondenţa îmi fusese interceptată, 
toate scrisorile pe care le scrisesem sau pe care le 
primisem. Şi de aici nu se putea trage decât o singură 
concluzie, sinistră: că ştiuseră totul despre Alison de la 
bun început. Când Conchis mă sfătuise să mă întorc în 
Anglia şi să mă însor cu ea, ştia că Alison murise; şi o 
ştiuse şi Lily. Nu m-am oprit aici cu deducţiile mele. 
Prăpastia era adâncă, căzusem în abisul de dincolo de 
realitate. Compuseseră câteva tăieturi de ziar referitor la 
cele două surori; dacă era aşa... M-am repezit la haină şi 
am căutat în buzunarul unde pusesem scrisoarea de la 


Ann Taylor după ce o citise „June”. Era tot acolo. Am 
studiat scrisoarea şi cele două tăieturi din ziar prinse de 
ea, căutând vreun indiciu că şi ele erau false... în zadar. 
Mi-am adus aminte de celălalt plic pe care îl lăsasem în 
camera mea, pe care ei nu i-l arătasem şi pe care Alison 
scrisese numele meu; mica şi patetica împletitură de flori 
uscate... Pe acestea numai de la Alison le-ar fi putut 
avea. 

Alison. 

M-am privit cu atenţie în oglindă şi, deodată, 
realitatea morţii lui Alison - simbol al cinstei, al loialității 
ei - deveni singura ancoră care mă mai ţinea. Dacă şi ea, 
dacă ea... totul era pierdut. Viaţa nu era nimic altceva 
decât un înspăimântător complot. M-am străduit să 
privesc înapoi pentru a o regăsi pe Alison, să fiu absolut 
sigur de ea, dincolo de puterea ei de a iubi şi de a urf, 
dincolo de toată corupţia lor. Dar nu am reuşit decât să 
mă scufund într-un abis de presupuneri nebune. Dacă 
toată viaţa mea în acest ultim an fusese opusul a ceea ce 
Conchis mi-a repetat de atâtea ori - de atâtea ori pentru 
a mistifica şi mai mult viaţa în general? Adică opusul unui 
şir de întâmplări. Apartamentul din Russell Square... dar 
îl  obţinusem răspunzând unui anunţ din „New 
Statesman”. Prima întâlnire cu Alison, în seara aceea... 
dar aş fi putut foarte bine să nu mă fi dus la petrecere, 
să nu fi aşteptat acele câteva minute la uşă... şi 
Margaret, Ann Taylor, toţi ceilalţi... lpotezele se adunau 
una peste alta într-un teanc înalt care se surpa. 

Continuam să mă uit în oglindă. Încercau să mă 
înnebunească, să mă supună unui fel de spălare a 
creierului. Dar eu mă agăţam de realitate din toate 
puterile. Şi mă mai agăţam de ceva: găsisem la Alison 
ceva ca un minuscul cristal limpede de eternă loialitate. 
Ca o lumină în întunericul nopţii. Ca strălucirea 
tremurândă a unei lacrimi. Absoluta incapacitate a lui 
Alison de a fi crudă. Şi lacrimile, care o clipă mi-au 


umezit ochii, erau o amară garanţie că nu mă puteam 
îndoi de moartea ei. 

Nu erau numai lacrimi pentru Alison, ci şi lacrimi de 
furie. Conchis şi Lily ştiau că ea murise şi totuşi făcuseră 
să crească în mine o nouă îndoială, folosind această 
speranţă, deşi ştiau că este imposibilă, spre a mă 
tortura; pentru a proceda, din motive de neînțeles, la o 
nemiloasă vivisecţie a creierului meu. 

Ca şi când nu urmăreau decât să mă pedepsească; 
să mă pedepsească şi iarăşi să mă pedepsească. Fără 
niciun drept, fără nicio rațiune. 

Stăteam întins, cu mâinile sub cap. 

Imi reveneau în minte frânturi din lucruri pe care le 
spuseseră şi care acum mi se părea că aveau un dublu 
sens; o permanentă ironie dramatică. Aproape fiecare 
frază rostită de Conchis sau de Lily nu era altceva decât 
o ironie; până la acest din urmă dialog cu „June” referitor 
la halucinaţii şi la psihiatrie. 

Pentru week-end-ul acela... îşi schimbaseră planurile, 
desigur, ca să îmi lase un timp plauzibil pentru a primi 
„Scrisoarea de referinţă” din partea băncii. Mă reţinuseră 
o clipă la marginea prăpastiei pentru a mă împinge apoi 
cu şi mai multă brutalitate în ea. 

Noi şi noi imagini ale lui Lily, ale lui Lily din faza Julie, 
mi se perindau prin faţa ochilor; clipe de dragoste, şi alte 
momente de drăgălăşenie, sinceritate, reacţii spontane, 
ce nu ar fi putut fi regizate şi care nu puteau izvori decât 
dintr-o perfectă identificare cu rolul interpretat. M-am 
întors chiar la vechea mea teorie de la început, că îşi 
juca rolul sub puterea hipnozei. Dar era de neconceput. 

Mi-am mai aprins o ţigară, încercând să mă gândesc 
la prezent. Dar totul mă împingea înapoi la aceeaşi furie, 
la aceeaşi profundă umilire. Un singur gând mă mai 
putea linişti: gândul de a o umili şi eu pe Lily la rândul 
meu. Imi venea să mor de ciudă că nu mă purtasem mai 
violent cu ea. Acesta era de fapt afrontul cel mai mare 


pe care mi-l făcuseră: folosiseră împotriva mea şi bruma 
de decenţă care îmi mai rămăsese. 

Se auzi un zgomot afară şi uşa se deschise. Marinarul 
cel blond intră în cameră, urmat de un alt bărbat. Purtau 
aceleaşi bluze şi aceiaşi pantaloni negri şi pantofi negri 
de gimnastică. În spatele lor intră „Anton”. Acum purta 
un halat alb de doctor; creioane în buzunarul de la piept, 
voce clară cu puternic accent german; părea un doctor 
de gardă care îşi face vizita. Am observat că nu mai 
şchiopăta. 

— Cum vă simţiţi? 

L-am privit, străduindu-mă să îmi păstrez calmul. 

— Minunat. Gust fiecare minut cu mare plăcere. 

Privi spre tava cu gustarea de dimineaţă. 

— Mai doriţi puţină cafea? 

Am făcut din cap semn că da. Făcu un gest cu mâna 
spre celălalt bărbat care ieşi cu tava. „Anton” se aşeză 
pe scaun, lângă masă, iar marinarul se rezemă uşor de 
tocul uşii. În spatele lui era un coridor lung şi la capăt se 
zăreau treptele care duceau spre lumină. Era o cisternă 
mult prea mare pentru a aparţine unei case particulare 
de pe insulă. „Anlon” mă privea cu atenţie. Am refuzat să 
vorbesc şi un timp am stat aşa în tăcere. 

— Sunt doctor. Am venit să vă examinez. 

Mă studie o clipă. 

— Vă simţiţi... nu prea rău? 

M-am rezemat de perete şi l-am privit fix. 

Mă ameninţă uşor cu degetul: 

— Vă rog răspundeţi. 

— Grozav îmi place să fiu umilit. Ador să văd o fată 
care îmi place călcând în picioare orice urmă de 
demnitate umană. De fiecare dată când imbecilul ăla 
bătrân îmi mai spune o minciună simt fiori de extaz pe 
şira spinării. 

Am strigat: 

— Şi acum unde dracu mă aflu? 


Îmi dădea impresia că nici măcar nu aude ce îi spun; 
nu îl interesa decât comportarea mea. 

Rosti rar: 

— Bun. V-aţi trezit. 

Stătea pe scaun picior peste picior, cu bustul uşor 
lăsat pe spate; perfectă imitație a unui doctor în 
cabinetul său. 

— Unde e târfa aia? 

Părea că nu înţelege. 

— Lily, Julie. Sau cum o cheamă. 

Zâmbi. 

— Târfă înseamnă prostituată? 

Am închis ochii. Capul începea să mă doară. Trebuia 
să îmi păstrez calmul. Marinarul din uşă întoarse capul; 
celălalt bărbat apăruse pe treptele de la capătul 
coridorului, cu o tavă în mână; intră în cameră şi puse 
tava pe masă. „Anton” umplu o ceaşcă pentru mine şi 
una pentru el. Marinarul mi-o aduse pe a mea. Anton şi-o 
bău repede pe alui. 

— Prietene, te înşeli. Este o fată cumsecade. Foarte 
inteligentă. Foarte curajoasă. Da, da... 

Contrazicea surâsul meu batjocoritor. 

— Curajoasă, da. 

— Tot ce vreau să vă spun este că în clipa în care am 
să ies de aici am să fac un scandal de o să vă ia mama 
dracului pe toţi şi o să regretaţi până în ziua de apoi că... 

Ridică mâna într-un gest calm, iertător. 

— Mintea dumneavoastră nu e bine. V-am dat multe 
sedative zilele astea. 

Mi-am oprit respiraţia. 

— Câte zile? 

— E duminică. 

Pierdusem deci trei zile: mi-am amintit de 
nenorocitele de lucrări scrise. Băieţii, ceilalţi profesori... 
nu se putea ca toată şcoala să fie în cârdăşie cu Conchis. 
Eram buimăcit mai mult de îndrăzneala loviturii, de 
enormitatea abuzului pe care şi-l permiseseră, decât de 


efectul sedativelor pe care mi le administraseră. Îşi 
permiseseră să calce în picioare legile, cerinţele meseriei 
mele, respectul datorat morţilor, tot ce dă omenirii 
aspectul ei cotidian, obişnuit, tot ce îi conferă sens şi 
stabilitate. Nu era numai negarea propriei mele lumi ci şi 
a ceea ce crezusem eu că este lumea lui Conchis. 

L-am privit fix pe Anton: 

— Probabil că ăsta e genul de umor pe care îl 
apreciaţi voi, nemţii. 

— Sunt elveţian. Şi mama mea e evreică, dacă vă 
interesează. 

Sub sprâncenele negre, sfufoase, ochii îi zâmbeau 
amuzat. 

Am agitat uşor puţina cafea ce mai rămăsese în 
ceaşcă, şi brusc i-am aruncat-o în faţă, pătându-i halatul. 
Scoase o batistă şi se şterse pe faţă apoi spuse ceva 
omului de lângă el. Nu părea furios. Ridică din umeri, 
apoi se uită la ceas. 

— Este zece şi treizeci şi opt. Astăzi va avea loc 
procesul şi trebuie să fiţi treaz... Deci, foarte bine. 

Făcu un semn spre petele de pe halat. 

— V-aţi trezit! 

Se ridică în picioare. 

Am întrebat: 

— Proces? 

— Foarte curând ne vom duce acolo şi ne veţi judeca. 

— Vă voi judeca eu? 

— Da. Credeţi că aici e un fel de închisoare. Deloc. 
Este... cum chemaţi camera unde locuieşte judecătorul? 

— Cabinetul judecătorului. 

— Ah! Cabinet. Aşa că poate doriţi... 

Făcu un semn spre bărbie. 

— Isuse! 

— Va fi multă lume acolo. 

Îl priveam cu neîncredere. 

— Veţi arăta mai bine. 

Renunţă. 


— Cum vreţi. Adam... 

Rosti numele cu accentul pe silaba a doua şi îmi făcu 
un semn cu capul spre marinarul blond: 

— Adam va reveni în douăzeci de minute să vă 
pregătească. 

— Să mă pregătească? 

— Nu e nimic. Avem un mic ritual. Nu pentru 
dumneavoastră. Pentru noi. 

— Noi? 

— Foarte curând veţi înţelege tot. 

Îmi părea rău că nu păstrasem cafeaua să i-o arunc 
în faţă acum. 

Zâmbi, se înclină şi ieşi. Ceilalţi doi au închis uşa 
după ei şi am auzit zgomotul zăvorului. Am privit fix la 
scheletul de pe perete. În felul lui macabru părea să îmi 
spună şi el acelaşi lucru: Foarte curând, vei înţelege. 
Totul. 


61 


Mi-am întors ceasul, peste exact douăzeci de minute, 
cei trei oameni s-au întors, îmbrăcaţi în aceeaşi ţinută ca 
mai înainte. Îmbrăcămintea lor neagră, ca uniformele 
fasciste, îi făcea să pară şi mai agresivi decât erau în 
realitate, căci nu era nimic deosebit de brutal în expresia 
figurilor lor. Blondul Adam se postă în faţa mea. Avea în 
mână un soi de valijoară mai neobişnuită. 

— Vă rog... nu luptaţi. 

Puse valijoara pe masă şi scoase din ea două perechi 
de cătuşe. Am întins mâinile cu un gest sfidător şi l-am 
lăsat să mă lege de ceilalţi doi oameni ce se postaseră 
lângă mine, de o parte şi de alta. După care scoase un 
căluş negru cu o formă curioasă, o legătură concavă cu o 
bucată groasă de burete în care trebuia să muşti. 

— Vă rog... pun asta. Nu doare. 


Am avut amândoi o uşoară ezitare. Eram hotărât să 
fiu calin, să nu mă împotrivesc şi să aştept momentul 
când aş fi putut să pocnesc pe cineva pe care ţineam cu 
tot dinadinsul să îl lovesc. Întinse cu un gest nesigur 
căluşul. Am ridicat indiferent din umeri. Am muşcat 
buretele; avea gust de dezinfectant. Adam îmi legă 
căluşul cu dibăcie, apoi scoase din valijoară, o bucată 
lată de leucoplast şi lipi câteva bucăţi la marginea 
căluşului ca să îmi stea strâns pe piele. Acum regretam 
că nu mă bărbierisem. 

Operația care a urmat mă miră şi mai mult. Adam 
îngenunche şi ridicându-mi pantalonul deasupra genun- 
chiului drept îl prinse cu o jartea elastică. Apoi m-au 
ridicat în picioare. Cu un gest liniştitor - n-aveam, se pare 
de ce să mă alarmez - Adam îmi ridică puloverul peste 
cap şi îl trase în spate până rămase agăţat de 
încheieturile mâinilor. După care îmi descheie cămaşa şi 
îmi dezgoli umărul stâng. Scoase din valijoară două 
panglici albe, late de vreo trei centimetri, pe care erau 
cusute două rozete roşii ca sângele. Legă una în jurul 
pulpei şi o trecu pe cealaltă pe sub braţ şi peste umărul 
gol. Apoi, îmi lipi în mijlocul frunţii o pată neagră de 
leucoplast, un cerc, cu un diametru de trei centimetri. Și 
la urmă, cu un nou gest liniştitor îmi acoperi capul cu un 
sac negru. Am fost o clipă tentat să mă opun, dar era 
prea târziu. Am pornit. Am simţit o mână pe fiecare braţ. 

La capătul coridorului s-au oprit. Adam îmi spuse: 

— Încet aici. Mergem sus. 

Mă întrebam dacă „sus” însemna “în casă” sau era 
numai engleza lui incorectă. 

Am păşit cu grijă înainte şi când am terminat de 
urcat scara, mi-am dat seama că ieşisem la soare. li 
simţeam căldura pe piele, deşi sacul care îmi acoperea 
faţa nu lăsa să filtreze decât o palidă rază de lumină. 
Parcursesem, probabil, vreo două-trei sute de metri. Mi s- 
a părut că simt mirosul mării, dar nu eram sigur. Mă tot 
aşteptam să îmi simt brusc spatele lipit de un zid şi să 


descopăr că mă aflu în faţa unui pluton de execuţie. Dar 
ne oprirăm din nou şi o voce zise: 

— Acum, jos. 

Mi se dădu destul timp ca să pot cobori încet treptele 
- mai multe decât urcasem - şi aerul deveni deodată 
foarte rece. La un moment dat am cotit pe un coridor, 
am mai coborât nişte trepte şi în cele din urmă, judecând 
după rezonanţa paşilor, mi-am dat seama că intrasem 
într-o cameră mare. In aer plutea un miros ciudat, 
neliniştitor, de lemn ars şi de smoală. Ne-am oprit; 
cineva îmi scoase sacul de pe cap. 

Mă aşteptasem să văd oameni. Eram singur cu cei 
trei paznici ai mei. Ne aflam la unul din capetele unei 
uriaşe încăperi subterane, un soi de cisternă enormă, 
cam de dimensiunile unei biserici mai mici, cum se pot 
vedea uneori sub vechile castele dărăpănate turco- 
venețiene din Pelopones. Mi-am amintit că văzusem una 
asemănătoare iarna trecută, când fusesem la Pylos. Şi, 
într-adevăr, când m-am uitat în sus am văzut două 
conducte groase ale căror orificii superioare fuseseră 
probabil astupate la nivelul solului. 

La celălalt capăt al încăperii se afla o mică estradă şi, 
pe estradă, un tron. În faţa tronului, o masă sau, mai 
bine-zis, trei mese puse cap la cap, ca o semilună plată 
acoperită cu pânză neagră. In spatele mesei se aflau 
douăsprezece scaune negre şi, în mijloc, un al 
treisprezecelea loc, un spaţiu liber. 

Pereţii fuseseră daţi cu var până la o înălţime de vreo 
cinci metri şi deasupra tronului era pictată o roată cu opt 
spiţe. Lângă peretele din dreapta, între masă şi tron, 
câteva rânduri de bănci, aşezate în amfiteatru, evocau 
boxa juraţilor dintr-o sală de tribunal. 

Exista un lucru absolut ciudat în această stranie sală 
de judecată. Lumina provenea de la un şir de torţe 
aprinse fixate pe pereţii laterali. Dar în fiecare colţ, în 
spatele tronului, se afla o baterie de proiectoare 
îndreptate asupra mesei în formă de semilună. Nu erau 


aprinse dar simpla prezenţă a cablurilor şi a lentilelor 
proiectoarelor sporea atmosfera sinistră, şi aşa destul de 
alarmantă, a acestei încăperi ce îţi amintea de Ku Klux 
Klan. Nu arăta a sală în care se face dreptate, ci mai 
curând, a sală în care se face nedreptate, un fel de Star 
Chamber ca în secolul XI; un complet de judecată din 
timpul Inchiziției. 

Am fost împins uşor înainte, m-au dus pe lângă 
perete dincolo de masă şi m-au condus spre tron. Mi-am 
dat deodată seama că acolo aveau de gând să mă aşeze. 
S-au oprit ca să mă pot urca pe estradă; vreo cinci trepte 
duceau la o mică platformă pe care era tronul. Nu era un 
tron adevărat ci, ca şi estrada de lemn, un accesoriu de 
recuzită, vopsii negru, cu braţe şi spătar în ogivă, 
încadrat de două coloane. In mijlocul panoului de lemn 
solid un ochi alb ca cel pe care pescarii din Mediterana îl 
pictează pe prova bărcilor lor pentru a alunga deochiul. 
Pe scaun se afla o pernă roşie. M-au aşezat acolo. 

Imediat după aceea, cei doi gardieni, de care eram 
legat, îşi scoaseră cătuşele şi le prinseră de cele două 
braţe ale tronului. M-am uitat în jos: picioarele scaunului 
erau fixate cu şuruburi solide în scândurile platformei. 
Am mormăit sub căluşul de la gură, dar Adam scutură 
din cap trebuia să privesc, nu să vorbesc. Ceilalţi doi 
gardieni, se aşezară în spatele tronului, pe prima treaptă 
a estradei. Adam, servitor fidel - şi dement - mai verifică 
o dată cătuşele, îmi trase în jos cămaşa pe care cu o 
mişcare a umărului încercasem să mi-o pun la loc, apoi 
cobori treptele. Jos se întoarse, aşa cum, la biserică, te 
întorci cu faţa spre altar, şi se înclină uşor. Apoi ocoli 
masa şi ieşi din sală prin uşa de la cealaltă extremitate. 
Am rămas pe scaun, singur, numai cu cei doi gardieni, 
nemişcaţi şi tăcuţi în spatele meu; niciun zgomot în afară 
de trosnetul uşor al torţelor arzânde. 

Am privit în jur, forţându-mă să observ totul cu calm 
şi indiferenţă. Mai existau şi alte semne cabalistice. Pe 
peretele din dreapta era o cruce - dar nu crucea creştină, 


căci capătul de sus era rotunjit, ca o pară aşezată invers; 
la stânga, faţă în faţă cu crucea era un trandafir roşu 
închis, singura pată de culoare în această cameră alb- 
negru. La celălalt capăt, deasupra unicei uşi a sălii, era 
pictată o mână imensă, neagră, laba mâinii stângi, până 
la încheietură, cu arătătorul şi degetul mic ridicate şi cele 
două degete din mijloc şi degetul mare îndoite spre 
palmă. Camera era evident decorată conform unui ritual; 
şi mie toată viaţa îmi fusese silă de ritualurile de orice 
fel. Îmi repetam necontenit aceeaşi frază: păstrează-ţi 
demnitatea,  păstrează-ţi demnitatea,  păstrează-ţi 
demnitatea. Îmi dădeam seama cât eram de ridicol cu 
panglicile, rozetele şi ochiul de ciclop din frunte. Trebuia 
totuşi să fac un efort să nu devin ridicol. 

Deodată inima îmi sări din piept. 

O formă înspăimântătoare. 

Brusc, şi fără zgomot, în uşa din celălalt capăt al sălii 
apăruse Herne Vânătorul. Un zeu neolitic, spirit al 
întunericului şi al pădurilor nordice, negru şi rece ca 
fierul, venit din timpuri străvechi. 

Un om cu cap de cerb apăruse în uşă; siluetă 
gigantică, imagine de neuitat, profilându-se pe peretele 
văruit al coridorului slab luminat din spatele său. 
Coarnele erau enorme, ramificate, negre ca ramurile de 
migdal. Şi omul era îmbrăcat în negru din cap până în 
picioare, numai ochii şi nările fuseseră conturate cu alb. 
Stătu un timp nemişcat, ca şi cum mi-ar fi lăsat un răgaz 
să mă pătrund de prezenţa sa, apoi se apropie încet de 
masă şi se opri puţin în mijlocul sălii, cu ţinuta-i 
maiestuoasă şi, în cele din urmă, se aşeză în extrema 
stângă. Între timp, avusesem răgazul să observ mănuşile 
negre, pantofii negri ce ieşeau de sub sutana strâmtă, 
precum şi faptul că enorma-i mască părea să îl 
stânjenească. 

Frica pe care o resimţeam era aceeaşi frică veche: nu 
îmi era frică de apariţia din faţa mea, ci de motivul ce se 
ascundea în spatele acestei deghizări. Nu de mască mă 


temeam căci în secolul nostru, secolul romanelor de 
anticipație, suntem prea siguri de realitatea ştiinţifică 
pentru a nu fi imuni la teama de supranatural, şi nu ne 
mai speriem de o mască, ci de ce se ascunde în spatele 
ei. Eterna sursă a tuturor spaimelor, a tuturor ororilor, a 
tuturor răutăţilor: omul. 

Altă siluetă apăru şi se opri în uşă, aşa cum aveau să 
facă toţi cei care urmau. 

De data asta era o femeie. Era îmbrăcată în costumul 
tradiţional al vrăjitoarelor din Anglia: pălărie neagră cu 
bor şi cu calotă ascuţită, plete lungi cărunte, şorţ roşu 
sub pelerină neagră şi o mască răutăcioasă cu nas 
coroiat. Adusă de spate, îndoită aproape în două, se 
îndreptă şchiopătând spre extremitatea dreaptă şi puse 
pe masă pisica pe care o avea în braţe. Animalul era 
împăiat în poziţie şezândă, şi mă fixa cu ochii de sticlă 
aşa cum mă fixau şi ochii vrăjitoarei şi cei ai omului cu 
cap de cerb. 

Veni, apoi, alt personaj înfricoşător, un om cu cap de 
crocodil, o mască proeminentă cu o coamă ciudată, cu 
colţi de fiară şi ochi bulbucaţi. Se opri doar o clipă şi se 
duse repede să îşi ocupe locul lângă cerb, ca şi cum, 
neobişnuit cu astfel de costume, nu se simţea în largul 
lui în aceasta scenă. 

Urmă un personaj mai scund, un bărbat: un cap 
anormal de mare pe care un rânjet larg, până la urechi, 
dezvăluia două şiruri de dinţi albi, cubici. Ochii păreau 
înfundaţi în orbitele negre, adânci. In jurul frunţii avea o 
creastă de iguana. Era îmbrăcat cu un poncho negru şi 
părea mexican, aztec. Se aşeză lângă vrăjitoare. 

O nouă siluetă, feminină de data aceasta. De cum am 
zărit-o am fost aproape sigur că e Lily, deghizată în 
vampir înaripat, cu un cap de liliac din blană neagră şi 
doi colţi albi, lungi: în partea de jos a trupului purta o 
fustă neagră, ciorapi şi pantofi negri. Picioare lungi şi 
zvelte. Cu aripile ca nişte gheare întinse, bătând uşor 
aerul, sinistră în lumina torţelor, îşi luă locul lângă 


crocodil. O umbră mare, mişcătoare, ce acoperea crucea 
şi trandafirul. 

Personajul următor părea african, o sperietoare de 
ciori cum se văd atâtea pe câmp, un pachet de zdrenţe 
care atârnau până în pământ, într-un soi de volane 
suprapuse. Până şi faţa măştii era făcută tot din cârpe 
înnodate în vârful capului, de unde ieşeau trei pene albe. 
Ochii mari ca două farfurioare. Nu părea să aibă nici 
mâini, nici picioare şi nu îţi puteai da seama de ce sex 
era. O păpuşă hidoasă, un coşmar de copil, se îndreptă 
târşâind spre locul prestabilit alături de vampir şi mă fixă 
cu ochii ei imenşi. 

Apoi veni un demon bondoc cu un fel de bot în 
mijlocul feţei, ce părea descins direct din picturile lui 
Bosch. 

Prin contrast, personajul care urmă părea în 
întregime alb, macabru, un fel de arlechin-schelet, ecou 
al scheletului din fresca din celulă. Masca lui era un 
craniu. Contururile pelvisului fuseseră voit exagerate şi 
fantoşa avea un mers rigid, sacadat. 

O nouă mască şi mai ciudată: o femeie. Şi am început 
să mă întreb dacă vampirul era, cu adevărat, Lily. Partea 
din faţă a fustei croite dintr-un material rigid avea forma 
unei cozi de peşte care mergea umflându-se, 
continuându-se cu pântecele unei femei însărcinate; care 
la rândul său mergea în sus, transformându-se, deasupra 
sânilor, într-un cap de pasăre. Silueta avansa încet, 
mâna stângă sprijinind pântecul, dreapta aşezată între 
sâni. Capul alb cu ciocul ascuţit şi ochi migdalaţi părea 
îndreptat în sus, spre tavan. Era extrem de frumoasă 
această femeie-peşte-şi-pasăre, neaşteptat de gingaşă 
după morbiditatea amenințătoare a celorlalţi. In gâtul 
întins în sus, se vedeau două găuri mici pentru ochii 
persoanei ce se ascundea sub mască. 

Mai rămăseseră patru locuri neocupate. 


Masca următoare era o cunoştinţă veche: Anubis, cel 
cu cap de şacal, alert şi vicios. Se duse la locul lui cu pas 
uşor şi mişcări suple, mers de negru. 

Urmă un bărbat cu pelerină neagră pe care erau 
desenate cu alb semne astrologice şi simboluri 
alchimiste. Purtă pe cap o pălărie ascuţită, înaltă de 
vreun metru şi cu boruri largi. Din spate îi atârna pe 
umeri un voal negru. Omul purta mănuşi negre şi ţinea în 
mână un baston lung, alb, terminat la capăt cu un cerc: 
un şarpe care îşi muşca coada. Pe faţă nu avea decâto 
simplă mască neagră. Ştiam cine e. Îi puteam vedea 
ochii strălucitori şi gura implacabilă. 

Mai rămăseseră două locuri în mijloc. Urmă o clipă de 
aşteptare. Într-o linişte mormântală, imobile, personajele 
din spatele mesei mă fixau cu privirea. M-am uitat la cei 
doi gardieni ai mei care, impasibili, priveau drept înainte, 
ca soldaţii. Am ridicat din umeri. Aş fi vrut să pot căsca 
să îi pun astfel pe toţi la locul lor şi să mi-l găsesc şi eu 
pe al meu. 

Patru oameni apărură pe coridorul alb. Duceau un soi 
de lectică neagră, atât de îngustă încât părea mai curând 
un coşciug în poziţie verticală. Am observat că perdelele 
erau trase atât în faţă cât şi în părţi. Pe panoul din faţă 
era pictată aceeaşi emblemă ca cea de deasupra 
tronului: o roată cu opt spiţe. Pe acoperiş era fixată un 
fel de diademă neagră şi fiecare vârf se termina cu un 
menisc alb, formând un şir de semiluni. 

Cei patru purtători erau îmbrăcaţi în negru şi pe faţă 
aveau măşti groteşti, figuri de doctori-vrăjitori în alb şi 
negru, iar pe creştetul capului aveau câte o cruce 
enormă, de cel puţin un metru înălţime. In loc să se 
termine în linie dreaptă, partea de sus, ca şi braţele 
laterale ale crucii, se destrămau la capete în franjuri 
negre de cârpă sau de rafie. Crucea părea că arde cu 
flăcări negre. 

Nu au venit direct spre centrul mesei, dar, ca şi cum 
ar fi fost vorba de o gazdă, sau o relicvă purificatoare, au 


purtat scaunul-coşciug în jurul camerei, mai întâi pe 
partea stângă, au trecut apoi prin faţa tronului meu, între 
mine şi masă, aşa că am putut observa şirul de semiluni 
albe de deasupra, simbolurile Dianei-Artemis de pe 
panourile laterale. Au continuat apoi pe partea dreaptă, 
până au ajuns din nou la uşă şi, în sfârşit, s-au întors la 
masă. Stâlpii au fost scoşi din inele şi cutia a fost împinsă 
înainte şi aşezată în locul gol din mijloc, în tot acest timp, 
celelalte măşti nu îşi luaseră ochii de la mine. Purtătorii 
îmbrăcaţi în negru se întoarseră şi se postară lângă torţe, 
dintre care trei erau aproape stinse. 

Atunci apăru şi cel de-al treisprezecelea personaj. 

Veşmântul alb până în pământ contrasta cu îmbrăcă- 
mintea neagră a celorlalţi. Singura garnitură erau două 
dungi negre în jurul mânecilor largi. Ţineau un baston 
negru în mâinile înmănuşate în roşu. Avea un cap negru 
de tap, un cap de tap adevărat, purtat ca un soi de 
şapcă, aflându-se deci mult deasupra umerilor persoanei 
care îl purta şi a cărei figură era ascunsă de barba aspră 
a animalului. Coarne mari învârtite spre spate; ochi de 
sticlă de culoarea chihlimbarului şi, ca singur ornament, 
o luminare roşie, groasă, ce fusese fixată între coarne şi 
era aprinsă. Tare aş fi vrut să fi putut vorbi căci simţeam 
teribil nevoia de a striga ceva defăimător, o glumă de 
adolescent, ceva sănătos şi englezesc, ceva gen: 

— Doctorul Crawley, presupun. 

Dar tot ce puteam face era să îmi încrucişez 
picioarele pentru a părea ceea ce nu eram nici pe 
departe - indiferent. 

Ţapul înainta spre masă cu mersul său maiestuos, se 
apropie cu o demnitate super-diabolică şi mi-am adunat 
tot curajul pentru ce avea să urmeze: o liturghie neagră, 
probabil. Poate că masa avea să fie altarul. Imi dădeam 
seama că tot costumul lui era o reprezentare bufă a 
imaginii tradiţionale a lui Isus. Bastonul era cârja 
pastorală; barba neagră era barba castanie a lui Cristos; 
luminarea roşie un soi de parodie blasfematorie a 


nimbului său. Veni la locul lui. Tot şirul de marionete 
negre, în costume de carnaval continuau să mă fixeze de 
jos. M-am uitat la ei: diavolul-cerb, diavolul-crocodil, 
vampirul, demonul bondoc, femeia-pasăre, magicianul, 
lectica-coşciug, diavolul-ţap, diavolul-şacal, arlechinul- 
schelet, păpuşa-sperietoare, aztecul, vrăjitoarea. Am 
înghiţit şi m-am uitat din nou la cei doi paznici. La cea 
mai mică mişcare a capului, căluşul începuse să mă 
jeneze destul de rău. Am hotărât deci să stau nemişcat 
cu ochii pe picioarele estradei. 

Trecu un minut, poate mai mult. Se mai stinse o 
torţă. Ţapul ridică bastonul, îl ţinu o clipă în aer, apoi îl 
puse pe masă în faţa lui. Probabil că în mişcarea aceasta 
bastonul s-a agăţat de vestmântul său şi uşoara confuzie 
care urmă îmi făcu plăcere. De îndată ce a reuşit să-şi 
desprindă vestmântul, ţapul îşi ridică amândouă mâinile 
cu o mişcare sacerdotală, dar cu degetele formând două 
coarne, îndreptate spre cele două colţuri din spatele 
meu. Cei doi paznici se duseră spre reflectoare şi brusc 
încăperea fu inundată de lumină; şi, după o clipă de 
totală imobilitate, fu cuprinsă de mişcare. 

Ca actorii la ieşirea din scenă, şirul de personaje din 
faţa mea începu să îşi scoată măştile şi costumele. 
Oamenii cu cruci pe cap, care se retrăseseră lângă 
perete se întoarseră, apucaseră torţele şi se îndreptară 
spre uşă în şir indian. Odată ajunşi la uşă se opriră, căci 
apăru un grup de vreo douăzeci de tineri. Intrară în sală 
în dezordine, îmbrăcaţi în hainele lor obişnuite, şi nu 
păreau să respecte niciun fel de indicaţii regizorale. Unii 
aveau dosare sau cărţi. Se mişcau în tăcere şi veniră 
repede să-şi ocupe locurile pe băncile aşezate în 
amfiteatru, în dreapta mea. Oamenii cu torţele dispărură. 
M-am uitat la noii veniţi - germani sau, poate, scandinavi, 
figuri inteligente de studenţi, doar vreo două persoane 
erau ceva mai în vârstă, şi trei fete, având o medie de 
vârstă în jur de douăzeci-douăzeci şi ceva de ani. Am 


recunoscut doi dintre ei: îi văzusem cu ocazia 
incidentului de sus, de pe creastă. 

In tot acest timp, personajele din spatele mesei îşi 
scoteau costumele. Adam şi cei doi paznici ai mei le 
dădea o mână de ajutor. Adam aşeza în dreptul fiecărui 
loc câte un dosar de carton cu etichetă albă. Pisica 
împăiată fu luată de pe masă, la fel ca şi bastoanele şi 
celelalte accesorii. Totul în mare viteză, ca o scenă 
deseori repetată. Mă uitam de la unul la altul, privind 
cum personajele îşi scoteau măştile, şi îi descopeream 
unul câte unul. 

Ultimul sosit, capul de ţap, era un bătrân cu barba 
albă scurtă şi ochii albaştri-cenuşii, care aducea cu 
Smuts. Ca şi ceilalţi, îşi dădea şi el toată silinţa să nu se 
uite la mine, dar l-am văzut zâmbindu-i lui Conchis, 
magicianul-astrolog de lângă el. Lângă Conchis, de după 
capul de pasăre şi pântecul de femeie însărcinată, apăru 
o femeie slăbuţă între două vârste, care purta un taior 
gris-închis, o directoare de şcoală sau o femeie de 
afaceri. Joe cel cu capul de şacal purta un costum 
bleumarin şi, spre uimirea mea, de sub costumul de 
arlechin-schelet, apăru Anton. Demonul din picturile lui 
Bosch se dovedi a fi alt bărbat mai în vârstă, cu figură 
blândă şi pince-nez. Păpuşa-sperietoare era Maria, iar 
figura de aztec era fostul colonel german, alias Wimmel, 
din incidentul de pe creastă. Vampirul nu era Lily ci soră- 
sa, fără cicatrice la încheietura mâinii, cu o bluză albă şi 
fusta neagră care făcuse parte din costum. Crocodilul era 
un tip spre treizeci de ani, grec sau italian, cu o barbă 
mică ce îi dădea un aer de artist. Şi el era îmbrăcat în 
costum de stradă. Capul de cerb era tot o persoană 
necunoscută, un bărbat foarte înalt, în jur de patruzeci 
de ani, tip de evreu intelectual, foarte bronzat şi cu 
început de chelie. 

Nu mai rămăsese decât vrăjitoarea de la celălalt 
capăt al mesei. Era Lily, îmbrăcată într-o rochie de lână 
albă închisă pe gât şi cu mâneci lungi. Am privit-o 


netezindu-şi părul strâns într-un coc sever; apoi îşi puse 
ochelari. Se aplecă să audă ce îi şoptea la ureche 
„colonelul” de lângă ea. Făcu un gest aprobator cu capul, 
şi deschise dosarul din faţa ei. 

O singură persoană nu se dezvăluise: persoana din 
lectica-coşciug. 

De pe tronul meu, priveam un grup de oameni ce 
păreau perfect normali, care şedeau în jurul mesei şi îşi 
studiau dosarele şi care, acum, începuseră să se uite la 
mine. Pe figurile lor se citi interes dar nu şi simpatie. Mi- 
am întors privirea spre June-Rose, dar faţa ei era lipsită 
de orice expresie, se uita la mine ca la o figură de ceară. 
Insă cel mai mult aşteptam să mă privească Lily; dar 
când se uită la mine, ochii ei nu îmi spuseră nimic. Se 
comporta aşa cum părea să sugereze şi locul ei de la 
capătul mesei, ca un membru de curând cooptat într-un 
juriu de selecţie. 

In cele din urmă, bărbatul în vârstă, cu barba mică, 
albă se ridică în picioare şi murmurul care începuse să se 
audă printre cei din sală încetă. Ceilalţi membri ai 
„consiliului” se întoarseră spre el. Am văzut că unii dintre 
studenţi - nu toţi -aveau carnetele deschise pe 
genunchi, gata să ia note. Bătrânul cu barba albă privi în 
sus spre mine, prin lentilele ochelarilor săi cu rame de 
aur zâmbi şi se înclină. 

— Domnule Urfe, probabil că a trecut destul de multă 
vreme de când trebuie să fi ajuns la concluzia că aţi 
căzut în mâinile unei bande de nebuni. Ba mai rău, de 
nebuni sadici. Şi cred că prima mea sarcină este să vă 
prezint acestor nebuni sadici. 

Câţiva zâmbiră. Vorbea într-o engleză excelentă, deşi 
se mai simţea un uşor accent german. 

— Dar mai întâi, acum că noi ne-am regăsit aspectul 
normal, se cuvine să vi-l recăpătaţi şi dumneavoastră. 

Făcu un semn celor doi paznici ai mei care, între 
timp, îşi reluaseră locurile lângă mine. Imediat îmi 
dezlegară panglicile cu rozete, îmi reaşezară hainele la 


locul lor, îmi dezlipiră petecul negru de pe frunte şi 
merseră până acolo, încât îmi pieptănară chiar şi părul: 
dar căluşul din gură nu mi l-au scos. 

— Bun. Acum... dacă îmi permiteţi, am să mă prezint. 
Sunt doctorul Friedrich Kretschmer, originar din Stutt- 
gart, actualmente director al Institutului de psihologie 
experimentală de la Universitatea Idaho, din Statele 
Unite. La dreapta mea se află doctorul Maurice Conchis, 
de la Sorbona, pe care îl cunoaşteţi. La dreapta lui, 
doctorita Mary Marcus, care lucrează acum la 
Universitatea din Edinburgh, dar, inițial, a lucrat la 
Fundația William Alanson White din New York. 

Femeia cu alură de profesoară înclină capul. 

— La dreapta cei, profesorul Mario Ciardi, din Milano. 

Omul scund, cu înfăţişare blândă se ridică în picioare 
şi salută. 

— Lângă el se află încântătoarea şi talentata noastră 
creatoare de costume, domnişoara Margaret Maxwell. 

June-Rose îmi adresă un zâmbet fugar. 

— Ìn dreapta domnişoarei Maxwell îl vedeţi pe 
domnul Yanni Kottopoulos care s-a ocupat de punerea în 
scenă. 

Omul cu barbă se înclină. Apoi se ridică intelectualul 
cu figură semită. 

— Cel care vă salută acum este Arne Halberstedt de 
la Queen's Theatre din Stockholm, dramaturgul şi 
regizorul nostru căruia noi ceilalţi, simpli amatori în ce 
priveşte teatrul nou, îi datorăm foarte mult - ca şi 
domnişoarei Maxwell şi domnului Kottopoulos - pentru 
reuşita şi valoarea estetică a... ceea ce am întreprins. 

Conchis mai întâi, apoi şi ceilalţi membri ai 
„consiliului” şi studenţii au început să aplaude. Până şi 
cei doi paznici ai mei li s-au alăturat. Bătrânul se 
întoarse: 

— Acum - la stângă mea - vedeţi o cutie goală. Dar 
nouă ne place să credem că înăuntru se află o zeiţă. O 
zeiţă virgină pe care niciunul dintre noi n-a văzut-o şi n-o 


va vedea niciodată. O numim Astaroth cea Invizibilă. 
Cunoştinţele dumneavoastră de literatură vă vor permite 
cu siguranţă, să ghiciţi ce simbolizează. Şi de aici, să vă 
imaginaţi cu uşurinţă ce încercăm noi, bieţi oameni de 
ştiinţă, să exprimăm. 

Îşi drese glasul. 

— Dincolo de cutie, se află doctorul Joseph Harrison 
de la catedra mea din Idaho, despre al cărui strălucit 
studiu privind nevrozele caracteristice populaţiei de 
culoare din ghettourile urbane, intitulat: Mentalitate albă, 
mentalitate neagră, probabil că aţi auzit. 

Joe se ridică şi îmi făcu un semn familiar cu mâna. 
Era rândul lui „Anton”. 

— Lângă el, doctorul Heinrich Mayer, care lucrează 
în prezent la Viena. În partea cealaltă, doamna Maurice 
Conchis, pe care mulţi dintre noi o cunosc mai bine ca 
cercetătoare a efectelor traumatizante ale războiului 
asupra copiilor refugiaţi. Mă refer, bineînţeles, la 
doctoriţa Annette Kazanian de la Institutul din Chicago. 

Am refuzat să mă arăt uimit, ceea ce nu aş putea 
spune despre unii dintre „spectatori” care au început să 
vorbească în şoaptă şi s-au plecat mai în faţă să o vadă 
mai bine pe „Maria”. 

— Alături de doamna Conchis, îl vedeţi pe 
Privatdozent Thorvald Jorgensen de la Universitatea din 
Aalborg. 

„Colonelul” Wimmel se ridică în picioare cu o mişcare 
bruscă şi se înclină. 

— Lângă el, doctor Vanessa Maxwell. 

Prin lentilele ochelarilor, Lily îmi aruncă o privire 
fugară, total inexpresivă. Mi-am întors din nou ochii spre 
bătrânul cu barbă; îşi privea colegii. 

— Cred că suntem cu toţii de acord că succesul clinic 
al cercetării noastre din această vară se datorează în 
mare parte doctoriţei Vanessa Maxwell. Doamna doctor 
Marcus îmi spusese deja la ce să mă aştept când a sosit 
la noi, la Idaho, cea mai talentată dintre studentele ei. 


Dar aş dori să subliniez că niciodată până acum 
aşteptările mele nu s-au realizat atât de deplin ca în 
cazul Vanessei Maxwell. Sunt deseori acuzat că insist 
prea mult asupra rolului femeii în profesiunea noastră. 
Permiteţi-mi să spun că doctorita Maxwell, tânără şi 
încântătoarea mea colegă, Vanessa, îmi confirmă 
credinţa dintotdeauna: că într-o bună zi, toţi psihiatrii 
practicieni - nu şi cei teoreticieni - vor fi reprezentaţi de 
urmaşele Evei. 

Aplauze. Lily ţinea ochii aţintiţi pe masa din faţa ei şi, 
după ce aplauzele au încetat, se uită la bătrân şi 
murmură: 

— Mulţumesc. 

Bătrânul se întoarse spre mine. 

— Studenţii pe care îi vedeţi aici sunt austrieci şi 
danezi, studenţi care fac cercetări în facultatea 
doctorului Mayer din Aalborg. Cred că toată lumea 
vorbeşte englezeşte, nu? 

Câţiva au răspuns „da”. Le zâmbi cu bunăvoință şi 
bău o înghiţitură de apă. 

— Ei bine, domnule Urfe, probabil că până acum ne- 
aţi ghicit deja secretul. Suntem un grup internaţional de 
psihologi al cărui conducător, exclusiv din motive de 
vârstă am onoarea să fiu. 

Doi sau trei protestară cu o mişcare a capului. 

— Din diverse motive, cercetarea care ne interesează 
în mod deosebit pe toţi cere ca subiecţii noştri să nu fie 
voluntari, nici să nu bănuiască măcar că sunt supuşi unui 
experiment. Nu suntem toţi adepţii aceloraşi teorii de 
comportare, aparţinem unor şcoli diferite, dar suntem cu 
toţii de acord că experimentul nostru este de asemenea 
natură, că este mai bine ca subiectul să nu fie - nici chiar 
la sfârşit - informat asupra scopului lui. Deşi sunt convins 
că - atunci când vă veţi putea gândi în linişte - veţi vedea 
că veţi fi capabil să deduceţi din efecte măcar o parte din 
cauze. 

Toată lumea a zâmbit. 


— Ei bine, v-am ţinut, în ultimele trei zile, sub 
narcoză şi materialul pe care l-am obţinut de la 
dumneavoastră s-a dovedit extrem de interesant, preţios 
chiar. Şi am dori să începem prin a ne exprima 
aprecierea pentru normalitatea de care aţi dat dovadă în 
toate straniile labirintului pe care v-am silit să le 
parcurgeti. 

Se sculară toți în picioare să mă aplaude. N-am mai 
putut să mă stăpânesc. li vedeam pe Conchis şi pe Lily 
bătând din palme; şi pe studenţi. Mi-am învârtit 
încheieturile mâinilor şi depărtându-mi degetele le-am 
făcut de două ori un semn în formă de V, însoţit de o 
mişcare în sus. Bătrânul păru descumpănit şi întorcându- 
se spre Conchis îl întrebă ce însemna gestul meu. 
Conchis, la rândul său, se întoarse spre femeia în costum 
gri care era, dacă spuneau adevărul, doctor la 
Universitatea din Edinburgh. Aceasta răspunse cu un 
puternic accent-american: 

— Acest semn este echivalentul gestic al unei 
verbalizări de tip „Du-te în mă-ta” sau „Să mă pupi în 
fund”. 

Bătrânul păru foarte interesat. Repetă gestul 
privindu-şi cu atenţie mâna. 

— Dar parcă Sir Winston Churchill... 

Lily se aplecă puţin în faţă şi îi explică: 

— Mişcarea în sus este cea care poartă încărcătura 
de sens, doctore Kretschmer. Semnul victoriei se făcea 
cu palma spre faţă şi era static. Am vorbit despre gestul 
pe care l-a făcut acum subiectul în articolul meu privitor 
la Metafora erotico-anală directă în literatura clasică. 

— Ah, da. Imi amintesc. Ja. Ja. 

Conchis i se adresă lui Lily: 

— Pedicabo ego vos el irrumabo, Aureli pathici el 
cinaedi Furi? 

Şi Lily: 

— Exact. 


Wimmel-jorgensen se aplecă mai în faţă şi cu un 
accent foarte gutural întrebă: 

— Nu există cumva o legătură şi cu gestul 
încornorării? 

Şi îşi duse degetele arătătoare la frunte imitând două 
coarne. 

Îi răspunse Lily: 

— În lucrarea mea, sugeram că insulta poate avea la 
bază motivul castrării, dorinţa de a degrada şi a umili 
rivalul mascul, motiv care în cele din urmă ar putea fi 
privit ca efectul unei relevante fixaţii infantile şi a fobiilor 
ce decurg în genere din această fixaţie. 

Îmi contractam şi îmi relaxam muşchii, îmi frecam 
picioarele unul de altul, obligându-mă să îmi păstrez 
calmul şi să caut ce anume, în toată lipsa asta de 
rațiune, aş fi putut lua drept raţional. Nu credeam, nu 
puteam să cred că erau psihologi. N-ar fi riscat să îşi 
dezvăluie numele. 

Pe de altă parte, felul în care improvizau jargonul 
meseriei era absolut strălucit. Gestul meu nu fusese 
premeditat şi nimic nu îi lăsase să prevadă reacţia mea. 
Sau poate că... M-am gândit deodată că avuseseră 
nevoie de gestul meu pentru a introduce replicile acestui 
dialog; şi era un gest pe care nu îl mai făcusem de ani de 
zile. Dar mi-am amintit că auzisem undeva că, sub 
hipnoză, se putea obţine de la un pacient o anume 
reacţie la un anume semnal. Părea o treabă uşoară. Când 
am fost aplaudat am simţit nevoia să fac gestul. Trebuia 
să fiu atent; să nu fac nimic fără să mă gândesc. 

Bătrânul puse aici capăt discuţiei. 

— Domnule Urfe, gestul dumneavoastră semnificativ 
mă aduce la scopul adunării noastre de azi. Suntem, 
bineînţeles, conştienţi de profunda dumneavoastră furie 
şi chiar ură faţă de cel puţin câţiva dintre noi. Deşi 
reacţiile subconştientului dumneavoastră ne-au dezvăluit 
o situaţie diferita, voi spune, citându-l pe doctorul 
Harrison, că „important este ce credem că resimţim”. 


Ne-am adunat deci aici pentru a vă permite să ne 
judecaţi la rândul dumneavoastră. Acesta este motivul 
pentru care v-am aşezat în scaunul judecătorului. V-am 
pus în imposibilitate de a vorbi pentru că justiţia trebuie 
să fie mută până în momentul pronunțării sentinţei. Dar 
înainte de a ne judeca, vă vom ruga să ne permiteţi să 
mai aducem alte câteva probe împotriva noastră. 
Adevărata noastră justificare este dorinţa de a servi 
ştiinţa, dar suntem gata să recunoaştem, cu toţii, că 
cerinţele unei bune practici medicale ne interzic să 
recurgem la asemenea scuză. Voi ruga acum pe doamna 
doctor Marcus să binevoiască să dea citire capitolului din 
raportul nostru care tratează despre dumneavoastră, nu 
ca subiect al experimentului, ci ca fiinţă umană 
obişnuită. Doamnă doctor Marcus, aveţi cuvântul. 

Femeia din Edinburgh se ridică. Avea în jur de 
cincizeci de ani, părul cărunt tuns băieţeşte, nefardată, 
trăsături dure, inteligente, o persoană ce părea să nu 
aibă niciun fel de indulgență pentru proşti. Cu o voce 
monotonă dar fermă, începu să citească: 


Subiectul experimentului nostru din anul 1953 
aparţine binecunoscutei categorii de introvertiţi semi- 
intelectuali. Deşi excelentă pentru experimentul nostru, 
personalitatea sa nu reprezintă niciun alt interes. 
Trăsătura cea mai semnificativă a stilului său de viaţă 
este negativă: imposibilitatea de a se integra în 
societate. Motivele acestei atitudini pot fi atribuite 
complexului Oedip numai parţial rezolvat. Subiectul 
prezintă simptome caracteristice: o împletire de teamă şi 
respingere în faţa oricărei forme de autoritate, în special 
de autoritate masculină, precum şi sindromul de bază ce 
însoţeşte, de regulă, aceste simptome; o atitudine 
ambivalentă faţă de femei, care sunt văzute ca obiecte 
dorite dar şi ca obiecte care l-au trădat, ca surse de 
perfidie, meritând din partea sa numai răzbunare şi 
trădare. Timpul nu ne-a permis să ne ocupăm şi de 


studierea traumatismelor de despărţirea de pântec şi de 
sânul matern la care a fost expus subiectul, dar mecanis- 
mele compensatorii pe care le-a dezvoltat apar atât de 
frecvent la cei pe care îi numim „intelectuali” încât se 
pot trage concluziile obişnuite şi putem considera ca 
certă existenţa unei perioade tulburi ca urmare a 
separării de sânul matern, datorate probabil exigenţelor 
carierei militare a tatălui subiectului şi o identificare 
timpurie a tatălui, sau a masculului în general, ca factor 
despărțitor - rol pe care, în experimentul nostru, şi l-a 
asumat doctorul Conchis. Subiectul s-a dovedit incapabil 
să accepte pierderea iniţială a gratificării orale şi a 
protecţiei materne, ceea ce a determinat modul său 
autoerotic de abordare a problemelor afective şi a vieţii 
în general. În plus, subiectul corespunde descrierii lui 
Adler privitoare la personalitatea copilului unic. Subiectul 
şi-a ales de mai multe ori ca pradă, atât pe plan sexual 
cât şi afectiv, un număr de fete tinere. Metoda sa, 
conform celor spuse de domnişoara doctor Maxwell, este 
să îşi etaleze şi să insiste asupra singurătăţii şi nefericirii 
sale. Pe scurt, să joace rolul băieţandrului în căutarea 
mamei pierdute. Acţionând astfel, trezeşte sentimentul 
matern al victimelor sale pe care apoi le exploatează cu 
despotismul semi-incestuos caracteristic tipului. 

Aşa cum s-a dovedit, subiectul îl identifică pe Dum- 
nezeu cu figura tatălui, respingând prin urmare, cu 
agresivitate orice credinţă în cel. In căutarea unei 
meserii, s-a plasat permanent în situaţii de izolare. 
Sindromul de părăsire de care suferă îl determină să îşi 
asume rolul de rebel, de înstrăinat, în scopul inconştient 
de a îşi găsi o justificare în modul de comportare faţă de 
femei şi de a se menţine departe de orice comunitate 
orientată în direcţii ostile necesităţilor sale fundamentale 
egocentriste. Originea subiectului, familia, clasa socială, 
naționalitatea nu sunt de natură să fi dus la rezolvarea 
problemelor sale. Provine dintr-o familie de militari în 
care puternica personalitate a tatălui a dat naştere la un 


anumit număr de tabu-uri. În faţa sa, clasa socială din 
care provine, clasă pe care Zwiemann o numeşte 
tehnoburghezie este marcată, precum se ştie, de o 
adeziune obsesivă la astfel de regimuri. Într-o remarcă 
adresată doctorului Maxwell subiectul a mărturisit că: 
„Toată adolescenţa mea am fost nevoit să duc o viaţă 
dublă”. Este o perfectă descriere, făcută de un profan, 
paraschizofreniei sau „nebuniei ca lubrifiant” - cum a 
numit-o atât de strălucit Karen Horney, motivată de 
mediul înconjurător şi, în fapt, provocată conştient. 

La absolvirea universităţii, subiectul s-a plasat singur 
într-un mediu pe care nu îl putea suporta - cel al unei 
şcoli particulare pentru copiii familiilor bogate din înalta 
societate, organul social de transmitere tocmai al acelor 
virtuţi de autoritate şi paternalism pe care subiectul le 
respinge. Aşa cum era de prevăzut, s-a condamnat astfel 
singur să părăsească mai întâi şcoala şi mai târziu ţara, 
adoptând rolul de exilat. Şi, continuând să se asigure 
împotriva oricărei posibilităţi de adaptare, a ales un 
mediu care avea să îi furnizeze din nou elementele 
necesare de ostilitate; colegiul din Phraxos. Activitatea 
pe care o desfăşoară acolo poate fi calificată cu 
indulgență ca satisfăcătoare, iar relaţiile sale cu colegii şi 
elevii lasă de dorit. 

In rezumat, comportamental, este victima unei 
compulsii repetate pe care nu a reuşit să o înţeleagă. În 
orice mediu caută elementele care îi permit să se simtă 
izolat, să îşi justifice respingerea oricăror relaţii şi 
responsabilităţi sociale, şi, ca urmare, întoarcerea sa la 
starea infantilă de egocentrism frustrat. În prezent, 
această  regresiune  narcisistă a căpătat forma - 
menţionată mai sus - a aventurilor cu femei tinere. Deşi 
unele tentative anterioare de a se orienta către artă par 
să fi eşuat, se poate prevedea că vor mai avea loc şi alte 
tentative similare care vor duce la schema culturală 
obişnuită: respect excesiv pentru arta iconoclastă de 
avangardă, dispreţuirea tradiţiei, o paranoică afinitate cu 


rebelii şi non-conformiştii, ce vor alterna cu frecvente 
faze depresive, în cursul cărora subiectul se va considera 
persecutat în relaţiile sale personale şi în relaţiile cu 
colegii de muncă. 

Aşa cum a arătat doctorul Conchis în lucrarea sa 
Boala jumătăţii de secol, rebelul lipsit de calităţi speciale 
pentru a se răzvrăti este destinat să devină trântorul 
stupului. Şi chiar şi această metaforă este inexactă, 
deoarece trântorul are totuşi şansa, e drept foarte mică, 
de a fecunda regina, pe când trântorul-rebel, fiind lipsit şi 
de această infimă şansă, este în cele din urmă constrâns 
să se considere totalmente steril, neputând deci 
împărtăşi nici viaţa strălucită a reginei şi nici umilele 
satisfacţii ale lucrătorilor din stupul uman. O astfel de 
personalitate este redusă la condiţia de ceară, capabilă 
numai să reţină forme şi contururi şi această condiţie 
este însăşi negarea elanului său fundamental spre 
rebeliune. Nu este de mirare deci că, pe măsură ce 
avansează în vârstă, asemenea rebeli-rataţi, reduşi la 
situaţia de trântori, de care sunt perfect conştienţi, şi 
dându-şi seama de susceptibilitatea lor faţă de diversele 
mode intelectuale, adoptă o mască cinică, fără să 
reuşească însă să îşi ascundă sentimentul, mai mult sau 
mai puţin paranoic, că viaţa i-a trădat. 


Cât timp vorbise, ceilalţi, în jurul mesei, o ascultaseră 
în atitudini diferite; unii se uitau la ea, alţii erau cufundaţi 
în contemplarea mesei din faţa lor. Lily o urmărise cu 
deosebit interes. „Studenţii” îşi luaseră notițe. lar eu nu 
îmi putusem lua ochii de la femeia care citea şi care nici 
măcar o dată nu se uitase spre mine. Pentru ea, ca şi 
pentru ei toţi, nu simţeam decât ură. Exista un sâmbure 
de adevăr în ce spunea. Dar, chiar dacă era adevărat, 
nimic nu putea totuşi justifica o astfel de analiză 
prezentată public, aşa după cum nu putea fi justificată 
nici comportarea lui Lily - căci cea mai mare parte a 
materialului pe care se bazase analiza fusese, evident, 


furnizată de ea. O fixam cu privirea dar nu şi-a ridicat 
nicio clipă ochii spre mine. Ştiam cine redactase raportul. 
Recunoşteam mâna lui Conchis. Nu mă lăsam înşelată de 
noua lui mască. Continua să rămână maestrul de 
ceremonii, omul care urzise totul din umbră, păianjenul 
din centrul pânzei. 

Femeia cu accent american bău o gură de apă. Urmă 
un moment de tăcere, dar era clar că raportul nu se 
terminase. Continuă să citească. 

— Mai sunt şi două anexe sau note de subsol. Una 
din ele a fost trimisă de profesorul Cardi. lată ce conţine: 


Personal nu sunt de părerea că subiectul nu prezintă 
interes în afara sferei experimentului nostru. După 
părerea mea, se poate prevedea că peste douăzeci de 
ani Occidentul va cunoaşte o perioadă de prosperitate 
considerabilă, aproape inimaginabilă în prezent. Continui 
să susţin că pericolul unei catastrofe nucleare va avea 
asupra Americii şi a Europei de Vest un efect benefic. În 
primul rând, va stimula producţia economică şi în al 
doilea rând, va asigura menţinerea păcii. În al treilea 
rând, va păstra mereu vie senzaţia existenţei unui pericol 
permanent, real, a cărui absenţă a fost, după părerea 
mea, cauza ultimului război mondial. Deşi pericolul unui 
război va contracara, până la un punct, rolul dominant al 
femeii în societate, în timp de pace, liberă să se dedea 
oricăror plăceri, se poate prevedea că tipul bărbatului cu 
fixaţia despărțirii de sân, cum este şi subiectul nostru, va 
deveni norma generală. Intrăm într-o epocă imorală şi de 
nerespectare a regulilor, în care gustul plăcerilor egoiste 
a unei majorităţi crescânde de indivizi va putea fi 
satisfăcut prin salarii ridicate şi abundență de bunuri de 
consum pe fundalul unui dezastru universal iminent. În 
astfel de perioade personalitatea caracteristică va 
deveni, în mod inevitabil, tipul auto-erotic sau, în termeni 
clinici, autopsihotic. O astfel de persoană, din motive 
economice, va fi izolată, aşa cum este şi subiectul 


nostru, dar şi din motive personale: contactul direct cu 
vicisitudinile inerente condiției umane, foametea, 
sărăcia, condiţii de viaţă neadecvate şi altele. In lumea 
occidentală, homo sapiens va deveni homo solitarius. Şi, 
deşi personal nu nutresc niciun fel de simpatie faţă de 
subiect, ca psiholog consider că problemele sale prezintă 
interes, cu atât mai mult cu cât reacţiile sale au fost cele 
la care ne aşteptam din partea unei persoane cu 
inteligenţă medie dar cu o foarte redusă capacitate de 
analiză şi lipsită de orice cunoştinţe ştiinţifice. Aceasta 
ne dovedeşte că, prin judecăţile-i confuze de valoare, 
prin afirmaţiile sale gratuite, arta este incapabilă să 
înarmeze omul modern pentru rolul pe care el este 
chemat să îl joace în evoluţie. 


Femeia puse hârtia pe masă şi luă alta. 

— Cea de a doua anexă a fost redactată de doctoriţa 
Maxwell care a avut raporturi mult mai strânse cu 
subiectul. În notă se spune: 


După părerea mea, egocentrismul subiectului, 
precum şi imposibilitatea sa de adaptare au fost 
determinate de trecutul său şi în toate raporturile 
noastre către el este necesar să specificăm clar că 
deficienţele personalității sale se  datoresc unor 
circumstanţe în afara controlului său. Este posibil ca 
subiectul să nu înţeleagă că ne limităm la descrierea 
unui caz clinic fără a face niciun fel de asociere, cel puţin 
în cazul meu, cu aspecte morale reprobabile. In ce ne 
priveşte, nu putem să avem decât un sentiment de milă 
faţă de o personalitate care manifestă nevoia de a-şi 
ascunde slăbiciunile sub atâtea minciuni conştiente sau 
inconştiente. Nu trebuie să uităm că subiectul a fost 
lansat în lume fără niciun fel de pregătire pentru auto- 
analiză sau auto-orientare, şi că aproape toată educaţia 
pe care a primit-o i-a fost dăunătoare. A fost, dacă putem 
spune astfel, miop din naştere iar mediul înconjurător l-a 


dus la orbire. Nu este deci de mirare că nu îşi poate găsi 
un drum. 


Femeia se aşeză. Bătrânul cu barbă albă o aprobă din 
cap, mulţumit de cele spuse. Se întoarse spre mine, apoi 
se uită la Lily. 

— Cred, doctore Maxwell, că pentru a fi corecţi faţă 
de subiect, ar fi bine să repetaţi ce mi-aţi spus aseară în 
legătură cu el. 

Lily plecă capul apoi se adresă celorlalţi, după ce îmi 
aruncă o privire rapidă, ca şi cum ar fi privit o diagramă 
de pe tablă. 

— În timpul relaţiilor mele cu subiectul am înregistrat 
la mine unele semne de contra-transfer. Analizându-le, 
cu ajutorul doamnei doctor Marcus, am ajuns la concluzia 
că acest ataşament emoţional poate fi considerat ca 
având două componente. Una din ele are la origine 
atracţia fizică pe care am resimţit-o faţă de subiect, 
exagerată în mod artificial datorită rolului pe care trebuie 
să îl joc. Cealaltă este de natură empatică: auto- 
compătimirea manifestată de subiect este puternic 
proiectată asupra celor din jur, contaminându-i astfel. 
Având în vedere comentariile doctorului Ciardi, am 
considerat că observaţiile mele ar putea prezenta 
interes. 

Bătrânul o aprobă din cap. 

— Mulţumesc. 

În timp ce Lily se aşeza la locul ei, bătrânul se 
întoarse, spre mine: 

— Toate acestea vi se par probabil o cruzime din 
partea noastră, dar nu vrem să vă ascundem nimic. Se 
uită la Lily: În ce priveşte prima componentă a 
ataşamentului dumneavoastră, şi anume atracţia 
sexuală, sunteţi amabilă să descrieţi subiectului - şi nouă 
celorlalţi - impresia dumneavoastră în momentul de faţă. 

— Consider că subiectul nu posedă calităţile necesare 
unui soţ, prezentând interes numai ca partener sexual. 


Îmi aruncă o privire tăioasă; apoi se întoarse spre 
bătrân. 

Nu mă puteam elibera de amintirea trupului ei lipit 
de al meu, noaptea, în timpul ploii. 

Doctoriţa Marcus interveni: 

— Prezintă unele tendințe care pot duce la 
destrămarea unei căsnicii? 

— Da. 

— Mai precis? 

— infidelitate. Egoism. Lipsă de consideraţie în viaţa 
cotidiană. 

Şi iar bătrânul: 

— Credeţi că situaţia s-ar putea ameliora dacă ar 
accepta psihanaliza? 

— După părerea mea, nu. 

Bătrânul se întoarse: 

— Maurice? 

Conchis luă cuvântul: 

— Cred că sunt în asentimentul tuturor când afirm că 
acest tânăr a constituit un subiect excelent în ce priveşte 
scopul urmărit de noi, dar există la el unele trăsături 
masochiste care îl vor face să găsească plăcere până şi 
în discuţia noastră privitoare la defectele sale. După 
părerea mea, prelungirea interesului nostru faţă de el 
este inutilă şi îi poate fi chiar dăunătoare. Bătrânul mă 
privi din nou: Sub narcoză aţi dezvăluit faptul că sunteţi 
încă puternic ataşat de doctoriţa Maxwell. Unii dintre noi 
au fost de asemenea îngrijoraţi de efectul pe care 
pierderea tinerei dumneavoastră prietene din Australia, 
pentru care, trebuie să v-o spun, în subconştient vă 
simţiţi profund vinovat, urmată acum de o a doua 
pierdere, a persoanei mitice pe care o cunoaşteţi sub 
numele de  „julie”, ar putea să-l aibă asupra 
dumneavoastră. Mă refer la o posibilă sinucidere. 
Concluzia la care am ajuns este că ataşamentul 
dumneavoastră egocentrist este prea puternic pentru a 
ne teme de altceva decât, poate, de o bruscă hotărâre 


de a vă pune capăt vieții într-un moment de isterie. Este 
de datoria noastră să vă semnalăm acest pericol şi să vă 
punem în gardă. 

l-am mulțumit cu o  plecăciune  sarcastică. 
Demnitatea, păstrează-ţi bruma de demnitate ce ţi-a mai 
rămas. 

— Mai doreşte cineva să mai adauge ceva? 

Privire interogatoare spre cei de la masă, din dreapta 
şi din stângă lui. Cu toţii făcură din cap semn că nu. 

— Foarte bine. Am ajuns la capătul experimentului 
nostru. 

Făcu semn „consiliului” să se ridice, ceea ce şi 
făcură. 

„Publicul” continua să stea jos. Se întoarse spre 
mine: 

— Nu am încercat să ne ascundem adevăratele 
noastre păreri despre dumneavoastră, şi deoarece aici 
este vorba de un proces, noi nu am fost decât martori 
împotriva noastră. Dumneavoastră, vă reamintesc, 
sunteţi judecătorul şi acum a sosit timpul să ne judecaţi. 
Dar, mai întâi, am ales un pharmacos. Un ţap ispăşitor. 

Se întoarse spre stângă. Lily îşi scoase ochelarii, ocoli 
masa şi, cu capul plecat, veni să se aşeze în faţa mea, la 
picioarele estradei, în rochia ei de lână albă, veşmânt de 
penitenţă. Chiar şi atunci eram atât de prost încât tot mă 
mai aşteptam la cine ştie ce schimbare nebună; vreo 
căsătorie în bătaie de joc sau vreo altă încheiere 
fericită... şi mă gândeam că am să le arăt eu lor cum 
aveam să reacţionez dacă încercau iar să mă 
ridiculizeze. 

— Este prizoniera dumneavoastră dar nu puteţi face 
cu ea ce vreţi, deoarece codul deontologiei medicale pe 
care îl respectăm specifică exact pedeapsa de care este 
pasibil cel ce se face vinovat de crima de a distruge 
puterea de iertare a subiectului unui experiment. 

Se întoarse spre Adam, care rămăsese lângă uşă: 

— Aparatul. 


Adam strigă ceva. Toţi cei care stătuseră la masă s- 
au strâns într-o parte, în grup compact, cu faţa spre 
„studenţi”, cu Bătrânul în frunte. Patru bărbaţi în 
uniforme negre au intrat în sală. Cu mişcări repezi au 
mutat lectica şi două dintre mese, eliberând astfel 
mijlocul camerei. Cea de a treia masă a fost adusă sus, 
pe estradă, în faţa mea, lângă Lily. După - care doi dintre 
bărbaţii în uniformă au ieşit şi s-au întors cu un cadru 
greu de lemn ca o ramă de uşă de vreo doi metri 
înălţime, cu picioare curbe. La capătul de sus al bucăţilor 
verticale erau fixate inele metalice. Lily se îndreptă spre 
locul unde fusese instalat dispozitivul, cam pe la 
jumătatea încăperii. Se postă în faţa cadrului şi ridică 
braţele. Adam îi puse la fiecare mână câte o cătuşă pe 
care le prinse apoi de inelele metalice. Era acum 
răstignită în mijlocul cadrului, cu spatele la mine. După 
care i se puse pe cap un soi de cască ţeapănă de piele 
care se prelungea în partea din spate acoperindu-i ceafa 
şi protejând-o. 

Era unul din acele aparate concepute special pentru 
flagelare. 

Adam plecă şi se întoarse peste două minute. 

La început n-am putut vedea obiectul pe care îl avea 
în mână, dar pe când se apropia de mine îl agită puţin 
desfăcându-l şi am înţeles rolul de necrezut pe care 
voiau să mă pună să îl joc în încheiere. 

Era un mâner tare, negru, de care erau ataşate mai 
multe sfori lungi cu un nod la capăt. Adam descurcă 
câteva care se înnodaseră şi puse biciul pe masă, cu 
mânerul spre mine. Apoi se duse înapoi la Lily - totul în 
această secvenţă părea să fi fost foarte bine regizat - şi îi 
deschise fermoarul lung al rochiei până la talie. Desfăcu 
până şi agrafele sutienului şi aranjă apoi cu grijă sutienul 
şi rochia de o parte şi de alta, dezgolind astfel complet 
spatele fetei. Puteam distinge pe piele urmele lăsate de 
bretelele sutienului. 


Urma să joc rolul eumenidelor, al  furiilor 
necruțătoare. 

Palmele mi se umeziseră. Simţeam din nou că mă 
scufund. Cu Conchis aveai întotdeauna senzaţia că te 
scufunzi şi aveai impresia că ai atins fundul, dar, în cele 
din urmă, îţi dădeai seama că se putea merge şi mai jos. 

Bătrânul cu barba albă avansă din nou şi veni în faţa 
mea. 

— lată ţapul ispăşitor şi iată şi instrumentul cu care 
urmează să se administreze pedeapsa. Acum sunteţi şi 
judecător şi călău. Toţi cei aici de faţă urâm suferinţa 
inutilă: va trebui să ţineţi seama de asta când veţi 
reflecta asupra acestor evenimente. Dar suntem cu toţii 
de acord că există un moment în experimentul nostru 
când trebuie să lăsăm subiectului libertatea absolută de 
a decide dacă vrea, la rândul lui, să ne facă şi pe noi să 
suferim - o suferinţă care ne face oroare tuturor. Am 
ales-o pe doctorita Maxwell pentru că ea simbolizează 
cel mai bine ce suntem noi pentru dumneavoastră. Acum 
vă cerem să faceţi ce făceau şi împărații romani, să 
ridicaţi degetul mare de la mâna dreaptă sau să-l lăsaţi 
în jos. Dacă îl lăsaţi în jos veţi fi dezlegat şi veţi avea 
libertatea să aplicaţi pedeapsa cât de sever şi de brutal 
doriţi, până la cel mult zece lovituri. Sunt suficiente 
pentru a cauza cea mai cumplită suferinţă şi vor lăsa 
urme ce nu se vor şterge. Dacă ridicaţi degetul mare în 
semn de îndurare, după o ultimă şi scurtă perioadă de 
dezintoxicare, veţi fi eliberat de noi definitiv. Veţi fi, de 
asemenea, liber, şi dacă veţi opta pentru pedeapsă, fapt 
care va constitui şi o dovadă că dezintoxicarea a avut 
deja loc. Acum nu am să vă mai cer decât un singur 
lucru: înainte de a lua o hotărâre, vă rog să vă gândiţi, să 
vă gândiţi bine. 

Ca la un semnal nevăzut, „studenţii” se ridicară în 
picioare. Toţi cei din cameră mă priveau. Îmi dădeam 
seama că voiam să fac alegerea corectă; ceva care să îi 
facă pe toţi să îşi aducă aminte de mine, care să le 


dovedească că au greşit. Ştiam că sunt judecător numai 
cu numele. Ca toţi judecătorii, eu eram, în cele din urmă, 
cel judecat; judecat de propria mea putere de judecată. 

Mi-am dat imediat seama că alegerea pe care mi-o 
ofereau era absurdă. Totul era aranjat astfel ca să mă 
pună în imposibilitate să o pedepsesc pe Lily. Singurul 
mod în care aş fi vrut să o pedepsesc era să o aud 
implorându-mă să o iert nu să o aud urlând de durere. 
Ştiam de altfel că şi dacă lăsam degetul mare în jos, 
aveau să găsească un mijloc să mă oprească. Intreaga 
situaţie, cu izul ei de sadism gratuit, nu era decât o 
cursă, o falsă dilemă. Chiar şi atunci, fierbând de furie şi 
de ură să mă văd astfel expus în piaţa publică, aveam 
totuşi un sentiment care, dacă nu avea nimic de a face 
cu indulgenţa sau şi mai puţin cu gratitudinea, era un fel 
de întoarcere la acea stupefacţie pe care o resimţeam de 
atâtea ori: că tot acest teatru era montat numai pentru 
mine. 

Nu fără ezitări, reflectând, încercând să hotărăsc 
dacă eram sau nu liber să aleg, şi fiind convins că nu 
fusesem condiţionat dinainte, am lăsat degetul mare în 
jos. 

Bătrânul mă privi lung, apoi făcu un semn paznicilor 
şi îşi reluă locul lângă ceilalţi. Mi-au dezlegat mâinile. M- 
am ridicat frecându-mi încheieturile, apoi mi-am smuls 
căluşul. Fâşiile de leucoplast se lipiseră de firele de barbă 
şi, timp de câteva secunde, tot ce am putut să fac a fost 
să clipesc prosteşte de durere. Gardienii n-au făcut nicio 
mişcare. Mi-am frecat pielea din jurul gurii în timp ce 
priveam în jur. 

Tăcere. Se aşteptau să spun ceva, deci n-aveam să 
vorbesc. 

Am coborât treptele de lemn şi brusc am apucat 
biciul. Mă aşteptasem să fie un obiect din recuzită, dar 
era neobişnuit de greu. Mânerul era din piele împletită pe 
lemn; avea un ochi la capăt, sforile erau uzate şi nodurile 
de la capete tari ca fierul. Părea un obiect antic, care ar fi 


putut aparţine marinei regale în timpul războaielor 
napoleoniene. Pe când întindeam mâna spre mâner, mi- 
am făcut o socoteală rapidă. Soluţia lor cea mai 
probabilă va fi să stingă lumina; se va isca o busculadă. 
Adam şi cei patru gardieni în uniformă se aflau în dreptul 
uşii şi orice încercare de fugă era imposibilă. 

Brusc am apucat biciul şi l-am pocnit cu putere de 
masă. Un şfichiuit şi pocnetul frânghiilor lovite de tăblia 
mesei răsună ca un foc de armă. Câţiva „studenţi” 
tresăriră, o fată întoarse capul. Dar nimeni nu se mişcă. 
Am început să mă îndrept încet spre locul unde era Lily, 
dar nu mă aşteptam nicidecum să ajung până la ea. 

Şi totuşi am ajuns. Nu mişcase nimeni. Eram acum 
lângă ea, puteam s-o lovesc, şi persoana cea mai 
apropiată era la mai bine de treizeci de metri de noi. M- 
am oprit ca şi cum aş fi vrut să apreciez distanţa, şi cu 
piciorul stâng înainte, m-am întors puţin, în poziţie de 
lovire. Am încercat chiar să văd cum funcţionează acel 
obiect cumplit; biciul a mângâiat uşor spatele gol. Nu-i 
puteam vedea faţa ascunsă de reflectoare. Am ridicat 
biciul peste umăr ca şi cum aveam de gând să-i fac vânt 
cu toată puterea, să plesnesc spatele acesta alb. 
Aproape că mă aşteptam să aud un țipăt, să văd sau să 
aud pe cineva repezindu-se spre mine. Dar nimeni nu s-a 
mişcat şi mi-am dat seama, aşa cum probabil şi-au dat şi 
ei, că ar fi fost oricum prea târziu. Numai un glonte m-ar 
mai fi putut opri. Am aruncat o privire în jur, aşteptându- 
mă să văd o armă. Dar cei unsprezece, paznici, 
„studenţii”, toţi stăteau nemişcaţi. 

M-am întors din nou spre Lily. Exista un diavol în 
mine, un demon al răului, care mă împingea să lovesc, 
să văd urmele roşii brăzdând pielea delicată; nu atât ca 
să o lovesc pe ea, cât ca să îi şochez pe ei, să îi determin 
să înţeleagă enormitatea actului pe care îl făceau; ideea 
monstruoasă de a lăsa fata să se expună la acest risc. 
„Anton” mi-o spusese: Foarte curajoasă. Ştiam că trebuie 
să fi fost absolut siguri de spiritul meu de decenţă, 


prosteasca mea decenţă britanică, în ciuda tuturor 
lucrurilor pe care le spuseseră, a tuturor pumnalelor pe 
care le împlântaseră adânc în amorul meu propriu, erau 
absolut siguri că nici într-o sută de mii de ani nu aveam 
s-o plesnesc cu biciul. Şi atunci am lovit-o, dar foarte 
încet, ca şi când era vorba tot de o încercare, de a stabili 
distanţa, şi apoi am tras biciul înapoi. Am încercat să 
cumpănesc dacă nu fusesem din nou condiţionat de 
Conchis să n-o biciuiesc; dar mi-am dat seama că de 
data asta aveam libertatea totală de a alege. Puteam s-o 
fac dacă voiam. 

Apoi, brusc, am înţeles. 

Nu aveam în mână un bici şi nu mă aflam într-o 
cisternă subterană ci afară, într-o piaţă scăldată în 
lumina soarelui în urmă cu zece ani, şi în mână aveamo 
mitralieră germană. Şi nu Conchis juca acum rolul lui 
Wimmel. Wimmel era în mine, în braţul meu încordat şi 
întins spre spate, în tot trecutul meu şi, mai ales, în tot 
ce-i făcusem lui Alison. 

Cu cât înţelegi mai bine ce este libertatea, cu atât o 
pierzi mai mult. 

lar libertatea mea consta în a nu lovi, oricare ar fi 
preţul şi orice ar putea gândi despre mine ochii aceştia 
care mă urmăresc; chiar dacă ar ajunge la concluzia, aşa 
cum probabil prevăzuseră, că îi iertam, că eram 
îndoctrinat, că mă duceau de nas. Am lăsat biciul în jos şi 
mi-am simţit ochii umplându-mi-se de lacrimi - lacrimi de 
furie, lacrimi de umilinţă. 

Prin toate manevrele sale, Conchis urmărise să mă 
aducă aici. Toate şaradele, psihicul, teatralul, sexualul, 
psihologicul; şi stăteam acum aşa cum stătuse el atunci, 
în faţa partizanului, incapabil să îl omoare, bătându-l cu 
patul puştii; descoperind că vine totuşi un moment când 
ţi se cere să îţi plăteşti datoriile vechi, şi că plata poate 
căpăta forme ciudate. 

Cei unsprezece stăteau lângă perete, cu lectica pe 
jumătate ascunsă în mijlocul lor, ca şi când ar fi apărat-o 


de mine. Am văzut-o pe June care a avut decenţa să nu- 
mi întâlnească privirea. Mi-am dat seama că era 
speriată: ea, una, nu fusese sigură. 

Spatele alb. 

M-am îndreptat spre ei, spre Conchis. L-am văzut pe 
„Anton” lângă el, aplecându-se aproape imperceptibil 
spre faţă. Mi-am dat seama că se ridicase puţin pe 
vârfuri, gata să se repeadă. Şi Joe mă urmărea cu ochi de 
vultur. M-am oprit în faţa lui Conchis şi i-am întins 
mânerul biciului. Îl luă, fără să mă slăbească o clipă din 
ochi. Am stat aşa câtva timp, schimbând una din acele 
priviri pătrunzătoare, cum aveam noi obiceiul. 

Se aştepta să vorbesc, să spun şi eu la rândul meu 
cuvântul pe care îl pronunţase el în piaţă. Dar nu voiam. 
Nu puteam. 

Am privit feţele celor din jurul meu. Ştiam că nu sunt 
decât nişte actori, dar că nici actorii cei mai buni nu pot 
interpreta în tăcere anumite calităţi umane, ca 
inteligenţa, experienţa, onestitatea intelectuală fără să le 
posede ei înşişi. Şi nu numai banii - oricât le-ar fi plătit 
Conchis - erau motivul pentru care acceptaseră să joace 
o astfel de scenă. Am avut deodată impresia că trăim, eu 
şi toţi cei de faţă, un moment de înţelegere, de respect 
reciproc. Din partea lor nu era poate decât uşurarea de a 
constata că eram aşa cum îşi închipuiseră ei, în spatele 
tuturor misterelor, şi al tuturor umilinţelor. În ce mă 
privea, era certitudinea de a fi intrat într-o societate 
esoterică, a cărei înţelepciune era atât de profundă, în 
faţa căreia puteam vorbi fără pericol. Aşa cum stăteam 
acolo, atât de aproape de cele unsprezece tăceri, 
aproape de feţele lor lipsite de ostilitate dar şi de 
indulgență, feţe disociate total de furia mea, atât de 
aproape şi totuşi atât de depărtate, ca figurile din 
adoraţiile flamande, m-am simţit deodată foarte mic; aşa 
cum te simţi diminuat în faţa unei opere de artă, în faţa 
unor anumite adevăruri care, prin contrast cu 


dimensiunile şi valoarea lor, ne fac să simţim cât suntem 
de mici, cât suntem de limitați. 

Vedeam toate acestea în ochii lui Conchis; se 
demonstrase ceva chiar mai mult decât e/eutheria şi eu 
eram singura persoană dintre toţi cei de faţă care nu 
ştiam ce era. l-am cercetat privirea căutând acest 
răspuns, dar era ca şi când te-ai scufunda în noaptea cea 
mai neagră. O mie de întrebări îmi tremurau pe buze, îmi 
tremurau în minte, dar au murit acolo. 

Niciun răspuns. Nicio mişcare. 

Brusc m-am îndreptat înapoi spre „tron”. 

l-am văzut pe „studenţi” ieşind din sală; am văzut că 
o dezlegau pe Lily. June o ajută să se îmbrace şi 
amândouă s-au alăturat celorlalţi. Cadrul a fost luat. In 
cele din urmă, nu mai rămase decât grupul celor 
doisprezece şi încă o dată, cu perfecțiunea bine regizată 
a unui cor antic, m-au salutat cu o plecăciune, apoi s-au 
întors şi au ieşit. 

Bărbaţii s-au dat la o parte să lase femeile să iasă pe 
uşă şi Lily a fost prima care a dispărut. Dar după cea 
ieşit şi ultimul bărbat, ea se întoarse o clipă în uşă şi mă 
privi fix, aşa cum o priveam şi eu, cu faţa lipsită de orice 
expresie, fără nicio urmă de gratitudine, lăsând obscure 
toate motivele care o determinaseră să îmi permită să o 
mai văd o ultimă dată sau, poate, să mă vadă ea o 
ultimă dată. 


62 


Rămăsesem singur cu aceiaşi trei paznici care mă 
aduseseră. Am aşteptat un minut, două minute. Adam 
îmi oferi o ţigară. Fumam, sfâşiat între furie şi uşurare, 
între regretul de a nu fi denunţat cu tărie practicile a 
căror victimă eram şi sentimentul că modul în care mă 


comportasem era singurul care îmi permitea să mai 
păstrez o brumă de decenţă. Aproape terminasem ţigara 
când Adam s-a uitat la ceas, apoi s-a întors spre mine. 

— Acum... 

Făcu semn spre cătuşele care rămăseseră atârnate 
de braţele „tronului”. 

— Uite ce e, gata. Nu mai suport. 

M-am ridicat în picioare, dar m-au apucat imediat de 
amândouă braţele. Voiam să protestez, dar Adam ridică 
din umeri. 

— Bitte. 

M-am lăsat încătuşat din nou de cei doi paznici. 
Anton veni cu căluşul. Era prea de tot. Am început să mă 
zbat dar m-au împins cu putere şi m-au aşezat din nou 
pe tron; nu aveam de ales; am fost iarăşi nevoit să mă 
supun. Adam îmi legă căluşul la gură, dar de data asta 
nu îl mai lipi cu leucoplast. După care mi-au pus din nou 
sacul negru pe cap şi am pornit. Odată ieşiţi pe uşă am 
luat-o la dreapta, nu la stângă, nu era drumul pe care 
venisem. Am mers vreo treizeci de paşi, apoi am coborât 
cinci trepte. Ne aflam în altă încăpere mare sau poate tot 
o cisternă. 

Am fost împins înapoi, am auzit umblându-se la 
cătuşe, apoi cineva mă apucă de mâna stângă şi mi-o 
ridică; din nou zgomotul sec al cătuşelor care se 
închideau. Frica mă cuprinse ca o gheară rece. Îmi 
dădeam seama ce se întâmplă: fusesem ataşat de 
aparatul de flagelare. Atunci am început să mă zbat din 
toate puterile. Loveam cu picioarele şi cu genunchii, 
încercând să sucesc încheietura paznicului de care mai 
eram încă legat. Ar fi putut să mă bată în voie. Ei erau 
trei, eu nu puteam să văd nimic şi totul era absolut 
ridicol. Dar probabil că primiseră ordin să se poarte cu 
blândeţe. In cele din urmă reuşiseră să mă facă să ridic şi 
celălalt braţ şi mă ataşară şi de al doilea inel. Apoi îmi 
scoaseră sacul de pe cap. 


Mă aflam într-o cameră lungă şi îngustă, tot o 
cisternă, dar mult mai joasă, de vreo douăzeci de metri 
pe cinci. Undeva, pe la jumătatea camerei, se afla un 
ecran alb de cinematograf asemănător cu cel pe care îl 
folosiseră la Bourani. Cam pe la trei sferturi din lungimea 
camerei atârnau două perdele negre întinse din perete în 
perete, astfel că din peretele din fund nu se mai vedea 
decât o fâşie sus. Decorul era oarecum o replică ceva 
mai mare a bisericuţei cu catapeteasmă de lemn de la 
Moutsa. Puțin în faţa mea, uşor spre dreapta, se afla un 
mic aparat de proiecţie cu film de 16 mm. O dâră de 
lumină intra prin uşa întredeschisă din stângă. 

Cei trei în cămăşi negre nu îşi iroseau timpul. Se 
ocupau de proiector; l-au pus în funcţiune, au controlat 
dacă filmul este aşezat bine şi i-au dat drumul. La 
început apăru roata neagră, pe fundalul alb al ecranului, 
ca şi cum ar fi fost emblema unei case de film. Unul din 
paznici potrivi puţin imaginea. Adam se întoarse şi se 
opri în faţa mea - ceva mai la distanţă ca să nu-l pot lovi 
cu picioarele - şi anunţă: 

— Dezintoxicarea finală. 

Am înţeles atunci că fusesem pus în situaţia de a 
„ijerta” ca să pot fi astfel supus şi acestei ultime umiliri; o 
flagelare, dacă nu literală, oricum metaforică. 

Nu ajunsesem încă la fund. 

Eram singur cu proiectorul care bâzâia încet şi cu ce 
se afla în spatele perdelelor negre. Emblema dispăru şi 
pe ecran apărură nişte cuvinte: 


CASA DE FILME POLYMUS 
PREZINTĂ 


Ecranul rămase o clipă alb. Apoi: 
RUŞINOSUL ADEVĂR 


Din nou roata cu opt spiţe. Apoi: 


CU 
VESTITA PROSTITUATA 
IO 


Blanc, şi: 
PE CARE V-O AMINTIȚI ÎN ROLURILE 
ISIS 
ASTARTE 
KALI 
Un blanc mai lung, apoi: 


CA ŞI ÎN CAPTIVANTUL ROL 
„LILY MONTGOMERY” 


O rapidă imagine a lui Lily, la picioarele unui bărbat. 


Abia când imaginea era pe punctul să dispară mi-am dat 
seama că bărbatul eram eu. Probabil că cineva, Conchis 
desigur, ne filmase cu un teleobiectiv în ziua când îmi 
recitase un fragment din Furtuna. Mi-am amintit că fata 
mă avertizase că Maurice avea obiceiul să folosească 


asemenea aparate. 


ÎN ROLUL MULT DORITEI 
„JULIE HOLMES” 


Altă imagine scurtă: în plin soare, în picioare lângă 


Julie, o sărutam. Era în aceeaşi zi, lângă statuia lui 


Poseidon. 


ŞI ÎN ROLUL DOCTEI ŞI CURAJOASEI 
„VANESSA MAXWELL”. 


De data asta era un stop-cadru. Se afla în spatele 
unei mese de laborator plină de hârtii. Un stativ cu 
eprubete. Un microscop. Micuța Marie Curie. 


ŞI ACUM ÎN CEL MAI MARE DINTRE ROLURILE EI: 


O clipă roata apăru din nou. 
EA ÎNSĂŞI! 


Blanc. 

Apoi, un enchaine: Joe cu masca lui de şacal alergând 
pe poteca ce ducea la vila de la Bourani; un demon sub 
soarele arzător; alerga direct spre camera de luat vederi; 


ecranul se întunecă. 


AVÎND CA PARTENER 
MONSTRUL DIN MISSISSIPPI 


Blanc. 
JOE HARRISON 


Şi din nou roata. 
INTERPRETÎNDU-SE PE SINE 


Apoi câteva rânduri într-un cadru ornamentat: 


Lady Jane, o tânără aristocrată uşuratecă 
în camera sa de la hotel. 


Aveau de gând să ruleze un film indecent. 

A început: un dormitor înzorzonat cu mobilă stil Be//e 
Epoque. Apăru Lily cu părul lăsat pe umeri, într-un capot 
neîncheiat care lăsa să se vadă un corset negru. Se opri 
lângă un scaun să îşi aranjeze ciorapul, gestul obişnuit 


pentru a pune în valoare piciorul fin, deşi gros-planul îi 
permise să îşi arate şi cicatricea de la încheietura mâinii. 
Se întoarse brusc spre uşă şi strigă ceva. Intră un paj, 
ducând o tavă pe care se afla o scrisoare. Lily luă 
scrisoarea şi pajul se retrase. Deschise scrisoarea, avu 
un râs răutăcios şi mototoli scrisoarea în pumni. 
Secvența se încheia cu imaginea scrisorii aruncate pe 
jos. 

Calitatea filmului era slabă, imaginile neclare, prost 
montate, cum erau filmele mute la începutul cinema- 
tografului. Apăru alt titlu, într-un cadru simplu, tot o im- 
agine tremurată: 


„:. „acum când cunosc groaznicul adevăr despre 
comportarea dumitale ruşinoasă, între noi totul s- 
a terminat. Rămân, nu pentru multă vreme, al 
dumitale dezgustat soţ... Lord de Vère”. 


Secvenţă nouă. Lily lungită în pat, imaginea luată de 
undeva de deasupra ei. Îşi scosese capotul. Era în corset 
şi ciorapi perforaţi. Reuşise să dea feţei ei puternic 
fardate şi rimelate figura adecvată de femme fatale dar 
efectul vizual nu era departe de cel verbal: ca orice 
pornografie - intenţionată în acest caz, presupun - friza 
ridicolul. 

În final, totul avea să fie o glumă, o glumă de prost 
gust dar totuşi o glumă. 


Înfierbântată de patimă, ea aşteptă 
sosirea Partenerului negru pentru 
a se deda păcatului. 


Din nou aceeaşi secvenţă. Brusc fata se ridică pe 
patul ei de bordel franțuzesc. In ochii ei se citea dorinţa. 
Cineva intrase în cameră. 


Intrarea Taurului Negru, 


un cântăreţ de vodevil. 


Camera de filmat se plimbase luând imagini din 
încăpere şi se oprise asupra uşii deschise. În uşă era Joe, 
cu pantaloni negri exagerat de strâmţi şi un fel de bluză 
albă cu mâneci lungi, bufante. Arăta mai degrabă a 
toreador negru decât a taur. Închise uşa; privire plină de 
pasiune. 


Singurul limbaj pe care îl cunosc. 


Urmă o imagine în care Lily alerga spre el. Joe făcu 
un pas înainte, o apucă de braţe şi se sărutară pătimaş. 
El o împinse înapoi spre pat şi se lăsară să cadă de-a 
curmezişul lui. Apoi ea se rostogoli peste el, acoperindu-i 
faţa şi gâtul cu sărutări. 


Un mascul negru şi o femeie albă. 


Ea stătea sprijinită de perete cu mâinile întinse. Joe, 
cu trupul dezgolit, îngenunchease în faţa ei, trecându-şi 
mâinile peste corsetul ei negru până la sâni. Fata îi 
prinse mâinile şi i le apăsă de trupul ei. 


Şi pentru, asta şi-a sacrificat un soţ iubitor, 
copiii adorabili, prietenii, 
familia, credinţa, totul. 


Urmau cinci secunde ale unui interludiu fetişist. El 
stătea întins pe jos. Aparatul de filmat prinse în prim plan 
un picior gol într-un pantof negru cu toc înalt aşezat pe 
stomacul lui, în timp ce el îl mângâia cu mâinile. 
Incepusem să devin bănuitor. Ar fi putut fi piciorul 
oricărei femei albe; şi pântecul şi mâinile oricărui negru. 


Patima se înteţeşte. 


Imagini din cameră. El sprijinit de perete şi ea 
copleşindu-l cu sărutări. Mâinile lui alunecând în jos, 
desfăcându-i corsetul. Un spate lung şi gol înlănţuit de 
două braţe negre. Aparatul se apropie. O mână neagră 
într-un prim plan sugestiv. Joe apare gol deşi ascuns de 
chipul ei alb. Puteam să-i văd faţa, dar calitatea filmului 
era atât de proastă că nu puteam fi sigur că e într-adevăr 
Joe. lar chipul ei rămase tot timpul invizibil. 


Neruşinare. 


Începusem să fiu mai mult bănuitor decât şocat. 
Câteva secvenţe foarte scurte. Sâni dezgoliţi, coapse 
negre dezvelite; două trupuri goale pe pat. Dar imaginea 
era mult prea îndepărtată pentru o identificare. Părul 
blond al femeii devenise prea blond, prea lucios, ar fi 
putut fi o perucă. 


În timp ce se petrec asemenea orgii, 
oamenii cumsecade duc o viaţă normală. 


O stradă dintr-un oraş pe care nu l-am recunoscut, 
dar care părea să fie american. Oră de vârf. Trotuare 
aglomerate. Calitatea secvenţei era mult mai bună şi era 
clar că fusese tăiată din alt film. Prezenţa ei făcea ca 
celelalte secvenţe să pară şi mai desuete, şi mai 
claustrofobe. 


Mângâieri obscene. 


O mână albă anonimă mângâie un falus anonim într- 
o scenă de dragoste ce nu avea nimic excepţional. 
Obscenitatea consta în faptul că cei doi oameni stăteau 
întinşi şi se lăsau filmaţi în tot acest timp. În imagine se 
vedea încheietura mâinii drepte, cea fără cicatrice şi deşi 


mişca degetele ca şi cum ar fi cântat la flaut aş fi putut 
paria că nu era Lily. 


Invitaţie. 


O secvenţă pornografică; aparatul se oprise pe fata 
goală întinsă pe pat, dar faţa tot nu i se vedea, căci ţinea 
capul dat pe spate, aproape că ieşise din cadru. Trupul 
fetei era în aşteptarea negrului, al cărui spate întunecat 
şi neclar era foarte aproape de aparat. 


Între timp. 


Deodată, calitatea filmului se schimbă. Se folosise alt 
aparat de filmat, în împrejurări diferite şi imaginea era 
sacadată. Două persoane într-un restaurant aglomerat. 
Am avut un şoc. Mă cuprinse o furie amară când am 
văzut cine era: Alison şi cu mine, în acea primă seară în 
Pireu. Un blanc scurt, apoi apăru altă imagine cu noi doi, 
şi o clipă m-am întrebat unde fusese oare luată. Alison 
cobora uliţa în pantă a unui sat, eu o urmam la vreo doi 
metri în spate. Amândoi arătam extenuaţi şi deşi 
imaginea era luată de prea departe pentru a ni se vedea 
expresia feţelor, se înţelegea, după distanţa dintre noi şi 
după mers, că eram tare nefericiţi. Şi, deodată, am 
recunoscut scena: eram la Arachova, ne întorceam din 
Parnas; Operatorul fusese probabil ascuns într-o casă din 
sat şi filmase cred prin deschizătura unui oblon, căci o 
dungă transversală tăia sfârşitul secvenţei. Mi-am amintit 
de Wimmel şi imaginile filmate cu el în timpul războiului. 
Şi am recunoscut şi implicaţia: şi noi fusesem urmăriţi, 
pândiţi şi filmaţi pe ascuns. Lucrul nu fusese posibil sus, 
pe pantele de piatră seacă ale Parnasului, dar printre 
pomi... Mi-am amintit de lac, de Alison, de soarele care 
îmi mângâia spatele gol. Era prea îngrozitor să gândesc 
măcar că din toate momentele noastre împreună, acela, 
tocmai acela, fusese public. Era o blasfemie. 


Nu îmi mai lăsau nimic, eram deposedat de tot. Acum 
ştiam că ştiuseră tot timpul adevărul. 
Din nou blanc. Apoi alt titlu. 


Actul împerecherii. 


Dar pe ecran apărură acum o serie de numere şi 
fulgere albe, ecranul alb zgâriat de linii: era capătul 
bobinei. Dinspre proiector se auzi un „clic” şi asta a fost 
tot. Nu mai aveam în faţă decât ecranul alb. Cineva intră 
în fugă şi opri aparatul. Am scos un mormăit dispreţuitor; 
mă aşteptasem la asta; nu avuseseră curajul să meargă 
până la capăt. Dar persoana care intrase - în lumina 
slabă care se strecura prin uşa întredeschisă, am văzut 
mai târziu că era tot Adam - se îndreptă spre ecran şi îl 
dădu deoparte. Eram din nou singur. Vreo treizeci de 
secunde încăperea rămase în întuneric, apoi, în spatele 
perdelelor negre, apăru o lumină. 

Cineva se strecurase după perdele şi acum începuse 
să le deschidă, trăgând de o sfoară, aşa cum se făcea pe 
vremuri în sălile unde se ţineau serbări. Perdelele s-au 
deschis cam pe trei sferturi şi au rămas aşa; dar deja 
orice paralelă cu scena improvizată pentru o serbare 
sătească devenise absolut imposibilă. Lampa care atârna 
din tavan avea un abajur opac iar conul de lumină pe 
care îl emana dădea un caracter de intimitate scenei de 
dedesubt. 

Un divan jos, acoperit de un enorm covor afgan în 
nuanţe de brun şi auriu. Peste un teanc de perne de 
culoarea aurului vechi şi a chihlimbarului, sprijinite de 
tăblia unui pat auriu, sculptat era Lily, complet goală. Nu 
puteam să-i văd cicatricea de la încheietura mâinii dar 
eram sigur că era ea. Soră-sa avea pielea mult mai 
bronzată. Stătea întoarsă pe o parte, cu faţa spre mine, 
imitare deliberată a tabloului lui Goya, Maja Desnuda. 
Curba delicată a şoldurilor, picioarele lungi, gleznele 


subţiri... Şi ochii imobili fixau cu un soi de linişte 
arogantă zona de penumbră unde mă aflam. 

Dincolo de ea, pe peretele din spate erau desenate 
câteva arcade negre. La început am crezut că fuseseră 
făcute cu intenţia de a sugera colonadele de la Bourani, 
dar acestea erau mai înguste şi se terminau cu ogive în 
stil maur. Goya?... Alhambra? Mi-am dat seama că 
divanul nu era pus direct pe podea, cum crezusem la 
început, dar capătul mai îndepărtat al camerei era la un 
nivel ceva mai coborât, în genul băilor romane. Perdelele 
acoperiseră treptele. 

Trupul zvelt nemişcat, întins într-un lac de lumină 
auriu-verzuie; ochii aţintiţi spre mine aveau privirea fixă 
a unui portret. Poza dura de atâta timp încât începusem 
să mă gândesc că acest tablou viu, această enigmă 
goală, la care nu voi putea ajunge niciodată, reprezenta, 
probabil, marele final. 

Minutele treceau şi trupul minunat continua să stea 
nemişcat, învăluit în mister. Mi se părea că observ 
mişcarea imperceptibilă a respirației... sau poate era 
numai o iluzie. O clipă m-am gândit că am în faţă o 
splendidă efigie de ceară, copie fidelă a fetei. 

Dar chiar atunci se mişcă. Întoarse puţin capul în 
profil şi întinse braţul drept într-un gest grațios à la 
Madame de Recamier, o invitaţie adresată persoanei 
care aprinsese lumina şi trăsese perdelele. Un nou 
personaj îşi făcu apariţia. 

Era Joe. 

Purta pe umeri o pelerină albă dublată cu auriu. Făcu 
câţiva paşi şi se postă în spatele divanului. Roma? O 
împărăteasă şi sclavul ei? O clipă se uită fix la mine sau 
spre mine şi mi-am dat seama că nu putea fi vorba de un 
sclav. Era prea maiestuos, prea nobile îi erau trăsăturile 
negre. Părea să fie stăpânul camerei, stăpânul scenei şi 
al femeii. Se uita în jos spre ea, ea se uita la el; aceeaşi 
caldă afecţiune li se citea în priviri. Mângâie mâna întinsă 
a femeii. 


Deodată mi-am dat seama cine erau; şi cine eram eu; 
cât de bine fusese pregătit acest moment. Mi se dădea şi 
mie un rol nou. Şi am încercat cu disperare să mă 
eliberez de căluşul de la gură. Am muşcat, am căscat, 
mi-am frecat partea de jos a feţei de braţele întinse. Dar 
era legat prea strâns. 

Negrul, maurul, îngenunche lângă femeie şi o sărută 
pe umăr. Un braţ, alb, delicat îi încolăci gâtul. O lungă 
sărutare. Apoi femeia se lăsă din nou pe divan. Bărbatul 
se uită la ea şi îi mângâie uşor umerii şi braţele. Ca şi 
când pielea ei ar fi fost de mătase. Sigur că femeia îi 
aparţinea. 

Ani închis ochii. 

Nimic nu este adevărat, totul e permis. 

Conchis: Ro/u/ său încă nu s-a terminat. 

Am deschis din nou ochii. 

Nu era nimic pervers în ideea că eu nu asistam decât 
la o scenă de dragoste; ca şi cum aş fi văzut doi boxeri 
într-o sală de gimnastică sau doi acrobaţi pe o scenă. Nu 
erau nici violenţi, nici acrobaţii nu făceau. Se comportau 
în aşa fel încât să arate că realitatea era complet diferită 
de perversitatea din filme. 

Câteva momente lungi am închis ochii refuzând să 
mă uit. La un moment dat m-am simţit obligat, eram 
voyeurul în iad, să ridic capul şi să mă uit din nou. Cao 
tortură în plus, braţele îmi amorţiseră. Cele două trupuri 
nu ţineau seama de mine, numai de ceea ce făceau. 

De fapt, nu era nimic obscen, era numai intim, 
familial, un ritual biologic care se produce noaptea de 
sute de milioane de ori în rotirea pământului. Mă 
întrebam însă ce a putut oare să-i determine să facă 
demonstraţia în faţa mea, oare ce argument formidabil a 
folosit Conchis, oare ce argument şi-au invocat ei înşişi? 
Mi se părea acum că Lily mă depăşise mult în timp; nu ea 
era cea depăşită, cum crezusem eu la început. Invăţase, 
nu ştiu cum, să mintă cu trupul, aşa cum alţii mint din 
gură. Poate că dorise să atingă un stadiu de emancipare 


totală şi, acum, probabil că îşi demonstra ei însăşi că îl 
atinsese  servindu-se în acest scop de pretextul 
„dezintoxicării” mele. 

Tot ce crezusem că am înţeles referitor la natura 
femeii acum îmi scăpa, se depărta, se învălmăşea, 
redevenea mister, umbre contorsionate, luate de un 
curent ce le ducea departe, pierzându-se în adâncurile 
întunecate ale apelor. ) 

Spinarea lui neagră şi lungă. Impreunarea lor, 
genunchii albi despărțiți. Mişcarea aceea teribilă, 
posesiunea totală între cei doi genunchi primitori. Ceva 
mi-a adus aminte de incidentul din noaptea în care ea a 
jucat rolul lui Artemis; de albeaţa stranie a pielii lui 
Apollo. Cununa de frunze aurite. Un trup atletic; 
marmură vie. Şi am ştiut atunci că Apollo şi Anubis 
fuseseră interpretaţi de acelaşi bărbat. Noaptea aceea în 
care ea fugise... şi a doua zi, fecioara inocentă de pe 
plajă. Bisericuța. Păpuşa neagră îmi răsări în minte, 
craniul  rânjind  maliţios. Artemis, Astarte, eterna 
minciună. 

El îşi celebra orgasmul în linişte. 

Cele două trupuri au rămas nemişcate pe altarul 
patului. Capul lui întors era ascuns de al ei, şi îi vedeam 
mâinile mângâindu-i umerii, spatele. Am încercat să-mi 
eliberez braţele din ramă, dar fusese fixată în perete cu 
nişte belciuge speciale. 

După o pauză insuportabil de lungă, el se ridică din 
pat, îngenunche şi îi sărută umărul, cu un gest aproape 
formal. Apoi, adunându-şi pelerina, părăsi calm scena. Ea 
rămase o clipă nemişcată aşa cum o lăsase el între 
pernele patului. Apoi se ridică, se propti în cotul stâng şi 
îşi reluă poziţia de la început. Mă fixă cu privirea, nici 
crudă, nici arogantă, aşa cum, demult, Desdemona 
privise înapoi spre Veneţia. 

Aşa cum privise Desdemona oraşul care nu o 
înţelegea şi care se înăbuşea de furie neputincioasă. Mi 
se păruse că, într-un anume fel, eu eram trădătorul lago, 


pedepsit într-un al şaselea act nescris. Aruncat în fundul 
iadului în lanţuri. Dar eram şi Veneţia; oraşul lăsat în 
urmă, părăsit pentru totdeauna. 

Acum perdelele se închideau încet. Eram din nou în 
întuneric, singur ca la început. Stinseseră chiar şi lumina 
din spatele perdelelor. Am avut un moment de ameţeală 
în care mă îndoiam că toate lucrurile astea se 
întâmplaseră. Oare procesul avusese realmente loc, sau 
să fi fost doar o halucinație provocată? Un vis? Se 
întâmplase cu adevărat ceva? Dar durerea violentă din 
braţe îmi spunea că totul era real. 

Şi, deodată, din cauza acestei dureri, a acestei torturi 
pur fizice, am început să înţeleg. Eram lago dar eram şi 
răstignit. lago crucificat. Crucificat de... şi toate 
metamorfozele lui Lily îmi trecură cu repeziciune prin 
minte, menade ce mi se învârteau frenetic în cap, 
alungând orbirea, demonul din mine. Mi-am dat brusc 
seama care era adevăratul ei nume, sub atâtea măşti. 
De ce aleseseră situaţia lui Othello? De ce lago? ŞI 
înțelegând toate acestea, mi-am dat seama de 
adevăratul ei nume. Dar n-am iertat, din contra, m-am 
simţit cuprins de o furie şi mai violentă. 

Acum îi ştiam adevăratul nume. 


În uşă apăru cineva. Era Conchis. Se apropie de locul 
unde eram legat şi se opri în faţa mea. Am închis ochii. 
Braţele mă dureau atât de rău că nimic altceva nu mai 
conta. 

De sub căluş am scos un fel de mormăit. Nici eu nu 
ştiam dacă intenţionasem să exprim astfel că mă dureau 
braţele sau că dacă îl voi mai vedea vreodată aveam să îl 
rup în bucăţi. 

— Am venit să îţi spun că acum eşti printre cei aleşi. 

Am scuturat violent din cap, în semn de protest. 

— Nu te poţi împotrivi. Continuam să dau din cap, dar 
mai resemnat. 


Stătea în faţa mea şi se uita la mine, cu privirea 
aceea care părea mai bătrână decât o viaţă de om şi mi 
se păru că zăresc o urmă de simpatie, ca şi cum, în cele 
din urmă şi-ar fi dat seama că apăsase prea tare pe o 
pârghie subţire. _ 

— Învață să zâmbeşti, Nicholas. Învață să zâmbeşti. 

Îmi trecu prin cap că, pentru el, verbul „a zâmbi” nu 
avea acelaşi sens ca pentru mine. Că ironia, lipsa de 
umor, neîndurarea pe care le observasem întotdeauna în 
zâmbetul lui erau calităţi pe care le adoptase în mod 
deliberat, că pentru el zâmbetul era ceva esențialmente 
crud, pentru că libertatea este crudă, libertatea care ne 
face cel puţin în parte responsabili pentru ceea ce 
suntem. Astfel că „a zâmbi” nu înseamnă atât să alegi o 
atitudine în faţa vieţii cât să recunoşti şi să exprimi 
natura cruzimii fundamentale, ineluctabilă a vieţii pe 
care nu putem nici măcar să încercăm să o evităm, ea 
fiind însăşi existenţa umană. Când mă sfătuia să “învăţ 
să zâmbesc” se referea la ceva mult mai subtil decât 
obişnuitul şi simplistul „zâmbeşte şi îndură”. Voia, de 
fapt, să spună: “învaţă să fii crud, învaţă să fii 
neîndurător, învaţă să supravieţuieşti”. 

Căci nu ne stă în putere să alegem nici piesa, nici 
rolul. Există întotdeauna Othello. A fi înseamnă 
întotdeauna a fi lago. 

Înainte de a pleca, schiţă o vagă plecăciune, plină de 
ironie şi dispreţ. 

Imediat după plecarea lui, intră Anton, urmat de 
Adam şi de celelalte cămăşi negre. Îmi desfăcură 
cătuşele şi mi-am putut lăsa mâinile în jos. Doi dintre ei 
purtau un fel de prăjină lungă învelită în pânză, pe care 
acum o desfăşurară şi am văzut că era o targă. M-au 
forţat să mă lungesc pe ea şi m-au prins din nou cu 
cătuşele de cele două margini. Nu puteam nici să mă 
lupt cu ei şi nici să mă rog de ei să înceteze. Aşa că m- 
am lăsat în voia lor pasiv, cu ochii închişi ca să nu îi văd. 


Am simţit miros de eter, apoi înţepătura uşoară a acului. 
Dar acum doream ca uitarea să vină repede. 


63 


Aveam în faţa mea un zid vechi, câteva bucăţi de 
tencuială mai acopereau ici-colo pietrele din care era 
făcut zidul. Dar şi din pietre multe căzuseră şi zăceau pe 
jos, la picioarele zidului, amestecate printre bucăţi de 
mortar. De undeva, se auzeau slab, tălăngile caprelor. 
Stăteam întins, atât de moleşit de efectul narcoticelor, 
încât nu puteam face efortul să descopăr de unde venea 
lumina care cădea pe zid; zgomotul tălăngilor, zgomotul 
vântului,  ţipătul  lăstunilor.  Fusesem condiţionat: 
continuam să mă simt prizonier. În cele din urmă mi-am 
mişcat încet încheieturile mâinilor. Nu erau legate. M-am 
întors şi am privit înjur. 

Prin acoperiş pătrundeau câteva raze de lumină. La 
câţiva metri mai încolo era o deschizătură în perete, în 
care se mai vedeau încă bucăţi din lemnul putred al 
tocului de la uşă. Afară, un soare orbitor. Eram întins pe 
o saltea pneumatică, sub o velinţă aspră de lână cafenie. 
Am întors capul. În spatele meu, mi-am văzut valiza şi 
deasupra ei un termos, un pachet înfăşurat în hârtie, 
ţigări, chibrituri, o cutie neagră ca o casetă de bijuterii şi 
o scrisoare. 

M-am ridicat şi mi-am scuturat capul. Apoi am 
aruncat velinţa şi, călcând pe podeaua desfundată, am 
pornit, clătinându-mă, spre uşă. Mă aflam pe vârful unei 
coline. În faţa mea se întindea o pantă vastă acoperită 
de ruine. Sute de case din piatră, toate dărăpănate; din 
unele dintre ele nu mai rămăsese decât o grămadă 
cenuşie de bolovani, resturile zidurilor în ruină. Ici-colo, 
se vedeau câteva locuinţe ceva mai puţin distruse: se 


păstrase şi etajul de sus, se vedeau încă tocurile 
ferestrelor care încadrau cerul şi deschizătura neagră a 
uşilor. Dar lucrul cel mai extraordinar era că tot acest 
oraş al morţii părea să plutească, înclinat în aer, la vreo 
trei sute de metri deasupra mării care îl înconjura. M-am 
uitat la ceas. Mergea: era aproape cinci. M-am căţărat pe 
un zid şi am privit în jur. În partea unde apunea soarele 
se vedea o limbă de pământ muntos ce se întindea 
departe spre nord şi spre sud. Mă aflam pe vârful unui 
promontoriu uriaş, absolut singur, ultimul supravieţuitor 
pe pământ al unei medievale Hiroşime, suspendat între 
mare şi cer. Şi o clipă n-am mai putut să îmi dau seama 
dacă trecuseră ore sau întregi civilizaţii. 

Un vânt puternic sufla dinspre nord. 

M-am întors să îmi iau valiza şi celelalte lucruri care 
mi le lăsaseră şi le-am adus afară la soare. Mai întâi am 
deschis plicul: paşaportul, vreo zece lire în monedă 
grecească şi o foaie de hârtie cu câteva rânduri bătute la 
maşină: Este un vapor spre Phraxos, astă seară la 11,30. 
Te afli în cetatea veche de la Monemvasia. Trebuie să 
cobori în direcţia sud-est. 

Hârtia nu era nici datată, nici semnată. Am desfăcut 
termosul: cafea. Mi-am umplut ceaşca şi am băut-o pe 
nerăsuflate, apoi mi-am umplut-o din nou. In pachet erau 
sandvişuri. Am început să mănânc, cu aceeaşi plăcere 
intensă pe care o simţisem şi în dimineaţa aceea în 
cisternă, savurând cafeaua şi pâinea şi friptura rece de 
miel, presărată cu cimbru şi stropită cu zeamă de lămâie. 

Dar la această plăcere se mai adăuga acum şi un alt 
sentiment, la care contribuia şi peisajul larg, aerisit, un 
sentiment de eliberare, bucuria de a fi supravieţuit, de a 
trăi; întoarcerea la viaţă. Dar mai presus de orice era 
caracterul absolut extraordinar al experienţei. Era unică 
şi astfel devenisem şi eu unic; era marele meu secret, o 
călătorie pe altă planetă, o recompensă pe care nimeni 
nu şi-o mai oferise vreodată. Şi apoi mai era şi modul în 
care mă comportasem; acum mi se părea că îl înţeleg. 


De când mă trezisem îl vedeam într-o lumină diferită, 
mai bună. Procesul şi dezintoxicarea erau fantezii 
demonice ce urmăreau să stabilească dacă eram sau nu 
normal. Da, triumfasem. Eram un om normal. E; fuseseră 
până la urmă cei umiliţi. Şi acum vedeam că acea 
uluitoare scenă din urmă fusese poate menită să 
reprezinte o umilire reciprocă. În timpul cât o jucaseră în 
faţa mea, nu văzusem în ea decât o feroce insistenţă de 
a împlânta şi mai adânc pumnalul într-o rană încă vie; 
dar acum puteam să o interpretez şi ca un fel de revanşă 
pe care mi-o acordau pentru comportarea /or faţă de 
Alison şi faţă de mine, acţionând ca spioni, ca voyeurs. 

Măcar un lucru îmi rămăsese: un obscur sentiment de 
victorie. Eram din nou liber, dar era o libertate nouă... 
într-un fel purificată. 

Îşi greşiseră socotelile. 

Şi acest sentiment al meu continua să crească, 
transformându-se în bucurie, bucuria de a atinge piatra 
caldă pe care şedeam, bucuria de a fi singur pe acest 
straniu promontoriu, acest Gibraltar de la capătul lumii, 
Monemvasia - un loc pe care întotdeauna îmi dorisem să 
îl vizitez. Analiza faptelor petrecute, amintirile, 
răzbunarea: la toate acestea mă voi gândi mai târziu, ca 
şi la explicaţiile pe care va trebui să le dau la colegiu şi la 
hotărârea pe care trebuia să o iau dacă mai rămâneam 
încă un an sau nu. Important era că supravieţuisem. 
Reuşisem să scap. 

Numai mai târziu aveam să îmi dau seama cât de 
artificială, de nenaturală era această bucurie care scuza 
toate infamiile, exploatarea morţii lui Alison, libertăţile 
monstruoase pe care îşi promiseseră să şi le ia faţă de 
mine. Îl bănuiam din nou pe Conchis că îmi declanşase 
această reacţie prin hipnoză, cu scopul să îmi asigure o 
plăcută întoarcere la viaţa normală; ca şi cafeaua şi 
sandvişurile. _ 

Am deschis cutia neagră. lnăuntru, pe o căptuşeală 
verde, un revolver Smith & Wesson. L-am scos din cutie 


şi am verificat dacă e încărcat. În încărcător erau şase 
gloanţe, şase cercuri mici de bronz cu un ochi cenuşiu de 
plumb. Invitaţia era cât se poate de clară. Am scos două 
gloanţe. Nu erau oarbe. Am îndreptat pistolul spre mare 
şi am apăsat pe trăgaci. Zgomotul îmi răsună în timpane 
iar lăstunii alb-cafenii care se învârteau pe cerul albastru 
de deasupra mea se risipiră speriaţi. 

Ultima glumă a lui Conchis. 

Am urcat vreo sută de metri, până în vârful colinei şi 
m-am ridicat pe ruinele unui zid de apărare, ultim 
vestigiu al fortificaţiei venețiene sau, poate, otomane. De 
aici se vedea coasta care se întindea pe vreo douăzeci 
de kilometri spre nord. O plajă lungă, albă, un sat la vreo 
cincisprezece kilometri, câteva case răzlețe şi o 
bisericuţă. Şi dincolo de ele, un munte masiv care ştiam 
că trebuie să fie Parnasul, ale cărui creste, în zilele 
senine, se puteau vedea de la Bourani. Phraxos se afla 
peste mare, la vreo cincizeci de kilometri spre nord-est. 
M-am uitat în jos. Platoul cobora în pantă abruptă 
terminându-se vreo două sute de metri mai încolo cu o 
fâşie îngustă de pietriş; o panglică verde ca jadul în locul 
unde marea învolburată atingea pământul, şi dincolo, al- 
bastru intens al mării brăzdat de spuma valurilor. În 
picioare, pe zidul de apărare al vechiului bastion, am tras 
în aer cele cinci gloanţe care mai rămăseseră. Era un fel 
de joie, îmi exprimam astfel refuzul de a muri. Când se 
stinse şi ecoul celui din urmă foc, am apucat revolverul şi 
l-am aruncat cu putere spre cer. Descrise întâi o 
parabolă, apoi, încet, foarte încet, se prăbuşi în abis. 
Lungindu-mă pe burtă, am privit peste marginea 
prăpastiei şi am izbutit să îl văd sfărâmându-se de stânci. 

Am început să cobor. După un timp am dat de o 
cărare care, în două rânduri, a trecut prin dreptul unor 
bolte ce duceau în jos spre intrarea blocată de bolovani a 
unor cisterne. În partea de sud a uriaşei stânci, am văzut 
jos, în depărtare un orăşel vechi înconjurat de ziduri, 
construit pe o limbă de pământ care, de la picioarele 


falezei cobora în pantă abruptă spre mare. Multe case în 
ruină dar şi câteva cu acoperişurile în stare bună şi vreo 
opt, nouă, zece biserici. Poteca şerpuia printre ruine şi se 
termina în faţa unei porţi. De aici, un lung tunel în pantă 
ducea la altă poartă, închisă cu un gard de împletitură, 
ceea ce explica absenţa păstorului de capre. Era clar că 
nu exista decât o singură ieşire şi pentru oameni şi 
pentru capre. Am sărit peste împletitură şi am ieşit la 
lumină. O potecă pavată cu dale vechi de câteva secole, 
din bazalt alb-cenuşiu, brăzda colina şi se termina într-o 
curbă ce ducea spre acoperişurile roşietice ale cetăţii 
fortificate. 

Am coborât pe străduţele înguste, printre casele 
văruite. O ţărancă bătrână ieşise în pragul casei cu o 
strachină plină cu coji de zarzavat pe care le arunca la 
găini. Probabil că arătam foarte ciudat, cu valiza în 
mână, neras, şi cu figura mea de străin. 

— Kal'espera. 

— Pois eisai? întrebă ea. Pou pas? 

Vechile întrebări homerice ale ţăranului grec. Cine 
eşti? Unde te duci? l-am spus că sunt englez. Din echipa 
care turnase un film, epano. 

— Care film, acolo sus? 

Am făcut un gest vag i-am spus că nu avea nicio 
importanţă şi ignorând întrebările şi vocea ei indignată, 
am ajuns, în cele din urmă, în strada principală, o biată 
străduţă de vreo doi metri lăţime, mărginită de case 
înghesuite una într-alta, majoritatea nelocuite, sau 
oricum, cu obloanele închise. Totuşi pe una dintre ele am 
văzut o firmă; am intrat. Un bărbat în vârstă, 
cârciumarul, apăru dintr-un colţ întunecat al încăperii. 

La un pahar de reţină, însoţit de câteva măsline, am 
aflat tot ce se putea afla. Mai întâi că trecuse încă o zi. 
Procesul nu avusese deci loc în dimineaţa aceea, ci cu o 
zi înainte. Nu era duminică, era luni. Mă drogaseră şi 
dormisem douăzeci şi patru de ore; şi mă întrebam ce 
mai făcuseră de atunci. Dacă exploraseră din nou 


colţurile cele mai întunecate din subconştientul meu. Nu 
fusese nicio echipă de filmare la Monemvasia; nici vreun 
grup de turişti; nici străini afară de profesorul francez şi 
de soţia lui, acum vreo zece zile. Cum arăta profesorul? 
Foarte gras; nu ştia o boabă greceşte... Nu, n-auzise să fi 
urcat cineva acolo sus ieri, nici azi. Din păcate, nimeni nu 
venea să viziteze Monemvasia. Ştia că pe acolo pe sus 
erau cisterne mari cu picturi pe pereţi? Nu, nu exista aşa 
ceva. Nu erau decât ruine. Mai târziu, când am ieşit pe 
vechea poartă a oraşului şi am pornit-o pe la marginea 
falezei, am văzut două sau trei debarcadere putrezite, 
unde o barcă ar fi putut ancora neobservată, să debarce 
trei-patru oameni cu o targă. Nu era neapărat nevoie să 
treacă pe lângă cele câteva case locuite din sat şi ar fi 
putut veni noaptea. 

Erau o mulţime de cetăţi în Pelopones: Korene, 
Methone, Pylos, Koryphasion, Passava. Toate aveau 
cisterne imense; şi nu erau decât la o distanţă de o zi de 
Monemvasia. 

Am traversat digul bătut de vânt, ca să ajung la micul 
cătun de unde pleca vaporul. Am mâncat destul de prost 
într-o cârciumă şi m-am bărbierit în bucătărie. Da, eram 
turist. Am interogat cârciumarul, dar nici el n-a putut să 
îmi spună mai mult decât celălalt. 


Legănându-se în dreapta şi în stângă din cauza 
tangajului puternic, micul vapor întârziat de meltemi, 
sosi la miezul nopţii, ca un monstru ieşit din adâncuri, 
împodobit cu lumini palide, şiruri de mărgele sidefii. Eu şi 
alţi doi călători, singurii pasageri, am fost duşi până la 
vapor cu o barcă. Am stat două ore în salonul pustiu, 
luptând împotriva răului de mare şi a încercărilor 
repetate ale unui negustor de zarzavaturi din Atena, 
venit după roşii la Monemvasia, care se încăpăţâna să 
lege o conversaţie. Se plângea întruna de preţuri. In 
Grecia se discută întotdeauna despre bani; nu despre 
politică, sau despre plolitică numai în măsura în care are 


legătură cu banii. În cele din urmă, răul de mare mi-a 
trecut şi negustorul începu să-mi devină simpatic. El şi 
maldărul lui de pachete înfăşurate în hârtie de ziar erau 
ceva palpabil, aparţineau realităţii cotidiene, făceau 
parte integrantă din lumea în care mă întorceam; deşi 
zile în şir aveam să continui să studiez cu neîncredere 
fiecare străin care îmi ieşea în cale. 

Când ne-am apropiat de insulă, am ieşit pe punte. 
Enormul cetaceu negru apăru din întunericul bătut de 
vânturi. Distingeam capul Bourani, deşi case nu se 
vedeau şi, bineînţeles, nu era nicio lumină. În jurul meu, 
pe puntea din faţă, vreo zece-douăsprezece siluete 
încovrigate: ţărani săraci care călătoriseră pe punte. 
Reflectam la misterul altor vieţi omeneşti: mă întrebam 
cât or fi costat jocurile lui Conchis din vara asta; probabil 
de vreo cincizeci de ori mai mult decât câştigă unul din 
oamenii ăştia într-un an întreg de muncă aspră. Cât o 
viaţă de muncă, deci. 

De Deukans, Millet. Plantatorii de cartofi. 

Lângă mine era o familie. Bărbatul cu spatele la mine 
dormea cu capul pe un sac. Intre trupul lui şi cel al 
nevestei, ca într-un cuib cald, stăteau ghemuiţi doi puşti. 
Erau toţi patru acoperiţi cu o singură cuvertură subţire. 
Femeia era legată la cap cu o basma albă, înnodată sub 
bărbie, ca în epoca medievală. losif şi Maria; o mână se 
odihnea pe umărul copilului de lângă ea. M-am căutat în 
buzunare; mai aveam vreo şapte-opt lire din cele zece 
care mi se dăduseră. M-am uitat în jur, apoi m-am 
aplecat şi am vârât cele câteva bancnote mototolite într- 
un pliu al cuverturii sub capul femeii. Şi m-am furişat 
repede jos, ca şi cum aş fi făcut ceva ruşinos. 

La trei fără un sfert, urcam fără zgomot scările din 
aripa profesorilor. Camera era aşa cum o lăsasem; totul 
era în ordine. Singura schimbare consta în dispariţia 
teancului de lucrări. Pe masă, în locul lor, se aflau câteva 
scrisori. 


Pe cea pe care am deschis-o prima am ales-o pentru 
că nu vedeam cine ar fi putut să îmi scrie din Italia. 


14 iulie 


Mănăstirea Sacro Speco, 
Lângă Subiaco 


Stimate domnule Urfe, 

Mi s-a transmis scrisoarea pe care mi-aţi adresat-o. 
Iniţial hotărâsem să nu vă răspund, dar gândindu-mă mai 
bine cred că este mai cinstit faţă de dumneavoastră să 
vă scriu pentru vă spune că nu sunt dispus să discut 
problema care vă interesează. Hotărârea mea este 
definitivă şi v-aş fi foarte recunoscător dacă nu aţi mai 
reveni asupra acestui subiect. 

Al dumneavoastră, 
JOHN LEVERRIER 


Scrisul era impecabil, ordonat şi lizibil, deşi literele se 
adunau cumva spre mijlocul paginii. In spatele ei - dacă 
scrisoarea nu era un fals - se ascundea un om ordonat şi 
cumpătat care se retrăsese pe undeva, unul dintre acei 
tineri catolici uscăţivi care, pe vremea când eram 
student, mişunau prin Oxford, învârtindu-se pe lângă 
Monsignor Knox şi prin Farm Street. 

Scrisoarea următoare era din Londra, scrisă de 
cineva care se pretindea directoare de şcoală, pe o 
hârtie autentică, cu antet. 


Domnişoara Julie Holmes 


Domnişoara Holmes a lucrat, la şcoala noastră un 
singur an, predând latina şi greaca dar şi câteva ore de 
engleză şi istoria religiilor, elevelor noastre din cursul 
inferior. Avea calităţile unui profesor bun, deosebit de 


serioasă şi conştiincioasă şi, în acelaşi timp, foarte iubită 
de eleve. 

Înţelesesem că doreşte să facă o carieră teatrală, dar 
mă bucur să aflu că se întoarce la învăţământ. 

Trebuie să adaug că a regizat cu mare succes spec- 
tacolul nostru anual de teatru, participând activ şi ca 
membră a asociaţiei din şcoala noastră „Tinerii creştini”. 

O recomand deci cu multă căldură. 


Foarte nostim! 

Următoarea scrisoare era expediată tot din Londra, 
înăuntru se afla scrisoarea mea către Tavis/ock 
Repertory Company. Cineva răspunsese - destul de 
impacientat, după câte se vedea - rugăminţii mele şi 
mâzgălise cu creion albastru, în josul paginii, numele 
agenţiei teatrale care se ocupa de June şi Julie Holmes. 

Mai era şi o scrisoare din Australia. În plic se afla un 
faire-part, un carton cu chenar negru pe margini, cu un 
spaţiu gol pentru numele expeditorului care fusese com- 
pletat cu un scris aproape copilăresc, patetic. 


R.I.P. 


Doamna Marry Kelly 
vă mulţumeşte pentru scrisoarea 
dumneavoastră de condoleanţe 
şi pentru că ați fost alături de ea 
la tragica pierdere suferită recent 


Ultima scrisoare era de la Ann Taylor. Conţinea o 
carte poştală şi nişte fotografii: 


Am găsit aceste lucruri şi ne-am gândit că ţi-ar face 
poate plăcere să le păstrezi. Am trimis negativele 
doamnei Kelly. Înţeleg foarte bine ce ai vrut să spui în 
scrisoare într-un fel sau altul, cu toţii avem o parte de 
vină. Dar lucrul pe care Allie nu l-ar fi dorit este să 
punem totul prea mult la inimă, acum când nu mai e 
nimic de făcut. Nici nu îmi vine să cred. A trebuit să-i 
împachetez toate lucrurile şi poţi să îţi dai seama prin ce 
am trecut. Mi se pare un pas atât de inutil şi am plâns tot 
timpul. În sfârşit, o să ne treacă, presupun. Plec acasă 
săptămâna viitoare şi am să trec pe la doamna K. îndată 
ce am să îmi fac puţin timp liber. 

Cu bine, 
ANN 


Opt fotografii proaste. În cinci dintre ele eram eu sau 
diverse privelişti. În celelalte trei, Alison: în genunchi 
lângă fetiţa cu furuncul, în picioare la răspântia lui Oedip, 
şi în ultima, pe Parnas cu cărăuşul care ne însoţise cu 
măgarii. În cea de la răspântia lui Oedip, luată mai de 
aproape, i se vedea pe faţă zâmbetul acela direct, 
aproape băieţesc prin care se exprima cel mai bine 
absoluta ei loialitate... Cum îşi spusese? Vulgară. Nu era 
vulgară, avea numai savoarea mâncărurilor simple; 
candoarea sării. Mi-am amintit cum ne-am urcat în 
maşină şi cum i-am vorbit tot drumul despre tata. Şi dacă 
atunci fusesem în stare să îmi deschid sufletul a fost 
numai din cauza sincerităţii e;. Pentru că ştiam că este o 
oglindă care nu minte; pentru că o interesa sincer 
persoana mea; pentru că mă iubea cu adevărat. In 
aceasta consta virtutea ei supremă: în constanta ei 
autenticitate. 

M-am aşezat la masa mea de lucru şi i-am privit 
chipul, şuviţele de păr pe care vântul i le zbârlise peste 
frunte.  Clipele acelea minunate. Părul ei. Vântul. 
Momente încă atât de vii şi duse pentru totdeauna. 


Tristeţea mă năpădi din nou. Nu puteam dormi. Am 
pus scrisorile şi fotografiile într-un sertar şi am ieşit din 
nou la aer, de-a lungul coastei. Departe spre nord, 
dincolo de ape, un foc de vreascuri. O linie frântă, roşie 
ca rubinul îşi croia drum străpungând muntele, şi o linie 
de foc îşi croia drum străpungându-mi inima. 

La urma urinei, ce eram eu? Ce mă forţase Conchis 
să spun era foarte aproape de adevăr: nu eram altceva 
decât suma numeroaselor mele eşecuri. Jargonul 
freudian din timpul procesului mă făcea să zâmbesc, dar 
toată viaţa mea nu făcusem decât să transform viaţa în 
ficţiune, refuzând să privesc realitatea în faţă. Mă 
comportasem întotdeauna ca şi când exista o a treia 
persoană care mă privea, mă asculta şi îmi punea notă 
bună sau rea - pentru comportarea mea. Un zeu. Sau un 
autor de romane spre care mă întorceam, şi eu eram 
personajul lui, în stare să facă exact ce trebuie ca să fie 
pe plac, vulnerabil la afronturile lui, capabil să se 
adapteze la tot ce credea că doreşte romancierul-zeu. Eu 
singur am creat această varietate de super-ego - ca o 
lipitoare; eu însumi am hrănit-o şi din cauza ei am fost 
întotdeauna incapabil să acţionez liber. Constituise 
sistemul meu de apărare dar devenise propriul meu 
tiran. Şi acum îmi dădeam seama, dar era prea târziu. 
Preţ de o moarte, prea târziu. 

M-am aşezat pe mal şi am aşteptaţi ivirea zorilor 
deasupra mării cenuşii. 

Singur. Insuportabilă singurătate. 


64 


NU ŞTIU DACĂ ERA ÎN NATURA MEA SAU DACĂ era 
reacţia metodei Coué de optimism la comandă pe care 
Conchis mi-o pompase în vine în timpul somnului din 
ultima zi, dar pe măsură ce zorile se apropiau, deveneam 


din ce în ce mai abătut. Eram pe deplin conştient de 
faptul că nu aveam nicio dovadă şi nici martori pe care 
să mă sprijin pentru stabilirea adevărului; şi eram 
convins că un om ca Maurice Conchis, care nu lăsa nimic 
la voia întâmplării, îşi organizase cu grijă retragerea. Îşi 
dădea desigur seama că riscă să mă duc să îl denunţ la 
poliţie şi îşi luase, evident, toate măsurile de siguranţă. 
La ora asta, probabil că el şi toată „trupa” lui părăsiseră 
deja Grecia. Nu mai aveai pe cine lua la întrebări, afară 
poate de unul ca Hermes, care era probabil şi mai 
nevinovat decât bănuiam eu, şi ca Patarescu, care nu 
avea să recunoască nimic. 

Singurul martor real era Demetriades. N-aveam să 
reuşesc nicicum să-i smulg vreo mărturisire, dar îmi 
aminteam de inocenţa lui mieroasă de la început; şi 
existase probabil o vreme, înainte să mă duc eu la 
Bourani, când se bizuiseră în mare măsură pe el ca să le 
furnizeze informaţii. Avusesem ocazia să îmi dau seama, 
când discutasem cu el despre elevi, că era înzestrat cu 
destulă perspicacitate şi discernământ, ştiind să 
deosebească cu uşurinţă pe cei cu adevărat muncitori de 
leneşii înzestrați cu inteligenţă. Mă înăbuşeam de furie 
când mă gândeam cum trebuie să fi arătat rapoartele lui 
detaliate despre mine. Simţeam nevoia să mă răzbun 
fizic pe cineva. Şi mai voiam să ştie toată şcoala cât sunt 
de furios. 

Nu m-am dus la prima oră, rezervându-mi plăcerea 
de a îmi face o intrare spectaculoasă la micul dejun. 
Când am intrat în sală, s-a făcut deodată linişte că atunci 
când arunci o piatră într-un lac plin de broaşte 
orăcăitoare; tăcere bruscă, apoi zgomotul reluat treptat. 
Unii dintre elevi zâmbeau. Ceilalţi profesori se uitau fix la 
mine ca şi când aş fi comis o crimă. L-am văzut pe 
Demetriades în fundul sălii şi m-am dus drept la el, prea 
repede ca să mai poată reacţiona. Se ridică pe jumătate 
de pe scaun, dar, înțelegând ce avea să urmeze, se 
aşeză la loc speriat. M-am dus lângă el. 


— Ridică-te, nenorocitule. 

Încercă să zâmbească, făcu un gest din umeri spre 
băiatul de lângă el. Am repetat ordinul tare, în greceşte, 
adăugând o insultă grecească: 

— Ridică-te, vierme de lupanare. 

In sală se făcu din nou o linişte perfectă. Demetriades 
se înroşi tot şi îşi aţinti privirea asupra mesei. 

Avea în faţă o farfurie de pâine muiată în lapte peste 
care turnase miere, unul din felurile lui preferate, cu care 
se trata în fiecare dimineaţă. Am întins mâna şi i-am 
aruncat farfuria în faţă. li curse pe cămaşă şi pe 
costumul lui elegant. Sări în picioare scuturându-şi 
hainele cu mâna şi când ridică ochii spre mine, cuprins 
de o furie oarbă, copilărească, l-am lovit exact unde 
voiam, în plin în ochiul drept. Nu eram cu mare boxer, 
dar lovitura a fost straşnică. 

Toată lumea se ridicase în picioare. Supraveghetorii 
strigau cât puteau încercând să restabilească ordinea. 
Profesorul de educaţie fizică se repezi spre mine şi 
încercă, pe la spate, să mă apuce de braţe, dar i-am 
făcut semn că terminasem. Demetriades, în picioare, ca 
o parodie a lui Oedip, îşi acoperea ochii cu mâinile. Apoi 
brusc, se repezi la mine şi începu să mă lovească cu 
picioarele şi să zgârie ca o harpie bătrână. Profesorul de 
gimnastică, care îl dispreţuia, se postă în faţa mea şi îl 
imobiliza cu uşurinţă, ţinându-i braţele de-a lungul 
trupului. 

M-am întors şi am ieşit. Demetriades începu să strige 
după mine tot felul de blesteme pe care nu le 
înţelegeam. Lângă uşă era un chelner şi i-am cerut să îmi 
aducă o cafea în cameră. Ajuns sus, m-am aşezat la 
masă şi am aşteptat. 


Şi bineînţeles, cum a început ora a doua, am fost 
chemat la director. In afară de bătrân, în birou mai erau 
directorul adjunct, supraveghetorul-şef şi profesorul de 
educaţie fizică, acesta din urmă adus probabil pentru 


cazul în care deveneam din nou violent. 
Supraveghetorul-şef, Androutsos, vorbea fluent franceza 
şi fusese chemat să facă pe translatorul acestei curţi 
marţiale. 

De cum m-am aşezat pe scaun mi s-a înmânat o 
scrisoare. După antet am văzut că era de la consiliul de 
administraţie al colegiului. Era scrisă într-o franceză 
foarte oficială şi datată cu două zile în urmă: 


Consiliul de administraţie al colegiului Lord Byron, 
ţinând seama de raportul supus atenţiei noastre de 
directorul şcolii, vă informează cu regret că a hotărât să 
pună capăt contractului cu dumneavoastră, în baza 
clauzei 7 a contractului sus-menţionat: comportare 
nesatisfăcătoare ca profesor în activitatea didactică. 

Conform prevederii acestei clauze, vi se va achita 
salariul până la data de 1 septembrie, precum şi costul 
biletului de întoarcere în Anglia. 


Deci nu avea să aibă loc nicio judecată, se trecea 
direct la comunicarea sentinţei. Am ridicat ochii de pe 
scrisoare şi m-am uitat pe rând la cele patru feţe. Nu 
puteam discerne nimic altceva decât stânjeneală, şi 
poate o uşoară părere de rău la Androutsos; dar nici cea 
mai mică urmă de complicitate. 

Am spus: 

— Nu ştiam că directorul colegiului este în solda 
domnului Conchis. 

Androutsos părea sincer mirat. 

— A la solde de qui? 

Am repetat ce spusesem şi el a tradus; dar directorul 
nu părea să înţeleagă la ce mă refer. Era, de fapt, o 
persoană prea demnă - arăta mai degrabă ca rectorul 
unei universităţi americane decât ca un director de liceu 
ca să îl poţi bănui de complicitate la o concediere 
nedreaptă. Demetriades îşi merita ochiul învineţit chiar 
mai mult decât o bănuisem. Demetriades, Conchis, sau 


altă persoană influentă din consiliul de conducere... Un 
raport secret... 

Urmă o rapidă convorbire în greceşte între director şi 
adjunctul său. Au pronunţat de două ori numele Conchis, 
dar n-am reuşit să înţeleg ce spuneau. Androutsos a fost 
rugat să traducă. 

— Directorul nu înţelege remarca dumitale. 

— Serios? 

M-am uitat ameninţător spre bătrân, dar eram 
aproape convins că mirarea lui era sinceră. 

La un semn al directorului adjunct, Androutsos luă de 
pe masă o hârtie şi începu să citească: 

— „Ni se reproşează următoarele lucruri. Unu: Nu aţi 
reuşit să vă integrați în viaţa colegiului, în ultimul 
trimestru absentând aproape toate week-end-urile”. 

Am început să zâmbesc. 

— „Doi: Aţi mituit în două rânduri şefii de clasă ca să 
vă înlocuiască la supravegherea orelor de studiu.” 

Asta era adevărat, deşi mituirea nu constase în ceva 
prea grav: îi absolvisem de compunerea pe care o aveau 
de scris pentru ora mea. O făcusem la sugestia lui 
Demetriades şi el era singurul care ar fi putut raporta. 

— „Trei: Aţi neglijat notarea lucrărilor de fine de an, 
obligaţie profesională de cea mai mare importanţă.” 

— „Patru: Aţi...” 

Dar mă săturasem până peste cap de toată farsa. M- 
am ridicat. Directorul vorbi, figura lui ridată era gravă, 
buzele strânse. 

Androutsos traduse. 

— Domnul director spune că ieşirea dumneavoastră 
demenţială de astăzi dimineaţă, când aţi atacat un coleg, 
aduce prejudicii ireparabile respectului pe care l-a avut 
întotdeauna pentru patria lui Byron şi Shakespeare. 

— Dumnezeule! 

Am izbucnit în hohote de râs şi i-am făcut semn lui 
Androutsos cu degetul arătător. Profesorul de gimnastică 
se pregăti să sară pe mine. 


— la ascultă. Spune-i aşa. Plec la Atena. Mă duc la 
ambasada britanică, la Ministerul învăţământului, la ziare 
şi am să fac un scandal de... 

N-am terminat. l-am împroşcat pe toţi cu o privire 
plină de dispreţ şi am ieşit. 

N-am reuşit să avansez prea mult cu făcutul 
bagajelor după ce m-am întors în cameră. Căci după vreo 
cinci minute s-a auzit o bătaie în uşă. Cu un zâmbet 
ironic am dat uşa de perete. Dar în prag se afla tocmai 
membrul tribunalului pe care mă aşteptam cel mai puţin 
să îl văd: directorul adjunct. 

Îl chema Mavromichalis. Era director cu partea 
administrativă şi răspundea şi de disciplină; un soi de 
aghiotant de regiment, un tip de vreo cincizeci de ani, 
înalt, uscăţiv şi cu chelie. Întotdeauna rezervat, chiar şi 
faţă de ceilalţi greci. Nu prea avusesem de-a face cu el. 
Ca profesor titular de demotiki era, aşa cum o cere 
tradiţia, un iubitor fanatic al ţării sale. În timpul 
ocupaţiei, condusese un ziar clandestin la Atena şi 
pseudonimul clasic pe care îl folosise atunci O Bouplix, 
Văcarul, îi rămăsese şi acum. Deşi, în public, se ralia 
întotdeauna la punctul de vedere al directorului, el era, 
de fapt, sufletul şcolii. Detesta elementul bizantin care 
există încă în sufletul grec, cu mai multă înverşunare 
decât orice străin. 

Stătea acolo, în uşă, măsurându-mă din cap până în 
picioare şi am fost atât de surprins de ceva ce se citea în 
ochii lui, încât mi-am uitat de furia mea. Reuşea să îmi 
sugereze că dacă împrejurările i-ar fi permis, poate că 
mi-ar fi zâmbit. Îmi spuse calm: 

— Je veux vous parler, Monsieur Urfe. 

Şi asta a fost o nouă surpriză căci, până atunci, nu mi 
se adresase decât în greceşte şi eu presupusesem 
întotdeauna că nu cunoştea nicio altă limbă. M-am dat la 
o parte să îl las să intre în cameră. Aruncă o privire 
rapidă spre valizele deschise pe pat şi îmi făcu semn să 
mă aşez la birou. El se aşeză pe un scaun lângă fereastră 


şi îşi încrucişă braţele; avea o privire pătrunzătoare, 
perspicace. Un timp lăsă în mod deliberat tăcerea să 
vorbească în locul lui. Am înţeles. Dacă pentru director 
nu eram decât un profesor slab, pentru omul acesta 
reprezentam altceva. 

Am întrebat cu răceală: 

— Eh, bien? 

— Regret împrejurările. 

— Nu aţi venit aici ca să îmi comunicaţi acest lucru. 

Mă fixă cu privirea. 

— Consideri că şcoala noastră e un colegiu bun? 

— Domnule Mavromichalis, dacă vă închipuiţi... 

Ridică brusc mâna dar cu un gest liniştitor. 

— Sunt aici în calitate de coleg, nimic altceva. 
Întrebarea mea e serioasă. 

Vorbea într-o franceză greoaie, nu prea fluentă dar 
nicidecum stricată. 

— Coleg... sau emisar? 

Îmi aruncă o privire severă. Băieţii, când glumeau, 
spuneau că pe unde trece el până şi pescăruşii se opresc 
din ţipat. 

— Vă rog, răspundeţi la întrebarea mea. Şcoala 
noastră e bună? 

Am ridicat impacientat din umeri. 

— În ce priveşte activitatea didactică, da. Sigur. 

Un timp continuă să mă privească în tăcere, apoi 
trecu la obiect. 

— De dragul colegiului nostru, nu vreau niciun fel de 
scandal. 

Am remarcat implicaţia persoanei întâia singular. 

— Ar fi trebuit să vă gândiţi la asta mai de mult. 

Din nou tăcere. Apoi îmi spuse: 

— Există un vechi cântec popular grecesc care 
spune: „Cine fură pentru pâine nu are nicio vină. Cine 
fură pentru aur e vinovat.” 

Mă sfredelea cu privirea să vadă dacă am înţeles. 


— Dacă doriţi să vă daţi demisia... vă asigur că 
Monsieur le Directeur o va accepta. Cealaltă scrisoare va 
fi dată uitării. 

— Care Monsieur le Directeur? 

Zâmbi uşor fără să răspundă şi mi-am dat seama că 
nu va spune niciodată nimic. În mod ciudat, poate pentru 
că mă aflam în spatele biroului, mă simţeam de parcă eu 
aş fi fost anchetatorul tiranic, şi el patriotul curajos. În 
cele din urmă, întorcându-se spre fereastră, îmi spuse, 
aparent fără nicio legătură: 

— Avem un laborator de ştiinţe excelent. 

O ştiam prea bine. Ştiam că aparatura fusese donată 
de un binefăcător anonim, când se redeschisese şcoala, 
după război şi „povestea” care circula în cancelarie era 
că banii fuseseră storşi de la un colaboraţionist bogat. 

Am zis: 

— Ah, înţeleg. 

— Am venit să vă rog să demisionaţi. 

— Aşa cum au făcut şi predecesorii mei? 

Nu răspunse. Am făcut din cap semn că nu. 

Vorbi cu mai multă sinceritate: 

— Nu ştiu ce vi s-a întâmplat. Nu vă cer să iertaţi ce a 
fost acolo. Vă rog să cruţaţi ce este aici: colegiul. 

— După câte ştiu, mă consideraţi un profesor foarte 
slab. 

— Vă vom da o recomandare bună. 

— Nu-i un răspuns. 

Ridică din umeri. 

— Dacă insistaţi... 

— Sunt chiar atât de slab? 

— Aici n-avem loc decât pentru cei mai buni. 

Sub privirea „văcarului” am plecat ochii. Valizele 
aşteptau pe pat. Doream să plec, la Atena sau în altă 
parte, n-avea importanţă unde, să îmi pierd identitatea, 
să mă desprind de tot. Ştiam că nu sunt un profesor bun. 
Dar eram prea lovit, prea deposedat de toate pentru ca 
să o recunosc. 


— Îmi cereţi prea mult. 

Aştepta în tăcere, implacabil. Am spus: 

— N-am să povestesc nimic la Atena, cu o condiţie. 
să vină să îl întâlnesc acolo. 

— Imposibil. 

Tăcere. Mă întrebam cum se acordă simţul acesta 
exagerat al datoriei lui faţă de şcoală cu fidelitatea sa, 
din cine ştie ce motive, faţă de Conchis. Un bondar veni 
să se lovească de geam, ameninţător, apoi bătu în 
retragere; după cum şi furia mea se retrase în faţa 
dorinţei de a termina cu toată povestea asta, de a-i pune 
capăt. 

L-am întrebat. 

— De ce dumneata? 

De data asta îmi zâmbi; o umbră de zâmbet. 

— Avant la guerre. 

Ştiam că nu fusese profesor la colegiu; atunci trebuie 
să fi fost la Bourani. Am plecat ochii spre birou: 

— Vreau să plec imediat. Chiar azi. 

— Se înţelege. Dar fără alte scandaluri? 

Se referea la vreo altă scenă similară cu cea de la 
micul dejun. 

— Am să văd... Dacă... Numai pentru ce este aici. 

— Bien. 

Deodată vocea îi devenise mai caldă, ocoli biroul ca 
să îmi strângă mâna şi merse până acolo, încât mă 
scutură uşor de umăr, aşa cum făcea uneori Conchis, ca 
să mă asigure că se încredea în cuvântul meu. 

Apoi se întoarse brusc şi ieşi fără să spună o vorbă. 


Şi aşa am fost dat afară din şcoală. De cum a părăsit 
camera, furia m-a cuprins din nou. Eram furios că nici de 
data asta nu folosisem biciul. Nu îmi păsa că plec de la 
colegiu; ideea de a fi lâncezit aici încă un an, pretinzând 
că Bourani nu a existat niciodată, chinuit de amintiri 
amare... era de neconceput. Dar asta însemna să 
părăsesc insula, lumina, marea... Priveam în depărtare la 


livezile de măslini şi am simţit o durere ca atunci când ţi 
se taie o mână sau un picior. Îmi dădeam seama că nu 
era atât meschinăria de a face scandal, cât mai ales 
inutilitatea lui, căci orice s-ar întâmplă, fusesem alungat 
din Phraxos pentru totdeauna. 

După un timp, am făcut efortul să îmi reiau 
împachetatul. Secretarul trimise pe cineva cu cecul 
pentru salariu şi adresa agenţiei de voiaj din Atena care 
urma să-mi elibereze biletul de întoarcere în Anglia. 
Imediat după prânz am ieşit pentru ultima dată pe poarta 
şcolii. 

M-am dus direct la Patarescu acasă. O ţărancă ieşi în 
uşă: doctorul plecase pentru o lună în Rhodos. Apoi m- 
am dus la casa lui Hermes. Am ciocănit la poartă. Niciun 
răspuns; era încuiată. Atunci am coborât prin sat spre 
vechiul port, la cârciuma unde îl întâlnisem pe bătrânul 
Barba Dimitraki. Aşa cum mă aşteptam, Georgiou ştia o 
cameră de închiriat într-o căsuţă din apropiere. Am trimis 
un puşti la colegiu, să îmi aducă valizele; după care am 
mâncat nişte pâine cu măsline. 

Pe la două, sub soarele arzător al după-amiezii, am 
pornit-o cu greu în sus printre smochini, spre creasta 
principală. Aveam cu mine un lămpaş, un levier şi o 
pânză de bomfaier. Să nu fac scandal era una, dar să nu 
fac cercetări era cu totul altceva. 


65 


AM AJUNS LA BOURANI PE LA TREI ŞI JUMĂTATE. 


Atât spărtura din gard cât şi poarta erau acum 
închise cu sârmă ghimpată şi peste firma cu Salle 
d'attente era pusă alta, în greceşte, pe care scria: 
Proprietate particulară, intrarea strict interzisă. Chiar şi 
aşa, era destul de uşor de trecut gardul, dar nici bine n- 
am trecut în partea cealaltă că am şi auzit larmă de voci 
venind de dincolo de copaci, dinspre Moutsa. Am ascuns 
repede instrumentele şi lampa într-un tufiş şi am sărit 
gardul înapoi. Am coborât prudent poteca, încordat ca o 
pisică la pândă, până la locul de unde puteam vedea 
plaja. Tocmai la capăt era ancorată o barcă. Pe plajă vreo 
cinci-şase persoane în costume de baie viu colorate. Nu 
erau locuitori din insulă. Doi bărbaţi au luat o fată care 
tipa cât o ţinea gura, au dus-o până la marginea mării şi 
i-au dat drumul în apă. De undeva se auzea un radio 
deschis la maximum. Am înaintat câţiva paşi printre 
pomii de la marginea plajei. Aproape că mă aşteptam să 
îi recunosc. Dar nu. Fata era scundă şi brună, tipic 
grecoaică. Mai erau două femei grase, un bărbat de vreo 
treizeci de ani şi alţi doi ceva mai bătrâni. Nu îi mai 
văzusem niciodată. 

Am auzit un zgomot în spatele meu. Un pescar cu 
nişte pantaloni gri zdrenţăroşi, proprietarul bărcii, 
probabil, ieşea din bisericuţă. L-am întrebat cine erau 
oamenii de pe plajă. Erau de la Atena, un oarecare domn 
Sotiriades cu familia, care veneau în fiecare vară la 
Phraxos. 

Veneau mulţi atenieni pe aici în august? Da, mulţi, 
foarte mulţi. Imi făcu semn spre plajă: în două săptămâni 
vor fi zece-cincisprezece bărci; mai multă lume decât 
mare. 

Deci Bourani nu era o fortăreață de necucerit. ŞI 
aveam, astfel, un motiv în plus pentru a părăsi insula. 


Casa era încuiată şi cu obloanele închise aşa cum o 
văzusem ultima dată. Mi-am continuat drumul, dincolo 


de malul surpat şi am ajuns la Vizuină. Am admirat din 
nou iscusinţa cu care fusese disimulată intrarea, apoi am 
ridicat capacul. Am coborât încet în puţul negru şi am 
aprins lampa, apoi am urcat din nou să iau uneltele. A 
trebuit să tai cu pânza de bomfaier inelul lacătului de la 
prima cameră, apoi, folosind bara metalică drept 
pârghie, am apăsat cu putere şi lacătul a cedat. Am luat 
lampa, am tras zăvorul, am împins uşa masivă şi am 
intrat. 

Mă aflam în colţul dinspre nord-vest al unei încăperi 
dreptunghiulare. Pe peretele din faţă se vedea locul unde 
fuseseră două ferestre acum astupate aproape total. 
Nişte mici grile de ventilaţie dovedeau că exista totuşi o 
aerisire. 

Pe partea opusă, un dulap lung zidit în perete. Lângă 
peretele dinspre răsărit, două paturi: unu dublu, celălalt 
de o persoană. Mese, scaune, trei fotolii. Pe podea un 
covor țărănesc peste o bucată mare de fetru care 
acoperea toată camera. Trei pereţi fuseseră proaspăt 
văruiţi astfel încât, deşi fără ferestre, camera era mai 
puţin sinistră decât odaia din mijloc. Pe peretele dinspre 
apus, deasupra patului, era o frescă uriaşă reprezentând 
o serbare câmpenească în Tirol: Lederhosen şi o fată 
dansând, a cărei fustă săltată în vârtejul jocului lăsa să i 
se vadă picioarele deasupra ciorapilor cu flori. Culorile 
erau încă vii, sau poate cineva le retuşase. 

In dulap, vreo douăsprezece costume diferite pentru 
rolul Lily, şi vreo opt dintre ele erau în dublu exemplar; 
unele nu le văzusem niciodată. În sertare mănuşi de 
epocă, genţi, ciorapi, pălării. Am găsit chiar şi un costum 
de baie de modă veche şi bereta de marinar asortată. 

Pe fiecare saltea erau teancuri de pături. Pernele nu 
păstraseră nicio urmă din parfumul folosit de Lily. 
Deasupra mesei, între cele două deschizături ale 
ferestrelor, erau câteva rafturi fixate în perete pe care se 
aflau cărţi. Am luat una: Gazda perfectă. Mică culegere 
de principii şi reguli de etichetă respectate şi puse în 


practică de inalta societate. Londra. 1901. Erau vreo 
douăsprezece romane eduardiene. Cineva făcuse în fugă 
cu creionul câteva observaţii pe pagina de gardă. 
Dialoguri bune, sau Clişee folositoare la pagina 98 şi 164. 
Vezi scena p.203. „Îmi cereti să îmi las obrazul pradă 
îndrăznelii dumneavoastră?” hohoti jucăuşa Fanny. 

Un scrin, dar era gol. De fapt, întreaga cameră era 
dezarmant de goală, nu exista niciun obiect personal. 
Dezamăgit, am ieşit şi m-am apucat să tai lacătul de la 
uşa cealaltă. Am păşit într-o cameră mobilată în acelaşi 
fel. De data asta, fresca de pe perete reprezenta munţi 
acoperiţi de zăpadă. In dulapul din perete am găsit 
cornul cu care sunase „Apollo”; costumul lui Robert 
Foulkes; un halat alb şi o bonetă de bucătar; o bluză 
laponă şi o uniformă completă de ofiţer din primul război 
mondial cu insignele regimentului. 

Nimic. În cele din urmă m-am întors în cealaltă 
cameră şi m-am dus din nou la raftul cu cărţi. Enervat, 
le-am dat jos pe toate şi dintr-una din ele - o colecţie 
veche, legată, a revistei „Punch”, 1914 (în care unele 
ilustraţii fuseseră marcate cu creion roşu) - căzu un mic 
teanc de foi împăturite, despre care, la început, am 
crezut că sunt scrisori. Dar nu erau decât nişte hârtii 
multiplicate, care păreau să conţină un fel de ordine. 
Niciuna nu era datată. 


1 Aviatorul italian înecat 
Am hotărât să suprimăm acest episod. 


2 Norvegia 
Am hotărât să omitem vizitele cu acest episod. 


3 Rândunica 
Să fie tratat cu grijă. Problemă încă delicată. 


4 Dacă subiectul descoperă Vizuina 


Rog a se asigura pentru week-end-ul viitor că se 
cunosc măsurile ce trebuiesc luate în această even- 
tualitate. Lily consideră că este foarte probabil ca 
subiectul să ne pună în faţa acestei situaţii. 


Am notat că folosise numele „Lily”. 


5 Rândunica 
A se evita pe viitor această discuţie cu subiectul. 


6 Faza finală 
Incheierea la sfârşitul lui iulie pentru toţi în afară de 
nucleu. 


7 Starea subiectului 

Maurice consideră că subiectul a atins un stadiu sufi- 
cient de maleabilitate. De reţinut că pentru subiect orice 
joc este acum mai bun decât nimic. Schimbaţi registrul, 
intensificaţi retragerile. 


Pe cea de-a opta foaie era bătut la maşină pasajul din 
Furtuna pe care mi-l recitase Lily. In sfârşit, pe un alt fel 
de hârtie, un mesaj mâzgălit în grabă: 

Bo să nu uite ştii-tu-ce şi cărțile. Ah! şi batiste de 
hârtie, te rog. 


Pe fiecare din aceste foi se scrisese ceva pe dos; 
erau probabil (sau poate aşa voiau să pară) ciornele lui 
Lily. Erau ştersături, cuvinte scrise pe deasupra. li 
recunoşteam scrisul. 


1. Ce este? 

Dacă ţi s-ar spune numele 
N-ai înţelege. 

De ce? 

Dacă ţi s-ar spune motivele 
N-ai înţelege. 


Este? 
Nici de asta nu eşti sigur. 
Bieţi paşi într-o cameră goală. 


2. Dragostea este mobilul experimentului. 

Se întinde până la limita imaginaţiei. 

Dragostea este virilitatea ta în livezile mele. 

Dragostea este figura ta întunecată citind aceasta. 

Figura ta întunecată, figura ta blândă şi mâinile 
blânde. 

Oare Desdemona 


Era clar că nu terminase. 


3. Alegerea 

Cruţă-l până moare. 
Chinuie-l până trăieşte, 
ominus dominus 
Nicholas 

homullus est 

ridiculus 


4. igitur meus 
parvus pediculus 
multo vult date 
sine morari 

in culus illius 
ridiculus 

Nicholas 
colossicus ciculus 


5. Dă-mi hainele 
Lasă-mă să-mi folosesc meningele. 


Trebuie să fi fost vreun joc al celor două surori, 
alternau două caligrafii diferite. 


6. Destul mister către amiază. 
Căile oarbe, nebătute, 
Deasupra prea bătutei mări 
Fac labirint şi-ascund destul 
De ce te-ai răsuci sub lună 
Când pe-o stâncă tăinuită, 

În alba furie a luminii, 

Destul mister e spre amiază. 


Pe ultimele trei pagini era o poveste. 


PRINŢUL ŞI MAGICIANUL 


A fost odată un prinţ tânăr care credea în toate 
lucrurile în afară de trei. Nu credea în prințese, nu credea 
în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi 
spusese că aceste lucruri nu există. Şi cum nu erau nici 
prințese, nici insule şi nici vreun semn al existenţei lui 
Dumnezeu în împărăţia tatălui său, tânărul prinţ îi dădu 
crezare. 

Dar într-o zi, prinţul fugi din palat şi ajunse în 
împărăţia vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în 
largul coastelor şi pe aceste insule nişte făpturi stranii şi 
tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea un nume. In 
timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în 
haine de seară se apropie de el. 

— Insulele de colo sunt adevărate? întrebă tânărul 
prinţ. 

— Bineînţeles că sunt insule adevărate, răspunse 
bărbatul în haine de seară. 

— Şi făpturile acelea stranii şi tulburătoare? 

— Sunt toate prințese adevărate şi autentice. 

— Atunci trebuie să existe şi Dumnezeu! strigă 
prinţul. 


— Eu sunt Dumnezeu, răspunse omul în haine de 
seară înclinându-se uşor. 

Tânărul prinţ se întoarse acasă cât putu mai repede. 

— lată-te înapoi deci, îi zise împăratul. 

— Am văzut insule, am văzut prințese, l-am văzut pe 
Dumnezeu, îi răspunse prinţul, cu reproş în glas. 

Împăratul rămase impasibil. 

— Nu există nici insule adevărate, nici prințese 
adevărate şi nici Dumnezeu adevărat nu există. 

— Dar am văzut cu ochii mei! 

— la spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu. 

— Dumnezeu era în haine de seară. 

— Avea mânecile hainei suflecate? 

Prinţul îşi aduse aminte că aşa erau. Împăratul zâmbi. 

— E un costum de magician. Ai fost păcălit. 

Auzind acestea, prinţul plecă din nou în împărăţia 
vecină şi se duse pe acelaşi mal unde îi ieşi din nou în 
cale omul în haine de seară. 

— Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine eşti, zise 
prinţul indignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va 
mai întâmplă. Acum ştiu că insulele nu sunt reale şi nici 
prinţesele nu sunt reale, pentru că tu nu eşti decât un 
magician. 

Omul în ţinută de seară zâmbi. 

— Nu eu te păcălesc, băiete. In împărăţia tatălui tău 
există multe insule şi multe prințese, dar tatăl tău te ţine 
sub vraja lui şi nu le poţi vedea. 

Prinţul se întoarse acasă gânditor. Când îl văzu pe 
împărat, se uită drept în ochii lui. 

— Tată, e adevărat că nu eşti împărat ci doar un 
magician? 

Împăratul zâmbi şi îşi suflecă mânecile. 

— Da, fiule, sunt magician. 

— Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu. 

— Bărbatul de pe mal era doar un alt magician. 

— Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de 
dincolo de magie. 


— Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse 
împăratul. 

Prinţul fu cuprins de tristeţe şi zise: 

— Am să mă omor. 

Prin farmecele sale, împăratul chemă moartea să 
vină. Moartea apăru în uşă şi îi făcu semn prinţului să 
vină cu ea. Prinţul se înfioră. Îşi aminti de insulele 
frumoase, frumoase dar ireale şi de prinţesele ireale, 
ireale dar frumoase. 

— Prea bine, zise. Voi putea îndura totul. 

— Vezi, fiule, zise împăratul, acum eşti şi tu 
magician. 


„Ordinele” erau cam dubioase, păreau să fi fost toate 
bătute la maşină în serie, după cum şi poemele erau 
scrise cu acelaşi creion, cu aceeaşi apăsare egală, ca şi 
când ar fi fost scrise ad-hoc, una după alta. Şi nici nu 
puteam crede că se emiseseră vreodată asemenea 
„ordine”. Totul părea aranjat, îmi spărgeam capul să 
înţeleg referirile la „rândunică” - problemă încă delicată; 
nu trebuia discutată cu mine; vreo surpriză, vreun episod 
pe care nu mi-l arătaseră niciodată? Poemele ca şi fabula 
epistemologică erau mai uşor de înţeles; aveau aplicaţii 
clare. Bineînţeles că nu puteau fi siguri că am să intru cu 
forţa în Vizuină. Poate că asemenea indicii erau risipite 
peste tot, ei toţi pornind de la ideea preconcepută că nu 
aveam să descopăr decât foarte puţine dintre ele. Dar 
indiciile pe care le-am găsit eu îmi vor apărea cu totul 
altfel decât cele prea evidente lăsate de ei în mod 
deliberat - vor fi mult mai convingătoare. Şi totuşi mă pot 
induce în eroare la fel de bine ca toate celelalte indicii pe 
care mi le-au dat până acum. 

Îmi pierdeam vremea la Bourani; tot ce aş fi putut 
găsi acolo nu putea decât să facă confuzia şi mai 
confuză. 

Aceasta era semnificaţia fabulei. Cercetând atât de 
fanatic, transformam întâmplările din timpul verii într-un 


roman poliţist. Dar a considera viaţa un roman poliţist, 
ceva ce poate fi dedus, urmărit şi arestat este o idee la 
fel de nerealistă ca aceea de a considera romanul poliţist 
un gen literar major, când, de fapt, este unul dintre cele 
mai minore. 

La Moutsa, când dădusem cu ochii de grupul de pe 
plajă, simţisem, în ciuda celor întâmplate, o animaţie 
bruscă, urmată de o dezamăgire la fel de revelatoare 
când mi-am dat seama că nu erau decât turişti. Poate că 
tocmai asta îi reproşam mai mult lui Conchis: nu că 
făcuse ce făcuse, ci că încetase să mai facă. 

Intenţionasem iniţial să sparg uşa şi să intru şi în 
casă să îmi caut acolo un mod de răzbunare. Dar ideea 
îmi  apăru deodată meschină şi fără sens; şi 
nesatisfăcătoare. Nu pentru că nu mai intenţionam să 
mă răzbun, ci numai pentru că acum vedeam limpede 
cum puteam s-o fac mai bine. Colegiul n-avea decât să 
mă concedieze, dar nimic nu mă putea împiedica să mă 
întorc la Phraxos vara viitoare. Şi atunci vom vedea cine 
râde la urmă. 

M-am ridicat, am ieşit din Vizuină şi m-am îndreptat 
spre casă, păşind pentru ultima dată pe sub colonade. 
Scaunele dispăruseră şi nici măcar clopotul nu mai era. 
În grădina de zarzavat, castraveţii atârnau veşteji şi 
îngălbeniţi; Priapus dispăruse şi el. 

Mă năpădea un sentiment de tristeţe multiplă: pentru 
trecut, pentru prezent, pentru viitor. Dar chiar şi în clipa 
aceea nu poposisem acolo numai ca să îmi iau un ultim 
rămas bun ci şi, în parte, în speranţa că apare poate 
cineva. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă s-ar fi întâmplat aşa, 
după cum nu ştiam nici ce aveam să fac odată ajuns la 
Atena. Dacă voiam să trăiesc în Anglia sau ce voiam să 
fac. Eram în aceeaşi stare de spirit ca atunci când 
venisem de la Oxford, după absolvire. Nu ştiam decât ce 
nu voiam să fac; şi tot ce câştigasem, în ce priveşte 
alegerea unei cariere, era hotărârea fermă ca niciodată 


în viaţa mea să nu mai fiu profesor, de niciun fel. Mai 
bine gunoier! 

În faţa mea se întindea un deşert sentimental, im- 
posibilitatea de a mai iubi vreodată, cauzată de moarta 
virtuală a lui Lily şi de moartea reală a lui Alison. Mă vin- 
decasem de Lily, dar dezamăgirea de a nu fi reuşit s-o 
cuceresc se transformase într-un fel de dezamăgire, de 
dezgust faţă de propria mea persoană; un sentiment 
indezirabil dar inevitabil totuşi că, de acum înainte, ea 
avea să mă urmărească, să mă vicieze şi să îmi distrugă 
orice legătură cu altă femeie, avea să apară ca o 
fantomă în spatele oricărei lipse de bun gust, în spatele 
oricărei reacţii stupide. Numai Alison m-ar fi putut 
vindeca de ea. Mi-am amintit de momentele de linişte de 
la Monemvasia şi, mai târziu, pe vapor, la întoarcerea la 
Phraxos; momente când până şi lucrurile cele mai 
obişnuite păreau frumoase, minunate, în magnifica lor 
cotidianitate. Cu Alison aş fi putut regăsi aceste 
momente. Era unică pentru că era reală, normală şi 
previzibilă; pentru că exista în ea un sâmbure cristalin de 
sinceritate şi fidelitate; pentru că reprezenta ceea ce Lily 
nu era şi nici nu avea să fie vreodată. 

Mă simţeam părăsit, singur, cu aripile frânte. Un stol 
de stranii creaturi zburătoare mă înconjuraseră o clipă 
dar mă abandonaseră, dispărând, uşoare şi misterioase; 
rămăsesem învăluit în tăcerea plină de voci pe care o 
lasă în urmă un stol de păsări cântătoare. 


De jos, dinspre plajă, se auzea zvon de glasuri, ţipete 
ascuţite, voci prea obişnuite. Divertismentele banale 
continuau. Prezentul ştergea trecutul. Soarele cobora 
încet din spatele pinilor, şi am pornit-o, pentru ultima 
oară, înspre statuie. 

Poseidon, în perfecta sa măreție, perfectă stăpânire, 
cu sănătatea sa perfectă şi perfecta adaptare, stătea 
uşor aplecat asupra mării divine; Grecia eternă. De 
nepătruns, cea mai curajoasă, fiind cea mai curată, care 


îşi dezvăluie misterul la lumina zilei. Poate că statuia lui 
era centrul acestui loc, al său omphalos - nu casa sau 
Vizuina şi nici Conchis sau Lily, ci această figură 
împietrită, atotputernică deşi incapabilă să intervină sau 
să vorbească; capabilă numai să existe şi să creeze 
existenţă. 


66 


PRIMUL LUCRU PE CARE L-AM FĂCUT DUPĂ CE am 
ajuns la hotelul Grande Bretagne din Atena a fost să 
telefonez la aeroport. Mi s-a făcut legătura cu interiorul 
pe care îl cerusem. Imi răspunse un bărbat. 

Nu cunoştea numele. | l-am spus literă cu literă. 
Atunci s-a interesat cine sunt şi mi-a spus: „Aşteptaţi un 
minut, vă rog”. 

Credeam că mă uitase când, în cele din urmă, am 
auzit un glas de femeie cu accent greco-american. Mi se 
păru că recunosc vocea fetei care fusese de serviciu 
când mă întâlnisem cu Alison acolo. 

— Cine e la telefon, vă rog? 

— Un prieten al lui Alison. 

— Locuiţi aici? 

— Da. 

O clipă de tăcere. Am înţeles. De câteva ore mă 
amăgeam cu o minusculă umbră de speranţă. Priveam 
fix mocheta verzuie, decolorată. 

— Nu ştiţi? 

— Ce să ştiu? 

— A murit. 

— A murit? 


Probabil că era ciudat că vocea mea exprima atât de 
puţină uimire. 

— Acum o lună. La Londra. Credeam că a aflat toată 
lumea. A luat o doză prea... 

Am pus receptorul în furcă. M-am lungit în pat cu 
ochii pironiţi în tavan. Mi-a trebuit câtăva vreme ca să 
găsesc puterea şi să îmi impun voinţa de a cobori la bar 
să încep să beau. 


A doua zi m-am dus la British Council. L-am informat 
pe individul care se ocupa de mine că demisionasem 
„din motive personale”, dar am reuşit să îi sugerez, fără 
să-mi calc promisiunea făcută lui Mavromichales, că n-ar 
trebui să îşi trimită oamenii la posturi atât de izolate. 
Trase imediat concluzii eronate. M-am grăbit să îl 
lămuresc. 

— N-am făcut avansuri băieţilor, dacă la asta vă 
gândiţi. 

— Prietene dragă, dar nici prin cap nu mi-a trecut. 

Îmi oferi jenat o ţigară. 

Am vorbit în general despre izolare, despre Egee, şi 
despre corvoada de a convinge ambasada să nu 
considere oficiul lor o anexă a secretariatului ei. La 
sfârşit, l-am întrebat într-o doară dacă auzise de cineva 
cu numele de Conchis. Nu, n-auzise. 

— Cine e? 

— Oh, o persoană pe care am întâlnit-o pe insulă. 
Care nu-i prea înghite pe englezi. 

— În ultima vreme asta pare să devină un „hobby” 
naţional pe aici. Ne tot compară cu americanii şi 
comparaţia nu e în favoarea noastră. Inchise dosarul, 
adăugând diplomatic: Ei, mulţumesc foarte mult, Urfe. O 
conversaţie foarte utilă. Îmi pare rău că s-a terminat aşa, 
dar nu îţi face griji. Vom ţine seama de tot ce ne-ai spus. 

Pe când mă conducea spre uşă, i s-a făcut probabil şi 
mai milă de mine şi m-a invitat să luăm masa împreună 
în seara aceea. 


Dar nici n-o pornisem bine prin piaţa Kolonaki, ieşind 
de la British Council, că începusem deja să regret că 
acceptasem invitația. Atmosfera asta englezească 
înăbuşitoare nu mi se păruse niciodată atât de străină; şi 
totuşi, îngrozit, m-am surprins încercând să mă adaptez, 
să mă conformez, să mă comport în aşa fel ca să obţin 
aprobarea lor. Ce spuseseră ceilalţi, la proces? Caută 
situații care ştie că il vor împinge să se răzvrătească. 
Refuzam să fiu victima unor constrângeri repetate; dar 
dacă refuzam asta, trebuia să găsesc în mine puterea de 
a îmi refuza tot trecutul, tot anturajul, tot com- 
portamentul meu social. Nu era suficient să accept să fiu 
gunoier mai degrabă decât să fiu profesor, ci trebuia să 
fiu gata să accept să golesc lăzile de gunoi mai degrabă 
decât să trăiesc şi să muncesc laolaltă cu burghezia 
mijlocie a ţării mele. 

Cei de la British Council erau de acum încolo străinii, 
grecii anonimi care treceau pe lângă mine pe stradă 
deveniseră adevărații mei compatrioți. 


Când venisem să îmi iau cameră la hotelul Grande 
Bretagne, mă interesasem dacă nu locuiseră aici, de 
curând, două gemene englezoaice, blonde, în jur de 
douăzeci de ani! Dar funcţionarul de la recepţie era sigur 
că nu. De fapt, nici nu mă prea aşteptam să primesc un 
răspuns afirmativ, aşa că n-am mai insistat. 

Când am ieşit de la British Council, m-am dus la 
Ministerul de interne. Sub pretext că scriu o carte de 
călătorii, am reuşit să ajung la departamentul unde se 
ţine arhiva referitoare la crimele de război; şi în 
cincisprezece minute aveam în mână copia - în versiune 
engleză - a raportului redactat de Anton. M-am aşezat şi 
l-am citit cu atenţie; totul, cu excepţia câtorva detalii 
minore, era aşa cum îmi spusese Conchis. 

L-am întrebat pe funcţionarul care se ocupase de 
mine dacă Maurice Conchis mai era încă în viaţă. Răsfoi 
dosarul din care extrăsese raportul. La dosar nu se afla 


decât adresa din Phraxos. Nu ştia. Nu auzise niciodată de 
Conchis; el era nou în departament. 

Atunci am mai făcut o vizită, de data aceasta la 
ambasada Franţei. Fata căreia m-am adresat a reuşit cu 
mare greutate să îl ademenească pe ataşatul cultural să 
coboare din biroul lui. l-am explicat cine sunt, că ţineam 
mult să citesc lucrările acestui distins psiholog francez 
despre arta ca iluzie ridicată la rang de instituţie... Ideea 
păru să îl amuze, dar de cum am menţionat facultatea de 
medicină de la Sorbona lucrurile s-au încurcat. Mi-a 
răspuns că regretă, dar trebuie să fie o greşeală: la 
Sorbona nu exista facultate de medicină. Mă duse totuşi 
la biblioteca ambasadei şi îmi arătă un raft cu cataloage 
şi alte lucrări de referinţă pe care puteam să le consult. 
S-au elucidat imediat câteva lucruri: Conchis nu fusese 
niciodată la Sorbona, nici ca profesor, nici ca altceva (şi 
nici la vreo altă universitate din Franţa), nu practicase 
niciodată medicina în Franţa şi nici nu publicase vreo 
lucrare în limba franceză. Exista un profesor Maurice 
Henri de Conches-Vironvay, din Toulouse, care scrisese o 
serie de tratate despre bolile viţei-de-vie dar nu mi s-a 
părut să aibă vreo legătură cu ce căutam eu. In cele din 
urmă am plecat, convins că pusesem şi eu o piatră la 
temelia prieteniei franco-engleze, întărind o dată mai 
mult convingerea galică că majoritatea englezilor sunt 
ignoranţi şi scrântiţi. 

Am ieşit din nou în arşiţa amiezii şi m-am îndreptat 
spre hotel. Când mi-a dat cheia, funcţionarul de la 
recepţie mi-a întins şi o scrisoare. Pe plic nu era trecut 
decât numele meu, cu menţiunea Urgent. Am rupt 
nerăbdător plicul. Inăuntru era o foaie de hârtie cu un 
număr şi un nume: 184 Syngrou. 

— Cine a adus scrisoarea? 

— Un băiat. Un comisionar. 

— De unde era? 

Ridică din umeri. Nu ştia. 


Ştiam unde este Syngrou: un bulevard larg ce duce 
de la Atena la Pireu. Am ieşit imediat şi am sărit într-un 
taxi. Am cotit pe lângă cele trei coloane ale templului lui 
Zeus Olimpianul şi am pornit-o spre Pireu. O clipă mai 
târziu, taxiul se oprea în dreptul unei case retrase de la 
stradă, cu o grădină destul de mare în faţă. Pe plăcuţa de 
email, mâncată de rugină, se puteau citi cifrele 184. 

Grădina era de multă vreme neglijată, iar casa avea 
scânduri bătute în ferestre. Un vânzător de bilete de 
loterie, aşezat pe un scaun sub un copac de piper, în 
apropiere, m-a întrebat ce caut, dar nu i-am acordat nicio 
atenţie. Am trecut prin grădină şi m-am dus până la uşa 
din faţă, apoi am ocolit casa şi m-am dus în spate. Casa 
era o scoică goală. Avusese loc un incendiu, cu câţiva ani 
în urmă probabil, şi urmele erau încă vizibile; acoperişul 
era rupt. Am cercetat grădina din spatele casei. Era la fel 
de uscată şi neîngrijită ca cea din faţă. Uşa din spate 
rămăsese dată de perete. Pe pereţii afumati, printre 
grinzile căzute, se puteau vedea urmele lăsate de ţiganii 
şi vagabonzii care stătuseră acolo; în cămin, cenuşa unui 
foc mai recent. Am aşteptat puţin, dar ştiam deja că era 
o pistă falsă şi că nu aveam să găsesc nimic. 

M-am întors la taxiul care mă aştepta. Praful ridicat 
de vânt de pe pământul uscat se aşezase ca o pudră pe 
frunzele alburii ale olenarilor subţiri. Maşinile treceau în 
sus şi în jos pe bulevard, frunzele palmierilor de la poartă 
trosneau uşor. Vânzătorul de bilete de loterie stătea de 
vorbă cu şoferul meu. Când m-a văzut ieşind pe poartă, a 
venit spre mine. 

— Zitas kanenan? Căutaţi pe cineva? 

— A cui e casa asta? 

Era neras, îmbrăcat într-un costum cenuşiu, ponosit, 
cu o cămaşă albă, murdară şi fără cravată şi în mână cu 
nelipsitele mătănii de chihlimbar. 

Le ridică în sus în semn că nu ştie. 

— Acum? Nu ştiu. A nimănui. 


L-am privit din spatele ochelarilor mei de soare. Am 
rostit un singur cuvânt. 

— Conchis? 

Figura i s-a luminat deodată, ca şi când totul era clar. 

— Îl căutaţi pe o kyrios Conchis? 

— Da. 

Deschise mâinile într-un gest de neputinţă: 

— A murit. 

— Când? 

— De patru, cinci ani. 

Ridică patru degete; apoi făcu un semn ca şi cum şi- 
ar fi tăiat gâtul şi spuse: Kaput. M-am uitat peste umărul 
lui la locul unde şiragul de bilete de loterie, atârnate de 
spătarul scaunului, fluturau uşor în bătaia vântului. 

l-am zâmbit acru şi i-am spus în engleză: 

— De unde eşti? De la National Theatre? 

Dar a scuturat din cap ca şi când nu înţelegea ce 
spun. 

— Un om foarte bogat. 

Se întoarse spre şofer. El, cel puţin, avea să îl 
înţeleagă, dacă eu nu puteam: 

— E înmormântat la cimitirul Sf. Gheorghe. Un cimitir 
frumos. 

Şi era ceva atât de perfect în figura lui zâmbitoare, 
tipică, a grecului fără căpătâi, în modul lui de a-ţi oferi 
informaţii utile, încât aproape că am început să cred că 
era ceea ce părea. L-am întrebat: 

— Asta-i tot? 

— Ne, ne. Mergeţi să vedeţi mormântul. E foarte 
frumos. 

M-am urcat în taxi. Se repezi la şirul cu bilete de 
loterie şi mi-l întinse prin fereastra maşinii. 

— 0 să fiţi norocos. Englezii sunt întotdeauna 
norocoşi. 

Apucă un bilet şi mi-l întinse. Şi brusc, adăugă în 
englezeşte: 

— Ei, doar un bileţel. 


Am dat şoferului un ordin scurt. Întoarse maşina şi o 
porni în goană pe bulevard, dar după vreo cincizeci de 
metri am oprit în faţa unei cafenele şi am făcut semn 
chelnerului. 

— Casa de colo, ştia a cui e? 

— Da. A văduvei Ralli, care trăia în Corfu. 

M-am uitat prin fereastra din spate. Vânzătorul de 
bilete mergea repede, mult prea repede, în direcţia 
opusă: şi cum mă uitam în urma lui, l-am văzut cotind pe 
o alee laterală şi dispărând. 

După-amiază pe la patru, când s-a mai răcorit, m-am 
urcat în autobuz şi m-am dus la cimitir. Era situat la 
câţiva kilometri de Atena, pe o pantă împădurită a 
muntelui Aegaleos. Când am pus întrebarea omului de la 
poartă, nu prea mă aşteptam să îmi poată da vreo 
lămurire. Dar se ridică cu greu şi intră în ghereta sa; 
răsfoi un registru mare şi îmi spuse că trebuie să merg 
pe aleea principală şi s-o iau pe a cincea alee din 
dreapta. Am trecut printre şiruri de temple ionice şi 
busturi aşezate pe coloane şi pietre funerare or- 
namentale, o desfăşurare de prost gust elen; dar locul 
răcoros şi plin de verdeață era agreabil. 

A cincea alee la dreapta. Şi aici, între doi chiparoşi, la 
umbra unui soi de lăcrămioare asiatice, se afla o simplă 
placă de marmură de Pentelikon pe care era gravat sub 
o cruce: 


MOPIZ KOTXIZ 
1896 - 1949 


Mort de patru ani. 

La căpătâiul plăcii de marmură se afla un mic vas de 
flori verde, din care, dintre nişte floricele albe, discrete, 
răsărea un crin alb şi un trandafir roz. Am îngenuncheat 
şi le-am scos. Tijele fuseseră proaspăt tăiate, chiar azi- 
dimineaţă, apa era limpede şi proaspătă. Am înţeles: era 
modul lui de a îmi spune ceea ce ghicisem şi eu, că 


cercetările mele de detectiv nu aveau să mă ducă 
nicăieri - ci doar în faţa unui mormânt gol, la o altă 
glumă, un zâmbet ce se topea în vânt. 

Am pus florile la loc. O crăcuţă din discretele floricele 
albe căzu din vas, am luat-o şi am mirosit-o; un parfum 
dulce, de miere. Mi-am pus-o la butonieră şi nu m-am 
mai gândit la ea. 

La poartă, l-am întrebat pe paznic dacă nu ştia 
cumva de vreo rudă a decedatului Maurice Conchis. 
Căută din nou în registru, dar nu figura nimic. Nu ştia 
cine adusese florile? Nu, multă lume venea cu flori. Briza 
îi zbârlise şuviţele de păr cânepiu peste fruntea ridată. 
Un om bătrân şi obosit. 

Cerul era perfect albastru. Un avion bâzâia coborând 
lin spre aeroportul situat de cealaltă parte a câmpiei 
atice. Sosiră alţi vizitatori şi paznicul se îndepărtă 
şchiopătând. 


Cina din seara aceea a fost groaznică, apogeul lipsei 
de imaginaţie a burghezului englez. Inainte să ajung 
acolo, mă gândisem să povestesc gazdelor mele câte 
ceva despre Bourani; îmi şi închipuiam o adunare vrăjită 
de povestirea mea. Dar după primele cinci minute de 
conversaţie am renunţat la această idee. Eram opt, cinci 
de la British Council, un secretar de la ambasadă şi un tip 
mărunţel între două vârste, critic literar, care venise să 
ţină câteva conferinţe. S-a vorbit despre ultimele apariţii 
literare. Mărunţelul pândea ca un vultur să vadă ce nume 
rostim. 

— A citit careva ultima carte a lui Henry Green? se 
interesă tipul de la ambasadă. 

— N-am putut s-o termin. 

— Oh, mie mi-a plăcut. 

Mărunţelul îşi aranjă nodul cravatei: 

— Ştiţi, desigur, ce a spus dragul de Henry când... 

După ce se dedase la acest joc pentru a noua sau a 
zecea oară, m-am uitat în jur, studiind feţele celorlalţi, în 


speranţa să descopăr o licărire de complicitate, să 
recunosc printre ei unul care ar fi vrut ca şi mine să îi 
strige în faţă că literatura consta din cărţi şi nu din detalii 
meschine privind viaţa personală a autorilor lor. Dar erau 
toţi deopotrivă, fiecare minte închisă în aceeaşi armură 
fantomatică, ca un guler la gâtul unui dinozaur, ca nişte 
franjuri de gheaţă. Toată seara nu am auzit decât 
clinchetul ţurţurilor de gheaţă spărgându-se, pe măsură 
ce oamenii făceau încercări timide şi zadarnice de a 
trece dincolo de plata barieră a cuvintelor, un clinchet, şi 
încă unul, şi gata, descurajaţi, se retrăgeau. 

Nimeni nu spunea ce voia de fapt să spună, ce 
gândea cu adevărat. Niciun spirit strălucit, nicio 
comportare caldă, naturală. In cele din urmă, mi s-au 
părut patetici. Imi dădeam seama că gazda şi soţia lui 
admirau sincer Grecia, dar nu puteau să-şi exprime 
admiraţia, cuvintele li se opreau în gât. Criticul ne făcu o 
expunere, nu lipsită de fineţe, despre Leavis, dar strică 
totul cu o remarcă de o maliţiozitate gratuită. Eram la fel 
cu toţii. N-am vorbit aproape deloc, dar asta nu mă făcea 
nici mai puţin vinovat decât ceilalţi şi nici mai puţin 
părtaş. Prezenţele solemne ale bătrânei Englitere; 
Regina, Şcolile de elită, Oxford şi Cambridge, Accentul 
corect, Oamenii-Ca-Noi se aflau şi ei aici, în jurul mesei, 
supraveghindu-ne ca membrii poliţiei secrete, gata să 
zdrobească într-o clipă orice încercare a unuia dintre noi 
de a se comporta ca un european inteligent. 

Era simptomatic faptul că forma verbală cea mai des 
folosită era impersonalul „se” - se crede, se consideră 
preferabil, se leagă prietenii, se citeşte cutare scriitor, se 
călătoreşte în Grecia - până când cumplitul Zeu 
Răzbunător al Burghezului Britanic, impersonalul „Se”, se 
înălța ca un obelisc înnegrit de funingine, dominând 
întreaga adunare. 

M-am întors la hotel împreună cu criticul, gândindu- 
mă, cu un soi de panică agonizantă, la singurătăţile pline 


de lumină de la Phraxos, la pierderile pe care le 
suferisem. 

— Mari pisălogi tipii ăştia de la Consiliu, zise criticul. 
Dar ce să faci! Omul trebuie să trăiască. 

El n-a intrat în hotel, mi-a spus că face o plimbare 
până la Acropole. Dar o luă spre Zappeion, un parc unde 
la Atena se adună cei mai disperaţi şi mai flămânzi tineri, 
gata să-şi vândă trupurile lor subţiri pentru o masă. 

M-am dus la Zonar, în Panepistemiou, m-am aşezat la 
bar şi am băut un coniac mare. Eram amărât, incapabil 
să fac faţă întoarcerii în Anglia. Fie că mă întorc sau nu, 
voi rămâne toată viaţa un exilat. Puteam suporta exilul, 
dar singurătatea exilatului era intolerabilă. 

Trecuse de miezul nopţii când m-am întors la hotel. 
Simţeam o uşoară sufocare din cauza căldurii 
înăbuşitoare a nopţilor de vară ateniene. Tocmai mă 
dezbrăcasem şi intrasem sub duş când sună telefonul. M- 
am dus să răspund aşa ud cum eram. O clipă m-am 
temut să nu fie criticul care nu găsise la Zappeion ce 
căuta. 

— Alo. 

— Domnu’ Ouf. Era portarul. Telefon pentru dumnea- 
voastră. 

Se auzi un declic. 

— Alo. 

— Domnul Urfe? o voce necunoscută de bărbat. Era 
grec, dar vorbea cu accent corect. 

— La telefon. Cine-i acolo? 

— Vreţi să vă uitaţi pe fereastră, vă rog? 

Clic. Linişte. Am bătut în furcă, dar nimic. Omul 
închisese telefonul. Mi-am smuls halatul de pe pat, am 
stins lumina şi m-am repezit la fereastră. 

Camera mea, situată la etajul al treilea, dădea spre o 
stradă lăturalnică. 

De partea cealaltă a străzii era parcat un taxi galben, 
cu spatele spre mine, oprit în pantă. Nimic anormal. 
Taxiurile care deserveau hotelul parcau de obicei acolo. 


Apăru un bărbat în cămaşă albă care merse grăbit pe 
trotuarul opus, trecând pe lângă taxi. Ajuns în dreptul 
meu, traversă strada. Nu mi s-a părut nimic neobişnuit. 
Trotuare pustii, felinare, prăvălii închise, birouri cu 
ferestre întunecate şi acel singur taxi. Bărbatul în 
cămaşă albă dispăru. Abia atunci am observat o mişcare. 

Exact în faţă, pe trotuarul celălalt, sub fereastra mea, 
era un felinar fixat pe perete deasupra intrării unui pasaj 
cu magazine. Din cauza unghiului unde mă aflam nu 
puteam vedea şi partea din fund a pasajului. 

Din pasaj apăru o fată. 

Motorul taxiului prinse viaţă. 

Fata ştia exact unde sunt. Veni până la marginea 
trotuarului, mică, neschimbată şi totuşi schimbată, şi 
ridicând capul se uită drept spre fereastra mea. Lumina 
cădea din plin pe braţele bronzate, dar faţa îi era în 
umbră. Rochie neagră, pantofi negri, o mică poşetă de 
seară neagră în mâna stângă. Apăru din umbră cum ar fi 
apărut o femeie de stradă; aşa cum apăruse Robert 
Foulkes. Niciun fel de expresie, doar privirea fixă 
îndreptată în sus, de pe partea cealaltă a străzii, înspre 
mine. N-a durat decât o clipă. Totul se termină în 
cincisprezece secunde. Brusc, taxiul dădu înapoi până în 
dreptul ei. Cineva deschise portiera şi fata intră repede 
în maşină. O smucitură bruscă şi taxiul porni în goană. 
Cauciucurile scârţâiră când şoferul luă curba, la capătul 
străzii. 

Un cristal zăcea sfărâmat. 

Trădat de toţi. 


67 


ÎN ULTIMA CLIPA Îl STRIGASEM NUMELE. ÎL strigasem 
cu furie. La început am crezut că îi găsiseră o sosie, dar 
nimeni nu i-ar fi putut imita mersul, ţinuta. 


Dintr-un salt, am fost la telefon. Îmi răspunse portarul 
de noapte. 

— Apelul acela telefonic - îl poţi localiza? 

N-a înţeles „localiza”. 

— Poţi să afli de unde provenea? 

— Nu, nu ştiu. 

Văzuse vreo persoană mai neobişnuită prin holul 
hotelului în ultima oră, o oră şi jumătate? Cineva care 
părea să aştepte? 

— Nu, domnu’ Ouf, nimeni. 

Am oprit apa la duş, mi-am aruncat hainele pe mine 
şi am ieşit în Piaţa Constituţiei. Am făcut turul 
cafenelelor, m-am uitat prin toate taxiurile, m-am dus 
înapoi la Zonar, la Zaporiti, în toate localurile elegante 
din centru, incapabil să gândesc, incapabil să fac altceva 
decât să-i rostesc numele, să i-l strivesc cu sălbăticie 
între dinţi. 

Alison. Alison. Alison. 


Înţelegeam. Oh, cât de bine înţelegeam, odată ce am 
acceptat incredibilul - şi am fost nevoit să o fac: 
acceptase să se unească cu ei. Dar cum a putut? Şi de 
ce? Îmi repetam aceeaşi şi aceeaşi întrebare: de ce? 

M-am întors la hotel. 

Conchis ştiuse de cearta noastră, poate că o şi 
ascultase chiar; dacă folosise aparatul de filmat, de ce n- 
ar fi folosit şi microfoane şi înregistrări pe bandă? Poate 
că în timpul nopţii sau în dimineaţa următoare luase 
legătura cu ea... Mesajele acelea din Vizuină: Rândunica. 
Locatarii de la hotelul din Pireu care mă văzuseră 
încercând s-o conving să mă lase să intru înapoi în 
cameră. De cum îi menţionasem numele, Conchis trebuie 
să îşi fi ciulit urechile. De îndată ce a aflat că va veni la 
Atena, şi-a dat seama că s-ar putea ivi complicaţii pentru 
planurile lui. A pus să fim urmăriţi din primul moment 
când ne-am întâlnit. Şi apoi a reuşit s-o convingă, 


folosindu-se de tot farmecul lui, poate chiar minţind-o la 
început... Am avut o clipă un sentiment ciudat de gelozie, 
viziunea momentului când Conchis îi spusese, poate, 
adevărul: vreau să-i dau o lecţie tânărului ăsta al 
dumitale, o lecţie pe care să n-o uite toată viaţa. Imi 
aminteam de vechile discuţii aprinse pe care le 
avusesem cu Alison referitor la lucruri nu tocmai lipsite 
de legătură: diverşi scriitori sau pictori contemporani. Îmi 
plăcuse întotdeauna mai mult să le scot în evidenţă 
defectele decât s-o aud lăudându-le meritele; chiar şi în 
astfel de discuţii obişnuiam să mă simt minimalizat... aşa 
cum avea ea grijă să mi-o tot repete cu viclenie. 

Sau poate că lucrase pentru el de la bun început! Nu 
el mă forţase s-o întâlnesc retrăgându-şi invitaţia pentru 
week-end-ul de la mijlocul semestrului? Imi oferise chiar 
şi casa din sat pentru cazul că voiam să o aduc la 
Phraxos. Dar mi-am amintit de ceva ce spusese „June” în 
acea ultimă seară - că improvizau, că i se oferea 
„cobaiului” posibilitatea să contribuie şi el la construirea 
labirintului. Da, îmi venea uşor s-o cred. Şi după tipetele 
ei de la hotelul din Pireu, cu logica lor absurdă, cu 
nebunia, minciunile şi banii lor, găsiseră probabil o 
modalitate s-o cumpere pe Alison... Poate că merseseră 
până acolo încât îi mărturisiseră ei marele secret pe care 
eu nu aveam dreptul să îl cunosc: de ce mă aleseseră 
tocmai pe mine. Îmi aminteam toate minciunile pe care 
le spusesem despre Alison sau în legătură cu lucruri 
despre care ei cunoşteau perfect adevărul şi amintirea 
lor îmi smulse un geamăt. 

Şi apoi, dacă mă gândeam mai bine, mi se păruse 
întotdeauna foarte ciudat că „June” avusese un rol atât 
de neînsemnat. Toate costumele acelea în două 
exemplare pe care le văzusem în Vizuină. Trebuie că i se 
pregătise un rol mult mai amplu înainte ca Alison să îşi 
facă neaşteptata ei „intrare în scenă”. Prima noastră 
întâlnire faţă în faţă, buzele ei mângâindu-le pe ale mele, 
încă de pe atunci plină de aluzii ironice despre 


nestatornicia mea, şi prostiile pe care le tot repeta 
despre subiectul piesei Trei Inimi - dovedeau cum s-ar fi 
putut desfăşura lucrurile. Urmase apoi duminica noastră 
de pe plajă, baia în mare sub clar de lună... probabil că 
Maurice nu era încă prea sigur de Alison, era prea curând 
după ce o contactaseră prima oară, trebuiau ţinute în 
rezervă şi alte posibilităţi. Dar, în final, o câştigaseră pe 
Alison de partea lor şi „June” se retrăsese din joc. Acesta 
fusese probabil şi motivul pentru care s-a schimbat per- 
sonajul lui Lily, care trebuise, deodată, să joace rolul lui 
Circe. 

Lectica-coşciug. Nu fusese goală; doriseră să fie şi ea 
de faţă, martoră a succesului metodei lor. Mă durea 
gândul că fusesem expus fără ruşine, observaţiei lor 
necruțătoare. Procesul: Alison le spusese că obişnuiam 
să consider femeile ca pe o „pradă”. Le vorbise probabil 
şi de propriile ei idei sinucigaşe, idei care îi trecuseră prin 
cap încă înainte de plecarea mea din Londra. Cu 
siguranţă că de la ea aflaseră toate câte le ştiau despre 
trecutul meu. 

Eram nebun de furie. M-am gândit la valul de 
autentică tristeţe care mă năpădise la vestea morţii ei. Şi 
tot timpul ăsta, Alison fusese la Atena; sau poate în 
căsuţa lui Hermes sau chiar la Bourani. Observându-mă, 
invizibilă, jucând rolul Mariei din gdovăsprezecea noapte, 
în timp ce Lily juca rolul Oliviei, iar eu pe al lui Malvolio - 
aceste permanente ecouri ale situaţiilor din piesele lui 
Shakespeare. 

Umblam prin cameră de colo până colo, imaginându- 
mi scene în care Alison era în ghearele mele. O 
învineţeam în bătăi în timp ce ea plângea de durere şi 
remuşcare. 

Dar, din nou, toată furia mea se revărsa asupra lui 
Conchis. Mă gândeam tot timpul la misterul puterii lui, 
darul de a se impune, de a modela cum voia fete atât de 
inteligente ca Lily sau atât de independente ca Alison. Ca 
şi când ar fi deţinut cine ştie ce secret care, odată 


dezvăluit, le făcea să se supună ordinelor lui. Şi, din nou, 
mă simţeam omul lăsat în beznă, exclus, permanenta 
ţintă a derâderii lor. 

Nu Hamlet plângând-o pe Ofelia, ci Malvolio. 


Nu puteam dormi şi îmi venea să mă reped la 
aeroportul Ellenikon să îi sucesc gâtul fetei care îmi 
răspunsese la telefon. Acum îmi dădeam seama că atât 
bărbatul care îmi răspunsese, cât şi fata cu care 
vorbisem insistaseră prea mult să afle cine sunt. 
Fuseseră probabil convinşi să coopereze. Poate chiar 
Alison îi convinsese. Dar eram sigur că de la ei nu aveam 
să aflu mare lucru. Aveau să îmi vâre sub nas aceleaşi 
false tăieturi din ziar. 

Şi totuşi simţeam nevoia să fac ceva. Am coborât în 
holul hotelului şi m-am adresat portarului de noapte. 

— Fă-mi, te rog, legătura cu Londra. lată numărul. 

| l-am scris pe o bucată de hârtie. Câteva minute mai 
târziu îmi făcu semn spre o cabină. 

Stăteam nemişcat ascultând ţârâitul telefonului, în 
vechiul meu apartament din Russell Square. Sună mult. 
În sfârşit, cineva ridică receptorul. 

— Alo! Cine e... la ora asta? 

Am auzit vocea centralistei: 

— Sunteţi chemată de Atena. 

— De unde? 

Am intrat pe fir. 

— Alo? 

— Cine e la telefon? 

Vocea era plăcută, dar fata era probabil pe jumătate 
adormită. Convorbirea m-a costat patru lire, dar a 
meritat. Am aflat că Ann Taylor plecase într-adevăr în 
Australia, dar acum şase săptămâni. Nu se sinucisese 
nimeni. O altă fată, fata de la telefon nu o cunoştea, o 
prietenă de a lui Ann, preluase apartamentul. Dar nu mai 
trecuse pe acolo de câteva săptămâni. Da, era blondă. N- 


o văzuse decât de vreo două ori. Da, credea că e 
australiancă. Dar cine naiba era la telefon? 

Intors în cameră mi-am amintit de crăcuţa cu flori 
albe de la butoniera hainei pe care o purtasem în după- 
amiaza aceea. Erau foarte veştejite, dar le-am scos şi le- 
am pus într-un pahar cu apă. 

M-am trezit târziu, surprins să constat că reuşisem, în 
sfârşit, să dorm adânc. Am mai stat un timp în pat, 
ascultând zgomotele străzii, gândindu-mă la Alison. 
Incercam să îmi amintesc expresia exactă a feţei ei, aşa 
cum stătuse acolo jos, sub felinar: dacă pe figura ei 
existase vreo urmă de umor, de simpatie, vreun indiciu 
oarecare, bun sau rău. Puteam să înţeleg de ce aleseseră 
tocmai acest moment pentru a o reînvia. Odată ajuns la 
Londra, aş fi descoperit imediat adevărul, aşa că 
dezvăluirea trebuia să aibă loc la Atena. 

Şi acum? Mă aşteptau probabil să o pornesc în 
căutarea lui Alison. 

Voiam s-o văd, voiam s-o văd cu disperare, s-o fac să 
mărturisească adevărul, fie şi cu forţa; s-o fac să 
înţeleagă cât de infamă a fost trădarea ei şi să ştie că n- 
aveam s-o iert niciodată, chiar dacă ar face turul 
ecuatorului în genunchi. Că terminasem cu ea pentru 
totdeauna. Eram dezgustat şi vindecat şi de ea, aşa cum 
mă vindecasem şi de Lily. Doamne, mă gândeam, de-aş 
pune mâna pe ea... Dar singurul lucru pe care nu aveam 
de gând să îl fac era să plec în căutarea ei. 

Trebuia să am răbdare, să aştept. În cele din urmă 
mi-o vor aduce chiar ei. Şi de data asta aveam să 
folosesc biciul. 


Am coborât la restaurant să mănânc ceva, şi primul 
lucru pe care l-am descoperit a fost că nu mă lăsaseră să 
aştept prea mult. La recepţie se afla o altă scrisoare, 
adusă tot de un comisionar. De data asta nu conţinea 
decât un singur cuvânt: Londra. Mi-am amintit de unul 
din ordinele găsite în Vizuină: încheierea în iulie pentru 


toți în afară de nucleu. Nucleul, Ashtaroth cea Nevăzută, 
era Alison. 

M-am dus la agenţia de voiaj şi mi-am luat bilet 
pentru avionul de seară; şi văzând pe perete o hartă a 
Italiei, în timp ce aşteptam să mi se scrie biletul, am 
descoperit unde era Subiaco; şi am hotărât să îmi încerc 
norocul. De data asta, ca să mai variem, marioneta era 
cea care avea să îl facă pe păpuşar să mai aştepte o zi. 

Când am ieşit de la agenţie, m-am dus la cea mai 
mare librărie din Atena, la colţul străzii Stadion, şi am 
cerut un catalog cu numele florilor. Încercarea mea prea 
târzie de a reînvia crenguţa cu flori nu avusese succes şi 
în cele din urmă o aruncasem. Vânzătoarea îmi spuse că 
nu avea nimic în limba engleză, dar avea o carte foarte 
bună despre floră în franceză, în care numele florilor 
erau date în mai multe limbi. M-am prefăcut impresionat 
de ilustraţii, apoi, repede am întors cartea la index: 
Alyssum, p.69. 

Era aici, izbindu-mă în faţă, la pagina 69: frunze 
subţiri verzi, flori mici albe, A/ysson maritime... parfum 
de miere... din grecescul a (fără) şi /yssa (nebunie). 
Numită în italiană... în germană... 

În engleză: Sweet Alison - Dulce Alison. 


III 


Le triomphe de la philosophie serait de jeter du jour 
sur l'obscurite des voies dont la providence se sert pour 
parvenir aux fins qu'elle se propose sur l'homme, et de 

tracer d'après cela quelque plan de conduite qui put faire 
connaitre à ce malheureux individu bipède, 
perpétuellement balloté par les caprices de cet être qui 
dit-on le dirige aussi despotiquement, la maniere dont il 
faut qu'il interprete les décrets de cette providence sur 
lui. 


DE SADE, Les /nfortunes de la Vertu 


68 
Roma 


MI SE PĂREA CĂ PĂRĂSISEM GRECIA, NU DE câteva 
ceasuri, ci de câteva săptămâni. Soarele ardea cu 
aceeaşi intensitate, oamenii erau mult mai elegant 
îmbrăcaţi, arhitectura şi arta cu mult mai bogate, dar era 
ca şi când italienii, aidoma străbunilor lor romani, purtau 
o mască de lux, interpunând un ecran de senzualitate 
grosolană între lumină, adevăr şi personalitatea lor reală, 
îmi lipsea frumoasa goliciune a Greciei, atmosfera ei 
plină de umanism şi, în consecință, nu puteam suferi 
animalica opulenţă a romanilor, aşa cum uneori nu îţi 
poţi suporta propria imagine văzută în oglindă. 

Dimineaţa, devreme, cum am sosit, am luat un tren 
local spre Tivoli şi muntele Alban. Mi-am continuat 


drumul cu autobuzul, am mâncat de prânz la Subiaco şi 
apoi am pornit pe jos pe un drum în pantă ce ocolea o 
prăpastie plină de verdeață. Un drumeag ducea spre o 
vale pustie. Auzeam ciripitul păsărilor şi de undeva, de 
jos, zgomotul unei ape curgătoare. Drumul continua cu o 
potecă ce urca printre pâlcuri de stejari-de-piatră, până 
la o scară îngustă învârtită în jurul unui perete stâncos. 
Mănăstirea apăru, cuib de lăstuni, agăţată de stânci ca 
vechile mănăstiri ortodoxe din Grecia. O logie gotică 
dădea spre panta împădurită ce cobora spre o mică fâşie 
de pământ cultivat în terase, care se întindea până jos. 
Fresce frumoase decorau zidurile interioare: răcoare, 
linişte. 

Un călugăr bătrân în sutană neagră şedea în spatele 
uşii ce ducea spre o galerie interioară. L-am întrebat 
dacă puteam să vorbesc cu John Leverrier. Am adăugat: 
un englez care s-a retras aici. Din fericire, aveam la mine 
scrisoarea primită de la el şi i-am întins-o. Bătrânul 
silabisi încet iscălitura, după care - spre surprinderea 
mea - făcu un gest afirmativ din cap şi dispăru în tăcere 
în interiorul mănăstirii. Am intrat într-un vestibul. Pe 
pereţi, fresce macabre: moartea străpungând cu coasa 
un tânăr vânător cu şoimi; un soi de benzi desenate, 
medievale, una reprezentând o fată tânără care se 
împodobea în faţa oglinzii, urma aceeaşi fată întinsă în 
coşciug, apoi oasele străpungându-i pielea şi, în sfârşit, 
scheletul descărnat. Am auzit pe cineva râzând: un 
călugăr bătrân, traversa, cu un aer amuzat, vestibulul din 
spatele meu, însoţit de un călugăr mai tânăr, pe care îl 
dojenea în franţuzeşte. 

— Oh, si tu penses que le football est un digne sujet 
de méditation... 

Apoi apăru alt călugăr; şi am avut un şoc când mi-am 
dat seama că era Leverrier. 

Inalt, cu părul tuns foarte scurt, cu o faţă îngustă 
oacheşă şi ochelari cu rame ieftine. De la prima vedere 


îţi dădeai seama că e englez. Făcu un gest uşor şi mă 
întrebă dacă eu eram persoana care îl căuta. 

— Sunt Nicholas Urfe. De la Phraxos. 

Reuşi să arate în acelaşi timp uluit, timid şi 
nemulţumit. După un moment destul de lung de ezitare, 
îmi întinse mâna. Era rece şi uscată; a mea era umedă şi 
fierbinte din cauza mersului pe jos. Era cu vreo patru- 
cinci centimetri mai înalt ca mine şi cam tot cu atâţia ani 
mai mare. Am recunoscut în vocea sa ceva din tonul 
incisiv pe care îl au uneori tinerii profesori din 
universităţi. 

— Aţi venit tocmai până aici? 

— Mi-ar fi fost uşor să mă opresc la Roma. 

— Credeam că v-am spus destul de clar că... 

— Da, dar... 

Am zâmbit amândoi de frazele astea pe care nu ne 
puteam hotărî să le rostim până la capăt. Apoi privirea îi 
redeveni fermă. 

— Mă tem că vizita dumneavoastră se va dovedi 
inutilă. 

— N-aveam nici cea mai mică idee că sunteţi... 

Am făcut un gest vag spre sutană şi am continuat. 

— Credeam că în scrisori călugării iscălesc... 

— Al dumneavoastră întru Cristos? Zâmbi. Mă tem că 
aici încercăm să fim mai simpli. 

Îşi plecă ochii. Stăteam unul lângă celălalt stânjeniţi. 
Şi brusc, conştient de ridicolul situaţiei, ajunse la o 
hotărâre mai binevoitoare; se îndulci. 

— Ei, dacă tot sunteţi aici - să vă conduc să vizitaţi 
mănăstirea. 

Am vrut să-i spun că nu venisem în calitate de turist, 
dar o pornise deja spre o curte interioară. Îmi arătă corbii 
şi cucuvelele tradiţionale, tufa sfinţită de spini, care s-a 
acoperit de trandafiri când sfântul Benedict s-a rostogolit 
peste ea şi, ca întotdeauna în astfel de împrejurări, ideea 
sfântă a auto-mortificării păli în mintea mea prea 
realistă, făcând loc imaginii unui om gol care îşi ia avânt 


să facă o săritură în lungime într-un tufiş de mure... şi mi 
se părea mai uşor să mă simt plin de respect faţă de 
peruginezi. 

Despre vara lui 1951 n-am aflat absolut nimic, deşi 
am descoperit ceva mai mult despre Leverrier. Se afla la 
Sacro Speco numai de câteva săptămâni, după ce îşi 
terminase  noviciatul într-o mănăstire din Elveţia. 
Studiase istoria la Cambridge, vorbea italieneşte curent, 
era considerat „oarecum nejustificat” un specialist al 
ordinelor monahale din Anglia din perioada 
premergătoare Reformei. Acesta era motivul pentru care 
se afla la Sacro Speco - să consulte lucrări din celebra lor 
bibliotecă. Nu se mai dusese în Grecia de când plecase 
de la Phraxos. Rămăsese intelectualul englez preocupat 
de ce se spunea despre el, conştient că trebuie să aibă 
aerul că este călugăr, costumat şi, din cauza asta, chiar 
puţin infatuat. 

In cele din urmă m-a condus spre o scară, am 
coborât câteva trepte şi am ieşit în aer liber, undeva mai 
jos de mănăstire. Am admirat, politicos, via în terase şi 
grădina de zarzavat. M-a dus puţin mai încolo spre o 
bancă de lemn sub un smochin. Se aşeză lângă mine şi, 
întorcând privirea în altă parte, îmi spuse: 

— Ştiu că asta nu vă satisface, dar vă avertizasem. 

— E totuşi o uşurare să întâlneşti un frate întru 
suferinţă. Chiar dacă e mut. 

Privea drept înaintea lui, dincolo de un rond cu flori, 
în ghivece, spre albastrul prăpastiei bătute de soare. Se 
auzea, de jos, zgomotul apei curgând. 

— Frate, da. Dar nu întru suferinţă. 

— Nu voiam decât să ne comparăm impresiile. 

Un timp tăcu, apoi spuse: 

— Esenţa însăşi a sistemului... folosit... de el... este 
că înveţi să nu „compari impresii”. 

O spusese în aşa fel încât reuşise să facă expresia 
folosită de mine să pară ieftină şi de prost gust. Toată 


atitudinea lui mă lăsa să înţeleg că dorea să mă vadă 
plecat. L-am privit pe furiş. 

— Veţi rămâne aici, acum, în cazul că... 

— Dacă pe drumul pe care îl urmezi de multă vreme, 
o maşină se opreşte să te ia, asta nu poate schimba 
decât ora sosirii, nu poate explica şi motivul pentru care 
ai apucat-o în direcţia aceea. 

— Experiențele noastre au fost probabil foarte 
deosebite. 

— De ce ar fi fost similare? Sunteţi catolic? 

Am făcut, din cap, semn că nu şi a continuat: 

— Sau creştin, măcar? 

Din nou am negat dând din cap. A ridicat din umeri. 
Avea cearcăne negre sub ochi, ca şi când ar fi fost 
obosit. 

— Dar cred în... caritate. 

— Prietene, nu pentru caritate ai venit la mine. Ci 
pentru mărturisiri pe care eu nu am de gând să ţi le fac. 
După părerea mea, sunt caritabil tocmai pentru că nu ţi 
le fac. Dacă ai fi în locul meu, m-ai înţelege mai bine. Şi 
adăugă: Intr-o zi, poate mă vei înţelege. 

Vocea îi era rece şi tăioasă; urmă un moment de 
tăcere. După un timp spuse: 

— Vă rog să mă scuzaţi. Mă obligaţi să fiu mai brutal 
decât aş vrea. 

— AŞ face mai bine să plec. 

Profită de ocazie şi se ridică în picioare. 

— Credeţi-mă că nu am nimic împotriva 
dumneavoastră personal. 

— Bineînţeles. 

— Vă conduc până la poartă. 

Ne-am întors pe unde venisem, pe sub bolta săpată 
în stâncă, pe lângă uşi ca nişte celule de închisoare şi din 
nou în vestibulul cu fresce macabre, imaginea 
înfricoşătoare a eternității. Îmi spuse: 


— Voiam să vă cer veşti de la colegiu. Era un băiat pe 
care îl chema Aphendakis, foarte promiţător. Îi dădeam 
lecţii particulare. 

Am mai stat puţin în logie, schimbând câteva fraze 
despre colegiu. Vedeam că nu era sincer interesat, dar 
făcea un efort să fie amabil; să îşi înfrângă orgoliul. Dar 
chiar şi acum se simţea stânjenit. 

Ne-am strâns mâna şi mi-a spus: 

— Aici este un mare sanctuar european. Ni se spune 
că vizitatorii noştri, indiferent de credinţa lor, la plecare 
ar trebui să se simtă... cred că termenii folosiţi sunt 
“învioraţi şi consolaţi”. 

Se opri ca şi cum s-ar fi aşteptat să obiectez, să îi râd 
în nas, dar n-am spus nimic. 

— Ţin să vă asigur încă o dată că păstrez tăcerea atât 
în interesul dumneavoastră, cât şi într-al meu. 

— Am să mă străduiesc să vă cred. 

Făcu un fel de plecăciune ceremonioasă, mai mult în 
stil italian decât englez, şi am coborât pe treptele de 
piatră spre poteca dintre pâlcurile de stejari verzi. 

La Subiaco a trebuit să aştept autobuzul până seara. 
Am trecut din nou printre văi pline de verdeață, 
dedesubtul satelor construite în terase, prin păduri de 
plopi de munte care începuseră să se îngălbenească. 
Albastrul blând al cerului se acoperea de lumina galben- 
trandafirie a apusului. Ţărani bătrâni ieşiseră la porţi; unii 
aveau figuri de greci, trăsături nobile, impasibile, 
liniştite. Poate pentru că băusem o sticlă de Verdicchio, 
cât aşteptasem autobuzul, simţeam că aparţin şi voi 
aparţine întotdeauna unei lumi mult mai vechi decât 
Leverrier. Nu-mi plăcuse de el şi nici de religia lui. Şi 
faptul că îmi fusese antipatic părea să se împletească cu 
această dragoste de vechime ce îmi provenea în parte 
din sticla de vin, dragostea pentru lumea imuabilă greco- 
latină. Eu eram păgân sau, în cel mai bun caz, un stoic, 
iar în cel mai rău caz, un sibarit şi aşa aveam să rămân 
toată viaţa. 


În aşteptarea trenului am băut din nou vin. Un bărbat 
de la restaurantul gării a reuşit să mă facă să înţeleg că 
vârful albăstrui al unei coline scăldată într-o lumină 
galben-verzuie, dinspre apus, era locul unde poetul 
Horaţiu îşi avusese ferma. Am băut pentru colina 
Sabinelor; mai bine un Horaţiu decât zece sfinţi 
Benedicţi; mai bine un poem decât zece mii de predici. 
Mult mai târziu, am înţeles că asupra acestui punct poate 
că Leverrier ar fi fost de acord cu mine; pentru că şi el 
alesese exilul şi pentru că există momente când tăcerea 
este un poem. 


69 


DACĂ, DUPĂ GRECIA, ROMA, ZGOMOTOASĂ ŞI 
VULGARA, mi se păruse deprimantă, Londra, ternă şi fără 
viaţă, era de o sută de ori mai groaznică. In spaţiile 
luminoase şi aerisite ale Egeei uitasem cât e de 
aglomerată şi urâtă, cu densa-i populaţie de termite. Mi 
se părea ca noroiul după diamante, o pădurice umedă 
după marmura scăldată în soare, şi în timp ce autobuzul 
aeroportului se târa pe drum prin nesfârşita suburbie ce 
se întindea între Northolt şi Kensington, mă întrebam 
cum putea cineva să locuiască sau să se întoarcă de 
bunăvoie într-un asemenea peisaj, într-o astfel de 
societate şi într-o asemenea climă. Nori mari, albi 
pluteau încet pe un cer cenuşiu, palid; în jurul meu 
auzeam oameni exclamând: „Ce zi frumoasă!” Dar 
culorile obosite, verdele, cafeniul, cenuşiul... păreau să fi 
comprimat toţi londonezii într-o masă informă. În Grecia, 
mă obişnuisem atât de mult cu diversitatea, încât nici nu 
o mai remarcam. Acolo fiecare chip se detaşa net dintre 
celelalte, părea unic în felul lui. Nu existau doi greci la 


fel. Şi în ziua aceea toate figurile englezilor mi se păreau 
identice. 

Pe la patru m-am dus la un hotel lângă aerogară şi 
am încercat să hotărăsc ce să fac. Peste zece minute 
eram cu telefonul în mână şi formam numărul lui Ann 
Taylor. Nu răspundea nimeni. Peste vreo jumătate de oră 
am încercat din nou, dar tot nimic. O vreme m-am tot 
chinuit să citesc o revistă, apoi am încercat şi a treia 
oară, tot fără succes. Am luat un taxi şi am pornit-o spre 
Russell Square. Eram pradă unei emoţii intense. Mă 
gândeam că aveam s-o găsesc pe Alison sau aveam, cel 
puţin, să găsesc vreun indiciu; oricum, ceva tot se va 
întâmplă. Fără să ştiu prea bine de ce, am intrat într-un 
bar, am băut un whisky şi am mai aşteptat vreun sfert de 
oră. 

In cele din urmă am pornit-o înspre imobilul unde 
locuisem. Aşa cum mă aşteptasem, uşa de la stradă nu 
era încuiată. Nu era niciun nume la soneria de la etajul 
trei. Am urcat scările, m-am oprit în faţa uşii şi am 
aşteptat; am tras cu urechea dar n-am auzit nimic şi am 
ciocănit. Niciun răspuns. Am mai ciocănit o dată şi încă o 
dată. De la etajul de sus se auzea muzică. Am mai 
ciocănii o ultimă dată la Ann Taylor, apoi am urcat 
scările. Imi aminteam de seara când le urcasem cu 
Alison, când am dus-o sus să facă baie. Câte vieţi se 
scurseseră de atunci? Şi totuşi, într-un fel simţeam că 
Alison e tot aici, mi se părea atât de aproape... Am 
hotărât că aşa era, că era aproape, că era în 
apartamentul de sus. Nu ştiam ce se va întâmplă. Nu 
ştiam ce aveam să fac. Emoţia îmi dicta acţiunile. 

Am închis ochii, am numărat până la zece şi am 
ciocănit. 

Zgomot de paşi. 

O fată de vreo nouăsprezece ani deschise uşa; cu 
ochelari, plinuţă, prea mult ruj. În spatele ei, prin uşa 
deschisă se vedea un colţ din salon. Un băiat tânăr şi altă 
fată se întrerupseseră din dans. Jazzul, lumina soarelui la 


asfinţit, trei personaje întrerupte, rămase o clipă 
nemişcate, un peisaj contemporan pictat de Vermeer. Mi- 
a fost imposibil să îmi ascund dezamăgirea. Fata din uşă 
îmi zâmbi încurajator. 

M-am dat un pas înapoi. 

— Mă scuzaţi, am greşit etajul. 

Am pornit-o pe scări în jos. Strigă după mine, voia să 
ştie pe cine căutam, dar i-am spus doar: 

— Nu, nimic. La etajul al doilea. 

Şi am dispărut înainte să poată face vreo legătură 
între figura mea bronzată, retragerea mea pripită şi 
ciudatul telefon de la Atena. 

M-am întors la bar şi mai târziu, seara, m-am dus la 
un restaurant italian unde, pe vremuri, ne plăcea să 
mergem; îi plăcea lui Alison. Rămăsese neschimbat. 
Aceeaşi clientelă numeroasă recrutată din populaţia mai 
săracă a cercurilor universitare şi artistice din 
Bloomsbury; studenţi care lucrau la vreo disertaţie, 
actori între două roluri, tineri redactori de la diverse 
edituri, majoritatea cam de vârsta mea. Clientela nu se 
schimbase, eu însă da. Ascultam conversațiile din jur, 
totul mi se părea atât de neinteresant; mă înstrăinasem 
de ei, de naivitatea lor insulară care îmi apărea deodată 
atât de clară. Am privit în jur încercând să găsesc pe 
cineva, o persoană pe care să fi dorit s-o cunosc mai 
bine, să fim prieteni; şi n-am găsit pe nimeni. Mi se 
confirma, o dată în plus, ceea ce ştiam deja. In Anglia nu 
mai eram la mine acasă. Şi m-am gândit, deodată, că 
aveam acum senzaţia pe care Alison trebuie s-o fi avut 
de atâtea ori în faţa englezilor: un amestec de iritare şi 
frustrare; căci, în ciuda faptului că aveam aceeaşi limbă, 
acelaşi trecut şi atâtea alte lucruri în comun, îmi erau 
totuşi străini. Eram mai mult decât dezrădăcinat... nu 
mai aparţineam niciunei specii. 

M-am dus să mă mai uit o dată la imobilul din Russell 
Square, dar la etajul trei nu se vedea nicio lumină. M-am 
întors la hotel istovit şi învins. Bătrân. Foarte bătrân. 


A doua zi m-am dus la agenţia imobiliară care se 
îngrijea de casa din Russell Square. Ocupa câteva 
camere modeste, cu pereţi vopsiți în ulei verzui, 
deasupra unui magazin din Southampton Row. L-am 
recunoscut imediat pe funcţionarul fonfăit care a venit să 
mă întrebe ce doresc. Era acelaşi cu care discutasem şi 
cu un an în urmă. Şi-a amintit şi el de mine şi nu mi-a 
trebuit mult să scot de la el puţinul pe care îl ştia. 
Apartamentul îi fusese închiriat lui Alison la începutul lui 
iulie - vreo zece-cincisprezece zile înainte de excursia în 
Parnas. Habar n-avea dacă Alison mai locuia sau nu 
acolo. Căută copia noului contract. Adresa actualului 
semnatar era aceeaşi cu adresa semnatarului precedent. 

— Prietena cu care împărțea apartamentul probabil. 

Asta era tot. 

Şi ce îmi păsa mie? De ce trebuia să continui s-o 
caut? 


Dar după vizita la agenţia imobiliară am rămas în 
cameră toată scara, în speranţa că voi primi vreun 
mesaj. A doua zi m-am mutat la hotelul Russell, aşa că 
nu aveam decât câţiva paşi de făcut ca să pot vedea 
casa de pe partea cealaltă a pieţei; urmăream să văd 
dacă nu apare vreo lumina la una din ferestrele 
întunecate de la etajul trei. Trecură patru zile şi nicio 
lumină; nicio scrisoare, niciun telefon, nici cel mai mic 
semn. 

Îmi pierdeam răbdarea şi mă simţeam frustrat, iritat 
de această inexplicabilă lipsă de acţiune. M-am gândit că 
poate mă pierduseră, că nu ştiau unde sunt şi lucrul 
acesta mă neliniştea; ca apoi să mă enervez constatând 
că eram de fapt îngrijorat. 

Nevoia de a o vedea pe Alison copleşea orice alt 
sentiment. S-o văd. Să-i storc secretul; s-o fac să 
mărturisească nu mai ştiam nici eu ce. Trecu o 
săptămână. O săptămână pierdută prin cinematografe, 


prin teatre, stând trântit pe patul din camera mea de 
hotel cu ochii pironiţi în tavan, aşteptând să aud soneria 
telefonului de lângă mine, care se încăpăţâna să rămână 
mut. La un moment dat, am fost pe punctul să trimit o 
telegramă la Bourani cu adresa mea, dar mândria m-a 
reţinut. 

In cele din urmă am cedat. N-am mai putut suporta 
hotelul din Russell Square şi apartamentul din faţă cu 
ferestrele permanent întunecate. Am văzut la tutungerie 
un anunţ de închiriere. Era un „apartament” mansardat, 
destul de prost întreţinut, la etajul al treilea, deasupra 
unui atelier de croitorie, undeva în Charlotte Street, în 
celălalt capăt al lui Tottenham Court Road. Chiria era 
destul de mare, dar avea telefon, iar proprietăreasa, deşi 
locuia la subsol şi era o femeie urâtă şi neglijentă care 
fuma ţigară de la ţigară, era clar că aparținuse boemei 
din Charlotte Street a anilor '30. În primele cinci minute 
mă şi informase că Dylan Thomas îi fusese „prieten 
apropiat”. 

— Doamne, de câte ori nu l-am cărat sus să-l duc la 
culcare, bietul de el! 

Bineînţeles că n-am crezut-o. „Dylan a dormit aici” 
este în Charlotte Street ceea ce fusese pe vremuri pentru 
hanurile de ţară din Anglia regina Elisabeta. Dar mi-a fost 
simpatică. 

— Mă cheamă Joan. Toată lumea îmi spune Kemp. În 
capul ei era aceeaşi învălmăşeală ca şi în atelierul unde 
picta şi unde făcea vase de ceramică; dar avea o inimă 
de aur. 

Pe când mă conducea spre uşă, după ce îi 
comunicasem hotărârea mea de a închiria apartamentul, 
îmi spuse: 

— E în regulă! Să ştii că pe mine nu mă interesează. 
Atâta vreme cât plăteşti, poţi să aduci pe cine vrei, când 
vrei. Băiatul dinainte era un întreţinut. O dulceaţă. 
Nemernicii de fascişti l-au umflat săptămână trecută. 

— Cine? 


Făcu din cap un semn aprobator. 

— Da, da. Ei. 

M-am uitat în jur şi am văzut doi poliţişti tineri în 
colţul străzii. 

Mi-am cumpărat şi o maşină de ocazie, un MG. 
Caroseria era în stare destul de proastă şi prin capotă 
pătrundea apa, dar motorul părea să mai ţină un an-doi. 
Ca s-o inaugurez, am dus-o pe Kemp la Jack Straw's 
Castle. A băut şi a înjurat ca un sergent major, dar în 
toate celelalte privinţe a fost exact ceea ce voiam şi de 
ce aveam cu nevoie: o inimă generoasă, preocupată să-ţi 
facă tot felul de confesiuni despre ea, privind fără 
suspiciune faptul că nu aveam serviciu. În felul ei, 
sarcastică şi inimoasă în acelaşi timp, a reuşit în parte să 
mă împace cu Londra, cu ideea că sunt englez şi, cel 
puţin la început, m-a împiedicat să mă simt singur şi 
părăsit. 


70 


LUNA AUGUST A TRECUT GREU. ACCESE DE neagră 
depresiune alternau cu accese de totală indiferenţă. 
Eram ca un peşte în apă stătută, sufocat de cenuşiul 
Angliei. Imi aminteam mereu, ca Adam după alungarea 
din rai, de peisajele pline de lumină, de mirosul de sare şi 
de cimbru de la Phraxos. Îmi aminteam de întâmplările 
de la  Bourani, întâmplări neverosimile, dar care 
avuseseră totuşi loc şi mă surprindeam, uneori, spre 
sfârşitul unei terne după-amiezi londoneze, că îmi era la 
fel de imposibil să doresc ca aceste întâmplări să nu fi 
avut loc, pe cât îmi era de imposibil să îl ieri pe Conchis 
pentru a mă fi distribuit în rolul în care mă distribuise. Cu 


timpul, am început să îmi dau seama că dilema mea era 
un fel de iertare de facto, o trecere cu vederea a tot ce 
mi se făcuse. Deşi, încă prea îndurerat ca să pot accepta 
ideea că ce mi se întâmplase era ceva activ, continuam 
să folosesc verbul „a face” la forma pasivă. 

În acelaşi fel mă gândeam şi la Lily. Într-o zi, eram 
cât pe-aci să provoc un accident; zărind pe trotuar o fată 
înaltă şi subţire, cu părul blond, am frânat prea brusc, 
am parcat maşina lângă trotuar şi am pornit-o în goană 
după ea. Dar chiar înainte să îi pot vedea faţa am ştiut că 
nu e Lily. Dacă alergasem după fata cea blondă de pe 
trotuar o făcusem pentru că voiam să fiu faţă în faţă cu 
Lily, să îi pot pune întrebări, să o fac să îmi explice 
inexplicabilul şi nu pentru că îmi era dor de ea. Ar fi 
putut să îmi fie dor de unele aspecte ale ei, de unele faze 
- dar tocmai pentru că această aventură se desfăşurase 
în faze, îmi era imposibil s-o iubesc. Astfel încât mă 
puteam gândi la ea, la Lily cea din fazele luminoase, aşa 
cum te gândeşti cu tandreţe la momentele de poezie din 
viaţă: ca la ceva ce s-a întâmplat demult. Dar în acelaşi 
timp o şi uram pentru ceea ce era de fapt, imaginea 
întunecată a momentului prezent. 

Aşteptam. Dar în timp ce absorbeam experienţa prin 
osmoză, simţeam totuşi nevoia să fac ceva, să acţionez. 
Aşa că în a doua jumătate a lui august am pornit-o prin 
Anglia să caut urmele lui Lily şi ale lui Conchis; şi prin ei, 
pe ale lui Alison. 

Păstram astfel o legătură, oricât de precară, cu jocul 
de măşti de la Bourani; şi îmi mai domoleam dorinţa 
ucigătoare de a o revedea pe Alison. Ucigătoare, pentru 
că în mine se înrădăcinase un sentiment nou, care 
creştea continuu, un sentiment care eram conştient că 
fusese sădit de Conchis şi care germina acum, în tăcerea 
şi absenţa pe care o crease, deliberat, în jurul meu. Un 
sentiment care mă chinuia zi şi noapte, pe care îl 
dispreţuiam, îl dezaprobam şi de care încercam să mă 
eliberez; dar care continua totuşi să crească, ca un 


embrion nedorit în pântecele mamei, umplând-o de furie, 
dar uneori şi de tandreţe, simțindu-se năpădită tocmai 
de acest sentiment de... dar nu puteam rosti cuvântul. 

Şi un timp, cercetările, anchetele, scrisorile mi-au 
permis să îl înăbuş, M-am hotărât să dau uitării tot ce îmi 
spuseseră Conchis şi fetele despre ce era „adevărat” sau 
„fals”. Nu voiam decât să găsesc cu însumi urme, indicii, 
amprente digitale; doar ca să îmi iau revanşa, să îi bat la 
propriul lor joc: abilitatea de a mă induce în eroare. 

Tăietura din ziar referitoare la Alison. Caracterele 
tipografice erau diferite de cele folosite de ziarul 
„Holborn Gazette” unde ar fi trebuit să apară ştirea 
despre rezultatul anchetei. 

Pamfletul lui Foulkes. Figurează în catalogul de la 
British Museum. Opus-urile lui Conchis nu apar nicăieri. 

Istoria militară. Scrisoarea primită de la maiorul Arhur 
Lee-jones: 


Stimate domnule Urfe, 

Mă tem că scrisoarea dumneavoastră cere, aşa cum 
spuneţi, imposibilul. Unităţile angajate în bătălia de la 
Neuve Chapelle erau, majoritatea, compuse din trupe 
regulate. Cred că este foarte puţin probabil ca voluntari 
din regimentul Princess Louise să fi luat parte la această 
acţiune, fie şi în împrejurările pe care le menţionaţi 
dumneavoastră. Dar, desigur, la arhivă nu posedăm 
rapoarte prea detaliate referitoare la evenimentele din 
acea perioadă de haos, şi nu fac decât să avansez o 
părere. 

N-am găsit nicăieri menţionat numele vreunui 
căpitan Montague, deşi informaţiile despre ofiţeri sunt, 
de obicei, mai uşor de obţinut. Dar se poate să fi fost 
detaşat de la vreun alt regiment. 


De Deukans. Nicio familie cu acest nume nu apare în 
Almanahul de la Gotha şi nici în alte documente pe care 
le-am consultat. Numele Givray-le-Duc nu apărea nici în 
cele mai complete liste cu numele gazetarilor francezi. 
Păianjenul Theridion deukansii: nu există, deşi există o 
specie numită Theridion. 

Seidevarre. Scrisoare primită de la John Fredriksen: 


Stimate domn, 

Sunt învăţător la Kirkenes şi primarul m-a rugat să vă 
răspund la scrisoare. Există în Pasvikdal o localitate 
numită Seidevarre, unde, cu mulţi ani în urmă, a locuit o 
familie Nygaard. Regret însă că nu ştiu ce s-a întâmplat 
cu această familie. 

Aş fi foarte bucuros să vă pot ajuta... 


Eram foarte bucuros şi, de fapt, mă şi ajutase. 
Conchis fusese acolo. Ceva se întâmplase. Nu era totul 
ficţiune. 

Mama lui Lily. M-am dus la Cerne Abbas, unde, 
bineînţeles, n-am găsit nicio vilişoară numită Ansty 
Coltage. Nici nu mă aşteptam. l-am spus patroanei 
micului restaurant unde am luat masa că avusesem mai 
demult ocazia să cunosc două fete din Cerne Abbas - 
gemene, foarte frumoase, dar uitasem cum le cheamă. 
Era foarte intrigată - cunoştea pe toată lume din orăşel şi 
nu îşi dădea seama cine puteau să fie. „Directorul” şcolii 
primare era de fapt directoare. Era clar că scrisorile 
fuseseră concepute la Phraxos. 

Charles-Victor Bruneau. Numele nu figurează în 
niciun anuar al muzicienilor. Cineva cu care am vorbit la 
Academia regală de muzică nu auzise niciodată de el. Și 
nu e nevoie s-o mai spun că nu auzise nici de Conchis. 

Costumele lui Conchis de la "proces”. Întorcându-mă 
de la Cerne Abbas, m-am oprit să iau masa de seară la 
Hungerford şi, în drum spre hotel, am trecut prin faţa 
unui magazin de antichităţi. În vitrină, se aflau cinci cărţi 


vechi din jocul de tarot. Una din ele înfăţişa un bărbat 
îmbrăcat cu un costum exact ca cel purtat de Conchis la 
proces, până şi emblema de pe pelerină era aceeaşi, iar 
dedesubt era scris cuvântul Le Sorcier - vrăjitorul. 
Magazinul era închis, dar am luat adresa şi mai târziu am 
cumpărat cărţile - „splendide, din secolul XVIII” - care mi- 
au fost trimise prin poştă. 

Când am dat prima oară cu ochii de ele, am avutun 
şoc. M-am uitat în jur; parcă cineva le pusese acolo, 
anume ca să le văd eu; ca şi când aş fi fost urmărit. 

Psihologul de la “proces”. Am încercat la clinica 
Tavistock şi la ambasada americană. Toate numele erau 
absolut necunoscute, deşi unele institute existau. 
Cercetări suplimentare cu privire la Conchis nu au dat 
niciun rezultat. 

Nevinson. Era numele profesorului de engleză de 
dinainte de război a cărui iscălitură o găsisem pe pagina 
de gardă a uneia din cărţile de la biblioteca colegiului din 
Phraxos, cu menţiunea „Balliol, Oxford”. Secretariatul 
Colegiului Balliol îmi trimise o adresă în Japonia. l-am 
scris o scrisoare şi, două săptămâni mai târziu, am primit 
răspuns. 


Facultatea de limbă engleză 
Universitatea din Osaka 

Stimate Domnule Urfe, 

Vă mulţumesc pentru scrisoare. A sosit, ca să zic aşa, 
dintr-un trecut îndepărtat şi a fost o mare surpriză! Dar 
sunt încântat să aflu că şcoala a supravieţuit războiului şi 
sper că v-aţi bucurat, ca şi mine, de o şedere foarte 
plăcută acolo. 

Uitasem complet de Bourani. Acum îmi amintesc de 
locul acela şi parţial (destul de vag!) de proprietar. Parcă 
îmi amintesc că am avut o dată cu el o discuţie foarte 
aprinsă despre Racine şi despre predestinare. Dar a 
trecut atâta vreme de atunci. 


Alte „victime” dinainte de război? Din păcate, nu pot 
să vă ajut. Nu l-am întâlnit niciodată pe predecesorul 
meu. L-am cunoscut pe Geoffrey Sugden, care a venit 
după mine şi a rămas la colegiu trei ani. Nu l-am auzit 
niciodată vorbind în mod special de Bourani. 

Dacă se întâmplă să vă aflaţi pe aceste meleaguri, aş 
fi încântat să vă întâlnesc, să vorbim despre vremurile de 
odinioară şi să vă ofer, dacă nu un uzo, măcar un sake 
pou na pinete. 

Al dumneavoastră, 
DOUGLAS NEVINSON 


Wimmel. La sfârşitul lui august am avut noroc. M-a 
durut un dinte şi Kemp m-a trimis la dentistul ei. În sala 
de aşteptare am răsfoit o revistă veche de cinema din 
ianuarie precedent. Pe la jumătatea revistei am dat de 
poza falsului Wimmel. Era chiar îmbrăcat în uniformă 
nazistă. Sub poză era scris: 


Ignaz Pruszynski, care a jucat rolul diabolicului co- 
mandant neamt al oraşului în excelentul film polonez 
despre rezistenţă Ca/varul negru, a jucat în viaţă un rol 
total diferit. A fost, în timpul ocupaţiei, şeful unui grup de 
partizani, fapt pentru care a primit o decorație poloneză 
echivalentă cu decorația noastră Victoria Cross. 


Hipnotism. Am citit câteva cărţi despre acest subiect. 
Conchis îşi însuşise tehnica aceasta ca un profesionist. 
Sugestia post-hipnotică - ce urmărea executarea unor or- 
dine, la un anumit semnal, de către un subiect trezit din 
starea de transă şi redevenit normal din toate celelalte 
puncte de vedere - era „perfect realizabilă şi deseori 
folosită”. Gândindu-mă la cele petrecute, nu puteam 
stabili niciun moment în care să fi fost forţat în mod 
inconştient să mă comport altfel decât aş fi făcut-o în 
mod conştient - altfel decât mă comportasem de fapt. 
Fusesem, fără îndoială, „tras de limbă” sub hipnoză. Dar, 


exceptând câteva lucruri fără importanţă, acţionasem 
din propria mea voinţă, exact aşa cum se aşteptaseră, 
ceea ce făcea inutilă orice manipulare din partea lor. 

Ambele brațe ridicate deasupra capului. Conchis 
preluase acest gest de la vechii egiptenii. Era semnul lui 
Ka, folosit de iniţiaţi pentru „a pune stăpânire pe forţele 
cosmice ale misterului”. Se găsea în picturile din 
morminte. Însemna: Sunt stăpânul magiei. Eu deţin 
puterea. Eu transmit puterea. Crucea cu un inel la capăt, 
de pe peretele camerei unde avusese loc procesul, era 
tot un simbol egiptean: „cheia vieţii”. 

Simbolul roții. „Mandala sau roata este simbolul 
universal al existenţei”. 

Panglica legată la piciorul meu, umărul gol. Din 
ritualul mason. Dar se crede că provine din Misterele 
eleusine. Face parte din ritualul de iniţiere. 

„Maria“. Era probabil o ţărancă autentică, dar o 
ţărancă inteligentă. Nu mi-a adresat decât câteva 
cuvinte în limba franceză. În tot timpul procesului nu a 
scos o vorbă; în mod evident, o prezenţă insolită. Spre 
deosebire de ceilalţi, ea ar fi putut fi ceea ce părea la 
prima vedete. 

Banca lui Lily. Am scris din nou şi am primit răspuns 
de la directorul adevăratei sucursale a băncii Barclay's. 
Numele lui nu era P.J. Fearn, iar hârtia cu antet a scrisorii 
era diferită de cea pe care o primisem la Phraxos. 

Școala. Julie Holmes - necunoscută. 

Mitford. Am scris o carte poştală pe adresa din 
Northumberland pe care o obţinusem cu un an în urmă şi 
am primit răspuns de la mama lui. Mă informa că 
Alexander lucra acum în Spania, la o agenţie de voiaj. 
Am luat legătura cu agenţia, dar mi-au răspuns că nu se 
întorcea din deplasare decât în septembrie. l-am lăsat o 
scrisoare. 

Picturile de la Bourani. Am început cu picturile lui 
Bonnard. Primul album cu reproduceri după tablourile lui 
pe care l-am deschis conţinea şi pictura cu fata care se 


usucă în faţa ferestrei. Am întors albumul la indicele de 
la sfârşit. Tabloul se afla la Los Angeles County Museum. 
Albumul fusese tipărit în 1950. Mai târziu „am găsit” şi 
celălalt Bonnard la Muzeul de artă din Boston. Deci 
ambele tablouri fuseseră copii. Tabloului de Modigliani nu 
i-am putut da de urmă; dar am o bănuială (de câte ori 
mă gândesc la ochii aceia atât de curios de asemănători 
cu ai lui Conchis) că nu era nici măcar o copie. 

Ziarul „Evening Standard” din 8 ianuarie 1952. Nici 
urmă de vreo fotografie a lui Lily şi Rose, în niciuna din 
ediţii. 

L'Astrâe. Oare Conchis şi-a amintit că mă consideram 
înrudit cu familia d'Urfe? Povestea din L'Astrâe este 
următoarea: Ciobăniţa Astree auzind vorbindu-se de rău 
despre păstorul Celadon, i-a interzis să mai apară în faţa 
ei. lzbucneşte un război şi Astree este luată prizonieră. 
Celadon reuşeşte s-o elibereze, dar păstoriţa nu îl iartă. 
Nu va dobândi mâna ei decât după ce transformă în 
stană de piatră leul şi unicornul care îi mănâncă pe 
îndrăgostiţii necredincioşi. 

Șaliapin. A cântat la Covent Garden în iunie 1914, în 
Prințul Igor. 

„Eşti printre aleşi”. Când a rostit aceste cuvinte, la 
prima noastră întâlnire, atât de ciudată, voia pur şi 
simplu să spună: „Am hotărât să mă folosesc de tine”. 
Era, de fapt, singurul sens în care, la sfârşit, puteam fi 
printre aleşi. Însemna: „M-am folosit de tine”. 

Lily şi Rose. Două surori gemene, amândouă foarte 
frumoase, talentate (deşi începusem să mă îndoiesc de 
studiile de clasică ale lui Lily) care, dacă fuseseră cu 
adevărat la Oxford sau Cambridge, ar fi putut fi cuplul 
Zuleika Dobson, din acei ani. Dar nu pot să cred că au 
fost la Oxford - deoarece parte din acea perioadă 
fusesem şi eu acolo - aşa încât am încercat „cealaltă” 
alternativă. Am căutat prin revistele studenţeşti, am 
găsit fotografii de la diverse spectacole teatrale 
universitare, m-am adresat chiar şi câtorva servicii 


administrative ale unor colegii de fete, dar în zadar. La 
Girton, colegiul unde pretindea Lily că a fost, nu existase 
nicio candidată care ar putea fi ea. Nici la Universitatea 
din Londra n-am găsit nimic. 

Am încercat şi câteva agenţii teatrale din Londra. În 
trei rânduri mi s-au arătat fotografiile a două surori 
gemene şi în trei rânduri am fost dezamăgit. N-am avut 
mai mult noroc nici la Berman's şi nici la doi sau trei 
creatori de costume şi scenografi pe care i-am contactat. 
Tavistock Repertory nu pusese în scenă niciun spectacol 
cu Lysistrata. Am încercat şi la Academia Regală de Artă 
Dramatică - nimic. De fapt, tot ce am dobândit în urma 
acestui exerciţiu - deoarece cercetările mele implicau şi 
inventarea unor motive plauzibile - a fost o admiraţie 
retrospectivă pentru iscusinţa fetelor de a improviza 
atâtea minciuni. 

Mai exista încă o perfidie în invenţia lui „Julie 
Holmes”. Avem întotdeauna tendinţa să dăm crezare 
celor care au avut aceleaşi experienţe ca şi noi. 
Cambridge-ul lui Julie echivala cu  Oxfordul meu, 
dragostea ei nefericită o echivala pe a mea şi aşa mai 
departe. 


Othello, Actul 1, scena ll: 


Fostu-mi-a inşelată, 

Furată ea mi-a fost şi zăpăcită 

Cu prafuri şi cu vrăji, şarlataneşti. 
Căci, dacă firea nu-i beteagă, - oarbă, 
Neghioabă-n simţuri, e cu neputinţă 
Să fi ajuns în halul în care este. 


ŞI: 


O fată-atâta de modestă totdeauna, 
Și-atât de gospodină, paşnică, 

Ce se roşea de un lucru de nimic - 
S-ajungă ea, în ciuda firii, vârstei, 
Renumelui - în ciudă a tot - să intre 
In dragoste c'un om ce-i groaza lumii. 


Vestita prostituată lo. Lempriere: în gotica veche, lo 
şi Gio înseamnă „pământ“, după cum lsi sau lsa 
înseamnă „gheață” sau apa în stare primară; şi 
amândouă erau, de asemenea, şi numele unor zeițe, 
care reprezentau puterea productivă şi nutritivă a 
pământului. Kali în India, Astrate (Ashtaroth) în Siria, Isis 
în Egipt şi lo în Grecia erau considerate ca una şi aceeaşi 
zeiţă. Pe pereţi, la proces, avea trei culori: alb, roşu şi 
negru - fazele lunii şi, în acelaşi timp, fazele feminităţii: 
fecioara, mama, bunica. Lily era evident zeiţa în faza ei 
albă de fecioară; şi poate că şi în cea neagră. Rose ar fi 
putut fi faza roşie, dar rolul ei fusese, mai târziu, 
încredinţat lui Alison. 

Casa de filme Polymus. N-am observat decât foarte 
târziu ceea ce fusese evident de la bun început: 
deplasând o singură literă obţineai cuvântul „Olympus”. 

Tartar. Cu cât mă documentam mai mult asupra 
acestui mit, cu atât reuşeam să stabilesc o apropiere mai 
mare cu situaţia de la Bourani - sau cel puţin situaţia de 
la sfârşit. Peste Tartar domnea un rege, Hades (Conchis); 
o regină, Persefona, aducătoare de discordie şi 
distrugere (Lily) - care stătea „şase luni cu Hades, în 
regatul lui din infern şi îşi petrecea cealaltă jumătate a 
anului cu mama ei, Demetra, pe pământ”. Mai exista în 
Tartar şi un judecător suprem - Minos (doctorul cu barbă 
care prezidase la proces?); şi, bineînţeles, mai era şi 
Anubis - Cerber, câinele negru cu trei capete (trei 
roluri?). În plus, Tartar era locul unde se afla Euridice 
când a pierdut-o Orfeu. 


Îmi dădeam seama că în toată mascarada asta jucam 
rolul pe care eram hotărât să nu îl joc: cel de detectiv, de 
copoi, şi de câteva ori am abandonat vânătoarea. Dar 
tocmai atunci, una din cercetările mele, tocmai cea care 
părea cel mai puţin promițătoare, a dat rezultate 
spectaculoase. 


71 


A ÎNCEPUT ÎNTR-O LUNI, CÎND AM HOTĂRÎT să 
încerc o premisă absolut ipotetică şi aparent fără niciun 
temei, că Maurice Conchis locuise cu adevărat la Londra 
în copilărie şi că existau, poate, realmente, o Lily 
Montgomery în St. John's Wood. M-am dus la biblioteca 
centrală din Marylebone şi am cerut un plan al străzilor şi 
numele locatarilor între 1912 şi 1914. Numele Conchis nu 
apărea, bineînţeles, nicăieri. M-am uitat la Montgomery. 
Acacia Road, Prince Albert Road, Henstridge Place, 
Queen's Grove... Cu un plan al Londrei alături, am 
cercetat toate străzile posibile la est de Wellington Road. 
Şi deodată, am tresărit de emoție: Montgomery, Freak, 
20 Allitsen Road. 

Numele vecinilor erau Smith şi Manningham, deşi în 
1914, acesta din urmă se mutase şi apărea în locul lui 
numele  Huckstepp. Mi-am notat adresa şi mi-am 
continuat căutările. Aproape imediat, de cealaltă parte a 
arterei principale, am dat din nou de numele 
Montgomery, în Elm Trece Road. Dar m-am dezumflat 
repede, căci numele întreg dat aici era Sir Charles Penn 
Montgomery; un eminent chirurg, judecând după lungul 
şir de iniţiale înscrise după numele lui; Nicidecum omul 
pe care mi-l descrisese Conchis. Aici numele vecinilor 
erau Hamilton-Dukes şi Charlesworth. Mai era încă un 
lord printre locatarii din Elm Tree Road, un cartier select. 


Mi-am continuat cercetările, am verificat încă o dată 
totul, dar n-am găsit niciun Montgomery. 

Atunci am pornit să caut în anuarele din anii următori 
cele două familii Montgomery pe care le descoperisem. 
Cei din Allitsen Road dispăruseră în 1922. Cei din Elm 
Tree Road au continuat să locuiască acolo multă vreme, 
deşi după câte se părea, Sir Charles murise prin 1922, 
căci după aceea, până în 1938, numele proprietarului era 
lady Florence Montgomery. 

După masa de prânz m-am urcat în maşină şi m-am 
dus în Allitsen Road. De cum am intrat pe stradă, am 
ştiut că nu era ce căutam eu. Casele mici cu terase nu 
aveau nimic din locuinţele somptuoase pe care mi le 
descrisese Conchis. 

Cinci minute mai târziu eram în Elm Tree Road. Locul 
era mai aproape de imaginea pe care mi-o lăsaseră 
discuţiile cu Conchis: un ansamblu armonios de case 
mari alternând cu vile victoriene. Cartierul nu părea să fi 
suferit modificări în cursul anilor. Numărul 46 se dovedi a 
fi una din casele cele mai mari de pe stradă. Am parcat 
maşina şi m-am îndreptat spre impozanta uşă de la 
intrare, păşind pe o alee largă străjuită de două şiruri de 
hortensii. Am sunat. 

Dar soneria răsună într-o casă goală şi continuă să 
răsune astfel toată luna august. Cine locuia aici era în 
vacanţă. Am găsit numele trecut în anuar: un oarecare 
domn Simon Marks. De asemenea, dintr-un Who's Who 
mai vechi, am aflat că Sir Charles Penn Montgomery 
avusese trei fete. Poate că aş fi putut să le aflu şi 
numele, dar mă străduiam să prelungesc perioada 
căutărilor, ca un copil care îşi drămuieşte puţinele 
bomboane ca să-i ţină mai mult. Aproape că am fost 
dezamăgit când, într-o dimineaţă de septembrie, am 
văzut o maşină pe aleea din faţa uşii. Presimţeam că o 
nouă palidă speranţă era pe cale să se spulbere. 

Uşa mi-a fost deschisă de un valet italian în vestă 
albă. 


— Vă rog să mă scuzaţi, aş putea vorbi cu 
proprietarul sau cu soţia sa? 

— Aveţi oră? 

— Nu. 

— Vindeţi ceva? 

Am fost salvat de o voce ascuţită. 

— Cine e, Ercole? 

Apăru o femeie de vreo şaizeci de ani, evreică, 
îmbrăcată foarte elegant şi cu o figură inteligentă. 

— Vă cer scuze, lucrez la o cercetare şi încerc să 
găsesc o familie Montgomery. 

— Sir Charles Penn? Chirurgul? 

— Cred că a locuit aici. 

— Da, aşa e. 

Valetul rămăsese lângă uşă şi, cu un gest grande- 
dame, femeia i-a făcut semn să plece; parţial, gestul era 
îndreptat şi spre mine. 

— De fapt... e destul de greu să vă explic... caut o 
domnişoară Lily Montgomery. 

— Da. O cunosc. 

Nu păru prea încântată de zâmbetul plin de 
stupefacţie care îmi luminase faţa. 

— Doriţi s-o vedeţi? 

— Scriu o monografie despre un celebru scriitor grec 
- celebru în Grecia, vreau să zic - şi cred că domnişoara 
Montgomery l-a cunoscut bine, cu ani în urmă, pe când 
locuia şi el în Anglia. 

— Cum îl cheamă? 

— Maurice Conchis. 

Era clar că nu auzise niciodată de el. 

Explicaţiile referitoare la cercetările mele păreau să-i 
fi risipit oarecum neîncrederea. Îmi spuse: 

— Am să caut adresa. Intraţi. 

Am aşteptat în holul splendid, tot în marmură şi 
decoraţiuni aurii, între goluri ornamentale şi un tablou ce 
părea a fi un Fragonard. Opulenţă pietrificată; emoție 
încordată. Peste câteva clipe apăru cu un cartonaş, pe 


care era scris: Doamna Lily de Seilas, Dinsford House, 
Much Hadham, Herts. 

— N-am mai văzut-o de câţiva ani, îmi spuse 
doamna. 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

Am început să mă retrag încet spre ieşire. 

— Nu doriţi să beţi ceva? Un ceai? 

Îi apăruse în ochi o lucire rapace. În scurtul răstimp 
cât lipsise părea să fi hotărât că ar putea să găsească şi 
ea o plăcere din această vizită. O femeie - Mantis 
religiosa; flămândă, în mijlocul acestui lux. Am fost 
bucuros să scap. 

Înainte de a pleca, am mai aruncat o privire caselor 
impunătoare ce se ridicau de ambele părţi ale locuinţei 
de la numărul 46. Poate că Maurice îşi petrecuse 
tinereţea într-una din ele. În spatele numărului 46 era 
ceva ce aducea a uzină, deşi, din planul oraşului, am 
aflat că era spatele tribunelor vestitului teren de cricket 
„Lord's”. Grădinile erau ascunse de zidurile înalte, dar 
„Mica livadă” era probabil dominată de tribunele înalte, 
care fără îndoială că nu fuseseră construite decât după 
primul război mondial. 


A doua zi dimineaţă, pe la unsprezece, eram la Much 
Hadham. Era o zi splendidă de septembrie cu cer senin şi 
fără nori, aproape ca dimineţile din Grecia. Dinsford 
House se afla puţin în afara satului şi, deşi nu era atât de 
impresionantă cum mi-o imaginasem, era frumoasă şi 
proporţională: o casă veche, albă, cu cărămidă aparentă, 
cu cinci ferestre mari, aşezată grațios - în mijlocul unei 
proprietăţi de cam jumătate de hectar de teren bine 
întreţinut. De data aceasta, uşa mi-a fost deschisă de o 
tânără studentă scandinavă. Da, doamna Seitas era 
acasă. Aveam s-o găsesc la grajduri dacă ocoleam casa 
şi o luam pe partea aceea. 

Am traversat aleea cu pietriş şi am trecut pe sub o 
arcadă de cărămidă. Erau două garaje şi puţin mai încolo 


se putea vedea o construcţie joasă, care, judecând după 
miros, era grajdul. În prag apăru un puşti cu o găleată în 
mână. Mă văzu şi strigă: 

— Mami! A venit un domn. 

O femeie zveltă, cu pantaloni de călărie şi bluză în 
carouri, legată cu un fular roşu la cap, ieşi în uşă. Părea 
să aibă vreo patruzeci de ani, încă frumoasă, foarte 
dreaptă şi cu pielea bronzată. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Aş dori să vorbesc cu doamna de Seitas. 

— Eu sunt doamna de Seitas. 

Mi-o închipuisem ca pe o persoană cu părul alb, de 
vârsta lui Conchis. De aproape se vedeau ridurile din 
jurul ochilor şi o uşoară moliciune a mugşchilor gâtului. 
Părul negru şi bogat era probabil vopsit. Poate că se 
apropia de cincizeci de ani, dar chiar şi aşa, era cu vreo 
zece ani mai tânără decât crezusem eu. 

— Doamna Lily de Seitas? 

— Da. 

— Doamna Simon Marks mi-a dat adresa 
dumneavoastră. 

După uşoara schimbare din expresia feţei am înţeles 
că nu era o recomandare prea bună. 

— Am venit să vă întreb dacă aţi dori să mă ajutaţi 
într-o cercetare literară. 

— Eu? 

— Dacă sunteţi fosta domnişoară Lily Montgomery. 

— Dar tatăl meu... 

— Nu este vorba de tatăl dumneavoastră. 

În grajd necheză un ponei. 

Puştiul mă privea suspicios. Mamă-sa îl trimise să 
umple găleata cu apă. Mi-am desfăşurat tot farmecul 
meu oxfordian. 

— Dacă acum vă deranjez, pot să revin oricând doriţi. 

— Făceam curat în grajd. 

Rezemă de perete mătura de nuiele pe care o avea în 
mână. 


— Despre cine e vorba? 

— Scriu un studiu despre... Maurice Conchis. 

N-o slăbeam din ochi; dar rămase perfect indiferentă. 

— Maurice cum? 

l-am spus numele literă cu literă. 

Cu mâna înmănuşată făcu un gest stângaci şi îşi 
dădu pe spate o şuviţă de păr. Era, după câte îmi puteam 
da seama, una din acele englezoaice care trăiesc la ţară, 
de o abisală inocenţă în legătură cu orice în afară de cai, 
casă şi copii. 

— Imi pare sincer rău, dar cred că este o eroare. 

— Poate l-aţi cunoscut sub numele... Charlesworth? 
Sau Hamillon-Dukes? Demult. Primul război mondial. 

— Dar prietene dragă... Vă rog să mă scuzaţi, voiam 
să spun... Oh! Doamne! - şi lăsă fraza neterminată. 

Părea încurcată şi-am recunoscut în ea persoana 
specialistă în gafe. Dar, cu pielea bronzată, cu ochii ei 
albaştri şi silueta încă tânără, era o femeie drăguță pe 
care nu îţi venea greu să o ierţi. 

Mă întrebă: 

— Cum vă numiţi? 

l-am spus. 

— Domnule Urfe, ştiţi ce vârstă aveam eu în 1914? 

— Eraţi probabil foarte tânără. 

Zâmbi ca şi când complimentul era un obicei 
continental care o stânjenea. 

— Aveam zece ani. 

Se întoarse spre locul unde puştiul umplea găleata. 

— Eram de vârsta lui Benjie. 

— Dar celelalte nume?... Nu vă spun nimic? 

— Ba da, dar... Maurice - cum i-aţi spus? - locuia la 
ei? 

Am negat din cap. Conchis mă pusese din nou într-o 
situaţie ridicolă. Alesese probabil numele la întâmplare 
dintr-un anuar vechi; tot ce îi rămăsese de făcut era să 
afle numele uneia dintre fete. Am continuat, stânjenit: 


— El era fiul. Poate singurul copil. Foarte bun 
muzician. 

— Mă tem că e totuşi o eroare. Familia Charlesworth 
nu avea copii, iar familia Hamilton-Dukes avea un băiat 
dar - a avut o clipă de ezitare ca şi când îşi amintea ceva 
- a murit în război. 

— Cred că tocmai v-aţi mai amintit şi altceva. 

— Nu. Vreau să zic, da. Nu ştiu. Când aţi spus că era 
bun muzician. 

Mă privea uşor mirată, parcă nu îi venea să creadă. 

— Nu cumva vă referiţi la domnul Viezure? 

Izbucni în râs şi îşi vâri degetele mari în buzunarele 
pantalonilor de călărie. 

— Vântul printre sălcii. Era un italian care venea să 
ne dea lecţii de pian, surorii mele şi mie. 

— Tânăr? 

Ridică din umeri. 

— Destul de tânăr. 

— Puteţi să îmi spuneţi câte ceva despre el? 

Plecă ochii. 

— Gambellino, Gambardello... ceva în genul ăsta. 
Gambardelio? 

Rosti numele ca şi când ar fi fost o glumă. 

— Numele mic? 

Nu şi-l amintea. 

— De ce domnul Viezure? g 

— Pentru că avea ochi căprui, ageri şi pătrunzători. li 
tachinam tot timpul. 

Se strâmbă, puţin stânjenită, la puştiul care tocmai 
se întorsese şi care o împinse uşor ca şi când pe el l-ar fi 
tachinat. Nu văzu scânteia de triumf din ochii mei: cer- 
titudinea că Maurice nu alesese numele la întâmplare. 

— Era scund? Mai scund decât mine? 

Îşi duse mâna la cap, încercând să-şi amintească, 
apoi mă privi perplexă. 

— Ştiţi... dar nu, nu se poate... 


— Vreţi să fiţi atât de amabilă să acceptaţi să 
răspundeţi la întrebările mele numai zece minute? 

Ezită. Am insistat, politicos; zece minute, nu mai 
mult. Se întoarse spre puşti: 

— Benjie, fugi şi roag-o pe Gunhild să ne facă două 
cafele. Şi să le aducă în grădină. 

Băiatul se uită înspre grajd. 

— Şi Lazy? 

— Ne ocupăm de Lazy puţin mai târziu. 

Benjie o luă la fugă pe aleea de pietriş, iar eu am 
urmat-o pe doamna de Seitas care, scoţându-şi mănuşile 
şi smulgându-şi fularul de pe cap, mă conduse, cu mersul 
ei elegant şi silueta fină, de-a lungul unui zid de 
cărămidă şi apoi, intrând pe o poartă, într-o grădină 
veche şi frumoasă; un lac de flori de toamnă; în fund, de- 
a lungul casei, o peluză şi un cedru. Se îndreptă spre o 
pergolă, unde se afla un balansoar cu acoperiş de pânză 
şi câteva scaune frumoase din fier forjat vopsite alb. Am 
dedus că Sir Charles Penn Montgomery trebuie să fi avut 
un bisturiu de aur. Se aşeză în balansoar şi îmi făcu 
semn cu mâna spre un scaun. Am murmurat ceva în 
legătură cu grădina. 

— E plăcut, nu? Soţul meu se ocupă el singur de ea, 
dar acum, săracul de el, abia dacă mai are timp să 
treacă pe aici. E economist. Blocat la Strasbourg. 

Zâmbi şi îşi întinse picioarele înainte. Juca prea mult 
pe tinerica, prea conştientă că are o siluetă frumoasă. 
Probabil o reacţie împotriva monotoniei vieţii de la ţară. 

— Ei, hai să vedem. Vorbiţi-mi despre celebrul 
dumneavoastră scriitor de care n-am auzit niciodată... L- 
aţi întâlnit? 

— A murit în timpul ocupaţiei. 

— Bietul om. Din ce cauză? 

M-am lansat: 

— Cancer. Ştiţi, nu voia deloc să vorbească despre 
trecutul lui, aşa că numai din lucrările sale se mai pot 


culege unele informaţii. Ştim că era grec, dar se poate să 
se fi dat şi drept italian. 

Am sărit să-i aprind ţigara. 

— Nu pot să cred că e vorba de domnul Viezure. Era 
un omuleţ tare caraghios. 

— Nu puteţi să vă amintiţi dacă se pricepea să cânte 
la clavecin la fel de bine ca la pian? 

— Clavecinul e cei care face plonc-plonc? 

Am făcut semn că da, dar ea a ridicat din umeri. 

— Dar nu ziceaţi că a fost scriitor? 

— Mai târziu s-a apucat de literatură. Vedeţi, în 
primele lui poeme, ca şi într-un roman pe care l-a scris, 
se fac frecvente referiri la o dragoste nefericită, pe 
vremea când locuia în Anglia, o întâmplare ce pare să fi 
jucat un rol important în viaţa lui. Bineînţeles că nu ştim 
cât este realitate şi cât este fantezie. 

— Dar - sunt menţionată eu? 

— Sunt tot felul de aluzii care sugerează că fata purta 
un nume de floare, că erau vecini şi că îi lega muzica... 

Mă privea fascinată. 

— Cum de aţi reuşit să stabiliţi o legătură între el şi 
noi? 

— Oh, diverse indicii - din referiri literare. Ştiam că 
locuise undeva pe lângă terenul de cricket „Lord's”, într- 
unul din pasaje vorbeşte despre fata care purta un vechi 
nume englezesc. Oh! şi de tatăl ei care era un doctor 
cunoscut. După aceea am început să caut prin anuarele 
vechi cu străzile şi locuitorii Londrei. 

— E absolut fantastic! 

— A fost o întâmplare. Sunt atâtea piste false. Dar 
într-o bună zi se întâmplă să nimereşti în plin. 

Zâmbi şi uitându-se spre casă zise: 

— lat-o pe Gunhild. 

Timp de câteva minute îşi concentra atenţia asupra 
ceremonialului servirii cafelei. Politicos, am pus câteva 
întrebări despre Norvegia - am descoperit că Gunhild nu 
ajunsese niciodată mai sus de Trondheim. Curând Benjie 


primi ordin să dispară, Gunhild se retrase şi am rămas 
din nou singur cu Lily de Seitas. 

Ca să o impresionez, am scos un carnet. 

— Dacă îmi permiteţi să vă pun câteva întrebări... 

— Ei, iată-mă, în sfârşit, devenită celebră! 

Începu să râdă, un râs uşor prostesc, ca un nechezat. 
Era clar că toată povestea o amuza. 

— Credeam că era vecin cu dumneavoastră, dar 
înţeleg că nu e aşa. Unde locuia? 

— Habar n-am. Ştiţi, la vârsta aceea... 

— Nu v-a spus nimic despre părinţii lui... cine erau? 

Făcu din cap semn că nu. 

— Poate că surorile dumneavoastră ştiu mai multe. 

Deveni gravă. 

— Sora mea mai mare locuieşte în Chile. E cu zece 
ani mai mare decât mine. lar sora mea Rose... 

— Rose? 

Zâmbi. 

— Da. Rose. 

— Extraordinar! Ar fi o explicaţie. Există un fel de... 
un fel de poem misterios printre lucrările care se referă 
la dumneavoastră. E foarte obscur, dar acum că am aflat 
că aveţi o soră... 

— Că am avut o soră. Rose a murit în 1916. 

— De febră tifoidă? 

Am spus-o cu atâta siguranţă încât, o clipă, a rămas 
deconcertată. Apoi îmi zâmbi: 

— Nu. În urma unor complicaţii foarte rar întâlnite, 
după un icter. 

O clipă privi în gol, apoi adăugă: 

— A fost marea tragedie a copilăriei mele. 

— Aveţi impresia că profesorul de muzică avea o 
afecţiune specială pentru dumneavoastră... Sau pentru 
surorile dumneavoastră? 

Zâmbi din nou, amintindu-şi: 

— Am bănuit întotdeauna că era în secret îndrăgostit 
de May - sora mea cea mare - ea era logodită, dar venea 


uneori să stea cu noi la lecţie. Da, oh! cât e de ciudat... 
îmi amintesc că avea obiceiul să îşi dea aere, sau aşa 
ziceam noi, că îşi dă aere, de câte ori era şi ea de faţă. 
Cânta bucăţi îngrozitor de grele. Şi ei îi plăcea melodia 
aia de Beethoven - Fur E/ise. Obişnuiam s-o fredonăm 
când voiam să-l scoatem din sărite. 

— Sora dumneavoastră Rose era mai mare? 

— Cu doi ani. 

— Deci imaginea ar fi cea a două fetiţe necâăjindu-şi 
profesorul de muzică italian. 

Incepu să se legene cu balansoarul. 

— Ştiţi, e groaznic, dar nu prea mi-aduc aminte. 
Vreau să zic, da, desigur, nu încape nicio îndoială că îl 
necăjeam şi sunt absolut sigură că eram groaznice 
amândouă. Şi pe urmă a început războiul şi el a dispărut. 

— Unde a plecat? 

— Nu ştiu. N-am idee. Tot ce îmi amintesc e că în 
locul lui a venit o harpie bătrână. O uram. Pe el, sunt 
sigură că l-am regretat. Presupun că eram două 
puştoaice snoabe şi obraznice. Era un lucru obişnuit la 
vremea aceea. 

— Cât timp a fost profesorul dumneavoastră? 

— Doi ani? 

Avea aerul că mă întreabă pe mine. 

— Şi nu vă puteţi aminti de niciun indiciu care ar 
dovedi că avea pentru dumneavoastră o afecţiune 
deosebită? 

Se gândi puţin, apoi scutură din cap. 

— Nu vă referiţi la ceva... ceva urât? 

— Nicidecum. Dar aţi fost, să zicem, vreodată singură 
cu el? 

Se prefăcu şocată. 

— Niciodată. Guvernanta noastră era întotdeauna cu 
noi, sau mama, sau sora mea. 

— Nu puteţi să-mi spuneţi nimic despre caracterul 
lui? 


— Sunt sigură că dacă l-aş întâlni acum, aş spune că 
e un omuleţ simpatic. 

— Dumneavoastră sau sora dumneavoastră aţi 
cântat vreodată la flaut? 

— Nici vorbă. 

li veni să râdă de ideea mea absurdă. 

— Şi acum o întrebare foarte personală. Aţi putea 
spune că aţi fost o fetiţă de o frumuseţe uluitoare? Sunt 
sigur că aţi fost, dar dumneavoastră aveaţi sentimentul 
că sunteţi mai altfel decât celelalte fete? 

Studia cu atenţie vârful ţigării. 

— In interesul... cum să spun... în interesul cercetării 
dumneavoastră şi vorbind ca o biată mamă decrepită ce 
sunt, răspunsul este... da, cred că am fost deosebit de 
frumoasă. Mi s-a făcut şi portretul, şi tabloul a devenit 
celebru. Marele succes al expoziţiei Academiei Regale în 
1913. E în casă. Am să vi-l arăt puţin mai târziu. 

Mi-am consultat însemnările. 

— Şi chiar nu vă puteţi aduce aminte ce s-a întâmplat 
cu el după izbucnirea războiului? 

Işi apăsă ochii cu mâinile ei frumoase. 

— Nu vreţi să înţelegeţi că... Mi se pare că a fost 
internat într-un lagăr. Dar sincer, n-aş putea pentru nimic 
în lume... 

— Credeţi că sora dumneavoastră din Chile şi-ar 
putea aminti mai multe detalii? Aş putea să-i scriu? 

— Sigur că da. Vreţi adresa ei? 

Mi-a dat-o şi am notat-o în carnet. 

Benjie se apropie, dar se opri la vreo cinci-şase metri 
de noi, rezemat de o coloană de piatră lângă care 
creştea o hortensie. lar figura lui exprima mai clar decât 
cuvintele că îşi pierduse răbdarea. Mama sa îi făcu semn 
să se apropie şi cu un gest mângâietor îi netezi părul 
peste frunte. 

— Bătrâna ta mamă tocmai a avut un şoc, dragule. A 
descoperit că e muză. Aşa se spune, nu? 

— Ce e o muză? 


— O doamnă care îl face pe un domn să scrie o 
poezie. 

— El scrie poezii? 

Doamna de Seitas începu să râdă şi se întoarse spre 
mine. 

— Şi chiar este celebru? 

— Cred că va deveni 

— Pot să îl citesc? 

— Incă n-a fost tradus, dar va fi. 

— De dumneavoastră? 

— Ei... 

Am lăsat-o să creadă că aveam speranţe. 

Imi spuse: 

— Cu toată sinceritatea, nu cred că pot să mai adaug 
ceva la cele spuse până acum. 

Benjie şopti ceva. Ea râse şi luându-l de mână ieşi în 
soare. 

— Hai să-i arătăm domnului Urfe un tablou, apoi, 
înapoi la muncă. 

— Urfe e numele meu. 

Ruşinată îşi ascunse faţa în mâini. 

— Doamne! Numai gafe fac. 

Puştiul o smuci de mână. Şi el era stânjenit de gafa 
ei. Ne-am îndreptat toţi trei spre casă, am trecut printr- 
un salon, într-un hol mare şi de aici într-o cameră 
laterală. Am văzut o masă lungă de sufragerie, sfeşnice 
de argint. Pe peretele lambrisat, între două ferestre, se 
afla un tablou. Benjie dădu fuga şi aprinse o lumină 
plasată deasupra tabloului. Fetiţa cu bucle lungi, 
îmbrăcată cu o rochie marinar, semăna cu Alice în ţara 
minunilor. Stătea ascunsă după o uşă şi privea pe furiş 
ca şi când i-ar fi urmărit amuzată pe cei care o căutau 
fără succes. Expresia feţei era vie, încordată, la pândă şi 
totuşi nevinovată. Sub portret, pe o plăcuţă neagră, era 
scris cu litere aurii: Ștrengărița de Sir William Blunt, R.A. 

— Încântător. 

Benjie se agăţă de mama sa şi îi şopti ceva. 


— Vrea să vă spună ce nume i-a dai familia. 

Îi făcu un gest încurajator şi copilul strigă: 

— „Ce o fi punând la cale?” 

Copilul zâmbi şi mama îl mângâie din nou pe frunte. 

Alt tablou încântător. 

S-a scuzat că nu mă poate opri la dejun, dar avea o 
întrunire la Women's Institute, la Hertford. Am promis să- 
i trimit un exemplar din traducerea poemelor lui Conchis 
de îndată ce vor apărea. 

Pe când o ascultam, îmi dădeam seama că, în ce mă 
priveşte, nu se schimbase nimic: continuam să fiu 
victima bătrânului. Până în clipa aceea dădusem crezare, 
fie şi numai parţial, ultimei versiuni despre trecutul lui 
cosmopolit pe care mă lăsase să îl întrevăd şi care îmi 
fusese apoi confirmat de „June”. Acum îmi aminteam că 
în poveştile lui existase ceva despre o schimbare 
esenţială în viaţa sau în situaţia lui materială, survenită 
prin 1920. Am început să clădesc o ipoteză nouă. Fusese 
poate fiul talentat al unei familii sărace de emigranţi 
greci, poate din Corfu sau din vreo altă insulă din Marea 
lonică, şi ruşinat de numele pe care îl purta îşi luase un 
nume italienesc. Încercase să se ridice în lumea aceea 
străină din Londra epocii edwardiene, să se dezbare de 
trecutul lui şi de mediul din care provenea, ducând încă 
de pe atunci un soi de viaţă dublă... Noi toţi care 
fusesem prinşi în mrejele lui, la Bourani, am fost probabil 
tapi ispăşitori, plătind pentru toate chinurile şi umilinţele 
pe care le suferise în tinereţe în casa familiei 
Montgomery şi, desigur, şi în alte case. În timp ce 
conduceam maşina, zâmbeam la gândul că în spatele 
întregii teoretizări intelectuale se ascundea, de fapt, un 
vechi sentiment de ranchiună dar, parţial, şi la gândul 
perspectivei promițătoare pe care mi-o deschidea 
această nouă ipoteză. 

Am ajuns în strada principală din Much Hadham. Era 
douăsprezece jumătate şi m-am oprit să mănânc ceva 
înainte de a porni înapoi la Londra. M-am oprit deci la o 


cârciumioară, un han vechi cu bârne exterioare. Eram 
singurul client. 

— Sunteţi în trecere? mă întrebă hangiul, umplându- 
mi halba cu bere. 

— Nu. Am venit să văd pe cineva. La Dinsford House. 

— Au o proprietate foarte frumoasă. 

— li cunoaşteţi? 

Purta papion; vorbea cu un accent ciudat. 

— Ştiu câte ceva despre ei. Pentru sandvişuri vă iau 
comanda separat. 

Apăsă pe soneria de lângă tejghea şi adăugă: 

— Copiii mai veneau prin sat. 

— Am fost pe acolo cu treburi. 

— Ah, da? _ 

O femeie cu părul oxigenat apăru în uşă. Imi întinse o 
farfurie cu sandvişuri şi în timp ce îmi dădea restul, 
patronul mă informă: 

— A fost cântăreaţă de operă parcă, nu? 

— Nu cred. 

— Aşa umblă vorba pe aici. 

Am aşteptat să mai spună ceva, dar nu părea să îl 
intereseze prea mult subiectul. Mi-am terminat sanadvişul. 
Stăteam să mă gândesc. 

— Soţul ei cu ce se ocupă? 

— Nu există niciun soţ. 

Remarcă privire mea uimită. 

— Sau... noi, cei puţin, care suntem de doi ani aici, n- 
am auzit de niciun soţ. Vin... prieteni, după cum vorbeşte 
lumea. 

Îmi făcu cu ochiul. 

— Ah, înţeleg. 

— Nici ele nu sunt din partea locului. Au venit de la 
Londra. 

Urmă un moment de tăcere. Luă un pahar de pe 
tejghea. 

— Frumoasă femeie. l-aţi văzut fetele? 


Am făcut din cap semn că nu. Începu să şteargă 
paharul. 

— O splendoare! 

Tăcere. 

— Câţi ani au? 

— Greu de spus. În ziua de azi nu mai poţi deosebi 
una de douăzeci de ani de una de treizeci. Fetele cele 
mari sunt gemene. 

Dacă n-ar fi fost atât de ocupat să lustruiască 
paharul, în speranţa că îi ofer ceva de băut, ar fi 
remarcat figura mea încremenită. 

Ridică paharul privindu-l în lumină. 

— Sunt ceea ce se cheamă „identice”. Aşa e la 
gemeni. Unii sunt „obişnuiţi”, alţii sunt „identici”. Lumea 
zice că nici mama nu le poate deosebi decât pentru că 
una are o cicatrice sau nu ştiu ce la... 

M-am năpustit afară atât de repede că n-a mai avut 
nici timp să strige după mine. 


72 


NU, LA ÎNCEPUT N-AM FOST FURIOS: CONDUCEAM cu 
viteză mare; era gata să dau peste un om şi zâmbeam 
tot timpul. De data asta n-am mai parcat maşina discret 
lângă poartă ci am intrat, derapând uşor, pe aleea cu 
pietriş până în faţa uşii şi apucând ciocanul de la uşă, în 
formă de cap de leu, l-am lovit cu atâta putere cum nu 
cred că mai fusese lovit vreodată. d 

Îmi deschise uşa chiar doamna de Seitas. Îşi 
schimbase doar pantalonii de călărie cu nişte pantaloni 
obişnuiţi, de culoare deschisă. Se uită peste umărul meu, 
la maşina din faţa uşii ca şi cum ar fi căutat acolo 
explicaţia întoarcerii mele. l-am zâmbit. 

— Văd că v-aţi răzgândit; nu mai luaţi masa în oraş. 


— Da, am făcut o greşeală prostească, am încurcat 
zilele. 

Îşi încheie nasturele de la gulerul bluzei. 

— Aţi uitat ceva? 

— Da. 

— Ah! 

N-am zis nimic şi femeia adăugă repede, dar o 
fracțiune de secundă prea târziu. 

— Ce? 

— Pe gemenele dumneavoastră. 

Expresia figurii i se schimbă. Nu avea nicidecum un 
aer vinovat, dar păru că îmi face o concesie şi schiţă un 
zâmbet vag. M-am întrebat cum de nu observasem 
asemănarea; ochii, gura prelungă. Păstrasem în mine 
trăsăturile persoanei din fotografia pe care mi-o arătase 
Lily, o femeie cu părul încreţit şi mutră tâmpă, despre 
care îmi spusese că este maică-sa. Se dădu puţin înapoi 
să îmi facă loc să intru. 

— Da, aşa e. 

Benjie apăru în capătul culoarului. Îi vorbi liniştită, 
închizând uşa în urma mea: 

— E în regulă, Benjie; du-te şi mănâncă. 

Am înaintat repede şi, aplecându-mă puţin spre el, |- 
am întrebat: 

— Benjie, vrei să-mi spui şi mie cum le cheamă pe 
surorile tale gemene? 

Se uită la mine cu neîncredere şi chiar cu puţină 
teamă, ca un copil care fusese prins ascunzând ceva. Se 
uită la maică-sa care probabil că i-a făcut un semn 
aprobator din cap. 

— Lil şi Rose. 

— Mulţumesc. 

Puştiul îmi aruncă o ultimă privire plină de suspiciune 
şi dispăru. M-am întors spre Lily de Seitas. 

În timp ce se îndrepta liniştită spre salon, îmi spuse: 

— Le-am botezat aşa ca să o îmbunăm pe mama. Era 
o junonă voluntară. 


Odată cu hainele îşi schimbase şi fizionomia, 
gesturile; şi vaga disparitate pe care o remarcasem la 
început între vocabularul folosit şi aspectul ei fizic acum 
se explica. Deodată mi se părea foarte posibil să fie în jur 
de cincizeci de ani şi mă miram că putusem s-o consider 
nu prea inteligentă. Am intrat după ea în salon. 

— Vă deranjez de la masă. 

Îmi aruncă o privire ironică. 

— Aştept acest deranj de câteva săptămâni. 

Se aşeză într-un fotoliu şi îmi făcu semn să iau loc pe 
imensa canapea din mijlocul camerei, dar am refuzat 
dând din cap. Nu părea neliniştită, ba chiar îmi zâmbea. 

— Ei? 

— Pornim de la faptul cert că aveţi două fete 
întreprinzătoare. la să vedem ce puteţi inventa mai 
departe. 

— Mă tem că nu prea mă pricep să inventez. Nu pot 
decât să fac apel la adevăr. 

Dar în timp ce vorbea continua să zâmbească; 
zâmbea văzându-mă că nu zâmbesc. 

— Maurice este naşul fetelor. 

— Ştiţi deci cine sunt? 

Calmul ei mă împinsese să-i pun această întrebare. 
Nu puteam să cred că era la curent cu tot ce se 
întâmplase la Bourani. 

— Da, domnul Urfe. Ştiu exact cine sunteţi. 

Privirea ei părea să mă avertizeze; ochii aţintiţi 
asupra mea mă jenau. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Cobori ochii privindu-şi mâinile, apoi îi ridică din nou 
spre mine. 

— Soţul meu a fost ucis în 1943. În Extremul Orient. 
N-a apucat să-l mai vadă pe Benjie. 

Îmi citi nerăbdarea din priviri şi continuă: 

— A fost primul profesor de engleză de la colegiul 
Lord Byron. 

— Nu, n-a fost. Am studiat toate prospectele vechi. 


— Atunci, vă amintiţi probabil de numele Hughes? 

— Da. 

Şedea foarte dreaptă, picior peste picior, într-o 
berjeră stil, îmbrăcată în brocard auriu. Femeia care trăia 
în aer liber şi se ocupa de cai dispăruse. 

— AŞ fi bucuroasă dacă aţi lua loc. 

— Nu. 

Acceptă răspunsul meu rece cu o uşoară ridicare din 
umeri şi mă privi drept în ochi. O privire şireată, directă, 
aproape arogantă. Apoi începu să vorbească. 

— Tata a murit când aveam optsprezece ani. Ca să 
scap de acasă am făcut o căsătorie dezastruoasă, 
aproape prostească. Apoi, în 1928, l-am întâlnit pe cei de 
al doilea soţ al meu. Am divorţat de primul bărbat la un 
an după aceea. Ne-am căsătorit. Am căutat să plecăm o 
vreme din Anglia, dar nu aveam destui bani şi soţul meu 
a candidat pentru un post de profesor în Grecia. Studiase 
limbile clasice... lubea Grecia. Acolo l-am întâlnit pe 
Maurice. Lily şi Rose au fost concepute la Phraxos, într-o 
casă pe care Maurice ne-o pusese la dispoziţie. 

— Nu cred o vorbă, dar continuaţi. 

— N-am îndrăznit să rămân să nasc acolo, mai ales 
că mi se spusese că voi avea gemeni, şi ne-am întors în 
Anglia. 

Luă o ţigară dintr-o casetă de argint de pe măsuţa de 
lângă ea. Îmi oferi şi mie, dar am refuzat şi am lăsat-o să 
îşi aprindă singură ţigara. Era foarte calmă, stăpână pe 
ea. 

— Numele de fată al mamei mele a fost de Seitas. 
Poţi găsi confirmarea la Somerset House. Avea un frate 
neînsurat, unchiul meu, foarte bogat, care mă trata - mai 
ales după moartea tatei - ca pe propria lui fiică, mă rog, 
atât cât îi îngăduia mama. Era o persoană foarte 
autoritară. 

Mi-am amintit data la care Conchis îmi spusese că 
descoperise locul de la Bourani: aprilie 1928. 


— Vreţi să spuneţi că nu l-aţi întâlnit niciodată pe... 
Maurice înainte de 1929? 

Zâmbi. 

— Bineînţeles că nu l-am întâlnit. Dar i-am furnizat 
toate datele privitoare la această parte a povestirii pe 
care v-a relatat-o. 

— Şi sora pe care o chema Rose? 

— Duceţi-vă la Somerset House. 

— Mă voi duce. 

Studia în tăcere vârful ţigării şi mă lăsă o clipă să 
aştept. 

— Au sosit gemenele. Un an mai târziu, unchiul meu 
a murit. Am fost înştiinţaţi că îmi lăsase aproape toată 
averea, cu condiţia ca Bill să îşi schimbe oficial numele în 
de Seitas. Nici măcar de Seitas - Hughes. Era tot mâna 
mamei. 

Se uită la cele câteva miniaturi ce atârnau lângă ea 
pe perete, aproape de consola căminului. 

— Unchiul meu era ultimul descendent de sex 
masculin al familiei de Seitas. Soţul meu şi-a schimbat 
numele, luând numele familiei mele, ca în Japonia. Puteţi 
găsi şi confirmarea acestei schimbări. Şi încheie: Asta-i 
tot. 

— Doamne Dumnezeule! E departe de a fi tot! 

— Îmi permiteti, din moment ce tot ştiu atâtea 
despre dumneavoastră, să vă spun Nicholas? 

Nu îşi cobori privirea, cu acelaşi zâmbet uşor, 
exasperant, pe care îl văzusem pe buzele tuturor - ale 
fiicelor ei, ale lui Conchis şi, într-un anume fel, chiar pe 
buzele lui Anton şi ale Mariei, ca şi când făcuseră toţi 
exerciţii să  arboreze aceste zâmbete superioare, 
enigmatice; poate că aşa şi era. Şi bănuiam că femeia 
din faţa mea era cea care se ocupase de instruirea lor. 

— Să nu vă închipuiţi că sunteţi singurul tânăr care 
mi s-a înfăţişat aici, dezamăgit şi furios pe Maurice. Pe 
noi toţi care îl ajutăm. Deşi sunteţi, e drept, primul care 


respingeţi o ofertă de prietenie ca cea pe care v-am 
făcut-o adineauri. 

— Am câteva întrebări neplăcute să vă pun. 

— Să vedem. 

— Mai întâi altceva. De ce se spune în sat că sunteţi 
cântăreaţă de operă? 

— Am cântat o dată sau de două ori la concerte 
locale. Am studiat muzica. 

— Ah! „Clavecinul este cel care face plonc-plonc?” 

— Vreţi să spuneţi că nu-i aşa? 

M-am întors cu spatele la ea; la gentileţea ei 
surâzătoare, la aerul ei de doamnă distinsă de care se 
servea ca de o armă. 

— Stimată doamnă de Seitas, nici farmecul, nici 
inteligenţa şi nici discursurile dumneavoastră abile nu vă 
vor duce nicăieri. 

Un timp nu mai spuse nimic. 

— Dar dumneata ai contribuit la situaţia în care ne 
aflăm astăzi cu toţii. Probabil că ţi s-a spus acest lucru. 
Vii aici să îmi spui minciuni. Vii cu tot felul de motive 
mincinoase. Îţi răspund şi eu tot cu minciuni. Îţi dau şi eu 
tot motive mincinoase. 

— Fiicele dumneavoastră sunt aici? 

— Nu. 

M-am întors să îi văd faţa. 

— Alison? 

— Alison şi cu mine ne-am împrietenit. 

— Unde e? 

Scutură din cap fără să răspundă. 

— Cer să mi se spună unde e! 

— În casa mea nimeni nu îşi poate permite să îmi 
ceară nimic. 

Figura îi rămânea impasibilă, dar mă observa cu 
încordarea cu care un jucător de şah urmăreşte partida. 

— Foarte bine. Să vedem ce părere are poliţia. 

— Pot să îţi spun de acum. Va fi de părere că eşti un 
prost. 


l-am întors din nou spatele, sperând că avea să 
vorbească. Dar continua să stea nemişcată în fotoliu şi îi 
simţeam ochii pironiţi pe spatele meu. Ştiam că stă acolo 
în berjera de culoarea grâului copt şi că era ca Demetra- 
Ceres, zeiţă pe tronul ei şi nu doar o femeie deşteaptă în 
jur de cincizeci de ani, din anul de graţie 1953, într-o 
cameră în care se auzea zgomotul unui tractor de 
undeva din apropiere. Dar o femeie care juca un rol atât 
de profund înrădăcinat în respectarea unor concepte pe 
care eu nu le înţelegeam, în fidelitatea faţă de fiinţe pe 
care eu nu le puteam ierta, încât aproape că încetase să 
mai fie un rol. 

Se ridică, se îndreptă spre biroul aşezat într-un colţ al 
camerei şi se întoarse cu câteva fotografii pe care le 
puse pe măsuţa din spatele canapelei. Apoi se aşeză la 
loc în fotoliu, invitându-mă cu un gest să mă uit la ele. 
Într-una era ea în balansoarul din faţa logiei. La celălalt 
capăt al balansoarului stătea Conchis; între ei Benjie. In 
altă fotografie erau Lily şi Rose. Lily zâmbea spre aparat, 
iar Rose, în profil, ca şi când ar fi vrut să se ascundă în 
spatele ei, râdea. Undeva, în fundal, se vedea din nou 
logia. Următoarea fotografie era veche. Am recunoscut 
casa de la Bourani. Cinci persoane stăteau pe treptele 
din partea din faţă a casei. Conchis la mijloc, fata 
drăguță din spatele lui era evident Lily de Seitas. Lângă 
ea, un bărbat înalt o ţinea pe după umeri. Am întors 
fotografia: Bourani, 1935. 

— Cine sunt ceilalţi doi? 

— Unul din ei e un prieten. Celălalt e un predecesor 
al dumitale. 

— Geoffrey Sugden? 

Aprobă din cap, uşor surprinsă. Am pus fotografia la 
loc pe masă şi m-am hotărât să îmi iau o mică revanşă. 

— Am reuşit să iau legătura cu unul din profesorii de 
engleză dinainte de război. Mi-a spus o mulţime de 
lucruri. 

— Oh? 


O uşoară urmă de neîncredere în voce. 

— Hai să nu ne îndepărtăm de adevăr. 

Urmă o tăcere penibilă. Mă cerceta cu privirea. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Destule. 

O clipă continuă să mă privească, apoi se ridică din 
nou şi se duse la birou. Scoase din sertar o scrisoare, 
desprinse ultima pagină, se uită încă o dată la ea, se 
apropie de mine şi mi-o întinse. Era o copie cu indigo a 
scrisorii pe care o primisem de la Nevinson. Pe partea de 
sus a paginii cineva scrisese de mână: Sper ca acest praf 
să nu afecteze permanent ochii destinatarului! Se 
întoarse şi căută ceva în biblioteca de lângă birou, apoi 
se întoarse spre mine şi fără o vorbă îmi întinse trei cărţi 
şi recuperă scrisoarea. Mi-am stăpânit o remarcă 
sarcastică şi mi-am aruncat ochii pe volumul de 
deasupra, un manual şcolar legat în pânză albastră: 
Antologie de poeme greceşti pentru uz şcolar, elaborată 
şi adnotată de William Hughes, M.A. (Canteb.) 1932. 

— Pe asta a făcut-o pentru bani. Pe celelalte două din 
plăcere. 

Cea de a doua carte era o ediţie cu tiraj redus, o 
traducere din Longos, datată 1936. 

— 1936? Mai folosea tot numele Hughes? 

— Un autor poate semna cum doreşte. 

Holmes, Hughes: Mi-am amintit un amănunt din 
povestirea fiicei ei. 

— A predat la Winchester? 

Zâmbi. A 

— Scurt timp. Inainte de a ne căsători. 

Cealaltă carte era o traducere a poemelor lui 
Palamas, Solomos şi ale altor poeţi greci moderni, erau 
chiar şi câteva poezii de Seferis. 

— Maurice Conchis, marele poet. 

Am adăugat sarcastic: 

— Strălucită alegere am mai făcut! 

Luă cărţile şi le puse pe masă. 


— Găsesc că ai făcut o alegere foarte inteligentă. 

— Deşi nu sunt decât un prost. 

— Prostia şi inteligenţa nu sunt incompatibile. Mai 
ales la sexul şi la vârsta dumitale. 

Se aşeză din nou în fotoliu şi zâmbi iarăşi văzând 
figura mea severă. Zâmbetul insidios, cald şi prietenesc 
al unei femei inteligente şi echilibrate. Dar cum putea fi 
atât de echilibrată, de liniştită? M-am apropiat de 
fereastră. Căldura soarelui îmi mângâia mâinile. Il 
puteam vedea pe Benjie în faţa logiei jucându-se de-a 
prinselea cu tânără norvegiană. Din când în când ţipetele 
lor ajungeau până la noi. 

— Şi dacă aş fi crezut povestea cu domnul Viezure? 

— Mi-aş fi amintit ceva foarte interesant despre el. 

— Şi? 

— Ai fi venit din nou ca să afli ce aveam de spus. 

— Şi dacă nu reuşeam să vă dau deloc de urmă? 

— La un moment dat, o oarecare doamnă Hughes te- 
ar fi invitat la dejun. 

— Aşa, deodată? 

— Bineînţeles că nu. Mai întâi ti-ar fi scris o scrisoare. 

Se rezemă în fotoliu şi închise ochii. 

— „Dragă domnule Urfe, / Am obţinut numele 
dumneavoastră de la British Council. Soţul meu, care a 
fost primul profesor de engleză la colegiul Lord Byron, a 
murit acum câtva timp, şi printre hârtiile lui am găsit 
unele note de care n-am ştiut niciodată, o relatare a unui 
experiment remarcabil care...” 

Deschise ochii şi mă privi întrebător. 

— Şi când ar fi venit acest apel? Cât ar mai fi trebuit 
să aştept? 

— Mă tem că nu pot răspunde la această întrebare.. 

— Nu vreţi să răspundeţi. 

— Nu. Nu eu sunt cea care hotărăşte. 

— Uitaţi că există o singură persoană care poate 
hotărî. Dacă ea... 

— Tocmai. 


Se întinse spre consola căminului de lângă ea şi din 
spatele unei statuete scoase o fotografie. 

— Nu e prea bună. A făcut-o Benjie cu aparatul lui. 

Reprezenta trei femei călare. Lily de Seitas, Gunhild 
şi, între ele, Alison, care nu părea prea la largul ei, dar 
râdea în aparat. 

— Le-a întâlnit pe... fiicele dumneavoastră? 

Continua să mă fixeze cu ochii ei albaştri-cenuşii. 

— Dacă vrei, poţi s-o păstrezi. 

Am hotărât să îmi confrunt voinţa mea cu a ei. 

— Ea unde este? 

Ridică din umeri. 

— Eşti liber să percheziţionezi casa. 

Din jilţul ei auriu, mă privea indiferentă, cu bărbia 
sprijinită în palmă, foarte sigură. Sigură pe ce, nu ştiu, 
dar sigură. Mă simţeam ca un căţel tânăr şi fără 
experienţă fugărind un iepure bătrân şi şiret: de câte ori 
mă repezeam cu colții, muşcam în gol. M-am mai uitat o 
dată la fotografia lui Alison, apoi am rupt-o în patru şi am 
aruncat-o într-o scrumieră aşezată pe o consolă, lângă 
fereastră. Doamna de Seitas întrerupse tăcerea. 

— Tinere dragă, în ciuda ranchiunei dumitale, dă-mi 
voie să-ţi mai spun un lucru: dragostea rezultă mai ales 
din aptitudinea de a iubi, existentă în noi înşine, şi nu 
neapărat din faptul că partenerul are reale calităţi pentru 
a fi iubit. Găsesc că Alison are aptitudini deosebite de 
iubire şi devotament. Mult mai mult decât am avut eu 
vreodată. Şi ăsta e un lucru foarte preţios. Eu n-am făcut 
decât s-o conving că nu trebuie să subaprecieze ce are 
de oferit, aşa cum presupun că s-a subapreciat toată 
viaţa. 

— Prea amabilă! 

Suspină. 

— Tot sarcastic. 

— La ce vă aşteptaţi? Lacrimi de remuşcare? 

— Sarcasmul este ceva atât de vulgar. Şi de 
revelator. După o clipă de tăcere continuă: Eşti cel mai 


orb şi mai norocos dintre tineri! Norocos pentru că ai un 
farmec înnăscut care atrage femeile, deşi după câte văd, 
eşti ferm hotărât să nu îl demonstrezi şi faţă de mine. Şi 
orb pentru că n-ai fost în stare să recunoşti acest perfect 
exemplu de feminitate pe care l-ai avut în mână. Nu îţi 
dai seama că Alison posedă singura calitate cu adevărat 
importantă prin care sexul nostru contribuie la viaţă? Pe 
lângă care educaţia, mediul, clasa socială nu înseamnă 
nimic? Şi n-ai ştiut să o păstrezi, ai lăsat-o să-ţi scape. 

— Cu ajutorul preţios al fiicelor dumneavoastră. 

— Fiicele mele nu au fost altceva decât 
personificarea propriului dumitale egoism. 

O furie surdă mocnea în mine. 

— S-a întâmplat - din prostie, recunosc - să mă 
îndrăgostesc de una dintre ele. 

— Ca un colecţionar lipsit de scrupule care se 
îndrăgosteşte de tabloul pe care şi-l doreşte cu orice 
preţ. Gata de orice pentru a-l obţine. 

— Numai că nu este vorba de un tablou. Este vorba 
de o fată tânără cu tot atâta simţ moral cât o femeie de 
stradă din Place Pigalle. 

Un timp tăcu. Salonul elegant dezaproba vorbele 
mele. După o vreme îmi spuse, calmă: 

— Cuvinte grele. 

M-am întors spre ea. 

— Încep să mă întreb cât ştiţi cu adevărat. Mai întâi, 
fiica dumneavoastră nu tocmai fecioară... 

— Ştiu absolut tot ce a făcut. 

Stătea în fata mea calmă, foarte dreaptă. 

— Şi cunosc exact şi motivele pentru care a făcut ce 
a făcut. Dar dacă ţi le-aş spune, ţi-aş dezvălui totul. 

— Vreţi să-i chem pe cei doi de afară. Să spun fiului 
dumneavoastră că soră-sa se dă în spectacol? O 
săptămână cu mine şi următoarea cu un negru? 

Lăsă din nou să se aştearnă între noi o scurtă tăcere; 
aşa cum laşi fără răspuns o întrebare pentru a-l enerva 
pe cel care o pune. 


— Crezi că e mai grav pentru că e vorba de un 
negru? 

— Nu îmbunătăţeşte situaţia cu nimic. 

— E un om foarte plăcut şi inteligent. Sunt de mai 
multă vreme împreună. 

— Şi sunteţi de acord? 

— Lily n-are nevoie de acordul meu. E majoră. 

l-am făcut un semn spre grădina ce se întindea 
dincolo de fereastră şi, cu un zâmbet ironic, i-am spus: 

— Acum înţeleg de ce creşteţi atâtea flori. 

Se întoarse spre mine, uşor mirată, neînţelegând ce 
vreau să spun. 

— Să nu se mai simtă mirosul de sulf. 

Se ridică în picioare şi cu mâna sprijinită de consola 
căminului mă urmărea cu privirea în timp ce umblam 
nervos prin cameră. Continua să rămână calmă dar 
atentă, jucându-se cu mine cum te joci cu un zmeu de 
hârtie. Puteam să plonjez şi apoi să mă avânt din nou; 
dar ea era cea care ţinea sforile. 

— Eşti gata să mă asculţi fără să mă întrerupi? 

Am privit-o o clipă, apoi am ridicat din umeri în semn 
de aprobare. 

— Foarte bine. Să rezolvăm mai întâi problema asta 
cu ce este şi ce nu este acceptabil din punct de vedere 
sexual. 

Vorbea cu o voce egală, calmă, nicidecum stânjenită, 
ce amintea de tonul femeilor hotărâte să elimine 
diferenţa de sex din sălile de operaţie. 

— Să nu îţi închipui că dacă locuiesc într-o casă din 
epoca reginei Ann, trebuie neapărat să mă şi conformez 
preceptelor de moralitate din acea epocă. 

— Dar nici nu m-am gândit la aşa ceva. 

— Vrei să mă asculţi? 

M-am dus la fereastră şi am rămas acolo, cu spatele 
spre ea, privind afară. Simţeam că trebuia să am eu 
ultimul cuvânt; şi în cele din urmă îl voi avea. 


— Cum să-ţi explic? Dacă Maurice ar fi fost aici ţi-ar fi 
spus că plăcerea fizică nu este decât o plăcere; poate 
ceva mai mare decât celelalte, dar, oricum, o plăcere ca 
oricare alta. El ţi-ar spune că nu reprezintă decât un 
aspect - şi nu cel mai important - al relaţiei pe care o 
numim iubire. i-ar spune că lucrul esenţial este 
adevărul, încrederea care se stabileşte între doi oameni, 
două suflete, două spirite... cum vrei să-i spui. Că 
adevărata infidelitate este cea care ascunde infidelitatea 
fizică. Pentru că lucrul care nu trebuie să existe niciodată 
între doi oameni, care şi-au oferit unul altuia dragostea, 
este minciuna. 

Continuam să privesc grădina de afară. Ştiam că tot 
ce îmi spune a fost pregătit dinainte, poate chiar învăţat 
pe dinafară. Un discurs-cheie. 

—  Îndrăzniţi să-mi ţineţi o predică, doamnă de 
Seitas? 

— Îndrăzneşti să pretinzi că nu ai avea nevoie de ea? 

— Uitaţi că... 

— Te rog să mă asculţi până la capăt. 

Dacă în vocea ei s-ar fi simţit fie măcar şi cea mai 
vagă urmă de enervare, de aroganță, n-aş fi ascultat-o. 
Dar era neaşteptat de blândă, aproape rugătoare. 

— Încerc să îţi explic ce suntem. Maurice ne-a 
convins - acum mai bine de douăzeci de ani - că trebuie 
să eliminăm din viaţa noastră obişnuitele tabuuri fizice. 
Nu pentru că am fi mai imorali decât alţii, ci tocmai 
pentru că avem mai mult simţ moral. Am încercat să le 
eliminăm din vieţile noastre şi în acelaşi spirit ne-am 
crescut şi copiii. Trebuie să înţelegi că pentru noi, noi toţi 
cei care îl ajutăm pe Maurice, sexualitatea nu este un 
lucru important. Sau, în orice caz, nu are importanţa pe 
care o deţine în viaţa altora. Avem lucruri mult mai 
importante de făcut. 

Nu, nu aveam să mă întorc spre ea, nu voiam s-o 
privesc. 


— Înainte de război, am jucat şi eu de două ori roluri 
aproape similare cu cel pe care Lily l-a jucat cu 
dumneata. Ea însă este pregătită să facă lucruri pe care 
eu nu le-am putut face. Eram mult prea inhibată şi nu mă 
puteam elibera aşa uşor. În plus, eu mai aveam şi un sot 
pe care îl iubeam din punct de vedere fizic, la fel de mult 
ca şi din alte puncte de vedere mai importante. Dar dacă 
noi am pătruns atât de adânc în viaţa dumitale, mă simt 
datoare să îţi spun că încă de pe când soţul meu mai era 
în viaţă, chiar cu consimţământul lui, am fost iubita lui 
Maurice. lar în timpul războiului, el a trăit cu o tânără 
indiană, bineînţeles, cu consimţământul meu. Cu toate 
acestea, personal, consider că am avut o căsnicie 
completă, foarte fericită, pentru că am respectat două 
reguli esenţiale: nu ne-am minţit niciodată unul pe 
celălalt şi... pe cealaltă n-am să ţi-o spun decât după ce 
am să te cunosc bine. 

Atunci m-am întors şi am privit-o dispreţuitor. Calmul 
ei mi se părea îngrijorător, în spatele lui se simţea 
nebunia. Se aşeză din nou. 

— Sigur, dacă vrei să trăieşti într-o lume a ideilor 
gata primite şi a comportărilor impuse, ceea ce am făcut 
noi, ce a făcut fiica mea pare dezgustător. Foarte bine. 
Dar nu uita că mai există şi altă explicaţie. Poate că i-a 
trebuit foarte mult curaj. Nici eu şi nici copiii mei nu 
pretindem că suntem oameni obişnuiţi. N-au fost crescuţi 
să fie ca toată lumea. Suntem bogaţi şi inteligenţi şi 
vrem să trăim o viaţă bogată şi inteligentă. 

— Aveţi noroc! 

— Bineînţeles că avem noroc. Şi suntem gata să 
acceptăm responsabilitatea pe care ne-o impune norocul 
nostru la loteria vieţii. 

— Responsabilitatea? 

M-am întors din nou spre ea. 

— Chiar îţi închipui că facem toate astea numai 
pentru dumneata? Crezi că... nu ne plătim biletul de 


călătorie? Continuă pe un ton mai liniştit: Tot ce am făcut 
a fost pentru noi o necesitate. 

Voia să spună că nu o făcuseră numai din plăcere. 

— Necesitatea obscenităţilor gratuite. 

— Necesitatea unui experiment deosebit de complex. 

— Prefer experimentele simple. 

— Timpul experimentelor simple a trecut. 

Între noi se lăsă o tăcere care se prelungea. 
Continuam să fiu plin de amărăciune şi, într-un fel, îmi 
era şi teamă s-o ştiu pe Alison în mâinile acestei femei, 
aşa cum te simţi când afli că o regiune care ţi-a plăcut 
mult, undeva la ţară, a fost parcelată şi vândută 
constructorilor. Şi mă simţeam din nou lăsat în urmă, 
părăsit. Eu nu aparţineam acestei lumi de pe altă 
planetă. 

— Cunosc tineri care te-ar invidia. 

— Nu m-ar mai invidia dacă le-aş povesti totul. 

— Atunci te-ar compătimi pentru vederile dumitale 
înguste. 

Veni în spatele meu şi îmi puse mâna pe umăr, 
forţându-mă să mă întorc. 

— Am aerul unei femei periculoase? Şi fetele mele 
au? 

— Faptele contează. Nu aerul persoanei. 

Glasul îmi suna aspru; îmi venea să-i dau peste mână 
şi să plec. 

— Eşti realmente convins că faptele noastre au fost 
rău intenţionate, periculoase? 

Am coborât privirea. Nu voiam să-i răspund. Îşi luă 
mâna de pe umărul meu, dar continuă să stea lângă 
mine, privindu-mă în faţă. 

— Nu vrei să ai încredere în mine? Nici măcar puţin? 

N-am zis nimic, şi a continuat: 

— Poţi să îmi telefonezi oricând. Dacă vrei să 
supraveghezi casa, eşti liber s-o faci. Dar vreau să îţi 
spun de la bun început că n-ai să vezi pe niciuna dintre 
persoanele pe care doreşti să le întâlneşti. Aici nu voi fi 


decât eu, Benjie şi Gunhild şi cei doi copii mijlocii ai mei, 
cei de după gemene, care se întorc săptămână viitoare 
din Franţa. În clipa de faţă, o singură persoană te face să 
aştepţi. 

— Ar trebui să mi-o spună chiar ea. 

Se uită afară pe fereastră, apoi se întoarse uşor spre 
mine. 

— Tare aş dori să te pot ajuta. 

— De Alison am nevoie, nu de ajutor. 

— Acum pot să-ţi spun Nicholas? 

l-am întors spatele; m-am dus la măsuţa din spatele 
canapelei şi am rămas acolo uitându-mă la fotografii. 

— Foarte bine. N-am să mai întreb. 

— M-aş putea duce la un ziar să le vând povestea. V- 
aş putea distruge tot nenorocitul vostru de... 

— Aşa cum ai fi putut lovi şi spatele fetei mele cu 
biciul. 

M-am întors brusc spre ea. 

— Dumneavoastră eraţi în lectică? 

— Nu. 

— Alison? ` 

— i s-a spus; lectica era goală. Imi întâlni privirea 
neîncrezătoare şi continuă: îţi dau cuvântul meu că nu 
era Alison. Şi nici eu. 

Zâmbi, văzându-mă că rămân neîncrezător. 

— Ei, poate că era totuşi cineva în lectică. 

— Cineva... foarte cunoscut în lumea întreagă. O 
persoană pe care poate că ai fi recunoscut-o. Asta-i tot. 

Simţeam că tentaculele simpatiei ei aveau să 
reuşească să-mi domolească furia. l-am aruncat o ultimă 
privire, după care i-am întors spatele şi m-am îndreptat 
spre uşă. Veni repede după mine, smulgând, în trecere, o 
foaie de hârtie de pe birou. 

— Te rog să iei asta. 

Am văzut o listă de nume, date de naştere: Hughes 
de Seitas, 22 februarie 1933 şi numărul de telefon. 

— Asta nu dovedeşte nimic. 


— Ba dovedeşte. Du-te la Somerset House. 

Am ridicat din umeri, am înghesuit neglijent hârtia în 
buzunar şi am ieşit fără să mă mai uit la ea. Am smucit 
uşa de la intrare şi am pornit-o pe trepte în jos. Veni 
după mine, dar se opri în capul scărilor. De lângă 
portiera maşinii am privit-o cu ură. 

— S-o văd pe Alison arzând în iad şi tot nu mă mai 
întorc aici. 

Deschise gura ca şi când ar fi vrut să îmi spună ceva, 
dar se răzgândi. Mă privi cu reproş, apoi cu îngăduinţa cu 
care priveşti un copil capricios. Reproşul nu-şi avea locul, 
iar îngăduinţa mă exaspera. M-am urcat în maşină şi am 
pornit. Pe când ieşeam pe poartă, am zărit-o o clipă în 
oglinda retrovizoare. Rămăsese acolo în capul scărilor şi 
mi se părea realmente ridicolă, cu aerul că îi pare rău că 
mă vede plecând. 


73 


Dar chiar şi atunci îmi dădeam seama ca mă 
pretindeam mai furios decât eram în realitate; şi aşa cum 
ea încerca să-mi înfrângă ostilitatea cu calmul ei, tot 
astfel, eu încercam să-i înfrâng calmul cu ostilitatea mea. 
Nu regretam câtuşi de puţin că fusesem nepoliticos, că îi 
respinsesem încercările de a stabili o apropiere între noi 
şi, la vremea aceea, eram şi eu aproape convins de tot 
ce spusesem despre Alison. 

Pentru că acest fapt devenise acum adevăratul 
mister: nu mi se permitea să o văd pe Alison. Se aştepta 
ceva de la mine. Ca Orfeu, trebuia să dobândesc 
permisiunea de a intra în lumea tenebrelor unde era 
ţinută ascunsă... sau unde se ascunsese de bunăvoie. 
Eram pus la încercare. Dar nu mi se dădea niciun indiciu 
despre ce anume trebuia să îndeplinesc. Găsisem, după 


câte se părea, intrarea în Tartar, dar nu mă puteam 
apropia de Euridice. 

Ce îmi spusese Lily de Seitas nu lămurise nicidecum 
misterul: ce bilete, ce călătorie? 

Enervarea mă ajută oarecum să trec şi peste ziua 
următoare, dar a treia zi m-am dus la Somerset House 
unde am descoperit că tot ce îmi spusese Lily de Seitas, 
îndemnându-mă să verific, era perfect adevărat. Şi, nu 
ştiu cum, dar furia mea se transformă în deprimare. 
Seara i-am telefonat la Much Hadham. Îmi răspunse 
Gunhild: 

— Dinsford House. Cine este vă rog? 

N-am răspuns. Probabil că cineva o întreba cine 
telefonează, pentru că am auzit-o spunând: 

— Nu răspunde nimeni. 

După care s-a auzit altă voce. 

— Alo! Alo! 

Am pus receptorul în furcă. Era deci tot acolo. Dar 
pentru nimic în lume nu aveam să-i vorbesc. 

Toată ziua următoare, a treia zi după vizita la 
doamna de Seitas, mi-am petrecut-o încercând să mă 
îmbăt şi să redactez o scrisoare plină de sarcasm pe care 
să i-o trimit lui Alison în Australia. Hotărâsem că Alison 
era acolo. Am aşternut pe hârtie tot ce aveam pe suflet. 
Cred că am citit-o de vreo douăzeci de ori ca şi când tot 
recitind-o aş fi putut exprima mai clar tot adevărul 
despre nevinovăția mea şi complicitatea ei. Dar amânam 
expedierea scrisorii şi, în cele din urmă, şi-a petrecut 
noaptea pe consola căminului. 


Luasem obiceiul ca dimineaţa să cobor să iau micul 
dejun cu Kemp. Dar în ultimele trei zile, fiind supărat pe 
toată omenirea, nu mă mai dusesem. Kemp nu prea 
punea piciorul în bucătărie, dar se pricepea să facă o 
cafea minunată şi în cea de a patra dimineaţă simţeam 
mare nevoie să beau o ceaşcă de cafea. 


Când am intrat la ea, lăsă ziarul din mână - citea 
„Daily Worker”, „ca să afle adevărul”, şi un alt ziar 
oarecare „ca să afle minciunile lor sfruntate” - şi 
continuă să fumeze. Kemp fără ţigară în gură era ca un 
iaht fără catarg; prevestea o catastrofă. Am schimbat 
câteva vorbe, şi după un timp Kemp amuţi. Dar după 
câteva minute mi-am dat seama că eram supus unei 
examinări prelungite, mă studia cu privirea din spatele 
vălului de fum care îi proteja figura de gorgonă. Mă 
prefăceam că citesc, dar nu se lăsa indusă în eroare. 

— Ce-i cu tine, Nick? 

— Cu mine? 

— Niciun prieten. Nicio fată. Nimic. 

— Te rog, nu la ora asta. E prea devreme. 

Stătea cufundată în fotoliu, înfăşurată într-un capot 
roşu, vechi, nepieptănată, bătrână. 

— Îţi cauţi serviciu, pe dracu. 

— Dacă zici tu. 

— Încerc să te ajut. 

— Ştiu, Kemp. 

M-am uitat la ea. Faţa îi era umflată, îngălbenită, 
ochii pe jumătate închişi ca să se apere de fumul de 
ţigară; o mască pentru un spectacol no care, curios, se 
potrivea cu intonaţiile vocii ei cu accent cockney şi cu 
aspra lipsă de sentimentalitate pe care o afişa. Şi iat-o 
acum, cu un gest care din partea ei era o extraordinară 
dovadă de afecţiune, întinzându-se peste masă să mă 
bată uşor pe mână. Ştiam că era cu cinci ani mai tânără 
decât Lily de Seitas, dar arăta cu zece ani mai bătrână. 
După criteriile obişnuite, era foarte liberă la gură şi 
aparţinea, fără doar şi poate, grupului de indivizi pe care 
tatăl meu îi detesta cel mai mult, un grup pe care îl plasa 
şi mai jos decât pe „socialiştii ăştia infami” sau pe 
„blestemaţii  birocraţi de la Whitehall” ori „artiştii 
pletoşi”. O clipă mi l-am închipuit în uşa studioului, cu 
privirea agresivă a ochilor lui albaştri, cu mustaţa 
stufoasă de colonel şi am devenit brusc conştient de 


patul nefăcut, de vechea sobă de tablă ruginită puţind a 
păcură, de dezordinea de pe masă, de picturile abstracte 
atârnate pe pereţi, culori ţipătoare şi forme lubrice, un 
haos de vase murdare, de haine vechi, de ziare vechi. 
Dar în acest simplu gest al ei şi în privirea cu care l-a 
însoţit am simţit mai multă căldură decât am simţit 
vreodată în casa părinţilor mei. Şi totuşi, casa aceea, anii 
aceia... Mă ţineau încă sub influenţa lor şi mi-am 
reprimat impulsul natural de a-i răspunde. Ochii ni s-au 
întâlnit peste o prăpastie peste care nu ştiusem să arunc 
o punte. Era gata să îmi ofere, temporar, o aspră 
afecţiune maternă. Eu mă agăţam de ceea ce trebuia să 
rămân: fiul singuratic. Îşi trase mâna înapoi. 

l-am spus: 

— E prea complicat, Kemp. 

— Am toată ziua la dispoziţie. 

Continua să mă observe din spatele fumului albăstrui 
şi deodată ochii ei îmi apărură la fel de goi, de 
ameninţători şi indiferenți ca ai unui anchetator. Ţineam 
la ea, da, ţineam mult la ea şi totuşi simţeam 
curiozitatea ei învăluindu-mă ca o plasă. Eram o specie 
de parazit care, pentru a reuşi o simbioză cât de precară, 
are nevoie de o situaţie cu totul deosebită. Greşiseră la 
proces. Nu consideram femeile ca pe o pradă. Dar nu 
puteam avea acces la o umanitate normală, nu puteam 
cunoaşte o viaţă socială decentă, o viaţă sentimentală 
curată decât prin intermediul femeilor, eram prada lor. Şi 
astfel, adevărata victimă eram eu. 

Nu exista decât o singură persoană cu care doream 
să vorbesc. Şi până atunci eram legat de mâini, paralizat, 
nu puteam avansa, nu puteam face niciun plan, nu 
puteam deveni mai bun, nu puteam nimic. Până atunci 
aveam să păstrez în mine misterul, secretul meu ca pe 
un scut de apărare; singurul meu tovarăşi. 

— Poate într-o zi, Kemp... Nu acum. 

Ridică din umeri, îmi aruncă o privire rece, sibilină 
care lăsa să se înţeleagă că se aştepta la ce era mai rău. 


Bătrâna care venea o dată la două săptămâni să facă 
curat pe scară strigă cât o ţinea gura că la mine sună 
telefonul. M-am repezit pe scări în sus şi am smucit 
receptorul, îngrozit că sosisem prea târziu. 

— Alo! Nicholas Urfe la telefon. 

— Bună dimineaţa, Urfe. Sunt eu, Sandy Mitford. 

— Te-ai întors? 

— Da, sau mai bine zis, ce-a mai rămas din mine. 

Işi drese glasul: 

— Am primit biletul tău. M-am gândit că am putea lua 
o gustare undeva Împreună. 

O clipă mai târziu, fixasem ora şi locul şi reciteam 
încă o dată scrisoarea, către Alison. Fiecare rând lăsa să 
se întrevadă un Malvolio ultragiat. În minutul următor, 
scrisoarea nu mai exista; dar aşa cum se întâmplă cu 
toate celelalte legături omeneşti din viaţa mea, nu îmi 
mai rămăsese din ea decât o crustă de cenuşă peste o 
rană. Expresia e neobişnuită dar exactă. 


Mitford nu se schimbase deloc. De fapt, puteam să 
jur că purta aceleaşi haine, acelaşi blazer bleumarin, 
aceiaşi pantaloni de caşa gri, cravata cu culorile clubului. 
Arătau numai ceva mai ponosite, ca şi cel care le purta; 
era mult mai puţin dezinvolt decât la prima noastră 
întâlnire deşi, după câteva pahare de gin, îşi mai 
redobândise o parte din vechiul lui spirit bătăios. Îşi 
petrecuse vara „cărăuşind cohorte de americani” prin 
Spania. Nu, nu primise scrisoarea mea din Phraxos. 
Probabil că ei o distruseseră. Mitford ştia ceva şi ei voiau 
să îl împiedice să vorbească cu mine. 

In timp ce ne mâncăm sandvişurile, am vorbit despre 
colegiul din Phraxos. Nicio vorbă despre Bourani. Îmi tot 
repeta că mă avertizase. Aşteptam momentul potrivit să 
aduc în discuţie singurul subiect care mă interesa. Şi, aşa 
cum sperasem, îmi oferi chiar el ocazia: 

— Te-ai dus vreodată până la „Sala de aşteptare”? 


Mi-am dat imediat seama că nu era o întrebare 
anodină, că era curios dar şi puţin speriat, că, de fapt, 
amândoi aveam acelaşi motiv nedeclarat pentru care 
dorisem să ne întâlnim. 

— Da, adevărat. Voiam să te întreb... îţi aminteşti 
chiar când ne-am despărţit... 

— Da. 

Se uită pe furiş la mine. 

— N-ai fost niciodată în golful de la Moutsa? O plajă 
înspre sud. Un loc foarte plăcut. 

— Sigur că da. Ştiu unde e. 

— Ai remarcat vila de sus de pe promontoriu? 

— Da, am văzut-o. A fost închisă tot timpul. Aşa mi s- 
a spus. 

— Ah! interesant. Foarte interesant. 

Mă lăsă să aştept, privea prin micul restaurant fără 
să vadă nimic, sau poate vedea în gând plaja de la 
Moulsa. Mâna în care ţinea o ţigară de lux descrise un 
arc impecabil, de adevărat cunoscător al tutunului fin din 
Virginia, îşi duse ţigara la gură şi scoase fumul pe nări. 

— Ei bine, bătrâne, n-ai pierdut nimic. În realitate, nu 
era mare lucru. 

— Dar de ce mi-ai spus atunci să „iau seama”, să mă 
feresc de „Sala de aşteptare”? 

— Ah, nimic. Absolut nimic. 

— Atunci de ce nu îmi spui şi mie? 

— Dar ţi-am spus. 

— Mi-ai spus? _ 

— O răfuială cu un colaboraţionist. lţi aminteşti? 

— Da. 

— Vila e proprietatea lui. 

— Ah, dar... 

Am pocnit din degete şi am continuat: 

— Stai puţin... Oare cum îl chema? 

— Conchis. 

Zâmbea amuzat ca şi când ştia ce aveam să spun. Şi 
se tot trăgea de mustață. 


— Aveam impresia că făcuse ceva bun în timpul 
Rezistenței. 

— Nici vorbă! S-a înţeles cu nemţii, asta a făcut. A or- 
ganizat personal executarea a optzeci de localnici. Apoi i- 
a pus pe friţi să îl treacă şi pe el în rândul ostatecilor. 
înţelegi. Ca să treacă drept nevinovat şi plin de bravură. 

— Dar parcă am auzit că a fost grav rănit, sau cam 
aşa ceva. 

Îmi suflă fumul în faţă, amuzat de naivitatea mea. 

— Bătrâne, n-a scăpat nimeni viu dintr-o execuţie 
nemţească. Nu, escrocul a ştiut să se descurce. Un 
trădător devenit peste noapte erou. A reuşit chiar să 
fabrice şi un raport fals al nemților referitor la incidentul 
de pe insulă. Una dintre cele mai ingenioase 
muşamalizări din timpul războiului. 

L-am privit cu atenţie. Brusc, o bănuială groaznică 
îmi încolţise în minte. Noi coridoare în labirint. 

— Dar nimeni...? 

Mitford făcu gestul grecesc pentru coruptie: 
arătătorul şi degetul mare frecat unul de altul. 

— Dar tot nu mi-ai explicat povestea cu „Sala de 
aşteptare”. 

— Era numele pe care îl dăduse el vilei. Un fel de 
anticameră a morţii sau cam aşa ceva. Atârnase într-un 
pom o placă scrisă în franţuzeşte: Salle d'attente. 

— Ce s-a întâmplat între voi? 

— Nimic, bătrâne. Absolut nimic. 

l-am zâmbit candid: 

— Hai, povesteşte-mi, dacă tot cunosc locurile! 

Mi-am amintit de o zi din copilăria mea când, întins 
pe o cracă de salcie deasupra unui râu din Hampshire, îl 
priveam pe tata pescuind păstrăvi. Era singurul lucru pe 
care ştia să îl facă cu delicateţe. Punea uşor pe apă 
musca uscată, ca un strop de funingine. Din pom 
vedeam păstrăvul pe care voia să îl momească şi îmi 
aminteam de clipa în care peştele, venit din adâncuri 
spre suprafaţa apei, se învârtea încet dedesubtul muştei, 


o clipă care nu se mai termina, inima înceta să îmi mai 
bată şi, deodată, o mişcare bruscă cu coada, lovitura ca 
un trăsnet a tatei şi băzâitul mulinetei. 

— Nu, bătrâne. N-a fost nimic. Ti-am spus. 

— Of, Doamne! Acum de ce nu-mi spui? Ce 
importanţă mai are? 

— Totul e atât de absurd... 

Peştele înghiţea momeala. 

— In ziua aceea făceam o plimbare. Era prin mai sau 
iunie, nu mai ştiu. La colegiu nu era prea vesel. Am 
pornit-o spre Moutsa să înot puţin şi am coborât printre 
pomi, cunoşti locul, şi ce văd: două fete. Dar mai mult, 
două fete aproape goale, în nişte costume de baie 
microscopice. Bun. Studiez pe dată linia de atac cea mai 
rapidă, mă duc glonţ la ele şi mă adresez în greceşte. 
Stupoare, îmi răspund în englezeşte. Erau englezoaice. 
Două creaturi superbe. Gemene. 

— Dumnezeule! Mă duc să-ţi mai comand un gin. 

La bar, în timp ce aşteptam băutura, m-am privit în 
oglindă şi mi-am făcut cu ochiul. 

— Sygeia. Inutil să-ţi mai spun că m-am mobilizat 
poly rapid. Am consolidat poziţiile. Am aflat cine sunt. 
Finele bătrânului cu vila de sus. Fete de clasă mare, 
educate în Elveţia. lţi dai seama! Mi-au spus că stau 
toată vara şi că bătrânul ar dori să mă cunoască şi de ce 
nu vin cu ele să luăm ceaiul cu toţii? Nici n-au terminat 
de zis că... am pornit-o. M-am văzut cu bătrânul. Ceai în 
toată regula. 

Păstrase obiceiul să-şi lungească gâtul ca şi cum l-ar 
fi strâns gulerul cămăşii, ca să-şi dea aerul unui om de 
lume. 

— Şi ăsta, cum-îl-cheamă, vorbea şi el englezeşte? 

— Da, perfect. Cutreierase Europa toată viaţa; 
legături cu înalta societate, chestii de astea. Ei, una din 
gemene nu prea era pe gustul meu. Nu era genul meu. 
Mi-am îndreptat bateriile către cealaltă. Bun, şi după 
ceai, bătrânul şi geamăna nedorită s-au volatilizat şi 


cealaltă fată, June, aşa o chema, m-a condus să vizitez 
domeniul. 

— Bună mişcare. 

— N-am ajuns chiar imediat la luptă corp la corp, dar 
am simţit eu că nu-i displăceam. Ştii cum e pe insulă. Plin 
de muniţie, dar nu-ţi pică nimic în bătaia puștii. 

— Cam aşa. 

Cu un gest grațios îşi netezi părul spre spate. 

— Bun. Am pornit-o înapoi spre colegiu. Despărţire 
tandră. Invitaţie la cină sâmbăta următoare. Trece 
săptămână. Mă prezint la vilă pus la patru ace. Cu tot 
echipamentul necesar. Bem, fetele ucigătoare... Dar 
atunci... 

Mă ţintuia cu privirea, ca povestitorul care vrea să te 
ţină cu sufletul la gură. 

— Imi dau deodată seama că una din fete, nu June, 
cealaltă, s-a cherchelit. 

— Ce spui? 

— O mirosisem eu încă de la prima întâlnire. Tipul ăla 
de intelectuală care face pe nebuna că n-o sperie nimic 
şi după două ginuri nu mai ştie ce-i cu ea. Şi în timpul 
mesei n-a fost vesel deloc. Penibil al dracului. Julie asta 
s-a luat de mine. La început nu i-am prea dat atenţie. M- 
am gândit că, ce vrei, fata-i cam pilită, sau poate nu era 
în zi bună, cine ştie. Dar, a începui să mă ia peste picior 
şi ştii, într-un mod aşa, al dracului de neplăcut. 

— Adică? 

— De exemplu mă imita, îmi imita vocea, felul de a 
vorbi. Trebuie să recunosc că se pricepea. Totuşi era al 
dracului de nepoliticos. 

— Şi ce spunea? 

— O grămadă de tâmpenii despre mişcarea pacifistă 
şi despre bomba atomică. Cunoşti genul. Dar n-am 
marşat. 

— Şi ceilalţi? Ei nu ziceau nimic? 

— Nu prea. Erau al dracului de stânjeniţi. Şi deodată, 
pac! unde nu începe frumoasa Julie să debiteze o suită 


de insulte, dar nişte vorbe ale dracului de neplăcute. Şi-a 
ieşit complet din fire. Şi deodată s-au dezlănţuit cu toţii. 
Cealaltă, June, a sărit cu gura pe soră-sa. Bătrânul dădea 
din mâini ca un corb rănit. Şi geamăna Julie a şters-o. Şi 
după ea a plecat şi soră-sa. Am rămas acolo pe scaun, 
doar cu bătrânul. A început să îmi îndruge că erau 
orfane, că... mă rog, tot felul de tâmpenii, încercând să 
se scuze. 

— Şi ce insulte înşira? Ce spunea? 

— Cine mai ştie acum. Ce mai, îţi spun, fata era turtă. 
Dacă ţi neapărat să ştii, m-a făcut nazist. 

— Nazist! 

— Unul din subiectele pentru care ne-am luat la harţă 
a fost Mosley. 

— Doar nu eşti vreun partizan al lui Mosley! E şeful 
partidului fascist, ce dracu! _ 

— Bineînţeles că nu, bătrâne. Ce îţi închipui? Incepu 
să râdă şi reluă făcându-mi cu ochiul: Dar ca să fim 
sinceri, nu tot ce spune Mosley sunt prostii. Dacă vrei să 
ştii, după părerea mea, ţara asta se duce dracului de 
râpă. Nu i-ar strica oleacă de disciplină, de mândrie 
naţională... 

— Poate, dar oricum Mosley! _ 

— Să nu mă înţelegi greşit, bătrâne. Impotriva cui 
dracu crezi că am luptat în război? Doar că... Hai să luăm 
Spania. Uite ce a făcut Franco pentru Spania. 

— Eu aveam impresia că tot ce a făcut a fost să 
construiască închisori la Barcelona. 

— Ai fost vreodată în Spania, prietene? 

— Nu. Ce e drept, n-am fost. 

— Ei, cine n-a fost acolo e mai bine să tacă din gură 
şi să nu mai comenteze ce-a făcut şi ce n-a făcut Franco. 

Am tăcut şi am început să număr până la cinci. 

— Scuză-mă. Să lăsăm asta. Continuă cu povestirea. 

— Se întâmplă că am citit câteva lucruri scrise de 
Mosley şi să ştii că unele nu sunt prostii. Şi repetă, 
articulând clar fiecare silabă: Nu sunt prostii deloc. 


— Poate. 

Îşi redobândise calmul şi siguranţa de sine. Continuă: 

— Geamăna mea, June, s-a întors, bătrânul ne-a lăsat 
câteva minute singuri şi a fost... avea aerul că vrea să fie 
cât se poate de drăguță cu mine. Eu, bineînţeles, mi-am 
luat o mutră jignită şi i-am cam dat să înţeleagă că o 
plimbare sub clar de lună, ceva mai târziu, m-ar ajuta să 
îmi revin. Şi când, deodată, îmi spune: „Ce-ai zice să 
mergem să înotăm?” Şi crede-mă, bătrâne, era suficient 
s-o auzi ca să-ţi dai seama că scăldatul ăsta putea duce 
la activităţi cum nu se poate mai interesante. Fix la 
miezul nopţii, la poartă. Bun. Ne ducem cu toţii la culcare 
la unsprezece. Aştept ora H. Mă strecor afară din casă, 
fără probleme, ajung la poartă, cinci minute mai târziu 
apare şi ea. Şi, bătrâne, ascultă la mine, am mai făcut eu 
lupte greco-romane în viaţa mea, dar fata asta era ca 
focul. Bombă nu altceva. Tocmai începeam să cred că 
Operaţiunea înot Miezul Nopţii avea să fie anulată şi 
înlocuită cu un exerciţiu mai important, când hop, îmi 
spune că vrea să se răcorească puţin. 

— Mă bucur că nu mi-ai povestit toate astea înainte 
de a mă duce la Phraxos. Dezamăgirea m-ar fi ucis. 

Zâmbi condescendent. 

— Am coborât pe plajă. Mi-a spus: N-am costum, vrei, 
te rog, să intri tu întâi în apă? M-am gândit că poate e 
sfioasă, că poate vrea să se aranjeze. Bine. Operaţiunea 
Dezbrăcare Rapidă. Ea se dă după nişte arbuşti. Eu, 
prostu', fac exact ce mi se spune, înot câţiva metri, calc 
apa, aştept vreo două minute, trei, patru, care s-au făcut 
vreo zece până la urmă. A început să-mi fie al dracului de 
frig şi nici urmă de fată. 

— Şi hainele dispărute! 

— Chiar aşa, bătrâne. Gol puşcă. Umblând pe 
afurisita aia de plajă, şoptind numele fetei. 

Am râs, dar Mitford zâmbea galben. 

— Grozavă glumă. Inţelesesem. Poţi să-ţi închipui cât 
eram de furios. li acord o jumătate de oră să se întoarcă. 


Am cercetat împrejurimile. Nimic. O iau spre casă. 
Călcam ca pe ace. Rupsesem o ramură de pin să mi-o 
pun ca pe o frunză de viţă dacă era cazul. 

— Fantastic! 

Începea să îmi fie tot mai greu să nu pufnesc în râs. 
Dar era evident că se aştepta să îi împărtăşesc 
indignarea. 

— Am intrat pe poartă, am mers pe alee până în 
dreptul casei. Dau să intru prin faţă şi pe ce crezi că îmi 
pică ochii? 

Ridic din umeri. 

— Un om spânzurat. 

— Glumeşti! 

— Nu, bătrâne. Ei glumeau. De fapt era un manechin. 
Ca cele folosite în exerciţiile de luptă la baionetă, ştii? 
Umplut cu paie, cu o funie în jurul gâtului şi îmbrăcat cu 
hainele mele. Cu faţa pictată ca să semene cu Hitler. 

— Sfinte Doamne! Şi ce-ai făcut? 

— Ce puteam să fac? Am dat jos marioneta aia 
stupidă şi mi-am luat hainele. 

— Şi după aceea? 

— Nimic. Plecaseră. O şterseseră. 

— Plecaseră? 

— Cu barca cu motor. Am auzit zgomotul jos, la 
Moutsa. Am crezut la început că e vreun pescar. Îmi 
lăsaseră sacul afară. Nu şterpeliseră nimic. Nu îmi 
rămânea decât să îmi iau picioarele la spinare, şase 
kilometri până la colegiu. 

— Cred şi eu că erai furios. 

— Mă sufocam de furie! 

— Dar şi-au muşcat mâinile, sper. 

Avu un zâmbet satisfăcut. 

— Asta cam aşa e. A fost destul de simplu. Am făcut 
un mic raport. Mai întâi, despre cele întâmplate în timpul 
războiului. Apoi câteva observaţii despre actualele 
simpatii ale domnului Conchis în materie de politică. Şi l- 
am trimis unde trebuia. 


— Era comunist? 

În Grecia, de la sfârşitul războiului civil, din 1950, 
comuniştii fuseseră permanent urmăriţi. 

— Ştiam câţiva comunişti din Grecia. Am spus că 
văzusem doi dintre ei la Phraxos, şi, urmărindu-i, i-am 
văzut că s-au dus la el. A fost destul. Nu mai era nevoie 
de altceva. Puţinul ăsta poate duce foarte departe. 
Acuma ştii de ce n-ai mai avut plăcerea. 

Învârteam între degete piciorul paharului gândindu- 
mă că, dimpotrivă, poate că tocmai din cauza tipului 
absurd din faţa mea avusesem „plăcerea”. Cândva, în 
anul precedent, aşa cum recunoscuse „June”, îşi făcuseră 
un calcul greşit şi renunţaseră: atâta lipsă de şiretenie 
din partea vulpii îi făcuse probabil să renunţe la 
vânătoare imediat după ce a început. Nu spusese 
Conchis că, iniţial, participarea mea fusese un joc al 
hazardului? Cel puţin, cu mine, avuseseră de furcă. l-am 
zâmbit lui Mitford. 

— Şi deci ai avut ultimul cuvânt. 

— Asta-i obiceiul meu, bătrâne. Mi se asortează la 
culoarea ochilor. 

— Dar de ce dracu au făcut-o? Foarte bine, nu te-au 
plăcut, nu te-au plăcut... dar puteau să-ţi facă vânt de la 
început. 

— Ca şi istoria că bătrânul e naşul lor. Poveşti de 
adormit copii! Bineînţeles că era o minciună. Erau două 
dame de lux. Vocabularul lui Julie a dat-o de gol. Şi aveau 
şi un fel de a te privi... foarte sugestiv. Era o situaţie 
tipică pentru regiunile mediteraneene, în special dacă 
mergi mai spre Orient. Am mai întâlnit lucrurile astea. 

— Vrei să spui... 

— Pe şleau, bătrâne, vreau să spun că bogatul domn 
Conchis nu prea mai făcea faţă, dar că, să spunem... îşi 
găsea plăcerea asistând la performanţele altora. 

L-am privit din nou cu coada ochiului pierdut într-o 
interminabilă împletitură de ecouri trecute... Conchis... 
era sau nu era un voyeur? 


— Dar nu ţi-au făcut niciun fel de propunere? 

— Au fost doar câteva aluzii. Abia mai târziu le-am 
înţeles. Numai aluzii. 

Se duse la bar şi se întoarse cu alte două ginuri. 

— Ai fi putut să mă avertizezi. 

— Te-am avertizat, bătrâne. 

— N-a fost prea clar. 

— Când eram în Levka Ore, munţii albi din vestul 
Cretei, ştii ce făcea Xan-Xan Fielding, şeful partizanilor, 
cu noii veniţi care erau paraşutaţi? Cum îi vedea, îi şi 
trimitea la treabă. Uite aşa, nu explicaţii, nu discursuri, 
nu avertizări. Atât: „Fiţi atenţi”. Şi cu asta gata. 

Îmi displăcea Mitford pentru că era meschin şi de o 
prostie crasă, dar mai ales pentru că era un soi de 
caricatură, o prelungire a unora din propriile mele 
trăsături de caracter. Cancerul, care lui îi mânca pielea 
era cel care pe mine mă rodea pe dinăuntru. Şi dacă, de 
obicei, mă temeam de o tendinţă paranoică ce mă făcea 
să văd peste tot numai agenţi de ai lui Conchis, puşi să 
mă încerce, să îmi dea o lecţie, omul din faţa mea era 
atât de lipsit de subtilitate, încât îmi era imposibil să cred 
că juca un rol. M-am gândit la Lily de Seitas. Probabil că 
eram pentru ea ceea ce era Mitford pentru mine: un 
barbar. 

Am ieşit afară pe trotuar. 

— Luna viitoare plec în Grecia, îmi spuse. 

— Ah! 

— Firma începe excursiile cu turişti, acolo, vara 
viitoare. 

— Dumnezeule, nu! 

— Lasă că are să le mai schimbe şi lor ideile. O să le 
prindă bine grecilor. 

Priveam strada, aglomeraţia din Soho. 

— Sper ca Zeus să te lovească cu unul din fulgerele 
sale de cum pui piciorul acolo. 

A luat-o ca pe o glumă. 

— E secolul omului obişnuit, bătrâne. 


Îmi întinse mâna. Mi-ar fi făcut mare plăcere să fi fost 
în stare cu o smucitură să îl azvâri drept peste umăr. 
Ultima oară când l-am văzut nu mai era decât o spinare 
îmbrăcată în bleumarin ce se îndrepta spre Shaftesbury 
Avenue; etern victorios într-o luptă în care câştigători 
sunt cei care pierd. 


Câţiva ani mai târziu, am descoperit că în ziua aceea 
jucase totuşi teatru, deşi nu în sensul în care mă 
temusem eu. Într-o zi când răsfoiam ziarul, mi-au căzut 
ochii pe numele lui. Fusese arestat în Torquay, acuzat că 
emisese cecuri fără acoperire. Făcuse acelaşi lucru cam 
peste tot în Anglia, prezentându-se drept căpitanul 
Mitford, distins pe câmpul de luptă şi de două ori 
decorat. 

„În realitate”, spunea procurorul, „deşi acuzatul 
fusese în Grecia cu trupele de ocupaţie, după căderea 
Germaniei, nu participase nicidecum la mişcarea de 
rezistenţă”. Ceva mai jos, adăuga: „La câtăva vreme 
după demobilizare, Mitford s-a întors în Grecia, unde a 
obţinut un post de profesor pe baza unor referinţe pe 
care şi le confecţionase singur. Ca urmare a fost 
concediat”. 


Târziu, în după-amiaza aceleiaşi zile, am format din 
nou numărul de la Much Hadham. A sunat mult, dar în 
cele din urmă cineva ridică receptorul. l-am recunoscut 
vocea lui Lily de Seitas. Venise în fugă: 

— Dinsford House. 

— Sunt eu, Nicholas Urfe. 

— Ah, bună scara. 

O spusese cu totală indiferenţă. 

— Scuză-mă, eram în grădină. 

— Aş dori să vă văd. 

O clipă, de tăcere. 

— N-am nicio veste. 

— AŞ vrea totuşi să vă văd. 


Tăcere. Ştiam că zâmbeşte. 
Intrebă: 
— Când? 


74 


A DOUA ZI DIMINEAŢĂ AM IEŞIT ÎN ORAŞ. CÎND m- 
am întors, pe la două, am găsit sub uşă un bileţel de la 
Kemp: „Te-a căutat un iancheu. A zis că e urgent. Revine 
la ora patru”. Am coborât să vorbesc cu ea. Tocmai 
întindea, cu degetul mare, nişte viermi graşi, verzi, peste 
o mâzgăleală neagră cu explozii chihlimbarii. Nu-i plăcea 
să fie deranjată când „făcea o pictură”. 

— Ce-i cu iancheul? 

— A zis că trebuie să le vadă. 

— In ce problemă? 

— Se duce în Grecia. 

Se dădu un pas înapoi, cu ţigara în colţul gurii. 

— Slujba pe care ai avut-o tu sau cam aşa ceva. 

— Dar cum a aflat unde locuiesc? 

— Pe mine mă întrebi? 

Rămăsesem locului, cu ochii pe biletul lui Kemp. 

— Cam ce fel de tip e? 

— Ce dracu! Nu poţi să aştepţi două ore? Hai, şterge- 
o! 

A venit la patru fără cinci. Un tip înalt, slab, cu părul 
tuns scurt, tipic american. Purta ochelari; era cu un an 
sau doi mai tânăr decât mine. O figură plăcută, zâmbet 
plăcut, totul plăcut; candid şi proaspăt ca o lăptucă. Imi 
întinse mâna. 

— John Briggs. 

— Salut. 

— Sunteţi Nicholas Urfe? Aşa se pronunţă? Doamna... 

l-am făcut semn să intre. 

— Scuză-mă, apartamentul nu-i cine ştie ce. 


— E drăguţ. 

Căută un cuvânt potrivii. 

— Are atmosferă. 

Am pornit-o pe scări în sus. 

— Nu mă aşteptam la un american. 

— Nu? Poate din cauza situaţiei din Cipru? 

— Aha! 

— Am fost un an aici la Universitatea din Londra şi tot 
timpul am căutat o posibilitate să petrec un an în Grecia 
înainte de a mă întoarce acasă. Nu vă daţi seama cât 
sunt de încântat şi de nerăbdător. 

Am ajuns la unul din paliere. Prin uşa deschisă văzu 
croitoresele la lucru. Când a dat cu ochii de ele, câteva 
au fluierat. Le-a făcut cu mâna. 

— Minunat. Îmi aminteşte de Thomas Hood. 

— De unde ai aflat de postul de la Lord Byron? 

— Din „The Times Educational Supplement”. 

Chiar şi când cita instituţiile engleze cele mai 
familiare, folosea un ton uşor interogativ, ca şi când s-ar 
fi putut ca eu să nu fi auzit de ele. 

Am intrat în apartamentul meu şi am închis uşa. 

— Consiliul britanic n-a renunţat deci să recruteze 
profesori pentru liceul acela. 

— Adevărat, iar conducerea şcolii a hotărât, probabil, 
să profite de prezenţa domnului Conchis aici şi să aibă el 
întrevederea preliminară cu candidaţii. 

Intrase în salon şi privea pe fereastră priveliştea 
ternă pe care o oferea vechea Charlotte Street. 

— E minunat. Ştii, ador oraşul ăsta. 

l-am făcut semn spre singurul fotoliu mai puţin 
unsuros. 

— Şi... domnul Conchis ţi-a dat adresa mea? 

— Da, el. Sper că nu te deranjează. 

— Nu, nu, deloc. 

M-am aşezat pe scaunul de la fereastră. 

— Ţi-a mai spus şi altceva despre mine? 


Ridică mâna ca şi când ar fi fost nevoie să mă 
liniştească. 

— Ei bine... da... vreau să spun că... m-a avertizat cât 
de periculoase pot deveni intrigile din colegiu. După câte 
am înţeles, ai avut ghinionul să... 

Renunţă să mai termine fraza. 

— Tot te mai roade întâmplarea? 

Am ridicat din umeri. 

— Asta-i Grecia. 

— Fac pariu că-şi freacă mâinile la ideea că le 
soseşte un american în carne şi oase. 

— Foarte probabil. 

Scutură din cap, ca şi când ideea că cineva ar putea 
antrena un american adevărat, în carne şi oase, într-o 
intrigă levantină era de neconceput. 

L-am întrebat: 

— Când te-ai văzut cu domnul Conchis? 

— Acum trei săptămâni, când a fost aici. Aş fi luat 
mai curând legătura cu dumneata, dar pierduse adresa. 
Mi-a trimis-o din Grecia, chiar azi-dimineaţă. 

— Azi-dimineaţă? 

— Da. O telegramă. Zâmbi şi adăugă: Am fost şi eu 
surprins. Credeam că a şi uitat de ea. Dumneata îl... îl 
cunoşti bine? 

— Ah... l-am întâlnit de câteva ori. De fapt, n-am 
înţeles niciodată prea bine care este exact poziţia lui în 
consiliul de administraţie al şcolii. După câte mi-a spus, 
n-are nicio poziţie oficială. Îi ajută doar. Dar vorbeşte o 
engleză remarcabilă. 

— Nu-i aşa? 

Ne studiam unul pe celălalt. Avea un aer relaxat, care 
nu era atât o calitate înnăscută, cât mai degrabă 
produsul educaţiei pe care o primise, rezultatul lecturii 
unor cărţi gen: Cum să te simţi la largul tău cu 
necunoscutii. Simţeai că nimic nu-i ieşise prost în viaţă. 
Dar avea un soi de prospeţime, de entuziasm şi energie 
care nu puteau fi complet anulate de invidie. 


Am analizat situaţia. Faptul că apăruse imediat după 
telefonul meu la Much Hadham mi se părea atât de puţin 
probabil să fie o simplă coincidenţă, încât aproape că 
devenise un argument în favoarea nevinovăţiei lui. Pe de 
altă parte, doamna de Seitas dedusese probabil din 
telefonul meu că furia mi se mai domolise şi era o ocazie 
foarte bună să-mi testeze reacţiile. Totuşi, faptul că-mi 
pomenise de telegramă, îl făcea să pară cu adevărat 
nevinovat. Şi, deşi înţelesesem că alegerea „subiectului” 
trebuia să fie o chestiune de hazard, poate că existase 
vreun motiv, vreun rezultat necunoscut al experimentului 
din vară care îl determinase pe Conchis să-şi aleagă 
singur cobaiul. În faţa lui Briggs, în faţa entuziasmului 
său candid, simţeam ceva asemănător cu ceea ce 
probabil simţise Mitford în legătură cu mine; o satisfacţie 
maliţioasă, la care, în cazul meu, se adăuga şi plăcerea 
răutăcioasă pe care o simte orice european să vadă 
trufaşa Americă victima unor înşelătorii. Dar se mai 
adăuga şi dorinţa binevoitoare, pe care n-aş fi 
recunoscut-o niciodată faţă de Conchis sau de Lily de 
Seitas, aceea de a nu-i strica lui Briggs plăcerea 
experienţei de la Phraxos. 

Cu siguranţă că - presupunând că Briggs e nevinovat 
- se gândiseră la posibilitatea că aveam să-i povestesc 
totul; dar în acelaşi timp ştiau că eram perfect conştient 
că, dacă vorbeam, aveam să plătesc. Pentru ei, asta 
putea să însemne că nu acceptam nimic şi că nu puteam 
da nimic în schimb. În faţa riscurilor pe care şi le asumau 
nu ştiam cum să procedez: eram tentat să pedepsesc, 
dar silit să admir. Şi, în cele din urmă, am rămas din nou 
cu biciul în mână, incapabil să lovesc. 

Briggs scoase un carnet din sacul pe care-l avea pe 
umăr. 

— Pot să pun câteva întrebări? Mi-am făcut o listă. 

Altă coincidenţă. Făcea exact ce făcusem şi eu, cu 
câteva zile înainte, la Dinsford House. Ridică spre mine 
figura lui zâmbitoare. l-am zâmbit. 


— Dă-i drumul. 

Se dovedi înspăimântător de metodic. Metode de 
predare, manuale, îmbrăcăminte, climă, sporturile care 
se puteau practica, medicamente necesare, hrana, 
dimensiunile bibliotecii, ce era de văzut în Grecia, scurtă 
prezentare a celorlalţi profesori - cerea informaţii despre 
toate aspectele vieţii de la Phraxos. In cele din urmă îşi 
ridică ochii din carnet şi de la însemnările multiple pe 
care şi le făcuse şi luă paharul cu bere pe care i-l 
pusesem în faţă. 

— Mii de mulţumiri. Asta-i grozav. Acoperă totul. 

— Afară doar de viaţa însăşi de acolo. 

Aprobă din cap. 

— Da. Domnul Conchis m-a avertizat. 

— Vorbeşti greceşte? 

— Ca Shakespeare: „Puţină latină, greacă şi mai 
puţină”. 

— Ai să înveţi acolo. 

— Am început să iau lecţii. 

— Şi, să ştii, femei nu sunt. 

— Ştiu. E greu, dar, oricum, sunt logodit, aşa că... 

Îşi scoase portvizitul şi-mi întinse o fotografie. O fată 
cu trăsături nu prea fine, păr negru, o gură prea mică şi 
un surâs la comandă. Recunoşteam o primă schiţă, vagă, 
a măştii zeiţei Ambiţia. l-am dat-o înapoi. 

— Pare englezoaică. 

— Este  englezoaică. Din [ara Galilor, de fapt. 
Studiază arta dramatică aici, în Londra. 

— Serios? 

— Mă gândeam că ar putea veni şi ea la Phraxos la 
vară, dacă nu mă concediază până atunci. 

— l-ai vorbit şi... domnului Conchis? 

— Da. Şi a fost foarte amabil. Mi-a spus chiar că ar 
putea sta în casa lui. 

— Mă întreb în care din ele. Are două, ştii. 

— Cred că a pomenit de casa din sat. Zâmbi. De fapt, 
mi-a propus un aranjament ca să plătesc camera. 


— Da? 

— Vrea să-l ajut să... 

Făcu un gest care voia să spună: „Ştii tu ce”. 

— Să ce? 

— Nu...? 

Dar a văzut clar pe figura mea că indiferent despre 
ce era vorba, eu nu eram la curent. 

— Atunci, poate că... 

— Mie poţi să-mi spui. 

Ezită puţin, apoi zâmbi. 

— Numai că vrea să rămână un secret. Credeam că 
eşti la curent, dar dacă nu l-ai prea întâlnit... e vorba de 
descoperirea remarcabilă făcută pe proprietatea lui. 

— Descoperire? 

— Cunoşti casa? E undeva pe partea cealaltă a 
insulei. 

— Ştiu unde e. 

— Ei bine, astă vară s-a surpat o bucată din faleză şi 
au descoperit ceea ce se presupune că ar fi fundaţiile 
unei cetăţi miceniene. 

— Cum o să ţină aşa ceva secret? 

— Aşa am zis şi eu, dar el crede c-o să reuşească, 
măcar un timp. Se pare că a acoperit locul cu pământ 
afânat şi în primăvară va începe săpăturile. Bineînţeles 
că pentru moment nu vrea niciun fel de vizitatori. 

— Bineînţeles. 

— Aşa că sper să nu mă plictisesc. 

Mi-o imaginam pe Lily deghizată în zeiţa-şarpe din 
Knossos, în Electra, Clitemnestra, dr. Vanessa Maxwell, 
tânără şi strălucita arheoloagă. 

— Aşa se pare. 

Îşi termină berea şi se uită la ceas. 

— Trebuie să fug. Mă întâlnesc cu Amanda la şase. 

Ne-am strâns mâna. 

— Nici nu-ţi dai seama cât sunt de încântat că ne-am 
întâlnit. Şi să ştii că am să-ţi scriu, să-ţi spun cum merg 
lucrurile. 


— Chiar te rog. Mi-ar face plăcere să mă ţii la curent. 

Am coborât scările în urma lui, cu ochii pironiţi pe 
ceafa lui tunsă. Începeam să înţeleg de ce îl alesese 
Conchis. Dacă cineva ar fi luat un milion de tineri 
absolvenţi ai universităţilor americane şi i-ar fi distilat 
într-un unic exemplar care să reprezinte chintesenţa lor, 
rezultatul ar fi fost Briggs. Nu-mi plăcea ideea de a-i 
vedea pe americani omnipenetranţi, ajungând în chiar 
inima lumii noastre europene. Dar mi-am amintit de 
numele pe care îl purta, un nume mult mai englezesc 
decât al meu. Şi, oricum, Joe exista deja şi mai era şi 
doctorul Marcus, procurorul de la proces. 

Am ieşit în stradă. 

— Niciun sfat înţelept de ultimă oră? 

— Nu cred. Doar urările mele de bine. 

— Atunci... 

Ne-am strâns din nou mâinile. 

— Totul o să fie bine. 

— Crezi? 

— Bineînţeles că vei avea şi experienţe care ţi se vor 
părea ciudate. 

— Desigur. Să nu crezi că plec cu idei preconcepute. 
Şi sunt pregătit pentru orice eventualitate. Graţie 
dumitale. 

l-am zâmbit. Voiam să-şi aducă aminte că zâmbetul 
meu fusese prea lung, că încercase să-i spună mai multe 
decât cereau împrejurările. Ridică mâna în semn de salut 
şi se îndepărtă. După câţiva paşi se uită la ceas şi o luă 
la fugă. Şi în sufletul meu i-am mulţumit lui Leverrier. 


75 


ÎNTÎRZIASE ZECE MINUTE. VENEA REPEDE, zâmbind 
politicos şi, scuzându-se deja din privire, se îndreptă 


imediat spre locul unde mă postasem în aşteptarea ei, 
lângă chioşcul cu cărţi poştale. 

— Te rog să mă scuzi. Taxiul abia se târa. 

l-am strâns mâna pe care mi-a întins-o. Pentru o 
femeie de jumătate de secol era impresionant de 
frumoasă şi îmbrăcată cu atâta gust, că toţi oamenii 
şterşi care veniseră în după-amiaza aceea la Victoria and 
Albert Museum păreau şi mai ponosiţi decât erau în 
realitate. Îi sfida pe toţi, n-avea nimic pe cap, iar taiorul 
Chanel gri-deschis îi punea în valoare tenul bronzat şi 
ochii luminoşi. 

— E o nebunie să-ţi dai o întâlnire aici. Sper că nu te- 
ai supărat. 

— Nicidecum. 

— Zilele trecute am cumpărat o farfurie din secolul 
optsprezece şi aici au experţi foarte buni. N-o să dureze 
decât un minut. 

Părea să cunoască foarte bine muzeul şi mă conduse 
spre lift. Am aşteptat puţin. Îmi zâmbi; zâmbetul familiei; 
solicitând, bănuiam, un răspuns pe care nu eram încă 
pregătit să i-l dau. Hotărât să-mi asigur simpatia ei fără 
să-mi calc amorul propriu, îmi pregătisem o mulţime de 
lucruri să-i spun. Dar acum, după sosirea ei precipitată şi 
descoperirea că făcuse un efort să-mi acorde câteva 
minute într-o zi foarte încărcată, nimic din ce pregătisem 
nu mi se părea potrivit. 

l-am spus: 

— M-am întâlnit marţi cu John Briggs. 

— Adevărat? Eu nu l-am cunoscut. 

Parcă am fi vorbit despre vicarul proaspăt sosit în 
parohie. A venit liftul şi ne-am urcat în şi. 

— l-am spus tot ce ştiam. Totul despre Bourani şi la 
ce trebuia să se aştepte. 

— Am bănuit că aşa se va întâmplă. De aceea l-am şi 
trimis la dumneata. 

Zâmbeam amândoi, uşor ironic. Tăcere încordată. 

— Aş fi putut s-o fac. 


— Ştiu. 

Liftul se opri. Ne aflam într-o galerie unde erau 
expuse mobile. 

— Adevărat. Ai fi putut s-o faci. 

— Poate am fost numai pus la încercare? 

— Nu mai era nevoie să te punem la încercare. 

— Păreţi foarte sigură. 

Mă privi cu ochii larg deschişi, aşa cum mă privise şi 
atunci când îmi întinsese scrisoarea de la Nevinson. La 
capătul galeriei ne-am oprit în faţa unei uşi: Secţia de 
ceramică. Apăsă pe butonul soneriei. 

Am zis: 

— Cred că discuţia noastră a început pe picior greşit. 

Plecă ochii. 

— Da, se poate. Nu vrei să mai facem o încercare? 
Dacă nu te deranjează să mă aştepţi puţin. 

Uşa se deschise şi doamna de Seitas intră. Totul se 
petrecea repede... cu întreruperi... nu-mi acorda nicio 
şansă, deşi ultima privire pe care mi-a aruncat-o în fugă, 
înainte ca uşa să se închidă în urma ei, părea să mă 
roage s-o scuz; ca şi când s-ar fi temut că am să plec. 

Peste două minute apăru din nou. 

— Mulțumită? 

— Da, e ceea ce credeam. Porţelan Bow. 

— Deci nu vă bazaţi întotdeauna numai pe intuiţia 
dumneavoastră. 

Mă privi amuzată. 

— Dar ar exista şi o secţie de tineri. 

— Ca să fiu aşezat pe o etajeră, după ce am fost 
etichetat cu grijă? 

Zâmbi din nou şi aruncă o privire în sala din spatele 
meu. 

— Nu prea îmi plac muzeele. Mai ales cele care 
expun atitudini din trecut. 

Făcu câţiva paşi. 

— Mi-au spus că au într-una din vitrine o farfurie 
exact ca a mea. Hai s-o luăm pe aici. 


Am intrat într-o sală pustie, unde erau expuse 
porţelanuri. Începeam să bănuiesc că pregătise această 
scenă, că o repetase, căci se duse drept la una din 
vitrine. Scoase farfuria din coşul pe care îl avea în mână 
şi începu să ocolească încet vitrina, până când, în spatele 
unui set de ceşti şi ceainice, descoperi o farfurie alb cu 
albastru, aproape identică cu a ei. M-am dus lângă ea. 

— lat-o. 

Compară cele două farfurii, o înfăşură pe a ei în foiţă 
şi, pe neaşteptate, mi-o întinse. 

— E pentru dumneata. 

— Dar... 

— Te rog. 

Zâmbi de aerul meu aproape ofensat. 

— Am cumpărat-o cu Alison. Imediat se corectă: 
Alison a fost cu mine când am cumpărat-o. 

Îmi împinse farfuria în mână. Nu mai înţelegeam 
nimic. Am despachetat-o. În mijloc era un desen naiv, un 
chinez cu nevastă-sa; între ei cei doi copii. Eternele fosile 
pe porțelan. Nu ştiu de ce gândul mi se duse la ţăranii pe 
care îi văzusem pe vaporul cu care mă întorsesem de la 
Monemvasia; am simţit din nou hula şi vântul nopţii. 

— Cred că ar trebui să înveţi cum să umbli cu obiecte 
fragile. Cu unele mult mai valoroase decât farfuria asta. 

Continuam să privesc farfuria; micile siluete de 
culoarea cernelii. 

— Tocmai de asta am şi vrut să ne vedem. 

Privirile ni s-au întâlnit şi pentru prima oară am avut 
senzaţia că se uită la mine nu numai cu scopul de a mă 
judeca. 

— Mergem să bem un ceai? 


— Ei, acum spune-mi care e adevăratul motiv pentru 
care ai vrut să ne întâlnim. 

Găsisem o masă într-un colţ al încăperii şi ni se 
servise ceaiul. 

— Alison. 


— Eu ţi-am spus. 

Luă ceainicul de pe tavă. 

— Depinde de ea. 

— Şi de dumneavoastră. 

— Nu. Absolut deloc. 

— E la Londra? 

— l-am promis să nu-ţi spun unde e. 

— Uitaţi, doamnă de Seitas, eu cred... 

Dar m-am oprit aici. Am privit-o în timp ce turna 
ceaiul. Tăcea. Nu voia să-mi vină în ajutor. 

— Dar, pentru Dumnezeu, ce vrea? Ce trebuie să mai 
fac? 

Îmi întinse o ceaşcă cu ceai. 

— E prea tare? 

Cu un gest nerăbdător al capului, i-am făcut semn că 
nu. Îşi turnă puţin lapte şi îmi întinse şi mie ceşcuţa. Mă 
privi zâmbind uşor: 

— Nu mă las niciodată impresionată de enervare. 

Aş fi vrut să refuz, aşa cum, cu o săptămână în urmă, 
când mi-a pus mâna pe umăr, voisem să mă feresc. Dar 
ştiam că sub această condescendenţă de suprafaţă nu 
făcea decât să cântărească deosebirile existente între 
experienţa ei de viaţă şi experienţa mea. Avea ceva 
discret matern, un fel de a-mi reaminti că dacă mă 
răzvrăteam împotriva judecății ei, mă răzvrăteam, de 
fapt, împotriva lipsei mele de maturitate - şi că 
urbanitatea ei mă indigna tocmai pentru că îmi lipsea 
mie. Am plecat ochii. 

— Numai că eu nu sunt dispus să mai aştept mult. 

— Atunci va scăpa în sfârşit de dumneata. 

Am luat o gură de ceai. Calmă, începu să-şi pună 
miere pe pâine. l-am spus: 

— Mă cheamă Nicholas. 

Mâinile îi rămaseră o clipă nemişcate, apoi continuă 
să pună mierea... Nu numai la propriu, ci şi la figurat, 
poate. 

— Asta-i adevărată ofrandă? 


— Dacă e sinceră. 

— La fel de sinceră ca şi oferta de ajutor pe care mi- 
aţi făcut-o mai zilele trecute. 

— Ai fost la Somerset House? 

— Da. 

Lăsă cuțitul din mână şi se uită la mine. 

— Aşteaptă atât cât vrea Alison. Nu cred să dureze 
mult, dar nu pot face nimic ca s-o aduc la dumneata. 
Acum numai voi doi puteţi rezolva situaţia. Sper că te va 
ierta. Dar să nu fii prea sigur. Va trebui, oricum, s-o 
recucereşti. 

— Acelaşi lucru va trebui să facă şi ea. 

— Poate. Asta rămâne s-o stabiliţi voi doi. 

Privi o clipă felia de pâine prăjită pe care o ţinea în 
mână, apoi ridică ochii spre mine şi-mi spuse zâmbind: 

— Pentru noi, jocul de-a Dumnezeu a luat sfârşit. 

— De-a ce? 

— De-a Dumnezeu. 

O clipă îi apăru în ochi o lumină maliţioasă, uşor 
sardonică. Adăugă: 

— Pentru că nu există Dumnezeu şi pentru că nu e un 
joc. 

Îşi mânca liniştită felia de pâine prăjită. Priveam 
peste umărul ei banala sală a cofetăriei. Clinchetul 
discret al porţelanului şi al tacâmurilor, murmurul vocilor; 
sunete la fel de obişnuite ca şi ciripitul gureş al vrăbiilor. 

— Deci jocul de-a Dumnezeu... aşa îi spuneţi. 

— Da, aşa l-am botezat noi. 

— Dacă mi-ar mai fi rămas o fărâmă de mândrie, m- 
aş ridica şi aş pleca. 

— Contez pe dumneata să mă ajuţi să găsesc un taxi 
peste câteva minute. Azi am făcut cumpărături pentru 
Benjie. Incepe şcoala. 

— Nu prea mi-o imaginez pe zeiţa Demetra într-un 
magazin universal. 

— Nu? Cred că i-ar fi plăcut. Până şi fulgarinele de 
gabardină şi pantofii de gimnastică. 


— Îi plac şi întrebările? 

— Depinde de întrebări. 

— Va veni vreodată ziua să-mi spuneţi şi mie dacă vă 
daţi seama exact ce faceţi şi ce intenţii aveţi? 

— ŢI s-a spus. 

— Minciună după minciună. 

— Poate că ăsta este felul nostru de a spune 
adevărul. 

Dar, ca şi când şi-ar fi dat seama că întinsese prea 
mult coarda, plecă ochii şi adăugă repede: 

— Maurice mi-a spus o dată - când i-am pus o 
întrebare cam ca a dumitale - mi-a spus: „Un răspuns 
este întotdeauna o formă a morţii”. 

Expresia figurii i se schimbase. Nu mai era 
implacabilă, devenise, într-un fel, impenetrabilă. 

— Eu cred că întrebările sunt o formă a vieţii. 

Am aşteptat, dar n-a spus nimic. 

— De acord. M-am purtat foarte urât cu Alison. Sunt 
un măgar, un porc, ce vreţi voi. Dar de ce această 
colosală punere în scenă - doar ca să forţaţi un biet ratat 
moral să devină conştient de acest fapt? 

— Ţi-ai pus vreodată întrebarea de ce evoluţia 
speciilor şi-a dat atâta osteneală să ajungă la această 
infinită diversitate de forme şi dimensiuni? Asta nu ţi se 
pare tot o inutilă punere în scenă? 

— Maurice a făcut o dată aluzie la asta. Dintr-un 
punct de vedere oarecum metafizic, ştiu ce vreţi să 
spuneţi, dar... 

— Aş vrea să mă conving. la să vedem. 

— Că există un motiv bine determinat pentru care nu 
suntem toţi perfecţi - nu suntem toţi la fel. 

— Şi care e motivul? 

Am ridicat din umeri. 

— Că se oferă unora bătuţi în cap ca mine 
posibilitatea de a deveni ceva mai puţin imperfecţi? 

— Ţi-ai dat vreodată seama de acest lucru înainte de 
vara asta? 


— N-aveam nevoie să mi se spună că sunt departe 
de a fi perfect. 

— Şi? Ai luat vreo măsură? 

— Nu prea. Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că... 

Am oftat şi mi-am plecat ochii. 

— Nu încerc să apăr ceea ce am fost. 

— Dar refuzi totuşi să accepţi ceea ce ai putea 
deveni. 

— Nu lecţia îmi displace, ci maniera în care mi s-a 
dat. 

Ezită şi din nou am văzut că mă judeca. Dar tonul îi 
deveni mai puţin categoric. 

— Nicholas, ştiu că ţi-am spus lucruri îngrozitoare la 
pretinsul proces. Dar dumneata ai fost judecătorul. Şi 
dacă acele lucruri îngrozitoare ar fi fost singurele lucruri 
care s-ar fi putut spune despre dumneata, n-ai fi dat ver- 
dictul pe care l-ai dat. O ştiu cu toţii. Şi fetele mele mai 
bine ca oricine. 

— De ce a acceptat să facem dragoste? 

— Am înţeles că asta a fost dorinţa ei. Aşa a hotărât 
ea. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Atunci presupun că a făcut-o ca să-ţi dea o lecţie şi 
să-ţi arate că plăcerea fizică şi responsabilitatea morală 
sunt două lucruri diferite. 

Dar noaptea aceea fusese ceva mai mult decât o 
lecţie bine pregătită; sau, dacă era vorba de lecţie, 
atunci fusese o lecţie şi pentru Lily. Doamna de Seitas 
continuă: 

— Nicholas, dacă vrem să încercăm să reproducem, 
fie şi numai parţial, câte ceva despre legile misterioase 
care guvernează existenţa, atunci trebuie să ştim să 
depăşim, unele din convențiile pe care omul le-a inventat 
pentru a ţine în frâu aceste scopuri fundamentale. Asta 
nu înseamnă că în vieţile noastre obişnuite asemenea 


convenţii trebuie ignorate. Nicidecum. Ele sunt ficțiuni 
necesare. Dar în jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de 
la premiza că în realitate totul este ficţiune şi, totuşi, 
nicio ficţiune nu este necesară. Zâmbi: M-ai făcut să 
spun mai mult decât aveam de gând. 

— Fără să-mi răspundeţi totuşi la întrebarea mea 
iniţială - de ce, ca să revenim la subiect, m-aţi ales 
tocmai pe mine? 

— Legea fundamentală a universului nostru este 
hazardul. Maurice îmi spune că principiul este unanim 
acceptat. În fizica atomică, de pildă, dacă se merge mai 
adânc, se ajunge la o situaţie de pur hazard. Bineînţeles 
că împărtăşim cu toţii iluzia că nu se poate să fie chiar 
aşa. 

— Totuşi, sunteţi gata să „aranjaţi” puţin hazardul de 
anul viitor. 

— Nu tocmai. Cine poate şti cum va reacţiona tânărul 
american? 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi adus-o pe Alison la 
Phraxos? Mi s-a făcut această sugestie la un moment 
dat. 

— De un lucru sunt sigură: Maurice ar fi văzut 
imediat că Alison nu este o persoană a cărei sinceritate 
sufletească trebuia pusă la încercare. 

Am plecat ochii. 

— Ea ştie că...? 

— Inţelege despre ce este vorba. Detaliile... nu. 

— A acceptat imediat? 

— Ştiu că până la urmă a acceptat - cel puţin în ce 
priveşte sinuciderea - numai că a fost asigurată că vei 
descoperi adevărul foarte curând. 

După o scurtă pauză am întrebat: 

— l-aţi spus că vreau s-o văd? 

— Cunoaşte punctul meu de vedere în legătură cu 
asta. 

— Că nu merit să se mai gândească la mine. 

— Numai atunci când vorbeşti prostii ca acum. 


Cu furculiţa trasam linii pe faţa de masă, încercând 
să par circumspect. 

— Ce vi s-a întâmplat în acel prim an la Phraxos? 

— Am simţit dorinţa să-l ajut pe Maurice în anii care 
aveau să urmeze. O clipă a tăcut, apoi a continuat: Pot 
să-ţi spun că totul a început de la un week-end, nu, nici 
n-a durat atât, a fost o noapte lungă în care am stat de 
vorbă şi care a debutat cu un sentiment de culpabilitate. 
La moartea unchiului meu, Bill şi cu mine ne-am trezit 
deodată destul de bogaţi. Pentru noi a fost ceva care în 
ziua de azi se cheamă o experienţă traumatizantă. Am 
discutat cu Maurice. S-au făcut unele... salturi în 
necunoscut; de stabilire a unor relaţii. Presupun că aşa s- 
au făcut toate descoperirile, nu crezi? Ceva care se 
impune brusc, total. Dar din clipa aceea eşti obligat să 
explorezi totul până la capăt. 

— Şi victimele? 

— Nicholas, succesul nostru nu e niciodată foarte 
sigur. Ai aflat secretul nostru. Acum eşti ca o substanţă 
radioactivă. Sperăm să te menţinem stabil, dar nu 
suntem siguri. Cineva... care a fost într-o situaţie 
aproape similară... mi-a spus odată că eram ca un 
eleşteu în care dorea să arunce o piatră. În astfel de 
situaţii nu sunt atât de calmă cum par. 

— Vă descurcaţi totuşi foarte bine cu ei, foarte 
inteligent. 

— Touchee. Plecă capul, apoi spuse: Săptămână 
viitoare plec - ca în fiecare an când nu mai trebuie să mă 
ocup de copii. Să nu-ți închipui că mă ascund. Fac exact 
ce fac de obicei în luna septembrie. 

— Veţi fi... cu el? 

— Da. 

Era curios, dar parcă şi-ar fi cerut scuze; ca şi când ar 
fi fost conştientă de înţepătura de gelozie pe care o 
simţeam şi care nu puteam să pretind că e nejustificată; 
pentru că îmi dădeam seama că ceea ce bănuiam exista 


cu adevărat: această bogăţie de sentimente, de 
experienţe împărtăşite şi de înţelegere reciprocă. 

Se uită la ceas. 

— Vai de mine! Te rog să mă scuzi, dar Gunhild şi 
Benjie mă aşteaptă la King's Cross. Şi prăjiturile astea 
minunate... 

Stăteau neatinse în groaznica lor splendoare 
policromă. 

— Cred că plătim plăcerea de a nu le consuma. 

Îmi zâmbi complice şi i-am făcut semn chelnăriţei. În 
timp ce aşteptam nota de plată, îmi spuse: 

— Un lucru pe care ţineam să ţi-l spun e că în ultimii 
trei ani Maurice a avut două atacuri de inimă destul de 
grave. Aşa că s-ar putea să nici nu existe... un an viitor. 

— Da, ştiu. Mi-a spus. 

— Şi nu l-ai crezut? 

— Nu. 

— Pe mine mă crezi? 

l-am dat un răspuns indirect: 

— Nimic din tot ce mi-aţi spus nu mă poate face să 
cred că dacă el moare, nu va mai exista un an viitor. 

Işi puse mănuşile. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

l-am zâmbit, imitând propriul ei zâmbet. 

Dădu să spună ceva, apoi se răzgândi. Mi-am amintit 
de expresia pe care o folosisem odată în legătură cu Lily: 
era în afara rolului. Ochii mamei ei şi, prin ei, ochii lui 
Lily; labirintul; privilegiile acordate şi privilegiile respinse; 
o încetare temporară a focului. 


O clipă mai târziu ne îndreptam spre ieşire. Doi 
bărbaţi veneau înspre noi. Ne depăşiseră aproape când 
cel din stângă avu deodată o tresărire. Lily de Seitas se 
opri. Şi pe ea această întâlnire o uimea. Bărbatul avea un 
costum bleumarin, papion, păr des prematur albit, o gură 
cărnoasă şi volubilă şi o figură uşor congestionată. 
Doamna de Seitas se întoarse repede spre mine. 


— Nicholas - te rog să mă scuzi un moment - vrei să 
chemi un taxi? 

Avea aerul unui bărbat, un bărbat distins, care 
deodată, prin această întâlnire neaşteptată care îi trezise 
desigur amintiri emoţionante, îşi recăpătase, aproape 
comic, expresia unui băiat tânăr. M-am dat deoparte, cu 
excesivă politeţe, pentru a face loc altor persoane să 
treacă, ceea ce mi-a permis să mai întârzii puţin. O ţinea 
de amândouă mâinile şi o trăsese puţin mai la o parte, 
iar ea îi zâmbea, cu zâmbetul ei straniu, ca Ceres 
întoarsă pe pământul arid. Am fost nevoit să plec, dar 
după câţiva paşi am întors capul. Bărbatul celălalt îşi 
continuase drumul şi se oprise în uşă să aştepte. Cei doi 
stăteau nemişcaţi. O privea afectuos - îi puteam vedea 
ridurile din jurul ochilor - iar ea, cu faţa ridicată spre el, 
continua să zâmbească, acceptându-i omagiul. 

Nu era niciun taxi şi am aşteptat puţin la marginea 
trotuarului. Mă întrebam dacă bărbatul nu era poate 
„persoana foarte cunoscută” care fusese în lectică; dar 
nu l-am recunoscut. Nu recunoşteam decât fascinația. Nu 
avea ochi decât pentru ea, ca şi când ce făcuse până 
atunci, treburile lui se risipiseră în neant la vederea 
acestui chip. 

Două-trei minute mai târziu ieşi grăbită din cofetărie. 

— Pot să te las undeva? 

N-avea de gând să-mi dea niciun fel de explicaţie şi 
ceva în expresia ermetică a feţei ei îmi dădea să înţeleg 
cât de vulgară era curiozitatea mea, şi eram furios. Nu 
era doar manierată ci o specialistă în problema 
manierelor elegante şi se folosea de ele cum se foloseşte 
inginerul de buldozer, ca să mă împingă, să mă ţină la 
distanţă când o jenam. 

— Nu, mulţumesc. Eu merg spre Chelsea. 

Nu era adevărat, dar voiam să scap de ea. 

O clipă am privit-o pe furiş, apoi i-am spus: 


— Fiica dumneavoastră mă făcea să-mi aduc aminte 
de o poveste de care dumneavoastră mi-aţi amintit şi 
mai mult. 

Zâmbi, puţin deconcertată. Am continuat. 

— Probabil că nu este autentică, dar este despre 
Maria Antoaneta şi un măcelar. Măcelarul se afla în 
fruntea gloatei care a intrat în palatul de la Versailles. 
Avea în mână un satâr şi striga în gura mare că avea să-i 
taie capul Mariei Antoaneta. Mulțimea a omorât garda 
palatului şi măcelarul a forţat uşile apartamentelor 
regale. S-a năpustit în sfârşit în dormitorul reginei. Era 
singură. Stătea la fereastră. In cameră nu mai era 
nimeni, doar măcelarul cu satârul în mână şi regina. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Am văzut un taxi care se îndrepta în direcţia opusă şi 
i-am făcut şoferului semn să întoarcă. 

— Măcelarul a căzut în genunchi şi a izbucnit în 
lacrimi. 

O clipă nu a zis nimic. 

— Sărman măcelar! 

— Cred că astea au fost şi cuvintele Mariei 
Antoaneta. 

Urmărea taxiul care întorcea. 

— Nu crezi că totul depinde de cine era persoana 
pentru care plângea măcelarul? 

l-am evitat privirea. 

— Nu, nu cred. 

Taxiul a tras lângă noi şi am deschis portiera. O clipă 
s-a uitat fix la mine, apoi a renunţat sau poate atunci şi-a 
amintit. 

— Ah! Farfuria dumitale. 

O scoase din coş şi mi-o întinse. 

— Am să mă străduiesc să n-o sparg. 

— la-o cu urările mele de bine. 

Îmi întinse mâna. 

— Dar Alison nu e un cadou. Trebuie să plăteşti 
pentru ea. 


— S-a răzbunat din plin. 

Fusese pe punctul să-mi dea drumul mâinii dar acum 
mi-o reţinu. 

— Nicholas, nu ţi-am spus care a fost cealaltă 
poruncă pe care şi eu şi soţul meu am respectat-o unul 
faţă de celălalt. 

Mi-o spuse fără nici cea mai mică umbră de zâmbet. 
Se uită un timp drept în ochii mei, apoi se urcă în taxi. 
Am privit în urma maşinii până ce a dispărut, dincolo de 
Brompton Oratory. Eu nu vărsăm lacrimi, dar arătam la 
fel ca acel nenorocit de măcelar care privea covorul de 
Aubusson de la picioarele lui. 


76 


ŞI AM AŞTEPTAT. 

Toate zilele astea goale... mi se părea sadism. Era ca 
şi când Conchis, cu complicitatea lui Alison, proceda 
conform unei stupide morale dietetice din perioada 
victoriană: nu ai dreptul la marmeladă - plăcuta dulceaţă 
a acţiunii - până ce nu mănânci şi mai multă pâine - 
pâinea seacă a zilelor lipsite de acţiune. Dar mă 
săturasem să tot filozofez. Săptămânile care urmară au 
fost o lungă luptă între nerăbdarea mea crescândă - nu 
scădea nicidecum şi artificiile de care mă foloseam ca să 
o fac mai suportabilă. Aproape în fiecare seară îmi 
făceam drum prin Russell Square, aşa cum nevestele 
marinarilor şi fetele oacheşe din port îşi găseau drum pe 
chei, împinse mai mult de plictiseală decât de speranţă. 
Dar nava mea nu apărea la orizont. De două sau de trei 
ori, m-am dus noaptea la Much Hadham, dar ferestrele 
de la Dinsford House erau la fel de întunecate ca cele din 
Russell Square. 

În rest, petreceam ore întregi în cinematografe, ore 
întregi citind cărţi, majoritatea prostii, pentru că tot ce 


ceream unei cărţi, în perioada aceea, era să acţioneze 
asupra minţii mele ca un drog. Luam maşina şi umblam 
toată noaptea prin locuri unde nu doream să mă duc - la 
Oxford, la Brighton, la Bath. Orele petrecute la volan mă 
calmau, îmi dădeau senzaţia că făcusem ceva 
constructiv pentru că mânasem cu viteză prin noapte; 
traversam oraşele adormite fără să încetinesc măcar 
viteza, mă întorceam spre casă numai odată cu zorile, 
ajungeam la Londra epuizat, mă culcam şi dormeam 
până a doua zi după-amiaza. 


Nu numai plictiseala căutam să mi-o alung. Cu mult 
înainte de întâlnirea mea cu Lily de Seitas se mai ivise şi 
o altă problemă. 

Îmi petreceam cea mai mare parte din timp în 
Chelsea sau în Soho, două cartiere în care un logodnic 
cast nu prea are ce căuta - afară doar dacă vrea să-şi 
pună la încercare castitatea. Pădurea era plină de 
balauri, de la bătrânele din Greek Street, cu un deget de 
fard pe faţă până la „manechinele” şi demi-mondenele 
din King's Road, la fel de uşor de abordat, dar mult mai 
apetisante. Deseori întâlneam fete care mă atrăgeau din 
punct de vedere fizic. La început am refuzat categoric 
ideea; dar mai târziu am recunoscut-o deschis. Dacă m- 
am retras sau am întors spatele unor situaţii 
promițătoare, am făcut-o dintr-o varietate de motive, în 
general nu din motive nobile, ci mai degrabă egoiste. 
Voiam să le dovedesc /or, în cazul în care ochii lor mă 
puteau vedea - şi nu eram niciodată sigur că nu sunt la 
pândă pe undeva prin preajmă - ţineam să le arăt că 
puteam trăi şi fără aventuri amoroase şi, mai mult sau 
mai puţin conştient, ţineam să mi-o dovedesc şi mie 
însumi. În acelaşi timp voiam să-i fiu fidel lui Alison ca să 
pot, când ne vom întâlni, să mă servesc de această 
fidelitate ca de o armă, o nouă frânghie adăugată 
biciului, dacă ar fi fost nevoie să folosesc biciul. 


Adevărul era că sentimentele pe care le aveam acum 
pentru Alison n-aveau nimic de-a face cu dragostea 
fizică. Poate că se datora în mare parte alienării mele de 
Anglia şi de englezi, faptului că mă simţeam exilat, că nu 
mai aparţineam niciunei specii. Dar mi se părea că aş fi 
putut să-mi petrec fiecare noapte cu altă fată şi totuşi să 
continui să tânjesc după Alison. Acum, altceva doream 
de la ea - şi acest altceva numai ea putea să mi-l dea. In 
asta consta deosebirea. Numai ea putea să mi-l dea... Nu 
puteam s-o numesc dragoste pentru că o priveam ca un 
fel de experiment, depinzând, încă înainte de începerea 
experimentului propriu-zis, de o multitudine, de factori; 
trebuia să-mi dovedească gradul de constrângere, să-mi 
facă mărturisiri complete, să mă convingă că ea încă mă 
mai iubeşte şi că dacă mă trădase, o făcuse din 
dragoste. lar faţă de jocul lui Conchis, jocul de-a 
Dumnezeu, simţeam un amestec de fascinaţie şi repulsie 
pe care îl simţi faţă de o religie cu un grad oarecare de 
raționalitate. Îmi dădeam seama că „era ceva” în toată 
povestea asta, dar la fel de bine ştiam că nu eram 
nicidecum tipul religios. În plus, concluzia logică a 
deosebirii, resimţite acum mai clar, între dragoste şi 
sexualitate era departe de a fi o invitaţie la fidelitate. 
Într-un fel, doamna de Seitas bătuse la uşi deschise când 
vorbise de demarcaţia clară între dragostea fizică şi cea 
sufletească. 

Şi totuşi, în adâncul meu, ceva se revolta. Acceptam 
principiile dar îmi făceau o uşoară greață. Improşca cu 
noroi ceva mult mai profund înrădăcinat în mine decât 
convențiile şi ideile general acceptate, contrazicând 
convingerea mea fermă că ar fi trebuit să găsesc în 
Alison tot ce aveam nevoie şi că dacă nu reuşisem, era 
vorba şi de altceva, nu numai de senzualitate sau simţ 
moral; ceva ce nu puteam defini, ceva biologic, dar şi 
metafizic în acelaşi timp; ceva strâns legat de imaginaţie 
şi de moarte. Poate că Lily de Seitas era în căutarea unei 
moralităţi sexuale a secolului XXI, dar lipsea ceva, un 


gard de protecţie absolut vital. Şi aveam senzaţia că 
viziunea mea aparţinea, probabil, secolului XXII. 

Era uşor să gândeşti toate lucrurile astea, dar era 
mult mai greu să le trăieşti în actualul secol XX. 
Instinctele noastre n-au ieşit niciodată mai mult la iveală 
în totala lor nuditate, emoţiile şi dorinţele noastre nu au 
fost niciodată mai schimbătoare. În epoca victoriană, un 
tânăr de vârsta mea nu ar fi găsit neobişnuit să-şi 
aştepte iubita cincizeci de luni, cu atât mai puţin 
cincizeci de zile, fără să lase vreun gând necurat să-i 
pângărească mintea, ca să nu mai vorbim de trup. Mă 
trezeam eu dimineaţa cu mentalitatea unui tânăr 
victorian, dar pe la prânz, când mă aflam alături de o 
fată frumoasă, în faţa unor rafturi cu cărţi, în vreo 
librărie, mă surprindeam, deseori, rugându-mă unui 
Dumnezeu, în care nu cred, să nu cumva s-o lase să se 
întoarcă spre mine sau, mai rău, să-mi zâmbească. 

Dar, într-o seară, în Bayswater, o fată mi-a zâmbit; nu 
fusese nevoie să se întoarcă spre mine. Mă aflam într-un 
bar-expres şi tot timpul cât mâncasem o privisem cum 
sporovăia cu o prietenă care şedea în faţa ei; braţele 
goale, sânii frumos arcuiţi. Părea italiancă: păr negru, 
ochi de căprioară. Prietena plecă şi fata mă privi cu un 
zâmbet încântător, direct, care nu avea însă nimic 
provocator. Imi vorbea numai din priviri şi ochii ei îmi 
spuneau: dacă vrei să stăm de vorbă, vino-ncoace. 

M-am ridicat stânjenit, am petrecut un moment 
penibil la intrare, aşteptând chelnăriţa să-mi ia banii. 
Retragerea mea ruşinoasă era parţial rezultatul unei 
tendinţe  paranoice. Cele două fete intraseră în 
restaurant mai târziu şi se aşezaseră la o masă unde nu 
se putea să nu le văd. Era absurd. Ajunsesem să cred că 
orice fată care îmi ieşea în cale fusese pusă special să 
mă chinuie, să mă pună la încercare, înainte de a intra 
începusem să verific prin fereastra restaurantelor sau a 
barurilor de zi, să văd dacă pot găsi un loc retras, ferit 
din calea acestor creaturi îngrozitoare. Comportarea mea 


devenea tot mai ridicolă şi eram tot mai furios pe 
împrejurările care mă aduseseră aici. Şi atunci apăru 
Jojo. 

Era spre sfârşitul lui septembrie, cam la vreo două 
săptămâni după ultima mea întâlnire cu Lily de Seitas. 
Plictisit până peste cap de propria mea persoană, m-am 
dus într-o după-amiază să văd un film vechi de René 
Clair. M-am aşezat undeva la întâmplare, lângă o siluetă 
ghemuită şi mă uitam la nemuritorul film Pă/ăria de pai 
italienească. După un timp, judecind după suspinele şi 
smiorcăielile de alături, am dedus că masa informă de 
lângă mine, descinsă parcă din piesele lui Beckett, era 
de sex feminin. Peste vreo jumătate de oră se întoarse 
spre mine să-mi ceară un foc. Am văzut o faţă rotundă, 
nefardată, sprâncene groase; părul castaniu, care îi 
cădea pe frunte ca un breton, era legat la spate într-un 
fel de coadă de cal; între degetele cu unghii murdare 
avea un chiştoc de ţigară. Când s-au aprins luminile şi 
am rămas în continuare, aşteptând spectacolul următor, 
încercă să-mi facă avansuri cu o deplorabilă lipsă de 
experienţă. Era în blugi, un pulover ponosit şi o jachetă 
bărbătească antică. Dar avea trei particularităţi care îi 
dădeau un farmec asexual: un zâmbet până la urechi, un 
puternic accent scoţian şi un aspect atât de neglijent şi 
de delăsat, încât am simţit imediat în ea un suflet 
chinuit, înrudit cu al meu. Nu ştiu de ce, dar zâmbetul nu 
părea natural; aveai impresia că apare numai dacă 
păpuşarul trage sforile. Stătea ghemuită pe scaun, ca un 
căţel gras, încercând fără succes să scoată de la mine cu 
ce mă ocup, unde locuiesc... Şi atunci, poate din cauza 
zâmbetului ei de broască, poate pentru că ştiam că 
această încălcare a regulilor mele de conduită nu 
reprezenta niciun pericol, nu era în mod clar, o încercare 
la care mă supuneau, am invitat-o la o cafea. 

Şi am intrat într-un bar de zi. Îmi era foame şi i-am 
spus că eu iau şi o porţie de spaghete. La început nici nu 
a vrut să audă, apoi a recunoscut că îşi cheltuise ultimii 


bani pe biletul de cinema, după care înfulecă tot, ca un 
lup. Mă gândeam că acum începusem să culeg animale 
părăsite. 

Ne-am dus la o cârciumă. După câte se părea, venise 
de la Glasgow în urmă cu vreo două săptămâni ca să 
studieze artele plastice. Acolo, la Glasgow, făcuse parte 
dintr-un grup ciudat al boemei celte şi acum trăia prin 
baruri de zi şi cinematografe „cu un mic ajutor din partea 
prietenilor”. Renunţase la studii, devenind prototipul 
eternului vagabond din provincie. 

Cu ea castitatea mea era în siguranţă şi poate că 
ăsta a fost şi motivul pentru care mi-a plăcut atât de 
mult şi atât de repede. Mă distra, avea personalitate, cu 
vocea ei aspră şi o lipsă de feminitate aproape grotescă. 
Şi mai avea ceva: nu se văita, era total lipsită de 
autocompătimire şi totodată eram, fascinat de o 
comportare atât de diferită de a mea. Am dus-o cu 
maşina în faţa uşii, un imobil cu camere mobilate în 
Notting Hill. Era clar că-şi închipuia că voiam să urc sus 
cu ea. 

Am deziluzionat-o repede. 

— Atunci, nu ne mai vedem? 

— Poate că da. 

M-am uitat la silueta bondoacă de lângă mine. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi unu. 

— Aiurea 

— Douăzeci. 

— Optsprezece? 

— Îţi baţi joc de mine? Am douăzeci bătuţi. 

— Ţi-aş sugera să... 

Pufni uşor pe nas. 

— Scuză-mă, uite ce-ţi propun: eu aştept pe cineva... 
o fată... să se întoarcă din Australia şi pentru două-trei 
săptămâni aş avea nevoie de companie. 

Zâmbi cu gura până la urechi. 


— Îţi ofer o slujbă. În Londra există şi agenţii pentru 
astfel de lucruri. Furnizează oameni ca parteneri, 
însoțitori... 

Continua să zâmbească. 

— Hai mai bine sus cu mine, mie mi-ar face plăcere. 

— Nu - îţi ofer exact ce ţi-am spus. Pentru moment 
umbli fără căpătâi şi eu la fel. Deci hai să umblăm 
împreună... şi eu acopăr cheltuielile. Nu e vorba să facem 
dragoste. Ne ţinem unul altuia tovărăşie. 

Îşi frecă încheieturile mâinilor una de alta, zâmbi din 
nou şi ridică din umeri, ca şi când un nebun în plus pe 
lume tot nu mai conta. 


Şi aşa ne-am întovărăşit. Dacă mă supravegheau, era 
rândul lor să facă o mişcare. Mă gândeam că poate astfel 
lucrurile se vor precipita. 

Jojo era o fiinţă ciudată, blândă ca ploaia - ploaia 
londoneză, căci era rareori curată - şi lipsită de ambiţii şi 
meschinării. Se încadrase perfect în rolul pe care i-l 
atribuisem. Împreună ne petreceam timpul prin 
cinematografe, prin expoziţii, prin cârciumi; câteodată 
stăteam toată ziua în apartamentul meu. Dar când venea 
seara, o trimiteam întotdeauna înapoi în colţişorul ei. 
Deseori stăteam ore întregi la aceeaşi masă, răsfoind 
ziare şi reviste, fără să schimbăm nicio vorbă. După 
şapte zile mi se părea că ne cunoaştem de şapte ani. li 
dădeam patru lire pe săptămână şi m-am oferit să-i 
cumpăr câte ceva de îmbrăcăminte şi să-i plătesc chiria 
neînsemnată pentru odaia ei. A acceptat o jachetă 
bleumarin de la Marks şi Spencer, dar altceva nimic. Se 
achita foarte bine de misiunea ei. Ţinea la distanţă orice 
fată care s-ar fi întâmplat să ne privească, iar eu, la 
rândul meu, dezvoltasem un fel de nebunească fidelitate 
faţă de ea. 

Era întotdeauna senină, recunoscătoare până şi 
pentru cea mai neînsemnată dovadă de amabilitate, ca 
un câine afectuos; răbdătoare, deschisă şi nu se supăra 


niciodată. Am refuzat să-i vorbesc despre Alison şi 
probabil că Jojo a încetat după o vreme, să mai creadă că 
a existat cu adevărat, acceptând, cu felul ei de a accepta 
totul, ideea că sunt pur şi simplu „puţin sărit”. 

Dar într-o seară de octombrie, mi-am dat seama că 
n-am să pot dormi şi i-am propus să pornim cu maşina, s- 
o duc unde vrea ea, cu condiţia să fie destul de aproape 
ca să ne putem întoarce până la ziuă. O clipă a stat pe 
gânduri, apoi hotărî, Dumnezeu ştie de ce: 
„Stonehenge”. Aşa că am pornit-o spre Stonehenge şi pe 
la trei noaptea ne-am plimbat prin menhirele ce se 
înălţau în jurul nostru: vântul sufla rece şi, dinspre cerul 
înnorat prin care ici şi colo străbătea lumina lunii, se 
auzeau ţipetele nagâţilor care se învârteau pe deasupra 
capetelor noastre. Mai târziu ne-am aşezat în maşină şi 
am mâncat ciocolată. În întuneric îi puteam distinge faţa, 
petele întunecate ale ochilor, zâmbetul inocent şi 
încântat. 

— De ce zâmbeşti, Jojo? 

— Că sunt fericită. 

— Nu eşti obosită? 

— Nu. 

M-am aplecat şi am sărutat-o pe obraz. N-o mai 
sărutasem niciodată: am pornit imediat motorul. După un 
timp a adormit şi capul veni încet să se sprijine pe 
umărul meu. Când dormea, nu părea să aibă mai mult de 
cincisprezece-şaisprezece ani. Din când în când îmi 
veneau peste faţă şuviţe din părul ei, pe care şi-l spăla 
foarte rar. Aveam pentru ea cam aceleaşi sentimente pe 
care le aveam şi pentru Kemp: multă afecţiune; nici cea 
mai mică dorinţă. 

La puţină vreme după această plimbare nocturnă, 
într-o seară ne-am dus împreună cu Kemp la cinema. 
Kemp considera că numai un nebun poate să umble cuo 
urâtă ca Jojo - căci nici n-am încercat să-i explic cum 
stăteau de fapt lucrurile - era totuşi fericită că încep să 
mă comport cât de cât ca un om normal. După film ne- 


am dus la ea în „studio” să bem câte o cacao şi ce-i mai 
rămăsese dintr-o sticlă de rom. Pe la unu Kemp ne-a dat 
afară, pentru că voia să se culce, ceea ce, de altfel, 
voiam şi eu. Am condus-o pe Jojo până la uşa de jos. Era 
prima seară cu adevărat friguroasă din toamna aceea şi, 
în plus, ploua cu găleata. Am rămas amândoi în uşă 
privind afară. 

— Nick, mai bine dorm la tine pe fotoliu. 

— Nu, stai puţin, mă duc să aduc maşina. O parcam 
de obicei pe o străduţă laterală. M-am urcat în maşină, 
am pornit motorul, dar n-am mers prea departe. Roata 
din faţă era complet dezumflată. Am coborât în ploaie, 
am înjurat şi am deschis portbagajul să scot pompa. Nu 
era acolo. N-o mai folosisem de mai bine de o 
săptămână, aşa că nu-mi puteam da seama când 
dispăruse. Am trântit capota la loc şi ne-am întors la uşă. 

— Afurisita de rablă e pe geantă. 

— Foarte bine. 

— Mulţumesc. 

— Nu fi aşa încuiat. Am să dorm în fotoliu şi gata. 

M-am gândit s-o trezesc pe Kemp, dar gândul la 
înjurăturile de care avea să răsune studioul m-a făcut i- 
mediat să mă răzgândesc. Am urcat scările împreună, 
trecând pe lângă atelierele de croitorie, pustii la ora asta. 
Am deschis uşa apartamentului. 

— Ascultă, tu bagă-te în pat că eu dorm aici. 

Îşi şterse nasul cu dosul mâinii şi dădu aprobator din 
cap. Se duse la baie, apoi intră în dormitor, se întinse pe 
pat, acoperindu-se cu jacheta bărbătească cu care umbla 
îmbrăcată. Eram furios pe ea şi eram obosit, dar am tras 
două scaune unul lângă altul şi m-am întins pe ele. Au 
trecut cinci minute. Deodată apăru în uşa dintre cele 
două camere. 

— Nick? 

— Îm? 

— Vino. 

— Unde să vin? 


— Ştii tu. 

— Nu. _ 

Stătea acolo în uşă şi tăcea. Işi calcula mişcarea 
următoare. 

— Eu vreau. 

Uimit, mi-am dat seama că era prima oară când o 
auzeam folosind verbul a vrea la persoana întâi singular. 

— Jojo, suntem prieteni. Nu ne culcăm unul cu altul. 

— Dar putem dormi unul lângă altul. 

— Nu. 

— Doar o dată. 

— Nu. 

Continua să stea în uşă, îmbrăcată în blugi şi cu 
puloverul pe ea, o formă durdulie şi întunecată 
acuzându-mă în tăcere. Lumina care venea din stradă 
deforma umbrele din jurul ei, izolându-i figura, astfel 
încât părea o litografie de Munch. Gelozia sau Invidia sau 
poate Ilnocenţa. 

— Mi-e tare frig. 

— Atunci bagă-te sub pătură. 

O clipă rămase nemişcată, apoi am auzit-o 
strecurându-se spre pat. Trecură cinci minute. Simţeam 
că mi s-a înţepenit ceafa. 

— Sunt în pat Nick. Ai putea să vii să te culci 
deasupra cuverturilor. 

Am oftat. 

— Mă auzi? 

— Da. 

Tăcere. 

— Credeam că ai adormit. 

Ploaia bătea în geam, curgea zgomotos pe burlane; 
aerul umed al nopţii londoneze se infiltra în cameră. 
Eram singuri. Era iarnă. 

— Pot să vin puţin să aprind focul. 

— Doamne! 

— Nu te trezesc. 

— Foarte mulţumesc. 


Intră în cameră şi am auzit-o aprinzând un chibrit. 
Gazul începu să şuiere. O lumină roşiatică inundă 
încăperea. Jojo stătea nemişcată, dar după un timp n-am 
mai putut răbda şi m-am ridicat. 

— Nu te uita. N-am nimic pe mine. 

M-am uitat. Era lângă foc şi tocmai îşi scotea un 
maiou bărbătesc mult prea mare pentru ea. Şi am fost 
neplăcut surprins să constat că în lumina focului era 
aproape drăguță sau, oricum, feminină. M-am întors cu 
spatele şi m-am întins să iau o ţigară. 

— Ascultă Jojo. Lasă-mă cu chestiile astea. Wu vreau 
să fac dragoste cu tine. Ai înţeles? 

— Doar nu voiai să mă culc în patul tău curat cu 
hainele pe mine? 

— Încălzeşte-te şi fugi la loc în pat. 

Am fumat cam jumătate din ţigară. 

— Numai pentru că ai fost atât de drăguţ cu mine. 

N-am răspuns. 

— Vreau să-ţi fac şi eu o plăcere. 

— Dacă-i aşa, nu-ţi face probleme. Nu-mi datorezi 
nimic. 

M-am uitat pe furiş spre ea. Şedea pe podea cu 
spatele ei durduliu spre mine, cu braţele în jurul 
genunchilor strânşi, cu ochii pironiţi spre foc. Tăcere. 
După un timp reluă: 

— Nu e numai asta. 

— Du-te şi pune-ţi ceva pe tine. Sau urcă-te în pat şi 
pe urmă putem sta de vorbă. 

Mi-am aprins o a doua ţigară de la mucul celei dintâi. 

— Ştiu eu de ce nu vrei. 

— la zi! 

— Crezi că am luat vreo boală din alea murdare din 
împuţitul tău de oraş. 

— Jojo! 

— Poate c-am luat. Poţi transporta microbi chiar şi 
fără să fii bolnav. 

— Termină! 


— Nu fac decât să spun ce crezi tu. 

— Eu n-am crezut niciodată aşa ceva. 

— Nu te învinuiesc. Nu te învinuiesc deloc. 

— Jojo, taci din gură. Te rog să taci. 

Linişte. 

Zgomotul picioarelor ei goale călcând apăsat pe 
parchet, uşa dormitorului fu trântită cu putere şi se 
deschise singură din nou. După câteva secunde am 
auzit-o plângând. M-am blestemat că putusem să fiu atât 
de prost; m-am blestemat că toată seara nu dădusem 
nicio atenţie unor semne care ar fi trebuit să-mi dea de 
bănuit: părul proaspăt spălat, pieptănat cu grijă în coadă 
de cal; unele priviri. Aveam senzaţia îngrozitoare că în 
orice clipă puteam auzi un ciocănit sever la uşă: Alison. 
Eram şi şocat de gestul ei brutal. 

Un minut mai târziu intram în dormitor. Soba cu gaz 
proiecta până aici o lumină caldă. l-am înfăşurat 
cuvertura pe lângă ea, învelind-o până sub bărbie. 

— Of, Jojo. Mare caraghioasă eşti. 

Am mângâiat-o pe păr, ţinând strâns cuverturile cu 
cealaltă mână în cazul că s-ar fi aruncat pe mine. Incepu 
să se smiorcăie. l-am întins o batistă. 

— Pot să-ţi spun ceva? 

— Sigur. 

— N-am făcut-o niciodată. N-am făcut niciodată 
dragoste cu vreun bărbat. 

— Isuse! 

— Sunt neatinsă ca în ziua în care m-am născut. 

— Slavă Domnului! 

Se întoarse pe spate şi se uită la mine. 

— Acum vrei? 

Întrebarea strică oarecum efectul celor spuse mai 
înainte. Am atins-o uşor pe obraz şi am făcut din cap 
semn că nu. 

— Te iubesc, Nick. 

— Jojo, nu-i adevărat, nu se poate! 

Spre exasperarea mea, începu din nou să plângă. 


— la spune-mi, tu ai pus la cale toate astea? 
Cauciucul dezumflat? 

Mi-am amintit că în timp ce Kemp pregătea cacaoa, 
ea ieşise puţin din cameră sub pretext că merge până 
sus. 

— Trebuia s-o fac, Nick. În noaptea când ne-am întors 
de la Stonehenge, ţii minte? N-am dormit nicio picătură 
tot drumul. Mă prefăceam. 

— Jojo, pot să-ţi spun o poveste lungă pe care n-am 
spus-o nimănui până acum? Pot? 

l-am şters ochii cu batista şi am început să-i vorbesc, 
aşezat pe marginea palului, cu spatele spre ea. l-am 
povestit totul despre Alison, despre felul în care o 
părăsisem, fără să mă cruţ deloc. l-am vorbit despre 
Grecia. Fără să-i povestesc incidentele reale ce 
avuseseră loc în timpul legăturii mele cu Lily. l-am vorbit 
despre Parnas şi de sentimentul meu de culpabilitate. 
Am mers până la capăt, până la Jojo însăşi, explicându-i 
motivul pentru care îi căutasem tovărăşia. Era preotul cei 
mai ciudat căruia să i te spovedeşti; dar nu era un preot 
rău, căci mă absolvi. 

De i-aş fi spus totul de la bun început! N-ar fi fost aşa 
proastă! 

— lartă-mă. Eu n-am observat nimic. 

— A fost mai tare decât mine. 

— Te rog să mă ierţi, Jojo. Îmi pare tare rău. 

— Eh! sunt numai o biată gâsculiţă din provincie. Mă 
privi cu un aer solemn: Să ştii că te-am minţit. Am numai 
şaptesprezece ani. 

— Dacă îţi plătesc eu biletul, ai vrea să... 

Dar imediat a negat din cap. 

Au trecut apoi câteva minute de tăcere, timp în care 
m-am gândit la singurul adevăr care conta, singura 
moralitate care conta, singurul păcat, singura crimă. 
Când, la sfârşitul întâlnirii noastre de la muzeu, Lily de 
Seitas îmi povestise versiunea ei, considerasem că se 
referă la trecut, un comentariu asupra trecutului meu şi 


asupra anecdotei mele cu măcelarul. Dar acum îmi 
dădeam seama că se referea la viitor. 

Istoria înlocuise cele zece porunci biblice. Pentru 
mine ele nu însemnaseră niciodată nimic sau nu 
însemnaseră altceva decât o morală conformistă. Dar, 
aici, aşezat în acest dormitor, privind reflexele roşiatice 
ale focului pe panoul uşii, simţeam dintr-odată toată 
forţa acestei super-porunci care le rezuma pe toate 
celelalte. Am înţeles că trebuia s-o accept, că trebuia să 
accept în fiecare zi din nou, chiar dacă nu reuşeam 
întotdeauna s-o respect. Conchis vorbise odată de aceste 
clipe cruciale, în care ne întâlnim propriul viitor. Şi mai 
ştiam că pentru mine, toate lucrurile acestea erau legate 
de Alison, de faptul că o alesesem pe Alison şi că, zi după 
zi, trebuia să continui s-o aleg. Vârsta adultă era ca un 
munte şi eu mă aflam în faţa acestui perete de gheaţă 
pe care îmi era imposibil să-l escaladez: Să nu 
pricinuieşti durere inutil. 

— Îmi dai şi mie o ţigară, Nick? 

M-am dus şi i-am adus o ţigară. Stătea lungită 
trăgând fumul în piept; obrajii i se înroşeau cu 
intermitențe; mă observa. O tineam de mână. 

— La ce te gândeşti, Jojo? 

— Presupunând că... 

— Că nu mai vine? 

— Da. 

— Mă însor cu tine. 

— Asta-i o balivernă. 

— Şi am să-ţi fac o grămadă de bebeluşi durdulii cu 
obrajii bucălaţi şi cu zâmbet de maimuţă. 

— Termină, monstrule ce eşti! 

Continua să mă privească în tăcere; întuneric; duioşie 
frustrată. Mi-am amintit de un moment asemănător, 
toamna trecută, în octombrie, când stătusem tot astfel 
cu Alison în camera de lângă Baker Street. Şi această 
amintire îmi demonstră, în modul cel mai simplu şi mai 
grăitor, cât de mult mă schimbasem. 


— Cineva mult mai drăguţ decât mine are s-o facă 
într-o bună zi. 

— Ea seamănă vreun pic cu mine? 

— Da. 

— Ce spui? Ca să vezi. Săraca! 

— Pentru că amândouă sunteţi... altfel decât toate 
celelalte. 

— Există numai câte un singur exemplar din fiecare. 

M-am dus dincolo şi am mai pus bani în aparatul de 
gaz, apoi m-am întors şi am rămas în pragul uşii dintre 
cele două camere. 

— Jojo, tu ar trebui să locuieşti într-un cartier din 
afara oraşului sau să lucrezi într-o fabrică. Sau să te 
înscrii la un colegiu select şi....mai ştii, ai să ajungi să fii 
invitată la dineuri pe la ambasade. 

Se auzi şuieratul unui tren pornit spre nord din gara 
Euston. Se întoarse pe o parte şi stinse ţigara în 
scrumieră. 

— Tare mi-ar place să fiu cu adevărat frumoasă. 

Se înfăşură în cuverturi trăgându-le până aproape de 
faţă, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă urâţenia. 

— Frumuseţea este ceva de adaos. Ca ambalajul în 
jurul cadoului. Nu e cadoul în sine. 

O lungă tăcere. Minciuni caritabile. Dar cum să faci 
ca să nu fii crud. 

— Ai să mă uiţi, Nick. 

— Nu. Am să-mi amintesc de tine. Totdeauna. 

— Nu totdeauna. Poate un pic, din când în când. 

Căscă. 

— Eu am să-mi amintesc de tine. 

Apoi, peste câteva minute, am auzit-o spunând, ca şi 
când prezentul nu ar mai fi fost chiar real, ci un vis din 
copilărie. 

— În bătrâna Anglie împuţită. 


77 


N-AM ADORMIT ÎNAINTE DE ORA ŞASE; ŞI CHIAR Şi 
după aceea m-am trezit de câteva ori. In cele din urmă, 
pe la unsprezece, m-am hotărât, în sfârşit, să înfrunt o 
nouă zi. M-am dus să mă uit în dormitor. Jojo plecase. M- 
am dus în bucătărie, care servea şi de baie. Aici, 
mâzgălite pe oglindă cu o bucată de săpun, erau trei X- 
uri, un „rămas bun” şi numele ei. leşise din viaţa mea la 
fel de simplu cum intrase. Pe masa din bucătărie am 
găsit pompa maşinii. 

De la etajul de dedesubt ajungea până la mine 
ţăcănitul maşinilor de cusut; voci de femei, sunetele unor 
melodii cântate la radio. Eu eram omul singuratic de la 
etajul de sus. 

Aşteptarea. Mereu aşteptarea. 

Rezemat de vechiul uscător din lemn, beam cafeaua 
şi mâncăm biscuiţi vechi. Ca de obicei, uitasem să 
cumpăr pâine. Privirea mi se oprise pe o cutie goală de 
fulgi de porumb. Reclama prezenta o femeie „obişnuită” 
dezgustător de fericită în jurul mesei, la micul dejun: 
tatăl bronzat, mama tânără şi frumuşică, o fetiţă, un 
băieţel, o lume de vis. Metaforic, am scuipat cu scârbă. 
Şi totuşi, în toate astea trebuie să existe un pic de 
realitate, o aspirație spre ordine, armonie, în spatele 
dorinţei meschine de a fi ca toţi ceilalţi, în spatele 
dorinţei egoiste de a avea pe cineva care să-ţi spele 
lucrurile, să-ţi coasă nasturii, să-ţi asigure urmaşi şi să-ţi 
gătească mâncăruri gustoase, 

Mi-am mai turnat o ceaşcă de cafea şi am blestemat- 
o pe Alison, căţeaua afurisită. De ce mă încăpăţânam s-o 
aştept? Şi de ce tocmai la Londra, un oraş cu mai multe 
femei uşoare pe metru pătrat decât orice alt oraş din 
Europa? Fete frumoase, un regiment de fete, 
nerăbdătoare, venite la Londra pentru a fi seduse, 


dezbrăcate şi pentru a se trezi dimineaţa în patul vreunui 
necunoscut... 

Şi Jojo, ultima fiinţă de pe lume pe care aş fi vrut s-o 
rănesc. Parcă aş fi alungat cu lovituri de picior în coaste, 
un biet câine vagabond însetat de afecţiune. 

Dezgustul faţă de mine însumi, ranchiuna sfârşiră 
prin a-mi provoca o reacţie violentă. Toată viaţa mă 
străduisem să mă feresc de influenţe. Acum eram la 
cheremul unei alte fiinţe; mai lipsit de libertate decât 
fusesem vreodată. Am început să-mi imaginez viaţa fără 
Alison, să mă gândesc la un nou început... singur, dar 
liber şi chiar înnobilat prin faptul că descoperisem că 
eram condamnat, orice aş face, să provoc altora 
suferinţă. În America, poate, sau, poate, în America de 
Sud. 

Libertatea însemna o alegere bruscă, urmată de 
acţiune imediată. Era ceea ce făcusem la Oxford, voinţa 
îmi susţinuse instinctul şi mă ajutase să scap prin 
tangentă şi să mă regăsesc singur, într-o situaţie nouă, 
simţeam nevoia să mă încred în hazard. Trebuia să 
sfărâm zidurile acestei săli de aşteptare în care mă 
aflam. 

Umblam de  colo-colo, prin cele două încăperi 
meschine. Farfuria chinezească din porțelan Bow era 
atârnată deasupra căminului. Altă scenă de familie, 
ordine şi ataşament, închisoarea. Afară ploaia; un cer 
plumburiu. Mă uitam pe fereastră jos, în Charlotte Street 
şi m-am hotărât să plec de la Kemp, chiar în ziua aceea, 
imediat. 

Ca să-mi dovedesc mie însumi că încă mai puteam 
acţiona, că puteam face faţă situaţiei, că eram liber. 

M-am dus jos la Kemp. A primit comunicarea mea cu 
răceală. Mă întrebam dacă ştia de plecarea lui Jojo; mi s- 
a părut că avea o uşoară licărire de dispreţ în ochi şi 
primi cu o nepăsătoare ridicare din umeri explicaţia pe 
care o găsisem - că mă hotărâsem să închiriez o casă la 
ţară ca să pot să scriu. 


— O iei şi pe Jojo? 

— Nu. Ne-am hotărât să tragem linie. 

— Tu ai hotărât să tragi linie. 

Deci ştia de plecarea lui Jojo. 

— Ei bine, da. Eu am hotărât. 

— Te-ai plictisit de plebe. Bănuiam eu. 

— Las-o baltă. 

— Aduni de pe drumuri o biată fată ca ea, Dumnezeu 
ştie de ce, şi când eşti sigur că s-a îndrăgostit lulea de 
tine, te porţi ca un adevărat gentleman. li dai cu piciorul. 

— Ascultă... 

— Pe minenu mă duci, băiete. 

Stătea acolo, intransigentă şi inexorabilă. 

— Hai, du-te. Fugi acasă. 

— Înţelege că pentru mine nu există niciun „acasă”. 

— Ba bine că nu. Casa ta se numeşte burghezie. 

— Scuteşte-mă. 

— Am văzut chestia asta de o mie de ori până acum. 
Burghezi care descoperă că suntem şi noi fiinţe umane şi 
fac pe ei de frică. Şi ca să mi-o reteze scurt, adăugă: Nu 
e vina ta. Eşti victima procesului dialectic. 

— Şi tu eşti baba cea mai îngrozitoare... 

— Fleoşc! 

Se întoarse cu spatele ca şi cum nu i-ar fi păsat 
câtuşi de puţin; ca şi când viaţa ar fi fost ca studioul ei, 
plin de eşecuri, plin de murdărie şi dezordine şi avea 
nevoie de toată energia pentru a putea supravieţui în el. 
O Mutter Courage acrită. Se duse la masa ei cu vopsele 
şi începu să scotocească printre tuburi. 

Am ieşit. Dar nici n-ajunsesem bine la primul palier 
de deasupra parterului, că deschise uşa şi strigă după 
mine cât o ţinu gura: 

— Am să-ţi spun ceva, individ mizerabil ce eşti! 

M-am întors. 

— Ştii ce o să se întâmple cu biata puştoaică? Se va 
duce să facă trotuarul. Şi ştii cine a împins-o acolo? 

Mă arătă cu un deget acuzator. 


— Sfântu’ Nicholas Urfe. Domnul Urfe. 

Acest „domnul” mi se părea cuvântul cel mai obscen 
pe care-l auzisem vreodată pe buzele ei. Mă sfredelea cu 
ochii. Se întoarse brusc şi trânti uşa studioului după ea. 
Astfel, nu-mi mai rămânea decât să mă las tras la fund, 
între Scylla - Lily de Seitas şi Charybada - Kemp. 

Mi-am făcut bagajele cuprins de o mânie rece; şi 
lansat într-o ceartă imaginară cu Kemp - o ceartă în care 
eu marcam toate punctele - am apucat neatent farfuria 
de porțelan Bow ca s-o scot din cui. Mi-a alunecat, s-a 
lovit de marginea sobei cu gaze; şi o clipă mai târziu 
zăcea la picioarele mele spartă în două, pe mijloc. 

Am îngenuncheat. A trebuit să-mi muşc buzele cu 
putere ca să nu plâng. Stăteam în genunchi, ţinând în 
mână cele două bucăţi ale farfuriei. Nici măcar nu 
încercam să le potrivesc una lângă alta. Nici nu m-am 
mişcat când am auzit paşii lui Kemp pe scară. Când a 
intrat în cameră, eram tot în genunchi în faţa sobei. Nu 
ştiu ce venise să-mi spună, dar când mi-a văzut faţa n-a 
scos o vorbă. 

Am întins spre ea cele două cioburi de porțelan, 
arătându-i ce se întâmplase: viaţa mea, trecutul şi 
viitorul meu. Era simbolul vieţii mele sfărâmate şi vorba 
vechiului cântec pentru copii: „Nici toţi caii regelui şi nici 
toţi oamenii lui nu vor putea lipi bucăţile la loc”. 

Rămase o clipă tăcută, privind în jur, la valiza 
umplută pe jumătate, la învălmăşeala de cărţi şi hârtii de 
pe masă: individul mizerabil, măcelarul răpus, în 
genunchi lângă cămin. 

Rosti: 

— Isuse! La vârsta ta. 


Şi aşa am rămas mai departe la Kemp. 


78 


PÎNĂ ŞI CEA MAI NEÎNSEMNATA SPERANŢĂ, simpla 
continuare a existenţei sunt suficiente pentru a 
reprezenta viitorul unui antierou. Să fie lăsat, spune 
epoca noastră, să fie lăsat acolo unde omenirea se zbate 
în propria sa istorie, la o răscruce, într-o dilemă, având 
totul de pierdut şi prea puţin de câştigat. Lăsaţi-l să 
supravieţuiască, dar nu-i daţi nicio îndrumare, nu-i 
promiteţi nicio recompensă; pentru că şi noi aşteptăm, în 
camerele noastre solitare, unde telefonul nu sună 
niciodată, aşteptăm întoarcerea unei fete, întoarcerea 
acestui adevăr, a acestui cristal de umanitate, a acestei 
realităţi pierdute în imaginaţia noastră; să spui că fata se 
va întoarce e o minciună. 

Dar labirintul nu are centru. Sfârşitul nu este decât 
un punct printre alte puncte înşirate pe o aţă, o tăietură 
de foarfecă făcută la întâmplare. In cele din urmă, 
Benedick a sărutat-o pe Beatrice, dar ce va fi peste zece 
ani? Şi cu Elsinore ce se va întâmplă în primăvara 
următoare? 

Alte zece zile deci. Dar despre ce s-a întâmplat în anii 
următori, tăcere; căci e vorba de un alt mister. 


Deci alte zece zile în care telefonul nu a sunat. 

În ultima zi a lui octombrie - era o sâmbătă, în ajun 
de ziua tuturor sfinţilor - Kemp m-a rugat s-o 
întovărăşesc, după-amiază la o plimbare pe jos. Pentru 
ea era un lucru foarte neobişnuit. Ar fi trebuit să-mi dea 
de bănuit. Dar se întâmplă să fie o zi splendidă, cu un cer 
de primăvară din altă lume, de un albastru intens ca o 
petală de delphinium, cu pomii ruginiu, galben şi 
chihlimbar, cu aerul blând ca într-un vis. 

In plus, Kemp începuse să-şi ia faţă de mine rolul de 
mamă. Era un proces care cerea, în compensație, un ton 
răstit de sergent major şi folosirea atâtor cuvinte 
vulgare, încât, la prima vedere, relaţia noastră părea 
exact contrariul a ceea ce era de fapt. Totuşi, dacă am fi 


acceptat deschis legăturile care se ţeseau între noi, am fi 
stricat totul; refuzul de a le recunoaşte făcea parte din 
afecțiunea noastră reciprocă. Dacă nu ne etalam 
sentimentele, o făceam dintr-un fel de delicateţe 
reciprocă ce reprezenta, de fapt, dovada că ele existau 
cu adevărat. Poate că datorită lui Kemp mă simţisem mai 
fericit în aceste zece zile din urmă; sau poate datorită lui 
Jojo, cel mai puţin angelic dintre îngeri, dar trimis de 
hazard, dintr-o lume mai bună în lumea mea. Sau poate 
provenea din satisfacția de a descoperi că puteam 
aştepta mai mult decât îmi închipuisem. Oricare ar fi fost 
cauza, indiscutabil ceva în mine se schimbase. 
Continuam să mă consider persecutat, dar în alt sens; 
adevărurile lui Conchis se maturizaseră în mine; în 
special cele pe care le întrupase prin Lily. Incet-încet, 
învăţam să zâmbesc, cu surâsul pe care îl dorea Conchis. 
Poţi accepta fără să ierţi, după cum poţi lua o hotărâre 
fără s-o pui neapărat în aplicare. 

Am pornit-o spre nord şi traversând Euston Road, 
mergând pe Outer Circle, am ajuns în Regent's Park. 
Kemp era îmbrăcată cu nişte pantaloni negri de pânză şi 
un pulover vechi şi murdar; ţinea în gură o ţigară stinsă 
ca un avertisment dat aerului proaspăt că nu-i permitea 
accesul în plămâni decât pentru scurt timp. Parcul era 
plin de verdeață; oamenii împrăştiaţi peste tot în grupuri 
mici, familii, perechi de îndrăgostiţi, oameni singuri ieşiţi 
la plimbare cu câini; culorile îndulcite de imperceptibila 
ceaţă de toamnă; totul părea simplu şi plăcut ca o plajă 
pictată de Boudin. 

Ne-am plimbat, m-am uitat cu drag la rațe şi cu 
dispreţ la jucătorii de hockey. 

— Nick, băiatule, zise Kemp, simt nevoia unei ceşti 
din afurisita noastră băutură naţională. i 

Şi asta ar fi trebuit să mă pună în gardă. In lumea ei 
nu se bea decât cafea. 

Aşa că ne-am dus la pavilionul unde se servea ceai, 
am stat la rând şi apoi ne-am găsit o jumătate de masă 


liberă. Kemp plecă la toaletă. Mi-am scos cartea pe care 
o aveam în buzunar. Perechea cu care împărţeam masa 
se ridică şi plecă. Zgomotul, dezordinea, mâncarea nu 
prea îmbietoare, coada de la casă... Kemp stătea 
probabil şi ea la coadă. M-am cufundat în lectură. 

Şi deodată... am văzut-o aşezată pe scaunul din faţa 
celui pe care îl păstrasem pentru Kemp. 

Totul era atât de calm, atât de simplu. 

Ţinea privirea aţintită spre masă; nu spre mine. M-am 
întors brusc, căutând-o cu privirea pe Kemp, dar aproape 
imediat am ştiut că nu mai era acolo; Kemp era în drum 
spre casă. 

Nu spunea nimic. Aştepta. 

Tot timpul mă  aşteptasem la o  reintrare 
spectaculoasă, un telefon misterios, o coborâre 
metaforică, poate chiar la propriu, într-un Infern modern. 
În timp ce o priveam, incapabil să vorbesc, constatând 
refuzul ei de a-mi întâlni privirea, am înţeles totuşi că 
acesta era singurul mod posibil de întoarcere. Apariţia ei 
în cea mai banală dintre scene, în această Londră 
banală, în această lume reală, obişnuită şi ternă. Din 
moment ce fusese distribuită în rolul Realităţii, venise 
nedeghizată; o simţeam străină, purtând încă aura unei 
alte lumi; ieşită din mulţimea din spatele ei, dar 
neaparţinându-i. 

Purta un costum de tweed cu un desen fin în culori 
de toamnă şi iarnă; un fular verde închis, legat sub 
bărbie; stătea cu mâinile în poală, cuminte ca şi când şi- 
ar fi făcut datoria: venise, era aici. Era rândul meu să fac 
mişcarea următoare; Numai că acum, când sosise 
momentul, nu eram în stare să fac nimic, nu spuneam 
nimic, nu gândeam nimic, îmi închipuisem reîntâlnirea 
noastră în atâtea feluri, dar niciodată nu mă gândisem că 
va fi astfel. În cele din urmă mi-am plecat ochii pe carte, 
ca şi când nu voiam să am nimic de-a face cu ea - ca 
apoi să-i ridic repede şi să privesc dincolo de ea, la 
familia ce se instalase la masa de pe partea cealaltă a 


aleii: figuri stupide, pline de curiozitate, care mirosiseră 
că aici avea loc o scenă. Îmi aruncă o scurtă privire 
pătrunzătoare doar o fracțiune de secundă, dar 
surprinsese pe faţa mea expresia pe care mi-o 
compusesem pentru cei de la masa vecină. 

Brusc se ridică în picioare şi-mi întoarse spatele. Am 
văzut-o îndepărtându-se printre mese. Micuţă. Trupul 
subţire, uşor trist, parte naturală a atracției ei fizice. La 
altă masă, un bărbat o urmări cu privirea până la uşă. 

Am lăsat să treacă un moment de uimire şi sfâşiere. 
Apoi am pornit după ea, împingându-i brutal pe toţi cei 
care-mi stăteau în cale. Mergea încet pe iarbă, 
îndreptându-se spre est. Am venit în spatele ei şi am 
mers lângă ea. Aruncă o privire scurtă spre picioarele 
mele. Nu spuneam niciunul nimic. Fusesem luat prin 
surprindere în aşa măsură, încât simţeam acest lucru 
până şi în hainele noastre. Nu mă mai interesa de mult 
ce puneam pe mine, cum arătam... împrumutasem 
culorile criptice ale lumii lui Kemp şi ale lui Jojo. Acum, 
lângă ea, mă simţeam prost îmbrăcat şi eram 
nemulţumit; nu avea dreptul să apară aşa, ca o soţie 
mic-burgheză, calmă şi elegantă. Era ca şi când ar fi vrut 
să-mi fluture pe sub nas faptul că rolurile şi destinele 
noastre se inversaseră. M-am uitat împrejur. Erau atâţia 
oameni şi mulţi din ei erau prea departe ca să le pot 
distinge trăsăturile. Şi Regent's Park. Cealaltă întâlnire a 
tânărului dezertor cu iubita lui; mirosul de liliac, abisul 
tenebrelor. 

— Ei unde sunt? 

Ridică uşor din umeri. 

— Sunt singură. 

— Pe dracu! i 

Mai făcurăm câţiva paşi în tăcere. Imi făcu semn cu 
capul spre o bancă goală pe o alee mărginită de pomi. 
Îmi era atât de străină, ca şi când ar fi venit cu adevărat 
din Infern; atât de rece, atât de calmă. 


Am urmat-o. Se aşeză la un capăt al băncii, iar eu m- 
am aşezat spre mijloc, cu faţa spre ea, privind-o. Mă 
înfuria faptul că nu se uita la mine, că nu făcuse nici cea 
mai vagă încercare de a-şi cere scuze; că nu spunea 
nimic. 

Am zis: 

— Aştept. Aşa cum aştept de trei luni şi jumătate. 

Îşi dezlegă fularul şi îşi scutură uşor părul care îi 
cădea liber pe spate. li crescuse la loc, aşa cum era când 
o văzusem prima oară şi era bronzată. De la prima 
privire mi-am dat seama şi lucrul mă irită, că amintirile 
mele, care reţinuseră despre Lily numai imaginile care o 
avantajau, despre Alison nu reţinuseră decât imaginile 
cele mai puţin avantajoase. Sub taiorul bine croit purta o 
bluză elegantă, maron-deschis. Era un taior foarte 
scump; Conchis îi dăduse probabil bani. Era drăguță şi 
atrăgătoare, chiar şi fără îmbrăcămintea asta frumoasă... 

Mi-am amintit de Parnas, de Alison cea de atunci. 
Ţinea ochii pironiţi pe vârful pantofilor cu toc jos. 

Privind întinderea de iarbă din faţa mea, i-am spus: 

— Vreau ca un lucru să fie clar de la început. Te iert 
pentru festa incalificabilă pe care mi-ai jucat-o astă-vară. 
Te iert, indiferent din ce meschină răzbunare feminină ai 
hotărât să mă laşi să aştept atât. 

Ridică din umeri. Tăcere. Apoi: 

— Dar? 

— Dar vreau să ştiu ce dracu s-a întâmplat în ziua 
aceea la Atena. Ce dracu se petrece de atunci? Şi unde 
dracu o să ajungeam acum? 

— Şi după aceea? 

— După aceea, vom vedea. 

Îşi scoase o ţigară din geantă şi o aprinse; apoi, cu un 
gest destul de brusc, îmi întinse pachetul. 

— Nu, mulţumesc. 

Privea în depărtare, către zidul de case aristocrate 
care formau Camberland Terrace, ale căror ferestre 


dădeau spre parc. Stucaturi crem, un şir de statui albe 
de-a lungul cornişelor, albastrul prăfuit al cerului. 

Un caniş, veni în fugă până lângă noi. l-am făcut vânt 
cu piciorul, dar ea îl mângâie pe cap. O femeie strigă: 

— Tina! Tina dragă, vino aici! 

Altă dată am fi schimbat o grimasă plină de dispreţ. 
Îşi întoarse ochii spre şirul de case din faţă. M-am uitat în 
jur. Câţiva metri mai încolo mai erau alte bănci. Alţi 
oameni şedeau şi priveau. Deodată parcul populat mi se 
păru ca o scenă; întregul peisaj, un peisaj invadat de 
măşti şi de spioni. Mi-am aprins o ţigară din pachetul 
meu. Aş fi vrut ca Alison să mă privească, dar refuza să 
se uite la mine. 

— Alison! 

Îmi aruncă o privire scurtă, apoi plecă din nou ochii. 
Stătea aici pe bancă, cu ţigara în mână, ca şi când nimic 
n-ar fi putut-o determina să vorbească. O frunză de 
platan cobori încet în zbor şi-i atinse fusta. Se aplecă, o 
luă de jos, îi netezi zimţii galbeni pe fusta de tweed. Un 
indian veni şi se aşeză la celălalt capăt al băncii. 
Pardesiu negru, jerpelit, fular alb, o faţă îngustă. Părea 
slab şi amărât, timid, singur şi străin. Chelner poate sau 
ajutor de bucătar într-un restaurant de mâna a doua. M- 
am tras mai aproape de Alison, am coborât vocea şi m- 
am străduit să vorbesc pe un ton la fel de rece ca alei. 

— Şi Kemp face parte din complot? 

— Nicko, te rog, nu mă interoga. Te rog. 

Îmi pronunţase numele; se apropiase puţin. Dar con- 
tinua să fie rece şi dură. 

— Ne urmăresc? Sunt undeva pe aici? 

Oftă exasperată. 

— Răspunde-mi! 

— Nu. 

Dar se corectă imediat: 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii. 


Tot nu voia să se uite la mine. Vorbi încet, pe un ton 
aproape plictisit: 

— Ei nu mai au niciun amestec acum. 

Un lung moment de tăcere. l-am spus: : 

— Nu poţi să mă minţi. Când suntem față în față. Işi 
netezi părul. Părul, încheietura mâinii, felul ei de a-şi 
ridica puţin bărbia când făcea acest gest, lobul urechii o 
clipă dezvelit. Eram indignat, ca şi când mi se refuza 
ceva ce-mi aparţinea. 

— Eşti singura persoană despre care am crezut 
întotdeauna că e incapabilă să mă mintă. Poţi măcar să-ţi 
imaginezi prin ce-am trecut astă vară? Când am primit 
scrisoarea, florile... 

Zise: 

— Dacă ne apucăm acum să vorbim despre trecut... 

Toate încercările mele se dovedeau a fi inutile, pe ea 
altceva o preocupa. Degetele mele atinseră un obiect 
rotund şi neted în buzunarul hainei: o castană, un 
talisman. Jojo mi-o dăduse învelită într-o foiţă de 
bomboane, ca să-mi facă o farsă, într-o seară la cinema. 
Gândul mi s-a dus la Jojo, undeva la numai două-trei mile 
dincolo de zidurile de cărămidă şi strada aglomerată, 
stând probabil lângă un nou prieten, întâlnit întâmplător; 
Jojo plutind la întâmplare spre vârsta femeii adulte. Jojo, 
a cărei mână cu degete boante o tineam într-a mea, în 
întuneric. A trebuit să lupt cu mine însumi să nu o iau pe 
a lui Alison. 

— Allie! 

Hotărâtă brusc să nu se lase atinsă, aruncă frunza 
îngălbenită. 

— M-am întors la Londra ca să vând apartamentul. 
Mă întorc definitiv în Australia. 

— Lungă călătorie pentru o treabă atât de 
neînsemnată. 

— Şi ca să te văd. 

— Aşa cum ne vedem acum? 

— Să văd dacă am... 


Se opri. 

— Dacă ai ce? 

— N-am vrut să vin. 

— Atunci cum de eşti aici?! Dacă a fost împotriva 
voinţei tale? 

Ridică din umeri, dar nu răspunse. 

Era misterioasă; o altă femeie aproape; trebuia să 
mă dau câţiva paşi înapoi şi să o iau de la început; şi ca 
în versul lui T. S. Eliot „...și să mă apropii ca pentru prima 
oară”. Ca şi când ceea ce fusese altă dată liber în ea, 
accesibil ca solniţa de pe masă, era acum sacrosant, 
închis cu grijă într-o fiolă. O cunoşteam pe Alison. Ştiam 
că oricât de independentă ar fi rămas în sinea ei, se 
identifica uşor, la suprafaţă, cu cei pe care îi iubea sau 
pe care îi plăcea. Ştiam şi de unde provenea această 
netedă impermeabilitate. Mă aflam în prezenţa unei 
preotese din templul Demetrei. 

Am încercat să fiu practic: 

— Unde ai fost după Atena? Te-ai dus acasă? 

— Poate. 

Am mai făcut un pas: 

— Te-ai gândit vreun pic la mine? 

— Câteodată. 

— Există altcineva? 

Ezită puţin, apoi zise: 

— Nu. 

— Nu pari prea sigură. 

— Întotdeauna există un altcineva - dacă îl cauţi. 

— Şi tu l-ai căutat? 

Zise: 

— Nu e nimeni. 

— Sunt şi eu inclus în acest „nimeni”? 

— Ai fost întotdeauna inclus, începând... din ziua 
aceea. 

Priveam figura închisă a lui Alison, ochii care se 
încăpăţânau să fixeze un punct în depărtare. Era 
conştientă că mă uitam la ea, dar ea urmărea cu privirea 


un trecător, ca şi când îl găsea mai interesant decât pe 
mine. 

— Ce trebuie să fac? Să te iau în braţe? Să-ţi cad în 
genunchi? Ce vor? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Ba o ştii al naibii de bine. 

Îmi aruncă o privire într-o parte, apoi plecă ochii din 
nou. Zise: 

— În ziua aceea am văzut limpede în tine. Pentru tot- 
deauna. Asta-i tot. 

— În ziua aceea ne-am iubit. Şi într-un fel tot pentru 
totdeauna. 

Am auzit-o pufnind uşor pe nas, aproape cu dispreţ; 
am aşteptat să-mi spună ceva, orice, fie şi numai să-şi 
exprime disprețul. Încercam să potolesc furia care 
mocnea în mine, străduindu-mă să rămân calm. 

— A fost un moment, acolo pe munte, când te-am 
iubit. N-am să spun că băânuiesc că ştii, pentru că ştiu 
sigur că ştii. Ştiu că ai înţeles. Te cunosc prea bine ca să 
nu fiu sigur că ai înţeles. Şi că-ţi aminteşti. Am adăugat: 
Nu mă refer la dragostea trupească. 

Din nou lăsă să treacă un timp înainte de a răspunde. 

— De ce mi-aş aminti? De ce n-aş face tot ce-mi stă 
în putinţă ca să uit? 

— Cunoşti şi aici răspunsul. 

— Adevărul? 

— Alison... 

— Nu te apropia. Te rog, nu te apropia. 

Refuza să mă privească, dar am simţit-o în vocea ei. 
O simţeam cuprinsă de un tremur profund, invizibil; ca şi 
când celulele din creier tremurau. Vorbi, uitându-se în 
altă parte: 

— Bun, de acord, ştiu ce înseamnă asta. 

Îşi luă altă ţigară şi o aprinse, continuând să ţină 
capul întors în cealaltă parte. i 

— Sau ce însemna, când te iubeam. Insemna că tot 
ce-mi spuneai sau tot ce făceai avea un sens, un sens 


emoţional. Trezea în mine ecouri. Eram tulburată, eram 
exaltată, eram deprimată, eram... 

Ezită puţin, apoi continuă: 

— După tot ce s-a petrecut, poţi să stai acolo, la o 
masă, în aşteptarea unei ceşti de ceai, să mă priveşti ca 
şi când aş fi o femeie de stradă şi să... 

— Dar, pentru Dumnezeu, am avut un şoc. 

În clipa aceea am atins-o, i-am pus mâna pe umăr, 
dar se trase imediat. Ca să aud ce spune a trebuit să mă 
dau mai aproape de ea. 

— Ori de câte ori sunt cu tine este ca şi când m-aş 
duce la cineva şi i-aş spune: „Torturează-mă, bateţi joc 
de mine, insultă-mă. Pentru că...”. 

— Alison. 

— Oh, acum eşti drăguţ. Eşti drăguţ acum. Al dracului 
de drăguţ. Dar cât timp? O săptămână? O lună? Şi apoi o 
luăm de la început. _ 

Nu plângea, m-am aplecat puţin s-o privesc. Intr-un 
fel, îmi dădeam seama că joacă teatru şi totuşi, nu era 
teatru. Poate că repetase replica asta, dar în acelaşi timp 
exprima convingerea ei. 

— Dacă tot te întorci în Australia... 

Am vorbit fără sarcasm, dar se întoarse brusc şi se 
uită la mine, ca şi când tâmpenia mea era monstruoasă. 
Am făcut greşeala să zâmbesc, să încerc s-o iau de 
mână. Brusc, se sculă în picioare şi, traversând poteca, o 
porni pe sub copaci spre spaţiul deschis, acoperit cu 
iarbă, şi ajunsă acolo, după câţiva paşi se opri. 

Dacă era plauzibil ca reacţie, era departe de a fi 
plauzibil ca mişcare, în special faptul că se oprise. Ceva 
în ţinuta ei, direcţia spre care se întorsese... Şi atunci, 
într-o străfulgerare, am ştiut sigur. Dincolo de ea era o 
întindere de iarbă, un sfert de milă de gazon, până la 
marginea parcului. În continuare se înălța faţada stil 
Regence, cu şirul de statui, şi numeroasele ferestre 
elegante de la Cumberland Terrace. 


Un perete de ferestre, un şir de statui ale zeilor 
clasici. Eí supravegheau parcul ca de la balconul unui 
teatru. Cu complicitatea lui Alison: ea mă atrăsese afară 
din pavilionul unde se servea ceai, ea alesese banca pe 
care ne aşezasem şi acum stătea în acest loc descoperit, 
aşteptându-mă să mă duc lângă ea. Dar de data asta era 
prea mult. M-am ridicat şi m-am dus în faţa ei, cu spatele 
întors spre clădirile de la marginea parcului. Îşi plecă 
ochii. Nu era un rol prea greu de jucat: faţa ei tristă, 
aproape în lacrimi, dar fără o lacrimă. 

— Ascultă, Alison. Ştiu cine ne supraveghează. Ştiu 
de unde ne spionează. Ştiu de ce suntem aici. Aşa că, 
unu: nu mai am aproape niciun ban. N-am nicio slujbă şi 
n-o să am niciodată o slujbă bine plătită. În consecinţă, în 
momentul de faţă te afli alături de individul cel mai 
neinteresant din toată Londra. Doi: dacă Lily ar veni 
acum pe aleea din spatele nostru şi mi-ar face semn s-o 
urmez... nu ştiu. Faptul că nu ştiu ce aş face şi că n-am 
să ştiu probabil niciodată este lucrul pe care aş vrea să-l 
ţii minte. Şi fiindcă a venit vorba despre ea, aminteşte-ţi 
şi că nu este o fată anume, ci un anume tip de relaţie. 

M-am întrerupt puţin, apoi am reluat: 

— Trei: cum ai avut amabilitatea să mi-o spui la 
Atena, în pat nu sunt cine ştie ce. 

— N-am spus asta. 

Îmi ţineam ochii aţintiţi pe creştetul capului ei plecat 
şi simţeam în spatele meu ferestrele goale de la 
Cumberland Terrace cu divinităţile albe de piatră. 

— Patru: el mi-a spus într-o zi ceva. Referitor la 
bărbaţi şi femei. Cum noi, bărbaţii, vedem lucrurile ca pe 
nişte obiecte pe când voi, femeile, vedeţi relaţiile dintre 
obiecte. E adevărat. Tu ai ştiut întotdeauna să vezi... ce 
este între noi, indiferent cum vrei să-i spui. Ce ne leagă 
unul de altul. Eu nu. Asta e tot ce-ţi pot oferi. 
Posibilitatea ca de acum înainte să încep să văd. 

— Pot să vorbesc? 


— Nu. Acum trebuie să faci o alegere. Şi ai face bine 
să te grăbeşti. Ori eu, ori ei. Dar alegerea trebuie să fie 
definitivă. 

— N-ai niciun drept... 

— Am tot atâta drept cât ai avut şi tu în ziua aceea, 
la hotelul din Pireu. Adică, toate drepturile. Tot pentru 
acelaşi motiv ca şi tine. 

— Dar nu-i acelaşi lucru. 

— Ba e exact acelaşi lucru, dar acum rolurile sunt 
inversate. 

Am făcut un gest spre Cumberland Terrace. 

— Ei îţi pot oferi totul. lar eu un singur lucru, ca şi 
tine atunci. Nici nu pot măcar să te învinuiesc dacă repeţi 
şi tu greşeala pe care am făcut-o eu; considerând că 
„totul” oferit de ei este o alegere mult mai bună decât 
orice viaţă pe care am putea-o avea împreună. Dar este 
un pariu şi trebuie să te hotărăşti pe cine mizezi, acum, 
aici, în văzul lor, imediat. 

Se uită spre Cumberland Terrace şi o clipă m-am 
întors şi eu într-acolo. Soarele după-amiezii scălda 
zidurile cu razele sale, cu elixirul acela olimpian de 
lumină senină, blândă, oarecum îndepărtată, de care 
sunt uneori luminaţi norii, în zilele de vară. 

Ca şi cum ne respingea şi pe mine şi pe ei, zise: 

— Mă întorc în Australia. 

Aveam senzaţia că între noi se căscase un abis, 
nespus de adânc şi absurd de îngust, la fel de îngust ca 
şi distanţa care ne despărţea, de cel mult un pas. li 
priveam figura psihologic răvăşită, încăpăţânarea, lipsa 
de maleabilitate. În aer se simţea miros de frunze arse. 
La vreo sută de metri mai încolo, un orb mergea cu paşi 
siguri şi, dacă n-ar fi avut în mână bastonul alb, ai fi 
crezut că vede. 

Brusc, am pornit-o spre poarta dinspre sud. Mă 
întorceam acasă. Doi paşi, patru, şase, zece paşi. 

— Nicko! 


Suna ciudat, imperativ, aspru, deloc conciliant. M-am 
oprit o clipă şi m-am întors pe jumătate, apoi am făcut 
un efort să-mi continui drumul. Am auzit-o alergând în 
urma mea, dar nu m-am întors decât când aproape mă 
ajunsese. La cinci-şase paşi de mine se opri, respirând 
ceva mai repede. Spusese adevărul, se întorcea în 
Australia; sau cel puţin spre o Australie a minţii şi a 
inimii, să-şi trăiască restul vieţii fără mine. Totuşi nu voia 
să mă lase să plec astfel. Se uita la mine cu o privire 
rănită, iritată. Eram mai insuportabil ca oricând. Am făcut 
doi paşi spre ea, am ridicat un deget acuzator şi i-am 
spus: 

— Tot n-ai învăţat nimic. Continui să interpretezi 
scenariul lor. 

Îmi susţinu privirea, la fel de furioasă ca şi mine. 

— M-am întors pentru că am crezut că te-ai schimbat. 

Nu ştiu de ce am făcut ce a urmat. N-a fost nici 
instinctiv, nici intenţionat; n-a fost nici cu sânge rece, nici 
clocotind de furie; dar, odată comis, a părut un act 
necesar, care nu încălca porunca. Mâna mi-a pornit din 
umăr şi a plesnit-o peste obrazul stâng cât a putut de 
tare. Lovitura o luă complet pe neaşteptate, gata-gata s- 
o trântească jos; şocul o făcu să clipească, apoi foarte 
încet îşi duse palma la obrazul stâng. Un timp ne-am 
privit sălbatic unul pe celălalt, terorizaţi: lumea dispăruse 
şi noi ne prăbuşeam în spaţiu. Abisul era îngust, dar era 
fără fund. Dincolo de Alison puteam vedea oameni care 
se opriseră pe alee. Un bărbat se ridică de pe bancă. 
Indianul stătea în picioare şi ne privea. Ea continua să-şi 
ţină mâna pe obraz şi ochii i se umpleau de lacrimi, 
lacrimi de durere, cu siguranţă, dar în privirea ei se citea 
şi stupoare. 

În chiar clipa aceea, când stăteam unul în faţa 
celuilalt, tremurând, cercetându-ne cu privirea, ezitând 
între tot trecutul şi tot viitorul nostru, în această clipă 
când diferenţa dintre fisiune şi fuziune era practic 
imperceptibilă, o mişcare imperceptibilă, umbra unei 


temeri de trădare, o mică neînțelegere - în chiar acea 
clipă am înţeles adevărul ultim. 

Nimeni nu ne supraveghea. Ferestrele erau la fel de 
goale cum păreau. Teatrul era gol. Nu era un teatru. 
Poate că-i spuseseră că era un teatru şi ea îi crezuse, iar 
eu o crezusem pe ea. Poate că nu era vorba decât să mă 
aducă pe mine aici, să-mi dea o ultimă lecţie, să mă 
supună la o ultimă caznă, care consta, ca în L'Astree, să 
preschimb leii şi unicornii, magii şi ceilalţi monştri mitici 
în statui de piatră. Mi-am întors privirea de la Alison spre 
ferestrele din depărtare, spre faţada împodobită cu 
pompoase siluete albe. Era logic, apogeul perfect al 
jocului de-a Dumnezeu din care se retrăgeau. Eram 
singuri. Eram atât de sigur şi totuşi... după atâtea câte 
mi se întâmplaseră, cum mai puteam fi absolut sigur de 
ceva? Cum puteau fi atât de reci, de inumani - deveniți 
subit indiferenți? Abandonau partida după ce trucaseră 
zarurile. 

M-am uitat înapoi spre alee. Cei care urmăriseră 
scena în mod firesc îşi vedeau de drum, ca şi când acest 
trivial exemplu de brutalitate masculină, scena promisă 
nu mai prezenta nici pentru ei niciun interes. Alison nu se 
clintise, stătea tot cu mâna la obraz, dar acum îşi plecase 
capul. Am auzit-o suspinând adânc, un fel de suspin, 
forţându-se să nu plângă; apoi vocea ei aspră, abia 
perceptibilă, disperată şi în acelaşi timp uluită, rosti: 

— Te urăsc. Te urăsc. 

N-am spus nimic, n-am încercat s-o ating. După o 
clipă ridică ochii şi am putut vedea pe faţa ei ceea ce 
percepusem şi în glas: ură, durere şi tot resentimentul 
femeilor, adunat de la începutul tuturor timpurilor. Dar 
am mai văzut şi altceva, de care m-am agăţat, ceva ce 
nu mai văzusem niciodată sau care mă temusem 
întotdeauna că am să văd în ochii aceia cenuşii, intenşi, 
ceva esenţial în spatele urii, suferinţei şi a lacrimilor. 
Ceva abia schiţat: sclipirea unui cristal sfărâmat, gata să 


se formeze din nou. Ca pentru a ucide ce descoperisem, 
repetă: 

— Te urăsc. 

— Atunci de ce nu m-ai lăsat să plec? 

Scutură brusc capul pe care-l ţinea din nou plecat, ca 
şi când ar fi găsit că întrebarea e nedreaptă: 

— Ştii de ce. 

— Nu. 

— Eu am ştiut imediat, la nici două secunde după ce 
te-am văzut. 

M-am apropiat. Îşi duse brusc cealaltă mână la faţă, 
ca şi când se temea să n-o lovesc din nou. 

— Acum înţeleg cuvântul acela, Alison. Cuvântul tău. 

Stătea nemişcată, cu faţa în mâini, ca cineva căruia i 
se comunicase o veste tragică. 

— Nu poţi să urăşti pe cineva deja înfrânt. Care, fără 
tine, nu va mai fi niciodată om întreg. 

Capul plecat, faţa în mâini. 

E tăcută, nu va vorbi niciodată, nu va ierta, nu va 
întinde niciodată mâna, va rămâne de-a pururi în acest 
prezent îngheţat. Totul este suspendat în aşteptare: 
copacii de toamnă, cerul de toamnă, trecătorii anonimi. 
Printre sălciile de la malul lacului, o biată mierlă cam 
nebună cântă, deşi nu e timpul ei. Un stol de porumbei 
deasupra caselor; fragmente de libertate, de hazard, o 
algebră incarnată. Şi venind nu se ştie de unde, mirosul 
înţepător de frunze arse. 

cras amet qui numquam amavit 

quique amavit cras amet 

(mâine să iubească cel care n-a iubit niciodată 

şi cel care a iubit să iubească mâine) 


UNIVEIS 4 


„incepusem să fiu mai mult bănuitor decit șocat. Urmară 
citeva secvenţe scurte: sini dezgoliți, coapse negre dez- 
velite, două trupuri goale pe pat. Dar imaginea era “uit 
prea indepărtată pentru o identificare. RIA blonda fè- 
meii devenise prea blond, prea iuciostat fi plut ffo pe- 


rucă...“ 0 
Magicianul 


JOHN FOWLES s-afhătott in41926 Th Essex. A studiat 
franceza și germâhaa l& Oxiøgřd, dat apoi a predat engleza 
la Universitata, dif Poite Și la Școala Anagyriou din 
Spetses, Gecis: 

Din 1963” este WAkör liber-protesionist. În 1962, o 
dată cu âpaysiția romanului Colecționarul, a devenit cu- 
noscut în «to lumea. Acestuia i-au urmat alte cărți de 
mare, Sücc®s: Magicianul (1963), lubita locotenentului 
francez (9969), Turnul de abanos (1974), după care s-au 


„Salzat nu mai puţin celebre versiuni cinematogriice. 


Actualmente, scriitorul trăiește in Lyme Regis, Dor- 
set, se ocupă de scrisul său și colecționează cărţi vechi și 
porțelanuri rare. 


ISBN 973-34-0251-6 LEI 650