Charles Dickens — David Copperfield V3

Charles Dickens 


Charles Dickens 


VIAŢA LUI DAVID 
COPPERFIELD 


Vol. 3 


CUPRINS: 

CAPITOLUL XL.. 

PEREGRINUL 3 

CAPITOLUL XLI. 

MĂTUŞILE DOREI 13 

CAPITOLUL XLII. 

MIŞELIA 32 

CAPITOLUL XLIII. 

O NOUĂ PRIVIRE RETROSPECTIVĂ 57 

CAPITOLUL XLIV. 

CĂSNICIA NOASTRĂ 66 

CAPITOLUL XIV. 

MISTER DICK ÎMPLINEŞTE PREVESTIREA MĂTUŞII 84 
CAPITOLUL XLVI. 

ŞTIRI 103 

CAPITOLUL XLVII. 

MARTHA 119 

CAPITOLUL XLVIII. 

DE-ALE CĂSNICIEI 131 

CAPITOLUL XLIX. 

MĂ VĂD IMPLICAT ÎNTR-O AFACERE MISTERIOASĂ 145 
CAPITOLUL L. 

VISUL LUI MISTER PEGGOTIY SE ÎNFĂPTUIEŞTE 160 
CAPITOLUL LI. 

ÎNCEPUTUL UNOR ŞI MAI LUNGI PEREGRINĂRI 172 
CAPITOLUL LII. 

ASIST LA O EXPLOZIE 192 


CAPITOLUL LIII. 
O NOUĂ PRIVIRE RETROSPECTIVĂ 221 
CAPITOLUL LIV. 

TRANZACŢIILE LUI MISTER MICAWBER 227 
CAPITOLUL LV 

FURTUNA 246 

CAPITOLUL LVI. 

RANA NOUĂ ŞI CEA VECHE 262 

CAPITOLUL LVII. 

EMIGRANŢII 269 

CAPITOLUL LVIII. 

O LUNGĂ ABSENŢĂ 282 

CAPITOLUL LIX. 

ÎNTOARCEREA 290 

CAPITOLUL LX. 

AGNES 310 

CAPITOLUL LXI. 

ÎMI SUNT ÎNFĂŢIŞAŢI DOI INTERESANŢI DEŢINUŢI 321 
CAPITOLUL LXII. 

CALEA MEA SE LUMINEAZĂ 336 
CAPITOLUL LXIII. 

UN MUSAFIR 346 

CAPITOLUL LXIV. 

O ULTIMĂ PRIVIRE RETROSPECTIVĂ 356 


CAPITOLUL XL. 

PEREGRINUL. 

Seara, în Buckingham Street, am stat îndelung de vorbă 
despre întâmplările familiale amănunţit relatate în capitolul 
premergător. Mătugşa a fost profund afectată, şi după aceea, 
timp de vreo două ceasuri, a măsurat odaia în lung şi în lat, 
cu braţele încrucişate pe piept. Ori de câte ori era deosebit 
de descumpănită, săvârşea câte o asemenea performanţă 
de marş, şi totdeauna după durata marşului se putea 


aprecia cât de gravă era descumpănirea. De astă dată s-a 
simţit atât de tulburată, încât a găsit de cuviinţă să 
deschidă uşa dormitorului, amenajându-şi astfel un traseu 
care cuprindea cele două dormitoare de la un capăt la altul; 
şi în vreme ce mister Dick şi cu mine şedeam tăcuţi lângă 
foc, dânsa a străbătut pista omologată în sus şi în jos cu pas 
egal şi cu regularitatea unui pendul. 

Când, după ce mister Dick s-a dus la culcare, am rămas 
singur cu mătuşa, m-am apucat să scriu epistola destinată 
celor două bătrâne doamne. Obosită de atâta umblet, 
mătuşa se aşezase lângă cămin, cu fusta sumeasă, ca de 
obicei. Dar în loc să ţină paharul pe genunchi, ca altădată, îl 
uitase pe consola căminului; şi, rezemându-şi cotul stâng pe 
braţul drept, cu bărbia în palmă, se uita la mine 
îngândurată. Şi ori de câte ori ridicam ochii de la lucrul 
meu, îi întâlneam privirea. 

— Mă simt cât se poate de bine, dragul meu, mă asigura 
dânsa întărind din cap, dar sunt enervată şi mâhnită. 

Fiind prea ocupat, n-am băgat de seamă, decât după ce s-a 
dus la culcare, că lăsase neatinsă, pe cămin, băutura ei de 
seară, cum îi zicea ea. Când i-am bătut la uşă ca să-i aduc la 
cunoştinţă descoperirea mea, mi-a deschis uşa mai afectuos 
ca de obicei, dar mi-a spus: „Astă-seară n-am chef de ea, 
Trot!”, a clătinat din cap şi a închis uşa. 

Dimineaţa a citit scrisoarea adresată celor două bătrâne 
doamne, pe care a aprobat-o. Am pus-o la poştă, iar după 
aceea n-am avut altceva de făcut decât să mă înarmez cu 
răbdare şi să aştept răspunsul. Trecuse aproape o 
săptămână, şi tot mai aşteptam. 

Într-o seară, pe ninsoare, am pornit de la doctorul Strong 
spre casă. Fusese o zi geroasă şi suflase un vânt tăios 
dinspre nord-est. O dată cu întunericul, vântul căzuse şi 
începuse să ningă. Îmi aduc aminte că zăpada cădea în fulgi 
mari şi că se aşternuse un strat gros. Huruitul roţilor şi 
zgomotul paşilor erau înăbuşite, ca şi cum străzile ar fi fost 
acoperite cu covoare de puf. 


Drumul cel mai scurt spre casă ducea prin Saint Martin's 
Lane, şi, fireşte, pe o asemenea vreme, pe aici am apucat-o. 
Pe atunci, biserica, de la care se trage numele ulicioarei, 
era mai înghesuită; n-avea loc deschis înainte, iar ulicioara 
şerpuia către Strand. Când am trecut prin faţa treptelor ce 
duc spre peristilul bisericii, m-am încrucişat în colţ cu o 
siluetă feminină. M-a privit, a trecut pe partea cealaltă şi a 
dispărut. O cunoşteam. O văzusem undeva. Dar nu-mi 
aminteam unde. Chipul ei era legat de o întâmplare care 
mă atingea drept la inimă; dar când am întâlnit-o, mă 
gândeam la altceva şi am fost buimăcit. 

Pe treptele bisericii se afla un bărbat aplecat, care-şi 
lăsase bocceaua jos, în zăpada albă, ca s-o potrivească; l-am 
văzut în acelaşi moment în care am văzut şi silueta aceea. 
Cred că nu m-am oprit sub impresia surprizei; dar în orice 
caz, când am trecut în dreptul lui, s-a ridicat, s-a întors şi a 
coborât spre mine. M-am trezit faţă în faţă cu mister 
Peggotty! 

Atunci mi-am amintit şi cine era femeia. Era Martha, 
căreia în noaptea aceea, în bucătărie, Emily îi dăduse nişte 
bani. Martha Endell, alături de care, după cum îmi spusese 
atunci Ham, mister Peggotty nici pentru toate comorile ce 
zac scufundate pe fundul mărilor n-ar fi răbdat s-o vadă pe 
scumpa sa nepoată. 

Ne-am strâns cu căldură mâinile. Şi la început niciunul n- 
am fost în stare să scoatem o vorbă. 

— Mas'r Davy! mi-a zis, strângându-mi cu putere mâna. 
Mă bucur din toată inima că vă văd, sir! Bine v-am găsit, 
bine v-am găsit! 

— Bine te-am găsit, scumpe şi vechi prieten! i-am spus eu. 

— Îmi pusesem în gând, sir, să vin să vă caut în seara asta, 
a urmat el, dar ştiind că locuiţi cu mătuşa - căci am trecut 
pe la 'neavoastră în drum spre Yarmouth - m-am temut că-i 
prea târziu. Aş fi venit însă dimineaţă devreme, înainte de a 
pleca, sir. 

— Pleci din nou? 


— Da, sir, mi-a răspuns, clătinând încetişor din cap. Plec 
mâine. 

— Şi acum unde te duci? 

— Păi, mi-a spus, scuturându-şi zăpada de pe pletele lungi, 
aveam de gând să caut un culcuş pentru la noapte. 

Pe vremea aceea, chiar peste drum de locul unde ne aflam 
se mai găsea o intrare lăturalnică în curtea din dos a 
hanului „Crucea de aur”1, care avea legături atât de 
memorabile cu năpasta ce-l lovise. I-am arătat gangul, l-am 
luat de braţ şi am traversat ulicioara. Două sau trei 
cămăruţe ale hanului dădeau în curtea grajdurilor; uitându- 
mă într-una din ele şi văzând că era goală, şi că în cămin 
ardea un foc bun, l-am poftit înăuntru. 

Când l-am văzut la lumină, am băgat de seamă că părul îi 
era lung şi răvăşit şi că, afară de asta, faţa-i era arsă de 
soare. Mai încărunţise, cutele ce-i brăzdau faţa şi fruntea se 
adânciseră, iar după înfăţişare părea să fi înfruntat fel de 
fel de intemperii în peregrinările sale; dar arăta în putere şi 
zdravăn şi ca un om susţinut de un scop urmărit cu 
tenacitate, de la care nimic nu-l putea abate. În timp ce 
făceam în forul meu interior aceste observaţii, dânsul şi-a 
scuturat zăpada de pe haine şi pălărie şi s-a şters pe obraz. 
Când s-a aşezat la masă, cu faţa la mine şi cu spatele la uşa 
prin care intrasem, a întins din nou mâna-i aspră şi, 
apucând-o pe a mea, mi-a strâns-o călduros. 

— O să vă povestesc, mas'r Davy, mi-a zis, pe unde am fost 
şi ce am aflat. Am fost departe şi n-am aflat decât puţine 
veşti; dar o să vă povestesc. 

Am sunat clopoţelul să ne aducă ceva cald de băut. N-a 
vrut nici o băutură mai tare decât bere şi, până ne-a adus-o 
şi ne-a încălzit-o pe foc, a stat dus pe gânduri. Expresia 
gravă a feţei sale era atât de impresionantă, încât n-am 
îndrăznit să-l tulbur. 

— Când nu era decât o fetiţă, a început ridicând fruntea, 
după ce am rămas singuri, pomenea deseori de mare şi de 
coastele unde apele-s de un albastru întunecat şi strălucesc 


în bătaia soarelui. Îmi ziceam câteodată că tot amintea de 
ele numai pentru că taică-su murise-necat. Nu ştiu, dar 
credea poate - sau nădăjduia - că taică-su fusese târât de 
curent spre meleagurile unde florile înfloresc de-a pururi şi 
unde priveliştea-i veşnic însorită. 

— Se prea poate să nu fi fost decât o închipuire de copil. 
— Când a... când am pierdut-o, a reluat mister Peggotty, 
mi-a spus mie ceva că spre ţările acelea avea s-o ducă. Mi-a 
zis mie ceva că pesemne i-o fi povestit tot felul de minunăţii 
despre ele şi i-o fi spus că pe acele meleaguri o să ajungă şi 

ea o lady, şi că-n felul ăsta o fi făcut-o să-l asculte întâiaşi 
dată. Când am văzut-o pe maica lui, mi-am dat seama, 
foarte limpede c-avusesem dreptate. Am trecut Canalul în 
Franţa şi am debarcat acolo ca şi cum aş fi căzut din cer... 

Am văzut că uşa se crăpase, lăsând să intre zăpada în 
odaie. Am văzut că s-a deschis mai tare şi că o mână se 
strecurase binişor s-o ţină deschisă. 

— Am aflat acolo un gen'leman englez, care avea o slujbă 
înaltă, a urmat mister Peggotty, şi i-am spus c-am pornit să- 
mi caut nepoata. Mi-a făcut rost de nişte hârtii - nu ştiu com 
le zice - ca să pot călători mai departe, şi a vrut să-mi dea şi 
bani, dar din fericire n-aveam nevoie. Fireşte, i-am molţomit 
din inimă pentru tot ce a făcut pentru mine! „Am scris de 
dumneata, mi-a zis, şi o să vorbesc cu toţi cei care au s-o ia 
pe acelaşi drum, aşa că mulţi o să ştie despre 'neata când o 
să călătoreşti singur, departe de-aici.” I-am arătat com am 
putut mai bine cât îi eram de recunoscător şi-am pornit să 
străbat Franţa. 

— Singur şi pe jos? 

— Mai mult pe jos, a mărturisit el, uneori şi cu căruţa, 
împreună cu oamenii care mergeau la târg, alteori şi cu 
poştalioanele, când umblau goale. Străbăteam pe jos multe 
mile în fiecare zi, şi câteodată mergeam împreună cu vreun 
biet soldat sărman sau cu vreun alt om care se ducea să-şi 
vadă prietenii. Nu puteam vorbi, nici eu cu el, nici el cu 
mine, dar ne ţineam de urât de-a lungul şoselelor prăfuite. 


Asta aş fi putut ghici şi singur după tonul lui prietenos. 

— Când soseam într-un oraş mă duceam la han ş-aşteptam 
prin curte până venea cineva care ştie englezeşte (ceea ce 
se-ntâmpla mai totdeauna). Le povesteam atunci com că 
pornisem să-mi caut nepoata, şi ei îmi spuneau ce fel de 
oameni mai răsăriţi se aflau la han, iară eu aşteptam şi mă 
uitam după toţi cei care intrau sau ieşeau, să văd de nu 
seamănă careva cu ea. N-o găseam pe Em'ly, şi porneam 
mai departe. Încetul cu încetul, com intram într-un sat, sau 
trăgeam undeva, la oameni mărunți, mă pomeneam c- 
auziseră de mine. Mă pofteau să poposesc la porţile lor, mă 
ospătau cu fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi-mi grijeau 
culcuş pentru-noapte. Şi multe femei, mas'r Davy, ce aveau 
fete de o vârstă cu Em'ly, am aflat aşteptând la margine de 
sat, în faţa crucii Mântuitorului nostru, să mă omenească în 
acelaşi chip. Unora li se prăpădise câte o fată. Şi numai 
Dumnezeu ştie câtă bunătate mi-au arătat aceste mame! 

La uşă era Martha. Am văzut-o limpede cum asculta cu 
privirea rătăcită. Mi-era teamă ca nu cumva să întoarcă şi el 
capul şi s-o vadă. 

— Adesea, mi-a povestit mai departe mister Peggotty, îmi 
aşezau copiii, mai ales fetiţele, pe genunchi: şi de multe ori 
m-aţi fi putut vedea şezând cu ei în braţe la porţi, pe 
înserat, de parc-ar fi fost copiii odorului meu. Vai, odorul 
meu! 

Copleşit de o jale năprasnică, a izbucnit în hohote de 
plâns. Am pus mâna mea tremurândă peste mâna cu care-şi 
ascunsese faţa. 

— Mulţumesc, sir, mi-a zis. Nu luaţi seama la asta. 

Apoi şi-a dus mâna la piept şi şi-a urmat povestirea. 

— Adesea dimineaţa mă-nsoţeau pe drum câte o milă sau 
două; şi la despărţire le ziceam: „Vă mulţumesc din toată 
inima! Domnul să vă binecuvânteze!” Şi parcă îmi 
pricepeau vorbele şi-mi răspundeau cu prietenie. În cele 
din urmă am ajuns şi la mare. Nu mi-a venit greu, ca 
marinar ce sunt, s-ajung în Italia. O dată sosit acolo, am 


umblat mai departe din loc în loc. Oamenii s-au arătat tot 
atât de buni cu mine, şi aş fi străbătut toată ţara, din oraş în 
oraş, de n-aş fi aflat veşti c-ar fi văzut-o cineva prin munţii 
din Elveţia. Mi-a spus careva, câre-l cunoştea pe servitorul 
lor, că-i văzuse acolo pe toţi trei şi corn călătoreau şi unde 
se aflau. Şi-am mers zi şi noapte, mas'r Davy, către munţi. 
Cu cât mergeam, cu atât munţii aceia se depărtau parcă. 
Dar până la urmă le-am venit de hac şi i-am trecut. Când 
am ajuns aproape de locul de care mi se spusese, m-am 
întrebat: „Ce-am să fac când oi da ochii cu ea?” 

Femeia, care, fără a se sinchisi de frigul nopţii, trăgea cu 
urechea, mai era la uşă, şi mâinile ei mă rugau, mă 
implorau să n-o alung. 

— Niciodată nu m-am îndoit de dânsa, a zis mister 
Peggotty. Nu! Câtuşi de puţin! Numai de mi-ar zări chipul, 
numai de mi-ar auzi glasul, numai de-aş sta înaintea ei, fără 
a rosti nici un cuvânt, şi şi-ar aduce aminte de casa cea 
părăsit-o şi de copilăria ei, şi chiar prinţesă regală de-ar fi 
ajuns, tot mi-ar cădea la picioare! Ştiam asta prea bine. De 
multe ori, noaptea în somn, am auzit-o cum mă striga: 
„Unchiule!” şi am văzut-o prăvălindu-se ca moartă în faţa 
mea. De multe ori, în visurile mele, o ridicasem şi-i 
şoptisem: „Em'ly, draga mea, am venit să-ţi spun că eşti 
iertată şi să te iau acasă!” 

S-a oprit, a clătinat din cap şi, oftând, a povestit mai 
departe: 

— Dânsul nu-nsemna nimic în ochii mei. Emi'ly era totul. 
Am cumpărat o rochie ţărănească pentru ea; ştiam că de-o 
voi afla vreodată, va străbate cu mine drumurile acelea de 
stâncă, urmându-mă oriîncotro aş apuca, şi că nu mă va mai 
părăsi niciodată, niciodată! Nu mă gândeam la nimic 
altceva decât s-o îmbrac în rochia ceea, s-arunc straiele ce 
le purta... s-o iau din nou de mână şi să pornim împreună 
spre casă, oprindu-ne ici şi colo pe drum, să-i oblojesc 
tălpile rănite şi inima ei sfâşiată. La dânsul cred că nici nu 
m-aş fi uitat. Dar, mas'r Davy, n-a fost să fie aşa... nu încă! 


Am ajuns prea târziu, plecaseră. Încotro, n-am putut afla. 
Unii ziceau una, alţii alta. M-am dus ici, m-am dus acolo, dar 
n-am aflat-o pe Em'ly şi m-am întors acasă. 

— De când? l-am întrebat. 

— De vreo patru zile, mi-a zis mister Peggotty. Am zărit în 
noapte vechiul nostru barcaz şi lumina licărind la fereastră. 
Când m-am apropiat, uitându-mă pe geam, am văzut-o pe 
credincioasa făptură care-i missis Gummidge com stătea 
lângă vatră, com ne înţelesesem. I-am strigat: „Nu te 
speria! Îs eu, Dan'l!” ş-am intrat. Niciodată n-aş fi crezut că 
vechiul barcaz ar putea să-mi pară aşa de străin! 

Dintr-un buzunar de la piept a scos cu o mână grijulie un 
sul înfăşurat în hârtie, conţinând două sau trei scrisori, sau 
nişte foi împăturite, pe care le-a pus pe masă. 

— Asta, mi-a zis, alegând una dintre scrisori, a venit întâi, 
cam la o săptămână după ce-am plecat. O bancnotă de 
cincizeci de lire, învelită într-o foaie de hârtie, adresată mie, 
strecurată noaptea sub uşă. A-ncercat să-şi prefacă scrisul, 
dar pe mine nu m-a putut înşela! 

Cu mare grijă şi răbdare a strâns la loc bancnota, întocmai 
cum fusese înainte, şi a pus-o deoparte. 

— Asta, a urmat el deschizând o scrisoare, a primit-o 
missis Gummidge acum două sau trei luni. 

După ce s-a uitat câteva clipe la ea, mi-a înmânat-o şi a 
adăugat cu glas scăzut: 

— Fiţi bun, sir, şi citiţi-o. 

Am citit cele ce urmează: 

Vai, ce vei simţi când vei vedea rândurile acestea şi vei 
băga de seamă că sunt scrise de mâna mea cea păcătoasă! 
Dar caută, caută - nu de dragul meu, ci de dragul unchiului 
- caută de te înduioşează puţin în privinţa mea! Fie-ţi milă, 
te rog, de o biată nenorocită. Şi scrie-mi pe un petic de 
hârtie dacă e sănătos şi ce-a spus despre mine mai nainte 
de a fi încetat pentru totdeauna să-mi pomeniţi numele, şi 
dacă seara, la ceasul când de obicei mă întorceam acasă, nu 
ţi se pare vreodată că-şi aminteşte de aceea pe care o iubea 


atât de fierbinte. Vai, mi se rupe inima când mă gândesc! 
Cad în genunchi în faţa dumitale şi te rog, şi te implor, nu fi 
atât de aspră cu mine pe cât aş merita - aşa cum foarte 
bine ştiu că s-ar cuveni - şi ai bunătatea să-mi scrii câteva 
cuvinte de dânsul şi să mi le trimiţi. Nu trebuie să-mi scrii 
„Micuţa”, nu trebuie să-mi spui pe numele meu pe care l-am 
necinstit, dar, vai, gândeşte-te la suferinţa mea şi fie-ţi milă 
de mine măcar atâta încât să-mi scrii un cuvânt despre 
unchiu-meu, pe care n-am să-l mai văd niciodată, niciodată 
pe lumea asta! 

Scumpa mea, dacă inima-ţi e neînduplecată faţă de mine - 
cu drept cuvânt neînduplecată, ştiu prea bine - dacă-i 
neînduplecată, ascultă-mă, te rog, înainte de a te hotări de- 
a binelea să nu încuviinţezi această umilă, umilă rugăminte, 
cere şi părerea aceluia căruia i-am căşunat mai mult rău 
decât oricui, aceluia căruia urma să-i fiu soţie! Dacă se va 
arăta milostiv şi-ţi va spune că ai putea să-mi scrii câteva 
rânduri pe care să le citesc - cred că aşa va spune, vai, cred 
că aşa îţi va spune, numai să binevoieşti a-i cere părerea, 
căci totdeauna a fost bun şi îngăduitor - spune-i atunci 
(numai atunci) că noaptea, când aud cum şuieră vântul, mi 
se pare că şuieră mâniat, fiindcă i-a întâlnit pe dânsul şi pe 
unchiul, şi că se năpusteşte către tării spre a mărturisi 
împotriva mea înaintea lui Dumnezeu. Să-i spui că dacă mi- 
ar fi dat să mor mâine (şi, vai, aş fi pregătită, fericită aş fi să 
mMor!), cuvintele mele din urmă pe el şi pe unchiul i-ar 
binecuvânta, şi cu ultima suflare pentru fericirea căminului 
lui m-aş ruga! 

Şi în această scrisoare se aflau, ceva bani. Cinci lire. 
Bancnota era neatinsă, ca şi cea dintâi, şi mister Peggotty a 
împăturit-o la loc cu grija. Mai cuprindea instrucţiuni 
amănunțite cu privire la locul unde trebuia adresat 
răspunsul, şi deşi se vedea bine că trecuse prin mai multe 
mâini, din care pricină era anevoie să tragi o concluzie în 
privinţa locului unde se ascundea, totuşi scrisoarea părea 
să fi fost scrisă chiar din localitatea unde fusese văzută. 


— Şi ce i s-a răspuns? l-am întrebat pe mister Peggotty. 

— Missis Gummidge nefiind cine ştie ce învățată, Ham i-a 
făcut o ciornă, şi dânsa a copiat-o, sir. I-au spus că pornisem 
în căutarea ei şi i-au scris ce-i lăsasem vorbă la plecare. 

— Aceea pe care o ţii în mână e o altă scrisoare? l-am 
întrebat. 

— Sunt bani, sir, mi-a răspuns mister Peggotty, desfăcând 
puţin hârtia. Vedeţi? Zece lire. Şi năuntru stă scris ca şi la 
cea dintâi: „De la un prieten sincer”. A dintâi a fost 
strecurată sub uşă, pe când asta a venit cu poşta alaltăieri. 
Acuma mă duc s-o caut după ştampila poştei. 

Mi-a arătat-o. Era dintr-un oraş din regiunea Rinului 
Superior. Aflase la Yarmouth nişte negustori străini care 
cunoşteau ţinutul şi îi schiţaseră pe o bucată de hârtie o 
hartă rudimentară, cu care se familiarizase foarte bine. A 
pus-o pe masă, între noi, şi, sprijinindu-şi bărbia într-o 
mână, cu cealaltă mi-a arătat drumul ce-l avea de urmat. 

L-am întrebat cum o mai ducea Ham. A clătinat din cap. 

— Munceşte com se cade să muncească un bărbat, mi-a 
răspuns. Şi-a făcut prin partea locului un nume com nici că 
se poate mai bun. Toată lumea-i gata să-i dea o mână de 
ajutor, şi el e gata s-ajute pe toată lumea. Nimeni nu l-a 
auzit vreodată plângându-se. Dar soru-mea crede (să 
rămână între noi) că-i zdrobit. 

— Bietul băiat, îmi închipui! 

— Nu-i prea mai pasă de nimic, mas'r Davy, mi-a şoptit 
grav mister Peggotty, parcă nu mai ţine la viaţă: unde-i de 
făcut o treabă mai grea, pe vreme păcătoasă, gata-i s-o 
facă. Şi unde se cere vreo ispravă mai primejdioasă, el se 
duce cel dintâi, înaintea camarazilor. Şi totuşi e bun ca 
pâinea caldă. Nu-i un copil la Yarmouth care să nu-l ştie. 

Şi-a strâns îngândurat scrisorile, netezindu-le cu mâna; le- 
a înfăşurat în hârtie şi le-a pus la loc în buzunarul de la 
piept. Femeia din uşă dispăruse. Zăpada viscolită mai 
pătrundea în încăpere; dar în prag nu mai era nimeni. 


— Ei bine, a zis mister Peggotty, uitându-se la boccea, de 
vreme ce v-am văzut astă-seară, mas'r Davy (şi asta mi-a 
uşurat inima), mâine dimineaţă o să plec la drum mai 
devreme. Aţi văzut ce am aici, şi şi-a dus mâna la piept, în 
locul unde pusese sulul. Singurul lucru care mă nelinişteşte 
e să nu mi se întâmple vreo nenorocire nainte să-i fi 
înapoiat banii ăştia. De-o fi să mor, şi banii s-or pierde sau i- 
o fura cineva, sau s-or risipi cine ştie com şi elo crede că i- 
am păstrat, socot că nici pe lumea cealaltă n-aş avea 
odihnă! Şi cred că m-aş întoarce! 

S-a ridicat şi m-am ridicat şi eu şi, înainte de a ieşi, ne-am 
strâns încă o dată mâna. 

— Aş fi în stare să bat pe jos zece mii de mile, să umblu 
pân-aş cădea mort, numai să-i pot da înapoi banii ăştia, mi-a 
zis. Dacă voi izbuti să fac acest lucru şi o voi găsi pe Em'lya 
mea, am să fiu mulţumit. Şi de n-am s-o găsesc, poate c-o să 
audă vreodată că unchiul care a iubit-o n-a încetat s-o caute 
decât când a încetat să-i bată inima; şi dacă nu mă-nşel 
asupra ei, atunci o să se întoarcă, în sfârşit, acasă! 

Când am ieşit afară, în noaptea geroasă, am văzut 
depărtându-se cu paşi precipitaţi silueta singuratică. Sub 
nu ştiu ce pretext l-am făcut să se întoarcă cu spatele şi l- 
am ţinut aşa de vorbă până ce s-a făcut nevăzută. 

Mi-a spus că pe Dover Road era un adăpost pentru 
drumeţi, unde ştia că va găsi un culcuş curat pentru o 
noapte. L-am însoţit peste Westminster Bridge şi, ajunşi pe 
malul ce ţine de comitatul Surrey, ne-am luat rămas bun. 
Închipuirii mele i-a plăcut să creadă că întreg peisajul era 
molcom şi recules din respect pentru dânsul, care acum îşi 
relua singuratica peregrinare prin zăpadă. 

M-am întors în curtea hanului şi am căutat cu înfrigurare 
silueta a cărei amintire mi se întipărise atât de bine în 
memorie. N-am mai găsit-o. Zăpada acoperise urmele 
paşilor noştri, nu se mai vedeau decât urmele proaspete ale 
paşilor mei; şi chiar şi acestea, când am privit înapoi peste 


umăr, am băgat de seamă că începuseră să dispară, căci 
ningea cu fulgi mari. 

CAPITOLUL XLI. 

MĂTUŞILE DOREI. 

În cele din urmă mi-a venit răspunsul din partea celor 
două bătrâne doamne. După ce-l salutau pe mister 
Copperfield, îi făceau cunoscut că-i citiseră cu luare-aminte 
scrisoarea şi că se gândiseră la „fericirea ambelor părţi”. 
Cuvintele acestea m-au cam alarmat, nu pentru că le 
folosiseră şi cu prilejul dezbinării familiale, de care am 
pomenit mai înainte2 ci pentru că am băgat de seamă (am 
băgat de seamă totdeauna) că frazele convenţionale, ca 
artificiile, iau foc foarte lesne şi iau tot felul de forme şi 
culori neaşteptate, ce nu seamănă defel cu forma lor dintru 
început. Cele două miss Spenlow mai adăugau că n-ar dori 
să-şi exprime „prin corespondenţă” părerea asupra celor 
comunicate de mister Copperfield; dar că dacă mister 
Copperfield ar vrea să le facă cinstea de a le vizita în cutare 
zi (însoţit, dacă va găsi cu cale, de un prieten de încredere), 
vor fi bucuroase să stea de vorbă cu el asupra chestiunilor 
ridicate. 

La această amabilă invitaţie, mister Copperfield, 
prezentându-le salutările sale respectuoase, s-a grăbit să le 
răspundă că se va simţi foarte onorat să facă o vizită 
surorilor Spenlow în ziua hotărâtă şi că, potrivit 
binevoitoarei permisiuni, va veni însoţit de prietenul său, 
mister Thomas Traddles, de la „Inner Temple”. După ce a 
trimis această scrisoare, mister Copperfield a căzut pradă 
unei adânci surescitări, care a durat până în ziua sorocită. 

Această tulburare a fost mult sporită de lipsa, tocmai în 
aceste clipe de grea încercare, a nepreţuitelor servicii ale 
Juliei Mills. Mister Mills, care nu scăpa nici un prilej să-mi 
facă un pocinog - cel puţin aşa mi se părea, ceea ce revenea 
la acelaşi lucru - întrecuse acum orice măsură, băgându-şi 
în cap să plece în India. De ce oare voia să plece în India 
dacă nu spre a-mi încurca mie treburile? De fapt, n-avea 


nici o legătură în altă parte a lumii, dar cu India avea 
berechet, ca unul care făcea negoţ numai cu această ţară, 
deşi nu prea ştiam în ce consta acest negoţ (în visele-mi 
tulburi pluteau şaluri de fir şi colţi de elefant), ca unul care, 
în tinereţe, fusese la Calcutta şi care acum intenţiona să se 
stabilească acolo în calitate de asociat local al firmei pentru 
care lucra. Dar toate astea n-aveau nici o importanţă în 
ochii mei. Pentru el aveau însă atâta importanţă, încât îşi şi 
cumpărase bilete de drum pentru el şi pentru Julia; şi Julia 
plecase la ţară, să-şi ia rămas bun de la rude; iar casa lor 
fusese îmbrăcată cu bilete care anunțau că era de închiriat 
sau de vânzare şi că mobila (inclusiv măngălăul) avea să fie 
vândută la licitaţie. Aşadar, un nou cutremur, a cărui jucărie 
am devenit mai nainte de a fi apucat să uit scuturătura celui 
dintâi! 

Eram nehotărât cum să mă îmbrac în ziua cu pricina: 
ezitam între dorinţa de a arăta cât mai bine şi teama de a 
nu îmbrăca ceva care ar putea să-mi ştirbească reputaţia 
de om serios în ochii surorilor Spenlow. M-am străduit să 
găsesc calea de mijloc între aceste două extreme; mătuşa a 
aprobat soluţia la care m-am oprit, iar când am coborât 
scările împreună cu Traddles, mister Dick a aruncat una din 
ghetele lui după noi, ca să ne poarte noroc3. 

Oricât de convins eram de excepţionalele însuşiri sufleteşti 
ale lui Traddles, oricât de caldă era prietenia care mă lega 
de el, nu m-am putut opri să gândesc, în această delicată 
împrejurare, c-ar fi fost bine dacă nu s-ar fi deprins să-şi 
poarte părul în sus ca un arici. Îi dădea un aer perplex - ca 
să nu spun că arăta ca o mătură de coşar - care, temerile 
mele îmi şopteau, s-ar putea să ne fie fatal. 

În drum spre Putney mi-am luat libertatea să-i spun acest 
lucru şi să-i sugerez că de-ar binevoi să-l netezească puţin... 

— Cu cea mai mare plăcere, dragă Copperfield, mi-a zis 
Traddles, scoțând pălăria şi apăsându-şi în fel şi chip 
frizura. Dar nu stă. 

— Nu stă? l-am întrebat. 


— Nu, mi-a răspuns. Nimic nu-l poate face să stea. Chiar 
dacă aş duce pe cap o povară de cincizeci de pfunzi tot 
drumul până la Putney, în clipa când aş da-o jos, s-ar ridica 
la loc. Nici nu-ţi închipui ce îndărătnic mi-e părul. Mă face 
să arăt ca un arici înspăimântat4. 

Am fost puţin cam dezamăgit, mărturisesc; dar în acelaşi 
timp am fost fermecat de firea lui blajină. I-am spus cât 
preţuiam firea lui blajină; şi am adăugat că toată 
îndărătnicia pesemne că i s-a strâns în păr, căci lui nu-i mai 
rămăsese nici urmă. 

— Vai, ştii, cu părul ăsta nenorocit e poveste veche, mi-a 
răspuns Traddles râzând. Nevasta unchiului meu nu-l putea 
suferi. Zicea că o scoate din sărite. Şi am avut mult de, 
furcă cu el şi la început, când m-am îndrăgostit de Sophy. 
Foarte mult! 

— A avut ceva împotriva lui? 

— Ea nu, dar după câte am înţeles, sora ei mai mare, aia 
care-i o adevărată frumuseţe, a făcut mult haz pe socoteala 
lui. De fapt, toate surorile ei râd de părul meu. 

— Plăcut lucru! 

— Da, mi-a răspuns Traddles, cât se poate de naiv, a ajuns 
subiect de glumă pentru noi. Fetele spun că Sophy 
păstrează o şuviţă în biroul ei şi că e nevoită s-o ţină într-o 
carte cu încuietoare ca s-o facă să stea întinsă. Şi ne 
prăpădim de râs! 

— Ascultă, dragă Traddles, i-am zis; cu experienţa ta, ai 
putea să-mi dai un sfat. Înainte de a te logodi cu persoana 
de care ai amintit adineauri, te-ai adresat familiei, cerând 
mâna fetei? A avut loc, de pildă, ceva asemănător cu... ceea 
ce urmează să facem noi astăzi? am adăugat, cam neliniştit. 

— Vezi, Copperfield, în cazul meu lucrurile au mers cam 
anevoie, mi-a spus Traddles, şi peste faţa lui a trecut ca o 
umbră. Sophy fiind de mare folos întregii familii, nimeni nu 
se putea împăca cu gândul că se va mărita vreodată. De 
altfel, se înţeleseseră între ei că nu trebuie să se mărite. O 


porecliseră „Fata bătrână”. Aşa că atunci când, cu mari 
precauţii, i-am adus la cunoştinţă lui missis Crewler... 

— Asta-i maică-sa? l-am întrebat. 

— Da, maică-sa, mi-a răspuns Traddles. Tatăl ei este 
reverendul Horace Crewler. Când, cu cele mai mari 
precauţii posibile, i-am adus la cunoştinţă lui missis Crewler 
intenţiile noastre, rezultatul a fost că a dat un țipăt şia 
leşinat. Luni de-a rândul n-am mai putut atinge acest 
subiect. 

— Dar, în cele din urmă, cum ai făcut? 

— L-a vorbit reverendul Horace. E un om minunat, care 
poate servi drept pildă în toate privinţele; i-a arătat că 
datoria ei creştinească e să se împace cu gândul că trebuie 
să facă această jertfă (cu atât mai mult cu cât era încă 
foarte problematică) şi să nu-mi mai poarte pică. În ce mă 
priveşte, îţi dau cuvântul meu de cinste, Copperfield, că faţă 
de familia ei mă simţeam ca o pasăre de pradă. 

— Nădăjduiesc că surorile ei ţi-au luat partea, Traddles? 

— N-aş putea spune. După ce am reuşit s-o împăcăm pe 
missis Crewler cu acest proiect, a trebuit s-o anunţăm pe 
Sarah. Nu-ţi aminteşti că ţi-am vorbit de Sarah, sora care 
are un beteşug la şira spinării? 

— Cum să nu! 

— Dânsa şi-a încleştat pumnii, a închis ochii, s-a făcut 
pământie la faţă şi a înţepenit de-a binelea, mi-a zis 
Traddles, cu un aer decolat. Două zile n-a luat nimic în gură 
decât pâine prăjită muiată şi apă cu linguriţa de ceai. 

— Ce nesuferită, Traddles! 

— O, te rog să mă ierţi, Copperfield! a protestat Traddles. 
E o fată încântătoare, dar e foarte sensibilă! De altfel, toate 
sunt aşa! Sophy mi-a spus mai târziu că nu mi-aş putea 
închipui ce remuşcări şi-a făcut după aceea, când a îngrijit- 
o pe Sarah. Îmi dau seama ce greu trebuie să-i fi fost, 
judecând după propriile mele sentimente; eu mă simţeam 
ca un criminal. După ce Sarah şi-a mai revenit, a trebuit să 
le anunţăm pe celelalte opt; ştirea a avut asupra lor efecte 


diferite dintre cele mai înduioşătoare. Până de curând cele 
două surori mai mici, pe care le creşte Sophy, nu mă puteau 
vedea în ochi. 

— În orice caz, acum sper că s-au împăcat cu situaţia? 

— Da... da, aş spune mai degrabă că s-au resemnat, mi-a 
zis 'Traddles cam sceptic. De fapt, ocolim subiectul: 
perspectivele mele incerte şi strâmtorarea în care mă 
găsesc constituie o adevărată mângâiere pentru ele. Când, 
într-o bună zi, o să ne căsătorim, va avea loc o scenă 
sfâşietoare. Va aduce mai mult a înmormântare decât a 
nuntă. Şi mă vor duşmăni toate pentru că le-am răpit-o! 

Expresia întipărită pe chipul lui deschis când s-a uitat la 
mine, clătinând tragicomic din cap, mă impresionează mai 
mult acum în amintire decât m-a impresionat în momentul 
acela, căci mă aflam într-o stare de nelinişte şi zăpăceală 
excesivă, care nu-mi îngăduia să-mi concentrez atenţia. 
Când ne-am apropiat de casa unde locuiau cele două miss 
Spenlow, ţinuta şi prezenţa mea de spirit lăsau atât de mult 
de dorit, încât Traddles mi-a propus să iau un stimulent 
uşor, în forma unei halbe de bere. După ce mi-a fost 
administrat acest stimulent într-o cârciumă din vecinătate, 
m-a condus, eu împleticindu-mă întrucâtva, până la uşa 
surorilor Spenlow, Când slujnica ne-a deschis uşa, am avut 
impresia vagă c-aş fi un fel de exponat; apoi c-aş fi trecut, 
clătinându-mă pe picioare, dintr-un hol, în care se afla un 
barometru, într-un salonaş liniştit, situat la parter, care 
dădea într-o grădină frumoasă. De asemenea, că m-aş fi 
aşezat acolo pe o sofa şi c-aş fi văzut, după ce Traddles şi-a 
scos pălăria, părul lui ridicându-se brusc în sus, aşa cum 
izbucnesc figurinele cu resort când ridici capacul anumitor 
tabachere-surpriză. De asemenea, c-aş fi auzit tic-tacul unei 
vechi pendule aşezate pe consola căminului şi c-aş fi 
încercat zadarnic să-mi potrivesc după el zvâcnirile inimii. 
De asemenea, că mi-aş fi rotit privirea prin odaie căutând, 
fără a găsi, ceva lăsat, de Dora. De asemenea, că l-aş fi auzit 
pe Jip lătrând undeva departe, şi că pe loc cineva l-ar fi 


înăbuşit. În cele din urmă m-am trezit dându-mă înapoi şi 
împingându-l pe Traddles înspre cămin şi făcând, grozav de 
tulburat, plecăciuni în faţa a două doamne bătrâne, pirpirii 
şi uscate, îmbrăcate în negru, care arătau ca nişte 
reproduceri în lemn şi piele argăsită ale răposatului mister 
Spenlow. 

— Vă rog luaţi loc, a spus una dintre cele două micuţe 
doamne. 

Când am încetat să-l tot ciocnesc pe Traddles şi m-am 
aşezat pe ceva ce nu era o pisică - pe primul scaun 
nimerisem peste una - mi-am recăpătat vederea în aşa 
măsură, încât mi-am dat seama că mister Spenlow fusese 
de bună seamă cel mai tânăr vlăstar al familiei; că între cele 
două surori trebuie să fi fost o diferenţă de şase până la opt 
ani; şi că cea mai tânără părea să fi fost desemnată să 
conducă dezbaterile, căci ţinea în mână scrisoarea mea - 
care-mi părea foarte cunoscută şi totuşi foarte ciudată - şi o 
examina cu lornionul. Erau îmbrăcate la fel, dar a mai mică 
avea un aer mai tineresc; se prea poate ca asta să se fi 
datorat unui fleac de guleraş sau de dantelă, unei broşe sau 
unei brățări care o mai înviora puţin. Amândouă se ţineau 
drept şi erau hieratice, precise, echilibrate şi calme în 
mişcări. Aceea dintre surori care nu avea în mână 
scrisoarea mea îşi încrucişase braţele pe piept ca un idol. 

— Mister Copperfield, pare-mi-se, a zis sora cu scrisoarea, 
adresându-se lui Traddles. 

Rău prevestitor început. Traddles s-a văzut nevoit să arate 
că mister Copperfield eram eu, eu a trebuit să-mi revendic 
dreptul la acest nume, iar ele s-au văzut silite să renunţe la 
ideea preconcepută că Traddles ar fi mister Copperfield, 
aşa că ne-am găsit într-o situaţie foarte plăcută. Şi, colac 
peste pupăză, l-am auzit cu toţii pe Jip cum a lătrat de două 
ori, şi apoi cum cineva i-a îndesat din nou căluşul în bot. 

— Mister Copperfield! mi s-a adresat sora cu scrisoarea. 

Am făcut o mişcare - o plecăciune cred - şi am ciulit 
urechile, când cealaltă soră a intervenit: 


— Fiind la curent cu problemele de asemenea natură, sora 
mea Lavinia vă va arăta ce socotim noi c-ar fi cel mai indicat 
spre fericirea ambelor părți. 

Am aflat ulterior că miss Lavinia era o autoritate în 
problemele de inimă, fiindcă într-un trecut îndepărtat a 
existat un anume mister Pidger, care juca prost whist, şi 
zice-se c-ar fi fost îndrăgostit de ea. Cred mai degrabă că 
aceasta era o presupunere lipsită de orice temei şi că 
Pidger fusese cu totul nevinovat, căci, după câte am auzit, 
niciodată nu exprimase în nici un fel asemenea sentimente. 
Dar şi miss Lavinia, şi miss Clarissa aveau credinţa 
superstiţioasă că dânsul şi-ar fi mărturisit pasiunea dacă 
viaţa nu i-ar fi fost curmată în plină tinereţe (pe la vreo 60 
de ani) datorită excesului de băuturi spirtoase, care i-a 
zdruncinat sănătatea, şi datorită unei încercări împinse 
până la exces de a şi-o recăpăta, bând apă de Bath5. Mai 
nutreau şi bănuiala ascunsă că se prăpădise de dragoste 
nemărturisită; deşi trebuie să spun că, după portretul lui cu 
nasul roşu, pe care-l avea în casă, nu părea să fi fost omul în 
stare să tăinuiască vreodată ceva. 

— Nu dorim să mai răscolim trecutul în această privinţă, a 
proclamat miss Lavinia. Moartea bietului nostru frate 
Francis a făcut să se şteargă amintirea a tot ce a fost. 

— N-am întreţinut legături prea strânse cu fratele nostru 
Francis, a completat miss Clarisa, dar între noi n-a existat 
un diferend sau o dezbinare precisă. Francis şi-a urmat 
calea lui; noi - a noastră. Aşa am socotit că era mai bine 
pentru mulţumirea tuturor. Şi aşa a fost. 

Când vorbeau, cele două surori se aplecau puţin înainte; 
după ce isprăveau, clătinau din cap; şi cum tăceau, se 
îndreptau de spate. Miss Clarissa nu şi-a clintit braţele 
niciodată. De câteva ori a bătut pe ele cu degetele măsura 
unor melodii - menuete sau marşuri, pare-mi-se - dar de 
mişcat nu le-a mişcat niciodată. 

— Situaţia, sau mai bine zis presupusa situaţie a nepoatei 
noastre s-a schimbat mult prin moartea fratelui nostru 


Francis, a reluat miss Lavinia, şi de aceea socotim că şi 
părerile fratelui nostru cu privire la situaţia ei nu mai sunt 
valabile. N-avem nici un temei, mister Copperfield, să ne 
îndoim că sunteţi un tânăr gentleman cu însuşiri alese şi cu 
caracter, sau că nutriţi - sau că sunteţi convins că nutriţi - o 
afecţiune pentru nepoata noastră. 

Am răspuns declarând, aşa cum declaram ori de câte ori 
se ivea prilejul, că nimeni n-a mai iubit pe cineva vreodată 
aşa cum o iubeam eu pe Dora. Şi numaidecât Traddles a 
întărit spusele mele cu un murmur aprobativ. 

Miss Lavinia tocmai voia să-mi dea o replică potrivită, când 
miss Clarissa, care părea stăpânită de dorinţa de a aminti 
mereu de fratele ei Francis, a intervenit din nou: 

— Dacă mama Dorei, când s-a măritat cu fratele nostru 
Francis, ar fi spus de la început că n-are loc la masă pentru 
membrii familiei, ar fi contribuit mai mult la fericirea 
tuturor. 

— Poate că n-ar trebui să mai pomenim acum de asta, 
Clarissa, a mustrat-o miss Lavinia. 

— E în strânsă legătură cu subiectul, Lavinia, a întâmpinat 
miss Clarissa. Nici prin gând nu mi-ar trece să mă amestec 
în acea latură a subiectului în care singură tu eşti 
competentă să vorbeşti. Dar în ce priveşte latura astălaltă, 
am o părere pe care vreau s-o exprim. Ar fi fost spre 
fericirea tuturor dacă mama Dorei, atunci când s-a măritat 
cu fratele nostru Francis, ar fi arătat limpede, chiar de la 
început, ce avea de gând. Am fi ştiut atunci la ce ne puteam 
aştepta. Le-am fi spus: „Vă rugăm să nu ne invitaţi 
niciodată”, şi aşa am fi evitat orice prilej de neînțelegere. 

După ce miss Clarissa a clătinat din cap, miss Lavinia a 
reluat firul, uitându-se din nou cu lornionul la scrisoarea 
mea. Amândouă aveau ochi mici, rotunzi, strălucitori, care 
clipeau mereu, ca nişte ochi de păsărică. De altfel, în 
general aduceau a păsărele, având un fel de a fi repezit, vioi 
şi obiceiul de a se scutura cu mişcări scurte, pripite, ca 
nişte canari. 


Precum am spus, miss Lavinia a reluat firul expunerii: 

— Ne-aţi cerut voie, mister Copperfield, mie şi surorii mele 
Clarissa, să veniţi în casa noastră în calitate, de pretendent 
oficial la mâna nepoatei noastre. 

— Dacă fratele nostru Francis, a izbucnit din nou miss 
Clarissa - dacă izbucnire s-ar putea numi o întrerupere atât 
de blajină - a dorit să se înconjoare numai cu oameni de la 
„Doctors' Commons” şi să trăiască numai şi numai în 
atmosfera de la „Doctors' Commons”, ce drept şi ce nevoie 
am fi avut să ne împotrivim? Niciunul, desigur. Gândul de a 
ne impune cuiva a fost întotdeauna departe de noi. Dar de 
ce n-am spune-o deschis? Fratele nostru Francis şi soţia lui 
n-aveau decât să-şi aleagă societatea ce le era pe plac. Sora 
mea Lavinia şi cu mine n-aveam decât să ne alegem 
societatea ce ne era pe plac. Ne-o puteam alege şi singure, 
cred! 

Întrucât ni s-a părut că ni se adresează, mie şi lui 
Traddles, am încercat amândoi să-i răspundem ceva. Ce-a 
îndrugat Traddles nu s-a putut desluşi. În ce mă priveşte 
cred c-am spus că era spre cinstea tuturor persoanelor 
interesate, dar habar n-am. Ce am vrut să înţeleg prin asta. 

— Lavinia, draga mea, poţi să continui, a zis miss Clarissa 
după ce şi-a vărsat focul. 

Miss Lavinia a urmat: 

— Mister Copperfield, sora mea Clarissa şi cu mine am 
examinat cu grijă această scrisoare; şi n-am examinat-o fără 
ca să i-o arătăm în ultimă instanţă şi nepoatei noastre şi s-o 
discutăm cu ea. Nu ne îndoim că te crezi foarte îndrăgostit 
de ea. 

— Mă cred numai, ma'am? am izbucnit eu cu înflăcărare. 
O! O! 

Dar întrucât miss Lavinia m-a fulgerat cu privirea 
(întocmai ca un canar) cerându-mi parcă să nu întrerup 
oracolul, mi-am cerut scuze. 

— Dragostea - urmat miss Lavinia, uitându-se la sora ei şi 
cerându-i parcă o întărire, pe care aceasta i-a dat-o, 


încuviinţând din cap după fiecare element al frazei - 
dragostea matură, omagiul, devotamentul nu-s uşor de 
exprimat. Glasul lor e slab. E sfios şi modest, pândeşte şi 
aşteaptă şi iar aşteaptă. Aşa arată fructul copt, matur. 
Uneori trece o viaţă, şi tot se mai coace în umbră. 

Fireşte, nu mi-am dat seama atunci că, aceasta era o 
aluzie la presupusa ei aventură cu crunt încercatul Pidger, 
dar am înţeles, după gravitatea cu care a dat din cap miss 
Clarissa, că atribuiau o deosebită semnificaţie acestor 
cuvinte. 

— Uşoarele înclinări ale celor foarte tineri, căci aşa le 
numesc în comparaţie cu asemenea sentimente, a urmat 
miss Lavinia, nu-s decât ca pulberea în comparaţie cu 
stânca. Dar pentru că e greu, de ştiut dacă înclinările sunt 
durabile sau dacă au o temelie serioasă, sora mea Clarissa 
şi cu mine am şovâăit foarte mult ce să facem. Mister 
Copperfield şi mister... 

— Traddles, a adăugat prietenul meu, simțindu-se privit. 

— Vă cer iertare. De la „Inner Temple”, pare-mi-se, a spus 
miss Clarissa, uitându-se din nou la scrisoarea mea. 

— Întocmai, a confirmat Traddles, roşind. 

Deşi nu primisem încă nici o încurajare expresă, mi s-a 
părut că observ la cele două surori, şi mai ales la miss 
Lavinia, o plăcere crescândă de a vorbi despre acest nou şi 
interesant subiect de ordin intim, de a-l pune cât mai bine 
în valoare, o predispoziţie de a-l cultiva în care am 
întrezărit o luminoasă rază de nădejde. Mi s-a părut că 
pentru miss Lavinia ar fi o deosebită mulţumire să poată 
ocroti dragostea unor tineri ca Dora şi ca mine; şi că miss 
Clarissa ar fi la fel de mulţumită s-o vadă ocrotindu-ne şi să 
aibă prilejul să vorbească ori de câte ori ar avea poftă 
despre acea latură a subiectului care o interesa. Asta mi-a 
dat curaj să declar cu vehemenţă că o iubeam pe Dora mai 
mult decât aş putea spune sau decât s-ar putea crede; că 
toţi prietenii mei ştiau că o iubeam; că mătuşa mea, Agnes, 
Traddles şi toţi cei care mă cunoşteau ştiau cât o iubeam şi 


cât de serios devenisem datorită acestui amor. Pentru a 
adeveri acestea, am invocat mărturia lui Traddles. lar 
Traddles începând cu un exordiu înflăcărat demn de o 
dezbatere parlamentară, a venit bărbăteşte în ajutorul 
meu, întărind spusele mele în cuvinte bine potrivite, simplu, 
cu un bun simţ şi cu un spirit practic care au produs în mod 
evident o impresie bună. 

— Vorbesc, dacă mă pot încumeta să zic aşa, ca un om cu 
oarecare experienţă în această privinţă, a zis Traddles, căci 
sunt şi eu logodit cu o tânără din Devonshire - una din zece 
surori - şi nu prea văd, deocamdată, nici o probabilitate ca 
logodna noastră să se încheie cu o căsătorie. 

— Sunteţi poate în măsură, mister Traddles, să întăriţi ce 
am spus despre dragoste, a interveni miss Lavinia, 
arătându-i acum un deosebit interes, despre dragostea 
sfioasă şi modestă, care aşteaptă şi iar aşteaptă? 

— Sunt, ma'am, i-a răspuns Traddles. 

Miss Clarissa s-a uitat la miss Lavinia şi a clătinat grav din 
cap. Miss Lavinia s-a uitat cu tâlc la miss Clarissa şi a 
suspinat uşor. 

— Lavinia, ia sticluţa mea cu săruri, i-a zis miss Clarissa. 

Miss Lavinia s-a înviorat aspirând niţel oţet aromatic - în 
timp ce Traddles şi cu mine am privit-o cu multă solicitudine 
- după care a urmat cu glas stins: 

— Sora mea şi cu mine am stat mult la îndoială, mister 
Traddles, ce urmare să dăm sentimentelor, sau 
închipuitelor sentimente, ale unor tineri ca prietenul 
dumneavoastră, mister Copperfield, şi nepoata noastră. 

— Fetiţa fratelui nostru Francis, a precizat miss Clarissa. 
Dacă pe vremea când trăia, soţia fratelui nostru Francis ar 
fi găsit de cuviinţă să invite familia la masă (deşi avea 
dreptul indiscutabil de a proceda aşa cum găsea de 
cuviinţă), astăzi am fi cunoscut-o mai bine pe fetiţa fratelui 
nostru Francis. Lavinia, continuă, te rog. 

Miss Lavinia a întors scrisoarea mea aşa ca să aibă adresa 
în faţă şi a cercetat cu lornionul câteva însemnări frumos 


sistematizate pe care le făcuse pe acea faţă a hârtiei. 

— Ni se pare c-ar fi cuminte, mister Traddles, să punem la 
încercare aceste sentimente sub ochii noştri. Astăzi nu ştim 
nimic despre ele şi nu suntem în măsură să judecăm ce 
bază reală au. De aceea suntem gata, deocamdată, să 
primim propunerea lui mister Copperfield şi să-i dăm voie 
să ne viziteze. 

— Nu voi uita niciodată bunăvoința dumneavoastră, 
preastimate ladies! am izbucnit eu, simţindu-mă dintr-o 
dată uşurat de imensa povară a temerilor mele. 

— Dar, a urmat miss Lavinia, am prefera, mister Traddles, 
ca deocamdată aceste vizite să ne fie făcute nouă. Trebuie 
să ne ferim să recunoaştem existenţa vreunei legături 
oficiale între mister Copperfield şi nepoata noastră până ce 
nu vom fi avut prilejul să... 

— Până ce tu, Lavinia, nu vei fi avut prilejul! a precizat 
miss Clarissa. 

— Fie şi aga, s-a învoit miss Lavinia, oftând. Până ce nu voi 
fi avut prilejul să le pun sentimentele la încercare sub ochii 
mei. 

— Copperfield, mi-a spus Traddles, întorcându-se spre 
mine, îţi dai seama, desigur, că nici nu se poate concepe o 
soluţie mai cuminte şi mai înţeleaptă. 

— Nici că se poate! am exclamat eu. Îmi dau foarte bine 
seama! 

— În această situaţie, a urmat miss Lavinia, consultându-şi 
din nou însemnările, şi încuviinţând vizitele sale numai sub 
această condiţie, trebuie să-i cerem lui mister Copperfield 
să ne dea asigurarea expresă, pe cuvânt de onoare, că fără 
ştiinţa noastră nu va comunica, sub nici o formă, cu nepoata 
noastră. Că nu va face nici un pas, de orice natură, în 
privinţa nepoatei noastre fără a ne înştiinţa în prealabil... 

— Adică pe tine, Lavinia, a intervenit din nou miss Clarissa. 

— Fie şi aşa, Clarissa! a încuviinţat resemnată miss 
Lavinia. Fără a mi-o supune mai întâi mie şi fără a primi 
încuviințarea noastră. Trebuie să arăt că această condiţie e 


foarte categorică şi serioasă, şi sub nici un cuvânt nu va 
putea fi nesocotită. locmai de aceea am cerut ca astăzi 
mister Copperfield să vină însoţit de un prieten de 
încredere - şi aici a făcut un semn cu capul către Traddles, 
care s-a înclinat - ca să nu poată exista nici un dubiu şi nici 
o neînțelegere în această privinţă. Dacă mister Copperfield 
sau dumneavoastră, mister Traddles, aveţi cea mai mică 
îndoială dacă să faceţi, această promisiune, vă rog să cereţi 
răgaz pentru a chibzui. 

Într-o stare de extatică exaltare, am exclamat că n-avem 
nevoie de nici o clipă de chibzuire. Am făcut cu entuziasm 
promisiunea cerută; l-am rugat pe Traddles să-mi fie 
martor şi am declarat că aş fi cel mai josnic dintre oameni 
dacă m-aş abate măcar cu o iotă de la acest legământ. 

— Staţi! mi-a zis miss Lavinia, ridicând mâna. Am hotărât, 
înainte de a avea plăcerea să primim vizita dumneavoastră, 
că o să vă lăsăm singuri un sfert de ceas, ca să chibzuiţi 
asupra acestui punct. Daţi-ne, vă rugăm, voie să ne 
retragem. 

Zadarnic le-am spus că nu era nevoie de nici o chibzuire. 
Au stăruit să se retragă pentru răstimpul stabilit. Şi astfel, 
țopăind foarte demn, cele două păsărele s-au retras, 
lăsându-mă să primesc felicitările lui Traddles şi să mă simt 
în al şaptelea cer. Exact când s-a împlinit sfertul de oră, au 
reapărut, nu mai puţin demne decât la plecare. Se 
depărtaseră foşnind, de parcă rochiţele lor ar fi fost croite 
din frunze veştede, şi acum se întorceau cu acelaşi foşnet. 

M-am legat încă o dată să respect condiţiile puse. 

— Acum e rândul tău, Clarissa, a zis miss Lavinia. 

Desfăcând întâia oară braţele, miss Clarissa a luat 
însemnările şi a aruncat o ochire asupra lor. 

— Vom fi bucuroase, ne-a comunicat miss Clarissa, să-l 
avem la dejun pe mister Copperfield în fiecare duminică, 
dacă-i face plăcere. Dejunăm la trei. 

Am făcut o plecăciune. 


— În timpul săptămânii, a urmat miss Clarissa, vom fi 
bucuroase să-l primim pe mister Copperfield la ceai. La noi 
ceaiul se serveşte la şase şi jumătate. 

Am mai făcut o plecăciune. 

— De două ori pe săptămână, ca regulă generală, a 
precizat miss Clarissa. Nu mai des. 

I-am făcut o a treia plecăciune. 

— Poate că miss Trotwood, de care se aminteşte în 
scrisoarea lui mister Copperfield, ar dori să ne facă o vizită. 
Când vizitele contribuie la fericirea tuturor celor în cauză, 
suntem bucuroase să le primim şi să le întoarcem. Când 
pentru fericirea tuturor e mai bine să nu se facă vizite (cum 
a fost cazul cu fratele nostru Francis şi cu casa lui), atunci 
se schimbă lucrurile. 

Am declarat îndată că mătuşa mea va fi mândră şi 
încântată să le cunoască; deşi, trebuie să mărturisesc, nu 
eram tocmai convins că se vor înţelege prea bine. Condiţiile 
fiind stabilite, mi-am exprimat în chipul cel mai călduros 
recunoştinţa şi pe rând le-am luat mâna, întâi lui miss 
Lavinia, apoi lui miss Clarissa, şi le-am dus la buze. 

După aceea, miss Lavinia s-a ridicat şi, rugându-l pe mister 
Traddles să ne ierte câteva minute, m-a poftit s-o urmez. 
Tremurând tot, m-am supus şi am fost condus în altă 
încăpere. Acolo, după uşă, am găsit-o pe fetiţa mea adorată, 
cu feţişoara ei drăgălaşă la perete şi astupându-şi urechile 
cu mâinile; iar pe Jip l-am găsit în încălzitorul pentru 
farfurii, cu capul împachetat într-un prosop. 

Vai, cât era de frumoasă în rochia aia neagră şi cum a mai 
plâns şi a mai suspinat la început, nevrând să iasă de după 
uşă! Şi ce fericiţi am fost când, în cele din urmă, a ieşit! Şi 
cât de încântat am fost când împreună l-am scos pe Jip din 
încălzitor şi l-am slobozit la lumină, ceea ce l-a făcut să 
strănute, şi când ne-am trezit din nou toţi trei laolaltă! 

— Iubita mea Dora! Acum eşti a mea pentru totdeauna! 

— Vai, NU! m-a implorat. le rog! 

— Nu eşti a mea pentru totdeauna, Dora? 


— Vai, da, desigur că sunt, a strigat Dora, dar mi-e atât de 
frică! 

— Frică, iubito? 

— O, da! Nu-mi place el, mi-a explicat Dora, De ce nu 
pleacă? 

— Cine, viaţa mea? 

— Prietenul tău. Nu-i treaba lui! Prost mai trebuie să fie! 

— Dragostea mea! (Ceva mai fermecător decât răzgâielile 
ei copilăreşti nici că s-a văzut vreodată!) E un om fără 
pereche de bun! 

— Dar n-avem nevoie de oameni fără pereche de buni! s-a 
bosumflat Dora. 

— Draga mea, am încercat eu să argumentez, în curând o 
să-l cunoşti mai bine şi o să-l preţuieşti mai presus de 
oricine. Şi în curând o să vină şi mătuşa, şi când ai s-o 
cunoşti, ai s-o preţuieşti şi pe ea mai presus de oricine. 

— Nu, te rog să n-o aduci aici! mi-a spus Dora, sărutându- 
mă cu un aer îngrozit şi împreunându-şi mâinile. Nu! Ştiu 
că e o bătrână nesuferită şi răutăcioasă! Să nu vină aici, 
Doady! (Ceea ce era o modificare fonetică a lui David.) 

N-ar fi folosit la nimic să mă apuc s-o dojenesc; aşa c-am 
râs şi am admirat-o, căci eram tare îndrăgostit şi foarte 
fericit; şi dânsa mi-a făcut o demonstraţie cu noul număr de 
atracţie al lui Jip, pe care-l învățase să se ridice în două labe 
într-un colţ - şi cățelul reuşea să stea aşa cam cât ţine un 
fulger şi apoi cădea - şi nu ştiu câtă vreme aş mai fi rămas 
acolo, uitând de Traddles, dacă miss Lavinia n-ar fi venit să 
mă ia. Miss Lavinia ţinea foarte mult la Dora (mi-a spus că 
Dora era leit cum fusese ea la vârsta ei... dar pesemne că se 
schimbase mult între timp) şi se purta cu ea de parcă ar fi 
fost o jucărie. Am încercat s-o conving pe Dora să vină să-l 
vadă pe Traddles, dar când i-am spus, a fugit şi s-a încuiat 
în odaia ei; aşa că m-am dus la Traddles fără ea şi am plecat 
împreună, plutind în al nouălea cer. 

— "Totul a decurs cum nu se putea mai bine, mi-a spus 
Traddles, iar cele două bătrâne doamne sunt foarte 


simpatice. Nu m-aş mira defel dacă ai să te căsătoreşti cu 
mulţi ani înaintea mea, Copperfield. 

— Spune-mi, Traddles, Sophy a ta cântă la vreun 
instrument? l-am întrebat eu fudul. 

— Cântă destul de bine la pian ca să le dea lecţii 
surioarelor ei, mi-a răspuns Traddles. 

— Dar din gură ştie să cânte? 

— Păi, uneori cântă balade ca să-i mai învioreze pe ai ei, 
când sunt abătuţi. Dar n-a studiat. 

— La ghitară nu ştie să cânte? 

— O, Doamne, nu! 

— De pictat pictează? 

— Deloc! 

I-am făgăduit lui Traddles c-are să aibă prilejul s-o audă pe 
Dora cântând şi să vadă florile pictate de ea. El mi-a zis că-i 
va face mare plăcere, şi am mers spre casă braţ la braţ, 
încântați şi cât se poate de voioşi. Pe drum l-am îmboldit să- 
mi vorbească despre Sophy, ceea ce a făcut cu atâta 
dragoste şi arătându-i atâta încredere, încât l-am admirat. 
Am comparat-o în gând cu Dora, şi am simţit o mare 
mulţumire lăuntrică, deşi am recunoscut, plin de candoare, 
că Sophy părea o fată minunată pentru Traddles. 

Bineînţeles, i-am adus imediat la cunoştinţă mătuşii 
încheierea cu succes a conferinţei şi i-am relatat tot ce s-a 
spus şi tot ce s-a întâmplat în cursul ei. A fost bucuroasă 
văzându-mă atât de fericit şi mi-a făgăduit că va face cât 
mai curând o vizită mătuşilor Dorei. Dar în noaptea aceea 
atât de mult s-a plimbat în sus şi în jos prin apartament, în 
timp ce-i scriam lui Agnes, încât am avut impresia că n-avea 
de gând să se mai oprească până dimineaţă. 

Lui Agnes i-am trimis o scrisoare plină de căldură şi 
recunoştinţă, în care i-am povestit excelentele rezultate ce 
le-am obţinut urmându-i sfaturile. Mi-a răspuns cu poşta 
următoare. Scrisoarea ei era optimistă, serioasă şi senină. 
Şi de atunci încolo s-a arătat întotdeauna senină. 


Acum eram mai ocupat ca niciodată. Ţinând seama că 
zilnic mergeam până la Highgate, mi se părea că era 
departe până la Putney; şi, fireşte, la Putney voiam să mă 
duc cât mai des posibil. Dovedindu-se practic imposibil să 
vin la ceai, cum mi se propusese, am ajuns la un compromis 
cu miss Lavinia, şi anume mi-a acordat permisiunea să le 
vizitez în fiecare sâmbătă după-amiază, fără ca prin aceasta 
să-mi pierd dreptul la privilegiile mele duminicale. În felul 
acesta, ultimele zile ale săptămânii erau cele mai plăcute 
pentru mine; şi trăiam toată săptămâna cu gândul la 
sfârşitul ei. 

M-am simţit foarte uşurat când am văzut că mătuşa mea şi 
mătuşile Dorei se împăcau mult mai bine decât m-aş fi putut 
aştepta. Câteva zile după conferinţă, mătuşa le-a făcut 
vizita făgăduită; iar peste alte câteva zile, mătuşile Dorei i- 
au întors vizita, cu pompa şi ceremonialul de rigoare. Vizite 
similare, dar ceva mai prieteneşti, s-au produs ulterior cam 
la fiecare trei sau patru săptămâni o dată. Ştiu că mătuşa 
le-a mâhnit adânc pe mătuşile Dorei fiindcă dispreţuia 
obiceiul consacrat de a circula cu trăsura şi pornea pe jos la 
Putney la orele cele mai năstruşnice, de pildă imediat după 
gustarea de dimineaţă sau puţin înainte de ceai; de 
asemenea, fiindcă îşi purta boneta cum îi venea la 
îndemână, fără a se sinchisi de prejudecățile lumii civilizate 
în această privinţă. Curând, însă, mătuşile Dorei s-au 
deprins s-o considere pe mătuşa ca pe o fiinţă cam 
excentrică, cu apucături bărbăteşti, dar cu judecată 
sănătoasă; şi deşi uneori mătuşa le mai călca pe bătătură, 
exprimând păreri eretice asupra unor probleme de morală, 
mă iubea prea mult ca să nu jertfească unele dintre micile 
ei ciudăţenii de dragul armoniei generale. 

Singurul membru al cercului nostru care refuza cu 
îndărătnicie să se adapteze noilor împrejurări era Jip. Cum 
dădea ochi cu mătuşa, îndată îşi arăta colții, se ascundea 
sub un scaun şi mârâia necontenit; iar uneori urla jalnic, 
voind parcă să spună că nu mai putea îndura noua situaţie. 


Au fost încercate toate mijloacele cu putinţă - mângâierile, 
dojana, bătaia - a fost adus chiar şi în Buckingham Street 
(unde, sub ochii îngroziţi ai tuturor celor de faţă, s-a repezit 
imediat la cele două pisici), dar niciodată nu s-a putut 
deprinde cu mătuşa mea. Uneori părea că şi-a învins 
vrăjmăşia şi se ţinea cuminte şi liniştit timp de câteva 
minute, pentru ca după aceea să-şi ridice botul turtit şi să 
înceapă să urle atât de tare, că nu era nimic altceva de 
făcut decât să fie legat la ochi şi închis în încălzitor. În cele 
din urmă, Dora s-a văzut nevoită să-i împacheteze capul 
într-un prosop şi să-l închidă acolo ori de câte ori se anunţa 
că mătuşa era la uşă. 

De când am început să ducem această viaţă liniştită, nu mă 
îngrijora decât un singur lucru, şi anume că toţi o priveau 
pe Dora ca pe o jucărie sau ca pe un bibelou. Mătuşa, care, 
treptat-treptat, s-a împrietenit cu ea, nu-i spunea decât 
Little Blossom6 şi miss Lavinia nu avea plăcere mai mare 
decât s-o servească, să-i facă buclele, să-i lucreze fel de fel 
de bibiluri şi s-o răsfeţe ca pe un copil. Şi, fireşte, nici miss 
Clarissa nu se lăsa mai prejos. Mi se părea foarte straniu; 
dar mi se părea că toată lumea se purta cu Dora la nivelul 
ei, aşa cum Dora se purta cu Jip la nivelul lui. 

M-am hotărât să-i vorbesc Dorei despre acest lucru, şi 
într-o bună zi, pe când ne plimbam (căci după un timp miss 
Lavinia ne autorizase să ne plimbăm singuri), i-am spus c-ar 
fi de dorit să le ceară să-şi schimbe această purtare. 

— Fiindcă, ştii, iubito, nu mai eşti un copil, i-am 
argumentat eu. 

— Asta e! mi-a răspuns Dora. lar începi să mă 
bodogăneşti! 

— Să te bodogănesc, dragostea mea? 

— Se poartă toţi foarte drăguţ cu mine şi mă simt cât se 
poate de fericită. 

— Bine! Dar, viaţa mea, ai putea să te simţi tot atât de 
fericită şi dacă s-ar purta rezonabil cu tine. 


Dora mi-a aruncat o privire plină de reproşuri - o privire 
fermecătoare! - şi apoi a început să plângă şi să-mi spună 
că dacă n-o iubesc, de ce am ţinut cu orice preţ să mă 
logodesc cu ea? Şi dacă n-o pot suferi, de ce nu plec? 

Ce altceva aş fi putut face decât s-o sărut, să-i şterg 
lacrimile şi să-i spun că o iubesc la nebunie? 

— Şi eu te iubesc foarte mult, m-a asigurat Dora, aşa că n- 
ar trebui să fii atât de aspru cu mine, Doady! 

— Aspru, odorul meu! Pentru nimic în lume n-aş putea să 
fiu aspru cu tine! 

— Atunci nu-mi căuta şi tu pricină, mi-a zis, Dora, ţuguind 
buzele ca un boboc de trandafir, şi am să fiu şi eu cuminte. 
Am fost foarte încântat când, peste puţin, mi-a cerut, din 

proprie iniţiativă, să-i dau cartea de bucate de care-i 
vorbisem şi să-i arăt, precum îi făgăduisem cândva, cum să 
ţină socotelile. 

Rândul următor i-am adus volumul (după ce mai întâi l-am 
dat la legat, ca să fie mai atrăgător); şi pe când ne plimbam 
pe izlaz, i-am arătat un vechi caiet de socoteli al mătuşii şi i- 
am dat un blocnotes, un portcreion şi o cutie cu mine, ca să 
facă exerciţii de gospodărie. 

Dar cartea de bucătărie i-a dat dureri de cap, iar cifrele au 
făcut-o să plângă. Nu voiau să se adune, mi-a explicat. De 
aceea le-a şters pe toate, şi în locul lor a desenat buchete 
de flori, şi portretul meu, precum şi acela al lui Jip, cu care 
a umplut tot blocnotesul. 

Am încercat atunci, în joacă, pe când ne plimbam într-o 
sâmbătă după-amiază, să-i împărtăşesc, în formă orală, 
câteva noţiuni de gospodărie. Trecând prin faţa unei 
măcelării, de pildă, îi spuneam: 

— Acum, draga mea, să presupunem că suntem căsătoriţi 
şi că vrei să cumperi o pulpă de berbec. Te-ai pricepe s-o 
cumperi? 

Atunci faţa ei micuță şi drăgălaşă se alungea, şi din nou 
Dora îşi ţuguia buzele, parcă pentru a-mi spune că ar 
prefera să-mi închidă gura cu un sărut. 


— Te-ai pricepe s-o cumperi, iubito? repetam eu, în cazul 
că nu mă lăsam înduplecat. 

Dora stătea puţin pe gânduri, şi apoi, poate, îmi răspundea 
triumfătoare: 

— Ştie el, măcelarul, ce să-mi dea, aşa că ce nevoie am eu 
să mă pricep? O, ce prostuţ mai eşti! 

Altădată, când am întrebat-o, trăgând cu coada ochiului la 
textul din cartea de bucate, ce ar fi dacă, după ce ne vom fi 
căsătorit, aş avea un chefsă mănânc o tocană de berbec 
irlandeză, dânsa mi-a răspuns că i-ar porunci bucătăresei s- 
o gătească; şi apoi, agăţându-se cu amândouă mânuţele de 
braţul meu, a râs atât de poznaş, încât mi-a părut mai 
fermecătoare ca niciodată. 

Urmarea a fost că principala funcţie pe care a îndeplinit-o 
cartea de bucate a fost aceea de a fi pusă pe jos în colţ 
pentru ca să stea Jip pe ea în două labe. Dar Dora s-a 
bucurat atât de mult când a izbutit să-l dreseze să stea pe 
carte, cu portcreionul în dinţi, fără să se dea jos, încât m-am 
simţit foarte fericit că i-o cumpărasem. 

Am revenit la ghitară, la pictarea florilor, la cântecele 
acelea care spuneau că-i imposibil să trăieşti fără a dansa - 
tralala! - şi cât era săptămâna de lungă ne simţeam fericiţi. 
Aş fi dorit uneori să vorbesc cu miss Lavinia şi să-i atrag 
atenţia că prea îmi trata odorul ca pe un bibelou; şi până la 
urmă m-am trezit dându-mi seama cu uimire că şi eu 
căzusem în acelaşi păcat ca toţi ceilalţi şi că mă purtam cu 
ea de parcă ar fi fost un bibelou - dar nu foarte des. 

CAPITOLUL XLII. 

MIŞELIA. 

Cu toate că manuscrisul acesta nu e destinat să fie citit şi 
de alţii, am impresia că nu s-ar cuveni să povestesc chiar eu 
cât m-am trudit cu acea îngrozitoare stenografie şi ce 
progrese am făcut datorită simțului meu de răspundere faţă 
de Dora şi de mătuşile ei. La cele scrise mai înainte despre 
stăruința de care am dat dovadă în această perioadă a vieţii 
mele şi despre acea calmă şi nestrămutată energie care 


atunci a început să se închege în mine, şi despre care îmi 
dau seama că reprezintă latura pozitivă a caracterului meu, 
dacă are o latură pozitivă, nu voi adăuga decât un singur 
lucru, şi anume că, privind înapoi, sunt convins că aceste 
însuşiri au fost cheia succesului meu. Am fost foarte norocos 
în viaţă; mulţi oameni au muncit mult mai greu decât mine 
şi n-au realizat nici pe jumătate din ce am realizat eu; dar 
nu e mai puţin adevărat că niciodată n-aş fi putut înfăptui 
ce am înfăptuit fără deprinderile ce mi-am format atunci, de 
a fi punctual, ordonat, sârguitor, de a mă concentra asupra 
câte unui singur obiectiv o dată, oricât de repede mi-aş 
schimba obiectivele. Dumnezeu mi-e martor că nu spun 
asta ca să mă laud. Un om care-şi trece în revistă propria 
viaţă, aşa cum fac eu aici, evocând-o pagină cu pagină, ar 
trebui să fie cu adevărat un sfânt ca să nu încerce o 
dureroasă părere de rău pentru atâtea aptitudini nefolosite, 
pentru atâtea prilejuri pierdute, pentru atâtea sentimente 
şovăitoare şi nebuloase, care permanent s-au înfruntat în 
sufletul lui, zădărnicindu-i planurile şi abătându-l din drum. 
Nu aş putea afirma c-am folosit cum se cuvine nici măcar 
unul din darurile ce mi-au fost hărăzite de natură. Aş vrea 
să arăt doar că orice lucru am încercat să fac în viaţă, m-am 
străduit din toată inima să-l fac bine; că oricărui lucru 
căruia m-am dedicat, m-am dedicat pe deplin; că totdeauna 
mi-am urmărit ţelurile, atât cele însemnate, cât şi cele 
mărunte, cu toată seriozitatea. Niciodată n-am crezut că 
talentul - fie înnăscut, fie dobândit - poate pretinde că n- 
are nevoie să se asocieze cu munca aspră, perseverentă, 
neobosită, şi să spere totuşi că el îşi va atinge obiectivele. 
Pe lumea asta asemenea minunăţie nu se poate întâmpla. 
Puțin talent şi puţin noroc pot alcătui cele două picioare ale 
scării pe care urcă unii oameni, dar treptele scării trebuie 
croite dintr-un material trainic; şi seriozitatea profundă, 
entuziastă şi sinceră nu poate fi cu nimic înlocuită. Să nu 
fac niciodată de mântuială o treabă căreia i-aş putea dărui 
toate puterile mele, şi niciodată să nu dispreţuiesc munca 


pe care o îndeplinesc, oricare ar fi ea, acestea au fost, în 
măsura în care-mi dau seama acuma, legile mele de aur. 

În ce măsură îi sunt îndatorat lui Agnes pentru practica 
din care am dedus preceptele de mai sus, nu voi repeta aici. 
Povestirea aceasta face să-mi îndrept spre ea dragostea. 
Întorcându-mă cu dragoste şi recunoştinţă către dânsa, 
reiau firul povestirii. 

Agnes a venit într-o vizită de două săptămâni la doctorul 
Strong. Mister Wickfield era un vechi prieten al doctorului, 
iar acesta din urmă voia să stea de vorbă cu el şi să-l ajute. 
Discutase chestiunea cu Agnes, cu prilejul ultimei ei vizite, 
şi această vizită era rezultatul convorbirii. A venit împreună 
cu tatăl ei. N-am fost prea surprins când Agnes mi-a spus că 
făgăduise să caute prin apropiere o locuinţă pentru missis 
Heep, căci pentru reumatismul ei era recomandabilă o 
schimbare de aer, şi dânsa ar fi fost încântată să se afle cu 
acest prilej într-o asemenea aleasă societate. Nici nu m-am 
mirat când a doua zi Uriah, ca un fiu bun ce era, a adus-o 
pe scumpa lui mamă şi a instalat-o. 

— Vedeţi, master Copperfield, mi-a zis Uriah, însoţindu-mă 
nepoftit când am ieşit să mă plimb în grădina doctorului, 
cine e îndrăgostit e şi gelos... sau cel puţin vrea să vegheze 
asupra celei pe care o iubeşte. 

— Şi pe cine eşti gelos acum? l-am întrebat. 

— Mulțumită dumneavoastră, master Copperfield, mi-a 
răspuns, acum nu mai sunt gelos pe cineva anume, cel puţin 
nu pe un bărbat. 

— Vrei să spui că eşti gelos pe o femeie? i-am zis. 

Ochii săi siniştri, cu reflexe roşiatice, mi-au aruncat o 
privire piezişă şi a început să râdă. 

— Zău, master Copperfield... s-ar cuveni să vă zic mister, 
dar n-o să-mi luaţi în nume de rău această veche 
deprindere... sunteţi atât de dibaci, că scoateţi de la mine 
tot ce poftiţi, ca un tirbuşon! Dar nu mă sfiesc să vă spun, 
sir, mi-a zis atingându-mi mâna cu degetele lui reci şi 


lipicioase, că nu prea sunt pe placul femeilor şi că missis 
Strong niciodată nu m-a putut suferi. 

Ochii lui mi s-au părut verzi acum, când m-a fixat, 
aruncându-mi o privire de o viclenie scelerată. 

— Ce vrei să spui? l-am întrebat. 

— Deşi sunt avocat, nu vreau să spun deocamdată nimic 
mai mult decât ceea ce am spus, master Copperfield, mi-a 
răspuns, rânjind maliţios. 

— Şi privirea dumitale ce vrea să spună? am insistat, 
liniştit. 

— Privirea mea? Doamne, Copperfield, dar astea-s metode 
neleale! Ce vrea să spună privirea mea? 

— Da, i-am zis. Privirea dumitale. 

Părea foarte amuzat de această întrebare şi a râs atât de 
sincer cât era el în stare. După ce un timp s-a scărpinat în 
bărbie, mi-a zis, cu ochii în pământ şi continuând să se 
scarpine: 

— Pe vremea când nu eram decât un scrib neînsemnat, 
missis Strong se uita de sus la mine. Pe Agnes a mea mereu 
o poftea la ea acasă, şi cu dumneata, master Copperfield, se 
purta prieteneşte; dar pe mine niciodată nu m-a luat în 
seamă, mă socotea mult mai prejos decât ea. 

— Ei şi? i-am zis. Să presupunem că erai! 

— Şi mult mai prejos decât el! a urmat Uriah foarte apăsat 
şi pe un ton meditativ, scărpinându-şi bărbia. 

— Dumneata care-l cunoşti pe doctorul Strong, îţi închipui, 
oare, că mai ştie ceva de existenţa dumitale când nu te are 
în faţă? 

Mi-a aruncat din nou o privire piezişă, şi-a proiectat 
înainte falca de jos, ca să şi-o poată scărpina mai bine, şi mi- 
a răspuns: 

— Vai, Doamne fereşte, nu la doctorul Strong mă 
gândeam! Vai, nu, bietul de el! Mă gândeam la mister 
Maldon! 

Am simţit că-mi îngheaţă inima în mine. Toate vechile mele 
îndoieli şi temeri în această privinţă, toată liniştea şi 


fericirea doctorului, toate acele complicate posibilităţi ale 
nevinovâăţiei şi ale compromisului, pe care nu le puteam 
desluşi, le-am văzut într-o clipită la discreţia răstălmăcirilor 
acestui individ. 

— Nici o singură dată n-a intrat în birou fără să-mi 
poruncească să fac ceva sau fără să mă trimită de colo până 
colo. Era unul dintre dumneavoastră, gentlemen-ii distinşi! 
Am fost supus şi neînsemnat... şi sunt şi acum. Dar purtarea 
lui nu mi-a plăcut, şi nici acum nu-mi place! 

A încetat să-şi scarpine bărbia, dar şi-a supt atât de tare 
obrajii, că parcă s-au lipit unul de altul; şi tot timpul şi-a 
aţintit asupră-mi privirea lui piezişă. 

— Şi dânsa-i una dintre fermecătoarele dumneavoastră 
femei, n-am ce zice, a urmat Uriah, după ce, încetul cu 
încetul, faţa şi-a reluat forma firească, şi înţeleg prea bine 
că n-are poftă să lege prietenie cu oameni ca mine! E 
tocmai persoana nimerită să-i bage în cap lui Agnes a mea 
că trebuie să ţintească mai sus. Ei, n-oi fi eu pe placul 
femeilor din lumea dumneavoastră, master Copperfield, dar 
să ştiţi că am ochi să văd, şi asta nu de ieri, de alaltăieri. 
Noi, oamenii mici şi neînsemnaţi, avem, ca să zic aşa, ochi, 
şi vedem cu ei. 

M-am prefăcut că n-aş fi înţeles şi am încercat să-mi 
ascund neliniştea, judecând însă după expresia feţei lui, n- 
am prea izbutit. 

— N-am să mă las călcat în picioare, Copperfield! a urmat 
el, ridicându-şi, cu un aer triumfător şi răutăcios în acelaşi 
timp, acea parte a feţei unde ar fi trebuit să-i stea 
sprâncenele roşcovane, dacă le-ar fi avut. Şi am să fac tot 
ce-mi stă în putere ca să pun capăt acestei prietenii. N-o 
aprob! Nu mă feresc să recunosc în faţa dumitale că sunt 
cam gelos din fire şi că vreau să scap de toţi cei nepoftiţi. N- 
am să risc să-i las să uneltească împotriva mea, când ştiu că 
asta au de gând să facă. 

— Dumneata eşti acela care unelteşti tot timpul şi te 
amăgeşti că şi ceilalţi fac la fel, i-am zis. 


— Poate c-aşa o fi, master Copperfield. Dar eu, unul, am un 
ţel, cum obişnuieşte să spună asociatul meu; şi am să mă fac 
luntre şi punte ca să-l ating. Pentru că sunt un om umil şi 
neînsemnat, răbdarea mea nu trebuie pusă prea mult la 
încercare. Nu pot îngădui să-mi stea cineva în cale. Zău, 
master Copperfield, trebuie să se dea la o parte. 

— Nu înţeleg, i-am zis. 

— Chiar nu mă înţelegi? mi-a răspuns, smucindu-se şi 
contorsionându-se, cum îi era năravul. Mă mir, master 
Copperfield, fiindcă de obicei eşti foarte ager! Altă dată am 
să încerc să fiu mai clar. Călărețul care sună la poartă nu-i 
oare mister Maldon, sir? 

— Pare să fie el, i-am răspuns cât mai nepăsător cu 
putinţă. 

Uriah s-a oprit, şi-a pus mâinile între genunchi şi, 
îndoindu-se de şale, a pufnit în râs. Un râs tăcut. Nici un 
sunet nu se auzea. Am fost atât de scârbit de odioasa lui 
purtare, mai ales de acest ultim gest, încât, fără nici un 
cuvânt, i-am întors spatele şi l-am lăsat îndoit de şale, în 
mijlocul grădinii, ca o momâie prăvălită de pe băț. 

Nu chiar în seara aceea, ci peste două seri - îmi aduc bine 
aminte, era într-o sâmbătă - am dus-o pe Agnes s-o vadă 
Dora. Mă înţelesesem dinainte cu miss Lavinia în privinţa 
acestei vizite, şi Agnes era aşteptată la ceai. 

Oscilam între mândrie şi nerăbdare; eram mândru de 
scumpa mea logodnică, şi tare aş fi vrut să-i placă lui Agnes. 
Tot timpul drumului până la Putney, pe care l-am făcut cu 
tramcarul, Agnes jos, iar eu sus, pe capră, mi-am închipuit-o 
pe Dora sub toate aspectele ei atrăgătoare, pe care le 
cunoşteam atât de bine; aci doream să arate aşa cum o 
văzusem în cutare zi, pentru ca apoi să mă întreb dacă n-ar 
fi mai bine să arate aşa cum o văzusem în cutare altă 
ocazie; şi m-am tot frământat aşa, până ce mai-mai că am 
făcut febră. 

Nu m-am îndoit câtuşi de puţin că va fi foarte frumoasă, în 
orice caz; s-a întâmplat însă că în ziua aceea a arătat mai 


bine ca oricând. Nu se afla în salonaş când am prezentat-o 
pe Agnes mătuşilor ei, ci se ţinea, sfioasă, undeva, departe. 
Acuma ştiam unde s-o caut; şi, într-adevăr, am, găsit-o, 
astupându-şi urechile, după uşa cu pricina. 

La început n-a vrut să vină cu nici un preţ; apoi mi-a cerut 
să-i acord un răgaz de cinci minute după ceasul meu. Şi, în 
sfârşit, mi-a dat braţul ca s-o conduc în salon. Chipul ei 
fermecător s-a îmbujorat şi mi s-a părut mai frumoasă ca 
oricând. Dar când şi-a făcut intrarea în salon, a pălit, 
devenind de zece mii de ori mai frumoasă. 

Dorei îi era frică de Agnes. Îmi spusese că ştia ea că Agnes 
era „prea deşteaptă”. Dar când a văzut cum o cerceta cu o 
privire atât de radioasă şi atât de deschisă, atât de bună şi 
atât de blândă, a dat un mic țipăt de plăcută uimire, şi-a 
agăţat cu afecţiune braţele de gâtul lui Agnes şi şi-a lipit 
obrazul nevinovat de faţa ei. 

Niciodată nu m-am simţit mai fericit. Niciodată nu m-am 
bucurat mai mult ca atunci când le-am văzut aşezându-se 
una lângă alta, ca atunci când am văzut-o pe iubita mea 
Dora ridicând privirea către ochii aceia atât de duioşi, ca 
atunci când am văzut-o pe Agnes coborându-şi asupra ei 
privirea tandră, senină. 

Miss Lavinia şi miss Clarissa s-au bucurat şi ele, fiecare în 
felul ei. A fost cel mai plăcut ceai din lume! Miss Clarissa 
şedea în capul mesei. Eu tăiam şi împărţeam, prăjitura cu 
chimen şi zahăr, iar cele două foarte mărunţele surori se 
delectau ciugulind seminţe de chimen şi fire de zahăr, ca 
nişte păsărele; miss Lavinia ne privea binevoitoare şi cu un 
aer protector, ca şi cum dragostea noastră fericită ar fi fost 
opera ei; şi toţi ne-am simţit foarte mulţumiţi unul de altul şi 
fiecare de sine. 

Agnes a cucerit toate inimile prin caracterul ei săritor şi 
delicat. Interesul ce l-a manifestat pentru tot ce o interesa 
pe Dora; felul în care a ştiut să se apropie de Jip (care 
numaidecât s-a împrietenit cu ea); tactul încântător de care 
a dat dovadă când Dora s-a codit să vină să se aşeze lângă 


mine, ca de obicei modestia şi graţia spontană cu care a 
primit din partea sfielnicei Dora un şir întreg de mici 
mărturii de încredere - toate laolaltă au venit parcă să 
întregească armonia micii noastre familii. 

— Sunt foarte fericită că vă sunt pe plac, i-a declarat Dora 
după ceai. Nu speram acest lucru; şi acum, când Julia Mills 
a plecat, am nevoie, mai mult ca oricând, să ştiu că am 
prieteni. 

În paranteză fie spus, bag de seamă c-am uitat să relatez 
acest fapt. Miss Mills se îmbarcase, şi Dora şi cu mine ne 
dusesem la Gravesend, unde am vizitat-o pe bordul unei 
corăbii care făcea regulat cursa spre Indiile Răsăritene; 
fusesem reţinuţi la dejun şi trataţi cu dulceaţă de ghimbir, 
cu guave?” şi alte bunătăţi de acelaşi soi; şi o lăsasem pe 
miss Mills pe covertă, pe un scăunaş pliant, plângând, 
ţinând sub braţ noul ei jurnal intim, în care avea de gând 
să-şi însemne reflecţiile originale; suscitate de 
contemplarea Oceanului. 

Agnes i-a răspuns că pesemne eu am descris-o cape o 
persoană ursuză din fire; dar Dora a protestat îndată. 

— Vai, nu, a zis privindu-mă şi scuturându-şi buclele, n-a 
făcut decât să vă laude! Ţine atât de mult la părerea 
dumneavoastră, încât mi-a fost, de-a dreptul frică. 

— Dragostea pe care o poartă anumitor persoane, a spus 
Agnes zâmbind, e atât de mare, încât bunele mele păreri n- 
ar putea s-o sporească; aşadar, nu au nici o importanţă. 

— Vă rog, totuşi, dacă se poate, să-mi spuneţi părerea! i-a 
zis Dora, alintându-se ca de obicei. 

Am făcut haz de dorinţa Dorei de a fiiubită, şi atunci Dora 
mi-a spus că sunt un prostănac şi că nu mă mai iubeşte 
deloc, şi seara a zburat pe nesimţite ca funigeii. Era ceasul 
la care urma să vină tramcarul să ne ia. Stăteam singur în 
faţa căminului, când Dora s-a apropiat pe furiş să-mi dea, ca 
de obicei, un mic sărut înainte de plecare. 

— Nu crezi, Doady, că dacă m-aş fi împrietenit mai demult 
cu ea, acum aş fi fost poate şi eu mai deşteaptă? m-a 


întrebat Dora cu o deosebită strălucire în ochii ei limpezi şi 
răsucindu-mi de zor, cu mâna dreaptă, un nasture de la 
haină. 

— Lasă prostiile, dragostea mea! i-am zis. 

— Crezi că-s prostii? Eşti sigur? m-a întrebat Dora, fără să 
se uite la mine. 

— Sigur că sunt! 

— Am uitat ce rudă eşti tu cu Agnes, băiat scump şi rău, 
mi-a spus Dora, tot răsucindu-mi nasturele. 

— Nu suntem rude de sânge, dar am fost crescuţi laolaltă, 
ca frate şi soră. 

— Mă mir cum de te-ai îndrăgostit de mine, mi-a zis Dora, 
apucând un alt nasture. 

— Poate pentru că te-am văzut şi n-am putut să nu mă 
îndrăgostesc de tine, Dora! 

— Să presupunem că nu m-ai fi văzut niciodată, a urmat 
Dora, trecând la un al treilea nasture. 

— Hai să presupunem că nici nu ne-am fi născut, i-am 
întors râzând. 

În timp ce priveam tăcut şi admirativ mânuţa-i gingaşă, 
cum trecea de la un nasture la altul, şi părul ei buclat, care 
mi se revărsa pe piept, şi genele ochilor ei sfioşi, care se 
ridicau încet, urmărind jocul degetelor, mă întrebam la ce 
anume s-o fi gândind. În cele din urmă s-a uitat drept în 
ochii mei, s-a ridicat în vârful picioarelor, ca să mă sărute, 
mai îngândurată ca de obicei - o dată, de două ori, de trei 
ori - şi a fugit din odaie. 

Cinci minute mai târziu, când toată lumea s-a întors în 
odaie, umbra aceea neobişnuită de pe chipul Dorei se 
risipise fără urmă. Râzând, luase hotărârea ca, până va veni 
tramcarul, să-l pună pe Jip să facă o demonstraţie a 
întregului său repertoriu. Asta a ţinut destul de mult (nu 
atât pentru că ar fi avut un repertoriu prea vast, ci mai 
degrabă din pricina îndărătniciei lui Jip), aşa că 
reprezentaţia încă nu se terminase când tramcarul a oprit 
la poartă. Agnes şi-a luat rămas bun în grabă, dar foarte 


călduros, de la Dora; Dora i-a făgăduit că-i va scrie (rugând- 
o să nu se supere dacă scrisorile ei vor fi copilăreşti), iar 
Agnes i-a promis că-i va răspunde: şi-au mai luat rămas bun 
încă o dată în faţa portierei tramcarului, şi apoi a treia oară 
când Dora, în ciuda mustrărilor ce i le-a făcut miss Lavinia, 
s-a mai repezit o dată la fereastra tramcarului, ca să-i 
amintească lui Agnes să-i scrie şi să-şi mai scuture buclele, 
privindu-mă cum şedeam sus, lângă vizitiu. 

Tramcarul trebuia să ne lase lângă Covent Garden, unde 
urma să luăm un alt tramcar spre Highgate. Am aşteptat cu 
nerăbdare clipa când vom putea face câţiva paşi împreună 
pentru ca Agnes să mi-o poată lăuda pe Dora. O, ce frumos 
a lăudat-o! Cu câtă dragoste şi căldură mi-a recomandat să- 
i port de grijă drăgălaşei făpturi pe care o cucerisem şi ale 
cărei daruri s-a priceput să le pună la lumină cu atâta 
simplitate! Cu câtă delicateţe mi-a amintit, fără a avea 
câtuşi de puţin aerul că vrea să mă dăscălească, de 
răspunderea ce-o aveam faţă de această copilă orfană! 

Niciodată, niciodată n-am iubit-o pe Dora mai profund şi 
mai sincer decât în noaptea aceea. Când din nou am 
coborât din tramcar şi am apucat pe aleea liniştită, 
luminată de stele, care ducea spre casa doctorului, i-am 
spus lui Agnes că ei îi datoram totul. 

— Când şedeai lângă ea, mi s-a părut că nu eşti numai 
geniul meu bun, ci şialei; şi aşa îmi pare şi acum, Agnes. 

— Un geniu ca vai de lume, dar credincios. 

Sunetul limpede al vocii ei mi-a mers drept la inimă; aşa 
că, fără a sta pe gânduri, i-am spus: 

— Azi am băgat de seamă că ţi-ai redobândit voioşia şi 
seninătatea care-ţi sunt proprii, aşa că încep să nădăjduiesc 
că eşti mai mulţumită acasă, nu-i aşa? 

— Sunt împăcată cu mine însămi, mi-a spus. Mi-e inima 
mai uşoară şi sunt bine dispusă. 

M-am uitat la chipul ei senin, care privea în sus, şi m-am 
gândit că poate licărirea stelelor îi dădea o expresie atât de 
nobilă. 


— Acasă nu-i nici o schimbare, a adăugat Agnes după 
câteva clipe. 

— Nu s-a mai pomenit nimic despre... ştii, n-aş vrea să te 
necăjesc, Agnes, dar nu mă pot opri să te întreb... despre ce 
am vorbit la despărţire, ultima dată? 

— Nu, nimic, mi-a răspuns. 

— M-am gândit mult la asta... 

— Ar trebui să te gândeşti mai puţin. Ţine minte că nu mă 
bizui decât pe dragoste şi pe adevăr. Şi după o clipă a 
adăugat: Nu-ţi fie teamă pentru mine, Trotwood, nu voi face 
niciodată pasul de care ţi-e frică. 

Deşi cred că în această privinţă nu fusesem niciodată cu 
adevărat îngrijorat, când cântărisem lucrurile la rece. - 
totuşi m-am simţit nespus de uşurat să primesc această 
asigurare din gura ei. Şi i-am şi spus-o, cu toată 
seriozitatea. 

— Şi după vizita asta, cât timp va mai trece, Agnes dragă, 
până ce vei veni din nou la Londra? Te întreb acum fiindcă 
altă dată s-ar putea să nu fim singuri. 

— Pesemne că va trece mult timp. Pentru tata cred că e 
mai bine să rămână acasă. Probabil că nu ne vom mai vedea 
prea des un timp, dar am, să-i scriu regulat, Dorei, şi în felul 
acesta vom avea mereu veşti unul despre altul. 

Ajunsesem în curticica vilei doctorului. Se făcuse târziu. 
Fereastra odăii ocupate de missis Strong era luminată, şi 
arătându-mi-o, Agnes mi-a spus noapte bună. 

— Nu te frământa pentru necazurile şi grijile noastre, mi-a 
spus, întinzându-mi mâna. Nimic nu mă poate face mai 
fericită decât fericirea ta. Dacă vreodată voi avea nevoie de 
ajutorul tău, fii sigur că ţi-l voi cere. Dumnezeu să te aibă în 
pază! 

În surâsul ei radios, precum şi în ultimele sunete ale 
glasului ei calm şi plăcut am văzut-o şi am auzit-o parcă din 
nou pe Dora alături de ea. Am rămas câtva timp uitându-mă 
peste verandă la stele, cu inima plină de dragoste şi de 
recunoştinţă, şi apoi am pornit încet mai departe. Îmi 


oprisem un pat la un han curăţel din apropiere, şi tocmai 
ieşeam pe poartă, când, întorcând din întâmplare capul, am 
văzut lumină în biroul doctorului. M-am gândit, cu o 
mustrare de cuget, că lucra la dicţionar fără ajutorul meu. 
Vrând să văd dacă aşa era, şi, în orice caz, dorind să-i spun 
noapte bună, dacă-l voi găsi zăbovind printre cărţile sale, 
m-am întors, şi trecând tiptil prin hol, am deschis uşor uşa 
şi am intrat. 

Spre marea mea mirare, primul pe care l-am văzut în 
lumina scăzută a lămpii cu abajur a fost Uriah. Stătea în 
picioare, lângă lampă, cu una din mâinile scheletice la gură 
şi cu cealaltă pe masa doctorului. Doctorul şedea în fotoliul 
său, acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Mister 
Wickfield, profund tulburat şi mâhnit, sta aplecat înainte, 
atingându-i braţul cu oarecare şovăire parcă. 

O clipă am crezut că doctorul se simţea rău. Sub această 
impresie, am făcut repede un pas înainte, când deodată am 
întâlnit privirea lui Uriah şi am înţeles ce se întâmplase. Am 
vrut să mă retrag, dar doctorul m-a oprit cu un gest, aşa că 
am rămas. 

— În orice caz, a spus Uriah, contorsionându-şi făptura 
slută, ar trebui să ţinem uşa închisă. Nu-i nevoie să afle TOT 
oraşul. 

Şi rostind aceste cuvinte, păşind în vârful picioarelor, s-a 
dus la uşa pe care o lăsasem deschisă şi a închis-o cu grijă. 
Apoi s-a întors şi şi-a reluat poziţia. În vocea şi în felul său 
de a se purta era o ostentaţie de compătimire care - mie, 
cel puţin - mi-era mai nesuferită decât orice altă schemă pe 
care ar fi putut s-adopte. 

— Am socotit de datoria mea, master Copperfield, mi-a zis 
Uriah, să-i dezvălui şi doctorului Strong lucrurile despre 
care am vorbit dumneata şi cu mine. Numai că nu m-ai 
înţeles prea bine. 

I-am aruncat o privire, dar nu i-am dat nici un alt răspuns, 
şi m-am apropiat de bunul şi bătrânul meu profesor, 
spunându-i câteva cuvinte menite să-l mângâie şi să-l 


încurajeze. Mi-a pus mâna pe umăr, aşa cum obişnuia pe 
vremea când nu eram decât un băieţaş, dar n-a ridicat 
capul cărunt. 

— Întrucât nu m-ai înţeles, master Copperfield, a urmat 
Uriah cu acelaşi ton oficial, îmi îngădui supus să-ţi aduc la 
cunoştinţă, căci suntem între prieteni, că i-am atras luarea- 
aminte doctorului Strong asupra purtării lui missis Strong. 
Este, te asigur, Copperfield, cu totul împotriva firii mele să 
mă amestec în lucrări atât de neplăcute; dar, de fapt, ne 
vedem amestecați în fel de fel de lucruri care n-ar trebui să 
se întâmple. Asta voiam să-ţi spun şi nu m-ai înţeles, sir. 

Acum, când îmi amintesc de privirea lui chiorâşă, mă mir 
că nu l-am luat de gât şi n-am încercat să-l sugrum. 

— Se prea poate că nu m-am exprimat prea limpede, a 
urmat el, şi nici dumneata. Fireşte, nu eram înclinați să dăm 
prea mare amploare acestei chestiuni. Totuşi, până la urmă, 
m-am hotărât să vorbesc deschis; i-am arătat doctorului 
Strong că... Aţi spus ceva, sir? 

Se adresase doctorului Strong, care gemuse. Un geamăt 
ce ar fi mişcat orice inimă omenească, dar care asupra lui 
Uriah n-a avut nici un efect. 

—... i-am arătat doctorului Strong, a reluat el, că oricine 
poate vedea că mister Maldon şi drăguţa şi amabila missis 
Strong sunt prea tandri unul cu celălalt. A venit vremea 
(căci iată că ne vedem cu toţii amestecați în lucruri care n- 
ar trebui să se întâmple) să i se spună şi doctorului Strong 
că pentru toată lumea acest lucru a fost limpede ca lumina 
zilei chiar înainte de plecarea lui mister Maldon în India; că 
mister Maldon doar pentru asta a umblat cu pretexte, ca să 
vină înapoi; şi că doar pentru asta e toată ziua aici. Când ai 
intrat, tocmai îi ceream, asociatului şi colegului meu, şi în 
clipa aceea s-a şi întors către el, să-i declare pe cuvânt de 
onoare doctorului Strong dacă - da sau nu - împărtăşeşte şi 
el de multă vreme aceeaşi părere. Aveţi cuvântul, mister 
Wickfield! N-aţi vrea să fiţi atât de bun să ne spuneţi? Da, 
sau nu, sir? Poftim, colega! 


— Pentru numele lui Dumnezeu, doctore dragă, a spus 
mister Wickfield, punând din nou, cu oarecare şovăială, 
mâna pe braţul doctorului, nu trebuie să dai prea multă 
importanţă unor bănuieli pe care le-aş fi putut avea. 

— Poftim! a exclamat Uriah, clătinând din cap. Ce tristă 
confirmare, nu-i aşa? Din partea lui! Din partea unui 
prieten atât de vechi! Ei, Doamne, Copperfield, nu eram 
decât un biet scrib în biroul lui, şi l-am văzut de zece ori, nu 
o dată, cât de preocupat era, cât de necăjit era (şi avea tot 
dreptul ca părinte, nu pot să-l condamn) la gândul că miss 
Agnes era amestecată în lucruri care n-ar trebui să se 
întâmple. 

— Dragă Strong, a zis mister Wickfield cu un tremur în 
glas, bunul meu prieten, mai e oare nevoie să-ţi spun că am 
avut cândva păcatul de a căuta scopul principal al fiecărui 
om şi de a judeca toate actele după acest criteriu îngust? Se 
prea poate ca din pricina acestui păcat al meu să fi ajuns şi 
la asemenea bănuieli. 

— Ai avut însă bănuieli, Wickfield, a zis doctorul, fără a 
ridica privirea. Ai avut bănuieli. 

— Vorbeşte, colega! i-a dat ghes Uriah. 

— La un moment dat am avut, desigur. Dar... să mă ierte 
Dumnezeu... credeam că aveai şi dumneata. 

— Nu, nu, nu! a protestat doctorul, cât se poate de 
îndurerat. 

— La un moment dat mi s-a părut că ai fi vrut să-l trimiţi 
pe Maldon peste hotare tocmai ca să realizezi o despărţire 
care era de dorit. 

— Nu, nu, nu! Am vrut să-i fac plăcere lui Annie ajutându-l 
pe prietenul ei din copilărie. Nimic altceva. 

— M-am convins, a zis mister Wickfield. După ce mi-ai spus 
că aşa stau lucrurile, n-am mai avut nici o îndoială. Dar am 
crezut... te rog să ţii seama de felul meu strâmt de a 
interpreta, care a fost păcatul meu cel mai grav... că acolo 
unde există o atât de mare diferenţă de vârstă... 


— Vezi? Aşa trebuie pusă problema, master Copperfield, a 
intervenit Uriah, afişând o milă făţarnică şi jignitoare. 

—... o femeie atât de tânără şi de atrăgătoare, oricât de 
mult te-ar fi respectat, n-a putut să fie împinsă la această 
căsătorie decât din consideraţiuni de ordin material. N-am 
ţinut însă seama de nenumărate simţăminte şi împrejurări 
care puteau s-o influenţeze în bine. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu uita lucrul acesta! 

— Ce delicat se exprimă! s-a minunat Uriah, clătinând din 
cap. 

— Am privit-o întotdeauna dintr-un singur punct de 
vedere, a urmat mister Wickfield, dar, pe tot ce am mai 
scump pe lume, te conjur, dragă prietene, să înţelegi; acum, 
neavând scăpare... sunt nevoit să mărturisesc... 

— Nu! N-aveţi scăpare, mister Wickfield, a întărit Uriah, 
de vreme ce lucrurile au ajuns până aici. 

—... că am avut, a urmat mister Wickfield, uitându-se 
neputincios şi deznădăjduit la asociatul său, că am avut 
anumite îndoieli în privinţa ei, crezând că şi-ar călca 
îndatoririle faţă de dumneata; şi dacă trebuie să spun tot 
adevărul, voi recunoaşte că uneori n-am fost de acord ca 
Agnes să fie atât de prietenă cu ea şi să vadă ceea ce 
vedeam sau ceea ce, din pricina teoriei mele greşite, îmi 
închipuiam că văd. N-am pomenit nimănui de toate acestea 
niciodată. Şi nici n-am avut vreodată intenţia să 
împărtăşesc cuiva aceste lucruri. Cu toate că trebuie să-ţi 
vină foarte greu să asculţi, cred că, de ai şti cât de greu îmi 
vine să ţi le spun, m-ai compătimi, a încheiat mister 
Wickfield, zdrobit. 

În bunătatea lui, doctorul i-a întins mâna. Mister Wickfield 
i-a ţinut-o câtva timp într-a sa, cu capul plecat. 

— Sunt convins că subiectul acesta e cât se poate de 
neplăcut pentru toată lumea, a zis Uriah, insinuându-se în 
tăcerea generală cu zvârcoliri ca de ţipar. Dar pentru că am 
ajuns atât de departe, trebuie să mai adaug că şi 
Copperfield a băgat de seamă acelaşi lucru. 


M-am întors către el şi l-am întrebat cum de îndrăznea să 
invoce mărturia mea. 

— O, e foarte frumos din partea dumitale, Copperfield, mi- 
a răspuns Uriah, contorsionându-se cumplit. Ştim cu toţii 
cât eşti de îndatoritor: dar trebuie să recunoşti că aseară, 
când ţi-am vorbit, ai înţeles ce voiam să-ţi spun. Trebuie să 
recunoşti că ai înţeles ce voiam să-ţi spun, Copperfield. Nu 
tăgădui. Tăgăduieşti mânat de cele mai bune intenţii, dar 
nu tăgădui, Copperfield! 

Privirea plină de blândeţe a bunului şi bătrânului doctor s- 
a oprit o clipă asupra mea şi am simţit că mărturisirea 
bănuielilor mele de altădată se citea prea limpede pe chipul 
meu pentru a fi trecută cu vederea. N-avea nici un rost să 
mă înfurii. Nu puteam schimba nimic. Orice aş fi spus, nu 
mai puteam tăgădui. 

S-a lăsat din nou o tăcere pe care nimic n-a tulburat-o, 
până ce doctorul s-a ridicat şi s-a plimbat de vreo două-trei 
ori, de-a curmezişul odăii. Apoi s-a întors la locul lui; şi 
lăsându-se pe speteaza fotoliului şi ducând din când în când 
batista la ochi (cu o sinceritate care, după părerea mea, îi 
făcea mai multă cinste decât orice ţinută ar fi putut să-şi 
impună), ne-a spus: 

— Am o vină mare. Cred că am o vină foarte mare. Am 
expus o fiinţă dragă inimii mele la bănuieli şi defăimări - le 
numesc defăimări, chiar dacă au rămas numai în mintea 
celor care le-au conceput - care, de n-aş fi fost eu, n-ar fi 
mânjit-o niciodată. 

Uriah Heep a emis un sunet fornăit. Pesemne ca să-şi 
exprime simpatia. 

— De n-aş fi fost eu, n-ar fi atins-o niciodată, a repetat 
doctorul. Precum ştiţi, sunt un om bătrân; în seara asta mi 
se pare că nu prea mai am pentru ce să trăiesc. Dar 
chezăşuiesc cu viaţa mea, cinstea şi credinţa scumpei 
doamne care a fost obiectul acestei convorbiri! 

Cred că nici cea mai desăvârşită întrupare a spiritului 
cavaleresc, nici cea mai frumoasă şi mai romantica figură 


zugrăvită vreodată de un pictor n-ar fi putut rosti aceste 
cuvinte cu o mai tulburătoare şi mai impresionantă 
demnitate decât au fost rostite de bătrânul şi prozaicul 
doctor. 

— N-aş vrea să tăgăduiesc însă, a urmat doctorul - se prea 
poate că am fost chiar gata să recunosc, într-o anumită 
măsură - că fără voia mea am atras-o într-o căsătorie 
nefericită. Nu prea sunt deprins să observ cele ce se petrec 
în jurul meu; şi nu pot decât să cred că observaţiile mai 
multor oameni, de diferite vârste şi situaţii, care converg 
într-o singură direcţie (şi asta-i cât se poate de firesc), pot fi 
mai exacte decât ale mele. 

Cum am mai relatat şi în alte locuri, am admirat adeseori 
blândeţea şi generozitatea lui faţă de tânăra-i soţie, dar 
delicateţea plină de respect de care a dat dovadă ori de 
câte ori a amintit de ea în această împrejurare şi deferenţa 
cu care a îndepărtat până şi cea mai vagă umbră de 
bănuială în privinţa fidelității ei l-au ridicat nespus de mult 
în ochii mei. 

— Am luat-o în căsătorie când era încă foarte tânără, a 
spus mai departe doctorul. Am luat-o de nevastă într-un 
moment când caracterul ei abia se închega. A fost o mare 
mulţumire pentru mine să pot contribui la formarea lui. Îl 
cunoşteam bine pe tatăl ei. O cunoşteam bine şi pe ea. De 
dragul frumoaselor şi aleselor ei însuşiri, am învăţat-o tot ce 
mi-a stat în putere s-o învăţ. Dacă i-am făcut vreun rău - şi 
mă tem că i-am făcut, profitând (fără să-mi dau seama) de 
recunoştinţa şi dragostea ei - îi cer din toată inima iertare! 

Din nou a străbătut odaia de-a curmezişul, după care s-a 
întors la loc; şi, apucând speteaza fotoliului cu mâinile-i 
care tremurau întocmai ca şi glasul gâtuit de emoție, a 
continuat: 

— Am socotit că aş putea fi pentru ea un adăpost împotriva 
primejdiilor şi încercărilor vieţii. Mi-am zis că, în ciuda 
nepotrivirii de vârstă, are să poată trăi, alături de mine, în 
tihnă şi mulţumire. M-am gândit însă că va veni o vreme 


când am să-i redau libertatea şi că atunci va mai fi nu numai 
tânără şi frumoasă, dar că va avea o judecată mai matură... 
da, m-am gândit... pe cuvântul meu! 

Figura lui, destul de comună, părea iluminată de noblețea 
şi devotamentul de care dădea dovadă. Fiecare cuvânt 
rostit de el avea o forţă la a cărei obârşie nu puteau fi decât 
aceste sentimente. 

— Viaţa ce am dus-o cu ea a fost cât se poate de fericită. 
Până astă-seară, am avut mereu prilejul să binecuvânteze 
ziua în care i-am făcut cel mai mare pocinog. 

Glasul lui, tot mai tremurător pe măsură ce a rostit aceste 
cuvinte, s-a stins câteva clipe; după aceea a urmat: 

— O dată trezit din acest vis - toată viaţa am fost, într-un 
fel sau altul, un biet visător - îmi dau seama că-i foarte 
firesc ca să-şi aducă aminte cu nostalgie de vechiul ei 
tovarăş de joacă din copilărie, care-i de o vârstă cu ea. Cred 
că-i foarte adevărat că-l priveşte cu o părere de rău 
nevinovată, că se gândeşte, poate, la ceea ce ar fi putut fi 
de nu m-aş fi ivit în calea ei. Mi-au venit în minte, cu un tâlc 
N0u, în ceasul acesta de grea încercare, multe lucruri 
văzute, dar neluate în seamă de mine. Dar mai presus de 
orice, numele scumpei mele doamne nu se cade să fie 
niciodată atins nici cu o vorbă, nici cu o umbră de îndoială. 

O clipă privirea i s-a aprins, şi glasul i-a devenit ferm; apoi 
din nou s-a recules. Dar peste puţin a continuat: 

— Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să port, cu cât mai 
multă resemnare, povara remuşcării de a fi pricinuit o 
asemenea nefericire. Dânsa e aceea care-i îndreptăţită să 
se plângă, nu eu! Datoria mea e s-o feresc de interpretări 
greşite, de interpretări greşite şi maliţioase, de care nici 
prietenii mei n-au fost în stare să se apere. Cu cât vom trăi 
mai retraşi, cu atât îmi va fi mai uşoară această sarcină. Şi 
când îmi va suna ceasul - o, Doamne, să sune cât mai 
curând dacă aşa e voia ta! - când moartea mea îi va reda 
libertatea, voi închide ochii pentru totdeauna privind cu 
nemărginită dragoste şi încredere chipul ei cinstit şi o voi 


lăsa cu inima uşoară să trăiască o viaţă mai bună şi mai 
fericită. 

Nu-l mai vedeam desluşit, deoarece, la auzul acestor 
cuvinte, a căror seninătate şi bunătate încununau 
admirabila lui simplitate, lacrimile-mi înceţoşaseră privirile. 
După ce a făcut câţiva paşi spre uşă, a adăugat: 

— V-am destăinuit ce am pe inimă. Nu mă îndoiesc că veţi 
păstra secretul. Lucrurile despre care am vorbit aici astă- 
seară nu se cade să fie repetate. Wickfield, dă-mi braţul tău 
de bun şi vechi prieten, ca să urc scările! 

Mister Wickfield s-a grăbit să-i dea braţul. Şi fără nici un 
cuvânt, au ieşit încet din odaie, urmăriţi de privirile lui 
Uriah. 

— Ei, master Copperfield! a zis Uriah, întorcându-se 
mieros către mine. Lucrurile au ieşit altfel decât ar fi fost de 
aşteptat să iasă, căci bătrânul cărturar... ce om 
cumsecade!. E orb ca un liliac! Dar cu familia asta am 
mântuit pentru totdeauna, cred! 

Când i-am auzit glasul, m-a cuprins o furie turbată, o furie 
cum niciodată înainte şi niciodată de atunci încoace nu m-a 
mai cuprins. 

— Mişelule! i-am zis. Cum îndrăzneşti să mă vâri în 
intrigile tale? Cum te încumeţi, secătură mincinoasă, să-mi 
ceri acum mărturie, ca şi cum am fi discutat vreodată 
problema asta? 

Cum stăteam faţă în faţă, am văzut limpede, în bucuria 
ascunsă ce i se citea pe obraz, ceea ce ştiam bine; mă silise 
să-i ascult destăinuirile anume ca să mă facă să sufăr şi că, 
de fapt îmi întinsese cu bună-ştiinţă o cursă; şi asta n-am 
putut răbda. Obrazul lui scofâlcit îmi stătea înainte ca o 
ispită, şi l-am plesnit cu atâta putere, încât m-au usturat 
degetele ca fripte. 

Mi-a apucat mâna şi am rămas nemişcaţi, uitându-ne unul 
la altul. Am stat astfel multă vreme; destul de mult, ca să 
văd cum urmele albe lăsate de degetele mele pe purpuriul 


aprins al obrazului au dispărut, pentru ca apoi să se 
coloreze într-un roşu şi mai intens. 

— "Ţi-ai pierdut minţile, Copperfield? m-a interpelat cu 
răsuflarea tăiată. 

— Nu mai vreau să am de-a face cu tine! i-am zis, 
smulgându-mi mâna dintr-a lui. Câine spurcat, nu vreau să 
te mai cunosc! 

— Nu vrei? mi-a spus şi, silit de usturime, şi-a pus mâna la 
obraz. Poate că n-ai să ai încotro. Nu crezi că eşti cam 
nerecunoscător? 

— 'Ţi-am arătat nu o dată că te dispreţuiesc. De astă dată 
ţi-am arătat-o mai făţiş. Să mă tem c-ai să faci încă şi mai 
mult rău tuturor celor din jurul tău? Oare nu faci totdeauna 
tot răul ce-ţi stă în putere să-l faci? 

A înţeles cât se poate de bine această aluzie la motivele 
care până atunci mă siliseră să mă stăpânesc în raporturile 
mele cu el. Cred că nici nu l-aş fi plesnit, nici n-aş fi lăsat să- 
mi scape această aluzie dacă Agnes nu mi-ar fi dat cu puţin 
înainte asigurarea aceea. Dar n-are a face. 

A urmat o nouă pauză, destul de lungă. Şi în timp ce mă 
privea, mi s-a părut că ochii lui băteau în toate nuanțele 
culorilor celor mai respingătoare. 

— Copperfield, mi-a zis, luând mâna de pe obraz, 
întotdeauna ai fost împotriva mea. Ştiu că încă pe vremea 
când stăteai la mister Wickfield erai împotriva mea. 

— N-ai decât să crezi ce pofteşti! i-am răspuns, fierbând 
încă de mânie. Dar faptul că ceea ce afirmi e inexact te 
caracterizează. 

— Şi totuşi eu întotdeauna am ţinut la dumneata 
Copperfield! 

N-am găsit cu cale să-i mai răspund; şi luându-mi pălăria, 
mă pregăteam să mă duc la culcare, când mi-a tăiat calea 
spre uşă. 

— Copperfield, mi-a zis, pentru sfadă e nevoie de doi. Şi 
eu, unul, nu înţeleg să mă sfădesc. 

— Du-te dracului! i-am spus. 


— Nu vorbi aşa. Ştiu c-are să-ţi pară rău mai târziu. Cum 
poţi să te înjoseşti în faţa mea, dând dovadă de asemenea 
îndărătnicie? Dar te iert. 

— Mă ierţi tu pe mine? l-am îngânat eu cu dispreţ. 

— Te iert, şi n-ai ce face, mi-a răspuns Uriah. Auzi 
dumneata. - să mă loveşti tocmai pe mine, care întotdeauna 
ţi-am fost prieten! Dar pentru sfadă e nevoie de cel puţin 
doi, şi eu, unul, nu înţeleg să mă sfădesc. Am să-ţi rămân 
prieten, în pofida dumitale. Aşadar, acum ştii la ce te poţi 
aştepta! 

Faptul că, pentru a nu-i tulbura pe cei din casă la ooră 
atât de nepotrivită, am fost nevoiţi să purtăm această 
discuţie (în care el vorbea domol, în vreme ce eu îi 
răspundeam repezit) cu glas scăzut nu era de natură să mă 
potolească, deşi furia începuse să-mi treacă. Spunându-i că 
nu mă voi aştepta de la el decât ce am aşteptat întotdeauna, 
fără ca dânsul să mă fi dezamăgit niciodată, am deschis uşa 
peste el, ca şi cum ar fi fost o nucă uriaşă aşezată acolo să 
fie spartă, şi am ieşit. Dar nici el n-a întârziat acolo, căci se 
ducea să doarmă la maică-sa; şi n-am apucat să fac nici o 
sută de iarzi. Când iată că m-a ajuns din urmă. 

— Ştii, Copperfield, mi-a zis la ureche (căci nici n-am 
întors capul), te-ai pus într-o situaţie proastă. (Îmi dădeam 
seama că are dreptate, şi asta mă irita încă şi mai tare.) Cu 
asta n-ai făcut nici o scofală, şi de împiedicat să te iert nu 
mă poţi împiedica. N-o să-i spun nimic mamei şi nimănui pe 
lume. Sunt hotărât să te iert. Dar mă mir cum de ai putut să 
ridici mâna asupra unui om pe care-l ştii atât de umil şi 
neînsemnat! 

Mă simţeam aproape tot atât de vrednic de dispreţ ca şi el. 
Mă cunoştea mai bine decât mă cunoşteam eu singur. Dacă 
mi-ar fi răspuns sau dacă m-ar fi zgândărit, ar fi fost o 
uşurare şi o scuză pentru mine; dar aşa, m-a făcut să mă 
perpelesc şi n-am putut adormi până după miezul nopţii. 

A doua zi dimineaţă, când am ieşit, tocmai suna clopotul 
bisericii, şi l-am găsit plimbându-se în sus şi în jos cu maică- 


sa. Mi-a vorbit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi am 
fost nevoit să-i răspund. Presupun că-l plesnisem destul de 
tare ca să-i dau dureri de dinţi. Fapt este că era legat cu o 
batistă de mătase neagră, care, cu pălăria aşezată 
deasupra, în vârful capului, era departe de a-l face mai 
atrăgător. Am aflat că luni dimineaţă fusese la un dentist la 
Londra şi că-i scosese un dinte. Nădăjduiesc c-o fi fost o 
măsea. 

Doctorul a anunţat că nu se simte bine, şi în fiecare zi, 
până la plecarea oaspeţilor, a stat singur cea mai mare 
parte a timpului. Abia la o săptămână după plecarea lui 
Agnes şi a tatălui ei ne-am reluat lucrul ca de obicei. Cu o zi 
înainte de a-l relua, doctorul mi-a înmânat o scrisoare, într- 
un plic deschis. Mi-era adresată mie şi cuprindea, în câteva 
cuvinte călduroase, rugămintea de a nu vorbi niciodată 
despre cele discutate în seara aceea. Îi destăinuisem 
mătuşii, dar altcuiva nu. Asemenea lucruri nu le puteam 
discuta cu Agnes, şi nu încape îndoială că nici nu bănuia ce 
se întâmplase. 

Sunt încredinţat că nici missis Strong n-a bănuit nimic 
atuncea. Au trecut câteva săptămâni până ce am putut 
observa o schimbare în felul ei de a fi. Şi aceasta a venit 
încet, încetişor, ca un nor într-o zi fără vânt. La început a 
apărut mirată de compătimirea delicată cu care-i vorbea 
doctorul şi de dorinţa lui de a o pofti la ei pe mama-soacră, 
ca să mai învioreze monotonia vieţii pe care o ducea. 
Deseori, în timp ce lucram, iar ea şedea lângă noi, în birou, 
am băgat de seamă cum se oprea şi se uita la elcu aerul 
acela de neuitat. După aceea, am observat că uneori se 
ridica cu ochii plini de lacrimi şi părăsea odaia. Încetul cu 
încetul, umbra unei mâhniri i-a întunecat frumuseţea şi s-a 
adâncit zi de zi. Între timp, missis Markleham se mutase la 
ei, dar nu mai contenea cu vorba şi nu vedea nimic. 

În vreme ce Annie, care fusese cândva ca o rază de soare 
în casa doctorului, se transforma astfel, doctorul a început 
să pară mai grav şi mai îmbătrânit; dar blândeţea firii lui, 


precum şi bunătatea şi bunăvoința ce i le arăta s-au 
accentuat, dacă mai era cu putinţă să se accentueze. L-am 
văzut în dimineaţa zilei ei de naştere, când dânsa a venit să 
se aşeze în dreptul ferestrei biroului (obişnuia să facă acest 
lucru dintotdeauna, dar în vremea din urmă îl făcea cu un 
aer sfios şi nehotărât, pe care-l găseam foarte mişcător), 
cum, după ce i-a cuprins fruntea cu mâinile şi i-a sărutat-o, 
s-a depărtat în grabă, fiind prea emoţionat ca să stea. Am 
văzut-o cum a rămas locului, împietrită ca o statuie; şi apoi 
şi-a înclinat capul, şi-a împreunat mâinile şi a început să 
plângă, nespus de mâhnită. 

După aceea mi s-a părut uneori, în momentele când 
rămâneam singuri, că dânsa ar fi dorit să-mi vorbească. Dar 
n-a scos niciodată o vorbă. Doctorul mereu o îndemna să se 
ducă cu maică-sa în oraş, ca să se distreze; iar missis 
Markleham, care era mare amatoare de distracţii, primea 
bucuroasă aceste propuneri şi le sprijinea cu multă căldură. 
Dar Annie, tristă şi apatică, se lăsa mânată oriunde, dar 
parcă nu se mai bucura de nimic. 

Nu ştiam ce să cred. Mătuşa nici ea nu ştia: şi cred că tot 
plimbându-se prin odăi, ca să se dumerească, a străbătut 
uneori şi câte o sută de mile. Şi ce e şi mai ciudat e faptul că 
în sferele tainice ale acestei nefericirii conjugale singura 
alinare venea din partea lui mister Dick. 

Ce gândea el în această privinţă, sau ce anume observase, 
n-aş fi în stare să spun, aşa cum nici el cred că nu mi-ar fi 
putut spune. Dar, precum am arătat când am depănat 
amintirile mele de la şcoală, mister Dick avea o nemărginită 
venerație pentru doctorul Strong. Nici mintea cea mai 
ascuţită nu poate înţelege subtila legătură care stă la baza 
oricărui ataşament adevărat, nici chiar atunci când nu e 
vorba decât de acela al unui biet animal inferior faţă de om. 
Fapt e că mister Dick avea, dacă mi-e îngăduit să mă exprim 
astfel, o inimă trează, în care pătrunsese direct o rază de 
adevăr. 


Îşi reluase cu mândrie privilegiul de a se plimba în sus şi în 
jos prin grădină, împreună cu doctorul, în numeroasele lui 
ceasuri de răgaz, aşa cum obişnuia să-l însoţească odinioară 
pe aleea aceea de la Canterbury. Curând, însă, şi-a 
consacrat tot timpul liber acestor plimbări, sculându-se 
uneori mai devreme dimineaţa, ca să mai câştige timp. Pe 
vremuri, cea mai mare fericire a lui era să-l asculte pe 
doctor cum îi citea din minunata lui realizare, dicţionarul. 
Acum se simţea foarte nenorocit până ce doctorul şi-l scotea 
din buzunar şi începea lectura. Când doctorul şi cu mine 
aveam treabă, mister Dick luase obiceiul să se plimbe cu 
missis Strong şi s-o ajute să-şi îngrijească florile preferate 
sau să plivească grădina. Pot spune că rareori scotea mai 
mult de o duzină de cuvinte într-un ceas; dar interesul 
susţinut pe care-l arăta şi aerul lui atent aflau un răsunet în 
inimile lor; fiecare din ei ştia că şi celălalt îl iubea, şi că 
dânsul îi îndrăgea pe amândoi; şi astfel a ajuns să joace un 
rol pe care nimeni altul nu l-ar fi putut îndeplini; a devenit o 
verigă între ei. 

Când îmi amintesc cum se plimba în sus şi în jos cu 
doctorul, cu un aer de înţelepciune de nepătruns, încântat 
că avea de a face cu grelele cuvinte ale dicționarului, când îl 
revăd cum căra stropitorile acelea uriaşe, după Annie; sau 
cum stătea în genunchi, cufundat în munca migăloasă de a 
strânge cu răbdare frunzuliţele de pe jos, fără a-şi scoate 
mănuşile mari; şi cum în tot ce făcea exprima - aşa cum nici 
un filosof n-ar fi fost în stare să exprime - dorinţa lui sfioasă 
de a li se arăta prieten, împrăştia parcă simpatie, dragoste 
şi încredere prin fiecare găurică a sitei stropitorii; când îmi 
amintesc cum, călăuzit de inima lui trează, sensibilă la toate 
necazurile prietenilor, nu divaga niciodată şi cum, în 
grădină, niciodată nu aducea vorba despre nefericitul rege 
Carol I, şi niciodată nu şovăia să-şi arate recunoştinţa, 
făcându-le servicii, şi cum niciodată nu se lăsa abătut nici 
de la faptul că era o neînțelegere între ei, nici de la voinţa 
de a o aplana, mai-mai că mă simt ruşinat când îmi dau 


seama câte a făcut el, deşi nu era tocmai în minţile lui, şi 
câte am făcut eu, care eram sănătos la cap. 

— Nimeni, în afară de mine, nu ştie cât preţuieşte omul 
acesta! îmi spunea foarte mândră mătuşa când venea vorba 
despre el. Dick o să ajungă departe! 

Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mai relatez 
ceva. Cât timp oaspeţii se mai aflau în casa doctorului 
Strong, am băgat de seamă că în fiecare dimineaţă poştaşul 
aducea două-trei scrisori pentru Uriah Heep, care n-a 
plecat de la Highgate decât odată cu toţi ceilalţi, fiind sezon 
mort; şi că pe toate acestea adresele erau scrise de mâna 
lui mister Micawber, care-şi însuşise scrierea rondă a 
juriştilor. Judecând după aceste semne mărunte, m-am 
bucurat să pot trage concluzia, că lui mister Micawber îi 
merge bine; şi de aceea am fost foarte surprins când, cam 
pe vremea aceea, am primit următoarea scrisoare de la 
amabila lui soţie! 

CANTERBURY, luni seara. 

Veţi fi, fără îndoială, foarte mirat, dragă mister 
Copperfield, când veţi primi această scrisoare. Cu atât mai 
mult de conţinutul ei. Şi încă şi mai mult, de rugămintea de 
a păzi secretul acestei scrisori. Dar simţămintele mele de 
soţie şi de mamă îşi caută o uşurare; şi cum nu vreau să mă 
consult cu familia mea (şi aşa atât de nesuferită lui mister 
Micawber), nu am pe nimeni mai apropiat căruia să-i pot 
cere un sfat decât pe dumneavoastră, care-mi sunteţi 
prieten şi fost chiriaş. 

Aţi băgat desigur de seamă, dragă mister Copperfield, că 
între mine şi mister Micawber (pe care nu-l voi părăsi 
niciodată) a existat întotdeauna un spirit de încredere 
reciprocă. S-a mai întâmplat uneori ca mister Micawber să 
semneze o poliţă fără să mă întrebe sau să-mi ascundă 
scadenţa ei. Da, s-a întâmplat. Da, în general, mister 
Micawber nu ascundea nimic faţă de aceea căreia i-a 
închinat dragostea sa - mă refer la soţia lui - şi totdeauna, 
înainte de a adormi, îi recapitula întâmplările zilei. 


Vă puteţi închipui, dragă mister Copperfield, ce amarnică 
trebuie să-mi fie suferinţa când am să vă spun că mister 
Micawber s-a schimbat cu desăvârşire. Este rezervat. Este 
plin de secrete. Viaţa lui a devenit un mister pentru aceea 
care-i împărtăşea bucuriile şi necazurile - mă refer din nou 
la soţia lui - şi vă asigur că în afară de faptul că îşi petrece 
tot timpul, de dimineaţă până seara, la birou, ştiu tot atâta 
despre el cât despre omul de la miazăzi pe seama căruia 
copiii nerozi repetă nişte scorneli în legătură cu un 
porridge8 cu prune rece, ca să folosesc o eroare populară 
pentru a exprima un fapt real. 

Dar asta încă nu-i totul. Mister Micawber e morocănos. E 
sever. S-a înstrăinat de fiul nostru cel mare şi de fiica lui. 
Nu se mai mândreşte cu gemenii lui şi priveşte cu răceală 
până şi pe copilul nevinovat care a venit acum în urmă să 
mărească cercul familiei. Nu pot obţine de la el mijloacele 
pecuniare trebuitoare pentru acoperirea cheltuielilor 
noastre, care la noi sunt chibzuite până la ultimul 
farthing10, decât cu mare greutate şi numai după 
groaznice ameninţări că-şi va face singur seama (Chiar aşa 
spune); şi refuză, neînduplecat, să dea orice explicaţie 
asupra acestei politici, care le duce la disperare. 

Asta-i greu de suportat. Asta-mi sfâşie inima. Dacă veţi 
avea bunăvoința să mă sfătuiţi, cunoscând slabele mele 
puteri, şi să-mi spuneţi cum le-aş putea folosi mai bine în 
această dilemă atât de neaşteptată, aţi adăuga încă un 
prietenesc serviciu, pe lângă atâtea altele, făcute până 
acum. Cu multă dragoste din partea copiilor şi un surâs din 
partea noului-venit, care are fericirea de a fi încă 
inconştient, rămân, scumpe mister Copperfield, a 
dumneavoastră îndurerată, EMMA MICAWBER. 

Nu m-am simţit îndreptăţit să dau unei femei, cu atâta 
experienţă ca miss Micawber alt sfat decât să încerce, cu 
răbdare şi bunăvoință, să recâştige încrederea lui mister 
Micawber (cum eram, de altfel, încredinţat că va face în 


orice caz); dar scrisoarea m-a pus foarte mult pe gânduri în 
privinţa lui. 

CAPITOLUL XLIII. 

O NOUĂ PRIVIRE RETROSPECTIVĂ. 

Fie-mi îngăduit din nou să mă opresc asupra unei perioade 
memorabile din viaţa mea. Fie-mi îngăduit să stau deoparte, 
ca să privesc cum defilează prin faţa mea însoţind propria- 
mi umbră, fantomele acelor zile, într-un sumbru cortegiu. 

Săptămâni, luni, anotimpuri se perindă în amintire. Abia 
de par mai lungi decât o zi de vară sau o noapte de iarnă. 
Aci, izlazul pe care mă plimb cu Dora, ca un câmp de aur 
strălucitor, e numai floare; aci, nevăzute, insuliţele şi tufele 
de iarbă-neagră zac sub covorul de zăpadă. Şi în spaţiul 
unei clipe, fluviul de-a lungul căruia ne plimbam duminica 
ba sclipeşte sub razele soarelui de vară, ba se învolburează, 
biciuit de vântul de iarnă, ba poartă devale sloiuri de 
gheaţă. Mai iute decât orice fluviu din lume, străluceşte, se 
întunecă şi îşi rostogoleşte mil departe undele. 

În casa celor două micuţe doamne, care seamănă a 
păsărele, nu se schimbă nici atâtica. Pendula ticăie 
deasupra căminului, barometrul atârnă în hol. Nici pendula, 
nici barometrul nu merg bine; dar le arătăm o încredere 
plină de evlavie. 

După lege, mă număr şi eu în rândul oamenilor. Am 21 de 
ani, o vârstă respectabilă. Dar asta-i o respectabilitate care 
vine de la sine. Fie-mi îngăduit să recapitulez ce am 
realizat. 

Am îmblânzit fioroasa taină a stenografiei. Cu ajutorul ei 
realizez un venit frumos. Datorită perfecțiunii atinse în tot 
ce priveşte această artă, mă bucur de o excelentă reputaţie 
şi, împreună cu alţi unsprezece, stenografiez dezbaterile 
parlamentare pentru un ziar de dimineaţă. Noaste de 
noapte consemnez profeţii care nu se împlinesc niciodată, 
profesiuni de credinţă care nu vor fi respectate niciodată, 
explicaţii menite numai să înşele. Trăiesc într-un vârtej de 
vorbe. Britannia1 1, nefericita fecioară, îmi apare mereu 


înaintea ochilor, ca o găină jumulită şi dichisită: împunsă din 
toate părţile de peniţele birocraţiei, legată de mâini şi de 
picioare cu şnur roşul2. Cunosc destul de bine culisele ca 
să-mi dau seama cât preţuieşte viaţa politică. Sunt, în 
această privinţă, un păgân, şi niciodată nu voi putea fi 
convertit. 

Scumpul şi vechiul meu prieten Traddles şi-a încercat şi el 
puterile în acelaşi domeniu, dar nu i-a mers. Eşecul nu l-a 
tulburat defel şi-mi aminteşte că totdeauna şi-a dat seama 
că este cam încet din fire. Colaborează din când în când la 
acelaşi ziar, strângând material documentar asupra unor 
teme aride, despre care alţii, cu o imaginaţie mai bogată, 
urmează să scrie, înfrumuseţându-l. A fost admis în barou, 
şi cu o admirabilă sârguinţă şi jertfire de sine a adunat cele 
o sută de lire necesare pentru a fi primit să lucreze în biroul 
unui notar. În cinstea acestui eveniment s-au golit multe 
sticle de Porto ameţitor; şi, ţinând seama de totalul înscris 
pe nota de plată, cred că asociaţia „Inner lemple” a cam 
profitat pe socoteala lui. 

M-am mai afirmat şi în altă direcţie. Timid şi tremurând, 
m-am apucat de scris. Am scris pe ascuns o bagatelă 
oarecare şi am trimis-o unei reviste, care a publicat-o. De 
atunci am prins curaj şi am scris multe fleacuri. Acum mi se 
plăteşte regulat pentru ele. În general, câştig bine; când îmi 
socotesc venitul pe degetele mâinii stângi, trec pe, degetul 
al treilea, iar pe al patrulea îl îndoiesc la jumătate.13 

Ne-am mutat din Buckingham Street într-o casă drăguță, 
foarte aproape de aceea pe care o ochisem la început, când 
am fost cuprins de entuziasm. Mătuşa (care şi-a vândut pe 
un preţ bun căsuţa din Dover) n-are de gând să rămână 
aici, ci are intenţia să se mute într-o căsuţă şi mai mică, 
situată în vecinătate. Ce prevesteşte asta? Că urmează să 
mă căsătoresc. Da! 

Da! Mă însor cu Dora! Miss Lavinia şi miss Clarissa şi-au 
dat consimţământul; şi au început să se agite. Şi să fâlfâie 
de colo-colo, cum numai canarii pot să fâlfâie. Miss Lavinia, 


care şi-a luat singură sarcina de a supraveghea garderoba 
iubitei mele, îşi petrece vremea decupând nişte bucăţi de 
carton cafeniu pentru corsaje şi certându-se cu un tânăr 
foarte respectabil, înarmat cu un sul lung şi cu un iard la 
subsuoară. O croitoreasă, având întotdeauna un ac cu aţă 
înfipt în bluză, mănâncă şi doarme în casă; şi cred că 
mănâncă, bea şi doarme fără a scoate degetarul din deget. 
Mi-au transformat odorul în manechin. Mereu o cheamă să 
vină să încerce ceva. Seara nu putem sta liniştiţi împreună 
nici cinci minute fără ca vreo femeie indiscretă să bată la 
uşă şi să spună: „O, vă rog, miss Dora, vreţi să poftiţi puţin 
sus?” 

Miss Clarisa şi mătuşa cutreieră Londra în lung şi în lat în 
căutare de mobile pe care Dora şi cu mine să mergem să le 
vedem. Ar face mult mai bine să le cumpere pe loc, 
renunțând la această ceremonie a inspecției; căci când 
mergem să vedem o galerie pentru maşina de gătit sau o 
frigare, Dora zăreşte un coteţ chinezesc cu clopoței în vârf 
pentru Jip, căruia îi dă preferinţă. Şi după ce l-am 
cumpărat, trece timp, nu glumă, până ce izbutim să-l 
obişnuim pe Jip cu noua lui locuinţă; şi de câte ori intră sau 
iese, face să sune clopoţeii şi îl cuprinde o spaimă cumplită. 

Peggotty a venit să dea o mână de ajutor şi s-a pus pe 
treabă imediat. Pare-se că rolul ei e să curețe la nesfârşit 
fiece obiect. Freacă orice lucru susceptibil să fie frecat şi nu 
conteneşte până nu ajunge să lucească aşa cum îi luceşte 
fruntea, pe care o lustruieşte neîncetat. Şi cam pe vremea 
aceea am început să-l văd pe fratele ei cel singuratic cum 
rătăceşte noaptea pe ulițele cufundate în întuneric şi cum 
cercetează feţele trecătorilor. Niciodată nu-l opresc la 
aceste ore târzii. Doar ştiu prea bine, când mă încrucişez cu 
silueta lui gravă, ce caută şi de ce se teme. 

De ce are oare Traddles un aer atât de solemn în după- 
amiaza asta, când vine să mă ia de la „Doctors' Commons”, 
pe unde nu mai dau decât de formă, când, din întâmplare, 


am timp? Împlinirea visurilor adolescenţei este aproape. Mă 
duc să scot autorizaţia de căsătorie. 

E doar un petic de hârtie, şi totuşi ce semnificaţie are! Şi 
Traddles priveşte autorizaţia, aflată pe biroul meu, cu 
admiraţie şi teamă. lată numele noastre - David Copperfield 
şi Dora Spenlow - unite în legământul de mult visat; şi de 
colea din colţ, acea instituţie paternă, Biroul timbrului, care 
se interesează cu atâta bunăvoință de diferitele peripeții ale 
vieţii omeneşti, încuviinţează întovărăşirea noastră; şi de 
colo, arhiepiscopul de Canterbury ne dă o binecuvântare 
tipărită, la un preţ cât se poate de modest. 

Cu toate acestea, plutesc într-un vis, într-un vis de fericire 
confuz, febril. Nu-mi vine să cred că-i adevărat; şi, totuşi, pe 
stradă mi se pare că toţi cei pe care-i întâlnesc ştiu că 
poimâine mă însor. 

Când mă duc să depun jurământul, vicarul mă recunoaşte 
şi se arată atât de săritor, încât ai fi zis că exista vreo 
legătură masonică între noi. De prezenţa lui Traddles nici n- 
ar fi fost nevoie, dar mă asistă ca simplu secundant. 

— Sper că rândul viitor vei veni aici în acelaşi scop, dar 
pentru tine, îi spun lui Traddles. Şi sper că se va întâmpla 
cât mai curând. 

— Îţi mulţumesc pentru bunele tale urări, dragă 
Copperfield. Sper şi eu că aşa va fi. Este o mângâiere să 
ştiu că-i dispusă să mă aştepte oricât şi că într-adevăr e cea 
mai drăguță fată... 

— La ce oră te duci s-o întâmpini în staţia diligenţei? 

— La şapte, îmi răspunde Traddles, uitându-se la vechiul 
lui ceas de argint, ceasul din care pe vremuri, la şcoală, 
scosese o rotiţă ca să facă o moară de apă. Cam la aceaşi 
oră trebuie să sosească şi miss Wickfield, nu-i aşa? 

— Ceva mai târziu. La opt şi jumătate. 

— Când mă gândesc că povestea asta se sfârşeşte cu bine, 
te rog să mă crezi, dragă băiete, că mă simt la fel, de fericit 
de parcă m-aş căsători chiar eu. Şi trebuie să-ţi aduc cele 
mai călduroase mulţumiri pentru marea prietenie pe care 


mi-ai arătat-o poftind-o pe Sophy să ia parte la acest 
eveniment îmbucurător şi să fie domnişoară de onoare, 
alături de miss Wickfield. Sunt foarte mişcat de această 
atenţie. 

Îl aud şi apoi îi strâng mâna; vorbim, şi umblăm, şi luăm 
masa împreună, şi aşa mai departe; dar nu-mi vine să cred. 
Mi se pare ireal. 

Potrivit programului, Sophy soseşte la locuinţa mătugşilor 
Dorei. Are o faţă cât se poate de plăcută - nu tocmai 
frumoasă, dar foarte atrăgătoare - şi este una dintre 
făpturile cele mai sincere, mai comunicative, mai spontane 
şi mai simpatice din câte am întâlnit vreodată. Foarte 
mândru, Traddles ne-o prezintă; şi după ce îl trag într-un 
colţ şi-l felicit pentru alegerea lui, timp de zece minute, pe 
ceas, îşi freacă mâinile, şi fiecare fir de păr îi stă ţeapăn, 
drept în sus. 

Am adus-o pe Agnes de la staţia diligenţei de Canterbury, 
şi chipul ei frumos şi optimist se află pentru a doua oară în 
mijlocul nostru. Agnes are o deosebită simpatie pentru 
Traddles, şi face să-i vezi împreună şi să urmăreşti ifosele 
lui Traddles când i-o prezintă pe cea mai drăguță fată din 
lume. 

Şi totuşi nu-mi vine să cred. Petrecem o seară minunată şi 
suntem în culmea fericirii, dar tot nu-mi vine să cred. Nu 
sunt în stare să-mi dau clar seama de fericirea mea pe 
măsură ce se înfăptuieşte. Mă simt neliniştit şi cu mintea 
înceţoşată, ca şi cum m-aş fi trezit în zori acum vreo 
săptămână sau două şi nu m-aş mai fi culcat de atunci. Nu 
ştiu când a fost ziua de ieri. Mi se pare că de luni de zile 
port autorizaţia de căsătorie în buzunar. 

Nici a doua zi, când mergem cu toţii să vizităm casa - casa 
noastră, a Dorei şi a mea - nu sunt capabil să mă consider 
că aş fi stăpânul ei. Mi se pare că mă aflu acolo din 
îngăduinţa cuiva. Mă aştept ca dintr-o clipă într-alta 
stăpânul adevărat să sosească şi să-mi spună că-i bucuros 
să mă vadă. E o căsuţă foarte frumoasă, şi totul în ea e nou 


şi strălucitor; florile de pe covor arată ca şi cum ar fi fost 
proaspăt culese, iar frunzele verzi de pe tapet, ca şi cum 
chiar atunci s-ar fi deschis, şi perdelele curate de muselină 
albă, şi mobila rumenă, trandafirie, şi pălăria de pai, cu 
panglică albastră, a Dorei, atârnată în cuier - îmi amintesc 
nici că se poate mai bine cât mi-a plăcut Dora cu o pălărie 
asemănătoare, când am văzut-o întâia oară - şi cutia 
ghitarei la locul ei, într-un colţ; şi toată lumea 
împiedicându-se de pagoda lui Jip, care-i mult prea mare 
pentru apartamentul nostru. 

Încă o seară încântătoare, la fel de ireală ca şi celelalte, şi 
înainte de plecare mă furişez în odaia binecunoscută. Dar 
Dora nu-i acolo. Presupun că poate n-a terminat de probat. 
Miss Lavinia vâră capul pe uşă şi-mi spune, cu un aer 
misterios, că nu va mai întârzia mult. Şi totuşi zăboveşte, nu 
glumă; dar în cele din urmă aud un foşnet lângă uşă şi apoi 
un ciocănit. 

Spun: „Intră!”, dar din nou aud o bătaie la uşă. 

Mă duc să deschid, întrebându-mă cine o fi, şi dau de doi 
ochi strălucitori şi de o faţă îmbujorată; sunt ochii Dorei, e 
chipul ei, miss Lavinia a îmbrăcat-o cu rochia şi capişonul 
pe care le va purta mâine, ca s-o văd. Îmi strâng la piept 
nevestica, şi miss Lavinia dă un țipăt, alarmată că am să-i 
boţesc capişonul iar Dora, văzându-mă atât de fericit, râde 
şi plânge în acelaşi timp; şi totuşi nu-mi vine să cred. 

— Nu găseşti că-i drăguţ, Doady? întreabă Dora. 

Drăguţ Cred şi eu că da! 

— Şi eşti convins că mă iubeşti foarte mult? 

Această întrebare implică asemenea primejdii pentru 
capişon, încât miss Lavinia din nou ţipă speriată şi mă roagă 
să pricep că n-am voie decât să mă uit la Dora, dar sub nici 
un cuvânt să mă ating de ea. Şi astfel, Dora, fermecătoare 
în fâstâceala ei, stă un minut sau două s-o admir, după care 
îşi scoate capişonul - cât de firească îmi pare fără el! - şi, 
ţinându-l în mână, fuge; peste puţin se întoarce de sus, 
dansând zglobie, în rochia ei de toate zilele şi îl întreabă pe 


Jip dacă mi-am luat o nevestică frumoasă şi dacă o s-o ierte 
că se căsătoreşte; apoi se lasă în genunchi, şi pentru ultima 
oară în viaţa ei de fetişcană încearcă să-l facă să stea în 
două labe pe cartea de bucate. 

Mai sceptic ca oricând, mă duc să mă culc la o gazdă din 
apropiere; şi dimineaţa mă scol foarte devreme, ca să mă 
reped la Highgate, s-o iau pe mătuşa. 

Aşa dichisită n-am văzut-o pe mătuşa niciodată. Poartă o 
rochie de mătase de culoarea levânţicăi şi o bonetă albă şi 
impresionantă. Janet i-a ajutat să se gătească şi a aşteptat 
să mă vadă, Peggotty e gătită să meargă la biserică, vrând 
să asiste la slujbă de la galerie. Mister Dick, care îmi va 
duce odorul la altar, şi-a ondulat părul. Costumul lui 
Traddles - pe care l-am luat de la barieră, unde ne dădusem 
întâlnire - constituie un amestec orbitor de crem şi de 
albastru-deschis şi atât el, cât şi mister Dick par înmănuşaţi 
din cap până în picioare. 

Nu încape îndoială că văd toate astea, deoarece ştiu că aşa 
sunt, dar mă simt buimăcit, şi, de fapt, parcă nu văd nimic. 
Şi nici nu cred absolut nimic. Şi totuşi, în timp ce străbatem 
oraşul cu trăsura deschisă, această nuntă ca din basme e 
destul de reală ca să-mi umple inima de un fel de milă 
pentru nefericiţii care nu vor lua parte la ea şi stau şi 
mătură prăvăliile sau se duc la treburile lor cotidiene. 

Tot drumul, mătuşa îmi ţine mâna într-a ei. Când oprim, la 
câţiva paşi de biserică, pentru ca Peggotty, care a stat pe 
capră, să poată cobori, mătuşa îmi strânge mâna şi mă 
sărută. 

— Domnul să te binecuvânteze, Trot! Copilul meu să fi fost, 
şi tot nu te-aş fi îndrăgit mai mult. De dimineaţă mă tot 
gândesc la biata şi scumpa fetiţă... 

— Şi eu. Şi la tot ce-ţi datorez, dragă mătuşico. 

— Taci, copile! zise mătuşa. 

Şi, cu o deosebită căldură, îi dă mâna lui Traddles, şi apoi 
acesta îi întinde mâna lui mister Dick, care, la rândul lui, mi- 


o întinde pe a sa, după care dau mâna cu Traddles, şi apoi 
ajungem la uşa bisericii. 

În biserică domneşte, desigur, linişte; dar efectul sedativ 
ce-l are asupra mea nu se deosebeşte întru nimic de acela 
ce l-ar putea avea un război mecanic de ţesut în funcţiune. 
Nu mă mai poate linişti nimic. 

Tot restul îmi pare un vis mai mult sau mai puţin incoerent. 

Un vis în care se face că a venit şi Dora, împreună cu alaiul 
ei; că îngrijitoarea, ca un adevărat sergent-major, ne 
aliniază în faţa grilajului, altarului; şi că eu mă întreb, chiar 
în clipa aceea, de ce oare îngrijitoarele se recrutează 
întotdeauna dintre femeile cele mai ursuze şi dacă nu 
cumva temerea prea cuvioasă că s-ar putea lăţi vreo 
catastrofală molimă de bună dispoziţie determină aşezarea 
acestor vase cu oţet pe drumul care duce spre ceruri. 

Se face că a intrat acum şi preotul, însoţit de paracliser; că 
s-au strecurat înăuntru câţiva mateloţi şi un număr de 
cetăţeni, şi că în spatele meu s-a proptit un bătrân marinar, 
care răspândeşte un puternic miros de rom în biserică; o 
voce groasă rosteşte începutul slujbei, iar noi toţi ascultăm 
cu luare-aminte. 

Se face că miss Lavinia, care îndeplineşte rolul de 
domnişoară de onoare supleantă, izbucneşte cea dintâi în 
plâns, aducând, prin suspinele ei, omagiu memoriei lui 
Pidger (aşa presupun); că miss Clarissa îi dă sticluţa cu 
săruri; că Agnes o susţine pe Dora; că în timp ce lacrimile îi 
şiroiesc pe obraji, mătuşa se sileşte să pară un model de 
stăpânire de sine; că micuța Dora tremură toată şi dă 
răspunsurile cuvenite cu glas scăzut, imperceptibil. 

Se face că îngenunchem împreună, cot la cot; că Dora 
tremură din ce în ce mai puţin, dar continuă s-o ţină de 
mână pe Agnes tot timpul; că slujba se desfăşoară liniştit şi 
solemn; că, o dată încheiată, ne uităm unii la alţii cu 
zâmbetul pe buze şi lacrimi în ochi, schimbăcioşi ca april; că 
în sacristie tânăra mea nevastă izbucneşte într-un plâns cu 
hohote după bietul ei papa, după scumpul ei papa. 


Se face că-şi revine curând şi că pe rând semnăm cu toţii 
registrul parohial. Se face că mă duc sus la galerie după 
Peggotty, ca să semneze şi ea; că Peggotty mă strânge în 
braţe şi-mi spune că a fost de faţă când s-a cununat biata 
mama; că totul s-a sfârşit şi că plecăm. 

Se face că, foarte mândru şi foarte îndrăgostit, străbat 
naosul cu drăgălaşa mea soţie la braţ, şi ca prin ceaţă văd 
oameni, amvoane, statui, strane, cristelniţe, orge şi vitralii, 
care-mi evocă vagi amintiri din anii îndepărtați ai copilăriei, 
despre biserica de pe meleagurile natale. 

Se face că-i aud şoptind în urma noastră ce pereche 
tânără suntem şi ce frumoasă-i mireasa. Se face că în 
trăsură, în drum spre casă, suntem cu toţii foarte veseli şi 
vorbăreţi. Se face că Sophy ne povesteşte că atunci când i 
s-a cerut lui Traddles autorizaţia de căsătorie (pe care eu i- 
o încredinţasem), aproape că a leşinat de frică, fiind sigură 
că a pierdut-o sau că i s-a furat din buzunar. Se face că 
Agnes râde veselă, iar că Dora e atât de îndrăgostită de 
Agnes, că nu vrea să se mai despartă de ea şi tot timpul o 
ţine de mână. 

Se face că văd o masă încărcată cu fel de fel de bucate, 
frumos prezentate şi gustoase, şi cu tot felul de băuturi, din 
care mă servesc, dar ca în vis, fără a le simţi gustul, căci mă 
hrănesc, ca să zic aşa, numai din dragoste şi căsătorie, şi nu 
mai cred în mâncare mai mult decât în orice altceva. 

Se face că, în aceeaşi stare de zăpăceală, ţin o cuvântare, 
fără a şti ce vreau să spun, având însă convingerea fermă 
că n-am ţinut nici o cuvântare. Se face că ne-am simţit 
foarte bine şi foarte fericiţi (în vis, bineînţeles); şi se face că 
Jip a mâncat o bucată de tortă şi i s-a aplecat. 

Se face că au sosit, perechea de cai şi trăsura ce-am 
tocmit şi că Dora se duce să se schimbe. Se face că mătuşa 
şi miss Clarissa rămân cu noi; că ne plimbăm prin grădină, 
şi că mătuşa, care la masă a ţinut un adevărat discurs în 
cinstea mătuşilor Dorei, e mulţumită şi chiar mândră de 
isprava ei. 


Se face că Dora e gata şi că miss Lavinia forfoteşte în jurul 
ei, neîmpăcându-se cu gândul că va pierde jucărioara care 
i-a oferit o atât de plăcută bătaie de cap. Se face că Dora îşi 
aduce aminte, uluită, că a uitat fel de fel de mărunţişuri; şi 
că toată lumea aleargă în toate părţile ca să i le aducă. 

Se face că, în clipa când, în cele din urmă, începe să-şi ia 
rămas bun, se strâng cu toţii în jurul ei, şi cu panglicuţele, şi 
culorile lor vii arată ca un strat de flori. Se face că iubita 
mea e aproape acoperită de flori, şi apoi scapă din mijlocul 
lor, şi vine râzând şi plângând totodată, să se arunce în 
braţele mele geloase. 

Se face că vreau să-l iau în braţe pe Jip (care urmează să 
vină cu noi), dar Dora spune că ea trebuie să-l ducă, 
altminteri Jip ar putea să creadă că, de când s-a măritat, 
dânsa nu-l mai iubeşte, şi asta i-ar zdrobi inima. Se face că 
pornim la braţ şi că Dora se opreşte, se uită înapoi şi spune: 
„Dacă am fost vreodată rea sau nerecunoscătoare cu 
cineva, vă rog să mă iertaţi!”, şi izbucneşte în lacrimi. 

Se face că îşi flutură mânuţa şi că o pornim din nou. Se 
face că Dora din nou se opreşte şi se uită înapoi şi aleargă 
la Agnes, şi o sărută şi-şi ia rămas bun de la ea cu mai multă 
căldură decât de la toţi ceilalţi. 

Trăsura se urneşte din loc şi mă trezesc din vis. Cel puţin 
aşa cred. Lângă mine stă scumpa, scumpa mea nevestică, 
pe care o iubesc atât de mult! 

— Eşti fericit acum, prostuţule, mă întreabă Dora, şi eşti 
sigur că nu te căâieşti? 

Am stat deoparte, să văd cum defilează prin faţa mea 
fantomele acelor zile. Acuma s-au mistuit şi purced cu 
povestirea. 

CAPITOLUL XLIV. 

CĂSNICIA NOASTRĂ. 

M-am găsit într-o situaţie cu totul stranie în ziua când, 
după ce domnişoarele de onoare s-au întors la casele lor şi 
după ce luna de miere a luat sfârşit, m-am trezit singur cu 
Dora în căsuţa mea; dacă mă pot exprima astfel, fusesem 


licenţiat din serviciu; străvechea şi încântătoarea ocupaţie, 
care este să faci curte unei femei mi-era cu desăvârşire 
închisă. 

Mi se părea extraordinar s-o am pe Dora mereu lângă 
mine. Era atât de ciudat că nu eram nevoit să ies ca să mă 
duc s-o văd, că nu aveam nici un motiv să mă frământ din 
pricina ei, că nu trebuia să-i scriu sau să caut şi să imaginez 
şi să urzesc planuri ca să rămân singur cu ea. Uneori, 
seara, când ridicam privirea de pe manuscris şi o vedeam în 
faţa mea, mă lăsam pe speteaza scaunului şi mi se părea 
foarte straniu că a fi împreună şi singuri era acum un lucru 
de la sine înţeles, că nimeni nu se mai amesteca în treburile 
astea, că peste romanul logodnei noastre, aruncat pe poliţă, 
începea să se lase praful, că de aci înainte nu mai era 
nevoie să le facem altora pe plac, ci doar unul altuia - unul 
altuia, toată viaţa. 

Când aveau loc dezbateri parlamentare şi eram silit să 
întârzii, mi se părea ciudat când, în drum spre casă, mă 
gândeam că Dora mă aşteaptă. A fost încântător întâia oară 
când am văzut-o coborând tiptil, ca să-mi ţină de urât la 
masă. Şi cât de uluit am fost când am aflat că-şi răsuceşte 
părul pe papiote. A constituit un adevărat eveniment pentru 
mine s-o văd răsucindu-l! 

Mă îndoiesc că s-ar putea găsi pe lume două păsărele care 
să se fi priceput la gospodărie mai puţin decât ne 
pricepeam Dora şi cu mine. Aveam, fireşte, o slujnică. Ea 
conducea gospodăria. În fundul sufletului mai cred şi acum 
că trebuie să fi fost fata lui missis Crupp şi că se tocmise la 
noi sub nume fals, căci mari supărări ne-a mai pricinuit 
Mary Anne. 

Numele ei era Paragon.14 Când am angajat-o, ni s-a părut 
că însuşirile ei nu sunt decât slab oglindite de acest nume. 
Poseda un certificat scris, lung cât o proclamaţie; şi, potrivit 
acestui document, ştia să facă toate muncile de ordin casnic 
de care auzisem vreodată şi multe altele de care nu 
auzisem nicicând. Era o femeie în floarea vârstei; avea o 


căutătură severă; şi îi ieşea mereu (mai ales pe braţe) un fel 
de spuzeală roşie, ca de pojar. Avea un văr, ostaş în garda 
călare, cu picioare atât de lungi, încât arăta ca umbra 
caraghioasă a altcuiva. Tunica îi era prea mică, după cum el 
era prea mare pentru locuinţa noastră. Fiind peste măsură 
de înalt, făcea să pară casa mai mică decât era în realitate. 
Afară de asta, pereţii erau subţiri, şi ori de câte ori se 
abătea pe la noi seara, îndată aflam, după mormăitul 
continuu ce se auzea din bucătărie. 

Primisem asigurarea că această comoară era cumpătată şi 
cinstită. De aceea sunt dispus să cred că atunci când am 
găsit-o sub cazan pesemne că avusese un atac, şi că de 
furtul linguriţelor vinovat era gunoierul. 

Ne era o frică grozavă de ea. Ne dădeam seama că eram 
lipsiţi de experienţă şi că singuri nu ne-am fi putut 
descurca. Eram la cheremul ei şi depindeam de bunăvoința 
ei, dacă ar fi avut bunăvoință; dar era o femeie neîndurată 
şi n-avea nici un pic. Prima ceartă între noi din pricina ei s-a 
iscat. 

— Ce crezi tu, odorul meu, am întrebat-o într-o bună zi pe 
Dora, Mary Anne asta o fi având noţiunea timpului? 

— Da' de ce, Doady? s-a mirat Dora, ridicându-şi cu 
nevinovăție privirea de la desenul ei. 

— Pentru că e cinci şi trebuia să luăm dejunul la patru. 

Dora s-a uitat ţintă la pendulă şi mi-a spus că merge 
înainte. 

— Dimpotrivă, iubito, i-am zis scoțând ceasul, rămâne în 
urmă cu câteva minute. 

Atunci nevasta mea, ca să mă înduplece să stau liniştit, s-a 
apropiat de mine, mi s-a aşezat pe genunchi şi mi-a tras cu 
creionul o liniuţă de-a lungul nasului; dar deşi mi-a făcut 
foarte mare plăcere, nu mi-a potolit foamea. 

— Nu crezi, draga mea, c-ar fi bine s-o muştruluieşti pe 
Mary Anne? 

— Vai, nu, te rog! N-aş fi în stare, Doady! 

— De ce nu, iubito? am întrebat-o cu blândeţe. 


— O, pentru că sunt o gâscă şi pentru că acest lucru îl ştie 
şi ea! 

Acest sentiment mi s-a părut în aşa măsură incompatibil cu 
nevoia de a-i pune frâu lui Mary Anne, încât m-am încruntat 
puţin. 

— O, ce riduri urâte pe fruntea băieţelului meu cel 
răutăcios! a exclamat Dora, şi, şezând mai departe pe 
genunchii mei, s-a apucat să mi le sublinieze, ducând 
creionul la buzele-i trandafirii, ca să iasă mai negre, şi 
desenând de zor pe fruntea mea, prefăcându-se că ar fi 
foarte sârguincioasă, ceea ce, fără să vreau, m-a făcut să 
râd. 

— Eşti un copil bun, mi-a zis Dora. Aşa îţi stă mult mai 
bine, când râzi. 

— Da, iubito... 

— Nu, nu, te rog! mi-a închis gura cu un sărut. Nu mai 
face pe urâciosul, ca Barbă-Albastră! Nu-ţi stă bine să fii 
îmbufnat. 

— Scumpa mea nevestică, i-am spus, uneori trebuie să fim 
şi serioşi. Aşază-te aici pe scaun, lângă mine. Dă-mi 
creionul! Aşa! Şi acum să stăm de vorbă! Ştii, draga mea - 
cât de gingaşă îi era mânuţa pe care o ţineam în mâinile 
mele şi cât de micuță era verigheta pe care o purta pe 
deget! - ştii, iubito, nu-i prea plăcut să pleci nemâncat de 
acasă. Nu-i aşa? 

— N... n... nu... mi-a şoptit Dora. 

— Iubito, vai, cum tremuri! 

— Fiindcă ŞTIU că o să mă dojeneşti, mi-a spus Dora cu 
voce plângăreaţă. 

— Iubito, nu vreau decât să ne explicăm puţin. 

— Vai, dar explicaţiile sunt mai neplăcute decât dojenile! a 
izbucnit Dora, disperată. Nu pentru asta m-am măritat. 
Dacă voiai să stai şi să te explici cu o fetiţă ca mine, trebuia 
să-mi spui dinainte, urâciosule! 

Am încercat s-o împac, dar a întors capul, şi-a scuturat 
buclele şi a repetat: „Urâciosule, urâciosule!” de atâtea ori, 


că n-am mai ştiut ce să fac; şi, neştiind ce să-i răspund, m- 
am plimbat de câteva ori în sus şi în jos prin odaie, după 
care m-am întors lângă ea. 

— Dora, iubito! 

— Nu, nu sunt iubita ta. Se vede că-ţi pare rău că te-ai 
însurat cu mine, altfel n-ai vrea să te explici, cu mine! mi-a 
răspuns Dora. 

M-am simţit atât de jignit de lipsa de logică a acestei 
învinuiri, încât am avut curajul să-i vorbesc serios. 

— Ascultă, Dora dragă, eşti foarte copilăroasă şi vorbeşti 
prostii. Îţi aminteşti, desigur, că ieri am fost nevoit să plec la 
jumătatea mesei şi că alaltăieri mi s-a făcut rău pentru că a 
trebuit să mănânc în grabă nişte vițel care nu era bine fript; 
astăzi n-o să prânzesc deloc, şi mă tem să-ţi aduc aminte cât 
am aşteptat gustarea de dimineaţă... şi apoi am constatat 
că apa nici nu fierbea. Nu vreau să-ţi fac nici o mustrare, 
draga mea, dar asemenea lucruri nu sunt defel plăcute. 

— Vai, ce urâcios eşti, să-mi spui tu mie că sunt o nevastă 
rea! a strigat Dora. 

— Dar, scumpa mea Dora, trebuie să recunoşti că 
niciodată n-am spus una ca asta! 

— Ai spus că e cât se poate de neplăcut! mi-a zis Dora. 

— Am spus că felul cum e dusă gospodăria nu e plăcut! 

— E totuna! a strigat Dora. 

Şi fără îndoială că aşa credea, căci a început să plângă 
amarnic. 

M-am mai plimbat de câteva ori prin odaie, cu inima plină 
de dragoste pentru drăgălaşa mea soţie, şi gata-gata să mă 
dau cu capul de pereţi din pricina mustrărilor de cuget. 
Apoi m-am aşezat la loc şi i-am zis: 

— Nu-ţi fac nici o vină, Dora. Mai avem amândoi încă 
multe de învăţat. Nu fac altceva decât să încerc să-ţi arăt, 
draga mea, că trebuie, zău, trebuie (eram hotărât să nu mă 
las) să te deprinzi puţin s-o supraveghezi pe Mary Anne. Şi 
să ai ceva mai multă grijă de tine şi de mine. 


— Mă mir, zău mă mir, cum de poţi fi atât de 
nerecunoscător, mi-a zis, printre lacrimi, Dora. Ştii prea 
bine că acum câteva zile, când ai spus că ai vrea să mănânci 
puţin peşte, m-am dus singură şi am umblat nu ştiu câte 
mile ca să caut şi să-ţi fac o surpriză! 

— Asta a fost foarte drăguţ din partea ta, iubito i-am zis. Şi 
am fost atât de mişcat, că am trecut cu vederea că ai 
cumpărat un somn întreg, ceea ce era prea mult pentru noi 
doi, şi că a costat o liră şi şase şilingi, ceea ce era mult prea 
scump pentru punga noastră. 

— Dar ţi-a plăcut foarte mult, a suspinat Dora. Şi mi-ai zis 
„Şoricelule”. 

— Şi asta am s-o repet de o mie de ori, iubito, i-am 
răspuns. 

Rănisem însă inimioara gingaşă a Dorei, şi nu mai voia să 
ştie de nimic. Plângea şi sughiţa atât de amarnic, ca şi cum 
nu ştiu ce grozăvie i-aş fi zis. Dar am fost nevoit să plec în 
grabă; am fost reţinut până târziu, şi toată noaptea m-au 
chinuit remuşcările. Mă simţeam ca un asasin şi mă obseda 
gândul că săvârşisem o crimă înfiorătoare. 

Era ora 2 sau 3 noaptea când m-am întors acasă. Am găsit- 
o pe mătuşa aşteptându-mă. 

— Ce s-a întâmplat, mătuşico? am întrebat-o, alarmat. 

— Nimic, Trot. Şezi jos, şezi jos. Blossom a noastră era 
puţin cam fără chef şi i-am ţinut de urât. Asta-i tot! 

Mi-am sprijinit capul cu mâna; şi în timp ce stăteam şi mă 
uitam la foc, m-am simţit mai mâhnit şi mai abătut decât aş 
fi visat vreodată c-ar fi cu putinţă să fiu la atât de scurt 
interval după împlinirea speranţelor mele cele mai 
strălucite. Şi cum stăteam pe gânduri, am întâlnit privirea 
mătuşii, care se oprise asupră-mi. Am citit în ochii ei o 
expresie de îngrijorare, dar s-a risipit îndată. 

— Te rog să mă crezi, mătuşico, că toată seara m-am simţit 
foarte nefericit la gândul că am făcut-o pe Dora să sufere. 
Dar n-am vrut altceva decât să-i vorbesc, cu dragoste şi 
duioşie, despre treburile gospodăriei noastre. 


Mătuşa a clătinat din cap, ca să mă încurajeze. 

— Trebuie să ai răbdare, Irot, mi-a zis. 

— Desigur. Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să mă 
pripesc, mătuşico! 

— Nu, nu, mi-a spus mătuşa. Dar Little Blossom a noastră 
e o floare delicată, şi vântul trebuie s-o cruţe. 

I-am mulţumit mătuşii, în gând, pentru dragostea ce i-o 
arată soţiei, şi sunt sigur că a ghicit acest lucru. 

— Nu crezi, mătuşico, am întrebat-o, după ce am mai privit 
o vreme la foc, că ai putea din când în când s-o îndrumi şi s- 
o sfătuieşti puţin pe Dora, spre binele ei şi al meu? 

— Nu, Trot, mi-a răspuns mătuşa, întrucâtva mişcată. Să 
nu-mi ceri una ca asta! 

Glasul ei era atât de serios, încât mi-am ridicat ochii mirat! 

— Vezi, dragul meu copil, a urmat, mă uit înapoi, la viaţa 
mea, şi mă gândesc la unele fiinţe care azi se găsesc în 
mormânt şi cu care aş fi putut întreţine legături mai calde. 
Se prea poate că am judecat cu asprime greşelile altora în 
căsnicie, pentru că aveam amarnice temeiuri ca să judec cu 
asprime propriile-mi greşeli. Dar să lăsăm asta. Mulţi ani 
am fost o femeie ţâfnoasă, arţăgoasă şi îndărătnică. Mai 
sunt încă, şi aşa voi rămâne întotdeauna. Dar noi ne-am 
făcut mult bine unul altuia, Trot; în orice caz, tu, Trot, mi-ai 
făcut mult bine; şi între noi nu trebuie să se ivească vreun 
diferend acum. 

— Diferend, între noi?! am exclamat. 

— Ce copil, ce copil eşti! mi-a spus mătuşa, netezindu-şi 
rochia. Cât de lesne s-ar putea ivi, sau cât de nefericită s-ar 
simţi Little Blossom dacă m-aş amesteca în treburile 
voastre! Vreau ca drăguţa noastră să mă iubească şi să fie 
veselă ca un fluturaş. Adu-ţi aminte cum au mers lucrurile 
acasă când maică-ta s-a remăritat; şi nu mai încerca 
niciodată să ne împingi pe mine şi pe Dora pe calea 
amintită. 

Mi-am dat seama îndată că mătuşa avea dreptate; şi am 
înţeles cât de adâncă era dragostea pe care o purta 


scumpei mele soţii. 

— Sunteţi la început. Trot, a urmat dânsa, şi nici Roma n-a 
fost clădită într-o singură zi sau într-un singur an. Ai ales 
singur, nesilit de nimeni (şi un nor i-a întunecat, pare-mi-se, 
o clipă faţa), şi ai ales o fată foarte drăguță şi iubitoare. Va fi 
şi datoria ta şi va fi - nu mă îndoiesc - şi plăcerea ta s-o 
preţuieşti; departe de mine gândul să-ţi ţin o predică: s-o 
preţuieşti (cum ai şi ales-o) pentru însuşirile pe care le are 
şi nu pentru cele care poate că îi lipsesc. Pe acestea din 
urmă ar trebui, dacă eşti în stare, să i le formezi. lar de nu 
eşti, trebuie să te obişnuieşti şi fără ele, băiete! şi aici 
mătuşa şi-a frecat nasul. Dar aminteşte-ţi, dragul meu, că 
viitorul depinde numai de voi. Nimeni nu vă poate ajuta; 
trebuie să vi-l făuriţi singuri. Aşa-i căsnicia, Trot, şi 
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi, căci sunteţi ca 
doi copilaşi rătăciţi în pădure. 

Mătugşa a rostit cu voioşie aceste cuvinte şi m-a sărutat, 
pentru a-şi întări binecuvântarea. 

— Şi acum, mi-a zis, aprinde micuța mea lanternă şi poftim 
de mă petrece prin grădină până la chiliuţa mea, căci prin 
grădină se putea comunica direct între cele două căsuțe. 
Când te întorci, îmbrăţişeaz-o cu toată dragostea pe Little 
Blossom din partea lui Betsey Trotwood, şi nici prin gând să 
nu-ţi mai treacă, Trot, s-o foloseşti pe Betsey drept 
sperietoare, pentru că de câte ori o văd în oglindă, îmi dau 
seama că-i şi aşa destul de urâtă şi destul de uscăţivă! 

Mătuşa s-a legat la cap cu o batistă, cum obişnuia în 
asemenea ocazii, şi am însoţit-o până acasă. Cum stătea în 
grădină, cu lanterna ridicată ca să-mi lumineze drumul, mi 
s-a părut că mă privea din nou cu îngrijorare; dar n-am 
prea dat multă atenţie acestui lucru, fiind prea preocupat 
de cele ce-mi spusese şi prea tulburat - de fapt pentru 
prima oară - de convingerea că într-adevăr Dora şi cu mine 
trebuie să ne făurim singuri viitorul şi că nimeni nu ne 
poate ajuta. 


Îndată ce a văzut că eram singur, Dora a coborât pe furiş, 
în papuci, să mă întâmpine; a plâns pe umărul meu şi mi-a 
spus că fusesem sever cu ea şi că dânsa fusese urâcioasă; şi 
cred că şi eu i-am zis cam acelaşi lucru; şi ne-am împăcat, şi 
am hotărât împreună că prima mică neînțelegere între noi 
va fi ultima şi că nu ne vom mai certa niciodată, chiar dacă 
ar fi să trăim o sută de ani. 

A doua probă la care am fost supuşi s-ar putea numi 
„Ordalia personalului casnic”. Vărul Mary Annei a dezertat 
şi s-a ascuns în pivniţa noastră de cărbuni, de unde a fost 
scos, spre marea noastră uimire, de o patrulă de camarazi 
de arme, care l-au dus cu cătuşe la mâini şi cu alai, ceea ce 
ne-a făcut de ruşine casa şi grădina. Asta mi-a dat curaj să 
mă descotorosesc de Mary Anne, care, când şi-a primit 
leafa, a plecat atât de umilă, încât am rămas foarte mirat, 
până ce am constatat lipsa linguriţelor şi faptul că, fără 
ştirea mea, împrumutase diferite sume de bani, în numele 
meu, de pe la negustorii din vecinătate. După ce, un timp, 
am recurs la serviciile lui missis Kidgerbury - care era, 
pare-mi-se, cea mai bătrână dintre femeile din Kentish 
Town care lucrau cu ziua, dar care nu mai avea destule 
puteri ca să îndeplinească acest serviciu potrivit înaltelor ei 
exigenţe în materie - am găsit o altă comoară, o femeie 
dintre cele mai îndatoritoare, care avea însă obiceiul să se 
împiedice, fie când urca, fie când cobora scara de la 
bucătărie cu tava, şi să plonjeze în salon cu serviciul de ceai 
ca într-un bazin de înot. După ce, siliţi de pagubele ce ni le- 
a căşunat, am concediat-o pe această nenorocită, a urmat o 
lungă dinastie de netrebnice (apelând la missis Kidgerbury 
în perioadele de interregn); această dinastie s-a încheiat cu 
o tinerică distinsă, care s-a dus la bâlci la Greenwich gătită 
cu capişonul Dorei. După aceea nu-mi mai amintesc decât 
de o serie neîntreruptă de eşecuri. 

Parcă toţi cei cu care aveam de-a face erau puşi să ne 
tragă pe sfoară. Intrarea noastră într-o prăvălie era parcă 
un semnal ca să se scoată la iveală toate ciurucurile. De 


cumpăram un homar, era plin de apă. Carnea era tare, iar 
pâinea n-avea coajă. Dorind să aflu principiile pe baza 
cărora se frige carnea, ca să nu fie nici prea crudă şi nici 
prea arsă, am consultat chiar eu cartea de bucate, unde am 
găsit indicaţia precisă că fiecare bucată de carne de un 
pfund trebuie să stea pe grătar un sfert de ceas. Ori de câte 
ori am aplicat această regulă, printr-o ciudată fatalitate, n-a 
dat rezultate, şi niciodată n-am nimerit calea de mijloc între 
carnea crudă şi cea făcută scrum. 

Am cuvinte să cred că aceste eşecuri ne-au costat mult mai 
mult decât dacă am fi repurtat un şir întreg de triumfuri 
culinare. Cercetând socotelile furnizorilor, aveam impresia 
că se consuma atâta unt, încât am fi putut pava întreaga 
suprafaţă a parterului cu acest produs. Piperul cumpărat 
atingea adevărate recorduri. Nu ştiu dacă statistica 
accizelor din acea perioadă a reflectat sau nu o creştere a 
cererii de piper, dar împrejurarea că achiziţiile noastre nu 
au avut repercusiuni asupra pieţei se explică, cred, prin 
aceea că un număr de familii vor fi renunţat să mai 
consume acest condiment. Dar cel mai uimitor era faptul că 
niciodată nu aveam nimic în casă. 

În ce priveşte păţania cu spălătoreasă, care ne-a pus 
rufele amanet şi a venit apoi, în stare de ebrietate, să ne 
ceară iertare, presupun că s-ar fi putut întâmpla oricui. Aşa 
cum oricui i s-ar fi putut întâmpla să-i ia foc un coş, să 
cheme tulumba parohiei şi să se trezească în faţa unei 
mărturii false depuse de paracliser. Dar mă tem că numai 
nouă ni s-a întâmplat nenorocirea să tocmim o servitoare 
care avea o slăbiciune deosebită pentru spirtoase şi care 
ne-a încărcat contul pentru bere ce-l aveam la debitul de 
băuturi spirtoase cu tot felul de posturi inexplicabile, ca de 
pildă: „Un quarter15 de rom cu ghimbir (missis C.) ,, 
„Jumătate quarter de gin cu cuişoare (missis C.) „: „Un 
pahar de rom cu izmă (missis C.) „ - parantezele referindu- 
se întotdeauna, după cum a reieşit din lămuririle primite, la 
Dora, care, pasămite, ar fi înghiţit toate aceste băuturi. 


Unul dintre cele dintâi succese din istoria gospodăriei 
noastre a fost masa oferită lui Traddles. L-am întâlnit în 
oraş şi i-am propus ca după-amiază să vină cu mine acasă. A 
primit bucuros, şi i-am scris Dorei un bileţel, ca să-i dau de 
veste că-l voi aduce la masă. Vremea era frumoasă şi pe 
drum i-am vorbit despre fericirea mea conjugală. Traddles 
a fost foarte entuziasmat şi mi-a spus că de ar avea şielo 
astfel de casă, unde Sophy l-ar aştepta, pregătindu-i cina, 
ar fi pe deplin fericit. 

Nu mi-aş fi putut dori să am o nevastă mai frumoasă, care 
să stea în fruntea mesei, dar când ne-am aşezat la masă, 
desigur că mi-aş fi putut dori să fi avut ceva mai mult loc. 
Nu ştiu cum se făcea că, deşi nu eram decât noi doi, n- 
aveam niciodată destul loc, în ciuda faptului că era destul 
de mult loc ca să rătăcim orice lucru. Presupun că asta se 
datora împrejurării că în afară de pagoda lui Jip, de care ne 
împiedicam întotdeauna la intrarea principală, nici un lucru 
nu avea locul lui. În seara aceea Traddles a stat atât de 
înghesuit între pagodă şi cutia cu ghitara, şi între masa mea 
de scris şi şevaletul cu florile pictate de Dora, încât am avut 
foarte serioase îndoieli dacă va putea mânui cuțitul şi 
furculiţa. Dar cu umorul lui obişnuit, Traddles a protestat 
spunând: 

— E loc berechet, Copperfield! Berechet, te asigur! 

Mi-aş mai fi putut dori ceva, anume ca Jip să nu fi fost 
învăţat să se plimbe pe faţa de masă în timp ce mâncam. 
Fără a mai vorbi de obiceiul, lui de a băga laba în solniţă 
sau în chiseaua cu unt, începusem să înclin spre părerea că 
nu era la locul lui acolo. Şi în seara aceea Jip parcă şi-ar fi 
închipuit că fusese adus anume ca să-l ţină la respect pe 
Traddles; şi atâta a lătrat la vechiul meu prieten şi cu atâta 
înverşunare şi îndrăzneală se repezea la farfuria lui, încât s- 
ar putea spune că a constituit principalul subiect de 
conversaţie. 

Totuşi, ştiind cât de sensibilă era Dora şi cât ar fi supărat-o 
cea mai mică aluzie răutăcioasă cu privire la favoritul ei, n- 


am făcut nici o obiecţie. Pentru consideraţiuni 
asemănătoare, n-am pomenit nimic de farfuriile împrăştiate 
pe jos sau de aspectul jalnic al salatierei şi al solniţelor, care 
păreau turmentate; nici de faptul că bietul Traddles era 
asediat de farfurii cu legume şi căniţe de prisos. Privind 
rasolul de berbec din farfurie, înainte de a-l tăia, nu m-am 
putut opri să-mi pun în gând întrebarea cum se făcea că la 
noi carnea avea întotdeauna forme atât de ciudate şi dacă 
nu cumva măcelarul nostru se angajase prin contract să 
achiziţioneze toate oile diforme ce vin pe lume; dar am 
păstrat pentru mine aceste reflecţii. 

— Iubito, i-am spus Dorei, ce ai în farfuria aia? 

Căci nu înţelegeam de ce Dora tot făcea grimase către 
mine ca şi cum ar fi vrut să mă sărute. 

— Stridii, dragă, mi-a zis Dora, sfioasă. 

— Ata a fost ideea? am întrebat-o încântat. 

— Da... da, Doady... 

— Nici că se putea o idee mai fericită! am exclamat, lăsând 
jos furculiţa şi cuțitul. Lui Traddles stridiile îi plac mai mult 
ca orice! 

— Da... da, Doady, a spus Dora, am cumpărat un butoiaş 
întreg, şi mi-a zis negustorul că sunt foarte bune. Dar... mi- 
e teamă că e ceva cu ele. Par să nu fie cum se cuvine. 

Şi Dora a clătinat din cap, şi în ochi i-au sclipit diamante. 

— Trebuie scoase din scoică, i-am zis. Ridică valva de sus, 
iubito. 

— Dar nu iese, a spus Dora, opintindu-se din răsputeri şi 
făcând o mutră din ce în ce mai nenorocită. 

— Ştii, Copperfield, a zis 'Traddles vesel, cercetând 
stridiile, cred că pricina-i... sunt stridii minunate, cred însă 
că pricina-i... că n-au fost deschise. 

Aşa era, nu fuseseră deschise niciodată, şi n-aveam cuțite 
pentru stridii, şi chiar dacă am fi avut, n-am fi ştiut ce să 
facem cu ele; aşa că ne-am uitat la stridii şi am mâncat 
carne de berbec. Am mâncat partea care era fiartă şi ne-am 
astâmpărat foamea cu capere. Dacă l-aş fi lăsat, sunt 


convins că Traddles s-ar fi transformat într-un canibal şi ar 
fi mâncat şi carne crudă, numai ca să arate că i-a plăcut 
cina; dar n-am vrut să primesc o asemenea jertfă pe altarul 
prieteniei, şi am completat masa cu slănină, căci din fericire 
s-a întâmplat să se găsească ceva slănină în cămară. 

Biata nevestică a fost atât de mâhnită la gândul că m-aş fi 
putut supăra şi s-a bucurat atât de mult când a văzut că nu 
m-am supărat defel, încât pe loc mi-a trecut tot necazul şi 
am petrecut o seară foarte plăcută, Dora şezând cu braţul 
pe speteaza scaunului meu, în timp ce eu discutam cu 
Traddles, la un pahar de vin, şi nelăsând să-i scape nici un 
prilej ca să-mi şoptească la ureche că era foarte frumos din 
partea mea că nu m-am purtat ca un băiat rău şi urâcios. În 
cele din urmă ne-a servit şi un ceai, şi mi-a făcut plăcere s-o 
văd cum trebăluia cu serviciul acela ca pentru păpuşi, încât 
am trecut cu vederea calitatea lui. După aceea am jucat cu 
Traddles o partidă sau două de cribbage16, în timp ce Dora 
ne-a cântat din ghitară, şi mi s-a părut că logodna şi 
căsătoria noastră nu erau decât un vis şi că noaptea când 
am auzit-o cântând întâia oară nu se sfârşise încă. 

După plecarea lui Traddles, pe care l-am condus până la 
poartă, m-am întors în salon, unde nevasta şi-a tras scaunul 
lângă al meu, şi am stat unul lângă altul. 

— Îmi pare foarte rău, mi-a zis. N-ai vrea să încerci să mă 
înveţi, Doady? 

— Mai întâi ar trebui să învăţ şi eu, Dora. Sunt tot atât de 
nepriceput ca şi tine, iubito. 

— Da, dar tu poţi să înveţi. Tu eşti deştept, tare deştept! 

— Prostii, Şoricelule! 

— Ar fi fost bine, a urmat nevasta după o lungă tăcere, să 
mă fi dus în provincie pentru un an întreg, să stau cu 
Agnes! 

Şi-a împreunat mâinile pe umărul meu, şi-a sprijinit bărbia 
pe ele şi m-a fixat liniştită cu ochii ei albaştri. 

— De ce? am întrebat-o. 


— Cred că Agnes m-ar fi ajutat şi cred că de la dânsa aş fi 
putut să învăţ ceva. 

— 'Toate vin la vremea lor, iubito. Nu trebuie să uiţi că 
mulţi ani de-a rândul Agnes a fost nevoită să aibă grijă de 
tatăl ei. Încă de pe vremea când era fetiţă, Agnes era aşa 
cum o cunoaştem. 

— N-ai vrea să-mi spui pe numele care doresc să mi-l dai? 
m-a întrebat Dora nemişcată. 

— Ce anume? am întrebat-o zâmbind. 

— E un nume stupid, mi-a zis, scuturându-şi o clipă 
buclele. „Soţie-copiliţă.” 

Râzând, am întrebat-o pe a mea soţie-copiliţă ce i s-a 
năzărit să-mi ceară să-i spun astfel. Mi-a răspuns fără a se 
clinti, atâta doar că, petrecându-mi braţul după mijlocul ei, 
ochii ei albaştri erau poate mai aproape de mine: 

— Prostuţule, nu vreau să-mi spui aşa în loc de Dora. Nu 
vreau decât ca, atunci când te gândeşti la mine, să ştii că 
asta sunt. Ori de câte ori ai să fii gata-gata să te superi pe 
mine, să-ţi spui singur: „E doar o soţie-copiliţă!” Când am să 
te dezamăgesc foarte tare, să-ţi spui: „Ştiam de mult că nu 
poate să fie altceva decât o soţie-copiliţă!” Şi ori de câte ori 
are să-ţi pară râu că nu sunt ceea ce s-ar cuveni să fiu şi 
ceea ce cred că niciodată n-am să fiu, să-ţi spui: „Şi, totuşi, 
a mea soţie-copiliţă mă iubeşte!” Căci te iubesc cu adevărat. 

Până atunci n-o luasem în serios, pentru că nici prin gând 
nu-mi trecuse că vorbea serios. Dânsa, având o fire foarte 
duioasă, s-a bucurat nespus de cele ce i-am spus acum din 
toată inima, şi faţa-i a început să se lumineze mai înainte ca 
lacrimile din ochi să se fi uscat. Şi, puţin după aceea, s-a 
purtat aievea ca o soţie-copiliţă; s-a aşezat pe jos în faţa 
pagodei şi, ca să-l pedepsească pe Jip că se purtase atât de 
urât, s-a apucat să sune toţi clopoţeii, unul după altul; iar 
Jip, culcat, cu capul în pragul pagodei, clipea, prea leneş ca 
să se mai sinchisească. M-a impresionat adânc această 
rugăminte a Dorei. 


Privesc înapoi către acele zile a căror poveste o scriu; 
implor făptura aceea nevinovată, pe care o iubeam atât de 
mult, să iasă din umbrele şi negurile vremii şi să-şi întoarcă 
spre mine faţa blândă, şi pot spune că până în ziua de azi 
cuvintele ce le-a rostit atunci mi-au rămas întipărite în 
minte. Se prea poate că nu le-am dat însemnătatea 
cuvenită: eram pe vremea aceea prea tânăr şi lipsit de 
experienţă; dar surd la sincera ei pledoarie n-am rămas 
niciodată. 

Scurt timp după aceea, Dora mi-a spus că ar vrea să 
devină o excelentă gospodină. În acest scop şi-a curăţat 
tabliţele, şi-a ascuţit creionul, a cumpărat un uriaş caiet de 
socoteli, a cusut la loc cu grijă toate foile pe care Jip le 
smulsese din cartea de bucate şi a făcut o mică încercare 
disperată de a fi, aşa cum zicea ea, „fată cuminte”. Dar 
cifrele s-au dovedit îndărătnice ca totdeauna; n-au vrut să 
se adune. Cum însemna două-trei cheltuieli în caiet, gata 
venea şi Jip să se plimbe, dând din coadă, pe pagina 
proaspăt scrisă, şi mânjea totul. Degetul mijlociu de la mâna 
dreaptă îi era mereu muiat în cerneală până la încheietură; 
şi cred că până la urmă alte rezultate concrete n-a obţinut. 

Uneori, seara, când stăteam acasă şi lucram - căci pe 
vremea aceea scriam foarte mult şi începusem să fiu 
cunoscut ca scriitor - din când în când lăsam condeiul şi mă 
uitam la soţia-mi copiliţă cum încerca „să fie cuminte”. Întâi 
de toate aducea uriaşul caiet de socoteli şi, oftând din greu, 
îl punea pe masă. Apoi îl deschidea la pagina pe care Jip o 
mânjise în ajun şi-l poftea pe Jip să-i arate ce poznă a făcut. 
Acesta era un prilej să se joace cu Jip şi să-i mâzgălească 
nasul cu cerneală, poate ca pedeapsă. După care îi 
poruncea să se culce pe masă, „ca leii” - era unul din 
numerele lui de atracţie, deşi n-aş putea spune că 
asemănarea ar fi fost izbitoare - şi dacă era bine dispus, Jip 
o asculta. Apoi Dora lua tocul şi începea să scrie, dar 
constata că se strecurase un fir de păr în vârful peniţei. 
Atunci lua altă peniță şi iar se apuca de scris, dar găsea că 


împroşca cerneală. Atunci din nou îşi lua altă peniță, 
începea să scrie şi spunea cu jumătate glas: „Vai, peniţa 
asta scârţâie şi o să-l stânjenească pe Doady!” Şi atunci se 
lăsa păgubaşă şi ducea caietul de socoteli la loc, după ce se 
prefăcea că voia să-l strivească pe leu cu caietul. 

Sau dacă era mai serioasă şi mai potolită, se aşeza cu 
tăbliţele în faţă şi cu un coşuleţ plin de note de plată şi de 
alte documente, care arătau mai degrabă ca nişte papiote, 
şi încerca să ajungă la un rezultat cu ele. După ce le 
compara riguros una cu alta, însemna cifrele pe tăbliță, le 
ştergea, socotea pe toate degetele de la mâna stângă şi 
mereu o lua de la capăt, până ce se simţea atât de 
contrariată şi descurajată şi avea o mutră atât de 
nenorocită, încât mi se rupea inima, şi văzând cum i se 
întuneca faţa luminoasă - asta numai de dragul meu - mă 
apropiam binişor de ea şi-i ziceam: 

— Ce s-a întâmplat, Dora? 

Dora îmi arunca o privire disperată şi răspundea: 

— Nu-mi ies socotelile. Îmi dau dureri de cap! Parc-ar vrea 
să-mi facă în necaz! 

Atunci îi spuneam: 

— Hai să încercăm împreună. Dă-mi voie să-ţi arăt, Dora. 

Apoi începeam o demonstraţie practică, pe care Dora o 
urmărea cu cea mai mare luare-aminte timp de cinci 
minute, poate; după care se simţea îngrozitor de obosită şi 
încerca să se mai învioreze răsucindu-mi părul sau vrând să 
vadă cum mi-ar sta cu gulerul răsfrânt. Dacă opuneam o 
rezistenţă pasivă acestui joc şi stăruiam, se uita la mine atât 
de speriată şi mâhnită şi se arăta din ce în ce mai uluită, 
încât până la urmă, aducându-mi aminte, cu o mustrare de 
cuget, cât de veselă fusese când mi-a ieşit în cale, prima 
oară şi că era soţia mea copiliţă, lăsam creionul din mână şi 
o rugam să-mi cânte la ghitară. 

Aveam foarte mult de lucru şi eram hărțuit de fel de fel de 
griji, dar aceleaşi scrupule mă făceau să nu i le împărtăşesc. 
Acum mă îndoiesc dacă am procedat bine, dar am vrut s-o 


cruţ pe soţia mea copiliţă. Îmi scrutez conştiinţa şi 
încredinţez acestor pagini tainele inimii mele, în măsura în 
care le cunosc. Sentimentul acela că pierdusem ceva sau că 
îmi lipsea ceva stăruia în fundul inimii mele; dar nu-mi 
otrăvea zilele. Când mă plimbam singur, pe vreme 
frumoasă, şi când mă gândeam la zilele de vară când tot 
văzduhul vibra de tinereasca-mi încântare, mi se părea că 
visurile mele nu se împliniseră întru totul; dar îmi ziceam că 
totdeauna trecutul era împodobit de un nimb pe care 
prezentul nu-l are niciodată. Uneori mă bântuia în treacăt 
gândul c-aş fi dorit ca soţia să-mi fi fost sfetnic; să fi avut 
mai multă voinţă şi personalitate, ca să-mi fie un sprijin şi 
un stimulent; să fi fost înzestrată cu puterea de a umple 
golul ce-l simţeam în preajma mea; dar asta ar fi însemnat o 
fericire mai presus de fire, care nu s-a realizat şi nu se 
poate realiza niciodată. 

Judecând după vârstă, eram un soţ cam tânăr. N-am 
suferit înrâurirea ponderatoare a vreunor alte griji şi 
încercări decât a celor povestite în aceste pagini. Dacă am 
săvârşit greşeli - şi cred că am săvârşit multe - am făcut-o 
din dragoste rău înţeleasă şi din lipsă de experienţă. Spun 
aici tot adevărul. Acum nu mi-ar folosi la nimic să ascund 
ceva. 

Şi astfel am luat asupră-mi toată truda şi toate grijile vieţii 
noastre, căci n-aveam cu cine să le împart. Ca şi până acum, 
gospodăria mergea haihui; dar mă deprinsesem, şi faptul că 
Dora nu mai era decât rareori contrariată mă bucura. Era 
veselă şi bine dispusă în felul ei copilăros de altădată, mă 
iubea fierbinte şi se desfăta cu vechile ei jocuri. 

Când dezbaterile parlamentare erau grele - mă refer la 
lungimea lor, căci în ce priveşte calitatea erau aproape 
întotdeauna la fel - şi mă întorceam târziu acasă, când îmi 
auzea paşii, Dora niciodată nu rămânea în pat, ci cobora să 
mă întâmpine. Când după-amiezile şi serile nu-mi erau 
prinse de profesia în care cu atâta trudă izbutisem să mă 
calific şi stăteam acasă şi scriam, Dora şedea liniştită lângă 


mine, până oricât de târziu, şi era atât de tăcută, încât 
credeam adesea că a adormit. Dar mai totdeauna când îmi 
ridicam privirea, vedeam ochii ei albaştri aţintiţi asupra 
mea, cu acea calmă luare-aminte de care am mai pomenit. 

— O, ce obosit e băieţaşul! mi-a zis Dora într-o seară, când 
i-am întâlnit privirea, în timp ce încuiam biroul. 

— Ce obosită-i fetiţa! i-am răspuns. Asta-i mai adevărat. 
Altă dată, iubito, să faci bine să te duci la culcare. E mult 
prea târziu pentru tine. 

— Nu, nu mă trimite la culcare! m-a rugat Dora, venind 
lângă mine. Te rog, să nu faci una ca asta! 

— Dora! 

Spre consternarea mea, băgasem de seamă că plângea la 
pieptul meu. 

— Nu te simţi bine, iubito? Eşti supărată? 

— Nu, mă simt foarte bine şi sunt foarte fericită! Dar 
făgăduieşte-mi c-ai să mă laşi să stau şi să mă uit la tine 
cum scrii. 

— Ei, ce mai privelişte pentru nişte ochi atât de 
strălucitori, şi încă la miezul nopţii! 

— Sunt chiar atât de strălucitori? mi-a replicat Dora 
râzând. Sunt foarte bucuroasă că-s strălucitori. 

— Eşti o mică vanitoasă! i-am zis. 

Dar nu era vanitate, ci numai bucurie nevinovată de a fi 
admirată de mine. O ştiam prea bine, chiar înainte să mi-o fi 
spus. 

— Dacă-i găseşti frumoşi, spune-mi că-mi dai voie 
întotdeauna să stau şi să mă uit la tine cum scrii, mi-a zis 
Dora. Găseşti într-adevăr că-s frumoşi? 

— Foarte frumoşi! 

— Atunci să mă laşi să stau mereu şi să mă uit la tine cum 
scrii. 

— Mi-e teamă că asta n-o să-i facă mai strălucitori, Dora. 

— Ba da! Pentru că asta, deşteptule, o să te facă sâănu mă 
uiţi când ţi-e plină mintea de tăcute năluciri. N-o să te 
superi dacă o să-ţi spun o prostie, o prostie foarte mare? 


Mai mare ca de obicei? m-a întrebat Dora, privindu-mă 
drept în ochi. 

— Ce năzdrăvânie o mai fi şi aia? 

— Te rog să-mi dai voie să-ţi ţin condeiele, mi-a zis Dora. 
Vreau să am şi eu ceva de făcut în ceasurile lungi când eşti 
atât de harnic. Îmi dai voie să-ţi ţin condeiele? 

Când mi-aduc aminte cât s-a bucurat când i-am spus: „Da”, 
îmi dau lacrimile. În seara următoare, când m-am aşezat la 
masa de scris - şi întotdeauna după aceea -a stat la loculei 
obişnuit, cu un vraf de condeie de rezervă lângă ea. Bucuria 
ce i se citea pe obraz pentru că lua parte şi ea la munca 
mea, încântarea pe care o resimțea când îi ceream un 
condei - şi adesea mă prefăceam c-aş avea nevoie de un alt 
condei - m-au făcut să descopăr o nouă metodă de a-i face 
plăcere soţiei şi copiliţei mele. Uneori îi spuneam înadins c- 
aş vrea să-mi copieze o pagină sau două de manuscris. 
Atunci Dora era în culmea fericirii. Preparativele ce le făcea 
în vederea îndeplinirii acestei importante misiuni, 
şorţuleţele pe care şi le punea, cârpele ce le aducea de la 
bucătărie ca să nu facă vreo pată de cerneală, 
nenumăratele pauze pe care le făcea ca să-i râdă lui Jip, de 
parcă dânsul ar fi priceput totul, convingerea că lucrul ei n- 
ar fi fost desăvârşit dacă nu şi-ar fi pus semnătura la sfârşit, 
felul şcolăresc în care-mi aducea paginile copiate, şi cum 
apoi, când o lăudam, mă îmbrăţişa, oricât de banale puteau 
să pară altora, sunt pentru mine amintiri emoţionante. 

Curând după aceea a luat în păstrare cheile, şi umbla 
forfota prin toată casa, făcând să zăngăne legătura pe care 
o purta într-o punguliţă legată de talia ei subţirică. Rareori 
mi-a fost dat să găsesc încuiate dulapurile şi uşile 
respective şi să constat că ar servi la altceva decât ca 
jucărie pentru Jip, dar Dora era mulţumită, şi asta-mi făcea 
plăcere. Era pe deplin convinsă că această aşa-zisă măsură 
gospodărească dădea excelente rezultate, şi era atât de 
veselă, ca şi cum am fi ţinut, pentru a ne amuza, o casă, de 


păpuşi. 


Şi aşa ne-am trăit viaţa mai departe. Cu mătuşa, Dora era 
aproape tot atât de drăgăstoasă ca şi cu mine, şi adesea îi 
povestea de vremea când se temuse că va fi fiind „o babă 
urâcioasă”. Niciodată n-am văzut-o pe mătuşa străduindu- 
se să fie mai bună, mai îngăduitoare. Îi făcea curte lui Jip, 
deşi acesta nu se lăsa înduplecat niciodată, asculta zile de-a 
rândul cum Dora îi cânta din ghitară, deşi cred că nu prea 
gusta muzica; nu sufla niciodată nici un singur cuvânt la 
adresa Netrebnicelor, cu toate că îi va fi venit greu să 
reziste ispitei; făcea drumuri foarte lungi, pe jos, ca să-i 
facă o surpriză Dorei, cumpărându-i nu ştiu ce fleac despre 
care aflase că şi-l doreşte; şi ori de câte ori venea prin 
grădină, dacă se întâmpla să n-o găsească pe Dora în odaie, 
striga, de la piciorul scării, cu un glas care răsuna vesel 
prin toată casa: 

— Unde-i Little Blossom? 

CAPITOLUL XIV. 

MISTER DICK ÎMPLINEŞTE PREVESTIREA MĂTUȘII. 
Trecuse oarecare vreme de când încetasem să lucrez cu 
doctorul Strong. Locuind în apropiere, îl vedeam des; şi în 
două sau trei rânduri am fost cu toţii invitaţii lui la masă sau 

la ceai. Cătana-Bătrână era permanent cartiruită sub 
acoperişul doctorului. Nu se schimbase deloc, şi aceiaşi 
fluturi fără moarte îi fâlfâiau deasupra bonetei. 

Ca şi anumite alte mame pe care le-am cunoscut de-a 
lungul vieţii, missis Markleham era mult mai petrecăreaţă 
decât fiica ei. Avea nevoie de tot felul de distracţii şi, ca un 
încercat ostaş ce era, deşi nu asculta decât propriile ei 
înclinări, pretindea că s-ar jertfi de dragul copilului ei. De 
aceea, dorinţa doctorului ca Annie să se distreze era 
deosebit de binevenită pentru această mamă exemplară, 
care s-a grăbit să aplaude fără nici o rezervă înţelepciunea 
lui. 

Nu încape îndoială că dacă a răscolit rana doctorului, a 
făcut-o fără să-şi dea seama. Căci mânată, cred, numai de 
egoism şi de o frivolitate înveterate, care nu rareori se 


întâlnesc la oamenii mai în vârstă, lăudând foarte entuziastă 
dorinţa lui de a uşura viaţa Anniei, a întărit temerile lui că 
ar constitui un obstacol în calea fericirii tinerei sale soţii şi 
că nu ar exista nici o afinitate între ei. 

— Dragul meu, i-a spus doctorului într-o zi, când eram de 
faţă, îţi dai, fără îndoială, seama că ar fi cam neomenos ca 
Annie să stea, tot timpul închisă aici. 

Doctorul a dat din cap cu bunăvoință. 

— Când o să fie şi ea de vârsta maică-sii, a urmat missis 
Markleham, agitând evantaiul, o să fie altceva. Pe MINE mă 
poţi închide şi într-o temniţă, şi dacă voi găsi acolo societate 
plăcută şi un pachet de cărţi, nici n-o să mă gândesc să ies. 
Dar, ştii, eu nu sunt Annie, şi Annie nu-i maică-sa. 

— Desigur, desigur, a încuviinţat doctorul. 

— Eşti cel mai bun om din lume... nu, iartă-mă, te rog (căci 
doctorul făcuse un gest dezaprobator), trebuie să-ţi spun şi 
în faţă aşa cum spun întotdeauna şi în lipsa dumitale, că eşti 
cel mai bun om din lume; dar, fireşte, n-ai - nu-i aşa că n-ai? 
- aceleaşi gusturi şi aceleaşi preocupări cu Annie? 

— Nu, a spus doctorul mâhnit. 

— Nu, fireşte că nu! a urmat Cătana-Bătrână. Să luăm, de 
pildă, dicţionarul. Ce operă folositoare e un dicţionar! Ce 
necesară! Înţelesul cuvintelor! Fără doctorul Johnson17 şi 
alţii ca el, am fi fost azi în situaţia de a spune pat în loc de 
maşină de gofrat. Dar nu putem cere ca pe Annie săo 
intereseze un dicţionar - mai ales în pregătire - nu-i aşa? 

Doctorul a clătinat din cap. 

— Şi tocmai de aceea preţuiesc atât de mult grija pe care 
i-o porţi, a continuat missis Markleham, bătându-l pe umăr 
cu evantaiul închis. Asta dovedeşte că, spre deosebire de 
mulţi alţi oameni în vârstă, nu crezi că pe umeri tineri se 
pot găsi capete de bătrâni. Ai studiat caracterul fetei mele 
şi l-ai înţeles. Asta-i ce-mi place la dumneata! 

Mi s-a părut că până şi chipul calm şi răbdător al 
doctorului Strong a trădat o oarecare neplăcere când l-a 
copleşit cu aceste complimente. 


— De aceea, dragă doctore, a urmat Cătana-Bătrână, 
bătându-l afectuos pe umăr, poţi conta pe mine în orice 
moment. Sunt gata să mă duc cu Annie la Operă, la 
concerte, la expoziţii, oriunde; şi niciodată n-ai să mă vezi 
obosită. Datoria, dragă doctore, mai presus de orice pe 
lume! 

Şi se ţinea de cuvânt. Era dintre oamenii care nu se mai 
satură de distracţii, şi niciodată n-a şovăit nici o clipă în 
stăruința şi devotamentul ei. Rareori se întâmpla să 
citească gazeta (în fiecare zi se aşeza în fotoliul cel mai 
moale din toată casa, şi timp de două ceasuri citea gazeta 
cu ajutorul lornionului) fără să găsească vreun spectacol pe 
care era sigură că Annie ar vrea să-l vadă. Zadarnic 
protesta Annie că era sătulă de atâtea spectacole. Maică-sa 
o repezea de fiece dată: 

— Ascultă, Annie dragă, nu mă îndoiesc nici un moment că 
eşti o femeie cu judecată; dar trebuie să-ţi spun, draga mea, 
că nu ştii să apreciezi cum se cuvine bunătatea doctorului 
Strong. 

De cele mai multe ori îi vorbea, astfel în prezenţa 
doctorului, şi mi se pare că pentru Annie acesta era un 
motiv ca să-şi retragă obiecțiile, atunci când avea vreuna. 
Dar în general se lăsa în voia maică-sii şi se ducea oriunde 
voia Cătana-Bătrână. 

Acuma numai rareori se întâmpla să le însoţească mister 
Maldon. Se întâmpla uneori ca mătuşa şi Dora să fie poftite 
să meargă cu ele şi să primească. Alteori n-o invitau decât 
pe Dora. A fost o vreme când nu mi-ar fi plăcut să se ducă 
împreună, dar discuţia purtată în noaptea aceea în biroul 
doctorului risipise neîncrederea mea. Eram convins că 
doctorul avea dreptate şi nu mai nutream nici o bănuială. 

Uneori, când se întâmpla să fie singură cu mine, mătuşa îşi 
freca nasul şi-mi spunea că nu pricepe ce se petrece cu ei, 
şi adăuga c-ar dori să-i ştie mai fericiţi; nu era deloc de 
părere că marţiala noastră prietenă (aşa-i zicea Cătanei- 
Bătrâne) ar contribui câtuşi de puţin la ameliorarea 


situaţiei. Mătuşa era de părere că „marţiala noastră 
prietenă dacă şi-ar tăia fluturii de la bonetă şi i-ar dărui 
unor coşari de 1 Mai ar fi un semn c-a început să-i vină 
mintea la cap”. 

Mătugşa avea însă o încredere neclintită în mister Dick. 
Omul ăsta, spunea ea, cu siguranţă că are o idee în cap; şi 
dacă ar izbuti s-o prindă o dată într-un colţ, căci pentru el 
asta era cea mai mare greutate, s-ar afirma în chip cu totul 
remarcabil. 

Fără a avea habar de această prevestire, mister Dick se 
situa mai departe pe aceeaşi poziţie în raport cu doctorul şi 
cu missis Strong. Nu părea să facă nici un progres, nici să 
dea înapoi. Ai fi zis că îşi fixase temeliile pe terenul iniţial, 
ca o clădire; şi trebuie să mărturisesc că nu credeam că se 
va urni vreodată, aşa după cum n-aş fi crezut vreodată că o 
clădire s-ar putea urni din loc. 

Dar într-o seară, la vreo câteva luni după ce mă 
căsătorisem, m-am trezit că mister Dick îşi vâră capul pe 
uşa salonului, unde şedeam singur şi scriam (Dora, 
împreună cu mătuşa, se dusese să ia ceaiul cu cele două 
păsărele), şi că, tuşind cu tâlc, îmi spuse: 

— Teamă mi-e, Irotwood, că te-aş stingheri dacă te-aş 
ruga să stai puţin de vorbă cu mine. 

— Câtuşi de puţin, mister Dick, i-am spus. Poftim intraţi! 

— Trotwood, mi-a spus mister Dick, ducându-şi degetul la 
nas, după ce ne-am strâns mâna. Înainte de a mă aşeza, aş 
vrea să-ţi comunic ceva. O cunoşti pe mătuşa ta? 

— Întrucâtva, i-am răspuns. 

— E cea mai extraordinară femeie din lume, sir! 

După ce mi-a dat această veste, care a izbucnit din el ca 
din puşcă, mister Dick, mai serios ca de obicei, a luat loc şi 
s-a uitat la mine. 

— Acum, băiete, mi-a zis mister Dick, am să-ţi pun o 
întrebare. 

— Şi mai multe, dacă doriţi, i-am spus. 


— Ce sunt eu pentru dumneata? m-a întrebat mister Dick, 
încrucişând braţele. 

— Un vechi şi scump prieten, i-am spus. 

— Mulţumesc, Trotwood! mi-a răspuns mister Dick radios 
şi întinzându-mi foarte vesel mâna. Dar ceea ce voiam eu, 
băiete, a urmat, reluându-şi aerul grav, era să-mi spui ce 
crezi despre mine în privinţa asta, şi şi-a dus mâna la 
frunte. 

Nu ştiam ce să-i răspund, dar mi-a venit într-ajutor rostind 
un singur cuvânt: 

— Slab! mi-a zis mister Dick. 

— Cam aşa, i-am răspuns şovăitor. 

— Întocmai! a strigat mister Dick, care părea foarte 
încântat de răspunsul meu. Vezi, Trotwood, când au luat 
ceva din zăpăceala ce domnea în capul ştii cui şi au trecut-o 
ştii unde, s-a întâmplat că... 

Mister Dick şi-a rotit cu mare repeziciune, de mai multe 
ori, mâinile una în jurul celeilalte, până s-au ciocnit, şi apoi 
iar le-a rotit, ca să sugereze zăpăceala. 

— Cam aşa ceva mi-au făcut. Ei? 

Am încuviinţat dând din cap, şi dânsul a făcut la fel. 

— Pe scurt, băiete, mi-a şoptit mister Dick, sunt cam sărac 
cu duhul. 

Aş fi vrut să aduc unele amendamente acestei concluzii, 
dar m-a oprit. 

— Da, asta sunt! Dânsa zice că nu. Nici nu vrea să audă de 
aşa ceva; dar ştiu că sunt. Dacă nu mi-ar fi sărit în ajutor ca 
o adevărată prietenă, de mult aş fi fost zăvorât şi de mulţi 
ani de zile aş fi dus o viaţă îngrozitoare. Dar o să am eu 
grijă de ea! Nu cheltuiesc nici o para din banii câştigaţi cu 
copierea actelor. Îi strâng într-o casetă. Mi-am făcut şi 
testamentul. Ei îi las totul. O să aibă avere... onoruri! 

Mister Dick şi-a scos batista şi şi-a şters ochii. După aceea 
a împăturit-o cu mare băgare de seamă, a presat-o între 
palme, a pus-o la loc, în buzunar, ca şi cum o dată cu batista 
ar fi băgat-o în buzunar şi pe mătuşa. 


— Ascultă, Trotwood, eşti cărturar, mi-a zis mister Dick. 
Eşti un cărturar foarte iscusit. Ştii ce om învăţat, ce mare 
om e doctorul. Ştii ce frumos m-a primit întotdeauna. Nu e 
mândru, cu toată înţelepciunea lui. E modest, modest şi 
smerit până şi faţă de bietul Dick, care-i sărac cu duhul şi 
nu ştie nimic. l-am scris numele pe o bucată de hârtie şi l- 
am trimis pe sfoară în sus până la zmeu, când plutea în 
văzduh, printre ciocârlii. Şi zmeul s-a bucurat să-l 
primească, sir, şi, mulţumită lui, cerul s-a luminat şi mai 
tare! 

I-am făcut o mare plăcere spunându-i din toată inima că 
doctorul era vrednic de cel mai adânc respect şi de cea mai 
mare stimă. 

— Şi frumoasa lui soţie e o stea, a zis mister Dick. O stea 
strălucitoare! Am văzut-o strălucind, sir! Însă, a continuat 
mister Dick apropiindu-şi scaunul de-al meu, punând mâna 
pe genunchiul meu, sunt nori, sir... nori. 

Îngrijorării ce i se citea pe faţă i-am răspuns afectând şi eu 
un aer îngrijorat şi dând din cap. 

— Dar ce fel de nori? a urmat mister Dick. 

S-a uitat atât de fix în ochii mei, străduindu-se să 
înţeleagă, încât mi-am dat silinţa să-i răspund desluşit şi 
încet, ca şi cum aş fi dat o lămurire unui copil: 

— Există între ei o neînțelegere nenorocită, i-am zis. Un 
motiv blestemat care-i desparte. Nu ştiu ce e. O fi poate în 
legătură cu deosebirea de vârstă. Sau poate că îşi are 
izvorul în te miri ce. 

Când am încheiat, mister Dick, care, după fiecare din 
aceste propoziţii, încuviinţase din cap îngândurat, a rămas 
nemişcat, reflectând şi chibzuind, cu ochii aţintiţi asupră-mi 
şi cu mâna pe genunchiul meu. 

— Nu cumva doctorul e supărat pe ea, Trotwood? m-a 
întrebat după câtva timp. 

— Nu. O adoră. 

— Atunci, am descoperit eu pricina, băiete! a exclamat 
mister Dick. 


Bucuria subită cu care m-a bătut cu palma peste genunchi 
şi cu care s-a lăsat pe speteaza scaunului, cu sprâncenele 
ridicate la maximum, m-a făcut să-l socotesc mai scrântit ca 
de obicei. Dar brusc a redevenit serios şi, aplecându-se iar 
înainte, a scos foarte ceremonios batista, ca şi cum într- 
adevăr ar fi reprezentat o imagine a mătuşii, şi mi-a zis: 

— Cea mai extraordinară femeie din lume, Trotwood? De 
ce oare n-a făcut dânsa nimic ca să dreagă lucrurile? 

— E o chestiune prea spinoasă şi prea delicată ca să se 
poată amesteca cineva, i-am răspuns. 

— Eşti un cărturar iscusit, mi-a întors mister Dick, 
atingându-mă, cu degetul. De ce oare n-a făcut nici el 
NIMIC? 

— Pentru acelaşi motiv. 

— Atunci, am descoperit eu pricina, băiete! a repetat 
mister Dick. 

Şi, mai încântat ca înainte, s-a ridicat în picioare în faţa 
mea, a dat din cap şi s-a bătut cu pumnii în piept, de am 
crezut că o să-şi piardă răsuflarea. 

— Un biet nenorocit, cu o scrânteală la cap, a urmat 
mister Dick, un nerod, un sărac cu duhul (persoanele 
prezente... cunoşti expresia), şi din nou s-a bătut cu pumnul 
în piept, ar putea să facă ceea ce n-au fost în stare să facă 
atâţia oameni, înţelepţi. O să-i împac, băiete! O să încerc. Pe 
mine n-au să se supere. Pe mine n-au să mă respingă. Şi 
dacă o ieşi prost, mie îmi vor trece cu vederea. Nu-s decât 
mister Dick. Şi cine se sinchiseşte de ce spune mister Dick? 
Dick nu contează! Pff! 

Şi a suflat uşor, cu dispreţ, parcă spre a se sufla pe sine de 
pe faţa pământului. 

În clipa aceea am auzit trăsura cu care se întorceau acasă 
mătuşa şi Dora oprind la poarta grădinii, dar din fericire 
izbutise să-mi destăinuiască esenţa secretului său. 

— Nici o vorbă, băiete! mi-a şoptit el. Lasă să cadă ocara 
asupra lui Dick... Dick cel sărac cu duhul... Dick cel nebun. 
De câtva timp mi se părea c-am să găsesc dezlegarea, şi 


acuma chiar am găsit-o. După cele ce mi-ai spus, sunt sigur 
c-am găsit-o! Straşnic! 

Mister Dick n-a mai suflat nici un cuvânt despre treaba 
asta; şi în jumătatea de ceas care a urmat, s-a transformat 
(spre marea uimire a mătuşii) într-un adevărat aparat de 
semnalizare de la distanţă, ca să mă implore să păstrez cel 
mai strict secret. 

Spre mirarea mea, vreme de două sau trei săptămâni n- 
am mai auzit nimic în această privinţă, deşi mă interesa să 
cunosc rezultatul străduinţelor sale; căci concluzia lui 
reflecta o ciudată licărire de bun-simţ, fără a mai vorbi de 
bunătate, fiindcă de bunătate dădea mereu dovada. În cele 
din urmă, ţinând seama de nestatornicia şi confuzia ce 
domnea în mintea lui, am început să cred că uitase sau 
renunţase la planurile sale. 

Într-o după-amiază senină, Dora neavând chef să iasă, m- 
am dus împreună cu mătuşa la căsuţa doctorului. Era 
toamnă şi nu aveau loc dezbateri parlamentare, care să 
otrăvească atmosfera curată a amurgului; şi-mi amintesc că 
frunzele pe care le călcam în picioare miroseau întocmai ca 
grădina noastră din Blunderstone şi că vechile mâhniri se 
risipeau purtate parcă pe aripile vântului care suspina. 

Când am ajuns la căsuţa doctorului, începuse să se 
însereze. Missis Strong tocmai ieşea din grădină, unde 
mister Dick, cu briceagul în mână, îi ajuta grădinarului să 
ascută nişte pari. Doctorul avea pe cineva în biroul lui; dar 
missis Strong ne-a spus că nu va mai zăbovi mult şi ne-a 
rugat să-l aşteptăm. Am urmat-o în salon şi ne-am aşezat 
lângă fereastra care se întuneca. Fiind vechi prieten şi buni 
vecini, vizitele noastre se desfăşurau fără nici un fel de 
ceremonie. 

Nu trecuseră decât câteva minute de când ne aşezasem, 
când iată că missis Markleham, căreia îi plăcea să se agite, 
a dat buzna în salon, cu ziarul în mână şi gâfâind: 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, Annie, a exclamat, de 
ce nu mi-ai spus că era cineva în birou?! 


— Dragă mamă, i-a răspuns Annie foarte liniştită, de unde 
să ghicesc eu că matale ai vrea să ştii? 

— Cum să nu vreau să ştiu? i-a întors missis Markleham, 
prăbuşindu-se pe sofa. De când sunt n-am tras o asemenea 
spaimă! 

— Ai fost în birou, mamă? a întrebat-o Annie. 

— Am fost în birou, draga mea! i-a răspuns missis 
Markleham înţepată. Am fost! Şi am dat peste bietul 
doctor... puteţi să vă închipuiţi, miss Trotwood, şi 
dumneata, David, cum m-am simţit... care tocmai îşi dicta 
testamentul. 

Fiica ei, care privea pe fereastră, s-a întors repede. 

— Tocmai asta făcea, dragă Annie, a repetat missis 
Markleham, întinzându-şi ziarul în poală ca o faţă de masă 
şi ciocănindu-l cu degetele. Îşi dicta testamentul. Ce 
dragoste şi ce spirit de prevedere! Trebuie neapărat să vă 
spun cum s-au petrecut lucrurile! Trebuie să vă spun, ca să 
nu-l nedreptăţesc, dragul de el, că, zău, e un om tare 
cumsecade! Poate ştiţi şi dumneavoastră miss Trotwood, că 
în casa asta nu se aprinde o lumânare până nu-ţi ies ochii 
din cap chiorându-te să citeşti gazeta. Şi că în toată casa nu 
se găseşte un fotoliu în care să poţi citi în tihnă gazeta, ca în 
birou. Asta m-a făcut să mă duc în birou, unde am văzut 
lumina aprinsă. Am deschis uşa. Împreună cu doctorul se 
aflau doi liber-profesionişti, se vedea cât de colo că erau 
oameni de lege, şi toţi trei stăteau în jurul mesei. Doctorul, 
drăguţul de el, ţinea un condei în mână. „Atunci asta 
exprimă limpede, a zis doctorul - ia aminte, Annie dragă, la 
aceste cuvinte - atunci asta exprimă foarte limpede 
încrederea ce o am în missis Strong şi îi asigură întreaga 
succesiune, fără nici o rezervă?” Unul dintre domnii ăia a 
întărit: „Întreaga succesiune, fără nici o rezervă”. Când am 
auzit una că asta, cu emoția firească a unei mame, am 
exclamat: „Vai, Doamne, vă rog să mă iertaţi!” M-am 
împiedicat de prag şi am fugit pe coridorul îngust ce ducea 
la cămară. 


Missis Strong a deschis uşa şi a ieşit pe verandă, unde a 
rămas în picioare, rezemată de un stâlp. 

— Spuneţi şi dumneavoastră, miss Trotwood, spune şi 
dumneata, David, a zis missis Markleham urmărind-o 
maşinal cu privirea pe fiica ei, nu-ţi creşte inima când vezi 
un om la vârsta doctorului Strong, capabil să facă un 
asemenea lucru? Se vede acuma câtă dreptate am avut. 
Când doctorul Strong a venit să-mi facă o vizită foarte 
măgulitoare şi mi-a cerut mâna fiicei, i-am zis lui Annie: 
„Draga mea, nu încape nici o îndoială pentru mine că, 
pentru a-ţi asigura viitorul, doctorul Strong o să facă mai 
mult chiar decât a făgăduit.” 

În clipa aceea a sunat clopoţelul şi am auzit paşii celor doi 
străini care plecau. 

— E gata, desigur, a spus Cătana-Bătrână după ce a tras 
cu urechea. Drăguţul de el, şi-a pus semnătura şi pecetea, a 
perfectat documentul şi s-a liniştit. Să fie într-un ceas bun! 
Ce om înţelept! Annie dragă, mă duc în birou să-mi citesc 
gazeta, căci nu-mi găsesc liniştea până ce nu aflu toate 
noutăţile. Miss Trotwood, David, poftiţi să-l vedeţi pe doctor. 

Când am pornit în urma ei spre birou, am băgat de seamă 
că mister Dick se afla şi el în partea întunecată a odăii şi că 
tocmai îşi închidea briceagul; şi îmi amintesc că mătuşa şi-a 
frecat furioasă nasul, ca să-şi exteriorizeze într-un fel 
antipatia ce o nutrea faţă de marţiala noastră prietenă; dar 
cine a intrat mai întâi în birou, sau cum a ajuns missis 
Markleham de s-a aşezat într-o clipită în fotoliul ei, sau cum 
s-a întâmplat de-am rămas în prag cu mătuşa (afară doar 
dacă dânsa, care avea privirea mai ageră, nu m-o fi oprit), 
chiar dacă am ştiut vreodată, am uitat cu desăvârşire. Ceea 
ce ştiu e că, înainte ca el să ne fi zărit, l-am văzut pe doctor 
cum şedea la masă, printre volumele mari in-folio pe care le 
îndrăgea, cu capul sprijinit în mâini. Că în aceeaşi clipă am 
văzut-o pe missis Strong strecurându-se în odaie, 
tremurând toată. Că mister Dick o ducea de braţ. Că mister 
Dick şi-a pus cealaltă mână pe umărul doctorului, care s-a 


uitat la el cu o privire rătăcită. Că, în timp ce doctorul îşi 
întorcea capul, soţia sa a căzut în genunchi, la picioarele lui, 
implorându-l cu mâinile ridicate şi îndreptându-şi asupra lui 
privirea aceea de neuitat, care mi-a rămas gravată în minte 
pe vecie. Că missis Markleham, văzând această scenă, a 
lăsat să-i cadă ziarul şi s-a uitat fix la ei, cu un cap care ai fi 
zis că era o mască menită să împodobească prora unei 
corăbii ce urma să fie botezată „Uimirea”. 

Blândeţea doctorului, precum şi mirarea lui, demnitatea 
pe care şi-a păstrat-o soţia sa în ruga ei fierbinte, 
participarea binevoitoare a lui mister Dick şi seriozitatea cu 
care mătuşa a exclamat: „Să mai spună cineva că omul 
acesta e nebun!” (exprimându-şi satisfacția că-l salvase de 
la pacostea ce-l ameninţase), toate astea nu-mi apar ca o 
amintire, ci parcă le văd şi le aud în timp ce scriu. 

— Doctore! a zis mister Dick. E ceva care nu merge. Ce 
anume? la te uită aici! 

— Annie! a strigat doctorul. Nu sta la picioarele mele, 
iubito! 

— Ba dal i-a răspuns dânsa. Şi vă rog, vă implor din tot 
sufletul să nu părăsească nimeni odaia. O, tu, care-mi eşti 
soţ şi părinte, rupe această prelungă tăcere. Trebuia să-mi 
destăinuieşti ce anume s-a strecurat între noi. 

Missis Markleham, care între timp îşi recăpătase graiul, 
vibrând de indignare maternă şi rănită în orgoliul ei de 
familie, şi-a mustrat fiica: 

— Dacă nu vrei să mă scoţi din sărite, Annie, ridică-te 
imediat, Annie, şi nu ne face de râs neamul, umilindu-te în 
halul ăsta! 

— Degeaba-mi vorbeşti, mamă, i-a răspuns Annie, căci eu 
către soţul meu mi-am îndreptat ruga, şi dumneata n-ai nici 
un cuvânt aici! 

— Nici un cuvânt! a exclamat missis Markleham. Eu, nici 
un cuvânt! Fata asta şi-a pierdut minţile! Daţi-mi, vă rog, un 
pahar cu apă! 


Eram prea absorbit de scena dintre doctor şi, soţia lui ca 
să dau vreo urmare acestei cereri, care, de altfel, n-a 
impresionat pe nimeni, aşa că missis Markleham a 
continuat să gâfâie, să caşte ochii şi să-şi facă vânt cu 
evantaiul. 

— Annie! a zis doctorul, apucând-o afectuos de mâini. 
Draga mea! Dacă de-a lungul anilor în căsnicia noastră au 
intervenit unele schimbări inevitabile, nu e vina ta. Vina 
toată o port eu şi numai eu. Dar dragostea, admiraţia şi 
respectul meu sunt neschimbate. Vreau să fii fericită. Te 
iubesc şi te stimez cu adevărat. Ridică-te, Annie, te rog! 

Dar nu s-a ridicat. După ce l-a privit un răstimp s-a aplecat 
şi mai mult, şi, după ce i-a cuprins genunchiul cu braţul, şi-a 
lăsat capul pe el şi a spus: 

— Dacă printre cei de faţă am vreun prieten care poate să 
spună un cuvânt în apărarea mea sau a soţului meu în 
această privinţă; dacă am aici vreun prieten care poate să 
dea glas bănuielilor care câteodată şi-au făcui loc şi în inima 
mea; dacă am aici vreun prieten care-l cinsteşte pe soţul 
meu sau care cât de cât a ţinut la mine vreodată, şi dacă 
ştie ceva, orice ar fi, care ar putea să mijlocească între noi, 
îl conjur să vorbească! 

A urmat o tăcere adâncă. După câteva clipe de şovăire 
penibilă, am rupt tăcerea: 

— Missis Strong, am început, cunosc o împrejurare pe 
care doctorul Strong m-a rugat stăruitor să n-o divulg şi pe 
care până în seara asta n-am divulgat-o nimănui. Dar cred 
că a venit momentul când să n-o divulg ar fi să înţeleg greşit 
discreţia care mi-a fost impusă, cu atât mai mult cu cât 
rugămintea dumitale mă dezleagă de făgăduiala dată. 

Dânsa şi-a întors faţa spre mine o clipă şi mi-am dat seama 
că aveam dreptate. N-aş fi putut rezista privirii ei atât de 
rugătoare, chiar dacă asigurarea pe care mi-ar fi dat-o ar fi 
fost mai puţin convingătoare. 

— Pacea căminului nostru, mi-a zis, stă poate în mâinile 
dumitale. Am toată încrederea că nu vei lăsa nimic 


deoparte. Ştiu dinainte că nimic din ceea ce dumneata sau 
alţii ar putea spune nu va umbri noblețea sufletească a 
soţului meu. Să nu cauţi să mă cruţi, chiar dacă ţi s-ar 
părea că ar fi ceva care m-ar putea afecta. După aceea, voi 
spune şi eu tot ce am spus în faţa lui şi în faţa lui 
Dumnezeu. 

În urma acestei rugăminţi stăruitoare, n-am mai cerut voie 
doctorului şi, fără a trunchea adevărul, ci doar îndulcind 
puţin grosolănia lui Uriah Heep, am povestit cu simplitate 
scena ce s-a desfăşurat în noaptea aceea de pomină în 
încăperea în care ne aflam acum. Cum a holbat ochii missis 
Markleham în tot timpul naraţiunii şi cum, în mai multe 
rânduri, mi-a întrerupt expunerea cu exclamaţii 
zgomotoase, stridente, nu sunt în stare să descriu. 

Când am sfârşit, Annie a rămas câteva clipe tăcută, cu 
capul plecat, cum am amintit mai înainte. După aceea, a 
luat mâna doctorului (care şedea în aceeaşi poziţie în care 
se afla când am intrat), a dus-o la inimă şi a sărutat-o. 
Mister Dick i-a ajutat binişor să se ridice; şi stând în 
picioare, sprijinindu-se de braţul lui, dânsa a început să 
vorbească, cu ochii aţintiţi asupra soţului ei, de la care nu 
şi-a întors privirea nici o singură dată. 

— Am să vă mărturisesc tot, a început ea cu glas scăzut, pe 
un ton blând şi supus, absolut tot ce s-a petrecut în sufletul 
meu de când m-am căsătorit. Acum, după ce am aflat ce am 
aflat, n-aş mai putea trăi dac-aş ascunde ceva. 

— Nu, Annie, i-a spus blajin doctorul, niciodată nu m-am 
îndoit de tine, copila mea. Nu-i nevoie. Zău, nu-i nevoie, 
draga mea. 

— Ba e neapărată nevoie, i-a răspuns ea pe acelaşi ton ca 
mai înainte, ba e neapărată nevoie să-mi deschid inima în 
faţa acestui model de mărinimie şi credinţă, pe care, martor 
mi-e cerul, l-am iubit şi l-am venerat tot mai mult, an de an, 
Zi Cu zi. 

— Într-adevăr, s-a amestecat în vorbă missis Markleham, 
dacă credeţi că am şi eu oarecare discernământ... 


— Aşa ceva n-ai avut tu niciodată, intriganto! a comentat 
în şoaptă mătuşa, indignată.) 

—... atunci fie-mi îngăduit să spun că n-are nici un rost să 
intri în asemenea amănunte. 

— În această privinţă, mamă, nu poate să hotărască 
nimeni altul decât soţul meu, i-a răspuns Annie, fără a-şi 
desprinde privirea de la dânsul, şi el mă va asculta. Dacă voi 
spune cumva unele lucruri care or să te facă să suferi, te 
rog, mamă, să mă ierţi. Am suferit şi eu de multe ori, şi 
vreme îndelungată. 

— Nemaiauzit! a bolborosit missis Markleham. 

— Încă de când eram foarte mică, a zis Annie. De când 
eram copil, primele mele cunoştinţe de tot felul au fost 
indisolubil legate de un prieten şi un dascăl plin de răbdare 
- prietenul răposatului taică-meu - care totdeauna mi-a fost 
foarte drag. Nu-mi pot... aminti, de nici un lucru din câte 
ştiu fără a-mi aduce aminte de dânsul. Mi-a îmbogăţit 
mintea cu cele dintâi comori, cărora le-a dat pecetea 
personalităţii lui. Cred că toate aceste cunoştinţe, dacă le-aş 
fi primit din alte mâini, nu mi-ar fi fost atât de preţioase şi 
folositoare. 

— Pe maică-sa o uită cu desăvârşire! a izbucnit missis 
Markleham. 

— Nu, mamă, a spus Annie, arăt numai ce a însemnat el 
pentru mine. Trebuie să fac acest lucru. După ce am mai 
crescut, a continuat să ocupe acelaşi loc în viaţa mea. Eram 
mândră de interesul ce mi-l purta; mă lega de elun 
sentiment de profundă recunoştinţă. Îmi vine greu să spun 
cum îl socoteam, ca pe un părinte, ca pe un îndrumător, ca 
pe unul de a cărui laudă mă bucuram mai presus de orice, 
sau ca pe unul în care aş fi avut încredere deplină chiar de 
m-aş fi îndoit de omenirea întreagă. Ştii bine, mamă, cât de 
tânără şi lipsită de experienţă eram atunci când, pe 
neaşteptate, mi l-ai prezentat ca pe un pretendent. 

— Episodul ăsta l-am povestit eu de vreo cincizeci de ori 
celor aici de faţă! a intervenit missis Markleham. 


— Atunci ţine-ţi limba, pentru numele lui Dumnezeu, şi nu- 
| mai repeta! a mormăit mătuşa.) 

— Schimbarea era atât de mare, la început pierderea mi s- 
a părut atât de grea, a urmat Annie pe acelaşi ton şi cu 
privirea aţintită asupra lui, încât am fost tulburată şi 
abătută. Nu eram decât o fetiţă; şi când s-a petrecut 
această schimbare fundamentală în poziţia acestui om, pe 
care atâta vreme îl luasem drept pildă, cred că am fost tare 
mâhnită. Dar nimic nu-i mai putea reda locul dinainte; şi am 
fost mândră că mă socotea vrednică de el, şi aşa ne-am 
căsătorit. 

— La Saint Alphage, din Canterbury, a precizat missis 
Markleham. 

— Dracu s-o ia! a zis mătuşa. Defel nu vrea să tacă!) 

— Niciodată nu m-am gândit la avantajele lumeşti pe care 
mi le-ar putea aduce soţul meu, a urmat Annie, roşind la 
faţă. Asemenea gânduri meschine nu şi-au aflat nicicând 
vreun loc în inima-mi tânără. Te rog, mamă, să mă ierţi dacă 
am să spun că dumneata ai fost cea dintâi care mi-ai atras 
atenţia că s-ar putea găsi unii oameni care să ne înjosească, 
şi pe mine, şi pe el, cu asemenea ticăloase bănuieli. 

— Eu! a strigat missis Markleham. 

— Desigur că tu, a comentat mătuşa, şi de vina asta nu 
scapi fluturând evantaiul, marţiala mea prietenă!) 

— A fost întâia oară că m-am simţit nefericită în noua mea 
existenţă, a spus mai departe Annie. A fost cauza primară a 
tuturor clipelor nefericite pe care le-am trăit după aceea. În 
ultima vreme acestea s-au înmulţit în aşa măsură, că nu le 
mai pot număra, dar nu din pricina pe care o presupui - o, 
scumpul meu soţ mărinimos - căci în sufletul meu nu 
dăinuieşte nici un gând, nici o amintire, nici o nădejde care 
să nu fie indisolubil legată de tine. 

Şi-a ridicat privirea, şi-a împreunat mâinile şi mi s-a părut 
frumoasă şi sinceră ca un duh. Şi începând din acest 
moment doctorul s-a uitat ţintă la ea, aşa cum şi dânsa se 
uita ţintă la el. 


— Mama n-are nici o vină, a urmat Annie, sunt sigură că 
niciodată nu ţi-a cerut cu gând rău ceva pentru sine, dar 
când am văzut câte cereri nesăbuite îţi erau prezentate în 
numele meu; când am văzut cum erai speculat în numele 
meu; când am văzut cât de darnic şi generos erai şi că 
mister Wickfield, care era atât de preocupat de bunul mers 
al treburilor tale, se arăta nemulţumit, prima intuiţie că 
asupra mea ar putea să plutească josnica bănuială că mi-aş 
vinde dragostea şi că tu ai cumpăra-o m-a izbit ca un 
ultragiu şi ca o nemeritată ruşine, pe care te sileam să le 
înduri alături de mine. Nu vă pot spune ce însemna - şi 
mama nici nu-şi poate închipui - să fii tot timpul obsedată 
de gândul acesta îngrozitor, deşi ştiam prea bine în adâncul 
inimii că în faţa altarului, în ziua cununiei, fusese încoronată 
dragostea şi mândria vieţii mele! 

— Asta-i recunoştinţa cu care te alegi când porţi de grijă 
familiei! s-a căinat missis Markleham, cu ochii plini de 
lacrimi. Mai bine ar fi fost să fiu rece şi nepăsătoare ca un 
turc. 

— Îmi pare rău şi mie, şi să fi rămas în ţara de baştină! a 
bombănit mătuşa.) 

— Tocmai în vremea aceea mama s-a arătat mai grijulie de 
soarta vărului meu Maldon. '[ineam mult la el, a urmat 
dânsa cu glas scăzut, dar fără şovăire. Ne-am îndrăgit 
cândva, în copilărie. Dacă nu s-ar fi întâmplat ca 
împrejurările să se schimbe, aş fi ajuns, poate, să-mi 
închipui că-l iubeam cu adevărat, şi m-aş fi măritat cu el, şi 
aş fi fost tare nefericită. Căci într-o căsnicie nici că se poate 
mai mare pacoste decât deosebirea de gusturi şi păreri. 

În timp ce ascultam cu cea mai mare luare-aminte cele ce 
au urmat, am meditat asupra acestor cuvinte, ca şi cum ar fi 
prezentat un deosebit interes sau ar fi avut nu ştiu ce 
valoare practică pe care n-o puteam desluşi. „Căci într-o 
căsnicie nici că se poate mai mare pacoste decât deosebirea 
de gusturi şi păreri...”, „nici că se poate mai mare pacoste 
decât deosebirea de gusturi şi păreri...” 


— Nu aveam nimic comun, a urmat Annie. De mult mi-am 
dat seama de lucrul acesta. Dacă n-aş avea motive mai 
temeinice de a fi recunoscătoare soţului meu, ar trebui să-i 
port recunoştinţă pentru că m-a ferit de consecinţele 
primului impuls greşit al inimii mele neştiutoare. 

Stătea nemişcată în faţa doctorului şi vorbea cu o 
seriozitate emoţionantă. Şi totuşi vocea îi era la fel de calmă 
ca şi până atunci. 

— În timp ce dânsul aştepta să profite de generozitatea ta, 
care, dragul meu, s-a manifestat cu atâta mărinimie, iar eu 
mă perpeleam în ipostaza de femeie interesată în care mă 
aflam pusă, eram de părere că i-ar fi stat mai bine să se 
descurce singur. Eram de părere că, de aş fi fost în locul lui, 
aş fi încercat să fac acest lucru cu preţul oricăror sacrificii. 
Dar n-am avut o părere proastă despre el până în seara 
când a plecat spre India. În seara aceea mi-am dat seama 
că-i un om făţarnic şi nerecunoscător. Am desluşit atunci un 
tâlc nou în privirea scrutătoare cu care mă urmărea mister 
Wickfield. Mi-am dat seama pentru întâia oară de sinistra 
bănuială ce plana asupra vieţii mele. 

— Bănuială, Annie? a exclamat doctorul. Nu, nu, nu! 

— Ştiu, iubitul meu soţ, că în mintea ta nu s-a strecurat 
niciodată vreo bănuială! Şi în seara aceea, când am venit la 
tine să-mi descarc sufletul de durerea şi ruşinea ce-l 
apăsau, cu gândul că trebuie să-ţi spun că, sub propriul tău 
acoperiş, o rudă de a mea, căreia, de dragul meu, îi făcuseşi 
numai bine, cutezase să-mi spună cuvinte pe care nu s-ar fi 
cuvenit să le rostească nici de aş fi fost o ticăloasă şi o 
interesată, cum mă socotea el... În seara aceea, mintea s-a 
răzvrătit şi a respins ruşinea de care m-ar fi acoperit măcar 
şi relatarea acelor cuvinte. Ele mi-au pierit de pe buze, şi 
din ceasul acela nu le-am mai rostit niciodată. 

Mormăind ceva, missis Markleham s-a lăsat pe speteaza 
fotoliului şi s-a ascuns îndărătul evantaiului, de parcă ar fi 
avut de gând să nu se mai arate niciodată. 


— Din seara aceea n-am mai schimbat nici o vorbă cu el 
decât în prezenţa ta; şi atunci numai ca să evit această 
explicaţie. Au trecut ani de când a aflat din gura mea cum e 
privit în casa asta. Demersurile ce le-ai făcut, fără ştirea 
mea, pentru avansarea lui, şi pe care apoi, ca să-mi 
prilejuieşti o surpriză şi o plăcere, mi le-ai destăinuit, n-au 
făcut, crede-mă, decât să-mi pară şi mai apăsătoare 
nefericirea şi taina mea. 

Deşi doctorul s-a străduit din răsputeri s-o oprească, 
dânsa s-a lăsat binişor la picioarele lui şi, ridicând către el 
ochii plini de lacrimi, a spus: 

— Nu-mi vorbi, nu încă! Lasă-mă să-ţi mai spun ceva! Nu 
ştiu dacă am greşit sau nu, dar dacă ar fi să reîncep, aş 
face, cred, la fel. Niciodată nu vei putea înţelege ce a 
însemnat pentru, mine să-ţi fiu credincioasă cu vechile 
noastre amintiri, să ştiu că s-ar putea găsi oameni atât de 
răi încât să presupună că mi-am vândut sinceritatea şi să 
trăiesc în împrejurări care în aparenţă întăreau această 
presupunere. Eram foarte tânără şi n-aveam cu cine mă 
sfătui. Între maică-mea şi mine a dăinuit întotdeauna un 
adânc dezacord în tot ce te privea. Dacă m-am închis în 
mine şi am ascuns insulta ce mi-a fost adusă, am făcut-o 
numai din respect pentru tine şi pentru că ţineam atât de 
mult să mă stimezi. 

— Annie, sufleţelul meu neprihănit, scumpa mea fetiţă! a 
exclamat doctorul. 

— Încă puţin! Doar câteva cuvinte! Mă gândeam c-ar fi 
fost atâtea altele cu care te-ai fi putut însura şi care nu ţi-ar 
fi adus atâtea belele şi supărări pe cap şi care ţi-ar fi făcut 
un cămin mai vrednic. Îmi ziceam că mai bine ar fi fost să fi 
rămas eleva ta, aş putea zice aproape copila ta. Mă 
gândeam că nu sunt la înălţimea culturii şi înţelepciunii 
tale. Dacă toate acestea m-au împins să mă închid în mine 
(cum de fapt m-am închis), cu toate că ar fi trebuit să ţi le 
destăinuiesc pe toate, am făcut-o pentru că te respectam 


atât de mult şi pentru că nutream nădejdea că va veni o zi 
când îmi vei putea acorda stima ta. 

— Ziua aceea, Annie, a început de mult, şi, draga mea, nu 
poate să-i urmeze decât o noapte, una, singură şi lungă, i-a 
zis doctorul. 

— Încă un cuvânt! mai târziu mi-am pus în gând - mi-am 
pus serios în gând şi am luat hotărârea - să port întreagă 
povara netrebniciei omului cu care te-ai purtat cu atâta 
mărinimie. Şi acum vreau să-ţi mai spun, prietene scump, 
care te-ai dovedit a fi cel mai bun dintre toţi prietenii, un 
singur cuvânt! Am desluşit astă-seară pricina schimbării pe 
care cu atâta durere şi mâhnire am observat-o la tine în 
ultimul timp şi pe care uneori am pus-o în legătură cu 
vechile mele temeri, iar alteori, pe seama unor vagi 
presupuneri mai apropiate de adevăr; şi întâmplător tot 
astă-seară am cunoscut întreaga măsură a încrederii ce-ai 
avut-o în mine, în ciuda greşelii mele. Oricâtă dragoste şi 
devotament ţi-aş da în schimb, nu pot nădăjdui că vor fi 
vreodată în stare să mă facă vrednică de nepreţuita ta 
încredere; dar cele ce am aflat acum mă îndrituiesc să ridic 
ochii spre chipul tău drag, venerat ca al unui părinte, iubit 
ca al unui soţ, cinstit din anii copilăriei ca al unui prieten, şi 
să declar solemn că nici în gândurile mele cele mai fugare 
nu ţi-am greşit niciodată şi n-am şovăit nici o clipă în 
dragostea şi credinţa ce-ţi datorez! 

Şi-a înlănţuit braţele în jurul gâtului lui, iar el, înclinându- 
şi capul către ea, părul lui alb s-a amestecat cu cosiţele-i 
castanii întunecate. 

— O, strânge-mă la pieptul tău, scumpul meu soţ! 
Niciodată să nu mă alungi din inima ta! Nu te gândi şi nu 
spune că ar fi vreo deosebire sau vreo nepotrivire între noi, 
căci în afară de nenumăratele mele slăbiciuni, nu există 
niciuna. An de an am înţeles mai bine acest lucru şi te-am 
prețuit tot mai mult! O, strânge-mă la pieptul tău, scumpul 
meu soţ, căci dragostea mea e clădită pe stâncă şi nu se va 
clătina niciodată! 


În adânca tăcere care a urmat, mătuşa s-a apropiat cu pas 
solemn de mister Dick, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat 
zgomotos. Şi bine a făcut, pentru bunul lui nume, căci l-am 
văzut că se pregătea să stea într-un picior, ca să-şi arate 
bucuria. 

— Eşti un om cu totul remarcabil, Dick, i-a zis mătuşa, 
foarte încântată, şi să nu încerci să mă contrazici, că ştiu eu 
mai bine ca tine! 

După aceea, mătuşa l-a tras de mânecă, mi-a făcut un 
semn şi am ieşit toţi trei pe furiş. 

— În orice caz, asta a însemnat o lovitură pentru marţiala 
noastră prietenă, a declarat mătuşa în drum spre casă. Şi 
asta ar fi de ajuns să mă facă să dorm bine, chiar de n-aş 
avea nici un alt motiv de bucurie. 

— Mi s-a părut că era cu desăvârşire zdrobită, şi-a dat cu 
părerea mister Dick, compătimitor. 

— Ce tot spui? Ai văzut vreodată un crocodil zdrobit? l-a 
întrebat mătuşa. 

— Nu, cred că niciodată n-am văzut un crocodil, i-a 
răspuns mister Dick cu glas domol. 

— Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat de nu şi-ar fi 
vârât coada crocodilul ăsta bătrân, a spus apăsat mătuşa. 
Ar fi foarte mult de dorit ca anumite mame să-şi lase în pace 
fetele după ce le-au măritat şi să nu le mai omoare cu 
dragostea. Îşi închipuie că pentru că au adus pe lume o 
nenorocită de fată - ca şi cum, Doamne iartă-mă, fata ar fi 
vrut sau ar fi cerut să vină pe lume! - ar avea dreptul, 
nelimitat s-o sâcâie până la moarte. La ce te gândeşti, Trot? 

Mă gândeam la tot ce-mi fusese dat să aud. Îmi stăruiau în 
minte crâmpeie de frază. „Într-o căsnicie nici că se poate 
mai mare pacoste decât deosebirea de gusturi şi păreri.” 
„Primul impuls al unei inimi neştiutoare.” „Dragostea mea e 
clădită pe stâncă.” Dar ajunsesem, acasă; şi pe jos zăceau 
frunze călcate în picioare, iar vântul de toamnă şuiera. 

CAPITOLUL XIVI. 

ŞTIRI. 


Eram căsătorit de vreun an, cred, dacă mă pot bizui pe 
memoria mea, cam slabă în ce priveşte datele, când, într-o 
după-amiază, întorcându-mă dintr-o plimbare singuratică, 
în cursul căreia mă gândisem la cartea pe care o scriam 
atunci - căci, datorită unei munci îndârjite, repurtasem 
succese tot mai mari şi lucram la primul meu roman - am 
trecut prin faţa casei lui missis Steerforth. De când locuiam 
în cartierul acela, trecusem deseori pe acolo, deşi, ori de 
câte ori puteam, alegeam alt drum. Se întâmpla însă uneori 
ca alternativa să implice un lung ocol; aşa că treceam pe 
acolo destul de des. 

Dar niciodată nu aruncam asupra casei mai mult decât o 
privire fugitivă, şi totdeauna grăbeam pasul. Avea mereu 
acelaşi aer trist şi sumbru. Niciuna dintre odăile mai bune 
nu dădeau spre uliţă, iar ferestrele de modă veche, înguste, 
cu cercevele masive, care niciodată nu fuseseră prea 
vesele, acum, când erau totdeauna ermetic închise şi cu 
storurile lăsate, păreau mai posomorâte ca oricând. O alee 
acoperită, care străbătea o curticică pavată, ducea la o 
intrare părăsită; şi fereastra rotundă, care lumina casa 
scării, deşi contrasta violent cu toate celelalte fiindcă era 
singura fără storuri, avea acelaşi aer trist şi dezolant. Nu- 
mi amintesc să fi văzut vreodată o lumină aprinsă. Dacă aş 
fi fost un trecător oarecare, aş fi bănuit, pesemne, că 
înăuntru zăcea moartă vreo bătrână fără urmaşi. Şi dacă aş 
fi avut fericirea să nu ştiu nimic despre casa aceea şi aş fi 
văzut-o des în aceeaşi stare, mi-aş fi desfătat imaginaţia cu 
fel de fel de ipoteze dintre cele mai fantastice. 

Dar aşa cum stăteau lucrurile, mă gândeam la ea cât mai 
puţin cu putinţă. Spre deosebire de persoana mea fizică, 
conştiinţa nu reuşea s-o dea uitării după ce trecea pe lângă 
ea; şi de obicei îmi trezea un lung şir de amintiri. În după- 
amiaza aceea, casa mi-a părut mai tulburătoare ca alteori, 
căci îndată ce s-a ivit în faţa mea, s-a învălmăşit cu 
amintirile copilăriei şi cu visurile anilor următori, cu 
nălucile unor nădejdi abia înfiripate şi cu umbrele 


incoerente şi abia descifrate şi înţelese ale dezamăgirilor, 
precum şi cu acea împletire de experienţă şi imaginaţie 
care erau rezultatul gândurilor pe care tocmai le 
pritoceam. Păşisem mai departe, cuprins de melancolie, 
când, deodată, un glas care a răsunat lângă mine m-a făcut 
să tresar. 

Era un glas de femeie. Nu mi-a trebuit mult timp ca s-o 
recunosc pe slujnicuţa lui missis Steerforth, slujnicuţa care 
purtase cândva panglici albastre la bonetă. Renunţase la 
ele, pesemne, ca să se adapteze atmosferei ce domnea 
acum în casă, şi le înlocuise cu una sau două funde cafenii, 
triste. 

— Vă rog, sir, n-aţi vrea să fiţi atât de bun să poftiţi 
înăuntru, ca să vorbiţi cu miss Dartle? 

— Miss Dartle te-a trimis să mă chemi? am întrebat-o eu. 

— Nu astă-seară, sir, dar e totuna. Miss Dartle v-a văzut 
trecând acum o zi sau două şi mi-a spus să-mi iau ceva de 
cusut şi să stau pe scară, şi când vă voi vedea trecând din 
nou, să vă poftesc înăuntru, să vorbiţi cu ea. 

Am făcut cale întoarsă şi, urmând-o, am întrebat-o ce mai 
face missis Steerforth. Mi-a spus că stăpâna ei se simţea 
destul de prost şi că stătea mai tot timpul în odaia ei. 

Când am ajuns, m-a îndrumat să intru în grădină, s-o caut 
pe miss Dartle, şi m-a lăsat singur. Am găsit-o şezând pe un 
scaun, într-un colţ al terasei de unde se vedea oraşul. Era 
un amurg mohorât, şi cerul era vânăt; când am văzut 
priveliştea ce se pierdea în depărtare, din care, ici-colo, în 
lumina palidă, se înălța silueta unui edificiu mai de seamă, 
m-am gândit că reprezenta un fundal potrivit pentru 
portretul acestei femei înfricoşătoare. 

M-a zărit când m-am apropiat şi s-a ridicat o clipă, ca să 
mă privească. Am găsit că era mai lividă şi mai slabă decât 
ultima oară când o văzusem; ochii ei focoşi erau şi mai 
strălucitori, iar cicatricea, şi mai pronunţată. 

Ne-am salutat cu răceală. După întâlnirea din urmă ne 
despărţisem supăraţi; şi de astă dată a avut faţă de mine o 


atitudine dispreţuitoare, pe care nu s-a ostenit s-o ascundă. 

— Mi s-a spus că doriţi să-mi vorbiţi, miss Dartle, i-am 
spus, rămânând în picioare, cu mâna pe speteaza unui 
scaun, şi refuzând invitaţia, făcută cu un gest, de a lua loc. 

— Da, vă rog, mi-a zis ea. Spuneţi-mi, a fost cumva găsită 
fata aceea? 

— Nu. 

— "Totuşi, a fugit! 

Am văzut cum, în timp ce mă privea, buzele-i subţiri 
fremătau, de parcă din nou ar fi vrut s-o copleşească cu 
mustrări. 

— A fugit? am repetat. 

— Da! De la el! mi-a zis cu un rânjet. Dacă n-au găsit-o 
până acum, se prea poate că n-au s-o mai găsească 
niciodată. Se prea poate să fi murit! 

Niciodată n-am văzut zugrăvită pe vreun chip omenesc o 
expresie de cruzime triumfătoare asemănătoare aceleia cu 
care mi-a întors privirea. 

— A-i dori moartea, i-am spus, e urarea cea mai bună pe 
care o persoană aparţinând sexului ei i-ar putea-o face. Mă 
bucur, miss Dartle, că vremea v-a muiat până într-atât 
inima. 

N-a binevoit să-mi răspundă, însă întorcându-se spre mine, 
a râs dispreţuitor şi mi-a zis: 

— Prietenii acestei minunate tinere mult nedreptăţită şi 
ultragiată sunt, pare-mi-se, şi prietenii dumneavoastră. 
Sunteţi apărătorul şi susținătorul drepturilor lor. Doriţi 
cumva să aflaţi ce se ştie despre ea? 

— Da, i-am zis. 

Zâmbind sinistru, s-a ridicat, a făcut câţiva paşi în direcţia 
gardului de ilex din apropiere, care despărţea pajiştea de 
grădina de zarzavat, şi a strigat: „Poftim încoace!”, ca şi 
cum ar fi chemat nu ştiu ce animal respingător. 

— Pot conta, nu-i aşa, mister Copperfield, că vă veţi 
stăpâni şi că nu vă veţi deda aici la acte de răzbunare sau 


de afirmare a drepturilor prietenilor dumneavoastră? m-a 
întrebat privindu-mă peste umăr, cu aceeaşi expresie. 

Am dat din cap, fără a înţelege ce voia să spună; iar dânsa, 
după ce a strigat din nou: „Poftim încoace!”, s-a întors 
însoţită de respectabilul mister Littimer, care, la fel de 
respectuos ca altă dată, mi-a făcut o plecăciune şi s-a oprit 
în spatele ei. Graţia perversă şi aerul de triumf, care aveau 
totuşi ceva feminin şi atrăgător, cu care miss Dartle a luat 
loc pe scaunul dintre noi şi s-a uitat la mine erau vrednice 
de cea mai crâncenă fată de căpcăun din basme. 

— Şi acum povesteşte-i lui mister Copperfield cum a fugit! 
i-a poruncit, fără a se uita la el şi ducând mâna la vechea 
cicatrice, care de astă dată se prea poate că zvâcnea mai 
degrabă de plăcere decât de durere. 

— Mister James şi cu mine, ma'am... 

— Nu mi te adresa mie! l-a oprit ea, încruntându-se. 

— Mister James şi cu mine, sir... 

— Nici mie să nu mi te adresezi, te rog, i-am zis. 

Fără a-şi pierde câtuşi de puţin cumpătul, mister Littimer, 
înclinându-se uşor, ne-a dat a înţelege că tot ceea ce ne este 
pe plac îi este şi lui; şi a început din nou: 

— Mister James şi cu mine am colindat prin străinătate, 
împreună cu tânăra aceea, fără încetare din ziua când a 
părăsit Yarmouthul sub aripa lui mister James. Am vizitat fel 
de fel de locuri şi am văzut multe ţări străine. Am fost în 
Franţa, în Elveţia, în Italia... de fapt aproape peste tot. 

Îşi aţintise privirea asupra spetezei scaunului, ca şi cum ei 
i-ar fi vorbit; şi-o bătea uşor cu degetele, ca şi cum ar fi 
atins o claviatură mută. 

— Mister James era foarte ataşat de această tânără; şi încă 
niciodată, de când sunt în serviciul lui, nu l-am văzut 
perseverând timp atât de îndelungat. Tânăra asimila foarte 
iute orice şi vorbea curent limbi străine; nici n-ai fi zis că 
era o fată de la ţară. Am băgat de seamă că oriunde ne 
duceam, era mult admirată. 


Miss Dartle şi-a dus mâna la inimă. Şi l-am văzut pe 
Littimer cum s-a uitat furiş la ea, zâmbind uşor, pentru sine. 

— Într-adevăr, tânăra era foarte mult admirată. Fie pentru 
toaletele ei; fie pentru că era arsă de vânt şi de soare; fie 
pentru că se făcea mare caz de ea; fie pentru una, fie 
pentru alta, fie pentru toate la un loc; însuşirile ei atrăgeau 
atenţia generală. 

Apoi a făcut o scurtă pauză. Rosa Dartle arunca priviri 
neliniştite asupra priveliştii care se pierdea în zare, şi ca să- 
şi stăpânească zvâcnirile gurii, îşi muşca buza de jos. 

Ridicându-şi mâinile de pe spetează şi împreunându-le, 
mister Littimer s-a proptit bine într-un picior şi, cu ochii 
plecaţi şi cu respectabilul său cap puţin înclinat, a urmat: 

— O bucată de vreme, tânăra a dus-o aşa, cu toate că 
uneori era cam deprimată, până ce apatia şi toanele ei tot 
mai frecvente l-au obosit pe mister James; şi lucrurile n-au 
mai mers bine. Şi pe cât dânsul se arăta mai nervos, pe atât 
starea ei se înrăutăţea; şi trebuie să spun că şi eu am dus-o 
destul de greu la mijloc, între ei doi. Totuşi, lucrurile s-au 
mai dres şi s-au mai împăcat de nenumărate ori; şi povestea 
a durat mult mai mult decât ar fi fost de aşteptat. 

Desprinzându-şi privirile din zare, miss Dartle s-a uitat la 
mine cu expresia de mai înainte. Mister Littimer, după ce şi- 
a dres glasul tuşind uşor, şi-a mutat greutatea pe celălalt 
picior şi a continuat: 


— În cele din urmă, după multe certuri şi amarnice 
învinuiri, într-o bună dimineaţă, mister James a părăsit 
împrejurimile Neapolelui (dânsa ţinea foarte mult să stea la 
mare), unde aveau o vilă, amăgind-o că se va întoarce peste 
o zi sau două, dar mie mi-a lăsat vorbă să-i dau de ştire că 
pentru binele amândurora - aici mister Littimer a tuşit 
puţin - s-a hotărât să plece şi s-o lase. Trebuie să spun, însă, 
că mister James s-a purtat cât se poate de frumos; i-a 
propus să se mărite cu un domn foarte respectabil, care era 
gata să-i ierte trecutul, şi care era cel puţin la fel de bun ca 
orice bărbat la care ar fi putut năzui în împrejurări 
normale, căci, de fapt, dânsa era de neam foarte prost. 

Mister Littimer din nou şi-a mutat greutatea de pe un 
picior pe celălalt şi şi-a umezit buzele. Am fost convins că 
persoana la care făcea aluzie ticălosul era chiar el, şi am 
citit pe faţa Rosei Dartle că era şi ea de aceeaşi părere. 

— Primisem şi însărcinarea să-i comunic şi propunerea 
asta. Eram gata să fac orice numai ca să-l scap pe mister 
James din încurcătură şi să restabilesc armonia între el şi 
mamă-sa, care-l iubeşte şi care a suferit atât de mult din 
pricina lui. De aceea am acceptat această misiune. Când şi- 
a revenit în simţiri, după ce i-am dat de ştire că mister 
James o părăsise, tânăra a avut o criză de o violenţă 
nemaipomenită. Era ca nebună şi a fost nevoie să fie ţinută 
cu forţa; altfel, ar fi putut pune mâna pe un cuţit sau s-ar fi 
aruncat în mare, sau s-ar fi dat cu capul de pardoseala de 
marmură. 

Cu o licărire de bucurie pe faţă şi rezemată de speteaza 
scaunului, miss Dartle parcă se delecta ascultând cuvintele 
rostite de ticălosul acela. 

— Dar când am ajuns la punctul al doilea al mandatului 
încredinţat, a spus mister Littimer, frecându-şi mâinile 
stingherit, pe care, în orice caz, ar fi fost de aşteptat ca 
oricine să-l aprecieze cel puţin ca bine intenţionat, ei bine, 
atunci şi-a dat arama pe faţă. De când sunt n-am văzut 
fiinţă mai insolentă. Purtarea ei a fost scandaloasă. De lemn 


sau de piatră să fi fost, şi tot ar fi manifestat mai multă 
recunoştinţă, mai multă sensibilitate, mai multă răbdare şi 
mai mult discernământ. Dacă nu m-aş fi ferit, m-ar fi ucis, 
sunt convins. 

— Asta mă face s-o preţuiesc cu atât mai mult, am spus eu 
indignat. 

Mister Littimer şi-a înclinat capul, ca şi cum ar fi vrut să 
zică: „Într-adevăr, sir! Dar sunteţi încă tânăr!”, şi apoi a 
reluat firul povestirii: 

— Pe scurt, am fost silit un timp să îndepărtez din preajma 
ei orice obiect cu care şi-ar fi putut căşuna vreun rău sieşi 
sau altora şi s-o ţin încuiată. Cu toate acestea, forțând 
gratiile de la fereastră, pe care eu însumi le bătusem în 
cuie, într-o noapte a ieşit şi a sărit pe viţa cultivată în 
spalier; şi de atunci, după câte ştiu, n-a mai văzut-o nimeni 
şi nici nu s-a mai auzit nimic de ea. 

— Poate o fi murit, a zis miss Dartle cu un rânjet, de parcă 
ar fi fost în stare să calce în picioare cadavrul nefericitei. 

— Eu cred, miss Dartle, că s-ar putea să se fi înecat, i-a 
răspuns mister Littimer, bucuros că i s-a oferit prilejul să se 
adreseze cuiva. E foarte posibil. Sau poate au ajutat-o 
pescarii din partea locului şi nevestele şi copiii lor. Fiind 
deprinsă cu oamenii de rând, adesea stătea cu ei de vorbă 
pe plajă, lângă bărcile lor. Când mister James lipsea, am 
văzut-o petrecând zile întregi cu ei. Mister James s-a şi 
supărat o dată, aflând că le povestise copiilor că era fiica 
unor pescari şi că demult, în ţara ei, hoinărise şi ea la fel pe 
tarmul mării. 

Vai, Emily! Frumoasă şi nefericită! Şi în faţa ochilor mei s-a 
înfiripat un tablou care o înfăţişa pe ţărmul acela depărtat, 
înconjurată de copilaşi naivi şi nevinovaţi, cum fusese şi ea 
cândva, ascultând glăscioarele lor, care, de s-ar fi măritat 
cu un om simplu, i-ar fi putut şopti şi ei „mamă”, ascultând 
glasul de tunet al mării, care repeta fără contenire: 
„Niciodată!” 


— M-am convins că nu mai era nimic de făcut, şi atunci, 
miss Dartle... 

— Nu ţi-am spus să nu mite adresezi? s-a răstit ea, 
neînduplecată şi dispreţuitoare. 

— Dumneavoastră mi-aţi adresat cuvântul, miss, s-a scuzat 
el. Vă rog să mă iertaţi. Dar datoria mea e să mă supun. 

— Fă-ţi datoria, i-a zis ea. Isprăveşte de povestit şi pleacă! 

— M-am convins că nu era chip s-o găsesc, a reluat el cu 
un aer de nespusă respectabilitate şi făcând o smerită 
plecăciune, şi atunci m-am dus să-l caut pe mister James 
acolo unde ne înţelesesem să-i scriu şi l-am informat de cele 
întâmplate. Am avut un schimb de cuvinte, în urma cărora 
am socotit că demnitatea mea îmi impunea să-l părăsesc. 
Puteam îndura şi am îndurat eu multe din partea lui mister 
James, dar de astă dată m-a jignit prea tare. M-a ofensat. 
Cunoscând funesta dezbinare dintre el şi maică-sa şi ştiind 
cât de neliniştită trebuie să fie, mi-am permis să mă întorc 
acasă, în Anglia, şi am povestit... 

— L-am plătit ca s-o facă, mi-a zis miss Dartle. 

— Întocmai, ma'am... şi am povestit ce ştiam. Nu cred să- 
mi fi scăpat ceva, a adăugat mister Littimer, după o clipă de 
chibzuire. Acum am rămas fără slujbă şi aş fi fericit dacă aş 
găsi un post respectabil. 

Miss Dartle mi-a aruncat o privire, parcă spre amă 
întreba dacă n-aveam de cerut vreo desluşire. Cum tocmai 
îmi venise ceva în minte, i-am zis îndată: 

— Aş vrea să ştiu de la acest., individ - alt cuvânt mai 
blajin nu m-am putut hotări să folosesc - dacă au 
interceptat o scrisoare trimisă fetei de acasă sau dacă 
presupune că dânsa ar fi primit-o. 

A rămas calm şi tăcut, cu ochii în pământ, şi şi-a împreunat 
mâinile cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă sprijinite 
pe vârfurile degetelor de la mâna stângă. 

Dispreţuitoare, miss Dartle şi-a întors capul către el. 

— Vă cer iertare, miss, s-a oţărât el, trezindu-se parcă din 
visare, dar oricât de supus aş fi faţă de dumneavoastră, am 


şi eu mândria mea, deşi nu sunt decât un servitor. Mister 
Copperfield şi dumneavoastră nu sunteţi totuna. Dacă 
mister Copperfield doreşte să afle ceva de la mine, îmi 
permit să-i amintesc lui mister Copperfield că îmi poate 
pune o întrebare. Am şi eu mândria mea. 

După o scurtă luptă interioară, mi-am întors privirea spre 
el şi i-am spus: 

— Ai auzit întrebarea. Dacă doreşti, n-ai decât să consideri 
că ţi-am adresat-o. Ce răspuns ai de dat? 

— Sir, mi-a spus, despărţind şi apoi împreunând din nou 
vârfurile degetelor, nu vă pot da decât un răspuns vag, 
pentru că una e să destăinuiesc mamei secretele fiului ei, şi 
alta să vi le destăinuiesc dumneavoastră. Mi se pare puţin 
probabil ca mister James să fi văzut cu ochi buni primirea 
unor scrisori de natură să sporească deprimarea şi 
tensiunea din casă; mai mult decât atât n-aş vrea să vă 
spun, sir. 

— Asta-i tot? m-a întrebat miss Dartle. 

I-am făcut semn că nu mai aveam nimic de spus. 

— Un singur lucru numai! am adăugat când l-am văzut că 
dădea să plece. Am înţeles rolul jucat de individul ăsta în 
această ticăloşie şi l-aş sfătui să nu se arate prea mult în 
lume, întrucât voi relata totul aceluia care încă din fragedă 
copilărie i-a ţinut fetei loc de tată. 

În clipa când începusem să vorbesc, se oprise şi mă 
ascultase cu calmul său obişnuit. 

— Vă mulţumesc, sir. Dar mă veţi ierta, sir, dacă vă voi 
spune că în ţara asta nu există nici sclavi, nici păzitori de 
sclavi şi că nimeni nu e îndrituit să-şi facă singur dreptate. 
Dacă se încumetă careva s-o facă, riscul e mai degrabă al 
lui decât al altor persoane. Aşadar, sir, nu-mi va fi teamă să 
mă arăt oriunde voi pofti. 

După care mi-a făcut politicos o plecăciune; şi apoi, după 
ce i-a mai făcut una Rosei Dartle, s-a retras, trecând pe sub 
arcul deschis în gardul de ilex pe unde venise. Câteva clipe 
miss Dartle şi cu mine ne-am uitat unul la altul fără a spune 


nici un cuvânt, dânsa păstrând aerul acela triumfător pe 
care-l arborase când îl adusese pe Littimer. 

— Ne-a mai spus, a adăugat ea făcând o grimasă, că, după 
câte a aflat, stăpânul lui încrucişează de-a lungul coastelor 
Spaniei şi că are de gând după aceea să navigheze până i se 
va uri de mare. Dar asta pe dumneavoastră nu vă mai 
interesează. Prăpastia între mamă şi fiu, care amândoi sunt 
trufaşi, este mai adâncă decât înainte şi nu întrevăd nici o 
nădejde de împăcare, căci sunt din acelaşi aluat, şi cu cât 
trece vremea, cu atât se fac mai îndărătnici şi mai 
înverşunaţi. Cred că nici asta nu vă interesează; dar 
constituie o introducere la ceea ce vreau să vă spun. Şi 
aţintindu-şi asupra mea ochii negri ca tăciunele şi 
ridicându-şi pătimaşă degetul, mi-a zis: Poate că diavoliţa 
aceea pe care aţi înfăţişat-o în chip de înger, vorbesc de 
stricata pe care a cules-o din mocirlă, mai trăieşte, căci 
oamenii de rând nu mor atât de uşor. Şi dacă trăieşte, 
desigur că veţi căuta această perlă prețioasă, şi dacă o s-o 
găsiţi, o să doriţi să-i purtaţi de grijă. Dorim şi noi acest 
lucru, pentru ca nu cumva să pună din nou gheara pe el. În 
această privinţă avem unul şi acelaşi interes; şi tocmai 
fiindcă aş vrea să-i fac orice rău pe care târâtura asta ar fi 
în stare să-l simtă, de aceea am trimis să vă cheme, ca să 
auziţi ceea ce aţi auzit. 

Mi-am dat seama, după o schimbare în expresia feţei ei, că 
se apropia cineva în spatele meu. Era missis Steerforth, 
care mi-a dat mâna, mai rece dar mai solemnă şi mai 
ceremonioasă ca altă dată; totuşi, am băgat de seamă, şi 
asta m-a mişcat, că amintirea dragostei ce i-o purtasem 
odinioară fiului ei părea încă vie, neştearsă. Era foarte 
schimbată. Portul nu-i mai era nici pe departe atât de 
trufaş, chipul frumos era brăzdat de cute adânci, iar părul 
albise aproape de tot. Dar când s-a aşezat, mi s-a părut, că 
mai era frumoasă şi am recunoscut acea scânteiere a 
ochilor cu căutătura mândră care de atâtea ori îmi luminase 
visurile pe când eram la şcoală. 


— Mister Copperfield a aflat totul, Rosa? 

— Da. 

— Chiar din gura lui Littimer? 

— Da; i-am spus şi de ce aţi dorit acest lucru. 

— Eşti o fată bună. Am avut un schimb de scrisori cu fostul 
dumneavoastră prieten, a urmat apoi adresându-mi-se, dar 
nu i-au trezit nici simţul datoriei, nici pe acela al obligaţiilor 
fireşti. De aceea nu urmăresc alt scop decât acela pe care vi 
l-a împărtăşit Rosa. Dacă, ajutându-l pe bătrânul 
cumsecade pe care l-aţi adus aici (şi de care îmi pare rău, 
asta-i tot ce vă pot spune), fiul meu ar putea fi ferit de 
primejdia de a cădea din nou în mrejele unui vrăjmaş 
viclean, va fi cu atât mai bine! 

După care, s-a îndreptat în scaun şi a încremenit, cu 
privirea aţintită în depărtări. 

— vă înţeleg, i-am spus respectuos. Vă asigur că nici nu 
mă gândesc să interpretez greşit gândurile dumneavoastră. 
Dar trebuie să vă spun că pe oamenii aceştia atât de crunt 
năpăstuiţi îi cunosc din copilărie şi că vă înşelaţi amarnic 
dacă vă închipuiţi că această fată, atât de crâncen terfelită 
şi amăgită, n-ar prefera de o sută de ori moartea decât să 
primească măcar un pahar de apă din mâinile fiului 
dumneavoastră. 

— Lasă, Rosa, lasă! a spus missis Steerforth, oprind-o pe 
miss Dartle, care voia să intervină. N-are importanţă. Fie şi 
aşa. Am auzit că v-aţi căsătorit, sir? 

I-am răspuns că mă căsătorisem de câtva timp. 

— Şi vă merge bine? Duc o viaţă retrasă şi nu prea sunt la 
curent cu ce se petrece, dar pare-mi-se că aţi dobândit 
oarecare faimă. 

— Am fost favorizat de soartă, i-am zis, şi mi s-au adus 
unele laude. 

— Mama dumneavoastră mai trăieşte? m-a întrebat cu 
glas ceva mai blajin. 

— Nu. 


— Păcat! Ar fi fost mândră de dumneavoastră. Noapte 
bună! 

I-am strâns mâna, pe care mi-a întins-o cu un aer demn şi 
mândru, şi am simţit-o liniştită, ca un om pe deplin împăcat. 
Orgoliul ei era capabil să strunească până şi bătăile inimii şi 
să-i aştearnă pe faţă un văl de linişte, prin care privea ţintă 
drept înainte, spre zare. 

Depărtându-mă de-a lungul terasei, am băgat de seamă 
cum stăteau neclintite amândouă, cu ochii asupra priveliştii 
ce se întindea până în zare, în vreme ce întunericul tot mai 
des se lăsa în jurul lor. Ici-colo, în oraşul ce se pierdea în 
depărtare, licărea câte un felinar aprins mai de timpuriu, 
iar pe cer, în partea dinspre apus, mai stăruia o lumină 
şovăielnică. Dar din valea largă, din faţă, se înălța, întinsă 
ca faţa mării, o pânză de ceaţă, care, împreună cu 
întunericul, părea gata să le învăluie. Mi-a rămas întipărită 
în minte această imagine, şi mă înspăimântă, pentru că 
atunci când pentru ultima oară mi-am întors privirea spre 
cele două femei, pâcla, ca o mare furtunoasă, se ridicase la 
picioarele lor. 

Reflectând asupra celor ce aflasem, am socotit că era 
datoria mea să-l încunoştinţez pe mister Peggotty. A doua zi, 
pe seară, m-am dus la Londra să-l caut. Rătăcea mereu 
dintr-un loc în altul, în nădejdea că o va regăsi pe nepoata 
sa, dar zăbovea mai mult la Londra. Deseori îl zărisem în 
beznă cum trecea pe străzi, căutând, printre puţinele femei 
care mai băteau drumurile la acele ceasuri târzii, pe aceea 
pe care se temea c-ar putea s-o afle în rândul lor. 

Locuia deasupra băcănioarei din Hungherford Market, 
despre care am amintit de mai multe ori, şi de unde pornise 
în primul său pelerinaj. Într-acolo mi-am îndreptat paşii. 
Întrebând de el, am aflat de la vecini că încă nu plecase de 
acasă şi că îl puteam găsi sus, în odăiţa sa. 

Stătea lângă fereastră, unde ţinea câteva glastre cu flori şi 
citea. Încăperea era curată şi îngrijită. Într-o clipită mi-am 
dat seama că era totdeauna pregătită astfel pentru a o 


primi, şi că ori de câte ori pleca de acasă, socotea că s-ar 
putea să se înapoieze cu ea. Nu auzise când ciocănisem la 
uşă şi nu şi-a ridicat ochii decât când i-am pus mâna pe 
umăr. 

— Mas'r Davy! Vă mulţumesc din suflet, sir, pentru vizită. 
Staţi jos! Sunteţi foarte bine venit, sir! 

— Mister Peggotty, i-am zis, apucând scaunul pe care mi-l 
adusese, să nu te aştepţi la prea mult. Am ceva ştiri. 

— Despre Em'ly? 

Tulburat, şi-a adus mâna la gură, a pălit şi m-a privit drept 
în ochi. 

— Unde se află, nu ştiu; dar nu maiecuel! 

S-a aşezat, uitându-se ţintă la mine, şi a ascultat, într-o 
adâncă tăcere, tot ceea ce am avut de spus. Îmi amintesc 
cât m-au mişcat demnitatea, mai mult chiar, frumuseţea şi 
seriozitatea chipului său atunci când, după ce, treptat, şi-a 
desprins privirea de a mea, şi-a plecat ochii în pământ şi şi- 
a sprijinit fruntea în palmă. Nu m-a întrerupt niciodată, şi a 
rămas tot timpul nemişcat. 

Mi s-a părut că de-a lungul întregii povestiri n-a urmărit 
decât imaginea ei, lăsând celelalte personaje să treacă uşor, 
ca şi cum nici n-ar fi fost. 

Când am isprăvit, şi-a ascuns faţa în mâini şi n-a scos nici 
un cuvânt. M-am uitat câtva timp pe fereastră şi apoi mi-am 
făcut de lucru cu glastrele. 

— Ce părere aveţi despre toate astea, mas'r Davy? m-a 
întrebat în cele din urmă. 

— Cred că trăieşte, i-am răspuns. 

— Nu ştiu. S-ar putea ca prima lovitură să fi fost prea greu 
de îndurat, şi mă tem că în cumplita ei deznădejde... marea 
cea albastră, de care vorbea adesea... Cine ştie, s-o fi gândit 
poate ani de-a rândul la ea tocmai pentru că acolo avea să- 
şi afle mormântul! 

A rostit aceste cuvinte îngândurat, cu glas scăzut şi 
îngrozit; apoi a început să măsoare odaia în lung şi în lat. 


— Şi totuşi, mas'r Davy, am fost tot timpul atât de sigur că 
trăieşte, am fost sigur, zi şi noapte, c-am s-o găsesc... Şi 
asta mi-a dat puteri şi mi-a călăuzit paşii... Nu se poate să 
mă fi înşelat. Nu! Emi'ly trăieşte! 

Şi cu un gest categoric a pus mâna pe masă, iar faţa-i arsă 
de soare s-a încleştat într-o expresie de nestrămutată 
hotărâre. 

— Nepoată-mea, Em'ly, trăieşte, sir! a afirmat sus şi tare. 
Nu ştiu de unde vine sau ce e, dar ceva îmi spune că 
trăieşte! 

A rostit aceste cuvinte cu aerul unui om care aude glasuri 
tainice. Am aşteptat câteva clipe până şi-a revenit, şi apoi 
am purces să-i arăt măsurile care, în ajun, mă gândisem că 
s-ar cuveni luate. 

— Ascultă, scumpe prietene... am dat să încep. 

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc, sunteţi prea bun, sir, mi-a 
tăiat vorba, luându-mi mâna. 

— Dacă o să vină la Londra, ceea ce e probabil... căci unde 
mai bine decât în acest imens oraş ar putea să i se piardă 
urma? Şi dacă nu se va întoarce acasă, ce altă dorinţă ar 
putea nutri decât să se ascundă şi să i se piardă urma? 

— Acasă n-o să se întoarcă, m-a întrerupt, clătinând trist 
din cap. Dacă dânsa l-ar fi părăsit, s-ar fi întors, poate, dar 
aşa, nu, sir. 

— Dacă ar veni aici, am urmat, cunosc o persoană care ar 
putea s-o găsească mai degrabă decât oricine. Îţi mai aduci 
aminte - ascultă-mă cu bărbăţie, gândeşte-te la țelul pe 
care-l urmăreşti - îţi mai aduci aminte de Martha? 

— Din oraşul nostru? 

N-am avut nevoie de alt răspuns, căci i se citea pe faţă. 

— Ştii că se află la Londra? 

— Am zărit-o pe stradă, mi-a răspuns, parcă străbătut de 
un fior. 

— Dar nu ştii, i-am răspuns, că mult înainte de a fugi de 
acasă, Em'ly a ajutat-o, cu sprijinul lui Ham. Şi nu ştii nici că 


în noaptea când ne-am întâlnit şi am stat de vorbă peste 
drum, la han, în cămăruţa aceea dânsa a ascultat la uşă. 

— Mas'r Davy! a exclamat uimit. În noaptea când ningea 
straşnic de tare? 

— În noaptea aceea! De atunci n-am mai văzut-o. După ce 
ne-am despărţit, m-am întors ca să-i vorbesc, dar n-am mai 
găsit-o. Atunci n-am vrut să-ţi pomenesc de ea, dar acum 
trebuie; ea e persoana de care vorbeam adineauri şi cu 
care cred că trebuie să luăm legătura. Înţelegi? 

— Înţeleg prea bine, sir. 

Treptat coborâsem glasul, ajungând să vorbim în şoaptă, şi 
aşa ne-am continuat discuţia. 

— Zici că ai văzut-o? Crezi c-ai putea s-o găseşti? Eu, unul, 
numai din întâmplare aş putea. 

— Cred, mas'r Davy. Ştiu eu un' s-o caut. 

— S-a întunecat. N-ai vrea să mergem împreună şi să 
încercăm s-o găsim chiar astă-seară? 

S-a învoit şi s-a pregătit să mă însoţească. Am văzut cu 
câtă grijă a făcut rânduială în odăiţă, a pregătit lumânarea 
şi amnarul, ca să le aibă la îndemână, şi-a făcut patul şi, în 
sfârşit, ca un automat, a scos dintr-un sertar una din 
rochiile ei (mi-am amintit că o văzusem purtând-o), a 
împăturit-o frumos, împreună cu alte veşminte, şi le-a pus 
pe un scaun, lângă o bonetă. N-a spus nici un cuvânt despre 
veşminte şi nici eu nu am deschis vorba. 

Fără îndoială că lucrurile acestea o aşteptaseră zadarnic 
multe nopţi de-a rândul. 

— A fost o vreme, mas'r Davy, mi-a zis coborând scara, 
când o socoteam pe fata asta, pe Martha, deopotrivă cu 
noroiul călcat în picioare de Em'ly. Dumnezeu să mă ierte, 
acu s-au schimbat lucrurile. 

Pe drum - pe de o parte ca să fac conversaţie, iar pe de 
alta pentru că eram curios - l-am întrebat de Ham. Aproape 
cu aceleaşi cuvinte ca şi rândul trecut, mi-a zic că, Ham 
rămăsese acelaşi şi că „îşi iroseşte viaţa fără să-i prea pese 


de nimic, dar niciodată nu se plânge şi-i iubit de toată 
lumea”. 

L-am rugat să-mi spună, dacă ştia, ce gândea Ham despre 
acela care pricinuise toate nenorocirile ce se abătuseră 
asupra lor. Socotea oare că ar fi vreo primejdie? Ce credea, 
de pildă că s-ar întâmpla dacă Ham s-ar întâlni cu 
Steerforth? 

— Nu ştiu, sir, mi-a răspuns. Deseori m-am gândit la asta, 
dar n-am ajuns să-mi fac o părere. 

I-am adus aminte, de dimineaţa aceea, după plecarea 
micuţei Em'ly, când ne-am dus toţi trei pe plajă. 

— Îţi aminteşti privirea sălbatică aţintită în larg şi 
cuvintele lui, cum că de acolo „o să vină sfârşitul”? 

— Fireşte că n-am uitat! 

— Ce crezi c-o fi vrut să spună? 

— Mas'r Davy, de multe ori mi-am pus şi eu această 
întrebare, da' niciodată nu i-am găsit un răspuns. Şi-i ciudat 
că, deşi e atât de blând şi prietenos, n-am îndrăznit să-l 
iscodesc în privinţa asta. Niciodată nu mi-a zis vreun cuvânt 
cât de cât nepotrivit şi nu cred c-ar vorbi el altfel cu mine 
acuma; dar acolo unde-i zac gândurile, apele nu-s mici. Îs 
adânci, şi nu le pot vedea fundul, sir. 

— Ai dreptate, i-am zis, asta m-a îngrijorat şi pe mine. 

— Şi pe mine, mas'r Davy, mi-a zis. Mai mult chiar decât 
îndrăzneala cu care înfruntă primejdiile, deşi amândouă 
aceste lucruri se datoresc schimbării ce s-a petrecut în el. 
Nu ştiu de-ar fi în stare de vreo nesăbuinţă în anumite 
împrejurări, dar nădăjduiesc că ei doi n-or să se mai 
întâlnească. 

Pe la 'Temple Bar18 pătrunsesem în City. Acum mergea 
tăcut alături de mine, urmărind țelul unic căruia îşi 
închinase viaţa, cu acea încordare a tuturor facultăţilor 
după care l-ai fi putut recunoaşte îndată chiar şi în mijlocul 
unei mulţimi. Când am ajuns în apropierea lui Blackfriars 
Bridge19, a întors capul şi mi-a arătat o femeie care trecea 


grăbită pe trotuarul celălalt. Am văzut îndată că era fiinţa 
pe care o căutam. 

Am trecut drumul şi am grăbit pasul ca s-o ajungem, când, 
deodată, mi-am dat seama că dacă i-am vorbi într-un loc 
mai retras, departe de orice îmbulzeală, unde ar atrage mai 
puţin atenţia celorlalţi, am putea să-i trezim mai uşor 
simpatia şi interesul pentru fata fugară. De aceea l-am 
sfătuit pe mister Peggotty să nu-i vorbim încă, ci s-o 
urmărim; am făcut acest lucru îndemnat poate şi de o 
dorinţă obscură de a afla unde se ducea. 

Mister Peggotty s-a învoit, şi astfel ne-am ţinut după ea la 
o anumită distanţă, fără a o pierde din ochi, dar şi fără a ne 
apropia prea mult, căci se oprea destul de des ca să se uite 
în jur. Într-un rând, a zăbovit, ca să asculte un tacâm de 
muzicanți, şi atunci ne-am oprit şi noi. 

A mers cale lungă. Şi noi după ea. Se vedea, după pas, că 
se ducea undeva anume; şi asta, împreună cu faptul că 
apuca pe străzile cele mai frecventate, precum şi vraja 
ciudată stârnită de taina şi emoția urmăririi mi-au întărit 
convingerea dintru început. În cele din urmă a apucatpe o 
uliţă mohorâtă, întunecoasă, unde nu pătrundeau larma şi 
vuietul mulţimii; atunci am zis: 

— Acum putem să-i vorbim! 

Şi, iuţind pasul, am urmat-o. 

CAPITOLUL XLVII. 

MARTHA. 

Ne aflam în cartierul Westminster. Când am întâlnit-o, 
venea spre noi, aşa că ne-am întors din drum pentru a o 
urmări; în dreptul lui Westminster Abbey20 părăsise 
străzile zgomotoase şi puternic luminate. După ce s-a 
desprins din cele două şuvoaie de trecători care se duceau 
către pod sau veneau dintr-acolo, a pornit atât de repede, 
încât, datorită distanţei la care ne aflam în urma ei când 
cotise, n-am putut s-o ajungem decât pe uliţa îngustă de pe 
marginea fluviului, lângă „Millbank”.21 În clipa aceea a 
trecut peste drum, vrând parcă să se depărteze de 


zgomotul de paşi ce-l auzea apropiindu-se; şi, fără a se uita 
înapoi, s-a zorit şi mai tare. 

Printr-o alee întunecoasă, unde fuseseră adăpostite pentru 
noapte câteva căruţe, am zărit lucind apele fluviului, şi 
această privelişte parcă m-a făcut să încetinesc mersul. 
Fără a spune nici un cuvânt, am atins braţul însoţitorului 
meu şi, renunțând să trecem strada după ea, am urmărit-o 
de pe partea cealaltă, furişându-ne la umbra caselor, dar 
aţinându-ne cât mai aproape în urma ei. 

La capătul acelei uliţe mărginaşe se afla pe vremea aceea 
- şi mai există încă şi astăzi, când scriu aceste rânduri - o 
cocioabă de lemn, dărăpănată, în care locuiseră, poate, 
odinioară, barcagiii care treceau oamenii peste apă. Se afla 
tocmai în locul unde se sfârşea uliţa şi începea un drum 
cuprins între un şir de case şi malul fluviului. Când a ajuns 
acolo şi a zărit apa, s-a oprit, ca şi cum ar fi ajuns la 
destinaţie; apoi a pornit încet de-a lungul apei, privind-o cu 
luare-aminte. 

Până atunci crezusem că se ducea la vreo casă; nutrisem 
chiar o vagă nădejde că aceasta ar putea să aibă o legătură 
cu fata pierdută. Dar când prin alee întrezărisem apele 
fluviului, am simţit că spre ele îşi îndrepta paşii. 

Locurile acelea erau îngrozitoare pe atunci; iar noaptea 
păreau mai triste, mai pustii, mai mohorâte decât orice altă 
periferie a Londrei. De-a lungul şleaului trist, neîngrijit, ce 
trecea prin faţa închisorii masive, cu zidurile albe, nu se 
aflau nici schele, nici case. Un şanţ de scurgere îşi purta 
alene lăturile până sub zidurile închisorii. Întinderile 
mlăştinoase dimprejur erau năpădite de ierburi şi buruieni. 
Într-o latură putrezeau schelele câtorva case începute într- 
un ceas rău şi rămase neterminate, într-alta, terenul era 
semănat cu fel de fel de monştri de fier ruginit - cazane, 
roţi, manivele, ţevi, cuptoare, vâsle, ancore, clopote de 
scafandri, aripi de mori de vânt - câte şi mai câte obiecte 
ciudate, adunate de un speculant şi azvârlite pe maidan, 
unde, din pricina greutăţii, se înfundaseră în ţărâna 


îmbibată de umezeală, şi parcă zadarnic încercau să se 
ascundă. Pe malul celălalt, larma şi luminile câtorva fabrici 
izbucneau în întunericul nopţii, tulburând totul, în afară de 
coloanele de fum gros ce se revărsau din coşuri. Şerpuind 
printre grămezile de bârne vechi, pe care mucegaiul 
crescuse ca un păr verde, şi printre resturi de anunţuri din 
anul trecut, oferind recompense celor ce vor aduce leşurile 
înecaţilor, canalurile şi potecile duceau către smârcurile şi 
mâlul lăsat de reflux. Se zicea că prin părţile acestea s-or fi 
aflând una din marile gropi comune unde fuseseră aruncaţi 
morţii pe vremea ciumei celei mari22 şi cică aceasta 
exercită o înrâurire nefastă asupra întregii vecinătăţi. Sau 
se prea poate ca locurile să fi ajuns în halul acela datorită 
revărsărilor de ape spurcate. 

Ca şi cum ar fi fost şi ea unul dintre gunoaiele lepădate de 
unde şi lăsate să se descompună şi să putrezească, fata pe 
care o urmăream s-a strecurat până la marginea apei şi s-a 
oprit, singuratică şi mută, în mijlocul, priveliştii de coşmar, 
cu ochii aţintiţi asupra fluviului. 

Pe mal, împotmolite în mocirlă, se aflau nişte luntre şi 
barcazuri, şi acestea ne-au îngăduit să ne apropiem 
neobservaţi până la câţiva iarzi de dânsa. l-am făcut semn 
lui mister Peggotty să rămână pe loc şi am ieşit din umbra 
lor ca să-i vorbesc. Nu m-am apropiat fără un fior de teamă 
de această fâptură solitară, căci acest sinistru terminus 
spre care se îndreptase cu atâta hotărâre şi felul cum sta în 
umbra, cavernoasă a podului, de fier23, privind luminile 
care se oglindeau, schimonosite în undele fluxului năvalnic, 
m-au îngrozit. 

Cred că vorbea, singură. Deşi îmi aţintisem şi eu privirile 
asupra apei, sunt sigur că şalul îi alunecase de pe umeri şi 
că-şi înfăşurase mâinile în el, cu o mişcare nehotărâtă, 
şovăitoare, ce aducea mai degrabă cu gestul unui 
somnambul. Ştiu bine, şi niciodată nu voi uita, că tocmai 
asta m-a făcut să mă întreb, până în clipa în care am 


apucat-o de braţ, dacă n-are să se arunce în apă sub ochii 
mei. 

În aceeaşi clipă i-am zis: 

— Martha! 

A scos un țipăt îngrozit şi s-a zbătut cu atâta forţă, încât 
mă îndoiesc că singur aş fi putut s-o ţin. Dar o mână mai 
vânjoasă decât a mea a apucat-o; şi când şi-a ridicat 
privirea şi a văzut a cui era, n-a mai făcut decât o singură 
încercare şi a căzut la picioarele noastre. Am tras-o la 
marginea apei până într-un loc unde se afla nişte prundiş 
uscat, pe care am culcat-o, plângând şi gemând. Peste câtva 
timp s-a ridicat în capul oaselor, ţinându-şi deznădăjduită 
capul în palme. 

— Vai, fluviul! a izbucnit pătimaşă. Vai, fluviul! 

— Sst, sst! i-am zis. Linişteşte-te! 

Dar ea repeta întruna: „Vai, fluviul!” 

— Ştiu că sunt pe potriva lui, a zis. Ştiu că lui îi sunt 
sortită. Pentru una ca mine, e prietenul cel mai potrivit. 
Vine de la ţară, unde a fost cândva curat şi neprihănit... Se 
târăşte murdar şi ticăloşit de-a lungul uliţelor mohorâte... şi 
se îndreaptă, ca şi viaţa mea, spre marea cea fără hotar şi 
veşnic frământată, şi simt că trebuie să merg şi eu cu el! 

Niciodată n-am ştiut cu adevărat ce înseamnă 
deznădejdea, până n-am auzit glasul cu care a rostit aceste 
cuvinte. 

— Nu mă pot depărta de el! Nu-l pot uita! Zi şi noapte mă 
urmăreşte! E singurul lucru din lume de care sunt vrednică 
sau care-i vrednic de mine. Vai, fluviul ăsta dezgustător! 

Mi-a trecut prin minte gândul că, dacă n-aş fi ştiut nimic 
despre Emily, în clipa aceea tot aş fi putut citi întreaga-i 
poveste pe faţa însoţitorului meu, care o privea neclintit, 
fără a scoate o vorbă. Niciodată n-am văzut, nici în viaţă, 
nici în pictură, o îmbinare atât de tulburătoare între groază 
şi milă. Se clătina ca şi cum ar fi fost gata să cadă, iar mâna 
pe care i-am atins-o, alarmat de felul cum arăta, îi era rece 
ca gheaţa. 


— Delirează, i-am şoptit. Dar îndată o să-şi revină şi o să 
vorbească altfel. 

Nu ştiu ce-a vrut să-mi răspundă. Şi-a mişcat buzele şi mi 
s-a părut că şi vorbise; dar n-a făcut de fapt decât să arate 
spre ea, cu mâna întinsă. 

Din nou a podidit-o plânsul şi şi-a ascuns faţa în prundiş, 
zăcând aşa, în faţa noastră, ca imaginea prăvălită a ruşinii 
şi a înjosirii. Dându-mi seama că, pentru a-i vorbi cu folos, 
trebuia să aşteptăm până se va fi potolit, l-am oprit pe 
mister Peggotty când a dat s-o ridice şi am rămas amândoi 
tăcuţi, lângă ea. În cele din urmă s-a mai liniştit. 

— Martha, am întrebat-o atunci, aplecându-mă spre ea şi 
ajutând-o să se ridice - parcă voia să se scoale cu gândul să 
plece, dar neavând destulă putere, s-a rezemat de o barcă - 
ştii cine e cel care mă însoţeşte? 

— Da, mi-a răspuns cu glasul stins. 

— Ştii că te-am urmărit o bună bucată de drum în seara 
asta? 

A clătinat din cap. Nu se uita nici la mine. - nici la el şi 
stătea ruşinată, cu boneta şi şalul într-o mână, fără să-şi dea 
seama că le ţinea, şi apăsându-şi fruntea cu cealaltă. 

— Te-ai liniştit, ca să putem sta de vorbă despre ceea ce 
te-a interesat atât de mult - nădăjduiesc că cerul o să te 
răsplătească - în noaptea aceea cu ninsoare grea? am 
întrebat-o. 

A început iarăşi să plângă cu suspine, şi, bolborosind în 
şoaptă, mi-a mulţumit că n-am gonit-o de la uşă. 

— Nu vreau nicidecum să mă apăr, a zis după câteva clipe. 
Sunt o stricată, o femeie pierdută. Nu mai am nici cea mai 
slabă nădejde. Dar dacă nu vă supăraţi, spuneţi-i 
dumneavoastră, sir - se depărtase puţin de mister Peggotty 
- că n-am fost în nici un fel pricina nenorocirii care l-a lovit. 

— Nimeni nu ţi-a adus vreodată această învinuire, i-am 
răspuns cu tot atâta seriozitate cu câtă îmi vorbise şi ea. 

— Dacă nu mă înşel, mi-a spus cu glasul sugrumat de 
emoție, dumneavoastră sunteţi domnul care a venit în 


bucătărie în noaptea când a fost atât de miloasă şi de bună 
cu mine; în noaptea când nu numai că nu s-a întors de la 
mine, ca toţi ceilalţi, dar chiar mi-a dat un ajutor atât de 
preţios. Nu-i aşa că dumneavoastră sunteţi? 

— Da, eu sunt, i-am zis. 

— Dacă m-aş fi simţit vinovată cu ceva, de mult m-aş fi 
aruncat în fluviu, a urmat ea, îndreptându-şi privirea către 
apele lui. De-aş fi avut cel mai mic amestec în nenorocirea 
ei, n-aş mai fi trăit nici o singură noapte de iarnă. 

— Pricina pentru care a fugit e prea bine cunoscută, i-am 
spus. Suntem încredinţaţi cu toţii că n-ai avut nici un 
amestec. 

— Vai, de n-aş fi fost atât de slabă, aş fi putut s-ajung mai 
bine, căci întotdeauna s-a arătat bună cu mine! a exclamat 
fata, cu sinceră părere de rău. Niciodată n-am auzit de la ea 
un cuvânt care să nu fie blând şi înţelept. Cine ar putea 
bănui c-aş fi încercat s-o îndemn să ajungă ca mine, atunci 
când ştiu prea bine ce sunt? După ce am pierdut tot ce-i de 
preţ în viaţă, nici un gând nu m-a chinuit mai mult decât 
acela că m-am despărţit de ea pentru totdeauna! 

Mister Peggotty, care cu o mână se ţinea de copastia unei 
luntre, ascunzându-şi faţa cu cealaltă, a privit în pământ. 

— Când, înainte de noaptea aceea cu ninsoare grea, am 
aflat de la unul din oraşul nostru ce s-a întâmplat, gândul 
cel mai dureros mi-a fost acela că s-ar putea ca unii să-şi 
aducă aminte că am fost prietene şi să creadă că eu aş fi 
tras-o pe drumul pierzării! Dar martor mi-e Dumnezeu că 
mi-aş fi dat viaţa să-i pot reda numele ei cel bun! 

De mult dezvăţată să se stăpânească, îşi manifesta 
mâhnirea şi remuşcările cu o intensitate cutremurătoare. 

— Să-mi fi dat viaţa, n-ar fi fost mare lucru... dar ce pot 
spune?. M-aş fi resemnat chiar să trăiesc! a strigat. Să 
trăiesc, bătând noapte de noapte aceste străzi păcătoase, 
până voi ajunge bătrână ocolită de toţi, şi zi de zi să văd 
ivindu-se zorile şi luminând aceste lungi şiruri de clădiri 
nesuferite şi să-mi amintesc cum cândva acelaşi soare 


pătrundea în odăiţa mea şi mă trezea... Aş fi făcut şi acest 
lucru ca s-o salvez! 

Aşezându-se din nou pe prundiş, a luat câteva pietre în 
fiecare mână şi le-a strâns în pumni, de parcă ar fi vrut să le 
sfărâme. Se sucea şi se răsucea mereu, negăsindu-şi locul; 
ba îşi întindea braţele, ba le încrucişa peste obraz, parcă 
pentru a-şi feri ochii de lumina îndoielnică, ba lăsa capul în 
piept, apăsat parcă de povara unor insuportabile amintiri. 

— Ce-aş putea să fac? a întrebat, luptându-se cu 
deznădejdea care o copleşea. De ce să-mi mai târăsc zilele, 
când am ajuns un blestem pentru mine şi pacoste pentru 
oricine se apropie de mine? Apoi, subit, întorcându-se către 
cel care mă însoțea: Călcaţi-mă în picioare, ucideţi-mă! 
Când era mândria dumneavoastră, dacă aş fi atins-o în 
treacăt, pe uliţă, aţi fi socotit că i-am adus o jignire. Desigur, 
nu puteţi crede - de ce aţi crede? - nici o vorbă din tot ce vă 
spun. De ce m-aţi crede? Chiar şi acum v-ar arde obrazul de 
ruşine dacă i-aş adresa un cuvânt. Nu mă plâng. Nu spun că 
ea şi cu mine am fi deopotrivă. Ştiu că e o mare, o mare 
distanţă între noi. Spun numai, apăsată de povara vinii şi a 
păcatului meu, că-i sunt recunoscătoare şi că o iubesc din 
toată inima. O, să nu vă închipuiţi că mi-ar fi secat toată 
puterea de a iubi! Izgoniţi-mă cum mă izgoneşte toată 
lumea! Ucideţi-mă, pentru că am ajuns ceea ce sunt şi 
pentru că am cunoscut-o vreodată; dar să nu vă închipuiţi 
una ca asta despre mine! 

S-a uitat la ea în timp ce dânsa îi adresa această rugă 
pătimaşă, delirantă; şi când a tăcut, a ajutat-o cu blândeţe 
să se ridice. 

— Martha, i-a spus mister Peggotty. Ferească-mă Domnul 
să te judec eu pe tine. Eu mai puţin ca oricare altul aş avea 
dreptul s-o fac, fetiţo! De-ai şti cât m-am schimbat cu 
vremea, nici că ţi-ar veni a crede. Ehe... 

Apoi, după ce s-a oprit o clipă, a urmat: 

— Nu vei fi înţeles de ce gentleman-ul ăsta şi cu mine 
dorim să-ţi vorbim. Nu vei fi înţeles ce am pus la cale. 


Ascultă! 

O subjugase cu desăvârşire. Stătea sfioasă înaintea lui, şi 
parcă nici nu îndrăznea să i se uite în ochi; dur cumplita-i 
durere parcă se potolise şi amuţise. 

— Dac-ai auzit ce-am vorbit mas'r Davy şi cu mine în 
noaptea aceea când a nins atât de straşnic, a spus mister 
Peggotty, ştii c-am umblat departe - unde n-am umblat? - s- 
o caut pe scumpa mea nepoată. Pe scumpa mea nepoată, a 
repetat el cu tărie. Căci mi-e mai scumpă astăzi, Martha, 
decât mi-a fost vreodată. 

Dânsa şi-a ascuns faţa în mâini; altfel, însă, a rămas 
neclintită. 

— Am auzit-o spunând, a urmat mister Peggotty, că de 
timpuriu ai rămas fără tată şi fără mamă şi că nu s-a aflat 
nici un prieten să le ţină locul, aşa com este obiceiul în 
lumea aspră a pescarilor. Îţi închipui, poate, că de ai fi avut 
parte de un asemenea prieten, cu timpul ai fi ajuns să-l 
îndrăgeşti, doar ştii că nepoata mi-era ca o fiică. 

Văzând-o cum dârdâia, fără a scoate o vorbă, a ridicat de 
jos şalul şi, grijuliu, i l-a pus pe umeri. 

— Ştiu bine, a continuat, că de m-ar mai vedea vreodată, 
ar merge cu mine pân' la capătul pământului; dar tot atât 
de bine ştiu c-ar fugi cât mai departe, ca să nu mai dea ochi 
cu mine. Căci deşi n-are nici un temei să se îndoiască de 
dragostea mea, şi nici nu se îndoieşte, o, nu, a întărit el cu 
neclintită încredere în adevărul cuvintelor sale, totuşi iată 
că intră în joc ruşinea şi ne desparte! 

În fiecare vorbă pe care o rostea, destăinuindu-se în chip 
atât de simplu şi mişcător, aflam noi dovezi că chibzuise 
îndelung toate aspectele problemei. 

— După cum socotim noi, mas'r Davy şi cu mine, a spusel 
mai departe, se prea poate ca, într-o bună zi, singură şi 
îndurerată, să-şi îndrepte paşii spre Londra. Suntem 
încredinţaţi, şi mas'r Davy şi eu, şi noi toţi, că în tot cei s-a 
întâmplat eşti nevinovată ca un prunc. Mi-ai zis că s-a 
purtat frumos şi a fost inimoasă cu tine. Dumnezeu s-o 


miluiască, ştiu că aşa era! Aşa era întotdeauna cu toată 
lumea! Îi porţi şi dragoste, şi recunoştinţă! Ajută-ne, cât îţi 
stă în putinţă, s-o găsim, şi Dumnezeu să te răsplătească! 

Pentru întâia oară Martha i-a aruncat iute o privire, ca şi 
cum s-ar fi îndoit de vorbele sale. 

— Aveţi încredere în mine? a întrebat ea, cu mirare în glas. 

— Deplină şi desăvârşită! i-a răspuns mister Peggotty. 

— Să-i vorbesc, dacă o voi întâlni vreodată; s-o adăpostesc, 
de-oi avea un adăpost de împărţit cu ea; şi apoi, fără ştirea 
ei, să vin să vă caut şi să vă duc la dânsa? a întrebat ea 
precipitat. 

I-am răspuns într-un glas amândoi: „Da!” 

Atunci şi-a înălţat privirea şi a făcut legământ solemn că se 
va închina acestei misiuni cu toată căldura şi credinţa. Că 
niciodată nu va şovâi sau se va lăsa abătută şi va stărui 
neîncetat, atâta vreme cât va rămâne o urmă de nădejde. Şi 
fie ca, de nu şi-ar ţine acest legământ, care acum era scopul 
vieţii ei şi o lega de un lucru fără păcat, să se simtă, de e cu 
putinţă, mai nefericită şi mai deznădăjduită decât se simţise 
adineauri la marginea apei; şi fie ca atunci să fie părăsită pe 
vecie de oameni, şi de Dumnezeu! 

A rostit aceste cuvinte cu glas abia auzit, şi nu către noi, ci 
adresându-se cerului întunecat; şi apoi, după ce a sfârşit, a 
rămas neclintită, cu ochii aţintiţi asupra fluviului mohorât. 

Am găsit de cuviinţă să-i împărtăşim ce ştiam; şi m-am 
apucat de i-am spus de-a fir-a-păr totul. M-a ascultat cu 
multă luare-aminte, adesea schimbând căutătura, dar 
rămânând neclintită în hotărârea ei. Uneori ochii i se 
umpleau de lacrimi, dar şi le stăpânea. Părea adânc 
transformată şi nu-şi mai putea găsi liniştea. 

Când am sfârşit, a întrebat unde ne putea găsi la nevoie. 
La lumina palidă a unui felinar de pe stradă i-am scris cele 
două adrese pe o foaie din carneţelul meu, am rupt-o de la 
cotor, i-am dat-o, iar ea şi-a băgat-o în sân. Am întrebat-o 
unde locuia. După o scurtă chibzuire, mi-a răspuns că nu 


rămânea mult în acelaşi loc. Aşadar, n-avea rost să ne dea 
adresa. 

Mister Peggotty mi-a şoptit ceva la care mă gândisem şi 
eu, dar când mi-am scos punga, n-a fost chip s-o fac să 
primească vreun ban sau să-mi făgăduiască cel puţin că va 
primi cu un alt prilej. l-am arătat că mister Peggotty nu era 
un om sărac, şi că niciunul, nici celălalt nu ne puteam 
împăca cu gândul s-o lăsăm să facă cercetări cheltuind din 
agoniseala ei. Dar nici n-a vrut să audă. Şi în această 
privinţă, mister Peggotty n-a avut mai multă trecere decât 
avusesem eu. I-a mulţumit cu recunoştinţă, dar a rămas 
neînduplecată. 

— O să găsesc poate ceva de lucru. O să caut, ne-a zis. 

— Primeşte cel puţin un mic ajutor, am stăruit eu, până 
găseşti de lucru. 

— Nu pot face pentru bani ceea ce v-am făgăduit, mi-a 
răspuns. Să ştiu c-aş muri de foame, şi tot n-aş primi o 
leţcaie. A-mi da bani, înseamnă a-mi răpi încrederea pe 
care mi-aţi dăruit-o, a-mi lua ţinta pe care mi-aţi dat-o, amă 
lipsi de singurul lucru care mă apără de chemarea fluviului. 

— În numele marelui judecător în faţa căruia vom fi cu toţii 
când va suna ceasul judecății, i-am zis, alungă din minte 
acest gând îngrozitor! Dacă vrea, orice om e în stare să facă 
bine. 

Înfiorată, cu buzele tremurânde şi cu faţa încă şi mai 
palidă, a răspuns: 

— Poate că v-a fost hărăzit să mântuiţi şi să aduceţi pe 
calea pocăinţei un suflet păcătos. E un gând care mă sperie; 
mi se pare prea îndrăzneţ. Dacă aş fi în stare să săvârşesc o 
faptă bună, aş putea să trag nădejde; căci până acum, din 
tot ce am făcut, n-au ieşit decât rele. E întâia oară, după 
mult amar de vreme, când, în ciuda trecutului meu, mi se 
arată încredere şi mi se dă prilejul să încerc ceva. Altceva 
nu ştiu şi nu mai am nimic de spus. 

Din nou şi-a oprit lacrimile, care începuseră să-i şiroiască 
pe obraz, şi cu o mână tremurândă l-a atins pe mister 


Peggotty, ca şi cum ar fi crezut că are virtuţi tămăduitoare. 
Apoi s-a depărtat pe drumul pustiu. Pesemne că fusese 
bolnavă multă vreme. Văzând-o mai îndeaproape cu acest 
prilej, am băgat de seamă că era lipsită de vlagă şi şubredă 
şi am citit în ochii ei mizeria şi suferinţele îndurate. 

Având acelaşi drum, am urmat-o la scurt interval, până am 
ajuns pe străzile luminoase şi umblate. Îmi inspirase atâta 
încredere, încât i-am spus lui mister Peggotty că n-ar fi bine 
s-o urmărim, căci ar însemna că ne îndoim de ea. Fiind şi el 
de această părere, am lăsat-o să-şi vadă de drumul ei, iar 
noi am apucat-o spre Highgate. Mister Peggotty m-a 
petrecut o bună bucată de drum; şi când ne-am despărţit, 
înălţând o rugăciune ca acest nou efort să fie încununat de 
succes, am citit pe faţa lui o profundă compasiune, pe care 
nu mi-a fost greu s-o înţeleg. 

Am ajuns acasă la miezul nopţii. Mă oprisem în faţa porţii 
şi ascultam orologiul catedralei St. Paul, al cărui sunet grav 
mi s-a părut că-l disting în mulţimea clopotelor ce răsunau 
de pretutindeni, când, deodată, am văzut cu mirare că uşa 
căsuţei ocupate de mătuşa mea era deschisă şi că de acolo 
se prefira o slabă licărire de lumină. 

Crezând că mătuşa va fi căzut din nou pradă spaimelor de 
odinioară şi că urmărea din depărtare desfăşurarea vreunui 
incendiu imaginar, am dat să intru, ca să stau de vorbă cu 
ea. Dar, spre marea mea uimire, am văzut un bărbat în 
grădiniţă. 

Ţinea în mână o sticlă şi un pahar şi tocmai bea. M-am 
oprit brusc, la adăpostul tufişurilor, căci, deşi cerul era 
noros, răsărise luna; şi l-am recunoscut pe acela despre 
care crezusem cândva că nu era decât o nălucire a lui 
mister Dick şi pe care-l întâlnisem şi eu o dată când 
treceam cu mătuşa pe străzile din City. 

Bea şi mânca în acelaşi timp, şi părea să înfulece cu poftă, 
ca un flămând. Se uita curios la căsuţă, de parcă atunci ar fi 
văzut-o întâia oară. După ce s-a aplecat ca să pună jos 
sticla, şi-a înălţat privirea spre ferestre şi apoi a rotit-o de 


jur împrejur, pieziş şi nerăbdător, ca şi cum s-ar fi grăbit să 
plece. 

O clipă, lumina din prag s-a întunecat, şi mătuşa a ieşit în 
grădină. Era tulburată şi i-a numărat nişte bani. Am auzit 
clinchetul lor. 

— Ce să fac cu ăştia? a întrebat-o. 

— N-am mai mult, i-a răspuns mătuşa. 

— Atunci nu plec, i-a zis. Poftim! Ia-i înapoi! 

— Mizerabile, i-a întors mătuşa cu aprindere, cât osămă 
mai storci aşa? Dar la ce bun să te mai întreb? Mă ştii slabă 
şi de aceea te porţi aşa! Ca să scap pentru totdeauna de 
vizitele tale, n-ar fi oare mai bine să te las în voia sorții? 

— Şi atunci de ce nu mă laşi în voia sorții? 

— Mă întrebi? Ce lipsit de inimă eşti! 

Îmbufnat, şi-a sunat banii în mână, clătinând din cap, 
pentru ca în cele din urmă să-i spună: 

— Aşadar, asta-i tot ce-mi dai? 

— Asta-i tot ceea ce pot să-ţi dau. Ştii bine c-am încercat 
pierderi mari şi c-am sărăcit. [i-am mai spus-o. Acum, că i-ai 
luat. De ce mă sileşti să te mai văd şi să-mi dau seama în ce 
hal ai ajuns? 

— Sunt destul de pricâjit, dacă asta-i ce vrei să spui. 
Trăiesc ca un huhurez. 

— M-ai jefuit, mi-ai luat aproape tot ce am avut, i-a zis 
mătuşa. Ani de-a rândul mi-ai împietrit inima şi faţă de 
ceilalţi oameni. Ai fost făţarnic, crud şi nerecunoscător cu 
mine. Du-te şi te căieşte! Nu mai adăuga alte ocări la 
răbojul lung, atât de lung al ocărilor ce mi le-ai adus până 
acum! 

— Aoleu! i-a răspuns. Bine şi frumos! Văd că deocamdată 
trebuie să mă descurc cu atâta! 

Ruşinat parcă, fără voia lui, de lacrimile de indignare ale 
mătuşii, a părăsit grădina, cu spinarea încovoiată. Făcând 
doi-trei paşi grăbiţi, l-am întâlnit în poartă, tocmai când 
ieşea. Şi încrucişându-ne, ne-am măsurat cu priviri deloc 
prietenoase. 


— Mătuşico, i-am spus iute, iar a venit omul acesta să te 
tulbure! Dă-mi voie să-i vorbesc! Cine e? 

— Băiatule, mi-a răspuns, luându-mă de braţ, vino 
înăuntru şi nu-mi spune nici un cuvânt timp de zece minute. 

Ne-am aşezat în salonaş. Mătugşa s-a retras îndărătul 
ecranului verde de odinioară, înşurubat în spătarul unui 
scaun, şi a stat acolo cam un sfert de ceas, ştergându-şi din 
când în când ochii. Apoi a venit şi şi-a tras un scaun lângă 
mine. 

— 'Trot, mi-a spus mătuşa liniştită, ăsta-i bărbatu-meu. 

— Bărbatul dumitale, mătuşico? Credeam că-i mort! 

— Pentru mine e mort, mi-a răspuns mătuşa, deşi mai 
trăieşte. 

Am rămas tăcut, buimăcit. 

— Nu s-ar crede, mi-a spus mătuşa foarte stăpânită, că 
Betsey Trotwood e omul să fi încercat vreo iubire pătimaşă, 
dar a fost o vreme, Trot, când şi-a pus toată încrederea în 
omul acesta. Când l-a iubit cu adevărat, Trot. Când n-a 
existat dovadă de dragoste sau de preţuire pe care să nu i-o 
fi dat! Drept răsplată, dânsul i-a mâncat averea şi i-a 
zdrobit inima! De aceea Betsey Trotwood şi-a închis 
dragostea într-un mormânt, pe care l-a umplut şi l-a închis 
pentru totdeauna! 

— Scumpa, buna mea mătuşă! 

— Când l-am părăsit, a urmat mătuşa, punându-şi ca de 
obicei mâna pe mâna mea, am fost mărinimoasă. Acuma, 
Trot, după atâta vreme, pot spune c-am fost mărinimoasă. 
S-a purtat atât de urât cu mine, încât lesne aş fi putut 
obţine divorţul în condiţii uşoare; dar n-am făcut-o. Curând 
a făcut praf tot ce i-am dat, a căzut tot mai jos, s-a însurat, 
cred, cu altă femeie, a ajuns un vântură-lume, un cartofor, 
un potlogar. Ai văzut în ce hal e acum. Dar când m-am 
măritat cu el era un bărbat chipeş şi arătos, a adăugat 
mătuşa cu ecouri ale mândriei şi admiraţiei de odinioară în 
glas, şi credeam - ce proastă mai eram! - că era 
întruchiparea cinstei şi a demnităţii! Mi-a strâns uşor mâna 


şi a clătinat din cap: Azi, Trot, nu mai înseamnă nimic 
pentru mine, mai puţin decât nimic. Dar decât să-l văd 
osândit pentru nelegiuirile lui (ceea ce nu încape îndoială 
că s-ar întâmpla dacă l-aş lăsa să vagabondeze pe 
meleagurile astea), prefer să-i dau mai mult decât îmi dă 
mâna, atunci când vine, ca să-l văd plecat. Am fost o proastă 
când m-am căsătorit cu el; şi nici până în ziua de astăzi nu 
m-am vindecat, căci, de dragul iluziilor pe care mi le-am 
făcut despre el, nu vreau nici măcar ca umbra acestor 
deşarte închipuiri să sufere. Căci dacă o femeie a iubit cu 
adevărat cândva, Trot, apoi eu am fost aceea. Suspinând 
adânc, mătuşa a alungat aceste gânduri şi şi-a netezit 
rochia. Asta-i, dragul meu! mi-a zis. Acuma ştii totul: şi 
începutul, şi miezul, şi sfârşitul. Să nu mai vorbim niciodată 
de povestea asta şi, fireşte, nici altora să nu le pomeneşti de 
ea. Asta-i pe scurt povestea mea, şi trebuie s-o păstrăm 
numai pentru noi, Irot! 

CAPITOLUL XLVIII. 

DE-ALE CĂSNICIEI. 

Fără a înceta nici o clipă să-mi îndeplinesc cu punctualitate 
îndatoririle gazetăreşti, am trudit din greu la cartea mea; şi 
în cele din urmă a apărut, şi a avut un deosebit succes. N- 
am fost ameţit de laudele care-mi răsunau în urechi, deşi 
mi-au făcut mare plăcere şi deşi, nu încape îndoială, aveam 
despre opera mea o părere mai bună decât toată lumea. 
Observând firea omenească, mi-am dat seama că cine are 
temei să creadă în puterile sale niciodată nu se fuduleşte în 
faţa lumii, ca să-i cucerească încrederea. De aceea, din 
respect faţă de mine însumi, am rămas modest; şi cu cât 
culegeam mai multe laude, cu atât mai mult mă străduiam 
să fiu vrednic de ele. 

Cu toate că în celelalte privinţe această carte reprezintă 
cronica amintirilor mele, n-am de gând să consemnez aici 
istoricul operelor mele de imaginaţie. Ele vorbesc de la sine 
şi le las să spună ce au de spus. Când, din întâmplare, 


pomenesc de ele, nu o fac decât pentru că înfăţişează 
momente ale evoluţiei mele. 

Având destule motive să cred că natura şi împrejurările 
mă sortiseră să fiu scriitor, mi-am urmat cu încredere 
vocaţia. Fără această convingere, m-aş fi lăsat păgubaş şi 
mi-aş fi îndreptat toate energiile către vreo altă 
îndeletnicire. Aş fi căutat să aflu ce anume fusesem sortit să 
fiu de natură şi de împrejurări, şi asta m-aş fi străduit să fiu, 
şi nimic altceva. 

Scriind la ziare şi alte publicaţii, câştigam atât de bine, 
încât, după ce am dobândit acest nou succes, m-am socotit 
îndreptăţit să renunţ la plicticoasele dezbateri 
parlamentare. Şi astfel, într-o bună seară, am pus pe note 
pentru ultima oară muzica cimpoaielor parlamentare, şi de 
atunci n-am mai auzit-o niciodată, deşi recunosc uneori în 
coloanele ziarelor glasul care nu suferă nici o schimbare de 
seamă (în afară doar de faptul că uneori e mai zgomotos), 
oricât de lungă ar fi sesiunea parlamentară. 

Perioada despre care scriu acum se situează, cred, cam la 
vreun an şi jumătate după căsătoria mea. După fel de fel de 
experienţe, am renunţat să ne mai ocupăm de gospodărie, 
căci se dovedise că nu rentează. Am lăsat gospodăria să 
meargă de la sine şi am angajat un fecioraş. Principala 
atribuţie a acestuia era să se certe cu bucătăreasa; şi în 
această privinţă semăna leit cu Whittington24, numai că-i 
lipsea pisica şi n-avea nici cea mai vagă şansă de a fi ales 
primar. 

Mi se părea că trăia înfruntând în permanenţă o grindină 
de tigăi şi capace. Întreaga lui existenţă era o luptă, în cele 
mai nepotrivite momente - când dădeam o masă sau când 
pe seară veneau câţiva prieteni la noi - numai ce-l auzeai 
strigând după ajutor şi îl vedeai ieşind valvârtej din 
bucătărie, urmat de o salvă de proiectile metalice. Am vrut 
să ne descotorosim de el, dar fiind foarte legat de noi, n-a 
vrut să plece. Era cam plângăreţ şi, ori de câte ori aduceam 
vorba de eventualitatea unei despărţiri, începea să se vaite 


atât de amarnic, încât ne vedeam siliţi să-l ţinem mai 
departe. N-avea mamă şi nici o altă rubedenie, în afara de o 
soră, care a fugit în America îndată după ce i l-am luat de 
pe cap; aşa că rămăsese în grija noastră ca un copil 
substituit de zâne. Îşi dădea foarte bine seama de jalnica lui 
situaţie şi mereu îşi ştergea ochii cu mâneca hainei sau se 
apleca să-şi sufle nasul în colţul unei batiste mici, pe care 
niciodată n-o scotea întreagă din buzunar, căci din spirit de 
economie o ţinea ascunsă. 

Afurisitul ăsta de fecioraş, pe care, într-un ceas rău, îl 
tocmisem cu şase lire şi zece şilingi pe an, era izvorul unor 
nesfârşite necazuri. Îl vedeam cum creştea - şi creştea ca 
fasolea - cu aprehensiuni că va veni şi vremea când va 
trebui să se bărbierească; şi chiar că va veni ziua când va 
cheli sau va albi. Nu întrezăream nici o nădejde că mă voi 
putea descotorosi de el vreodată; şi privind în viitor, mă 
gândeam la neajunsurile pe care le vom avea de pe urma lui 
când va fi bătrân. 

Nici prin gând nu mi-a trecut vreodată în ce fel chiar el, 
nenorocitul, mă va scoate din încurcătură. A furat ceasul 
Dorei, care, la fel ca toate celelalte lucruri ce ne aparţineau, 
n-avea un loc anumit; şi după ce l-a vândut, a cheltuit banii 
luaţi (întotdeauna fusese cam slab de minte) făcând drumul 
de la Uxbridge la Londra şi de la Londra la Uxbridge pe 
imperiala diligenţei. După câte îmi amintesc, când l-au prins 
şi l-au dus la Bow Street, ajunsese la a cincisprezecea 
călătorie şi nu s-au găsit asupra lui decât patru şilingi şi 
şase pence şi un flaut cumpărat de ocazie, din care nu ştia 
să cânte. 

Această surpriză şi urmările ei mi-ar fi fost mult mai puţin 
neplăcute de nu şi-ar fi făcut atâtea remuşcări. Dar şi-a 
făcut foarte multe remuşcări, şi anume într-un fel 
neobişnuit - nu toate grămadă, ci în rate. De pildă, a doua 
zi, după ce am fost nevoit să depun mărturie împotriva lui, a 
făcut anumite mărturisiri cu privire la un coş din pivniţă, pe 
care-l credeam plin cu sticle cu vin, dar care nu mai 


conţinea decât sticle goale şi dopuri. Presupuneam că cel 
puţin acuma-şi descărcase inima şi că destăinuise tot ce ştia 
despre bucătăreasă; dar peste o zi sau două, cugetul l-a 
mustrat iar şi a mărturisit că bucătăreasa avea o fetiţă, care 
în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, venea să ne ia din pâine: 
precum şi că dânsul luase şpagă de la lăptar ca să-l 
aprovizioneze cu cărbuni. Peste alte două sau trei zile, 
poliţia m-a informat că, pe baza relatărilor lui, s-au găsite 
dosite în bucătărie câteva muşchiuri crude, precum şi 
cearceafuri ascunse într-un sac cu vechituri. Puţin după 
aceea a pornit pe o pistă cu totul nouă, dezvăluind că ştie 
cum că rândaşul de la cârciumă pusese la cale o spargere în 
casa noastră, ceea ce a avut drept urmare imediata 
arestare a acestuia. Mă simţeam atât de ruşinat în rolul de 
victimă, încât bucuros i-aş fi oferit bani ca să-şi ţină gura 
sau aş fi dat o mită grasă ca să-l facă scăpat. Dar cel mai 
supărător era faptul că dânsul habar n-avea de acest lucru, 
ci-şi închipuia că prin fiecare mărturisire îşi răscumpăra 
vina sau chiar că mă îndatora peste măsură. 

În cele din urmă am ajuns să fug ori de câte ori zăream un 
agent de poliţie care venea să-mi aducă vreo noutate; şi am 
trăit ascuns până a fost judecat şi osândit la deportare. Dar 
nici atunci nu ne-a dat pace, trimiţându-ne mereu scrisori şi 
cerând cu atâta stăruinţă s-o vadă pe Dora înainte de 
plecare, că Dora s-a dus să-i facă o vizită şi a leşinat când s- 
a văzut în dosul zăbrelelor de fier. Pe scurt, n-am avut pace 
până în ziua când a fost expatriat şi a fost făcut (precum am 
auzit mai târziu) cioban undeva „în părţile de către 
miazănoapte”; unde anume, din punct de vedere geografic, 
habar n-am. 

Toate acestea m-au pus serios pe gânduri şi m-au făcut să 
văd greşelile noastre într-o lumină nouă; şi cu toată 
gingăşia dragostei ce i-o purtam Dorei, într-o seară m-am 
văzut nevoit să-i împărtăşesc reflecţiile mele. 

— Iubito, i-am zis, îmi pare foarte rău, dar trebuie să 
constat că lipsa noastră de metodă în administrarea casei 


nu ne păgubeşte numai pe noi (cu asta ne-am deprins), ci şi 
pe alţii. 

— Ai tăcut multă vreme, şi acum vrei să fii iar urâcios! mi-a 
răspuns Dora. 

— Nu, draga mea. Lasă-mă să-ţi explic ce vreau să-ţi spun. 

— Cred că nu ţin să aflu, mi-a zis Dora. 

— Dar ţin eu să afli, iubito. Lasă-l jos pe Jip. 

Dora i-a lipit botul de nasul meu şi, ca să mă facă să râd, a 
strigat: „Buuu!”; văzând că a dat greş, l-a trimis în pagodă 
şi, cu braţele încrucişate pe piept, s-a aşezat uitându-se la 
mine cât se poate de resemnată. 

— Ce-i mai prost, draga mea, am început, e că-i 
contaminăm şi pe alţii. Îi molipsim pe toţi cei din jurul 
nostru. 

Aş fi împins mai departe această metaforă dacă n-aş fi citit 
pe chipul Dorei că era foarte convinsă că pentru a curma 
această situaţie aveam să-i propun un nou vaccin sau vreun 
alt remediu medical. De aceea m-am răzgândit şi am 
început să-i explic ce voiam să-i spun. 

— Pentru că nu izbutim să fim mai socotiți, fetiţo, nu numai 
că ne irosim banii, proviziile şi bunurile şi ne pierdem 
uneori şi firea, dar pe deasupra ne luăm şi o mare 
răspundere, fiindcă-i stricăm pe toţi care intră în slujba 
noastră sau au de-a face cu noi. Încep să cred că nu sunt 
numai ei vinovaţi, şi că oamenii aceştia cad în păcat pentru 
că nici noi nu procedăm cum se cuvine. 

— Vai, ce învinuire, a exclamat Dora, holbându-se la mine, 
să spui despre mine că m-ai prins furând ceasuri de aur! 
Vai! 

— Iubito, am protestat, lasă prostiile! Cine a făcut cea mai 
mică aluzie la ceasuri de aur? 

— Tu, mi-a răspuns Dora. Ştii prea bine! Ai zis că nu 
procedez cum se cuvine şi m-ai asemuit cu ăla! 

— Cu cine? 

— Cu feciorul, a suspinat Dora. Vai, ce inimă de piatră ai, 
dacă eşti în stare s-o asemuieşti pe biata ta soţie, care te 


iubeşte, cu o slugă osândită la deportare! De ce nu mi-ai 
spus părerea pe care o ai despre mine înainte de a mă fi 
luat de nevastă? De ce nu mi-ai spus, om fără inimă ce eşti, 
că mă socoteşti mai rea decât un fecior osândit la 
deportare? Vai, ce părere îngrozitoare ai despre mine! Vai, 
Doamne, Dumnezeule! 

— Dora, iubito! i-am răspuns, încercând cu blândeţe să 
dau la o parte batista ce şi-o dusese la ochi. Ceea ce spui nu 
e numai ridicol, ci şi nedrept. Şi în primul rând este 
neadevărat. 

— Întotdeauna ai zis despre el că umblă cu gogoşi, a 
bolborosit Dora. Şi acuma spui despre mine acelaşi lucru! 
Vai, ce să mă fac? Ce să mă fac? 

— Fetiţa mea iubită, te rog foarte mult, fii rezonabilă şi 
ascultă bine ce-am vrut să-ţi spun şi ce-ţi spun. Dragă Dora, 
până nu vom învăţa să ne îndeplinim datoria faţă de cei pe 
care-i luăm în slujba noastră, nici ei nu vor învăţa să-şi 
îndeplinească datoria faţă de noi. Am impresia că le dăm 
acestor oameni prilejuri de a greşi ce n-ar trebui date. 
Chiar dacă am vrea cu tot dinadinsul să fim atât de 
neglijenţi în treburile noastre - ceea ce de fapt nu vrem - 
chiar dacă ne-ar face plăcere şi bucurie să fim aşa - ceea ce 
de fapt nu ne place - sunt sigur că n-avem dreptul să 
continuăm a ne purta în felul acesta. Nu facem altceva 
decât să corupem oamenii. Trebuie să ne gândim la asta. Şi 
eu, Dora, nu pot să nu mă gândesc la asta. E un gând pe 
care nu-l pot alunga şi care uneori mă nemulţumeşte. lată, 
draga mea, asta voiam să-ţi spun. Hai! Nu fi prostuţă! 

Multă vreme Dora nu mi-a dat voie să-i depărtez batista de 
la ochi. Plângea şi bolborosea în batistă că dacă mă 
simţeam nemulţumit, de ce am mai luat-o de nevastă? De ce 
nu i-am spus, măcar în ajunul cununiei, că voi fi nemulţumit 
şi că ar fi mai bine să nu ne căsătorim? Dacă n-o puteam 
suferi, de ce n-am trimis-o înapoi la mătuşile ei, la Putney, 
sau la Julia Mills, în India? Julia ar fi bucuroasă s-o 
primească şi n-ar asemui-o cu un fecior osândit la 


deportare. Într-un cuvânt, Dora s-a necăjit atât de tare şi m- 
am necăjit şi eu atât de mult văzând-o în ce hal era, încât 
mi-am dat seama că ar fi zadarnic să repet eforturile în 
această direcţie, fie chiar şi în mod mult mai delicat, şi că se 
impunea să găsesc altă metodă. 

Dar ce metodă mai aveam la dispoziţie? Să-i „formez 
caracterul”? Asta era o formulă binecunoscută, care sună 
frumos şi promiţător, aşa că m-am hotărât să formez 
caracterul Dorei. 

Am început imediat. Dora era foarte copilăroasă şi aş fi 
preferat s-o las în voia ei, dar mă arătam serios şi... în felul 
acesta am descumpănit-o şi pe ea, şi pe mine. l-am vorbit de 
problemele care mă preocupau; i-am citit din 
Shakespeare... şi am extenuat-o până la ultima limită. M-am 
deprins să-i strecor, în treacăt, cunoştinţe folositoare sau 
maxime sănătoase, dar când i le împărtăşeam, tresărea de 
parc-ar fi fost pocnitori. Oricât mă străduiam să-i formez 
soţioarei caracterul în chip firesc, fără să bage de seamă, 
vedeam că îndată mirosea despre ce era vorba şi cădea 
pradă unor temeri dintre cele mai cumplite. Era limpede, 
mai ales, că Shakespeare i se părea un tip insuportabil. 
Formarea caracterului mergea foarte încet. 

În această acţiune l-am angrenat, fără ştirea lui, şi pe 
Traddles. Ori de câte ori venea la noi, revărsam asupra lui 
comorile mele ascunse, ca să ajungă pe ocolite la Dora. În 
felul acesta i-am transmis lui Traddles o uriaşă cantitate de 
înţelepciune practică de cea mai bună calitate; dar asupra 
Dorei procedeul n-a avut nici un efect, afară doar că o 
deprima şi o băga în răcori la gândul că-i va veni şi ei 
rândul. M-am trezit în situaţia unui profesor, a unei curse 
de şoareci, a unei capcane; jucând întotdeauna rolul 
păianjenului în raport cu musculiţa Dora, şi întotdeauna o 
tulburam nespus de mult ieşind brusc din borta mea. 

Am stăruit totuşi luni în şir, nădăjduind că dincolo de 
această etapă intermediară va veni şi vremea când Dora şi 
cu mine ne vom înţelege pe deplin, când, spre marea mea 


mulţumire, voi fi izbutit să-i „formez caracterul”. Până la 
urmă mi-a dat în minte că dacă n-am izbutit să fac nimica, 
deşi în tot acest răstimp am fost ţepos ca un mistreţ sau ca 
un arici, pricina ar putea să fie că Dora avea caracterul 
gata format. 

După ce am chibzuit mai bine, lucrul mi s-a părut atât de 
probabil, încât am renunţat la această metodă, care se 
dovedise mai promițătoare în teorie decât în practică; şi m- 
am hotărât s-o iau pe iubita mea soţie-copiliţă aşa cum era, 
fără a mai încerca s-o schimb prin nici o metodă. Mă 
săturasem şi eu tot arătându-mă înţelept şi prevăzător şi tot 
văzând-o pe iubita mea canonindu-se; aşadar, într-o bună zi 
am cumpărat o pereche de cercei frumoşi pentru dânsa şi o 
zgardă pentru Jip şi am venit acasă hotărât să mă port cât 
mai drăguţ cu ea. 

Dora a fost încântată de micile mele daruri şi m-a sărutat, 
bucuroasă; totuşi, între noi mai rămânea o umbră foarte 
uşoară, e drept, şi eu îmi pusesem în gând s-o înlătur. Dacă 
era inevitabil să stăruie vreo umbră pe undeva, am hotărât 
că de aci înainte locul ei este în sufletul meu. 

M-am aşezat pe sofa lângă dânsa, i-am prins cerceii în 
urechi, şi apoi i-am spus că în ultima vreme, pare-mi-se, n- 
am fost atât de buni prieteni ca de obicei şi că asta s-a 
întâmplat numai din vina mea. Şi eram foarte sincer, şi de 
fapt chiar aşa era. 

— Să-ţi spun drept, Dora, viaţa mea, am încercat să fac pe 
înțeleptul, i-am zis. 

— Şi să mă faci şi pe mine înţeleaptă, mi-a spus sfioasă. 
Nu-i aşa, Doady? 

Am încuviinţat, răspunzând drăgălaşei întrebări puse de 
sprâncenele-i ridicate, şi i-am sărutat buzele întredeschise. 

— Osteneală zadarnică, a zis Dora, clătinând din cap până 
au început să-i zornăie cerceii. Ştii doar ce micuță sunt, şi 
desigur n-ai uitat numele ce te-am rugat, încă de la început, 
să mi-l dai. Dacă n-o să-mi zici aşa, mă tem că n-o să-ţi fiu 


pe plac niciodată. Eşti sigur că nu te gândeşti uneori c-ar fi 
fost mai bine dacă... 

— Dacă ce, draga mea? am întrebat-o, căci se oprise. 

— Nimic! 

— Nimic? am îngânat-o. 

M-a înlănţuit cu braţele în jurul gâtului, a râs, s-a alintat 
cu numele de gâsculiţă şi şi-a ascuns faţa lângă umărul 
meu, şi avea cârlionţi atât de bogaţi, încât abia am reuşit să- 
i dau la o parte ca să-i văd obrazul. 

— Dacă nu mă gândesc uneori că mai bine ar fi fost să nu 
fi făcut nimic decât să fi încercat să formez caracterul 
nevesticii? am întrebat-o, luându-mă în zeflemea pe mine 
însumi. Asta voiai să mă întrebi? Desigur că mă gândesc. 

— Asta ai încercat să faci? a strigat Dora. Vai, ce băiat 
impertinent! 

— Dar n-am să mai încerc niciodată. Căci îmi iubesc 
nevestica aşa cum e. 

— E adevărat ce-mi spui... nu mă amăgeşti? m-a ispitit 
Dora, ghemuindu-se la pieptul meu. 

— De ce aş căuta să schimb pe cine mi-e atât de dragă de 
atâta vreme? i-am răspuns. Niciodată nu vei fi mai 
atrăgătoare, dulcea mea Dora, decât aşa cum ai fost lăsată 
de Dumnezeu; şi n-o să mai facem experienţe trufaşe, ci o 
să trăim ca mai înainte şi o să fim fericiţi. 

— Şi o să fim fericiţi! a exclamat Dora. Da! Cât e ziua de 
lungă! Şi n-o să te mai sinchiseşti dacă lucrurile or să 
meargă niţeluş anapoda câteodată? 

— Nu! Nu! Să ne dăm însă silinţa să facem lucrurile cât 
mai bine cu putinţă. 

— Şi n-o să-mi mai spui că-i molipsim pe ceilalţi, nu-i aşa? 
s-a răzgândit Dora. Fiindcă ştii, e îngrozitor de urât! 

— Nu! Nu! i-am făgăduit. 

— Îmi stă mai bine prostuţă decât posomorâtă, nu-i aşa? 

— E mai bine, Dora, să fii aşa cum eşti tu din fire decât să 
fii orice pe lume. 

— Pe lume! Vai, Doady, prea e mare lumea! 


A clătinat din cap, şi-a înălţat către mine, încântată, ochii 
ei scânteietori, m-a sărutat, a izbucnit într-un râs vesel şi a 
dat fuga să-i pună lui Jip zgarda cea nouă. 

Astfel s-a încheiat ultima mea încercare de a o schimba pe 
Dora. Suferisem un eşec; nu-mi puteam suporta 
înţelepciunea în singurătate; n-o puteam face să se împace 
cu atracţia pe care Dora o exercitase cândva asupră-mi ca 
soţie-copiliţă. Am luat hotărârea să fac singur pe tăcute ce 
s-o putea, ca să îndrept lucrurile; dar mi-am dat seama că, 
în cel mai bun caz, voi realiza foarte puţin sau voi ajunge 
din nou ca un păianjen şi va trebui să stau mereu la pândă. 

Dar cu umbra dintre noi, de care am pomenit şi care 
trebuia înlăturată, urmând s-o închid toată în sufletul meu, 
ce s-a mai întâmplat? 

Cunoscutul simţământ de nemulţumire îmi învăluia toată 
viaţa. Era neschimbat, afară doar că se adâncise poate; dar 
era la fel de vag ca totdeauna şi mă urmărea ca o melodie 
tristă, abia auzită în tăcerea nopţii. Îmi iubeam din tot 
sufletul soţia şi eram fericit; dar fericirea pe care o trâiam 
nu era aceea pe care oarecum o scontasem şi simţeam 
necontenit că îmi lipseşte ceva. 

Îndeplinindu-mi legământul faţă de mine însumi de a 
aşterne pe hârtie, în această lucrare, tot ce gândesc, din 
nou îmi scrutez inima şi îi dau în vileag tainele. Îmi lipsea 
ceva care cred - şi totdeauna am crezut - că a fost un vis 
țesut de imaginaţia mea tinerească; ceva irealizabil; un 
lucru despre care, ca toţi oamenii, îmi dădeam seama cu 
durere că era irealizabil. Dar ar fi fost mai bine dacă soţia 
mea ar fi fost în stare să-mi dea mai mult ajutor şi să-mi 
împărtăşească nenumăratele gânduri pe care n-aveam cui 
să le destăinuiesc; şi lucrul acesta ar fi fost cu putinţă; asta 
ştiam. 

Şovăiam în chip ciudat între două concluzii, care nu se 
puteau împăca între ele: una - că ceea ce simţeam era 
general uman şi inevitabil; a doua - că reprezenta o 
particularitate a mea şi că ar fi putut fi altfel; şovăiam între 


ele, fără să-mi dau seama că se băteau cap în cap. Când mă 
gândeam la visurile naive ale tinereţii care nu se puteau 
înfăptui, îmi aminteam de frumoasa vârstă a adolescenţei ce 
precede maturitatea şi pe care o depăşisem. Şi atunci, zilele 
fericite petrecute cu Agnes în casa, lor veche şi dragă 
înviau în faţa ochilor mei ca nişte strigoi care ar putea 
renaşte într-altă lume, dar care niciodată, niciodată n-ar 
mai putea prinde viaţă pe acest pământ. 

Uneori îmi trecea prin minte ipoteza: Ce s-ar fi putut 
întâmpla sau ce s-ar fi întâmplat dacă Dora şi cu mine nu 
ne-am fi cunoscut niciodată? Dar dânsa era atât de strâns şi 
intim legată de viaţa mea, încât această ipoteză îmi părea 
cea mai deşartă dintre închipuiri şi repede se mistuia în 
depărtare, risipindu-se ca funigeii în văzduh. 

Am iubit-o întotdeauna. Gândurile de care amintesc 
moţăiau în mine, şi uneori se trezeau pe jumătate şi aţipeau 
la loc, în străfundurile conştiinţei mele. Nu ieşeau la 
suprafaţă; nu exercitau nici o înrâurire asupra vorbelor sau 
faptelor mele. Purtam singur povara tuturor grijilor noastre 
mărunte şi a tuturor planurilor mele de viitor: Dora avea 
grijă de condeiele mele, şi amândoi eram de părere că ne 
împărţisem sarcinile cât se poate de bine. Dânsa mă iubea 
cu adevărat şi era mândră de mine; şi ori de câte ori, în 
scrisorile-i către Dora, Agnes scria câteva cuvinte simţite 
despre mândria şi plăcerea cu care vechii prieteni 
urmăreau faima mea crescândă şi parcurgeau o carte de a 
mea cu impresia că-mi auzeau glasul, Dora îmi citea aceste 
scrisori cu lacrimi de bucurie în ochii săi luminoşi şi îmi 
spunea că eram băiatul ei scump, deştept şi celebru. 

„Prima pornire greşită a unei inimi neîncercate.” Mereu 
îmi veneau în minte, pe vremea aceea, aceste cuvinte 
rostite de missis Strong; aproape că mă obsedau. Adesea 
mă trezeam auzindu-le noaptea; îmi amintesc chiar că le- 
am văzut în vis, scrise pe zidurile caselor. Căci îmi dădeam 
seama acum că atunci când mă îndrăgostisem de Dora, 
propria-mi inimă fusese neîncercată; şi că, de ar fi fost 


altfel, n-ar fi simţit - după căsătorie - ceea ce simţise în 
taină. 

„Într-o căsnicie nici că se poate mai mare pacoste decât 
deosebirea de păreri şi de gusturi.” Îmi aminteam şi aceste 
cuvinte. Mă străduisem s-o schimb pe Dora, ca să se 
potrivească cu mine, şi constatasem că era peste putinţă. 
Nu mi-a mai rămas atunci decât să mă schimb şi să mă 
potrivesc eu după Dora; să împărtăşesc cu ea ceea ce 
puteam împărtăşi şi să fiu mulţumit; să port pe umerii mei 
povara ce se cuvenea să port şi să fiu totuşi mulţumit. 
Aceasta-i disciplina căreia am încercat să-mi supun inima 
când am început să cuget. Şi astfel, cel de al doilea an al 
căsniciei mele a fost mult mai fericit decât cel dintâi; şi - 
ceea ce e mai important - viaţa Dorei a devenit ca o zi 
însorită. 

Dar, către sfârşitul acestui al doilea an, puterile Dorei au 
început să slăbească. Nădăjduiam că mâini mai gingaşe 
decât ale mele îi vor schimba firea şi că zâmbetul unui 
prunc la sânul ei are s-o transforme pe soţia-mi copiliţă într- 
o femeie. Dar n-a fost să fie aşa. Sufletul a fâlfâit o clipă în 
pragul micii sale temnițe şi, fără a-şi da seama de 
captivitatea sa, a zburat. 

— Când o să pot zburda iar ca înainte, mătuşico, a zis - 
Dora, o să-l pun pe Jip să se ia la întrecere cu mine. Prea s-a 
lenevit şi a devenit greoi. 

— Mă tem, draga mea, că l-a ajuns ceva mai grav, i-a 
răspuns mătuşa, care lucra, liniştită, lângă ea. Bătrâneţea, 
Dora. 

— Crezi că-i bătrân? a întrebat-o Dora uimită. Vai, ce 
ciudat îmi pare că Jip îmbătrâneşte! 

— E o boală care ne ajunge pe toţi, Micuţo, pe măsură ce 
înaintăm în viaţă, i-a spus senină mătuşa. Crede-mi că şi eu 
sufăr tot mai mult de boala asta. 

— Şi Jip, a zis Dora privindu-l cu milă, chiar şi micul meu 
Jip? Vai, săracul! 


— Cred că mai are mult de trăit, Blossom, a consolat-o 
mătuşa, mângâind-o pe obraz (în timp ce Dora se apleca ca 
să se uite la Jip, care îndată a reacţionat, ridicându-se în 
două labe şi străduindu-se, în ciuda astmei, să se caţere pe 
sofa). Trebuie să-i punem o flanelă în cuşcă la iarnă, şi nu 
m-aş mira să-l văd ieşind vesel şi sprinten, o dată cu florile 
de primăvară! Bată-l norocul! a exclamat mătuşa. Cred că 
de-ar avea şi şapte vieţi, chiar şi în pragul morţii ar mai 
lătra la mine. 

Dora îl ajutase să se, suie pe sofa, de unde o înfrunta cu 
atâta furie pe mătuşa, încât nu se mai putea ţine drept şi 
lătra încovoindu-se. Cu cât mătuşa se uita mai mult la Jip, 
cu atâta lătra el mai tare, mai ales că nu putea suferi 
ochelarii pe care îi purta de câtva timp mătuşa. 

După îndelungate parlamentări, Dora a izbutit să-l 
înduplece să se culce lângă ea; şi când s-a potolit, a început 
să mângâie una din urechile lui lungi, repetând mereu: 
„Chiar şi micul Jip? Vai, săracul!” 

— Are însă plămâni foarte buni, a zis mătuşa, şi ştie să 
duşmănească vârtos. Nu încape nici o îndoială că mai are 
mulţi ani de trăit. Dar dacă vrei un căţel cu care să faci 
curse, Blossom, o să-ţi aduc un altul, căci ăsta prea s-a 
îmbuibat. 

— Mulţumesc, mătuşico, i-a spus Dora cu glas leşinat. Dar, 
te rog, nu! 

— Nu? a întrebat-o mătuşa, scoţându-şi ochelarii. 

— N-aş putea ţine un câine afară de Jip. Ar însemna să-l 
jignesc pe Jip! Şi apoi nici nu mă pot împrieteni atât de bine 
cu vreun alt câine, căci numai Jip m-a cunoscut înainte de a 
mă căsători, şi el a fost acela care a lătrat când Doady a 
venit întâia oară la noi în casă. Mă tem că de un alt câine nu 
m-aş putea ataşa, mătuşico. 

— Fireşte! i-a răspuns mătuşa, mângâind-o din nou pe 
obraz. Ai dreptate. 

— Nu-i aşa că nu te-ai supărat? a întrebat-o Dora. 


— Vai, ce drăguță eşti! a exclamat mătuşa, aplecându-se 
afectuos asupra ei. Cum îţi închipui că m-aş putea supăra?! 

— Nu, nu, nici nu mi-am închipuit că te-ai fi putut supăra, 
i-a răspuns Dora, dar mă simt puţin cam obosită şi de aceea 
spun prostii... ştii matale că sunt cam prostuţă în general; 
dar vorbind de Jip, m-am prostit încă şi mai rău. A fost 
alături de mine în toate câte mi s-au întâmplat - nu-i aşa, 
Jip? - şi n-aş vrea să-l jignesc pentru că s-a schimbat şi el 
puţin... nu-i aşa, Jip? 

Jip s-a ghemuit mai aproape de stăpâna lui şi i-a lins mâna. 

— Nu eşti încă atât de bătrân, Jip, ca să-ţi părăseşti 
stăpâna, nu-i aşa? i-a zis Dora. O să ne mai ţinem unul altuia 
de urât câtva timp... 

Drăguţa mea Dora! Duminica următoare, când a coborât 
la masă şi s-a bucurat atât de mult văzându-l pe Traddles 
(care venea în fiecare duminică să ia masa cu noi), am 
sperat că peste câteva zile va putea „să zburde iar ca 
înainte”. Dar am fost sfătuiţi să mai aşteptăm câteva zile, şi 
apoi alte câteva zile; şi tot n-a putut nici să zburde, nici să 
umble pe picioare. Era foarte drăgălaşă şi foarte veselă; dar 
picioruşele, care altădată jucau atât de sprintene în jurul lui 
Jip, îi erau inerte şi ţepene. 

Am început în fiecare dimineaţă s-o duc în braţe, jos, pe 
scări, şi seara s-o urc sus. Mă ţinea de gât şi râdea, de 
parcă ar fi fost vorba de un rămăşag. Jip lătra şi se învârtea 
în jurul nostru, o lua înainte şi se uita mereu înapoi, suflând 
din greu, ca să vadă dacă venim. Mătuşa, cea mai vrednică 
şi cea mai inimoasă infirmieră din lume, păşea în urma 
noastră, cărând o grămadă de perne şi şaluri. Pentru nimic 
în lume mister Dick n-ar fi lăsat altuia, sarcina de a duce 
lumânările. Adesea Traddles aştepta la piciorul scării, 
urmărindu-ne cu privirea şi primind glumeţele mesaje pe 
care Dora i le dădea pentru cea mai drăguță fată din lume. 
Alcătuiam un vesel alai, şi cea mai veselă dintre noi era 
soţia mea copiliţă. 


Dar uneori, când o ridicam în braţe şi simţeam că era mai 
uşoară, mă cuprindea o spaimă cumplită, ca şi cum m-aş fi 
apropiat de nu ştiu ce tărâm îngheţat, încă nevăzut, care va 
amorţi şi va stinge viaţa din mine. Am evitat să-i dau vreun 
nume şi am încercat să-mi ascund acest simţământ; până 
ce, într-o noapte, când era mai puternic şi după ce mătuşa 
plecase spunând: „Noapte bună, Blossom!”, m-am aşezat 
singur la biroul meu şi am plâns, reflectând: „Vai, ce nume 
funest, biata floricică s-a ofilit pretimpuriu, când era în 
toată splendoarea ei!” 

CAPITOLUL XLIX. 

MĂ VĂD IMPLICAT ÎNTR-O AFACERE MISTERIOASĂ. 

Într-o bună dimineaţă mi-a sosit cu poşta pe adresa mea 
de la „Doctors' Commons” următoarea scrisoare din 
Canterbury, pe care am citit-o cu oarecare mirare: 

Scumpe Sir, Împrejurări mai presus de voinţa mea au 
dezlegat vreme destul de îndelungată acea strânsă 
prietenie care îmi îngăduia ca, în puţinele clipe de răgaz 
lăsate de îndatoririle mele profesionale, să contemplu 
scenele şi întâmplările din trecut, irizate prin prisma 
memoriei, oferindu-mi întotdeauna, cum şi de acum înainte 
îmi va oferi, emoţii plăcute, cu totul ieşite din comun. 
Această împrejurare, scumpe sir, precum şi înălţimea la 
care v-a ridicat talentul dumneavoastră mă opresc să cutez 
a-mi lua libertatea să mă adresez vechiului tovarăş al 
tinereţii mele, spunându-i, familiar, Copperfield! E de ajuns 
să vă asigur că numele pe care am avut cinstea să-l 
pomenesc va fi tezaurizat în veci printre documentele casei 
noastre (mă refer la arhiva privitoare la foştii noştri chiriaşi, 
păstrată cu grijă de missis Micawber) cu sentimente de 
stimă personală, egale cu afecțiunea. 

Nu se cade ca un om care, datorită propriilor sale greşeli 
şi a unei îmbinări forţate de împrejurări neprielnice, se 
găseşte în situaţia unei Nave care a eşuat (dacă va fi iertat 
să recurgă la o expresie maritimă), nu se cade, repet, ca un 
asemenea om, când ia pana ca să vă scrie, să înşire cuvinte 


de laudă şi felicitare. Această sarcină o lasă pe seama unor 
mâini mai iscusite şi mai curate. 

Dacă îndeletnicirile dumneavoastră mai importante vă vor 
fi permis să descifraţi până aici aceste rânduri nedibace - 
ceea ce poate fi cazul sau nu, după împrejurări - vă veţi 
întreba, desigur, ce anume consideraţiuni m-au determinat 
să vă scriu prezenta misivă. Fie-mi iertat să spun că 
recunosc fără nici o rezervă că această întrebare este pe 
deplin îndreptăţită şi să mă străduiesc să-i răspund, 
precizând din capul locului să nu e vorba de consideraţiuni 
de ordin pecuniar. 

Fără ca să invoc deschis vreo putere ascunsă ce s-ar putea 
s-o am de a porunci trăsnetului sau de a mâna oriunde 
poftesc flăcările mistuitoare ale răzbunării, îmi îngădui să 
arăt, în treacăt, că viziunile mele cele mai luminoase au fost 
spulberate pentru totdeauna, că pacea sufletului meu e 
zdruncinată şi că puterea mea de a mă bucura de viaţă e 
nimicită, că inima mea nu mai e la locul ei şi că nu mă mai 
pot înfăţişa cu fruntea sus în faţa semenilor mei. Omida a 
pătruns în floare. Cupa amărăciunii e gata să se reverse. 
Viermele s-a pus pe lucru, şi foarte curând îşi va răpune 
victima. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dar nu vreau 
să mă abat de la subiect. 

Aflându-mă într-o stare de spirit deosebit de dureroasă, pe 
care n-o poale alina nici missis Micawber, cu toată 
înrâurirea ce o exercită în întreita ei calitate - ca femeie, ca 
soţie şi ca mamă - am de gând să fug de mine însumi pentru 
scurt timp şi să închin patruzeci şi opt de ore vizitării 
anumitor locuri şi edificii ale metropolei, unde am gustat 
fericirea altădată. Între alte limanuri de linişte domestică şi 
de reculegere sufletească spre care îmi voi îndrepta paşii, 
se numără, fireşte, şi închisoarea tribunalului King's Bench. 
Aducându-vă la cunoştinţă că poimâine seară, la orele 7 
foarte precis, mă voi afla (D. V.25) în faţa zidului dinspre 
miazăzi al acestei închisori civile, scopul urmărit de această 
scrisoare este atins. 


Nu mă simt îndreptăţit a cere lui mister Copperfield, fostul 
meu prieten, şi lui mister Traddles, fostul meu prieten de la 
Inner 'Temple, dacă acest gentleman mai trăieşte şi mai este 
accesibil, să binevoiască a veni la această întâlnire şi a 
reînnoi (pe cât cu putinţă) vechile noastre legături de 
odinioară. Mă mărginesc să vă spun că la ora şi locul 
arătate veţi găsi ultimele vestigii rămase dintr-un turn 
prăbuşit. 

WILKINS MICAWBER. 

P-S. Ar putea fi util să mai adaug la cele de mai sus că pe 
missis Micawber nu am pus-o la curent cu intenţiile mele. 

Am recitit scrisoarea de mai multe ori. Deşi cunoşteam 
stilul emfatic al compunerilor lui mister Micawber şi deşi 
ştiam cu ce plăcere se aşeza la birou ca să scrie lungi 
epistole ori de câte ori se ivea un prilej potrivit sau 
nepotrivit, am fost totuşi încredinţat că această încâlcită 
comunicare ascundea ceva important. Am lăsat-o din mână 
ca să mă gândesc; apoi am luat-o iară, ca s-o citesc încă o 
dată; şi tot mai chibzuiam asupra ei când a venit Traddles, 
care m-a găsit cât se poate de nedumerit. 

— Dragul meu prieten, i-am zis, ai picat cum nu se poate 
mai bine. Exact când aveam mai mare nevoie de judecata ta 
sănătoasă. la te uită, Traddles, am primit o scrisoare foarte 
ciudată de la mister Micawber. 

— Ei taci?! a exclamat Traddles. Nu mai spune! Am primit 
şi eu una de la missis Micawber. 

Şi rostind aceste cuvinte, Traddles, cu obrajii aprinşi de 
atâta mers şi cu părul zburlit din pricina mişcării şi a 
emoţiei, s-a uitat de parc-ar fi văzut nu ştiu ce stafie, a scos 
scrisoarea adresată lui şi mi-a dat-o în schimbul celei 
primite de mine. L-am urmărit cum pătrundea în miezul 
scrisorii lui mister Micawber şi am ridicat şi eu din 
sprâncene când, ridicând din sprâncene, a exclamat: „,... 
puterea ascunsă de a porunci trăsnetului sau de a mâna 
oriunde poftesc flăcările mistuitoare ale răzbunării”! Asta 


|”? 


ce-o mai fi, Copperfield?!”, şi abia după aceea m-am apucat 
să citesc epistola semnată de missis Micawber. 

Suna astfel: 

Cele mai distinse salutări lui mister Thomas Traddles, şi 
dacă îşi mai aduce aminte de aceea care cândva a avut 
fericirea să-l cunoască mai de aproape, aş putea oare să-i 
cer câteva clipe din timpul său liber? Îl asigur pe mister T.T. 
Că de n-aş fi în pragul disperării, n-aş îndrăzni să abuzez de 
bunăvoința sa. 

Cu toate că e un chin pentru mine să vorbesc de asemenea 
lucruri, pricina care mă face să îndrept acest jalnic apel 
către mister Traddles şi să-i cer toată indulgenţa nu este 
alta decât înstrăinarea de soţie, şi de familie a lui mister 
Micawber (care altădată ţinea aşa de mult la casa lui). 
Mister Traddles nici că-şi poate face închipuire de 
schimbarea petrecută în purtarea lui mister Micawber, de 
violenţa şi de cruzimea lui. Lucrurile s-au înrăutățit treptat, 
ajungând să îmbrace formele unei tulburări mintale. Nu 
trece o zi, vă rog să mă credeţi, mister Traddles, fără să se 
producă o izbucnire paroxistică. Mister TI. Nu-mi va cere să-i 
descriu ce simt în inima mea când îi voi spune că m-am 
deprins să-l aud pe mister Micawber repetând că şi-a 
vândut sufletul Diavolului. De multă vreme, ascunzişurile şi 
misterele au devenit principala lui caracteristică, luând 
locul nemărginitei încrederi de altădată. Cea mai uşoară 
provocare - chiar şi o simplă întrebare dacă are vreo 
preferinţă în ce priveşte mâncarea - constituie un prilej ca 
să-şi exprime dorinţa de a divorța. Aseară, când copiii i-au 
cerut doi pence ca să-şi cumpere bomboane de lămâie - o 
specialitate a cofetarilor de aici - i-a ameninţat pe cei doi 
gemeni cu cuțitul de deschis stridiile! 

Îl rog din tot sufletul pe mister Traddles să mă ierte că 
intru în asemenea amănunte. Dar fără ele, mister T. N-ar 
putea, să-şi facă nici cea mai slabă idee despre situaţia 
sfâşietoare în care mă aflu. 


Pot oare îndrăzni acum să-i dezvălui lui mister 'I. Scopul 
acestei scrisori? Îmi va îngădui el oare acum să încredinţez 
binevoitoarei sale atenţii tot amarul meu? Vai, da, căci îi 
cunosc inima! 

Ochiul ager al dragostei nu poate fi lesne orbit când 
aparţine unei femei. Mister Micawber pleacă la Londra. Cu 
toate că ascunde cu mare grijă, azi-dimineaţă, înainte de 
gustare, când a completat destinaţia pe eticheta micii valize 
maro ce ne-a rămas din vremuri mai fericite, privirea de 
vultur a îngrijorării conjugale a descifrat, scrise foarte citeţ, 
trei litere:... d, o, n26. Punctul terminus al diligenţei cu care 
pleacă este în West End27, la hanul „Crucea de aur”. Pot 
îndrăzni să-l implor pe mister TI. Să-l caute pe soţul meu 
rătăcit şi să stea de vorbă cu el? Pot îndrăzni să-l rog pe 
mister TI. Să intervină pentru a mijloci o împăcare între 
mister Micawber şi familia lui deznădăjduită? Vai, nu, căci 
asta ar însemna să-i cer prea mult! 

Dacă mister Copperfield şi-ar mai aduce cumva aminte de 
o biată fiinţă care n-a dobândit nici un renume, n-ar vrea 
mister TI. Să ia asupra sa sarcina de a-i transmite mărturia 
stimei mele inalterabile şi rugăminţile mele? 

În orice caz, mister T. Trebuie să aibă bunătatea de a 
considera că această scrisoare este strict confidențială şi 
sub nici un cuvânt să nu pomenească de ea, nici pe departe, 
în faţa lui mister Micawber. Dacă mister T. Ar binevoi să-mi 
răspundă (ceea ce cred că este foarte puţin probabil), 
trimiţându-mi o scrisoare pe adresa; E. M., post-restant, 
Canterbury, ar avea mai puţine urmări penibile decât una 
adresată direct aceleia care se iscăleşte, în culmea 
deznădejdii, Respectuoasa prietenă şi suplicantă a lui 
mister Thomas Traddles, EMMA MICAWBER 

— Ce zici de această scrisoare? m-a întrebat Traddles, 
înălţând o clipă privirea spre mine, după ce o citisem 
pentru a doua oară. 

— Ce zici tu de cealaltă? l-am întrebat tu, căci continua s-o 
studieze, cu sprâncenele încruntate. 


— Cred, Copperfield, că amândouă laolaltă au un miez mai 
adânc decât au de obicei scrisorile lui mister şi missis 
Micawber, mi-a răspuns Traddles, dar nu l-am pătruns încă. 
Nu încape îndoială că sunt de bună-credinţă amândoi şi că 
nu sunt de conivenţă. Biata făptură! a adăugat apoi 
referindu-se la epistola semnată de missis Micawber, în 
timp ce stăteam alături, comparând cele două scrisori. În 
orice caz, ar fi un act de caritate din partea noastră dacă i- 
am scrie şi i-am spune că vom căuta neapărat să stăm de 
vorbă cu mister Micawber. 

Am consimţit pe loc, căci acum îmi făceam mustrări că nu 
acordasem destulă atenţie ultimei ei scrisori. Precum am 
arătat, mă pusese pe gânduri când am primit-o; dar furat 
fiind de alte treburi, cunoscând familia Micawber şi 
nemaiprimind alte veşti de la ei, am dat-o uitării. Adesea mă 
gândisem la Micawber, dar întrebându-mă mai ales ce „noi 
obligaţii băneşti” or mai fi contractând la Canterbury şi 
amintindu-mi cât de rezervat se purtase cu mine mister 
Micawber de când intrase în slujba lui Uriah Heep. 

I-am scris Emmei Micawber o scrisoare de încurajare şi 
am iscălit-o amândoi. leşind în oraş ca s-o expediem, pe 
drum Traddles şi cu mine am discutat îndelung, punând fel 
de fel de ipoteze, pe care nu-i nevoie să le repet. După 
amiază ne-am sfătuit şi cu mătuşa, dar singura concluzie 
precisă la care am ajuns a fost că trebuie să fim foarte 
punctuali la întâlnirea fixată de mister Micawber. 

Deşi ne-am prezentat în locul stabilit cu un sfert de ceas 
înainte de ora 7, l-am găsit pe mister Micawber aşteptându- 
ne. Cu braţele încrucişate, stătea rezemat de zid şi se uita 
la ţepuşele de fier fixate deasupra lui, de parcă ar fi fost 
nişte rămurele îmbrăţişate ale copacilor la umbra cărora îşi 
petrecuse tinereţea. 

Când ne-am apropiat de el, am găsit că ţinuta lui era mai 
stângace şi mai puţin distinsă ca altădată. Cu prilejul 
acestei escapade, lepădase hainele negre de rigoare în 
lumea juriştilor şi purta vechea redingotă şi ciorapii cei 


lungi, fără a mai avea exact acelaşi aer falnic care-l 
caracteriza odinioară. Şi-a revenit treptat, pe măsură ce am 
stat de vorbă, dar lornionul nu-i mai atârna atât de firesc, 
iar plastronul, deşi îşi păstrase dimensiunile formidabile, 
parcă era mai puţin scrobit. 

— Gentlemen, ne-a spus mister Micawber după ce am 
schimbat primele saluturi, v-aţi dovedit prieteni adevăraţi, 
căci prietenii la nevoie se cunosc! îngăduiţi-mi să vă întreb 
de sănătatea lui missis Copperfield, în esse şi a lui missis 
Traddles, în posse28, presupunând că prietenul meu, 
mister Traddles, nu şi-a unit încă soarta, şi la bine şi la rău, 
cu obiectul pasiunii sale. 

I-am mulţumit pentru aceste amabilităţi, pe care i le-am 
întors aşa cum se cuvenea. După care, arătându-ne zidul 
închisorii, a început astfel: „Vă asigur, gentlemen... „, dar ll- 
am oprit, protestând împotriva acestei formule 
ceremonioase şi rugându-l să ni se adreseze ca altădată. 

— Dragul meu Copperfield, mi-a răspuns, strângându-mi 
mâna, cordialitatea dumitale mă copleşeşte. Primirea pe 
care o faci acestei rămăşiţe prăpădite a unui templu care 
odinioară se chema Om - dacă îmi daţi voie să mă exprim 
astfel - adevereşte că ai o inimă care face cinste speţei 
căreia îi aparţinem amândoi. Tocmai voiam să spun că revăd 
locurile senine unde am petrecut câteva din cele, mai 
fericite ceasuri ale existenţei mele. 

— Pe care le datoraţi, desigur, lui missis Micawber, i-am 
zis. Sper că e bine, sănătoasă? 

— Mulţumesc, mi-a răspuns mister Micawber, care s-a 
întunecat când a auzit această întrebare. O duce aşa şi aşa. 
Şi iată închisoarea „King's Bench”! a urmat mister 
Micawber, dând trist din cap. Locul unde, pentru întâia oară 
după mulţi ani, apăsarea copleşitoare a obligaţiilor 
pecuniare a încetat să fie proclamată zi de zi de glasuri 
cicălitoare, care refuzau să părăsească gangul; unde nu 
există ciocănel la uşă pe care să-l poată folosi, orice 
creditor; unde scapi de obligaţia de a te înfăţişa personal la 


procese, iar mandatele de arestare se lasă afară, la poartă! 
Gentlemen, a urmat mister Micawber, la ora când umbra 
țepuşelor de pe creasta acestui zid se proiecta pe pietrişul 
esplanadei, îmi vedeam copiii cum urmau în plimbarea lor 
izvodul întortocheat al umbrelor de pe jos, ocolind locurile 
întunecate. Am cunoscut îndeaproape fiecare piatră de aici. 
Mă veţi ierta, deci, dacă nu-mi pot ascunde emoția. 

— Am trecut cu, toţii prin multe încercări de atunci, mister 
Micawber, i-am zis. 

— Mister Copperfield, mi-a răspuns dânsul cu amărăciune, 
pe vremea când am locuit în acest refugiu aveam dreptul 
să-mi privesc semenii cu fruntea sus şi să-i lovesc cu 
pumnul în obraz dacă m-ar fi jignit. Astăzi nu mai sunt cu 
semenii mei în asemenea excelente raporturi! 

Mâhnit, mister Micawber a întors spatele închisorii şi, 
luând braţul oferit de mine dintr-o parte şi cel oferit de 
Traddles din cealaltă parte, ne-am depărtat toţi trei. 

— Sunt unele pietre de hotar pe drumul ce duce spre 
mormânt a declarat foarte mişcat mister Micawber, privind 
îndărăt peste umăr, dincolo de care - dacă o asemenea 
năzuinţă n-ar fi constituit o impietate - aş fi dorit să nu fi 
păşit niciodată. Şi printre ele, în zbuciumata mea carieră, 
se numără şi închisoarea tribunalului „King's Bench”. 

— O, sunteţi prost dispus, mister Micawber! şi-a dat cu 
părerea Traddles. 

— Sunt, sir, a încuviinţat mister Micawber. 

— Nădăjduiesc că nu din pricină că v-ar displăcea 
îndeletnicirile juridice, a urmat Traddles. Căci, ştiţi, sunt şi 
eu jurist. 

Mister Micawber s-a abținut să-i răspundă. 

— Ce mai face prietenul nostru Heep, mister Micawber? l- 
am întrebat, după o scurtă pauză. 

— Scumpul meu Copperfield, mi-a răspuns mister 
Micawber, pălind şi fiind subit cuprins de o puternică 
surescitare, dacă mă întrebi de patronul meu socotindu-l 
prietenul dumitale, îmi pare rău pentru dumneata; dar dacă 


mă întrebi de el insinuând că ar fi prietenul meu, atunci nu 
pot decât să zâmbesc sardonic. Însă, în orice calitate mi-ai 
cere ştiri despre patronul meu, te rog să nu te superi că n- 
am să-ţi răspund decât atât: oricare ar fi starea sănătăţii 
sale, are chip vulpesc, ca să nu zic diavolesc. Dă-mi voie ca 
în calitate personală să refuz a stărui mai mult asupra unui 
subiect care în viaţa mea profesională m-a împins pe 
culmile disperării. 

Mi-am exprimat părerea de rău că fără să vreau atinsesem 
o temă care-l supăra atât de tare şi am urmat: 

— Pot să vă întreb, fără riscul de a cădea în aceeaşi 
greşeală, ce mai fac bunii mei prieteni, mister şi missis 
Wickfield? 

— Miss Wickfield, mi-a răspuns mister Micawber, roşindu- 
se, este, aşa cum a fost întotdeauna, o pildă luminoasă, un 
adevărat model de virtute. Dragă Copperfield, e singurul 
punct luminos într-o mizerabilă existenţă. Am tot respectul 
pentru această, tânără lady, toată admiraţia pentru 
caracterul ei şi mă închin în faţa bunătăţii, cinstei şi 
dragostei ei! Duceţi-mă undeva, într-un loc mai retras, a 
adăugat mister Micawber, căci, în starea în care sunt, vă 
rog să mă credeţi, nu mai pot face faţă! 

Am apucat pe o ulicioară, unde şi-a scos batista şi s-a 
rezemat cu spatele de un zid. Îmi închipui, că dacă m-am 
uitat la el la fel de consternat ca Traddles, prezenţa noastră 
i s-o fi părut lipsită, de elan şi de căldură. 

— Mi-a fost scris, a spus mister Micawber cu un suspin 
pornit din adâncul inimii, dar păstrând totuşi o umbră din 
vechea lui distincţie, mi-a fost scris ca sentimentele cele mai 
alese de care suntem capabili să se transforme în remuşcări 
pentru mine. Omagiile ce le adresez prea-bunei miss 
Wickfield sunt ca o ploaie de săgeți ce s-ar înfige în pieptul 
meu! Credeţi-mă, vă rog, mai bine aţi face să mă lăsaţi să 
rătăcesc prin lume ca un vagabond! Viermii vor rezolva 
problema mea în doi timpi şi trei mişcări. 


Fără a ţine seama de această rugă, am stat lângă dânsul 
până şi-a pus batista în buzunar, şi-a potrivit plastronul şi, 
pentru a păcăli pe oricine s-ar întâmpla să se uite la el, şi-a 
tras pălăria pe o ureche şi a început să fredoneze. l-am 
spus atunci - neştiind încă ce prejudiciu am fi încercat dacă 
l-am fi pierdut - că mi-ar face o deosebită plăcere să-l 
prezint, mătuşii şi l-am poftit să vină cu noi la Highgate, 
unde îi stătea la dispoziţie un pat. 

— O să ne preparaţi un punch cum numai dumneavoastră 
ştiţi, mister Micawber, am adăugat, şi amintindu-vă de 
lucruri mai plăcute, o să uitaţi ce vă apasă inima. 

— Sau dacă veţi socoti că destăinuindu-vă unor prieteni aţi 
simţi o uşurare, puteţi să vă destăinuiţi nouă, mister 
Micawber, a sugerat Traddles, prudent. 

— Faceţi cu mine ce poftiţi! a spus mister Micawber. Sunt 
ca un fir de pai care pluteşte pierdut în largul mării şi mă 
văd tras în toate direcţiile de elefanţi... pardon, voiam să 
spun de elemente29. 

Din nou am pornit mai departe, braţ la braţ; am prins 
tramcarul, în clipa când era gata de plecare şi am ajuns la 
Highgate fără a mai întâmpina nici o piedică pe drum. Eram 
cam stânjenit, neştiind nici ce să spun, nici ce să fac, şi 
Traddles aşijderea. Şi mai tot timpul drumului, mister 
Micawber a rămas cufundat într-o adâncă tristeţe. Uneori 
făcea o încercare să-şi îndrepte ţinuta şi fredona finalul 
unei melodii, dar cădea din nou în adânca sa melancolie, 
care era şi mai impresionantă datorită pălăriei trase comic 
pe o ureche şi plastronului ridicat până în dreptul ochilor. 

Am preferat să tragem la mătuşa, din pricină că acasă 
Dora zăcea bolnavă. Când am trimis după dânsa, mătuşa l-a 
primit pe mister Micawber cu multă bunăvoință şi căldură. 
Mister Micawber, după ce i-a sărutat mâna, s-a retras lângă 
fereastră şi şi-a scos batista, dând acolo o luptă cu sine 
însuşi. 

Mister Dick era acasă. Foarte milos faţă de toţi cei ce 
păreau că se simt prost, şi deosebit de dibaci în a-i 


recunoaşte, s-a apropiat de mister Micawber şi i-a strâns 
mâna de vreo şase ori în cinci minute. Pe mister Micawber, 
în tulburarea lui, această atenţie călduroasă din partea unui 
străin l-a mişcat atât de mult, încât la fiecare strângere de 
mână exclama: „Mă copleşiţi, sir!” Ceea ce pe mister Dick l- 
a încântat în aşa măsură, încât a continuat să-i strângă 
mâna cu şi mai multă vigoare. 

— Prietenia pe care mi-o arată acest gentlemen, i-a spus 
mister Micawber mătuşii, mă pune la podea, dacă îmi veţi 
îngădui, ma'am, să folosesc o formulă din vocabularul unuia 
dintre sporturile noastre naţionale, mai grosolane, anume 
boxul. Vă asigur că pentru un om care, ca mine, luptă cu 
atâtea nelinişti şi nedumeriri, o asemenea primire 
constituie o grea încercare. 

— Prietenul meu, mister Dick, nu e un om ca oricare altul, 
i-a spus mândră mătuşa mea. 

— Sunt convins de lucrul acesta, a încuviinţat mister 
Micawber. Şi a adăugat: Sunt foarte mişcat, sir, de primirea 
cordială pe care mi-o faceţi, căci mister Dick din nou se 
apucase să-i strângă mâna. 

— Cum vă mai simţiţi? l-a întrebat mister Dick, aruncându- 
i o privire îngrijorată. 

— Aşa şi aşa, i-a răspuns oftând mister Micawber. 

— 'Ţineţi capul sus, l-a îndemnat mister Dick, şi vă rog să 
vă purtaţi ca la dumneavoastră acasă. 

Mister Micawber a fost cu totul covârşit de aceste cuvinte 
prieteneşti, cu atât mai mult când s-a trezit că mister Dick 
din nou îi strângea mâna. 

— Mi-a fost hărăzit de soartă să dau, în variata panoramă 
a existenţei umane, şi peste câte o oază de fericire, dar 
niciuna n-a fost atât de verde, atât de înviorătoare ca 
aceasta. 

Altădată, o asemenea scenă m-ar fi făcut să râd; dar 
simţeam că eram cu toţii stingheriţi şi încordaţi şi-l 
urmăream cu atâta nelinişte pe mister Micawber cum 
şovăia între dorinţa vie de a destăinui ceva şi aceea dea nu 


dezvălui nimic, încât am făcut febră. Traddles şedea pe 
marginea scaunului, cu ochii larg deschişi, cu părul mai 
zburlit ca niciodată, şi se uita când în pământ, când la 
mister Micawber, fără a încerca măcar să scoată o vorbă. 
Mătuşa, deşi îşi concentrase întreaga atenţie asupra noului 
ei oaspete, se stăpânea mult mai bine decât oricare dintre 
noi; căci dânsa întreținea conversaţia cu el şi, vrând- 
nevrând, îl făcea să vorbească. 

— Sunteţi un vechi prieten al nepotului meu, mister 
Micawber, i-a spus mătuşa. Îmi pare rău că n-am avut 
plăcerea să vă cunosc până acum. 

— Ma'am, i-a răspuns mister Micawber, şi mie îmi pare rău 
că n-am avut cinstea să vă fi cunoscut mai demult. N-am 
fost întotdeauna ruina pe care o aveţi acum în faţă. 

— Nădăjduiesc că missis Micawber şi membrii familiei 
dumneavoastră sunt bine sănătoşi, sir, a urmat mătuşa. 

Mister Micawber a plecat capul. 

— Sunt, ma'am, în măsura în care nişte venetici şi 
surghiuniţi pot fi bine sănătoşi vreodată, a replicat el cu 
deznădejde în glas, după o scurtă pauză. 

— Doamne fereşte, ce tot vorbiţi, sir? a izbucnit mătuşa, cu 
bruscheţea ei obişnuită. 

— Existenţa familiei mele e în joc, ma'am, i-a răspuns 
mister Micawber. Patronul meu... 

Aici, vrând parcă să ne aţâţe, mister Micawber s-a oprit; şi 
s-a apucat să cojească lămâile, care, la cererea mea, îi 
fuseseră aduse împreună cu toate celelalte ingrediente 
pentru pregătirea punch-ului. 

— Şi ce-i cu patronul dumneavoastră? a întrebat mister 
Dick, scuturându-l de braţ, ca să-i aducă aminte. 

— Vă mulţumesc, sir, că mi-aţi adus aminte, i-a zis mister 
Micawber. Şi din nou au dat mâna. Patronul meu, mister 
Heep, mi-a făcut odată cinstea, ma'am, să-mi spună că dacă 
n-aş primi banii care mi se cuvin cu titlu de remuneraţie 
pentru slujba pe care o îndeplinesc la el, aş ajunge probabil 
un măscărici din aceia care înghit săbii sau mănâncă foc. 


Oricât aş vrea să-l contrazic, trebuie să recunosc că-i foarte 
probabil că bieţii mei copii vor fi siliţi să-şi câştige pâinea de 
toate zilele ca saltimbanci, iar missis Micawber va fi silită să 
încurajeze isprăvile lor nefireşti învârtind la caterincă. 

Vrând să arate că aceste lucruri nu se vor întâmpla decât 
după ce dânsul nu va mai fi în viaţă, mister Micawber a 
răsucit cuțitul cu un gest spontan, dar expresiv; apoi s-a 
apucat iar să curețe lămâia, cu un aer deznădăjduit. 

Mătugşa şi-a sprijinit cotul pe măsuţa care se afla de obicei 
lângă ea şi l-a fixat cu multă luare-aminte. În ciuda 
aversiunii cu care priveam ideea de a-l ademeni să facă 
destăinuirile pe care se codea să le facă, aş fi fost gata în 
acel moment să recurg la acest mijloc, de n-aş fi băgat de 
seamă la ce stranii manevre se deda; dintre care amintesc 
numai că a azvârlit cojile de lămâie în ceainic, zahărul în 
cutia de tabac, că alcoolul l-a turnat într-o ulcică goală şi că 
a dat să toarne apă fiartă dintr-un sfeşnic. Mi-am dat seama 
că se apropia criza, şi într-adevăr a izbucnit. Şi-a strâns cu 
zgomot toate uneltele şi materialele, s-a ridicat de pe scaun, 
şi-a scos batista şi a izbucnit în plâns. 

— Dragă Copperfield, mi-a zis mister Micawber cu faţa 
ascunsă în batistă, ritul ăsta cere, mai mult ca oricare altul, 
o minte senină şi un sentiment de demnitate personală. Nu 
sunt în stare să-l îndeplinesc. Mi-e imposibil. 

— Ce s-a întâmplat, mister Micawber? l-am întrebat. Vă 
rog, vorbiţi. Sunteţi între prieteni. 

— Între prieteni, sir! a repetat mister Micawber, şi tot ce 
ascunsese până atunci în sufletul lui deodată s-a revărsat. 
Doamne, Dumnezeule, mă simt atât de tulburat tocmai 
pentru că sunt între prieteni. Ce s-a întâmplat? Dar ce nu s- 
a întâmplat? S-a întâmplat o ticăloşie; o josnicie; o 
înşelăciune, o fraudă, o uneltire, asta s-a întâmplat! Şi 
numele pe care-l poartă această grămadă30 de orori e 
HEEP! 

Mătugşa a bătut din palme, iar noi toţi am sărit în sus ca 
nişte posedaţi. 


— Lupta s-a sfârşit! a declarat mister Micawber, 
gesticulând violent cu batista şi făcând din când în când cu 
amândouă braţele mişcări de parcă ar fi înotat în mijlocul 
unui ocean de greutăţi supraomeneşti. Nu mai pot duce o 
astfel de viaţă! Sunt o făptură nenorocită, lipsită de toate 
acele lucruri care fac viaţa suportabilă. De când am intrat 
în slujba acestui ticălos afurisit, toate cele au devenit tabu. 
Daţi-mi înapoi soţia, daţi-mi înapoi copiii, puneţi-l la loc pe 
Micawber în pielea acestui nenorocit care poartă ghetele 
mele, şi gata sunt chiar de mâine să înghit săbii. Şi chiar cu 
pofta! 

De când sunt n-am văzut un om atât de întărâtat. Am 
încercat să-l liniştesc, ca să ne putem înţelege, dar el se 
întărâta tot mai tare şi nu voia să audă de nimic. 

— Nu voi da mâna cu nimeni, a proclamat mister 
Micawber gâfâind, suflând şi gemând ca un om care se 
zbate într-o apă îngheţată, până... nu-l voi fi zdrobit, până 
nu-l voi fi făcut fărâme... pe şarpele acela respingător... pe 
HEEP! Nu voi mai primi să fiu găzduit de nimeni până... nu 
voi fi făcut ca... Vezuviul... să-şi reverse lava... asupra 
tâlharului... de HEEP! Sub acest acoperiş... orice băutură... 
dar mai ales un punch... mi-ar rămâne în gât... până nu-i voi 
fi stins luminile ochilor... neruşinatului escroc şi mincinos... 
care e HEEP! Nu voi mai cunoaşte... pe nimeni... şi nu voi 
mai scoate o vorbă... şi nicăieri nu-mi voi găsi pacea... până 
nu-l voi fi pulverizat... până nu-l voi fi prefăcut în atomi... pe 
făţarnicul şi sperjurul nemuritor şi transcendent care e... 
HEEP! 

Mi-a fost de-a dreptul teamă ca nu cumva mister 
Micawber să moară pe loc. Cazna cu care a rostit acest 
fraze incoerente, precum şi furia şi vehemenţa de 
neînchipuit cu care s-a năpustit înainte ori de câte ori se 
apropia momentul când avea să pomenească numele lui 
Heep erau înfricoşătoare; şi atunci când, asudat, cu obrazul 
schimbând culori dintre cele mai ciudate şi înghițind un 
nesfârşit şir de noduri (care i se urcau degrabă pe gât, de 


unde îi săreau parcă pe frunte), s-a prăbuşit pe un scaun, 
am crezut că i-a sosit, clipa din urmă. Am vrut să-i sar în 
ajutor, dar m-a oprit şi n-a vrut să audă de nimic. 

— Nu, Copperfield! Să nu-mi mai spui nimic... ăă... până 
ce missis Wickfield... âă... nu va primi despăgubiri pentru 
prejudiciile aduse de vicleanul acela ticălos care e... HEEP! 
(Sunt ferm convins că n-ar fi putut rosti, trei vorbe în şir 
dacă n-ar fi căpătat deodată o energie uluitoare simțind că 
trebuie să-i rostească numele.) Secret inviolabil... toată 
lumea, fără nici o excepţie... de azi într-o săptămână... la 
ceasul gustării de dimineaţă... toţi cei de faţă... inclusiv 
mătuşa... şi acest gentleman atât de prietenos... să fie la 
hanul din Canterbury... unde... odinioară missis Micawber 
şi cu mine... am cântat în cor Auld Lang Syne31... şi... îlvoi 
demasca pe banditul fără pereche... pe HEEP! Nimic 
altceva de spus... sau de ascultat vreun sfat... plec chiar 
acum... nu-s în stare... să suport tovărăşia nimănui... cât 
sunt pe urmele ticălosului şi nemernicului trădător... HEEP! 

Repetând acum pentru ultima oară cuvântul magic, care-i 
dăduse putere să meargă până la capăt, şi depăşindu-şi 
toate eforturile de până atunci, mister Micawber s-a 
năpustit afară, lăsându-ne pe toţi într-o stare de fierbere, 
de aşteptare şi de uimire vecină cu starea în care se găsea 
el. Dar nici în această împrejurare n-a putut rezista 
slăbiciunii pentru genul epistolar; căci pe când mai eram cu 
toţii în culmea fierberii, a aşteptării şi a uimirii, mi-a fost 
înmânat următorul bilet foarte pitoresc, expediat dintr-o 
cârciumă aflată în vecinătate, unde se oprise ca să-l scrie: 

Strict secret şi confidenţial. 

SCUMPE SIR, Vă rog să-mi permiteţi să prezint, prin 
mijlocirea dumneavoastră, scuzele mele preabunei 
dumneavoastră mătuşi pentru ieşirea pe care am avut-o. 
După un conflict lăuntric mai uşor de imaginat decât de 
descris, vulcanul care mocnea de mult a erupt. 

Nădăjduiesc că am precizat destul de limpede întâlnirea 
pe care v-am dat-o de azi într-o săptămână, dimineaţă, în 


localul hanului din Canterbury, unde odinioară missis 
Micawber şi cu mine am avut cinstea de a ne uni glasurile 
cu acela al domniei-voastre, intonând binecunoscutul 
cântec al Nemuritorului perceptor al accizelor, al cărui 
leagăn a fost dincolo de Tweed.32 

După ce îmi voi fi îndeplinit datoria şi voi fi săvârşit actul 
de reparaţie - care singure îmi pot da dreptul de a-i privi în 
faţă pe semenii mei muritori - voi dispărea fără urmă. Şi nu 
voi cere decât să fiu aşezat şi eu în acel lăcaş de universală 
odihnă, unde, În strâmtele sicrie, dorm toţi pentru vecie, 
Înaintaşii vajnici din biet cătunul meu.33 

Cu simpla inscripţie, WILKINS MICAWBER. 

CAPITOLUL L.. 

VISUL LUI MISTER PEGGOTTY SE ÎNFĂPTUIEŞTE. 

Trecuseră câteva luni de când stătusem de vorbă cu 
Martha pe malul Tamisei. N-o mai văzusem de atunci, dar 
cu mister Peggotty se întâlnise în mai multe rânduri. 
Strădaniile ei pline de zel fuseseră zadarnice; iar din 
spusele lui rezulta că nu obținuse nici o ştire cu privire la 
soarta lui Emily. Mărturisesc că începusem să pierd orice 
nădejde că am mai putea să-i dăm de urmă şi eram din ce în 
ce mai încredinţat că nu mai trăia. 

Dar credinţa lui rămăsese neclintită. Pe cât ştiu - şi sunt 
sigur că sufletu-mi curat nu-mi tăinuia nimic - dânsul n-a 
şovăit nici o clipă în nestrămutata-i credinţă că o va regăsi. 
Răbdarea lui era neobosită. Şi cu toate că mă cutremuram 
la gândul durerii ce va încerca în ziua când acest crez ca fi 
spulberat dintr-odată, datorită faptului că avea o natură 
întrucâtva religioasă şi că era atât de vădit ancorat în 
străfundurile cele mai pure ale firii sale, respectul şi stima 
ce i le purtam sporeau zi de zi. 

Nu se mărginea să nutrească o încredere pasivă şi să 
nădăjduiască fără a întreprinde nimic. Toată viaţa fusese un 
om de acţiune, un om energic, şi ştia prea bine că în orice 
treabă la care avea nevoie de ajutor străin trebuia întâi şi 
întâi să se pună pe lucru cu tragere de inimă şi să se ajute 


singur. L-am văzut uneori pornind noaptea spre Yarmouth, 
la gândul că s-ar putea ca un accident să fi stins lumina din 
fereastra vechiului său barcaz. L-am văzut luându-și toiagul 
şi străbătând câte şaizeci şi câte optzeci de mile, numai 
pentru că citise în ziar o ştire care ar fi putut să fie în 
legătură cu ea. După ce a auzit relatarea ce-mi fusese 
făcută datorită bunăvoinţei Rosei Dartle, s-a dus pe mare 
până la Napoli. Toate călătoriile le făcea în condiţii foarte 
aspre; căci avea mereu grijă să strângă bani, ca să aibă 
Emily când o va regăsi. Şi în tot timpul acestor îndelungi 
peregrinări nu l-am auzit plângându-se niciodată, niciodată 
nu l-am auzit spunând c-ar fi ostenit sau că şi-ar fi pierdut 
nădejdea. 

De când ne căsătorisem, Dora îl văzuse deseori, şi 
ajunsese să-l îndrăgească. Îl văd şi acum cum şedea lângă 
sofa, cu bereta în mână, în timp ce ochii albaştri, ai scumpei 
mele soţii-copiliţe se ridicau cu sfială şi uimire spre chipul 
lui. Uneori, pe înserat, când venea să stea de vorbă cu 
mine, îl pofteam să fumeze o pipă în grădină, în timp ce ne 
plimbam în sus şi în jos cu paşi rari; şi atunci îmi revenea 
nespus de vie imaginea căsuţei lui părăsite, precum şi 
amintirea acelui nimb paşnic de care era înconjurată în 
ochii mei copilăroşi în serile când focul ardea în sobe, iar 
vântul gemea, bătând căsuţa pe toate laturile. 

Într-o seară mi-a povestit că, ieşind în ajun, după căderea 
nopţii, o găsise pe Martha aşteptându-l lângă casă, şi dânsa 
îl rugase să nu părăsească cu nici un preţ Londra până ce 
nu va da iar ochii cu ea. 

— V-a spus de ce? l-am întrebat. 

— l-am cerut să-mi spună, mas'r Davy, dar a fost scumpă la 
vorbă, ca totdeauna, şi îndată ce i-am făgăduit, a plecat. 

— V-a spus cel puţin când o s-o mai puteţi vedea? am 
stăruit. 

— Nu, mas'r Davy, mi-a răspuns, petrecându-şi îngândurat 
mâna peste faţă. I-am cerut şi asta; dar nu mi-a spus nimic 
mai mult. 


Cum de multă vreme mă feream să-l hrănesc cu nădejdi 
deşarte, n-am făcut nici un comentariu asupra acestei ştiri, 
afară doar că era de presupus că o va revedea curând. 

Celelalte gânduri stârnite de această veste le-am păstrat 
pentru mine, căci erau anemice şi nu prea optimiste. 

Într-o după-amiază, două săptămâni mai târziu, mă 
plimbam singur prin grădină. Îmi amintesc bine după- 
amiaza aceea. Era ziua a doua din săptămâna de aşteptare 
hotărâtă de mister Micawber. Plouase toată dimineaţa, şi 
umezeala plutea în văzduh. Pe copaci frunzele atârnau 
grele din pricina picăturilor de apă; dar deşi cerul 
rămăsese tot întunecat, ploaia încetase, şi păsărelele, 
fericite, înălţau cântecul lor vesel. Treptat, în timp ce mă 
plimbam prin grădină şi pe măsură ce se întuneca, ciripitul 
amuţea; şi se înstăpânise acea tăcere care uneori se lasă 
seara, la ţară. Când nu se mişcă nici cei mai plăpânzi copaci 
şi când nu se aud decât, arareori stropi de apă 
rostogolindu-se de pe rămurele. 

Din grădină, unde mă plimbam de-a lungul spalierului 
îmbrăcat cu iederă, aflat lângă căsuţă, se vedea drumul 
care trecea prin faţa portiţei. Cufundat în gânduri, mi-am 
îndreptat întâmplător privirea într-acolo şi am văzut o 
siluetă într-o manta simplă. Stătea uitându-se fix la mine şi 
îmi făcea semne. 

— Martha! am exclamat, îndreptându-mă spre ea. 

— Puteţi veni cu mine? m-a întrebat în şoaptă, vorbind 
precipitat. Am fost de l-am căutat, dar nu l-am găsit. l-am 
lăsat pe masă o însemnare unde să vină. Mi-au zis că nu 
poate întârzia prea mult. Am veşti pentru el. Puteţi veni 
imediat? 

Drept răspuns, am ieşit în grabă pe portiţă. A făcut un gest 
grăbit, cerându-mi parcă să am răbdare şi să nu vorbesc, şi 
întorcându-se, a luat-o înapoi către Londra, de unde, 
judecând după îmbrăcămintea ei, venise pe jos. 

Am întrebat-o dacă într-acolo trebuia să mergem. După ce, 
cu un gest la fel de zorit ca mai înainte, mi-a făcut semn că 


da, am oprit o birjă goală, care tocmai trecea, şi ne-am 
urcat în ea. Când am întrebat-o unde să ne ducă birjarul, 
mi-a răspuns: „La Golden Square! Dar iute!”, apoi s-a 
ghemuit într-un colţ, şi-a ascuns faţa cu o mână care 
tremura, şi cu cealaltă a repetat gestul de mai nainte, de 
parcă n-ar fi suferit să audă sunetul vocii omeneşti. 

Tulburat şi ameţit de licăririle de nădejde învârtejite cu 
presentimentele cele mai sumbre, m-am uitat la ea, gata să- 
i cer o lămurire. Dar când am văzut cât de mult ţinea să 
păstreze tăcerea, n-am mai spus nimic, cu atât mai mult cu 
cât şi eu simţeam aceeaşi nevoie. N-am schimbat o vorbă 
tot drumul. Uneori arunca o privire spre portieră, care 
parcă voia să spună că mergeam încet, deşi, de fapt, 
mergeam destul de iute; încolo, nici nu s-a mişcat din 
poziţia iniţială. 

Am coborât din trăsură la Golden Square şi l-am rugat pe 
birjar să aştepte, crezând că poate vom mai avea nevoie. 
Dânsa m-a apucat de braţ şi m-a grăbit către una din 
numeroasele ulicioare întunecoase de prin locurile acelea, 
unde casele, cândva arătoase, fuseseră locuite de câte o 
singură familie, dar care de mult ajunseseră nişte biete 
magherniţe închiriate odaie cu odaie. Intrând pe poarta 
deschisă a uneia dintre aceste clădiri, Martha mi-a lăsat 
braţul şi mi-a făcut semn s-o urmez pe scara principală, 
care era parcă un afluent al uliţei. 

Casa mişuna de chiriaşi. În timp ce urcam scările, uşile 
încăperilor se deschideau şi locatarii scoteau capetele; şi 
ne-am încrucişat cu fel de fel de oameni care coborau. 
Privind de jos, din stradă, înainte de a intra, văzusem femei 
şi copii care căscau gura pe la ferestre, printre ghivecele cu 
flori; şi pare-se că le stârnisem curiozitatea, căci mai ales 
ele erau acum cele care deschideau uşile, ca să ne vadă 
trecând. Era o scară largă, lambrisată, cu o balustradă 
masivă din lemn de culoare închisă; cornişele uşilor erau 
împodobite cu ghirlande de flori şi fructe sculptate în lemn; 
iar în dreptul ferestrelor se aflau aşezate banchete largi. 


Dar toate aceste mărturii ale splendorii apuse erau roase 
de vreme şi murdare; mucegaiul, igrasia şi timpul slăbiseră 
duşumeaua, care pe alocuri era putredă şi gata să se 
prăbuşească. Am băgat de seamă că fuseseră făcute unele 
încercări de a întări acest schelet şubrezit, cârpindu-se pe 
ici, pe colo vechea lemnărie scumpă cu cherestea ordinară; 
dar ieşise un lucru netrainic, cum e căsnicia unui nobil 
scăpătat cu o fată din popor, în care fiecare element al 
acestei înjghebări eteroclite trăgea în altă parte. Câteva 
dintre ferestrele scării fuseseră acoperite sau complet 
astupate. lar cele rămase abia dacă mai aveau vreun geam; 
şi prin cercevelele descleiate, prin care parcă pătrundea 
neîncetat un aer îmbâcsit, am văzut, prin alte ferestre tot 
fără geamuri, interiorul altor case, aflate în aceeaşi stare, şi 
am privit în jos într-o curte infectă, folosită ca ladă de gunoi 
comună. 

Am urcat până la ultimul etaj al casei. De două sau trei ori 
mi s-a părut că în lumina îndoielnică întrezăream silueta 
unei femei care urca înaintea noastră. Când am ajuns pe 
ultimul palier, de unde se ajungea la mansardă, am văzut-o 
foarte lămurit cum s-a oprit în fata unei uşi. Apoi am văzut-o 
apăsând clanţa şi intrând. 

— Ce-o mai fi asta?! a murmurat Martha. A intrat în odaia 
mea. N-o cunosc! 

Dar eu o cunoşteam. Uluit, o recunoscusem: era miss 
Dartle. 

I-am spus, în câteva cuvinte, că era o cucoană pe care o 
cunoşteam; dar nici n-am sfârşit bine, că i-am auzit glasul în 
odaie, deşi, de unde ne aflam, nu puteam desluşii ce 
spunea. Cu un aer mirat, Martha a repetat gestul cunoscut 
şi m-a condus în sus pe scară; şi apoi, printr-o uşiţă dosnică, 
fără broască, pe care a deschis-o împingând-o uşor, a intrat 
într-o cămăruţă goală, cu tavanul oblic, abia mai mare decât 
un dulap. Între aceasta şi odaia care spusese că era a ei se 
afla o uşiţă de trecere, întredeschisă. Acolo ne-am oprit 
gâfâind, obosiţi de urcat, şi, uşurel, dânsa mi-a astupat gura 


cu mâna. De unde mă aflam, n-am putut vedea decât că 
odaia cealaltă era destul de încăpătoare; că în ea se afla un 
pat; şi că pe pereţi atârnau câteva litografii ieftine, 
înfăţişând corăbii. Dar n-o puteam vedea nici pe miss 
Dartle, nici pe persoana căreia i se adresa. Desigur, nici 
Martha nu le vedea, căci eu mă aflam într-o poziţie mai 
bună. 

Câteva clipe a domnit o tăcere de mormânt. Martha, 
ţinând o mână pe buzele mele, a ridicat-o pe cealaltă în 
dreptul urechii. 

— Puțin îmi pasă că nu-i acasă! a zis arogantă miss Dartle. 
Nici n-o cunosc. Pe tine am venit să te văd. 

— Pe mine? i-a răspuns un glas stins. 

Când l-am auzit, m-a trecut un fior. Căci era glasul bietei 
Emily! 

— Da, i-a spus miss Dartle. Pe tine am venit să te văd. Ce? 
Doar nu ţi-o fi ruşine să-ţi arăţi chipul de la care s-au tras 
atâtea? 

Ura crâncenă şi înverşunată ce-i răsuna în glas, accentul 
rece, aspru, tăios şi furia ei stăpânită m-au făcut s-o văd ca 
şi cum ar fi stat în faţa mea, în plină lumină. Îi vedeam ochii 
negri strălucitori şi chipul istovit de patimă; şi îi vedeam 
cicatricea albă ce-i brăzda buzele şi care acuma pesemne 
zvâcnea şi fremăta. 

— Am venit s-o văd pe iubita lui James Steerforth; pe fata 
care a fugit cu el, ajungând subiectul de pălăvrăgeală al 
drojdiei locului ei de baştină; pe neruşinata, stricata şi 
rafinata ibovnică a oamenilor de teapa lui James Steerforth! 
Vreau să văd şi eu cum arată o asemenea făptură. 

S-au auzit nişte zgomote de parcă nenorocita asupra 
căreia revărsase acest val de ocări ar fi dat să fugă spre uşă 
şi ca şi cum vorbitoarea i-ar fi tăiat calea. A urmat o clipă de 
tăcere. 

Când miss Dartle a reînceput, a rostit cuvintele printre 
dinţii încleştaţi şi a bătut din picior. 


— Stai aici, că de nu, te dau de gol faţă de toţi vecinii şi 
faţă de întreaga stradă! Dacă ai să încerci să fugi de mine, 
să ştii c-am să te prind, de-ar fi să te iau de păr şi de-ar fi să 
arunc cu pietre după tine! 

Singurul răspuns care mi-a ajuns până la urechi a fost un 
freamăt înfricoşat. A urmat o tăcere. Nu ştiam ce să fac. 
Oricât aş fi vrut să pun capăt acestei scene, îmi dădeam 
seama că n-aveam nici un drept să mă amestec; că singur 
mister Peggotty era îndrituit să intervină şi s-o scape. „De 
ce nu vine odată?” mă întrebam nerăbdător. 

— Aşa! a urmat miss Dartle cu un râs batjocoritor. În 
sfârşit, am văzut-o! Mare nătărău acela care s-a lăsat 
înşelat de aerul ăsta de mironosiţă şi de felul cum îşi ţine 
capul înclinat! 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, cruţaţi-mă! a strigat 
Emily. Oricine aţi fi, cunoaşteţi jalnica mea poveste şi pentru 
numele lui Dumnezeu, cruţaţi-mă, de vreţi să vă cruţe şi pe 
dumneavoastră. 

— Să mă cruţe şi pe mine? a răspuns ca turbată miss 
Dartle. Nu cumva îţi închipui că am avea ceva comun noi 
două? 

— Doar că suntem femei, i-a răspuns Emily, izbucnind în 
lacrimi. 

— Şi ăsta, a zis Rosa Dartle, e un motiv atât de puternic 
mai ales când e invocat de o ticăloasă ca tine, încât chiar 
dacă aş putea nutri pentru tine vreun alt simţământ în afară 
de ură şi dispreţ, l-aş înăbuşi. Suntem femei! Chiar au de ce 
să se mândrească femeile cu una ca tine! 

— Merit toate astea, a bolborosit Emily, dar e îngrozitor! 
Gândiţi-vă, scumpă lady, câte am îndurat, cât de jos am 
căzut! Vai, vino, Martha, mai repede! Vai, de-aş fi acasă! 

Miss Dartle s-a aşezat pe un scaun cu faţa către uşă; şi şi-a 
aţintit privirea spre duşumea, ca şi cum Emily ar fi zăcut la 
picioarele ei. Aflându-se acum între mine şi lampă, îi 
desluşeam buzele strânse şi ochii ei cei cruzi îndreptaţi într- 
un singur punct, cu o sălbatică expresie de triumf. 


— Ascultă ce-ţi spun eu! Păstrează-ţi tertipurile astea 
viclene pentru nătărăii tăi. Îţi închipui oare că pe mine mă 
poţi mişca cu lacrimile tale? 'Tot atât de puţin cât m-ai putea 
câştiga cu zâmbetele tale. Nu eşti decât o sclavă, o 
mercenară! 

— Vai, fie-vă milă! a strigat Emily. Arătaţi-mi o umbră de 
compătimire, căci altfel înnebunesc! 

— N-ar fi o pedeapsă destul de grea pentru nelegiuirile 
tale! i-a întors vorba Rosa Dartle. Îţi dai măcar seama ce-ai 
făcut? Te-ai gândit vreodată la casa pe care ai lăsat-o 
pustie? 

— Vai, nu-i zi sau noapte să nu mă gândesc la ea! a spus 
Emily plângând. 

Şi în clipa aceea am văzut-o, în genunchi, cu capul dat pe 
spate, cu faţa palidă îndreptată în sus, cu mâinile pe care şi 
le frângea deznădăjduită întinse înainte şi cu părul 
fluturându-i pe umeri. 

— A trecut oare, a urmat ea, fie că eram trează, fie că 
dormeam, un singur minut fără s-o am în faţa ochilor, aşa 
cum a fost în ziua aceea blestemată când i-am întors spatele 
pentru totdeauna? Vai, casa mea, casa mea! Vai, dragă, 
dragă unchiule, dacă ai şti cât m-a făcut să sufăr dragostea 
ce mi-ai purtat-o după ce m-am abătut de la calea cea 
dreaptă, niciodată nu mi-ai fi arătat-o oricât de mult ai fi 
simţit-o; te-ai fi mâniat pe mine, măcar o dată în viaţă, ca 
asta să-mi fie o mângâiere! N-am avut, nu, n-am avut parte 
de nici o mângâiere pe lume, căci întotdeauna m-au iubit cu 
toţii din toată inima! 

A căzut apoi cu faţa la pământ, înaintea acelei întruchipări 
a trufiei care şedea înfiptă pe scaun, încercând cu o 
sforţare smerită să-i atingă poalele rochiei. 

Rosa Dartle o privea de sus, neînduplecată, ca o statuie de 
bronz. Strângea buzele, ca şi cum ar fi fost conştientă că 
trebuia să facă un efort deosebit spre a rezista ispitei de a 
călca în picioare frumoasa făptură ce-i stătea în faţă - nu 
scriu asta decât pentru că sunt sincer convins că aşa e. Am 


văzut-o cât se poate de bine, şi în căutătura ei parcă era 
încordată întreaga forţă a caracterului ei. Dar de ce oare nu 
mai venea odată mister Peggotty?! 

— Ticăloasă vanitate mai au şi viermii ăştia! a scrâşnit 
dânsa după ce, izbutind să potolească mişcările sacadate 
ale pieptului, s-a simţit în stare să vorbească. Casa ta! Îţi 
închipui oare că m-am gândit la ea măcar o singură clipă 
sau că presupun c-ai fi putut căşuna acelei cocioabe 
nenorocite vreun rău care să nu poată fi răscumpărat - şi 
încă din gros - cu bani? Casa ta? N-ai fost pentru ai tăi 
decât un obiect ca oricare altul, şi a fost cumpărată şi 
vândută de ei ca oricare altă marfă! 

— Vai, asta nu! a strigat Emily. Puteţi spune despre mine 
orice poftiţi, dar nu mânjiţi mai mult decât am făcut-o eu, cu 
ruşinea şi păcatele mele, nişte oameni care-s tot atât de 
vrednici de cinste ca şi dumneavoastră! Ca o lady ce 
sunteţi, chiar de nu vă e milă de mine, pe ei trebuie să-i 
respectaţi. 

— Eu de altceva îţi vorbesc, i-a zis Rosa Dartle, nesocotind 
această rugăminte şi trăgându-şi rochia, ca să nu fie 
pângărită de mâinile ei. Eu vorbesc de casa lui - de casa în 
care locuiesc! Iată, a urmat ea întinzând mâna cu un râs 
dispreţuitor şi uitându-se de sus la fata prăbuşită la 
picioarele ei, iată pricina dezbinării între o mamă, care-i o 
lady, şi fiul ei, care-i un gentleman; pricina durerii ce 
domneşte în casa aceea unde n-ar fi fost primită nici să 
slugărească la bucătărie; pricina atâtor mâhniri, frământări 
şi reproşuri - o spurcăciune culeasă de pe ţărmul mării, 
bună ca să te joci cu ea un ceas şi după aceea s-o arunci 
înapoi de unde ai luat-o! 

— Nu! Nu! a strigat Emily frângându-şi mâinile. Am fost 
crescută până în ziua când mi-a ieşit în cale - zi blestemată, 
pe care mai bine ar fi fost să n-o apuc şi să nu mă fi văzut 
decât purtată spre mormântul meu - am fost crescută la fel 
de bine ca dumneavoastră sau oricare altă lady şi eram 
menită să fiu nevasta unui om tot atât de cumsecade ca 


acela cu care v-aţi putea mărita dumneavoastră sau oricare 
altă lady din lume. Dacă locuiţi în casa lui şi-l cunoaşteţi, 
ştiţi, cred, ce înrâurire poate avea asupra unei fete slabe şi 
vanitoase ca mine. Nu caut să mă apăr, dar ştiu bine, cum 
bine ştie şi el, sau cum va şti când va sta să moară şi îl va 
mustra cugetul, că a făcut tot ce i-a stat în putere ca să mă 
amăgească şi că l-am crezut, am pus temei pe el şi l-am 
iubit! 

Rosa Dartle a sărit de pe scaun; s-a tras înapoi; şi 
trăgându-se înapoi, a dat să-i repeadă un pumn, şi pe chipu- 
i întunecat şi schimonosit de furie era zugrăvită atâta 
răutate, încât am fost gata-gata să mă arunc între ele. Dar 
pumnul ei a nimerit în gol. În picioare, gâfâind, uitându-se 
la Emily cu o expresie de nemaipomenită scârbă şi 
tremurând toată de ciudă şi de furie, mi s-a părut că era o 
privelişte cum nu mai văzusem vreodată şi cum nu-mi va 
mai fi dat să văd câte zile voi trăi. 

— Tu L-ai iubit Tu? a răcnit cu pumnul strâns, fremătând, 
parcă în căutarea unei arme cu care s-o înjunghie pe aceea 
care o ura. 

Emily se retrăsese din câmpul meu vizual. Şi nu i-a 
răspuns. 

— Şi asta mi-o spui mie, cu buzele astea pângărite? a 
adăugat Rosa Dartle. De ce oare nu sunt bătute cu nuiaua 
făpturile de teapa ei? Dacă aş putea, aş porunci ca fata asta 
să fie omorâtă în bătăi! 

Şi nu mă îndoiesc că ar fi făcut-o. Nu i-aş fi dat pe mână 
nici cleştele, nici roata atâta vreme cât avea privirea 
injectată de furie. 

Încet, foarte încet, a pufnit în râs şi a arătat-o cu mâna pe 
Emily, de parcă aceasta ar fi fost batjocura zeilor şi a 
oamenilor. 

— Ea, şi să iubească! Stârvul ăsta! Şi ar fi în stare să-mi 
spună că şi ela iubit-o! Ha, ba. Ce mincinoşi mai sunt şi 
ăştia! 


Ironia ei era mai rea decât mânia pe care o arăta pe faţă. 
Dintre astea două, aş fi preferat, fără nici o şovâăire, s-o 
înfrunt pe cea din urmă. Dar niciodată n-o lăsa să-i scape 
din frâu mai mult de o clipă. Acum o ferecase la loc, şi cât 
mai clocotea în sufletul ei, nu lăsa să se vadă în afară. 

— Am venit aici, izvor neprihănit al dragostei - aşa cum ţi- 
am spus de la început - să văd cum arată una ca tine. Eram 
curioasă. Acum sunt mulţumită. Şi am mai venit să-ţi spun 
c-ai face bine să te întorci cât mai repede acasă şi să te 
ascunzi printre oamenii aceia cumsecade, care te aşteaptă 
şi pe care banii tăi îi vor împăca. Şi când s-or isprăvi, n-ai 
decât din nou să crezi, să pui temei şi să iubeşti, mă- 
nţelegi? Credeam că eşti o jucărie stricată care şi-a trăit 
traiul; o bijuterie fără valoare, care şi-a pierdut strălucirea 
şi a fost aruncată la gunoi. Dar fiindcă am găsit că eşti 
plăsmuită din aur adevărat, că eşti o adevărată lady, o biată 
fiinţă nevinovată, amăgită şi înşelată, dar cu inima plină de 
dragoste şi de încredere - căci aşa arăţi, ceea ce se şi 
potriveşte cu povestea ta! - mai vreau să-ţi spun ceva. 
Ascultă-mă bine; căci cum îţi spun, aşa voi face! Mă auzi, 
zâno? Ceea ce spun am să şi fac. 

O clipă, mânia a pus din nou stăpânire pe ea; dara trecut 
ca un spasm, lăsând în urmă doar un surâs. 

— Ascunde-te, a urmat ea, dacă nu acasă, altundeva. Într- 
un loc depărtat; într-un trai obscur... sau poate, şi mai bine, 
într-o moarte obscură. Mă mir că n-ai găsit încă mijlocul de 
a-ţi potoli inima rănită. Am auzit că există uneori asemenea 
mijloace. Şi cred că nu-s greu de găsit. 

Emily i-a curmat vorba cu un hohot de plâns înăbuşit. S-a 
oprit şi l-a ascultat cum ai asculta o muzică. 

— Poate că sunt o fire cam ciudată, a urmat Rosa Dartle, 
dar nu pot respira acelaşi aer pe care-l respiri tu. Găsesc 
că-i nesănătos. De aceea vreau să-l curâţ; vreau să-l purific 
de persoana ta. Dacă mâine te mai găsesc aici, spun în gura 
mare pe scară povestea ta. Mi s-a zis că locuiesc femei 
cinstite în casa asta; ar fi păcat să nu afle ce poamă se 


ascunde printre ele. Şi dacă, plecând de aici, îţi cauţi alt 
adăpost în oraşul ăsta, pentru a exercita altă profesie decât 
adevărata ta profesie (pe care o poţi exercita fără 
împotrivire din partea mea), o să-ţi fac acelaşi serviciu de 
îndată ce o să aflu unde te-ai refugiat. Şi cu ajutorul unui 
gentleman care nu demult a vrut să te ia de nevastă, sunt 
sigură că am să-ţi pot face acest serviciu. 

Oare n-avea să mai vină niciodată mister Peggoty? Oare 
cât timp mai aveam să îndur asta? Oare cât timp am să pot 
îndura? 

— Vai mie, vai mie! a exclamat nefericita Emily, cu un glas 
care ar fi muiat, cred, şi o inimă de cremene, dar zâmbetul 
Rosei Dartle era neschimbat. Ce, ce să mă fac? 

— Ce să faci? i-a răspuns cealaltă. Să trăieşti fericită cu 
gândurile tale! Să-ţi petreci viaţa amintindu-ţi de dragostea 
lui James Steerforth - a vrut să te mărite cu servitorul lui, 
nu-i aşa? - sau gândindu-te cu recunoştinţă la omul atât de 
vrednic şi de cumsecade care te-ar fi primit în dar din 
partea lui. Sau dacă aceste măreţe amintiri şi conştiinţa 
propriilor tale virtuţi şi situaţia onorabilă pe care ţi-ar fi 
asigurat-o în ochii lumii întregi nu-ţi sunt de ajuns, mărită- 
te cu omul acela cumsecade şi fii fericită că binevoieşte să 
te ia de soţie. Şi dacă nici soluţia asta nu te mulţumeşte, n- 
ai decât să mori! Există destule ganguri şi maidane cu 
gunoi pentru asemenea disperare şi pentru asemenea 
moarte: alege-ţi unul şi ia-ţi zborul spre ceruri! 

Am auzit paşi pe scară. l-am recunoscut, eram sigur! Slavă 
Domnului, erau ai lui! 

În timp ce rostise aceste din urmă cuvinte, miss Dartle se 
depărtase încet-încet de uşă, aşa că acuma n-o mai vedeam. 

— Dar ia aminte! a adăugat ea, încet şi apăsat, deschizând 
uşa ca să plece. Sunt hotărâtă, fiindcă am motivele mele şi 
fiindcă urăsc, sunt hotărâtă, dacă n-ai să piei din faţa mea, 
să te izgonesc de pretutindeni sau să-ţi smulg masca asta 
drăgălaşă! Asta am avut să-ţi spun; şi ceea ce spun am să şi 
fac! 


Paşii de pe scară s-au apropiat... s-au apropiat tot mai 
mult... s-au încrucişat cu ai ei, care coborau... apoi au 
năvălit în odaie! 

— Unchiule! 

Un țipăt sfâşietor a urmat acestui cuvânt. Am zăbovit o 
clipă, şi apoi, uitându-mă în odaie, l-am văzut cum ţinea în 
braţe trupul căzut în nesimţire. I-a privit faţă câteva 
secunde, s-a aplecat s-o sărute - vai, cu câtă duioşie! - apoi 
i-a acoperit-o cu o batistă. 

— Mas'r Davy, mi-a zis cu glas scăzut şi tremurat după ce 
i-a acoperit faţa, mulţumesc lui Dumnezeu din ceruri că 
visul meu s-a înfăptuit! Îi mulţumesc din toată inima că m-a 
adus pe căile sale până la fetiţa mea iubită. 

Rostind aceste cuvinte, a luat-o în braţe şi, strângând la 
piept faţa-i acoperită, ce era întoarsă spre a lui, a purtat-o 
țeapănă, fără cunoştinţă, în jos, pe trepte. 

CAPITOLUL, LI. 

ÎNCEPUTUL UNOR ŞI MAI LUNGI PEREGRINĂRI. 

A doua zi dimineaţă devreme, pe când mă plimbam prin 
grădină cu mătuşa (acum, că mai toată ziua o veghea pe 
scumpa mea Dora, nu prea avea decât rareori prilejul să 
facă alte plimbări), mi s-a spus că mister Peggotty dorea să- 
mi vorbească. M-am îndreptat spre poartă să-l întâmpin, 
dar l-am întâlnit la jumătatea drumului, căci intrase în 
grădină; s-a descoperit, cum obişnuia totdeauna când o 
vedea pe mătuşa, căreia îi purta un deosebit respect. Îi 
povestisem mătuşii tot ce se petrecuse în ajun. Fără a rosti, 
nici un cuvânt, mătuşa s-a apropiat de el, i-a strâns mâna cu 
o expresie cordială şi l-a bătut uşor pe braţ. Gestul a fost 
atât de grăitor, încât n-a mai fost nevoie să-i spună nici un 
cuvânt. Şi mister Peggotty a înţeles-o la fel de bine cum ar fi 
înţeles-o dacă i-ar fi înşirat o mie. 

— Mă duc în casă, Trot, mi-a spus mătuşa, să văd de 
Blossom, care acuşi o să se trezească. 

— Nădăjduiesc că nu din pricina mea plecaţi, ma'am? i-a 
zis mister Peggotty. Dacă, în dimineaţa asta, n-am pierdut 


încă firul gândurilor - voia să spună „şirul” - cred că din 
pricina mea plecaţi. 

— Bunul meu prieten, ai ceva de vorbit cu Trot, i-a răspuns 
mătuşa, şi te vei simţi în voie dacă nu voi fi de faţă. 

— Dacă-ngăduiţi, ma'am, i-a zis mister Peggotty, aş socoti 
c-ar fi mai bine să rămâneţi, afară numai dacă nu vă 
plictiseşte flecăreala mea. 

— Aşa socoteşti? i-a spus mătuşa, prietenoasă. Atunci 
rămân cu plăcere! 

L-a luat pe mister Peggotty la braţ şi l-a condus în chioşcul 
îmbrăcat în verdeață din fundul grădinii, unde s-a aşezat pe 
o bancă, iar eu am luat loc lângă dânsa. Era şi un scaun 
pentru mister Peggotty, dar a preferat să stea în picioare, 
cu mâna rezemată pe măsuţa rustică. În timpul cât a stat, 
uitându-se la şapca lui, până a începe să vorbească, am 
băgat de seamă, fără să vreau, câtă forţă şi câtă tărie de 
caracter erau exprimate în mâna lui şi ce bine se potrivea 
aceasta cu fruntea lui cinstită şi cu părul lui cărunt. 

— Aseară am dus-o pe fetiţa mea iubită la mine, în odăiţa 
în care de mult o aşteptam, pe care de mult o pregătisem 
pentru ea, a început mister Peggotty, ridicând ochii spre 
noi. Au trecut câteva ceasuri bune pân-a fost în stare să mă 
recunoască; şi atunci a îngenuncheat la picioarele mele şi 
mi-a spus totul de-a fir-a-păr, liniştit, a cum se spune o 
rugăciune. Vă rog să mă credeţi, când i-am auzit glasul, 
care altădată răsuna aşa de vesel acasă, şi când am văzut-o 
atâta de umilită, ca şi cum ar fi stat în ţărâna pe care 
Mântuitorul nostru a scris cu mâna lui cea binecuvântată, 
am simţit un junghi în inima-mi plină de recunoştinţă. 

Şi-a şters faţa cu mâneca, fără a încerca să ascundă din ce 
pricină; şi apoi şi-a dres glasul. 

— Dar n-am simţit mult acest junghi; căci o regăsisem. A 
fost de ajuns să mă gândesc c-am regăsit-o, şi mi-a trecut. 
Nu ştiu, zău, de ce vă spun astea. Adineauri n-aveam de 
gând să pomenesc nici un cuvânt despre mine; dar a venit 
de la sine şi m-am trezit vorbind, fără să-mi dau seama. 


— Eşti un om plin de abnegaţie, i-a zis mătuşa, şi o să-ţi afli 
răsplata. 

Mister Peggotty, pe a cărui faţă frunzele îşi jucau umbrele 
lor, s-a înclinat foarte surprins către mătuşa, spre a-i 
mulţumi pentru buna părere ce o avea despre el; şi apoia 
reluat firul povestirii. 

— După ce Em'ly a mea a fugit din casa unde fusese 
întemniţată de şarpele ăla blestemat, după com a auzit şi 
mas'r Davy - căci întâmplarea asta-i adevărată, pedepsi-l-ar 
DUMNEZEU! - a urmat dânsul, cuprins pentru o clipă de o 
cumplită mânie, biata fată a rătăcit în plină noapte. Era o 
beznă adâncă, doar stelele scânteiau pe cer. Era ca nebună. 
A alergat pe plajă, crezând c-o să găsească vechiul nostru 
barcaz; şi ne-a strigat să ne întoarcem faţa de la ea, ca să n- 
o vedem trecând. Şi şi-a auzit plânsetul în noapte, ca şi cum 
ar fi fost al altcuiva, şi i-au sângerat tălpile pe pietrele şi pe 
stâncile ascuţite, dar n-a simţit nimica, de parc-ar fi fost şi 
ea de stâncă. Şi a tot alergat aşa, departe, şi vedea văpăi 
înaintea ochilor, şi îi tuna în urechi. Deodată - sau cel puţin 
aşa i s-a părut ei - s-a crăpat de ziuă, şi vremea era 
vântoasă şi umedă, şi dânsa zăcea pe țărm lângă o grămadă 
de pietre, şi o femeie îi vorbea pe limba ţării aceleia şi o 
întreba ce nenorocire o lovise. 

Vedea parcă aievea tot ceea ce istorisea. Şi în timp ce ne 
vorbea, lucrurile se desfăşurau înaintea ochilor lui atât de 
viu datorită intensității cu care le trăia, ni le zugrăvea mult 
mai clar decât le pot descrie eu. Acuma, când, după atâta 
amar de vreme, aştern pe hârtie aceste amintiri, nici nu-mi 
vine a crede că n-am fost şi eu de faţă la aceste scene; căci 
mi-au rămas întipărite în minte cu o veridicitate uluitoare. 

— Când Em'ly şi-a ridicat ochii - care-i erau grei ca de 
plumb - şi a văzut-o mai bine pe femeia aceea, şi-a dat 
seama că era una dintre cele cu care deseori stătuse de 
vorbă pe plajă. Căci, deşi fugise (precum v-am spus) 
departe, în bezna nopţii, dânsa cunoştea bine ţinutul de-a 
lungul coastei, pe o distanţă de multe, multe mile, fiindcă-l 


străbătuse de nenumărate ori, fie pe jos, fie în trăsură, fie 
cu barca. Femeia aceea n-avea copii, fiind măritată numai 
de puţină vreme; dar aştepta unul, foarte curând. Fie ca 
rugăciunile mele să ajungă la cer, şi copilul să-i aducă 
fericire, să-i fie un sprijin şi să se poată mândri cu el toată 
viaţa! Fie ca s-o iubească şi s-o respecte când o ajunge la 
adânci bătrâneţe; să-i fie o mângâiere în clipa din urmă; un 
înger să-i fie aici pe pământ şi în vecii vecilor! 

— Amin! a îngânat mătuşa. 

— La început, când Emi'ly stătea de vorbă cu copiii, femeia 
asta se arătase cam ruşinoasă şi tăcută, ne-a povestit mister 
Peggotty, şi se ţinuse deoparte, torcând sau văzându-şi de 
ce altă treabă avea. Dar Emily a zărit-o, s-a dus şi a intrat în 
vorbă cu ea; şi cum femeia asta tânără iubea copiii, s-au 
împrietenit repede. Atât de bine, încât ori de câte ori o 
vedea pe Em'ly trecând pe acolo, îi dădea flori. Asta era 
aceea care acum o întreba ce nenorocire o lovise. Emily i-a 
povestit, şi dânsa a luat-o la ea acasă. Chiar aşa. A luat-o 
acasă, a adăugat mister Peggotty, acoperindu-şi faţa. 

Gestul ei mărinimos îl emoţiona cum nimic nu-l mai 
emoţionase din noaptea când Emily fugise de acasă. Nici 
eu, nici mătuşa n-am încercat să-l liniştim. 

— După cum vă închipuiţi, n-avea decât o biată căsuţă, dar 
a găsit un locşor şi pentru Em'ly, a urmat mister Peggotty. 
Bărbatul ei era plecat pe mare, şi a ţinut-o în ascuns şi i-a 
rugat şi pe vecini (nu erau prea mulţi prin apropiere) să nu 
spună nimic. Em'ly a căzut rău bolnavă de fierbinţeală şi, 
ceea ce mi se pare foarte ciudat - pentru oamenii învăţaţi 
poate n-o fi aşa - a uitat cu desăvârşire limba ţării aceleia şi 
n-a mai fost în stare s-o vorbească decât pe a ei, pe care 
nimeni n-o-nţelegea. Îşi aminteşte ca prin vis c-a zăcut 
acolo, vorbindu-le mereu pe limba ei şi crezând tot timpul 
că vechiul nostru barcaz se afla colea după limba aceea de 
pământ în golf, şi-i ruga şi-i implora să trimită pe cineva să-i 
vestească pe ai ei că era pe patul de moarte şi să-i aducă 
dezlegare, fie şi o singură vorbuliţă. Şi mai tot timpul se 


făcea ba că blestematul de care am pomenit adineauri o 
pândea pe sub fereastră; ba că ăla care o adusese pe 
meleagurile acelea se afla în odaie... şi atunci, deşi îşi dădea 
seama că n-o putea înţelege, striga către tânăra şi buna ei 
prietenă să n-o dea pe mâna lui, şi tare se temea să nu se 
vadă târâtă cu de-a sila. Şi tot vedea văpăi înaintea ochilor 
şi tot îi tuna în urechi; şi pentru ea nu mai exista nici ieri, 
nici azi, nici mâine; şi i se învălmăşeau în minte toate câte le 
trăise, cum au fost sau cum ar fi putut să fie, împreună cu 
tot ce n-a fost şi n-o să mai fie niciodată; şi nimic nu-i mai 
era limpede şi nimic nu-i mai pria, dar cânta şi râdea în 
neştire! Cât a ţinut-o aşa, nu ştiu; după aceea a urmat un 
somn lung, şi din somnul ăsta, pentru c-a trebuit de atâtea 
ori să se arate mai tare decât îi era firea, a căzut într-o 
stare de slăbiciune, ca un copil mic. 

Aici s-a oprit, ca şi cum ar fi vrut să scurteze groaza ce i-o 
trezea propria lui povestire. După ce a tăcut câteva clipe, a 
urmat astfel: 

— Era o după-amiază frumoasă, însorită, când s-a trezit; şi 
domnea asemenea linişte, că nu se auzea decât clipocitul 
mării aceleia albastre, fără flux, care-şi izbea valurile de 
țărm. La început a crezut că se afla acasă şi că era duminică 
dimineaţă; dar frunzele viţei-de-vie, care îmbrăcau 
fereastra şi colinele din jur, nu se potriveau cu priveliştea 
de acasă, şi şi-a dat socoteala că se înşelase. Apoi, a intrat 
prietena ei care o veghea; şi atunci şi-a dat seama că 
barcazul nu se afla după limba aceea de pământ - în golf - 
ci departe, foarte departe; şi şi-a adus aminte unde se afla 
şi de ce; şi a izbucnit în plâns, la pieptul femeii ăleia tinere 
şi bune, la pieptul unde nădăjduiesc că astăzi stă pruncul ei 
şi o veseleşte cu ochişorii lui frumoşi! 

Nu putea vorbi de această credincioasă prietenă a bietei 
Emily fără să-i dea lacrimile. Zadarnic încerca să le 
stăpânească. Şi când a dat s-o binecuvânteze, a început a 
plânge din nou. 


— Asta a uşurat-o pe Em'lya mea, a reluat el firul 
povestirii, după o explozie de emoție la care n-am putut 
asista fără a fi şi eu foarte mişcat şi care şi pe mătuşa a 
făcut-o să plângă din toată inima. Asta a uşurat-o pe Em'ly, 
şi a început să se mai întremeze. Dar fiindcă uitase cu 
desăvârşire limba ţării, era nevoită să vorbească prin 
semne. Şi aşa a trecut vremea, şi zi de zi se simţea mai 
bine, se vindeca încet, dar sigur, şi învăţa numele lucrurilor 
obişnuite - nume pe care parcă nu le-ar mai fi auzit 
niciodată - până într-o seară, când a stat la fereastră, 
uitându-se la o fetiţă care se juca pe plajă. Şi deodată fetiţa 
a întins mâna către ea şi i-a zis ceva care cam aşa ar veni pe 
englezeşte: „Poftim o scoică, fată de pescar!”, căci trebuie 
să ştiţi că la început copiii îi spuneau „frumoasă doamnă”, 
cum e obiceiul prin părţile acelea, dar dânsa i-a învăţat să-i 
spună „fată de pescar”. Fetiţa aia i-a zis aşa, deodată: 
„Poftim o scoică, fată de pescar!” şi Em'ly a priceput; şi i-a 
răspuns, izbucnind în plâns; şi aşa şi-a adus aminte totul. 
După ce s-a întremat, a urmat mister Peggotty după o 
scurtă pauză, Em'ly şi-a pus în gând s-o părăsească pe 
tânăra aceea bună la suflet şi să se înapoieze în ţara ei. 
Între timp se-ntoarse acasă şi bărbatul femeii şi au 
îmbarcat-o pe o corabie cu destinaţia Livorno, care de acolo 
urma să plece în Franţa. Em'ly avea ceva bani, dar ei n-au 
vrut să ia mai nimic pentru toate câte le făcuseră pentru ea. 
Cu toate că erau săraci, asta mă bucură! Fapta lor se 
păstrează unde nu pătrund nici moliile, nici rugina şi unde 
nici hoţii nu pot intra ca s-o prade. Vă spun eu, mas'r Davy, 
fapta lor va dăinui mai mult decât toate comorile din lume! 

În Franţa, Em'ly a luat o slujbă la un han într-un port, să 
servească doamnele aflate în trecere pe acolo, într-o bună 
zi s-a pomenit însă cu şarpele ăla - să nu care cumva să-mi 
pice în mână, că nu ştiu ce i-aş face! Cum l-a zărit, cu toate 
că nici n-o văzuse, au cuprins-o neliniştea şi spaima şi a 
fugit dinaintea suflării lui. Şi a ajuns în Anglia şi a debarcat 
la Dover. 


Când a-nceput să şovăie nu ştiu, a urmat mister Peggotty, 
da' tot timpul drumului spre Anglia a bătut-o gândul să se 
întoarcă la căminul ei drag. Şi de cum a ajuns în ţară, într- 
acolo şi-a îndreptat paşii. Dar teama că nu va afla iertare, 
teama că va fi de ocara lumii, teama că vreunul dintre noi s- 
o fi prăpădit din pricina ei şi teama de multe alte lucruri au 
întors-o, aproape cu de-a sila, din drum: „Unchiule, 
unchiule, mi-a zis, dar a mai îngrozitoare dintre toate a fost 
temerea că nu voi fi vrednică să fac ceea ce inima-mi 
sfâşiată şi sângerândă râvnea să facă! M-am întors din 
drum, deşi mă rugam din tot sufletul să ajung într-o noapte 
să mă târăsc până la pragul nostru, să-l sărut, să-mi lipesc 
de el faţa păcătoasă şi apoi în zori să fiu găsită moartă, 
acolo.” S-a dus, a continuat mister Peggotty vorbind în 
şoaptă, s-a dus la Londra. Dânsa - care încă nu văzuse 
oraşul niciodată - singură, fără o leţcaie, tânără şi atât de 
frumoasă, s-a dus la Londra! Şi com a ajuns atât de 
deznădăjduită în oraş, a găsit (cel puţin aşa a crezut) o 
prietenă; o femeie cumsecade, care i-a vorbit despre 
cusătorie, şi Em'ly doar cunoştea bine meseria, şi i-a spus c- 
o să-i găsească de lucru berechet şi-i va face rost de 
adăpost şi i-a făgăduit că a doua zi o să pună pe cineva să-i 
strângă pe ascuns ştiri despre mine şi despre toţi ai casei. 
Şi când copila mea s-a aflat pe marginea unei prăpăstii de 
care nici nu pot pomeni şi la care nici nu vreau să mă 
gândesc, a urmat mister Peggotty, vorbind din nou cu glas 
tare şi vibrând de recunoştinţă, Martha, credincioasă 
legământului ei, a scăpat-o! 

Nu mi-am putut stăpâni un strigăt de bucurie. 

— Mas'r Davy! mi-a zis mister Peggotty strângându-mi 
mâna în mâna lui vânjoasă, 'neavoastră aţi fost acela care 
mi-aţi vorbit mai întâi de ea. Vă mulţumesc, sir! S-a ţinut de 
vorbă. Datorită amarnicelor încercări prin care a trecut, a 
ştiut unde să stea de veghe şi ce să facă. Şi-a izbândit. Şi 
Dumnezeu de sus i-a ajutat! A venit degrabă, albă la faţă, şi 
a trezit-o din somn pe Em'ly. l-a zis: „Scoală din locul ăsta 


LIA 


mai rău decât moartea şi vino cu mine!” Cei din casa aceea 
au dat s-o oprească, dar mai degrabă ar fi putut opri 
puhoaiele mării, „Nu v-apropiaţi de mine, le-a spus, că-sun 
strigoi care o cheamă pe fata asta din pragul mormântului 
căscat în faţa ei!” I-a spus bietei Emi'ly că m-a văzut, şi că o 
mai iubeam şi c-am iertat-o. A îmbrăcat-o în pripă. A luat-o 
de braţ, căci o părăsiseră puterile şi tremura toată, A rămas 
surdă la amenințările lor. A trecut printre ei, cu copila mea, 
fără a se sinchisi de nimic; şi-n puterea nopţii a scos-o 
teafără din acea întunecată văgăună a pierzaniei. Apoi a 
grijit-o pe Em'ly, a spus mister Peggotty, care-mi lăsase 
mâna dintr-a lui, pe care o dusese la pieptu-i ce zvâcnea; a 
grijit-o pe Em'ly, care zăcea istovită, aiurind, din când în 
când, până a doua zi pe seară. Atunci s-a dus să mă caute 
mai întâi pe mine şi apoi pe 'mneavoastră, mas'r Davy. Nu i- 
a spus unde se duce, de teamă să nu se înspăimânte Em'ly 
şi să nu-i dea în gând să se ascundă. Com de-a aflat afurisita 
aia că se află acolo, nu ştiu. Fie c-a văzut-o ăla de care am 
pomenit de atâtea ori, fie că (ceea ce-mi pare mai cu 
putinţă) o fi aflat de la femeia aceea, acuma puţin îmi pasă. 
Mi-am găsit nepoata! Toată noaptea, a urmat, am stat de 
vorbă cu Em'ly. Nu mi-a spus prea multe (timpul fiind 
scurt), în cuvinte întretăiate de lacrimi; în orice caz, mai 
puţine decât am putut citi pe faţa ei, care a crescut şi a 
devenit femeie sub acoperişul meu. Toată noaptea braţele-i 
au stat înlănţuite în jurul gâtului meu, iar capul ei s-a 
odihnit aici, şi acum ştim bine amândoi că ne putem bizui 
unul pe altul, cât vom trăi. 

După care a tăcut din nou; mâna lui ce sta rezemată pe 
masă, era atât de liniştită şi puternică, încât cu ea ar fi fost 
în stare să îmblânzească şi nişte lei. 

— Când mi-a dat în gând să fiu naşa surorii tale Betsey 
Trotwood, care până la urmă m-a dezamăgit, parcă mi s-a 
luminat viaţa, Irot, a zis mătuşa; dar, afară de asta, nimic 
nu mi-ar fi făcut mai multă plăcere decât să fiu naşa 
copilului acelei tinere atât de bune la suflet! 


Mister Peggotty a încuviinţat din cap, arătând că 
împărtăşeşte sentimentele mătuşii, dar nu s-a aventurat să 
spună vreun cuvânt despre femeia căreia îi era adresat 
acest omagiu. Am rămas tăcuţi, adânciţi în gândurile 
noastre (mătuşa mereu îşi ştergea ochii, ba izbucnind în 
plâns, ba râzând şi spunând că era o proastă), până ce am 
luat cuvântul: 

— În privinţa viitorului ai luat vreo hotărâre, bunul meu 
prieten? l-am întrebat pe mister Peggotty. 

— Fireşte, mas'r Davy, mi-a răspuns. I-am şi împărtăşit-o 
lui Em'ly. Sunt multe ţări mari departe de aici. Vom merge 
să trăim peste mări. 

— Vor să emigreze, mătuşico, am explicat eu cuvântul lui. 

— Da! a confirmat mister Peggotty, cu un zâmbet plin de 
optimism. În Australia nimeni n-are să-i poată face vreo 
mustrare odorului meu. Acolo vom începe o viaţă nouă! 

L-am întrebat dacă hotărâse cumva şi data plecării 

— Azi, în zori, am dat o raită prin docuri, sir, să culeg ştiri 
despre corăbiile care pleacă. E una care-şi va-nălţa pânzele 
peste vreo şase săptămâni sau în cel mult două luni - am 
văzut-o azi-dimineaţă - şi am fost şi pe bord. Cu eao să 
plecăm. 

— Singuri? 

— Da, mas'r Davy! Soră-mea, ştiţi, e tare legată de 
'neavoastră şi de cei din jurul 'neavoastră, şi-i atât de 
deprinsă cu ţinutul în care trăieşte, încât ar fi păcat să 
plece cu noi. Şi afară de asta, mas'r Davy, mai e cineva 
căruia îi poartă de grijă şi de care nu se cade să uităm. 

— Bietul Ham! am zis. 

— Vedeţi, ma'am, a spus mister Peggotty, ca s-o 
lămurească pe mătuşa, soră-mea vede de gospodăria lui, şi 
el ţine la ea. Stă de vorbă cu ea, şi nimeni altcineva nu s-ar 
pricepe să-l facă să deschidă gura. Bietul băiat! a adăugat 
mister Peggotty, clătinând din cap. Nu se cade să luăm şi 
puţinul ce i-a rămas. 

— Şi missis Gummidge? l-am întrebat. 


— Missis Gummidge mi-a dat mult de gândit, mi-a răspuns 
mister Peggotty, cam tulburat, dar liniştindu-se pe măsură 
ce vorbea. Vedeţi 'neavoastră, când missis Gummidge îşi 
aduce aminte de bătrânul ei, nu-i tocmai plăcut pentru cei 
din jur. Vă spun numai 'neavoastră, mas'r Davy, şi 
'neavoastră, ma'am, când missis Gummidge începe a văina - 
aşa se zice prin părţile noastre în loc de a se văicări - se 
prea poate ca unii care nu l-au cunoscut pe bătrânu s-o 
socotească puţin cam arţăgoasă. Eu, unul, l-am cunoscut pe 
bătrânu şi ştiu cât de vrednic era, aşa c-o înţeleg; dar 
ceilalţi, vedeţi, 'neavoastră, n-o prea înţeleg, şi-i firesc să n- 
o înţeleagă. 

Atât eu, cât şi mătuşa i-am dat dreptate. 

— S-ar putea - nu spun că aşa va fi, dar s-ar putea - ca 
soră-mea să nu se împace totdeauna prea bine cu missis 
Gummidge, a urmat mister Peggotty. Aşa că m-am gândit să 
nu le-o las pe cap pe missis Gummidge, ci să-i găsesc un 
ogeac, ca să se chivernisească singură, (în dialect, ogeac 
înseamnă gospodărie, iar a se chivernisi înseamnă a 
agonisi.) De aceea am de gând ca, înainte de plecare, să-i 
asigur o pensie bunicică, aşa ca să nu ducă lipsă de nimic. E 
făptura a mai credincioasă de pe lume. Dar nu i se poate 
cere ca la vârsta ei, orfană şi oropsită cum se simte, 
mămuca să mai înfrunte strapaţurile unei călătorii pe mare 
şi ale traiului în mijlocul codrilor şi sălbăticiunilor într-o ţară 
necunoscută şi foarte depărtată. Asta am de gând cu ea. 

Nu uitase pe nimeni. Cântărise drepturile şi năzuinţele 
fiecăruia, numai pe ale lui nu. 

— Em'ly, a spus mai departe mister Peggotty, o să rămână 
cu mine până ce vom porni în această călătorie. Biata fetiţă, 
are mare nevoie de linişte şi odihnă! O să-şi coasă rochiile 
care-i fac de trebuinţă; şi nădăjduiesc că atunci când o să 
trăiască lângă unchiul ei cam din topor, dar care o iubeşte, 
încercările prin care a trecut vor începe să i se pară mai 
depărtate decât sunt. 


Mătuşa a dat din cap, ca să confirme această speranţă, 
ceea ce lui mister Peggotty i-a făcut o deosebită plăcere. 

— N-ar mai fi decât un lucru, mas'r Davy, a spus, ducând 
mâna la buzunarul de la piept şi scoțând cu un gest grav 
sulul cu care-l mai văzusem cândva; şi l-a desfăşurat pe 
masă. Îs banii aceia - hârtia de cincizeci de lire şi cea de 
zece. Aş vrea să mai adaug şi banii cu care a plecat fata de 
la el. Am întrebat-o (fără să-i spun pentru ce) câţi au fost şi- 
am făcut adunarea; dar nu-s cine ştie ce învăţat. N-aţi vrea 
să fiţi atât de bun şi să vă uitaţi dacă-i dreaptă socoteala? 

Mi-a întins un petic de hârtie, cerându-şi iertare că nu era 
cine ştie ce învăţat, şi m-a urmărit cu privirea tot timpul cât 
am făcut verificarea. Adunarea era exactă. 

— Mulţumesc, sir! mi-a zis, luându-şi înapoi hârtiuţa. 
Înainte de plecare, banii ăştia, dacă n-aveţi nimic împotrivă, 
mas'r Davy, o să-i vâr într-un plic pe adresa lui, pe care o să- 
l vâr în alt plic, către maică-sa. Ei o să-i spun, în câteva 
cuvinte, cum vă spun 'neavoastră acuma, ce-i cu banii ăştia; 
şi c-am plecat, aşa că n-are cum să mi-i mai dea înapoi. 

I-am spus că s-a gândit bine şi că eram convins că aşa 
trebuia să facă dacă aşa îl îndeamnă inima. 

— Ziceam că n-ar mai fi decât un singur lucru, a urmat el 
cu un zâmbet grav, după ce a înfăşurat la loc sulul şi l-a 
băgat în buzunar, dar îmi dau seama că erau două. Azi- 
dimineaţă, pe drum, am stat la îndoială de-ar fi nimerit să 
mă duc singur şi să-i povestesc lui Ham com, slava 
Domnului, s-a încheiat, totul cu bine. Aşa că m-am oprit şi i- 
am scris o scrisoare, pe care am şi dat-o la poştă, 
istorisindu-i cum s-au petrecut lucrurile şi vestindu-l că 
mâine am să vin ca, rânduind ce mai am de rânduit pe 
acolo, să-mi uşurez inima şi să-mi iau rămas bun, poate 
pentru totdeauna, de la Yarmouth. 

— Vrei să vin cu dumneata? l-am întrebat, dându-mi seama 
că nu-şi spusese tot gândul. 

— Dac-aţi vrea să-mi faceţi această plăcere, mas'r Davy... 
Ham cred că s-ar bucura să vă vadă. 


Micuța Dora fiind bine dispusă şi îndemnându-mă stăruitor 
să-l însoțesc - când am discutat cu ea - i-am făgăduit să-l 
însoțesc, aşa cum dorea. 

Şi astfel, a doua zi dimineaţă ne aflam amândoi în diligenţa 
de Yarmouth şi străbăteam din nou vechiul drum. 

Seara, când am trecut pe uliţa binecunoscută - mister 
Peggotty, în ciuda împotrivirii mele, îmi ducea valiza - am 
aruncat o privire în prăvălia lui „Omer & Joram” şi l-am 
zărit pe vechiul meu prieten, mister Omer, care trăgea din 
lulea. Cum nu voiam să fiu de faţă la prima întâlnire dintre 
mister Peggotty, sora lui şi Ham, m-am folosit de acest 
pretext ca să rămân în urmă. 

— Ce mai faceţi, mister Omer? Nu v-am mai văzut de atâta 
amar de vreme! am spus, intrând în prăvălie. 

Ca să mă vadă mai bine, a îndepărtat cu mâna fumul ce 
ieşea din lulea şi îndată m-a recunoscut şi s-a arătat foarte 
bucuros. 

— S-ar cădea să mă ridic, sir, ca să primesc cu toată 
cinstea un asemenea oaspete, mi-a zis, dar nu mă mai ţin 
picioarele şi nu mai merg decât pe rotiţe. Cu excepţia 
picioarelor şi a respirației, sunt însă, slavă Domnului, cât se 
poate de sănătos. 

L-am felicitat că arătă atât de bine şi se simţea atât de 
voios şi am băgat de seamă, abia atunci, că fotoliul lui avea 
roţi. 

— E foarte ingenios, nu-i aşa? m-a întrebat el, prinzându- 
mi privirea şi lustruind braţul fotoliului cu cotul. Lunecă 
precum un fulg şi merge ca poştalionul. Ei, Doamne, când 
micuța Minnie - ştiţi, nepoţica mea, fata lui Minnie - se 
opinteşte o dată cu slabele-i puteri şi-i dă un brânci, gata 
am şi pornit, cum nu se poate mai bine şi mai plăcut! Şi să 
vă mai spun ceva, e un fotoliu straşnic, să tot stai în el şi să 
tot tragi din lulea! 

De când sunt n-am văzut om care să ştie să vadă mai bine 
decât mister Omer latura plăcută a lucrurilor. Era atât de 
radios ca şi cum şi fotoliul lui, şi astma, şi ologeala n-ar fi 


fost altceva decât pârghiile unei năstruşnice invenţii, 
menite să sporească plăcerea fumătorilor de lulea. 

— Vă rog să mă credeţi, mi-a spus mister Omer, că din 
fotoliul ăsta văd mai multe decât am văzut vreodată înainte. 
V-aţi minuna dacă v-aş spune câţi oameni vin în fiecare zi să 
stea de vorbă cu mine. Zău că v-aţi minuna! Şi de când stau 
în fotoliul ăsta, găsesc în ziar de două ori mai multe ştiri ca 
înainte. Iar de citit, dragă Doamne, câte nu citesc! De aceea 
mă simt atât de bine, ştiţi? Ce m-aş fi făcut dacă mi-aş fi 
pierdut vederea? Sau dacă aş fi asurzit, ce m-aş fi făcut? 
Aşa, nu-i mare procopseală că nu mă mai ţin picioarele. Că 
de, când le foloseam, mă făceau să-mi pierd răsuflarea. Şi 
acum, dacă vreau să ies pe uliţă sau să mă dau jos pe plajă, 
n-am decât să-l chem pe Dick, cel mai mic dintre ucenicii lui 
Joram, şi gata am şi pornit-o în propria mea trăsură, ca 
lordul-primar al Londrei! A râs cu atâta poftă, că mai-mai 
era să se înece. Ei, Doamne, a zis mister Omer, trăgând din 
nou din lulea, omul trebuie să se deprindă şi cu binele, şi cu 
răul, şi pentru asta se cuvine să se pregătească cu gândul 
cât trăieşte. Joram câştigă bine. Cât se poate de bine! 

— Mă bucur foarte mult, i-am zis. 

— Ştiam c-o să vă bucuraţi. Joram şi cu Minnie sunt ca 
două turturele. Ce altceva mi-aş mai putea dori? Ce 
contează picioarele, faţă de toate astea? 

Dispreţul suprem ce-l arăta propriilor sale picioare era 
una dintre cele mai plăcute ciudăţenii din câte mi-a fost dat 
să văd. 

— Şi va să zică, de când m-am apucat eu de citit, 
dumneavoastră v-aţi apucat de scris, nu-i aşa, sir? m-a 
întrebat mister Omer, privindu-mă cu admiraţie. Ce carte 
frumoasă! Ce expresii minunate! Am citit-o cuvânt cu 
cuvânt! Şi de adormit, nu m-a adormit deloc! Dar deloc! 

Ca să-mi arăt mulţumirea, am râs, cu toate că trebuie să 
mărturisesc că această asociaţie de idei nu mi s-a părut 
lipsită de tâlc. 


— Vă dau cuvântul meu de cinste, sir, a urmat mister 
Omer, că atunci când pun opera dumneavoastră pe masă şi 
mă uit la ea - trei volume groase, unul lângă altul, unu, 
două, trei - mă simt ca Punch, mândru la gândul că am avut 
cândva cinstea să servesc familia dumneavoastră. Şi, dragă 
Doamne, multă vreme a mai trecut de atunci, nu-i aşa? 
Colo, la Blunderstone. Copilaşul acela frumuşel, îngropat 
alături de cealaltă persoană. Şi dumneavoastră eraţi pe 
atunci tare mititel! Doamne, Doamne! 

Am schimbat vorba, pomenind de Emily. După ce i-am spus 
că n-am uitat câtă atenţie i-a acordat şi cât de frumos s-a 
purtat cu ea totdeauna, i-am povestit, ştiind că-i va face 
plăcere, cum, cu ajutorul Marthei, fusese regăsită de 
unchiul ei. M-a ascultat cu luare-aminte, şi când am sfârşit, 
mi-a zis, foarte mişcat: 

— Tare mă bucur, sir! De multă vreme n-am mai primit o 
veste atât de bună! Doamne, Doamne! Şi acum ce au de 
gând să facă pentru nenorocita de Martha? 

— Aţi atins o problemă care mă frământă încă de ieri, dar 
la care nu sunt încă în măsură să vă dau un răspuns, mister 
Omer. Mister Peggotiy nu mi-a spus nimic, şi eu n-am 
îndrăznit să-l întreb. Sunt sigur că n-a uitat-o. El nu uită 
niciodată când e vorba de o faptă bună şi mărinimoasă. 

— Pentru că ştiţi, mi-a zis mister Omer, reluând firul 
gândurilor sale, orice s-ar face pentru ea, aş vrea să 
contribui şi eu. Treceţi-mă şi pe mine cu cât credeţi de 
cuviinţă şi daţi-mi de ştire. Am ştiut întotdeauna că nu-i o 
fată rea şi sunt fericit că am avut dreptate. Şi Minnie o să 
fie tare mulţumită. Femeile astea tinere te mai contrazic 
uneori, în anumite privinţe - la fel era şi maică-sa - dar au 
inimă bună. Minnie a vorbit-o de rău pe Martha numai de 
ochii lumii. De ce a socotit că-i nevoie să facă aşa, n-am să 
mă apuc să vă povestesc. Dar, dragă Doamne, totul a fost 
numai de ochii lumii. Pe ascuns a ajutat-o cât a putut. Aşa că 
vă rog să fiţi atât de bun şi să mă treceţi şi pe mine cu cât 
credeţi de cuviinţă, nu-i aşa? Şi scrieţi-mi câteva rânduri ca 


să ştiu unde să trimit banii. Dragă Doamne, a zis mister 
Omer, când omul ajunge la vârsta la care cele două capete 
ale vieţii aproape se întâlnesc, când, oricât de inimos ar fi, 
ajunge pentru a doua oară să fie plimbat cu căruciorul, 
trebuie să fie foarte fericit când i se iveşte prilejul să 
săvârşească o faptă bună. Căci are nevoie de multe. Nu 
vorbesc numai de mine, a adăugat mister Omer, fiindcă aşa 
cum văd eu lucrurile, sir, ne apropiem cu toţii, orice vârstă 
am avea, de piciorul dealului, căci timpul nu stă locului nici 
o singură clipă. De aceea să facem totdeauna numai bine şi 
să fim fericiţi. Asta e! 

Şi-a scuturat scrumul din lulea, apoia pus-opeo 
policioară anume fixată pe speteaza fotoliului. 

— Mai e şi vărul lui Em'ly, băiatul care trebuia s-o ia de 
nevastă, a reluat mister Omer, frecându-şi încetişor mâinile. 
Nu-i găseşti perechea în tot Yarmouthul! Vine uneori seara 
pe aici, să stea de vorbă cu mine sau să-mi citească, şi 
petrecem împreună câte un ceas. Asta-i o faptă bună, aş 
putea zice! Viaţa lui e un lanţ de binefaceri. 

— Mă duc să-l văd chiar în astă-seară, i-am spus. 

— Adevărat? m-a întrebat mister Omer. Spuneţi-i că sunt 
sănătos şi că-i trimit multe salutări. Minnie şi Joram s-au 
dus la bal. S-ar fi simţit şi ei tot atât de mândri ca şi mine să 
vă vadă dacă ar fi fost acasă. Minnie nu prea iese, „din 
pricina tatii”, cum zice ea. Dar astă-seară am jurat că dacă 
nu pleacă, mă bag în pat la şase seara. Aşa că s-a dus la bal 
cu Joram, a încheiat mister Omer, râzând cu atâta poftă de 
sucesul procedeului, că s-a cutremurat cu fotoliu cu tot. 

I-am strâns mâna şi i-am urat noapte bună. 

— Mai staţi o clipă, sir! mi-a zis mister Omer. Aţi pierde cel 
mai frumos dintre toate spectacolele dacă aţi pleca fără să- 
mi vedeţi micul elefant. De când sunteţi n-aţi văzut aşa 
ceva. Minnie! 

De sus, de pe scară, un glăscior melodios i-a răspuns: 

— Vin, bunicule! 


Şi o fetiţă frumoasă, cu părul lung, bălai şi buclat, a dat 
buzna în prăvălie. 

— Ăsta-i micul meu elefant, mi-a zis mister Omer, alintând 
fetiţa. De neam siamez, sir. Hai, micuţule elefant! 

Micuţul elefant a deschis uşa salonaşului, în care, acum în 
urmă, fusese amenajat dormitorul lui mister Omer, căci 
acesta numai cu greu ar fi putut fi dus sus pe scări; apoi şi-a 
proptit fruntea în speteaza fotoliului lui mister Omer, 
revărsându-şi părul lung peste ea. 

— Ştiţi, sir, elefanții împing cu capul când dau de vreo 
piedică, mi-a spus mister Omer, făcându-mi cu ochiul. Hai, 
elefantule! Una, două, trei! 

La acest semnal, micuțul elefant, cu o îndemânare 
vrednică de mirare la o fiinţă atât de mică, a întors repede 
fotoliul în care şedea mister Omer, şi dintr-o smucitură l-a 
dus în salonaş, fără să atingă tocul uşii; şi mister Omer, cât 
se poate de încântat de această ispravă, s-a întors şi mi-a 
aruncat o privire ca şi cum aceasta ar fi reprezentat 
încununarea strădaniilor sale de o viaţă întreagă. 

După ce am dat o raită prin oraş, m-am îndreptat spre 
casa lui Ham, unde Peggotty se mutase definitiv; propria ei 
casă o dăduse cu chirie aceluia care preluase 
întreprinderea lui mister Barkis şi care îi plătise bani grei 
pentru vad, pentru cal şi pentru căruţă. Cred că şi acum 
mai trăgea la haraba acelaşi cal leneş pe care-l mânase şi 
mister Barkis. 

L-am găsit în bucătăria foarte curată, împreună cu missis 
Gummidge, pe care mister Peggotty în persoană o adusese 
de la barcaz. Mă îndoiesc că altcineva ar fi izbutit s-o 
înduplece să-şi părăsească postul. Se vedea că mister 
Peggotty le povestise totul. Peggotty şi missis Gummidge îşi 
ţineau şorţurile la ochi, iar Ham tocmai ieşise „să dea o 
raită pe plajă”. S-a întors curând şi s-a bucurat mult 
văzându-mă; şi nădăjduiesc că toţi erau mulţumiţi că 
venisem şi eu. Am discutat, cu oarecare însufleţire, cum 
mister Peggotty se va îmbogăţi în ţara cea nouă şi am 


anticipat minunile pe care ni le va zugrăvi în scrisorile sale. 
Numele lui Emily n-a fost pomenit niciodată; dar de mai 
multe ori am vorbit de ea pe ocolite. Dintre toţi cei de faţă, 
Ham părea cel mai senin. 

Dar când mi-a luminat drumul spre odăiţa unde pe o 
măsuţă mă aştepta cartea cu crocodili, Peggotty mi-a spus 
că Ham nu se schimbase de fel. Era convinsă (mi-a zis 
plângând) că inima-i era pe veci zdrobită; cu toate că, 
îmbinând vitejia cu blândeţea, lucra mai spornic şi mai bine 
decât oricare alt marangoz din toate şantierele de prin 
partea locului. Câteodată, seara, se mai întâmpla să-i 
vorbească despre viaţa de odinioară, din barcaz; şi atunci 
amintea de Emily, fetiţa. Dar niciodată nu pomenea de ea ca 
femeie. 

Mi s-a părut c-am citit pe faţa lui Ham dorinţa de a-mi 
vorbi între patru ochi. De aceea m-am hotărât ca în seara 
următoare, când urma să se întoarcă de la lucru, să-i aţin 
calea. 

După ce am luat această hotărâre, am aţipit. În noaptea 
aceea, pentru întâia oară după atâtea nopţi, lumânarea n-a 
mai licărit la ferestruica barcazului, unde mister Peggotty a 
adormit în vechiul său hamac, iar vântul cu glasul lui bine 
cunoscut i-a şoptit la ureche. 

A doua zi şi-a petrecut timpul cu vânzarea bărcii şi a 
uneltelor sale pescăreşti, cu împachetarea şi cu expedierea 
cu căruţa la Londra a obiectelor casnice mărunte care 
socotea că i-ar putea fi de folos şi cu împărţirea celorlalte, 
pe care, cele mai multe, le-a lăsat lui missis Gummidge. 
Toată ziua missis Gummindge nu s-a clintit de lângă el. 
Dorind din suflet să mai văd o dată vechea locuinţă înainte 
de a i se pune lacăt, m-am înţeles cu ei să vin seara acolo. 
Dar am potrivit lucrurile în aşa fel încât să am timp să-l văd 
mai întâi pe Ham. 

Ştiam unde lucra, aşa că nu mi-a fost greu să-i ies în cale. 
L-am întâlnit pe plajă, într-un loc mai retras, pe unde ştiam 
că trebuia să treacă, şi l-am însoţit, ca să-i dau prilejul să-mi 


vorbească, dacă dorea. Nu mă înşelasem însă. Am mers 
câtva timp alături, când, deodată, fără să se uite la mine, m- 
a întrebat: 

— Aţi văzut-o, mas'r Davy? 

— O clipă doar, după ce căzuse în nesimţire, i-am răspuns 
cu glas scăzut. 

Am mai mers puţin şi apoi mi-a zis: 

— Mas'r Davy, credeţi c-o s-o mai vedeţi? 

— S-ar putea să fie prea dureros pentru dânsa. 

— M-am gândit şi eu la asta. Se prea poate, sir, se prea 
poate. 

— Da, Ham, i-am zis eu încet, dacă ai vrea să-i scriu ceva 
în numele tău, în cazul când nu voi avea prilejul să-i 
vorbesc, dacă ai dori să-i transmit ceva anume, aş socoti că- 
i o datorie sfântă să fac ce-mi vei cere. 

— Nu mă îndoiesc. Vă mulţumesc, sir, din toată inima. 
Cred c-aş vrea să-i trimit ceva vorbă, fie în scris, fie prin viu 
grai. 

— Ce anume? 

Am mai străbătut o bucată de drum în tăcere şi apoi mi-a 
ZIS: 

— Nu c-aş fi iertat-o vreau să-i spun. Nu asta. Mai degrabă 
aş vrea s-o rog să mă ierte că m-am vârât cu de-a sila în 
sufletul ei. Câteodată mă gândesc că de nu mi-ar fi făgăduit 
că-mi va fi soţie, dânsa, care avea încredere în mine, aşa, ca 
prieten, mi-ar fi povestit ce-i frământa mintea şi mi-ar fi 
cerut sfatul şi aş fi putut s-o scap de primejdie. 

I-am strâns mâna. 

— Asta-i tot? 

— Ar mai fi ceva, dacă-mi daţi voie, mas'r Davy. 

Am mers încă o bucată înainte de-a deschide gura. 
Întreruperile pe care mai jos le-am însemnat prin puncte de 
suspensie nu se datoresc emoţiei sau plânsului, ci doar 
strădaniei de a-şi aduna gândurile şi a le exprima limpede. 

— Mi-a fost dragă... şi mi-e dragă amintirea cernită de 
mâhnire şi totuşi să n-o facă să creadă despre mine c-aş fi 


fericit. Fericirea nu mi-aş găsi-o decât dac-aş uita-o... şi 
teamă mi-e că n-aş putea îndura să i se spună c-am uitat-o. 
Dar dacă dumneavoastră, mas'r Davy, care sunteţi atât de 
învăţat, aţi găsi să-i spuneţi ceva care s-o facă să creadă că 
nu sufăr prea mult, dar că tot o iubesc şi o plâng, ceva care 
s-o facă să creadă că nu mi-e silă de viaţă şi că totuşi 
nădăjduiesc s-o văd curată şi nepătată în lăcaşul unde cei 
răi nu-i mai tulbură pe ceilalţi, iar cei obosiţi îşi află 
odihna... ceva care să-i mângâie conştiinţa cernită de 
mâhnire şi totuşi să n-o facă să creadă că m-aş mai putea 
însura vreodată sau c-ar mai putea fi cineva ceea ce a fost 
ea pentru mine... v-aş cere să-i spuneţi aceste lucruri... o 
dată cu rugăciunile pe care le ridic pentru dânsa... care mi- 
a fost atât de dragă. 

Din nou i-am strâns mâna şi i-am făgăduit că mă voi 
strădui să îndeplinesc cât mai bine această însărcinare. 

— Vă mulţumesc, sir, mi-a spus Ham. Aţi fost drăguţ că mi- 
aţi ieşit în întâmpinare. Aţi fost drăguţ că l-aţi însoţit pe 
unchiul. Cu toate că mătuşa o să se ducă la Londra înainte 
de plecarea lor şi o să se ducă toţi împreună, eu, unul, 
mas'r Davy, îmi dau prea bine seama că n-o să-i mai văd 
niciodată. Sunt sigur c-aşa o să fie. Nu ne-o spunem, dar 
aşa o să se întâmple, şi poate-i mai bine să fie aşa. Când o 
să-l vedeţi ultima oară - în ultima clipă - n-aţi vrea să-i 
mărturisiţi recunoştinţa şi dragostea orfanului, pentru care 
a fost întotdeauna mai mult decât un tată? 

I-am făgăduit că-i voi îndeplini întocmai şi această dorinţă. 

— Vă mulţumesc din nou, sir! mi-a zis, strângându-mi 
călduros mâna. Ştiu unde vă duceţi. La revedere! 

S-a depărtat, făcându-mi semn cu mâna, vrând parcă să- 
mi explice că nu mai putea călca în vechea locuinţă. L-am 
urmărit cu privirea, cum păşea prin pustiul luminat de lună, 
şi l-am văzut întorcându-şi faţa spre o geană de lumină 
argintie, care sclipea pe valuri, şi l-am văzut mergând aşa 
mai departe, până ce s-a pierdut ca o umbră în depărtare. 


Când m-am apropiat de vechiul barcaz, am găsit uşa 
deschisă, şi intrând, am văzut că locuinţa fusese golită de 
toată mobila, afară de unul din vechile cufere, pe care 
missis Gummidge, cu un coş pe genunchi, şedea şi se uita la 
mister Peggotty. Cu cotul rezemat de plită, stătea cu 
privirea aţintită asupra jăraticului care se stingea pe 
grătar; dar când m-a văzut intrând, şi-a înălţat plin de 
nădejde fruntea şi m-a întâmpinat cu voie bună. 

— Aţi venit precum aţi făgăduit, mas'r Davy, ca sa vă luaţi 
rămas bun de la vechea casă? A rămas cam pustie, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, nu ţi-ai pierdut timpul, i-am spus. 

— Păi, n-am trândăvit, sir. Missis Gummidge a muncit ca 
0... nici nu ştiu să spun cum a muncit missis Gummidge, a 
zis mister Peggotty, uitându-se la ea, fără să poată găsi 
vreun termen de comparaţie destul de măgulitor. 

Missis Gummidge, care şedea rezemată pe coşul ei, n-a zis 
nimic. 

— lată cufăraşul pe care şedeai altă dată cu Emily, mi-a 
şoptit mister Peggotty. O să-l iau cu mine, în cele din urmă. 
Şi aici e vechea 'neavoastră odăiţă, vedeţi mas'r Davy? Cam 
posomorâtă în seara asta, ca şi inimile noastre. 

Într-adevăr, vântul, deşi nu prea puternic, avea un glas 
solemn. Şi, gemând jalnic, bătea în jurul locuinţei pustii. 
Totul fusese strâns, până şi oglinjoara cu ramă de scoici. Mi- 
am amintit de ochişorii albaştri care m-au fermecat atunci. 
Mi-am amintit de Steerforth; şi mi-a trecut prin minte un 
gând năstruşnic şi înspăimântător, cum că s-ar afla pe 
aproape şi că m-aş putea întâlni cu el la fiecare pas. 

— O să treacă vreme multă, a spus mister Peggotty cu glas 
scăzut, până s-or găsi chiriaşi pentru barcazul ăsta... 
Oamenii din partea locului zic c-ar fi cu ghinion! 

— Aparține cuiva de prin împrejurimi? am întrebat. 

— E al unui dulgher constructor de catarge din oraş, mi-a 
răspuns mister Peggotty. Mă duc să-i predau cheile încă-n 
astă-seară. 


Ne-am uitat şi în odăiţa de alături şi apoi ne-am întors la 
missis Gummidge, care şedea pe cufăr. Mister Peggotty a 
pus sfeşnicul pe vatră şi a rugat-o să se ridice ca să poată 
scoate cufărul din casă înainte de a stinge lumânarea. 

— Dan!l, i-a zis missis Gummidge, lăsând deodată coşul şi 
agăţându-se de braţul lui. Dragă Dan'l, acum, când ne 
despărţim de casa asta, trebuie să te rog să nu mă 
părăseşti. Dan'l, să nu mă părăseşti. O, nu, să nu faci una ca 
asta! 

Luat pe neaşteptate, mister Peggotty, buimac, de parcă 
atunci s-ar fi trezit din somn, s-a uitat când la mine, când la 
missis Gummidge. 

— Nu, dragul meu Dan'l, să nu faci una ca asta! a strigat 
missis Gummidge, înfierbântându-se. la-mă cu tine, Dan'l, 
ia-mă cu tine şi cu Emi'ly! O să fiu slujnica voastră, 
credincioasă şi statornică. Dacă prin locurile unde vă duceţi 
mai există robi, o să-ţi fiu roabă şi o să mă simt fericită, 
numai să nu mă laşi aici, Dan'l, te rog din tot sufletul! 

— Ei, Doamne, a zis mister Peggotty, clătinând din cap, nu 
ştii cât de lungă e călătoria şi cât de grea e viaţa pe acolo! 

— Ba ştiu, Dan'l! Îmi închipui! a strigat missis Gummidge. 
Dar ascultă ultimele cuvinte pe care ţi le spun sub 
acoperişul ăsta: dacă nu mă iei cu tine, mă duc în casă şi 
mor acolo. Ştiu să sap, Dani'l. Ştiu să muncesc. Pot să-ndur o 
viaţă grea. Sunt mai răbdătoare şi mai bună decât îţi 
închipui. Dan'l, încearcă numai, şi o să vezi. De pensia pe 
care vrei să mi-o dai, Dan'l Peggotty, nu m-aş atinge nici 
dac-ar fi să mor de foame; dar aş merge cu tine şi cu Emi'ly 
până la capătul pământului dacă m-aţi lua cu voi! Ştiu ce 
gândeşti; ştiu că mă socoteşti orfană şi oropsită; dar, dragă 
Doamne, m-am schimbat! Nu degeaba am stat aici şi am 
vegheat şi am chibzuit la toate încercările prin care ai 
trecut. Mas'r Davy, puneţi o vorbă pentru mine! Îl cunosc şi 
îi cunosc năravurile, o cunosc şi pe Emi'ly cu ale ei, şi cunosc 
necazurile lor, şi le-aş putea fi un sprijin uneori şi aş putea 


munci pentru ei totdeauna, Dan'l, dragă Dan'l, ia-mă cu 
tine! 

Şi missis Gummidge i-a luat mâna şi i-a sărutat-o simplu, 
cu dragoste şi înflăcărare, într-o pornire de recunoştinţă şi 
devotament pe care el le merita pe deplin. 

Am scos cufărul, am stins lumânarea, am încuiat uşa pe 
dinafară şi ne-am depărtat de vechiul barcaz, bine zăvorât, 
care a rămas ca o pată întunecată în noapte, sub cerul 
înnorat. A doua zi, pe imperiala poştalionului care ne ducea 
la Londra, missis Gummidge stătea cu coşul ei pe bancheta 
din fund, şi missis Gummidge era fericită. 

CAPITOLUL LII. 

ASIST LA O EXPLOZIE. 

Când nu ne mai despărţeau decât douăzeci şi patru de ore 
de ziua în chip atât de misterios hotărâtă de mister 
Micawber, mătuşa şi cu mine ne-am sfătuit cum să 
procedăm, căci mătuşa nu voia nicidecum s-o lase singură, 
pe Dora. Vai! Ce lesne o mai duceam acum pe Dora în sus şi 
în jos pe scări! 

În ciuda cererii exprese formulate de mister Micawber, ca 
să vină şi mătuşa, înclinam, să adoptăm soluţia ca dânsa să 
rămână acasă, urmând a fi, reprezentată de mister Dick şi 
de mine. Chiar ne oprisem la această soluţie, când Dora a 
răsturnat totul, declarând că niciodată nu-şi va ierta sieşi şi 
niciodată nu-l va ierta pe băiatul ei cel răutăcios dacă 
mătuşa va rămâne acasă, indiferent sub ce pretext. 

— N-am să mai vorbesc cu matale, i-a spus Dora mătuşii, 
scuturându-şi buclele. Am să fiu rea şi am să-l pun pe Jip să 
te latre toată ziua. Dacă n-ai să pleci, n-am să mai am nici o 
îndoială că eşti o babă cicălitoare! 

— Sst, Blossom! i-a zis mătuşa, râzând. Ştii prea bine că 
nu te poţi lipsi de mine! 

— Ba pot! i-a răspuns Dora. Nu-mi eşti de nici un folos. Nu 
faci decât să alergi în sus şi în jos pe scări, toată ziulica 
pentru mine. Niciodată nu stai să-mi povesteşti despre 
Doady cum era când a venit la dumneata cu ghetele rupte şi 


pline de praf, vai, bietul băieţaş! Nu faci niciodată nimic 
care să-mi fie pe plac, nu-i aşa, mătuşico dragă? Şi Dora s-a 
grăbit s-o sărute şi să adauge: Ba faci! Am glumit numai! de 
teamă că nu cumva mătuşa să creadă că vorbea serios. Dar 
ascultă-mă, mătuşico, a urmat Dora, alintându-se, trebuie 
să te duci. O să te cicălesc până ai să-mi faci pe voie. lar 
băieţaşului meu urâcios, dacă nu te convinge să te duci cu 
el, am să-i fac viaţa foarte amară. Am să fiu foarte 
nesuferită, şi Jip la fel! Dacă n-ai să te duci, ca o femeie de 
treabă, în vecii vecilor are să-ţi pară rău că nu te-ai dus! 
Afară de asta, a urmat Dora, dându-şi părul pe spate şi 
uitându-se întrebător la mătuşa şi la mine, nu înţeleg de ce 
nu v-aţi duce amândoi. Nu sunt chiar atât de bolnavă. Sau 
mă înşel? 

— Ce vorbă mai e şi asta?! a sărit mătuşa. 

— Ce-ţi vine în gând? am exclamat eu. 

— Da, ştiu că sunt o prostuţă, care stă lungită în pat, a 
spus Dora, rotindu-şi încet privirea de la unul la altul şi 
țuguindu-şi buzele frumoase, să ne sărute. Dar dacă-i aşa, 
trebuie să plecaţi amândoi, căci altfel n-am să vă cred; şi 
atunci încep să plâng! 

Am citit pe faţa mătuşii că începe să cedeze, şi Dora, când 
a văzut şi ea acest lucru, s-a luminat. 

— Când o să vă întoarceţi, o să aveţi atât de multe de 
povestit, că o să treacă cel puţin o săptămână până ce o să 
le pricep pe toate! a zis Dora. Pentru că ştiu dinainte că 
dacă o să fie vorba de afaceri, n-o să înţeleg prea uşor. Şi nu 
încape îndoială că o sa fie vorba de afaceri! Şi apoi, dacă o 
să fie nevoie, pe deasupra, să mai fac şi ceva adunări, nu 
ştiu cât timp o să-miia; şi băieţaşul meu cel răutăcios o să 
se uite tot timpul foarte jalnic la mine. Ne-am înţeles! 
Plecaţi amândoi, nu-i aşa? N-o să lipsiţi decât o noapte, şi 
Jip o să aibă grijă de mine cât timp n-o să fiţi acasă. Doady o 
să mă ducă sus înainte de plecare şi n-o să mai cobor până 
la înapoierea voastră; şi o să-i duceţi lui Agnes o scrisoare 


din partea mea, în care am să-i trag un perdaf îngrozitor 
pentru că n-a venit niciodată până acuma să ne vadă! 

Fără să ne mai consultăm în prealabil, am convenit să 
plecăm amândoi, şi am fost de acord că Dora era o mică 
impostoare, care se prefăcea că-i bolnavă pentru că îi 
plăcea să fie alintată. A fost foarte încântată şi foarte veselă; 
şi chiar în seara aceea am plecat toţi patru - adică mătuşa, 
mister Dick, Traddles şi cu mine - spre Canterbury, cu 
diligenţa de Dover. 

Abia pe la miezul nopţii am nimerit, cu chiu, cu vai, la 
hotelul unde mister Micawber ne ceruse să-l aşteptăm, şi 
am găsit o scrisoare din partea lui, prin care ne, înştiinţa că 
avea să se prezinte a doua zi dimineaţă, la orele nouă şi 
jumătate precis. După aceea, foarte înfriguraţi, ne-am dus 
să ne culcăm în camerele noastre, la acea oră târzie, 
parcurgând nesfârşite coridoare înguste, care miroseau ca 
şi cum ar fi fost ţinute veacuri întregi într-o soluţie de 
ciorbă şi scursori de grajd. 

Dimineaţa, foarte devreme, am dat o raită pe vechile uliţe 
liniştite care-mi erau atât de dragi şi m-am plimbat la 
umbra venerabilelor biserici şi portaluri. Ciorile se roteau 
în jurul turnurilor catedralei, iar siluetele acestor turnuri, 
care dominau până departe ţinutul, acela bogat, udat de 
ape zburdalnice, se decupa pe cerul însorit de ca şi cum 
nimic pe lume n-ar fi supus schimbării. Şi, totuşi, jalnicul 
dangăt al clopotelor evoca schimbări pretutindeni; îmi 
evoca vârsta lor şi tinereţea frumoasei mele Dora; şi atâţia 
oameni veşnic tineri care au trăit, au iubit şi au murit, în 
vreme ce sunetul prelung al clopotelor făcea să vibreze 
armura roasă de rugină a Prințului Negru34 şi în vreme ce 
evenimentele care au zguduit lumea s-au mistuit în văzduh, 
cum se şterg cercurile pe faţa apei. 

Din colţul străzii m-am uitat la vechea casă, dar nu m-am 
apropiat, de teamă că de m-ar vedea cineva, aş putea 
aduce, fără voie, prejudicii planului pe care venisem să-l 
sprijinim. Soarele matinal poleia acoperişul ţuguiat şi 


ferestrele cu vitralii; şi parcă mi-a pătruns în suflet ceva din 
liniştea care domnea odinioară în acea clădire. 

Am mai hoinărit vreun ceas sau două pe drumurile de ţară 
şi apoi m-am înapoiat pe strada principală, care între timp 
se dezmeticise. Printre cei care trebăluiau prin prăvălii, l- 
am zărit şi pe vechiul meu vrăjmaş, măcelarul, care acum 
purta cizme, avea un copil şi dugheană proprie. Îşi legăna 
copilul şi părea un cetăţean inofensiv. 

Când ne-am aşezat în jurul mesei ca să luăm gustarea de 
dimineaţă, începusem să fim neliniştiţi şi nerăbdători. Cu 
cât se apropia ora nouă şi jumătate, cu atât creştea 
impacienţa cu care-l aşteptam pe mister Micawber, În cele 
din urmă nu ne-am mai dat nici măcar osteneala să ne 
prefacem că ne-ar interesa dejunul, la care, cu excepţia lui 
mister Dick, ne aşezasem de formă din capul locului; 
mătuşa a pornit a se plimba în sus şi în jos prin sufragerie, 
Traddles s-a aşezat pe sofa, prefăcându-se că citeşte ziarul, 
cu ochii în tavan, iar eu mă uitam pe fereastră, ca să pot 
anunţa neîntârziat apariţia lui mister Micawber. N-am avut 
însă mult de aşteptat, căci la prima bătaie a orologiului, 
care vestea ora nouă şi jumătate, s-a ivit în capul străzii. 

— lată, vine, am zis eu, dar nu-i în ţinută solemnă de 
birou! 

Mătugşa şi-a legat panglicile bonetei cu care venise la masă 
şi şi-a pus şalul, parcă spre a fi gata să facă faţă oricărei 
situaţii care ar necesita dârzenie şi hotărâre. Traddles, cu 
un gest energic, şi-a încheiat nasturii redingotei. Mister 
Dick, tulburat de aceste pregătiri extraordinare, a simţit 
nevoia să-i imite şi şi-a tras cât a putut mai tare pălăria pe 
urechi, dar o clipă mai târziu şi-a scos-o, ca să-l salute pe 
mister Micawber. 

— Gentlemen, madam, ne-a salutat mister Micawber, bună 
dimineaţa! Apoi adresându-se lui mister Dick, care-i scutura 
violent mâna: Scumpe sir, sunteţi prea bun cu mine! 

— Aţi luat micul dejun? l-a întrebat mister Dick. N-aţi vrea 
un cotlet? 


— Pentru nimic în lume, scumpe sir! a exclamat mister 
Micawber, tâindu-i calea către sonerie. De mult nu mai ştiu 
ce-i pofta de mâncare, mister Dixon. 

Mister Dixon a fost atât de încântat de acest nou nume şi a 
socotit că era atât de drăguţ din partea lui mister Micawber 
că i-l dăduse, încât s-a apucat din nou să-i scuture mâna, 
râzând ca un copil. 

— Dick! i-a zis mătuşa. la seama! 

Roşind, mister Dick s-a potolit. 

— Şi acum, sir, i s-a adresat mătuşa lui mister Micawber, 
trăgându-şi mănuşile, suntem gata pentru Vezuviu sau 
pentru orice altceva de îndată ce veţi binevoi. 

— Vă asigur, madam, că veţi fi în curând martoră la o 
erupție! i-a răspuns mister Micawber. Îmi daţi voie, sper, 
mister Traddles, să menţionez că am ţinut legătura cu 
dumneavoastră? 

— Fără îndoială, aşa stau lucrurile, Copperfield, mi-a zis 
Traddles, către care mă întorsesem mirat. Mister Micawber 
m-a consultat cu privire la ceea ce are de gând să facă; şi l- 
am sfătuit cum m-am priceput mai bine. 

— Dacă nu mă înşel, mister Traddles, a insistat, mister 
Micawber, destăinuirea ce am de gând să fac prezintă 
importanţă. 

— O deosebită importanţă! a adeverit Traddles. 

— Poate că în aceste împrejurări, a zis mister Micawber, 
îmi veţi face cinstea de a vă supune pentru moment 
îndrumărilor unuia care, deşi nu-i decât un copil părăsit şi 
rătăcitor pe aceste tărâmuri, este totuşi un semen al 
dumneavoastră, în ciuda faptului că şi-a pierdut înfăţişarea 
dintâi datorită greşelilor sale personale şi forţei rezultate 
din acumularea unui întreg concurs de împrejurări. 

— Avem deplină încredere în dumneavoastră, mister 
Micawber, şi vom face aşa cum doriţi. 

— Mister Copperfield, mi-a răspuns mister Micawber, în 
împrejurarea de faţă încrederea dumitale nu este prost 
plasată. V-aş cere îngăduinţa să plec cu cinci minute, după 


ceas, înaintea domniilor-voastre, pentru ca apoi să-i pot 
întâmpina pe toţi cei de faţă în birourile firmei „Wickfield & 
Heep”, al cărei salariat sunt, unde veţi veni sub pretextul că 
doriţi s-o vedeţi pe miss Wickfield. 

Atât eu, cât şi mătuşa ne-am uitat la Traddles, care a 
încuviinţat din cap. 

— Deocamdată, nu mai am nimic de adăugat, a zis mister 
Micawber. 

Şi asupra acestor cuvinte s-a înclinat, salutându-ne pe toţi, 
spre marea mea mirare, s-a făcut nevăzut, foarte palid şi cu 
un aer cât se poate de distant. 

Când m-am uitat întrebător la Traddles, acesta s-a 
mulţumit să zâmbească şi să clatine din cap (cu părul drept 
în sus); neavând ce face, am scos ceasul şi am numărat cele 
cinci minute. Mătuşa, ţinându-şi ceasul în mână, a făcut la 
fel. Când s-a împlinit vremea, Traddles i-a dat braţul şi am 
ieşit cu toţii şi, fără a scoate o vorbă tot drumul, ne-am 
îndreptat spre venerabila casă. 

L-am găsit pe mister Micawber la pupitrul lui, în biroul 
aflat în turnuleţ, la parter, scriind de zor sau prefăcându-se 
că scrie. Îşi înfipsese rigla cea lungă în vestă, dar nu 
izbutise s-o ascundă cu totul, o porţiune lungă de un picior 
şi ceva ieşind afară, ca un fel de jabou original. 

Întrucât mi s-a părut că toată lumea aştepte ca eu să-i 
vorbesc, i-am zis: 

— Ce mai faceţi, mister Micawber? 

— Sper că sunteţi bine, sănătos, mister Copperfield, mi-a 
răspuns mister Micawber cu un aer foarte grav. 

— Miss Wickfield e acasă? l-am întrebat. 

— Mister Wickfield e bolnav, în pat, suferă de febră 
reumatică, sir, mi-a întors el, dar miss Wickfield nu mă 
îndoiesc că va fi foarte fericită să primească nişte vechi 
prieteni. Poftiţi, sir. 

Ne-a condus în sufragerie, prima încăpere în care 
intrasem cândva în această casă, şi, deschizând larg uşa 


fostului birou al lui mister Wickfield, a anunţat cu glas 
sonor: 

— Miss Trotwood, mister David Copperfield, Mister 
Thomas Traddles şi mister Dixon! 

Pe Uriah Heep nu-l mai văzusem din ziua când îl 
pălmuisem. Era evident surprins de vizita noastră; cu atât 
mai mult cât ne mira şi pe noi. Nu s-a încruntat, pentru că 
n-avea sprâncene vrednice de acest nume; dar fruntea i s-a 
încreţit atât de tare, încât aproape că i s-au închis ochii, în 
timp ce graba cu care şi-a dus la bărbie mâna-i 
respingătoare trăda oarecare nelinişte sau surpriză. Asta n- 
a ţinut decât o clipită, în momentul când am intrat în birou 
şi l-am văzut peste umărul mătuşii. După aceea a devenit la 
fel de linguşitor şi de umil ca de obicei. 

— Asta-i într-adevăr o plăcere neaşteptată! a exclamat. Să- 
mi văd toţi prietenii din Londra adunaţi laolaltă este o 
nesperată sărbătoare! Nădăjduiesc, mister Copperfield, că 
sunteţi bine, sănătos, şi, dacă mă pot exprima astfel, cu 
toată umilinţa, vă purtaţi tot atât de prietenos cu prietenii 
dumneavoastră ca întotdeauna, nu-i aşa? Sper că şi missis 
Copperfield merge spre bine. Vă rog să mă credeţi că mi-a 
părut foarte rău când de curând am aflat că e bolnavă. 

Mi-a fost ruşine să-l las să-mi strângă mâna. Dar n-am avut 
încotro. 

— S-au schimbat lucrurile în biroul ăsta, miss Trotwood. 
Nu mai sunt ca pe vremea când nu eram decât un copist 
umil şi neînsemnat şi vă păzeam poneiul afară; s-au 
schimbat, nu-i aşa? a zis Uriah, cu zâmbetul cel mai 
dezgustător cu putinţă. Dar eu nu m-am schimbat, miss 
Trotwood. 

— Ce să vă spun, sir, i-a răspuns mătuşa, la drept vorbind, 
cred că n-aţi dezminţit defel promisiunile făcute încă din 
tinereţe; dacă asta vă face plăcere. 

— Vă mulţumesc, miss Trotwood, a zis Uriah, 
contorsionându-se cum îi era obiceiul, pentru buna părere 
ce-o aveţi despre mine! Micawber, vezi să li se dea de ştire 


lui Agnes - şi mamei. Mama o să fie încântată când o să 
vadă ce oaspeţi i-au sosit, a adăugat Uriah, oferindu-ne 
scaune. 

— Nu sunteţi ocupat, mister Heep? l-a întrebat Traddles, a 
cărui privire întâlnise din întâmplare căutătura vicleană a 
ochilor roşii, care ne scrutau şi ne ocoleau în acelaşi timp. 

— Nu, mister Traddles, a răspuns Uriah, reluându-şi locul 
de la birou şi punându-şi mâinile ciolănoase, cu palmele 
lipite, între genunchii la fel de ciolănoşi. Nu chiar atât de 
ocupat cât aş dori. Dar ştiţi, avocaţii, rechinii şi lipitorile nu 
se satură cu una, cu două! Dar eu şi Micawber abia mai 
prididim cu treaba, fiindcă mister Wickfield aproape că nu 
mai e în stare să facă nimic. Dar e, desigur, o datorie şi o 
plăcere să muncesc pentru el. Cred că nu l-aţi cunoscut mai 
îndeaproape pe mister Wickfield, nu-i aşa, mister Traddles? 
Cred că până acum nu am avut cinstea să vă întâlnesc decât 
o singură dată. 

— Nu, nu l-am cunoscut mai îndeaproape pe mister 
Wickfield, i-a răspuns Traddles, căci altfel de mult v-aş fi 
făcut o vizită, mister Heep. 

Era ceva în tonul cu care a dat acest răspuns care l-a făcut 
pe Uriah să se mai uite o dată la Traddles, cu un aer 
sumbru şi bănuitor. Dar văzându-i chipul blajin, purtarea 
simplă şi părul ţepos, şi-a alungat suspiciunile şi, cu o 
smucitură a trupului şi mai ales a gâtului, i-a spus: 

— Îmi pare rău, mister Traddles. L-aţi fi admirat tot atât 
de mult ca şi mine. lar micile lui păcate v-ar fi făcut să-l 
îndrăgiţi încă şi mai mult. Dar dacă vreţi să auziţi cuvintele 
frumoase despre asociatul meu, puteţi să vă adresaţi lui 
Copperfield. Familia asociatului meu e unul dintre 
subiectele lui preferate. Dacă nu l-aţi auzit încă niciodată, 
merită... 

Intrarea lui Agnes, condusă de mister Micawber, m-a 
împiedicat să resping aceste laude (dacă mi-aş fi dat 
osteneala s-o fac). Agnes mi s-a părut, mai puţin stăpână pe 
ea ca de obicei; şi pe chipul ei se vedeau limpede semne de 


îngrijorare şi oboseală. Dar acestea nu făceau decât să 
confere o strălucire în plus cordialităţii ei grave şi 
frumuseţii ei calme. 

L-am văzut pe Uriah cum o urmărea, în timp ce ea ne ura 
bun sosit; şi mi-a venit în minte imaginea pocită a unui 
geniu rău şi răzvrătit care pândeşte un geniu bun. Între 
timp, mister Micawber şi Traddles şi-au făcut semne pe 
furiş; iar Traddles a ieşit din odaie, fără ca nimeni, în afară 
de mine, să bage de seamă. 

— Micawber, poţi pleca! a zis Uriah. 

Mister Micawber, cu mâna pe rigla din piept, stătea 
ţeapăn în faţa uşii, cu privirea în mod neîndoielnic aţintită 
asupra unuia dintre semenii lui care îi era patron. 

— Ce aştepţi? l-a întrebat Uriah. Micawber! N-ai auzit că 
ţi-am spus să pleci? 

— Ba da! i-a răspuns mister Micawber, fără a se clinti. 

— Atunci, de ce aştepţi? a stăruit Uriah. 

— Pentru că... într-un cuvânt, pentru că aşa vreau! a 
izbucnit mister Micawber. 

Obrajii lui Uriah s-au decolorat, şi o paloare bolnăvicioasă 
ici, colo uşor pigmentată de pete roşii i s-a aşternut pe faţă. 
S-a uitat lung la mister Micawber, cu o expresie încordată şi 
respirând adânc precipitat. 

— Precum ştie toată lumea, eşti un biet risipitor, i-a zis 
Uriah, silindu-se să zâmbească, şi teamă mi-e c-am să fiu 
nevoit să mă descotorosesc de tine. Şterge-o! Stau eu de 
vorbă cu tine îndată! 

— Dacă există pe lumea asta vreun tâlhar cu care am stat 
prea mult de vorbă, numele acelui ticălos e... HEEP! a zis 
mister Micawber, izbucnind subit, cu cea mai mare 
vehemenţă. 

Uriah s-a tras înapoi, ca lovit sau înjunghiat. Apoi, după ce 
şi-a rotit încet privirea asupra noastră, cu căutătura cea 
mai haină şi cea mai întunecată de care era capabil, a zis cu 
glas ceva mai scăzut: 


— Aha! E un complot la mijloc! V-aţi vorbit să vă întâlniți 
aici! Va să zică, ai conspirat cu copistul meu, Copperfield? 
Ia seama! N-o să-ţi meargă treaba asta! Noi ne înţelegem 
unul pe altul. Nu ne putem suferi. De când ai călcat întâia 
oară pragul acestei case, te-ai arătat un căţelandru cam 
fudul; şi mă pizmuieşti pentru că m-am ridicat, nu-i aşa? 
Degeaba complotezi împotriva mea; îţi arăt eu ţie! 
Micawber, cară-te! Stau eu de vorbă cu tine îndată! 

— Mister Micawber, am intervenit eu, constat schimbări 
neaşteptate la individul ăsta, nu numai faptul cu totul 
extraordinar că măcar într-o privinţă a spus adevărul; şi 
asta mă face să fiu convins că se simte încolţit. Dă-i lecţia 
care i se cuvine! 

— Ce oameni cumsecade sunteţi, nu-i aşa? a zis Uriah, cu 
acelaşi glas scăzut şi ştergându-şi de pe frunte, cu mâna-i 
lungă, descărnată, năduşeala cleioasă ce-l năpădise. Să-l 
cumpăraţi pe copistul meu, care-i o lepădătură - asta cum 
ai fost şi tu, Copperfield, până nu s-a milostivit cineva de 
tine - ca să mă defăimeze cu minciuni? Miss Trotwood, aţi 
face mai bine să puneţi capăt acestor uneltiri; că de nu, o 
să-i fac soţului dumneavoastră o bucată care n-o să vă facă 
plăcere! Nu degeaba îţi cunosc eu, ca avocat, povestea, 
băbuţo! Miss Wickfield, dacă ai un pic de dragoste pentru 
tatăl dumitale, nu te alătura acestei bande! Dacă o veţi face, 
îl distrug. Acum poftiţi! Vă am în gheare pe câţiva! Gândiţi- 
vă bine înainte de a dezlănţui primejdia! Şi tu, Micawber, 
gândeşte-te bine, dacă nu vrei să fii zdrobit! Te sfătuiesc s-o 
ştergi, nebunule, cât mai e timp, că pe urmă stăm noi de 
vorbă! Dar unde-i mama? a exclamat deodată, alarmat, 
dându-şi; seama că Traddles dispăruse şi trăgând cordonul 
soneriei. Frumoase lucruri vă permiteţi să faceţi în casă 
străină. 

— Missis Heep e aici, sir, l-a liniştit Traddles, care tocmai 
se întorsese cu preavrednica mamă a acelui preavrednic 
fecior. Mi-am permis să mă prezint singur mamei 
dumneavoastră. 


— Dar cine sunteţi dumneavoastră ca să vă prezentaţi 
singur? s-a răstit Uriah. Şi, de fapt, ce căutaţi aici? 

— Sunt împuternicitul, şi prietenul lui mister Wickfield, sir, 
i-a răspuns Traddles pe un ton oficial, foarte calm. Şi am în 
buzunar o procură prin care sunt autorizat să-l reprezint în 
orice materie. 

— Măgarul, bătrân, a băut până şi-a pierdut minţile, i-a 
replicat Uriah, cu o căutătură mai haină ca înainte, şi 
procura i-a fost smulsă prin fraudă! 

— Ştiu şi eu că i s-a smuls ceva prin fraudă, şi lucrul ăsta îl 
ştiţi şi dumneavoastră., mister Heep, i-a răspuns Traddles 
liniştit. Dacă vreţi, o să-l rugăm pe mister Micawber să ne 
lămurească în această privinţă. 

— Ury... a început missis Heep, cu un gest îngrijorat. 

— 'Ţine-ţi gura, mamă! i-a tăiat el vorba. Cu cât ai să 
vorbeşti mai puţin, cu atât o să fie mai bine. 

— Dar, Ury dragă... 

— Nu vrei să-ţi ţii gura, mamă, şi să laşi lucrurile pe seama 
mea? 

Cu toate că ştiam de mult că slugărnicia lui era prefăcută 
şi că vorbele îi erau deşarte şi viclene, nu-mi dădusem 
seama cât putea fi de ipocrit până în clipa când şi-a lepădat 
masca. Graba cu care a lăsat-o să-i cadă, când a înţeles că 
nu-i mai folosea la nimic; răutatea, insolenţa şi ura pe care 
le dădea în vileag; privirea chiorâşă cu care-şi manifesta, 
chiar în clipa aceea, bucuria pentru răul ce-l căşunase - 
fiind în acelaşi timp deznădăjduit şi neştiind cum să ne 
înfunde - m-au uimit la început, deşi era în perfectă 
armonie cu experienţa mea, care-l cunoşteam de atâta 
vreme şi care nutream împotriva lui o atât de puternică 
aversiune. 

Nici nu mai pomenesc aici de privirea pe care mi-a 
aruncat-o când s-a uitat pe rând la noi toţi; căci am ştiut 
dintotdeauna că mă ura şi mi-am amintit de urmele pe care 
mâna mea i le lăsase pe obraz. Dar când ochii i s-au oprit 
asupra lui Agnes şi l-am văzut cum turba simțind că-i scăpa 


din mână şi cum ieşeau la iveală odioasele patimi, acum 
dezamăgite, care-l făcuseră să năzuiască la mâna unei 
femei ale cărei virtuţi nu era în stare nici să le stimeze, nici 
să le preţuiască, m-am înfiorat, gândindu-mă că ar fi fost cu 
putinţă ca ea să trăiască, măcar un ceas, alături de un 
asemenea om. 

După ce şi-a frecat câtva timp maxilarul de jos şi ne-a 
privit printre degetele sale dezgustătoare, mi s-a adresat 
din nou, pe un ton pe jumătate plângăreţ, pe jumătate 
injurios: 

— Tu, Copperfield, care te mândreşti atâta cu cinstea ta şi 
cu alte fleacuri de acelaşi soi, crezi oare că-i cinstit din 
partea ta să dai târcoale casei mele şi să mă spionezi prin 
mijlocirea copistului meu? Dacă aş fi făcut eu una ca asta, n- 
ar fi fost de mirare, căci eu nu mă dau drept gentleman ca 
tine (cu toate că niciodată n-am bătut drumurile aşa cum, 
după spusele lui mister Micawber, le-ai bătut tu). Dar să faci 
tu una ca asta?! Şi nici nu te temi să faci asemenea lucruri? 
Nu te gândeşti deloc la ce ţi-aş putea face ca să mă răzbun? 
Că ai putea să fii tras la răspundere pentru complot şi aşa 
mai departe? Prea bine! O să vedem noi! Dumneavoastră, 
mister, cum vă cheamă, voiaţi să puneţi o întrebare lui 
Micawber. lată-l aici! De ce nu-l faceţi să vorbească? Şi-a 
învăţat bine lecţia, după câte văd. 

Dându-şi seama că vorbele lui n-au tulburat pe nimeni; s-a 
aşezat pe marginea biroului său, ţinându-şi mâinile în 
buzunare, şi încrucişându-şi picioarele strâmbe, a aşteptat 
îmbufnat să vadă ce va urma. 

Mister Micawber, pe care până atunci numai cu mare 
greutate îl putusem stăpâni şi care în repetate rânduri 
intervenise, şuierând prima silabă a cuvântului tâl-har, fără 
a o mai rosti şi pe a doua, s-a repezit, a tras rigla din piept 
(în chip de armă defensivă, pesemne) şi a scos din buzunar 
un document format in-folio, împăturit ca o scrisoare. L-a 
desfăcut cu un gest impunător şi, după ce a aruncat asupra 


conţinutului o privire care exprima parcă admiraţie pentru 
stilul lucrării, a început să citească precum urmează: 

— Scumpă miss Trotwood, gentlemen”... 

— Doamne iartă-l! a exclamat mătuşa. Ar fi în stare să 
scrie scrisori cu nemiluita, chiar de ar şti că va plăti cu 
capul! 

Mister Micawber n-a auzit-o şi a citit mai departe: 

— Venind înaintea dumneavoastră pentru a denunța pe cel 
mai mare ticălos din câţi au existat vreodată - şi aici mister 
Micawber, fără a-şi ridica privirea, a îndreptat rigla în 
direcţia lui Heep, folosind-o ca pe un baston magic - nu cer 
îngăduinţă în ce mă priveşte. Încă din leagăn am fost 
victima lipsurilor băneşti, cărora nu le-am putut face faţă, şi 
totdeauna am rămas bătaia de joc şi jucăria unor 
împrejurări înjositoare. Mârşăvia, Nevoia, Deznădejdea şi 
Nebunia, toate împreună sau fiecare în parte, m-au însoţit 
de-a lungul întregii mele cariere.” 

Plăcerea cu care mister Micawber se înfăţişa pe sine ca o 
victimă a acestor înjositoare calamităţi nu-şi avea pereche 
decât în emfaza cu care-şi citea scrisoarea şi în prinosul de 
admiraţie ce i-l aducea dând din cap după fiecare frază care 
i se părea deosebit de izbutită. 

— Mârşăvia, Nevoia, Deznădejdea, Josnicia şi Nebunia, 
coalizate, m-au împins să intru în cancelaria - sau, cum i-ar 
spune vecinii noştri, galii, în Biroul - Firmei, care nominal 
îşi exercită activitatea sub emblema „Wickfield & Heep”, 
dar care în realitate e condusă numai de HEEP singur, 
HEEP şi numai HEEP este resortul principal al acestei 
afaceri. HEEP şi numai HEEP este un falsificator şi un 
escroc!” 

Auzind aceste cuvinte, Uriah s-a învineţit şi s-a repezit s- 
apuce scrisoarea, gata s-o rupă în bucățele. Dar mister 
Micawber, cu o agerime miraculoasă, sau numai printr-o 
întâmplare norocoasă, l-a izbit cu rigla peste degetele 
întinse şi i-a scos din acţiune mâna dreaptă. Mâna îi atârna 


ca ruptă de la încheietură. Lovitura răsunase de parcă ar fi 
izbit în lemn. 

— Luate-ar dracu să te ia! a exclamat Uriah, zvârcolindu- 
se, de astă dată de durere. O să ţi-o plătesc eu!. 

— Mai apropie-te şi tu o dată de mine, tu... tu... tu... HEEP 
mişelule, a şuierat mister Micawber, c-am să-ţi zdrobesc 
căpăţâna, de-o ai ca toţi oamenii! Vino, vino, hai! 

Niciodată n-am văzut scenă mai caraghioasă - am 
apreciat-o pe loc ca atare: mister Micawber făcea figuri de 
scrimă cu rigla şi striga: „Vino, hai!”, în timp ce Traddles şi 
cu mine îl înghesuiam într-un colţ, de unde de fiecare data 
reuşea să iasă. 

Bombănind, adversarul lui, după ce şi-a frecat câtva timp 
locul unde fusese rănit, şi-a scos încetişor batista şi şi-a 
bandajat mâna; apoi, ţinând-o, cu cealaltă mână, s-a aşezat 
la loc pe biroul său, privind posomorât în pământ. 

Mister Micawber, după ce s-a mai potolit, a reluat lectura 
scrisorii: 

— Remuneraţia care m-a determinat să intru în slujba lui... 
HEEP (ori de câte ori rostea acest nume, se oprea puţin şi 
apoi îl pronunţa cu o energie uimitoare) n-a fost stabilită de 
la început, în afară de pomana de douăzeci şi doi de şilingi 
şi şase pence pe săptămână. Restul urma să fie fixat în 
raport cu valoarea muncii mele profesionale; cu alte 
cuvinte, mai plastice, în funcţie de josnicia de care voi da 
dovadă, de setea mea de câştig, de sărăcia familiei mele, de 
afinităţile morale - sau mai degrabă imorale - între mine 
şi... HEEP! Mai e oare nevoie să spun că, în scurtă vreme, 
m-am văzut constrâns să-i cer avansuri pecuniare lui... 
HEEP ca s-o pot ţine pe missis Micawber, împreună cu 
nefericita noastră familie, care creşte mereu? Mai e oare 
nevoie să spun că această situaţie a fost dinainte prevăzută 
de acest... HEEP? Că avansurile în chestiune mi-au fost 
acordate contra unor înscrisuri şi a altor recunoaşteri 
similare, intrate în practica judiciară a acestei ţări? Şi că 


astfel am fost prins în mreaja anume ţesută pentru a mă 
prinde?” 

Pe mister Micawber talentul său epistolar desfăşurat în 
descrierea acestei situaţii nefericite îl încânta în aşa 
măsură, încât ai fi zis că uitase cu totul îngrijorarea şi 
durerea pe care trista realitate ar fi trebuit să i le 
pricinuiască. Ne-a citit mai departe: 

— Şi apoi... HEEP a început să mă onoreze exact cu atâta 
încredere câtă era necesară pentru ca să-şi poată învârti 
afacerile necurate. Şi atunci a început - dacă mi-e îngăduit 
să folosesc limbajul lui Shakespeare - să-mi tot fulgere şi să- 
mi plouă35. Mi-am dat seama că mi se cerea mereu să-mi 
dau concursul la falsificarea unor acte şi la mistificarea unei 
persoane pe care o voi pomeni sub numele de mister W. 
Acest mister W. Era păcălit, ţinut în necunoştinţă de cauză, 
înşelat în fel şi chip; şi totuşi, tot timpul, banditul de... HEEP 
afişa o nemărginită recunoştinţă şi o nemărginită prietenie 
pentru acest gentleman, pe care necontenit îl trăgea pe 
sfoară. Asta era destul de josnic; dar precum observă 
înțeleptul prinţ al Danemarcei, în cuvinte ce au acea 
valabilitate universală prin care se distinge ilustrul 
ornament al erei elizabethane, „rău-e-aici, mai răul pe 
curând”36.” 

Mister Micawber s-a arătat atât de entuziasmat de felul 
fericit cum încheiase cu acest citat, încât, sub pretext că 
pierduse şirul, a citit fraza încă o dată, spre desfătarea lui şi 
a noastră. 

— Nu am de gând, a urmat, citind mai departe, să înşir în 
mod amănunţit, în cadrul epistolei de faţă, diferitele 
nereguli, de mică însemnătate, folosite în dauna persoanei 
pe care am desemnat-o sub numele de mister W. (cu toate 
că lista este gata întocmită), nereguli la care am achiesat 
tacit. După ce a încetat, conflictul ce s-a dat în sufletul meu 
între a mai primi sau a nu mai primi leafa, între a avea sau a 
nu avea pâinea cea de toate zilele, între fiinţă şi neființă, 
singura ţintă pe care am urmărit-o a fost ca, folosindu-mă 


de posibilităţile mele, să descopăr şi să dau în vileag 
principalele potlogării săvârşite în dauna şi în paguba 
acestui gentleman de către HEEP! Îndemnat de imboldul 
mut dinlăuntru şi de un imbold nu mai puţin emoţionant şi 
convingător dinafară - la care mă voi referi pe scurt sub 
numele de miss W. - am întreprins o muncă de cercetare nu 
uşoară, care, potrivit informaţiilor de care dispun şi după 
ştiinţa şi convingerea mea, s-a desfăşurat în secret de-a 
lungul unei perioade care a depăşit douăsprezece luni 
calendaristice.” 

A citit această parte a scrisorii de parcă ar fi fost vorba de 
o rezoluţie a Parlamentului, şi ai fi zis că sunetul solemn şi 
majestuos al acestor cuvinte l-ar fi înviorat. 

— Învinuirile pe care i le aduc lui... HEEP a urmat el, 
îndreptându-şi privirea spre acesta şi ţinând rigla la 
îndemână, sunt următoarele”... 

Cred că l-am ascultat cu toţii ţinându-ne răsuflarea. În 
orice caz, sunt sigur că Uriah şi-a ţinut-o pe a sa. 

— Întâia învinuire, a zis mister Micawber. Când, din motive 
pe care nu e nici necesar, nici oportun să le amintesc, 
memoria şi facultăţile lui mister W. Pentru activitatea 
profesională au început a se tulbura şi a slăbi... HEEP a 
încurcat şi a complicat dinadins procedura tuturor 
tranzacţiilor firmei. Ori de câte ori mister W. Se afla într-o 
stare datorită căreia era mai puţin calificat să se ocupe de 
treburi... HEEP totdeauna îl silea s-o facă. În asemenea 
condiţii obținea ca mister W. Să-şi pună semnătura pe acte 
de mare importanţă, pe care i le înfăţişa drept acte lipsite 
de importanţă. L-a determinat astfel pe mister W. Să-l 
împuternicească să ridice un depozit de 12,614 lire, doi 
şilingi şi nouă pence, ce-i fusese încredinţat cu titlu de 
fideicomis, şi să-l întrebuinţeze pentru acoperirea unor 
speze şi unor pierderi fictive ale firmei, care fie că fuseseră 
de mult plătite, fie că nici nu existaseră vreodată. A dat 
acestei operaţii aparenţa că ar fi fost întreprinsă cu bună- 
ştiinţă şi cu intenţii necinstite din iniţiativa lui mister W. Şi 


că ar fi fost săvârşită chiar de mister W.; şi de atunci s-a 
folosit în mod repetat de această operaţie ca să-l chinuiască 
şi să-l şantajeze.” 

— Vei fi obligat să şi dovedeşti toate acestea, Copperfield! 
a exclamat Uriah, dând din cap ameninţător. Le vine 
vremea la toate! 

— Întrebaţi-l pe... HEEP... mister Traddles, cine a locuit în 
casa lui după ce dânsul s-a mutat! a sărit mister Micawber, 
întrerupându-şi lectura. N-aţi vrea să binevoiţi a-l întreba? 

— Nebunul ăsta în persoană... care şi acuma tot acolo 
locuieşte, a răspuns Uriah, dispreţuitor. 

— Întrebaţi-l pe... HEEP dacă pe vremea când a locuit în 
casa aceea a ţinut vreodată un carnet cu însemnări; n-aţi 
vrea să binevoiţi a-l întreba? 

Am băgat de seamă că, involuntar, mâna ciolănoasă cu 
care Heep îşi scărpina bărbia înlemnise brusc. 

— S-au întrebaţi-l dacă n-a pus vreodată pe foc, acolo, un 
asemenea carnet. Dacă răspunde: „Da”, şi dacă vrea cumva 
să afle ce s-a întâmplat cu cenuşa lui, spuneţi-i să se 
adreseze lui Wilkins Micawber, şi îi va fi dat să audă unele 
lucruri care n-o să-i fie deloc pe plac. 

Gestul triumfător cu care mister Micawber a rostit aceste 
cuvinte a făcut o puternică impresie asupra mamei lui 
Uriah, care a izbucnit, foarte alarmată: 

— Ury, Ury! Fii umil şi caută să cazi la învoială, dragul 
meu! 

— Mamă! s-a răstit Uriah la ea. Nu vrei să-ţi ţii gura? Eşti 
speriată şi nu mai ştii ce vorbeşti. Umil! a repetat el, 
privindu-mă cu un rânjet. Umil cum am fost, pe câţiva 
dintre ei am izbutit eu să-i umilesc, nu glumă. 

Mister Micawber, după ce şi-a proptit distins bărbia în 
plastron, a continuat lectura operei sale: 

— A doua învinuire. În repetate rânduri... HEEP potrivit 
informaţiilor de care dispun şi după ştiinţa şi convingerea 


LLA 


mea... 


— Dar asta nu este suficient! a mormăit Uriah, uşurat. 
Mamă, ţine-ţi gura! 

— Ne vom strădui neîntârziat să administrăm anumite 
dovezi care să FIE suficiente, peremptorii, sir, i-a răspuns 
mister Micawber. 

— A doua învinuire. În repetate rânduri... HEEP potrivit 
informaţiilor de care dispun şi după ştiinţa şi convingerea 
mea, a plastografiat în mod sistematic, pe diferite hârtii, 
registre şi documente, semnătura lui mister W.; şi îndeosebi 
a făcut acest lucru într-un caz pe care-l pot dovedi. Anume, 
cu alte cuvinte, în felul următor”... 

Din nou mister Micawber a fost încântat de această 
solemnă acumulare de cuvinte, care, oricât de caraghios se 
manifesta în cazul lui, trebuie să spun că nu este nicidecum 
un păcat specific numai lui. Am avut, în cursul vieţii mele, 
prilejul să-l observ la foarte mulţi oameni. Mi se pare chiar 
că ar fi un fel de regulă generală. De pildă, când depun 
jurăminte în faţa justiţiei, martorii se delectează parcă 
atunci când reuşesc să înşire câteva cuvinte sonore, care 
exprimă una şi aceeaşi idee: spun, de pildă, că detestă din 
toată inima, urăsc şi se leapădă, sau altele asemenea; şi 
vechile blesteme şi afurisenii sunt construite după aceleaşi 
principii. Vorbim de tirania cuvintelor, dar ne place, la 
rândul nostru, să le tiranizăm şi noi; suntem tare dornici să 
avem la dispoziţie o mare rezervă de cuvinte de prisos, pe 
care să le putem întrebuința la ocazii, deosebite; socotim că 
fac impresie şi sună frumos. După cum nu ne prea 
sinchisim, cu ocazia procesiunilor sărbătoreşti, de sensul 
ce-l, au livrelele purtate de lachei, mulţumindu-ne să fie cât 
mai multe şi frumoase, tot astfel nu acordăm decât o 
importanţă secundară sensului sau necesităţii cuvintelor 
noastre atunci când alaiul lor este mare. Şi aşa cum unii 
oameni au intrat în bucluc pentru că prea s-au fălit cu 
livrelele lacheilor, sau aşa cum sclavii, când sunt prea 
numeroşi, se ridică împotriva stăpânilor, cred că aş putea să 
dau numele unei naţiuni care a avut numeroase neplăceri şi 


care de aci înainte va avea încă şi mai multe din pricină că 
întreținea o prea mare escortă de cuvinte. 

Mister Micawber a citit mai departe, lingându-şi buzele: 

— Anume, cu alte cuvinte, în felul următor: Văzând că 
mister W. Este bolnav şi socotind probabil că moartea 
acestuia ar putea duce la anumite descoperiri şi la slăbirea 
înrâuririi pe care el... HEEP o exercită asupra familiei W. - 
afară numai dacă ar fi reuşit să folosească pe ascuns 
dragostea pe care fiica o nutrea pentru tatăl ei spre a opri 
efectuarea oricăror cercetări în privinţa afacerilor firmei - 
subsemnatul, Wilkins Micawber, presupun că numitul... 
HEEP... a socotit că ar fi indicat să posede un înscris 
semnat de mister W. Pentru mai sus pomenita sumă de 
12.614 lire, doi şilingi, şi nouă pence, plus dobânda 
respectivă, prin care să se recurgă în mod expres că aceşti 
bani ar fi fost împrumutaţi de... HEEP lui mister W. Spre a-i 
salva onoarea; cu toate că în realitate niciodată nu-i 
avansase această sumă şi că ea fusese de mult acoperită. 
Semnăturile de pe acest înscris, despre care se pretinde că 
ar fi fost eliberat de mister W. Şi atestat de Wilkins 
Micawber, sunt plastografii săvârşite de... HEEP Am în 
posesia mea câteva semnături de ale lui mister W. 
Contrafăcute de mâna lui HEEP în carnetul acestuia, dintre 
care unele pârlite de foc, dar foarte citeţe. Eu, unul, 
nicicând n-am atestat un asemenea document. Şi originalul 
acestui document se află în posesia mea. , 

Tresărind, Uriah Heep a scos din buzunar o legătură de 
chei şi a deschis un anumit sertar; apoi, brusc, luându-şi 
mâna, s-a întors spre noi, fără a se uita în sertar. 

— Şi originalul acestui document se află în posesia mea, a 
citit din nou mister Micawber, rotindu-şi privirile de parcă 
ar fi rostit o predică, sau, mai exact, s-a aflat în posesia mea 
până azi-dimineaţă, devreme, când am scris rândurile de 
faţă, dar de atunci l-am înmânat lui mister Traddles.” 

— Aşa e, a adeverit Traddles. 


— Ur, Ury, a strigat maică-sa, fii umil şi caută să cazi la 
învoială! Gentlemen-i, ştiu că fiul meu, dacă îi veţi da răgaz 
să se gândească, se va arăta umil. Mister Copperfield, sunt 
sigură că dumneavoastră ştiţi, sir, că el întotdeauna a fost 
foarte umil. 

Era ciudat să constaţi că mama mai folosea vechiul şiretlic 
după ce fiul renunţase la el, considerându-l inutil. 

— Mamă, a zis el, muşcându-şi nervos batista cu care-şi 
învelise mâna, mai bine ai lua o armă încărcată şi m-ai 
împuşca. 

— Dar te iubesc, Ury! a strigat missis Heep. (Şi n-am nici o 
îndoială că într-adevăr îl iubea; şi oricât de ciudat ar părea, 
n-am nici o îndoială că dânsul o iubea pe ea, căci alcătuiau o 
pereche foarte potrivită.) Nu pot răbda s-aud cum îi 
stârneşte împotriva ta pe aceşti gentlemen-i şi te pui în şi 
mai mare primejdie. I-am zis de la început gentleman-ului 
care a venit sus şi mi-a spus că a ieşit la iveală totul că 
garantez c-ai să fii umil şi că vei da înapoi totul. Vedeţi cât 
de umilă sunt eu, gentlemeni-i? Nu luaţi seama la el! 

— Mamă, nu-ţi dai seama că-i şi Copperfield de faţă! i-a 
întors el supărat, arătând cu degetul descărnat către mine, 
asupra căruia se revărsa toată duşmănia lui, căci mă credea 
iniţiatorul descoperirii (iar eu n-am căutat să-i schimb 
părerea). E şi Copperfield de faţă, care bucuros ţi-ar fi dat o 
sută de lire ca să-i spui numai pe jumătate din tot ce ai 
pălăvrăgit. 

— N-am încotro, Ury! a strigat maică-sa. Nu rabd să văd 
cum te vâri în primejdie numai pentru că te ţii ţanţoş. Mai 
bine fii umil, cum ai fost totdeauna. 

După ce a stat câtva timp muşcându-şi batista, Uriah m-a 
interpelat furibund: 

— Ce mai ai de spus? Dacă mai e ceva, dă-i drumul! Ce te 
uiţi la mine? 

Mister Micawber a reluat lectura scrisorii, bucuros să 
continue a juca un rol care-i plăcea foarte mult: 


— A treia învinuire. Şi ultima. Sunt acum în măsură să 
dovedesc, cu registrele false ţinute de... HEEP cu 
însemnările reale făcute de... HEEP începând cu carnetul 
parţial distrus (care a fost ininteligibil pentru mine atunci 
când, cu prilejul mutării noastre în noua locuinţă, a fost 
descoperit întâmplător de missis Micawber în lada sau 
recipientul destinat a primi cenuşa ce se produce în 
căminul nostru), sunt în măsură să dovedesc că, ani de zile, 
slăbiciunile, păcatele şi chiar virtuțile nefericitului mister 
W., dragostea părintească şi simţul onoarei au fost 
exploatate şi puse în slujba scopurilor lui mârşave de 
către... HEEP Că ani de-a rândul mister W. A fost în fel şi 
chip înşelat şi jefuit pentru înavuţirea zgârcitului, lacomului 
şi perfidului... HEEP! Că, în afară de câştig, principala ţintă 
urmărită de... HEEP a fost să-i pună la cheremul său pe 
mister W. Şi pe miss W. (despre gândurile sale ascunse cu 
privire la aceasta din urmă mă abţin de a vorbi). Că ultima 
lui ispravă săvârşită abia cu câteva luni în urmă a fost să-l 
silească pe mister W. Să semneze un act prin care îi ceda 
partea sa de asociat în firmă şi chiar un act de vânzare a 
mobilei din casă, în schimbul unei pensii care trebuia să-i fie 
punctual şi regulat plătită de... HEEP... an de an, în patru 
rate, în prima zi a fiecărui trimestru. Că toate aceste mreje 
ţesute de el începând cu dările de seamă trucate şi 
alarmante cu privire la starea succesiunii date în custodia 
lui mister W. Într-un moment când mister W. Se aventurase 
într-o serie de speculaţii imprudente şi nesocotite şi când se 
prea poate să nu fi dispus de sumele de bani de care 
răspundea moralmente şi legalmente, continuând cu 
împrumuturile fictive, cu dobânzi uzurare, acordate lui 
mister W. De către... HEEP... din bani extorcaţi sau 
deturnaţi prin fraudă de... HEEP... de la mister W. Însuşi în 
legătură cu acele speculaţii sau în alt fel, şi apoi un şir 
nesfârşit de şicane, lipsite de orice scrupul - s-au înmulţit 
treptat, până ce nefericitul mister W. A fost complet zăpăcit. 
Considerându-se ruinat şi crezând că şi-a pierdut şi situaţia, 


şi cinstea, şi orice nădejde, singurul reazem al lui mister W. 
A rămas monstrul cu veşmânt de om - mister Micawber a 
subliniat cu plăcere această formulă inedită - care, făcându- 
se indispensabil, a sfârşit prin a-l distruge. Îmi iau sarcina 
să dovedesc toate acestea. Şi poate mult mai mult!” 

I-am şoptit ceva lui Agnes, care se afla lângă mine şi 
plângea de bucurie şi de durere; în clipa aceea s-a produs 
un freamăt printre noi, ca şi cum mister Micawber ar fi 
isprăvit. Dar zicând cu deosebită gravitate: „Vă rog să mă 
iertaţi”, a atacat, pe jumătate deprimat, pe jumătate în 
extaz, peroraţia scrisorii sale: 

— Voi încheia acum. Nu-mi mai rămâne decât să aduc 
dovezi în sprijinul acestor învinuiri şi apoi, împreună cu 
nenorocita mea familie, să dispar de pe meleagurile 
acestea, unde suntem o povară. Lucrul acesta se va 
întâmpla în curând. Este de presupus că cel dintâi va pieri 
de inaniţie copilaşul, el fiind cel mai plăpând dintre noi toţi; 
şi că cei doi gemeni îl vor urma. Fie ce-o fi! În ce mă 
priveşte, sunt zdruncinat în urma pelerinajului meu la 
Canterbury; peste puţin, închisoarea pentru datorii, 
lipsurile şi altele vor face restul. Sunt încredinţat că 
osteneala şi riscurile acestei cercetări - ale cărei rezultate, 
chiar şi cele mai mărunte, au fost strânse, încetul cu încetul, 
în ciuda unor îndatoriri profesionale istovitoare, măcinat de 
temeri, şi când se crapă de ziuă, şi pe înserat, când se lasă 
rouă, şi în bezna nopţii, şi sub privirea scrutătoare a unuia 
pe care ar fi de prisos să-l numesc demon - îmbinate cu 
lupta purtată împotriva sărăciei moştenite, spre a duce 
cercetarea la bun sfârşit, acum după ce a fost încheiată, vor 
fi aidoma unor picături de apă bine mirositoare pe rugul 
meu funerar. Nu cer mai mult. Cred că se poate spune cu 
drept cuvânt despre mine, ca despre acel viteaz şi minunat 
erou al luptelor navale cu care nu mă încumet să mă 
asemuiesc, că ceea ce am făcut am făcut, nesocotind 
interesele egoiste şi mercenare, Pentru Anglia, pentru 


Patrie, pentru frumuseţe37, rămânând întotdeauna al 
dumneavoastră etc., etc., WILKINS MICAWBER” 

Foarte emoţionat, dar încântat, mister Micawber şi-a 
împăturit la loc scrisoarea şi, cu o plecăciune, i-a întins-o 
mătuşii, ca pe un document ce i-ar face plăcere ca ea să-l 
păstreze. 

După cum observasem încă de mult, cu prilejul primei 
mele vizite, în odaia aceea se afla a casă de fier. Cheia era 
în broască. Subit, în mintea lui Uriah s-a ivit o bănuială; şi 
aruncându-i o privire lui mister Micawber, s-a îndreptat 
spre casa de fier şi a deschis-o cu zgomot. Era goală. 

— Unde-s registrele? a strigat el cu o căutătură 
înfricoşătoare. Un hoţ a furat registrele! 

Mister Micawber s-a lovit singur cu rigla. 

— Eu le-am luat, după ce, ca de obicei, azi-dimineaţă dar 
ceva mai devreme, mi-ai dat cheia şi am deschis-o. 

— Nu vă neliniştiţi, a intervenit Traddles. Au ajuns în 
posesia mea. Le voi păstra pe baza împuternicirii de care v- 
am vorbit. 

— Va să zică, tăinuiţi lucruri de furat? a strigat Uriah. 


— În astfel de împrejurări, da! i-a replicat Traddles. 

Vă închipuiţi cât de uluit am fost când am văzut-o pe 
mătuşa, care până atunci ascultase liniştită şi cu luare- 
aminte, repezindu-se deodată la Uriah Heep şi înşfăcându-l 
cu amândouă mâinile de guler! 

— Ştii ce doresc să-mi dai? a întrebat mătuşa. 

— O cămaşă de forţă, i-a răspuns el. 

— Nu! Averea! i-a zis mătuşa. Apoi a urmat: Agnes, draga 
mea, cât timp am crezut că averea mi-a fost risipită de tatăl 
dumitale, n-am suflat o vorbă - nici măcar lui Trot - căci lui 
i-o încredinţasem spre fructificare. Acuma însă ştiu că 
individul ăsta poartă răspunderea şi înţeleg s-o revendic! 
Trot, vino şi sileşte-l să mi-o dea! 

Nu ştiu dacă mătuşa credea în clipa aceea că Uriah îi 
păstra averea în cravata de la gât; în orice caz, după felul 
cum trăgea de ea, aşa se putea bănui. M-am grăbit să-i 
despart şi s-o încredinţez că vom avea grijă cu toţii să-l silim 
să restituie tot ce-şi însuşise pe nedrept. Această asigurare 
şi câteva clipe de chibzuire au potolit-o; dar nu părea deloc 
tulburată de ceea ce făcuse (deşi boneta îi era cam şifonată) 
şi s-a aşezat la loc, foarte liniştită. 

De câteva minute, missis Heep îl tot îndemna pe fiul ei să 
fie „umil”, şi se târa în genunchi în faţa noastră, făcându-ne, 
pe rând, promisiuni dintre cele mai fanteziste. Feciorul ei a 
tras-o să se aşeze în fotoliul lui; şi stând îmbufnat lângă ea, 
a luat-o binişor de braţ şi, aruncându-mi o privire fioroasă, 
m-a întrebat: 

— Ce-mi ceri să fac? 

— O să vă spun eu ce aveţi de făcut, i-a răspuns Traddles. 

— Ce, Copperfield ăsta n-are limbă să vorbească? a 
bombănit Uriah. Aş da orice dacă mi-aţi spune, fără să mă 
minţiţi, că i-a tâiat-o cineva! 

— Uriah al meu o să fie umil! a strigat maică-sa. Nu luaţi 
seama la ce spune, sir. 

— Iată ce ai de făcut, i-a zis Traddles, Mai întâi trebuie să- 
mi predai îndată, pe loc, actul de cesiune care a fost 


amintit. 

— Să presupunem că nu l-aş avea! l-a întrerupt Uriah. 

— Ba îl ai, i-a spus Traddles, aşa că n-are nici un rost sa 
facem o asemenea presupunere. 

Mărturisesc că atunci am prețuit pentru întâia oară cum 
se cuvine mintea pătrunzătoare, bunul-simţ practic şi 
răbdarea vechiului meu conşcolar. 

— În al doilea rând, a urmat Traddles, trebuie să te 
pregăteşti să dai înapoi şi să compensezi până la ultimul 
farthig tot ceea ce, în lăcomia dumitale, ai apucat. Toate 
registrele şi hârtiile firmei trebuie să rămână în mâinile 
noastre; de asemenea, toate registrele şi hârtiile dumitale 
personale; precum şi toate conturile şi hârtiile de valoare. 
Într-un cuvânt, tot ce se află aici. 

— Trebuie? Nu văd de ce! a protestat Uriah. Trebuie să-mi 
daţi timp să mă mai gândesc! 

— Prea bine, i-a răspuns Traddles. Dar între timp, până vei 
satisface toate cerinţele noastre, vom reţine toate acestea; 
şi te rugăm... pe scurt, te constrângem să stai în odaia 
dumitale şi să nu comunici cu nimeni. 

— Nici prin gând nu-mi trece! a izbucnit Uriah, 
blestemând. 

— Ca loc de detenţiuni, închisoarea „Maidstone” prezintă 
mai multă siguranţă, i-a răspuns Traddles. Şi cu toate că 
judecății i-ar trebui mai mult timp ca să ne facă dreptate, şi 
se prea poate că nu ar fi în stare să ne despăgubeşti 
dumneata, nu încape îndoială că are să te pedepsească. 
Asta o ştii la fel de bine ca mine! Copperfield, n-ai vrea să te 
repezi până la Guildhall, să chemi reprezentanţii 
autorităţilor? 

În clipa aceea, missis Heep a izbucnit din nou, şi căzând în 
genunchi în faţa lui Agnes, a implorat-o să intervină în 
favoarea lor, protestând că băiatul ei era foarte umil şi 
recunoscând că totul era adevărat şi spunând că dacă nu va 
face el ceea ce-i cerem noi, atunci va face ea, şi chiar mai 
mult încă; era înnebunită de spaimă şi de grijă pentru 


băiatul ei iubit. A ne pune întrebarea ce-ar fi putut 
întreprinde Uriah dacă ar fi avut măcar o picătură de curaj, 
ar fi la fel de absurd ca a ne pune întrebarea ce ar face o 
potaie dacă ar avea inima unui tigru. Şi era laş din creştet 
până în tălpi, şi în această împrejurare, mai mult ca în orice 
alt moment al lamentabilei sale existenţe, şi-a arătat firea 
mârşavă, prin îmbufnare şi arţag. 

— Stai! a mârâit el către mine şi şi-a şters cu mâna 
năduşeala de pe faţă. Mamă, nu te mai văicări! Bine! Să le 
dăm actul! Du-te şi adu-l! 

— Vă rog, mister Dick, a spus Traddles, n-aţi vrea să-i daţi 
o mână de ajutor? 

Mândru de misiunea încredinţată, şi înțelegând 
importanţa ei, mister Dick a însoţit-o aşa cum un câine 
ciobănesc ar însoţi o oaie. Dar missis Heep nu i-a dat mult 
de furcă, întorcându-se în grabă nu numai cu actul cu 
pricina, ci şi cu caseta unde era păstrat, în care am găsit un 
carnet de depuneri la bancă şi alte hârtii care mai târziu 
ne-au fost de folos. 

— Bine! a zis Traddles, după ce toate acestea i-au fost 
predate. Acuma, mister Heep, te poţi retrage să chibzuieşti. 
Dar ţine seama de ceea ce-ţi declar în numele tuturor celor 
de faţă: nu-ţi rămâne să faci decât un singur lucru, şi 
anume ce ţi-am arătat; şi asta trebuie s-o faci fără 
întârziere! 

Cu mâna la bărbie, fără a-şi ridica ochii din pământ, Uriah 
a străbătut odaia, şi oprindu-se în uşă, a spus: 

— Copperfield, întotdeauna te-am urât. Niciodată n-ai fost 
altceva decât un parvenit şi totdeauna mi-ai fost vrăjmaş. 

— 'Ţi-am mai spus, pare-mi-se, o dată că prin lăcomia şi 
perfidia ta te-ai ridicat împotriva lumii întregi, i-am răspuns 
eu. N-ar strica să te gândeşti că, de când există pe lume 
lăcomia şi perfidia, niciodată n-au ştiut să se oprească la 
timp şi să nu depăşească măsura. E un lucru sigur ca 
moartea. 


— Sau o fi cumva la fel de sigur cum sigure erau poveştile 
ce ni le băgau în cap la şcoală (la şcoala la care am învăţat 
să fiu atât de umil), unde, de la nouă la unsprezece, ni se 
zicea că munca-i un blestem, iar de la unsprezece la unu, că 
e o binecuvântare şi o bucurie şi o onoare şi mai ştiu eu ce, 
nu-i aşa? m-a întrebat rânjind. Predicile tale sunt la fel de 
cunoscute ca ale celor de la şcoală. Cum adică, umilinţa nu-i 
de folos? Cred că fără umilinţă n-aş fi izbutit să-l joc pe 
onorabilul meu asociat... Iar ţie, Micawber, nemernic 
bătrân, ţi-o plătesc eu! 

Arătându-i un suprem dispreţ, atât lui, cât şi degetului cu 
care îl ameninţa, mister Micawber şi-a umflat pieptul, 
pentru ca apoi, după ce Uriah a ieşit pe uşă, să se întoarcă 
spre mine şi să mă pândească şi să mă poftească să „fiu 
martor la restabilirea vechii încrederi reciproce dintre el şi 
missis Micawber”. După care i-a invitat pe toţi cei de faţă să 
vină, şi să asiste la acest mişcător spectacol. 

— Vălul care se strecurase între missis Micawber şi mine 
de atâta vreme a fost înlăturat acum, a spus mister 
Micawber, iar copiii mei pot relua contactul pe picior de 
egalitate cu autorul lor. 

Cum îi eram foarte recunoscători cu toţii şi cu toţii am fi 
vrut să-i arătăm acest lucru, în măsura în care fierberea şi 
zăpăceala noastră ar fi îngăduit-o, am fi mers bucuroşi, dar 
Agnes trebuia neapărat să se întoarcă la căpătâiul tatălui ei, 
care ar fi fost incapabil să suporte mai mult decât o rază de 
nădejde, iar unul dintre noi trebuia să rămână să-l păzească 
pe Uriah. Traddles a rămas să îndeplinească această 
misiune, urmând să fie, în scurt timp, schimbat de mister 
Dick; iar mister Dick, mătuşa şi cu mine am mers la locuinţa 
lui mister Micawber. Când mi-am luat la revedere de la 
scumpa mea Agnes, căreia îi datoram atât de multe, şi când 
m-am gândit de la ce fusese poate salvată în dimineaţa 
aceea. - în ciuda hotărârii ei - am mulţumit cu evlavie că mi- 
a fost dat în copilărie să îndur toate acele lipsuri, datorită 
cărora ajunsesem să-l cunosc pe mister Micawber. 


Locuinţa lui nu se afla prea departe, şi cum uşa de la 
stradă dădea de-a dreptul în salonaş, când a deschis-o 
precipitat, precum îi era obiceiul, ne-am pomenit dintr-o 
dată în sânul familiei. Strigând: „Emma! Viaţa mea!”, mister 
Micawber s-a aruncat în braţele iubitei sale soţii, missis 
Micawber, care, dând un țipăt, l-a strâns la pieptul ei pe 
mister Micawber. Miss Micawber, care îl legăna pe micuțul 
nevinovat de care pomenise missis Micawber în ultima ei 
scrisoare, s-a arătat foarte mişcată. Micuţul nevinovat a 
început a da din picioare. Gemenii şi-au manifestat bucuria 
prin câteva demonstraţii nu tocmai potrivite, dar 
nevinovate. Mister Micawber, care părea înăcrit de 
dezamăgiri prea timpurii şi care căpătase o înfăţişare cam 
morocănoasă, s-a lăsat prins de simţăminte mai frumoase şi 
a izbucnit în plâns. 

— Emma! a zis mister Micawber. Norii care-mi întunecau 
conştiinţa s-au risipit. Încrederea reciprocă ce ne-a unit 
atâta vreme e restabilită şi nu va mai fi tulburată niciodată. 
Şi acum, a strigat mister Micawber, lăcrimând, fie 
binevenită mizeria, fie binevenită lipsa de adăpost, fie 
binevenite foamea, zdrenţele, furtuna şi cerşetoria! 
Încrederea reciprocă ne va susţine până la capăt! 

Rostind aceste cuvinte, mister Micawber a aşezat-o pe 
missis Micawber într-un fotoliu şi s-a apucat să-i 
îmbrăţişeze pe rând pe toţi membrii familiei, continuând să 
salute o sumedenie de negre perspective, care, după cât 
mi-am putut da seama, în ochii lor nu erau câtuşi de puţin 
binevenite, şi îndemnându-i pe toţi să iasă pe ulițele 
Canterbury-ului şi să cânte în cor, pentru că alt mijloc de a- 
şi agonisi existenţa nu le mai rămăsese. 

Dar întrucât, din cauza emoţiei puternice, missis 
Micawber leşinase, primul lucru care trebuia făcut, înainte 
de a cânta în cor, era să fie readusă în simţiri. Acest lucru l- 
a făcut mătuşa, împreună cu mister Micawber; după care, 
mătuşa i-a fost prezentată lui missis Micawber şi apoi missis 
Micawber m-a recunoscut şi pe mine. 


— Te rog să mă ierţi, dragă mister Copperfield, mi-a spus 
biata missis Micawber întinzându-mi mâna, dar sunt cam 
salbă din fire, şi înlăturarea neînțelegerilor care se iviseră 
în ultima vreme între mister Micawber şi mine m-a copleşit. 

— Ăştia-s toţi copiii dumneavoastră, ma'am? a întrebat-o 
mătuşa. 

— Pentru moment n-am mai mulţi, i-a răspuns missis 
Micawber. 

— Doamne, iartă-mă, dar nu asta am vrut să spun, ma'am! 
a protestat mătuşa. Voiam să ştiu dacă toţi sunt ai 
dumneavoastră. 

— Madam, a intervenit mister Micawber, niciunul în plus, 
niciunul în minus. 

— Dar acest tânăr gentleman pentru ce carieră a fost 
pregătit? a întrebat gânditoare mătuşa. 

— Când ne-am stabilit aici, a spus mister Micawber, am 
nutrit speranţa că Wilkins va intra în sânul bisericii; sau 
poate, ca să mă exprim mai precis, în corul ei. Dar nu s-a 
ivit nici un loc vacant de tenor în venerabilul edificiu, care 
face, pe drept cuvânt, faima acestui oraş; aşa că a luat 
obiceiul... să se producă prin cârciumi în loc să cânte în 
lăcaşurile sfinte. 

— Dar are cele mai bune intenţii, a completat cu duioşie 
missis Micawber. 

— M-aş încumeta să spun, iubito, că are chiar intenţii 
foarte bune, a adăugat mister Micawber, numai că până 
acum nu l-am văzut să şi le înfăptuiască în nici o direcţie. 

Mister Micawber a redevenit posomorât şi a întrebat, cam 
înciudat, ce putea să facă? Era oare el de vină că nu s-a 
născut dulgher, vopsitor de trăsuri şi că s-a născut pasăre 
cântătoare? Putea oare să se ducă unde poftea să-şi 
deschidă o farmacie? Sau să dea buzna la sesiunea curţii cu 
juri şi să se proclame avocat? Sau să dea năvală la Operă şi 
să smulgă succesul cu de-a sila? Ce să facă dacă aşa fusese 
crescut şi n-avusese parte de nici o pregătire? 

Mătugşa a chibzuit câtva timp şi apoi a spus: 


— Mister Micawber, mă mir că până acum nu ţi-a dat prin 
gând să emigrezi. 

— Madam, i-a răspuns mister Micawber, acesta a fost, visul 
tinereţii mele şi năzuinţa zadarnică a anilor de maturitate. 

Eu unul sunt însă deplin încredinţat că niciodată nici că-i 
trecuse prin minte această idee. 

— Nu mai spune! a exclamat mătuşa, aruncându-mi o 
privire. Ce-ar fi dacă dumneavoastră, mister şi missis 
Micawber, aţi emigra acum, împreună cu familia 
dumneavoastră? 

— N-avem capital, madam, n-avem capital, şi-a dat cu 
părerea mister Micawber, deprimat. 

— Asta-i principala, aş putea spune chiar singura greutate, 
dragă mister Copperfield, a încuviinţat soţia lui. 

— Capital? a exclamat mătuşa. Dar ne faceţi un mare 
serviciu - aş putea zice că ne-aţi făcut un mare serviciu, 
căci nu încape îndoială că vom salva multe de la foc - şi oare 
cum v-am putea răsplăti, măcar în parte, altfel decât 
procurându-vă capitalul necesar? 

— Nu, cu titlu de donaţie nu pot să primesc nimic, a spus 
mister Micawber, plin de avânt şi însufleţire. Totuşi, dacă mi 
s-ar putea avansa suma necesară, să zicem cu cinci la sută 
pe an, pe baza garanţiei mele personale, asigurată, să 
zicem, cu poliţe având scadenţe peste douăsprezece, 
optsprezece şi douăzeci şi patru de luni, ca să avem un 
răgaz până se va produce o întorsătură... 

— Dacă se poate? Mai e vorbă?! Sigur că se poate, şi 
trebuie să se poată în ce condiţii veţi dori, i-a răspuns 
mătuşa. Nu depinde decât de dumneavoastră. Dar gândiţi- 
vă bine amândoi. David cunoaşte pe cineva care pleacă în 
curând în Australia. Dacă vă hotărâți să plecaţi, de ce să nu 
călătoriţi împreună, pe aceeaşi corabie? V-aţi putea ajuta 
unii pe alţii. Gândiţi-vă bine, mister şi missis Micawber. Nu 
vă pripiţi şi cumpăniţi bine lucrurile. 

— Aş vrea, scumpă ma'am, să pun numai o singură 
întrebare, a spus missis Micawber. Clima e sănătoasă, nu-i 


aşa? 

— Cea mai bună din lume! i-a răspuns mătuşa. 

— Perfect! a declarat missis Micawber. Atunci se pune altă 
problemă. Condiţiile din ţara aceea sunt oare de aşa natură 
încât un om înzestrat cu însuşiri ca acelea ale lui mister 
Micawber să aibă şanse rezonabile de a se ridica pe scara 
socială? Nu vreau să spun deocamdată că ar mai năzui să 
ajungă guvernator sau ceva de felul acesta; dar va avea 
oare acolo un teren prielnic destul de larg pentru ca 
talentele lui să se dezvolte şi să se desfăşoare? 

— Nici că se poate găsi teren mai prielnic pentru un om 
disciplinat şi sârguincios, a asigurat-o mătuşa. 

— Pentru un om disciplinat şi sârguincios, a repetat missis 
Micawber, judecând situaţia cu deosebită luciditate. Chiar 
aşa. Atunci este evident că pentru mister Micawber 
Australia reprezintă un câmp de activitate ideal. 

— Sunt convins, a zis mister Micawber, că în actualele 
împrejurări e singura ţară potrivită pentru mine şi familia 
mea; şi că pe acest pământ îmi va surâde norocul şi voi găsi 
ceva excepţional. Nici nu e prea departe comparativ 
vorbind; şi, cu toate că trebuie să ţinem seama şi de 
binevoitoarea dumneavoastră propunere, vă asigur că totul 
se rezumă la o simplă formalitate. 

Niciodată nu voi uita cum într-o clipită a devenit cel mai 
optimist dintre oameni, privindu-şi cu încredere soarta; nici 
cum missis Micawber pe loc a început să peroreze despre 
deprinderile cangurilor! Şi oare îmi voi putea aminti 
vreodată de uliţa aceea din Canterbury, într-o zi de târg, 
fără a-l revedea cum a mers alături de noi la întoarcere, cu 
aerul unui călător aflat în treacăt pe acele meleaguri, şi 
cum măsura din ochi vitele întâlnite în cale, cu privirea unui 
fermier australian?! 

CAPITOLUL LIII. 

O NOUĂ PRIVIRE RETROSPECTIVĂ. 

Trebuie din nou să mă opresc. O, soţia mea copiliţă, din 
mulţimea care mi se perindă în amintire se desprinde o 


figură paşnică şi senină, care, în neprihănita-i dragoste şi în 
copilăreasca-i frumuseţe, îmi spune: „Opreşte-te şi te 
gândeşte la mine, întoarce-ţi privirea către micuța Blossom, 
rare cade ofilită la pământ”. 

Mă opresc. Şi tot restul păleşte şi piere. Sunt din nou cu 
Dora, în căsuţa noastră. Nu mai ştiu de când zace bolnavă. 
Într-atâta m-am deprins cu starea asta, încât nu mai pot 
ţine socoteala timpului. De fapt, nu e mult în săptămâni şi în 
luni; dar în fiinţa şi conştiinţa mea apare ca un lung, foarte 
lung interval de jale. 

Au încetat să-mi mai spună: „Mai aşteptaţi câteva zile”. S-a 
strecurat în mine teama că nu va mai veni niciodată ziua 
când o voi vedea pe soţia mea copiliţă zburdând, în bătaia 
soarelui, cu bunul ei prieten Jip. 

Parcă deodată Jip a îmbătrânit foarte tare. Se prea poate 
că tânjeşte după nu ştiu ce anume însuşire a stăpânei lui, 
care-l înviora şi-l întinerea; e apatic, vederea i-a slăbit, abia 
îl mai ţin picioarele, şi mătuşii îi pare rău că n-o mai latră şi 
că, dimpotrivă - când dânsa stă şi o veghează pe Dora -el 
se târăşte până la marginea patului şi îi linge blajin mâna. 

Culcată, Dora ne zâmbeşte şi e frumoasă şi nu aruncă nici 
o vorbă necugetată şi nu se plânge. Ne zice că suntem 
foarte buni cu ea; că ştie că dragul ei băiat, atât de grijuliu, 
se oboseşte peste măsură: că mătuşa nu mai ştie ce-i 
somnul şi totuşi e tot timpul bună, atentă şi neobosită. 
Uneori, cele două micuţe doamne, ca două păsărele, vin s-o 
vadă, şi atunci vorbim despre nunta noastră şi despre acele 
vremuri fericite. 

Ce pace şi ce tihnă ciudată se aşterne peste viaţa mea, şi 
peste toată viaţa dinăuntrul şi dinafara casei când stau în 
semiobscuritate în odaia liniştită şi bine rânduită, cu ochii 
albaştri ai soţiei mele copiliţe îndreptaţi asupra-mi şi cu 
degetele-i delicate strângându-mi mâna! Nenumărate 
ceasuri am petrecut astfel; dar dintre toate, trei momente 
mi-au rămas mai puternic întipărite în minte. 


E dimineaţă; Dora, gătită de mâna mătuşii, îmi arată cum 
păru-i frumos se încăpăţânează să facă inele pe pernă şi cât 
e de lung şi de strălucitor şi-mi spune că îi place să-l poarte 
nu prea strâns în plasa ce-o are pe cap. 

— N-o spun din vanitate, mucalitule, îmi zice Dora, 
văzându-mă că zâmbesc, ci pentru că altădată îl găseai atât 
de frumos şi pentru că atunci când am început să mă 
gândesc la tine mereu mă uitam în oglindă şi mă întrebam 
dacă nu ţi-ar face plăcere să-ţi dau o şuviţă. Vai, ce 
caraghios ai fost, Doady, când ţi-am dat una! 

— Asta s-a întâmplat în ziua când ai pictat florile pe care ţi 
le adusesem, Dora, şi când ţi-am spus că eram îndrăgostit 
de tine! 

— Da! Dar ţie n-am vrut să-ţi mărturisesc atunci c-am 
plâns de bucurie cu florile în braţe, pentru că mi-am dat 
seama că mă iubeai cu adevărat! Când am să fiu din nou în 
stare să zburd ca altădată, n-ai vrea să mergem împreună, 
Doady, să revedem locurile acelea unde ne-am purtat ca doi 
prostuţi? Şi să strâbatem iară vechile alei? Şi să nu-l uităm 
nici pe bietul papa? 

— Da, aşa vom face şi vom mai apuca zile fericite, 
Grăbeşte-te numai, iubito, şi fă-te sănătoasă! 

— O, de făcut sănătoasă mă fac eu curând! Mă simt mult 
mai bine, nici nu ştii! 

E seară; stau pe acelaşi scaun, în dreptul aceluiaşi pat, şi 
am în faţă acelaşi chip care priveşte către mine. Am stat 
tăcuţi amândoi câtva timp, şi dânsa zâmbeşte. Nu-mi mai 
duc povara uşurică în sus şi în jos pe scări, zace în pat toată 
ziua. 

— Doady! 

— Dora dragă! 

— N-ai să-mi iei în nume de rău rugămintea pe care am să 
ţi-o fac, după cele ce mi-ai spus de curând despre starea 
sănătăţii lui mister Wickfield? Vreau s-o văd pe Agnes. 
Vreau s-o văd neapărat. 

— Am să-i scriu, draga mea. 


— Zău? 

— Fără întârziere. 

— Ce bun şi drăguţ eşti! Doady, dă-mi voie să mă reazem 
pe braţul tău. Crede-mă, dragă, nu e o toană. Nu-iun 
capriciu copilăresc. "Ţin s-o văd neapărat! 

— Nu mă îndoiesc. O să fie de ajuns să-i trimitem vorbă, şi 
sigur o să vină. 

— 'Te simţi tare singur acum acolo jos? îmi şopteşte Dora, 
cuprinzându-mă cu braţul în jurul gâtului. 

— Oare m-aş putea simţi altfel, iubito, când văd fotoliul tău 
gol? 

— Fotoliul meu gol... 

Se strânge mai tare de mine, o clipă, în tăcere. Apoi, 
ridicându-şi privirea cu un zâmbet duios, întreabă: 

— Într-adevăr, îmi duci dorul, Doady? Aşa aiurită şi 
prostuţă cum sunt? 

— Mai există oare pe lume, iubito, vreo fiinţă căreia să-i 
duc dorul? 

— Vai, dragule! Sunt atât de bucuroasă, şi totuşi atât de 
mâhnită! 

Se lipeşte mai tare de mine şi mă înlănţuieşte cu 
amândouă braţele. Râde şi plânge, apoi se potoleşte, se 
simte fericită. 

— Foarte fericită! îmi zice. Scrie-i lui Agnes că o iubesc şi 
că ţin mult, tare mult s-o văd; şi că nu-mi mai doresc altceva 
NIMIC. 

— În afară de dorinţa de a te face sănătoasă, Dora. 

— Vai, Doady! Uneori mă gândesc - ştii că eu totdeauna 
am fost cam prostuţă! - că asta nu se va întâmpla niciodată. 

— Nu vorbi aşa, Dora! Nu-ţi închipui asemenea lucruri, 
iubito! 

— Nu mi-aş închipui eu, dacă aş putea, Doady! Dar sunt 
foarte fericită, cu toate că dragul meu băieţaş se simte atât 
de singur în faţa fotoliului gol al micuţei sale neveste! 

E noapte; şi sunt tot cu ea. Agnes a venit; a fost în mijlocul 
nostru toată ziua şi toată după-amiaza. Ea, mătuşa şi cu 


mine am stat cu Dora de dimineaţă. N-am vorbit prea mult, 
dar Dora a fost cât se poate de veselă şi de mulţumită. 
Suntem singuri acuma. 

Oare ştiu acuma că soţia-mi copiliţă mă va părăsi curând? 
Aşa mi-au spus: ce mi-au spus nu era nicidecum o noutate 
pentru gândurile mele; dar sunt departe de a fi convins că-i 
adevărat. Nu-mi vine a crede. Astăzi m-am ascuns de câteva 
ori ca să plâng. Mi-am amintit de Acela care a vărsat lacrimi 
stând el între morţi şi între vii. Am meditat asupra acestui 
episod înălţător şi pătruns de duioşie. Am căutat să fiu 
resemnat, să găsesc o mângâiere; şi sper să fi izbutit, chiar 
dacă nu pe deplin; nu pot să mă împac cu gândul că 
sfârşitul irevocabil se apropie. "Ţin mâna ei într-a mea, ţin 
inima ei într-a mea, simt că dragostea ce mi-o poartă este 
vie, puternică. Şi nu pot alunga umbra şovăitoare a unei 
palide nădejdi că va fi cruţată. 

— Vreau să-ţi vorbesc, Doady. Vreau să-ţi spun ceva la care 
m-am gândit deseori în ultimul timp. N-ai să te superi? şi 
întrebarea ei e însoţită de o privire blândă. 

— Să mă supăr, iubito? 

Pentru că nu ştiu ce o să crezi sau ce ai crezut, poate, 
uneori. Poate că te-ai gândit şi tu adesea la acelaşi lucru. 
Doady, iubitule, cred c-am fost prea tânără. 

Îmi las capul pe pernă lângă al ei, şi dânsa se uită în ochii 
mei şi-mi vorbeşte încetişor, pe măsură ce-o ascult, îmi dau 
seama, cu o strângere de inimă, că vorbeşte de sine ca şi 
cum n-ar mai fi. 

— Cred, dragul meu, c-am fost prea tânără. Nu numai în 
ce priveşte anii, dar şi în ce priveşte experienţa, 
preocupările şi toate celelalte. Eram o biată prostuţă! Cred 
c-ar fi fost mai bine dacă ne-am fi iubit numai aşa, ca un 
băieţaş şi o fetiţă, şi apoi am fi dat totul uitării. Am început 
să cred că nu eram vrednică de soţie. 

Încerc să-mi stăpânesc lacrimile şi să-i răspund: 

— O, Dora, iubito, tot, atât de vrednică pe cât eram eu 
vrednic de soţ! 


— Nu ştiu, îmi zice, scuturându-şi buclele ca altădată. Se 
poate! Dar dacă eu aş fi fost mai vrednică pentru căsnicie, 
te-aş fi făcut şi pe tine mai vrednic. Afară de asta, tu eşti 
foarte deştept, ceea ce eu niciodată n-am fost. 

— Am fost foarte fericiţi, scumpa mea Dora. 

— Am fost foarte, foarte fericită. Dar cu anii, dragul meu 
băieţaş s-ar fi plictisit de soţia-i copiliţă. Din ce în ce ar fi 
devenit o tovarăşă de viaţă mai puţin potrivită, şi dânsul şi- 
ar fi dat seama din ce în ce mai mult de ce-i lipseşte în casă. 
Şi dânsa n-ar fi fost în stare să facă faţă. E mai bine aşa. 

— Vai, Dora, iubita mea, iubito, nu mai vorbi astfel. Fiecare 
cuvânt e ca o mustrare! 

— Nu, nici măcar o silabă! îmi răspunde şi mă sărută. Vai, 
dragul meu, niciodată n-ai greşit ca să-ţi fac vreo mustrare 
şi te-am iubit mult prea mult ca să-ţi fi spus vreodată, în 
serios, un cuvânt de reproş... e singurul meu merit, în afară 
de acela c-am fost drăguță, sau că tu m-ai găsit aşa. E 
pustiu jos, Doady? 

— Tare! Tare pustiu!. 

— Nu plânge. Fotoliul meu e acolo? 

— La locul lui. 

— Vai, cum plânge bietul meu băieţaş...! Sst, sst! Acum fă- 
mi o promisiune! Vreau să vorbesc cu Agnes. Când cobori, 
spune-i şi roag-o să vină sus, la mine; şi cât o să stau de 
vorbă cu ea, să nu laşi pe nimeni să intre, nici măcar pe 
mătuşa! Vreau să vorbesc cu Agnes între patru ochi. Vreau 
să vorbesc cu Agnes singură de tot! 

Îi făgăduiesc c-am să cobor imediat; dar fiind foarte 
mâhnit, n-o pot părăsi. 

— Ţi-am spus că-i mai bine aşa... îmi şopteşte, strângându- 
mă în braţe. Vai, Doady, după câţiva ani n-ai fi putut s-o mai 
iubeşti pe soţia-ţi copiliţă ca acum; şi după alţi câţiva ani 
atâta te-ar fi obosit şi atâta te-ar fi dezamăgit, încât n-ai mai 
fi iubit-o nici pe jumătate! Ştiu c-am fost prea tânără şi prea 
prostuţă. E mult mai bine aşa... 


Când intru în salonul de jos, o găsesc pe Agnes şi îi dau de 
veste. Se face nevăzută şi mă lasă singur cu Jip. 

Pagoda lui chinezească e lângă cămin, şi el stă tolănit 
înăuntru, pe culcuşul de flanelă, şi încearcă, gemând, să 
adoarmă. Strălucitoare, luna luminează din înaltul cerului. 
Privesc afară, în noapte, şi lacrimile-mi curg şiroaie, şi 
inima-mi neascultătoare e pusă la grea, grea încercare. 

Mă aşez lângă cămin şi-mi amintesc cu mută remuşcare 
toate acele gânduri tainice pe care le-am nutrit de când m- 
am căsătorit. Îmi amintesc fel de fel de mofturi care s-au 
întâmplat între mine şi Dora şi îmi dau seama că, într- 
adevăr, viaţa nu este altceva decât suma tuturor acestor 
mofturi. Din noianul amintirilor, în faţa ochilor mei se ridică 
imaginea fetiţei mele dragi, aşa cum era când am văzut-o 
întâia oară, transfigurată de iubirea mea juvenilă şi de a ei, 
învestită cu toate vrăjile pe care i le poate conferi o 
asemenea iubire. Ar fi fost oare mai bine să ne fi iubit ca un 
băieţaş şi o fetiţă, apoi să dăm totul uitării? Inimă 
neascultătoare, răspunde! 

Nu ştiu cum trece timpul; în cele din urmă, buna prietenă 
a soţiei mele copiliţă mă cheamă. Mai neliniştit decât l-am 
văzut vreodată, Jip se târăşte afară din cuşca lui, se uită la 
mine, se îndreaptă spre uşă şi plânge, vrând să meargă sus. 

— Nu acum, Jip! Nu acum! 

Se întoarce foarte încet lângă mine, îmi linge mâna şi 
ridică ochii tulburi către mine. 

— Vai, Jip! Poate că n-ai s-o mai vezi niciodată! 

Se culcă la picioarele mele, se întinde de parcă ar vrea să 
doarmă şi, cu un urlet jalnic, îşi dă sfârşitul. 

— Vai, Agnes! Uită-te, uită-te aici! 

. Faţa ei înfiorată de jale şi compătimire, şiroaiele de 
lacrimi, îndemnul mut ce-mi adresează cu mâna-i solemn 
ridicată către cer! 

— Agnes? 

S-a sfârşit. Întunericul mi se aşterne pe ochi şi o clipă totul 
îmi piere din amintire. 


CAPITOLUL LIV. 

TRANZACŢIILE LUI MISTER MICAWBER. 

Nu e timpul potrivit să vorbesc despre starea mea 
sufletească sub povara mâhnirii ce mă apăsa. Ajunsesem să 
cred că pentru mine viitorul era închis, că energia şi 
destinul meu erau consumate, că nu voi găsi refugiu 
nicăieri decât în mormânt. Am ajuns, aşadar, la această 
credinţă, însă asta nu s-a întâmplat chiar din clipa când ara 
fost lovit. Ea s-a copt în mintea mea treptat. Dacă 
întâmplările pe care le voi povesti mai departe nu s-ar fi 
precipitat în jurul meu, mai întâi înăbuşindu-mi jalea, apoi 
sporindu-mi-o, poate (cu toate că nu mi se pare probabil) aş 
fi căzut încă de la început în această stare. Aşa cum s-au 
petrecut lucrurile, a trecut un răstimp înainte de a-mi da 
seama de toată întinderea nenorocirii mele; un răstimp în 
care mi-am închipuit chiar dacă durerile cele mai crâncene 
fuseseră depăşite; în care puteam afla o mângâiere 
amintindu-mi ceea ce a fost mai frumos şi mai neprihănit în 
duioasa poveste încheiată pentru totdeauna. 

Nici azi nu ştiu prea bine nici când s-a sugerat întâia oară 
că ar trebui să plec în străinătate, nici cum de am ajuns să 
fim cu toţii de acord că ar fi nimerit să caut să-mi 
restabilesc echilibrul sufletesc schimbând decorul şi 
călătorind. Spiritul lui Agnes a avut o înrâurire atât de mare 
asupra tuturor gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre în 
acea perioadă de adâncă jale, încât cred că tot ei i se 
datoreşte şi această idee. Influenţa ei se exercita însă cu 
atâta discreţie, încât nu ştiu nimic mai mult. 

Atunci am început să cred cu adevărat că apropierea pe 
care de mult o făceam între ea şi vitraliile din biserică nu 
era decât un semn profetic despre ceea ce dânsa avea să 
reprezinte pentru mine în nenorocirea ce avea să se abată 
asupra mea când s-o împlini vremea. În tot zbuciumul acela, 
din clipa de neuitat când am văzut-o în faţa mea cu mâna 
ridicată, a fost ca o prezenţă sacră în casa-mi pustie. Când 
îngerul morţii a pogorât în casa mea - aşa mi-au spus când 


am fost în stare să ascult asemenea amănunte - soţia-mi 
copiliţă a adormit la pieptul ei, cu zâmbetul pe buze. Şi 
când mi-am venit în simţire, am perceput mai întâi lacrimile 
ei izvorâte dintr-o profundă compătimire, cuvintele ei de 
mângâiere şi îmbărbătare, chipu-i blând plecat parcă de pe 
alte tărâmuri mai pure şi vecine cu cerul asupra inimii mele 
neascultătoare, alinându-i durerea. 

Dar să-mi urmez povestirea. 

Urma să plec peste mare. Acest lucru parcă fusese hotărât 
de noi toţi de la bun început. Acum, că pământul acoperise 
tot ce era pieritor din fâăptura răposatei mele soţii, nu mai 
aşteptam decât ceea ce mister Micawber numea „definitiva 
pulverizare a lui Heep” şi plecarea emigranților. 

La cererea lui Traddles, care s-a dovedit un prieten cât se 
poate de sincer şi devotat în marea mea nenorocire, 
mătuşa, Agnes şi cu mine, potrivit înţelegerii, ne-am întors 
la Canterbury şi am descins de-a dreptul la locuinţa lui 
Micawber; căci de când avusese loc întâlnirea ce prilejuise 
explozia, prietenul meu lucra fără încetare acolo şi în 
cancelaria lui mister Wickfield. Când m-a văzut intrând în 
haine negre, biata missis Micawber a fost foarte afectată. 
Avea o inimă bună, pe care încercările prin care trecuse de- 
a lungul anilor nu o schimbaseră. 

— Ei, ia spune-ţi-mi, mister, şi missis Micawber, i-a întrebat 
mătuşa îndată ce ne-am aşezat, v-aţi mai gândit la 
propunerea cu privire la emigrare pe care v-am făcut-o? 

— Nu cred, madam, i-a răspuns mister Micawber, c-aş 
putea exprima mai bine concluzia la care missis Micawber 
şi cu mine, umilul dumneavoastră servitor, precum şi copiii 
noştri am ajuns, cu toţii laolaltă şi fiecare în parte, decât 
folosind cuvintele unui ilustru poet şi spunând: „Luntrea ne 
aşteaptă la țărm, şi Corabia stă gata pe mare”38. 

— Prea bine, i-a zis mătuşa. Prevăd că această înţeleaptă 
hotărâre va da multe roade bune. 

— Ne faceţi o cinste deosebită, i-a întors el. Apoi, după ce 
a aruncat o ochire asupra unei însemnări, a urmat: În 


privinţa ajutorului pecuniar care ne va îngădui să lansăm 
fragila noastră barcă pe oceanul aventurilor, am cumpănit 
din nou asupra unui punct important; şi îndrăznesc să vă 
propun ca scadenţele poliţelor ce le voi da - nu mai e nevoie 
s-o spun, anulând timbre de valoarea prevăzută de 
diferitele legi votate de Parlament cu privire la actele de 
acest fel - să fie fixate la peste optsprezece, douăzeci şi 
patru şi treizeci de luni. În propunerea ce v-am supus iniţial 
ele urmau să fie fixate respectiv peste douăsprezece, 
optsprezece şi douăzeci şi patru de luni; mă tem însă că 
aceste scadenţe nu lasă destul răgaz pentru ca să producă 
o întorsătură... suficient de... însemnată. S-ar putea 
întâmpla ca până la primul soroc să nu fi realizat o recoltă 
prea bună, şi mister Micawber şi-a rotit privirea prin odaie 
de parcă ar fi reprezentat un domeniu de câteva sute de 
acri de pământ supus unei culturi intensive; sau s-ar putea 
întâmpla să nu fi reuşit să strângem recolta. După câte am 
auzit, uneori e destul de greu să găseşti braţe de muncă în 
acea parte a posesiunilor noastre coloniale unde ne este 
scris să ducem lupta cu pământul roditor. 

— Fixaţi-le cum doriţi, sir, i-a zis mătuşa. 

— Madam, i-a răspuns el, atât eu cât şi missis Micawber 
suntem nespus de mişcaţi de înţelegerea şi mărinimia 
prietenilor şi protectorilor noştri. Aş dori să mă ţin de 
cuvânt şi să fiu punctual, ca un om foarte serios. Fiind acum 
pe punctul de a întoarce foaia şi gata să ne dăm cu un pas 
înapoi, pentru a ne lua avântul necesar unui salt de o 
amplitudine cu totul neobişnuită, socot că-i esenţial - 
pentru respectul ce mi-l datorez mie însumi fără a mai pune 
la socoteală c-aş dori să-i ofer o pildă fiului meu - ca aceste 
amănunte să fie stabilite ca de la bărbat la bărbat. 

Nu ştiu dacă mister Micawber a acordat vreo importanţă 
formulei finale şi nici dacă cineva i-a acordat sau îi acordă 
vreodată câtuşi de puţină importanţă, dar ai fi zis că ţinea 
în mod deosebit la ea şi, tuşind uşor, a repetat: ,... ca de la 
bărbat la bărbat”. 


— Propun, a urmat mister Micawber, să vă dau cambii - 
nişte instrumente de plată obişnuite în lumea comercială, 
inventate, cred, de evrei, care, de la invenţia asta a lor 
încoace, pare-mi-se că le-au folosit al naibii de mult - pentru 
că pot fi negociate. Dar dacă aţi prefera o trată sau vreo 
altă garanţie, sunt gata să vă semnez orice. Ca de la bărbat 
la bărbat. 

Mătuşa i-a răspuns că, atunci când ambele părţi sunt 
dispuse să accepte orice soluţie, rezolvarea acestei 
probleme nu poate prezenta nici o dificultate. Mister 
Micawber s-a raliat la părerea ei. 

— În ce priveşte pregătirile ce le face familia ca să înfrunte 
destinul căruia acum suntem ferm hotărâți să ne dedicăm, a 
declarat cu oarecare mândrie mister Micawber, daţi-mi voie 
să vă spun ceea ce urmează. Fiica mai mare se duce în 
fiecare dimineaţă, la orele cinci, la o întreprindere din 
vecinătate, ca să-şi însuşească tehnica - dacă tehnică poate 
fi numită - mulgerii vacilor. Copiilor mai mici le-am impus să 
urmărească îndeaproape, în măsura în care îngăduie 
împrejurările, deprinderile porcilor şi ale păsărilor, crescuţi 
în cartierele mai sărace ale oraşului, şi în două rânduri 
până acum erau să fie călcaţi de diferite vehicule în timp ce 
executau acest consemn. În cursul săptămânii din urmă, 
personal mi-am concentrat atenţia asupra artei panificaţiei; 
iar fiul meu Wilkins, înarmat cu un baston, a ieşit la câmp şi 
a păscut vitele ori de câte ori neciopliţii tocmiţi să facă 
această treabă i-au îngăduit să le dea un ajutor 
dezinteresat în această direcţie, ceea ce, îmi pare rău s-o 
spun, pentru bunul renume al firii omeneşti, nu s-a 
întâmplat prea des, întrucât de cele mai multe ori a fost 
întâmpinat cu înjurături, şi îndemnat să-şi vadă de drum. 

— Foarte, foarte bine, i-a spus mătuşa, ca să-l încurajeze. 
Nu mă îndoiesc că şi missis Micawber a fost foarte activă. 

— Madam, i-a răspuns missis Micawber, cu aerul ei de om 
practic, trebuie să mărturisesc că nu m-am ocupat în mod 
susţinut cu probleme în legătură directă cu creşterea 


animalelor sau cu cultura solului, deşi îmi dau bine seama 
că amândouă aceste îndeletniciri îmi vor solicita atenţia 
când vom ajunge pe acele ţărmuri străine. Scurtele clipe pe 
care am fost în măsură să le smulg îndatoririlor mele 
casnice, le-am consacrat unei corespondențe intense cu 
familia mea. Căci mi se pare, dragă mister Copperfield - a 
urmat missis Micawber, care, indiferent cui s-ar fi adresat la 
început, totdeauna sfârşea prin a se îndrepta către mine 
(datorită unei vechi obişnuinţe, presupun) că a venit 
vremea când trecutul trebuie dat uitării, când familia mea 
trebuie să-i întindă mâna lui mister Micawber, iar mister 
Micawber, ar trebui şi el să întindă mâna familiei mele; 
vremea când leul se cuvine să se culce alături de miel, iar 
familia mea să se împace cu mister Micawber. 

I-am spus că eram în totul de părerea ei. 

— Cel puţin, dragă mister Copperfield, în această lumină 
văd eu problema, a urmat missis Micawber. Pe vremea când 
trăiam acasă cu tăticu şi cu mămica, tăticu, ori de câte ori, 
în micul nostru cerc, se ivea o controversă asupra unei 
chestiuni, obişnuia să întrebe: „În ce lumină vede Emma 
problema?” Ştiu că tăticu era din cale-afară de părtinitor; 
cu toate astea, în privinţa răcelii excesive care a domnit 
întotdeauna între mister Micawber şi familia mea, 
incontestabil că am putut să-mi fac o părere fie ea şi 
greşită. 

— Fără îndoială. Fireşte că v-aţi făcut o părere, madam, a 
zis mătuşa. 

— Întocmai, a încuviinţat missis Micawber. Se poate să 
trag concluzii, greşite; se prea poate; dar impresia mea 
personală este că prăpastia căscată între familia mea şi 
mister Micawber îşi are obârşia în temerea familiei mele că 
mister Micawber i-ar putea cere un ajutor pecuniar. Nu pot 
să nu bănuiesc, a urmat missis Micawber, cu un aer de 
profundă sagacitate, că unii membri ai familiei mele s-au 
temut ca nu cumva mister Micawber să le ceară numele. Nu 
vreau să spun spre a fi atribuit copiilor noştri la botez, ci 


spre a fi înscrise pe nişte poliţe şi negociate pe piaţa 
financiară. 

Aerul isteţ cu care missis Micawber ne-a dezvăluit această 
descoperire, ca şi cum nimeni înaintea ei nu s-ar fi gândit la 
asta, a mirat-o pe mătuşa care i-a spus cam răspicat: 

— Ce să spun, ma'am, la urma urmelor, poate aveţi 
dreptate! 

— Mister Micawber fiind acum pe cale să scuture cătuşele 
dificultăţilor pecuniare cărora le-a fost rob atâta amar de 
vreme, a spus missis Micawber, şi să înceapă o carieră nouă 
într-o ţară care să-i ofere un câmp destul de larg pentru a-şi 
desfăşura talentele - ceea ce, după părerea mea, cât se 
poate de important, căci talentele lui mister Micawber cer 
în special spaţiu - pare-mi-se că familia mea ar trebui să 
folosească acest prilej şi să facă primul pas. Ceea ce aş dori 
să văd ar fi o întâlnire între familia mea şi mister Micawber, 
în cadrul unei mese festive date pe socoteala familiei mele; 
o masă la care unul dintre membrii marcanţi ai familiei 
mele să ridice paharul pentru sănătatea şi prosperitatea lui 
mister Micawber şi unde mister Micawber să aibă 
posibilitatea să-şi expună părerile. 

— Draga mea, interveni mister Micawber cam pornit, ar fi 
mai bine să se precizeze, de pe acum, că dacă am să-mi 
expun părerile în faţa lor, se prea poate că le vor socoti 
jignitoare; fiindcă familia ta, luată în ansamblu, e alcătuită 
numai din snobi insolenţi, toţi membrii familiei fiind de fapt 
nişte autentici mojici. 

— Nu, l-a contrazis missis Micawber, clătinând din cap. 
Niciodată nu i-ai înţeles şi nici ei niciodată nu te-au înţeles 
pe tine, Micawber. 

Mister Micawber a tuşit. 

— Nici ei niciodată nu te-au înţeles, Micawber! i-a zis soţia. 
Poate că nici nu sunt în stare. Dacă-i aşa, păgubiţii sunt ei! 
Nu pot decât să-i plâng pentru această pierdere. 

— Îmi pare cât se poate de rău, dragă Emma, a declarat 
mister Micawber potolit, că mi-au scăpat anumite expresii, 


care ar putea fi socotite, măcar şi de departe, prea tari. Tot 
ce vreau să spun este că pot pleca în străinătăţi şi fără ca 
familia ta să binevoiască a face vreun gest, într-un cuvânt, şi 
fără ca să mă onoreze la despărţire, şi că la urma urmelor, 
prefer să părăsesc Anglia cu avântul pe care-l am decât s- 
aştept să mi-l accelereze ei. Cu toate acestea, draga mea, 
dacă vor binevoi să răspundă scrisorilor tale - ceea ce, pe 
baza experienţei noastre comune, mi se pare foarte puţin 
probabil - departe de mine gândul de a mă pune de-a 
curmezişul dorințelor tale. 

După ce în felul acesta problema a fost soluţionată în mod 
amiabil, mister Micawber i-a oferit soţiei sale braţul şi, 
aruncând o privire asupra maldărelor de registre şi de 
documente ce zăceau pe birou în faţa lui Traddles, ne-a 
spus că ne vor lăsa singuri; ceea ce au şi făcut, cu un aer 
ceremonios. 

— Dragă Copperfield, mi-a zis Traddles după plecarea lor, 
lăsându-se pe speteaza scaunului şi privindu-mă cu o 
afecţiune şi o compătimire din pricina cărora i se roşiseră 
ochii, iar părul i se zburlise în toate direcţiile, nici nu-ţi mai 
cer iertare că te tulbur cu treburi, pentru că ştiu că le porţi 
un deosebit interes şi că s-ar putea să te mai abată de la 
gândurile tale. Spune, dragă băiete, nu eşti prea obosit, 
sper? 

— Mă simt ca de obicei, i-am zis după o scurtă pauză, întâi 
şi întâi se cuvine să ne gândim la mătuşa. Ştii bine cât a 
avut de suferit. 

— Fireşte, fireşte! a încuviinţat Traddles. Cine ar putea 
uita?! 

— Şi ceea ce ştii încă nu-i tot, am adăugat. În ultimele 
două săptămâni a mai avut alte necazuri; şi aproape în 
fiecare zi s-a dus în oraş. De mai multe ori s-a întâmplat să 
plece dis-de-dimineaţă şi să nu se întoarcă până seara. 
Aseară, deşi ştia c-avea în faţă o călătorie, nu s-a înapoiat 
decât pe la miezul nopţii. Cunoşti altruismul ei. Nu vrea să- 
mi spună ce supărare are. 


Mătuşa, palidă şi cu faţa brăzdată de riduri adânci, m-a 
ascultat nemişcată până la capăt; apoi câteva lacrimi i s-au 
rostogolit pe obraji şi şi-a pus mâna peste mâna mea. 

— Nimic, Trot, nimic. S-a isprăvit. Ai să afli tu cândva 
despre ce a fost vorba. Şi acum, Agnes dragă, hai să 
rezolvăm ce avem de rezolvat. 

— Spre a-i face dreptate lui mister Micawber, a început 
Traddles, mă simt obligat să spun că deşi se pare că 
niciodată n-a reuşit să lucreze cu folos în interesul său 
propriu, s-a dovedit neobosit când a fost vorba să 
muncească pentru alţii. De când sunt n-am văzut un om ca 
el. Dacă toată viaţa ar fi lucrat aşa, acum ar avea virtual 
două sute de ani. Ardoarea permanentă, avântul şi frenezia 
cu care s-a cufundat zi şi noapte în registre şi acte, ca să nu 
mai vorbesc de nenumăratele scrisori pe care mi le-a 
expediat de aici, de la el de acasă, la locuinţa lui mister 
Wickfield, şi pe care, uneori mi le întindea chiar peste masă, 
când şedeam în faţa lui, deşi mult mai simplu ar fi fost să-mi 
vorbească, totul mi se pare extraordinar. 

— Scrisori! a strigat mătuşa mea. Cred că şi-n vis scrie 
scrisori! 

— Mister Dick a făcut şi el adevărate minuni! a urmat 
Traddles. De îndată ce n-a mai fost necesar să-l 
supravegheze pe Uriah Heep, pe care l-a păzit fără a-l slăbi 
nici o singură clipă, şi-a închinat toate puterile lui mister 
Wickfield. Şi într-adevăr, râvna lui de a ne ajuta în 
cercetările întreprinse şi serviciile reale pe care ni le-a 
făcut copiind acte, scoțând extrase, transportând încoace şi 
încolo piesele de care aveam nevoie au constituit un 
puternic imbold pentru noi. 

— Dick e un om cu totul remarcabil, a exclamat mătuşa, 
întotdeauna am spus-o! Tu ştii asta, Trot! 

— Sunt fericit, miss Wickfield, a reluat Traddles foarte 
delicat şi în acelaşi timp foarte serios, că vă pot aduce la 
cunoştinţă că în lipsa dumneavoastră starea lui mister 
Wickfield s-a îmbunătăţit simţitor. Scăpat de coşmarul care 


l-a apăsat atâta vreme şi de groaznicele temeri care l-au 
obsedat, a devenit alt om. Uneori i-a revenit chiar şi 
facultatea de a-şi concentra atenţia şi memoria asupra 
anumitor probleme de birou şi a fost în măsură să ne dea 
un preţios ajutor în elucidarea unor chestiuni pe care, fără 
el, ne-ar fi fost foarte greu, dacă nu imposibil, să le 
descurcăm. Dar de fapt trebuie să prezint o dare de seamă 
despre rezultatele la care am ajuns, ceea ce n-o să ia mult 
timp, nu să trăncănesc despre toate lucrurile 
îmbucurătoare pe care le-am constatat, căci altfel n-am să 
mai sfârşesc niciodată. 

Judecând după naturaleţea şi simplitatea lui fermecătoare, 
era lesne de înţeles că ne relata aceste detalii mai ales ca să 
ne trezească interesul şi ca s-o facă pe Agnes să asculte cu 
mai multă încredere ce vrea să spună în legătură cu tatăl 
ei; cu toate acestea, nu era mai puţin drăguţ. 

— Acum daţi-mi voie, a zis Traddles răsfoind hârtiile de pe 
masă. După ce am făcut inventarul activului şi după ce am 
limpezit, în primul rând, mulţimea treburilor încurcate prin 
natura lor, şi în al doilea rând, mulţimea celor complicate şi 
măsluite cu bună-ştiinţă, am ajuns la concluzia că mister 
Wickfield poate proceda la lichidarea firmei sale şi a 
gestiunii sale fidei-comisare fără nici un deficit şi fără a 
aduce nimănui nici un prejudiciu. 

— O, slavă Domnului! a exclamat Agnes, uşurată. 

— Dar, a urmat Traddles, soldul ce va rămâne pentru 
subzistență - şi când spun asta, am în vedere că şi casa, va 
fi vândută - va fi atât de mic, nu va depăşi probabil câteva 
sute de lire, încât cred, miss Wickfield, că ar trebui să 
chibzuim dacă n-ar fi cu putinţă ca mister Wickfield să 
păstreze administraţia averii de care s-a ocupat atâta 
vreme. Ştiţi, prietenii l-ar putea povăţui, acum e liber. 
Dumneavoastră, miss Wickfield... Copperfield... eu... 

— M-am gândit la asta, Trotwood, a întâmpinat Agnes, 
uitându-se la mine, şi cred că nu se cade şi nu trebuie să 
facem acest lucru, nici chiar dacă recomandaţia ne este 


făcută de un prieten căruia îi sunt atât de recunoscătoare şi 
căruia îi datorez atât de mult. 

— Vreau să precizez că n-am făcut o recomandaţie. Mi s-a 
părut nimerit să prezint o sugestie. Atât, şi nimic mai mult. 

— Mă bucur să vă aud spunând acest lucru, i-a răspuns 
Agnes cu fermitate, căci mă face să sper, să am aproape 
certitudinea că suntem de aceeaşi părere. Dragă mister 
Traddles şi dragă Trotwood, ce aş mai putea să-mi doresc 
de vreme ce papa va ieşi cu onoarea nepătată”! 
Întotdeauna am năzuit să-l văd scăpat din plasa în care era 
prins şi să-i pot reda cel puţin o părticică din dragostea şi 
grija cu care m-a înconjurat şi să-i închin viaţa mea. Mulţi 
ani de-a rândul aceasta mi-a fost nădejdea supremă. 
Următoarea fericire pentru mine ar fi fost să pot lua asupra 
mea răspunderea viitorului care ne aşteaptă, cea dintâi 
fericire după ce l-am văzut scăpat de toate fidei-comisele şi 
răspunderile lui. 

— Dar te-ai gândit oare cum ai putea face acest lucru, 
Agnes? 

— Deseori! Nu mi-e teamă, dragă Trotwood. Sunt sigură 
că voi reuşi. Sunt atâţia oameni pe aici care mă cunosc şi au 
o părere bună despre mine, încât nu mă îndoiesc de reuşită. 
Ai încredere în mine. N-avem nevoi prea mari. Dacă am să 
închiriez casa părintească şi o să deschid o şcoală, am să 
devin şi eu utilă şi am să mă simt fericită. 

Fervoarea calmă a vocii ei plăcute mi-a trezit în amintire, 
cu atâta putere, mai întâi, imaginea acelei case vechi şi 
dragi, şi apoi a căminului meu singuratic, încât mi-am simţit 
inima prea grea ca să mai pot vorbi. Câtva timp Traddles s- 
a prefăcut că se uită la hârtii. 

— Trecem la miss Trotwood, a spus Traddles. Problema 
banilor dumneavoastră. 

— Da, sir, a suspinat mătuşa. În această privinţă n-am de 
spus decât că dacă s-au pierdut, am să suport pierderea; iar 
dacă nu, am să fiu foarte fericită să-i recapăt. 


— La început pare-mi-se c-au fost opt mii de lire în 
obligaţii de stat, a spus Traddles. 

— Întocmai! a confirmat mătuşa. 

— Dar n-am găsit decât cinci, i-a zis Traddles, foarte 
nedumerit. 

—... cinci mii, l-a întrebat foarte liniştită mătuşa, sau cinci 
lire? 

— Cinci mii de lire, a precizat Traddles. 

— Asta-i tot ce am avut, l-a lămurit mătuşa. Trei am vândut 
eu singură. Una ca să plătesc pentru admiterea ta, dragă 
Trot, la „Doctors' Commons”; celelalte două le păstrez la 
mine. Când am pierdut restul, m-am gândit că-i mai bine să 
nu pomenesc nimic de această sumă şi s-o ţin pentru zile 
negre. Am vrut să văd cum vei ieşi din încercarea asta, Trot; 
şi ai ieşit în mod strălucit... ai dat dovadă de stăruinţă, 
încredere în tine şi spirit de jertfă! La fel şi Dick! Nu-mi 
spuneţi nimic, căci îmi sunt nervii cam zdruncinaţi! 

Văzând-o cum şedea dreaptă, cu braţele încrucişate, 
nimeni n-ar fi bănuit acest lucru, căci avea o stăpânire de 
sine admirabilă. 

— Dacă-i aşa, a izbucnit Traddles radios, sunt încântat să 
vă pot spune c-am recuperat toţi banii! 

— Nimeni să nu mă felicite! a exclamat mătuşa. Cum aşa, 
sir? 

— Aţi crezut că mister Wickfield şi-a însuşit banii? a 
întrebat-o Traddles. 

— Da, fireşte c-am crezut, a răspuns mătuşa, şi de aceea n- 
a fost greu să mi se pună căluşul în gură. Agnes, te rog, nici 
o vorbă! 

— Într-adevăr, a zis Traddles, pe baza procurii ce i-aţi dat- 
0, obligaţiile au fost vândute; dar nu-i nevoie să vă mai spun 
nici de cine şi nici cu a cui semnătură. După aceea, 
pungaşul acela i-a afirmat lui mister Wickfield - şi i-a 
demonstrat cu tot felul de cifre - că folosise banii (potrivit 
dispoziţiunilor primite, a zis ticălosul) ca să cocoloşească 
alte lipsuri şi nereguli. Ulterior, mister Wickfield, fiind 


foarte slab şi aflându-se la cheremul lui, v-a plătit în mai 
multe rânduri bani în contul dobânzilor asupra unui capitol 
care ştia că nu mai există, făcându-se astfel din nefericire 
complice la această fraudă. 

— Dar în cele din urmă a luat asupră-şi toată vina, a 
adăugat mătuşa, şi mi-a trimis o scrisoare prin care se 
acuza de hoţii şi de potlogării nemaipomenite. După care, 
într-o bună dimineaţă, devreme, i-am făcut o vizită, i-am 
cerut o lumânare şi am ars scrisoarea, zicându-i că dacă 
întrevede vreo posibilitate să repare cândva greşeala ce-o 
săvârşise faţă de mine şi faţă de el însuşi, s-o repare, iar de 
nu, să nu mai lăţească vorba, de dragul fiicei sale... Să nu- 
mi spună nimeni nici un cuvânt, că plec! 

Am tăcut cu toţii, iar Agnes şi-a ascuns faţa în mâini. 

— Aşadar, scumpe prietene, a spus mătuşa după o scurtă 
pauză, ai izbutit să-l sileşti să dea banii înapoi? 

— De fapt, a răspuns Traddles, mister Micawber l-a încolţit 
atât de bine şi tot timpul a avut la îndemână alte argumente 
ori de câte ori se întâmpla ca unul să dea greş, încât n-a mai 
putut să scape din gheara noastră. Şi lucru cu totul 
remarcabil, sunt încredinţat că ceea ce l-a făcut să pună 
mâna pe aceşti bani a fost nu atât lăcomia lui de bani, cât 
ura pe care i-o purta lui Copperfield. Mi-a mărturisit-o 
deschis. Mi-a zis c-ar fi cheltuit bucuros încă pe atâta numai 
să-l zăticnească sau să-i iacă rău lui Copperfield. 

— Ha! a zis mătuşa, încruntându-se şi uitându-se la Agnes. 
Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— Nu ştiu. A plecat de aici cu maică-sa, care tot timpul s-a 
văicărit, s-a rugat şi a mărturisit totul. Au plecat la Londra 
cu una dintre diligenţele de noapte, şi nu mai ştiu nimic 
despre el, în afară de faptul că ura pe care mi-a arătat-o la 
despărţire a fost de-a dreptul temerară. Socotea că-mi 
datorează şi mie tot atâta cât şi lui mister Micawber, ceea 
ce consider (cum i-am şi spus) că e o cinste pentru mine. 

— Ce crezi, lraddles, a mai rămas cu ceva bani? l-am 
întrebat. 


— Vai, Doamne, da, aşa cred! mi-a răspuns Traddles, 
întărind din cap, cu un aer grav. Cred că într-un fel sau altul 
o fi băgat destui bani în buzunar. Dar aşa cum ai putut 
observa şi tu, Copperfield, pe individul ăsta banii nu l-au 
ferit niciodată de păcat. E un ipocrit înrăit, şi orice face, tot 
pe căi piezişe face. E singura compensație pentru 
constrângerile pe care şi le impune. Pentru că tot timpul se 
târăşte, urmărind scopuri mărunte, orice obstacol 
întâlneşte i se pare mai mare decât este în realitate; şi de 
aceea urăşte şi suspectează pe oricine îi iese în cale, fie şi 
cu cele mai nevinovate intenţii. De aceea căile piezişe pe 
care umblă sunt sortite să devină tot mai piezişe, pentru 
cele mai neînsemnate motive sau chiar fără nici un motiv. E 
suficient să ne gândim la isprăvile ce le-a făcut aici ca să ne 
dăm seama de acest lucru, a încheiat Traddles. 

— E de o josnicie monstruoasă! şi-a dat cu părerea 
mătuşa. 

— În această privinţă n-aş putea să mă pronunţ, a declarat 
gânditor Traddles. Mulţi oameni pot fi foarte josnici dacă-şi 
dau silinţa. 

— Să vorbim acum despre mister Micawber, a propus 
mătuşa. 

— Da, aşa-i, a zis Traddles, bucuros. Mă simt dator să-i 
aduc încă o dată cele mai mari laude lui mister Micawber. 
Dacă dânsul n-ar fi muncit vreme atât de îndelungată, cu 
atâta răbdare şi stăruinţă, n-am fi putut nădăjdui să 
ajungem vreodată la un rezultat cât de cât însemnat. Şi 
dacă ne gândim la ce i-ar fi plătit Uriah Heep ca să tacă, nu 
se poate să nu ajungem la concluzia că mister Micawber a 
făcut ce a făcut numai de dragul dreptăţii. 

— Şi eu cred la fel, am întărit eu. 

— Ei, şi ce aţi zice să-i dăm? a întrebat mătuşa. 

— O, înainte de a trece la asta, a spus Traddles puţin cam 
încurcat, când am încheiat înţelegerea ilegală care a pus 
capăt acestei afaceri atât de încurcate - căci înţelegerea e 
perfect ilegală de la început până la sfârşit - am găsit cu 


cale să omit, nefiind în stare să mă ocup de toate, două 
puncte. Chitanţele şi celelalte înscrisuri date de mister 
Micawber pentru avansurile primite... 

— Bine! Acelea vor trebui plătite! a spus mătuşa. 

— Da, dar nu ştiu nici unde se află, nici când va porni 
executarea, a spus Traddles, căscând ochii, şi mi-e teamă 
că, până la plecarea sa, mister Micawber va fi mereu în 
primejdie de a fi arestat şi de a-şi vedea lucrurile 
sechestrate. 

— Dacă-i aşa, trebuie deci să avem mereu grijă să fie pus 
imediat în libertate şi să-i scoatem lucrurile de sub 
sechestru, a zis mătuşa. La cât se cifrează toate astea? 

— Mister Micawber a înregistrat într-un catastif toate 
aceste tranzacţii - căci aşa le spune el, tranzacţii - a 
explicat Traddles zâmbind, şi totalul lor reprezintă o sută 
lire şi cinci şilingi. 

— Cât să-i dăm, inclusiv această sumă? a întrebat mătuşa. 
O să ne înţelegem noi, Agnes dragă, cum să împărţim asta 
după aceea. Cât să-i dăm? Cinci sute de lire? 

În această privinţă am obiectat îndată şi Traddles şi eu. 
Amândoi am recomandat să i se dea o sumă mică în 
numerar şi să se plătească datoriile către Uriah pe măsură 
ce vor fi urmărite, fără a i se spune lui mister Micawber. Am 
propus să se acopere pentru întreaga familie cheltuielile de 
echipare şi spezele de călătorie şi să li se dea o sută de lire; 
de asemenea, am sugerat ca înţelegerea pentru restituirea 
acestor bani, înfăţişată de mister Micawber, să fie semnată 
în mod solemn, căci i-ar prinde bine să se ştie obligat. Am 
adăugat apoi că n-ar strica să-i spun şi lui mister Peggotty, 
pe care ştiam că se putea pune temei, câte ceva despre 
firea şi trecutul lui mister Micawber; şi să i se încredinţeze 
lui mister Peggotty dreptul de a-i avansa, după aprecierea 
lui, încă o sută de lire. De asemenea, am propus ca, spre a 
stârni interesul lui mister Micawber pentru mister Peggotty, 
să-i povestesc în mod cu totul confidenţial ceea ce se va 
putea destăinui sau ceea ce voi socoti util din necazurile lui 


mister Peggotty şi să-i îndemn să se ajute unul pe altul, spre 
folosul amândurora. 'Toţi au primit foarte călduros aceste 
vederi; şi trebuie să spun că scurt timp după aceea şi 
respectivii le-au şi înfăptuit, înţelegându-se de minune. 

Văzând că Traddles se uita iar îngrijorat la mătuşa, i-am 
amintit de cel de-al doilea şi ultim punct de care pomenise. 

— Mă veţi ierta, Copperfield, mătuşa ta şi cu tine, dacă am 
să ating un subiect dureros, a spus Traddles şovăind, dar 
mă tem că n-am încotro, căci cred că e absolut necesar să- 
mi amintesc. În ziua de pomină, când mister Micawber l-a 
demascat, Uriah Heep a făcut o aluzie amenințătoare cu 
privire la soţul... mătuşii tale. 

Păstrându-şi aceeaşi ţinută ţeapănă şi aceeaşi linişte 
aparentă, mătuşa a adeverit, dând din cap. 

— Nu era cumva numai o obrăznicie aruncată în vânt? a 
întrebat Traddles. 

— Nu, i-a răspuns mătuşa. 

— lertaţi-mă, dar există o asemenea persoană, şi se află 
aceasta într-adevăr la discreţia lui? a întrebat Traddles. 

— Da, bunul meu prieten, a confirmat mătuşa. 

Făcând feţe-feţe, 'Traddles ne-a explicat că n-a fost în 
măsură să discute acest subiect; că, prin urmare, problema 
asta, la fel ca şi aceea a datoriilor lui mister Micawber, a 
rămas în afara înţelegerii încheiate; că acum nu mai avem 
nici o putere asupra lui Uriah Heep; şi că acesta va fi în 
stare să ne facă orice rău cu putinţă tuturor, sau oricăruia 
dintre noi. 

Mătuşa a rămas liniştită, până ce din nou pe obrajii s-au 
prelins câteva lacrimi. 

— Ai dreptate, a zis. Bine ai făcut că ai amintit de lucrul 
acesta. 

— N-am putea... eu... sau Copperfield... să facem ceva? a 
întrebat, sfios, Traddles. 

— Nimic, i-a răspuns mătuşa. Vă mulţumesc foarte mult. 
Trot, dragul meu, nu-i decât o ameninţare deşartă! Să-i 


chemăm acum pe mister şi missis Micawber. Şi de asta 
nimeni să nu mai vorbească! 

Şi rostind aceste cuvinte, şi-a netezit rochia şi, ţinându-se 
dreaptă, cum îi era obiceiul, a privit spre uşă. 

— Ei bine, missis şi mister Micawber, le-a spus mătuşa 
când au intrat. Am discutat problema emigrării 
dumneavoastră şi vă cerem scuze că v-am făcut să aşteptaţi 
atât de mult; am să vă spun acum care sunt propunerile 
noastre. 

După care le-a explicat aceste propuneri, spre 
nemărginita satisfacţie a întregii familii - fiind de faţă şi toţi 
copiii - şi a trezit cu atâta violenţă vechea deprindere a lui 
mister Micawber de a fi punctual în faza de contractare a 
oricărui credit pe bază de cambii, încât n-a putut fi oprit să 
nu se repeadă imediat, în culmea fericirii, să cumpere 
timbrele necesare. Dar fericirea i-a fost brusc curmată, căci 
peste cinci minute s-a întors, escortat de un agent al 
sheriff39-ului, şi, vărsând şiroaie de lacrimi, ne-a înştiinţat 
că totul era pierdut. Fiind însă pregătiţi pentru această 
eventualitate, care, fireşte, îşi avea originea într-o urmărire 
pornită de Uriah Heep, noi am plătit banii îndată; aşa că 
peste alte cinci minute, mister Micawber, aşezat la masă, 
anula timbrele cu un aer de încântare, cum numai această 
îndeletnicire, cu totul plăcută lui, ca şi prepararea punchu- 
lui, reuşea să aducă pe faţa lui strălucitoare. Să-l fi văzut 
cum anula timbrele cu zelul unui artist, atingându-le ca pe 
nişte tablouri, privindu-le dintr-o parte, cum îşi însemna în 
carneţele scadenţele şi sumele şi cum contempla poliţele 
completate, cu o adâncă înţelegere a nepreţuitei lor valori, 
era un adevărat spectacol! 

— Acum, dacă-mi îngăduiţi să vă dau un sfat, i-a spus 
mătuşa după ce îl urmărise în tăcere, cel mai bun lucru ar fi 
să vă lepădaţi o dată pentru totdeauna de această 
îndeletnicire. 

— Am de gând, a răspuns mister Micawber, ca pe pagina 
încă virgină a viitorului să fac acest legământ. Missis 


Micawber îl va atesta. Sunt încredinţat, a urmat mister 
Micawber, că fiul meu Wilkins nu va uita acest lucru 
niciodată şi că mai degrabă îşi va băga mâna în foc decât să 
se atingă de şerpii care i-au otrăvit viaţa nefericitului său 
părinte! 

Foarte afectat şi preschimbându-se pe loc într-o imagine a 
deznădejdii, mister Micawber a aruncat asupra şerpilor o 
privire îngrozită (din care admiraţia de adineauri încă nu 
dispăruse cu totul), i-a împăturit şi i-a băgat în buzunar. 

Cu aceasta, şedinţa din seara aceea a luat sfârşit. Eram 
mâhniţi şi istoviţi, iar a doua zi dimineaţă, mătuşa şi cu mine 
trebuia să ne întoarcem la Londra. Ne-am înţeles ca 
Micawberii să ne urmeze după ce-şi vor fi vândut lucrurile 
unui negustor de vechituri; ca afacerile lui mister Wickfield 
să fie lichidate cât mai repede cu putinţă, sub 
supravegherea lui Traddles, şi ca până la încheierea acestor 
operaţii, Agnes să vină şi ea la Londra. Noaptea am 
petrecut-o în vechea casă a lui mister Wickfield, care, de 
când se descotorosise de familia Heep, părea ca izbăvită de 
o molimă; şi ca un biet naufragiat întors acasă, am dormit în 
odăiţa mea de altă dată. 

A doua zi ne-am înapoiat la Londra şi ne-am instalat în 
căsuţa mătuşii, nu în a mea; şi stând noi amândoi ca 
odinioară, înainte de a merge la culcare, mătuşa mi-a zis: 

— Trot, vrei într-adevăr să ştii ce supărare am avut în 
ultima vreme? 

— Desigur, mătuşico. Acum, mai mult ca oricând, nu vreau 
să ai supărări sau griji pe care să nu le împărţi cu mine. 

— Ai avut tu destule supărări, băiete, mi-a spus afectuos 
mătuşa, şi fără micile mele necazuri. Şi alt motiv ca să-ţi 
ascund ceva nu aş putea să am. 

— Ştiu prea bine. Dar acuma spune-mi. 

— Ai vrea mâine dimineaţă să facem împreună un mic 
drum cu trăsura? 

— Desigur. 


— Mâine la 9, mi-a zis. Atunci am să-ţi spun totul, dragul 
meu. 

La ceasurile 9 ne-am suit într-o trăsură şi am pornit spre 
Londra. Am mers o mulţime, până ce am ajuns în dreptul 
unuia dintre marile spitale. În faţa clădirii aştepta un dric 
simplu. Vizitiul a recunoscut-o pe mătuşa şi, la un semn al 
ei, a pornit încet, urmat de noi. 

— Ai priceput acum, Trot? mi-a zis mătuşa. A murit! 

— A murit în spital? 

— Da. 

Şedea nemişcată lângă mine; dar din nou am băgat de 
seamă că pe obraji i se prelingeau câteva lacrimi. 

— A mai fost o dată aici, mai înainte, a adăugat mătuşa 
după o clipă. Era suferind de multă vreme - în anii din urmă 
era un om zdruncinat, distrus. Când a aflat că starea lui era 
gravă, a trimis după mine. De astă dată îi părea rău. Foarte 
Tău. 

— Şi, precum ştiu, te-ai dus, mătuşico. 

— M-am dus. Şi după aceea am mai fost să-l văd şi am stat 
mult cu el. 

— A murit în ajunul plecării noastre la Canterbury? 

Mătuşa a dat din cap. 

— Acuma nu-i mai poate face nimeni nici un rău. 
Amenințarea aceea era deşartă! 

Am ieşit afară din oraş, îndreptându-ne spre cimitirul din 
Hornsey. 

— Mai bine aici decât ca un vagabond pe străzi, a spus 
mătuşa când am ajuns. Aici s-a născut. 

Am coborât; am urmat sicriul sărăcăcios până într-un colţ 
de care îmi aduc bine aminte, unde s-a citit prohodul după 
care a fost dat ţărânii. 

— Treizeci şi şase de ani se împlinesc azi, dragul meu, de 
când m-am căsătorit, mi-a zis mătuşa în timp ce ne 
înapoiam spre trăsură. Doamne, iartă-ne pe toţi! 

Fără a scoate nici un cuvânt, ne-am urcat în trăsură; şi 
multă vreme a stat tăcută lângă mine, ţinându-mă de mână. 


În cele din urmă au podidit-o lacrimile şi mi-a zis: 

— Era un bărbat chipeş când l-am luat, Trot... Şi, Doamne, 
cât s-a schimbat! 

N-a ţinut-o mult. După ce şi-a uşurat inima plângând, s-a 
liniştit şi şi-a recăpătat chiar voia bună. Nervii îi erau cam 
şubreziţi, mi-a spus, căci altfel s-ar fi stăpânit. Doamne, 
iartă-ne pe toţi! 

Şi' astfel ne-am întors cu trăsura la căsuţa ei din Highgate, 
unde am găsit următorul răvaş, sosit cu poşta de dimineaţă, 
din partea lui mister Micawber. 

Canterbury, Vineri. 

Scumpă doamnă, dragă Copperfield, Frumoasa ţară a 
făgăduinţei, care nu demult s-a ivit la orizont, e din nou 
învăluită în neguri de nepătruns şi a pierit pentru 
totdeauna din faţa ochilor unui nenorocit a cărui soartă este 
pecetluită! 

Un nou mandat a fost emis (de înaltul tribunal King's 
Bench din Westminster) într-un nou dosar HEEP v.40 
MICAWBER, iar pârâtul a căzut pradă sheriff-ului 
competent în acest district. 

A bătut al luptei ceas! 

EDWARDA41 n-a făcut popas, Mândra oaste-i la un pas - 

LANȚURI ŞI OSÂNDĂ! 42 

Din nou întemnițat, mă îndrept spre un grabnic sfârşit 
(dincolo de o anumită limită, la care simt că am ajuns, 
chinurile minţii devin insuportabile), căci s-a apropiat funia 
de par. Fiţi binecuvântaţi, fiţi binecuvântaţi! Şi poate 
cândva, un călător, vizitând din curiozitate şi, nădăjduiesc, 
cu o anumită simpatie locurile unde sunt închişi datornicii 
din acest oraş, va cădea pe gânduri când va desluşi, pe 
ziduri zgâriate cu un cui ruginit, Obscurele iniţiale W. M. 

P-S. Redeschid prezenta spre a adăuga că prietenul 
nostru comun, mister Thomas Traddles (care nu ne-a 
părăsit încă şi arată cât se poate de bine), a plătit şi datoria 
şi cheltuielile în numele atât de nobilei miss Trotwood, şi că 
atât eu, cât şi familia suntem în culmea fericirii pământeşti. 


CAPITOLUL LV. 

FURTUNA. 

Mă apropii acum de un episod din viaţa mea atât de viu 
încă, atât de înfricoşător şi atât de strâns legat prin 
nenumărate fire, dintre cele mai variate, de tot ce l-a 
precedat în aceste pagini, încât, de la începutul acestei 
istorisiri, pe măsură ce înaintam l-am văzut crescând 
mereu, mai mare şi mai mare, ca pe un turn înalt în mijlocul 
câmpiei şi aruncându-şi umbra fatidică până şi asupra 
măruntelor întâmplări ale copilăriei mele. 

Ani de-a rândul, după ce s-a consumat, adesea l-am retrăit 
în vis. În asemenea măsură m-a zdruncinat puternica 
impresie ce mi-a lăsat-o, încât în tăcerea nopţii mi se părea 
că furia lui continuă să bântuie cu turbare odaia-mi liniştită. 
Se întâmplă uneori şi în ziua de azi să mi se arate în vis, 
însă la intervale mai lungi şi imprevizibile. Şi nu cunosc 
asociaţie mai irezistibilă decât aceea dintre o furtună 
puternică sau cea măi vagă aluzie la un țărm bătut de valuri 
şi episodul cu pricina. Voi încerca să aştern pe hârtie 
întâmplările aşa cum le văd, simplu şi clar. Nu le evoc, ci le 
văd aievea; căci se desfăşoară din nou sub ochii mei. 

Apropiindu-se ziua când urma să plece corabia cu 
emigranţi, buna mea dădacă a venit la Londra (când ne-am 
văzut întâia oară a fost aproape zdrobită de durere auzind 
ce nenorocire mă lovise). Eram mai tot timpul cu dânsa, cu 
fratele ei şi cu Micawberii (care acum se întâlneau foarte 
des), pe Emily însă n-o vedeam de fel. 

Într-o seară, când nu mai rămăsese decât puţină vreme 
până la ridicarea ancorei, stăteam singur cu Peggotty şi cu 
fratele ei. Am discutat mai ales despre Ham. Peggotty ne-a 
povestit cu câtă duioşie îşi luase rămas bun de la ea 
înaintea plecării ei la Londra şi de câtă bărbăţie şi calm 
dăduse dovadă. Mai ales în ultima vreme, când, după 
părerea ei, fusese mai greu încercat decât oricând. Toate 
acestea alcătuiau pentru o fiinţă afectuoasă ca Peggotty un 
subiect despre care putea vorbi fără a osteni vreodată, iar 


însufleţirea cu care noi urmăream ceea ce avea de povestit 
dânsa, care se aflase în preajma lui atâta vreme, era 
aceeaşi, cu a ei în timp ce depăna firul celor petrecute. 

Între timp, mătuşa şi cu mine renunţasem la cele două 
căsuțe din Highgate; eu fiindcă aveam de gând să plec în 
străinătate, iar mătuşa fiindcă voia să se mute înapoi în 
căsuţa ei de la Dover. lemporar luasem cu chirie o locuinţă 
în Covent Garden. Întorcându-mă pe jos spre casă în seara 
când am dus această conversaţie şi gândindu-mă la cele ce 
discutasem cu Ham cu prilejul ultimei vizite la Yarmouth, 
am început să mă îndoiesc c-ar fi bine să predau scrisoarea 
pentru Emily în clipa când îmi voi lua bun rămas de la 
unchiul ei pe bordul corăbiei, socotind că ar fi mai înţelept 
să-i scriu chiar acum. Am chibzuit că, poate, după ce va 
primi scrisoarea, va dori să-i trimită prin mine câteva 
cuvinte de mângâiere nefericitului ei fost logodnic. Era 
datoria mea să-i ofer această posibilitate. 

De aceea, înainte de a mă duce la culcare, m-am aşezat în 
odaia mea şi i-am scris. l-am spus că l-am văzut şi că mi-a 
cerut să-i comunic cele amintite de mine la locul cuvenit în 
aceste pagini. Am repetat întocmai mesajul lui. Nu era 
nevoie să adaug nimic, nici chiar dacă aş fi avut dreptul s-o 
fac. Devotamentul, dragostea oglindite în el n-aveau nevoie 
să fie împodobite nici de mine, nici de nimeni altul. Am lăsat 
scrisoarea afară, ca să fie expediată a doua zi de dimineaţă, 
împreună cu câteva rânduri adresate lui mister Peggotty, 
prin care-l rugam să i-o înmâneze; şi m-am culcat în 
revărsatul zorilor. 

Eram mult mai obosit decât îmi dădeam seama; şi 
neputând adormi decât după ce soarele se înălţase pe cer, 
am zăcut în pat, fără a mă odihni, până târziu a doua zi. M-a 
trezit prezenţa mătuşii, care stătea în tăcere lângă patul 
meu. Am simţit-o în somn, aşa cum cred că toţi simţim 
asemenea lucruri. 

— Trot dragă, mi-a zis când am deschis ochii, nu mă 
puteam hotări să te trezesc. A venit mister Peggotty; să-l 


poftesc sus? 

I-am spus „da”, şi o clipă mai târziu şi-a făcut apariţia. 

— Mas'r Davy, mi-a zis după ce mi-a strâns mâinile, i-am 
înmânat lui Em'ly scrisoarea, şi dânsa, sir, a scris rândurile 
astea; şi m-a rugat să vă cer să le citiţi, şi dacă nu găsiţi 
nimic rău în ele, s-aveţi grijă să-i ajungă. 

— Dumneata le-ai citit? am întrebat. 

A dat din cap, îndurerat. Am deschis plicul şi am citit cele 
ce urmează: 

Am primit veştile trimise. Vai, ce-aş putea să-ţi scriu spre 
a-ţi mulţumi pentru bunătatea şi binefăcătoarea grijă 
arătate?! 

Am pus cuvintele tale la inimă. Şi acolo le voi păstra până 
oi muri. Sunt ca nişte ghimpi ascuţiţi, dar îmi aduc atâta 
mângâiere! Citindu-le, m-am rugat, vai cât de fierbinte m- 
am rugat! Când văd ce om eşti şi ce om e unchiul, îmi dau 
seama cum trebuie să fie Dumnezeu şi mă încumet să plâng 
la picioarele lui. 

Adio pentru totdeauna. Acuma, scumpul meu, prietenul 
meu, îmi iau rămas bun de la tine pe lumea asta. Pe altă 
lume, de voi fi iertată, s-ar putea să mă trezesc copil şi să 
vin spre tine. Mii de mulţumiri şi binecuvântări. Rămâi cu 
bine, pentru totdeauna. 

La aceste rânduri udate cu lacrimi se mărginea scrisoarea. 

— Pot să-i spun lui Em'ly că n-aţi găsit nimic rău şi că o să 
fiţi atât de bun s-aveţi grijă să-i ajungă? m-a întrebat mister 
Peggotty după ce am citit-o. 

— Nu încape vorbă, i-am zis, dar cred... 

— Da, mas'r Davy? 

— Cred e-am să mă duc chiar eu până la Yarmouth, am 
urmat. Am timp să mă duc şi să mă întorc înainte de 
plecarea corăbiei. Mereu mă gândesc la el şi la 
singurătatea lui; a-i înmâna lui acuma răvaşul acesta scris 
de mâna ei şi a-ţi da dumitale putinţa să-i spui în clipa 
plecării că l-a primit, ar fi o mângâiere pentru amândoi. I- 
am făgăduit solemn, dragului şi scumpului meu prieten, că 


voi aduce la îndeplinire însărcinarea ce mi-a dat, şi nu 
înţeleg să precupeţesc nimic pentru a o duce la bun sfârşit. 
Drumul e un fleac pentru mine. N-am astâmpăr, şi călătoria 
îmi va prii. Am să plec astă-seară chiar. 

Deşi a încercat, cu mult zel, să mă abată de la această 
hotărâre, mi-am dat seama că era de o părere cu mine; şi 
asta, dacă aş mai fi simţit nevoia să mă întărească cineva în 
intenţiile mele, ar fi fost mai mult decât de ajuns. La 
rugămintea mea, s-a dus până la staţia diligenţelor şi mi-a 
rezervat locul de pe capră. Seara am pornit-o cu poştalionul 
pe şoseaua pe care o străbătusem de atâtea ori în atâtea şi 
atâtea împrejurări. 

— Nu vi se pare că cerul e cu totul neobişnuit? l-am 
întrebat pe vizitiu la primul popas, după ce am ieşit din 
Londra. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un cer ca ăsta. 

— Nici eu... n-am mai pomenit cer ca ăsta, mi-a răspuns. 
Semn de furtună, sir. Cred c-o să fie prăpăd pe mare, şi asta 
curând. 

Era o sumbră învolburare - întreruptă ici-colo de nişte 
pete de culoarea fumului ce iese din lemnele ude - alcătuită 
din nori ce zburau înghesuiți unii peste alţii în grămezi 
dintre cele mai stranii, închipuind în văzduh înălţimi care 
depăşeau depărtarea dintre noi şi cele mai adânci hăuri ale 
pământului, înălţimi de la care luna bezmetică părea să se 
azvârle, ca şi cum, în mijlocul înfiorătoarei tulburări a 
legilor naturii, s-ar fi rătăcit şi ar fi fost cuprinsă de spaime. 
Toată ziua bătuse vântul; şi acuma se înteţea, urlând 
nemaipomenit de tare. După un ceas, devenise şi mai 
puternic; cerul era încă şi mai înnorat, şi vântul sufla 
straşnic. 

Dar pe măsură ce se apropia noaptea, norii s-au îndesit şi 
au acoperit tot cerul, care acum era foarte întunecat, iar 
vântul a început a bate tot mai aprig. A continuat să-şi 
sporească viteza până ce caii abia-l mai puteau înfrunta. În 
mai multe rânduri, în bezna nopţii (era pe la sfârşitul lui 
septembrie, când nopţile nu sunt scurte), caii înaintaşi se 


întorceau în loc sau se opreau brusc; şi nu o dată am avut 
motive serioase de a ne teme că diligenţa va fi răsturnată 
de vânt. Rafale iuți de ploaie, ca nişte averse de oţel, au 
premers furtunii; şi de fiece dată când găseam adăpost sub 
copaci sau lângă vreun zid ce bara calea vântului, opream 
bucuroşi, pur şi simplu pentru că era cu neputinţă să 
continuăm bătălia. 

Când s-a crăpat de ziuă, a pornit a sufla tot mai aprig. 
Apucasem eu la Yarmouth o vreme când marinarii ziceau că 
vântul bubuia precum tunurile mari, dar ceva asemănător 
sau cât de cât apropiat nu pomenisem nici o dată. Am ajuns 
la Ipswich43 foarte târziu, deoarece, după primele zece 
mile de drum, nu înaintasem decât opintindu-ne şi luptând 
la fiecare pas; şi în piaţa oraşului am găsit un pâlc de 
oameni care se sculaseră din pat în puterea nopţii, de 
teamă ca nu cumva să se prăbuşească hornurile peste ei. 
Câţiva dintre aceştia, apropiindu-se de curtea hanului, în 
timp ce se schimbau caii, ne-au povestit că foi grele de 
plumb fuseseră smulse de pe turnul înalt al unei biserici şi 
azvârlite pe o uliţă învecinată, împiedicând trecerea. Alţii 
ne-au istorisit că ţăranii veniţi de prin satele megieşe 
văzuseră copaci uriaşi smulşi din rădăcini şi clăi întregi de 
fân împrăştiate peste drumuri şi peste ogoare. Şi furtuna 
nu slăbea deloc; dimpotrivă, vântul bătea şi mai tare. 

Pe măsură ce, luptând din greu, ne apropiam de mare, 
dincotro sufla vântul către uscat, puterea lui devenea tot 
mai înfricoşătoare. Cu mult înainte de a se întrezări marea, 
i-am simţit pe buze spuma şi ne-a întâmpinat o burniţă 
sărată. Apele mării se revărsaseră, acoperind pe distanţe 
de mile şi mile smârcurile din jurul Yarmouthului; şi fiecare 
pânză de apă şi fiecare băltoacă se zbătea amarnic de mal, 
mici brizanţi spărgându-se cu furie în calea noastră. Când 
am dat cu ochii de mare, valurile ce se ridicau în răstimpuri 
la orizont deasupra genunii clocotitoare păreau crâmpeie 
dintr-o privelişte cu tunuri şi clădiri de pe un alt tărâm. Şi 
când, în cele din urmă, am ajuns în oraş, oamenii cu părul 


răvăşit au ieşit în prag, minunându-se că diligenţa răzbise 
până acolo pe o noapte ca aceea. 

Am tras la vechiul han şi apoi m-am dus să văd marea, 
împleticindu-mă pe uliţa plină de nisip şi alge şi împroşcată 
cu spumă, temându-mă să nu-mi cadă în cap vreo ţiglă sau 
vreo cărămidă şi ţinându-mă, în colţurile mai expuse, de 
trecătorii ce-mi ieşeau în cale. Când m-am apropiat de 
plajă, am dat ochi nu numai cu toţi pescarii, ci cu aproape 
jumătate din locuitorii oraşului care, adăpostiţi pe după 
case, aşteptau; din când în când, câte unii înfruntau urgia, 
ca să arunce o privire spre larg, şi când încercau să se 
întoarcă, umblând în zigzag, erau luaţi pe sus de vânt. 

Alăturându-mă acestor grupuri, am dat peste femei care-şi 
boceau soţii plecaţi pe mare la pescuit de heringi sau stridii, 
având temei să creadă că pieriseră înainte ca să poată 
ajunge în siguranţă. În mulţime se aflau pescari bătrâni, cu 
părul sur, care clătinau din cap, privind când la ape, când la 
cer, şi mormăiau între ei; armatori foarte consternaţi şi 
neliniştiţi; copii ce se înghesuiau unii într-alţii, uitându-se 
întrebători la oamenii mai vârstnici; chiar şi vajnici 
marinari, care din locuri ferite, febrili şi încordaţi, scrutau 
marea cu ocheanele ca şi cum ar fi pândit mişcările unui 
inamic. 

Marea furioasă - când în mijlocul haosului aceluia al 
vântului orbitor, al firelor de nisip şi al pietrelor ce zburau 
în toate părţile şi în mijlocul acelor zgomote înfricoşătoare, 
găseam o clipă de răgaz s-o privesc - mă uluia. Talazuri cât 
zidul se apropiau rostogolindu-se, şi după ce creşteau la 
nesfârşit, se prăvăleau, spărgându-se de țărm, de parcă ar 
fi vrut să înghită oraşul. Resacul44 se năpustea spre larg, 
mugind răguşit, şi parcă deschidea hrube adânci sub mal, 
urmărind să surpe pământul. Valuri cu coama albă năvăleau 
tunând şi se spulberau înainte de a ajunge la ţintă - fiecare 
strop al lor păstrându-şi parcă întregi furia şi forţa iniţială - 
se precipitau să alcătuiască noi monştri. Dealurile ondulate 
se prefăceau în căi adânci, iar văile ondulate (deasupra 


cărora zbura uneori singuratică pasărea furtunii) se 
înălţau, devenind dealuri; masele de apă zgâlţâiau ţărmul 
cu un zgomot infernal; formele abia închegate se avântau 
clocotitoare, căutând să-şi schimbe înfăţişarea şi locul, 
alungind alte forme şi mânându-le înainte; ţărmul cel 
închipuit de la orizont, cu turnurile şi clădirile sale, se ridica 
şi se prăbuşea; iar grămezile de nori întunecaţi, care 
coborâseră foarte jos, goneau deasupra creştetelor, celor 
de faţă; şi mi se părea că sub ochii mei se produc prăpădul 
şi prăbuşirea întregii firi. 

Negăsindu-l pe Ham printre cei atraşi de această furtună 
de pomină - pentru că şi în ziua de azi mai e socotită cea 
mai năprasnică din câte s-au abătut asupra acelor locuri - 
am pornit spre locuinţa lui. Era zăvorâtă; şi când, după ce 
am bătut la uşă, nu mi-a răspuns nimeni, m-am dus, 
apucând pe uliţe dosnice şi drumuri ferite, la şantierul unde 
lucra. Aici am aflat că plecase la Lowestoft, să efectuez nişte 
reparaţii la care era nevoie de priceperea lui, şi că avea să 
se înapoieze a doua zi de dimineaţă, devreme. 

M-am întors la han; şi până m-am spălat şi m-am schimbat 
şi am încercat să dorm, s-a făcut ceasul 5 după amiază. Nu 
trecuseră nici cinci minute de când coborâsem în cafenea şi 
mă aşezasem lângă cămin, când chelnerul care venise să 
aţâţe focul, vrând să intre în vorbă cu mine, mi-a spus că 
două corăbii, încărcate cu cărbuni, se scufundaseră, cu 
întregul echipaj, la câteva mile depărtare şi că şi alte câteva 
vase fuseseră văzute luptând cu furtuna în apropierea radei 
şi făcând sforţări deznădăjduite de a se ţine departe de 
țărm. „Milostivească-se Domnul de ele şi de toţi bieţii 
marinari, a adăugat chelnerul, dacă o fi să mai avem încă o 
noapte asemenea celei trecute!” 

Eram foarte deprimat; mă simţeam tare singur; şi absenţa 
lui Ham mă neliniştea peste măsură. Evenimentele din 
urmă mă tulburaseră adânc, deşi nu-mi dădeam seama cât 
de adânc, şi mă zăpăcise vântul năprasnic pe care-l 
înfruntasem atâta vreme. Gândurile şi amintirile mi-erau 


atât de învălmăşite, încât nu mai aveam reprezentări clare 
despre timp şi spaţiu. De pildă, dacă aş fi ieşit în oraş, nu m- 
aş fi mirat, cred, să întâlnesc un cunoscut de care ştiam că 
trebuie să fie la Londra. În privinţa asta, dacă mă pot 
exprima astfel, conştiinţa mea manifesta o ciudată confuzie. 
Şi totuşi erau prezente toate reminiscenţele pe care le 
trezeau, fireşte, locurile acelea; şi acestea erau deosebit de 
vii şi limpezi. 

Fiind în această stare de spirit, s-a făcut pe loc, în mod 
involuntar, o legătură între tragicele veşti împărtăşite de 
chelner şi îngrijorarea pricinuită de absenţa lui Ham. Mi s-a 
strecurat în suflet temerea că Ham s-ar putea să se 
înapoieze de la Lowestoft pe mare şi că s-ar putea îneca. 
Temerile mele au crescut în aşa măsură, încât, înainte de a 
lua masa, m-am hotărât să mă mai duc o dată la şantier şi 
să-l întreb pe patronul lui dacă i se părea cât de cât 
probabil ca Ham să încerce să se întoarcă pe mare. Fiind 
decis, în cazul când mi-ar da cel mai slab temei pentru o 
asemenea presupunere, să plec la Lowestoft, pentru a-l 
opri, înapoindu-ne împreună pe uscat. 

Am spus în grabă ce să mi se pregătească pentru cină şi 
iar am dat fuga la şantier. Am ajuns la timp, căci 
proprietarul, cu o lanternă în mână, tocmai zăvora poarta. 
A râs când i-am pus întrebarea şi mi-a zis că nu aveam de 
ce să mă tem, fiindcă nici un om în toate minţile şi nici chiar 
un smintit n-ar ieşi pe mare pe asemenea furtună, şi cu atât 
mai puţin Ham Peggotty, care era născut marinar. 

Pătruns de acest adevăr de care-mi dădusem şi eu atât de 
bine seama dinainte, încât, sincer spun, mi-a fost ruşine să 
fac demersul pe care, neputându-mă stăpâni, totuşi îl 
făcusem, m-am întors la han. Cu toate că părea de 
necrezut, am avut impresia că intensitatea furtunii era în 
creştere. Urletele şi mugetele vântului, pârâitul şi scârţâitul 
uşilor şi ferestrelor, vâjâitul hornurilor, impresia că se 
clătina chiar casa în care mă adăposteam, bubuitul 
năprasnic al mării erau mai înfricoşătoare decât dimineaţa. 


Pe deasupra, acum se lăsase şi o beznă de nepătruns; o 
beznă care, adăugată furtunii, stârnea noi temeri, unele 
întemeiate, altele născocite. 

N-am putut mânca. Nu-mi găseam astâmpăr şi nu eram în 
stare să mă concentrez. Nu ştiu ce din mine, răspunzând 
furtunii de afară, îmi răscolea adâncurile memoriei şi le 
răvăşea. Şi totuşi, în vârtejul gândurilor care goneau 
nebuneşte, luându-se la întrecere cu marea turbată, 
furtuna şi îngrijorarea mea în privinţa lui Ham rămâneau 
mereu pe primul plan. 

Aproape că nu m-am atins de mâncare, în schimb am 
încercat să mă înviorez cu un pahar, două de vin. Zadarnic. 
Fără a înceta nici o clipă să-mi dau seama de urgia de afară 
şi de locul în care mă aflam, am căzut într-o stare de 
somnolenţă lângă cămin. Dar amândouă aceste puncte de 
reper au fost puse în umbră de o spaimă nouă, imposibil de 
definit; şi când m-am trezit - sau mai degrabă când m-am 
dezmeticit din letargia care mă pironise pe scaun - 
tremuram tot, cuprins de o spaimă fără obiect şi de 
neînțeles. 

M-am plimbat încoace şi încolo, am încercat să citesc câte 
ceva dintr-un vechi dicţionar geografic, am ascultat 
zgomotele înfricoşătoare ce se auzeau de afară; am privit 
chipurile, scenele şi formele ce se înfiripau în văpăile 
focului. În cele din urmă, tic-tacul monoton al 
imperturbabilei pendule din perete m-a iritat în aşa hal, 
încât m-am hotărât să mă duc la culcare. 

Fireşte că, pe o noapte ca aceea, mi-a mai venit inima la 
loc când am auzit că dintre slugile hanului câteva se 
înţeleseseră să stea de strajă până în zori. M-am culcat 
peste măsură de obosit şi năuc; dar de îndată ce m-am 
întins pe pat, toate aceste senzaţii au dispărut ca prin 
minune şi am rămas pe deplin treaz, cu toate simţurile 
încordate. 

Ceasuri întregi am zăcut, ascultând vântul şi marea, 
închipuindu-mi ba că aud strigăte dinspre larg, ba că aud 


bubuituri de tun, ba zgomote produse de prăbuşirea unor 
case în oraş. De câteva ori m-am sculat de m-am uitat afară, 
dar n-am văzut nimic altceva decât, reflectate de geamuri, 
pâlpâirile slabe ale lumânării, pe care o lăsasem aprinsă, 
sau propriul meu chip, ce mă privea din beznă cu o 
căutătură rătăcită. 

În cele din urmă, neliniştea mea devenind insuportabilă, 
m-am îmbrăcat în mare grabă şi am coborât. În bucătăria 
încăpătoare, unde am întrezărit bucăţi întregi de slănină şi 
funii de ceapă atârnate de grinzi, i-am găsit pe cei ce 
rămăseseră de veghe adunaţi laolaltă, şezând în poziţii 
diferite în jurul unei mese care dinadins fusese trasă de 
lângă hornul cel mare şi mutată în dreptul uşii. O fetişcană 
drăguță, care-şi astupase urechile cu şorţul şi-şi ţinea 
privirile aţintite asupra uşii, a dat un țipăt când m-a văzut, 
crezând că eram un strigoi; dar ceilalţi, având mai mult 
sânge rece, s-au bucurat că li se mai adăuga cineva. Unul 
dintre ei, referindu-se la cele discutate până atunci, m-a 
întrebat de credeam că sufletele marinarilor de pe corăbiile 
încărcate cu cărbuni, care se scufundaseră, vor fi rătăcind 
prin furtună. 

Am stat cu ei vreo două ceasuri, cred. Într-un rând am 
deschis poarta curţii şi am aruncat o privire pe uliţa pustie. 
Nisip, alge şi stropi de spumă zburau prin văzduh; şi n-am 
izbutit să închid la loc poarta şi s-o proptesc împotriva 
vântului decât după ce am cerut ajutor. 

Când într-un târziu, m-am întors în odaia-mi singuratică, 
am găsit-o cufundată în beznă; dar eram obosit acuma, şi 
îndată ce m-am culcat, am căzut - ca din vârful unui turn în 
fundul unei prăpăstii - într-un somn adânc. Am impresia că 
multă vreme, deşi visam că mă aflam altundeva şi că luam 
parte la tot felul de peripeții, se făcea că vântul sufla 
neîncetat. În cele din urmă am pierdut şi această ultimă 
legătură cu realitatea şi am visat că mă aflam, împreună cu 
doi prieteni scumpi - cine erau aceşti doi prieteni nu ştiu - 
la asediul unui oraş, în mijlocul unei puternice canonade. 


Bubuitul tunurilor fiind asurzitor şi neîntrerupt, n-am 
putut auzi ceva ce ţineam foarte mult să aud, şi până la 
urmă, făcând o sforţare mai mare, m-am trezit. Era ziua-n 
amiaza mare - trebuie să fi fost ceasurile 8 sau 9; în locul 
bateriilor mugea furtuna şi cineva bătea şi striga la uşă. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

— O corabie care se scufundă! Aici, aproape! 

Am sărit din pat şi am întrebat de ce vas era vorba. 

— Un schooner45 din Spania sau din Portugalia, cu o 
încărcătură de fructe şi de vin. Grăbiţi-vă, sir, dacă vreţi să-l 
vedeţi! Pe plajă, oamenii spun c-are să se sfărâme dintr-o 
clipă în alta. 

Glasul, s-a depărtat, strigând pe scări, iar eu m-am 
îmbrăcat cât de repede am putut şi am dat buzna pe uliţe. 

Am văzut un mare număr de oameni, care toţi alergau în 
aceeaşi direcţie, către plajă. Am alergat şi eu într-acolo, 
întrecându-i pe unii, şi foarte curând m-am trezit în faţa 
mării furioase. 

Între timp, vântul se potolise puţin, nu mai mult decât ar fi 
scăzut canonada din vis dacă din gutele de tunuri care 
bubuiau ar fi amuţit vreo jumătate de duzină. Dar marea, 
răscolită de furtuna care bântuise toată noaptea, părea 
mult mai înspăimântătoare decât o văzusem în ajun. Părea 
umflată sub toate aspectele; şi înălţimea la care se ridicau 
brizanţii, săltând care de care mai sus, prăvălindu-se unii 
peste alţii şi rostogolindu-se pe plajă în şiruri nesfârşite, era 
cu adevărat înfricoşătoare. 

Atâta am fost de buimăcit de zgomotul asurzitor făcut de 
vânt şi de valuri, de forfota mulţimii şi de zăpăceala de 
nedescris, de efortul supraomenesc de a mă ţine în 
picioare, în pofida furtunii, încât, când m-am uitat în larg. 
Să văd şi eu corabia ce se scufunda, n-am văzut altceva 
decât coamele înspumate ale talazurilor. Un pescar 
îmbrăcat sumar, care stătea lângă mine, mi-a arătat cu 
braţul gol către stânga (pe braţ avea un tatuaj 
reprezentând o săgeată aţintită în aceeaşi direcţie). Şi 


atunci, o, Doamne-Dumnezeule mare, deodată am văzut-o 
foarte aproape. 

Unul dintre catarge se frânsese la vreo şase sau opt 
picioare deasupra punţii şi atârna peste bord într-un 
vălmăşag de vele, de straiuri, sarturi şi scote; şi în timp ce 
schooner-ul se zbătea pradă tangajului şi ruliului - fără nici 
o clipă de răgaz şi cu neînchipuită violenţă - această masă 
de sfărâmături izbea în bordaj de parcă ar fi vrut să-l 
spargă. Cei de pe corabie tocmai făceau sforţări să taie şi să 
se descotorosească de această parte a epavei, căci atunci 
când, prinsă de curent, corabia s-a întors cu bordul spre 
noi, am văzut limpede echipajul lucrând cu topoare, în 
special un bărbat vânjos, cu păr lung, inelat, care se 
distingea de ceilalţi. Dar în clipa aceea, de pe țărm, peste 
urletele vântului şi mugetul mării, s-a înălţat un țipăt 
sfâşietor; năpustindu-se peste epava ce juca pe valuri, un 
talaz uriaş a măturat oameni, ghiuri, vergi, scânduri, 
parapet, o sumedenie de asemenea jucării, în abisul 
clocotitor. 

Al doilea catarg, în jurul căruia fluturau zdrenţele unei 
vele sfâşiate de o puzderie de parâme rupte şi încâlcite, mai 
rezista. Acelaşi pescar mi-a spus acum la ureche, cu glas 
răguşit, că schooner-ul, după ce se izbise de fund o dată, se 
redresase şi acum se izbea de ela doua oară. A adăugat, 
cred, că foarte probabil vasul avea să se rupă în două de la 
mijloc, şi, fireşte, am împărtăşit această părere, căci 
tangajul şi ruliul erau atâta de cumplite, încât nici un lucru 
făcut de mână omenească nu le-ar fi putut rezista vreme 
îndelungată. În timp ce-mi vorbea, pe plajă a izbucnit un 
nou strigăt de jale; epava se ridicase din adânc, cu patru 
oameni agăţaţi de grementul catargului rămas în picioare; 
şi între ei, în frunte, se afla bărbatul vânjos, cu păr lung, 
inelat. 

Pe bord era un clopot; şi clopotul bătea, în timp ce nava se 
zvârcolea de pe o parte pe alta şi se avânta ca o făptură 
turbată de deznădejde, fie lăsându-ne să-i vedem puntea în 


toată întinderea ei, când se culca pe o coastă cu faţa către 
țărm, fie arătându-şi numai chila, când cu un salt bezmetic 
apuca spre larg; şi dangătul, care vestea sfârşitul acelor 
nenorociţi, ajungea până la noi purtat de vânt. Din nou nava 
a dispărut, acoperită de valuri, şi din nou a ieşit la 
suprafaţă. Doi oameni fuseseră înghiţiţi de mare. Pe țărm 
încordarea a crescut. Bărbaţii gemeau, frângându-şi 
inimile; femeile ţipau şi-şi întorceau privirile. Unii alergau 
înnebuniţi în sus şi în jos pe plajă, strigând după ajutor, cu 
toate că era cu neputinţă să fie ajutaţi. M-am pomenit şi eu 
în rândul acestora, rugându-mă cu înfocare de câţiva 
pescari pe care îi cunoşteam că nu-i lase să piară sub ochii 
noştri pe cei doi nenorociţi. 

Gesticulând cu înfierbântare, tocmai izbutiseră să-mi 
explice - cum, nu ştiu, pentru că puţinul ce-l puteam auzi nu 
eram în stare să-l înţeleg - că mai-nainte cu o oră, un 
echipaj îndrăzneţ se străduise să iasă cu barca de salvare, 
dar că totul fusese zadarnic, şi că întrucât nimeni nu era 
smintit să încerce a duce înot un odgon spre a stabili o 
legătură între epavă şi țărm, nu mai era nimic de făcut; 
când, deodată, am băgat de seamă că mulţimea adunată pe 
plajă a căzut pradă unei noi emoţii şi că se da în lături, şi l- 
am văzut pe Ham croindu-şi drum spre țărm. 

Am alergat în întâmpinarea lui - pe cât îmi aduc aminte - 
ca să-mi reînnoiesc cererea de ajutor. Dar, deşi năucit de 
spectacolul acela nemaivăzut şi înfiorător, hotărârea ce se 
citea pe faţa lui şi privirea care o arunca spre larg - aceeaşi 
privire pe care o avusese şi în dimineaţa aceea după ce 
fugise Emily şi pe care n-o putusem uita - m-au trezit şi m- 
au făcut să-mi dau seama de primejdie. L-am apucat cu 
amândouă braţele şi i-am implorat pe oamenii cu care 
tocmai vorbisem să nu-i dea ascultare, să nu se facă vinovaţi 
de o crimă, să nu-l lase să se depărteze de țărm! 

Un nou țipăt de groază a izbucnit pe plajă; uitându-mă la 
epavă, am văzut cum vela, sfâşiată, după ce, lovindu-l de 
mai multe ori crâncen, l-a doborât pe omul aflat la baza 


catargului, s-a înfăşurat triumfătoare în jurul bărbatului 
vânjos, rămas singur pe catarg. 

După această scenă şi împotriva hotărârii lui Ham, 
împietrit în deznădejdea lui, deprins să-i domine pe cei mai 
mulţi dintre cei de faţă, mi-am dat seama că vorbesc în 
vânt. 

— Mas'r Davy, mi-a spus strângându-mi voios amândouă 
mâinile. De mi s-or fi sfârşit zilele, s-au sfârşit, şi pace! lar 
de nu, am s-aştept! Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să-i 
binecuvânteze pe toţi! Prieteni, fiţi gata! Am pornit. 

Am fost îndepărtat, nu fără menajamente, şi imobilizat 
într-un loc unde oamenii mi-au spus, ceea ce abia am 
înţeles, că dânsul era hotărât să încerce, cu sau fără ajutor, 
şi că stând prea aproape, aş stânjeni măsurile de siguranţă, 
tulburându-i pe aceia în sarcina cărora cădeau. Nu ştiu nici 
ce le-am răspuns, nici ce mi-au replicat; dar am văzut 
forfotă pe plajă şi oameni alergând cu nişte saule ce le 
desfăşurau de pe un cabestan ce se afla mai încolo şi 
pătrunzând în mijlocul pâlcului de oameni care-l ascundeau 
de vederea mea. Apoi l-am văzut singur, în bluză şi 
pantaloni marinăreşti: cu o saulă în mână sau înfăşurată la 
încheietură şi cu o alta în jurul taliei, şi câţiva oameni, 
dintre cei mai destoinici, aflaţi la oarecare distanţă, 
apucând un capăt al saulei pe care dânsul o întindea la 
picioarele sale pe țărm. 

Aşa nepriceput cum eram, mi-am dat seama că epava 
stătea să se rupă. Am văzut cum se despica în două şi am 
înţeles că acum viaţa celui care se ţinea de catarg atârna de 
un fir de păr. Iotuşi, nu se lăsa. Purta pe cap o beretă roşie, 
ciudată - nu ca beretele marinăreşti, ci de o culoare mai 
caldă; şi în timp ce ultimele câteva scânduri care-l 
despărţeau de pieire crăpau, săltând şi zvâcnind, iar 
clopotul suna prevestitor pentru mort, l-am văzut cu toţii 
cum o flutura în aer. Şi când l-am văzut repetând gestul am 
crezut c-am să-mi pierd minţile, fiindcă mi-a trezit o veche 
amintire despre un prieten care mi-a fost drag cândva. 


Singur, urmărit de toţi în tăcere şi cu răsuflarea tăiată şi 
având în faţă furtuna, Ham a scrutat marea, până ce în 
momentul când întoarcerea calului care se izbise de țărm a 
produs un resac uriaş, le-a aruncat o privire celor care 
ţineau saula cu care era legat, şi în aceeaşi clipă s-a aruncat 
în apă, începând lupta cu vâltoarea; ba se înălța cu 
dealurile, ba se prăbuşea cu văile, acoperit de spume; apoi 
curentul a început să-l târască înapoi către uscat. Atunci s- 
au apucat să-l tragă de zor. 

Era rănit. De unde stăteam, am văzut că faţa-i era 
însângerată; dar lui nici că-i păsa. Mi s-a părut că le-a dat în 
grabă instrucţiuni celor din jur să-l lase mai slobod - sau cel 
puţin aşa am presupus eu, judecând după gesturile lui - şi 
s-a avântat din nou. 

De astă dată a înaintat către epavă ba înălțându-se cu 
dealurile, ba prăbuşindu-se cu văile, acoperit de spuma 
clocotitoare, târât când înspre țărm, când înspre epavă, 
luptând din greu, vitejeşte. Depărtarea era o nimica toată, 
dar trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte cu marea şi cu 
vântul. În cele din urmă s-a apropiat. A ajuns atât de 
aproape, încât nu mai avea de făcut decât o singură 
mişcare energică şi s-ar fi putut agăța de ea... în clipa aceea 
un munte de apă verde, care se năpustea către țărm, 
venind dindărătul epavei, a făcut un salt fantastic peste ea, 
şi epava a dispărut. 

Alergând către locul unde-l trăgeau la mal, am văzut 
jucând pe ape câteva aşchii de lemn ca şi cum nu s-ar fi 
spart decât o balercuţă. Pe feţele tuturor se citea 
consternarea. L-au tras până la picioarele mele - în 
nesimţire - fără viaţă. L-au transportat în casa cea mai 
apropiată; şi cum, de astă dată, nu m-a mai împiedicat 
nimeni, am rămas lângă el, ajutându-le în timp ce încercau 
toate mijloacele pentru a-l readuce la viaţă; fusese însă lovit 
mortal de valul acela uriaş, şi inima-i mărinimoasă încetase 
pentru totdeauna să mai bată. 


Când, după ce s-a făcut tot ce era cu putinţă şi a pierit 
orice nădejde, am dat să mă aşez lângă pat, ca să-l veghez, 
un pescar care mă cunoştea de pe vremea când şi eu şi 
Emily eram copii m-a chemat în şoaptă la uşă. 

— Sir, mi-a zis, în timp ce lacrimile îi curgeau pe faţa 
bătută de vânt, care, ca şi buzele-i tremurânde, era palidă, 
cenuşie, vă rog să veniţi puţin cu mine. 

În căutătura lui am regăsit vechea amintire de curând 
trezită. Cutremurat, l-am întrebat, rezemându-mă de braţul 
ce mi-l oferise ca să mă susţină: 

— Au scos cumva valurile vreun cadavru la mal? 

Mi-a zis: 

— Da. 

— Al unui cunoscut? 

Nu mi-a răspuns. 

Dar m-a condus pe țărm. Şi pe porţiunea unde cândva 
Emily şi cu mine, doi copii, obişnuiam să culegem scoici - pe 
porţiunea unde zăceau împrăştiate de vânt rămăşiţele 
vechiului barcaz sfărâmat de furtună noaptea trecută, în 
mijlocul ruinelor căminului pe care-l necinstise l-am văzut, 
zăcând cu capul pe braţ, aşa cum adesea îl văzusem 
dormind la şcoală. 

CAPITOLUL LVI. 

RANA NOUĂ ŞI CEA VECHE. 

Nu era nevoie, o, Steerforth, să-mi spui, când am vorbit 
ultima oară, în ceasul care, pentru nimic în lume, n-aş fi 
crezut că va fi al despărțirii noastre pentru eternitate, nu 
era nevoie să-mi spui: „Adu-ţi aminte de părţile mele bune 
Aşa făcusem întotdeauna; şi oare aş fi putut face altfel 
acum, în faţa acestei privelişti? 

Au adus o targă, pe care l-au aşezat şi l-au acoperit cu un 
prapur. L-au ridicat şi l-au purtat către casele din 
apropiere. 'Toţi cei care duceau targa îl cunoşteau, ieşiseră 
cu el în larg, îl văzuseră vesel şi cutezător. Au trecut cu el 
prin larma năprasnică - un pâlc tăcut în mijlocul tumultului; 
şi l-au dus către căsuţa în care Moartea deja intrase. 


LIA 


Dar când au lăsat jos targa în prag, s-au uitat unul la altul, 
apoi la mine şi şi-au vorbit în şoaptă. Ştiam de ce. Li se 
părea c-ar fi nepotrivit să-l aşeze în liniştea aceleiaşi 
încăperi. 

Am mers mai departe şi ne-am lăsat povara la han. Îndată 
ce mi-am putut aduna gândurile, am trimis să-l cheme pe 
Joram şi l-am rugat să găsească un vehicul care să-l 
transporte la Londra chiar în noaptea aceea. Ştiam că 
această sarcină precum şi neplăcuta datorie de a o pregăti 
pe maică-sa să-l primească nu le puteam îndeplini decât eu; 
şi doream să le îndeplinesc în chipul cel mai conştiincios cu 
putinţă. 

Am hotărât să călătoresc noaptea, pentru ca plecarea mea 
din oraş să stârnească mai puţină curiozitate. Dar deşi, 
când am ieşit cu careta din curte, urmat de ceea ce aveam 
în pază, era aproape miezul nopţii, am găsit o mulţime de 
oameni care aşteptau. Din loc în loc, în oraş şi chiar o 
bucată de drum afară pe şosea am mai văzut şi alţi oameni 
aşteptând; în cele din urmă, însă, am rămas singur cu 
noaptea posomorâtă, cu priveliştea pustie şi cu cenuşa 
prieteniei din prima tinereţe. 

Am ajuns la Highgate pe la prânz, pe o frumoasă zi de 
toamnă, când pământul răspândea mireasma frunzelor 
căzute, iar prin frunzişul galben, roşu, cafeniu, destul de 
bogat, care mai înveşmânta copacii, lucea soarele. Ultima 
milă am străbătut-o pe jos, gândindu-mă la ceea ce aveam 
de făcut; vehiculul, care mă însoţise tot timpul nopţii, îl 
lăsasem în urmă, să aştepte dispoziţia de a continua 
drumul. 

Când am ajuns, am găsit casa neschimbată. Jaluzelele erau 
trase, nici un semn de viaţă în trista curte pavată cu piatră, 
unde aceeaşi alee acoperită ducea spre uşa de mult 
nefolosită. Vântul încetase aproape cu totul şi nu se simţea 
nici o adiere. 

La început n-am avut curajul să sun la poartă; şi după ce 
am sunat, mi s-a părut că sunetul clopoţelului vestea esenţa 


mesajului ce-l aduceam. Slujnica cea mică a ieşit cu cheia în 
mână; şi uitându-se foarte grav la mine, în timp ce 
deschidea poarta, mi-a spus: 

— Vă rog să mă iertaţi, sir. Sunteţi cumva bolnav? 

— Am trecut prin multe încercări şi sunt ostenit. 

— S-a întâmplat ceva, sir?. Mister James?. 

— Ssst! i-am zis. Da, s-a întâmplat ceva şi trebuie să-i dau 
de ştire lui missis Steerforth. E acasă? 

Mi-a răspuns, îngrijorată, că stăpâna ieşea foarte rar chiar 
şi cu trăsura; că stătea mai mult în odaia ei; că nu primea 
pe nimeni, dar că pe mine mă va primi. Stăpâna se afla sus, 
mi-a zis, şi miss Dartle era cu ea. Ce să-i spună din partea 
mea? 

După ce i-am atras atenţia să-şi ţină firea şi să se 
mărginească să predea cartea mea de vizită spunându-i că 
aşteptam, am luat loc în salon (unde ajunseserăm între 
timp), până la întoarcerea ei. Nu mai avea aerul îmbietor de 
altădată, şi jaluzelele erau pe jumătate trase. Harpa nu mai 
fusese atinsă de multă, multă vreme. Portretul care-l 
reprezenta ca băiat atârna la locul lui. Scrinul în care 
maică-sa îi păstra scrisorile se afla la locul lui. M-am 
întrebat dacă le mai recitea vreodată; dacă le va mai reciti 
vreodată! 

Domnea o asemenea linişte, încât am auzit paşii uşori ai 
slujnicei pe scară. Când s-a întors, mi-a spus că missis 
Steerforth, fiind bolnavă, nu putea cobori, dar că m-ar primi 
bucuroasă dacă aş binevoi să poftesc în odaia ei. Peste 
câteva secunde mă aflam în faţa ei. 

Era în odaia lui; nu în a ei. Mi-am dat seama, fireşte, că se 
mutase acolo ca să-i păstreze mai bine amintirea; şi că din 
acelaşi motiv lăsase neatinse numeroasele mărturii ale 
vechilor lui îndeletniciri şi distracţii, de care era 
înconjurată. De cum am intrat, mi-a spus, însă, cu glas stins, 
că se mutase aici pentru că odaia ei era nepotrivită cu 
infirmitatea de care suferea; dar ţinuta-i mândră înlătura 
orice îndoială. 


Lângă jilţul ei stătea, ca de obicei, Rosa Dartle. Din prima 
clipă când ochii ei negri s-au oprit asupra mea, am înţeles 
că ghicise că aduceam veşti proaste. Pe loc, cicatricea a 
devenit vizibilă. S-a dat cu un pas înapoi, pentru ca missis 
Steerforth să nu-i poată vedea faţa, şi m-a cercetat cu 
privirea aceea pătrunzătoare care nu şovăia şi nu tresărea 
niciodată. 

— Îmi pare rău să văd că sunteţi în doliu, sir, mi-a spus 
missis Steerforth. 

— Am rămas văduv, din nefericire, i-am zis. 

— Sunteţi încă prea tânăr pentru o pierdere atât de grea, 
mi-a răspuns. Sunt foarte îndurerată. Sunt foarte 
îndurerată. Sper că Timpul are să vă aline durerile. 

— Sper că Timpul, i-am zis privind-o în ochi, ne va alina 
tuturor durerile. Trebuie, stimată missis Steerforth, să fim 
pătrunşi cu toţii de această credinţă în ceasul de grea 
încercare. 

Tonul meu grav şi lacrimile ce-mi umeziseră ochii au 
alarmat-o. Brusc, gândurile ei parcă s-au oprit şi şi-au 
schimbat cursul. 

Am încercat să-mi controlez glasul şi să-i rostesc numele 
încet, dar a tremurat. Dânsa l-a repetat în şoaptă, de două 
sau trei ori. Apoi, silindu-se să-şi păstreze calmul, m-a 
întrebat: 

— Fiul meu e bolnav? 

— Foarte bolnav. 

— L-aţi văzut? 

— Da. 

— V-aţi împăcat? 

Nu-i puteam spune nici da, nici nu. Şi-a întors uşor capul 
către locul unde adineauri se mai aflase Rosa Dartle, şi în 
clipa aceea, din vârful buzelor, i-am spus Rosei: „A murit!” 

Ca s-o împiedic pe missis Steerforth să se uite la Rosa 
Dartle şi să citească limpede pe faţa ei ceea ce încă nu era 
pregătită să afle, m-am grăbit să-i întâmpin privirea; dar am 
apucat să văd că Rosa Dartle şi-a ridicat braţele spre cer, cu 


vehemenţa groazei şi a deznădejdii, şi apoi şi-a acoperit faţa 
cu mâinile. 

Frumoasa missis Steerforth - care semăna atât de mult, o, 
atât de mult cu fiul ei - s-a uitat la mine cu o privire fixă şi 
şi-a dus mâna la frunte. Am rugat-o să fie calmă şi să se 
pregătească pentru vestea pe care trebuia să i-o dau; ar fi 
trebuit mai degrabă s-o implor să plângă, căci stătea ca o 
stană de piatră. 

— Ultima oară când am fost aici, am bolborosit, miss 
Dartle mi-a spus că vântura mările. Acum două nopţi a fost 
o furtună groaznică pe mare. Dacă, aşa cum mi s-a spus, în 
noaptea aceea s-a aflat într-adevăr pe mare, în apropierea 
unei coaste primejdioase, şi dacă vasul care a fost văzut era 
chiar vasul care... 

— Rosa...! a şoptit missis Steerforth. Apropie-te! 

S-a apropiat, dar fără nici o umbră de compătimire şi fără 
nici un menajament. Când privirea i s-a încrucişat cu aceea 
a mamei lui Steerforth, ochii îi străluceau ca două văpăi şi a 
izbucnit într-un râs înfiorător. 

— Ei, smintito, asta-ţi satisface mândria? Acum greşeala ce 
a săvârşit-o faţă de tine... a ispăşit-o cu viaţa lui! M-auzi? Cu 
viaţa lui! 

Missis Steerforth, lăsându-se ţeapănă pe speteaza jilţului, 
s-a holbat la ea gemând, fără nici un cuvânt. 

— Vai! a strigat Rosa Dartle. Bătându-se pătimaş cu 
pumnii în piept. Ia te uită la mine! Geme şi suspină şi te uită 
la mine! Uită-te-aici! şi rostind aceste cuvinte, s-a lovit peste 
cicatrice. Asta-i isprava fiului tău, care acum e mort! 

Gemetele pe care din când în când le scotea mama lui m- 
au mişcat până în adâncul inimii. Erau mereu aceleaşi. 
Mereu nearticulate, înăbuşite, urmate de o neputincioasă 
clătinare a capului, fără să i se citească însă vreo schimbare 
pe faţă. Ţâşnind mereu din gura-i crispată printre dinţii ei 
strânşi, ca şi cum fălcile i-ar fi fost încleştate şi faţa 
încremenită de durere. 


— Îţi mai aduci aminte când a făcut isprava asta? a urmat 
miss Dartle. Îţi mai aduci aminte când, pentru că ţi-a 
moştenit firea şi i-ai încurajat trufia şi pornirile, a făcut 
isprava asta şi m-a desfigurat pe viaţă? Poftim, uită-te la 
mine, voi purta până la moarte semnul intensei sale 
antipatii, şi jeleşte şi suspină că l-ai crescut aşa! 

— Miss Dartle, am implorat-o, pentru numele lui 
Dumnezeu... 

— Vreau să vorbesc! m-a repezit, fulgerându-mă cu o 
privire. Dumneata să taci! Uită-te la mine, îţi spun, mamă 
trufaşă a unui fiu trufaş şi făţarnic! Jeleşte acum pentru 
creşterea pe care i-ai dat-o, jeleşte pentru că l-ai stricat, 
geme pentru că l-ai pierdut, jeleşte pentru că l-am pierdut 
şi eu! 

Şi-a încleştat pumnul, şi întreaga-i făptură, mititică, ofilită, 
a început să tremure, ca şi cum patima ar fi ucis-o cu 
încetul. 

— TU să te plângi de încăpăţânarea lui! a izbucnit. TU să 
te simţi jignită de firea lui orgolioasă! TU, care de când ai 
încărunţit, ai opus acestor două cusururi însuşirile din care 
se trag şi pe care i le-ai dat de la naştere! TU, care din 
leagăn l-ai crescut să fie ceea ce a fost şi ai stropşit ceea ce 
ar fi trebuit să fie! Eşti răsplătită acum pentru atâţia ani de 
trudă? 

— Vai, miss Dartle, ruşine! Ce cruzime! 

— 'Ţi-am mai spus că vreau să-i vorbesc! mi-a răspuns 
răstit. Şi nici o putere din lume n-are să mă oprească s-o fac 
atât cât sunt aici! Am tăcut atâţia ani şi să nu vorbesc 
acum? L-am iubit mai mult decât l-ai iubit tu vreodată! a 
urmat, întorcându-se întărâtată către missis Steerforth. L.- 
aş fi putut iubi fără a-i cere nimic în schimb! De i-aş fi fost 
soţie, pentru un singur cuvânt de dragoste într-un an, i-aş fi 
satisfăcut toate gusturile şi toate capriciile, ca o sclavă. Da, 
i-aş fi fost ca o sclavă. Cine o ştie mai bine decât mine? Ai 
fost pretențioasă, mândră, cicălitoare, egoistă. Eu l-aş fi 


înconjurat cu o dragoste generoasă, devotată şi aş fi călcat 
în picioare meschinele tale văicăreli! 

Văpăi îi ieşeau din ochi şi bătea cu piciorul, ca şi cum într- 
adevăr le-ar fi călcat. 

— Uită-te-aici! a urmat ea, lovindu-se din nou peste 
cicatrice cu o mână necruțătoare. Când a fost în stare să-şi 
dea seama de ce a făcut, s-a căit! Ştiam să-i cânt, şi să-i 
vorbesc, şi să-i arăt căldura pe care o simţeam pentru tot ce 
făcea, şi să-mi însuşesc cu multă osteneală cunoştinţele ce-l 
interesau mai mult; şi-l atrăgeam. Când era sincer şi cinstit, 
mă iubea. Da, mă iubea! De câte ori, după ce te expedia cu 
un cuvânt dispreţuitor, nu m-a strâns cu dragoste la pieptul 
lui! 

În furia-i oarbă - căci oarbă era - a rostit aceste cuvinte cu 
o mândrie şfichiuitoare, şi totuşi însufleţită de o amintire în 
care a răbufnit pentru o clipă focul mocnit al unor 
sentimente mai duioase. 

— Am ajuns o biată păpuşă în mâinile lui - trebuia să mă 
aştept la asta, dar m-a vrăjit cu felul lui copilăros de a-mi 
face curte - am ajuns o jucărie pentru clipele de zăbavă, pe 
care putea s-o lase şi s-o ia când voia, după toanele lui. 
Când obosea, mă simţeam şi eu obosită. Şi când s-a plictisit 
de mine, n-am încercat să-l recuceresc, aşa cum n-aş fi 
acceptat niciodată să mă ia de soţie silit de alţii. Ne-am 
despărţit fără o vorbă. Poate că ai băgat de seamă şi te-ai 
bucurat. De atunci n-am mai fost pentru voi doi decât o 
mobilă veche; v-aţi purtat cu mine ca şi cum n-aş fi avut nici 
urechi, nici ochi, nici sentimente, nici amintiri. Jeleşti acum? 
Poţi să jeleşti pentru ce ai făcut din el; nu pentru dragostea 
pe care i-ai purtat-o! 'Ţi-am mai spus c-a fost o vreme când |- 
am iubit mult, mai mult decât l-ai iubit tu vreodată! 

Înfrunta cu ochii ei scânteietori, plini de mânie, privirea 
fixă şi chipul crispat al lui missis Steerforth, şi când 
gemetele s-au repetat, a rămas la fel de neînduplecată ca în 
faţa unui tablou. 


— Miss Dartle, i-am spus, dacă vă e inima atât de 
împietrită încât nu mai simţiţi nimic în faţa durerii unei 
mame... 

— Dar pentru durerea mea oare cine simte ceva? mi-a 
răspuns tăios. A cules ce a semănat. Las-o să geamă văzând 
rodul ce l-a cules! 

— Dar dacă greşelile lui... am început eu. 

— Greşeli? a strigat izbucnind în lacrimi pătimaşe. Cine 
îndrăzneşte să-l calomnieze? Inima lui preţuia mai mult 
decât milioanele de prieteni până la care se cobora! 

— Nimeni nu l-a putut iubi mai mult decât mine, nimeni 
nu-i poate purta o amintire mai pioasă, i-am răspuns. Voiam 
să vă spun că dacă nu vă e milă de mama lui, sau dacă 
greşelile lui... faţă de care aţi fost aspră... 

— Asta-i o minciună! a strigat ea, smulgându-şi părul cel 
negru. Eu una l-am iubit! 

—... dacă, într-un ceas ca acesta, nu-i puteţi uita greşelile, 
am urmat, uitaţi-vă la fiinţa asta ca şi cum aţi vedea-o 
pentru întâia oară şi daţi-i o mână de ajutor! 

Tot timpul, missis Steerforth a rămas neschimbată, 
inalterabilă; neclintită, ţeapănă, cu privirea fixă; scoțând 
din când în când un geamăt surd, cu aceeaşi clătinare 
deznădăjduită a capului; dar fără a da nici un alt semn de 
viaţă. Subit, miss Dartle s-a aruncat în genunchi la 
picioarele ei şi a început să-i desfacă rochia. 

— Afurisit să fii! mi-a zis, uitându-se la mine cu o expresie 
de mânie şi de durere în privire. A fost un ceas rău când ai 
pus piciorul în casa asta! Afurisit să fii! Pleacă! 

După ce am ieşit din odaie, m-am întors precipitat să sun, 
ca să chem slugile. Miss Dartle, stând mai departe în 
genunchi, o strângea în braţe pe fiinţa împietrită, şi plângea 
amarnic, sărutând-o, strigând-o şi legănând-o la piept ca pe 
un copil, încercând prin orice mijloc să-i trezească la viaţă 
simţurile amorţite. Nemaifiindu-mi frică s-o las singură cu 
ea, am părăsit odaia; am dat de ştire întregului personal şi 
am plecat. 


Ceva mai târziu m-am întors şi l-am depus în odaia mamei 
sale. Dânsa, mi s-a spus, era în aceeaşi stare; miss Dartle n- 
o părăsea nici o clipă; fuseseră chemaţi doctori şi se 
încercaseră fel de fel de leacuri; dar dânsa stătea ca o stană 
de piatră, scoțând numai, din când în când, un geamăt surd. 
Am străbătut casa cernită şi am acoperit ferestrele. 
Ferestrele din odaia unde zăcea el le-am lăsat la urmă. l-am 
luat mâna ca de plumb şi am dus-o la inimă; şi lumea 
întreagă mi s-a părut moarte şi tăcere, întreruptă numai de 
gemetele mamei sale. 

CAPITOLUL LVII. 

EMIGRANŢII. 

Înainte de a mă lăsa pradă emoţiilor pricinuite de aceste 
nenorociri, mai aveam un lucru de făcut. Trebuia să ascund 
faţă de cei care plecau tot ce se întâmplase şi să-i las să 
pornească în lunga lor călătorie fără să ştie nimic. Şi pentru 
aceasta n-aveam timp de pierdut. 

Chiar în seara aceea l-am luat deoparte pe mister 
Micawber şi i-am destăinuit totul, încredinţându-i misiunea 
să vegheze ca mister Peggotty să nu afle de recenta 
tragedie. Plin de zel, a luat asupra sa această sarcină şi s-a 
angajat să dosească orice ziar prin care, în lipsa unor 
asemenea măsuri de prevedere, ştirea ar putea să-i 
parvină. 

— N-are să ajungă până la el, sir, decât peste cadavrul 
meu! mi-a zis mister Micawber, lovindu-se cu pumnul în 
piept. 

Trebuie să spun că, în dorinţa de a se adapta cerinţelor 
noii sale situaţii, mister Micawber luase un aer de 
aventurier îndrăzneţ, nu cu desăvârşire lipsit de principii, 
dar neînfricat şi dinamic. Ai fi putut crede că era un fiu al 
pădurilor sălbatice, de mult deprins să trăiască în afara 
hotarelor lumii civilizate, care se pregătea să se înapoieze 
pe meleagurile de baştină. 

Printre altele, îşi cumpărase un costum de pânză 
impermeabilă şi o pălărie de pai cu calota foarte joasă, 


impregnată cu smoală. În această ţinută, cu o lunetă sub 
braţ, aruncând câte o privire spre cer, ca să se încredinţeze 
dacă nu cumva se vesteşte vreme rea, avea o înfăţişare de 
lup-de-mare chiar alături de mister Peggotty. Întreaga lui 
familie era, ca să spun aşa, gata de luptă Missis Micawber 
purta o bonetă foarte simplă, strânsă şi legată sub bărbie; şi 
era înfofolită (cum mă înfofolise mătuşa în ziua când m-a 
primit în casa ei) într-un şal straşnic înnodat la spate în 
dreptul taliei. Miss Micawber era echipată în acelaşi fel, 
gata să înfrunte orice vreme; şi nu purta nimic de prisos. 
Mister Micawber, într-un tricou Guernsey46 şi pantaloni 
largi, marinăreşti, dintr-o stofă nemaivăzut de păroasă, era 
aproape de nerecunoscut, iar copiii cei mici, împachetaţi cu 
grijă, în materiale impermeabile, arătau ca nişte cârnaţi. 
Atât mister Micawber, cât şi fiul său mai mare, cu mânecile 
puţin suflecate, păreau oricând gata să dea o mână de 
ajutor la orice treabă, „să iasă la atac” sau să strige: „Hei- 
TUup!” 

Traddles şi cu mine aşa i-am găsit pe înserate, adunaţi pe 
treptele de lemn ale debarcaderului cunoscut pe atunci sub 
numele de Hungerford Stairs, privind cum se depărta barca 
în care fusese încărcată o parte din avutul lor. Îi povestisem 
lui Traddles cumplita nenorocire, şi acesta s-a arătat 
puternic zguduit; nu încăpea îndoială că va şti să păstreze 
secretul şi venise cu mine să mă ajute să-mi fac această 
ultimă datorie. Cu acest prilej l-am luat deoparte pe mister 
Micawber şi am obţinut de la el promisiunea amintită. 

Familia Micawber trăsese la un han mic, murdar şi 
dărăpănat, care pe vremea aceea se afla chiar lângă 
Hungerford Stairs, şi ale cărui încăperi cu balcoane de 
lemn ieşite în afară dădeau spre fluviu. În calitatea lor de 
emigranţi, membrii familiei stârneau oarecare interes în 
vecinătate, şi în jurul lor se strânseseră atâţia curioşi, încât 
am fost bucuroşi să ne retragem în odaia lor. Era una din 
camerele acelea cu balcon de lemn de la etaj sub care se 
ridicau apele fluxului. Le-am găsit acolo şi pe mătuşa şi pe 


Agnes, care coseau nişte cuverturi destinate copiilor. 
Peggotty, tăcută, cu vechea ei cutie de lucru, cu iardul şi cu 
mucul de lumânare, care înfruntaseră atâtea vicisitudini, le 
dădea şi ea o mână de ajutor. 

Mi-a venit destul de greu să răspund la întrebările ce mi 
le-a pus; dar încă şi mai greu mi-a venit să-i spun la ureche 
lui mister Peggotty, când a fost adus la mister Micawber, că 
predasem scrisoarea şi că totul era în regulă. Mi-am făcut 
însă datoria faţă de amândoi şi i-am făcut fericiţi. Dacă mi 
se putea citi pe faţă ce aveam în suflet, desigur că 
nenorocirile de care fusesem încercat în ultima vreme 
constituiau o explicaţie suficientă. 

— Şi, mă rog, mister Micawber, când ridică corabia 
ancora? a întrebat mătuşa. 

Mister Micawber, socotind necesară o pregătire treptată, 
ca s-o menajeze pe mătuşă-mea sau pe missis Micawber, a 
răspuns că avea să ridice ancora mai curând decât îşi 
închipuise ieri. 

— Presupun că echipajul bărcii v-a adus această ştire, nu-i 
aşa? 

— Chiar aşa e, ma'am. 

— Da? i-a zis mătuşa. Aşadar, ridică ancora... 

— Am fost înştiinţat că mâine dimineaţă înainte de ora 7 
trebuie să ne aflăm neapărat pe bord. 

— Zău! a exclamat mătuşa cam iute. Ce părere aveţi, 
mister Peggotty, este cu putinţă? 

— Da, ma'am. O dată cu refluxul, corabia o să coboare 
spre mare. Poimâine după-masă, dac-or să vină la 
Gravesend şi-or să urce la bord, mas'r Davy şi soră-mea o 
să-şi poată lua rămas bun de la noi pentru ultima oară. 

— Chiar aşa o să facem! am zis. 

— Până atunci şi până vom porni în larg, a declarat mister 
Micawber, făcându-mi semn cu ochiul, mister Peggotty şi cu 
mine vom sta tot timpul împreună de strajă, ca să veghem 
asupra lucrurilor şi avutului nostru. Emma, iubito, a 
adăugat mister Micawber, dregându-şi glasul cu un aer 


solemn, prietenul meu, mister Thomas Traddles, are 
bunăvoința să-mi ceară, la ureche, favoarea de a i se 
îngădui să comande ingredientele necesare pentru 
prepararea unei modeste cantităţi din acea băutură care, în 
mintea noastră, e strâns legată de roastbeef-ul din bătrâna 
Anglie. Mă refer... într-un cuvânt, la punch. În împrejurări 
obişnuite, m-aş simţi obligat să le rog pe miss Trotwood şi 
miss Wickfield să ne ierte, dar... 

— În ceea ce mă priveşte, a intervenit mătuşa, pot să vă 
asigur, mister Micawber. C-am să beau cu cea mai mare 
plăcere în sănătatea şi pentru succesul dumneavoastră! 

— Şi eu la fel! a adăugat Agnes zâmbind. 

Mister Micawber a coborât imediat în local, unde părea să 
se simtă ca la el acasă; şi peste puţin s-o întors cu un ibric 
aburind. Am băgat de seamă că instrumentul cu care cojise 
lămăile era propriul lui briceag şi că acesta măsura - cum 
se cuvine să măsoare briceagul oricărui colonist încercat - 
aproape un picior; şi că şi-l ştergea, nu fără oarecare 
ostentaţie, de mâneca hainei. Am constatat apoi că missis 
Micawber şi cei doi membri mai vârstnici ai familiei erau şi 
ei înarmaţi cu instrumente similare, şi că fiecare dintre 
copii purta legată la brâu o lingură de lemn. De asemenea, 
mister Micawber, vrând să-şi călească soţia, fiica şi fiul mai 
mare în vederea greutăților vieţii pe corabie şi în junglă, în 
loc să folosească pahare de vin, ceea ce lesne ar fi putut 
face, căci erau berechet în odaie, le-a servit punch-ul în 
nişte căni ordinare de cositor, şi niciodată nu l-am văzut mai 
fericit decât atunci când şi-a băut porţia de punch din cana 
proprie şi pe care la sfârşit a băgat-o în buzunar. 

— Ne luăm rămas bun de la luxul pe care ni-l oferă 
scumpa noastră patrie, a declarat mister Micawber, 
încântat de acest sacrificiu. Locuitorii codrilor nu pot, 
fireşte, beneficia de rafinamentele ţării celor liberi! 

În clipa aceea a intrat un rândaş, să anunţe că mister 
Micawber era aşteptat jos. 


— Am o presimţire, a spus missis Micawber, lăsând din 
mână cana de cositor, că-i un membru al familiei mele. 

— Dacă-i aşa, draga mea, a zis mister Micawber, pornit şi 
pătimaş ca totdeauna când era vorba de acest subiect, dat 
fiind că acel membru al familiei tale - oricine ar fi el, bărbat 
sau femeie - ne-a lăsat să-l aşteptăm destul de mult, pot şi 
eu acum să-l las să aştepte după bunul meu plac. 

— Micawber, i-a spus cu glas scăzut soţia sa, într-un 
moment ca acesta... 

— Nu se cuvine „orice păcat mărunt să-l iei în seamă”47 a 
zis mister Micawber, ridicându-se de pe scaun. Emma, 
mustrarea e îndreptăţită. 

— În pagubă a fost familia mea, Micawber, nu a ta, i-a 
replicat dânsa. Dacă, în sfârşit, au ajuns să-şi dea seama de 
tot ce au pierdut datorită purtării lor şi doresc să ne întindă 
o mână prietenească, să n-o respingem! 

— Fie, draga mea! s-a învoit el. 

— Dacă nu de dragul lor, de al meu, Micawber! a stăruit 
soţia. 

— Emma, dacă aşa înţelegi să pui problema într-un 
moment ca acesta, nu mai am nimic de spus, i-a răspuns. 
Nici acum nu-ţi pot însă făgădui că voi sări de gâtul familiei 
tale; dar să fii încredinţată că acel membru al familiei tale 
care aşteaptă jos nu va fi răsplătit cu răceală pentru un gest 
pornit din inimă. 

Mister Micawber a coborât şi a lipsit un răstimp, în care 
missis Micawber n-a putut alunga cu totul temerea că s-ar fi 
putut produce un schimb de cuvinte între el şi respectivul 
membru al familiei ei. În cele din urmă, acelaşi rândaş a 
venit din nou şi mi-a înmânat un bileţel scris cu creionul, 
împodobit ca un document judiciar, cu inscripţia: „Heep v. 
Micawber”. Am aflat din cuprinsul acestuia că mister 
Micawber, fiind din nou arestat pentru datorii, era în 
culmea disperării şi că mă ruga să-i trimit, prin aducătorul 
biletului, briceagul şi cana lui da 1/2 quarter, deoarece s-ar 
putea să-i fie de trebuinţă la închisoare în zilele puţine la 


număr ce le mai avea de trăit. De asemenea, îmi mai cerea, 
ca un ultim gest de prietenie, să-i plasez familia la casa de 
muncă a parohiei şi să uit că l-aş fi cunoscut vreodată. 

Ca răspuns la acest bilet, îndată am coborât cu rândaşul, 
ca să plătesc banii în cauză, şi l-am găsit pe mister 
Micawber într-un colţ, aruncând priviri întunecate 
portărelului care-l înhăţase. După ce l-am scăpat, mister 
Micawber m-a îmbrăţişat cu cea mai mare căldură; şi-a 
însemnat suma în carnet, şi, după câte îmi amintesc, a făcut 
mare caz de o jumătate de penny pe care-o scăpasem din 
vedere când am făcut adunarea. 

Acest carnet atât de preţios i-a amintit de o altă operaţie. 
Când ne-am întors sus, în odaie (unde, ca să se scuze, a 
spus că întârziase din pricina unor împrejurări 
independente de voinţa lui), a scos din carnet o coală mare 
de hârtie, împăturită cu grijă, acoperită cu interminabile 
coloane de cifre scrise citeţ şi frumos aliniate. N-am aruncat 
decât o ochire asupra lor, dar am impresia că asemenea 
adunări n-am văzut niciodată într-un caiet de aritmetică la 
şcoală. Era, pare-se, socoteala dobânzilor compuse cuvenite 
pe diferite perioade de timp la ceea ce numea „un capital 
de patruzeci şi una de lire, zece şilingi şi unsprezece şi 
jumătate pence”. După ce şi-a revăzut cu atenţie calculele şi 
după ce a cântărit mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie, a 
ajuns la concluzia că trebuie să se oprească asupra cifrei 
care reprezenta capitalul amintit, plus dobânda compusă 
cuvenită pe doi ani - mai exact pe cincisprezece luni 
calendaristice şi paisprezece zile, socotite din ziua aceea. Şi 
pentru această sumă pe loc i-a înmânat lui Traddles, cu 
multe mulţumiri, o obligaţie scrisă foarte curat, de mână, de 
a acoperi întreaga sa datorie (ca de la bărbat la bărbat). 

— Totuşi, am o presimţire, a spus missis Micawber, 
clătinând din cap îngândurată, că familia mea va veni pe 
bord înainte de plecarea noastră. 

Mister Micawber avea, se vedea bine, alte presimţiri în 
această privinţă, dar le-a pus în cana lui personală şi le-a 


dat de duşcă. 

— Dacă, pe drum, vi se oferă vreun prilej, să trimiteţi 
scrisori în ţară, a spus mătuşa, trebuie neapărat să ne 
scrieţi, missis Micawber. 

— Scumpă miss Trotwood, i-a răspuns, nu pot decât să mă 
simt fericită că e cineva care aşteaptă veşti din partea 
noastră. Vă voi scrie, fără îndoială. Sunt încredinţată că şi 
mister Copperfield, ca un vechi şi intim prieten, n-are nimic 
împotrivă să primească din când în când veşti de la aceea 
care l-a cunoscut înainte de venirea pe lume a gemenilor. 

I-am spus că voi fi bucuros să primesc ştiri ori de câte ori 
va avea ocazia să-mi scrie. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, ocazii vor fi destule! a 
intervenit mister Micawber. În zilele noastre, pe ocean 
mişună corăbiile; şi e cu neputinţă să nu întâlnim 
numeroase corăbii pe drum. De fapt, nu-i decât o simplă 
transbordare, o simplă transbordare, a spus mister 
Micawber, jucându-se cu lornionul. Distanţa nu-i decât o 
născocire a închipuirii. 

Mă gândesc acum cât de ciudat, dar cât de caracteristic 
era pentru mister Micawber faptul că atunci când la Londra 
s-a mutat la Canterbury a vorbit ca şi cum s-ar fi mutat la 
capătul pământului; şi că atunci când a părăsit Anglia, 
pentru a emigra în Australia, a vorbit ca şi cum ar fi făcut 
doar o mică excursie peste Canalul Mânecii. 

— În cursul călătoriei, a spus mister Micawber, îmi voi da 
osteneala să-i mai distrez din când în când cu câte o 
poveste; şi trag nădejde că în sala de mese, în jurul focului, 
glasul fiului meu Wilkins are să fie ascultat cu plăcere. Şi 
missis Micawber, după ce nu va mai suferi de rău de mare - 
sper că expresia nu este necuviincioasă - îndrăznesc să 
cred că le va cânta Micuţul Tafflin. Sunt convins că adesea 
vom zări tăindu-ne calea delfini şi marsuini la prova, şi că 
tot timpul vom avea multe lucruri interesante de văzut atât 
la babord, cât şi la tribord. Într-un cuvânt, a încheiat mister 
Micawber, cu obişnuitul lui aer distins, e foarte probabil că 


vom găsi atâtea lucruri interesante în văzduh şi pe mare, 
încât, atunci când gabierul, de veghe în vârful arborelui 
mare, va striga: „Pământ vom fi cât se poate de miraţi. 

Şi rostind aceste cuvinte, şi-a golit cana de cositor cu un 
gest elegant, ca şi cum ar fi şi ajuns la capătul călătoriei şi 
ar fi absolvit cu succes un examen greu, în faţa celor mai 
înalte autorităţi navale. 

— Nădejdea mea, scumpe mister Copperfield, mi-a 
declarat missis Micawber, este că va veni ziua când, 
datorită anumitor ramuri ale familiei noastre, vom ajunge 
să trăim din nou în patrie. Nu te încrunta, Micawber! Nu 
mă refer la familia mea, ci la copiii copiilor noştri. Oricât de 
înalt să fie copacul, a urmat missis Micawber, clătinând din 
cap, frunzele cad tot pe pământ; şi când spiţa noastră va 
dobândi faimă şi avere, mărturisesc deschis că aş dori ca 
averea ei să se reverse în sipetele Britaniei! 

— Draga mea, a zis mister Micawber, Britania să se 
descurce singură. Trebuie să mărturisesc că niciodată n-a 
făcut nimic de seamă pentru mine şi că nu ard de dorinţa 
de a întreprinde ceva în acest sens. 

— Aici greşeşti, Micawber! i-a ripostat missis Micawber. 
Pleci în ţara asta depărtată spre a întări, nu spre a slăbi 
legăturile dintre tine şi Albion. 

— Îţi repet, iubito, a declarat mister Micawber, că 
legăturile despre care vorbim nu mi-au creat nici o obligaţie 
personală, aşa că nu prea mă interesează întărirea lor. 

— Micawber, i-a zis missis Micawber, nici aici n-ai 
dreptate. Nu-ţi cunoşti posibilităţile, Micawber. Şi legăturile 
dintre tine şi Albion, în pasul pe care te găteşti să-l faci 
acum, tocmai de ele vor fi întărite. 

Mister Micawber şedea în fotoliu, cu sprâncenele ridicate; 
stătea în cumpănă dacă să aprobe sau să respingă părerile 
exprimate de missis Micawber, fiind însă foarte măgulit de 
anticipările pe care le cuprindeau. 

— Dragă mister Copperfield, a urmat missis Micawber. Aş 
dori ca mister Micawber să fie conştient de situaţia sa. Mi 


se pare cât se poate de important ca mister Micawber să-şi 
dea seama de situaţia sa chiar din clipa îmbarcării. Mă 
cunoşti de mult, scumpe mister Copperfield, şi eşti în 
măsură să ştii că nu am o fire entuziastă ca aceea alui 
mister Micawber. Am o fire, ca să zic aşa, eminamente 
practică. Ştiu că pornim într-o lungă călătorie. Ştiu că ea 
comportă multe lipsuri şi multe neplăceri. Nu pot trece cu 
vederea aceste fapte. Dar în acelaşi timp ştiu de ce este 
capabil mister Micawber. Cunosc forţele latente ale lui 
mister Micawber, şi de aceea socotesc că e esenţial ca 
mister Micawber să-şi dea seama de situaţia sa. 

— Iubito, a intervenit mister Micawber, ai să-mi îngădui 
poate să spun că mi-e aproape cu neputinţă să-mi dau 
seama de situaţia mea în clipa de faţă. 

— Nu cred, Micawber! i-a ripostat ea. Nu-i chiar aşa. 
Scumpe mister Copperfield, mister Micawber nu este un 
caz obişnuit. Mister Micawber pleacă într-o ţară depărtată 
anume ca, pentru întâia oară în viaţa lui, să fie pe deplin 
înţeles şi prețuit. Vreau ca mister Micawber să se aşeze la 
prova corăbiei şi să strige: „Am venit să cuceresc această 
ţară! Aveţi onoruri? Aveţi bogății? Aveţi funcţii gras plătite? 
Aduceţi-le încoace! sunt ale mele!” 

Mister Micawber, care şi-a rotit privirea asupra noastră, 
părea convins că exista un sâmbure de adevăr în toate 
astea. 

— Vreau, şi sper să nu fiu greşit înţeleasă, a spus missis 
Micawber pe tonul ei retoric, ca mister Micawber să devină 
cezarul propriului său destin. Asta, scumpe mister 
Copperfield, este, mi se pare, poziţia pe care s-ar cuveni să 
se situeze. Din prima clipă a acestei călătorii, mister 
Micawber trebuie să se urce la prova corăbiei şi să 
proclame: „Destule tărăgăneli; destule dezamăgiri; destule 
lipsuri! 'Toate acestea s-au întâmplat în patria veche. Asta-i 
patria cea nouă! Reparaţi nedreptatea. Aduceţi 
despăgubirile!” 


Mister Micawber şi-a încrucişat braţele cu atâta hotărâre, 
încât ai fi zis că luase loc de pe acum la prova corăbiei. 

— Şi procedând astfel, a zis missis Micawber, adică dându- 
şi seama de situaţia sa, n-am oare dreptate să spun că 
mister Micawber nu-şi va slăbi, ci, dimpotrivă, îşi va întări 
legătura, cu Britania? Mi se poate spune oare că apariţia 
unei importante personalităţi publice în cealaltă emisferă 
nu va exercita nici o înrâurire în patria-mumă? Sunt eu atât 
de proastă încât să-mi închipui că, atunci când va mânui 
bagheta magică a talentului şi a puterii în Australia, mister 
Micawber nu va însemna nimic în Anglia? Nu sunt decât o 
femeie; dar dacă aş fi atât de absurd de proastă, aş fi 
nevrednică de tăticul meu şi de mine. 

Convingerea de care era pătrunsă missis Micawber că 
argumentele ei sunt peremptorii au conferit tonului ei o 
elevaţie morală pe care până atunci nu o înregistrasem încă 
niciodată. 

— Iată de ce doresc atât de mult ca într-un viitor nu prea 
îndepărtat să putem trăi iarăşi pe meleagurile natale, a 
spus missis Micawber. Se prea poate că mister Micawber va 
înscrie o nouă pagină în istorie - nu-mi pot ascunde 
credinţa că acest lucru îmi pare foarte probabil - şi atunci 
mister Micawber va trebui să fie reprezentat în ţara care i-a 
dat viaţă, dar nu i-a dat slujbă! 

— Iubito, a zis mister Micawber, e imposibil să nu fiu 
mişcat de dragostea pe care mi-o arăţi! Sunt întotdeauna 
gata să mă bizui pe bunul tău simţ. Ce-o fi o fi! Ferească 
cerul ca tocmai eu să precupeţesc patriei măcar o părticică 
din avuţiile ce vor fi strânse de urmaşii noştri! 

— Foarte frumos, a spus mătuşa, făcându-i semn lui mister 
Peggotty, şi cu drag închin paharul în cinstea 
dumneavoastră a tuturor şi vă doresc să aveţi parte numai 
de fericire şi de izbândă. 

Mister Peggotty i-a lăsat jos pe cei doi copii pe care-i 
legănase pe genunchi şi s-a alăturat lui mister şi missis 
Micawber când au băut şi ei în sănătatea noastră; şi când |- 


am văzut strângându-le călduros mâna Micawberilor, ca 
unor camarazi, când am văzut că faţa-i arsă de soare e 
luminată de un zâmbet, mi-am dat seama că oriunde se va 
duce îşi va croi drum, va câştiga nume bun şi va fi iubit. 

Până şi copiii au fost poftiţi să-şi vâre lingurile de lemn în 
cana lui mister Micawber şi să bea în sănătatea noastră. 
După care, mătuşa şi Agnes s-au ridicat şi şi-au luat rămas 
bun de la emigranții, noştri. Scena despărțirii a fost 
dureroasă. Toţi plângeau; copiii s-au agăţat de fusta lui 
Agnes până în ultima clipă; când am plecat, am lăsat-o pe 
biata missis Micawber foarte deprimată, plângând şi 
suspinând, în faţa unei palide lumânări, datorită căreia, 
privită de afară, de pe fluviu, odăiţa arăta, pesemne, ca un 
far sărăcăcios. 

Dimineaţa, a doua zi, m-am dus să văd dacă au plecat. 
Porniseră în zori, la 5, cu barca. Mi-am dat seama cu acest 
prilej ce gol lăsa în suflet asemenea despărţiri, căci deşi nu-i 
văzusem decât o singură dată, şi nu mai departe, decât în 
ajun, în hanul acela prăpădit şi pe treptele de lemn ale 
debarcaderului, acuma, că nu mai erau, locurile mi-au 
părut triste şi părăsite. 

În după-amiaza zilei următoare am plecat împreună cu 
iubita mea dădacă la Gravesend. Am găsit corabia ancorată 
în mijlocul fluviului, înconjurată de o sumedenie de bărci; 
bătea un vânt prielnic; şi pavilionul care semnalizează 
plecarea flutura în vârful catargului. Îndată am tocmit o 
barcă şi ne-am îndreptat spre corabie; şi după ce ne-am 
croit drum prin învălmăşeala ce domnea în jurul ei, ne-am 
suit la bord. 

Mister Peggotty ne aştepta pe punte. M-a informat că 
mister Micawber fusese din nou arestat (pentru ultima 
oară), la reclamaţia lui Heep, şi că potrivit rugăminţii ce-i 
făcusem, plătise creanţa; pe loc i-am înapoiat banii. După 
aceea ne-a condus jos, pe puntea intermediară, şi acolo 
temerile mele ca nu cumva mister Peggotty să fi auzit ceva 
despre cele întâmplate au fost risipite de mister Micawber, 


care, ieşind din semiobscuritate, l-a luat de braţ cu un aer 
prietenos şi ocrotitor, iar mie mi-a spus că de alaltăieri 
seară, nu se despărţiseră aproape nici o clipă. 

Pentru mine tabloul era atât de nou şi locul atât de strâmt 
şi întunecat, încât la început n-am putut desluşi nimic; dar 
treptat, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu 
obscuritatea, contururile s-au luminat şi am avut impresia 
că am în faţă o pânză de van Ostade48. În spaţiile cuprinse 
între pontiluri, pereţi verticali, inele de arimare şi priciuri 
destinate emigranților, în mijlocul lăzilor, al boccelelor, al 
butoaielor şi al grămezilor de bagaje - luminate ici-colo de 
lanternele care se legănau, iar pe alocuri, de lumina palidă 
ce se strecura de-a lungul trombelor de aer sau prin 
spiraiuri - se înghesuiau grupuri de oameni, unii legând 
prietenii noi, alţii luându-şi rămas bun, vorbind, râzând, 
plângând, bând sau mâncând; unii şi luaseră în posesie 
colţişorul ce le aparţinea, îşi rânduiseră micile lor 
gospodării şi îşi aşezaseră copiii pe scăunaşe sau pe fotolii 
în miniatură; alţii, disperaţi, pentru că nu găsiseră încă un 
loc unde să se aciueze, rătăceau buimaci de colo-colo. Toate 
vârstele păreau să fie înghesuite laolaltă în strâmtoarea 
punţii intermediare - de la pruncii născuţi abia de o 
săptămână două, până la moşi şi babe gârbove, care nu 
păreau să mai aibă de trăit decât vreo săptămână, două; de 
la plugarii care cărau pe bocancii lor calupuri de pământ 
englezesc, până la fierarii a căror piele era impregnată cu 
eşantioane de fum şi de funingine de la locurile de baştină. 

Când am privit în jur, mi s-a părut că în dreptul unui 
hublou desluşesc, alături de unul dintre copiii lui Micawber, 
silueta unei femei care aducea cu Emily; atenţia îmi fusese 
atrasă într-acolo de o altă persoană, care chiar în clipa 
aceea se despărţise de ea după ce o sărutase; o persoană 
care, depărtându-se calmă prin învălmăşeala aceea, mi-a 
amintit... de Agnes! Dar, datorită forfotei şi babiloniei ce 
domneau acolo şi tulburării gândurilor mele, am pierdut-o 
din vedere; şi m-am pomenit deodată că trecuse vremea şi 


că toţi vizitatorii fuseseră poftiţi să părăsească vasul; că, 
aşezată pe un cufăr lângă mine, dădaca mea plângea; şi că 
missis Gummidge, ajutată de o femeie mai tânără, 
îmbrăcată în negru, aşeza bagajele lui mister Peggotty. 

— Mai aveţi a-mi spune ceva acum, în ultima clipă, mas'r 
Davy? m-a întrebat mister Peggotty. Cumva am uitat de 
ceva de care ar trebui să vorbim înainte de a ne despărţi? 

— De un singur lucru, i-am spus. De Martha! 

A atins-o uşor pe umăr pe femeia cea tânără de care 
tocmai am amintit, şi iată că Martha era în faţa mea. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, că tare eşti bun! am 
exclamat. O iei cu dumneata! 

Dânsa mi-a răspuns în locul lui, izbucnind în plâns. N-am 
fost în stare să rostesc nici un cuvânt, doar i-am strâns 
mâna. Şi dacă vreodată am iubit şi am cinstit un om pe 
lumea asta, acela pe care l-am iubit şi l-am cinstit mai mult, 
în adâncul inimii mele, el a fost. 

Vizitatorii părăseau în grabă corabia. Aveam în faţă 
încercarea cea mai grea. l-am împărtăşit ceea ce sufletul 
nobil care plecase dintre noi mă însărcinase să-i spun în 
clipa despărțirii. Şi asta l-a mişcat profund. Dar când m-a 
rugat să transmit încredinţări de dragoste şi păreri de rău 
aceluia ale cărui urechi erau surde de-a pururi, m-a răscolit 
cumplit. 

Sosise clipa despărțirii. L-am îmbrăţişat, am luat-o la braţ 
pe dădaca mea, care vărsa lacrimi amare, şi am pornit în 
grabă. Pe punte mi-am luat rămas bun de la biata missis 
Micawber, care tocmai îşi căuta îngrijorată familia; ultimele 
cuvinte pe care mi le-a spus au fost că niciodată nu-l va 
părăsi pe mister Micawber. 

Am coborât în barcă şi ne-am oprit la o oarecare distanţă. 
Să vedem corabia pornind la drum. Era un amurg calm, 
strălucitor. Corabia se afla între noi şi lumina roşiatică; 
fiecare strai, fiecare vergă se profila pe fondul aprins de 
văpaia asfinţitului. Niciodată n-am văzut o privelişte atât de 
frumoasă, atât de tristă şi în acelaşi timp atât de 


însufleţitoare ca acea mândră corabie, nemişcată pe apa cu 
reflexe sângerii, şi toată suflarea de pe bord îngrămădită pe 
punte, în tăcere, cu capul descoperit. 

Tăcerea n-a ţinut decât o clipă. Când pânzele s-au înălţat 
în bătaia vântului şi corabia a început să se depărteze, trei 
urale puternice au izbucnit deodată din toate bărcile aflate 
în apropiere, la care cei de pe bord au răspuns cu alte 
urale, pe care ecoul le-a repetat. Inima mi-a zvâcnit mai 
tare când am auzit aceste urale şi când am văzut 
fluturându-se pălăriile şi batistele... şi apoi am zărit-o! 

Apoi am zărit-o lângă unchiul ei, tremurând, rezemată de 
umărul lui. Dânsul arăta cu mâna spre noi; şi atunci ne-a 
văzut şi mi-a făcut un ultim semn de rămas bun. Vai, 
frumoasă şi tristă Emily, bizuie-te pe el, cu toată încrederea 
inimii tale sfâşiate, căci şi el s-a bizuit pe tine; cu toată forţa 
marii lui iubiri! 

Scăldaţi în lumina trandafirie, deoparte, sus, pe punte, 
unul lângă altul, ea rezemându-se de el, în timp ce elo 
susţinea, s-au depărtat solemn. Când ne-am apropiat de 
țărm, noaptea se lăsase peste dealurile din Kent... şi se 
lăsase adâncă peste mine. 

CAPITOLUL LVIII. 

O LUNGĂ ABSENŢĂ. 

Asupra mea coborâse o noapte lungă şi întunecată, 
bântuită de strigoii multor speranţe risipite, multor amintiri 
scumpe, multor greşeli şi multor zadarnice amărăciuni şi 
păreri de rău. 

Am părăsit Anglia; fără a-mi da seama nici chiar atunci cât 
eram de zguduit. l-am lăsat pe toţi cei dragi şi am plecat; 
credeam că suportasem lovitura şi că aparţinea trecutului. 
Aşa cum pe câmpul de luptă un ostaş lovit de moarte nici nu 
bagă de seamă c-a fost atins, la fel şi eu, când am fost lăsat 
singur cu inima-mi neînfrânată, nu mi-am dat seama de 
gravitatea rănii. 

Am ajuns s-o cunosc nu dintr-o dată, ci încetul cu încetul, 
pas cu pas. Ceas de ceas, sentimentul de deznădejde cu 


care am luat drumul străinătăţii devenea mai adânc, mai 
copleşitor. La început n-am încercat decât o apăsătoare 
senzaţie de gol şi de jale, în care nu izbuteam să desluşesc 
aproape nimic altceva. Treptat, pe nesimţite, din ea s-a 
înfiripat nemângâiată conştiinţa a tot ce pierdusem - 
dragoste, prietenie, poftă de viaţă; conştiinţa a tot ce se 
năruise... întâiul meu elan de încredere, întâia mea 
afecţiune, întreg eşafodajul de visuri ale vieţii mele; 
conştiinţa a tot ce-mi rămăsese - un pustiu acoperit de 
ruine, care mă înconjura din toate părţile şi se întindea 
neîntrerupt până în zarea întunecată. 

Chiar dacă părerile mele de rău vor fi fost egoiste, eu, 
unul, nu ştiam că erau. O jeleam pe soţia-mi copiliţă atât de 
timpuriu răpită lumii ei înfloritoare. Îl jeleam pe prietenul 
care câştigase dragostea şi admiraţia multora, aşa cum mai 
demult câştigase dragostea şi admiraţia mea. Îl jeleam pe 
acela a cărui inimă zdrobită îşi aflase odihna în marea 
bântuită de furtună; precum îi jeleam şi pe supraviețuitorii 
rătăcitori ai acelui modest cămin unde, în copilărie, auzisem 
întâia oară cum şuieră vântul în noapte. 

Covârşit de atâtea necazuri, am căzut într-o melancolie din 
care am ajuns să cred în cele din urmă că nu mă voi mai 
ridica niciodată. Rătăceam din loc în loc, ducând 
pretutindeni cu mine această povară. Îi simţeam toată 
greutatea acuma; mă încovoiam sub apăsarea ei şi-mi 
spuneam în sinea mea că nu va putea fi uşurată nicicând. 

Când descurajarea mea a ajuns la culme, am crezut c-am 
să mor. 

Mi se părea uneori c-aş vrea să mor în patrie; şi efectiv mă 
întorceam din drum ca să ajung cât mai repede acasă. 
Alteori mergeam mereu mai departe, din oraş în oraş, 
căutând ceva şi încercând să mă descotorosesc de nu ştiu 
ce. 

Mi-e cu neputinţă să zugrăvesc una câte una toate fazele 
istovitoarei crize sufleteşti prin care am trecut. Există vise 
ce nu pot fi descrise decât în mod vag şi imperfect; ori de 


câte ori mă străduiesc să-mi întorc privirea spre această 
perioadă a vieţii mele, am impresia că evoc un asemenea 
vis. Mă văd străbătând ca un somnambul oraşe străine, 
palate, catedrale, temple, privind picturi, vizitând castele, 
morminte, uliţe bizare - vechi monumente ale istoriei şi ale 
imaginaţiei; trec prin faţa lor, ducând pretutindeni 
dureroasa mea povară, şi aproape că nu-mi dau seama cum 
toate acestea parcă pier din faţa ochilor mei. Noaptea ce a 
coborât peste inima-mi neînfrânată era insensibilă şi 
indiferentă la toate cele, afară doar de părerile de rău care 
mă măcinau. Dar fie-mi îngăduit ca din această noapte şi 
din această lungă şi cumplit de tristă visare să-mi înalţ 
privirile - cum, slavă Domnului, am izbutit să fac în cele din 
urmă! - către zor, către lumină. 

Luni de-a rândul am călătorit cu mintea învăluită de acest 
nor întunecat. Nelămuritele pricini de a nu dori să mă 
întorc acasă - pe care, atunci, zadarnic căutam să le 
limpezesc - mă purtau tot mai departe în pribegia mea. 
Uneori n-aveam astâmpăr şi mă mutam dintr-un loc într- 
altul, fără să mă opresc nicăieri; alteori zăboveam vreme 
îndelungată în aceeaşi localitate. Nicăieri nu găseam o 
ţintă, un îndemn care să mă reţină. 

Eram în Elveţia. Venisem din Italia, peste una din marile 
trecători ale Alpilor, şi de când mă aflam acolo, însoţit de o 
călăuză, băteam potecile munţilor. Se prea poate ca măreţia 
acelor singurătăţi mă ungea la inimă, dar nu-mi dădeam 
seama de acest lucru. Găseam sublime şi vrednice de 
admiraţie acele înălţimi şi prăpăstii ameţitoare, cascadele 
ce duruiau fără încetare şi pustietăţile acoperite de zăpadă 
şi gheaţă; dar pentru moment ele nu-mi sugeraseră altceva 
NIMIC. 

Într-o seară, înainte de asfinţit, am ajuns într-o vale unde 
urma să poposesc. Coborând pe cărarea ce şerpuia pe 
coasta muntelui de unde o văzusem scânteind departe la 
picioarele mele, mi se pare că am simţit trezindu-se în mine 
emoția de mult uitată pe care o stârnesc frumuseţea şi 


liniştea şi înrâurirea binefăcătoare a păcii ce domnea peste 
vale. Îmi aduc aminte că într-un rând m-am oprit în loc 
pătruns de o melancolie care nu era nici apăsătoare, nici 
tocmai sumbră. Îmi aduc aminte chiar că am întrevăzut 
nădejdea unei îndreptări înăuntrul meu. 

Când am ajuns în vale, luminile asfinţitului străluceau pe 
crestele înveşmântate în zăpadă de care era împrejmuită ca 
de o cunună de nori încremeniţi pentru veşnicie. Picioarele 
muntelui, în care erau săpate cheile ce adăposteau cătunul, 
erau acoperite de pajişti de un verde-cald; iar dincolo de 
acest brâu de vegetaţie delicată se ridicau păduri 
întunecate de brad, care abăteau din drum viforul şi 
stăvileau avalanşele. Mai sus se ridicau şiruri-şiruri de 
muchii dantelate, stânci cenuşii, râuri de gheaţă 
strălucitoare şi insulițe verzi înierbate, care, toate, se 
amestecau şi se pierdeau în zăpada crestelor. Ici-colo, la 
poalele muntelui se zăreau, ca nişte puncte, fiecare punct 
reprezentând o gospodărie, căsuțe de lemn singuratice, 
care, în perspectiva uriaşelor înălţimi, păreau atât de mici, 
încât ai fi zis că nici ca jucării nu puteau sluji. La fel părea şi 
cătunul strâns în fundul văii, cu podul de lemn aruncat 
peste pârâul ce se rostogolea printre stânci prăvălite şi 
sfărâmate şi se depărta clocotitor printre copaci. În aerul 
liniştit răsuna de departe un cântec - glasuri de păstori; dar 
cum de-a curmezişul pantei luneca un nor incandescent, aş 
fi putut crede că de acolo venea cântecul şi că nu era o 
muzică pământească. Şi deodată, în această linişte adâncă, 
am auzit glasul Firii; şi m-a îmbiat să-mi odihnesc în iarbă 
capul obosit şi să plâng, cum încă niciodată de la moartea 
Dorei nu plânsesem. 

Numai cu câteva minute mai înainte îmi fusese înmânat un 
pachet de scrisori care mă aştepta şi ieşisem să le citesc la 
marginea satului, în timp ce gazda îmi pregătea cina. Alte 
pachete se rătăciseră, aşa că de multă vreme nu mai 
primisem nici o ştire. Şi de când plecasem din ţară, n- 
avusesem curajul sau răbdarea să scriu nici o scrisoare, în 


afară de câteva rânduri, ici şi colo, ca să dau de veste că 
eram sănătos şi că am ajuns în cutare loc. 

Ţineam pachetul în mână. L-am deschis şi am recunoscut 
scrisul lui Agnes. 

Era mulţumită, întrucât se simţea utilă şi făcea progrese, 
aşa cum nădăjduise. Asta era tot ce-mi scria despre ea. 
Restul se referea la mine. 

Nu-mi dădea sfaturi; nu-mi amintea de vreo datorie; îmi 
spunea doar, cu obişnuita ei căldură, câtă încredere avea în 
mine. Era convinsă (aşa-mi spunea) că un caracter ca al 
meu avea să izbutească să întoarcă răul spre bine. Era 
convinsă că încercarea şi durerea aveau să-l stimuleze şi să- 
| călească. Era sigură că, datorită suferințelor îndurate, voi 
năzui, în orice voi face, mai sus şi cu mai multă fermitate. 
Dânsa, care se bucurase atât de mult de faima ce o 
dobândisem şi spera s-o vadă sporind, era convinsă că voi 
lucra mai departe. Era convinsă că pe mine durerea nu mă 
putea slăbi, că ea se va preface în forţă. Că aşa cum 
greutăţile copilăriei mă ajutaseră să ajung ceea ce eram, 
nenorocirile şi mai mari prin care trecusem îmi vor da 
imboldul să mă depăşesc pe mine însumi; şi că întrucât 
trăsesem învăţătură de pe urma lor, aveam să împărtăşesc 
experienţa mea altora. Se ruga lui Dumnezeu, care 
chemase la el pe odorul meu nevinovat, să mă ocrotească; şi 
mă asigura că dragostea ei de soră nu va slăbi niciodată şi 
că oriunde m-aş duce va fi mereu alături de mine; că era 
mândră de ceea ce realizasem până acum, dar şi mai 
mândră încă de ceea ce aveam să fac de aci înainte! 

Am pus scrisoarea în buzunarul de la piept şi m-am gândit 
cum fusesem cu un ceas înainte! Când am auzit glasurile 
acelea pierzându-se în depărtare şi când am văzut că norul 
acela incandescent începea să se întunece şi că toate 
culorile din vale pălesc, şi că zăpada de aur de pe vârfuri se 
contopeşte cu cerul palid al înserării, dar totuşi am simţit că 
noaptea ce-mi învăluia mintea se destrăma şi că toate 
umbrele ei se risipesc, n-am mai avut cuvinte pentru 


dragostea ce i-o purtam ei, şi de atunci mi-a fost mai dragă 
decât îmi fusese vreodată. 

Am recitit rândurile ei de multe ori. I-am scris înainte de a 
mă culca. l-am spus că tocmai simţisem mare nevoie de 
ajutorul ei; că fără ea nu eram şi niciodată nu fusesem ce-şi 
închipuia dânsa; dar că pentru mine dânsa constituia un 
îndemn şi că voi încerca să-i întrupez visul. 

Într-adevăr am încercat. Peste trei luni avea să se 
împlinească un an de când începuse calvarul meu. Mi-am 
propus să nu iau nici o hotărâre până nu vor fi trecut aceste 
trei luni, dar totuşi să încerc. Tot acest răstimp l-am 
petrecut în valea aceea şi prin împrejurimile ei. 

După trecerea celor trei luni, am luat hotărârea să mai 
rămân câtăva vreme departe de ţară; să mă stabilesc 
pentru moment în Elveţia, care, în amintirea acelei seri, 
începuse să-mi fie dragă; să reiau condeiul şi să încep să 
lucrez. 

Am urmat supus calea arătată de Agnes; m-am întors către 
Natură, către care nimeni niciodată nu se întoarce în zadar; 
şi mi-am deschis inima faţă de frământările omeneşti, pe 
care le ignorasem în ultimul timp. Şi după nu multă vreme 
am avut în valea aceea aproape tot atâţia prieteni câţi 
aveam şi la Yarmouth; şi când, în pragul iernii, am părăsit-o, 
ducându-mă la Geneva, şi apoi primăvara, când m-am 
întors, salutările lor cordiale, deşi nu erau exprimate în 
cuvinte englezeşti, îmi sunau familiar în ureche. 

Am lucrat din zori şi până în noapte, cu răbdare şi din 
greu. Am scris o povestire cu subiect luat din propria mea 
experienţă şi i-am trimis-o lui Traddles, care a reuşit să 
asigure publicarea ei în condiţii foarte avantajoase; şi prin 
călătorii pe care-i întâlneam întâmplător mi-a ajuns la 
ureche ştirea că faima mea era în creştere. După ce m-am 
odihnit şi am zăbovit puţin, din nou m-am aşternut pe scris 
cu entuziasmul de altădată, atacând o temă care m-a 
pasionat. Pe măsură ce înaintam, m-am simţit din ce în ce 
mai prins de această operă şi m-am silit din răsputeri s-o 


duc la bun sfârşit. Era a treia carte pe care o pregăteam. 
Ajunsesem cam pe la jumătatea ei, când, în cursul unei 
perioade de repaos, am început să mă gândesc la 
întoarcere. 

Deşi studiam şi lucram cu răbdare, mă deprinsesem de 
multă vreme să fac mişcare în aer liber. Sănătatea mea, 
serios zdruncinată în momentul când plecasem din Anglia, 
era complet refăcută. Văzusem multe. Vizitasem numeroase 
ţări şi cred că-mi îmbogăţisem bagajul de cunoştinţe. 

Cred c-am amintit tot ce era necesar să spun în legătură 
cu această lungă absenţă din ţară - afară doar de un lucru. 
Nu l-am lăsat deoparte cu intenţia de a-ltăinui; căci, după 
cum am mai zis, cartea de faţă nu face decât să consemneze 
în scris amintirile mele. Dinadins am păstrat relatarea 
evoluţiei sentimentelor celor mai intime pentru la urmă. Am 
să vorbesc despre aceasta acum. 

Nu pot pătrunde atât de adânc în tainele inimii mele încât 
să-mi dau seama când anume am început să cred că de mult 
aş fi putut concentra asupra lui Agnes speranţele cele mai 
luminoase pe care le nutrea. Nu pot spune în ce moment al 
acestei crize a mijit în inima mea gândul că, în anii zănatici 
ai adolescenţei, dădusem cu piciorul comorii care era 
dragostea ei. S-ar putea, cred, să fi auzii şoapte nedesluşite 
ale acestui gând încă îndepărtat în durerosul sentiment că 
pierdusem ceva sau că-mi lipsea ceva ce nu voi dobândi 
niciodată, pe care-l încercasem mai demult. Dar nu încape 
îndoială că, sub haina mustrării de conştiinţă şi a părerii de 
rău, această idee s-a ivit în mintea mea când am rămas 
singur şi nemângâiat. 

Dacă, în perioada aceea, aş fi fost împreună cu ea, datorită 
slăbiciunii şi dezolării, poate că i-aş fi mărturisit acest lucru. 
O temere vagă în acest sens am încercat întâia oară când 
am luat hotărârea să mai rămân departe de ţară. N-aş fi 
putut suporta să pierd câtuşi de puţin din dragostea ei de 
soră, dar dacă i-aş fi mărturisit, s-ar fi creat între noi o 
sfială cum nu existase până atunci niciodată. 


Nu puteam uita că sentimentul cu care mă privea 
decurgea din purtarea, din atitudinea ce adoptasem liber şi 
nesilit de nimeni. Că dacă mă iubise cândva într-alt fel - şi 
uneori îmi vine a crede că fusese o vreme când se prea 
poate să mă fi iubit cu adevărat - eu, unul, nu o luasem în 
seamă. Acuma, faptul că, pe vremea când eram copii, o 
socotisem mult deasupra gusturilor mele exaltate nu mai 
avea nici o importanţă. Altcuiva îi dăruisem toată duioşia şi 
toată pasiunea de care eram capabil; nu procedasem aşa 
cum aş fi putut proceda; iar dacă Agnes ajunsese să 
reprezinte ceea ce reprezenta în ochii mei, asta se datora 
atât atitudinii mele, cât şi nobleţei ei sufleteşti. 

La începutul acelei schimbări ce s-a petrecut treptat în 
mine, când am încercat să-mi înţeleg mai bine gândurile şi 
să devin un om mai vrednic, am întrezărit că după o 
perioadă nedefinită de încercare s-ar putea să vină o zi 
când îmi va fi îngăduit să sper că mi-am răscumpărat 
greşelile trecutului şi că voi avea fericirea s-o iau de soţie. 
Cu timpul, însă, această palidă nădejde s-a depărtat şi s-a 
risipit. Dacă într-adevăr mă iubise vreodată, se cuvenea s-o 
respect ca pe o sfântă, când îmi aduceam aminte de 
destăinuirile ce-i făcusem, de faptul că-mi cunoştea 
nestatornicia inimii şi când îmi dădeam seama că trebuise 
să-şi calce pe suflet ca să se poarte ca o prietenă şi ca o 
soră şi ce biruinţă dobândise asupra ei însăşi. lar dacă nu 
mă iubise niciodată, puteam oare nădăjdui că mă va iubi 
acum? 

Fusesem totdeauna conştient de slăbiciunea mea în 
comparaţie cu statornicia şi fermitatea ei; iar acum îmi 
dădeam seama de ea tot mai limpede. Orice voi fi însemnat 
pentru ea sau ea pentru mine, acum nu mai eram vrednic 
de dânsa, chiar dacă altădată voi fi fost. Trecuse timpul. L- 
am lăsat să-mi scape şi, aşa cum meritam, o pierdusem. 

Este adevărat că aceste gânduri care se băteau cap în cap 
mă chinuiau şi-mi umpleau inima de remuşcări şi de 
amărăciune, nu este însă mai puţin adevărat că eram 


susţinut de sentimentul că aş avea datoria de onoare să 
alung chiar şi din gândurile mele posibilitatea ca acuma, 
când speranţele mele păliseră, să revin la fiinţa dragă de la 
care, fluşturatic, îmi întorsesem privirea atunci când ele 
erau în floare, şi acest sentiment constituia punctul de 
pornire al tuturor reflecţiilor ce făceam în privinţa ei. Acum 
nici nu mai încercam să ascund de mine însumi faptul că 
eram îndrăgostit de ea, că-i eram devotat; aveam însă 
convingerea că era prea târziu şi că nu se cădea ca vechea 
prietenie dintre noi să fie tulburată. 

Adesea meditasem îndelung asupra cuvintelor Dorei 
despre ce s-ar fi întâmplat dacă am mai fi avut de trăit 
câţiva ani împreună. Ajunsesem să-mi dau seama că de 
multe ori, prin urmările pe care le au, anumite năzuinţe 
rămase neînfăptuite ajung să reprezinte pentru noi realităţi 
la fel de concrete ca cele înfăptuite. Anii de care vorbise 
Dora se împliniseră acuma şi aveau să slujească îndreptării 
mele; şi chiar de ne-am fi despărţit de la prima izbucnire 
zvăpăiată, ei tot ar fi ajuns realităţi, doar ceva mai târziu 
poate. Aşadar, m-am străduit să prefac ceea ce s-ar fi putut 
înfiripa între Agnes şi mine într-un imbold de a deveni mai 
puţin egoist, mai hotărât, mai conştient de cusururile şi de 
greşelile mele. Şi astfel, cugetând la ceea ce ar fi putut să 
fie, am ajuns la convingerea că nu va fi niciodată. 

Cu şovăirile şi nedumeririle inerente, acestea au fost 
nisipurile mişcătoare ale sufletului meu din clipa când am 
plecat până în clipa când, trei ani mai târziu, m-am întors în 
patrie. Trecuseră trei ani de când vasul cu emigranţi 
înălţase pânzele; şi iată că tot într-un amurg, în acelaşi loc, 
mă aflam pe puntea corăbiei care mă aducea înapoi în ţară 
şi priveam apele cu reflexe trandafirii, în care văzusem 
oglindindu-se imaginea acelui vas. 

Trei ani. Multă vreme dacă îi ai înainte, dar o nimica toată 
după ce au trecut. Mi-era drag pământul patriei şi dragă-mi 
era şi Agnes, dar nu era a mea, şi n-avea să fie a mea 


niciodată. Ar fi putut să fie, dar acum asta era de domeniul 
trecutului! 

CAPITOLUL LIX. 

ÎNTOARCEREA. 

Am debarcat la Londra într-o seară friguroasă de toamnă. 
Era întuneric, ploua, şi într-un minut am văzut atâta ceaţă 
şi noroi cât nu văzusem într-un an întreg. Ca să găsesc o 
caretă, am fost nevoit să merg pe jos de la Custom House49 
până la Monument; şi cu toate că fațadele, care priveau 
jgheaburile şi rigolele în care gâlgâia apa, îmi erau vechi 
cunoştinţe, mi-a fost cu neputinţă să nu recunosc că erau 
nişte cunoştinţe foarte murdare. 

Am băgat de seamă adesea - şi presupun că toată lumea a 
băgat de seamă - că atunci când cineva părăseşte 
meleagurile unde era obişnuit să trăiască crede că plecarea 
lui va fi un semnal pentru numeroase schimbări. Uitându- 
mă pe portiera caretei, am observat că o veche clădire din 
Fish Street Hill, care de peste un veac nu fusese atinsă de 
mâna zugravilor, a zidarilor sau a dulgherilor, fusese 
dărâmată în lipsa mea; şi că o uliţă din apropiere, de mult 
vestită ca un focar de infecţie, era în curs de a fi canalizată 
şi lărgită; aproape că m-aş fi aşteptat să găsesc că şi 
catedrala Sf. Paul îmbătrânise. 

Mă aşteptam să aflu că se petrecuseră schimbări şi în viaţa 
prietenilor. Mătuşa de mult se mutase înapoi la Dover, iar 
Traddles, chiar din primul semestru următor plecării mele, 
începuse să dobândească clienţi şi procese. Avea un birou la 
Gray's Inn50, şi în ultimele sale scrisori îmi adusese la 
cunoştinţă că spera să se căsătorească foarte curând cu cea 
mai drăguță fată din lume. 

Mă aşteptau abia în preajma Crăciunului; şi nici nu visau 
că m-aş putea întoarce atât de devreme. Dinadins îi 
amăgisem, ca să am plăcerea de a le face o surpriză. Totuşi, 
sucit fiind, eram cam îmbufnat, pentru că nu venise nimeni 
să-mi ureze bun venit şi pentru că singur şi tăcut, în trăsura 


care hodorogea pe caldarâm, străbăteam străzile cufundate 
în ceaţă. 

Binecunoscutele magazine, cu vitrinele lor plăcut 
luminate, mi-au mai schimbat gândurile, aşa că atunci când 
am descins la cafeneaua din Gray's Inn, mă simţeam bine 
dispus. În primul moment mi-am amintit de vremea când 
trăsesem la „Crucea de aur” şi de schimbările petrecute de 
atunci încoace; dar asta era firesc. 

— Ştiţi cumva unde locuieşte mister Traddles? l-am 
întrebat pe chelner în timp ce mă încălzeam în faţa 
căminului din cafenea. 

— La Holborn Court, sir. Numărul doi. 

— Dacă nu mă înşel, mister Traddles se bucură, printre 
jurişti, de o reputaţie din ce în ce mai bună, nu-i aşa? 

— Se prea poate, sir, mi-a răspuns chelnerul, dar personal 
n-am cunoştinţă. 

Chelnerul meu, un om pirpiriu, între două vârste, a 
chemat într-ajutor un alt chelner cu mai multă autoritate - 
un bărbat mai vârstnic, impozant, cu o cută de grăsime sub 
bărbie, care purta pantaloni bufanţi şi ciorapi negri - şi 
acesta, ridicându-se de la locul său, din celălalt capăt al 
cafenelei - unde şedea într-un fel de strană, flancat de o 
casă de bani, de un anuar, de o listă a membrilor asociaţiei 
şi de alte hârţoage şi hârtii - s-a apropiat. 

— Mister Traddles, a zis chelnerul pirpiriu, Holborn Court, 
numărul doi. 

Chelnerul cel impozant i-a făcut semn să plece şi s-a întors 
către mine cu un aer grav. 

— Întrebam dacă mister Traddles din Holborn Court, 
numărul doi, nu se bucură, printre jurişti, de o reputaţie din 
ce în ce mai bună, i-am spus. 

— Niciodată n-am auzit de el, mi-a răspuns chelnerul cel 
impozant cu o voce caldă de bas. 

Am simţit compătimire pentru bietul Traddles. 

— E tânăr, nu-i aşa? m-a întrebat chelnerul cel impozant, 
aţintindu-şi sever privirea asupra mea. De când lucrează la 


Gray's Inn? 

— De vreo trei ani, i-am răspuns. 

Chelnerul, care presupun că ocupa strana aceea de vreo 
patruzeci de ani, găsind că nu era cazul să se mai ocupe de 
un subiect atât de neînsemnat, m-a întrebat ce doream să 
comand. 

Atunci mi-am dat seama că mă aflam din nou în Anglia, şi 
mi-a părut foarte rău pentru Traddles. Se părea că n-are 
nici o perspectivă. Am comandat supus o porţie de peşte şi 
un beef-steak şi am rămas în faţa căminului, reflectând că 
era sortit să nu iasă din anonimat. 

Urmărindu-l pe chelnerul cel impozant cum se depărta, m- 
am gândit fără să vreau că grădina în care cu încetul 
ajunsese să se dezvolte această floare era un loc cam 
neprielnic. Avea ceva impunător, ceva ţeapăn, învechit, 
solemn, venerabil. M-am uitat jur împrejur prin cafeneaua a 
cărei podea era presărată cu nisip, întocmai ca pe vremea 
când chelnerul debutase ca picol, dacă fusese picol 
vreodată, ceea ce nu părea deloc probabil; m-am uitat la 
mesele lucii, care-mi oglindeau chipul în adâncimile 
transparente ale mahonului; la candelabrele ireproşabile 
dichisite şi lustruite; şi la bogatele draperii verzi, cu galerii 
de alamă, care despărţeau boxele; şi la cele două focuri 
mari de cărbune, care ardeau vesel; la şirurile de garafe 
pântecoase, mândre parcă la gândul că jos, în beci, se aflau 
butoaie pline cu vin scump de Porto; şi mi s-a părut că atât 
Anglia, cât şi citadela justiţiei britanice erau tare greu de 
luat cu asalt. M-am dus sus în camera mea, să mă schimb, 
căci hainele-mi erau ude; şi mărimea acestei odăi, de modă 
veche, cu lambriuri (îmi aduc aminte că se afla chiar 
deasupra porţii boltite prin care se intra la Gray's Inn) şi 
imensitatea tihnită a patului cu baldachin, sprijinit pe patru 
stâlpi, precum şi severitatea neînduplecată a scrinului, 
toate parcă priveau posomorâte şi încruntate destinul lui 
Traddles sau al oricărui alt tânăr îndrăzneţ. Am coborât 
apoi să iau cina; şi totul, de la încetineala serviciului până la 


liniştea ce domnea în local - era aproape gol, fiindcă 
vacanţa cea mare nu se sfârşise încă - părea să 
demonstreze cu elocinţă că Traddles era cutezător şi că nu 
avea decât slabe şanse să-şi facă o situaţie înainte de zece- 
douăzeci de ani. 

Cât fusesem plecat, asemenea lucruri nu văzusem nicăieri, 
şi acuma toate speranţele mele în privinţa lui Traddles se 
spulberaseră. Chelnerul cel impozant se săturase de mine. 
Nu s-a mai apropiat de masa mea; s-a dus să se ocupe de un 
bătrân gentleman, cu jambiere lungi, căruia i-a pus în faţă 
un clondir de Porto special, care venise parcă singur şi de 
bunăvoie din pivniţă, deoarece nu-l comandase. Celălalt 
chelner m-a informat în şoaptă că gentleman-ul cel bătrân, 
un specialist în transferuri imobiliare, retras din afaceri, 
locuia în Gray's Inn Square şi avea o avere considerabilă, 
pe care se zicea c-ar avea de gând s-o lase moştenire fiicei 
spălătoresei sale; şi că mergea vestea c-ar avea închis în 
biroul lui un serviciu de masă de argint ce se oxidase de 
când nu mai fusese folosit şi din care nici unui muritor nu-i 
fusese dat să vadă mai mult decât o lingură şi o furculiţă. 
După ce am auzit şi asta, am socotit că Traddles era 
pierdut; şi mi-am întărit convingerea că pentru el nu există 
speranţă nici de leac. 

Arzând de nerăbdare să-mi revăd vechiul prieten, am 
mâncat repede, ceea ce desigur n-a făcut o bună impresie 
asupra oberchelnerului, şi am ieşit în grabă pe uşa din dos. 
Am ajuns îndată la Holborn Court, numărul doi, şi văzând la 
uşă o firmă care arăta că mister Traddles locuia la ultimul 
etaj, am pornit în sus pe trepte. Era o scară veche, 
prăpădită, slab luminată la fiecare palier de câte un opaiţ, 
al cărui fitil pâlpâia sub un glob de sticlă murdară. 

În timp ce urcam, poticnindu-mă, mi s-a părut că aud 
râsete voioase; nu râsetele vreunui avocat sau secretar de 
avocat, ci râsetele a două sau trei fete vesele. Dând să mă 
opresc ca să ascult, am nimerit cu piciorul într-o gaură - 
căci onorabila asociaţie Gray's Inn neglijase să înlocuiască o 


scândură putredă - şi am căzut, făcând oarecare zgomot, 
iar când m-am ridicat, nu se mai auzea nimic. 

Mi-am continuat drumul orbecăind cu grijă, şi când am 
găsit uşa pe care stătea scris „Mr. TRADDLES” şi am băgat 
de seamă că era deschisă, inima a început să-mi bată foarte 
tare. Am ciocănit. A urmat un mare du-te-vino, dar n-a venit 
nimeni. Am ciocănit din nou. 

Un băieţaş isteţ, care părea să îndeplinească şi funcţia de 
curier şi aceea de secretar, s-a ivit la uşă gâfâind şi s-a uitat 
la mine sfidându-mă parcă să fac dovada că într-adevăr ar 
gâfâi. 

— E acasă mister Traddles? l-am întrebat. 

— Da, sir, dar e ocupat. 

— Vreau să-i vorbesc. 

După ce m-a cercetat o clipă, băieţaşul cel isteţ s-a hotărât 
să-mi dea drumul înăuntru; şi deschizând mai larg uşa, m-a 
condus într-o mică anticameră, din care am trecut într-o 
odăiţă, unde m-am trezit faţă în faţă cu vechiul meu prieten, 
care (gâfâind şi el) şedea la o masă, aplecat asupra unor 
hârtii. 

— Doamne, Dumnezeule! Copperfield! a izbucnit Traddles 
când şi-a ridicat privirea, şi s-a năpustit în braţele mele, iar 
eu l-am strâns la piept. 

— Cum îţi mai merge, dragă Traddles? 

— Bine, dragul meu, dragul meu Copperfield, nu am a-ţi 
da decât veşti bune! 

Plângeam amândoi, de bucurie. 

— Măi, băiete dragă! a urmat Traddles, răvăşindu-şi părul 
de surescitare, ceea ce, de fapt, era cu totul de prisos. 
Scumpul meu Copperfield, prietenul meu pierdut de atâta 
amar de vreme, fii binevenit, cât mă bucur să te revăd! Vai 
ce ars de soare mai eşti! Ce bucuros sunt că te văd! Îţi 
spun, iubitul meu Copperfield, pe cuvântul meu de cinste şi 
pe viaţa mea, că niciodată, niciodată n-am fost atât de 
fericit! 


Nici eu nu aveam cuvinte ca să-mi exprim emoția. Şi în 
primul moment nici n-am fost în stare să vorbesc. 

— Măi, băiete dragă! a repetat Traddles. Şi ai ajuns atât 
de celebru! Gloriosul meu Copperfield! Doamne, 
Dumnezeule, când ai venit, de unde ai venit, ce-ai mai 
făcut? 

Fără a se opri nici o clipă ca să primească răspuns la 
întrebările lui, Traddles, care mă aşezase într-un fotoliu 
lângă cămin, cu o mână aţâţa de zor focul, iar cu cealaltă, 
trăgea de fularul meu, pe care în zăpăceala lui îl luase 
drept palton. Fără a lăsa cleştele din mână, m-a îmbrăţişat 
din nou şi l-am îmbrăţişat şi eu; şi amândoi, râzând şi 
ştergându-ne lacrimile, ne-am aşezat lângă cămin şi ne-am 
strâns din nou mâna. 

— Când mă gândesc, dragul meu, mi-a zis Traddles, că 
erai pesemne în drum spre casă şi că totuşi n-ai apucat să 
iei parte la ceremonie! 

— Care ceremonie, dragă Traddles? 

— Doamne, Dumnezeule! a sărit Traddles, holbând ochii, 
cum avea obiceiul. N-ai primit ultima mea scrisoare? 

— Dacă în ea era vorba de vreo ceremonie, desigur că nu. 
— Păi, dragă Copperfield, mi-a zis Traddles, zburlindu-şi 
părul cu amândouă mâinile şi apoi punându-le pe genunchii 

mei, află că m-am însurat! 

— Te-ai însurat! am exclamat bucuros. 

— Da, slavă Domnului! a spus Traddles. Cu Sophy... Ne-a 
cununat pastorul Horace... în Devonshire... Şi o să-ţi spun, 
dânsa e colo, la fereastră, după perdea. Uite-o! 

Spre uimirea mea, în clipa aceea, cea mai drăguță fată din 
lume a ieşit din ascunzătoare, râzând şi cu faţa îmbujorată. 
Şi cred că o nevastă mai veselă, mai drăguță, mai fericită şi 
mai radioasă nici că s-a văzut de când lumea (ceea ce, de 
altfel, i-am şi spus pe loc). Am sărutat-o, ca un vechi prieten, 
şi le-am urat din toată inima multă fericire. 

— Dragă Doamne! a strigat Traddles. Ce minunată 
revedere! Dar teribil te-ai mai bronzat, Copperfield! Vai, 


Doamne, ce fericit sunt! 

— Şi eu, am zis. 

— Şi eu, zău, sunt fericită! a protestat Sophy, râzând şi 
roşindu-se. 

— Suntem toţi cât se poate de fericiţi! a zis Traddles. Chiar 
şi fetele sunt fericite. Vai, Doamne, am uitat cu desăvârşire. 

— Ce-ai uitat? l-am întrebat. 

— Fetele, mi-a zis Traddles, surorile nevestei. Stau la noi. 
Au venit să vadă Londra. De fapt, ştii, în clipa când... dar 
spune, Copperfield, tu ai fost acela care s-a poticnit pe 
scară? 

— Da, eu, i-am răspuns râzând. 

— Ei bine, când te-ai poticnit pe scară, tocmai mă jucam cu 
ele. Ne jucam anume de-a baba-oarba. Dar cum asemenea 
jocuri nu prea sunt la locul lor la Westminster Hall51 şi 
cum, dacă le-ar fi văzut un client, nu prea i-ar fi făcut 
impresie bună, când au auzit zgomotul, au şters-o. Şi acum 
sunt sigur că trag cu urechea, a adăugat Traddles, uitându- 
se la uşa care dădea în cealaltă odaie. 

— Îmi pare rău, i-am spus râzând, c-am pricinuit o 
asemenea panică. 

— Pe cuvântul meu, mi-a răspuns Traddles încântat, n-ai fi 
zis aşa dacă le-ai fi văzut cum, după ce ai bătut la uşă, au 
luat-o la goană şi apoi s-au întors fuga să-şi adune de pe jos 
pieptenii ce-i pierduseră, şi apoi din nou s-au împrăştiat, ca 
turbate. lubito, vrei să te duci să le chemi? 

Sophy a ieşit repede şi am auzit cum a fost întâmpinată cu 
hohote de râs în odaia alăturată. 

— Ce muzică plăcută, nu-i aşa, dragă Copperfield? mi-a zis 
Traddles. Îţi creşte inima s-o auzi. Parcă înveseleşte zidurile 
astea bătrâne. Pentru un biet burlac, care toată viaţa a trăit 
singur, e o adevărată încântare, crede-mă! E minunat! 
Sărmanele, au suferit o pierdere grea prin plecarea 
scumpei mele Sophy - care, te asigur, Copperfield, este şi a 
fost întotdeauna cea mai drăguță fată din lume! - şi n-am 
cuvinte să-ţi spun cât sunt de fericit când le văd atât de 


voioase! E fermecător, Copperfield, să trăieşti în mijlocul 
unor fete tinere! Nu prea se potriveşte, cu rigorile 
profesiei, dar e fermecător! 

Băgând de seamă că se fâstâcise, am ghicit că în inima lui 
simţitoare se ivise temerea că spusele lui ar fi putut să mă 
întristeze, şi atunci l-am aprobat cu atâta căldură, încât am 
reuşit să-l liniştesc şi să-i fac plăcere. 

— Trebuie să-ţi spun, însă, dragă Copperfield, a urmat 
amicul meu, că felul cum ne-am instalat e compromiţător 
din punct de vedere profesional. Chiar şi faptul că Sophy 
stă aici e compromiţător. Dar altă locuinţă n-avem. Am 
pornit în larg într-o luntre uşurică, dar suntem gata să 
înfruntăm orice greutăţi. Sophy e o gospodină 
extraordinară! Ai să rămâi cu gura căscată când am să-ţi 
arăt cum a găsit culcuş pentru fiecare fată. Nici eu nu ştiu 
cum s-a descurcat! 

— Au venit multe dintre surori aici la tine? am întrebat. 

— Cea mai mare, mi-a răspuns Traddles cu glas scăzut şi 
pe un ton confidenţial, Caroline, zisă şi Frumoasa. Apoi 
Sarah, ştii, aia despre care ţi-am povestit că are ceva la şira 
spinării. Acum e mult, mult mai bine! Şi cele două surori 
mai mici, pe care le-a crescut Sophy. Şi Louisa. 

— Ce vorbeşti?! am exclamat. 

— Da! a urmat Iraddles. Tot apartamentul - adică biroul - 
se compune din trei odăi; dar Sophy a aranjat lucrurile 
admirabil şi au unde dormi fiecare cât se poate de comod. 
Trei în camera asta, mi-a arătat Traddles. Două în cealaltă. 

N-am putut să mă stăpânesc şi am privit în jur, să văd ce 
mai rămăsese pentru mister şi missis Traddles. Traddles mi- 
a ghicit gândul. 

— Păi, cum ţi-am spus, suntem gata să înfruntăm orice 
primejdie, aşa că săptămâna trecută ne-am înjghebat un 
culcuş aici, pe podea, mi-a explicat Traddles. Mai avem o 
odăiţă la mansardă - o odăiţă foarte drăguță când te 
obişnuieşti - pe care Sophy a tapetat-o singură ca să-mi 
facă o surpriză; acolo locuim deocamdată. E o încăpere 


fermecătoare, are ceva foarte boem. De sus ai o privelişte 
minunată! 

— În sfârşit, iată-te însurat şi fericit, dragă Traddles! i-am 
spus. Nici nu ştii cât mă bucur! 

— Îţi mulţumesc, dragă Copperfield! mi-a răspuns 
Traddles, strângându-mi iar mâna. Sunt cât se poate de 
fericit! lată, aici e şi vechea ta cunoştinţă, a urmat el, 
arătându-mi cu un aer triumfător vasul de flori. Şi 
postamentul lui, şi colo e măsuţa cu placa de marmoră! Şi, 
precum vezi, toată mobila este simplă şi practică. Cât 
priveşte argintăria, dragă Doamne, n-avem nici măcar o 
linguriţă. 

— O să-ţi cumperi din ce vei agonisi, nu-i aşa? i-am zis 
râzând. 

— Chiar aşa, o să-mi cumpăr din ce voi agonisi, a 
încuviinţat Traddles. Avem noi, fireşte, linguriţe cu care să 
ne amestecăm ceaiul. Dar sunt de aliaj Britannia52. 

— Cu atât mai frumoasă o să-ţi pară argintăria când ai s-o 
cumperi, i-am spus. 

— Asta ziceam şi noi! a exclamat Traddles. După care, cu 
glas scăzut şi pe un ton confidenţial, a adăugat: Vezi, dragă 
Copperfield, după ce am depus concluziile în procesul lui 
DOE dem.53 JIPES versus WIGZELL, care mi-a fost de mult 
folos în cariera mea, m-am dus la Devonshire şi, între patru 
ochi, am avut o convorbire foarte serioasă cu reverendul 
Horace. Am stăruit asupra faptului că Sophy, care, te asigur, 
Copperfield, e cea mai drăguță fată din lume... 

— Sunt încredinţat că e! l-am liniştit eu. 

— Şi într-adevăr este! a urmat Traddles. Dar mi-e teamă 
că m-am cam depărtat de subiect. Îţi spuneam de 
reverendul Horace? 

— Îmi spuneai c-ai stăruit asupra faptului... 

— Aşa e! Asupra faptului că Sophy şi cu mine suntem de 
multă vreme logodiţi şi că Sophy, cu voia părinţilor ei, ar fi 
foarte bucuroasă să mă ia... într-un cuvânt, a zis Traddles, 
cu vechiul lui zâmbet deschis, să mă ia aşa cum sunt, cu 


tacâmuri Britannia. Prea bine. Atunci i-am propus 
reverendului Horace - care este un preot excelent şi ar 
merita să ajungă episcop, sau cel puţin să ducă o viaţă 
îndestulată, fără a mai fi silit să strângă cureaua - i-am 
propus, zic, să mă căsătoresc cu Sophy în clipa când voi 
reuşi să agonisesc două sute cincizeci de lire pe an şi voi 
avea temei să cred că în anul următor am să realizez tot 
atâta, dacă nu mai mult, şi când voi fi în stare să mobilez 
decent o căsuţă ca asta. Mi-am permis să-i arăt că amândoi 
am avut destulă răbdare timp de atâţia ani; împrejurarea că 
Sophy este atât de necesară acasă, i-am zis, n-ar trebui să-i 
facă pe părinţii ei să nu o lase să-şi facă un rost în viaţă. Mă 
înţelegi? 

— Fireşte, n-ar trebui, i-am zis. 

— Sunt fericit, Copperfield, că eşti de această părere, a 
urmat 'Traddles, pentru că, fără să-i aduc vreo învinuire 
reverendului Horace, sunt de părere că uneori părinţii şi 
fraţii şi alte rude se arată cam egoişti în asemenea 
împrejurări. Ce să-ţi mai spun! l-am arătat de asemenea că 
doream din toată inima să fiu de folos întregii familii, şi dacă 
voi ajunge să-mi fac o situaţie şi i s-ar întâmpla ceva, vreau 
să spun reverendului Horace... 

— Înţeleg. 

—... sau prea scumpei sale soţii... voi fi fericit să iau 
asupra mea datoriile părinteşti în privinţa fetelor. Mi-a dat 
un răspuns admirabil, cât se poate de măgulitor, şi mi-a dat 
cuvântul că va obţine el consimţământul scumpei missis 
Crewler. Au avut însă mult de furcă cu ea. 1 s-a ridicat de la 
picioare la piept, şi apoi la cap... 

— Ce i s-a ridicat? l-am întrebat. 

— Durerea, mi-a răspuns Traddles, cu un aer foarte serios. 
Ciuda. Cum ţi-am mai spus şi altă dată, e o femeie 
superioară, dar are mâinile şi picioarele paralizate. De câte 
ori are vreo supărare, o dor picioarele; dar atunci durerea i 
s-a ridicat la piept şi apoi la cap şi i-a cuprins întreg 
organismul, ceea ce ne-a alarmat. Totuşi, mulţumită 


a revenit, şi ieri s-au împlinit şase săptămâni de când ne-am 
căsătorit. Nu-ţi închipui, Copperfield, ce monstru mi s-a 
părut că sunt, atunci când am văzut toată familia plângând 
şi leşinând ba unul, ba altul. Missis Crewler nici n-a vrut să 
mă vadă înainte de plecare - nu putea încă să mă ierte că i- 
am răpit fata - dar are inimă bună, şi între timp m-a iertat. 
Nu mai departe decât azi dimineaţă am primit din partea ei 
o scrisoare minunată. 

— Într-un cuvânt, i-am spus, eşti fericit, dragă prietene, 
cum meriţi să fii. 

— Vai! Spui asta numai pentru că ţii la mine! a râs 
Traddles. Dar, de fapt, să ştii că sunt de invidiat. Muncesc 
din răsputeri şi nu mă mai satur studiind culegerile de 
jurisprudenţă. Zi de zi mă scol la cinci, dar nu-mi pasă. În 
timpul zilei nu las fetele să se arate deloc, în schimb, seara 
petrecem împreună. Şi te rog să mă crezi că-mi pare rău că 
ne părăsesc marţi, adică în ajun de Michaelmas54. Dar iată- 
le, au venit! mi-a spus Traddles tare, renunțând la tonul 
confidenţial. Îmi daţi voie, mister Copperfield, miss 
Crewler... miss Sarah... miss Louisa... Margaret şi Lucy! 

Erau ca un buchet de trandafiri; radiau prospeţime şi 
sănătate. Toate erau foarte drăguţe, iar miss Caroline era 
foarte frumoasă; dar căutătura luminoasă a Sophyei avea 
ceva senin, ceva duios şi cald care mi s-a părut mai de preţ 
decât frumuseţea şi care m-a încredinţat că prietenul meu 
făcuse o bună alegere. Am luat loc cu toţii în jurul 
căminului, în timp ce băieţaşul cel isteţ, despre care mi-am 
dat seama că adineauri îşi scosese sufletul zorindu-se să 
pună hârtiile şi dosarele pe masă, acuma s-a apucat să le 
strângă şi să pregătească serviciul de ceai. După care, s-a 
retras şi, trântind uşa de afară, s-a dus la culcare. Missis 
Traddles, a cărei privire caldă, odihnitoare, strălucea de 
plăcere, după ce a servit ceaiul, s-a aşezat într-un colţ lângă 
foc şi s-a apucat să prăjească pâinea tăiată felii. 


Şi în acelaşi timp mi-a povestit că se văzuse cu Agnes. În 
călătorie de nuntă, „lom” o dusese în Kent, şi cu acest prilej 
o vizitase şi pe mătuşa mea; atât mătuşa, cât şi Agnes erau 
bine sănătoase şi nu vorbiseră decât despre mine. Tot 
timpul cât fusesem în străinătate, „lom” mereu se gândise 
la mine. Invoca numele lui la fiecare pas. Nu încăpea 
îndoială că „lom” era idolul vieţii ei; şi că de pe acest 
piedestal n-avea să-l clatine nimic niciodată; şi că orice s-ar 
întâmpla, dânsa avea să se încreadă de-a pururi în cuvântul 
lui şi îl va cinsti din toată inima. 

M-a amuzat foarte mult respectul pe care atât ea, cât şi 
Traddles, îl arătau „Frumuseţii”. Nu ştiu dacă l-am găsit 
foarte la locul lui, dar mi s-a părut înduioşător şi 
caracteristic. Dacă vreodată Traddles a regretat că nu avea 
încă linguriţele pe care urma să le cumpere, atunci nu mă 
îndoiesc că a regretat în clipa când i-a servit ceaiul 
„Frumuseţii”. lar dacă blânda şi modesta lui soţie se va fi 
fălit faţă de cineva vreodată, convins sunt că n-a făcut-o 
pentru alt motiv decât că era sora „Frumuseţii.” Era vădit 
că micile semne de răsfâţ şi toanele, pe care le manifesta 
erau considerate de Traddles şi de soţia lui că reprezentau 
apanajul ei natural şi dreptul ei din născare. Şi nici dacă 
dânsa s-ar fi născut regină, iar ei, nişte biete albine 
lucrătoare, n-ar fi putut fi mai împăcaţi şi mulţumiţi decât 
erau cu soarta lor. 

Uitarea de sine de care dădeau dovadă m-a încântat. În 
ochii mei, felul cum se mândreau cu aceste fete şi cum le 
făceau toate gusturile a constituit o mărturie cât se poate 
de îmbucurătoare a vredniciei lor. În seara aceea, într-un 
singur ceas, Traddles a fost mângâiat nu o dată, ci de zece, 
douăsprezece ori, de una sau alta dintre cumnatele sale, cu 
epitetul de „iubitule“; şi s-a văzut rugat ba să ia, ba să care 
ceva, ba să dea jos, ba să ridice, ba să caute, ba să le aducă 
ceva. Afară de asta, fără concursul lui Sophy, nu făceau nici 
cel mai mic lucru. Dacă vreunei i se desfăcea părul, nimeni 
afară de Sophy nu era în stare să i-l prindă la loc. Dacă 


vreuna nu ţinea minte o anumită melodie, nimeni afară de 
Sophy nu era în stare s-o fredoneze corect. Dacă vreuna 
voia să-şi aducă aminte numele unei localităţi din 
Devonshire, numai Sophy trebuia să-l ştie. Dacă vreuna 
avea chef să scrie acasă, singura căreia i se putea 
încredința sarcina de a redacta scrisoarea dimineaţa, 
înainte de micul dejun, tot Sophy era. Dacă se întâmpla ca 
vreuna să se încurce la tricotat, nimeni alta decât Sophy 
putea s-o descurce. Erau stăpânele necontestate ale casei, 
iar Sophy şi Traddles le serveau. Câţi copii va fi crescut 
Sophy la viaţa ei, nu ştiu; dar mi se pare că ştia pe de rost 
toate cântecele de leagăn ce s-au cântat vreodată în limba 
engleză; şi era în stare să execute, unele după altele, cu o 
voce cristalină, zeci de asemenea cântece (fiecare dintre 
surori dorind altă melodie, şi Frumuseţea rostindu-se, în 
general, în ultimă instanţă), ceea ce mă uluia. În ciuda 
acestor pretenţii, toate surorile, fără nici o excepţie, se 
arătau foarte atente şi respectuoase atât faţă de Sophy, cât 
şi faţă de Traddles. Iar când am plecat împreună cu 
Traddles, care a ţinut să mă petreacă până la cafeneaua 
„Gray's Inn”, am plecat cu convingerea că de când eram pe 
lume, încă niciodată nu-mi fusese dat să văd un cap cu o 
chică mai rebelă sau orice cap în genere asupra căruia să 
se abată o asemenea rafală de sărutări. 

A fost o seară de care mi-am amintit cu plăcere chiar şi 
după ce, ajungând la destinaţie, i-am urat noapte bună lui 
Traddles şi ne-am despărţit. Nici dacă aş fi văzut înflorind o 
mie de trandafiri în cămăruţele acelea situate la ultimul etaj 
al unei clădiri din jerpelitul Gray's Inn, tot nu le-ar fi putut 
lumina şi înfrumuseţa mai mult. Prezenţa acelor fete din 
Devonshire în mijlocul clasoarelor şi a birourilor severe ale 
avocaţilor; faptul, că luasem ceai şi mâncasem pâine prăjită 
şi ascultasem cântece de leagăn, în ambianța posomorâtă 
creată de nisiperniţe, pergamente, şnururi roşii, bastonaşe 
de ceară colbuite, sticle de cerneală, topuri de hârtie velină 
şi de concept, colecţii de jurisprudenţă, citaţii, mandate, 


acţiuni şi note de speze mi se părea de domeniul fanteziei 
aşa cum de domeniul fanteziei mi s-ar fi părut dacă aş fi 
visat că slăvita familie a sultanului ar fi fost înscrisă pe lista 
avocaţilor şi ar fi adus cu ea la Gray's Inn Hall pasărea 
vorbitoare, copacul care cântă şi apa de aur. În orice caz, 
am băgat de seamă că mă despărţisem de Traddles şi că mă 
întorsesem la cafenea fără a mai avea temeri în privinţa 
viitorului său. Şi am început să cred că, în ciuda părerii 
contrarii a tuturor oberchelnerilor din Anglia, avea să 
răzbească. 

După ce mi-am tras un scaun în dreptul căminului din 
cafenea, ca să mă gândesc mai pe îndelete la Traddles, 
treptat am încetat să mai meditez asupra fericirii lui şi m- 
am apucat să schiţez planuri de viitor, privind jăraticul, şi 
pe măsură ce acesta se făcea scrum şi se stingea, m-am 
întors cu gândul la marile supărări şi pierderi pe care le 
încercasem în viaţă. De trei ani, de când părăsisem Anglia, 
nu mai văzusem foc de cărbuni, cu toate că nu o dată 
urmărisem câte un foc de buşteni prefăcându-se în cenuşă 
albă ca promoroaca ce se cernea peste grămada de scrum 
din vatră, în care imaginaţia mea copleşită de amărăciune 
vedea rămăşiţele nădejdilor defuncte. 

Eram în stare acum să meditez asupra trecutului cu 
seriozitate, fără amărăciune; şi să privesc viitorul cu 
îndrăzneală. Casă în adevăratul sens al cuvântului, nu mai 
aveam. Pe aceea în sufletul căreia aş fi putut stârni o 
dragoste mai adâncă o învăţasem să se poarte cu mine ca o 
soră. Dar într-o bună zi avea să se mărite şi se vor ivi noi 
pretendenți la solicitudinea ei; şi astfel, nu va afla niciodată 
iubirea ce se înfiripase în inima mea. Era drept să plătesc 
pentru elanurile mele pripite. Culegeam ceea ce 
semănasem. 

Tocmai meditam că de aş fi izbutit să-mi strunesc inima cu 
adevărat şi de aş fi fost în stare să mă stăpânesc şi să-mi 
asum cu seninătate în căminul ei rolul pe care dânsa cu 
seninătate îl deținuse în al meu... când deodată mi-am dat 


seama că privirea-mi se oprise asupra unei arâtări care, 
legată fiind de amintirile mele mai vechi, ar fi putut să 
răsară din pâlpăirile jăraticului. 

Mărunţelul mister Chillip, doctorul, care, chiar în capitolul 
întâi al acestei povestiri, mi-a făcut servicii pentru care i-am 
rămas îndatorat, şedea în penumbră, în colţul opus, şi citea 
un ziar. Era destul de înaintat în vârstă, dar, fiind blajin şi 
liniştit din fire, era atât de puţin schimbat, încât mi s-a 
părut că arăta la fel ca în seara când luase loc în salonaşul 
casei noastre, aşteptând venirea mea pe lume. 

Mister Chillip se mutase de la Blunderstone de vreo şase 
sau şapte ani şi de atunci nu-l mai văzusem. Şedea foarte 
liniştit şi citea ziarul, cu capul puţin aplecat, şi cu un pahar 
de vin de Xeres încălzit alături. Avea un aer atât de politicos 
şi atât de afabil, încât ai fi zis că tocmai cerea iertare 
ziarului că se încumeta să-l citească. 

M-am dus la el şi i-am spus: 

— Ce mai faceţi, mister Chillip? 

A fost foarte tulburat că din senin se vedea interpelat de 
un necunoscut şi mi-a răspuns domol, cum îi era obiceiul: 

— Vă mulţumesc, sir, sunteţi foarte amabil. Vă mulţumesc, 
sir. Sper că sunteţi sănătos şi dumneavoastră. 

— Nu vă mai amintiţi de mine? l-am întrebat. 

— Drept să vă spun, sir, mi-a răspuns mister Chillip, 
zâmbind sfios şi clătinând din cap, în timp ce mă cerceta cu 
privirea, am impresia că mi-e cunoscut ceva în înfăţişarea 
dumneavoastră, sir, dar numele dumneavoastră nu mi-l pot 
aminti. 

— Şi totuşi l-aţi cunoscut mult înainte de a-l fi aflat eu. 

— Adevărat, sir? Nu cumva am avut cinstea de a fi fost în 
exerciţiul profesiei în clipa când... 

— Da. 

— Ei, Doamne! a exclamat mister Chillip. Fără îndoială 
însă că de atunci v-aţi schimbat mult? 

— Foarte probabil, i-am răspuns. 


— Atunci, sir, vă rog să mă iertaţi, dar am să vă cer să-mi 
spuneţi cum vă cheamă. 

Când mi-a auzit numele, a fost sincer emoţionat. Mi-a 
scuturat mâna, ceea ce pentru el însemna un act deosebit 
de violent, căci de obicei se mărginea să întindă vârful 
degetelor la un ţol, doi, de şold şi se arăta foarte indispus 
dacă i le apuca cineva. Chiar şi data asta, imediat ce şi-a 
putut desprinde mâna din strânsoare, a băgat-o în 
buzunarul vestonului, uşurat parcă la gândul că scăpase 
nevătămată. 

— Ei, Doamne, sir! a exclamat mister Chillip, înclinând 
puţin capul şi fixându-mă. Va să zică dumneavoastră sunteţi 
mister Copperfield? Vă rog să mă credeţi, sir, că v-aş fi 
recunoscut dacă mi-aş fi permis să mă uit mai îndeaproape 
la dumneavoastră. Semănaţi, sir, foarte bine cu răposatul 
tatăl dumneavoastră. 

— N-am avut fericirea să-mi văd tatăl. 

— Foarte adevărat, sir, a zis mister Chillip, căutând să mă 
consoleze. Şi foarte regretabil din toate punctele de 
vedere! Să nu credeţi, sir, că faima dumneavoastră n-a 
ajuns până în părţile noastre, a adăugat mister Chillip, 
iarăşi clătinând uşor din cap. Bănuiesc că trebuie să fie 
mare fierbere aici, a urmat mister Chillip, bătându-se cu 
arătătorul pe frunte. Îmi închipui că-i o muncă obositoare, 
sir! 

— Unde locuiţi acum? l-am întrebat, luând loc lângă el. 

— La câteva mile de Bury St. Edmund's, sir, unde missis 
Chillip a intrat în posesia unei mici proprietăţi lăsate prin 
testament de tatăl ei. Mi-am cumpărat un cabinet acolo şi 
sunt sigur că vă face plăcere să aflaţi că-mi merge bine. 
Fiica mea a crescut, a ajuns o fetişcană înaltă şi voinică, sir, 
a zis mister Chillip, clătinând iarăşi din cap. Nu mai departe 
decât săptămâna trecută, maică-sa, ca să-i lungească 
rochiile, a fost nevoită să dea drumul la două tivuri. Vedeţi, 
sir, trece vremea! 


Făcând această reflecţie, mister Chillip şi-a dus la buze 
paharul gol, aşa că i-am propus să i-l umplu şi să-mi 
îngăduie să beau şi eu la masa lui. 

— Vedeţi, sir, mi-a răspuns cu glas domol, nu-s de prins să 
beau mai mult; dar nu-mi pot refuza plăcerea de a sta de 
vorbă cu dumneavoastră. Ca ieri am avut, pare-mi-se, 
cinstea de a vă îngriji de pojar. Şi v-aţi vindecat straşnic de 
iute, sir! 

I-am mulţumit pentru acest compliment şi am comandat 
încă o sticlă de vin de Xeres încălzit, care ne-a fost adusă 
imediat. 

— Mă destrăbălez peste măsură, a declarat mister Chillip, 
agitând paharul, dar în asemenea ocazii rare nu pot rezista! 
Nu v-aţi făcut un cămin, sir? 

Am clătinat din cap. 

— Am auzit c-aţi suferit o pierdere dureroasă acum câtva 
timp. Am aflat de la sora tatălui dumneavoastră vitreg. O 
fire foarte hotărâtă, sir, nu-i aşa? 

— Aşa-i, i-am spus, destul de hotărâtă. Unde aţi văzut-o, 
mister Chillip? 

— Nu ştiaţi, sir, mi-a răspuns mister Chillip, cu zâmbetul 
cel mai blajin din lume, că tatăl dumneavoastră vitreg mi-e 
din nou vecin? 

— Nu. 

— Mi-e vecin, sir. S-a căsătorit cu o tânără din partea 
locului, care are o moşioară frumuşică, biata fată... Dar 
spuneţi-mi, sir, vă convine munca asta cerebrală? Nu găsiţi 
că-i prea obositoare? m-a întrebat mister Chillip, privindu- 
mă admirativ, lăsând capul într-o parte ca un măcăleandru. 

Am ocolit răspunsul şi am adus iar vorba despre familia 
Murdstone. 

— Am aflat că dânsul s-a recăsătorit. Sunteţi cumva 
medicul familiei? l-am întrebat. 

— Nu tocmai. M-au chemat însă din când în când, mi-a 
răspuns. Se constată o deosebită localizare frenologică a 
fermităţii de caracter la mister Murdstone şi la sora lui, sir. 


Drept răspuns, i-am aruncat o privire atât de grăitoare, 
încât, încurajat de ea şi de vinul de Xeres, mister Chillip a 
scuturat de câteva ori din cap şi, îngândurat, a exclamat: 

— Ei, Doamne! Aduceri-aminte din vremurile de demult, 
mister Copperfield! 

— Şi fratele şi sora şi-au păstrat vechile năravuri? 

— Ştiţi, sir, mi-a răspuns mister Chillip. Medicul, deoarece 
pătrunde în intimitatea atâtor familii, nu s-ar cuveni să aibă 
ochi şi urechi decât pentru ceea ce îl priveşte ca 
profesionist. Totuşi, trebuie să vă spun, sir, că sunt foarte 
severi, atât în ce priveşte lumea asta, cât şi cea de apoi. 

— În lumea de apoi sper că n-au să aibă nimic de spus! i- 
am replicat. Dar ce mai învârtesc pe lumea asta? 

Mister Chillip a clătinat din cap, a agitat puţin paharul şi a 
început să soarbă din el. 

— Era o femeie foarte drăguță, sir! mi-a zis cu un glas 
plângăreţ. 

— Actuala missis Murdstone? 

— Da, e o femeie cu adevărat drăguță, şi cât se poate de 
amabilă! Missis Chillip este de părere că de când s-a 
măritat nu mai e acelaşi om şi că a căzut într-o melancolie 
vecină cu nebunia. Şi, credeţi-mă, sir, femeile sunt foarte 
pătrunzătoare, a conchis sfios mister Chillip. 

— Presupun că i-au pus piciorul pe grumaz şi-au silit-o să 
se dea după tiparul lor cel josnic. Dumnezeu s-o aibă în 
pază! S-a zis cu ea. 

— Vedeţi, sir, la început au fost certuri cumplite, vă asigur, 
dar acum a ajuns ca o umbră. Să nu mi-o luaţi în nume de 
rău, sir, dacă am să vă destăinuiesc că, de când i-a venit 
sora în ajutor, au reuşit s-o împingă în pragul imbecilităţii. 

I-am spus că nu-mi venea greu să-l cred. 

— Vorbind între patru ochi, sir, a urmat mister Chillip, 
după ce, ca să prindă curaj, a mai sorbit puţin vin, n-am să 
şovăi să vă declar că de aici s-a tras şi moartea, maică-sii, că 
tirania, amărăciunile şi mâhnirea au imbecilizat-o pe 
actuala missis Murdstone. Înainte de căsătorie fusese o 


tânără plină de viaţă, sir, dar asprimea şi arţagul lor au 
prăpădit-o. Acum se poartă cu ea mai degrabă ca nişte 
temniceri decât ca un soţ şi o cumnată. Chiar acestea sunt 
cuvintele pe care mi le-a spus missis Chillip săptămâna 
trecută. Şi vă asigur, sir, că femeile sunt foarte 
pătrunzătoare. lar missis Chillip este şi ea foarte 
pătrunzătoare! 

— Şi mister Murdstone continuă să afirme, cu aerul lui 
sumbru, că ar fi (mi-e ruşine să folosesc cuvântul în 
legătură cu el) credincios? 

— Dumneavoastră anticipaţi, sir, mi-a răspuns mister 
Chillip, ale cărui pleoape se roşiseră din pricina cantităţii 
neobişnuite de stimulent pe care-şi îngăduise s-o absoarbă, 
anticipaţi una dintre cele mai impresionante observaţii 
făcute de missis Chillip. Pe mine unul, a urmat el cât se 
poate de domol, missis Chillip m-a electrizat când mi-a spus 
că mister Murdstone ridică propria sa imagine la rang de 
model şi o numeşte „natura divină”. Am rămas atât de uluit 
când am auzit-o pe missis Chillip spunând acest lucru, încât 
de m-ar fi atins cineva chiar şi cu o pană de gâscă, aş fi 
căzut de-a berbeleacul. Trebuie să recunoaşteţi, sir, că 
femeile sunt foarte pătrunzătoare. 

— Au intuiţie, am încuviinţat, spre încântarea lui. 

— Sunt foarte fericit că împărtăşiţi părerea mea. Vă rog să 
mă credeţi că numai foarte rar îndrăznesc să emit păreri în 
chestiuni extramedicale. Uneori, mister Murdstone ţine şi 
cuvântări în public, şi se zice - sau, mai precis, missis Chillip 
zice - că cu cât se dovedeşte un tiran mai sinistru, cu atât 
predică un crez mai crud, mai crâncen. 

— Cred că missis Chillip are perfectă dreptate. 

— Missis Chillip merge atât de departe, a urmat, prinzând 
curaj, acest omuleţ de o blândeţe fără pereche, încât spune 
că ceea ce în mod greşit dânşii numesc religia lor nu este 
altceva decât o supapă pentru veninul şi aroganţa lor. Şi 
trebuie să vă spun, sir, a încheiat el, înclinând încet capul 


într-o parte, că nu găsesc nimic în Noul Testament care să-i 
justifice sau să-i scuze pe mister şi missis Murdstone. 

— Nici eu n-am găsit! 

— Trebuie să spun, sir, că nimeni nu-i prea poate suferi; şi 
cum dânşii îi sortesc stricăciunii pe toţi cei care nu-i pot 
suferi, vedem o mulţime de stricăciuni prin părţile noastre! 
Totuşi, sir, precum spune missis Chillip, sunt în permanenţă 
pedepsiţi; căci sunt închişi în ei înşişi şi îşi mănâncă inima, 
şi inima lor este o mâncare foarte proastă. Dar acum, sir, să 
vorbim despre creierul dumneavoastră, dacă-mi veţi 
îngădui să reiau acest subiect. Oare nu-l surmenaţi prea 
mult, sir? 

Creierul lui mister Chillip fiind cam surescitat de vinul lui 
Xeres, nu mi-a fost deloc greu să-l abat de la acest subiect şi 
să-i îndrept atenţia asupra treburilor sale personale, despre 
care, foarte vorbăreţ, m-a întreţinut timp de o jumătate de 
ceas; dându-mi a înţelege, între altele, că se afla la 
cafeneaua din Gray's Inn pentru că venise să depună în 
calitate de expert în faţa Comisiei pentru alienaţi cu privire 
la starea unui pacient care se cam scrântise din pricina 
beţiei. 

— Şi vă rog să mă credeţi, sir, că sunt foarte nervos în 
asemenea ocazii! mi-a zis el. Nu suport să fiu sâcâit, sir. Mă 
scoate din sărite. Ştiţi, cumva, mister Copperfield, că după 
noaptea când aţi venit pe lume, mi-a trebuit câtăva vreme 
ca să-mi revin în urma întâlnirii cu acea înfricoşătoare lady? 

I-am spus că a doua zi în zori urma să mă duc s-o văd pe 
mătuşa, adică pe balaurul care-l înspăimântase în noaptea 
aceea; şi i-am spus că era o femeie minunată, cu o inimă de 
aur, fapt de care cu siguranţă că s-ar încredința dacă ar 
avea prilejul s-o cunoască mai bine. Dar numai la gândul că 
ar putea s-o mai întâlnească vreodată, s-a îngrozit. Cu un 
zâmbet şters, nesigur, a bolborosit: 

— Chiar aşa o fi, sir? Adevărat? 

Şi aproape imediat după aceea a cerut să i se aducă o 
lumânare, şi s-a dus la culcare, de parcă numai în camera 


lui s-ar fi aflat în siguranţă. De împleticit, din pricina vinului 
de Xeres, nu s-a împleticit, dar presupun că pulsul lui moale 
şi liniştit va fi crescut cu vreo, două-trei bătăi pe minut, 
ceea ce nu i se mai întâmplase pesemne din noaptea de 
pomină, când mătuşa, în dezamăgirea ei, dăduse să-l 
plesnească în obraz cu boneta. 

Pe la miezul nopţii, fiind obosit, m-am dus şi eu să mă culc; 
a doua zi am călătorit cu diligenţa spre Dover; am dat 
buzna în vechiul salon al mătuşii, pe care am găsit-o la ceai 
(purta acum ochelari); şi am fost primit cu braţele deschise 
şi cu lacrimi de bucurie, atât de ea, cât şi de mister Dick şi 
de scumpa mea Peggotty, care îndeplinea funcţia de 
menajeră. Mătuşa a făcut mare haz când, aşternându-ne la 
vorbă, i-am povestit de întâlnirea cu mister Chillip şi de 
amintirea plină de groază ce i-o păstrase; şi atât dânsa, cât 
şi Peggotty mi-au istorisit câte şi mai câte despre cel de al 
doilea soţ al bietei maică-mea şi despre „ucigaşa aia de 
soră-sa”, căreia cred că mătuşa pentru nimic în lume nu i-ar 
fi rostit numele sau nu i-ar fi spus altfel. 

CAPITOLUL LX. 

AGNES. 

Când am rămas singuri, mătuşa şi cu mine am stat la taifas 
până târziu noaptea. Cum de la emigranții noştri nu veneau 
decât scrisori optimiste, pline de speranţe; cum mister 
Micawber trimisese în mai multe rânduri mici sume în 
contul „obligaţiilor pecuniare” pe care le tratase, după 
uzanţele comerciale, ca de la bărbat la bărbat; cum Janet, 
care îndată ce se înapoiase mătuşa la Dover, reintrase în 
serviciu, pentru ca în cele din urmă să aducă la îndeplinire 
legământul de a renunţa la cele lumeşti cununându-se cu 
un cârciumar înfloritor; şi cum, în cele din urmă, mătuşa 
consfinţise cu pecetea ei acest pas hotărâtor ajutând şi 
sprijinind mireasa şi cinstind nunta cu prezenţa ei; iată 
câteva dintre subiectele, mai mult sau mai puţin cunoscute 
din scrisorile primite, despre care ne-am întreţinut. Ca de 
obicei, mister Dick n-a fost dat uitării. Mătuşa mi-a spus că 


muncea fără preget, copiind tot ce-i cădea sub mână, şi că 
graţie acestei îndeletniciri reuşea să-l ţină pe regele Carol 1 
la o distanţă respectabilă; că faptul că-l vedea liber şi 
fericit, în loc să tânjească, țintuit într-o captivitate 
monotonă, constituia una dintre cele mai mari bucurii şi 
satisfacţii ale vieţii ei şi că în afară de dânsa nimeni nu era 
în stare să-l preţuiască cum se cuvenea (ceea ce reprezenta 
o nouă concluzie generală). 

— Şi la Canterbury când ai de gând să te duci, Trot? m-a 
întrebat mătuşa, mângâindu-mă pe mână, în timp ce 
şedeam amândoi în faţa căminului, ca altădată. 

— Mâine dimineaţă, mătuşico; închiriez un cal şi mă duc; 
afară doar dacă ai vrea să mă însoţeşti? 

— Nu! mi-a spus mătuşa cu tonul ei brusc, răspicat. Eu, 
una, stau acasă. 

I-am zis atunci că mă voi duce călare. Şi am adăugat că de 
n-aş fi venit anume pentru dumneaei, n-aş fi trecut prin 
Canterbury fără să mă opresc. 

I-a făcut plăcere dar mi-a răspuns: 

— Lasă, Trot; oasele mele bătrâne ar fi putut ele s-aştepte 
până mâine! 

Şi cum stăteam dus pe gânduri, cu privirea aţintită asupra 
focului, din nou m-a mângâiat pe mână. 

Eram îngândurat fiindcă era cu neputinţă să mă aflu din 
nou aici, atât de aproape de Agnes, fără ca să renască 
părerile de rău de care fusesem muncit atât de multă 
vreme. Se prea poate să fi fost păreri de rău atenuate, care 
mă făcuseră să înţeleg ceea ce nu înţelesesem când aveam 
toată tinereţea înainte, dar erau totuşi păreri de rău. Şi mi 
s-a părut că o aud pe mătuşa spunându-mi din nou ca 
odinioară: „O, Trot, orb, orb, orb”, şi de astă dată am 
înţeles-o mai bine... 

Am rămas tăcuţi câteva minute. Când mi-am ridicat 
privirea, am văzut că mă privea cu luare-aminte. Poate că- 
mi citise gândurile, căci mi se păreau uşor de citit acum, 


când nu mai erau nici pe departe atât de imprevizibile ca 
odinioară. 

— Tatăl ei a albit de tot, mi-a spus mătuşa, dar s-a 
îndreptat în toate privinţele... este alt om. Acuma nu mai 
măsoară toate interesele, bucuriile şi necazurile omeneşti 
cu bietul lui etalon. Crede-mă, băieţaş, că toate astea, 
pentru ca să le poţi măsura în felul acesta, trebuie mai întâi 
să se îngusteze şi să devină foarte meschine. 

— Adevărat că trebuie, am zis. 

— lar dânsa, a urmat mătuşa, e tot atât de bună, tot atât 
de frumoasă, tot atât de serioasă şi de dezinteresată ca 
totdeauna. De-aş cunoaşte laude mai mari decât acestea, 
Trot, n-aş pregeta să i le aduc. 

Nu existau însă laude mai mari pentru dânsa; nici mustrări 
mai usturătoare pentru mine. Vai, cum de rătăcisem în halul 
ăsta! 

— De le va învăţa şi pe fetele pe care le are în grijă să fie 
ca dânsa, a zis mătuşa cu ochii înlăcrimaţi, Dumnezeu ştie 
că nu-şi va fi trăit viaţa în zadar! Va fi fost de folos şi 
mulţumită, cum ne-a zis în ziua aceea. Şi cum ar putea fi 
altfel decât folositoare şi mulţumită? 

— Are Agnes vreun... m-am trezit întrebând, sau mai 
curând gândind cu glas tare. 

— Aud? Vreun ce? Spune! m-a interpelat mătuşa tăios. 

— Vreun curtezan, am spus. 

— O sumedenie! a exclamat mătuşa, cu un fel de mândrie 
plină de indignare. Ar fi putut să se mărite de douăzeci de 
ori cât ai fost plecat tu, dragul meu! 

— Nici vorbă, am zis. Nici vorbă. Dar are vreun curtezan 
demn de ea? Căci la unul nevrednic de dânsa Agnes nu se 
va uita niciodată. 

Mătuşa a rămas pe gânduri câtva timp, cu bărbia sprijinită 
în palmă. Apoi, ridicând încet privirea către mine, mi-a 
spus: 

— Presupun că ţine la cineva, Trot. 

— Şi acela răspunde sentimentelor ei? 


— Trot, mi-a răspuns grav mătuşa, n-aş putea să-ţi spun. 
De altfel, nu aveam dreptul să-ţi destăinuiesc nici atâta! Nu 
mi-a spus niciodată nimic, am doar unele bănuieli. 

S-a uitat la mine atât de lung şi cu asemenea îngrijorare şi 
mi s-a părut chiar că aş fi văzut-o tremurând, încât am fost 
mai mult ca oricând convins că-mi citise gândurile. Mi-am 
amintit de toate hotărârile la care ajunsesem după multe 
zile şi nopţi de frământare şi după atâta zbucium sufletesc. 

— Dacă-i aşa, am început, şi sper că este... 

— Nu ştiu dacă este! mi-a retezat vorba mătuşa. Nu 
trebuie să te iei după bănuielile mele. Trebuie să le ţii 
pentru tine. Se prea poate să fie neîntemeiate. N-am 
dreptul să vorbesc. 

— Dacă-i aşa, am repetat, o să-mi spună Agnes singură, 
când o găsi de cuviinţă. Sora căreia i-am făcut atâtea 
destăinuiri nu va pregeta să mi se destăinuiască, mătuşico. 

Mătuşa şi-a întors de la mine privirea la fel de încet cum şi- 
o ridicase şi, gânditoare, şi-a acoperit ochii cu mâna. În cele 
din urmă şi-a pus cealaltă mână pe umărul meu; şi astfel am 
stat, fără a mai scoate nici un cuvânt, cufundaţi în amintiri, 
până ce ne-am despărţit, ca să ne ducem la culcare. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-am îndreptat călare spre 
meleagurile unde se depănaseră anii de şcoală. N-aş putea 
spune că mă simţeam prea fericit la gândul că eram pe cale 
să izbândesc asupra mea; şi nici chiar la gândul că aveam s- 
o revăd în curând pe Agnes. 

Am străbătut cu repeziciune locurile bine cunoscute şi am 
pătruns pe acele uliţe tihnite unde fiecare piatră mi-era 
familiară. M-am apropiat pe jos de vechea locuinţă, dar 
inima fiindu-mi prea plină ca să pot intra, m-am depărtat. 
După aceea m-am întors; şi uitându-mă în treacăt pe 
fereastra scundă a odăii din turnuleţ, în care şezuse mai 
întâi Uriah Heep, şi mai apoi, mister Micawber, am văzut că 
în locul biroului era acum un salonaş. Încolo, clădirea 
bătrână şi austeră avea, în ce priveşte curăţenia şi 
îngrijirea, acelaşi aspect ca în ziua când o văzusem întâia 


oară. Am rugat-o pe slujnica cea nouă, care mi-a deschis, să 
o anunţe pe miss Wickfield că era căutată de un gentleman 
venit din partea unui prieten aflat în străinătate; şi am fost 
condus pe scara cea veche şi solemnă (atrăgându-mi-se 
luarea-aminte asupra treptelor pe care le cunoşteam atât 
de bine) în salonul care rămăsese neschimbat. Cărţile pe 
care le citisem împreună cu Agnes erau la locul lor pe 
policioare; iar pupitrul la care de atâtea ori, seara, îmi 
făcusem lecţiile se afla în acelaşi colţ, lângă masă. Micile 
schimbări efectuate pe vremea şederii familiei Heep 
fuseseră înlăturate una câte una. Şi totul era întocmai ca în 
zilele fericite de altădată. 

M-am oprit în dreptul unei ferestre şi am privit peste uliţa 
bătrână la casele din faţă, aducându-mi aminte cum, în 
primele zile după venirea mea, mă uitasem la ele în după- 
amiezile ploioase; şi cum obişnuiam să fac la fel de fel de 
presupuneri despre oamenii care se arătau la ferestre şi să- 
i urmăresc ori de câte ori urcau ori coborau scările, în 
vreme ce pe trotuare treceau tropăind femei cu încălțări de 
lemn, iar ploaia mohorâtă cădea pieziş şi apa gâlgâia din 
burlane, acoperind caldarâmul. Şi în sufletul meu a înviat 
emoția cu care obişnuiam să urmăresc vagabonzii care, 
către amurg, în zilele ploioase, intrau în oraş şi treceau 
şontâc-şontăc, cu legăturicile spânzurate în toiag 
legănându-li-se în spinare; şi, ca atunci, mi s-a părut că simt 
mirosul pământului reavăn, al frunzelor ude şi al măceşilor 
şi suflarea vânturilor de care fusesem bătut de-a lungul 
istovitoarei mele călătorii. 

Scârţâitul uşilor din peretele lambrisat m-a făcut să tresar 
şi să mă întorc. Şi în timp ce se îndrepta spre mine, ochii ei 
frumoşi şi senini s-au încrucişat cu ai mei. S-a oprit, şi-a dus 
mâna la piept şi am cuprins-o în braţe. 

— Agnes! Draga mea! Nu s-ar fi cuvenit să vin aşa, pe 
neaşteptate! 

— Nu, nu! Mă bucur nespus să te revăd, Trotwood! 

— Dragă Agnes, sunt fericit să te revăd! 


Am strâns-o la piept şi, o bucată de vreme, am rămas 
amândoi tăcuţi. După aceea ne-am aşezat unul lângă altul; 
şi pe chipul ei de înger, întors către mine, am citit acea 
urare de bun venit la care visasem zi şi noapte, ani de-a 
rândul. 

Era atât de sinceră, atât de frumoasă, atât de bună, îi 
datoram atâta recunoştinţă şi-mi era atât de dragă, încât n- 
am găsit cuvinte ca să exprim ceea ce simţeam. Am încercat 
s-o binecuvântez, am încercat să-i mulţumesc, am încercat 
să-i spun (cum de multe ori îi spusesem în scrisorile mele) 
ce înrâurire avusese asupra mea; dar toate strădaniile mele 
au fost zadarnice. Dragostea şi bucuria mea erau mute. 

Cu liniştea ei încântătoare a izbutit să-mi potolească 
tulburarea; m-a dus înapoi cu gândul la vremea despărțirii; 
mi-a vorbit despre Emily, pe care pe ascuns o vizitase de 
multe ori; mi-a vorbit cu emoție de mormântul Dorei. Cu 
intuiţia sigură a unui suflet ales, mi-a atins atât de delicat şi 
atât de armonios strunele amintirii, încât nu s-a produs nici 
o singură notă discordantă; am putut asculta acea muzică 
tristă, depărtată, fără a nutri dorinţa să alung niciuna din 
reminiscenţele ce le trezea. Cum aş fi putut nutri asemenea 
dorinţă de vreme ce toate erau indisolubil legate de ea, de 
geniul meu cel bun? 

— Acum e rândul tău, Agnes, i-am spus în cele din urmă. 
Povesteşte-mi despre tine. Despre viaţa ta aproape că nu 
mi-ai spus nimic în tot acest timp! 

— Ce ţi-aş putea spune? mi-a răspuns cu zâmbetu-i radios. 
Papa e sănătos. Precum vezi, trăim liniştiţi în casa noastră; 
am scăpat de griji, ne-am recăpătat casa; şi ştiind aceste 
lucruri, dragă Trotwood, ştii totul. 

— Totul, Agnes? am întrebat-o. 

S-a uitat la mine, şi peste chipul ei a fluturat parcă o 
umbră de mirare. 

— Nimic altceva, surioară? am insistat. 

Culoarea pe care tocmai o pierduse i-a revenit în obraz şi 
apoi a dispărut din nou, A zâmbit; cu tristeţe şi resemnare, 


parcă; şi a clătinat din cap. 

Încercasem s-o stârnesc să-mi vorbească despre 
sentimentul la care făcuse aluzie mătuşa; căci, oricâtă 
durere aveau să-mi pricinuiască destăinuirile ei, se cuvenea 
să-mi strunesc inima şi să-mi fac datoria. Am băgat totuşi de 
seamă că era stingherită şi n-am stăruit. 

— Ai mult de lucru, Agnes dragă? 

— Cu şcoala? m-a întrebat, ridicând din nou ochii, deplin 
liniştită şi senină. 

— Da. E obositor, nu-i aşa? 

— E o muncă atât de plăcută, încât mi se pare că-i aproape 
o ingratitudine din parte-mi s-o numesc muncă. 

— 'Ţie faptele bune niciodată nu-ţi par o corvoadă, i-am zis. 

A roşit şi apoi a pălit din nou; şi când şi-a plecat capul, am 
observat din nou acelaşi zâmbet trist. 

— N-ai vrea să aştepţi să-l vezi pe papa şi să stai toată ziua 
la noi? m-a întrebat voioasă Agnes. Poate că ai vrea să 
dormi în vechea ta odaie? A ta, căci aşa îi spuneam noi 
totdeauna. 

Să rămân peste noapte, nu puteam, i-am spus, fiindcă îi 
făgăduisem mătuşii să mă întorc; dar bucuros voi sta până 
seara. 

— Trebuie să lipsesc puţin, mi-a zis Agnes, dar iată, 
Trotwood, aici-s cărţile şi notele muzicale de altădată. 

— Văd aici chiar şi florile de altădată, i-am spus, privind în 
jur; sau cel puţin soiurile de altădată. 

— Mi-a făcut plăcere ca în timpul absenței tale să păstrez 
toate cele aşa cum au fost când eram copii, mi-a explicat 
Agnes, zâmbind. Căci am fost, pare-mi-se, foarte fericiţi 
atunci. 

— Fericiţi am fost, ştie Domnul! am încuviinţat. 

— Şi fiece lucruşor care-mi aducea aminte de fratele meu 
mi-era un prieten drag, mi-a zis Agnes, întorcând către 
mine, cu o expresie afectuoasă, ochii ei sinceri. Până şi asta, 
a adăugat, arătându-mi punguţa pentru chei, ce-i atârna la 
brâu, parcă-mi zornăie la ureche o melodie de altădată! 


A zâmbit din nou şi, ieşind pe uşiţa pe care intrase, a 
părăsit odaia. 

Era datoria mea să păzesc şi să păstrez cu evlavie 
dragostea ei de soră. Era tot ce-mi mai rămăsese, şi era o 
comoară. Dacă aş fi zdruncinat vreodată temeliile 
sacrosanctei încrederi şi ale obişnuinţei pe care se rezema, 
aş pierde-o şi n-aş mai putea s-o redobândesc niciodată. Am 
privit în faţă, cu bărbăţie, această perspectivă. Cu cât o 
iubeam mai mult, cu atât mai puţin mi-era îngăduit s-o uit 
vreodată. 

Am ieşit să mă plimb puţin; şi zărindu-l pe adversarul meu 
de odinioară, măcelarul - care ajunsese constable55 şi îşi 
atârnase toiagul în prăvălie - m-am dus să revăd locul unde 
m-am încăierat cu el; şi acolo am zăbovit gândindu-mă la 
miss Shepherd şi la cea mai mare dintre surorile Larkins, şi 
la toate simpatiile şi antipatiile mele din vremea aceea. 
Afară de Agnes, niciuna nu rezistase vremii; şi dânsa, ca o 
stea, strălucea deasupra mea, tot mai tare şi mai sus. 

Când m-am înapoiat, mister Wickfield tocmai se întorsese 
de la grădina lui, situată la vreo două sau trei mile afară din 
oraş, unde se ducea să lucreze mai în fiecare zi. Era aşa 
cum mi-l zugrăvise mătuşa. Ne-am aşezat la masă împreună 
cu vreo cinci-şase fetiţe; şi mi s-a părut că dânsul nu era 
decât umbra mândrului portret din perete. 

Pacea şi tihna, legate în amintirea mea de acele locuri, 
domneau din nou peste ele. La sfârşitul mesei, întrucât 
mister Wickfield n-a băut vin şi întrucât nici eu n-am vrut să 
beau, ne-am dus sus, unde Agnes împreună cu elevele ei 
cântau, se jucau şi lucrau. După ceai, fetiţele au plecat; şi 
am rămas noi trei, depănând amintiri din vremi apuse. 

— Ştii prea bine, Trotwood, că am multe motive să 
regret... să regret şi să-mi fac amarnice mustrări în privinţa 
celor ce-am făcut în trecut, mi-a zis mister Wickfield, 
clătinându-şi capul albit. Cu toate acestea, chiar de mi-ar 
sta în putere, n-aş şterge trecutul cu buretele. 

Privind la făptura de lângă el, îndată i-am dat crezare. 


— Pentru că ar însemna totodată să şterg cu buretele, a 
urmat el, şi răbdarea şi devotamentul, şi credinţa şi 
dragostea filială pe care nu se cuvine să le uit vreodată, nici 
chiar de ar însemna să uit de mine însumi. 

— vă înţeleg, sir! i-am zis cu glas scăzut. Şi eu am - şi am 
avut întotdeauna - o adevărată venerație pentru aceste 
virtuţi. 

— Dar nimeni, nici măcar dumneata, nu ştie, mi-a răspuns, 
cât de multe a făcut, câte a îndurat, cât s-a luptat! Draga de 
ea! 

Îşi pusese, rugătoare, mâna pe braţul tatălui ei, ca să-l 
oprească; şi era foarte, foarte palidă. 

— Bine, bine, i-a zis, oftând, şi, precum am înţeles, 
renunțând să mai amintească nu ştiu ce încercare prin care 
dânsa trecuse sau poate că mai urma să treacă în legătură 
cu ceea ce-mi spusese mătuşa. Da, da! Nu ţi-am vorbit 
niciodată de maică-sa, nu-i aşa, Trotwood. Ţi-a vorbit 
altcineva de ea? 

— Niciodată, sir. 

— Nu-s multe de spus, cu toate că am avut mult de suferit! 
S-a căsătorit cu mine împotriva voinţei tatălui ei. Şi acesta 
n-a mai vrut să ştie de ea. Înainte ca Agnes să vină pe lume, 
l-a rugat s-o ierte. Era un om foarte aspru, iar mama ei 
murise de mult. A refuzat-o. Asta i-a zdrobit inima. 

Agnes s-a rezemat de umărul lui şi şi-a strecurat braţul în 
jurul gâtului lui. 

— Avea o inimă iubitoare şi duioasă, şi aceasta fusese 
zdrobită, a urmat mister Wickfield. Ştiam cât de gingaşă 
era din fire. Nimeni n-ar fi putut s-o cunoască mai bine 
decât mine. M-a iubit din suflet, dar niciodată n-a fost 
fericită. Tot timpul a măcinat-o în taină această durere; şi 
fiind plăpândă şi descurajată, când a respins-o ultima oară - 
căci nu o dată îl rugase s-o ierte - s-a mistuit şi s-a prăpădit. 
Mi-a lăsat-o pe Agnes, care abia împlinise două săptămâni, 
şi părul cărunt, care, îţi aduci aminte, îl aveam când ai venit 
aici întâia oară. 


A sărutat-o pe Agnes pe obraz. 

— l-am purtat fetiţei mele o dragoste bolnăvicioasă, dar 
mintea mi-era răvăşită. N-am să insist asupra acestui lucru. 
Nu despre mine vreau să-ţi vorbesc, Trotwood, ci despre 
mama ei şi despre ea. Dacă am să-ţi împărtăşesc orice 
detaliu despre ceea ce sunt sau despre ce-am fost, ştiu că 
vei ghici totul. Cum este Agnes, n-am nevoie să-ţi mai spun. 
Întotdeauna în caracterul ei parcă am regăsit ceva din 
povestea bietei maică-sii; iată ce-am vrut să-ţi povestesc 
astă-seară, când, după mari schimbări, ne găsim din nou 
împreună. Şi ţi-am povestit totul. 

Şi după ce l-am ascultat, capul lui plecat pe piept şi chipul 
ei îngeresc şi dragostea ei filială mi s-au părut şi mai 
patetice ca până atunci. Şi dacă aş fi avut nevoie de vreo 
imagine ca să-mi fixez în amintire seara revederii, cred că 
această scenă ar fi fost cea mai potrivită. 

Peste puţin, Agnes s-a ridicat de lângă tatăl ei; şi trecând 
cu pas uşor la pian, ne-a cântat câteva vechi melodii, pe 
care adesea le mai ascultasem în încăperea aceea. 

— Te gândeşti cumva să pleci din nou? m-a întrebat Agnes 
când m-am apropiat. 

— Surioara mea ce zice? 

— Sper că nu. 

— Atunci îţi voi spune, Agnes, că nu mă gândesc. 

— Îţi spun, Trotwood, pentru că m-ai întrebat că, după 
părerea mea, nici n-ar trebui să pleci, mi-a zis timid. 
Reputația şi succesul tot mai mare de care te bucuri îţi 
sporesc posibilităţile de a face bine; şi dacă eu, una, aş 
putea să-mi cruţ fratele, a urmat Agnes, privindu-mă în 
ochi, timpul poate că nu cruţă. 

— Pe mine tu m-ai făcut ceea ce sunt, Agnes! Ar trebui să 
ştii mai bine decât oricine. 

— Eu, pe tine, Trotwood? 

— Da, Agnes, fetiţă dragă! i-am zis, înclinându-mă către 
dânsa. Azi, când ne-am întâlnit, am vrut să-ţi mărturisesc 
ceva care-mi stăruie în minte încă de la moartea Dorei. Îţi 


mai aduci aminte cum ai coborât în seara aceea, în 
salonaşul nostru, făcându-mi semn să privesc în sus, Agnes? 

— Vai, Trotwood, mi-a răspuns ea, cu ochii umezi de 
lacrimi. Atât de iubitoare, atât de plină de încredere şi atât 
de tânără! Cum aş putea uita vreodată? 

— Adesea m-am gândit că aşa cum, în clipa aceea, ai fost 
pentru mine ca o surioară, aşa ai fost întotdeauna. 
Neîncetat mi-ai făcut semn să privesc în sus, Agnes; 
neîncetat m-ai călăuzit către mai bine; neîncetat m-ai 
îndreptat spre țeluri mai înalte. 

S-a mulţumit să clatine din cap; dar printre lacrimi am 
desluşit acelaşi zâmbet trist şi resemnat. 

— Şi pentru asta îţi sunt atât de recunoscător, Agnes, mă 
simt atât de legat de tine, încât nu găsesc un nume vrednic 
de afecțiunea ce-ţi port în adâncul inimii. Aş vrea să ştii, 
deşi nu mă pricep cum să-ţi spun, că toată viaţa am să-mi 
îndrept privirile spre tine şi am să mă las călăuzit de tine, 
aşa cum m-ai călăuzit prin bezna care a trecut. Orice s-ar 
întâmpla, orice legături noi te-ar prinde, orice schimbări ar 
putea interveni între noi, mereu spre tine-mi voi îndrepta 
privirile şi te voi iubi aşa cum te iubesc acum şi cum 
întotdeauna te-am iubit. Pentru mine vei rămâne în veci o 
mângâiere şi un reazem, aşa cum ai fost întotdeauna. Până 
în clipa morţii te voi avea de-a pururi în faţa mea, scumpă 
surioară, făcându-mi semn să privesc în sus! 

Mi-a dat mâna şi mi-a spus că era mândră de mine şi de 
cuvintele mele; cu toate că îi aduceam laude pe care nu le 
merita nici pe departe. Apoi a continuat să cânte încetişor 
la pian, fără a-şi lua ochii de la mine. 

— Ştii, Agnes, lucrurile ce le-am aflat în astă-seară parcă 
ar face parte integrantă din simţământul pe care l-am 
încercat când te-am văzut întâia oară, cu care am stat 
alături de tine pe vremea când eram băiat la şcoală. 

— Ştiai că n-am mamă, mi-a răspuns zâmbind, şi asta te-a 
înduioşat în privinţa mea. 


— Mai mult chiar, Agnes, îmi dădeam seama, ca şi cum aş 
fi cunoscut întreaga poveste, că erai înconjurată de o 
inexplicabilă aură de duioşie şi delicateţe; că era ceva care 
pe oricine altul l-ar fi putut înăcri (şi acum înţeleg că într- 
adevăr era ceva), dar pe tine, nu. 

A cântat încetişor mai departe, continuând să se uite la 
mine. 

— Ai să râzi de mine, Agnes, dacă am să-ţi spun că-mi fac 
plăcere aceste divagaţii? 

— Nu! 

— Sau dacă ţi-aş spune că încă de atunci mi-am dat, pare- 
mi-se, seama c-ai fi în stare să iubeşti şi să fii devotată în 
pofida oricăror deziluzii şi să nu încetezi a iubi niciodată, 
până la moarte? Ai râde de asemenea visuri? 

— Vai, nu! Vai, nu! 

O umbră de amărăciune i-a întunecat faţa o clipă, dar 
până să-mi treacă fiorul de spaimă ce mi-l pricinuise, a şi 
pierit fără urmă; şi dânsa a continuat să cânte la pian, 
privindu-mă cu zâmbetul ei senin. 

În timp ce mă înapoiam, călare, prin noaptea singuratică, 
biciuit de vânt ca de nu ştiu ce reminiscenţe, mi-am adus 
aminte de această umbră şi m-a prins teama că era 
nefericită. Fericit nu eram nici eu; dar deocamdată 
izbutisem să închid cu lacăt şi pecete trecutul şi, amintindu- 
mi cum îmi făcuse semn să privesc în sus, m-am gândit că 
arătase către ceruri, unde, cândva, în lumea tainică de apoi, 
s-ar putea să-mi fie dat s-o iubesc cu o dragoste 
necunoscută pe pământ şi să-i povestesc despre zbuciumul 
zilelor când o iubisem pe tărâmul acesta. 

CAPITOLUL LXI. 

ÎMI SUNT ÎNFĂŢIŞAŢI DOI INTERESANŢI DEŢINUŢI. 
Pentru un timp - până aveam să isprăvesc de scris cartea 
la care lucram, ceea ce socoteam că va mai dura câteva luni 
- m-am stabilit în casa mătuşii, la Dover; şi acolo, lângă 
fereastra de unde, în seara când am fost primit sub acel 


acoperiş, privisem marea strălucind sub razele lunii, mi-am 
urmat liniştit munca. 

Credincios hotărârii de a nu pomeni despre scrierile mele 
decât în măsura în care, întâmplător, ar avea legătură cu 
desfăşurarea povestirii, nu vorbesc aici despre năzuinţele, 
bucuriile, zbuciumul şi izbânzile artei mele. Am mai spus că 
m-am dedicat acesteia cu cea mai mare seriozitate şi că i- 
am închinat toate resursele sufletului meu. Dacă scrierile 
pe care le-am dat la iveală au vreo valoare, despre rest să 
vorbească singure. Altfel, degeaba le-am scris, iar restul nu 
prezintă interes pentru nimeni. 

Din când în când mă duceam la Londra să mă pierd în 
vâltoarea vieţii de acolo sau să mă sfătuiesc cu Traddles în 
vreo chestiune de afaceri. În lipsa mea administrase cu 
iscusinţă drepturile ce-mi reveneau; şi situaţia mea era 
înfloritoare. Întrucât, datorită renumelui meu, începusem 
să primesc de la necunoscuţi un număr uriaş de scrisori — 
cele mai multe lipsite de conţinut şi la care era extrem de 
greu să răspunzi - m-am înţeles cu Traddles ca, alături de 
firma lui, pe uşa biroului să înscrie şi numele meu. Acolo, 
poştaşul lăsa bushels întregi de scrisori pentru mine; şi din 
când în când mă duceam acolo să le triez, ca un ministru de 
interne, numai că nu primeam salariu pentru treaba asta. 

În vrafurile de corespondenţă se strecura uneori câte o 
propunere ispititoare din partea unuia dintre numeroşii 
misiţi care se învârteau pe la „Doctors' Commons”, să-l las 
să practice sub numele meu (după ce voi face formalităţile 
necesare ce mai rămăseseră de îndeplinit pentru a obţine 
titlul de proctor), în schimbul unui procent din beneficii. Am 
refuzat însă aceste propuneri, căci ştiam că erau şi aşa 
destui care lucrau sub nume de împrumut şi socoteam că 
„Doctors' Commons” avea o reputaţie destul de proastă şi 
fără ca să mai contribui şi eu la stricarea ei. 

Când numele meu a răsărit proaspăt şi lucios pe uşa lui 
Traddles, fetele de mult plecaseră acasă; iar băiatul cel isteţ 
se prefăcea că niciodată n-ar fi auzit de Sophy, care stătea 


închisă într-o odaie dosnică şi, de câte ori îşi ridica privirile 
de la lucrul ei de mână, nu vedea jos decât un petic de 
grădină plin de funingine şi o cişmea. Dar întotdeauna o 
găseam acolo, veselă şi primitoare, şi adesea, când nu se 
auzeau paşi pe scară, fredona baladele ei din Devonshire şi- 
| zăpăcea cu cântecul pe băiatul cel isteţ, care stătea în 
birou. 

La început n-am putut înţelege de ce o găseam atât de des 
pe Sophy scriind într-un catastif şi de ce, îndată ce veneam, 
îl închidea şi-l băga repede în sertarul măsuţei, Curând încă 
am dezlegat enigma. Într-o bună zi, Traddles (care tocmai 
se întorsese de la tribunal pe o ploaie măruntă, şi rece) a 
scos un document din birou şi m-a întrebat ce credeam 
despre scrisul acela. 

— O nu, Tom! a strigat Sophy, care tocmai îi încălzea 
papucii în faţa căminului. 

— De ce nu, draga mea? i-a întors Traddles pe un ton 
foarte încântat. Ce zici de scrisul ăsta, Copperfield? 

— E cât se poate de frumos şi de citeţ. De când sunt n-am 
văzut o mână mai sigură! i-am răspuns. 

— Nu seamănă a scris de femeie, nu-i aşa? 

— A scris de femeie? am repetat. Seamănă, dar nu răsare! 

Fericit, Traddles a pufnit în râs şi mi-a destăinuit că 
documentul era scris de Sophy: că Sophy declarase sus şi 
tare că în curând „lom” va avea nevoie de un copist şi că 
această slujbă dânsa o va ocupa; că îşi formase acest scris 
după un model; şi că ajunsese să transcrie... nu mai ştiu 
câte pagini pe ceas. Când a auzit că-mi dezvăluie toate 
acestea, Sophy, foarte jenată, mi-a explicat că atunci când 
va fi numit judecător, „lom” are să fie desigur mai puţin 
indiscret. Ceea ce Tom a tăgăduit, susţinând că orice s-ar 
întâmpla, va fi totdeauna mândru de devotamentul ei. 

— Ai, într-adevăr, o soţie cât se poate de bună şi drăguță, 
dragă Traddles! i-am spus răzând după ce dânsa a ieşit din 
odaie. 


— Dragă Copperfield, mi-a răspuns Traddles, e cea mai 
drăguță fată din lume! Dacă ai şti, Copperfield, cum 
îngrijeşte de toate; cât de punctuală e, cum se pricepe la 
gospodărie, ce econoamă şi ce ordonată e; şi ce veselă şi 
bine dispusă mai e! 

— Într-adevăr, ai de ce s-o lauzi! Eşti un om fericit. Cred că 
vă faceţi unul pe altul, şi amândoi împreună, doi dintre cei 
mai fericiţi oameni din lume. 

— Nu încape îndoială că suntem doi dintre cel mai fericiţi 
oameni. Recunosc fără nici o rezervă. Zău, Copperfield, 
când o văd cum în zilele astea scurte de iarnă se scoală cu 
noaptea-n cap ca să facă pregătirile gospodăreşti de 
cuviinţă, când o văd cum, pe orice vreme, face piaţa înainte 
de ora la care începe activitatea aici la „Gray's Inn”, când o 
văd cum ştie să înjghebeze mese minunate din te-miri-ce, 
făcând mereu pudding-uri şi plăcinte, când o văd cum pune 
fiecare lucru la locul său şi că totdeauna e îngrijită şi 
cochetă şi când o văd cum seara, oricât de târziu ar fi, stă 
cu mine, bine dispusă şi săritoare, numai spre a-mi face 
plăcere, zău, Copperfield, că nu-mi vine a crede ochilor! 

Chiar şi cu papucii pe care dânsa i-i încălzise s-a arătat 
tandru când i-a tras pe picior şi, satisfăcut, şi-a întins 
picioarele la foc. 

— Uneori, zău, nu-mi vine a crede, a urmat Traddles. Şi 
apoi, bucuriile pe care le avem! Dragă Doamne, nu-s 
costisitoare, dar sunt minunate! Unde oare ne-am putea 
simţi mai bine decât când stăm acasă seara şi zăvorâm uşa 
de la intrare şi tragem aceste perdele lucrate de mâna ei? 
Când e vremea frumoasă şi ieşim seara la plimbare, străzile 
ne oferă bucurii nenumărate. Ne uităm la vitrinele 
strălucitoare ale bijutierilor; îi arăt scumpei mele Sophy pe 
care dintre şerpii cu ochi de diamant, încolăciţi pe perniţele 
de atlaz alb, i l-aş cumpăra dacă mi-ar da mâna; iar Sophy 
îmi arată ceasul de aur cu capac bătut cu pietre scumpe şi 
cu resort elicoidal şi cu fel de fel de dispozitive pe care mi l- 
ar dărui dacă i-ar da mâna; alegem linguriţele şi furculiţele, 


precum şi cuţitele de peşte şi de unt şi cleştii de zahăr pe 
care i-am prefera amândoi dacă i-am putea cumpăra; şi 
plecăm ca şi cum i-am fi cumpărat! Apoi, când, colind 
square-urile şi străzile aristocratice, vedem o casă de 
închiriat, uneori ne oprim să ne uităm şi ne punem 
întrebarea: ar fi oare potrivită să ne mutăm în ea dacă m-ar 
numi judecător? Şi ne apucăm să o împărţim: cutare odaie 
pentru noi, cutare alta pentru fete, şi aşa mai departe, până 
ce hotărâm dacă e sau nu bună pentru noi, după cume 
cazul. Câteodată mergem la teatru, în fund, la parter, cu 
bilete cumpărate pe jumătate preţ - şi după mine merită să 
plăteşti banii ăia numai ca să respiri atmosfera de teatru - 
şi gustăm din plin spectacolele, căci Sophy crede fiecare 
cuvânt rostit pe scenă, şi eu de asemeni. În drum spre casă 
cumpărăm o gustare de la un birt sau o langustă mai mică 
de la pescărie, o aducem aici acasă şi pregătim un adevărat 
ospăț, tot vorbind despre cele văzute. Ei, spune şi tu, 
Copperfield, dac-aş fi lord-cancelar, am mai putea face toate 
astea? 

„Orice ai fi tu, dragul meu Traddles, tot numai lucruri 
bune şi plăcute ai face”, am zis în gândul meu, apoi l-am 
întrebat cu glas tare: 

— la ascultă, presupun că acuma nu mai desenezi schelete 
niciodată? 

— La drept vorbind, mi-a răspuns Traddles râzând şi 
roşind, n-aş putea spune că m-am lăsat cu totul de acest 
obicei, dragă Copperfield. Căci mai deunăzi, aşteptându-mi 
rândul pe una din băncile din fund ale tribunalului „King's 
Bench”, cu tocul în mână, mi s-a năzărit să fac o încercare, 
ca să văd dacă n-am pierdut îndemânarea. Şi mi-e teamă că 
pe spatele pupitrului a rămas un schelet cu perucă. 

Am râs amândoi din toată inima, după care, zâmbind, 
Traddles s-a uitat la foc şi, cu o inflexiune îngăduitoare, a 
îngânat: 

— Bietul Creakle! 

— Tocmai am primit o scrisoare de la... ticălos, i-am zis. 


Căci niciodată nu eram mai puţin dispus să-i trec cu 
vederea cum îl bătea pe Traddles odinioară decât atunci 
când îl vedeam pe Traddles gata să-l ierte. 

— De la Creakle, directorul şcolii? Ei, nu! a exclamat 
Traddles. 

— Printre aceia care, atraşi de faima şi buna mea stare 
crescânde, acum descoperă subit că m-au iubit întotdeauna, 
se află şi Creakle în persoană, i-am zis, aruncând o privire 
asupra teancului de scrisori. Nu mai e director de şcoală. S- 
a retras. Deţine o magistratură în Middlesex. 

Credeam că Traddles se va mira, dar nu s-a mirat deloc. 

— Şi cum crezi c-a ajuns magistrat în Middlesex? l-am 
întrebat. 

— Doamne! Greu de răspuns la întrebarea asta. Poate că o 
fi votat pentru cineva sau o fi dat bani cu împrumut cuiva 
sau o fi cumpărat ceva de la careva sau o fi făcut vreo slujbă 
nu ştiu cui care le-o fi cunoscut şi l-o fi înduplecat pe lordul 
locotenent al comitatului56 să propună numirea lui. 

— Fapt e că de numit l-a numit. Şi, iată, îmi scrie că ar fi 
fericit să-mi prezinte, în acţiune, singurul sistem 
penitenciar just, singura metodă infailibilă de a obţine 
căinţa sinceră şi îndreptarea durabilă a deţinuţilor, care 
este, precum ştii, regimul celular. Ce părere ai? 

— Despre sistem? m-a întrebat Traddles grav. 

— Nu. Dacă să primesc invitaţia şi dacă vrei să mă 
însoţeşti? 

— N-am nimic împotrivă. 

— Atunci, îi scriu că primesc. Îţi aminteşti cum acelaşi 
mister Creakle (ca să nu vorbesc de felul cum se purta cu 
noi) şi-a alungat fiul din casă şi cum le scotea sufletul şi 
soţiei şi fiicei sale? 

— Desigur, a zis Traddles. 

— Ei bine, dacă ai să-i citeşti scrisoarea, ai să constaţi că e 
cel mai înţelegător dintre oameni faţă de condamnaţii care 
au săvârşit toate nelegiuirile imaginabile, deşi nu dă dovadă 
de înţelegere faţă de nici o altă categorie de oameni. 


Traddles a dat din umeri şi nu s-a arătat câtuşi de puţin 
surprins. Nu mă aşteptasem să fie surprins, căci nici eu nu 
eram; ar fi însemnat că în viaţă nu mi-ar fi fost dat să văd 
decât prea puţine asemenea enormităţi. Am hotărât 
împreună când să-l vizităm şi i-am răspuns lui mister 
Creakle încă în seara aceea. 

În ziua stabilită - chiar a doua zi, mi se pare, dar asta n- 
are importanţă - Traddles şi cu mine ne-am dus la 
închisoarea unde Creakle era mare şi tare. Era o clădire 
imensă, solidă, ridicată cu cheltuieli uriaşe. Fără să vreau, 
în timp ce ne apropiam de poartă, m-am gândit ce furtună 
de proteste s-ar fi dezlănţuit în toată ţara dacă vreun naiv 
ar fi propus să se investească jumătate din suma respectivă 
pentru ridicarea unei şcoli profesionale pentru tineret sau a 
unui azil de bătrâni. 

Într-un birou, care foarte bine ar fi putut să fie situat şi la 
parterul Turnului Babel, atât erau de masive proporţiile lui, 
am fost prezentaţi fostului nostru director de şcoală, care 
se afla în mijlocul unui grup alcătuit din doi sau trei 
magistrați şi din câţiva vizitatori pe care îi aduseseră cu ei. 
M-a primit ca unul care într-un trecut îndepărtat îmi 
plămădise caracterul şi care totdeauna mă iubise din suflet. 
Când i l-am prezentat pe Traddles, mister Creakle a arătat 
cam în aceiaşi termeni, dar ceva cu mai puţină căldură, că 
întotdeauna a fost călăuza, povăţuitorul şi prietenul lui 
Traddles. Venerabilul nostru profesor îmbătrânise mult, 
înfăţişarea însă nu i se schimbase în bine. Era la fel de roşu 
în obraz ca odinioară, iar ochii îi erau la fel de mici şi mai 
înfundaţi în orbite. Părul cărunt, şi parcă jilav - de care-mi 
amintesc atât de bine - căzuse aproape cu totul; şi pe capul 
rămas pleşuv vinele-i groase nu erau întru nimic mai 
plăcute la vedere. 

După încheierea conversaţiei cu gentlemen-ii aceia, din 
care aş fi putut deduce că nimic pe lume nu este mai presus 
de asigurarea cu orice preţ a confortului maxim posibil 
pentru deţinuţi şi că nu ar mai fi rămas nici o problemă de 


rezolvat în afara zidurilor închisorilor, am pornit să vizităm 
instituţia. Fiind ora prânzului, ne-am dus mai întâi în 
bucătăria cea mare, unde era în curs măsurarea cu 
exactitate şi precizie de ceasornic a porţiilor destinate 
fiecărui deţinut în parte (care urmau să le fie servite în 
celulele respective). I-am şoptit lui Traddles că mă întrebam 
dacă îşi dădea oare seama cineva de contrastul izbitor 
dintre hrana asta îmbelşugată şi de bună calitate şi masa nu 
a săracilor, ci a soldaţilor, a marinarilor şi a muncitorilor, a 
covârşitoarei majorităţi a lumii truditorilor cinstiţi; dintre 
aceştia nici măcar unul din cinci sute nu mânca pe jumătate 
atât de bine. Am fost informat însă că nivelul de trai ridicat 
constituia una dintre cerinţele „sistemului“; şi pe scurt, 
pentru a încheia o dată pentru totdeauna cu sistemul ăsta, 
am aflat că, în această privinţă, ca şi în toate celelalte, 
„sistemul” înlătura orice îndoieli şi lichida toate anomaliile. 
Am avut impresia că nimeni n-avea nici cea mai vagă idee 
că afară de acest „sistem” or mai fi existând şi alte sisteme 
care s-ar cuveni să fie ţinute în seamă. 

În timp ce străbăteam nişte coridoare impunătoare, l-am 
întrebat pe mister Creakle şi pe prietenii săi care erau 
principalele avantaje ale acestui atotputernic sistem, care le 
lăsa în urmă pe toate celelalte. Mi s-a răspuns că acestea se 
rezumau la izolarea totală a deţinuţilor - ceea ce însemna 
că niciunul dintre deţinuţii aflaţi acolo nu ştia nimic despre 
ceilalţi - şi la faptul că în felul acesta deţinuţii erau 
determinaţi să ajungă într-o stare de spirit care ducea la 
sincere mustrări de cuget şi la pocăință. 

Totuşi, când am început să vizităm deţinuţii în celulele lor 
şi să străbatem coridoarele, de-a lungul cărora se aflau 
aceste celule, şi când ni s-a explicat felul cum erau duşi la 
paraclis şi aşa mai departe, mi s-a părut foarte probabil că 
deţinuţii ştiau destul de multe unii despre alţii şi că 
dispuneau de foarte bune mijloace de comunicare între ei. 
De altfel, cred că între timp lucrul acesta a fost demonstrat; 
dar întrucât în momentul acela să fi exprimat o asemenea 


îndoială ar fi constituit un adevărat sacrilegiu, m-am 
mărginit să cercetez cu cea mai mare atenţie semnele 
pocăâinţei. 

Aveam mari îndoieli şi în această privinţă. Am constatat că 
exista o modă a pocăinţei, aşa cum în vitrinele croitorilor 
văzusem haine şi veste croite după acelaşi şablon. Am auzit 
o sumedenie de declaraţii de căinţă prea puţin diferite chiar 
şi în privinţa cuvintelor (ceea ce mi s-a părut extrem de 
suspect). Mi-a fost dat să cunosc o sumedenie de vulpi care 
calomniau întregi podgorii încărcate cu struguri la care nu 
ajungeau; dar nu mi-a fost dat să cunosc decât prea puţine 
vulpi în care aş fi avut destulă încredere să le las singure 
lângă un ciorchine. Şi am constatat mai ales că deţinuţii 
care se băteau cu pumnii în piept mai tare stârneau 
interesul cel mai viu; şi că înfumurarea lor, vanitatea, 
monotonia vieţii de închisoare şi deprinderea de a trage pe 
sfoară (neînchipuit de dezvoltată la unii dintre ei, după cum 
reieşea din cazierele lor) îi îndemnau să facă aceste 
declaraţii, de pe urma cărora trăgeau foloase cu toţii. 

Dar în cursul vizitei atâta am auzit vorbindu-se de un 
oarecare Număr Douăzeci-şi-Şapte, favoritul închisorii, care 
într-adevăr părea să fie un deţinut model, încât m-am 
hotărât să nu trag nici o concluzie până nu-l voi vedea pe 
Douăzeci-şi-Şapte. Am aflat că şi Numărul Douăzeci-şi-Opt 
era o vedetă de prima mână; dar avusese nenorocul ca 
strălucirea lui să fie întrucâtva întunecată de strălucirea 
excepţională a lui Douăzeci-şi-Şapte. Am auzit povestindu- 
se atâtea despre Douăzeci-şi-Şapte, despre cucernicele 
îndemnuri ce le adresa tuturor şi despre frumoasele 
scrisori pe care le trimitea mamei sale (de a cărei situaţie 
părea foarte îngrijorat), încât începusem să ard de 
nerăbdare să-l cunosc. 

Am fost însă nevoit să-mi stăpânesc nerăbdarea câtva 
timp, Numărul Douăzeci-şi-Şapte fiind rezervat pentru 
efectul final. Dar în cele din urmă ne-am oprit în faţa uşii 
celulei sale; şi mister Creakle, după ce s-a uitat puţin prin 


vizetă, ne-a comunicat, stăpânit de o admiraţie fără 
margini, că citea din Cartea de imnuri. 

Dorinţa de a-l vedea pe Douăzeci-şi-Şapte citind Cartea de 
imnuri a fost atât de mare, încât imediat s-au înghesuit la 
vizetă şase sau şapte capete. Ca să înlăture acest neajuns şi 
ca să ne dea posibilitatea de a sta de vorbă cu Douăzeci-şi- 
Şapte în toată neprihănirea lui, mister Creakle a dat ordin 
să se descuie uşa celulei şi ca Douăzeci-şi-Şapte să fie scos 
pe coridor. Aşa s-a făcut; şi atunci spre marea noastră 
uimire, a lui Traddles şi a mea, am băgat de seamă că 
pocăitul cu numărul Douăzeci-şi-Şapte era Uriah Heep în 
persoană! 

Ne-a recunoscut numaidecât; şi după ce a ieşit din celulă, 
ne-a întrebat contorsionându-se ca odinioară: 

— Ce mai faceţi, mister Copperfield? Ce mai faceţi, mister 
Traddles? 

Faptul că ne-a recunoscut a stârnit admiraţia generală a 
asistenţei. Am avut impresia că mai toţi cei de faţă au fost 
surprinşi de faptul că nu se arătase mândru şi că binevoise 
să se uite la noi. 

— Ei, Douăzeci-şi-Şapte! i-a spus mister Creakle, 
aruncându-i o privire admirativă şi melancolică în acelaşi 
timp. Cum o mai duci? 

— Sunt un om foarte umil şi neînsemnat, sir! a răspuns 
Uriah Heep. 

— Aşa eşti dumneata, Douăzeci-şi-Şapte, i-a zis mister 
Creakle. 

Un alt gentleman l-a întrebat atunci foarte grijuliu: 

— "Te simţi bine aici? 

— Mulţumesc, sir, da! a răspuns Uriah Heep, uitându-se în 
ochii interlocutorului său. Aici mă simt mult mai bine decât 
m-am simţit vreodată în libertate. Acum îmi dau seama cât 
de nesocotit am fost, sir. Şi asta mă face să mă simt bine. 

Câţiva gentlemen-i au fost foarte mişcaţi de acest răspuns, 
şi unul dintre ei, făcându-şi loc în rândul întâi, l-a întrebat, 
gâtuit de emoție: 


— Dar carnea de vită cum o găseşti? 

— Mulţumesc de întrebare, sir, a răspuns Uriah, 
întorcându-se către cel care-i vorbise, ieri a fost mai tare 
decât aş fi dorit; dar datoria mea e să îndur totul. Am făcut 
greşeli, a adăugat Uriah cu un zâmbet smerit, şi trebuie să 
sufăr consecinţele fără a cârti. 

A izbucnit un murmur, parte de admiraţie pentru elevația 
aproape celestă a lui Douăzeci-şi-Şapte, parte de indignare 
împotriva furnizorului care dăduse loc la această 
declamaţie (pe care mister Creakle s-a grăbit să şi-o 
noteze); după care, Douăzeci-şi-Şapte a stat în mijlocul 
nostru, considerându-se parcă cel mai de seamă exponat 
aflat într-un muzeu cu o faimă deosebită. Pentru ca noi, 
neofiţii, să fim şi mai bine luminaţi, s-a dat în grabă porunca 
să fie scos şi Douăzeci-şi-Opt. 

Fusesem atât de uluit de întâlnirea cu Uriah Heep, încât în 
clipa când l-am văzut ieşind din celulă, cu o carte pioasă în 
mână, pe mister Littimer, abia dacă am resimţit un amestec 
de uimire şi resemnare. 

— Douăzeci-şi-Opt. L-a interpelat un gentleman cu 
ochelari, care până atunci nu rostise nici un cuvânt, 
săptămâna trecută te-ai plâns, dragul meu, de felul cum 
este preparată porţia zilnică de cacao. S-a îmbunătăţit de 
atunci? 

— Mulţumesc, sir, a răspuns Littimer, a fost preparată mai 
bine. Dacă mi-ar fi îngăduit să fac o observaţie, sir, aş spune 
că am îndoieli în privinţa curăţeniei laptelui în care e fiartă; 
dar ştiu, sir, că de obicei la Londra laptele este subţiat cu 
apă şi că lapte curat e greu de găsit. 

Gentleman-ul cu ochelari mi s-a părut că miza pe 
Douăzeci-şi-Opt împotriva lui Douăzeci-şi-Şapte, care părea 
să fie favoritul lui mister Creakle, căci s-au apucat fiecare să 
se ocupe de omul respectiv. 

— În ce stare de spirit te afli, Douăzeci-şi-Opt? a întrebat 
gentleman-ul cu ochelari. 


— Mulţumesc, sir, i-a răspuns mister Littimer; acuma îmi 
dau seama, sir, de greşelile ce le-am făcut. Sunt tulburat, 
sir, când mă gândesc la păcatele săvârşite de foştii mei 
tovarăşi; dar nădăjduiesc că se vor căi şi ei şi vor fi iertaţi. 

— Dar dumneata, personal, eşti mulţumit? l-a întrebat 
acelaşi, făcându-i semn de încurajare cu capul. 

— Vă sunt foarte îndatorat, sir, a răspuns mister Littimer. 
Sunt deplin mulţumit. 

— Ai cumva ceva pe suflet? a stăruit gentleman-ul. Dacă ai, 
vorbeşte, Douăzeci-şi-Opt. 

— Sir, dacă ochii nu mă înşală, a zis mister Littimer, fără a 
ridica privirea, aici de faţă se găseşte un gentleman care m- 
a cunoscut şi mai înainte, Acestui gentleman s-ar putea să-i 
fie de folos, sir, să afle că toate greşelile mele trecute le 
atribui faptului că am dus o viaţă uşuratică în serviciul unor 
tineri; şi faptului că m-am lăsat târât de ei în păcat, fără să 
fi avut puterea de a mă împotrivi. Nădăjduiesc că 
gentleman-ul la care mă refer nu va lua în nume de rău 
această observaţie. A fost făcută pentru binele lui. Eu, unul, 
îmi dau seama de greşelile mele trecute. Sper că şi dânsul 
va ajunge să se căiască de toate păcatele şi blestemâăţiile la 
care a participat. 

Am băgat de seamă că unii dintre gentleman-ii de faţă îşi 
puseseră mâna pavăză la ochi, de parcă tocmai ar fi intrat 
într-o biserică. 

— Asta îţi face cinste, Douăzeci-şi-Opt! i-a zis acela care-i 
pusese întrebarea. Nu mă surprinde din partea ta. Mai ai 
ceva de spus? 

— Sir, a răspuns mister Littimer, ridicând uşor 
sprâncenele, fără a-şi înălța însă privirea, am cunoscut o 
tânără care a lunecat pe panta păcatului şi pe care m-am 
străduit s-o salvez, dar n-am izbutit. Îl rog pe gentleman-ul 
cu pricina, dacă-i stă în putinţă şi dacă vrea să fie atât de 
bun, să comunice acelei tinere că o iert pentru felul cum s-a 
purtat cu mine şi că o îndemn să se pocăiască. 


— Nu mă îndoiesc, Douăzeci-şi-Opt, l-a asigurat 
protectorul lui, că gentleman-ul în chestiune a înţeles foarte 
bine, ca noi toţi, de altfel, îndemnul foarte potrivit ce i l-ai 
adresat. Dar nu mai vrem să te reținem. 

— Vă mulţumesc, sir! a zis mister Littimer. Gentlemen, vă 
salut, şi vă doresc ca, împreună cu familiile dumneavoastră 
să vă recunoaşteţi păcatele şi să vă îndreptaţi! 

Şi rostind aceste cuvinte, Douăzeci-şi-Opt s-a retras, după 
ce a schimbat o privire cu Uriah; şi parcă graţie vreunui 
mijloc de comunicaţie necunoscut, nu erau chiar cu totul 
străini unul de altul; şi când uşa a fost încuiată după el, 
membrii grupului au început să spună în şoaptă despre 
dânsul că era un om cât se poate de respectabil şi că 
reprezenta un caz vrednic de atenţie. 

— la spune, Douăzeci-şi-Şapte, a glăsuit mister Creakle, 
după ce omul său a rămas singur în scenă, crezi că ne stă în 
putere să facem ceva pentru tine? Dacă da, te rog spune! 

— V-aş cere foarte umil, sir, să-mi acordaţi permisiunea de 
a-i scrie din nou mamei, i-a răspuns Uriah, smuncindu-şi 
capul hain. 

— Fireşte că ţi se va acorda, i-a zis mister Creakle. 

— Vă mulţumesc, sir! Sunt cam îngrijorat de soarta 
mamei. Mă tem că e în primejdie. 

Un nechibzuit a întrebat: „Cum? De ce?” Dar îndată a 
izbucnit un murmur indignat: „Ssst!” 

— Îi e în primejdie sufletul, sir, a răspuns Uriah, răsucindu- 
se în direcţia de unde venise întrebarea. Aş dori ca şi mama 
să dobândească liniştea sufletească pe care am dobândit-o. 
Dacă n-aş fi nimerit aici, niciodată n-aş fi ajuns la această 
stare. Bine ar fi fost de-ar fi venit şi mama aici! Bine ar fi 
pentru toată lumea să fie arestată şi închisă aici. 

Această declaraţie a stârnit o încântare fără margini - o 
încântare fără nici un precedent, cred. 

— Înainte să fi venit aici, am fost în gheara păcatului, a 
urmat Uriah, aruncându-ne o privire piezişă, de parcă ar fi 
vrut, de i-ar fi stat în putere, să ţintuiască la stâlpul infamiei 


întreaga lume exterioară căreia îi aparţineam. Acuma însă 
îmi dau seama de rătăcirile mele. Sunt multe păcate pe 
lume. Chiar şi mama-i supusă păcatului. Păcatul domneşte 
pretutindeni, aici, însă, nu. 

— Te-ai schimbat mult? l-a întrebat mister Creakle. 

— Vai, Doamne, dar desigur, sir! a exclamat pocăitul, plin 
de speranţă. 

— Dacă ai ieşi de aici, ai mai cădea în păcat? l-a întrebat 
altcineva. 

— Vai, ferească Dumnezeu, nu, sir! 

— Bine, i-a zis mister Creakle, îmi face plăcere să aud 
acest lucru. Te-ai adresat adineauri lui mister Copperfield. 
Ai vrea să-i mai spui ceva, Douăzeci-şi-Şapte? 

— Dumneavoastră, mister Copperfield, m-aţi cunoscut 
mult înainte să fi ajuns aici şi să mă fi îndreptat, a zis Uriah, 
uitându-se la mine, şi niciodată nu mi-a fost dat să văd, nici 
chiar pe chipul său, o privire mai urâcioasă. M-aţi cunoscut 
pe vremea când, în ciuda greşelilor mele, eram un om umil 
şi neînsemnat printre cei îngâmfaţi şi blând printre cei 
violenţi - aţi fost violent cu mine chiar dumneavoastră, 
mister Copperfield. Şi într-un rând, m-aţi lovit peste faţă, 
cum bine ştiţi. 

Compătimire generală. Câteva priviri indignate aţintite 
asupra mea. 

— Eu, însă, vă iert, mister Copperfield, a urmat Uriah, 
subliniind blândeţea şi clemenţa firii sale, spre a sugera o 
monstruoasă şi profanatoare paralelă pe care nici nu vreau 
s-o consemnez. Eu iert pe toată lumea. Nu mi-ar sta bine să 
nutresc vreun resentiment. Vă iert din toată inima şi sper 
că, pe viitor, o să vă stăpâniţi pornirile pătimaşe. Şi sper că 
au să se căiască şi mister W. Şi miss W,, şi toţi membrii 
şleahtei aceleia de păcătoşi. S-au abătut şi asupra 
dumneavoastră nenorociri şi nădăjduiesc că asta are să vă 
priască; dar pentru dumneavoastră cel mai nimerit ar fi să 
veniţi aici. Şi pentru mister W., şi pentru miss W. Ar fi fost 
mai bine să vină aici. Cea mai bună urare care v-o pot face, 


dumneavoastră, mister Copperfield, şi dumneavoastră, 
tuturor, e să vă aresteze şi să vă aducă aici. Când mă 
gândesc la greşelile mele de altădată şi la starea mea de 
azi, sunt sigur că ar fi cea mai bună soluţie şi pentru 
dumneavoastră. Îi plâng pe toţi aceia care nu sunt aduşi 
aici! 

Însoţit de un mic cor de voci aprobatoare, s-a strecurat 
înapoi în celulă; şi atât eu, cât şi Traddles ne-am simţit 
uşuraţi când în urma lui uşa a fost zăvorâtă. 

Caracteristic era faptul că bucuros aş fi întrebat ce anume 
făcuseră aceşti doi oameni de fuseseră închişi acolo. Dar 
despre asta, pare-se, nimeni nu avea nimic de spus. M-am 
adresat unuia dintre cei doi gardieni, care, judecând după 
expresia feţei lor, lăsau să se întrevadă că-şi dădeau foarte 
bine seama câte parale-făcea toată această demonstraţie. 

— Nu cumva ştiţi care a fost ultima infracţiune săvârşită 
de numărul Douăzeci-şi-Şapte în „nesocotinţa” lui? l-am 
întrebat în timp ce mergeam alături pe coridor. 

Răspunsul a fost că săvârşise o infracţiune împotriva unei 
bănci. 

— Împotriva Băncii Angliei? 

— Da, sir. Înşelăciune, fals, săvârşite de o bandă 
organizată. El şi alţi câţiva. Dânsul a fost instigatorul. 
Urmăreau să pună mâna pe o sumă mare. Sentința: 
deportare pe viaţă. Douăzeci-şi-Şapte, cel mai pişicher din 
toată gaşca, cât pe-aci era să scape; dar nu i-a mers. Abia a 
izbutit banca să-i vină de hac... Puțin a lipsit, şi nu i-ar fi 
rămas altceva de făcut decât să-i pună sare pe coadă. 

— Ştiţi cumva şi ce infracţiune a săvârşit Douăzeci-şi-Opt? 

— Douăzeci-şi-Opt, mi-a răspuns gardianul în şoaptă şi 
uitându-se peste umăr în timp ce mergeam pe coridor, ca 
nu cumva să fie auzit de Creakle şi de ceilalţi vorbind cu 
atâta lipsă de deferenţă despre isprăvile celor doi 
neprihăniţi, Douăzeci-şi-Opt (osândit şi el la deportare) a 
luat o slujbă de valet, şi în noaptea din ajunul plecării în 
străinătate i-a furat tânărului său stăpân vreo două sute 


cincizeci de lire în numerar şi obiecte. De cazul lui îmi 
amintesc foarte bine, pentru că a fost prins de o pitică. 

— De cine? 

— De o femeie mărunţică. Am uitat cum o chema. 

— Nu cumva o chema Mowcher? 

— Chiar aşa! Scăpase de urmărire şi se pregătea să fugă 
în America, cu perucă blondă şi cu barbete false şi perfect 
deghizat, cum n-aţi mai văzut pe nimeni de când sunteţi; 
dar la Southampton femeiuşcă aceea l-a întâlnit pe uliţă şi, 
cu privirea ei ageră, l-a dibăcit; i-a pus piedică, l-a făcut să 
cadă şi l-a țintuit locului, neîndurată ca Moartea. 

— Straşnic om mai e miss Mowcher! am exclamat eu. 

— Tot aşa aţi fi spus şi dac-aţi fi văzut-o la judecată, în 
picioare pe un scaun, la bară, depunându-şi mărturia, mi-a 
zis gardianul. Când l-a înşfăcat, a tăiat-o de-a curmezişul 
obrazului şi a buşit-o fără cruţare; dar ea nu l-a slăbit până 
nu l-a văzut închis. Îl ţinea cu atâta înverşunare, că poliţiştii 
s-au văzut nevoiţi să-i aresteze pe amândoi. Şi-a făcut 
depoziţia cu multă vervă şi a fost lăudată şi felicitată de 
instanţă, şi a fost petrecută cu alai până la locuinţa ei. A 
declarat în faţa tribunalului că l-ar fi arestat şi singură 
(pentru ticăloşiile pe care ştie că le săvârşise) chiar dacă ar 
fi avut puterea unui Samson. Şi nu mă îndoiesc că ar fi 
făcut-o. 

Nici eu nu mă îndoiam şi, din acest motiv, stima mea 
pentru miss Mowcher a crescut. 

Văzusem tot ce era de văzut. Degeaba ne-am fi ostenit să-i 
demonstrăm preaonorabilului mister Creakle că atât 
Douăzeci-şi-Şapte, cât şi Douăzeci-şi-Opt erau perfect 
consecvenţi cu ei înşişi şi neschimbaţi; că rămăseseră exact 
ceea ce fuseseră totdeauna; că era şi de aşteptat ca în 
situaţia dată nişte lepădături făţarnice ca ei să facă 
asemenea declaraţii; că dânşii cunoşteau cel puţin la fel de 
bine ca noi valoarea comercială a acestor declaraţii şi 
profitul imediat ce-l vor trage de pe urma lor în ziua când 
vor fi deportaţi peste Ocean; într-un cuvânt, că totul nu era 


altceva decât o farsă găunoasă, jalnică şi mârşavă. De aceea 
l-am lăsat cu sistemul şi cu adepţii lui şi, descumpăniţi, am 
plecat spre casă. 

— Ştii, Traddles, i-am zis, poate că-i totuşi preferabil ca 
atunci când cuiva îi intră în cap o năzdrăvănie s-o ducă 
până la capăt; în felul acesta scapă de ea mai degrabă. 

— Vreau să sper că ai dreptate, mi-a răspuns Traddles. 

CAPITOLUL LXII. 

CALEA MEA SE LUMINEAZĂ. 

Se apropia Crăciunul şi se împlineau peste două luni de 
când mă înapoiasem acasă. O văzusem pe Agnes de multe 
ori. Oricât de puternice erau ovaţiile publicului şi oricât de 
înfocate sentimentele şi năzuinţele stârnite de ele, un 
singur cuvinţel de laudă abia şoptit de dânsa le acoperea pe 
toate. 

Cel puţin o dată pe săptămână, şi uneori şi mai des, mă 
repezeam călare la Canterbury şi rămâneam acolo toată 
seara. De obicei mă întorceam noaptea; căci acuma 
sentimentul acela de dezolare îmi dădea târcoale neîncetat 
- dar mai cumplit ca oricând după ce mă despărţeam de 
dânsa - şi preferam să fac mişcare în aer liber decât să 
rătăcesc în lumea amintirilor, chinuit de insomnie sau de 
visuri întunecate. Nu o dată am petrecut în şa cea mai mare 
parte a unor asemenea nopţi de zbucium fără leac, reluând 
în drum gândurile ce le frământasem în timpul îndelungatei 
mele absenţe. 

Ar fi poate mai exact să spun că ascultam ecoul acestor 
gânduri. Îmi vorbeau ca de departe. Le izgonisem şi 
acceptasem locul ce-mi era ursit. Când îi citeam lui Agnes 
ceea ce scriam, când îi vedeam faţa atentă şi mişcată până 
la lacrimi sau zâmbitoare şi când îi auzeam glasul sincer 
comentând cu atâta seriozitate iluzoriile întâmplări 
petrecute în lumea imaginaţiei în care trăiam, mă întrebam 
oare care ar fi fost soarta mea dacă... Mă întrebam doar, 
aşa cum, după ce m-am căsătorit eu Dora, mă întrebasem 
ce fel de om aş fi vrut să fie soţia mea. 


Datoria faţă de Agnes, care mă iubea cu o dragoste pe 
care, de-aş fi tulburat-o şi aş fi jignit-o, dintr-o pornire 
egoistă şi nesocotită, aş fi pierdut-o pentru totdeauna, şi 
convingerea la care ajunsesem, după matură chibzuinţă, că, 
de vreme ce-mi făurisem propriul meu destin, dobândind 
ceea ce inima-mi dorise cu înflăcărare, n-aveam nici un 
drept să mă plâng şi se cuvenea să suport totul cu 
resemnare, iată sinteza sentimentelor mele şi a 
învăţămintelor ce trăsesem. Totuşi o iubeam; şi aflam 
oarecare mângâiere întrezărind ziua depărtată când îi voi 
putea mărturisi fără teamă acest lucru; când toate astea 
vor fi trecut; când îi voi putea spune: „Aşa stăteau lucrurile, 
Agnes, când m-am întors în patrie; şi acuma sunt om 
bătrân, şi îţi pot spune că de atunci n-am mai iubit pe 
nimeni!” 

Faţă de mine dânsa nu s-a arătat schimbată niciodată, în 
nici o privinţă. Se purta cu mine aşa ca totdeauna; nu era 
câtuşi de puţin schimbată. 

În această privinţă, din noaptea când mă întorsesem, între 
mătuşa şi mine domnea nu atât o rezervă sau o dorinţă de a 
ocoli subiectul, cât înţelegerea tacită că şi unul şi celălalt 
meditam asupra lui, fără a exprima însă în cuvinte 
gândurile noastre. Aşa se întâmpla adeseori, când, potrivit 
vechiului obicei, şedeam în faţa căminului; urmăream 
atunci aceste gânduri în chip tot atât de firesc şi tot atât de 
evident pentru celălalt ca şi când am fi vorbit despre asta. 
Dar niciunul din noi nu sufla un cuvânt. În noaptea aceea mi 
s-a părut că-mi citise gândurile sau că cel puţin le citise în 
parte, şi că înţelesese foarte bine de ce nu le dădeam glas. 

Apropiindu-se Crăciunul şi văzând că Agnes nu-mi făcea 
nici o destăinuire, a început să mă chinuiască o bănuială, 
care de multe ori îmi trecuse prin minte - bănuiala că 
Agnes ghicise adevăratele mele sentimente şi că se temea 
să nu-mi pricinuiască o mâhnire. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
jertfa-mi fusese zadarnică; datoria mea faţă de dânsa nu mi- 
o împlinisem; iar ceea ce voisem să evit făceam, fără a-mi 


da seama, clipă de clipă. Am luat hotărârea să lămuresc 
totul; şi dacă între noi exista o asemenea barieră, s-o înlătur 
fără şovâire. 

Era o zi aspră, rece, de iarnă, o zi pe care am motive 
temeinice s-o ţin minte! Ninsese timp de câteva ceasuri; şi 
zăpada se aşternuse, acoperind totul cu un strat nu prea 
înalt, dar îngheţat. În larg, dincolo de fereastra mea, vântul 
de miazănoapte sufla cu furie. Îmi adusesem aminte cum 
bântuia uriaşele pustietăţi înzăpezite ale munţilor Elveţiei, 
unde pe asemenea vreme nu călca ţipenie de om; şi-mi 
pusesem întrebarea care erau mai triste: piscurile solitare, 
sau singurătăţile oceanului? 

— Porneşti azi călare, Trot? m-a întrebat mătuşa, vârându- 
şi capul pe uşă. 

— Da, i-am zis. Mă duc la Canterbury. E o vreme minunată 
pentru plimbare. 

— Vreau să sper că şi calul o să fie de aceeaşi părere, mi-a 
spus mătuşa. Deocamdată, însă, stă în faţa porţii, cu capul 
plecat şi urechile pleoştite, de parc-ar socoti că tot mai bine 
ar fi în grajd. 

Trebuie să menţionez aici că mătuşa îngăduise calului meu 
accesul pe pajiştea din faţa casei, fără a slăbi câtuşi de 
puţin campania necruțătoare împotriva măgarilor. 

— Se înviorează el îndată! i-am zis. 

— În orice caz, stăpânului său plimbarea o să-i priască, a 
observat mătuşa, aruncând o privire asupra hârtiilor aflate 
pe masa mea de lucru. Ah, băieţaş, multe ceasuri mai 
petreci la masa asta! Pe vremea când obişnuiam să citesc 
cărţi, niciodată nu mi-aş fi închipuit ce muncă este să le 
scrii. 

— Şi cititul e o muncă destul de grea, uneori, i-am 
răspuns. Cât priveşte scrisul, are farmecul lui, mătuşico. 

— Aha! Înţeleg! Ambiţia, nevoia de a câştiga aprobarea şi 
simpatia celorlalţi, şi multe altele, nu-i aşa! Bine, hai, du-te! 

— Mai ştii ceva de dragostea aceea a lui Agnes? am 
întrebat-o, stând liniştit în faţa ei, căci, după ce mă bătuse 


pe umăr, se aşezase în fotoliul meu. 

Înainte de a răspunde, s-a uitat în ochii mei câteva clipe. 

— Cred că da, Trot. 

— S-a întărit cumva bănuiala dumitale? 

— Cred, Trot. 

M-a privit atât de stăruitor - cu un fel de îndoială sau un 
fel de milă, sau de teamă parcă în afecțiunea ei - încât a fost 
nevoie să fac un efort pentru a-mi tăinui durerea. 

— Mai mult chiar, Trot... mi-a zis mătuşa. 

— Da?! 

— Agnes e pe cale să se mărite, cred. 

— Dumnezeu să-i ajute! am spus, bucuros. 

— Dumnezeu să-i ajute! Ei şi bărbatului ei! a zis mătuşa. 

Am repetat urarea, mi-am luat ziua bună de la mătuşa, am 
coborât cu paşi uşori scările, am încălecat şi am pornit. 
Aveam acum un motiv în plus de a aduce la îndeplinire 
hotărârea ce-o luasem. 

Ce bine îmi amintesc acea plimbare prin peisajul iernatic! 
Pulberea de gheaţă, pe care vântul o ridica de pe firele de 
iarbă şi mi-o arunca în obraz; tropotul sonor al copitelor, 
care parcă băteau tactul unei melodii; brazdele îngheţate 
bocnă; zăpada din cariera de var, pe care vântul o spulbera 
în vârtejuri; caii înhămaţi la o căruţă cu fân, care, aburind, 
se opriseră să răsufle în vârful dealului şi-şi scuturau 
clopoţeii cu sunete melodioase; costişele şi povârnişurile 
albite de nea ale ținutului, care se detaşau pe cerul 
întunecat, ca desenate pe o tablă neagră! 

Am găsit-o pe Agnes singură. Fetiţele se duseseră la casele 
lor, şi dânsa şedea singură în faţa căminului, citind. Când m- 
a văzut intrând, a lăsat cartea din mână şi, după ce mi-a 
urat, ca de obicei, bun sosit, şi-a luat coşuleţul de lucru şi s- 
a aşezat în dreptul uneia dintre ferestrele de modă veche. 

Am luat loc lângă ea, pe bancheta aşezată în firida 
ferestrei, şi am început să vorbim despre cartea la care 
lucram, despre data când o voi sfârşi şi despre progresele 
făcute de la ultima mea vizită. Agnes era foarte veselă şi mi- 


a prezis că în curând voi ajunge prea celebru şi că n-o să 
mai fie chip să vorbească omul cu mine despre asemenea 
lucruri. 

— De aceea, vezi, profit de momentul de faţă, mi-a spus 
Agnes, şi stau de vorbă cu tine cât se mai poate. 

În timp ce mă uitam la chipul ei frumos, aplecat asupra 
lucrului, dânsa şi-a ridicat ochii buni şi limpezi şi a băgat de 
seamă că o priveam. 

— Pari cam îngândurat azi, Trotwood! 

— Să-ţi spun de ce, Agnes? Tocmai de aceea am venit. 

A lăsat lucrul, aşa cum obişnuia să facă ori de câte ori 
discutam serios, şi m-a ascultat cu luare-aminte. 

— Dragă Agnes, ai cumva vreo îndoială în privinţa 
sincerităţii mele faţă de tine? 

— Nu! mi-a răspuns ea cu o căutătură mirată. 

— Te îndoieşti cumva că sunt ceea ce totdeauna am fost 
pentru tine? 

— Nu! mi-a răspuns, ca mai înainte. 

— Îţi aminteşti, dragă Agnes, că, după ce m-am întors, am 
încercat să-ţi arăt câtă recunoştinţă îţi datoram şi cât de 
mult ţineam la tine? 

— Îmi amintesc foarte bine, a recunoscut dânsa în şoaptă. 

— Tu ai o taină, i-am zis. Împărtăşeşte-mi-o, Agnes. 

Şi-a coborât privirea în pământ şi a tresărit. 

— Chiar dacă n-aş fi auzit-o din gura altcuiva, şi nu din a 
ta, Agnes - ceea ce mi se pare straniu - nu se putea să nu 
aflu că ai dăruit cuiva comoara dragostei tale. Nu-mi 
ascunde un lucru care-i în atât de strânsă legătură cu 
fericirea ta! Dacă ai încredere în mine, şi mi-ai spus că ai, şi 
ştiu că poţi avea, atunci dă-mi voie ca în această 
împrejurare, mai mult ca în oricare alta, să-ţi fiu prieten, să- 
ţi fiu frate! 

Cu o privire rugătoare, parcă plină de mustrări, s-a ridicat 
de lângă fereastră; şi străbătând precipitat odaia, fără a şti 
încotro să apuce, şi-a ascuns faţa în palme şi a izbucnit în 
lacrimi care mi-au sfâşiat inima. 


Şi totuşi ele mi-au trezit o nădejde în suflet. Fără să-mi dau 
seama de ce, lacrimile ei mi-au amintit de acel zâmbet trist, 
dar resemnat, atât de adânc întipărit în sufletul meu, şi m- 
au făcut să tresar, nu de teamă sau de durere, ci pentru că 
întrezărisem o rază de speranţă. 

— Agnes! Surioara mea! Draga mea! Ce-am făcut? 

— Lasă-mă acuma, Trotwood. Nu mă simt bine. Mi-am 
pierdut cumpătul, O să vorbim altă dată... Când va veni 
vremea. Am să-ţi scriu. Acum nu-mi mai spune nimic. Nu! le 
rog, nu! 

M-am străduit să-mi amintesc ce-mi spusese când îi 
vorbisem, în seara aceea, de dragostea ei, care nu aştepta 
nici o răsplată. Mi s-a părut că aveam de răscolit o lume 
întreagă într-o clipă. 

— Agnes, nu pot suporta să te văd în starea asta şi să ştiu 
că de vină sunt numai eu. Scumpa mea, care-mi eşti mai 
scumpă decât orice pe lume, dacă eşti nenorocită, îngăduie- 
mi să împărtăşesc nenorocirea ta. Dacă ai cumva nevoie de 
sfat sau de ajutor, dă-mi voie să încerc să te sfătuiesc sau să 
te ajut. Dacă te apasă vreo povară, lasă-mă să încerc să ţi-o 
uşurez. Căci pentru cine oare mai trăiesc eu astăzi dacă nu 
pentru tine, Agnes? 

— Vai, iartă-mă! Nu sunt în apele mele! Altă dată... asta-i 
tot ce am desluşit că bâiguia printre suspine. 

Târât de egoism, nu alunecasem oare pe o pantă greşită? 
Sau, nu cumva semnul care-mi trezise nădejdea deschidea 
în faţa mea perspectiva la care nici să visez nu cutezasem? 

— Trebuie să-ţi mai vorbesc! Nu pot să plec şi să te las în 
starea asta! Pentru numele lui Dumnezeu, Agnes, după 
atâţia ani şi după toate câte s-au întâmplat de-a lungul lor, 
să nu ne mai ascundem unul de altul! Trebuie să-ţi vorbesc 
deschis. Dacă măcar o clipă ţi-a trecut prin minte gândul c- 
aş putea pizmui fericirea pe care o poţi dărui altuia; că n-aş 
consimţi să mă dau la o parte spre a face loc unui ocrotitor 
mai drag ales de tine însăţi; că n-aş fi în stare ca de la locul 
meu de departe să asist fericit la bucuria ta, alungă aceste 


presupuneri, căci nu le merit! Nu în zadar am suferit! Pilda 
şi sfaturile tale n-au fost zadarnice! În dragostea ce-ţi port 
nu e nici urmă de egoism! 

Nu mai plângea. După un timp, şi-a întors către mine faţa 
palidă şi, cu glas stins, şovăitor din când în când, încă foarte 
limpede, mi-a spus: 

— Prietenia curată pe care mi-o porţi, şi de care, într- 
adevăr, nu mă îndoiesc, mă obligă să-ţi spun, Trotwood, că 
te înşeli. Mai mult nu pot să-ţi spun. Dacă uneori, de-a 
lungul anilor, am avut nevoie de sfat şi de ajutor, le-am 
primit. Dacă uneori m-am simţit nefericită, mi-a trecut. 
Dacă m-a apăsat vreo povară, mi s-a uşurat. Dacă am vreo 
taină... nu este nouă; şi nu este... ceea ce presupui. N-o pot 
nici dezvălui, nici împărtăşi. A fost multă vreme taina mea şi 
a mea trebuie să rămână şi de aici înainte! 

— Agnes! Stai! O clipă! 

Era gata să plece, dar am oprit-o. Am prins-o de mijloc. 
„De-a lungul anilor!” „Nu este nouă!” Gânduri şi nădejdi noi 
mi se roteau în minte şi întreg coloritul vieţii mele era în 
schimbare. 

— Scumpă Agnes! Te respect şi te cinstesc - îţi port o 
dragoste neclintită! Când am venit aici azi, credeam că 
nimic nu mi-ar putea smulge această mărturisire. Credeam 
că voi izbuti s-o păstrez ascunsă în pieptul meu toată viaţa, 
până la adânci bătrâneţi. Dar, Agnes, de vreme ce pot avea, 
cât de cât, noi speranţe că mi-ar putea fi îngăduit vreodată 
să-ţi spun mai mult decât Surioară, să-ţi spun cu totul altfel 
decât Surioară!. 

Au podidit-o lacrimile, dar nu semănau cu cele vărsate 
adineauri, şi în ele am întrezărit o licărire de speranţă. 

— Agnes! Tu, care totdeauna ai fost călăuza şi reazemul 
meu cel mai de nădejde! Dacă pe vremea când am crescut 
aici, împreună, te-ai fi gândit mai mult la tine şi mai puţin la 
mine, cred că niciodată capriciile mele nesocotite n-ar fi 
rătăcit departe de tine! Dar erai cu atâta mai presus de 
mine, şi aveam atâta nevoie de tine, în toate bucuriile şi 


necazurile adolescenţei mele, încât deprinderea de a-ţi 
destăinui totul şi de a mă bizui pe sprijinul tău în orice 
împrejurare a devenit o a doua natură, eclipsând un timp 
chemarea puternică, chemarea dintâi, de a te iubi aşa cum 
te iubesc acuma! 

Plângea înainte, dar nu de mâhnire, ci de bucurie! Şi o 
ţineam în braţe, cum n-o ţinusem niciodată, cum nicicând 
nu visasem c-aveam s-o ţin vreodată! 

— Pe vremea când o iubeam pe Dora... din toată inima, 
precum ştii... 

— Da! a exclamat Agnes. Ştiu şi sunt fericită c-o ştiu. 

— Pe vremea când o iubeam pe Dora... chiar şi pe vremea 
aceea, fără înţelegerea şi simpatia ta, dragostea mea n-ar fi 
fost deplină. Dar întrucât m-am bucurat de ele, nu mi-a 
lipsit nimic. Iar când am pierdut-o, ce s-ar fi ales de mine de 
n-ai fi fost tu, Agnes?! 

Strângându-se mai tare în braţele mele, lipindu-se mai 
aproape de inima mea, şi-a lăsat mâna tremurândă pe 
umărul meu, iar ochii ei blânzi, care străluceau printre 
lacrimi, priveau în ai mei! 

— Am plecat, îndrăgostit de tine, scumpă Agnes. Am stat 
departe, îndrăgostit de tine. M-am întors, îndrăgostit de 
tine! 

Apoi am încercat să-i înfăţişez lupta ce se dăduse 
înlăuntrul meu şi hotărârea la care mă oprisem. Am 
încercat să-mi deschid sufletul înaintea ei cu sinceritate, 
fără nici o rezervă. Am încercat să-i arăt cum sperasem că 
am ajuns să mă cunosc şi să o cunosc mai bine; cum mă 
împăcasem cu cele ce decurgeau din această mai bună 
cunoaştere; şi cum, în ziua aceea, venisem s-o văd, 
credincios hotărârii luate. Dacă mă iubea (i-am zis) atâta 
încât era gata să mă ia de bărbat, putea să facă acest pas 
nu pentru că aş fi vrednic de ea, ci numai pentru 
sinceritatea dragostei ce i-o purtam şi pentru zbuciumul în 
care aceasta se călise şi de care fusesem îmboldit să i-o 
mărturisesc. Şi, vai, Agnes chiar în acea clipă, prin ochii tăi 


candizi, parcă m-a privit spiritul soţiei mele copiliţe şi mi-a 
dat încuviinţare; şi prin mijlocirea ta a trezit în sufletul meu 
cele mai duioase amintiri despre Blossom, despre floarea 
ofilită! 

— Sunt atât de fericită, Trotwood... mi-e atât de plină 
inima... un lucru trebuie totuşi să-ţi spun. 

— Ce, iubito? 

Mi-a pus pe umeri mâinile-i delicate şi m-a privit, calm, 
drept în ochi. 

— Nu ştii cumva ce vreau să-ţi spun? 

— Nu mă încumet să fac presupuneri. Spune-mi tu, iubito. 

— Te-am iubit din totdeauna! 

O, ce fericiţi eram, ce fericiţi eram! Şi plângeam amândoi, 
nu atât cu gândul la încercările (care pentru dânsa fuseseră 
nespus mai grele) prin care trecusem spre a atinge 
fericirea, cât de bucurie că de aici înainte n-avea să ne mai 
despartă nimic niciodată! 

În amurgul acela de iarnă ne-am plimbat împreună peste 
câmp; şi liniştea binecuvântată din sufletele noastre parcă 
vrăjise văzduhul îngheţat. Cele dintâi stele au început să 
licărească pe cer, în timp ce mai hoinăream, şi, înălţându-ne 
privirea către ele, i-am mulţumit lui DUMNEZEU că ne 
călăuzise paşii câtre această pace deplină. 

Mai târziu, când a răsărit luna, am stat alături în faţa 
aceleiaşi ferestre de modă veche; Agnes cu ochii senini 
aţintiţi asupra astrului; iar eu urmărindu-i privirea. Înaintea 
ochilor minţii s-a ivit parcă un drum lung, lung; şi în 
depărtare am zărit cum înainta, abia ţinându-se pe picioare 
de oboseală, un băieţaş zdrenţuros, singur şi părăsit, care 
într-o bună zi avea să fie în drept să spună că inima, care în 
clipa aceea bătea alături de a mea, era a lui. 

A doua zi, pe seară, ne-am prezentat în faţa mătuşii. 
Peggotty ne-a zis că era sus, în odăiţa mea, căci mai era şi 
acum ambiția ei s-o ţină curată şi în bună rânduială. Am 
găsit-o pe mătuşa cu ochelarii pe nas, lângă cămin. 


— O, Doamne, Dumnezeule! Pe cine mi-ai adus? a strigat 
mătuşa, căutând să străpungă întunericul. 

— Pe Agnes! i-am zis. 

Mătuşa a rămas foarte mirată, căci aşa cum ne 
înţelesesem nu-i spusesem nimic deocamdată. Când m-a 
auzit rostind numele lui Agnes, şi-a ridicat ochii spre mine, 
plină de nădejde, dar văzând că arătam ca de obicei, şi-a 
scos ochelarii cu un gest de disperare şi şi-a frecat nasul cu 
ei. 

A primit-o, totuşi, foarte călduros pe Agnes, şi peste puţin 
ne-am aşezat cu toţii la masă, jos, în salon, unde fuseseră 
aprinse lămpile. Mătugşa şi-a mai pus de vreo două-trei ori 
ochelarii, ca să se uite la mine, dar tot de atâtea ori i-a scos 
dezamăgită şi şi-a frecat nasul cu ei, spre marea supărare a 
lui mister Dick, care ştia că era semn rău. 

— Ştii, mătuşico, am vorbit cu Agnes despre cele ce mi-ai 
spus, i-am zis după ce am isprăvit masa. 

— Foarte rău ai făcut, Trot, şi nu te-ai ţinut de cuvânt! m-a 
dojenit mătuşa, făcându-se roşie ca focul. 

— N-ai să fii supărată, mătugşico, nu-i aşa? Sunt sigur că n- 
ai să mai fi supărată când am să-ţi spun că Agnes nu e 
nefericită în dragoste. 

— Mofturi, prostii! a bombănit mătuşa. 

Văzând că era cam îmbufnată, m-am gândit că nu se cădea 
s-o mai lungesc. Cuprinzând-o în braţe pe Agnes, am trecut 
prin spatele fotoliului ei şi ne-am înclinat în faţa ei. După ce 
şi-a împreunat palmele şi ne-a aruncat o privire prin 
ochelari, pentru prima şi singura oară de când o cunoşteam 
au apucat-o istericalele. 

Alarmată de criza mătuşii, Peggotty a sosit în grabă. Cum 
şi-a revenit, mătuşa s-a repezit la Peggotty şi, spunându-i că 
este o babă prostuţă, a strâns-o în braţe cu toată puterea. 
După aceea l-a îmbrăţişat pe mister Dick (care, deşi cam 
nedumerit, s-a simţit foarte mândru); şi apoi le-a povestit ce 
se întâmplase. Şi am fost cu toţii veseli şi fericiţi. 


N-am putut afla niciodată dacă, în cursul ultimei noastre 
conversații, mătuşa recursese la o minciună scuzabilă sau 
dacă, într-adevăr, nu-mi ghicise gândurile. Îmi spusese doar 
că Agnes avea să se mărite, şi asta era de ajuns, m-a lămurit 
ea; şi că acuma nimeni nu ştia mai bine ca mine că asta era 
adevărat. 

Până în două săptămâni ne-am căsătorit. Traddles şi 
Sophy, doctorul şi missis Strong au fost singurii invitaţi la 
nunta noastră, foarte discretă. l-am lăsat cu inimile pline de 
bucurie; şi am plecat împreună cu trăsura. O ţineam strâns 
în braţe pe aceea care a fost izvorul tuturor năzuinţelor 
frumoase de care am fost însufleţit vreodată; pe aceea care 
era sâmburele fiinţei mele şi în jurul căreia se desfăşura 
întreaga-mi viaţă, soţia mea: dragostea mea clădită pe o 
stâncă! 

— Scumpul meu soţ, mi-a zis Agnes. Acum, când îţi pot 
spune astfel, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. 

— Spune, iubito! 

— E vorba de noaptea când a murit Dora. Te-a trimis să 
mă chemi. 

— Aşa e. 

— Mi-a spus că avea să-mi lase ceva. Ştii ce anume? Mi s-a 
părut că ştiu. Am strâns-o mai tare la piept pe aceea care 
mă iubea de atâta vreme. 

— Mi-a spus că avea să-mi facă o ultimă rugăminte şi să-mi 
lase o sarcină de împlinit. 

— Şi ţi-a cerut să... 

— Să-i iau locul după ce se va fi stins din viaţă. Agnes şi-a 
odihnit capul pe pieptul meu şi a început să plângă; şi deşi 
eram amândoi atât de fericiţi, am plâns şi eu cu ea. 

CAPITOLUL LXIII. 

UN MUSAFIR. 

Povestea ce mi-am propus să aştern pe hârtie e aproape 
încheiată; mai este însă un episod însemnat, de care adesea 
îmi aduc aminte cu mare plăcere şi fără de care unul din 


firele ce au intrat în alcătuirea urzelii mele ar rămâne 
încurcat. 

Faima şi averea mea sporiseră, eram pe deplin mulţumit în 
căsnicie şi se împliniseră zece ani de când mă căsătorisem. 
Era o seară de primăvară şi şedeam cu Agnes lângă cămin, 
în casa noastră de la Londra, iar trei dintre copiii noştri se 
jucau prin odaie, când am fost anunţat că un străin dorea 
să-mi vorbească. 

Fusese întrebat dacă era vorba de o chestiune de afaceri 
şi răspunsese că nu; venise pentru plăcerea de a mă vedea 
şi venise de foarte departe. Era un om bătrân, mi-a spus 
slujnica, şi arăta ca un fermier. 

Întrucât copiilor personajul li s-a părut cam misterios şi le- 
a amintit de introducerea basmului lor preferat despre 
vrăjitoarea cea bătrână şi haină, înfăşurată în manta, care 
ura pe toată lumea, pe care Agnes obişnuia să-l 
povestească, vestea a stârnit emoție. Unul dintre băieţaşi şi- 
a ascuns capul în poala maică-sii, spre a fi la adăpost de 
primejdie, iar micuța Agnes (care era copilul nostru cel mai 
mare) şi-a aşezat păpuşa pe scaun în locul ei, şi din când în 
când scotea capul ei cu bucle aurii de după o draperie, ca 
să vadă ce se întâmplă. 

— Pofteşte-l înăuntru! am zis. 

Şi peste puţin a apărut un moşneag cu părul alb, care s-a 
oprit în pragul întunecos. Micuţa Agnes, atrasă de 
înfăţişarea lui, s-a repezit să-l aducă înăuntru, şi înainte să 
apuc să-i disting trăsăturile, soţia mea a tresărit şi mi-a 
strigat, cu glas bucuros, dar precipitat, că era mister 
Peggotty! 

Într-adevăr, era mister Peggotty! Îmbătrânise, dar părea 
voinic, rumen la faţă, viguros. Când ne-am revenit după 
prima emoție şi când dânsul s-a aşezat în faţa căminului, cu 
copiii pe genunchi şi cu reflexele focului jucându-i pe obraz, 
mi-a părut cel mai zdravăân, mai robust, mai frumos şi mai 
plin de viaţă bătrân din câţi văzusem. 


— Mas'r Davy! mi-a zis. (Ce firesc îmi suna în ureche 
numele acesta, rostit pe acelaşi ton ca altădată.) E o 
sărbătoare, mas'r Davy, c-am apucat să vă mai văd o dată, 
împreună cu preafrumoasa 'neavoastră soaţă! 

— Într-adevăr, iubite prietene, e o sărbătoare! am 
exclamat. 

— Şi cu micuţii ăştia drăgălaşi! a urmat mister Peggotty. 
Nu te mai saturi privindu-i, că-s ca nişte flori! Zău, mas'r 
Davy, nu eraţi mai înalt decât cel mai mic dintre ei când v- 
am văzut întâiaşi dată! Şi Em'ly nu era nici ea mai mare pe 
atunci, iar bietul nostru băiat nu era decât un băieţaş! 

— Pe mine vremea care s-a scurs de atunci m-a schimbat 
mai mult decât pe dumneata, i-am zis. Dar dă-mi voie să-i 
trimit la culcare pe ştrengarii ăştia scumpi; şi pentru că 
aici, în Anglia, nu se cade să tragi în altă casă decât asta, 
spune-mi de unde să trimit să-ţi ia bagajele (tare sunt 
curios dacă printre ele nu se afla cumva şi sacul cel negru, 
care călătorise atât de departe!), şi apoi, la un pahar de 
grog, ca la Yarmouth, să stăm de vorbă despre întâmplările 
ultimilor zece ani. 

— Singur aţi venit? l-a întrebat Agnes. 

— Da, ma'am, i-a răspuns mister Peggotty, sărutându-i 
mâna, singur-singurel! 

L-am aşezat între noi şi nu ştiam ce să mai facem ca să-i 
arătăm bucuria revederii; şi ascultându-i glasul familiar, aş 
fi putut să-mi închipui că încă îşi mai continua neobositele 
peregrinări, în căutarea iubitei sale nepoate. 

— Grozavă întindere de apă trebuie să mai străbată omul 
ca să vină aici, când nu stă decât câteva săptămâni, a spus 
mister Peggotty. Dar cu apa (mai ales cu a sărată) sunt 
deprins; dar ni-s dragi prietenii, şi iată că venii... Poftim, s-a 
mirat mister Peggotty, fără să vreau, fac şi stihuri! 

— Aveţi de gând să apucaţi înapoi calea asta de multe mii 
de mile chiar atât de curând? l-a întrebat Agnes. 

— Da, ma'am, i-a răspuns. Aşa i-am făgăduit lui Em'ly 
înainte de plecare. Ştiţi, cu trecerea anilor nu prea 


întineresc nici eu, şi de n-aş fi pornit acum, pesemne că n-aş 
mai fi venit niciodată. Şi-ntotdeauna m-am gândit că, 
înainte de a ajunge prea bătrân, trebuie să vin să vă văd, pe 
mas'r Davy şi pe 'neavoastră, drăguţa lui soaţă, înflorind 
într-o căsnicie fericită. 

Se uita la noi de parcă nu se mai sătura privindu-ne. 
Râzând, Agnes i-a dat la o parte de pe frunte câteva şuviţe 
cărunte, ca să ne vadă mai bine. 

— Şi acum, te rog, i-am spus, povesteşte-ne cum o duceţi şi 
ce faceţi acolo. 

— Nu prea am ce povesti, mas'r Davy. Nu ne-am îmbogăţit, 
dar am scos-o binişor la capăt. Iotdeauna am izbutit s-o 
scoatem la capăt. Am muncit cum se cuvenea, poate c-am 
dus-o ceva mai greu la început, dar totdeauna am scos-o la 
capăt. Ba cu oile, ba cu vitele, ba cu una, ba cu alta, am 
scos-o destul de bine la capăt. Ne-a ajutat Dumnezeu parcă, 
a urmat mister Peggotty, înclinând smerit capul, şi am 
propăşit mereu. Adică, aşa, una peste alta. Dacă nu ieri, azi. 
Şi dacă nu azi, mâine. 

— Şi Emily? a întrebat Agnes într-un glas cu mine. 

— Em'ly, după ce aţi plecat 'neavoastră, ma'am - şi de 
când ne-am aşezat în savana australiană, nici o singură dată 
n-am auzit-o rostindu-şi rugăciunile înainte de culcare, 
dincolo de pânza de cort despărţitoare, fără s-aud şi numele 
'neavoastră - şi după ce şi eu şi ea l-am pierdut din vedere 
pe mas'r Davy, în amurgul acela, Em'ly a fost atât de 
mâhnită, încât, zău, cred că atuncea de ar fi aflat ceea ce 
mas'r Davy, chibzuit şi simţitor, ne ascunsese, Em'ly s-ar fi 
prăpădit. Dar se găseau pe bord nişte oameni săraci peste 
care a dat o molimă şi s-a apucat să-i îngrijească; şi se 
găseau şi copii printre pasageri şi s-a apucat să-i 
îngrijească; şi a-nceput în felul acesta să fie prinsă de 
treburi şi să facă fapte bune, şi asta i-a priit. 

— Şi dânsa când a aflat? l-am întrebat. 

— După ce am aflat eu, i-am ascuns lucrurile ca la un an 
aproape. Eram aşezaţi pe atunci într-un loc singuratic, dar 


înconjurat de copaci minunaţi, şi trandafiri căţărători ne- 
mbrăcau ogeacul pân'la coperiş. Într-o bună zi, pe când 
lucram la câmp, a trecut pe acolo un călător din Anglia, de 
prin Norfolkul sau Suffolkul nostru (nu mai ţin prea bine 
minte din care din două) şi, fireşte, l-am poftit în casă, i-am 
dat mâncare şi băutură şi l-am cinstit cum se cuvine. Aşa-i 
obiceiul acolo, în toată colonia noastră. Omul acela avea la 
el o gazetă veche, ce cuprindea o dare de seamă despre 
furtună. Aşa s-a făcut c-a aflat. Şi seara, când am venit 
acasă, am băgat de seamă că ştia totul. 

Rostind aceste cuvinte, a coborât glasul, iar pe faţă i s-a 
întipărit acea expresie de tristeţe de care-mi aduceam bine 
aminte. 

— S-a schimbat mult după aceea? l-am întrebat. 

— Vai, da, pentru un timp foarte îndelungat, ne-a răspuns, 
clătinând din cap, poate până şi în ceasul de faţă. Cred însă 
că i-a priit singurătatea. Apoi avea treburi berechet, cu 
găinile şi cu celelalte orătănii, şi văzând de aceste treburi, i- 
a mai trecut. De aţi vedea-o acum pe Emily a mea, mi-a zis 
îngândurat, mă-ndoiesc de aţi mai recunoaşte-o, mas'r 
Davy! 

— Atât de adânc s-a transformat? l-am întrebat. 

— Nu ştiu. O văd în fiece zi şi nu-mi dau seama; dar uneori 
mi se pare că-i tare schimbată. Subţirică, a urmat mister 
Peggotty, privind ţintă, focul, puţin cam ostenită; ochi 
albaştri, blânzi şi trişti; un chip gingaş; capul drăguţ, uşor 
înclinat; glas domol şi... mai degrabă sfios. Aşa-i Em'ly 
acum... 

L-am privit în tăcere cum şedea cu ochii aţintiţi asupra 
focului. 

— Unii cred c-ar fi avut o dragoste neîmpărtăşită; alţii, c- 
ar fi rămas văduvă. Nimeni nu ştie adevărul. Ar fi putut să 
se mărite nu o dată, ci de multe ori, dar întotdeauna mi-a 
zis: „Nu, unchiule, asta niciodată”. Cu mine mai râde 
câteodată; faţă de alţii e foarte retrasă; e gata bucuroasă să 
meargă oricât de departe, să dea lecţii unui copil sau să- 


ngrijească un bolnav, sau să dea o mână de ajutor vreunei 
tinere care se mărită (pe multe le-a ajutat, dar nu s-a dus la 
nunta nici uneia); îşi iubeşte din toată inima unchiul; e 
răbdătoare; şi toţi, tineri şi bătrâni, o îndrăgesc; şi oricine 
are vreun necaz vine la ea. Aşa-i Em'ly... 

Şi-a trecut mâna peste faţă, şi apoi, cu un oftat pe 
jumătate înăbuşit, şi-a întors privirea de la foc. 

— Martha mai stă cu voi? l-am întrebat. 

— Martha s-a măritat, mas'r Davy, în al doilea an după 
sosirea noastră. Un flăcău, un argat, care, în drum spre 
târg, a trecut cu căruţa stăpânilor săi pe la noi - avea de 
mers vreo cinci sute de mile dus şi întors - a cerut-o de 
nevastă (e mare lipsă de femei pe acolo), urmând ca apoi să 
se aşeze şi ei în savană. Dânsa m-a rugat să-i spun tot 
adevărul despre trecutul ei. Aşa am şi făcut. S-au căsătorit 
şi locuiesc acum, la vreo patru sute de mile depărtare de 
orice glasuri omeneşti afară de ale lor şi de viersul 
păsărelelor. 

— Şi missis Gummidge ce mai face? l-am întrebat. 

Această întrebare atingând o coardă plăcută, mister 
Peggotty a izbucnit într-un hohot de râs, frecându-şi 
genunchii cu mâinile, cum obişnuia pe vremuri când era în 
toane bune, în vechiul barcaz de care de mult se alesese 
praf şi pulbere. 

— N-o să mă credeţi! ne-a zis. Închipuiţi-vă, s-a găsit unul 
s-o peţească! Afurisit să fiu, mas'r Davy, dacă vă mint! Un 
bucătar de pe corabie, care-şi pusese în gând să rămână 
acolo, a cerut-o de nevastă pe missis Gummidge! 

Niciodată n-am văzut-o pe Agnes râzând cu atâta poftă. 
Neaşteptata izbucnire a lui mister Peggotty i s-a părut atât 
de hazlie, încât nu mai contenea să râdă; şi cu cât râdea 
mai tare, cu atât mă făcea şi pe mine să râd mai tare şi cu 
atât creştea bucuria lui mister Peggotty şi cu atât mai 
straşnic îşi freca genunchii. 

— Şi missis Gummidge ce-a zis? l-am întrebat după ce m- 
am potolit. 


— Nu ştiu dacă o să mă credeţi, mi-a răspuns mister 
Peggotty, dar missis Gummidge, în loc să-i spună: 
„Mulţumesc frumos, vă rămân foarte-ndatorată, dar n-am 
de gând la anii mei să-mi schimb viaţa”, a pus mâna pe o 
găleată ce se afla la îndemână şi i-a înfundat-o pe cap, până 
ce bietul bucătar a-nceput să strige după ajutor, şi am dat 
fuga şi l-am scăpat. 

Mister Peggotty a izbucnit din nou într-un râs cu hohote, şi 
Agnes şi cu mine i-am ţinut isonul. 

— Trebuie să spun, însă, spre cinstea ei, a urmat el 
ştergându-şi faţa, după ce-am ostenit de atâta râs, că are o 
inimă de aur şi ne-a fost de mare ajutor, aşa cum a făgăduit, 
şi încă şi mai mult. Mas'r Davy, e femeia a mai săritoare, a 
mai de nădejde şi a mai credincioasă din câte s-au pomenit. 
N-am mai auzit-o niciodată spunând că-i orfană şi oropsită, 
nici chiar îndată după ce am ajuns în colonie şi nu 
cunoşteam pe nimeni. Şi te rog să mă crezi, mas 'r Davy, că 
de când a părăsit Anglia, n-a mai pomenit de bătrânul ei 
nici o singură dată! 

— Acum povesteşte-ne şi despre mister Micawber, l-am 
rugat. A plătit până la ultimul ban toate datoriile ce le avea 
aici - până şi poliţa dată lui Traddles, dacă îţi mai aminteşti, 
dragă Agnes - şi din asta cred că putem trage concluzia că 
îi merge bine. Dar care sunt ultimele noutăţi în privinţa lui? 

Surâzând, mister Peggotty a dus mâna la buzunarul de la 
piept, din care a scos un pachet învelit într-o hârtie 
împăturită cu grijă, din care a ales cu băgare de seamă o 
gazetă de format mic şi ciudat. 

— Trebuie să vă spun, mas'r Davy, că de când ne merge 
mai bine, am părăsit savana; şi ne-am statornicit la Port 
Middlebay Harbour, unde se află ceea ce noi numim un 
oraş. 

— Mister Micawber a stat şi el cu voi în savană? l-am 
întrebat. 

— Fireşte că da, a adeverit mister Peggotty, şi a lucrat cu 
tragere de inimă. De când sunt n-am pomenit un gen'l'man 


cu atâta tragere de inimă. L-am văzut lucrând în bătaia 
soarelui, mas'r Davy, şi năduşind pe chelie, de credeam c-o 
să se topească de-a binelea. Acum a ajuns magistrat. 

— Nu zău, magistrat?! l-am îngânat cu mirare. 

Mister Peggotty mi-a arătat cu degetul o notiţă în gazetă şi 
cu glas tare am citit din Port Middlebay Times cele ce 
urmează: 

. Banchetul oferit distinsului nostru concetăţean şi colonist 
WILKINS MICAWBER, ESQUIRE, magistrat al districtului 
Port Middlebay, a avut loc ieri în salonul cel mare al 
hotelului, care a fost plin până la refuz. Se apreciază că nu 
mai puţin de patruzeci şi şapte de persoane au stat în 
acelaşi timp la masă, fără a mai pune la socoteală pe cei 
aflaţi pe coridor şi pe scări. Lumea cea mai strălucitoare, 
mai elegantă şi mai distinsă din Port Middlebay s-a grăbit să 
aducă omagiul cuvenit unei personalităţi cu drept cuvânt 
atât de preţuite, atât de talentate şi atât de iubite. 
Banchetul a fost prezidat de doctorul Mell (de la gimnaziul 
clasic „Salem House” din Port Middlebay), la dreapta căruia 
a stat distinsul sărbătorit. După ce s-a strâns masa şi s-a 
cântat Non Nobis57 (foarte frumos executat, în care am 
avut bucuria de a remarca glasul ca de clopot al talentatului 
amator WILKINS MICAWBER, ESQUIRE, JUNIOR), s-au 
ţinut obişnuitele cuvântări exprimând ataşamentul faţă de 
coroană şi faţă de patria mumă, care au fost salutate cu 
entuziasm. Apoi doctorul Mell, la sfârşitul unei însufleţite 
cuvântări, a ridicat paharul „în cinstea distinsului 
sărbătorit, adevărată podoabă a oraşului nostru. Fie ca el 
să nu ne părăsească niciodată, decât pentru a merge la mai 
bine, şi fie ca succesele sale în mijlocul nostru să fie atât de 
mari, încât să fie cu neputinţă să-i meargă mai bine!” 
Aclamaţiile care au însoţit această închinare au depăşit 
orice închipuire. Ca valurile oceanului, se ridicau şi se lăsau 
neîncetat. În cele din urmă, când totul s-a liniştit, WILKINS 
MICAWBER, ESQUIRE, s-a ridicat spre a le mulţumi celor 
de faţă. Departe de noi gândul de a ne încumeta, ţinând 


seama de posibilităţile comparativ reduse, deocamdată, ale 
ziarului nostru, să redăm întocmai perioadele curgătoare 
ale cuvântării elegante şi foarte cizelate rostite de distinsul 
nostru concetăţean! E de ajuns să spunem, că a fost o 
capodoperă de elocvenţă; şi că pasajele în care şi-a povestit 
amănunţit cariera, încă de la începuturile ei, precum şi 
acelea în care a atras atenţia ascultătorilor tineri asupra 
primejdiilor ascunse ce decurg din contractarea unor 
datorii pecuniare pe care nu le vor putea acoperi au stors 
lacrimi chiar şi din ochii celor mai căliţi. S-a mai ridicat apoi 
paharul în cinstea DOCTORULUI MELL, în cinstea lui 
MISSIS MICAWBER (care a mulţumit cu multă graţie, 
salutând din pragul unei uşi laterale în dreptul căreia un 
şirag de femei frumoase, aşezate în fotoliu, asistau şi în 
acelaşi timp împodobeau această scenă încântătoare); a lui 
MISSIS RADGER BEGS (fosta miss Micawber); a lui MISSIS 
MELL; a lui WILKINS MICAWBER, ESQUIRE, JUNIOR 
(care a stârnit mare ilaritate declarând cu mult umor că, 
nesimţindu-se în stare să mulţumească printr-o cuvântare, 
va cere voie să cânte ceva); a FAMILIEI lui MISSIS 
MICAWBER (precum se ştie, binecunoscută în patrie) etc., 
etc., etc. După încheierea acestora, mesele au fost scoase 
ca prin farmec, rămânând sala liberă pentru dans. Printre 
discipolii TERPSIHOREI58, care s-au întrecut pe ei înşişi 
până ce soarele a dat semnalul plecării, s-au remarcat 
îndeosebi domnul Wilkins Micawber, Esquire, Junior, şi 
drăgălaşa şi desăvârşita miss Helena, cea de a patra fiică a 
doctorului Mell. 

Tocmai mă uitam încă o dată la numele doctorului Meli, 
bucuros de a-l regăsi într-o ipostază mai fericită pe bietul 
mister Mell, care fusese cândva un pârlit de suplinitor al 
magistratului meu din Middlesex, când mister Peggotty mi-a 
arătat cu degetul o altă rubrică a gazetei, unde am văzut 
numele meu şi am citit cele ce urmează: 

Către DAVID COPPERFIELD, ESQUIRE. 

Eminentul Scriitor. 


SCUMPE SIR, Au trecut ani de zile de când am, avut 
prilejul să văd, cu propriii mei ochi, trăsăturile feţei aceluia 
care acum e cunoscut de un segment considerabil al lumii 
civilizate. 

Dar, scumpe sir, deşi (prin forţa unor împrejurări aflate 
mai presus de voinţa mea) m-am depărtat de prietenul şi 
tovarăşul tinereţii mele, n-am rămas nepăsător la zborul lui 
avântat. Şi cu toate că mări furioase ne despart, (BURNS) 
nimic nu m-a putut opri să iau parte la sărbătorile 
intelectuale pe care ni le-a oferit. 

De aceea nu pot lăsa să plece de aici un om pe care 
amândoi îl cinstim şi îl preţuim fără a mă folosi de acest 
prilej public, scumpe sir, spre a vă trimite mulţumirile mele 
şi, mă încumet să adaug, şi cele ale tuturor locuitorilor din 
Port Middlebay pentru bucuriile pe care ni le-aţi dăruit. 

Înainte, scumpe sir! N-aţi rămas necunoscut printre noi; 
lumea de aici ştie să vă preţuiască! Deşi suntem „departe”, 
nu suntem nici „neprieteni”, nici „melancolici”, nici (se 
cuvine să adaug) „greoi”! Înainte, scumpe sir, urmaţi-vă 
zborul ca un vultur! Locuitorii din Port Middlebay doresc 
cel puţin să-l urmărească cu bucurie, cu încântare, cu folos! 

Printre ochii care, din această parte a globului pământesc, 
se înalţă către dumneavoastră, vor fi întotdeauna, atâta 
timp cât lumina vieţii va mai licări în ei, Şi ochii lui 
WILKINS MICAWBER, Magistrat. 

Cercetând şi restul gazetei, am constatat că mister 
Micawber era un corespondent sârguitor şi prețuit al 
ziarului, în acelaşi număr mai era publicată o scrisoare a sa 
cu privire la un pod; şi am găsit şi un anunţ vestind 
apropiata apariţie a unui volum frumos, care va cuprinde o 
culegere din „scrisorile” sale, „cu importante adăugiri”. Şi, 
dacă nu mă înşel, articolul de fond tot de el era scris. 

Şi serile, cât a stat la noi mister Peggotty, am vorbit nu o 
dată despre mister Micawber. A locuit la noi - în Anglia, 
adică - pare-mi-se ceva mai puţin de o lună, iar sora lui şi 
mătuşa au venit la Londra să-l vadă. La plecare Agnes şi cu 


mine l-am petrecut pe bord şi nu ne-am despărţit de el 
decât în clipa în care corabia a ridicat ancora; şi nu cred că 
ne va fi dat să-i mai spunem alt „adio” pe lumea asta. 

Înainte de plecare ne-am dus împreună la Yarmouth, să 
vadă placa pe care o aşezasem pe mormântul lui Ham. În 
timp ce, la cererea lui, copiam inscripţia funerară, l-am, 
văzut că s-a aplecat şi a smuls un pumn de iarbă şi de 
pământ. 

— Pentru Em'ly, mi-a zis, punând totul în buzunarul de la 
piept, i-am făgăduit, mas'r Davy. 

CAPITOLUL LXIV. 

O ULTIMĂ PRIVIRE RETROSPECTIVĂ. 

Şi acum, povestea-mi ia sfârşit. Înainte de-a încheia aceste 
pagini mai privesc o dată - ultima dată - în urmă spre 
trecut. Cu Agnes alături, mă văd străbătând calea vieţii. În 
jur văd copiii şi prietenii noştri; şi aud, pe măsură ce 
înaintez, numeroase glasuri, care nu-mi sunt indiferente. 

Din mulţimea care se perindă înaintea mea, ce chipuri se 
desprind mai limpede? Iată-le, acestea sunt; se întorc către 
mine de îndată ce-mi pun această întrebare. 

Iat-o mai întâi pe mătuşa, cu ochelari mai tari o femeie 
trecută de 80 de ani, dar încă dreaptă, şi în stare să 
străbată pe jos, fără să se oprească, vreo şase mile, pe 
vreme de iarnă. 

Iat-o şi pe Peggotty, bătrâna şi buna mea dădacă de 
altădată, care o însoţeşte întotdeauna; poartă şi ea ochelari 
şi e deprinsă să coasă seara foarte aproape de lampă, dar 
niciodată nu se aşază la lucru fără un muc de lumânare, 
fără o ruletă ca o colibă, în care e înfăşurat iardul, şi fără o 
cutie de lucru, pe capacul căreia este zugrăvită catedrala 
St. Paul. 

Obrajii şi braţele lui Peggotty, cu pielea atât de aspră şi 
atât de rumenă pe vremea când eram copil, încât mă 
minunam de ce nu veneau păsărelele că ciugulească din 
ele, luându-le drept mere, sunt zbârcite acuma; ochii ei, 
care cândva îi puneau în umbră întreaga faţă, au pălit (deşi 


mai au oarecare strălucire), iar degetu-i arătător, atât de 
aspru pe vremuri, încât mi se părea că seamănă cu o 
răzătoare de nuci, la fel e şi azi, iar când îl văd pe mezinul 
meu cum se agaţă de el, după ce, cu paşi şovăitori, a 
străbătut distanţa de la mătuşa la Peggotty, îmi amintesc de 
salonaşul de acasă şi de zilele când învăţam şi eu să merg. 
Vechea dezamăgire a mătuşii a fost lichidată şi dată uitării. 
Este naşa unei Betsey Trotwood în carne şi oase; iar Dora 
(fetiţa mea cea de a doua) spune că mătuşa prea o răsfaţă 
pe Betsey. 

În buzunarul lui Peggotty se află un obiect voluminos. Nu e 
nimic altceva decât cartea cu crocodili, care între timp s-a 
cam jerpelit şi are multe file rupte şi prinse cu ace, dar pe 
care Peggotty o arată copiilor ca pe o relicvă de preţ. Îmi 
pare foarte ciudat să-mi văd chipul, aşa cum era în 
copilărie, privindu-mă dintre poveştile cu crocodili; şi chipul 
ăsta îmi aduce aminte de vechea cunoştinţă cu Brooks din 
Sheffield59. 

În timpul acestei vacanțe de vară, văd în mijlocul băieţilor 
mei un bătrânel care construieşte zmeie uriaşe şi le 
urmăreşte cum plutesc prin văzduh cu o încântare de 
nedescris. Mă salută cu frenezie, şi făcându-mi nenumărate 
semne cu ochiul şi din cap, îmi şopteşte: 

— Trotwood, are să-ţi facă desigur plăcere să auzi că am 
să isprăvesc de redactat memoriul îndată ce n-am să mai 
am nimic altceva de făcut, şi că mătuşa dumitale e cea mai 
extraordinară femeie din lume! 

Cine-i această bătrână lady adusă de spate, care merge 
sprijinindu-se într-un baston, în a cărei ţinută disting 
urmele demnităţii şi frumuseţii apuse, încercând să ţină 
piept unei rătăciri certăreţe, neputincioase şi neliniştite a 
minţii? Se află într-o grădină; şi lângă ea stă în picioare o 
femeie aspră, întunecată, ofilită, cu o cicatrice albă de-a 
curmezişul buzei. Daţi-mi voie să trag cu urechea la ce 
vorbesc. 

— Rosa, am uitat numele acestui gentleman. 


Rosa se apleacă şi-i spune: 

— Mister Copperfield. 

— Mă bucur să vă văd, sir. Dar bag de seamă cu părere de 
rău că sunteţi în doliu. Sper că timpul are să vă aducă 
alinare. 

Aprigă, însoţitoarea ei o dojeneşte, îi spune că nu sunt în 
doliu şi o pofteşte să se uite încă o dată şi încearcă s-o 
dezmeticească. 

— L-aţi văzut pe fiul meu, sir? mă întreabă bătrâna lady. V- 
aţi împăcat? 

Uitându-se fix la mine, îşi duce mâna la frunte şi geme. 
Deodată strigă cu un glas înfricoşător: 

— Vino lângă mine, Rosa! A murit! 

Rosa îngenunche la picioarele ei, şi ba o mângâie, ba o 
ceartă; aci îi spune fără cruţare: „L-am iubit mai mult decât 
l-ai iubit tu vreodată!”... pentru ca după aceea s-o strângă 
şi s-o legene la pieptul ei ca pe un copil bolnav. Aşa le las; 
aşa le regăsesc întotdeauna; aşa îşi irosesc timpul an după 
an. 

Ce corabie e aceea care soseşte din Indii şi cine-i această 
lady căsătorită cu un Cresus scoţian, ursuz, cu urechi mari 
şi blegi? N-o fi cumva Julia Mills? 

E chiar Julia Mills, înţepată şi frumoasă, însoţită de un 
negru, care-i va prezenta pe o tavă de aur scrisorile şi 
cărţile de vizită, şi de o femeie arămie, în rochie de olandă 
albă şi legată la cap cu o basma viu colorată, care în fiecare 
zi îi va aduce dejunul în budoar. Dar Julia nu mai ţine jurnal 
intim; nu mai cântă „Bocetul pentru o dragoste defunctă”; 
în schimb, necontenit se ceartă cu bătrânul Cresus scoţian, 
care e un fel de urs gălbui, cu pielea tăbăcită. Julia se 
scaldă în aur şi nu vorbeşte şi nu se mai gândeşte la nimic 
altceva decât la aur. Îmi plăcea mai mult când se afla în 
pustiul Saharei. 

Sau poate că adevăratul pustiu al Saharei acesta e! Căci, 
deşi Julia are o casă somptuoasă, primeşte numeroase vizite 
şi dă în fiecare zi mese îmbelşugate, nu văd să crească 


nimic proaspăt în preajma ei; nici o mlădiţă care să poată 
înmuguri şi înflori vreodată. Ştiu ce numeşte Julia „lumea 
bună”; printre oaspeţii ei se numără mister Jack Maldon, 
care are o slujbă la oficiul de brevete şi care-şi râde de 
acela din mâna căruia a primit-o şi care-mi spune că 
doctorul e „fermecător de învechit”. Dar dacă aşa-numita 
„lume bună” e alcătuită din asemenea gentlemen-i şi 
asemenea ladies cu mintea găunoasă, şi dacă esenţa ei este 
nepăsarea declarată faţă de orice ar putea grăbi sau frâna 
progresul omenirii, atunci, Julia, pesemne că ne-am rătăcit 
în pustiul Saharei şi că am face bine să căutăm o ieşire. 

lată-l şi pe doctorul Strong, bunul nostru prieten 
dintotdeauna, lucrând la dicţionarul lui (a ajuns la litera D) 
şi fericit în căsnicie, lângă soţia lui. Iat-o şi pe Cătana- 
Bătrână, care a devenit simţitor mai modestă şi a cărei 
influenţă e departe de a fi ce a fost altădată! 

Şi ajung acum, destul de târziu, la vechiul şi scumpul meu 
prieten Traddles, care, cu aerul unui om foarte ocupat, 
lucrează în birourile lui din cartierul Temple, iar părul (pe 
unde n-a chelit) îi e mai zburlit, ca niciodată, datorită 
contactului cu peruca de avocat. Biroul lui e acoperit de 
teancuri uriaşe de hârtii; şi, rotindu-mi privirea, îi spun: 

— Dacă acuma Sophy ar fi secretara ta, cred, Traddles, c- 
ar avea de lucru berechet! 

— Ai dreptate, dragă Copperfield! Dar ce zile frumoase am 
trăit la Holborn Court! Nu-i aşa? 

— Când ţi-a spus c-ai să ajungi judecător? Dar atunci 
lumea nu prea era de aceeaşi părere! 

— În orice caz, dacă am să ajung vreodată... 

— Ştii prea bine că ai să ajungi. 

— Bine, dragă Copperfield, când am să ajung, am să 
istorisesc toată povestea, aşa cum am făgăduit. 

Pornim pe jos, braţ la braţ. Mă duc la Traddles să iau parte 
la o masă de familie. E ziua de naştere a Sophyei şi, pe 
drum, Traddles îmi vorbeşte de norocul pe care l-a avut. 


— Am izbutit, într-adevăr, dragă Copperfield, să realizez 
tot ce doream mai fierbinte. Reverendul Horace a fost 
mutat într-o parohie unde are patru sute cincizeci de lire 
venit pe an; cei doi flăcăi ai mei primesc o educaţie îngrijită, 
se disting la învăţătură şi sunt băieţi de ispravă: trei dintre 
cumnatele mele s-au măritat foarte bine; trei locuiesc cu 
noi: iar celelalte trei, de când s-a prăpădit missis Crewler, 
îngrijesc de casa reverendului Horace; şi toate sunt fericite. 

— Afară de... am început eu. 

— Afară de „Frumuseţea” noastră, a încuviinţat Traddles. 
Da. Păcat că s-a măritat cu un asemenea vagabond. Dar 
avea o anumită eleganţă şi strălucire cu care a vrăjit-o. 
Totuşi, acum, că am adus-o cu bine la noi acasă şi am 
scăpat-o de el, trebuie să căutăm s-o consolăm. 

Casa lui Traddles este - sau ar fi putut să fie - una din 
acele case pe care el şi Sophy obişnuiau să le împartă în 
cursul plimbărilor lor de seară. E o casă mare; dar Traddles 
îşi ţine hârtiile în vestiar, iar ghetele stau lângă ele; dânsul 
şi Sophy stau înghesuiți într-o odăiţă de la catul de sus, căci 
dormitoarele cele bune le-au lăsat „Frumuseţii” şi celorlalte 
fete. În toată casa nu-i nici o încăpere disponibilă; fiindcă, 
pentru un motiv sau altul, în casă se află întotdeauna un 
număr de „fete” pe care nu sunt în stare să-l stabilesc... La 
intrare ne întâmpină un stol de fete, care se reped să-l 
îmbrăţişeze şi să-l sărute pe Traddles, gata-gata să-l sufoce. 
Aici, unde locuieşte în permanenţă, o găsim pe biata 
„Frumuseţe” rămasă singură cu o fetiţă; aici, la masa dată 
pentru a sărbători ziua de naştere a lui Sophy, se află cele 
trei surori măritate, împreună cu cei trei bărbaţi ai lor, 
precum şi un frate al primului dintre aceştia, un văr al celui 
de al doilea şi o soră a celui de-al treilea, care, pare-mi-se, e 
logodită cu vărul celui de al doilea. Traddles, simplu şi 
inimos ca totdeauna, şade ca un patriarh la un capăt al 
acestei mese lungi; iar de la celălalt capăt, Sophy îl priveşte 
radioasă peste cuvertura veselă, pe care strălucesc 
tacâmuri ce nu sunt de aliaj Britannia. 


Şi acum, când povestirea s-a sfârşit, îmi stăpânesc pofta de 
a mai zăbovi şi chipurile se şterg. Doar unul singur, care 
străluceşte în faţa mea ca o lumină cerească şi luminează în 
ochii mei toate celelalte, se înalţă mai presus de toate. Şi 
acela rămâne. 

Întorc capul şi-l văd, lângă mine, în frumuseţea-i senină. 
Lumina lămpii a scăzut. Am stat şi am scris până în adâncul 
nopţii; dar prezenţa-i dragă, fără de care n-aş fi ajuns 
nicăieri, îmi ţine de urât. 

O, Agnes, o, sufletul meu, fie ca în clipa din urmă chipul 
tău să fie tot lângă mine, fie ca în ziua când realitatea se va 
topi înaintea ochilor mei, ca umbrele pe care le alung 
acuma, fie ca în ziua aceea să te mai găsesc alături, de 
mine, arătând către cer! 


SFÂRŞIT 


1 Vezi vol. II, cap. XIX, p. 18 şiurm. 

2 Vezi vol. II, cap. XXXVIII, p. 348. 

3 Vezi vol. I, cap. X, p. 180. 

4 Hamlet, |, 5. 

5 Bath - staţiune balneară din sud-estul Angliei vestită 
pentru apele ei termale. 

6 Micuţă floare (engl.). 

7 Fructele unui arbore tropical cu acelaşi nume, originar 
din America Centrală (psidium guajava). 

8 Fiertură de fulgi de ovăz (engl.). 

9 Aluzie la un cuplet pentru copii (nursery rhyme), care 
spune că omul cu pricina şi-ar fi fript limba cu porridge 
rece. 

10 Un sfert de penny, cea mai mică monedă divizionară 
engleză pe vremea lui Dickens. 


11 Numele latin al Angliei; şi, începând din secolul al XVII- 
lea, personificarea poetică a Regatului Unit al Marii Britanii 
şi al Irlandei de Nord. 

12 În Anglia, deoarece se obişnuieşte ca documentele 
oficiale să fie legate cu un şnur roşu, acesta este privit ca 
un simbol al formalismului şi al birocraţiei. 

13 Cu alte cuvinte, realiza un venit de 350 lire pe an. 

14 Paragon: model de virtute şi de perfecţiune. 

15 Unitate de măsură pentru lichide folosită în Anglia; un 
quarter este egal cu 1,1361. 

16 Joc de cărţi răspândit în ţările anglo-saxone. 

17 Cu alte cuvinte: fără lexicografi; „doctorul Johnson” 
pomenit în text este celebrul critic, eseist şi lexicograf 
englez Samuel Johnson (1709-1784), al cărui Dicţionar al 
limbii engleze (A Dictionary of the English Language), 
publicat în 1755, a reprezentat o contribuţie prețioasă la 
dezvoltarea lingvisticii anglo-saxone. 

18 Hotarul între oraşul vechi - City - şi noile cartiere ale 
Londrei. 

19 Pod peste Tamisa, ridicat în secolul al XVIII-lea în 
cartierul Blackfriars. 

20 Complex de venerabile edificii bisericeşti din Londra, 
dominat de catedrala Westminster (ridicată între 1232 şi 
1534), unul dintre monumentele de seamă ale artei gotice 
engleze. 

21 Veche închisoare londoneză, între 1816 şi 1890. 

22 Cumplita molimă care a bântuit la Londra în 1655, 
secerând aproape 100000 de vieţi. 

23 Este vorba de Westminster Bridge, pod construit între 
1739 şi 1750. 

24 Richard Wittinghton, lord-primar al Londrei de la 
sfârşitul secolului al XIV-lea şi de la începutul celui de-al XV- 
lea; textul face aluzie la două amănunte ale biografiei, în 
mare măsură legendară, a acestui demnitar: primul, că în 
tinereţe ar fi fost înfiat de un bogat negustor londonez, în 
casa căruia ar fi fost persecutat de slugi, şi, în special, de un 


bucătar; al doilea, că ar fi făcut avere vânzându-şi pisica 
unui cârmuitor răsăritean, a cărui ţară era binecuvântată 
de şoareci şi şobolani. 

25 Abreviere pentru expresia latinească Deo volente - cu 
voia lui Dumnezeu. 

26 Ultimele trei litere ale cuvântului London (forma 
englezească a numelui oraşului Londra). 

27 Cartierul aristocratic al Londrei. 

28 Expresii latineşti; în esse: actuală; în posse: viitoarea. 

29 În original, asemănarea pronunţiei cuvintelor 
corespunzătoare (elephants şi elements) fiind mai mare, 
lapsusul e mai plauzibil. 

30 În limba engleză, heap, cuvântul corespunzător 
românescului „grămadă”, este omofon cu Heep, numele 
personajului, şi această împrejurare permite autorului să 
facă un joc de cuvinte. 

31 Vezi vol. I, cap. XVII, p. 324. 

32 Cântecul la care se referă este evident Auld Lang Syne; 
epitetul de „Nemuritor perceptor al accizelor” se explică 
prin aceea că Robert Burns a îndeplinit timp îndelungat 
slujba de perceptor, în ce priveşte precizarea că şi-a avut 
leagănul dincolo de Tweed, ea are menirea să arate că 
poetul era scoţian, fluviul Tweed formând hotarul între 
Anglia şi Scoţia. 

33 Distihul citat aparţine cunoscutei Elegii de ţară (Elegy 
în a Country Churchyard), a poetului englez Thomas Gray 
(1716-1771). 

34 Edward, principe de Wales (1330-1376), poreclit 
Prinţul Negru, pesemne pentru că purta o armură neagră; 
a luat parte la aşa-numitul Război de o sută de ani dintre 
Anglia şi Franţa şi este înmormântat în catedrala din 
Canterbury. 

35 Parafrazare a cuvintelor vrăjitoarei din Macbeth (Actul 
I, scena 3). 

36 Hamlet, Actul III, scena 4. 


37 Vers din cântecul The Death of Nelson (Moartea lui 
Nelson) de John Braham (1774-1856). 

38 Primele două versuri ale unui mic poem închinat de 
Byron poetului irlandez Thomas Moore (1779-1852). 

39 În Anglia, funcţionar administrativ însărcinat cu 
executarea legilor şi a creanţelor. 

40 Abreviere pentru latinescul versus = contra. 

41 Este vorba de Edward al II-lea, rege al Angliei (1307- 
1327), care a încercat să-i subjuge pe scoțieni, dar a fost 
înfrânt de Robert Bruce la Bannockburn în 1314. 

42 Versuri din Scots Wha Hae (Marşul lui Robert Bruce 
spre Bannockburn) de Robert Burns. 

43 Oraş situat cam la jumătatea distanţei dintre Londra şi 
Yarmouth şi la 18 km de litoral. 

44 Resac: întoarcerea violentă a unui val după ce s-a lovit 
de un obstacol. 

45 Corabie de mărime mijlocie, cu două catarge. 

46 Tricou de lână groasă, albastră, purtat de marinarii 
englezi; numit astfel după insula Guernsey din Canalul 
Mânecii. 

47 Citat din luliu Cezar de Shakespeare, Actul IV, scena 3. 

48 Este vorba de pictorul olandez Adrian van Ostade 
(1610-1684). 

49 Casa Vămilor, sediul administraţiei vamale britanice, 
unde se efectuează şi controlul călătorilor debarcaţi în 
portul Londrei. 

50 Numele uneia dintre cele patru mari organizaţii 
profesionale ale juriştilor englezi şi în acelaşi timp numele 
complexului de clădiri grupate în preajma sediului ei, în 
care se află birourile membrilor. 

51 Aripă a vechiului palat regal Westminster (construit în 
1399), singura ce s-a păstrat până în zilele noastre; până în 
1882 a servit ca palat de justiţie, adăpostind principalele 
instanţe de judecată ale Londrei şi ale Angliei. 

52 Aliaj de cositor şi antimoniu, care imită argintul. 

53 Abreviere pentru demander - reclamant. 


54 Praznicul Sfântului Mihail, înscris în calendarul 
englezesc la 29 septembrie; potrivit tradiţiei, marchează 
începutul celui de al treilea trimestru al activităţii 
instanţelor judiciare superioare din Anglia. 

55 Constable (sau petty constable): în Anglia, gardian sau 
agent de poliţie comunală: până în 1856 se alegea pe 
termen de un an; funcțiunea era onorifică şi obligatorie. 

56 În administraţia locală engleză, şeful puterii executive 
în comitate. 

57 Nu nouă; primele două cuvinte ale unui psalm de 
mulţumire (115). 

58 'Terpsihora - în mitologia greacă muza dansului şi a 
corurilor. 

59 Vezi vol. I, cap. II, p. 36.