[RD] Jeanetttte Winterson_Portocalele nu sunt singurele fructe

Raftul Denisei 


Colecţie coordonată de 

Denisa Comănescu 


2 


Jeanette Winterson 

PORTOCALELE NU 
SUNT SINGURELE 
FRUCTE 

Traducere din engleză şi note de 

Vali Florescu 


HUMANITAS fiction 

2008 


3 



Pentru GUI Saunders şi pisica Fang 


4 



„Când se folosesc fructe cu -pieliţe groase, suprafaţa trebuie 
spumuită cu grijă, altfel se va forma o mâzgă ce-i va da, 
atunci când va fi gata, un aspect neplăcut 

Din Retete de marmeladă de doamna Beeton 

9 


5 



„Portocalele nu sunt singurele fructe." 


Nell Gwynn 


6 



GENEZA 



8 



Ca majoritatea oamenilor, am trăit multă vreme cu mama şi tatăl 
meu. Tatei îi plăcea să se uite la lupte greco-romane la televizor, iar 
mamei îi plăcea să se ia la trântă; n-avea importanţă cu ce sau cu 
cine. Ea era persoana din colţul alb şi cu asta basta. 

In zilele cu vântul cel mai puternic, ea atârna la uscat cele mai 
mari cearşafuri. îşi dorea ca mormonii să-i bată la uşă. Odată, de 
alegeri, a pus fotografia unui candidat conservator în geam, într-un 
oraş industrial, predominant laburist. 

Nu auzise în viaţa ei de sentimente tulburi. Lumea se împărţea în 
prieteni şi duşmani. 

Duşmanii erau: Satana (în multiplele-i înfăţişări) 

Vecinii de alături 

Sexul (în multiplele-i înfăţişări) 

Trântorii 

Prietenii erau: Dumnezeu 

Câinele nostru 
Tanti Madge 

Romanele lui Charlotte Bronte 
Insecticidele 


şi, la început, şi eu. Fusesem adusă pentru a mă alătura ei ca 
parteneră în meciul de lupte greco-romane pe echipe dintre ea şi 
Restul Lumii. Avea o atitudine plină de mister în privinţa facerii 
copiilor; nu era vorba că n-ar fi putut avea, ci că nu voia să aibă. Era 
foarte supărată că Fecioara Maria i-o luase înainte. Aşa că a ales 
opţiunea imediat următoare şi a făcut demersuri să i se încredinţeze 
un copil găsit. Acela am fost eu. 


9 



Nu ţin minte nici o clipă în care să nu fi ştiut că sunt o fiinţă 
aparte. Nu aveam Magi, întrucât ea nu credea că există cu adevărat 
bărbaţi înţelepţi, însă aveam oi. Intr-una dintre cele mai vechi 
amintiri ale mele, stau de Paşte pe o oaie, în timp ce ea îmi spune 
povestea Mielului Sacrificat. Duminica următoare, îl mâneam cu 
cartofi. 

Duminica e ziua Domnului, cea mai însemnată zi a săptămânii; 
acasă, aveam un radio cu pickup, cu o faţadă impresionantă de 
mahon şi un buton grăsan de bachelită, cu care să te joci până 
găseşti posturile. De regulă, ascultam Light Programme 1 , însă 
duminica ascultam întotdeauna World Service, în aşa fel încât 
mama să poată fi în permanenţă la curent cu activităţile 
misionarilor. Harta Misionarilor era foarte frumoasă. Pe faţă avea 
toate ţările, iar pe spate, o diagramă care îţi spunea despre Triburi şi 
Ciudăţeniile lor. Favoritul meu era numărul 16, Buzulii din Carpaţi. 
Aceştia credeau că, dacă un şoarece dă peste părul pe care ţi l-ai 
tăiat şi-şi face un cuib din el, te doare capul. Dacă acel cuib era 
destul de mare, puteai chiar să şi înnebuneşti. După ştiinţa mea, 
încă nu-i vizitase nici un misionar. 

Duminica, mama se trezea devreme şi nu lăsa pe nimeni să intre 
în salon până la ora zece. Era locul ei de rugăciune şi meditaţie, 
întotdeauna se ruga în picioare, din cauza genunchilor, aşa cum 
Bonaparte dădea întotdeauna ordine de pe cal, din cauza staturii 
sale. Sunt convinsă că relaţia pe care mama o avea cu Dumnezeu era 
foarte strâns legată de poziţia ei. Era dedicată trup şi suflet 
Vechiului Testament. Nu se regăsea câtuşi de puţin în mielul pascal 
cel blând, ea era acolo, cu toată fiinţa alături de proroci, şi adesea, 
când urgiile cerului nu se abăteau asupra celor ce meritau, o găseai 


1 Post de radio din reţeaua BBC, inaugurat la 29 iulie 1945, care difuza muzică şi 
emisiuni de divertisment. A funcţionat până în 1967. 


10 



bosumflată sub copaci. Destul de des însă, ele se pogorau asupra 
păcătoşilor, din voia Domnului ori a ei, nu ştiu să spun. 

întotdeauna se ruga în exact acelaşi mod. în primul rând, îi 
mulţumea lui Dumnezeu că trăise să mai apuce o nouă zi, apoi îi 
mulţumea lui Dumnezeu că se milostivise de lume încă o dată. Apoi 
vorbea despre duşmanii ei, ceea ce echivala, practic, cu un catehism. 

în clipa în care cuvintele „Mă voi răzbuna, spuse Domnul" 
răsunau prin perete în bucătărie, puneam ceainicul pe foc. Cât 
fierbea apa şi se făcea ceaiul, ea se ocupa de ultimul punct de pe 
ordinea de zi, lista celor suferinzi. Era cât se poate de punctuală. Eu 
puneam laptele în ceaşcă, ea intra, lua o gură mare de ceai şi rostea 
una dintre următoarele trei propoziţii. 

— Domnul e bun (privind cu ochi de oţel spre curtea din spate). 

— Ce fel de ceai e ăsta? (privind cu ochi de oţel spre mine). 

— Cine a fost cel mai bătrân om din Biblie? 

Numărul 3 avea, fireşte, mai multe variaţii, însă întotdeauna era o 
întrebare legată de Biblie. La biserică se ţineau o sumedenie de 
concursuri legate de Biblie şi mamei îi plăcea să câştig. Dacă ştiam 
răspunsul, îmi mai punea o întrebare, dacă nu, se supăra, din 
fericire nu pentru mult timp, fiindcă trebuia să ascultăm World 
Service. Era mereu la fel; ne aşezam una de-o parte a radioului, una 
de cealaltă, ea cu ceaiul, eu cu un blocnotes şi un creion; în faţa 
noastră se afla Harta Misionarilor. Glasul îndepărtat ce venea 
dinspre difuzorul central al aparatului ne dădea veşti despre 
activităţi, convertiţi şi probleme. La final, ţi se cerea să-ţi spui şi tu 
RUGĂCIUNILE TALE. Trebuia să notez totul, ca mama să-şi 
prezinte raportul la biserică în acea seară. Ea era Secretara 
Misionarilor. Raportul Misionarilor era un adevărat calvar pentru 
mine, fiindcă masa noastră de prânz depindea foarte mult de el. 
Dacă treburile mergeau bine, nu murea nimeni şi aveam mulţi 
convertiţi, mama ne pregătea o mâncare cu carne. Dacă cei Fără-de- 


11 



Dumnezeu se dovediseră nu doar încăpăţânaţi, ci şi criminali, 
mama îşi petrecea restul dimineţii ascultând Pasajele Religioase 
Selectate de Jim Reeves şi trebuia să ne mulţumim cu ouă fierte şi 
soldăţei din pâine prăjită. Soţul ei era un om care se mulţumea cu 
puţin, însă ştiam că asta îl deprimă. Ar fi gătit el însuşi, dacă mama 
n-ar fi fost pe deplin convinsă că ea este unica persoană din casă în 
stare să deosebească o cratiţă de un pian. Din punctul nostru de 
vedere, se înşela, însă din punctul ei de vedere avea dreptate şi ăsta 
era unicul adevăr care conta. 

Reuşeam, cumva, să trecem cu bine de aceste dimineţi, şi după- 
amiaza, ea şi cu mine scoteam câinele afară să-l plimbăm, în timp ce 
tata curăţa toţi pantofii. 

— îţi dai seama imediat ce hram poartă cineva după pantofi, 
spunea mama. Uită-te la Vecinii de Alături. 

— Băutură, spunea mama cu tristeţe în timp ce treceam pe lângă 
casa lor. E singurul lucru pe care-1 cumpără din Maxi Ball's 
Catalogue Seconds. Diavolul însuşi e un beţiv (uneori, mama 
reinventa teologia). 

Maxi Ball era un depozit, unde se vindeau haine ieftine, care ţi se 
rupeau când ţi-era lumea mai dragă şi miroseau a clei industrial. Cei 
disperaţi, cei indolenţi, cei mai amărâţi se războiau unii cu alţii 
sâmbăta dimineaţa pentru a strânge tot ce se putea şi a se certa 
pentru preţ. Mama prefera să facă foamea decât să fie văzută la 
Maxi Ball. îmi transmisese şi mie groaza ei de acest loc. Dat fiind că 
atât de mulţi dintre cunoscuţii noştri se duceau acolo, nu era prea 
corect din partea ei, însă corectitudinea nu fusese niciodată punctul 
ei forte; iubea şi ura, iar Maxi Ball era pe lista lucrurilor pe care le 
ura din tot sufletul. Odată, iarna, fusese nevoită să se ducă să-şi 
cumpere de acolo un corset şi, chiar în mijlocul slujbei de 
împărtăşanie, chiar în acea duminică, îi alunecase din el o balenă, 
care o împunsese în stomac. O oră întreagă nu putuse face nimic 


12 



decât să rabde. Când am ajuns acasă, a rupt corsetul şi a folosit 
balenele ca să-şi sprijine cu ele florile de năprasnică, în afară de una 
singură, pe care mi-a dat-o mie. încă o mai am şi, ori de câte ori îmi 
vine să fuşeresc ceva, mă gândesc la balenă şi-mi vine mintea la cap. 

Mama şi cu mine ne plimbam spre dealul din capătul străzii 
noastre. Locuiam într-un oraş furat de la văile din jur, un loc 
înghesuit, plin de coşuri şi prăvălii şi case spate-în-spate, lipsite de 
grădini. Eram înconjuraţi de dealuri, iar al nostru se întindea până 
la Penini, presărat din loc în loc cu câte o fermă sau vreo relicvă de 
război. Mai demult erau o groază de tancuri vechi, însă primăria le- 
a luat şi le-a dus în altă parte. Oraşul era o pată durdulie, iar străzile 
se pierdeau în verdeaţa colinelor. Casa noastră se afla aproape în 
capătul unei străzi lungi, ce se pierdea în zare. O stradă în pantă, cu 
drum pietruit. Când te urci în vârful dealului şi te uiţi în jos vezi 
totul, de parc-ai fi Isus în Slava Sa, doar că nu e o privelişte prea 
plăcută. în dreapta era viaductul şi, dincolo de viaduct, moşia lui 
Ellison, unde se ţinea târgul, o dată pe an. Aveam voie să mă duc 
numai dacă-i aduceam mamei nişte măzăriche neagră 2 . Măzărichea 
neagră arată ca nişte căcăreze de iepure şi are un sos apos făcut din 
zeamă şi terci ţigănesc. Are un gust minunat. Ţiganii făceau focul şi 
găteau toată noaptea, iar mama din păcătoşi nu îi scotea, însă în 
mare ne înţelegeam destul de bine. Ei se făceau că nu văd că le tot 
dispar merele trase în caramel şi, uneori, dacă nu era lume şi n-aveai 
destui bani, te lăsau chiar şi să te dai o tură cu maşinuţele. Cei de 
teapa mea, de pe stradă, ne cam cafteam în jurul caravanelor cu cei 
fiţoşi, de pe bulevard. Fiţoasele se duceau la Cercetase şi nu 
rămâneau la mesele de la şcoală. 


2 ^ 

In engl. în orig. black peas, fel de mâncare tradiţional din Lancashire, făcut din 
măzăriche neagră, pusă la macerat peste noapte şi apoi fiartă la foc mic. Se găseşte 
de regulă la târguri sau pe stradă, la tonetă, şi se consumă dintr-un pahar, cu sare 
şi oţet. Se poate servi rece sau caldă, în funcţie de anotimp. 


13 



Odată, când tocmai îmi luam măzărichea neagră şi voiam să mă 
duc acasă, ţiganca cea bătrână m-a prins de mână. Am crezut c-o să 
mă muşte. S-a uitat în palma mea şi a pufnit în râs. „N-o să te măriţi 
niciodată", a zis, „nu eşti făcută pentru asta, şi n-o să ai niciodată 
stare." Nu mi-a luat bani pe măzăriche şi mi-a spus să fug repede 
acasă. Am fugit cât m-au ţinut picioarele, încercând să înţeleg ce-a 
vrut să spună. Oricum, nu mă gândisem niciodată să mă mărit. 
Cunoşteam două femei care nu aveau soţ; însă ele erau totuşi 
bătrâne, la fel de bătrâne ca mama mea. Se ocupau de prăvălia de 
ziare şi uneori, în câte o miercuri, îmi dădeau odată cu benzile 
desenate şi câte o acadea de banane. îmi plăceau foarte mult şi îi 
vorbeam foarte mult mamei despre ele. într-o zi, m-au întrebat dacă 
aş vrea să merg cu ele la mare. Am alergat acasă, am spus vestea 
dintr-o răsuflare şi tocmai îmi goleam puşculiţa ca să-mi cumpăr o 
lopăţică nouă, când mama a spus, ferm şi definitiv, nu. N-am 
priceput de ce nu, iar ea n-a vrut să-mi explice. Nici măcar n-a vrut 
să mă lase să mă duc înapoi şi să le spun că nu pot să vin. După care 
mi-a anulat abonamentul la benzi desenate şi mi-a spus să mi le iau 
de la altă prăvălie, aflată mult mai departe. Mi-a părut rău. La 
Grimsby nu primeam niciodată acadea de banane. Două săptămâni 
mai târziu, am auzit-o povestindu-i despre asta doamnei White. I-a 
spus că au înclinaţii nenaturale. Am crezut că vrea să spună că pun 
chimicale în dulciuri. 

Mama şi cu mine urcam şi tot urcam până când oraşul rămânea 
departe, la poale, şi ajungeam la piatra memorială din vârf. Vântul 
era atât de puternic aici mereu, că mama trebuia să-şi prindă pălăria 
cu şi mai multe agrafe. De obicei purta batic, însă nu şi duminica. 
Ne aşezam pe postament şi ea îi mulţumea Domnului că am reuşit 
să urcăm. Apoi începea să filozofeze despre lume, despre 
nesăbuinţa popoarelor şi despre mânia inevitabilă a Domnului. 
După asta, îmi spunea o poveste despre un om curajos, care 


14 



dispreţuia bucuriile trupului şi a ales, în schimb, să-l slujească pe 
Domnul... 

Apoi urma povestea „coşarului convertit", un degenerat la fel de 
negru pe dinăuntru ca şi pe dinafară, dedat patimii beţiei şi viciului, 
care îl descoperise într-o zi, pe neaşteptate, pe Domnul, în timp ce 
curăţa un coş. Acesta rămăsese înăuntrul coşului atât de mult timp, 
în stare de prostraţie, încât prietenii lui crezuseră că a leşinat acolo. 
După mult chin, au reuşit să-l convingă să iasă; chipul, au afirmat ei, 
care abia i se vedea de funingine, îi strălucea de parcă ar fi fost un 
înger. A început să conducă Şcoala de Duminică şi a murit după un 
timp, sortit gloriei celei veşnice. Mai erau mulţi alţii; mie îmi plăcea 
în special „Uriaşul Aleluia", un monstru al naturii, de doi metri 
patruzeci, redus la unu nouăzeci prin rugăciunile credincioşilor. 

Din când în când, mamei îi plăcea să-mi spună istoria propriei ei 
convertiri; era foarte romantică. Câteodată cred că, dacă Mills şi 
Boon 3 şi-ar revizui măcar un pic politica editorială, mama mea ar fi 
un star. 

Intr-o noapte, intrase din greşeală în Cruciada Gloriei a 
Pastorului Spratt. Aceasta se desfăşura într-un cort instalat pe un 
teren pustiu şi în fiecare seară Pastorul Spratt vorbea despre soarta 
celor osândiţi şi săvârşea vindecări miraculoase. Era foarte 
impresionant. Mama zicea că arată ca Errol Flynn, doar că e sfânt. O 
groază de femei l-au găsit pe Domnul în săptămâna aceea. O parte 
din carisma Pastorului Spratt izvora din perioada pe care o 
petrecuse ca director de publicitate la Rathbone Wrought Iron. Ştia 
totul despre momeală. „Nu e nimic rău în a momi", a spus, atunci 
când Chronicle l-a întrebat cu oarecare cinism de ce le dă ghivece cu 
plante noilor convertiţi. „Suntem trimişi aici să fim Pescari de 
Oameni." Când mama a auzit chemarea, a primit un exemplar din 

Editură britanică specializată în romane de dragoste ieftine, parte a Harlequin 
Mill & Boon Limited, filială a Harlequin Enterprises Ltd, lider al pieţei de profil. 


15 




Psalmi şi a fost rugată să aleagă între un cactus de Crăciun 
(neînflorit) şi un crin. A ales crinul. Când s-a dus şi tata, seara 
următoare, ea i-a spus să aibă grijă să aleagă cactusul, însă în clipa 
în care a ajuns el în faţă, aceştia se terminaseră. „Nu ştie deloc să se 
impună", zicea ea adesea şi, după o mică pauză, adăuga „Domnul 
să-l binecuvânteze". 

Pastorul Spratt a venit să locuiască la ei tot restul timpului pe 
care-1 avea de petrecut acolo alături de Cruciada Gloriei, ocazie cu 
care mama şi-a descoperit interesul neţărmurit pentru munca 
misionarilor. Pastorul însuşi îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii 
în junglă şi alte locuri fierbinţi, convertindu-i pe păgâni. Avem o 
fotografie cu el înconjurat de negri cu suliţe. Mama o ţine lângă pat. 
Mama mea seamănă mult cu William Blake; are viziuni şi vise şi nu 
e întotdeauna în stare să distingă un cap de purice de un rege. Din 
fericire, nu ştie să picteze. 

Intr-o noapte, a ieşit să se plimbe şi s-a gândit la viaţa ei şi la 
lucrurile care s-ar putea întâmpla. S-a gândit la ceea ce n-ar putea fi 
niciodată. Unchiul ei fusese actor. „Un Hamlet extraordinar", a scris 
Chronicle. 

Insă zdrenţele şi panglicile devin ani, apoi anii se duc şi ei. 
Unchiul Will murise sărac lipit, tinereţea ei se ofilise, iar oamenii nu 
erau amabili. îi plăcea să vorbească franţuzeşte şi să cânte la pian, 
însă ce însemnătate mai au aceste lucruri? 


* 


A fost odată ca niciodată o prinţesă frumoasă şi deşteaptă, atât de 
sensibilă încât moartea unei molii o putea întrista săptămâni în şir. 
Familia ei nu ştia ce e de făcut. Sfetnicii îşi frângeau mâinile, 
înţelepţii clătinau din cap, regi curajoşi plecau nemulţumiţi. 
Lucrurile au continuat astfel vreme de mulţi ani, până când, într-o 


16 



zi, în timp ce se plimba prin pădure, prinţesa a ajuns la coliba unei 
bătrâne gheboase, care cunoştea secretele vrăjitoriei. Acea făptură 
împovărată de ani a simţit în prinţesă o femeie duduind de energie 
şi spirit de iniţiativă. 

— Draga mea, a zis, eşti în pericol de a te arde la focul propriei 
tale flăcări. 

Gheboasa i-a spus prinţesei că e bătrână şi îşi doreşte să moară, 
însă nu poate din pricina numeroaselor sale responsabilităţi. Avea în 
grijă un sătuc cu oameni gospodari, cărora le folosea drept 
sfătuitoare şi prietenă. Ar dori, oare, prinţesa să-i preia sarcinile? 
Atribuţiile sale ar fi: 

1) Să mulgă caprele 

2) Să educe lumea 

3) Să compună cântece pentru serbare 

Pentru aceasta, urma să se slujească de un taburet cu trei picioare 
şi de toate cărţile cocoşatei. Şi, în primul şi în primul rând, de un 
acordeon, un instrument străvechi, cu patru octave. Prinţesa a fost 
de acord să rămână şi a dat uitării palatul şi moliile. Bătrâna i-a 
mulţumit şi a murit pe loc. 


* 


în timpul plimbării din noaptea aceea, mama mea a visat un vis 
care a rămas treaz şi a doua zi. O să facă rost de un copil, o să-l 
educe, o să-l facă om, după care o să-l încredinţeze Domnului: 

un copil misionar, 
un slujitor al Domnului, 
o binecuvântare. 


17 



Şi aşa s-a făcut că, într-o zi, puţin mai târziu, a pornit pe urma 
unei stele, iar aceasta s-a oprit deasupra unui orfelinat, iar în acel loc 
se afla un pătuţ, iar în acel pătuţ, un copil. Un copil cu mult prea 
mult păr. 

A zis: „Acest copil este al meu, de la Domnul". 

A luat copilul şi copilul a plâns, vreme de şapte zile şi şapte 
nopţi, de spaimă şi de necunoaştere. Mama i-a cântat copilului şi a 
înjunghiat diavolii. A înţeles cât de invidios este spiritul pe trup. 

Un trup atât de cald şi de moale. 

Trupul ei acum, izvorât din mintea ei. 

Viziunea ei. 

Nu din zguduitura osului iliac, ci din apă şi cuvânt. 

Avea o scăpare, pentru mulţi ani de-acum încolo. 


* 


Stăteam pe deal, şi mama a zis: »Lumea asta e plină de păcate". 
Stăteam pe deal, şi mama a zis: „Tu poţi schimba lumea". 


* 


Când am ajuns acasă, tata se uita la televizor. Era meciul dintre 
„Crusher Williams" şi Jonney Stott, cel cu un singur ochi. Mama s-a 
înfuriat; întotdeauna acopeream televizorul duminica. Aveam o faţă 
de masă cu FAPTELE VECHIULUI TESTAMENT, pe care ne-o 
dăduse un bărbat ce vindea nimicuri din casă-n casă. Era foarte 
impresionantă şi o ţineam într-un sertar special, în care nu se mai 
afla decât o bucată de sticlă Tiffany 4 şi un pergament din Liban. Nu 

4 Sticlă colorată sau cu irizaţii, foarte populară la începutul secolului al XX-lea, 
folosită la vaze sau abajururi. 


18 



ştiu de ce păstram pergamentul. Crezusem că e o bucăţică din 
Vechiul Testament, dar era contractul de arendare a unei stâne. Tata 
nici măcar nu se obosise să împăturească faţa de masă, şi, când m- 
am uitat la ţesătura adunată cocoloş, l-am văzut pe „Moise primind 
Cele Zece Porunci" pe o cută mototolită. „O să iasă cu scandal", m- 
am gândit şi mi-am anunţat intenţia de a mă duce la Armata Salvării 
pentru o lecţie de tamburină. 

Bietul tata, niciodată nu s-a priceput să facă lucrurile cum trebuie. 

In seara aceea, la biserică, am avut un orator aflat în vizită. 
Pastorul Finch, din Stockport. Era expert în diavoli şi ne-a ţinut o 
predică înspăimântătoare despre cât de uşor este să fii posedat de 
diavol. După aceea, cu toţii ne-am simţit stânjeniţi. Doamna White a 
spus că ea crede că e posibil ca vecinii ei de alături să fie posedaţi, 
dat fiind că au toate semnele. Pastorul Finch a spus că posedaţii se 
lasă pradă unor furii incontrolabile, izbucnesc în râsete sălbatice din 
senin şi sunt întotdeauna, dar întotdeauna, foarte vicleni. Diavolul 
însuşi, ne-a reamintit, poate apărea drept un înger de lumină. 

După slujbă, pregătisem un banchet; mama făcuse douăzeci de 
şarlote şi mormanul ei obişnuit de sendvişuri cu brânză şi ceapă. 

— întotdeauna poţi să-ţi dai seama dacă o femeie e bună la suflet, 
după sendvişurile ei, a declarat Pastorul Finch. 

Mama s-a îmbujorat. 

Apoi el s-a întors spre mine şi a spus: 

— Câţi ani ani, fetiţo? 

— Şapte, am răspuns. 

— A, şapte, a murmurat el. Ce binecuvântare, cele şapte zile ale 
creaţiei, cele şapte braţe ale sfeşnicului, cele şapte peceţi. 

(Şapte peceţi? încă nu ajunsesem la Apocalipsă cu lectura mea 
atent îndrumată şi am crezut că se referă la cine ştie ce amfibieni pe 
care nu-i băgasem în seamă. Le-am căutat săptămâni întregi, pentru 
eventualitatea în care vor apărea în vreo întrebare la concurs.) 


19 



— Da, a continuat el, cât de binecuvântată, apoi pe frunte i-au 
apărut cute de îngrijorare. însă cât de blestemată. 

Imediat ce a rostit acest cuvânt, pumnul lui a izbit masa şi a 
catapultat un sendviş cu brânză drept în sacul de donaţii; am văzut 
asta cu ochii mei, însă eram atât de şocată, încât am uitat să spun 
cuiva. L-au găsit acolo o săptămână mai târziu, după adunarea 
enoriaşelor. Toţi cei din jurul mesei au amuţit, cu excepţia doamnei 
Rothwell, care era surdă bocnă şi lihnită de foame. 

— Diavolul se poate întoarce DE ŞAPTE ORI. 

Şi-a rotit ochii în jurul mesei. (Scârşt, s-a auzit lingura doamnei 
Rothwell.) 

— DE ŞAPTE ORI. 

(„Vrea cineva bucata asta de prăjitură?" a întrebat doamna 
Rothwell.) 

— Cel mai bun poate deveni cel mai rău - aici, m-a luat de mână 
acest prunc inocent, acest vlăstar al Domnului. 

— Bine, o s-o mănânc eu atunci, a anunţat doamna Rothwell. 

Pastorul Finch s-a uitat la ea furibund, însă nu era el omul care să 

se lase descumpănit atât de uşor. 

— Acest crin, atât de fraged, se poate preschimba oricând într-un 
lăcaş al diavolului. 

— Ei, hai c-ai luat-o un pic razna, Roy, a spus doamna Finch, 
agitată. 

— Nu mă întrerupe, Grace, a spus el apăsat, am vrut doar să dau 
un exemplu. Domnul mi-a dat şansa de a face asta, şi ceea ce 
Domnul mi-a dat nu trebuie irosit. 

— Se cunosc cazuri când în inima sfinţilor celor mai sfinţi a intrat 
răul. Şi cu atât mai mult i se poate întâmpla acest lucru unei femei, 
dar şi mai uşor este să i se întâmple unui copil. Părinţi, 
supravegheaţi-vă cu băgare de seamă copiii şi fiţi foarte atenţi la 


20 



orice semn. Soţi, supravegheaţi-vă soţiile. Binecuvântat fie numele 
Domnului. 

Mi-a dat drumul la mână, care era acum boţiţă toată şi umedă. 

Şi-a şters-o pe a lui de cracul pantalonilor. 

— N-ar trebui să te sforţezi atât, Roy, a zis doamna Finch, ia o 
şarlotă, am pus sherry în ea. 

M-am simţit destul de aiurea, aşa că m-am dus în camera în care 
se ţinea Şcoala de Duminică. Acolo era un Fuzzy Felt 5 din care îmi 
puteam face scene din Biblie, şi tocmai mă bucuram să rescriu 
povestea lui Daniel în groapa cu lei, când a apărut Pastorul Finch. 
Mi-am pus mâinile în buzunare şi m-am uitat la linoleum. 

— Fetiţo, a început el, apoi a zărit jocul. 

— Ce-i asta? 

— Daniel, am răspuns. 

— Dar nu e bine, a zis, îngrozit. Tu nu ştii că Daniel a reuşit să 
scape? La tine, e înghiţit de lei. 

— îmi pare rău, am răspuns, luându-mi cea mai drăguţă şi 
binecuvântată faţă posibilă. Am vrut să-l fac pe Iona cu balena, dar 
Fuzzy Felt nu face şi balene. 

— Parc-ai zis că e Daniel. M-a privit bănuitor. 

— M-am încurcat. 

A zâmbit. 

— Hai să le punem cum trebuie, da? 

Şi a rearanjat leii într-un colţ, şi pe Daniel în celălalt. 

— Si Nabucodonosor? Hai să continuăm cu scena Mirării din 

9 

Zori. 

A început să scotocească prin cutie, căutând un rege. 


5 Joc pentru copii foarte popular în anii '50 în Anglia, constând într-un panou pe 
care se fixează diverse forme din fetru (siluete, animale, clădiri, vehicule etc.), 
pentru a crea diferite imagini. 


21 



„Nici o şansă", m-am gândit. Susan Green vomitase pe tabloul 
celor trei Magi de Crăciun, şi într-un joc nu primeşti decât trei regi. 

L-am lăsat în plata lui. Când m-am întors în hol, cineva m-a 
întrebat dacă l-am văzut pe Pastorul Finch. 

— E în camera unde se ţine Şcoala de Duminică, se joacă Fuzzy 
Felt, am răspuns. 

— Nu fi obraznică, Jeanette, a spus vocea. 

Era domnişoara Jewsbury; mereu vorbea aşa, cred că din cauză 
că preda oboiul. îţi face ceva la gură. 

— E timpul să plecăm, a spus mama. Cred că te-ai distrat 
suficient pentru ziua de azi. 

E ciudat ce lucruri consideră unii că sunt distractive. 

Am pornit spre casă cu mama. Alice şi May („Pentru tine, tanti 
Alice, tanti May"). Eu am rămas în urmă, gândându-mă la Pastorul 
Finch şi la cât de groaznic era. Avea dinţii ieşiţi în afară, glasul 
piţigăiat, deşi încerca să şi-l coboare pe cât posibil şi să fie sobru. 
Biata doamna Finch. Oare cum trăia cu el? Atunci mi-am amintit ce 
mi-a zis ţiganca. „N-o să te măriţi niciodată." Poate că, la urma 
urmei, nu era un lucru chiar atât de rău. Am mers spre casă prin 
zona industrială. Aici locuiau cei mai amărâţi dintre amărâţi, legaţi 
pe viaţă de filatură. Erau sute de copii şi de câini costelivi. Aici 
locuiseră pe vremuri şi Vecinii de Alături, chiar lângă fabrica de clei, 
însă verişoara lor sau altcineva le lăsase o casă, chiar lângă noi. 
„Lucrarea Satanei, ascultă-mă pe mine", zisese mama, care era 
întotdeauna convinsă că aceste lucruri ne sunt trimise ca să ne pună 
la încercare. 


* 


Nu aveam voie să mă duc în zona fabricilor singură şi, în noaptea 
aceea, în clipa în care a început ploaia, am fost sigură că înţeleg şi 


22 



din ce motiv. Dacă diavolii locuiau undeva, aici locuiau. Am trecut 
pe lângă prăvălia care vindea zgărdiţe de purici şi otrăvuri. Se 
numea Arkwright's For Vermin; fusesem înăuntru o dată, când 
avuseserăm invazie de gândaci de bucătărie. Doamna Arkwright se 
afla înăuntru şi tocmai număra banii; când am trecut pe lângă 
prăvălie, a zărit-o pe May şi a strigat la ea să intre. Mama n-a fost 
prea încântată, însă m-a împins înăuntru, înaintea tuturor, 
murmurând ceva despre Isus şi cei care strâng impozitele şi 
păcătoşi. 

— Unde-ai fost, May? a întrebat doamna Arkwright, ştergându- 
se pe o cârpă de vase. Nu te-am mai văzut de o lună. 

— Am fost la Blackpool. 

— Aha, asta înseamnă că te-ai îmbogăţit, aşa-i? 

— Fusei la ăia la Bingo 6 al lor, de trei ori. 

— Ei, lasă-mă. 

Doamna Arkwright era deopotrivă admirativă şi ţâfnoasă. 

Au mai ţinut-o aşa o vreme, cu doamna Arkwright plângându-se 
că nu prea merge treaba, că va trebui să închidă prăvălia, că nu se 
mai fac bani din insecticide. 

— Să sperăm că o s-avem o vară foarte caldă, care o să le scoată 
afară. 

Mama era cu mintea în altă parte. 

— Vă aduceţi aminte de valul de căldură de acum doi ani? Ooo, 
ce bine mi-a mers atunci! Gândaci de bucătărie, carcalaci, şobolani, 
tot ce vrei, le-am venit de hac la toţi. Nu, acum nici nu se compară. 

Am păstrat câteva clipe de tăcere respectuoasă, apoi mama a tuşit 
şi a zis că ar cam trebui să mergem. 

— Uite, poftim, a zis doamna Arkwright, ia d'aici-şa pentru 
fătucă. 


6 Bingo (Marea Britanie) sau Housie (Noua Zeelandă şi Australia), joc diferit de 
Bingo-ul american. 


23 



La mine se referea şi a început să scormonească undeva în jur, în 
spatele tejghelei, de unde a scos câteva cutiuţe metalice de diferite 
forme. 

— Poa' să-şi ţină jucureile în ele, a explicat. 

— 'si, am zis şi am zâmbit. 

— Ei, da' ştii că e fată bună asta mica, a spus zâmbindu-mi şi, 
ştergându-şi mâna apăsat pe mâna mea, ne-a condus afară din 
prăvălie. 

— Uite ce am, May. 

Le-am ridicat să i le arăt. 

— Tanti May, a sărit imediat mama. 

May le-a examinat împreună cu mine. 

— „Silver fish", a citit. „Turnaţi din belşug în spatele chiuvetelor, 
al toaletelor şi al altor locuri umede." A, foarte drăguţ. Ia uite-o şi 
pe-astalaltă: „Păduchi, purici etc. Eficienţă garantată sau banii 
înapoi". 

în cele din urmă am ajuns acasă, noapte bună, May, noapte bună. 
Alice, Doamne binecuvântează. Tata se culcase deja, fiindcă se 
trezea devreme. Mama n-avea să se culce decât abia peste câteva 
ore. 

De când îi ştiu, mama s-a culcat la ora patru dimineaţa, iar tata s- 
a trezit la cinci. într-un fel, era un lucru drăguţ, fiindcă însemna că 
pot să cobor în miezul nopţii şi să nu fiu singură. Adesea, mâneam 
amândouă ouă cu costiţă, şi ea-mi citea puţin din Biblie. 


* 


într-un fel, pot spune că aşa mi-am început educaţia: ea m-a 
învăţat să citesc din Deuteronom şi mi-a spus totul despre vieţile 
sfinţilor, cum că aceştia au fost de fapt nişte oameni stricaţi la suflet 
şi stăpâniţi de patimi ce nu pot fi pomenite. Că nu sunt demni de a fi 


24 



veneraţi; aceasta era încă una din ereziile bisericii catolice, iar eu nu 
trebuia să mă las indusă în eroare de vorba dulce a preoţilor. 

— Dar eu nu văd niciodată preoţi. 

— Mottoul unei fete este FII PREGĂTITĂ. 

Am învăţat că plouă atunci când norii se ciocnesc de o clădire 
înaltă, cum ar fi o turlă de biserică, ori o catedrală; impactul îi 
găureşte, şi toţi cei de dedesubt sunt udaţi. De aceea, pe vremuri, 
atunci când doar clădirile înalte erau considerate sfinte, oamenii 
ziceau că sfinţenia merge mână în mână cu curăţenia. Cu cât mai 
sfânt era oraşul tău, cu atâta clădirile tale erau mai înalte şi aveai 
parte de mai multă ploaie. 

— De-asta sunt atât de uscate toate locurile alea păgâne, mi-a 
explicat mama, după care a rămas cu privirea pierdută în zare şi i-a 
tremurat creionul. Bietul Pastor Spratt. 

Am descoperit că toate lucrurile din natură sunt un simbol al 
Măreţei Lupte dintre bine şi rău. 

— Să luăm, de pildă, mamba, a zis mama. Pe distanţe scurte, 
acest şarpe poate întrece un cal. Şi mi-a desenat o cursă pe o foaie de 
hârtie. Voia să spună că, pe termen scurt, răul poate învinge, însă 
niciodată nu va învinge pe termen lung. Eram foarte bucuroase şi 
am cântat imnul nostru preferat. Nu ceda ispitei. 

Am rugat-o pe mama să mă înveţe franceză, însă ea s-a întunecat 
la faţă şi mi-a spus că nu poate. 

— De ce? 

— Din asta era să mi se tragă pieirea. 

— Cum adică? am stăruit, ori de câte ori am putut. 

Insă ea se mulţumea să dea din cap şi să murmure ceva despre 
faptul că sunt prea tânără, că o să aflu foarte curând că nu e ceva 
plăcut. 


25 



— într-o zi, a spus în cele din urmă, am să-ţi spun despre Pierre, 
apoi a dat drumul la radio şi m-a ingorat atât de mult timp, încât m- 
am dus înapoi la culcare. 

Adesea, începea să-mi spună o poveste, apoi, când ajungea în 
miezul ei, trecea la altceva, aşa că n-am aflat niciodată ce s-a 
întâmplat cu Paradisul Terestru după ce n-a mai fost pe coasta 
Indiei şi m-am blocat la „şase ori şapte face patruzeci şi doi" vreme 
de aproape o săptămână. 

— De ce nu mă duc la scoală? am întrebat-o. 

Eram curioasă în legătură cu şcoala, fiindcă mama îi spunea 
mereu Tărâmul Educaţiei. Nu ştiam ce vrea să spună, dar ştiam că e 
un lucru rău, ca Pasiunile Nenaturale. „Te vor duce pe căi greşite," 
era singurul răspuns pe care îl primeam. 

Mă gândeam la asta la toaletă. Era afară şi uram faptul că trebuia 
să ies în timpul nopţii, din cauza păianjenilor care veneau dinspre 
şopronul cu cărbuni. Tata şi cu mine eram mai tot timpul la toaletă 
când ne căutai, eu stând pe mâini, iar el în picioare, bănuiam. Mama 
se supăra foarte tare. 

— Hai odată, n-are de ce să dureze atâta. 

însă era singurul loc în care te puteai duce. împărţeam toţi trei 
acelaşi dormitor, fiindcă mama construia o baie în partea din spate 
şi, dacă punea şi un perete despărţitor, o cămăruţă pentru mine. 
însă lucra foarte încet, pentru că, spunea ea, avea multe pe cap. 
Uneori, doamna White venea s-o ajute să pregătească mortarul, însă 
până la urmă sfârşeau întotdeauna ascultând Johnny Cash sau 
scriind o nouă foiţă volantă despre Baptism prin Botez Total. în cele 
din urmă, a terminat, însă avea să mai dureze încă trei ani. 

între timp, lecţiile mele continuau. Am aflat despre horticultura şi 
dăunătorii de grădină prin intermediul cataloagelor de seminţe şi 
insecticide ale mamei şi mi-am dezvoltat treptat o înţelegere a 
Procesului Istoric prin intermediul profeţiilor din Apocalipsă şi al 


26 



unei reviste intitulate Adevărul adevărat, pe care mama o primea în 
fiecare săptămână. 

— In mijlocul nostru s-a pogorât din nou Ilie, a declarat ea. 

Şi aşa am învăţat să interpretez semnele şi minunile pe care 
necredinciosul era posibil să nu le priceapă niciodată. 

— O să-ţi fie de folos atunci când ai să pleci în lume să faci muncă 
de misionar, mi-a amintit. 

Apoi, într-o dimineaţă, când ne treziserăm devreme pentru a-1 
asculta pe Ivan Popov de dincolo de Cortina de Fier, în cutia noastră 
poştală a căzut cu zgomot un plic durduliu şi cafeniu. Mama a 
crezut că sunt scrisori de mulţumire din partea celor ce 
participaseră la cruciada noastră de Vindecare a celor Bolnavi, de la 
primărie. L-a deschis şi i-a căzut faţa. 

— Ce e? am întrebat-o. 

— Ceva legat de tine. 

— Ce-i cu mine? 

— Trebuie să te trimit la şcoală. 

M-am dus glonţ la toaletă şi m-am sprijinit pe coate; Tărâmul 
Educaţiei, în sfârşit. 


27 



EXODUL 


28 



29 



— De ce vrei să mă duc? am întrebat-o cu o noapte înainte. 

— Pentru că, dacă nu te duci, va trebui să mă duc eu la 
închisoare. A ridicat cuţitul. Câte felii vrei? 

— Două, am zis. Cu ce sunt? 

— Mâncare de vacă 7 , şi zi mersi. 

— Dar, dacă te duci la închisoare, o să stai cât o să stai şi-o să-ţi 
dea drumul. Sfântul Paul era închis întruna. 

— Ştiu asta (tăia pâinea cu gesturi ferme, să nu lasă nici un pic 
din pasta de la mijloc)... dar vecinii n-o ştiu. Mănâncă şi taci. 

A împins farfuria în faţa mea. Arăta oribil. 

— Da' de ce nu putem mânca nişte cartofi prăjiţi? 

— Fiindcă n-am timp să fac cartofi prăjiţi. Trebuie să-mi fac o baie 
la picioare, să-ţi calc vesta, şi nici măcar n-am început să-mi fac lista 
de rugăciune. Şi-n plus, nici nu avem cartofi. 

M-am dus în sufragerie, căutând ceva de făcut. Am auzit-o pe 
mama cum dă drumul radioului din bucătărie. 


7 /s /v. W..W /V www./vw 

In engl. în orig. potted beef, reţetă tradiţională de mâncare făcută să reziste până la 
o săptămână chiar şi fără frigider, cu came tocată fiartă în prealabil, unt, sare, 
piper măcinat, boia şi nucşoară. 


30 



— Iar acum, a zis o voce, urmează un program despre viaţa de 
familie a melcului. 

Mama a început să ţipe. 

— Ai auzit? m-a întrebat, şi şi-a băgat capul pe uşa de la 
bucătărie. Viaţa de familie a melcilor, e o ruşine, e ca şi cum ai spune 
că ne tragem din maimuţe. 

M-am gândit la asta. Domnul şi doamna Melc acasă, într-o 
noapte umedă de miercuri; domnul Melc moţăind, doamna Melc 
citind o carte despre copiii dificili. „Sunt atât de îngrijorată, domnule 
doctor. E foarte tăcut şi nu vrea să iasă din cochilie." 

— Nu, mamă, am răspuns, nu e deloc aşa. 

Insă ea nu era acolo să mă audă. Se întorsese în bucătărie şi o 
auzeam bodogănind pentru sine printre pârâielile aparatului, în 
timp ce căuta World Service. M-am dus după ea. 

— Diavolul se află în lume, însă nu şi în casa asta, a zis şi şi-a 
fixat privirea asupra chipului Domnului, atârnat deasupra 
aragazului. Era o lucrare în acuarelă, pătrată, cu latura de vreo 
douăzeci şi ceva de centimetri, pictată de Pastorul Spratt pentru 
mama, înainte să plece cu Cruciada Gloriei în Wigan şi Africa. 

Se numea Domnul dând de mâncare păsărelelor, şi mama îl pusese 
deasupra aragazului fiindcă aici îşi petrecea majoritatea timpului, 
pregătind diverse mâncăruri pentru cei credincioşi. Acum era într-o 
stare destul de deplorabilă, iar Domnul avea o picăţică de ou pe un 
picior, însă nu voiam s-o atingem, ca să nu îi dăm jos şi vopseaua. 

— M-am săturat, a zis ea. Du-te. 

Şi a închis iar uşa de la bucătărie şi a oprit radioul. Am auzit-o 
lălăind Glorious Things ofTlieeAre Spoken 8 . 

„Foarte bine, dacă aşa vrei", m-am gândit. 

Si asta a fost tot. 

9 

g 

Lucruri pline de slavă au fost spuse despre Tine, cetate a lui Dumnezeu, imn religios 
pornind de la Psalmul 87:3, pe text de John Newton. 


31 



A doua zi dimineaţă a fost o agitaţie de nedescris. Mama m-a scos 
cu forţa din pat, strigând la mine că e şapte şi jumătate şi că ea n-a 
închis un ochi, că tata a plecat la serviciu fără să mănânce. A turnat 
apa opărită din ceainic în chiuvetă. 

— De ce nu te-ai dus la culcare? am întrebat-o. 

— N-avea nici un rost, dacă tot trebuia să mă trezesc odată cu 
tine, peste trei ore. 

A turnat nişte apă rece peste cea fierbinte. 

— Ai fi putut să te culci mai devreme, am sugerat, luptându-mă 
cu bluza de la pijama. 

Mi-o făcuse o babă şi avea gaura de la gât cât cea de la mânecă, 
aşa că aveam mereu urechile roşii. La un moment dat, am făcut 
adenoidită şi am fost surdă trei luni: dar nici asta n-a observat 
nimeni. 

Intr-o noapte, stăteam în pat, cugetând la gloria Domnului, când 
mi-am dat seama că viaţa a devenit foarte liniştită. Fusesem la 
biserică, aşa cum făceam în fiecare zi, cântasem la fel de tare ca 
întotdeauna, însă o vreme mi se păruse că eu sunt singura care 
scoate sunete. 

Presupusesem că asta înseamnă că mă aflu într-o stare de extaz, 
ceea ce nu era un lucru neobişnuit în biserica noastră, şi mai târziu 
am aflat că şi mama presupusese acelaşi lucru. Când May o 
întrebase de ce nu răspund nimănui, mama îi spusese: „E voia 
Domnului". 

— Cum adică e voia Domnului? 

— Necunoscute sunt căile Sale, a declarat mama, şi a luat-o la 
pas. 



Şi aşa, fără ca eu să am habar, în biserica noastră s-a răspândit 
vestea că eu sunt în stare de extaz şi nimeni nu trebuie să mi se 
adreseze. 

— De ce crezi că s-a întâmplat asta? a vrut să ştie doamna White. 

— Păi, nu e deloc surprinzător, are şapte ani, mă-nţelegi. Aici, 
May a făcut o pauză de efect. E o cifră divină, lucruri ciudate se 
întâmplă în prezenţa cifrei şapte, uită-te la Elsie Norris. 


* 


Elsie Norris, „Elsie, Mărturie Vie", cum i se mai spunea, era o 
mare încurajare pentru biserica noastră. Ori de câte ori pastorul 
cerea o mărturie a bunăvoinţei divine, Elsie sărea în picioare şi 
striga: 

— Să vă spun ce a făcut Domnul pentru mine în săptămâna asta. 

Avusese nevoie de ouă, şi Domnul îi trimisese ouă. 

Avusese crampe la stomac, şi Dumnezeu i le luase ca prin farmec. 

întotdeauna se ruga preţ de două ore pe zi: 

o dată dimineaţa la şapte 

şi o dată seara la şapte. 

Pasiunea ei era numerologia şi nu citea niciodată Scriptura fără să 
arunce în prealabil cu zarul, pentru a primi îndrumarea Celui de 
Sus. „întâi dau cu zarul pentru capitol, pe urmă pentru paragraf", 
era vorba ei. 

Cineva o întrebase odată ce face atunci când cărţile Bibliei au mai 
mult de şase capitole. 

— Am metodele mele, a zis ea înţepată, aşa cum şi Domnul le are 
pe ale Lui. 

îmi plăcea mult de ea, fiindcă avea lucruri foarte interesante în 
casă. Avea o orgă la care trebuia să pedalezi dacă voiai să cânte. Ori 


33 



de câte ori mă duceam la ea, îmi cânta Lead Kindly Light 9 . Ea era la 
clape, iar eu apăsam pe pedale, fiindcă avea astm. Colecţiona 
monede străine şi le ţinea într-o cutie de sticlă ce mirosea a ulei din 
seminţe de in. Zicea că îi amintesc de răposatul ei soţ, care juca 
crichet pentru Lancashire. 

— Hard Hand Stan 10 , aşa îi spuneau, îmi zicea de fiecare dată 
când mă duceam s-o văd. 

Nu-şi amintea niciodată ce le spunea unuia şi altuia. Nu-şi 
amintea niciodată cât de veche e prăjitura cu fructe. într-o vreme, 
mi-a oferit aceeaşi bucată de prăjitură vreme de cinci săptămâni. 
Aveam noroc, fiindcă nu-şi amintea nici ce-i spuneai săptămâna 
trecută, aşa că de fiecare dată foloseam aceeaşi scuză. 

— Crampe, ziceam. 

— O să mă rog pentru tine, îmi spunea. 

Lucrul cel mai important dintre toate, avea o machetă-colaj cu 
arca lui Noe. Aceasta îl prezenta pe Noe în două ipostaze, aplecat pe 
fereastră să se uite la potop şi chinuindu-se să prindă unul dintre 
iepuri. Cel mai mult mă încânta însă un cimpanzeu detaşabil, făcut 
dintr-un blocnotes Brillo; la sfârşitul vizitei îmi dădea voie să mă joc 
cu el vreme de cinci minute. Inventam tot felul de scenarii, dar de 
obicei îl înecam. 


* 


într-o duminică, pastorul le-a spus tuturor cât de pătrunsă de 
spiritul divin sunt. A vorbit despre mine preţ de douăzeci de 
minute, şi eu nu am auzit nici un cuvânt; am stat aşa, pur şi simplu. 


9 Imn religios, plecând de la Psalmul 119:105, Cuvânul tău e o torţă la picioarele mele 
şi o lumină pentru drumul meu, pe text de John H. Newman şi Edward H. 
Bickcrstcth, Jr. şi muzici de John B. Dykes sau, alternativ, de Charles H. Purday. 

10 Stan Mână Tare. 


34 



citind Biblia şi gândindu-mă ce mare e. Fireşte, această atitudine a 
mea atât de modestă n-a făcut decât să le întărească şi mai mult 
convingerile. 

Am crezut că nu-mi vorbeşte nimeni şi că ceilalţi cred că eu nu le 
vorbesc lor. Insă, în noaptea în care mi-am dat seama că nu aud 
nimic, am coborât din dormitor şi am scris pe o bucăţică de hârtie: 
„Mamă, lumea e foarte tăcută". 

Mama a încuviinţat şi şi-a văzut în continuare de cartea ei. O 
primise în dimineaţa acea prin poştă, de la Pastorul Spratt. Era o 
descriere a vieţii de misionar, intitulată Si alte continente îl cunosc. 

Nu i-am putut atrage atenţia, aşa că am luat o portocală şi m-am 
întors în pat. Trebuia să mă lămuresc de una singură. 

Cineva îmi dăduse de ziua mea un fluier şi o carte cu imnuri 
religioase pe înţelesul copiilor, aşa că m-am aşezat pe perne şi am 
încercat câteva acorduri din Auld Lang Syne 11 . 

îmi vedeam degetele mişcându-se, însă nu auzeam nici un sunet. 
Am încercat Little Broum Jug 12 . 

Nimic. 

în disperare, am început să bat ritmul din Ol' Man River 13 . 

Nimic. 

Şi nu aveam ce face până dimineaţă. 

A doua zi am sărit din pat hotărâtă să-i explic mamei care e 
problema. 

în casă nu era nimeni. 

Pe masă se afla micul meu dejun, cu un bileţel. 

11 Aprox. Frumoasele zile de altădată, celebră melodie de Robert Burns, care se cântă 

în ţările de limbă engleză la miezul nopţii, de Revelion. 

12 

Mica halbă maro, melodie scrisă în 1869 de Joseph Winner drept cântec de pahar; 
succesul din anii '30 obţinut de adaptarea instrumentală a lui Glenn Miller l-a 
asociat pentru totdeauna cu aceasta. 

13 

Melodie din muzicalul Show Boat, de Jerome Kem, pe versuri de Oscar 
Hammerstein II. 


35 



Dragă Jeanette, 

Am plecat la spital să ne rugăm pentru tanti Betty. I s-a dislocat din 
nou piciorul din şold. 

Cu dragoste, mama. 

Aşa că mi-am petrecut ziua cum am putut mai bine, şi în cele din 
urmă m-am hotărât să plec să mă plimb. Plimbarea aceea a fost 
salvarea mea. Am întâlnit-o pe domnişoara Jewsbury, cea care cânta 
la oboi şi dirija corul enoriaşelor. Era o femeie foarte deşteaptă. 

— Dar nu e prea credincioasă, spusese odată doamna White. 

Probabil că domnişoara Jewsbury mi-a dat bună ziua şi probabil 

că eu am ignorat-o. Nu mai fusese de mult timp la biserică, fiind 
plecată în turneu în Midlands cu Salvation Symphony Orchestra, deci 
habar n-avea că se presupunea că asupra mea se pogorâse Duhul cel 
Sfânt. A rămas în faţa mea, deschizându-şi şi închizându-şi gura, 
care era cât o şură din cauza oboiului, şi înălţând stupefiată din 
sprâncene. I-am luat mâna şi am condus-o în clădirea poştei. Acolo, 
am luat un stilou şi am scris pe spatele unui formular pentru 
alocaţia copilului: 

Dragă domnişoară Jewsbury, 

Nu aud nimic. 

M-a privit îngrozită, a luat stiloul şi a scris şi ea: 

— Dar mama ta de ce nu face nimic în privinţa asta? De ce nu eşti 
în pat? 

Insă acum nu mai era loc pe versoul formularului de alocaţie, aşa 
că a trebuit să scriu în spaţiul rezervat Persoanei de contactat în caz 
de urgenţă. 

„Dragă domnişoară Jewsbury", am scris. 


36 



„Mama nu ştie. Acum e la spital cu tanti Betty. Azi-noapte am 
stat în pat." 

Domnişoara Jewsbury a rămas uitându-se la mine, în stare de 
prostraţie. M-a privit atât de mult timp, încât am început să mă 
gândesc că trebuie să mă întorc acasă. Atunci, m-a înşfăcat de mână 
şi a pornit cu mine în grabă spre spital. Când am ajuns acolo, mama 
şi încă alte câteva persoane stăteau ciorchine în jurul patului lui 
tanti Betty şi cântau în cor. Mama ne-a văzut, a părut uşor mirată, 
însă nu s-a ridicat. Domnişoara Jewsbury a bătut-o pe umăr şi a 
început să-şi facă iar numărul cu gura şi cu sprâncenele. Mama a 
început să scuture vehement din cap. In cele din urmă, domnişoara 
Jewsbury a urlat atât de tare, încât până şi eu am auzit-o. 

— Copila asta n-are nici o treabă cu Duhul Sfânt, a ţipat, e surdă. 

Toţi cei din spital s-au întors şi s-au uitat curioşi la mine. M-am 
făcut roşie ca racul şi mi-am fixat privirea asupra carafei de apă a lui 
tanti Betty. Lucrul cel mai îngrozitor era că nu ştiam ce se întâmplă. 
Apoi a venit un doctor foarte nervos, şi el şi domnişoara Jewsbury 
au început să ţipe unul la celălalt. Credincioasele se întorseseră la 
foile lor cu partituri, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. 

Doctorul şi domnişoara Jewsbury m-au luat pe sus şi m-au dus 
într-o cameră rece, plină ochi cu aparatură medicală, şi m-au întins 
pe un pat. Doctorul m-a ciocănit în diverse locuri şi a clătinat din 
cap. 

Si toate astea, într-o tăcere absolută. 

Apoi a sosit şi mama şi apărut că înţelege, în fine, ce se întâmplă. 
A semnat un formular şi mi-a scris un alt bilet. 

Dragă Jeanette, 

N-ai nimic, eşti doar un pic surdă. De ce nu mi-ai spus? Mă duc acasă 
să-ţi aduc pijamaua. 


37 



Ce făcea? De ce mă lăsa aici? Am început să plâng. Mama a părut 
îngrozită; a scotocit în geantă şi mi-a dat o portocală. Am curăţat-o 
ca să mă liniştesc şi, văzându-mă puţin mai calmă, s-au uitat cu toţii 
unii la alţii şi au plecat. 

De când mă ştiu, am presupus că lumea e guvernată de legi 
foarte simple, o versiune la scară mare a bisericii noastre. Acum 
descopeream că până şi biserica e uneori confuză. Asta nu era în 
regulă. Insă era o problemă pe care n-aveam de gând s-o abordez 
acum, poate mai târziu. Problema, aici şi acum, era ce-o să se 
întâmple cu mine. Spitalul Victoria era imens şi înspăimântător, şi 
nici măcar nu puteam cânta ca să mă mai alin, pentru că nu auzeam 
ce cânt. Nu aveam nimic de citit, în afară de sfaturi stomatologice şi 
o broşură cu instrucţiuni pentru aparatul de raze X. Am încercat să 
construiesc un iglu din coaja de la portocală, însă aceasta tot cădea 
şi, chiar şi când stătea, nu aveam nici un eschimos să-l pun înăuntru, 
aşa că a trebuit să inventez o poveste despre „Cum a fost mâncat 
eschimosul", care m-a întristat şi mai tare. Aşa se întâmplă mereu cu 
diversiunile; n-ai cum să nu te implici. 

In cele din urmă, s-a întors mama, şi o asistentă m-a îmbrăcat în 
pijama şi ne-a dus pe amândouă în salonul de copii. Era înfiorător. 
Pereţii erau roz pal şi toate perdelele aveau imprimeuri cu animale, 
însă nu animale adevărate: unele pufoase, care se jucau cu nişte 
mingi colorate. M-am gândit la morsa pe care tocmai o inventasem. 
Era rea, mâncase eschimosul; însă era mai frumoasă decât ele. 
Asistenta îmi aruncase igluul la coş. 

Nu mai aveam ce altceva să fac decât să-mi contemplu soarta şi să 
stau cuminte. Câteva ore mai târziu, mama s-a întors cu Biblia, cu o 
carte de colorat Scripture Union 14 şi o cutie de plastilină, pe care 


Mişcare internaţională evanghelică creştină, fondată în 1867. Lucrează în 
parteneriat cu persoane şi biserici din întreaga lume, scopul său declarat fiind 
acela de a folosi Biblia pentru a trezi în sufletul copiilor, al tinerilor şi al adulţilor 


38 



asistenta mi-a luat-o. Am făcut o faţă lungă, iar ea mi-a scris pe un 
cartonaş, „Nu e bună pentru tine, poţi s-o înghiţi". M-am uitat la ea 
şi i-am scris: „Nu vreau s-o înghit, vreau să o modelez. Şi, în plus, 
plastilina nu e toxică, scrie pe spate", apoi i-am fluturat pachetul. Ea 
s-a încruntat şi a clătinat din cap. M-am întors spre mama să-i cer 
sprijinul, însă ea îmi scria o scrisoare lungă. Sora a început să-mi 
aranjeze patul şi a pus obiectul discordiei noastre în buzunar. Mi- 
am dat seama că n-am nici o şansă s-o înduplec. 

Am mirosit; dezinfectant şi piure de cartofi. Apoi, mama m-a 
împuns cu degetul, a pus scrisoarea pe noptieră şi a golit o sacoşă 
mare cu portocale în castronul de lângă carafa mea. Am schiţat un 
surâs, sperând să obţin sprijinul ei, însă ea s-a mulţumit să mă bată 
uşor pe cap şi dusă a fost. Aşa că am rămas singură. M-am gândit la 
Jane Eyre, care a avut de înfruntat multe încercări şi nu şi-a pierdut 
niciodată curajul. Mama îmi citea cartea ori de câte ori se simţea 
tristă; zicea că îi dă forţă. Am luat scrisoarea: obişnuitul nu-ţi face 
griji, o-să-vină-mulţi-să-te-vadă, fii curajoasă şi o promisiune că va 
munci din greu la baie şi n-o s-o lase pe doamna White s-o ţină din 
treabă. Că o să vină curând şi, dacă nu poate ea, o să-l trimită pe 
bărbatul ei. Că voi fi operată a doua zi. Citind asta, am lăsat 
scrisoarea să-mi cadă din mână. A doua zi! Si dacă muream? Atât de 
tânără şi de promiţătoare! M-am gândit la înmormântarea mea şi la 
toate lacrimile. Voiam să fiu îngropată cu Dumnezeul meu iubit şi 
cu Biblia mea. Oare să le scriu instrucţiuni? Pot oare să contez pe 
vreunul dintre ei că-mi va respecta dorinţa? Mama ştia totul despre 
boli şi operaţii. Doctorul îi spusese că o femeie în starea ei n-ar 
trebui să facă atâta efort, însă ea i-a răspuns că încă n-a venit vremea 
ei şi ea, cel puţin ştie unde se duce, nu ca el. Mama a citit într-o carte 
că mai mulţi oameni mor sub anestezie decât se îneacă la schi 
nautic. 


dorinţa de a-1 cunoaşte pe Dumnezeu. 


39 



— Dacă Domnul te aduce înapoi, i-a spus lui May, înainte să se 
interneze pentru pietre la bilă, o să ştii că e din cauză că mai are 
treabă cu tine. 

M-am strecurat sub pătură şi m-am rugat să fiu adusă înapoi. 

In dimineaţa operaţiei, asistentele îmi zâmbeau şi-mi aranjau 
patul, aşezându-mi portocalele întrun turn simetric. Două braţe 
păroase m-au ridicat şi m-au legat de un cărucior rece. Roţile 
scârţâiau, iar bărbatul care mă împingea mergea prea repede. 
Coridoare, uşi duble şi două perechi de ochi privindu-mă pe 
deasupra măştilor albe, lipite de faţă. O soră m-a luat de mână, în 
timp ce o alta mi-a fixat un soi de botniţă pe nas şi pe gură. Am 
respirat înăuntrul ei şi am văzut un şir lung de schiori nautici 
căzând şi nemaiîntorcându-se niciodată. După care n-am mai văzut 
nimic. 

— Jeleu, Jeanette. 

Ştiam eu, murisem şi îngerii îmi dădeau jeleu. Am deschis ochii, 
aşteptându-mă să văd o pereche de aripi. 

— Hai, mănâncă, m-a încurajat un glas. 

— Eşti înger? am întrebat cu speranţă. 

— Nu tocmai, sunt doctor. Insă ea e un înger, nu-i aşa, soră? 

îngerul s-a înroşit. 

— Aud, am zis, către nimeni anume. 

— Mănâncă-ţi jeleul, a spus asistenta. 

Poate că aş fi lenevit singură-singurică până la sfârşitul 
săptămânii, dacă Elsie n-ar fi aflat unde sunt şi n-ar fi început să mă 
viziteze. Mama nu putea veni până în weekend, ştiam asta, fiindcă 
aştepta instalatorul să verifice ţevăraia. Elsie a venit în fiecare zi şi 
mi-a spus glume, ca să mă facă să zâmbesc, şi poveşti, ca să mă facă 
să mă simt mai bine. Mi-a spus că poveştile te ajută să înţelegi 
lumea. Când mă voi întrema, mi-a promis că mă învaţă noţiunile de 
bază, ca s-o pot ajuta cu numerologia. M-a străbătut un fior de 


40 



surescitare, fiindcă ştiam că mama nu e de acord. Zicea că e prea 
aproape de nebunie. 

— Lasă asta, a spus Elsie, important e că funcţionează. 

Aşa că ne-am distrat foarte bine amândouă, făcându-ne planuri 
despre ce-o să facem când mă fac bine. 

— Câţi ani ai, Elsie? am întrebat-o curioasă. 

— îmi amintesc Războiul cel Mare, asta e tot ce-am să-ţi zic. Apoi 
a început să-mi spună cum condusese ea ambulanţa fără frâne. 

Până la urmă, a venit şi mama să mă vadă de mai multe ori, însă 
la biserică era foarte multă treabă. începuseră campania de Crăciun. 
Când nu putea veni, îl trimitea pe tata, de obicei cu o scrisoare şi 
vreo două portocale. 

— Singurul fruct, spunea ea de fiecare dată. 

Salată de fructe, plăcintă cu fructe, fructe pentru proşti, punch 
din fructe. Fructul diavolului, fructul pasiunii, fruct stricat, fructe 
duminica. 

Portocalele sunt singurele fructe. îmi umpleam găletuşa cu coji şi 
asistentele o goleau fără prea mare chef. Ascundeam cojile sub 
pernă, iar asistentele mă certau şi oftau. 

Elsie Norris şi cu mine mâneam portocale în fiecare zi; fiecare 
câte o jumătate. Elsie nu mai avea dinţi, aşa că le sugea şi plescăia. 
Eu îmi aruncam feliile ca pe stridii, cât mai departe pe gâtlej. Lumea 
se uita la noi ca la urs, dar nouă nu ne păsa. 

Atunci când Elsie nu citea Biblia şi nu spunea poveşti, îşi petrecea 
timpul cu poeţii. Mi-a povestit despre Swinburne şi problemele lui 
şi despre ostracizarea lui William Blake. 

— Nimeni nu ascultă de excentrici, a zis. 

Când eram tristă, îmi citea Goblin Market, scrisă de o femeie pe 
nume Christina Rossetti, a cărei prietenă i-a dat odată drept cadou 
un şoarece murat, pus la borcan. 


41 



însă, dintre toţi cei pe care-i iubea, preferatul ei era W.B. Yeats. 
Yeats, spunea ea, cunoştea importanţa numerelor şi marele efect al 
imaginaţiei asupra lumii. 

— Ceea ce pare a fi un lucru, mi-a spus ea, poate foarte bine să 
fie, de fapt, altceva. 

Mi-am adus aminte de igluul meu din coji de portocală. 

— Dacă te gândeşti la ceva suficient de mult timp, mi-a explicat 
ea, e extrem de probabil ca acel lucru să se întâmple. Şi-a lovit uşor 
capul cu mâna. Totul se află în mintea ta. 

Mama credea că, dacă te rogi pentru un lucru suficient de mult 
timp, el se va împlini. Am întrebat-o pe Elsie dacă e acelaşi lucru. 

— Dumnezeu e în toate, a spus ea gânditoare, deci, sigur, e 
acelaşi lucru. 

Am avut sentimentul că mama n-ar fi de acord, însă ea nu era 
acolo, aşa că nu conta. 

Am jucat Ludo cu Elsie, şi Hang the Man 15 , şi, înainte de a pleca, 
Elsie şi-a făcut un obicei din a-mi citi câte o poezie. 

Una dintre ele conţinea următoarele versuri: 

Toate lucrurile pier şi sunt iar construite 

Si cei ce le clădesc din nou sunt veseli 16 . 

9 

Am înţeles asta pentru că muncisem la igluul meu din coji de 
portocală săptămâni întregi. Unele zile erau o mare dezamăgire, 
altele aproape un triumf. Era o sărbătoare a echilibrului şi a viziunii. 
Elsie mă încuraja în permanenţă şi-mi spunea să nu iau în seamă 
asistentele. 

— Ar fi fost mai uşor cu plastilină, m-am plâns într-o zi. 

— Dar mai puţin interesant, a zis ea. 


15 Spânzurătoarea. 

16 în engl. în orig. gay. 


42 



Când am plecat într-un târziu de la spital, îmi recăpătasem auzul 
şi îmi recâştigasem încrederea (mulţumită ei). 

Trebuia să mă duc să stau la Elsie câteva zile, până când se 
întorcea mama de la Wigan, unde făcea contabilitatea Societăţii 
pentru cei pierduţi. 

— Am găsit o nouă partitură, mi-a zis în autobuz, are un 
interludiu pentru şapte elefanţi. 

— Cum se numeşte? 

— Bătălia Abisiniei. 

Care e, fireşte, o melodie foarte cunoscută a romantismului 
victorian, stil Prinţul Albert. 

— Altceva? 

— Nimic, Domnul şi cu mine nu am prea avut treabă unul cu 
celălalt în ultimul timp. Vine şi pleacă, aşa că am zis să zugrăvesc un 
pic. Nimic deosebit, dau doar o mână de vopsea pe plinte; atunci 
când sunt cu Dumnezeu, n-am timp de nimic! 

Când am ajuns acasă, a devenit brusc misterioasă şi mi-a zis să 
aştept în salon. O auzeam foşnind şi murmurând, după care am 
auzit un scârţâit. In cele din urmă, a deschis uşa larg, răsuflând 
greu. 

— Doamne iartă-mă, a zis gâfâind, dar e grea ca naiba. 

Şi a trântit o cutie mare pe masă. 

— Hai, deschide-o. 

— Cee? 

— Nu contează, deschide-o. 

Am dat la o parte învelitoarea. 

Era o cutie de lemn în formă de cupolă, în care se aflau trei 
şoareci albi. 

— Shadrach, Meshach şi Abednego în cazanul cu smoală. 

Elsie şi-a dezvelit gingiile într-un surâs. 

— Uite, le-am desenat flăcări. 


43 



Spatele cutiei era pictat într-un portocaliu ţipător, în formă de 
limbi de flăcări. 

— Poate să fie şi Pentecostul, am sugerat. 

— A, da, poate fi multe, a fost de acord ea. 

Şoarecii îsi vedeau de ale lor, netulburati. 

— Si uite, am făcut si astea. 

A scotocit în geantă şi a scos două figurine din placaj. Amândouă 
erau pictate în culori foarte vii, însă era evident că una era celestă, 
după aripi. M-a privit victorioasă. 

— Nabucodonosor şi îngerul Domnului. 

îngerul avea nişte mici crestături la bază, cu ajutorul cărora se 
fixa pe cupolă, fără să deranjeze şoarecii. 

— E frumos, am zis. 

— Ştiu, a încuviinţat ea, aruncând o bucăţică de brânză pe lângă 
înger. 

în seara aia am făcut nişte plăcinţele de ovăz şi am stat la gura 
sobei. Avea un şemineu vechi, cu fotografii ale unor bărbaţi celebri 
şi a lui Florence Nightingale stanţate pe faianţă. Se aflau acolo Clive 
al Indiei şi Palmerson şi Sir Isaac Newton, cu bărbia înnegrită, acolo 
unde focul ardea cel mai tare. Elsie mi-a arătat zarurile ei sfinte, 
cumpărate de la Mecca, cu patruzeci de ani în urmă. Le ţinea într-o 
cutie în spatele şemineului, de teama hoţilor. 

— Unii zic că sunt nebună, dar lumea asta e mult mai mult decât 
se vede. 

Am aşteptat răbdătoare. 

— Există lumea asta, a spus lovind peretele elocvent, şi lumea 
astalaltă, a zis bătându-se cu pumnul în piept. Dacă vrei să o înţelegi 
pe una dintre ele, trebuie să iei aminte la amândouă. 

— Nu înţeleg, am oftat, gândindu-mă ce s-o întreb, ca să mă 
luminez, însă ea adormise cu gura deschisă şi, în plus, trebuiau 
hrăniţi şoarecii. 


44 



Poate că am să aflu când am să merg la şcoală, era unica mea 
consolare în timp ce orele se scurgeau şi Elsie nu voia să se 
trezească. Şi, când în sfârşit s-a trezit, a părut să fi uitat complet că- 
mi era datoare o explicaţie a universului şi a vrut să construiască un 
tunel pentru şoareci. Insă nici la şcoală n-am găsit prea multe 
explicaţii; totul a devenit din ce în ce mai complicat. După trei 
trimestre, eram deja disperată, învăţasem dansuri populare şi câte 
ceva despre cusutul manual, şi cam atât. Dansurile populare 
însemnau treizeci şi trei de copii rahitici în tenişi negri şi şorturi 
verzi, încercând să ţină pasul cu domnişoara, care nu dansa, oricum, 
decât cu domnul şi nu se uita niciodată la nimeni altcineva. La scurt 
timp s-au logodit, însă pentru noi n-a fost aşa o bucurie, dat fiind că 
au început să se ducă la tot soiul de concursuri de dans, ceea ce 
însemna că la toate orele noastre ei îşi repetau paşii, în timp ce noi 
ne foiam încoace şi-ncolo, urmând instrucţiunile de la gramofon. 
Cele mai rele erau ameninţările; să fii obligat să te ţii de mână cu 
cineva pe care-1 urai. Ne plesneam unii pe alţii din mers, răsucindu- 
ne degetele, şi ne promiteam orori de nerostit imediat ce se va sfârşi 
ora. Obosită de atâta bruftuluială, am început să inventez cele mai 
crude torturi, sub masca celei mai sfinte drăgălăşenii. „Eu, 
domnişoară? Nu, domnişoară. Vai, domnişoară, niciodată n-am făcut 
aşa ceva." Insă minţeam, minţeam de îngheţau apele. Pentru fete, 
cea mai îngrozitoare pedeapsă era ameninţarea că vor fi vârâte până 
la gât în haznaua din spatele gardului fabricii Rathbone's Wrought 
Iron. Pentru băieţi, orice lucru legat de cocoşeii lor. Şi astfel, trei 
trimestre mai târziu, m-am ghemuit în magazia de încălţăminte şi 
m-a copleşit tristeţea. Magazia de pantofi era întunecată şi urât 
mirositoare, întotdeauna mirosea urât aici, chiar şi la începutul 
trimestrului. 

— Nu poţi scăpa de picioare, l-am auzit pe îngrijitor spunând cu 
amărăciune. 


45 



Femeia de serviciu a clătinat din cap; anihilase mai multe 
mirosuri în viaţa ei decât mâncase mâncare caldă. Odinioară lucrase 
la circ, „şi ştii cum miroase animalele", însă picioarele îi veniseră de 
hac. „Chestia asta distruge complet parchetul", a zis, fluturând o 
cutiuţă roşie, „dar de picioare tot nu scapi." 

După cam o săptămână, n-am mai băgat în seamă mirosul şi, în 
plus, era un loc foarte bun în care să te ascunzi. Profesorii nu se 
apropiau de el, decât ca să arunce o privire de control, de la câţiva 
metri distanţă. Ultima zi a trimestrului... In prima parte a 
săptămânii, fusesem în excursie cu şcoala la Chester Zoo. Asta 
însemna că toată lumea era în hainele cele mai bune şi se întrecea în 
ciorapi curaţi şi cele mai îmbietoare sendvişuri. Eram verzi de 
invidie pe cei care aveau suc la doză, dat fiind că majoritatea aveam 
suc de portocale în recipiente de plastic cu capac. Acestea se 
încălzeau mereu şi ne frigeau la limbă. 

— Ai pâine neagră (trei capete se năpustesc curioase peste 
scaune). Asta pentru ce e? Ce-i cu bucăţelele astea, eşti vegetariană? 

încerc să rămân impasibilă în timp ce-mi sunt verificate 
sendvişurile. Inspecţia generală a sendvişurilor continuă de la un 
scaun la altul, alternând şoaptele invidioase şi hohotele de râs. 
Susan Green avea crochete reci de peşte, fiindcă ai ei erau foarte 
săraci şi trebuia să se mulţumească doar cu resturile de la masă, 
chiar dacă erau oribile. Ultima dată nu mai avusese decât nişte sos 
maro, fiindcă nu mai rămăsese nimic altceva. Inspectoratul a hotărât 
că Shelley are cel mai bun sendviş. Chifle albe ca laptele, umplute cu 
ou cu curry, presărate cu pătrunjel. De băut, avea o cutie de 
limonadă. Grădina zoologică în sine nu era cine ştie ce interesantă şi 
a trebuit să mergem câte doi. Şirul nostru se unduia încoace şi-ncolo 
ca un crocodil, distrugând pantofi noi cu nisipul şi rumeguşul, 
transpirând şi lipindu-ne unii de alţii. Stanley Farmer a căzut în 
iazul cu flamingo, şi nimeni nu avea bani să-şi cumpere animale de 


46 



jucărie. Aşa că, o oră mai devreme decât era stabilit, ne-am întors 
mărşăluind la autocar şi am pornit spre casă. Trei pungi de plastic 
pline cu vomă şi sute de ambalaje de bomboane au fost mementoul 
nostru pentru şofer. Acestea au fost singurele de care ne-am îndurat 
să ne despărţim. 

— Niciodată n-am să mai fac asta, a zis doamna Virtue, oftând 
din rărunchi şi mânându-ne în stradă. Niciodată n-am să mai risc să 
păţesc aşa o ruşine. 

Acum, doamna Virtue o ajuta pe Shelley să-şi termine rochia 
pentru petrecerea de la vară. „Se merită una pe alta", m-am gândit. 

M-am mângâiat cu gândul la tabăra de vară organizată de 
biserica noastră în fiecare an. De data aceasta, ne duceam departe, la 
Devon. Mama era foarte surescitată, fiindcă Pastorul Spratt 
promisese să treacă pe acolo, într-una dintre rarele sale vizite în 
Anglia. El urma să ţină slujba din prima duminică, în cortul 
evanghelic, aflat chiar lângă Cullompton. In acel moment. Pastorul 
Spratt tocmai făcea un tur al Europei, cu expoziţia sa. Devenise 
rapid unul dintre cei mai faimoşi şi de succes misionari pe care-i 
trimisese vreodată în lume grupul nostru de biserici. Membri ai 
unor triburi din locuri pe care nu ştiam să le pronunţăm trimiteau 
scrisori de mulţumire la sediul nostru central, bucurându-se alături 
de Domnul de noua şansă de mântuire care li se oferise. Pentru a 
sărbători cel de-al zece miilea convertit, pastorul primise bani 
pentru a-şi lua o vacanţă lungă şi a face turul Europei cu colecţia lui 
de arme, amulete, idoli şi metode primitive de contracepţie. 
Expoziţia se numea „Salvaţi de Graţia Divină". Eu nu ştiam decât ce 
scria în foiţa volantă, însă mama cunoştea toate detaliile. In afară de 
întâlnirea cu Pastorul Spratt, organizaserăm o campanie minuţioasă 
pentru agricultorii din Devon. In trecut, folosiserăm de fiecare dată 
aceleaşi tehnici, indiferent dacă era vorba de un cort sau de o 
primărie şi indiferent de locaţie. Apoi, secretara noastră de 


47 



campanie a primit un set de instrucţiuni de la sediul central, în care 
se explica faptul că A Doua Venire poate avea loc oricând, şi numai 
de noi depindea modul în care depuneam toate eforturile pentru a 
salva sufletele rătăcite. Setul de instrucţiuni, care fusese special 
conceput de Consiliul de Marketing al Mişcării Carismatice, explica 
faptul că oamenii sunt diferiţi şi au nevoie de o abordare 
diferenţiată. Trebuia să faci salvarea relevantă pentru fiecare dintre 
ei, pentru minţile lor. Prin urmare, dacă te duceai la un popor care 
locuia lângă mare, foloseai metafore marine pentru a le transmite 
mesajul. Şi, cel mai important, atunci când vorbeai cu diverse 
persoane, trebuia să-ţi dai seama cât mai rapid cu putinţă ce îşi 
doresc cel mai mult în viaţă şi de ce se tem cel mai tare. Acest lucru 
făcea ca mesajul să aibă consecinţe imediate. Consiliul a fixat 
weekenduri de training pentru toţi cei angajaţi în Lupta Binelui şi 
ne-a împărţit diagrame cu ajutorul cărora să ne putem monitoriza 
reuşitele şi să fim încurajaţi. Pastorul Spratt scrisese o recomandare 
personală pe spatele setului de instrucţiuni. Era şi o poză cu el, mult 
mai tânăr, botezând o căpetenie de trib. Prin urmare, ţelul nostru 
era acela de a-i apropia pe agricultorii din Devon de Dumnezeu. 
Mama răspundea de proviziile taberei şi deja începuse să cumpere 
cutii uriaşe de fasole şi câmaţi. „O armată nu poate mărşălui cu 
burta goală", mi-a spus. 

Speram să convertim suficienţi oameni ca să ridicăm o biserică 
nouă în Exeter. 

— îmi aduc aminte cum a fost când am construit biserica 17 de aici, 
a zis mama melancolică. Toată lumea muncea cot la cot şi n-am 
folosit decât muncitori proaspăt convertiţi. Fuseseră vremuri 
frumoase şi dificile; strânseseră bani pentru un pian şi cărţi de 


17 /s w w w 

In engl. în orig. gospel hali, biserică fundamentalistă care predică salvarea 
exclusiv prin credinţa în Isus Christos. 


48 



rugăciune şi-şi biruiseră tentaţia, trimisă de Diavol, de a pleca în loc 
de asta în vacanţă. 

— Sigur, pe vremea aia tatăl tău îşi pierdea timpul jucând cărţi. 

In cele din urmă, primiseră o finanţare de la centru pentru a 

termina acoperişul şi cumpăraseră un steag pe care să-l agaţe în 
vârf. Se simţiseră tare mândri în ziua în care înălţaseră steagul cu 
CĂUTATI-L PE DOMNUL, brodat cu litere roşii. Toate bisericile 
aveau steaguri, făcute de misionari cu dizabilităţi. Era un mod de a-i 
ajuta să-şi mărească veniturile şi de a le oferi satisfacţie spirituală. în 
primul an, mama se dusese în toate cârciumile şi barurile şi-i 
îndemnase pe beţivani să i se alăture, la biserică. Stătea la pian şi 
cânta Have You Any Roomfor Jesus 18 ? Era foarte emoţionant, povestea 
ea. în timp ce cânta, bărbaţii plângeau deasupra halbelor şi se 
opreau din jucat biliard. Era durdulie şi drăguţă şi-i spuneau Belle a 
lui Isus. 

— O, am avut şi eu ofertele mele, mi-a mărturisit, însă nu toate 
erau legate de Domnul. 

Oricare ar fi fost acestea, biserica înflorea şi mulţi bărbaţi se 
opreau atunci când mama trecea pe stradă şi-şi ridicau pălăria în 
faţa lui Belle a lui Isus. 

Câteodată, mă gândesc că s-a măritat în pripă. După experienţa 
cumplită cu Pierre, n-a mai vrut să sufere. Când stăteam lângă ea şi 
ne uitam prin albumul cu fotografii la strămoşii cu chipuri severe, 
întotdeauna zăbovea la cele două pagini intitulate „Foşti iubiţi". 
Acolo se aflau Pierre şi alţii, printre care şi tata. 

— De ce nu te-ai măritat cu ăsta? Sau cu ăsta? întrebam, curioasă. 

— Toţi erau plini de metehne, ofta ea. M-am chinuit destul de 
mult până am găsit unul care să nu aibă decât patima jocului. 


18 


Ai loc în inimă pentru Iisus? 


49 



— Si acum de ce n-o mai are? am întrebat curioasă, încercând să 
mi-1 imaginez pe blândul meu tată ca pe bărbaţii pe care-i vedeam 
prin filme. 

— S-a însurat cu mine şi l-a găsit pe Domnul. 

A oftat şi mi-a spus povestea fiecăruia dintre foştii ei pretendenţi; 
Mad Percy, care conducea o maşină decapotabilă şi a rugat-o să se 
mute cu el la Brighton. Eddy, cu ochelarii de baga, mare apicultor... 
Chiar în josul paginii se afla o poză îngălbenită a unei femei 
frumoase, cu o pisică. 

— Asta cine e? am zis, arătând-o cu degetul. 

— Asta? A, e sora lui Eddy, nu ştiu de ce am pus-o aici, şi a dat 
pagina. Data viitoare când ne-am uitat prin album, fotografia 
dispăruse. 

Aşa că s-a măritat cu tata, l-a reformat, iar el a construit biserica şi 
nu s-a enervat niciodată. Credeam că e un om drăguţ din fire, deşi 
nu prea vorbea. Desigur, propriul ei tată s-a mâniat la culme. I-a 
spus că nici că ar fi putut face o partidă mai proastă, că ar fi trebuit 
să rămână la Paris, şi a rupt brusc orice legătură cu ea. Aşa că 
niciodată nu avusese prea mulţi bani şi, după un timp, reuşise să 
uite că avusese vreodată. „Biserica e familia mea", spunea de fiecare 
dată când o întrebam despre cei din albumul cu poze. Şi familia mea 
era tot biserica. 


* 


La şcoală, nu păream să fiu în stare să învăţ sau să câştig ceva, în 
afară de tragerea la sorţi prin care se hotăra cine să fie monitor la 
cantină. Să fii monitor la cantină însemna că trebuie să te asiguri că 
apa din carafă n-are nimic în ea. Monitorii de la cantină erau serviţi 
ultimii şi aveau porţiile cele mai mici. Eu am fost aleasă de soartă de 
trei ori la rând şi colegii de clasă strigau mereu la mine că miros a 


50 



sos. Aveam hainele mânjite de sos şi mama mă punea să mă îmbrac 
cu acelaşi sarafan, pentru că, spunea ea, n-are nici un rost să încerc 
să am un aer îngrijit atâta timp cât am această sarcină. Acum 
stăteam chircită în magazia de pantofi, cu partea din faţă a 
sarafanului tapetată cu ficat şi ceapă. Uneori încercam să mă curăţ, 
însă azi eram mult prea nefericită. După o vacanţă de şase 
săptămâni cu biserica noastră, am să fiu şi mai incapabilă să fac faţă 
acestei situaţii. Avea dreptate mama. Era Tărâmul Educaţiei. Şi nu se 
putea spune că n-am încercat. La început, am făcut tot ce-am putut 
să mă înţeleg cu ceilalţi şi să fiu bună. Toamna trecută, la începutul 
şcolii, ni se dăduse o temă, trebuia să facem o compunere cu titlul 
„Cum mi-am petrecut vacanţa de vară". Eram nerăbdătoare să o fac 
bine, fiindcă ştiam că ei cred că eu nu ştiu să citesc şi să scriu, pentru 
că nu fusesem la şcoală de la o vârstă fragedă. Am scris compunerea 
cu cea mai frumoasă caligrafie de care eram în stare, mândră că unii 
dintre colegii mei nu ştiau să scrie decât cu litere de tipar. Fiecare şi- 
a citit-o pe a lui, apoi le-am dat cu toţii învăţătoarei. Toate erau la 
fel, pescuit, înotat, picnicuri, Walt Disney. Treizeci şi două de 
compuneri despre grădini şi ouă de broaşte. Eu eram la coada 
alfabetului şi îmi ţineam cu greu în frâu nerăbdarea. învăţătoarea 
era genul de femeie care vrea ca elevii ei să fie fericiţi. Ne spunea 
mieluşei, iar mie, în particular, îmi spusese să nu-mi fac griji dacă o 
să mi se pară greu. 

— în curând, o să te integrezi perfect în colectiv, îmi zicea ca să 
mă liniştească. 

Voiam să-i fac pe plac şi am început să-mi citesc compunerea 
tremurând de nerăbdare... „în această vacanţă am fost la 

Colwyn Bay, în tabăra bisericii." 

învăţătoarea a încuviinţat şi a zâmbit. 

„Era foarte cald, şi tanti Betty, care oricum avea piciorul şubred, a 
făcut insolaţie şi am crezut că o să moară." 


51 



învăţătoarea a început să se îngrijoreze vizibil, însă clasa a 
devenit subit atentă. 

„Dar s-a făcut bine, graţie mamei mele, care a rămas trează toată 
noaptea, luptând cu îndârjire." 

— Ce e mama ta, soră medicală? a întrebat învăţătoarea, cu 
simpatie şi înţelegere. 

— Nu, ea doar îi vindecă pe cei bolnavi. 

învăţătoarea s-a încruntat. 

— Bine, continuă. 

„Când tanti Betty s-a făcut mai bine, ne-am dus cu toţii cu 
autobuzul la Llandudno, ca să ne jurăm credinţa pe plajă. Eu am 
cântat la tamburină, şi Elsie Norris şi-a adus acordeonul, însă un 
băiat a aruncat nişte nisip, iar de atunci n-a mai avut nota Fa diez. 
La toamnă, o să organizăm un bazar de caritate, ca să încercăm să o 
recompensăm." 

„Când ne-am întors din Colwyn Bay, am văzut că Vecinii de 
Alături mai făcuseră un copil, dar sunt atât de mulţi în casa aia, că 
nici nu ştim al cui o fi. Mama le-a dat nişte cartofi din curte, dar ei 
au zis că ei nu primesc pomană şi ni i-au aruncat înapoi peste gard." 

Clasa amuţise. învăţătoarea s-a uitat la mine. 

— Mai e? 

— Da, încă două pagini. 

— Despre ce? 

— Nu mare lucru, doar despre cum am închiriat băile pentru 
slujba de botez de după Cruciada pentru Vindecarea celor Bolnavi. 

— Foarte bine, dar nu cred că mai avem timp azi. Pune-ţi 
compunerea înapoi în ghiozdan şi până la pauză colorează ceva. 

Clasa a chicotit. 

M-am aşezat încet, neînţelegând exact ce se petrece, dar 
încredinţată că se petrece ceva. Când am ajuns acasă, i-am spus 
mamei că nu vreau să mă mai duc. 


52 



Trebuie să te duci, a zis ea. Uite, ia o portocală. 


* 


Au trecut câteva săptămâni, timp în care m-am străduit cât am 
putut să mă pierd în peisaj. Părea că funcţionează, şi atunci a 
început ora de lucru manual; miercurea, după cârnatul fript în aluat 
şi tarta Manchester. Ne-am făcut fiecare muştele şi ochiurile de 
croşetă, după care a trebuit să ne gândim la un proiect. Eu m-am 
hotărât să cos o broderie cu mesaj pentru Elsie Norris. Fata de lângă 
mine voia să-i coasă una mamei ei, MAMEI, CU DRAGOSTE; fata 
de vizavi, ceva cu ziua de naştere. Când a venit rândul meu, am zis 
că eu vreau un text. 19 

— Ce zici de BIEŢII COPII NEVINOVAŢI? a sugerat doamna 
Virtue. 

Ştiam că Elsie n-o să fie mulţumită cu aşa ceva. Ea iubea prorocii. 

— Nu, am spus ferm, e pentru prietena mea, şi ei cel mai mult îi 
place să citească Ieremia. Mă gândeam la VARA S-A SFÂRŞIT ŞI 
NOI ÎNCĂ NU SUNTEM SALVAŢI. 

j 

Doamna Virtue era o fire diplomată, însă avea şi ea punctele ei 
slabe. Când a venit momentul să scrie ce face fiecare, le-a scris pe 
celelalte, iar în dreptul mesajului meu a scris „Text". 

— De ce aţi scris aşa? am întrebat-o. 

— Tar putea deranja pe ceilalţi, a zis ea. Acum, ce culoare vrei, 
galben, verde sau roşu? 

Ne-am privit una pe alta. 

— Negru, am spus. 

Mesajul meu i-a deranjat pe colegii mei. Nu intenţionat, dar aşa s- 
a întâmplat. Doamna Sparrow şi doamna Spencer au venit într-o zi 

19 

Suffer Utile children, referire la crimele din anii '60, din zona Manchester. Myra 
Hindley şi iubitul ei. Ian Brady, au răpit şi au ucis mai mulţi copii mici. 


53 



la şcoală congestionate de furie; au venit în pauză, le-am văzut cu 
poşetele şi pălăriile lor, păşind apăsat pe asfalt, cu buzele strânse. 
Doamna Spencer avea mănuşi. 

Unii dintre copii ştiau ce se petrece. în apropierea gardului se afla 
un grup de elevi care vorbeau în şoaptă. Unul dintre ei m-a arătat cu 
degetul. Am făcut eforturi să nu-1 iau în seamă şi mi-am văzut de 
lemnul şi de capacul meu 20 . Grupul s-a făcut tot mai mare, o fată 
murdară de şerbet la gură a strigat la mine de unde era, n-am înţeles 
ce-a spus, însă toţi ceilalţi au râs de n-au mai putut. Apoi a venit un 
băiat şi mi-a tras una peste ceafă, apoi încă una şi încă una; mă lovea 
şi fugea. 

— Ţi-ai luat leapşa, ţi-ai luat leapşa, au strigat când învăţătoarea 
a trecut pe lângă ei. 

Am fost şocată, apoi înfuriată, înfuriată de mi s-a pus un nod în 
stomac. L-am prins pe unul dintre ei cu biciul meu micuţ. Acesta a 
scâncit. 

— Doamnă, doamnă, m-a bătut. 

— Doamnă, doamnă, l-a bătut, i-au ţinut isonul ceilalţi. 

Doamna m-a luat de părul de la ceafă şi m-a târât înăuntru. 

în curte a sunat clopoţelul, s-au auzit agitaţie şi uşi trântite şi 
foială, apoi s-a făcut linişte. Acea linişte aparte, de hol de şcoală. 

Mă aflam în cancelarie. 

învăţătoarea s-a întors spre mine, avea un aer obosit. 

— întinde palma. 

Am întins palma. 

A luat rigla. M-am gândit la Cel de Sus. Uşa cancelariei s-a 
deschis şi a intrat doamna Voie, directoarea. 

— A, văd că Jeanette e deja aici. Aşteaptă puţin afară, da? 


20 /v.. .W* ..W w« w 

In engl. în orig. ivhip and top, jucărie tradiţională de lemn, formată dintr-un băţ 
subţire, legat cu un şnur textil sau de piele, care alcătuieşte un fel de bici, şi un 
capac. Capacul este învârtit cu ajutorul biciului. 


54 



Mi-am retras palma oferită spre sacrificiu, mi-am vârât-o în 
buzunar şi m-am strecurat printre ele. 

Am ieşit exact la timp ca să văd silueta doamnei Spencer şi pe cea 
a doamnei Sparrow retrăgându-se, cu o lungă trenă de indignare în 
urma lor. 

Era frig pe coridor; auzeam glasurile vorbind în şoaptă dincolo 
de uşă, însă nu s-a întâmplat nimic. Am început să împung 
caloriferul cu compasul, încercând să fac o bucată de plastic încălzit 
să arate precum Parisul văzut din aer. 

Seara trecută, la biserică avusese loc adunarea de rugăciune, şi 
doamna White avusese o viziune. 

— Cum a fost? am întrebat curioşi. 

— O, cât se poate de dumnezeiască, a spus doamna White. 

Planurile pentru campania de Crăciun erau destul de avansate. 

Obţinuserăm permisiunea celor de la Armata Salvării să împărţim 
cu ei magazia de lângă primărie şi se zvonea că Pastorul Spratt s-ar 
putea întoarce cu câţiva dintre cei recent convertiţi. 

— Nu putem decât să sperăm şi să ne rugăm, a zis mama, şi i-a 
răspuns imediat printr-o scrisoare. 

Câştigasem încă un concurs pe teme din Biblie şi, spre marea mea 
uşurare, fusesem aleasă povestitor la serbarea de la Şcoala de 
duminică. In ultimii trei ani fusesem Maria, şi, mai mult decât atât, 
nu ştiam ce aş mai putea aduce acestui rol. în plus, asta însemna să 
joc cu Stanley Farmer. 

Era un lucru clar, plăcut şi mă făcea fericită. 

La şcoală nu exista decât confuzie. 

în acest moment eram deja ghemuită pe jos, aşa că, atunci când s- 
a deschis uşa, în cele din urmă, n-am văzut decât un dres de lână şi 
o pereche de pantofi Hush Puppies. 

— Am dori să vorbim cu tine, a spus doamna Voie. 


55 



M-am ridicat şi am urmat-o înăuntru, simţindu-mă cam cum 
trebuie să se fi simţit Daniel. 

Doamna Voie a luat o călimară şi m-a privit cu atenţie. 

— Jeanette, noi suntem de părere că e posibil să ai oarece 
probleme la şcoală. Vrei să ne povesteşti despre ele? 

— Nu am nici o problemă. 

M-am foit stresată. 

— Pari destul de preocupată, ca să zic aşa, de Dumnezeu. 

Am continuat să rămân cu ochii în podea. 

— Lucrul tău manual, de pildă, avea un mesaj destul de 
neliniştitor. 

— Era pentru prietena mea şi i-a plăcut, am izbucnit, gândindu- 
mă cum se luminase la faţă Elsie când i l-am dat. 

— Şi cine e prietena ta? 

— Se numeşte Elsie Norris şi mi-a dat trei şoareci în cazanul cu 
smoală al iadului. 

Doamna Voie şi învăţătoarea mea s-au privit una pe alta. 

— Şi de ce ai ales să scrii în caietul tău de zoologie despre pupeze 
şi hiracşi şi, dacă îmi amintesc bine, chiar şi despre crevete? 

— Mama m-a învăţat să citesc, i-am spus disperată. 

— Da, ştii să citeşti mai bine decât toţi colegii tăi, dar nu mi-ai 
răspuns la întrebare. 

Cum aş fi putut? 

Mama m-a învăţat să citesc după Deuteronom, pentru că e plin 
de animale (majoritatea, necurate). Ori de câte ori citeam „Orice 
dobitoc care are copita despicată, cu spintecătură adâncă între 
amândouă părţile copitei şi care dobitoc rumegă mâncarea, se 
mănâncă" 21 , ea îmi desena animalele pomenite. Căluţii, iepuraşii şi 
răţuştele erau creaturi vagi, fabuloase, însă ştiam totul despre 
pelicani, hiracşi, leneşi şi lilieci. Această tendinţă spre exotism mi-a 

21 

Deuteronomul 14:6. 


56 



adus multe neplăceri, aşa cum i-a adus şi lui William Blake. Mama 
desena insecte cu aripi şi păsările cerului, însă preferatele mele erau 
animalele de pe fundul mării, moluştele. Aveam o colecţie foarte 
frumoasă strânsă de pe plaja din Blackpool. Mama avea un stilou 
albastru pentru valuri şi cerneală sepia pentru carapacea racului. 
Homarii erau desenaţi cu pix roşu, însă niciodată nu desena crevete, 
pentru că îi plăcea să le mănânce într-o chiflă. Cred că acest lucru i-a 
dat probleme de conştiinţă o lungă perioadă de timp. în cele din 
urmă, după multe rugăciuni şi după ce s-a consultat cu un mare 
învăţat devotat Domnului din Shrewsbury, a fost de acord cu 
Sfântul Paul că ceea ce Domnul a curăţit nu trebuie dat deoparte. 
După asta, am început să mergem la restaurantul cu fructe de mare 
al lui Molly în fiecare sâmbătă. Deuteronomul avea însă şi el 
problemele lui; era plin de lucruri abominabile şi de nepomenit. Ori 
de câte ori citeam despre un copil nelegitim sau despre cineva cu 
testiculele zdrobite, mama dădea pagina şi zicea: „Asta s-o lăsăm în 
grija Domnului", însă, când ea pleca, eu aruncam o privire pe furiş. 
Eram bucuroasă că n-am testicule. în mintea mea, erau ca nişte 
intestine, doar că la vedere, iar bărbaţilor din Biblie li se tăiau 
întruna şi nu mai erau în stare să se ducă la biserică. Oribil. 

— Ei bine, m-a presat doamna Voie, aştept. 

— Nu ştiu, am răspuns. 

— Şi de ce, şi asta e poate şi mai grav, de ce terorizezi, da, 
terorizezi, alţi copii? 

— Nu-i adevărat, am protestat. 

— Atunci, poţi să-mi spui de ce au venit în dimineaţa asta la mine 
doamna Spencer şi doamna Sparrow, ca să-mi spună că odraslele lor 
au coşmaruri? 

— Si eu am coşmaruri. 

— Nu despre asta e vorba. Ai vorbit unor minţi tinere despre iad. 


57 



Era adevărat. Nu puteam nega. Le povestisem celorlalţi despre 
grozăviile săvârşite de diavol şi despre soarta celor blestemaţi. îmi 
ilustrasem spusele aproape sugrumând-o pe Susan Hunt, însă 
fusese un accident, şi după asta i-am dat bomboanele mele de tuse. 

— îmi pare foarte rău, am zis, eu am crezut că e interesant. 

Doamna Voie şi doamna învăţătoare au clătinat din cap. 

— Poţi să pleci, a zis doamna Voie. Am să-i scriu mamei tale. 


* 


Am fost foarte deprimată. Ce era cu toată agitaţia asta? Mai bine 
să afli despre iad acum, decât să arzi în el mai târziu. Am trecut pe 
lângă colajul clasei a 3-a, reprezentând un iepure de Paşte, şi m-am 
gândit la cel cu arca lui Noe, al lui Elsie, cu cupola detaşabilă. 

Era evident către ce se îndreaptă viaţa mea. încă zece ani şi mă 
puteam duce la şcoala de misionari. 

Doamna Voie şi-a ţinut promisiunea. I-a scris mamei, explicându- 
i înclinaţiile mele religioase şi rugând-o să mă tempereze. Mama a 
pufnit şi-a trosnit şi, drept recompensă, m-a dus la cinematograf. 
Acolo rula filmul Cele zece porunci. Am întrebat-o dacă poate să vină 
şi Elsie, şi mama a zis nu. 

Din ziua aceea, toţi cei de la şcoală au început să mă evite. Dacă 
nu aş fi fost ferm convinsă că am dreptate, aş fi fost extrem de tristă. 
Aşa stând lucrurile, am încercat pur şi simplu să uit de toate, mi-am 
făcut temele cât de bine am putut, adică nu prea bine, şi m-am 
gândit la biserica noastră. I-am spus mamei cum era altădată şi cum 
e acum. 

— Suntem sortiţi să fim diferiţi, a zis ea. 

Nici mama nu avea prea mulţi prieteni. Oamenii nu înţelegeau 
cum gândeşte; nici eu nu înţelegeam, însă o iubeam pentru că ştia 
întotdeauna exact de ce se întâmplă lucrurile. 


58 



Când a venit momentul să vedem cine ia premiu, mi-am luat 
broderia înapoi de la Elsie Norris şi m-am înscris cu ea la concursul 
de cusut. Şi azi am convingerea că era o capodoperă, în felul ei; 
literele erau scrise cu negru, chenarul era alb, iar în colţul de jos era 
un fel de interpretare artistică a unui condamnat pe vecie, îngrozit. 
Elsie o înrămase, aşa că arăta destul de profesionist. 

Doamna Virtue a pornit pe culoarul dintre bănci, să strângă 
broderiile... 

— Irene, da. 

— Vera, da. 

— Shelley, da. (Shelley era cercetaşă.) 

— Uitaţi-o şi pe a mea, doamnă Virtue, am spus, punând-o pe 
pupitru. 

— Da, a zis ea, vrând să zică Nu. 

— Am s-o înscriu în concurs, dacă asta e ceea ce îţi doreşti, însă, 
sinceră să fiu, nu cred că e genul de lucrare la care se aşteaptă juriul. 

— Cum adică, am întrebat, are tot ce trebuie, aventură, patos, 
mister... 

M-a întrerupt. 

— Adică ai folosit prea puţine culori şi nu ai exploatat potenţialul 
gamei de papiote; uită-te la scena satului făcută de Shelley, de pildă, 
uită-te ce paletă bogată de culori a folosit. 

— Ea a folosit patru culori, eu trei. 

Doamna Virtue s-a încruntat. 

— Şi, în plus, nimeni altcineva n-a mai folosit negrul. 

Doamna Virtue s-a aşezat. 



— Şi am folosit contrarelieful pentru a da o senzaţie mitică, am 
insistat, atătând spre damnatul cel înspăimântat, condamnat pe 
vecie. 

Doamna Virtue şi-a lăsat capul pe mâinile împreunate. 

— La ce te referi? Dacă te referi la pata asta neclară din colţ... 

Eram furioasă; din fericire, citisem despre modul în care Sir 

Joshua Reynolds l-a insultat pe Tumer. 

— Doar fiindcă nu-ţi dai seama ce e, nu înseamnă că nu e ceea ce 
e. 

Am luat scena satului, cusută de Shelley. 

— Asta nu arată a oaie, e doar ceva alb şi pufos. 

— întoarce-te la pupitrul tău, Jeanette. 

— Dar... 

— ÎNTOARCE-TE LA PUPITRUL TĂU! 

Ce puteam face? Profesoara mea de lucru manual avea o 
problemă cu ochii. Recunoştea lucrurile în funcţie de aşteptări şi de 
mediu. Dacă te aflai într-un anume loc, te aşteptai să vezi anumite 
lucruri. Oi şi dealuri, mare şi peşte; dacă era un elefant în 
supermarket, ea fie se prefăcea că nu există, fie o chema pe doamna 
Jones, ca să discute cu ea depre prăjituri cu peşte. însă, cel mai 
probabil, făcea ce fac majoritatea oamenilor atunci când sunt 
confruntaţi cu un lucru pe care nu-1 înţeleg: 

Se panica. 

Problema nu este lucrul în sine sau mediul în care se află acel 
lucru, ci alăturarea celor două; ceva neobişnuit, într-un loc banal 
(mătuşa ta preferată în salonul tău preferat de poker) sau ceva banal 
într-un loc neobişnuit (vătraiul tău preferat în mătuşa ta preferată) 22 . 
Ştiam că broderia mea se află la locul potrivit în sufrageria lui Elsie 
Norris, însă nu are ce să caute în clasa de lucru manual a doamnei 
Virtue. Doamna Virtue trebuia fie să fi avut imaginaţia de a mă 

22 

Joc de cuvine intraductibil (poker - vătrai; poker parlour - salon de poker). 


60 



lăuda pentru efortul făcut, fie să fi înţeles că aici are loc o dezbatere 
referitoare la faptul că un lucru poate avea în acelaşi timp o valoare 
absolută şi una relativă; dată fiind această stare de fapt, ar fi trebuit 
să-mi acorde o minimă prezumţie de nevinovăţie. 

însă ea s-a supărat şi a dat vina pe mine, spunând că din cauza 
mea o doare capul. A făcut şi ea exact ca Sir Joshua Reynolds, care 
se plângea că Tumer îi dă mereu dureri de cap. 

N-am câştigat nici un premiu cu peticul meu cusut şi am fost 
foarte dezamăgită. în ultima zi de şcoală, i l-am dus înapoi lui Elsie 
şi am întrebat-o dacă îl mai vrea. 

Ea mi l-a înşfăcat din mână şi l-a pus imediat înapoi, pe perete. 

— L-ai agăţat invers, Elsie, am remarcat eu. 

Ea şi-a căutat ochelarii şi s-a uitat la el. 

— Aşa e, dar pentru Cel de Sus e acelaşi lucru. însă o să-l pun 
totuşi cum trebuie, pentru cei care nu înţeleg. 

Şi a îndreptat cu grijă broderia. 

— Am crezut că poate nu-ţi mai place. 

— Copil păgân, însuşi Domnul a fost batjocorit, aşa că nu te 
aştepta ca nespălaţii să priceapă aşa ceva. 

(Elsie îi numea întotdeauna pe neconvertiţi nespălaţi.) 

— Ei, ar fi frumos să te aprecieze şi ei, măcar câteodată, m-am 
aventurat, încercând o relativizare a subiectului. 

Elsie s-a supărat foarte tare. Era genul absolutist, şi nu avea 
vreme de pierdut cu cei care credeau că vacile nu există, dacă tu nu 
te uiţi la ele. Odată ce un lucru era creat, era valabil pe vecie. 
Valoarea lui nici nu creştea, nici nu scădea. 

Percepţia, spunea ea, e o înşelătorie; nu spusese Sf. Pavel că prin 
sticlă vedem întunecat, şi nu zisese Wordsworth că vedem prin 
intermediul străfulgerărilor? 


61 



— Această prăjitură - mi-a fluturat-o în faţă, printre muşcături - 
această prăjitură nu are nevoie ca eu să o mănânc, pentru a deveni 
comestibilă. Ea există fără mine. 

Era un exemplu greşit, însă ştiam la ce se referă. Se referea la 
faptul că a crea este un lucru palpabil, iar a aprecia, o acţiune 
facultativă. Odată creată, fiinţa se separa de creatorul său şi nu avea 
nevoie de nici o altă acţiune secundară pentru a exista. 

— Ia o prăjitură, a zis veselă, însă eu n-am luat, fiindcă, deşi 
filozofic vorbind era posibil ca Elsie să o fi luat pe arătură, afirmaţia 
ei că prăjitura există fără nici una dintre noi era, în mod categoric, 
adevărată. Probabil că exista un oraş întreg înăuntrul ei, cu propriile 
lui valori şi un stil propriu de bârfă. 


* 


De-a lungul anilor, am făcut tot posibilul să obţin un premiu; unii 
îşi doresc să facă din această lume un loc mai bun, şi totuşi continuă 
să o dispreţuiască. însă n-am reuşit niciodată; există o formulă, un 
secret, nu ştiu care anume, pe care cei ce au fost la internat privat 
sau la cercetaşi par să-l ştie. Acesta guvernează întreaga viaţă; 
începe cu zambila care creşte, trece prin umilinţa de a fi tu mereu cel 
care împarte paharele cu lapte colegilor şi sfârşeşte undeva, într-o 
semitristeţe albastră. 

Zambilele mele erau roz. Erau două. Am numit desenul 
„Bunavestire" (trebuia să ai o temă). Asta din cauză că florile păreau 
că se îmbrăţişează şi pentru că mi-au amintit de Maria şi de 
Elisabeta, imediat după ce au primit vizita îngerului. Mi s-a părut o 
foarte isteaţă împreunare a horticulturii şi a teologiei. Am pus şi o 
mică explicaţie la baza desenului, precum şi versul respectiv, ca 
privitorul să ştie unde să-l caute dacă vrea să-l citească, însă nu am 
câştigat. Au câştigat, în schimb, „Surorile zăpezii", două flori albe şi 


62 



jumulite. Aşa că am luat „Bunavestire" acasă şi i-am dat-o iepurelui 
s-o mănânce. După asta, am avut oarece mustrări de conştiinţă, să 
nu fie considerată o erezie, şi iepurele s-a îmbolnăvit. Mai târziu, am 
încercat să câştig concursul de ouă încondeiate de Paşte. Am avut 
aşa de puţin succes cu temele mele biblice, încât părea o idee foarte 
bună să încerc ceva nou. Nu putea fi ceva prerafaelit, fiindcă Janey 
Morris era slăbănoagă şi nu putea fi interpretată de un ou. 

Coleridge şi Bărbatul din Porlock? 

Coleridge era gras, însă am simţit că tabloul ar fi total lipsit de 
interes dramatic. 

— E evident, a spus Elsie, Wagner. 

Aşa că am tăiat o cutie de carton pentru a face scena, iar Elsie s-a 
ocupat de fundal, şi eu am făcut stâncile, din coji de la jumătăţi de 
ouă. Am stat toată noaptea ca să facem personajele, din cauza 
detaliilor. Alesesem partea cea mai incitantă, „Brunhilda îşi înfruntă 
tatăl". Eu am făcut-o pe Brunhilda, iar Elsie pe Wodin. Brunhilda 
avea o cască făcută dintr-un degetar, cu mici aripioare din pene, 
luate din perna lui Elsie. 

— îi trebuie o suliţă, a zis Elsie. O să-ţi dau un beţigaş de cocteil, 
dar să nu spui nimănui de la ce e. 

Ca tuşeu final, mi-am tăiat o şuviţă de păr şi i-am făcut plete 
Brunhildei. 

Wodin era o capodoperă, un ou maro cu gălbenuş dublu, cu scut 
făcut dintr-un biscuit Ritz şi plasture negru pe un ochi. I-am făcut 
un car dintr-o cutie de chibrituri, pur şi simplu prea mică. 

— Accent dramatic, a zis Elsie. 

A doua zi l-am dus la şcoală şi l-am pus lângă celelalte; nici nu 
exista comparaţie. Imaginaţi-vă şocul meu în clipa în care n-am 
câştigat. Nu eram un copil egoist şi, înţelegând natura geniului, m- 
aş fi înclinat bucuroasă în faţa talentului altcuiva, însă nu în faţa a 
trei ouă învelite în vată şi intitulate „Iepuraşi de Paşte." 


63 



— Nu e corect, i-am spus lui Elsie mai târziu în aceeaşi seară, la 
adunarea enoriaşelor. 

— O să te obişnuieşti. 

— Şi oricum, s-a băgat şi doamna White, care auzise povestea, 
sunt oameni care n-au nimic sfânt în ei. 


* 


Nu m-am lăsat pradă disperării; am făcut Un tramvai numit 
dorinţă din perii de curăţat pipa, o pemuţă brodată imprimată cu 
poza lui Bette Davis din Now Voyager, un Wilhelm Teii din origami, 
cu măr natural şi, lucrul cel mai frumos, o sculptură din cartofi a lui 
Henry Ford în faţa clădirii Chrysler din New York. O listă 
impresionantă după orice criterii, însă eu eram la fel de plină de 
speranţă şi de naivă ca regele Canute în lupta cu talazurile. Orice 
făceam, nu producea nici cea mai mică impresie, şi n-am reuşit 
decât să-mi enervez mama, pentru că abandonasem temele biblice, 
îi plăcuse destul de mult Noio Voyager, dat fiind că era unul dintre 
filmele din perioada când o curta tata, însă era de părere că ar fi fost 
mai bine să fac Tumul Babei din origami, deşi i-am spus că ar fi fost 
mult prea complicat. 

— Domnul a păşit pe ape, a fost tot ce mi-a spus când am încercat 
să-i explic. 

însă avea şi ea problemele ei. Mulţi dintre misionari fuseseră 
mâncaţi, ceea ce însemna că acum trebuia să le explice situaţia 
familiilor lor. 

— Nu-i uşor, a zis, chiar dacă e pentru Cel de Sus. 



Când copiii lui Israel au părăsit Egiptul, au fost ghidaţi de stâlpul 
de nor pe timpul zilei, şi de cel de foc pe timpul nopţii. Pentru ei, 
asta nu părea să fie o problemă. Pentru mine, era o problemă 
imensă. Stâlpul de nor era o ceaţă stranie şi de neînţeles. Nu 
pricepeam regulile de bază ale jocului. Lumea de zi cu zi era una a 
Lucrurilor Ciudate, fără formă şi, prin urmare, goale. Mă alinam pe 
cât puteam rearanjând întruna faptele, în versiunea celorlalţi. 

Intr-o zi, am aflat că tetraedul este o formă geometrică ce se poate 
obţine întinzând un elastic peste nişte cuie. Insă Tetraedru este un 
împărat... împăratul Tetraedru trăia într-un palat făcut numai din 
benzi de elastic. La dreapta, erau fântâni meşteşugite, din care 
izvorau jeturi de elastic, delicate ca mătasea; la stânga, zece 
menestreli cântau zi şi noapte la alăute de elastic. 

împărabil era iubit de toată lumea. 

Noaptea, când câinii cei agili dormeau şi muzica îi toropea pe toţi 
şi îi adormea, mai puţin pe cei ce stăteau de pază, palatul cel 
maiesbios era închis cu drugi puternice, pentru a se apăra de 
vicleanul Isoscel, duşman recunoscut al blândului Tetraedru. 

în timpul zilei însă, paznicii deschideau larg porţile uriaşe, 
inundând câmpia cu lumină, iar darurile supuşilor erau aduse 
împăratului. 

Mulţi îi aduceau daruri; coţi întregi de ţesături atât de fine, încât 
cea mai uşoară modificare a temperaturii le putea distruge; ţesături 
cu urzeală atât de solidă, încât din ele se puteau construi oraşe 
întregi. 

Şi poveşti despre dragoste şi nebunie. 

într-o zi, o femeie frumoasă i-a adus împăratului un circ mişcător, 
manevrat de pitici. 

Piticii jucau toate tragediile şi multe dintre comedii. Le jucau pe 
toate odată şi era un noroc că Tetraedru avea atâtea feţe, altfel ar fi 
murit de epuizare. 


65 



Le jucau pe toate odată, şi împăratul, care se plimba în jurul 
teatrului său, le putea vedea pe toate în acelaşi timp, dacă voia. 

Se plimba în jurul lor, la nesfârşit, şi aşa a învăţat un lucru foarte 
important: 

că nici o emoţie nu e cea de pe urmă. 


66 



LEVITICUL 


67 



68 



Cei păgâni erau o preocupare zilnică în casa noastră. Mama îi 
întâlnea peste tot, mai ales Alături. O chinuiau aşa cum numai cei 
fără de Dumnezeu o pot face, însă avea şi ea metodele ei. 

Urau imnurile, iar ei îi plăcea să cânte la pian, o pianină veche, cu 
sfeşnice şi clape galbene. Fiecare dintre noi aveam câte un exemplar 
din Redemption Hymnal (cu copertă cartonată şi îmbrăcată în 
material textil, 3 şilingi). Mama cânta melodia, iar eu adăugam 
armoniile. Primul imn pe care l-am învăţat a fost o splendidă 
compoziţie victoriană intitulată Ask the Saviour to Help Yon 23 . 

Intr-o duminică dimineaţă, după ce tocmai ne întorseserăm de la 
slujbă, am auzit nişte zgomote ciudate, ca nişte ţipete de ajutor, 
venind dinspre Vecinii de Alături. Nu le-am luat în seamă, însă 
mama a îngheţat în spatele radioului şi a început să facă feţe-feţe. 
Doamna White, care venise la noi să ascultăm împreună World 
Service, şi-a lipit imediat urechea de perete. 

— Ce e? am întrebat. 

— Nu ştiu, a zis ea în şoaptă, dar orice-ar fi, e ceva necurat. 

Mama tot nu se mişca. 

— Ai un pahar de vin? a iscodit-o doamna White. 

Mama a părut îngrozită. 

— Pentru scopuri medicale, am vrut să spun, a adăugat doamna 
White iute. 

Mama s-a dus la un bufet înalt şi a dat jos o cutie de pe raftul de 
sus. Acesta era Bufetul de Război, şi în fiecare săptămână cumpăra 
câte o altă conservă pe care s-o pună acolo, în eventualitatea unui 
nou Holocaust. în principal, era plin cu cireşe sălbatice confiate şi 
sardine la ofertă specială. 

— Nu le folosesc niciodată, a zis cu subînţeles. 

— Nici eu, a zis doamna White defensiv, lipindu-se iar de perete. 


23 


Roagă-l pe Mântuitor să te ajute. 


69 



în timp ce mama acoperea televizorul, doamna White s-a lăsat să 
alunece în jos şi s-a aşezat lângă plintă. 

— Tocmai am zugrăvit peretele ăla, a subliniat mama. 

— Oricum, văd că s-au oprit, a zis doamna White, oftând. 

în clipa aceea, dinspre Vecinii de Alături a izbucnit un alt val de 
tânguiri. 

De data asta, foarte clar. 

— Preacurvesc, a strigat mama, grăbindu-se să-mi astupe 
urechile cu mâinile. 

— Lasă-mă, am ţipat. 

Câinele a început să latre, şi tata, care lucrase de noapte sâmbătă, 
a coborât în pantalonii de pijama. 

— Pune-ţi nişte haine pe tine, a ţipat mama, iar au început Ăştia 
de Alături. 

Am muşcat-o pe mama de mână. 

— Dă-mi drumul la urechi, aud foarte bine şi aşa. 

— în sfântă zi de duminică, a exclamat doamna White. 

Afară, din senin, maşina de îngheţată. 

— Du-te şi ia două comete şi o vafă pentru doamna White, a 
poruncit mama, vârându-mi 10 şilingi în palmă. 

Am fugit. Nu prea ştiam exact ce înseamnă a preacurvi, însă 
citisem despre asta în Deuteronom şi ştiam că e un păcat, însă de ce 
era atât de zgomotos? Cele mai multe păcate se făceau în linişte, ca 
să nu fii prins. Am cumpărat îngheţatele şi am hotărât să mai 
zăbovesc un pic afară. Când m-am întors în casă, mama deschisese 
pianul şi se uita cu doamna White prin Redemption Hymnal. 

Am împărţit îngheţatele. 

— S-a oprit, am zis veselă. 

— Pentru moment, a spus mama ursuză. 

Când ne-am terminat îngheţatele, mama şi-a şters mâinile pe şorţ. 


70 



— Ask the Saviour to Help You, asta o să cântăm. Doamnă White, o 
să vă rog să cântaţi dumneavoastră vocea întâi. 

Prima strofă era foarte frumoasă, m-am gândit: 

Ispitei să nu te laşi pradă, căci a ceda e un păcat, 

Şi fiece triumf alte victorii îţi aduce neîntârziat. 

Du-ţi lupta bărbăteşte şi patimile tu o să le birui, 

Priveşte spre Isus, El te va ajuta pe drumul bun să stărui. 

Imnul avea un refren înălţător, care a emoţionat-o atât de tare pe 
mama, încât n-a mai ţinut seama de notele de pe partitură şi a 
început să-l acompanieze impetuos, trezind la viaţă toate clapele 
pianului. Nici o notă nu a fost omisă. In clipa în care am ajuns la cea 
de-a treia strofă. Vecinii de Alături începuseră deja să bată în perete. 

— I-auzi la păgâni, a strigat mama jubilând şi apăsând şi mai tare 
cu piciorul pedala grea. 

— Mai cântaţi o dată. 

Şi am cântat, în timp ce păgânii, scoşi din minţi de Cuvântul cel 
Sfânt, au ieşit repede afară, să caute ceva îndeajuns de solid, cu care 
să poată bate în perete suficient de tare. 

Unii dintre ei au fugit în curtea din spate şi au strigat peste zid: 

— Opriţi dracului gălăgia. 

— In sfântă zi de duminică, a ţâţâit din buze doamna White, 
înspăimântată. 

Mama a sărit de la clape şi a alergat în curtea din spate, pentru a 
le răspunde cu vorbe din scriptură. S-a trezit holbându-se la fiul cel 
mare, care avea faţa plină de coşuri. 

— Doamne Dumnezeule, ajută-mă, s-a rugat ea, şi i-a venit 
imediat în minte un fragment din Deuteronom: 


71 



„Domnul te va lovi cu lepră rea peste genunchi şi peste fluiere şi 
din tălpile picioarelor tale până în creştetul capului tău, de care nu 
te vei mai putea vindeca." 24 

Apoi a alergat înapoi în casă şi a trântit uşa din spate. 

— Aşa, a zâmbit, mâncăm şi noi ceva pe ziua de azi? 


* 


Mama îşi spunea misionară pe frontul de acasă. Zicea că Cel de 
Sus n-o chemase în zonele bătute de arşiţă, ca pe Pastorul Spratt şi 
Cruciada Gloriei a lui, ci pe străzile şi aleile din Lancashire. 

— întotdeauna am fost călăuzită de Domnul, îmi spunea. Uită-te 
la ce am reuşit să fac la Wigan. 

Cu mult timp în urmă, la scurtă vreme după convertirea ei, 
mama primise un plic ciudat, cu ştampila poştei din Wigan. Intrase 
la bănuieli, ştiind că Diavolul îi încearcă pe cei recent salvaţi. 
Singura persoană pe care o cunoştea în Wigan era un fost iubit de-al 
ei, care o ameninţase că se omoară în clipa în care ea se măritase cu 
albii. 

— E problema ta, îi spusese, refuzând să corespondeze, 
într-un final, curiozitatea a pus stăpânire pe ea şi a deschis plicul. 

Nu era de la Pierre, ci de la Eli Bone (Reverend), de la Societatea 
pentru cei pierduţi. 

Antebil de pe hârtie reprezenta câteva suflete adunate în jurul 
unui munte, sub care se afla un text uşor arcuit. „Legaţi de stâncă", 
scria. 

Si mama a continuat să citească... 

9 

Pastorul Spratt, care plecase în Africa din Wigan, o recomandase 
pe mama acestei organizaţii, care îşi căuta trezorier. Ultimul, 
doamna Maude Butler (născută Richards), tocmai se căsătorise şi 

24 Deuteronomul 28:35. 


72 



urma să se mute la Morecambe. Avea să deschidă o pensiune pentru 
cei îndoliaţi, cu reduceri speciale acordate celor care lucrează pentru 
Societate. 

„O ofertă foarte atractivă", punctase Reverendul. 

Mama a fost foarte flatată şi a decis să accepte invitaţia acestuia 
de a se duce şi a sta la Wigan câteva zile, ca să afle mai multe despre 
Societate. Tata era mai tot timpul plecat la lucru, aşa că i-a lăsat 
adresa şi un bileţel în care scria: „Sunt ocupată cu Domnul, în 
Wigan". 

S-a întors abia peste trei săptămâni, iar după asta a continuat să 
se ducă regulat la Reverendul Bone, pentru a face bilanţul contabil 
al campaniei de recrutare de noi membri. Era o femeie de afaceri 
foarte pricepută şi, sub conducerea ei. Societatea pentru cei pierduţi 
aproape că şi-a dublat numărul de membri. 

Fiecare formular de abonament conţinea o serie de oferte 
tentante: reducere la cărţile de imnuri şi alte accesorii religioase de 
bază; un buletin informativ care era de fiecare dată însoţit de un 
cadou şi un disc gratuit de Crăciun; şi, fireşte, reducerile oferite la 
pensiunea Morecambe. 

Mama alegea de obicei un cadou cu care să meargă la sigur, ce se 
oferea exclusiv membrilor Societăţii. Intr-un an, a fost un pliant 
nou-nouţ, care se desfăcea ca o hartă, cu Profeţiile, în aşa fel încât cei 
binecuvântaţi să poată fi siguri de semnele şi prevestirile ce vor 
însoţi Cea de-a doua Venire a Mântuitorului. în alt an, o cutie a 
milei făcută de artizanii unui trib. Şi, favoritul meu, un barometru 
cu tablă mobilă de calcul. într-o parte a acestui aparat solid din 
bachelită se afla un termometru, iar în cealaltă, o tablă mobilă ce 
arăta numărul de convertiri posibile într-un an, dacă fiecare 
persoană, începând cu tine, îi aduce Domnului câte două suflete. 
Conform tablei mobile, întreaga lume ar putea fi creştinată în cel 


73 



mult zece ani. Acest lucru era extrem de încurajator pentru cei 
timizi, şi mama primea multe scrisori de mulţumire. 

Societatea se întâlnea o dată pe an la pensiunea Morecambe, într- 
un weekend, exact înainte de sezonul de campanie - acesta avea loc 
în jurul Paştelui, după ce se tămăduiau bolile contractate în timpul 
iernii celei aspre. Fireşte, uneori mai era câte un val de inundaţii 
neaşteptate în ianuarie, însă e surprinzător cât de mult rezistă 
oamenii, atunci când ştiu că se apropie sfârşitul. Mama, care a fost 
mereu interesată de Sfârşit, atât din punct de vedere personal, cât şi 
în general, avea o prietenă care făcea marea majoritate a coroanelor 
mortuare din regiunea coastei Fylde. 

— Se apropie vremea noastră, spunea ea în fiecare iarnă şi îşi 
cumpăra un palton nou. 

— Atâta lucru îmi permit şi eu, zicea ea. Oamenii trăiesc mai mult 
acum şi nu vor să se streseze mai mult decât e cazul când o veni 
sfârşitul. Clătina din cap. Nu, afacerile nu mai sunt ce erau odată. 

Câteodată venea şi stătea cu noi şi-şi aducea sârmele, bureţii şi 
cataloagele. 

— E ciudat, dar toată lumea vrea acelaşi lucru, nimeni nu se 
aventurează niciodată să ceară altceva, deşi odată am făcut o vioară 
din garoafe pentru soţul unei muziciene. 

Mama a dat din cap cu înţelegere. 

Femeia şi-a sorbit ceaiul. 

— Regina Victoria, da, alea da funeralii. 

A luat un biscuit cu ciocolată de la baza mormanului. 

— Fireşte, eram tânără atunci, însă mama mea îşi rupea degetele 
până-i dădea sângele, făcând coroane. Şi pe vremea aia coroanele 
erau coroane adevărate. Inimi şi flori, ghirlande, blazoane de 
familie, uite, ca asta din catalog. L-a luat şi ne-a arătat paginile 
decolorate. Insă nimenea nu mai vrea aşa ceva azi. 

A mai luat un biscuit. 


74 



— Cruci, a zis cu tristeţe, asta e tot ce-mi cer, cruci. Pentru o 
femeie cu pregătirea mea, e prea puţin. 

— Dar nu puteţi să faceţi şi aranjamente pentru nunţi? am 
întrebat-o. 

— Nunţi, a pufnit ea, ce treabă am eu cu nunţile? 

— Aţi avea parte de puţină diversitate, am sugerat. 

— Şi ce crezi că cere lumea pentru nunţi? m-a provocat. 

Nu ştiam, nu fusesem la nici una. 

A coborât privirea spre mine, cu ochi strălucitori. - Cruci, a zis, 
reumplându-şi cana. 

In weekendul în care ne-am adunat cu toţii la Morecambe pentru 
petrecere, era acolo şi femeia respectivă. 

— Am venit aici cu treabă, ne-a spus. 

Se pare că fusese o epidemie la un internat din apropiere. Mulţi 
elevi nu-i făcuseră faţă şi, fireşte, părinţii voiau jerbe. 

— Şcoala vrea două rachete de tenis în culorile lor, drept omagiu. 
Le fac cu mimoze şi trandafiri, e foarte greu, dar e o provocare. 

— Da, dar banii sunt pe măsură, nu? a întrebat mama. 

— O să-mi fac baia cu ei, asta o să fac. O femeie cu pregătirea 
mea, să n-aibă baie acasă, e strigător la cer. 

Am întrebat-o dacă pot s-o ajut şi eu, şi ea a zis că da, aşa că ne¬ 
am dus amândouă în seră. 

— Pune-ţi astea. Mi-a dat o pereche de mănuşi fără degete. Şi 
începe să alegi trandafirii. 

Avea mâinile roşii şi pătate cu praf de mimoză. 

— Ce crezi că i-ar plăcea maică-tii? m-a întrebat, de dragul 
conversaţiei. 

— A, cred că ceva grandios. Mă gândesc că i-ar plăcea Biblia, 
deschisă la Profeţii. 

— Ei, o să vedem, a zis femeia. 


75 



Ne înţelegeam foarte bine. Peste ani, când am avut nevoie de o 
slujbă sâmbăta, m-a ajutat. îşi luase drept partener de afaceri o altă 
antreprenoare de pompe funebre, aşa că acum puteau oferi întreaga 
gamă de servicii la preţuri speciale. 

— Abia mai facem faţă, mi-a spus odată 

Aveau foarte mult de muncă şi, de regulă, aveau nevoie de 
ajutoare. Mi-au încredinţat aranjarea în coşciug şi machiajul. La 
început, eram foarte neîndemânatică. Dădeam cu prea mult ruj şi 
mânjeam pomeţii. 

— Tratează-i cu respect, a zis femeia, au şi răposaţii mândria lor. 

întotdeauna aveam o listă cu instrucţiunile de înmormântare şi, 

în curând, această sarcină mi-a revenit mie. Aveam grijă ca morţii să 
aibă tot ce le trebuie. Unii nu voiau decât o carte de rugăciune sau 
Biblia personală sau verigheta, însă unii dintre ei erau categoric 
egipteni. Le puneam alături albume cu fotografii, cele mai frumoase 
rochii, romanele preferate şi, o dată, chiar şi propriul roman. Era 
despre o săptămână petrecută într-o cabină de telefon, cu o pereche 
de pijamale pe nume Adolf Hitler. Eroina era o bucată de sfoară 
înnodată. 

— Mare Ţi-e grădina, a zis femeia când l-a citit. 

însă l-am pus totuşi în coşciug. Mi-a amintit de Rossetti, care şi-a 
aruncat poeziile în mormântul soţiei lui şi a trebuit să ceară 
aprobarea ministrului de interne pentru a le dezgropa, şase ani mai 
târziu. îmi plăcea munca mea. Am învăţat foarte multe despre lemn 
şi flori şi îmi făcea plăcere să lustruiesc mânerele, ca pe un ultim 
tuşeu personal. 

— întotdeauna, cele mai bune, declara femeia. 

într-un an. Societatea a ţinut o conferinţă specială în oraşul 
nostru. Mama a făcut campanie săptămâni la rând, ca să fie sigură 
că vine suficientă lume. May şi Alice au împărţit invitaţii în cutiile 
poştale, iar domnişoara Jewsbury urma să cânte la oboi. Era o 


76 



discuţie liberă, prin care se dorea informarea şi încurajarea noilor 
membri. Singurul loc pe care l-am găsit disponibil a fost Rechabite 
Hali, colţ cu strada Infant. 

— Crezi că e în regulă? a întrebat May, îngrijorată. 

— Să nu le căutăm nod în papură, a răspuns mama. 

— Dar sunt destul de curaţi pentru Domnul? a stăruit doamna 
White. 

— Asta numai Cel de Sus poate hotărî, a zis mama, ferm. 
Doamna White s-a îmbujorat la faţă, şi mai târziu am văzut că şi-a 
tăiat numele de pe lista voluntarelor care urmau să facă brioşe cu 
stafide. 

Conferinţa era programată într-o zi de sâmbătă, şi sâmbăta era 
mereu piaţă în apropiere de Infant Street, aşa că mama mi-a dat o 
lădiţă portocalie şi mi-a spus să strig, ca să anunţ lumea. Nu mi-a 
mers prea bine. Cei mai mulţi precupeţi mi-au scos ochii că le stau 
în drum, că ei au plătit să poată sta acolo şi eu nu, şi aşa mai 
departe. Nu m-au deranjat insultele, eram deja obişnuită cu ele, şi 
nu le luam niciodată personal, însă ploua şi voiam să fac o treabă 
bună. In cele din urmă, doamnei Arkwright, cea din spatele 
fabricilor, i s-a făcut milă de mine. Avea o tarabă închiriată peste 
weekend, cu mâncare pentru animale, deşi, dacă era o chestiune 
urgentă, dădea şi sfaturi despre dăunători. 

— îmi place să-mi iau şi eu o mică pauză, a zis. 

M-a lăsat să-mi pun lădiţa sub copertina tarabei ei, ca să pot 
împărţi broşuri fără să mă ud prea tare. 

— Mă-ta aia-i cam smintită, ascultă la mine, îmi zicea întruna. 

Poate că avea dreptate, dar n-aveam ce face. 

Am fost uşurată când s-a făcut ora două şi am putut să mă duc şi 
eu înăuntru, lângă ceilalţi. 

— Câte broşuri ai împărţit? a întrebat mama, care pândea la uşă. 

— Pe toate. 


77 



S-a înmuiat. 

— Bravo. 

Chiar în clipa aceea, cineva a început să cânte la pian, aşa că m- 
am grăbit să intru şi eu. Locul era destul de apăsător, cu multe 
tablouri reprezentându-i pe apostoli. Predica era despre perfecţiune, 
şi momentul în care am auzit primele cuvinte a fost cel în care am 
simţit cum, pentru întâia oară, încep să nu fiu de acord cu ceea ce mi 
se înfăţişa drept adevăr teologic absolut. 

Perfecţiunea, spunea bărbatul, este un lucru la care trebuie să 
aspiri. Era condiţia Dumnezeului suprem, era condiţia omului 
înainte de Cădere. Ea nu putea fi atinsă cu adevărat decât în lumea 
de apoi, însă noi avem sentimentul ei, un sentiment înnebunitor şi 
imposibil, care este deopotrivă o binecuvântare şi un blestem. 

— Perfecţiunea, a afirmat el ritos, înseamnă desăvârşire absolută. 

Odată ca niciodată, în pădure trăia o femeie atât de frumoasă, 

încât simpla ei prezenţă îi vindeca pe cei suferinzi şi făcea holdele să 
rodească. 

Era, de asemenea, înţeleaptă şi cunoştea foarte bine legile fizicii şi 
natura universului. Marea ei plăcere era să toarcă şi să cânte în timp 
ce răsucea fuiorul. în acest timp, într-o parte a pădurii ce devenise 
oraş, un mare prinţ hălăduia amărât pe coridoarele palatului său. 
Mulţi îl considerau un prinţ bun şi un lider valoros. Era, în plus, şi 
destul de chipeş, chiar dacă uneori îl apuca bâzdâcul din senin. 

în timp ce se plimba, vorbea cu însoţitoarea lui de nădejde, o 
gâscă bătrână. 

— Dacă mi-aş putea găsi o nevastă, a oftat el. Cum să conduc 
regatul ăsta fără o soţie? 

— Te-ai gândit vreodată să pui pe altcineva să-ţi caute? a sugerat 
gâscă, mergând legănat. 

— Nu te prosti, a repezit-o prinţul. Sunt prinţ, ce Dumnezeu. 

Gâscă s-a îmbujorat. 


78 



— Problema e, a continuat prinţul, că sunt multe fete, însă nici 
una care să aibă acel ceva pe care-1 caut. 

— Ce anume? a făcut gâscă, gâfâind. 

Prinţul a privit în zare o clipă, apoi s-a aruncat pe iarbă. 

— V-a plesnit cracul, sire, a şoptit însoţitoarea lui jenată. 

Insă prinţului nici că-i păsa. 

— Acel ceva anume...S-a rostogolit şi s-a sprijinit într-un cot, 
îndemnând-o prin gesturi pe gâscă să facă la fel. 

— Vreau o femeie fără nici un cusur, nici vizibil şi nici invizibil, 
desăvârşită din toate punctele de vedere. Vreau o femeie perfectă. 

Şi, zicând aceste cuvinte, şi-a îngropat faţa în iarbă şi a început să 
plângă. 

Gâscă a fost cât se poate de mişcată de această izbucnire sinceră şi 
a pornit în lume să caute nişte sfetnici. 

După ce a căutat mult şi bine, a dat peste câţiva adunaţi ciorchine 
sub stejarii regali, jucând bridge. 

— Prinţul vrea o soţie. 

Ei şi-au ridicat privirile toţi odată. 

— Prinţul vrea o soţie, a repetat ea, şi aceasta trebuie să fie fără 
nici un cusur, nici vizibil şi nici invizibil, desăvârşită din toate 
punctele de vedere. Trebuie să fie o femeie perfectă. 

Cel mai tânăr sfetnic şi-a scos goarna şi a strigat în ea, dând de 

veste. „Vrea o soţie", a dat el sfoară în ţară. „Perfectă." 

* 

Vreme de trei ani, sfetnicii au străbătut regatul în lung şi-n lat, 
dar în zadar. Au găsit multe femei frumoase şi virtuoase, însă 
prinţul le-a refuzat pe toate. 

— Prinţe, eşti un prost, i-a spus gâscă într-o zi. Ceea ce vrei tu nu 
poate exista. 

— Trebuie să existe, a insistat prinţul, pentru că aşa vreau eu. 


79 





— O să mori înainte să apuci s-o găseşti, a ridicat din umeri 
gâscă, care tocmai se pregătea să se întoarcă la tava ei cu mâncare. 

— Nu înaintea ta, i-a tăiat-o prinţul şi i-a zburat căpăţâna. 

* 

Au mai trecut trei ani, şi prinţul a început să scrie o carte, ca să-şi 
treacă timpul. Se numea Sfânta Taină a Perfecţiunii A împărţit-o în 
trei părţi. 

Partea întâi: filozofia perfecţiunii. Sfântul Potir, viaţa fără de 
prihană, aspiraţia finală de pe Muntele Cârmei. Sfânta Tereza şi 
Castelul interior. 

Partea a doua: imposibilitatea perfecţiunii. Neobosita căutare din 
această viaţă, durerea, majoritatea, care optează pentru cea mai 
bună variantă dintre cele găsite. Corupţia generalizată. Importanţa 
sincerităţii absolute 25 . 

Partea a treia: necesitatea de a produce o lume de fiinţe perfecte. 
Posibilitatea, rezultată din aceasta, a unui paradis pe pământ. O rasă 
perfectă. Un îndemn la absolutism. 

Prinţul era foarte încântat de cartea lui şi le-a dat câte un 
exemplar din ea tuturor sfetnicilor săi, ca aceştia să nu-i mai 
irosească timpul cu variante sub ceea ce-şi dorea el. Unul dintre 
aceştia a luat cartea şi a plecat cu ea într-un colţ îndepărtat al 
pădurii, unde o putea citi în pace. Nu era prea învăţat cu cititul, iar 
prinţul scria o proză destul de prolixă. 

în timp ce şedea el lungit sub un copac, a auzit un glas cântând, 
glas ce venea de undeva din stânga lui. Fire curioasă şi iubitoare de 
muzică, s-a ridicat să afle cui u aparţinea vocea aceea. într-un 
luminiş, se afla o femeie ce torcea cu fuiorul şi-şi trecea timpul 
cântând. 


25 

Joc de cuvinte ce trimite la celebra piesă de teatru The Importance ofBeing Eamest 
de Oscar Wilde. 


80 



Sfetnicul a fost de părere că e cea mai frumoasă fiinţă pe care a 
văzut-o în viaţa lui. 

„Şi, pe deasupra, mai ştie şi să coasă", s-a gândit el. 

S-a dus la ea, făcând plecăciuni în timp ce se apropia. 

— Frumoasă fecioară, a început. 

— Dacă ai chef de palavre, a zis ea, întoarce-te mai târziu, am un 
termen-limită de respectat. 

Sfetnicul a fost extrem de şocat. 

— Dar eu sunt spiţă regală, i-a spus. 

— Iar eu am un termen de respectat, i-a spus ea. Vino să iei 
prânzul cu mine, dacă vrei. 

— Mă întorc la amiază, a răspuns el băţos şi s-a îndepărtat cu pas 
apăsat. 

în acest timp, sfetnicul a purces să-i întrebe despre femeie pe toţi 
cei pe care-i întâlnea în cale. Câţi ani avea? Din ce familie se trăgea? 
Avea rude? Era deşteaptă? 

— Deşteaptă? a pufnit un moş. E perfectă. 

— Ai zis perfectă? l-a presat sfetnicul, scuturându-1 pe bătrân de 
umeri. 

— Da, a strigat acesta, am zis perfectă. 

Când s-a făcut amiază, sfetnicul a bătut în uşa casei în care stătea 
femeia. 

— Am supă de brânză, a zis ea, şi l-a poftit să intre. 

— Lasă supa, a răspuns el, trebuie să plecăm, te duc la prinţ. 

— Pentru ce? a întrebat femeia, punându-şi supă în farfurie cu 
polonicul. 

— S-ar putea să vrea să te ia de soţie, a zis el. 

— Eu nu mă mărit, a zis ea. 

Sfetnicul s-a întors spre ea îngrozit. 

— De ce nu? 

— Nu mă prea interesează subiectul. Zi, îţi pun supă sau nu? 


81 



— Nu, a strigat tânărul. Dar o să mă-ntorc. 

Trei zile mai târziu, pădurea a fost cuprinsă de freamăt. Soseau 
prinţul şi suita lui. Prinţului i se cam atrofiaseră muşchii picioarelor 
de la atâta stat pe loc şi trebuise adus cu lectica. La vederea femeii, 
care stătea şi torcea, exact ca înainte, prinţul a sărit din lectică, 
strigând „Sunt vindecat, sigur e perfectă". Şi a căzut în genunchi şi a 
implorat-o să se mărite cu el. 

Curtenii se uitau unii la alţii, zâmbind. Mai era puţin şi se 
termina cu toate neroziile, iar ei puteau să trăiască fericiţi până la 
adânci bătrâneţi. 

Femeia i-a surâs prinţului îngenuncheat şi l-a mângâiat pe păr. 

— Eşti foarte drăguţ, dar nu vreau să mă mărit cu tine. 

Dinspre curtenii adunaţi s-a auzit un icnet înspăimântat. 

Apoi tăcere. 

Prinţul s-a ridicat în picioare cu greutate şi a scos un exemplar 
din cartea sa din buzunar. 

— Dar trebuie, am scris totul despre tine. 

Femeia a zâmbit din nou şi a citit titlul. Apoi s-a încruntat şi, 
făcându-i semn prinţului s-o urmeze, l-a tras după ea în casă. 

Trei zile şi trei nopţi, curtea a făcut tabără în acel loc, temătoare. 
Dinspre colibă nu se auzea nici un sunet. Apoi, în cea de-a patra zi, 
prinţul a apărut, obosit şi nespălat. I-a chemat în jurul său pe sfetnici 
şi le-a istorisit tot ce se întâmplase. 

Femeia era într-adevăr perfectă, nu exista nici cel mai mic dubiu, 
însă nu era lipsită de defecte. 1, prinţul, se înşelase. Era perfectă 
fiindcă era un echilibru perfect între calităţi şi puncte tari. Era 
simetrică, în orice privinţă. Căutarea perfecţiunii, îi spusese ea, a 
fost de fapt căutarea echilibrului, a armoniei. I-a arătat Balanţa şi 
Peştii şi, la sfârşit, i-a întins mâinile. 

— Aici e cheia, a spus. Aici, în acest prim echilibru, cel personal. 
Există două principii, a zis ea, greutatea şi contragreutatea. 


82 



— A, da, a adăugat unul dintre sfetnici, vrei să spui sfera 
Destinului şi roata Norocului. 

Prinţul s-a răsucit pe călcâie. 

— De unde ştii? a întrebat. 

Sfetnicul s-a înroşit. 

— A, e ceva ce mi-a spus mama demult, am uitat de asta până 
acum. 

— Ei, în orice caz, a zis prinţul imperativ, ideea e că am greşit şi 
că trebuie să scriu o altă carte şi să-i cer scuze public gâştei. 

— Sire, nu puteţi, au spus sfetnicii, toţi într-un singur glas. 

— De ce nu? 

— Pentru că sunteţi prinţ, şi un prinţ nu poate recunoaşte că s-a 
înşelat. 

în noaptea aceea, prinţul s-a plimbat nervos prin pădure, sperând 
să găsească o soluţie. Când a bătut miezul nopţii, a auzit un zgomot 
în spatele lui şi, când şi-a tras sabia, s-a trezit faţă în faţă cu 
sfetnicul-şef. 

— Lucien, a exclamat (fiindcă el era). 

— Sire, a răspuns bărbatul, înclinându-se până la pământ. Am o 
soluţie. Şi, vreme de patruzeci şi cinci de minute, a şoptit ceva în 
urechea prinţului. 

— Nu, a ţipat prinţul, nu pot. 

— Sire, trebuie, în joc e chiar regatul dumneavoastră. 

— N-o să mă creadă nimeni, s-a plâns regele, şezând pe un 
buştean. 

— Ba da, trebuie, de fiecare dată vă cred, a răspuns sfetnicul 
netulburat. Credeţi-mă. 

— Trebuie neapărat? a întrebat prinţul cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Trebuie, a zis sfetnicul, pe un ton cât se poate de ferm. 


83 



Orele nopţii s-au scurs şi prinţul a lăsat răul să intre pe veci în 
inima lui. In zori, au sunat trompetele şi întreaga curte şi tot satul s- 
au adunat pentru a auzi ce are de spus prinţul. 

1 a rămas în picioare în faţa lor, proaspăt îmbăiat, şi a strigat-o pe 
femeie să iasă în faţa lui. 

In timp ce ea venea dinspre casă, prima rază de soare a luminat-o 
şi a început să strălucească asemeni unui far aflat în mijlocul 
luminişului. S-a auzit un murmur de uimire, fiindcă în ziua aceea 
era mai frumoasă ca niciodată. Prinţul şi-a înghiţit cu greu nodul 
din gât şi şi-a început discursul. 

— Oameni buni, cu toţii ştiţi despre îndelungata mea căutare a 
perfecţiunii şi sper că mulţi dintre voi mi-au citit cartea. Am tras 
nădejde că, venind aici, voi putea pune capăt acestei căutări, însă 
acum ştiu că perfecţiunea nu poate fi găsită, ci doar mimată şi că nu 
există desăvârşire pe acest pământ... 

— Ba există perfecţiune, a vorbit femeia, cu glas puternic şi 
limpede. 

— Această femeie, a continuat prinţul, a făcut tot ce i-a stat în 
putinţă pentru a mă convinge că perfecţiunea şi desăvârşirea nu 
sunt unul şi acelaşi lucru, şi de ce ar fi făcut acest ditamai efort dacă 
nu ar fi fost ea însăşi un om cu multe cusururi? 

— Nu am făcut nici un efort, i-a întors-o femeia, la fel de hotărâtă 
ca şi înainte. Tu m-ai căutat pe mine, nu eu pe tine. 

Mulţimea a fost străbătută de un val de dezaprobare. Brusc, 
cineva a început să strige. 

— Dar ea te-a vindecat! 

— Prin farmece vrăjitoreşti, i-a tăiat-o sfetnicul-şef. Arestaţi-1 pe 
acest bărbat. Iar bărbatul a fost legat şi dus de acolo. 

— Dar nu are nici un defect, a strigat un altul. 

— Ba am, a zis femeia, am multe. 

— A mărturisit cu gura ei, a ţipat sfetnicul-şef. 


84 



Atunci, femeia a făcut un pas în faţă şi a rămas în picioare 

în faţa prinţului, care a început să tremure din tot corpul. 

— Ce vrei tu nu există, a spus ea. 

— A mărturisit cu gura ei, a ţipat din nou sfetnicul-şef. 

Femeia nu l-a luat în seamă, însă a continuat să i se adreseze 
prinţului, al cărui chip a căpătat o paloare mortală. 

— Nu există decât ceea ce poţi face tu să existe. 

Prinţul a leşinat. 

— Diavolul vorbeşte prin gura ei, a strigat sfetnicul. Noi nu vom 
renunţa la căutarea noastră. 

— O să muriţi, şi tot n-o s-o găsiţi, a ridicat din umeri femeia, 
dând să intre înapoi în casă. 

— întâi o să mori tu, a ţipat prinţul, revenindu-şi în simţiri. 
Tăiaţi-i capul. 

Şi i-au tăiat capul femeii. 

Pe loc, sângele ei s-a prefăcut într-un lac şi i-a înecat pe sfetnici şi 
pe majoritatea curtenilor. Prinţul a reuşit cu greu să scape, 
căţărându-se într-un copac. 

— A început deja să mă plictisească toată treaba asta, s-a gândit. 
Dar, cel puţin, am ucis din faşă un foarte mare rău. Acum trebuie să- 
mi continui căutarea, dar vai, cine mă va sfăbii de acum înainte? 

în acel moment, a auzit un zgomot sub el. A coborât privirea şi a 
văzut un bărbat care vindea portocale. 

— Ce idee bună, a exclamat prinţul, o să iau şi eu vreo zece, să 
am pe drum înspre casă. 

— Moşule, a strigat, vinde-mi şi mie vreo zece. 

Bătrânul a început să aleagă vreo zece şi le-a pus într-o desagă. 

— Mai ai şi altceva? l-a întrebat prinţul, simţindu-se mai bine. 

— îmi pare rău, a zis negustorul, eu decât portocale vând. 

— Of, of, a oftat prinţul, speram să-mi dai ceva de citit pe drumul 
către casă. 


85 



Bătrânul a pufnit a regret. 

— N-ai nici o revistă? 

Bătrânul a clătinat din cap. 

— Nici o broşură informativă? 

Bătrânul şi-a şters nasul. 

— Ei bine, atunci am să plec, a hotărât prinţul. 

— Stai o clipă, a zis bărbatul brusc, am asta. 

Şi a scos din buzunar o carte legată în piele. 

— Nu ştiu dacă e genul tău, zice cum să construieşti o fiinţă 
perfectă şi e despre un tip care reuşeşte să facă asta, dar nu-ţi 
foloseşte la nimica dacă n-ai sculele care trebe. 

Prinţul i-a înşfăcat-o imediat din mână. 

— E olecuţă cam ciudată, a continuat bătrânul, sminti tu' ăsta 
primeşte o săgeată în ceafă... 

însă prinţul dispăruse deja. 


86 



NUMERII 


Era primăvară, pământul încă avea urme de zăpadă şi eu tocmai 
mă măritam. Rochia mea era albă şi imaculată şi 

* i aveam o coroană aurie. In timp ce păşeam spre altar, coroana 
se făcea tot mai grea şi îmi era tot mai greu să mă mişc în rochie. 
Credeam că lumea o să mă arate cu degetul, însă nu m-a observat 
nimeni. 

Cumva, nu ştiu nici eu cum, am reuşit să ajung la altar. Preotul 
era foarte gras şi se tot îngraş a, ca guma de mestecat, atunci când o 
faci baloane. In cele din urmă, am ajuns la momentul „Poţi să-ţi 
săruţi mireasa". Proaspăbil meu soţ s-a întors către mine, şi de aici 
încep mai multe scenarii. Uneori era orb, alteori era un porc, 
câteodată era mama, altă dată era dirigintele poştei, şi o dată, doar 
un costum gol, fără nici un trup înăuntru. I-am povestit mamei 
despre asta, şi a zis că e din cauză că am mâncat sardele la cină. 
Noaptea următoare am mâncat cârnaţi, însă visul a revenit. 

Pe strada noastră, era o femeie care se măritase cu un porc. Am 
întrebat-o de ce a făcut-o, şi ea mi-a zis „Nu ştii niciodată, decât 
când e prea târziu". 

Exact. 


87 



Fără îndoială că acea femeie descoperise pe pielea ei ceea ce eu 
am descoperit în vis. Se măritase, fără să aibă habar, cu un porc. 

După asta, am stat cu ochii pe el. Era greu să-ţi dai seama că e un 
porc. Era deştept, însă avea ochii apropiaţi şi pielea de un roz 
aprins. Am încercat să mi-1 închipui fără haine pe el. Oribil. 

Nici alţi bărbaţi pe care îi cunoşteam nu erau mult mai buni. 
Dirigintele poştei era chel, avea ţeasta lucioasă şi mâini prea 
durdulii ca să-i intre în borcanele cu dulciuri. îmi spunea păpuşică, 
şi mama a zis că e drăguţ. îmi dădea şi dulciuri, ceea ce nu era de 
colo. 

într-o zi, a primit un nou sortiment de bomboane. 

— Inimioare pentru inimioara mea dulce, a zis şi a râs. în ziua 
aceea, aproape că îmi sugrumasem câinele de furie şi fusesem târâtă 
de acasă de o mamă disperată. Eram orice, numai inimioară dulce 
nu. însă eram o fetiţă, deci eram o dulcică, şi existau dulciuri care să 
dovedească acest lucru. M-am uitat în geantă. Galbene şi roz şi 
azuriu precum cerul şi portocalii, şi toate în formă de inimă, şi toate 
spuneau lucruri precum 
Maureen 4 Ken, 

Jack'n Jill, True. 

în drum spre casă am crănţănit la Mattreen 4 Ken. Eram 
bulversată. Toată lumea zicea mereu ai găsit bărbatul potrivit. 

O zicea mama, ceea ce era bulversant. 

O zicea mătuşa mea, ceea ce era şi mai bulversant. 

Dirigintele poştei o vindea, inscripţionată pe dulciuri, 
însă exista problema femeii care se măritase cu porcul şi băiatul 
cu coşuri, care lua fetele şi se ducea cu ele în spate şi visul meu. 

în după-amiaza aceea, m-am dus la bibliotecă. M-am dus pe 
culoarul cel mai îndepărtat, ca să pot face abstracţie de cupluri. 
Scoteau sunete ciudate, care păreau că exprimă o durere, şi fetele 
erau mereu storcoşite de perete. în bibliotecă m-am simţit mai bine. 


88 



erau cuvinte în care puteai avea încredere şi pe care le puteai privi 
până când le înţelegeai, nu se puteau schimba la jumătatea 
propoziţiei, aşa cum fac oamenii, aşa că era mai uşor să detectezi o 
minciună. Am găsit o carte de basme şi am citit unul intihilat 
„Frumoasa şi bestia". 

In acest basm, o femeie tânără şi frumoasă se trezeşte că trebuie 
să plătească pentru o prinsoare grea, pe care tatăl ei a pierdut-o. 
Drept urmare, pentru a nu-şi dezonora familia pe vecie, trebuie să 
se mărite cu un monstru. Pentru că e o fată bună, face acest lucru. In 
noaptea nunţii, se bagă în pat alături de monstru şi, cuprinsă de 
milă pentru faptul că e atât de urât, îi dă un pupic. Imediat, bestia se 
transformă într-un prinţ tânăr şi frumos şi trăiesc fericiţi împreună 
până la sfârşitul zilelor. 

M-am întrebat dacă femeia care se măritase cu un porc citise 
cumva această poveste. Dacă da, probabil că fusese extrem de 
dezamăgită. Şi ce să mai zic despre unchiul meu, Bill, care era oribil 
şi păros, iar dacă te uiţi la orice imagine cu prinţi transformaţi din 
bestii, vezi că nici unul dintre ei nu este hirsut. 

Am închis încet cartea. Era limpede că intrasem fără voia mea pe 
terenul minat al unei cumplite conspiraţii. 

Pe lume există femei. 

Pe lume există bărbaţi. 

Si există monştri. 

9 9 

Ce faci dacă te măriri cu un monstru? 

* 

Un sărut nu rezolvă întotdeauna lucrurile. 

Şi monştrii sunt vicleni. Se deghizează în aşa fel încât seamănă cu 
tine şi cu mine. 

Ca lupul din Scufiţa roşie. 

De ce nu mi-a spus nimeni? Oare asta însemna că nimeni 
altcineva n-o ştia? 


89 



Oare asta însemna că, pe întreg întinsul lumii, femeile se mărită 
cu monştri, fără ştiinţa lor? 

M-am liniştit cum m-am priceput. Preotul era bărbat, însă purta 
fustă, iar asta îl făcea special. Trebuie să existe şi alţii, dar oare erau 
destui? Asta era marea problemă. Erau o groază de femei, şi cele 
mai multe dintre ele se măritau. Dacă nu se puteau mărita una cu 
alta, lucru pe care nu-1 credeam posibil, dat fiind că n-aveau cum să 
aibă copii în acest fel, unele dintre ele trebuiau, inevitabil, să se 
mărite cu monştri. 

Nici propria mea familie nu stătea prea grozav la capitolul ăsta, 
m-am gândit. 

Dac-ar exista o cale prin care să afli adevărul înainte, atunci am 
putea concepe un sistem prin care să se asigure o diviziune 
raţională. Nu era drept ca o întreagă stradă să fie plină de bestii. 

în noaptea aceea, trebuia să mergem la mătuşa mea, să jucăm 
Beetle 26 . Ea făcea parte din echipa bisericii şi trebuia să exerseze. în 
timp ce făcea cărţile, am întrebat-o: 

— De ce sunt atât de mulţi bărbaţi adevărate bestii? 

Ea a râs. 

— Eşti prea tânără pentru asta. 

Unchiul meu a auzit întrebarea. A venit la mine şi şi-a apropiat 
faţa de a mea. 

— Nu ne-aţi iubi, dacă am fi altfel, a zis şi şi-a frecat obrazul 
ţepos de al meu. L-am urât. 

— Las-o în pace, Bill, a spus mătuşa mea, împingându-1 la o 
parte. Nu-ţi face griji, draga mea, m-a liniştit ea, o să te obişnuieşti. 
Când m-am măritat, am râs o săptămână, am plâns o lună şi m-am 

Sau Bugs sau Cootie, joc britanic de societate, în care echipele desenează sau 
reconstituie împreună un cărăbuş sau altă insectă. Se poate juca fie doar cu zar, 
hârtie şi creion, fie folosind jocul omonim cu bucăţi de puzzle. Posibilă 
inadvertenţă din partea autoarei, care vorbeşte despre cărţi de joc, şi nu despre 
zaruri. 


90 



aşezat la casa mea, pentru tot restul vieţii. Sunt diferiţi de noi, asta-i 
tot, au şi ei problemele lor. L-am privit pe unchiul meu, care era 
acum adâncit în studierea atentă a biletelor la pronosport. 

— Mi-ai lăsat semn pe faţă, l-am acuzat. 

— Ba nu-i adevărat, a rânjit el. A fost doar puţină dragoste. 

— Aşa zici mereu, a replicat mătuşa mea, acum taci ori pleacă de- 
aici. 

El a şters-o rapid. Aproape că mă aşteptam să aibă coadă. 

Ea a răsfirat cărţile. 

— Ai destul timp să găseşti un băiat bun. 

— Nu cred că-mi doresc asta. 

— Una e ce vrem, a zis ea, punând jos un valet, şi alta e cu ce ne 
alegem, să nu uiţi asta. 

Oare încerca să-mi spună că ştie despre monştri? M-am amărât 
foarte tare şi am început să pun picioarele cărăbuşului invers şi, în 
general, să fac un dezastru. In cele din urmă, mătuşa mea s-a ridicat 
şi a oftat. 

— Cred c-ar fi mai bine să te duci acasă, a zis. 

M-am dus s-o iau pe mama, care era în salon şi asculta Johnny 
Cash. 

— Hai, am terminat. 

Şi-a pus fără grabă haina şi şi-a luat Biblia ei format mic, de 
călătorie. Am ieşit împreună în stradă. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, ai timp? 

— Da, a zis ea, hai să mâncăm o portocală. 

Am încercat să-i explic visul meu şi teoria bestiei şi cât de mult îl 
urăsc pe unchiul Bill. In tot acest timp, mama a mers pe lângă mine 
lălăind What a Friend We Have în Jesus 27 şi curăţându-mi o portocală. 
S-a oprit din curăţat şi eu am tăcut. Aveam o ultimă întrebare. 

— De ce te-ai măritat cu tata? 

27 

Ce bun prieten ne e Isus. 


91 



Ea m-a privit atent. 

— Nu te prosti. 

— Nu mă prostesc. 

— Trebuia să avem cu ce te creşte şi, în plus, e un om bun, chiar 
dacă nu e genul care să se spetească prea tare. Dar nu-ţi face griji, tu 
eşti menită Domnului, în clipa în care te-am luat te-am înscris la 
şcoala de misionari. Adu-ţi aminte de Jane Eyre şi de St. John Rivers. 
Privirea i-a devenit absentă, furată de gânduri. 

Mi-am adus aminte, însă ceea ce nu ştia mama era că acum ştiam 
că ea rescrisese finalul. Jane Eyre era cartea ei preferată, în afara 
Bibliei, şi mi-a citit-o de nenumărate ori, când eram foarte mică. Eu 
nu ştiam să citesc, dar ştiam unde se dau paginile. Mai târziu, când 
învăţasem să citesc, curioasă, am hotărât s-o citesc singură. Un fel de 
pelerinaj nostalgic. Şi, în ziua aceea cumplită, într-un colţ din fundul 
bibliotecii, am aflat că Jane nu se mărită cu St. John până la urmă, că 
se întoarce la domnul Rochester. A fost ca în ziua în care am 
descoperit actele de adopţie, în timp ce căutam o pereche de cărţi de 
joc. Din ziua aceea, n-am mai jucat niciodată cărţi şi n-am mai recitit 
Jane Eyre. 

Ne-am continuat plimbarea în tăcere. Ea a crezut că vorbele ei m- 
au liniştit, însă eu mă gândeam la ea şi mă întrebam oare unde 
trebuie să mă duc ca să aflu ce voiam să aflu. 

Când era zi de spălat, mă ascundeam în pubela de gunoi, să aud 
ce vorbesc femeile. Nellie ieşea cu sfoara şi o întindea de la un cui la 
celălalt pe aleea din spate. Ii făcea semn lui Doreen, care se chinuia 
să urce dealul cu cumpărăturile, u oferea o ceaşcă de ceai şi o 
conversaţie. In fiecare miercuri, Doreen se aşeza la coadă la măcelar, 
pentru oferta specială de carne tocată. Acest lucru o deprima de 
fiecare dată, fiindcă era membră a Partidului Laburist şi credea în 
drepturi şi beneficii egale. A început să-i povestească lui Nellie 
despre femeia din faţa ei, care cumpăra cotlet. Nellie a clătinat din 


92 



capul mic, cu păr des, şi a zis că îi e foarte greu de când s-a prăpădit 
Bert. 

— Bert, a pufnit Doreen, era mort cu zece ani înainte să-l pună pe 
catafalc. Apoi i-a oferit o bomboană gumată. 

— Să ştii că mie una nu-mi prea place să vorbesc rău despre 
morţi, a zis Nellie stânjenită, fiindcă nu ştii niciodată. 

Doreen a pufnit şi s-a ghemuit pe treapta de sus cu o grimasă de 
durere. Avea fusta prea strâmtă, însă ea pretindea mereu că i-a 
intrat la spălat. 

— Dar de vii pot să vorbesc de rău? Frank al meu nu e bun de 
nimic. 

Nellie a tras adânc aer în piept şi a mai luat o bomboană gumată. 
A întrebat dacă se referă la femeia care vinde plăcintă şi fasole la 
cârciumă; Doreen nu ştia, însă acum că se gândea mai bine, asta ar 
explica faptul că în fiecare seară când se întorcea acasă târziu, el 
mirosea a sos. 

— N-ar fi trebuit să te măriţi niciodată cu el, a certat-o Nellie. 

— Nu ştiam că e aşa când m-am măritat cu el, de unde era să 
ştiu? Şi i-a spus lui Nellie despre război şi despre cum îl plăcuse 
tatăl ei şi cum ideea de a se mărita cu el i se păruse cât se poate de 
raţională. Trebuia să-mi fi dat seama, totuşi, ce fel de bărbat e ăla 
care vine să te curteze şi sfârşeşte prin a se face pulbere cu tatăl tău! 
Iar eu, aranjată şi fardată, ca să fac impresie, rămâneam să joc whist 
cu mama lui şi o prietenă de-a ei. 

— Si nu te ducea nicăieri? 

» 

— A, ba da, a spus Doreen, în fiecare sâmbătă după-masă ne 
duceam la cursele de câini. 

Cele două femei au tăcut preţ de câteva clipe, apoi Doreen a 
continuat. 

— Fireşte, au ajutat şi copiii. L-am ignorat vreme de cinşpe ani. 


93 



— Şi totuşi, a liniştit-o Nellie, nu eşti atât de rău cum e Hilda, de 
peste drum, bărbată-su îşi bea şi ultimul bănuţ, iar ea nu 
îndrăzneşte să se ducă la poliţie. 

— Dacă al meu m-ar atinge vreodată, l-aş da pe mâna lor imediat. 

— Eşti sigură? 

Doreen a făcut o pauză şi s-a jucat cu pantoful în praf. 

— Hai să fumăm o ţigară, s-a oferit Nellie, şi-mi povesteşti totul 
despre Jane. 

Jane era fiica lui Doreen, care tocmai împlinise şaptesprezece ani 
şi era foarte studioasă. 

— Dacă nu-şi face un prieten, lumea o să înceapă să vorbească. îşi 
petrece tot timpul cu Susan aia, cică îşi fac temele împreună, sau cel 
puţin aşa îmi spune mie. 

Nellie era de părere că e posibil ca Jane să se întâlnească pe şest 
cu un băiat, atunci când spune că e la Susan. Doreen a clătinat din 
cap. 

— Acolo se duce, am vorbit cu mama lui Susan. Dacă nu au grijă, 
lumea o să creadă că sunt ca alea două de la prăvălia de ziare. 

— Mie îmi plac, să ştii, a zis Nellie apăsat, şi nu-nţeleg cine ce-are 
cu ele? 

— Doamna Ferguson de vizavi le-a văzut că-şi cumpărau pat 
nou, un pat dublu. 

— Şi ce dovedeşte asta? Eu şi Bert împărţeam acelaşi pat, dar nu 
făceam nimic în el. 

Doreen a zis că foarte bine, dar când e vorba de două femei, 
lucrurile stau altfel. 

Altfel decât ce? mă întrebam ciucită în pubelă. 

— Ei, Jane a ta poate pleacă la facultate şi se mută de-aici, e fată 
deşteaptă. 

— Frank n-o să fie de acord cu aşa ceva, îşi doreşte nepoţi, şi dacă 
nu fac ceva în sensul ăsta, n-o să am ce să-i pun pe masă şi-o să se 


94 



întoarcă la plăcinta şi fasolea lui, de la cârciumă. Nu vreau să-i ofer 
niciun pretext. 

în clipa în care Nellie a început să-şi pună rufele pe sârmă, 
Doreen s-a ridicat în picioare. Când am fost sigură că nu mă vede 
nimeni, m-am furişat afară din pubelă, la fel de bulversată ca şi până 
atunci, başca plină de funingine. 

Era bine că aveam să devin misionară. O vreme, am lăsat 
deoparte problema bărbaţilor şi m-am concentrat asupra 
aprofundării Bibliei. în cele din urmă, m-am gândit, o să mă 
îndrăgostesc şi eu, ca toată lumea. Câţiva ani mai târziu, din 
greşeală, aşa s-a şi întâmplat. 

Mama a zis că trebuie să mergem în oraş. 

— Eu nu merg. 

— Ia-ţi fulgarinul pe tine. 

— Nu vin, plouă. 

— Ştiu şi n-o să mă ud singură. 

Mi-a aruncat fulgarinul şi s-a întors spre oglindă, ca să-şi aranjeze 
baticul. I-am tras un şut căţelei, scoţând-o din cuşcă şi am încercat să 
o trag de zgardă. Mama m-a urmărit cu privirea. 

— Lasă bietul animal în pace, c-o calcă naibii vreo maşină. 

— Dar... 

— Las-o! Şi şi-a luat sacoşa de cumpărături într-o mână şi pe mine 
în cealaltă şi m-a tras după ea spre staţia de autobuz, plângându-se 
tot drumul de nerecunoştinţa unora. Când ne-am urcat în autobuz, 
le-am văzut pe May şi pe Ida, una dintre femeile care se ocupau de 
prăvălia de ziare interzisă şi care juca în echipa locală de bowling pe 
iarbă 28 . 

— Uite, e Louie cu fetiţa ei, a strigat Max încântată. 


28 Laivn bowling sau bowls, joc ce se desfăşoară pe o peluză netedă, în care jucătorii 
trebuie să arunce bilele de lemn într-o bilă mai mică, care reprezintă ţinta. 


95 



— Nu mai e chiar o fetiţă, a zis Ida, a trecut de paişpe ani. Ia un 
fursec cu nucă de cocos. Şi mi-a întins o pungă boţită. 

— Mersi, a zis mama, şi a luat unul. 

— Vă duceţi în centru? a întrebat May. 

Mama a încuviinţat din cap. 

— Vă spun eu, fructe ieftine nu găsiţi nicăierea, decât nişte 
porcării din Spania. 

— Ne ducem să luăm nişte carne tocată, a zis mama, strângându- 
se în jurul poşetei. Nu-i plăcea să vorbească despre bani. 

— Vă spun eu, nu găsiţi nicăierea, a repetat May. Da* ştiţi ceva? 
S-a aplecat în faţă, prinzându-mi părul de scaun cu pieptul ei. 

— May, am scâncit. 

— Tanti May, a sărit mama. 

— Hai să ne vedem la Trickett's, să bem câte un Horlicks la ora 
trei. Şi s-a lăsat înapoi pe spătar, mulţumită, eliberându-mi scapul. 

— Ia uite, Louie, fie-tii îi cade părul. May a înghiontit-o pe mama 
şi a măturat cu mâna firele de păr lipite de haina ei. 

— Aşa se întâmplă la vârsta asta, s-a băgat Ida. Nu-i nimica. 

Autobuzul a oprit pe Bulevard. (Aşa îi spunea mereu mama, din 

cauza amintirilor ei legate de Paris.) May şi Ida s-au dus la raionul 
cu burtă, iar mama s-a dus la ziare, doar ca să vadă dacă au uitat 
cumva să-i oprească revista Bând of Hope. Am avut ideea cât se poate 
de proastă să o întreb dacă-mi poate lua un alt trenci. 

— Trendul ăsta o să te ţină şi după ce moare taică-tu, a fost 
replica ei. 

Apoi ne-am dus la piaţă. Mama lua mereu carnea tocată ieftin, 
fiindcă măcelarul fusese în tinereţe iubitul ei. Ea spunea că e un 
drac, dar tot lua carnea. In timp ce el o împacheta, mi s-a prins haina 
de un cârlig de came şi mi-am rupt mâneca. 

— Mamă, m-am jeluit, fluturând mâna spre ea. 


96 



— Dumnezeule mare, a strigat ea. Şi a luat o rolă de scotch, pe 
care a început s-o înfăşoare în jurul braţului meu. In acel moment, 
am văzut-o pe doamna Clifton, care dădea lecţii de canto şi-şi făcea 
cumpărăturile la Marks and Spencers. 

— A păţit ceva la braţ? a întrebat ea. 

— Doar mâneca, a răspuns mama, articulând cuvintele pe tonul 
cel mai demn de care era în stare. 

— Vai, dar cred că are nevoie de o haină nouă, nu? 

Mama şi-a mutat sacoşa în mâna cealaltă. 

— Ba nu, n-am nevoie, am sărit eu, îmi place mult cea pe care o 
am. 

Ea m-a fixat cu dispreţ. 

— Eu una sunt de părere că... 

— O să-i luăm una nouă în după-masa asta, a zis mama apăsat. 
La revedere. M-a îmboldit spre ieşire, lăsând-o pe doamna Clifton 
singură lângă burdihanul de porc. 

— Eşti ceva de groază, mi-a şoptit mama ameninţătoare, imediat 
ce a putut. Ce-ar zice bunică-tu? 

— E mort. 

— Asta nu are importanţă. 

— E o snoabă şi o urăsc. 

— Tu să taci din gură; are o casă frumoasă. 

înainte să apuc să mai protestez, m-a împins într-un magazin 
care vindea haine la mâna a doua şi tot soiul de ciurucuri. 

— N-au, am zis, uitându-mă în jur uşurată. 

— Ba da, cum să nu, mi-a răspuns mama victorioasă. Scotocea de 
zor în spatele unui maldăr de cutii de carton pe laterala cărora scria 
SURPLUS, ca pe nişte oi marcate cu fierul. 

— încearcă-1 pe ăsta. 

L-am pus pe mine. 

Era enorm. 


97 



— Uite, are şi pălărie. 

Mi-a întins o bucată informă de plastic spre zona în care estima că 
se află mâna mea. 

— Cum se închide? Mă simţeam ca prinsă în capcană. 

— N-o să-ţi mai intre apa pe nicăieri. 

Mi-am amintit de un film pe care-1 văzusem, intitulat Omul cu 
masca de fier. 

— E puţin cam mare, m-am aventurat. 

— O să-ţi vină bine şi după ce creşti. 

— Dar, mamă... 

— O luăm. 

— Dar, mamă. 

Era roz bombon. 

Am pornit în tăcere spre raionul de peşte. 

O uram. 

M-am uitat la crevete. 

Erau la fel de roz. 

Lângă mine, era o femeie care avea în braţe un chec Battenburg 29 . 
Avea glazură roz şi trandafiraşi roz. 

Mi s-a făcut rău. 

Apoi cuiva i-a venit să vomite. Unui băieţel. Mama lui i-a tras 
una. 

„Aşa-i trebuie", m-am gândit cu răutate. 

M-am întrebat dacă să-mi las pălăria să-mi cadă în vomă, dar am 
ştiut că o să mă pună s-o port chiar şi aşa. 

M-am simţit groaznic. Când Keats se simţea groaznic, îşi punea o 
cămaşă curată, 
însă el era poet. 


29 /v w 

Sau Battenbcrg, tip de chec pufos, acoperit cu marţipan. Atunci când e tăiat, 
feliile sunt formate din pătrăţele ca de şah, roz şi galbene. 


98 



N-aş fi remarcat-o pe Melanie dacă nu m-aş fi dus în colţul opus 
al raionului, ca să mă uit la acvariu. 

Curăţa somoni, pe o tejghea de marmură. Folosea un cuţit subţire 
şi pătat şi arunca intestinele într-o găleată de metal. Peştele curat îl 
punea pe hârtie cerată, şi la fiecare al patrulea peşte punea un fir de 
pătrunjel. 

— Aş vrea să fac şi eu asta, am zis. 

Ea a zâmbit şi şi-a văzut de treabă. 

— îţi place să faci asta? 

Nici de data aceasta n-a zis nimic, aşa că m-am strecurat, cât de 
discret se poate strecura o persoană îmbrăcată într-un trenci roz 
bombon, spre partea opusă a jgheabului. Nu o vedeam foarte bine, 
din cauza glugii de pe ochi. 

— îmi dai şi mie nişte momeală de peşte? am întrebat. 

Ea a ridicat privirea şi am observat că are ochi de un cenuşiu 
plăcut, ca pisica Vecinilor de Alături. 

— Nu am voie să stau la taclale cu prietenii în timpul serviciului. 

— Dar eu nu sunt prietena ta, am sărit s-o pun la punct. 

— A Nu, dar ei or să creadă că eşti, a răspuns ea. 

— Păi, atunci ar fi bine să fiu, am sugerat. 

Ea m-a privit lung un moment, apoi a întors capul. 

— Hai, ce mai stai? m-a zorit mama, care a apărut ca din senin de 
după tava cu melci de mare. 

— îmi iei şi mie un peştişor pentru acvariu? 

— Şi-aşa abia ne ajung banii să hrănim ce avem. Asta ne mai 
lipseşte, încă o gură de hrănit. Blestematul ăla de câine ne costă 
suficient. 

— Unul mic de tot, un peşte-evantai? 

— Am zis nu. Şi a pornit cu paşi mari spre Trickett's. 


99 



M-am simţit nedreptăţită. Dacă m-ar fi învăţat să citesc ca pe 
orice alt copil, n-aş fi avut obsesiile astea. Aş fi fost fericită cu un 
iepure sau nu ştiu ce insectă-băţ ciudată. 

M-am uitat în urma mea. 

Insă Melanie dispăruse. 

Când am ajuns la Trickett's, May şi Ida erau deja acolo. 

Ida îşi completa biletul de pronosport şi mânca îngheţată de 
zmeură. 

— Uite-le, au venit, a înghiontit-o May când am intrat. 

Mama s-a prăbuşit pe scaun. 

— Sunt terminată. 

— Aduceţi-ne nişte Horlicks, vă rog, a strigat May către 
chelneriţă, care şi-a lăsat jos ţigara şi s-a apropiat alene. Avea 
ochelarii fixaţi într-un unghi ciudat şi lipiţi cu leucoplast. 

— Ce păţişi, fată? a întrebat-o May. Parcă adineaorea n-aveai 
nimic la ochelari. 

— Ameţita aia de Mona şi-a pus lada cu burgeri de vită pe ei, a 
răspuns aceasta, un pachet de nervi. 

— Ii îngheaţă ca pe cărămizi, de la o vreme. 

Chelneriţă a şters fâş-fâş masa cu cârpa. 

— Ca pe cărămizi, nu e normal aşa ceva. 

A şters scrumiera. 

— Nu zic că e ceva rău că avem congelatoare, dar parcă se merge 
prea departe. 

— Aşa e, a fost de acord May. Aşa e. 

— în dimineaţa asta a trecut pe-aici doamna Clifton aia, a 
continuat chelneriţă. E o femeie ca oricare alta, dacă stai şi te uiţi la 
ea, toată numai aere şi ifose. (Mama s-a înroşit.) 

— I-am zis, Doreen, ce-ţi iei de la Marks and Spencers, poţi să-ţi 
iei şi de aici, la juma' de preţ. 

Ida a murmurat a aprobare. 


100 



— Dar ştii ce mi-a răspuns? 

May a zis că nu, dar poate ghici. 

— A zis, burzuluită de ziceai că nu mai e alta ca ea pe lume: îmi 
place să-mi umplu frigiderul cu lucruri care ştiu precis că sunt bune, 
doamnă Grimsditch. 

— Ia auzi la ea, a exclamat May. Aşa ţi-a zis, doamnă Grimsditch? 
A uitat că te cheamă Betty? 

— Chiar aşa, s-a băgat şi Ida, ce-are „Betty"? 

Şi au început să şuşotească între ele, ambalate. 

Mama începea să-şi piardă răbdarea. 

— Doamnă Grimsditch.. .a început. 

— Nu vă mai place numele de Betty? s-a încruntat chelneriţa, 
întorcându-se spre ea. 

Mama s-a întors către Ida pentru a-i cere ajutorul, însă Ida era 
ocupată cu biletul ei. 

— Liverpool contra Rovers, i-a zis lui May. Ce părere ai? 

— Ziceţi, a spus Betty, întrerupându-le. Ce vă aduc? N-am toată 
ziua la dispoziţie, am toate paharele alea de spălat. 

Mama era vizibil enervată. 

— Unii scuipă-n ele şi fac toate porcăriile, ţi se întoarce stomacul 
pe dos. 

M-a privit. 

— Vrei o slujbă sâmbăta? 

Mama s-a luminat imediat la faţă. 

— Da, vrea. 

— Păi poate să înceapă chiar acum, nu, Betty? a zis Ida, cu ochii 
în biletele ei de pronosport. 

— Mda, a zis Betty, toate paharele sunt murdare. 

Aşa că m-am apucat de treabă, în timp ce mama, Ida şi May au 
completat biletul şi au băut Horlicks. Nu mă deranja munca şi nici 


101 



nu erau scuipaţi în toate paharele; şi, în afară de asta, îmi dădea 
răgaz să mă gândesc la raionul de peşte şi la Melanie. 

Săptămână după săptămână mă duceam acolo doar ca să privesc. 

Apoi, într-o săptămână, n-a mai fost acolo. 

N-am avut ce să fac altceva decât să mă uit m gol, la melcii de 
mare. 

Melcii de mare sunt nişte creaturi stranii, a căror vedere te 
calmează. 

Au un simţ foarte dezvoltat al demnităţii personale. 

Chiar şi atunci când zace cu faţa în jos într-o tavă cu oteţ, melcul 
de mare are ceva nobil. 

Ceea ce nu se poate spune despre oricine. 

„De ce mă simt aşa?" m-am întrebat. Apoi, tocmai când voiam să 
mă întorc şi să-mi cumpăr un cartof copt, ca să-mi treacă starea, am 
văzut-o pe Melanie dând colţul şi intrând în raion. M-am dus glonţ 
la ea. A părut uşor surprinsă. 

— Bună, credeam c-ai plecat. 

— Am plecat, acum lucrez la bibliotecă, doar sâmbăta dimineaţa 
mai vin. 

Ce-i puteam spune acum? Cum o puteam face să rămână? 

— Vrei un cartof copt? i-am oferit stresată. 

Mi-a zâmbit şi mi-a zis că da şi ne-am dus să-l mâncăm pe bancă, 
în faţă la Woolworth's. Eram foarte agitată, şi porumbeii mi-au 
ciugulit aproape tot cartoful Mi-a vorbit despre vreme şi despre 
mama ei şi despre faptul că nu are tată. 

— Eu n-am nici mamă, şi nici tată, am zis, ca s-o fac să se simtă 
mai bine. Sau, mă rog, nu sunt chiar părinţii mei. 

După care a trebuit să-i explic despre biserica noastră şi despre 
mama şi despre faptul că eu am fost sortită Domnului. O clipă, 
vorbele mi-au sunat ciudat, dar ştiam că e din cauză că sunt 
surescitată. Am întrebat-o dacă se duce la biserică, şi mi-a zis că da. 


102 



însă nu la una foarte veselă, aşa că, fireşte, am invitat-o a doua zi la 
a noastră. 

— Melanie, mi-am adunat în cele din urmă curajul s-o întreb, de 
ce ai un nume aşa aiurea? 

Ea s-a îmbujorat. 

— Când m-am născut, arătam ca un pepene 30 . 

— Nu te teme, am liniştit-o, nu mai arăţi. 

Prima dată când Melanie a venit la biserica noastră, n-a fost un 
succes. Uitasem că ne vizitează Pastorul Finch, care-şi făcea turneul 
regional. Acesta a sosit într-un microbuz vechi, Bedford, care avea 
pictate pe o aripă siluetele unor damnaţi în caznele iadului, iar pe 
cealaltă, cetele îngereşti. Pe uşile din spate şi pe capota din faţă 
inscripţionase, cu litere verzi, RAI SAU IAD? E ALEGEREA TA. Era 
foarte mândru de microbuz şi povestea adesea despre multele 
miracole petrecute înăuntrul sau în apropierea lui. înăuntru avea 
şase scaune, ca să-şi poată lua cu el şi corul, să aibă loc pentru 
instrumentele muzicale şi o trusă mare de prim-ajutor, pentru 
eventualitatea că diavolul intră pe neaşteptate în trupul cuiva. 

— Si cu flăcările ce faceţi? am întrebat. 

9 9 

— Folosesc un extinctor, a explicat el. 

Eram foarte impresionaţi. 

Avea şi o cruce pliantă, care încăpea de-a curmezişul uşilor din 
spate şi o chiuvetă minusculă, în care pastorul se putea spăla pe 
mâini după fiecare operaţie. 

— Apa e esenţa, ne-a reamintit, aşa cum Isus a scăldat porcii, 
făcându-i să se avânte în mare, clătesc şi eu diavolul sub acest 
robinet. 

După ce am admirat cu toţii microbuzul suficient de mult timp. 
Pastorul Finch ne-a condus înapoi în biserică şi a rugat corul să-i 
cânte ultima compoziţie. „Mi-a fost trimisă de Cel de Sus, exact în 


30 


în engl. melon. 


103 



clipa când am plecat de la service-ul Sandbach Motorway". Cântecul 
se intitula You Don't NeedSpirits When You've Got the Spirit 31 . Prima 
strofă era cam aşa... 

Unii bărbaţi se îneacă în whisky, unele dame se îneacă 

în gin, 

Dar altă plăcere mai mare nu este, decât să absorbi Duhul 

Sfânt. 

Unii preferă o bere, iar alţii nu ştiu decât vin, 

Deschide gura şi lasă-L să intre, şi bine-ţi va fi pe pământ. 

Corul a cântat-o, apoi şi restul de şase strofe, şi ni s-a dat şi nouă 
o foaie cu melodia şi versurile, pentru a ne putea alătura coriştilor 
acompaniaţi de Pastorul Finch la bongo. 

Refrenul suna cam aşa... 

Nu vreau whisky de secară, nici gin sec, rom sau cola, 

Nici coniac spumos; doar Duhul Sfânt îmi varsă foc în vintre. 

Ne-am simţit foarte bine. Danny şi-a scos ghitara şi a început să 
zdrăngănească la corzi, apoi May a început să bată ritmul de 
douăsprezece măsuri pe tamburina ei. Peste puţin timp, eram toţi 
aşezaţi într-un şir lung, care se învârtea în jurul bisericii în sensul 
acelor de ceasornic, cântând refrenul, iar şi iar şi iar. 

— Cel de Sus îşi face lucrarea din plin, a rostit încântat Pastorul 
Finch, bătând în bongo. Slăvit fie Domnul. 

— Roy, nu te consuma atât, s-a burzuluit la el doamna Finch, care 
se chinuia disperată să ţină pasul cu el, la pian. Luaţi-i careva 
bongo-ul din mână. Insă nimeni n-a făcut asta, şi abia când s-a 
împiedicat doamna Rothwell şi-a căzut, ne-am oprit. 

Atunci am observat că Melanie nu ni se alăturase. 

— Acum, să ne adunăm cu toţii pentru predică, a strigat Pastorul 
Finch, şi ne-am aşezat cu toţii frumos în strane, să ne bucurăm. Ne-a 


31 


Când în viaţa ta s-a pogorât Sfântul Duh, n-ai de ce să duhneşti a alcool. 


104 



povestit despre ce s-a întâmplat în turneu, câte suflete a salvat, câte 
suflete bune, chinuite de diavol, îşi găsiseră din nou pacea. 

— Nu sunt genul care să se laude, ne-a reamintit, însă Dumnezeu 
m-a înzestrat cu un mare har. Am murmurat cu toţii aprobator. 
Apoi am fost şocaţi în clipa în care a început să ne descrie o plagă a 
Satanei, care făcea ravagii chiar acum în întregul nord-vest. 
Lancashire şi Cheshire fuseseră în principal afectate; cu doar o zi în 
urmă, purificase o întreagă familie din Cheadle Hulme. 

— Erau ai Satanei trup şi suflet. Şi-a făcut privirea roată în jurul 
întregii congregaţii. Da, trup şi suflet, şi vreţi să ştiţi de ce? S-a dat 
un pas înapoi. Noi n-am scos nici cel mai mic sunet. Pasiuni 
nenaturale. 

întreaga adunare a fost străbătută de un fior. Nu eram cu toţii 
siguri ce a vrut să spună cu asta, însă ştiam cu toţii că e ceva 
cumplit. I-am aruncat o privire lui Melanie, aflată lângă mine; părea 
că mai are puţin şi-i vine rău. 

— Probabil că de la Sfântul Duh, m-am gândit, şi am strâns-o 
uşor de mână. A tresărit şi s-a uitat la mine. Da, categoric, era 
lucrarea Sfântului Duh. 

La sfârşitul acestei foarte frumoase predici. Pastorul Finch ne-a 
îndemnat ca, dacă este vreun păcătos printre noi, acesta să ridice 
mâna şi să ceară iertarea, atunci şi acolo. Ne-am înclinat capetele în 
rugăciune, privind pe furiş printre gene când şi când, ca să vedem 
dacă funcţionează. Brusc, am simţit o mână pe a mea. Era Melanie. 

— O s-o fac, a şoptit, şi şi-a împins celălalt braţ în aer. 

— Da, îţi văd mâna, a rostit Pastorul Finch. 

întreaga biserică a fost străbătută de un val de bucurie. 

Nu mai era nimeni altcineva, aşa că Melanie a avut parte de 
atenţia generală, la sfârşitul slujbei. Lucru care nu i-a picat tocmai 
bine. 

— Mă simt groaznic, mi-a mărturisit. 


105 



— Nu te teme, a încurajat-o Alice, care trecea pe lângă noi, e o 
chestie homeopatică. 

Biata Melanie, nu înţelegea deloc ce se petrece, ea nu ştia decât că 
are nevoie de Isus. Apoi m-a rugat să-i fiu consilier, şi eu am fost de 
acord să mă duc la ea acasă în fiecare luni, în timp ce mama ei era la 
clubul la care lucra. Am plecat împreună, eu parcă plutind pe un 
nor, şi ea cu o geantă plină de broşuri despre darurile Sfântului Duh 
şi sfaturi pentru noii convertiţi. Când am ajuns la primărie. Pastorul 
Finch a trecut ca o săgeată pe lângă noi, cu radioul dat pe muzică 
religioasă, cu volumul la maximum, geamurile larg deschise şi, 
deasupra microbuzului, un steag fluturând victorios. 

— Ăsta e Steagul Salvării, i-am spus lui Melanie. îl arborează ori 
de câte ori mai salvează un suflet. 

— Hai să ne urcăm în autobuz, a răspuns ea, cam stresată. 

Aşa că în fiecare luni, de atunci încolo, treceam pe la Melanie şi 
citeam împreună Biblia, şi de regulă ne petreceam o jumătate de oră 
rugându-ne. Eram încântată. Era prietena mea, iar eu nu eram 
obişnuită să am o prietenă, în afară de Elsie. Cumva, de data asta 
era altfel. Acasă vorbeam întruna despre ea, şi mama nu zicea nimic. 
Apoi, într-o zi, m-a luat pe sus şi m-a dus în bucătărie şi mi-a zis că 
trebuie să discute cu mine serios. 

— Am impresia că îţi place un băiat de la biserică. 

— Poftim? am zis, total şocată. 

Se referea la Graham, un convertit recent, care se mutase în 
oraşul nostru, venit din Stockport. îl învăţam să cânte la chitară şi 
încercam să-l fac să înţeleagă importanţa studiului zilnic al Bibliei. 

— E clipa, a continuat ea extrem de solemnă, să-ţi spun despre 
Pierre şi despre cum era să o iau eu pe panta pierzaniei. Apoi ne-a 
turnat câte o ceaşcă de ceai la fiecare şi a deschis un pachet de Royal 
Scot. Eram numai ochi şi urechi. 


106 



— Nu e un lucru de care să fiu mândră şi n-o să ţi-1 povestesc 
decât o singură dată. 

Mama se încăpăţânase şi se angajase profesoară la Paris, un lucru 
cât se poate de îndrăzneţ la vremea aceea. Locuise pe Rue St. 
Germain, mâncase croisante şi dusese o viaţă curată. Pe atunci nu 
era cu Domnul, însă avea standarde extrem de ridicate. Apoi, într-o 
zi cu soare, din senin, tocmai se plimba pe malul Senei, când l-a 
întâlnit pe Pierre, sau, mai degrabă, Pierre sărise de pe bicicleta lui, 
îi oferise în loc de flori firele de ceapă pe care le avea la el şi o 
numise cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în viaţa lui. 

— Fireşte, am fost flatată. 

Au făcut schimb de adrese şi au început să se curteze. Atunci a 
trăit mama un sentiment pe care nu-1 mai trăise niciodată: inima i se 
revărsa precum şampania, simţea un zumzet continuu şi o oarecare 
ameţeală. Nu doar când era cu Pierre, ci mereu, la orice oră, oriunde 
se afla. 

— Ei, am crezut că asta-i dragostea. 

Insă acest lucru a mirat-o, fiindcă Pierre nu era foarte isteţ şi nu 
avea prea multe de spus şi doar se minuna întruna cât de frumoasă 
e. Era măcar chipeş? Nu prea; răsfoind revistele, îşi dăduse seama că 
nici asta nu era. Insă acel sentiment nu voia cu nici un chip să 
dispară. Apoi, într-o seară liniştită, după o cină liniştită, Pierre o 
înşfăcase şi o implorase să rămână cu el în noaptea aceea. Valurile 
de şampanie înspumată au reînceput să curgă şi, în clipa în care el a 
luat-o în braţe şi s-a lipit de ea, ea a fost sigură că n-o să mai 
iubească niciodată pe nimeni şi, da, o să rămână şi, după asta, se vor 
căsători. 

— Să mă ierte Cel de Sus, însă am făcut-o. 

Mama a tăcut, copleşită de emoţie. Am rugat-o să sfârşească 
povestea şi i-am întins pachetul de Royal Scots. 

— Partea cea mai urâtă abia acum urmează. 


107 



Am încercat să completez scenariul, în timp ce ea îşi mesteca 
biscuitul. Poate că, la urma urmei, nu eram un copil al Domnului, ci 
fiica unui francez. 

Două zile mai târziu, mama se dusese la doctor, cuprinsă de o 
îngrijorare vinovată. Se întinsese pe pat, în timp ce medicul îi 
examina stomacul şi pieptul, şi o întreba dacă a avut vreodată 
ameţeală sau a simţit agitaţie în burtă. Mama i-a explicat jenată că e 
îndrăgostită şi că se simte adesea ciudat, însă nu de asta venise la 
consult. 

— Oţi fi fiind dumneavoastră îndrăgostită, a zis medicul, dar 
aveţi şi ulcer stomacal. 

Imaginaţi-vă spaima mamei mele. Se dăruise trup şi suflet dintr- 
un motiv care, de fapt, era o boală. A luat pastilele, a urmat regimul 
şi a refuzat rugăminţile lui Pierre de a-1 lăsa să o viziteze. N-are rost 
să mai adaug că data viitoare când s-au întâlnit, din nou 
întâmplător, ea n-a mai simţit nimic, absolut nimic şi, la scurt timp, 
a părăsit ţara pentru a scăpa definitiv de el. 

— Atunci, eu sunt...? am început. 

— Nici nu s-a pus problema, a zis ea repede. 

Preţ de câteva clipe am stat în tăcere, apoi: 

— Aşa că ai grijă, ce crezi tu că e inima, poate foarte bine să fie, 
de fapt, un alt organ. 

S-ar putea, mamă, m-am gândit. S-a ridicat şi mi-a spus să mă 
duc şi să-mi găsesc ceva de făcut. M-am hotărât să mă duc s-o văd 
pe Melanie, însă exact în clipa în care am ajuns la uşă, m-a strigat 
înapoi, pentru un ultim sfat. 

— Să nu laşi pe nimeni să te atingă Acolo Jos, şi mi-a arătat spre o 
zonă aflată la nivelul buzunarului ei de la şorţ. 

— Nu, mamă, am zis supusă şi am fugit. 

* 


108 



Când am ajuns acasă la Melanie, aproape se făcuse noapte. Ca să 
ajung la ea, trebuia s-o tai prin curtea bisericii şi uneori îi furam un 
buchet de flori de pe mormintele cele noi. Era încântată de fiecare 
dată, însă adevărul e că nu-i spuneam de unde le am. M-a întrebat 
dacă vreau să stau la ea peste noapte, fiindcă mama ei era plecată şi- 
i era frică să rămână în casă singură. Am zis c-o să sun o vecină şi, 
după multe parlamentări, am reuşit, în fine, să obţin acordul mamei 
mele, care a trebuit să fie adusă dintre salatele ei verzi. Am citit 
Biblia, ca de obicei, şi apoi ne-am spus una alteia cât de bucuroase 
suntem că Domnul ne-a adus împreună. M-a mângâiat pe cap multă 
vreme, apoi ne-am îmbrăţişat şi am simţit că mă scufund. Apoi mi s- 
a făcut frică, însă nu m-am putut opri. O vietate necunoscută îmi 
fremăta în stomac. Aveam în mine o caracatiţă. 

Si s-a făcut seară si s-a făcut dimineaţă; o altă zi. 

După asta am început să facem totul împreună şi am stat la ea cât 
de des s-a putut. Mama părea uşurată că îl văd aşa de puţin pe 
Graham şi, o vreme, n-a comentat nimic referitor la cât de mult timp 
petreceam cu Melanie. 

— Grezi că e o Pasiune Nenaturală? am întrebat-o o dată. 

— Mie nu mi se pare. Ai auzit ce spune Pastorul Finch, că e ceva 
cumplit. 

Probabil că are dreptate, m-am gândit. 

Melanie şi cu mine ne-am oferit să ne ocupăm de banchetul 
Festivalului Recoltei şi am muncit din greu în biserică toată ziua. 
Când a venit toată lumea şi au început să-şi paseze plăcinta cu 
cartofi de la unul la altul, ne-am dus pe balcon şi ne-am uitat de sus 

la ei. Familia noastră. Eram în siguranţă. 

* 

Masa e aranjată pentru ospăţ, iar musafirii se contrazic; unul zice 
că o reţetă de gâscă e cea mai bună, altul că alta. Din când în când, 
candelabrul tremură, aruncând fulgi minusculi de ipsos în şerbet. 


109 



Oaspeţii ridică ochii, mai mult curioşi decât alarmaţi. E frig aici, 
foarte frig. Femeile sunt cele care suferă cel mai mult. Umerii lor 
sunt dezgoliţi şi albi precum ouăle răscoapte. Afară, sub zăpadă, 
râul pare îmbălsămat. Aceştia sunt cei aleşi, iar în hol, o armată 
doarme mânzeşte. 

Afară, un val de torţe revărsate. 

Râsetele ajung în hol. Aşa au fost întotdeauna cei aleşi. 

îmbătrâneşti, mori, o iei de la capă. Fără să observi. 

Tatăl şi Fiul. Tatăl şi Fiul. 

Mereu a fost aşa şi nimic nu poate schimba asta. 

Tatăl Fiul şi Sfântul Duh. 

Afară, rebelii iau cu asalt Palatul de Iarnă. 


110 



DEUTERONOMUL 


Ultima carte a legii 

Timpul e un mare ucigaş. Oamenii uită, se plictisesc, îmbătrânesc, 
pleacă. Era o vreme când toată lumea din Anglia îşi făcea corăbii de 
lemn şi pleca să lupte împotriva turcilor. Când acest lucru n-a mai 
fost chiar aşa de interesant, bruma de ţărani care rămăsese s-a întors 
şchiopătând către casă, şi bruma de nobili care rămăsese a început 
să ţeasă intrigi. 

Fireşte, asta nu e toată povestea, însă aşa e cu poveştile; le 
istorisim aşa cum ne convine. E un mod de a ne explica universul, 
lăsându-1, în acelaşi timp, neexplicat, e un mod de a-1 menţine viu şi 
de a nu-1 configura cu exactitate în timp. Fiecare relatează o poveste 
altfel, doar pentru a ne reaminti că fiecare vede lucrurile altfel. Unii 
spun că adevărul poate fi găsit, alţii că tot soiul de lucruri pot fi 
dovedite. Eu nu-i cred. Singurul lucru sigur e că totul este foarte 
complicat, ca o sfoară plină de noduri. Totul se află acolo, dar e greu 
să găseşti începutul şi imposibil să-ţi imaginezi sfârşitul. Cel mai 
bun lucru pe care îl poţi face este să admiri jocul de-a sfoara 32 şi 
poate să mai faci şi tu un nod. Istoria ar trebui să fie un hamac în 

In engl. în orig. cat s cradle, leagănul pisicii, dar şi jocul numit „sfoara" sau un 
model geometric complicat. 


111 



care să te legeni şi un joc pe care să-l joci, aşa cum le place pisicilor 
să se joace. Apuc-o cu lăbuţa, mestec-o, rearanjeaz-o şi la ora de 
culcare e tot o minge de sfoară, plină de noduri. N-ar trebui să 
deranjeze pe nimeni acest lucru. Unii fac o groază de bani din asta. 
Editorii o duc bine, copiii, atunci când îi duce mintea, pot ajunge 
bine. Această aglutinare de poveşti numită istorie e o îndeletnicire 
multifuncţională, numai bună pentru o zi ploioasă. 

Oamenilor le place să separe de istorie poveştile care nu izvorăsc 
din realitate, care, la rândul ei, izvorăşte din fapte. Fac asta ca să ştie 
ce să creadă şi ce să nu creadă. E un lucru foarte curios. Cum se face 
că nimeni nu crede că balena l-a înghiţit pe Iona, când în fiecare zi 
Iona înghite balena? îi şi văd, umflând cu pompa cea mai 
pescărească dintre poveştile pescăreşti, şi de ce? Pentru că e vorba 
de istorie. Să ştii ce să crezi e un lucru care are avantajele lui. Asta a 
clădit un imperiu şi a ţinut oamenii acolo unde trebuiau să fie, pe 
tărâmul strălucitor al portofelului... 

Foarte adesea, istoria e o cale de a nega trecutul. Negarea 
trecutului înseamnă să refuzi să-i recunoşti integritatea. Să-l îndesi, 
să-l forţezi, să-l faci funcţional, să-i scoţi tot sufletul din el, până 
când arată aşa cum crezi tu că trebuie. In felul nostru, pe mica 
noastră felie, suntem cu toţii istorici. Şi, într-un fel ciudat şi 
înspăimântător. Pol Pot era mai onest decât am fost noi ceilalţi. Pol 
Pot s-a hotărât să se debaraseze total de trecut. Să se debaraseze de 
ruşinea de a trata trecutul cu respect obiectiv. Oraşele din 
Cambodgia aveau să fie rase de pe faţa pământului, hărţile aveau să 
fie aruncate, totul avea să dispară. Nici un document. Nimic. O 
lume mândră şi nouă. Lumea cea veche a fost înfricoşată. Am arătat 
cu degetul, însă muştele cele mari au în spinare muşte mici, care să 
le muşte. 

Oamenii n-au avut niciodată o problemă în â se debarasa de 
trecut, atunci când el devine mult prea complicat. Carnea va arde. 


112 



fotografiile vor arde, iar memoria, ce e asta? Bălmăjeli incoerente ale 
unor nebuni care nu văd nevoia de a uita. Şi, dacă nu ne putem 
debarasa de ea, o putem schimba. Morţii nu strigă. Tot ce este mort 
are o anume seducţie. El va păstra toate acele calităţi admirabile ale 
vieţii, şi nimic din dezordinea aceea atât de obositoare asociată cu 
lucrurile vii. Porcării şi reproşuri şi nevoia de afecţiune. Poţi să le 
scoţi la licitaţie, să le expui la muzeu, să le aduni în colecţii. E mult 
mai sigur să fii un colecţionar de lucruri ciudate, fiindcă, dacă eşti o 
fire curioasă, trebuie să stai şi iar să stai şi să vezi ce se întâmplă. 
Trebuie să aştepţi pe plajă până se face frig şi trebuie să investeşti 
într-o barcă al cărei fund e din sticlă, lucru mai scump decât o 
undiţă şi care te aşază în calea stihiilor naturii. Cei curioşi se află 
mereu într-un oarecare pericol. Dacă eşti curios, s-ar putea să nu te 
mai întorci niciodată acasă, asemeni tuturor bărbaţilor care acum 
locuiesc cu sirenele, pe fundul mării. 

Sau celor care au descoperit Atlantida. 

Atunci când Părinţii pelerini au pornit pe mare, mulţi au fost de 
părere că sunt nebuni. Acum, istoria a hotărât altfel. Oamenii 
curioşi, care sunt de felul lor exploratori, trebuie să aducă cu ei, la 
întoarcere, mai mult decât amintirea unei poveşti, trebuie să aducă 
înapoi cartofi, tutun sau, cel mai bine, aur. 

Insă fericirea nu e un cartof. 

Şi El Dorado e mai mult decât aur spaniol, motiv pentru care nici 
nu poate exista. Cei care s-au întors acasă erau înnebuniţi de o 
viziune fără sens. Şi astfel, fiind o fiinţă cu minte, colecţionarul de 
curiozităţi se va înconjura de lucruri moarte şi se va gândi la trecut, 
la vremurile în care acestea trăiau şi mişcau şi aveau viaţă. 
Colecţionarul de curiozităţi trăieşte într-o staţie de tren părăsită, 
privind în imagini diverse modele de trenuri. El este mortul viu cel 
original. 


113 



Aşa că trecutul, dat fiind că e trecut, e maleabil doar acolo unde a 
fost odată flexibil. Pe vremuri se putea răzgândi, acum nu poate 
decât să sufere schimbările. Obiectivul poate fi pătat, strâmb, făcut 
bucăţi. Ceea ce contează e cum se vede că învinge ordinea...Şi, dacă 
suntem gentlemeni din secolul al optsprezecelea, care ne tragem în 
jos jaluzelele în timp ce trăsura noastră traversează Alpii, trebuie să 
ştim ce facem, să pretindem o ordine care nu există, să inventăm o 
siguranţă care nu poate nicicum exista. 

Există o anumită ordine şi un anumit echilibru în poveşti. 

Istoria e Sfântul Gheorghe. 

Şi când mă uit la o carte de istorie şi mă gândesc la efortul de 
imaginaţie care a fost depus pentru a îndesa această lume care dă 
pe-afară între două coperte şi nişte litere de tipografie, sunt uluită. 
Poate că evenimentul are un adevăr incontestabil. Dumnezeu l-a 
văzut. Dumnezeu ştie. Insă eu nu sunt Dumnezeu. Aşa că, atunci 
când cineva îmi spune ce a văzut sau a auzit, îl cred, şi-l cred şi pe 
prietenul lui, care a văzut şi el lucrul respectiv, însă nu tocmai la fel, 
şi pot pune aceste două istorisiri una lângă alta şi nu voi avea o 
minune fără cusături, ci un sendviş dantelat cu muştar, care este al 
meu. 

Vita sărată a civilizaţiei ghiorăie la nesfârşit în pântec. 
Constipaţia a fost o mare problemă după cel de-al Doilea Război 
Mondial. Nu existau destule lucruri naturale în mâncare şi prea 
multă mâncare era obţinută prin prelucrare. Dacă mănânci mereu în 
oraş, nu poţi să ştii niciodată sigur ce se petrece şi informaţia 
primită nu ţine nicicum loc de sport. 

Putred şi în curs de putrefacţie. 

Iată sfatul meu. Dacă vreţi să vă păstraţi propriii dinţi, faceţi-vă 
singuri sendvisurile... 


114 



IOSUA 


— Gata, a zis mama, lăsând aspiratorul jos. Poţi să ţii şi un sicriu 
aici, fără să te simţi vinovat, nu-i nici fir de praf nicăieri. 

Doamna White a ieşit din antreu, fluturând o cârpă de vase. 

— Am terminat cu toate plintele, dar nu mai e nici spatele meu 
ce-a fost odată. 

— Nu, a răspuns mama, clătinând din cap, lucrurile astea sunt 
trimise ca să ne pună la încercare. 

— Mă rog, cel puţin ştim că sunt de la Cel de Sus, a zis doamna 
White. 

Salonul era în mod categoric cât se poate de curat. Am băgat 
capul pe uşă şi am observat că toate husele de scaune fuseseră 
schimbate cu cele mai bune, husele mamei de la nuntă, un cadou de 
la prietenii ei din Franţa. Alămurile străluceau, şi spărgătorul de 
nuci în formă de crocodil de la Pastorul Spratt era expus în toată 
splendoarea lui pe poliţa şemineului. 

„Ce-o fi cu toată agitaţia asta", m-am întrebat. M-am dus să 
verific calendarul, însă din câte vedeam eu, nu urma nici o şedinţă 
la domiciliul nostru şi nici nu era programată vizita vreunui 
predicator duminică. M-am dus la bucătărie, unde doamna White 


115 



executa un tort extrem de trist, un foietaj rotund şi turtit, umplut cu 
stafide şi uns cu unt. 

Nu m-a observat din prima clipă. 

— Bună ziua, am zis. Ce se întâmplă? 

Doamna White s-a întors spre mine şi a scos un ţipăt de mirare. 

— Parcă trebuia să fii la lecţia de vioară. 

— S-a amânat. Mai e cineva acasă? 

— Mama ta e plecată. 

Părea uşor enervată, dar ea era mereu aşa. 

— Bine, atunci, o să scot câinele la plimbare, am hotărât. 

— Eu mă duc la toaletă, a zis doamna White, dispărând pe uşa 
din spate. 

— Nu mai e hârtie.. .am început, însă era prea târziu. 

Am pornit în sus pe colină şi am urcat până când oraşul a rămas 
la poale, turtit ca o clătită. Câinele a început să alerge printr-un şanţ, 
iar eu am încercat să recunosc anumite locuri, cum ar fi cabinetul 
dentistului şi Rechabite Hali. M-am gândit că poate n-ar fi rău să mă 
duc stau la Melanie în noaptea aceea. Ii spusesem mamei cât 
putusem, însă nu totul. Aveam un sentiment pe care ea n-avea cum 
să-l înţeleagă. în plus, nu ştiam nici eu prea clar ce se petrece, era a 
doua oară în viaţa mea când trăiam incertitudinea. 

Incertitudinea era pentru mine ca furnicarul african pentru alţii. 
Un lucru ciudat, care nu ştiam cum arată, însă îl recunoşteam în 
ilustraţii de mâna a doua. Senzaţia pe care-o aveam acum în cap şi 
în stomac era aceeaşi pe care o avusesem în acea Zi Cumplită, în 
clipa în care, în timp ce stăteam în picioare în sacristie, lângă 
samovar, o auzisem pe domnişoara Jewsbury zicând „E de înţeles, e 
normal să se simtă atât de nesigură". Am fost foarte supărată. 
Nesiguranţa era un sentiment pe care-1 trăiau cei Păgâni, iar eu 
eram aleasă de Dumnezeu. 


116 



Acea Zi Cumplită a fost cea în care mama mea naturală a venit să 
mă ceară înapoi. Aveam o idee vagă despre faptul că e ceva ciudat în 
legătură cu circumstanţele naşterii mele, şi la un moment dat 
găsisem actele mele de adopţie ascunse sub un teanc de flanele în 
comoda cea bună. „Formalităţi, spusese mama, expediindu-mă 
scurt. Ai fost dintotdeauna a mea, trimisă de Cel de Sus." 

Nu m-am mai gândit la asta până într-o sâmbătă, când s-a auzit 
un ciocănit în uşă. Mama a ajuns la ea înaintea mea, pentru că se 
ruga în salon. Am urmat-o în antreu. 

— Cine e, mamă? 

N-am primit nici un răspuns. 

— Cine e? 

— Intră înapoi în casă, că-ţi spun eu. 

M-am cărat, gândindu-mă că sunt fie Martorii lui Iehova, fie tipul 
de la Partidul Laburist. N-a durat mult şi am auzit voci furioase, 
care se ceartă; se părea că mama a lăsat persoana să intre, ceea ce era 
un lucru curios. Nu-i plăcea să invite Păgâni în casă. „Lasă în urma 
lor un aer neplăcut", zicea ea mereu. 

Mi-am amintit un lucru pe care l-a făcut doamna White în ziua cu 
preacurvia vecinilor. Am băgat mâna în fundul Bufetului de Război, 
în spatele prafului de ouă, am găsit un pahar de vin şi l-am lipit de 
perete. Funcţiona. Auzeam fiecare cuvânt. Cinci minute mai târziu, 
am lăsat jos paharul, am luat câinele de zgardă şi am plâns şi am 
plâns şi am plâns. 

In cele din urmă, a intrat în cameră mama. 

— A plecat. 

— Ştiu cine era, de ce nu mi-ai spus? 

— N-are nici o legătură cu tine. 

— E mama mea. 


117 



Nici n-am apucat bine să zic asta, că m-am trezit cu o lovitură 
care mi-a învăluit capul ca un bandaj. Am căzut pe linoleum, de 
unde am ridicat privirea spre ea. 

— Eu sunt mama ta, a zis foarte liniştită. Ea a fost doar pântecul 
care te-a purtat. 

— Voiam s-o văd. 

— A plecat şi n-o să se mai întoarcă niciodată. Mama mi-a întors 
spatele şi s-a încuiat în bucătărie. Nu puteam gândi şi nu puteam 
respira, aşa că am început să alerg. Am alergat pe strada cea lungă, 
ce se pierdea în zare, până când oraşul a rămas la poale, mic, şi am 
ajuns în vârful colinei. Era perioada Paştelui, şi crucea de pe deal se 
înălţa mare şi neagră. 

— De ce nu mi-ai spus, am ţipat la lemnul pictat şi l-am bătut cu 
mâinile până când mi au căzut singure. Când m-am uitat din nou la 
oraş, nu se schimbase nimic. Siluete minuscule mişunau în sus şi în 
jos şi coşurile fabricii îşi pufăiau semnalele lor obişnuite şi senine de 
fum. Pe moşia lui Ellison fusese din nou ridicat târgul. Cum era 
posibil? Preferam de o mie de ori să am în faţa mea o nouă eră 
glaciară decât aceste lucruri familiare. 

Când m-am întors în cele din urmă acasă în ziua aceea, mama se 
uita la televizor. N-a pomenit niciodată despre cele întâmplate, şi 
nici eu. 

Faptul că o cunoşteam pe Melanie era un motiv de bucurie, aşa că 
de ce începeam să mă simt atât de aiurea? Şi de ce nu-i spuneam 
întotdeauna mamei unde mi-am petrecut noaptea? Era un lucru 
firesc pentru cei din biserica noastră să ne petrecem timpul, zilele şi 
nopţile, în casele celorlalţi. Până când Elsie a căzut la pat, am stat 
multe nopţi cu ea şi cred că, în nopţile când nu veneam, ştia unde 
sunt. Melanie şi cu mine stăteam uneori şi la ea, nopţi lungi şi fără 
somn, până când lumina umplea fereastra şi Elsie ne aducea cafea. 


118 



— Ce tot vorbiţi aici? ne iscodea, în timp ce noi căscam şi ne 
mâneam abulice micul dejun. Da' ce zic eu aici, că şi io eram la fel. 

Acum, că Elsie era internată în spital, trebuia să fim mai precaute. 
Singura dată când a rămas peste noapte la mine, mama i-a făcut 
patul pliant cu mare grijă, în dormitorul meu. 

— Nu ne trebuie, i-am spus. 

— Ba da, vă trebuie, mi-a spus ea. 

In toiul nopţii, cam pe la ora două, când se termina World 
Service, am auzit-o venind încet pe scări, la culcare, învăţasem să 
mă mişc rapid. A rămas la uşa mea preţ de câteva clipe, apoi a 
împins-o brusc, deschizând-o. Nu i-am văzut decât coada împletită, 
deasupra capotului. Nici una din noi n-a făcut nici o mişcare, aşa că 
a plecat. Şi-a ţinut lumina aprinsă tot restul nopţii. Curând după 
asta, am hotărât să-i spun ce simt. I-am explicat cât de mult îmi 
doresc să fiu cu Melanie, să vorbesc cu ea şi că am nevoie de acest 
gen de prietenă. Şi...Şi...însă niciodată n-am reuşit să-i vorbesc 
despre asta şi...în tot acest timp, mama stătuse foarte tăcută, doar 
dădea din cap din când în când, motiv pentru care am crezut că a 
înţeles măcar parţial ce-i spun. Când am terminat, i-am dat un 
pupic, care cred că a surprins-o oarecum; noi nu ne prea atingeam, 
decât la mânie. 

— Acum du-te la culcare, a zis, luându-şi Biblia. 

De atunci, abia dacă mai vorbeam. Părea absorbită de ceva, iar eu 
aveam grijile mele. Azi, pentru prima oară, fusese din nou ea însăşi 
şi era evident că are chef de companie, dacă o chemase pe doamna 
White. Voiam să ştiu ce se întâmplase de se înveselise aşa, din senin, 
aşa că am pornit din nou în susul dealului, cu căţeaua după mine. 

— Hei, am strigat, ştergându-mi picioarele pe preş. Casa era 
cufundată în tăcere. Fusese acolo de curând, pentru că pe masa din 


119 



salon se afla acum Biblia ei şi Cutia de promisiuni 33 . Trăsese şi un 
cartonaş. M-am uitat la bucata de hârtie strânsă sub formă de sul. 
„Domnul e puterea şi pavăza ta." Pardesiul doamnei White 
dispăruse, însă îşi lăsase pe scaun ştergarul. L-am dus la bucătărie. 
Pe bufet era un bilet. „Peste noapte am să stau la doamna White. 
Vino dimineaţă la biserică." 

Mama nu prea rămânea peste noapte la alţii acasă, decât atunci 
când pleca la Wigan, cu treburi. Insă îmi convenea; puteam să mă 
duc să stau cu Melanie. Aşa că i-am dat de mâncare câinelui, am 
făcut o baie şi am luat-o la picior. Ca de obicei, atunci când nu 
aveam bani pentru autobuz, parcurgeam cei câţiva kilometri prin 
cimitir şi prin spatele centralei electrice. 

Melanie muncea în grădină. 

— Ce planuri are maică-ta în seara asta? am întrebat-o. 

— Se duce la club, după care rămâne la tanti Irene. 

— Tu ce vrei să faci? am continuat, scoţând câteva buruieni. 

Mi-a zâmbit cu minunaţii ei ochi de un cenuşiu ca de pisică şi şi-a 

tras de mănuşile de cauciuc. 

— O să pun ibricul pe foc să ne facem o sticlă cu apă fierbinte. 

Am vorbit o groază în noaptea aia despre planurile noastre. 

Melanie voia din suflet să devină misionară, chiar dacă ăsta era 
destinul meu. 

— De ce nu-ţi place ideea? a vrut să ştie. 

— Nu-mi plac locurile fierbinţi, am făcut insolaţie anul trecut la 
Paignton. 

Am tăcut amândouă, iar eu i-am mângâiat osatura superbă şi 
triunghiul de muşchi al stomacului. De ce e oare intimitatea atât de 
tulburătoare? 


33 

Sau Cuvântul Domnului, cutii speciale de plexiglas, care conţin cartonaşe cu 
texte din scriptură şi aforisme cu caracter religios. 


120 



La micul dejun, a doua zi dimineaţă, mi-a spus că are de gând să 
se ducă la universitate, să studieze teologia. Nu mi se părea o idee 
atât de bună, din cauza ereziilor moderne. Ea era de părere că 
trebuie să înţeleagă cum văd ceilalţi lumea. 

— Dar tu ştii că ei greşesc, am insistat. 

— Da, dar e posibil să fie interesant, hai să mergem, o să 
întârziem la biserică. Nu predici tu, nu? 

— Nu, am zis. Aşa trebuia, dar s-a schimbat programul. Ne-am 
agitat prin bucătărie, apoi eu m-am oprit pe scări şi-am sărutat-o. 

— Te iubesc aproape la fel de mult cât îl iubesc pe Domnul, am 
spus râzând. 

Ea m-a privit şi ochii i $-au întunecat preţ de o clipă. 

— Nu ştiu, a zis. 

In clipa când am ajuns la biserică, primul imn începuse deja. 
Mama m-a pironit cu privirea şi m-am străduit să-mi iau o mină de 
om spăşit. Ne strecuraserăm în strană lângă domnişoara Jewsbury, 
care mi-a spus să stau calmă. 

— Ce vreţi să spuneţi? am şoptit. 

— Să vii după, să vorbim, mi-a şoptit, însă doar după ce ne 
asigurăm că nu ne vede nimeni. 

Am hotărât că o luase razna. Biserica era plină, ca de obicei, şi de 
fiecare dată când surprindeam privirea cuiva, respectivul zâmbea 
sau încuviinţa. Eram fericită. Era exact locul în care îmi doream să 
mă aflu. Când s-a sfârşit imnul, m-am lipit mai tare de Melanie şi 
am încercat să mă concentrez la Cel de Sus. „Totuşi, m-am gândit, 
Melanie e un dar de la Dumnezeu şi ar fi un semn de nerecunoştinţă 
din partea mea să nu o apreciez ca atare." încă eram adânc absorbită 
de aceste gânduri, când mi-am dat seama că se petrece ceva. în 
biserică se lăsase tăcerea, iar pastorul stătea la tribuna lui cea joasă, 
cu mama lângă el. Ea plângea. Am simţit o durere sfredelitoare în 
articulaţiile degetelor; era inelul lui Melanie. Apoi domnişoara 


121 



Jewsbury mă îndemna să mă ridic în picioare, zicând „Fii calmă, fii 
calmă", şi eu păşeam spre preot cu Melanie. I-am aruncat o privire 
de control. Era lividă. 

— Aceşti copii ai Domnului, a început pastorul, au căzut pradă 
Saunei. 

Mâna lui, aflată pe ceafa mea, era fierbinte şi grea. Toţi cei din 
biserică păreau statuete de ceară. 

— Aceşti copii ai Domnului au căzut pradă păcatelor lor. 

— Staţi puţin.. .am început, însă el nu m-a luat în seamă. 

— în aceşti copii a intrat diavolul. 

Un strigăt de groază s-a auzit la unison din toate glasurile. 

— In mine nu, am strigat, şi nici în ea. 

— Ascultaţi vocea Satanei, s-a adresat pastorul întregii 
congregaţii, arătând spre mine. Uitaţi-vă cum cei mai buni devin cei 
mai răi. 

— Despre ce tot vorbiţi? am întrebat, disperată. 

— Negi faptul că o iubeşti pe această femeie cu o dragoste 
cuvenită doar între bărbat şi soaţa lui? 

— Nu, da, adică sigur c-o iubesc. 

— Am să-ţi citesc cuvintele St. Paul, a anunţat pastorul, şi asta a 
şi făcut, cu multe alte vorbe despre pasiunile nenaturale şi pecetea 
diavolului. 

— Pentru cei puri, toate lucrurile sunt pure, am zbierat la el. 
Dumneavoastră greşiţi, nu noi. 

S-a întors spre Melanie. 

— Promiţi să renunţi la acest păcat şi-l rogi pe Dumnezeu să te 
ierte? 

— Da. 

Tremura din tot corpul. Abia am auzit ce-a spus. 


122 



— Atunci, du-te în sacristie cu doamna White, şi cei bătrâni vor 
veni să se roage pentru tine. Nu e prea târziu pentru cei ce se căiesc 
sincer. 

S-a întors spre mine. 

— O iubesc. 

— Atunci, înseamnă că nu-1 iubeşti pe Domnul. 

— Ba da, îi iubesc pe amândoi. 

— E imposibil. 

— Ba da, îi iubesc pe amândoi, daţi-mi drumul. 

Insă el m-a înşfăcat de braţ şi m-a ţinut strâns. 

— Biserica nu poate suporta să te vadă cum suferi, du-te acasă şi 
aşteaptă să te ajutăm. 

Am fugit în stradă, înnebunită de supărare. Domnişoara 
Jewsbury mă aştepta. 

— Vino-ncoa', a zis grăbită, hai să mergem să bem o cafea şi să 
hotărâm ce-ai de făcut. 

Am urmat-o, fără să fiu în stare să mă gândesc la altceva decât la 
Melanie şi la gingăşia ei. 

Când am ajuns acasă la domnişoara Jewsbury, ea a pus ibricul pe 
ochiul aragazului şi m-a împins mai aproape de foc. îmi clănţăneau 
dinţii şi nu eram în stare să vorbesc. 

— Te ştiu de ani de zile şi ai fost întotdeauna încăpăţânată, de ce 
n-ai avut şi tu un pic mai multă grijă? 

M-am mulţumit să privesc ţintă spre foc. 

— Nimeni nu ar fi aflat niciodată, dacă n-ai fi încercat să-i explici 
maică-tii. 

— N-are nici o vină, am murmurat mecanic. 

— E nebună, a răspuns domnişoara Jewsbury, foarte sigură pe ea. 

— Nu i-am spus tot. 


123 



— E femeie de lume, chiar dacă n-o să recunoască niciodată asta 
în fata mea. Ştie ce sunt alea sentimente, mai cu seamă sentimentele 
unei femei. 

Nu prea aveam chef să intru în asemenea amănunte. 

— Cine v-a spus ce se întâmplă? am întrebat brusc. 

— Elsie, a zis ea. 

— Elsie? Era prea mult. 

— A încercat să te protejeze şi, când s-a îmbolnăvit ultima oară, 
mi-a spus mie. 

— De ce? 

— Pentru că şi eu am aceeaşi problemă. 

In acel moment, am crezut că o să vină diavolul şi o să mă ia cu el 
pe sus. Mă apucase ameţeala. 

Ce naiba tot spunea? Melanie şi cu mine aveam o relaţie aparte. 

— Bea asta. Mi-a întins un pahar. E coniac. 

— Cred că va trebui să mă aşez, am zis cu glas stins. 

Nu ştiu cât am dormit, draperiile erau trase şi îmi simţeam 
umerii foarte grei. La început, nu mi-am amintit de ce mă doare 
capul, apoi, când panica din stomac mi s-a mai limpezit, am început 
să trec în revistă evenimentele dimineţii. 

Domnişoara Jewsbury a intrat în cameră. 

— Ti-e mai bine? 

j 

— Nu prea, am oftat. 

— Poate asta o să te ajute. Şi a început să mă mângâie pe cap şi 
umeri. M-am întors, ca să-mi poată atinge şi spatele. Mâna ei a 
coborât tot mai mult. S-a aplecat deasupra mea; îi simţeam 
respiraţia pe gât. Şi, brusc, m-am întors şi am sărutat-o. Am făcut 
dragoste şi am urât ce făceam şi mi-a fost scârbă, însă nu mă puteam 
opri. 

Când am intrat pe furiş în casă, era dimineaţă. îmi făcusem 
planul să mă duc direct la şcoală, sperând că nu va observa nimeni. 


124 



Mă aşteptam ca mama să fie în pat. Mă înşelam. în salon era un 
miros pătrunzător de cafea şi sunete de voci. Când am trecut pe 
lângă el, în vârful picioarelor, mi-am dat seama că ţin o adunare de 
rugăciune. M-am pregătit pentru ore şi eram gata să plec. Pe drumul 
spre ieşire, m-au prins. 

— Jeanette, a ţipat una dintre femeile în vârstă şi m-a târât după 
ea în hol. Rugăciunea noastră a fost auzită. 

— Unde-ai fost azi-noapte? a întrebat mama neagră la faţă. 

— Nu-mi amintesc. 

— La domnişoara Jewsbury, pun pariu. 

— Of, femeia aia n-are nimic sfânt în ea, s-a băgat repede şi 
doamna White. 

— Nu, le-am spus, n-am fost la ea. 

— Ce mai contează? a intervenit pastorul. Acum e aici şi nu e 
prea târziu. 

— Trebuie să plec la şcoală. 

— Ba nu trebuie, nu trebuie, a spus pastorul, zâmbind. Vino şi 
stai jos. 

Mama mi-a întins absentă o farfurie cu biscuiţi. Era ora 8:30 
dimineaţa. 

y 

Când au plecat acasă enoriaşii, majoritatea în vârstă, se făcuse ora 
10 seara. îşi petrecuseră întreaga zi rugându-se pentru mine, 
punând mâna pe mine, îndemnându-mă să mă căiesc pentru 
păcatele mele în faţa Domnului. 

— Izbăveşte-o, Doamne, izbăveşte-o, zicea întruna pastorul, 
diavolul e cel ce vorbeşte prin gura ei. 

Mama a făcut mai multe rânduri de ceai şi a uitat să spele ceştile 
murdare. Salonul era plin de ceşti. Doamna White s-a aşezat pe una 
şi s-a tăiat, altcineva şi-a vărsat-o pe a sa, însă nu s-au oprit. Nu 
eram în stare să gândesc, vedeam doar chipul lui Melanie şi corpul 


125 



ei şi, din când în când, conturul domnişoarei Jewsbury, aplecată 
peste mine. 

La 10 seara, pastorul a oftat din rărunchi şi mi-a oferit o ultimă 
şansă. 

— Nu pot, am zis. Pur şi simplu, nu pot. 

— Ne întoarcem poimâine, a încredinţat-o el pe mama. Intre 
timp, n-o lăsaţi să iasă din camera asta şi nu-i daţi de mâncare. 
Trebuie mai întâi să-şi piardă puterea înainte de a şi-o recăpăta din 
nou. 

Mama a încuviinţat, o dată, de două, de trei ori, şi m-a încuiat în 
salon. Mi-a dat totuşi o pătură, însă a luat becul, în timpul celor 
treizeci şi şase de ore care au urmat, am meditat la diavol şi la alte 
câteva lucruri. 

Ştiam că diavolii îţi intră-n trup atunci când ai un punct slab. 
Dacă aveam un diavol în trup, punctul meu slab era Melanie, însă 
ea era frumoasă şi bună şi mă iubise. 

Oare era posibil ca dragostea să fie a Celui Necurat? 

Ce fel de diavol era? Cel maro, care îţi huruie la ureche? Cel roşu, 
care dansează marinăreşte? Diavolul apos, care provoacă boală? Cel 
portocaliu, care te duce cu vorba meşteşugită? Fiecare are câte un 
diavol în el, aşa cum pisica are purici. 

„Caută în locul greşit", m-am gândit. „Dacă vor să ajungă la 
diavolul din mine, trebuie să scormonească adânc în sufletul meu." 

M-am gândit la William Blake. 

— Dacă-i las să-mi ia diavolii, va trebui să renunţ la ceea ce am 
găsit. 

— Nu poţi face asta, a zis un glas de la cotul meu. 

Rezemat de măsuţa de cafea, se afla diavolul portocaliu. 

„Am înnebunit", m-am gândit. 

— E foarte posibil să fie aşa, a fost de acord diavolul, fără să pară 
deloc surprins. Aşa că profită cât poţi. 


126 



Am sărit ca arsă de pe canapeaua pe care mă aflam. 

— Ce vrei? 

— Vreau să te ajut să te hotărăşti ce vrei. 

Şi, zicând acestea, creatura a sărit pe poliţa şemineului şi s-a 
aşezat pe crocodilul de alamă al Pastorului Spratt. 

— Fiecare are un diavol în trup, aşa cum foarte corect ai remarcat, 
a început el, însă nu toată lumea ştie asta, şi nu toată lumea ştie cum 
să folosească acest lucru. 

— Diavolii sunt ai Necuratului, nu? am întrebat, îngrijorată. 

— Nu tocmai, sunt pur şi simplu diferiţi şi dificili. Ştii ce e aia 
aură? 

Am dat din cap că da. 

— Ei bine, diavolul care-ţi intră în trup depinde de culoarea aurei 
tale, a ta e portocalie, motiv pentru care mă aflu în trupul tău. Al 
mamei tale e cafeniu, motiv pentru care e aşa de ciudată, iar al 
doamnei White aproape că nici nu se poate spune că e un diavol. 
Suntem aici pentru a te ajuta să rămâi un om întreg; dacă ne ignori, 
e cât se poate de posibil să sfârşeşti împărţită în două sau mai multe 
bucăţi, e un paradox. 

— Dar în Biblie scrie că sunteţi întruna daţi afară din trup. 

— Nu crede şi tu tot ce citeşti. 

Am început să mă simt rău din nou, aşa că mi-am scos şosetele şi 
mi-am băgat degetele în gură, ca să mă alin singură. Aveau gust de 
biscuiţi digestivi. După asta, m-am dus la fereastră şi am strâns între 
degete imul câte unul câţiva muguri de muşcate, doar aşa, ca să aud 
cum pocnesc. Când m-am aşezat, diavolul strălucea foarte aprins şi 
lustruia crocodilul cu batista. 

— Eşti fată sau băiat? 

— Nu contează, nu-i aşa? La urma urmei, asta e problema ta. 

— Dacă te păstrez, ce se va întâmpla? 

— O să ai o viaţă grea, diferită de a celorlalţi. 


127 



— Merită? 

— Asta numai tu hotărăşti. 

— Si-o să rămân cu Melanie? 

însă diavolul dispăruse. 

Când s-au întors pastorul şi bătrânii, eram calmă, binedispusă şi 
gata să accept. 

— O să mă căiesc, am zis în clipa în care au intrat în salon. 
Pastorul părea uimit. 

— Eşti sigură? 

— Sigură. 

Am vrut să scap de povestea asta cât mai repede; în plus, nu 
mâncasem nimic de două zile. Toţi cei în vârstă au îngenuncheat şi 
s-au rugat, iar eu am îngenuncheat lângă ei. Unul dintre ei a început 
să vorbească în dodii, moment în care am simţit o ciupitură la ceafă. 

— Pleacă, am şoptit. Or să te vadă. Am deschis un ochi de 
control. 

— Nici o şansă, mi-a răspuns diavolul, oamenii ăştia vorbesc 
mult, dar de văzut nu văd nimic. 

— Nu-i las să mi te scoată din trup, asta ştiu sigur. 

— Vai, ce bine, a zis încântat diavolul, eram doar în trecere. 

în tot acest timp, vârstnicii cântau What a Friend We Have în Jesus, 
aşa că m-am gândit să mă alătur şi eu. Totul s-a terminat foarte 
repede, şi mama pusese deja friptura la cuptor. 

— Sper că duminică vei fi pregătită să depui legământ de 
credinţă, a zis pastorul, îmbrăţişându-mă. 

— Da, am zis, zdrobită. Melanie ce-o să facă? 

— A plecat pentru un timp, a intervenit doamna White. Ca să-şi 
regăsească pacea sufletului. O să vezi, peste câteva săptămâni o să 
se simtă mult mai bine. 

— Unde a plecat? m-am interesat eu. 


128 



— Nu-ţi face griji, m-a liniştit pastorul. E în siguranţă, e cu 
Domnul. 

In clipa în care au plecat cu toţii, m-am dus ţintă la domnişoara 
Jewsbury. 

— Ştii cumva unde e? Ea a deschis larg uşa. 

— îţi spun imediat. 

Melanie era în Halifax, la nişte rude. I-am spus mamei că trebuie 
să-mi petrec noaptea la biserică. A părut să mă înţeleagă, aşa că am 
convins-o pe domnişoara Jewsbury să mă ducă cei patruzeci şi un 
pic de kilometri cu maşina ei, ca să ajung unde trebuia să fiu. 

— Vii să mă iei dimineaţă la 7? 

Ea a încuviinţat, muşcându-şi buza. 

— Ştii că trebuie să mă văd cu ea, să mă asigur că e în siguranţă. 

Imediat ce s-a lăsat seara, am sunat la uşă. 

— Melanie e aici? am întrebat-o pe femeie. Sunt prietena ei de la 
şcoală. 

— Da, intră. 

— Nu, nu intru, mulţumesc, vreau doar să-i transmit un mesaj, 
poate doreşte să iasă. 

Melanie a venit la uşă. Când m-a văzut, a încercat să mi-o închidă 
în nas. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, am implorat-o. Vino sus peste o 
jumătate de oră, eu urc acum şi te aştept în cameră. 

A încuviinţat din cap şi m-a lăsat să trec pe lângă ea. Am auzit-o 
luându-şi la revedere aproape strigând, apoi închizând uşa. Nimeni 
n-a avut nici o reacţie. 

Era o criză şi, din nou, am adormit. 

în faţa mea se afla o mare piaţetă pavată cu piatră pe alocuri 
căzută, însă forma ei rotundă era încă vizibilă. în capătul ei 
îndepărtat, camioane pline cu femei şi bărbaţi erau golite pe iarbă; 
cei mai mulţi erau mutilaţi, toţi aveau numere legate de gât şi am 


129 



auzit un paznic spunând „Asta e noua voastră adresă". Prizonierii 
erau foarte tăcuţi şi mărşăluiau fără a opune rezistenţă, spre un turn 
masiv de piatră. In turn, se aflau firide cu numere corespunzând 
celor de la gâtul prizonierilor. In mijlocul turnului era o scară de fier 
în spirală, ce urca şi tot urca; am început să urc pe ea, alături de 
mulţi alţii, însă de fiecare dată când treceam pe lângă o firidă, 
locuitorul ei încerca să ne împingă, să nu ne apropiem. Eram 
singura persoană rămasă, atunci când scara s-a oprit în faţa unei uşi 
de sticlă. Pe uşă am citit LIBRĂRIE: DESCHIS. Am intrat, la tejghea 
stătea o femeie, înăuntru erau câţiva cumpărători şi oameni care 
răsfoiau cărţi şi o echipă de tinere care traduceau Beowulf 

— Bună ziua, a zis vânzătoarea. Ce-ar fi să începeţi prin a răsfoi o 
carte, ca să puteţi lua locul uneia dintre fete atunci când va veni 
momentul să treceţi la nivelul următor? 

— Unde mă aflu? 

— Acolo unde se află toţi cei care nu se pot hotărî să ia marea 
decizie, acesta este Oraşul Şanselor Pierdute, iar aceasta este 
Camera Dezamăgirii Finale. Vezi tu, poţi urca pe scară cât de sus 
doreşti, însă, dacă ai făcut deja Greşeala Fatală, vei sfârşi aici, în 
această încăpere. îţi poţi schimba rolul, însă niciodată 
circumstanţele. E prea târziu pentru asta acum, pa şi puşi, am trecut 
la următorul nivel, acum voi deveni cumpărătoare. 

— Jeanette, a spus Melanie, cred că ai febră. 

Era aşezată lângă mine şi bea ceai. Părea obosită şi şifonată, ca un 
balon plin cu aer stătut. I-am atins obrazul, însă ea s-a crispat şi s-a 
tras într-o parte. 

— Ce ţi-au făcut? am întrebat. 

— Nimic, m-am căit, şi ei mi-au spus că ar trebui să încerc să plec 
pentru o săptămână. Nu trebuie să ne vedem, e o greşeală. 

A început să se joace nervoasă cu cuvertura şi n-am mai putut 
suporta. Cred că am plâns amândouă până am adormit, însă la un 


130 



moment dat, în timpul nopţii, m-am apropiat de ea şi ne-am sărutat, 
şi ne-am sărutat până când am fost leoarcă de sudoare amândouă şi 
am plâns cu trupurile înlănţuite şi feţele umflate. încă dormea când 

am auzit claxonul dom nişoarei Jewsbury. 

* 

Următorul lucru pe care mi-1 amintesc e că am făcut febră 
glandulară. 

— E de la umori, s-a pronunţat mama. 

Evident, toti Credincioşii erau ferm încredinţaţi că Dumnezeu mă 
curăţă de toţi diavolii şi nu era nici o îndoială că am să fiu primită 
înapoi în rândul lor imediat ce mă însănătoşesc. 

— Domnul iartă şi uită, mi-a spus pastorul. 

O fi uitând El, mama însă n-a uitat. în timp ce zăceam tremurând 
în salon, a luat un pieptăn cu dinţi deşi şi s-a dus la mine în 
dormitor, unde a găsit toate scrisorile, toate cartonaşele cu mesaje, 
toate însemnările mele şi le-a ars într-o noapte în curtea din spate. 
Există multe feluri de trădare, însă trădarea e trădare oriunde şi 
oricum ar fi ea. A ars mult mai mult decât nişte scrisori în noaptea 
aceea, în curte. Nu cred că era conştientă de asta. în mintea ei era 
încă regină, însă nu mai era regina mea, nu mai era Regina Albă. 
Zidurile protejează şi stabilesc limite. E în firea zidurilor să se 
prăbuşească la un moment dat. Prăbuşirea lor este o consecinţă a 

faptului că te-ai umflat singur în pene. 

* 

Oraşul Interzis e pustiit acum, şi turnurile fără cap au dispărut 
toate. Doar o aruncătură de băţ îl desparte pe Prinţul Negru de 
Amiens, iar o pietricică va omorî un războinic azi. Bătrâni care 
salivează şi se cuibăresc unii într-alţii pe una dintre acele bănci îţi 
vor spune unde a fost odată casa iubitei lor, îţi vor spune cum a 
crescut grădina ei şi cum băteau în fiecare zi poteca până la uşa ei. 

Ea avea o inimă de piatră. 


131 



Cine va arunca primul piatra? 

La răsărit, acolo unde se sfârşeşte lumea, vei găsi un leu, iar la 
apus, un grifon sculptat în piatră. în colţul din nord te va uimi 
vederea unui turn de piatră, iar în sud, picioarele îţi vor păşi pe o 
plajă zgrunţuroasă. Nu-ţi fie teamă. Aceştia sunt anticii. Aşa cum 
sunt, zbârciţi şi înţelepţi, respectă-i, însă ei nu sunt plămădiţi din 
aluatul veşniciei. Trupul ce conţine un spirit este unicul dumnezeu 
adevărat. 

E în firea pietrei să acopere osul. 

într-un moment sau altul, va trebui să faci o alegere: tu sau zidul. 

Humpty Dumpty şedea pe zid. 

Humpty Dumpty cădea de sus. 

Oraşul Şanselor Pierdute e plin de cei care aleg zidul. 

Toţi caii regelui şi toţi oamenii regelui. 

N-au putut să-l lipească pe Humpty la loc. 

Atunci, trebuie oare să rătăceşti neprotejat prin ţară? 

Trebuie să faci diferenţa între cercul de cretă şi zidul de piatră. 

Trebuie oare să trăieşti fără un cămin? 

Trebuie să faci diferenţa între fizică şi metafizică. 

Şi totuşi, multe dintre principii sunt aceleaşi. 

Sunt, însă în oraşele interiorului toate lucrurile sunt schimbate. 

Un zid pentru trup, un cerc pentru suflet. 

— Poftim, a zis mama, dându-mi un ghiont. Ia nişte fructe. Iar 
bălmăjeşti în somn. 

Era un castron cu portocale. 

Am luat-o pe cea mai mare şi am încercat s-o curăţ de coajă. 
Pieliţa se încăpăţâna să nu se ia şi în curând am cedat gâfâind, 
mânioasă şi înfrântă. Dar grepfrutul şi bananele? în cele din urmă, 
am reuşit să îndepărtez învelişul şi, lipindu-mi mâinile făcute căuş, 
am rupt în două fructul. 


132 



— Te simţi mai bine? în mijlocul lui, se afla diavolul cel 
portocaliu. 

— O să mor. 

— Ei aş; lăsând la o parte câteva halucinaţii minore, eşti în curs 
de însănătoşire, şi adu-ţi aminte, acum ai ales, nu mai ai cale de 
întoarcere. 

— Ce vrei să spui? N-am ales nimic. 

M-am chinuit să mă aşez mai bine în capul oaselor. 

— Prinde, a strigat diavolul şi s-a făcut nevăzut. In mână aveam o 
pietricică aspră, cafenie. 

X- 

La venirea verii, eram din nou eu însămi. Melanie plecase înainte 
să înceapă anul universitar, iar eu îmi pregăteam predicile pentru 
un turneu pe care îl planificaserăm în Blackpool. Nimeni n-a 
pomenit Incidentul şi nimeni n-a părut să observe că domnişoara 
Jewsbury îşi luase oboiul şi plecase. Mama şi-a petrecut cea mai 
mare parte a timpului cântând Bringing în the Sheaves 34 şi adunând 
conserve pentru Festivalul Recoltei. Nu era de acord cu lucrurile 
perisabile, din cauza Holocaustului, şi-şi făcuse o campanie proprie 
prin care încerca să le convingă pe celelalte femei ale bisericii să 
contribuie la un Bufet de Război uriaş, ascuns în spatele sacristiei. 

— O să-mi mulţumească atunci când va veni timpul, zicea mereu. 

Aşa că, într-o zi însorită de sâmbătă, ne-am urcat claie peste 

grămadă în autobuz şi am pornit spre Blackpool. 

— Ce păcat că n-o avem cu noi şi pe Elsie, cu acordeonul, a oftat 
doamna Rothwell. 

— Ii e mai bine unde e acum, i-a întors-o mama, destul de 
tăioasă. 


34 

Aduceţi plugurile, imn religios pe text de Knowles Shaw şi muzică de George A. 
Minor, pornind de la Psalmul 126:6. 


133 



Altă dată, aceste remarci n-ar fi însemnat nimic pentru mine, însă 
acum nu mai era la fel de uşor. Mă gândisem adesea s-o întreb 
diverse lucruri, să încerc să o fac să-mi spună cum vede ea lumea, 
îmi închipuiam că vedem lucrurile exact la fel, însă eram în acelaşi 
timp conştientă că fiecare dintre noi trăieşte pe o planetă diferită. M- 
am aşezat în spate, ca s-o ajut pe May cu biletele ei la pronosport. 
Mama a fost vizibil vexată de plecarea mea şi s-a adâncit în revista 
Bând ofHope'. 

— Apucată rău mai e maică-ta asta, a zis May cu amărăciune. 

începeam să-i cam dau dreptate. 

X- 

Prima noastră adunare din seara respectivă a fost un mare succes. 
Fusesem aleasă eu pentru a ţine predica şi, ca de obicei, au fost 
mulţi care l-au găsit pe Domnul chiar acolo, împreună cu noi. 

— Nu şi-a pierdut nici unul din haruri, aşa-i? a spus May, 
zâmbind către mama. 

— Asta fiindcă am luat măsuri din timp, a fost tot ce-a fost în 
stare să spună mama, după care s-a întors în pensiune. După ce ea şi 
alţi câţiva au plecat, noi, restul, am hotărât să îl preaslăvim pe Cel 
de Sus. Ne-am scos tamburinele şi partiturile şi i-am cântat imnuri 
de slavă toată seara. Pe la ora 11 noaptea, prelata cortului a început 
să se mişte şi am auzit mare agitaţie pe câmpul de afară. 

— E Sfântul Duh, a ţipat May. 

— Mie nu mi se pare deloc că e ceva sfânt, a afirmat doamna 
White. 

— Ce ne facem? a şoptit una dintre noile convertite. Am 
înconjurat-o cu braţul. Era foarte delicată. 

— Mă duc să văd, i-am liniştit. 35 

— Dacă e Cel de Sus, să nu te uiţi, m-a sfătuit May în clipa în care 
am dat prelata la o parte şi am ieşit. 

35 

Orchestra speranţei. 


134 



Nu era Cel de Sus, ci cinci bărbaţi furioşi, de la pensiunea din 
apropiere. Aveau lanterne şi nişte bucăţi de hârtie, pe care mi le 
fluturau în faţă. 

— Tu răspunzi de toate astea? 

— Da, s-ar putea spune şi aşa. Eu conduc adunarea de rugăciune, 
intraţi. 

M-au urmat în cort. 

— Ne doare undeva de adunarea voastră de rugăciune...a 
început unul dintre ei. 

— Lovi-te-ar Cel de Sus, s-a stropşit la el doamna Rothwell, care 
tocmai se trezise. 

— Ce ne doare pe noi, a continuat el, cu ochii ieşiţi din orbite, e să 
putem şi noi să dormim ca nişte oameni normali şi cu bun-simţ ce 
suntem. Suntem aici în vacanţă şi n-avem nici un chef să ne spargă 
timpanele nu ştiu ce nesimţiţi daţi în patima evlaviei, care urlă şi 
zdrăngănesc ca nebunii, de zici că vor să scoale şi morţii din somn. 

— In ziua cea de pe urmă, cei morţi vor merge, şi tu vei zăcea 
printre ţapi, a zis May cu dispreţ. 

— Uite care-i treaba. Unul dintre ceilalţi a făcut un pas în faţă şi i- 
a băgat hârtiile în ochi. Scrie aici, în regulamentul pensiunii, că după 
ora unşpe noaptea nu ai voie să faci gălăgie. Iar ăsta pe care staţi voi 
e terenul pensiunii. 

— Veniţi alături de noi, i-am îndemnat. 

— Uite ce e, muncim tot anul la nenorocita aia de British Rope 
Factory din Wakefield şi venim aici ca să avem şi noi parte de puţină 
linişte, aşa că încetaţi sau chemăm poliţia. 

A urmat un moment de tăcere, apoi: 

— Hai, băieţi, să mergem dracului la culcare. 

— Dumnezeule mare, a zis doamna White. 

— N-are nici un rost, am zis. O luăm mâine de la capăt, acum, hai 
să strângem. 


135 



Aşa că Dreptcredincioşii au încetat să se mai veselească şi ne-au 
lăsat pe mine şi pe nou convertita Katy să stingem torţele. 

Când m-am întors la pensiunea în care locuiam cu mama, ea 
stătea în capul oaselor în pat şi citea noua carte primită de la 
Pastorul Spratt. Aceasta se intitula Acolo unde albii se tem să păşească. 

— Ştii, mi-a zis, au hrănit şoarecii ăia albi cu aceeaşi mâncare pe 
care o mănâncă şi indienii si au murit cu totii. 

— Si? 

» 

— Şi asta nu face decât să demonstreze că Cel de Sus are grijă de 
ţările creştine. 

— Nu cred că ar supravieţui nici cu mâncare gătită. 

— Vorbeşti prostii, să-i mulţumim Domnului pentru bunătatea 
lui, acum vreau să mă culc, şi zicând acestea, şi-a stins veioza şi a 
început să sforăie. 

Cât despre mine, aveam alte lucruri la care să mă gândesc. 

A doua zi trebuia să ne întâlnim cu toţii în faţa turnului, pentru a 
împrăştia broşuri despre adunarea din seara respectivă. May era 
îmbrăcată în cartoane-sendviş pe care scria CĂUTAŢI-L PE 
DOMNUL CÂT ÎNCĂ MAI E VREME. 

— In textul ăla e şi numele meu, le spunea mândră tuturor, aşa că 
ştiu că e de datoria mea să fac ceea ce fac. 

Ne-am descurcat destul de bine în timp ce împărţeam broşuri, am 
convertit trei trecători, iar alte câteva persoane au promis că vor 
veni la întrunirea din seara respectivă. 

— Aveţi cu toţii după-amiaza liberă, ne-a spus pastorul. 

— Ce-ar fi să mergem la grădina zoologică? s-a însufleţit May 
brusc. Vreau să văd maimuţicile. 

— Ea vine cu mine, la turn, a anunţat mama înţepată, e o 
expoziţie cu vedete de cinema. 

— Mă duc să mă plimb pe faleză, le-am spus amândurora şi am 
luat-o la picior. 


136 



Katy stătea într-un şezlong şi se uita la soare. 

Katy mânca o îngheţată şi părea că se distrează. 

— Bună. M-am aşezat lângă ea. Stai prin zonă? 

— Nu, am venit cu tramvaiul, m-am gândit să nu cumva să 
întârzii la adunarea de diseară. 

— Dar nu stai departe de biserica noastră de acasă, nu? 

— Nu, la Oswaldtwistle stau, la o staţie de autobuz. 

— Foarte bine, atunci ne mai vedem. 

M-a privit o clipă, apoi m-am gândit că e mai bine să mă duc şi să 
inspectez cortul de rugăciuni... 

Fusese o săptămână minunată. Multe suflete care îl găsiseră pe 
Domnul locuiau în apropiere de biserica noastră, iar cei ce veneau 
de departe primiseră scrisori de îndrumare către casa de rugăciune 
cea mai apropiată. In ultima zi a campaniei noastre, am ţinut o 
slujbă de mulţumire în aer liber, pe plajă, slujbă care ar fi fost o 
încheiere perfectă, dacă doamna Rothwell nu s-ar fi dus să comunice 
singură cu Sfântul Duh. Era bătrână şi surdă şi atât de adâncită în 
rugăciune, că n-a văzut cum creşte încet mareea. 

— Suntem toţi? Pastorul ne-a numărat în timp ce porneam în şir 
indian spre autobuz. Cine are bannerul? 

— Eu, a strigat May de dincolo de roată. 

— E toată lumea? a întrebat Fred, şoferul angajat. 

— In afară de doamna Rothwell. Alice a arătat către locul gol. 

Ne-am uitat în jur şi, doar printr-un miracol, am ajuns la timp să 

o zărim pe doamna Rothwell făcându-ne semn cu mâna, în timp ce 
se scufunda. 

— Ne face semn? s-a întrebat May, neliniştită. 

— Ba mai degrabă se îneacă, a exclamat Fred, scoţându-şi iute 
jacheta şi cravata. Nu vă stresaţi, am câştigat în tinereţe toate 
medaliile care se puteau câştiga. Şi a pornit vijelios spre valurile 
spumegânde. 


137 



Imediat, pastorul a început să se roage şi i s-au alăturat toţi 
ceilalţi, iar doamna White a început cu We Have an 

Anchor 36 . Abia ajunseserăm la strofa a treia, când Fred a reapărut, 
cu doamna Rothwell pe umăr. 

— Fred, i se vede furoul, a ţâţâit mama, acoperind-o imediat cum 
a putut. 

— Lasă furou' ei, uită-te la pantofii mei albaştri de antilopă 37 . 

Erau distruşi definitiv. 

— Mai e cu noi? i-a întrerupt pastorul, impacient. 

— O, da, sunt, s-a tânguit doamna Rothwell de undeva dinspre 
şira spinării lui Fred. Credeam că o să ajung la Cel de Sus de data 
asta. 

— Dar ne făceai semn, cerând ajutor. 

— Nţ, îmi luam la revedere. 

— Eu v-am zis că ne făcea pa. 

— Daţi-i careva un prosop, a întrerupt momentul pastorul, şi 
lăsaţi-1 pe bietul om să ne ducă acasă. 

Fred s-a strecurat în cabină, murmurând ceva despre o 
recompensă şi de ce naiba s-o fi agitat el ca prostul şi, după ce ţeava 

de eşapament a pufăit scurt, am pornit. 

* 

Festivalul Recoltei a venit şi s-a dus, iar mama a reuşit să adune 
un număr record de conserve pentru Bufetul de Război şi mai şi 
rămăseseră încă destule pentru a fi împărţite săracilor. Insă nu toată 
lumea a fost mulţumită. 

— Ce să fac eu cu patru conserve de cireşe negre şi cu comacii ăia 
în saramură? a bodogănit Nellie cea oarbă atunci când tata i-a luat 


36 Avem o ancoră. 

Probabil, referire ironică la Bine suede shoes, melodie scrisă şi interpretată de 
Cari Perkins în 1955 şi devenită celebră datorită interpretării lui Elvis Presley, un 
an mai târziu. 


138 



sacoşa. Pe timpuri, primeam pâine şi fructe şi câteva legume 
proaspete. Mie moda asta de-acuma nu-mi e de nici un folos. 

Când a auzit mama una ca asta, s-a făcut foc şi pară şi a tăiat-o pe 
Nellie de pe lista de rugăciune. însă a pus-o tata pe a lui, aşa că n-a 
rămas pe dinafară. Apoi, pe măsură ce s-a înteţit vântul şi nopţile au 
început să se lungească, gândurile ni s-au îndreptat către Naşterea 
Domnului şi către cel mai bun mod de a explica mesajul 
Crăciunului. Ca de obicei, aveam să ne luăm un sector din magazia 
primăriei şi să ne strângem sub pinul cel păgân, pentru a cânta 
colinde de Crăciun. Asta însemna repetiţii regulate cu Armata 
Salvării, ceea ce era mereu o problemă, pentru că enoriaşii noştri 
care cântau la tamburină pierdeau mereu ritmul. Anul acesta. 
Generalul ne întrebase dacă n-am vrea cumva să rămânem doar cu 
partea vocală. 

— Domnul zice să ne bucurăm cu surle şi trâmbiţe, i-a amintit 
May. 

Când Generalul s-a aventurat să ne propună o interpretare mai 
puţin literală a acestui psalm, a fost scandal mare. în primul rând, 
era o erezie. Apoi, era o neobrăzare. Apoi, echivala cu o disensiune 
în rândul turmei noastre. Unii dintre noi vedeam sensul acestui 
lucru, alţii erau ultragiaţi Ne-am ciondănit până când au venit 
ceaiul şi biscuiţii, după care Generalul a hotărât. Oricine doreşte să 
cânte la tamburină o poate face în biserica lui, nu şi în cadrul acestor 
repetiţii, şi nici atunci când se va colinda efectiv. 

— Atunci, eu plec, a zis May. 

Ne-am uitat unii la alţii. 

— O să plecăm cu toţii, i-am spus Generalului. Mersi pentru ceai. 

Pe veranda sălilor de adunare a quakerilor, am găsit-o pe May 

plângând. 

— Ei, scumpa mea, nu plânge. Cineva a luat-o în braţe. 

— Nu-i nimic. 


139 



— După atâta şi-atâta muncă, a zis May, hohotind. 

— Ei, cine are nevoie de Armata Iu' peşte? 

— Haideţi la mine acasă, a propus doamna White, să ne facem un 
plan de bătaie. 

în noaptea aceea, acasă la doamna White, am fost sigure că 
Domnul e cel care ne îndrumă paşii. Corul Surorilor şi Corul 
Bărbaţilor îşi vor uni forţele şi ne vom lua în primire spaţiul de la 
primărie, ba chiar o să ieşim şi în stradă, dacă e nevoie. Aveam patru 
cântăreţe la tamburină, toate şcolite de May, chitara şi mandolina 
mea şi, poate, şi acordeonul mamei mele, dacă nu se făcea prea frig 
afară. 

— Trompete nu ne trebuie, oricum. 

Următoarea problemă a fost cine să scrie scenariul pentru piesa 
dedicată Naşterii Domnului. S-a hotărât în mod unanim ca mama să 
fie aceea, dată fiind educaţia ei. 

— îi merge mintea la socotit ce n-am văzut de când sunt, a zis 
May cu admiraţie. 

Mama s-a îmbujorat şi a zis că nu poate şi a acceptat. A cumpărat 
hârtie de scris şi un nou dicţionar şi ne-a spus tatei şi mie să ne 
descurcăm cum putem. Ea avea de făcut lucrarea Domnului. Toată 
ziua următoare a scris întruna şi a oftat în salon, înconjurată de 
sendvişuri cu brânză şi imagini cu Betleemul pe timp de iarnă. La 
ora patru, mi-a depus în braţe un plic consistent şi mi-a zis să-l 
trimit paravion. 

— E ultima zi de poşta pentru Pastorul Spratt. Apoi a dispărut. 

Eram mult prea prinsă cu predarea doctrinei biblice, ca să fiu 

atentă la ce face mama. De la convertirea ei din timpul verii, Katy 
venea la biserica noastră, iar prezenţa ei era cât se poate de bine¬ 
venită. Mă ajuta în principal pe mine, dactilografiindu-mi adesea 
predicile atunci când trebuiau introduse în buletinul regional. Nu-1 


140 



mai văzusem pe diavolul portocaliu de secole, aşa că am simţit că 
viaţa mea a revenit, probabil, la normal. 

A venit curând şi duminica în care fusese programată piesa 
dedicată Naşterii Domnului. Copiii repetaseră săptămâni la rând şi 
tata construise decorul. Mama purta o pălărie nouă, iar eu m-am 
aşezat lângă Katy, cu cartoanele cu dialogul în mână. Biserica era 
plină de păgâni veniţi să-şi vadă odraslele jucând. Până şi doamna 
Arkwright, de la prăvălia de insecticide, se afla acolo. „Măgăruşul" 
a mers bine, apoi tocmai începuse prima scenă, „Nu simt camere la 
han", când uşa laterală s-a deschis şi s-a strecurat înăuntru o siluetă, 
cu grijă, să nu facă zgomot. Am mijit ochii prin întuneric; mi se 
părea familiară. 

— O, Iosife, va trebui să dormim în grajd. 

Era ceva în felul în care stătea... 

— Nu te teme, Maria, şi traiul altora e greu (accentul era pus pe 
«g"). 

Haloul părului era tot mai bine conturat, pe măsură ce păstorii îşi 
luminau calea cu torţele. 

Ultima replică pe care am mai auzit-o în seara aceea a fost „Nu vă 
temeţi, căci vă aduc veste de mare bucurie", în fundul bisericii se 
afla Melanie. 

Imediat după încheierea slujbei, mi-am lăsat mama să-şi savureze 
triumful şi m-am dus acasă. Tremuram de spaimă. Din punctul meu 
de vedere, Melanie era moartă. Nimeni nu pomenea de ea şi, dat 
fiind faptul că mama ei nu venea niciodată la biserica noastră, nici 
nu era nevoie să-mi amintesc de ea. La ora nouă, s-a auzit o bătaie în 
uşă. Ştiam cine este, dar, rugându-mă să fie colindătorii, m-am dus 
să deschid, cu toată credinţa şi câţiva bănuţi în mână. 

— Bună, a zis ea. Pot să intru? 

M-am dat într-o parte, ca să poată trece. Se îngrăşase un pic şi 
avea un aer cât se poate de senin. în jumătatea de oră care a urmat. 


141 



mi-a vorbit despre cursuri, despre prietenii ei, despre planurile ei de 
vacanţă. Voiam să merg cu ea la o plimbare într-o zi? 

Nu. 

Mi-a zis că mama ei are de gând să se mute de aici în curând şi să 
se ducă departe, în sudul extrem. Era ultima oară când Melanie mai 
venea în casa din spatele centralei electrice. Ar trebui să vin şi să-mi 
iau la revedere de la mama ei. 

Nu. 

In cele din urmă, şi-a pus mănuşile şi bereta şi m-a sărutat, foarte 
uşor, de rămas-bun. N-am simţit nimic. Insă, după ce-a plecat, mi- 
am strâns genunchii sub bărbie şi l-am implorat pe Dumnezeu să 
mă elibereze. 

Din fericire, era o perioadă foarte aglomerată. A doua zi trebuia 
să mergem cu toţii la primărie, să ne cântăm colindele, cu acordul 
celor de la Armata Iu' Peşte. La început, ne-am simţit de minune. 
May îşi cumpărase panglici noi pentru tamburina ei şi mama cânta 
la acordeon sub o umbrelă uriaşă, verde, de pescuit, împrumutată 
de la Christian Anglers' Association. 

— Ce ziceţi de The Holly and the Ivy? 

— Prea păgân. 

— Dar despre We Three Kings? 

— începeţi voi. 

Şi am început. Am adunat mulţimi imense în ziua aceea. Unii 
veniseră să se amuze, însă cei mai mulţi au pus bani în cutia de tablă 
şi au cântat alături de noi cântecele pe care le cunoşteau. Am văzut- 
o pe Melanie cu un buchet de vâsc. Mi-a făcut cu mâna peste capete, 
însă m-am făcut că nu văd. Apoi a sosit Armata Salvării şi a început 
să-şi instaleze fanfara. Aduseseră cu ei şi toba. Lumea se uita şi 
aştepta şi n-a aşteptat degeaba, fiindcă peste nici zece minute, se 
cântau cu patos două seturi de colinde. Mama lovea clapele şi se 
înfoia cât putea, iar May lovea atât de tare, încât i-a dat sângele. Toţi 


142 



cei care stătuseră lângă flaşnetă, lângă piaţa de peşte, au venit 
repede să vadă ce se întâmplă. Apoi cineva a făcut o poză. 

— E nenorocita aia de tobă, s-a tânguit May. N-o să câştigăm. Ai 
noştri au început să murmure, după care am căzut de acord cu toţii 
să mergem la Trickett, să ne încălzim. Când am mărşăluit grupat 
înăuntru, am văzut-o pe doamna Clifton stând singură, cu un 
ceainic. 

— Pot să stau jos? a zis May gâfâind şi aburcându-se pe un 
taburet. 

— Oricum, eu plecam, a anunţat doamna Clifton, adunându-şi 
sacoşele Marks and Spencers. Hai, Toto. Şi a luat-o la picior, cu 
pechinezul ei cu tot. 

— Se-nfoaie şi muierea asta în pene mai ceva ca un păun, a pufnit 
May. Hei, Betty, vino şi dă-ne câte un Horlicks şi nişte scotch, să 
reparăm drăcia asta. A fluturat din mâini spre tamburina ei distrusă. 

— Aveam şi io o după-masă liniştită, a zis Betty indignată, când 
am umplut cafeneaua cea strâmtă. Am ceai pentru toţi, dar de 
mâncare să ştiţi că nu vă fac. 

In clipa în care a apărut şi mama, cu umbrela şi armonica ei, m- 
am gândit că e mai bine să plec. Pe drumul către staţia de autobuz, 
am simţit o mână pe umăr şi în faţa mea se afla Melanie, încă senină 
şi zâmbitoare, gata să se urce în acelaşi autobuz ca şi mine. 

— Vrei o portocală? mi-a zis când ne-am aşezat una lângă alta, 
într-o tăcere apăsătoare. Ea a dat s-o cureţe. Am prins-o de braţ. 

— Nu, nu face asta. Adică, o să beau ceai în curând. N-o irosi. 

Ea mi-a zâmbit din nou şi a început să vorbească despre una şi 
despre alta, până când am ajuns în staţia mea; a ei era câţiva 
kilometri mai departe. Am sărit în picioare şi apoi din autobuz, şi 
am început să fug cât de repede am putut, în timp ce Melanie mă 
privea cu blândeţe de la etajul superior al autobuzului. 


143 



în seara respectivă a trebuit să-mi văd, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, de predarea studiului Bibliei, în ciuda nervozităţii subite 
şi a spaimei de a mă îmbolnăvi din nou. Katy se afla acolo, mi-a 
văzut chipul răvăşit şi a vrut să mă ajute. 

— Vino şi stai cu mine weekendul ăsta, mi-a propus, o să dormim 
în rulotă, dar n-o să fie frig. 

Nu stătusem nicăieri o perioadă lungă de timp. M-am gândit că s- 
ar putea să-mi facă bine. 

Pe ţărmurile fluviului Eufrat vei afla o grădină secretă, ascunsă cu 
iscusinţă. Există o intrare, însă această intrare este păzită. Nu ai pe 
tinde să pătrunzi. înăuntru vei găsi doar plante care cresc circular, 
asemeni unor ţinte. Aproape de inimă se află un cadran solar şi în 
inimă, un portocal. Acest fruct a dat forţă atleţilor, în timp ce altora 
le-a vindecat rănile. Toate căutările adevărate sfârşesc în această 
grădină, unde din fructul desfăcut se prelinge sânge, iar jumătăţile 
de fruct sunt un castron întreg pentru călători şi peregrini. Să 
mănânci din fruct înseamnă să părăseşti grădina, din cauză că 
fructul vorbeşte despre alte lucruri, despre alte dorinţe. Aşa că, la 
amurg, îţi iei rămas-bun de la locul pe care-1 iubeşti, fără să ştii dacă 
te vei mai putea întoarce vreodată, sigur însă că nu vei mai păşi 
niciodată pe acelaşi drum. Poate că, într-o zi, vei deschide din 

întâmplare o poartă şi te vei regăsi iar de partea cealaltă a zidului. 

* 

— O s-aduc butelia, a zis Katy, ca să nu ne fie frig. 

Nu ne-a fost frig, nici în noaptea aceea şi nici în vreo altă noapte 
dintre cele pe care le-am petrecut împreună de-a lungul anilor care 
au urmat. Ea a fost cea mai necomplicată iubită a mea şi am iubit-o 
foarte mult pentru asta. Părea să nu aibă nici o grijă şi, deşi încă o 
mai neagă, cred că invitaţia în rulotă n-a fost ceva chiar spontan. 

— Eşti sigură că asta e ce-ţi doreşti? am murmurat, fără a avea de 
gând să mă opresc. 


144 



— O, da, a strigat ea, da. 

Am încetat curând să mai vorbim despre asta, pentru că dialogul 
devenea mult prea penibil. Ea era în al nouălea cer. Am avut grijă să 
nu mă uit niciodată la ea când predicam, deşi întotdeauna stătea pe 
rândul din faţă. Relaţia noastră avea şi o latură pur spirituală. Am 
învăţat-o multe, şi eforturile ei s-au împărţit între mine şi biserică. A 
fost o perioadă frumoasă. Pentru cei neprihăniţi, toate lucrurile sunt 
fără de prihană... 

Trecuse un an de la Pastele lui Melanie şi boala mea. Era din nou 
Paşte şi Biserica Angliei începea iar să urce dealul, ducând în spate 
crucea. In duminica Floriilor, Melanie s-a întors radioasă şi ne-a 
spus că are de făcut un anunţ important. în toamna aceea avea să se 
mărite cu un militar. Partea bună era că acesta renunţase la lupta cea 
rea pentru Lupta cea Bună, însă, din punctul meu de vedere, era 
respingător. Nu aveam nimic de împărţit cu bărbaţii. La vremea 
aceea, nu exista nici un motiv pentru asta. Femeile din biserica 
noastră erau puternice şi cu simţ organizatoric. Dacă ar fi să vorbesc 
în termeni de putere, aveam destulă putere pentru a-1 mulţumi chiar 
şi pe Mussolini. Aşa că n-am obiectat la căsătoria lui Melanie, ci la 
faptul că se mărită cu el. Iar ea era senină, senină până la bovinism. 
Am fost atât de furioasă, că am încercat să-i vorbesc despre asta, 
însă ea îşi lăsase creierii în Bangor. M-a întrebat ce fac. 

— în legătură cu ce? 

S-a înroşit. N-aveam nici cea mai mică intenţie de a-i spune ei sau 
altcuiva ce se petrece între mine şi Katy. Fără să fiu o fire discretă 
sau cu tendinţă spre autoînvinovăţire, îmi aminteam unde ar fi 
putut duce respectiva mărturisire. A plecat a doua zi, să stea cu el şi 
părinţii lui. în clipa în care au demarat pe motocicleta lui oribilă stil 
Cortina de Fier, el m-a bătut pe mână, mi-a spus că ştie şi că ne iartă 
pe amândouă. Exista doar un singur lucru pe care îl puteam face; 
mi-am adunat toată saliva şi l-am făcut. 


145 



JUDECĂTORII 


„îţi spun verde-n faţă, să nu zici că nu ţi-am spus, a strigat Regina, 

bătând din picior; piei din ochii mei, ori îţi iau capul." 

* 

Mama a vrut să mă dea afară, şi era în asentimentul pastorului şi 
al întregii congregaţii, sau cel puţin aşa spunea. O îmbolnăveam, 
îmbolnăveam casa, aduceam răul în biserică. Nu exista scăpare de 
această dată. Aveam probleme. Mi-am luat Biblia, iar dealul părea 
singurul loc în care puteam evada în acele momente. In vârful 
dealului e o movilă de stâncă în spatele căreia te poţi ascunde atunci 
când bate vântul. Căţeaua nu s-a prins niciodată ce-i cu ea; făcea 
pipi împotriva vântului sau se juca de-a v-aţi ascunselea cu mine, 
însă continua să stea cu urechile ciulite şi lacrimi în ochi, până când 
o luam şi o băgăm în geaca mea şi ne încălzeam amândouă. Căţeaua 
era un Lancashire heeler temerar, de talie mică, maroniu cu negru şi 
urechi ascuţite. Dormea în coşul unui alsacian şi poate că asta era, 
de fapt, problema ei. Nu arăta că ar fi fost conştientă de mărimea ei, 
se bătea cu fiecare câine pe care-1 întâlnea şi sărea la trecători. 
Odată, încercând să ajung un ţurţure uriaş, am căzut pe marginea 
unei prăpăstii şi nu m-am mai putut urca înapoi; pământul se 
fărâmiţa sub paşii mei. Ea a lătrat şi a spumegat, după care a fugit la 



mine, să mă ajute. Acum, iată-ne din nou aici, pe o altă margine de 
prăpastie. 

Totul părea să se învârtă în jurul faptului că iubeam genul greşit 
de oameni. în toate celelalte privinţe, în afară de aceasta, relaţiile 
mele erau absolut perfecte; dragostea pentru o altă femeie era însă 
un păcat. 

— Te iei după bărbaţi, spusese mama cu dezgust. 

Adevărul e că, dacă aşa credea ea, că mă iau după bărbaţi, avea 
toate motivele să fie dezgustată. Din punctul meu de vedere, 
bărbaţii erau ceva care exista în jurul tău, nu cine ştie ce interesanţi, 
însă destul de inofensivi. Nu manifestasem niciodată nici cel mai 
mic sentiment faţă de ei şi, în afară de faptul că nu purtam niciodată 
fustă, nu găseam că am ceva în comun. Apoi mi-am amintit celebrul 
incident cu bărbatul care venise la noi la biserică însoţit de iubitul 
lui. Cel puţin, cei doi se ţineau de mână. „Asta trebuia să fi fost 
femeie", afirmase mama. 

E limpede că nu era adevărat. La acea oră, nu aveam nici cea mai 
vagă idee despre politica sexelor, însă ştiam că un homosexual e la 
fel de departe de o femeie ca şi un rinocer. Acum, că ştiu câte ceva 
despre politica sexelor, această observaţie timpurie e încă valabilă. 
Există nuanţe, însă un bărbat rămâne tot bărbat, oricum ar fi el. 
Mama mi-a făcut întotdeauna probleme pentru că e o fiinţă 
luminată şi reacţionară în acelaşi timp. Nu credea în Determinism şi 
Neglijare, credea că oricine se poate transforma pe sine şi îi poate 
transforma pe alţii în ceea ce vrea. Oricine poate fi salvat şi oricine 
poate cădea pradă Satanei, este alegerea sa. în vreme ce unii enoriaşi 
m-au iertat în baza temeiului, recunoscut drept discutabil, că nu m- 
am putut abţine (îl citiseră pe Havelock Ellis şi ştiau despre 
Inversiune), mama era de părere că mi-am vândul sufletul, cu bună 
ştiinţă. La început, din punctul meu de vedere, fusese un accident. 
Acest accident mă forţase să mă gândesc mai serios la propriile mele 


147 



instincte şi la atitudinea celorlalţi. După exorcizare, încercasem să- 
mi înlocuiesc vechea lume cu o alta, asemănătoare, însă nu 
reuşisem. II iubeam pe Dumnezeu şi iubeam biserica, însă acest 
lucru începea să mi se pară tot mai complicat. Şi nu mă ajuta în nici 
un fel faptul că nu aveam nici cea mai mică intenţie de a deveni 
misionară. 

— Dar pentru asta te-ai pregătit toată viaţa, se tânguise mama. 

— Pot foarte bine să predic şi acasă. 

— Ei, o să te măriţi şi-o să ai alte priorităţi. Era supărată. Lucru 
ciudat, pentru că era limpede că n-am să mă mărit niciodată. La 
început m-am gândit că ar trebui să fie încântată. Complicată minte 
mai avea şi mama. 

Sir Percival, cel mai tânăr cavaler al regelui Arthur, plecă în cele 
din urmă din Camelot. Regele îl implorase să nu plece; ştia că nu e o 
căutare oarecare. De când fuseseră să vadă Sfântul Potir, în zi de 
mare sărbătoare, lucrurile se schimbaseră Erau fraţi, râdeau de Sir 
Gawain şi de isprăvile lui pe tărâmul cavalerului verde, erau viteji 
cu toţii şi devotaţi trup şi suflet regelui...îi fuseseră devotaţi. Masa 
Rotundă şi castelul cel cu ziduri înalte erau acum doar nişte 
simboluri. Odată, existau cărneturi şi băutură. Insă pentru Lancelot 
şi Borş, trădarea există atât în în trecut, cât şi în viitor. Lancelot e 
dus, smintit de păcate grele. Undeva, caută şi el; regele primeşte 
veşti; trunchiate, incoerente, peticite, precum bărbaţii care le aduc. 
Sala e goală. în curând, va sosi şi duşmanul. Se afla acolo o piatră în 
care era înfiptă o sabie strălucitoare, dar nimeni nu o putea scoate, 
pentru că nimeni nu se gândea la sabie, ci la piatră. 

Arthur şade pe treptele mari. Masa Rotundă e împodobită cu 
toate speciile de plante care cresc circular, precum o ţintă. Aproape 
de centru, e un cadran solar, iar în mijloc o coroană de spini. 
Prăfuită acum, însă toate lucrurile se preschimbă în praf. 


148 



Arthur îşi aminteşte cum era înainte, când erau lumini şi 
zâmbete. 

Era şi o femeie, îşi aminteşte de ea. Dar vai, Sir Percival, vino şi 
porneşte iar roţile căruţei. 

Katy şi cu mine plecaserăm împreună pentru o săptămână la 
pensiunea Morecambe, pentru cei îndoliaţi. Era extrasezon, aşa că 
oricine se putea duce, în perioadă de doliu ori nu, deşi în timpul 
iernii aveau reguli destul de stricte. Familia lui Katy se afla în 
concediu într-o rulotă din apropiere, aşa că eram în siguranţă. 
Avusesem grijă să ascund toate scrisorile în dulapul de la serviciul 
meu de sâmbăta şi, din câte îmi puteam da seama, eram ferită de 
orice bănuială. Şi totuşi, am fost neglijente în acea primă noapte. 
Gândul de a avea o la dispoziţie săptămână întreagă singure ne-a 
luat minţile şi am uitat să închid uşa. Ea m-a tras spre pat, după care 
am remarcat o fantă îngustă de lumină reflectată pe mocheta de la 
capătul patului. M-au trecut fiori reci şi mi s-a uscat gura. Era cineva 
la uşă. Nu ne-am mişcat şi, după un timp, lumina a dispărut. M-am 
strecurat lângă Katy şi i-am strâns mâna tare şi i-am promis că o să 
ne gândim noi la ceva. 

Şi asta am şi făcut. Planul nostru era cel mai ingenios din 
strălucita mea carieră şi, din punctul ei de vedere, funcţiona perfect. 
Pentru mine însă nu era nici o speranţă. 

La ora micului dejun, am fost chemate la biroul prietenei de o 
viaţă a mamei mele şi până de curând trezoriera Societăţii pentru cei 
pierduţi. 

— Vreau adevărul, a zis, fără se uite la nici una dintre noi, şi să 
nu credeţi că mă puteţi duce cu preşul. 

I-am spus că relaţia mea cu Melanie nu s-a sfârşit de fapt 
niciodată. Că Melanie îmi scrisese luni la rând şi că, într-un final, 
răvăşită de dragoste, eu însămi o implorasem pe Katy să mă ajute să 
aranjez o întâlnire. 


149 



— Ăsta era singurul loc în care am crezut că o să fim în siguranţa, 
i-am spus plângând. 

M-a crezut. Voia să mă creadă. Ştiam că n-ar avea nici un chef să 

» 

explice toată tărăşenia familiei lui Katy, aşa cum ştiam că vrea să o 
enerveze pe mama cât mai tare posibil. Era exact lucrul pe care avea 
să-l obţină dacă dădea toată vina pe mine. Mi-a zis să-mi fac 
bagajele şi să fiu gata să plec în zori. Voia ca scrisoarea ei să ajungă 
acasă înaintea mea. Katy era în siguranţă, iar acesta era lucrul cel 
mai important. Era încăpăţânată şi furioasă, exact ca mine, însă, spre 
deosebire de mine, nu putea face deloc faţă laturii mai întunecate a 
bisericii noastre. O mai văzusem dându-i cu şutul, o văzusem dând 
cu şutul şi plângând. Eram hotărâtă să nu-i las să-i facă faza cu 
diavolul. Se presupunea că-mi voi petrece restul zilei rugându-mă, 
pentru a mi-o scoate pe Melanie din cap. Am petrecut-o cu Katy. 

— Ce-o să faci? m-a întrebat, cu braţul încolăcit în jurul braţului 
meu, în timp ce ne plimbam pe plajă devreme, în ziua următoare. 

Nisipul era plin de peştişori minusculi care-şi dădeau ultima 
răsuflare chinuită, lăsaţi în urmă de maree. Când am lăsat-o în urma 
mea pe Katy, plângea. Nu ştiam la ce să mă aştept, însă ştiam că n- 
am să mai trec încă o dată prin asta. Cu mâinile în buzunare, am 
început să mă joc cu o pietricică aspră, cafenie. 

X- 

Fireşte, scena de acasă a fost de pomină. Mama a spart absolut 
toate farfuriile din mica noastră bucătărie. 

— N-avem nimic de mâncare, i-a spus soţului ei când acesta a 
venit din schimbul doi. Şi nici farfurii de pe care să mâncăm nu mai 
avem. 

El s-a dus la prăvălia cu peşte şi cartofi prăjiţi şi a mâncat la 
tejghea. 


150 



— Doamne, ce proastă am putut să fiu, a tunat ea şi-a fulgerat. 
Te-am ţinut atâta timp, te-am lăsat să dai atâtea examene, şi pentru 
ce? M-a scuturat de umeri. Pentru ce? 

M-am tras într-o parte. 

— Lasă-mă în pace. 

— O să te las în pace foarte curând. 

Şi s-a dus în spatele meu, la telefon, să-l sune pe pastor. 

Când s-a întors, mi-a poruncit să mă duc la culcare şi mi s-a părut 
că lucrul cel mai bun pe care îl puteam face era să o ascult. Patul 
meu era îngust. M-am întins pe el, incapabilă de a mă ierta, 
incapabilă de a o ierta. La intervale regulate, o auzeam strigându-1 
pe Cel de Sus, să-i dea un semn. Fireşte, pastorul a sosit, însă, oricât 
de încântată ar fi fost, cred că ar fi preferat ceva un pic mai 
spectaculos, de pildă ca dormitorul meu, cu mine în el, să fie mistuit 
de flăcări, în timp ce tot restul casei scăpa neatins. Am auzit voci 
vorbind multă vreme. Eram aproape adormită când a apărut 
pastorul, cu mama pândind în spatele lui. El a păstrat o oarecare 
distanţă faţă de mine, de parcă aş fi avut o boală contagioasă. Mi-am 
băgat capul sub pernă, pentru că nu ştiam ce altceva aş putea face. 
Pastorul a înşfăcat-o şi mi-a explicat, cât de calm a putut, că sunt 
victima unui mare rău. Că sunt nenorocită şi asuprită de acesta şi că 
am înşelat încrederea turmei. „Diavolul, a afirmat el cu glas 
tărăgănat, s-a întors de şapte ori." 

Mama a scos un mic ţipăt, după care s-a înfuriat iar. Era din 
propria mea vină. Din propria mea perversitate. Au început să se 
certe între ei, dacă sunt o biată victimă nenorocită, ori o fiinţă 
stricată. I-am ascultat o vreme; nici unul dintre ei nu era prea 
convingător şi, în plus, pe pervaz tocmai căzuseră şapte portocale 
coapte. 

— Luaţi o portocală, le-am oferit, ca să zic şi eu ceva. S-au uitat 
amândoi la mine ca la o nebună. Sunt aici. Am arătat spre fereastră. 


151 



— A luat-o razna, a zis mama, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 
(Ura nebunii.) 

— Stăpânul ei vorbeşte prin gura ei, a răspuns pastorul grav. N-o 
băgaţi în seamă. O să dezbat acest caz în consiliu, e mult prea greu 
pentru mine. N-o scăpaţi din ochi, însă lăsaţi-o să meargă la biserică. 

Mama a încuviinţat, suspinând şi muşcându-şi buza. M-au lăsat 
în pace. Am rămas o bună bucată de timp uitându-mă la portocale. 
Erau frumoase, dar nu-mi prea erau de mare ajutor. Urma să am 
nevoie de mai mult decât de un simbol ca să trec cu bine această 
încercare. 

X- 

A doua zi, m-am dus totuşi la Adunarea Surorilor. Era prima 
dată când Elsie venea la biserică după lunga ei şedere în spital. Ştia 
ce se petrece, însă tot m-a îmbrăţişat strâns şi mi-a spus să nu mă 
prostesc. 

— Să vii să bem un ceai după asta, a hotărât, da' să nu le spui la 
ăilalţi. 

Adunarea a fost aproape isterică, din pricina tensiunii cauzate de 
fapbil că toţi se întrebau ce e de făcut. Doamna White tot lovea 
notele greşit, iar Alice şi-a pierdut şirul vorbelor când a văzut că mă 
uit la ea. Ne-am bucurat cu toţii când s-a făcut ora nouă şi s-a 
terminat. Nu m-a întrebat nimeni de ce plec înainte să vină ceaiul, 
probabil presupuseseră că Elsie e obosită, ori sunt sigură că ar fi 
încercat s-o oprească. Când m-am întors acasă la Elsie, a fost prima 
oară când cineva mi-a vorbit despre domnişoara Jewsbury. 

— Stă în Leeds, mi-a spus Elsie, predă muzica la o şcoală de-aia 
specială. Da' nu stă singură. Mi-a aruncat o privire plină de 
subînţeles. Eu i-am zis despre tine. 

Am fost şocată. Nu crezusem că Elsie ştie cu adevărat. Mi-a zis că 
pur şi simplu îşi dăduse seama. 


152 



— Oricum, dacă eram eu prin preajmă, nu s-ar fi întâmplat nimic 
din toate astea. V-aş fi ajutat pe amândouă să vă lămuriţi ce-i cu voi, 
da' dac-am fost atâta în spital, ce să fac... 

M-am ridicat şi am îmbrăţişat-o şi am rămas amândouă lângă foc, 
aşa cum făceam înainte, fără să vorbim prea mult. N-am discutat 
despre subiectul cu pricina, nici dacă e corect, nici dacă e greşit, nimic 
de genul ăsta; a avut grijă de mine, oferindu-mi lucrul de care 
aveam cea mai mare nevoie, câteva clipe obişnuite, alături de o 
prietenă. 

— Trebuie să plec acum, Elsie. M-am ridicat cu tristeţe când s-a 
făcut târziu. 

— Eşti bine-venită înapoi, oricând ai nevoie. 

A rămas în picioare în uşă mult timp, până când eu am ajuns 
departe, pe stradă, apoi, când m-am întors să-i mai fac o dată cu 
mâna, dispăruse în casă. Am ţinut-o tot aşa şi am trecut de viaduct 
şi de magazinul de covoare, apoi de scurtătura spre depozitele 
fabricii. M-am întâlnit cu doamna Arkwright, care ieşea cu paşi 
împleticiţi din cârciuma The Cock and Whistle, unde nu se ducea 
niciodată nici un om cumsecade. Mi-a trimis un zâmbet larg, „Bună, 
fetiţo", şi şi-a văzut mai departe de drum, plutind. Am trecut pe 
lângă Capela Metodistă şi Black Abbey Street, unde unora li se 
tăiaseră capetele. M-am rezemat o clipă de zid; piatra era caldă şi 
prin fereastră vedeam o familie aşezată în jurul focului. Măsuţa de 
ceai rămăsese goală, cu scaunele ei şi numărul adecvat de ceşti. Am 
privit focul pâlpâind dincolo de geam, apoi unul dintre ei s-a ridicat 
să tragă draperia. 

Am zăbovit în faţa uşii mele câteva minute, înainte de a intra, 
încă nu ştiam ce să fac, nici măcar nu eram sigură care îmi sunt 
opţiunile sau ce este în conflict cu ce anume; pentru alţii era 
limpede, pentru mine însă nu era, şi nimeni nu părea să vrea să îmi 


153 



explice. Mama mă aştepta. Era târziu, însă nu i-am spus despre 
Elsie, nu aveam încredere că va înţelege. 

Zilele se scurgeau încet, într-un soi de amorţeală, eu în carantină 
ecleziastică, ei într-o stare de frică şi nerăbdare. Duminică, pastorul 
a primit răspuns de la consiliu. Adevărata problemă, se părea, era 
faptul că ne aflam în conflict cu învăţăturile Sf. Pavel şi că le 
permiseserăm femeilor să aibă putere în biserică. Ramura bisericii 
noastre nu se gândise niciodată la acest lucru, întotdeauna 
avuseserăm femei puternice, şi femeile organizau totul. Unele dintre 
noi erau capabile chiar şi să predice şi, sinceră să fiu, biserica se 
umplea când vorbeam eu. S-a iscat rumoare, apoi s-a petrecut un 
lucru ciudat. Mama s-a ridicat şi a zis că ea e de părere că este 
corect: că femeile îşi îndeplinesc prerogativele religioase în anumite 
circumstanţe, că Şcoala de Duminică este una dintre acestea. 
Adunarea Surorilor întru Credinţă alta, însă mesajul aparţine 
bărbaţilor. Până în acest moment, viaţa mea încă mai avusese un 
dram de sens. Acum nu mai avea nici un gram. Mama a continuat să 
vorbească, pe acelaşi ton egal şi monoton, despre importanţa muncii 
de misionar pentru o femeie, despre faptul că este limpede că eu 
sunt o asemenea femeie, însă mi-am dispreţuit menirea pentru a 
exercita mai multă putere acasă, unde nu se cuvine. A sfârşit prin a 
spune că mi-am bătut joc de legea Domnului şi am încercat să fac 
asta cu ajutorul trupului. Nu era cu nici un chip un discurs spontan. 
Ea şi pastorul îl discutaseră deja. Slăbiciunea ei pentru predici era 
de vină. Fără îndoială, îi spusese asta Pastorului Spratt cu luni de 
zile în urmă. M-am uitat în jur. Oameni cumsecade, oameni simpli, 
ce-o să se întâmple cu ei acum? Ştiam că mama speră că am să iau 
toată vina asupra mea, însă n-am făcut-o. Acum ştiam unde era 
vina. Dacă există adulter spiritual, mama mea era o târfă. 


154 



Si iată-mă, succesul meu în amvon era motivul căderii mele. 
Diavolul mă atacase în punctul meu cel mai slab: incapacitatea de a 
înţelege limitele propriului meu sex. 

Un glas din spate. 

— Astea-s prostii şi o ştiţi la fel de bine şi voi. Ce facem, o ajutăm 
pe copila asta sau nu? 

Era Elsie. Cineva încercase s-o facă să se aşeze, însă ea se zbătea, 
după care a început să tuşească, după care a leşinat. 

— Elsie. 

Am alergat spre ea, însă am fost trasă deoparte. 

— Se descurcă ea şi fără tine. 

Ceilalţi s-au strâns în jurul ei, în timp ce eu stăteam pe margine, 
neajutorată şi tremurând. 

— Daţi-i o haină groasă şi hai s-o ducem acasă. Au făcut-o pachet 
şi au ieşit cu ea în pridvor. 

în timp ce se petreceau aceste lucruri, pastorul a venit la mine şi 
mi-a zis că, drept mărturie a obedienţei mele faţă de Domnul, 
trebuie să renunţ la predici, la orele de predare a Bibliei şi la orice 
formă de »contact şi influenţă asupra celorlalţi". Imediat ce aveam 
să fiu de acord, el avea să-mi aranjeze un exorcism şi mai puternic, 
după care urma să plec cu mama în vacanţă pentru două săptămâni, 
la pensiunea Morecambe. 

— O să vă dau răspunsul dimineaţă, i-am promis, dând vina pe 

oboseală. 

* 

Sir Percival e de multe zile în pădure. Armura e grea, calul i-a 
obosit. Ultima lui masă a constat într-un castron de lapte cu pâine, 
pe care i l-a dat o bătrână. Au mai fost şi alţi cavaleri pe drumul ăsta, 
le vede urmele pe pământ, le vede disperarea, îşi simte chiar şi 
propriile oase. A tot auzit despre o capelă în ruină sau despre o 
biserică veche, nimeni nu ştie precis, singurul lucru sigur e că zace 


155 



nefolosită şi e un loc sfânt, ferit de ochi iscoditori. Poate că acolo îl 
va găsi. Azi-noapte, sir Percival a visat Sfântul Potir plutind pe o 
rază de lumină spre el. A întins mâinile plângând, însă mâinile îi 
erau pline de spini, şi el era treaz. In această seară, răpus de lovituri 
şi învineţit, visează la curtea lui Arthur, unde era răsfăţatul, 
favoritul. Visează la ogarii lui de vânătoare şi la şoimul lui, la 
prietenii lui credincioşi şi de nădejde. Prietenii lui sunt morţi acum. 
Morţi sau la un pas de moarte. Visează la Arthur aşezat pe o treaptă 
mare, ţinându-şi în mâini. Sir Percival cade în genunchi pentru a-şi 
cuprinde în braţe stăpânul, dar stăpânul lui e un copac acoperit cu 
iederă. Se trezeşte, cu chipul strălucind de lacrimi. 

A doua zi dimineaţă, când a venit pastorul, mă simţeam mai bine. 
Am băut câte un ceai toţi trei; cred că mama a spus chiar şi o glumă. 
Totul era tranşat definitiv. 

— Deci, ce fac, vă programez pentru vacanţă? a întrebat pastorul, 
căutându-şi agenda. Vă aşteaptă oricum, dar aşa e politicos. 

— Ce face Elsie? Asta era întrebarea care mă măcina pe mine. 

Pastorul s-a încruntat şi a zis că evenimentele din seara trecută o 

afectaseră mai mult decât crezuseră. Se internase din nou în spital, 
pentru un consult. 

— O să se facă bine? 

Mama a subliniat că asta numai Cel de Sus poate hotărî şi că noi 
avem alte lucruri la care să ne gândim. Pastorul a zâmbit blând şi a 
întrebat din nou când vrem să plecăm. 

— Eu nu plec. 

El mi-a zis atunci că am nevoie de odihnă după greaua încercare 
prin care am trecut. Că mama are nevoie de odihnă. 

— Ea poate să plece. Eu părăsesc biserica, aşa că puteţi uita tot 
reshil. 

Au rămas ca trăsniţi. Am ţinut strâns în mână pietricica maronie 
şi am sperat ca amândoi să plece şi să mă lase în pace. Nu au făcut- 


156 



o. Au încercat să discute cu mine, m-au implorat şi s-au înfuriat, au 
făcut o pauză şi apoi au revenit. Mi-au oferit chiar şi ora de predare 
a Bibliei, însă sub supraveghere. în cele din urmă, pastorul a clătinat 
din cap şi m-a catalogat drept o persoană precum cele din Epistola 
către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, care nu poate accepta adevărul 
spus în faţă. M-a întrebat, pentru ultima oară: 

— Te căieşti? 

— Nu. 

Şi m-am uitat fix în ochii lui, până când şi-a ferit privirea. A luat-o 
pe mama şi a discutat cu ea în salon o jumătate de oră. Nu ştiu ce-au 
făcut acolo, însă nu avea nici o importanţă; mama colorase 
trandafirii albi în roşii şi acum pretindea că aşa crescuseră. 

— O să trebuiască să pleci, a zis. La mine-n casă n-au ce căuta 
diavolii. 

Unde să mă duc? La Elsie nu puteam, era bolnavă, şi nici unul 
dintre enoriaşi nu-şi putea asuma acest risc. Dacă mă duceam la 
Katy, îi făceam probleme ei, iar toate rudele mele, ca majoritatea 
rudelor, erau îngrozitoare. 

— N-am unde să mă duc, am încercat să mă apăr, urmând-o în 
bucătărie. 

— Diavolul are grijă de ai lui, mi-a aruncat ea peste umăr şi m-a 
împins afară. 

Ştiam că nu pot ajunge nicăieri, aşa că n-am mai încercat. Aveam 
să mă exteriorizez mai târziu, când voi fi în siguranţă. în clipa aceea 
însă, trebuia să fiu tare şi albă. In zilele geroase, iama, pământul este 
alb, apoi apare soarele şi gheţurile se topesc... 

X- 

— Atunci, aşa rămâne. M-am dus peste mama cu mai mult tupeu 
decât curaj. Joi mă mut. 

— Unde? Era suspicioasă. 

— Nu-ţi spun, o să văd cum merge. 


157 



— N-ai nici un ban. 

— O să lucrez şi serile, şi în weekend. 

In adâncul sufletului eram înspăimântată de moarte şi ştiam că 
voi locui cu o profesoară care înţelege cât de cât ce se petrece. 
Sâmbetele conduceam o dubiţă de îngheţată; acum aveam să lucrez 
şi duminicile şi să încerc să o recompensez pe femeia aceea cum pot. 
O perspectivă destul de sumbră, dar nu chiar atât de sumbră 
precum aceea de a rămâne aici. Voiam câinele, dar ştiam că n-o să 
mi-1 dea, aşa că mi-am luat cărţile şi instrumentele într-o cutie de 
lemn pentru ceai, cu Biblia deasupra. Singurul lucru care mă 
neliniştea era gândul că va trebui să lucrez la o tarabă cu fructe. 
Portocale spaniole cu coaja subţire, iaffe zemoase, portocale coapte 
şi uşor amărui de Sevilla. 

— Dar n-am s-o fac, m-am consolat singură. Mai întâi am să 
lucrez la raionul unde se vinde burtă. 

In ultima mea dimineaţă acasă mi-am făcut cu grija patul, am 
golit coşul de gunoi şi am dus câinele la o plimbare lungă. A fugit 
cu Jack de la terenul de bowling pe iarbă. La ora aceea nu aveam 
nici cea mai vagă idee ce-o să se aleagă de mine şi nu-mi păsa. Nu 
era ziua Judecăţii de Apoi, ci doar o altă dimineaţă. 


158 



RUT 


Cu mult timp în urmă, când regatul era împărţit în mai multe 
compartimente, ca o oală cu aburi, lumea lua călătoriile mult mai în 
serios decât le ia astăzi. Fireşte că erau probleme evidente: câtă 
mâncare să-ţi iei cu tine? Ce fel de monştri vei întâlni? Să-ţi iei oare 
tunica albastră de rezervă, pentru pace, sau tunica roşie de rezervă, 
pentru când nu e pace? Şi probleme nu-chiar-atât-de-evidente, cum 
ar fi ce faci cu un vrăjitor care vrea să te ţină sub ochi. 

In acele zile, magia era foarte importantă, iar teritoriul, ca să o 
luăm cu începutul, doar o extensie a cercului de cretă pe care-1 
desenai în jurul tău pentru a te proteja de forţele naturii şi alte 
asemenea lucruri. Acum s-a demodat, şi e mare păcat, pentru că e 
mult mai bine să stai în mijlocul unui cerc trasat cu creta atunci când 
te simţi ameninţat, decât să-ţi bagi capul în cuptor. Sigur, lumea va 
râde de tine, însă lumea râde de multe lucruri, aşa că n-are nici un 
sens să o iei personal. Şi de ce funcţionează? Funcţionează pentru că 
principiul spaţiului personal este întotdeauna acelaşi, fie că te lupţi 
cu stihiile naturii ori cu proasta dispoziţie a cuiva. E un câmp de 
forţă în jurul tău şi, atâta vreme cât puterile imaginaţiei noastre sunt 
slăbite, e folositor să avem o mărturie fizică, menită să ne 
amintească de ele. 


159 



Şcolirea vrăjitorilor e o treabă foarte complicată. Vrăjitorii trebuie 
să petreacă ani de zile stând în picioare într-un cerc de cretă, până 
când reuşesc să se descurce fără el. îşi împing puterea în afară puţin 
câte puţin, întâi în inimile lor, apoi în trupurile lor, apoi în interiorul 
cercului lor imediat. Nu poţi controla ceea ce este în afara ta până 
când nu ţi-ai supus propriul corp. Nu poţi schimba nimic până când 
nu înţelegi substanţa pe care doreşti să o schimbi. Fireşte, oamenii 
mutilează şi modifică, însă acestea sunt puteri căzute, iar a schimba 
ceva ce nu înţelegi e adevărata natură a răului. 

O vreme, Winnet observase o pasăre ciudată care-o urmărea, o 
arătare neagră cu aripi uriaşe; apoi, o după-amiază întreagă, pasărea 
dispăruse. în acea după-masă văzuse vrăjitorul. Vrăjitorul stătea 
chiar în faţa ei, de cealaltă parte a cursului puternic al unui râu. I-a 
recunoscut veşmintele şi ar fi fugit imediat, dacă respectiva creatură 
n-ar fi strigat-o pe deasupra torentului tunător. 

— îţi ştiu numele. 

Şi ea se oprise, înspăimântată. Dacă era adevărat, avea să fie 
prinsă în capcană. Numirea însemna putere. Adam dăduse nume 
animalelor, iar animalele veneau la chemarea lui. 

— Nu te cred, îi răspunsese ea strigând. 

Atunci, vrăjitorul a zâmbit şi a invitat-o să traverseze râul, ca să-i 
poată şopti în ureche. Ea a clătinat din cap; dincolo de râu era, 
probabil, pământul vrăjitorului; aici, cel puţin, era în siguranţă. 

— N-o să scapi niciodată din pădurea asta fără mine, o avertizase 
el, în timp ce ea îşi croia drum prin noroi. 

Winnet nu se obosise să-i răspundă. Venise iar noaptea, care, de 
această dată, adusese şi o ploaie ce a îndoit copacii şi i-a dărâmat 
adăpostul. Apoi a fost atacată de o armată de furnici de apă, care a 
forţat-o să se adâncească şi mai mult în întuneric şi în pădure. în 
zori, era epuizată. îşi pierduse vasul de lut cu mâncare şi hainele 
uscate şi, la cotul râului, şi-a dat seama că, de fapt, călătorise extrem 


160 



de puţin. Pe partea cealaltă a râului îl văzu pe vrăjitor, zâmbind cu 
blândeţe. 

— Ţi-am spus, i-a zis el. 

Nu era lucrul pe care voia să-l audă Winnet. S-a aşezat printre 
nişte tulpini de papură şi s-a bosumflat. 

Pe celălalt mal, vrăjitorul a aprins un foc şi a scos o oală de gătit. 
Winnet a adulmecat şi şi-a strâns picioarele mai bine sub ea. 
Mirosea a porumbel. 

— Sunt vegetariană, a ţipat, privindu-1. 

— A, şi eu la fel, a răspuns el amabil. Fac nişte fasole aduki şi 
nişte găluşti, şi sunt din belşug. 

Winnet era îngrozită. De unde ştia? I-au venit imediat în minte 
amintiri legate de bunica ei; celebra ei iahnie de fasole aduki; 
cântatul în jurul focului, în timp ce bărbaţii erau plecaţi la 
vânătoare. Şi-a ascuns nasul în haină şi a făcut eforturi să nu respire. 

— Cum îţi place cu coriandru sau fără? a strigat iar vrăjitorul. E 
proaspăt. 

— Da, a strigat Winnet, cu glasul răguşit şi ezitant, da' eu n-o să 
mănânc, fiindcă precis vrei să mă otrăveşti. 

— Vai, scumpa mea, cum poţi spune aşa ceva? Vrăjitorul părea 
sincer şocat. 

— De unde ştiu eu că pot să am încredere în tine? (Lui Winnet îi 
ghiorăiau maţele.) 

— Pentru că nu-ţi ştiu numele. Dacă ţi-1 ştiam, te-aş fi fermecat 
deja şi-ai fi fost deja aici. E atât de neplăcut să mănânci singur, nu 
crezi? 

Winnet se gândi bine preţ de câteva minute, apoi făcu un 
legământ cu vrăjitorul. Ea avea să-i ţină companie la masă, apoi el 
avea să-i spună ce doreşte şi se vor întrece, pentru a hotărî 
câştigătorul. Pentru a pecetlui acest pact, în timp ce ea traversa râul, 
îi desenă un cerc de cretă, cu o mică gaură prin care ea să poată intra 


161 



în el. Apoi îi azvârli creta, pe malul opus. Era o mică pietrică 
maronie şi, strângând-o bine în mână, ea păşi clătinându-se pe 
pietre, sări în cerc şi îl închise în urma ei. 

— Baghetă franţuzească sau pâine neagră cu tărâţe? a întrebat 
vrăjitorul, întinzându-i oala aburindă. 

Un sfert de oră, au mestecat în tăcere, bucuroşi de companie, apoi 
vrăjitorul a oftat, a mai rupt un codru de pâine şi a întins cu el în 
sos. 

— Din păcate, n-am şi budincă. Voiam să fac o cremă de vanilie, 
dar n-ai de unde să iei lapte în pustietatea asta. însă vom bea o cafea 
şi îţi voi spune ce doresc. 

Lui Winnet mai să-i stea bucata de pâine în gât. A început să se 
sufoce, aşa că n-a avut ce face şi a trebuit să-l lase pe vrăjitor s-o bată 
pe spate. Poate că acesta avea de gând s-o tranşeze în bucăţi ori să o 
preschimbe într-o fiară, poate că avea de gând s-o facă să se mărite 
cu el. Când au ajuns la cafea, era deja înţepenită de spaimă. 

— Ceea ce vreau, a început el, este ca tu să-mi devii ucenică. 
Magia e pe moarte; cu cât suntem mai mulţi, cu atât mai bine. Eşti 
înzestrată cu multe haruri, ştiu asta, poţi să-ţi transmiţi mesajul 
celorlalţi, acolo unde oamenii nici acum nu ştiu cum să deseneze un 
cerc de cretă. Te voi învăţa tot ce trebuie să ştii, însă nu te pot forţa 
şi, în primul şi în primul rând, trebuie să-mi spui care e numele tău. 

Zicând acestea, s-a lăsat pe spate şi s-a uitat la Winnet. 

— Un singur lucru mai vreau să-ţi spun; dacă nu-mi spui cum te 
numeşti, n-o să ieşi niciodată din acel cerc, pentru că eu nu te pot 
elibera, şi tu nu ai puterea de a o face singură. 

Winnet era mută de mânie. 

— M-ai înşelat. 

— Asta e menirea mea doar. 


162 



— Bine, a zis Winnet după câteva clipe. Uite ce-ţi propun. Dacă- 
mi ghiceşti numele, am să fiu a ta. Dacă nu, îmi arăţi cum să ies de 
aici şi mă laşi în pace. 

Vrăjitorul a încuviinţat vag, în timp ce Winnet se întreba ce joc 
diavolesc trebuie oare să joace pentru a hotărî cine câştigă. 
Vrăjitorul a ridicat deodată ochii. 

— Hai să jucăm Spânzurătoarea. 

A luat o foaie de hârtie şi un stilou. 

— X, a zis. 

— Nu, a răspuns Winnet cu dispreţ. Un punct pentru mine. 

— Ar trebui să-mi dai un indiciu, a zis vrăjitorul, la urma urmei, 
nu facem farmece. 

— Bine, a fost ea de acord, fără prea mare chef. Poftim nişte 
versuri. 


Pentru, unii, numele-mi aproape a pasăre sună 

Pentru alţii, a vas în care laptele sepreschimbă-n smântână. 

— Altceva nu-ţi mai zic. 

Vrăjitorul a stat un timp în cap, repetând cântecelul, iar şi iar. 

— P, a zis într-un final. 

— Două puncte pentru mine, a zis Winnet încântată. 

Apoi magicianul a sărit în picioare strigând: 

— Numele tău e Gannet 38 Barrel 39 . 

— Greşit, a sărit imediat Winnet, iar eu am încă două puncte, 
încă o încercare şi te trag în ştreang. 

La căderea serii, în timp ce Winnet turna câte o ceaşcă de cafea 
pentru fiecare, vrăjitorul a început să chicotească. 

— Ştiu. 

9 


38 <»> w 

Gâscă-de-mare. 

39 Butoi. 


163 



— Serios? l-a întrebat Winnet. Nu uita că mai ai doar o încercare 
şi sunt liberă. 

— Numele tău e Winnet Stonejar. 

Şi cercul de cretă a dispărut. 

„Ei", s-a gândit Winnet, stingând focul cu talpa. „Măcar ştie să 
gătească." 

O clipă mai târziu, se aflau într-un castel, păziţi de trei corbi care 
priveau în gol în jos, de pe un vechi catarg. 

— Shadrach, Meshach şi Abednego, i-a prezentat vrăjitorul. O să 
înveţi tu care-i care, dacă-mi permiţi calamburul 40 . Acum va trebui 
să te trec peste pragul de aici, altfel o să adormi. E o măsură de 
siguranţă. 

Şi a ridicat-o pe Winnet şi a dus-o într-o cameră viu colorată, la 
capătul căreia ardea un cămin uriaş. 

— Iţi plac tavanele înalte? a întrebat-o, în timp ce fiecare dintre ei 
se cocoţa la câte un capăt al şemineului. Aşa sunt toate clădirile 
vechi, dar o să te obişnuieşti. 

— De când eşti vrăjitor? a întrebat Winnet, de dragul 
conversaţiei. 

— A, nu ştiu, a răspuns el degajat, vezi tu, eu mă aflu în acelaşi 
timp şi în prezent şi în viitor, pentru mine e acelaşi lucru. 

— Dar n-are cum, l-a contrazis Winnet, timpul nu poate fi aşa 
cum spui tu. 

— Nu se poate pentru tine, draga mea, însă noi suntem altfel. 

Aici, cel puţin, avea dreptate, aşa că Winnet şi-a îndreptat atenţia 

asupra camerei. 

înăuntru era foarte puţină mobilă, însă nenumărate bufete. In 
dreapta, lângă fereastră, atârna un cornet acustic enorm, gravat. 

— Ce faci cu ăsta? 


40 în engl. în orig. Which is which, „care-i care", însă şi „care-i vrăjitorul" (prin 
omofonie). 


164 



— Ei, nu am mereu vârsta de acum şi, când sunt mai bătrân, mai 
surzesc. Ăsta îmi foloseşte ca să ascult privighetorile noaptea, când 
stau culcat pe canapeaua aia. 

Winnet nu vedea nici o canapea. 

— Care canapea? 

— Cum care? Aia de acolo, a zis vrăjitorul mirat. Ea s-a uitat din 
nou, şi a văzut-o. Acesta a fost doar începutul aventurii lui Winnet 
la castel, însă, în timpul şederii ei acolo, s-a întâmplat un lucru 
curios. A uitat cum a ajuns în locul acela şi ce a fost înainte. Credea 
că e dintotdeauna în castel, şi că e fiica vrăjitorului. Aşa îi spusese el. 
Că nu are mamă şi că i-a fost dată în grijă lui, de către o forţă 
atotputernică. Winnet simţea că e adevărat şi, în afară de asta, unde 
altundeva şi-ar fi putut dori să trăiască? 

Vrăjitorul era bun cu sătenii care locuiau în pâlcuri de case, la 
baza colinelor. Ii învăţa muzică şi matematică şi făcea farmece 
recoltelor, ca nimeni să nu moară de foame în timpul iernii. Fireşte, 
le cerea în schimb devotament absolut. 

Insă aceştia erau fericiţi să i-1 ofere. Winnet a învăţat să-i îndrume 
ea însăşi pe săteni, şi totul a mers bine până într-o zi, când în zona 
lor a sosit un străin. Acesta s-a adăpostit la una dintre ferme şi 
curând s-a împrietenit cu Winnet. Ea l-a invitat la castel, în ziua 
marii serbări. 

Marea serbare era o zi în care satul îşi aducea prinosul. Fiecare 
familie îi oferea vrăjitorului câte un dar, pe care acesta li-1 întorcea 
celor cărora considera el că li se cuvine. 

— O să-i faci un cadou şi străinului? şi-a presat Winnet tatăl în 
ziua serbării. 

— Cărui străin? 

— Ăstuia, a arătat Winnet, făcându-1 să apară. Băiatul era şocat. 
Cu o clipă în urmă, stătea rezemat de un copac şi privea în zare, 
spre castel. Acum stătea lângă cei trei corbi, într-o sală atât de înaltă. 


165 



încât nu ştiai unde se termină tavanul şi unde începe cerul. 
Vrăjitorul s-a întors către amândoi şi a bătut din palme. 

— Ce-o fi, o fi, ai hotărât deja ce dar să-i oferi. 

Şi, adunându-şi mantia în jurul trupului, tatăl lui Winnet a 
dispărut. 

— Mi-e teamă, a spus băiatul. 

— N-ai de ce, a spus Winnet, sărutându-1. 

La apusul soarelui, sala se umpluse de oameni şi animale. Unele 
dintre animale erau daruri pentru ferma vrăjitorului, altele 
nimeriseră pur şi simplu înăuntru. La miezul nopţii, vinul îi făcuse 
pe toţi să uite de toate, cu excepţia faptului că era un moment 
special, iar vrăjitorul îşi ţinea discursul obişnuit. Le-a promis că vor 
avea recoltă bună şi anul viitor şi sănătate. Tinerilor ce părăseau 
satul în acel an le-a dat un scut sau un cuţit, ori un arc. Tinerelor, 
hotărâte să-şi facă singure un rost, le-a dat un şoim, ori un câine, ori 
un inel. 

— Fiecare să-şi protejeze stăpâna, aşa cum doreşte ea. 

Pentru că vrăjitorul ştia bine ce înseamnă o călătorie. Pe măsură 
ce povestea despre o cumplită năpastă ce-avea să se abată asupra 
pământului lor, se mohora tot mai tare. 

— Ea se află într-unul dintre voi, i-a avertizat, privindu-i cum 
sunt străbătuţi cu toţii de un fior de alarmă. Şi acela trebuie alungat. 
Şi vrăjitorul şi-a lăsat mâna pe umărul băiatului. 

— Acest băiat mi-a stricat fata. 

— Nu, a strigat Winnet, tresărind, alarmată. E prietenul meu. 

Insă nimeni n-a auzit-o. L-au legat pe băiat fedeleş şi l-au aruncat 

în odaia cea mai întunecoasă din colţul cel mai îndepărtat al 
palatului, unde ar fi zăcut pe vecie dacă nu l-ar fi dezlegat Winnet, 
cu ajutorul harurilor sale. 


166 



— Acum du-te la el, i-a spus băiatului, în timp ce el clipea din 
ochi lângă torţă, şi leapădă-te de mine. învinovăţeşte-mă de tot ce 
vrei, nu poţi rămâne lângă mine, pentru că nu-i poţi ţine piept lui. 

Băiatul s-a albit la faţă şi a plâns, dar Winnet l-a condus sus pe 
scări, iar de dimineaţă a aflat că făcuse cum i-a zis ea. 

— Fiica mea, m-ai făcut de ruşine, a spus vrăjitorul, şi nu-mi mai 
eşti de nici un folos. Trebuie să pleci. 

Winnet nu putea cere îndurare, dat fiind că era nevinovată, însă 
ceru permisiunea de a rămâne. 

— Dacă rămâi, vei sta în sat şi vei păzi caprele. Te las să te 
hotărăşti. 

Şi dus a fost. Winnet tocmai era pe punctul de a izbucni în 
lacrimi, când a simţit un uşor ciocănit pe umăr. Era Abednego, 
corbul ei iubit. Acesta a sărit lângă urechea ei. 

— N-o să-ţi pierzi puterea, să ştii, o s-o foloseşti altfel, atâta tot. 

— De unde ştii? a întrebat Winnet, trăgându-şi nasul. 

— Vrăjitorii nu-şi pot lua niciodată darurile înapoi, scrie la carte. 

— Si dacă rămân? 

9 

— Durerea o să te distrugă. Toate lucrurile pe care le cunoşti vor 
fi în jurul tău şi, în acelaşi timp, departe de tine. Mai bine găseşte-ţi 
un alt loc. 

Winnet a cugetat o vreme, în timp ce corbul îşi muta greutatea de 
pe un picior pe celălalt, răbdător. 

— O să vii cu mine? 

— Nu pot, trebuie să rămân aici, dar ia asta. 

Corbul a coborât în zbor şi, din câte putea să vadă Winnet, a 
început să vomite pe steaguri. Apoi şi-a aranjat frumos penele 
înapoi şi a scuipat o mică pietricică maronie în mâna ei. 

— Mulţumesc, a spus Winnet. Ce e asta? 

— Inima mea. 

— Dar e din piatră. 


167 



— Ştiu, a răspuns corbul cu tristeţe. Vezi tu, eu am ales să rămân, 
of, cu multă vreme în urmă, iar inima mi s-a îngreunat de durere şi, 
în cele din urmă, s-a preschimbat în piatră. Asta ca să-ţi aduci 
aminte. 

Winnet a rămas tăcută o vreme, lângă şemineu. Corbul, care 
amuţise dintr-odată, n-a putut s-o avertizeze că tatăl ei se strecurase 
înăuntru sub forma unui şoricel şi tocmai lega un fir invizibil în 
jurul unuia dintre nasturii ei. Când Winnet s-a ridicat în picioare, 
şoarecele a luat-o la sănătoasa. Ea nu l-a observat şi, când s-a făcut 
dimineaţă, ajunsese deja la marginea pădurii şi traversase râul. 

X- 

Mă întorsesem să lucrez la morţi, sau la firma de pompe funebre, 
cum preferau să-i spună femeia şi prietenul ei, Joe. Plăteau bine şi, 
dacă aveam nevoie de mai mulţi bani, îi obţineam spălându-le 
maşina. Uneori, trebuia să parchez în spate dubiţa de îngheţată, să 
vin repede în salonul din faţă, să aranjez mortul, după care să plec 
iar să vând îngheţată. Joe făcea adesea mişto de mine şi-mi zicea să 
nu uit să bag corpurile neînsufleţite la mine în frigider, când se face 
cald afară. 

— N-o să le deranjeze să stea între îngheţate de zmeură, nu? 

Femeia încă mai făcea coroane mortuare şi era mult mai fericită 

de când Elysium Fields (ăsta era numele firmei) câştigase contractul 
pentru azilul de lux pentru bătrâni, de la marginea oraşului. 

— Contează banii care-i ai, m-a încredinţat ea, lăudându-mi-se cu 
noile ei modele. Ălora de acolo le place să ştie că sunt trataţi cum se 
cuvine. Nimeni nu-mi cere nenorocitele alea de cruci. 

Şi lui Joe îi mergea destul de bine. Cumpărase două maşini noi şi 
tocmai transforma şopronul în morgă. 

— M-am săturat să nu mai pot să respir de atâtea cadavre, a zis, 
fluturându-şi braţul spre capelă. Vreau să zic, oamenii vin să-i 


168 



aducă un ultim omagiu mortului şi nu le pică prea bine să mai fie 
încă unu' lângă al lor, nu? E normal să vrei un pic de intimitate. 

— Aşa e, aşa e, a fost de acord femeia. Nu vrea să fie înşiraţi ca 
nişte acadele pe raft, cum să vrea aşa ceva? 

Din câte vedeam eu, Joe şi femeia nu-şi răspundeau niciodată 
unul altuia altfel decât tot printr-o întrebare. O ţineau aşa ore 
întregi, în timp ce Joe fixa mânerele şi femeia întreţesea sârma şi 
florile într-un întreg care habar nu aveai ce-o fi reprezentând. îşi 
admirau munca. 

— Frumoasă alama asta, a zis Joe, aşa-i? 

— Zici că sunt Porţile Cerului, am dreptate? răspundea femeia. 

Eu trebuia să stau între ei, dând din cap aprobator şi înţelept şi 

turnându-le ceai. Nu mă deranja, îmi convenea să mai scap un pic 
de puştimea care venea buluc să-şi ia îngheţată. Aveam o sonerie 
care cânta Teddy Biars'Picnic, aşa că ştiau din timp că mă apropii şi 
veneau alergând să-şi ia îngheţată de portocale pe băţ sau una de 
nouăzeci şi nouă de pence 41 . Lucrul cel mai important la sonerie era 
s-o întorci, altfel cânta atât de lent şi de gâjâit, că Joe s-a oferit s-o 
cumpere el pentru dricurile lui. Pe de altă parte, dacă o întorceai 
prea tare, suna cam ca muzica de film western care se aude când 
cavaleria coboară vijelios dealul. „E nenorocita aia de dubiţă a Iu' 
Trickett", zicea lumea când o dădeam în bară, „pleacă de-aici cu 
porcăria ta de îngheţată cu tot". Erau extrem de schimbători. 
Traversau drumul şi se duceau la Birtwistle, ultima tonetă de 
îngheţată trasă de cai. Birtwistle era trecut de optzeci de ani şi calul 
lui mai scăpa uneori câte o balegă în drum. Lumea zicea că nu se 
ştie ce o fi punând în îngheţată, şi nimeni nu l-a întrebat niciodată. 
Era însă destul de bună. Nu făcea nimic ieşit din comun, doar 
comete şi vafe, cu sirop de căpşuni deasupra. îi zicea sânge. Când 


Cornet de îngheţată pufoasă, cu o bucăţică de ciocolată înfiptă deasupra; 
termen sexual legat de lesbianism. 


169 



eram mică, cumpăram mereu de la el, pentru că ne dădea şi un 
bonus. Noi eram în drumul lui către casă şi toată ziua lumea îi 
dădea de mâncare calului, aşa că în clipa în care urca, în fine, dealul 
spre noi, respirând greu, curgea balega din el ca de la robinet. 
Mama auzea fluierul şi, vârându-mi o bancnotă de zece şilingi într-o 
mână şi o lopăţică în cealaltă, mă trimitea să iau două vafe, un 
cornet şi orice mai puteam căra de la tonetă până acasă. Calul dădea 
din picioare, fornăia şi de obicei se mai uşura un pic, special pentru 
mine, imediat după ce cumpăram îngheţatele. 

— Bravo, spunea mama radioasă, în timp ce mă târâiam încet 
prin hol, cu grijă să nu-mi scape pe jos. Du-te şi bagă-1 în pământul 
de la salată. După care stăm şi ne mâncăm liniştiţi vafele. 

Birtwistle avea un aer de poveste, pe care Trickett nu-1 avusese 
niciodată. Când Elysium Fields se ocupa de priveghiul cuiva, 
întotdeauna serveau îngheţată Birtwistle la desert 

— Ce-i al lui e-al lui, îngheţata e jos pălăria, zicea femeia. 

Priveghiurile erau foarte bine organizate. întotdeauna se serveau 

cele mai bune mâncăruri. De când obţinuseră contractul cu azilul de 
bătrâni, adăugaseră şi un antreu, de obicei cocteil de crevete de la 
Molly's Seafoods. La felul principal, puteai alege între ruladă de 
curcan, friptură de vacă sau quiche fierbinţi. Tartele quiche au fost 
iniţial considerate destul de îndrăzneţe, însă deveniseră foarte 
populare. 

— Trebuie şi puţină imaginaţie, nu? mi-a zis femeia, când m-am 
dus să tipăresc meniul. 

Sâmbătă, în timp ce conduceam dubiţa de îngheţată prin valea 
dintre coline, am văzut o mulţime de oameni mişunând în capătul 
terasei. La capătul terasei se afla casa lui Elsie. Am încercat să mă 
duc direct acolo, dar cineva a vrut o acadea, altcineva o vafă, şi-mi 
tremurau mâinile şi n-am putut să pun cupele ca lumea. 

— Da'ncet te mai mişti, s-a plâns o grăsană. 


170 



— Poftim o choc-ice gratis, am zis şi i-am aruncat-o, apoi, în timp 
ce ea a rămas holbându-se la mine cu mâinile în şolduri şi îngheţata 
iţindu-i-se din buzunarul de la şorţ, am ambreiat şi m-am avântat pe 
drumul pietruit. Nu m-a observat nimeni când am parcat, am ieşit şi 
am împins uşa de la intrarea în casa lui Elsie. In salon se aflau 
doamna White, pastorul şi mama. Nici urmă de Elsie. 

— Ce se întâmplă? m-am interesat eu. 

Au ridicat privirile spre mine, însă au continuat să discute cu 
voce joasă. Am prins din zbor cuvintele „aranjamente funerare". In 
acel moment, am înşfăcat-o pe mama de mânecă. 

— îmi spui ce se întâmplă? 

Ea şi-a tras mâneca din strânsoarea mea. 

— A murit Elsie. 

Pastorul a venit la mine. 

— Te rog, Jeanette, du-te acasă. 

Glasul îi era foarte liniştit. 

— Adică, unde? i-am întors-o, la fel de liniştită. El nici măcar n-a 
tresărit, m-a luat doar de braţ şi m-a condus în hol. 

— Să înţeleg că n-am fost destul de clar atunci când am discutat? 
a întrebat. 

N-am răspuns, am rămas doar cu ochii în podea, dorindu-mi să 
nu plâng. 

— Trebuia să ai încredere în mine. Glasul îi era blând. 

— De ce vă temeţi? am întrebat deodată. 

A zâmbit. 

— Mă tem de Iad, de blestemul veşnic. 

— Şi ce am eu de vă sperie atât de tare? 

în acel moment, el şi-a pierdut cumpătul, aşa cum numai un om 
cu glas blând o poate face. 

— Atitudinea ta e una imorală, ce nu poate fi încurajată. 


171 



— E nevoie de „doi pentru asta, ştiţi bine. Mi s-a părut cinstit să 
vă reamintesc. 

— Ai bulversat-o, ţi-ai folosit puterea asupra ei, nu ea a fost de 
vină, ci tu. 

— M-a iubit. In clipa în care am zis asta, m-a privit cu nişte ochi 
de ziceai că m-ar omorî pe Ioc dac-ar putea. 

— Ba nu te-a iubit. 

— Aşa v-a zis ea? 

— Mi-a zis ea, da. 

M-am rezemat de perete, cu palmele lipite, încercând să-mi 
regăsesc suflul. Există diferite tipuri de trădare, însă trădarea e 
trădare oriunde ar fi. Nu, nu mă va ucide, bărbaţii cu glas blând nu 
ucid, sunt inteligenţi. Genul lor de violenţă nu lasă urme vizibile. 
M-a condus la uşă şi am pornit cu paşi împleticiţi spre dubiţa de 
îngheţată. 

— Uite-o. 

Am auzit un strigăt şi am văzut că toate femeile adunate în faţă la 
Elsie formau o coadă la geamul meu. Prima şi-a scos portofelul. 

— Două vafe, scumpo. O cunoşteai pe biata femeie? Eu o ştiam 
doar din vedere. Apoi s-a întors către amica ei. O ştiam din vedere, 
nu? Le-am dat vafele. 

Celor două femei care erau acum la rând nu le mai tăcea gura- 

— N-a simţit nici o durere, a murit pur şi simplu în timpul nopţii, 
două cu zmeură şi una cu vanilie, te rog, scumpo, Betty nu s-a 
hotărât încă, da' eu zic că aşa-i cel mai bine, era bătrână oricum şi nu 
mai putea avea grijă de ea singură. 

— Mai doriţi şi altceva? le-am întrebat. 

— Da, a ridicat Betty glasul, una de nouăzeci şi nouă de pence, 
doar nu eu plătesc. Şi au izbucnit amândouă în râs. Hai să mergem, 
a poruncit cea care plătea, mă aşteaptă copiii acasă. 


172 



în cele din urmă, a plecat toată lumea, însă tocmai când îmi 
trânteam cleştele de îngheţată în castronul cu apă tulbure, ca să-l 
spăl, am văzut-o pe doamna White traversând drumul spre mine. 
Sufla de zor într-o batistă. 

— Faci bani pe seama morţilor, s-a smiorcăit la geamul meu. 
Pastorului nu-i vine să-şi creadă ochilor. 

— N-are nici o treabă cu biserica, i-am zis. 

— N-are, dar o să plăteşti pentru asta şi o să fie mai scump ca un 
cornet. 

— Foarte bine, am zis, sperând c-o să plece, însă ea s-a rezemat 
de glaful geamului, hohotind atât de tare, că a trebuit s-o şterg la 
ochi cu un prosop de vase. 

— Când e înmormântarea? am întrebat, ca să zic şi eu ceva. 

— Tu nu poţi veni, e pentru dreptcredincioşi. 

— Nu vreau să vin, oricum, însă acum vă rog să plecaţi. 

M-am aşezat pe scaunul şoferului şi doamna White a bombănit 
ceva spre mine, apoi a traversat drumul înapoi în fugă. 

Aşa că mi-am văzut de drumul meu, ca de obicei, fără să mă 
gândesc la nimic, am trecut pe lângă biserica baptistă Woodnook, 
apoi am urcat dealul cel lung până la Fem Gore, unde se afla fabrica 
de îngheţată. 

— Am nevoie de câteva zile libere, le-am zis şefilor mei. N-o să se 
mai întâmple niciodată. 

N-au fost prea încântaţi, vacanţa şcolară era o perioadă propice 
afacerilor, însă eram o fire muncitoare, scoteam bani buni, aşa că m- 

au lăsat să plec. 

* 

Când a traversat râul, Winnet s-a trezit într-o parte a pădurii care 
arăta exact la fel ca cealaltă, însă mirosea cu totul altfel. Pentru că nu 
avea nici cea mai vagă idee încotro se 


173 



îndreaptă, a hotărât că acest lucru nu are nici o importanţi, 
oriunde e bine, şi a pornit pe cărarea cea mai bătută. în curând, a 
rămas fără mâncare şi haine de schimb, apoi a lovit-o dorul de casă 
şi a zăcut zile întregi, fără să se poată mişca măcar. O femeie care 
trecea întâmplător prin pădure i-a găsit trupul aproape neînsufleţit 
şi a readus-o la viaţă, cu ajutorul ierburilor. Această femeie habar nu 
avea despre farmece, însă cunoştea îndeaproape diferitele tipuri de 
tristeţe şi efectele lor. Winnet a urmat-o în sat, iar oamenii au primit- 
o cu bucurie între ei şi i-au dat de lucru, ca să-şi poată asigura traiul. 
Auziseră despre tatăl lui Winnet, îl credeau smintit şi periculos, aşa 
că Winnet n-a spus nimănui despre puterile ei şi nu le-a folosit 
niciodată. Femeia a încercat s-o înveţe pe Winnet limba ei, iar 
Winnet a învăţat cuvintele, însă nu şi limba. Anumite construcţii 
frazale o bulversau, şi într-o discuţie pro şi contra, acestea puteau 
întotdeauna fi folosite împotriva ei, dat fiind că ea nu le putea folosi, 
la rândul ei. însă acest lucru nu se întâmpla prea des. Sătenii erau 
oameni simpli şi cumsecade şi nu puneau lumea sub semnul 
întrebării. Nu se aşteptau ca Winnet să vorbească prea mult. Winnet 
voia să vorbească, îşi lăsase şcoala şi discipolii departe, în urmă, 
voia să vorbească despre natura lucrurilor, despre motivul pentru 
care existau ele şi despre ce căutau ei cu toţii în această lume. în 
acelaşi timp însă, ştia că sunt multe lucruri greşite în vechea ei lume. 
Dacă discuta despre aceste lucruri, bune şi rele, aveau să o considere 
nebună şi avea să rămână iar singură. Trebuia să pară că e ca ei şi, 
atunci când greşea, aceştia zâmbeau şi-şi aminteau că nu e de prin 
părţile lor. Winnet auzise că există un oraş frumos, foarte departe, 
cu clădiri ce ajungeau până sus, la cer. Era un oraş străvechi, păzit 
de tigri. Nimeni din satul ei nu fusese acolo, însă cu toţii ştiau de 
existenţa lui, şi cei mai mulţi îl pomeneau cu admiraţie. Locuitorii 
oraşului nu semănau şi nu lucrau pământul, ei cugetau asupra 
lumii. Winnet stătea adesea trează noaptea, încercând să-şi 


174 



imagineze cum trebuie să arate un asemenea loc. Era sigură că, dacă 
ar putea ajunge acolo, ar fi în siguranţă. Când le-a spus sătenilor 
despre planul ei, aceştia au râs şi i-au spus să se gândească la alte 
lucruri, însă Winnet nu se putea gândi la nimic altceva şi şi-a pus în 
minte să-şi transforme dorinţa în realitate. 

X- 

In oraş, a doua zi dimineaţă, l-am văzut pe Joe. Mi-a făcut semn 
cu mâna şi s-a grăbit spre mine. 

— Avem o cunoştinţă de-a ta la salon. Du-te şi uită-te. 

Ştiam că se referă la Elsie. Asta era ultima mea sansă. Nici un 

9 9 

dreptcredincios nu-şi amintea că eu mai dădeam o mână de ajutor şi 
la Elysium Fields. Intre timp, aveam de scris o scrisoare, aşa că am 
aşteptat până seara înainte să mă duc în oraş şi, în plus, în acea 
noapte, la biserică se ţinea adunarea de rugăciune, aşa că şansele de 
a-1 întâlni pe vreunul dintre ei erau minime. 

— A, tu eşti? a zis femeia, ridicând privirea în clipa în care am 
intrat. E şi Joe cu tine? 

— Da, sunt eu şi nu, Joe nu e, e la grădină, nu? 

— A, da, trebuie să culeagă nişte legume pentru parastas. Am 
uitat. 

Femeia făcea o cruce din ferigă şi zambile. 

— Uite ce mi-au comandat, altă cruce blestemată. A aruncat-o 
nervoasă cât colo. Hai să bem câte un ceai. 

în drum spre bucătărioară, am trecut pe lângă coşciugul lui Elsie, 
însă nu m-am uitat înăuntru, am vrut să aştept până pleacă amândoi 
acasă. Deşi era destul de linişte şi de plăcut. 

— Ia adă şi trufele alea cu coniac, a strigat femeia. 

Am stat la soare vreo jumătate de oră, bucurându-ne de căldura 
lui şi de ceai. 

— Cel mai bun lucru care l-au făcut franţujii vr'odată, a declarat 
femeia, muşcând din trufa ei. 


175 



— Şi quiche? i-am amintit. 

— A, da, ai dreptate, a încuviinţat ea. Ăştia se pricep la mâncare, 
aşa-i? Şi a început să-mi spună despre nişte reţete pe care le văzuse 
ea într-o carte de la bibliotecă şi despre ziua în care a traversat ea 
canalul, până la Dieppe. N-avea să se mai ducă iar, nu, era mult 
prea departe, deşi i-ar plăcea să vadă Tumul Eiffel. Auzise că a fost 
construit de acrobaţi şi că ultima grindă de sus fusese pusă de o 
trupă de maimuţe antrenate special. Bunica ei văzuse cu ochii ei o 
poză cu el şi o machetă la scară mai redusă, la Marea Expoziţie. 
Avea o poză cu bunica ei, cea care văzuse o poză cu el. Voiam să 
călătoresc? Nu, nu voiam, mă rog, ea înţelegea asta, erau prea multe 
de făcut acasă. După care a zis că ea crede că totul depinde în a câta 
viaţă eşti în această reîncarnare. Nu trebuia să spun nimănui că ea 
gândeşte aşa. In mine avea încredere. Mi-a zis că se întreabă adesea 
de ce vrea oare să facă anumite lucruri, iar de altele nu are chef de 
nici o culoare. Ei bine, cu unele era lămurită, însă nu înţelegea în 
ruptul capului care e rostul altora. îşi petrecuse mult timp cugetând 
la toate acestea, după care ajunsese la concluzia că, dacă ai făcut 
anumite lucruri într-o viaţă anterioară, nu mai e nevoie să le faci şi 
acum şi că pe cele pe care aveai să le faci în viitor, n-ai fi pregătit să 
le faci acum. 

— Parcă ai construi blocuri întregi, nu-i aşa? 

Aşa, simţea ea, se explică lipsa mea de dorinţă de a călători. Exact 
în acel moment, în faţa noastră a oprit maşina lui Joe, iar femeia s-a 
dus să mai facă un ibric de ceai. El a deschis portiera din spate. 

— Am adus ghivece, sfeclă, roşii şi salată şi nişte păstăi de 
mazăre. Cred că ajung. Şi după asta, servim ruladă de curcan şi 
îngheţată de vanilie. 

— Când e? 


176 



— Mâine, la prânz. Cred că ar fi bine mai întâi să măturăm bine 
portbagajul. E atâta pământ acolo, aproape cât să ne ajungă s-o 
îngropăm, nu-i aşa? 

Femeia a venit cu ceaiul. Era supărată, fiindcă Joe îi promisese c-o 
s-o ducă în seara aia la film, să-l vadă pe Gary 

Cooper. Şi acum nu-i ardea decât să facă curat în maşină. I-a 
vărsat ceaiul în farfurioară şi a ascuns pachetul de trufe sub ferigă. 
Nu voiam să fie nefericită, aşa că m-am oferit să fac eu curat în 
maşină, ba chiar s-o şi lustruiesc. 

— Poţi s-o şi parchezi în garaj? m-a întrebat Joe suspicios. 

— Sigur că poate, a sărit femeia, doar conduce nenorocita aia de 
dubiţă de îngheţată de atâta timp. 

Joe a încuviinţat şi s-a uitat la ceas. 

— Bine atunci, hai să trecem întâi pe-acasă, să facem câte un duş. 

Femeia s-a ridicat repede să-şi ia casca - Joe nu purta -, apoi s-au 

urcat pe scuteraşul lor şi mi-au făcut cu mâna de pe şosea. Am 
aşteptat un timp, după care am căutat fără grabă găleata şi 
detergentul şi am spălat maşina. Voiam ca Elsie să aibă parte de tot 
ce era mai bun. Când am parcat dubiţa cu grijă în garaj, se făcuse 
deja întuneric. M-am spălat pe mâini şi m-am dus în salon; ardeau 
doar câteva lumini de veghe, însă o vedeam destul de bine pe Elsie. 
Era îmbrăcată cu hainele ei de duminică şi lângă ea avea cartea de 
imnuri religioase. Aceasta era plină de însemnările lui Elsie, care-i 
spuneau în ce cheie să cânte. M-am întrebat ce-or fi făcut cu 
acordeonul ei. Exista un taburet făcut să poţi sta pe el ca să vezi în 
sicriu, să nu fii nevoit să stai în picioare. Joe era extrem de atent la 
asemenea amănunte; te lăsa să stai chiar şi toată noaptea dacă voiai, 
deşi nu se prea obişnuia. 

Am vorbit mult timp cu Elsie, despre cum mă simt şi despre 
scrisoarea pe care am scris-o. Se crăpase de ziuă când m-am dus, în 
cele din urmă, acasă. 


177 



Telefonul de la parter suna. Voiam să dorm, însă telefonul 
continua să sune. Era Joe. Pot să vin, să aranjez masa, s-o pregătesc 
şi s-o servesc? El trebuia să conducă dricul şi să se ocupe de sicriu. 
In drumul spre casă, venind de la filmul cu Gary Cooper, femeia 
căzuse de pe scuter. Nu-şi rupsese nimic, însă trebuia să stea la pat 
câteva zile. Abia reuşise, cu chiu cu vai, să termine coroana. Am 
încercat să-i explic lui Joe ce-o să se întâmple dacă apar la 
înmormântare. 

— Nu-i nimic, a zis el, n-o să le simt lipsa, data viitoare pot să se 
ducă la Alt, să le facă el o înmormântare mai pe gustul lor. Alf vedea 
afacerea cu pompe funebre cu totul altfel, cu înmormântări stas, la 
preţuri stas. 

— Zici că e o nenorocită de mâncare chinezească la pachet, a 
pufnit Joe cu dispreţ. 

Aşa că am fost de acord, am luat nişte haine cu care să mă schimb 
şi m-am dus să fac ruladă de curcan pentru douăzeci de persoane. 

M-am ferit din calea lor până când cortegiul a pornit spre cimitir, 
după care m-am grăbit să aşez masa. M-am gândit că pot deja să 
aşez carnea în farfurii şi să-i las să se servească singuri cu garnitura 
de legume, odată ce fiecare are curcan în farfurie. Patruzeci şi cinci 
de minute mai târziu s-au întors, aşa că am fugit cu oalele cu 
legume aburinde şi le-am golit iute pe platouri. Acum putea Joe să 
le împartă farfuriile şi terminam toată povestea. Totul a decurs bine, 
până la îngheţată. Porţiile gata împărţite se aflau lângă ei, pe tavă; 
Joe promisese să se ocupe el şi să-i facă pe toţi să se ridice de la 
masă, pentru a servi cafeaua şi prăjiturile în salon, iar eu să pot 
strânge masa. Când, brusc, vicarul de la cimitir s-a ridicat în 
picioare şi i-a făcut semn lui Joe să vină până la el, la uşă. Joe a 
alergat extrem de panicat spre mine, care trăgeam cu ochiul de la 
fereastra bucătăriei. 


178 



— O să trebuiască să te ocupi tu de îngheţată. Vrea să-mi 
vorbească. 

— Dar, Joe...Eram îngrozită, dar el deja dispăruse. 

Am luat prima tavă şi am încercat să afişez un aer detaşat. 

— Vanilie? am întrebat-o pe doamna White, trântindu-i-o în faţă. 

— Vanilie, domnule pastor? am întrebat, vărsând puţin din ea. 

— Vanilie, May? Vanilie, Alice? Şi mi-am vanilat aşa drumul, 
până am ajuns lângă mama. Ea se uita la mine cu ochii cât cepele şi 
gura uşor întredeschisă. 

— Tu? şi perlele au început să-i tremure uşor la gât. 

— Eu. Vanilie? 

Rudele lui Elsie de la Morecambe au crezut c-am înnebunit. 
Pastorul s-a ridicat în picioare. 

— Unde-i domnul Ramsbottom? Ce e asta, o glumă proastă? 

— Femeia e bolnavă, i-am explicat, şi eu dau o mână de ajutor în 
locul ei. 

— Tu chiar n-ai pic de ruşine? 

— Nu prea. 

Pastorul a făcut semn către turma sa. 

— Nu mai rămânem aici nici o clipă, să îţi baţi tu joc de noi. 

— Vai, e o fiică a Satanei, fie-ta asta, s-a tânguit doamna White, 
ţinându-1 de braţ pe pastor. 

— Nu e fiica mea, a sărit imediat mama şi a pornit spre uşă, cu 
capul sus. 

Şi au plecat, aşa că rudele din Morecambe au avut parte de câte 
două porţii, şi două de chec Battenburg. Când s-a întors Joe, s-a 
mulţumit doar să clatine din cap şi a zis că sunt ţicniţi cu toţii şi că 
mi-e mult mai bine fără ei. Avea dreptate, însă mă simţeam singură. 
La un moment dat, în timp ce spălam vasele în bucătărie şi meditam 
la toate acestea, am simţit că în spatele meu e cineva. 

Era domnişoara Jewsbury. 


179 



— N-ai fost la parastas, a fost singurul lucru care mi-a venit în 
minte. 

— Nu, nici n-am vrut asta. Am vrut doar s-o conduc pe Elsie pe 
ultimul drum, atâta tot. O cunosc pe verişoara ei de la Morecambe. 

Nu i-am răspuns nimic, iar ea a părut uşor stresată. 

— Cum îţi merge? 

— A, bine, i-am spus, câştig nişte bani şi mi-am făcut un plan 
pentru anul viitor. 

Era singura persoană în care aveam încredere, în afară de Elsie. A 
părut încântată, mi-a zis că e o idee bună, că asta ar fi trebuit să facă 
şi ea. 

— Insă intervin tot soiul de poveşti în viaţa omului, a zis, ăsta e 
lucrul cel mai trist. Apoi, din senin: Vrei să vii să-mi faci o vizită? 

— Nu, i-am răspuns încet, nu pot face asta. 

Si-a adunat sacosele si mănuşile. 

9 iii 

— Bine, atunci, dacă te răzgândeşti sau ai nevoie de bani, mă 
găseşti în cartea de telefon. 

Mi-a întors spatele şi i-am auzit tocurile mult timp. Nu ştiu de ce 
nu i-am mulţumit şi nici măcar nu i-am spus rămas-bun. 

Asta a fost ultima oară când am lucrat pentru Elysium Fields ca 
angajat cu normă întreagă. Terminasem şcoala şi mi se oferise o 
slujbă cu program normal într-un spital de bolnavi mintal. Nu era 
un lucru pe care l-aş fi ales dacă aş fi avut şi alte opţiuni, însă avea 
un mare avantaj faţă de alte slujbe, şi anume faptul că puteam locui 
chiar acolo. Cel puţin, aveam o cameră a mea. 

— N-o să-i placă acolo, nu? i-a zis femeia lui Joe. 

— Cum să-i placă? a răspuns Joe, ăia sunt toţi nişte descreieraţi. 

Cu toate astea, m-am dus, mângâindu-mă la gândul planului pe 

care mi-1 făcusem. 

Winnet a încercat să-şi imagineze cum o fi oraşul. Unii oameni 
din satul ei ziceau că e din cristal, alţii că a fost ţesut din fire de 


180 



păianjen. Unii ziceau că face o prostie şi i-au spus că, şi dacă îl 
găseşte, tot nefericită o să fie. Ea s-a gândit că acolo toată lumea 
trebuie să fie puternică şi sănătoasă. S-a gândit la compasiunea şi la 
înţelepciunea celor de acolo, într-un loc în care adevărul conta, 
nimeni nu avea s-o trădeze, aşa că simţea cum îi creşte curajul cu 
fiecare nouă zi şi, odată cu el, hotărârea. A găsit o hartă rulată în 
jurul unei cozi de mătură; harta arăta pădurea şi liziera pădurii, 
acolo unde începeau oraşele. A găsit râul, placid şi îngustat, însă 
crescând spre o gură uriaşă, acolo unde trăise ea odinioară; râul 
înconjura oraşul asemeni unei centuri, se diviza precum un vierme 
tăiat şi curgea în diverse forme către mare. Winnet nu navigase 
niciodată pe mare. Cunoscuse marea doar în locul în care ea atingea 
ţărmul, o cunoştea doar legată de pământ. Se temea de ea, deşi ştia 
că aceia care aveau credinţă făcuseră miracole şi din bărcile lor din 
nuiele. Drumul cel mai scurt spre oraş era pe mare, apoi, din nou, în 
susul râului. Cealaltă cale posibilă era prin pădurea întunecată, în 
avalul unei porţiuni de râu care arăta ca un tunel. Apele erau sălcii, 
nu spera să poată naviga pe ele, pentru că se pierdeau în întunericul 
apăsător al copacilor, întuneric ce ţinea mult după ce se sfârşea 
noaptea. Trebuia să găsească o barcă şi să navigheze cu ea. Fără să 
aibă nici o garanţie că va întâlni ţărmul. Doar convingerea că ceea ce 
doreşte ea poate exista, dacă îndrăzneşte să-l găsească. 

Winnet a studiat atent modul în care constructorii fac bărcile; 
felul în care întorc şi dau la rindea carena, pentru viteză şi întăresc 
pupa, pentru stabilitate. A învăţat geometria vâslelor. Orbul care a 
învăţat-o toate acestea a zis că parâmele sunt ca un câine, bătute de 
vreme şi de încredere. Calde şi pline de purici, ca blana unui câine, 
şi cafenii şi tânjind după o mână care să le manevreze cum trebuie. 
A învăţat să le manevreze ca şi cum ar fi avut viaţă. Aveau viaţă, i-a 
spus orbul, şi erau mai uşor de mânuit dacă ştiai asta. I-a spus că 
sunt Wu li: principiile energiei organice. Ea nu înţelegea, dar simţea 


181 



că vasul se mişcă; smoala neagră şi densă şi frânghia strâns legată în 
jurul mânerului vâslelor sale. Atunci când pietrele sunt fierbinţi, a 
spus el, încep să cânte, şi i-a dat o piatră cântătoare pentru călătoria 
ei. 

Curând a sosit şi ultima noapte a lui Winnet în sat. A hotărât să 
doarmă afară, unde putea simţi în nări mirosul pământului pe care-1 
părăsea. Bătea vântul, dar acum nu părea un lucru important, însă 
mâine, când avea să bată vântul, avea să fie foarte important. Toate 
lucrurile familiare primeau acum cu totul alte înţelesuri. In timpul 
nopţii, Winnet a avut un vis. 

A visat că sprâncenele ei se preschimbă în două poduri ce duc la 
o gaură sfredelită între ochii ei. Gaura nu e acoperită, şi la ea începe 
o scară în spirală, care coboară până jos, în viscere. Trebuie să o 
urmeze, dacă vrea să afle cât de mare îi e teritoriul. Trebuie să treacă 
prin sânge şi oase, care inundă treapta de jos, înainte să se poată 
ghemui pe cea mai de sus, în uriaşul spaţiu de sub pielea ei. Apoi 
găseşte un căluţ de carusel şi astfel are ocazia de a privi lucrurile 
încă o dată şi încă o dată, şi crede că acestea nu se schimbă în timp 
ce ea le priveşte, însă trebuie să fie aşa, pentru că, de fiecare dată 
când trece prin faţa lor, lucrurile sunt diferite. Simte că ameţeşte, 
dacă nu sare o să cadă. 

Când se trezeşte Winnet, plouă încetişor, iar ea trebuie să se mişte 
rapid. Plânge, dar orbul o mângâie şi-i spune să nu se teamă de 
frică. Vâsleşte spre mare şi-şi lasă barca să plutească în voie o zi, 
până când se obişnuieşte cu gustul sărat şi cu cât de mare este totul. 
Nevoia de acel oraş îi încastrează inima în minte. Se va sui în barca 
ei şi va vâsli spre ţărmul opus. Vâsla trage greu şi soarele a apus. 
Acum nu mai e nimic în jurul ei decât apă. Un lucru e sigur; de 
întors, nu se mai poate întoarce. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe mama ta? m-a întrebat cineva. 
Cineva care mergea alături de mine prin oraş. N-am vrut să-i spun; 


182 



m-am gândit că, în acest oraş, un trecut chiar asta e. Trecut. De ce ar 
trebui să-mi amintesc? în lumea veche, oricine poate deveni o altă 
fiinţă, trecutul a fost măturat de valuri. De ce trebuie noua lume să 
fie atât de curioasă? 

— Nu te gândeşti niciodată să te întorci? 

Ce întrebare idioată. Există fire care te ajută să-ţi găseşti singur 
drumul înapoi şi fire menite să te aducă înapoi. 

Atunci când se trage de ele, mintea ta se întoarce în direcţia aceea 
şi e greu să te opui. Mă gândesc mereu să mă întorc. Când nevasta 
lui Lot s-a uitat peste umăr, s-a prefăcut într-un stâlp de sare. Stâlpii 
susţin lucrurile să nu cadă, iar sarea păstrează lucrurile curate, însă 
atunci când îţi pierzi identitatea, asta nu te prea ajută cine ştie ce. 
Oamenii se întorc, însă nu supravieţuiesc, pentru că două realităţi 
şi-i dispută simultan. E mult prea mult. Poţi să-ţi sărezi inima sau să 
ţi-o ucizi, poţi să alegi între cele două realităţi. E multă durere aici. 
Unii cred că poţi să împaci şi capra, şi varza. Varza însă se împute şi 
caprei, când vrea s-o mănânce, îi stă în gât. Dacă te întorci după 
mult timp, o să înnebuneşti, fiindcă cei pe care i-ai lăsat în urmă nu 
vor să accepte faptul că te-ai schimbat, te vor trata aşa cum te-au 
tratat întotdeauna, te vor acuza de indiferenţă, când, de fapt, tu nu 
eşti decât diferit. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe mama ta? 

Nu ştiu cum să răspund. Ştiu ce gândesc, însă cuvintele din 
mintea mea sunt precum vocile sub apă. Sunt distorsionate. E o 
întreprindere foarte dificilă să prinzi cuvintele din zbor, exact când 
ating suprafaţa. Ar trebui să fii un jefuitor de bănci şi să asculţi şi să 
tot asculţi micile clicuri, înainte să poţi deschide seiful. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi rămas? 

Aş fi putut fi preot, în loc să fiu proroc. Preotul are o carte în care 
sunt trecute toate vorbele pe care trebuie să le spună. Cuvinte 
străvechi, cuvinte cunoscute, cuvinte puternice. Cuvinte care stau 


183 



mereu la suprafaţă. Cuvinte pentru orice ocazie. Cuvintele 
funcţionează. Ele fac ceea ce trebuie să facă; alină şi disciplinează. 
Prorocul nu are însă nici o carte. Prorocul e o voce care strigă în 
pustiu, cu multe modulaţii ce nu au întotdeauna sens. Prorocii strigă 
pentru că sunt zgândăriţi de demoni. 

Acest oraş străvechi este făcut din piatră şi ziduri de piatră care 
încă stau în picioare. Precum raiul, e mărginit de două râuri, şi aici 
găseşti tot soiul de creaturi fabuloase. Multe dintre ele au chiar şi 
capete. Dacă bei din fântâni, şi sunt multe, s-ar putea să trăieşti 
veşnic, însă nu ai nici o garanţie că vei trăi veşnic aşa cum eşti acum. 
E posibil să te preschimbi în altceva. Poate că nu-ţi va prii apa. Asta 
nu ţi-o spune nimeni. Eu am venit în acest oraş ca să scap. Acest 
oraş e plin de turnuri în care poţi urca, mai sus, tot mai sus şi mai 
repede, tot mai repede, minunându-te de frumuseţea arhitecturii lui 
şi visând la acea privelişte unică pe care nu o poţi vedea decât din 
vârf. în vârf, bate un vânt tăios şi totul e atât de departe, că e 
imposibil să distingi lucrurile. N-ai cu cine să discuţi. Pisicile pot 
conta pe brigada de pompieri, iar Rapunzel a avut noroc cu părul. 
N-ar fi frumos să simţi iar pământul sub tălpi? Am venit în acest 
oraş ca să scap. 

Dacă diavolii se află în sufletul tău, atunci când pleci, ei vin cu 
tine. 

Fiecare crede că povestea lui e cea mai tragică. Eu nu fac excepţie. 

Când schimb intercity-ul cu un tren local, observ ceva ciudat. E o 
staţie mare, dar e foarte puţină lume şi foarte puţin zgomot. E 
înăbuşitor, ca şi cum universului i-ar fi fost pus căluş. Ce se 
întâmplă? O mână pe umărul meu. 

— Ultimul tren, păpuşă. Mă uit la ceas. E abia opt şi jumătate. 

Glasul îmi observă bulversarea. 

— A nins, păpuşă, liniile sunt blocate. 


184 



Ce tot spune? Călătoresc câteva sute de kilometri şi sunt blocată. 
Devin suspicioasă. Mă aflu în sfera vrăjilor şi orice este posibil. In 
clipa aceasta însă trebuie neapărat să mă urc în trenul ăsta. 
Compartimentul meu e deja ocupat de un om care oftează. Nu mi- 
am adus mănuşi, iar hamacul pentru bagaje de deasupra mea e 
rupt. 

— Nu-ţi lăsa bagajele pe culoar, păpuşă, mă ceartă controlorul. 

Trenul icneşte şi eu îmi desenez un hublou în geamul aburit. Sub 

fereastră, nămeţii au cam un metru. Şinele sunt acoperite şi pe 
margine sunt troiene până sus. Nu mi-am adus bocancii. Oftangiul 
se transformă treptat într-un bombănitor, până ajungem la prima 
staţie. Nu stăm mult acolo, după care se aude un scrijelit asurzitor. 
Trenul se hurducă şi se opreşte, mai tresaltă câţiva paşi, apoi pe 
culoar se aud alergând alţi paşi. Controlorul, paznicul şi bombănită 
îi urmează. Scrijelitul nu se opreşte. îmi scot capul pe uşă şi văd pe 
scară un pacheţoi mare şi negru pe care mai mulţi se chinuie să-l 
urce în tren. Pacheţoiul se comprimă uşor şi trece prin deschizătura 
standard a uşii; am pornit din nou. Când mă întorc pe scaunul meu, 
observ pacheţoiul venind pe culoar către mine. 

— Dumnezeule mare. Dumnezeule mare. Dumnezeule mare, zice 
cu un glas cântat. Să nu dai unui biet om timp să se urce, auzi! 
Dumnezeule, ce oameni, şi mai sunt şi cu inima. Femeia se blocase 
în uşă. 

Acum suntem trei; pacheţoiul, care-şi varsă obida tânguindu-se 
pe acelaşi ton în timp ce înfulecă de zor un sendviş cu brânză XXL şi 
mâna-i durdulie i se lipeşte de termos ca de un bun şi vechi prieten 
abia regăsit; bombănilă, care cântă un cântecel despre dragoste şi 
lipsa ei; şi eu, cu un exemplar din Middlemarch sub pulover. La 
nebunie nu duce un lucru sau altul, ci spaţiul dintre ele. 

„Ei, iată-ne porniţi", m-am gândit, în timp ce trenul s-a înclinat 
uşor, trecând pe lângă ceea ce odinioară fusese o gară. Pe vremuri. 


185 



aici era o machetă a vasului Queen Mary, o sală de aşteptare şi un 
automat plin cu Fry's Five Boys 42 . Am plecat la Liverpool de aici 
odată, purtând o căciulă care arăta ca o învelitoare pentru ceainic. 

Elsie mi-o croşetase; îi spunea Casca Salvării mele. 

* 

Bătea vântul, iar pantofii mi se înnegreau şi se umezeau tot mai 
tare în timp ce treceam pe lângă primărie şi bradul de Crăciun cel 
strălucitor, împodobit de Armata Salvării. Când am ajuns la capătul 
de jos al străzii noastre ce se pierdea în zare, începuse să ningă din 
nou. Dealul din vârf avea ceva din pacheţoiul din tren. „Zece case, 
douăzeci de felinare stradale", am numărat automat. In curând am 
să ajung. îmi părea rău că nu mi-am luat mănuşile. Ultimele câteva 
steaguri şi iată-mă, din nou, în faţa uşii noastre. Salonul are o 
fereastră cu gemuleţele romboidale, aşa că nu se vede prea bine 
înăuntru. Totuşi, disting anumite forme şi aud ceva care pare să fie 
Hark the Herald Angels Sing cel puţin aşa pare, însă în fundal se 
aude un ritm clar de samba. Ezit câteva clipe, apoi, adunându-mi 
toţi hormonii, împing uşa de la intrare. în antreu e lumină, 
încălţătorul din corn de ren e agăţat de barometru, ca întotdeauna, 
ceea ce nu se poate spune şi despre tapet, care a dispărut. O să intru 
în salon şi să sper că o să iasă bine. în salon, o văd pe mama stând în 
faţa a ceva pe care nu ştiu să-l descriu altfel decât ca pe o 
drăcovenie. Lucru chiar mai interesant decât atât, cântă la el. 

— Bună, mamă, eu sunt. îmi las geanta jos şi aştept. Ea se 
răsuceşte pe scaun, fluturându-mi în faţă o partitură. Pe coperta ei 
scrie „Glad Tidings". 

— Vino şi uită-te la asta, e special făcută pentru orga electrică, şi 
zicând acestea, s-a avântat iar asupra clapelor. 

— Ce-ai făcut cu pianul? 

Marcă de ciocolată. Ambalajul avea desenate cinci chipuri de băieţi, fiecare cu o 
altă expresie. 


186 



— A, am trecut pe electric. îmi place să ţin pasul cu lumea. 

M-am apropiat să mă uit mai de aproape la drăcovenie. 

Era uriaşă şi deasupra avea un pupitru imens pentru partituri, cu 
model floral. Avea două rânduri de clape şi unul de 43 

butoane şi butonaşe divers colorate, pe care scria, de pildă 
„Spinetă" şi „Xilofon". 

— Ia ascultă la spineta asta, mi-a poruncit mama, şi a clincheţit la 
clape prima strofă din în the Bleak Mid-Winterl. 

— E foarte impresionant, a trebuit să recunosc. 

— A, e mai mult decât atât, o să-ţi arăt. Şi, următoarea jumătate 
de oră, mi-a demonstrat tot ce e în stare să facă drăcovenia. We Three 
Kings 44 45 cu sau fără tobe, We Three Kings cu sau fără trombon şi 
başi. Putea să cânte şi pop, chitară şi să accelereze tempo-ul. 

— Pentru întâlnirile cu tinerii, mi-a explicat. O să facem şi o 
formaţie, cum e The Joystrings. 

A închis orga, după care s-a dat înapoi, ca s-o putem admira 
amândouă. 

— Taburetul l-am primit gratis. 

A arătat spre sculptura din pluş şi melamină. 

— Şi primeşti şi un exemplar legat în piele al cărţii tale preferate 
de imnuri. Fireşte, eu am cerut să-mi îmbrace The Redemption 
Hymnal. 

I-o îmbrăcaseră în piele de viţel, cu litere din foiţă de aur şi 
iniţialele mamei pe cotor. Am încuviinţat în semn că am luat act şi 
am întrebat-o dacă putem bea un ceai. 


43 

Ascultaţi! îngerii prin cânt vestesc, imn religios pe text de Charles Wesley şi 
muzică de Felix Mendelssohn (cantata Festgesang an die Kunstler, scrisă cu ocazia 
aniversării a 400 de ani de la inventarea tipografiei de către Johann Gutenberg). 

44 în toiul iernii celei triste, text de Christina Rossetti (scris la cererea revistei 
S cribner's Montbly, cu ocazia Crăciunului), muzica Gustav T. Holst. 

45 Noi, cei trei magi, muzica şi textul John H. Hopkins, Jr. 


187 



— Ai luat-o de la Societatea celor pierduţi? am întrebat-o, 
gândindu-mă că nu-i exclus să fi proiectat ea însăşi toate accesoriile. 
O clipă n-a zis nimic, după care am văzut că s-a îmbujorat. Mi-a 
spus că Societatea fusese desfiinţată, că la pensiunea Morecambe 
fuseseră nişte probleme cu nişte fonduri dispărute dubios, şi că Rev. 
Bone era un om distrus. Se pare că toţi banii puşi deoparte pentru 
misiunile pescarilor se duseseră pe datoriile la jocuri de noroc ale 
secretarului; profiturile obţinute de pe urma abonamentelor noilor 
membri aduşi de mama şi din vânzarea articolelor religioase se 
duseseră pe întreţinerea soţiei lui. Soţie de care se despărţise. 
Femeia cu care locuia acum era prietena lui. 

— Pompadour, a spus mama şi-a scuipat. Auzi, trăia în pacat cu 
madama pompadour aia a lui. 

Când s-a descoperit că Societatea e în pragul falimentului, mama 
a redactat o scrisoare vastei sale armate de membri, prin care le 
cerea fonduri şi-i avertiza că Societatea nu va mai subzista mult 
timp. Răspunsul fusese copleşitor; începând de a doua zi dimineaţă, 
începuseră să sosească ordine poştale însoţite de scrisori de 
mulţumire pentru toată fericirea pe care îi ajutase să o trăiască, ani 
la rând. »îmi iau cu mine cartea de Revelaţii îmbrăcată în vinilin 
peste tot", i-a scris o femeie. în cele din urmă, mama a vândut toate 
exemplarele rămase din Vie Jim Reeves Devotional Selection la 
jumătate de preţ. Şi-au acoperit datoriile şi le-a mai rămas destul ca 
Rev. Bone să-şi poată lua o scurtă vacanţă în Colwyn Bay. 

La pensiunea Morecambe, reclamaţiile referitoare la supa îndoită 
cu apă şi prosoapele neschimbate au atras după ele o inspecţie a 
autorităţilor sanitare. Locul căzuse în paragină şi celor care se 
ocupau de el li se poruncise să-l renoveze sau să-l închidă. Ca şi 
cum asta n-ar fi fost de ajuns, mama descoperise o reclamă a lor în 
Psychic Weekly, prin care aceştia le ofereau celor îndureraţi de 
decesul unei persoane dragi serviciile „celui mai renumit 


188 



clarvăzător din Morecambe". Pensiunea începuse să organizeze 
şedinţe de spiritism în fiecare vineri, în sala de biliard. Trebuia să 
plăteşti suplimentar şi să renunţi la masa de seară, pentru că 
mediumului nu-i plăcea să lucreze cu burta plină. Mama fusese atât 
de supărată, încât trimisese un articol foarte lung despre lucrătura 
diavolului la revista Bând of Hope. Mi l-a dat să-l citesc înainte de 
culcare. 

— Ai destul de lucru, ca să nu te plictiseşti? am întrebat-o 
îngrijorată. 

— Ţi-am spus că am trecut pe electric, iar asta nu e valabil doar 
pentru salon. 

Avea un aer misterios şi n-a vrut să-mi spună mai multe. Am 
vorbit o vreme despre ce fac eu şi de ce. Fără detalii, doar cât să 
simţim amândouă că facem un minim efort. 

— Verişoară-ta s-a angajat la poliţie, a zis veselă. 

— Mă bucur. 

— Da, şi-a găsit un băiat (continuă să nu se uite la mine). 

— Mă bucur. 

— întreabă de tine. 

— Spune-i doar că n-am murit, ca să nu irosească banii pe o 
coroană. 

Am hotărât că e timpul să mă duc la culcare. 

— Nu uita asta, a ciripit mama, şi mi-a aruncat articolul în braţe. 

* 

Sir Perei val a ajuns la un castel minunat, clădit în piatră de munte 
şi aşezat pe panta unui deal. Când s-a apropiat de podul mobil, 
acesta s-a coborât spre el şi a văzut păstrăvi înotând în canal. Calul 
îi e obosit. Sir Percival descalecă şi pornesc împreună spre apă. De 
fiecare parte a meterezelor stă un pitic înarmat până-n dinţi. Cei doi 
u salută pe cavaler, îi spun că e bine-venit, îi spun că înăuntru îl 
aşteaptă cămeturi, cu care să-şi refacă forţele. Unul îi ia calul, iar 


189 



celălalt îi arată calea. Sir Percival se trezeşte într-o încăpere placată 
în întregime cu lemn de stejar. Piticul îi urează somn uşor până la 
asfinţit. Sir Percival se blesteamă pentru că a părăsit Masa Rotundă, 
că l-a părăsit pe rege, cu chipul lui îndurerat. în ultima sa noapte la 
Camelot, îl găsise pe Arthur plimbându-se prin grădină, iar Arthur 
plânsese ca un copil şi îi zisese că nu-i poartă pică. Regele îi dăduse 
un şirag de clopoţei pentru cal. în prima, a doua şi a treia zi, 
Percival s-ar fi putut întoarce, încă se mai afla sub puterea vrăjii lui 
Merlin. în cea de-a patra zi, codrul devenise sălbatic şi pustiu şi nu 
ştia unde se află şi nici măcar ce îl adusese aici. Acum, Sir Percival se 
întinse în pat şi adormi. 

Visă la cina aceea, când se auziseră un pârâit şi strigăte şi tunet şi, 
în mijlocul exploziei, intrase o rază de soare de şapte ori mai 
puternică decât lumina zilei. Fiecare dintre ei i-a văzut atunci pe 
ceilalţi aşa cum nu-i mai văzuse niciodată şi au rămas cu toţii fără 
glas. Apoi, în încăpere apăruse Sfântul Potir, acoperit cu brocart alb. 
Atunci şi acolo îşi juraseră să pornească în căutarea lui şi să nu aibă 
odihnă până când nu li se va înfăţişa în toată splendoarea lui, iar 
Arthur rămăsese tăcut, privind pe fereastră. 

Când s-a trezit Percival, soarele era la asfinţit. Trebuie să se spele 
şi să-şi salute gazda. Avea să-i vorbească despre Potir, însă nu şi 
despre motivul pentru care îl caută. Văzuse viziunea eroismului 
absolut şi, pentru o clipă trecătoare, viziunea păcii absolute. O căuta 
din nou, pentru a-şi regăsi echilibrul. Era un războinic ce tânjea 

după o viaţă tihnită, în care să cultive ierburi. 

* 

M-a trezit mama, cu o cană de ciocolată fierbinte şi o listă de 
cumpărături. Urma să mă duc în centru, în locul ei; trebuia să-i scrie 
Pastorului Spratt. Zăpada se întărise, aşa că prima oprire a trebuit s- 
o fac la Army and Navy, pentru o pereche de bocanci. Mai sigură pe 
picioare acum, m-am hotărât să-i fac o vizită doamnei Arkwright, la 


190 



prăvălia de insecticide. A sunat clopoţelul, iar ea şi-a ridicat ochii de 
la praful pe care îl ambala în pungi. I-a luat aproape cinci minute să 
mă recunoască, după care s-a rezemat de tejghea şi m-a bătut pe 
umăr. 

— Bună ziua, am zis, ştergându-mă de praf pentru purici. Ce mai 
faceţi? 

— Mi-e silă şi m-am săturat până peste cap, a zis, trăgându-şi 
paltonul pe ea. Eşti destul de mare acum ca să bei ceva la Cock and 
Whistle, nu? Am dat din cap că da şi ea a pus tăbliţa pe uşă şi m-a 
condus la cârciumă. Mama îmi spusese mereu că locul acesta, Cock 
and Whistle, e o speluncă plină de hoţi şi de preceptori. Acum, că o 
vedeam pentru prima oară, nu era nici pe departe atât de 
interesantă. Avea podea de linoleum şi la bar se aflau câţiva moşi 
scofâlciţi. Doamna Arkwright m-a dus direct la separeu şi a 
comandat două jumătăţi de bere slabă. 

— Ei, a zis, credeam c-ai şters-o definitiv. 

— Am venit doar de Crăciun. 

Ea a pufnit din nas. 

— Eşti fraieră că te-ai întors. Locu' ăsta e o nenorocită de groapă 
de gunoi, e mort. 

— Nu merge treaba? 

— Merge din părţi. E din cauza la blestemata aia de încălzire 
centrală. Nu poţi s-o instalezi fără hidroizolare, şi asta curăţă toate 
gâzele. Am făcut plângere şi am încercat să obţin 

0 compensaţie, dar ei zic că ăsta-i progresul şi c-ar trebui să mă 
concentrez asupra animalelor de companie. 

— Şi nu puteţi face asta? 

Doamna Arkwright a izbit cu pumnul în masă. 

— Nu pot, fir-ar al dracu', li s-a urcat la cap la toţi, sunt numai cu 
nasul pe sus şi nu dă bine să-i vadă cineva în vreo prăvălie de 
insecticide. Şi-n plus, tu ştii că eu nu prea sufăr javrele alea mici. Şi 


191 



n-am de gând să-mi fac un blestemat de salon de pudeli, dracii să-i 
ia. 

Am întrebat-o când au început toate astea şi cum. 

— Băile, a zis ea posomorâtă. Băile sunt de vină. 

Se pare că primăria înţelesese într-un final că locuinţele de lângă 
fabrică nu sunt ceea ce trebuie să fie. Si alocaseră mari sume de bani 

9 

pentru îmbunătăţiri esenţiale. Fiecărei case lipite de zidul fabricii, în 
care locuiau câte două familii, 

1 se construise câte o baie. 

— După băi, vor toţi încălzire centrală şi pudeli, a tunat doamna 
Arkwright. Ştim cu toţii ce-ţi face încălzirea centrală. Iţi uscă seva 
din corp, nu-i aşa? Era foarte amărâtă; protejase comunitatea vreme 
de atâţia ani, şi iată cum o răsplătea aceasta. Investise în pesticidele 
de ultimă generaţie, dăduse sfaturi la orice oră din zi şi din noapte şi 
muncise din greu să-şi menţină stocurile necesare de importuri 
străine. 

— Nu-i dăunător pe lume pe care să nu-1 recunosc imediat, mi-a 
zis mândră. 

— Si ce-o să faceţi? 

9 9 

S-a uitat la mine, apoi în jur, după care şi-a dus degetul la buze. 
Trebuia să-i promit că nu suflu o vorbă. Avea nişte economii şi-şi 
pusese bine toate câştigurile de la bingo. Avea să emigreze. 

Eram fascinată. Nu fusese în viaţa ei dincolo de Blackpool. 

— Si unde vă duceţi? 

9 9 

— La Torremolinos. 

— Poftim? 

— Da, am făcut rost de nişte pliante şi am găsit o vilă acolo. O să 
vând jucării de pluş turiştilor. O să fie bucuroşi să le cumpere de la 
cineva care vorbeşte engleza. 

In timp ce ea îşi derula în minte scenariul noii sale vieţi, m-am 
gândit la cât costă vila, avionul, marfa, întreţinerea şi celelalte 


192 



costuri zilnice. Ea turuia despre cum învaţă de şase luni spaniolă 
dintr-o carte şi de la un curs seral din Rishton, la care se duce de 
două ori pe săptămână. 

— Aveţi destui bani? nu m-am putut abţine să n-o întreb. 

— Nu chiar. De-asta trebuie să-mi dau foc la prăvălie. 

M-a privit cu atenţie, după care mi-a adus aminte că am promis 
să nu zic nici un cuvânt. 

— Dacă-mi dai adresa ta, o să-ţi trimit un exemplar din ziarul în 
care o să apară anunţul. 

Se gândise în amănunt la tot: fitil cu aprindere lentă, multe 
inflamabile. Hotărâse să-şi pună planul în aplicare în seara în care 
era plecată la curs, ca să nu fie acasă. Mobila oricum nu voia s-o ia 
cu ea, iar hainele erau uşor de înlocuit cu unele noi. Actele şi 
lucrurile de valoare şi le depozitase la bancă, într-un seif. Insă va 
aştepta să treacă perioada Crăciunului. 

— Nu vreau să-i răpesc pe bieţii pompieri din sânul familiilor lor. 

Ne-am terminat băuturile şi am lăsat-o aşa cum am găsit-o, 

ambalând praf de purici în pungi. 

Am cumpărat carnea tocată şi ceapa şi am constatat că snack- 
barul Trickett se afla în acelaşi loc şi servea aceleaşi produse. 
Ochelarii lui Betty erau şi acum bandajaţi cu leucoplast, după atâţia 
ani din ziua aia în care Mona îşi scăpase burgerii de vită pe ei. Nu 
ştia cine sunt şi n-aveam chef să-i aduc aminte. începeam să mă 
întreb dacă fusesem cu adevărat plecată. Mama mă trata ca 
întotdeauna; îmi remarcase, oare, absenţa? îşi amintea măcar de ce- 
am plecat? Am o teorie conform căreia, ori de câte ori iei o decizie 
importantă, partea din tine rămasă în urma ta continuă viaţa pe care 
ai fi avut-o dacă ai fi rămas. Unii oameni au câmpuri magnetice 
extrem de puternice, iar unii se recreează în totalitate în afara 
trupului lor. Nu e o fantezie de-a mea, chiar aşa se întâmplă. Dacă o 
olăriţă are o idee, o transformă într-un vas de lut care există separat 


193 



de ea, în propria lui viaţă, separată. Ea face uz de o substanţă fizică 
pentru a-şi întrupa gândurile. Dacă eu folosesc o substanţă 
metafizică pentru a-mi întrupa gândurile, e posibil ca, la un moment 
dat, eu să mă aflu într-un loc, unde să influenţez un anumit număr 
de lucruri, exact ca olăriţa, iar vasul ei de lut să aibă o anumită 
influenţă în anumite locuri. Există posibilitatea ca eu să nu mă aflu 
aici deloc şi ca toate părţile ce mă compun, unele mergând în sensul 
alegerilor pe care le-am făcut, iar altele în cel al opţiunilor pe care 
nu le-am urmat, să intre în contradicţie unele cu altele. Să continui 
să fiu o misionară evanghelică din nordul ţării, dar şi persoana care 
a fugit. Poate că, o vreme, aceste două întrupări ale sinelui meu s-au 
amestecat una cu alta. Nu m-am dus nici înainte în timp, nici înapoi, 
ci am traversat timpul în diagonală, către ceea ce aş fi putut deveni, 
dacă aş fi lăsat scenariul să se desfăşoare. 

— Ţi-ai vărsat ceaiul, a sărit Betty indignată. Aşa că i-am dat 
dublu şi am plecat. 

Nu m-am dus direct acasă, ci sus, pe deal. Din cauza vremii 
neprietenoase, nu mai era nici ţipenie. Dacă aş fi locuit şi acum aici, 
aş fi fost şi eu în casă. Dar un vizitator are dreptul să se poarte 
nebuneşte. Am urcat până în vârf, de unde se vedea perfect zăpada 
plutind în cerc şi aştemându-se deasupra oraşului, până când l-a 
acoperit de tot. în spatele meu, nu se mai vedea nimic. Aş fi putut 
ţine o predică impresionantă acum..."Păcatele mele atârnau asupră- 
mi precum un nor greu, însă El mi le-a şters şi m-a eliberat...", 
genul ăsta de chestie. Dar unde e Cel de Sus acum, când cerul e plin 
de cosmonauţi şi Dumnezeu a fost detronat? Mi-e dor de 
Dumnezeu. Mi-e dor să ştiu că există cineva care îmi e loial sută la 
sută. Din punctul meu de vedere. Dumnezeu nu m-a trădat. 
Slujbaşii lui, da, însă ei sunt făcuţi să trădeze. Mi-e dor de 
Dumnezeu, cel care îmi era prieten. Nici măcar nu ştiu dacă El 
există, însă ştiu că, dacă Dumnezeu este modelul nostru afectiv. 


194 



foarte puţini oameni se pot ridica la înălţimea Lui. Mă gândesc 
uneori că, poate într-o zi, acest lucru ar putea fi posibil, şi acea 
fracţiune de secundă în care am avut acest gând mi-a pus mintea şi 
sufletul în mişcare şi m-a făcut să doresc să încerc să găsesc 
echilibrul între cer şi pământ. Dacă slujbaşii Săi nu s-ar fi grăbit să 
ne despartă, poate că aş fi fost dezamăgită, poate că aş fi aruncat 
brocartul cel alb pentru o farfurie cu supă. Aşa cum stau lucrurile, 
nu mă pot hotărî, îmi doresc pe cineva care să fie aspru la nevoie şi 
care să mă iubească până la moarte şi care să ştie că dragostea e la 
fel de puternică precum moartea şi să fie de partea mea toată viaţa, 
îmi doresc pe cineva care să mă distrugă şi să se lase distrus de către 
mine. Sunt multe forme de dragoste şi afecţiune; unii îşi pot petrece 
toată viaţa împreună, fără să-şi ştie numele unul altuia. Să dai un 
nume e un proces dificil, care ia mult timp; numele trebuie să dea 
seama de esenţă şi înseamnă putere. Insă cine te cheamă acasă în 
nopţile de nebunie? Doar cel sau cea care îţi ştie numele. Dragostea 
romantică a fost diluată şi turnată în ediţii broşate şi a vândut 
milioane şi milioane de exemplare. Undeva, ea încă mai există, în 
forma ei originală, scrisă pe tăbliţe de piatră. Aş putea să traversez 
mările, să sufăr de insolaţie şi să dăruiesc tot ce am, însă nu pentru 
un bărbat, pentru că ei vor doar să distrugă, nu şi să fie distruşi. Din 
acest motiv, ei nu pot avea nici o legătură cu dragostea romantică. 
Există, fireşte, şi excepţii, şi sper că acele persoane sunt fericite. 

Mă sperie foarte tare necunoscutul necesităţilor mele. Nu ştiu cât 
sunt de uriaşe şi cât de înalte, ce ştiu sigur e că încă nu mi le-am 
împlinit. Dacă vrei să afli circumferinţa unei picături de ulei, poţi 
apela la praf de licopodium. Asta am nevoie să găsesc. Un tub de 
praf de licopodium, pe care să-l presar pe nevoile mele şi să aflu cât 
sunt de mari. Apoi, când voi întâlni pe cineva, îi voi pune în faţă 
foile cu rezultatul experimentului meu, să ştie exact la ce se înhamă. 
Doar că nevoile mele ar putea avea o rată de creştere pe care n-o pot 


195 



măsura sau s-ar putea preschimba în altceva sau ar putea dispărea. 
Singurul lucru de care sunt sigură e că nu vreau să fiu trădată, însă e 
foarte greu să spui asta ferm din start, la începutul unei relaţii. E un 
cuvânt pe care lumea nu-1 foloseşte prea des, ceea ce mă cam 
bulversează, pentru că există multe tipuri de infidelitate, însă 
trădarea e trădare oriunde ar fi. Prin trădare înţeleg promisiunea că 
vei fi de partea cuiva, după care să fii de partea altcuiva. 

De aici, de pe partea asta a dealului, acolo unde se povâmeşte 
spre stâncă, se poate vedea zona în care stătea Melanie. Ne-am 
reîntâlnit întâmplător, în cel de-al doilea an de la plecarea mea de 
acasă; împingea un cărucior. Dacă înainte era senină până la 
bovinism, acum era aproape o legumă. Mă uitam la ea şi nu 
pricepeam cum de avusesem o relaţie cu această fiinţă; şi totuşi, 
când mă părăsise prima dată, crezusem că am să mor, atât de otrăvit 
îmi era sângele. N-o putusem uita. Acum, părea că a uitat totul. îmi 
venea s-o zgâlţâi bine, să mă dezbrac de toate hainele în mijlocul 
drumului şi să strig: „îţi aminteşti de corpul ăsta?" Timpul e un 
mare ucigaş; oamenii uită, se plictisesc, îmbătrânesc, pleacă. Mi-a zis 
că, oricum, istoric vorbind, nu se întâmplaseră prea multe lucruri 
între noi. însă istoria e o sfoară plină de noduri, iar lucrul cel mai 
bun pe care îl poţi face e să o admiri şi, poate, să mai faci şi tu vreo 
câteva noduri. Istoria e un hamac în care să te legeni şi un joc pe 
care să-l joci. Un joc de-a sfoara. Melanie mi-a zis că toate aceste 
sentimente pe care le avusese odată pentru mine muriseră. Lucrurile 
moarte au ceva seducător. Ce e mort poate fi maltratat, schimbat şi 
recolorat. N-o să se plângă. Atunci, ea a râs şi a zis că probabil 
fiecare dintre noi are o perspectivă diferită asupra celor 
întâmplate...A râs iar şi a zis că povestea pe care i-o spun eu este 
una foarte frumoasă, însă viziunea ei era una nudă şi consta în 
faptele ca atare. A zis că speră că n-am păstrat nici o scrisoare, că e 
prostie să te agăţi de lucruri care n-au nici o semnificaţie. Ca şi cum 


196 



scrisorile şi fotografiile ar face lucrurile mai reale şi mai periculoase. 
I-am spus că n-am nevoie de scrisorile ei ca să-mi aduc aminte ce s-a 
întâmplat. După care ea a devenit absentă şi a început să vorbească 
despre vreme, despre starea drumurilor şi despre preţul tot mai 
crescut al hranei pentru bebeluşi. 

M-a întrebat cu ce mă ocup şi aş fi vrut să-i spun că sacrific plozi 
nou-născuţi de pe vârful Pendle Hill sau că dau o mână de ajutor la 
comerţul cu sclavi albi. Orice, doar ca s-o scot din minţi. Şi totuşi, în 
felul ei, era fericită. Renunţaseră la came, era din nou gravidă şi aşa 
mai departe. începuse chiar să corespondeze cu mama. Lucraseră 
împreună la prima misiune de ajutorare a persoanelor de culoare 
organizată de municipalitate. Mama îşi golise Bufetul de Război de 
conserve de ananas, fiind convinsă că asta mănâncă ei. Mai mult 
decât atât, colindase casele enoriaşilor şi strânsese pături, ca să nu le 
fie frig. Când primul pastor de culoare a venit la uşa ei, a încercat 
să-i explice importanţa sosului cu pătrunjel. Mai târziu, a aflat că 
acesta îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în Huli. Melanie, care 
încă mai credea că într-o zi va deveni misionară, se ocupase de 
această situaţie delicată cum putuse ea mai bine, însă fusese total 
depăşită. Şi, cât durase misiunea, toată lumea trebuise să se 
mulţumească doar cu jambon cu ananas, tartă cu ananas, pui cu sos 
de ananas, ananas bucăţi, ananas felii. „La urma urmei, a zis mama 
filozofic, portocalele nu-s singurele fructe." 

Se întunecase când am coborât dealul, şi fuiori de zăpadă mi se 
lipeau de faţă. M-am gândit la căţea şi m-a apucat brusc o tristeţe 
copleşitoare; tristeţe pentru moartea ei, pentru toate morţile 
inevitabil legate de schimbare. Nu există nici o alegere care să nu 
implice şi o pierdere. însă căţeaua a fost îngropată în pământ curat, 
iar lucrurile pe care le îngropasem începeau să iasă la lumină 
singure; temeri umede şi gânduri periculoase şi umbre pe care le- 
am lăsat deoparte, pentru clipe mai potrivite. Nu le-am putut pune 


197 



deoparte pentru totdeauna, întotdeauna va veni o zi când nu le vei 
mai putea ignora. însă nu toate locurile întunecate au nevoie de 
lumină, nu trebuie să uit asta. 

Când am intrat în casă, mama avea căşti la urechi şi nota de zor 
ceva pe o bucată de hârtie. în faţa ei se afla un aparat de radio 
impozant. Am bătut-o uşor pe umăr. 

— Puteam să fac infarct din cauza ta, a sărit ea, răsucind de 
butoane în sus şi în jos. Nu pot să vorbesc acum, sunt pe recepţie. 

— Pe ce recepţie? 

— Mi se transmit rapoartele. 

Şi-a aranjat mai bine căştile pe urechi şi a început să scrie din 
nou. Abia o oră mai târziu am putut, în fine, să mă înţeleg cu ea. Ne¬ 
am aşezat la masă şi-am mâncat câte o farfurie cu risotto cu carne de 
vacă Vesta şi am aflat la ce s-a referit exact când a zis că a trecut pe 
electric. Vechiului ei radiou îi pocnise din senin o galenă, ceea ce 
însemna adio World Service. Fugise repede la magazin cu carnetul de 
cecuri, ca să găsească o alternativă, şi văzuse o reclamă care te 
îndemna să-ţi construieşti singur radioul CB 46 . îl cumpărase, 
împreună cu cel mai ieftin tranzistor cu care se putea descurca. Era 
o extravaganţă, însă Societatea tocmai falimentase şi avea nevoie de 
ceva care să-i ocupe mintea. A zis că fusese foarte dificil, însă cu 
toate astea, o făcuse, iar acum fie vorbea în mod regulat cu creştinii 
din întreaga Anglie, fie asculta radioul. Existau deja planuri pentru 
o viitoare adunare şi o broşură pentru ascultătorii credincioşi. 

— E voia Domnului, a zis, aşa că nu mă bate la cap când vezi că 
am treabă. 

O fi fost zăpada, mâncarea sau imposibilitatea vieţii mele aceea 
care mă făcea să sper că mă voi culca şi mă voi trezi cu trecutul 


46 Citizens Bând, aparat ce transmite şi recepţionează semnale radio în cadrul unei 
anumite benzi de frecvenţă. Sistem privat de comunicare radio construit în jurul 
unui asemenea aparat. 


198 



intact. Se pare că alergasem într-un mare cerc şi mă reîntâlnisem pe 
mine, la linia de start. 

Sir Percival a rămas pe scaunul lui îngust mult după ce gazda lui 
s-a dus la culcare. Si-a examinat nedumerit mâinile, la lumina 
arzătoare a torţei. O mână era ciudată, sigură şi fermă. Mâna lui cea 
blândă şi plină de consideraţie. Mâna cu care hrănea câinele sau 
sugruma diavolii. Cealaltă mână părea subnutrită. O mână golaşă, 
plină de întrebări, neutră, neplăcută. O mână speriată, dar care era, 
în acelaşi timp, cea care restabilea echilibrul. în noaptea aceea, 
Percival se înfuriase. Călătoria lui părea inutilă, iar el se simţise 
păcălit Gazda lui îl întrebase de ce a plecat, fără să vrea de fapt să 
asculte, presupunând că avusese el motivele lui, fie că regele era 
nebun, ori Masa Rotundă distrusă. Percival rămăsese tăcut. Plecase 
pentru binele său, şi atât. în ziua aceea, se gândise să se întoarcă. Se 
simţea tras înapoi ca o bobină de bumbac, aşa că ameţise şi voia să 
se lase în voia firului şi să se trezească înconjurat de lucruri dragi. în 
noaptea aceea, a visat că e un păianjen care atârnă de un stejar uriaş, 
aproape până jos. Apoi a venit un corb şi a zburat drept prin plasa 
lui, aşa că a căzut de sus, de unde era, şi s-a făcut nevăzut cât ai 

clipi. 

* 

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, soarele se chinuia să iasă 
printre norii de zăpadă, dincolo de geamul prăfuit. Casa era extrem 
de tăcută. De obicei, mama punea muzică şi o auzeam cântând şi pe 
ea sau exersând la o nouă armonie, începuse să călătorească 
împreună cu Pastorul Finch şi drăcovenia lui de microbuz, ori de 
câte ori el se afla în zonă. Simţea că are multă experienţă şi că le-ar fi 
de mare ajutor altor părinţi nefericiţi, cu copii posedaţi de diavol, 
începuse să-şi facă un soi de ghid de prim-ajutor pentru cei al căror 
spirit era tulburat. Ce să nu facă, pe cine să contacteze, ce pasaje din 
Biblie să citească. Şi, fireşte, corului îi plăcea să-şi înregistreze 


199 



muzica pe benzi audio, ca să îndepărteze diavolul prin cânt. Cele 
mai multe melodii erau creaţia Pastorului Finch. Eram bucuroasă că 
are o preocupare, însă nu la fel de bucuroasă de faptul că în ghid 
erau enumerate, punct cu punct, propriile mele păcate. Măcar bine 
că nu lipise şi poza mea de paşaport, ca să-i avertizeze pe cei din 
nord-vest să-şi ţină fiicele sub cheie de spaima mea. 

Am rămas cu ei până după Crăciun. Obligată să urmăresc 
nesfârşite programe despre Naşterea Domnului şi să mănânc 
plăcinţele cu came cu doamna White, care era atât de stresată, că nu 
se mai putea opri din sughiţ. 

— Jack, adă sărurile, a poruncit mama, strângând-o pe doamna 
White de nas până i l-a învineţit. Sărurile n-au avut nici un efect, iar 
doamna White a trebuit să fie dusă la staţia de autobuz, ţinută de 
braţ de tata. 

— E numai şi numai din vina ta, a bombănit mama. Tocmai în 
ajunul Crăciunului. 

După care s-a dus în sufragerie să ia o gură de porto şi să tragă cu 
ochiul la cadourile de Crăciun. Ardea de nerăbdare să-şi deschidă 
cadourile, deşi era abia ora unsprezece. 

Am hotărât să jucăm Beetle, ca să treacă timpul mai uşor. 

— Ai trişat, a exclamat mama, în clipa în care am potrivit ultimul 
picioruş roşu pe insecta mea. Să nu ai niciodată încredere într-un 
păcătos. 

— Bine, mai jucăm o dată. 

Şi asta am şi făcut, până la douăsprezece fără cinci fix, când 
mama a sărit brusc în picioare şi a dat drumul la radio, ca să audă 
Big Benul. 

— Ia-ţi paharul, a ţipat, şi mi l-a umplut cu limonadă şi un deget 
de porto. Crăciun fericit. Domnul fie lăudat, aşa, acum hai să vedem 
ce-a primit fiecare! 

Şi s-a năpustit la grămada de sub brad. 


200 



— Ia uite, ai dat îngerul jos, m-am tânguit. 

Ea l-a pus repede cu susul în jos, în timp ce cu o mână continua 
să rupă ambalajul pachetului. 

— E de la Pastorul Spratt, a zis nerăbdătoare. Eu am încuviinţat, 
întrebându-mă ce Dumnezeu o fi chestia aia şi cum de putuse trece 
fără probleme prin vamă. 

— Iiii, uite, a ţipat. 

Era o labă de elefant, cu un capac deasupra. A şovăit o clipă, apoi 
a dat capacul într-o parte. Era o Cutie de Promisiuni; două straturi 
de stiluri micuţe de hârtie, fiecare cu câte un verset din Scriptură. 
Mama avea lacrimi în ochi în clipa în care a aşezat-o cu grijă pe 
servantă. 

— Ce e asta, de la tanti Maud? am întrebat, ridicând un obiect 
greu şi lung. 

— Ei, probabil o fi o sabie, ştii cum e ea. 

Mama şi-a lovit uşor tâmplele. 

— Ăsta vreau să ştiu ce e, de la taică-tu. 

Era plat şi nu prea frumos împachetat. L-a desfăcut cu grijă şi în 
faţa noastră a apărut o praştie. Nu mi-a venit să cred. 

— Da' de ce ţi-a luat tata o praştie? 

— Eu l-am rugat, vreau să scap de mâţele alea de vizavi. 

Şi mi-a spus că a încercat în toate felurile, de la rugăminţi cu 
frumosul, la ameninţări. Insă ele continuau să facă pipi în voie pe 
trandafirii ei de expoziţie. Acum avea să le dea câte una bine ţintită 
cu mazăre uscată. Am clătinat din cap, neştiind cum să-i spun că eu 
nu i-am cumpărat decât o jachetă... 

Următoarele câteva zile nu i-am văzut prea des; erau la biserică. 
Cumplita veste i-a parvenit mamei abia cu prima scrisoare de după 
Crăciun. Era, din nou, vorba despre pensiunea Morecambe, sau, mai 
degrabă, despre proprietara ei, doamna Butler. 


201 



— Asta e clar o treabă de competenţa Pastorului Finch, a zis 
mama, trăgându-şi pe ea paltonul, ca să se ducă la cabina telefonică. 

Imediat ce a plecat, am luat scrisoarea. Se pare că doamna Butler, 
deprimată de scăderea vertiginoasă a numărului de clienţi şi 
frustrată de sâcâielile permanente ale inspectorilor de la sanepid, 
căzuse în patima băuturii. Lucru şi mai important, se angajase ca 
directoare la un azil de bătrâni din localitate. Acolo, căzuse în 
mrejele unui individ carismatic, care fusese odinioară exorcistul 
oficial al episcopului din Bermuda. Acesta fusese dat afară în 
împrejurări misterioase, pentru o anume ofensă al cărei nume nu 
poate fi rostit, săvârşită cu soţia diaconului. întors în Anglia şi în 
siguranţă, în braţele îmbibate de alcool ale doamnei Butler, el o 
convinsese să îl lase să practice voodoo pe unii dintre pacienţii ei 
mai senili. Fusese prins de o soră de noapte. 

Imaginaţi-vă ce era în sufletul mamei mele: Societatea pentru cei 
pierduţi fusese o lovitură amară, pensiunea Morecambe un şoc 
cumplit, însă aceasta fusese ultima picătură. Am privit focul, 
aşteptând să se întoarcă acasă. Familiile, cele adevărate, sunt scaune 
şi mese şi numărul adecvat de ceşti, însă eu nu aveam nici o 
posibilitate de a mă alătura vreuneia, şi nici de a renunţa la a mea; 
îmi legase un fir de un nasture, de care mă putea trage oricând voia. 
Cunoşteam o femeie, într-un alt loc. Poate că ea avea să mă salveze. 
Dar dacă dormea? Dacă mergea ca o somnambulă pe lângă mine şi 
eu nu ştiusem niciodată? Atunci, s-a auzit uşa din spate trântindu-se 
şi mama a intrat vijelios aducând cu ea o pală de vânt, nodul de la 
basma i se ridicase până sus, la obraz, ca o guşă enormă, cu 
imprimeu. 

— Ce balamuc, a strigat, aruncând scrisoarea în foc. Dacă mă mai 
gândesc mult la idioţii ăştia, o să-mi pierd transmisiunea. Adu-mi 
căştile. 

I-am întins căştile, iar ea şi-a potrivit microfonul. 


202 



— Aici Kindly Light 47 cheamă Manchester, vă aud Manchester, aici 
Kindly Light. 


47 Lumina cea blândă. 


203 



Cuprins 
Geneza 9 
Exodul 29 
Leviticul 65 
Numerii 85 
Deuteronomul 109 
Iosua 115 
Judecătorii 147 
Rut 163 


204