[RD] Jeanette Winterson_Portocalele Nu Sunt Singurele Fructe

Jeanette Winterson 



Denisei PortOCa 

nu sunŢ 
singurele fructe 

roman 







Romanele Iui Jeanette Winterson sunt traduse în peste treizeci de 
ţări. Portocalele nu sunt singurele fructe a fost distins cu Whitbread 
First Novei Award. 

Adolescenţa o plasează pe Jeanette la răscrucea a două adevăruri pe 
care familia şi comunitatea puritană în care trăieşte le pun într-o 
ireconciliabilă opoziţie: adevărul Bisericii şi adevărul dezvăluit 
acum de însăşi fiinţa ei, iubirea trupească, însă nu una comună, 
acceptată, ci una dictată de „pasiuni nenaturale", după cum consideră 
în primul rând mama ei. Jeanette îşi caută cu ezitare propria cale, 
într-o poveste semiautobiografică plină de umor şi dezarmant de 
sinceră, incitantă şi iconoclastă. 

„Un roman îndrăzneţ, neconvenţional şi plin de haz... Folosindu-se 
de anecdote încărcate de subînţelesuri, povestite cu un umor de 
nestăvilit, întreţesând parabole, Winterson îşi permite atât de 
periculosul lux de a scrie un roman ce respinge toate principiile unei 
intrigi ca la carte... Un debut fascinant... Un roman pătrunzător." 

Chicago Tribune 

„Asemenea Şeherezadei, Jeanette Winterson posedă talentul de a-şi 
fascina cititorul, creând lumi fantastice înăuntrul cărora legile 
veridicităţii şi ale plauzibilităţii sunt anulate. Posedă talentul de 
a îmbina satira înţepătoare a lui Swift cu atmosfera magică a lui 
Garcîa Mârquez, talentul de a reinventa miturile, chiar şi atunci când 
creează altele noi, personale." 

The New York Review o) Books 

„Jeanette Winterson este unul dintre cei mai complecşi autori, un 
fel de magician al cuvintelor, care te poate lăsa cu gura căscată, 
întrebându-te cum de a parcurs alfabetul de la A la Z, fără a rosti 
nici măcar o singură literă." 

Sun Francisco Chronicle 


ISBN 978-973-689-267-7 



789736 892677 


9 


























Jeanette, orfană sensibilă, inteligentă şi 
rebelă, este adoptată de o familie de evan- 
glielişti din nordul industrializat şi mo¬ 
horât al Marii Britanii. Copilăria ei devine 
un amestec suprarealist de predici, cate¬ 
hism, zornăit de tamburină în orchestra 
bisericii şi adaptare târzie la rigorile sis¬ 
temului educaţional. Insă, pe măsură ce 
Jeanette se apropie de adolescenţă, cariera 
de misionar pentru care o pregăteau p㬠
rinţii începe să-şi piardă aura, tânăra îşi 
descoperă o sexualitate deloc ortodoxă, 
iar liniştea familiei sc destramă. Jeanette 
va trebui să aleagă între adevărul Bibliei şi 
adevărul din sufletul ei, iar hotărârea 
curajoasă pe care o va lua este începutul 
unui drum original şi sinuos printre jaloa¬ 
nele unui destin atipic. 




Născută în 1959, în Manchester, Jeanette 
Winterson este crescută de o familie de 
evanghelişti penticostali, în orăşelul 
Accrington din Lancashire. La cincispre¬ 
zece ani, adolescenta - pe care părinţii o 
destinau unei cariere de misionariat în 
Africa - îşi părăseşte căminul. Pentru a-şi 
putea continua studiile, lucrează ca vânz㬠
toare de îngheţată, îngrijitoare într-un 
ospiciu, asistentă a unui antreprenor de 
pompe funebre. Este admisă la Colegiul 
St. Cathcrine din Oxford, unde absolvă 
cursuri de literatură engleză. Stabilită la 
Londra, începe să scrie şi, la douăzeci şi 
trei de ani, termină prima carte, cu o pro¬ 
nunţată tentă autobiografică, Portocalele 
nu sunt singurele fructe (Oranges Are 
Not the Only Fmit). Publicat în 1985, 
acest roman îi aduce lui Winterson 
Whitbread First Novei Award. Tot în 1985 
publică Boating for Beginners. Pasiunea 
(The Passion ), al treilea roman al ei, este 
distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys 
Memorial Prize, iar Sexing the Cherry 
(1989) este recompensat cu E.M. Forster 
Award din partea American Academy of 
Arts and Letters. Următoarele romane - 
Scris pe trup (Written on the Body, 
1992), Gut Symmetries (1997), Art & Lies 
(1994), The.Powerbook (2000), Light- 
housekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista 
scurtă la Commonwealth Writers Prize, 
şi Stone Gods (2007) - confirmă extra¬ 
ordinara originalitate şi forţa literară ale 
autoarei. A mai scris volumul de nuvele 
The World and Other Places (1998), 
Weight (2005), o repovestire a mitului lui 
Atlas şi Hercule, cărţi pentru copii şi 
scenarii de film. în anul 2006 Jeanette 
Winterson a fost distinsă cu ordinul Ofiţer 
al Imperiului Britanic, 
în colecţia „Raftul Denisei" au apărut 
Pasiunea şi Scris pe trup. 





Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 


JEANETTE WINTERSON 


Portocalele 
nu sunt 

singurele fructe 

Traducere din engleză şi note de 
VALI FLORESCU 


HUfMAN ITAS 

\)cti i 



Pentru Gill Saunders şi pisica Fang 



„ Când se folosesc fructe cu pieliţe groase, suprafaţa trebuie 
spumuită cu grijă, altfel se va forma o mâzgă ce-i va da, 
atunci când va fi gata, un aspect neplăcut. “ 

Din Reţete de marmeladă de doamna Beeton 



„ Portocalele nu sunt singurele fructe. “ 

Nell Gwynn 



GENEZA 



Ca majoritatea oamenilor, am trăit multă vreme cu mama 
şi tatăl meu. Tatei îi plăcea să se uite la lupte greco-romane 
la televizor, iar mamei îi plăcea să se ia la trântă; n-avea 
importanţă cu ce sau cu cine. Ea era persoana din colţul alb 
şi cu asta basta. 

în zilele cu vântul cel mai puternic, ea atârna la uscat cele 
mai mari cearşafuri. îşi dorea ca mormonii să-i bată la uşă. 
Odată, de alegeri, a pus fotografia unui candidat conservator 
în geam, într-un oraş industrial, predominant laburist. 

Nu auzise în viaţa ei de sentimente tulburi. Lumea se 
împărţea în prieteni şi duşmani. 

Duşmanii erau: Satana (în multiplele-i înfăţişări) 
Vecinii de alături 
Sexul (în multiplele-i înfăţişări) 
Trântorii 

Prietenii erau: Dumnezeu 

Câinele nostru 
Tanti Madge 

Romanele lui Charlotte Bronte 
Insecticidele 

şi, la început, şi eu. Fusesem adusă pentru a mă alătura ei 
ca parteneră în meciul de lupte greco-romane pe echipe 
dintre ea şi Restul Lumii. Avea o atitudine plină de mister 
în privinţa facerii copiilor; nu era vorba că n-ar fi putut avea, 
ci că nu voia să aibă. Era foarte supărată că Fecioara Maria 


11 



i-o luase înainte. Aşa că a ales opţiunea imediat următoare 
şi a făcut demersuri să i se încredinţeze un copil găsit. Acela 
am fost eu. 

Nu ţin minte nici o clipă în care să nu fi ştiut că sunt o 
fiinţă aparte. Nu aveam Magi, întrucât ea nu credea că există 
cu adevărat bărbaţi înţelepţi, însă aveam oi. într-una dintre 
cele mai vechi amintiri ale mele, stau de Paşte pe o oaie, în 
timp ce ea îmi spune povestea Mielului Sacrificat. Dumi¬ 
nica următoare, îl mâneam cu cartofi. 

Duminica e ziua Domnului, cea mai însemnată zi a săpt㬠
mânii; acasă, aveam un radio cu pickup, cu o faţadă impre¬ 
sionantă de mahon şi un buton grăsan de bachelită, cu care 
să te joci până găseşti posturile. De regulă, ascultam Light 
Programme 1 , însă duminica ascultam întotdeauna World 
Service, în aşa fel încât mama să poată fi în permanenţă la 
curent cu activităţile misionarilor. Harta Misionarilor era 
foarte frumoasă. Pe faţă avea toate ţările, iar pe spate, o 
diagramă care îţi spunea despre Triburi şi Ciudăţeniile lor. 
Favoritul meu era numărul 16, Buzulii din Carpaţi. Aceştia 
credeau că, dacă un şoarece dă peste părul pe care ţi l-ai tăiat 
şi-şi face un cuib din el, te doare capul. Dacă acel cuib era 
destul de mare, puteai chiar să şi înnebuneşti. După ştiinţa 
mea, încă nu-i vizitase nici un misionar. 

Duminica, mama se trezea devreme şi nu lăsa pe nimeni 
să intre în salon până la ora zece. Era locul ei de rugăciune 
şi meditaţie. întotdeauna se ruga în picioare, din cauza genun¬ 
chilor, aşa cum Bonaparte dădea întotdeauna ordine de pe 
cal, din cauza staturii sale. Sunt convinsă că relaţia pe care 
mama o avea cu Dumnezeu era foarte strâns legată de poziţia 
ei. Era dedicată trup şi suflet Vechiului Testament. Nu se 
regăsea câtuşi de puţin în mielul pascal cel blând, ea era acolo, 
cu toată fiinţa alături de proroci, şi adesea, când urgiile cerului 
nu se abăteau asupra celor ce meritau, o găseai bosumflată 

1 Post de radio din reţeaua BBC, inaugurat la 29 iulie 1945, care 
difuza muzică şi emisiuni de divertisment. A funcţionat până în 1967. 


12 



sub copaci. Destul de des însă, ele se pogorau asupra păc㬠
toşilor, din voia Domnului ori a ei, nu ştiu să spun. 

întotdeauna se ruga în exact acelaşi mod. în primul rând, 
îi mulţumea lui Dumnezeu că trăise să mai apuce o nouă 
zi, apoi îi mulţumea lui Dumnezeu că se milostivise de lume 
încă o dată. Apoi vorbea despre duşmanii ei, ceea ce echivala, 
practic, cu un catehism. 

în clipa în care cuvintele „Mă voi răzbuna, spuse Dom¬ 
nul" răsunau prin perete în bucătărie, puneam ceainicul pe 
foc. Cât fierbea apa şi se făcea ceaiul, ea se ocupa de ultimul 
punct de pe ordinea de zi, lista celor suferinzi. Era cât se poate 
de punctuală. Eu puneam laptele în ceaşcă, ea intra, lua o gură 
mare de ceai şi rostea una dintre următoarele trei propoziţii. 

— Domnul e bun (privind cu ochi de oţel spre curtea 
din spate). 

— Ce fel de ceai e ăsta ? (privind cu ochi de oţel spre mine). 

— Cine a fost cel mai bătrân om din Biblie ? 

Numărul 3 avea, fireşte, mai multe variaţii, însă întot¬ 
deauna era o întrebare legată de Biblie. La biserică se ţineau 
o sumedenie de concursuri legate de Biblie şi mamei îi plăcea 
să câştig. Dacă ştiam răspunsul, îmi mai punea o întrebare, 
dacă nu, se supăra, din fericire nu pentru mult timp, fiindcă 
trebuia să ascultăm World Service. Era mereu la fel; ne 
aşezam una de-o parte a radioului, una de cealaltă, ea cu 
ceaiul, eu cu un blocnotes şi un creion; în faţa noastră se 
afla Harta Misionarilor. Glasul îndepărtat ce venea dinspre 
difuzorul central al aparatului ne dădea veşti despre acti¬ 
vităţi, convertiţi şi probleme. La final, ţi se cerea să-ţi spui 
şi tu RUGĂCIUNILE TALE. Trebuia să notez totul, ca mama 
să-şi prezinte raportul la biserică în acea seară. Ea era Secre¬ 
tara Misionarilor. Raportul Misionarilor era un adevărat 
calvar pentru mine, fiindcă masa noastră de prânz depindea 
foarte mult de el. Dacă treburile mergeau bine, nu murea 
nimeni şi aveam mulţi convertiţi, mama ne pregătea o mâncare 
cu carne. Dacă cei Fără-de-Dumnezeu se dovediseră nu doar 
încăpăţânaţi, ci şi criminali, mama îşi petrecea restul dimineţii 


13 




ascultând Pasajele Religioase Selectate de Jim Reeves şi tre¬ 
buia să ne mulţumim cu ouă fierte şi soldăţei din pâine 
prăjită. Soţul ei era un om care se mulţumea cu puţin, însă 
ştiam că asta îl deprimă. Ar fi gătit el însuşi, dacă mama n-ar 
fi fost pe deplin convinsă că ea este unica persoană din casă 
în stare să deosebească o cratiţă de un pian. Din punctul 
nostru de vedere, se înşela, însă din punctul ei de vedere avea 
dreptate şi ăsta era unicul adevăr care conta. 

Reuşeam, cumva, să trecem cu bine de aceste dimineţi, 
şi după-amiaza, ea şi cu mine scoteam câinele afară să-l 
plimbăm, în timp ce tata curăţa toţi pantofii. 

— îţi dai seama imediat ce hram poartă cineva după pan¬ 
tofi, spunea mama. Uită-te la Vecinii de Alături. 

— Băutură, spunea mama cu tristeţe în timp ce treceam 
pe lângă casa lor. E singurul lucru pe care-1 cumpără din 
Maxi Ball’s Catalogue Seconds. Diavolul însuşi e un beţiv 
(uneori, mama reinventa teologia). 

Maxi Ball era un depozit, unde se vindeau haine ieftine, 
care ţi se rupeau când ţi-era lumea mai dragă şi miroseau a 
clei industrial. Cei disperaţi, cei indolenţi, cei mai amărâţi 
se războiau unii cu alţii sâmbăta dimineaţa pentru a strânge 
tot ce se putea şi a se certa pentru preţ. Mama prefera să 
facă foamea decât să fie văzută la Maxi Ball. îmi transmisese 
şi mie groaza ei de acest loc. Dat fiind că atât de mulţi dintre 
cunoscuţii noştri se duceau acolo, nu era prea corect din 
partea ei, însă corectitudinea nu fusese niciodată punctul 
ei forte; iubea şi ura, iar Maxi Ball era pe lista lucrurilor 
pe care le ura din tot sufletul. Odată, iarna, fusese nevoită 
să se ducă să-şi cumpere de acolo un corset şi, chiar în 
mijlocul slujbei de împărtăşanie, chiar în acea duminică, îi 
alunecase din el o balenă, care o împunsese în stomac. O 
oră întreagă nu putuse face nimic decât să rabde. Când am 
ajuns acasă, a rupt corsetul şi a folosit balenele ca să-şi 
sprijine cu ele florile de năprasnică, în afară de una singură, 
pe care mi-a dat-o mie. încă o mai am şi, ori de câte ori îmi 


14 



vine să fuşeresc ceva, mă gândesc la balenă şi-mi vine mintea 
la cap. 

Mama şi cu mine ne plimbam spre dealul din capătul str㬠
zii noastre. Locuiam într-un oraş furat de la văile din jur, un 
loc înghesuit, plin de coşuri şi prăvălii şi case spate-în-spate, 
lipsite de grădini. Eram înconjuraţi de dealuri, iar al nostru 
se întindea până la Penini, presărat din loc în loc cu câte o 
fermă sau vreo relicvă de război. Mai demult erau o groază 
de tancuri vechi, însă primăria le-a luat şi le-a dus în altă 
parte. Oraşul era o pată durdulie, iar străzile se pierdeau 
în verdeaţa colinelor. Casa noastră se afla aproape în capătul 
unei străzi lungi, ce se pierdea în zare. O stradă în pantă, 
cu drum pietruit. Când te urci în vârful dealului şi te uiţi 
în jos vezi totul, de parc-ai fi Isus în Slava Sa, doar că nu e 
o privelişte prea plăcută. în dreapta era viaductul şi, din¬ 
colo de viaduct, moşia lui Ellison, unde se ţinea târgul, o 
dată pe an. Aveam voie să mă duc numai dacă-i aduceam 
mamei nişte măzăriche neagră 1 . Măzărichea neagră arată ca 
nişte căcăreze de iepure şi are un sos apos făcut din zeamă 
şi terci ţigănesc. Are un gust minunat. Ţiganii făceau focul 
şi găteau toată noaptea, iar mama din păcătoşi nu îi scotea, 
însă în mare ne înţelegeam destul de bine. Ei se făceau că nu 
văd că le tot dispar merele trase în caramel şi, uneori, dacă 
nu era lume şi n-aveai destui bani, te lăsau chiar şi să te dai 
o tură cu maşinuţele. Cei de teapa mea, de pe stradă, ne cam 
cafteam în jurul caravanelor cu cei fiţoşi, de pe bulevard. 
Fiţoasele se duceau la Cercetaşe şi nu rămâneau la mesele 
de la şcoală. 

Odată, când tocmai îmi luam măzărichea neagră şi voiam 
să mă duc acasă, ţiganca cea bătrână m-a prins de mână. Am 

1 în engl. în orig. black peas, fel de mâncare tradiţional din 
Lancashire, făcut din măzăriche neagră, pusă la macerat peste noapte 
şi apoi fiartă la foc mic. Se găseşte de regulă la târguri sau pe stradă, 
la tonetă, şi se consumă dintr-un pahar, cu sare şi oţet. Se poate servi 
rece sau caldă, în funcţie de anotimp. 


15 



crezut c-o să mă muşte. S-a uitat în palma mea şi a pufnit 
în râs. „N-o să te măriţi niciodată", a zis, „nu eşti făcută 
pentru asta, şi n-o să ai niciodată stare." Nu mi-a luat bani 
pe măzăriche şi mi-a spus să fug repede acasă. Am fugit cât 
m-au ţinut picioarele, încercând să înţeleg ce-a vrut să spună. 
Oricum, nu mă gândisem niciodată să mă mărit. Cunoşteam 
două femei care nu aveau soţ; însă ele erau totuşi bătrâne, 
la fel de bătrâne ca mama mea. Se ocupau de prăvălia de ziare 
şi uneori, în câte o miercuri, îmi dădeau odată cu benzile 
desenate şi câte o acadea de banane. îmi plăceau foarte mult 
şi îi vorbeam foarte mult mamei despre ele. într-o zi, m-au 
întrebat dacă aş vrea să merg cu ele la mare. Am alergat acasă, 
am spus vestea dintr-o răsuflare şi tocmai îmi goleam puşcu¬ 
liţa ca să-mi cumpăr o lopăţică nouă, când mama a spus, 
ferm şi definitiv, nu. N-am priceput de ce nu, iar ea n-a vrut 
să-mi explice. Nici măcar n-a vrut să mă lase să mă duc 
înapoi şi să le spun că nu pot să vin. După care mi-a anulat 
abonamentul la benzi desenate şi mi-a spus să mi le iau de 
la altă prăvălie, aflată mult mai departe. Mi-a părut rău. La 
Grimsby nu primeam niciodată acadea de banane. Două 
săptămâni mai târziu, am auzit-o povestindu-i despre asta 
doamnei White. I-a spus că au înclinaţii nenaturale. Am 
crezut că vrea să spună că pun chimicale în dulciuri. 

Mama şi cu mine urcam şi tot urcam până când oraşul 
rămânea departe, la poale, şi ajungeam la piatra memorială 
din vârf. Vântul era atât de puternic aici mereu, că mama 
trebuia să-şi prindă pălăria cu şi mai multe agrafe. De obicei 
purta batic, însă nu şi duminica. Ne aşezam pe postament şi 
ea îi mulţumea Domnului că am reuşit să urcăm. Apoi începea 
să filozofeze despre lume, despre nesăbuinţa popoarelor şi 
despre mânia inevitabilă a Domnului. După asta, îmi spunea 
o poveste despre un om curajos, care dispreţuia bucuriile 
trupului şi a ales, în schimb, să-l slujească pe Domnul... 

Apoi urma povestea „coşarului convertit", un degenerat 
la fel de negru pe dinăuntru ca şi pe dinafară, dedat patimii 
beţiei şi viciului, care îl descoperise într-o zi, pe neaşteptate, 


16 




pe Domnul, în timp ce curăţa un coş. Acesta rămăsese înăun¬ 
trul coşului atât de mult timp, în stare de prostraţie, încât 
prietenii lui crezuseră că a leşinat acolo. După mult chin, 
au reuşit să-l convingă să iasă; chipul, au afirmat ei, care 
abia i se vedea de funingine, îi strălucea de parcă ar fi fost 
un înger. A început să conducă Şcoala de Duminică şi a murit 
după un timp, sortit gloriei celei veşnice. Mai erau mulţi alţii; 
mie îmi plăcea în special „Uriaşul Aleluia", un monstru al 
naturii, de doi metri patruzeci, redus la unu nouăzeci prin 
rugăciunile credincioşilor. 

Din când în când, mamei îi plăcea să-mi spună istoria 
propriei ei convertiri; era foarte romantică. Câteodată cred 
că, dacă Mills şi Boon 1 şi-ar revizui măcar un pic politica 
editorială, mama mea ar fi un star. 

într-o noapte, intrase din greşeală în Cruciada Gloriei 
a Pastorului Spratt. Aceasta se desfăşura într-un cort instalat 
pe un teren pustiu şi în fiecare seară Pastorul Spratt vorbea 
despre soarta celor osândiţi şi săvârşea vindecări miracu¬ 
loase. Era foarte impresionant. Mama zicea că arată ca Errol 
Flynn, doar că e sfânt. O groază de femei l-au găsit pe Dom¬ 
nul în săptămâna aceea. O parte din carisma Pastorului Spratt 
izvora din perioada pe care o petrecuse ca director de publi¬ 
citate la Rathbone Wrought Iron. Ştia totul despre momeală. 
„Nu e nimic rău în a momi", a spus, atunci când Chronicle 
l-a întrebat cu oarecare cinism de ce le dă ghivece cu plante 
noilor convertiţi. „Suntem trimişi aici să fim Pescari de Oa¬ 
meni." Când mama a auzit chemarea, a primit un exemplar 
din Psalmi şi a fost rugată să aleagă între un cactus de 
Crăciun (neînflorit) şi un crin. A ales crinul. Când s-a dus 
şi tata, seara următoare, ea i-a spus să aibă grijă să aleagă 
cactusul, însă în clipa în care a ajuns el în faţă, aceştia se 

1 Editură britanică specializată în romane de dragoste ieftine, parte 
a Harlequin Mill & Boon Limited, filială a Harlequin Enterprises 
Ltd, lider al pieţei de profil. 


17 




terminaseră. „Nu ştie deloc să se impună", zicea ea adesea 
şi, după o mică pauză, adăuga „Domnul să-l binecuvânteze". 

Pastorul Spratt a venit să locuiască la ei tot restul timpului 
pe care-1 avea de petrecut acolo alături de Cruciada Gloriei, 
ocazie cu care mama şi-a descoperit interesul neţărmurit 
pentru munca misionarilor. Pastorul însuşi îşi petrecuse cea 
mai mare parte a vieţii în junglă şi alte locuri fierbinţi, 
convertindu-i pe păgâni. Avem o fotografie cu el înconjurat 
de negri cu suliţe. Mama o ţine lângă pat. Mama mea seamănă 
mult cu William Blake; are viziuni şi vise şi nu e întot¬ 
deauna în stare să distingă un cap de purice de un rege. Din 
fericire, nu ştie să picteze. 

într-o noapte, a ieşit să se plimbe şi s-a gândit la viaţa 
ei şi la lucrurile care s-ar putea întâmpla. S-a gândit la ceea 
ce n-ar putea fi niciodată. Unchiul ei fusese actor. „Un Hamlet 
extraordinar", a scris Chronicle. 

însă zdrenţele şi panglicile devin ani, apoi anii se duc şi 
ei. Unchiul Will murise sărac lipit, tinereţea ei se ofilise, iar 
oamenii nu erau amabili. îi plăcea să vorbească franţuzeşte 
şi să cânte la pian, însă ce însemnătate mai au aceste lucruri ? 


A fost odată ca niciodată o prinţesă frumoasă şi deşteaptă, 
atât de sensibilă încât moartea unei molii o putea întrista 
săptămâni în şir. Familia ei nu ştia ce e de făcut. Sfetnicii 
îşi frângeau mâinile, înţelepţii clătinau din cap, regi curajoşi 
plecau nemulţumiţi. Lucrurile au continuat astfel vreme de 
mulţi ani, până când, într-o zi, în timp ce se plimba prin 
pădure, prinţesa a ajuns la coliba unei bătrâne gheboase, care 
cunoştea secretele vrăjitoriei. Acea făptură împovărată de 
ani a simţit în prinţesă o femeie duduind de energie şi spirit 
de iniţiativă. 

— Draga mea, a zis, eşti în pericol de a te arde la focul 
propriei tale flăcări. 


18 



Gheboasa i-a spus prinţesei că e bătrână şi îşi doreşte să 
moară, însă nu poate din pricina numeroaselor sale respon¬ 
sabilităţi. Avea în grijă un sătuc cu oameni gospodari, cărora 
le folosea drept sfătuitoare şi prietenă. Ar dori, oare, prinţesa 
să-i preia sarcinile? Atribuţiile sale ar fi: 

1) Să mulgă caprele 

2) Să educe lumea 

3) Să compună cântece pentru serbare 

Pentru aceasta, urma să se slujească de un taburet cu trei 
picioare şi de toate cărţile cocoşatei. Şi, în primul şi în primul 
rând, de un acordeon, un instrument străvechi, cu patru 
octave. Prinţesa a fost de acord să rămână şi a dat uitării 
palatul şi moliile. Bătrâna i-a mulţumit şi a murit pe loc. 


în timpul plimbării din noaptea aceea, mama mea a visat 
un vis care a rămas treaz şi a doua zi. O să facă rost de un 
copil, o să-l educe, o să-l facă om, după care o să-l încre¬ 
dinţeze Domnului: 

un copil misionar, 
un slujitor al Domnului, 
o binecuvântare. 

Şi aşa s-a făcut că, într-o zi, puţin mai târziu, a pornit pe 
urma unei stele, iar aceasta s-a oprit deasupra unui orfelinat, 
iar în acel loc se afla un pătuţ, iar în acel pătuţ, un copil. 
Un copil cu mult prea mult păr. 

A zis: „Acest copil este al meu, de la Domnul“. 

A luat copilul şi copilul a plâns, vreme de şapte zile şi 
şapte nopţi, de spaimă şi de necunoaştere. Mama i-a cântat 
copilului şi a înjunghiat diavolii. A înţeles cât de invidios 
este spiritul pe trup. 


19 



Un trup atât de cald şi de moale. 

Trupul ei acum, izvorât din mintea ei. 

Viziunea ei. 

Nu din zguduitura osului iliac, ci din apă şi cuvânt. 
Avea o scăpare, pentru mulţi ani de-acum încolo. 


Stăteam pe deal, şi mama a zis: „Lumea asta e plină de 
păcate". 

Stăteam pe deal, şi mama a zis: „Tu poţi schimba lumea". 


Când am ajuns acasă, tata se uita la televizor. Era meciul 
dintre „Crusher Williams" şi Jonney Stott, cel cu un singur 
ochi. Mama s-a înfuriat; întotdeauna acopeream televizorul 
duminica. Aveam o faţă de masă cu FAPTELE VECHIULUI 
TESTAMENT, pe care ne-o dăduse un bărbat ce vindea 
nimicuri din casă-n casă. Era foarte impresionantă şi o 
ţineam într-un sertar special, în care nu se mai afla decât o 
bucată de sticlă Tiffany 1 şi un pergament din Liban. Nu ştiu 
de ce păstram pergamentul. Crezusem că e o bucăţică din 
Vechiul Testament, dar era contractul de arendare a unei 
stâne. Tata nici măcar nu se obosise să împăturească faţa 
de masă, şi, când m-am uitat la ţesătura adunată cocoloş, 
l-am văzut pe „Moise primind Cele Zece Porunci" pe o cută 
mototolită. „O să iasă cu scandal", m-am gândit şi mi-am 
anunţat intenţia de a mă duce la Armata Salvării pentru o 
lecţie de tamburină. 

Bietul tata, niciodată nu s-a priceput să facă lucrurile cum 
trebuie. 


1 Sticlă colorată sau cu irizaţii, foarte populară la începutul seco¬ 
lului al XX-lea, folosită la vaze sau abajururi. 


20 



în seara aceea, la biserică, am avut un orator aflat în vizită. 
Pastorul Finch, din Stockport. Era expert în diavoli şi ne-a 
ţinut o predică înspăimântătoare despre cât de uşor este să 
fii posedat de diavol. După aceea, cu toţii ne-am simţit stân¬ 
jeniţi. Doamna White a spus că ea crede că e posibil ca vecinii 
ei de alături să fie posedaţi, dat fiind că au toate semnele. 
Pastorul Finch a spus că posedaţii se lasă pradă unor furii 
incontrolabile, izbucnesc în râsete sălbatice din senin şi sunt 
întotdeauna, dar întotdeauna, foarte vicleni. Diavolul însuşi, 
ne-a reamintit, poate apărea drept un înger de lumină. 

După slujbă, pregătisem un banchet; mama făcuse dou㬠
zeci de şarlote şi mormanul ei obişnuit de sendvişuri cu 
brânză şi ceapă. 

— întotdeauna poţi să-ţi dai seama dacă o femeie e bună 
la suflet, după sendvişurile ei, a declarat Pastorul Finch. 

Mama s-a îmbujorat. 

Apoi el s-a întors spre mine şi a spus: 

— Câţi ani ani, fetiţo ? 

— Şapte, am răspuns. 

— A, şapte, a murmurat el. Ce binecuvântare, cele şapte 
zile ale creaţiei, cele şapte braţe ale sfeşnicului, cele şapte peceţi. 

(Şapte peceţi ? încă nu ajunsesem la Apocalipsă cu lectura 
mea atent îndrumată şi am crezut că se referă la cine ştie ce 
amfibieni pe care nu-i băgasem în seamă. Le-am căutat 
săptămâni întregi, pentru eventualitatea în care vor apărea 
în vreo întrebare la concurs.) 

— Da, a continuat el, cât de binecuvântată, apoi pe frunte 
i-au apărut cute de îngrijorare. însă cât de blestemată. Imediat 
ce a rostit acest cuvânt, pumnul lui a izbit masa şi a catapultat 
un sendviş cu brânză drept în sacul de donaţii; am văzut asta 
cu ochii mei, însă eram atât de şocată, încât am uitat să spun 
cuiva. L-au găsit acolo o săptămână mai târziu, după adunarea 
enoriaşelor. Toţi cei din jurul mesei au amuţit, cu excepţia 
doamnei Rothwell, care era surdă bocnă şi lihnită de foame. 

— Diavolul se poate întoarce DE ŞAPTE ORI Şi-a rotit ochii 
în jurul mesei. (Scârşt, s-a auzit lingura doamnei Rothwell.) 


21 



— DE ŞAPTE ORI. 

(„Vrea cineva bucata asta de prăjitură ?“ a întrebat doamna 
Rothwell.) 

— Cel mai bun poate deveni cel mai rău - aici, m-a luat 
de mână acest prunc inocent, acest vlăstar al Domnului. 

— Bine, o s-o mănânc eu atunci, a anunţat doamna 
Rothwell. 

Pastorul Finch s-a uitat la ea furibund, însă nu era el omul 
care să se lase descumpănit atât de uşor. 

— Acest crin, atât de fraged, se poate preschimba oricând 
într-un lăcaş al diavolului. 

— Ei, hai c-ai luat-o un pic razna, Roy, a spus doamna 
Finch, agitată. 

— Nu mă întrerupe, Grace, a spus el apăsat, am vrut doar 
să dau un exemplu. Domnul mi-a dat şansa de a face asta, 
şi ceea ce Domnul mi-a dat nu trebuie irosit. 

— Se cunosc cazuri când în inima sfinţilor celor mai sfinţi 
a intrat răul. Şi cu atât mai mult i se poate întâmpla acest 
lucru unei femei, dar şi mai uşor este să i se întâmple unui 
copil. Părinţi, supravegheaţi-vă cu băgare de seamă copiii 
şi fiţi foarte atenţi la orice semn. Soţi, supravegheaţi-vă soţiile. 
Binecuvântat fie numele Domnului. 

Mi-a dat drumul la mână, care era acum boţiţă toată şi 
umedă. 

Şi-a şters-o pe a lui de cracul pantalonilor. 

— N-ar trebui să te sforţezi atât, Roy, a zis doamna 
Finch, ia o şarlotă, am pus sherry în ea. 

M-am simţit destul de aiurea, aşa că m-am dus în camera 
în care se ţinea Şcoala de Duminică. Acolo era un Fuzzy Felt 1 
din care îmi puteam face scene din Biblie, şi tocmai mă 
bucuram să rescriu povestea lui Daniel în groapa cu lei, când 

1 Joc pentru copii foarte popular în anii ’50 în Anglia, constând 
într-un panou pe care se fixează diverse forme din fetru (siluete, 
animale, clădiri, vehicule etc.), pentru a crea diferite imagini. 


22 



a apărut Pastorul Finch. Mi-am pus mâinile în buzunare şi 
m-am uitat la linoleum. 

— Fetiţo, a început el, apoi a zărit jocul. 

— Ce-i asta ? 

— Daniel, am răspuns. 

— Dar nu e bine, a zis, îngrozit. Tu nu ştii că Daniel a 
reuşit să scape ? La tine, e înghiţit de lei. 

— îmi pare rău, am răspuns, luându-mi cea mai drăguţă 
şi binecuvântată faţă posibilă. Am vrut să-l fac pe Iona cu 
balena, dar Fuzzy Felt nu face şi balene. 

— Parc-ai zis că e Daniel. M-a privit bănuitor. 

— M-am încurcat. 

A zâmbit. 

— Hai să le punem cum trebuie, da? Şi a rearanjat leii 
într-un colţ, şi pe Daniel în celălalt. Şi Nabucodonosor ? Hai 
să continuăm cu scena Mirării din Zori. A început să sco¬ 
tocească prin cutie, căutând un rege. 

„Nici o şansă", m-am gândit, Susan Green vomitase pe 
tabloul celor trei Magi de Crăciun, şi într-un joc nu primeşti 
decât trei regi. 

L-am lăsat în plata lui. Când m-am întors în hol, cineva 
m-a întrebat dacă l-am văzut pe Pastorul Finch. 

— E în camera unde se ţine Şcoala de Duminică, se joacă 
Fuzzy Felt, am răspuns. 

— Nu fi obraznică, Jeanette, a spus vocea. Era domni¬ 
şoara Jewsbury; mereu vorbea aşa, cred că din cauză că preda 
oboiul. îţi face ceva la gură. 

— E timpul să plecăm, a spus mama. Cred că te-ai distrat 
suficient pentru ziua de azi. 

E ciudat ce lucruri consideră unii că sunt distractive. 

Am pornit spre casă cu mama, Alice şi May („Pentru 
tine, tanti Alice, tanti May"). Eu am rămas în urmă, gân- 
dindu-mă la Pastorul Finch şi la cât de groaznic era. Avea 
dinţii ieşiţi în afară, glasul piţigăiat, deşi încerca să şi-l coboare 
pe cât posibil şi să fie sobru. Biata doamna Finch. Oare cum 
trăia cu el ? Atunci mi-am amintit ce mi-a zis ţiganca. „N-o 


23 



să te măriţi niciodată. “ Poate că, la urma urmei, nu era un 
lucru chiar atât de rău. Am mers spre casă prin zona indus¬ 
trială. Aici locuiau cei mai amărâţi dintre amărâţi, legaţi pe 
viaţă de filatură. Erau sute de copii şi de câini costelivi. Aici 
locuiseră pe vremuri şi Vecinii de Alături, chiar lângă fabrica 
de clei, însă verişoara lor sau altcineva le lăsase o casă, chiar 
lângă noi. „Lucrarea Satanei, ascultă-mă pe mine", zisese 
mama, care era întotdeauna convinsă că aceste lucruri ne 
sunt trimise ca să ne pună la încercare. 


* 


Nu aveam voie să mă duc în zona fabricilor singură şi, 
în noaptea aceea, în clipa în care a început ploaia, am fost 
sigură că înţeleg şi din ce motiv. Dacă diavolii locuiau undeva, 
aici locuiau. Am trecut pe lângă prăvălia care vindea zgărdiţe 
de purici şi otrăvuri. Se numea Arkwright’s For Vermin; 
fusesem înăuntru o dată, când avuseserăm invazie de gândaci 
de bucătărie. Doamna Arkwright se afla înăuntru şi tocmai 
număra banii; când am trecut pe lângă prăvălie, a zărit-o 
pe May şi a strigat la ea să intre. Mama n-a fost prea încân¬ 
tată, însă m-a împins înăuntru, înaintea tuturor, murmurând 
ceva despre Isus şi cei care strâng impozitele şi păcătoşi. 

— Unde-ai fost, May ? a întrebat doamna Arkwright, şter- 
gându-se pe o cârpă de vase. Nu te-am mai văzut de o lună. 

— Am fost la Blackpool. 

— Aha, asta înseamnă că te-ai îmbogăţit, aşa-i ? 

— Fusei la ăia la Bingo 1 al lor, de trei ori. 

— Ei, lasă-mă. 

Doamna Arkwright era deopotrivă admirativă şi ţâfnoasă. 

Au mai ţinut-o aşa o vreme, cu doamna Arkwright plân- 
gându-se că nu prea merge treaba, că va trebui să închidă 
prăvălia, că nu se mai fac bani din insecticide. 

1 Bingo (Marea Britanie) sau Housie (Noua Zeelandă şi Australia), 
joc diferit de Bingo-ul american. 


24 



— Să sperăm că o s-avem o vară foarte caldă, care o să 
le scoată afară. 

Mama era cu mintea în altă parte. 

— Vă aduceţi aminte de valul de căldură de acum doi ani ? 
Ooo, ce bine mi-a mers atunci! Gândaci de bucătărie, car- 
calaci, şobolani, tot ce vrei, le-am venit de hac la toţi. Nu, 
acum nici nu se compară. 

Am păstrat câteva clipe de tăcere respectuoasă, apoi 
mama a tuşit şi a zis că ar cam trebui să mergem. 

— Uite, poftim, a zis doamna Arkwright, ia d’aici-şa 
pentru fătucă. 

La mine se referea şi a început să scormonească undeva 
în jur, în spatele tejghelei, de unde a scos câteva cutiuţe 
metalice de diferite forme. 

— Poa’ să-şi ţină jucureile în ele, a explicat. 

— ’si, am zis şi am zâmbit. 

— Ei, da’ ştii că e fată bună asta mica, a spus zâmbindu-mi 
şi, ştergându-şi mâna apăsat pe mâna mea, ne-a condus afară 
din prăvălie. 

— Uite ce am, May. 

Le-am ridicat să i le arăt. 

— Tanti May, a sărit imediat mama. 

May le-a examinat împreună cu mine. 

— „Silver fish", a citit. „Turnaţi din belşug în spatele 
chiuvetelor, al toaletelor şi al altor locuri umede." A, foarte 
drăguţ. Ia uite-o şi pe-astalaltă: „Păduchi, purici etc. Efici¬ 
enţă garantată sau banii înapoi". 

în cele din urmă am ajuns acasă, noapte bună, May, 
noapte bună, Alice, Doamne binecuvântează. Tata se culcase 
deja, fiindcă se trezea devreme. Mama n-avea să se culce decât 
abia peste câteva ore. 

De când îi ştiu, mama s-a culcat la ora patru dimineaţa, 
iar tata s-a trezit la cinci. într-un fel, era un lucru drăguţ, 
fiindcă însemna că pot să cobor în miezul nopţii şi să nu fiu 
singură. Adesea, mâneam amândouă ouă cu costiţă, şi ea-mi 
citea puţin din Biblie. 


25 



într -un fel, pot spune că aşa mi-am început educaţia: ea 
m-a învăţat să citesc din Deuteronom şi mi-a spus totul 
despre vieţile sfinţilor, cum că aceştia au fost de fapt nişte 
oameni stricaţi la suflet şi stăpâniţi de patimi ce nu pot fi 
pomenite. Că nu sunt demni de a fi veneraţi; aceasta era încă 
una din ereziile bisericii catolice, iar eu nu trebuia să mă 
las indusă în eroare de vorba dulce a preoţilor. 

— Dar eu nu văd niciodată preoţi. 

— Mottoul unei fete este FII PREGĂTITĂ. 

Am învăţat că plouă atunci când norii se ciocnesc de o 
clădire înaltă, cum ar fi o turlă de biserică, ori o catedrală; 
impactul îi găureşte, şi toţi cei de dedesubt sunt udaţi. De 
aceea, pe vremuri, atunci când doar clădirile înalte erau con¬ 
siderate sfinte, oamenii ziceau că sfinţenia merge mână în 
mână cu curăţenia. Cu cât mai sfânt era oraşul tău, cu atâta 
clădirile tale erau mai înalte şi aveai parte de mai multă ploaie. 

— De-asta sunt atât de uscate toate locurile alea păgâne, 
mi-a explicat mama, după care a rămas cu privirea pierdută 
în zare şi i-a tremurat creionul. Bietul Pastor Spratt. 

Am descoperit că toate lucrurile din natură sunt un 
simbol al Măreţei Lupte dintre bine şi rău. 

— Să luăm, de pildă, mamba, a zis mama. Pe distanţe scurte, 
acest şarpe poate întrece un cal. Şi mi-a desenat o cursă pe 
o foaie de hârtie. Voia să spună că, pe termen scurt, răul 
poate învinge, însă niciodată nu va învinge pe termen lung. 
Eram foarte bucuroase şi am cântat imnul nostru preferat, 
Nu ceda ispitei. 

Am rugat-o pe mama să mă înveţe franceză, însă ea s-a 
întunecat la faţă şi mi-a spus că nu poate. 

— De ce? 

— Din asta era să mi se tragă pieirea. 

— Cum adică ? am stăruit, ori de câte ori am putut. însă 
ea se mulţumea să dea din cap şi să murmure ceva despre 
faptul că sunt prea tânără, că o să aflu foarte curând că nu 
e ceva plăcut. 


26 



— într-o zi, a spus în cele din urmă, am să-ţi spun despre 
Pierre, apoi a dat drumul la radio şi m-a ingorat atât de mult 
timp, încât m-am dus înapoi la culcare. 

Adesea, începea să-mi spună o poveste, apoi, când ajun¬ 
gea în miezul ei, trecea la altceva, aşa că n-am aflat niciodată 
ce s-a întâmplat cu Paradisul Terestru după ce n-a mai fost 
pe coasta Indiei şi m-am blocat la „şase ori şapte face patruzed 
şi doi“ vreme de aproape o săptămână. 

— De ce nu mă duc la scoală ? am întrebat-o. Eram curioasă 
în legătură cu şcoala, fiindcă mama îi spunea mereu Tărâmul 
Educaţiei. Nu ştiam ce vrea să spună, dar ştiam că e un lucru 
rău, ca Pasiunile Nenaturale. Te vor duce pe căi greşite, era 
singurul răspuns pe care îl primeam. 

Mă gândeam la asta la toaletă. Era afară şi uram faptul 
că trebuia să ies în timpul nopţii, din cauza păianjenilor care 
veneau dinspre şopronul cu cărbuni. Tata şi cu mine eram 
mai tot timpul la toaletă când ne căutai, eu stând pe mâini, 
iar el în picioare, bănuiam. Mama se supăra foarte tare. 

— Hai odată, n-are de ce să dureze atâta, 
însă era singurul loc în care te puteai duce. împărţeam 
toţi trei acelaşi dormitor, fiindcă mama construia o baie în 
partea din spate şi, dacă punea şi un perete despărţitor, o 
cămăruţă pentru mine. însă lucra foarte încet, pentru că, 
spunea ea, avea multe pe cap. Uneori, doamna White venea 
s-o ajute să pregătească mortarul, însă până la urmă sfârşeau 
întotdeauna ascultând Johnny Cash sau scriind o nouă foiţă 
volantă despre Baptism prin Botez Total. în cele din urmă, 
a terminat, însă avea să mai dureze încă trei ani. 

între timp, lecţiile mele continuau. Am aflat despre horti- 
cultură şi dăunătorii de grădină prin intermediul cataloagelor 
de seminţe şi insecticide ale mamei şi mi-am dezvoltat treptat 
o înţelegere a Procesului Istoric prin intermediul profeţiilor 
din Apocalipsă şi al unei reviste intitulate Adevărul adevărat, 
pe care mama o primea în fiecare săptămână. 

— în mijlocul nostru s-a pogorât din nou Ilie, a declarat ea. 


27 



Şi aşa am învăţat să interpretez semnele şi minunile pe 
care necredinciosul era posibil să nu le priceapă niciodată. 

— O să-ţi fie de folos atunci când ai să pleci în lume să 
faci muncă de misionar, mi-a amintit. 

Apoi, într-o dimineaţă, când ne treziserăm devreme pen¬ 
tru a-1 asculta pe Ivan Popov de dincolo de Cortina de Fier, 
în cutia noastră poştală a căzut cu zgomot un plic durduliu 
şi cafeniu. Mama a crezut că sunt scrisori de mulţumire din 
partea celor ce participaseră la cruciada noastră de Vindecare 
a celor Bolnavi, de la primărie. L-a deschis şi i-a căzut faţa. 

— Ce e ? am întrebat-o. 

— Ceva legat de tine. 

— Ce-i cu mine ? 

— Trebuie să te trimit la şcoală. 

M-am dus glonţ la toaletă şi m-am sprijinit pe coate; 
Tărâmul Educaţiei, în sfârşit. 



EXODUL 



— De ce vrei să mă duc ? am întrebat-o cu o noapte înainte. 

— Pentru că, dacă nu te duci, va trebui să mă duc eu la 
închisoare. A ridicat cuţitul. Câte felii vrei ? 

— Două, am zis. Cu ce sunt ? 

— Mâncare de vacă 1 , şi zi mersi. 

— Dar, dacă te duci la închisoare, o să stai cât o să stai 
şi-o să-ţi dea drumul. Sfântul Paul era închis întruna. 

— Ştiu asta (tăia pâinea cu gesturi ferme, să nu iasă nici 
un pic din pasta de la mijloc)... dar vecinii n-o ştiu. Mănâncă 
şi taci. 

A împins farfuria în faţa mea. Arăta oribil. 

— Da’ de ce nu putem mânca nişte cartofi prăjiţi ? 

— Fiindcă n-am timp să fac cartofi prăjiţi. Trebuie să-mi 
fac o baie la picioare, să-ţi calc vesta, şi nici măcar n-am început 
să-mi fac lista de rugăciune. Şi-n plus, nici nu avem cartofi. 

M-am dus în sufragerie, căutând ceva de făcut. Am auzit-o 
pe mama cum dă drumul radioului din bucătărie. 

— Iar acum, a zis o voce, urmează un program despre 
viaţa de familie a melcului. 

Mama a început să ţipe. 

1 în engl. în orig. potted beef, reţetă tradiţională de mâncare făcută 
să reziste până la o săptămână chiar şi fără frigider, cu carne tocată 
fiartă în prealabil, unt, sare, piper măcinat, boia şi nucşoară. 


31 



— Ai auzit ? m-a întrebat, şi şi-a băgat capul pe uşa de 
la bucătărie. Viaţa de familie a melcilor, e o ruşine, e ca şi 
cum ai spune că ne tragem din maimuţe. 

M-am gândit la asta. Domnul şi doamna Melc acasă, intr-o 
noapte umedă de miercuri; domnul Melc moţăind, doamna 
Melc citind o carte despre copiii dificili. „Sunt atât de îngri¬ 
jorată, domnule doctor. E foarte tăcut şi nu vrea să iasă din 
cochilie .“ 

— Nu, mamă, am răspuns, nu e deloc aşa. 

însă ea nu era acolo să mă audă. Se întorsese în bucătărie 
şi o auzeam bodogănind pentru sine printre pârâielile apara¬ 
tului, în timp ce căuta World Service. M-am dus după ea. 

— Diavolul se află în lume, însă nu şi în casa asta, a zis şi 
şi-a fixat privirea asupra chipului Domnului, atârnat deasupra 
aragazului. Era o lucrare în acuarelă, pătrată, cu latura de vreo 
douăzeci şi ceva de centimetri, pictată de Pastorul Spratt pen¬ 
tru mama, înainte să plece cu Cruciada Gloriei în Wigan 
şi Africa. 

Se numea Domnul dând de mâncare păsărelelor, şi mama 
îl pusese deasupra aragazului fiindcă aici îşi petrecea majori¬ 
tatea timpului, pregătind diverse mâncăruri pentru cei cre¬ 
dincioşi. Acum era într-o stare destul de deplorabilă, iar 
Domnul avea o picăţică de ou pe un picior, însă nu voiam 
s-o atingem, ca să nu îi dăm jos şi vopseaua. 

— M-am săturat, a zis ea. Du-te. 

Şi a închis iar uşa de la bucătărie şi a oprit radioul. Am 
auzit-o lălăind Glorious Things of Thee Are Spoken '. 

„Foarte bine, dacă aşa vrei“, m-am gândit. 

Şi asta a fost tot. 


A doua zi dimineaţă a fost o agitaţie de nedescris. Mama 
m-a scos cu forţa din pat, strigând la mine că e şapte şi 


1 Lucruri pline de slavă au fost spuse despre Tine, cetate a lui 
Dumnezeu, imn religios pornind de la Psalmul 87:3, pe text de John 
Newton. 


32 


jumătate şi că ea n-a închis un ochi, că tata a plecat la serviciu 
fără să mănânce. A turnat apa opărită din ceainic în chiuvetă. 

— De ce nu te-ai dus la culcare ? am întrebat-o. 

— N-avea nici un rost, dacă tot trebuia să mă trezesc 
odată cu tine, peste trei ore. 

A turnat nişte apă rece peste cea fierbinte. 

— Ai fi putut să te culci mai devreme, am sugerat, luptân- 
du-mă cu bluza de la pijama. Mi-o făcuse o babă şi avea gaura 
de la gât cât cea de la mânecă, aşa că aveam mereu urechile 
roşii. La un moment dat, am făcut adenoidită şi am fost surdă 
trei luni: dar nici asta n-a observat nimeni. 

într-o noapte, stăteam în pat, cugetând la gloria Dom¬ 
nului, când mi-am dat seama că viaţa a devenit foarte liniş¬ 
tită. Fusesem la biserică, aşa cum făceam în fiecare zi, cântasem 
la fel de tare ca întotdeauna, însă o vreme mi se păruse că 
eu sunt singura care scoate sunete. 

Presupusesem că asta înseamnă că mă aflu într-o stare de 
extaz, ceea ce nu era un lucru neobişnuit în biserica noastră, 
şi mai târziu am aflat că şi mama presupusese acelaşi lucru. 
Când May o întrebase de ce nu răspund nimănui, mama îi 
spusese: „E voia Domnului". 

— Cum adică e voia Domnului ? 

— Necunoscute sunt căile Sale, a declarat mama, şi a 
luat-o la pas. 

Şi aşa, fără ca eu să am habar, în biserica noastră s-a răs¬ 
pândit vestea că eu sunt în stare de extaz şi nimeni nu trebuie 
să mi se adreseze. 

— De ce crezi că s-a întâmplat asta ? a vrut să ştie doamna 
White. 

— Păi, nu e deloc surprinzător, are şapte ani, mă-nţelegi. 
Aici, May a făcut o pauză de efect. E o cifră divină, lucruri 
ciudate se întâmplă în prezenţa cifrei şapte, uită-te la Elsie 
Norris. 


Elsie Norris, „Elsie, Mărturie Vie", cum i se mai spunea, 
era o mare încurajare pentru biserica noastră. Ori de câte 


33 



ori pastorul cerea o mărturie a bunăvoinţei divine, Elsie sărea 
în picioare şi striga: 

— Să vă spun ce a făcut Domnul pentru mine în săp¬ 
tămâna asta. 

Avusese nevoie de ouă, şi Domnul îi trimisese ouă. 

Avusese crampe la stomac, şi Dumnezeu i le luase caprin 
farmec. 

întotdeauna se ruga preţ de două ore pe zi: 

o dată dimineaţa la şapte 

şi o dată seara la şapte. 

Pasiunea ei era numerologia şi nu citea niciodată Scriptura 
fără să arunce în prealabil cu zarul, pentru a primi îndru¬ 
marea Celui de Sus. „întâi dau cu zarul pentru capitol, pe urmă 
pentru paragraf", era vorba ei. 

Cineva o întrebase odată ce face atunci când cărţile Bibliei 
au mai mult de şase capitole. 

— Am metodele mele, a zis ea înţepată, aşa cum şi Domnul 
le are pe ale Lui. 

îmi plăcea mult de ea, fiindcă avea lucruri foarte intere¬ 
sante în casă. Avea o orgă la care trebuia să pedalezi dacă 
voiai să cânte. Ori de câte ori mă duceam la ea, îmi cânta 
Lead Kindly Light *. Ea era la clape, iar eu apăsam pe pedale, 
fiindcă avea astm. Colecţiona monede străine şi le ţinea 
într-o cutie de sticlă ce mirosea a ulei din seminţe de in. Zicea 
că îi amintesc de răposatul ei soţ, care juca crichet pentru 
Lancashire. 

— Hard Hand Stan 1 2 , aşa îi spuneau, îmi zicea de fiecare 
dată când mă duceam s-o văd. Nu-şi amintea niciodată ce 
le spunea unuia şi altuia. Nu-şi amintea niciodată cât de 
veche e prăjitura cu fructe. într-o vreme, mi-a oferit aceeaşi 
bucată de prăjitură vreme de cinci săptămâni. Aveam noroc, 


1 Imn religios, plecând de la Psalmul 119:105, Cuvânul tău e o 
torţă la picioarele mele şi o lumină pentru drumul meu, pe text de 
John H. Newman şi Edward H. Bickerstcth, Jr. şi muzică de John 
B. Dykes sau, alternativ, de Charles H. Purday. 

2 Stan Mână Tare, 


34 



fiindcă nu-şi amintea nici ce-i spuneai săptămâna trecută, 
aşa că de fiecare dată foloseam aceeaşi scuză. 

— Crampe, ziceam. 

— O să mă rog pentru tine, îmi spunea. 

Lucrul cel mai important dintre toate, avea o machetă-co- 
laj cu arca lui Noe. Aceasta îl prezenta pe Noe în două 
ipostaze, aplecat pe fereastră să se uite la potop şi chinu- 
indu-se să prindă unul dintre iepuri. Cel mai mult mă 
încânta însă un cimpanzeu detaşabil, făcut dintr-un bloc¬ 
notes Brillo; la sfârşitul vizitei îmi dădea voie să mă joc cu 
el vreme de cinci minute. Inventam tot felul de scenarii, dar 
de obicei îl înecam. 


într-o duminică, pastorul le-a spus tuturor cât de pătrunsă 
de spiritul divin sunt. A vorbit despre mine preţ de douăzeci 
de minute, şi eu nu am auzit nici un cuvânt; am stat aşa, 
pur şi simplu, citind Biblia şi gândindu-mă ce mare e. Fireşte, 
această atitudine a mea atât de modestă n-a făcut decât să 
le întărească şi mai mult convingerile. 

Am crezut că nu-mi vorbeşte nimeni şi că ceilalţi cred 
că eu nu le vorbesc lor. însă, în noaptea în care mi-am dat 
seama că nu aud nimic, am coborât din dormitor şi am scris 
pe o bucăţică de hârtie: „Mamă, lumea e foarte tăcută“. 

Mama a încuviinţat şi şi-a văzut în continuare de cartea 
ei. O primise în dimineaţa acea prin poştă, de la Pastorul Spratt. 
Era o descriere a vieţii de misionar, intitulată Şi alte con¬ 
tinente îl cunosc. 

Nu i-am putut atrage atenţia, aşa că am luat o portocală 
şi m-am întors în pat. Trebuia să mă lămuresc de una singură. 

Cineva îmi dăduse de ziua mea un fluier şi o carte cu im¬ 
nuri religioase pe înţelesul copiilor, aşa că m-am aşezat pe 
perne şi am încercat câteva acorduri din Aulă Lang Syne x . 


1 Aprox. Frumoasele zile de altădată, celebră melodie de Robert 
Burns, care se cântă în ţările de limbă engleză la miezul nopţii, de 
Revelion. 


35 



îmi vedeam degetele mişcându-se, însă nu auzeam nici 
un sunet. 

Am încercat Little Brown Jug 1 . 

Nimic. 

în disperare, am început să bat ritmul din OP Man River 2 . 

Nimic. 

Şi nu aveam ce face până dimineaţă. 

A doua zi am sărit din pat hotărâtă să-i explic mamei 
care e problema. 

în casă nu era nimeni. 

Pe masă se afla micul meu dejun, cu un bileţel. 

Dragi t Jeanette, 

Am plecat la spital să ne rugăm pentru tanti Betty. I s-a 
dislocat din nou piciorul din şold. 

Cu dragoste, mama. 

Aşa că mi-am petrecut ziua cum am putut mai bine, şi 
în cele din urmă m-am hotărât să plec să mă plimb. Plim¬ 
barea aceea a fost salvarea mea. Am întâlnit-o pe domnişoara 
Jewsbury, cea care cânta la oboi şi dirija corul enoriaşelor. 
Era o femeie foarte deşteaptă. 

— Dar nu e prea credincioasă, spusese odată doamna 
White. Probabil că domnişoara Jewsbury mi-a dat bună ziua 
şi probabil că eu am ignorat-o. Nu mai fusese de mult timp 
la biserică, fiind plecată în turneu în Midlands cu Salvation 
Symphony Orchestra, deci habar n-avea că se presupunea 
că asupra mea se pogorâse Duhul cel Sfânt. A rămas în faţa 
mea, deschizându-şi şi închizându-şi gura, care era cât o şură 
din cauza oboiului, şi înălţând stupefiată din sprâncene. I-am 

1 Mica halbă maro, melodie scrisă în 1869 de Joseph Winner drept 
cântec de pahar; succesul din anii ’3Q obţinut de adaptarea instru¬ 
mentală a lui Glenn Miller l-a asociat pentru totdeauna cu aceasta. 

2 Melodie din muzicalul Show Boat, de Jerome Kern, pe versuri 
de Oscar Hammerstein II. 


36 



luat mâna şi am condus-o în clădirea poştei. Acolo, am luat 
un stilou şi am scris pe spatele unui formular pentru alocaţia 
copilului: 

Dragă domnişoară Jewsbury , 

Nu aud nimic. 

M-a privit îngrozită, a luat stiloul şi a scris şi ea: 

— Dar mama ta de ce nu face nimic în privinţa asta ? De 
ce nu eşti în pat ? 

însă acum nu mai era loc pe versoul formularului de 
alocaţie, aşa că a trebuit să scriu în spaţiul rezervat Persoanei 
de contactat în caz de urgenţă. 

„Dragă domnişoară Jewsbury", am scris, 

„Mama nu ştie. Acum e la spital cu tanti Betty. Azi-noapte 
am stat în pat." 

Domnişoara Jewsbury a rămas uitându-se la mine, în 
stare de prostraţie. M-a privit atât de mult timp, încât am 
început să mă gândesc că trebuie să mă întorc acasă. Atunci, 
m-a înşfăcat de mână şi a pornit cu mine în grabă spre spital. 
Când am ajuns acolo, mama şi încă alte câteva persoane 
stăteau ciorchine în jurul patului lui tanti Betty şi cântau 
în cor. Mama ne-a văzut, a părut uşor mirată, însă nu s-a 
ridicat. Domnişoara Jewsbury a bătut-o pe umăr şi a început 
să-şi facă iar numărul cu gura şi cu sprâncenele. Mama a 
început să scuture vehement din cap. în cele din urmă, 
domnişoara Jewsbury a urlat atât de tare, încât până şi eu 
am auzit-o. 

— Copila asta n-are nici o treabă cu Duhul Sfânt, a ţipat, 
e surdă. 

Toţi cei din spital s-au întors şi s-au uitat curioşi la mine. 
M-am făcut roşie ca racul şi mi-am fixat privirea asupra 
carafei de apă a lui tanti Betty. Lucrul cel mai îngrozitor 
era că nu ştiam ce se întâmplă. Apoi a venit un doctor foarte 
nervos, şi el şi domnişoara Jewsbury au început să ţipe unul 


37 



la celălalt. Credincioasele se întorseseră la foile lor cu partituri, 
de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. 

Doctorul şi domnişoara Jewsbury m-au luat pe sus şi 
m-au dus într-o cameră rece, plină ochi cu aparatură medi¬ 
cală, şi m-au întins pe un pat. Doctorul m-a ciocănit în 
diverse locuri şi a clătinat din cap. 

Şi toate astea, într-o tăcere absolută. 

Apoi a sosit şi mama şi apărut că înţelege, în fine, ce se 
întâmplă. A semnat un formular şi mi-a scris un alt bilet. 

Dragă Jeanette, 

N-ai nimic, eşti doar un pic surdă. De ce nu mi-ai spus f 
Mă duc acasă să-ţi aduc pijamaua. 

Ce făcea ? De ce mă lăsa aici ? Am început să plâng. Mama 
a părut îngrozită; a scotocit în geantă şi mi-a dat o portocală. 
Am curăţat-o ca să mă liniştesc şi, văzându-mă puţin mai 
calmă, s-au uitat cu toţii unii la alţii şi au plecat. 

De când mă ştiu, am presupus că lumea e guvernată de 
legi foarte simple, o versiune la scară mare a bisericii noastre. 
Acum descopeream că până şi biserica e uneori confuză. 
Asta nu era în regulă. însă era o problemă pe care n-aveam 
de gând s-o abordez acum, poate mai târziu. Problema, aici 
şi acum, era ce-o să se întâmple cu mine. Spitalul Victoria 
era imens şi înspăimântător, şi nici măcar nu puteam cânta 
ca să mă mai alin, pentru că nu auzeam ce cânt. Nu aveam 
nimic de citit, în afară de sfaturi stomatologice şi o broşură 
cu instrucţiuni pentru aparatul de raze X. Am încercat să 
construiesc un iglu din coaja de la portocală, însă aceasta 
tot cădea şi, chiar şi când stătea, nu aveam nici un eschimos 
să-l pun înăuntru, aşa că a trebuit să inventez o poveste 
despre „Cum a fost mâncat eschimosul", care m-a întristat 
şi mai tare. Aşa se întâmplă mereu cu diversiunile; n-ai cum 
să nu te implici. 

în cele din urmă, s-a întors mama, şi o asistentă m-a 
îmbrăcat în pijama şi ne-a dus pe amândouă în salonul de 


38 



copii. Era înfiorător. Pereţii erau roz pal şi toate perdelele 
aveau imprimeuri cu animale. însă nu animale adevărate: unele 
pufoase, care se jucau cu nişte mingi colorate. M-am gândit 
la morsa pe care tocmai o inventasem. Era rea, mâncase eschi¬ 
mosul; însă era mai frumoasă decât ele. Asistenta îmi arun¬ 
case igluul la coş. 

Nu mai aveam ce altceva să fac decât să-mi contemplu 
soarta şi să stau cuminte. Câteva ore mai târziu, mama s-a 
întors cu Biblia, cu o carte de colorat Scripture Union 1 şi o 
cutie de plastilină, pe care asistenta mi-a luat-o. Am făcut 
o faţă lungă, iar ea mi-a scris pe un cartonaş, „Nu e bună pen¬ 
tru tine, poţi s-o înghiţi“. M-am uitat la ea şi i-am scris: „Nu 
vreau s-o înghit, vreau să o modelez. Şi, în plus, plastilina 
nu e toxică, scrie pe spate“, apoi i-am fluturat pachetul. Ea 
s-a încruntat şi a clătinat din cap. M-am întors spre mama 
să-i cer sprijinul, însă ea îmi scria o scrisoare lungă. Sora a 
început să-mi aranjeze patul şi a pus obiectul discordiei 
noastre în buzunar. Mi-am dat seama că n-am nici o şansă 
s-o înduplec. 

Am mirosit; dezinfectant şi piure de cartofi. Apoi, mama 
m-a împuns cu degetul, a pus scrisoarea pe noptieră şi a golit 
o sacoşă mare cu portocale în castronul de lângă carafa mea. 
Am schiţat un surâs, sperând să obţin sprijinul ei, însă ea 
s-a mulţumit să mă bată uşor pe cap şi dusă a fost. Aşa că 
am rămas singură. M-am gândit la Jane Eyre, care a avut 
de înfruntat multe încercări şi nu şi-a pierdut niciodată 
curajul. Mama îmi citea cartea ori de câte ori se simţea tristă; 
zicea că îi dă forţă. Am luat scrisoarea: obişnuitul nu-ţi face 
griji, o-să-vină-mulţi-să-te-vadă, fii curajoasă şi o promi¬ 
siune că va munci din greu la baie şi n-o s-o lase pe doamna 

1 Mişcare internaţională evanghelică creştină, fondată în 1867. 
Lucrează în parteneriat cu persoane şi biserici din întreaga lume, 
scopul său declarat fiind acela de a folosi Biblia pentru a trezi în 
sufletul copiilor, al tinerilor şi al adulţilor dorinţa de a-1 cunoaşte pe 
Dumnezeu. 


39 



White s-o ţină din treabă. Că o să vină curând şi, dacă nu 
poate ea, o să-l trimită pe bărbatul ei. Că voi fi operată a 
doua zi. Citind asta, am lăsat scrisoarea să-mi cadă din mână. 
A doua zi! Şi dacă muream? Atât de tânără şi de promi¬ 
ţătoare ! M-am gândit la înmormântarea mea şi la toate lacri¬ 
mile. Voiam să fiu îngropată cu Dumnezeul meu iubit şi 
cu Biblia mea. Oare să le scriu instrucţiuni? Pot oare să 
contez pe vreunul dintre ei că-mi va respecta dorinţa ? Mama 
ştia totul despre boli şi operaţii. Doctorul u spusese că o femeie 
în starea ei n-ar trebui să facă atâta efort, însă ea i-a răspuns 
că încă n-a venit vremea ei şi ea, cel puţin ştie unde se duce, 
nu ca el. Mama a citit într-o carte că mai mulţi oameni mor 
sub anestezie decât se îneacă la schi nautic. 

— Dacă Domnul te aduce înapoi, i-a spus lui May, înainte 
să se interneze pentru pietre la bilă, o să ştii că e din cauză că 
mai are treabă cu tine. 

M-am strecurat sub pătură şi m-am rugat să fiu adusă 
înapoi. 

în dimineaţa operaţiei, asistentele îmi zâmbeau şi-mi aran¬ 
jau patul, aşezându-mi portocalele într-un turn simetric. Două 
braţe păroase m-au ridicat şi m-au legat de un cărucior rece. 
Roţile scârţâiau, iar bărbatul care mă împingea mergea prea 
repede. Coridoare, uşi duble şi două perechi de ochi privin- 
du-mă pe deasupra măştilor albe, lipite de faţă. O soră m-a 
luat de mână, în timp ce o alta mi-a fixat un soi de botniţă 
pe nas şi pe gură. Am respirat înăuntrul ei şi am văzut un şir 
lung de schiori nautici căzând şi nemaiîntorcându-se nici¬ 
odată. După care n-am mai văzut nimic. 

— Jeleu, Jeanette. 

Ştiam eu, murisem şi îngerii îmi dădeau jeleu. Am deschis 
ochii, aşteptându-mă să văd o pereche de aripi. 

— Hai, mănâncă, m-a încurajat un glas. 

— Eşti înger ? am întrebat cu speranţă. 

— Nu tocmai, sunt doctor. însă ea e un înger, nu-i aşa, 
soră? 


40 



îngerul s-a înroşit. 

— Aud, am zis, către nimeni anume. 

— Mănâncă-ţi jeleul, a spus asistenta. 

Poate că aş fi lenevit singură-singurică până la sfârşitul 
săptămânii, dacă Elsie n-ar fi aflat unde sunt şi n-ar fi început 
să mă viziteze. Mama nu putea veni până în weekend, ştiam 
asta, fiindcă aştepta instalatorul să verifice ţevăraia. Elsie a 
venit în fiecare zi şi mi-a spus glume, ca să mă facă să zâm¬ 
besc, şi poveşti, ca să mă facă să mă simt mai bine. Mi-a spus 
că poveştile te ajută să înţelegi lumea. Când mă voi întrema, 
mi-a promis că mă învaţă noţiunile de bază, ca s-o pot ajuta 
cu numerologia. M-a străbătut un fior de surescitare, fiindcă 
ştiam că mama nu e de acord. Zicea că e prea aproape de 
nebunie. 

— Lasă asta, a spus Elsie, important e că funcţionează. 

Aşa că ne-am distrat foarte bine amândouă, făcându-ne 
planuri despre ce-o să facem când mă fac bine. 

— Câţi ani ai, Elsie ? am întrebat-o curioasă. 

— îmi amintesc Războiul cel Mare, asta e tot ce-am să-ţi 
zic. Apoi a început să-mi spună cum condusese ea ambu¬ 
lanţa fără frâne. 

Până la urmă, a venit şi mama să mă vadă de mai multe 
ori, însă la biserică era foarte multă treabă. începuseră cam¬ 
pania de Crăciun. Când nu putea veni, îl trimitea pe tata, de 
obicei cu o scrisoare şi vreo două portocale. 

— Singurul fruct, spunea ea de fiecare dată. 

Salată de fructe, plăcintă cu fructe, fructe pentru proşti, 
punch din fructe. Fructul diavolului, fructul pasiunii, fruct 
stricat, fructe duminica. 

Portocalele sunt singurele fructe. îmi umpleam găletuşa 
cu coji şi asistentele o goleau fără prea mare chef. Ascun¬ 
deam cojile sub pernă, iar asistentele mă certau şi oftau. 

Elsie Norris şi cu mine mâneam portocale în fiecare zi; 
fiecare câte o jumătate. Elsie nu mai avea dinţi, aşa că le sugea 
şi plescăia. Eu îmi aruncam feliile ca pe stridii, cât mai departe 
pe gâtlej. Lumea se uita la noi ca la urs, dar nouă nu ne păsa. 


41 



Atunci când Elsie nu citea Biblia şi nu spunea poveşti, 
îşi petrecea timpul cu poeţii. Mi-a povestit despre Swinburne 
şi problemele lui şi despre ostracizarea lui William Blake. 

— Nimeni nu ascultă de excentrici, a zis. 

Când eram tristă, îmi citea Goblin Market, scrisă de o 
femeie pe nume Christina Rossetti, a cărei prietenă i-a dat 
odată drept cadou un şoarece murat, pus la borcan. 

însă, dintre toţi cei pe care-i iubea, preferatul ei era W.B. 
Yeats. Yeats, spunea ea, cunoştea importanţa numerelor şi 
marele efect al imaginaţiei asupra lumii. 

— Ceea ce pare a fi un lucru, mi-a spus ea, poate foarte 
bine să fie, de fapt, altceva. Mi-am adus aminte de igluul 
meu din coji de portocală. 

— Dacă te gândeşti la ceva suficient de mult timp, mi-a 
explicat ea, e extrem de probabil ca acel lucru să se întâmple. 
Şi-a lovit uşor capul cu mâna. Totul se află în mintea ta. 

Mama credea că, dacă te rogi pentru un lucru suficient 
de mult timp, el se va împlini. Am întrebat-o pe Elsie dacă 
e acelaşi lucru. 

— Dumnezeu e în toate, a spus ea gânditoare, deci, sigur, 
e acelaşi lucru. 

Am avut sentimentul că mama n-ar fi de acord, însă ea 
nu era acolo, aşa că nu conta. 

Am jucat Ludo cu Elsie, şi Hang the Man 1 , şi, înainte de 
a pleca, Elsie şi-a făcut un obicei din a-mi citi câte o poezie. 

Una dintre ele conţinea următoarele versuri: 

Toate lucrurile pier şi sunt iar construite 
Şi cei ce le clădesc din nou sunt veseli 2 . 

Am înţeles asta pentru că muncisem la igluul meu din 
coji de portocală săptămâni întregi. Unele zile erau o mare 
dezamăgire, altele aproape un triumf. Era o sărbătoare a 


42 


1 Spânzurătoarea. 

2 în engl. în orig. gay. 



echilibrului şi a viziunii. Elsie mă încuraja în permanenţă 
şi-mi spunea să nu iau în seamă asistentele. 

— Ar fi fost mai uşor cu plastilină, m-am plâns într-o zi. 

— Dar mai puţin interesant, a zis ea. 

Când am plecat într-un târziu de la spital, îmi recăpă- 
tasem auzul şi îmi recâştigasem încrederea (mulţumită ei). 

Trebuia să mă duc să stau la Elsie câteva zile, până când 
se întorcea mama de la Wigan, unde făcea contabilitatea 
Societăţii pentru cei pierduţi. 

— Am găsit o nouă partitură, mi-a zis în autobuz, are 
un interludiu pentru şapte elefanţi. 

— Cum se numeşte ? 

— Bătălia Abisiniei. 

Care e, fireşte, o melodie foarte cunoscută a romantis¬ 
mului victorian, stil Prinţul Albert. 

— Altceva ? 

— Nimic, Domnul şi cu mine nu am prea avut treabă 
unul cu celălalt în ultimul timp. Vine şi pleacă, aşa că am 
zis să zugrăvesc un pic. Nimic deosebit, dau doar o mână 
de vopsea pe plinte; atunci când sunt cu Dumnezeu, n-am 
timp de nimic! 

Când am ajuns acasă, a devenit brusc misterioasă şi mi-a 
zis să aştept în salon. O auzeam foşnind şi murmurând, după 
care am auzit un scârţâit. în cele din urmă, a deschis uşa larg, 
răsuflând greu. 

— Doamne iartă-mă, a zis gâfâind, dar e grea ca naiba. 

Şi a trântit o cutie mare pe masă. 

— Hai, deschide-o. 

-Cee? 

— Nu contează, deschide-o. 

Am dat la o parte învelitoarea. 

Era o cutie de lemn în formă de cupolă, în care se aflau 
trei şoareci albi. 

— Shadrach, Meshach şi Abednego în cazanul cu smoală. 
Elsie şi-a dezvelit gingiile într-un surâs. Uite, le-am desenat 
flăcări. 


43 



Spatele cutiei era pictat într-un portocaliu ţipător, în 
formă de limbi de flăcări. 

— Poate să fie şi Pentecostul, am sugerat. 

— A, da, poate fi multe, a fost de acord ea. 

Şoarecii îşi vedeau de ale lor, netulburaţi. 

— Şi uite, am făcut şi astea. A scotocit în geantă şi a scos 
două figurine din placaj. Amândouă erau pictate în culori 
foarte vii, însă era evident că una era celestă, după aripi. M-a 
privit victorioasă. 

— Nabucodonosor şi îngerul Domnului. 

îngerul avea nişte mici crestături la bază, cu ajutorul 
cărora se fixa pe cupolă, fără să deranjeze şoarecii. 

— E frumos, am zis. 

— Ştiu, a încuviinţat ea, aruncând o bucăţică de brânză 
pe lângă înger. 

în seara aia am făcut nişte plăcinţele de ovăz şi am stat 
la gura sobei. Avea un şemineu vechi, cu fotografii ale unor 
bărbaţi celebri şi a lui Florence Nightingale ştanţate pe faianţă. 
Se aflau acolo Clive al Indiei şi Palmerson şi Sir Isaac Newton, 
cu bărbia înnegrită, acolo unde focul ardea cel mai tare. Elsie 
mi-a arătat zarurile ei sfinte, cumpărate de la Mecca, cu 
patruzeci de ani în urmă. Le ţinea într-o cutie în spatele 
şemineului, de teama hoţilor. 

— Unii zic că sunt nebună, dar lumea asta e mult mai 
mult decât se vede. 

Am aşteptat răbdătoare. 

— Există lumea asta, a spus lovind peretele elocvent, şi 
lumea astalaltă, a zis bătându-se cu pumnul în piept. Dacă 
vrei să o înţelegi pe una dintre ele, trebuie să iei aminte la 
amândouă. 

— Nu înţeleg, am oftat, gândindu-mă ce s-o întreb, ca 
să mă luminez, însă ea adormise cu gura deschisă şi, în plus, 
trebuiau hrăniţi şoarecii. 

Poate că am să aflu când am să merg la şcoală, era unica 
mea consolare în timp ce orele se scurgeau şi Elsie nu voia 
să se trezească. Şi, când în sfârşit s-a trezit, a părut să fi uitat 


44 



complet că-mi era datoare o explicaţie a universului şi a vrut 
să construiască un tunel pentru şoareci. însă nici la şcoală 
n-am găsit prea multe explicaţii; totul a devenit din ce în 
ce mai complicat. După trei trimestre, eram deja disperată, 
învăţasem dansuri populare şi câte ceva despre cusutul manual, 
şi cam atât. Dansurile populare însemnau treizeci şi trei de 
copii rahitici în tenişi negri şi şorturi verzi, încercând să ţină 
pasul cu domnişoara, care nu dansa, oricum, decât cu domnul 
şi nu se uita niciodată la nimeni altcineva. La scurt timp s-au 
logodit, însă pentru noi n-a fost aşa o bucurie, dat fiind că 
au început să se ducă la tot soiul de concursuri de dans, ceea 
ce însemna că la toate orele noastre ei îşi repetau paşii, în 
timp ce noi ne foiam încoace şi-ncolo, urmând instrucţiunile 
de la gramofon. Cele mai rele erau ameninţările; să fii obligat 
să te ţii de mână cu cineva pe care-1 urai. Ne plesneam unii 
pe alţii din mers, răsucindu-ne degetele, şi ne promiteam 
orori de nerostit imediat ce se va sfârşi ora. Obosită de atâta 
bruftuluială, am început să inventez cele mai crude torturi, 
sub masca celei mai sfinte drăgălăşenii. „Eu, domnişoară ? 
Nu, domnişoară. Vai, domnişoară , niciodată n-am făcut aşa 
ceva." însă minţeam, minţeam de îngheţau apele. Pentru 
fete, cea mai îngrozitoare pedeapsă era ameninţarea că vor 
fi vârâte până la gât în haznaua din spatele gardului fabricii 
Rathbone’s Wrought Iron. Pentru băieţi, orice lucru legat 
de cocoşeii lor. Şi astfel, trei trimestre mai târziu, m-am 
ghemuit în magazia de încălţăminte şi m-a copleşit tristeţea. 
Magazia de pantofi era întunecată şi urât mirositoare, întot¬ 
deauna mirosea urât aici, chiar şi la începutul trimestrului. 

— Nu poţi scăpa de picioare, l-am auzit pe îngrijitor spu¬ 
nând cu amărăciune. 

Femeia de serviciu a clătinat din cap; anihilase mai multe 
mirosuri în viaţa ei decât mâncase mâncare caldă. Odinioară 
lucrase la circ, „şi ştii cum miroase animalele", însă picioarele 
îi veniseră de hac. „Chestia asta distruge complet parchetul", 
a zis, fluturând o cutiuţă roşie, „dar de picioare tot nu scapi." 


45 



După cam o săptămână, n-am mai băgat în seamă mirosul 
şi, în plus, era un loc foarte bun în care să te ascunzi. Profesorii 
nu se apropiau de el, decât ca să arunce o privire de control, 
de la câţiva metri distanţă. Ultima zi a trimestrului... în 
prima parte a săptămânii, fusesem în excursie cu şcoala la 
Chester Zoo. Asta însemna că toată lumea era în hainele cele 
mai bune şi se întrecea în ciorapi curaţi şi cele mai îmbietoare 
sendvişuri. Eram verzi de invidie pe cei care aveau suc la 
doză, dat fiind că majoritatea aveam suc de portocale în 
recipiente de plastic cu capac. Acestea se încălzeau mereu 
şi ne frigeau la limbă. 

— Ai pâine neagră (trei capete se năpustesc curioase peste 
scaune). Asta pentru ce e? Ce-i cu bucăţelele astea, eşti 
vegetariană ? 

încerc să rămân impasibilă în timp ce-mi sunt verificate 
sendvişurile. Inspecţia generală a sendvişurilor continuă de 
la un scaun la altul, alternând şoaptele invidioase şi hoho¬ 
tele de râs. Susan Green avea crochete reci de peşte, fiindcă 
ai ei erau foarte săraci şi trebuia să se mulţumească doar cu 
resturile de la masă, chiar dacă erau oribile. Ultima dată nu 
mai avusese decât nişte sos maro, fiindcă nu mai rămăsese 
nimic altceva. Inspectoratul a hotărât că Shelley are cel mai 
bun sendviş. Chifle albe ca laptele, umplute cu ou cu curry, 
presărate cu pătrunjel. De băut, avea o cutie de limonadă. 
Grădina zoologică în sine nu era cine ştie ce interesantă şi 
a trebuit să mergem câte doi. Şirul nostru se unduia încoace 
şi-ncolo ca un crocodil, distrugând pantofi noi cu nisipul 
şi rumeguşul, transpirând şi lipindu-ne unii de alţii. Stanley 
Farmer a căzut în iazul cu flamingo, şi nimeni nu avea bani 
să-şi cumpere animale de jucărie. Aşa că, o oră mai devreme 
decât era stabilit, ne-am întors mărşăluind la autocar şi am 
pornit spre casă. Trei pungi de plastic pline cu vomă şi sute 
de ambalaje de bomboane au fost mementoul nostru pentru 
şofer. Acestea au fost singurele de care ne-am îndurat să ne 
despărţim. 


46 



— Niciodată n-am să mai fac asta, a zis doamna Virtue, 
oftând din rărunchi şi mânându-ne în stradă. Niciodată 
n-am să mai risc să păţesc aşa o ruşine. 

Acum, doamna Virtue o ajuta pe Shelley să-şi termine 
rochia pentru petrecerea de la vară. „Se merită una pe alta", 
m-am gândit. 

M-am mângâiat cu gândul la tabăra de vară organizată 
de biserica noastră în fiecare an. De data aceasta, ne duceam 
departe, la Devon. Mama era foarte surescitată, fiindcă 
Pastorul Spratt promisese să treacă pe acolo, într-una dintre 
rarele sale vizite în Anglia. El urma să ţină slujba din prima 
duminică, în cortul evanghelic, aflat chiar lângă Cullompton. 
în acel moment. Pastorul Spratt tocmai făcea un tur al Euro¬ 
pei, cu expoziţia sa. Devenise rapid unul dintre cei mai faimoşi 
şi de succes misionari pe care-i trimisese vreodată în lume 
grupul nostru de biserici. Membri ai unor triburi din locuri 
pe care nu ştiam să le pronunţăm trimiteau scrisori de mul¬ 
ţumire la sediul nostru central, bucurându-se alături de Dom¬ 
nul de noua şansă de mântuire care li se oferise. Pentru a 
sărbători cel de-al zece miilea convertit, pastorul primise 
bani pentru a-şi lua o vacanţă lungă şi a face turul Europei 
cu colecţia lui de arme, amulete, idoli şi metode primitive de 
contracepţie. Expoziţia se numea „Salvaţi de Graţia Divină". 
Eu nu ştiam decât ce scria în foiţa volantă, însă mama 
cunoştea toate detaliile. în afară de întâlnirea cu Pastorul 
Spratt, organizaserăm o campanie minuţioasă pentru agri¬ 
cultorii din Devon. în trecut, folosiserăm de fiecare dată 
aceleaşi tehnici, indiferent dacă era vorba de un cort sau de 
o primărie şi indiferent de locaţie. Apoi, secretara noastră 
de campanie a primit un set de instrucţiuni de la sediul cen¬ 
tral, în care se explica faptul că A Doua Venire poate avea 
loc oricând, şi numai de noi depindea modul în care depu¬ 
neam toate eforturile pentru a salva sufletele rătăcite. Setul 
de instrucţiuni, care fusese special conceput de Consiliul de 
Marketing al Mişcării Carismatice, explica faptul că oame¬ 
nii sunt diferiţi şi au nevoie de o abordare diferenţiată. 


47 



Trebuia să faci salvarea relevantă pentru fiecare dintre ei, 
pentru minţile lor. Prin urmare, dacă te duceai la un popor 
care locuia lângă mare, foloseai metafore marine pentru a 
le transmite mesajul. Şi, cel mai important, atunci când vorbeai 
cu diverse persoane, trebuia să-ţi dai seama cât mai rapid 
cu putinţă ce îşi doresc cel mai mult în viaţă şi de ce se tem 
cel mai tare. Acest lucru făcea ca mesajul să aibă consecinţe 
imediate. Consiliul a fixat weekenduri de training pentru 
toţi cei angajaţi în Lupta Binelui şi ne-a împărţit diagrame 
cu ajutorul cărora să ne putem monitoriza reuşitele şi să fim 
încurajaţi. Pastorul Spratt scrisese o recomandare personală 
pe spatele setului de instrucţiuni. Era şi o poză cu el, mult 
mai tânăr, botezând o căpetenie de trib. Prin urmare, ţelul 
nostru era acela de a-i apropia pe agricultorii din Devon 
de Dumnezeu. Mama răspundea de proviziile taberei şi deja 
începuse să cumpere cutii uriaşe de fasole şi cârnaţi. „O 
armată nu poate mărşălui cu burta goală“, mi-a spus. 

Speram să convertim suficienţi oameni ca să ridicăm o 
biserică nouă în Exeter. 

— îmi aduc aminte cum a fost când am construit biserica 1 
de aici, a zis mama melancolică. Toată lumea muncea cot la 
cot şi n-am folosit decât muncitori proaspăt convertiţi. Fuse¬ 
seră vremuri frumoase şi dificile; strânseseră bani pentru 
un pian şi cărţi de rugăciune şi-şi biruiseră tentaţia, trimisă 
de Diavol, de a pleca în loc de asta în vacanţă. 

— Sigur, pe vremea aia tatăl tău îşi pierdea timpul jucând 
cărţi. 

în cele din urmă, primiseră o finanţare de la centru pentru 
a termina acoperişul şi cumpăraseră un steag pe care să-l 
agaţe în vârf. Se simţiseră tare mândri în ziua în care înăl- 
ţaseră steagul cu CĂUTAŢI-L PE DOMNUL, brodat cu litere 
roşii. Toate bisericile aveau steaguri, făcute de misionari cu 
dizabilităţi. Era un mod de a-i ajuta să-şi mărească veniturile 

1 în engl. în orig. gospel hali, biserică fundamentalistă care predică 
salvarea exclusiv prin credinţa în Isus Christos. 


48 



şi de a le oferi satisfacţie spirituală. în primul an, mama se 
dusese în toate cârciumile şi barurile şi-i îndemnase pe 
beţivani să i se alăture, la biserică. Stătea la pian şi cânta Have 
You Any Room for Jesus 1 ? Era foarte emoţionant, povestea 
ea. în timp ce cânta, bărbaţii plângeau deasupra halbelor şi 
se opreau din jucat biliard. Era durdulie şi drăguţă şi-i 
spuneau Belle a lui Isus. 

— O, am avut şi eu ofertele mele, mi-a mărturisit, însă 
nu toate erau legate de Domnul. 

Oricare ar fi fost acestea, biserica înflorea şi mulţi bărbaţi 
se opreau atunci când mama trecea pe stradă şi-şi ridicau 
pălăria în faţa lui Belle a lui Isus. 

Câteodată, mă gândesc că s-a măritat în pripă. După expe¬ 
rienţa cumplită cu Pierre, n-a mai vrut să sufere. Când st㬠
team lângă ea şi ne uitam prin albumul cu fotografii la strămoşii 
cu chipuri severe, întotdeauna zăbovea la cele două pagini 
intitulate „Foşti iubiţi". Acolo se aflau Pierre şi alţii, printre 
care şi tata. 

— De ce nu te-ai măritat cu ăsta ? Sau cu ăsta ? întrebam, 
curioasă. 

— Toţi erau plini de metehne, ofta ea. M-am chinuit destul 
de mult până am găsit unul care să nu aibă decât patima 
jocului. 

— Şi acum de ce n-o mai are ? am întrebat curioasă, încer¬ 
când să mi-1 imaginez pe blândul meu tată ca pe bărbaţii 
pe care-i vedeam prin filme. 

— S-a însurat cu mine şi l-a găsit pe Domnul. 

A oftat şi mi-a spus povestea fiecăruia dintre foştii ei 
pretendenţi; Mad Percy, care conducea o maşină decapo¬ 
tabilă şi a rugat-o să se mute cu el la Brighton. Eddy, cu 
ochelarii de baga, mare apicultor... Chiar în josul paginii 
se afla o poză îngălbenită a unei femei frumoase, cu o pisică. 

— Asta cine e ? am zis, arătând-o cu degetul. 

1 Ai loc în inimă pentru Iisus f 


49 



— Asta ? A, e sora lui Eddy, nu ştiu de ce am pus-o aici, 
şi a dat pagina. Data viitoare când ne-am uitat prin album, 
fotografia dispăruse. 

Aşa că s-a măritat cu tata, l-a reformat, iar el a construit 
biserica şi nu s-a enervat niciodată. Credeam că e un om 
drăguţ din fire, deşi nu prea vorbea. Desigur, propriul ei 
tată s-a mâniat la culme. I-a spus că nici că ar fi putut face 
o partidă mai proastă, că ar fi trebuit să rămână la Paris, şi 
a rupt brusc orice legătură cu ea. Aşa că niciodată nu avusese 
prea mulţi bani şi, după un timp, reuşise să uite că avusese 
vreodată. „Biserica e familia mea“, spunea de fiecare dată 
când o întrebam despre cei din albumul cu poze. Şi familia 
mea era tot biserica. 


* 

La şcoală, nu păream să fiu în stare să învăţ sau să câştig 
ceva, în afară de tragerea la sorţi prin care se hotăra cine să 
fie monitor la cantină. Să fii monitor la cantină însemna că 
trebuie să te asiguri că apa din carafă n-are nimic în ea. 
Monitorii de la cantină erau serviţi ultimii şi aveau porţiile 
cele mai mici. Eu am fost aleasă de soartă de trei ori la rând 
şi colegii de clasă strigau mereu la mine că miros a sos. Aveam 
hainele mânjite de sos şi mama mă punea să mă îmbrac cu 
acelaşi sarafan, pentru că, spunea ea, n-are nici un rost să 
încerc să am un aer îngrijit atâta timp cât am această sarcină. 
Acum stăteam chircită în magazia de pantofi, cu partea din 
faţă a sarafanului tapetată cu ficat şi ceapă. Uneori încercam 
să mă curăţ, însă azi eram mult prea nefericită. După o vacanţă 
de şase săptămâni cu biserica noastră, am să fiu şi mai inca¬ 
pabilă să fac faţă acestei situaţii. Avea dreptate mama. Era 
Tărâmul Educaţiei. Şi nu se putea spune că n-am încercat. 
La început, am făcut tot ce-am putut să mă înţeleg cu ceilalţi 
şi să fiu bună. Toamna trecută, la începutul şcolii, ni se dăduse 
o temă, trebuia să facem o compunere cu titlul „Cum mi-am 
petrecut vacanţa de vară“. Eram nerăbdătoare să o fac bine, 


50 



fiindcă ştiam că ei cred că eu nu ştiu să citesc şi să scriu, 
pentru că nu fusesem la şcoală de la o vârstă fragedă. Am 
scris compunerea cu cea mai frumoasă caligrafie de care 
eram în stare, mândră că unii dintre colegii mei nu ştiau să 
scrie decât cu litere de tipar. Fiecare şi-a citit-o pe a lui, apoi 
le-am dat cu toţii învăţătoarei. Toate erau la fel, pescuit, înotat, 
picnicuri, Walt Disney. Treizeci şi două de compuneri des¬ 
pre grădini şi ouă de broaşte. Eu eram la coada alfabetului 
şi îmi ţineam cu greu în frâu nerăbdarea. învăţătoarea era 
genul de femeie care vrea ca elevii ei să fie fericiţi. Ne spunea 
mieluşei, iar mie, în particular, îmi spusese să nu-mi fac griji 
dacă o să mi se pară greu. 

— în curând, o să te integrezi perfect în colectiv, îmi zicea 
ca să mă liniştească. 

Voiam să-i fac pe plac şi am început să-mi citesc com¬ 
punerea tremurând de nerăbdare... „în această vacanţă am 
fost la Colwyn Bay, în tabăra bisericii." 

învăţătoarea a încuviinţat şi a zâmbit. 

„Era foarte cald, şi tanti Betty, care oricum avea piciorul 
şubred, a făcut insolaţie şi am crezut că o să moară." 

învăţătoarea a început să se îngrijoreze vizibil, însă clasa 
a devenit subit atentă. 

„Dar s-a făcut bine, graţie mamei mele, care a rămas trează 
toată noaptea, luptând cu îndârjire." 

— Ce e mama ta, soră medicală ? a întrebat învăţătoarea, 
cu simpatie şi înţelegere. 

— Nu, ea doar îi vindecă pe cei bolnavi. 

învăţătoarea s-a încruntat. 

— Bine, continuă. 

„Când tanti Betty s-a făcut mai bine, ne-am dus cu toţii 
cu autobuzul la Llandudno, ca să ne jurăm credinţa pe plajă. 
Eu am cântat la tamburină, şi Elsie Norris şi-a adus acor¬ 
deonul, însă un băiat a aruncat nişte nisip, iar de atunci n-a 
mai avut nota Fa diez. La toamnă, o să organizăm un bazar 
de caritate, ca să încercăm să o recompensăm." 

„Când ne-am întors din Colwyn Bay, am văzut că Veci¬ 
nii de Alături mai făcuseră un copil, dar sunt atât de mulţi 


51 



în casa aia, că nici nu ştim al cui o fi. Mama le-a dat nişte cartofi 
din curte, dar ei au zis că ei nu primesc pomană şi ni i-au 
aruncat înapoi peste gard." 

Clasa amuţise. învăţătoarea s-a uitat la mine. 

— Mai e? 

— Da, încă două pagini. 

— Despre ce ? 

— Nu mare lucru, doar despre cum am închiriat băile 
pentru slujba de botez de după Cruciada pentru Vindecarea 
celor Bolnavi. 

— Foarte bine, dar nu cred că mai avem timp azi. Pune-ţi 
compunerea înapoi în ghiozdan şi până la pauză colorează 
ceva. 

Clasa a chicotit. 

M-am aşezat încet, neînţelegând exact ce se petrece, dar 
încredinţată că se petrece ceva. Când am ajuns acasă, i-am 
spus mamei că nu vreau să mă mai duc. 

— Trebuie să te duci, a zis ea. Uite, ia o portocală. 

* 

Au trecut câteva săptămâni, timp în care m-am străduit 
cât am putut să mă pierd în peisaj. Părea că funcţionează, 
şi atunci a început ora de lucru manual; miercurea, după câr- 
natul fript în aluat şi tarta Manchester. Ne-am făcut fiecare 
muştele şi ochiurile de croşetă, după care a trebuit să ne gân¬ 
dim la un proiect. Eu m-am hotărât să cos o broderie cu 
mesaj pentru Elsie Norris. Fata de lângă mine voia să-i coasă 
una mamei ei, MAMEI, CU DRAGOSTE; fata de vizavi, ceva 
cu ziua de naştere. Când a venit rândul meu, am zis că eu 
vreau un text. 


1 Suffer little children, referire la crimele din anii ’60, din zona 
Manchester. Myra Hindley şi iubitul ei, Ian Brady, au răpit şi au ucis 
mai mulţi copii mici. 


52 



- Ce zici de BIEŢII COPII NEVINOVAŢI 1 ? a sugerat 
doamna Virtue. 

Ştiam că Elsie n-o să fie mulţumită cu aşa ceva, Ea iubea 
prorocii. 

— Nu, am spus ferm, e pentru prietena mea, şi ei cel mai 
mult îi place să citească Ieremia. Mă gândeam la VARA S-A 
SFÂRŞIT ŞI NOI ÎNCĂ NU SUNTEM SALVAŢI. 

Doamna Virtue era o fire diplomată, însă avea şi ea punc¬ 
tele ei slabe. Când a venit momentul să scrie ce face fiecare, 
le-a scris pe celelalte, iar în dreptul mesajului meu a scris 
„Text“. 

— De ce aţi scris aşa ? am întrebat-o. 

— I-ar putea deranja pe ceilalţi, a zis ea. Acum, ce culoare 
vrei, galben, verde sau roşu ? 

Ne-am privit una pe alta. 

— Negru, am spus. 

Mesajul meu i-a deranjat pe colegii mei. Nu intenţionat, 
dar aşa s-a întâmplat. Doamna Sparrow şi doamna Spencer 
au venit într-o zi la şcoală congestionate de furie; au venit 
în pauză, le-am văzut cu poşetele şi pălăriile lor, păşind apăsat 
pe asfalt, cu buzele strânse. Doamna Spencer avea mănuşi. 

Unii dintre copii ştiau ce se petrece. în apropierea gar¬ 
dului se afla un grup de elevi care vorbeau în şoaptă. Unul 
dintre ei m-a arătat cu degetul. Am făcut eforturi să nu-1 iau 
în seamă şi mi-am văzut de lemnul şi de capacul meu 1 . Grupul 
s-a făcut tot mai mare, o fată murdară de şerbet la gură a 
strigat la mine de unde era, n-am înţeles ce-a spus, însă toţi 
ceilalţi au râs de n-au mai putut. Apoi a venit un băiat şi mi-a 
tras una peste ceafă, apoi încă una şi încă una; mă lovea şi fugea. 

— Ţi-ai luat leapşa, ţi-ai luat leapşa, au strigat când înv㬠
ţătoarea a trecut pe lângă ei. 

1 în engl. în orig. whip and top, jucărie tradiţională de lemn, 
formată dintr-un băţ subţire, legat cu un şnur textil sau de piele, care 
alcătuieşte un fel de bici, şi un capac. Capacul este învârtit cu ajutorul 
biciului. 


53 



Am fost şocată, apoi înfuriată, înfuriată de mi s-a pus 
un nod în stomac. L-am prins pe unul dintre ei cu biciul 
meu micuţ. Acesta a scâncit. 

— Doamnă, doamnă, m-a bătut. 

— Doamnă, doamnă, l-a bătut, i-au ţinut isonul ceilalţi. 

Doamna m-a luat de părul de la ceafă şi m-a târât înăuntru. 

în curte a sunat clopoţelul, s-au auzit agitaţie şi uşi trân¬ 
tite şi foiala, apoi s-a făcut linişte. Acea linişte aparte, de hol 
de şcoală. 

Mă aflam în cancelarie. 

învăţătoarea s-a întors spre mine, avea un aer obosit. 

— întinde palma. 

Am întins palma. 

A luat rigla. M-am gândit la Cel de Sus. Uşa cancelariei 
s-a deschis şi a intrat doamna Voie, directoarea. 

— A, văd că Jeanette e deja aici. Aşteaptă puţin afară, da ? 

Mi-am retras palma oferită spre sacrificiu, mi-am vârât-o 
în buzunar şi m-am strecurat printre ele. 

Am ieşit exact la timp ca să văd silueta doamnei Spencer 
şi pe cea a doamnei Sparrow retrăgându-se, cu o lungă trenă 
de indignare în urma lor. 

Era frig pe coridor; auzeam glasurile vorbind în şoaptă 
dincolo de uşă, însă nu s-a întâmplat nimic. Am început să 
împung caloriferul cu compasul, încercând să fac o bucată 
de plastic încălzit să arate precum Parisul văzut din aer. 

Seara trecută, la biserică avusese loc adunarea de rug㬠
ciune, şi doamna White avusese o viziune. 

— Cum a fost ? am întrebat curioşi. 

— O, cât se poate de dumnezeiască, a spus doamna White. 

Planurile pentru campania de Crăciun erau destul de avan¬ 
sate. Obţinuserăm permisiunea celor de la Armata Salvării 
să împărţim cu ei magazia de lângă primărie şi se zvonea 
că Pastorul Spratt s-ar putea întoarce cu câţiva dintre cei 
recent convertiţi. 

— Nu putem decât să sperăm şi să ne rugăm, a zis mama, 
şi i-a răspuns imediat printr-o scrisoare. 


54 



Câştigasem încă un concurs pe teme din Biblie şi, spre 
marea mea uşurare, fusesem aleasă povestitor la serbarea de 
la Şcoala de duminică. în ultimii trei ani fusesem Maria, şi, 
mai mult decât atât, nu ştiam ce aş mai putea aduce acestui 
rol. în plus, asta însemna să joc cu Stanley Farmer. 

Era un lucru clar, plăcut şi mă făcea fericită. 

La şcoală nu exista decât confuzie. 

în acest moment eram deja ghemuită pe jos, aşa că, atunci 
când s-a deschis uşa, în cele din urmă, n-am văzut decât un 
dres de lână şi o pereche de pantofi Hush Puppies. 

— Am dori să vorbim cu tine, a spus doamna Voie. 

M-am ridicat şi am urmat-o înăuntru, simţindu-mă cam 
cum trebuie să se fi simţit Daniel. 

Doamna Voie a luat o călimară şi m-a privit cu atenţie. 

— Jeanette, noi suntem de părere că e posibil să ai oarece 
probleme la şcoală. Vrei să ne povesteşti despre ele ? 

— Nu am nici o problemă. M-am foit stresată. 

— Pari destul de preocupată, ca să zic aşa, de Dumnezeu. 

Am continuat să rămân cu ochii în podea. 

— Lucrul tău manual, de pildă, avea un mesaj destul de 
neliniştitor. 

— Era pentru prietena mea şi i-a plăcut, am izbucnit, 
gândindu-mă cum se luminase la faţă Elsie când i l-am dat. 

— Şi cine e prietena ta ? 

— Se numeşte Elsie Norris şi mi-a dat trei şoareci în 
cazanul cu smoală al iadului. 

Doamna Voie şi învăţătoarea mea s-au privit una pe alta. 

— Şi de ce ai ales să scrii în caietul tău de zoologie despre 
pupeze şi hiracşi şi, dacă îmi amintesc bine, chiar şi despre 
crevete ? 

— Mama m-a învăţat să citesc, i-am spus disperată. 

— Da, ştii să citeşti mai bine decât toţi colegii tăi, dar 
nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Cum aş fi putut ? 

Mama m-a învăţat să citesc după Deuteronom, pentru 
că e plin de animale (majoritatea, necurate). Ori de câte ori 


55 



citeam „Orice dobitoc care are copita despicată, cu spin- 
tecătură adâncă între amândouă părţile copitei şi care dobitoc 
rumegă mâncarea, se mănâncă" 1 , ea îmi desena animalele 
pomenite. Căluţii, iepuraşii şi răţuştele erau creaturi vagi, 
fabuloase, însă ştiam totul despre pelicani, hiracşi, leneşi şi 
lilieci. Această tendinţă spre exotism mi-a adus multe nepl㬠
ceri, aşa cum i-a adus şi lui William Blake. Mama desena 
insecte cu aripi şi păsările cerului, însă preferatele mele erau 
animalele de pe fundul mării, moluştele. Aveam o colecţie 
foarte frumoasă strânsă de pe plaja din Blackpool. Mama 
avea un stilou albastru pentru valuri şi cerneală sepia pentru 
carapacea racului. Homarii erau desenaţi cu pix roşu, însă 
niciodată nu desena crevete, pentru că îi plăcea să le mănânce 
într-o chiflă. Cred că acest lucru i-a dat probleme de con¬ 
ştiinţă o lungă perioadă de timp. în cele din urmă, după multe 
rugăciuni şi după ce s-a consultat cu un mare învăţat devotat 
Domnului din Shrewsbury, a fost de acord cu Sfântul Paul 
că ceea ce Domnul a curăţit nu trebuie dat deoparte. După 
asta, am început să mergem la restaurantul cu fructe de mare 
al lui Molly în fiecare sâmbătă. Deuteronomul avea însă şi 
el problemele lui; era plin de lucruri abominabile şi de nepo¬ 
menit. Ori de câte ori citeam despre un copil nelegitim sau 
despre cineva cu testiculele zdrobite, mama dădea pagina 
şi zicea: „Asta s-o lăsăm în grija Domnului", însă, când ea 
pleca, eu aruncam o privire pe furiş. Eram bucuroasă că 
n-am testicule. în mintea mea, erau ca nişte intestine, doar 
că la vedere, iar bărbaţilor din Biblie li se tăiau întruna şi 
nu mai erau în stare să se ducă la biserică. Oribil. 

— Ei bine, m-a presat doamna Voie, aştept. 

— Nu ştiu, am răspuns. 

— Şi de ce, şi asta e poate şi mai grav, de ce terorizezi, 
da, terorizezi, alţi copii ? 

— Nu-i adevărat, am protestat. 

1 Deuteronomul 14:6. 


56 



— Atunci, poţi să-mi spui de ce au venit în dimineaţa 
asta la mine doamna Spencer şi doamna Sparrow, ca să-mi 
spună că odraslele lor au coşmaruri ? 

— Şi eu am coşmaruri. 

— Nu despre asta e vorba. Ai vorbit unor minţi tinere 
despre iad. 

Era adevărat. Nu puteam nega. Le povestisem celorlalţi 
despre grozăviile săvârşite de diavol şi despre soarta celor 
blestemaţi. îmi ilustrasem spusele aproape sugrumând-o pe 
Susan Hunt, însă fusese un accident, şi după asta i-am dat 
bomboanele mele de tuse. 

— îmi pare foarte rău, am zis, eu am crezut că e interesant. 

Doamna Voie şi doamna învăţătoare au clătinat din cap. 

— Poţi să pleci, a zis doamna Voie. Am să-i scriu ma¬ 
mei tale. 


* 

Am fost foarte deprimată. Ce era cu toată agitaţia asta ? 
Mai bine să afli despre iad acum, decât să arzi în el mai târ¬ 
ziu. Am trecut pe lângă colajul clasei a 3-a, reprezentând un 
iepure de Paşte, şi m-am gândit la cel cu arca lui Noe, al 
lui Elsie, cu cupola detaşabilă. 

Era evident către ce se îndreaptă viaţa mea. încă zece ani 
şi mă puteam duce la şcoala de misionari. 

Doamna Voie şi-a ţinut promisiunea. I-a scris mamei, 
explicându-i înclinaţiile mele religioase şi rugând-o să mă 
tempereze. Mama a pufnit şi-a trosnit şi, drept recompensă, 
m-a dus la cinematograf. Acolo rula filmul Cele zece porunci. 
Am întrebat-o dacă poate să vină şi Elsie, şi mama a zis nu. 

Din ziua aceea, toţi cei de la şcoală au început să mă evite. 
Dacă nu aş fi fost ferm convinsă că am dreptate, aş fi fost 
extrem de tristă. Aşa stând lucrurile, am încercat pur şi sim¬ 
plu să uit de toate, mi-am făcut temele cât de bine am putut, 
adică nu prea bine, şi m-am gândit la biserica noastră. I-am 
spus mamei cum era altădată şi cum e acum. 


57 



— Suntem sortiţi să fim diferiţi, a zis ea. 

Nici mama nu avea prea mulţi prieteni. Oamenii nu înţe¬ 
legeau cum gândeşte; nici eu nu înţelegeam, însă o iubeam 
pentru că ştia întotdeauna exact de ce se întâmplă lucrurile. 


Când a venit momentul să vedem cine ia premiu, mi-am 
luat broderia înapoi de la Elsie Norris şi m-am înscris cu 
ea la concursul de cusut. Şi azi am convingerea că era o capo¬ 
doperă, în felul ei; literele erau scrise cu negru, chenarul era 
alb, iar în colţul de jos era un fel de interpretare artistică a 
unui condamnat pe vecie, îngrozit. Elsie o înrămase, aşa că 
arăta destul de profesionist. 

Doamna Virtue a pornit pe culoarul dintre bănci, să strângă 
broderiile... 

— Irene, da. 

— Vera, da. 

— Shelley, da. (Shelley era cercetaşă.) 

— Uitaţi-o şi pe a mea, doamnă Virtue, am spus, pu¬ 
nând-o pe pupitru. 

— Da, a zis ea, vrând să zică Nu. 

— Am s-o înscriu în concurs, dacă asta e ceea ce îţi do¬ 
reşti, însă, sinceră să fiu, nu cred că e genul de lucrare la 
care se aşteaptă juriul. 

— Cum adică, am întrebat, are tot ce trebuie, aventură, 
patos, mister... 

M-a întrerupt. 

— Adică ai folosit prea puţine culori şi nu ai exploatat 
potenţialul gamei de papiote; uită-te la scena satului făcută 
de Shelley, de pildă, uită-te ce paletă bogată de culori a 
folosit. 

— Ea a folosit patru culori, eu trei. 

Doamna Virtue s-a încruntat. 

— Şi, în plus, nimeni altcineva n-a mai folosit negrul. 

Doamna Virtue s-a aşezat. 


58 



— Şi am folosit contrarelieful pentru a da o senzaţie mitică, 
am insistat, atătând spre damnatul cel înspăimântat, con¬ 
damnat pe vecie. 

Doamna Virtue şi-a lăsat capul pe mâinile împreunate. 

— La ce te referi ? Dacă te referi la pata asta neclară din 
colţ... 

Eram furioasă; din fericire, citisem despre modul în care 
Sir Joshua Reynolds l-a insultat pe Turner. 

— Doar fiindcă nu-ţi dai seama ce e, nu înseamnă că nu 
e ceea ce e. 

Am luat scena satului, cusută de Shelley. 

— Asta nu arată a oaie, e doar ceva alb şi pufos. 

— întoarce-te la pupitrul tău, Jeanette. 

— Dar... 

— ÎNTOARCE-TE LA PUPITRUL TĂU! 

Ce puteam face ? Profesoara mea de lucru manual avea 
o problemă cu ochii. Recunoştea lucrurile în funcţie de aştep¬ 
tări şi de mediu. Dacă te aflai într-un anume loc, te aşteptai 
să vezi anumite lucruri. Oi şi dealuri, mare şi peşte; dacă era 
un elefant în supermarket, ea fie se prefăcea că nu există, 
fie o chema pe doamna Jones, ca să discute cu ea depre prăji¬ 
turi cu peşte. însă, cel mai probabil, făcea ce fac majoritatea 
oamenilor atunci când sunt confruntaţi cu un lucru pe care 
nu-1 înţeleg: 

Se panica. 

Problema nu este lucrul în sine sau mediul în care se află 
acel lucru, ci alăturarea celor două; ceva neobişnuit, într-un 
loc banal (mătuşa ta preferată în salonul tău preferat de poker) 
sau ceva banal într-un loc neobişnuit (vătraiul tău preferat 
în mătuşa ta preferată) 1 . Ştiam că broderia mea se află la locul 
potrivit în sufrageria lui Elsie Norris, însă nu are ce să caute 
în clasa de lucru manual a doamnei Virtue. Doamna Virtue 
trebuia fie să fi avut imaginaţia de a mă lăuda pentru efortul 

1 Joc de cuvine introductibil {poker — vătrai; poker parlour - 
salon de poker). 


59 



făcut, fie să fi înţeles că aici are loc o dezbatere referitoare 
la faptul că un lucru poate avea în acelaşi timp o valoare 
absolută şi una relativă; dată fiind această stare de fapt, ar 
fi trebuit să-mi acorde o minimă prezumţie de nevinovăţie. 

însă ea s-a supărat şi a dat vina pe mine, spunând că din 
cauza mea o doare capul. A făcut şi ea exact ca Sir Joshua Rey¬ 
nolds, care se plângea că Turner îi dă mereu dureri de cap. 

N-am câştigat nici un premiu cu peticul meu cusut şi am 
fost foarte dezamăgită. In ultima zi de şcoală, i l-am dus 
înapoi lui Elsie şi am întrebat-o dacă îl mai vrea. 

Ea mi l-a înşfăcat din mână şi l-a pus imediat înapoi, pe 
perete. 

— L-ai agăţat invers, Elsie, am remarcat eu. 

Ea şi-a căutat ochelarii şi s-a uitat la el. 

— Aşa e, dar pentru Cel de Sus e acelaşi lucru. însă o 
să-l pun totuşi cum trebuie, pentru cei care nu înţeleg. 

Şi a îndreptat cu grijă broderia. 

— Am crezut că poate nu-ţi mai place. 

— Copil păgân, însuşi Domnul a fost batjocorit, aşa că 
nu te aştepta ca nespălaţii să priceapă aşa ceva. 

(Elsie îi numea întotdeauna pe neconvertiţi nespălaţi.) 

— Ei, ar fi frumos să te aprecieze şi ei, măcar câteodată, 
m-am aventurat, încercând o relativizare a subiectului. 

Elsie s-a supărat foarte tare. Era genul absolutist, şi nu 
avea vreme de pierdut cu cei care credeau că vacile nu există, 
dacă tu nu te uiţi la ele. Odată ce un lucru era creat, era 
valabil pe vecie. Valoarea lui nici nu creştea, nici nu scădea. 

Percepţia, spunea ea, e o înşelătorie; nu spusese Sf. Pavel 
că prin sticlă vedem întunecat, şi nu zisese Wordsworth că 
vedem prin intermediul străfulgerărilor ? 

— Această prăjitură - mi-a fluturat-o în faţă, printre muş¬ 
cături - această prăjitură nu are nevoie ca eu să o mănânc, 
pentru a deveni comestibilă. Ea există fără mine. 

Era un exemplu greşit, însă ştiam la ce se referă. Se referea 
la faptul că a crea este un lucru palpabil, iar a aprecia, o acţiune 
facultativă. Odată creată, fiinţa se separa de creatorul său şi 
nu avea nevoie de nici o altă acţiune secundară pentru a exista. 


60 



— Ia o prăjitură, a zis veselă, însă eu n-am luat, fiindcă, 
deşi filozofic vorbind era posibil ca Elsie să o fi luat pe 
arătură, afirmaţia ei că prăjitura există fără nici una dintre 
noi era, în mod categoric, adevărată. Probabil că exista un 
oraş întreg înăuntrul ei, cu propriile lui valori şi un stil 
propriu de bârfă. 


De-a lungul anilor, am făcut tot posibilul să obţin un 
premiu; unii îşi doresc să facă din această lume un loc mai 
bun, şi totuşi continuă să o dispreţuiască. însă n-am reuşit 
niciodată; există o formulă, un secret, nu ştiu care anume, 
pe care cei ce au fost la internat privat sau la cercetaşi par 
să-l ştie. Acesta guvernează întreaga viaţă; începe cu zambila 
care creşte, trece prin umilinţa de a fi tu mereu cel care 
împarte paharele cu lapte colegilor şi sfârşeşte undeva, într-o 
semitristeţe albastră. 

Zambilele mele erau roz. Erau două. Am numit desenul 
„Bunavestire" (trebuia să ai o temă). Asta din cauză că florile 
păreau că se îmbrăţişează şi pentru că mi-au amintit de Maria 
şi de Elisabeta, imediat după ce au primit vizita îngerului. 
Mi s-a părut o foarte isteaţă împreunare a horticulturii şi 
a teologiei. Am pus şi o mică explicaţie la baza desenului, 
precum şi versul respectiv, ca privitorul să ştie unde să-l 
caute dacă vrea să-l citească, însă nu am câştigat. Au câştigat, 
în schimb, „Surorile zăpezii", două flori albe şi jumulite. 
Aşa că am luat „Bunavestire" acasă şi i-am dat-o iepurelui 
s-o mănânce. După asta, am avut oarece mustrări de con¬ 
ştiinţă, să nu fie considerată o erezie, şi iepurele s-a îmbol¬ 
năvit. Mai târziu, am încercat să câştig concursul de ouă 
încondeiate de Paşte. Am avut aşa de puţin succes cu temele 
mele biblice, încât părea o idee foarte bună să încerc ceva 
nou. Nu putea fi ceva prerafaelit, fiindcă Janey Morris era 
slăbănoagă şi nu putea fi interpretată de un ou. 

Coleridge şi Bărbatul din Porlock ? 


61 



Coleridge era gras, însă am simţit că tabloul ar fi total 
lipsit de interes dramatic. 

— E evident, a spus Elsie, Wagner. 

Aşa că am tăiat o cutie de carton pentru a face scena, iar 
Elsie s-a ocupat de fundal, şi eu am făcut stâncile, din coji 
de la jumătăţi de ouă. Am stat toată noaptea ca să facem 
personajele, din cauza detaliilor. Alesesem partea cea mai 
incitantă, „Brunhilda îşi înfruntă tatăl“. Eu am făcut-o pe 
Brunhilda, iar Elsie pe Wodin. Brunhilda avea o cască făcută 
dintr-un degetar, cu mici aripioare din pene, luate din perna 
lui Elsie. 

— îi trebuie o suliţă, a zis Elsie. O să-ţi dau un beţigaş 
de cocteil, dar să nu spui nimănui de la ce e. 

Ca tuşeu final, mi-am tăiat o şuviţă de păr şi i-am făcut 
plete Brunhildei. 

Wodin era o capodoperă, un ou maro cu gălbenuş dublu, 
cu scut făcut dintr-un biscuit Ritz şi plasture negru pe un 
ochi. I-am făcut un car dintr-o cutie de chibrituri, pur şi 
simplu prea mică. 

— Accent dramatic, a zis Elsie. 

A doua zi l-am dus la şcoală şi l-am pus lângă celelalte; 
nici nu exista comparaţie. Imaginaţi-vă şocul meu în clipa 
în care n-am câştigat. Nu eram un copil egoist şi, înţelegând 
natura geniului, m-aş fi înclinat bucuroasă în faţa talentului 
altcuiva, însă nu în faţa a trei ouă învelite în vată şi intitulate 
„Iepuraşi de Paşte.“ 

— Nu e corect, i-am spus lui Elsie mai târziu în aceeaşi 
seară, la adunarea enoriaşelor. 

— O să te obişnuieşti. 

— Şi oricum, s-a băgat şi doamna White, care auzise 
povestea, sunt oameni care n-au nimic sfânt în ei. 


ic 

Nu m-am lăsat pradă disperării; am făcut Un tramvai 
numit dorinţă din perii de curăţat pipa, o pernuţă brodată 


62 



imprimată cu poza lui Bette Davis din Now Voyager, un 
Wilhelm Teii din origami, cu măr natural şi, lucrul cel mai 
frumos, o sculptură din cartofi a lui Henry Ford în faţa 
clădirii Chrysler din New York. O listă impresionantă după 
orice criterii, însă eu eram la fel de plină de speranţă şi de 
naivă ca regele Canute în lupta cu talazurile. Orice făceam, 
nu producea nici cea mai mică impresie, şi n-am reuşit decât 
să-mi enervez mama, pentm că abandonasem temele biblice, 
îi plăcuse destul de mult Now Voyager, dat fiind că era unul 
dintre filmele din perioada când o curta tata, însă era de 
părere că ar fi fost mai bine să fac Turnul Babei din origami, 
deşi i-am spus că ar fi fost mult prea complicat. 

— Domnul a păşit pe ape, a fost tot ce mi-a spus când 
am încercat să-i explic. însă avea şi ea problemele ei. Mulţi 
dintre misionari fuseseră mâncaţi, ceea ce însemna că acum 
trebuia să le explice situaţia familiilor lor. 

— Nu-i uşor, a zis, chiar dacă e pentru Cel de Sus. 


Când copiii lui Israel au părăsit Egiptul, au fost ghidaţi 
de stâlpul de nor pe timpul zilei, şi de cel de foc pe timpul 
nopţii. Pentru ei, asta nu părea să fie o problemă. Pentru 
mine, era o problemă imensă. Stâlpul de nor era o ceaţă 
stranie şi de neînţeles. Nu pricepeam regulile de bază ale 
jocului. Lumea de zi cu zi era una a Lucrurilor Ciudate, fără 
formă şi, prin urmare, goale. Mă alinam pe cât puteam rea- 
ranjând întruna faptele, în versiunea celorlalţi. 

într-o zi, am aflat că tetraedul este o formă geometrică 
ce se poate obţine întinzând un elastic peste nişte cuie. 
însă Tetraedru este un împărat... 
împăratul Tetraedru trăia într-un palat făcut numai din 
benzi de elastic. La dreapta, erau fântâni meşteşugite, din 
care izvorau jeturi de elastic, delicate ca mătasea; la stânga, 
zece menestreli cântau zi şi noapte la alăute de elastic, 
împăratul era iubit de toată lumea. 


63 



Noaptea, când câinii cei agili dormeau şi muzica îi toro¬ 
pea pe toţi şi îi adormea, mai puţin pe cei ce stăteau de pază, 
palatul cel maiestuos era închis cu drugi puternice, pentru 
a se apăra de vicleanul Isoscel, duşman recunoscut al blân¬ 
dului Tetraedru. 

în timpul zilei însă, paznicii deschideau larg porţile uriaşe, 
inundând câmpia cu lumină, iar darurile supuşilor erau aduse 
împăratului. 

Mulţi îi aduceau daruri; coţi întregi de ţesături atât de 
fine, încât cea mai uşoară modificare a temperaturii le putea 
distruge; ţesături cu urzeală atât de solidă, încât din ele se 
puteau construi oraşe întregi. 

Şi poveşti despre dragoste şi nebunie. 

într-o zi, o femeie frumoasă i-a adus împăratului un circ 
mişcător, manevrat de pitici. 

Piticii jucau toate tragediile şi multe dintre comedii. Le 
jucau pe toate odată şi era un noroc că Tetraedru avea atâtea 
feţe, altfel ar fi murit de epuizare. 

Le jucau pe toate odată, şi împăratul, care se plimba în 
jurul teatrului său, le putea vedea pe toate în acelaşi timp, 
dacă voia. 

Se plimba în jurul lor, la nesfârşit, şi aşa a învăţat un lucru 
foarte important: 

că nici o emoţie nu e cea de pe urmă. 



LEVITICUL 



Cei păgâni erau o preocupare zilnică în casa noastră. Mama 
îi întâlnea peste tot, mai ales Alături. O chinuiau aşa cum 
numai cei fără de Dumnezeu o pot face, însă avea şi ea 
metodele ei. 

Urau imnurile, iar ei îi plăcea să cânte la pian, o pianină 
veche, cu sfeşnice şi clape galbene. Fiecare dintre noi aveam 
câte un exemplar din Redemption Hymnal (cu copertă car¬ 
tonată şi îmbrăcată în material textil, 3 şilingi). Mama cânta 
melodia, iar eu adăugam armoniile. Primul imn pe care l-am 
învăţat a fost o splendidă compoziţie victoriană intitulată 
Ask the Saviour to Help You 1 . 

într-o duminică dimineaţă, după ce tocmai ne întor- 
seserăm de la slujbă, am auzit nişte zgomote ciudate, ca nişte 
ţipete de ajutor, venind dinspre Vecinii de Alături. Nu le-am 
luat în seamă, însă mama a îngheţat în spatele radioului şi 
a început să facă feţe-feţe. Doamna White, care venise la noi 
să ascultăm împreună World Service, şi-a lipit imediat urechea 
de perete. 

— Ce e ? am întrebat. 

—Nu ştiu, a zis ea în şoaptă, dar orice-ar fi, e ceva necurat. 

Mama tot nu se mişca. 

— Ai un pahar de vin ? a iscodit-o doamna White. 

Mama a părut îngrozită. 

1 Roagă-l pe Mântuitor să te ajute. 


67 



— Pentru scopuri medicale, am vrut să spun, a adăugat 
doamna White iute. 

Mama s-a dus la un bufet înalt şi a dat jos o cutie de pe 
raftul de sus. Acesta era Bufetul de Război, şi în fiecare săp¬ 
tămână cumpăra câte o altă conservă pe care s-o pună acolo, 
în eventualitatea unui nou Holocaust. în principal, era plin 
cu cireşe sălbatice confiate şi sardine la ofertă specială. 

— Nu le folosesc niciodată, a zis cu subînţeles. 

— Nici eu, a zis doamna White defensiv, lipindu-se iar 
de perete. în timp ce mama acoperea televizorul, doamna 
White s-a lăsat să alunece în jos şi s-a aşezat lângă plintă. 

— Tocmai am zugrăvit peretele ăla, a subliniat mama. 

— Oricum, văd că s-au oprit, a zis doamna White, oftând. 

în clipa aceea, dinspre Vecinii de Alături a izbucnit un alt 
val de tânguiri. 

De data asta, foarte clar. 

— Preacurvesc, a strigat mama, grăbindu-se să-mi astupe 
urechile cu mâinile. 

— Lasă-mă, am ţipat. 

Câinele a început să latre, şi tata, care lucrase de noapte 
sâmbătă, a coborât în pantalonii de pijama. 

— Pune-ţi nişte haine pe tine, a ţipat mama, iar au început 
Ăştia de Alături. 

Am muşcat-o pe mama de mână. 

— Dă-mi drumul la urechi, aud foarte bine şi aşa. 

— în sfântă zi de duminică, a exclamat doamna White. 

Afară, din senin, maşina de îngheţată. 

— Du-te şi ia două comete şi o vafă pentru doamna White, 
a poruncit mama, vârându-mi 10 şilingi în palmă. 

Am fugit. Nu prea ştiam exact ce înseamnă a preacurvi, 
însă citisem despre asta în Deuteronom şi ştiam că e un păcat, 
însă de ce era atât de zgomotos ? Cele mai multe păcate se 
făceau în linişte, ca să nu fii prins. Am cumpărat îngheţatele 
şi am hotărât să mai zăbovesc un pic afară. Când m-am întors 
în casă, mama deschisese pianul şi se uita cu doamna White 
prin Redemption Hymnal. 


68 



Am împărţit îngheţatele. 

— S-a oprit, am zis veselă. 

— Pentru moment, a spus mama ursuză. 

Când ne-am terminat îngheţatele, mama şi-a şters mâinile 
pe şorţ. 

—Ask the Saviour to Help You , asta o să cântăm. Doamnă 
White, o să vă rog să cântaţi dumneavoastră vocea întâi. 

Prima strofă era foarte frumoasă, m-am gândit: 

Ispitei să nu te laşi pradă, căci a ceda e un păcat. 

Şi fiece triumf alte victorii îţi aduce neîntârziat. 

Du-ţi lupta bărbăteşte şi patimile tu o să le birui. 

Priveşte spre Isus, El te va ajutape drumul bun să stărui 

Imnul avea un refren înălţător, care a emoţionat-o atât 
de tare pe mama, încât n-a mai ţinut seama de notele de pe 
partitură şi a început să-l acompanieze impetuos, trezind 
la viaţă toate clapele pianului. Nici o notă nu a fost omisă, 
în clipa în care am ajuns la cea de-a treia strofă. Vecinii de 
Alături începuseră deja să bată în perete. 

— I-auzi la păgâni, a strigat mama jubilând şi apăsând 
şi mai tare cu piciorul pedala grea. 

— Mai cântaţi o dată. 

Şi am cântat, în timp ce păgânii, scoşi din minţi de Cuvân¬ 
tul cel Sfânt, au ieşit repede afară, să caute ceva îndeajuns 
de solid, cu care să poată bate în perete suficient de tare. 

Unii dintre ei au fugit în curtea din spate şi au strigat 
peste zid: 

— Opriţi dracului gălăgia. 

— în sfântă zi de duminică, a ţâţâit din buze doamna 
White, înspăimântată. 

Mama a sărit de la clape şi a alergat în curtea din spate, 
pentru a le răspunde cu vorbe din scriptură. S-a trezit hol- 
bându-se la fiul cel mare, care avea faţa plină de coşuri. 

— Doamne Dumnezeule, ajută-mă, s-a rugat ea, şi i-a 
venit imediat în minte un fragment din Deuteronom: 


69 



„Domnul te va lovi cu lepră rea peste genunchi şi peste 
fluiere şi din tălpile picioarelor tale până în creştetul capului 
tău, de care nu te vei mai putea vindeca." 1 

Apoi a alergat înapoi în casă şi a trântit uşa din spate. 

— Aşa, a zâmbit, mâncăm şi noi ceva pe ziua de azi ? 

* 

Mama îşi spunea misionară pe frontul de acasă. Zicea că 
Cel de Sus n-o chemase în zonele bătute de arşiţă, ca pe 
Pastorul Spratt şi Cruciada Gloriei a lui, ci pe străzile şi aleile 
din Lancashire. 

— întotdeauna am fost călăuzită de Domnul, îmi spunea. 
Uită-te la ce am reuşit să fac la Wigan. 

Cu mult timp în urmă, la scurtă vreme după convertirea 
ei, mama primise un plic ciudat, cu ştampila poştei din Wigan. 
Intrase la bănuieli, ştiind că Diavolul îi încearcă pe cei recent 
salvaţi. Singura persoană pe care o cunoştea în Wigan era 
un fost iubit de-al ei, care o ameninţase că se omoară în clipa 
în care ea se măritase cu altul. 

— E problema ta, îi spusese, refuzând să corespondeze. 

într-un final, curiozitatea a pus stăpânire pe ea şi a des¬ 
chis plicul. Nu era de la Pierre, ci de la Eli Bone (Reverend), 
de la Societatea pentru cei pierduţi. 

Antetul de pe hârtie reprezenta câteva suflete adunate 
în jurul unui munte, sub care se afla un text uşor arcuit. 
„Legaţi de stâncă ", scria. 

Şi mama a continuat să citească... 

Pastorul Spratt, care plecase în Africa din Wigan, o reco¬ 
mandase pe mama acestei organizaţii, care îşi căuta trezo¬ 
rier. Ultimul, doamna Maude Butler (născută Richards), 
tocmai se căsătorise şi urma să se mute la Morecambe. Avea 
să deschidă o pensiune pentru cei îndoliaţi, cu reduceri 
speciale acordate celor care lucrează pentru Societate. 

1 Deuteronomul 28:35. 


70 



„O ofertă foarte atractivă", punctase Reverendul. 

Mama a fost foarte flatată şi a decis să accepte invitaţia 
acestuia de a se duce şi a sta la Wigan câteva zile, ca să afle 
mai multe despre Societate. Tata era mai tot timpul plecat 
la lucru, aşa că i-a lăsat adresa şi un bileţel în care scria: „Sunt 
ocupată cu Domnul, în Wigan". 

S-a întors abia peste trei săptămâni, iar după asta a con¬ 
tinuat să se ducă regulat la Reverendul Bone, pentru a face 
bilanţul contabil al campaniei de recrutare de noi membri. 
Era o femeie de afaceri foarte pricepută şi, sub conducerea 
ei, Societatea pentru cei pierduţi aproape că şi-a dublat 
numărul de membri. 

Fiecare formular de abonament conţinea o serie de oferte 
tentante: reducere la cărţile de imnuri şi alte accesorii reli¬ 
gioase de bază; un buletin informativ care era de fiecare dată 
însoţit de un cadou şi un disc gratuit de Crăciun; şi, fireşte, 
reducerile oferite la pensiunea Morecambe. 

Mama alegea de obicei un cadou cu care să meargă la 
sigur, ce se oferea exclusiv membrilor Societăţii. într-un an, 
a fost un pliant nou-nouţ, care se desfăcea ca o hartă, cu 
Profeţiile, în aşa fel încât cei binecuvântaţi să poată fi siguri 
de semnele şi prevestirile ce vor însoţi Cea de-a doua Venire 
a Mântuitorului. în alt an, o cutie a milei făcută de artizanii 
unui trib. Şi, favoritul meu, un barometru cu tablă mobilă 
de calcul. într-o parte a acestui aparat solid din bachelită se 
afla un termometru, iar în cealaltă, o tablă mobilă ce arăta 
numărul de convertiri posibile într-un an, dacă fiecare per¬ 
soană, începând cu tine, îi aduce Domnului câte două suflete. 
Conform tablei mobile, întreaga lume ar putea fi creştinată 
în cel mult zece ani. Acest lucru era extrem de încurajator pen¬ 
tru cei timizi, şi mama primea multe scrisori de mulţumire. 

Societatea se întâlnea o dată pe an la pensiunea More¬ 
cambe, într-un weekend, exact înainte de sezonul de cam¬ 
panie - acesta avea loc în jurul Paştelui, după ce se tămăduiau 
bolile contractate în timpul iernii celei aspre. Fireşte, uneori 
mai era câte un val de inundaţii neaşteptate în ianuarie, însă 


71 




e surprinzător cât de mult rezistă oamenii, atunci când ştiu 
că se apropie sfârşitul. Mama, care a fost mereu interesată 
de Sfârşit, atât din punct de vedere personal, cât şi în general, 
avea o prietenă care făcea marea majoritate a coroanelor 
mortuare din regiunea coastei Fylde. 

— Se apropie vremea noastră, spunea ea în fiecare iarnă 
şi îşi cumpăra un palton nou. 

— Atâta lucru îmi permit şi eu, zicea ea. Oamenii trăiesc 
mai mult acum şi nu vor să se streseze mai mult decât e cazul 
când o veni sfârşitul. Clătina din cap. Nu, afacerile nu mai 
sunt ce erau odată. 

Câteodată venea şi stătea cu noi şi-şi aducea sârmele, 
bureţii şi cataloagele. 

— E ciudat, dar toată lumea vrea acelaşi lucru, nimeni 
nu se aventurează niciodată să ceară altceva, deşi odată am 
făcut o vioară din garoafe pentru soţul unei muziciene. 

Mama a dat din cap cu înţelegere. 

Femeia şi-a sorbit ceaiul. 

— Regina Victoria, da, alea da funeralii. 

A luat un biscuit cu ciocolată de la baza mormanului. 

— Fireşte, eram tânără atunci, însă mama mea îşi rupea 
degetele până-i dădea sângele, făcând coroane. Şi pe vremea 
aia coroanele erau coroane adevărate. Inimi şi flori, ghir¬ 
lande, blazoane de familie, uite, ca asta din catalog. L-a luat 
şi ne-a arătat paginile decolorate. însă nimenea nu mai vrea 
aşa ceva azi. 

A mai luat un biscuit. 

— Cruci, a zis cu tristeţe, asta e tot ce-mi cer, cruci. 
Pentru o femeie cu pregătirea mea, e prea puţin. 

— Dar nu puteţi să faceţi şi aranjamente pentru nunţi? 
am întrebat-o. 

— Nunţi, a pufnit ea, ce treabă am eu cu nunţile ? 

— Aţi avea parte de puţină diversitate, am sugerat. 

— Şi ce crezi că cere lumea pentru nunţi ? m-a provocat. 

Nu ştiam, nu fusesem la nici una. 


72 



A coborât privirea spre mine, cu ochi strălucitori. 
— Cruci, a zis, reumplându-şi cana. 


în weekendul în care ne-am adunat cu toţii la More- 
cambe pentru petrecere, era acolo şi femeia respectivă. 

— Am venit aici cu treabă, ne-a spus. 

Se pare că fusese o epidemie la un internat din apropiere. 
Mulţi elevi nu-i făcuseră faţă şi, fireşte, părinţii voiau jerbe. 

— Şcoala vrea două rachete de tenis în culorile lor, drept 
omagiu. Le fac cu mimoze şi trandafiri, e foarte greu, dar 
e o provocare. 

— Da, dar banii sunt pe măsură, nu ? a întrebat mama. 

— O să-mi fac baia cu ei, asta o să fac. O femeie cu pre¬ 
gătirea mea, să n-aibă baie acasă, e strigător la cer. 

Am întrebat-o dacă pot s-o ajut şi eu, şi ea a zis că da, 
aşa că ne-am dus amândouă în seră. 

— Pune-ţi astea. Mi-a dat o pereche de mănuşi fără degete. 
Şi începe să alegi trandafirii. 

Avea mâinile roşii şi pătate cu praf de mimoză. 

— Ce crezi că i-ar plăcea maică-tii ? m-a întrebat, de dra¬ 
gul conversaţiei. 

— A, cred că ceva grandios. Mă gândesc că i-ar plăcea 
Biblia, deschisă la Profeţii. 

— Ei, o să vedem, a zis femeia. 

Ne înţelegeam foarte bine. Peste ani, când am avut nevoie 
de o slujbă sâmbăta, m-a ajutat. îşi luase drept partener de 
afaceri o altă antreprenoare de pompe funebre, aşa că acum 
puteau oferi întreaga gamă de servicii la preţuri speciale. 

— Abia mai facem faţă, mi-a spus odată 

Aveau foarte mult de muncă şi, de regulă, aveau nevoie de 
ajutoare. Mi-au încredinţat aranjarea în coşciug şi machiajul. 
La început, eram foarte neîndemânatică. Dădeam cu prea 
mult ruj şi mânjeam pomeţii. 


73 



—Tratează-i cu respect, a zis femeia, au şi răposaţii mân¬ 
dria lor. 

întotdeauna aveam o listă cu instrucţiunile de înmor¬ 
mântare şi, în curând, această sarcină mi-a revenit mie. Aveam 
grijă ca morţii să aibă tot ce le trebuie. Unii nu voiau decât 
o carte de rugăciune sau Biblia personală sau verigheta, însă 
unii dintre ei erau categoric egipteni. Le puneam alături albume 
cu fotografii, cele mai frumoase rochii, romanele preferate 
şi, o dată, chiar şi propriul roman. Era despre o săptămână 
petrecută într-o cabină de telefon, cu o pereche de pijamale 
pe nume Adolf Hitler. Eroina era o bucată de sfoară înnodată. 

— Mare Ţi-e grădina, a zis femeia când l-a citit. 

însă l-am pus totuşi în coşciug. Mi-a amintit de Rossetti, 
care şi-a aruncat poeziile în mormântul soţiei lui şi a trebuit 
să ceară aprobarea ministrului de interne pentru a le dez¬ 
gropa, şase ani mai târziu. îmi plăcea munca mea. Am învăţat 
foarte multe despre lemn şi flori şi îmi făcea plăcere să 
lustruiesc mânerele, ca pe un ultim tuşeu personal. 

— întotdeauna, cele mai bune, declara femeia. 

într-un an, Societatea a ţinut o conferinţă specială în 
oraşul nostru. Mama a făcut campanie săptămâni la rând, 
ca să fie sigură că vine suficientă lume. May şi Alice au îm¬ 
părţit invitaţii în cutiile poştale, iar domnişoara Jewsbury 
urma să cânte la oboi. Era o discuţie liberă, prin care se dorea 
informarea şi încurajarea noilor membri. Singurul loc pe 
care l-am găsit disponibil a fost Rechabite Hali, colţ cu 
strada Infant. 

— Crezi că e în regulă ? a întrebat May, îngrijorată. 

— Să nu le căutăm nod în papură, a răspuns mama. 

— Dar sunt destul de curaţi pentru Domnul ? a stăruit 
doamna White. 

— Asta numai Cel de Sus poate hotărî, a zis mama, ferm. 
Doamna White s-a îmbujorat la faţă, şi mai târziu am văzut 
că şi-a tăiat numele de pe lista voluntarelor care urmau să 
facă brioşe cu stafide. 


74 



Conferinţa era programată într-o zi de sâmbătă, şi sâm¬ 
băta era mereu piaţă în apropiere de Infant Street, aşa că 
mama mi-a dat o lădiţă portocalie şi mi-a spus să strig, ca 
să anunţ lumea. Nu mi-a mers prea bine. Cei mai mulţi pre¬ 
cupeţi mi-au scos ochii că le stau în drum, că ei au plătit să 
poată sta acolo şi eu nu, şi aşa mai departe. Nu m-au deranjat 
insultele, eram deja obişnuită cu ele, şi nu le luam niciodată 
personal, însă ploua şi voiam să fac o treabă bună. în cele din 
urmă, doamnei Arkwright, cea din spatele fabricilor, i s-a 
făcut milă de mine. Avea o tarabă închiriată peste weekend, 
cu mâncare pentru animale, deşi, dacă era o chestiune 
urgentă, dădea şi sfaturi despre dăunători. 

— îmi place să-mi iau şi eu o mică pauză, a zis. 

M-a lăsat să-mi pun lădiţa sub copertina tarabei ei, ca 
să pot împărţi broşuri fără să mă ud prea tare. 

— Mă-ta aia-i cam smintită, ascultă la mine, îmi zicea 
întruna. 

Poate că avea dreptate, dar n-aveam ce face. 

Am fost uşurată când s-a făcut ora două şi am putut să 
mă duc şi eu înăuntru, lângă ceilalţi. 

— Câte broşuri ai împărţit ? a întrebat mama, care pândea 
la uşă. 

— Pe toate. 

S-a înmuiat. 

— Bravo. 

Chiar în clipa aceea, cineva a început să cânte la pian, 
aşa că m-am grăbit să intru şi eu. Locul era destul de ap㬠
sător, cu multe tablouri reprezentându-i pe apostoli. Predica 
era despre perfecţiune, şi momentul în care am auzit primele 
cuvinte a fost cel în care am simţit cum, pentru întâia oară, 
încep să nu fiu de acord cu ceea ce mi se înfăţişa drept adevăr 
teologic absolut. 

Perfecţiunea, spunea bărbatul, este un lucru la care trebuie 
să aspiri. Era condiţia Dumnezeului suprem, era condiţia 
omului înainte de Cădere. Ea nu putea fi atinsă cu adevărat 
decât în lumea de apoi, însă noi avem sentimentul ei, un 


75 



sentiment înnebunitor şi imposibil, care este deopotrivă o 
binecuvântare şi un blestem. 

— Perfecţiunea, a afirmat el ritos, înseamnă desăvârşire 
absolută. 


Odată ca niciodată, în pădure trăia o femeie atât de fru¬ 
moasă, încât simpla ei prezenţă îi vindeca pe cei suferinzi 
şi făcea holdele să rodească. 

Era, de asemenea, înţeleaptă şi cunoştea foarte bine legile 
fizicii şi natura universului. Marea ei plăcere era să toarcă 
şi să cânte în timp ce răsucea fuiorul. în acest timp, într-o 
parte a pădurii ce devenise oraş, un mare prinţ hălăduia amărât 
pe coridoarele palatului său. Mulţi îl considerau un prinţ 
bun şi un lider valoros. Era, în plus, şi destul de chipeş, chiar 
dacă uneori îl apuca bâzdâcul din senin. 

în timp ce se plimba, vorbea cu însoţitoarea lui de nădejde, 
o gâscă bătrână. 

— Dacă mi-aş putea găsi o nevastă, a oftat el. Cum să 
conduc regatul ăsta fără o soţie? 

— Te-ai gândit vreodată să pui pe altcineva să-ţi caute ? 
a sugerat gâscă, mergând legănat. 

— Nu te prosti, a repezit-o prinţul. Sunt prinţ, ce 
Dumnezeu. 

Gâscă s-a îmbujorat. 

— Problema e, a continuat prinţul, că sunt multe fete, 
însă nici una care să aibă acel ceva pe care-1 caut. 

— Ce anume ? a făcut gâscă, gâfâind. 

Prinţul a privit în zare o clipă, apoi s-a aruncat pe iarbă. 

— V-a plesnit cracul, sire, a şoptit însoţitoarea lui jenată. 

însă prinţului nici că-i păsa. 

— Acel ceva anume... S-a rostogolit şi s-a sprijinit intr-un 
cot, îndemnând-o prin gesturi pe gâscă să facă la fel. 


76 



— Vreau o femeie fără nici un cusur, nici vizibil şi nici 
invizibil, desăvârşită din toate punctele de vedere. Vreau o 
femeie perfectă. 

Şi, zicând aceste cuvinte, şi-a îngropat faţa în iarbă şi a 
început să plângă. 

Gâscă a fost cât se poate de mişcată de această izbucnire 
sinceră şi a pornit în lume să caute nişte sfetnici. 

După ce a căutat mult şi bine, a dat peste câţiva adunaţi 
ciorchine sub stejarii regali, jucând bridge. 

— Prinţul vrea o soţie. 

Ei şi-au ridicat privirile toţi odată. 

— Prinţul vrea o soţie, a repetat ea, şi aceasta trebuie să 
fie fără nici un cusur, nici vizibil şi nici invizibil, desăvârşită 
din toate punctele de vedere. Trebuie să fie o femeie perfectă. 

Cel mai tânăr sfetnic şi-a scos goarna şi a strigat în ea, 
dând de veste. „Vrea o soţie", a dat el sfoară în ţară. „Perfectă." 

* 

Vreme de trei ani, sfetnicii au străbătut regatul în lung 
şi-n lat, dar în zadar. Au găsit multe femei frumoase şi vir¬ 
tuoase, însă prinţul le-a refuzat pe toate. 

— Prinţe, eşti un prost, i-a spus gâscă într-o zi. Ceea ce 
vrei tu nu poate exista. 

— Trebuie să existe, a insistat prinţul, pentru că aşa 
vreau eu. 

— O să mori înainte să apuci s-o găseşti, a ridicat din umeri 
gâscă, care tocmai se pregătea să se întoarcă la tava ei cu 
mâncare. 

— Nu înaintea ta, i-a tăiat-o prinţul şi i-a zburat căpăţâna. 


Au mai trecut trei ani, şi prinţul a început să scrie o carte, 
ca să-şi treacă timpul. Se numea Sfânta Taină a Perfecţiunii. 
A împărţit-o în trei părţi. 


77 




Partea întâi: filozofia perfecţiunii. Sfântul Potir, viaţa fără 
de prihană, aspiraţia finală de pe Muntele Cârmei. Sfânta 
Tereza şi Castelul interior. 

Partea a doua: imposibilitatea perfecţiunii. Neobosita 
căutare din această viaţă, durerea, majoritatea, care optează 
pentru cea mai bună variantă dintre cele găsite. Corupţia 
generalizată. Importanţa sincerităţii absolute 1 . 

Partea a treia: necesitatea de a produce o lume de fiinţe 
perfecte. Posibilitatea, rezultată din aceasta, a unui paradis 
pe pământ. O rasă perfectă. Un îndemn la absolutism. 

Prinţul era foarte încântat de cartea lui şi le-a dat câte 
un exemplar din ea tuturor sfetnicilor săi, ca aceştia să nu-i 
mai irosească timpul cu variante sub ceea ce-şi dorea el. Unul 
dintre aceştia a luat cartea şi a plecat cu ea într-un colţ înde¬ 
părtat al pădurii, unde o putea citi în pace. Nu era prea înv㬠
ţat cu cititul, iar prinţul scria o proză destul de prolixă. 

în timp ce şedea el lungit sub un copac, a auzit un glas 
cântând, glas ce venea de undeva din stânga lui. Fire curioasă 
şi iubitoare de muzică, s-a ridicat să afle cui îi aparţinea vocea 
aceea. într-un luminiş, se afla o femeie ce torcea cu fuiorul 
şi-şi trecea timpul cântând. 

Sfetnicul a fost de părere că e cea mai frumoasă fiinţă pe 
care a văzut-o în viaţa lui. 

„Şi, pe deasupra, mai ştie şi să coasă", s-a gândit el. 

S-a dus la ea, făcând plecăciuni în timp ce se apropia. 

— Frumoasă fecioară, a început. 

— Dacă ai chef de palavre, a zis ea, întoarce-te mai târziu, 
am un termen-limită de respectat. 

Sfetnicul a fost extrem de şocat. 

— Dar eu sunt spiţă regală, i-a spus. 

— Iar eu am un termen de respectat, i-a spus ea. Vino 
să iei prânzul cu mine, dacă vrei. 

1 Joc de cuvinte ce trimite la celebra piesă de teatru The Impor- 
tance of Being Eamest de Oscar Wilde. 


78 



— Mă întorc la amiază, a răspuns el băţos şi s-a îndepărtat 
cu pas apăsat. 

In acest timp, sfetnicul a purces să-i întrebe despre femeie 
pe toţi cei pe care-i întâlnea în cale. Câţi ani avea ? Din ce 
familie se trăgea ? Avea rude ? Era deşteaptă ? 

— Deşteaptă ? a pufnit un moş. E perfectă. 

— Ai zis perfectă ? l-a presat sfetnicul, scuturându-1 pe 
bătrân de umeri. 

— Da, a strigat acesta, am zis perfectă. 

Când s-a făcut amiază, sfetnicul a bătut în uşa casei în 
care stătea femeia. 

— Am supă de brânză, a zis ea, şi l-a poftit să intre. 

— Lasă supa, a răspuns el, trebuie să plecăm, te duc la prinţ. 

— Pentru ce ? a întrebat femeia, punându-şi supă în farfu¬ 
rie cu polonicul. 

— S-ar putea să vrea să te ia de soţie, a zis el. 

— Eu nu mă mărit, a zis ea. 

Sfetnicul s-a întors spre ea îngrozit. 

— De ce nu ? 

— Nu mă prea interesează subiectul. Zi, îţi pun supă 
sau nu ? 

— Nu, a strigat tânărul. Dar o să mă-ntorc. 

Trei zile mai târziu, pădurea a fost cuprinsă de freamăt. 
Soseau prinţul şi suita lui. Prinţului i se cam atrofiaseră 
muşchii picioarelor de la atâta stat pe loc şi trebuise adus 
cu lectica. La vederea femeii, care stătea şi torcea, exact ca 
înainte, prinţul a sărit din lectică, strigând „Sunt vindecat, 
sigur e perfectă". Şi a căzut în genunchi şi a implorat-o să 
se mărite cu el. 

Curtenii se uitau unii la alţii, zâmbind. Mai era puţin şi 
se termina cu toate neroziile, iar ei puteau să trăiască fericiţi 
până la adânci bătrâneţi. 

Femeia i-a surâs prinţului îngenuncheat şi l-a mângâiat 
pe păr. 

— Eşti foarte drăguţ, dar nu vreau să mă mărit cu tine. 

Dinspre curtenii adunaţi s-a auzit un icnet înspăimântat. 


79 



Apoi tăcere. 

Prinţul s-a ridicat în picioare cu greutate şi a scos un 
exemplar din cartea sa din buzunar. 

— Dar trebuie, am scris totul despre tine. 

Femeia a zâmbit din nou şi a citit titlul. Apoi s-a încrun¬ 
tat şi, făcându-i semn prinţului s-o urmeze, l-a tras după 
ea în casă. 

Trei zile şi trei nopţi, curtea a făcut tabără în acel loc, 
temătoare. Dinspre colibă nu se auzea nici un sunet. Apoi, 
în cea de-a patra zi, prinţul a apărut, obosit şi nespălat. I-a 
chemat în jurul său pe sfetnici şi le-a istorisit tot ce se 
întâmplase. 

Femeia era într-adevăr perfectă, nu exista nici cel mai mic 
dubiu, însă nu era lipsită de defecte. El, prinţul, se înşelase. 
Era perfectă fiindcă era un echilibru perfect între calităţi şi 
puncte tari. Era simetrică, în orice privinţă. Căutarea per¬ 
fecţiunii, îi spusese ea, a fost de fapt căutarea echilibrului, 
a armoniei. I-a arătat Balanţa şi Peştii şi, la sfârşit, i-a întins 
mâinile. 

— Aici e cheia, a spus. Aici, în acest prim echilibru, cel 
personal. Există două principii, a zis ea, greutatea şi con¬ 
tragreutatea. 

— A, da, a adăugat unul dintre sfetnici, vrei să spui sfera 
Destinului şi roata Norocului. 

Prinţul s-a răsucit pe călcâie. 

— De unde ştii ? a întrebat. 

Sfetnicul s-a înroşit. 

— A, e ceva ce mi-a spus mama demult, am uitat de asta 
până acum. 

— Ei, în orice caz, a zis prinţul imperativ, ideea e că am 
greşit şi că trebuie să scriu o altă carte şi să-i cer scuze public 
gâştei. 

— Sire, nu puteţi, au spus sfetnicii, toţi într-un singur glas. 

— De ce nu ? 

— Pentru că sunteţi prinţ, şi un prinţ nu poate recunoaşte 
că s-a înşelat. 


80 



în noaptea aceea, prinţul s-a plimbat nervos prin pădure, 
sperând să găsească o soluţie. Când a bătut miezul nopţii, 
a auzit un zgomot în spatele lui şi, când şi-a tras sabia, s-a 
trezit faţă în faţă cu sfetnicul-şef. 

— Lucien, a exclamat (fiindcă el era). 

— Sire, a răspuns bărbatul, înclinându-se până la pământ. 
Am o soluţie. Şi, vreme de patruzeci şi cinci de minute, a 
şoptit ceva în urechea prinţului. 

— Nu, a ţipat prinţul, nu pot. 

— Sire, trebuie, în joc e chiar regatul dumneavoastră. 

— N-o să mă creadă nimeni, s-a plâns regele, şezând pe 
un buştean. 

— Ba da, trebuie, de fiecare dată vă cred, a răspuns sfet¬ 
nicul netulburat. Credeţi-mă. 

— Trebuie neapărat ? a întrebat prinţul cu ochii ieşiţi din 
orbite. 

— Trebuie, a zis sfetnicul, pe un ton cât se poate de ferm. 

Orele nopţii s-au scurs şi prinţul a lăsat răul să intre pe 
veci în inima lui. în zori, au sunat trompetele şi întreaga 
curte şi tot satul s-au adunat pentru a auzi ce are de spus 
prinţul. 

£1 a rămas în picioare în faţa lor, proaspăt îmbăiat, şi a 
strigat-o pe femeie să iasă în faţa lui. 

în timp ce ea venea dinspre casă, prima rază de soare a 
luminat-o şi a început să strălucească asemeni unui far aflat 
în mijlocul luminişului. S-a auzit un murmur de uimire, 
fiindcă în ziua aceea era mai frumoasă ca niciodată. Prinţul 
şi-a înghiţit cu greu nodul din gât şi şi-a început discursul. 

— Oameni buni, cu toţii ştiţi despre îndelungata mea 
căutare a perfecţiunii şi sper că mulţi dintre voi mi-au citit 
cartea. Am tras nădejde că, venind aici, voi putea pune capăt 
acestei căutări, însă acum ştiu că perfecţiunea nu poate fi 
găsită, ci doar mimată şi că nu există desăvârşire pe acest 
pământ... 


81 



— Ba există perfecţiune, a vorbit femeia, cu glas puter¬ 
nic şi limpede. 

— Această femeie, a continuat prinţul, a făcut tot ce i-a 
stat în putinţă pentru a mă convinge că perfecţiunea şi des㬠
vârşirea nu sunt unul şi acelaşi lucru, şi de ce ar fi făcut acest 
ditamai efort dacă nu ar fi fost ea însăşi un om cu multe 
cusururi ? 

— Nu am făcut nici un efort, i-a întors-o femeia, la fel de 
hotărâtă ca şi înainte. Tu m-ai căutat pe mine, nu eu pe tine. 

Mulţimea a fost străbătută de un val de dezaprobare. 
Brusc, cineva a început să strige. 

— Dar ea te-a vindecat! 

— Prin farmece vrăjitoreşti, i-a tăiat-o sfetnicul-şef. Ares- 
taţi-1 pe acest bărbat. Iar bărbatul a fost legat şi dus de acolo. 

— Dar nu are nici un defect, a strigat un altul. 

— Ba am, a zis femeia, am multe. 

— A mărturisit cu gura ei, a ţipat sfetnicul-şef. 

Atunci, femeia a făcut un pas în faţă şi a rămas în picioare 
în faţa prinţului, care a început să tremure din tot corpul. 

— Ce vrei tu nu există, a spus ea. 

— A mărturisit cu gura ei, a ţipat din nou sfetnicul-şef. 

Femeia nu l-a luat în seamă, însă a continuat să i se adre¬ 
seze prinţului, al cărui chip a căpătat o paloare mortală. 

— Nu există decât ceea ce poţi face tu să existe. 

Prinţul a leşinat. 

— Diavolul vorbeşte prin gura ei, a strigat sfetnicul. Noi 
nu vom renunţa la căutarea noastră. 

— O să muriţi, şi tot n-o s-o găsiţi, a ridicat din umeri 
femeia, dând să intre înapoi în casă. 

— întâi o să mori tu, a ţipat prinţul, revenindu-şi în sim¬ 
ţiri. Tăiaţi-i capul. 

Şi i-au tăiat capul femeii. 

Pe loc, sângele ei s-a prefăcut într-un lac şi i-a înecat pe 
sfetnici şi pe majoritatea curtenilor. Prinţul a reuşit cu greu 
să scape, căţărându-se într-un copac. 


82 



— A început deja să mă plictisească toată treaba asta, s-a 
gândit. Dar, cel puţin, am ucis din faşă un foarte mare rău. 
Acum trebuie să-mi continui căutarea, dar vai, cine mă va 
sfătui de acum înainte ? 

în acel moment, a auzit un zgomot sub el. A coborât 
privirea şi a văzut un bărbat care vindea portocale. 

— Ce idee bună, a exclamat prinţul, o să iau şi eu vreo 
zece, să am pe drum înspre casă. 

— Moşule, a strigat, vinde-mi şi mie vreo zece. 

Bătrânul a început să aleagă vreo zece şi le-a pus într-o 
desagă. 

— Mai ai şi altceva ? l-a întrebat prinţul, simţindu-se mai 
bine. 

— îmi pare rău, a zis negustorul, eu decât portocale vând. 

— Of, of, a oftat prinţul, speram să-mi dai ceva de citit 

pe drumul către casă. 

Bătrânul a pufnit a regret. 

— N-ai nici o revistă ? 

Bătrânul a clătinat din cap. 

— Nici o broşură informativă ? 

Bătrânul şi-a şters nasul. 

— Ei bine, atunci am să plec, a hotărât prinţul. 

— Stai o clipă, a zis bărbatul brusc, am asta. 

Şi a scos din buzunar o carte legată în piele. 

— Nu ştiu dacă e genul tău, zice cum să construieşti o fiinţă 
perfectă şi e despre un tip care reuşeşte să facă asta, dar nu-ţi 
foloseşte la nimica dacă n-ai sculele care trebe. 

Prinţul i-a înşfăcat-o imediat din mână. 

— E olecuţă cam ciudată, a continuat bătrânul, smintitu’ 
ăsta primeşte o săgeată în ceafă... 

însă prinţul dispăruse deja. 



NUMERII 



Era primăvară, pământul încă avea urme de zăpadă şi eu 

tocmai mă măritam. Rochia mea era albă si imaculată si 

» > 

aveam o coroană aurie. în timp ce păşeam spre altar, coroana 
se făcea tot mai grea şi îmi era tot mai greu să mă mişc în 
rochie. Credeam că lumea o să mă arate cu degetul, însă nu 
m-a observat nimeni. 

Cumva, nu ştiu nici eu cum, am reuşit să ajung la altar. 
Preotul era foarte gras şi se tot îngrăşa, ca guma de mestecat, 
atunci când o faci baloane. în cele din urmă, am ajuns la 
momentul „Poţi să-ţi săruţi mireasa". Proaspătul meu soţ 
s-a întors către mine, şi de aici încep mai multe scenarii. 
Uneori era orb, alteori era un porc, câteodată era mama, 
altă dată era dirigintele poştei, şi o dată, doar un costum gol, 
fără nici un trup înăuntru. I-am povestit mamei despre asta, 
şi a zis că e din cauză că am mâncat sardele la cină. Noaptea 
următoare am mâncat cârnaţi, însă visul a revenit. 

Pe strada noastră, era o femeie care se măritase cu un 
porc. Am întrebat-o de ce a făcut-o, şi ea mi-a zis „Nu ştii 
niciodată, decât când e prea târziu". 

Exact. 

Fără îndoială că acea femeie descoperise pe pielea ei ceea 
ce eu am descoperit în vis. Se măritase, fără să aibă habar, 
cu un porc. 

După asta, am stat cu ochii pe el. Era greu să-ţi dai seama 
că e un porc. Era deştept, însă avea ochii apropiaţi şi pielea 


87 



de un roz aprins. Am încercat să mi-1 închipui fără haine 
pe el. Oribil. 

Nici alţi bărbaţi pe care îi cunoşteam nu erau mult mai 
buni. Dirigintele poştei era chel, avea ţeasta lucioasă şi mâini 
prea durdulii ca să-i intre în borcanele cu dulciuri. îmi spunea 
păpuşică, şi mama a zis că e drăguţ. îmi dădea şi dulciuri, 
ceea ce nu era de colo. 

într-o zi, a primit un nou sortiment de bomboane. 

— Inimioare pentru inimioara mea dulce, a zis şi a râs. 
în ziua aceea, aproape că îmi sugrumasem câinele de furie 
şi fusesem târâtă de acasă de o mamă disperată. Eram orice, 
numai inimioară dulce nu. însă eram o fetiţă, deci eram o 
dulcică, şi existau dulciuri care să dovedească acest lucru. 
M-am uitat în geantă. Galbene şi roz şi azuriu precum cerul 
şi portocalii, şi toate în formă de inimă, şi toate spuneau 
lucruri precum 

Maureen 4 Ken, 

Jack’n Jill, True. 

în drum spre casă am crănţănit la Maureen 4 Ken. Eram 
bulversată. Toată lumea zicea mereu ai găsit bărbatul potrivit. 

O zicea mama, ceea ce era bulversant. 

O zicea mătuşa mea, ceea ce era şi mai bulversant. 

Dirigintele poştei o vindea, inscripţionată pe dulciuri. 

însă exista problema femeii care se măritase cu porcul 
şi băiatul cu coşuri, care lua fetele şi se ducea cu ele în spate 
şi visul meu. 

în după-amiaza aceea, m-am dus la bibHotecă. M-am dus 
pe culoarul cel mai îndepărtat, ca să pot face abstracţie de 
cupluri. Scoteau sunete ciudate, care păreau că exprimă o 
durere, şi fetele erau mereu storcoşite de perete. în biblio¬ 
tecă m-am simţit mai bine, erau cuvinte în care puteai avea 
încredere şi pe care le puteai privi până când le înţelegeai, 
nu se puteau schimba la jumătatea propoziţiei, aşa cum fac 
oamenii, aşa că era mai uşor să detectezi o minciună. Am 
găsit o carte de basme şi am citit unul intitulat „Frumoasa 
şi bestia". 


88 



în acest basm, o femeie tânără şi frumoasă se trezeşte că 
trebuie să plătească pentru o prinsoare grea, pe care tatăl 
ei a pierdut-o. Drept urmare, pentru a nu-şi dezonora fami¬ 
lia pe vecie, trebuie să se mărite cu un monstru. Pentru că 
e o fată bună, face acest lucru. In noaptea nunţii, se bagă 
în pat alături de monstru şi, cuprinsă de milă pentru faptul 
că e atât de urât, îi dă un pupic. Imediat, bestia se transformă 
într-un prinţ tânăr şi frumos şi trăiesc fericiţi împreună până 
la sfârşitul zilelor. 

M-am întrebat dacă femeia care se măritase cu un porc 
citise cumva această poveste. Dacă da, probabil că fusese 
extrem de dezamăgită. Şi ce să mai zic despre unchiul meu, 
Bill, care era oribil şi păros, iar dacă te uiţi la orice imagine 
cu prinţi transformaţi din bestii, vezi că nici unul dintre ei 
nu este hirsut. 

Am închis încet cartea. Era limpede că intrasem fără voia 
mea pe terenul minat al unei cumplite conspiraţii. 

Pe lume există femei. 

Pe lume există bărbaţi. 

Şi există monştri. 

Ce faci dacă te măriţi cu un monstru ? 

Un sărut nu rezolvă întotdeauna lucrurile. 

Şi monştrii sunt vicleni. Se deghizează în aşa fel încât 
seamănă cu tine şi cu mine. 

Ca lupul din Scufiţa roşie. 

De ce nu mi-a spus nimeni ? Oare asta însemna că nimeni 
altcineva n-o ştia ? 

Oare asta însemna că, pe întreg întinsul lumii, femeile 
se mărită cu monştri, fără ştiinţa lor ? 

M-am liniştit cum m-am priceput. Preotul era bărbat, 
însă purta fustă, iar asta îl făcea special. Trebuie să existe şi 
alţii, dar oare erau destui ? Asta era marea problemă. Erau 
o groază de femei, şi cele mai multe dintre ele se măritau. Dacă 
nu se puteau mărita una cu alta, lucru pe care nu-1 credeam 
posibil, dat fiind că n-aveau cum să aibă copii în acest fel, 
unele dintre ele trebuiau, inevitabil, să se mărite cu monştri. 


89 



Nici propria mea familie nu stătea prea grozav la capi¬ 
tolul ăsta, m-am gândit. 

Dac-ar exista o cale prin care să afli adevărul înainte, atunci 
am putea concepe un sistem prin care să se asigure o divi¬ 
ziune raţională. Nu era drept ca o întreagă stradă să fie plină 
de bestii. 

în noaptea aceea, trebuia să mergem la mătuşa mea, să 
jucăm Beetle 1 . Ea făcea parte din echipa bisericii şi trebuia 
să exerseze. în timp ce făcea cărţile, am întrebat-o: 

— De ce sunt atât de mulţi bărbaţi adevărate bestii ? 

Ea a râs. 

— Eşti prea tânără pentru asta. 

Unchiul meu a auzit întrebarea. A venit la mine şi şi-a 
apropiat faţa de a mea. 

— Nu ne-aţi iubi, dacă am fi altfel, a zis şi şi-a frecat obra¬ 
zul ţepos de al meu. L-am urât. 

— Las-o în pace, Bill, a spus mătuşa mea, împingându-1 
la o parte. Nu-ţi face griji, draga mea, m-a liniştit ea, o să 
te obişnuieşti. Când m-am măritat, am râs o săptămână, am 
plâns o lună şi m-am aşezat la casa mea, pentru tot restul 
vieţii. Sunt diferiţi de noi, asta-i tot, au şi ei problemele lor. 
L-am privit pe unchiul meu, care era acum adâncit în stu¬ 
dierea atentă a biletelor la pronosport. 

— Mi-ai lăsat semn pe faţă, l-am acuzat. 

— Ba nu-i adevărat, a rânjit el. A fost doar puţină dragoste. 

— Aşa zici mereu, a replicat mătuşa mea, acum taci ori 
pleacă de-aici. 

El a şters-o rapid. Aproape că mă aşteptam să aibă coadă. 

Ea a răsfirat cărţile. 

— Ai destul timp să găseşti un băiat bun. 


1 Sau Bugs sau Cootie, joc britanic de societate, în care echipele 
desenează sau reconstituie împreună un cărăbuş sau altă insectă. Se 
poate juca fie doar cu zar, hârtie şi creion, fie folosind jocul omonim 
cu bucăţi de puzzle. Posibilă inadvertenţă din partea autoarei, care 
vorbeşte despre cărţi de joc, şi nu despre zaruri. 


90 



— Nu cred că-mi doresc asta. 

— Una e ce vrem, a zis ea, punând jos un valet, şi alta e 
cu ce ne alegem, să nu uiţi asta. 

Oare încerca să-mi spună că ştie despre monştri ? M-am 
amărât foarte tare şi am început să pun picioarele căr㬠
buşului invers şi, în general, să fac un dezastru. în cele din 
urmă, mătuşa mea s-a ridicat şi a oftat. 

— Cred c-ar fi mai bine să te duci acasă, a zis. 

M-am dus s-o iau pe mama, care era în salon şi asculta 
Johnny Cash. 

— Hai, am terminat. 

Şi-a pus fără grabă haina şi şi-a luat Biblia ei format mic, 
de călătorie. Am ieşit împreună în stradă. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, ai timp ? 

— Da, a zis ea, hai să mâncăm o portocală. 

Am încercat să-i explic visul meu şi teoria bestiei şi cât 
de mult îl urăsc pe unchiul Bill. în tot acest timp, mama a 
mers pe lângă mine lălăind Wbat a Friend We Have in Jesus 1 
şi curăţându-mi o portocală. S-a oprit din curăţat şi eu am 
tăcut. Aveam o ultimă întrebare. 

— De ce te-ai măritat cu tata ? 

Ea m-a privit atent. 

— Nu te prosti. 

— Nu mă prostesc. 

— Trebuia să avem cu ce te creşte şi, în plus, e un om 
bun, chiar dacă nu e genul care să se spetească prea tare. 
Dar nu-ţi face griji, tu eşti menită Domnului, în clipa în care 
te-am luat te-am înscris la şcoala de misionari. Adu-ţi aminte 
de Jane Eyre şi de St. John Rivers. Privirea i-a devenit absentă, 
furată de gânduri. 

Mi-am adus aminte, însă ceea ce nu ştia mama era că 
acum ştiam că ea rescrisese finalul. Jane Eyre era cartea ei 
preferată, în afara Bibliei, şi mi-a citit-o de nenumărate ori, 
când eram foarte mică. Eu nu ştiam să citesc, dar ştiam unde 

1 Ce bun prieten ne e Isus. 


91 



se dau paginile. Mai târziu, când învăţasem să citesc, curioasă, 
am hotărât s-o citesc singură. Un fel de pelerinaj nostalgic. 
Şi, în ziua aceea cumplită, într-un colţ din fundul bibliotecii, 
am aflat că Jane nu se mărită cu St. John până la urmă, că 
se întoarce la domnul Rochester. A fost ca în ziua în care 
am descoperit actele de adopţie, în timp ce căutam o pereche 
de cărţi de joc. Din ziua aceea, n-am mai jucat niciodată cărţi 
şi n-am mai recitit Jane Eyre. 

Ne-am continuat plimbarea în tăcere. Ea a crezut că vor¬ 
bele ei m-au liniştit, însă eu mă gândeam la ea şi mă întrebam 
oare unde trebuie să mă duc ca să aflu ce voiam să aflu. 

Când era zi de spălat, mă ascundeam în pubela de gunoi, 
să aud ce vorbesc femeile. Nellie ieşea cu sfoara şi o întindea 
de la un cui la celălalt pe aleea din spate. îi făcea semn lui 
Doreen, care se chinuia să urce dealul cu cumpărăturile, îi 
oferea o ceaşcă de ceai şi o conversaţie. în fiecare miercuri, 
Doreen se aşeza la coadă la măcelar, pentru oferta specială 
de carne tocată. Acest lucru o deprima de fiecare dată, fiindcă 
era membră a Partidului Laburist şi credea în drepturi şi 
beneficii egale. A început să-i povestească lui Nellie despre 
femeia din faţa ei, care cumpăra cotlet. Nellie a clătinat din 
capul mic, cu păr des, şi a zis că îi e foarte greu de când s-a 
prăpădit Bert. 

— Bert, a pufnit Doreen, era mort cu zece ani înainte să-l 
pună pe catafalc. Apoi i-a oferit o bomboană gumată. 

— Să ştii că mie una nu-mi prea place să vorbesc rău despre 
morţi, a zis Nellie stânjenită, fiindcă nu ştii niciodată. 

Doreen a pufnit şi s-a ghemuit pe treapta de sus cu o gri¬ 
masă de durere. Avea fusta prea strâmtă, însă ea pretindea 
mereu că i-a intrat la spălat. 

— Dar de vii pot să vorbesc de rău ? Frank al meu nu e 
bun de nimic. 

Nellie a tras adânc aer în piept şi a mai luat o bomboană 
gumată. A întrebat dacă se referă la femeia care vinde pl㬠
cintă şi fasole la cârciumă; Doreen nu ştia, însă acum că se 


92 



gândea mai bine, asta ar explica faptul că în fiecare seară când 
se întorcea acasă târziu, el mirosea a sos. 

— N-ar fi trebuit să te măriţi niciodată cu el, a certat-o 
Nellie. 

— Nu ştiam că e aşa când m-am măritat cu el, de unde 
era să ştiu ? Şi i-a spus lui Nellie despre război şi despre cum 
îl plăcuse tatăl ei şi cum ideea de a se mărita cu el i se păruse 
cât se poate de raţională. Trebuia să-mi fi dat seama, totuşi, 
ce fel de bărbat e ăla care vine să te curteze şi sfârşeşte prin 
a se face pulbere cu tatăl tău! Iar eu, aranjată şi fardată, ca 
să fac impresie, rămâneam să joc whist cu mama lui şi o 
prietenă de-a ei. 

— Şi nu te ducea nicăieri ? 

— A, ba da, a spus Doreen, în fiecare sâmbătă după-masă 
ne duceam la cursele de câini. 

Cele două femei au tăcut preţ de câteva clipe, apoi Doreen 
a continuat. 

— Fireşte, au ajutat şi copiii. L-am ignorat vreme de 
cinşpe ani. 

— Şi totuşi, a liniştit-o Nellie, nu eşti atât de rău cum e 
Hilda, de peste drum, bărbată-su îşi bea şi ultimul bănuţ, 
iar ea nu îndrăzneşte să se ducă la poliţie. 

— Dacă al meu m-ar atinge vreodată, l-aş da pe mâna 
lor imediat. 

— Eşti sigură ? 

Doreen a făcut o pauză şi s-a jucat cu pantoful în praf. 

— Hai să fumăm o ţigară, s-a oferit Nellie, şi-mi poves¬ 
teşti totul despre Jane. 

Jane era fiica lui Doreen, care tocmai împlinise şapte¬ 
sprezece ani şi era foarte studioasă. 

— Dacă nu-şi face un prieten, lumea o să înceapă să vor¬ 
bească. îşi petrece tot timpul cu Susan aia, cică îşi fac temele 
împreună, sau cel puţin aşa îmi spune mie. 

Nellie era de părere că e posibil ca Jane să se întâlnească 
pe şest cu un băiat, atunci când spune că e la Susan. Doreen 
a clătinat din cap. 


93 



— Acolo se duce, am vorbit cu mama lui Susan. Dacă 
nu au grijă, lumea o să creadă că sunt ca alea două de la 
prăvălia de ziare. 

— Mie îmi plac, să ştii, a zis Nellie apăsat, şi nu-nţeleg 
cine ce-are cu ele ? 

— Doamna Ferguson de vizavi le-a văzut că-şi cumpărau 
pat nou, un pat dublu. 

— Şi ce dovedeşte asta ? Eu şi Bert împărţeam acelaşi pat, 
dar nu făceam nimic în el. 

Doreen a zis că foarte bine, dar când e vorba de două 
femei, lucrurile stau altfel. 

Altfel decât ce ? mă întrebam ciucită în pubelă. 

— Ei, Jane a ta poate pleacă la facultate şi se mută de-aici, 
e fată deşteaptă. 

— Frank n-o să fie de acord cu aşa ceva, îşi doreşte nepoţi, 
şi dacă nu fac ceva în sensul ăsta, n-o să am ce să-i pun pe 
masă şi-o să se întoarcă la plăcinta şi fasolea lui, de la câr¬ 
ciumă. Nu vreau să-i ofer niciun pretext. 

în clipa în care Nellie a început să-şi pună rufele pe sârmă, 
Doreen s-a ridicat în picioare. Când am fost sigură că nu 
mă vede nimeni, m-am furişat afară din pubelă, la fel de bul¬ 
versată ca şi până atunci, başca plină de funingine. 

Era bine că aveam să devin misionară. O vreme, am lăsat 
deoparte problema bărbaţilor şi m-am concentrat asupra 
aprofundării Bibliei. în cele din urmă, m-am gândit, o să 
mă îndrăgostesc şi eu, ca toată lumea. Câţiva ani mai târziu, 
din greşeală, aşa s-a şi întâmplat. 


Mama a zis că trebuie să mergem în oraş. 

— Eu nu merg. 

— Ia-ţi fulgarinul pe tine. 

— Nu vin, plouă. 

— Ştiu şi n-o să mă ud singură. 


94 



Mi-a aruncat fulgarinul şi s-a întors spre oglindă, ca să-şi 
aranjeze baticul. I-am tras un şut căţelei, scoţând-o din cuşcă 
şi am încercat să o trag de zgardă. Mama m-a urmărit cu 
privirea. 

— Lasă bietul animal în pace, c-o calcă naibii vreo maşină. 

— Dar... 

— Las-o! Şi şi-a luat sacoşa de cumpărături într-o mână 
şi pe mine în cealaltă şi m-a tras după ea spre staţia de auto¬ 
buz, plângându-se tot drumul de nerecunoştinţa unora. Când 
ne-am urcat în autobuz, le-am văzut pe May şi pe Ida, una 
dintre femeile care se ocupau de prăvălia de ziare interzisă 
şi care juca în echipa locală de bowling pe iarbă 1 . 

— Uite, e Louie cu fetiţa ei, a strigat Max încântată. 

— Nu mai e chiar o fetiţă, a zis Ida, a trecut de paişpe 
ani. Ia un fursec cu nucă de cocos. Şi mi-a întins o pungă 
boţită. 

— Mersi, a zis mama, şi a luat unul. 

— Vă duceţi în centru ? a întrebat May. 

Mama a încuviinţat din cap. 

— Vă spun eu, fructe ieftine nu găsiţi nicăierea, decât nişte 
porcării din Spania. 

— Ne ducem să luăm nişte came tocată, a zis mama, strân- 
gându-se în jurul poşetei. Nu-i plăcea să vorbească despre 
bani. 

— Vă spun eu, nu găsiţi nicăierea, a repetat May. Da’ ştiţi 
ceva ? S-a aplecat în faţă, prinzându-mi părul de scaun cu 
pieptul ei. 

— May, am scâncit. 

— Tanti May, a sărit mama. 

— Hai să ne vedem la Trickett’s, să bem câte un Horlicks 
la ora trei. Şi s-a lăsat înapoi pe spătar, mulţumită, elibe- 
rându-mi scapul. 

1 Lawn bowling sau bowls, joc ce se desfăşoară pe o peluză netedă, 
în care jucătorii trebuie să arunce bilele de lemn într-o bilă mai mică, 
care reprezintă ţinta. 


95 



— Ia uite, Louie, fie-tii îi cade pârul. May a înghiontit-o 
pe mama şi a măturat cu mâna firele de păr lipite de haina ei. 

— Aşa se întâmplă la vârsta asta, s-a băgat Ida. Nu-i nimica. 

Autobuzul a oprit pe Bulevard. (Aşa îi spunea mereu 
mama, din cauza amintirilor ei legate de Paris.) May şi Ida 
s-au dus la raionul cu burtă, iar mama s-a dus la ziare, doar 
ca să vadă dacă au uitat cumva să-i oprească revista Bând 
of Hope. Am avut ideea cât se poate de proastă să o întreb 
dacă-mi poate lua un alt trenci. 

— Trendul ăsta o să te ţină şi după ce moare taică-tu, a 
fost replica ei. 

Apoi ne-am dus la piaţă. Mama lua mereu carnea tocată 
ieftin, fiindcă măcelarul fusese în tinereţe iubitul ei. Ea 
spunea că e un drac, dar tot lua carnea. în timp ce el o îm¬ 
pacheta, mi s-a prins haina de un cârlig de carne şi mi-am 
rupt mâneca. 

— Mamă, m-am jeluit, fluturând mâna spre ea. 

— Dumnezeule mare, a strigat ea. Şi a luat o rolă de 
scotch, pe care a început s-o înfăşoare în jurul braţului meu. 
în acel moment, am văzut-o pe doamna Clifton, care dădea 
lecţii de canto şi-şi făcea cumpărăturile la Marks and Spencers. 

— A păţit ceva la braţ ? a întrebat ea. 

— Doar mâneca, a răspuns mama, articulând cuvintele 
pe tonul cel mai demn de care era în stare. 

— Vai, dar cred că are nevoie de o haină nouă, nu ? 

Mama şi-a mutat sacoşa în mâna cealaltă. 

— Ba nu, n-am nevoie, am sărit eu, îmi place mult cea 
pe care o am. 

Ea m-a fixat cu dispreţ. 

— Eu una sunt de părere că... 

— O să-i luăm una nouă în după-masa asta, a zis mama 
apăsat. La revedere. M-a îmboldit spre ieşire, lăsând-o pe 
doamna Clifton singură lângă burdihanul de porc. 

— Eşti ceva de groază, mi-a şoptit mama ameninţătoare, 
imediat ce a putut. Ce-ar zice bunică-tu ? 

— E mort. 


96 



— Asta nu are importanţă. 

— E o snoabă şi o urăsc. 

— Tu să taci din gură; are o casă frumoasă. 

înainte să apuc să mai protestez, m-a împins într-un maga¬ 
zin care vindea haine la mâna a doua şi tot soiul de ciurucuri. 

— N-au, am zis, uitându-mă înjur uşurată. 

— Ba da, cum să nu, mi-a răspuns mama victorioasă. 
Scotocea de zor în spatele unui maldăr de cutii de carton 

pe laterala cărora scria SURPLUS, ca pe nişte oi marcate cu 
fierul. 

— încearcă-1 pe ăsta. 

L-am pus pe mine. 

Era enorm. 

— Uite, are şi pălărie. 

Mi-a întins o bucată informă de plastic spre zona în care 
estima că se află mâna mea. 

— Cum se închide ? Mă simţeam ca prinsă în capcană. 
— N-o să-ţi mai intre apa pe nicăieri. 

Mi-am amintit de un film pe care-1 văzusem, intitulat 
Omul cu masca de fier. 

— E puţin cam mare, m-am aventurat. 

— O să-ţi vină bine şi după ce creşti. 

— Dar, mamă... 

— O luăm. 

— Dar, mamă. 

Era roz bombon. 

Am pornit în tăcere spre raionul de peşte. 

O uram. 

M-am uitat la crevete. 

Erau la fel de roz. 

Lângă mine, era o femeie care avea în braţe un chec 
Battenburg 1 . 

Avea glazură roz şi trandafiraşi roz. 

Mi s-a făcut rău. 


1 Sau Battenberg, tip de chec pufos, acoperit cu marţipan. Atunci 
când e tăiat, feliile sunt formate din pătrăţele ca de şah, roz şi galbene. 


97 



Apoi cuiva i-a venit să vomite. Unui băieţel. Mama lui 
i-a tras una. 

„Aşa-i trebuie", m-am gândit cu răutate. 

M-am întrebat dacă să-mi las pălăria să-mi cadă în vomă, 
dar am ştiut că o să mă pună s-o port chiar şi aşa. 

M-am simţit groaznic. Când Keats se simţea groaznic, 
îşi punea o cămaşă curată. 

Insă el era poet. 

N-aş fi remarcat-o pe Melanie dacă nu m-aş fi dus în 
colţul opus al raionului, ca să mă uit la acvariu. 

Curăţa somoni, pe o tejghea de marmură. Folosea un 
cuţit subţire şi pătat şi arunca intestinele într-o găleată de 
metal. Peştele curat îl punea pe hârtie cerată, şi la fiecare al 
patrulea peşte punea un fir de pătrunjel. 

— Aş vrea să fac şi eu asta, am zis. 

Ea a zâmbit şi şi-a văzut de treabă. 

— îţi place să faci asta ? 

Nici de data aceasta n-a zis nimic, aşa că m-am strecurat, 
cât de discret se poate strecura o persoană îmbrăcată într-un 
trenci roz bombon, spre partea opusă a jgheabului. Nu o 
vedeam foarte bine, din cauza glugii de pe ochi. 

— îmi dai şi mie nişte momeală de peşte ? am întrebat. 

Ea a ridicat privirea şi am observat că are ochi de un 

cenuşiu plăcut, ca pisica Vecinilor de Alături. 

— Nu am voie să stau la taclale cu prietenii în timpul 
serviciului. 

— Dar eu nu sunt prietena ta, am sărit s-o pun la punct. 

—-^Nu, dar ei or să creadă că eşti, a răspuns ea. 

— Păi, atunci ar fi bine să fiu, am sugerat. 

Ea m-a privit lung un moment, apoi a întors capul. 

— Hai, ce mai stai ? m-a zorit mama, care a apărut ca din 
senin de după tava cu melci de mare. 

— îmi iei şi mie un peştişor pentru acvariu ? 

— Şi-aşa abia ne ajung banii să hrănim ce avem. Asta ne 
mai lipseşte, încă o gură de hrănit. Blestematul ăla de câine 
ne costă suficient. 


98 



— Unul mic de tot, un peşte-evantai ? 

— Am zis nu. Şi a pornit cu paşi mari spre Trickett’s. 

M-am simţit nedreptăţită. Dacă m-ar fi învăţat să citesc 

ca pe orice alt copil, n-aş fi avut obsesiile astea. Aş fi fost 
fericită cu un iepure sau nu ştiu ce insectă-băţ ciudată. 

M-am uitat în urma mea. 

însă Melanie dispăruse. 

Când am ajuns la Trickett’s, May şi Ida erau deja acolo. 

Idaîşi completa biletul de pronosport şi mânca îngheţată 
de zmeură. 

— Uite-le, au venit, a înghiontit-o May când am intrat. 

Mama s-a prăbuşit pe scaun. 

— Sunt terminată. 

— Aduceţi-ne nişte Horlicks, vă rog, a strigat May către 
chelneriţă, care şi-a lăsat jos ţigara şi s-a apropiat alene. Avea 
ochelarii fixaţi într-un unghi ciudat şi lipiţi cu leucoplast. 

— Ce păţişi, fată ? a întrebat-o May. Parcă adineaorea 
n-aveai nimic la ochelari. 

— Ameţita aia de Mona şi-a pus lada cu burgeri de vită 
pe ei, a răspuns aceasta, un pachet de nervi. 

— îi îngheaţă ca pe cărămizi, de la o vreme. 

Chelneriţă a şters fâş-fâş masa cu cârpa. 

— Ca pe cărămizi, nu e normal aşa ceva. 

A şters scrumiera. 

— Nu zic că e ceva rău că avem congelatoare, dar parcă 
se merge prea departe. 

— Aşa e, a fost de acord May. Aşa e. 

— în dimineaţa asta a trecut pe-aici doamna Clifton aia, 
a continuat chelneriţă. E o femeie ca oricare alta, dacă stai 
şi te uiţi la ea, toată numai aere şi ifose. (Mama s-a înroşit.) 

— I-am zis, Doreen, ce-ţi iei de la Marks and Spencers, 
poţi să-ţi iei şi de aici, la juma’ de preţ. 

Ida a murmurat a aprobare. 

— Dar ştii ce mi-a răspuns ? 

May a zis că nu, dar poate ghici. 


99 



— A zis, burzuluită de ziceai că nu mai e alta ca ea pe 
lume: îmi place să-mi umplu frigiderul cu lucruri care ştiu 
precis că sunt bune, doamnă Grimsditch. 

— Ia auzi la ea, a exclamat May. Aşa ţi-a zis, doamnă 
Grimsditch ? A uitat că te cheamă Betty ? 

— Chiar aşa, s-a băgat şi Ida, ce-are „Betty“ ? 

Şi au început să şuşotească între ele, ambalate. 

Mama începea să-şi piardă răbdarea. 

-- Doamnă Grimsditch... a început. 

— Nu vă mai place numele de Betty ? s-a încruntat chel- 
neriţa, întorcându-se spre ea. 

Mama s-a întors către Ida pentru a-i cere ajutorul, însă 
Ida era ocupată cu biletul ei. 

— Liverpool contra Rovers, i-a zis lui May. Ce părere ai ? 

— Ziceţi, a spus Betty, întrerupându-le. Ce vă aduc ? N-am 
toată ziua la dispoziţie, am toate paharele alea de spălat. 

Mama era vizibil enervată. 

— Unii scuipă-n ele şi fac toate porcăriile, ţi se întoarce 
stomacul pe dos. 

M-a privit. 

— Vrei o slujbă sâmbăta? 

Mama s-a luminat imediat la faţă. 

— Da, vrea. 

— Păi poate să înceapă chiar acum, nu, Betty ? a zis Ida, 
cu ochii în biletele ei de pronosport. 

— Mda, a zis Betty, toate paharele sunt murdare. 

Aşa că m-am apucat de treabă, în timp ce mama, Ida şi 
May au completat biletul şi au băut Horlicks. Nu mă deranja 
munca şi nici nu erau scuipaţi în toate paharele; şi, în afară 
de asta, îmi dădea răgaz să mă gândesc la raionul de peşte 
şi la Melanie. 


Săptămână după săptămână mă duceam acolo doar ca să 
privesc. 

Apoi, într-o săptămână, n-a mai fost acolo. 


100 



N-am avut ce să fac altceva decât să mă uit în gol, la 
melcii de mare. 

Melcii de mare sunt nişte creaturi stranii, a căror vedere 
te calmează. 

Au un simţ foarte dezvoltat al demnităţii personale. 

Chiar şi atunci când zace cu faţa în jos într-o tavă cu oteţ, 
melcul de mare are ceva nobil. 

Ceea ce nu se poate spune despre oricine. 

„De ce mă simt aşa ?“ m-am întrebat. Apoi, tocmai când 
voiam să mă întorc şi să-mi cumpăr un cartof copt, ca să-mi 
treacă starea, am văzut-o pe Melanie dând colţul şi intrând 
în raion. M-am dus glonţ la ea. A părut uşor surprinsă. 

— Bună, credeam c-ai plecat. 

— Am plecat, acum lucrez la bibliotecă, doar sâmbăta 
dimineaţa mai vin. 

Ce-i puteam spune acum ? Cum o puteam face să rămână ? 

— Vrei un cartof copt? i-am oferit stresată. 

Mi-a zâmbit şi mi-a zis că da şi ne-am dus să-l mâncăm 
pe bancă, în faţă la Woolworth’s. Eram foarte agitată, şi po¬ 
rumbeii mi-au ciugulit aproape tot cartoful Mi-a vorbit despre 
vreme şi despre mama ei şi despre faptul că nu are tată. 

— Eu n-am nici mamă, şi nici tată, am zis, ca s-o fac să 
se simtă mai bine. Sau, mă rog, nu sunt chiar părinţii mei. 

După care a trebuit să-i explic despre biserica noastră 
şi despre mama şi despre faptul că eu am fost sortită Dom¬ 
nului. O clipă, vorbele mi-au sunat ciudat, dar ştiam că e 
din cauză că sunt surescitată. Am întrebat-o dacă se duce 
la biserică, şi mi-a zis că da, însă nu la una foarte veselă, aşa 
că, fireşte, am invitat-o a doua zi la a noastră. 

— Melanie, mi-am adunat în cele din urmă curajul s-o 
întreb, de ce ai un nume aşa aiurea ? 

Ea s-a îmbujorat. 

— Când m-am născut, arătam ca un pepene 1 . 

— Nu te teme, am liniştit-o, nu mai arăţi. 

1 în engl. melon. 


101 



Prima dată când Melanie a venit la biserica noastră, n-a 
fost un succes. Uitasem că ne vizitează Pastorul Finch, care-şi 
făcea turneul regional. Acesta a sosit într-un microbuz vechi, 
Bedford, care avea pictate pe o aripă siluetele unor damnaţi 
în caznele iadului, iar pe cealaltă, cetele îngereşti. Pe uşile 
din spate şi pe capota din faţă inscripţionase, cu litere verzi, 
RAI SAU IAD ? E ALEGEREA TA. Era foarte mândru de 
microbuz şi povestea adesea despre multele miracole petre¬ 
cute înăuntrul sau în apropierea lui. înăuntru avea şase scaune, 
ca să-şi poată lua cu el şi corul, să aibă loc pentru instru¬ 
mentele muzicale şi o trusă mare de prim-ajutor, pentru 
eventualitatea că diavolul intră pe neaşteptate în trupul cuiva. 

— Şi cu flăcările ce faceţi ? am întrebat. 

— Folosesc un extinctor, a explicat el. 

Eram foarte impresionaţi. 

Avea şi o cruce pliantă, care încăpea de-a curmezişul uşilor 
din spate şi o chiuvetă minusculă, în care pastorul se putea 
spăla pe mâini după fiecare operaţie. 

-Apa e esenţa, ne-a reamintit, aşa cum Isus a scăldat 
porcii, făcându-i să se avânte în mare, clătesc şi eu diavolul 
sub acest robinet. 

După ce am admirat cu toţii microbuzul suficient de mult 
timp, Pastorul Finch ne-a condus înapoi în biserică şi a rugat 
corul să-i cânte ultima compoziţie. „Mi-a fost trimisă de Cel 
de Sus, exact în clipa când am plecat de la service-ul Sand- 
bach Motorway “. Cântecul se intitula You Don’tNeedSpirits 
When You’ve Got the Spirit '. Prima strofă era cam aşa... 

Unii bărbaţi se îneacă în whisky, unele dame se îneacă 

în gin, 

Dar altă plăcere mai mare nu este, decât să absorbi Duhul 

Sfânt. 

Unii preferă o bere, iar alţii nu ştiu decât vin, 

Deschide gura şi lasă-L să intre, şi bine-ţi va fi pe pământ. 

1 Când în viaţa ta s-a pogorât Sfântul Duh, n-ai de ce să duhneşti 
a alcool. 


102 



Corul a cântat-o, apoi şi restul de şase strofe, şi ni s-a 
dat şi nouă o foaie cu melodia şi versurile, pentru a ne putea 
alătura coriştilor acompaniaţi de Pastorul Finch la bongo. 

Refrenul suna cam aşa... 

Nu vreau whisky de secara , nici gin sec , rom sau cola. 

Nici coniac spumos; doar Duhul Sfânt îmi varsă foc în 

vintre. 

Ne-am simţit foarte bine. Danny şi-a scos ghitara şi a 
început să zdrăngănească la corzi, apoi May a început să 
bată ritmul de douăsprezece măsuri pe tamburina ei. Peste 
puţin timp, eram toţi aşezaţi într-un şir lung, care se învârtea 
în jurul bisericii în sensul acelor de ceasornic, cântând refre¬ 
nul, iar şi iar şi iar. 

— Cel de Sus îşi face lucrarea din plin, a rostit încântat 
Pastorul Finch, bătând în bongo. Slăvit fie Domnul. 

— Roy, nu te consuma atât, s-a burzuluit la el doamna 
Finch, care se chinuia disperată să ţină pasul cu el, la pian. 
Luaţi-i careva bongo-ul din mână. însă nimeni n-a făcut asta, 
şi abia când s-a împiedicat doamna Rothwell şi-a căzut, 
ne-am oprit. 

Atunci am observat că Melanie nu ni se alăturase. 

— Acum, să ne adunăm cu toţii pentru predică, a strigat 
Pastorul Finch, şi ne-am aşezat cu toţii frumos în strane, 
să ne bucurăm. Ne-a povestit despre ce s-a întâmplat în tur¬ 
neu, câte suflete a salvat, câte suflete bune, chinuite de diavol, 
îşi găsiseră din nou pacea. 

— Nu sunt genul care să se laude, ne-a reamintit, însă 
Dumnezeu m-a înzestrat cu un mare har. Am murmurat 
cu toţii aprobator. Apoi am fost şocaţi în clipa în care a 
început să ne descrie o plagă a Satanei, care făcea ravagii chiar 
acum în întregul nord-vest. Lancashire şi Cheshire fuseseră 
în principal afectate; cu doar o zi în urmă, purificase o întreagă 
familie din Cheadle Hulme. 


103 



— Erau ai Satanei trup şi suflet. Şi-a făcut privirea roată 
în jurul întregii congregaţii. Da, trup şi suflet, şi vreţi să ştiţi 
de ce ? S-a dat un pas înapoi. Noi n-am scos nici cel mai 
mic sunet. Pasiuni nenaturale. 

întreaga adunare a fost străbătută de un fior. Nu eram 
cu toţii siguri ce a vrut să spună cu asta, însă ştiam cu toţii 
că e ceva cumplit. I-am aruncat o privire lui Melanie, aflată 
lângă mine; părea că mai are puţin şi-i vine rău. 

— Probabil că de la Sfântul Duh, m-am gândit, şi am 
strâns-o uşor de mână. A tresărit şi s-a uitat la mine. Da, cate¬ 
goric, era lucrarea Sfântului Duh. 

La sfârşitul acestei foarte frumoase predici, Pastorul 
Finch ne-a îndemnat ca, dacă este vreun păcătos printre noi, 
acesta să ridice mâna şi să ceară iertarea, atunci şi acolo. Ne-am 
înclinat capetele în rugăciune, privind pe furiş printre gene 
când şi când, ca să vedem dacă funcţionează. Brusc, am 
simţit o mână pe a mea. Era Melanie. 

— O s-o fac, a şoptit, şi şi-a împins celălalt braţ în aer. 

— Da, îţi văd mâna, a rostit Pastorul Finch. 

întreaga biserică a fost străbătută de un val de bucurie. 
Nu mai era nimeni altcineva, aşa că Melanie a avut parte 
de atenţia generală, la sfârşitul slujbei. Lucru care nu i-a picat 
tocmai bine. 

— Mă simt groaznic, mi-a mărturisit. 

— Nu te teme, a încurajat-o Alice, care trecea pe lângă 
noi, e o chestie homeopatică. 

Biata Melanie, nu înţelegea deloc ce se petrece, ea nu ştia 
decât că are nevoie de Isus. Apoi m-a rugat să-i fiu consilier, 
şi eu am fost de acord să mă duc la ea acasă în fiecare luni, 
în timp ce mama ei era la clubul la care lucra. Am plecat 
împreună, eu parcă plutind pe un nor, şi ea cu o geantă plină 
de broşuri despre darurile Sfântului Duh şi sfaturi pentru 
noii convertiţi. Când am ajuns la primărie, Pastorul Finch 
a trecut ca o săgeată pe lângă noi, cu radioul dat pe muzică 
religioasă, cu volumul la maximum, geamurile larg deschise 
şi, deasupra microbuzului, un steag fluturând victorios. 


104 



— Ăsta e Steagul Salvării, i-am spus lui Melanie. îl arbo¬ 
rează ori de câte ori mai salvează un suflet. 

— Hai să ne urcăm în autobuz, a răspuns ea, cam stresată. 

Aşa că în fiecare luni, de atunci încolo, treceam pe la Melanie 

şi citeam împreună Biblia, şi de regulă ne petreceam o jum㬠
tate de oră rugându-ne. Eram încântată. Era prietena mea, 
iar eu nu eram obişnuită să am o prietenă, în afară de Elsie. 
Cumva, de data asta era altfel. Acasă vorbeam întruna despre 
ea, şi mama nu zicea nimic. Apoi, într-o zi, m-a luat pe sus 
şi m-a dus în bucătărie şi mi-a zis că trebuie să discute cu 
mine serios. 

— Am impresia că îţi place un băiat de la biserică. 

— Poftim ? am zis, total şocată. 

Se referea la Graham, un convertit recent, care se mutase 
în oraşul nostru, venit din Stockport. îl învăţam să cânte 
la chitară şi încercam să-l fac să înţeleagă importanţa stu¬ 
diului zilnic al Bibliei. 

— E clipa, a continuat ea extrem de solemnă, să-ţi spun 
despre Pierre şi despre cum era să o iau eu pe panta pier¬ 
zaniei. Apoi ne-a turnat câte o ceaşcă de ceai la fiecare şi a 
deschis un pachet de Royal Scot. Eram numai ochi şi urechi. 

— Nu e un lucru de care să fiu mândră şi n-o să ţi-1 
povestesc decât o singură dată. 

Mama se încăpăţânase şi se angajase profesoară la Paris, 
un lucru cât se poate de îndrăzneţ la vremea aceea. Locuise 
pe Rue St. Germain, mâncase croisante şi dusese o viaţă 
curată. Pe atunci nu era cu Domnul, însă avea standarde 
extrem de ridicate. Apoi, într-o zi cu soare, din senin, tocmai 
se plimba pe malul Senei, când l-a întâlnit pe Pierre, sau, 
mai degrabă, Pierre sărise de pe bicicleta lui, îi oferise în 
loc de flori firele de ceapă pe care le avea la el şi o numise 
cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în viaţa lui. 

— Fireşte, am fost flatată. 

Au făcut schimb de adrese şi au început să se curteze. 
Atunci a trăit mama un sentiment pe care nu-1 mai trăise 
niciodată: inima i se revărsa precum şampania, simţea un 


105 



zumzet continuu şi o oarecare ameţeală. Nu doar când era 
cu Pierre, ci mereu, la orice oră, oriunde se afla. 

— Ei, am crezut că asta-i dragostea. 

însă acest lucru a mirat-o, fiindcă Pierre nu era foarte 
isteţ şi nu avea prea multe de spus şi doar se minuna întruna 
cât de frumoasă e. Era măcar chipeş? Nu prea; răsfoind 
revistele, îşi dăduse seama că nici asta nu era. însă acel sen¬ 
timent nu voia cu nici un chip să dispară. Apoi, într-o seară 
liniştită, după o cină liniştită, Pierre o înşfăcase şi o implorase 
să rămână cu el în noaptea aceea. Valurile de şampanie înspu¬ 
mată au reînceput să curgă şi, în clipa în care el a luat-o în 
braţe şi s-a lipit de ea, ea a fost sigură că n-o să mai iubească 
niciodată pe nimeni şi, da, o să rămână şi, după asta, se vor 
căsători. 

— Să mă ierte Cel de Sus, însă am făcut-o. 

Mama a tăcut, copleşită de emoţie. Am rugat-o să sfâr¬ 
şească povestea şi i-am întins pachetul de Royal Scots. 

— Partea cea mai urâtă abia acum urmează. 

Am încercat să completez scenariul, în timp ce ea îşi 
mesteca biscuitul. Poate că, la urma urmei, nu eram un copil 
al Domnului, ci fiica unui francez. 

Două zile mai târziu, mama se dusese la doctor, cuprinsă 
de o îngrijorare vinovată. Se întinsese pe pat, în timp ce 
medicul îi examina stomacul şi pieptul, şi o întreba dacă a 
avut vreodată ameţeală sau a simţit agitaţie în burtă. Mama 
i-a explicat jenată că e îndrăgostită şi că se simte adesea ciudat, 
însă nu de asta venise la consult. 

— Oţi fi fiind dumneavoastră îndrăgostită, a zis medicul, 
dar aveţi şi ulcer stomacal. 

Imaginaţi-vă spaima mamei mele. Se dăruise trup şi suflet 
dintr-un motiv care, de fapt, era o boală. A luat pastilele, 
a urmat regimul şi a refuzat rugăminţile lui Pierre de a-1 lăsa 
să o viziteze. N-are rost să mai adaug că data viitoare când 
s-au întâlnit, din nou întâmplător, ea n-a mai simţit nimic, 
absolut nimic şi, la scurt timp, a părăsit ţara pentru a scăpa 
definitiv de el. 


106 



— Atunci, eu sunt... ? am început. 

— Nici nu s-a pus problema, a zis ea repede. 

Preţ de câteva clipe am stat în tăcere, apoi: 

— Aşa că ai grijă, ce crezi tu că e inima, poate foarte bine 
să fie, de fapt, un alt organ. 

S-ar putea, mamă, m-am gândit. S-a ridicat şi mi-a spus 
să mă duc şi să-mi găsesc ceva de făcut. M-am hotărât să 
mă duc s-o văd pe Melanie, însă exact în clipa în care am 
ajuns la uşă, m-a strigat înapoi, pentru un ultim sfat. 

— Să nu laşi pe nimeni să te atingă Acolo Jos, şi mi-a 
arătat spre o zonă aflată la nivelul buzunarului ei de la şorţ. 

— Nu, mamă, am zis supusă şi am fugit. 


Când am ajuns acasă la Melanie, aproape se făcuse noapte. 
Ca să ajung la ea, trebuia s-o tai prin curtea bisericii şi uneori 
îi furam un buchet de flori de pe mormintele cele noi. Era 
încântată de fiecare dată, însă adevărul e că nu-i spuneam 
de unde le am. M-a întrebat dacă vreau să stau la ea peste 
noapte, fiindcă mama ei era plecată şi-i era frică să rămână 
în casă singură. Am zis c-o să sun o vecină şi, după multe 
parlamentări, am reuşit, în fine, să obţin acordul mamei 
mele, care a trebuit să fie adusă dintre salatele ei verzi. Am 
citit Biblia, ca de obicei, şi apoi ne-am spus una alteia cât 
de bucuroase suntem că Domnul ne-a adus împreună. M-a 
mângâiat pe cap multă vreme, apoi ne-am îmbrăţişat şi am 
simţit că mă scufund. Apoi mi s-a făcut frică, însă nu m-am 
putut opri. O vietate necunoscută îmi fremăta în stomac. 
Aveam în mine o caracatiţă. 

Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; o altă zi. 

După asta am început să facem totul împreună şi am stat 
la ea cât de des s-a putut. Mama părea uşurată că îl văd aşa 
de puţin pe Graham şi, o vreme, n-a comentat nimic refe¬ 
ritor la cât de mult timp petreceam cu Melanie. 

— Grezi că e o Pasiune Nenaturală ? am întrebat-o o dată. 


107 



— Mie nu mi se pare. Ai auzit ce spune Pastorul Finch, 
că e ceva cumplit. 

Probabil că are dreptate, m-am gândit. 

Melanie şi cu mine ne-am oferit să ne ocupăm de ban¬ 
chetul Festivalului Recoltei şi am muncit din greu în biserică 
toată ziua. Când a venit toată lumea şi au început să-şi paseze 
plăcinta cu cartofi de la unul la altul, ne-am dus pe balcon 
şi ne-am uitat de sus la ei. Familia noastră. Eram în siguranţă. 


•V 

Masa e aranjată pentru ospăţ, iar musafirii se contrazic; 
unul zice că o reţetă de gâscă e cea mai bună, altul că alta. 
Din când în când, candelabrul tremură, aruncând fulgi minus¬ 
culi de ipsos în şerbet. Oaspeţii ridică ochii, mai mult curioşi 
decât alarmaţi. E frig aici, foarte frig. Femeile sunt cele care 
suferă cel mai mult. Umerii lor sunt dezgoliţi şi albi precum 
ouăle răscoapte. Afară, sub zăpadă, râul pare îmbălsămat. 
Aceştia sunt cei aleşi, iar în hol, o armată doarme mânzeşte. 

Afară, un val de torţe revărsate. 

Râsetele ajung în hol. Aşa au fost întotdeauna cei aleşi. 

îmbătrâneşti, mori, o iei de la capă. Fără să observi. 

Tatăl şi Fiul. Tatăl şi Fiul. 

Mereu a fost aşa şi nimic nu poate schimba asta. 

Tatăl Fiul şi Sfântul Duh. 

Afară, rebelii iau cu asalt Palatul de Iarnă. 



DEUTERONOMUL 

Ultima carte a legii 



Timpul e un mare ucigaş. Oamenii uită, se plictisesc, 
îmbătrânesc, pleacă. Era o vreme când toată lumea din 
Anglia îşi făcea corăbii de lemn şi pleca să lupte împotriva 
turcilor. Când acest lucru n-a mai fost chiar aşa de inte¬ 
resant, bruma de ţărani care rămăsese s-a întors şchiopătând 
către casă, şi bruma de nobili care rămăsese a început să 
ţeasă intrigi. 

Fireşte, asta nu e toată povestea, însă aşa e cu poveştile; 
le istorisim aşa cum ne convine. E un mod de a ne explica 
universul, lăsându-1, în acelaşi timp, neexplicat, e un mod 
de a-1 menţine viu şi de a nu-1 configura cu exactitate în timp. 
Fiecare relatează o poveste altfel, doar pentru a ne reaminti 
că fiecare vede lucrurile altfel. Unii spun că adevărul poate 
fi găsit, alţii că tot soiul de lucruri pot fi dovedite. Eu nu-i 
cred. Singurul lucru sigur e că totul este foarte complicat, 
ca o sfoară plină de noduri. Totul se află acolo, dar e greu 
să găseşti începutul şi imposibil să-ţi imaginezi sfârşitul. Cel 
mai bun lucru pe care îl poţi face este să admiri jocul de-a 
sfoara 1 şi poate să mai faci şi tu un nod. Istoria ar trebui să 
fie un hamac în care să te legeni şi un joc pe care să-l joci, 
aşa cum le place pisicilor să se joace. Apuc-o cu lăbuţa, 
mestec-o, rearanjeaz-o şi la ora de culcare e tot o minge de 
sfoară, plină de noduri. N-ar trebui să deranjeze pe nimeni 

1 în engl. în orig. cat’s cradle, leagănul pisicii, dar şi jocul numit 
„sfoara" sau un model geometric complicat. 


111 



acest lucru. Unii fac o groază de bani din asta. Editorii o 
duc bine, copiii, atunci când îi duce mintea, pot ajunge bine. 
Această aglutinare de poveşti numită istorie e o îndeletnicire 
multifuncţională, numai bună pentru o zi ploioasă. 

Oamenilor le place să separe de istorie poveştile care nu 
izvorăsc din realitate, care, la rândul ei, izvorăşte din fapte. 
Fac asta ca să ştie ce să creadă şi ce să nu creadă. E un lucru 
foarte curios. Cum se face că nimeni nu crede că balena l-a 
înghiţit pe Iona, când în fiecare zi Iona înghite balena ? îi şi 
văd, umflând cu pompa cea mai pescărească dintre poveştile 
pescăreşti, şi de ce ? Pentru că e vorba de istorie. Să ştii ce 
să crezi e un lucru care are avantajele lui. Asta a clădit un 
imperiu şi a ţinut oamenii acolo unde trebuiau să fie, pe 
tărâmul strălucitor al portofelului... 

Foarte adesea, istoria e o cale de a nega trecutul. Negarea 
trecutului înseamnă să refuzi să-i recunoşti integritatea. Să-l 
îndeşi, să-l forţezi, să-l faci funcţional, să-i scoţi tot sufletul 
din el, până când arată aşa cum crezi tu că trebuie. în felul 
nostru, pe mica noastră felie, suntem cu toţii istorici. Şi, 
într-un fel ciudat şi înspăimântător, Pol Pot era mai onest 
decât am fost noi ceilalţi. Pol Pot s-a hotărât să se debaraseze 
total de trecut. Să se debaraseze de ruşinea de a trata trecutul 
cu respect obiectiv. Oraşele din Cambodgia aveau să fie rase 
de pe faţa pământului, hărţile aveau să fie aruncate, totul 
avea să dispară. Nici un document. Nimic. O lume mândră 
şi nouă. Lumea cea veche a fost înfricoşată. Am arătat cu 
degetul, însă muştele cele mari au în spinare muşte mici, care 
să le muşte. 

Oamenii n-au avut niciodată o problemă în â se debarasa 
de trecut, atunci când el devine mult prea complicat. Carnea 
va arde, fotografiile vor arde, iar memoria, ce e asta ? Băl¬ 
măjeli incoerente ale unor nebuni care nu văd nevoia de a 
uita. Şi, dacă nu ne putem debarasa de ea, o putem schimba. 
Morţii nu strigă. Tot ce este mort are o anume seducţie. El 
va păstra toate acele calităţi admirabile ale vieţii, şi nimic 
din dezordinea aceea atât de obositoare asociată cu lucru- 


112 



rile vii. Porcării şi reproşuri şi nevoia de afecţiune. Poţi să 
le scoţi la licitaţie, să le expui la muzeu, să le aduni în colecţii. 
E mult mai sigur să fii un colecţionar de lucruri ciudate, 
fiindcă, dacă eşti o fire curioasă, trebuie să stai şi iar să stai 
şi să vezi ce se întâmplă. Trebuie să aştepţi pe plajă până se 
face frig şi trebuie să investeşti într-o barcă al cărei fund e 
din sticlă, lucru mai scump decât o undiţă şi care te aşază 
în calea stihiilor naturii. Cei curioşi se află mereu într-un 
oarecare pericol. Dacă eşti curios, s-ar putea să nu te mai 
întorci niciodată acasă, asemeni tuturor bărbaţilor care acum 
locuiesc cu sirenele, pe fundul mării. 

Sau celor care au descoperit Atlantida. 

Atunci când Părinţii pelerini au pornit pe mare, mulţi 
au fost de părere că sunt nebuni. Acum, istoria a hotărât 
altfel. Oamenii curioşi, care sunt de felul lor exploratori, 
trebuie să aducă cu ei, la întoarcere, mai mult decât amintirea 
unei poveşti, trebuie să aducă înapoi cartofi, tutun sau, cel 
mai bine, aur. 

însă fericirea nu e un cartof. 

Şi El Dorado e mai mult decât aur spaniol, motiv pentru 
care nici nu poate exista. Cei care s-au întors acasă erau 
înnebuniţi de o viziune fără sens. Şi astfel, fiind o fiinţă cu 
minte, colecţionarul de curiozităţi se va înconjura de lucruri 
moarte şi se va gândi la trecut, la vremurile în care acestea 
trăiau şi mişcau şi aveau viaţă. Colecţionarul de curiozităţi 
trăieşte într-o staţie de tren părăsită, privind în imagini 
diverse modele de trenuri. El este mortul viu cel original. 

Aşa că trecutul, dat fiind că e trecut, e maleabil doar acolo 
unde a fost odată flexibil. Pe vremuri se putea răzgândi, acum 
nu poate decât să sufere schimbările. Obiectivul poate fi 
pătat, strâmb, făcut bucăţi. Ceea ce contează e cum se vede 
că învinge ordinea... Şi, dacă suntem gentlemeni din secolul 
al optsprezecelea, care ne tragem în jos jaluzelele în timp 
ce trăsura noastră traversează Alpii, trebuie să ştim ce facem, 
să pretindem o ordine care nu există, să inventăm o siguranţă 
care nu poate nicicum exista. 


113 



Există o anumită ordine şi un anumit echilibru în poveşti. 

Istoria e Sfântul Gheorghe. 

Şi când mă uit la o carte de istorie şi mă gândesc la efortul 
de imaginaţie care a fost depus pentru a îndesa această lume 
care dă pe-afară între două coperte şi nişte litere de tipo¬ 
grafie, sunt uluită. Poate că evenimentul are un adevăr incon¬ 
testabil. Dumnezeu l-a văzut. Dumnezeu ştie. însă eu nu 
sunt Dumnezeu. Aşa că, atunci când cineva îmi spune ce a 
văzut sau a auzit, îl cred, şi-l cred şi pe prietenul lui, care 
a văzut şi el lucrul respectiv, însă nu tocmai la fel, şi pot 
pune aceste două istorisiri una lângă alta şi nu voi avea o 
minune fără cusături, ci un sendviş dantelat cu muştar, care 
este al meu. 

Vita sărată a civilizaţiei ghiorăie la nesfârşit în pântec. 
Constipaţia a fost o mare problemă după cel de-al Doilea 
Război Mondial. Nu existau destule lucruri naturale în 
mâncare şi prea multă mâncare era obţinută prin prelucrare. 
Dacă mănânci mereu în oraş, nu poţi să ştii niciodată sigur 
ce se petrece şi informaţia primită nu ţine nicicum loc de 
sport. 

Putred şi în curs de putrefacţie. 

Iată sfatul meu. Dacă vreţi să vă păstraţi propriii dinţi, 
faceţi-vă singuri sendvişurile... 



IOSUA 



— Gata, a zis mama, lăsând aspiratorul jos. Poţi să ţii şi 
un sicriu aici, fără să te simţi vinovat, nu-i nici fir de praf 
nicăieri. 

Doamna White a ieşit din antreu, fluturând o cârpă de vase. 

— Am terminat cu toate plintele, dar nu mai e nici spatele 
meu ce-a fost odată. 

— Nu, a răspuns mama, clătinând din cap, lucrurile astea 
sunt trimise ca să ne pună la încercare. 

— Mă rog, cel puţin ştim că sunt de la Cel de Sus, a zis 
doamna White. 

Salonul era în mod categoric cât se poate de curat. Am 
băgat capul pe uşă şi am observat că toate husele de scaune 
fuseseră schimbate cu cele mai bune, husele mamei de la 
nuntă, un cadou de la prietenii ei din Franţa. Alămurile str㬠
luceau, şi spărgătorul de nuci în formă de crocodil de la 
Pastorul Spratt era expus în toată splendoarea lui pe poliţa 
şemineului. 

„Ce-o fi cu toată agitaţia asta", m-am întrebat. M-am 
dus să verific calendarul, însă din câte vedeam eu, nu urma 
nici o şedinţă la domiciliul nostru şi nici nu era programată 
vizita vreunui predicator duminică. M-am dus la bucătărie, 
unde doamna White executa un tort extrem de trist, un foietaj 
rotund şi turtit, umplut cu stafide şi uns cu unt. 

Nu m-a observat din prima clipă. 

— Bună ziua, am zis. Ce se întâmplă ? 


117 



Doamna White s-a întors spre mine şi a scos un ţipăt de 
mirare. 

— Parcă trebuia să fii la lecţia de vioară. 

— S-a amânat. Mai e cineva acasă ? 

— Mama ta e plecată. 

Părea uşor enervată, dar ea era mereu aşa. 

— Bine, atunci, o să scot câinele la plimbare, am hotărât. 

— Eu mă duc la toaletă, a zis doamna White, dispărând 
pe uşa din spate. 

— Nu mai e hârtie... am început, însă era prea târziu. 

Am pornit în sus pe colină şi am urcat până când oraşul 
a rămas la poale, turtit ca o clătită. Câinele a început să alerge 
printr-un şanţ, iar eu am încercat să recunosc anumite locuri, 
cum ar fi cabinetul dentistului şi Rechabite Hali. M-am gân¬ 
dit că poate n-ar fi rău să mă duc stau la Melanie în noaptea 
aceea. Ii spusesem mamei cât putusem, însă nu totul. Aveam 
un sentiment pe care ea n-avea cum să-l înţeleagă. în plus, 
nu ştiam nici eu prea clar ce se petrece, era a doua oară în 
viaţa mea când trăiam incertitudinea. 

Incertitudinea era pentru mine ca furnicarul african pentru 
alţii. Un lucru ciudat, care nu ştiam cum arată, însă îl recu¬ 
noşteam în ilustraţii de mâna a doua. Senzaţia pe care-o 
aveam acum în cap şi în stomac era aceeaşi pe care o avu¬ 
sesem în acea Zi Cumplită, în clipa în care, în timp ce st㬠
team în picioare în sacristie, lângă samovar, o auzisem pe 
domnişoara Jewsbury zicând „E de înţeles, e normal să se 
simtă atât de nesigură". Am fost foarte supărată. Nesigu¬ 
ranţa era un sentiment pe care-1 trăiau cei Păgâni, iar eu eram 
aleasă de Dumnezeu. 

Acea Zi Cumplită a fost cea în care mama mea naturală 
a venit să mă ceară înapoi. Aveam o idee vagă despre faptul 
că e ceva ciudat în legătură cu circumstanţele naşterii mele, 
şi la un moment dat găsisem actele mele de adopţie ascunse 
sub un teanc de flanele în comoda cea bună. „Formalităţi, 
spusese mama, expediindu-mă scurt. Ai fost dintotdeauna 
a mea, trimisă de Cel de Sus.“ 


118 



Nu m-am mai gândit la asta până într-o sâmbătă, când 
s-a auzit un ciocănit în uşă. Mama a ajuns la ea înaintea mea, 
pentru că se ruga în salon. Am urmat-o în antreu. 

— Cine e, mamă ? 

N-am primit nici un răspuns. 

— Cine e ? 

— Intră înapoi în casă, că-ţi spun eu. 

M-am cărat, gândindu-mă că sunt fie Martorii lui Iehova, 
fie tipul de la Partidul Laburist. N-a durat mult şi am auzit 
voci furioase, care se ceartă; se părea că mama a lăsat per¬ 
soana să intre, ceea ce era un lucru curios. Nu-i plăcea să 
invite Păgâni în casă. „Lasă în urma lor un aer neplăcut", 
zicea ea mereu. 

Mi-am amintit un lucru pe care l-a făcut doamna White 
în ziua cu preacurvia vecinilor. Am băgat mâna în fundul 
Bufetului de Război, în spatele prafului de ouă, am găsit 
un pahar de vin şi l-am lipit de perete. Funcţiona. Auzeam 
fiecare cuvânt. Cinci minute mai târziu, am lăsat jos paharul, 
am luat câinele de zgardă şi am plâns şi am plâns şi am plâns. 

în cele din urmă, a intrat în cameră mama. 

— A plecat. 

— Ştiu cine era, de ce nu mi-ai spus ? 

— N-are nici o legătură cu tine. 

— E mama mea. 

Nici n-am apucat bine să zic asta, că m-am trezit cu o 
lovitură care mi-a învăluit capul ca un bandaj. Am căzut 
pe linoleum, de unde am ridicat privirea spre ea. 

— Eu sunt mama ta, a zis foarte liniştită. Ea a fost doar 
pântecul care te-a purtat. 

— Voiam s-o văd. 

— A plecat şi n-o să se mai întoarcă niciodată. Mama mi-a 
întors spatele şi s-a încuiat în bucătărie. Nu puteam gândi 
şi nu puteam respira, aşa că am început să alerg. Am alergat 
pe strada cea lungă, ce se pierdea în zare, până când oraşul 
a rămas la poale, mic, şi am ajuns în vârful colinei. Era 
perioada Paştelui, şi crucea de pe deal se înălţa mare şi neagră. 


119 



— De ce nu mi-ai spus, am ţipat la lemnul pictat şi l-am 
bătut cu mâinile până când mi-au căzut singure. Când m-am 
uitat din nou la oraş, nu se schimbase nimic. Siluete minus¬ 
cule mişunau în sus şi în jos şi coşurile fabricii îşi pufăiau 
semnalele lor obişnuite şi senine de fum. Pe moşia lui Ellison 
fusese din nou ridicat târgul. Cum era posibil ? Preferam 
de o mie de ori să am în faţa mea o nouă eră glaciară decât 
aceste lucruri familiare. 

Când m-am întors în cele din urmă acasă în ziua aceea, 
mama se uita la televizor. N-a pomenit niciodată despre cele 
întâmplate, şi nici eu. 


Faptul că o cunoşteam pe Melanie era un motiv de 
bucurie, aşa că de ce începeam să mă simt atât de aiurea ? 
Şi de ce nu-i spuneam întotdeauna mamei unde mi-am 
petrecut noaptea ? Era un lucru firesc pentru cei din biserica 
noastră să ne petrecem timpul, zilele şi nopţile, în casele 
celorlalţi. Până când Elsie a căzut la pat, am stat multe nopţi 
cu ea şi cred că, în nopţile când nu veneam, ştia unde sunt. 
Melanie şi cu mine stăteam uneori şi la ea, nopţi lungi şi 
fără somn, până când lumina umplea fereastra şi Elsie ne 
aducea cafea. 

— Ce tot vorbiţi aici ? ne iscodea, în timp ce noi căscam 
şi ne mâneam abulice micul dejun. Da’ ce zic eu aici, că şi 
io eram la fel. 

Acum, că Elsie era internată în spital, trebuia să fim mai 
precaute. Singura dată când a rămas peste noapte la mine, 
mama i-a făcut patul pliant cu mare grijă, în dormitorul meu. 

— Nu ne trebuie, i-am spus. 

— Ba da, vă trebuie, mi-a spus ea. 

în toiul nopţii, cam pe la ora două, când se termina 
World Service, am auzit-o venind încet pe scări, la culcare, 
învăţasem să mă mişc rapid. A rămas la uşa mea preţ de câteva 
clipe, apoi a împins-o brusc, deschizând-o. Nu i-am văzut 


120 



decât coada împletită, deasupra capotului. Nici una din noi 
n-a făcut nici o mişcare, aşa că a plecat. Şi-a ţinut lumina 
aprinsă tot restul nopţii. Curând după asta, am hotărât să-i 
spun ce simt. I-am explicat cât de mult îmi doresc să fiu cu 
Melanie, să vorbesc cu ea şi că am nevoie de acest gen de 
prietenă. Şi... Şi... însă niciodată n-am reuşit să-i vorbesc 
despre asta şi... în tot acest timp, mama stătuse foarte tăcută, 
doar dădea din cap din când în când, motiv pentru care am 
crezut că a înţeles măcar parţial ce-i spun. Când am terminat, 
i-am dat un pupic, care cred că a surprins-o oarecum; noi 
nu ne prea atingeam, decât la mânie. 

— Acum du-te la culcare, a zis, luându-şi Biblia. 

De atunci, abia dacă mai vorbeam. Părea absorbită de 
ceva, iar eu aveam grijile mele. Azi, pentru prima oară, fusese 
din nou ea însăşi şi era evident că are chef de companie, dacă 
o chemase pe doamna White. Voiam să ştiu ce se întâmplase 
de se înveselise aşa, din senin, aşa că am pornit din nou în 
susul dealului, cu căţeaua după mine. 


— Hei, am strigat, ştergându-mi picioarele pe preş. Casa 
era cufundată în tăcere. Fusese acolo de curând, pentru că 
pe masa din salon se afla acum Biblia ei şi Cutia de promi¬ 
siuni 1 . Trăsese şi un cartonaş. M-am uitat la bucata de hârtie 
strânsă sub formă de sul. „Domnul e puterea şi pavăza ta.“ 
Pardesiul doamnei White dispăruse, însă îşi lăsase pe scaun 
ştergarul. L-am dus la bucătărie. Pe bufet era un bilet. „Peste 
noapte am să stau la doamna White. Vino dimineaţă la 
biserică." 

Mama nu prea rămânea peste noapte la alţii acasă, decât 
atunci când pleca la Wigan, cu treburi. însă îmi convenea; 
puteam să mă duc să stau cu Melanie. Aşa că i-am dat de 

1 Sau Cuvântul Domnului, cutii speciale de plexiglas, care conţin 
cartonaşe cu texte din scriptură şi aforisme cu caracter religios. 


121 



mâncare câinelui, am făcut o baie şi am luat-o la picior. Ca de 
obicei, atunci când nu aveam bani pentru autobuz, parcurgeam 
cei câţiva kilometri prin cimitir şi prin spatele centralei 
electrice. 

Melanie muncea în grădină. 

— Ce planuri are maică-ta în seara asta ? am întrebat-o. 

— Se duce la club, după care rămâne la tanti Irene. 

—Tu ce vrei să faci ? am continuat, scoţând câteva buruieni. 

Mi-a zâmbit cu minunaţii ei ochi de un cenuşiu ca de 
pisică şi şi-a tras de mănuşile de cauciuc. 

— O să pun ibricul pe foc să ne facem o sticlă cu apă 
fierbinte. 

Am vorbit o groază în noaptea aia despre planurile noas¬ 
tre. Melanie voia din suflet să devină misionară, chiar dacă 
ăsta era destinul meu. 

— De ce nu-ţi place ideea ? a vrut să ştie. 

— Nu-mi plac locurile fierbinţi, am făcut insolaţie anul 
trecut la Paignton. 

Am tăcut amândouă, iar eu i-am mângâiat osatura superbă 
şi triunghiul de muşchi al stomacului. De ce e oare intimi¬ 
tatea atât de tulburătoare ? 


La micul dejun, a doua zi dimineaţă, mi-a spus că are 
de gând să se ducă la universitate, să studieze teologia. Nu 
mi se părea o idee atât de bună, din cauza ereziilor moderne. 
Ea era de părere că trebuie să înţeleagă cum văd ceilalţi lumea. 

— Dar tu ştii că ei greşesc, am insistat. 

— Da, dar e posibil să fie interesant, hai să mergem, o 
să întârziem la biserică. Nu predici tu, nu ? 

— Nu, am zis. Aşa trebuia, dar s-a schimbat programul. 

Ne-am agitat prin bucătărie, apoi eu m-am oprit pe scări 
şi-am sărutat-o. 

— Te iubesc aproape la fel de mult cât îl iubesc pe Dom¬ 
nul, am spus râzând. 


122 



Ea m-a privit şi ochii i s-au întunecat preţ de o clipă. 

— Nu ştiu, a zis. 

în clipa când am ajuns la biserică, primul imn începuse 
deja. Mama m-a pironit cu privirea şi m-am străduit să-mi 
iau o mină de om spăşit. Ne strecuraserăm în strană lângă 
domnişoara Jewsbury, care mi-a spus să stau calmă. 

— Ce vreţi să spuneţi ? am şoptit. 

— Să vii după, să vorbim, mi-a şoptit, însă doar după ce 
ne asigurăm că nu ne vede nimeni. 

Am hotărât că o luase razna. Biserica era plină, ca de 
obicei, şi de fiecare dată când surprindeam privirea cuiva, 
respectivul zâmbea sau încuviinţa. Eram fericită. Era exact 
locul în care îmi doream să mă aflu. Când s-a sfârşit imnul, 
m-am lipit mai tare de Melanie şi am încercat să mă con¬ 
centrez la Cel de Sus. „Totuşi, m-am gândit, Melanie e un 
dar de la Dumnezeu şi ar fi un semn de nerecunoştinţă din 
partea mea să nu o apreciez ca atare." încă eram adânc absor¬ 
bită de aceste gânduri, când mi-am dat seama că se petrece 
ceva. în biserică se lăsase tăcerea, iar pastorul stătea la tri¬ 
buna lui cea joasă, cu mama lângă el. Ea plângea. Am simţit 
o durere sfredelitoare în articulaţiile degetelor; era inelul 
lui Melanie. Apoi domnişoara Jewsbury mă îndemna să mă 
ridic în picioare, zicând „Fii calmă, fii calmă", şi eu păşeam 
spre preot cu Melanie. I-am aruncat o privire de control. 
Era lividă. 

— Aceşti copii ai Domnului, a început pastorul, au căzut 
pradă Satanei. 

Mâna lui, aflată pe ceafa mea, era fierbinte şi grea. Toţi 
cei din biserică păreau statuete de ceară. 

— Aceşti copii ai Domnului au căzut pradă păcatelor lor. 

— Staţi puţin... am început, însă el nu m-a luat în seamă. 

— în aceşti copii a intrat diavolul. 

Un strigăt de groază s-a auzit la unison din toate glasurile. 

— în mine nu, am strigat, şi nici în ea. 


123 



— Ascultaţi vocea Satanei, s-a adresat pastorul întregii 
congregaţii, arătând spre mine. Uitaţi-vă cum cei mai buni 
devin cei mai răi. 

— Despre ce tot vorbiţi ? am întrebat, disperată. 

— Negi faptul că o iubeşti pe această femeie cu o dragoste 
cuvenită doar între bărbat şi soaţa lui ? 

— Nu, da, adică sigur c-o iubesc. 

— Am să-ţi citesc cuvintele Sf. Paul, a anunţat pastorul, 
şi asta a şi făcut, cu multe alte vorbe despre pasiunile nena¬ 
turale şi pecetea diavolului. 

— Pentru cei puri, toate lucrurile sunt pure, am zbierat 
la el. Dumneavoastră greşiţi, nu noi. 

S-a întors spre Melanie. 

— Promiţi să renunţi la acest păcat şi-l rogi pe Dumnezeu 
să te ierte ? 

-Da. 

Tremura din tot corpul. Abia am auzit ce-a spus. 

— Atunci, du-te în sacristie cu doamna White, şi cei 
bătrâni vor veni să se roage pentru tine. Nu e prea târziu 
pentru cei ce se căiesc sincer. 

S-a întors spre mine. 

— O iubesc. 

— Atunci, înseamnă că nu-1 iubeşti pe Domnul. 

— Ba da, îi iubesc pe amândoi. 

— E imposibil. 

— Ba da, îi iubesc pe amândoi, daţi-mi drumul. 

însă el m-a înşfăcat de braţ şi m-a ţinut strâns. 

— Biserica nu poate suporta să te vadă cum suferi, du-te 
acasă şi aşteaptă să te ajutăm. 

Am fugit în stradă, înnebunită de supărare. Domnişoara 
Jewsbury mă aştepta. 

— Vino-ncoa’, a zis grăbită, hai să mergem să bem o cafea 
şi să hotărâm ce-ai de făcut. 

Am urmat-o, fără să fiu în stare să mă gândesc la altceva 
decât la Melanie şi la gingăşia ei. 


124 



Când am ajuns acasă la domnişoara Jewsbury, ea a pus 
ibricul pe ochiul aragazului şi m-a împins mai aproape de 
foc. îmi clănţăneau dinţii şi nu eram în stare să vorbesc. 

— Te ştiu de ani de zile şi ai fost întotdeauna încăpăţânată, 
de ce n-ai avut şi tu un pic mai multă grijă ? 

M-am mulţumit să privesc ţintă spre foc. 

— Nimeni nu ar fi aflat niciodată, dacă n-ai fi încercat 
să-i explici maică-tii. 

— N-are nici o vină, am murmurat mecanic. 

— E nebună, a răspuns domnişoara Jewsbury, foarte 
sigură pe ea. 

— Nu i-am spus tot. 

— E femeie de lume, chiar dacă n-o să recunoască nici¬ 
odată asta în faţa mea. Ştie ce sunt alea sentimente, mai cu 
seamă sentimentele unei femei. 

Nu prea aveam chef să intru în asemenea amănunte. 

— Cine v-a spus ce se întâmplă ? am întrebat brusc. 

— Elsie, a zis ea. 

— Elsie ? Era prea mult. 

— A încercat să te protejeze şi, când s-a îmbolnăvit ultima 
oară, mi-a spus mie. 

— De ce ? 

— Pentru că şi eu am aceeaşi problemă. 

în acel moment, am crezut că o să vină diavolul şi o să 
mă ia cu el pe sus. Mă apucase ameţeala. 

Ce naiba tot spunea ? Melanie şi cu mine aveam o relaţie 
aparte. 

— Bea asta. Mi-a întins un pahar. E coniac. 

— Cred că va trebui să mă aşez, am zis cu glas stins. 

Nu ştiu cât am dormit, draperiile erau trase şi îmi sim¬ 
ţeam umerii foarte grei. La început, nu mi-am amintit de 
ce mă doare capul, apoi, când panica din stomac mi s-a mai 
limpezit, am început să trec în revistă evenimentele dimineţii. 

Domnişoara Jewsbury a intrat în cameră. 

— Ţi-e mai bine ? 

— Nu prea, am oftat. 


125 



— Poate asta o să te ajute. Şi a început să mă mângâie pe 
cap şi umeri. M-am întors, ca să-mi poată atinge şi spatele. 
Mâna ei a coborât tot mai mult. S-a aplecat deasupra mea; 
îi simţeam respiraţia pe gât. Şi, brusc, m-am întors şi am 
sărutat-o. Am făcut dragoste şi am urât ce făceam şi mi-a 
fost scârbă, însă nu mă puteam opri. 

Când am intrat pe furiş în casă, era dimineaţă. îmi făcu¬ 
sem planul să mă duc direct la şcoală, sperând că nu va 
observa nimeni. Mă aşteptam ca mama să fie în pat. Mă înşe¬ 
lam. în salon era un miros pătrunzător de cafea şi sunete 
de voci. Când am trecut pe lângă el, în vârful picioarelor, 
mi-am dat seama că ţin o adunare de rugăciune. M-am pre¬ 
gătit pentru ore şi eram gata să plec. Pe drumul spre ieşire, 
m-au prins. 

—Jeanette, a ţipat una dintre femeile în vârstă şi m-a târât 
după ea în hol. Rugăciunea noastră a fost auzită. 

— Unde-ai fost azi-noapte ? a întrebat mama neagră la faţă. 

— Nu-mi amintesc. 

— La domnişoara Jewsbury, pun pariu. 

— Of, femeia aia n-are nimic sfânt în ea, s-a băgat repede 
şi doamna White. 

— Nu, le-am spus, n-am fost la ea. 

— Ce mai contează ? a intervenit pastorul. Acum e aici 
şi nu e prea târziu. 

— Trebuie să plec la şcoală. 

— Ba nu trebuie, nu trebuie, a spus pastorul, zâmbind. 
Vino şi stai jos. 

Mama mi-a întins absentă o farfurie cu biscuiţi. Era ora 
8:30 dimineaţa. 

Când au plecat acasă enoriaşii, majoritatea în vârstă, se 
făcuse ora 10 seara. îşi petrecuseră întreaga zi rugându-se 
pentru mine, punând mâna pe mine, îndemnându-mă să mă 
căiesc pentru păcatele mele în faţa Domnului. 

— Izbăveşte-o, Doamne, izbăveşte-o, zicea întruna pas¬ 
torul, diavolul e cel ce vorbeşte prin gura ei. 


126 



Mama a făcut mai multe rânduri de ceai şi a uitat să spele 
ceştile murdare. Salonul era plin de ceşti. Doamna White 
s-a aşezat pe una şi s-a tăiat, altcineva şi-a vărsat-o pe a sa, 
însă nu s-au oprit. Nu eram în stare să gândesc, vedeam doar 
chipul lui Melanie şi corpul ei şi, din când în când, conturul 
domnişoarei Jewsbury, aplecată peste mine. 

La 10 seara, pastorul a oftat din rărunchi şi mi-a oferit 
o ultimă şansă. 

— Nu pot, am zis. Pur şi simplu, nu pot. 

— Ne întoarcem poimâine, a încredinţat-o el pe mama. 
între timp, n-o lăsaţi să iasă din camera asta şi nu-i daţi de 
mâncare. Trebuie mai întâi să-şi piardă puterea înainte de 
a şi-o recăpăta din nou. 

Mama a încuviinţat, o dată, de două, de trei ori, şi m-a 
încuiat în salon. Mi-a dat totuşi o pătură, însă a luat becul, 
în timpul celor treizeci şi şase de ore care au urmat, am medi¬ 
tat la diavol şi la alte câteva lucruri. 

Ştiam că diavolii îţi intră-n trup atunci când ai un punct 
slab. Dacă aveam un diavol în trup, punctul meu slab era 
Melanie, însă ea era frumoasă şi bună şi mă iubise. 

Oare era posibil ca dragostea să fie a Celui Necurat ? 

Ce fel de diavol era ? Cel maro, care îţi huruie la ureche ? 
Cel roşu, care dansează marinăreşte ? Diavolul apos, care 
provoacă boală? Cel portocaliu, care te duce cu vorba 
meşteşugită ? Fiecare are câte un diavol în el, aşa cum pisica 
are purici. 

„Caută în locul greşit", m-am gândit. „Dacă vor să ajungă 
la diavolul din mine, trebuie să scormonească adânc în sufle¬ 
tul meu.“ 

M-am gândit la William Blake. 

— Dacă-i las să-mi ia diavolii, va trebui să renunţ la ceea 
ce am găsit. 

— Nu poţi face asta, a zis un glas de la cotul meu. 

Rezemat de măsuţa de cafea, se afla diavolul portocaliu. 

„Am înnebunit", m-am gândit. 


127 



— E foarte posibil să fie aşa, a fost de acord diavolul, fără 
să pară deloc surprins. Aşa că profită cât poţi. 

Am sărit ca arsă de pe canapeaua pe care mă aflam. 

— Ce vrei ? 

— Vreau să te ajut să te hotărăşti ce vrei. 

Şi, zicând acestea, creatura a sărit pe poliţa şemineului 
şi s-a aşezat pe crocodilul de alamă al Pastorului Spratt. 

— Fiecare are un diavol în trup, aşa cum foarte corect 
ai remarcat, a început el, însă nu toată lumea ştie asta, şi nu 
toată lumea ştie cum să folosească acest lucru. 

— Diavolii sunt ai Necuratului, nu ? am întrebat, îngrijorată. 

— Nu tocmai, sunt pur şi simplu diferiţi şi dificili. Ştii 
ce e aia aură ? 

Am dat din cap că da. 

— Ei bine, diavolul care-ţi intră în trup depinde de culoa¬ 
rea aurei tale, a ta e portocalie, motiv pentru care mă aflu 
în trupul tău. Al mamei tale e cafeniu, motiv pentru care e 
aşa de ciudată, iar al doamnei White aproape că nici nu se 
poate spune că e un diavol. Suntem aici pentru a te ajuta să 
rămâi un om întreg; dacă ne ignori, e cât se poate de posibil 
să sfârşeşti împărţită în două sau mai multe bucăţi, e un 
paradox. 

— Dar în Biblie scrie că sunteţi întruna daţi afară din trup. 

— Nu crede şi tu tot ce citeşti. 

Am început să mă simt rău din nou, aşa că mi-am scos 
şosetele şi mi-am băgat degetele în gură, ca să mă alin singură. 
Aveau gust de biscuiţi digestivi. După asta, m-am dus la 
fereastră şi am strâns între degete imul câte unul câţiva muguri 
de muşcate, doar aşa, ca să aud cum pocnesc. Când m-am 
aşezat, diavolul strălucea foarte aprins şi lustruia crocodilul 
cu batista. 

— Eşti fată sau băiat ? 

— Nu contează, nu-i aşa ? La urma urmei, asta e pro¬ 
blema ta. 

— Dacă te păstrez, ce se va întâmpla ? 

— O să ai o viaţă grea, diferită de a celorlalţi. 


128 



— Merită ? 

— Asta numai tu hotărăşti. 

— Şi-o să rămân cu Melanie ? 

însă diavolul dispăruse. 

Când s-au întors pastorul şi bătrânii, eram calmă, bine- 
dispusă şi gata să accept. 

— O să mă căiesc, am zis în clipa în care au intrat în salon. 
Pastorul părea uimit. 

— Eşti sigură ? 

— Sigură. 

Am vrut să scap de povestea asta cât mai repede; în plus, 
nu mâncasem nimic de două zile. Toţi cei în vârstă au înge¬ 
nuncheat şi s-au rugat, iar eu am îngenuncheat lângă ei. Unul 
dintre ei a început să vorbească în dodii, moment în care 
am simţit o ciupitură la ceafă. 

— Pleacă, am şoptit. Or să te vadă. Am deschis un ochi 
de control. 

— Nici o şansă, mi-a răspuns diavolul, oamenii ăştia 
vorbesc mult, dar de văzut nu văd nimic. 

—Nu-i las să mi te scoată din trup, asta ştiu sigur. 

—Vai, ce bine, a zis încântat diavolul, eram doar în trecere. 

în tot acest timp, vârstnicii cântau What a Friend We 
Have in Jesus , aşa că m-am gândit să mă alătur şi eu. Totul 
s-a terminat foarte repede, şi mama pusese deja friptura la 
cuptor. 

— Sper că duminică vei fi pregătită să depui legământ de 
credinţă, a zis pastorul, îmbrăţişându-mă. 

— Da, am zis, zdrobită. Melanie ce-o să facă ? 

— A plecat pentru un timp, a intervenit doamna White. 
Ca să-şi regăsească pacea sufletului. O să vezi, peste câteva 
săptămâni o să se simtă mult mai bine. 

— Unde a plecat ? m-am interesat eu. 

— Nu-ţi face griji, m-a liniştit pastorul. E în siguranţă, 
e cu Domnul. 

în clipa în care au plecat cu toţii, m-am dus ţintă la dom¬ 
nişoara Jewsbury. 


129 



— Ştii cumva unde e ? 
Ea a deschis larg uşa. 

— îţi spun imediat. 


Melanie era în Halifax, la nişte rude. I-am spus mamei 
că trebuie să-mi petrec noaptea la biserică. A părut să mă 
înţeleagă, aşa că am convins-o pe domnişoara Jewsbury să 
mă ducă cei patruzeci şi un pic de kilometri cu maşina ei, 
ca să ajung unde trebuia să fiu. 

— Vii să mă iei dimineaţă la 7? 

Ea a încuviinţat, muşcându-şi buza. 

— Ştii că trebuie să mă văd cu ea, să mă asigur că e în 
siguranţă. 

Imediat ce s-a lăsat seara, am sunat la uşă. 

— Melanie e aici ? am întrebat-o pe femeie. Sunt prie¬ 
tena ei de la şcoală. 

— Da, intră. 

— Nu, nu intru, mulţumesc, vreau doar să-i transmit un 
mesaj, poate doreşte să iasă. 

Melanie a venit la uşă. Când m-a văzut, a încercat să mi-o 
închidă în nas. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, am implorat-o. Vino sus 
peste o jumătate de oră, eu urc acum şi te aştept în cameră. 

A încuviinţat din cap şi m-a lăsat să trec pe lângă ea. Am 
auzit-o luându-şi la revedere aproape strigând, apoi închi¬ 
zând uşa. Nimeni n-a avut nici o reacţie. 

Era o criză şi, din nou, am adormit. 

în faţa mea se afla o mare piaţetă pavată cu piatră pe 
alocuri căzută, însă forma ei rotundă era încă vizibilă. In 
capătul ei îndepărtat, camioane pline cu femei şi bărbaţi erau 
golite pe iarbă; cei mai mulţi erau mutilaţi, toţi aveau numere 
legate de gât şi am auzit un paznic spunând „Asta e noua 
voastră adresă". Prizonierii erau foarte tăcuţi şi mărşăluiau 
fără a opune rezistenţă, spre un turn masiv de piatră. în turn, 


130 



se aflau firide cu numere corespunzând celor de la gâtul 
prizonierilor. în mijlocul turnului era o scară de fier în spirală, 
ce urca şi tot urca; am început să urc pe ea, alături de mulţi 
alţii, însă de fiecare dată când treceam pe lângă o firidă, locu¬ 
itorul ei încerca să ne împingă, să nu ne apropiem. Eram 
singura persoană rămasă, atunci când scara s-a oprit în faţa 
unei uşi de sticlă. Pe uşă am citit LIBRĂRIE: DESCHIS. Am 
intrat, la tejghea stătea o femeie, înăuntru erau câţiva cum¬ 
părători şi oameni care răsfoiau cărţi şi o echipă de tinere 
care traduceau Beowulf. 

— Bună ziua, a zis vânzătoarea. Ce-ar fi să începeţi prin 
a răsfoi o carte, ca să puteţi lua locul uneia dintre fete atunci 
când va veni momentul să treceţi la nivelul următor ? 

— Unde mă aflu ? 

— Acolo unde se află toţi cei care nu se pot hotărî să ia 
marea decizie, acesta este Oraşul Şanselor Pierdute, iar 
aceasta este Camera Dezamăgirii Finale. Vezi tu, poţi urca 
pe scară cât de sus doreşti, însă, dacă ai făcut deja Greşeala 
Fatală, vei sfârşi aici, în această încăpere. îţi poţi schimba 
rolul, însă niciodată circumstanţele. E prea târziu pentru asta 
acum, pa şi puşi, am trecut la următorul nivel, acum voi 
deveni cumpărătoare. 

— Jeanette, a spus Melanie, cred că ai febră. 

Era aşezată lângă mine şi bea ceai. Părea obosită şi şifo¬ 
nată, ca un balon plin cu aer stătut. I-am atins obrazul, însă 
ea s-a crispat şi s-a tras într-o parte. 

— Ce ţi-au făcut ? am întrebat. 

— Nimic, m-am căit, şi ei mi-au spus că ar trebui să încerc 
să plec pentru o săptămână. Nu trebuie să ne vedem, e o 
greşeală. 

A început să se joace nervoasă cu cuvertura şi n-am mai 
putut suporta. Cred că am plâns amândouă până am adormit, 
însă la un moment dat, în timpul nopţii, m-am apropiat de 
ea şi ne-am sărutat, şi ne-am sămtat până când am fost leoarcă 
de sudoare amândouă şi am plâns cu trupurile înlănţuite şi 


131 



feţele umflate. încă dormea când am auzit claxonul dom¬ 
nişoarei Jewsbury. 


Următorul lucru pe care mi-1 amintesc e că am făcut febră 
glandulară. 

— E de la umori, s-a pronunţat mama. 

Evident, toti Credincioşii erau ferm încredinţaţi că Dum¬ 
nezeu mă curăţă de toţi diavolii şi nu era nici o îndoială că am 
să fiu primită înapoi în rândul lor imediat ce mă însănătoşesc. 

— Domnul iartă şi uită, mi-a spus pastorul. 

O fi uitând El, mama însă n-a uitat. în timp ce zăceam 
tremurând în salon, a luat un pieptăn cu dinţi deşi şi s-a dus 
la mine în dormitor, unde a găsit toate scrisorile, toate carto¬ 
naşele cu mesaje, toate însemnările mele şi le-a ars într-o 
noapte în curtea din spate. Există multe feluri de trădare, 
însă trădarea e trădare oriunde şi oricum ar fi ea. A ars mult 
mai mult decât nişte scrisori în noaptea aceea, în curte. Nu 
cred că era conştientă de asta. în mintea ei era încă regină, 
însă nu mai era regina mea, nu mai era Regina Albă. Zidurile 
protejează şi stabilesc limite. E în firea zidurilor să se pr㬠
buşească la un moment dat. Prăbuşirea lor este o consecinţă 
a faptului că te-ai umflat singur în pene. 


Oraşul Interzis e pustiit acum, şi turnurile fără cap au 
dispărut toate. Doar o aruncătură de băţ îl desparte pe Prin¬ 
ţul Negru de Amiens, iar o pietricică va omorî un războinic 
azi. Bătrâni care salivează şi se cuibăresc unii într-alţii pe 
una dintre acele bănci îţi vor spune unde a fost odată casa 
iubitei lor, îţi vor spune cum a crescut grădina ei şi cum 
băteau în fiecare zi poteca până la uşa ei. 

Ea avea o inimă de piatră. 

Cine va arunca primul piatra ? 


132 



La răsărit, acolo unde se sfârşeşte lumea, vei găsi un leu, 
iar la apus, un grifon sculptat în piatră. în colţul din nord 
te va uimi vederea unui turn de piatră, iar în sud, picioarele 
îţi vor păşi pe o plajă zgrunţuroasă. Nu-ţi fie teamă. Aceştia 
sunt anticii. Aşa cum sunt, zbârciţi şi înţelepţi, respectă-i, 
însă ei nu sunt plămădiţi din aluatul veşniciei. Trupul ce 
conţine un spirit este unicul dumnezeu adevărat. 

E în firea pietrei să acopere osul. 

într-un moment sau altul, va trebui să faci o alegere: tu 
sau zidul. 

Humpty Dumpty şedea pe zid. 

Humpty Dumpty cădea de sus. 

Oraşul Şanselor Pierdute e plin de cei care aleg zidul. 

Toţi caii regelui şi toţi oamenii regelui. 

N-au putut să-l lipească pe Humpty la loc. 

Atunci, trebuie oare să rătăceşti neprotejat prin ţară? 

Trebuie să faci diferenţa între cercul de cretă şi zidul de 
piatră. 

Trebuie oare să trăieşti fără un cămin ? 

> 

Trebuie să faci diferenţa între fizică şi metafizică. 

Şi totuşi, multe dintre principii sunt aceleaşi. 

Sunt, însă în oraşele interiorului toate lucrurile sunt 
schimbate. 

Un zid pentru trup, un cerc pentru suflet. 


— Poftim, a zis mama, dându-mi un ghiont. Ia nişte fructe. 
Iar bălmăjeşti în somn. 

Era un castron cu portocale. 

Am luat-o pe cea mai mare şi am încercat s-o curăţ de 
coajă. Pieliţa se încăpăţâna să nu se ia şi în curând am cedat 
gâfâind, mânioasă şi înfrântă. Dar grepfrutul şi bananele ? 
în cele din urmă, am reuşit să îndepărtez învelişul şi, lipin- 
du-mi mâinile făcute căuş, am rupt în două fructul. 


133 



— Te simţi mai bine ? în mijlocul lui, se afla diavolul cel 
portocaliu. 

— O să mor. 

— Ei aş; lăsând la o parte câteva halucinaţii minore, eşti 
în curs de însănătoşire, şi adu-ţi aminte, acum ai ales, nu 
mai ai cale de întoarcere. 

— Ce vrei să spui ? N-am ales nimic. 

M-am chinuit să mă aşez mai bine în capul oaselor. 

— Prinde, a strigat diavolul şi s-a făcut nevăzut. în mână 
aveam o pietricică aspră, cafenie. 


La venirea verii, eram din nou eu însămi. Melanie plecase 
înainte să înceapă anul universitar, iar eu îmi pregăteam pre¬ 
dicile pentru un turneu pe care îl planificaserăm în Blackpool. 
Nimeni n-a pomenit Incidentul şi nimeni n-a părut să observe 
că domnişoara Jewsbury îşi luase oboiul şi plecase. Mama 
şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului cântând Bringing 
in the Sheaves 1 şi adunând conserve pentru Festivalul Recol¬ 
tei. Nu era de acord cu lucrurile perisabile, din cauza Holo¬ 
caustului, şi-şi făcuse o campanie proprie prin care încerca 
să le convingă pe celelalte femei ale bisericii să contribuie 
la un Bufet de Război uriaş, ascuns în spatele sacristiei. 

— O să-mi mulţumească atunci când va veni timpul, zicea 
mereu. 

Aşa că, într-o zi însorită de sâmbătă, ne-am urcat claie 
peste grămadă în autobuz şi am pornit spre Blackpool. 

— Ce păcat că n-o avem cu noi şi pe Elsie, cu acordeonul, 
a oftat doamna Rothwell. 

— îi e mai bine unde e acum, i-a întors-o mama, destul 
de tăioasă. 


1 Aduceţi plugurile, imn religios pe text de Knowles Shaw şi muzică 
de George A. Minor, pornind de la Psalmul 126:6. 


134 



Altă dată, aceste remarci n-ar fi însemnat nimic pentru 
mine, însă acum nu mai era la fel de uşor. Mă gândisem 
adesea s-o întreb diverse lucruri, să încerc să o fac să-mi spună 
cum vede ea lumea. îmi închipuiam că vedem lucrurile exact 
la fel, însă eram în acelaşi timp conştientă că fiecare dintre 
noi trăieşte pe o planetă diferită. M-am aşezat în spate, ca 
s-o ajut pe May cu biletele ei la pronosport. Mama a fost 
vizibil vexată de plecarea mea şi s-a adâncit în revista Bând 
of Hope 1 . 

— Apucată rău mai e maică-ta asta, a zis May cu am㬠
răciune. 

începeam să-i cam dau dreptate. 


Prima noastră adunare din seara respectivă a fost un mare 
succes. Fusesem aleasă eu pentru a ţine predica şi, ca de 
obicei, au fost mulţi care l-au găsit pe Domnul chiar acolo, 
împreună cu noi. 

— Nu şi-a pierdut nici unul din haruri, aşa-i ? a spus May, 
zâmbind către mama. 

— Asta fiindcă am luat măsuri din timp, a fost tot ce-a 
fost în stare să spună mama, după care s-a întors în pensiune. 
După ce ea şi alţi câţiva au plecat, noi, restul, am hotărât 
să îl preaslăvim pe Cel de Sus. Ne-am scos tamburinele şi 
partiturile şi i-am cântat imnuri de slavă toată seara. Pe la 
ora 11 noaptea, prelata cortului a început să se mişte şi am 
auzit mare agitaţie pe câmpul de afară. 

— E Sfântul Duh, a ţipat May. 

— Mie nu mi se pare deloc că e ceva sfânt, a afirmat 
doamna White. 

— Ce ne facem ? a şoptit una dintre noile convertite. Am 
înconjurat-o cu braţul. Era foarte delicată. 

— Mă duc să văd, i-am liniştit. 

1 Orchestra speranţei. 


135 



— Dacă e Cel de Sus, să nu te uiţi, m-a sfătuit May în 
clipa în care am dat prelata la o parte şi am ieşit. 

Nu era Cel de Sus, ci cinci bărbaţi furioşi, de la pensiunea 
din apropiere. Aveau lanterne şi nişte bucăţi de hârtie, pe 
care mi le fluturau în faţă. 

— Tu răspunzi de toate astea? 

— Da, s-ar putea spune şi aşa. Eu conduc adunarea de 
rugăciune, intraţi. 

M-au urmat în cort. 

— Ne doare undeva de adunarea voastră de rugăciune... 
a început unul dintre ei. 

— Lovi-te-ar Cel de Sus, s-a stropşit la el doamna Rothwell, 
care tocmai se trezise. 

— Ce ne doare pe noi, a continuat el, cu ochii ieşiţi din 
orbite, e să putem şi noi să dormim ca nişte oameni normali 
şi cu bun-simţ ce suntem. Suntem aici în vacanţă şi n-avem 
nici un chef să ne spargă timpanele nu ştiu ce nesimţiţi daţi 
în patima evlaviei, care urlă şi zdrăngănesc ca nebunii, de 
zici că vor să scoale şi morţii din somn. 

— în ziua cea de pe urmă, cei morţi vor merge, şi tu vei 
zăcea printre ţapi, a zis May cu dispreţ. 

— Uite care-i treaba. Unul dintre ceilalţi a făcut un pas 
în faţă şi i-a băgat hârtiile în ochi. Scrie aici, în regulamentul 
pensiunii, că după ora unşpe noaptea nu ai voie să faci găl㬠
gie. Iar ăsta pe care staţi voi e terenul pensiunii. 

— Veniţi alături de noi, i-am îndemnat. 

— Uite ce e, muncim tot anul la nenorocita aia de British 
Rope Factory din Wakefield şi venim aici ca să avem şi noi 
parte de puţină linişte, aşa că încetaţi sau chemăm poliţia. 

A urmat un moment de tăcere, apoi: 

— Hai, băieţi, să mergem dracului la culcare. 

— Dumnezeule mare, a zis doamna White. 

— N-are nici un rost, am zis. O luăm mâine de la capăt, 
acum, hai să strângem. 


136 



Aşa că Dreptcredincioşii au încetat să se mai veselească 
şi ne-au lăsat pe mine şi pe nou convertita Katy să stingem 
torţele. 

Când m-am întors la pensiunea în care locuiam cu mama, 
ea stătea în capul oaselor în pat şi citea noua carte primită 
de la Pastorul Spratt. Aceasta se intitula Acolo tinde albii 
se tem să păşească. 

— Ştii, mi-a zis, au hrănit şoarecii ăia albi cu aceeaşi mân¬ 
care pe care o mănâncă şi indienii si au murit cu totii. 

-Şi? 

— Şi asta nu face decât să demonstreze că Cel de Sus are 
grijă de ţările creştine. 

— Nu cred că ar supravieţui nici cu mâncare gătită. 

— Vorbeşti prostii, să-i mulţumim Domnului pentru 
bunătatea lui, acum vreau să mă culc, şi zicând acestea, şi-a 
stins veioza şi a început să sforăie. 

Cât despre mine, aveam alte lucruri la care să mă gândesc. 


A doua zi trebuia să ne întâlnim cu toţii în faţa turnului, 
pentru a împrăştia broşuri despre adunarea din seara respec¬ 
tivă. May era îmbrăcată în cartoane-sendviş pe care scria 
CĂUTAŢI-L PE DOMNUL CÂT ÎNCĂ MAI E VREME. 

— în textul ăla e şi numele meu, le spunea mândră tutu¬ 
ror, aşa că ştiu că e de datoria mea să fac ceea ce fac. 

Ne-am descurcat destul de bine în timp ce împărţeam 
broşuri, am convertit trei trecători, iar alte câteva persoane 
au promis că vor veni la întrunirea din seara respectivă. 

— Aveţi cu toţii după-amiaza liberă, ne-a spus pastorul. 

— Ce-ar fi să mergem la grădina zoologică ? s-a însufleţit 
May brusc. Vreau să văd maimuţicile. 

— Ea vine cu mine, la turn, a anunţat mama înţepată, e 
o expoziţie cu vedete de cinema. 

— Mă duc să mă plimb pe faleză, le-am spus amândurora 
şi am luat-o la picior. 


137 



Katy stătea într-un şezlong şi se uita la soare. 

Katy mânca o îngheţată şi părea că se distrează. 

— Bună. M-am aşezat lângă ea. Stai prin zonă ? 

— Nu, am venit cu tramvaiul, m-am gândit să nu cumva 
să întârzii la adunarea de diseară. 

— Dar nu stai departe de biserica noastră de acasă, nu ? 

— Nu, la Oswaldtwistle stau, la o staţie de autobuz. 

— Foarte bine, atunci ne mai vedem. 

M-a privit o clipă, apoi m-am gândit că e mai bine să mă 
duc şi să inspectez cortul de rugăciuni... 

Fusese o săptămână minunată. Multe suflete care îl găsi¬ 
seră pe Domnul locuiau în apropiere de biserica noastră, 
iar cei ce veneau de departe primiseră scrisori de îndrumare 
către casa de rugăciune cea mai apropiată. în ultima zi a 
campaniei noastre, am ţinut o slujbă de mulţumire în aer 
liber, pe plajă, slujbă care ar fi fost o încheiere perfectă, dacă 
doamna Rothwell nu s-ar fi dus să comunice singură cu 
Sfântul Duh. Era bătrână şi surdă şi atât de adâncită în rug㬠
ciune, că n-a văzut cum creşte încet mareea. 

— Suntem toţi ? Pastorul ne-a numărat în timp ce por¬ 
neam în şir indian spre autobuz. Cine are bannerul ? 

— Eu, a strigat May de dincolo de roată. 

— E toată lumea ? a întrebat Fred, şoferul angajat. 

— în afară de doamna Rothwell. Alice a arătat către 
locul gol. 

Ne-am uitat în jur şi, doar printr-un miracol, am ajuns 
la timp să o zărim pe doamna Rothwell făcându-ne semn 
cu mâna, în timp ce se scufunda. 

— Ne face semn ? s-a întrebat May, neliniştită. 

— Ba mai degrabă se îneacă, a exclamat Fred, scoţându-şi 
iute jacheta şi cravata. Nu vă stresaţi, am câştigat în tinereţe 
toate medaliile care se puteau câştiga. Şi a pornit vijelios spre 
valurile spumegânde. 

Imediat, pastorul a început să se roage şi i s-au alăturat 
toţi ceilalţi, iar doamna White a început cu We Have an 


138 



Anchor 1 . Abia ajunseserăm la strofa a treia, când Fred a 
reapărut, cu doamna Rothwell pe umăr. 

— Fred, i se vede furoul, a ţâţâit mama, acoperind-o imediat 
cum a putut. 

— Lasă furou’ ei, uită-te la pantofii mei albaştri de antilopă 2 . 

Erau distruşi definitiv. 

— Mai e cu noi ? i-a întrerupt pastorul, impacient. 

— O, da, sunt, s-a tânguit doamna Roth'well de undeva 
dinspre şira spinării lui Fred. Credeam că o să ajung la Cel 
de Sus de data asta. 

— Dar ne făceai semn, cerând ajutor. 

— Nţ, îmi luam la revedere. 

— Eu v-am zis că ne făcea pa. 

— Daţi-i careva un prosop, a întrerupt momentul pasto¬ 
rul, şi lăsaţi-1 pe bietul om să ne ducă acasă. 

Fred s-a strecurat în cabină, murmurând ceva despre o 
recompensă şi de ce naiba s-o fi agitat el ca prostul şi, după 
ce ţeava de eşapament a pufăit scurt, am pornit. 


* 


Festivalul Recoltei a venit şi s-a dus, iar mama a reuşit 
să adune un număr record de conserve pentru Bufetul de 
Război şi mai şi rămăseseră încă destule pentru a fi împărţite 
săracilor. însă nu toată lumea a fost mulţumită. 

— Ce să fac eu cu patru conserve de cireşe negre şi cu 
cornacii ăia în saramură ? a bodogănit Nellie cea oarbă atunci 
când tata i-a luat sacoşa. Pe timpuri, primeam pâine şi fructe 
şi câteva legume proaspete. Mie moda asta de-acuma nu-mi 
e de nici un folos. 


1 Avem o ancoră. 

2 Probabil, referire ironică la Blue suede shoes, melodie scrisă şi 
interpretată de Cari Perkins în 1955 şi devenită celebră datorită inter¬ 
pretării lui Elvis Presley, un an mai târziu. 


139 



Când a auzit mama una ca asta, s-a făcut foc şi pară şi 
a tăiat-o pe Nellie de pe lista de rugăciune. însă a pus-o tata 
pe a lui, aşa că n-a rămas pe dinafară. Apoi, pe măsură ce 
s-a înteţit vântul şi nopţile au început să se lungească, gân¬ 
durile ni s-au îndreptat către Naşterea Domnului şi către 
cel mai bun mod de a explica mesajul Crăciunului. Ca de 
obicei, aveam să ne luăm un sector din magazia primăriei 
şi să ne strângem sub pinul cel păgân, pentru a cânta colinde 
de Crăciun. Asta însemna repetiţii regulate cu Armata Salvării, 
ceea ce era mereu o problemă, pentru că enoriaşii noştri care 
cântau la tamburină pierdeau mereu ritmul. Anul acesta, 
Generalul ne întrebase dacă n-am vrea cumva să rămânem 
doar cu partea vocală. 

— Domnul zice să ne bucurăm cu surle şi trâmbiţe, i-a 
amintit May. 

Când Generalul s-a aventurat să ne propună o inter¬ 
pretare mai puţin literală a acestui psalm, a fost scandal mare. 
In primul rând, era o erezie. Apoi, era o neobrăzare. Apoi, 
echivala cu o disensiune în rândul turmei noastre. Unii din¬ 
tre noi vedeam sensul acestui lucru, alţii erau ultragiaţi. Ne-am 
ciondănit până când au venit ceaiul şi biscuiţii, după care 
Generalul a hotărât. Oricine doreşte să cânte la tamburină 
o poate face în biserica lui, nu şi în cadrul acestor repetiţii, 
şi nici atunci când se va colinda efectiv. 

— Atunci, eu plec, a zis May. 

Ne-am uitat unii la alţii. 

— O să plecăm cu toţii, i-am spus Generalului. Mersi 
pentru ceai. 

Pe veranda sălilor de adunare a quakerilor, am găsit-o 
pe May plângând. 

— Ei, scumpa mea, nu plânge. Cineva a luat-o în braţe. 

— Nu-i nimic. 

— După atâta şi-atâta muncă, a zis May, hohotind. 

— Ei, cine are nevoie de Armata lu’ peşte ? 

— Haideţi la mine acasă, a propus doamna White, să ne 
facem un plan de bătaie. 


140 



în noaptea aceea, acasă la doamna White, am fost sigure 
că Domnul e cel care ne îndrumă paşii, Corul Surorilor şi 
Corul Bărbaţilor îşi vor uni forţele şi ne vom lua în primire 
spaţiul de la primărie, ba chiar o să ieşim şi în stradă, dacă 
e nevoie. Aveam patru cântăreţe la tamburină, toate şcolite 
de May, chitara şi mandolina mea şi, poate, şi acordeonul 
mamei mele, dacă nu se făcea prea frig afară. 

— Trompete nu ne trebuie, oricum. 

Următoarea problemă a fost cine să scrie scenariul pentru 
piesa dedicată Naşterii Domnului. S-a hotărât în mod unanim 
ca mama să fie aceea, dată fiind educaţia ei. 

— îi merge mintea la socotit ce n-am văzut de când sunt, 
a zis May cu admiraţie. 

Mama s-a îmbujorat şi a zis că nu poate şi a acceptat. A 
cumpărat hârtie de scris şi un nou dicţionar şi ne-a spus tatei 
şi mie să ne descurcăm cum putem. Ea avea de făcut lucrarea 
Domnului. Toată ziua următoare a scris întruna şi a oftat 
în salon, înconjurată de sendvişuri cu brânză şi imagini cu 
Betleemul pe timp de iarnă. La ora patru, mi-a depus în braţe 
un plic consistent şi mi-a zis să-l trimit paravion. 

— E ultima zi de poştă pentru Pastorul Spratt. Apoi a 
dispărut. 

Eram mult prea prinsă cu predarea doctrinei biblice, ca 
să fiu atentă la ce face mama. De la convertirea ei din timpul 
verii, Katy venea la biserica noastră, iar prezenţa ei era cât 
se poate de bine-venită. Mă ajuta în principal pe mine, dacti- 
lografiindu-mi adesea predicile atunci când trebuiau introduse 
în buletinul regional. Nu-1 mai văzusem pe diavolul porto¬ 
caliu de secole, aşa că am simţit că viaţa mea a revenit, pro¬ 
babil, la normal. 

A venit curând şi duminica în care fusese programată piesa 
dedicată Naşterii Domnului. Copiii repetaseră săptămâni 
la rând şi tata construise decorul. Mama purta o pălărie 
nouă, iar eu m-am aşezat lângă Katy, cu cartoanele cu dia¬ 
logul în mână. Biserica era plină de păgâni veniţi să-şi vadă 
odraslele jucând. Până şi doamna Arkwright, de la prăvălia 


141 



de insecticide, se afla acolo. „Măgăruşul" a mers bine, apoi 
tocmai începuse prima scenă, „Nu sunt camere la han“, când 
uşa laterală s-a deschis şi s-a strecurat înăuntru o siluetă, 
cu grijă, să nu facă zgomot. Am mijit ochii prin întuneric; 
mi se părea familiară. 

— O, Iosife, va trebui să dormim în grajd. 

Era ceva în felul în care stătea... 

— Nu te teme, Maria, şi traiul altora e greu (accentul era 
pus pe „g“). 

Haloul părului era tot mai bine conturat, pe măsură ce 
păstorii îşi luminau calea cu torţele. 

Ultima replică pe care am mai auzit-o în seara aceea a 
fost „Nu vă temeţi, căci vă aduc veste de mare bucurie", 
în fundul bisericii se afla Melanie. 

Imediat după încheierea slujbei, mi-am lăsat mama să-şi 
savureze triumful şi m-am dus acasă. Tremuram de spaimă. 
Din punctul meu de vedere, Melanie era moartă. Nimeni 
nu pomenea de ea şi, dat fiind faptul că mama ei nu venea 
niciodată la biserica noastră, nici nu era nevoie să-mi amin¬ 
tesc de ea. La ora nouă, s-a auzit o bătaie în uşă. Ştiam cine 
este, dar, rugându-mă să fie colindătorii, m-am dus să deschid, 
cu toată credinţa şi câţiva bănuţi în mână. 

— Bună, a zis ea. Pot să intru ? 

M-am dat într-o parte, ca să poată trece. Se îngrăşase un 
pic şi avea un aer cât se poate de senin. în jumătatea de oră 
care a urmat, mi-a vorbit despre cursuri, despre prietenii 
ei, despre planurile ei de vacanţă. Voiam să merg cu ea la 
o plimbare într-o zi ? 

Nu. 

Mi-a zis că mama ei are de gând să se mute de aici în 
curând şi să se ducă departe, în sudul extrem. Era ultima oară 
când Melanie mai venea în casa din spatele centralei electrice. 
Ar trebui să vin şi să-mi iau la revedere de la mama ei. 

Nu. 

în cele din urmă, şi-a pus mănuşile şi bereta şi m-a sărutat, 
foarte uşor, de rămas-bun. N-am simţit nimic. însă, după 


142 



ce-a plecat, mi-am strâns genunchii sub bărbie şi l-am 
implorat pe Dumnezeu să mă elibereze. 

Din fericire, era o perioadă foarte aglomerată. A doua 
zi trebuia să mergem cu toţii la primărie, să ne cântăm colin¬ 
dele, cu acordul celor de la Armata lu’ Peşte. La început, 
ne-am simţit de minune. May îşi cumpărase panglici noi pen¬ 
tru tamburina ei şi mama cânta la acordeon sub o umbrelă 
uriaşă, verde, de pescuit, împrumutată de la Christian Ang- 
lers’ Association. 

— Ce ziceţi de The Holly and the Ivy ? 

— Prea păgân. 

— Dar despre We Three Kings ? 

— începeţi voi. 

Şi am început. Am adunat mulţimi imense în ziua aceea. 
Unii veniseră să se amuze, însă cei mai mulţi au pus bani 
în cutia de tablă şi au cântat alături de noi cântecele pe care 
le cunoşteau. Am văzut-o pe Melanie cu un buchet de vâsc. 
Mi-a făcut cu mâna peste capete, însă m-am făcut că nu văd. 
Apoi a sosit Armata Salvării şi a început să-şi instaleze fan¬ 
fara. Aduseseră cu ei şi toba. Lumea se uita şi aştepta şi n-a 
aşteptat degeaba, fiindcă peste nici zece minute, se cântau 
cu patos două seturi de colinde. Mama lovea clapele şi se 
înfoia cât putea, iar May lovea atât de tare, încât i-a dat sân¬ 
gele. Toţi cei care stătuseră lângă flaşnetă, lângă piaţa de peşte, 
au venit repede să vadă ce se întâmplă. Apoi cineva a făcut 
o poză. 

— E nenorocita aia de tobă, s-a tânguit May. N-o să c⺬ 
tigăm. Ai noştri au început să murmure, după care am căzut 
de acord cu toţii să mergem la Trickett, să ne încălzim. Când 
am mărşăluit grupat înăuntru, am văzut-o pe doamna Clifton 
stând singură, cu un ceainic. 

— Pot să stau jos ? a zis May gâfâind şi aburcându-se pe 
un taburet. 

— Oricum, eu plecam, a anunţat doamna Clifton, adu- 
nându-şi sacoşele Marks and Spencers. Hai, Toto. Şi a luat-o 
la picior, cu pechinezul ei cu tot. 


143 



— Se-nfoaie şi muierea asta în pene mai ceva ca un păun, 
a pufnit May. Hei, Betty, vino şi dă-ne câte un Horlicks şi 
nişte scotch, să reparăm drăcia asta. A fluturat din mâini 
spre tamburina ei distrusă. 

— Aveam şi io o după-masă liniştită, a zis Betty indignată, 
când am umplut cafeneaua cea strâmtă. Am ceai pentru toţi, 
dar de mâncare să ştiţi că nu vă fac. 

în clipa în care a apărut şi mama, cu umbrela şi armonica 
ei, m-am gândit că e mai bine să plec. Pe drumul către staţia 
de autobuz, am simţit o mână pe umăr şi în faţa mea se afla 
Melanie, încă senină şi zâmbitoare, gata să se urce în acelaşi 
autobuz ca şi mine. 

— Vrei o portocală ? mi-a zis când ne-am aşezat una lângă 
alta, într-o tăcere apăsătoare. Ea a dat s-o cureţe. Am prins-o 
de braţ. 

— Nu, nu face asta. Adică, o să beau ceai în curând. N-o 
irosi. 

Ea mi-a zâmbit din nou şi a început să vorbească despre 
una şi despre alta, până când am ajuns în staţia mea; a ei era 
câţiva kilometri mai departe. Am sărit în picioare şi apoi 
din autobuz, şi am început să fug cât de repede am putut, 
în timp ce Melanie mă privea cu blândeţe de la etajul superior 
al autobuzului. 

în seara respectivă a trebuit să-mi văd, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat, de predarea studiului Bibliei, în ciuda ner¬ 
vozităţii subite şi a spaimei de a mă îmbolnăvi din nou. Katy 
se afla acolo, mi-a văzut chipul răvăşit şi a vrut să mă ajute. 

— Vino şi stai cu mine weekendul ăsta, mi-a propus, o 
să dormim în rulotă, dar n-o să fie frig. 

Nu stătusem nicăieri o perioadă lungă de timp. M-am 
gândit că s-ar putea să-mi facă bine. 


* 

Pe ţărmurile fluviului Eufrat vei afla o grădină secretă, 
ascunsă cu iscusinţă. Există o intrare, însă această intrare 


144 



este păzită. Nu ai pe unde să pătrunzi. înăuntru vei găsi doar 
plante care cresc circular, asemeni unor ţinte. Aproape de 
inimă se află un cadran solar şi în inimă, un portocal. Acest 
fruct a dat forţă atleţilor, în timp ce altora le-a vindecat rănile. 
Toate căutările adevărate sfârşesc în această grădină, unde 
din fructul desfăcut se prelinge sânge, iar jumătăţile de fruct 
sunt un castron întreg pentru călători şi peregrini. Să m㬠
nânci din fruct înseamnă să părăseşti grădina, din cauză că 
fructul vorbeşte despre alte lucruri, despre alte dorinţe. Aşa 
că, la amurg, îţi iei rămas-bun de la locul pe care-1 iubeşti, 
fără să ştii dacă te vei mai putea întoarce vreodată, sigur însă 
că nu vei mai păşi niciodată pe acelaşi drum. Poate că, într-o 
zi, vei deschide din întâmplare o poartă şi te vei regăsi iar 
de partea cealaltă a zidului. 


— O s-aduc butelia, a zis Katy, ca să nu ne fie frig. 

Nu ne-a fost frig, nici în noaptea aceea şi nici în vreo 
altă noapte dintre cele pe care le-am petrecut împreună de-a 
lungul anilor care au urmat. Ea a fost cea mai necomplicată 
iubită a mea şi am iubit-o foarte mult pentru asta. Părea să 
nu aibă nici o grijă şi, deşi încă o mai neagă, cred că invitaţia 
în rulotă n-a fost ceva chiar spontan. 

— Eşti sigură că asta e ce-ţi doreşti ? am murmurat, fără 
a avea de gând să mă opresc. 

— O, da, a strigat ea, da. 

Am încetat curând să mai vorbim despre asta, pentru că 
dialogul devenea mult prea penibil. Ea era în al nouălea cer. 
Am avut grijă să nu mă uit niciodată la ea când predicam, 
deşi întotdeauna stătea pe rândul din faţă. Relaţia noastră 
avea şi o latură pur spirituală. Am învăţat-o multe, şi efor¬ 
turile ei s-au împărţit între mine şi biserică. A fost o perioadă 
frumoasă. Pentru cei neprihăniţi, toate lucrurile sunt fără 
de prihană... 


145 



Trecuse un an de la Pastele lui Melanie şi boala mea. Era 
din nou Paşte şi Biserica Angliei începea iar să urce dealul, 
ducând în spate crucea. în duminica Floriilor, Melanie s-a 
întors radioasă şi ne-a spus că are de făcut un anunţ impor¬ 
tant. în toamna aceea avea să se mărite cu un militar. Partea 
bună era că acesta renunţase la lupta cea rea pentru Lupta 
cea Bună, însă, din punctul meu de vedere, era respingător. 
Nu aveam nimic de împărţit cu bărbaţii. La vremea aceea, 
nu exista nici un motiv pentru asta. Femeile din biserica 
noastră erau puternice şi cu simţ organizatoric. Dacă ar fi 
să vorbesc în termeni de putere, aveam destulă putere pentru 
a-1 mulţumi chiar şi pe Mussolini. Aşa că n-am obiectat la 
căsătoria lui Melanie, ci la faptul că se mărită cu el. Iar ea 
era senină, senină până la bovinism. Am fost atât de furioasă, 
că am încercat să-i vorbesc despre asta, însă ea îşi lăsase 
creierii în Bangor. M-a întrebat ce fac. 

— în legătură cu ce ? 

S-a înroşit. N-aveam nici cea mai mică intenţie de a-i 
spune ei sau altcuiva ce se petrece între mine şi Katy. Fără 
să fiu o fire discretă sau cu tendinţă spre autoînvinovăţire, 
îmi aminteam unde ar fi putut duce respectiva mărturisire. 
A plecat a doua zi, să stea cu el şi părinţii lui. în clipa în 
care au demarat pe motocicleta lui oribilă stil Cortina de Fier, 
el m-a bătut pe mână, mi-a spus că ştie şi că ne iartă pe 
amândouă. Exista doar un singur lucru pe care îl puteam 
face; mi-am adunat toată saliva şi l-am făcut. 



JUDECĂTORII 



„ îţi spun verde-nfaţă, să nu zid că nu ţi-am spus, a strigat 
Regina, bătând din picior; piei din ochii mei, ori îţi iau 
capul. “ 


Mama a vrut să mă dea afară, şi era în asentimentul pas¬ 
torului şi al întregii congregaţii, sau cel puţin aşa spunea. 
O îmbolnăveam, îmbolnăveam casa, aduceam răul în bise¬ 
rică. Nu exista scăpare de această dată. Aveam probleme. 
Mi-am luat Biblia, iar dealul părea singurul loc în care puteam 
evada în acele momente. în vârful dealului e o movilă de 
stâncă în spatele căreia te poţi ascunde atunci când bate 
vântul. Căţeaua nu s-a prins niciodată ce-i cu ea; făcea pipi 
împotriva vântului sau se juca de-a v-aţi ascunselea cu mine, 
însă continua să stea cu urechile ciulite şi lacrimi în ochi, 
până când o luam şi o băgăm în geaca mea şi ne încălzeam 
amândouă. Căţeaua era un Lancashire heeler temerar, de talie 
mică, maroniu cu negru şi urechi ascuţite. Dormea în coşul 
unui alsacian şi poate că asta era, de fapt, problema ei. Nu 
arăta că ar fi fost conştientă de mărimea ei, se bătea cu fiecare 
câine pe care-1 întâlnea şi sărea la trecători. Odată, încer¬ 
când să ajung un ţurţure uriaş, am căzut pe marginea unei 
prăpăstii şi nu m-am mai putut urca înapoi; pământul se 
fărâmiţa sub paşii mei. Ea a lătrat şi a spumegat, după care 


149 



a fugit la mine, să mă ajute. Acum, iată-ne din nou aici, pe 
o altă margine de prăpastie. 

Totul părea să se învârtă în jurul faptului că iubeam genul 
greşit de oameni. în toate celelalte privinţe, în afară de aceasta, 
relaţiile mele erau absolut perfecte; dragostea pentru o altă 
femeie era însă un păcat. 

— Te iei după bărbaţi, spusese mama cu dezgust. 

Adevărul e că, dacă aşa credea ea, că mă iau după bărbaţi, 
avea toate motivele să fie dezgustată. Din punctul meu de 
vedere, bărbaţii erau ceva care exista în jurul tău, nu cine 
ştie ce interesanţi, însă destul de inofensivi. Nu manifestasem 
niciodată nici cel mai mic sentiment faţă de ei şi, în afară 
de faptul că nu purtam niciodată fustă, nu găseam că am 
ceva în comun. Apoi mi-am amintit celebrul incident cu 
bărbatul care venise la noi la biserică însoţit de iubitul lui. 
Cel puţin, cei doi se ţineau de mână. „Asta trebuia să fi fost 
femeie", afirmase mama. 

E limpede că nu era adevărat. La acea oră, nu aveam nici 
cea mai vagă idee despre politica sexelor, însă ştiam că un 
homosexual e la fel de departe de o femeie ca şi un rinocer. 
Acum, că ştiu câte ceva despre politica sexelor, această obser¬ 
vaţie timpurie e încă valabilă. Există nuanţe, însă un bărbat 
rămâne tot bărbat, oricum ar fi el. Mama mi-a făcut întot¬ 
deauna probleme pentru că e o fiinţă luminată şi reacţionară 
în acelaşi timp. Nu credea în Determinism şi Neglijare, 
credea că oricine se poate transforma pe sine şi îi poate trans¬ 
forma pe alţii în ceea ce vrea. Oricine poate fi salvat şi oricine 
poate cădea pradă Satanei, este alegerea sa. în vreme ce unii 
enoriaşi m-au iertat în baza temeiului, recunoscut drept dis¬ 
cutabil, că nu m-am putut abţine (îl citiseră pe Havelock 
Ellis şi ştiau despre Inversiune), mama era de părere că mi-am 
vândul sufletul, cu bună ştiinţă. La început, din punctul meu 
de vedere, fusese un accident. Acest accident mă forţase să 
mă gândesc mai serios la propriile mele instincte şi la atitu¬ 
dinea celorlalţi. După exorcizare, încercasem să-mi înlocuiesc 
vechea lume cu o alta, asemănătoare, însă nu reuşisem. îl 


150 



iubeam pe Dumnezeu şi iubeam biserica, însă acest lucru 
începea să mi se pară tot mai complicat. Şi nu mă ajuta în 
nici un fel faptul că nu aveam nici cea mai mică intenţie de 
a deveni misionară. 

— Dar pentru asta te-ai pregătit toată viaţa, se tânguise 
mama. 

— Pot foarte bine să predic şi acasă. 

— Ei, o să te măriţi şi-o să ai alte priorităţi. Era supărată. 

Lucru ciudat, pentru că era limpede că n-am să mă mărit 
niciodată. La început m-am gândit că ar trebui să fie încân¬ 
tată. Complicată minte mai avea şi mama. 


Sir Percival, cel mai tânăr cavaler al regelui Arthur, plecă 
în cele din urmă din Camelot. Regele îl implorase să nu 
plece; ştia că nu e o căutare oarecare. De când fuseseră să 
vadă Sfântul Potir, în zi de mare sărbătoare, lucrurile se 
schimbaseră. Erau fraţi, râdeau de Sir Gawain şi de isprăvile 
lui pe tărâmul cavalerului verde, erau viteji cu toţii şi devotaţi 
trup şi suflet regelui... îi fuseseră devotaţi. Masa Rotundă 
şi castelul cel cu ziduri înalte erau acum doar nişte simboluri. 
Odată, existau cărneturi şi băutură. însă pentru Lancelot 
şi Borş, trădarea există atât în în trecut, cât şi în viitor. 
Lancelot e dus, smintit de păcate grele. Undeva, caută şi el; 
regele primeşte veşti; trunchiate, incoerente, peticite, precum 
bărbaţii care le aduc. Sala e goală. în curând, va sosi şi duş¬ 
manul. Se afla acolo o piatră în care era înfiptă o sabie str㬠
lucitoare, dar nimeni nu o putea scoate, pentru că nimeni 
nu se gândea la sabie, ci la piatră. 

Arthur şade pe treptele mari. Masa Rotundă e împo¬ 
dobită cu toate speciile de plante care cresc circular, precum 
o ţintă. Aproape de centru, e un cadran solar, iar în mijloc o 
coroană de spini. Prăfuită acum, însă toate lucrurile se 
preschimbă în praf. 


151 



Arthur îşi aminteşte cum era înainte, când erau lumini 
şi zâmbete. 

Era şi o femeie, îşi aminteşte de ea. Dar vai, Sir Percival, 
vino şi porneşte iar roţile căruţei. 


Katy şi cu mine plecaserăm împreună pentru o săp¬ 
tămână la pensiunea Morecambe, pentru cei îndoliaţi. Era 
extrasezon, aşa că oricine se putea duce, în perioadă de doliu 
ori nu, deşi în timpul iernii aveau reguli destul de stricte. 
Familia lui Katy se afla în concediu într-o rulotă din apro¬ 
piere, aşa că eram în siguranţă. Avusesem grijă să ascund 
toate scrisorile în dulapul de la serviciul meu de sâmbăta 
şi, din câte îmi puteam da seama, eram ferită de orice bănu¬ 
ială. Şi totuşi, am fost neglijente în acea primă noapte. Gân¬ 
dul de a avea o la dispoziţie săptămână întreagă singure ne-a 
luat minţile şi am uitat să închid uşa. Ea m-a tras spre pat, 
după care am remarcat o fantă îngustă de lumină reflectată 
pe mocheta de la capătul patului. M-au trecut fiori reci şi 
mi s-a uscat gura. Era cineva la uşă. Nu ne-am mişcat şi, 
după un timp, lumina a dispărut. M-am strecurat lângă Katy 
şi i-am strâns mâna tare şi i-am promis că o să ne gândim 
noi la ceva. 

Şi asta am şi făcut. Planul nostru era cel mai ingenios din 
strălucita mea carieră şi, din punctul ei de vedere, funcţiona 
perfect. Pentru mine însă nu era nici o speranţă. 

La ora micului dejun, am fost chemate la biroul prietenei 
de o viaţă a mamei mele şi până de curând trezoriera Societăţii 
pentru cei pierduţi. 

— Vreau adevărul, a zis, fără se uite la nici una dintre 
noi, şi să nu credeţi că mă puteţi duce cu preşul. 

I-am spus că relaţia mea cu Melanie nu s-a sfârşit de fapt 
niciodată. Că Melanie îmi scrisese luni la rând şi că, într-un 
final, răvăşită de dragoste, eu însămi o implorasem pe Katy 
să mă ajute să aranjez o întâlnire. 


152 



— Ăsta era singurul loc în care am crezut că o să fim în 
siguranţă, i-am spus plângând. 

M-a crezut. Voia să mă creadă. Ştiam că n-ar avea nici 
un chef să explice toată tărăşenia familiei lui Katy, aşa cum 
ştiam că vrea să o enerveze pe mama cât mai tare posibil. 
Era exact lucrul pe care avea să-l obţină dacă dădea toată 
vina pe mine. Mi-a zis să-mi fac bagajele şi să fiu gata să 
plec în zori. Voia ca scrisoarea ei să ajungă acasă înaintea 
mea. Katy era în siguranţă, iar acesta era lucrul cel mai impor¬ 
tant. Era încăpăţânată şi furioasă, exact ca mine, însă, spre 
deosebire de mine, nu putea face deloc faţă laturii mai întu¬ 
necate a bisericii noastre. O mai văzusem dându-i cu şutul, 
o văzusem dând cu şutul şi plângând. Eram hotărâtă să nu-i 
las să-i facă faza cu diavolul. Se presupunea că-mi voi petrece 
restul zilei rugându-mă, pentru a mi-o scoate pe Melanie 
din cap. Am petrecut-o cu Katy. 

— Ce-o să faci ? m-a întrebat, cu braţul încolăcit în jurul 
braţului meu, în timp ce ne plimbam pe plajă devreme, în 
ziua următoare. 

Nisipul era plin de peştişori minusculi care-şi dădeau 
ultima răsuflare chinuită, lăsaţi în urmă de maree. Când am 
lăsat-o în urma mea pe Katy, plângea. Nu ştiam la ce să mă 
aştept, însă ştiam că n-am să mai trec încă o dată prin asta. 
Cu mâinile în buzunare, am început să mă joc cu o pietricică 
aspră, cafenie. 


Fireşte, scena de acasă a fost de pomină. Mama a spart 
absolut toate farfuriile din mica noastră bucătărie. 

— N-avem nimic de mâncare, i-a spus soţului ei când 
acesta a venit din schimbul doi. Şi nici farfurii de pe care 
să mâncăm nu mai avem. 

El s-a dus la prăvălia cu peşte şi cartofi prăjiţi şi a mâncat 
la tejghea. 


153 



— Doamne, ce proastă am putut să fiu, a tunat ea şi-a 
fulgerat. Te-am ţinut atâta timp, te-am lăsat să dai atâtea 
examene, şi pentru ce ? M-a scuturat de umeri. Pentru ce ? 

M-am tras într-o parte. 

— Lasă-mă în pace. 

— O să te las în pace foarte curând. 

Şi s-a dus în spatele meu, la telefon, să-l sune pe pastor. 

Când s-a întors, mi-a poruncit să mă duc la culcare şi 
mi s-a părut că lucrul cel mai bun pe care îl puteam face 
era să o ascult. Patul meu era îngust. M-am întins pe el, 
incapabilă de a mă ierta, incapabilă de a o ierta. La intervale 
regulate, o auzeam strigându-1 pe Cel de Sus, să-i dea un 
semn. Fireşte, pastorul a sosit, însă, oricât de încântată ar 
fi fost, cred că ar fi preferat ceva un pic mai spectaculos, de 
pildă ca dormitorul meu, cu mine în el, să fie mistuit de 
flăcări, în timp ce tot restul casei scăpa neatins. Am auzit 
voci vorbind multă vreme. Eram aproape adormită când a 
apărut pastorul, cu mama pândind în spatele lui. El a păstrat 
o oarecare distanţă faţă de mine, de parcă aş fi avut o boală 
contagioasă. Mi-am băgat capul sub pernă, pentru că nu 
ştiam ce altceva aş putea face. Pastorul a înşfăcat-o şi mi-a 
explicat, cât de calm a putut, că sunt victima unui mare rău. 
Că sunt nenorocită şi asuprită de acesta şi că am înşelat 
încrederea turmei. „Diavolul, a afirmat el cu glas tărăgănat, 
s-a întors de şapte ori.“ 

Mama a scos un mic ţipăt, după care s-a înfuriat iar. Era 
din propria mea vină. Din propria mea perversitate. Au 
început să se certe între ei, dacă sunt o biată victimă neno¬ 
rocită, ori o fiinţă stricată. I-am ascultat o vreme; nici unul 
dintre ei nu era prea convingător şi, în plus, pe pervaz tocmai 
căzuseră şapte portocale coapte. 

— Luaţi o portocală, le-am oferit, ca să zic şi eu ceva. 
S-au uitat amândoi la mine ca la o nebună. Sunt aici. Am 
arătat spre fereastră. 

— A luat-o razna, a zis mama, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. (Ura nebunii.) 


154 



— Stăpânul ei vorbeşte prin gura ei, a răspuns pastorul 
grav. N-o băgaţi în seamă. O să dezbat acest caz în consiliu, 
e mult prea greu pentru mine. N-o scăpaţi din ochi, însă 
lăsaţi-o să meargă la biserică. 

Mama a încuviinţat, suspinând şi muşcându-şi buza. M-au 
lăsat în pace. Am rămas o bună bucată de timp uitându-mă 
la portocale. Erau frumoase, dar nu-mi prea erau de mare 
ajutor. Urma să am nevoie de mai mult decât de un simbol 
ca să trec cu bine această încercare. 


A doua zi, m-am dus totuşi la Adunarea Surorilor. Era 
prima dată când Elsie venea la biserică după lunga ei şedere 
în spital. Ştia ce se petrece, însă tot m-a îmbrăţişat strâns şi 
mi-a spus să nu mă prostesc. 

— Să vii să bem un ceai după asta, a hotărât, da’ să nu le 
spui la ăilalţi. 

Adunarea a fost aproape isterică, din pricina tensiunii 
cauzate de faptul că toţi se întrebau ce e de făcut. Doamna 
White tot lovea notele greşit, iar Alice şi-a pierdut şirul 
vorbelor când a văzut că mă uit la ea. Ne-am bucurat cu 
toţii când s-a făcut ora nouă şi s-a terminat. Nu m-a întrebat 
nimeni de ce plec înainte să vină ceaiul, probabil presupu- 
seseră că Elsie e obosită, ori sunt sigură că ar fi încercat s-o 
oprească. Când m-am întors acasă la Elsie, a fost prima oară 
când cineva mi-a vorbit despre domnişoara Jewsbury. 

— Stă în Leeds, mi-a spus Elsie, predă muzica la o şcoală 
de-aia specială. Da’ nu stă singură. Mi-a aruncat o privire 
plină de subînţeles. Eu i-am zis despre tine. 

Am fost şocată. Nu crezusem că Elsie ştie cu adevărat. 
Mi-a zis că pur şi simplu îşi dăduse seama. 

— Oricum, dacă eram eu prin preajmă, nu s-ar fi întâm¬ 
plat nimic din toate astea. V-aş fi ajutat pe amândouă să vă 
lămuriţi ce-i cu voi, da’ dac-am fost atâta în spital, ce să fac... 


155 



M-am ridicat şi am îmbrăţişat-o şi am rămas amândouă 
lângă foc, aşa cum făceam înainte, fără să vorbim prea mult. 
N-am discutat despre subiectul cu pricina, nici dacă e corect, 
nici dacă e greşit, nimic de genul ăsta; a avut grijă de mine, 
oferindu-mi lucrul de care aveam cea mai mare nevoie, câteva 
clipe obişnuite, alături de o prietenă. 

— Trebuie să plec acum, Elsie. M-am ridicat cu tristeţe 
când s-a făcut târziu. 

— Eşti bine-venită înapoi, oricând ai nevoie. 

A rămas în picioare în uşă mult timp, până când eu am 
ajuns departe, pe stradă, apoi, când m-am întors să-i mai 
fac o dată cu mâna, dispăruse în casă. Am ţinut-o tot aşa şi 
am trecut de viaduct şi de magazinul de covoare, apoi de 
scurtătura spre depozitele fabricii. M-am întâlnit cu doamna 
Arkwright, care ieşea cu paşi împleticiţi din cârciuma The 
Cock and Whistle, unde nu se ducea niciodată nici un om 
cumsecade. Mi-a trimis un zâmbet larg, „Bună, fetiţo", şi 
şi-a văzut mai departe de drum, plutind. Am trecut pe lângă 
Capela Metodistă şi Black Abbey Street, unde unora li se 
tăiaseră capetele. M-am rezemat o clipă de zid; piatra era 
caldă şi prin fereastră vedeam o familie aşezată în jurul focu¬ 
lui. Măsuţa de ceai rămăsese goală, cu scaunele ei şi numărul 
adecvat de ceşti. Am privit focul pâlpâind dincolo de geam, 
apoi unul dintre ei s-a ridicat să tragă draperia. 

Am zăbovit în faţa uşii mele câteva minute, înainte de 
a intra. încă nu ştiam ce să fac, nici măcar nu eram sigură 
care îmi sunt opţiunile sau ce este în conflict cu ce anume; 
pentru alţii era limpede, pentru mine însă nu era, şi nimeni 
nu părea să vrea să îmi explice. Mama mă aştepta. Era târziu, 
însă nu i-am spus despre Elsie, nu aveam încredere că va 
înţelege. 

Zilele se scurgeau încet, într-un soi de amorţeală, eu în 
carantină ecleziastică, ei într-o stare de frică şi nerăbdare. 
Duminică, pastorul a primit răspuns de la consiliu. Ade¬ 
vărata problemă, se părea, era faptul că ne aflam în conflict 
cu învăţăturile Sf. Pavel şi că le permiseserăm femeilor să 


156 



aibă putere în biserică. Ramura bisericii noastre nu se 
gândise niciodată la acest lucru, întotdeauna avuseserăm 
femei puternice, şi femeile organizau totul. Unele dintre noi 
erau capabile chiar şi să predice şi, sinceră să fiu, biserica se 
umplea când vorbeam eu. S-a iscat rumoare, apoi s-a petre¬ 
cut un lucru ciudat. Mama s-a ridicat şi a zis că ea e de părere 
că este corect: că femeile îşi îndeplinesc prerogativele reli¬ 
gioase în anumite circumstanţe, că Şcoala de Duminică este 
una dintre acestea, Adunarea Surorilor întru Credinţă alta, 
însă mesajul aparţine bărbaţilor. Până în acest moment, viaţa 
mea încă mai avusese un dram de sens. Acum nu mai avea 
nici un gram. Mama a continuat să vorbească, pe acelaşi ton 
egal şi monoton, despre importanţa muncii de misionar pen¬ 
tru o femeie, despre faptul că este limpede că eu sunt o ase¬ 
menea femeie, însă mi-am dispreţuit menirea pentm a exercita 
mai multă putere acasă, unde nu se cuvine. A sfârşit prin a 
spune că mi-am bătut joc de legea Domnului şi am încercat 
să fac asta cu ajutorul trupului. Nu era cu nici un chip un 
discurs spontan. Ea şi pastorul îl discutaseră deja. Slăbi¬ 
ciunea ei pentru predici era de vină. Fără îndoială, îi spusese 
asta Pastorului Spratt cu luni de zile în urmă. M-am uitat 
în jur. Oameni cumsecade, oameni simpli, ce-o să se întâm¬ 
ple cu ei acum ? Ştiam că mama speră că am să iau toată vina 
asupra mea, însă n-am făcut-o. Acum ştiam unde era vina. 
Dacă există adulter spiritual, mama mea era o târfă. 

Şi iată-mă, succesul meu în amvon era motivul căderii 
mele. Diavolul mă atacase în punctul meu cel mai slab: inca¬ 
pacitatea de a înţelege limitele propriului meu sex. 

Un glas din spate. 

— Astea-s prostii şi o ştiţi la fel de bine şi voi. Ce facem, 
o ajutăm pe copila asta sau nu ? 

Era Elsie. Cineva încercase s-o facă să se aşeze, însă ea 
se zbătea, după care a început să tuşească, după care a leşinat. 

— Elsie. 

Am alergat spre ea, însă am fost trasă deoparte. 

— Se descurcă ea şi fără tine. 


157 



Ceilalţi s-au strâns în jurul ei, în timp ce eu stăteam pe 
margine, neajutorată şi tremurând. 

— Daţi-i o haină groasă şi hai s-o ducem acasă. Au făcut-o 
pachet şi au ieşit cu ea în pridvor. 

în timp ce se petreceau aceste lucruri, pastorul a venit 
la mine şi mi-a zis că, drept mărturie a obedienţei mele faţă 
de Domnul, trebuie să renunţ la predici, la orele de predare 
a Bibliei şi la orice formă de „contact şi influenţă asupra 
celorlalţi". Imediat ce aveam să fiu de acord, el avea să-mi 
aranjeze un exorcism şi mai puternic, după care urma să plec 
cu mama în vacanţă pentru două săptămâni, la pensiunea 
Morecambe. 

— O să vă dau răspunsul dimineaţă, i-am promis, dând 
vina pe oboseală. 


* 

Sir Percival e de multe zile în pădure. Armura e grea, 
calul i-a obosit. Ultima lui masă a constat într-un castron 
de lapte cu pâine, pe care i l-a dat o bătrână. Au mai fost 
şi alţi cavaleri pe drumul ăsta, le vede urmele pe pământ, 
le vede disperarea, îşi simte chiar şi propriile oase. A tot auzit 
despre o capelă în ruină sau despre o biserică veche, nimeni 
nu ştie precis, singurul lucru sigur e că zace nefolosită şi e 
un loc sfânt, ferit de ochi iscoditori. Poate că acolo îl va găsi. 
Azi-noapte, sir Percival a visat Sfântul Potir plutind pe o 
rază de lumină spre el. A întins mâinile plângând, însă mâi¬ 
nile îi erau pline de spini, şi el era treaz. în această seară, 
răpus de lovituri şi învineţit, visează la curtea lui Arthur, unde 
era răsfăţatul, favoritul. Visează la ogarii lui de vânătoare 
şi la şoimul lui, la prietenii lui credincioşi şi de nădejde. 
Prietenii lui sunt morţi acum. Morţi sau la un pas de moarte. 
Visează la Arthur aşezat pe o treaptă mare, ţinându-şi în 
mâini. Sir Percival cade în genunchi pentru a-şi cuprinde 
în braţe stăpânul, dar stăpânul lui e un copac acoperit cu 
iederă. Se trezeşte, cu chipul strălucind de lacrimi. 


158 



A doua zi dimineaţă, când a venit pastorul, mă simţeam 
mai bine. Am băut câte un ceai toţi trei; cred că mama a 
spus chiar şi o glumă. Totul era tranşat definitiv. 

— Deci, ce fac, vă programez pentru vacanţă ? a întrebat 
pastorul, căutându-şi agenda. Vă aşteaptă oricum, dar aşa 
e politicos. 

— Ce face Elsie ? Asta era întrebarea care mă măcina pe 
mine. 

Pastorul s-a încruntat şi a zis că evenimentele din seara 
trecută o afectaseră mai mult decât crezuseră. Se internase 
din nou în spital, pentru un consult. 

— O să se facă bine ? 

Mama a subliniat că asta numai Cel de Sus poate hotărî 
şi că noi avem alte lucruri la care să ne gândim. Pastorul a 
zâmbit blând şi a întrebat din nou când vrem să plecăm. 

— Eu nu plec. 

El mi-a zis atunci că am nevoie de odihnă după greaua 
încercare prin care am trecut. Că mama are nevoie de 
odihnă. 

— Ea poate să plece. Eu părăsesc biserica, aşa că puteţi 
uita tot restul. 

Au rămas ca trăsniţi. Am ţinut strâns în mână pietricica 
maronie şi am sperat ca amândoi să plece şi să mă lase în 
pace. Nu au făcut-o. Au încercat să discute cu mine, m-au 
implorat şi s-au înfuriat, au făcut o pauză şi apoi au revenit. 
Mi-au oferit chiar şi ora de predare a Bibliei, însă sub 
supraveghere. în cele din urmă, pastorul a clătinat din cap 
şi m-a catalogat drept o persoană precum cele din Epistola 
către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, care nu poate accepta 
adevărul spus în faţă. M-a întrebat, pentru ultima oară: 

— Te căieşti? 

-Nu. 

Şi m-am uitat fix în ochii lui, până când şi-a ferit privirea. 
A luat-o pe mama şi a discutat cu ea în salon o jumătate de 


159 



oră. Nu ştiu ce-au făcut acolo, însă nu avea nici o importanţă; 
mama colorase trandafirii albi în roşii şi acum pretindea că 
aşa crescuseră. 

— O să trebuiască să pleci, a zis. La mine-n casă n-au ce 
căuta diavolii. 

Unde să mă duc ? La Elsie nu puteam, era bolnavă, şi 
nici unul dintre enoriaşi nu-şi putea asuma acest risc. Dacă 
mă duceam la Katy, îi făceam probleme ei, iar toate rudele 
mele, ca majoritatea rudelor, erau îngrozitoare. 

— N-am unde să mă duc, am încercat să mă apăr, ur¬ 
mând-o în bucătărie. 

— Diavolul are grijă de ai lui, mi-a aruncat ea peste umăr 
şi m-a împins afară. 

Ştiam că nu pot ajunge nicăieri, aşa că n-am mai încercat. 
Aveam să mă exteriorizez mai târziu, când voi fi în sigu¬ 
ranţă. în clipa aceea însă, trebuia să fiu tare şi albă. în zilele 
geroase, iama, pământul este alb, apoi apare soarele şi gheţu¬ 
rile se topesc... 


* 

— Atunci, aşa rămâne. M-am dus peste mama cu mai 
mult tupeu decât curaj. Joi mă mut. 

— Unde ? Era suspicioasă. 

— Nu-ţi spun, o să văd cum merge. 

— N-ai nici un ban. 

— O să lucrez şi serile, şi în weekend. 

în adâncul sufletului eram înspăimântată de moarte şi 
ştiam că voi locui cu o profesoară care înţelege cât de cât 
ce se petrece. Sâmbetele conduceam o dubiţă de îngheţată; 
acum aveam să lucrez şi duminicile şi să încerc să o recom¬ 
pensez pe femeia aceea cum pot. O perspectivă destul de 
sumbră, dar nu chiar atât de sumbră precum aceea de a rămâne 
aici. Voiam câinele, dar ştiam că n-o să mi-1 dea, aşa că 
mi-am luat cărţile şi instrumentele într-o cutie de lemn pen¬ 
tru ceai, cu Biblia deasupra. Singurul lucru care mă neliniştea 


160 



era gândul că va trebui să lucrez la o tarabă cu fructe. 
Portocale spaniole cu coaja subţire, iaffe zemoase, portocale 
coapte şi uşor amărui de Sevilla. 

— Dar n-am s-o fac, m-am consolat singură. Mai întâi 
am să lucrez la raionul unde se vinde burtă. 

în ultima mea dimineaţă acasă mi-am făcut cu grija patul, 
am golit coşul de gunoi şi am dus câinele la o plimbare lungă. 
A fugit cu Jack de la terenul de bowling pe iarbă. La ora 
aceea nu aveam nici cea mai vagă idee ce-o să se aleagă de 
mine şi nu-mi păsa. Nu era ziua Judecăţii de Apoi, ci doar 
o altă dimineaţă. 



RUT 



Cu mult timp în urmă, când regatul era împărţit în mai 
multe compartimente, ca o oală cu aburi, lumea lua căl㬠
toriile mult mai în serios decât le ia astăzi. Fireşte că erau 
probleme evidente: câtă mâncare să-ţi iei cu tine ? Ce fel de 
monştri vei întâlni ? Să-ţi iei oare tunica albastră de rezervă, 
pentru pace, sau tunica roşie de rezervă, pentru când nu e 
pace ? Şi probleme nu-chiar-atât-de-evidente, cum ar fi ce 
faci cu un vrăjitor care vrea să te ţină sub ochi. 

în acele zile, magia era foarte importantă, iar teritoriul, 
ca să o luăm cu începutul, doar o extensie a cercului de cretă 
pe care-1 desenai în jurul tău pentru a te proteja de forţele 
naturii şi alte asemenea lucruri. Acum s-a demodat, şi e mare 
păcat, pentru că e mult mai bine să stai în mijlocul unui cerc 
trasat cu creta atunci când te simţi ameninţat, decât să-ţi bagi 
capul în cuptor. Sigur, lumea va râde de tine, însă lumea râde 
de multe lucruri, aşa că n-are nici un sens să o iei personal. 
Şi de ce funcţionează ? Funcţionează pentru că principiul 
spaţiului personal este întotdeauna acelaşi, fie că te lupţi cu 
stihiile naturii ori cu proasta dispoziţie a cuiva. E un câmp 
de forţă în jurul tău şi, atâta vreme cât puterile imaginaţiei 
noastre sunt slăbite, e folositor să avem o mărturie fizică, 
menită să ne amintească de ele. 

Şcolirea vrăjitorilor e o treabă foarte complicată. Vrăji¬ 
torii trebuie să petreacă ani de zile stând în picioare într-un 
cerc de cretă, până când reuşesc să se descurce fără el. îşi 
împing puterea în afară puţin câte puţin, întâi în inimile lor, 


165 



apoi în trupurile lor, apoi în interiorul cercului lor imediat. 
Nu poţi controla ceea ce este în afara ta până când nu ţi-ai 
supus propriul corp. Nu poţi schimba nimic până când nu 
înţelegi substanţa pe care doreşti să o schimbi. Fireşte, oa¬ 
menii mutilează şi modifică, însă acestea sunt puteri căzute, 
iar a schimba ceva ce nu înţelegi e adevărata natură a răului. 

O vreme, Winnet observase o pasăre ciudată care-o urm㬠
rea, o arătare neagră cu aripi uriaşe; apoi, o după-amiază 
întreagă, pasărea dispăruse. în acea după-masă văzuse vrăji¬ 
torul. Vrăjitorul stătea chiar în faţa ei, de cealaltă parte a 
cursului puternic al unui râu. I-a recunoscut veşmintele şi 
ar fi fugit imediat, dacă respectiva creatură n-ar fi strigat-o 
pe deasupra torentului tunător. 

— îţi ştiu numele. Şi ea se oprise, înspăimântată. Dacă 
era adevărat, avea să fie prinsă în capcană. Numirea însemna 
putere. Adam dăduse nume animalelor, iar animalele veneau 
la chemarea lui. 

— Nu te cred, îi răspunsese ea strigând. Atunci, vrăji¬ 
torul a zâmbit şi a invitat-o să traverseze râul, ca să-i poată 
şopti în ureche. Ea a clătinat din cap; dincolo de râu era, pro¬ 
babil, pământul vrăjitorului; aici, cel puţin, era în siguranţă. 

— N-o să scapi niciodată din pădurea asta fără mine, o 
avertizase el, în timp ce ea îşi croia drum prin noroi. 'Winnet 
nu se obosise să-i răspundă. Venise iar noaptea, care, de 
această dată, adusese şi o ploaie ce a îndoit copacii şi i-a 
dărâmat adăpostul. Apoi a fost atacată de o armată de furnici 
de apă, care a forţat-o să se adâncească şi mai mult în 
întuneric şi în pădure. în zori, era epuizată. îşi pierduse vasul 
de lut cu mâncare şi hainele uscate şi, la cotul râului, şi-a 
dat seama că, de fapt, călătorise extrem de puţin. Pe partea 
cealaltă a râului îl văzu pe vrăjitor, zâmbind cu blândeţe. 

— Ţi-am spus, i-a zis el. 

Nu era lucrul pe care voia să-l audă Winnet. S-a aşezat 
printre nişte tulpini de papură şi s-a bosumflat. 


166 



Pe celălalt mal, vrăjitorul a aprins un foc şi a scos o oală 
de gătit. Winnet a adulmecat şi şi-a strâns picioarele mai bine 
sub ea. Mirosea a porumbel. 

— Sunt vegetariană, a ţipat, privindu-1. 

— A, şi eu la fel, a răspuns el amabil. Fac nişte fasole aduki 
şi nişte găluşti, şi sunt din belşug. 

Winnet era îngrozită. De unde ştia ? I-au venit imediat 
în minte amintiri legate de bunica ei; celebra ei iahnie de 
fasole aduki; cântatul în jurul focului, în timp ce bărbaţii 
erau plecaţi la vânătoare. Şi-a ascuns nasul în haină şi a făcut 
eforturi să nu respire. 

— Cum îţi place cu coriandru sau fără? a strigat iar 
vrăjitorul. E proaspăt. 

— Da, a strigat Winnet, cu glasul răguşit şi ezitant, da’ 
eu n-o să mănânc, fiindcă precis vrei să mă otrăveşti. 

— Vai, scumpa mea, cum poţi spune aşa ceva ? Vrăjitorul 
părea sincer şocat. 

— De unde ştiu eu că pot să am încredere în tine ? (Lui 
Winnet îi ghiorăiau maţele.) 

— Pentru că nu-ţi ştiu numele. Dacă ţi-1 ştiam, te-aş fi 
fermecat deja şi-ai fi fost deja aici. E atât de neplăcut să 
mănânci singur, nu crezi ? 

Winnet se gândi bine preţ de câteva minute, apoi făcu 
un legământ cu vrăjitorul. Ea avea să-i ţină companie la 
masă, apoi el avea să-i spună ce doreşte şi se vor întrece, 
pentru a hotărî câştigătorul. Pentru a pecetlui acest pact, în 
timp ce ea traversa râul, îi desenă un cerc de cretă, cu o mică 
gaură prin care ea să poată intra în el. Apoi îi azvârli creta, 
pe malul opus. Era o mică pietrică maronie şi, strângând-o 
bine în mână, ea păşi clătinându-se pe pietre, sări în cerc şi 
îl închise în urma ei. 

— Baghetă franţuzească sau pâine neagră cu tărâţe? a 
întrebat vrăjitorul, întinzându-i oala aburindă. 

Un sfert de oră, au mestecat în tăcere, bucuroşi de com¬ 
panie, apoi vrăjitorul a oftat, a mai rupt un codru de pâine 
şi a întins cu el în sos. 


167 



— Din păcate, n-am şi budincă. Voiam să fac o cremă 
de vanilie, dar n-ai de unde să iei lapte în pustietatea asta. 
însă vom bea o cafea şi îţi voi spune ce doresc. 

Lui Winnet mai să-i stea bucata de pâine în gât. A început 
să se sufoce, aşa că n-a avut ce face şi a trebuit să-l lase pe 
vrăjitor s-o bată pe spate. Poate că acesta avea de gând s-o 
tranşeze în bucăţi ori să o preschimbe într-o fiară, poate că 
avea de gând s-o facă să se mărite cu el. Când au ajuns la 
cafea, era deja înţepenită de spaimă. 

— Ceea ce vreau, a început el, este ca tu să-mi devii 
ucenică. Magia e pe moarte; cu cât suntem mai mulţi, cu 
atât mai bine. Eşti înzestrată cu multe haruri, ştiu asta, poţi 
să-ţi transmiţi mesajul celorlalţi, acolo unde oamenii nici 
acum nu ştiu cum să deseneze un cerc de cretă. Te voi învăţa 
tot ce trebuie să ştii, însă nu te pot forţa şi, în primul şi în 
primul rând, trebuie să-mi spui care e numele tău. 

Zicând acestea, s-a lăsat pe spate şi s-a uitat la Winnet. 

— Un singur lucru mai vreau să-ţi spun; dacă nu-mi spui 
cum te numeşti, n-o să ieşi niciodată din acel cerc, pentru 
că eu nu te pot elibera, şi tu nu ai puterea de a o face singură. 

Winnet era mută de mânie. 

— M-ai înşelat. 

— Asta e menirea mea doar. 

— Bine, a zis Winnet după câteva clipe. Uite ce-ţi propun. 
Dacă-mi ghiceşti numele, am să fiu a ta. Dacă nu, îmi arăţi 
cum să ies de aici şi mă laşi în pace. 

Vrăjitorul a încuviinţat vag, în timp ce Winnet se întreba 
ce joc diavolesc trebuie oare să joace pentru a hotărî cine 
câştigă. Vrăjitorul a ridicat deodată ochii. 

— Hai să jucăm Spânzurătoarea. 

A luat o foaie de hârtie şi un stilou. 

— X, a zis. 

— Nu, a răspuns Winnet cu dispreţ. Un punct pentru 
mine. 

— Ar trebui să-mi dai un indiciu, a zis vrăjitorul, la urma 
urmei, nu facem farmece. 


168 



— Bine, a fost ea de acord, fără prea mare chef. Poftim 
nişte versuri. 

Pentru unii, numele-mi aproape a pasăre sună 

Pentru alţii, a vas în care laptele sepreschimbă-n smântână. 

— Altceva nu-ţi mai zic. 

Vrăjitorul a stat un timp în cap, repetând cântecelul, iar 
şi iar. 

— P, a zis într-un final. 

— Două puncte pentru mine, a zis Winnet încântată. 

Apoi magicianul a sărit în picioare strigând: 

— Numele tău e Gannet 1 Barrel 2 . 

— Greşit, a sărit imediat Winnet, iar eu am încă două 
puncte. încă o încercare şi te trag în ştreang. 

La căderea serii, în timp ce Winnet turna câte o ceaşcă 
de cafea pentru fiecare, vrăjitorul a început să chicotească. 

— Ştiu. 

— Serios ? l-a întrebat Winnet. Nu uita că mai ai doar o 
încercare şi sunt liberă. 

— Numele tău e Winnet Stonejar. 

Şi cercul de cretă a dispărut. 

„Ei“, s-a gândit Winnet, stingând focul cu talpa. „Măcar 
ştie să gătească. “ 

O clipă mai târziu, se aflau într-un castel, păziţi de trei 
corbi care priveau în gol în jos, de pe un vechi catarg. 

— Shadrach, Meshach şi Abednego, i-a prezentat 
vrăjitorul. O să înveţi tu care-i care, dacă-mi permiţi calam¬ 
burul 3 . Acum va trebui să te trec peste pragul de aici, altfel 
o să adormi. E o măsură de siguranţă. 

Şi a ridicat-o pe Winnet şi a dus-o într-o cameră viu 
colorată, la capătul căreia ardea un cămin uriaş. 


1 Gâscă-de-mare. 

2 Butoi. 

3 în engl. în orig. Which is which, „care-i care", însă şi „care-i 
vrăjitorul" (prin omofonie). 


169 



— îţi plac tavanele înalte ? a întrebat-o, în timp ce fiecare 
dintre ei se cocoţa la câte un capăt al şemineului. Aşa sunt 
toate clădirile vechi, dar o să te obişnuieşti. 

— De când eşti vrăjitor? a întrebat Winnet, de dragul 
conversaţiei. 

— A, nu ştiu, a răspuns el degajat, vezi tu, eu mă aflu în 
acelaşi timp şi în prezent şi în viitor, pentru mine e acelaşi 
lucru. 

— Dar n-are cum, l-a contrazis Winnet, timpul nu poate 
fi aşa cum spui tu. 

— Nu se poate pentru tine, draga mea, însă noi suntem 
altfel. 

Aici, cel puţin, avea dreptate, aşa că Winnet şi-a îndrep¬ 
tat atenţia asupra camerei. 

înăuntru era foarte puţină mobilă, însă nenumărate 
bufete. în dreapta, lângă fereastră, atârna un cornet acustic 
enorm, gravat. 

— Ce faci cu ăsta ? 

— Ei, nu am mereu vârsta de acum şi, când sunt mai 
bătrân, mai surzesc. Ăsta îmi foloseşte ca să ascult privi¬ 
ghetorile noaptea, când stau culcat pe canapeaua aia. 

Winnet nu vedea nici o canapea. 

— Care canapea ? 

— Cum care ? Aia de acolo, a zis vrăjitorul mirat. Ea s-a 
uitat din nou, şi a văzut-o. Acesta a fost doar începutul 
aventurii lui Winnet la castel, însă, în timpul şederii ei acolo, 
s-a întâmplat un lucru curios. A uitat cum a ajuns în locul 
acela şi ce a fost înainte. Credea că e dintotdeauna în castel, 
şi că e fiica vrăjitorului. Aşa îi spusese el. Că nu are mamă 
şi că i-a fost dată în grijă lui, de către o forţă atotputernică. 
Winnet simţea că e adevărat şi, în afară de asta, unde 
altundeva şi-ar fi putut dori să trăiască ? 

Vrăjitorul era bun cu sătenii care locuiau în pâlcuri de 
case, la baza colinelor. îi învăţa muzică şi matematică şi făcea 
farmece recoltelor, ca nimeni să nu moară de foame în 
timpul iernii. Fireşte, le cerea în schimb devotament absolut, 


170 



însă aceştia erau fericiţi să i-1 ofere. Winnet a învăţat să-i 
îndrume ea însăşi pe săteni, şi totul a mers bine până într-o 
zi, când în zona lor a sosit un străin. Acesta s-a adăpostit 
la una dintre ferme şi curând s-a împrietenit cu Winnet. Ea 
l-a invitat la castel, în ziua marii serbări. 

Marea serbare era o zi în care satul îşi aducea prinosul. 
Fiecare familie îi oferea vrăjitorului câte un dar, pe care 
acesta li-1 întorcea celor cărora considera el că li se cuvine. 

— O să-i faci un cadou şi străinului ? şi-a presat Winnet 
tatăl în ziua serbării. 

— Cărui străin ? 

— Ăstuia, a arătat Winnet, făcându-1 să apară. Băiatul era 
şocat. Cu o clipă în urmă, stătea rezemat de un copac şi 
privea în zare, spre castel. Acum stătea lângă cei trei corbi, 
într-o sală atât de înaltă, încât nu ştiai unde se termină tava¬ 
nul şi unde începe cerul. Vrăjitorul s-a întors către amândoi 
şi a bătut din palme. 

— Ce-o fi, o fi, ai hotărât deja ce dar să-i oferi. 

Şi, adunându-şi mantia în jurul trupului, tatăl lui Winnet 
a dispărut. 

— Mi-e teamă, a spus băiatul. 

— N-ai de ce, a spus Winnet, sărutându-1. 

La apusul soarelui, sala se umpluse de oameni şi animale. 
Unele dintre animale erau daruri pentru ferma vrăjitorului, 
altele nimeriseră pur şi simplu înăuntru. La miezul nopţii, 
vinul îi făcuse pe toţi să uite de toate, cu excepţia faptului 
că era un moment special, iar vrăjitorul îşi ţinea discursul 
obişnuit. Le-a promis că vor avea recoltă bună şi anul viitor 
şi sănătate. Tinerilor ce părăseau satul în acel an le-a dat un 
scut sau un cuţit, ori un arc. Tinerelor, hotărâte să-şi facă 
singure un rost, le-a dat un şoim, ori un câine, ori un inel. 

— Fiecare să-şi protejeze stăpâna, aşa cum doreşte ea. 

Pentru că vrăjitorul ştia bine ce înseamnă o călătorie. Pe 
măsură ce povestea despre o cumplită năpastă ce-avea să se 
abată asupra pământului lor, se mohora tot mai tare. 


171 



— Ea se aflăîntr-unul dintre voi, i-a avertizat, privindu-i 
cum sunt străbătuţi cu toţii de un fior de alarmă. Şi acela 
trebuie alungat. Şi vrăjitorul şi-a lăsat mâna pe umărul 
băiatului. 

— Acest băiat mi-a stricat fata. 

— Nu, a strigat Winnet, tresărind, alarmată. E priete¬ 
nul meu. 

însă nimeni n-a auzit-o. L-au legat pe băiat fedeleş şi l-au 
aruncat în odaia cea mai întunecoasă din colţul cel mai înde¬ 
părtat al palatului, unde ar fi zăcut pe vecie dacă nu l-ar fi 
dezlegat Winnet, cu ajutorul harurilor sale. 

— Acum du-te la el, i-a spus băiatului, în timp ce el clipea 
din ochi lângă torţă, şi leapădă-te de mine. învinovăţeşte-mă 
de tot ce vrei, nu poţi rămâne lângă mine, pentru că nu-i 
poţi ţine piept lui. 

Băiatul s-a albit la faţă şi a plâns, dar Winnet l-a condus 
sus pe scări, iar de dimineaţă a aflat că făcuse cum i-a zis ea. 

— Fiica mea, m-ai făcut de ruşine, a spus vrăjitorul, şi 
nu-mi mai eşti de nici un folos. Trebuie să pleci. 

Winnet nu putea cere îndurare, dat fiind că era nevi¬ 
novată, însă ceru permisiunea de a rămâne. 

— Dacă rămâi, vei sta în sat şi vei păzi caprele. Te las să 
te hotărăşti. 

Şi dus a fost. Winnet tocmai era pe punctul de a izbucni 
în lacrimi, când a simţit un uşor ciocănit pe umăr. Era 
Abednego, corbul ei iubit. Acesta a sărit lângă urechea ei. 

— N-o să-ţi pierzi puterea, să ştii, o s-o foloseşti altfel, 
atâta tot. 

— De unde ştii ? a întrebat Winnet, trăgându-şi nasul. 

— Vrăjitorii nu-şi pot lua niciodată darurile înapoi, scrie 
la carte. 

— Şi dacă rămân ? 

— Durerea o să te distrugă. Toate lucrurile pe care le 
cunoşti vor fi în jurul tău şi, în acelaşi timp, departe de tine. 
Mai bine găseşte-ţi un alt loc. 


172 



Winnet a cugetat o vreme, în timp ce corbul îşi muta 
greutatea de pe un picior pe celălalt, răbdător. 

— O să vii cu mine ? 

— Nu pot, trebuie să rămân aici, dar ia asta. 

Corbul a coborât în zbor şi, din câte putea să vadă Winnet, 
a început să vomite pe steaguri. Apoi şi-a aranjat frumos penele 
înapoi şi a scuipat o mică pietricică maronie în mâna ei. 

— Mulţumesc, a spus Winnet. Ce e asta? 

— Inima mea. 

— Dar e din piatră. 

— Ştiu, a răspuns corbul cu tristeţe. Vezi tu, eu am ales 
să rămân, of, cu multă vreme în urmă, iar inima mi s-a îngre¬ 
unat de durere şi, în cele din urmă, s-a preschimbat în piatră. 
Asta ca să-ţi aduci aminte. 

Winnet a rămas tăcută o vreme, lângă şemineu. Corbul, 
care amuţise dintr-odată, n-a putut s-o avertizeze că tatăl 
ei se strecurase înăuntru sub forma unui şoricel şi tocmai 
lega un fir invizibil în jurul unuia dintre nasturii ei. Când 
Winnet s-a ridicat în picioare, şoarecele a luat-o la sănătoasa. 
Ea nu l-a observat şi, când s-a făcut dimineaţă, ajunsese deja 
la marginea pădurii şi traversase râul. 


Mă întorsesem să lucrez la morţi, sau la firma de pompe 
funebre, cum preferau să-i spună femeia şi prietenul ei, Joe. 
Plăteau bine şi, dacă aveam nevoie de mai mulţi bani, îi 
obţineam spălându-le maşina. Uneori, trebuia să parchez 
în spate dubiţa de îngheţată, să vin repede în salonul din 
faţă, să aranjez mortul, după care să plec iar să vând înghe¬ 
ţată. Joe făcea adesea mişto de mine şi-mi zicea să nu uit să 
bag corpurile neînsufleţite la mine în frigider, când se face 
cald afară. 

— N-o să le deranjeze să stea între îngheţate de zme¬ 
ură, nu ? 


173 



Femeia încă mai făcea coroane mortuare şi era mult mai 
fericită de când Elysium Fields (ăsta era numele firmei) c⺬ 
tigase contractul pentru azilul de lux pentru bătrâni, de la 
marginea oraşului. 

— Contează banii care-i ai, m-a încredinţat ea, lău- 
dându-mi-se cu noile ei modele. Ălora de acolo le place să 
ştie că sunt trataţi cum se cuvine. Nimeni nu-mi cere nenoro¬ 
citele alea de cruci. 

Şi lui Joe îi mergea destul de bine. Cumpărase două maşini 
noi şi tocmai transforma şopronul în morgă. 

— M-am săturat să nu mai pot să respir de atâtea cadavre, 
a zis, fluturându-şi braţul spre capelă. Vreau să zic, oamenii 
vin să-i aducă un ultim omagiu mortului şi nu le pică prea 
bine să mai fie încă unu’ lângă al lor, nu ? E normal să vrei 
un pic de intimitate. 

— Aşa e, aşa e, a fost de acord femeia. Nu vrea să fie înşi¬ 
raţi ca nişte acadele pe raft, cum să vrea aşa ceva ? 

Din câte vedeam eu, Joe şi femeia nu-şi răspundeau nici¬ 
odată unul altuia altfel decât tot printr-o întrebare. O ţineau 
aşa ore întregi, în timp ce Joe fixa mânerele şi femeia între- 
ţesea sârma şi florile într-un întreg care habar nu aveai ce-o 
fi reprezentând. îşi admirau munca. 

— Frumoasă alama asta, a zis Joe, aşa-i ? 

— Zici că sunt Porţile Cerului, am dreptate ? răspundea 
femeia. 

Eu trebuia să stau între ei, dând din cap aprobator şi înţe¬ 
lept şi turnându-le ceai. Nu mă deranja, îmi convenea să mai 
scap un pic de puştimea care venea buluc să-şi ia îngheţată. 
Aveam o sonerie care cânta Teddy Biears’ Picnic, aşa că ştiau 
din timp că mă apropii şi veneau alergând să-şi ia îngheţată 
de portocale pe băţ sau una de nouăzeci şi nouă de pence 1 . 
Lucrul cel mai important la sonerie era s-o întorci, altfel 
cânta atât de lent şi de gâjâit, că Joe s-a oferit s-o cumpere 

1 Cornet de îngheţată pufoasă, cu o bucăţică de ciocolată înfiptă 
deasupra; termen sexual legat de lesbianism. 


174 



el pentru dricurile lui. Pe de altă parte, dacă o întorceai prea 
tare, suna cam ca muzica de film western care se aude când 
cavaleria coboară vijelios dealul. „E nenorocita aia de dubiţă 
a Iu’ Trickett", zicea lumea când o dădeam în bară, „pleacă 
de-aici cu porcăria ta de îngheţată cu tot“. Erau extrem de 
schimbători. Traversau drumul şi se duceau la Birtwistle, 
ultima tonetă de îngheţată trasă de cai. Birtwistle era trecut 
de optzeci de ani şi calul lui mai scăpa uneori câte o balegă 
în dram. Lumea zicea că nu se ştie ce o fi punând în înghe¬ 
ţată, şi nimeni nu l-a întrebat niciodată. Era însă destul de 
bună. Nu făcea nimic ieşit din comun, doar cornete şi vafe, 
cu sirop de căpşuni deasupra. îi zicea sânge. Când eram 
mică, cumpăram mereu de la el, pentru că ne dădea şi un 
bonus. Noi eram în drumul lui către casă şi toată ziua lumea 
îi dădea de mâncare calului, aşa că în clipa în care urca, în 
fine, dealul spre noi, respirând greu, curgea balega din el ca 
de la robinet. Mama auzea fluierul şi, vârându-mi o bancnotă 
de zece şilingi într-o mână şi o lopăţică în cealaltă, mă tri¬ 
mitea să iau două vafe, un cornet şi orice mai puteam căra 
de la tonetă până acasă. Calul dădea din picioare, fornăia 
şi de obicei se mai uşura un pic, special pentru mine, imediat 
după ce cumpăram îngheţatele. 

— Bravo, spunea mama radioasă, în timp ce mă târâiam 
încet prin hol, cu grijă să nu-mi scape pe jos. Du-te şi bagă-1 
în pământul de la salată. După care stăm şi ne mâncăm liniş¬ 
tiţi vafele. 

Birtwistle avea un aer de poveste, pe care Trickett nu-1 
avusese niciodată. Când Elysium Fields se ocupa de prive¬ 
ghiul cuiva, întotdeauna serveau îngheţată Birtwistle la desert. 

— Ce-i al lui e-al lui, îngheţata e jos pălăria, zicea femeia. 

Priveghiurile erau foarte bine organizate. întotdeauna 
se serveau cele mai bune mâncăruri. De când obţinuseră con¬ 
tractul cu azilul de bătrâni, adăugaseră şi un antreu, de obicei 
cocteil de crevete de la Molly’s Seafoods. La felul principal, 
puteai alege între ruladă de curcan, friptură de vacă sau 


175 



quiche fierbinţi. Tartele quiche au fost iniţial considerate 
destul de îndrăzneţe, însă deveniseră foarte populare. 

— Trebuie şi puţină imaginaţie, nu ? mi-a zis femeia, când 
m-am dus să tipăresc meniul. 


Sâmbătă, în timp ce conduceam dubiţa de îngheţată prin 
valea dintre coline, am văzut o mulţime de oameni mişu¬ 
nând în capătul terasei. La capătul terasei se afla casa lui 
Elsie. Am încercat să mă duc direct acolo, dar cineva a vrut 
o acadea, altcineva o vafă, şi-mi tremurau mâinile şi n-am 
putut să pun cupele ca lumea. 

— Da’ncet te mai mişti, s-a plâns o grăsană. 

— Poftim o choc-ice gratis, am zis şi i-am aruncat-o, apoi, 
în timp ce ea a rămas holbându-se la mine cu mâinile în 
şolduri şi îngheţata iţindu-i-se din buzunarul de la şorţ, am 
ambreiat şi m-am avântat pe drumul pietruit. Nu m-a obser¬ 
vat nimeni când am parcat, am ieşit şi am împins uşa de la 
intrarea în casa lui Elsie. în salon se aflau doamna White, 
pastorul şi mama. Nici urmă de Elsie. 

— Ce se întâmplă ? m-am interesat eu. 

Au ridicat privirile spre mine, însă au continuat să discute 
cu voce joasă. Am prins din zbor cuvintele „aranjamente 
funerare". în acel moment, am înşfăcat-o pe mama de mânecă. 

— îmi spui ce se întâmplă ? 

Ea şi-a tras mâneca din strânsoarea mea. 

— A murit Elsie. 

Pastorul a venit la mine. 

— Te rog, Jeanette, du-te acasă. 

Glasul îi era foarte liniştit. 

— Adică, unde ? i-am întors-o, la fel de liniştită. El nici 
măcar n-a tresărit, m-a luat doar de braţ şi m-a condus în hol. 

— Să înţeleg că n-am fost destul de clar atunci când am 
discutat ? a întrebat. 

N-am răspuns, am rămas doar cu ochii în podea, dorin- 
du-mi să nu plâng. 


176 



— Trebuia să ai încredere în mine. Glasul îi era blând. 

— De ce vă temeţi ? am întrebat deodată. 

A zâmbit. 

— Mă tem de Iad, de blestemul veşnic. 

— Şi ce am eu de vă sperie atât de tare ? 

în acel moment, el şi-a pierdut cumpătul, aşa cum numai 
un om cu glas blând o poate face. 

— Atitudinea ta e una imorală, ce nu poate fi încurajată. 

— E nevoie de “doi pentru asta, ştiţi bine. Mi s-a părut 
cinstit să vă reamintesc. 

— Ai bulversat-o, ţi-ai folosit puterea asupra ei, nu ea a 
fost de vină, ci tu. 

— M-a iubit. în clipa în care am zis asta, m-a privit cu 
nişte ochi de ziceai că m-ar omorî pe loc dac-ar putea. 

— Ba nu te-a iubit. 

— Aşa v-a zis ea ? 

— Mi-a zis ea, da. 

M-am rezemat de perete, cu palmele lipite, încercând 
să-mi regăsesc suflul. Există diferite tipuri de trădare, însă 
trădarea e trădare oriunde ar fi. Nu, nu mă va ucide, bărbaţii 
cu glas blând nu ucid, sunt inteligenţi. Genul lor de violenţă 
nu lasă urme vizibile. M-a condus la uşă şi am pornit cu 
paşi împleticiţi spre dubiţa de îngheţată. 

— Uite-o. 

Am auzit un strigăt şi am văzut că toate femeile adunate 
în faţă la Elsie formau o coadă la geamul meu. Prima şi-a 
scos portofelul. 

— Două vafe, scumpo. O cunoşteai pe biata femeie ? Eu 
o ştiam doar din vedere. Apoi s-a întors către amica ei. O 
ştiam din vedere, nu ? Le-am dat vafele. 

Celor două femei care erau acum la rând nu le mai tăcea 
gura. 

— N-a simţit nici o durere, a murit pur şi simplu în tim¬ 
pul nopţii, două cu zmeură şi una cu vanilie, te rog, scumpo, 
Betty nu s-a hotărât încă, da’ eu zic că aşa-i cel mai bine, 
era bătrână oricum şi nu mai putea avea grijă de ea singură. 


177 



— Mai doriţi şi altceva ? le-am întrebat. 

— Da, a ridicat Betty glasul, una de nouăzeci şi nouă de 
pence, doar nu eu plătesc. Şi au izbucnit amândouă în râs. Hai 
să mergem, a poruncit cea care plătea, mă aşteaptă copiii acasă. 

în cele din urmă, a plecat toată lumea, însă tocmai când 
îmi trânteam cleştele de îngheţată în castronul cu apă tulbure, 
ca să-l spăl, am văzut-o pe doamna White traversând drumul 
spre mine. Sufla de zor într-o batistă. 

— Faci bani pe seama morţilor, s-a smiorcăit la geamul 
meu. Pastorului nu-i vine să-şi creadă ochilor. 

— N-are nici o treabă cu biserica, i-am zis. 

— N-are, dar o să plăteşti pentru asta şi o să fie mai scump 
ca un cornet. 

— Foarte bine, am zis, sperând c-o să plece, însă ea s-a 
rezemat de glaful geamului, hohotind atât de tare, că a tre¬ 
buit s-o şterg la ochi cu un prosop de vase. 

— Când e înmormântarea ? am întrebat, ca să zic şi eu ceva. 

— Tu nu poţi veni, e pentru dreptcredincioşi. 

— Nu vreau să vin, oricum, însă acum vă rog să plecaţi. 

M-am aşezat pe scaunul şoferului şi doamna White a bom¬ 
bănit ceva spre mine, apoi a traversat drumul înapoi în fugă. 

Aşa că mi-am văzut de drumul meu, ca de obicei, fără 
să mă gândesc la nimic, am trecut pe lângă biserica baptistă 
Woodnook, apoi am urcat dealul cel lung până la Fern Gore, 
unde se afla fabrica de îngheţată. 

— Am nevoie de câteva zile libere, le-am zis şefilor mei. 
N-o să se mai întâmple niciodată. 

N-au fost prea încântaţi, vacanţa şcolară era o perioadă 
propice afacerilor, însă eram o fire muncitoare, scoteam bani 
buni, aşa că m-au lăsat să plec. 


* 

Când a traversat râul, Winnet s-a trezit într-o parte a 
pădurii care arăta exact la fel ca cealaltă, însă mirosea cu totul 
altfel. Pentru că nu avea nici cea mai vagă idee încotro se 


178 



îndreaptă, a hotărât că acest lucru nu are nici o importanţă, 
oriunde e bine, şi a pornit pe cărarea cea mai bătută. în 
curând, a rămas fără mâncare şi haine de schimb, apoi a 
lovit-o dorul de casă şi a zăcut zile întregi, fără să se poată 
mişca măcar. O femeie care trecea întâmplător prin pădure 
i-a găsit trupul aproape neînsufleţit şi a readus-o la viaţă, 
cu ajutorul ierburilor. Această femeie habar nu avea despre 
farmece, însă cunoştea îndeaproape diferitele tipuri de 
tristeţe şi efectele lor. Winnet a urmat-o în sat, iar oamenii 
au primit-o cu bucurie între ei şi i-au dat de lucru, ca să-şi 
poată asigura traiul. Auziseră despre tatăl lui Winnet, îl 
credeau smintit şi periculos, aşa că Winnet n-a spus nimănui 
despre puterile ei şi nu le-a folosit niciodată. Femeia a 
încercat s-o înveţe pe Winnet limba ei, iar Winnet a învăţat 
cuvintele, însă nu şi limba. Anumite construcţii frazale o 
bulversau, şi într-o discuţie pro şi contra, acestea puteau 
întotdeauna fi folosite împotriva ei, dat fiind că ea nu le 
putea folosi, la rândul ei. Insă acest lucru nu se întâmpla 
prea des. Sătenii erau oameni simpli şi cumsecade şi nu 
puneau lumea sub semnul întrebării. Nu se aşteptau ca 
Winnet să vorbească prea mult. Winnet voia să vorbească, 
îşi lăsase şcoala şi discipolii departe, în urmă, voia să 
vorbească despre natura lucrurilor, despre motivul pentru 
care existau ele şi despre ce căutau ei cu toţii în această lume. 
în acelaşi timp însă, ştia că sunt multe lucruri greşite în 
vechea ei lume. Dacă discuta despre aceste lucruri, bune şi 
rele, aveau să o considere nebună şi avea să rămână iar singură. 
Trebuia să pară că e ca ei şi, atunci când greşea, aceştia 
zâmbeau şi-şi aminteau că nu e de prin părţile lor. Winnet 
auzise că există un oraş frumos, foarte departe, cu clădiri 
ce ajungeau până sus, la cer. Era un oraş străvechi, păzit de 
tigri. Nimeni din satul ei nu fusese acolo, însă cu toţii ştiau 
de existenţa lui, şi cei mai mulţi îl pomeneau cu admiraţie. 
Locuitorii oraşului nu semănau şi nu lucrau pământul, ei 
cugetau asupra lumii. Winnet stătea adesea trează noaptea, 
încercând să-şi imagineze cum trebuie să arate un asemenea 


179 



loc. Era sigură că, dacă ar putea ajunge acolo, ar fi în 
siguranţă. Când le-a spus sătenilor despre planul ei, aceştia 
au râs şi i-au spus să se gândească la alte lucruri, însă Winnet 
nu se putea gândi la nimic altceva şi şi-a pus în minte să-şi 
transforme dorinţa în realitate. 


în oraş, a doua zi dimineaţă, l-am văzut pe Joe. Mi-a făcut 
semn cu mâna şi s-a grăbit spre mine. 

— Avem o cunoştinţă de-a ta la salon. Du-te şi uită-te. 

Ştiam că se referă la Elsie. Asta era ultima mea şansă. Nici 
un dreptcredincios nu-şi amintea că eu mai dădeam o mână 
de ajutor şi la Elysium Fields. între timp, aveam de scris o 
scrisoare, aşa că am aşteptat până seara înainte să mă duc 
în oraş şi, în plus, în acea noapte, la biserică se ţinea adunarea 
de rugăciune, aşa că şansele de a-1 întâlni pe vreunul dintre 
ei erau minime. 

— A, tu eşti ? a zis femeia, ridicând privirea în clipa în 
care am intrat. E şi Joe cu tine ? 

— Da, sunt eu şi nu, Joe nu e, e la grădină, nu ? 

— A, da, trebuie să culeagă nişte legume pentru parastas. 
Am uitat. 

Femeia făcea o cruce din ferigă şi zambile. 

— Uite ce mi-au comandat, altă cruce blestemată. A arun¬ 
cat-o nervoasă cât colo. Hai să bem câte un ceai. 

în drum spre bucătărioară, am trecut pe lângă coşciugul 
lui Elsie, însă nu m-am uitat înăuntru, am vrut să aştept până 
pleacă amândoi acasă. Deşi era destul de linişte şi de plăcut. 

— Ia adă şi trufele alea cu coniac, a strigat femeia. 

Am stat la soare vreo jumătate de oră, bucurându-ne de 
căldura lui şi de ceai. 

— Cel mai bun lucru care l-au făcut franţujii vr’odată, 
a declarat femeia, muşcând din trufa ei. 

— Şi quiche ? i-am amintit. 


180 



— A, da, ai dreptate, a încuviinţat ea. Ăştia se pricep la 
mâncare, aşa-i ? Şi a început să-mi spună despre nişte reţete 
pe care le văzuse ea într-o carte de la bibliotecă şi despre 
ziua în care a traversat ea canalul, până la Dieppe. N-avea 
să se mai ducă iar, nu, era mult prea departe, deşi i-ar plăcea 
să vadă Turnul Eiffel. Auzise că a fost construit de acrobaţi 
şi că ultima grindă de sus fusese pusă de o trupă de maimuţe 
antrenate special. Bunica ei văzuse cu ochii ei o poză cu el 
şi o machetă la scară mai redusă, la Marea Expoziţie. Avea 
o poză cu bunica ei, cea care văzuse o poză cu el. Voiam 
să călătoresc ? Nu, nu voiam, mă rog, ea înţelegea asta, erau 
prea multe de făcut acasă. După care a zis că ea crede că 
totul depinde în a câta viaţă eşti în această reîncarnare. Nu 
trebuia să spun nimănui că ea gândeşte aşa. în mine avea 
încredere. Mi-a zis că se întreabă adesea de ce vrea oare să 
facă anumite lucruri, iar de altele nu are chef de nici o 
culoare. Ei bine, cu unele era lămurită, însă nu înţelegea în 
ruptul capului care e rostul altora. îşi petrecuse mult timp 
cugetând la toate acestea, după care ajunsese la concluzia 
că, dacă ai făcut anumite lucruri într-o viaţă anterioară, nu 
mai e nevoie să le faci şi acum şi că pe cele pe care aveai să 
le faci în viitor, n-ai fi pregătit să le faci acum. 

— Parcă ai construi blocuri întregi, nu-i aşa ? 

Aşa, simţea ea, se explică lipsa mea de dorinţă de a căl㬠
tori. Exact în acel moment, în faţa noastră a oprit maşina 
lui Joe, iar femeia s-a dus să mai facă un ibric de ceai. El a 
deschis portiera din spate. 

— Am adus ghivece, sfeclă, roşii şi salată şi nişte păstăi 
de mazăre. Cred că ajung. Şi după asta, servim ruladă de 
curcan şi îngheţată de vanilie. 

— Când e ? 

— Mâine, la prânz. Cred că ar fi bine mai întâi să mătu¬ 
răm bine portbagajul. E atâta pământ acolo, aproape cât să 
ne ajungă s-o îngropăm, nu-i aşa ? 

Femeia a venit cu ceaiul. Era supărată, fiindcă Joe îi pro¬ 
misese c-o s-o ducă în seara aia la film, să-l vadă pe Gary 


181 



Cooper. Şi acum nu-i ardea decât să facă curat în maşină. 
I-a vărsat ceaiul în farfurioară şi a ascuns pachetul de trufe 
sub ferigă. Nu voiam să fie nefericită, aşa că m-am oferit 
să fac eu curat în maşină, ba chiar s-o şi lustruiesc. 

— Poţi s-o şi parchezi în garaj ? m-a întrebat Joe suspicios. 

— Sigur că poate, a sărit femeia, doar conduce nenorocita 
aia de dubită de îngheţată de atâta timp. 

Joe a încuviinţat şi s-a uitat la ceas. 

— Bine atunci, hai să trecem întâi pe-acasă, să facem câte 
un duş, 

Femeia s-a ridicat repede să-şi ia casca - Joe nu purta -, 
apoi s-au urcat pe scuteraşul lor şi mi-au făcut cu mâna de 
pe şosea. Am aşteptat un timp, după care am căutat fără 
grabă găleata şi detergentul şi am spălat maşina. Voiam ca 
Elsie să aibă parte de tot ce era mai bun. Când am parcat 
dubiţa cu grijă în garaj, se făcuse deja întuneric. M-am spălat 
pe mâini şi m-am dus în salon; ardeau doar câteva lumini 
de veghe, însă o vedeam destul de bine pe Elsie. Era îm¬ 
brăcată cu hainele ei de duminică şi lângă ea avea cartea de 
imnuri religioase. Aceasta era plină de însemnările lui Elsie, 
care-i spuneau în ce cheie să cânte. M-am întrebat ce-or fi 
făcut cu acordeonul ei. Exista un taburet făcut să poţi sta 
pe el ca să vezi în sicriu, să nu fii nevoit să stai în picioare. 
Joe era extrem de atent la asemenea amănunte; te lăsa să stai 
chiar şi toată noaptea dacă voiai, deşi nu se prea obişnuia. 

Am vorbit mult timp cu Elsie, despre cum mă simt şi 
despre scrisoarea pe care am scris-o. Se crăpase de ziuă când 
m-am dus, în cele din urmă, acasă. 

Telefonul de la parter suna. Voiam să dorm, însă tele¬ 
fonul continua să sune. Era Joe. Pot să vin, să aranjez masa, 
s-o pregătesc şi s-o servesc ? El trebuia să conducă dricul 
şi să se ocupe de sicriu. în drumul spre casă, venind de la 
filmul cu Gary Cooper, femeia căzuse de pe scuter. Nu-şi 
rupsese nimic, însă trebuia să stea la pat câteva zile. Abia 
reuşise, cu chiu cu vai, să termine coroana. Am încercat să-i 
explic lui Joe ce-o să se întâmple dacă apar la înmormântare. 


182 



— Nu-i nimic, a zis el, n-o să le simt lipsa, data viitoare 
pot să se ducă la Alf, să le facă el o înmormântare mai pe 
gustul lor. Alf vedea afacerea cu pompe funebre cu totul 
altfel, cu înmormântări stas, la preţuri stas. 

— Zici că e o nenorocită de mâncare chinezească la 
pachet, a pufnit Joe cu dispreţ. 

Aşa că am fost de acord, am luat nişte haine cu care să 
mă schimb şi m-am dus să fac ruladă de curcan pentru dou㬠
zeci de persoane. 

M-am ferit din calea lor până când cortegiul a pornit spre 
cimitir, după care m-am grăbit să aşez masa. M-am gândit 
că pot deja să aşez carnea în farfurii şi să-i las să se servească 
singuri cu garnitura de legume, odată ce fiecare are curcan 
în farfurie. Patruzeci şi cinci de minute mai târziu s-au întors, 
aşa că am fugit cu oalele cu legume aburinde şi le-am golit 
iute pe platouri. Acum putea Joe să le împartă farfuriile şi 
terminam toată povestea. Totul a decurs bine, până la înghe¬ 
ţată. Porţiile gata împărţite se aflau lângă ei, pe tavă; Joe 
promisese să se ocupe el şi să-i facă pe toţi să se ridice de 
la masă, pentru a servi cafeaua şi prăjiturile în salon, iar eu 
să pot strânge masa. Când, brusc, vicarul de la cimitir s-a 
ridicat în picioare şi i-a făcut semn lui Joe să vină până la 
el, la uşă. Joe a alergat extrem de panicat spre mine, care 
trăgeam cu ochiul de la fereastra bucătăriei. 

— O să trebuiască să te ocupi tu de îngheţată. Vrea să-mi 
vorbească. 

— Dar, Joe... Eram îngrozită, dar el deja dispăruse. 

Am luat prima tavă şi am încercat să afişez un aer detaşat. 

— Vanilie? am întrebat-o pe doamna White, trân- 
tindu-i-o în faţă. 

— Vanilie, domnule pastor ? am întrebat, vărsând puţin 
din ea. 

— Vanilie, May ? Vanilie, Alice ? Şi mi-am vanilat aşa dra¬ 
mul, până am ajuns lângă mama. Ea se uita la mine cu ochii 
cât cepele şi gura uşor întredeschisă. 

— Tu ? şi perlele au început să-i tremure uşor la gât. 


183 



— Eu. Vanilie ? 

Rudele lui Elsie de la Morecambe au crezut c-am înne¬ 
bunit. Pastorul s-a ridicat în picioare. 

— Unde-i domnul Ramsbottom? Ce e asta, o glumă 
proastă ? 

— Femeia e bolnavă, i-am explicat, şi eu dau o mână de 
ajutor în locul ei. 

— Tu chiar n-ai pic de ruşine ? 

— Nu prea. 

Pastorul a făcut semn către turma sa. 

— Nu mai rămânem aici nici o clipă, să îţi baţi tu joc 
de noi. 

— Vai, e o fiică a Satanei, fie-ta asta, s-a tânguit doamna 
White, ţinându-1 de braţ pe pastor. 

— Nu e fiica mea, a sărit imediat mama şi a pornit spre 
uşă, cu capul sus. 

Şi au plecat, aşa că rudele din Morecambe au avut parte 
de câte două porţii, şi două de chec Battenburg. Când s-a 
întors Joe, s-a mulţumit doar să clatine din cap şi a zis că 
sunt ţicniţi cu toţii şi că mi-e mult mai bine fără ei. Avea 
dreptate, însă mă simţeam singură. La un moment dat, în 
timp ce spălam vasele în bucătărie şi meditam la toate aces¬ 
tea, am simţit că în spatele meu e cineva. 

Era domnişoara Jewsbury. 

— N-ai fost la parastas, a fost singurul lucru care mi-a 
venit în minte. 

— Nu, nici n-am vrut asta. Am vrut doar s-o conduc pe 
Elsie pe ultimul drum, atâta tot. O cunosc pe verişoara ei 
de la Morecambe. 

Nu i-am răspuns nimic, iar ea a părut uşor stresată. 

— Cum îţi merge ? 

— A, bine, i-am spus, câştig nişte bani şi mi-am făcut un 
plan pentru anul viitor. 

Era singura persoană în care aveam încredere, în afară 
de Elsie. A părut încântată, mi-a zis că e o idee bună, că asta 
ar fi trebuit să facă şi ea. 


184 



— însă intervin tot soiul de poveşti în viaţa omului, a 
zis, ăsta e lucrul cel mai trist. Apoi, din senin: Vrei să vii 
să-mi faci o vizită ? 

— Nu, i-am răspuns încet, nu pot face asta. 

Şi-a adunat sacoşele şi mănuşile. 

— Bine, atunci, dacă te răzgândeşti sau ai nevoie de bani, 
mă găseşti în cartea de telefon. 

Mi-a întors spatele şi i-am auzit tocurile mult timp. Nu 
ştiu de ce nu i-am mulţumit şi nici măcar nu i-am spus 
rămas-bun. 

Asta a fost ultima oară când am lucrat pentru Elysium 
Fields ca angajat cu normă întreagă. Terminasem şcoala şi 
mi se oferise o slujbă cu program normal într-un spital de 
bolnavi mintal. Nu era un lucru pe care l-aş fi ales dacă aş 
fi avut şi alte opţiuni, însă avea un mare avantaj faţă de alte 
slujbe, şi anume faptul că puteam locui chiar acolo. Cel 
puţin, aveam o cameră a mea. 

— N-o să-i placă acolo, nu ? i-a zis femeia lui Joe. 

— Cum să-i placă ? a răspuns Joe, ăia sunt toţi nişte des¬ 
creieraţi. 

Cu toate astea, m-am dus, mângâindu-mă la gândul pla¬ 
nului pe care mi-1 făcusem. 


Winnet a încercat să-şi imagineze cum o fi oraşul. Unii 
oameni din satul ei ziceau că e din cristal, alţii că a fost ţesut 
din fire de păianjen. Unii ziceau că face o prostie şi i-au spus 
că, şi dacă îl găseşte, tot nefericită o să fie. Ea s-a gândit că 
acolo toată lumea trebuie să fie puternică şi sănătoasă. S-a 
gândit la compasiunea şi la înţelepciunea celor de acolo, 
într-un loc în care adevărul conta, nimeni nu avea s-o tr㬠
deze, aşa că simţea cum îi creşte curajul cu fiecare nouă zi 
şi, odată cu el, hotărârea. A găsit o hartă rulată în jurul unei 
cozi de mătură; harta arăta pădurea şi liziera pădurii, acolo 
unde începeau oraşele. A găsit râul, placid şi îngustat, însă 


185 



crescând spre o gură uriaşă, acolo unde trăise ea odinioară; 
râul înconjura oraşul asemeni unei centuri, se diviza precum 
un vierme tăiat şi curgea în diverse forme către mare. Winnet 
nu navigase niciodată pe mare. Cunoscuse marea doar în 
locul în care ea atingea ţărmul, o cunoştea doar legată de 
pământ. Se temea de ea, deşi ştia că aceia care aveau credinţă 
făcuseră miracole şi din bărcile lor din nuiele. Drumul cel 
mai scurt spre oraş era pe mare, apoi, din nou, în susul 
râului. Cealaltă cale posibilă era prin pădurea întunecată, 
în avalul unei porţiuni de râu care arăta ca un tunel. Apele 
erau sălcii, nu spera să poată naviga pe ele, pentru că se 
pierdeau în întunericul apăsător al copacilor, întuneric ce 
ţinea mult după ce se sfârşea noaptea. Trebuia să găsească 
o barcă şi să navigheze cu ea. Fără să aibă nici o garanţie 
că va întâlni ţărmul. Doar convingerea că ceea ce doreşte 
ea poate exista, dacă îndrăzneşte să-l găsească. 

Winnet a studiat atent modul în care constructorii fac 
bărcile; felul în care întorc şi dau la rindea carena, pentru 
viteza şi întăresc pupa, pentru stabilitate. A învăţat geo¬ 
metria vâslelor. Orbul care a învăţat-o toate acestea a zis 
că parâmele sunt ca un câine, bătute de vreme şi de încredere. 
Calde şi pline de purici, ca blana unui câine, şi cafenii şi 
tânjind după o mână care să le manevreze cum trebuie. A 
învăţat să le manevreze ca şi cum ar fi avut viaţă. Aveau viaţă, 
i-a spus orbul, şi erau mai uşor de mânuit dacă ştiai asta. 
I-a spus că sunt Wu li: principiile energiei organice. Ea nu 
înţelegea, dar simţea că vasul se mişcă; smoala neagră şi 
densă şi frânghia strâns legată în jurul mânerului vâslelor 
sale. Atunci când pietrele sunt fierbinţi, a spus el, încep să 
cânte, şi i-a dat o piatră cântătoare pentru călătoria ei. 

Curând a sosit şi ultima noapte a lui Winnet în sat. A 
hotărât să doarmă afară, unde putea simţi în nări mirosul 
pământului pe care-1 părăsea. Bătea vântul, dar acum nu 
părea un lucru important, însă mâine, când avea să bată 
vântul, avea să fie foarte important. Toate lucrurile familiare 


186 



primeau acum cu totul alte înţelesuri. în timpul nopţii, 
Winnet a avut un vis. 

A visat că sprâncenele ei se preschimbă în două poduri 
ce duc la o gaură sfredelită între ochii ei. Gaura nu e aco¬ 
perită, şi la ea începe o scară în spirală, care coboară până 
jos, în viscere. Trebuie să o urmeze, dacă vrea să afle cât de 
mare îi e teritoriul. Trebuie să treacă prin sânge şi oase, care 
inundă treapta de jos, înainte să se poată ghemui pe cea mai 
de sus, în uriaşul spaţiu de sub pielea ei. Apoi găseşte un 
căluţ de carusel şi astfel are ocazia de a privi lucrurile încă 
o dată şi încă o dată, şi crede că acestea nu se schimbă în 
timp ce ea le priveşte, însă trebuie să fie aşa, pentru că, de 
fiecare dată când trece prin faţa lor, lucrurile sunt diferite. 
Simte că ameţeşte, dacă nu sare o să cadă. 

Când se trezeşte Winnet, plouă încetişor, iar ea trebuie 
să se mişte rapid. Plânge, dar orbul o mângâie şi-i spune să 
nu se teamă de frică. Vâsleşte spre mare şi-şi lasă barca să 
plutească în voie o zi, până când se obişnuieşte cu gustul 
sărat şi cu cât de mare este totul. Nevoia de acel oraş îi 
încastrează inima în minte. Se va sui în barca ei şi va vâsli 
spre ţărmul opus. Vâsla trage greu şi soarele a apus. Acum 
nu mai e nimic în jurul ei decât apă. Un lucru e sigur; de 
întors, nu se mai poate întoarce. 


— Când ai văzut-o ultima oară pe mama ta ? m-a întrebat 
cineva. Cineva care mergea alături de mine prin oraş. N-am 
vrut să-i spun; m-am gândit că, în acest oraş, un trecut chiar 
asta e. Trecut. De ce ar trebui să-mi amintesc? în lumea 
veche, oricine poate deveni o altă fiinţă, trecutul a fost 
măturat de valuri. De ce trebuie noua lume să fie atât de 
curioasă ? 

— Nu te gândeşti niciodată să te întorci ? 

Ce întrebare idioată. Există fire care te ajută să-ţi găseşti 
singur drumul înapoi şi fire menite să te aducă înapoi. 


187 



Atunci când se trage de ele, mintea ta se întoarce în direcţia 
aceea şi e greu să te opui. Mă gândesc mereu să mă întorc. 
Când nevasta lui Lot s-a uitat peste umăr, s-a prefăcut 
într-un stâlp de sare. Stâlpii susţin lucrurile să nu cadă, iar 
sarea păstrează lucrurile curate, însă atunci când îţi pierzi 
identitatea, asta nu te prea ajută cine ştie ce. Oamenii se 
întorc, însă nu supravieţuiesc, pentru că două realităţi şi-i 
dispută simultan. E mult prea mult. Poţi să-ţi sărezi inima 
sau să ţi-o ucizi, poţi să alegi între cele două realităţi. E multă 
durere aici. Unii cred că poţi să împaci şi capra, şi varza. 
Varza însă se împute şi caprei, când vrea s-o mănânce, îi 
stă în gât. Dacă te întorci după mult timp, o să înnebuneşti, 
fiindcă cei pe care i-ai lăsat în urmă nu vor să accepte faptul 
că te-ai schimbat, te vor trata aşa cum te-au tratat întot¬ 
deauna, te vor acuza de indiferenţă, când, de fapt, tu nu eşti 
decât diferit. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe mama ta ? 

Nu ştiu cum să răspund. Ştiu ce gândesc, însă cuvintele 
din mintea mea sunt precum vocile sub apă. Sunt distor¬ 
sionate. E o întreprindere foarte dificilă să prinzi cuvintele 
din zbor, exact când ating suprafaţa. Ar trebui să fii un 
jefuitor de bănci şi să asculţi şi să tot asculţi micile clicuri, 
înainte să poţi deschide seiful. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi rămas ? 

Aş fi putut fi preot, în loc să fiu proroc. Preotul are o 
carte în care sunt trecute toate vorbele pe care trebuie să le 
spună. Cuvinte străvechi, cuvinte cunoscute, cuvinte puter¬ 
nice. Cuvinte care stau mereu la suprafaţă. Cuvinte pentru 
orice ocazie. Cuvintele funcţionează. Ele fac ceea ce trebuie 
să facă; alină şi disciplinează. Prorocul nu are însă nici o 
carte. Prorocul e o voce care strigă în pustiu, cu multe 
modulaţii ce nu au întotdeauna sens. Prorocii strigă pentru 
că sunt zgândăriţi de demoni. 

Acest oraş străvechi este făcut din piatră şi ziduri de 
piatră care încă stau în picioare. Precum raiul, e mărginit 
de două râuri, şi aici găseşti tot soiul de creaturi fabuloase. 
Multe dintre ele au chiar şi capete. Dacă bei din fântâni, şi 


188 



sunt multe, s-ar putea să trăieşti veşnic, însă nu ai nici o 
garanţie că vei trăi veşnic aşa cum eşti acum. E posibil să 
te preschimbi în altceva. Poate că nu-ţi va prii apa. Asta nu 
ţi-o spune nimeni. Eu am venit în acest oraş ca să scap. Acest 
oraş e plin de turnuri în care poţi urca, mai sus, tot mai sus 
şi mai repede, tot mai repede, minunându-te de frumuseţea 
arhitecturii lui şi visând la acea privelişte unică pe care nu 
o poţi vedea decât din vârf. în vârf, bate un vânt tăios şi totul 
e atât de departe, că e imposibil să distingi lucrurile. N-ai 
cu cine să discuţi. Pisicile pot conta pe brigada de pompieri, 
iar Rapunzel a avut noroc cu părul. N-ar fi frumos să simţi 
iar pământul sub tălpi ? Am venit în acest oraş ca să scap. 

Dacă diavolii se află în sufletul tău, atunci când pleci, ei 
vin cu tine. 

Fiecare crede că povestea lui e cea mai tragică. Eu nu fac 
excepţie. 


* 


Când schimb intercity-ul cu un tren local, observ ceva 
ciudat. E o staţie mare, dar e foarte puţină lume şi foarte 
puţin zgomot. E înăbuşitor, ca şi cum universului i-ar fi fost 
pus căluş. Ce se întâmplă ? O mână pe umărul meu. 

— Ultimul tren, păpuşă. Mă uit la ceas. E abia opt şi 
jumătate. 

Glasul îmi observă bulversarea. 

— A nins, păpuşă, liniile sunt blocate. 

Ce tot spune ? Călătoresc câteva sute de kilometri şi sunt 
blocată. Devin suspicioasă. Mă aflu în sfera vrăjilor şi orice 
este posibil. în clipa aceasta însă trebuie neapărat să mă urc 
în trenul ăsta. Compartimentul meu e deja ocupat de un om 
care oftează. Nu mi-am adus mănuşi, iar hamacul pentru 
bagaje de deasupra mea e rupt. 

— Nu-ţi lăsa bagajele pe culoar, păpuşă, mă ceartă 
controlorul. 

Trenul icneşte şi eu îmi desenez un hublou în geamul 
aburit. Sub fereastră, nămeţii au cam un metru. Şinele sunt 


189 



acoperite şi pe margine sunt troiene până sus. Nu mi-am 
adus bocancii. Oftangiul se transformă treptat într-un bom¬ 
bănitor, până ajungem la prima staţie. Nu stăm mult acolo, 
după care se aude un scrijelit asurzitor. Trenul se hurducă 
şi se opreşte, mai tresaltă câţiva paşi, apoi pe culoar se aud 
alergând alţi paşi. Controlorul, paznicul şi bombănilă îi 
urmează. Scrijelitul nu se opreşte. îmi scot capul pe uşă şi 
văd pe scară un pacheţoi mare şi negru pe care mai mulţi 
se chinuie să-l urce în tren. Pacheţoiul se comprimă uşor 
şi trece prin deschizătura standard a uşii; am pornit din nou. 
Când mă întorc pe scaunul meu, observ pacheţoiul venind 
pe culoar către mine. 

— Dumnezeule mare, Dumnezeule mare. Dumnezeule 
mare, zice cu un glas cântat. Să nu dai unui biet om timp 
să se urce, auzi! Dumnezeule, ce oameni, şi mai sunt şi cu 
inima. Femeia se blocase în uşă. 

Acum suntem trei; pacheţoiul, care-şi varsă obida tân- 
guindu-se pe acelaşi ton în timp ce înfulecă de zor un sendviş 
cu brânză XXL şi mâna-i durdulie i se lipeşte de termos ca 
de un bun şi vechi prieten abia regăsit; bombănilă, care cântă 
un cântecel despre dragoste şi lipsa ei; şi eu, cu un exemplar 
din Middlemarch sub pulover. La nebunie nu duce un lucru 
sau altul, ci spaţiul dintre ele. 

„Ei, iată-ne porniţi", m-am gândit, în timp ce trenul s-a 
înclinat uşor, trecând pe lângă ceea ce odinioară fusese o 
gară. Pe vremuri, aici era o machetă a vasului Queen Mary, 
o sală de aşteptare şi un automat plin cu Fry’s Five Boys 1 . 
Am plecat la Liverpool de aici odată, purtând o căciulă care 
arăta ca o învelitoare pentru ceainic. Elsie mi-o croşetase; 
îi spunea Casca Salvării mele. 

* 


1 Marcă de ciocolată. Ambalajul avea desenate cinci chipuri de 
băieţi, fiecare cu o altă expresie. 


190 



Bătea vântul, iar pantofii mi se înnegreau şi se umezeau 
tot mai tare în timp ce treceam pe lângă primărie şi bradul 
de Crăciun cel strălucitor, împodobit de Armata Salvării. 
Când am ajuns la capătul de jos al străzii noastre ce se 
pierdea în zare, începuse să ningă din nou. Dealul din vârf 
avea ceva din pacheţoiul din tren. „Zece case, douăzeci de 
felinare stradale", am numărat automat. în curând am să 
ajung. îmi părea rău că nu mi-am luat mănuşile. Ultimele 
câteva steaguri şi iată-mă, din nou, în faţa uşii noastre. Salo¬ 
nul are o fereastră cu gemuleţele romboidale, aşa că nu se 
vede prea bine înăuntru. Totuşi, disting anumite forme şi 
aud ceva care pare să fie Hark the Herald Angels Sing 1 ; cel 
puţin aşa pare, însă în fundal se aude un ritm clar de samba. 
Ezit câteva clipe, apoi, adunându-mi toţi hormonii, împing 
uşa de la intrare. în antreu e lumină, încălţătorul din corn 
de ren e agăţat de barometru, ca întotdeauna, ceea ce nu se 
poate spune şi despre tapet, care a dispărut. O să intru în 
salon şi să sper că o să iasă bine. în salon, o văd pe mama 
stând în faţa a ceva pe care nu ştiu să-l descriu altfel decât 
ca pe o drăcovenie. Lucru chiar mai interesant decât atât, 
cântă la el. 

— Bună, mamă, eu sunt. îmi las geanta jos şi aştept. Ea 
se răsuceşte pe scaun, fluturându-mi în faţă o partitură. Pe 
coperta ei scrie „Glad Tidings". 

— Vino şi uită-te la asta, e special făcută pentru orga 
electrică, şi zicând acestea, s-a avântat iar asupra clapelor. 

— Ce-ai făcut cu pianul ? 

— A, am trecut pe electric. îmi place să ţin pasul cu lumea. 

M-am apropiat să mă uit mai de aproape la drăcovenie. 
Era uriaşă şi deasupra avea un pupitru imens pentru partituri, 
cu model floral. Avea două rânduri de clape şi unul de 

1 Ascultaţi! îngerii prin cânt vestesc, imn religios pe text de Charles 
Wesley şi muzică de Felix Mendelssohn (cantata Festgesang an die 
Kiinstler, scrisă cu ocazia aniversării a 400 de ani de la inventarea 
tipografiei de către Johann Gutenberg). 


191 



butoane şi butonaşe divers colorate, pe care scria, de pildă 
„Spinetă" şi „Xilofon". 

— Ia ascultă la spineta asta, mi-a poruncit mama, şi a 
clincheţit la clape prima strofă din Irt the Bleak Mid-Winter\ 

— E foarte impresionant, a trebuit să recunosc. 

— A, e mai mult decât atât, o să-ţi arăt. Şi, următoarea 
jumătate de oră, mi-a demonstrat tot ce e în stare să facă 
drăcovenia. We Three Kings 1 2 cu sau fără tobe, We Three Kings 
cu sau fără trombon şi başi. Putea să cânte şi pop, chitară 
şi să accelereze tempo-ul. 

— Pentru întâlnirile cu tinerii, mi-a explicat. O să facem 
şi o formaţie, cum e The Joystrings. 

A închis orga, după care s-a dat înapoi, ca s-o putem 
admira amândouă. 

— Taburetul l-am primit gratis. 

A arătat spre sculptura din pluş şi melamină. 

— Şi primeşti şi un exemplar legat în piele al cărţii tale 
preferate de imnuri. Fireşte, eu am cerut să-mi îmbrace The 
Redemption Hymnal. 

I-o îmbrăcaseră în piele de viţel, cu litere din foiţă de aur 
şi iniţialele mamei pe cotor. Am încuviinţat în semn că am 
luat act şi am întrebat-o dacă putem bea un ceai. 

— Ai luat-o de la Societatea celor pierduţi ? am întrebat-o, 
gândindu-mă că nu-i exclus să fi proiectat ea însăşi toate 
accesoriile. O clipă n-a zis nimic, după care am văzut că s-a 
îmbujorat. Mi-a spus că Societatea fusese desfiinţată, că la 
pensiunea Morecambe fuseseră nişte probleme cu nişte fon¬ 
duri dispărute dubios, şi că Rev. Bone era un om distrus. 
Se pare că toţi banii puşi deoparte pentru misiunile pescarilor 
se duseseră pe datoriile la jocuri de noroc ale secretarului; 
profiturile obţinute de pe urma abonamentelor noilor 

1 în toiul iernii celei triste, text de Christina Rossetti (scris la 
cererea revistei S cribner’s Monthly, cu ocazia Crăciunului), muzica 
Gustav T. Holst. 

2 Noi, cei trei magi, muzica şi textul John H. Hopkins, Jr. 


192 



membri aduşi de mama şi din vânzarea articolelor religioase 
se duseseră pe întreţinerea soţiei lui. Soţie de care se des¬ 
părţise. Femeia cu care locuia acum era prietena lui. 

— Pompadour, a spus mama şi-a scuipat. Auzi, trăia în 
pacat cu madama pompadour aia a lui. 

Când s-a descoperit că Societatea e în pragul falimentului, 
mama a redactat o scrisoare vastei sale armate de membri, 
prin care le cerea fonduri şi-i avertiza că Societatea nu va 
mai subzista mult timp. Răspunsul fusese copleşitor; începând 
de a doua zi dimineaţă, începuseră să sosească ordine poştale 
însoţite de scrisori de mulţumire pentru toată fericirea pe 
care îi ajutase să o trăiască, ani la rând. „îmi iau cu mine 
cartea de Revelaţii îmbrăcată în vinilin peste tot“, i-a scris 
o femeie. în cele din urmă, mama a vândut toate exemplarele 
rămase din The Jim Reeves Devotional Selection la jum㬠
tate de preţ. Şi-au acoperit datoriile şi le-a mai rămas destul 
ca Rev. Bone să-şi poată lua o scurtă vacanţă în Colwyn Bay. 

La pensiunea Morecambe, reclamaţiile referitoare la supa 
îndoită cu apă şi prosoapele neschimbate au atras după ele 
o inspecţie a autorităţilor sanitare. Locul căzuse în paragină 
şi celor care se ocupau de el li se poruncise să-l renoveze 
sau să-l închidă. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, mama 
descoperise o reclamă a lor în Psychic Weekly, prin care aceş¬ 
tia le ofereau celor îndureraţi de decesul unei persoane dragi 
serviciile „celui mai renumit clarvăzător din Morecambe". 
Pensiunea începuse să organizeze şedinţe de spiritism în 
fiecare vineri, în sala de biliard. Trebuia să plăteşti suplimentar 
şi să renunţi la masa de seară, pentru că mediumului nu-i 
plăcea să lucreze cu burta plină. Mama fusese atât de supărată, 
încât trimisese un articol foarte lung despre lucrătura diavo¬ 
lului la revista Bând of Hope. Mi l-a dat să-l citesc înainte 
de culcare. 

— Ai destul de lucru, ca să nu te plictiseşti ? am întrebat-o 
îngrijorată. 

— Ţi-am spus că am trecut pe electric, iar asta nu e valabil 
doar pentru salon. 


193 



Avea un aer misterios şi n-a vrut să-mi spună mai multe. 
Am vorbit o vreme despre ce fac eu şi de ce. Fără detalii, 
doar cât să simţim amândouă că facem un minim efort. 

— Verişoară-ta s-a angajat la poliţie, a zis veselă. 

— Mă bucur. 

— Da, şi-a găsit un băiat (continuă să nu se uite la mine). 

— Mă bucur. 

— întreabă de tine. 

— Spune-i doar că n-am murit, ca să nu irosească banii 
pe o coroană. 

Am hotărât că e timpul să mă duc la culcare. 

— Nu uita asta, a ciripit mama, şi mi-a aruncat articolul 
în braţe. 


* 

Sir Percival a ajuns la un castel minunat, clădit în piatră 
de munte şi aşezat pe panta unui deal. Când s-a apropiat 
de podul mobil, acesta s-a coborât spre el şi a văzut păstrăvi 
înotând în canal. Calul îi e obosit. Sir Percival descalecă şi 
pornesc împreună spre apă. De fiecare parte a meterezelor 
stă un pitic înarmat până-n dinţi. Cei doi îi salută pe cavaler, 
îi spun că e bine-venit, îi spun că înăuntru îl aşteaptă cărne- 
turi, cu care să-şi refacă forţele. Unul îi ia calul, iar celălalt 
îi arată calea. Sir Percival se trezeşte într-o încăpere placată 
în întregime cu lemn de stejar. Piticul îi urează somn uşor 
până la asfinţit. Sir Percival se blesteamă pentru că a părăsit 
Masa Rotundă, că l-a părăsit pe rege, cu chipul lui îndu¬ 
rerat. în ultima sa noapte la Camelot, îl găsise pe Arthur plim- 
bându-se prin grădină, iar Arthur plânsese ca un copil şi îi 
zisese că nu-i poartă pică. Regele îi dăduse un şirag de clo¬ 
poţei pentru cal. în prima, a doua şi a treia zi, Percival s-ar 
fi putut întoarce, încă se mai afla sub puterea vrăjii lui Merlin. 
în cea de-a patra zi, codrul devenise sălbatic şi pustiu şi nu 
ştia unde se află şi nici măcar ce îl adusese aici. Acum, Sir 
Percival se întinse în pat şi adormi. 


194 



Visă la cina aceea, când se auziseră un pârâit şi strigăte 
şi tunet şi, în mijlocul exploziei, intrase o rază de soare de 
şapte ori mai puternică decât lumina zilei. Fiecare dintre ei 
i-a văzut atunci pe ceilalţi aşa cum nu-i mai văzuse niciodată 
şi au rămas cu toţii fără glas. Apoi, în încăpere apămse Sfân¬ 
tul Potir, acoperit cu brocart alb. Atunci şi acolo îşi juraseră 
să pornească în căutarea lui şi să nu aibă odihnă până când 
nu li se va înfăţişa în toată splendoarea lui, iar Arthur răm㬠
sese tăcut, privind pe fereastră. 

Când s-a trezit Percival, soarele era la asfinţit. Trebuie să 
se spele şi să-şi salute gazda. Avea să-i vorbească despre Potir, 
însă nu şi despre motivul pentru care îl caută. Văzuse vizi¬ 
unea eroismului absolut şi, pentru o clipă trecătoare, viziunea 
păcii absolute. O căuta din nou, pentru a-şi regăsi echilibrul. 
Era un războinic ce tânjea după o viaţă tihnită, în care să 
cultive ierburi. 


* 

M-a trezit mama, cu o cană de ciocolată fierbinte şi o 
listă de cumpărături. Urma să mă duc în centru, în locul 
ei; trebuia să-i scrie Pastorului Spratt. Zăpada se întărise, 
aşa că prima oprire a trebuit s-o fac la Army and Navy, 
pentru o pereche de bocanci. Mai sigură pe picioare acum, 
m-am hotărât să-i fac o vizită doamnei Arkwright, la pr㬠
vălia de insecticide. A sunat clopoţelul, iar ea şi-a ridicat ochii 
de la praful pe care îl ambala în pungi. I-a luat aproape cinci 
minute să mă recunoască, după care s-a rezemat de tejghea 
şi m-a bătut pe umăr. 

— Bună ziua, am zis, ştergându-mă de praf pentru purici. 
Ce mai faceţi ? 

— Mi-e silă şi m-am săturat până peste cap, a zis, tră- 
gându-şi paltonul pe ea. Eşti destul de mare acum ca să bei 
ceva la Cock and Whistle, nu ? Am dat din cap că da şi ea 
a pus tăbliţa pe uşă şi m-a condus la cârciumă. Mama îmi 
spusese mereu că locul acesta, Cock and Whistle, e o speluncă 


195 



plină de hoţi şi de preceptori. Acum, că o vedeam pentru 
prima oară, nu era nici pe departe atât de interesantă. Avea 
podea de linoleum şi la bar se aflau câţiva moşi scofâlciţi. 
Doamna Arkwright m-a dus direct la separeu şi a comandat 
două jumătăţi de bere slabă. 

— Ei, a zis, credeam c-ai şters-o definitiv. 

— Am venit doar de Crăciun. 

Ea a pufnit din nas. 

— Eşti fraieră că te-ai întors. Locu’ ăsta e o nenorocită 
de groapă de gunoi, e mort. 

— Nu merge treaba ? 

— Merge din părţi. E din cauza la blestemata aia de încăl¬ 
zire centrală. Nu poţi s-o instalezi fără hidroizolare, şi asta 
curăţă toate gâzele. Am făcut plângere şi am încercat să obţin 
o compensaţie, dar ei zic că ăsta-i progresul şi c-ar trebui 
să mă concentrez asupra animalelor de companie. 

— Şi nu puteţi face asta ? 

Doamna Arkwright a izbit cu pumnul în masă. 

— Nu pot, fir-ar al dracu’, li s-a urcat la cap la toţi, sunt 
numai cu nasul pe sus şi nu dă bine să-i vadă cineva în vreo 
prăvălie de insecticide. Şi-n plus, tu ştii că eu nu prea sufăr 
javrele alea mici. Şi n-am de gând să-mi fac un blestemat 
de salon de pudeli, dracii să-i ia. 

Am întrebat-o când au început toate astea şi cum. 

— Băile, a zis ea posomorâtă. Băile sunt de vină. 

Se pare că primăria înţelesese într-un final că locuinţele 
de lângă fabrică nu sunt ceea ce trebuie să fie. Şi alocaseră 
mari sume de bani pentru îmbunătăţiri esenţiale. Fiecărei 
case lipite de zidul fabricii, în care locuiau câte două familii, 
i se construise câte o baie. 

— După băi, vor toţi încălzire centrală şi pudeli, a tunat 
doamna Arkwright. Ştim cu toţii ce-ţi face încălzirea cen¬ 
trală. îţi uscă seva din corp, nu-i aşa? Era foarte amărâtă; 
protejase comunitatea vreme de atâţia ani, şi iată cum o 
răsplătea aceasta. Investise în pesticidele de ultimă generaţie, 


196 



dăduse sfaturi la orice oră din zi şi din noapte şi muncise 
din greu să-şi menţină stocurile necesare de importuri străine. 

— Nu-i dăunător pe lume pe care să nu-1 recunosc ime¬ 
diat, mi-a zis mândră. 

— Şi ce-o să faceţi ? 

S-a uitat la mine, apoi în jur, după care şi-a dus degetul 
la buze. Trebuia să-i promit că nu suflu o vorbă. Avea nişte 
economii şi-şi pusese bine toate câştigurile de la bingo. Avea 
să emigreze. 

Eram fascinată. Nu fusese în viaţa ei dincolo de Blackpool. 

— Şi unde vă duceţi ? 

— La Torremolinos. 

— Poftim ? 

— Da, am făcut rost de nişte pliante şi am găsit o vilă 
acolo. O să vând jucării de pluş turiştilor. O să fie bucuroşi 
să le cumpere de la cineva care vorbeşte engleza. 

în timp ce ea îşi derula în minte scenariul noii sale vieţi, 
m-am gândit la cât costă vila, avionul, marfa, întreţinerea 
şi celelalte costuri zilnice. Ea turuia despre cum învaţă de 
şase luni spaniolă dintr-o carte şi de la un curs seral din 
Rishton, la care se duce de două ori pe săptămână. 

— Aveţi destui bani ? nu m-am putut abţine să n-o întreb. 

— Nu chiar. De-asta trebuie să-mi dau foc la prăvălie. 

M-a privit cu atenţie, după care mi-a adus aminte că am 
promis să nu zic nici un cuvânt. 

— Dacă-mi dai adresa ta, o să-ţi trimit un exemplar din 
ziarul în care o să apară anunţul. 

Se gândise în amănunt la tot: fitil cu aprindere lentă, 
multe inflamabile. Hotărâse să-şi pună planul în aplicare în 
seara în care era plecată ia curs, ca să nu fie acasă. Mobila 
oricum nu voia s-o ia cu ea, iar hainele erau uşor de înlocuit 
cu unele noi. Actele şi lucrurile de valoare şi le depozitase 
la bancă, într-un seif. însă va aştepta să treacă perioada 
Crăciunului. 

— Nu vreau să-i răpesc pe bieţii pompieri din sânul 
familiilor lor. 


197 



Ne-am terminat băuturile şi am lăsat-o aşa cum am 
găsit-o, ambalând praf de purici în pungi. 

Am cumpărat carnea tocată şi ceapa şi am constatat că 
snack-barul Trickett se afla în acelaşi Ioc şi servea aceleaşi 
produse. Ochelarii lui Betty erau şi acum bandajaţi cu leu¬ 
coplast, după atâţia ani din ziua aia în care Mona îşi scăpase 
burgerii de vită pe ei. Nu ştia cine sunt şi n-aveam chef să-i 
aduc aminte. începeam să mă întreb dacă fusesem cu ade¬ 
vărat plecată. Mama mă trata ca întotdeauna; îmi remarcase, 
oare, absenţa ? îşi amintea măcar de ce-am plecat ? Am o 
teorie conform căreia, ori de câte ori iei o decizie impor¬ 
tantă, partea din tine rămasă în urma ta continuă viaţa pe 
care ai fi avut-o dacă ai fi rămas. Unii oameni au câmpuri 
magnetice extrem de puternice, iar unii se recreează în tota¬ 
litate în afara trupului lor. Nu e o fantezie de-a mea, chiar 
aşa se întâmplă. Dacă o olăriţă are o idee, o transformă 
într-un vas de lut care există separat de ea, în propria lui 
viaţă, separată. Ea face uz de o substanţă fizică pentru a-şi 
întrupa gândurile. Dacă eu folosesc o substanţă metafizică 
pentru a-mi întrupa gândurile, e posibil ca, la un moment 
dat, eu să mă aflu într-un loc, unde să influenţez un anumit 
număr de lucruri, exact ca olăriţa, iar vasul ei de lut să aibă 
o anumită influenţă în anumite locuri. Există posibilitatea 
ca eu să nu mă aflu aici deloc şi ca toate părţile ce mă compun, 
unele mergând în sensul alegerilor pe care le-am făcut, iar 
altele în cel al opţiunilor pe care nu le-am urmat, să intre 
în contradicţie unele cu altele. Să continui să fiu o misionară 
evanghelică din nordul ţării, dar şi persoana care a fugit. 
Poate că, o vreme, aceste două întrupări ale sinelui meu s-au 
amestecat una cu alta. Nu m-am dus nici înainte în timp, 
nici înapoi, ci am traversat timpul în diagonală, către ceea 
ce aş fi putut deveni, dacă aş fi lăsat scenariul să se desfăşoare. 

— Ţi-ai vărsat ceaiul, a sărit Betty indignată. Aşa că i-am 
dat dublu şi am plecat. 

Nu m-am dus direct acasă, ci sus, pe deal. Din cauza vremii 
neprietenoase, nu mai era nici ţipenie. Dacă aş fi locuit şi 


198 



acum aici, aş fi fost şi eu în casă. Dar un vizitator are dreptul 
să se poarte nebuneşte. Am urcat până în vârf, de unde se 
vedea perfect zăpada plutind în cerc şi aşternându-se dea¬ 
supra oraşului, până când l-a acoperit de tot. în spatele meu, 
nu se mai vedea nimic. Aş fi putut ţine o predică impre¬ 
sionantă acum... „Păcatele mele atârnau asupră-mi precum 
un nor greu, însă El mi le-a şters şi m-a eliberat...", genul 
ăsta de chestie. Dar unde e Cel de Sus acum, când cerul e 
plin de cosmonauţi şi Dumnezeu a fost detronat ? Mi-e dor 
de Dumnezeu. Mi-e dor să ştiu că există cineva care îmi e 
loial sută la sută. Din punctul meu de vedere, Dumnezeu 
nu m-a trădat. Slujbaşii lui, da, însă ei sunt făcuţi să trădeze. 
Mi-e dor de Dumnezeu, cel care îmi era prieten. Nici măcar 
nu ştiu dacă El există, însă ştiu că, dacă Dumnezeu este 
modelul nostru afectiv, foarte puţini oameni se pot ridica 
la înălţimea Lui. Mă gândesc uneori că, poate într-o zi, acest 
lucru ar putea fi posibil, şi acea fracţiune de secundă în care 
am avut acest gând mi-a pus mintea şi sufletul în mişcare 
şi m-a făcut să doresc să încerc să găsesc echilibrul între cer 
şi pământ. Dacă slujbaşii Săi nu s-ar fi grăbit să ne despartă, 
poate că aş fi fost dezamăgită, poate că aş fi aruncat brocartul 
cel alb pentru o farfurie cu supă. Aşa cum stau lucrurile, 
nu mă pot hotărî, îmi doresc pe cineva care să fie aspru la 
nevoie şi care să mă iubească până la moarte şi care să ştie 
că dragostea e la fel de puternică precum moartea şi să fie 
de partea mea toată viaţa. îmi doresc pe cineva care să mă 
distrugă şi să se lase distrus de către mine. Sunt multe forme 
de dragoste şi afecţiune; unii îşi pot petrece toată viaţa 
împreună, fără să-şi ştie numele unul altuia. Să dai un nume 
e un proces dificil, care ia mult timp; numele trebuie să dea 
seama de esenţă şi înseamnă putere. însă cine te cheamă acasă 
în nopţile de nebunie ? Doar cel sau cea care îţi ştie numele. 
Dragostea romantică a fost diluată şi turnată în ediţii broşate 
şi a vândut milioane şi milioane de exemplare. Undeva, ea 
încă mai există, în forma ei originală, scrisă pe tăbliţe de 
piatră. Aş putea să traversez mările, să sufăr de insolaţie şi 


199 



să dăruiesc tot ce am, însă nu pentru un bărbat, pentru că 
ei vor doar să distrugă, nu şi să fie distruşi. Din acest motiv, 
ei nu pot avea nici o legătură cu dragostea romantică. Există, 
fireşte, şi excepţii, şi sper că acele persoane sunt fericite. 

Mă sperie foarte tare necunoscutul necesităţilor mele. Nu 
ştiu cât sunt de uriaşe şi cât de înalte, ce ştiu sigur e că încă 
nu mi le-am împlinit. Dacă vrei să afli circumferinţa unei 
picături de ulei, poţi apela la praf de licopodium. Asta am 
nevoie să găsesc. Un tub de praf de licopodium, pe care să-l 
presar pe nevoile mele şi să aflu cât sunt de mari. Apoi, când 
voi întâlni pe cineva, îi voi pune în faţă foile cu rezultatul 
experimentului meu, să ştie exact la ce se înhamă. Doar că 
nevoile mele ar putea avea o rată de creştere pe care n-o pot 
măsura sau s-ar putea preschimba în altceva sau ar putea 
dispărea. Singurul lucru de care sunt sigură e că nu vreau 
să fiu trădată, însă e foarte greu să spui asta ferm din start, 
la începutul unei relaţii. E un cuvânt pe care lumea nu-1 
foloseşte prea des, ceea ce mă cam bulversează, pentru că 
există multe tipuri de infidelitate, însă trădarea e trădare 
oriunde ar fi. Prin trădare înţeleg promisiunea că vei fi de 
partea cuiva, după care să fii de partea altcuiva. 

De aici, de pe partea asta a dealului, acolo unde se povâr- 
neşte spre stâncă, se poate vedea zona în care stătea Melanie. 
Ne-am reîntâlnit întâmplător, în cel de-al doilea an de la 
plecarea mea de acasă; împingea un cărucior. Dacă înainte 
era senină până la bovinism, acum era aproape o legumă. 
Mă uitam la ea şi nu pricepeam cum de avusesem o relaţie 
cu această fiinţă; şi totuşi, când mă părăsise prima dată, cre¬ 
zusem că am să mor, atât de otrăvit îmi era sângele. N-o 
putusem uita. Acum, părea că a uitat totul. îmi venea s-o 
zgâlţâi bine, să mă dezbrac de toate hainele în mijlocul dru¬ 
mului şi să strig: „îţi aminteşti de corpul ăsta?“ Timpul e 
un mare ucigaş; oamenii uită, se plictisesc, îmbătrânesc, 
pleacă. Mi-a zis că, oricum, istoric vorbind, nu se întâmplaseră 
prea multe lucruri între noi. însă istoria e o sfoară plină de 
noduri, iar lucrul cel mai bun pe care îl poţi face e să o admiri 


200 



şi, poate, să mai faci şi tu vreo câteva noduri. Istoria e un 
hamac în care să te legeni şi un joc pe care să-l joci. Un joc 
de-a sfoara. Melanie mi-a zis că toate aceste sentimente pe 
care le avusese odată pentru mine muriseră. Lucrurile moarte 
au ceva seducător. Ce e mort poate fi maltratat, schimbat 
şi recolorat. N-o să se plângă. Atunci, ea a râs şi a zis că 
probabil fiecare dintre noi are o perspectivă diferită asupra 
celor întâmplate... A râs iar şi a zis că povestea pe care i-o 
spun eu este una foarte frumoasă, însă viziunea ei era una 
nudă şi consta în faptele ca atare. A zis că speră că n-am 
păstrat nici o scrisoare, că e prostie să te agăţi de lucruri care 
n-au nici o semnificaţie. Ca şi cum scrisorile şi fotografiile 
ar face lucrurile mai reale şi mai periculoase. I-am spus că 
n-am nevoie de scrisorile ei ca să-mi aduc aminte ce s-a 
întâmplat. După care ea a devenit absentă şi a început să 
vorbească despre vreme, despre starea drumurilor şi despre 
preţul tot mai crescut al hranei pentru bebeluşi. 

M-a întrebat cu ce mă ocup şi aş fi vrut să-i spun că 
sacrific plozi nou-născuţi de pe vârful Pendle Hill sau că 
dau o mână de ajutor la comerţul cu sclavi albi. Orice, doar 
ca s-o scot din minţi. Şi totuşi, în felul ei, era fericită. Renun¬ 
ţaseră la carne, era din nou gravidă şi aşa mai departe. începuse 
chiar să corespondeze cu mama. Lucraseră împreună la prima 
misiune de ajutorare a persoanelor de culoare organizată 
de municipalitate. Mama îşi golise Bufetul de Război de 
conserve de ananas, fiind convinsă că asta mănâncă ei. Mai 
mult decât atât, colindase casele enoriaşilor şi strânsese pături, 
ca să nu le fie frig. Când primul pastor de culoare a venit la 
uşa ei, a încercat să-i explice importanţa sosului cu pătrunjel. 
Mai târziu, a aflat că acesta îşi petrecuse cea mai mare parte 
a vieţii în Huli. Melanie, care încă mai credea că într-o zi 
va deveni misionară, se ocupase de această situaţie delicată 
cum putuse ea mai bine, însă fusese total depăşită. Şi, cât 
durase misiunea, toată lumea trebuise să se mulţumească 
doar cu jambon cu ananas, tartă cu ananas, pui cu sos de 


201 



ananas, ananas bucăţi, ananas felii. „La urma urmei, a zis 
mama filozofic, portocalele nu-s singurele fructe." 

Se întunecase când am coborât dealul, şi fuiori de zăpadă 
mi se lipeau de faţă. M-am gândit la căţea şi m-a apucat brusc 
o tristeţe copleşitoare; tristeţe pentru moartea ei, pentru 
toate morţile inevitabil legate de schimbare. Nu există nici 
o alegere care să nu implice şi o pierdere. însă căţeaua a fost 
îngropată în pământ curat, iar lucrurile pe care le îngropasem 
începeau să iasă la lumină singure; temeri umede şi gânduri 
periculoase şi umbre pe care le-am lăsat deoparte, pentru 
clipe mai potrivite. Nu le-am putut pune deoparte pentru 
totdeauna, întotdeauna va veni o zi când nu le vei mai putea 
ignora. însă nu toate locurile întunecate au nevoie de lumină, 
nu trebuie să uit asta. 

Când am intrat în casă, mama avea căşti la urechi şi nota 
de zor ceva pe o bucată de hârtie. în faţa ei se afla un aparat 
de radio impozant. Am bătut-o uşor pe umăr. 

— Puteam să fac infarct din cauza ta, a sărit ea, răsucind 
de butoane în sus şi în jos. Nu pot să vorbesc acum, sunt 
pe recepţie. 

— Pe ce recepţie ? 

— Mi se transmit rapoartele. 

Şi-a aranjat mai bine căştile pe urechi şi a început să scrie 
din nou. Abia o oră mai târziu am putut, în fine, să mă înţe¬ 
leg cu ea. Ne-am aşezat la masă şi-am mâncat câte o farfurie 
cu risotto cu carne de vacă Vesta şi am aflat la ce s-a referit 
exact când a zis că a trecut pe electric. Vechiului ei radiou 
îi pocnise din senin o galenă, ceea ce însemna adio World 
Service. Fugise repede la magazin cu carnetul de cecuri, ca 
să găsească o alternativă, şi văzuse o reclamă care te îndemna 
să-ţi construieşti singur radioul CB 1 . îl cumpărase, împreună 
cu cel mai ieftin tranzistor cu care se putea descurca. Era 

1 Citizens Bând, aparat ce transmite şi recepţionează semnale 
radio în cadrul unei anumite benzi de frecvenţă. Sistem privat de 
comunicare radio construit în jurul unui asemenea aparat. 


202 



o extravaganţă, însă Societatea tocmai falimentase şi avea 
nevoie de ceva care să-i ocupe mintea. A zis că fusese foarte 
dificil, însă cu toate astea, o făcuse, iar acum fie vorbea în 
mod regulat cu creştinii din întreaga Anglie, fie asculta radioul. 
Existau deja planuri pentru o viitoare adunare şi o broşură 
pentru ascultătorii credincioşi. 

— E voia Domnului, a zis, aşa că nu mă bate la cap când 
vezi că am treabă. 

O fi fost zăpada, mâncarea sau imposibilitatea vieţii mele 
aceea care mă făcea să sper că mă voi culca şi mă voi trezi 
cu trecutul intact. Se pare că alergasem într-un mare cerc 
şi mă reîntâlnisem pe mine, la linia de start. 


Sir Percival a rămas pe scaunul lui îngust mult după ce 
gazda lui s-a dus la culcare. Şi-a examinat nedumerit mâinile, 
la lumina arzătoare a torţei. O mână era ciudată, sigură şi 
fermă. Mâna lui cea blândă şi plină de consideraţie. Mâna 
cu care hrănea câinele sau sugruma diavolii. Cealaltă mână 
părea subnutrită. O mână golaşă, plină de întrebări, neutră, 
neplăcută. O mână speriată, dar care era, în acelaşi timp, cea 
care restabilea echilibrul. în noaptea aceea, Percival se înfu¬ 
riase. Călătoria lui părea inutilă, iar el se simţise păcălit. Gazda 
lui îl întrebase de ce a plecat, fără să vrea de fapt să asculte, 
presupunând că avusese el motivele lui, fie că regele era nebun, 
ori Masa Rotundă distrusă. Percival rămăsese tăcut. Plecase 
pentru binele său, şi atât. în ziua aceea, se gândise să se 
întoarcă. Se simţea tras înapoi ca o bobină de bumbac, aşa 
că ameţise şi voia să se lase în voia firului şi să se trezească 
înconjurat de lucruri dragi. în noaptea aceea, a visat că e 
un păianjen care atârnă de un stejar uriaş, aproape până jos. 
Apoi a venit un corb şi a zburat drept prin plasa lui, aşa că 
a căzut de sus, de unde era, şi s-a făcut nevăzut cât ai clipi. 


203 



Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, soarele se chinuia 
să iasă printre norii de zăpadă, dincolo de geamul prăfuit. 
Casa era extrem de tăcută. De obicei, mama punea muzică 
şi o auzeam cântând şi pe ea sau exersând la o nouă armonie, 
începuse să călătorească împreună cu Pastorul Finch şi dr㬠
covenia lui de microbuz, ori de câte ori el se afla în zonă. 
Simţea că are multă experienţă şi că le-ar fi de mare ajutor 
altor părinţi nefericiţi, cu copii posedaţi de diavol. începuse 
să-şi facă un soi de ghid de prim-ajutor pentru cei al căror 
spirit era tulburat. Ce să nu facă, pe cine să contacteze, ce 
pasaje din Biblie să citească. Şi, fireşte, corului îi plăcea să-şi 
înregistreze muzica pe benzi audio, ca să îndepărteze dia¬ 
volul prin cânt. Cele mai multe melodii erau creaţia Pasto¬ 
rului Finch. Eram bucuroasă că are o preocupare, însă nu 
la fel de bucuroasă de faptul că în ghid erau enumerate, 
punct cu punct, propriile mele păcate. Măcar bine că nu 
lipise şi poza mea de paşaport, ca să-i avertizeze pe cei din 
nord-vest să-şi ţină fiicele sub cheie de spaima mea. 

Am rămas cu ei până după Crăciun. Obligată să urmăresc 
nesfârşite programe despre Naşterea Domnului şi să mănânc 
plăcinţele cu carne cu doamna White, care era atât de stre- 
sată, că nu se mai putea opri din sughiţ. 

— Jack, adă sărurile, a poruncit mama, strângând-o pe 
doamna White de nas până i l-a învineţit. Sărurile n-au avut 
nici un efect, iar doamna White a trebuit să fie dusă la staţia 
de autobuz, ţinută de braţ de tata. 

— E numai şi numai din vina ta, a bombănit mama. 
Tocmai în ajunul Crăciunului. 

După care s-a dus în sufragerie să ia o gură de porto şi 
să tragă cu ochiul la cadourile de Crăciun. Ardea de nerăb¬ 
dare să-şi deschidă cadourile, deşi era abia ora unsprezece. 

Am hotărât să jucăm Beetle, ca să treacă timpul mai uşor. 

— Ai trişat, a exclamat mama, în clipa în care am potrivit 
ultimul picioruş roşu pe insecta mea. Să nu ai niciodată 
încredere într-un păcătos. 


204 



— Bine, mai jucăm o dată. 

Şi asta am şi făcut, până la douăsprezece fără cinci fix, 
când mama a sărit brusc în picioare şi a dat drumul la radio, 
ca să audă Big Benul. 

— Ia-ţi paharul, a ţipat, şi mi l-a umplut cu limonadă şi 
un deget de porto. Crăciun fericit, Domnul fie lăudat, aşa, 
acum hai să vedem ce-a primit fiecare! 

Şi s-a năpustit la grămada de sub brad. 

— Ia uite, ai dat îngerul jos, m-am tânguit. 

Ea l-a pus repede cu susul în jos, în timp ce cu o mână 
continua să rupă ambalajul pachetului. 

— E de la Pastorul Spratt, a zis nerăbdătoare. Eu am 
încuviinţat, întrebându-mă ce Dumnezeu o fi chestia aia şi 
cum de putuse trece fără probleme prin vamă. 

— Iiii, uite, a ţipat. 

Era o labă de elefant, cu un capac deasupra. A şovăit o 
clipă, apoi a dat capacul într-o parte. Era o Cutie de Pro¬ 
misiuni; două straturi de suluri micuţe de hârtie, fiecare cu 
câte un verset din Scriptură. Mama avea lacrimi în ochi în 
clipa în care a aşezat-o cu grijă pe servantă. 

— Ce e asta, de la tanti Maud ? am întrebat, ridicând un 
obiect greu şi lung. 

— Ei, probabil o fi o sabie, ştii cum e ea. 

Mama şi-a lovit uşor tâmplele. 

— Ăsta vreau să ştiu ce e, de la taică-tu. 

Era plat şi nu prea frumos împachetat. L-a desfăcut cu grijă 
şi în faţa noastră a apărut o praştie. Nu mi-a venit să cred. 

— Da’ de ce ţi-a luat tata o praştie ? 

— Eu l-am rugat, vreau să scap de mâţele alea de vizavi. 

Şi mi-a spus că a încercat în toate felurile, de la rugăminţi 
cu frumosul, la ameninţări. însă ele continuau să facă pipi 
în voie pe trandafirii ei de expoziţie. Acum avea să le dea 
câte una bine ţintită cu mazăre uscată. Am clătinat din cap, 
neştiind cum să-i spun că eu nu i-am cumpărat decât o 
jachetă... 


205 



Următoarele câteva zile nu i-am văzut prea des; erau la 
biserică. Cumplita veste i-a parvenit mamei abia cu prima 
scrisoare de după Crăciun. Era, din nou, vorba despre pen¬ 
siunea Morecambe, sau, mai degrabă, despre proprietara ei, 
doamna Butler. 

— Asta e clar o treabă de competenţa Pastorului Finch, 
a zis mama, trăgându-şi pe ea paltonul, ca să se ducă la cabina 
telefonică. 

Imediat ce a plecat, am luat scrisoarea. Se pare că doamna 
Butler, deprimată de scăderea vertiginoasă a numărului de 
clienţi şi frustrată de sâcâielile permanente ale inspectorilor 
de la sanepid, căzuse în patima băuturii. Lucru şi mai im¬ 
portant, se angajase ca directoare la un azil de bătrâni din 
localitate. Acolo, căzuse în mrejele unui individ carismatic, 
care fusese odinioară exorcistul oficial al episcopului din 
Bermuda. Acesta fusese dat afară în împrejurări misterioase, 
pentru o anume ofensă al cărei nume nu poate fi rostit, săvâr¬ 
şită cu soţia diaconului. întors în Anglia şi în siguranţă, în 
braţele îmbibate de alcool ale doamnei Butler, el o con¬ 
vinsese să îl lase să practice voodoo pe unii dintre pacienţii 
ei mai senili. Fusese prins de o soră de noapte. 

Imaginaţi-vă ce era în sufletul mamei mele: Societatea pen¬ 
tru cei pierduţi fusese o lovitură amară, pensiunea Morecambe 
un şoc cumplit, însă aceasta fusese ultima picătură. Am privit 
focul, aşteptând să se întoarcă acasă. Familiile, cele adevărate, 
sunt scaune şi mese şi numărul adecvat de ceşti, însă eu nu 
aveam nici o posibilitate de a mă alătura vreuneia, şi nici 
de a renunţa la a mea; îmi legase un fir de un nasture, de 
care mă putea trage oricând voia. Cunoşteam o femeie, 
într-un alt loc. Poate că ea avea să mă salveze. Dar dacă 
dormea ? Dacă mergea ca o somnambulă pe lângă mine şi 
eu nu ştiusem niciodată? Atunci, s-a auzit uşa din spate 
trântindu-se şi mama a intrat vijelios aducând cu ea o pală 
de vânt, nodul de la basma i se ridicase până sus, la obraz, 
ca o guşă enormă, cu imprimeu. 


206 



— Ce balamuc, a strigat, aruncând scrisoarea în foc. Dacă 
mă mai gândesc mult la idioţii ăştia, o să-mi pierd transmi¬ 
siunea. Adu-mi căştile. 

I-am întins căştile, iar ea şi-a potrivit microfonul. 

— Aici Kindly Ligbt\ cheamă Manchester, vă aud 
Manchester, aici Kindly Light. 


1 Lumina cea blândă. 



Cuprins 


Geneza . 9 

Exodul. 29 

Leviticul . 65 

Numerii . 85 

Deuteronomul . 109 

Iosua . 115 

Judecătorii. 147 

Rut. 163