Mark Twain — Jurnalul lui Adam si al Evei

MARK TWAIN 


MARK IWAIN 


JURNALUL LUI ADAM 
ŞI AL EVEI 


Traducere din limba engleză 
Carmen Paţac 


The Diaries of Adam and Eve 
Mark Twain 


Ilustraţie copertă: Lester Ralph 


Editura Litera 
O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România 
tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372 
e-mail: comenziQlitera.ro 


Ne puteţi vizita pe 
www.litera.ro 


Jurnalul lui Adam și al Evei 
Mark Twain 
Copyright © 2016 Grup Media Litera 
pentru versiunea în limba română 
Toate drepturile rezervate 


Editor: Vidraşcu şi fiii 
Corector: Corina Tăbăraş 
Tehnoredactare şi prepress: Ana Vârtosu 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a 
României 

TWAIN, MARK 

Jurnalul lui Adam şi al Evei / Mark Twain; 
trad.: Carmen Paţac - Bucureşti: Litera, 
2016 

ISBN 978-606-33-0828-4 

I. Paţac, Carmen (trad.) 

821.135-93-34 


CRONOLOGIE 


1835 
La 30 noiembrie se naşte, în Florida (SUA), Samuel 
Langhorne Clemens, al cincilea copil al lui Jane 
Lampton şi al lui John Marshall Clemens, judecător 
de pace şi negustor păgubos. 


1839 
Familia Clemens se mută în târguşorul Hannibal 
(Missouri), de pe malul fluviului Mississippi. 


1848 


Samuel Clemens este ucenic-tipograf la gazeta 
locală Missouri Courier. 


1851 


Îl ajută pe fratele său Orion Clemens să editeze un 
alt ziar local, The Hannibal Journal. 


1852 
În revista The Carpet Bag din Boston publică schiţa 
umoristică Cum l-a băgat în sperieți filfizonul pe 
colonist, semnată cu inițialele S.L.C. 


1853 


Pleacă din Hannibal pentru a cutreiera ţara. 
Lucrează ca  ucenic-tipograf la St. Louis, 
Philadelphia şi New York. 


1855 


Lucrează în tipografia ziarului Evening News din St. 
Louis, apoi în tipografia fratelui său Orion, stabilit 
între timp la Keokuk. 

1856 
În ziarul Daily Post din Keokuk îi apar câteva 
scrisori semnate cu pseudonimul Thomas Jefferson 
Snodgrass. 


1857 


Îşi începe ucenicia ca pilot pe un vas fluvial de pe 
Mississippi. 


1858 
La 9 septembrie obţine brevetul de pilot. Colaborări 
nesemnate la ziarul Crescent din New Orleans. 


1859 
Pe la începutul lui mai, în revista True Delta din 
New Orleans îi apare o parodie la adresa bătrânului 
pilot Isaiah Sellers, care semna cu pseudonimul 
Mark Twain articolele sale cu sfaturi pentru 
navigatori. Scriitorul preia acest pseudonim, 
semnând cu el colaborările sale la ziar. 


1863 
Începând din 2 februarie îşi semnează cu 
pseudonimul Mark Twain colaborările la ziar (mai 
ales reportaje despre adunarea legislativă recent 
înființată în Carson City, capitala Teritoriului 
Nevada.) 


1864 


În primăvară pleacă la San Francisco, unde lucrează 
un timp ca reporter la ziarul Morning Call. 


Colaborează la revistele literare The Golden Era şi 
The Californian (editată de Bret Harte). 


1865 
Reîntors în San Francisco, după câteva luni 
petrecute într-o regiune minieră din California, 
aşterne pe hârtie o anecdotă auzită de la un miner; 
la îndemnul umoristului Artemus Ward, o va 
dezvolta într-o 


schiţă, pe care o va trimite revistei Saturday Press 
din New York; va fi publicată la 18 noiembrie, sub 
titlul Broasca săltăreață din ținutul Calaveras. 


1867 

În mai îi apare prima carte Broasca săltăreaţă din 
ținutul Calaveras şi alte schițe. În iunie se îmbarcă 
pe vaporul Quaker City, pentru a trimite reportaje 
ziarului Alta California şi ziarului newyorkez Tribu 
Tie despre călătoria prin Europa şi Orientul 
Mijlociu, întreprinsă de un grup de turişti americani 
pioşi. La întoarcerea din călătorie, face cunoştinţă 
la New York cu Olivia Langdon, sora unuia dintre 
pasagerii de pe Quaker City. 


1869 

În iulie apare Ageamiii in străinătate. 
1870 

La 2 februarie are loc 

căsătoria lui Mark 

Twain cu Olivia 

Langdon, în orăşelul 

Elmira. Tânăra 


pereche se stabileşte 
la Buffalo, unde Twain 
devine coproprietar al 
ziarului local The 
Express. În noiembrie 
i se naşte un fiu, 
botezat Langdon. 


1871 


Mark Twain în 1867 


Twain se mută împreună cu familia la Hartford 
(Connecticut). 


1872 
În martie i se naşte o fetiţă, Olivia Susan (Susy). În 
iunie moare Langdon, fiul lui. Twain întreprinde 
prima călătorie în Anglia. Îi apare volumul La trântă 
cu viața. 


1873 
Din nou în Anglia, împreună cu soţia şi cu fetiţa lui. 
Spre sfârşitul anului apare Epoca aurită, scrisă în 
colaborare cu Charles Dudley Warner. 


1874 
În iunie i se naşte a doua fetiţă, Clara Langdon. 
Toamna, familia se instalează în casa nouă, 
construită la Hartford, în care va locui timp de 
aproape două decenii. În noiembrie, revista Atlantic 
Monthly din Boston, condusă de scriitorul William 
Dean Howells, îi publică schiţa O poveste adevărată. 


1875 


Apare volumul Schiţele noi şi mai vechi ale lui Mark 
Twain. 


1876 


Spre sfârşitul anului apare volumul Aventurile lui 
Tom Sawyer. 


1880 


În iulie se naşte a treia fiică a scriitorului, botezată 
Jane (Jean). Apare O raită prin străinătate. 


1861 


Apare Prinţ şi cerşetor. 


1882 


10 


Twain face o călătorie cu vaporul pe Mississippi şi-şi 
revede meleagurile copilăriei. Apare volumul Furtul 
elefantului alb. 


11 


1883 
Apare Viața pe Mississippi. 


1884 
Apare Aventurile lui Huckleberry Finn în editura 
patronată de Twain şi condusă de nepotul său, 
Charles Webster. 


1888 
Primeşte titlul de Master of Arts al Universității 
Yale. 


1889 


Apare Un yankeu la curtea regelui Arthur. 


1891 
Pleacă împreună cu familia în Europa, unde va 
rămâne până în 1895 (locuind în Germania, Franţa, 
Italia). Trimite corespondențe din Europa ziarului 
Sun din New York. 


1893 
Apare volumul Bancnota de un milion de lire şi alte 
povestiri noi. 


12 


Twain în laboratorul lui Nikola Tesla, 1894 


13 


1894 


Apare Tom Sawyer în străinătate; de asemenea, 
Wilson Zevzecul, publicat în foileton în revista 
Century (între decembrie 1893 şi iunie 1894). 


1895 


Vara, Twain porneşte într-un turneu în jurul lumii, 
pentru a-şi achita datoriile. Citeşte din opera lui în o 
sută de oraşe din America, Asia, Australia, Africa de 
Sud. 


1896 


Îşi încheie turneul în vară, la Capetown şi pleacă în 
Anglia. Între timp, în SUA, i-a apărut, fără 
semnătură, volumul Amintirile personale ale Ioanei 
dArc. Cu semnătură îi va apărea volumul Tom 
Sawyer detectiv şi alte povestiri. 

În august moare de meningită fiica lui Twain, Susy, 
rămasă la Hartford. 


1897 
Apare volumul 
Urmând linia 
Ecuatorului, publicat în 
Anglia sub titlul Alte 
raite j prin 
străinătate. In 1897- 
1900 Twain locuieşte la 


Viena şi la Londra, 
precum şi în Elveţia. 


Placă pe Sydney Writers 
Walk comemorând vizita 
1898 lui Mark Twain în 1895 


În revista Harper 
Magazine îi apare articolul „Vremuri agitate în 
Austria”. Twain începe să-şi scrie Autobiografia. 


14 


1899 
Începe să apară, în editura American Publishing 
Company, aşa-numita „Uniform Edition” a operelor 
lui Twain (în 22 de volume). 


1900 
În octombrie Twain se întoarce în Statele Unite şi se 
stabileşte la New York, unde desfăşoară o intensă 
activitate publicistică şi oratorică. 


1903 
Toamna, pleacă în Italia împreună cu familia, 
deoarece soţia lui este grav bolnavă şi i se 
recomandă „o schimbare de aer”. 


1904 
La 5 iunie moare, într-o casă de lângă Florenţa, 
Olivia Langdon Clemens, soţia scriitorului. Acesta 
se întoarce în SUA şi se stabileşte la New York. 
Apare Fragmente din jurnalul lui Adam. 


È <a 


Fotografie făcută lui Mark Twain în 1908, folosind 
autocromia, un procedeu inventat de fraţii Lumiere 


1906 
Publică, într-un tiraj limitat şi fară semnătură, eseul 
filosofic Ce este omul?. Apare Moştenirea de 30 000 
de dolari. 


1907 


La 26 iunie i se 
decernează, la Oxford, 
titlul de doctor în 
litere (conferit şi lui 
Rudyard Kipling etc.). 


1908 

Vara, se stabileşte la 
Redding 
(Connecticut), într-o 
vilă anume construită 
pentru el de către 
arhitectul Howells, fiul 
prietenului său, şi 
botezată Stormfield. 


Mark Twain, la decernarea 
1909 titlului de doctor în litere 
din partea Universității Oxford 


Moare în ziua de 21 
aprilie, la Redding. 


16 


JURNALUL LUI ADAM 
ŞI AL EVEI 


PARTEA | 


FRAGMENTE 
DIN JURNALUL LUI ADAM 


Luni. Creatura asta nouă cu părul lung mă 
cam încurcă. Îmi dă mereu târcoale şi mă 
urmăreşte. Nu prea-mi place asta fiindcă nu-s 
obişnuit cu societatea. Mai bine stătea cu 
celelalte animale... Azi e timp noros, bate vânt 
de la răsărit. Cred c-o să vină ploaia peste 
noi... „Noi”? De unde-am scos şi cuvântul ăsta? 
Ah, mi-aduc aminte: îl spune mereu creatura 
cea nouă. 

Marţi. Mă tot uit la cascadă. E mare şi cred 
că-i cel mai frumos lucru de pe tot domeniul. 
Creatura cea nouă îi zice cascada Niagara. De 
ce, nu prea ştiu. Pretinde că seamănă cu 
cascada Niagara, dar ăsta nu-i un motiv. Mi se 
pare că bate câmpii. Eu unul n-am apucat încă 
să dau nume la nimic. În schimb, creatura cea 
nouă dă nume la tot ce-i iese-n cale. Eu nici n- 
apuc să protestez. Şi găseşte mereu acelaşi 


17 


pretext: că seamănă cu ceva. Să luăm, de 
exemplu, pasărea Dodo. Zice că, de cum te uiţi 
la ea, nu se poate să nu vezi că seamănă cu 
pasărea Dodo. Aşa că, fară doar şi poate, va 
trebui să poarte numele ăsta. N-am chef să mă 
enervez pentru atâta lucru. Oricum, tot n-ar 
sluji la nimic. Auzi colo, Dodo! Seamănă aia cu 
pasărea Dodo cum semăn eu! 

Miercuri. Mi-am făcut un adăpost pentru 
ploaie, dar n-am avut parte de linişte. Creatura 
cea nouă a venit înăuntru fară s-o cheme 
nimeni. Când am încercat s-o dau afară, a scos 
apă pe găurile cu care se uită, pe urmă a şters- 
o cu dosul labelor şi-a făcut zgomotul pe care-l 
fac celelalte animale când sunt supărate. Tare- 
aş vrea să tacă din gură, dar vorbeşte tot 
timpul. Şi asta, la biata creatură, sună ca un 
fel de bălmăjeală repezită. Nici nu prea ştiu 
cum să-i spun. N-am mai auzit niciodată voce 
omenească până acum, şi orice sunet nou şi 
deosebit care se rătăceşte în liniştea solemnă a 
singurătăţii visătoare din jur îmi răneşte auzul 
şi-mi pare o notă falsă. Şi sunetul ăsta nou e 
atât de-aproape! Îl aud lângă umăr, la ureche, 
întâi într-o parte, pe urmă-n cealaltă. Iar eu 
sunt obişnuit cu sunete mai mult sau mai puţin 
îndepărtate. 


18 


Vineri. Orice-aş face, creatura o ţine pe-a ei 
şi dă nume la toate. Nici nu se sinchiseşte. 
Pentru domeniu aveam un nume foarte bun. 
Suna muzical şi drăguţ: GRĂDINA RAIULUI. Eu îi 
spun mai departe tot aşa, dar numai pentru 
mine, nu în public. Creatura cea nouă zice că, 
de vreme ce peste tot sunt numai păduri, 
stânci şi privelişti frumoase, nu aduce câtuşi 
de puţin cu o grădină. Zice că seamănă cu un 
parc şi cu nimic altceva decât cu un parc. Prin 
urmare, fără să mă consulte, l-a rebotezat 
PARCUL CASCADEI NIAGARA. Mi se pare destul 
de arbitrar. A şi apărut o inscripţie: 


NU CĂLCAŢI PE IARBĂ. 


19 


S-a zis cu traiul meu fericit de odinioară. 

Sâmbătă. Creatura cea nouă mănâncă prea 
multe fructe. Foarte probabil, în curând n-o să 
ne mai ajungă nici unuia din noi. Iarăşi „noi” - 
cuvântul ei. Dar acuma-i şi-al meu, de când îl 
aud aşa de des. Foarte multă ceaţă de 
dimineaţă. Eu unul nu ies pe ceaţă. Ea iese. 
lese pe orice vreme şi pe urmă vine înăuntru 
cu picioarele pline de noroi. Şi vorbeşte. Ce 
plăcut şi linişte era înainte aici! 

Duminică. Am scos-o la cap. Ziua asta e din 
ce în ce mai greu de suportat. În noiembrie 
trecut a fost aleasă ca zi de odihnă şi păstrată 
ca atare de atunci încoace, înainte aveam şase 
din astea pe săptămână. Azi dimineaţă am 
prins-o pe creatura cea nouă că încerca să ia 
mere din pomul cu fructul oprit. 

Luni. Creatura cea nouă spune că o cheamă 
Eva. Merge, n-am nimic împotrivă. Zice c-are 
nume, ca s-o chem când vreau să vină. l-am 
spus atunci că-i inutil. Cuvântul m-a ridicat 
evident în ochii ei, fiindcă e într-adevăr un 
cuvânt pe cinste, care merită să fie repetat, îmi 
mai zice că nu e o creatură oarecare, e o ea, 
ceea ce-i destul de neconcludent, dar, oricum, 
pentru mine-i totuna. Puțin îmi pasă ce e. 
Numai de şi-ar vedea de-ale ei şi n-ar mai 
trăncăni atâta. 


20 


Marţi. A umplut tot domeniul cu nume 
execrabile şi inscripţii respingătoare: 


SPRE BULBOANĂ 
SPRE INSULA CAPRELOR 
SPRE GROTA VÂNTURILOR 

Zice că din parc s-ar putea face o staţiune 
de vară frumuşică, dacă ar fi la modă aşa ceva. 
Stațiune de vară, altă scorneală de-a ei. Numai 
vorbe fără noimă. Ce-i aia staţiune de vară? 
Mai bine n-o întreb, că prea are mania 
explicaţiilor. 

Vineri. S-a apucat să mă bată la cap să nu 
mai trec prin cascadă. Ce-o fi rău în asta? Zice 
că i se face părul măciucă. Mă-ntreb de ce. Aşa 
am făcut de când mă ştiu. Mi-a plăcut 
întotdeauna să mă arunc în apa rece. Bănuiesc 
că pentru asta e făcută cascada. După câte 
văd, n-are alt rost şi trebuie să fi fost şi ea 
făcută pentru ceva. Eva zice că apa aia mare a 
fost făcută doar pentru decor, ca rinocerul şi 
mastodontul. 

Am trecut prin cascadă într-un butoi, dar ei 
nu i-a plăcut. Pe urmă într-o albie, dar tot 
degeaba. Am înotat prin bulboană şi în 
torentul cascadei înfăşurat în frunze de 
smochin, care au suferit mari stricăciuni. Să te 
tii după aia reproşuri peste reproşuri, fiindcă 
am fost aşa de extravagant. Prea mi se pun 


21 


beţe-n roate aici. Am nevoie de-o schimbare de 
decor. 

Sâmbătă. Marţi noaptea am evadat. După 
două zile de drum, mi-am construit alt adăpost, 
într-un loc ferit, şi am şters cât am putut 
urmele pe care le lăsasem. Dar m-a urmărit o 
fiară pe care a îmblânzit-o ea şi la care-i spune 
lup. Ea s-a pus iar să facă zgomotul ăla jalnic şi 
să scoată apă pe găurile cu care se uită. N-am 
avut încotro şi-a trebuit să mă-ntorc cu ea. 
Sunt hotărât să emigrez din nou când s-o ivi 
ocazia. Se-apucă de-o mulţime de lucruri 
trăsnite: printre altele, 


22 


studiază de ce animalele numite lei şi tigri 
se hrănesc cu iarbă şi flori când, spune ea, 
dinţii pe care-i au arată că-s meniţi să se 
mănânce unii pe alţii. Asta-i o prostie, pentru 
că, dacă ar face aşa, ar însemna să se ucidă 
între ei şi ar inaugura astfel aşa numita 
„moarte”. lar moartea, din câte am aflat, n-a 
pătruns încă în parcul ăsta. Ceea ce, în 
anumite privinţe, reprezintă o pierdere. 

Duminică. Am scos-o la cap. 

Luni. Cred că ştiu pentru ce-i făcută 
săptămâna: ca să te poţi odihni după truda de 
duminică. Mi se pare o idee bună... S-a urcat 
iarăşi în copacul ăla. Am aruncat cu bulgări de 
pământ în ea. Şi am dat-o jos de-acolo. Zicea 
că n-o vede nimeni. O fi crezând c-a găsit o 
justificare ca să se-aventureze în chestii 
primejdioase, i-am spus care-i părerea mea. 
Cuvântul „justificare” i-a stârnit admiraţia şi 
cred că şi invidia totodată. E exact cuvântul 
care-mi trebuie. 

Marţi. Mi-a spus că e făcută dintr-o coastă 
de-a mea. 

E cel puţin dubios, ca să nu zic altfel. Nu-mi 
lipseşte nici o coastă... E foarte îngrijorată din 
pricina şoimului ei. Zice că iarba nu-i prieşte şi 
se teme că n-o să mai aibă cu ce-l ţine. Crede 
c-a fost făcut să mănânce mortăciuni. Şoimul 


23 


trebuie să se descurce cu ce i se dă. Doar n-o 
să-ntoarcem toate rânduielile cu susu-n jos 
numai ca să-i facem lui pe plac. 

Sâmbătă. leri se privea în iaz, aşa cum face 
mereu, şi a căzut în apă. Mai-mai să se sufoce. 
Zice c-a fost cât se poate de neplăcut. Asta a 
făcut-o să compătimească vietăţile care 


24 


trăiesc acolo şi pe care ea le numeşte peşti - 
pentru că ţine-n continuare să dea câte-un 
nume la toate lucrurile, care nici măcar n-au 
nevoie de nume, de vreme ce nu răspund la el. 
Dar nici n-are vreo importanţă pentru ea, 
fiindcă, orice s-ar spune, tot neroadă e. Aşa că 
aseară a scos o grămadă de peşti din iaz şi i-a 
adus înăuntru. Mi i-a pus în pat ca să le fie şi 
lor cald. M-am uitat azi la ei din când în când 
şi nu mi se par mai fericiţi decât înainte. Doar 
că stau mai liniştiţi. La noapte am să-i dau 
afară. Nu mă mai culc cu ei, fiindcă sunt 
lipicioşi şi nu-i comod să dormi printre ei când 
n-ai nimic pe tine. 

Duminică. Am scos-o la cap. 

Marţi. Acuma s-a împrietenit cu un şarpe. 
Animalele celelalte sunt fericite că le lasă-n 
pace. Făcea tot felul de experienţe cu ele şi le 
sâcâia. Cât despre mine, sunt bucuros că 
şarpele vorbeşte, aşa că am şi eu un pic de 
tihnă. 

Vineri. Zice că şarpele o povăţuieşte să- 
ncerce fructul din copacul ăla, c-o să se-aleagă 
cu o educaţie vastă, desăvârşită şi de soi. l-am 
spus c-o să se mai aleagă cu ceva: o s-aducă 
moartea pe lume. Mare greşeală am făcut. Mai 
bine-mi tineam gura. Aşa, i-am dat o idee: că 
ar putea să-şi salveze şoimul din ghearele 


25 


suferinţei şi ar face rost de carne proaspătă s- 
alunge tristeţea leilor şi tigrilor. Am sfatuit-o 
să se ţină departe de copac. Mi-a răspuns că 
nici nu-i trece prin cap. Nu-mi miroase a bine. 
O să emigrez. 

Miercuri. Am trecut printr-o mulţime de 
peripeții. Aseară am reuşit să scap şi-am mers 
călare toată noaptea, cât am putut de repede, 
ca să ies din parc şi să m-ascund pe vreun alt 


26 


tărâm, până nu-ncepe vânzoleala. Dar n-a fost 
să fie-aşa. Cam la o oră după răsăritul soarelui, 
treceam călare peste o câmpie smălţată cu 
flori. Mii de animale păşteau, dormeau sau se 
hârjoneau între-ele ca de obicei. Dintr-odată au 
început să scoată ţipete înfricoşătoare, într-o 
clipă, o agitaţie frenetică a pus stăpânire pe 
toată întinderea. Fiecare fiară încerca să-şi 
ucidă vecinul. Ştiam ce se-ntâmplase: Eva 
mâncase din fructul ăla şi moartea îşi făcuse 
apariţia în lume... Tigrii mi-au sfâşiat calul, 
fără să le pese că le-am strigat să se poto- 
lească, ba mai mult, m-ar fi sfâşiat şi pe mine, 
dacă aş fi rămas pe loc, ceea ce n-am făcut, ci 
m-am îndepărtat în mare grabă... Am nimerit 
în locşorul ăsta, afară din parc, unde am dus-o 
foarte bine câteva zile. Dar m-a găsit. De cum 
a dat de mine, a şi botezat locul Tonawanda. 
Zice că seamănă cu Tonawanda. De fapt, nu 
mi-a părut rău c-a venit. Pe-aici nu prea sunt 
de-ale gurii şi ea mi-a adus câteva din merele- 
alea. A trebuit să le mănânc fiindcă nu mai 
puteam de foame. Fapta a fost în totală 
contradicţie cu principiile mele, dar constat că 
principiile nu fac nici cât o ceapă degerată, 
dacă n-ai burta plină... A venit înfaşurată-n 
crengi şi mănunchiuri de frunze şi, când am 
întrebat-o ce-nseamnă prostia aia şi-am dat să 


27 


i le smulg şi să le-arunc cât colo, a-nceput să 
chicotească şi s-a roşit toată. Nu mai văzusem 
niciodată una ea asta. Auzi colo, să chicoteşti 
şi să roşeşti. Treaba mi s-a părut prostească şi 
nelalocul ei. Mi-a zis c-o să văd şi eu în curând 
cum vine asta. Aşa a şi fost. înfometat cum 
eram, am lăsat deoparte mărul mâncat doar pe 
jumătate (fară-ndoială cel mai frumos pe care-l 
văzusem vreodată, ţinând seama de faptul că 
sezonul era pe sfârşite) şi m-am împodobit cu 
ramurile şi crenguţele aruncate pe jos. Apoi i- 
am vorbit cu oarecare severitate şi i-am 
poruncit să-mi mai aducă şi să nu mai fac-atâta 
pe nebuna. S-a conformat, după care ne-am 
strecurat până la locul unde se-necăiraseră 
fiarele şi am făcut rost de câteva piei. Am pus- 
o să le prindă cap la cap şi ne-au ieşit nişte 
veşminte pentru când om apărea şi noi în 
lume. Sunt, ce-i drept, cam incomode, da-s 
cochete. Şi la haine, asta-i toata chestia... 
Descopăr c-am în ea o companie bună. Acum, 
că mi-am pierdut domeniul, m-aş simţi singur 
şi aş fi trist fără ea. Încă ceva: zice că s-a dat 
ordin ca de-acum înainte să muncim ca să ne 
câştigăm existenţa. O să-mi fie de ajutor. Eu 
am să supraveghez toată treaba. 

Peste zece zile. Zice că eu sunt de vină c- 
avem destinul pe care-l avem! Pare sinceră 


28 


când povesteşte cum a asigurat-o şarpele că 
fructul oprit nu e mărul, ci castana. Atunci i- 
am răspuns că eu n-am nici o vină, fiindcă n- 
am mâncat castane deloc. Dar mi-a spus că tot 
şarpele a informat-o că, la figurat, „castană” 
înseamnă o glumă veche şi prăfuită. Când am 
auzit una ca asta, am pălit. Făcusem multe 
glume ca să-mi treacă de urât şi poate unele 
erau chiar de felul ăsta, deşi, când le-am făcut, 
eu credeam sincer că-s noi. M-a întrebat dacă 
făcusem vreuna când a venit nenorocirea. N- 
am avut încotro şi a trebuit să recunosc că 
făcusem una în 


29 


sinea mea, nu cu voce tare. Tocmai mă 
gândeam la cascadă şi-mi ziceam: „Ce minunat 
e să vezi masa asta imensă de apă cum se 
rostogoleşte la vale!” Cât ai bate din palme, 
mi-a venit o idee nemaipomenită, aşa că i-am 
dat drumul de îndată: „Dar şi mai minunat, ar 
fi s-o vezi cum se rostogoleşte la deal!” Era cât 
pe-aci să mă prăpădesc de râs, când natura- 
ntreagă s-a dezlănţuit într-un tumult de 
moarte, iar eu a trebuit să fug ca să scap cu 
viaţă. „Aşa, aşa! a făcut ea triumfătoare. 
Tărăşenia asta a pomenit-o şi şarpele. A zis că- 
i castana originară şi-i de-o vârstă cu lumea şi 
pământul.” Vai, da, sunt într-adevăr vinovat! 
De n-aş fi fost atât de spiritual! Ah, de n-aş fi 
avut niciodată ideea aia sclipitoare! 

Peste un an. l-am spus Cain. L-a prins ea pe 
când puneam eu capcane pe malul dinspre 
miazănoapte al lacului Erie. L-a găsit printre 
copacii doborâţi, la câteva mile de adăpostul 
nostru - vreo patru, nu ştie nici ea precis, într- 
un fel, seamănă cu noi. S-ar putea să ne fie 
chiar rudă. Aşa crede ea, dar mi se pare că 
greşeşte. Dimensiunile diferite duc la 
concluzia că e un animal nou şi total deosebit 
de celelalte - poate vreun peşte, deşi, când l- 
am pus în apă să văd ce face, s-a dat la fund. 
Ea s-a aruncat să-l scoată înainte ca experi- 


30 


mentul să poată clarifica problema. Cred totuşi 
că-i peşte, dar pe ea n-o interesează ce cred eu 
şi nu mă lasă să-l pun la-ncercare. Asta n-o mai 
înţeleg. Mi se pare că apariţia creaturii i-a 
schimbat total caracterul şi-a făcut-o complet 
nereceptivă la experienţe. Lighioana asta o 
preocupă mai mult decât oricare alt animal şi 
ea nu e-n stare să spună de ce. 


31 


Mintea i-a luat-o razna, se vede cât de colo. 
Uneori plimbă peştele-n braţe câte-o jumătate 
de noapte, când ăla plânge că vrea-n apă. În 
asemenea ocazii, varsă apă prin găurile cu 
care se uită, bate peştele uşurel pe spate, 
scoate pe gură nişte sunete mângâietoare ca 
să-l liniştească şi arată într-o mie de feluri cât 
o doare şi ce griji îşi face. N-am mai văzut-o 
făcând asta cu nici un peşte şi chestia mă pune 
serios pe gânduri. Înainte de a rămâne noi fără 
domeniu, avea obiceiul să strângă puii de tigru 
pe lângă ea şi să se joace cu ei. Dar nu-mi aduc 
aminte să le fi purtat atâta de grijă când nu le 
pria mâncarea. 

Duminică. Duminica nu munceşte. Se 
tolăneşte istovită pe undeva şi-i place să se 
hârjonească cu peştele. Scoate tot felul de 
sunete caraghioase ca să-l distreze şi se 
preface că-i mănâncă labele. Să-l vezi cum mai 
râde. Treaba asta mă face să cam am îndoieli... 
A început să-mi placă şi mie duminica. E foarte 
obositor să supraveghezi toată munca o săptă- 
mână-ntreagă. Ar trebui să fie mai multe 
duminici. Pe vremuri treceau greu, acum, însă, 
sunt binevenite. 

Miercuri. Nu e peşte. Nu mă dumiresc deloc 
ce e. Când nu-i place un lucru, scoate tot felul 
de sunete curioase şi drăceşti, iar când îi 


32 


place, face „gu-gu”. Nu-i ca noi, fiindcă nu 
merge pe picioare. Nu-i pasăre, că nu zboară. 
Nu-i nici broască, că nu ţopăie, şi nu-i şarpe, 
că nu se târăşte. Sunt convins că nu-i peşte, cu 
toate că n-am avut ocazia să văd dacă ştie sau 
nu să înoate. Nu face decât să stea culcat, 
mai 


33 


ales pe spate, cu picioarele-n sus. N-am mai 
văzut niciodată un animal care să facă aşa 
ceva. Am şi zis că, după părerea mea, suntem 
în faţa unei enigme. Dar ea şi-a arătat doar 
admiraţia, fără să-nţeleagă cuvântul. Mi se 
pare că-i ori o enigmă, ori un soi de gândac. 
Dacă moare, îl desfac să văd din ce-i făcut. În 
viaţa mea nu m-a uimit ceva în halul ăsta. 
Peste trei luni. Uimirea creşte în loc să 
scadă. Acuma creatura nu mai stă culcată. A 
pornit-o în patru labe. E totuşi altfel decât 
celelalte animale cu patru picioare. Pe-alea din 
faţă le are grozav de scurte şi, prin urmare, 
mai tot trupul îi stă în sus, într-un mod foarte 
incomod şi deloc plăcut la vedere. E construit 
cam ca noi, dar felu-n care se mişcă dovedeşte 
că nu-i din stirpea noastră. Picioarele din față- 
s scurte şi cele din spate lungi. Asta arată că e- 
nrudit cu cangurul. E însă o deviere de la 
specia propriu-zisă, de vreme ce cangurul 
sare, iar ăsta nu. E totuşi un soi curios şi 
interesant, care n-a mai fost catalogat. Din 
moment ce eu l-am descoperit, m-am simţit 
îndreptăţit să iau toate măsurile pentru a-mi 
asigura recunoaşterea meritului. Aşa că mi-am 
legat numele de al lui, drept care l-am botezat 
Cangurum Adamiensis... Când a apărut, a fost 
probabil un exemplar tânăr, fiindcă de-atunci a 


34 


crescut din cale-afară. Acum e de vreo cinci ori 
mai mare. Când nu-i place ceva, e-n stare să 
facă o gălăgie de douăzeci şi două până la 
treizeci şi opt de ori mai mare decât la început. 
Constrângerea n-are nici un efect asupra lui, 
din contră. Din acest motiv, am abandonat 


35 


procedeul. Eva îl împacă prin metoda 
convingerii şi cu obiecte pe care îmi spusese 
mai înainte că n-o să i le dea. După cum se 
ştie, eu nu eram acasă când a apărut el şi ea 
mi-a povestit că l-a găsit în pădure. Mi se pare 
curios că ăsta-i singurul exemplar, dar 
probabil c-aşa stau lucrurile, fiindcă, de 
săptămâni întregi, mă tot căznesc să mai 
găsesc unul ca să-l adaug la colecţie şi să aibă 
şi ăstalalt cu ce să se joace. Cu siguranţă ar fi 
mai liniştit şi l-am putea îmblânzi mai uşor. 
Dar n-am mai găsit nici unul, nici măcar vreo 
rămăşiţă şi, ce-i mai curios, nici o urmă. După 
cum se pare, trăieşte pe pământ, fiindcă n-are 
încotro. Atunci cum se face că nu lasă urme? 
Am pus o mulţime de capcane, dar fără folos. 
Se prind toate animalele mici, în afară de ăsta. 
Animalele intră-n capcană din pură curiozitate, 
cred, ca să vadă la ce e bun laptele de-acolo. 
Fiindcă de băut, nu beau niciodată din el. 
Peste trei luni. Cangurul creşte înainte într- 
un mod ciudat şi derutant. N-am mai pomenit 
animale care să crească aşa de-ncet. Acum are 
blană pe cap. Nu-i ca blana de cangur, ci exact 
ca părul nostru, numai că-i mult mai fin şi mai 
moale şi, în loc să fie negru, e roşu. Simt că-mi 
pierd minţile când văd evoluţia capricioasă şi 
enervantă a acestui specimen zoologic 


36 


neclasificat. Dac-aş mai prinde unul! Dar n-am 
nici o nădejde. Ce mai încolo-ncoace, e-o 
varietate nouă, şi ăsta-i singurul exemplar. Am 
prins un cangur adevărat şi l-am adus 
înăuntru. Mă gândeam că ăluia mic i-ar plăcea 
să-l aibă tovarăş, în lipsa unei rude sau a unui 
alt animal de care să se simtă apropiat, care 
să-l consoleze în jalnica lui situaţie, singur 
printre străini ce nu-i cunosc obiceiurile, sau 
să-l facă să se simtă înconjurat de prieteni. 
Mare greşeală din partea mea! Când a dat cu 
ochii de cangur, l-au apucat pandaliile. M-am 
lămurit că nu mai văzuse niciodată aşa ceva. 
Mi-e milă de năbădăiosul ăla mititel, dar n-am 
ce să-i fac. Măcar de l-aş îmblânzi, dar nici 
vorbă de-aşa ceva! Cu cât mă străduiesc mai 
mult, cu atâta-i face mai rău. Mă doare sufletul 
când îi văd izbucnirile de durere şi pasiunea. 
Am vrut să-l las să plece, dar ea, nici să n- 
audă. Mi se pare o cruzime din partea ei, şi nu- 
i era-n fire. Totuşi s-ar putea să aibă dreptate: 
s-ar simţi poate şi mai singur, fiindcă, dacă eu 
n-am fost în stare să-i găsesc încă unul la fel, 
el nici atât n-o să fie. 

Peste cinci luni. Nu e cangur. Nu, fiindcă se 
tine de degetul ei, se ridică şi face aşa câţiva 
paşi pe picioarele dinapoi. După aia cade. O fi 
un soi de urs. Totuşi n-are coadă - cel puţin 


37 


până acum - şi nici blană, decât pe cap. 
Creşte-ntruna mai departe. Curios, fiindcă 
urşii nu mai cresc când ajung la vârsta asta. 
După catastrofă, urşii s-au făcut periculoşi. În 
consecinţă, nu-s prea încântat să-l mai ştiu 
prin preajmă fără botniţă. M-am oferit să-i fac 
şi rost de-un cangur, dacă-l lasă pe-ăsta să 
plece. Degeaba. E hotărâtă să ne bage-n cine 
ştie ce nebunie păguboasă, înainte, până nu-şi 
pierduse minţile, nu era aşa. 

Peste două săptămâni. M-am uitat în gura 
lui. Încă nu-i nici o primejdie fiindcă are numai 
un dinte. Şi încă n-are coadă. Face mai multă 
gălăgie decât înainte, mai ales noap- 


38 


tea. M-am mutat afară, dar în fiecare 
dimineaţă, la micul dejun, mă uit să văd dacă 
nu i-a mai ieşit vreun dinte. Dacă i se umple 
gura de dinţi, o să-l izgonesc - cu sau fără 
coadă - fiindcă, în fond, un urs n-are nevoie de 
coadă ca să fie periculos. 

Peste patru luni. O lună am fost plecat la 
vânătoare şi pescuit în regiunea la care-i zice 
ea Buffalo — nu ştiu de ce, poate numai fiindcă 
nu-i nici un bizon pe-acolo...! Între timp, ursul 
a-nvăţat să meargă singur pe picioarele din 
spate şi zice „tata” şi „mama”. Fără doar şi 
poate, e-o specie nouă. Asemănarea asta cu 
vorbele noastre poate fi desigur pur 
accidentală, fară vreun înţeles anume, dar, 
chiar aşa, e un lucru extraordinar pe care nu-l 
poate face nici un alt urs. Imitarea graiului, 
împreună cu absenţa generală a blănii şi lipsa 
totală a cozii, sunt indicii suficiente ca avem 
de-a face cu un nou soi de urs. Studierea lui în 
continuare va fi extrem de interesantă. Între 
timp o s-o pornesc într-o expediţie, departe, 
prin pădurile din nord, pentru o cercetare 
amănunţită. Trebuie să mai existe pe undeva 
vreun exemplar, care-o să fie desigur mai puţin 
primejdios în compania propriei sale specii. 


1 Buffalo - bizon (în limba engleză în original) 
39 


Am să plec la drum de îndată. Dar mai întâi îi 
pun botniţă. 

Peste trei luni. Vânătoarea a fost foarte, 
foarte obositoare, dar fară, succes. Până m-am 
întors eu, ea nu s-a urnit de-acasă, dar a mai 
prins unul! Ăsta, da, noroc! Puteam eu să 
bântui prin codri încă o sută de ani, că tot n-aş 
fi dat peste ce căutam. 

Peste o zi. L-am comparat pe cel nou cu cel 
vechi şi se vede cât se poate de clar că sunt 
din acelaşi neam. Pe unul aş fi vrut să-l 
împăiez pentru colecţie. Nu ştiu din ce motive, 
ea se opune, aşa că am abandonat ideea, deşi 
cred că-i o greşeală. Ştiinţa ar suferi o 
pierdere ireparabilă dacă specimenele astea ar 
dispărea. Cel vechi s-a mai îmblânzit. Poate să 
râdă şi să vorbească ca un papagal. A-nvăţat 
asta, fără-ndoială, cât a stat cu papagalul, 
fiindcă la el facultatea imitativă e deosebit de 
dezvoltată. Mira-m-aş să fie o varietate nouă 
de papagal. Totuşi n-ar trebui să mă mir, 
pentru că până acum a fost tot ce-ţi trece prin 
minte, începând cu primele zile când era 
peşte. Cel nou e tot aşa de urât cum era cel 
vechi la început. Are acelaşi ten roşiatic, ca de 
carne crudă, şi acelaşi cap ciudat, fară blană 
pe el. Ea îi spune Abel. 


40 


Peste zece ani. Sunt băieţi. Am descoperit 
asta demult. Ne-au indus în eroare 
dimensiunile mici şi aspectul imatur pe care-l 
aveau când au venit. Nu eram obişnuiţi cu aşa 
ceva. Abel e băiat bun, dar lui Cain i-ar fi prins 
bine să rămână urs. După atâţia ani, îmi dau 
seama că am judecat-o greşit pe Eva. E mai 
bine să trăieşti în afara grădinii cu ea, decât 
înăuntru fară ea. La început, credeam că 
vorbeşte prea mult. Acum mi-ar părea rău să-i 
amuţească glasul şi să dispară din viaţa mea. 
Binecuvântată fie castana care mi-a scos-o-n 
cale şi m-a învăţat să-i cunosc bunătatea inimii 
şi farmecul firii! 


PARTEA A II-A 


JURNALUL EVEI 


(Traducere după original) 


Sâmbătă. Astăzi împlinesc o zi. Am venit pe 
lume ieri. Cel puţin aşa cred. Presupun numai, 
fiindcă alaltăieri, dacă a existat o asemenea zi, 
eu nu eram de faţă, altfel mi-aş fi adus aminte. 
Desigur, s-ar fi putut întâmpla să fie aşa fără 
ca eu să bag de seamă. În orice caz, am să fiu 
foarte atentă şi, de-or mai fi şi alte alaltăieri, 


41 


am să iau notă. Ar fi bine să-ncep chiar acum, 
ca să nu încurc lucrurile, fiindcă instinctul îmi 
spune că amănuntele astea or să aibă cândva o 
oarecare însemnătate pentru istorie. Mă simt 
ca o experienţă, exact ca o experienţă. Nimeni 
n-ar putea să simtă lucrul ăsta mai tare ca 
mine, aşa că încep să fiu convinsă că asta sunt: 
o experienţă şi nimic mai mult. 

Sunt o experienţă, asta am înţeles. Dar oare 
oi fi eu totul? Nu, nu cred. Şi restul trebuie să 
fie tot o parte din experienţă. Eu sunt 
elementul principal, dar zic că şi restul joacă 
un rol. Oare locul meu o fi sigur sau trebuie să 
mă zbat ca să-l păstrez? Poate-ar fi mai bine să 
mă zbat. Instinctul îmi spune că ochiul vigilent 
este chezăşia puterii. (Mi se pare o maximă 
bună pentru o jună ca mine.) 

Totul arată mai bine azi decât ieri. Ieri, 
grăbiţi să termine treaba, au lăsat munţii într- 
un hal fără de hal. Câteva câmpii erau atât de 
pline de resturi şi gunoaie că te-apuca jalea. 
Operele de artă, nobile şi frumoase, n-ar trebui 
făcute în pripă. Această lume nouă şi măreaţă 
e într-adevăr o operă nobilă şi frumoasă. Şi e 
desigur minunat de aproape de perfecţiune, în 
ciuda timpului scurt în care a fost creată. În 
unele locuri sunt prea multe stele şi în altele 
prea puţine. Dar asta se poate îndrepta fără 


42 


îndoială. Noaptea trecută luna s-a desprins, a 
alunecat şi-a căzut de la locul ei. Mare 
pierdere! Mă doare sufletul când mă gândesc. 
Dintre toate obiectele de decor nici unul nu-i 
seamănă ca frumuseţe şi perfecţiune. Trebuiau 
s-o fixeze mai bine. De-am putea s-o punem la 
loc! x 

Dar cine ştie pe unde o fi? In plus, cine-o 
găseşte o s-o ascundă. Nu mă-ndoiesc deloc, 
fiindcă şi eu aş face la fel. Zic că-s cinstită în 
orice alte privinţe, dar încep să-mi dau seama, 
că miezul firii mele este iubirea de frumos, 
pasiunea pentru frumos, şi deci n-ar fi înţelept 
să mi se-ncredinţeze luna altei persoane, fără 
ca persoana-n chestiune să ştie de aste. Dacă 
aş găsi o lună ziua, aş da-o înapoi, de teamă să 
nu mă vadă cineva. Dar dac-aş găsi-o pe 
întuneric, sunt sigură c-aş născoci un motiv ca 
să nu spun la nimeni şi s-o ţin pentru mine. Îmi 
plac tare mult lunile. Sunt atât de frumoase şi 
de romantice! De-am avea cinci sau şase, nu 
m-aş duce niciodată la culcare. Aş sta tot 
timpul întinsă pe malul acoperit cu muşchi şi 
m-aş uita la ele. 

Sunt bune şi stelele. Mi-aş pune câteva în 
păr. Dar nu cred c-apuc. Nici n-o să vă vină să 
credeţi dacă vă spun ce departe sunt, deşi nu 
par. Noaptea trecută, când au apărut 


43 


pentru prima oară, am încercat să dau jos cu 
băţul vreo câteva. Spre mirarea mea, nu le-am 
ajuns. 

Pe urmă am încercat s-arunc cu bulgări de 
pământ în ele, până am obosit, dar tot 
degeaba. Asta, fiindcă sunt stângace şi nu prea 
ţintesc bine. Chiar când am ţintit într-una pe 
care n-o vroiam, n-am reuşit s-o nimeresc pe 
cea bună, deşi dădeam pe-aproape. Am văzut 
bulgărele negru zburând de patruzeci-cincizeci 
de ori spre grămezile aurii, gata-gata să le 
lovească. Dacă m-ar mai fi ţinut puterile, poate 
c-aş fi doborât vreuna. 

Dar aşa, am plâns niţel, lucru firesc pentru 
o fată de vârsta mea, şi, după ce m-am odihnit, 
am luat un coş şi-am pornit-o spre partea 
cealaltă a cercului, unde stelele erau atât de- 
aproape de pământ că le-aş fi cules cu mâna. 
Era mai bine aşa, fiindcă le puteam lua uşurel, 
fară să le sparg. Erau totuşi mai departe decât 
îmi închipuisem şi, în cele din urmă, n-am avut 
încotro şi-a trebuit să mă dau bătută. Eram 
atât de obosită c-abia îmi mai târâm picioarele. 
Şi pe deasupra, mă dureau de-mi ieşeau ochii. 

N-am mai putut să mă-ntorc acasă. Era prea 
departe şi se făcuse frig. Am dat peste nişte 
tigri şi m-am cuibării printre ei. A fost grozav 
de plăcut. Aveau respiraţia dulce şi parfumată 


44 


fiindcă se hrănesc cu căpşuni. Nu mai văzusem 
tigri, dar i-am recunoscut îndată, după dungi. 
Dac-aş găsi o blană de tigru, mi-aş face o 
pelerină splendidă. 

Astăzi am nişte idei mai clare despre 
distanţe. Până acum eram aşa de dornică să 
ating cu mâna orice lucru frumos, că mă 
năpusteam orbeşte să-l apuc, chiar când era 
prea departe şi n-ajungeam până la el, ori mai 
aproape decât credeam şi, vai, mai avea şi-o 
grămadă de spini! Am învăţat ceva. Am făcut 
şi-o axiomă din capul meu, prima din viaţa 
mea: Experienţa care s-a zgâriat se fereşte de 
spini. Sună bine dacă mă gândesc ce tânără 
sunt. 

leri după-masă m-am ţinut după cealaltă 
experienţă, de departe, ca să încerc să 
stabilesc ce e. Nu m-am dumirit încă. Cred 
totuşi că e bărbat. N-am mai văzut un bărbat, 
dar asta pare, aşa că acuma-s sigură că e 
bărbat, îmi dau seama că-mi zgândăre mal 
mult curiozitatea decât oricare altă reptilă. 
Dacă e cumva reptilă, şi presupun că e; căci 
are părul zbârlit, ochii albaştri şi seamănă cu o 
reptilă. N-are şolduri şi se subţiază ca un 
morcov. Când stă-n picioare, se deşiră ca o 
turlă de sondă. Aşadar cred că e reptilă, cu 
toate că s-ar putea să fie vreo construcţie. 


45 


La început mă speriam şi-o luam la fugă de 
câte ori se întorcea către mine, fiindcă-mi 
închipuiam c-o să mă ia la goană. Cu timpul, 
mi-am dat seama că vrea numai să scape de 
mine, aşa că nu mi-a mai fost frică. Am urmă- 
rit-o câteva ore. M-am ţinut la douăzeci de paşi 
după ea. Asta o scotea din sărite. In cele din 
urmă s-a săturat şi s-a cocoţat într-un pom. Am 
aşteptat o bucată de vreme, pe urmă am lăsat 
totul baltă şi am plecat acasă. 

La fel şi astăzi. Am făcut-o să se caţere din 
nou în copac. 

Duminică. E tot în copac. Ai zice că se 
odihneşte, dar ştiu că nu e decât un tertip. 
Duminica nu-i zi de odihnă. Pentru asta avem 
sâmbăta. Pare o creatură care se dă-n vânt 
după odihnă. Eu aş obosi de-atâta odihnă. 
Obosesc şi de stat pe lângă copac, să mă uit la 
ea. Mă întreb la ce-o fi bună. N-am văzut-o 
niciodată făcând ceva. 

Noaptea trecută au adus luna înapoi şi-am 
fost foarte bucuroasă. Frumos din partea lor! A 
alunecat din nou şi a căzut, dar acuma nu-mi 
mai fac griji. Când ai asemenea vecini! O s-o 
aducă ei înapoi. Ce păcat că nu pot şi eu să-mi 
arăt cumva recunoştinţa! Le-aş trimite nişte 
stele, doar avem din belşug. Vreau să spun că 


46 


eu am, nu noi, fiindcă reptilei nu-i pasă de 
lucruri din astea. 

Are gusturi proaste şi nu e deloc amabilă. 
Ieri în amurg, când m-am dus la ea, coborâse 
din copac şi-ncerca să prindă peştişorii ăia 
pătaţi care se joacă în iaz, aşa c-a trebuit s- 
arunc cu bulgări de pământ după ea, ca să se 
urce din nou în pom şi să-i lase-n pace. Mă- 
ntreb dacă pentru asta e făcută. N-are nici un 
pic de suflet? Nu i-e milă de fiinţele-alea mici? 
Să fi fost oare concepută şi făcută pentru 
asemenea fapte urâte? S-ar părea că da. Am 
nimerit-o cu un bulgăre de pământ după 
ureche şi-atunci a grăit. Asta m-a făcut să 
tresar. Nu mai auzisem alte vorbe, doar pe-ale 
mele. Pe-ale ei nu le-nţelegeam. Păreau totuşi 
expresive. 

Când am văzut că vorbeşte, mi s-a 
redeşteptat interesul, fiindcă sunt moartă după 
vorbit. Vorbesc toată ziua, ba chiar şi-n somn. 
Şi spun lucruri foarte interesante. Aş fi de 
două ori mai interesantă dacă aş găsi pe 
cineva cu care să vorbesc. La nevoie, nu m-aş 
mai opri deloc. 

Dacă reptila asta e bărbat, nu pot să-i zic 
ea, nu-i aşa? N-ar fi gramatical. Trebuie să fie 
un el. Da, aşa cred. Deci s-ar declina aşa: 
nominativ - el, genitiv - al lui, dativ - lui. Prin 


47 


urmare, am să-l consider bărbat şi-am să-i 
spun e], până s-o dovedi că e altceva. Mi-ar fi 
mai uşor fără atâtea îndoieli! 

Peste o săptămână. Duminică. M-am ţinut 
după el toată săptămâna şi-am încercat să fac 
cunoştinţă. Am vorbit numai eu, fiindcă el e 
timid, dar nu m-a deranjat. Cred că-i face 
plăcere prezenţa mea. Am folosit pluralul 
„noi”, fiindcă mi s-a părut că-l flatează. 

Miercuri. Acuma ne-nţelegem de minune şi 
ne cunoaştem din ce în ce mai bine. Nu mai 
încearcă să mă evite, semn că-i place 
compania mea. Imi pare bine şi-ncerc să mă 
fac utilă în orice chip, ca să cresc în ochii lui. 
De vreo două zile m-am apucat să dau nume la 
toate lucrurile pe care le ia în mână. A fost o 
mare uşurare pentru el, fiindcă nu-i defel 
înzestrat în privinţa asta, şi mi-e evident foarte 
recunoscător pentru tot. Nu-i în stare să 
găsească un nume raţional să-l scoată din 
încurcătură, dar eu nu-i arăt că i-am observat 
defectul. Ori de câte ori apare vreo creatură 
nouă, i-o iau înainte şi-i dau un nume, ca să nu 
fie el pus în situaţia de-a tăcea stingherit. L-am 
scutit astfel de multe neplăceri. Eu n-am un 
asemenea defect. Ştiu cum se numeşte un 
animal din momentul în care-l zăresc. N-am 
nevoie de timp de gândire. Cum îl văd, îmi şi 


48 


vine-n minte numele, aşa ca dintr-o inspiraţie, 
şi fără-ndoială chiar este o inspiraţie, fiindcă 
sunt sigură că, puţin mai înainte, nici nu-l 
ştiam. Mi se pare că numai forma şi modul în 
care se manifestă un animal îmi şi sugerează 
numele lui. 

Când a apărut pasărea Dodo, el a crezut că-i 
o pisică sălbatică. l-am citit asta-n ochi. Dar l- 
am salvat. Şi-am avut grijă să nu-l fac să se 
simtă umilit. Am zis aşa, ca-n treacăt, fără să 
dau impresia că spun un lucru nou: „la uite, 
mă prind că asta-i o pasăre Dodo!” Apoi am 
explicat, fără să am aerul că explic, de unde 
ştiu că-i Dodo. 

Deşi cred c-a fost niţel înciudat că eu ştiam 
ce animal e şi el nu, nu m-am îndoit nici o clipă 
că mă admiră. Asta mi-a făcut mare plăcere şi 
m-am gândit cu mulţumire, de mai multe ori, 
înainte de-a adormi. Şi uite-aşa, un flecuşteţ ne 
poate face fericiţi când ştim că l-am câştigat 
prin meritele noastre! 

Joi. Prima supărare. leri m-a ocolit. Parcă n- 
avea chef de mine. Nu mi-a venit să cred. Mi- 
am zis că-i o greşeală, fiindcă mie-mi place la 
nebunie să fiu cu el şi să-l ascult. Nu pricep de 
ce e rău cu mine. Doar nu i-am făcut nimic. 
Dar, întrucât asta era situaţia, am plecat şi-am 
stat singură în locul unde l-am văzut în 


49 


dimineaţa când am fost făcută şi când nu ştiam 
ce e, deci nu-mi păsa de el. Acum era trist 
acolo. Totu-mi amintea de el şi inima-mi era ca 
de plumb. Nu prea mă lămuream eu de ce. Era 
un simţămint nou. Nu-l mai avusesem. Era 
ciudat şi de neînțeles. 

Când s-a lăsat noaptea, n-am mai putut 
suporta singurătatea şi m-am dus la adăpostul 
cel nou pe care-l construise. Vroiam să-l întreb 
cu ce-i greşisem, ca să-mi repar greşeala şi să 
fiu iar demnă de atenţia lui. Dar m-a dat afară- 
n ploaie. Atunci am ştiut pentru prima oară ce 
e supărarea. 


Duminică. Acum e din nou bine şi sunt 
fericită. Au fost zile grele, dar încerc să nu mă 
mai gândesc la ele. 

Am vrut să-i fac rost şi lui de mere din alea, 
dar nu-s în stare să arunc bine la ţintă. Am dat 
eu greş, dar cred c-a apreciat intenţia mea. 
Zicea că-s fructe oprite şi că am să dau de 
bucluc. Dacă pot să-i fac o plăcere, de ce să mă 
gândesc la ce-o să mi se-ntâmple? 

Luni. Azi dimineaţă i-am spus cum mă 
cheamă. Credeam că-l interesează; Nici nu s-a 
sinchisit. Ciudat. Dacă mi-ar spune cum îl 
cheamă, mie nu mi-ar fi indiferent. Cred că 


50 


numele lui mi-ar suna mai frumos decât orice 
cuvânt. 

Vorbeşte foarte puţin. Asta poate pentru că 
nu-i prea deştept. Simte asta şi încearcă să 
ascundă. Ce păcat! La urma urmelor; 
deşteptăciunea nu-nseamnă nimic. Adevăratele 
comori le găseşti în suflet. Aş vrea să-l fac să 
înţeleagă că o inimă bună şi iubitoare e un 
lucru de preţ şi că, dac-o ai pe asta, nu-ţi mai 
trebuie nimic altceva. Vroiam să-l fac să 
priceapă că, unde-i minte fară suflet, acolo e 
sărăcie. 

Are un vocabular destul de bogat, deşi 
vorbeşte atât de puţin. Azi dimineaţă a folosit 
un cuvânt surprinzător de bun. Fără discuţie 
şi-a dat seama că-i bun, fiindcă l-a mai folosit 
de două ori, aşa, ca din întâmplare. Nu l-a 
potrivit grozav, dar a dovedit că dispune de 
anumite resurse. Fără îndoială sămânţa asta o 
să dea roade dacă o să fie cultivată. 


51 


De unde-o fi luat cuvântul? Eu nu-mi aduc 
aminte să-l fi folosit vreodată. 

Nu, nici nu l-a interesat cum mă cheamă. 
Am încercat să-mi ascund nemulţumirea, dar 
nu cred c-am reuşit. M-am aşezat pe malul 
acoperit cu muşchi şi mi-am băgat picioarele în 
apă. Stau aici de câte ori mi-e dor de compania 
cuiva pe care să-l privesc şi cu care să schimb 
o vorbă. Nu pot zice că-mi ajunge silueta cea 
albă şi frumoasă desenată în iaz, dar oricum, 
mai bine cu ea decât singură cuc. Vorbeşte 
când vorbesc şi eu, e tristă, când sunt şi eu 
tristă, mă consolează cu înţelegere. „Nu fi 
supărată, sărmană fată fară prieteni, îmi spune 
ea, eu sunt prietena ta.” Da, mi-e prietenă 
bună, singura mea prietenă. E sora mea. 

N-am să uit niciodată prima despărţire de 
ea! Niciodată, niciodată n-am s-o uit! Inima mi- 
era ca de plumb. Mi-am spus: „Numai pe ea o 
aveam şi uite că s-a dus”. In disperare îmi 
ziceam: „Frânge-te, inimă! Nu mai pot îndura 
viaţa asta!” şi mi-am ascuns faţa în mâni. 
Nimic nu mă mai putea mângâia. Când mi-am 
luat mâinile de la ochi, am văzut-o iar acolo, 
albă, strălucitoare şi frumoasă. l-am sărit în 
braţe. 

A fost o fericire fără margini. Mai simţisem 
fericirea înainte, dar nu aşa. Acum era extaz. 


52 


De-atunci nu m-am mai îndoit niciodată de 
sora mea. Uneori dispărea o oră, poate două, 
chiar toată ziua, dar eu o aşteptam şi eram 
sigură c-o să vină. Îmi ziceam: „E ocupată sau 
a plecat într-o călătorie, dar vine ea”. Aşa se 
şi-ntâmpla: venea întotdeauna. Noaptea, 


53 


însă, nu venea dacă era întuneric. E sperioasă, 
mititica de ea. Venea pe clar de lună. Mie nu 
mi-e frică de-ntuneric, dar ea-i mai tânără 
decât mine. Eu m-am născut înaintea ei. I-am 
făcut vizite nenumărate. E mângâierea şi 
refugiul meu în clipe grele, şi viaţa mi-e plină 
de asemenea clipe. 

Marţi. Am lucrat toată dimineaţa la 
amenajarea domeniului. M-am ferit de el cu 
bună ştiinţă, în nădejdea c-o să se simtă singur 
şi-o să vină. Dar n-a venit. 

La prânz am făcut o pauză şi m-am odihnit. 
M-am jucat cu albinele şi fluturii, m-am 
desfătat cu florile, creaturile astea frumoase 
care iau din cer zâmbetul Domnului şi-l 
păstrează de-a pururi! Am împletit ghirlande, 
şi cununi din flori şi m-am împodobit cu ele în 
timp ce mâncam - mere, bineînţeles. Apoi m- 
am aşezat la umbră, tânjind şi aşteptând. Dar 
n-a venit. 

Nu-i nimic. La urma urmei n-ar fi avut nici 
un rost, fiindcă lui tot nu-i plac florile. Zice că 
nu-şi pierde timpul cu ele şi nu-i în stare să le 
deosebească unele de altele. Îşi închipuie, 
pare-mi-se, că astfel de sentimente sunt nobile. 
Nu-i pasă de mine, nu-i pasă de flori, nu-i pasă 
de cerul pictat al înserării. Dar oare ce l-o mai 
fi interesând pe lumea asta? Că eu nu l-am 


54 


văzut preocupat decât să-şi construiască colibe 
unde să se-ascundă de ploaia bună şi curată, 
să dea cu pepenii de pământ, să guste 
strugurii şi să-ncerce fructele din copaci cu 
mâna, ca să vadă ce se mai întâmplă cu toate 
aceste bunuri ale lui? 


55 


Am pus jos un băţ uscat şi-am încercat să-l 
găuresc cu altul. Aveam eu un plan mai vechi. 
Dar ce spaimă am tras! Din gaură a-nceput să 
se înalțe o şuviţă subţire, albăstruie şi 
străvezie. Când am văzut una ca asta, am lăsat 
totul baltă şi-am fugit! Credeam că-i un duh şi 
mi-a fost tare frică. Dar m-am uitat înapoi şi- 
am văzut că nu se luase după mine. M-am 
sprijinit de-o stâncă să mă odihnesc şi să-mi 
trag răsuflarea până mi-o trece tremuratul. Cu 
chiu, cu vai m-am târât înapoi, la pândă, gata 
s-o iau din nou la sănătoasa dacă o fi nevoie. 
Când am ajuns pe-aproape, am dat la o parte 
crengile unei tufe de trandafiri şi m-am uitat 
printre ele. Tare-aş fi vrut să fie bărbatul prin 
preajmă, să vadă cât de isteaţă şi de drăguță 
eram, dar duhul dispăruse. M-am dus şi-am 
găsit în gaura băţului un strop de pulbere 
roşiatică fină. Am băgat degetul s-o pipăi, dar 
am strigat „Auuu!” şi l-am tras repede afară. 
Mă durea îngrozitor. L-am băgat în gură. Mă 
legănam de pe-un picior pe celălalt şi mă 
văitam. În cele din urmă m-am simţit mai bine 
şi-am început să cercetez curioasă. 

Mă tot întrebam ce era pulberea aia 
roşiatică. Deodată mi-a venit în minte numele, 
deşi nu-l mai auzisem. Era foc! Eram mai 


56 


sigură ca oricând, aşa că i-am zis foc fără să 
ezit nici un pic. 

Creasem ceva ce nu mai existase până 
atunci.  Adăuga- sem un lucru nou 
nenumăratelor bunuri ale pământului. Eram 
tare mândră de asta şi-am vrut să alerg la el 
să-i spun, cu gând că o să-i câştig prețuirea. 
Dar m-am mai gândit 


57 


şi-am rămas pe loc. Nu, n-o să-i pese. O să mă- 
ntrebe la ce foloseşte. Şi ce să-i spun? De-ar fi 
măcar bun la ceva... Dar e numai frumos, un 
lucru frumos şi-atât... 

Am oftat şi nu m-am dus. Nu-i bun la nimic. 
Nu poate să ridice o colibă, nu poate să facă 
pepenii mai buni, nici să coacă fructele mai 
repede. E-o  zădărnicie, o prostie, o 
deşertăciune. Nici nu s-ar uita la el şi mi-ar 
arunca vorbe tăioase. Dar eu pun preţ pe el. I- 
am spus: „Oh, focule, te iubesc, scumpă 
creatură trandafirie, fiindcă eşti frumos - şi 
asta-i destul!” Mă gândeam să-l strâng la 
piept. Dar m-am ferit s-o fac. Apoi am mai 
făcut o maximă din capul meu. Cam semăna cu 
prima şi mă tem că-i doar un plagiat: 
Experienţa care s-a fript se fereşte de foc. 

M-am pus din nou pe treabă. După ce-am 
făcut o grămăjoară bunicică de praf de foc, l- 
am răsturnat peste-o mână de iarbă uscată, cu 
gând să-l duc acasă ca să mă joc cu el. Dar pe 
drum l-a aţâţat vântul şi-a început să mă- 
mproaşte îngrozitor. Atunci l-am aruncat şi-am 
fugit. Duhul albăstrui a prins să se înalțe. Se- 
ntindea şi se-ncolăcea ca un nor. Pe dată mi-a 
venit în minte numele lui - fum! - deşi, pe 
cuvântul meu, până atunci nu mai auzisem 
niciodată de fum. 


58 


Curând au ţâşnit prin fum nişte limbi 
strălucitoare, roşii şi galbene, pe care le-am 
numit flăcări. Găsisem cuvântul potrivit, deşi 
erau primele flăcări pe lumea asta. S-au 
căţărat în copaci. Luceau splendid prin 
perdeaua de fum. Am început să bat din palme, 
să râd şi să ţopăi de bucurie, atât era de 
ciudat, de frumos, de fermecător! 

El a venit în fugă, s-a oprit şi-a privit un 
timp mut. Apoi a întrebat ce e. Of, de ce-o fi 
pus întrebarea aşa de direct! Trebuia să-i spun 
ceva, nu? l-am răspuns că e foc. Nu i-a plăcut 
deloc că eu ştiu şi el trebuie să-ntrebe, dar nu-i 
vina mea. N-am avut de gând să-l supăr. După 
o pauză a întrebat: 

- Cum a venit? 

Altă întrebare pusă direct, la care a trebuit 
să răspund direct: 

- Eu l-am făcut. 

Focul se-ntindea tot mai mult. El s-a dus 
până la marginea locului ars, s-a oprit, s-a uitat 
în jos şi-a întrebat: 

- Ce-s ăştia? 

- Cărbuni. 

A ridicat unul să-l cerceteze, dar s-a 
răzgândit şi l-a pus iar jos. Apoi a plecat. Nu-l 
interesează nimic. 


59 


Pe mine mă interesa. Era cenuşă moale, 
delicată şi frumoasă. Am ştiut imediat ce este. 
Şi jarul. Am recunoscut şi jarul. Mi-am găsit 
merele şi le-am tras bucuroasă afară. Sunt 
tânără şi pofta mea de mâncare e nestăvilită. 
Dar, mare dezamăgire: plesniseră toate şi nu 
mai erau bune. Părea că nu mai erau bune. 
Dar m-am înşelat, fiindcă erau mai bune decât 
cele crude. Tare frumos e focul. Cred că într-o 
zi o să fie folositor. 

Vineri. L-am văzut din nou lunea trecută la 
căderea nopţii, o clipă, numai o clipă. Speram 
să mă laude c-am încercat să aduc 
îmbunătăţiri pe domeniu. Avusesem numai 
intenţii bune şi muncisem din greu. Dar el 
nu era mulţumit. 


60 


Mi-a întors spatele şi-a plecat. Era supărat şi 
de altceva. Că încercasem din nou să-l conving 
să nu mai treacă prin cascadă. Şi asta, fiindcă 
focul trezise în mine un sentiment cu totul nou, 
complet diferit de dragoste, durere şi celelalte, 
pe care le descoperisem deja: frica. E oribilă! 
Mai bine n-o aflam niciodată. Mi-aduce clipe 
grele şi-mi strică fericirea. Mă face să mă 
înfior, să dârdâi, să mă cutremur. Dar n-am 
putut să-l conving, fiindcă el n-a descoperit 
încă frica, aşa că n-are cum să mă înţeleagă. 


FRAGMENT 
DIN JURNALUL LUI ADAM 


Poate c-ar trebui să ţin cont că e foarte 
tânără - o fetişcană abia - şi să fiu îngăduitor. 
E toată numai curiozitate, neastâmpăr, viaţă. 
Pentru ea lumea e vrajă, miracol, mister, 
bucurie. Când găseşte o floare nouă, de 
încântare nu mai poate rosti nici un cuvânt. 
Trebuie s-o mângâie şi s-o alinte. O miroase, îi 
vorbeşte şi revarsă asupra ei un şuvoi de nume 
tandre. O ameţesc culorile: stâncile brune, 
nisipul galben, muşchiul cenuşiu, frunzişul 
verde, cerul albastru, zorile sidefii, umbrele 


61 


purpurii ale munţilor, insulele aurii plutind pe 
mările sângerii în amurg, luna palidă lunecând 
prin mantia de nori zdrenţuită, perlele stelelor 
licărind în imensitatea spaţiului. După cât văd 
eu, nici una din astea nu are vreo valoare prac- 
tică. Dar toate au culoare şi măreție, aşa că ei 
i-e de ajuns să-şi piardă cumpătul. Dacă s-ar 
potoli şi-ar rămâne aşa câteva minute, mi-aş 
putea odihni şi eu ochii. Şi cred că m-ar bucura 
vederea ei. Sunt chiar sigur că m-ar bucura, 
pentru că încep să-mi dau seama că-i o 
creatură deosebit de atrăgătoare: mlădioasă, 
zveltă, delicată,  unduioasă, bine făcută, 
sprintenă, graţioasă. Odată se suise pe-un 
bolovan. Era albă ca marmura şi scăldată în 
soare. Cu capul dat pe spate şi mâna streaşină 
la ochi, privea zborul unei păsări pe cer. A 
trebuit să recunosc că e frumoasă. 

Luni la amiază. Dacă există ceva pe planeta 
asta care să n-o intereseze, acel ceva nu e pe 
lista mea. Mie unele animale îmi sunt 
indiferente, ei, nici unul. Nu face nici o 
deosebire, se ocupă de toate şi le crede pe 
toate nepreţuite. Orice animal nou e binevenit. 
Când brontozaurul a pus piciorul lui de uriaş în 
tabără, l-a întâmpinat ca pe-un bun câştigat, în 
timp ce eu l-am privit ca pe-o nenorocire. E un 
exemplu pentru neconcordanţa caracteristică 


62 


punctelor noastre de vedere. A vrut să-l 
dreseze. Atunci i l-am oferit în dar pentru 
gospodărie şi am spus că mă mut. Ea crede c- 
ar putea fi domesticit prin tratament blând, ca 
să devină un bun animal de casă. l-am spus că 
un animal de casă înalt de douăzeci şi unu de 
picioare şi lung de optzeci şi patru n-ar fi cel 
mai potrivit lucru de ţinut prin preajmă, 
fiindcă, chiar cu cele mai bune intenţii sau fără 
să vrea să facă vreun rău, ar putea să se-aşeze 
pe casă şi s-o strivească. Nu-i greu deloc să-i 
citeşti în ochi cât e de distrat. 

li rămăsese inima la monstrul ăla şi nu 
putea să se despartă de el în ruptul capului. Se 
gândea să deschidă o lăptărie şi voia s-o ajut 
să-l mulgă. Dar n-am acceptat. Era prea 
riscant. Nu era de sexul potrivit şi, oricum, n- 
aveam nici scară. Atunci a vrut să se suie 
călare pe el, ca să admire priveliştea. Treizeci 
sau patruzeci de picioare din coada lui se- 
ntindeau pe pământ ca un copac prăbuşit, şi ea 
a crezut c-ar putea să se caţere pe-acolo. Dar 
s-a înşelat. Când a ajuns în locul cel mai 
abrupt, care era şi cel mai alunecos, a pornit-o 
înapoi la vale. Cât pe-aci să-şi rupă ceva, de nu 
eram eu. 

Dacă era mulţumită? Nu, nimic n-o 
mulţumeşte, dacă nu e demonstrat. Teoriile 


63 


neverificate nu sunt de domeniul ei şi, prin 
urmare, nu le acceptă. Recunosc că e o 
orientare corectă, care mă atrage şi pe mine. [i 
simt influenţa şi, dacă aş sta mai mult cu Eva, 
cred că mi-aş însuşi-o. Ei bine, pentru colosul 
ăsta mai avea un plan de rezervă: se gândea 
că, dacă l-am face să fie blând şi prietenos, l- 
am putea pune să stea în râu, în chip de pod. 
S-a dovedit că era deja destul de blând, cel 
puţin în ceea ce-o priveşte. A-ncercat ea să-şi 
aplice teoria, dar iar a zbârcit-o. De fiecare 
dată când îl făcea să se-aşeze cum trebuie în 
râu şi ieşea apoi pe mal să treacă pe deasupra, 
ieşea şi el şi se ţinea după ea, ca un munte plin 
de fidelitate. Aidoma celorlalte animale. Toate 
făceau la fel. 

Vineri. Marţi, miercuri, joi şi astăzi au 
trecut fară să-i văd. E mult când eşti singură. 
Mai bine singură decât să stai în calea altora. 

Am nevoie de companie - cred c-am fost 
făcută pentru asta - aşa că m-am împrietenit 
cu animalele. 

Sunt de-a dreptul fermecătoare şi cât se 
poate de vesele şi respectuoase. Nu par 
niciodată plictisite şi nu te fac să te simţi 
nepoftită. Îţi zâmbesc, dau din coadă - dacă au 
- şi sunt gata oricând să se hârjonească, să 
plece cu tine la drum sau să facă orice-ţi trece 


64 


ție prin cap. Cred că sunt politeţea 
întruchipată. În toate zilele astea m-am distrat 
de minune şi nu m-am simţit nici o clipă 
singură. Singură! Nu, niciodată n-am fost 
singură! Au mişunat mereu în jurul meu, pe 
vreo patru-cinci acri, de nici nu le puteai 
număra. Dacă te urci pe-o piatră din mijloc şi 
te uiţi la spinările îmblănite, toată întinderea e 
atât de veselă şi împestriţată de culori şi 
sclipiri neastâmpărate în lumina soarelui, atât 
de vălurită, c-ai putea crede că-i lac, dacă n-ai 
şti ce e. Şi stolurile de păsări prietenoase, care 
stârnesc uragane în înalturi cu vâjâitul 
aripilor. lar când soarele se răsfrânge în 
tumultul ăsta de pene, se ridică din ele o 
vâlvătaie în toate culorile de-ţi ia vederea. 

Am făcut călătorii lungi şi am văzut o bună 
parte a lumii. Aproape toată, cred. Aşa că-s 
primul şi singurul om călător. La drum, 
priveliştile sunt măreţe. Nu găseşti pe nicăieri 
ceva să le semene. Ca să fie mai plăcut, 
călăresc pe câte-un tigru sau leopard. Sunt 
moi şi au spinări rotunde, care mi se potrivesc. 
Sunt nişte animale tare drăguţe. La drumuri 
lungi sau dacă vreau să admir priveliştea, 
merg călare pe un elefant. De ridicat, mă 
ridică el cu trompa, dar de coborât pot să 


65 


cobor şi singură. Când poposim, el se-aşază, 
iar eu îmi dau drumul pe spate-n jos. 


66 


Păsările şi animalele sunt toate prietene şi 
nu se ceartă niciodată pentru nimic. Vorbesc şi 
între ele şi cu mine, dar, zic eu, vorbesc o 
limbă străină, fiindcă eu nu desluşesc nici un 
cuvânt din ce spun ele. Ele, însă, mă-nţeleg 
destul de des când le răspund, mai cu seamă 
câinele şi elefantul. Mi-e cam ruşine, fiindcă se 
vede că-s mai deştepţi decât mine şi-mi sunt, 
deci, superiori. Şi asta mă supără, de vreme ce 
eu am pretenţia că sunt experienţa principală. 
Nici nu mă gândesc să fiu altceva. 

Am învăţat o mulţime de lucruri, aşa că 
acum am o cultură chiar dacă la-nceput n-o 
aveam. La-nceput eram ignorantă. Mă simţeam 
umilită, pentru că, deşi urmăream cu atenţie, 
n-am fost niciodată în stare să mă aflu pe 
aproape când curgea apa în sus. Dar acuma 
nu-mi mai pasă. Am făcut experienţă după 
experienţă, până am aflat că apa nu curge-n 
sus decât pe întuneric. lar asta o ştiu fiindcă 
iazul nu se goleşte niciodată, ceea ce s-ar 
întâmpla cu siguranţă dacă apa nu ar veni 
înapoi noaptea. Cel mai bine e să dovedeşti 
lucrurile prin experienţe pe viu. Atunci ştii. Pe 
câtă vreme dacă depinzi de bănuieli şi 
presupuneri, n-ai s-ajungi niciodată om cu 
cultură. 


67 


Unele lucruri nu poţi să le afli, dar n-o să 
ştii niciodată că nu poţi, dacă bănuieşti sau 
presupui numai. Nu, trebuie să ai răbdare şi 
să-ţi continui experienţele până când afli că nu 
poţi să afli. Şi e minunat că-i aşa. Lumea e-atât 
de interesantă! Dacă n-ar fi nimic de 
descoperit, lumea ar fi plicticoasă. Chiar când 
încerci să descoperi şi nu descoperi e la fel de 
interesant ca atunci când încerci să descoperi 
şi descoperi, ba chiar, nu ştiu de ce, mai 
interesant. Secretul apei a fost o comoară până 
când l-am descoperit. Pe urmă emoția a 
dispărut şi m-am pomenit cu o senzaţie de gol. 

Din experienţe ştiu că lemnul înoată, ca şi 
frunzele uscate şi penele şi-o mulţime de alte 
lucruri. Prin urmare, din toate aceste dovezi 
cumulate poţi şti că şi o stâncă o să înoate. Dar 
poţi numai spune pur şi simplu că ştii, fiindcă 
n-a existat; cel puţin până acum, nici o cale 
prin care să se facă dovada. O să găsesc eu o 
cale şi-atunci o să dispară preocuparea asta. 
Lucrurile astea mă întristează, în clipa când o 
să aflu tot, n-o să mai fie nici o emotie, iar eu 
mă dau în vânt după emoţii! Cu gândul la asta, 
noaptea trecută nici n-am putut dormi. 

La început, nu-mi dădeam seama pentru ce 
sunt făcută. Acuma cred că pentru a scoate la 
lumină tainele acestei lumi minunate, pentru a 


68 


mă bucura şi a-i mulţumi Dătătorului c-a 
născocit toate astea. Cred că mai sunt încă 
multe lucruri de învăţat, cel puţin aşa sper. 
Dacă nu fac risipă şi nu mă grăbesc prea tare, 
o să mai dureze săptămâni şi săptămâni 
întregi. Aşa nădăjduiesc. Când arunci un fulg 
în sus, pluteşte-n aer până nu-l mai vezi. Pe 
urmă arunci un bulgăre şi vezi că nu dispare, 
ci vine înapoi de fiecare dată. Am tot încercat, 
şi se-ntâmplă mereu la fel. Mă întreb de ce. 
Sigur că nu cade, dar de ce pare că-i aşa? 
Bănuiesc că-i o iluzie optică. Numai una din 
ele e iluzie, dar nu ştiu care. Poate fulgul, 
poate bulgărele. Nu pot să dovedesc care din 
ele, pot numai să demonstrez că fie unul, fie 
celălalt e un fals şi să las pe altul să aleagă. 
M-am uitat atent şi ştiu că stelele n-or să 
ţină mult. Am văzut câteva din cele mai bune 
cum se topesc şi cad de pe cer. De vreme ce 
unele pot să se topească, pot să se topească 
toate, şi dacă pot să se topească toate, pot să 
se topească în aceeaşi noapte. O să vină clipa 
asta dureroasă, ştiu bine. Am să stau în fiecare 
noapte să le privesc, cât o să pot să mă ţin 
trează, să-mi imprim în minte câmpiile 
scânteietoare, în aşa fel ca, atunci când o să 
dispară cu toate, să pot reaşeza în gând acel 
încântător noian pe cerul întunecat, să 


69 


sclipească iarăşi îndoit de vălul lacrimilor 
mele. 


DUPĂ IZGONIREA 
DIN RAI 


Când privesc înapoi, Grădina îmi pare un 
vis. A fost frumoasă, neasemuit de frumoasă, 
încântător de frumoasă. Acum am pierdut-o şi 
n-o s-o mai văd niciodată. 

Am pierdut Grădina, dar l-am găsit pe el şi 
sunt mulţumită. Mă iubeşte cât poate, iar eu îl 
iubesc cu toată forţa firii mele pline de 
pasiune, ceea ce, cred eu, este normal pentru 
sexul căruia îi aparţin. Dacă mă întreb de ce-l 
iubesc, descopăr că nu ştiu şi, de fapt, nici nu 
prea mă sinchisesc să aflu. Cred mai degrabă 
că genul ăsta de dragoste nu e un produs al 
raţionamentelor şi statisticilor, cum ar fi 
dragostea unora pentru reptile sau alte 
animale. Cred că trebuie să fie cam aşa: iubesc 
anumite păsări pentru cântul lor. Pe Adam nu-l 
iubesc pentru cântul lui. Nu, nici gând. Cu cât 
cântă mai mult, cu atât mai puţin mă împac cu 
asta. Şi totuşi îl rog să cânte, fiindcă vreau să 
învăţ să-mi placă tot ce-l interesează pe el. 


70 


Sunt sigură c-o să învăţ, pentru că, dacă la- 
nceput nu puteam să suport, acuma pot. Când 
cântă el, se acreşte laptele. Dar nu-i nimic, o 
să mă obişnuiesc cu laptele acru. 

Nu pentru agerimea minţii, îl iubesc. Nu, 
nici gând. Nu-i el de vină pentru agerimea asta 
- atâta câtă este - fiindcă nu şi-a făcut-o 
singur. E-aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, dar nici 
nu trebuie mai mult. Intenţia a fost bună, sunt 
sigură. Mintea o să i se deschidă cu timpul, 
chiar dacă nu dintr-o dată. Şi-apoi nu-i nici o 
grabă: e destul de bun aşa cum e. 

Nu pentru purtarea lui tandră şi atentă sau 
pentru delicateţe îl iubesc. Nu. Are lipsuri din 
punctul ăsta de vedere, dar e destul de bun şi- 
aşa şi se face tot mai bun pe zi ce trece. 

Nu pentru hărmnicia lui îl iubesc. Nu, nici 
gând. Ştiu că o are în el şi nu-nţeleg de ce-o 
ascunde de mine. Asta-i singura mea mâhnire. 
Altfel, e sincer şi deschis, acum. Sunt sigură că 
nu-mi ascunde nimic altceva. Doar asta. Mă 
doare să ştiu că are secrete faţă de mine şi 
uneori gândul ăsta nu mă lasă să dorm. Am să 
mi-l izgonesc din minte. N-o să-mi mai tulbure 
fericirea, care altminteri mai are-un pic şi dă 
pe dinafară. 

Nu pentru învăţătura lui îl iubesc. Nu, nici 
gând. A învăţat singur şi ştie o mulţime de 


71 


lucruri. Partea proastă e că lucrurile cu pricina 
nu sunt cum le ştie el. 


72 


Nu pentru cavalerism îl iubesc. Nu, nici 
gând. M-a pârât, dar nu-l învinuiesc. Cred că 
asta-i o particularitate a sexului său şi nu l-a 
făcut el. Sigur că eu nu l-aş fi pârât niciodată, 
mai curând aş fi murit. Dar şi asta-i o parti- 
cularitate de sex, aşa că nu pot să mă laud, 
fiindcă nu eu l-am făcut. 

Atunci pentru ce-l iubesc? Pur şi simplu, 
pentru că e bărbat. Aşa cred. 

Are un fond bun şi pentru asta-l iubesc, dar 
l-aş iubi şi fără. Dacă m-ar bate sau mi-ar 
arunca vorbe de ocară, l-aş iubi mai departe. 
Sunt sigură. E-o chestiune de sex. Aşa cred. 

E puternic şi chipeş şi-l iubesc pentru asta. 
Îl admir şi-s mândră de el, dar l-aş iubi şi dacă 
n-ar avea nici una din calităţile astea. Dacă ar 
fi urât, tot l-aş iubi. Şi dacă ar fi o stârpitură l- 
aş iubi. Aş munci pentru el ca o sclavă, m-aş 
ruga pentru el şi aş veghea lângă patul lui, 
până când mi-aş da ultima suflare. 

Da, cred că-l iubesc pur şi simplu, pentru 
că-i al meu şi pentru că-i bărbat. Bănuiesc că 
n-am nici un alt motiv. Cred prin urmare că-i 
aşa cum am spus la-nceput; genul ăsta de 
dragoste nu e un produs al raţionamentelor şi 
statisticilor. Ea vine nu se ştie de unde şi nu se 
poate explica. Nici nu-i nevoie. 


73 


Aşa gândesc eu. Dar sunt numai o fetişcană, 
prima care a stat să studieze această 
problemă, şi s-ar putea, în ignoranţa şi lipsa 
mea de experienţă, să n-o fi înţeles bine. 


74 


PATRUZECI DE ANI 
MAI TÂRZIU 


Ruga mea, dorinţa mea fierbinte e să 
trecem împreună peste pragul acestei vieţi. E 
o dorinţă ce n-o să piară niciodată de pe 
pământ. O să sălăşluiască în sufletul fiecărei 
soţii care iubeşte, până la sfârşitul timpurilor. 
Şi o să poarte numele meu. 

Dar dacă trebuie ca unul din noi să plece 
mai întâi, ruga-mi este să fiu eu aceea. Ele 
puternic, eu sunt slabă. Eu nu-i sunt atât de 
necesară pe cât îmi este el mie. Fără el, viaţa 
n-ar mai fi viaţă. Cum aş putea-o îndura? Ruga 
asta e şi ea nemuritoare şi o să dăinuie cât o să 
dăinuie stirpea mea. Sunt prima soţie; şi în 
ultima soţie o să mă repet. 


LA MORMÂNTUL EVEI 


ADAM: Unde era ea, acolo era raiul. 


75 


CEASUL 


ISTORIOARA PLINĂ DE-NŢELES 


Ceasul meu cel nou, frumosul de el, 
mersese un an şi jumătate fără s-o ia-nainte 
sau să rămână-n urmă, fără să se oprească sau 
să i se rupă ceva. Ajunsesem să-l cred infailibil 
în materie de oră exactă şi-mi băgasem în cap 
că n-are moarte. Dar într-o seară l-am lăsat 
neîntors. M-am bocit pe chestia asta de parc-aş 
fi avut în faţă semnul sigur al prăpădului ca va 
să fie. Incet-încet mi-a venit inima la loc. Am 
mutat limbile la nimereală şi-am trimis la 
plimbare presimţirile şi superstiţiile ce mă 
năpădiseră. A doua zi m-am înfăţişat la cel mai 
bun bijutier ca să aflu exact cât e ora. Tartorul 
stabilimentului mi-a luat ceasul din mână şi s-a 
pus să mi-l potrivească. Pe urmă a zis: 

- E cu patru minute-n urmă. Trebuie reglat 
avansul. 

Am încercat să-l opresc pe individ, să-l fac 
să-nţeleagă că ceasul meu nepreţuit mergea ca 
pe roate. Da' nici gând! Dovleacul ăla umblător 
nu vedea decât că rămăsese cu patru minute-n 


76 


urmă şi că avansul trebuia reglat un pic. Aşa 
că, pe când îi dădeam disperat târcoale şi-l 
imploram să-mi lase ceasornicu-n pace, el, cu 
calm şi cruzime, săvârşi reprobabila faptă. 
Ceasul meu a-nceput s-o ia-nainte. Zilele 
treceau 


YI 


şi el mergea din ce în ce mai repede, într-o 
săptămână temperatura i-a crescut cu furie şi 
pulsul i-a ajuns la 150 da bătăi la umbră. În 
două luni lăsase de căruţă toate ornicele din 
oraş şi-o  luase-naintea  almanahului cu 
treisprezece zile şi un pic. În octombrie mai 
erau încă frunze galbene, dar el ajunsese 
frumuşel în noiembrie şi-i creştea inima de 
bucurie când dădea cu ochii de zăpadă. Mi-a 
apropiat în aşa hal termenul pentru chirie, 
note de plată şi alte asemenea lucruri, că n-am 
mai putut să suport. L-am dus la ceasornicar 
ca să-l pună la punct. Tipul m-a-ntrebat dacă-l 
mai reparasem vreodată. l-am spus că nu, nu 
fusese nevoie. Cu o expresie de fericire 
vicioasă, s-a uitat la ceas şi, tremurând de curi- 
ozitate, l-a desfăcut. Pe urmă şi-a băgat în ochi 
ceva ca un păhărel de azvârlit zarurile şi s-a 
binoclat la rotiţe. Mi-a spus că trebuie curăţat, 
uns şi reglat - să vin peste-o săptămână. După 
curăţat, uns şi reglat, ceasul meu s-a lenevit 
din cale-afară. Batea la fel de rar ca clopotul 
cel mare din turla bisericii. Am început să 
pierd trenurile, ratam toate-ntâlnirile, nu mai 
ajungeam la masă. Ce făceau alte ceasuri în 
trei zile, al meu făcea în patru şi mă lăsa cu 
revolta-n suflet. Încet-încet am dat înapoi spre 
ieri, apoi  spre-alaltăieri, pe urmă spre 


78 


săptămâna care trecuse şi, pâş-pâş, mi-a venit 
ideea că, singur şi neştiut de nimeni, mă târâm 
spre săptămâna dinaintea celei care trecuse şi 
că lumea nici nu se mai vedea. Îmi dădeam 
seama că-mi  descopăr un  nemărturisit 
sentiment de solidaritate cu concetăţeana 
mea, mumia de la muzeu, şi-ardeam de nerăb- 


79 


dare să fac schimb de impresii cu ea. M-am 
dus din nou la ceasornicar. Am aşteptat până l- 
a desfăcut în bucăţi şi-am aflat că nesuferita 
de casetă a arcului „işi cam luase nasu’ la 
purtare”, da-i vine el de hac în trei zile. După 
asta, ceasul mergea bine în ansamblu, dar 
atât. Jumătate de zi mergea ca vântul şi ca 
gândul. Făcea atâta tărăboi, lătra, şuiera, 
chiuia, strănuta şi fornăia, că nici măcar nu-mi 
mai trecea prin minte să mă gândesc ce 
neplăceri îmi face. Şi cât o ţinea aşa, nici un 
ceas din ţară nu se-ncumeta să se măsoare cu 
el. După-masă se punea pe tândălit şi nu se 
lăsa până nu-l ajungeau din urmă toţi codaşii 
pe care-i întrecuse pân-atunci. Aşa că, după 
douăzeci şi patru de ore, venea în faţa 
judecății la timp şi cu reputaţia nepătată. In 
ansamblu mersese bine, deci nimeni nu-i putea 
găsi vreo vină; îşi făcuse datoria, şi cu asta, 
basta! Dar cum nu-mi ţine de cald dacă am un 
ceas care merge bine în ansamblu, am dus 
maşinăria la alt ceasornicar. Am aflat c-avea 
fusul rupt. I-am spus omului că-mi pare bine că 
doar asta-i hiba. Ca să fiu sincer, habar n- 
aveam ce-i ăla fus, da' n-am crezut că-i de 
demnitatea mea să-mi scot la iveală ignoranţa 
în faţa unui necunoscut. I-a reparat fusul şi-am 
dat de altă belea: ce câştiga-ntr-o parte, 


80 


pierdea-n alta. O lua un timp la goană şi pe 
urmă stătea, după aia iar o lua la goană şi-aşa 
mai departe. Pauzele şi le fixa după bunul lui 
plac. Când o pornea, avea recul ca o muschetă. 
Vreo câteva zile mi-am pus perniţe pe piept. 
Până la urmă, însă, l-am dus din nou la 
ceasornicar. La altul. Omu’ l-a desfăcut 
bucăţică 


81 


cu bucăţică şi-a-ntors epava pe faţă şi pe dos. 
S-a uitat cu lupa, apoi a spus că, după toate 
aparențele, e ceva-n neregulă cu trăgaciul. L-a 
potrivit şi l-a pornit din nou. Acum toate erau 
bune şi frumoase, numai că, de-ndată ce- 
ajungea la zece fără zece, limbile se-mpreunau 
ca lamele de foarfecă şi din momentul ăla o 
luau la picior împreună. Nici cel mai bătrân om 
din lume n-ar fi fost în stare să spună ce oră e 
după un ceas ca ăsta. Aşa c-am purces din nou 
la drum şi-am dus şmecheria la reparat. 
Individul mi-a spus că geamul se-ndoise şi 
arcul se strâmbase. A mai adăugat că şi 
capacul trebuia schimbat. După toate astea, 
ceasul meu a prins să meargă fară cusur 
numai că, din când în când, după ce-şi vedea 
liniştit de treabă aproape opt ore, rotiţele 
dinăuntru o zbugheau ca din puşcă şi se 
puneau să bâzâie ca bondarii. Cât ai zice 
peşte, limbile-ncepeau să se-nvârtească aşa de 
repede, că pur şi  simplu-şi pierdeau 
individualitatea şi păreau o plăpândă pânză de 
păianjen peste cadranul ceasului, în şase-şapte 
minute, ceasul meu nepreţuit dădea gata toate 
cele douăzeci şi patru de ore, pe urmă făcea 
poc! şi se oprea. Cu inima grea m-am mai dus 
o dată la alt ceasornicar şi m-am uitat cum îl 
desface-n bucățele. Mi-am pregătit nişte 


82 


întrebări ca să-l supun unui interogatoriu 
sever fiindcă prea se-ngroşase gluma. Ceasul 
costase două sute de dolari, dar, după 
socotelile mele, dădusem două sau trei mii ca 
să-l repar. Pe când mă uitam eu aşa, am 
descoperit în ceasornicar o veche cunoştinţă, 
un mecanic de pe un vas cu aburi din tinereţea 
mea. Nici măcar nu fusese un mecanic bun. 
Omul a cercetat toate piesişoarele cu atenţie, 
aşa cum făcuseră şi ceilalţi ceasornicari, şi şi-a 
dat verdictul cu aceeaşi siguranţă ca şi 
confrații lui: 

- Scoate abur prea mult. Dacă vreţi să 
puneţi cheia franceză pe supapa de siguranţă! 

I-am spart capu-acolo-n prăvălie şi-am plătit 
pentru înmormântare. 

Unchiul William  (fie-i ţărâna uşoară!) 
spunea că orice cal e bun pân-o ia razna prima 
dată şi orice ceas e bun până-ncape pe mâna 
unui ceasornicar. Şi tot el se-ntreba ce s-o fi 
ales cu liota aia de spoitori, armurieri, cizmari, 
mecanici şi fierari carc-au dat chix în meseria 
lor. Dar n-a aflat vreodată răspunsul. 


83 


J POVESTEA 
BAIEȚELULUI CUMINTE 


A fost odată un băiețel cuminte pe care-l 
chema Jacob Blivens. Îşi asculta totdeauna 
părinţii, chiar dacă lucrurile pe care i le cereau 
ei erau din cale-afară de absurde şi de 
iraționale. Îşi învăţa totdeauna lecţiile şi nu 
întârzia niciodată la cursurile de la şcoala 
duminicală. Nu chiulea nici când judecata lui 
sănătoasă îi spunea că-i lucrul cel mai bun pe 
care-l are de făcut. Băieţii ceilalţi nu-l puteau 
înţelege-n ruptul capului. Se purta aşa de 
ciudat! Nu minţea, chiar dacă n-ar fi convenit 
s-o facă. Spunea numai că nu-i frumos să minţi 
şi asta-i ajungea. Era atât de cinstit că-ţi venea 
pur şi simplu să râzi de el. Comportarea 
ciudată a lui Jacob întrecea orice-nchipuire. 
Nu juca bile duminica, nu fura ouăle din 
cuiburile păsărilor, când vedea un flaşnetar 
nu-i dădea maimuţei monede încinse, într-un 
cuvânt parcă nu-l interesa nici una din 
distracţiile pe care şi le-ar fi permis orice om 
cu mintea-ntreagă. Ceilalţi băieţi au încercat 


84 


să desluşească ce-i în capul lui, au încercat să-l 
înţeleagă, da' mare lucru n-a ieşit de-aici. 
După cum am mai spus, au reuşit doar să-şi 
facă o vagă idee cum că „i-ar fila o lampă”. Aşa 
că l-au luat sub aripa lor ocrotitoare şi n-au 
lăsat răul să se-atingă de el. 

Băieţelul ăsta cuminte citea toate lecţiile 
din cartea de şcoală. Erau bucuria vieţii lui. 
Credea în băieţii cuminţi care-apăreau în 
lecţiile cu pricina şi-şi punea orbeşte nădejdea- 
n ei. Tânjea să vadă unu-n carne şi oase, da’ n- 
a fost să fie. Se vede treaba că dăduseră toţi 
ortu' popii înainte de-a se naşte el. Cum găsea- 
n carte unv’ din cale afară de cuminte, repede- 
repede citea sfârşitul ca să vadă ce s-a ales de 
el (fiindcă eroul nostru era gata să străbată 
mile-ntregi doar-doar l-o zări). Dar fară folos: 
băieţelul cuminte din carte murea totdeauna în 
ultimul capitol. Apărea şi-o poză de la- 
nmormântare: în jurul gropii deschise erau 
toate neamurile şi colegii de la şcoală (colegii 
de şcoală cu pantaloni prea scurţi şi pălărioare 
prea mari). Toată lumea vărsa lacrimi amare-n 
batiste de-un iard şi jumătate. Numai de-astea 
avea-ntotdeauna parte bietul de el. N-ajungea 
niciodată să vadă vreun băieţel cuminte fiindcă 
eroul murea invariabil în ultimul capitol. 


85 


Jacob nutrea nobila ambiţie s-apară într-o 
carte de şcoală. Vroia s-apară acolo, vroia să 
se vadă-n poze care să-l arate cum, plin de 
strălucire, refuza să-i spună maică-si minciuni, 
iar ea izbucnea în lacrimi de fericire; în poze 
care să-l arate în prag cum dă un bănuţ unei 
biete cerşetoare cu şase copii şi-i spune să-l 
cheltuiască pe ce-o vrea ea, dar să nu facă 
risipă fiindcă-i păcat, în poze care să-l arate 
cum,  mărinimos, se-ncăpăţânează să nu-l 
pârască pe băieţelul cel rău care-l pândeşte-n 
fiecare seară după colţ când vine de la şcoală, 
îl bate măr, pe urmă-l fugăreşte pân-acasă, 
strigă „He-he-he!” 


86 


şi-o ia din loc. Asta era ambiția tânărului Jacob 
Blivens. Dorea să se vadă-ntr-o carte de şcoală. 
Uneori i se cam făcea părul măciucă gândindu- 
se că băieţii cuminţi mureau totdeauna fără 
doar şi poate. Lui îi plăcea viaţa, ştiţi bine, şi- 
asta era treaba cea mai incomodă când venea 
vorba de băieţii din cărţile de şcoală. Ştia că 
dacă eşti neînchipuit de cuminte, aşa cum erau 
băieţii din cărţi, cuminţenia asta-ţi vine de hac 
mai repede ca oftica. Ştia că băieţii ăia n-au 
rezistat nici unul prea mult şi i se rupea inima 
când se gândea c-o să-l bage-ntr-o carte pe 
care n-o s-apuce s-o vadă; sau, chiar dacă o s- 
apară cartea-nainte de-a trece el în lumea 
celor drepţi, n-o să aibă prea mult succes fără 
poza de la-nmormântarea lui, la sfârşit. Ce 
carte de şcoală mai e şi aia dacă nu-l lasă, pe 
patul de moarte, să dea şi el obştii câteva 
poveţe! Aşa că, până la urmă, cum era şi 
firesc, s-a hotărât să facă tot ce putea în 
condiţiile date: să supravieţuiască, s-o ducă 
aşa cât l-or ţine curelele şi să aibă discursul 
gata când i-o bate ceasul. 

Dar, nu ştiu de ce, nimic nu-i ieşea ca lumea 
acestui băieţel cuminte. Lui nu-i mergeau 
lucrurile cum le mergeau băieţeilor cuminţi 
din cărți. Întotdeauna ei se-alegeau cu 
distracţia, iar băieţii răi cu picioarele rupte. 


87 


Dar în cazul lui ruginise-un şurubel pe undeva 
şi toate-i ieşeau pe dos. Când l-a văzut pe Jim 
Blake furând mere, s-a dus glonţ să-i ţină o 
predică despre băieţelul cel rău care-a căzut 
din mărul vecinului şi şi-a rupt mâna, Jim a 
căzut şi el din pom, da' peste Jacob a căzut, şi 
Jacob şi-a rupt mâna, în timp ce Jim n-a avut 
nici pe dracu'. Eroului nostru nu-i intra asta-n 
cap nici să-l pici cu ceară. Cărţile nu 
pomeneau nimic despre-o asemenea tărăşenie. 

Odată nişte băieţi răi au împins un orb în 
noroi. Jacob s-a dus într-un suflet să-l ridice şi 
să primească binecuvântarea-i. Orbul, nici 
pomeneală să-l binecuvânteze. I-a tras una cu 
bastonu-n cap şi-a zis că-l prinde el când l-o 
împinge din nou şi apoi s-o preface că-l ajută. 
Nici asta nu se potrivea cu ce scria-n cărţi. 
Jacob le-a citit iar din scoarţă-n scoarță pe 
toate, doar-doar o da de ceva care seamănă cu 
asta. 

Avea şi el o dorinţă arzătoare: să găsească 
un câine şchiop care n-avea unde să stea, era 
mort de foame şi hăituit, să-l aducă acasă, să-l 
mângâie şi să obţină astfel recunoştinţa 
veşnică-a câinelui în cauză. Până la urmă a 
găsit unul şi treaba asta l-a făcut fericit, nevoie 
mare. L-a luat acasă şi l-a-ndopat. Când să-l 
mângâie, potaia s-a dat la el, i-a rupt hainele, 


88 


în afara celor care-i acopereau partea din faţă 
a corpului, şi-a făcut acolo un bâlci de toată 
minunea. Băiatul s-a dus din nou la sursă, dar 
nici acum n-a reuşit să găsească o explicaţie. 
Câinele era ca ăia din cărţi, de aceeaşi rasă, 
dar se purta altfel. Orice facea băiatul ăsta, 
numai de bucluc dădea. Aceleaşi lucruri 
pentru care băieţii din carte se umpleau de 
glorie, lui îi aduceau numai belele. 

Într-o duminică mergea la şcoală. Nişte 
băieţi răi o porniseră cu barca cu pânze şi-şi 
faceau de cap de parcă toată lumea era a lor. 
El i-a văzut şi-a rămas cu gura căscată, fiindcă 
ştia din carte că băieţii care se duc cu barca 
duminica se îneacă toţi până la unul. A plecat 
în grabă cu pluta după ei 


89 


să le spună ce-i aşteaptă, dar s-a lovit de-un 
buştean şi-a căzut în apă. Cineva l-a scos din 
apă destul de repede. Doctorul a scos apa din 
el şi l-a pus din nou în stare de funcţionare cu 
aerul din propriii lui plămâni. Băiatul, însă, a 
răcit şi-a zăcut la pat după aia nouă săptămâni. 
Absolut inexplicabil, băieţii cei răi din barcă s- 
au distrat grozav toată ziua şi, cu totul 
surprinzător, s-au întors acasă teferi şi 
nevătămaţi. Jacob Blivens zicea că aşa ceva nu 
există-n cărţi. Era pur şi simplu mut de uimire. 

Când s-a pus din nou pe picioare, îşi cam 
pierduse curajul, dar era hotărât să meargă 
mai departe cu orice risc. Ştia că experienţa 
lui de până acum nu era demnă să intre-ntr-o 
carte. Dar nu-şi făcea încă probleme, că tot nu 
trăise cât scrie-n carte că trebuie să trăiască 
băieţii cuminţi. Spera să se remarce cu ceva 
dac-o să-l ţină balamalele până i-o veni 
sorocul. Chiar dacă se-alege praful de toată 
strădania lui, are la o adică discursul funerar 
şi-asta nu-i de colea. 

S-a dus din nou la sursă şi-a descoperit că 
venise timpul s-o pornească pe mare ca băiat 
de serviciu. A vorbit c-un căpitan de vas şi i-a 
spus cum stă treaba. Când omul l-a-ntrebat de 
recomandări, Jacob a scos mândru o broşurică 
şi i-a arătat cuvintele: „Lui Jacob Blivens, cu 


90 


afecţiune de la profesorul său”. Dar căpitanul, 
un tip vulgar şi necioplit, i-a retezat-o: 

- Ei, l-a dracu’! Şi ce dacă? Înseamnă că ştii 
să speli vase sau să umbli cu găleata cu zoaie? 
Nici poveste! 

Treaba asta apus capac la toate. Lui Jacob 
nu i se mai întâmplase o asemenea chestie. 
Nişte cuvinte de laudă de la un profesor, 
aşternute pe o broşurică, nu dăduseră nici- 
odată greş când era vorba să se umble la 
sentimentele cele mai delicate ale căpitanilor 
de vas şi să deschidă calea spre toate onorurile 
şi măririle. Nu, niciodată nu dăduseră greş în 
cartea pe care-o citise el. Nu-i venea să creadă 
şi pace! 

Băiatului ăstuia toate-i mergeau anapoda. 
Nimic nu-i ieşea cum scria la carte. Intr-o zi, 
pe când era-n căutare de băieţei răi ca s-aibă 
şi el cui freca ridichea, a găsit o liotă-ntreagă 
în vechea turnătorie de fontă. Puneau la cale o 
glumă nevinovată pe spinarea a paisprezece 
sau cincisprezece câini. li legaseră unul după 
altul şi se pregăteau să le pună-n coadă cutii 
goale de nitroglicerină ca să fie mai frumoşi. 
Lui Jacob i s-a muiat inima. S-a aşezat băiatul 
pe una din cutiile-alea (ce dacă-i plină de 
unsoare? Lui nu-i pasă de nimic când e datoria 
la mijloc), a prins de zgardă primul câine din 


91 


coloană şi-a aruncat o privire plină de dojană 
spre răutăciosul de Tom Jones. Dar chiar 
atunci a apărut curcanul de McWelter 
spumegând de furie. Băieţii cei răi şi-au luat cu 
toţii tălpăşiţa. Jacob Blivens, conştient de 
nevinovăția lui, s-a sculat în picioare şi-a dat 
drumu’ la unul din discursurile-alea 
impunătoare, parcă desprins din cartea de 
şcoală,  care-ntotdeauna încep cu „Vai, 
domnule!”, în totală contradicţie cu faptul că 
nici un băiat de pe lumea asta, cuminte sau nu, 
nu-şi începe niciodată tirada cu „Vai, 
domnule!” Dar poliţaiul n-a avut răbdare s- 
asculte şi restul. L-a luat pe Jacob de urechi, l- 
a târnuit şi i-a ars una la spate. Cât ai clipi, 
acel băieţel cuminte a ţâşnit prin acoperiş şi- 
a 


92 


prins să se-nalţe către soare, târând după el, 
precum o coadă de zmeu, resturi din cei 
cincisprezece câini. Pe faţa Pământului n-a 
rămas nici urmă din poliţai sau din vechea 
turnătorie de fontă. Cât despre tânărul Jacob 
Blivens, bietul de el, n-a mai avut nicicând 
ocazia să-şi ţină discursul funerar după ce s-a 
chinuit atâta să-l facă (numai dacă nu l-o fi 
ţinut în faţa păsărilor cerului). Căci, deşi cea 
mai mare parte din sus-numita persoană s-a 
reîntors direct în vârful unui copac dintr-un 
ţinut vecin, restul s-a-mpărţit între patru 
oraşe. Aşa se face c-au pornit cinci anchete 
care să stabilească dacă era mort sau nu şi 
cum de s-a-ntâmplat. Pe viaţa mea că n-aţi 
văzut vreodată-un băiat atât de-mprăştiat.! 

Astfel a pierit băieţelul cel cuminte care-a 
făcut tot ce-a putut, dar nu i-a ieşit ca-n carte. 
Toţi cei care-au făcut ce-a făcut el au dus-o 
bine, în afară de el. Cazul lui e pe drept cuvânt 
ieşit din comun. Probabil că niciodată nu i se 
va găsi vreo explicaţie. 


1 Catastrofa cu nitroglicerina e împrumutată dintr-un 
articol de ziar, pe al cărui autor vi l-aş spune dacă l-aş 
şti. (M.T.) 


93 


ALONZO FIIZ CLARENCE, 
ROSANNAH EIHELTON 
ŞI IUBIREA LOR CEA MARE 


1 


Într-o dimineaţă de iarnă, cu ger năprasnic 
de crăpau pietrele, oraşul Eastport din statul 
Maine stătea cuminte sub stratul gros de 
zăpadă care se-aşternuse peste tot. Forfota 
obişnuită a străzilor era lipsă la apel. Puteai să 
te uiţi mult şi bine-n zare că n-ai fi văzut decât 
un pustiu alb, alb de tot, şi-o tăcere care i se 
potrivea de minune. Să nu mă-nţelegeţi greşit. 
N-am vrut să spun că puteai să vezi tăcerea. 
Nicidecum, puteai numai s-o auzi. Trotuarele 
erau, ce mai încolo-ncoace, nişte şanţuri 
adânci şi nesfârşite, cu ziduri de zăpadă 
abrupte aşezate de-o parte şi de alta. Din loc în 
loc se-auzea râcâitul slab venit parcă de nu 
ştiu unde, al unei lopeţi de lemn. Dacă aveai şi 
ochi destul de ageri, nu ţi-era greu să vezi în 
depărtare o siluetă neagră care se-apleca, 
dispărea-ntr-unul din şanţurile-alea şi-apărea 
apoi din nou peste o clipă c-o mişcare ce-ar fi 


94 


putut să-nsemne că scosese o lopată de 
zăpadă. Trebuia însă să ai ochi de vultur, 
fiindcă silueta neagră nu pierdea timpul 
aiurea. Una-două arunca lopata cât colo şi-o 
tulea în casă trăgându-şi palme ca să se- 
ncălzească. Da, era al dracului de frig, aşa că 
nici oamenii care dădeau zăpada, nici alţii nu 
prea stăteau pe-afară. 

Deodată cerul s-a întunecat. S-a stârnit şi 
vântul şi-a-nceput să sufle-n rafale zdravene şi 
hachiţoase,  zburătăcind nori de zăpadă 
măruntă spre înalturi, înainte şi-n alte direcţii. 
Imboldite de-o asemenea rafală, mormane 
mari şi albe se-aşezau de-a curmezişul străzii 
ca nişte morminte, într-o clipă, altă rafală le 
aranja invers, smulgând o pulbere fină de pe 
crestele lor înguste, întocmai cum furtuna pe 
mare smulge fluturaşi de spumă de pe crestele 
valurilor. 

O a treia rafală mătura şi lăsa locul ca-n 
palmă, dac-aşa-i venea ei. Făceau pe nebunele, 
se jucau, dar fiecare-n parte şi toate la un loc 
au mai aruncat nişte zăpadă-n şanţurile de pe 
trotuare, ca să ştie-o socoteală. 

Alonzo Fitz Clarence stătea în salonaşul lui 
tihnit şi elegant. Era-mbrăcat într-un halat de 
casă din mătase albastră, cu manşete şi 
garnituri din satin de culoarea cârmâzului, 


95 


matlasate cu figuri complicate. Avea-n faţă 
resturile de la micul dejun. Delicatul serviciu 
de masă, care costase-o grămadă de bani, 
dădea un plus de farmec şi-armonie întregii 
camere. În cămin, limbile de foc se jucau 
vesele. 

O rafală de vânt zgâlţâi ferestrele cu furie. 
Un val de zăpadă le izbi cu zgomot ca şi cum 
le-ar fi spălat ca să zicem aşa. Burlacul nostru 
tânăr şi frumos murmură ca pentru sine: 

- Înseamnă c-astăzi se stă-n casă. Mă rog, 
asta e, dar mie cine-mi ţine de urât? Mama ar 
fi ceva, şi mătuşa Susan la fel, dar pe ele le am 
mereu pe lângă mine. Într-o asemenea zi 
insuportabilă e nevoie de ceva nou, de-un 
element proaspăt care să-ţi facă mai picantă 
captivitatea. Sună frumos, dar nu-nseamnă 
nimic. Ce, parcă moare careva dc nerăbdare 
să-şi pipăreze captivitatea? Dimpotrivă, vrea s- 
o-ndulcească. 

Se uită la ceasul franțuzesc de pe poliţa 
căminului: 

- lar merge-aiurea. Habar n-are pe ce lume 
e şi, când are, minte de-ngheaţă apele, aşa 
că... ce mi-e una, ce mi-e alta! Alfred! 

Nici un răspuns. 

- Alfred!... Bun băiat servitorul ăsta, dar pe 
el şi pe ceas să nu pui bază. 


96 


Alonzo întinse mâna spre perete şi apăsă pe 
butonul unei sonerii electrice. Aşteptă puţin, 
apoi apăsă din nou. Mai aşteptă câteva clipe, 
pe urmă spuse: 

- S-a stricat bateria. Sunt sigur c-asta e. Dar 
fiindcă tot m-am apucat de treabă, nu mă las 
până nu-mi spune careva cât e ceasul. 

Se duse spre tubul acustic din perete, 
fluieră în el şi strigă „mamă” o dată şi-ncă o 
dată. 

- Degeaba. Şi la mama s-a stricat bateria. 
N-am cum să dau de ăia de la parter. Nici o 
speranţă. 

Se aşeză la un pupitru din lemn de 
trandafir, îşi sprijini bărbia pe marginea din 
stânga şi glăsui ca şi cum ar fi conversat cu 
duşumeaua: 

- Mătuşă Susan! 

O voce gravă şi plăcută răspunse: 

- Tu eşti, Alonzo? 

- Da, eu sunt. Mi-e prea lene şi mă simt 
prea bine ca să cobor până jos. Sunt la 
ananghie şi zău dacă văd cine mi-ar putea da o 
mână de-ajutor. 

- Doamne, dar ce s-a-ntimplat? 

- Destule, fii fără grijă! 

- Nu-mi pune nervii la-ncercare, dragul 
meu. Ce e? 


97 


- Vreau să ştiu cât e ceasul. 

- Ştrengarule, ce sperietură mi-ai tras! 
Asta-i tot? 

- Tot, pe cuvânt! Linişteşte-te! Spune-mi cât 
e ceasul şi ai de la mine-o binecuvântare. 

- Nouă şi cinci. Nu te costă nimic, ţine-ţi 
binecuvântarea pentru tine. 

- Mulţumesc. Binecuvântarea asta pe mine 
tot nu m-ar fi adus la sapă de lemn, mătuşico, 
iar dumneata nu te-ai fi-mbogăţit chiar atât ca 
să nu mai ai nevoie şi de alte venituri. 

Se sculă-n picioare murmurând: 

- Nouă şi cinci (şi se-ntoarse spre ceas). 
Aha, făcu el, mergi mai bine ca de obicei. Ai 
zbârcit-o numai cu treizeci şi patru de minute. 
Ia să văd... Treizeci şi trei cu douăzeci şi unu 
fac cincizeci şi patru. Cincizeci şi patru ori 
patru fac două sute treizeci şi şase. Iau unu şi 
rămâne două sute treizeci şi cinci. Asta e. 

Mută limbile ceasului până la unu fără 
douăzeci şi cinci şi-i spuse: 

- Bagă de seamă! Dacă nici acum nu eşti în 
stare să mergi ca lumea un timp... te dau de 
pomană! 

Se-aşeză din nou la pupitru şi strigă: 

- Mătuşă Susan! 

- Da, dragă.! 

- Ai mâncat? 


98 


- Cum să nu! Acum o oră. 

- Ai treabă? 

- Nu, coseam. De ce? 

- Ai musafiri? 

- Nu, dar aştept pe cineva la nouă şi 
jumătate. 

- Ehe, şi mie mi-ar surâde-aşa ceva! Mă 
simt singur. Vreau să schimb şi eu câteva 
vorbe cu un om. 

- Foarte bine, schimbă-le cu mine. 

- Dar e ceva foarte personal. 

- Nu-ţi face griji. Dă-i drumul că-s numai eu 
în cameră. 

- Nici nu ştiu dacă să-ndrăznesc sau nu, 
dar... 

- Dar ce? Hai, nu-ţi fie teamă. Alonzo, ştii 
doar că poţi avea încredere-n mine, nu? 

- Simt şi eu asta, mătuşă, dar treaba-i foarte 
serioasă. Mă afectează profund pe mine şi 
toată familia, chiar şi-ntreaga comunitate. 

- Hai, Alonzo, spune-mi. N-am să suflu o 
vorbuliţă. Ce e? 

- Mătuşă, dac-aş îndrăzni... 

- Hai, te rog, zi mai departe! Ţin la tine, ştii 
ce simt pentru tine. Spune-mi tot. Ai încredere- 
n mine. Ce e? 

- Vremea! 


99 


- Ei, fir-ar să fie de vreme! Zău dacă-nţeleg 
cum te lasă inima să te porţi aşa cu mine, Lon. 

- la-o-ncet, mătuşică scumpă, şi iartă-mă. 
Îmi pare rău, zău că-mi pare rău. Nu mai fac. 
Mă ierţi? 

- Da, fiindcă eşti sincer, deşi ştiu că n-ar 
trebui. Cum o să uit de asta, iar ai să-ţi baţi joc 
de mine. 

- Nu, n-am să-mi mai bat, pe cuvânt de 
onoare. Dar ce vreme! Doamne, ce vreme! 
Trebuie să-ţi menţii buna dispoziţie pe cale 
artificială. Ninge, suflă vântul. E vijelie şi-un 
ger cumplit! Pe la tine cum e vremea? 

- Caldă, ploioasă şi te predispune la 
melancolie.  Cioclii merg pe stradă cu 
umbrelele deschise şi apa şiroindu-le de pe 
fiecare spiţă. Din cât văd eu de-aici, afară a 
crescut un trotuar de umbrele pe două 
rânduri. Am făcut focul ca să mă-nveselesc şi- 
am deschis ferestrele ca să vină răcoare. Dar 
degeaba. De-afară nu vine nimic, decât adierea 
îmbălsămată de decembrie cu dulcea-i povară 
de miresme zeflemitoare răspândite de florile 
care, desfătându-se în abundenta lor fără de 
margini, au pus stăpânire pe tărâmul de afară, 
pe când sufletul omului se întristează, şi îi 
flutură prin faţa ochilor splendoarea lor 


100 


strălucitoare, pe când sufletul lui se căieşte şi 
inima i se frânge. 

Alonzo deschise gura să spună: „Ar trebui s- 
o scrii şi s-o pui în ramă”, dar se opri fiindc-o 
auzi pe mătuşă-sa vorbind cu altcineva. Se 
duse la fereastră şi se uită cum bântuia iarna 
pe-afară. Vijelia-nvârtejea zăpada mai furioasă 
ca oricând. Obloanele se trânteau şi păcăneau. 
Un câine bătut de soartă şi tremurând din 
toate mădularele, cu capul plecat şi coada 
scoasă din funcţie, se lipea de-un perete ca să 
se-ascundă de vântul năprasnic. O tânără înota 
prin zăpada până la genunchi şi-şi ferea faţa 
de şfichiuirea gerului. Gluga impermeabilului îi 
venise peste cap. Pe Alonzo îl trecură fiorii. 

- Decât asta, zise el suspinând, mai bine 
mocirla, ploaia clocită sau chiar 
obrăznicăturile-alea de flori! 

Plecă de la fereastră. Făcu un pas şi se opri 
s-asculte, îi ajunseră la urechi  frânturi 
melodioase şi pierite dintr-un cântec bine- 
cunoscut. Rămase pe loc, pierdut, cu bărbia 
sprijinită-n piept. Nemişcat, sorbea melodia cu 
nesaţ şi-abia mai respira. Interpretarea cam 
şchiopăta pe ici, pe colo, dar lui Alonzo i se 
părea şi mai încântătoare, nicidecum umbrită 
de cusururi. Cusururile apăreau numai la 
refren, unde notele a treia, a patra, a cincea, a 


101 


şasea şi a şaptea o luaseră binişor pe-alături. 
Când se termină cântarea, Alonzo trase adânc 
aer în piept şi spuse: 

- Oh, n-aş fi crezut în vecii vecilor că In the 
Sweet By-and-By poate să sune-aşa cum l-am 
auzit acum! 

Se duse repede la pupitru, ciuli un pic 
urechile şi zise pe-un ton confidenţial, parcă 
ferindu-se să nu-l afle cineva: 

- Mătuşico, cine-i îngerul care-a cântat? 

- Persoana pe care-o aşteptam la nouă şi 
jumătate. Stă la mine-o lună-două. Am să te 
prezint. Domnişoară... 

- Ferească sfântul! Numai un pic, mătuşă 
Susan! Totdeauna-mi faci câte una de-asta! 

O zbughi în dormitor şi-ntr-o clipă se şi- 
ntoarse c-o schimbare vizibilă-n aspectu-i 
exterior. 

- Dracu” s-o ia de treabă, spuse el cu arţag. 
Auzi colo! Ar fi fost în stare să mă prezinte- 
acestui îngeraş aşa cum eram, în halatul 
albastru ca cerul cu revere roşii ca focul. 
Femeile-astea nu s-ar gândi un pic nici să le 
pici cu ceară! 

Se duse grăbit spre pupitru. Rămase acolo-n 
picioare şi-i dădu drumul nerăbdător: 

- Mătugşico, acuma-s gata! 


102 


Se puse pe zâmbit şi reverenţe cu toată 
convingerea şi eleganța de care era-n stare. 

- Foarte bine.  Domnişoară  Rosannah 
Ethelton, dă-mi voie să-ţi prezint pe nepotul 
meu cel mai drag, domnul Alonzo Fitz 
Clarence. Amândoi îmi sunteţi simpatici şi-am 
să vă las să vă ţineţi de urât pân-aranjez cu 
nişte treburi prin casă. Stai jos, Rosannah! Stai 
jos, Alonzo! Pa, pa! Vin numaidecât: 

În tot timpul ăsta Alonzo făcuse reverenţe şi 
zâmbise unor domnişoare imaginare, 
invitându-le să ia loc pe nişte scaune 
imaginare. În sfârşit se aşeză şi el şi-şi zise-n 
gând: „Aşa noroc, mai rar. N-au decât să bată 
vânturile cât or vrea! Şi să spulbere zăpada! Şi 
cerul n-are decât să se zborşească până i s-o 
acri! Puțin îmi pasă!” 

Să lăsăm aceste tinere persoane să 
trăncănească până s-or cunoaşte bine, iar noi 
să ne permitem a arunca o privire iscoditoare 
asupra celei mai candide şi mai diafane dintre 
ele. Aşadar, persoana-n chestiune stătea 
singură, degajată şi graţioasă, într-o cameră 
mobilată cu gust, evident salonaşul unei femei 
rafinate şi cu mult cap, dacă e să ne luăm după 
semne şi simboluri. De exemplu, lângă un 
fotoliu comod ce dădea cu fundul de podea se 
afla o delicată măsuţă, pe care se-nghesuiau 


103 


tot felul de flecuşteţe trebuitoare lucrului de 
mână. Deasupra tuturor trona un coşuleţ 
brodat cu multă fantezie. De sub capacul 
căscat ieşeau la iveală jurubiţe de lână 
multicoloră şi-o grămadă de-alte fire şi firicele 
care-atârnau în voia soartei. Pe podea se 
lăfaiau peticuţe vopsite-n roşu de alizarină, 
albastru de Berlin şi-alte fâşii de teapa lor, 
căpeţele de panglică, un mosor sau două, o 
foarfecă şi-o legătură (sau poate mai multe) de 
şnururi de mătase colorată. Pe-o sofa luxoasă, 
tapiţată c-un soi de țesătură indiană, neagră cu 
fire aurii printre care se furişau alte fire nu 
chiar aşa de îndrăzneţe la culoare, se vedea un 
pătrat mare de ceva alb şi grosolan. Aici 
crescuse un buchet de flori sub îngrijirea 
atentă a croşetei. Mâţa casei trăgea la 
aghioase pe-această operă de artă. Intr-un 
bovindou, te-ntâmpină un şevalet cu un tablou 
neisprăvit şi-alături, pe un scaun, o paletă cu 
nişte pensule. De cărţi dădeai la tot pasul: 
Robertson şi-ale lui predici, Tennyson, Moody 
şi Sankey, Hawthorne, Rob şi prietenii lui, 
cărţi de bucate, cărţi de rugăciuni, cărţi cu 
modele şi, desigur, cărţi, despre tot felul de 
odioase şi exasperante oale din ceramică. Era 
şi-un pian acolo, c-o puzderie de partituri 
deasupra şi mai multe dedesubt. Tablouri 


104 


găseai cu grămada pe pereţi, pe poliţa căminu- 
lui şi, ca să n-o mai lungim, peste tot. Aşezate- 
n-poziţii avantajoase, se ofereau vederii 
statuete, bibelouri ciudate şi fără noimă, 
rarităţi de porţelanuri scumpe şi deosebit de 
înspăimântătoare.  Bovindoul dădea într-o 
grădină inundată de strălucirea florilor şi a 
tufelor exotice şi de prin partea locului. 

Dar suava jună era cel mai gingaş subiect 
de  contemplaţie pe care-l oferea întreg 
peisajul de-afară şi de dinăuntru: trăsături 
fine, ieşite parcă de sub dalta unui sculptor 
grec, obraji ca albul fără de prihană al florii de 
camelie ce parc-a-mprumutat o tentă purpurie 
de la surata ei de-alături, din grădină; ochi 
mari, albaştri cu gene lungi şi arcuite; mimică 
pornită din naivitatea copilului şi candoarea 
puiului de căprioară; cap superb, încoronat de 
aurul îmbelşugat al părului; siluetă mlădioasă 
şi-mplinită, cu gesturi şi mişcări trădându-i 
graţia-nnăscută. 

Hainele şi podoabele scoteau la iveală acea 
armonie aleasă pe care-o poate da numai 
cultura ce-ntregeşte-un gust select şi natural. 
Rochia era din tul simplu de-un roşu aprins, 
croită pe bie şi-nconjurată de trei rânduri de 
volane bleu, garmnisite cu şnur roşu pal, de 
catifea; deasupra avea un şal din tarlatan roşu 


105 


închis, garnisit cu colţişori din satin stacojiu; 
crinolina de culoarea grâului copt, largă şi 
despicată-n faţă, încerca să se-ncheie cu 
nasturi de sidef şi şnururi argintii (tot 
harnaşamentul ăsta era ţinut în poziţie de 
hamuri din catifea de-un galben deschis); 
basca din talie era din rips de-o culoare ca 
levănţica, înviorată de dantele de 
Valenciennes; decolteu adânc, mâneci scurte; 
în jurul gâtului, o bentiţă castanie paspoalată 
cu mătase de-un roz delicat; în corsaj se- 
ascundea o batistă de-un galben cald, dintr-un 
material simplu, în trei fire vopsite înainte de-a 
fi tesute; brățări de coral şi-un medalion 
atârnând de un lănţişor; pieptănătura era 
împodobită cu nu-mă-uita şi lăcrămioare, 
strânse-n jurul unei minunate cale. 

Cam atât. Şi totuşi fata era dumnezeiesc de 
frumoasă în veşmântu-i modest. Cum să fi 
arătat oare gătită de serbare sau de bal? 

Tot timpul a vorbit cu Alonzo fără s-aibă 
habar de iscodirea noastră. Clipele zburau şi 
ea tot mai vorbea. Dar nu trecu mult şi ochi-i 
căzură-ntâmplător pe ceas. Se făcu roşie ca 
focul şi trânti un dulce: 

- La revedere, domnule Fitz Clarence. 
Trebuie să plec neîntârziat. 


106 


Sări ca arsă şi-aproape nici nu-l auzi pe 
tânărul care-i spuse şi el la revedere. 
Strălucitoare,  graţioasă şi  radiind de 
frumuseţe, se uită mirată la ceasul acuzator. 
Îşi desfăcu buzele ţuguiate şi exclamă: 

- Unsprezece şi cinci! Aproape două ore şi- 
aş fi zis că n-au trecut nici douăzeci de minute! 
Of, Doamne, ce-o să creadă-acuma despre 
mine? 

Exact în acelaşi moment Alonzo se holba şi el 
la ceasul lui. 

- Trei fără douăzeci şi cinci, făcu el. 
Aproape două ore şi n-aş fi crezut c-au trecut 
mai mult de două minute! Te pomeneşti că iar 
mi-a tras clapa ceasul ăsta. Domnişoară 
Ethelton! Numai o secundă, te rog. Mai eşti 
acolo? 

- Da, dar fii scurt fiindcă-s tare grăbită. 

- Vrei să-mi spui, te rog, cât e ceasul? 

Fata roşi din nou şi murmură ca pentru ea: 
„Vai, câtă cruzime să mă-ntrebe-aşa ceva!” 
Apoi răspunse c-o nepăsare simulată la 
perfecţie: 

- Unsprezece şi cinci. 

- Mulţumesc frumos. Trebuie să pleci 
acuma, nu-i aşa? 

- Da, trebuie. 

- Ce rău îmi pare! 


107 


Nici un răspuns. 

- Domnişoară Ethelton! 

- Da! 

- Mai... mai eşti acolo, nu-i aşa? 

- Da, dar te rog grăbeşte-te. Vrei să-mi spui 
ceva? 

- Eh, eu... mă rog, nimic deosebit. Mă simt 
foarte singur aici. Îţi cer cam mult, ştiu, dar n- 
ai vrea să mai stai de vorbă cu mine din când 
în când? Adică dacă nu te-ar deranja prea 
mult. 

- Nu ştiu, dar o să mă mai gândesc. Am să- 
ncep. 

- Vai, mii de mulțumiri, domnişoară 
Ethelton!... 

Doamne, uite că a plecat şi m-au năpădit din 
nou norii negri, zăpada-nvârtejită şi vânturile 
pustiitoare! Dar mi-a spus la revedere. N-a 
spus bună dimineaţa. A spus la revedere!... 
Înseamnă că nu-i nimic în neregulă cu ceasul. 
Cum au mai zburat orele-astea două! Ca vântul 
şi ca gândul! 

Se aşeză-n fotoliu şi-o vreme se uită visător 
la foc. 

Pe urmă spuse oftând: 

- Ce minunat! Cu două ore-n urmă eram 
liber ca pasărea cerului şi-acum inima mi-a 
zburat la San Francisco. 


108 


Cam în acelaşi timp Rosannah Ethelton, 
stând cu cartea-n mână în scaunul de lângă 
fereastra dormitorului ei şi privind în gol la 
ploaia care spăla podul Golden Gate, îşi şoptea 
sieşi: 

- Câtă deosebire-ntre el şi amărâtul de 
Burley, cu capul lui sec-şi prăpădita de 
maimuţăreală tâmpită! 

2 


Patru săptămâni mai târziu, într-un salon 
somptuos de pe Telegraph Hill, domnul Sidney 
Algernon Burley întreținea buna dispoziție a 
oaspeţilor. Imita vocile şi gesturile unor actori 
cu priză la public, ale unor oameni de litere 
din San Francisco şi-ale unor indivizi peste 
care dăduse buzna norocul. Era îmbrăcat festiv 
şi-arăta bine, dacă lăsăm la o parte faptul 
nesemnificativ c-avea un ochi niţel cam 
zbanghiu. Părea jovial. Cu toate astea, însă, 
nu-şi dezlipea privirea de la uşă. Aştepta 
neliniştit s-apară cineva. Chiar atunci se ivi un 
lacheu pus la patru ace, care-i spuse gazdei 
ceva. Gazda dădu din cap în semn c-a-nţeles. 
Atât i-a fost de ajuns domnului Burley. 
Vioiciunea începu să-i scadă puţin câte puţin. 
Într-un ochi i se prelinse o undă de 


109 


amărăciune, în celălalt o umbră sinistră şi- 
amenințătoare. 

Oaspeţii se retraseră la timp. Rămas singur 
cu gazda, domnul Burley îi spuse: 

- Nu mai încape nici o îndoială. Mă evită. 
Mereu găseşte câte-o scuză. De-aş putea s-o 
văd, să-i vorbesc măcar un minut... dar 
nesiguranța asta... 

- Domnule Burley, cred că vă-nşelaţi. Poate- 
i totul doar o întâmplare. Mergeţi sus în 
salonaş şi destindeţi-vă puţin. Eu mai am de 
spus servitorilor una, alta, tocmai mi-a venit 
ceva-n minte, şi pe urmă mă duc la ea-n 
cameră. Nu vă faceţi griji. Am s-o conving să 
vă vorbească. 

Domnul Burley urcă scările cu gândul să se 
ducă-n salonaş. Când trecu pe lângă odaia 
„mătuşii Susan” (uşa era uşor întredeschisă), 
auzi un râs vesel pe care-l recunoscu imediat. 
Aşa că, fără să bată la uşă sau să spună ceva, 
intră plin de încredere. Nici n-apucă să-şi facă 
simțită prezenţa, că-i şi ajunseră la urechi 
nişte vorbe ce-i răvăşiră sufletul şi-i îngheţară 
sângele tânăr în vine. 

- Scumpo, am primit-o! spunea o voce. 

- Şi eu, dragule! zise Rosannah Ethelton, 
care era cu spatele. 


110 


O văzu cum se-apleacă şi mai mult. O auzi 
cum sărută ceva, şi nu numai o dată, ba chiar 
de câteva ori! Sufletul domnului Burley 
sângeră.  Discuţia care-i zdrobise inima 
continuă: 

- Rosannah, îmi  închipuiam că eşti 
frumoasă, dar poza-i nemaipomenită, 
uluitoare, orbitoare! 

- Alonzo, sunt aşa de fericită că mi-o spui. 
Ştiu că nu-i adevărat, dar sunt atât de 
recunoscătoare că totuşi crezi asta! îmi 
închipuiam c-ai un profil nobil, însă frumuseţea 
şi măreţia originalului întrec biata născocire a 
minţii mele. 

Burley auzi din nou răpăiala de sărutări. 

- Mulţumesc,  Rosannah, draga mea! 
Fotografia mă măguleşte, dar nu trebuie să te 
gândeşti la asta. lubito? 

- Da, Alonzo. 

- Sunt aşa de fericit, Rosannah! 

- Oh, Alonzo, nimeni până la mine n-a ştiut 
ce-i iubirea şi nimeni după mine n-o să ştie ce-i 
fericirea. Plutesc într-o lume de vis, într-un 
tărâm fără de margini, plin de extaz 
fermecător şi incredibil! 


- Oh, Rosannah mea, căci eşti a mea, nu? 

- Cu totul, da, cu totul sunt a ta, Alonzo, 
acum şi pentru totdeauna! Toată ziua şi toată 
noaptea-n vis n-aud decât un singur cântec c- 
un dulce refren; „Alonzo Fitz Clarence. Alonzo 
Fitz Clarence, Eastport, statul Maine!” 

- Lua-l-ar dracu! Acum îi ştiu adresa! răcni 
Burley în sinea sa şi-o zbughi afară. 

În spatele lui Alonzo, fară ca el s-o ştie, 
stătea maică-sa, uimirea în persoană. Era 
înfăşurată-n blănuri din cap până-n picioare. 
Nu i se vedeau decât ochii şi nasul. Puteai s-o 
iei ca pe-o alegorie-a iernii, căci era plină de 
zăpadă. 

În spatele Rosannah-ei, fără ca ea s-o ştie, 
stătea „mătuşa Susan”, de asemenea uimirea 
în persoană. Puteai s-o iei ca pe-o alegorie-a 
verii, căci era-mbrăcată în haine subţiri şi-şi 
răcorea c-un evantai faţa-mbrobonată de 
sudoare. 

Amândouă matroanele aveau lacrimi de 
bucurie-n ochi. 

- Asta era vasăzică! făcu doamna Fitz 
Clarence. Alonzo, Alonzo, de-aia n-a putut 
nimeni să te scoată din camera ta de şase 
săptămâni încoace! 


112 


- Asta era vasăzică! făcu mătuşa Susan. 
Rosannah, Rosannah, de-aia stai ca o pustnică 
de şase săptămâni încoace! 

Tinerii au sărit ca arşi în picioare. Ruşinaţi, 
stăteau ca nişte negustori de lucruri furate 
care-aşteaptă verdictul judecătorului Lynch. 

- Fii binecuvântat, băiatul mamei! Sunt 
fericită că eşti fericit. Vino să te strâng în 
braţe, Alonzo! 

- Fii binecuvântată, Rosannah, de dragul 
scumpului meu nepot. Vino să te strâng în 
braţe! 

Ce-a urmat a fost un conglomerat de inimi şi 
lacrimi de bucurie pe Telegraph Hill şi-n 
Eastport Square. 

În amândouă locurile matroanele-au chemat 
servitorii. Unuia i s-a ordonat: 

- Pune lemne pe foc şi-adu-mi o limonadă 
cât mai fierbinte! 

Celuilalt i s-a ordonat: 

- Stinge focul ăsta şi-adu-mi două evantaie 
din frunze de palmier şi-un ulcior cu apă rece 
ca gheaţa! 

Celor doi tineri li s-a cerut să se retragă, iar 
matroanele s-au aşezat să discute pe-ndelete 
despre surpriza cea plăcută şi să facă planuri 
pentru nuntă. 


113 


Cu câteva minute înainte, domnul Burley 
ieşise în goană din casa de pe Telegraph Hill, 
fară să dea ochii cu cineva sau să-şi ia rămas- 
bun. Şuiera printre dinţi, imitând fără voie un 
actor de melodramă la mare vogă: 

- Cu el nu se va mărita în veci! Jurat-am! 
Până ce natura îşi va fi lepădat haina de 
hermină a iernii ca să înveşmânteze veselia 
primăverii, Rosannah va fi a mea! 


3 


Două săptămâni mai târziu. Vreo trei-patru 
zile la rând, de câteva ori pe zi, un cleric 
zbanghiu de-un ochi, foarte spilcuit şi cu- 
nfăţişare cucernică, îi făcuse vizite lui Alonzo. 
Dacă ne luăm după cartea de vizită, era 
reverendul Melton Hargrave din Cincinnati. 
Spunea că părăsise amvonul din motive de 
sănătate. Dac-ar fi spus din motive de sănătate 
precară, probabil c-ar fi fost o exprimare 
greşită, judecând după aspectu-i sănătos şi 
constituţia-i robustă. Era inventatorul unui 
aparat ce-avea să îmbunătăţească legăturile 
telefonice şi spera să-şi câştige pâinea cea de 
toate zilele vânzând dreptul de-a-l folosi. 


114 


- În prezent, spunea el, oricine poate face-o 
derivație de la un fir de telegraf care-aduce un 
cântec sau un concert dintr-un stat într-altul. 
Îşi cuplează aici propriul telefon şi astfel fură 
un mic fragment din muzica în trecere. 
Invenţia mea va pune capăt acestei stări de 
lucruri. 

- Dar bine, spuse Alonzo, dacă 
proprietarului nu-i lipseşte ce i s-a furat, de ce 
s-ar sinchisi? 

- Nu se sinchiseşte, zise reverendul. 

- Atunci? făcu Alonzo-ntrebător. 

- Să presupunem, replică reverendul, să 
presupunem că, în locul muzicii furate pe 
drum, pe fir vin dulci vorbe de iubire având un 
caracter extrem de personal şi sfânt. 

Alonzo se cutremură din toată fiinţa. 

- Domnule; e o invenţie de-o valoare 
inestimabilă, spuse el. Trebuie s-o am cu orice 
preţ. 

Dar, absolut inexplicabil, invenţia întârzia 
undeva pe drumul care venea din Cincinnati. 
Nerăbdătorul Alonzo abia mai avea putere s- 
aştepte. Gândul c-ar putea să-mpartă vorbele 
dulci ale  Rosannah-ei cu vreun pungaş 
destrăbălat i se-nfipsese ca un pumnal în 
inimă.  Reverendul venea des, deplângea 
întârzierea şi spunea ce măsuri luase ca să 


115 


grăbească lucrurile. Treaba asta-i aducea un 
pic de alinare lui Alonzo. 

Într-o dimineaţă reverendul urcă scările şi 
bătu la uşa lui Alonzo. Nici un răspuns. Intră, 
se uită curios în jur, închise uşa cu grijă şi se 
repezi la telefon. În receptor răsunau din 
depărtări măiestrele triluri ale lui Sweet By- 
and-By. Ca de obicei cântăreaţa o zbârcea la 
cele cinci note de după primele două din 
refren. Reverendul o-ntrerupse cu un glas ce-l 
imita perfect pe-al lui Alonzo. Adăugase chiar 
o uşoară tentă de nerăbdare: 

- Iubito! 

- Da, Alonzo. 

- Te rog, săptămâna asta nu mai cânta 
drăcia aia. Încearcă să găseşti ceva modern. 

Pe scări se auzi pasul sprinţar al omului 
nebun de fericire. Zâmbind  diavoleşte, 
reverendul îşi găsi iute adăpost după faldurile 
draperiilor grele. Alonzo intră şi se repezi într- 
un suflet la telefon. 

- Rosannah scumpă, cântăm ceva? 

- Ceva modern? întrebă ea cu amărăciune 
sarcastică-n glas. 

- Da? dac-aşa vrei tu. 

- Cântă singur dacă-ţi place. 

Arţagul din voce îl uimi şi-l îndureră pe 
tânărul nostru erou. 


116 


- Rosannah, ce-i cu tine? Nu te mai 
recunosc. 

- Presupun că tot ce-ai auzit mi se 
potriveşte cum ţi s-au potrivit şi dumitale 
cuvintele amabile pe care le-ai spus, domnule 
Fitz Clarence. 

- Domnule Fitz Clarence? Rosannah, dar n- 
am spus nimic nelalocul lui. 

- A, sigur. Atunci înseamnă că te-am înţeles 
eu greşit şi, prin urmare, cu umilinţă-ţi cer 
iertare. Ha, ha, ha! Doar tu singur ai spus: 
„Nu-l mai căuta astăzi”. 

- Ce să nu cânţi astăzi? 

- Cum ce? Cântecul de care-ai zis tu, că de- 
altul n-am vorbit. Greu mai eşti de cap! 

- Dar n-am pomenit de nici un cântec. 

- Nu, n-ai pomenit, dragul de tine! 

- Nu, n-am pomenit. 

- Mă simt obligată să-ţi atrag atenţia c-ai 
pomenit. 

- Şi eu mă văd forţat să repet că n-am 
pomenit. 

- Altă mitocănie! Mi-ajunge, domnule, n-am 
să te iert în vecii vecilor. Totul s-a sfârşit între 
noi. 

Se auzi apoi un plâns înăbuşit. 

- Vai, Rosannah, spuse repede Alonzo, fă să 
dispară cuvintele pe care le-ai spus. E-un 


117 


mister nedezlegat aici, o groaznică greşeală. 
Cu mâna pe inimă-ţi mărturisesc că niciodată 
n-am zis ceva despre vreun cântec. Nu te-aş 
jigni pentru nimic în lume... Rosannah, draga 
mea... Spune-mi ceva, te rog! 

Urmă o pauză. Apoi Alonzo auzi suspinele 
fetei tot mai departe şi-nţelese că plecase de 
la telefon. Se ridică oftând din adâncul 
sufletului şi ieşi grăbit din cameră, spunându- 
şi: 

- Am să  cutreier toate instituțiile 
filantropice şi-am să scotocesc toate sălaşurile 
sărăciei ca s-o găsesc pe mama. O s-o convingă 
ea pe Rosannah că niciodată nu mi-a trecut 
prin cap s-o jignesc. 

Peste-un minut reverendul stătea chircit 
deasupra telefonului ca o pisică ce-şi cunoaşte 
prada. N-avea timp de aşteptat. Tremurând de 
plâns, o voce slabă şi plină de căinţă se auzi în 
receptor: 

- Alonzo, dragul meu, am greşit. Nu puteai 
să spui tu vorbele alea aşa de nemiloase. 
Trebuie să fi fost cineva care ţi-a imitat vocea, 
din răutate sau în glumă. 

Reverendul răspunse rece, împrumutând 
glasul lui Alonzo: 


118 


- Ai spus că s-a sfârşit totul între noi. Fie 
cum vrei tu. Nu-mi pasă de căinţa ta şi ţi-o 
desfid! 

Apoi, radiind pentru victoria-i diavolească, 
plecă şi nu se mai întoarse niciodată cu 
invenţia lui închipuită. 

După patru ore apăru şi Alonzo cu maică-sa, 
pe care-o scosese din sălaşul ei preferat de 
sărăcie şi viciu. Sunară la San Francisco, dar 
nu răspunse nimeni. Aşteptară ce-aşteptară, 
dar telefonul tot fără glas rămase. 

În cele din urmă, când la San Francisco 
apunea soarele, iar la Eastport trecuseră trei 
ore şi jumătate de la lăsarea serii, veni răspuns 
la acel „Rosannah” repetat în disperare. 

Dar vai, era glasul mătuşii Susan: 

- N-am fost acasă toată ziua. Acum am picat 
şi eu. Mă duc s-o caut. 

Cei doi aşteptară două minute, cinci, zece. 
Apoi o voce speriată rosti aceste cuvinte 
distrugătoare: 

-A plecat cu bagaj cu tot. A spus 
servitorilor că se duce-n vizită la altă prietenă. 
Pe masa din camera ei am găsit o scrisorică. 
Ascultaţi: „Am plecat. Nu încerca să-mi dai de 
urmă. Mi-e inima zdrobită. N-ai să mă mai vezi 
niciodată. Spune-i c-am să mă gândesc la el de 
câte ori o să cânt Sweet By-and-By, dar 


119 


niciodată la vorbele grele pe care le-a spus 
despre acest cântec. Asta-i scrisoarea. Alonzo, 
Alonzo, ce s-a-ntâmplat? 

Dar Alonzo era alb şi rece ca un mort. 
Maică-sa dădu în lături draperiile de catifea şi 
deschise fereastra. Aerul rece îl învioră pe 
tânăr şi-i dădu putere să-i povestească mătuşii 
trista întâmplare; în timpul ăsta maică-sa se 
uita la o carte de vizită ce răsărise pe podea 
dintre  faldurile  draperiilor. Pe ea scria: 
„Domnul Sidney Algernon Burley, San 
Francisco”. 

- Ticălosul! răcni Alonzo şi-o zbughi să-l 
caute pe falsul, reverend, ca să-l facă praf şi 
pulbere. 

Cartea de vizită îi explicase totul. Cât îşi 
făcuseră unul altuia mărturisiri, îndrăgostiţii 
îşi vorbiseră despre foştii iubiţi şi fostele iubite 
şi dăduseră-n ei cu tot noroiul din lume pentru 
defectele şi slăbiciunile lor. Aşa fac mereu 
îndrăgostiţii. Treaba asta are pentru ei o 
fascinaţie ce rivalizează cu vorbele dulci şi 
giugiuleala. 


4 


În următoarele două luni s-au întâmplat 
multe lucruri. Foarte curând s-a auzit că 


120 


Rosannah, biata orfană năpăstuită de soartă, 
nici nu se-ntorsese la bunica ei la Portland, 
statul Oregon, nici nu-i trimisese vreo vorbă, în 
afară de copia scrisorii-ndurerate al cărei 
original îl lăsase-n casa de pe Telegraph Hill. 
Fără doar şi poate, cel care-i oferise adăpost - 
în cazul că fata mai era printre cei vii - se 
lăsase convins să nu-i trădeze-ascunzătoarea. 
Toate eforturile de a-i da de urmă eşuaseră. 

Să fi renunţat Alonzo la ea? Nu era el omul. 

„Când o s-o copleşească tristeţea, o să cânte 
cântecul ăla suav şi-am s-o găsesc”, îşi spuse 
el. 

Îşi luă valiza şi-un telefon portabil, zise vreo 
câteva oraşului natal şi-o porni în lume. 
Cutreieră mai multe state-n lung şi-n lat. 
Străinii se uitau întruna miraţi la omul răvăşit, 
palid şi distrus de suferinţă, care, în locuri 
singuratice şi bătute de vântul iernii, se căţăra 
cu sârg pe câte-un stâlp de telegraf, stătea 
acolo cocoţat o oră, lipindu-şi trist urechea de- 
o cutiuţă, pe urmă cobora oftând şi, sfârşit, 
pleca mai departe. Uneori trăgeau în el, cum 
fac ţăranii când văd un aeronaut, căci îl 
credeau nebun periculos. Prin urmare hainele-i 
erau cam zdrenţuite de gloanţe, iar persoana-i 
dureros de sfâşiată. Dar el îndura totul în 
tăcere. 


121 


La-nceput, pe când abia pornise-n pelerinaj, 
spunea adesea: 

- Oh, numai de-aş auzi Sweet By-and-By! 

Dar către sfârşit vărsa lacrimi amare şi 
zicea: 

- Oh, de-aş mai auzi şi altceva! 

Astfel trecu o lună şi-alte trei săptămâni 
după ea. În cele din urmă nişte creştini cu 
inimă de aur puseră mâna pe el şi-l băgară-ntr- 
un azil particular din New York. Nu s-a văitat. 
Nici nu putea, pentru că-l părăsiseră puterile, 
şi-odată cu ele şi curajul şi speranţele. De milă, 
supraveghetorul îi cedă salonaşul său comod şi 
dormitorul şi-l îngriji c-un devotament plin de 
iubire. 

Spre sfârşitul săptămânii pacientul se dădu 
pentru prima oară jos din pat. Stătea culcat 
pe-o canapea. Inconjurat de perne, şi-asculta 
tânguirea tăiosului vânt de martie şi tropăitul 
înfundat de pe stradă, căci era şase seara şi 
New York-ul se-ntorcea de la lucru. Focul 
zglobiu şi câteva lămpi de masă înveseleau 
atmosfera odăii. Inăuntru era deci cald şi bine, 
deşi afară totul era pustiu şi despuiat, înăuntru 
era lumină şi strălucire, deşi afară era beznă şi 
mohoreală, de parcă peste tot ar fi ars doar 
lămpi cu gaz. Alonzo zâmbea abia vizibil, 
cugetând că dragostea lui nebună-l făcuse s- 


122 


apară smintit în ochii lumii. Tocmai îşi reluase 
firul gândurilor, când îi ajunse la urechi o 
melodie vagă şi dulce. Venea de-atâta de 
departe şi suna atâta de pierit, c-ai fi zis că nu- 
i decât stafia unui cântec. Tânărul rămase ca 
trăsnit. Ascultă cu gura căscată şi respiraţia 
tăiată. Cântecul curgea lin. Alonzo aşteptă şi 
ascultă mai departe. Pe urmă se sculă încet, 
fără să ştie de el. 

- Ea e! Ea e! exclamă în cele din urmă. O, 
notele alea false şi nepământeşti! 

Se târâ nerăbdător spre colţul din care 
veneau sunetele, smulse draperia şi dădu de- 
un telefon. Se aplecă şi, pe când ultima notă se 
stingea încet, izbucni: 

- O slavă Domnului că te-am găsit! 
Rosannah, draga mea, spune-mi ceva! Misterul 
nemilos a fost dezlegat. Nemernicul de Burley 
mi-a imitat vocea şi te-a jignit cu vorbele lui 
neruşinate! 

Urmă o pauză. Alonzo aştepta cu respiraţia 
tăiată şi pauza i se păru o veşnicie. Apoi se 
auzi un scâncet slab, ce se schimbă în glas de 
om: 
- Vai, Alonzo, mai spune-o dată vorbele- 
alea nepreţuite! 

- Asta-i adevărul, adevărul  gol-goluţ, 
scumpa mea Rosannah. Am să ţi-o dovedesc. 


123 


- Oh. Alonzo, nu mă părăsi. Nu mă lăsa 
singură nici un minut. Vreau să te simt lângă 
mine. Spune-mi că n-o să ne mai despărţim 
niciodată. Oh, clipa asta minunată, clipa asta 
binecuvântată, clipa asta de neuitat! 

- N-o s-o lăsăm să piară, odorul meu. An de 
an, când ceasul va bate ora asta scumpă, o s-o 
sărbătorim aducându-i prinos. An de an, cât 
om trăi. 

- Aşa vom face, Alonzo, aşa vom face! 

- Iubita mea, de-acuma-ncolo la ora şase şi 
patru minute seara... 

- La ora douăsprezece şi douăzeci şi trei de 
minute ziua... 

- Rosannah, draga mea, unde eşti? 

- În Honolulu, arhipelagul Hawaii. Dar tu 
unde eşti? Nu mă părăsi, nu mă lăsa nici o 
clipă singură, nu pot să-ndur. Eşti acasă? 

- Nu, dragostea mea, sunt la New York, în 
muncile doctorilor. 

Un strigăt de agonie zbârnâi ca un ţânţar 
strivit, fiindcă, după cinci sute de mile de 
drum, îl cam lăsaseră puterile. Alonzo spuse 
repede: 

- Linişteşte-te, fetiţa mea! Nu-i nimic rău. 
Mă-nzdrăvenesc văzând cu ochii sub dulcea 
putere tămăduitoare a prezenţei tale. 
Rosannah? 


124 


- Da, Alonzo. Ce spaimă am tras! Zi mai 
departe. 

- Rosannah, spune-mi când va fi ziua 
fericită. 

Urmă o mică pauză. Pe urmă o voce slabă şi 
temătoare răspunse: 

- M-am înroşit toată, dar de bucurie, de 
fericire. Ai vrea... ai vrea să fie repede? 

- Chiar în seara asta, Rosannah. Să nu mai 
riscăm vreo-ntârziere. Hai s-o facem acuma, 
chiar în scara asta, chiar în clipa asta. 

- Oh, nerăbdătorule mic şi drag! N-am pe 
nimeni aici decât pe bunul meu unchi 
(misionar ca şi tatăl lui), care-acum a ieşit la 
pensie. Nu-i decât el şi nevastă-sa. Ce n-aş da 
să fie-aici mama ta şi mătuşa ta Susan! 

- Mama noastră şi mătuşa noastră Susan, 
scumpa mea Rosannah! 

- Da, mama noastră şi mătuşa noastră 
Susan. Sunt fericită să spun aşa, dacă ţie-ţi 
face plăcere. Tare-aş vrea să fie amândouă 
aici! 

- Şi eu. Ce-ar fi să-i telegrafiezi mătuşii 
Susan? Oare cât i-ar trebui să vin-aici? 

- Vaporul pleacă din San Francisco 
poimâine. Drumul durează opt zile. Ar fi aici pe 
treizeci şi unu martie. 


125 


- Atunci să zicem întâi aprilie. Da, 
Rosannah? 

- Doamne, fereşte! Vrei să fie-o păcăleală, 
Alonzo? 

- Noi o să fim cei mai fericiţi că-n ziua aceea 
soarele va lumina întreaga suprafaţă a 
globului, aşa că de ce ne-ar păsa? Hai să fie 
întâi aprilie, dragostea mea! 

- Fie întâi aprilie, o spun cu toată inima. 

- Oh, ce fericiţi o să fim. Spune şi ora, 
Rosannah! 

- Îmi place dimineaţa, e-aşa de veselă. Opt 
dimineaţa-ţi convine, Alonzo? 

- E cea mai minunată oră a zilei, căci atunci 
vei fi a mea. 

O vreme se auzi un zgomot slab, dar 
îndârjit, ca şi cum nişte spirite fără trup şi cu 
buze de lână şi-ar fi dat, sărutări. Apoi 
Rosannah spuse: 

- Scuză-mă numai un pic, dragul meu. A 
venit cineva şi sunt chemată chiar acum. 

Tânăra fată se duse-ntr-un salon mare şi se- 
aşeză la o fereastră care-ţi dezvăluia un peisaj 
minunat. La stânga se vedea minunata vale 
Nuuana, străjuită de alaiu-i de flori tropicale- 
mbujorate şi de graţioşii-i palmieri de cocos cu 
frunziş bogat. Se mai vedeau dealurile 
înveşmântate în verdele strălucitor al 


126 


grădinilor de lămâi, chitri şi portocali. Şi se 
vedea şi prăpastia în trepte unde regele 
Kamehameha şi-a împins duşmanii ca să-i 
nimicească, un loc care, fără îndoială, a dat 
uitării crâncena-i istorie, căci azi, ca-ntotdea- 
una la amiază, zâmbeşte în lumina 
curcubeielor strălucitoare. Drept în faţă se 
vedea oraşul pitoresc şi, din loc în loc, grupuri 
de băştinaşi tuciurii care se bucurau de 
vremea zăpuşitoare. La dreapta, în depărtare, 
oceanul fără astâmpăr îşi răsucea coama albă 
în lumina soarelui. 

Rosannah aşteptă în straiele-i albe şi subţiri 
ca pânza de păianjen. Işi făcea vânt cu 
evantaiul ca să-şi răcorească faţa-mbujorată şi- 
nfierbântată. Un localnic cu o cravată albastră, 
prăpădită, şi cu ce mai rămăsese dintr-o 
pălărie de mătase, băgă capul pe uşă şi- 
anunţă: 

- Haole! din San Francisco! 

- Pofteşte-l aici, spuse fata îndreptându-se 
de spate şi luându-şi un aer demn. 

Intră domnul Sidney Algernon Burley, 
îmbrăcat din cap până-n picioare în haină 
diafană, care-ţi lua ochii cu strălucirea ei. Cu 
alte cuvinte. Imbrăcat în cea mai uşoară şi mai 


1 Persoană străină de localnicii din Hawaii - de obicei, 
un alb (M.T.) 


127 


albă pânză irlandeză. Plin de nerăbdare, o 
porni repede spre Rosannah, dar fata făcu un 
gest şi-i aruncă o privire care-l ţintui pe loc. 

- Am venit aşa cum am promis, şoptise ea 
glacial. i-am dat crezare, am cedat 
stăruinţelor tale şi-am spus c-o s-aleg ziua. O 
să fie pe întâi aprilie, ora opt dimineaţa. Acum 
du-te. 


- Oh, draga mea, nu mi-ar ajunge-o viață- 
ntreagă să-mi exprim recunoştinţa pe care... 

- Nici un cuvânt mai mult. Scuteşte-mă de 
prezenţa ta şi de alte discuţii până la ora 
amintită. Gata, fară rugăminţi. Aşa vreau eu! 

După plecarea lui Burley, fata se trânti 
sfârşită într-un fotoliu, căci necazurile pe care 
le-ndurase o sleiseră de puteri. 

- Am scăpat ca prin urechile acului! spuse 
ea. Să fi pus întâlnirea c-o oră mai devreme... 
Doamne, ar fi fost groaznic! Cum am scăpat! Şi 
când mă gândesc c-ajunsesem să cred că-l 
iubesc pe monstrul ăsta perfid, mincinos şi- 
nşelător! Oh, ce-o să se mai căiască pentru 
mârşăvia lui! 


Haideţi să terminăm cu povestea asta, 
fiindcă şi-aşa, nu mai sunt multe de spus. Pe 


128 


data de doi aprilie, următorul anunţ apărea în 
ziarul Advertiser din Honolulu: 


CĂSĂTORII În localitate, prin telefon, ieri 
dimineaţă, la ora opt, s-a oficiat, de către 
reverendul Nathan Hays, ajutat de reverendul 
Nathaniel Davis din New York, căsătoria 
domnului Alonzo Fitz Clarence din Eastport, 
statul Maine, S.U.A., cu domnişoara Rosannah 
Ethelton din Portland, statul Oregon, S.U.A. A 
fost de faţă doamna Susan Howland, prietenă 
a miresei, ca invitată a reverendului Hays şi a 
soţiei sale, unchiul şi, respectiv, mătuşa 
miresei. A fost de faţă şi domnul Sidney 
Algernon Burley din San Francisco, care nu a 
rămas până la terminarea ceremoniei. 
Minunatul iaht al căpitanului Hawthorne, 
împodobit cu gust, era pregătit şi aştepta. 
Fericita mireasă şi prietenii ei au plecat 
imediat într-o călătorie de nuntă la Lahaina şi 
Haleakala. 


În aceeaşi zi ziarele din New York publicau 
următorul anunţ: 


CĂSĂTORII În localitate, ieri, prin telefon, la 
două şi jumătate noaptea, s-a oficiat, de către 
reverendul Nathaniel Davis, asistat de 


129 


reverendul Nathan Hays din Honolulu, 
căsătoria domnului Alonzo Fitz Clarence din 
Eastport, statul Maine, cu domnişoara 
Rosannah Ethelton din Porland, statul Oregon. 
Au fost de faţă rudele şi mai mulţi prieteni ai 
mirelui, cărora li s-a servit un mic dejun copios 
şi care s-au distrat foarte bine până aproape 
de răsăritul soarelui. Apoi au plecat în 
călătorie de nuntă la Aquarium, căci starea 
sănătății mirelui nu permitea deplasarea la o 
distanță mai mare. 

Către sfârşitul acelei zile memorabile, 
domnul şi doamna Alonzo Fitz Clarence erau 
total absorbiți într-o dulce conversație despre 
călătoriile lor de nuntă. Deodată tânăra soţie 
scoase un țipăt: 

- Vai, Lonny, am uitat! Am făcut ce-am zis c- 
o să fac. 

- Zău, scumpeteo? 

- I-am tras o păcăleală de întâi aprilie. Şi i- 
am şi spus-o. O ce surpriză-ncântătoare! Să-l 
fi văzut cum stătea în haine 


130 


negre, şiroind de sudoare (căci mercurul 
termometrului mai avea puţin şi ieşea din tub) 
şi-aşteptând să se-nsoare. Trebuia să-i fi văzut 
mutra când i-am şoptit la ureche. Ah, răutatea 
lui m-a costat mulţi ghimpi în inimă şi-o mare 
de lacrimi, dar i-am plătit-o. Răzbunarea şi-a 
făcut loc şi-a ieşit din inima mea, aşa că l-am 
rugat să stea şi i-am spus că-l iert. Dar n-a 
vrut. A spus c-o să se răzbune, c-o să ne facă 
viaţa iad. Dar nu e-n stare, nu-i aşa, dragule? 

- Nici pomeneală, scumpa mea Rosannah! 

Când scriu aceste rânduri, mătuşa Susan, 
bunica din Oregon şi tinerii însurăţei sunt 
fericiţi cu toţii şi au multe şanse să rămână 
aşa. Mătuşa Susan a adus mireasa din 
arhipelag, a însoţit-o pe pământul nostru şi-a 
avut fericirea să fie martoră la întâlnirea 
delirantă a unor soţi care se adorau, dar nu se 
văzuseră niciodată până-n clipa aceea. 

Va fi de ajuns un singur cuvânt despre 
nemernicul de Burley, ale cărui maşinaţii 
murdare erau cât pe ce să distrugă vieţile şi 
inimile bieţilor noştri prieteni. Intr-o încercare 
mişelească de-a pune mâna pe un meşter schi- 
lod şi neajutorat care, i se păruse lui, îi 
adusese-o uşoară jignire, a căzut într-un cazan 
cu ulei încins şi şi-a dat duhul înainte de-a 
putea fi nimicit. 


131 


EDWARD MILLS 
ŞI GEORGE BENTON 


POVESTE 


Cei doi erau rude de departe, veri de la a 
şaptea spiţă sau cam aşa ceva. Nu ieşiseră 
încă din scutece când au rămas orfani. Soții 
Brant i-au luat la ei, că tot n-aveau copii, şi-n 
curând au prins amândoi drag de năpârstoci. 
Părinţii adoptivi nu conteneau să le spună: 

- Fii curat ca lacrima, cinstit, cumpătat, 
harnic, gân- deşte-te la semenii tăi şi succesul 
în viaţă ţi-e asigurat! 

Până s-o-nţeleagă, copiii au auzit maxima de 
mii de ori. N-ajunseseră să ştie „Tatăl nostru”, 
dar pe-asta erau în stare s-o spună ca pe-o 
poezie. Era scrisă pe uşă şi-a fost probabil 
primul lor exerciţiu de citire. Avea să fie legea 
de aur a vieţii lui Edward Mills. Uneori soţii 
Brant mai schimbau exprimarea: 

- Fii curat ca lacrima, cinstit, cumpătat, 
harnic, gân- deşte-te la semenii tăi şi niciodată 
n-o să duci lipsă de prieteni! 


132 


Micul Mills era o mângâiere pentru cei din 
jur. Când voia bomboane şi nu le primea, 
înţelegea şi se descurca şi fără. Când micul 
Benton voia bomboane, plângea după ele până 
le primea. Micul Mills avea grijă de jucării. 
Micul Benton le strica totdeauna-n doi timpi şi 
trei mişcări. Pe urmă făcea tărăboi cu-atâta 
îndârjire că, pentru liniştea casei, micul 
Edward se lăsa convins să-i dea propriile lui 
jucării. 

Când copiii au mai crescut, George şi-a cam 
pus părinţii la cheltuială. N-avea grijă de haine 
şi, în consecinţă, apărea adesea cu haine noi, 
ceea ce nu se-ntâmpla cu Eddie. Băieţii 
creşteau repede. Eddie era o mângâiere tot 
mai mare, George, o problemă tot mai mare. 
Dacă Eddie vroia ceva, era de ajuns să-i spui: 
„Ar fi mai bine dacă nu te-ai duce”, însemnând 
dacă nu te-ai duce la scăldat, la patinaj, la 
iarbă verde, la cules de fragi şi mure, la circ şi 
la alte asemenea distracţii după care se- 
nnebunesc băieţii. Pentru George, însă, nici un 
răspuns nu era de ajuns. Trebuiau să-i cânte 
cu toţi în strună, fiindcă altfel devenea tiranic. 
Bineînţeles, nimeni nu se scălda mai abitir, nu 
patina mai mult, nu mergea mai des după fragi 
şi mure (şi-aşa mai departe) decât el, nimeni 
nu se distra mai bine decât el. Soții Brant, 


133 


oameni la locul lor, nu lăsau băieţii să stea la 
joacă după nouă în serile de vară. La ora cu 
pricina îi trimiteau la culcare. Eddie rămânea 
ascultător în pat, dar George mai totdeauna 
ieşea tiptil pe fereastră către ora zece şi-şi 
facea de cap până la miezul nopţii. Părea cu 
neputinţă să-l dezbari de obiceiul ăsta urât. 
Soții Brant au izbândit până la urmă: dându-i 
mere şi bile, l-au „convins” să stea în casă. 
Bieţii de ei îşi iroseau tot timpul şi puterea 
încercând zadarnic să-l aducă pe George 


134 


pe calea cea bună. Cu lacrimi de recunoştinţă- 
n ochi spuneau că Eddie nu le cerea nimic: era 
atât de bun, atât de atent, atât de perfect în 
toate cele. 

Băieţii s-au făcut mari. Nu peste mult timp 
iau dat pe amândoi să-nveţe-o meserie. 
Edward s-a dus de bunăvoie, George a fost 
convins cu bani şi vorbe dulci. Edward lucra 
bine şi cu tragere de inimă şi astfel i-a scutit 
pe bunii soţi Brant de alte cheltuieli. Şi ei şi 
meşterul nu se mai opreau din laude. George, 
însă, a luat-o la sănătoasa. Domnul Brant a 
pierdut o grămadă de bani şi-a avut multă 
bătaie de cap ca să-l găsească şi să-l aducă- 
napoi. Un pic mai încolo băiatul a şters-o din 
nou. Alţi bani, altă bătaie de cap. A fugit şi-a 
treia oară, dar n-a plecat cu mâna goală: a 
furat câteva lucruri ca să le ia cu el. Iar bătaie 
de cap şi bani aruncaţi în vânt. In plus, domnul 
Brant cu greu a reuşit să-l convingă pe meşter 
ca băiatul să rămână nepedepsit, deşi furase. 

Edward a lucrat cu sârg şi cu timpul a ajuns 
un partener în toată regula al meşterului lui. 
George nu se dezminţea deloc: umplea de 
mâhnire inimile iubitoare ale binefăcătorilor 
săi ninşi de ani şi-avea grijă să-i ţină tot timpul 
cu inima strânsă, gata oricând să-l scoată din 
încurcături. De mic copil, Edward se dăduse-n 


135 


vânt după şcoala de duminică, după societăţile 
unde se dezbăteau probleme arzătoare, după 
munca de misionar atât de prost plătită, după 
organizaţiile care luptau împotriva fumatului, 
după asociaţiile ce combăteau faptele nele- 
giuite şi după alte asemenea lucruri. Când s-a 
făcut 


136 


om în toată firea, a ajuns un sprijinitor (tăcut, 
dar constant şi de nădejde) al bisericii, al 
societăţilor care propovăduiau cumpătarea şi- 
al tuturor mişcărilor ce ţinteau să-l ajute pe om 
şi să-i înnobileze sufletul. Treaba asta a trecut 
neobservată. N-a atras nimănui atenţia, fiindcă 
era „înclinația lui firească”. 

Până la urmă bătrânii şi-au dat obştescul 
sfârşit. Prin testament îşi exprimau mândria 
plină de iubire pentru Edward şi-i lăsau bruma 
de avere lui George, fiindcă el „avea nevoie de 
ea”, în timp ce, „mulţumită unei provi- denţe 
generoase”, lucrurile nu stăteau la fel cu 
Edward. Averea îi revenea lui George cu o 
condiţie: cu banii moşteniţi băiatul trebuia să 
intre-n afaceri alături de Edward. In caz 
contrar, totul trecea în contul unei societăţi de 
binefacere numite „Prietenul puşcăriaşului”. 
Bătrânii au lăsat o scrisoare prin care-l rugau 
pe nepreţuitul lor fiu Edward să le ia locul ca 
păzitor a lui George, să-l ajute şi să-l apere, 
aşa cum făcuseră ei. 

Edward s-a supus ascultător şi l-a luat pe 
George partener în afaceri. Nu prea făcea 
George multe parale în ultima vreme cam 
trăgea la măsea şi nu i-a trebuit cine ştie cât s- 
ajungă un beţivan cum scrie la carte. Pe faţă în 
ochi, treaba asta se vedea din plin şi impresia 


137 


nu era deloc plăcută. De câtva timp Edward 
făcea curte unei fete blânde şi suave. Se 
iubeau la nebunie şi... Dar cam pe-atunci 
George a-nceput să se ţină de capul ei cu 
lacrimi în ochi şi implorări în glas. În cele din 
urmă fata s-a dus plângând la Edward şi-a 
spus că avea de-mplinit o datorie mare şi 
sfântă şi nu-i era îngăduit s-o lase prada 
dorințelor ei egoiste: trebuia să se mărite cu 
„sărmanul George” şi „să-l aducă pe calea cea 
bună”. O să-i zdrobească inima lui Edward, 
ştia bine, şi-aşa mai departe, dar datoria-i 
datorie. Aşa că s-a măritat cu George. Inima lui 
Edward mai-mai să se frângă, ca şi a «i, 
dealtfel. Cu toate astea, Edward şi-a revenit şi 
s-a-nsurat cu altă fată, nemaipomenită şi ea. 

În amândouă familiile au apărut copiii. Mary 
a făcut tot ce-a putut să-l aducă pe George pe 
calea cea bună, dar prea erau multe de făcut. 
George i-a dat înainte cu băutura şi nu peste 
mult timp a ajuns să-şi terorizeze nevasta şi 
copilul. O grămadă de oameni s-au agitat 
pentru George; (de fapt, făceau mereu treaba 
asta), dar el, calm, a luat asemenea strădanii 
drept cuvenite lui şi datoria lor şi nici prin 
gând nu i-a trecut să se dea pe brazdă. Tot 
acum s-a apucat de cărţi. Juca pe-ascuns şi se- 
ngloda în datorii. A-mprumutat bani în numele 


138 


firmei, cu toată discreţia de care era-n stare, 
şi-a dus lucrurile-atât de departe şi cu-atâta 
iscusinţă,  că-ntr-o dimineaţă  şeriful a 
sechestrat bunurile firmei, iar cei doi veri s-au 
trezit fără leţcaie-n pungă. 

Erau vremuri grele şi s-au făcut şi mai 
grele. Edward şi-a mutat familia-ntr-un pod şi 
s-a pus să bată străzile zi şi noapte, doar-doar 
o găsi de lucru. A implorat să i se dea de lucru, 
dar n-a picat nimic. A văzut cu uimire că 
persoana lui nu mai era aşteptată cu 
nerăbdare, a văzut cu uimire şi durere că 
interesul pe care i-l arătaseră oamenii de-atâta 
vreme pălise repede şi dispăruse. Şi totuşi, 
trebuia să găsească de lucru. Aşa că şi-a- 
nghiţit amarul şi-a căutat mai departe. Până la 
urmă a găsit: căra-n spate cărămizi pe-o scară 
şi deci era plin de recunoştinţă. Dar după asta 
nimeni nu-l mai cunoştea, nimeni nu se mai 
sinchisea de el. N-a mai putut să-şi plătească 
cotizaţiile la diverse organizații pentru 
înnobilarea sufletului din care facea parte şi-a 
trebuit să-ndure amarnica durere de-a fi 
exclus. 

Edward a dispărut din conştiinţa şi interesul 
public cât ai zice peşte şi tot atât de repede 
George şi-a făcut simțită prezenţa. Într-o bună 
zi l-au găsit, beat şi jerpelit, întins cât era de 


139 


lung într-un şanţ. O membră a asociaţiei 
doamnelor filantroape care  luptă-mpotriva 
alcoolului l-a pescuit de-acolo, a pus şaua pe 
el, a alcătuit o listă de subscripţie în folosul lui, 
nu l-a lăsat să se-atingă de băutură o săptă- 
mână-ntreagă şi i-a făcut rost de o slujbă. In 
presă a apărut relatarea de rigoare. 

Astfel atenţia generală s-a îndreptat asupra 
bietului George. O grămadă de oameni şi-au 
oferit serviciile şi-au ajutat oaia rătăcită să se- 
ntoarcă pe calea cea bună, dându-i sprijin 
moral şi-ncurajare. Două luni în şir n-a pus 
strop de băutură-n gură şi tot timpul a fost 
răsfăţatul celor  virtuoşi. Pe urmă s-a 
prăbuşit... În şanţ, iar supărarea şi jelania au 
cuprins lumea-ntreagă. Dar asociaţia nobilelor 
doamne l-a salvat din nou. L-au spălat, l-au 
hrănit, l-au ascultat cum se căieşte printre 
lacrimi şi i-au făcut iar rost de slujbă. In presă 
a apărut, şi de data asta, relatarea de rigoare. 
Tot oraşul s-a-necat în lacrimi de fericire 
pentru că fusese salvată biata oiţă şi victimă 
neputicioasă a clondirului fatal. S-a organizat o 
adunare în folosul cumpătării şi, după ce-au 
ascultat cu toţii câteva tirade emoţionante, 
preşedintele a spus mişcat: 

- Acum vom strânge semnături şi cred că vi 
s-a rezervat un spectacol pe care puţini din cei 


140 


de faţă vor fi în stare să-l urmărească fară ca 
lacrimile să le curgă şiroaie pe obraji. 

A urmat o pauză plină de semnificaţii şi-apoi 
George Benton, c-un alai de membre ale 
Ordinului Cumpătării cu eşarfă roşie după el, 
s-a urcat pe podium şi a semnat angajamentul 
că n-o să mai pună gura pe băuturi alcoolice 
cât o trăi. Au răbufnit ropote de aplauze şi 
asistenţa a vărsat lacrimi de fericire. Toată 
lumea a strâns cu putere mâna noului 
convertit. A doua zi i-au mărit salariul. Numele 
lui era pe buzele tuturor. Devenise eroul urbei, 
în presă a apărut relatarea de rigoare. 

Din trei în trei luni, cu regularitate de 
ceasornic, George Benton se prăbuşea, dar de 
fiecare dată se găseau unii care-l salvau cu 
devotament, îl aduceau pe calea cea buna şi-i 
găseau de lucru. În cele din urmă l-au dus prin 
ţară să ţină predici, ca un beţiv dat pe brazdă 
ce era. Făcea săli pline şi lăsa-n urma lui 
binefaceri cu toptanul. 

Era atât de cunoscut în urbea sa natală şi 
inspira atâta încredere (în perioadele lui de 
trezie), încât a reuşit să se folosească de 
numele unui cetăţean de vază ca să ia o sumă 
uriaşă de la bancă. S-au făcut presiuni serioase 
ca să fie scăpat de urmările falsului, dar 
succesul n-a fost chiar deplin: i-au dat totuşi 


141 


doi ani de stat la răcoare. Când, după un an, 
eforturile neprecupeţite ale binevoitorilor au 
fost încununate de succes şi George a ieşit din 
închisoare cu graţierea-n buzunar, societatea 
„Pritenul puşcăriaşului” îl aştepta la poartă c-o 
ofertă de serviciu şi-un salariu frumuşel. Toţi 
ceilalţi binevoitori au părăsit anonimatul şi i-au 
dat sfaturi, curaj şi ajutor. Odată, când era la 
ananghie, Edward Mills ceruse de lucru la 
societatea „Prietenul  puşcăriaşului”, dar 
întrebarea ce i s-a pus („Aţi fost vreodată-n 
puşcărie?”) a clasat definitiv problema. 

În vremea asta Edward Mills înfrunta liniştit 
vitregia soartei. Sărăcia-i mai dădea târcoale, 
dar intrase-n posesia unui salariu mulţumitor 
şi sigur, căci acum lucra la o bancă şi era 
casierul respectat şi de nădejde al acesteia. 
George Benton nu s-a arătat niciodată-n 
preajma lui şi nimeni n-a spus cum c-ar fi- 
ntrebat vreodată de el. George lipsea mult din 
oraş. Se-auzeau lucruri rele despre el, dar 
nimeni nu ştia nimic precis. 

Într-o noapte de iarnă, nişte indivizi mascaţi 
au făcut o spargere la bancă. Edward Mills era 
singur. Indivizii i-au cerut să le spună 
„combinaţia” de la casa de bani. Edward nu s-a 
lăsat intimidat. Indivizii l-au ameninţat că-i fac 
de petrecanie. Edward i-a anunţat că patronul 


142 


şi-a pus toată-ncrederea-n el şi că, deci, nu 
poate să trădeze o asemenea încredere; o să 
moară dacă e nevoie, dar cât mai suflă, trebuie 
să-i fie credincios; n-o să le dezvăluie 
„combinaţia”. Indivizii l-au lichidat. 

Detectivii au pornit-o pe urmele criminalilor 
şi-au aflat că tartorul fusese George Benton. 
Toată lumea compătimea văduva şi orfanii 
mortului. Toate ziarele din întreaga ţară au 
cerut tuturor băncilor din întreaga ţară să 
probeze lumii-ntregi cât au prețuit fidelitatea 
şi eroismul  casierului ucis, oferind o 
contribuţie  bănească substanțială pentru 
ajutorarea familiei, care-acum era lipsită de 
mijloace. S-au strâns peste cinci sute de dolari, 
bani gheaţă, adică, în medie, aproape trei 
optimi de cent de la fiecare bancă din ţară. 
Banca la care lucrase casierul şi-a dovedit 
recunoştinţa străduindu-se să convingă opinia 
publică (dar nereuşind, spre ruşinea şi 
dezonoarea ei) că socotelile nepreţuitului ei 
slujitor nu erau tocmai curate ca lacrima şi că 
el însuşi îşi dăduse-n cap c-o măciucă şi-şi 
făcuse creierii terci ca să nu fie prins şi 
pedepsit. 

George Benton a fost adus în faţa justiţiei. 
Se pare c-atunci, în marea lor solicitudine 
pentru bietul George, au uitat cu toţii de 


143 


văduvă şi de orfani. S-au pus la bătaie bani şi 
relaţii, dar fără vreun folos: a fost condamnat 
la moarte. Guvernatorul s-a pomenit copleşit 
de cereri pentru comutarea pedepsei sau 
grațiere. Le-aduceau tinere cu ochii scăldaţi în 
lacrimi, fete bătrâne şi-ndurerate, delegaţii de 
văduve-nduioşătoare, cârduri de orfani care-ţi 
sfâşiau inima. Dar nu, cum rar i se-ntâmplă, 
guvernatorul nu s-a dat bătut. 

Acum George Benton îşi întorsese faţa spre 
religie, îmbucurătoarea veste s-a răspândit în 
toate părţile. Din momentul acela celula lui a 
fost tot timpul plină de fete, femei şi flori 
proaspete. De dimineaţă până seara se-nălţau 
rugi, se cântau imnuri, se trimiteau mulţumiri 
la ceruri, fără nici un fel de pauză, decât cinci 
minute, din când în când, ca să se servească 
gustări şi băuturi răcoritoare. 

Treaba asta a ţinut până l-au spânzurat. 
George Benton a mers mândru, cu gluga 
neagră, şi-aşa s-a arătat în faţa celei mai dulci 
şi milostive asistenţe-nlăcrimate pe care-o 
putuse da la iveală regiunea. Pe mormânt avea 
flori proaspete în fiecare zi - o vreme - iar pe 
piatra funerară erau încrustate următoarele 
cuvinte, sub o mână care-arăta în sus: „A dus 
lupta cea dreaptă”. 


144 


Pe piatra funerară a bravului casier fusese 
săpată următoarea inscripţie: „Fii curat ca 
lacrima, cinstit, cumpătat, harnic, gândeşte-te 
la semenii tăi şi niciodată n-ai... 

Nu se ştie cine-a dispus să fie lăsată aşa, 
dar asta a fost dispoziţia. 

Se spune că familia casierului e strâmtorată 
acum. Şi ce dacă? O grămadă de oameni, care 
ştiau  s-aprecieze adevărata valoare şi nu 
vroiau să lase nerăsplătită o faptă atât de 
vitejească şi de cinstită ca a lui, au strâns 42 
000 de dolari... şi au construit o biserică 
memorială. 


145 


O ÎNTÂMPLARE 
CIUDATĂ 


Dacă m-ajută memoria, am să vă spun 
povestea pe care-am auzit-o chiar din gura 
maiorului: 

În iarna lui 1862-63 eram comandantul 
garnizoanei Fort Trumbull din New London, 
statul Connecticut. Viaţa de-acolo n-o fi fost ea 
chiar aşa de agitată ca viaţa „de pe front”, da- 
n felul ei era destul de agitată. N-aş putea zice 
că ne lâncezea mintea din lipsă de subiecte 
care s-o pună la contribuţie. Şi nu lâncezea 
pentru că printre altele, peste tot în nord 
umblau zvonuri ciudate cum că spioni din sud 
mişunau în toate părţile şi se pregăteau să ne- 
arunce-n aer poziţiile din nord, să dea foc 
hanurilor, să bage-n oraşe haine contaminate 
şi fel de fel de chestii de-astea. Cred că-ţi 
aduci aminte. Toate-aveau menirea să ne ţină 
treji şi s-alunge din viaţa de garnizoană bine 
cunoscuta ei monotonie. Pe urmă, noi eram 
post de recrutare, adică n-aveau vreme de 


146 


dormit, de visat ori de umblat brambura. Cu 
toată vigilenţa, cincizeci la sută din recruţii 
zilei ne scăpau printre degete şi-o-ntindeau 
chiar în noaptea următoare. La înrolare, 
recrutul primea destui bani. Işi permitea deci 
să „ungă” santinela cu trei-patru sute de dolari 
(ca să nu-l vadă când o şterge) şi-i mai 
rămânea şi lui o sumă frumuşică, o avere-n 
toată regula pentru un om sărac. Da, cum ti- 
am mai spus, viaţa de-acolo nu prea ne dădea 
ocazii de leneveală. 

Ei bine, eram odată singur la cartierul 
general şi scriam ceva. Deodată a apărut în 
uşă un băiat de vreo 14-15 ani, palid şi 
zdrenţăros. S-a înclinat frumos şi-a întrebat: 

- Aici se primesc recruţii, nu? 

- Da, aici. 

- Domnule comandant, vă rog luaţi-mă şi pe 
mine. 

- Ferească sfântul! Eşti prea tânăr, băiete 
dragă, şi prea mic. 

Pe chip i-a apărut dezamăgirea, ce iute a 
trecut în deznădejde. Băiatul s-a îndepărtat 
încet, ca şi cum ar fi vrut să plece. A stat un 
pic în cumpănă, pe urmă a venit clin nou la 
mine şi mi-a spus cu un glas care mi-a mers la 
inimă: 


147 


- N-am nici casă, nici prieteni pe lumea 
asta. Dacă m-aţi putea primi şi pe mine... 

Ce să mai vorbim, nici nu-mi trecea prin cap 
aşa ceva şi i-am spus-o asta cât am putut de 
blând. Pe urmă l-am poftit să se-aşeze lângă 
sobă ca să se-ncălzească. 

- Deocamdată să-ţi dau ceva de mâncare, 
am adăugat. Ţi-o fi foame. 

Nu mi-a răspuns. Nici nu era nevoie. 
Recunoştinţa din ochii-lui mari şi blânzi era 
mai grăitoare decât toate vorbele din lume. 
Băiatul s-a aşezat lângă sobă, iar eu mi-am 
văzut mai departe de scris. Din când în când 
mă uitam pe furiş la el. Am observat că 
hainele, deşi mânjite şi rupte, erau din 
material bun. Se vedea că le lucrase o mână 
pricepută. La fel 
şi pantofii. Lucrul ăsta nu mi se părea lipsit de 
semnificaţie. Nu mi-a scăpat nici faptul c-avea 
voce plină şi melodioasă, ochi trişti în care se 
puteau citi multe şi comportare demnă de om 
cu educaţie. Se vedea că bietul băiat era 
năpăstuit de soartă. Deci prezenta interes 
pentru mine. 

Nu ştiu cum m-am luat cu treaba şi-am uitat 
de băiat cu totul. Habar n-am cât am stat aşa, 
da-n cele din urmă mi-am ridicat ochii spre el 
din întâmplare. Era cu spatele la mine, totuşi îi 


148 


vedeam un obraz. Pe obrazul acela curgea în 
tăcere un pârâiaş de lacrimi. 

„Cerule mare, mi-am spus, am uitat că 
bietul băiat e mort de foame”. 

Pe urmă am zis cu glas tare, gândindu-mă 
să-mi răs- cumpăr cruda greşeală: 

- Vino, dragul meu, O să mănânci cu mine. 
Tot sunt eu singur azi. 

M-a privit din nou cu ochii plini de 
recunoştinţă şi faţa i s-a luminat de fericire. A 
stat în picioare lângă masă, cu mâinile pe 
speteaza scaunului, până m-am aşezat. Pe 
urmă s-a aşezat şi el. Am luat cuțitul şi 
furculiţa şi, ce să-ţi mai spun, am rămas cu ele- 
n mână şi cu gura căscată. Băiatul, cu capul 
plecat, spunea în şoaptă rugăciunea. M-a 
năpădit noianul amintirilor dragi din copilărie, 
când eram la mama acasă. Suspinând, mă 
gândeam cât de mult mă-ndepărtasem de 
religie, de-acest balsam al sufletului rănit, de 
mângâierea, aleanul şi sprijinul ei. 

Mâneam, dar nu puteam să nu observ că 
tânărul Wicklow (Robert Wicklow se numea 
băiatul) se pricepea să umble cu şerveţelul. Mă 
rog, mi-am dat seama că ştia să se poarte-n 
lume (amănuntele nu contează). Era de-o 
sinceritate totală şi asta m-a cucerit pe loc. Am 
vorbit mai mult despre el şi nu mi-a fost greu 


149 


să-i aflu povestea. Când mi-a spus că s-a 
născut şi-a crescut în Louisiana, l-am privit cu 
şi mai multă simpatie fiindcă stătusem şi eu 
acolo o bucată de vreme, ştiam toată regiunea 
„de coastă” a Mississippiului şi mi-era dragă. 
Plecasem de-acolo de mult, dar nu era chiar 
atât de mult de-atunci ca să nu mă mai inte- 
reseze locurile. Numele care-i răsăreau pe 
buze îmi sunau familiare-n urechi. Atât de 
familiare c-am cârmit discuţia în aşa fel ca să 
le tot aud: Baton Rouge, Plaquemine, 
Donaldsonville, Sixty-mile Point, Bonnet-Carre, 
Stock Landing, Carrollton, Steamship Landing, 
Steamboat Landing, New Orleans, strada 
Tchoupitoulas, Esplanada, Rue des Bons 
Enfants, hanul St. Charles, cartierul Tivoli, 
Shell Road, lacul Pontchartrain. Imi creştea 
inima când auzeam de R. E. Lee, Natchez, 
Eclipse, General Quitman, Duncan F. Kenner şi 
alte vase cu pânze de-odinioară, atât de 
cunoscute mie. Mă simţeam ca şi cum m-aş fi 
dus din nou acolo. Numele astea-mi aduceau în 
minte vremurile de demult. Pe scurt, iată 
povestea micului Wicklow: 

Când a izbucnit războiul, băiatul stătea 
lângă Baton Rouge cu tatăl lui şi-o mătuşă 
bolnavă. Locuiau pe-o plantație mare şi 
mănoasă care, cu cincizeci de ani în urmă, 


150 


intrase-n posesia familiei lor. Tatăl era 
partizan al Uniunii. L-au persecutat în toate 
chipurile, dar el a rămas fidel principiilor lui. 
Până la urmă, într-o noapte, nişte indivizi 
mascaţi au pus foc şi casa a ars până-n temelii. 
Cei trei au trebuit să fugă ca să scape cu viaţă. 
Plecau dintr-un loc într-altul, hăituiţi, şi-n 
scurtă vreme-au cunoscut din plin amarul, 
foamea şi durerea. Într-un târziu mătuşa şi-a 
găsit liniştea de veci: mizeria şi chinul au ucis- 
o. Femeia a murit în câmp, ca o cerşetoare 
fară adăpost, sub ropotul ploii şi bubuitul 
tunetului. Nu mult după aceea tatăl a fost 
prins de-o bandă înarmată. Şi-n timp ce fiul se 
ruga de ei şi-i implora, tatăl a fost pus în 
ştreang chiar în faţa lui. (Când povestirea 
ajunse-n punctul acesta, ochii băiatului sclipiră 
trist. Şi ca şi cum ar fi vorbit cu sine, spuse: 
„Dacă nu mă pot înrola, nu-i nimic. Oi găsi eu 
o cale... oi găsi eu o cale...”). De cum s-a 
constatat moartea tatălui, fiul a fost anunţat 
că, dacă nu părăseşte zona în 24 de ore, n-o 
să-i fie moale. În aceeaşi noapte băiatul s-a 
furişat pe malul fluviului, la debarcaderul de 
lângă plantație. Nu peste mult timp a acostat 
acolo Duncan F. Kenner. Băiatul a trecut înot 
şi s-a ascuns în iola legată la pupa vasului. 
Înainte de ivirea zorilor, Duncan ajunsese la 


151 


Stock Landing. Copilul a zbughit-o neobservat 
spre mal. De-acolo a luat-o la picior şi-a mers 
trei mile până la un unchi de-al lui, care stătea 
la New Orleans, pe Good-Children Street. Dar 
şi unchiul ăsta era partizan al Uniunii, aşa că 
nu i-a trebuit mult ca să-şi dea seama c-ar fi 
mai bine să plece din sud. Prin urmare, el şi 
micul Wicklow s-au îmbarcat pe furiş pe-un vas 
cu pânze şi-aşa au ajuns la New York. Au tras 
la Astor House. Un timp tânărul Wicklow s-a 
simţit bine, căci hoinărea pe Broadway şi 


152 


admira ciudatele privelişti ale nordului. Dar 
până la urmă a apărut o schimbare, şi nu în 
bine. Unchiul fusese vesel la-nceput. Acum, 
însă, părea îngrijorat şi trist. Mai mult chiar, 
era plin de hachiţe şi-i sărea ţandăra din te 
miri ce. Zicea că banii se duc şi alţii nu mai vin 
(„n-ajung ei nici pentru unv’, darmite pentru 
doi”). Apoi, într-o dimineaţă, n-a mai apărut 
deloc. N-a mai venit la micul dejun. Băiatul a- 
ntrebat de el şi i s-a spus că unchiul achitase 
nota de plată c-o seară-n urmă şi plecase. 
Funcţionarul zicea că la Boston, dar nu ştia 
sigur. 

Micul Wicklow era acum singur, fără nici un 
prieten. Nu prea ştia el ce să facă, dar şi-a zis 
c-ar fi mai bine s-o pornească pe urmele 
unchiului, poate l-o găsi. La debarcaderul unde 
acostau navele cu aburi a aflat că bruma de 
bani din buzunar n-o să-i fie de ajuns până la 
Boston. O să-i ajungă totuşi până la New 
London. Aşa că şi-a luat bilet, hotărât să se 
lase-n seama providenţei. O reuşi el cumva să 
meargă mai departe. De trei zile şi trei nopţi 
batea străzile din New London. Numai din mila 
altora mai apucase să ia câte-o-mbucătură şi 
să mai tragă câte-un pui de somn. Până la 
urmă tot s-a dat bătut, că-l părăsiseră şi 
curajul şi speranţele. De l-ar putea lua-n 


153 


armată, n-ar fi nimeni mai recunoscător ca el. 
Dacă nu-l primesc ca soldat, n-ar putea oare să 
intre ca ajutor pe lângă toboşar? Oh, şi cum şi- 
ar mai da silinţa să-i mulţumească pe toţi! Ce- 
ndatorat le-ar fi! 

Lăsând amănuntele la o parte, asta-i 
povestea tânărului Wicklow exact cum mi-a 
spus-o el. 

- Dragul meu, i-am zis, acum eşti printre 
prieteni. Nu-ţi face griji. 

Doamne, cum i s-a mai luminat faţa! L-am 
chemat pe sergentul John Rayburn (e din 
Hartford şi stă tot acolo, poate-l ştii) şi i-am 
ordonat: 

- Rayburn, băiatul să  fie-ncartiruit cu 
muzicanţii. O să-l bag ca ajutor pe lângă 
toboşar. Te rog să ai grijă de el şi să vezi dacă 
e tratat ca lumea. 

Cum bănuieşti, relaţiile dintre comandantul 
postului şi micul toboşar s-au încheiat aici. 
Totuşi mititelul năpăstuit şi fără prieteni 
continua să mă preocupe. Mi-era milă de el. Îl 
urmăream cu speranţa c-o să-l văd luminându- 
se la faţă, c-o să-l văd vesel şi vioi. Dar nici 
gând. Zilele treceau şi el rămânea ca mai- 
nainte. Nu se lipea de nimeni. Era mereu 
gânditor, ca dus de pe lume. În ochi i se citea 
numai tristeţe. Intr-o dimineaţă, Rayburn mi-a 


154 


cerut permisiunea să-mi vorbească-ntre patru 
ochi. 

- Sper că nu vă supăraţi, domnule 
comandant, spuse el. Adevăru-adevărat e că 
muzicanţii-s tare zgândăriţi şi careva tot ar fi 
venit la dumneavoastră până la urmă. 

- Da’ ce-i, care-i buba? 

- Wicklow, domnule comandant. Nici nu ştiţi 
cât îs de porniţi toți muzicanţii-mpotriva lui. 

- Ei, zi mai departe! Şi ce face? 

- Se roagă, domnule comandant. 

- Se roagă? 

- Da, să trăiţi. Muzicanţii nu mai au pic de 
tihnă din cauza rugăciunilor lui. Cum se scoală 
dimineaţa, asta face, la prânz tot asta, şi 
noaptea, ei bine, noaptea parcă-i apucat. De 
somn, nici pomeneală. Credeţi c-ajunge careva 
să dea geană-n geană? Se urcă omu la tribună, 
ca să zic aşa, şi dă drumu' la rugăciuni. Da' 
când se porneşte, nu mai e chip să-l opreşti. 
Începe cu dirijorii şi se roagă pentru ei. Pe 
urmă trece la primu' gornist şi se roagă şi 
pentru ăsta. Dăpă aia vine la rând ăla de la 
toba mare. Îl înhaţă şi pe el ca pe ceilalţi. Şi-o 
ţine aşa până termină toată fanfara. Mare 
comedie iese! Şi-atâta suflet pune băiatu' ăsta, 
c-ai zice c-o-ntinde acuşica spre lumea celor 
drepţi şi că n-o să aibă linişte acolo-n cer dacă 


155 


nu ia după el toată muzica. Şi-i alege pe 
sprinceană, să-i aibă la-ndemână când o fi să 
tragă-o cântare naţională cum se cere pe- 
acolo. Să ştiţi, dom'le comandant, că poţi 
arunca-n el cu toţi bocancii din lume. Degeaba. 
E-ntuneric şi, pe lângă asta, el nici nu se roagă 
pe cinstite. Se-aşază-n genunchi după toba 
mare şi poa' să plouă cu bocanci că pe el îl 
doare-n cot. li dă-nainte cu rugata' de parcă 
toată bubuiala ar fi aplauze. Băieţii-i strigă: 
„Da taci odată”, „Slăbeşte-ne”, „Trageti, 
dom'le, cu puşca-n el”, „Mai du-te, frate, la 
plimbare” şi tot felu' de chestii de-astea. Ei şi 
ce? Lui nici că-i pasă. Il lasă rece. (O mică 
pauză.) Da' zăpăcitu' ăla mic are şi el o parte 
bună. Se scoală dimineaţa şi cară-napoi toată 
armata aia de bocanci, îi alege frumos şi-i pune 
pe fiecare la locu’ lui. Atâta au aruncat în el că 
ştie-acuma fiecare bocanc din fanfară al cui e 
şi de unde vine. Poate să-i aleagă şi cu ochii- 
nchişi. (Urmează o altă pauză, pe care-abia m- 
am abținut să n-o-ntrerup.) Da ce-i mai rău e 
că dacă termină cu 


156 


rugatu' - când în sfârşit se-ntâmplă şi una ca 
asta - se porneşte să cânte din gură. Ştiţi doar 
ce voce dulce are când vorbeşte. Nu vă mai 
spun că, dacă-i aude glasu’, şi-un câine - cât o 
fi el de câine - se-nmoaie şi vine de-i linge 
mâna. Pe cuvânt de-onoare, dom’ comandant, 
n-are pereche când cântă. Muzica de flaut e ca 
hârşâitu' de ferăstrău pe lângă glasu' lui. O, 
Doamne, îngână aşa molcom şi dulce, pe- 
ntuneric, că te face să crezi c-ai şi ajuns în 
ceruri. 

- Şi ce-i rău în toată treaba asta? 

- Păi tocmai asta e, dom'le comandant. Să-l 
auzi cântând „Sunt sărac, nenorocit şi orb”, să- 
l auzi cântând o dată, şi simţi cum te topeşti şi 
ţi se umplu ochii de lacrimi. Mie mi-e totuna ce 
cântă, da' când îl aud, îmi merge la inimă. Te- 
ntoarce-n locu' tău de baştină şi te-aduce iar 
aici. Te face de te simţi bruta cea mai fără 
suflet, mai nerecunoscătoare de pe pământ. Şi 
când se porneşte cu cântece de-ale lui de- 
acasă... când se pune să cânte de mamă, de 
copilărie şi-amintiri de demult, de toate câte s- 
au dus, de prieteni vechi care-au murit sau nu 
mai sunt lângă tine, îţi aduce-n minte tot ce-ai 
iubit şi-ai pierdut în viaţă. E-aşa de frumos, e 
nepământesc de frumos, dom'le comandant. 
Şi, cerule mare, cum îţi mai frânge inima! 


157 


Toată fanfara, toţi până la unu’ toate 
pramatiile alea plâng în hohote. Nici nu- 
ncearcă s-ascundă că plâng. Şi tot ăia care- 
aruncau cu bocancii-n băiat sar ca arşi din păt 
şi vin de-l strâng în braţe. Da, aşa fac. Il 
scaldă-n lacrimi şi-l alintă şi-l roagă să-i ierte. 
Şi dacă-n clipa aia un regiment întreg ar vrea 
să se-atingă de-un singur fir de păr din capu' 
mieluşelului ăluia de băiat, s-ar lua toţi la 
bătaie cu regimentu', chiar de-ar fi un corp de 
armată. 

Altă pauză. 

- Asta-i tot? l-am întrebat. 

- Da, să trăiţi! 

- Ei, Doamne, şi de ce se plâng? Ce vor? 

- Ce vor? Cerul să vă aibă-n pază, dom'le 
comandant, vor să nu-l mai lăsaţi să cânte. 

- Ia uite la ei! Da’ n-ai spus că muzica aia-i 
nepământească? 

- Păi tocmai asta e! E prea nepământească. 
Muritorii nu pot să-ndure. Te răscoleşte, te- 
ntoarce pe dos. Prafu' s-alege de sufletu' tău. 
Te face să te simţi rău, să vezi că doar pierza- 
nia te-aşteaptă. Te face să te căieşti întruna. 
Nimic nu-ţi mai tihneşte şi nici o alinare nu-ți 
mai găseşti în viaţă. Şi p-ormă, vedeţi, 
lacrimile-alea... dimineaţa le e ruşine băieţilor 
să se uite unv’ la altu'. 


158 


- E-un caz ciudat, o plângere cam 
neobişnuită. Vor să nu-l mai audă cântând, nu-i 
asa? 

- Da, dom'le comandant, asta vor. Nu- 
ndrăznesc să ceară prea mult. Le-ar plăcea 
grozav să scape de toată comedia cu rugatu' 
sau măcar s-o mai ajusteze pe ici, pe colo, da' 
greutatea-i cu cântatu'. Dac-ar putea măcar s-o 
termine cu cântatu'”, cu rugatu' s-ar mai 
descurca ei. E-al dracului de greu să te tot 
piseze cineva aşa, da' ar vedea ei cum s-ar 
descurca. 

I-am spus sergentului c-am să mă mai 
gândesc la treaba aia. În aceeaşi noapte m-am 
furişat în cazarma muzicanţilor şi-am tras cu 
urechea. Rayburn nu pusese nimic de la el. Am 
auzit vocea care se ruga în întuneric. Am auzit 
blestemele muzicanţilor care-şi ieşiseră din 
pepeni după ce-nduraseră atâta. Am auzit 
grindina bocancilor care vâjâiau prin aer, 
pocnetele şi bufniturile de pe lângă toba mare. 
Toată scena m-a mişcat, da' m-a şi amuzat. Un 
pic mai târziu, după o tăcere impresionantă, a- 
nceput cântatul. Doamne, cât patos, câtă 
vrajă! Nimic pe lume nu era aşa de suav, de 
blând, de delicat, de sfânt, de mişcător. Am 
plecat repede de tot. începusem să am nişte 


159 


senzaţii nepotrivite pentru comandantul unei 
fortărețe. 

A doua zi am dat ordin să se oprească 
rugăciunea şi cântatul. Au urmat trei sau patru 
zile cu-atâta agitaţie şi sâcâială, din cauza 
recruţilor care după ce luau banii o-ntin- deau, 
că nici nu m-am mai gândit la micul toboşar. 
Da-ntr-o dimineaţă, vine la mine sergentul 
Rayburn şi-mi spune: 

- Băiatu' ăla nou se poartă tare ciudat, 
dom'le comandant. 

- Cum adică? 

- Scrie tot timpu’. 

- Scrie? Ce scrie? Scrisori? 

- Habar n-am, da' cum e liber, o porneşte şi- 
şi bagă nasu' peste tot, numa' el singur- 
singurel. Să fiu al naibii dacă mai e vreun 
colţişor, vreun ungher unde să nu fi ajuns. 
Mereu o porneşte cu hârtia şi creionu' după el 
şi mâzgăleşte-acolo ceva. 

Vestea asta nu mi-a picat bine deloc. Am 
vrut să n-o iau în seamă, da' nu era momentul 
să trec cu vederea nimic din ce-ar putea să 
trezească o bănuială cât de vagă. Aici, în nord, 
se-ntâmplau o grămadă de lucruri care ne 
făceau să fim mereu în alertă şi să suspectăm 
întruna câte ceva. Mi-am adus aminte faptul, 
nu lipsit de importanţă, că băiatul venea din 


160 


sud, din inima sudului, din Louisiana, şi mi-am 
dat seama că-n situaţia actuală asta nu era de 
natură să mă liniştească. Totuşi mi-am călcat 
pe inimă şi i-am dat lui Rayburn un ordin. Mă 
simţeam ca un tată care are de gând să-şi 
expună fiul ruşinii şi insultelor. I-am spus lui 
Rayburn să nu scoată o vorbă, să pândească 
momentul potrivit şi să-mi aducă, de câte ori 
poate, câteva din mâzgălelile-alea, fără să 
bage băiatul de seamă. l-am mai cerut s-aibă 
grijă, nu cumva să prindă puştiul de veste că-l 
urmărim. l-am ordonat să-i lase libertatea pe 
care-o avusese şi pân-atunci, dar să pună 
oameni pe urmele lui când iese-n oraş. 

În următoarele două zile Raybum mi-a 
raportat de mai multe ori. Nici un rezultat. 
Băiatul tot mai scria, dar cum apărea Rayburn 
în preajma lui, băga nepăsător hârtia-n 
buzunar. ÎIntrase de două ori într-un grajd 
vechi şi părăsit din oraş, stătuse-acolo un 
minut sau două şi ieşise. Lucrurile-astea nu le 
puteam trata cu indiferenţă. Nu prevesteau 
nimic bun. M-am văzut obligat să recunosc că 
nu prea-mi convenea treaba. M-am dus în 
biroul meu  şi-am trimis după adjunct. 
Adjunctul era un ofiţer inteligent şi cu 
judecată, fiul generalului James Watson Webb. 
Păru uimit şi-ngrijorat Am discutat îndelung 


161 


problema şi-am ajuns la concluzia c-ar merita 
să facem o cercetare secretă. M-am 
hotărât să mă 


162 


ocup personal de asta. Aşa c-am pus să mă 
scoale la două noaptea. Nu mult după aceea 
eram în cazarma muzicanţilor. Sforăiau de zor, 
iar eu mă târâm pe burtă pe podea. Fără să 
deranjez pe nimeni, am ajuns în cele din urmă 
la patul vagabondului meu. Trăgea băiatul la 
aghioase... I-am înşfăcat hainele şi raniţa şi m- 
am furişat înapoi târâş. Când m-am întors în 
birou, acolo l-am găsit pe Webb. Mă aşteptă, 
nerăbdător să afle rezultatul. Ne-am pus 
amândoi pe scotocit. Hainele ne-au adus prima 
decepţie. În buzunar n-am găsit decât hârtie 
nescrisă şi-un creion. Nimic altceva în afară 
de-un cuţit mare şi tot felul de fleacuri inutile 
pe care băieţii le strâng şi la care ţin ca la 
ochii din cap. Plini de speranţe, am luat raniţa 
la forfecat. Nici acolo nimic, doar o palmă 
morală pentru noi, adică o mică Biblie care- 
avea scris pe prima pagină: „Străine, fii bun cu 
băiatul meu de dragul mamei lui”. 

M-am uitat la Webb. Lăsase ochii-n pământ. 
Şi eu i-am lăsat. N-am scos nici unul o vorbă. 
Cu respect am pus cartea de unde o luasem. 
Imediat Webb s-a ridicat şi-a plecat fară-un 
cuvânt. Am stat puţin, pe urmă mi-am luat 
inima-n dinţi şi-am pornit în neplăcuta-mi 
misiune. Târându-mă pe burtă ca-nainte, am 
dus înapoi ce furasem. Se pare că asta era 


163 


poziţia cea mai potrivită pentru treaba-n care 
mă băgasem. 

M-am bucurat din tot sufletul când am 
scăpat de corvoadă. 

A doua zi, cam pe la prânz, Rayburn a venit 
ca de obicei să-mi dea raportul. l-am tăiat-o 
scurt: 

- Termină cu prostiile! Ne-am speriat de-un 
biet mieluşel, care n-are pe sufletul lui decât o 
carte de rugăciuni. 

Sergentul spuse mirat: 

- Da’ dumneavoastră-aţi dat ordinu’. lo v-am 
adus o scrisoare de-a lui. 

- Ce-ai adus?! Cum ai pus mâna pe ea? 

- M-am uitat pe gaura cheii şi-am văzut că 
scria. M-am chibzuit io şi când am zis că-i gata 
cu scrisu', am tuşit niţel. Atunci a boţit hârtia 
şi-a aruncat-o-n foc. S-a uitat dacă vine cineva 
şi p-ormă s-a aşezat fără grijă de parcă nici 
usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. 
Când am văzut aşa, m-am băgat pe fir şi l-am 
trimis în misiune. Nici că i-a păsat. A luat-o din 
loc cât ai bate din palme. Focul era de cărbuni 
şi nu-l făcuse de mult. Scrisoarea nimerise 
dup-un cărbune mai mare şi nu se vedea. Da' 
io am scos-o. la uitaţi-vă, nici măcar nu s-a 
pârlit! 


164 


M-am uitat la hârtie şi-am citit câteva 
rânduri. l-am spus sergentului să-l trimită pe 
Webb la mine. lată cum suna scrisoarea: 


Fort Trumbull, 8 

DOMNULE COLONEL, M-am înşelat în privinţa 
calibrului celor trei tunuri cu care am încheiat 
lista. Sunt de optsprezece livre, restul de arme 
sunt aşa cum am spus. Garnizoana rămâne 
cum am raportat anterior, cu o mică deosebire: 
cele două companii de infanterie uşoară, care 
trebuiau să fie detaşate pe front, stau deo- 
camdată pe loc. Nu ştiu cât timp, dar o să aflu 
în curând. Avem certitudinea că, luând toate 
acestea în consideraţie, lucrurile ar trebui 
amânate pâ... 


Aici scrisoarea se termina brusc, fiindcă 
Rayburn tuşise şi-l întrerupsese pe băiat. Toată 
afecțiunea mea pentru băiat, tot respectul 
pentru el şi mila pentru nenorocirea lui 
dispărură ca prin farmec, sub amara demas- 
care a acestor acte josnice, făcute cu sânge 
rece. 

Dar să nu ne pierdem vremea cu nimicuri. 
Aveam treabă, şi-o treabă care cerea să i se 
dea imediat o atenţie deosebită. Webb şi cu 


165 


mine ne-am gândit în fel şi chip şi-am întors 
problema pe toate părţile. 

- Ce păcat că l-a-ntrerupt! spuse Webb. O să 
se-amâne ceva. Până când? Şi ce anume-o să 
se-amâne? Poate c-ar fi scris şi asta vipera aia 
cu numele Domnului pe buze! 

- Da, aşa-i, am zis eu, ne-a scăpat un 
amănunt. Şi cine-s „noi” ăia din scrisoare? Or 
fi conspiratorii din fort sau de-afară? 

Acel „noi” era îngrijorător de sugestiv. 
Oricum, n-avea rost să ne pierdem timpul cu 
ghicitul, aşa că ne-am apucat de treburi mai 
practice. Mai întâi am hotărât să dublăm 
numărul santinelelor şi să fim cu ochii-n patru. 
Pe urmă ne-am gândit să-l chemăm pe 
Wicklow şi să-l silim să mărturisească tot. Dar 
ne-am dat seama că nu-i lucrul cel mai deştept 
şi că putem trece la asta numai dacă nu 
izbutim cu toate celelalte. Trebuia să punem 
mâna pe mai multe scrisori. Aşa c-am început 
să facem planuri. Şi-acum ne-a venit ideea cea 
mare: Wicklow nu mergea niciodată la poştă, 
probabil că poşta lui era grajdul părăsit. Am 
trimis după omul meu de încredere (un neamt 
tânăr pe nume Steme, un fel de detectiv din 
născare), i-am spus toată povestea şi i-am 
ordonat să se-apuce de treabă, într-o oră am 
aflat că Wicklow scria din nou. Puțin după 


166 


aceea mi s-a raportat că ceruse voie să iasă-n 
oraş. A fost reţinut un pic şi-ntre timp Sterne a 
luat-o la picior şi s-a ascuns în grajd. N-a 
trecut mult şi-a apărut Wicklow venind agale. 
S-a uitat în jur, a ascuns ceva în grămăjoara de 
gunoi dintr-un colţ şi-a plecat din nou, 
nepăsător. Steme s-a repezit la ce-ascunsese 
Wicklow - era o scrisoare - şi-a venit cu ea în 
dinţi. N-avea adresă şi nici semnată nu era. 
După ce repeta ce citiserăm noi, mergea mai 
departe cu: 


Credem că e cel mai bine să se amâne până 
pleacă cele două companii: Adică noi, cei patru 
de aici, gândim aşa. N-am luat legătura cu 
ceilalţi de teamă să nu atragem atenţia. Zic 
patru fiindcă am pierdut doi. Abia se înrolaseră 
şi intraseră pe fir că i-au şi trimis pe front. Va 
fi absolută nevoie să luăm doi oameni în locul 
lor. Cei doi care au plecat sunt fraţii de la 
Thirty-mile Point. Trebuie să vă spun ceva de 
importanţă capitală, dar nu am încredere în 
această metodă de comunicare. O să încerc cu 
cealaltă. 


- Ticălosul! facu Webb. Cine-ar fi crezut că-i 
spion? Dar acuma, asta e. Să punem cap la cap 
datele pe care le-avem, aşa cum sunt, şi să 
vedem cum stau lucrurile. Unu, printre noi se 


167 


află un spion, pe care-l ştim. Doi, mai sunt alţi 
trei, pe care nu-i ştim. Trei, spionii ăştia au 
ajuns aici prin simplul procedeu al înrolării în 
armata americană şi, evident, doi din ei s-au 
păcălit şi-au fost trimişi pe front. Patru, sunt 
ajutoare de spioni „afară”, numărul nu se 
cunoaşte. Cinci, Wicklow ştie ceva de mare 
importanţă şi se teme să comunice prin 
„această metodă”, o să-ncerce „cu cealaltă”, 
Aşa stau lucrurile-acum. Să-l înhăţăm pe 
Wicklow şi să-l facem să mărturisească? Ori 
poate-i mai bine să-l prindem pe cel care ia 
scrisorile din grajd şi să-l facem pe el să 
vorbească? Sau să tăcem mâlc pân-aflăm şi- 
alte lucruri? 

Ne-am decis pentru ultima variantă. Era 
clar că nu trebuia să luăm pe moment măsuri 
disciplinare fiindcă, evident, conspiratorii 
aveau s-aştepte până la plecarea celor două 
companii de infanterie uşoară. l-am dat mână 
liberă lui Sterne şi i-am spus să facă pe dracu- 
n patru ca să afle „cealaltă” metodă de 
comunicare a lui Wicklow. Aveam de gând să 
jucăm tare şi pentru asta ne-am pus în cap, cât 
om putea, să nu le dăm spionilor nimic de 
bănuit. I-am ordonat lui Sterne să se-ntoarcă 
imediat la grajd şi, în caz că-i drumul liber, s- 


168 


ascundă scrisoarea unde-o pusese Wicklow şi 
s-o lase-acolo ca s-o ia conspiratorii. 

Până la lăsarea întunericului nu s-a mai 
întâmplat nimic. Era frig, beznă, lapoviţă şi 
sufla un vânt tăios. Totuşi, în noaptea aia am 
ieşit de câteva ori din culcuşul meu cald şi-am 
făcut rondul ca să văd dacă toate-s la locul lor 
şi dacă santinelele sunt pe poziţie. De fiecare 
dată le-am găsit treze la datorie. Nu-i nevoie 
să mai spun că umblau zvonuri despre un 
pericol misterios, iar dublarea gărzii fusese-un 
fel de con- 


169 


firmare a acelor zvonuri. Odată, către 
dimineaţă, l-am întâlnit pe Webb. Luase-n 
piept vântul năpraznic. Am aflat atunci că şi el 
făcuse rondul de câteva ori ca să vadă dacă 
totul merge cum trebuie. 

Întâmplările de-a doua zi au cam precipitat 
lucrurile. Wicklow a mai scris o scrisoare. 
Sterne s-a dus în grajd înaintea lui şi l-a văzut 
când a lăsat-o acolo. Cum a dispărut Wicklow, 
Sterne a pus mâna pe ea, s-a strecurat afară şi 
l-a urmărit pe micul spion de la distanţă. Pe 
urmele lui Sterne venea un detectiv în civil. Ne 
gândiserăm c-ar fi bine s-avem legea la- 
ndemână în caz de nevoie. Wicklow s-a dus la 
gară şi a stat acolo pân-a venit trenul de New 
York. Cerceta cu privirea marea de oameni 
care coborau din vagoane. Deodată şi-a făcut 
apariţia şchiopătând un domn în vârstă, cu 
ochelari mari, verzi şi cu baston. S-a oprit pe- 
aproape de Wicklow şi-a-nceput să se uite-n jur 
de parcă aştepta ceva. Cât ai bate din palme, 
Wicklow s-a smuls de la locul lui, i-a vârât în 
mână un plic, apoi a-ntins-o şi s-a făcut 
nevăzut în mulţime. În secunda următoare 
Sterne înşfăcase scrisoarea. Imediat a pomit-o 
spre detectiv şi i-a spus în trecere: 


170 


- Urmăreşte-l pe bătrân. Nu-l pierde din 
ochi. Apoi Sterne a zbughit-o printre ceilalţi şi- 
a venit drept la fort. 

Ne-am închis pe dinăuntru şi-am ordonat 
soldaţilor din gardă să nu lase pe nimeni să 
intre. 

Am deschis întâi scrisoarea din grajd. Iată 
conţinutul: 


171 


SFÂNTĂ ALIANŢĂ, Am găsit la locul ştiut, în 
tun, ordinele de la Şef, lăsate acolo aseară. 
Văd că se face abstracţie de instrucţiunile 
primite altădată de la organul subordonat. Am 
pus în tun semnul obişnuit că ordinele au ajuns 
la cine trebuie. 

-Dar băiatul nu-i supravegheat în 
permanență? Intrerupse Webb. 

I-am răspuns că da. Fusese sub 
supraveghere strictă de la capturarea scrisorii 
anterioare. 

- Atunci, cum a putut să bage sau să scoată 
ceva din tun fără să fie prins? 

- Nu prea-mi miroase mie-a bine treaba 
asta, am spus. 

Nici mie, făcu Webb. E clar că printre 
santinele sunt conspiratori. Fără complicitatea 
lor, într-un fel sau altul, n-ar fi putut face 
nimic. 

L-am chemat pe Rayburn şi i-am ordonat să 
inspecteze bateriile, poate-o găsi ceva. Pe 
urmă ne-am apucat să citim scrisoarea mai 
departe: 

Noile ordine sunt foarte categorice şi cer ca 
MMMM să fie FFFF la 3 noaptea. Or să vină 
două sute, în grupuri mici, cu trenul sau altfel, 
din diverse direcţii, şi vor fi la ora stabilită la 
locul înțelegerii. O să comunic semnul astăzi. 


172 


Succesul pare sigur. Cred că totuşi a răsuflat 
ceva, fiindcă a fost dublat numărul santinelelor 
şi şefii au făcut rondul de câteva ori noaptea 
trecută. WW. vine din sud azi şi o să primească 
ordine secrete prin cealaltă metodă. Toţi şase 
trebuie să fiți la 166 la ora două fix noaptea. 
Acolo vă întâlniți cu B.B., care o să vă explice 
pe larg. Parola e aceeaşi ca rândul trecut, dar 
inversată - puneţi la sfârşit prima silabă, şi la 
început ultima silabă. ŢINEŢI MINTE XXXX. Nu 
uitaţi! Curaj! Inainte de răsăritul soarelui veţi 
fi eroi. Gloria voastră va dăinui de-a pururi. 
Veţi scrie o pagină nemuritoare în cartea 
istoriei. AMIN. 

- Ei, drace! pufni Webb. Se-ngroaşă gluma, 
după cum văd. 

l-am spus că, fară-ndoială, lucrurile- 
ncepuseră să ia o-ntorsătură foarte periculoasă 
şi-am continuat: 

- Se pune la cale ceva pe viaţă şi pe moarte, 
asta-i clar. Termenul e la noapte. Şi-asta-i clar. 
Natura acţiunii, adică felul ei, se-ascunde-n 
spatele acelor M şi F, dar scopul şi ţinta, zic 
eu, sunt elementul surpriză, şi capturarea 
postului. Trebuie să acţionăm repede şi precis. 
Cred că n-avem nimic de câştigat dacă, în ce-l 
priveşte pe Wicklow, mergem mai departe cu 
politica noastră clandestină. Trebuie să aflăm, 


173 


şi asta cât mai repede, unde e „166” ca să 
descindem acolo la două noaptea. Fără doar şi 
poate, calea cea mai scurtă e să-l forţăm pe 
băiat să spună. Dar mai întâi, înainte de-a face 
vreo mişcare, trebuie să prezint faptele 
Ministerului de Război şi să cer acordarea de 
puteri depline. 

A fost pregătit conţinutul cifrat care să fie 
transmis prin cablu. L-am citit, l-am aprobat şi 
i-am dat drumul. 

Imediat ce-am terminat de discutat 
scrisoarea, am deschis-o pe cea smulsă de la 
domnul şchiop. în plic nu erau deeât nişte foi 
goale! A fost ca o căldare cu apă rece pentru 
curiozitatea şi nerăbdarea noastră-nflăcărată. 
În clipa aceea, mintea ne era la fel de goală ca 
hârtia din plic, însă de două ori mai tâmpită. 
Dar numai în clipa aceea, pentru că, 
bineînţeles, ne-am gândit imediat la cerneala 
simpatică. Am ţinut hârtia aproape de foc şi- 
am aşteptat să vedem ce va apare sub 
influenţa căldurii. Dar n-au apărut decât nişte 
semne slabe din care n-am scos nimic. L-am 
chemat pe medicul garnizoanei şi i-am ordonat 
să facă toate analizele pe care le ştie pân-o 
găsi-o pe cea bună; şi să ne informeze 
neîntârziat despre conţinutul scrisorii. Treaba 
asta ne-a dat al dracului de furcă. Nu-i de 


174 


mirare că ne-am ieşit din pepeni. Doar 
pierduserăm atâta amar de vreme. 
Aşteptaserăm şi noi să aflăm din scrisoarea aia 
ceva din secretele complotului şi când colo... 

Işi făcu apariţia sergentul Rayburn, care 
trase din buzunar o sfoară cu trei noduri, 
lungă cam de-un picior. 

- Am găsit-o-ntr-un tun la capul podului, 
spuse el. Am scos dopurile la toate tunurile şi 
m-am uitat atent. N-am găsit decât sfoara asta. 

Deci sforicică asta era „semnul” lui Wicklow 
că ordinele „Şefului” ajunseseră la destinaţie. 
Am ordonat arestarea tuturor santinelelor care 
făcuseră de gardă lângă tunuri în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. Urmau să stea-n 
camere separate şi n-aveau voie să comunice 
decât în prezenţa şi cu acordul meu. 

De la Ministerul de Război sosi o telegramă, 
în care se spunea: 


SUSPENDAŢI HABEAS CORPUS. 
INSTITUIŢI LEGEA MARŢIALĂ ÎN ORAŞ. 
FACEŢI ARESTĂRILE NECESARE. ACŢIONAŢI 
VIGUROS ŞI PROMPI. ŢINEŢI MINISTERUL 
LA CURENT. 


Aveam acum posibilitatea să acţionăm. Am 
trimis oameni să-l aresteze-n linişte pe domnul 
cel şchiop şi tot în linişte să-l aducă-n fort. L- 


175 


am pus sub pază şi i-am interzis să vorbească 
cu cineva sau să i se vorbească. La-nceput îi 
cam venea să facă tărăboi, dar până la urmă s- 
a lăsat păgubaş. 

Am fost înştiinţaţi că Wicklow fusese văzut 
înmânând ceva unor recruți şi că, imediat după 
aceea, recruţii-n cauză au fost prinşi şi 
arestaţi. Asupra fiecăruia s-a găsit o bucăţică 
de hârtie, pe care scria cu creionul: 


AL TREILEA ŞIR AL VULTURULUI. ŢINEŢI 
MINTE xxxx 166 


Potrivit instrucţiunilor primite, am 
telegrafiat un mesaj cifrat ministerului despre 
progresele înregistrate şi-am descris bileţelul 
de mai sus. Ni se părea c-avem o poziţie destul 
de bună, aşa că ne puteam permite să dăm jos 
masca faţă de Wicklow. Am trimis să-l cheme. 
Între timp am primit şi scrisoarea cu cerneală 
simpatică. Medicul ne informa-n scris că pân- 
acum scrisoarea ieşise cu bine la toate 
analizele lui, dar că mai putea să facă şi-alte 
analize dacă doresc. 

Chiar atunci a intrat Wicklow. Arata cam 
istovit şi-n-grijorat, dar se stăpânea şi părea că 
se simte-n largul lui. Poate că bănuia ceva, pe 
faţă însă sau în comportament nu se vedea 


176 


nimic. L-am lăsat s-aştepte-n picioare câteva 
clipe, apoi-i-am spus cu blândeţe: 

- Băiete dragă, de ce te duci atâta la grajdul 
părăsit? 

- Nici eu nu ştiu prea bine domnule 
comandant, îmi răspunse el simplu şi 
nestânjenit. N-am nici un motiv anume, doar 
că-mi place să fiu singur şi mă amuză să mă 
duc acolo. 

- Te amuză, nu zău? 

- Da, domnule comandant, răspunse el cu 
aceeaşi simplitate şi nevinovăție ca mai-nainte. 

- Şi nu mai faci nimic altceva acolo? 

- Nu, domnule comandant, spuse œl 
ridicându-şi ochii mari şi blânzi, în care se 
citea uimirea de copil. 

- Eşti sigur? 

- Da, domnule comandant, sunt sigur. 

- Wicklow, de ce scrii aşa de mult? l-am 
întrebat după o pauză. 

- Eu? Nu scriu mult, domnule comandant. 

- Nu? 

- Nu, domnule comandant. A, vă gândiţi la 
mâzgălelile alea ale mele? Da, mai mâzgălesc 
şi eu câte ceva ca să mă distrez. 

- Ce faci cu mâzgălelile-alea? 

- Nimic, domnule comandant, le-am aruncat 
la gunoi. 


177 


- Nu le-ai trimis nimănui? 

- Nu, domnule comandant. 

- l-am băgat sub nas scrisoarea către 
„Colonel”. 


178 


A tresărit uşor, dar şi-a revenit imediat. O 
uşoară roşeaţă i-a colorat obrajii. 

- Atunci pe-asta cum de-ai trimis-o? 

- N-am... n-am avut nici un gând rău, 
domnule comandant. 

- Nici un gând rău! Deconspiri armele şi 
situaţia postului şi n-ai nici un gând rău? 

A lăsat capu-n jos şi-a rămas aşa fără să 
scoată un cuvânt. 

- Haide, vorbeşte, lasă minciunile! Pentru 
cine era scrisoarea asta? 

Începuse să dea semne de disperare, dar s-a 
adunat repede şi-a răspuns cu seriozitate-n 
glas: 

-Am să vă spun adevărul, domnule 
comandant, tot adevărul. Scrisoarea nu era 
pentru nimeni. Am scris-o doar ca să mă 
distrez. Abia acum-mi dau seama ce greşeală, 
ce prostie-am făcut. Dar asta-i singura abatere, 
domnule comandant, pe cuvânt de onoare! 

- Ei, mă bucur că-i aşa. Cam periculos să 
scrii asemenea scrisori. Eşti sigur că numai pe- 
asta ai scris-o? 

- Da, domnule comandant, sunt sigur. 

Avea un tupeu nemaipomenit. A spus 
minciuna cu cel mai firesc aer de sinceritate. 
Am stat un pic să-mi potolesc furia, care- 
ncepuse să se-arate, şi-apoi i-am spus: 


179 


- Wicklow, ia gândeşte-te bine şi vezi dacă 
nu mă poţi ajuta în două-trei probleme minore 
pe care vreau să le aflu. 

- Cu toată plăcerea, domnule comandant. 

- Atunci, pentru început, cine-i „Şeful”? 

Ne-a aruncat o privire mirată şi s-a trădat 
un pic, dar asta a fost tot. Intr-o clipă s-a- 
nseninat la faţă şi-a răspuns liniştit: 

- Nu ştiu, domnule comandant. 

- Nu ştii? 

- Nu ştiu. 

- Eşti sigur că nu ştii? 

A tot încercat să se uite-n ochii mei, dar 
încordarea era prea mare. Şi-a lăsat încet 
bărbia-n piept şi-a rămas mut. Se juca nervos 
cu un nasture, un gest care te facea să-ţi fie 
milă de el în ciuda faptelor lui mârşave. Am 
rupt tăcerea c-o-ntrebare: 

- Cine-s cei din „Sfânta Alianţă”? 

S-a cutremurat şi-a făcut un gest cu mâinile 
de-aş fi zis că, ajuns la disperare, ne imploră 
îndurarea. Dar n-a scos un sunet. A rămas mai 
departe cu ochii ţintuiţi în podea. Stăteam şi 
ne uitam la el, aşteptându-l să vorbească. 
Lacrimi mari au început să i se rostogolească 
pe obraji. A rămas în continuare tăcut. 


180 


- Trebuie să-mi răspunzi, băiete, i-am zis eu 
după un timp, şi să-mi spui adevărul. Cine-s cei 
din „Sfânta Alianţă”? 

Plângea pe-nfundate. 

- Răspunde la-ntrebare! l-am cam repezit 
eu. 

S-a căznit să-şi stăpânească inflexiunile 
vocii şi-apoi, ridicând privirea în semn de 
implorare, a spus cu greu printre suspine: 

- 0, fie-vă milă de mine, domnule 
comandant! Nu pot să vă răspund fiindcă nu 
ştiu. 


181 


- Ce?!!! 

- Da, aşa e, domnule comandant, vă spun 
adevărul. Pân-acuma nici n-am auzit de 
„Sfânta Alianţă”. Pe cuvânt de onoare, 
domnule comandant. 

- Cerule mare! Uite, am aici cealaltă 
scrisoare a ta. Vezi cuvintele „Sfinta Alianţă”? 
Acum ce mai spui? 

M-a privit în ochi cu aerul unuia căruia i s-a 
făcut o mare nedreptate, apoi a spus cu obidă: 

- Domnule comandant; e-o glumă plină de 
cruzime. Cum de-au putut să-mi facă una ca 
asta mie, care-am încercat din toate puterile să 
fac numai ce trebuie şi n-am jignit pe nimeni 
cu nimic? Cineva mi-a imitat scrisul. N-am 
scris niciodată aşa ceva şi nici n-am văzut 
scrisoarea asta pân-acum. 

- Vai, mincinos neruşinat ce eşti! Dar de 
asta ce spui? 

Am scos furios din buzunar scrisoarea cu 
cerneală simpatică şi i-am vârât-o sub nas. S-a 
făcut alb la faţă, ca un mort. S-a clătinat puţin, 
apoi s-a sprijinit de perete ca să nu cadă. In 
clipa următoare ne-a-ntrebat c-o voce aşa de 
slabă c-abia l-am auzit: 

- Şi-aţi... aţi citit-o? 

Probabil c-a aflat adevărul de pe feţele 
noastre înainte să pot scoate acel „da” 


182 


mincinos, căci am văzut clar că şi-a recăpătat 
curajul în priviri. Am aşteptat să spună ceva, 
dar tăcea ca mormântul. In cele din urmă l-am 
întrebat: 
- Ce-ai de spus la toate astea din scrisoare? 
Mi-a răspuns cu o perfectă stăpânire de 
sine: 


183 


- Nimic, în afară de faptul că toate-s 
inofensive şi nevinovate şi nu pot face rău 
nimănui. 

Eram într-o oarecare-ncurcătură, fiindcă n- 
aveam cum să-i dovedesc că n-are dreptate. 
Nu prea ştiam pe ce cale s-o apuc. Totuşi mi-a 
venit o idee salvatoare. 

- Eşti sigur, l-am întrebat, că nu ştii nimic 
de Şeful şi „Sfânta Alianţă” şi că n-ai scris 
scrisoarea de care zici că-i falsă? 

- Da, domnule comandant, sunt sigur. 

Am scos uşurel sfoara cu noduri şi i-am 
plimbat-o prin faţa ochilor fară să zic nimic. S- 
a uitat la ea indiferent, apoi la mine-ntrebător. 
Imi punea răbdarea la grea-ncercare. Totuşi 
m-am stăpânit şi i-am spus, cu vocea mea cea 
de toate zilele: 

- Wicklow, vezi asta? 

- Da, domnule comandant. 

- Ce e? 

- Pare-o bucată de sfoară. 

- Pare? Este o bucată de sfoară. N-o 
recunoşti? 

- Nu, domnule comandant, spuse el cu tot 
calmul pe care-l puteau da la iveală cuvintele. 

Stăpânirea lui era de-a dreptul uimitoare! 
Am tăcut câteva clipe. Vroiam ca tăcerea să 
dea şi mai multă prestanţă vorbelor ce-aveau 


184 


să vină. Apoi m-am ridicat şi i-am pus mâna pe 
umăr. 

- Bietul de tine! i-am spus grav. La ce bun? 
Semnul ăsta pentru „Şeful”, sfoara asta cu 
noduri, pe care am găsit-o într-unui din 
tunurile de la capul podului... 

- Aţi găsit-o în tun? Doamne, nu, nu se 
poate! Nu ziceţi c-aţi găsit-o în tun, poate-ntr-o 
crăpătură a dopului! Acolo trebuia să fie, într-o 
crăpătură! 

S-a lăsat în genunchi cu mâinile-mpreunate 
şi şi-a ridicat ochii spre cer. Când te uitai la el, 
ţi se făcea milă. Era pământiu şi desfigurat de 
groază. 

- Nu, a fost în tun. 

- Vai de mine, am încurcat-o. Doamne 
sfinte, sunt pierdut! 

A sărit în picioare ca ars şi-a ţâşnit ca din 
puşcă. Se ferea-n lături să nu punem mâna pe 
el şi făcea pe dracu-n patru să iasă din cameră. 
Dar scăpare n-avea, bineînţeles. Pe urmă a 
căzut iar în genunchi şi, plângând de ţi se 
rupea inima, mi-a îmbrăţişat picioarele. Mă 
tinea strâns şi-mi cerşea îndurare: 

- O, fie-vă milă de mine! Înduraţi-vă de-un 
biet nenorocit! Nu mă daţi pe mâna lor. Nu m- 
ar cruța o clipă măcar. Păziţi-mă, scăpaţi-mă! 
Vă spun tot! 


185 


Ne-a luat câtva timp să-l liniştim, să-l facem 
să-şi uite frica, să-l aducem cât de cât la o 
judecată normală. Pe urmă am început să-l 
interoghez. Imi răspundea spăsit, cu ochii 
plecaţi în pământ, şi din când în când îşi 
ştergea lacrimile care curgeau şiroaie. 

- Deci, în străfundul sufletului, ţii tot cu 
sudul, nu? 

- Da, domnule comandant. 

- Şi eşti spion? 

- Da, domnule comandant. 

- Şi-ai acţionat în urma unor ordine clare, 
venite din afară? 

- Da, domnule comandant. 

- De bunăvoie? 

- Da, domnule comandant. 

- Poate şi cu bucurie? 

- Da, domnule comandant. N-are rost să 
tăgăduiesc. Sudul e patria mea, inima mea e şi 
ea din sud şi bate pentru sud. 

- Deci povestea pe care mi-ai spus-o, cu 
persecuția şi nedreptăţile suferite de familia 
ta, a fost confecţionată special pentru ocazia 
asta? 

- Ei... ei mi-au cerut să v-o spun, domnule 
comandant. 

- Şi poţi să-i trădezi, să-i nimiceşti pe cei 
care s-au îndurat de tine şi ţi-au dat adăpost? 


186 


Vezi cât eşti de ticălos, cum te-au dus alţii de 
nas? 

Plânsul cu sughiţuri a fost singurul răspuns. 

- Bine, hai să lăsăm asta şi să trecem la 
treabă. Cine-i „Colonelul” şi unde e? 

A început să plângă amarnic. Încerca să ne- 
nduplece, doar-doar l-om lăsa în pace să nu ne 
mai răspundă. Ne-a spus c-o să-l omoare dacă 
suflă o vorbă. L-am ameninţat că-l bag la 
carceră şi-l încui acolo dacă nu ne destăinuie 
informaţiile cerute. Totodată i-am promis c-o 
să-l apăr dacă mărturiseşte totul cinstit. Drept 
răspuns, şi-a pus lacăt la gură şi-a făcut pe 
încăpăţânatul. Nu l-am putut scoate din asta 
nici în ruptul capului. În cele din urmă am 
pornit-o împreună spre celulă. 


187 


O singură privire aruncată-n bezna carcerei l-a 
făcut să-şi schimbe convingerile. A început să 
plângă, să mă implore şi-a declarat c-o să ne 
spună tot. 

L-am adus deci înapoi, iar el mi-a dezvăluit 
cine-i „Colonelul” şi mi l-a descris amănunţit. 
Spunea că poate fi găsit la hanul cel mare din 
oraş şi că umblă în civil. A trebuit să-l ameninţ 
din nou ca să-l divulge şi să-mi dea 
semnalmentele „Şefului”. Mi-a zis că Şeful e 
cunoscut sub numele de R.F. Gaylord şi stă la 
New York, pe Bond Street 15. Am telegrafiat 
şefului poliţiei din metropolă, dându-i numele 
şi semnalmentele individului, şi-am rugat ca 
Gaylord să fie arestat şi reţinut până trimit 
după el. 

- Acum, am zis eu, se pare că există nişte 
conspiratori „afară”, posibil în New London. 
Spune-mi cum îi cheamă şi care-s 
semnalmentele lor. 

Mi-a spus numele şi mi-a dat semnalmentele 
a trei bărbaţi şi două femei, care stăteau cu 
toţii la hanul cel mare. Am trimis oameni 
discret, şi ei i-au arestat şi pe ăştia, şi pe 
„Colonel”, şi i-au închis în fort. 

- Mai departe, vreau să ştiu totul despre cei 
trei tovarăşi de conspirație pe care-i ai în fort. 


188 


Era cât pe-aci să scape de mine c-o 
minciună, cel puţin aşa cred, dar am scos la 
iveală enigmaticele bucățele de hârtie pe care 
le găsiserăm la cei doi. Gestul a avut un efect 
salutar. L-am anunţat, că i-am pus la păstrare 
pe doi din ei şi-aştept să mi-l spună pe-al 
treilea. Asta l-a băgat în sperieţi. 


189 


- Vai, strigă el, vă rog, nu! Nici n-aş apuca 
să mă dezmeticesc că m-ar şi omori. 

I-am spus să nu-şi facă griji, că-i o prostie. O 
să pun pe cineva să se ţină după el ca să-l 
apere. În plus, indivizii-n cauză nici n-or să 
aiba arme-asupra lor. Am dat ordin să fie 
chemaţi la aliniere toţi recruţii noi. Bietul băiat 
a ieşit în faţă tremurând ca varga şi-a pornit-o- 
n lungul şirului, încercând, pe cât îl ţineau 
puterile, să pară indiferent. În cele din urmă a 
spus un singur cuvânt unuia din recruți şi, 
până să facă ei cinci paşi, individul cu pricina a 
şi fost arestat. 

Wicklow s-a întors la noi. Cum a ajuns, am 
cerut să fie aduşi cei trei. L-am chemat în faţă 
pe unul şi-am spus: 

- Ei, Wicklow, ai grijă să nu te-abaţi de la 
adevăr nici cu-atâtica. Cine-i omul ăsta şi ce 
ştii de el? 

Fiindcă tot „o băgase pe mânecă”, Wicklow 
şi-a aţintit privirile asupra recrutului în cauză 
şi, nepăsător de urmări, a spus fară ezitare 
următoarele: 

- E-un tip din New Orleans, pe-adevăratul 
lui nume George Bristow. Acum doi ani a fost 
locotenent pe pachebotul de coastă Capitol. E- 
un individ periculos şi-a făcut puşcărie de două 
ori pentru omucidere: o dată pentru c-a ucis 


190 


un marinar pe nume Hyde c-o manetă de 
cabestan şi-a doua oară pentru c-a omorât un 
salahor care refuzase s-arunce sonda, deşi asta 
nu era treaba lui. E spion şi-a fost trimis aici 
de Colonel cu-această misiune precisă. Era 
locotenent secund pe St. Nicholas când a sărit 
vasu-n aer în apropiere de 


191 


Memphis, în '58. Oamenii erau cât pe-aci să-l 
linşeze fiindcă jefuise morţii şi răniții când îi 
duceau cu barca la țărm. 

Şi tot aşa, a spus întreaga biografie a 
omului, de la un cap la altul. Când a terminat, 
l-am întrebat pe celălalt: Ce-ai de zis la toate 
astea? 

- Vă rog să mă scuzaţi, domnule comandant, 
că trebuie să spun un asemenea lucru în 
prezenţa dumneavoastră, dar e cea mai 
sfruntată minciună pe care-am auzit-o 
vreodată! 

L-am trimis din nou la-nchisoare şi i-am 
chemat pe ceilalţi, unul câte unul. Tot nimic. 
Băiatul spunea cu lux de amănunte povestea 
fiecăruia, fără să se poticnească la vreo faptă 
sau cuvânt. Dar de la nemernicii ăia n-am 
putut scoate decât că erau indignaţi de-o 
asemenea minciună. De mărturisit, n-au 
mărturisit nimic. l-am trimis şi pe ei la loc în 
carceră şi, pe rând, i-am chemat pe toţi ceilalţi 
deţinuţi. Wicklow n-a scăpat nimic. A spus de 
fiecare din ce oraş venea şi ne-a dat amănunte 
despre rolul fiecăruia în conspirație. 

Toţi au tăgăduit cele afirmate de puşti şi 
nimeni n-a mărturisit nimic. Bărbaţii turbau de 
furie, femeile s-au pus pe bocit. După spusele 
lor, erau cu toţii oameni nevinovaţi de undeva 


192 


din vest şi iubeau Uniunea mai presus de orice 
pe lume. Dezgustat, am băgat toată gaşca la 
răcoare şi m-am apucat din nou să-l iscodesc 
pe Wicklow. 

- Unde-i 166 şi cine-i B.B.? 

Dar aici se hotărâse să pună punct. Nici 
vorbele dulci, nici amenințările nu l-au 
înduplecat. Timpul zbura. Era cazul 


193 


să luăm măsuri severe. L-am pus să se ridice 
pe vârfuri şi l-am atârnat de-o bară, legându-l 
strâns de degetele mari de la mâini. Durerea 
creştea şi-i smulgea nişte urlete de abia le 
puteam suporta. Dar am rămas ferm pe 
poziţie. Curând a scos un strigăt ascuţit: 

- Vă rog, daţi-mă jos şi vă spun! 

- Nu, întâi spui şi pe urmă te dau jos. 

Fiecare clipă era o agonie pentru el, aşa că 
i-a dat drumul: 

- 166 e la hotelul Vulturul! 

Vulturul era un fel de han nenorocit în josul 
apei, locul de-ntâlnire al muncitorilor de rând, 
al hamalilor din port şi-al indivizilor cu 
reputaţie nu prea curată. 

L-am dat jos şi i-am cerut să-mi spună 
scopul conspirației. 

- Să ocupe fortul la noapte a zis 
încăpăţânatul printre sughiţuri. 

- Am în mână toţi capii conspirației? 

- Nu. Îi aveţi pe toţi, în afară de ăia care se- 
ntâlnesc la 166. 

- Ce-nseamnă „[ineţi minte XXXX”? 

Nici un răspuns. 

- Care-i parola pentru 166? 

Nici un răspuns. 


194 


- Ce-nseamnă  grămezile-alea de litere 
„FFFF” şi „MMMM”? Răspunde că iar dai de 
dracu’! 

- Nu vă mai spun nimic. Mai bine mor. Şi- 
acuma faceţi ce vreţi. 


195 


- Gândeşte-te bine, Wicklow. Ăsta-i ultimul 
tău cuvânt? 

A răspuns ferm, fară vreo ezitare-n glas: 

- E ultimul meu cuvânt. Aşa cum îmi iubesc 
patria năpăstuită şi urăsc tot ce-i sub soarele- 
ăsta din nord, aşa am să mor, dar nu vă mai 
spun nimic. 

L-am legat din nou ca mai-nainte. Când 
durerea ajungea la  paroxism,  ţipetele 
sfâşietoare ale  nenorocitului îţi frângeau 
inima. Dar n-am mai scos nimic de la el. La 
toate întrebările răspundea cu-acelaşi urlet: 

- Ce dacă o să mor? O să mor şi gata, dar n- 
o să vă mai spun nimic! 

N-aveam de ales. Ne-am dat bătuţi. Eram 
convinşi că mai degrabă o să moară decât să 
vorbească. Aşa că l-am dat jos şi l-am băgat 
într-o celulă, sub pază severă. 

Apoi, vreo câteva ore, ne-am făcut de lucru 
cu nişte telegrame pe care le-am trimis la 
Ministerul de Război şi cu pregătirile pentru 
atacul de la 166. 

Cumplită a mai fost noaptea aia neagră şi 
năprasnică! Se aflase câte ceva şi toată 
garnizoana era-n alertă. Garda s-a triplat şi nu 
te puteai mişca, înăuntrul garnizoanei sau în 
afara ei, fără să fii oprit cu muscheta-n dreptul 
tâmplei. Totuşi Webb şi cu mine ne făceam mai 


196 


puţine griji decât înainte fiindcă, ne gândeam 
noi, conspirația era cam destrămată. Doar 
puseserăm mâna pe-o grămadă din capii ei! 
Eram hotărât să fiu la timp la 166 ca să-l 
prind pe B.B., să-i pun căluşul şi să rămân pe- 
acolo ca să pun mâna şi pe ceilalţi când or 
veni. Noaptea, cam pe la unu şi-un sfert, am 


197 


ieşit tiptil din fort cu şase zdrahoni bătăioşi din 
trupele regulate ale S.U.A. după mine. Il 
luaserăm şi pe Wicklow cu mâinile legate la 
spate. I-am spus că mergem la 166 şi că, dacă 
aflu că iar m-a minţit şi caută să ne inducă-n 
eroare, o să trebuiască să ne-arate drumul bun 
sau să suporte consecinţele. 

Ne-am apropiat pe furiş de han şi-am făcut 
recunoaşterea terenului. La bar ardea o 
lumină, dar restul clădirii era cufundat în 
întuneric. Am încercat uşa din faţă. S-a deschis 
şi-am intrat  uşurel,  închizând-o-n urma 
noastră. După asta ne-am scos încălţările şi-am 
pornit spre bar. Proprietarul, un neamt, 
adormise-ntr-un fotoliu. L-am trezit încet şi i- 
am spus să se descalţe şi s-o ia-nainte. I-am 
atras totodată atenţia să nu scoată un sunet. A 
făcut ce-am spus noi, fără să crâcnească, dar 
era clar că-l treceau fiorii de spaimă. l-am 
ordonat să ne ducă la 166. Am urcat două sau 
trei şiruri de trepte, uşor de parc-am fi fost 
nişte mâţe-n şir indian. Ne-am oprit în fundul 
unei săli lungi, în faţa unei uşi. Prin oberliht se 
vedea  licărirea slaba a unei lumini. 
Proprietarul mă căută-n întuneric şi-mi şopti 
că acolo era 166. Am încercat uşa. Era-ncuiată 
pe dinăuntru. l-am ordonat ceva în şoaptă 
unuia din soldaţii mei mai voinici. Ne-am 


198 


proptit amândoi cu umărul în uşă şi, c-o 
opintire, am făcut-o să sară din ţâţâni. Am zărit 
o siluetă într-un pat şi pe urmă am văzut-o cum 
stinge lumânarea. Lumina a dispărut şi-am 
rămas în bezna ca de smoală. Dintr-un salt am 
fost pe patul acela şi l-am țintuit cu genunchii 
pe omul de-acolo. Ostaticul meu s-a zvârcolit 


199 


din toate puterile. I-am pus mâna stângă-n gât 
şi-aşa am putut să-l ţin pe individ, apăsându-l 
bine cu genunchii. Am scos imediat revolverul, 
i-am tras cocoşul şi, ca să ia aminte, i-am lipit 
ţeava rece de obraz. 

- Aprindeţi careva un chibrit! am strigat. L- 
am prins viu. 

Au făcut precum le-am spus. Flacăra unui 
chibrit a izbucnit în beznă. M-am uitat la 
ostaticul meu. Cerule mare, era o tânără fată! 

Am luat mâna de pe ea şi m-am dat jos din 
pat. Mi-era aşa de ruşine! Fiecare se uita uluit 
la cel de lângă el. Surpriza fusese-atât de 
neaşteptată şi copleşitoare, că nu ne mai 
mergea la nici unul nici gura, nici mintea. Fata 
a început să plângă şi şi-a tras cearşaful peste 
cap. Proprietarul spuse plin de umilinţă: 

- Fiica mea a făcut ceva ce nu trebuia, nicht 
wahr?” 

- Fiica dumitale? Asta-i fata dumitale? 

- Da, e fata, mea. Chiar aseară a venit din 
Cincinnati şi-i un pic cam bolnavă. 

- Ei, lua-o-ar naiba de treabă! lar a minţit 
băiatul ăla! N-am dat nici de 166, nici de B.B. 
Acu-i acu'! Wicklow, du-ne la adevăratul 166, 
altfel... Hei, dar unde-i băiatul? 


1 Nu-i aşa? (în limba germană în original) 
200 


O-ntinsese. O luase la sănătoasa. Şi, 
culmea, n-am fost în stare să-i dăm de urmă. 
Era o situaţie a dracului de grea. Mă tot 
întrebam cum am putut să fiu aşa de idiot să 
nu-l leg de unul din oamenii mei. Dar, 
oricum, n-avea rost să mă mai 


201 


frământ acum. Lucrurile erau cum erau. Ce-mi 
rămânea de făcut? Asta era marea problemă. 
La urma urmei, fata putea foarte bine să fie 
B.B. În ce mă priveşte, nu credeam deloc, dar 
asta nu era o dovadă. Aşa că-n cele din urmă 
mi-am băgat oamenii într-o cameră goală chiar 
vizavi de 166, le-am spus să-nşface pe oricine 
s-apropie de uşa fetei şi până la noi ordine, să-l 
ţină pe proprietar sub pază severă. Pe urmă 
am plecat în grabă spre fort ca să văd dacă 
lucrurile mai erau la locul lor. 

Da, erau toate la locul lor şi-aşă au şi rămas. 

N-am închis ochii toată noaptea ca să mă 
conving c-aşa era. Nu s-a-ntâmplat nimic. Nici 
nu pot să spun cât de bucuros am fost c-am 
văzut zorile mijind din nou şi c-am putut 
telegrafia ministerului că steagul american 
flutură încă peste Fort Trumbull. 

Mi s-a luat de pe inimă o piatră cât toate 
zilele. Totuşi, cum era şi normal, n-am slăbit 
paza şi nici n-am lăsat-o mai moale cu treaba. 
Am chemat arestaţii la mine, unul câte unul, şi 
i-am hărțuit cu ora. Incercam să le trag 
mărturisirile cu cleştele, dar n-am avut succes. 
N-au făcut decât să scrâşnească din dinţi de 
furie şi să-şi smulgă părul din cap. Dar de 
divulgat, n-au divulgat nimic. 


202 


Pe la prânz au venit veşti despre fugar. 
Fusese văzut, la şase dimineaţa, la vreo opt 
mile spre vest. Imediat am trimis pe urmele lui 
un locotenent de cavalerie şi-un soldat. După 
vreo douăzeci de mile au dat cu ochii de el. Se 
caţărase pe-un gard, sărise peste el şi se- 
ndrepta abia târându-şi picioarele spre o casă 
veche de la capătul satului, dincolo de-un 
câmp noroios. Cei doi au luat-o printr-o 
margine de pădure, au făcut un ocol şi s-au 
apropiat de casă din direcţia opusă. Pe urmă s- 
au dat jos de pe cai şi s-au năpustit în 
bucătărie. Nu era nimeni. S-au strecurat în 
cealaltă cameră. Nici acolo nu era nimeni. Uşa 
dintre camera aceea şi cea din faţă era 
deschisă. Când să treacă prin ea, au auzit o 
voce groasă. Cineva-şi făcea rugăciunea. S-au 
oprit plini de respect. Locotenentul a băgat 
capul pe uşă şi a văzut un bătrân şi-o bătrână 
îngenuncheaţi în colţul camerei. Se ruga 
bătrânul. Tocmai când a terminat rugăciunea, 
tânărul Wicklow a deschis uşa din faţă şi-a 
intrat. Amândoi bătrânii s-au repezit la el şi l- 
au strâns în braţe, mai-mai să-l sufoce. 

- Băiatul nostru! strigau ei. Dragul de el! 
Slavă cerului! L-am găsit din nou! Murise şi-a 
înviat din morţi! 


203 


Ei, domnul meu, ce crezi că-nseamnă toate 
astea? Drăcuşorul ăla se născuse şi crescuse- 
acolo şi nu se-nde- părtase niciodată mai mult 
de cinci mile, până-n ziua când, cu două 
săptămâni în urmă, nimerise-n birou la mine şi 
mă-mbrobodise cu siropul ăla de poveste! 
Asta-i adevăru-adevărat. Bătrânul era taică- 
său, un preot învăţat, ieşit la pensie, iar 
bătrâna, maică-sa. 

Să-ncerc acum să-ţi explic câteva lucruri 
despre băiat şi comportarea lui ciudată. S-a 
dovedit că citea pe rupte romane de duzină şi 
ziare cu povestiri de senzaţie. Nici nu-i de 
mirare că negrele mistere şi eroismul de 
paradă erau la ele-acasă şi i se potriveau ca o 
mănuşă. Pe urmă a tot citit relatări din ziare 
despre infiltrarea unor spioni din sud în 


204 


rândurile noastre, despre planurile lor 
mârşave şi despre cele două-trei izbânzi 
uimitoare ale lor. Şi tot citind aşa, a prins gust 
de-un asemenea subiect. Câteva luni avusese- 
un prieten din nord, un tip cu gură bogată şi 
imaginaţie rebelă, care fusese nişte ani buni 
„strângător de parale” (adică ajutor de 
contabil) pe câteva pacheboturi între New 
Orleans şi diverse localităţi la două-trei sute de 
mile în sus pe Mississippi. De-aici venea 
uşurinţa cu care pomenea nume şi-alte amă- 
nunte din locurile acelea. Inainte de război 
stătusem şi eu vreo două-trei luni în zona 
aceea, aşa că puştiului nu i-a fost greu să mă 
ducă de nas. Dar dacă ştrengarul s-ar fi apucat 
să povestească toate alea unui localnic din 
Louisiana, omul l-ar fi prins cu mâţa-n sac în 
doi timpi şi trei mişcări. Ştii de ce-a zis că mai 
bine moare decât să dea pe faţă secretele lui 
de trădător? Pur şi simplu pentru că habar n- 
avea ce sunt. Nu-nsemnau nimic. Le născocise 
fără să se gândească nici înainte, nici după. Şi, 
luat aşa pe nepusă masă, nu fusese-n stare să 
scornească ceva care să le dea vreun sens. De 
exemplu, n-avea cum să ne dezvăluie ce se- 
ascundea-n scrisoarea cu cerneală simpatică, 
pentru simplul motiv că nu se-ascundea nimic. 
Era o foaie goală şi-atâta tot. Nu băgase nimic 


205 


în tun şi nici n-avusese vreodată de gând să 
facă aşa ceva, fiindcă scrisorile lui erau 
adresate unor persoane-nchipuite. Când lăsa 
una-n grajd, o lua-napoi pe cea pe care-o 
pusese-acolo c-o zi în urmă. Aşa că n-avea 
habar de sfoara cu noduri, fiindcă o vedea 
prima oară când i-am arătat-o eu. Dar când i- 
am spus de unde venea, a intrat în joc 

imediat şi, cu înclinația lui romantică, a făcut 
pe loc din ţânţar armăsar. L-a născocit pe 
domnul Gaylord. Pe Bond Street nu era nici o 
casă la numărul 15, fiindcă fusese dărâmată cu 
trei luni în urmă. L-a născocit pe „Colonel”. Şi 
tot născocite erau şi poveştile (mai-mai că-i 
venea să le crezi) despre amărâţii ăia pe care i- 
am băgat la zdup şi cu care l-am pus faţă-n 
faţă. Născocit era şi B.B., chiar şi 166 (de ce 
nu?) fiindcă, până ne-am dus noi la hanul 
Vulturul, băiatul habar n-a avut că există un 
asemenea număr acolo. La nevoie, era gata să- 
ţi pună pe masă orice şi pe oricine. Dacă 
vorbeam de spionii „din afară”, la comandă-mi 
pomenea nişte necunoscuţi pe care-i văzuse la 
han şi pe care, din întâmplare, ştia cum îi 
cheamă. Oho, în cele câteva zile pline de 
freamăt a trăit într-o lume romantică, 
minunată şi doldora de mistere. Cred că 


206 


pentru el a fost o lume adevărată pe care-a 
trăit-o cu tot sufletul. 

Dar ne-a dat de furcă, nu glumă, şi ne-a 
umilit cât n-am putut duce. Vezi, din cauza lui 
am ţinut în fort la arest vreo 15-20 de oameni 
cu santinele la uşă. Mulţi erau soldaţi şi d-alde 
ăştia, aşa că n-a trebuit să le cer scuze. Dar 
ceilalţi erau cetăţeni de vază din toată ţara şi 
pentru ei n-ar fi ajuns scuzele nici dacă le-aş fi 
adus cu carul. S-au agitat, au vorbit în dreapta, 
au vorbit în stânga şi ne-au dat bătaie de cap, 
mamă, Doamne! Şi cucoanele-alea două... una 
era nevasta unui membru al Congresului din 
Ohio, cealaltă era sora unui episcop din vest. 
Ei, bine, m-au făcut de două parale, mi-au 


207 


arătat că nu dau nici o ceapă degerată pe 
mine, m-au împroşcat cu lacrimi de furie. 
Toate astea m-au făcut să nu le uit multă 
vreme pe cele două, şi-aşa o să fie şi de-aci 
încolo. Bătrânul şchiop, cu ochelari, era 
directorul unui colegiu din Philadelphia. 
Venise  la-nmormântarea unui nepot. Cum 
bănuieşti, nu-l văzuse-n viaţa lui pe Wicklow. 
Ei bine, nu numai c-a pierdut înmormântarea 
şi a stat la răcoare ca spion din sud, dar 
Wicklow s-a apucat, acolo la mine-n birou, şi 
mi  l-a-ncondeiat fără să clipească drept 
falsificator de bani, negustor de sclavi, hoţ de 
cai şi incendiator din cel mai renumit cuib de 
pungaşi din Galveston. Se pare că bietul 
bătrân n-a putut niciodată să uite asta. 

Şi Ministerul de Război! Dar mai bine să 
tragem cortina peste episodul ăsta. 


NOTĂ. l-am arătat maiorului manuscrisul şi 
el mi-a spus: 

- Habar n-ai de termeni militari şi din cauza 
asta ai făcut câteva greşeli. Da-s nostime, aşa 
că lasă-le-n pace! Militarii-o să zâmbească 
când le-or vedea, iar ceilalţi nici măcar, n-o să 
ştie care sunt. Principalele fapte le-ai prins 
bine şi le-ai descris exact în ordinea în care s- 
au petrecut. 


208 


POVESTEA CU STAFIA 


Am închiriat o cameră mare pe Broadway, 
într-o clădire imensă. Pân-am venit eu, ani de 
zile nu stătuse nimeni la etajele de sus. Praful 
şi pânza de păianjen, singurătatea şi tăcerea 
puseseră de mult stăpânire pe-ntreg sălaşul. În 
prima seară când m-am dus la mine-n cameră, 
mi se părea că bâjbâi printre morminte şi 
tulbur liniştea morţilor. Niciodată pân-atunci 
nu simţisem aşa de tare că mă năpădesc super- 
stiţiile, că mă-ncolţeşte frica. Urcam scările şi- 
am cotit-o dup-un colţ învăluit în beznă. Mi-a 
venit pe faţă plasa roasă de vreme a unei 
pânze de păianjen şi-am văzut că nu mi se mai 
dezlipeşte de pe obraz. M-au trecut fiori reci 
de parc-aş fi dat nas în nas c-o fantomă. 

Când am ajuns în sfârşit în cameră, m-am 
simţit fericit. Am încuiat uşa pe dinăuntru şi- 
am lăsat afară mucegaiul şi-ntunericul. În 
cămin flăcările jucau vesele. M-am aşezat în 
faţa focului cu un mângâietor sentiment de 
uşurare. Am stat aşa două ore gândindu-mă la 


210 


toate câte-au fost. Mi-au revenit în minte scene 
de demult şi, din negura vremurilor, am 
rechemat chipuri aproape uitate. Am ascultat, 
ca-n vis, glasuri ce-au amuţit pentru vecie şi 
cântece familiare cândva, pe care nu le cântă 
acuma nimeni. Şi pe când reveria mea se 
domolea trecând într-un patetism din ce în ce 
mai trist, urletul vânturilor de-afară se 
transforma în vaiet, bătaia ploii înfuriate-n 
geam se regăsea-ntr-un ciocănit uşor, iar 
zgomotele străzii amuţeau unul câte unul. 
Paşii grăbiţi ai ultimului drumeţ întârziat 
dispăreau în depărtare şi nu se mai auzea 
nimic în urma lor. 

Focul se stinsese. M-a apucat frica de 
singurătate. M-am sculat şi mi-am scos 
hainele. Mergeam prin cameră în vârful 
picioarelor. Ce-aveam de făcut, făceam pe 
furiş, de parcă m-aş fi învârtit printre duşmani 
şi mi-ar fi fost o teamă de moarte, nu cumva 
să-i scol din somn. M-am băgat în pat şi mi-am 
tras pătura peste cap. Am stat aşa culcat şi-am 
ascultat ploaia, vântul şi, de undeva de 
departe, scârţâitul slab al obloanelor. Legănat 
de cântul lor, am adormit. 

Am dormit adânc, dar cât, nu ştiu. Deodată 
m-am trezit. Parcă aşteptam ceva şi mă 
treceau fiori de spaimă. Nici o mişcare-n jur. 


211 


Nimic, doar inima, pe care-o auzeam cum bate. 
Pătura a prins să alunece uşor spre capătul 
patului. Puteam să cred c-o trage cineva. Eram 
ca țintuit locului şi-mi simţeam limba ca de 
plumb. lar pătura aluneca mai departe-nadins. 
Am rămas cu pieptul gol. Atunci am prins-o cu 
mare greutate şi mi-am tras-o peste cap. Am 
aşteptat să văd ce-o să se mai întâmple. Din 
nou am simţit că-mi trage cineva pătura cu- 
ndârjire, şi din nou, câteva secunde care mi s- 
au părut un secol, am rămas încremenit cu 
pieptul dezgolit. Până la urmă mi-am adunat 
toate puterile, am apucat bine 


212 


pătura, am tras-o la loc şi-am tinut-o cu 
nădejde. Am aşteptat. Peste puţin am simţit 
cum cineva o trage uşor înapoi. Am apucat-o 
din nou, ceva mai bine. De data asta nu mai 
simţeam c-o trage, simţeam că omul se 
opinteşte-ntruna şi din ce în ce mai tare. M-au 
părăsit puterile şi m-am dat bătut. Pentru-a 
treia oară pătura a fugit de pe mine. Am scos 
un geamăt. Dinspre piciorul patului a venit, ca 
răspuns, alt geamăt. Broboanele de sudoare-mi 
stăteau pe frunte ca mărgelele. Eram mai mult 
mort decât viu. În clipele-acelea am auzit paşi 
grei prin cameră, paşi de elefant, ziceam eu, 
că n-aduceau deloc cu mersul omului. Dar se- 
ndepărtau, aşa că-ncepea să mi se ia o piatră 
de pe inimă. l-am auzit cum se-apropie de uşă, 
trec fără să mişte zăvorul sau lacătul, se- 
ndepărtează pe coridoarele mohorâte, apasă 
duşumelele şi grinzile care scârţâie din toate- 
ncheieturile. Apoi tăcerea s-a înstăpânit din 
nou. 

Când m-am mai liniştit, mi-am spus: 

„E vis, e-un vis urât şi-atâta tot”. 

Am stat aşa culcat şi m-am tot gândit pân- 
am ajuns să mă conving singur că fusese-ntr- 
adevăr un vis. Apoi râsul binefăcător mi-a 
descreţit fruntea şi fericirea m-a cuprins din 
nou. M-am sculat şi-am aprins lampa. Când am 


213 


văzut că zăvoarele şi lacătele erau la fel cum le 
lăsasem, din nou râsul liniştitor şi-a luat zborul 
de pe buzele mele, umplându-mi inima şi 
descreţindu-mi fruntea. Mi-am scos pipa şi-am 
aprins-o. Voiam să m-aşez lângă foc, când buf! 
pipa mi-a alunecat printre degetele lipsite de 
vlagă. Sângele mi-a fugit din obraji şi mi s-a 
tăiat respiraţia. Credeam că mă sufoc. In 
cenuşa din faţa căminului, lângă urma pe care- 
o lăsasem eu cu piciorul gol, mai era una. Şi 
era atât de mare că, uitându-te la amândouă, 
ai fi zis c-aveam picioare de copil. Înseamnă 
că, într-adevăr, avusesem un musafir, şi-aşa se 
explicau paşii de elefant. 

Am stins lampa şi m-am vârât în pat. Eram 
înţepenit de frică. Am stat aşa multă vreme, cu 
urechile ciulite, încercând să desluşesc vreun 
contur în beznă. Pe urmă am auzit un râcâit 
deasupra, ca şi cum un corp greu s-ar fi hârşâit 
de duşumea. Apoi am auzit cum cineva-l 
trânteşte de podea şi cum, ca răspuns la 
bufnitură, mi se zguduie ferestrele. Am auzit 
zgomotul înăbuşit al uşilor trântite în cine ştie 
ce colţ îndepărtat al casei. Am auzit paşi care, 
din când în când, se furişau în sus şi-n jos pe 
scări şi coridoare. Uneori zgomotele astea se 
apropiau de uşa mea, stăteau o clipă-n 
aşteptare şi dispăreau din nou. Am auzit 


214 


zornăitul slab al lanțurilor prin vreo galerie- 
ndepărtată şi l-am ascultat cum vine mai 
aproape. Venea pe scări parcă abia târându-se. 
Strigoiul înainta cu greu şi  zăngănitul 
lanțurilor ce se loveau de fiecare treaptă îi 
însoțea orice mişcare. Am auzit cuvinte spuse- 
n şoaptă, ţipete înăbuşite brusc, foşnet de 
veşminte nevăzute şi fâlfâit de aripi ascunse 
vederii. Atunci am început să-mi dau seama că 
intrase cineva în cameră, că nu eram singur. 
Pe lângă pat am auzit suspine şi şoapte 
misterioase, am simţit respiraţia unor fiinţe. Pe 
tavan, chiar deasupra capului, au apărut trei 
globuleţe de lumină fosforescentă. Au sclipit 
câteva clipe acolo şi-apoi două mi-au căzut pe 
obraz, iar una 


215 


pe pernă. Le-am simţit, calde, împrăştiindu-se 
ca nişte stropi. Intuiţia-mi spunea că, în 
cădere, se transformaseră în picături de sânge. 
N-am avut nevoie de lampă ca să mă conving. 
Pe urmă am văzut feţe palide, învăluite într-o 
lumină difuză, şi braţe albe, ridicate spre cer, 
care pluteau prin aer despărțite de trup. 
Pluteau o clipă şi-apoi dispăreau. Şoaptele, 
vocile şi celelalte sunete au dispărut şi ele. 
Tăcerea solemnă le-a luat locul. Aşteptam s- 
aud ceva. Simţeam c-o să-mi dau duhul dacă 
nu fac lumină-n cameră. Eram pierit de frică. 
M-am ridicat încet în capul oaselor. O mână 
rece şi umedă mi s-a lipit de faţă. Pe loc m-au 
părăsit puterile şi-am căzut pe spate ca un 
slăbănog neputincios. Pe urmă am auzit un 
foşnet de veşminte. Părea că se-ndreaptă spre 
uşă şi iese din cameră. 

Când liniştea s-a aşternut din nou, m-am dat 
jos din pat tiptil şi, lipsit de vlagă cum eram, 
am aprins lampa, îmi tremura mâna ca unui 
moşneag de o sută de ani. Lumina m-a făcut 
să-mi vin un pic în fire. M-am aşezat pe 
marginea patului şi am căzut într-un fel de 
visare, contemplând urma lăsată în cenuşă de 
piciorul uriaş. Puțin mai târziu contururile au 
început să se desfacă şi să se şteargă. Mi-am 
ridicat privirea spre flacăra lămpii cu gaz şi-am 


216 


văzut-o cum se stinge încet-încet. În aceeaşi 
clipă am auzit din nou paşii de elefant. 
Simţeam cum se apropie tot mai mult, 
străbătând camerele năpădite de mucegai. 
Flacăra lămpii pâlpâia din ce în ce mai slab. 
Tropăitul ajunse-n faţa uşii şi se opri. Lumina 
albastră avea paloarea chipului de mort. 
Totul în jur era 


217 


învăluit ca-ntr-un amurg spectral. Uşa nu s-a 
deschis, dar am simţit o slabă adiere care mi-a 
mângâiat obrajii. În momentul acela mi-am dat 
seama c-aveam în faţă o făptură imensă, 
înfaşurată parcă-ntr-o mantie de nori. Mă 
uitam fascinat. O lumină palidă a trecut peste 
Făptură. Încet-încet, faldurile mantiei de nori 
luau o formă bine conturată. A apărut un braţ, 
apoi picioarele, trupul şi-n cele din urmă un 
chip mare şi trist s-a ivit din încâlceala de nori. 
Despuiat de veşmântu-i străveziu, maiestuosul 
Uriaş din Cardiff! s-a arătat deasupra mea, nud 
şi musculos, o rară desfătare oferită din tavan 
ochilor mei. 

Toată groaza ce mă cuprinsese a dispărut 
ca prin farmec. Şi-un copil ştie c-o făptură c-o 
asemenea mutră inofensivă nu poate să-ţi facă 
nici un rău. Buna dispoziţie mi-a revenit 
imediat şi, ca să nu se lase mai prejos, flacăra 
lămpii cu gaz a prins să ardă şi ea mai tare. 
Cred că nici un proscris însingurat n-a fost 
vreodată mai bucuros la vederea unui semen 


1 Uriaşul din Cardiff este o falsă relicvă preistorică, 
expusă acum la muzeul Farmer din Cooperstown. În 
1868 George Hall a sculptat din ipsos statuia unui om, 
pe care a îngropat-o la Cardiff. Descoperită în anul 
următor, a fost prezentată drept sculptură preistorică 
sau „omul împietrit”, până ce autorul însuşi a mărturisit 
adevărul. (n.tr.) 


218 


decât am fost eu când l-am văzut pe acest 
uriaş prietenos. 

- A, tu erai? i-am spus eu. Să ştii că de 
două-trei ceasuri încoace am trecut printr-o 
spaimă soră cu moartea. Cu toată sinceritatea- 
ti spun că-mi pare bine că te văd. Dac-aş avea 
un scaun să... Stai un pic, nu te-aşeza acolo! 


Prea târziu. Până să-l opresc eu, se şi 
aşezase şi buf! s-a trezit pe podea. In viaţa 
mea n-am văzut un scaun desfăcut în atâtea 
surcele ca ăsta. 

- Nu, nu, ai să faci praftoa... 

Şi iarăşi prea târziu. S-a mai auzit o 
trosnitură şi alt scaun s-a desfăcut în 
elementele-i de bază. 

- Mai dă-o dracului de treabă! Ce, nu te mai 
ajută capu’ deloc? Vrei să faci ţăndări toată 
mobila? Uite-aici, nătărăule-mpietrit... 

Dar în zadar. Până s-apuc eu să-l opresc, se 
şi aşezase pe pat şi-l prefăcuse-ntr-o tristă 
grămadă informă. 

- Ei, ce vrea să fie toată asta? Mai întâi vii 
pe-aici ca o căruţă hodorogită şi-aduci după 
tine-o liotă de strigoi, de m-au trecut sudorile 
morţii, iar după aia, când mă fac că nu vădo 
totală lipsă de bun-simţ din partea ta în 
privinţa costumului (lucru care n-ar fi tolerat 


219 


de oamenii cu educaţie decât într-un teatru 
respectabil, şi nici acolo dacă nudul ar avea 
sexul tău), îţi arăţi recunoştinţa făcând surcele 
toate alea pe care te-aşezi. Şi de ce, la urma 
urmei? Ție-ți faci tot atâta pagubă cât îmi faci 
şi mie. Ţi-ai vătămat noada, şi-ai lăsat pe jos 
numai aşchii din şolduri. Odaia mai-mai că 
seamănă c-un depozit de marmură. Ar trebui 
să-ţi fie ruşine. Doar eşti destul de mare ca să 
ştii atâta lucru! 

- Bine, n-o să-ţi mai sfărâm mobila. Da' ce 
să fac? N-am mai stat jos de-un secol. 

Şi ochii i s-au umplut de lacrimi. 

- Bietul de tine! am făcut eu. Îmi pare rău c- 
am fost aşa de aspru. Sunt sigur că şi tu eşti 
orfan. Dar aşază-te aici pe podea. Eşti greu şi 
nici un alt obiect nu te poate ţine. Şi, pe lângă 
asta, cum să stăm la palavre dacă tu eşti acolo, 
pe tavan, deasupra mea? Aşază-te aici jos. Eu o 
să mă caţăr pe-un scaun din ăla-nalt de 
casierie şi-aşa o să stăm de vorbă la acelaşi 
nivel. 

S-a aşezat pe podea, şi-a aprins pipa pe care 
i-am dat-o eu, şi-a aruncat pe umeri una din 
păturile mele roşii, mi-a-ntors ligheanul cu sus- 
n jos şi şi l-a pus pe cap în chip de coif. Aşa se 
simţea bine şi era o apariţie foarte pitorească. 
Pe urmă eu am aprins focul din nou. El şi-a 


220 


strâns picioarele, ca şi cum s-ar fi aşezat 
turceşte, şi şi-a îndreptat spre foc tălpile mari 
şi ciuruite ca un fagure de miere. 

- Dar ce-i cu gambele şi cu tălpile tale? De 
ce-s aşa de ciuruite? 

- Nişte degerături cumplite. Le-am făcut pe 
când stăteam acolo, sub ferma lui Newell. Da- 
mi place locul. Îl iubesc cum îşi iubeşte orice 
om casa părintească. Nicăieri nu mă simt mai 
liniştit ca acolo. 

Am trăncănit amândoi vreo jumătate de oră. 
L-am văzut cam obosit şi l-am întrebat dacă e 
chiar aşa sau mi se pare mie. 

- Obosit? a zis el. Da, cred c-aşa e. Şi-acuma 
o să-ţi spun tot, fiindcă te-ai purtat cu mine 
atât de frumos. Sunt duhul Omului împietrit de 
peste drum, de la muzeu. Sunt stafia Uriaşului 
din Cardiff. N-am linişte, n-am pace până ce 
oamenii n-or să-ngroape din nou hoitul ăla. 
Acuma spune şi tu, ce era să fac ca să-i 
hotărăsc să-mi îndeplinească dorinţa? Nu-mi 
rămânea decât să bag spaima-n ei, să bântui 
locul unde se află hoitul. Aşa c-am bântuit 
muzeul noapte de noapte. Am adus şi alte 
spirite să-mi dea o mână de-ajutor. Dar n-a fost 
de nici un folos, că nu era nimeni la muzeu în 
miez de noapte. Pe urmă mi-a venit ideea să 
bântui niţel pe-aici. Mi-am dat seama că, dacă 


221 


m-aude careva, o să reuşesc cu siguranţă, 
fiindc-aveam cea mai bună companie pe care o 
găseşti în moartea veşnică. Noapte de noapte 
am tremurat cu toţii în încăperile-astea, am 
zornăit lanţurile după noi, am gemut, am 
bolborosit, am mers pe scări în sus şi-n jos 
până când, ca să fiu sincer, m-a ajuns şi pe 
mine oboseala. Dar aseară am văzut lumină-n 
camera ta. Mi-am adunat puterile şi-am pornit- 
o la atac cu elanul pe care-l aveam cândva. Dar 
acuma-s sfârşit, nu mai am vlagă-n mine. Te 
implor, dă-mi o speranţă cât de mică! 

Într-un acces de enervare mi-am părăsit 
poziţia înaltă şi-am exclamat: 

- Asta  le-ntrece pe toate! E culmea 
culmilor! Păi bine, fosilă nenorocita ce eşti, 
cum ai putut face o gafă ca asta? Te-ai zbătut 
atâta pentru nimic? Ai bântuit propria ta copie 
făcută din ipsos. Adevăratul Uriaş din Cardiff, 
e în Albany!. Ce dracu', nici măcar ce-a rămas 
din tine nu ştii? 


1 Un fapt. Falsul iniţial a fost copiat cu ingeniozitate, 
hoţeşte şi a fost expus la New York drept „singurul şi 
veritabilul”  Uriaş din Cardiff (spre dezgustul de 
nedescris al celor care deţineau colosul adevărat), în 
timp ce acesta din urmă atrăgea un public larg la un 
muzeu din Albany. (M.T.) 


222 


În viaţa mea n-am văzut ruşinea şi umilinţa 
vrednică de plâns apărând atât de clar pe faţa 
cuiva. 

Omul împietrit s-a ridicat încet în picioare şi 
m-a întrebat: 

- Spune-mi sincer, chiar aşa e? 

- Cum te văd şi cum mă vezi. 

Şi-a scos pipa din gură şi a pus-o pe poliţa 
căminului, pe urmă a stat o clipă în cumpănă 
(fară să-şi dea seama, în virtutea unei vechi 
obişnuinţe, şi-a pus mâinile în locul unde-ar fi 
trebuit să fie buzunarele pantalonilor şi, gân- 
ditor, şi-a lăsat bărbia-n piept) şi a spus în cele 
din urmă: 

- Ei bine, în viaţa mea nu m-am simţit atât 
de ridicol. Omul împietrit i-a vândut pe toţi şi 
acum înşelătoria asta meschină s-a sfârşit cu 
vânzarea propriei sale stafii. Fiule, dacă mai ai 
vreo urmă de milă-n tine pentru o biată 
fantomă fără prieteni ca mine, nu lăsa să se 
afle treaba asta. Gândeşte-te cum te-ai simţi tu 
dacă te-ai fi făcut de râsul lumii cum m-am 
făcut eu. 

I-am auzit tropăitul maiestuos pierzându-se 
în întuneric. Pas cu pas dispărea pe scări în jos 
şi-apoi în strada părăsită. Mi-a părut rău că 
plecase, bietul de el. Dar şi mai rău mi-a părut 
că plecase cu pătura mea roşie şi cu ligheanul. 


223 


FAMILIA McWILLIAMS | 
ŞI SISTEMUL DE ALARMA 
CARE TE APARA DE HOȚI 


Discutia trecea alene de la vreme la 
recoltă, de la recoltă la literatură, de la 
literatură la cancanuri, de la cancanuri la 
religie. După toate astea, deodată sări şi 
nimeri pe subiectul sistemelor de alarmă care 
te apără de hoţi. Abia acum domnul 
McWilliams dădu primele semne cum că l-ar 
interesa discuţia. De câte ori văd un indiciu ca 
ăsta pe mutra lui, iau cunoştinţă de el şi mă 
cufund în tăcere. Astfel, distinsul domn are 
ocazia să-şi descarce sufletul. lată ce mi-a spus 
cu o emoție pe care nu prea era-n stare să şi-o 
stăpânească: Domnule Twain, nu dau doi bani 
pe sistemele alea de alarmă, care cică te apără 
de hoţi, nu dau nici o ceapă degerată pe ele şi- 
am să-ţi spun de ce. Când eram aproape gata 
cu casa, am văzut că ne mai rămăseseră nişte 
bani. N-apucase să afle instalatorul de ei, de- 
asta-i mai aveam, îi ţineam pentru luminarea 
neştiutorilor, fiindcă eu, în mod cu totul 
inexplicabil, nu i-am înghiţit niciodată pe 


224 


ignoranţi. Dar doamna McWilliams a zis că nu, 
mai bine să ne punem o instalaţie de alarmă 
care te apără de hoţi. Am consimţit la 
compromisul ăsta. Trebuie să-ţi spun de la bun 
început că de câte ori eu vreau ceva, iar 
doamna McWilliams vrea altceva şi ne hotărâm 
să facem ce vrea ea - cum se-ntâmplă-ntot- 
deauna - ea numeşte asta compromis. Foarte 
bine. A venit specialistul de la New York, a 
instalat sistemul de alarmă, ne-a luat 325 de 
dolari şi ne-a spus că de-acum înainte putem 
dormi fară grijă. Aşa s-a şi-ntâmplat un timp, 
cam vreo lună. Pe urmă, într-o noapte, am 
simţit miros de fum şi am fost sfătuit să mă 
scol să văd ce se-ntâmplă. Am aprins o lumâna- 
re şi am pornit-o spre scări. Pe drum am dat 
nas în nas cu un hoţ care ieşise dintr-o cameră 
cu un coş de tinichele-n braţe. Pe-ntuneric le 
luase drept argint masiv. Tipul fuma pipă. 

- Prietene, i-am spus, în camera asta nu se 
fumează. 

Mi-a mărturisit că era străin şi, deci, nu 
puteam să-i cer să ştie obiceiurile casei. Mi-a 
zis că fusese şi-n alte familii, la fel de 
onorabile, şi nicăieri nu i se făcuse un ase- 
menea reproş. A adăugat că, după câte ştie el 
din proprie experienţă, oricum asemenea 
reguli n-au fost nicicând valabile pentru hoţi. 


225 


- Atunci dă-i-nainte cu fumatul, dac-aşa-i 
obiceiul, i-am spus. Sunt totuşi de părere că a 
acorda unui hoţ un privilegiu care i se refuză 
unui episcop e un semn clar de slăbiciune 
morală. Dar lăsând asta la o parte, ce treabă ai 
dumneata să intri-n casă pe căi atât de- 
ascunse şi de clandestine fără să dai drumul la 
alarmă? 

S-a uitat la mine încurcat şi copleşit de 
ruşine şi mi-a spus cu jenă: 

- Vă rog din suflet să mă scuzaţi. Habar n- 
am avut de alarma dumneavoastră, că altfel i- 
aş fi dat drumul. V-aş fi recunoscător să n- 
ajungă asta la urechile părinţilor mei, fiindcă-s 
bătrâni şi neputincioşi şi o asemenea încălcare 
(desfrânată, după toate aparențele) a sacro- 
sanctelor practici ale civilizaţiei noastre 
creştine ar putea frânge prea brutal fragila 
punte ce se-ntinde-n întuneric între prezentul 
palid şi evanescent şi marile străfunduri 
solemne ale eternității. Aveţi cumva un 
chibrit? 

- Sentimentele astea îţi fac cinste, i-am zis, 
dar, dacă-mi dai voie să-ţi spun, metafora nu e 
punctul dumitale forte. Lasă-ţi coapsa-n pace. 
Genul ăsta de chibrit se-aprinde numai pe 
cutie şi arareori acolo, dacă experienţa mea 


226 


poate fi luată-n consideraţie. Dar să ne- 
ntoarcem la oile noastre: cum ai intrat aici? 

- Printr-o fereastră de la etajul unu. 

Chiar aşa făcuse. Am recuperat tinichelele 
la preţ de amanetare, minus cheltuielile de 
publicitate, i-am spus hoţului noapte bună, am 
închis fereastra-n urma lui şi m-am întors la 
cartierul general ca să dau raportul. Dimineaţa 
am trimis după specialist. Omul a venit şi ne-a 
explicat că alarma „nu pornise” fiindcă numai 
parterul era conectat la instalaţie. Ce 
tâmpenie crasă! Cu alte cuvinte, era ca şi cum 
te-ai fi dus pe câmpul de bătaie cu armură 
doar la picioare. De data asta specialistul a 
legat tot etajul întâi la sistemul de alarmă, ne-a 
tapat de 300 de dolari şi s-a dus la ale lui. Nu 
mult după aceea, într-o noapte, am dat de un 
hoţ la etajul doi. Era pe punctul s-o ia pe scară- 
n jos cu diverse obiecte ce ne aparţineau. 
Primul impuls a fost să-i sparg capul c-un tac 
de biliard, dar al doilea a fost să mă abtin, 
fiindcă individul se  aşezase-ntre mine şi 
suportul pentru tacuri. Cel de-al doilea impuls 
a fost, clar, mai sănătos, aşa că mi-am pus 
pofta-n cui  şi-am abordat problema 
compromisului. Am recuperat obiectele la 
preţurile dinainte, după ce-am scăzut zece la 
sută pentru folosirea scării, fiind vorba de 


207 


propria mea scară, şi a doua zi am trimis din 
nou - după specialist. Ne-a conectat şi etajul 
doi şi ne-a luat alţi 300 de dolari. 

Semnalizatorul ajunsese la nişte dimensiuni 
formidabile. Avea 47 de etichete cu numele 
diverselor camere şi hornuri şi ocupa locul 
unui dulap obişnuit. Clopotul era cât un 
lighean. Îl ţineam la cap, deasupra patului. De 
la noi pornea un fir până la grajd, în camera 
vizitiului, unde, lângă pernă, era fixat un alt 
mândru clopot. 

Am fi putut dormi în pace acum, dacă n-ar fi 
existat un mic defect. În fiecare dimineaţă la 
cinci, bucătarul deschidea uşa de la bucătărie 
în interes de serviciu, şi-atunci să te ţii! 
Clopotul se punea pe treabă. Când s-a- 
ntâmplat asta prima dată, mi-am zis că precis 
venise sfârşitul lumii. 

Şi nu mi-am zis în pat (vai de mine!), ci jos 
din pat. Fiindcă, trebuie să-ţi spun, primul 
defect al acelui clopot infernal e că te 
zburătăceşte prin toată casa, te izbeşte de 
pereţi, pe urmă te face covrig şi te pune să te 
fâţâi ca un păianjen pe plită până se-ndură 
careva şi-nchide uşa de la bucătărie. Adevăru- 
adevărat e că nu există pe lume vreun vuiet 
care să semene nici pe departe cu vuietul 
înfricoşător pe care-l face clopotul ăla. Ei bine, 


228 


pacostea asta avea loc regulat în fiecare 
dimineaţă la cinci şi ne fura trei ore de somn. 
Pentru că, vezi bine, când te scoală nenorocitul 
ăla, nu te scoală pe ici, pe colo, te scoală cu 
conştiinţă cu tot şi, prin urmare, eşti bun 
sculat vreo optsprezece ore după aia, 
optsprezece ore de cea mai inimaginabilă 
trezie pe care-ai văzut-o vreodată-n viaţă. Mai 
demult ne-a murit un străin în casă. Am plecat 
şi l-am lăsat peste noapte-n camera noastră. 
Crezi că străinul a aşteptat Judecata de Apoi? 
Nu, domnul meu, nici pomeneală. A doua zi la 
cinci s-a sculat cu cea mai mare promptitudine 
şi fără pic de ostentaţie. Ştiam c-aşa o să fie, 
ştiam asta foarte bine. Şi-a încasat asigurarea 
pe viaţă şi a trăit fericit după aceea, căci 
existau dovezi cu duiumul cum că murise fără 
doar şi poate. 

Şi uite-aşa, încetul cu încetul, mă apropiam 
de-o lume mai bună datorită calvarului zilnic. 
Până la urmă am chemat iar specialistul. A tras 
un fir în afara uşii şi a pus acolo un 
întrerupător, motiv pentru care Thomas, 
valetul, facea-ntotdeauna o mică greşeală: 
când se ducea la culcare,  răsucea 
întrerupătorul şi scotea din funcţie instalaţia 
pentru toată noaptea. O punea iar pe picioare 
în zori, tocmai când bucătarul era cu mâna pe 


229 


clanţa uşii de la bucătărie, oferind astfel 
clopotului posibilitatea, să dea cu noi de-a 
azvârlita prin casă şi uneori chiar să spargă 
câte-o fereastră cu persoanele noastre. După o 
săptămână am înţeles şi noi că toată treaba cu- 
ntrerupătorul era o păcăleală şi-o capcană. Am 
descoperit şi o bandă de hoţi care stătuseră la 
noi în casă în tot timpul ăsta. Nu chiar ca să 
fure (fiindcă nu prea mai era mare lucru de 
furat), ci ca să se-ascundă de poliţie. li cam 
încolţise şi s-au gândit, foarte sănătos, că 
detectivilor n-o să le treacă niciodată prin cap 
că o bandă de hoţi s-ar putea adăposti într-o 
casă de care toată lumea ştie c-avea cel mai 
impunător şi complicat sistem de alarmă din 
toată America. 

Am trimis din nou după specialist. De data 
asta i-a venit o idee genială: a fixat instalaţia în 
aşa fel că, dacă deschideai uşa de la bucătărie, 
o scoteai din funcţiune. Era o idee demnă de 
toată lauda şi posesorul ei ne-a taxat în mod 
corespunzător. Probabil c-ai şi ghicit 
rezultatul. Puneam în funcţiune instalaţia în 
fiecare noapte înainte de culcare, fiindcă nu 
mai aveam încredere în slaba memorie a lui 
Thomas. De cum se stingeau luminile, hoţii 
intrau în bucătărie şi scoteau instalaţia din 
funcţiune, fără s-aştepte până dimineaţa când 


230 


sosea bucătarul. Vezi în ce circumstanţe 
agravante eram? Luni de zile n-am putut primi 
oaspeţi care să rămână la noi peste noapte. 
Nici un pat din casă nu era liber. Toate erau 
pline de hoţi. 

În cele din urmă am găsit eu soluţia. 
Specialistul a venit şi a tras un alt fir pe sub 
pământ până la grajd. A montat acolo un 
întrerupător, pentru ca vizitiul să poată pune 
sau scoate instalaţia din funcţiune. Treaba 
mergea ca pe roate. A urmat o perioadă de 
calm, când am invitat din nou lume şi-am 
simtit şi noi că trăim. 

Dar nu după multă vreme instalaţia aia 
neînfrânată a mai născocit o trăsnaie. Într-o 
noapte de iarnă ne-a zburat din pat subit 
clopotul diavolesc. Am şontâcăit amândoi până 
la semnalizator, am aprins lumina şi am văzut 
cuvântul „Camera copiilor”. Doamna 
McWilliams a căzut ca moartă, iar eu era cât 
pe-aci să fac la fel. Am pus mâna pe puşcă şi, 
cu arma-n mână, m-am apucat să-l cro- 
nometrez pe vizitiu în timp ce bâzâitul 
înfricoşător mergea-nainte. Ştiam că şi pe el l- 
a sculat clopotul de lângă pernă şi c-o să vină 
cu puşca de cum şi-o pune hainele pe, el. Când 
mi-am făcut eu socoteala că e momentul, m-am 
dus tiptil. În odaia de lângă camera copiilor şi 


231 


m-am uitat pe geam. Jos, în curte, am desluşit 
vag silueta vizitiului, care ţinea puşca-n poziţie 
de tragere şi aştepta momentul prielnic. Atunci 
m-am repezit în camera copiilor şi am tras. în 
aceeaşi clipă  vizitiul a tras şi el în 
străfulgerarea roşie care ieşise din puşca mea. 
Amândoi am nimerit ţinta: eu am şontorogit o 
doică, iar el mi-a zburat tot părul de la ceafă. 
Am aprins lampa şi am telefonat după doctor. 
Nu era nici urmă de hoţ şi nimeni nu-ncercase 
să deschidă vreo fereastră. Lipsea un ochi de 
geam, dar pe-acolo intrase glonţul vizitiului. 
Totul rămânea învăluit într-un mister de 
nepătruns: un sistem de alarmă care te apără 
de hoţi o „porneşte” singur în toiul nopţii, fară 
să fie măcar picior de hoţ prin preajmă! 
Specialistul a venit ca de obicei şi ne-a 
explicat c-a fost „alarmă falsă”. A spus că 
dispozitivul era fixat cam sumar. Aşa c-a 
revizuit fereastra de la camera copiilor, a cerut 
iar o sumă de bani şi a plecat într-ale lui. 
Câte-am pătimit noi în următorii trei ani din 
cauza alarmei false nici o pană nu poate 
descrie. Timp de trei luni săream mereu cu 
puşca la camera indicată şi vizitiul venea 
mereu la atac cu bateria lui, ca să-mi dea o 
mână de-ajutor. Dar niciodată n-aveam în ce 
trage. Toate ferestrele erau neatinse. A doua zi 


232 


chemam specialistul. El venea, fixa ferestrele 
cu pricina ca să tacă mâlc vreo săptămână şi 
nu uita niciodată să trimită nota de plată, care 
arăta cam aşa: 


233 


CABLU 2,15 DOLARI 


NIPLU 0,75 DOLARI 
DOUĂ ORE MUNCĂ1,50 DOLARI 
CEARĂ 0,47 DOLARI 
BANDĂ 0,34 DOLARI 
ŞURUBURI 0,15 DOLARI 


ÎNCĂRCAT BATERIEO,98 DOLARI 
TREI ORE MUNCĂ2,25 DOLARI 


SFOARĂ 0,02 DOLARI 
UNSOARE 0,66 DOLARI 
EXTRACT POND 1,25 DOLARI 
ARCURI 2,00 DOLARI 
TAXE RUTIERE 7,25 DOLARI 


19,77 DOLARI 


Până la urmă s-a-ntâmplat ce era firesc să 
se-ntâmple: după ce-am sărit la trei-patru sute 
de alarme false, nu le-am mai băgat în seamă. 
Da, pur şi simplu mă sculam calm când 
alarma-ncerca să dea cu mine de-a azvârlita 
prin casă, mă uitam calm la semnalizator, pe 
urmă deconectam camera respectivă de la 
sistemul de alarmă şi mă-ntorceam în pat ca şi 
cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic. Mai mult chiar, 
lăsam camera deconectată de-a pururi şi nu 
mai chemam specialistul. N-are rost să mai 
spun că, încetul cu încetul, am deconectat 
toate camerele şi maşinăria-ntreagă a trecut 
pe linie moartă. 


234 


În perioada asta lipsită de apărare s-a 
abătut, asupra noastră calamitatea 
calamităţilor. Într-o noapte au intrat hoţii şi au 
luat toată instalaţia! Da, domnul meu. N-au 
mai lăsat nimic din ea. Şi-au adunat puterile şi- 
au smuls-o. Arcuri, sonerii, clopote, baterii, 
toate. Au scos din ea o sută cincizeci de mile 
de sârmă de cupru. Au cărat toată ţârâitoarea 
şi nu ne-au lăsat nici de sămânță. 

Am avut multă bătaie de cap ca s-o aducem 
înapoi, dar până la urmă am reuşit, cu bani. 
Cei de la firma care furnizează sisteme de 
alarmă ne-au spus că toată instalaţia trebuie 
pusă la punct: la ferestre trebuie arcuri noi, 
brevetate de ei, care să nu lase să se producă 
alarmă falsă, şi la aceasta se adaugă un ceas 
nou, brevetat de ei, care să scoată şi să pună 
instalaţia în funcţiune dimineaţa şi seara, fără 
ajutorul omului. Părea o treabă bună. Au 
promis să termine totul în zece zile. Ei au 
început să lucreze, iar noi am plecat în 
vacanţă. Au lucrat vreo câteva zile, pe urmă au 
plecat ei în vacanţă. După asta au apărut hoţii 
şi şi-au început ei vacanţa de vară. Când ne-am 
întors toamna, casa era goală ca dulapul cu 
bere când ai zugravi la lucru. Am luat mobilă 
nouă şi am trimis să-l cheme-n grabă pe 


235 


specialist. Omul a venit, şi-a terminat treaba şi 
ne-a spus: 

- Ceasul e reglat să pună în funcţiune 
instalaţia noaptea la zece şi s-o scoată din 
funcţiune dimineaţa la şase fără un sfert. Tot 
ce-aveţi de făcut e să-l întoarceţi o dată pe 
săptămână şi să-l lăsaţi în pace. Are el grijă de 
alarmă. 

După asta au urmat trei luni foarte liniştite. 
Bine înţeles că nota de plată, era cam pipărată. 
Eu le spusesem că nu dau un ban până nu mă 
conving că maşinăria cea nouă merge fară 
cusur. Timpul prevăzut era de trei luni. Aşa c- 
am achitat nota de plată şi exact a doua zi 
clopotul s-a pus să bâzâie la zece dimineaţa ca 
10 000 de roiuri de bondari luate la un loc. 
Potrivit instrucţiunilor primite, am învârtit 
limbile cu douăzeci şi patru de ore şi chestia 
asta a deconectat sistemul de alarmă. 
Noaptea, altă dandana. A trebuit să mai dau o 
dată ceasu-nainte cu douăzeci şi patru de ore 
ca să conectez din nou sistemul de alarmă. 
Nebunia asta a ţinut vreo săptămână-două, pe 
urmă a venit specialistul şi a pus un ceas nou. 
În următorii trei ani a pus câte un ceas nou din 
trei în trei luni. Dar de fiecare dată nimerea-n 
bară. Toate ceasurile lui aveau o perversiune: 
conectau sistemul de alarmă ziua şi nu îl 


236 


conectau noaptea. Şi dacă le forţai cu mâna, 
cum te-ntorceai cu spatele, o făceau iar pe-a 
lor. 

Asta e povestea sistemului de alarmă, exact 
aşa cum s-a-ntâmplat. N-am omis nimic şi nici 
n-am spus ceva cu răutate. Da, domnul meu, 
aşa e. După ce-am dormit nouă ani cu hoţii-n 
casă, după ce-am dat la bani de m-am uscat 
pe-un sistem de alarmă ca să-i apere pe ei, nu 
pe mine, după ce-am plătit din buzunar 
(fiindcă nenorociţii nu s-au simţit să contribuie 
şi ei, acolo, măcar cu un cent), i-am spus 
doamnei McWilliams că m-am săturat până-n 
gât de toată afacerea. Aşa că, având deplina ei 
aprobare, am demontat toată şandramaua, am 
dat-o pe-un câine şi-am împuşcat câinele. Nu 
ştiu ce crezi dumneata despre asta, domnule 
Twain, dar eu cred că toate-s făcute exclusiv în 
interesul hoţilor. Da, stimate domn, un sistem 
de alarmă e întruchiparea combinată a tot ce 
reprezintă un incendiu, o răzmeriţă şi un 
harem, dar, în acelaşi timp, nu are nici unul 
din avantajele compensatorii, de-un fel sau 
altul, care apar de obicei la o asemenea 
întruchipare combinată. La revedere! Cobor 
aici. 


237 


DOUĂ 
POVESTIOARE 


PRIMA: 
OMUL CARE AVEA SĂ-I SPUNĂ CEVA 
DIRECTORULUI GENERAL 


Acum câteva zile, în această a doua lună a 
lui 1900, a trecut într-o după-masă un prieten 
pe la mine. Eram tot aici, la Londra. Suntem la 
o vârstă când bărbaţii care-şi omoară timpul 
cu tutun şi trăncăneală nu prea mai vorbesc de 
plăcerile vieţii, ci mai degrabă de sâcâielile ei. 
Nici n-am apucat bine să schimbăm două-trei 
vorbe, că amicul a şi-nceput să facă cu ou şi cu 
oţet Ministerul de Război. Mi-am dat seama c- 
avea un prieten care inventase ceva ce-ar fi 
putut fi de mare ajutor soldaţilor din Africa de 
Sud. Era o cizmă uşoară, foarte ieftină şi fară 
moarte. Nu intra apa-n ea şi-şi păstra forma şi 
rezistenţa. Autorul invenţiei vroia să reţină 
atenţia guvernului, dar era un necunoscut şi 
ştia că ăia de sus n-o să dea nici doi bani pe ce- 
avea el de spus. 

- Înseamnă că-i un tâmpit. Ca noi toţi, 
dealtfel, l-am întrerupt eu. Zi mai departe. 


238 


- De ce vorbeşti aşa? Omu-a spus adevărul. 

- Omu-a spus o minciună. Dă-i 'nainte. 

- Am să-ţi dovedesc că... 

- N-ai să-mi dovedeşti nimic. Sunt foarte 
bătrân şi foarte-nţelept. Nu mă contrazice. N- 
are sens şi m-ai jigni. Zi-nainte. 

- Foarte bine, dar stai puţin. Eu nu-s un 
oarecare şi totuşi nici eu n-am reuşit să fac s- 
ajungă vorbele prietenului meu la urechile 
directorului general al Departamentului pentru 
piele de pantofi. 

- Iar minţi. Dă-i drumul mai departe. 

- Dar nu mint deloc. Pe cuvânt de onoare 
că n-am reuşit. 

-Nu m-am îndoit câtuşi de puţin. Ştiam 
dinainte. Nici nu trebuia să-mi spui. 

- Atunci unde-i minciuna? 

- Minciuna e când zici că n-ai putut să reţii 
imediat atenţia directorului general cu ce-avea 
să-i spună per- soana-n chestiune. Mare 
gogoaşă! Ai fi putut s-o faci şi încă foarte 
repede. 

- Dacă-ţi spun că n-am putut! Au trecut trei 
luni de-atunci, şi tot nimic. 

- Păi cred şi eu. Ştiam şi fară să-mi spui tu. 
Ai fi putut să-i reţii imediat atenţia dac-ai fi 
lucrat cu cap. Tot aşa şi-amicul tău. 

- Dar cu cap am lucrat. 


239 


- Aş! 

- De unde ştii? Ai tu idee cum s-au petrecut 
lucrurile? 

- Habar n-am. Dar cu cap n-ai lucrat. Bag 
mâna-n foc că-i aşa cum spun eu. 

- Cum poţi să ştii dacă habar n-ai ce 
metodă am folosit? 

- Văd ce-a ieşit şi asta-i dovada cea mai 
bună. N-ai lucrat cu cap. Sunt foarte bătrân şi 
foarte-nţ... 

- Ştiu placa. Vrei totuşi să m-asculţi ca să- 
ţi spun ce-am făcut? Cred c-o să-ţi dai seama 
dac-am lucrat cu cap sau nu. 

- Nu-i nevoie. Mi-am şi dat seama. Dar zi- 
nainte dacă ţii cu tot dinadinsul să te 
desfăşori. Sunt foarte bă... 

- Asta nici n-o mai discutăm, e aşa cum 
spui tu. M-am apucat să scriu o scrisoare 
politicoasă directorului general al 
Departamentului pentru piele de pantofi. 
Vroiam să-i expli... 

- Îl cunoşti personal? 

- Nu. 

- Unu la zero pentru mine. De la bun 
început ai pornit-o fără cap. Zi mai departe. 

- În scrisoare vorbeam pe larg despre 
valoarea inestimabilă şi costul extrem de 
scăzut al invenţiei şi mă ofeream să... 


240 


- Să te duc la o-ntrevedere? Sunt sigur c- 
aşa ai făcut. Doi la zero pentru mine. Sunt 
foar... 

- Trei zile n-a dat nici un răspuns. 

- Păi bineînţeles, cum altfel! Şi-altceva? 

- Pe urmă mi-a trimis câteva rânduri 
înţepate, mul- ţumindu-mi pentru osteneală şi 
propunându-mi... 

- Nimic. 

- Exact. Propunându-mi nimic. Apoi i-am 
scris mai pe larg şi... 

- Trei la zero... 

- „şi n-am primit nici un răspuns. Pe la 
sfârşitul săptămânii am scris din nou şi, cu 
oarecare asprime-n ton, am solicitat răspuns la 
scrisoare. 

- Patru la zero. Şi mai ce? 

- Am primit un răspuns în care mi se spunea 
că scrisoarea nu ajunsese la destinaţie şi mi se 
cerea o copie. Am cercetat la poştă şi am 
descoperit că ajunsese la destinaţie. Dar n-am 
zis nimic şi-am trimis o copie. Au trecut două 
săptămâni fără nici un semn. Între timp mi-a 
mai scăzut  înflăcărarea şi-am ajuns la 
temperatura de scrisoare politicoasă. Pe urmă 
am scris şi-am cerut o întrevedere pentru a 
doua zi. Spuneam că, dacă nu primesc nici un 


241 


semn de la el în timp util, am să-i iau tăcerea 
drept aprobare. 

- Cinci la zero. 

- Am ajuns la douăsprezece fix. Mi s-a oferit 
un scaun în antecameră şi mi s-a spus să 
aştept. Am aşteptat până la unu şi jumătate. 
După care am plecat ruşinat şi furios. Am mai 
aşteptat o săptămână ca să mă liniştesc. Pe 
urmă am scris iar şi am fixat altă-ntrevedere 
cu el pentru a doua zi la prânz. 

- Şase la zero. 

- Mi-a răspuns că-i de acord. Am fost 
punctual şi am frecat un scaun până la două şi 
jumătate. După toate astea am plecat şi m-am 
jurat că nu mai dau în veci pe-acolo. Pentru 
lipsă de politeţe, ineficienţă, incapacitate, 
indiferenţă faţă de 


242 


interesele armatei, directorul general al 
Departamentului pentru piele de pantofi din 
cadrul Ministerului de Război este, după 
păre!.. 

- Pace ție! Sunt foarte bătrân şi foarte- 
nțelept şi am văzut o grămadă de oameni, 
aparent inteligenți, care n-au avut destulă 
minte ca să lucreze cu cap când e vorba de-un 
lucru aşa de simplu şi uşor ca ăsta. Pentru 
mine nu eşti ceva ieşit din comun. Am 
cunoscut personal milioane şi miliarde ca tine. 
Ai pierdut trei luni fără rost. Inventatorul a 
pierdut trei luni. Soldaţii au pierdut trei... nouă 
luni în total. Acum o să-ţi citesc o povestioară 
pe care-am scris-o noaptea trecută. După asta, 
mâine la prânz ai să te duci la directorul 
general şi ai să tratezi problema. 

- Minunat! îl cunoşti? 

- Nu, dar ascultă povestea! 


A DOUA: 
CUM A AJUNS VORBA COŞARULUI 
LA URECHILE ÎMPĂRATULUI 


Venise vara. Toţi oamenii zdraveni se- 
ncovoiau sub povara arşiţei îngrozitoare, iar 
mulţi dintre cei şubrezi erau pe moarte şi nu 


243 


mai ştiau de ei. De săptămâni întregi armata-şi 
subţia rândurile din cauza dizenteriei, pacos- 
tea soldatului, şi mare lucru nu se putea face. 
Doctorii erau disperaţi. Toate leacurile şi 
ştiinţa lor, care făcuseră cândva parale (deşi 
nu foarte multe), erau acum de domeniul 
trecutului şi aveau şanse destule să rămână-n 
continuare piese de muzeu. 

Impăratul a poruncit să fie aduşi înaintea lui 
doctorii cei mai grozavi ca să ţină sfat cu ei, 
fiindcă era tare-ngrijorat. A fost foarte aspru şi 
le-a cerut să dea socoteală pentru că lasă 
soldaţii să se prăpădească. I-a întrebat dacă-şi 
cunosc meseria sau nu. Ce erau ei, vindecători 
sau ucigaşi? După asta ucigaşul şef, care era şi 
cel mai bătrân doctor din ţară şi cel mai 
venerabil după toate aparențele, a răspuns: 

- Măria Ta, am făcut tot ce ne-a stat în 
putere, dar, din motive-ntemeiate, ce-am făcut 
noi n-a ajutat mai la nimic. Nici un doctor şi 
nici un leac nu pot vindeca boala asta. Numai 
natura şi o constituţie robustă mai pot face 
ceva. Sunt bătrân şi ştiu asta bine. Nici un 
doctor şi nici un leac n-o pot vindeca. Repet şi- 
accentuez. Uneori ai zice că ajută puţin, foarte 
puţin, dar de regulă fac mai mult rău. 

Împăratul era cam grosolan şi se-nfuria 
uşor, aşa că i-a potopit cu tot felul de vorbe 


244 


neobrăzate şi ocări şi i-a alungat să nu-i mai 
vadă-n ochi. 

N-a trecut o zi şi a căzut şi el la pat, ros de- 
aceeaşi boală crâncenă. Vestea s-a dus din 
gură-n gură, răspândind consternarea-n toată 
împărăţia. 

Nu se vorbea decât de pacostea asta 
cumplită. Deprimarea era generală, pentru că 
foarte puţini mai întrevedeau vreo speranţă. 
împăratul însuşi era tare melancolic. 

- Facă-se voia Domnului! spuse el, oftând. 
Să vină ucigaşii din nou s-o terminăm odată! 

Ucigaşii au venit, i-au luat pulsul şi l-au pus 
să scoată limba. Au adus toată farmacia şi i-au 
turnat-o pe gât. Pe urmă s-au aşezat şi au 
aşteptat răbdători. Că doar nu erau plătiţi cu 
bucata, ci cu anul. 


2 


Tommy avea şaisprezece ani. Era tare 
deştept, dar nu făcea parte din lumea bună. 
Rangu-i era prea umil pentru asta şi munca-i 
prea josnică. De fapt, era munca cea mai de 
jos. Băiatu-l ajuta pe taică-su să golească 
gunoiul şi să-l care noaptea cu căruţa. Tommy 
avea un prieten la cataramă, pe Jimmy coşarul, 


245 


un băieţel de paisprezece ani, slăbuţ, cinstit şi 
harnic, c-o inimă de aur şi-o mamă ţintuită la 
pat, pe care-o întreținea din munca lui 
neplăcută şi periculoasă. 

Cam la vreo lună după ce-a căzut bolnav 
împăratul, băieţii ăştia doi s-au întâlnit într-o 
seară pe la nouă. Tommy se ducea la lucrul lui 
de noapte. Bineînţeles, nu era-n hainele de 
duminică, ci-n ţoalele de lucru, aşa că nu prea 
mirosea frumos. Jimmy venea acasă după o zi 
de muncă. Era mai negru decât şi-ar putea 
închipui cineva. Avea pe umăr periile şi la brâu 
traista cu funingine. Doar ochii vioi i se vedeau 
pe faţa neagră ca tăciunele. 

S-au aşezat pe caldarâm să stea niţel la 
taifas. Cum era de aşteptat, vorbeau de-un 
singur lucru: pacostea ţării, boala împăratului. 
Jimmy avea un plan mare şi-ardea de 
nerăbdare să-l dezvăluie. 

- Tommy, pot să-l vindec pa Măria-Sa. Ştiu 
cum. 

- Ce spui? Tu? făcu Tommy mirat. 

- Da, eu. 

- Bine, mă, nătărăule, nu-s în stare ei 
doctorii cei mai buni... 

- Treaba lor. Eu sunt. Pot să-l vindec în 
cincisprezece minute. 

- Ei, las-o-ncolo! Ce tot îndrugi? 


246 


- Eu spun ce ştiu, şi cu asta basta! 

Jimmy era atât de serios, că l-a făcut şi pe 
Tommy să se potolească. 

- Jimmy, bănuiesc că nu-ţi baţi joc de mine. 
Chiar aşa e? Poţi tu să-l vindeci? 

- Pe cuvânt. 

- Şi ce-ai de gând? Cum o să-l vindeci pe 
Măria-Sa? 

- Am să-i spun să mănânce o felie de pepene 
copt. 

Răspunsul l-a uluit pe Tommy şi băiatul a- 
nceput să râdă cu gura până la urechi de-o 
asemenea idee năstruşnică; nu se mai putea 
opri nicicum. Dar s-a oprit totuşi când a văzut 
că-l jignise pe Jimmy. L-a bătut pe genunchi 
uşor, cu prietenie, fără să se sinchisească de 
funingine, şi i-a spus: 

- Îmi iau râsu-napoi, Jimmy, n-am vrut să te 
supăr şi promit că nu mai fac. Ştii, mi s-a părut 
tare caraghios, fiindcă mă gândeam că, de câte 
ori dă dizenteria-ntr-o tabără de soldaţi, 
doctorii scriu acolo că, dacă prind pe careva c- 
aduce pepeni roşii, o să-l bată cu pisica cu 
şapte cozi până n-o mai putea să se ţină pe 
picioare. 

- Ştiu, fir-ar ai naibi de idioţi! spuse Jimmy 
printre lacrimi, cu furie-n glas. Pepenii roşii 


247 


sunt cu nemiluita. N-ar fi trebuit să moară nici 
un soldat. 

- Dar, Jimmy dragă, cine ţi-a băgat ideea 
asta-n cap? 

- Nu-i idee, e un fapt. îl ştii pe zulusu' ăla cu 
păr cărunt! Ei bine, de multă vreme vindecă o 
grămadă de lume. Mama l-a văzut cu ochii ei. 
Și eu l-am văzut. Nu-ţi trebuie decât o felie- 
două de pepene roşu. Nu contează dacă te-ai 
îmbolnăvit acuma sau boleşti mai de mult. Te 
vindecă şi gata. 

- Tare ciudată treabă. Dar, Jimmy, dac-aşa 
stau lucrurile, ar trebui să-i spună cineva şi- 
mpăratului. 

- Aşa zic şi eu. Mama a tot spus în dreapta 
şi-n stânga şi trăgea nădejde c-o s-ajungă 
vorba la Măria-Sa. Dar oamenii-s și ei nişte 
bieţi neştiutori și habar n-au cum să facă una 
ca asta. 

- Păi sigur, cum să ştie capetele-alea 
pătrate! spuse Tommy cu dispreţ. Las' pe 
mine. O să vezi c-o s-ajungă vestea la-mpărat. 

- Tocmai tu te-ai găsit? Nu vezi că duhneşti 
ca un dihor? 

Acum era rândul lui Jimmy să râdă pe 
săturate. Dar Tommy, îndârjit, l-a pus la punct 
cât ai bate din palme: 


248 


- N-ai decât să râzi, dar fac eu s-ajungă 
vestea la Măria-Sa. 

Vorbele lui sunau aşa de sigur şi-ncrezător, 
că te impresionau. 

- Îl cunoşti pe-mpărat? întrebă Jimmy grav. 

- Dacă-l cunosc? Doamne, ce-ţi iese din 
gură! Cum să-l cunosc! 

- Atunci cum o să faci ce-ai spus? 

- Foarte simplu şi uşor. Ghici? Tu ce-ai face, 
Jimmy? 

- I-aş trimite o scrisoare. Până-n clipa asta 
nu m-am gândit deloc, dar pun prinsoare c-aşa 
o să faci şi tu. 

- Pe ce pui prinsoare că nu? la zi, cum ai 
trimite tu scrisoarea? 

- Cum? Prin poştă, cum altfel? 

- Păi bine, frate, nu-ţi trece şi ţie prin cap 
că orice aiurit din împărăție tot aşa ar trimite- 
o? zise Tommy facându-l praf cu disprețul lui. 
Vrei să spui că nici măcar nu ţi-a dat în gând? 

- Nu prea, spuse Jimmy ruşinat. 

- Dacă n-ai fi aşa de mic şi fără experienţă, 
poate că ţi-ar fi trecut prin cap una ca asta. 
Uite, Jimmy, când se-mbolnăveşte un general 
oarecare, un poet, un actor sau orice alt om 
care are un pic de faimă, toţi aiuriţii dau buzna 
să trimită prin poştă tot felul de leacuri care 
mai de care mai tâmpite. Dar când se- 


249 


mbolnăveşte împăratu', ce zici tu că se-ntâm- 
plă? 

- Păi, după cât mă duce pe mine mintea, zic 
că-i mai rău, spuse Jimmy sfios. 

- Aşa şi e! Fii atent, Jimmy. Noapte de 
noapte cărăm din dosul palatului câte şase 
căruţe de scrisori din alea. Acolo le-aruncă 
oamenii de la curte. Optzeci de mii de secrisori 
pe noapte! Crezi că le citeşte cineva? Da' de 
unde! Nu pune nimeni mâna pe ele. Dac-ai 
scri-o, şi scrisoarea ta la fel ar păţi. Dar trag 
nădejde că n-o să faci una ca asta. 

- Nu, suspină Jimmy zdrobit. 

- Nu-ti face griji, Jimmy, o să iasă bine pân’ 
la urmă. Găsim noi o cale. Ai să vezi c-o s- 
ajungă vorba ta la ure- chile-mpăratului. 

- Vai, Tommy, dac-ai face tu asta, o să ţin la 
tine toată viaţa. 

- Îţi spun eu c-o fac! Fii fără grijă şi lasă 
totu-n seama mea. Bizuie-te pe mine. 

- Păi mă şi bizui, Tommy, fiindcă tu ştii o 
grămadă de lucruri. Nu eşti ca alţi băieţi care 
habar n-au de nimic. Şi cum ai să faci? 

Tommy era foarte-ncântat. S-a aşezat şi-a- 
nceput să vorbească liniştit: 

- Îl ştii pe amărâtu' ăla zdrenţăros care-şi 
zice măcelar fiindcă umblă c-un coş după el şi 


250 


vinde ficat stricat şi carne pentru pisici? Ei 
bine, pentru început am să-i spun lui. 

Jimmy rămase decepţionat, amărât din cale- 
afară. 

- Uite ce e, Tommy, făcu el, nu-i frumos să 
vorbeşti aşa. Ştii c-am pus tot sufletu-n treaba 
asta şi nu se cade să-mi spui lucruri d-astea. 

Tommy l-a bătut afectuos pe umăr şi i-a zis: 

- Nu-ţi face griji. Ştiu eu pe ce cale s-o apuc 
şi-o să te convingi şi tu cât de curând. 
Corcitura aia de măcelar o să-i spună bătrânei 
care vinde castane la colţu' străzii. E prietena 


251 


lui cea mai bună. Am să-i zic şi eu să-i spună. 
Pe urmă, dac-o rogi, ea o să-i spună mătuşă-si, 
bogătana cu fructăria din colţ, la câteva străzi 
mai încolo. Bogătana o să-i spună prietenului 
ei, cel cu prăvălia cu vânat. El o să-i spună 
prietenului lui, sergentul de poliţie. Sergentu' 
o să-i spună căpitanului, căpitanu' o să-i spună 
judecătorului din oraş, judecătoru' din oraş o 
să-i spună lu’  cumnatu-su,  judecătoru' 
ținutului, judecătoru' ținutului o să-i spună 
şerifului, şerifu' o să-i spună lordului primar, 
lordu' primar o să-i spună preşedintelui 
consiliului, preşedintele consiliului o să-i 
spună... 

- Măiculiţă, da’ asta-i o chestie 
nemaipomenită, Tommy! Cum de... 

- ... contraamiralului, contraamiralu’ o să-i 
spună vi- celui, vicele © să-i spună 
comandantului escadrei albastre, comandantu' 
escadrei albastre o să-i spună comandantului 
escadrei roşii, comandantu' escadrei roşii o să- 
i spună comandantului  escadrei albe, 
comandantu’ escadrei albe o să-i spună 
primului lord al amiralității, primu’ lord al 
amiralității o să-i spună preşedintelui Camerei 
comunelor, preşedinţele... 

- Haide, Tommy! Mai ai un pic şi-ajungi! 


2.52 


-... O să-i spună mai-marelui peste câinii 
palatului, mai-marele peste câinii palatului o 
să-i spună rândaşului şef, rândaşu' şef o să-i 
spună mai-marelui peste grajduri, mai-marele 
peste grajduri o să-i spună primului sfetnic al 
împăratului, primu' sfetnic o să-i spună şam- 
belanului, şambelanu' o să-i spună mai-marelui 
peste servitorii curții, mai-marele peste 
servitorii curţii o să-i spună pajului care 
goneşte muştele de pe faţa împăratului, iar 
pajul o să se lase-n genunchi şi-o să-i 
şoptească Măriei-Sale. Şi cu asta ne-am atins 
scopu’! 

- Trebuie să strig de trei ori „ura”, Tommy. 
E cel mai grozav plan din lume. Cum de ţi-a 
venit în minte? 

- Stai jos şi-ascultă la mine. Am să-ţi spun 
câteva lucruri şi ai grijă să nu le uiţi cât 
trăieşti. Care-i prietenul tău cel mai bun, 
prietenu' căruia n-ai putea şi n-ai vrea să-i 
refuzi nimic? 

- Cum adică? Tu, Tommy. Ce dracu”, nu ştii 
atâta lucru? 

- Să zicem că vrei să-i ceri omului care 
vinde carne pentru pisici să facă ceva pentru 
tine. Ce să mai vorbim! Îl cunoşti bine şi ştii că 
te-ar trimite la dracu' în doi timpi şi trei 
mişcări. E genu’ ăsta de om. Da’, după tine, el 


253 


e prietenu' meu cel mai bun şi s-ar face luntre 
şi punte ca să m-ajute. Ar face orice pentru 
mine, nu contează. Acuma te-ntreb pe tine. Ce 
e mai cu cap: să te duci la el şi să-l rogi să-i 
spună femeii cu castanele despre leacul tău cu 
pepene roşu sau să-mi zici mie să fac asta? 

- Să-ţi zic ţie, cum altfel. Zău, Tommy, că nu 
m-aş fi gândit niciodată. E nemaipomenit! 

- Vezi, asta-i filozofia. E mare lucru. Să ştii 
că e. Toate pornesc de la o chestie: orice om, 
mic sau mare, are-un prieten la care ţine şi 
pentru care-ar face orice - auzi, orice - din 
toată inima. Aşa că nici nu-mi pasă de unde-o 
porneşti, ştiu numai că poţi face vorbele s- 
ajungă la urechile oricui. Nu-mi pasă nici cât 
eşti tu de nepricopsit, nici cât e el de 


254 


domn. E-aşa de simplu. Nu trebuie să găseşti 
decât primul prieten, şi cu asta basta. Nu mai 
ai nimic de făcut în toată chestia. Prietenu-şi 
găseşte singur alt prieten de care are nevoie, 
ăla-l găseşte pe-al treilea şi-aşa mai departe: 
prieten după prieten, verigă după verigă, ca un 
lanţ. Şi cu lanţu' ăsta poţi ajunge, cât de sus 
sau cât de jos vrei. 

- Nemaipomenit, Tommy! 

- Simplu ca bună ziua. Dar ai văzut tu pe 
careva să-ncerce? Nu, fiindcă toţi sunt nişte 
tâmpiţi. Se duc la un străin pe care nici măcar 
nu-l cunosc sau îi scriu o scrisoare. Păi cum 
dracu’ să iasă ceva! Dar aşa le trebuie, 
împăratu' nu mă cunoaşte. Ce dacă? Mâine tot 
o să mănânce pepene. Ai să vezi. Hopa, ia stai 
niţel! Uite-l p-ăla cu carnea pentru pisici. 
Salut, Jimmy. Fug că vreau să-l prind din 
urmă. 

De prins, l-a prins din urmă şi i-a şi spus: 

- Ascultă, bă, vrei să faci ceva pentru mine? 

- Eu? Cum să nu? Doar ştii că-s omu’ tău. Zi 
numai ce-i, c-am şi întins-o! 

- Spune-i femeii cu castane că facă pe 
dracu-n patru ca s-ajungă vorbele astea la 
prietena ei cea mai bună. Să-i spună să le zică 
şi ea mai departe. 


255 


I-a şoptit totul cuvânt cu cuvânt şi pe urmă 
a zis: 

- Acu’ şterge-o! 

În clipa următoare vorbele coşarului o 
porniseră spre împărat. 


256 


3 


Trecu o zi. Bătuse miezul nopţii şi doctorii 
palatului  şopoteau între ei. Erau tare 
îngrijoraţi fiindcă împăratului i se făcuse rău 
de tot. Nu puteau să nu vadă că, de fiecare 
dată când turnau iar toată farmacia-n el, 
împăratului îi era şi mai rău. Îl ardea la inimă 
fiindcă se-aşteptau la asta. Bietul împărat era 
stors de vlagă. Stătea cu ochii-nchişi, fără să 
mişte. Iar pajul preferatul lui, gonea muştele şi 
plângea încetişor. Deodată băiatul a auzit 
foşnetul mătăsos al draperiei. S-a întors şi l-a 
văzut pe mai-marele peste servitorii curţii, 
care se uita pe furiş înăuntru şi-i facea semn 
de zor să iasă niţel. Pajul a şters-o în vârful 
picioarelor şi s-a dus la veneratul său prieten, 
mai-marele peste servitorii curții. 

- Băiatu' meu, numai tu poţi să-l convingi, îi 
spuse mai-marele peste servitorii curţii. Fă ce 
ştii, dar convinge-l să mănânce astea, că numai 
aşa scapă. 

- Pun capu'jos c-o să le mănânce! 

Erau câteva felii mari de pepene proaspăt. 

A doua zi s-a dat sfoară-n ţară că-mpăratul 
se făcuse bine şi-i spânzurase pe doctori. 
Bucuria a cuprins întreaga-mpărăţie şi toată 


25 


lumea se pregătea cu febrilitate ca să dezlege 
misterul. 

După micul dejun, Măria-Sa a căzut pe 
gânduri. Era nespus de recunoscător şi-ncerca 
să găsească o răsplată destul de mare pentru 
binefăcătorul lui. Avea totul pregătit în minte, 
aşa că l-a chemat pe paj şi l-a-ntrebat dacă 
născocise el leacul. Băiatul a spus că nu, îl 
luase şi el de la mai-marele peste servitorii 
curţii. 

Împăratul i-a spus să plece şi a căzut din 
nou pe gânduri. Mai-marele peste servitorii 
curţii era conte. Ce-ar fi să-l facă duce şi să-i 
dea o moşie-ntinsă de-a unuia din opoziţie? A 
trimis după el şi l-a-ntrebat dacă de la el 
pornise leacul. Dar mai-marele peste servitorii 
curţii era om cinstit şi-a recunoscut că leacul i- 
l] spusese marele şambelan. Împăratul i-a spus 
să plece şi a mai căzut o dată pe gânduri. 
Şambelanul era viconte. Ce-ar fi să-l facă conte 
şi să-i dea o avere mare? Dar şambelanul l-a 
trimis la primul sfetnic, şi din nou Măria-Sa a 
căzut pe gânduri. Şi-a stors creierul şi-a găsit o 
răsplată mai mică. Primul sfetnic l-a trimis mai 
departe, aşa că împăratul a trebuit să stea şi 
să chibzuiască, pentru ca să găsească o altă 
răsplată, micşorată corespunzător. 


258 


Pe urmă, ca să termine-odată cu cercetarea 
aia plicticoasă şi să grăbească lucrurile, a 
trimis după detectivul-şef şi i-a dat ordin să 
găsească sursa leacului, ca să poată şi el să-şi 
răsplătească binefăcătorul aşa cum se cuvine. 

Seara la nouă, detectivul-şef aflase totul. 
Sursa era un coşar, pe nume Jimmy. Pătruns 
de emoție până-n fundul sufletului, împăratul a 
spus: 

- Dragul de el, mi-a salvat viaţa. Dar n-o să-i 
pară rău. Şi i-a trimis nişte cizme de-ale lui 
(numai 6 pereche avea mai bune ca alea). Lui 
Jimmy îi erau prea mari, dar i s-au potrivit 
zulusului, aşa că totu-i bine când se sfârşeşte 
cu bine. 


259 


ÎNCHEIERE 
LA PRIMA POVESTIOARĂ 


- Ei, ai văzut cum se procedează? 

- Trebuie să recunosc că da. Şi-o să fac cum 
ai zis tu. O să tratez afacerea mâine. Îl cunosc 
bine pe prietenul cel mai bun al directorului 
general. O să-mi dea o scrisoare de 
recomandare cum că propunerea mea este de 
o reală importanţă pentru guvern. Am s-o iau 
cu mine şi, fără să fixez vreo întrevedere, o să 
i-o trimit în cabinet împreună cu cartea mea de 
vizită. Şi-ai să vezi că n-o să aştept nici două 
secunde. 

Totul s-a adeverit până la ultima literă şi 
guvernul a achiziţionat cizmele. 


260 


PAŞAPORTUL 
CARE A ÎNTÂRZIAT PE DRUM 


Cu o muscă se face vară. 
(Calendarul lui Wilson Zevzecul) 


O după-amiază într-o berărie mare pe 
Friedrichstrasse, la Berlin. Cele o sută de 
mese rotunde erau ocupate de domni care 
fumau şi beau. Chelneri cu şorţuri albe mişu- 
nau încoace şi-ncolo, ducând halbe înspumate 
celor însetaţi. La o masă de lângă intrarea 
principală, şase studenţi americani, tineri şi 
plini de viaţă, închinau un pahar de rămas-bun 
pentru un concetăţean de la Yale care, în 
drumurile sale, petrecuse câteva zile în 
capitala germană. 

- Dar de ce-ţi întrerupi voiajul chiar la 
mijloc, Parrish? întrebă unul din studenţi. Ce 
n-aş da eu să am norocul tău! Ce-ţi veni să te- 
ntorci acasă? 

- Chiar aşa, întări altul. Ce te-a apucat? 
Trebuie să te explici, fiindcă toată chestia cam 
miroase a ţicneală. Te-a picnit dorul de casă? 


261 


Parrish, cu faţa copilăroasă şi sinceră, roşi 
ca o fată. După o scurtă ezitare mărturisi. 
Exact aşa era: îl apucase dorul de casă. 

- N-am mai fost niciodată plecat de lângă ai 
mei, zise el, şi pe zi ce trece mă simt tot mai 
singur. N-am mai văzut o faţă cunoscută de 
săptămâni întregi. E-ngrozitor. Am vrut, din 
mândrie, să merg până la capăt cu excursia 
asta, dar acum v-am întâlnit pe voi, băieţi, şi 
m-aţi dat gata. Aţi fost ca o binecuvântare 
pentru mine. N-aş mai putea  să-ndur 
amărăciunea vieţii de unul singur. Ei, dac-aş 
avea o societate! Dar n-am, ştiţi bine, aşa că să 
nu mai vorbim. Când eram puşti, îmi ziceau 
„domnişoara Nancy” şi, după cât îmi dau eu 
seama, şi-acuma-s tot aşa: sfios ca o fetişcană, 
fricos şi toate celelalte. Trebuia să mă nasc 
fată! Nu mai pot. Mă duc acasă. 

Băieţii îl îmbărbătară din toată inima şi-i 
spuseră că face cea mai mare greşeală. Ar 
trebui, adăugă unul din ei, să vadă cel puţin 
Petersburgul înainte de-a se întoarce. 

- Nu pomeni de-aşa ceva, exclamă Parrish 
rugător. A fost visul meu cel mai drag şi-acuma 
dau cu el de-a azvârlita. Să nu mai scoateţi o 
vorbă pe tema asta, fiindcă mă ştiu moale ca o 
cârpă şi nu rezist dacă se ţine cineva de capul 


262 


meu. Nu pot merge singur. Ar fi moarte curată 
pentru mine. 

După asta se lovi cu palma peste buzunarul 
de la piept şi adăugă: 

- Am aici pavăza împotriva ispitei. Mi-am 
cumpărat bilet la vagonul de dormit pentru 
Paris şi plec chiar diseară. Şi-acuma, să bem în 
sănătatea mea! Noroc şi pentru căminul 
părintesc! 

Îşi luară rămas-bun şi Alfred Parrish rămase 
singur cu gândurile lui. Dar numai pentru o 
clipă. Un bărbat bine făcut, între două vârste, 
vioi ca un om de afaceri şi cu un aer hotărât şi 
încrezător care îl trădau pe militar, veni glonţ 
la Parrish de la masa alăturată, se aşeză lângă 
el şi-ncepu să-i vorbească cu interes şi 
seriozitate. Ochii, figura, persoana lui, 
întreaga-i fiinţă emanau parcă energie. Scotea 
aburi  şi-aproape  c-auzeai cum îi  ţiuie 
robinetele de control. li strânse cordial mâna 
lui Parrish şi pe urmă zise cu tonul cel mai 
convingător, izvorât dintr-o aprigă convingere: 

- A, să nu care cumva! Foarte serios îţi 
spun! O să regreţi o viaţă-ntreagă. Te implor 
să nu faci asta! 

Tonul prietenos şi sinceritatea, după toate 
aparențele, a acestor vorbe aduseră o oarecare 
înviorare în moralul deteriorat al tânărului. Îl 


263 


dădură de gol ochii  umeziţi, dovadă 
involuntară că era mişcat şi plin de 
recunoştinţă.  Străinul cel vioi observă 
simptomele şi, satisfacut de reacţie, se puse să 
exploateze avantajul câştigat, fără să mai 
aştepte vreo mărturie prin viu grai: 

- Să nu faci una ca asta! Ar fi o greşeală. 
Am auzit tot ce-aţi vorbit. lartă-mi indiscreţia, 
dar eram atât de-aproape că nu puteam să n- 
aud. M-a neliniştit gândul, c-o să-ţi întrerupi 
călătoria când, de fapt, dumneata vrei să vezi 
Petersburgul. Unde mai pui că-i la o 
aruncătură de băț de-aici. Mai gândeşte-te, 
trebuie să te mai gândeşti. E aşa de-aproape! 
Nici n-ai plecat bine, că te-ai şi întors. Şi cu ce 
amintiri o să rămâi! 

Îşi continuă pledoaria, zugrăvind un tablou 
al capitalei ruse, cu toate minunăţiile ei. Lui 
Alfred Parrish îi lăsa gura apă, iar moralul, 
foarte ridicat acum, îl făcea să ardă de 
nerăbdare. Apoi... 

- Negreşit, trebuie să mergi la Petersburg. 
Trebuie! Să vezi ce mult o să-ţi placă. O să fii 
de-a dreptul încântat. Spun asta, pentru că 
Petersburgul mi-e tot atât de familiar ca şi 
ţinutul meu de baştină din America. Zece ani, 
de zece ani îl ştiu ca-n palmă, întreabă pe 
oricine de-acolo şi-o să-ţi spună. Cine nu-l 


264 


cunoaşte pe maiorul Jackson! Până şi câinii mă 
ştiu. Du-te neapărat. Trebuie să te duci fără 
doar şi poate. 

Alfred Parrish fremăta de nerăbdare. O să 
se ducă. Faţa lui spunea asta tot aşa de 
limpede cum ar fi făcut-o vorbele. Deodată, 
însă, reapăru vechiul spectru şi tânărul rosti 
îndurerat: 

- Ah, nu, nu, e-n zadar. Nu pot. Aş muri de 
singurătate. 

- Singurătate?! exclamă maiorul uimit. Vai, 
dar merg eu cu dumneata! 

Asta întrecea orice aşteptări, dar într-un 
mod nu tocmai plăcut. Prea se precipitau 
lucrurile. N-o fi cumva o cursă? Străinul ista n- 
o fi un şarlatan? De unde atâta dezinteres 
pentru un necunoscut rătăcitor? Pe urmă se 
uită la figura radioasă a maiorului, pe care se 
citea o sinceritate cuceritoare, şi se ruşină. 
Dorea din toată inima să iasă din încurcătura 
în care-l băgase maiorul, dar nu vroia să-i 
rănească sentimentele. Diplomaţia, însă, nu 
era partea lui tare, aşa că abordă problema 
conştient de stângăcia lui şi fară prea multă 
încredere. 

- O, nu, nu, sunteţi prea amabil! spuse el, 
într-un elan altruist cam forţat. N-aş îndrăzni... 


265 


N-aş accepta în ruptul capului să vă deranjaţi 
din cauza... 

-Să mă deranjez? Nici  pomeneală, 
băiete! Eu oricum plecam diseară, cu 
expresul de nouă. Vino! O să mergem 
împreună. N-ai să te simţi singur nici o clipă. 
Hai, spune da! 

Deci cu scuzele astea nu mersese. Ce era de 
făcut? Parrish îşi pierduse curajul. I se părea 
că nici un subterfugiu pe care l-ar putea scorni 
imaginaţia lui cam sărăcuţă n-o să-l scape 
vreodată de beleaua asta. Trebuia totuşi să 
mai facă un efort. Şi-l făcu. Nici nu sfârşi bine 
de expus noul argument, şi-şi dădu seama că 
era infailibil: 

- Ah, dar din nefericire soarta mi-e 
potrivnică. Imposibil. Ia uitaţi-vă. 

Şi scoase biletele de tren, pe care le puse pe 
masă. 

-Am loc rezervat pentru Paris şi, 
bineînţeles, n-am cum să schimb biletele şi 
cupoanele astea de bagaj. Ar însemna să pierd 
banii. Şi să zicem că mi-aş putea permite să-i 
pierd. Dacă-mi cumpăr alte bilete, rămân 
aproape lefter. Aştia-s toţi banii pe care-i am la 
mine. 

Şi puse pe masă o hârtie de cinci sute de 
mărci. Cât ai clipi din ochi, maiorul înhăţă 


266 


biletele şi cupoanele şi-o luă la picior, 
exclamând entuziasmat: 

- Perfect! Nu-ţi face griji. Schimb eu 
biletele şi cupoanele. Mă cunosc toţi pe-aici. 
Mă ştie toată lumea. Aşteaptă-mă un pic. Mă- 
ntorc imediat. O iau şi pe asta, adăugă el 
întinzând mâna după bancnotă. Poate-i nevoie 
de-o mică diferenţă pentru celelalte bilete. 

Şi în momentul următor dispăru pe uşă. 


2 


Alfred Parrish rămase ca trăsnit. Totul se 
petrecuse atât de repede! Atât de repede, de 
cutezător, de incredibil, de imposibil! Avea 
gura deschisă, dar limba nu şi-o putea mişca. 
Incercă să strige „Opriţi-l!”, dar plămânii-i 
erau goliţi de aer. Încercă să-l urmărească, dar 
picioarele nu făceau decât să-i tremure. Apoi 
cedară şi el se prăbuşi pe scaun. I se uscase 
gâtlejul, gâfâia şi-nghiţea în sec cu disperare, 
iar capul îi vâjâia ca o morişcă. Ce să facă? 
Habar n-avea. Un lucru părea totuşi clar: 
trebuia să se-adune şi să-ncerce să dea de 
urma maiorului. Bineînţeles că individul n-o să 
ia înapoi banii pe bilete, dar oare o s-arunce şi 
biletele? Nu, o să se ducă cu siguranţă la gară 
şi o să le vândă cuiva la jumătate de preţ. Şi 


267 


asta chiar astăzi, pentru că mâine, conform 
regulamentului nemţesc, n-or să mai aibă nici 
o valoare. Reflecţiile astea îi dădură speranţe 
şi putere, aşa că se ridică şi o porni. Nici nu 
făcu bine câţiva paşi, şi simţi deodată că-i vine 
rău. Se-ntoarse clătinându-se la scaunul lui. Îl 
lăsaseră puterile de groază. Oare nu l-o fi 
văzut cineva? Ultimul rând de bere era pe 
socoteala lui. Nu-l plătise, fiindcă nu mai avea 
nici un pfenig în buzunar. Era deci ostatic. 
Cerul ştie ce-ar păţi dac-ar încerca să plece de- 
acolo! Era timorat, înspăimântat, zdrobit şi nici 
măcar nu bălmăjea destul de bine nemţeşte ca 
să explice situaţia şi să ceară ajutor şi 
înţelegere. 

Incepură atunci să-l frământe gândurile. 
Cum a putut să fie aşa de prost? Ce l-o fi 
apucat să asculte cu gura căscată de unul care 
se vedea cât de colo că-i aventurier? Și uite că 
vine şi chelnerul! Se băgă cu nasul în ziar, tre- 
murând. Chelnerul trecu mai departe şi asta îl 
umplu de recunoştinţă pe eroul nostru. Acele 
ceasornicului păreau nemişcate. Totuşi, nu-şi 
putea dezlipi ochii de la ele. 

Se scurseră cu greu zece minute. Iarăşi 
chelnerul! Iarăşi nasul în ziar. Chelnerul se 
opri - parcă preţ de-o săptămână - apoi plecă 
mai departe. 


268 


Alte zece minute de chin. Din nou chelnerul. 
De data asta şterse masa şi parcă-i trebui o 
lună. Pe urmă mai stătu vreo două luni şi 
plecă. 

Parrish simţea că nu mai poate să-ndure 
încă o dată prezenţa chelnerului. Trebuia să-şi 
încerce norocul, să treacă prin foc şi sabie, să 
evadeze. Dar chelnerul se învârti prin preajmă 
vreo cinci minute - luni şi luni nesfârşite. 
Parrish se uita la el deznădăjduit şi simţea că-l 
copleşesc toate  belelele  bătrâneţii şi-i 
încărunţeşte părul încet-încet. 

În fine, chelnerul plecă mai departe, se opri 
la o masă şi luă banii, plecă iar mai departe, se 
opri la altă masă şi luă banii şi iar plecă mai 
departe. Parrish îşi aţintise rugător privirile 
asupra lui. Inima îi zvâcnea nebuneşte. 
Răsuflarea i se frângea mereu în mici suspine 
de teamă amestecată cu speranţă. 

Chelnerul se opri din nou la o masă. Parrish 
îşi zise: „Acum sau niciodată!” şi porni spre 
uşă. Un pas... doi... trei... patru... se apropia de 
ieşire... cinci... îi tremurau picioarele... parcă 
se-aud paşi grăbiţi în urmă, aşa o fi?,... inimai 
se strânse... şase paşi... şapte... şi iată-l 
afară!... opt... nouă... zece... unsprezece... 
doisprezece... dar chiar se aud paşi în spate!... 


269 


dădu colţul s-o ia la sănătoasa... simţi o mână 
grea pe umăr... i se scurse toată vlaga. 

Era maiorul. Nu întrebă nimic şi nici nu 
dădu vreun semn că s-ar mira. 

- Oamenii ăştia sunt nişte încurcă-lume, 
spuse ei eu tonul său reconfortant şi glumeţ. 
De asta am întârziat. La casa de bilete era unul 
nou, care nu mă cunoaşte, şi n-a vrut să-mi 
schimbe biletele, fiindcă n-ar fi regulamentar. 
A trebuit s-alerg după vechiul meu prieten, 
marele mogul, adică şeful gării... Hei, birjar!... 
Hai sus, Parrish!... La consulatul rus, birjar, 
dă-i bice!... Cum îţi spuneam, toate astea mi-au 
luat o groază de timp. Dar s-a aranjat, acuma-i 
totu-n regulă. Ţi-au cântărit şi ţi-au controlat 
din nou bagajul, am schimbat biletul şi tichetul 
pentru vagonul de dormit şi am aici în buzunar 
toate documentele, împreună cu restul de 
bani. Lasă că ţi-i ţin eu. Mână, birjar, mână! 
Nu dormi pe capră! 

Bietul Parrish făcea eforturi disperate să 
strecoare un cuvinţel, în timp ce birja se 
îndepărta în goană de berăria păgubită. În cele 
din urmă reuşi. Spuse că vrea să se-ntoarcă 
imediat ca să-şi achite nota. 

- Oh, n-ai nici o grijă, replică maiorul 
liniştit. Nu-i nimic. Mă cunosc ei. Toată lumea 
mă cunoaşte... Am să rezolv asta când mai vin 


270 


la Berlin. Dă-i bătaie, birjar, dă-i bătaie. N- 
avem vreme de pierdut... 

Ajunseră la consulatul rus imediat după 
închidere şi dădură buzna înăuntru. Nu mai 
era nimeni, doar un slujbaş. Maiorul îi puse în 
faţă cartea de vizită şi-i zise în limba rusă: 

- Vizaţi, vă rog, cât mai repede paşaportul 
acestui tânăr pentru Petersburg... 

- Dar, stimate domn, eu nu sunt autorizat s- 
o fac, iar consulul tocmai a plecat. 


271 


- Unde-a plecat? 

- La ţară, unde stă el. 

- Şi se-ntoarce... 

- Până mâine dimineaţă nu. 

- Ei, drăcie! Uite ce-i, eu sunt maiorul 
Jackson, mă cunoaşte el. Toată lumea ma 
cunoaşte. Pune dumneata viza şi spune-i că te- 
a rugat maiorul Jackson. N-o să zică nimic. 

Dar asta ar fi contravenit în mod fatal şi 
descurajant regulamentului. Slujbaşul nu putu 
fi convins. Aproape că leşină când auzi 
propunerea. 

- Ei bine, atunci să-ţi spun eu ce să faci, zise 
maiorul. Uite-aici timbrele şi banii pentru viză. 
Dă-l la vizat mâine dimineaţă şi trimite-l prin 
poştă. 

Omul răspunse cu îndoială în glas: 

- Mda, s-ar putea să fie de acord şi-atunci... 

- S-ar putea? Sigur o să fie! Mă cunoaşte 
doar. Toată lumea mă cunoaşte. 

- Prea bine, spuse slujbaşul. Am să-i 
comunic ce mi-aţi spus. 

Omul părea năucit şi, într-o oarecare 
măsură, convins, dar adăugă totuşi timid: 

- Chiar aşa însă... să ştiţi că aveţi de 
aşteptat la graniţă douăzeci şi patru de ore şi 
acolo nu prea sunt posibilităţi de cazare pentru 
atâta timp. 


272 


- Cine s-aştepte? Eu? În nici un caz. 
Slujbaşul rămase un moment fără glas, apoi 
îngăimă: 


23 


- Bine, domnule. Sper că nu vreţi să vi-l 
trimit la Petersburg! 

- Şi de ce nu? 

- Şi titularul s-aştepte la graniţă la douăzeci 
şi cinci de mile de-acolo? In condiţiile astea, nu 
i-ar mai fi de nici un folos. 

- Cum dracu’ s-aştepte? Cine-a zis C-O sS- 
aştepte? 

- Păi, ştiţi desigur c-o să-l oprească la 
graniţă, dacă n-are paşaport. 

- N-o să-l oprească, n-ai grijă! Inspectorul 
şef mă cunoaşte, ca toată lumea, dealtfel. Am 
să girez eu pentru acest tânăr. Dumneata 
trimite paşaportul direct la Petersburg, Hotel 
de l'Europe, pentru maiorul Jackson. Şi spune-i 
consulului să fie liniştit, că răspund eu de 
toate. 

După o ezitare, slujbaşul mai făcu o 
tentativă: 

-Nu uitaţi, domnule, că sunt riscuri 
serioase, mai ales acum, când a intrat în 
vigoare noul edict. 

- Care ce spune? 

- Zece ani în Siberia pentru cine intră-n 
Rusia fară paşaport. 

- Mmm, fir-ar să fie de treabă! 

Asta o spuse în englezeşte, întrucât limba 
rusă îi era de prea puţin ajutor în stările 


274 


sufleteşti excepționale.  Stătu pe gânduri 
câteva clipe, după care, într-un nou elan, reluă 
pe ruseşte: 

- S-a făcut! Pune-l în plic şi dă-i drumul la 
Petersburg. Aranjez eu. Mă ştie toată lumea 
acolo, toate autorităţile, toţi. 


25 


3 


Spre încântarea lui Parrish, maiorul se 
dovedi un admirabil tovarăş de călătorie. 
Conversaţia lui, numai raze de soare şi culori 
de curcubeu, scălda în lumină întreaga regiune 
din jur, înveselind-o şi împrospătând-o. Ştia o 
mulţime de lucruri ca să-ţi facă viaţa mai 
frumoasă şi găsea imediat cele mai bune 
soluţii pentru orice. Aşa că tot drumul a fost un 
vis frumos pentru băiatul care, singur şi 
abătut, tânjise atâtea săptămâni după prieteni 
şi casa părintească. La un moment dat, pe 
când se apropiau de graniţă, Parrish spuse 
ceva de paşapoarte. Pe urmă tresări, ca şi cum 
i-ar fi venit ceva în minte, şi-l întrebă pe maior: 

- Fiindcă tot vorbeam de paşapoarte. Eu nu- 
mi aduc aminte dacă dumneavoastră v-aţi 
întors cu paşaportul meu de la consulat. L-aţi 
luat, nu? 

- Nu. Vine prin poştă, răspunse maiorul 
degajat. 

- Prin p-poş-poştă? îngăimă tânărul cu 
răsuflarea tăiată. 

Îl năpădiră amintirile despre toate lucrurile 
îngrozitoare pe care le auzise în legătură cu 
chinurile şi nenorocirile care se-abătuseră 


276 


asupra străinilor găsiţi în Rusia fară paşaport. 
De spaimă se-ngălbeni până-n albul ochilor: 

- Vai, domnule maior! Ah, Dumnezeule! Ce- 
o să se-aleagă de mine! Cum aţi putut face aşa 
ceva? 

Maiorul îi puse mâna pe umăr şi-i spuse ca 
să-l liniştească: 

- Ei, nu-ţi face griji, băiete. Nici să nu-ți 
pese. Am eu grijă să nu ţi se-ntâmple nimic 
rău. Inspectorul şef mă cunoaşte şi am să-i 
explic totul. O să fie bine, ai să vezi. Nu fi 
îngrijorat. Le rezolv eu pe toate cât ai bate din 
palme. 

Pe Alfred îl apucă tremuratul şi simţi că se 
rupe ceva în el. Dar se strădui să ascundă 
starea cumplită-n care se afla şi să răspundă 
cu un pic de afecţiune amabilelor consolări şi 
încurajări ale maiorului. 

La graniţă cobori şi se trase deoparte. Era 
tot mai neliniştit. Maiorul începuse să-şi 
croiască drum prin mulţime ca să-i „explice 
inspectorului şef” cum stau lucrurile. 
Aşteptarea i se păru lui Parrish nemilos de 
lungă, dar, în cele din urmă, maiorul îşi făcu 
din nou apariţia şi spuse senin: 

- Să vezi drăcovenie! E un inspector nou şi 
nu-l cunosc. 


PTT 


Alfred se prăbuşi peste o grămadă de 
geamantane, scoase un deznădăjduit „Of, 
Doamne, Doamne, puteam să m-aştept la una 
ca asta” şi alunecă neajutorat şi moale. Dar 
maiorul îl ridică de jos şi-l puse pe o ladă. Se 
aşeză şi el alături şi, ţinându-l cu braţul pe 
după umeri ca să nu cadă, îi şopti la ureche: 

- Fii fără grijă, băieţaş, fii fără grijă! O să se 
aranjeze toate! Numai să ai încredere-n mine. 
Adjunctul inspectorului e miop ca o scrumbie. 
L-am văzut eu şi ştiu c-aşa e. Acum să-ţi spun 
ce facem. Eu mă duc s-arăt paşaportul, pe 
urmă mă opresc imediat după grilaj, unde-s 
ţăranii ăia cu boccele. Dumneata să fii acolo, 
că eu m-apropii de grilaj şi-ţi strecor 
paşaportul meu printre gratii. După aia te 
aşezi în rând cu el în mână. Restul rămâne în 
seama providenţei şi-a scrumbiei mioape. Mai 
ales în seama scrumbiei. Ai să te descurci, nu 
te teme. 

- Vai de mine, dar înfăţişarea 
dumneavoastră n-aduce cu a mea nici... 

- Nu-i nimic. Diferenţa între cincizeci şi unu 
şi nouăsprezece ani e total imperceptibilă 
pentru scrumbia noastră. Nu te speria! O să 
meargă ca pe roate. 

Zece minute mai târziu, Alfred se îndrepta 
împleti- cindu-se spre tren. Era palid şi stors 


278 


de vlagă, dar, mamă, Doamne, ce păcăleală-i 
trăsese scrumbiei! Era recunoscător ca un 
câine de pripas care-a scăpat de la hingheri. 

- Ţi-am spus eu! izbucni maiorul fericit. 
Ştiam c-o să meargă ca pe roate dacă te arunci 
în braţele providenţei ca un copil încrezător, 
fară să-ncerci să-i forţezi mâna. Totdeauna se- 
ntâmplă aşa. 

De la graniţă la Petersburg, maiorul n-a 
făcut altceva decât să se ocupe de tânărul său 
prieten ca să-l aducă în simţiri. l-a pus 
sângele-n mişcare, l-a smuls din ghearele 
melancoliei, l-a făcut să simtă din nou că viaţa 
e veselă şi merită trăită. Aşadar, tânărul 
ajunse în oraş teafăr şi nevătămat, descinse la 
hotel în mare formă şi-şi spuse numele la 
recepţie. Dar, în loc să-i dea o cameră, func- 
ționarul se uită la el întrebător şi aşteptă. 
Maiorul sări prompt în ajutor şi spuse cu 
cordialitate: 

- E-n regulă. Pe mine mă cunoşti, nu? Pune- 
l şi pe el, că răspund eu. 

Funcţionarul de la recepţie clătină din cap 
cu un aer grav. 

- Totu-i aranjat, adăugă maiorul. Paşaportul 
o să fie aici în douăzeci şi patru de ore. Vine 
prin poştă. Uite-l pe-al meu. Soseşte şi-al lui 
acuma. 


279 


Funcţionarul era numai politeţe şi 
deferenţă, dar rămase neclintit. 

- Credeţi-mă c-aş vrea să vă dau camere, 
domnule maior, spuse el în englezeşte, şi aş 
face-o dac-aş putea. Dar n-am încotro. Trebuie 
să-l poftesc să plece. Nu-i pot permite să stea 
nici un moment aici. 

Parrish începu să se clatine şi scoase un 
geamăt. Maiorul îl prinse şi-l ţinu să nu cadă, 
apoi îi spuse rugător recepţionerului: 

- Haide, dragul meu, doar mă cunoşti, nu? 
Toată lumea mă ştie. Lasă-l să rămână aici 
peste noapte şi pe cuvânt de onoare că... 

- Omul clătină din cap şi răspunse: 

- Domnule maior, îmi periclitaţi mie situaţia 
şi puneţi în pericol existenţa hotelului. Nu... 
nu-mi place deloc ceea ce trebuie să fac, dar... 
dar mă văd nevoit să chem poliţia. 

- Stai puţin, să nu faci una ca asta! Hai, 
băiete, şi nu te teme, că se rezolvă toate până 
la urmă. Hei, birjar! Suie, Parrish. Du-ne la 
palat, la şeful Poliţiei Secrete. Dă-i drumul, 
birjar, şi mână iute! Iute ca vântul! Acuma, c- 
am scăpat de-acolo, să nu-ţi măi faci griji. 
Prinţul Bossloffsky mă cunoaşte, mă ştie ca pe- 
un cal breaz. O să pună el lucrurile la punct 
imediat. 


280 


Străbătură în goană străzile animate şi 
ajunseră la palatul luminat feeric. Era însă opt 
şi jumătate şi prinţul tocmai se pregătea de 
cină. Deci, le spuse santinela, nu primea pe 
nimeni. 

- Ba pe mine-o să mă primească! declară 
energic maiorul şi-i dădu cartea de vizită. Sunt 
maiorul Jackson. Trimite asta înăuntru şi se 
lămureşte totul. 

Nu fără proteste, santinela trimise cartea de 
vizită înăuntru. Maiorul, şi protejatul său 
aşteptară în salonul de primire. Într-un târziu 
veni cineva să-i cheme şi-i conduse în 
somptuosul birou al prinţului, care-i întâmpină 
în mare ţinută, înnegurat la chip ca un nor ce 
prevesteşte furtună. Maiorul îi expuse cazul şi 
ceru o amânare cu douăzeci şi patru de ore a 
procedurii legale, până la sosirea paşapor- 
tului. 

- Imposibil! răspunse prinţul într-o engleză 
impecabilă. Sunt uluit să aud de un asemenea 
gest nesăbuit. Aţi introdus tânărul în ţară fară 
paşaport. Da, domnule maior, sunt de-a 
dreptul uluit. Asta înseamnă zece ani în 
Siberia, fără drept de apel... Prindeţi-l! Ţineţi-l 
bine! (Bietul Parrish se prăvălea iarăşi spre 
podea.) Uite-aici... repede! Daţi-i asta! Hai, 
mai ia o-nghiţitură! Prinde bine coniacul, nu, 


281 


băiete? Acuma te simţi mai bine, bietul de tine! 
Întinde-te pe canapea. Câtă nechibzuinţă din 
partea dumneavoastră, domnule maior, să-l 
vârâţi într-o asemenea încurcătură oribilă! 

Maiorul, cu  braţele-i puternice, aşeză 
băiatul comod pe canapea şi, vârându-i o pernă 
sub cap, îi şopti la ureche: 

- Prefă-te cât mai bolnav! Joacă tare că 
merită. Uită-te la el ce mişcat e. Dacă stai să-l 
cauţi, are suflet bun. Mai gemi puţin şi strigă 
„Maică, măiculiţă!” Pe toţi dracii c-o să-l dea 
gata. 

Şi fară să-i spună maiorul, Parrish tot aşa ar 
fi făcut dintr-o pornire firească. „Spectacolul” 
fu deci oferit prompt şi sincer, impresionant de 
sincer. Maiorul şopti: 

- Splendid! Încă o dată. Nici Sarah 
Bernhardt n-ar fi jucat mai bine. 

Graţie elocvenţei maiorului şi suferinţei 
care se citea pe faţa tânărului, cei doi 
câştigară până la urmă partida. Prinţul depuse 
armele. 

- Bine, fie, spuse el, deşi meritaţi o lecţie 
care să vă usture. Şi-ar trebui să v-o dau. Vă 
las exact douăzeci şi patru de ore. Dacă 
paşaportul nu soseşte până atunci, să nu mai 
veniţi la mine. V-aşteaptă Siberia, fără nădejde 
de iertare. 


282 


În vreme ce maiorul şi băiatul îl copleşeau 
cu mulţumiri, prinţul chemă doi soldaţi şi le 
ordonă, în limba lor, să-i însoţească pe străini 
şi să nu-l piardă o clipă din ochi pe cel tânăr 
timp de douăzeci şi patru de ore. lar dacă, 
imediat după aceea, băiatul n-o să poată 
prezenta paşaportul, să-l întemniţeze la Sf. 
Petru şi Pavel şi să vină să raporteze. 

Nefericiţii se-ntoarseră la hotel cu gardienii 
după ei, cinară sub ochii lor şi stătură în 
camera lui Parrish până când maiorul se duse 
la culcare (după ce-l mai înveselise pe băiat). 
Pe urmă unul din soldaţi se-nchise în cameră 
cu Parrish, iar celălalt se lungi afară, de-a 
curmezişul uşii, şi adormi imediat. 

Ceea ce nu se-ntâmplă cu Alfred Parrish. 
Cum rămase singur cu soldatul cel solemn în 
tăcerea mormântală din jur, buna-i dispoziţie 
fabricată începu să se risipească, curajul 
stimulat cu hapuri prinse să piardă din 
combustibil şi să revină la normal, iar biata lui 
inimioară se chirci ca o stafidă. În treizeci de 
minute ajunse la fundul sacului: jale, chin, 
frică şi disperare. Mai rău de-atât nu se putea. 
Să se culce-n pat? Patul nu-i pentru cei de 
teapa lui, pentru cei loviți de soartă, pentru cei 
fără scăpare. Să doarmă? Nu e el copilul biblic 
ca să doarmă în flăcări! Tot ce putea face era 


283 


să se plimbe prin cameră. Şi nu numai că 
putea, dar trebuia. Aşa şi făcu, ore-ntregi 
văitându-se, zguduindu-se de plâns şi rugându- 
se. 

Apoi, cu inima zdrobită, se gândi ce să 
lase cu limbă de moarte şi se pregăti, cât îi 
stătea-n putere, să-şi primească soarta. Ca un 
ultim act aşternu pe hârtie următoarea 
epistolă: 

„SCUMPĂ MAMĂ, Când aceste triste rânduri 
vor fi ajuns la tine, bietul tău Alfred nu va mai 
fi. Ba nu, mai rău de-atât, mult mai rău! Din 
vina şi nerozia mea am căzut în ghearele unui 
escroc sau dement. Nu ştiu care din două, dar, 
oricum ar fi, sunt pierdut. Uneori îmi vine să 
cred că e escroc, dar mai tot timpul îmi zic că 
e numai nebun. Simt că are suflet bun şi 
generos şi văd bine că face tot ce e omeneşte 
posibil ca să mă scape din încurcătura fatală în 
care tot el m-a vârât. 

În numai câteva ore voi intra în ceata fără 
nume a celor care se târăsc, sub ameninţarea 
cnutului, prin pustietăţile troienite ale Rusiei, 
spre un tărâm al necunoscutului, restriştii şi 
uitării veşnice: Siberia! Nu voi trăi s-ajung 
acolo. Inima mi-e zdrobită şi voi muri. Dă-i ei 
fotografia mea şi roag-o s-o păstreze şi să nu 
mă uite şi să trăiască astfel încât, când va veni 


284 


vremea, să mi se alăture în lumea celor drepţi, 
unde nu există căsătorie şi cerere în căsătorie, 
unde îndrăgos 


285 


titii nu se despart şi necazul nu vine niciodată. 
Câinele meu galben dă-i-l lui Archy Hale, iar 
pe celălalt, lui Henry Taylor; îi las fratelui meu 
Will jiletca, uneltele de pescuit şi Biblia. 

Pentru mine nu mai e nici o speranţă. Nu 
am scăpare. Soldatul stă lângă mine cu puşca 
în mână şi nu mă slăbeşte din ochi decât când 
clipeşte. Nu face nici o mişcare, parcă ar fi 
mort. N-am cum să-l mituiesc, pentru că toţi 
banii mei mi i-a luat nebunul. Scrisoarea mea 
de credit e în bagaj şi poate nu va veni 
niciodată - sunt sigur că nu va veni! Oh, ce se 
va alege din mine! Roagă-te pentru mine, 
scumpă mamă, roagă-te pentru bietul tău 
Alfred. Dar nu va folosi la nimic”. 


4 


A doua zi dimineaţă, când maiorul îl chemă 
devreme la micul dejun, Alfred veni tras la faţă 
şi sleit de puteri. Dădură de mâncare 
gardienilor, îşi aprinseră câte un trabuc, iar 
apoi maiorul îşi puse limba în mişcare. Sub 
influenţa magică a acestuia, speranţa reveni 
treptat în sufletul lui Alfred, care se mai 


286 


învioră puţin şi, încă o dată, aproape se 
înveseli. 

Dar nu vru să iasă din hotel. Siberia, 
întunecată şi amenințătoare, îi stătea ca o 
piatră pe inimă. Îi dispăruse pofta de privelişti 
frumoase. Nici n-ar fi putut îndura, i-ar fi fost 
ruşine să iasă pe stradă, să intre în biserici şi 
muzee, cu soldaţii după el, şi să vadă lumea 
oprindu-se, holbându-se şi comentând. Nu, o 
să stea aici s-aştepte poşta de la Berlin şi- 
mplinirea destinului. Aşa că, toată ziua, 
maiorul rămase cavalereşte în cameră să-i ţină 
de urât. Un soldat se postă ferm şi imobil la 
uşă, cu muscheta la umăr, iar celălalt se aşeză 
să moţăie într-un scaun pe coridor. Şi cât fu 
ziua de lungă, credinciosul veteran depănă 
amintiri de campanie, evocă lupte şi debită 
neobosit anecdote spumoase. Era hotărât să-l 
ţină-n viaţă pe studentul în care intrase groaza 
şi să nu-i lase inima să-şi încetinească bătăile. 
Spre sfârşitul zilei, cei doi, urmaţi de gardieni, 
coborâră în marea sală de mese şi-şi ocupară 
locurile. 

- În curând o să se sfârşească şi aşteptarea 
asta, suspină bietul Alfred. 

Chiar atunci trecură pe lângă ei doi englezi. 

- Deci astă-seară n-o să primim scrisori de 
la Berlin, spuse unul. 


287 


Lui Parrish i se tăie răsuflarea. Englezii se 
aşezară la o masă alăturată. 

- Nu, nu-i chiar aşa. (Lui Parrish îi mai veni 
inima la loc.) S-a anunţat mai târziu prin 
telegraf. Trenul a întârziat neobişnuit de mult 
din cauza accidentului, dar numai atât. O să 
sosească la noapte, cu trei ore-ntârziere. 

De data asta Parrish n-ajunse pe podea 
fiindcă maiorul sări la timp să-l prindă. Auzise 
şi el şi prevăzuse c-aşa o să se-ntâmple. Il 
ridică pe scaun, îl bătu uşurel pe spate şi-i 
spuse vesel: 

- Hai, băiete, fruntea sus! N-ai absolut nici 
un motiv de-ngrijorare. Am găsit eu o cale să 
ieşim din impas. Dă-l încolo de paşaport. N-are 
decât să-ntârzie şi-o săptămână dacă are chef. 
Ne descurcăm noi şi fară el. 

Dar lui Parrish îi era prea rău ca să-l audă. 
Toate speranţele i se spulberaseră şi Siberia 
era la doi paşi. Porni pe nişte picioare ca de 
plumb, sprijinit de maior, care-l conduse spre 
legația americană, îmbărbătându-l pe drum cu 
asigurări că, la recomandarea lui, ministrul n-o 
să ezite nici un moment să-i dea un paşaport 
nou. 

- Am întotdeauna pregătit atuul ăsta, pentru 
orice eventualitate, zise el. Ministrul mă 
cunoaşte, mă cunoaşte foarte bine. Am stat 


288 


împreună ore-n şir printre răniţi, la Cold 
Harbor. De atunci am rămas foarte apropiaţi 
sufleteşte, deşi nu prea ne-am mai întâlnit. 
Curaj, băieţaş, se face lumină la orizont. Pe 
Dumnezeul meu, mă simt în stare să dobor şi 
munţii. Uite c-am şi ajuns. S-a zis cu necazurile 
noastre! Dac-am avut vreodată necazuri. 

Lângă uşă strălucea emblema celei mai 
bogate, mai libere şi mai puternice republici 
de la facerea lumii încoace: discul de pin cu 
vulturul trufaş desfăşurat pe el (capul şi aripile 
le are printre stele şi-n gheare ţine materiale 
de luptă de pe vremea bunicii). La vederea 
acestei privelişti, ochii lui Alfred se umplură de 
lacrimi, mândria patriotică îi inundă sufletul, 
imnul naţional îi răsună în piept, toate temerile 
şi necazurile dispărură ca prin farmec. Şi cum 
să nu, când iată-l aici, în deplină siguranţă, în 
faţa acestui prag peste care nici o putere din 
lume nu s-ar aventura ca să-l înşface! 

Din motive de economie, legaţiile din 
Europa ale celei mai puternice republici se 
compun dintr-o cameră şi jumătate la etajul 
VIII, când la IX nu mai e loc. Mobilierul se 
compune dintr-un ministru sau ambasador cu 
salariu de acar, un secretar de legaţie care 
vinde chibrituri şi cârpăceşte oale sparte ca să 
facă rost de parale, o fată angajată ca 


289 


interpretă şi pentru alte servicii nenomina- 
lizate, câteva poze de vapoare americane, o 
fotografie în culori a preşedintelui în exerciţiu, 
un birou, trei scaune, o lampă de petrol, o 
pisică, un ceasornic şi-o scuipătoare cu 
inscripţia în Domnul Ne E Nădejdea. 

Alaiul, compus din cei doi urmaţi de 
escortă, urcă scările. Un bărbat şedea la un 
birou și scria cu un fel de cui ceva oficial pe 
hârtie de-mpachetat. Omul se ridică şi privi 
spre noii-veniţi. Pisica sări de pe birou şi se 
strecură dedesubt. Fata la toate se-nghesui 
într-un colţ, lângă carafa de vodcă, să facă loc. 
Soldaţii se-nghesuiră şi ei pe lângă perete şi pe 
lângă ea, cu muschetele la umăr. Alfred radia 
de fericire. Simţea că e salvat. 

Maiorul strânse cordial mâna 
funcţionarului, prezentă repede situaţia într-un 
stil uşor şi curgător şi ceru paşaportul dorit. 

Persoana oficială îşi invită oaspeţii să ia loc 
şi spuse: 

- Vedeţi, eu sunt numai secretarul legaţiei 
şi n-aş vrea să eliberez un paşaport atâta 
vreme cât ambasadorul se află pe teritoriul 
Rusiei. E o răspundere mult prea mare. 

- Bine, atunci trimiteţi după el. 

Secretarul răspunse surâzând: 


290 


- Uşor de zis, dar mai greu de făcut. E 
plecat în vacanţă, pe undeva prin sălbăticie. 

- Ei drăcia dracului! izbucni maiorul. 

Alfred gemu. Culoarea îi pieri din obraji şi 
băiatul începu iar s-o ia încetişor la vale. 
Secretarul zise mirat: 

- Dar de ce drăcuiţi, domnule maior? Prinţul 
v-a dat douăzeci şi patru de ore. Uitaţi-vă la 
ceas: mai aveţi o jumătate de oră. Trenul 
trebuie să vină. Paşaportul o să sosească la 
timp. 

- Păi tocmai asta e! Trenul are trei ore 
întârziere. Libertatea şi viaţa băiatului ăstuia 
atârnă de nişte minute, de numai treizeci de 
minute! Intr-o jumătate de oră o să fie ca şi 
mort, condamnat pe vecie! Ce Dumnezeu, 
trebuie să obţinem paşaportul! 

- Ah, simt că mor, se văicări băiatul şi-şi 
puse capul pe birou, acoperindu-şi faţa cu 
mâinile. 

În comportarea secretarului se produse o 
schimbare bruscă. I se risipi tot calmul şi, cu 
ochii aprinşi de emoție, omul exclamă: 

- Imi dau seama de groaznica situaţie, dar, 
Domnul mi-e martor, nu pot face nimic. Cum 
să vă ajut? 

- Daţi-i paşaportul, şi cu asta basta! 


291 


- Imposibil! Absolut imposibil! Nu ştiţi nimic 
despre el. Acum trei zile nici nu-l cunoşteaţi. 
Nu e chip să-l identifice cineva. S-a zis. E 
pierdut fară putinţă de salvare. 

Băiatul gemu iar şi spuse printre suspine: 

- Doamne, Dumnezeule, Alfred Parrish îşi 
trăieşte ultimele clipe! 

În comportarea secretarului se produse o 
nouă schimbare. 

În toiul unui acces pasionat de milă, 
neputinţă şi deznădejde se opri ca din senin şi 
întrebă, cu un calm perfect, pe tonul indiferent 
folosit de obicei când se discută despre vreme 
în lipsa altui subiect: 

- Aşa vă numiţi? 

Băiatul murmură un „da” printre suspine. 

- De unde sunteţi? 

- Bridgeport. 

Secretarul dădu din cap. Mai dădu o dată şi 
mormăi ceva în barbă. După un moment 
continuă: 

Născut acolo? 

- Nu, la New Haven. 

- Aha! 

Secretarul îi aruncă o privire maiorului, 
care asculta concentrat, cu o mutră total 
nedumerită, şi mai degrabă îi sugeră decât îi 


292 


spuse: „E nişte vodcă acolo. Poate le e sete 
soldaţilor”. 

Maiorul sări ca un arc destins şi le turnă în 
pahare, primind pentru asta toată recunoştinţa 
persoanelor în cauză. Interogatoriul continuă: 

- Cât timp aţi stat la New Haven? 

- Până la paisprezece ani. M-am întors 
acum doi ani, ca să intru la Yale. 

- Pe ce stradă aţi locuit acolo? 

- Parker Street. 

În ochii maiorului licărea o vagă undă de 
lumină, cum că-nţelesese jocul. Se uită 
întrebător la secretar. Secretarul dădu din cap 
şi maiorul turnă vodcă din nou. 

- La ce număr? 

- N-avea număr. 

Băiatul se sculă-n picioare şi-l fixă pe 
secretar cu o privire patetică, vroind parcă să 
spună: „De ce mă torturați cu prostiile astea, 
când sunt şi-aşa destul de nenorocit? 

Secretarul continuă fară să-l bage-n seamă: 

- Ce fel de casă era? 

- Din cărămidă, cu un etaj. 

- Avea ieşire direct la stradă? 

- Nu, era o curte mică-n faţă. 

- Gard de fier? 

- Nu, de uluci. 


293 


Maiorul turnă din nou vodcă, fără să mai 
aştepte instrucţiuni. De data asta umplu 
paharele ochi. Faţa i se luminase şi se puteau 
citi pe ea tot felul de lucruri minunate. 

- Ce vezi când intri pe uşă? 

- Un vestibul strâmt, cu o uşă-n fund şi una 
la dreapta. 

- Altceva? 

- Un cuier pentru pălării. 

- La dreapta e o cameră? 

- Un salon. 

- Cu covor? 

- Da. 

- Ce fel? 

- Un Wilton, stil vechi. 

- Avea vreun model pe el? 

- Da, o vânătoare cu şoimi. 

Maiorul aruncă o privire la ceas: mai erau 
numai şase minute! Luă iarăşi carafa şi, în 
timp ce turna, se uită între- 


294 


bător la secretar şi apoi la ceas. Secretarul 
încuviinţă din cap. Maiorul se aşeză o clipă-n 
faţa ceasului, ascunzân-du-l vederii, şi-i mută 
limbile cu o jumătate de oră înapoi. Apoi dădu 
oamenilor de băut porţii duble. 

- Mai era vreo cameră dincolo de vestibul şi 
de cuier? 

- Sufrageria. 

- E vreo sobă acolo? 

- Un şemineu. 

- Părinţii dumitale erau proprietarii casei? 

- Da. 

- Mai sunt şi-acum? 

- Nu. Au vândut-o când ne-am mutat îa 
Bridgeport. 

Secretarul făcu o scurtă pauză, apoi din 
nou: 

- Aveai vreo poreclă printre prietenii cu 
care te jucai? Sângele i se urcă încet în obrajii 
palizi şi băiatul îşi plecă privirea. Câteva clipe 
parcă se luptă cu sine însuşi. Pe urmă zise pe- 
un ton plângăcios: 

- Îmi spuneau „domnişoara Nancy”. 

Secretarul rămase un pic pe gânduri, apoi 
mai puse o întrebare: 

- Era vreun ornament în sufragerie? 

- Păi, da..., adică nu. 

- Nici unul? Nimic? 


295 


- Nu. 

- Cum vine asta? Cam ciudat! la mai 
gândeşte-te. Tânărul se gândi şi se tot gândi. 
Secretaru-l pândea cu sufletul la gură. Într-un 
târziu tânărul nostru ridică trist ochii şi dădu 
din cap că nu. 

- Gândeşte-te, mai  gândeşte-te! ţipă 
maiorul, nerăbdător să-i sară-n ajutor; şi mai 
turnă nişte vodcă. 

- Ia vezi, insistă secretarul. Nu era nici 
măcar un tablou pe-acolo? 

- Ah, ba da! Cum să nu! Dar aţi spus 
ornament. 

- Aşa! Ce zicea tatăl dumitale de el? 

Sângele i se urcă din nou în obraji şi băiatul 
rămase tăcut. 

- Zi! făcu secretarul. 

- Zi! ţipă maiorul, în timp ce, cu mâna 
tremurându-i, turna vodcă mai mult pe-alături 
decât în pahare. 

- Nu, nu pot să spun ce zicea, murmură 
băiatul. 

- Repede! Repede! îl zori secretarul. Dă-i 
drumul. Nu mai e timp de pierdut. Căminul şi 
libertatea ori Siberia şi moartea atârnă de 
răspunsul dumitale. 

- Oh, fie-vă milă! Tata e preot şi... 

- Nu contează! Dă-i drumul că altfel... 


296 


- Zicea că-i cel mai cumplit coşmar pe care 
l-a avut vreodată. 

- Salvat! urlă secretarul, apucând cuiul şi- 
un formular de paşaport. Te-am identificat. Am 
locuit în casa aia şi am pictat eu însumi 
tabloul! 

- Ah, vino-n braţele mele, băiatul meu! Ai 
scăpat, bietul de tine! strigă maiorul. Să-i 
mulţumim de-a pururi Atotputernicului c-a 
plămădit pe-acest artist! Dacă l-a făcut El. 


297 


FABULĂ 


A fost odată ca niciodată un pictor. Pictorul 
ăsta a făcut un tablou mic şi foarte frumos şi l- 
a aşezat într-un loc ca să-l poată vedea în 
oglindă. 

- Dacă-l pun aşa, se dublează distanţa şi se 
estompează asperităţile, spuse el. E de două 
ori mai frumos acuma decât înainte. 

Animalele din codru aflară vestea din gura 
pisicii, pe care o admirau cu toatele pentru că 
era atât de învățată, fină şi civilizată, atât de 
politicoasă şi bine-crescută şi le povestea 
lucruri pe care înainte nu le ştiuseră şi după 
aceea nici pomeneală să le priceapă. Zvonul 
cel nou le stârni foarte tare curiozitatea. Se 
apucară deci să pună sumedenie de întrebări 
ca să-nţeleagă ca lumea despre ce-i vorba. 
Întrebară ce-i aia tablou şi pisica le explică: 

- E ceva neted, uluitor de neted, minunat de 
neted, încântător de neted şi distins. Ah, şi cât 
e de frumos! 

Descrierea le aduse în pragul delirului şi 
toate ziseră că ar da orice să vadă o asemenea 
minune. Ursul mai întreabă: 

- Dar ce-are de-i aşa frumos? 

- Ce să aibă? Înfăţişarea! îl lămuri pisica. 


298 


Asta le umplu de admiraţie, dar şi de 
nedumerire. Erau mai curioase ca oricând. 
Vaca întrebă şi ea: 

- Ce-i aia oglindă? 

- O gaură-n perete, răspunse pisica. Te uiţi 
în ea şi vezi tabloul. E aşa de delicat, 
fermecător, eteric şi inspirator în 
inimaginabila-i frumusete, că te-apucă 
ameţeala şi nu 
lipseşte mult să leşini de extaz. 

Măgarul nu spusese încă nimic, dar începu 
să dea semne cum că se-ndoieşte. După 
părerea lui, asemenea splendoare nu se mai 
văzuse şi probabil că nu se vedea nici acum. 
Mai spune că, dacă-ţi trebuie un car de 
adjective kilometrice ca să convingi lumea că 
un lucru e frumos, e cazul să-ţi pui nişte semne 
de întrebare. 

Era clar că dubiile începeau să aibă efect 
asupra animalelor, aşa că pisica se retrase 
ofensată. Subiectul fu abandonat câteva zile, 
timp în care, însă, curiozitatea se trezi din nou 
la viaţă şi interesul se învioră simţitor. Atunci 
animalele îl luară la rost pe măgar pentru că, 
dintr-o simplă bănuială cum că tabloul n-ar fi 
frumos, dar fără nici o dovadă că e chiar aşa, 
stricase ceva care poate le-ar fi făcut plăcere. 
Măgarul nici nu se sinchisi. Le spuse calm că 


299 


exista o singură cale să afle dacă are dreptate 
el sau pisica: o să meargă să se uite-n gaura cu 
pricina şi, la-ntoarcere, o să le spună ce-a 
văzut. Animalele răsuflară uşurate şi, pline de 
recunoştinţă, îl  rugară s-o pornească 
neîntârziat. Aşa şi facu. 

Dar măgarul nu ştia unde trebuie să stea, 
aşa că se aşeză, din greşeala, între tablou şi 
oglindă. Ca urmare, tabloul pierdu orice şansă 
şi n-apăru deloc la vedere. 

- A minţit pisica, spuse măgarul odată întors 
acasă, în gaură nu era decât un măgar. Nici 
urmă de ceva neted. Era chipeş şi simpatic 
măgarul, dar în afară de el nu mai era nimeni. 

Elefantul se minună: 

- Eşti sigur c-ai văzut bine? Ai fost aproape 
de el? 

- Am văzut bine, oh, Hathi, rege al fiarelor. 
Am fost atât de aproape, c-am dat nas în nas 
cu el. 

- Foarte curios, zise elefantul. Pisica nu ne- 
a minţit niciodată până acum - cel puţin din 
câte ştim noi. Să mai meargă cineva să vadă. 
Baloo, du-te tu şi uită-te-n gaură. Pe urmă vino 
înapoi şi spune-ne ce-ai văzut. 

Se duse aşadar şi ursul. 


300 


- Au minţit şi pisica, şi măgarul; raportă 
ursul la întoarcere. În gaură nu era decât un 
urs. 

Mare fu mirarea şi nedumerirea animalelor. 
Fiecare ardea acum de nerăbdare să afle 
singur adevărul-adevărat. Elefantul le trimise 
pe rând la locul cu pricina. 

Mai întâi, vaca. Vaca nu găsi în gaură decât 
o vacă. 

Tigrul nu găsi decât un tigru. 

Leul nu găsi decât un leu. 

Leopardul nu găsi decât un leopard. 

Cămila nu găsi decât o cămilă şi nimic mai 
mult. 

Hathi spumega de furie şi spuse c-o să 
scoată adevărul la lumină, chiar de-ar fi să 
meargă în persoană până acolo. 

La întoarcere se burzului la toţi supuşii că-s 
nişte mincinoşi şi-şi arătă mânia nestăvilită 
faţă de opacitatea morală şi intelectuală a 
pisicii. Numai un nătâng cu orbul găinilor, zise 
el, nu e în stare să vadă că-n gaură nu-i nimic 
în afară de-un elefant. 


MORALA PISICII 


Într-un text găseşti orice, dacă te aşezi între 
el şi oglinda închipuirii tale. Poate că n-ai să-ţi 


301 


vezi urechile, dar cu siguranţă sunt şi ele 
acolo. 


STRĂINUL 
MISTERIOS 


Era în iarna anului 1590. Departe de lume, 
Austria se cufundase într-un somn adânc. Trăia 
încă în Evul Mediu şi părea învăluită în el pe 
vecie. După unii, rămăsese cu secole în urmă. 
Ziceau că-n Austria ornicul minţii  şi-al 
sufletului se oprise undeva în epoca adevăratei 
credinţe. O spuneau ca o laudă, nu ca o 
dojană. Noi aşa o şi luam şi tare ne mândream 
cu asta. Eram copil, dar mi-aduc aminte ca 
acum ce mult mă-ncântau astfel de vorbe. 

Într-adevăr, Austria aţipise departe de 
lume, iar satul nostru, pierdut în inima 
Austriei, aţipise şi el. Moţăia fară grijă în 
liniştea adâncă a dealurilor şi pădurilor 
singuratice şi nesfârşită-i era mulţumirea. 
Veştile din lumea largă rareori îi tulburau 
visele. Prin faţă curgea un râu domol. În apa 


302 


clară se oglindeau norii ca nişte corăbii 
purtate de vânt. In spate se-nălţau stânci 
împădurite care-nchideau o prăpastie adâncă. 
La marginea prăpastiei se înălța întunecat un 
castel uriaş, cu un şir nesfârşit de turnuri şi 
bastioane, ascunse sub o armură de viţă-de- 
vie. Dincolo de râu, cam la o leghe spre 
stânga, se-ngrămădeau dealuri cu veşmânt de 
codri, brăzdate de trecători  şerpuitoare. 
Nicicând locurile acestea nu văzuseră lumina 
soarelui. La dreapta, o altă prăpastie străjuia 
râul, de aici şi până la poalele dealurilor 
amintite mai înainte se-ntindea o câmpie 
nesfârşită, presărată cu căsuțe ce se iveau ici 
şi colo printre livezi şi pomi cu umbră deasă. 
Ţinutul se-ntindea pe mai multe leghe. 
Stăpânul acestor locuri era un prinţ, ai cărui 
slujitori  se-ngrijeau de buna rânduială a 
castelului, ca şi cum ar fi aşteptat oaspeţi în 
fiece zi. Dar nici prinţul, nici ai lui nu veneau 
pe-acolo decât o dată la cinci ani. Când 
veneau, parcă poposea însuşi stăpânitorul 
lumii, cu toată splendoarea împărăţiilor sale 
după el. Când plecau, lăsau în urmă o linişte ce 
aducea cu somnul adânc de după o orgie. 
Pentru noi, băieţii, Eseldorf era raiul pe 
pământ. Nu ne prea omoram cu şcoala. În 
primul rând învăţam să fim buni creştini: s-o 


303 


venerăm pe Fecioara Maria şi să cinstim 
biserica şi sfinţii, înainte de toate. In afară de 
astea nu trebuia să ştim prea multă carte şi, la 
drept vorbind, nici n-aveam voie. Ştiinţa de 
carte nu era pentru oamenii de rând, căci 
putea să le trezească nemulţumirea faţă de 
soarta pe care le-o hărăzise Domnul, iar 
Domnul n-ar fi răbdat să-i ştie cârtitori faţă de 
rânduielile lui. Aveam doi preoţi în sat. Pe unul 
din ei, părintele Adolf. Îl stimam mult. Era 
zelos şi plin de ardoare. 

Într-un fel, poate că erau pe lume preoţi mai 
buni decât părintele Adolf, dar la noi în sat nu 
mai fusese altul atât de respectat de 
credincioşi. Şi asta pentru că nu-i era deloc 
frică 


304 


de diavol. Dintre toţi creştinii pe care i-am 
cunoscut, numai de el pot spune-aşa ceva fară 
teamă că greşesc. Din cauza asta sătenii îl 
priveau cu groază. Fiindcă, ziceau ei, trebuie 
să fie ceva necurat la mijloc. Altfel, de unde 
atâta curaj şi  cutezanţă? Toţi oamenii 
scrâşnesc din dinţi când vorbesc de diavol, dar 
o fac pătrunşi de teamă, nu în bătaie de joc. Cu 
părintele Adolf lucrurile stăteau cu totul altfel. 
Îl ocăra pe Necuratul cum îi venea la gură. 
Dacă-l auzeai încremeneai de spaimă. Uneori îl 
lua chiar peste picior şi atunci credincioşii îşi 
faceau cruce şi plecau iute de-acolo, de frică 
să nu se-abată vreo nenorocire-asupra lor. 

Părintele Adolf îl întâlnise pe Satan de mai 
multe ori şi-l înfruntase vitejeşte. Nu se-ndoia 
nimeni, fiindcă povestise chiar el. N-ascundea 
deloc treaba asta, ba chiar o trâmbiţa în toate 
părţile. Şi cel puţin o dată s-a dovedit că 
spusese adevărul. Se certase cu duşmanul şi 
azvârlise neînfricat cu sticla după el. Pe 
peretele camerei se vedea şi-acum pata 
sângerie unde se spărsese sticla. 

Dar noi pe celălalt preot, pe părintele Peter, 
îl iubeam cu-adevărat şi pentru el sufeream 
dac-avea vreun necaz. Gurile rele ziceau că 
părintele ar fi spus că Dumnezeu e-aşa de bun 
c-o să găsească El o cale să-i izbăvească pe toţi 


305 


fiii lui de pe pământ. Era groaznic să spui 
asemenea lucruri, dar nimeni n-a putut dovedi 
vreodată că părintele Peter spusese chiar aşa. 
Şi nici nu-i stătuse-n fire, fiindcă era totdeauna 
bun, blând şi cinstit. Nu l-au învinuit c-ar fi 
spus asta de la 


306 


amvon, unde l-ar fi auzit toţi şi ar fi depus 
mărturie, ci într-o discuție  pe-afară. 
Duşmanilor nu le e greu să născocească, iar 
părintele Peter avea un duşman, şi încă unul 
foarte puternic, pe astrolog. Astrologul 
sălăşluia într-un turn vechi şi dărăpănat, în 
susul văii, şi-şi petrecea nopţile cercetând 
stelele. Toată lumea ştia că era-n stare să pre- 
vestească foametea şi războiul. Nu era mare 
lucru să facă asta, fiindcă mereu bântuia 
foametea sau vreun război pe undeva. Mai 
citea vieţile oamenilor în stele şi-ntr-o carte 
de-a lui şi se pricepea să găsească lucruri 
pierdute. Aşa că toată lumea din sat, în afară 
de părintele Peter, se temea de el. Până şi 
părintele Adolf, care-l înfruntase vitejeşte pe 
diavol, îi arăta astrologului tot respectul, când 
îl vedea pe uliţă cu fesul lui înalt şi ţuguiat, 
înveşmântat în mantia lungă şi largă cu stele 
pe ea, cu cartea cea mare sub braţ şi bastonul 
despre care se ştia că are puteri magice. Chiar 
şi episcopul îi da uneori ascultare, zicea lumea, 
fiindcă, pe lângă cititu-n stele şi prorocire, 
astrologul făcea mare caz de pioşenia lui. Şi 
asta nu putea să nu impresioneze pe Sfinţia 
Sa. 

Părintele Peter, însă, nu dădea doi bani pe 
astrolog, îl făcea şarlatan şi mincinos şi-i 


307 


spunea asta-n faţă. Îi zicea că n-are în cap pic 
de ştiinţă şi n-are puteri mai mari decât un om 
oarecare sau chiar decât unul prăpădit de tot. 
Asta i-a adus, bineînţeles, ura astrologului care 
nu ştia cum să facă să-l distrugă. Cu toţii am fi 
băgat mâna-n foc că astrologul născocise toată 
istoria cu spusele uimitoare ale părintelui 
Peter şi tot el le strecurase episcopului. Se 
zicea că părintele 


308 


Peter spusese vorbele-alea faţă de nepoată-sa, 
Marget, deşi fata făgăduia şi-l implora pe 
episcop s-o creadă pe cuvânt şi să-l cruţe pe 
bătrânul ei unchi de sărăcie şi umilinţă. Dar 
episcopul nici n-a vrut s-audă. L-a suspendat 
pe părintele Peter pe o perioadă nedefinită. N- 
a ajuns însă să-l excomunice fiindcă n-avea 
decât mărturia unui singur om. Părintele Peter 
nu mai slujea de vreo doi ani, iar turma i-o 
păstorea celălalt preot al nostru, părintele 
Adolf. 

Veniseră vremuri grele pentru bătrânul 
preot şi Marget. Fuseseră cândva răsfăţaţi de 
soartă, dar după ce s-a abătut asupra lor 
mânia episcopului, lucrurile s-au schimbat. 
Mulţi prieteni i-au părăsit cu totul, iar ceilalţi 
s-au răcit şi s-au ţinut cât mai la distanţă de 
cei doi când i-a lovit năpasta. Marget avea 
optsprezece ani. Era o fată-ncântătoare, cea 
mai frumoasă din sat, şi cu o minte pe măsura 
frumuseţii ei. Dădea lecţii de harpă şi aşa îşi 
câştiga singură existenţa. Elevii însă au 
părăsit-o rând pe rând. La petrecerile tinerilor 
nimeni nu-şi mai amintea de ea şi băieţii nu-i 
mai călcau în casă. Toţi o uitaseră, cu excepţia 
lui Wilhelm Meddling - dar de el ar fi putut să 
se lipsească. Marget şi unchiul ei erau trişti şi 
părăsiţi, îngropaţi în uitare şi ruşine. Razele de 


309 


soare dispăruseră din viaţa lor. În cei doi ani, 
treburile au mers din rău în mai rău. Hainele 
se ponoseau şi pâinea se-mpuţinea văzând cu 
ochii. lar acum cei doi primeau lovitura de 
graţie: 


310 


Solomon Isaacs, la care ipotecaseră casa, îi 
anunţă că nu mai aveau de stat în ea decât o 
singură zi. 


2 


Eram trei băieţi, prieteni nedespărţiţi încă 
din leagăn. Ne legase de la-nceput o mare 
afecţiune, care se-ntărise cu trecerea anilor. 
Nikolaus Bauman era fiul primului judecător 
de la tribunalul din partea locului. Seppi 
Wohlmeyer era băiatul proprietarului celui mai 
mare han din sat, „Cerbul de aur”, hanul avea 
o grădină frumoasă cu pomi umbroşi, care- 
ajungeau până pe malul râului, şi bărci pe care 
le puteai închiria ca să faci o plimbare. Eu 
eram al treilea din grup. Mă cheamă Theodor 
Fischer. Tata, organistul bisericii, era şeful 
muzicanţilor din sat, profesor de vioară, 
compozitor şi paracliser. Strângea şi dările 
către biserică. Într-un cuvânt, era un cetăţean 
căutat de toţi şi respectat de toată lumea. Noi, 
copiii, ştiam dealurile şi pădurile cum le ştiau 
păsările cerului. Le cunoşteam ca-n palmă, 
fiindcă hălăduiam pe-acolo când n-aveam altă 
treabă, adică atunci când nu înotam, nu ne 


311 


plimbam cu barca, nu pescuiam, nu ne dădeam 
pe gheaţă ori pe derdeluş. 

Puseserăm stăpânire pe parcul castelului şi 
puţini se puteau mândri c-o asemenea ispravă. 
Eram protejaţii lui Felix Brandt, cel mai bătrân 
servitor. Ne duceam des la el, noaptea, ca să 
ne spună poveşti despre vremuri apuse şi 


312 


întâmplări ciudate, să fumăm împreună (el ne- 
nvăţase) şi să bem cafea. Bătrânul fusese în 
războaie şi luptase la asediul Vienei. Acolo, 
când i-au bătut şi i-au izgonit pe turci, găsise 
nişte pungi cu cafea printre lucrurile captu- 
rate. Ostaticii turci i-au spus la ce e bună şi l- 
au învăţat cum să facă din ea o băutură 
grozavă. Şi-acuma Felix Brandt avea mereu 
cafea, să bea el sau să-i lase pe neştiutori cu 
gura căscată. Când era furtună, rămâneam 
peste noapte-n casa lui. Afară tuna şi fulgera, 
iar el ne spunea poveşti cu strigoi şi tot felul 
de grozăvii, ne vorbea de bătălii, crime, 
schilodiri şi multe altele şi uite-aşa încălzea 
atmosfera dinăuntru. Mai toate astea le trăise 
aievea. În viaţa lui văzuse mulţi strigoi, 
vrăjitori şi vrăjitoare. Într-o noapte se rătăcise 
în munţi pe-o furtună înfricoşătoare şi, la 
lumina orbitoare a fulgerelor, îl zărise pe 
vânătorul sălbatic gonind cu haita lui de câini 
fantomatici printre cetele de nori. Mai văzuse 
şi un incub şi de câteva ori zărise liliacul uriaş 
care suge sângele din gâtul oamenilor 
adormiţi, făcându-le uşor vânt cu aripile şi 
ţinându-i aşa toropiţi până-şi dau sufletul. 
Ne-nvăţa să nu ne temem de fiinţe 
supranaturale, cum ar fi strigoii. Zicea că nu 
fac nici un rău, umblă doar de colo până colo, 


313 


trişti şi singuratici, şi caută un binevoitor să le 
dea atenţie şi să aibă milă de ei. Cu timpul nu 
ne-a mai fost frică, ba chiar ne-am dus noaptea 
în beciul bântuit de duhuri. Stigoiul a apărut 
numai o dată ca o umbră fără contur, plutind 
neauzit prin aer. Pe urmă s-a făcut nevăzut. lar 
noi, abia dac-am tresărit, aşa de bine 
prinsese învăţătura bătrâ 


314 


nului. Brandt ne spunea că strigoiul urca 
uneori până la el şi-l trezea noaptea, 
mângâindu-l pe obraz c-o mână rece şi 
lipicioasă. Dar nu i-a făcut rău niciodată. Căuta 
doar un suflet înţelegător care să-l bage-n 
seamă şi pe el. Cel mai ciudat e că bâtrânul 
văzuse îngeri, îngeri adevăraţi, veniţi din cer, 
şi vorbise cu ei. N-aveau aripi, purtau haine, 
glăsuiau, arătau şi se comportau ca oamenii. 
Nici n-ai fi zis că-s îngeri, dacă nu făceau 
minunile-alea pe care un muritor nu le poate 
săvârşi, şi dacă nu dispărea în timp ce vorbeai 
cu ei, lucru pe care de asemenea nu puteau să- 
l facă muritorii. Ne mai spunea că îngerii sunt 
veseli şi simpatici, nu posomorâţi şi trişti ca 
strigoii. 

Într-o noapte de mai, am stat de vorbă până 
târziu despre lucruri din astea. Dimineaţa ne- 
am sculat şi am mâncat bine cu bătrânul. Pe 
urmă am coborât în sat, am trecut podul şi am 
urcat dealul în stânga unei coline împădurite, 
locul nostru preferat. Acolo ne-am tolănit pe 
iarbă la umbră ca să ne odihnim, să tragem un 
fum-două şi să vorbim de lucruri ciudate. Ne 
stăruiau încă-n minte, atât de mult ne impre- 
sionaseră. De fumat, n-am putut fuma, fiindcă 
distraţi cum eram ne uitaserăm cremenea şi 
amnarul. 


315 


Curând un tânăr veni spre noi agale, ieşind 
dintre copaci. Se aşeză pe iarbă şi-ncepu să ne 
vorbească prietenos, de parcă ne-ar fi 
cunoscut de când lumea. Noi nu i-am răspuns, 
fiindcă era străin. Nu eram obişnuiţi cu străinii 
şi ne feream de ei. Purta haine noi şi bune, era 
chipeş şi avea o voce plăcută şi un chip care te 
cucerea. 

Era sprinten, grațios şi părea în largul lui, 
nu greoi, stângaci şi timid ca alţi băieţi. Am fi 
vrut să ne-mprietenim cu el, dar nu ştiam cum 
să-ncepem. M-am gândit atunci să-i dau pipa şi 
mă-ntrebam dac-ar socoti-o ca pe-un gest de 
prietenie. Atunci mi-am adus aminte că n-am 
cu ce s-o aprind şi m-am resemnat cu părere 
de rău. Dar el m-a privit amuzat şi mi-a spus: 

- N-ai foc? E, mare lucru! Las' că fac eu 
rost. 

De uimire n-am reuşit să-ngân nici o vorbă. 
Nu spusesem nimic, dar el îmi ghicise gândul. 
Îmi luă pipa şi suflă în ea. Tutunul începu să 
scânteieze şi rotocoale de fum albăstrui 
porniră să se-nalţe. Am sărit ca arşi, gata-gata 
s-o luăm la sănătoasa, şi nici nu-i de mirare. 
Am făcut chiar câţiva paşi, cu toate că el ne 
ruga să nu fugim şi ne spunea să-l credem pe 
cuvânt că n-are nici un gând rău, vrea doar să 
fim prieteni şi să ne ţinem de urât. Ne-am oprit 


316 


şi am rămas pe loc. Eram curioşi şi uimiţi şi am 
fi vrut să ne întoarcem, dar ne temeam. El ne 
tot îmbia cu vorbe blânde şi convingătoare. 
Pipa n-a făcut explozie şi nici altceva nu s-a 
întâmplat. Puțin câte puţin ne-am recăpătat 
încrederea. Curiozitatea ne-a ajutat să ne- 
nvingem teama. Aşa că ne-am luat inima-n 
dinţi şi-am pornit-o înapoi, dar încet şi gata s-o 
întindem la nevoie. 

Tânărul vroia cu tot dinadinsul să ne 
liniştească şi se pricepea de minune. Nu puteai 
să te-ndoieşti şi să te temi de un om atât de 
cinstit, bun, fară ascunzişuri şi cu vorba aşa de 
dulce, ca el. Ne-a cucerit îndată şi curând 
eram din nou în largul nostru, mulţumiţi şi 
puşi pe taifas. Eram fericiţi că 


317 


găsiserăm un prieten nou. Când a dispărut 
stânjeneala, l-am întrebat de unde-nvăţase să 
facă lucrul ăla ciudat, iar el ne-a spus ca nu- 
nvăţase de nicăieri. Il făcea, ca multe alte 
lucruri ciudate, c-aşa-i venea lui. 

- Ce mai ştii să faci? 

- A, ştiu multe, nici nu pot să le număr. 

- Ne arăţi şi nouă? 

- Haide, zău! spuseră ceilalţi. 

- Dar n-o să fugiţi iar? 

- Nu, zău că nu. Haide! Vrei? 

- Bine, dar nu uitaţi ce mi-aţi promis. 

După ce ne-am întărit promisiunea, străinul 
s-a dus să ia apă dintr-o băltoacă, cu o frunză 
pe care-o răsucise ca o cupă. Suflă asupra ei 
şi-apoi o aruncă: în faţa ochilor he apăru o 
bucată de gheaţă de forma unei cupe. Eram 
uimiţi, vrăjiţi, dar nu ne mai era frică. Eram 
fericiţi şi-l rugarăm să mai facă minuni. Ne 
împlini dorinţa şi spuse c-o să ne dea ce fructe 
vrem, chiar dacă le trecuse vremea. Sărirăm 
toţi deodată: 

- Portocale! 

- Mere! 

- Struguri! 

- Căutaţi în buzunare, spuse el. 


318 


Acolo erau. Şi ce poame de soi! Le-am 
mâncat şi am mai fi vrut, dar nimeni n-a spus 
nimic. 

- la mai căutaţi-vă-n buzunare, spuse el. 
Mai sunt destule acolo, şi nu numai fructe, 
tot ce vă pofteşte inima. Nu-i 


319 


nevoie să spuneţi ce vreţi. Cât sunt cu voi, 
ajunge dacă vă doriţi un lucru, ca să-l şi aveţi. 

Aşa şi era. N-am mai pomenit ceva atât de- 
ncântător şi interesant. Pâine, prăjituri, 
dulciuri, nuci, tot ce ne dorea inima. El nu 
mânca nimic. Stătea doar şi sporovăia cu noi şi 
făcea minuni peste minuni ca să ne distreze. 
Făcu o veveriţă mititică din lut. Veveriţa se 
urcă repede într-un copac, se aşeză pe o cracă 
şi-ncepu să tipe la noi. Apoi făcu un căţel, nu 
cu mult mai mare decât un şoarece, şi cățelul 
se luă după veveriţă, ţopăind în jurul copacului 
şi lătrând de mama focului. Era un câine cât se 
poate de adevărat. Veveriţa sărea din cracă-n 
cracă, iar el o urmărea îndârjit, până când 
dispărură amândoi în pădure. Străinul făcu 
păsărele din lut şi le dădu drumul, iar ele o 
porniră în zbor cântând. 

În cele din urmă mi-am luat inima-n dinţi şi 
l-am întrebat cine e. 

- Sunt un înger, răspunse el simplu, dând 
drumul altei păsărele şi bătând din palme ca s- 
o facă să zboare. 

Ne cuprinse un soi de teamă când îl 
auzirăm ce spune. Ni se făcu iarăşi frică. Dar 
el ne linişti: n-aveam motiv să ne temem de un 
înger. Şi, oricum, el ne-ndrăgise. Trăncăni mai 
departe - simplu, natural, de parcă nimic nu s- 


320 


ar fi întâmplat. Şi-n tot timpul ăsta făcu o 
grămadă de bărbaţi şi femei cât degetul, care 
se puseră îndată pe treabă. Curăţară şi 
nivelară o palmă de pământ şi-ncepură să 
construiască cu măiestrie un castel în iarbă. 
Femeile amestecau mortarul, îl puneau în 


321 


găleți şi-l duceau pe cap până sus pe schele, 
aşa cum fac oamenii la noi de când se ştiu. 
Bărbaţii aşezau cărămizile rânduri-rânduri. 
Cinci sute de suflete mititele roboteau fără- 
ncetare şi-şi ştergeau frunţile de sudoare în 
chipul cel mai firesc. Ne uitam absorbiți la cei 
cinci sute de omuleţi care ridicau castelul, pas 
cu pas şi cărămidă cu cărămidă, îl faceau să 
prindă formă, plin de armonie. Simţământul 
acela ciudat şi teama se risipiră. În curând ne 
simţeam din nou în largul nostru. Cerurăm 
voie să facem şi noi nişte omuleţi, iar el 
încuviinţă. li spuse lui Seppi să meşterească 
tunuri pentru apărarea zidurilor, lui Nikolaus 
să  plămădească  halebardieri cu  platoşe, 
jambiere şi coifuri, iar mie, să fac nişte cava- 
lerişti, cu cai cu tot. Ne striga pe nume, dar nu 
ne spuse de unde le ştia. Seppi îl întrebă cum 
îl cheamă. Străinul răspunse liniştit „Satan”, 
şi, cu o aşchie, prinse o femeie gata să cadă de 
pe schelă. O puse apoi la locul ei şi zise: 

- Ce proastă! Nu se uită pe unde calcă. 

La auzul numelui am rămas ca trăsniţi şi-am 
scăpat din mâini tunul, halebardierul şi calul, 
operele noastre, care se făcură ţăndări. Satan 
râse şi ne-ntrebă ce s-a întâmplat. 

- Nimic, am spus eu, dar mi se pare un 
nume cam ciudat pentru un înger. 


322 


- De ce? întrebă el. 

- Păi, e... e... În sfârşit, aşa-l cheamă pe... 
celălalt. 

- Da, e unchiu-meu. 

O spuse pe un ton rece şi indiferent, dar 
nouă ni se tăie o clipă răsuflarea. Inima ne 
bătea mai-mai să ne sară din piept. El parcă nu 
observase nimic. Cu o atingere repară 
halebardierul şi celelalte şi ni le dădu înapoi 
gata făcute. 

- Nu mai ţineţi minte? ne-ntrebă. Cândva a 
fost şi el înger. 

- Aşa e, spuse Seppi, uitasem. 

- Inainte de cădere era fără pată. 

- Da, facu Nikolaus, nici un păcat nu se- 
atinsese de el. 

- Suntem o familie bună, continuă Satan, 
dintre cele mai bune. Numai el a păcătuit. 

Mi-e greu să descriu tulburarea noastră. Aţi 
simţit poate cum te trec fiorii când vezi un 
lucru ciudat, fermecător şi minunat, aţi simţit 
poate acel amestec de teamă şi plăcere că 
trăieşti şi poţi vorbi. Stai şi te uiţi pierdut, 
buzele ţi se usucă, răsuflarea ţi se taie şi 
pentru nimic în lume n-ai pleca de-acolo. Îmi 
umbla pe limbă o-ntrebare, ardeam de nerăb- 
dare s-o rostesc, dar mi-era teamă să nu fac o 


323 


grosolănie. Satan puse jos un bou la care lucra 
de câtva timp. 

- Nu-i nici o grosolănie şi, chiar dac-ar fi, eu 
tot te-aş ierta, îmi spuse. Dacă l-am văzut? De 
mii şi mii de ori. De mic copil, de pe când 
aveam numai o mie de ani, eram al doilea 
preferat din toate odraslele familiei - ca să 
folosesc limbajul vostru. Da, de pe-atunci şi 
până la cădere. Asta face opt mii de ani, după 
timpul vostru. 

- Opt mii! 

- Da. 

Satan îl privi pe Seppi şi continuă parcă să-i 
răspundă la o-ntrebare nerostită: 

- Păi, te cred, arăt ca un băieţandru. Asta şi 
sunt. Ceea ce voi numiţi timp, la noi are 
dimensiuni uriaşe. Un înger ajunge la 
maturitate după multă, multă aşteptare. 

Aveam în minte o-ntrebare. Satan se- 
ntoarse spre mine şi-mi răspunse. 

- Am şaisprezece mii de ani, dac-ar fi să-i 
socotesc după voi. 

Apoi se-ntoarse către Nikolaus: 

- Nu, căderea nu m-a atins pe mine şi nici 
restul rudelor. Atâta doar că mi-au dat numele 
lui, al celui care-a gustat din fructul oprit şi a 
împins bărbatul şi femeia în ispită. Noi, 
ceilalţi, n-am cunoscut păcatul şi nu suntem în 


324 


stare să păcătuim. Suntem şi vom rămâne de-a 
pururi fără pată. Noi... 

Doi omuleţi se ciorovăiau de zor. Parcă era 
un bâzâit de bondari. Se ocărau şi se 
blestemau unul pe altul. Pe urmă se prinseră- 
ntr-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Satan întinse 
mâna, îi strivi-ntre degete, îi aruncă deoparte 
şi se şterse de sânge cu batista. Pe urmă luă 
povestea de unde rămăsese: 

- Noi nu suntem în stare să facem rău. Nici 
n-avem chef să-l facem, fiindcă nu ştim ce-i 
răul. 

Suna ciudat după ceea ce făcuse, dar noi 
mai că ne-am dat seama, atât eram de zguduiţi 
şi-ndureraţi de crima absurdă pe care-o 
săvârşise. Căci era crimă-n toată regula, şi-ncă 
una fără nici un fel de scuză. Omuleţii nu-i 
făcuseră nici un rău. Eram tare nenorociţi, 
fiindcă-l  îndrăgiserăm şi-l credeam nobil, 
frumos şi milostiv. Crezuserăm sincer că-i 
înger. De  unde-atâta cruzime! Vai, cum 
scăzuse-n ochii 


325 


noştri! Şi ce mândri fuseserăm de el! El vorbea 
mai departe netulburat, de parcă nu se- 
ntâmplase nimic. Povestea despre călătoriile 
lui, despre lucrurile interesante pe care le 
văzuse în lumile nemărginite ale sistemelor 
noastre solare şi ale altor sisteme solare 
îndepărtate, despre obiceiurile nemuritorilor 
care stau acolo. Într-un fel ne fascina, ne 
vrăjea, ne incinta, în ciuda priveliştii jalnice 
care se arăta vederii noastre: nevestele 
omuleţilor morţi le găsiseră leşurile strivite şi-i 
jeleau vărsând lacrimi amare, în timp ce un 
preot se ruga în genunchi, cu mâinile 
încrucişate pe piept. Prietenii se-ngrămădeau 
în jur cu capetele plecate şi descoperite în 
semn de respect, cu ochii înlăcrimaţi. Satan 
nici nu-i băgă în seamă, până când zumzetul 
slab al bocetelor şi rugilor începu să-l sâcâie. 
Atunci apucă scândura grea pe care stăteam 
când ne dădeam în leagăn şi o puse pe 
pământ, strivind toţi omuleţii ăia mărunți ca pe 
nişte muşte. Pe urmă îşi urmă povestea mai 
departe. 

Înger şi să ucidă un preot! Un înger să fac- 
aşa ceva! Nu ştie ce-i răul, dar nimiceşte cu 
sânge rece sute de suflete neajutorate, care nu 
i-au atins nici măcar un fir de păr! Ne 
cuprindea groaza pur şi simplu când ne gân- 


326 


deam că, în afară de preot, nici un omuleţ nu 
era pregătit pentru moarte, fiindcă nici unul 
nu ascultase vreodată o slujbă şi nu văzuse o 
biserică. Şi toate astea sub ochii noştri! 
Fuseserăm martori la o crimă. Era de datoria 
noastră să chemăm legea să-şi spună cuvântul. 


S274 


Dar el vorbea netulburat mai departe, 
învăluindu-ne cu muzica prevestitoare de 
moarte a vocii lui. Îi auzeam glasul şi uitam de 
toate. Îl ascultam vrăjiţi şi plini de iubire. 
Eram sclavii lui şi făcea ce vroia cu noi. Eram 
beţi de fericire, căci puteam să stăm lângă el şi 
să ne uităm la cerul din ochii lui. Simţeam cum 
extazul ni se scurgea prin vine la simpla 
atingere a mâinii sale. 


3 


Străinul văzuse totul, fusese peste tot, ştia 
totul şi nu uita nimic. Oamenii de rând îşi 
toceau coatele-nvăţând, el prindea învăţătura 
din zbor şi nu cunoştea oprelişti. lar când 
vorbea cu tine, lucrurile îţi apăreau vii în faţa 
ochilor. Văzuse facerea lumii şi plămădirea lui 
Adam. Îl văzuse pe Samson dărâmând 
coloanele şi făcând templul una cu pământul. Il 
văzuse pe Cezar murind şi ne spunea cum se 
trăieşte-n rai. Văzuse păcătoşii perpelindu-se 
în flăcările iadului şi ne făcea şi pe noi să 
vedem aievea toate astea. Le trăiam intens. 
Parcă eram acolo şi le vedeam cu propriii 
noştri ochi. Lui, însă nici nu-i păsa de ele. Il 
amuzau şi nimic mai mult. Iadul, nefericiţii de 


328 


prunci, femeile, fetele, flăcăii şi bărbaţii în 
putere care ţipau cerând amarnic îndurare 
erau o privelişte greu de suportat. El, însă, se 
uita la ei calm, ca la nişte şobolani de pâslă 
pârliţi la lumânare. 

lar când vorbea de bărbaţii şi femeile de- 
aici, de pe Pământ, de faptele lor, până şi de 
cele mai măreţe, mai sublime, ne simţeam 
ruşinaţi fiindcă vedeam că nu dă nici o ceapă 
degerată pe ei şi pe tot ce făcuseră. Vorbea de 
ei de parcă vorbea de muşte. Odată chiar ne-a 
spus că-i par interesanţi oamenii de pe 
Pământ, cu toate că-s proşti şi neştiutori, 
banali şi-nfumuraţi, neputincioşi şi prăpădiţi, o 
ceată de sărmani zdrenţăroşi care nu-s buni de 
nimic. O spunea firesc şi fără patimă, ca şi cum 
ar fi vorbit de cărămizi, bălegar sau orice lucru 
fără viaţă şi simţire. Mi-am dat seama că nu 
vroia să jignească pe nimeni, da-n mintea mea 
ziceam că-i prost crescut şi n-are maniere. 

- Maniere! exclamă el. Păi ăsta-i purul 
adevăr şi-ade- vărul înseamnă bune maniere. 
Manierele sunt o născocire. Castelu-i gata. Vă 
place? 

Cum să nu ne placă! Era încântător, delicat 
şi perfect în toate privinţele. Nu-i lipseau nici 
steguleţele din turnuri. Satan ne-ndemnă să 
aranjăm artileria, să punem halebardierii la 


329 


rând, să aşezăm cavaleria la locul ei. Oamenii 
şi caii noştri erau o nebunie. N-aduceau mai 
deloc cu ce-avuseserăm noi de gând să facem, 
fiindcă nu prea ne pricepeam. Satan ne spuse 
că nu mai pomenise alţii mai nepricopsiţi. 
Când i-a atins cu mâna să le dea viaţă, a fost 
un circ întreg. Se-mpleticeau, se poticneau, 
cădeau în nas fiindcă toţi aveau un picior mai 
lung şi unul mai scurt. Umblau de parcă erau 
beţi, se clătinau, se târau pe jos şi puneau în 
primejdie viaţa celor din jur. Până la urmă 
cădeau grămadă, dând neputincioşi din 
picioare. Ne-a apucat râsul, deşi toată scena 
era jalnică. După asta am băgat ţărână-n 
tunuri ca să tragă o salvă de salut, dar de 
proaste şi strâmbe ce erau tunurile au explo- 
dat. Au omorât nişte tunari şi i-au schilodit pe 
alţii. Pe urmă Satan ne-a spus că, dacă vrem, o 
să ne facă furtună şi cutremur, dar c-ar fi bine 
să ne ţinem mai departe, ca să fim la adăpost 
de primejdie. Am vrut să luăm şi omuleţii cu 
noi, dar nu ne-a lăsat. Zicea că nu contează şi 
că, dac-o s-avem nevoie, o să facem alţii. 

Un norişor negru se ivi deasupra castelului. 
Fulgere şi tunete în miniatură începură să-şi 
facă de cap. Pământul se zgâlţâi, iar vântul 
începu să vâjâie. Se dezlănţui ploaia şi toţi 
omuleţii se-nghesuiră în castel. Norişorul, tot 


330 


mai negru, învăluise castelul c-abia îl mai 
vedeai. Fulgerele brăzdau întruna cerul. Lovit 
de trăsnet, castelul luă foc. Flăcări roşii şi- 
nfricoşătoare străpungeau norul. Oamenii se 
năpustiră afară, ţipând ca din gură de şarpe. 
Satan îi împinse înapoi, fără să-i pese de 
strigătele, rugile şi implorările lor. Deodată, în 
toiul vijeliei, când vântul urla mai tare şi 
tunetul bubuia mai cumplit, pulberăria sări în 
aer. De cutremur pământul se despică în două 
şi ce mai rămăsese din castel se prăvăli în 
adânc. Hăul înghiţise totul. Închisese-n el 
castelul şi cinci sute de suflete nevinovate. 
Eram sfâşiaţi de durere şi nu ne puteam 
stăpâni lacrimile. 

- Nu plângeţi, zise Satan, ce contează ăştia! 

- Dar s-au dus în iad! 

- S-au dus. Şi ce dacă s-au dus? Facem noi 
alţii. 

Zadarnic am fi-ncercat să-l înduioşăm. Nu- 
ncăpea îndoială că n-avea sentimente şi nu 
putea să-nţeleagă. Era exuberant şi vesel de 
parcă-ar fi avut în faţă o nuntă, nu un 


331 


masacru odios. Ţinea morţiş să ne vadă părtaşi 
la veselia lui şi cu-atâtea farmece nici nu i-a 
fost greu. Făcea cu noi ce poftea. Curând 
dansam pe mormânt şi el ne cânta dintr-un 
instrument ciudat cu viersul dulce, pe care-l 
scosese din buzunar. Şi muzica... Dar ce parcă 
există o astfel de muzică? Poate numai în 
ceruri. Şi chiar de-acolo o şi adusese. Aşa ne-a 
spus. Ne plăcea la nebunie. Şi nu ne mai 
puteam lua ochii de la el. Privirile noastre erau 
oglinda sufletului şi vorba lor mută era 
adoraţie. Dansul îl adusese tot din ceruri şi 
toată fericirea raiului era închisă-n dansul 
ăsta. 

Deodată ne-a ziş că trebuie să plece undeva. 
Noi n-am suportat gândul despărțirii şi ne-am 
agăţat de Sătan, implorându-l să mai stea. I-a 
făcut mare plăcere şi ne-a şi spus-o. Ne-a 
promis c-o să mai zăbovească un pic ca să 
schimbăm câteva vorbe. Ne spuse că Satan e 
chiar numele lui adevărat şi că numai noi 
trebuie să-l ştim. Pentru ceilalţi îşi găsise altul, 
foarte obişnuit, cum au oamenii, Philip Traum. 

Era un nume ciudat şi prozaic pentru unul 
ca el. Dar, de vreme ce hotărâse aşa, nu 
puteam spune nimic. Hotărârea lui era de- 
ajuns. 


332 


Fusese o zi de pomină. În sinea mea ardeam 
de nerăbdare să le povestesc celor de-acasă 
tot ce mi se-ntâmplase. Dar el îmi citi gândul şi 
zise: 

- Nu, toate astea vor rămâne taina noastră. 
Nu mă supăr dac-o să-ncercaţi să le povestiţi, 
dar am să vă pecetluiesc limbile. Nimic din 
taina noastră n-o să iasă la iveală. 


333 


Eram dezamăgiţi, dar n-aveam încotro, aşa 
c-am oftat o dată sau de două ori, şi cu asta 
basta. Vorbeam mai departe şi el nu contenea 
să ne citească gândurile şi să ne dea răspuns. 
Asta mi se părea lucrul cel mai minunat din tot 
ce făcea. 

- O fi minunat pentru voi, îmi întrerupse el 
şirul gândurilor, dar pentru mine nu-i. Eu nu 
sunt muritor ca voi. Nu mă măsor după 
tiparele omeneşti. Vă ştiu şi  vă-nţeleg 
slăbiciunile fiindcă le-am studiat, dar n-am nici 
una din aceste slăbiciuni. Carnea din care-s 
plămădit nu-i adevărată, cu toate c-o simţiţi cu 
mâna. Nici hainele. Eu sunt spirit. Uite că vine 
părintele Peter. 

Ne-am uitat în jur, dar nu era nici ţipenie. 

- Încă nu se vede, dar o să se-arate el 
numaidecât. 

- Il cunoşti, Satan? 

- Nu. 

- Nu vrei să schimbi câteva vorbe cu el? Nu- 
i ca noi, neştiutor şi prost. l-ar părea bine să-ţi 
vorbească. Vrei? 

- Altă dată, cu plăcere, acum nu. E timpul s- 
o iau din loc. Uite-l! Acuma-l vedeţi şi voi. Staţi 
cuminţi şi să nu suflaţi un cuvinţel. 

Într-adevăr, părintele Peter apăru dintre 
castani. Noi trei şedeam în iarbă, iar Satan pe 


334 


potecă, în faţa noastră. Părintele Peter se 
apropie încet, cu capul plecat, dus pe gânduri. 
Sc opri la câţiva paşi de noi, îşi scoase pălăria 
şi-şi şterse fruntea cu batista de mătase. 
Puteai să juri că-i gata-gata să vorbească cu 
noi, dar n-a zis nimic. 


335 


- Nu pricep de ce-am venit aici, îşi spuse el 
în barbă. Parcă eram în camera mea, acum 
câteva clipe. Dar pesemne că de-un ceas visez 
întruna şi-am bătut tot drumul ăsta pân-aici 
fără să am habar. În zilele-astea tulburi nu 
prea mă simt nici eu în apele mele. 

Apoi plecă mormăind mai departe şi trecu 
chiar prin Satan, ca şi cum n-ar fi fost nimic 
acolo. Cât pe-aci să leşinăm. Ne venea să 
chiuim, ca atunci când sub ochii tăi se petrece 
un lucru extraordinar, dar, ciudat, ceva ne- 
mpiedica şi rămăserăm muţii Respiram numai 
foarte repede. Apoi părintele Peter dispăru 
printre copaci. 

- V-am spus eu că sunt spirit? glăsui Satan. 

- Da, e limpede, zise Nikolaus, dar noi nu 
suntem. Pe tine nu te-a văzut sigur, dar nici pe 
noi? De uitat, se uita la noi, dar parcă nu ne 
vedea. 

- Nu v-a văzut pe nici unul fiindcă aşa am 
vrut eu. 

Lucrurile astea romantice şi minunate le 
vedeam cu ochii noştri. Nu era vis şi ni se 
părea prea frumos ca să fie adevărat. Satan 
stătea acolo ca oricare altul, natural, simplu, 
fermecător, şi sporovăia întruna. Dar ce mai, 
n-am cuvinte să vă spun ce simţeam. Eram în 
extaz. Păcat că extazul nu poate fi tradus în 


336 


vorbe. E ca o muzică, şi dacă-i vorbeşti cuiva 
de muzică, n-ai cum să-l faci să-nţeleagă ce 
simţi. Ne-a purtat din nou prin vremuri apuse 
şi din nou ni le-a adus în faţa ochilor de parc-ar 
fi fost aievea. Şi câte văzuse! Era uluitor. Te 
uitai la el şi-ncercai să-ţi închipui ce-ar 
însemna să ai tu toată experienţa asta. 

Te simţeai îngrozitor de banal, o fiinţă cu 
viaţă de-o zi, şi încă o zi scurtă şi prăpădită. El 
nu făcea nimic să ne mângâie mândria rănită, 
nimic, nu scotea o vorbă. Totdeauna vorbea de 
oameni cu aceeaşi indiferenţă cu care ar fi 
vorbit de pietre şi grămezi de bălegar sau 
altele la fel. Era limpede că nu-i păsa de ei. Nu 
vroia să ne jignească, nu ne-ndoiam de asta. 
Dar ce, parcă s-a gândit cineva vreodată că 
jigneşte-o cărămidă dacă nu-i dă atenţie? 
Pentru noi sentimentele unei cărămizi nu- 
nseamnă nimic. Nici nu ne pasă dacă are sau 
nu sentimente. 

Odată, când adunase laolaltă cei mai iluştri 
regi, cuceritori, poeţi, profeţi, pirați şi 
cerşetori, pe toţi de-a valma ca pe-o grămadă 
de cărămizi, de ruşine am luat apărarea 
omului şi l-am întrebat pe Satan de ce făcea 
atâta deosebire între el şi oameni. A avut un 
moment de ezitare. Nu-nţelegea cum de 
pusesem o-ntrebare aşa de ciudată. 


337 


- Deosebirea dintre mine şi om? zise el. 
Dintre un muritor şi-un nemuritor? Dintre un 
nor şi-un spirit? Ce deosebire e-ntre Cezar şi 
asta? spuse el luând în mână o gâză care se 
plimba pe scoarţa unui copac. 

- Nu poţi compara lucruri care prin natura 
lor şi distanţa care le desparte sunt 
incomparabile, îmi dădui eu cu părerea. 

- Ţi-ai răspuns singur la-ntrebare, zise el. 
Am să-ţi mai spun şi altele. Omu-i făcut din 
ţărână, am văzut eu când a fost plămădit. Eu 
nu-s făcut din ţărână. Omu-i un sac de boli, un 
izvor de stricăciuni. Azi e, mâine nu mai e. Se 
naşte ţărână şi se mistuie duhoare. Eu şi alţii 
ca mine suntem aleşii celor nepieritori. Şi-apoi, 
omul are simţ moral. Înţelegi? Are simț moral. 
Să fie numai asta, şi tot ar ajunge ca să ne 
deosebim. 

Se opri aici ca şi cum s-ar fi lămurit totul. 
Îmi părea rău, fiindcă pe-atunci aveam numai o 
vagă idee ce-i aia simț moral. Ştiam doar că ne 
mândream c-avem aşa ceva şi mă durea când îl 
auzeam cum vorbeşte. Mă simţeam ca o fetiţă 
care-şi închipuie că toată lumea-i admiră 
zorzoanele ei cele mai dragi şi-apoi aude cum 
îşi râd de ea pe la spate. Am tăcut cu toţii un 
timp. Eu unul eram ca bătut. Satan începu din 
nou să sporovăiască. Nu mult după aceea era 


338 


atât de sclipitor, vioi şi vesel, că-mi recăpătai 
şi eu buna dispoziţie. Ne povesti nişte istorii 
tare hazlii care ne făcură să râdem în hohote. 
Îşi aduse-aminte că Samson legase torţe 
aprinse de cozile vulpilor, pe care-napoi le 
slobozise-n grâul filistinilor, că se cocoţase pe- 
un gard, pocnindu-se cu palma peste coapse şi 
râzând cu lacrimi, şi-apoi îşi pierduse 
echilibrul şi căzuse de pe gard. Toată povestea 
îl făcu şi pe el să pufnească-n râs. Cât despre 
noi, să nici nu mai vorbim. Ne-am distrat de 
minune. 

- Gata, acuma plec, ne spuse el nu mult 
după aceea: 

- Nuuu! strigarăm cu toţii. Nu pleca. Rămâi 
cu noi, că dacă pleci nu te mai întorci. 

- Ba da, pe cuvânt că ma-ntorc. 

- Când? Diseară? Spune, când? 

- Curând, o să vedeţi. 

- Ne eşti drag, ţinem la tine. 

- Şi eu ţin la voi. Ca dovadă, o să vă mai 
arăt ceva frumos. De obicei, când plec, dispar 
dintr-odată. Acum, însă, o să mă topesc încet 
ca să vedeţi şi voi cum e. 

Se ridică-n picioare şi totul se termină cât ai 
bate din palme. Se subţie, se tot subţie, până 
când ajunse ca un balon de săpun. Atâta doar 
că-şi păstrase forma. Vedeam prin el tufele ca 


339 


printr-un balon de săpun. Pe pojghiţa balonului 
juca delicatul curcubeu care-ţi lua ochii cu 
strălucirea lui. Ştiţi cum face balonul de săpun 
când se loveşte de covor: sare uşor de două- 
trei ori şi-abia pe urmă se sparge. Aşa şi el. 
Ţâşnea, sărea pe iarbă, sălta, plutea un pic, 
cădea iar pe iarbă şi tot aşa până când... poc! 
şi gata. Şi-n locul lui nu rămase nimic. 

A fost o privelişte pe cât de ciudată pe atât 
de frumoasă. Nu vorbeam. Stăteam doar 
visători şi clipeam uluiţi. La un moment dat 
Seppi se ridică oftând şi zise trist: 

- Mă tem că totul a fost o nălucire. 

Nicolaus suspină şi spuse cam tot asta. Mă 
simţeam nefericit când îi auzeam vorbind aşa, 
fiindcă şi pe mine mă rodea aceeaşi îndoială. 
Apoi îl zărirăm pe părintele Peter, bietul de el, 
care se apropia necăjit. Umbla cu capu-n 
pământ şi căuta ceva. Ajunse lângă noi. 

- Staţi de mult pe-aici, băieţi? zise el când 
dădu cu ochii de noi. 

- Nu prea de mult, părinte. 

- Atunci, eraţi aici când am trecut eu. Poate- 
mi daţi o mână de ajutor. Aţi venit pe potecă? 

- Da, părinte. 

- Foarte bine. Tot pe-aici am venit şi eu. Mi- 
am pierdut punga cu bani. N-aveam mult în ea, 
dar pentru mine şi foarte puţin înseamnă mult, 


340 


fiindcă altceva nu mai am. Nu cumva aţi găsit- 
o voi? 

- Nu, părinte, dar te-ajutăm s-o cauţi. 

- Asta vroiam să vă rog şi eu. Ah, uite-o! 

N-o văzuserăm până atunci. Totuşi era 
acolo, chiar pe locul unde stătuse Satan când 
a-nceput să se topească. Peter o ridică de jos. 

- Punga-i a mea, zise el mirat din cale-afară, 
dar nu şi ce-i înăuntru. Asta-i umflată, a mea 
era turtită. A mea era uşoară, asta-i grea. 

Îi desfăcu baierele. Era doldora de bani de 
aur. Ne lasă să ne uităm la ei pe săturate. 
Făcurăm ochii cât cepele, fiindcă nu mai 
văzuserăm nicicând atâta bănet adunat 
grămadă. Toţi trei deschiserăm gura să zicem: 
„Asta-i mâna lui Satan”, dar nu se auzi nimic. 
Aşa cum v-am spus, nu puteam da-n vileag 
lucruri pe care el vroia să le tăinuim. Ne-o 
spusese cu gura lui. 

- Băieţii, voi aţi făcut asta? 

Am pufnit toţi trei în râs. A pufnit şi el când 
şi-a dat seama ce prostie spusese. 

- Cine-a fost aici? 

lar am deschis gura să răspundem, dar am 
rămas cu ea deschisă. Ar fi fost o minciună să 
spunem: „Nimeni”, iar adevărul nu se lăsa 
defel mărturisit. M-am gândit puţin şi am zis: 

- N-a fost nici o fiinţă omenească. 


341 


- Aşa-i, săriră ceilalţi, după care-şi puseră 
lacăt la gură. 

- Nu-i aşa, spuse părintele Peter privindu-ne 
sever. Când am trecut pe-aici adineauri nu era 
nimeni, dar asta nu-nseamnă nimic. Între timp 
cineva a fost pe-aici. Nu zic că omul cu pricina 
n-a fost pe-aici înainte de a veni voi, nici nu 
spun că l-aţi văzut. Dar cineva a trecut pe-aici. 
De asta-s sigur. Pe cinstea voastră că n-aţi 
văzut pe nimeni? 

- N-am văzut nici o fiinţă omenească. 

- Ajunge, ştiu că spuneţi adevărul. 

Incepu să numere banii, acolo pe cărare, iar 
noi, în genunchi, îl ajutam să-i facă 
grămăjoare. 

- Sunt mai bine de-o mie şi o sută de ducati, 
zise el. O, Doamne, de-ar fi ai mei! Şi am atâta 
nevoie de ei! 

Vocea i se frânse în tremurul buzelor. 

- Părinte, sunt ai dumitale, toţi, până la 
ultimul bănuţ! strigarăm în cor. 

- Nu, nu-s ai mei. Numai patru-s ai mei. 
Restul... 

Rămase pe gânduri, bietul de el. Mângâia 
bănuţii din palmă. O clipă uită de tot. Stătea 
ghemuit acolo, cu capul cărunt descoperit. Ţi 
se rupea inima când îl vedeai. 


342 


- Nu, nu-s ai mei, zise el trezindu-se brusc. 
Nu ştiu de unde-or fi venit. Vreun duşman... e- 
o cursă! 

- Părinte, dumneata n-ai nici un duşman în 
sat, spuse Nikolaus, în afară de astrolog. Nici 
Marget n-are. Şi nimeni nu-i aşa de bogat să 
pună la bătaie o mie o sută de ducați numai ca 
să-ţi joace o festă. Am dreptate sau nu? 

Argumentul i se păru corect şi asta-l mai 
înveseli. 


343 


- Dar, oricum, tot nu-s ai mei. 

Spuse asta trist, ca unul care nu s-ar supăra 
dacă l-ai contrazice, ba chiar s-ar bucura. 

- Ai dumitale sunt, părinte. Şi noi toţi 
suntem martori. Aşa-i, băieţi? 

- Da, şi-o să-i luăm partea dac-o fi nevoie. 

- Domnul să vă binecuvânteze! Mai că m-aţi 
convins. De-aş avea măcar o sută şi ceva de 
ducați! Atâta face ipoteca. Rămânem fără 
acoperiş, dacă nu plătim mâine. Şi tot avutul 
meu sunt ăi patru ducați din... 

- Sunt ai dumitale toţi, până la ultimul 
galben, şi trebuie să-i iei. Ne punem noi 
chezaşi. Ce zici, Seppi? Dar tu, Theodor? 

Amândoi răspunserăm că da. Nikolaus îi 
îndesă banii în punga veche şi jerpelită şi-l sili 
să-i ia. Omul spuse c-o să oprească două sute 
de ducați cu care să-şi salveze casa şi-o să lase 
restul de bani în păstrare, cu dobândă, până 
când o veni proprietarul să şi-i ia. Cât despre 
noi, trebuia să semnăm o hârtie ca să arătăm 
de unde veneau banii, o hârtie cu care să 
dovedească sătenilor că nu scăpase de 
necazuri purtându-se necinstit. 


344 


Ce mai vâlvă s-a iscat a doua zi când 
părintele Peter i-a plătit lui Solomon Isaacs în 
aur curat, iar restul de bani i-a lăsat la el în 
păstrare, cu dobândă! Toate lucrurile s-au 
schimbat în bine. Au venit mulţi săteni la 
părintele Peter acasă ca să-l felicite. O 
grămadă de prieteni vechi, care se- 
ndepărtaseră între timp, s-au reîntors bucuroşi 
la el. Şi, culmea, Marget a fost invitată la o 
petrecere! 

Totul era cât se poate de limpede. Părintele 
Peter a povestit întâmplarea de-a fir a păr şi pe 
urmă a spus că habar n-avea cum de se- 
ntâmplase. Era clar, după părerea lui, că era 
mâna Providenţei. 

Vreo doi-trei inşi au clătinat din cap şi au 
zis, ca pentru ei, că mai degrabă-şi băgase 
Satan coada. Şi, zău; ghiciseră de minune 
pentru nişte oameni simpli ca ei. Alţii, mai 
şmecheri, ne dădeau târcoale şi-ncercau să ne 
momească pe noi, băieţii, „să spunem 
adevărul”. Ne promiteau că n-or să sufle-o 
vorbă nimănui. Vroiau să ştie aşa, doar pentru 
ei, fiindcă toată întâmplarea era tara curioasă. 
Ar fi vrut chiar să cumpere secretul cu bani 
peşin. De-am fi putut născoci ceva să se 
potrivească... dar n-am fost în stare. Nu ne-a 


345 


dus mintea, aşa că norocul ne-a scăpat, printre 
degete. Păcat! P 

Păstram secretul fără trudă. In schimb 
celălalt, secretul cel mare şi minunat, ne 
mistuia pe dinăuntru. Ardeam de dorinţa să-l 
spunem la toţi, ca să-i lăsăm cu gura căscată. 
Dar trebuia să-l ţinem în noi. De fapt, se ţinea 
singur, Satan spusese c-aşa o să fie, şi aşa era. 
Ne duceam zi de zi în pădure ca să fim singuri 
şi să putem vorbi de Satan. Şi, cu mâna pe 
inimă, numai la el ne gândeam şi nici că ne 
mai păsa de altcineva. Îl pândeam zi şi noapte 
doar-doar s-o întoarce. 


346 


Eram tot mai nerăbdători. Nu ne mai păsa de 
ceilalţi băieţi nici cât negru sub unghie şi nu 
ne mai jucam deloc cu ei. Când ne gândeam la 
Satan, ne păreau aşa de fără sare şi piper! Nu 
dădeam doi bani pe isprăvile lor. Erau tare 
răsuflate pe lângă aventurile care-l purtaseră 
pe Satan prin vremi trecute şi printre stele, pe 
lângă minunile pe care le facea, pe lângă 
dispariţiile şi izbucnirile lui şi câte altele. În 
prima zi am stat ca pe jar, şi pricina nu era 
decât una. Dădeam târcoale casei părintelui 
Peter sub tot felul de pretexte. Ducaţii de aur 
ne puseseră pe foc. Ne era teamă să nu se facă 
praf şi pulbere, ca banii din poveste. Dacă se 
fac... dar nu s-au făcut. Până seara nu s-a plâns 
nimeni, aşa c-am plecat mulţumiţi că-s bani de 
aur curat şi ne-am alungat neliniştea din inimi. 

Apoi ne mai rodea ceva şi vroiam să-l 
întrebăm pe părintele Peter. În cele din urmă 
ne-am dus cam cu teamă la el în seara 
următoare, după ce trăseserăm la sorţi. 
Intrebarea i-am pus-o eu şi m-am străduit să 
fie cât mai într-o doară. Nu prea mi-a ieşit, 
fiindcă nu mă pricepeam deloc. 

- Ce e simțul moral, părinte? 

M-a privit uimit peste ochelarii lui mari. 

- Păi, zise el, facultatea care ne-nvaţă să 
deosebim binele de rău. 


347 


Răspunsul m-a lămurit într-o oarecare 
măsură, dar nu de tot. Am rămas un pic 
dezamăgit, chiar încurcat. Părintele aşteptă 
să-i mai pun şi alte întrebări, dar mie nu-mi 
venea nimic în minte. 


348 


- Are vreo valoare simţul ăsta moral? am zis 
eu, ne- ştiind ce altceva să spun. 

- Dacă are valoare! Dumnezeule! Băiete 
dragă, e singurul lucru care-l pune pe om mai 
presus de animalele fără grai şi-i dă dreptul să 
aspire la viaţa cea fără de moarte. 

Cum nu-mi venea în minte ce să mai spun, 
am plecat cu ceilalţi băieţi. Aveam senzaţia 
aceea vagă, pe care-o ai adesea, că mănânci de 
te spargi, dar nu se prinde de tine. Nikolaus şi 
Seppi vroiau să-i lămuresc, dar eu nu mai 
aveam nici un chef. 

Am trecut prin salon. Marget era la spinetă 
cu Marie Lueger. lată deci că se-ntorsese o 
elevă, şi încă una cu dare de mână. O să vină şi 
celelalte. Marget sări-n picioare şi veni fuga la 
uşă. Cu ochii-n lacrimi, ne mulţumi pentru a 
treia oară - c-am salvat-o pe ea şi pe unchiul ei 
şi nu i-a lăsat s-ajungă pe drumuri. l-am spus 
din nou că nu noi îi salvaserăm. Dar aşa era 
ea, nu mai termina cu mulţumirile şi 
recunoştinţa când îi făcea cineva un bine. Am 
lăsat-o deci să spună ce-avea de spus. În 
grădină l-am găsit pe tânărul Wilhelm 
Meidling. Se-nserase şi aştepta să termine 
Marget lecţia, ca s-o ducă la plimbare pe malul 
râului. Era avocat. Se descurca destul de bine 
şi încet-încet îşi făcea un nume. Ţinea mult la 


349 


Marget şi ea ţinea la el. N-o părăsise odată cu 
ceilalţi, ci rămăsese tot timpul lângă ea. Nu-şi 
pierduse nici un moment încrederea în Marget 
şi-n unchiul ei. N-avea cine ştie ce talent, dar 
era bun şi chipeş. Şi astea-s tot un fel de 
talente, că te-ajută de multe ori în viaţă. Ne- 
ntrebă cum merge lecţia, iar noi îi 
răspunserăm că era aproape gata. Poate c-aşa 
era. Habar n-aveam, dar nu ne costa nimic să-i 
facem omului o bucurie. 


5 


Într-a patra zi cobori şi astrologul din turnul 
cel vechi şi dărăpănat din susul văii. Pesemne 
c-ajunsese vestea până la el. Ne luă deoparte 
şi ne ceru să-i spunem toată povestea. l-am 
spus ce-am putut, fiindcă ne era teamă de el. 
Se gândi ce se gândi un timp şi pe urmă ne- 
ntrebă: 

- Şi câţi ducați ziceţi că erau? 

- O mie o sută şapte. 

- Foarte ciudat... murmură el ca pentru 
sine, da, foarte ciudat. Curioasă coincidenţă. 

După asta începu să pună-ntrebări, iar noi o 
luarăm de la capăt cu răspunsul. 


350 


- O mie o sută şase ducați sunt o grămadă 
de bani, spuse el în cele din urmă. 

- Şapte, îl corectă Seppi. 

- Da? Şapte? Ei, un ducat acolo mai mult 
sau mai puţin nu contează, dar voi aţi zis o mie 
o sută şase la-nceput. 

N-am îndrăznit să-i spunem că greşeala era 
a lui, dar ştiam c-aşa era. 

- Ne cerem iertare, facu Nikolaus, am vrut 
să spunem şapte. 

- Nu-i nimic, băiete. Observasem numai că 
nu se potriveşte ceva. Au trecut vreo câteva 
zile şi n-aveţi cum să vă amintiţi exact. Omul 
se poate-nşela dacă la numărătoare nu-i nimic 
deosebit care să-i atragă atenţia. 

- Ba a fost ceva, sări Seppi. 

- Ce, fiule? întrebă astrologul fără interes. 

- Mai întâi am numărat cu toţii banii din 
grămezi, monedă cu monedă. La toţi ne-au 
ieşit o mie o sută şase. Dar eu, ca să mă 
distrez, luasem un ducat pe furiş când a- 
nceput numărătoarea. Pe urmă l-am pus la loc 
pe furiş şi am zis: „Cred că-i o greşeală pe 
undeva. Sunt o mie o sută şapte. Haideţi să-i 
mai numărăm o dată”. Zis şi făcut. Avusesem, 
bineînţeles, dreptate. S-au mirat şi ei. După aia 
le-am povestit ce făcusem. 


351 


Astrologul ne-ntrebă dacă-i adevărat şi noi i- 
am răspuns că da. 

- E-n regulă, zise. Acuma ştiu cine-i hoţul. 
Băieți; banii ăştia-s de furat. 

Apoi plecă. Eram tare tulburaţi şi ne- 
ntrebam ce-o fi vrut să spună. Ne-am lămurit 
după o oră, când tot satul vuia că-l arestaseră 
pe părintele Peter fiindcă furase o sumă mare 
de bani de la astrolog. Toată lumea vorbea 
câte-n lună şi-n stele. Mulţi ziceau că nu-i stă-n 
fire părintelui Peter să fure şi că trebuie să fie 
o greşeală. Alţii, însă, clătinau din cap zicând 
că mizeria şi sărăcia pot împinge la orice pe 
omul disperat. De un lucru nu se-ndoia nimeni, 
şi-anume că povestea părintelui Peter era de 
necrezut. Astrologul, ziceau ei, ar fi putut face 
rost de bani pe-o cale ca asta, dar părintele 
Peter nu, nici în ruptul capului. Lucrurile luară 
o întorsătură proastă şi pentru noi, doar eram 
singurii martori ai părintelui Peter. Oamenii 
se-ntrebau cât ne-o fi plătit ca să zicem că 
istoria aia de necrezut e-adevărată. Lumea nu 
se codea să ne-o arunce verde-n faţa şi cu toţii 
ne luau peste picior când îi rugam să ne 
creadă pe cuvânt, că spuseserăm adevărul. 

Cel mai aspru ne dojeneau părinţii. Taţii ne 
mustrau că ne dezonorăm familiile şi ne 
porunceau să ne lepădăm de minciună. Nu vă 


352 


puteţi închipui cât erau de furioşi când o 
tineam una şi bună că spuseserăm doar 
adevărul. Mamele plângeau şi ne implorau să 
dăm înapoi banii cu care fuseserăm mituiţi, ca 
să ne redobândim numele bun, să mărturisim 
totul şi să spălăm ruşinea de pe obrazul 
familiei. In cele din urmă, de atâta hărţuială, 
am încercat să spunem toată povestea cu 
Satan şi celelalte. Dar în zadar, nu ieşea nimic. 
Trăgeam mereu nădejde c-o să vină Satan să 
ne scoată din încurcătură, dar el nu se arăta 
deloc. 

Nu trecuse decât o oră de la discuţia 
noastră cu astrologul, dar acum părintele 
Peter era la închisoare şi banii, sigilaţi, în 
mâna oamenilor legii. Erau toţi într-o pungă. 
Solomon Isaacs spunea că nu se atinsese de ei 
de când îi numărase. Jura că erau aceiaşi bani, 
adică o mie o sută şapte ducați. Părintele Peter 
ceru să fie judecat de tribunalul ecleziastic, 
dar celălalt preot, părintele Adolf, spuse că 
preoţii  suspendaţi nu se mai aflau sub 
jurisdicţia tribunalului ecleziastic. Episcopul fu 
de aceeaşi părere, şi cu asta lucrurile se 
lămuriră. Cazul urma să fie trecut unui 
tribunal laic. Dar curtea nu se întrunea decât 
mai târziu. Wilhelm Meidling avea să-l apere 
pe părintele Peter, dându-şi fireşte 


353 


toată silinţa. Nouă ne spuse însă în taină că 
lucrurile nu puteau să se termine cu bine, 
fiindcă pe de o parte cazul era destul de 
şubred, iar pe de alta, se-mpotriveau oamenii, 
cu puterea şi prejudecățile lor. 

Astfel luă sfârşit scurta fericire a lui 
Marget. Sărmana de ea n-avea prieteni care 
să-i împărtăşească durerea şi nici nu spera să 
vină cineva. Un bileţel nesemnat sosi să-i 
spună că nu mai era invitată la petrecere. Nu 
mai vroia nimeni să ia lecţii cu ea. Din ce să 
trăiască? De stat, putea să stea în casă, fiindcă 
ipoteca fusese plătită. Banii însă îi păstra 
deocamdată stăpânirea, nu bietul Solomon 
Isaacs. Bătrâna Ursula, care fusese dădaca lui 
Marget şi facea de toate pentru părintele Peter 
(era bucătăreasă,  cameristă, menajeră, 
spălătoreasă şi câte altele), spunea c-o să aibă 
Domnul grijă. Dar o spunea numai din 
obişnuinţă, ca o bună creştină ce se afla. Ea 
era gata oricând să dea o mână de ajutor, 
numai că nu prea avea cum. 

Noi, băieţii, vroiam să mergem la Marget s- 
o îmbărbătăm, dar părinţii noştri nu ne lăsau. 
Se temeau şi ei de gura lumii. Astrologul 
umbla prin târg şi aţâţa spiritele împotriva 
părintelui Peter. Zicea că hoţul cel neruşinat îi 
furase o mie o sută şapte ducați de aur şi mai 


354 


zicea că bagă mâna-n foc că părintele Peter îi 
luase banii, fiindcă exact suma pe care-o 
pierduse el o găsise părintele Peter. 

La patru zile după ce  s-a-ntâmplat 
nenorocirea, veni la noi, într-o după-amiază, 
bătrâna Ursula şi ne ceru să-i dăm rufe la 
spălat. O rugă pe mama să nu spună nimănui, 
ca să nu-i rănească mândria lui Marget, că de 
afla fata, n-o s-o lase, deşi, biata de ea, nu prea 
avea ce mânca şi slăbea văzând cu ochii. 
Dealtfel, bătrâna se cam topise şi ea. Se vedea 
cât de colo. Ca una care răbdase de foame, 
Ursula a mâncat tot ce i-a dat mama, dar n-am 
putut s-o convingem să ducă ceva şi acasă. 
Zicea că Marget n-ar fi mâncat din pomana 
dată de alţii. A luat nişte rufe şi a plecat cu ele 
la râu să le spele. Vedeam de la fereastră că 
maiul era prea greu pentru puterile ei. Am 
chemat-o înapoi şi i-am dat câţiva bănuţi. N-a 
vrut să-i ia, de teamă să nu bănuiască Marget 
ceva. Dar până la urmă am înduplecat-o. A zis 
c-o să spună că-i găsise pe drum. Ca să nu 
păcătuiască prin minciună şi să nu-şi 
pângărească sufletul, m-a pus să mă fac că-i 
scap pe jos, iar ea s-a uitat unde i-am „scăpat”. 
După asta a pornit-o spre locul cu pricina, i-a 
găsit, i-a luat de jos mirată şi bucuroasă şi a 
plecat mai departe. Ca toţi sătenii, putea să- 


355 


nşire la minciuni cu nemiluita, fără să se 
teamă de flăcările iadului sau de valurile de 
pucioasă. Dar asta era o minciună nouă şi i se 
părea primejdioasă, din lipsă de exerciţiu. Dac- 
ar fi exersat-o vreo săptămână, nu i-ar mai fi 
dat nici o bătaie de cap. Aşa suntem noi, 
oamenii. 

Eu eram tare necăjit din pricina lui Marget. 
Cu ce-o să trăiască ea? Ursula nu putea să 
găsească bani pe drum în fiecare zi, nici măcar 
la două zile. Şi mi-era ruşine că nu eram lângă 
Marget tocmai, când avea atâta nevoie de 
prieteni. Dar n-aveam nici o vină. Nu mă lăsau 
părinţii, şi ce era să fac? 

Mergeam pe cărare abătut, când deodată 
mă învioră o adiere proaspătă care-mi dădu 
fiori în tot trupul. Eram prea fericit ca să mai 
scot vreo vorbă. După semnul ăsta, mi-am dat 
seama că Satan era prin preajmă. Ştiam sem- 
nul de rândul trecut. Peste o clipă era lângă 
mine, iar eu îi povestem de necazurile mele, de 
ce se-ntâmplase cu Marget şi cu unchiul ei. Tot 
vorbind aşa, am cotit şi-am dat cu ochii de 
bătrâna Ursula, care stătea la umbră sub un 
copac. Ţinea în poală o pisicuţă de pripas, 
numai piele şi os, şi-o mângâia. Am întrebat-o 
unde-o găsise. Mi-a spus că venise din pădure 
şi se luase după ea. Probabil că era orfană şi 


356 


fără prieteni, zicea bătrâna, aşa c-o s-o ia 
acasă să aibă grijă de ea. 

- Văd că eşti săracă lipită, zise Satan. Ce-ţi 
mai trebuie o gură de hrănit? De ce nu dai 
mâţa unui om bogat? 

Ursula se-nfurie când auzi ce spune Satan. 

- Poate-o vrei dumneata, zise ea. După 
hainele-astea frumoase şi după cum arăţi, aş 
zice că eşti bogat. S-o dau unui om bogat! 
pufni ea. Auzi colo! Bogaţilor nu le pasă decât 
de ei. Numai săracilor le pasă de săraci şi-i 
ajută. Săracilor şi Celui de sus. O să aibă el 
grijă de pisică. 

- Dar de ce zici aşa? 

Ochii Ursulei se-aprinseră de mânie. 

- Zic fiindcă ştiu! Nici o vrabie nu cade la 
pământ fară s-o vadă el. 

- Şi ce dac-o vede? Cui foloseşte c-o vede el 
căzând? 

Ursula încercă să vorbească, dar fălcile i se- 
ncleştaseră. 

Era-ngrozită de ce auzise. 

- Vezi-ţi de drum, conaşule, strigă ea când 
îşi mai veni în fire, că de nu, îţi pun băţu' pe 
spinare! 

Eu amuţisem de spaimă. Ştiam că, după cât 
preţ punea Satan pe specia umană, nu l-ar fi 
mustrat cugetul s-o ucidă într-o clipită pe 


357 


bătrână, că doar „mai sunt destui ca ea”. Mi 
se-nţepenise limba şi nu izbuteam să spun 
nimic ca s-o avertizez. Dar nu s-antâmplat 
nimic. Satan stătea liniştit. Liniştit şi 
nepăsător. Bănuiesc că insultele Ursulei nu 
puteau să-l atingă mai mult decât l-ar atinge 
pe-un rege insultele unui cărăbuş. Când îl ame- 
ninţase pe Satan, bătrâna sărise în picioare, 
sprintenă ca o fetişcană. Cred că nu mai 
sărise-aşa de mulţi ani. Sunt sigur că-şi băgase 
Satan coada. De câte ori venea, era ca o adiere 
proaspătă pentru cei slabi şi bolnavi. O-nvioră 
şi pe prăpădita de mâţă, care o zbughi din 
poala femeii şi-ncepu s-alerge după o frunză. 
Asta o umplu de uimire pe Ursula. Se uita la 
pisică şi clătina din cap a mirare. Mânia îi 
trecuse. 

- Ce-o fi păţit? zise ea. Adineauri abia se 
tinea pe picioare. 

- N-ai mai văzut pisici din astea pân-acum, 
spuse Satan. 

Ursula n-avea de gând să se poarte frumos 
cu străinul ăsta care-o-lua peste picior, aşa că 
se uită chiorâş la el şi i-o trânti. 

- Cine te-o fi chemat aici ca să mă baţi la 
cap? Şi de unde ştii ce-am văzut şi ce nu? 

- Ai văzut vreo mâţă să aibă perii de pe 
limbă îndreptaţi înainte? 


358 


- Nu, dar nici dumneata. 

- Uite-aici, pune-i mâna pe limbă şi vezi. 

Ursula se mişca acum destul de iute, dar 
pisica era şi mai iute. Nu izbuti să pună mâna 
pe ea şi se dădu bătută când văzu că n-are 
încotro. 

- Strig-o pe nume, zise Satan, poate-aşa 
vine. 

Ursula încercă cu mai multe nume, dar 
pisica habar n-avea. 

- Spune-i Agnes! Ia-ncearcă! 

Pisica răspunse la nume şi veni. 

- Pe cinstea mea c-aşa-i, spuse Ursula după 
ce se uită la limba pisicii. N-am mai văzut până 
acum o mâţă ca asta. E-a dumitale? 

- Nu. 

- Atunci cum de ţi-a venit numele aşa la 
tanc? 

- Fiindcă pe toate pisicile din rasa asta le 
cheamă Agnes. La alt nume nici nu răspund. 

- Nemaipomenit! făcu Ursula impresionată. 

Apoi i se aşternu pe chip o umbră de- 
ngrijorare, fiindcă o năpădiră superstiţiile. 
Puse pisicuţa jos cu strângere de inimă şi zise: 

- Mă tem că trebuie să-i dau drumul. Nu că 
mi-ar fi frică... nu, nu de-asta, deşi preotul... 
mă rog, am auzit o grămadă de oameni... da, o 


359 


grămadă... Şi-apoi, e mult mai bine acuma şi 
poate să se descurce singură. 

Oftă şi dădu să plece. 

- E tare drăguță şi ne-ar ţine de urât, 
murmură ea. Casa-i tristă şi pustie în zilele- 
astea... cu domnişoara Marget necăjită şi slabă 
ca o umbră şi cu stăpânu' la- nchisoare. 

- Ar fi păcat să n-o iei, facu Satan. 

Ursula se-ntoarse iute, de parc-atât ar fi 
aşteptat. 

- De ce? întrebă ea, tristă şi îngândurată. 

- Fiindcă-i cu noroc. 

- Zău? Chiar aşa? Eşti sigur că-i aşa, tinere? 
Cum adică-i cu noroc? 

- Păi, până una-alta aduce bani. 

- Bani! făcu Ursula dezamăgită. Pisică şi s- 
aducă bani! Auzi colo! Cui s-o vinzi? Pe-aici 
lumea nu cumpără pisici. Nici măcar n-ai cui 
să le dai de pomană, darmite să le vinzi. 

Şi cu asta vru să plece. 

- Am zis eu s-o vinzi? Am spus c-o să faci 
bani cu ea. Specia asta se numeşte Pisica 
Norocoasă. Dacă ai o mâţă din astea, în fiecare 
dimineaţă găseşti patru groşi de argint în 
buzunar. 

Mă uitam la bătrână şi-i citeam indignarea 
pe chip. Se simţea jignită. Băiatul îşi bătea joc. 
Cel puţin aşa credea ea. îşi vâri mâinile-n 


360 


buzunar şi era gata să-i zică vreo două ca s-o 
ţină minte. Clocotea de mânie. Deschise gura 
şi rosti trei vorbe tari... când deodată amuţi. 
Furia de pe faţă se preschimbă-n uimire, ori 
teamă sau cam aşa ceva. Ursula scoase încet 
mâinile din buzunar, le desfăcu şi rămase în- 
cremenită. Într-una ţinea bănuţul pe care i-l 
dădusem eu, iar în cealaltă, patru groşi de 
argint. Un timp se uită lung la ei, de frică 
parcă să nu dispară. 

- Aşa-i! rosti ea cu înflăcărare-n glas. E- 
adevărat. Mă simt ruşinată şi nu ştiu cum să-ţi 
cer iertare, o, stăpânul şi binefăcătorul meu! 

Se duse-n fugă la Satan şi-i sărută mâna de 
mai multe ori, după obiceiul austriecilor. 

În sinea ei credea pesemne că mâţa avea 
puteri  vrăjitoreşti, că era o unealtă a 
diavolului. Şi ce dacă! Cu-atât mai mult o să-şi 
împlinească menirea şi-o să dea familiei pâinea 
cea de toate zilele, şi încă una bună. Doar ştiţi 
că-n materie de bani, până şi cel mai pios 
ţăran pune mai mult preţ pe o înţelegere cu 
diavolul decât pe una cu arhanghelii. Ursula o 
porni spre casă cu Agnes în braţe. Tare-aş fi 
vrut, am zis eu, să am norocul ei şi s-o pot 
vedea pe Marget. 

În clipa următoare mi s-a tăiat răsuflarea, 
căci eram chiar acolo. Marget, în faţa noastră, 


361 


ne privea uimită. Era slăbită şi palidă. Ştiam că 
lucrurile n-or să rămână de faţă cu Satan, şi nu 
m-am înşelat. L-am prezentat pe Satan, adică 
pe Philip Traum, şi ne-am aşezat la vorbă. Ne 
simţeam în largul nostru. Eram oameni simpli, 
de la ţară, şi ne-mprieteneam pe dată, dacă un 
străin era o fire deschisă. Marget ne-a-ntrebat 
cum de-am intrat, că ea nu ne-auzise. Traum i- 
a spus că uşa era deschisă, aşa c-am intrat şi 
am aşteptat-o să ne iasă-n întâmpinare. Da' de 
unde! Uşa nu era deschisă şi noi intraserăm 
prin zid, prin acoperiş, pe horn sau altcumva. 
Da' ce contează! Când Satan vrea să-l crezi, 
păi îl şi crezi, aşa că Marget se-arătă 
mulţumită de explicaţie. Şi-apoi, cel mai mult o 
preocupa Traum. Nu-şi putea lua ochii de la el, 
de frumos ce era. Asta m-a bucurat şi m-a 
umplut de mândrie. Speram c-o să-şi arate 
puterile, dar n-a fost aşa. Parcă nu-l interesa 
decât să fie binevoitor şi să-ndruge verzi şi 
uscate. 


362 


Zise că-i orfan. Pe Marget o podidiră lacrimile 
de milă. Mai zise că nu şi-a cunoscut mama, 
fiindcă murise când era el mic. Taică-său era 
tare bolnav şi n-avea nici o avere pe lumea 
asta, de fapt nu poseda nimic. Avea însă pe 
undeva pe la tropice un unchi cu stare, cu o 
afacere grozavă, care-l întreținea şi pe el. 
Simplul fapt că pomenise cineva de-un unchi 
bun îi aduse din nou lacrimi în ochi lui Marget. 
Fata spuse că speră ca unchii lor să se- 
ntâlnească într-o bună zi. Pe mine mă trecură 
fiorii. Philip spuse că, şi el tot asta speră. Pe 
mine mă trecură din nou fiorii. 

- Poate c-o să se-ntâlnească, zise Marget. 
Unchiul dumitale călătoreşte mult? 

- Da, merge peste tot fiindcă are treburi în 
tot locul. 

Stând aşa de vorbă, biata Marget mai uită 
de supărare. Cred că era singura oră de 
destindere şi voie bună pe care-o avusese-n 
ultimul timp. Mi-am dat seama că-i place 
Philip. Ştiusem c-o să fie aşa. Iar când el i-a 
spus că vrea să se facă preot, am văzut clar că- 
i place mai mult ca oricând. În sfârşit, când i-a 
făgăduit c-o să-i aranjeze să-l vadă pe unchiul 
ei la închisoare, a dat-o gata. Zicea c-o să le 
facă un mic dar paznicilor. Ea o să trebuiască 
să se ducă-n fiecare seară după asfintit şi, fără 


363 


nici o vorbă, „să le-arăţi hârtiuţa asta când 
intri şi să le-o mai arăţi o dată când ieşi”. Apoi 
mâzgăli nişte semne ciudate pe o hârtie şi i-o 
dădu. Fata nu mai contenea cu mulţumirile şi 
aştepta acum cu nerăbdare să apună soarele. 
În vremurile alea de restrişte, întemniţaţilor 
nu le era îngăduit să-şi vadă prietenii. Stăteau 
uneori ani şi ani fară să 


364 


vadă vreun chip drag lor. Bănuiam că semnele 
alea erau o inscripţie magică. Îmi închipuiam 
că paznicii, când le vedeau, nici nu ştiau ce fac 
şi uitau imediat totul. Aşa şi era. 

- E gata cina, domnişoară, strigă Ursula 
vârând capul pe uşă. 

Când ne văzu, bătrâna se sperie grozav şi- 
mi făcu semn să mă duc la ea. Mă-ntrebă dacă 
i-am pomenit lui Marget ceva de pisică. Oftă 
uşurată când auzi că nu şi mă rugă să tac şi 
mai departe. Dacă află domnişoara Marget de 
pisică, zicea ea, o să creadă că-i vreo unealtă a 
Necuratului şi-o să cheme preotul s-o purifice 
de toate puterile miraculoase. Şi-odată cu 
astea o să dispară toate binefacerile. Spre 
mulţumirea ei, i-am promis că n-o să scot o 
vorbă, începusem să-i spun lui Marget că 
vreau să plec, dar Satan mă-ntrerupse zicând 
foarte politicos - nu mai ştiu exact ce-a zis, dar 
până la urmă s-a invitat pur şi simplu la cină, 
cu mine cu tot. Bineînţeles că Marget se 
simţea îngrozitor de încurcată, fiindcă ştia că 
mâncarea din casă n-ar ajunge măcar pentru o 
vrăbiuţă leşinaţă. Ursula îl auzi şi veni în 
cameră cu un aer deloc mulţumit. Mai întâi 
rămase uluită văzând-o pe Marget aşa de 
proaspătă şi roşie-n obraji, şi chiar i-o spuse. 
Pe urmă îi zise ceva în limba vorbită-n ţara ei 


365 


de baştină, Boemia. Mai târziu am aflat că-i 
spusese: 

- Trimite-l de-aici, domnişoară Marget, că n- 
avem ce le da de mâneare. 

Nici n-apucă Marget să deschidă gura, că 
Satan îi şi spunea ceva bătrânei, tot pe limba 
ei. Şi ea şi stăpână-sa rămaseră foarte mirate. 

-Nu ne-am întâlnit noi mai devreme pe 
drum? zise Satan. 

- Ba da, domnule. 

- Ah, ce plăcere! Mă bucur că mă recunoşti. 

Şi, apropiindu-se de ea, îi şopti la ureche: 

- Ţi-am spus doar că-i o pisică norocoasă. 
Nu te teme, face ea rost de mâncare. 

Vorbele lui Satan îi luară Ursulei o piatră de 
pe inimă. Ochii-i sticleau ca la vederea 
arginţilor. Valoarea pisicii creştea vădit. Era 
momentul ca Marget să spună ceva de invitaţia 
la masă. Şi găsi forma cea mai potrivită, 
adevărul, care-i venea cel mai la-ndemână 
fiindcă-i era în fire. Spuse că nu prea are ce să 
ne ofere, dar că suntem bineveniţi să ne- 
nfruptăm din puţinul ei. 

Am mâncat în bucătărie şi Ursula a servit la 
masă. În tigaie era un peşte rumen şi-mbietor. 
Era limpede că Marget nu se-aştepta să dea 
peste-o mâncare atât de aleasă. Ursula îl puse 
pe masă, iar fata îl împărţi în două, pentru 


366 


mine şi Satan, zicând că ea nu prea are chef de 
peşte. N-apucă însă să-şi termine vorba, când 
observă că-n tigaie mai apăruse un peşte. Se 
uită mirată, dar nu spuse nimic. Se gândea 
probabil c-o să lămurească Ursula lucrurile 
mai târziu. Au mai fost şi alte surprize: carne, 
vânat şi vinuri şi fructe, lucruri pe care nu le 
mai văzuseră prin casă în ultima vreme. Dar 
Marget n-a scos nici un sunet de uimire, ba 
chiar nu părea defel mirată. Era lucrătura lui 
Satan, fară doar şi poate. El vorbea întruna 
povestind lucruri interesante, iar timpul 
trecea cât se poate 


367 


de plăcut şi vesel. Spusese o grămadă de 
minciuni fără nici un gând rău. Era şi el un 
înger acolo şi nu putea mai mult. Îngerii nu 
deosebesc binele de rău. Ştiam asta, fiindcă-mi 
amintisem de vorbele lui. Acum încerca să 
intre pe sub pielea Ursulei. I-o lăudă lui 
Marget confidenţial, dar destul de tare ca 
bătrâna să-l audă. Zicea că-i o femeie grozavă 
şi că spera într-o bună zi să i-l prezinte pe 
unchiul lui. Nu mult după asta, Ursula se 
sclifosea şi se fandosea ca o fetişcană, îşi 
netezea rochia şi se înfoia ca o găină bătrână 
şi proastă. Şi tot timpul se facea că n-aude ce 
spune Satan. Mi-era tare ruşine, fiindcă asta 
dovedea tocmai ce zisese Satan despre noi, că 
suntem o seminţie de proşti fără căpătâi. Satan 
spuse că unchiul lui dădea petreceri multe şi 
că o femeie cu multă minte care să le 
patroneze ar spori şi mai mult atracțiile, casei. 

- Unchiul dumitale e cu siguranţă un domn 
desăvârşit, nu-i aşa? întrebă Marget. 

- Da, răspunse Satan nepăsător. Unii zic 
chiar că-i prinţ, ca să-l flateze, dar el nu-i 
ipocrit. Pune preţ numai pe meritul omului, nu- 
i pasă de rang. 

Şedeam cu mâna atârnată pe lângă scaun. 
Agnes veni să-mi lingă degetele şi-atunci am 
descoperit un secret. Vroiam să spun: „E-o 


368 


greşeală, asta-i o pisică obişnuită. Perii de pe 
limbă-s îndreptaţi înapoi, nu înainte”. Dar nu- 
mi ieşi nici un cuvânt din gură. Satan îmi 
zâmbi şi- atunci am înţeles cum stăteau 
lucrurile. 

Când se-nseră, Marget umplu un coş cu 
mâncare, fructe şi vin şi dădu fuga la- 
nchisoare, iar Satan şi cu mine plecarăm spre 
casă. Îmi ziceam în sinea mea că tare-aş vrea 
să văd cum arată o temniţă pe dinăuntru. 
Satan îmi auzi gândul şi iată-ne în închisoare, 
chiar în camera de tortură. Erau acolo roata şi 
toate celelalte instrumente. Pe pereţi atârnau 
unul sau două felinare chioare, care dădeau 
locului o-nfăţişare şi mai sinistră. Erau şi 
oameni acolo, chiar şi călăi, dar nu ne-a 
observat nimeni fiindcă eram invizibili. Un 
tânăr zăcea legat. Satan îmi spuse că-l bănuie 
de erezie. Călăii se pregăteau să-l facă să 
vorbească. 

li cereau omului să-şi mărturisească vina, 
dar el o ţinea morţiş că n-are ce să 
mărturisească fiindcă nu-i nimic adevărat. 
Atunci îi înfipseră sub unghii aşchie după 
aşchie şi tânărul urla de durere. Satan nu era 
tulburat defel, dar eu n-am putut să-ndur şi a 
trebuit să mă scoată-n grabă de-acolo. Mi se 
făcuse rău şi abia mă mai tineam pe picioare. 


369 


Aerul proaspăt mă aduse însă în simţiri. În 
drum spre casă i-am spus că era ceva bestial, 
animalic. 

- Ba nu, omenesc. Să nu insulţi animalele, 
fiindcă nu merită o palmă ca asta. Aşa e 
stirpea voastră, continuă el, josnică. Minţiţi tot 
timpul, găsiţi virtuţi pe care nu le-aveţi, dar le 
refuzaţi totdeauna animalelor mai presus de 
voi, deşi numai ele au virtuţile-alea cu 
adevărat. Nici un animal n-a făcut vreodată un 
act de cruzime. Cruzimea e talentul exclusiv al 
celor cu simţ moral. Când un animal provoacă 
suferinţă, o face inconştient, nu-i nimic rău în 
asta, pentru că el nu ştie ce-i răul. Şi nu 
provoacă suferinţă din plăcere. Numai omul 
face asta, inspirat de simţul ăla moral al lui. 
Un simţ care te face să deosebeşti binele de 
rău şi-ţi dă libertatea să-l alegi, pe cel care-ţi 
convine. 

Şi ce câştigă omul din asta? Alege tot 
timpul. Dar în nouă cazuri din zece, alege răul. 
Răul nici n-ar trebui să existe. 

Şi de n-ar fi simţul moral, nici n-ar exista. 
Dar omul e tare stupid şi nu-şi dă seama că 
simţul moral îl coboară până la treapta cea mai 
de jos de pe scara fiinţelor vii. E ruşinos să ai 
simţ moral. Te simţi mai bine? Hai să-ţi mai 
arăt ceva! 


370 


6 


Peste o clipă eram într-un sat din Franţa. 
Ajunseserăm într-o fabrică mare, unde, 
învăluiţi într-un nor de praf, bărbaţi, femei şi 
copilaşi trudeau pe o căldură şi-ntr-o murdărie 
de nedescris. Aveau numai zdrenţe pe ei. 
Munceau şi picau de oboseală, fiindcă erau 
storşi de vlagă şi aproape morţi de foame. 

- Uite şi-aici un fel de simţ moral, zise 
Satan. Proprietarii sunt bogaţi şi foarte 
evlavioşi. Dar dau acestor oameni sărmani, 
fraţii şi surorile lor, un salariu c-abia le-ajunge 
să nu cadă din picioare de foame. Muncesc 
paisprezece ore pe zi, iarna şi vara deopotrivă, 
cu toţii, până şi copiii. Trudesc de la şase 
dimineaţa până la ora opt seara. Stau în nişte 
cocini, la patru leghe de fabrică. Şi de două ori 
pe zi fac drumul ăsta pe jos, prin noroi sau 
zloată, pe ploaie, ninsoare, 


371 


lapoviţă sau furtună. Şi asta ani în şir. Dorm 
doar patru ore pe noapte. Intr-o cameră 
cumplit de murdară şi de puturoasă stau 
înghesuite câte trei familii. Vin molimele peste 
ei şi-i seceră ca pe nişte muşte. Au făcut vreo 
crimă nenorociţii ăştia? Nu! Atunci ce-au făcut 
de-s pedepsiţi atât de aspru? Absolut nimic, 
decât că s-au născut în seminţia voastră de 
fiinţe fără minte. Ai văzut care-i soarta unui 
răufăcător în închisoare. Acuma vezi care-i 
soarta celor nevinovaţi şi cumsecade. Sunteţi 
voi oare o rasă de oameni cu cap? Oare 
nevinovaţii ăştia care duhnesc o duc mai bine 
decât ereticul din temniţă? Zău că nu. 
Pedeapsa lui e un fleac pe lângă patimile 
ăstora. După ce-am plecat noi, l-au tras pe 
roată şi i-au zdrobit oasele. Acuma-i mort şi a 
scăpat de societatea voastră scumpă. Dar 
sclavii ăştia amărâţi de-aici mor cu-ncetul de 
ani de zile şi unii n-or să scape de viaţă încă 
mulţi ani de-aici încolo. Uite cum îi învaţă 
simţul moral pe stăpânii fabricii să facă 
deosebirea între bine şi rău. Şi se consideră 
mai buni decât câinii! Ah, cât sunteţi de 
iraţionali şi proşti, cât sunteţi de mărunți! Nici 
nu pot să-ţi spun. 

Apoi lăsă seriozitatea la o parte şi se-apucă 
să-şi bată joc de noi, să râdă că ne mândream 


372 


cu faptele noastre războinice, cu marii noştri 
eroi, cu faima noastră nepieritoare, cu regii 
noştri puternici, cu aristocrația noastră de viţă 
veche, cu venerabila noastră istorie. Şi a râs 
întruna, că ţi se facea rău să-l tot auzi. Până la 
urmă s-a mai liniştit un pic şi-a zis: 

- Dar dacă mă gândesc bine, nici nu-i chiar 
aşa de râs. E de-a dreptul patetic să afli ce 
scurte vă sunt zilele, cât vă place să vă daţi în 
spectacol ca nişte copii, biete umbre fără 
noimă ce sunteţi! 

Deodată totul a dispărut din faţa ochilor mei 
şi mi-am dat seama ce se-ntâmplase. Eram din 
nou în sat la noi. în jos, spre râu, vedeam 
licărind luminile de la „Cerbul de aur”. Pe 
urmă am auzit un strigăt de bucurie în 
întuneric. 

- S-a-ntors! 

Era Seppi Wohlmeyer. Simţise deodată că-i 
clocoteşte sângele-n vine şi că-şi recapătă 
buna dispoziţie. Era semn clar că Satan se-afla 
prin preajmă. Ştia sigur asta, cu toate că era 
prea întuneric şi n-avea cum să-l vadă. Veni 
spre noi şi-o pornirăm împreună mai departe. 
Bucuria lui parcă n-avea margini. Puteai să juri 
că-i un îndrăgostit care şi-a regăsit iubita 
pierdută. Seppi era un băiat isteţ, vioi şi, spre 
deosebire de Nikolaus şi de mine, plin de 


373 


entuziasm. Era preocupat la culme de ultimul 
eveniment senzaţional şi numai de asta 
vorbea: dispariţia lui Hans Oppert, vagabondul 
satului. Lumea începuse să fie curioasă. Nu 
îngrijorată, zicea el, ci curioasă. Asta era 
cuvântul potrivit şi exprimă destul de bine 
starea de spirit. Nimeni nu-l mai zărise pe 
Hans de câteva zile. 

- De când s-a purtat ca un animal, preciză 
Seppi. 

- Ca un animal? Cum adică? întrebă Satan. 

- Păi, îşi bate mereu câinele. E un câine 
bun, singurul lui prieten. Îi e credincios, şi-l 
iubeşte, şi nu face rău nimănui. Acum două zile 
Hans l-a bătut din nou, fără nici o vină, c-aşa i- 
a venit. Câinele urla şi parcă-l implora. 
Theodor şi cu mine ne rugam şi noi de el, dar 
ne-a ameninţat şi a dat în câine mai abitir. A 
dat aşa de tare, că i-a scos un ochi. „Na, acu’ 
sunteţi mulţumiţi? ne-a zis. Uite ce-aţi făcut 
dacă v-aţi băgat unde nu vă fierbe oala! Pe 
urmă a râs, animal fără suflet ce e. 

Lui Seppi îi tremura glasul de milă şi furie. 
Ştiam ce-o să-i răspundă Satan, şi chiar aşa a 
şi fost. 

- Iar cuvântul ăsta folosit aiurea, iar insulta 
asta murdară! Animalele nu fac lucruri de- 
astea, numai oamenii. 


374 


- Mă rog, dar oricum a fost inuman din 
partea lui. 

- Nu, Seppi, n-a fost. A fost uman, specific 
uman. Şi nu-mi place deloc să te-aud vorbind 
de rău animalele, care-s mai presus ca voi. Le 
atribui apucături pe care nu le au şi pe care nu 
le are nimeni altcineva decât specia umană. 
Nici un animal nu-i atins de boala ce se 
cheamă simţ moral. Ia seama la cuvinte, Seppi. 
Dezbară-te de vorbe de-astea mincinoase. 

Vorbise cam cu asprime, cum nu făcea de 
obicei, şi-mi părea rău că nu-l prevenisem pe 
Seppi să fie mai atent la cuvântul ăla. Ştiam ce 
simţea bietul băiat. N-ar fi vrut în ruptul 
capului să-l supere pe Satan, mai degrabă i-ar 
fi jignit pe toţi ai lui. Tăceam stânjeniţi, dar 
curând am răsuflat uşuraţi. Apăru amărâtul de 
câine cu ochiul scos. Se duse drept la Satan şi- 
ncepu să i se jelească pe limba lui. Satan îi 
răspunse şi el pe-aceeaşi limbă. Era clar că 
vorbeau câineşte. Ne aşezarăm cu toţii în 
iarbă. Luna lumina şi norii-ncepuseră să se 
risipească. Satan îi luă câinelui capul în mâini 
şi-i puse ochiul la loc. Câinele se simţea 
acum mai bine. Dădea din 


375 


coadă şi-i lingea mâna lui Satan. Se vedea cât 
era de recunoscător. De spus, tot asta spunea. 
Ştiam că asta spunea, deşi nu-i înţelegeam 
limba. Cei doi vorbiră puţin câineşte. 

- Zice că stăpânu-său era beat, ne explică 
Satan. 

- Aşa e, întărirăm noi. 

- Şi peste o oră a căzut în râpa de dincolo 
de poiana dintre stânci. 

- Ştim locul, sânt vreo trei leghe până acolo. 

- Câinele a venit de mai multe ori în sat. S-a 
rugat de oameni să se ducă acolo, da' l-au 
izgonit. Nimeni nu l-a ascultat. 

Acuma ne-aducem aminte, dar atunci nu- 
nţeleseserăm ce vroia. 

- N-a vrut decât să-şi ajute stăpânul care-l 
chinuise. Altceva nu-l interesa. N-a mâncat 
nimic şi nici nu i-a trebuit. L-a vegheat două 
nopţi la rând. Ei, ce ziceţi de stirpea voastră? 
Oare numai ei i-s deschise porţile raiului, aşa 
cum vă-nvată dascălii voştri? Nu si amărâtului 
ăsta de câine? Are speța umană ceva în plus 
faţă de morala şi mărinimia câinelui ăstuia? 

Vorbi apoi cu câinele, care sărea-n sus, 
vesel şi fericit, gata să-i îndeplinească 
dorinţele. 

- Chemaţi oamenii şi mergeţi după câine. O 
să v-arate el unde-i leşul. Luaţi şi un preot cu 


376 


voi să-i facă tot dichisul, căci moartea-i pe- 
aproape. 

Şi cu asta dispăru, spre mâhnirea şi 
dezamăgirea noastră. Am chemat sătenii şi pe 
părintele Adolf şi ne-am uitat cum bietul om şi- 
a dat obstescul sfârşit. Nimănui nu-i păsa de 
el. Numai câinele jelea şi-i lingea faţa rece. 
Nimic nu-l putea împăca. L-am îngropat acolo, 
fără sicriu, fiindcă n-avea nici bani, nici 
prieteni, afară de câine. De-am fi ajuns c-o oră 
mai devreme, preotul l-ar fi trimis pe amărâtul 
ăla-n rai. Acuma-l înghiţise hăul iadului şi-avea 
să ardă-n vecii vecilor. Ce păcat că, într-o lume 
unde oamenii nu ştiu cum să-şi irosească 
timpul, nu s-a găsit o oră, una singură, pentru 
fiinţa asta nenorocită! Şi-ar fi avut atâta nevoie 
de ea! Ar fi fost puntea spre fericirea veşnică, 
în loc de durerea fară de sfârşit. M-a cuprins 
groaza când mi-am dat seama cât de 
importantă poate să fie o oră. Mi-am spus 
atunci că n-o să mai pierd timpul fără să mă 
cuprindă remuşcările. Seppi era deprimat şi 
amărât. Zicea că-i mai bine să fii câine, ca să 
nu te pândească primejdii cumplite ca astea. 
Am luat câinele acasă şi l-am ţinut la noi. Lui 
Seppi i-a venit o idee foarte bună, care ne-a 
înveselit şi ne-a făcut să mai uităm de necaz. 
Zicea că dacă animalul îl iertase pe omul care-i 


STT 


făcuse atâta rău, probabil c-o să-l ierte şi 
Dumnezeu de păcate. 

A urmat o săptămână plicticoasă. Satan n-a 
venit deloc şi nu s-a întâmplat nimic deosebit. 
Noi, băieţii, nu-ndrăzneam să mergem la 
Marget, fiindcă noaptea era lună plină şi ar fi 
prins de veste părinţii noştri. Dar ne-am 
întâlnit de câteva ori cu Ursula, care ieşise la 
plimbare cu pisica şi de la ea am aflat că 
lucrurile mergeau bine. Ursula era gătită cu 
haine noi şi se vedea c-o duce bine. Cei patru 
groşi veneau fară greş în flecare zi, dar nu-i 
cheltuiau pe mâncare, vin şi altele asemenea - 
de astea se-ngrijea pisica. 

Aşa stânci lucrurile, Marget suporta destul 
de bine singurătatea. Ba era chiar mulţumită, 
datorită lui Wilhelm Meidling. În fiecare seară 
stătea cu unchiul ei la-nchisoare câte o oră- 
două. Îl îngrăşase cu obolurile pisicii. Era însă 
curioasă să afle veşti despre Philip Traum şi 
trăgea nădejde c-o să-l mai aduc pe la ea. 
Ursula nu era nici ea mai puţin curioasă şi 
punea o mulţime de-ntrebări, mai cu seamă 
despre unchiul lui. Băieţii se distrau grozav, 
fiindcă le povestisem câte aiureli îi îndrugase 
Satan. Mare lucru nu scoase ea de la noi, căci 
Satan ne pecetluise limbile. 


378 


Ursula ne mai dădu o veste: acuma c-avea 
bani destui, îşi luase o-slugă s-o ajute prin casă 
şi la celelalte treburi. Se străduia să spună 
lucrurile cât mai firesc, ca să nu sară-n ochi, 
dar se vedea cât de colo că se umfla în pene ca 
un curcan fudul. S-o fi văzut, biata de ea, cât 
era de-ncântată c-ajunsese la o mărire ca asta 
şi cum încerca să-şi ascundă bucuria. Când am 
auzit însă ce servitor tocmise, ne-am întrebat 
dacă făcuse-un lucru cu cap. Eram noi tineri şi 
necopţi la minte, dar ştiam destule. Servitorul 
ăsta era Gottfried Narr, un băiat cumsecade şi 
cam nătâng, care nu supăra pe nimeni şi nu 
făcuse nimic rău, dar familia lui avea o pată- 
ntunecată ce-i umbrea reputaţia: cu nici şase 
luni în urmă bunică-sa fusese arsă pe rug 
pentru vrăjitorie. Când ai boala asta-n sânge 
nu-i dai de leac dacă arzi un om pe rug. Şi nu 
era deloc timpul ca Ursula şi Marget să aibă 
de-a face cu unul dintr-o familie ca asta, în 
ultimul an vânătoarea de vrăjitoare se-nteţise 
mai mult ca oricând. Nici cei mai bătrâni 
săteni nu-şi aduceau aminte să fi fost vreodată 
mai aprigă. Era destul să pomeneşti de-o 
vrăjitoare, ca să-i faci pe oameni să-şi iasă din 
minţi de frică. Şi nici nu era de mirare. De 
câţiva ani încoace apăruseră mai multe feluri 
de vrăjitoare decât erau înainte. Odinioară 


379 


vrăjitoarele erau numai femei bătrâne, dar de 
câţiva ani găseai de toate vârstele, până şi 
copii de opt-nouă ani. În zilele noastre, cine nu 
te-aşteptai avea de-a face cu diavolul, 
indiferent de vârstă sau sex. Ne străduiserăm 
noi să stârpim vrăjitoarele din mica noastră 
comunitate, dar cu cât ardeam mai multe, cu 
atât apăreau altele în locul lor. 

Odată, într-o şcoală de fete la numai zece 
leghe de noi, profesorii observaseră că 
spinarea unei eleve era toata roşie şi plină de 
băşici. Se temeau să nu fie urmele diavolului. 
Fata era speriată din cale-afară şi s-a rugat de 
ei să n-o spună. Zicea că-s doar muşcături de 
purici. Bineînţeles că lucrurile nu puteau 
rămâne aşa. S-a făcut un control şi-au găsit că 
unsprezece din cele cincizeci de fete erau 
însemnate rău de tot, iar restul, mai puţin. S-a 
făcut şi-o comisie. Cele unsprezece fete au 
început să plângă după mamele lor şi n-au vrut 
să mărturisească nimic. Zece zile şi zece nopţi 
le-au ţinut închise pe-ntuneric, în încăperi 
separate, şi le-au dat numai apă şi pâine 
neagră. După tratamentul ăsta erau trase la 
faţă şi se sălbăticiseră. Nu mai plângeau, căci 
le secaseră lacrimile. Mormăiau doar şi nu se 
atingeau de mâncare. Apoi una din ele a 
mărturisit: a povestit cum zburaseră adesea 


380 


călare pe mătură până la sabatul vrăjitoarelor, 
undeva în munţi, într-un loc pustiit de 
vânturi. Jucaseră, băuseră şi 


381 


chefuiseră cu nu ştiu câte sute de vrăjitoare şi 
cu Ucigă-l Crucea. Toate se comportaseră 
scandalos, îi ocăriseră pe preoţi şi-l huliseră pe 
Dumnezeu. Asta-i tot ce-a spus fata. Nu sub 
formă de poveste, fiindcă nu era-n stare să-şi 
amintească nici un amănunt, dacă nu i le 
pomeneai unul câte unul. Comisia, însă, ştia 
ce-are de făcut, ştia ce-ntrebări să pună, căci 
fuseseră scrise toate cu două sute de ani în 
urmă, special pentru a fi de folos unor comisii 
ca asta. 

- JAi făcut aşa şi pe dincolo? o întrebau 
membrii comisiei. 

Fata răspundea mereu „da”. Era sfârşită, 
sleită de puteri, şi parcă nici nu-i mai păsa. 
Când celelalte zece auziră de ea că a 
mărturisit, mărturisiră şi ele şi răspunseră 
„da” la toate întrebările. Pe urmă le-au ars pe 
rug pe toate deodată. Aşa şi trebuia, c-aşa era 
drept. Toată suflarea satului s-a dus să caşte 
gura. M-am dus şi eu. Dar, când am văzut că 
una din ele era o fată drăgălaşă cu care mă 
jucam uneori, când am văzut-o acolo ca vai de 
ea, legată de rug cu lanţuri, când am văzut-o 
pe maică-sa plângând amarnic şi înecând-o-n 
sărutări, agăţându-i-se de gât şi strigând: 
„Doamne, Dumnezeul meu”, m-am cutremurat 
şi-am plecat în grabă. 


382 


Era un ger cumplit când au ars-o pe bunica 
lui Gottfried. Dacă te durea capul, ea te freca 
pe cap şi pe gât şi te vindeca. Aşa spunea ea, 
dar toată lumea ştia c-o facea cu ajutorul 
diavolului. Şi tocmai de asta o-nvinuiseră toţi. 
Aveau de gând s-o ia la întrebări, dar 
bătrâna i-a oprit şi a mărturisit 


383 


fară-nconjur că era-n cârdăşie cu Necuratul. 
Aşa c-au hotărât s-o ardă în piaţa publică, a 
doua zi în zori. Omul care trebuia să facă focul 
ajunse primul şi-şi văzu de treabă. A doua zi 
sosi ea, adusă de soldaţi. O lăsară acolo şi 
plecară după altă vrăjitoare. Neamurile ei nu 
veniseră: dacă se-nfuria mulţimea, putea să-i 
facă de două parale şi chiar s-arunce cu pietre 
după ei. M-am dus să-i dau bătrânei un măr. 
Stătea ghemuită lângă foc să se încălzească şi 
aştepta. Buzele uscate şi mâinile zbârcite i se- 
nvineţiseră de frig. Apăru şi-un străin, un 
drumeţ care trecea pe-acolo. îi vorbi blând şi, 
văzând că nu eram decât eu prin preajmă, zise 
că-i părea rău de ea. O-ntrebă dacă era 
adevărat ce mărturisise. Ea-i răspunse că nu. 
Omul rămase uimit când o auzi şi se-ntristă şi 
mai tare. 

- Atunci de ce-ai mărturisit? o-ntrebă el. 

- Sunt bătrână şi săracă lipită pământului, 
zise ea. Muncesc să-mi câştig o pâine. N- 
aveam încotro, trebuia să mărturisesc. Dacă 
nu recunoşteam, poate că-mi dădeau drumul şi 
m-ar fi nenorocit de-a binelea. Nimeni n-ar fi 
uitat c-am fost bănuită odată de vrăjitorie şi n- 
aş mai fi găsit nimic de lucru. Oriunde m-aş fi 
dus, toţi ar fi pus câinii pe mine. Aş fi murit de 
foame curând-curând. Tot mai bun e focul. 


384 


Scap repede. Aţi fost buni cu mine. Vă 
mulţumesc la amândoi. 

Se ghemui mai aproape de foc şi-ntinse 
mâinile să se-ncălzească. Fulgii moi de nea i se 
aşezau în tăcere pe capul cărunt, făcând ca 
albul părului să pară mai curat. Mulțimea 
începu să se adune. Un ou zbură spre ea şi-o 
lovi în 


385 


ochi. Se sparse şi-ncepu să-i curgă pe faţă. 
Toata lumea pufni în râs. 

l-am povestit odată lui Satan de cele 
unsprezece fete şi de bătrână, dar toată istoria 
nu l-a mişcat defel. A spus doar că aşa suntem 
noi, oamenii, şi că tot ce facem nu are noimă. 
A spus c-a văzut când s-au plămădit oamenii. 
Nu din lut, ci din noroi. Sau, mă rog, mai mult 
din noroi decât din lut. Ştiam unde bate: simţul 
moral. Îmi citi gândul şi-ncepu să râdă de 
parcă-l gâdilase cineva. Apoi chemă un bou de 
pe-o pajişte, îl mângâie şi vorbi cu el. 

- Uite, ne zise, ăsta n-ar lăsa copii să moară 
de foame, nu i-ar lăsa singuri să-şi piardă 
minţile de groază ca să-i ardă pe urmă, fiindcă 
au mărturisit lucruri născocite de alţii mai 
bătrâni, lucruri care nu  se-ntâmplaseră 
nicicând. N-ar zdrobi inima unei sărmane 
bătrâne nevinovate şi nici n-ar face-o să se 
teamă de semenii ei. Şi nu şi-ar bate joc de ea 
tocmai când îi e sfârşitul aproape. Animalul 
ăsta nu s-a mânjit cu simţul moral. E asemenea 
îngerilor. Nu ştie ce-i răul şi nici nu-l 
făptuieşte. 

Încântător cum era, Satan putea să te 
jignească de moarte dacă aşa-i venea. Şi-i 
venea totdeauna când era vorba de specia 


386 


umană. O privea mereu de sus şi nu găsea 
măcar un cuvânt bun pentru ea. 

Cum vă spuneam, noi, băieţii, ne cam 
îndoiam că făcuse bine Ursula când îl luase-n 
slujba ei tocmai acum pe unul din familia Narr. 
Şi-am avut dreptate să ne-ndoim. Oamenii au 
aflat şi au fost fireşte revoltați. Unde mai pui 
ca Marget şi Ursula n-aveau destul nici pentru 
ele. Cu ce să mai hrănească o gură? De unde 
bani? Asta-i interesa în primul rând şi, ca să 
afle, s-au hotărât să nu-l mai ocolească pe 
Gottfried şi au început să intre-n vorbă cu el. 
Lui îi plăcea să pălăvrăgească în voie, nu 
vedea nici un rău în asta şi nici nu se gândea 
la vreo cursa. Cât despre vorbărie, se putea 
lua la-ntrecere cu gaiţele din port. A 

- Bani! zicea el. Păi au o grămadă. Imi dau 
doi groşi pe săptămână, pe lângă mâncare. Şi 
trăiesc amândouă în mare îndestulare, pe 
cinstea mea. Nici prinţul nu se-nfruptă din 
bunătăţi ca ale lor. 

Lucrurile astea ciudate le-a povestit 
astrologul părintelui Adolf, duminică 
dimineaţa, când se-ntorceau de la slujbă. 
Părintele era foarte tulburat. 

- Trebuie să cercetăm, făcu el. 

Pretindea că trebuie să fie lucru necurat la 
mijloc şi-i îndemnă pe săteni să intre iar în 


387 


vorbă cu Marget şi Ursula şi să bage de seamă 
la tot ce se-ntâmplă. Le mai spuse să fie cu 
ochii-n patru ca să nu-i bănuiască ele c-au 
vreun gând ascuns. La-nceput oamenii s-au 
cam codit să calce într-un loc blestemat ca 
ăsta, dar părintele le spuse să n-aibă nici o 
grijă că-s sub paza lui şi n-o să li se întâmple 
nimic. Mai ales dacă iau cu ei un strop de apă 
sfinţită şi ţin la-ndemână mătăniile şi crucea. 
Asta-i linişti şi-i făcu să pornească la luptă cu 
dragă inimă. Invidia şi răutatea îi împinseră pe 
cei mai josnici în primele rânduri. 

Şi-aşa sărmana Marget se trezi că-i vin din 
nou oameni în casă. Era fericită ca o mâţă 
care-a dat de căldură. Ca orice om, se bucura 
că-i merge bine şi nu se dădea-n lături să se 
fudulească puțin. Era  recunoscătoare că 
oamenii se-apropie de ea şi că prietenii şi 
ceilalţi săteni îi arată din nou prietenie. Poate 
fi ceva mai rău decât să te vezi disprețuit şi 
părăsit de vecini? Dintre toate, asta-i poate cel 
mai greu de îndurat. 

Opreliştile  odată-nlăturate, eram şi noi 
liberi să mergem din nou acolo. Şi chiar aşa 
tăceam zi de zi, cu părinţi cu tot. Pisica se- 
ntrecea pe sine, făcând să răsară ca din 
pământ  mese-mbelşugate şi bucate alese 
pentru oaspeţi, mâncăruri şi vinuri cum nu 


388 


mâncaseră şi nu băuseră ei vreodată. De auzit, 
auziseră de ele, poate doar de la servitorii 
prinţului. Până şi vasele şi tacâmurile erau cu 
totul neobişnuite. 

Uneori Marget nu reuşea deloc să se 
dumirească şi-o sâcâia pe Ursula cu-ntrebări. 
Bătrâna însă se ţinea tare şi-i dădea zor cu 
providenţa, fară să pomenească o vorbuliţă 
despre pisică. Marget ştia că providenţa face 
minuni, dar nu putea să creadă că tot belşugul 
lor de-acolo se trăgea. Se temea însă ca nu 
cumva vorbele ei s-aducă altă nenorocire. Se 
gândise şi ea la vrăjitorie, dar alungă îndoiala. 
Doar începuse să le meargă bine înainte de 
venirea lui Gottfried în casă. Pe de altă parte, 
ştia cât e Ursula de pioasă şi de pornită 
împotriva vrăjitoarelor. Când apăruse 
Gottfried, providenţa era  înstăpânită-n 
gospodăria lor şi primea recunoştinţa cuvenită. 
Pisica nu se supăra din pricina asta, arătându- 
se cu cât trecea vremea mai generoasă. 

În orice comunitate, mare sau mică, există 
mulţi oameni care nu-s nici răi, nici 
ranchiunoşi de felul lor. Fac rău numai 


389 


când intră frica-n ei, când le e-n joc propriul 
interes ori când se-ntâmplă cine ştie ce. Aşa 
era şi-n Eseldorf. Mulţi săteni erau cumsecade 
şi de treabă în mod obişnuit. Acum însă, când 
vremurile nu erau deloc obişnuite, de groaza 
vrăjitoarelor pierise orice urmă de bunătate şi- 
nţelegere din suflete. Cu toţii se temeau de 
întâmplările inexplicabile care se petreceau în 
casa lui Marget. Nici o clipă nu se-ndoiau că-i 
o treabă vrăjitorească la mijloc şi frica le 
întuneca minţile. Mai erau şi unii la care li se 
rupea inima când se gândeau ce primejdie le 
paşte pe Marget şi Ursula, dar bineînţeles că 
n-o spuneau. Nici n-ar fi fost prudent. Aşa că 
toţi ceilalţi îşi vedeau de-ale lor şi nu s-a găsit 
unul măcar care s-o sfătuiască pe fata 
neştiutoare şi pe bătrâna fară minte, să le 
prevină că trebuie să-şi schimbe noul fel de 
viaţă. Noi, băieţii, vroiam să le prevenim, dar 
când era la o adică, de teamă dădeam bir cu 
fugiţii. N-aveam în noi destulă bărbăţie şi curaj 
să fim generoşi. Dacă dădeam de bucluc? Nici 
unul nu ne-am mărturisit slăbiciunea şi am 
făcut ce-ar fi făcut şi ceilalţi dac-ar fi fost în 
locul nostru: ne vedeam de ale noastre. Ştiam 
că suntem josnici că mâncăm şi bem din 
bunătăţile lui Marget, la rând cu toată 
adunătura aia de iscoade, şi că ne-nghesuiam 


390 


s-o măgulim şi să-i facem complimente la fel ca 
ceilalţi. Ne uitam ce fericită era Marget, o 
fericire prostească, şi ne cuprindeau 
remuşcările, dar n-am scos unul o vorbă măcar 
s-o prevenim. Era fericită, mândră ca o 
prinţesă şi-aşa de recunoscătoare că i se- 
ntorseseră prie 

tenii! Şi când te gândeşti că în tot timpul 
acesta oamenii n-o slăbeau din ochi ca să aibă 
ce să-i povestească părintelui Adolf! 

Numai că el nu se dumerea defel. Trebuia 
să fie vreun vrăjitor prin preajmă, dar-unde? 
Pe Marget şi pe Ursula nu le văzuse nimeni 
făcând scamatorii, şi nici pe Gottfried. Cu 
toate astea vinul şi bucatele nu se mai 
sfârşeau, iar dacă mergeai în vizită la Marget, 
nu exista să vrei ceva şi să nu găseşti. Minuni 
ca astea erau ceva obişnuit pentru vrăjitori şi 
cei ce se pricepeau la farmece. Nimic nou pân- 
aici. Dar să le faci pe toate fără descântece, 
bubuituri, zguduituri, fulgere sau invocări de 
spirite, asta era ceva nou, cu totul neobişnuit. 
În cărţi nu scria nimic care să semene cu cele 
întâmplate. Lucrurile vrăjite erau întotdeauna 
ireale. Dacă-l scoţi din locul vrăjit, aurul se 
face ţărână, bucatele se strică şi pe urmă 
dispar. Acum, însă, proba asta dădu greş. 
Iscoadele-i aduceau bucatele, părintele Adolf 


391 


se ruga deasupra lor şi le descânta, dar în 
zadar. Toate rămâneau la fel de-adevărate ca 
înainte. Natura-şi urma cursul şi bucatele se 
stricau, da-n tot atâta timp ca şi cele obişnuite. 
Părintele Adolf nu era doar încurcat, era 
exasperat. Pentru că dovezile aproape-l 
convinseseră - dar asta n-o mărturisea 
nimănui - că nu era nici o vrăjitorie la mijloc. 
Nu era pe de-a-ntregul convins, fiindcă putea 
să fie o formă nouă de meşteşug vrăjitoresc. 
Mai rămânea o cale: dacă bunătăţile-astea nu 
veneau din afară, ci apăreau de-acolo, din- 
ăuntru, atunci era cu siguranţă vrăjitorie. 


392 


7 


Peste şapte zile Marget urma să dea o 
petrecere cu patruzeci de invitaţi. Minunată 
ocazie! Casa era răzleţită de celelalte, aşa că 
iscoadelor nu le era greu să stea cu ochii pe 
ea. Deci stătură cu ochii pe ea o săptămână- 
ntreagă, zi şi noapte... Ai casei ieşeau şi intrau 
ca de obicei, dar erau tot timpul cu mâinile 
goale. Nici ei, nici alţii n-aduceau nimic. Asta 
era limpede. Bucatele pentru patruzeci de 
persoane nu se aduceau de-afară. Şi asta era 
limpede ca lumina zilei. Dacă cineva ajuta în 
vreun fel, ajutorul nu venea decât dinăuntru. E 
drept că Marget pleca seară de seară cu coşul 
după ea, dar iscoadele văzuseră cu ochii lor că 
se-ntorcea cu el gol. 

La prânz casa se umplu de oaspeţi. Mai 
târziu veni şi părintele Adolf. Nu mult după el 
apăru astrologul, deşi Marget nu-l invitase. 
Iscoadele îi spuseseră că nu venise nimeni cu 
braţele-ncărcate, nici pe uşa din faţă, nici pe 
cea din spate. Când intră, văzu că petrecerea 
era-n toi. Toţi mâncau vârtos. Se uită în jur şi 
băgă de seamă că toate bucatele-alea alese şi 
fructele, fie ele de prin partea locului sau nu, 
erau ca oricare altele, supuse pieirii. Nu-i 
scăpă nici că erau proaspete şi fără cusur. Nici 


393 


vorbă de apariţii stranii, descântece ori 
bubuituri. Dar acum se lămurise. Era vrăji- 
torie. Şi nu numai atât: era un fel de vrăjitorie 
nouă, la care nimeni nici nu visase măcar. O 
forţă teribilă, copleşitoare. Astrologul se hotări 
să-i descopere taina. Vestea o să meargă până 
departe, o s-ajungă în cele mai ascunse colţuri 
ale lumii şi o să facă toate seminţiile să- 
ncremenească de uimire. Numele lui o să se- 
acopere de glorie eternă. Dăduse norocul 
peste el, şi încă unul nemaipomenit, copleşitor. 
Mai-mai să-l apuce ameţeala de-atâta fericire 
pe bietul astrolog. 

Toţi îi făcură loc. Politicoasă, Marget îl pofti 
să stea jos, iar Ursula îi porunci lui Gottfried 
să aducă o masă pentru distinsul oaspete. 
Bătrâna îi puse-n faţă tot ce trebuie şi-l întrebă 
apoi ce-i doreşte inima. 

- Adu-mi ce vrei, zise astrologul. 

Cei doi servitori aduseră bucate din cămară 
şi câte o sticlă de vin alb şi roşu. Astrologul, 
care neîndoielnic nu văzuse asemenea bunătăţi 
pân-atunci, îşi turnă o cană de vin roşu şi o 
dădu peste cap. Mai turnă una şi pe urmă 
începu să mănânee cu poftă. 

Nu m-aşteptam să vină şi Satan, fiindcă 
trecuse mai mult de-o săptămână de când nu 
mai ştiam nimic de el. Dar iată-l că-şi făcu 


394 


apariţia. Simţeam că era acolo, deşi aveam o 
grămadă de oameni în faţă şi nu puteam să-l 
văd. L-am auzit cum îşi cerea scuze că venise 
nepoftit. Dădu să plece. Marget, însă, se grăbi 
să-l oprească. El îi mulţumi frumos şi rămase 
mai departe la petrecere. Fata îl luă cu ea şi-l 
prezentă prietenelor, lui Meidling şi câtorva 
dintre oaspeţii mai în vârstă. Se-auzeau şoapte 
după şoapte: 

- E străinul de care-am tot auzit, dar nu l- 
am zărit pân-acuma  fiindcă-i mereu pe 
drumuri. 

- Măi, dar chipeş mai e! Cum îl cheamă? 

- Philip Traum. 


395 


- Păi i se potriveşte! 

(Uitasem să vă spun, „lraum” înseamnă pe 
nemţeşte „vis”.) 

- Ce meserie are? 

- Invaţă, să se facă preot, aşa zice lumea. 

- Înfăţişarea chipeşă a să-i aducă noroc. O 
s-ajungă cardinal. 

- Dar de unde vine? 

- De undeva de pe la tropice. Se spune că 
are un unchi bogat pe-acolo. 

Şi tot aşa mai departe. Se-mbulzeau cu toţii 
să-l cunoască şi să-i vorbească. Toată lumea 
observase că-n casă se lăsase dintr-odată o 
răcoare plăcută. Se cam mirară ei, fiindcă 
afară soarele dogorea ca înainte şi cerul era 
senin, dar fireşte că nimeni nu ghici pricina. 

Astrologul băuse a doua cană cu vin şi şi-o 
turnă pe-a treia. Când puse sticla jos, o 
răsturnă din greşeală. O prinse 

Insă repede, şi n-apucă să se verse prea 
mult din ea. O ridică s-o vadă în lumină. 

- Ce păcat! făcu el. Asta-i vin domnesc. 
Deodată faţa i se lumină ca de-o bucurie, ca 
de-o victorie ori de cine ştie ce altceva. 

- Aduceţi repede o carafă, zise el. 

I-o aduseră şi se apucă să toarne-n ea vinul 
din sticlă. Licoarea rubinie ţâşni gâlgâind în 
carafa albă şi-ncepu să se ridice încet-încet 


396 


până ajunse la margine. Toţi se uitau 
înmărmuriţi şi-şi ţineau răsuflarea. 


397 


- Ia priviţi, zise el ridicând sticla. E încă 
plină. 

M-am uitat la Satan, care s-a şi făcut 
nevăzut în aceeaşi clipă. Părintele Adolf se 
ridică atunci în picioare. Era roşu la faţă şi 
agitat. 

- Casa asta e vrăjită şi blestemată! rosti el 
cu voce tunătoare făcându-şi cruce. 

Lumea începu să ţipe şi toţi se buluciră spre 
uşă. 

- Ştiu acuma cine-s vinovatii şi-i chem pe cei 
din casa asta să... 

Dar vorbele i se opriră-n gât şi-l văzurăm 
cum se face stacojiu. L-am zărit atunci pe 
Satan care, ca o pojghiţă străvezie, se 
strecură-n trupul astrologului. După asta astro- 
logul ridică o mână şi rosti cu un glas care 
părea al lui: 

- Staţi! Rămâneţi pe loc! 

Toţi încremeniră unde erau. 

- Aduceţi o pâlnie. 

Îngrozită şi tremurând din toate- 
ncheieturile Ursula o aduse. El vârâ pâlnia în 
sticlă, luă carafa cea mare şi-ncepu să toarne 
vinul înapoi. Oamenii se holbau cu gurile 
căscate. Doar ştiau că sticla era plină când 
începuse el să toarne. Astrologul goli toată 


398 


carafa în sticlă şi zâmbi către cei din jur. Pe 
urmă chicoti şi le zise cu indiferenţă: 

- Asta-i o nimica toată. Oricine-o poate face! 
Ce mare lucru! Dar eu, cu puterile mele, sunt 
în stare să fac lucruri şi mai şi. 

- Oh, Dumnezeule, e posedat! strigară cu 
toţii, năpustindu-se înspăimântați spre uşă. 

Casa se goli iute şi rămăserăm numai noi, 
băieţii, şi Meidling. Noi ştiam secretul şi l-am fi 
dezvăluit dac-am fi putut, dar nu puteam. li 
eram recunoscători lui Satan că sărise-n ajutor 
la timp. 

Marget, albă ca varul, plângea de ţi se 
rupea inima. Meidling stătea ca o stană de 
piatră. La fel şi Ursula. Dar cel mai de plâns 
era Gottfried. Nici nu se putea ţine pe picioare, 
aşa era de pierit şi îngrozit. Ştiţi doar că se 
trăgea dintr-o familie, de vrăjitori şi-ar fi fost 
vai şi-amar să cadă bănuiala asupra lui. Veni şi 
Agnes din preumblare, cu aerul unei mâţe 
cuminţi şi pioase. Încercă să se frece de 
Ursula, fiindcă simţea nevoia să fie mângâiată, 
dar Ursula se temea de ea. Se feri, cu grijă, 
însă, ca să nu pară nepoliticoasă, căci nu se 
face să ai relaţii încordate c-o asemenea pisică. 
Noi, băieţii, o luarăm pe Agnes în braţe şi o 
mângâiarăm. Nu şi-ar fi ales-o Satan ca 
prietenă dacă n-ar fi avut o părere bună despre 


399 


ea. Şi asta era garanţia cea mai grozavă 
pentru noi. După cât se părea, Satan se- 
ncredea în orice care n-avea simţ moral. 

Afară, oaspeţii îngroziţi se risipiră care- 
ncotro şi o luară la goană că-ţi venea să le 
plângi de milă. Făceau atâta tărăboi cu 
tropăitul, plânsetele, ţipetele şi strigătele lor, 
c-adunară curând tot satul. Inspăimântaţi şi 
cuprinşi de panică, oamenii veneau grămadă, 
se-mbrânceau şi se-nghionteau unii pe alţii. 
Când apăru părintele Adolf, mulţimea se 
despărţi în două, ca Marea Roşie la trecerea 
Profetului. Şi pe poteca deschisă astfel venea 
bodogănind astrologul. Pe unde trecea el cu 


paşi 


400 


mari, şirurile se strângeau la loc şi oamenii 
amuţeau de groază, cu privirile îngheţate şi 
răsuflarea tăiată. Nişte femei chiar leşinară. 
După ce-a trecut astrologul, mulţimea s-a 
adunat la un loc şi-a pornit-o în urma lui. 
Mergeau la distanţă, vorbeau agitaţi şi puneau 
tot felul de întrebări să afle ce se-ntâmplase. 
Povestea o pornea apoi din gură-n gură, cu 
unele adăugiri care curând umflaseră carafa 
până ajunsese butoi şi făcuseră sticla să-nghită 
vinul din butoi şi tot să rămână goală până la 
urmă. 

Când ajunse în piaţă, astrologul se-ndreptă 
spre un scamator cu haine fistichii, care- 
nvârtea în aer trei mingi de alamă. Îi luă 
mingile şi se-ntoarse spre mulţime. 

- Amărâtul ăsta de măscărici, glăsui el, nu- 
şi cunoaşte meseria. Uitaţi-vă aici, să vedeţi un 
adevărat maestru. 

Zicând aşa, zvârli în sus minge după minge 
şi le facu să se-nvârtească prin aer într-un oval 
subţire şi strălucitor. Mai zvârli una şi-ncă una 
şi-n curând nimeni nu mai avea habar de unde 
le scotea. Mai aruncă una şi-ncă una şi-ncă 
una. Ovalul se lungea mereu, iar mâinile i se 
mişcau atât de iute că, la un moment dat, nu le 
mai deosebeam. Semănau a-mpletitură sau a 
ceva fără formă precisă. Unii ziceau că zburau 


401 


vreo sută de mingi prin aer. Ovalul se lungise 
şi-ajunsese la douăzeci de picioare. Strălucea 
de-ţi era mai mare dragul. După asta, 
astrologul băgă mâinile-n buzunar şi porunci 
mingilor să se-nvârtească singure. lar ele îi 
dădură ascultare. 

- Gata, ajunge! spuse el peste câteva clipe. 

Ovalul se frânse, mingile căzură cu zgomot 
şi se-mprăştiară care-ncotro. Pe unde cădeau, 
oamenii se fereau îngroziţi din calea lor şi n-ar 
fi pus mâna pe ele nici morţi. Pe astrolog îl 
pufni râsul. Işi bătu joc de ei şi le spuse că-s 
laşi şi fricoşi ca nişte babe. Zări apoi o sârmă 
întinsă şi zise că proşti mai sunt oamenii dacă 
dau bani să se uite la un saltimbanc 
nepriceput, care face de ocară arta asta 
frumoasă. S-aştepte ei să vadă ce-nseamnă 
măiestrie. Făcu un salt şi sări direct pe sârmă. 
Apoi ţopăi într-un picior de la un cap la altul şi 
înapoi, cu mâinile la ochi. Pe urmă se puse să 
facă tumbe înainte şi înapoi, douăzeci şi şapte 
la număr. 

Se auziră murmure de uimire, fiindcă 
astrologul era bătrân şi până atunci se mişcase 
anevoie, uneori chiar şchiopătase. Acum însă 
se arăta destul de sprinten şi-şi facea 
giumbuşlucurile cu cea mai mare vioiciune. In 
cele din urmă sări ca o minge de pe sârmă şi-o 


402 


luă pe drum în sus, până dispăru după colţ. 
Spectatorii, palizi şi muţi de uimire, răsuflară 
uşuraţi şi se priviră unii pe alţii, de parc-ar fi- 
ntrebat: „A fost aievea? Ai văzut şi tu sau am 
visat?” începură să vorbească între ei cu 
jumătate de glas, se împărţiră în grupuri tot 
mai mici şi se risipiră pe la casele lor. 
Vorbeau, dar erau tot înspăimântați. Mergeau 
unul lângă altul, cu chipurile apropiate, se- 
apucau strâns de braţ şi făceau tot felul de 
mişcări, cum fac oamenii când sunt zguduiţi 
sufleteşte. 

Noi, băieţii, ne ţineam după taţii noştri şi 
trăgeam cu urechea la ce şuşoteau. Când s- 
au adunat acasă să stea de 


403 


vorbă, noi tot pe lângă ei eram. Erau tare trişti 
fiindcă, ziceau ei, o mare nenorocire o să se- 
ăbată peste satul nostru după ce ne-au năpădit 
vrăjitoarele şi diavolii. Tata îşi aduse-aminte 
atunci că părintelui Adolf îi pierise glasul când 
vroise să-i denunțe pe cei din casă. 

- Pân-acuma n-au îndrăznit să se-atingă de- 
un slujitor al Domnului. Nu pricep cum de-au 
putut-o face-acum! Doar avea şi crucifix, nu? 

- Da, întăriră ceilalţi, l-am văzut şi noi. 

- E grav, prieteni, foarte grav. Până azi mai 
eram la adăpost, dar acuma, gata, s-a sfârşit! 

Ceilalţi se cutremurară şi repetară ca 
pentru ei: 

- Da, s-a sfârşit. Dumnezeu şi-a luat mâna 
de pe noi. 

- Aşa e, spuse tatăl lui Seppi Wohlmeyer, n- 
avem cui cere ajutor. 

- Oamenii or să-şi dea seama de asta, grăi 
judecătorul, tatăl lui Nikolaus, şi disperarea o 
să-i facă să-şi piardă curajul şi puterile. Grele 
vremuri venit-au peste noi! 

Şi oftă. Wohlmeyer spuse şi el tulburat: 

- Vestea o să zboare pretutindeni şi străinii 
or să ne ocolească satul, fiindcă Dumnezeu şi-a 
luat mâna de pe noi. O să fie greu şi pentru 
„Cerbul de aur”. 


404 


- Adevăr grăieşti, vecine, spuse tata. Pe toţi 
o să ne lovească necazul. Bunul nostru nume, 
averea o să aibă de suferit. Şi, Dumnezeule...! 

- Ce-i? 

- Dacă se-ntâmplă asta, s-a sfârşit cu noi! 


405 


- Ce-i, um Gottes Willen?! 

- Interdictul! 

Cuvântul căzu ca un trăsnet, şi cu toţii 
rămaseră încremeniţi de groază. Când îşi 
dădură seama ce nenorocire-i paşte, tresăriră 
de parcă le-ai fi turnat în cap o găleată cu apă 
rece. Lăsară gândurile la o parte şi se puseră, 
de îndată pe croit planuri, că să găsească o 
portiţă de scăpare. Unul zise una, altul zise 
alta, întoarseră problema pe toate feţele şi tot 
chibzuită până se făcu seară şi-şi mărturisiră 
că deocamdată nu luaseră nici o hotărâre. Se 
despărţiră trişti, cu inima grea, plină de 
presimţiri sumbre. 

Pe când îşi luau rămas-bun, m-am furişat 
afară şi-am pornit-o spre Marget, să văd ce se- 
ntâmplă acolo. Pe drum m-am întâlnit cu multă 
lume, dar nimeni nu mi-a răspuns la salut. Ar fi 
trebuit să mă mir, dar mi-am dat seama că 
oamenii erau aşa de răvăşiţi de spaimă, că-şi 
pierduseră capul de tot. Erau palizi şi traşi la 
faţă. Umblau ca bezmeticii. Mergeau cu ochii 
deschişi, dar nu vedeau nimic. Mişcau din 
buze, dar nu scoteau un sunet. Amărâţi, îşi 
frângeau mâinile fără să ştie de ei. 


1 Pentru numele lui Dumnezeu (în limba germană în 
original) 


406 


Când am ajuns, la Marget parcă era 
înmormântare. Fata stătea lângă Wilhelm pe 
canapea, dar nici unul nu zicea nimic. Nici 
măcar nu se ţineau de mână. Amândoi erau 
negri la faţă de supărare. Marget avea ochii 
roşii de-atâta plâns. 


407 


- Îl tot implor să plece, spuse ea, să nu mai 
vină pe-aici, să-şi salveze viaţa. Nu pot să-ndur 
să fiu ucigaşa lui! Casa asta-i blestemată şi n-o 
să scăpăm nici unul de rug. Dar uite la el că nu 
vrea să m-asculte. Vrea să piară odată cu noi. 

Wilhelm zise că n-o să plece. Dacă Marget e 
la ananghie, locul lui e alături de ea şi n-o să 
se clintească de-acolo orice s-ar întâmpla. Fata 
începu să plângă iar. Mi se rupea inima pentru 
ea. Acuma-mi părea rău că venisem. Se auzi 
atunci o bătaie în uşă. Intră Satan, proaspăt, 
chipeş şi voios, aducând cu el o adiere de 
bucurie, care ne molipsi îndată pe toţi. Nu 
pomeni nimic de cele-ntâmplate şi nici de 
groaza care  le-ngheţa tuturor sătenilor 
sângele-n vine, ci-ncepu să vorbească de tot 
felul de lucruri vesele şi minunate. Vorbi mai 
întâi de muzică. Foarte isteţ din partea lui, 
fiindcă alungă mâhnirea fetei şi-o facu să fie 
numai ochi şi urechi. Biata de ea nu mai auzise 
pe nimeni vorbind aşa de bine şi de frumos 
despre muzică. Se simţea atât de fericită, era 
atât de fermecată de ce-auzea, că toată 
simţirea i se vedea pe faţă şi-n vorbe. Observă 
şi Wilhelm asta şi nu se arătă prea încântat. 
Satan trecu apoi la poezie şi ne recită ceva. 
Recită frumos şi Marget îl privi din nou vrăjită 
şi din nou Wilhelm nu se arătă prea încântat. 


408 


De data asta băgă de seamă şi Marget şi o 
năpădi remuşcarea. 

In seara aceea am adormit fericit. Ascultam 
ropotul ploii în geamuri şi bubuitul înfundat al 
tunetului. Noaptea târziu, Satan mă sculă din 
somn şi-mi spuse: 

- Hai cu mine. Unde vrei să mergem? 


409 


- Cu tine, oriunde. 

Dintr-odată ne izbi lumina orbitoare a 
soarelui. 

- Suntem în China, zise el. 

Fusese o surpriză cum n-am mai avut 
niciodată. Eram beat de fericire şi mândru 
nevoie mare la gândul c-ajunsesem aşa 
departe, cum n-ajunsese nimeni din satul 
nostru, nici chiar Bartel Sperling, care se 
umfla-n pene cu călătoriile lui. Ne-am învârtit 
în zbor deasupra împărăției mai mult de-o 
jumătate de ceas şi am văzut-o de la un cap la 
altul. Erau lucruri de necrezut, unele 
încântătoare, altele înfricoşătoare că nici nu 
puteai să crezi că există. De exemplu... Dar am 
să vorbesc de asta mai târziu. Tot atunci o să 
vă spun şi de ce-a ales Satan tocmai China. 
Acuma nu vreau să-mi întrerup istorisirea. În 
cele din urmă ne-am oprit şi am coborât pe 
pământ. 

Ne-am aşezat pe vârful unui munte, care se- 
nălţa deasupra unei întinderi de stânci cu 
trecători şi văi, râuri şi câmpii, presărate cu 
oraşe şi sate ce dormitau la soare. Undeva, 
departe, se zărea un petic albastru de mare. 
Era un tablou liniştit, de vis, care-ţi fermeca 
ochiul şi-ţi picura tihnă în suflet. De ne-ar sta-n 
puteri să schimbăm peisajul ori de câte ori 


410 


simţim nevoia, viaţa ni s-ar părea mai uşoară. 
O schimbare ca asta mută povara existentei de 
pe un umăr pe celălalt şi-ţi goneşte din minte 
şi din trup necazurile care te sâcâie. 

Şi cum stăteam de vorbă cu Satan, mi-a 
venit ideea să-ncerc să-l conving să se poarte 
altfel. I-am spus toate câte le făcuse şi l-am 
rugat să se gândească mai bine şi să nu mai 
facă oamenii să sufere. l-am mai spus că-mi 
dau seama că n-are intenţii rele, dar c-ar 
trebui să se gândească şi la urmări înainte de a 
face un lucru, aşa la nimereală şi sub impulsul 
momentului, cum le făcea el pe toate. Atunci n- 
o să mai pricinuiască atâta rău. Satan nu se 
supără că i-am vorbit pe şleau. Părea doar 
surprins şi amuzat. 

- Fac eu oare lucrurile la-ntâmplare? zise el. 
Nici pomeneală de-aşa ceva! Şi să stau să mă 
gândesc la ce o să vină după aia? Ce rost are? 
Ştiu întotdeauna dinainte ce-o să vină. 

- Vai, Satan, dar cum de-ai putut să faci 
toate astea? 

- Am să-ţi explic cum, şi-ncearcă să-nţelegi, 
dacă poţi. Voi sunteţi o specie aparte. Orice 
om e o maşină de suferinţe şi una de fericire, 
puse la un loc. Amândouă lucrează armonios şi 
cu mare precizie, pe principiul „dă şi ia”. După 
orice fericire care-apare într-o parte, vine de 


411 


îndată o supărare sau o durere, poate chiar 
mai multe, în cealaltă parte. De cele mai multe 
ori, viaţa omului e împărţită aproape egal între 
fericire şi nefericire. Când nu e aşa, cu 
siguranţă că predomină nefericirea. Niciodată 
invers. La unii maşina de suferinţe face 
aproape toată treaba singură. Un om ca ăsta 
trece prin viaţă aproape fără să ştie ce-i 
fericirea. Pe orice pune mâna, orice face nu-i 
aduce decât nefericire. Ai văzut vreodată 
oameni ca ăştia? Pentru ei viaţa nu are farmec, 
nu-i aşa? E-o pacoste. Uneori, un ceas de 
bucurie îl plătesc cu ani şi ani de nenorociri. 
Nu ştiai? Se-ntâmplă din când în când. Am 
să-ţi 


412 


dau un exemplu sau două. Nu-i nevoie să-ţi mai 
spun că oamenii din satul tău nu-nseamnă 
nimic pentru mine. 

N-am vrut s-o recunosc pe faţă şi i-am 
răspuns că bănuiam c-aşa stau lucrurile. 

- Da, nu dau doi bani pe ei. Şi nici nu i-aş 
putea preţui, de vreme ce deosebirea între ei 
şi mine e de necuprins. Ei n-au nici un pic de 
minte. 

- Minte? 

- Da, n-au nimic de felul ăsta. O să-ţi arăt 
cândva ce numeşte omul minte şi, când am să- 
ţi descriu amănunţit tot haosul de-acolo, ai să- 
nţelegi. Oamenii n-au nimic comun cu mine. 
Nu ne leagă nimic. Au sentimente mărunte şi 
stupide, vanităţi, obrăznicii şi ambiţii mărunte 
şi stupide, viaţa lor măruntă şi stupidă e doar 
un hohot de râs, un suspin, şi dispariţie. Şi n- 
au nici un simţ, în afară de simţul moral. Să-ţi 
explic mai clar. Uite-aici un păianjen roşu, nici 
cât o gămălie de ac. Te-ar putea duce gândul 
că pe elefant îl interesează dacă păianjenul e 
fericit sau nefericit, bogat ori sărac, dacă 
iubita îi împărtăşeşte dragostea sau nu, dacă 
maică-sa e sănătoasă ori bolnavă, dacă e bine 
văzut în societate sau nu, dacă-l zdrobesc 
duşmanii sau îl părăsesc prietenii, dacă i se 
năruie speranţele sau se-alege praful de 


413 


ambițiile lui politice, dacă moare între ai săi 
ori undeva aiurea, între străini, neglijat şi 
disprețuit? Toate astea nu-l interesează pe 
elefant. Nu-nseamnă nimic pentru el. Nu poate 
micşora ceea ce simte la dimensiunile 
microscopice ale păianjenului. N-are nimic 
împotriva păianjenului, dar nu se poate cobori 
atât de jos până la el. Nici eu n-am nimic cu 
oamenii, dar îmi sunt indiferenți, aşa cum 
elefantul nu s-ar obosi să-i facă vreun rău 
păianjenului. Pentru că, de şi-ar pune mintea, 
i-ar face chiar un bine dacă i-ar ieşi păianjenul 
în cale şi toată treaba nu l-ar costa nimic. Cât 
despre mine, le-am făcut oamenilor numai bine 
şi absolut nici un rău. Elefantul trăieşte un 
secol, păianjenul, o zi. O distanţă astronomică 
îi desparte pe cei doi ca forţă, înţelepciune şi 
demnitate. Distanţa dintre mine şi om e infinit 
mai mare decât cea dintre păianjen şi elefant. 
Mintea omului e greoaie şi reuşeşte cu trudă 
să pună cap la cap nişte fleacuri. Rezultatul îl 
ştii, ce să-ţi mai spun. Mintea mea creează îţi 
dai seama ce-nseamnă asta? Plăsmuieşte tot ce 
vrea, într-o clipă numai. Creează din nimic. 
Creează fluide, solide, culori - orice şi de 
toate, numai din acel nimic aerian care se 
numeşte Gând. Omul imaginează întâi firul de 
mătase, apoi maşina care să-l facă, pe urmă 


414 


tabloul şi, după săptămâni de trudă, îi dă 
formă în țesătura pânzei. Eu gândesc toate 
astea, şi-n clipa următoare ele există. Mă gân- 
desc la o poezie, la muzică, la o partidă de şah, 
mă rog, la orice alt lucru, şi-ntr-o clipă îl am în 
faţa ochilor. Asta-nseamnă minte nemuritoare. 
Nimic nu-i imposibil pentru ea. Nimic nu mi-e 
ascuns vederii. Străpung stâncile cu privirea şi 
zăresc lumina zilei în bezna nopţii. N-am 
nevoie să deschid vreo carte. O sorb pe de-a- 
ntregul dintr-o singură ochire, prin copertă. 
Nici într-un milion de ani nu uit vreun cuvânt 
din ea sau pagina la care se află. Nu mi-e 
străin nimic din ce se petrece-n ţeasta 
omului, a păsării, a peştelui, a 


415 


gândacului sau a oricărei alte fiinţe. Pătrund în 
mintea înţeleptului c-o singură privire şi-al 
meu e tot ce-a strâns el într-o viaţă de om. El 
poate să uite şi chiar uită, dar eu ţin minte tot 
şi nu uit nimic. Citesc acuma-n gândurile tale 
că m-ai înţeles destul de bine pân-aici. Deci să 
mergem mai departe. Să zicem că-ntr-o 
împrejurare oarecare, elefantului ar putea să-i 
placă de păianjen (presupunând că-l vede). Dar 
de iubit, n-ar putea să-l iubească. El îşi revarsă 
iubirea numai asupra propriei sale specii, a 
celor de-un fel cu el. Iubirea unui înger e 
sublimă, divină, mai presus de-nchipuirea 
omului, infinit mai presus de ea. Dar se 
opreşte doar la augustul neam al îngerilor. De- 
ar cădea o clipă doar asupra unei fiinţe 
omeneşti, ar preface-o în cenuşă. Nu, noi nu-i 
putem iubi pe oameni, dar putem fi inofensiv 
de indiferenți faţă de ei. Uneori, oamenii pot 
chiar să ne şi placă. Imi placi tu şi îmi plac 
băieţii, îmi place părintele Peter şi, de dragul 
vostru, fac tot ce fac pentru săteni. 

Il bănuiam că-şi bate joc de mine. El 
înţelese şi-mi explică: 

- Le vreau binele sătenilor, deşi nu pare 
deloc aşa la prima vedere. Când e vorba de 
noroc sau nenoroc, cei de teapa voastră nu ştiu 
niciodată care-i una şi care-i alta. Şi asta 


416 


pentru că n-au cum să-şi prevadă viitorul. Ce 
fac eu acum pentru săteni o să dea cândva 
roade. Uneori chiar pentru ei, cei de-acum, 
alteori pentru urmaşii lor care n-au văzut încă 
lumina zilei. Nimeni n-o să ştie că de la mine 
vin, dar asta n-o să ştirbească adevărul cu 
nimic. Voi, copiii, aveţi un joc: aşezaţi un şir de 
cărămizi în picioare, la mică distanţă una de 
alta, şi-o împingeţi pe prima. Cărămida cade, o 
răstoarnă pe cea de-alături, cea de-alături o 
răstoarnă pe următoarea şi tot aşa, până cad 
toate. La fel şi cu viaţa omului. Copilul, de cum 
se naşte, răstoarnă prima cărămidă, şi 
celelalte o urmează implacabil. Dac-aţi citi 
viitorul ca mine, le-aţi vedea pe toate câte-or 
să se-ntâmple. Nimic nu poate schimba cursul 
vieţii odată ce-a pornit-o pe-un făgaş. Adică, 
nimic n-o să-l schimbe, fiindcă fiecare gest dă 
negreşit naştere altuia, care dă naştere altuia 
şi tot aşa până la sfârşit. Atotvăzătorul poate 
urmări firul evenimentelor, le poate contempla 
desfăşurarea din leagăn până la mormânt. 

- Dumnezeu îi hărăzeşte omului cursul 
vieţii? 

- Nu, nu-l hărăzeşte dinainte. Asta o face 
mediul în care trăieşte omul. Primul lui gest îl 
determină pe următorul, şi toate celelalte vin 
la rând. Dar să presupunem, de dragul 


417 


discuţiei, că omul sare peste unul din gesturile 
astea, un fleac la prima vectere. Să zicem că i- 
e hărăzit ca, într-o anumită zi, la o anumită 
oră, minut, secundă, fracțiune de secundă, să 
se ducă la fântână şi nu se duce. Din clipa 
aceea firul vieţii lui o să se schimbe imens. De- 
atunci şi până la mormânt viaţa omului o să fie 
cu totul diferită de cea pe care-o pusese la cale 
primul lui gest. Dacă s-ar fi dus la fântână, şi- 
ar fi putut aştepta sfârşitul pe un tron 
împărătesc. Dar fiindcă nu s-a dus, viaţa i s-a 
schimbat din temelii şi omul nostru, un biet 
cerşetor acum, a ajuns în groapa comună. 
Dacă, să zicem, Columb ar fi sărit în copilărie, 
peste-o verigă cât de mică din 


418 


lanţul celor hărăzite de primul lui gest de 
copil, toată viaţa i s-ar fi desfaşurat altfel. Ar fi- 
mbrăcat haina preoțească şi-ar fi murit într-un 
sătuc necunoscut din Italia, iar America ar fi 
rămas nedescoperită încă două secole. Sunt 
sigur de asta. Să fi sărit peste oricare din 
miliardele de verigi din lanţul vieţii lui, Columb 
ar fi avut cu totul altă existenţă. Am studiat 
cele un miliard de posibilităţi din viaţa lui 
Columb şi numai într-una apare descoperirea 
Americii. Voi, oamenii, habar n-aveţi că toate 
gesturile voastre au o dimensiune şi o 
importanţă unică, dar aşa este. Să zicem că 
prinzi o anumită muscă hărăzită ţie. Ei bine, 
lucrul e tot atât de important ca oricare alt 
gest hărăzit... 

- Cum ar fi cucerirea unui continent, de 
pildă? 

- Da. Numai că omului nu-i scapă nici o 
verigă. Nu s-a-ntâmplat niciodată să-i scape! 
Chiar când încearcă să cântărească dacă să 
facă un lucru sau nu, însuşi gândul ăsta eo 
verigă, un gest, care îşi are locul bine stabilit 
în lanţ. lar când, în cele din urmă, ia o 
hotărâre, e exact veriga următoare. Vezi, deci, 
că omul nu pierde nici una din ele. N-are cum. 
Chiar de-ar încerca, ceea ce ar face ar fi tot o 
verigă peste care nu se poate trece, un gând 


419 


hărăzit să-i vină-n minte la un moment dat, pus 
la cale de primul gest din copilărie. 

Părea atât de înfricoşător! 

- Omul e deci prizonier pe viaţă, am zis cu 
tristeţe, şi n-are cum să scape. 

- Aşa e, el singur nu se poate feri de 
urmările primului său gest din viaţă. Dar eu 
pot să-l feresc. 


420 


M-am uitat îngândurat la Satan, care a 
urmat: 

- Multora din  consătenii voştri le-am 
schimbat firul vieţii. 

Aş fi vrut să-i mulţumesc, dar n-am găsit 
cuvintele potrivite şi am renunţat. 

- Am să mai schimb câte ceva. O cunoşti pe 
micuța Lisa Brandt? 

- Cum de nu! O cunoaştem cu toţii. Mama 
zice că n-are pereche de frumuşică şi 
drăgălaşă ce e. Zice c-o să fie mândria satului 
când o creşte mare şi că toţi o să se uite la ea 
ca la soare, ca şi-acuma, dealtfel. Am să-i 
schimb viitorul. 

- Să-l faci mai bun? am întrebat. 

- Da. Şi am să-l schimb şi pe-al lui Nikolaus. 

De data asta m-am bucurat din toată inima 
şi i-am spus: 

- Nu-i nevoie să te-ntreb ce ai de gând. Sunt 
sigur c-o să fii generos cu el. 

- Da, aşa mi-am pus în cap. 

Mintea mea începu pe loc să clădească un 
viitor măreț pentru Nicky. Il şi făcusem mare 
general şi hofmeister!, când îmi dădui seama 
că Satan aştepta să mă uit la el ca să spună 
mai departe. Mi-era ruşine că-i arătasem ce 
gânduri ieftine îmi umblă prin cap şi mi-era 


1 Intendent al curţii (în limba germană în original) 
421 


teamă să nu-şi bată de joc de mine. Dar n-o 
facu, ci vorbi mai departe: 

- Nicky are de trăit până la şaizeci şi doi de 
ani. 


422 


- Grozav, spusei eu. 

- Lisa, treizeci şi şase. Dar, după cum ţi-am 
spus, am să le schimb destinele. Peste exact 
două minute şi un sfert, Nikolaus o să se 
trezească din somn şi o să vadă că-i intră 
ploaia-n casă. li era scris să se-ntoarcă pe par- 
tea cealaltă şi s-adoarmă la loc. Dar eu am 
hotărât să se scoale şi să-nchidă fereastra mai 
întâi. Fleacul ăsta o să-i schimbe tot cursul 
vieţii de-aici încolo. Dimineaţa o să se scoale 
cu două minute mai târziu decât i-e hărăzit în 
lanţul vieţii. Prin urmare, nimic n-o să i se mai 
întâmple ca în lanţul vechi. 

Îşi scoase ceasul şi se uită o clipă la el. 

- Nikolaus s-a sculat să-nchidă fereastra, 
spuse Satan. Viaţa i s-a schimbat. Destinul lui 
cel nou a şi-nceput. Să vezi ce urmări o să 
aibă. 

Mă trecură fiorii. Toată treaba era foarte 
ciudată. 

- Dacă n-ar fi schimbarea asta, peste 
douăsprezece zile ar trebui să se-ntâmple 
anumite lucruri. De exemplu, Nikolaus ar 
salva-o pe Lisa de la înec, ar ajunge pe malul 
râului la ţanc, la zece şi patru minute, ora 
stabilită mai demult. Apa ar fi puţin adâncă, 
aşa că băiatul ar reuşi uşor şi sigur. Dar acuma 
o s-ajungă cu câteva secunde mai târziu. Lisa o 


423 


să se zbată şi-o să nimerească într-un loc cu 
apă adâncă. Nikolaus o să facă tot ce poate ca 
s-o scape, dar o să se-nece amândoi. 

- O, Satan, dragul meu Satan! am strigat 
printre lacrimi. Salvează-i! Nu lăsa să se- 
ntâmple lucrul ăsta groaznic. Nu vreau 
pentru nimic în lume să-l pierd pe 
Nikolaus. E 


424 


tovarăşul meu de joacă, prietenul meu drag. 
Şi-apoi, gândeşte-te la mama Lisei, biata de ea. 

M-am agăţat de el, i-am cerşit îndurare, l- 
am implorat, dar era ca de piatră. Mă puse să 
stau jos şi-mi spuse să-l ascult până la sfârşit. 

- Am schimbat destinul lui Nikolaus, şi asta 
l-a schimbat şi pe-al Lisei. Dacă n-aş fi făcut 
aşa, Nikolaus ar salva-o pe Lisa şi pe urmă ar 
răci. După asta s-ar alege c-o scarlatină 
cumplită, cum numai la voi, oamenii, se vede. 
Urmările ar fi îngrozitoare. Patruzeci şi şase 
de ani Nikolaus ar sta țintuit la pat. Surd, mut 
şi orb, s-ar ruga zi şi noapte să vină moartea 
să-l ia. Vrei să-i fac destinul cum a fost înainte? 

- O, nu, pentru nimic în lume! Fie-ţi milă! 
îndură-te şi lasă-i destinul cum e acum. 

- Aşa-i cel mai bine. Orice verigă aş fi 
schimbat, lucrurile n-aveau cum să iasă bine. 
Avea un miliard de destine posibile, dar nici 
unul nu merita osteneala. Toate erau pline de 
necazuri şi nenorociri. Dacă n-aş interveni eu, 
ar face o faptă eroică peste douăsprezece zile - 
o faptă ce-ar dura şase minute de la cap la 
coadă - iar răsplata ar fi cei patruzeci şi şase 
de ani de suferinţă şi durere, de care ţi-am 
vorbit. La asta mă gândeam nu demult, când ţi- 
am spus că un gest care-aduce celui care-l face 
un ceas de fericire şi mulţumire de sine e 


425 


răsplătit - sau pedepsit - cu ani şi ani de 
suferinţe. 

Mă întrebam de la ce ar salva-o pe micuța 
Lisa moartea ei timpurie. 


426 


- De la zece ani de chinuri, răspunse el 
gândului meu nerostit, timp în care o să se 
vindece greu după un accident. Pe urmă, de la 
nouăsprezece ani de pângărire, ruşine, depra- 
vare şi crimă, încheiaţi cu moartea de mâna 
călăului. Peste douăsprezece zile o să moară. 
Maică-sa i-ar salva viaţa dac-ar putea. Nu-s eu 
mai bun decât mama ei? 

- Da, eşti mai bun şi mai înţelept. 

- Şi-acuma vine cazul părintelui Peter. O să 
fie achitat pentru că o să i se dovedească 
nevinovăția fară putinţă de tăgadă. 

- Zău? Crezi că se poate? 

- Sunt convins. O să-şi redobândească 
reputaţia dinainte şi o să fie fericit până la 
sfârşitul zilelor. 

- Cred şi eu, de vreme ce o să-şi recapete 
bunul nume? 

- Nu din asta o să i se tragă fericirea. Am 
să-i schimb destinul în acea zi, spre binele lui. 
N-o să ştie niciodată că şi-a regăsit demnitatea 
pierdută. 

Cu modestie, mintea mea  neştiutoare 
încerca să afle amănunte, dar Satan nu dădu 
nici o atenţie acestui gând al meu. Apoi mi-am 
amintit de astrolog. Mă-ntrebam pe unde-o fi. 

- În Lună, îmi răspunse Satan scoțând un 
sunet pe care l-am luat drept chicot. L-am 


427 


trimis pe partea nevăzută a Lunii. Nu ştie unde 
l-am trimis şi nu-i prea merge bine, dar las’ că- 
i prieşte lui. Tot vrea să studieze stelele. O să 
mai am nevoie de el numaidecât. O să-l aduc 
înapoi şi o să-l fac să-şi piardă minţile din nou. 
Îl aşteaptă o viaţă lungă, necruțătoare şi 
cumplită, dar am să i-o schimb, fiindcă n-am 
nimic cu el şi 

mă simt dispus să-i fac un bine. Cred că o să-l 
ard pe rug. 

Avea nişte idei aşa de stranii despre 
bunătate! Dar ăştia-s îngerii şi n-ai cum să-i 
schimbi. Ei nu-s ca noi. Şi pe deasupra, 
oamenii nici nu-nseamnă nimic pentru ei. Sunt 
doar un moft. Cam ciudat să-l expedieze pe 
astrolog atât de departe. Putea să-l zvârle 
undeva prin Germania, că era mai la-ndemână. 

- Departe? făcu Satan. Pentru mine nimic 
nu-i departe şi distanţele nu există. Soarele e 
la mai puţin de o sută de milioane de mile de 
noi şi luminii care ne-nvăluie îi trebuie opt 
minute pân-aici. Eu pot să fac drumul ăsta, sau 
oricare altul, într-un timp aşa de scurt că nici 
nu-l poţi măsura pe ceas. Nu-i nevoie decât să 
mă gândesc la călătorie, că dorinţa mi s-a şi 
îndeplinit. 


428 


- Uite, Satan, am spus întinzând mâna, 
lumina cade pe mâna mea. Pune-ţi gândul în 
mişcare şi prefă-o într-un pahar cu vin. 

Satan facu întocmai, iar eu am băut vinul. 

- Sparge paharul, zise el. 

L-am spart. 

- Vezi,  e-adevărat. Sătenii credeau că 
mingile alea de alamă erau vrăjite, trecătoare 
ca fumul. Se temeau să le atingă. Tare ciudaţi 
mai sunteţi! Dar hai să mergem. Am treabă. Te 
duc la culcare. 

Zis şi făcut. După asta dispăru. Dar vocea 
lui răzbătu spre mine prin ploaie şi beznă: 

- Da, spune-i lui Seppi, dar numai lui. 

Răspunsese întrebării mele nerostite. 


8 


Somnul nu se lipea de mine. Nu fiindcă 
eram mândru de călătoriile pe care le făcusem, 
nu fiindcă trăiam încă emoţiile drumului până- 
n China, când ocolisem Pământul, nu fiindcă 
mă uitam cu dispreţ la Bartel Sperling, care-şi 
zicea „peregrinul” şi ne privea de sus pe toţi, 
că doar fusese o dată la Viena şi era singurul 
din Eseldorf care făcuse o asemenea ispravă şi 
văzuse minunile lumii. Altădată, toate astea nu 
m-ar fi lăsat să dorm, dar acum nici nu mă 


429 


sinchiseam de ele. Sufletul mi-era plin de 
Nikolaus, gândul îmi zbura numai la el şi la 
zilele fericite pe care le  petrecuserăm 
împreună verile, când ne zbenguiam şi ne 
hârjoneam prin pădure, pe câmp şi pe malul 
râului, sau iarna, cînd patinam ori ne dădeam 
pe gheaţă, iar părinţii ne credeau la şcoală. Şi- 
acum el avea zilele numărate. Verile şi iernile 
or să vină şi-or să treacă, noi o să ne jucăm şi-o 
să zburdăm ca şi-nainte, numai că locul lui o să 
rămână gol. N-o să-l mai vedem pe Nikolaus. 
Mâine el n-o să bănuiască nimic şi-o să fie cum 
a fost de când îl ştiu. N-o să-mi vină să cred 
când o să-l aud râzând şi o să-l văd făcând 
şotii. Pentru mine el o să fie un mort cu mâini 
de ceară, cu ochi împăienjeniţi, cu faţa umbrită 
de giulgiu. Nici poimâine n-o să aibă vreo 
bănuială, nici răspoimâine. Puținele zile care i- 
au mai rămas or să se scurgă iute. Clipa cea 
groaznică o să vină tot mai aproape şi destinu-i 
o să-l prindă tot mai tare în strânsoarea lui, 
destinul pe care numai Seppi şi cu mine îl 
ştiam. Douăsprezece zile, numai douăsprezece 
zile! Mă-nfioram când mă gândeam la asta. Îmi 
dădeam seama că nici când eram numai eu 
singur cu el nu-i mai spuneam ca de obicei, 
Nick sau Nicky. Când îl pomeneam, îi ziceam 
cu respect amândouă numele, cum ştiam că se 


430 


vorbeşte despre morţi. Şi tot aşa, pe măsură 
ce-mi veneau în minte, de-a valma, crâmpeie 
din prietenia noastră, vedeam că erau, cele 
mai multe, situaţii în care-l nedreptăţisem sau 
îl jignisem. Mă mustrau amarnic amintirile- 
astea şi-mi chinuiau sufletul plin de remuşcări, 
cum ni se-ntâmplă când ne aducem aminte că 
nu ne-am purtat bine cu un prieten care a 
trecut în lumea celor drepţi şi pe care l-am 
vrea din nou lângă noi, măcar pentru o clipă, 
ca să-i cădem în genunchi şi să-l implorăm: 

- Fie-ţi milă de mine şi iartă-mă! 

Odată, când eram de nouă ani, Nikolaus a 
făcut un drum de aproape două leghe ca să-l 
ajute pe vânzătorul de fructe. Omul l-a 
răsplătit cu un măr mare, minunat. Prietenul 
meu a pornit-o în goană spre casă, cu el în 
mână. Era mut de uimire şi nu-şi încăpea-n 
piele de bucurie. Când ne-am întâlnit, mi-a dat 
mărul să-l văd, dar nu i-a trecut prin cap c-aş 
putea să am gânduri ascunse. Eu am luat-o la 
sănătoasa cu măru-n mână. Fugeam şi muşcam 
din el. Nikolaus fugea după mine şi mă ruga să 
i-l dau înapoi. Când m-a ajuns, i-am dat 
sâmburii, că doar atâta-mi mai rămăsese. Şi 
râdeam să mă prăpădesc. Atunci s-a-ntors cu 
spatele şi a-nceput să plângă. Zicea că vrusese 
să-l ducă surioarei lui. A fost o lovitură pentru 


431 


mine. Fetiţa fusese bolnavă şi-şi revenea 
greu. Tare s-ar mai fi 


432 


umflat în pene Nikolaus s-o vadă cum se 
bucură, să-i citească-n ochi uimirea şi să-i 
primească mângâierile. Dar mi-a fost ruşine să 
recunosc că mi-e ruşine, aşa c-am trântit nişte 
vorbe grosolane, josnice şi m-am făcut că nu- 
mi pasă. De zis, n-a zis nimic, dar mi-a aruncat 
o privire plină de durere şi a plecat spre casă. 
Şi mulţi ani privirea lui îndurerată îmi apărea 
în faţa ochilor noaptea. Mă dojenea şi mă făcea 
din nou să roşesc. Imaginea asta pălise puţin 
câte puţin. Apoi a dispărut. Dar iat-o acum din 
nou, şi încă foarte limpede. 

Altădată, la şcoală, când eram de 
unsprezece ani, am răsturnat călimara şi mi- 
am pătat patru caiete. Eram în primejdie să 
primesc o pedeapsă. Dar am aruncat vina 
asupra lui şi a primit el chelfăneala în locul 
meu. 

Nu mai departe de anul trecut, am făcut un 
târg cu el şi l-am tras pe sfoară. l-am dat un 
cârlig mare de undiţă, aproape rupt, pentru 
trei cârlige mici, dar bune. Când a prins primul 
peşte, i s-a rupt cârligul. El nu ştia că-s eu de 
vină şi n-a vrut să ia înapoi unul din cârligele 
mici, pe care cugetul meu frământat mă făcea 
să i-l dau. A spus doar: 

- Târgu-i târg. Cârligul era prost, dar n-ai tu 
nici o vină. 


433 


Nu, nu puteam dormi. Toate nedreptăţile 
astea mărunte şi prăpădite mă mustrau, mă 
chinuiau şi-mi pricinuiau o durere mult mai 
mare decât cea pe care-aş fi simţit-o dacă 
nedreptăţeam un om în viaţă. Nikolaus trăia, 
dar asta n-avea nici o importanţă. Pentru mine 
el era ca mort. Vântul vuia încă pe sub streşini, 
iar ploaia mai răpăia în geamuri. 


434 


Dimineaţa l-am căutat pe Seppi şi i-am spus 
tot. Eram pe malul râului. Buzele i se mişcară, 
dar nu scoase un sunet. 

Mă privea numai, împietrit de uimire. Se 
făcuse alb ca varul la faţă. Rămase aşa câteva 
clipe, cu ochii scăldaţi în lacrimi, apoi întoarse 
capul să nu-l văd că plânge. L-am apucat 
strâns de mână şi am pornit-o adânciţi în 
gânduri, fără să rostim un cuvânt. Am trecut 
podul şi am rătăcit pe luncă, pe dealuri şi prin 
pădure, într-un târziu ne recăpătarăm graiul 
şi, nestăvilite, începură să se reverse amintiri 
despre Nikolaus, despre toate câte le 
trăiserăm împreună cu el. Când şi când Seppi 
murmura ca pentru sine: 

- Douăsprezece zile! Nici măcar 
douăsprezece zile. 

Ne-am spus că trebuie să fim tot timpul cu 
el, să-l ţinem cu noi cât mai mult, pentru că 
fiecare zi era prețioasă acum. Dar nu ne-am 
dus să-l căutăm. Ar fi fost ca şi cum am fi dat 
ochii cu morţii şi ne era frică. N-am zis noi 
chiar aşa, dar asta simţeam. Şi-am sărit ca arşi 
când, la o cotitură, ne-am pomenit făţă-n faţă 
cu Nikolaus. 

- Hei, ce-aţi păţit? ne strigă el voios. Aţi 
văzut, vreo stafie? 


435 


N-am putut nici unul să scoatem o vorbă, 
dar nici n-a fost nevoie. El era dispus să 
vorbească pentru noi toţi, fiindcă tocmai se- 
ntâlnise cu Satan şi era vesel nevoie mare din 
pricina asta. Satan îi spusese de călătoria 
noastră în China. Nikolaus îl rugase să-l ia şi 
pe el într-o plimbare ca asta şi Satan îi 
promisese c-o să-l ia. Avea să fie un drum lung 
şi minunat. El îi ceruse să ne ia şi pe noi, dar 
Satan îi spusese că nu se poate. O să ne ia, 
poate, altădată. Acuma nu. O să vină după el în 
ziua de treisprezece. Nikolaus număra de pe 
acum orele, nu mai avea răbdare. 

Era ziua fatală. Şi noi număram orele. 

Am mers hoinărind pe unde vedeam cu 
ochii. Am luat-o numai pe potecile pe care le- 
ndrăgiserăm de când eram mici şi am depănat 
amintiri din vremurile de demult. Nikolaus era 
voioşia-ntruchipată. Numai el, căci Seppi şi cu 
mine nu ne puteam alunga mâhnirea. li 
vorbeam pe un ton neobişnuit de blând, de 
tandru, de cald şi nu-i scăpă asta. Era o 
surpriză plăcută pentru el. Eram plini de 
atenţie şi nu mai conteneam cu amabilităţile. 
De fiecare dată îi spuneam: 

- Stai un pic, lasă, că fac eu. 

Îl bucura şi gestul ăsta. Eu i-am dat şapte 
cârlige de undiţă - tot ce-aveam - şi l-am 


436 


convins să le ia, iar Seppi i-a dăruit briceagul 
lui cel nou şi un titirez cu zbârnâitoare vopsit 
în roşu şi galben. Darurile astea trebuiau să-l 
despăgubească pe Nikolaus pentru micile 
înşelătorii cărora le căzuse victimă mai demult 
şi pe care, probabil, nici nu şi le mai amintea. 
Toate-l impresionau teribil. Nu-i venea să 
creadă că tineam atâta de mult la el. Recu- 
noştinţa cu care ne răspundea ni se-nfigea ca 
un pumnal în inimă de câte ori ne gândeam cât 
de puţin o merităm. Când ne-am despărţit, 
radia de fericire şi ne-a spus că n-avusese 
niciodată o zi mai frumoasă. 

În drum spre casă Seppi îmi zise: 

- L-am prețuit întotdeauna, dar niciodată ca 
acuma când ştim c-o să-l pierdem. 

A doua zi, ca dealtfel în fiecare zi, ne-am 
petrecut tot timpul liber cu Nikolaus. La asta 
adăugam orele pe care le furam (şi noi şi el) de 
la muncă şi de la alte îndatoriri, înfruntând 
mustrări aspre şi ameninţări cu pedepse 
aprige, în fiecare dimineaţă săream amândoi 
speriaţi şi, pe măsură ce zilele se scurgeau, 
număram în gând: 

- Mai sunt doar zece zile... 

- Mai sunt doar nouă zile... 

- Doar opt. 

- Doar şapte. 


437 


Sorocul se apropia. Tot timpul Nikolaus era 
vesel şi fericit şi nu contenea să se mire că nu 
eram şi noi la fel. Îşi storcea creierul să 
scornească ceva care să ne-amuze, dar izbânda 
era doar amăgitoare. Işi dădea seama că 
voioşia noastră nu pornea din suflet, că râsul 
se-mpiedica de ceva, se poticnea parcă, 
dureros, şi se pierdea într-un suspin. Încerca 
să afle care-i pricina, ca să ne-ajute să scăpăm 
de necaz sau să ni-l facă mai uşor împărţindu-l 
cu noi. Aşa că trebuia să-i îndrugăm la 
minciuni cu grămada ca să-l liniştim. 

Dar cel mai dureros era faptul că Nikolaus 
îşi făcea tot felul de planuri şi multe mergeau 
dincolo de ziua de 13! De câte ori pomenea de 
aşa ceva, parcă ne împlânta un cuţit în inimă. 
Avea un singur gând: să găsească o cale ca să 
ne alunge mâhnirea şi să ne-nveselească. Până 
la urmă, când nu mai avea decât trei zile de 
trăit, îi veni o idee grozavă, care-l făcu să sară- 
ntr-un picior de bucurie: să facem o petrecere 
cu 


438 


dans în pădure, cu băieţi şi fete, în locul unde-l 
întâlnirăm prima dată pe Satan. Şi avea să fie 
pe 14. Cumplit! Era chiar ziua înmormântării 
lui. Dar n-am îndrăznit să spunem nimic. Ne- 
am fi ales doar cu un „De ce?” - la care n-am fi 
putut să răspundem nimic. Ne-a rugat să-i dăm 
o mână de ajutor ca să-şi invite prietenii, şi aşa 
am şi făcut. Unui prieten care e pe moarte nu-i 
poţi refuza nimic. Era însă înfiorător, pentru că 
de fapt faceam invitaţii la înmormântarea lui. 
Au fost unsprezece zile de coşmar şi totuşi 
acum, când mă uit în urmă, după o viaţă de 
om, amintirea lor mi-e încă plăcută şi 
frumoasă. Au fost, la drept vorbind, zile 
petrecute în tovărăşia unui mort scump inimii 
mele. De atunci n-am mai avut un alt prieten la 
care să ţin aşa de mult şi de care să nu mă pot 
despărţi. Ne agăţam de fiecare oră, de fiecare 
minut, le socoteam pe măsură ce se-mpuţinau 
şi, când zburau, simţeam durerea pe care-o 
simte avarul când îşi vede avutul jefuit bănuţ 
cu bănuţ, iar el nu e-n stare să mişte un deget. 
În ultima seară am stat afară prea mult. De 
vină eram noi, Seppi şi cu mine, fiindcă nu ne- 
nduram să ne despărţim de Nikolaus. Era 
târziu de tot când l-am lăsat în faţa casei lui şi 
am plecat. Am mai zăbovit puţin prin preajmă 
şi am tras cu urechea. De ce ne era teamă n- 


439 


am scăpat. Tatăl lui îi dădea bătaia promisă şi 
tipetele băiatului răzbăteau până la noi. Am 
stat numai o clipă s-ascultăm şi am plecat în 
grabă, cuprinşi de remuşcări, pentru că toate 
se-ntâmplaseră din vina noastră. Ne părea rău 
şi pentru tatăl lui şi ne ziceam în gând: „De-ar 
şti el! De-ar şti el!” Dimineaţa Nikolaus n-a 
venit la întâlnire, aşa că ne-am dus la el acasă 
să vedem ce se-ntâmpla. Ne lămuri mama lui: 

- Taică-su şi-a ieşit din fire din cauza 
hoinărelilor voastre şi nu vrea să mai audă de 
asta. Ai nevoie de Nikolaus, ia-l de unde nu-i! 
Şi afli pe urmă c-a umblat hai-hui cu voi doi. 
Aseară taică-su i-a tras o bătaie bună. Pân- 
acuma îmi era milă şi nu ştiu de câte ori l-am 
rugat să-l ierte şi-l scăpam, dar de data asta 
mi-a cerut degeaba ajutor. Imi ieşisem şi eu 
din fire. 

- De l-aţi fi scăpat şi-acuma! spusei eu cu 
vocea puţin tremurată. Într-o zi poate că v-ar 
mai alina durerea din suflet dacă v-aţi gândi la 
asta. 

Femeia călca. Stătea aproape cu spatele la 
mine. Se-n- toarse şi, cu o privire uimită şi- 
ntrebătoare, exclamă: 

- Ce vrei să spui? 

Nu mă aşteptam la o-ntrebare ca asta şi nu 
ştiam ce să-i răspund. Mă simţeam stânjenit, 


440 


pentru că se tot uita la mine. Atunci sări Seppi 
să mă scoată din încurcătură: 

- Ei, sigur c-ar fi plăcut să vă amintiţi, căci 
dacă am întârziat aşa de mult pe-afară, pricina 
e că Nikolaus se-apucase să ne spună cât de 
bună sunteţi cu el şi că niciodată nu mănâncă 
bătaie dacă sunteţi pe-aproape ca să-l scăpaţi. 
Punea atâta suflet când ne povestea şi noi 
eram numai ochi şi urechi, că nici unul nu ne- 
am dat seama ce târziu se făcuse. 

- A spus el asta? Zău? şi-şi şterse ochii cu 
şorţul. 

- Întrebaţi-l şi pe Theodor, o să vă spună tot 
ce v-am spus şi eu. 

- Ce băiat bun e Nick! făcu ea. Tare rău îmi 
pare că l-am lăsat pe taică-su să-l bată! N-o să 
se mai întâmple niciodată. Şi când mă gândesc 
că aseară mă foiam de colo până colo şi eram 
furioasă din cauza lui, iar el mă vorbea de bine 
şi vă spunea cât mă iubeşte! Of, Doamne, dacă 
le-am şti pe toate, n-am greşi niciodată. Dar 
aşa, suntem nişte biete animale fară grai. 
Bâjbâim şi facem greşeală după greşeală. De- 
acum înainte n-am să mă pot gândi la seara 
trecută fără o strângere de inimă. 

Era şi ea ca toţi ceilalţi. Se pare că-n zilele 
acelea cumplite nimeni nu deschidea gura fară 
să ne facă să ne cutremurăm. Toţi „bâjbâiau” 


441 


şi n-aveau habar ce lucruri adevărate, dureros 
de adevărate, rosteau din întâmplare. 

Seppi întrebă dacă Nikolaus o să iasă la 
joacă cu noi. 

- Îmi pare rău, răspunse femeia, dar n-are 
voie. Ca să-l pedepsească şi mai rău, taică-su 
nu-l lasă deloc să iasă astăzi din casă. 

Aveam speranţe mari! Citeam asta-n ochii 
lui Seppi. „Dacă nu poate ieşi din casă,” ne 
gândeam noi, „nu poate nici să se înece.” Ca 
să fie sigur, Seppi mai întreabă: 

- Trebuie să stea-n casă toată ziua sau 
numai dimineaţa? 

- Toată ziua. Şi ce păcat! E o zi aşa 
frumoasă, iar el nu-i deloc obişnuit să stea-ntre 
patru pereţi. Noroc că are de lucru şi-şi face 
planuri pentru petrecerea aia, Poate-i trece 
timpul mai uşor. Trag nădejde că nu se simte 
prea singur. 


442 


Seppi citi în ochii ei rugăciunea mută, aşa 
că-şi luă inima-n dinţi şi-ntrebă dacă ne dă voie 
să mergem şi noi sus, ca să-i ţinem de urât lui 
Nikolaus. 

- Cum să nu! răspunse ea din toată inima. 
Văd că sunteţi prieteni adevăraţi! Să staţi cu el 
când aţi putea să vă zbenguiţi în voie pe câmp 
sau în pădure! Ştiu că sunteţi băieţi buni, deşi 
nu prea vă străduiţi să vă faceţi şi mai buni. 
Luaţi prăjiturile astea pentru voi, şi daţi-i şi lui 
una, de la mama lui. 

Cum am intrat în camera lui Nikolaus, am 
dat cu ochii de ceas: era zece fară un sfert. Aşa 
să fie? Numai atâtea minute mai avea de trăit? 
Am simţit că mi se strânge inima. Nikolaus sări 
bucuros să ne-ntâmpine. Era tare vesel, făcea 
pregătiri pentru petrecere şi de asta nici nu se 
simţise singur. 

- Staţi jos, ne spuse. Să v-arăt ce-am făcut. 
Am terminat chiar acum un zmeu şi zău că-i 
tare frumos. L-am pus la uscat în bucătărie. 
Mă duc să-l aduc. 

Işi  cheltuise toate micile lui economii 
mărunte şi cumpărase diverse nimicuri hazlii, 
să le dea ca premii la jocuri. Erau înşirate 
frumos pe masă, ca într-o vitrină. 


443 


- Uitaţi-vă la ele pe-ndelete, ne spuse el. Eu 
mă duc la mama s-o rog să calce puţin zmeul 
cu fierul, dacă nu s-a uscat cum trebuie. 

Apoi o zbughi pe scări în jos, bocănind şi 
fluierând. 

Nici nu ne-am uitat la lucrurile-alea. Nu ne 
interesa nimic decât ceasul. Şedeam acolo şi-l 
fixam cu privirea în tăcere, ascultându-i 
ticăitul. Nu ne scăpa nici o mişcare a 
minuta 


444 


rului: era un pas în plus făcut pe drumul spre 
viaţă sau spre moarte. Într-un târziu Seppi oftă 
adânc şi spuse: i 

- Zece fără două minute. Încă şapte minute 
şi o să treacă de ora morţii. Theodor, o să 
scape! O să... 

- Taci! Stau ca pe ace. Uită-te la ceas şi taci 
din gură. 

Mai trecură cinci minute. Gâfâiam de 
încordare şi emoție. încă trei minute. Se-auziră 
paşi pe scară. 

- E salvat! n 

Sărirăm în picioare, cu ochii la uşă. In 
cameră intră mama lui Nikolaus cu zmeul în 
mână. 

- Nu-i aşa că-i frumos? zise ea. Şi, Doamne, 
cât s-a mai muncit să-l facă! S-a apucat de 
treabă când s-a luminat de ziuă şi cred că l-a 
terminat cu puţin timp înaintea venirii voastre. 

Îl sprijini de perete şi se dădu un pic înapoi, 
să-l vadă mai bine. 

- L-a pictat singur-singurel. După mine, 
desenele-s foarte bune. Biserica nu-i grozavă, 
de ce să zic, dar ia uitaţi-vă la pod. Il 
recunoaşteţi imediat. M-a rugat să-i aduc eu 
zmeul sus... Vai, dar e zece şi şapte şi eu... 

- Dar Nicky unde-i? 


445 


- Nicky? Se-ntoarce numaidecât. A ieşit un 
pic. 

- A ieşit?! 

- Da. Tocmai când cobora scările, a venit 
mama micuţei Lisa să-mi spună că fetiţa ei 
plecase hai-hui, nu ştie nici ea pe unde. Părea 
cam neliniştită, aşa că l-am trimis pe Nikolaus 
s-o caute. Ce dacă trece peste cuvântul lui 
taică-su! Dar voi de ce sunteţi aşa de albi la 
faţă? Te pomeneşti c-oţi fi bolnavi. Ia staţi niţel 
aici să vă aduc ceva! Nu v-o fi căzut bine 
prăjitura. E niţel cam grea, dar credeam... 

Dispăru fără să-şi termine vorba, iar noi ne 
repezirăm la fereastra din spate să ne uităm 
spre râu. La celălalt capăt al podului se 
strânse lume şi oamenii alergau într-acolo din 
toate părţile. 

- Gata, s-a sfârşit. Bietul Nikolaus! De ce, o, 
de ce l-o fi lăsat să iasă din casă? 

- Hai să plecăm, spuse Seppi aproape 
plângând. Să plecăm repede, să nu ne mai 
întâlnim cu maică-sa. În cinci minute o să afle. 

Dar nu ne era dat să scăpăm. Mama lui 
Nikolaus ne ieşi în cale la capătul scării, cu 
sticluţa de leacuri în mână. Ne puse să ne- 
ntoarcem, ne aşeză pe scaun şi ne dădu să-n- 
ghiţim doctoria. Apoi stătu să vadă cum ne 
simţim şi nu se arătă deloc mulţumită, aşa că 


446 


ne mai ţinu acolo, făcându-şi neîncetat 
mustrări de cuget că ne lăsase să mâncăm 
prăjiturile care ne căzuseră greu. 

Apoi se-ntâmplă lucrul de care ne era 
groază. Afară se auziră paşi grei, târşiţi şi, 
solemn, îşi făcu apariţia un grup cu capetele 
descoperite. Oamenii puseră pe pat trupurile 
celor doi înecaţi. 

- Oh, Dumnezeule! strică biata mamă şi 
căzu în genunchi, cuprinzându-l în braţe pe 
băiatul ei fără viaţă şi acoperindu-i cu sărutări 
faţa udă. Eu l-am trimis, eu l-am împins la 
moarte. Dacă ascultam şi-l ţineam în casă, nu 
se-ntâmpla nimic. Mi-am primit pedeapsa 
meritată. Şi ce crudă am fost cu el aseară, 
când mă implora, pe mine, mama lui, să-i vin în 
ajutor. 

Şi-o tinu aşa, în vreme ce femeile celelalte 
plângeau toate, o compătimeau şi-ncercau să-i 
aline durerea. Dar ea nu-şi putea ierta ce 
făcuse şi n-avea nimeni să-i aline durerea. 
Zicea mereu că, de nu l-ar fi trimis afară, 
băiatul ar fi trăit şi acum şi că ea-i pricinuise 
moartea. 

Asta arată cât de nechibzuiţi sunt oamenii 
când se-nvinuiesc singuri pentru faptele lor. 
Satan ştie el ce ştie. Ne spusese că nimic nu 
se-ntâmplă dacă, prin primul gest, n-a fost 


447 


rânduit să se-ntâmple. Cu puterile noastre, n-o 
să fim  niciodată-n stare să schimbăm 
înlănţuirea rânduită şi nici să facem ceva care 
să-i rupă vreo verigă. 

Auzirăm atunci alte ţipete şi o văzurăm pe 
Frau Brandt, cu hainele răvăşite şi părul 
despletit, izbind în dreapta şi-n stânga ca să-şi 
facă loc prin mulţime. Se aruncă peste trupul 
fară viaţa al copilei şi-ncepu să-l mângâie, 
implorând printre gemete şi sărutări. Apoi se 
ridică, aproape vlăguită de durerea care 
izbucnea năvalnică, înălţă spre cer pumnul 
strâns şi rosti cu faţa brăzdată de lacrimi şi 
împietrită de revoltă: 

- De aproape două săptămâni aveam 
presimţiri şi mi se-arătau în vis semne că 
moartea o să lovească în tot ce am mai scump. 
Zi şi noapte, de dimineaţa până seara şi de 
seara până dimineaţa, m-am târât în țarină 
înaintea Lui şi L-am rugat să se-ndure de 
copila mea nevinovată, să o păzească de rele... 
Şi uite răspunsul Lui! 

Păzise El copila de rele, dar de unde să ştie 
ea! 

Femeia îşi şterse ochii şi obrajii de lacrimi 
şi rămase-n picioare o vreme. Se uita la copilă 
şi o mângâia pe faţă şi pe păr. Într-un târziu 
vorbi din nou, cu aceeaşi amărăciune-n glas: 


448 


- Nu-i loc pentru milă-n inima lui de piatră. 
Niciodată n-am să mă mai rog! 

Işi strânse la piept fetiţa moartă şi plecă 
poticnindu-se. Mulțimea se dădu în lături să-i 
facă loc. Toţi rămăseseră fară grai la auzul 
vorbelor cumplite. Sărmana femeie! Vorba lui 
Satan: nu ştim să deosebim binele de rău şi 
mereu îl luăm pe unul drept celălalt. De câte 
ori n-am auzit, de atunci încoace, oameni care 
se rugau lui Dumnezeu să cruţe vieţile unor 
bolnavi, dar eu n-am mai făcut-o niciodată. 

A doua zi făcură slujbă pentru amândoi 
deodată, în bisericuţa noastră. Veniseră toţi 
sătenii, şi printre ei şi invitaţii la petrecere. 
Satan era şi el acolo şi mi se părea firesc, de 
vreme ce înmormântările erau rodul strădanii- 
lor lui. Nikolaus plecase din lumea asta fără să 
primească dezlegarea de păcate, aşa că 
oamenii făcură chetă pentru slujbe, ca să-l 
scoată din purgatoriu. Se strânseră numai 
două treimi din câţi bani era nevoie şi părinţii 
ar fi trebuit să împrumute restul. Dar Satan îi 
dădu el. Ne şopti numai nouă că purgatoriul 
nici nu există, dar că-şi adusese obolul pentru 
ca părinţii lui Nikolaus şi prietenii lor să fie 
cruţaţi de griji şi necazuri. Gestul ni se păru 
foarte frumos, dar Satan ne spuse că banii nu-l 
costau nimic. 


449 


La cimitir, un tâmplar luă zălog trupul 
micuţei Lisa, deoarece mama fetiţei îi datora 
cincizeci de groşi pentru ce-i lucrase el cu un 
an în urmă. Femeia nu-i putuse plăti datoria şi 
nici acum nu putea. Tâmplarui luă moarta 
acasă şi o ţinu în pivniţă patru zile. În vremea 
asta mama dădea târcoale casei, plângea şi-l 
implora. Până la urmă tâmplarui îngropă fetiţa 
în ţarcul cu vite al fratelui său, fară nici o 
slujbă bisericească. Asta o făcu pe femeie să-şi 
iasă din minţi de durere şi ruşine. Îşi lăsă baltă 
treburile şi-ncepu să bântuie prin târg în 
fiecare zi. Il blestema pe tâmplar şi hulea 
legile-mpâratului şi ale bisericii. Ţi se rupea 
inima când o vedeai. Seppi îl rugă pe Satan să 
facă ceva, dar el îi răspunse că tâmplarul şi 
toţi ceilalţi făceau parte din tagma oamenilor 
şi se purtau cât se poate de bine pentru specia 
asta. Dac-ar vedea că un cal se poartă în felul 
ăsta, n-ar sta cu mâinile-n sân, şi noi trebuia 
să-i dăm de ştire dacă om vedea vreun cal 
fâcând lucruri atât de omeneşti, şi el o să-l 
oprească. Ne-am zis că vorbele lui erau pline 
de sarcasm, fiindcă, fără doar şi poate, 
asemenea cai nu existau pe lume. 

După câteva zile ne-am dat seama că n- 
aveam cum să domolim chinul sărmanei femei, 
aşa că l-am rugat pe Satan să-i cerceteze firul 


450 


vieţii şi să vadă dacă n-ar putea-o îndrepta pe 
un făgaş mai bun. Ne spuse că, aşa cum 
stăteau lucrurile atunci, mama Lisei avea de 
trăit cel mult patruzeci şi doi de ani, şi cel 
puţin douăzeci şi nouă, dar că, şi-ntr-un caz şi- 
n altul, o să-ndure chinuri, foame, frig şi 
durere. Singurul ajutor pe care putea să i-l dea 
era s-o facă să sară peste trei minute din viaţa 
ei. Ne întrebă dacă să se-apuce de treabă sau 
nu. Timpul era prea scurt ca să luăm o 
hotărâre. De atâta încordare şi emoţii, 
simţeam, că-se-nvârte pământul cu noi şi, până 
să ne dăm seama pe ce lume suntem şi să 
cerem amănunte, Satan ne spuse c-au mai 
rămas doar câteva secunde. Atunci rostirăm 
într-o suflare: 

- Fie! 

- Gata! ne spuse. Femeia era să dea colţul şi 
am întors-o din drum. Asta i-a schimbat cursul 
vieţii. 

- Şi ce-o să se-ntâmple, Satan? 

- Nu-i nevoie să aşteptăm. Se-ntâmplă chiar 
acum. S-a luat la ceartă cu Fischer, ţesătorul. 
La mânie, Fischer o să facă fară şovăială ce n- 
ar fi făcut nicicând, dacă nu era cearta asta. 
Omul a fost de faţă când ea îşi jelea copilul 
mort şi rostea blestemele-alea. 

- Şi ce-o să facă? 


451 


_ -Ce-o să facă? Face chiar acum: o denunţă. 
În trei zile femeia o să ajungă pe rug. 

Ne pieri graiul. Eram împietriţi de groază 
pentru că, dacă nu ne-am fi amestecat în viaţa 
ei, n-ar fi avut soarta asta nenorocită. Satan ne 
citi gândurile şi spuse: 

- Ce vă trece acum prin minte e exact pe 
măsura oamenilor, adică o prostie. Femeia 
asta a avut noroc. Că murea azi că murea altă 
dată, tot în rai ar fi ajuns. Dar dacă moare aşa 
de repede, mai dobândeşte douăzeci şi nouă de 
ani de rai, pe lângă cât e-ndrituită, şi scapă de 
douăzeci şi nouă de ani de chinuri aici. 

Cu o clipă înainte ne hotărâserăm cu 
amărăciune să nu-i mai cerem lui Satan nimic 
pentru vreunul din prietenii noştri, fiindcă el 
nu ştia să facă bine unui om decât ucigându-l. 
Dar lucrurile arătau altfel acum, iar noi ne 
bucuram de ce facuserăm şi ne cuprindea 
fericirea numai când ne gândeam. 

Nu peste mult timp începui să-mi fac griji 
pentru Fischer şi-ntrebai sfios: 

- Satan, întâmplarea asta schimbă cumva şi 
firul vieţii lui Fischer? 

- Dacă-l schimbă? Sigur, şi încă radical! 
Dacă n-o întâlnea adineauri pe Frau Brandt, ar 
fi murit la anul, la treizeci şi patru de ani. Aşa, 
însă, o să trăiască până la nouăzeci şi o să aibă 


452 


o viaţă prosperă şi-ndestulată, cum e la voi, 
oamenii. 

Eram bucuroşi şi mândri de ce făcuserăm 
pentru Fischer şi ne aşteptam ca Satan să ne- 
mpărtăşească sentimentele. Dar el n-a dat nici 
un semn cum c-aşa ar fi şi asta ne-a cam 
neliniştit. Speram să spună ceva, dar n-a scos 
o vorbă. Ca să ne risipim îngrijorarea, îl 
întrebarăm dacă era vreun rău în norocul care 
dăduse peste Fischer. Satan cântări puţin 
întrebarea noastră şi ne răspunse, codindu-se 
oarecum: 

- Vedeţi voi, lucrurile sunt destul de 
delicate. Dacă-i lăsam viaţa să se desfăşoare 
ca până acum, ţesătorul nostru ar fi ajuns în 
rai. 

- Oh, Satan! făcurăm noi îngroziţi. lar aşa... 

- Ei, nu vă amărâţi. Aţi vrut sincer să-i 
faceţi un bine, şi asta să vă fie mângâierea. 


453 


- O, Doamne, Doamne, dar n-are cum să ne 
fie mângâiere! Trebuia să ne spui şi n-am mai 
fi făcut aşa. 

Vorbele noastre, însă, nu l-au mişcat deloc. 
Nu simţise nicicând durerea sau necazul şi nici 
măcar nu ştia ce sunt. Nu le ştia decât 
teoretic, adică mental. Şi fireşte că atâta nu e 
de ajuns. Dacă nu le simţi pe pielea ta, nu poţi 
cunoaşte lucrurile astea decât vag şi 
aproximativ. Am încercat în fel şi chip să-l 
facem să-nţeleagă ce grozăvie se-ntâmplase şi 
cât de vinovaţi eram, dar n-a priceput nimic. 
Ne zise că, după părerea lui, n-are nici o 
importanţă unde se duce Fischer. În rai n-o să- 
i simtă nimeni lipsa, fiindcă erau „destui 
acolo”. încercarăm să-l facem să-nţeleagă că 
altceva avea importanţă, că numai Fischer, şi 
nimeni altul, trebuia să-şi dea cu părerea 
asupra acestui lucru. Dar în zadar. Ne spusese 
că puţin îi pasă de Fischer, fiindcă mai sunt pe 
lume o mulţime ca el. 

Fischer tocmai trecea pe partea cealaltă a 
drumului şi, când îl văzurăm, ni se facu rău. 
Ne gândeam ce soartă-l aştepta din cauza 
noastră. Dar el habar n-avea de ce i se- 
ntâmplase! După pasul lui vioi şi sprinten se 
vedea cât de mulţumit e de el pentru ce-i 
făcuse bietei Frau Brandt. Se tot uita peste 


454 


umăr şi parcă aştepta ceva. Cum era lesne de- 
nchipuit, nu peste multă vreme apăru Frau 
Brandt între soldaţi, zornăindu-şi lanţurile. În 
urma ei, gloata se-mbulzea ţipând şi ocarând- 
O: 

- Păcătoaso! Eretico! 

Unii îi fuseseră vecini şi prieteni în 
timpurile bune. Acum încercau s-o lovească, 
iar soldaţii nu se prea osteneau să-i oprească. 

- Ah, opreşte-i, Satan! îl implorarăm până 
să ne dăm seama că nu-i putea întrerupe dintr- 
ale lor nici o clipă, fară să le schimbe toată 
viaţa de-acum înainte. 

Satan suflă o dată scurt asupra lor şi toţi 
prinseră să se răsucească, să se clatine, 
încercând să se agaţe-n gol. După asta se 
rupseră de mulţime şi-o luară la fugă în toate 
părţile, ţipând ca din gură de şarpe. Parcă-i 
durea ceva şi nu mai puteau să-ndure. Suflând 
peste ei, îngerul le sfărâmase câte-o coastă la 
toţi. Nu ne puturăm stăpâni să nu-l întrebăm 
dacă şi viaţa li se schimbase. 

- Da, cu totul. Unii s-au ales cu nişte ani în 
plus, alţii au pierdut ceva ani. Câţiva o să aibă 
de câştigat în diverse feluri de pe urma 
schimbării, dar numai câţiva. 

Nu l-am întrebat dacă nu cumva dăduserăm 
şi altora norocul bietului Fischer. Nici nu 


455 


vroiam să ştim. Credeam din tot sufletul că 
Satan vrea să facă bine, dar începeam să ne 
pierdem încrederea în judecata lui sănătoasă. 
Tare mai vroiam să-l facem pe Satan să ne 
citească vieţile şi să ne spună ce avem de făcut 
ca să iasă mai bine, dar, după cele-ntâmplate, 
dorinţa noastră începuse să dea înapoi şi facea 
loc altor preocupări. 

Vreo două zile tot satul a trăncănit cu- 
nflăcărare pe seama lui Frau Brandt şi a 
misterioasei nenorociri care se-abătuse asupra 
gloatei, aşa că la proces n-aveai unde să arunci 
un ac de atâta lume. Judecătorilor nu le-a fost 
greu s-o scoată vinovată, fiindcă femeia a rostit 
din nou cuvintele alea înfricoşătoare şi a spus 
că nu şi le ia-napoi. Au prevenit-o că i-e viaţa 
în joc, dar ea le-a zis că n-au decât să i-o ia 
sănătoşi, că tot nu mai are ce face cu ea. Mai 
bine să trăiască-n chinuri printre diavolii de 
meserie, decât printre imitatorii lor din sat. O 
acuzară c-a rupt coasele sătenilor prin 
vrăjitorie şi o-ntrebară dacă nu e vrăjitoare. 

- Nu sunt, răspunse ea cu dispreţ. Credeţi 
că dac-aş avea eu atâta putere, ar mai sufla 
vreunul din voi măcar cinci minute? Mincinoşi 
cu feţe de sfinţi ce sunteţi! Nu, v-aş ucide pe 
toţi cât ai clipi din ochi. Daţi sentinţa şi lăsaţi- 
mă-n pace. M-am săturat de tovărăşia voastră. 


456 


O găsiră aşadar vinovată. O excomunicară, 
lipsind-o de bucuriile raiului, şi o osândiră la 
flăcările iadului. Pe urmă, înveşmântată într-o 
cămaşă  grosolană, fu dată pe mâna 
autorităţilor laice, care o duseră în piaţa 
publică, în dangătul solemn, prevestitor de 
moarte, al clopotului. O văzurăm prinsă-n 
lanţuri pe rug şi zărirăm primul fir de fum 
albăstrui ridicându-se în aerul nemişcat. 
Atunci, încrâncenarea de pe chip i se domoli şi, 
uitându-se la mulţimea îngrămădită-n faţa ei, 
femeia rosti cu blândeţe: 

- Ne-am jucat împreună odată, în vremurile 
de demult, când nu eram decât nişte copii 
nevinovaţi. De asta vă iert. 

Am plecat de acolo degrabă. N-am văzut 
cum o mistuia focul, dar i-am auzit tipetele, 
deşi ne băgaserăm degetele-n urechi. Când n- 
am mai auzit-o, am ştiut c-a ajuns în rai, cu 


457 


toată excomunicarea. Ne părea bine de 
moartea ei şi nu regretam că noi i-o 
pricinuiserăm. 

Intr-o bună zi, la puţină vreme după 
întâmplarea asta, Satan apăru din nou. Il 
aşteptam neîncetat să vină fiindcă, de câte ori 
era pe-aproape, viaţa ieşea din amorţeală. Ni 
se arătă chiar în pădure, unde ne-ntâlniserăm 
prima oară. Ca toţi băieţii, vroiam distracţie şi- 
l rugarăm să ne dea un spectacol. 

- Prea bine, spuse el. V-ar plăcea să vedeţi 
istoria speciei umane? Şi cum îşi desăvârşeşte 
ea acel produs pe care-l numeşte civilizaţie? 

li răspunserăm că da. 

Atunci, într-o clipită, schimbă locul în care 
ne aflam, ducându-ne în Grădina raiului. Acolo 
îl văzurăm pe Abel rugându-se la altar. Apoi 
apăru Cain şi se-ndreptă spre el cu măciuca-n 
mână. Părea că nu ne vede. Pe mine era cât 
pe-aci să mă calce pe picior, dacă nu mi-l 
trăgeam. Vorbi cu fratele lui într-o limbă pe 
care n-o înţelegeam. Deveni apoi violent şi 
ameninţător. Noi ştiam ce o să se-ntâmple şi- 
ntoarserăm o clipă capetele. Dar auzirăm 
loviturile amestecate cu ţipete şi gemete. Se 
aşternu tăcerea şi-l văzurăm pe Abel cum îşi 
dă duhul într-o baltă de sânge. Cain era alături 
şi-l privea răzbunător, fară să se căiască. 


458 


Plăsmuirea dispăru. Urmă un lung şir de 
războaie, crime şi masacre fară nume. Veni 
apoi potopul, cu arca lui Noe rătăcind pe apele 
învolburate şi munţii falnici în depărtare 
zărindu-se prin vălul înceţoşat al ploii. 


459 


- Rasa voastră n-a făcut progrese 
mulţumitoare până acum, zise Satan. Să-i mai 
acordăm o şansă. 

Scena se schimbă şi apăru Noe, potopit de 
vin. 

Pe urmă se iviră Sodoma şi Gomora unde, 
după spusele lui Satan, „încercai să găseşti 
doi-trei oameni respectabili”. Pe urmă Lot, cu 
fetele lui în peşteră. 

Pe urmă ni se-nfăţişară războaiele evreilor 
şi văzurăm cum învingători îi măcelăresc pe 
supraviețuitori şi vitele lor, dar lasă-n viaţă 
fetele tinere şi le-mpart între ei. 

Pe urmă o văzurăm pe lael cum se furişează 
în cort şi-şi înfige unghia în tâmpla oaspetelui 
adormit. Eram tare-aproape. Când sângele 
ţâşni şi-ncepu să curgă într-un mic torent roşu 
la picioarele noastre, ne-am fi putut mânji 
mâinile cu el dac-am fi vrut. 

Pe urmă veniră războaiele din Egipt, 
războaiele grecilor, războaiele romanilor, care 
muiară pământul într-o hidoasă baie de sânge. 
Văzurăm fărădelegile pe care le-au făcut 
romanii cartaginezilor şi spectacolul înfiorător 
al masacrului acelor viteji. Il văzurăm şi pe 
Cezar invadând Britania, „nu fiindcă barbarii 
de acolo i-ar fi pricinuit vreun rău”, ne explică 
Satan, „ci fiindcă râvnea la ţara lor şi dorea să 


460 


aducă văduvelor şi orfanilor binefacerile 
civilizaţiei”. 

Pe urmă se născu creştinismul. Evurile 
Europei defilară prin faţa ochilor noştri, 
văzurăm creştinismul şi civilizaţia cum trec 
mână-n mână prin epoci, „lăsând moartea şi 
durerea în urmă”, aşa cum remarcă Satan, „ca 
şi alte semne ale progresului rasei umane”. 

Şi mereu vedeam războaie după războaie 
abătându-se peste toată Europa şi peste 
lumea-ntreagă. „Uneori în interesul familiilor 
regale”, ne spuse Satan, „alteori ca să 
zdrobească un popor lipsit de apărare. Nici un 
agresor n-a avut vreodată un scop cinstit când 
a dezlănţuit un război. Asemenea război nu 
există în istoria omenirii.” 

- Aţi văzut, ne spuse Satan, ce progrese aţi 
făcut până acum şi trebuie să recunoaşteţi că, 
într-un fel, e minunat. Să vedem cum o să fie 
viitorul. 

Şi ne arătă măceluri înfricoşătoare prin 
forţa cu care distrugeau viaţa, devastatoare 
prin maşinile lor de război. Erau mai 
înfricoşătoare și mai devastatoare decât tot ce 
văzuserăm până atunci. 

- Vă daţi seama, zise el, că aţi progresat 
fără-ncetare. Cain a săvârşit crima cu măciuca. 
Evreii au ucis cu sulițe şi săbii. Grecii şi 


461 


romanii au adus în plus armura de apărare, ca 
şi minunata artă a conducerii şi organizării 
militare. Creştinul a venit cu puştile şi praful 
de puşcă. În numai câteva secole o să- 
mbunătăţească într-atât eficienţa aducătoare 
de moarte a armelor sale distrugătoare, încât 
toată lumea va trebui să recunoască adevărul 
că, fără civilizaţia creştină, războiul ar fi rămas 
de-a pururi o bagatelă nenorocită. 

Incepu să râdă fără ruşine şi-şi bătu joc de 
stirpea omenească, deşi ştia că vorbele lui ne 
răneau şi ne făceau să ne crape obrazul de 
ruşine. Numai un înger putea să se poarte 
astfel. Pentru el suferinţa nu-nseamnă nimic. 
Nici măcar nu ştie ce e, decât din auzite. 

De câteva ori Seppi şi cu mine 
încercaserăm, umili şi sfioşi, să-l convertim şi, 
fiindcă nu spusese nimic, îi luasem tăcerea 
drept un fel de-ncurajare. Se-nţelege de la sine 
că vorbele lui de-acum ne dezamăgeau fiindcă 
ne dovedeau că nu-l impresionaserăm câtuşi 
de puţin. Gândul ne mâhnea. Ne-am dat seama 
atunci ce trebuie să simtă misionarul care, 
după ce trăieşte c-o frumoasă speranţă, o vede 
năruită dintr-odată. [inurăm tristeţea-n noi, 
conştienţi că nu e momentul să ne continuăm 
opera. 

Satan se opri din râsu-i răutăcios şi zise: 


462 


- E un progres remarcabil. De cinci-şase mii 
de ani încoace, cinci-şase civilizaţii superioare 
s-au ridicat, au înflorit, au stârnit uimirea 
lumii-ntregi, apoi au pălit şi-au dispărut. Şi nici 
una din ele, în afara ultimei, n-a inventat un 
mijloc prompt şi adecvat cu care să ucidă 
oamenii. Toate celelalte civilizaţii s-au întrecut 
pe sine - uciderea fiind ambiția de căpătâi a 
speciei umane şi evenimentul primordial al 
istoriei ei - dar numai civilizaţia creştină a 
cunoscut triumful cu care să se poată mândri. 
Peste două-trei secole toată lumea o să ştie că 
ucigaşii cei mai înzestrați şi capabili sunt 
creştini. Păgânii o să dea fuga la şcoala 
creştinilor, nu ca să le-nveţe religia, ci ca să le 
dobândească puştile. Or să le cumpere ca să 
ucidă cu ele misionari şi neofiţi. 

Intre timp spectacolul se reluase şi ni se 
perindau prin faţa ochilor popor după popor, 
două-trei secole la rând, într-o procesiune 
măreaţă, nesfârşită. Se zbăteau cu furie să 
străbată mări de sânge, sufocate de fumul 
bătăliilor, prin care se vedeau flamuri 
scânteietoare şi flăcări roşietice ţâşnind din 
guri de tun. Necontenit răsunau pocnetele 
flintelor şi vaietele celor care se zvârcoleau în 
ghearele morţii. 


463 


-La ce duc toate astea? întrebă Satan 
chicotind răutăcios. La nimic. Nu câştigaţi 
nimic. Vă-ntoarceţi mereu de unde-aţi plecat. 
De-un milion de ani stirpea voastră s-a înmulţit 
plictisită cu sârg, şi tot plictisită a repetat 
prostia asta. La ce bun? Nu-i minte să poată 
ghici! Cine trage vreun folos? Nimeni, decât o 
mână de uzurpatori, o mână de monarhi şi 
aristocrați prăpădiţi, care nu dau două parale 
pe voi, care s-ar simţi jigniţi dacă i-aţi atinge şi 
v-ar trânti uşa-n nas dac-aţi vrea să intraţi, 
pentru care robiţi, luptaţi, muriţi şi nu vă e 
ruşine, ba chiar vă făliţi cu asta, a căror 
existenţă e o permanentă insultă la adresa 
voastră, iar voi vă temeţi s-o spuneţi răspicat, 
care trăiesc din pomana voastră, dar îşi iau 
faţă de voi aerul binefăcătorului faţă de 
cerşetorul din drum, care vă vorbesc ca de la 
stăpân la sclav şi cărora le răspundeţi ca de la 
sclav la stăpân, pe care-i veneraţi cu vorbe, în 
timp ce-n străfundul sufletului - dac-aveţi aşa 
ceva - vă dispreţuiţi pe voi înşivă pentru asta. 
Cel dintâi om a fost un prefăcut şi-un laş, 
calităţi care n-au dispărut încă la urmaşii lui. 
Asta e temelia pe care s-au ridicat toate 
civilizațiile. Să bem pentru dăinuirea lor! Să 
bem pentru înflorirea lor! Să bem... 


464 


În momentul acela ne citi pe feţe cât de tare 
ne rănise, îşi curmă fraza şi termină cu 
chicotelile. Schimbat dintr-odată, rosti blând: 

- Nu, o să bem unul în sănătatea celuilalt şi 
hai s-o lăsăm încolo de civilizaţie! Vinul care 
ne-a venit din senin, după dorinţă, e 
pământesc şi-i destul de bun pentru cealaltă 
urare. Aruncaţi paharele. O să-nchinăm cu un 
vin ce n-a trecut niciodată prin lumea asta. 

L-am ascultat. Am întins mâinle şi am luat 
cupele care coborau de sus. Aveau formă 
frumoasă, dar nu erau făcute dintr-un material 
de care să fi auzit noi. Parcă se mişcau, parcă 
erau vii. Culorile din ele se mişcau însă cu 
siguranţă. Erau strălucitoare, scânteietoare şi 
aveau tot felul de nuanţe. Nu stăteau o clipă 
locului, curgeau încoace şi-ncolo în unde 
bogate, care se ciocneau, se spărgeau şi 
străfulgerau văzduhul cu explozii delicate de 
culori încântătoare. Semănau, cred, cu opalul 
care face ape şi risipeşte-n jur splendida lor 
strălucire. lar vinul n-avea seamăn pe lume. 
Sorbirăm şi căzurăm într-un extaz straniu şi- 
ncântător, de parcă raiul ni s-ar fi strecurat în 
trupuri. 

Cu ochii plini de lacrimi, Seppi rosti ca într- 
o rugă: 


465 


-O s-ajungem şi noi acolo într-o zi şi- 
atunci... 

Se uită pe furiş la Satan, cu speranţa că 
îngerul o să-i răspundă: „Da, o să fiţi şi voi 
acolo într-o zi”, dar Satan părea să se 
gândească la altceva şi nu spuse nimic. Am 
simţit atunci că-mi îngheaţă sângele-n vine, 
fiindcă ştiam că auzise ce-a spus Seppi. Nimic, 
rostit sau nerostit, nu-i scăpa vreodată. Bietul 
Seppi, abătut, nu-şi termină vorba. 

Pocalele, trei parhelii strălucitoare, se- 
nălţară, despicară cerul şi-apoi se făcură 
nevăzute. De ce n-au mai rămas? Părea un 
semn rău şi asta mă-ntristă. Oare o să-mi mai 
văd vreodată pocalul? O să-l mai vadă Seppi 
pe-al lui? 


9 


Era uimitor cum stăpânea Satan timpul şi 
distanţele. Pentru el acestea nu existau. Le 
zicea scorneli omeneşti şi spunea că n-au nimic 
natural în ele. De multe ori mergeam împreună 
în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii şi 
stăteam acolo săptămâni şi luni întregi, dar de 
obicei totul nu dura decât o fracțiune de 
secundă. Şi-o dovedeam cu ceasu-n mână. 


466 


Sătenii erau foarte amărâţi din pricina comisiei 
de anchetare a vrăjitoarelor care se temea să 
se ridice împotriva astrologului, a celor din 
casa părintelui Peter şi, în general, împotriva 
oricui, în afară bineînțeles de cei săraci şi 
năpăstuiţi. Într-o zi îşi pierdură oamenii 
răbdarea şi se puseră pe vânat vrăjitoare pe 
socoteala lor. ÎIncepură să fugărească o 
doamnă de neam, de care se ştia că are 
obiceiul să vindece bolnavii prin practici 
diavoleşti: îi îmbăia, îi spăla şi le dădea de 
mâncare, în loc să le ia sânge şi să-i curăţe pe 
dinăuntru, cum făcea, şi pe bună dreptate, 
doctorul-bărbier. Femeia veni ca o vijelie, 
urmărită de urletele şi blestemele gloatei, şi 
căută să se-adăpostească prin case, dar toată 
lumea îi trânti uşa-n nas. O hăituiră mai bine 
de-o jumătate de ceas. Noi ne tineam după ea 
ca să vedem ce se-ntâmplă. Până la urmă o 
lăsară puterile şi căzu la pământ. Oamenii 
puseră mâna pe ea şi-o duseră târâş lângă 
copac. Aruncară o frânghie pe după o ramură 
groasă şi se-apucară să-i facă un laţ la capăt. 
În timpul ăsta unii ţineau femeia strâns, iar ea 
tipa şi-i implora. Fetiţa ei se uita printre 
lacrimi, dar i-era frică să spună sau să facă 
ceva. 


467 


O spânzurară pe biata femeie. Am aruncat 
şi eu c-o piatră-n ea, deşi în fundul sufletului 
îmi părea rău. Dar toţi dădeau cu pietre şi 
fiecare se uita la vecin. Dacă n-aş fi făcut la fel 
ca ei, ar fi observat şi-ar fi avut ce să vor- 
bească. Satan pufni în râs. 

Toţi din preajmă se-ntoarseră spre el, miraţi 
şi nemulţumiţi. Nu era momentul prielnic 
pentru râs.  Purtarea lui liberă şi 
batjocoritoare, muzica lui neomenească îi făcu- 
seră pe toți să se uite bănuitori la el şi-i 
stârniseră pe mulți, în secret, împotrivă-i. 
Fierarul cel trupeş se-ntoarse spre Satan şi-l 
întrebă cu voce ridicată ca să-l audă toată 
lumea: 

- De ce râzi? Răspunde! Şi spune-le celor de 
faţă de ce n-ai dat cu pietre. 

- Eşti sigur că n-am dat? 

- Da. Şi nu-ncerca să scapi, c-am stat tot 
timpul cu ochii pe tine. 

- Şi eu... şi eu am văzut! strigară alţi doi. 

- Trei martori, numără Satan. Muller, 
fierarul, Klein, ajutorul măcelarului, şi Pfeiffer, 
calfa ţesătorului. Trei mincinoşi de duzină. Mai 
sunt alţii? 

- Nu contează dacă mai sunt alţii sau nu şi 
nici ce crezi despre noi. Trei martori ajung ca 
să se lămurească cum stau lucrurile. Dacă nu 


468 


dovedeşti c-ai dat cu pietre, e vai şi-amar de 
tine. 

- Da, da! strigă oamenii din mulţime şi se- 
nghesuiră cât putură mai mult pe lângă cel 
care era centrul atenţiei. 

- Dar mai întâi să ne răspunzi la cealaltă- 
ntrebare, ţipă fierarul, umflându-se-n pene că 
era purtătorul de cuvânt al gloatei şi eroul 
zilei. De ce râzi? 

Satan zâmbi şi răspunse plin de bunăvoință: 

- Fiindcă văd trei laşi aruncând cu pietre- 
ntr-o femeie care-şi dă duhul, când şi ei sunt la 
doi paşi de moarte. 

Sub trăsnetul ăsta venit ea din senin, 
mulţimea  superstiţioasă se dădu-napoi cu 
răsuflarea tăiată. 

- Puah! Ce ştii tu? zise fierarul grozăvindu- 
se. 

- Ce ştiu? Tot! Sunt ghicitor de meserie şi v- 
am citit în palmă vouă trei, ba chiar şi altora, 
când aţi ridicat mâna să daţi cu pietre-n 
femeie. Unul din voi o să moară de mâine-ntr-o 
săptămână, altul o să moară la noapte şi-al 
treilea mai are de trăit doar cinci minute. 
Uitaţi-vă la ceas! 

Vorbele lui Satan stârniră senzaţie. Sătenii 
se făcură albi la faţă şi-şi întoarseră fără voie 
privirile spre ceas. Măcelarul şi ţesătorul 


469 


arătau ca loviți de-o boală, dar fierarul îşi luă 
inima-n dinţi şi zise cu-nsufleţire: 

- N-avem mult de aşteptat pentru prima 
profeție. Dacă nu se-adevereşte, s-a zis cu tine, 
tinere domn. Ascultă ce-ţi spun eu! 

Nu mai scoase nimeni nici o vorbă. Toți se 
uitau ţintă la ceas. Se lăsase o linşte adâncă, 
impresionantă.  Trecură patru minute şi 
jumătate. Fierarul scoase deodată un icnet şi-şi 
încleştă mâinile în dreptul inimii. 

- N-am aer! Făceţi-mi loc! spuse el lăsându- 
se în jos. 

Gloata se trase înapoi şi nimeni nu sări, să-l 
ajute. 

Omul căzu grămadă şi-şi dădu duhul. 
Ceilalţi se holbară 


470 


la el, apoi la Satan, pe urmă unii la alţii. Buzele 
li se mişcau, dar nu ieşea nici un sunet. 

- Trei din voi au văzut că n-am aruncat cu 
pietre, spuse atunci Satan. Poate că au mai 
văzut şi alţii. Să-i auzim. 

Cam intrase panica-n ei şi, deşi nimeni nu-i 
răspunse direct lui Satan, mulţi începură să se 
acuze cu furie unii pe alţii. 

- Tu ai spus că n-a aruncat! zicea unul. 

- Minţi şi o să te fac eu să-ţi înghiţi vorbele! 
îi răspundea altul. 

Intr-o clipă se iscă învălmăşeală. Furioşi, 
oamenii se loveau şi se-mbrânceau vociferând. 
La mijloc se afla cineva indiferent la toate: 
femeia moartă atârna-n laţ fără griji, cu 
sufletul împăcat. 

Plecarăm de-acolo. Nu mă simţeam în largul 
meu şi-mi spuneam în gând: „Le-a zis că râde 
de ei, dar minţea. De mine râdea”. 

Asta-l facu să izbucnească din nou în râs. 

- Da, de tine râdeam, facu el. Îţi era teamă 
c-o să spună ceilalţi cine ştie ce, şi ai aruncat 
cu piatra-n femeie, cu toate că-n sufletul tău 
erai revoltat. Dar râdeam de ceilalţi. 

- De ce? 

- Fiindcă şi ei sunt la fel ca tine. 

- Cum vine asta? 


471 


- Foarte bine. Erau şaizeci şi opt de oameni 
acolo şi, din ei, şaizeci şi doi nu doreau să dea 
cu pietre mai mult decât doreai tu. 

- Satan! 

- Da, da, aşa e. Vă cunosc eu. Sinteţi ca o 
turmă de oi. Vă conduce minoritatea şi rareori, 
sau niciodată, majoritatea.  Vă-năbuşiţi 
sentimentele şi credinţele şi-i urmaţi pe cei 
câţiva care fac gălăgia cea mai mare. Uneori, 
mâna aia de gălăgioşi are dreptate, alteori nu. 
Dar ce dacă! Mulțimea merge după ea. Cei mai 
mulţi oameni, fie ei sălbatici sau civilizati, sunt 
în taină buni la suflet şi se feresc să-i facă pe 
alţii să sufere, dar când văd minoritatea 
agresivă şi fără milă, nu-ndrăznesc să-şi 
urmeze propriul lor impuls. la gândeşte-te un 
pic? O fiinţă blajină iscodeşte ce face alta şi 
face tot ce poate ca s-ajute cu sârg la făptuirea 
unor nedreptăţi care le revoltă pe amândouă. 
Sunt expert în materie şi ştiu că, demult de tot, 
nouăzeci şi nouă de oameni dintr-o sută s-au 
opus cu tărie ca vrăjitoarele să fie ucise atunci 
când o mână de smintiţi bigoţi au stârnit 
pentru prima oară nebunia asta. Şi mai ştiu că 
şi-n ziua de azi, după-atâtea secole de preju- 
decăţi şi-nvăţături neroade care s-au transmis 
de la om la om, numai unul din douăzeci 
prigoneşte o vrăjitoare fiindcă e convins c-aşa 


472 


trebuie să facă. Cu toate astea, în aparenţă toţi 
le urăsc pe vrăjitoare şi vor să le vadă moarte. 
Dar într-o bună zi, o altă mână de oameni o să 
se ridice de partea cealaltă şi-o să facă tărăboi 
- sau poate că asta o s-o-mplinească un singur 
om, un om îndrăzneţ cu glas răsunător şi un 
chip plin de hotărâre. Şi-atunci, într-o 
săptămână, toată turma de oi o s-o cârmească 
după el, iar vânătoarea de vrăjitoare o să se 
termine ca din senin. Monarhiile, aristocraţiile 
şi religiile se bazează toate pe acest mare 
defect al 


473 


speciei voastre: neîncrederea omului în cel de 
lângă el şi dorinţa lui ca, pentru propria-i 
siguranţă şi linişte, să fie bine văzut de vecini. 
Instituţiile astea or să rămână mereu şi-or să 
înflorească mereu, or să vă oprime mereu, or 
să vă jignească şi-or să vă insulte pentru că voi 
o să rămâneţi mereu sclavi ai minorităţii. N-a 
existat niciodată vreo ţară unde cei mulţi să 
fie, în străfundul inimii, credincioşi vreuneia 
dintre instituţiile astea. 

Nu mi-a picat bine să-l aud că ne face turmă 
de oi şi i-am spus că nu cred c-are dreptate. 

- Şi totuşi e adevărat, mieluşelule, îmi 
răspunse Satan. Uită-te cum arătaţi voi în 
războaie. Parc-aţi fi berbeci. Şi ce ridicoli 
sunteţi! 

- In războaie? Cum aşa? 

- Războiul n-a fost niciodată drept şi nici 
onorabil când e vorba de cei care-l pun la cale. 
Pot să văd ce-o să se-ntâmple peste un milion 
de ani şi-ţi spun că regula n-o să se schimbe 
decât în câteva cazuri. Mâna de gălăgioşi, ca 
de obicei, o să ţipe că vrea război. Popii, 
precauţi şi prudenţi, or să obiecteze la-nceput. 
Imensa, nesfârşita masă fără personalitate a 
naţiunii o să se frece somnoroasă la ochi şi-o 
să-ncerce să se lămurească de ce trebuie să fie 
război. Pe urmă o să spună cu seriozitate şi 


474 


indignare: „E nedrept şi dezonorant şi nici nu 
e nevoie de el!” Atunci ceata o să ţipe şi mai 
tare. Câţiva oameni cinstiţi din partea cealaltă 
or să protesteze şi-or s-aducă argumente 
împotriva războiului, cu vorba şi cu pana. La- 
nceput lumea o să-i asculte şi-o să-i aplaude. 
Dar n-o să 


475 


dureze mult: ceilalţi or să-i acopere cu ţipetele 
lor, iar  antirăzboinicii or să-şi  subţieze 
rândurile şi-or să-şi piardă popularitatea. 
Curând o să vedeţi ceva ciudat: vorbitori 
alungaţi cu pietre de la tribună şi cuvântul 
liber sufocat de hoarde de oameni furioşi care, 
în adâncul inimii, sunt totuşi alături de oratorii 
alungaţi cu pietre - aşa cum fuseseră de la bun 
început - dar care  nu-ndrăznesc s-o 
recunoască. Şi iată că-ntreaga naţiune - cu 
popi cu tot - o să se pună pe scos strigăte de 
luptă pân-o să răguşească şi-o să dezlănţuie 
prigoana împotriva oricărui om cinstit care o 
să cuteze să deschidă gura. Şi gurile de felul 
ăsta n-or să se mai deschidă. În continuare 
oamenii de stat or să scornească minciuni de 
două parale şi-or să dea vina pe poporul pe 
care tot ei l-au atacat. Şi fiecare om o să fie 
mulţumit cu minciunile-astea care liniştesc 
conştiinţa, o să le studieze sârguincios şi-o să 
refuze să ia în consideraţie orice posibilitate 
de a le respinge. Şi astfel o să se convingă 
încetul cu încetul ce drept e războiul şi o să-i 
mulţumească lui Dumnezeu pentru somnul mai 
dulce pe care-l are după procesul ăsta de 
autoamăgire grotescă. 


476 


10 


Zilele treceau una după alta, dar nici urmă 
de Satan. Ne plictiseam fără el. Astrologul se- 
ntorsese de pe Lună şi umbla teleleu prin sat, 
sfidând opinia publică. Din când în când se 
alegea cu câte-un pietroi în spinare de la vreun 
vânător de vrăjitoare, care pândea momentul 
potrivit că să dea cu pietre după el şi pe urmă 
să se facă iute nevăzut, în timpul ăsta asupra 
lui Marget lucrau două forţe aducătoare de 
bine. Satan, căruia Marget îi era perfect 
indiferentă, o cam rărise cu vizitele, după ce 
fusese pe la ea o dată sau de două ori. Asta-i 
rănise fetei mândria şi o făcuse să-şi pună-n 
gând că trebuie să şi-l smulgă din suflet. 
Uneori bătrâna Ursula îi aducea veşti despre 
Wilhelm Meidling, care, gelos pe Satan, o 
apucase pe calea pierzaniei, şi toată povestea 
o umplu pe Marget de remușcări. Așa că 
acuma cele două forțe se-ntâlniseră şi Marget 
trăgea foloase de pe urma lor, interesul ei 
pentru Satan scădea văzând cu ochii şi tot aşa 
creştea cel pentru Meidling. Mai era un pic şi 
Marget s-ar fi întors tot la el. Şi pentru asta 
trebuia doar ca Wilhelm să prindă curaj, să 
izbândească ceva care să-l ridice din nou în 


477 


ochii oamenilor şi ei să înceapă să-l vorbească 
de bine. 

lată că sosi momentul potrivit. Marget îl 
rugă pe Wilhelm să-l apere pe unchiul ei la 
proces. Mare bucurie pentru el! Se lăsă de 
băutură şi-ncepu să se pregătească plin de 
sârguinţă. De fapt, mai mult cu sârguinţă 
decât eu speranţe, fiindcă situaţia nu era deloc 
promițătoare. A stat de vorbă de multe ori cu 
Seppi şi cu mine, la el în birou, şi a încercat să 
scoată de la noi tot ce ştiam. Nădăjduia să 
găsească prin pleavă şi ceva sămânță bună, 
dar, ce să mai vorbim, recolta era slabă de tot. 

O, de-ar veni Satan! Numai la asta mi-era 
gândul. Ar găsi el ceva să salveze situaţia. 
Doar spusese că părintele Peter o 


478 


să câştige procesul, aşa că, fără doar şi poate, 
ştia şi ce e de făcut. Dar timpul trecea şi el tot 
n-apărea. Sigur, nu mă-ndoiam că procesul o 
să iasă bine şi că părintele Peter o să trăiască 
fericit câte zile-o mai avea. Ne-o spusese Satan 
cu gura lui. Totuşi ştiam c-aş fi mult mai 
împăcat dac-ar fi venit el să ne spună ce să 
facem. Sosise timpul s-aibă şi părintele Peter 
zile mai bune, fiindcă, zicea lumea, era vlăguit 
de  câte-ndurase-n temniţă şi-o să se 
prăpădească dacă nu scapă odată de toate 
necazurile-astea. 

În sfârşit sosi şi ziua procesului. Toată 
suflarea satului veni, cu mic, cu mare. Veniră 
şi-o mulţime de străini care bătuseră cale 
lungă pân-acolo. Da, veniseră toţi, în afară de 
acuzat. Bătrânul era prea stors de vlagă ca să- 
ndure calvarul. Marget venise însă. Stătea 
acolo plină de speranţă şi-ncerca să pară cât 
mai stăpână pe ea. Banii erau şi ei acolo. 
Cineva-i răsturnă pe masă şi norocoşii putură 
să-i pipăie şi să-i întoarcă pe-o parte şi pe alta. 

Astrologul fu poftit pe banca martorilor. Se 
gătise cu pălăria şi cu mantia cea mai bună. 

ÎNTREBARE: Pretindeţi că aceşti bani vă 
aparţin? 

RĂSPUNS: Da. 

l: Cum i-aţi dobândit? 


479 


R: Am găsit punga pe drum, când mă- 
ntorceam dintr-o călătorie. 

Î: Când? 

R: Acum mai bine de doi ani. 

Î: Ce-ati făcut cu ei? 

R: I-am dus acasă şi i-am pus bine într-un 
loc tăinuit din observatorul meu, cu gând să-l 
găsesc pe proprietar, dacă s-o putea. 

Î: Aţi încercat să-l găsiţi? 

R: Timp de câteva luni am făcut cercetări 
stăruitoare, dar n-am ajuns la nici un rezultat. 

Î: Şi pe urmă? 

R: Am considerat că nu merită să mai caut 
şi intenţionam să dau banii pentru orfelinat, că 
trebuiau să termine aripa dinspre stăreţie şi 
mănăstirea de maici. Aşa că i-am scos din 
ascunzătoare şi i-am numărat, să văd dacă 
sunt toţi. Şi atunci... 

Î: De ce vă opriţi? Continuaţi. 

R: Îmi pare rău că trebuie să spun, dar chiar 
aşa s-a întâmplat. Tocmai numărasem banii şi-i 
puneam la locul lor, când m-am uitat în sus. 
Atunci am dat cu ochii de părintele Peter, care 
era în spatele meu. 

Se-auziră murmurând mai multe voci: 

- Nu prea miroase-a bine! 

Alţii, însă, replicau: 

- Vai, dar mincinos mai e! 


480 


Î: Şi asta v-a neliniştit? 

R: Nu. Pe moment nu m-am gândit la nimic 
rău, fiindcă părintele Peter venea adesea 
neanunţat ca să-mi ceară câte un mic ajutor. 

Marget se facu roşie ca focul când auzi cât 
de nedrept şi fără ruşine îl învinuieşte de- 
cerşetorie pe unchiul ei. Şi-ncă cine! Chiar 
omul pe care părintele Peter îl dăduse-n 
vileag, întotdeauna ca şarlatan. Era gata-gata 
să zică ceva, dar şi-a dat seama unde se afla şi 
s-a stăpânit. 

Î: Continuati. 

R: În cele din urmă m-am temut să dau banii 
pentru orfelinat. M-am hotărât să mai aştept 
un an ca să-mi continui cercetările. M-am 
bucurat de norocul părintelui Peter când am 
auzit şi nu l-am bănuit de nimic rău... Dar la o 
zi sau două după ce m-am întors acasă, am 
descoperit că-mi dispăruseră banii. Şi tot n-am 
bănuit nimic, până când nu m-a izbit potrivirea 
ciudată a trei lucruri legate de banii pe care-i 
găsise părintele Peter. 

I: Care anume? 

R: Părintele Peter a găsit banii pe o potecă, 
eu îi găsisem pe drum. Părintele Peter găsise 
numai ducați de aur, eu, la fel. Părintele Peter 
a găsit o mie o sută şapte ducați, eu tot atâta. 


481 


Depoziţia astrologului se încheie aici şi, fără 
discuţie, facu impresie asupra întregii adunări. 
Se vedea bine asta. 

Wilhelm Meidling îi puse câteva-ntrebări, 
apoi ne chemă pe noi, băieţii, să spunem ce 
ştim. Lumea-ncepu să râdă şi nouă ni se facu 
ruşine. Oricum, ne simţeam tare prost, fiindcă 
pe chipul lui Wilhelm se citea că i se spulbe- 
raseră toate speranţele. Bietul tânăr se 
străduia din răsputeri, dar toate-i fuseseră 
potrivnice. Puţina-nţelegere care se mai găsea 
nu era defel de partea clientului său. Poate că 
juraţilor şi asistenţei le venise greu să creadă 
istoria astrologului - ştiau doar ce fel de om e - 
dar pe-a părintelui Peter n-o credeau nici atât. 
Avocatul astrologului zise că n-o să ne întrebe 
nimic, fiindcă povestea noastră era un pic cam 
delicată şi-ar fi o cruzime din partea lui să ne 
mai sâcâie. Noi eram şi-aşa destul de încurcaţi, 
dar când lumea se porni să chicotească, abia 
mai puteam îndura. Apoi avocatul tinu un mic 
discurs sarcastic şi se-amuză pe seama 
istorisirii noastre. O făcu să pară atât de 
copilărească, ridicolă, stupidă şi imposibil de 
crezut, că toţi râseră cu lacrimi. În cele din 
urmă Marget nu mai putu să-ndure şi izbucni 
în plâns. Mie mi se rupea inima de milă. 


482 


Deodată am observat ceva care-mi dădu 
curaj. Era Satan! Stătea lângă Wilhelm, dar ce 
deosebire: Satan era încrezător, i se citea 
curajul pe chip şi-n priviri, pe când Wilhelm 
era descurajat şi abătut! Seppi şi cu mine ne 
liniştirăm. Ne gândeam că Satan o să depună 
mărturie şi o să convingă curtea că albu-i 
negru şi negru-i alb sau orice culoare-o avea el 
chef să fie. Ne uitarăm în jur să vedem ce 
gândea lumea despre el (ştiţi doar cât era de 
chipeş, îţi pierea graiul când îl vedeai ce 
frumos e), dar nimeni nu-l observase. Ne-am 
lămurit atunci că era invizibil pentru ceilalţi. 

Avocatul îşi încheia pledoaria şi, pe când 
facea asta, Satan porni să se topească-n 
Wilhelm. Se topi şi dispăru de tot. Şi-atunci se 
petrecu o schimbare: spiritul lui Satan începu 
să strălucească în ochii lui Wilhelm. 

Avocatul îşi sfârşi discursul cu voce gravă şi 
plină de demnitate: 

- Iubirea de bani este pricina tuturor 
relelor, spuse el arătând spre grămada de 
bani. Uitaţi-vă la ei, ispita ispitelor, 


483 


pătaţi încă de ruşinea ultimei lor izbânzi, 
dezonorarea unui slujitor al Domnului şi-a 
celor doi sărmani fraţi ai săi întru păcate. 
Nădăjduiesc că, de-ar avea glas, banii ne-ar 
mărturisi că aceasta este cea mai josnică şi cea 
mai zguduitoare din toate biruinţele lor de 
pân-acum. 

Şi se aşeză. Apoi Wilhelm se ridică. 

- Din depoziţia reclamantului, spuse el, 
înţeleg că a găsit banii aceştia pe drum acum 
mai bine de doi ani. Rog să mă corectaţi dacă 
am înţeles greşit. 

Astrologul dădu din cap în semn de 
aprobare. 

- Şi banii astfel găsiţi nu au mai fost 
înstrăinaţi până la o anumită dată - ultima zi a 
anului trecut. Rog să mă corectaţi dacă 
greşesc. 

Astrologul aprobă dm cap. Wilhelm se- 
ntoarse spre instanţă şi spuse: 

- Dacă fac dovada că banii aceştia nu sunt 
cei găsiţi de astrolog înseamnă că nu sunt ai 
lui, nu-i aşa? 

- Da. Dar nu este procedural. Dacă aveaţi 
un martor care să poată dovedi acest lucru, 
era de datoria dumneavoastră să ne anunţaţi şi 
să-l convocați aici ca să... 


484 


Judecătorul se opri brusc şi-ncepu să se 
consulte cu ceilalţi. In timpul ăsta celălalt 
avocat sări ca ars, protestând împotriva 
aducerii unui nou martor în această ultimă 
fază. 

Judecătorii hotărâră că obiecţia lui e 
întemeiată şi trebuie admisă. 

- Dar nu e vorba de un martor nou, spuse 
Wilhelm, în parte a şi fost audiat. Mă refer la 
monede. 


485 


- La monede? Ce pot să spună monedele? 

- Pot să spună că nu sunt cele pe care le-a 
avut dinainte astrologul. Pot să spună că nu 
existau în decembrie anul trecut. Data de pe 
ele poate să spună asta. 

Şi-aşa era! În sală se produse mare agitaţie. 
Judecătorii şi avocatul acuzării se grăbeau 
care mai de care să cerceteze monedele şi nu 
mai conteneau cu exclamaţiile. Toată lumea îl 
admiră pe Wilhelm pentru ideea minunată pe 
care-o avusese. În cele din urmă se făcu linişte 
şi curtea anunţă: 

- Toate monedele, cu excepţia a patru 
dintre ele, sunt datate anul acesta. Curtea 
exprimă acuzatului sincera ei compasiune şi 
regretul profund pentru că, dintr-o regretabilă 
eroare, un om nevinovat a fost pe nedrept 
umilit prin detenţie şi proces. Cazul se 
clasează. 

Prin urmare banii vorbiseră, deşi avocatul 
acuzării se-ndoise de asta. Curtea se ridică şi 
mai toţi veniră la Marget să-i strângă mâna şi 
s-o felicite. Pe urmă trecură la Wilhelm să-i 
strângă şi lui mâna şi să-l laude. Satan ieşise 
din Wilhelm şi se uita în jur cu interes. lar 
oamenii treceau prin el în toate părţile. Habar 
n-aveau că era acolo. Wilhelm nu ştia cum de-i 
venise ideea cu banii, atunci în ultimul 


486 


moment şi nu mai devreme. Zicea că-i venise 
deodată, ca o inspiraţie, şi c-o spusese fără nici 
o ezitare pentru că, deşi nu se uitase la bani 
înainte, i se părea lui cumva c-aşa stau 
lucrurile. Şi de data asta a fost cinstit ca de 
obicei. Altul în locul lui ar fi spus că ideea îi 
venise mai demult, dar n-o dezvăluise ca să fie 
o surpriză. 

Parcă-i mai pălise un pic strălucirea. Nu 
mult, dar se vedea bine că nu mai avea în 
priviri lumina pe care-o avusese când fusese 
una cu Satan. Dar aproape c-o recăpătă pentru 
o clipă, când Marget veni la el să-l laude şi să-i 
mulţumească. Nu putea să nu vadă cât de 
mândră era de el. Astrologul rămase cu buzele 
umflate şi plecă blestemând. Solomon Isaacs 
adună banii şi se duse cu ei. Acum erau pe veci 
ai părintelui Peter. 

Satan dispăruse. Bănuiam c-o ştersese spre 
închisoare, ca să-i ducă întemniţatului vestea 
cea mare. Așa și era. 

Marget şi noi ceilalţi pornirăm într-acolo în 
goană, veseli nevoie mare. 

Ei bine, să vă spun ce făcuse Satan. Apăruse 
în faţa sărmanului întemnițat şi-i spusese: 

- Procesul s-a terminat şi onoarea ta o să 
rămână de-a pururi pătată de hoţie. Aşa a 
hotărât curtea. 


487 


Şocul zdruncină mintea bătrânului. Peste 
zece minute, când sosirăm noi, bietul om se 
plimba cu un aer solemn şi dădea porunci în 
dreapta şi-n stânga. Zicea unuia din temniceri 
că-i mare şambelan, altuia că-i prinţul cutare 
sau prinţul cutare, amiral al flotei, feldmareşal 
sau alte năzbâtii de-astea şi era vesel ca un 
scatiu. Se credea împărat! 

Marget se aruncă la pieptul lui şi izbucni în 
plâns. Toţi ceilalţi se-nduioşară aproape până 
la lacrimi. Bătrânul îşi recunoscu nepoata, dar 
nu pricepea de ce plânge. Aşa c-o bătu blând 
pe umeri şi-i zise: 

- Nu mai plânge, draga mea. Te vede lumea 
şi prinţesei moştenitoare nu-i stă bine să 
bocească. Spune-mi ce necaz ai că aranjăm 
noi. Un împărat poate orice. 

Pe urmă se uită în jur şi-o zări pe bătrâna 
Ursula ştergându-se cu şorţul la ochi. 

- Dar cu tine ce-i? întrebă el uimit. 

Printre suspine, Ursula abia putu să-ngaime 
cât era de amărâtă că-l vede „aşa”. Bătrânul 
stătu o clipă pe gânduri, pe urmă mormăi ca 
pentru sine: 

- Ciudată mai e şi ducesa văduvă! 
Cumsecade, n-am ce zice, dar se smiorcăie 
întruna şi nu-i în stare să-ţi spună de ce. Şi nici 
ea nu ştie de ce. 


488 


Apoi dădu cu ochii de Wilhelm: 

- Prinţ al Indiei, acuma văd eu că din 
pricina ta e mâhnită prinţesa moştenitoare. 
Lacrimile n-o să-i mai curgă pe obraji. N-am să 
mai stau în calea fericirii voastre. O să-mpartă 
tronul cu tine şi-mpreună o-să-l moşteniţi pe-al 
meu. Ce zici, micuță prinţesă? E bine? Acum ai 
de ce zâmbi, nu? 

O mângâie pe Marget şi-o sărută. Era aşa 
de-ncântat de el şi de cei din jur, că nu ştia ce 
să mai facă pentru noi. 

Începu să împartă regate în dreapta şi-n 
stânga şi toți  ne-aleserăm măcar c-un 
principat. Până la urmă se lăsă convins să 
plece acasă şi-o porni ţanţoş în pas de marş. 
De-a lungul drumului se-adunase o grămadă de 
oameni. Când îşi dădură seama cum îl mai 
ungea pe inimă să fie ridicat în slāvi, îl 
aclamară cu toţii, iar el le răspunse 
înclinându-se cu 


489 


condescendenţă şi zâmbind îngăduitor. Când şi 
când întindea mâna şi zicea: 

- Binecuvântat fii, poporul meu! 

Doamne, ce privelişte jalnică! Marget şi 
bătrâna Ursula plângeau tot timpul. 

În drum spre casă m-am întâlnit cu Satan şi 
i-am reproşat că mă trăsese pe sfoară 
spunându-mi o minciună. Vorbele mele nu l-au 
deranjat deloc. 

- Greşeşti! mi-a răspuns el simplu şi calm. 
Ţi-am spus adevăru-adevărat! [i-am spus c-o 
să fie fericit toată viaţa de-acum înainte. Şi-o 
să fie, fiindcă mereu o să se creadă împărat, 
iar mândria şi bucuria asta or să-l ţină până-n 
ultima clipă. Este şi-o să rămână singurul om 
cu-adevărat fericit din împărăţia asta. 

- Dar cu ce preţ, Satan, cu ce preţ! Nu 
puteai să-l faci fericit fără să-i iei minţile? 

Era greu să-l scoţi pe Satan din sărite, dar 
cu vorbele mele reuşisem şi asta. 

- Nătărăule! îmi aruncă el. Nu poţi să-ţi dai 
seama, nesocotit ce eşti, că mintea limpede şi 
fericirea nu pot sta nicicum la un loc? Omul cu 
mintea-ntreagă n-are cum să fie fericit, fiindcă 
pentru el viaţa-i adevărată şi o vede cu ochii 
lui cât e de hidoasă. Numai nebunii-s fericiţi, şi 
nici ei toţi. Cei câţiva care-şi închipuie că-s 
regi sau zei sunt fericiţi. Restul nu-s mai 


490 


acătării decât cei zdraveni la cap. Sigur, 
nimeni nu-i în toate minţile tot timpul, dar 
când ţi-am spus ce ţi-am spus, mă gândeam la 
cazurile extreme. Omului ăsta i-am luat 
flecuşteţul înşelător pe care-l numiţi voi Minte. 
In schimbul vieţii lui de mucava i-am dat o 
iluzie poleită cu aur. Rezultatu-l vezi şi tu şi tot 
mai dai cu gura! Am spus c-o să-l fac fericit de- 
a pururi, şi aşa am şi făcut. Am ales singura 
soluţie care se potriveşte cu stirpea voastră şi 
tu tot nemulţumit eşti! Greu e să vă 
mulţumească cineva pe voi, oftă el descurajat. 

Era limpede ca lumina zilei. Satan nu ştia să 
facă omului un bine decât luându-i zilele sau 
minţile. Mi-am cerut scuze cum m-am priceput 
mai bine, dar în sinea mea nu dădeam doi bani 
pe binefacerile lui. Aşa gândeam atunci. 

Satan obişnuia să spună că noi, oamenii, nu 
facem decât să ne amăgim întruna. Din leagăn 
până la mormânt ne păcălim cu falsuri şi iluzii 
pe care le luăm drept adevărate şi uite-aşa 
toată viaţa noastră nu-i decât o-nchipuire. Din 
noianul de virtuţi pe care credem că le-avem şi 
cu care ne-mpăunăm, abia dac-avem una 
singură. Ne credem făcuţi din aur, şi când 
colo, suntem doar alamă. Odată, când era-ntr-o 
asemenea dispoziţie, a pomenit de simţul 


491 


umorului. Vorbele lui mi-au dat curaj, fiindcă, 
ziceam eu, din ăsta aveam destul. 

- Vorbeşte omul din tine! mi-o tăie el. 
Sunteţi gata oricând să vă mândriţi cu ce n- 
aveţi, iar picul de pilitură de alamă din voi să-l 
vedeţi cât un munte de praf de aur. Aveţi un 
simţ denaturat al umorului, şi cu asta basta. 
Mulţi din voi îl au. Toţi ăştia văd partea comică 
din vreo mie de lucruri mărunte şi banale, în 
special  nepotrivirile  bătătoare la ochi, 
grotescul, absurdităţile, tot ce provoacă râsul 
zgomotos, prostesc. Dar zecile de mii de 
lucruri de un comic ales care există pe lumea 
asta rămân ascunse minţii lor amorţite. Veni- 
va oare ziua când specia umană o să descopere 
caraghioslâcul acestor lucruri puerile, ca să-şi 
bată joc de ele şi să le distrugă prin râs? 
Fiindcă specia voastră, în toată sărăcia ei, are 
fară discuţie o armă într-adevăr puternică: 
râsul. Forţa, banii, puterea de convingere, 
rugămintea fierbinte sau persecuția, toate 
astea se opintesc să mişte din loc minciuna 
fară margini, o-mping un pic, o slăbesc un pic 
şi le trebuie sute şi sute de ani pentru asta. 
Râsul însă, numai el, le face praf şi pulbere 
într-o clipă. Nimic nu rezistă sub canonada 
râsului. Vă agitaţi întruna fară rost şi luptaţi 
cu alte arme. Dar pe asta o folosiţi vreodată? 


492 


Nu. O lăsaţi să ruginească. O folosiţi şi voi 
măcar o dată? Nu, pentru că vă lipseşte mintea 
şi curajul. 

Călătoream şi ne-am oprit într-un târg din 
India să ne uităm la un scamator care distra 
localnicii cu şmecheriile lui. Erau foarte 
izbutite, dar eu ştiam că Satan e-n stare de 
lucruri şi mai şi. Aşa că l-am rugat să-şi arate 
un pic talentul şi el mi-a spus că s-a făcut. Îşi 
luă înfăţişarea unui indian cu turban şi o 
cârpă-n jurul şalelor şi, arătându-se grijuliu 
faţă de mine, mă făcu să-nţeleg pe moment 
limba, băştinaşilor. 

Scamatorul ne arată un sâmbure, îl puse 
într-un ghiveci micut, îl acoperi cu pământ şi- 
aşternu un petec deasupra. După un minut 
petecul începu să se ridice. În zece minute se- 
nălţase de-un sfert de metru. Apoi, luând 
petecul de pe 


493 


ghiveci,  scamatorul scoase la iveală un 
pomişor cu frunze şi fructe coapte. Gustarăm 
şi noi fructele. Erau bune de mâncat. 

- De ce acoperi ghiveciul? zise Satan. Nu 
poţi face pomul să crească la lumina soarelui? 

- Nu, răspunse scamatorul. Atâta putere n- 
are nimeni. 

- Eşti doar un biet ucenic. Nu-ţi cunoşti 
meseria. Dă-mi mie sămânţa, să-ţi arăt. Ce vrei 
să iasă din ea? întrebă el după ce-o luă. 

- E sâmbure de cireaşă. Păi o să iasă un 
cireş. 

- Ei, ăsta-i un fleac. Orice începător îţi 
scoate-un cireş dintr-un sâmbure de cireaşă. 
Ce zici de un portocal? 

- Bine, râse scamatorul. 

- Să-l fac să dea şi alte fructe, pe lângă 
portocale? 

- Dac-aşa vrea Dumnezeu! 

Şi râseră cu toţii. 

Satan băgă sâmburele-n pământ, presără 
deasupra un pumn de ţărână şi-i zise: 

- Creşti! 

Se ivi un lăstar firav şi începu să crească. 
Crescu aşa de iute, că-n cinci minute era un 
copac în lege, iar noi ne lăfa- iam la umbra lui. 
Se auzi un murmur de uimire. Pe urmă toţi se 
uitară-n sus, şi văzură un lucru pe cât de 


494 


curios, pe-atât de minunat. Ramurile se-ndoiau 
de fructe de toate felurile şi culorile: portocale, 
struguri, banane, piersici, cireşe, caise şi 
altele. Oamenii aduseră coşuri şi începură să 
culeagă poamele. Se-ngrămădeau care mai de 
care să-i sărute mâna lui Satan şi să-l 
proslăvească, zicând că-i prinţul scamatorilor. 
Vestea dădu ocol târgului şi toată lumea veni 
în goană să vadă minunea. Fireşte că nu uitau 
să aducă şi coşurile. Dar pomul se întrecea pe 
sine: oamenii culegeau fructele şi el făcea 
poame mereu. Umpleau coşuri cu sutele, dar 
fructele rămâneau tot atâtea. In cele din urmă 
apăru un străin cu haine albe şi pălărie de 
soare. 

- Plecaţi de-aici! făcu el furios. Să nu vă văd 
în ochi, javre nesătule ce sunteţi! Copacu-i al 
meu, că-i pe pământurile mele. 

Localnicii puseră coşurile jos şi se plecară 
smeriţi. Satan se plecă şi el smerit cu mâna la 
frunte, după obiceiul locului. 

- Rogu-te, spuse el, lasă-i să se bucure un 
ceas, doar un ceas, nici un minut mai mult. 
După aia poţi să-i opreşti şi-o să-ţi rămână mai 
multe poame decât ai putea mânca Domnia-Ta 
şi toată ţara asta într-un an de zile. 

Străinul se înfurie şi mai tare. 


495 


- Cine eşti, tu, vagabondule, să dictezi mai- 
marilor tăi ce să facă şi ce nu? strigă el şi izbi- 
n Satan cu bastonul şi picioarele. 

Fructele putreziră pe crăci, iar frunzele se 
veştejiră şi căzură. Străinul se uită cu ochi 
plini de uimire la ramurile dezgolite. 

- Ai mare grijă de copac, îi spuse Satan, 
fiindcă sănătatea ta şi-a lui sunt legate una de 
alta. N-o să mai rodească niciodată, dar dacă-l 
îngrijeşti bine, o să trăiască mult. Toarnă-i apă 
la rădăcină toată noaptea, ceas de ceas, şi fă 
asta cu mâna ta. Să nu laşi pe altu-n locul tău 
şi să nu uzi pomul ziua, c-o să fie-n zadar. 
Dacă uiţi să-l uzi o singură dată 


496 


într-o noapte, pomul o să moară, şi tu odată cu 
el. Să nu pleci niciodată-n ţara ta, căci n-ai s- 
ajungi acolo. Nu pleca de-acasă fie că e vorba 
de-afaceri sau de distracţii. Nu-ţi poţi permite 
să rişti atâta. Să nu arendezi locul ăsta şi nici 
să nu-l vinzi. Ar fi nesăbuinţă curată. 

Străinul era mândru şi nu cerşi îndurare. 
Mie, însă, mi s-a părut c-ar fi vrut s-o facă. Şi, 
cum stătea el aşa şi se uita uluit la Satan, noi 
dispărurăm şi ne pomenirăm în Ceylon. 

Îmi părea rău de omul ăla. Îmi părea rău că 
Satan nu făcuse ca de obicei, să-l omoare sau 
să-l scoată din minţi. Ar fi fost ca o mană 
cerească. Satan îmi auzi gândul şi-mi zise: 

- Aş fi făcut-o dacă nu era nevastă-sa la 
mijloc. Ea nu m-a jignit nicicum. Acuma vine la 
el din ţara lor de baştină, Portugalia. 
Deocamdată se simte bine, dar nu mai are 
mult de trăit. li duce dorul de nu ştiu când şi 
vrea să-l convingă să se-ntoarcă amândoi 
acasă la anul. Dar o să moară şi n-o să afle că 
el nu poate pleca de-acolo. 

- El n-o să-i spună? 

- Să-i spună? N-o să-ncredinţeze nimănui 
taina asta. O să-i fie teamă până şi să doarmă. 
Mai devreme sau mai târziu ar putea-o 
dezvălui în somn. Dacă o aude servitorul 
vreunui oaspete venit din Portugalia? 


497 


- Şi n-a înţeles nici un localnic ce i-ai spus? 

- Nu, dar el o să trăiască mereu cu spaima 
că unii au înţeles. Spaima asta o să-l chinuie 
întruna, fiindcă a fost tare nemilos cu oamenii 
ăia. O să-i vadă-n vis cum îi doboară pomul cu 
securea şi asta o să-l facă să-şi blesteme zilele. 
De nopţi am avut eu grijă. 

Mă durea, deşi nu foarte tare, când îl 
vedeam cu câtă satisfacţie facea planuri să-l 
lovească pe străin. 

- Satan, oare el crede ce i-ai spus? 

- Mai întâi şi-a zis că nu crede, dar 
dispariţia noastră a dat o mână de-ajutor. Şi 
pomul ăla, ivit ca din senin, a dat şi el o mână 
de-ajutor. Şi fructele-alea ciudate şi ireale, şi 
pomul care s-a uscat dintr-odată, toate astea 
au ajutat şi ele la ceva. N-are decât să creadă 
şi să gândească ce vrea. Un lucru-i sigur: o să 
ude pomul. Şi-nainte de lăsarea serii o să-şi 
înceapă viaţa cea nouă, cu o măsură de 
prevedere firească, cel puţin pentru el. 

- Adică ce? 

-0O să aducă un preot să izgonească 
diavolul din pom. Voi, oamenii, aveţi atâta 
umor cât nici nu bănuiţi! 

- Preotului o să-i spună? 

- Nu. O să-i spună că un scamator din 
Bombay a scos pomul din pălărie şi că vrea să-l 


498 


scape de demonul scamatorului, ca să-n- 
florească şi să dea rod nou. Descântecele 
preotului n-or să ajute şi-atunci portughezul o 
să lase totul baltă şi-o să-şi pregătească 
stropitoarea. 

- Dar preotul o să dea foc pomului. Ştiu 
precis asta. N-o să-i îngăduie să rămână pe 
faţa pământului. 

- Da, şi oriunde în Europa ar da foc şi 
omului. Dar în India oamenii-s civilizaţi şi nu 
se poate-ntâmpla una ca asta. Omul nostru o 
să ia preotul la goană şi o să-nceapă s-aibă 
grijă de pom. 

- Satan, amară viaţă i-ai mai făcut! am zis 
eu după ce am stat un pic pe gânduri. 

- Oarecum. Nu trebuie să uite nici o clipă şi 
să creadă că viaţa-i o sărbătoare. 

Zburam dintr-un loc într-altul şi dădeam 
ocol Pământului ca înainte. Satan îmi arăta o 
sumedenie de ciudăţenii. Cele mai multe 
scoteau la iveală slăbiciunea şi josnicia speciei 
noastre. Acuma o făcea la câteva zile o dată. 
Nu din răutate, sunt sigur, ci doar pentru că-l 
amuza şi-l interesa, aşa cum pe un naturalist îl 
amuză şi-l interesează o colecţie de furnici. 


499 


11 


Vreme de-un an Satan o ţinu tot aşa cu 
vizitele, apoi veni din ce în ce mai rar şi pe 
urmă mult timp nu mai veni deloc. De-asta mă 
simţeam singur şi tare abătut. 

Vedeam că nu-l mai interesează lumea 
noastră măruntă și c-ar putea oricând să pună 
capăt vizitelor pe meleagurile noastre. Într-o 
bună zi îşi făcu, în sfârşit, din nou apariţia. Mă 
năpădi bucuria, dar nu mă ţinu mult. Venise, 
spunea el, să-şi ia adio. Avea de cercetat alte 
colţuri ale universului şi asta o să-i dea de 
lucru mai mult decât aş putea eu să-l aştept. 

- Chiar pleci şi n-o să te mai întorci 
niciodată? 

- Da, îmi răspunse. Am fost tovarăşi multă 
vreme şi ne-a plăcut la amândoi. Acuma 
trebuie să plec şi n-o să ne mai vedem 
niciodată. 


500 


- În viaţa asta, nu, dar în alta? O să ne- 
ntâlnim cu siguranţă în altă viaţă, nu-i aşa? 

Am auzit atunci răspunsul ăsta ciudat, rostit 
liniştit şi simplu: 

- Nu există nici o altă viaţă. 

O undă ascunsă, izvorâtă din spiritul lui, îmi 
pătrunse-n suflet aducând cu ea un sentiment 
vag şi nedesluşit, dar binecuvântat şi plin de 
speranţă vorbele-alea de necrezut ar putea fi 
adevărate, trebuie să fie adevărate. 

- Theodor, ai bănuit-o vreodată? 

- Nu. Cum să bănuiesc? Dar dac-ar fi aşa... 

- Aşa este. 

Am simțit deodată cum mă învăluie 
recunoştinţa, dar nu eram în stare să-i dau 
glas, fiindcă îndoiala mă-mpinse să-ntreb: 

- Dar... dar... am văzut viaţa viitoare. Am 
văzut-o de-adevăratelea, aşa că... 

- A fost halucinație. N-a existat niciodată. 

Aproape mi se tăiase răsuflarea. O speranţă 
imensă se zbatea în mine: 

- O halucinație? O ha... 

- Viaţa însăşi e doar o halucinație, un vis. 

Vorbele lui Satan căzură ca un trăznet. 
Dumezeule mare, de câte mii de ori nu mă 
gândisem la asta visând cu ochii deschişi! 

- Nimic nu există. Totul e vis. Dumnezeu... 
omul... lumea... soarele, luna, pustietatea 


501 


stelelor... toate sunt vis. Nu există. Nu există 
nimic. Doar spaţiul gol... şi tu! 

- Eu? 

- Iar tu nu eşti tu. N-ai trup, n-ai sânge, n-ai 
oase, eşti doar un gând. Nici eu nu exist, sunt 
numai un vis, visul tău, născocirea minţii tale. 
Peste o clipă ai să-ţi dai seama de asta şi 
atunci ai să mă izgoneşti din închipuirile tale. 
lar eu osămă risipesc în neantul din care m-ai 
plăsmuit... Uite-mă cum pier... mă sfârşesc... 
dispar. Foarte curând o să fii singur în spaţiul 
fără liman, o să cutreieri de-a pururi 
nesfârşita-i singurătate, firă prieteni sau 
tovarăşi de drum. Căci o să rămâi un gând, 
singurul gând de pe lumea asta, nepieritor, 
fără de moarte. Iar eu, umila ta slugă, te-am 
dezvăluit ţie însuţi şi te-am eliberat. Visează 
alte vise, mai frumoase! Ciudat că n-ai bănuit 
asta cu ani în urmă... acum nu ştiu câte secole, 
ere, eoni... căci ai existat, solitar, de-o 
eternitate. Ciudat într-adevăr că n-ai bănuit că 
universul tău şi tot ce e-n el sunt numai vise, 
halucinaţii, închipuiri! Ciudat fiindcă se vede 
clar cât de nebuneşti sunt, ca toate visele: un 
Dumnezeu care putea plămădi la fel de lesne 
copii buni ca şi răi, dar a preferat să-i facă 
numai răi; care ar fi putut dărui fericire 
fiecăruia dintre ei, dar n-a dăruit-o nici măcar 


502 


unuia; care i-a învăţat să-şi preţuiască viaţa, 
aşa amară cum e, dar le-a scurtat-o cu 
zgârcenie; care a dat îngerilor lui o fericire 
veşnică şi nemuncită, dar celorlalţi fii ai săi le- 
a pretins să muncească pentru ea; care a dat 
îngerilor lui vieţi lipsite de suferinţă, dar şi-a 
osândit ceilalţi fii la mizerie cruntă, la boli ale 
minţii şi trupului; care predică dreptatea şi 
a inventat 


503 


iadul... predică mila şi a inventat iadul... 
predică legea de aur şi iertarea înmulțită cu de 
şapte zeci de ori şapte şi a inventat iadul; care 
predică celorlalţi morala, dar el însuşi n-are 
nici una; care se-ncrâncenează împotriva 
crimelor, dar le comite pe toate; care a creat 
omul fără să-l roage nimeni, dar încearcă să 
arunce asupra oamenilor răspunderea pentru 
faptele lor, în loc s-o păstreze onorabil pentru 
el, aşa cum se cuvine; care, în sfârşit, în 
perfecta-i obtuzitate divină, îi cere acestui biet 
sclav năpăstuit să-l venereze!... Iți dai seama 
acum că toate lucrurile astea nu-s posibile 
decât în vis. Îţi dai seama că sunt pure nebunii 
infantile, plăsmuiri nătângi ale unei imaginaţii 
inconştiente de aberaţiile ei... Într-un cuvânt, 
sunt un vis, iar tu făuritorul lui. Semnele 
visului se văd cu ochiul liber. Ar fi trebuit să le 
recunoşti mai demult. Tot ce ţi-am dezvăluit 
este purul adevăr: Dumnezeu nu există, nici 
universul, nici specia umană, nici viaţa 
pământească, nici raiul, nici iadul. Totul e vis... 
un vis grotesc, de nebun. Nu există nimic, 
decât tu însuţi. lar tu eşti doar un gând... un 
gând vagabond, un gând zadarnic, un gând de 
pripas, rătăcind pierdut prin pustiul veşniciei! 


504 


Dispăru lăsându-mă pradă spaimei. Căci 
ştiam şi-mi dădeam seama că tot ce spusese 
era adevărat. 


505 


REFERINŢE 
CRITICE 


Legătura indisolubilă dintre felul de viaţă şi de 
gândire al lui Mark Twain şi al poporului său 
acordă operei lui un caracter profund patriotic. 
Faptul că scrisul său izvorăşte din concepţiile 
atunci generalizate în păturile largi ale naţiunii 
sale, din ciocnirea acelor concepţii, a făcut ca 
însuşi umorul lui Twain să fie denumit homespun 
humor - adică „ţesut acasă” iar colecţiile literare 
să-l considere, în unanimitate, creatorul şi 
reprezentantul tipic al umorului american. 

Umorul lui Mark Twain are o pluralitate de 
surse şi aspecte. Scriitorul îşi  împleteşte 
observațiile cu acelea ale eroilor lui, eroi pe care 
„li vede şi îi aude” în permanenţă, din imediată 
apropiere. Oamenii lui Twain acţionează după 
deprinderile comune ale timpului şi locului indicat 
de autor. Notarea lucidă a apucăturilor, a 
gesturilor şi a vorbirii personajelor (mai ales a 
vorbirii!) e adeseori întretăiată de intervenţia 
directă a autorului, care intră ca un comentariu 
firesc, pe o undă de emoție. Varietatea 
caracteristică tehnicii lui Twain  îmbrăţişează 
formele cele mai îndrăzneţe. Astfel, în cele mai 
multe cazuri, descrierea stării sufleteşti a unui per- 
sonaj e pusă sub semnul surâsului îngăduitor sau 
ironic al autorului care priveşte din unghiul de 
vedere al cititorului său; or, nu numai o dată, Mark 


506 


Twain recurge la ochiul său plastic, la marele-i 
talent descriptiv, aducând cadrul naturii să-l ajute, 
cu ecoul ei amplu, pentru a sublinia o stare 
sufletească sau un moment impresionant. 

Mihnea GHEORGHIU, Prefață, în Mark Twain, 
Opere, vol.1, Editura de Stat pentru Literatură şi 
Artă, Bucureşti, 1954, pp.22-23 

„.. Ideile şi stările lui Mark Twain de mai târziu 
şi-au găsit reflectarea în povestirea Străinul 
misterios, publicată în 1916. În povestea despre 
satul austriac cuprins de somnolenţă Eseldorf, 
autorul îşi revizuieşte motivele principale ale 
creaţiei sale. Copilăria, cu aerul ei libertin de pe 
malul fluviului Mississippi, în spiritul celui din 
Aventurile lui Tom Sawyer, este încadrată într-un 
tablou posomorât al obiceiurilor şi tradiţiilor din 
Evul Mediu. Distanţa dintre secolele al XVI-lea şi al 
XX-lea nu e atât de mare, pare-se, în această 
creaţie: de la vânătoarea de vrăjitoare şi camera de 
tortură, Twain trece la otrava propagandei 
şoviniste, la  sălbătăciile  colonizatorului şi 
capitalistului. Evul Mediu se apropie mult de 
contemporaneitate şi Satan - eroul obişnuit al lui 
Twain de mai târziu - îşi bate joc de autor. Valorile 
lui Satan sunt îmbibate de veninul fară margini al 
autorului, dar în gura lui sunt puse şi celebrele 
cuvinte despre arma râsului, ironiei, în faţa căreia 
nimic nu rezistă. 

În secolul al XX-lea, modul de reflectare 
artistică al realistului Twain este adeseori apropiat 
de cel al romancierului Herman Melville - 


507 


Aventurile lui Huckleberry Finn, ca şi Moby Dick, îl 
apropie nemijlocit pe cititor de lumea tragică a noii 
proze americane. În 1920, criticul Van Wyck Brux 
şi-a publicat cartea lui protestatară The Ordeal of 
Mark Twain; bazându-se pe primele publicaţii 
postume, el demonstrează că talentul lui Twain a 
fost încătuşat de către societatea pragmatică, iar 
capacităţile lui satirice au rămas neexplorate, 
irealizabile. Un gând asemănător a exprimat şi 
Theodore Dreiser, stigmatizând convenţionalismele 
şi „tabuurile”, cărora Twain trebuia să li se supună, 
nevoit fiind să nu dea publicităţii lucrările lui cele 
mai îndrăzneţe. Aceste reconsiderări polemice ale 
manierei de creaţie a lui Twain erau dictate de 
necesităţile orientărilor critice, deşi în ele nu se lua 
în seamă cât de mult contribuise Twain la 
conturarea acestei direcţii. Faptul a devenit şi mai 
evident în momentul când publicaţiile ulterioare l- 
au reliefat în toată mărimea sa pe Twain satiricul, 
care şi-a devansat timpul său.... 

Studierea creaţiei lui Twain în SUA este strâns 
legată de istoria modernă a societăţii americane. 
Tendinţelor radicale din lumea ştiinţelor 
academice li se opun permanent cele conserva- 
toare, dar majoritatea lucrărilor poartă pecetea 
triumfului orientării critice în proza contemporană, 
care îşi are izvorul său evident în Aventurile lui 
Huckleberry Finn. Pentru această direcţie, Twain, 
în primul rând, este un novator (Sherwood 
Anderson remarca indiferența lui sănătoasă faţă de 
precedentul literar) şi descoperitorul acelei 


508 


Americi în care răul este învecinat cu poeticul. 
Comicul furtunos al lui Twain este valabil, de 
asemenea, şi în atmosfera tragică a noii proze 
americane (Erskine Caldwell, William Faulkner), 
ceea ce relevă vivacitatea lui tumultuoasă. 

Twain este unul dintre remarcabilii umorişti ai 
timpului nou, un mare realist, critic şi satiric. El 
este recunoscut pretutindeni şi ca un clasic al 
literaturii pentru copii. Timpul confirmă câtă 
dreptate avea Bernard Shaw, care a prezis că, 
pentru viitorul istoric al Americii, cărţile lui Twain 
vor fi la fel de necesare cum sunt pentru un istoric 
francez operele politice ale lui Voltaire. 

M.B. LANDOR, Mark Twain, în Kratkaia 
literaturnaia enţiclopedia, M, 1972, vol. 7, pp. 428- 
429 


509 


CUPRINS 


Cronologie 11 
Jurnalul lui Adam şi al Evei 
13 


Ceasul 
51 


Povestea băieţelului cuminte 
56 


Alonzo Fitz Clarence, Rosannah Ethelton 
şi iubirea lor cea mare 
63 


Edward Mills şi George Benton 
93 


O întâmplare ciudată 
103 


Povestea cu stafia 
144 


Familia mcWilliams şi sistemul de alarmă 
care te apără de hoți 154 


Două povestioare 164 


510 


Paşaportul care a întârziat pe drum 
181 


Fabulă 
207 


Străinul misterios 
210 


Referinţe critice 345 


511 


ark Twain nu e doar Samuel Cle- 

mens. A fost mult mai mult decât 
un simplu umorist. A fost un mare literat și 
un stilist cu vână puternică, exprimându-se 
într-un fel care era doar al lui, cu amploare, 
cu putere, într-un mod direct... A rămas 
americanul din Vestul Mijlociu și literatul 
cu concepții democratice... Fiecare literă 
a scrisului său era vitală pentru respirația 
personalității lui. 


ISON 978-606-33-0828-4 


IUN 


308284 


| 


786063 


jo IA 


513