Mark Twain — Strainul misterios

| 


STRĂINUL MISTERIOS 


MARK TWAIN 
CIOCIOCICIOCIOIICCIOOCICOOEICIOICIOEICICIOOCICIOLI 
SIRAINUL 
MISIERIOS 


DIODDODDCDDODO CIOCOII DOD ODIDODOCIDIL 


În româneşte de 


2 


Simona Noja 
Radu Amzulescu 


Coperta: Nicolae Hossu 
Lector: Dan Dumbravă 


„The Misterious Stranger and Other Stories” 
by 
Mark Twain 
1916, by Harper & Brothers 


Toate drepturile asupra acestei versiuni 
sînt rezervate editurii Colocvii 


4 


CAPITOLUL I 


Era în anul 1590 - iarna. Austria era departe de 
restul lumii şi adormită. Era încă Evul Mediu în 
Austria şi promitea să rămînă aşa pentru totdeauna. 
Unii chiar o trimiteau înapoi cu secole şi secole. Ei 
spuneau că după ceasul minţii şi al spiritului, 
Austria mai zăbovea în virsta adevăratei credinţe. 
Cuvintele lor sunau ca o laudă, nu ca o defăimare, 
aşa cum de altfel le luam şi noi, fiind mîndri de ele. 
Îmi aduc bine aminte, deşi pe vremea aceea eram 
un copil, cîtă plăcere simţeam, ascultîndu-le. 

Da, Austria era departe de lume, adormită şi satul 
nostru era chiar în mijlocul acestui somn, fiind în 
mijlocul Austriei. Moţăia în pace şi în adincă 
singurătate, apărat de dealuri şi de păduri, unde 
veştile din lumea mare cu greu îi puteau tulbura 
visele şi astfel mulţumirea lui era nemărginită. 

În imediata apropiere a satului curgea un rîu 
liniştit, în apa căruia se oglindeau norii, în forme de 
corăbii pietrificate, purtate de vînt. Lîngă rîu se 
întindeau rîpele împădurite, pînă la prăpastia 
adincă. La marginea prăpastiei se ridica întunecat 
un castel uriaş pe ale cărui nenumărate turnuri şi 
bastioane le îmbrăcau precum o armură, viţa de vie. 

Dincolo de rîu, cam o leghe la stînga, era o 
învălmăşeală de coline împădurite, spintecate de 
trecători şerpuitoare, în care soarele nu pătrunsese 
niciodată. La dreapta, de la o altă prăpastie ce 
străjuia riul şi pînă la colinele de care am povestit 
mai devreme, se desfăşura un cîmp larg, presărat 
cu mici căsuțe adăpostite printre livezi şi copaci 
umbroşi. 

Întregul ţinut care se întindea cît vedeai cu ochii 
era moştenirea transmisă din generaţie a unui 


5 


prinţ, iar castelul era păstrat întotdeauna într-o 
curăţenie şi ordine perfecte, deşi proprietarii nu 
veneau să locuiască acolo decît o dată la cinci ani. 
Cînd veneau, parcă stăpînul lumii întregi ar fi ajuns 
acolo, aducînd cu sine întreaga strălucire a 
regatelor sale. Plecînd, lăsau în urma lor o linişte 
asemănătoare somnului adînc ce urmează unei 
petreceri desfrînate. 


Eseldorf, căci aşa se numea satul, era un 
adevărat paradis pentru noi, băieţii. Nu ne băteam 
prea mult capul cu învăţătura. Înainte de toate, cei 
mari aveau grijă să ne formeze ca buni creştini; să 
ne închinăm cu multă evlavie Fecioarei, Bisericii şi 
Sfinţilor, mai presus de orice. În afara acestor 
lucruri, nu ni se cerea să cunoaştem mai mult. Şi, 
de fapt, ca să fiu sincer, nici nu aveam voie. 
Cunoaşterea nu era bună pentru oameni de rînd. Ea 
îi putea face nemulţumiţi faţă de destinul lor, 
hărăzit de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu rabdă 
potrivnici la rînduielile sale. 

În sat aveam doi preoţi. Unul dintre ei, părintele 
Adolf, era foarte zelos şi energic, calităţi ce-i 
atrăgeau respectul sătenilor. Puteau să existe pe 
lume preoţi mai buni decît părintele Adolf, dar 
nimeni în sat nu era atît de respectat de credincioşi 
şi nu era ţinut la mai mare cinste. lar asta se datora 
faptului că se arăta neînfricat în faţa Diavolului. Era 
singurul creştin pe care l-am cunoscut vreodată, 
despre care puteai jura cu mîna pe inimă în această 
privinţă. De aceea, oamenii îl priveau cu evlavie şi-l 
investeau cu calităţi deosebite pe care numai un om 
ca el le poate avea. Dar în acelaşi timp simțeau faţă 
de el supunere şi teamă. Căci dacă oamenii 
scrişneau din dinţi vorbind despre Diavol, nu aveau 
totuşi cutezanţa să-l înfrunte. În schimb, părintele 
Adolf se purta cu totul şi cu totul altfel. El îl numea 
pe Necuratul cum îi venea la gură, ba, mai mult, îşi 
bătea joc de el şi îl ironiza, făcîndu-i pe cei din jur 
să se înfioare cînd îl auzeau şi să plece iute din 
preajma sa, de frică să nu-i ajungă vreo nenorocire. 

Părintele Adolf, întîlnindu-se cu Satan faţă în faţă, 
şi nu o singură dată, l-a tratat pur şi simplu cu 
dispreţ. Erau fapte vitejeşti şi mai presus de orice 
îndoială, părintele însuşi relatîndu-le. Căci el nu a 


7 


făcut niciodată un secret din asemenea treburi, ba 
dimpotrivă, le-a spus peste tot. Şi nimeni nu punea 
adevărul la îndoială pentru că exista cel puţin o 
dovadă sigură că părintele Adolf a aruncat cu o 
sticlă de vin în Satan. Mărturie clară stătea pata de 
vin roşu de deasupra biroului său, unde sticla, 
izbindu-se de perete - fapt iarăşi incontestabil - s-a 
spart. 

Dar mai era şi părintele Peter, celălalt preot, pe 
care noi, copiii, îl iubeam tare mult. Şi din cauza 
asta am suferit cînd a avut 


necazuri. Căci după unele guri clevetitoare, 
părintele ar fi spus că Dumnezeu este numai 
bunătate, că pe toţi oamenii îi consideră fiii săi şi va 
găsi El o cale să-i izbăvească pe toţi. Desigur, 
acuzaţia era groaznică, dar nu a existat niciodată o 
dovadă că părintele Peter ar fi spus chiar aşa, şi nici 
nu i-ar fi stat în fire s-o spună, el fiind în toate 
cazurile blind, bun şi cinstit. De altfel, nu era 
învinuit că ar fi comis grozăvia în biserică, de la 
amvon, unde întreaga comunitate putea auzi şi 
depune mărturie, ci înafara bisericii, în discuţii 
întîimplătoare - ocazie prielnică pentru „binevoitori” 
să denatureze adevărul. 

Părintele Peter avea un duşman, şi încă unul 
foarte puternic, astrologul, care trăia într-un turn 
vechi, aproape ruină, în susul văii, unde îşi petrecea 
nopţile cu cititul în stele. Cu toţii îi cunoşteam 
puterea de a prevedea războaie şi foamete, deşi nu 
era chiar atît de mare performanţa sa, de vreme ce 
mereu bîntuie undeva în lume, un război sau 
foamete. El se mai pricepea să caute în stele 
destinul fiecărui om, cu ajutorul unei cărţi şi, zice- 
se, avea darul să afle lucrurile de preţ, pierdute. 
Erau motive pentru care tot satul, cu excepţia 
părintelui Peter, se înclinau cu respect înaintea sa. 
Chiar şi părintele Adolf, el, care s-a certat cu 
Diavolul, avea un respect firesc pentru astrolog, 
încă de cînd acesta a venit în satul nostru, purtindu- 
şi pălăria înaltă şi roba sa lungă pictată cu stele, 
ducîndu-şi cartea cea mare la subţioară, şi bastonul 
despre care se spunea că are puteri magice. Ba mai 
mult, însuşi episcopul îl asculta cîteodată pe 
astrolog, pentru că, zice-se, pe lîngă cititul în stele 
şi profeție, astrologul făcea un adevărat spectacol 
din pioşenia lui, iar faptul acesta impresiona 
profund pe sfinţia sa. 


În schimb, părintele Peter nu dădea doi bani pe 
astrolog. Îl demasca şi-i spunea pe faţă escroc şi 
şarlatan cu căpăţina goală de orice cunoştinţe, fără 
alte puteri decît ale unui om oarecare, dacă nu 
chiar ale unui prăpădit. Prin atitudinea sa, cum era 
şi lesne de înţeles, şi-a atras ura astrologului şi-a 
întețit şi mai mult dorinţa acestuia de a-l distruge. 
Aşa că noi nu aveam nici pic de îndoială că tocmai 
astrologul  răspîndise povestea despre spusele 
părintelui 


10 


Peter cu privire la slăbiciunea lui Dumnezeu 
pentru toţi fiii săi, şi tot el făcuse ca ea să ajungă la 
urechile episcopului. 

Zice-se că părintele Peter ar fi făcut această 
remarcă nepoatei sale, Marget, deşi ea nega şi-l 
implora pe episcop să o creadă şi să-i salveze 
unchiul de la sărăcie şi dizgrație. Dar episcopul a 
rămas surd la rugămintele ei şi l-a suspendat pe 
părintele Peter pe o perioadă nelimitată. N-a avut 
curajul să meargă atît de departe încît să pronunţe 
excomunicarea în baza depoziţiei unui singur 
martor. Şi astfel părintele stătea de vreo doi ani 
fără slujbă, iar celălalt preot al nostru, părintele 
Adolf, rămase să păstorească pe izlazul credinţei 
întreaga turmă. 

Au urmat ani grei pentru bătrînul preot şi 
Marget. Dacă înainte duceau o viaţă bună şi fără 
griji, acum, intraţi în umbra miîniei episcopului, 
soarta lor s-a schimbat brusc. Mulţi prieteni i-au 
părăsit, iar ceilalţi au devenit reci şi distanti. 
Frumuseţea şi inteligenţa lui Marget nu au putut 
împiedica abaterea  nenorocului asupra lor. 
Împlinise 18 ani. Preda lecţii de harpă, din care îşi 
cîştiga existenţa. Dar elevii ei o părăseau unul cîte 
unul. Iar cînd erau organizate petreceri şi dansuri 
de tinerii din sat, ea era uitată. Flăcăii n-o mai 
căutau, nu-i intrau în casă. Excepţie făcea doar 
Wilhelm Meidling, dar oricum, acesta însemna 
foarte puţin. 

Fata şi unchiul ei erau trişti şi părăsiţi, 
abandonaţi în uitare şi dizgrație. Strălucirea 
soarelui dispăruse din viaţa lor. Doi ani la rînd, 
lucrurile au mers din rău în mai rău. Hainele lor se 
învecheau, pîinea le era din ce în ce mai greu de 
obţinut. În cele din urmă, inevitabilul se produse: 
Solomon Isaacs a împrumutat întreaga sumă 


11 


necesară cumpărării casei preotului, anunţind pen- 
tru a doua zi sigilarea ei. 


12 


CAPITOLUL II 


Dintre băieţii satului, mai ales trei eram mereu 
împreună, legaţi chiar de la început de o prietenie 
ce se întărea odată cu trecerea anilor. Nikolaus 
Bauman - fiul judecătorului principal al tribunalului 
local; Seppi Wohlmeyer - fiul cîrciumarului, 
proprietar al celui mai mare han din sat, numit 
„Cerbul de aur”, cu o frumoasă grădină plină de 
pomi umbroşi, ce se întindea pînă la malul rîului, 
unde se găseau bărci de închiriat. Iar eu, Theodor 
Fischer, eram al treilea. Tatăl meu era organistul 
bisericii, conducătorul breslei muzicienilor din sat, 
profesor de vioară, compozitor, colector de taxe 
pentru biserică, paracliser; deci un cetăţean 
folositor şi respectat de toţi. 

Cunoşteam dealurile şi pădurile la fel de bine ca 
păsările cerului pentru că tot timpul nostru liber îl 
petreceam hoinărind - adică atunci cînd nu înotam, 
nu pescuiam, nu ne plimbam cu barca, nu ne 
dădeam pe gheaţă, sau pe deal, cu sania. 

Eram „stăpîni” pe parcul castelului şi foarte 
puţini aveau acest drept. Asta se datora simpatiei 
ce o avea pentru noi cel mai bătrîn servitor al 
castelului, Felix Brandt. Adesea ne petreceam acolo 
nopţile să-l ascultăm povestind despre timpuri 
apuse şi lucruri stranii, să fumăm cu el (el ne 
învățase) şi să bem cafea. Căci el fusese în războaie, 
ba mai mult, luase parte la asediul Vienei. Acolo, 
cînd turcii au fost învinşi şi alungaţi, printre prăzile 
de război erau şi saci cu cafea. Prizonierii turci le- 
au explicat utilitatea ei şi i-a învăţat cum se poate 
obţine din ea o băutură extrem de plăcută. Drept 
urmare, bătrinul Felix Brandt avea mereu cafea, 
pentru bucuria lui, dar şi pentru a-i uimi cu ea pe 


13 


cei ignoranţi. 

Cînd era furtună, ne ţinea la el toată noaptea; 
cînd trăsnea şi fulgera afară, ne povestea despre 
stafii şi grozăvii de tot felul, despre războaie, crime, 
mutilări şi alte asemenea, pe care însă ştia să le 
povestească în aşa fel, încît să nu ne îngrozească. 
Ba mai mult: să facă o atmosferă tare plăcută şi 
intimă. Toate aceste poveşti erau adunate din 
propria lui viaţă. Văzuse multe stafii la viaţa lui, 
vrăjitoare şi farmece, iar odată, pierzîndu-se într-o 
înspăimîntătoare vijelie în miezul nopţii, tocmai în 
munţi, l-a zărit, îngrozit, la lumina fulgerului, pe 
„vinătorul sălbatec” urlînd mai tare decît vijelia, 
urmat de cîinii lui, stafii şi ei, amuşinînd după el şi 
dispărînd cu toţii în despicătura norilor. 

Altădată văzuse un spirit rău şi de cîteva ori 
zărise lilieci uriaşi, dintre cei care fac vînt cu aripile 
deasupra oamenilor  adormiţi,  fermecîndu-i şi 
sugîndu-le sîngele pînă cînd aceştia ajung să-şi dea 
duhul. 

Ne  sfătuia să nu ne temem de ființe 
supranaturale cum ar fi de pildă, stafiile. Zicea că 
nu fac nimănui rău, ci numai bîntuie din cauza 
nefericitei lor  singurătăţi, dorind căldură şi 
compasiune din partea oamenilor. Şi, în timp ce 
învăţam să fim curajoşi, chiar coboram împreună cu 
el pînă în beciul castelului, la carcerele bîntuite de 
duhuri. 

Fantoma a apărut o singură dată. Venea dinspre 
partea întunecoasă spre partea luminoasă a 
carcerei, zbura încet şi fără zgomot prin aer, ca 
apoi să dispară în zidul celulei. Văzind-o, am 
tremurat atît de puţin, şi asta datorită învățăturilor 
lui Felix, care ne-a mai povestit că ea, fantoma, vine 
cîteodată noaptea şi îl trezeşte, trecîndu-şi mîna de 
abur peste faţa lui. Dar nu-i face nici un rău, căci nu 


14 


vrea decit să fie băgată în seamă şi nu cere decît 
simpatie, însă cel mai straniu lucru era că bătrinul 
văzuse şi îngeri - aievea, coboriţi din rai - şi chiar 
stătuse de vorbă cu ei. Aceşti îngeri nu aveau aripi, 
purtau haine, vorbeau şi acționau ca orice om 
normal şi nu ai fi ştiut că sînt îngeri, dacă nu ar fi 
făcut tot felul de lucruri uimitoare, pe care nici un 
muritor nu le poate face. O, mai ales felul în care 
dispăreau brusc în timpul conversaţiei era un lucru 
pe care, oricît l-ar vrea, nici un muritor nu este în 
stare să îl facă. Şi ne mai povestea că ei, îngerii, 
sînt drăguţi şi veseli, nu trişti şi melancolici ca 
stafiile. 

Era într-o noapte de mai, după o astfel de 
discuţie, cînd ne-am trezit dimineaţa, am luat micul 
dejun împreună cu el, apoi am coborit în vale, am 
trecut podul şi am pornit înspre coline, în partea 
stîngă, unde se afla un vîrf de deal împădurit, care 
era locul nostru preferat. Ne-am întins pe iarbă, la 
umbră, să ne odihnim, să 


15 


fumăm şi mai ales să discutăm despre acele lucruri 
ciudate care rămăseseră în mintea noastră şi care 
ne impresionaseră. 

Din păcate, nu puteam fuma; din cauza neatenţiei 
noastre, uitasem amnarul şi cremenea. 

Curînd, a apărut un tînăr care s-a apropiat de noi 
printre copaci, s-a aşezat şi a început să vorbească 
pe un ton prietenos, de parcă ne-ar fi cunoscut de 
cînd lumea. Dar noi nu i-am răspuns pentru că eram 
neobişnuiţi cu străinii şi reţinuţi faţă de ei. Purta 
haine noi şi bune pe el, era bine făcut şi avea o faţă 
cuceritoare, o voce plăcută, se mişca uşor şi liber 
fără să fie inhibat, nu greoi, stîngaci şi crispat ca 
alţi băieţi. Doream să fim prietenoşi cu el, dar nu 
ştiam cum să începem. Atunci m-am gîndit la pipa 
mea şi m-am întrebat dacă ar fi politicos, să-i ofer 
să fumeze, dar mi-am adus aminte că noi nu aveam 
foc, aşa că am rămas dezamăgit. Dar el s-a uitat 
drept şi luminos la mine, şi-a zis: 

— N-ai foc? Dar este foarte simplu. Voi face rost. 

Eram atit de uimit încît nu puteam vorbi. De 
aceea nici nu am făcut-o. El a luat pipa, a suflat 
uşor deasupra ei, tutunul s-a aprins şi din el au 
început să se înalțe spirale de fum albăstrui. 

Era firesc să sărim ca arşi în picioare şi s-o luăm 
la fugă. Ceea ce am şi încercat. Şi chiar am făcut 
cîţiva paşi, în timp ce el ne ruga insistent să 
rămînem, dîndu-şi cuvîntul de onoare că nu ne va 
face nici un rău. Nu dorea decit să fim prieteni şi să 
stea cu noi. 

Ne-am oprit locului, în aşteptare. Am fi dorit să 
ne întoarcem înapoi, eram uimiţi şi curioşi, dar şi 
înfricoşaţi de întîmplare. 

El continua să ne convingă în stilul său captivant 
- persuasiv. Cînd am văzut că pipa nu sare în aer şi 
nimic rău nu se întîmplă, încetul cu încetul 


16 


încrederea ne-a revenit şi curiozitatea a învins frica, 
aşa că ne-am aventurat înapoi, precauţi totuşi, gata 
să ne luăm zborul la cel mai mic semn de alarmă. 

Tînărul ne-a cîştigat pentru că a ştiut cum să ne 
ia. Nimeni nu putea rămîne neîncrezător şi 
înfricoşat în faţa unui om atit de simplu şi de 
drăguţ, care vorbea atît de manierat. Nu, cu 
siguranţă, dovadă că ne cucerise, atrăgîndu-ne de 
partea sa şi nu a trecut 


17 


mult timp pînă să devenim fericiţi, liniştiţi şi 
vorbăreţi, bucuroşi că am găsit un nou prieten. 

Cînd teama noastră s-a destrămat de tot, l-a 
întrebat cum a învăţat să facă aşa lucruri stranii, la 
care el ne-a răspuns că nu le-a învăţat deloc, ele îi 
vin natural, ca şi multe alte lucruri curioase. 

— Care anume? 

— Oh, numeroase! Nici nu ştiu cîte. 

— Ne arăţi şi nouă? l-am întrebat eu. 

— Vă rugăm! insistaseră şi ceilalţi. 

— Nu veţi fugi din nou? 

— Nu, sigur nu! Vreţi? 

— Da, cu plăcere, dar ştiţi, nu trebuie să vă uitaţi 
promisiunea. 

— N-o s-o uităm, n-o s-o uităm, am strigat cu toţii 
într-un glas. 

El s-a dus la o baltă şi s-a întors cu puţină apă pe 
care o ţinea într-o cupă făcută dintr-o frunză. A 
suflat asupra ei, a aruncat-o şi brusc, în faţa ochilor 
noştri, apăru o bucată de gheaţă în forma cupei. 
Eram uimiţi şi vrăjiţi, fără să mai simţim vreo 
teamă. Eram încîntaţi să fim acolo şi l-am rugat să 
ne mai facă şi alte minuni. A spus că ne va oferi 
orice fel de fructe am dori, indiferent dacă sînt, sau 
nu, de sezon. Toţi am strigat într-un glas: 

— Portocale! 

— Mere! 

— Struguri! 

— Dar sînt în buzunarele voastre! a spus străinul. 

Şi culmea: era adevărat! Şi ce fructe! Le-am 
mîncat pe toate şi am mai fi dorit, dar nimeni nu 
îndrăzni să o spună. 

— Mai căutaţi-vă niţel prin buzunare! zise el, 
citindu-ne gindurile. Veţi mai găsi destule. Şi nu 
numai fructe. Acolo o să aflaţi tot ce inima vă 
pofteşte. Cît timp eu sînt cu voi, nici nu trebuie să 


18 


spuneţi ce lucruri vreţi. Este destul să le doriţi, ca 
să le aveţi. 

Spunea adevărul. Niciodată nu se întîmplase ceva 
atît de minunat şi interesant. Piini, prăjituri, 
dulciuri, nuci, tot ce ne puteam dori găseam în 
buzunarele noastre. El nu mînca nimic. Doar stătea 
şi ne ţinea de vorbă şi făcea tot felul de lucruri 
curioase, unul după altul, spre uimirea şi bucuria 
noastră. Făcu din lut o veveriţă mică, cît o jucărie, 
care îndată o zbughi într-un copac. Apoi făcu un 
căţel, care nu era mai mare decît un şoarece şi 
care, simțind veverița, începu să alerge şi să latre în 
jurul copacului. Era un căţel cum nu se putea mai 
adevărat. Veveriţa speriată sărea din creangă în 
creangă, din copac în copac, iar cățelul o urmărea, 
lătra spre ea, pînă ce amindoi s-au pierdut în 
desişul pădurii. A mai făcut păsări care, de cum le 
dădea drumul, îşi luau zborul, ciripind. 

În cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi l-am 
întrebat cine era. 

— Un înger, a răspuns el simplu, în vreme ce 
tocmai termina o pasăre pe care o puse pe palmă şi 
o îndemna să-şi ia zborul. 

Un mare respect a coborit asupra noastră, cînd l- 
am auzit spunînd acest lucru. Ne cuprinse iar frica. 
Dar el ne linişti, spunîndu-ne că n-are rost să ne 
tulburăm, că nu există nici un motiv de teamă în 
faţa unui înger care, oricum, ne simpatizează. A 
continuat să flecărească mai departe: simplu, 
natural, fără să-şi dea importanţă. Şi în tot acest 
timp a făcut o mulţime de oameni, bărbaţi şi femei, 
nu mai mari de un deget, care îndată prinseră să 
muncească sîrguincios, să curețe şi să netezească o 
palmă de pămînt din pajiştea unde ne găseam, 
începînd să construiască un mic castel. 

Femeile amestecau mortarul şi în găleți aşezate 


19 


pe creştet îl duceau pe schelăriile deja înălțate, la 
fel cum făceau dintotdeauna oamenii la noi în sat. 
Bărbaţii trasau liniile şi înălţau zidăria. Cinci sute 
de omuleţi-jucărie escaladau schelele sprinteni, 
munceau ştergindu-şi feţele asudate, făcînd totul în 
chipul cel mai firesc. 

Priveam, absorbiți de curiozitate, la cei cinci sute 
de omuleţi care făceau să crească castelul sub ochii 
noştri, pas cu pas şi cărămidă cu cărămidă, să 
capete forme şi simetrie. Ciudatul sentiment ce încă 
ne încerca - amestec de teamă şi respect - s-a topit 
şi brusc, ne-am simţit în largul nostru. Am întrebat 
dacă putem şi noi face asemenea oameni şi el a fost 
de acord. I-a spus lui Seppi să construiască nişte 
tunuri pentru metereze, lui Nikolaus să facă nişte 
halebardieri cu platoşe, coifuri şi jambiere, iar mie, 
să fac nişte cavalerişti şi cai cu dotările necesare. 
Distribuind aceste sarcini ne-a spus fiecăruia pe 
nume fără să ne lămurească de unde ni le cunoştea. 
Seppi l-a întrebat, la rîndu-i, care îi era numele. La 
care el a răspuns liniştit: 

— Satan - în timp ce punea la loc o femeie-jucărie 
care căzuse de pe schelă şi pe care tocmai o 
prinsese cu o aşchie, zicînd: Ce proastă! Habar n- 
are pe unde calcă. 

Luaţi pe nepregătite, la rostirea acestui nume am 
rămas înmărmuriţi şi toată munca noastră ne-a 
scăpat din miîini, sfărimindu-se: un turn, un 
halebardier şi un cal. 

Satan a ris şi ne-a întrebat care e pricina unei 
asemenea întîmplări. 

— Nu-i una anume, i-am răspuns eu. Numai că 
sună straniu numele tău pentru un înger. 

— De ce? se arătă el curios. 

— Pentru că este, ei bine, este un nume... Cred că 
ştiţi pe cine îl mai cheamă... 


20 


— Da, este unchiul meu. A 

O spuse simplu, pe un ton indiferent şi neutru. In 
schimb, nouă ne-a tăiat respiraţia şi a făcut să ne 
bată inimile puternic. Părea că nu observă deruta 
noastră. Repară halebardierii şi celelalte stricate de 
noi, cu o simplă atingere. Arătîndu-ni-le, gata 
refăcute, spuse: 

— Nu vă aduceţi aminte? Şi el a fost odată un 
înger. 

— Da, e adevărat, spuse Seppi. Nu m-am gîndit la 
asta. 

— Înainte de cădere a fost şi el fără de păcat. 

— Da, întări Nikolaus, era nepătat. 

— Familia noastră, continuă Satan, este una 
dintre cele mai bune. El este singurul dintre noi, 
care a păcătuit vreodată. 

Mi-e greu să descriu starea în care ne aflam, să 
fac pe cineva să înţeleagă cît de extraordinar era 
totul. Pentru asta ar trebui să vă amintiţi cum vă 
pătrund fiorii în faţa unui lucru straniu, fermecător 
şi minunat, încît să simţiţi deopotrivă spaimă şi 
plăcere pentru faptul de-a fi şi-a vorbi. Ar trebui să 
retrăiţi acea uitare de sine, extazul, cînd stai cu 
privirea pierdută, cu buzele uscate şi respiraţia 
tăiată, şi pentru nimic în lume nu ţi-ai dori altceva. 

Aşa eram eu cînd îmi veni pe limbă o întrebare. 
Nerăbdător s-o rostesc, m-am reţinut totuşi, pentru 
că putea fi luată, mă gîndeam, drept obrăznicie. 

Satan puse jos un bou, pe care tocmai îl făcuse şi, 
privind către mine, zise: 

— N-ar fi o obrăznicie şi, aş ierta-o, chiar dacă ar 
fi. Dacă l-am văzut pe unchiul meu? De milioane de 
ori! De cînd eram copil şi aveam o mie de ani, eram 
al doilea favorit al lui între ceilalţi copii-îngeri din 
sîngele şi stirpea noastră - ca să folosesc o expresie 
omenească. Da, de atunci şi pînă la căderea lui, opt 


21 


mii de ani, măsuraţi după felul discutabil în care voi 
măsuraţi timpul... 

— Opt mii? 

— Da. 

Apoi Satan se întoarse spre Seppi, continuînd 
parcă să-i răspundă la o întrebare nerostită, ce abia 
încolţise în mintea acestuia. 

— De ce arăt ca un băieţandru? Ăsta sînt! Pentru 
noi, ceea ce numiţi voi timp, este un lucru mult mai 
vast. Trebuie să treacă foarte mult ca un înger să 
ajungă la vîrsta matură. 

Era o întrebare în capul meu şi el s-a întors, 
surizînd: 

— Am, într-adevăr, ceva anişori, măsurînd timpul, 
repet, discutabil, aşa cum o faceţi voi. 

Apoi se întoarse spre Nikolaus, spunîndu-i: 

— Oh, nu, căderea nu m-a afectat pe mine şi nici 
pe celelalte rude. Numai pe unchiul meu; el a gustat 
din fructul oprit, ademenind apoi femeia şi bărbatul 
să guste la rindul lor. Noi, ceilalţi, sîntem 
necunoscători ai păcatului şi nu sîntem în stare să-l 
comitem. Sîntem fără pată şi vom rămîne astfel 
pentru totdeauna. Noi... 

Doi dintre micii lucrători se certau, biziind ca 
nişte bondari. Se înjurau şi se ocărau unul pe 
celălalt. Pe urmă au prins a se lovi şi s-au încleştat 
într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Satan i-a atins cu 
mîna, i-a strivit şi i-a aruncat deoparte, ştergîndu-şi 
degetele de sînge cu batista. Apoi continuă discuţia 
de unde o întrerupse: 

— Noi nu sîntem în stare să facem rău. Nu avem 
o asemenea menire şi nici măcar nu ştim ce-i răul. 

Părea un discurs straniu, după ceea ce făcuse, 
dar noi abia am băgat de seamă acest lucru, fiind că 
eram atit de şocaţi şi de 


22 


mîhniţi de crima ce-o săvirşise. Pentri că numai 
aşa o puteam numi: o crimă în toată legea. Şi încă 
una fără nici o circumstanţă atenuantă sau scuză, 
pentru că omuleţii nu-i făcuseră nici un rău. 

Eram tare amăriţi pentru că îl iubeam şi îl 
credeam atît de nobil, frumos şi generos, convinşi 
fiind că era un înger. Dar acum, dînd dovadă de 
atîta cruzime, scăzuse atît de mult în ochii noştri. Şi 
vai, ce mîndri fuseserăm de el! 

În schimb, Satan continua să vorbească de parcă 
nimic nu s-ar fi întîmplat. Ne povestea despre 
călătoriile lui şi despre lucruri interesante văzute de 
el în lumile sistemului nostru solar şi în alte sisteme 
pierdute-n nemărginirile universului, despre 
obiceiuri ale nemuritorilor ce locuiesc acolo. Într-un 
fel ne fascina şi ne încînta, în ciuda scenei 
deplorabile ce se desfăşurase şi stăruia încă sub 
ochii noştri. Căci soțiile omuleţilor morţi, găsindu-le 
trupurile sfărimate şi fără viaţă, au început a 
suspina şi boci asupra lor, preotul a îngenunchiat cu 
mîinile împreunate rugîndu-se, şi mulţimi peste 
mulţimi de omuleţi au prins a-şi plinge prietenii, cu 
capetele descoperite, cu lacrimi în ochi. Era o scenă 
căreia Satan nu i-a dat nici o atenţie, pînă ce umilul 
zgomot de plins şi rugăciune a început să îl 
enerveze. Atunci s-a întins după o creangă groasă 
cu care a zdrobit acea masă tristă şi înlăcrimată de 
omuleţi, făcîndu-i una cu pămîntul ca pe nişte biete 
muşte. După care îşi continuă povestea, cum nimic 
nu s-ar fi întîmplat. 

Un înger care omoară un preot!? Un înger ce nu 
cunoaşte păcatul şi distruge cu sînge rece mii de 
bărbaţi şi femei, oameni neajutoraţi ce nu-i făcuseră 
nici un rău?! 

Ne  cutremurasem toţi trei, văzînd această 
îngrozitoare faptă şi gîndindu-ne că nici una din 


23 


acele biete creaturi, în afara preotului, nu era 
pregătită pentru moarte, nici unul nu auzise 
vreodată o slujbă, nu văzuse vreo biserică. Şi toate 
astea sub ochii noştri. Noi văzusem crima! Aveam 
obligaţia să chemăm legea şi să depunem mărturie 
ca ea să-şi poată urma cursul. 

Dar el continua să sporovăiască netulburat, 
învăluindu-ne în muzica glasului său din care 
răzbătea fascinația morții şi reuşea să ne 
covîrşească. Nu eram în stare decît să-l ascultăm, 
să-l iubim, să-i fim chiar sclavi, să facem tot ce ne 
cerea. Ne-a îmbătat cu bucuria de a fi cu el, 
privindu-i ochii luminoşi şi senini, simțind extazul ce 
ne pătrundea pe nesimţite în cuget, doar la simpla 
atingere a miîinii sale. 


24 


CAPITOLUL III 


Străinul văzuse totul. Fusese peste tot. Ştia tot şi 
nu uita nimic. Ceea ce alţii trebuiau să studieze, el 
învăţa într-o clipă, nu existau piedici pentru puterea 
sa de cunoaştere. Făcea ca lucrurile să trăiască 
aievea îndată ce le rostea numele. Văzuse 
plămădirea Lumii. Văzuse crearea lui Adam. L-a 
văzut pe Samson  dărimîind coloanele şi 
transformînd templul în ruină. A văzut moartea lui 
Caesar. Ştia multe despre viaţa cotidiană în ceruri. 
Văzuse zvîrcolirea damnaţilor în valurile roşii de 
sînge ale iadului. Povestindu-ne, ne făcea să trăim 
evenimentele ca şi cum am fi fost martori vii la 
desfăşurarea lor, să le simţim adînc, răscolitor. În 
schimb, pentru el toate acestea păreau nimic 
altceva, decît simple divertismente. Acele imagini 
ale iadului, acei copii, femei şi fete şi flăcăi şi 
bărbaţi urlînd şi suferind în monstruoase chinuri, pe 
care noi abia şi cu greu le puteam îndura - doar 
văzîndu-le, el le privea cu atîta indiferenţă şi 
detaşare, de parcă erau nişte şobolani de cîrpă într- 
un foc de artificii. 

Cînd vorbea despre pămînteni, de faptele 
bărbaţilor şi femeilor de aici, fie ele şi cele mai 
măreţe, mai sublime, ne ruşinam. Pentru că, după 
părerea lui, toate îndeletnicirile şi faptele lor nu ţin 
decît de sărăcie şi meschinărie. Puteai crede mai 
degrabă că vorbea despre muşte, decît despre 
oameni. Odată chiar ne-a spus că pămiîntenii îi 
trezesc o oarecare curiozitate, dar că sînt atît de 
plictisitori, ignoranti, triviali şi vanitoşi, o ceată de 
zdrenţăroşi prăpădiţi, iar în jurul lor totul e fără 
valoare cît vezi cu ochii... Era adînc ştiutor în tot ce 
spunea şi foarte detaşat. Povestea firesc, fără 


25 


patimă, întocmai ca cineva care ar vorbi despre 
cărămizi sau bălegar, sau orice alt lucru fără 
importanţă şi suflet. Eram convins că nu vroia să 
jignească pe nimeni, dar în mintea mea am 
considerat că-i lipsit de maniere, dacă nu chiar 
prost crescut. 

— Maniere? se miră el. Este numai adevărul! Iar 
adevărul înseamnă bune maniere, aşa cum bunele 
maniere înseamnă stil, şi stilul la rîndul său 
înseamnă fantezie... — Castelul e gata, îmi atrase 
atenţia asupra lucrului ce-l făptuia. Îţi place stilul? 

Oricui i-ar fi plăcut, văzîndu-l. Era încîntător să-l 
priveşti; era atit de impunător prin perfecțiunea 
formei, în cele mai mici detalii, chiar şi steguleţele 
fluturau vesel în foişoare. 

Satan ne-a zis că artileria trebuie pusă la locul ei, 
de asemenea, halebardierii şi cavaleria. Oamenii şi 
caii noştri alcătuiau un spectacol jalnic, fiind atît de 
mici în comparaţie cu destinaţia lor; şi asta din 
cauză că nu ne pricepeam la astfel de lucruri. Satan 
spuse că erau cei mai oribili pe care îi văzuse în 
viaţa lui; de cum îi atingea prindeau viaţă, şi era 
ridicol felul în care ei se mişcau cu picioarele lor de 
mărimi inegale.  $Şchiopătau, ţopăiau şi se 
rostogoleau de parcă ar fi fost beţi, primejduind 
viaţa celor din jur. Pînă la urmă cădeau grămadă, 
neajutoraţi, şi dădeau din picioruşe ca nişte 
gîndăcei. Şi toate astea din cauza armurilor prea 
grele pentru picioarele lor inegale şi slabe. Ne 
făceau să ridem cu gura pînă la urechi, deşi scena 
era mai degrabă jalnică. Armele făcute de noi erau 
şi ele pline de praf şi mizerie; pregătite să tragă 
salve de onoare, erau atit de încovoiate şi prost 
făcute, încît toate au explodat cînd s-a tras cu ele, 
omorînd cîţiva dintre puşcaşi şi schilodind pe mulţi 
alţii. 


26 


Satan a spus apoi că ne-ar putea oferi o furtună 
sau un cutremur, dacă o asemenea întîmplare ne-ar 
fi distrat, dar pentru asta trebuia să ne retragem 
departe de un eventual pericol. 

Cînd am dorit să-i chemăm şi pe ceilalţi omuleţi 
cu noi, Satan a zis că nu-i cazul să-i deranjăm. Nu 
prezentau nici o importanţă, puteam oricind să 
facem alţii dacă aveam nevoie. 

Un mic nor de furtună se ivi şi deveni 
ameninţător deasupra castelului proaspăt construit. 
Tunete şi fulgere în miniatură intrară în scenă. 
Pămiîntul începu să se cutremure, vintul să şuiere şi 
să urle, ploaia să cadă şi toţi omuleţii să se 
îngrămădească în castel, încercînd astfel să se 
salveze. Norul devenea, pe măsură ce cobora, tot 
mai negru şi dens. Castelul abia se mai vedea. 
Fulgerele şi trăsnetele ce brăzdau cerul îl 
incendiară. Flăcările roşii deveniră pe cît de 
semeţe, pe atît de îngrozitoare, ridicîndu-se şi 
zdrenţuind norul. Oamenii zburau afară din castel, 
urlînd, dar Satan îi îndesa înapoi, fără să ia în 
seamă rugăminţile, plînsul şi implorarea noastră. 
Deodată, în toiul vijeliei dezlănţuite, depozitul de 
pulbere al castelului sări în aer. Explozia făcu să se 
cutremure şi despice pămîntul. Castelul se năruia în 
hăul iscat, împreună cu toate vietăţile acelea 
inocente. Nici una din cele cinci sute de biete 
suflete închise-n castel, nu reuşi să se salveze. 
Inimile noastre erau zdrobite. Sfişiaţi de durere nu 
ne puteam stăpîni lacrimile. 

— Nu plingeţi! spuse Saltan. Nu aveau nici o 
valoare! 

— Dar toţi s-au dus în iad! 

— Oh, nu este nici o pagubă. Mai putem face alţii. 

Încercam în zadar să-l înduioşăm; era pe de-a- 
ntregul lipsit de sentimente, nu putea înţelege 


27 


rugăminţile şi durerea noastră. Spiritele, glumele 
lui erau atît de strălucitoare şi el era atit de vesel, 
de parcă ar fi fost la o petrecere, nu la un masacru 
odios, în plus, vroia cu tot dinadinsul să ne facă să 
ne simţim la fel ca el. Şi bineînţeles, forţa sa magică 
l-a ajutat. Nu-i era deloc greu; făcea cu noi tot ce 
vroia. În scurt timp ne-a făcut să dansăm deasupra 
locului de joacă, transformat într-un cimitir uriaş, 
acompaniindu-se cu un instrument ce suna ciudat şi 
dulce, pe care îl scoase din buzunar. Muzica - dar 
ce spun muzică? Nici o muzică nu se putea compara 
cu ea, poate doar cea din ceruri şi chiar de acolo o 
şi luase, după spusele lui. Ne plăcea la nebunie. Nu 
ne puteam întoarce ochii de la el. Îl învăluiam în 
priviri care porneau direct din inimile noastre; 
priviri pline de recunoştinţă. El adusese dansul din 
paradis, şi-n dansul acela se găsea fericirea 
supremă. 

Deodată ne-a spus că trebuie să plece, avînd de 
îndeplinit o misiune. N-am putut suporta gindul 
despărțirii şi ne-am agăţat de el, implorindu-l să 
rămînă. Gestul nostru, aşa cum ne-a mărturisit, îi 
făcea plăcere. De aceea, poate, ne-a promis că va 
mai zăbovi puţin, aşa că ne-am aşezat cu toţii ca să 
mai discutăm cîteva minute. Ne-a spus că Satan era 
numele lui real şi că numai noi trebuia să ştim 
adevărul. Pentru ceilalţi îşi alese alt nume, unul 
simplu, pămîntean: Phillip Vis. 

Era un nume prozaic ce suna rău pentru 
asemenea fiinţă. Dar era hotărirea lui şi noi nu 
puteam zice nimic. Dorinţa lui era de ajuns. 

Văzusem atîtea minuni într-o singură zi, şi-n 
gîndul meu îmi 


28 


imaginam plăcerea cu care le voi povesti acasă. 
Dar el mi-a citit gîndul şi a spus: 

— Nu. Toate acestea sînt un secret al nostru, al 
celor patru. Nu mă voi supăra dacă veţi încerca să 
le povestiţi, dar eu voi avea grijă ca limbile voastre 
să nu poată trăda nici un crimpei din taina noastră. 

Eram dezamăgit, dar nu puteam face nimic, decît 
să oftez. Am continuat să discutăm, iar el ne citea 
gîndurile şi ne dădea răspunsuri. Lucrul acesta mi 
se părea cel mai minunat din tot ce făcuse. Dar 
deodată mi-a întrerupt reveria, spunînd: 

— Este minunat pentru voi, dar nu şi pentru 
mine. Eu nu am limite ca voi. Nu sînt un muritor şi 
nu mă pot măsura după tiparele omeneşti. Ştiu şi 
înţeleg slăbiciunile umane pentru că le-am studiat, 
dar mie îmi sînt străine. Carnea mea nu e reală, 
deşi vouă vi se pare aşa. Nici hainele mele nu sînt 
reale. Eu sînt spirit... Dar vine părintele Peter. 

Ne-am uitat în jur şi nu am văzut pe nimeni. 

— El nu poate fi văzut încă, dar în cîteva secunde 
îşi va face apariţia. 

— Satan, îl cunoşti pe părintele Peter? 

— Nu. 

— Şi nu vei vrea să vorbeşti cu el, cînd va veni? El 
nu este ignorant şi prost ca noi şi i-ar face plăcere 
să stea de vorbă cu tine. Vrei? 

— Altă dată, poate, dar nu acum. E timpul să plec 
să-mi îndeplinesc misiunea.  lată-l acolo, în 
depărtare, deja îl puteţi vedea şi voi. Staţi cuminţi şi 
nu suflaţi o vorbă. 

Ne-am uitat în lungul drumului şi l-am zărit pe 
părintele Peter, apropiindu-se printre castani. Noi 
trei şedeam în iarbă, iar Satan pe potecă în faţa 
noastră. Părintele Peter păşea încet, cu capul 
plecat, cufundat în gînduri, s-a oprit la cîţiva paşi de 
noi, şi-a ridicat pălăria, din care şi-a scos batista de 


29 


mătase. Stătea acolo şi, ştergindu-şi faţa, privea 
spre noi ca şi cum ar fi vrut să ne spună ceva, dar 
nu o făcea. După un timp a început să murmure: 

— Nu pot înţelege ce m-a făcut să vin aici. Aveam 
senzaţia că acum cîteva clipe citeam la mine în 
cameră. Parcă am adormit şi-am visat şi drumul 
acesta l-am făcut fără să-mi dau seama. Cred că 
toate astea mi se întîmplă fiindcă nu mă pot regăsi 
în aceste zile atit de grele pentru mine. 

Şi-a continuat drumul, mormăind pentru sine şi 
trecînd direct prin Satan, ca şi cum nimeni nu s-ar fi 
aflat acolo. 

Ni se tăiase respiraţia. Vroiam să ţipăm. Aşa cum 
ţi se întîmplă atunci cînd un lucru neaşteptat ţi se 
iveşte în faţa ochilor, dar ceva misterios ne-a 
îngheţat ţipătul. Am rămas tăcuţi, cu inimile gata să 
ne spargă pieptul. Încet, copacii l-au ascuns pe 
părintele Peter privirilor noastre, iar Satan a zis: 

— Este aşa cum v-am spus. Eu sînt un spirit. 

— Da, asta este limpede acum, spuse Nikolaus, 
dar noi nu sîntem spirite. Este clar că pe tine nu te- 
a văzut, dar am fost şi noi invizibili? S-a uitat la noi 
ca şi cum nu ne-ar fi văzut. 

— Da, cu toţii am fost invizibili, pentru că aşa am 
dorit eu. 

Era prea frumos să fie adevărat, ca noi să vedem 
toate aceste lucruri minunate şi romantice, fără ca 
ele să fie un vis. El stătea acolo şi se uita ca oricare 
altul, atît de natural, de simplu, de încîntător, 
discutînd ca întotdeauna şi... Cuvintele nu sînt în 
stare să vă facă să înţelegeţi ceea ce simţeam noi. 
Eram în extaz. lar extazul nu poate fi exprimat în 
cuvinte. E ca o muzică pe care o asculti, dar nu poţi 
explica şi altcuiva ce emoţii şi sentimente trăieşti, 
ascultind-o. Satan ne povestea iarăşi despre 
vremurile străvechi, făcîndu-le vii în faţa noastră. 


30 


Oh, Doamne, văzuse atît de multe, era o minune să 
te uiţi la el şi să încerci măcar să te gindeşti ce s-ar 
putea întîmplă dacă ai avea tu atita experienţă. 

Te făcea să te simţi banal, fiinţă creată pentru 
durata unei zile, pe cît de scurtă, pe atît de 
înşelătoare. Şi, din păcate nu spunea nici un cuvînt 
care să aline durerea mindriei noastre năruite; 
absolut nici unul. Vorbea despre oameni în acelaşi 
fel indiferent, aşa cum vorbeşte un muritor despre 
cărămizi, despre bălegar sau alte astfel de lucruri. 
Se vedea limpede că oamenii nu reprezintă nimic 
pentru el. Nu dorea cîtuşi de puţin să-i jignească, 
aşa cum bunăoară noi nu simţeam nevoia să 
insultăm o cărămidă, să înţelegem emoția unei 
cărămizi; ba mai mult, nici măcar nu ne preocupa 
gîndul că ea, cărămida, ar avea vreo emoție. 

Odată, cînd evocase la un loc tot ce era mai 
ilustru în istorie: regi, cuceritori, poeţi, profeţi, 
pirați, cerşetori, pe toţi grămadă ca pe nişte 
cărămizi, am cutezat să iau apărarea semenilor 
mei şi l-am întrebat de ce face aşa o mare 
diferenţiere între el şi oamenii. Nu înţelegea rostul 
unei întrebări atit de stranii. Totuşi s-a străduit să- 
mi dea un răspuns: 

— Diferenţa dintre om şi mine? Dintre un muritor 
şi un nemuritor? Dintre un nor şi un spirit? 

A ridicat o mică vietate de pe creanga unui 
copac întrebîndu-mă: 

— Care e diferenţa dintre Caesar şi asta? 

— Nu se pot pune alături două lucruri care, prin 
natura originii lor, nu pot fi comparate! am spus eu. 

— Ţi-ai dat singur răspunsul, zise Satan. Mai 
departe îţi voi explica eu. Omul este făcut din ţărină 
mizeră. Am văzut cum a fost creat. Eu nu sînt făcut 
din ţărină. Omul musteşte de boli, este o sursă de 
stricăciune. Azi se naşte, miine moare. Se trage din 


31 


ţărînă şi mistuindu-se, emană duhori. Pe cînd eu fac 
parte din aristocrația nemuritorilor. Omul, are simţ 
moral. Înţelegi? El se conduce după legea morală. 
Fie şi numai asta, şi e prea de ajuns ca să ne 
diferenţieze. 

Spunînd acestea se opri de parcă lămurise totul. 
Mă simţeam dezamăgit pentru că la vremea aceea 
aveam doar o vagă idee despre simţul moral sau aşa 
zisa lege morală. Pînă atunci nu ştiam decit că 
trebuie să ne mîndrim cu o astfel de lege. Dar cînd 
el a vorbit despre ea m-a rănit, făcîndu-mă să mă 
simt ca o fată mare, încrezătoare în zorzoanele ce le 
poartă şi care brusc, descoperă că se fac glume şi 
se ride pe seama ei. Pentru o vreme am păstrat 
tăcerea cu toţii, iar eu mă simţeam umil şi abătut. 
Apoi Satan a început din nou să povestească şi în 
foarte scurt timp devenise atit de exuberant şi 
vesel, încît în sufletul meu prinse iarăşi să 
înmugurească bucuria. Povestea lucruri atit de 
vesele, încît ne făcură să ridem în hohote. Mai ales 
cînd ne spunea cum, în vremuri îndepărtate, 
Samson a legat făclii de cozile vulpilor dîndu-le 
drumul în lanurile de grîu ale filistinilor ca apoi, 
acelaşi Samson, şezind pe gard, pocnindu-se cu 
palmele peste coapse şi rizînd, de lacrimi i se 
rostogoleau pe obraji, să-şi piardă echilibrul şi să se 
prăbuşească. Povestea l-a făcut chiar pe Satan să 
pufnească în hohote de ris. Şi astfel am trăit clipe 
de încîntare ce nu pot fi uitate. Pînă cînd ne-a spus: 

— Acum trebuie să plec să-mi îndeplinesc 
misiunea. 

— Nu, nu! am strigat cu toţii. Nu pleca! Rămii cu 
noi! Ştim că nu te vei mai întoarce! 

— Ba mă voi întoarce. Aveţi cuvîntul meu. 

— Cînd? La noapte? Spune, cînd? 

— Nu va trece mult. Veţi vedea. 


32 


— Te iubim şi ţinem mult la tine. 

— Şi eu ţin la voi. Şi ca dovadă vă voi arăta ceva 
frumos. De obicei, cînd plec de undeva, dispar 
brusc, ca şi cum nici n-aş fi fost acolo. Acum însă 
mă voi topi încet, ca să vedeţi cum mă destram pînă 
la ultima farimă. 

Stătea în picioare şi-l vedeam dintr-odată cum 
dispare. Se făcea din ce în ce mai subţire, ajungînd 
cît un balon de săpun. Îşi mai păstrase doar forma. 
Era extraordinar cum se puteau zări tufişurile prin 
el ca printr-o fereastră luminată de soare şi peste 
tot în jurul lui iradiau gingaşele culori ale balonului 
de săpun. Aţi văzut vreodată un balon de săpun care 
se loveşte de covor şi uşor se ridică şi coboară de 
cîteva ori pînă să se spargă? Exact la fel s-a 
întîmplat şi cu el. A coborit încet, a atins iarba, s-a 
ridicat din nou, apoi a atins din nou iarba şi 
deodată: puff! s-a destrămat. Iar în locul lui a rămas 
golul. 

Era minunat şi în acelaşi timp straniu tot ce 
vedeam. Nu spuneam nimic. Stăteam doar acolo şi 
clipeam, pe cît de fermecaţi pe atît de uluiţi. Într-un 
tirziu, Seppi s-a ridicat şi a spus cu un oftat trist: 

— Nu-mi vine să cred că toate au fost aievea! 

Nikolaus suspină la rîndu-i şi zise la fel. Eram 
nefericit să-i aud vorbind aşa pentru că aceeaşi 
îndoială se cuibărise şi în mintea mea. Apoi l-am 
văzut pe bătrinul părinte Peter întorcîndu-se din 
drum, cu capul aplecat, căutînd ceva în iarbă. Cînd 
a ajuns aproape, s-a uitat la noi, de data asta 
văzîndu-ne. 

— De cînd sînteţi aici, băieţi? 

— De puţină vreme, părinte. 

— Înseamnă că aţi venit după ce am trecut eu pe 
aici şi mă puteţi ajuta. Aţi venit în sus, pe potecă? 

— Da, părinte. 


33 


— Asta e bine. Şi eu am venit tot pe aici şi mi-am 
pierdut punga. Nu era prea mult în ea, dar puţinul 
ce-l aveam acolo era tot ce-mi mai rămăsese. 
Presupun că nu aţi văzut-o! 

— Nu, părinte, dar te vom ajuta s-o cauţi. 

— Tocmai asta şi vroiam să vă rog. Dar, 
Dumnezeule, iat-o! 

Noi nu o observasem, şi totuşi era acolo, exact pe 
locul unde Satan a început să se topească, dacă 
într-adevăr s-a topit şi ce am văzut noi n-a fost decît 
o iluzie. 

Părintele Peter a ridicat-o şi părea extrem de 
surprins. 

— Punga este a mea, dar nu şi conţinutul. Asta 
este plină, a mea era goală. A mea era uşoară, asta 
este grea. 

O deschise. Era doldora de monezi de aur. Am 
rămas uimiţi şi, bineînţeles, am privit lung pentru 
că niciodată nu văzusem atîţia bani la un loc. Gurile 
noastre se deschiseseră să spună: „Satan a făcut-o”, 
dar nu am fost capabili să articulăm nici un sunet. 
Asta era! Nu puteam rosti ceea ce Satan nu dorea 
să fie spus. El însuşi ne prevenise. 

— Băieți, voi aţi făcut asta? 

Incepu şi el să ridă cînd realiză ce întrebare naivă 
pusese. 

— Cine a fost aici? 

lar am deschis gura să răspundem, dar am rămas 
cu ea deschisă. Căci dacă spuneam „Nimeni” ar fi 
fost o minciună, iar adevărul îşi refuza rostirea. 
După un timp mi s-a luminat mintea şi-am zis: 

— N-a trecut pe-aici nici un muritor. 

— Asta aşa e, susţinură ceilalţi într-un glas. 

— Nu-i adevărat, spuse părintele Peter, uitindu-se 
la noi aspru. Am trecut pe aici cu puţin timp în 
urmă şi nu era nimeni, dar asta nu înseamnă nimic. 


34 


Cineva totuşi a fost pe aici de atunci. Nu vreau să 
spun că persoana nu a trecut pe aici înaintea 
voastră, nu vreau să spun că voi aţi văzut-o, dar că 
cineva a trecut pe aici, de asta sînt sigur. Pe 
cuvîntul vostru, n-aţi văzut pe nimeni? 

— N-am văzut nici un muritor. 

— Asta mi-e suficient. Ştiu că voi nu minţiţi. 

A început să numere banii, iar noi în genunchi îl 
ajutam să îi stivuiască. 

— Sînt 1.100 de ducati, bătuţi pe muchie! spuse 
el. Oh, de-ar fi banii ăştia ai mei, cîtă nevoie aş avea 
de ei! Vocea i s-a frînt, buzele au început să-i 
tremure. 

— Sînt ai dumneavoastră, părinte! am strigat noi 
toţi. Fiecare bănuţ. 

— Nu, nu sînt ai mei. Numai 4 ducati sînt ai mei. 
Restul... 

Bietul bătrîn a început să viseze, ţinînd monezile 
în miîini. A uitat de el şi-a rămas acolo ghemuit, cu 
capul cărunt descoperit. Ţi se rupea inima văzîndu- 
l. 

— Nu, spuse el trezindu-se, nu sînt ai mei, nu pot 
da socoteală pentru ei. Cred că vreun duşman... 
Sigur este o cursă. 

Nikolaus spuse: 

— Părinte, în afară de astrolog nu aveţi alt 
duşman în sat. La fel nu are nici Marget. Şi nici nu 
cred că aveţi un duşman atît de bogat, încît să aibă 
de aruncat 1.100 de ducați numai de dragul de a vă 
face un rău. Spuneti-mi dacă am dreptate sau nu? 

Părintelui Peter, argumentul i se  păru 
convingător şi faptul acesta l-a mai înveselit. 

— Dar, totuşi, nu sînt ai mei! a continuat el într-un 
fel ambiguu, ca un om ce ar fi fericit să fie 
contrazis. 

— Sînt ai dumneavoastră, părinte, iar noi sîntem 


35 


martori că ăsta este adevărul. Nu-i aşa băieţi? 

— Aşa este! Şi sîntem gata să depunem mărturie, 
oricînd! 

— Domnul să vă binecuvinteze, băieţi! Aproape 
m-aţi convins. O, dacă aş avea numai o sută de 
ducați din ei! Casa este ipotecată şi dacă nu plătim 
ipoteca, de miine nu mai avem unde să ne 
adăpostim. lar cei patru ducați sînt tot ce ne-a mai 
rămas din... 

— Sînt toţi ai dumneavoastră, pînă la ultimul 
bănuţ şi trebuie să-i luaţi! insistă Nikolaus. 
Garantăm cu toţii că sînt ai dumneavoastră de 
drept. Nu-i aşa, băieţi? 

Seppi şi cu mine am spus da, iar Nikolaus i-a pus 
banii în pungă şi l-a obligat pe proprietar să şi-i ia. 
Părintele a spus că va cheltui doar 200 de ducati 
din ei pentru a-şi plăti poliţa pe casă, iar restul îi va 
pune bine, pînă ce adevăratul proprietar îi va da 
vreun semn. lar noi va trebui să semnăm o hîrtie în 
care să arătăm cum au fost găsiţi aceşti bani, spre a 
fi arătată sătenilor ca o dovadă că nu au fost 
obţinuţi pe căi necinstite. 


36 


CAPITOLUL IV 


Multă vilvă s-a stîrnit a doua zi, cînd părintele 
Peter i-a plătit lui Solomon Isaacs datoria în aur, iar 
restul banilor i-a lăsat în păstrare, tot la acesta, cu 
dobîndă. Drept urmare, lucrurile s-au schimbat în 
bine. Mulţi săteni băteau la uşă să-l felicite şi nume- 
roşi prieteni, ce se răriseră în ultima vreme, au 
devenit din nou amabili şi bucuroşi să-l întilnească. 
Şi, ca o culme a succesului, Marget a fost invitată la 
o petrecere. 

Nu era nici un mister în privinţa banilor. 
Părintele Peter a povestit întîmplarea exact cum a 
fost, fără a adăuga nimic în plus. N-avea habar cum 
i-au ajuns banii în pungă, dar din cîte putea el 
înţelege, era de părere că la mijloc e mîna 
Providenţei. 

Unii dădeau afirmativ din cap cînd ascultau 
povestea, dar în sinea lor îşi spuneau că este mai 
mult mîna Satanei, decît a Providenţei. Şi nici nu 
bănuiau cît erau de aproape de adevăr, lucru demn 
de laudă pentru nişte ignoranţi ca ei. 

Alţii veneau cu şuşotele şi momele, linguşindu-se 
pe lîngă noi, să ne facă să „mărturisim adevărul”. 
Ne promiteau că nu vor dezvălui nimănui taina, că 
vor s-o afle doar pentru propria lor satisfacţie, toată 
întîmplarea fiind foarte, foarte curioasă. Ba mai 
mult, chiar vroiau să cumpere secretul de la noi, pe 
bani grei. Oh, dacă am fi putut inventa ceva. Dar nu 
a mers. N-am avut atita imaginaţie, aşa că norocul 
ne-a scăpat printre degete, deşi era mare păcat! Am 
continuat să păstrăm secretul cerut de ei, cu 
uşurinţă. Cît despre celălalt secret... Secretul cel 
mai mare şi minunat ne frigea limba şi ardeam de 
dorinţa de a-l spune la toţi, convinşi că-i vom lăsa cu 


37 


gura căscată. Dar trebuia să-l păstrăm pentru noi. 
De fapt se păstra singur. Ce ne spusese Satan se 
dovedea întru totul adevărat. 

Mergeam în fiecare zi în pădure, locul unde 
puteam vorbi în siguranţă despre Satan, fiind 
singurul subiect la care ne gindeam şi de care ne 
păsa. Zi şi noapte îl căutam. Speram să apară şi 
deveneam din ce în ce mai nerăbdători, pe măsură 
ce trecea timpul. 

Nu ne mai interesa jocul celorlalţi copii. Toate 
isprăvile lor păreau atît de mărunte şi comune, atît 
de lipsite de noimă faţă de aventurile lui Satan prin 
timpuri apuse şi printre constelații, faţă de minunile 
pe care le făcea, de dispariţiile şi apariţiile sale 
explozive şi cîte altele. 

În ziua următoare am fost într-o stare de cumplită 
nelinişte. Ajungeam, sub un pretext sau altul, mereu 
la casa părintelui Peter. Şi asta din pricina 
monezilor de aur! Eram îngroziţi că se vor 
transforma în praf, ca banii vrăjiţi din poveste. Dar 
timpul a trecut şi nu s-a întîmplat nimic. Nimeni nu 
s-a plins de-o asemenea nenorocire, aşa că, 
satisfăcuţi că aurul era adevărat, teama noastră a 
dispărut. 

Exista totuşi o întrebare pe care vroiam să i-o 
punem părintelui Peter şi, în sfirşit, ne-am făcut 
curaj şi într-o zi după apusul soarelui, l-am întrebat 
cît am putut de simplu şi politicos: 

— Ce înseamnă simţul moral, părinte? 

S-a uitat la mine surprins, prin ochelarii săi mari 
şi a răspuns: 

— Hm! Este facultatea care ne ajută să distingem 
binele de rău. 

Sincer să fiu, răspunsul a făcut puţină lumină în 
capul meu, dar nu m-a clarificat de tot. In acelaşi 
timp am rămas dezamăgit şi cam încurcat. Simţeam 


38 


că părintele aşteaptă să continui cu întrebările, însă 
în ciuda aşteptărilor sale, am revenit asupra 
aceluiaşi subiect. 

— Şi ce valoare are simţul acesta moral? 

— Dacă are valoare? Credinţa, băiete, este 
singurul lucru care-l ridică pe om deasupra 
animalului şi-i dă dreptul să aspire la viaţa veşnică. 

Răspunsul m-a făcut să mă opresc, aşa că am 
ieşit. Mă încerca o senzaţie vagă de nemulţumire, 
ca atunci cînd mănînci cu poftă, dar nu eşti nici pe 
departe sătul. Băieţii m-au pus să le povestesc 
discuţia, dar nu eram în stare din cauza oboselii. 

În sufragerie se afla Marget împreună cu Marie 
Lueger, una din elevele fugite şi reîntoarse datorită 
noii situaţii. Era o elevă importantă, căci urmîndu-i 
exemplul şi ceilalţi aveau să revină, unul cîte unul, 
la lecţiile de harpă. Marget a alergat după noi şi 
ne-a mulţumit din nou cu lacrimi în ochi - era 
pentru a treia oară - c-am salvat-o pe ea şi pe 
unchiul ei, care altfel ar fi ajuns pe drumuri. l-am 
spus din nou că nu e meritul nostru. Dar, mă rog, 
acesta era felul ei de a se arăta îndatorată oricui îi 
făcea vreun bine, aşa că am lăsat-o să-şi ducă pînă 
la capăt mulţumirile. Trecînd prin grădină, l-am 
văzut aşteptînd pe Wilhelm Meidling. Stătea acolo 
în speranţa că Marget va accepta o plimbare cu el 
de-a lungul riului, după ce îşi va fi terminat lecţia. 
Era un avocat tînăr ce-şi construia cariera cinstit, 
pas cu pas. [ineau se pare mult unul la celălalt. El 
fusese singurul care n-o părăsise la greu şi care nu 
şi-a pierdut încrederea în ea şi în unchiul ei. Nu era 
prea talentat, dar arăta bine şi era cumsecade - 
calităţi ce reprezintă ele însele un fel de talente pe 
care adesea te poţi baza în viaţă. 

Văzîndu-ne, ne-a întrebat cum mergea lecţia, iar 
noi am răspuns că era pe sfirşite. Probabil că aşa şi 


39 


era. De fapt noi habar n-aveam, dar am vrut să-i 
facem o bucurie, care oricum nu ne costa nimic. 


40 


CAPITOLUL V 


În a patra zi a apărut şi astrologul, coborînd din 
turnul său vechi din susul văii. Era atras de veştile 
ce făcuseră atîta vilvă în sat. Ne-a chemat deoparte 
şi ne-a cerut să-i relatăm cele petrecute. l-am 
spus tot ce putem, fiindu-ne teamă de el. Ne-a 
ascultat cu atenţie, s-a gîndit un timp şi ne-a 
întrebat: 

— Cîţi ducati aţi văzut? 

— O mie o sută şapte, domnule. 

— Este un fapt curios, murmură astrologul. Da... 
este foarte ciudat. O coincidenţă cel puţin curioasă. 

Apoi a început să curgă întrebările, punîndu-ne să 
repetăm totul de la început. 

— O mie o sută şase ducați? Este o sumă foarte 
mare, spuse astrologul în cele din urmă. 

— Şapte! îl corectă Seppi. 

— Oh! Şapte erau? Desigur, un ducat mai mult 
sau mai puţin nu este important la o asemenea 
sumă, dar aţi spus o mie o sută şase, înainte. 

Nu era bine pentru noi să spunem că se înşela, 
deşi ştiam că aşa este. Nikolaus, diplomat, găsi 
soluţia: 

— Vă rog să ne iertaţi de greşeală, domnule, dar 
am vrut să spunem şapte. 

— Nu face nimic. De-abia am observat diferenţa. 
După cîteva zile e greu să-ţi aminteşti ceva cu 
exactitate şi este posibil să greşeşti, dacă ceva 
deosebit nu-ţi atrage atenţia. 

— Dar a fost ceva, domnule, interveni Seppi. 

— Ce anume, fiule? 

— Cînd am numărat pe rînd grămada de monezi, 
la toţi ne-au ieşit unsprezece sute plus şase. Numai 
că eu, ca să mă distrez, ascunsesem una dintre 


41 


monezi înainte de  numărătoare, iar cînd 
numărătoarea s-a terminat, am pus-o la loc, 
spunînd: „Cred că este o mică greşeală. De fapt sînt 
unsprezece sute plus şapte. Propun să numărăm 
încă o dată”. Şi bineînţeles, aveam dreptate. Băieţii 
au rămas înmărmuriţi, pînă cînd le-am spus 
adevărul. 

Astrologul ne-a întrebat dacă aşa s-a întîmplat şi 
noi am confirmat. 

— Acum s-au lămurit lucrurile, zise. Căci banii 
ăştia, băieţi, au fost furaţi. 

Plecă şi ne lăsă tulburaţi. Nu înţelegeam unde 
vroia să ajungă cu întrebările sale. Ne-am lămurit 
abia peste o oră, cînd în sat se răspindi ca fulgerul 
vestea arestării părintelui Peter. Cauza? Furase o 
mare sumă de bani de la astrolog. y 

Intîmplarea dezlegă limbile tuturor. Incepură să 
apară zvonuri care mai de care mai năstruşnice. 
Mulți spuneau că părintele Peter nu ar putea face 
pentru nimic în lume aşa ceva şi desigur acuzaţia 
este o greşeală. Alţii dădeau doar din cap fără să 
spună nimic şi gestul lăsa loc la multe înţelesuri. 
Toţi, în schimb, erau de acord asupra unui singur 
lucru: că povestea părintelui Peter despre felul în 
care banii au ajuns la el - era incredibilă. Într-un 
asemenea fel, supranatural, spuneau ei, banii 
puteau ajunge doar în mîna astrologului. Nici într- 
un caz la părintele Peter. 

Fiind singurii martori ai părintelui Peter şi 
singurii ce ştiam adevărul, lucrurile luau o 
întorsătură proastă şi pentru noi. Eram întrebaţi cu 
cît ne-a plătit părintele, ca să-i susţinem povestea sa 
fantastică. Noi îi rugam să creadă că tot ce spunem 
era adevărul şi numai adevărul, dar ei ne luau peste 
picior şi ne aruncau în faţă tot felul de insinuări. 
Dintre toţi, cei mai aspri şi dojenitori erau părinţii. 


42 


Taţii ne acuzau că ne dezonorăm familiile, şi ne 
cereau să ne dezicem de minciună, iar cînd noi 
continuam să spunem că acesta este adevărul, 
miînia lor nu mai cunoştea limite. Mamele noastre 
plîngeau, implorindu-ne să dăm înapoi mita, să ne 
recîştigăm onoarea pierdută şi să spălăm obrazul 
familiei de ruşine, printr-o mărturisire sinceră. 
Ajunşi în pragul disperării, extenuaţi, în cele din 
urmă am încercat să spunem toată povestea despre 
Satan şi tot ce am trăit. Dar în zadar. Nu puteam 
rosti nici un cuvînt. Speram şi aşteptam din tot 
sufletul ca Satan să apară şi să ne scape de chin şi 
necaz, dar aşteptarea noastră era zadarnică. 

Deci abia trecuse o oră de la discuţia noastră cu 
astrologul şi părintele Peter se afla la închisoare, iar 
banii, sigilaţi, în mîinile reprezentanţilor legii. Se 
găseau toţi într-o pungă. Solomon Isaacs spuse că 
nu i-a atins de cînd i-a numărat. Declară sub 
jurămînt că erau aceiaşi bani pe care-i primise de la 
părintele Peter, suma întreagă era de o mie o sută 
şapte ducati. 

Părintele Peter ceru judecarea cauzei lui de către 
o curte ecleziastică, dar celălalt preot, părintele 
Adolf, spuse că o curte ecleziastică nu putea judeca 
un preot suspendat. Episcopul întări cele spuse de 
părintele Adolf, aşa că cererea căzu, cauza urmînd a 
fi judecată de un tribunal civil. Curtea urma să se 
întrunească după puţin timp. Wilhelm Meidling 
avea să fie avocatul apărării. Ştiam că îşi va da 
toată silinţa în apărarea cauzei, dar nouă ne 
spusese în secret că era un caz extrem de dificil, din 
cauza motivelor invocate de acuzare pe de o parte, 
şi-a prejudecăţilor arătate de oameni, pe de altă 
parte. 

Astfel, fericirea lui Marget se dovedi de scurtă 
durată. Nici un prieten nu venise să o 


43 


compătimească şi nici nu spera să vină cineva ca să- 
i împărtăşească durerea. Printr-un bileţel anonim i 
s-a retras invitaţia la petrecere. Nici un elev nu mai 
venea să ia lecţii. Sărmana, din ce să trăiască? 
Putea locui pe mai departe de casă, deoarece 
ipoteca fusese plătită, dar banii se găseau acum în 
posesia administraţiei locale şi nu în mîinile lui 
Solomon Isaacs. Bătrina Ursula, care fusese doica 
lui Marget şi îndeplinea în casă rolul de 
bucătăreasă, menajeră, spălătoreasă şi cîte altele, 
spunea că pînă la urmă Dumnezeu va face dreptate. 
Dar ea spunea asta din obişnuinţă, pentru că era o 
bună creştină. Ea cerea doar mila Domnului şi era 
gata să ajute, dar nu prea avea cum. 

Noi, băieţii, am vrut să mergem să-i arătăm lui 
Marget prietenia şi solidaritatea noastră, dar 
părinţii speriaţi nu ne-au lăsat. Le era teamă că 
gestul nostru putea jigni comunitatea. In acelaşi 
timp, astrologul stirea pe toată lumea împotriva 
părintelui Peter. Spunea că acesta nu e decît un hoţ 
amărit care i-a furat o mie o sută şapte ducați de 
aur. Era în stare să jure că lucrurile s-au petrecut 
astfel pentru că, zice al, suma „găsită” de părintele 
Peter era exact suma ce-i dispăruse lui. 

La patru zile după ce se întîmplă nenorocirea, 
într-o după-amiază, veni la noi bătrina Ursula, 
întrebîndu-ne dacă nu avem ceva lenjerie de spălat. 
O rugă pe mama să păstreze secretul, ca nu cumva 
să rănească miîndria lui Marget. Căci deşi Marget 
nu mai avea ce minca şi devenea tot mai slabă, nu 
ar fi acceptat niciodată ca altcineva să muncească 
în locul ei. Ursula însăşi slăbise foarte mult. Săraca, 
s-a repezit şi a mîncat tot ce-i oferise mama, dar n-a 
putut fi convinsă să ia şi pentru acasă. Marget nu 
primeşte pomană, zicea ea. 

A luat nişte rufe ca să le ducă la rîu, să le spele. 


44 


Era însă atît de slăbită că maiul cu care trebuia să 
le bată se dovedea prea greu pentru ea. Am chemat- 
o înapoi şi i-am oferit nişte bănuţi. I-a luat, 
spunîndu-ne că, pur şi simplu, va povesti că i-a găsit 
pe drum. Şi ca să se ferească de minciună şi de 
păcat, m-a rugat să-i arunc în drum în faţa ochilor 
ei. Aplecîndu-se apoi să-i ridice, scotea tot felul de 
sunete de încîntare şi fericire, ca o persoană peste 
care a dat norocul... Şi asta nu pentru că Ursula, ca 
tot restul satului, nu putea spune minciuni cu 
nemiluita, fără prea multe scrupule. Dar felul acesta 
de-a minţi era cu totul nou şi putea deveni periculos 
din cauza lipsei de antrenament. După o săptămînă 
de exerciţii, nu i-ar fi dat desigur nici o problemă. 
Ce să-i faci? Aşa sîntem noi, oamenii. 

Eu eram îngrijorat de modul în care îşi va duce 
Marget traiul. Ursula nu putea găsi monede pe 
drum în fiecare zi. Ba nici măcar la două zile. Mi-era 
chiar ruşine că nu eram lingă Marget cînd avea 
atîta nevoie de prieteni. Vina nu era desigur a mea, 
ci a părinţilor mei. Şi din păcate nu puteam face 
nimic. Mă plimbam în sus şi-n jos pe aleea din faţa 
casei ei, cu inima zdrobită, cînd, pe neaşteptate, mă 
cutreieră o senzaţie atît de dulce şi de proaspătă, 
încît cuvintele nu o pot descrie. Satan era oare în 
preajmă?! Ei da! în clipa următoare chiar se găsea 
în faţa mea, iar eu începui să-i povestesc de 
necazurile mele, de ce i se întîmplase lui Marget şi 
unchiului său. 

În timp ce ne plimbam am văzut-o pe Ursula, care 
stătea la umbra unui copac, ţinea în poală o pisică 
tare slăbănoagă şi-o mîngiia. Am întrebat-o de unde 
o are şi ea mi-a răspuns că pisica tocmai ieşise din 
pădure şi se luă după ea. Cu siguranţă era orfană şi 
nu avea prieteni. De aceea Ursula avea de gînd să o 
ia acasă şi să-i poarte de grijă. 


45 


— Înţeleg că eşti foarte săracă, zise Satan. De ce 
îţi iei o gură în plus de hrănit? De ce nu o duci unui 
om bogat? 

Ursula răspunse: 

— Probabil o doriţi dumneavoastră. Cu siguranţă 
sînteţi un bogătaş după hainele fine ce le purtaţi şi 
aerul nobil pe care-l aveţi! Apoi, rizînd amar: — Să 
o dau bogaţilor!? Auzi vorbă! Tocmai lor, care nu 
duc decît grija propriei lor persoane. Numai săracul 
poate să înţeleagă alt sărac şi să-l ajute. Săracul şi 
Cel de Sus. Aşa că Dumnezeu va avea grijă şi de 
această pisică. 

— Pe ce te bazezi cînd susţii asta? întrebă Satan. 

Ochii Ursulei scînteiară de miînie. 

— Mă bazez, nu mă bazez, asta aşa e! Nici o 
vrabie nu cade la pămînt fără ştirea Lui. 

— Dar cade! Ce folos că o priveşte cum se 
prăbuşeşte? 

Deşi nimeni pînă atunci nu pusese stavilă 
sporovăielii Ursulei, acum pur şi simplu tăcea de 
parcă ar fi fost o stană de piatră. Cînd, în sfîrşit, 
limba i s-a dezlegat, ea a început să grăiască nu 
chiar pe un ton politicos: 

— Conaşule, ia vezi-ţi de treaba matale, pînă nu 
pun mîna pe o joardă, că atunci o să înţelegi pe ce 
mă bazez eu! 

Eram împietrit de spaimă. Ştiam că aşa cum 
gîndea el despre oameni, oricînd putea s-o ucidă pe 
Ursula, considerind o asemenea treabă lipsită de 
importanţă, atîta vreme cît pe pămînt mai 
viermuiesc „atît de mulţi ca ea”. Limba mea nu 
putea articula nici un cuvînt spre a o preveni pe 
bătrină de primejdie. Din fericire, nu s-a întîmplat 
nimic. Satan rămase liniştit. Liniştit şi indiferent. 
Bănuiesc că nu putea fi insultat de Ursula mai mult 
decît poate fi un rege insultat de un cărăbuş. Cînd îl 


46 


ameninţă, bătrina sări în picioare cu sprinteneala 
unei fetiţe, ceea ce, desigur, nu i se mai întîmplase 
de mulţi ani. Cu siguranţă era la mijloc intervenţia 
lui Satan. Pentru că el era o boare blîndă, dătătoare 
de viaţă pentru toţi cei slabi şi bolnavi. Puterea lui 
cobori chiar şi asupra slăbănoagei pisici, care brusc 
sări din poala Ursulei şi începu să alerge după o 
frunză purtată de vînt. 

Ursula se uita la pisică şi dădea a mirare din cap. 
Miînia îi trecuse: 

— Ce s-o fi întîmplat cu ea? Cu puţin timp în 
urmă, abia de se ţinea pe picioare. 

— Ce? N-ai mai văzut niciodată o pisică jucîndu- 
se? o întrebă Satan. 

Ursula, care nu-şi propusese cîtuşi de puţin să fie 
prietenoasă cu străinul cel ironic, i-o întoarse 
privindu-l chioriş. 

— Cine te-a chemat aici, domnule, să mă baţi la 
cap? Şi, de fapt, ce te interesează pe dumneata ce 
am văzut şi ce n-am văzut? 

— Ei, dar sînt sigur că nu ai văzut niciodată o 
pisică ce are păr pe limbă, insistă Satan. Şi încă 
îndreptat înainte. 

_ — Nu, dar sînt la fel de sigură că nici dumneata. 
Încearcă să-i pui la asta mîna pe limbă şi vei vedea. 

Deşi Ursula deveni sprintenă, pisica o întrecea. 
Nu putea fi prinsă şi bătrina trebui să renunţe. 
Atunci Satan îi zise: 

— Dă-i un nume şi poate va veni. 

Ursula încercă să-i dea cîteva nume, dar pisica 
nu-i arătă nici un interes. 

— Spune-i Agnes, o sfătui Satan. 

Creatura răspunse numaidecit numelui şi veni. 
Ursula îi cercetă limba. 

— Doamne, Dumnezeule! Este adevărat! N-am 
văzut niciodată aşa ceva! E a dumitale? 


47 


— Nu! 

— Atunci de unde ai ştiut cum o cheamă? 

— Pentru că toate pisicile de soiul ăsta se numesc 
Agnes şi nu răspund la nici un alt nume. 

Ursula era impresionată. 

— Este cel mai minunat lucru ce l-am văzut 
vreodată, zise ea şi o umbră de îngrijorare îi apăru 
pe faţă. Pe semne o năpădeau superstiţiile. Fără 
tragere de inimă puse pisica jos. 

— Cred că trebuie să-i dau drumul. Nu, nu mă 
tem... Nu e asta, deşi preotul... am auzit oameni 
zicînd - ba chiar foarte mulţi... De fapt pisicuţa e 
sănătoasă şi poate să-şi poarte singură de grijă. 

Oftă şi se întoarse să plece, murmurînd: 

— Este aşa de frumoasă, totuşi. Ne-ar fi putut 
ţine de urit. Mai 


48 


ales în aceste zile cînd casa e atît de tristă şi 
însingurată... Of, şi domnişoara atît de abătută şi 
stăpinul cel bătrîn la închisoare! 

— Ar fi păcat să n-o ţii, spuse Satan. 

Ursula se întoarse repede, de parcă doar atît 
aşteptase. 

— De ce? întrebă ea amărită şi îngîndurată. 

— Pentru că soiul ăsta de pisici aduce noroc. 

— Într-adevăr? Aduce? Tinere, eşti sigur? Cum, 
cum aduce noroc? 

— Ei bine... în orice caz, aduce bani! 

— Bani? se arătă Ursula dezamăgită. O pisică să 
aducă bani? Ce idee! Dar aici n-o poţi vinde. La noi 
nu se cumpără pisici, oricît ai dori să faci aşa ceva. 

Zicînd asta se întoarse iarăşi, gata să plece. 

— Nu m-am gîndit să o vinzi. M-am gîndit să ai un 
venit de pe urma ei. Soiul ăsta este numit „Pisica 
Norocoasă”. Cine are o pisică din astea, găseşte în 
fiecare dimineaţă în buzunarul său cîte patru bănuţi 
de argint. 

Am văzut cum creştea indignarea din ochii ei. Era 
insultată. Tînărul o lua în bătaie de joc, sau, cel 
puţin, aşa credea ea. 

Îşi îndesă mîinile în buzunare, clocotind de mînie, 
pregătită să-i spună cîteva dintre vorbele specifice 
ţăranului jignit. Deschise gura, reuşi să scoată vreo 
trei cuvinte, amare, pline de furie... apoi, brusc, 
tăcu. Mînia de pe faţă i se transformă încet în 
surpriză, în frică, sau în toate la un loc. A scos cu 
grijă mîinile din buzunare. Le-a deschis. Le-a privit. 
Într-una era bănuţul ce i-l dădusem eu, iar în 
cealaltă erau patru bănuţi strălucitori de argint. Se 
uită prelung la ei, cuprinsă de teamă că ar putea să 
dispară în orice clipă. 

Apoi spuse cu fervoare: 

— Este adevărat! Este adevărat! Mi-e ruşine şi 


49 


cer iertare. Oh, Stăpînule, Binefăcătorule! 

Fugi la Satan, sărutîndu-i mîinile de nenumărate 
ori, după bunul obicei austriac. Probabil că în 
adîncul inimii credea că are de-a face cu o pisică 
vrăjită, cu o unealtă a diavolului. Dar nu conta, atita 
vreme cît asta îi asigura liniştea traiului zilnic. În 
probleme financiare, fie şi cei mai pioşi dintre 
ţăranii noştri, nu s-ar fi dat înapoi de la un contract 
cu diavolul, chiar în defavoarea unui alt contract cu 
un înger, dacă această opţiune aducea bani. 

Ursula porni spre casă, cu Agnes în braţe. Tare 
mi-aş fi dorit şă fiu în locul ei ca s-o văd pe Marget. 
Dar... Mi se tăie respiraţia. Intr-o clipă ne şi aflam 
acolo, cu Marget în faţa noastră, privindu-ne 
uimită. Era foarte slăbită şi palidă, dar ştiam că 
asemenea lucruri deveneau trecătoare în prezenţa 
lui Satan şi nu greşeam. L-am prezentat pe Satan, 
pe numele lui pămîntean, adică Phillip Vis. Ne-am 
aşezat şi am început să discutăm. Nu simţeam nimic 
străin între noi. Marget şi cu mine eram simpli 
oameni de la ţară, şi cînd un străin se purta plăcut 
şi politicos cu noi deveneam repede deschişi, 
prietenoşi. Marget ne-a întrebat cum am intrat fără 
să ne audă. Phillip Vis i-a spus că uşa era deschisă, 
aşa că am intrat pe neauzite şi în linişte, n-am 
îndrăznit să o tulburăm şi-am aşteptat ca ea să se 
întoarcă cu faţa spre noi, să ne ureze bun-venit. Nu 
era nici pe departe adevărat. Nici o uşă nu fusese 
deschisă. Intrasem prin pereţi, sau prin acoperiş, 
sau prin horn, oricum, altfel decît pe uşă. De fapt, n- 
avea importanţă! Cînd Satan dorea ca cineva să 
creadă un lucru, acel lucru era crezut. Aşa că 
Marget se mulţumi cu această explicaţie. Era vrăjită 
de prezenţa domnului Vis. Nu-şi putea lua ochii de 
la el, atît era de frumos. Asta m-a încîntat şi m-a 
făcut să fiu mîndru. Credeam că Satan se va da în 


50 


spectacol, dar nu a făcut-o. Părea doar interesat să 
fie prietenos şi să toarne minciuni. Povestea că era 
orfan, lucru care a umplut ochii lui Marget de 
lacrimi, că nu şi-a cunoscut mama, că ea a murit 
cînd el era foarte mic, că tatăl lui stătea foarte prost 
cu sănătatea şi cu situaţia materială, în schimb avea 
un unchi ce se ocupa cu afaceri într-un ţinut 
călduros, undeva la tropice, unde deținea 
monopolul într-un anumit domeniu, unchi care, de 
fapt îi purta de grijă. 

Povestea cu unchiul cel bun îi umplu din nou 
ochii de lacrimi lui Marget, căci o duse cu gindul la 
propriul ei unchi. Ea spuse că speră din tot sufletul 
ca cei doi unchi să se întilnească într-o bună zi, 
lucru care, vă daţi seama, m-a făcut să mă înfior. 
Phillip spuse că şi el speră ca asemenea întîlnire să 
aibă loc, lucru care mă înfioră din nou. 

— Poate se vor întilni, îşi exprimă Marget încă 
odată speranţa. Unchiul dumitale călătoreşte mult? 

— Oh! Desigur, foarte mult. Are afaceri peste tot. 

Şi aşa timpul se petrecea într-o discuţie plăcută, 
Marget uitîndu-şi pentru o vreme necazurile. Era 
probabil singura rază de lumină ce-i pătrunsese în 
suflet în ultimul timp. Am observat că îl plăcea pe 
Phillip şi aşa şi trebuia. lar cînd el i-a spus că se 
pregăteşte să îmbrace haina ecleziastică, am văzut 
cum aprecierea ei creşte. Culmea a fost atinsă cînd 
el i-a promis că o va ajuta să intre în puşcărie să-şi 
vadă unchiul. A asigurat-o că va da gardienilor un 
mic cadou, iar ea va trebui să meargă întotdeauna 
după afinţitul soarelui, fără să spună nimic. 

— Doar să arăţi această hirtie cînd intri şi cînd 
ieşi. 

Sub ochii noştri a desenat nişte semne ciudate pe 
un petic de hîrtie pe care i-a dat-o lui Marget. Fata 
nu contenea să-şi exprime recunoştinţa şi era 


51 


nerăbdătoare să apună soarele. Mai ales că în acele 
timpuri vechi şi de restrişte, deţinuţii nu aveau voie 
să-şi vadă prietenii şi rudele. Se întîmpla uneori să 
treacă mulţi ani, fără ca ei să vadă un chip apropiat 
şi drag. 

Bănuiam că semnele desenate de el pe hirtie 
aveau o putere magică. Credeam că privindu-le, 
gărzile vor uita totul şi nu vor avea habar de ceea 
ce vor face. Aşa cum de altfel şi era. 

Ursula îşi vîrî capul pe uşă, strigînd: 

— Cina este gata, domnişoară. 

Apoi ne-a remarcat prezenţa şi speriată mi-a 
făcut semn să mă apropiu de ea. M-a întrebat dacă 
am povestit ceva despre pisică. l-am răspuns că nu. 
Se linişti şi mă rugă mult să tac pe mai departe. 
Dacă domnişoara Marget va afla, cu siguranţă va 
gîndi că este o pisică necurată, o va trimite la un 
preot care o va purifica de toate darurile ei 
miraculoase, iar nouă nu ne va mai rămîne nimic. I- 
am promis că nu voi da în vileag taina şi ea s-a 
arătat mulţumită. 

Cînd m-am ridicat să-mi iau la revedere de la 
Marget, Satan m-a întrerupt, spunînd ceva extrem 
de politicos - nu-mi aduc aminte cuvintele, dar, 
oricum, s-a autoinvitat la masă, ceea ce a făcut şi în 
numele meu. Marget era foarte încurcată, ştiind că 
nu are în casă mîncare nici cîtă să ajungă la o 
vrabie bolnavă. Auzind despre ce e vorba, deloc 
încîntată, Ursula veni în cameră ca o furtună. Întâi 
fu uimită s-o vadă pe Marget atît de proaspătă şi 
bine dispusă. Apoi începu să vorbească în graiul ei 
de baştină, bohemian, spunîndu-i, aşa cum aveam 
să aflu mai tîrziu: 

— Domnişoară Marget, refuzaţi-l. Nu avem 
destulă mîncare. 

înainte însă ca Marget să deschisă gura, Satan îi 


52 


răspunse Ursulei tot în bohemiană, încît aceasta şi 
tinăra ei stăpină rămaseră foarte mirate. 

— Nu ne-am întîlnit noi cu puţin timp în urmă pe 
drum? 

— Ba da, domnule! 

— Ah! Mă încîntă să văd că-ţi aduci aminte de 
mine. Apoi, apropiindu-se îi şopti: „[i-am spus că 
este o pisică fermecată. Nu fi îngrijorată. Te vei 
descurca”. 

Aceste cuvinte făcură ca teama Ursulei să se 
risipească imediat. În ochii ei strălucea o fericire ca 
cea dată de prezenţa arginţilor. Valoarea pisicii 
creştea vertiginos. 

Trecu o vreme pînă ce Marget să ia o hotărire în 
legătură cu invitaţia lui Satan. O făcu bine, frumos 
şi sincer, aşa cum îi stătea ei în fire. Ne spuse că 
masa va fi săracă, dar că sîntem bineveniţi să 
împărţim cu ea, putinul care exista. 

Am servit cina în bucătărie, Ursula servindu-ne la 
masă. În tigaie se afla un peşte prăjit, crocant şi- 
mbietor. Se vedea că Marget nu se aştepta deloc la 
o asemenea mîncare. Îndată ce Ursula îl puse pe 
masă, Marget îl împărţi între Satan şi mine, 
refuzind să se servească la rindul ei. Tocmai 
începuse să spună că nu avea chef de peşte astăzi, 
dar nu apucă să sfirşească vorba. Observă că un alt 
peşte apăruse în tigaie. Era surprinsă, dar nu spuse 
nimic. Probabil avea să-i ceară Ursulei lămuriri mai 
tîrziu. Dar nu era singura surpriză: carne, vînat, 
vinuri, fructe îşi făcură pe rînd apariţia - lucruri 
străine de această casă în ultima perioadă. Marget 
nu scotea nici o exclamaţie, nici măcar nu se mai 
arăta surprinsă, dar asta era, desigur, influenţa lui 
Satan. Care Satan vorbea într-una, făcînd ca timpul 
să treacă plăcut şi dulce, spunea o groază de 
minciuni, deoarece el era un înger care nu ştia ce-i 


53 


binele şi răul. Începu să-i ţină partea Ursulei, 
lăudînd-o stăpinei, confidenţial, dar vorbind destul 
de tare, încît bătrina să-l audă. Spuse că este o 
femeie de treabă şi speră din tot sufletul ca într-o 
bună zi să-i facă cunoştinţă cu unchiul lui. 

Drept urmare, Ursula începu să ţopăie, să se 
sclifosească, să zimbească stupid şi afectat ca o 
fetişcană,  netezindu-şi  şorţul, aranjindu-se şi 
gătindu-se ca o cloşcă bătrină, prefăcîndu-se, 
bineînţeles, tot timpul, că nu aude nimic ce spune 
Satan despre ea. 

Mi-era ruşine că ea făcea demonstraţia a ceea ce 
Satan ne considera: o rasă proastă şi trivială. Satan 
zise că unchiul său e patronul unei mari 
întreprinderi, că dă multe petreceri, iar dacă ar 
avea o femeie deşteaptă ca Ursula care să le 
patroneze, ar deveni cu siguranţă mult mai 
distractive. 

— Unchiul dumneavoastră e un gentleman, nu-i 
aşa? întrebă Marget. 

— Da, spuse Satan nepăsător. Unii îl numesc 
chiar prinţ, ca să-i facă astfel complimente. Dar 
pentru el, care urăşte ipocrizia, ceea ce contează 
este numai meritul omului, nu titlurile. 

Îmi lăsasem mîna să atîrne pe marginea 
scaunului, Agnes a venit încet şi începu să-mi lingă 
degetele. Astfel descoperii un secret şi tocmai 
vroiam să spun: „E o greşeală; asta este o pisică 
normală. Părul de pe limba ei este îndreptat înspre 
înăuntru, nu înspre înafară”. Dar nici un cuvînt nu a 
ieşit din gura mea, pentru că nu o puteam face. 
Satan mi-a zimbit şi eu atunci am înţeles cum 
stăteau de fapt lucrurile. 

Cînd s-a întunecat, Marget a luat într-un coş de- 
ale gurii, vin, fructe şi a pornit spre închisoare, în 
timp ce Satan şi cu mine ne-am îndreptat spre casa 


54 


mea. Mă gindeam, pentru mine doar, că aş dori să 
văd cum arată interiorul închisorii. Satan mi-a 
surprins gîndul şi în următorul moment ne şi aflam 
în închisoare. 

— Ne găsim în camera de tortură! spuse Satan. 

Totul arăta înfricoşător, cu roata de tortură şi 
celelalte instrumente agăţate pe pereţi, luminate de 
două făclii ce fumegau. Se găseau oameni înăuntru, 
dar nu ne-au observat şi mi-am dat seama că sîntem 
invizibili. Un tînăr zăcea pe jos, legat, înconjurat de 
ceilalţi. Satan mi-a şoptit că tînărul era suspectat de 
erezie. Încercau să-l facă să-şi mărturisească vina, 
dar el susţinea una şi bună: că n-are ce să 
mărturisească, pentru că nimic nu era adevărat din 
ce se spunea pe seama lui. Atunci începură să-i 
înfigă aşchii sub unghii şi tînărul urla de durere. Pe 
Satan, întîmplarea îl lăsa indiferent. Eu în schimb, 
n-am putut îndura să fiu martor la schiungiuire şi a 
trebuit să mă scoată de acolo cît mai repede. Mi se 
făcuse rău şi cu greu mai stăteam în picioare. Abia 
cînd am ajuns la aer proaspăt mi-am revenit. În 
drum spre casă mi-am dat părerea asupra celor 
văzute. l-am spus că este monstruos şi animalic să 
chinui astfel o fiinţă. 

— Nu, este ceva omenesc! mi-a răspuns Satan. 
Nu trebuie să insulţi animalele! Ele nu merită 
cuvîntul monstruos. Şi continuă. Josnicia se pare că 
este ceva normal pentru stirpea voastră. Ea minte 
întotdeauna şi pretinde că are virtuţi pe care 
niciodată nu le-a dovedit. In schimb neagă aceste 
virtuţi fiinţelor superioare, care de fapt le deţin. 
Animalele nu săvirşesc niciodată cruzimi. Acesta 
este privilegiul celor ce au simţul moral şi se supun 
legii morale. Cînd un animal produce durere o face 
inocent; nu săvirşeşte un rău, pentru că nu 
cunoaşte răul. Şi mai ales nu produce durere pentru 


55 


plăcerea de a o produce. Numai oamenii fac aşa 
ceva, inspirați de ceea ce cred ei că este legea 
morală! A distinge răul de bine şi a alege între ele 
nu este deloc avantajos: din zece, nouă oameni aleg 
întotdeauna, răul. Ar trebui să nu existe „rău” şi 
fără legea morală, nici nu ar exista. Omul este atît 
de lipsit de rațiune, încît nu-şi dă seama că simţul 
moral îl aşează pe treapta cea mai de jos dintre 
fiinţele vii. Simţul moral este în realitate un defect 
şi o ruşine. Te simţi mai bine? Haide să-ţi arăt ceva! 


56 


CAPITOLUL VI 


Într-o clipă ne găseam într-un sat din Franţa. 
Eram într-un loc ce semăna cu o fabrică uriaşă, în 
care bărbaţi, femei şi copii munceau pînă la 
extenuare, într-o căldură insuportabilă, sub o ceaţă 
densă, formată din mizerie şi praf. Erau îmbrăcaţi 
în zdrenţe, lihniţi de foame, slabi şi vlăguiţi, gata să 
cadă de oboseală. Satan spuse: 

— Iată cum arată legea morală pusă în practică! 
Proprietarii sînt bogaţi şi fericiţi, dar salariile 
plătite acestor fraţi şi surori ai lor sînt doar atit cît 
să nu-i lase să moară de foame. Muncesc 
paisprezece ore pe zi, fie vară, fie iarnă, de la şase 
dimineaţa pînă la opt seara, nu numai ei ci şi copiii 
lor. Locuiesc la patru leghe de fabrică, în nişte 
cocioabe. Fac drumul acesta de două ori pe zi. 
Umblă prin noroi, zloată, ploaie, lapoviţă, ninsoare 
sau furtună. Mereu aşa, ani în şir. Au doar patru ore 
pentru somn, se înghesuie cîte trei familii într-o 
singură cameră, într-o putoare şi mizerie greu de 
imaginat. Cad pradă bolilor şi mor ca muştele. 

Au comis oare vreo crimă, aceste biete fiinţe? Nu. 
Ce au făcut atunci, de sînt atît de crunt pedepsite? 
Nimic! N-au făcut nimic, decît că s-au născut în 
stirpea voastră lipsită de minte. Ai văzut cum este 
tratat un răufăcător în puşcărie. Acum vezi cum sînt 
trataţi nevinovaţii. Are logică rasa ta? Sînt aceşti 
inocenți rău-mirositori mai răi decît ereticul din 
puşcărie? Cu siguranţă, nu. Şi totuşi, pedeapsa lui 
este o nimica toată în comparaţie cu patimile 
ăstora. Pe acela l-au tras pe roată şi l-au bătut cu 
vergi de oţel pînă cînd - asta s-a întîmplat după ce 
am plecat noi de-acolo - a murit. De fapt l-au 
eliberat din cătuşele moralității voastre! 


57 


Dar aceşti sclavi nenorociţi de ce trebuie să 
moară în fiecare zi, puţin cîte puţin, unii dintre ei 
prelungindu-şi agonia mulţi ani de-acum înainte? 
lată simţul moral la ce conduce! lată pe baza 
acestui simţ cum învaţă patronii să facă diferenţa 
dintre rău şi bine! Rezultatul se află în faţa ochilor 
tăi. Şi se cred mai buni decît cîinii. Oh, sînteţi 
iraţionali şi proşti! Şi atît de mărunți! Nici nu pot 
spune cît sînteţi de mărunți! 

Apoi, devenind mai puţin grav s-a arătat voios şi 
bine dispus. A început să-şi bată joc de noi, să ia în 
deridere orgoliile noastre, pe marii noştri eroi, 
nepieritoarele noastre cuceriri, regii noştri celebri, 
aristocraţiile noastre străvechi, venerabila noastră 
istorie - şi ridea pînă cînd ajungea să te indispună şi 
să te facă să te saturi de el cu risul lui cu tot. Pînă 
la urmă a contenit puţin din rîs şi-a zis: 

— Mă rog, nu este totul atît de ridicol! Ba e de-a 
dreptul dramatic, dacă te gîndeşti cît de puţine vă 
sînt zilele! Cît de copilărească importanţa care v-o 
acordaţi, cînd de fapt nu sînteţi decît nişte biete 
umbre! 

Brusc a dispărut totul din faţa mea şi-am înţeles 
îndată ce se întîmplase. În momentul imediat 
următor eram cu Satan din nou în satul meu, 
mergeam spre rîu şi priveam licărind luminile 
cîrciumii „Cerbul de aur”. Întunericul nopţii fu 
străbătut de un strigăt de bucurie. 

— Vine din nou! Se-ntoarce! 

Era Seppi Wohlmeyer care-şi auzi sîngele 
bubuind în urechi şi simţi o puternică fericire - 
semne ce nu anunțau decît un singur lucru: că 
Satan era acolo, în preajmă, deşi din cauza 
întunericului nu-l putea vedea. 

Seppi veni spre noi şi pornirăm cu toţii împreună. 
Urmîndu-ne, el îşi împrăştia bucuria ca o fintînă 


58 


arteziană. Era ca un îndrăgostit ce-şi găsise iubirea 
pierdută o bucată de vreme. Seppi era un băiat 
spiritual şi deştept, plin de entuziasm, spre 
deosebire de Nikolaus şi de mine. Acum era cu 
sufletul la gură din cauza ultimei întîmplări 
misterioase şi numai de asta povestea: dispăruse 
Hans Oppert, vagabondul satului. Oamenii începură 
să devină curioşi, ne povestea el. Nu îngrijoraţi, ci 
curioşi. Nimeni nu-l văzuse pe Hans de cîteva zile. 

— Şi asta după ce s-a purtat ca un animal, 
menţionă Seppi. 

— Cum adică s-a purtat ca un animal? întrebă 
Satan. 

— Ei bine, tipul îşi bătea întotdeauna cîinele, care 
era bun, credincios şi nu făcea rău nimănui. Ba mai 
mult: era singurul lui prieten adevărat. Acum două 
zile îl bătea din nou, fără nici un motiv - înafară de 
plăcerea de a-l bate, iar cîinele urla, implorind 
iertare. Theodor şi cu mine, fiind de faţă, l-am rugat 
să înceteze, dar el, fără să ţină cont de rugămintea 
noastră, lovea din ce în ce mai tare cîinele pînă ce i- 
a scos un ochi. Apoi ne-a spus: Acu, sper că sînteţi 
mulţumiţi! lată ce aţi făcut cu milogeala voastră! Şi 
a început să ridă ca un animal fără pic de suflet. 

Glasul lui Seppi tremura de mînie şi milă. Iar eu, 
la rîndul meu, intuiam ce va spune Satan. 

— Este un cuvînt folosit greşit, ripostă acesta. O 
insultă fără temei. Numai oamenii acţionează aşa. 
Animalele, niciodată. 

— Bine, dar, oricum a fost ceva... inuman. 

— Nu! Nu ai dreptate, Seppi. A fost foarte uman. 
Este neplăcut pentru mine să aud calomniate 
animalele, care sînt mai presus de voi. Să aud 
mereu că le atribuiţi nişte apucături pe care nu le 
au şi care nu sînt de găsit decît în fiinţa umană. 
Absolut nici un animal nu suferă de boala simțului 


59 


moral şi nu acţionează după legea morală. N-ar 
strica Seppi, să fii mai atent la cuvinte şi să te 
dezbari de cele mincinoase. 

Se arătă foarte aspru. Şi mie mi-a părut rău că nu 
avusesem timp să-l previn pe Seppi asupra atenţiei 
pe care trebuia să o acorde cuvintelor folosite. 
Acum bănuiam ce simţea. Nu ar fi vrut nici într-un 
fel să-l supere pe Satan. Ar fi preferat să-şi supere 
rudele, mai degrabă decît pe Satan. 

Se aşternu o tăcere stinjenitoare. Noroc că-şi 
făcu apariţia bietul cîine de care fusese vorba, cel la 
care îi atîrna un ochi înafară. Merse aţă la Satan şi 
prinse a scheuna şi-a se jelui pe limba lui. Satan îi 
răspunse în acelaşi fel. Ce mai, era limpede ca 
lumina zilei, că amindoi vorbeau pe limba cîinească. 
Stăteam cu toţii în iarbă, luminaţi de lună, şi-n 
vreme ce norii se alergau deasupra noastră, noi îl 
priveam pe Satan cum ia capul cîinelui în palme şi-i 
pune ochiul încetişor la loc, făcîndu-l să dea vesel 
din coadă şi să-i lingă mîinile. Toată înfăţişarea lui 
exprima recunoştinţă. Lătra. Ştiam că astfel îi 
aduce mulţumiri, deşi nu înţelegeam „cuvintele”. 
Apoi cei doi mai vorbiră puţin împreună, după care 
Satan ne-a explicat: 

— Susţine că stăpînu-său era beat. 

— Da! Era, am recunoscut noi. 

— Şi la o oră după ce l-a bătut s-a prăbuşit în 
prăpastia de la capătul păşunii lui Cliff. 

— Cunoaştem drumul. E cam la trei leghe de aici. 

— Şi cînd te gîndeşti că bietul cîine a colindat de 
mai multe ori satul încercînd să-i îndemne pe 
oameni să meargă pînă acolo. Dar a fost pur şi 
simplu alungat. 

Ne-am adus aminte şi ne-am ruşinat. Şi noi am 
văzut cîinele, însă n-am înţeles ce dorea. 

— Cîinele nu vroia decît să-l ajute pe omul ce-l 


60 


chinuise. Nu se gindea decit la asta. Şi-a vegheat 
stăpinul două nopţi la rind. Ei, ce părere aveţi 
despre lucrul acesta? Este oare raiul rezervat numai 
pentru oameni, aşa cum vă învaţă dascălii voştri? Să 
nu fie raiul accesibil şi acestui cîine? Ce are rasa 
voastră în plus faţă de mărinimia lui? 

A început iarăşi să stea de vorbă cu cîinele care 
sărea fericit şi sprinten,  nerăbdător să-i 
îndeplinească orice dorinţă. 

— Mergeţi, chemaţi nişte oameni şi ţineţi-vă după 
cîine. El vă va arăta drumul pînă unde se află leşul. 
Nu uitaţi să luaţi un preot cu voi, care să-şi facă 
meseria, căci moartea dă tîrcoale locului. 

Cum termină ce avu să ne spună, Satan dispăru 
spre necazul şi dezamăgirea noastră. Am chemat 
oamenii, pe părintele Adolf şi conduşi de cîine am 
ajuns la locul unde omul tocmai îşi dădea duhul. 

Nimănui nu-i păsa de el, decît cîinelui. Doar 
acesta se jeluia schelălăind şi-i lingea faţa rece şi nu 
putea fi alungat de lîngă stăpînul său. 

L-am îngropat acolo unde era, fără coşciug, fără 
nici un prieten, în afară de cîine... Dacă am fi ajuns 
cu o oră mai devreme, preotul ar fi avut timp să-l 
spele de păcate şi să-l trimită în rai, dar aşa el o 
pornise deja spre iad, spre focurile veşnice. Mare 
păcat că într-o lume în care oamenii îşi pierd timpul 
cu nemiluita pe lucruri mărunte, nu s-a găsit o mică 
şi neînsemnată oră, care ar fi salvat această biată 
creatură de la focul iadului şi în locul durerii, i-ar fi 
putut oferi fericirea eternă. Am avut revelaţia 
valorii timpului şi m-am gîndit că niciodată nu voi 
putea să pierd vremea fără să mă încolţească 
spaima şi remuşcările. 

Seppi era trist şi îndurerat. Avea părerea că e 
mult mai bine să fii cîine decit să treci prin aşa 
încercări cumplite. Ne-am întors acasă, luînd cu noi 


61 


şi cîinele. Pe drum, lui Seppi i-a venit o idee foarte 
bună, care ne-a ajutat să uităm de necaz şi să ne 
simţim mult mai bine. Dacă pentru răul ce i l-a 
făcut, zicea el, cîinele îl va ierta pe om, Dumnezeu 
probabil va ţine seama de acea iertare şi-l va izbăvi 
de păcate. 

A urmat o săptămînă cenușie, Satan nu şi-a mai 
făcut apariţia şi nici nu s-a mai întîmplat nimic 
deosebit. Noi băieţii, nu ne puteam aventura să o 
vedem pe Marget, căci nopţile erau luminate de 
lună şi părinţii noştri ar fi putut cu uşurinţă prinde 
de veste. În schimb ne-am întîlnit de cîteva ori cu 
Ursula, pe cîmpia din spatele rîului, unde ieşise să- 
şi plimbe pisica şi am aflat de la ea că lucrurile 
mergeau bine. Purta haine noi şi arăta prosper. Cei 
patru bănuţi de argint soseau la fix în fiecare zi, dar 
nu erau cheltuiţi pe mîncare, pe vin şi alte astfel de 
lucruri. De toate astea avea grijă pisica să fie din 
belşug. 

În asemenea condiţii, Marget îşi suporta cu 
destoinicie singurătatea. Iar Wilhelm Meidling se 
străduia să fie chiar mulţumită. Ea îşi petrecea 
serile la închisoare împreună cu unchiul său pe 
care, graţie generozităţii pisicii, reuşise să-l îngraşe 
de-a binelea. Era curioasă să afle mai multe despre 
Phillip Vis şi spera să apar cu el din nou. Ursula, de 
asemenea, era tare curioasă şi punea o serie de 
întrebări mai ales despre unchiul lui. Asta i-a distrat 
grozav pe băieţi, pentru că eu le povestisem cîte 
verzi şi uscate îi îndrugase Satan. Mare lucru n-a 
reuşit să afle de la noi, căci limbile ne erau pe mai 
departe pecetluite. 

Ursula ne-a spus în două vorbe ce mai făcuse: 
banii fiind acum suficienţi, şi-a luat servitor care să 
o ajute într-ale gospodăriei. Deşi se străduia să ne 
dea vestea cît mai firesc, era atît de plină de ea şi 


62 


de mîndră, încît aducea leit cu un curcan fudul ce 
se umflă în pene. Era nostim să vezi cum răbufneşte 
în ea sentimentul că s-a ajuns şi cum încearcă să-l 
ascundă cu orice preţ. Dar cînd am aflat numele 
servitorului, ne-am întrebat dacă într-adevăr dăduse 
dovadă de înţelepciune. Pentru că, deşi eram tineri 
şi nu aveam pretenţia să fim copţi la minte, anumite 
lucuri intuiam, totuşi. Acest băiat era Gottfried 
Narr, o creatură blîndă şi cam nătîngă. Faptul că 
trăia uneori cu capul în nori nu era un motiv de 
supărare. Necazul era altul. Familia lui purta o pată 
întunecată, de neşters: nu trecuseră nici şase luni 
de cînd bunică-sa fusese arsă pe rug ca vrăjitoare. 
Şi cînd ai răul ăsta în sînge, el nu se vindecă cu o 
simplă arsură. lată de ce nu era deloc un moment 
potrivit ca Ursula şi Marget să aibă de-a face cu 
unul dintr-o astfel de familie, într-o vreme cînd 
vinătoarea de vrăjitoare, stirnită de inchiziţie, 
atinsese culmile cele mai înalte cunoscute de 
bătrinii locuitori ai satului. Era destul să faci o 
simplă aluzie la vreo vrăjitoare şi oamenii începeau 
să tremure îngroziţi. Iar spaima lor era cu totul 
îndreptăţită, căci în ultimii ani numărul 
vrăjitoarelor crescuse peste măsură şi ajunseră să 
fie de mai multe feluri. În timpurile străvechi, 
vrăjitoria era o îndeletnicire a femeilor bătrîne. În 
ultimii ani însă, vrăjitorii erau de toate vîirstele, pînă 
şi copiii de 8 - 9 ani. Aşa că acum oricine putea 
deveni slujitorul Diavolului, indiferent de vîrstă sau 
sex. Ne străduiserăm noi să stîrpim vrăjitoarele, dar 
parcă era făcătură: cu cît ardeam mai multe, cu atît 
mai multe îşi făceau apariţia. 

Odată, într-o şcoală de fete, la doar zece leghe de 
satul nostru, profesorii observaseră că una dintre 
eleve avea spinarea roşie şi plină de băşici. S-au 
speriat, crezind că sînt semnele Diavolului. Fata, 


63 


înfricoşată, i-a rugat să n-o denunțe. Ea zicea că 
pretinsele semne diavoleşti, sînt doar urme lăsate 
de purici. Dar, bineînţeles, nu se putea ca această 
chestiune să fie lăsată aşa. Prin urmare, fetele au 
fost examinate şi s-a descoperit că din cincizeci, un- 
sprezece erau rău de tot însemnate, iar restul, mai 
puţin. S-a alcătuit o comisie. Cele unsprezece fete 
ţipau şi plîngeau după mamele lor şi nu vroiau să 
mărturisească nimic. Timp de zece zile şi zece nopţi 
au fost ţinute în întuneric beznă, fiecare separat, 
numai cu apă şi pîine. În acest răstimp ajunseseră 
trase la faţă şi sălbăticite. Le secaseră ochii de 
lacrimi, încît nici plînge nu mai puteau. Stăteau 
doar şi murmurau în neştire, iar de mîncare nici că 
se atingeau. 

Pină la urmă, una dintre ele a mărturisit. A 
povestit despre drumurile lor, făcute adesea în zbor 
şi călare pe mături, pînă la Sabatul vrăjitoarelor, 
care se ţinea într-un loc înspăimîntător, sus în 
munţi. Căci acolo chefuiau, dansau şi beau cu alte 
sute de vrăjitoare şi chiar cu Diavolul însuşi. Toate 
aveau un comportament scandalos, înjurau preoţii 
şi huleau pe Dumnezeu. 

Aceasta era mărturia. Desigur nu expusă direct, 
într-o formă cursivă şi explicită, fata nefiind în stare 
să-şi amintească detaliile fără ca acestea să fie 
scoase cu cleştele, unul cîte unul, din mintea ei. 
Comisia însă îşi făcea bine meseria. Şi-apoi avea la 
îndemînă întrebări gata pregătite, aceleaşi întrebări 
care, scrise în urmă cu două sute de ani, se 
dovediseră de folos pentru multe alte comisii. Ei 
întrebau: „Ai făcut asta şi asta?” Ea răspundea 
numai cu „da”. Era de altfel prea obosită şi sleită de 
puteri ca să-i mai pese de ea. Celelalte, auzind că 
una dintre ele a mărturisit, au făcut şi ele la fel; au 
răspuns „da” la toate întrebările. Urmarea a fost cît 


64 


se poate de justă: au fost arse pe rug toate deodată. 
Din toate colţurile ținutului venea lumea să le vadă. 
M-am dus şi eu. Dar cînd am văzut că una dintre ele 
este o fată bună şi drăgălaşă, cu care obişnuiam 
uneori să mă joc, cînd am văzut-o în ce hal arăta 
legată de stilp, cînd am văzut-o pe maică-sa care 
plîingea şi urla, acoperind-o cu sărutări şi strigind: 
„O! Doamne, Dumnezeul meu!” spectacolul m-a 
cutremurat şi-am plecat în grabă. 

Era o vreme foarte rece cînd a fost arsă bunica 
lui Gottfried. A fost acuzată că unor persoane le-ar 
fi vindecat durerea de cap, făcîndu-le frecţie pe cap 
şi pe git, aşa cum a mărturisit de altfel. Dar ea 
făcea treaba asta cu ajutorul Diavolului şi lumea 
ştia prea bine cum stăteau lucrurile. lar cînd 
comisia a vrut să-şi înceapă cercetările ea le-a oprit, 
mărturisind deschis că lucrează în cîrdăşie directă 
cu Necuratul. 

S-a hotărît arderea ei a doua zi devreme, în piaţa 
satului. Primul sosit la faţa locului a fost ofiţerul ce 
avea datoria să pregătească şi să aprindă focul. A 
urmat ea, adusă fiind de anchetatori, care au plecat 
în grabă după o altă vrăjitoare. Cei din familia 
bătrînei nu erau de faţă, temîndu-se probabil că 
mulţimea agitată ar putea să-i ocărască, sau mai 
Tău, să înceapă să arunce cu pietre în ei. M-am dus 
şi eu. M-am apropiat de ea şi i-am dat un măr. 
Stătea 


65 


ghemuită şi-şi încălzea mîinile la foc, aşteptind; 
bătrînele ei buze şi mîini erau vinete de frig. 

A apărut un străin. Era un călător ce trecea pe 
acolo. I-a vorbit politicos şi nevăzînd pe nimeni în 
jurul ei înafară de mine, i-a spus că îi pare rău. A 
întrebat-o dacă ceea ce a mărturisit era adevărat şi 
ea a spus că nu. El s-a arătat surprins: 

— Atunci de ce ai mărturisit? 

— Sînt bătrină şi foarte săracă şi trebuie să 
muncesc pentru a mă întreţine. Nu exista altă cale, 
decît să mărturisesc. Dacă nu o făceam, mă puteau 
elibera, ceea ce ar fi însemnat o mare nenorocire 
pentru mine. Căci nimeni n-ar fi uitat că am fost 
suspectată de vrăjitorie şi nu aş mai fi căpătat de 
lucru. Ba mai mult: oriunde aş fi mers s-ar fi 
asmuţat cîinii pe mine şi-n scurt timp aş fi murit de 
foame. Focul este mai potrivit. In curînd se termină 
totul. Voi doi aţi fost buni cu mine şi vă mulţumesc. 

Bătrina s-a apropiat mai mult de foc, în timp ce 
fulgii ce cădeau de sus, îi făceau părul să arate din 
ce în ce mai alb. Mulțimea se adunase deja. Un oua 
zburat prin aer, a lovit-o şi i s-a spart în cap, 
curgindu-i pe faţă, spre risul mulţimii. 

l-am povestit odată lui Satan despre cele 
unsprezece fete şi despre bătrîna femeie, dar nu l-a 
afectat deloc. A spus doar că tot ce face rasa umană 
nu are sens. Mi-a amintit iarăşi că a văzut cum a 
fost plămădit omul şi ştie că acesta nu e făcut din 
lut, ci din noroi. Sau, în tot cazul, mai mult din 
noroi, decît din lut. Bănuiam că din nou vrea să 
atace simţul moral. Citindu-mi gîndul izbucni într- 
un hohot de rîs, de parcă tocmai îl gidilase cineva. 
Apoi chemă la el un bou de pe pajişte şi prinse a-l 
mîngiia şi a-i vorbi, în cele din urmă zise: 

— lată! El niciodată n-ar lăsa copii să moară de 
foame, să înebunească de spaimă şi singurătate, nu 


66 


i-ar arde pe rug după ce i-a obligat să mărturisească 
lucruri care niciodată nu s-au întîmplat. El nici nu 
va înjosi vreodată sufletul bătrînelor sărmane, nu le 
va zădărnici încrederea în semenii lor, nici nu le va 
insulta înaintea morţii. El nu este mînjit de simţul 
moral! El este aşa cum sînt îngerii: nu cunoaşte răul 
şi nu-l făptuieşte niciodată. 

Încîntător cum era, Satan putea oricînd să devină 
crud şi să te jignească. El alegea întotdeauna 
această cale cînd specia umană îi atrăgea atenţia. 
Atunci întorcea capul cu scîrbă şi nu avea nici un 
cuvînt bun pentru ea. 

Ei bine, cum vă spuneam, noi, băieţii, ne îndoiam 
că era o alegere înţeleaptă pentru Ursula să 
angajeze ca servitor pe unul din familia Narr. Şi 
aveam dreptate. Cînd oamenii au aflat, au devenit 
revoltați şi indignaţi. Se întrebau: de unde fac rost 
de bani Ursula şi Marget? Dacă nu aveau parale nici 
pentru ele, cum pot să hrănească o a treia gură? 
Asta era ceea ce vroiau ei să ştie. Şi ca să afle, 
oamenii au început să intre în vorbă cu Gottfried. 
Acesta era încîntat. Nu se gîndea la nimic rău, nu 
vedea capcana şi pălăvrăgeala de ziceai că se ia la 
întrecere cu gaiţele, nu alta. 

— Banii!? le răspundea el. Au o grămadă! Mă 
plătesc cu doi bănuţi de argint pe săptămînă, pe 
lîngă mîncare. Iar în privinţa traiului... Ce au ele pe 
masă, pe cinstea mea vă spun, nici prinţul nu-şi 
permite. 

Nefireasca stare de lucruri a fost adusă la 
cunoştinţă părintelui Adolf, de către astrolog, într-o 
duminică dimineaţa, pe cînd acesta se întorcea de 
la slujbă. Afectat de cele auzite, părintele spuse: 

— Trebuie cercetat!!! 

Conchise împreună că trebuie să fie o putere 
vrăjitorească la mijloc, şi-i sfătui pe săteni să reia 


67 


relaţiile cu Marget şi Ursula în aşa fel încît, să nu 
bată la ochi. În acelaşi timp le sugeră să fie foarte 
atenţi la ce se întîmplă în jur. 

La început, sătenilor nu le-a prea suris ideea de a 
intra într-un asemenea loc blestemat. Dar preotul 
le-a dat asigurări că ei se află sub protecţia lui şi că 
nici un rău nu li se poate întîmplă. Cu atît mai mult, 
vor fi scutiţi de orice neplăcere, dacă vor purta cu ei 
un strop de apă sfinţită şi vor avea mereu la 
îndemină crucea şi mătăniile. 

Asta i-a liniştit şi i-a făcut să dorească să meargă 
la cele două femei. Iar invidia şi răutatea chiar le-a 
crescut dorinţa. 

Şi aşa, biata Marget a început din nou să fie 
căutată. Prezenţa oamenilor în casă o făcea la fel de 
mulţumită ca pe o pisică alintată. Era, ca toată 
lumea, puţin răsfăţată de bucuria ei măruntă. 
Simţea o mare fericire că era întîmpinată cu braţele 
deschise, că zîmbea din nou în faţa prietenilor şi a 
satului. Şi asta în ciuda tuturor răutăţilor îndurate, 
a dispreţului cu care fusese părăsită de vecini şi 
obligată să trăiască într-o cumplită izolare. 

Opreliştile căzuseră şi puteam merge acolo cu 
toţii. Aşa şi făcurăm, cu părinţi cu tot, zi de zi. 

Pisica se întrecea pe sine. Făcea să apară în faţa 
oaspeţilor cele mai bune feluri de mîncare şi cele 
mai minunate băuturi, de care nu mai avuseră ei 
parte vreodată. Cel mult dacă auziseră de ele de la 
servitorii prinţului. Pînă şi vesela şi tacîmurile 
arătau altfel, iar masa se servea într-un mod cu 
totul neobişnuit pentru ei. 

Din cînd în cînd Marget cădea pe gînduri, după 
care o asalta pe Ursula cu întrebări neliniştitoare. 
Dar Ursula răspundea invariabil că în privinţa 
bunăstării lor era mîna Providenţei, fără să scoată 
vreun cuvînt despre pisică. Marget, deşi ştia că 


68 


nimic nu este imposibil în faţa Providenţei, totuşi se 
temea, căci necazurile cu arginţii tot de Acolo 
veniseră... Nu era cituşi de puţin insensibilă la 
ideea că ar putea fi la mijloc o vrăjitoare, dar 
prefera să dea la o parte un asemenea gind. Doar 
începuse a le merge bine înainte de venirea lui 
Gottfried în casa lor ca servitor. Şi-apoi, Ursula, era 
pe cît de pioasă, pe atît de pornită împotriva 
vrăjitoarelor. Aşadar, Providența puse stăpînire pe 
casa lor şi primea recunoştinţa cuvenită. Treaba 
asta n-o deranja cîtuşi de puţin pe pisică şi n-o făcea 
invidioasă. Ea profita de situaţie ca să-şi 
îmbogăţească experienţa în a fi generoasă. 

În orice comunitate, mare sau mică, există 
întotdeauna o proporţie echitabilă între oameni 
buni şi oameni răi. Unii, deşi nu sînt răi de la 
natură, fac rău împinşi de frică, de propriul lor 
interes, sau din alte motive obscure. Satul Eseldorf 
avea şi el proporţia sa de oameni cinstiţi. În vremuri 
normale era resimţit efectul bunătăţii lor. Dar acum 
nu ne aflam într-o perioadă în care să fie posibil un 
asemenea lucru. Dată fiind vînătoarea de vrăjitoare, 
dispăruse orice urmă de bunătate sau compasiune 
din sufletele lor. În plus, cu toţii erau speriaţi. Nu 
înțelegeau lucrurile ce se petreceau în casa lui 
Marget şi în sinea lor nu se îndoiau nici o clipă că la 
mijloc era ceva necurat, o vrăjitoare. Din pricina 
asta, spaima îi copleşea pe unii, întunecîndu-le 
minţile. Mai erau şi alţii care le compătimeau pe 
Marget şi pe Ursula pentru nenorocirea ce le 
pindea. Dar bineînţeles, tăceau din gură; era mai 
comod şi mai prudent. Aşa că celorlalţi, drumul le 
era deschis. Nu s-a găsit nici măcar unul care să le 
sfătuiască - pe fata cea naivă şi pe bătrina cea fără 
minte - să-şi schimbe felul de trai. Noi băieţii, 
doream să le prevenim, dar cînd a venit momentul 


69 


ne-am dat la fund. Ne-am gindit noi, e drept, că nu 
era bărbătesc ce facem! N-aveam însă tăria să fim 
generoşi. Nici unul dintre noi n-a avut curajul să-şi 
mărturisească slăbiciunea, aşa că am făcut şi eu 
ceea ce au făcut ceilalţi - pur şi simplu am ignorat 
problema, preferind a vorbi despre orice altceva. În 
fapt însă, cu toţii ne simţeam vinovaţi. Căci, 
mîncasem şi băusem din delicatesele puse pe masă 
de Marget, împreună cu toată adunătura de spioni 
linguşitori, care, şi ei, probabil îşi reproşau lipsa de 
curaj ce îi împeidica să o apere pe fată. Pe măsură 
ce Marget cădea în capcana fericirii fără temei, ne 
cuprindeau remuşcările. Or ea, biata, era fericită şi 
mîndră ca o prinţesă, şi recunoscătoare că avea din 
nou prieteni. Şi cînd te gîndeşti că toţi aceşti 
oameni nu făceau altceva decît să-i urmărească 
fiece gest şi să-i raporteze totul părintelui Adolf! 

Dar pînă şi el, cu toate că era preot, nu putea să-i 
dea de cap întregii poveşti. Trebuia să fie cineva 
care face toate aceste vrăji, dar cine?! Marget nu a 
fost văzută făcîndu-le, nici Ursula, iar Gottfried cu 
atit mai puţin! Şi totuşi, vinurile şi trufandalele nu 
se terminau niciodată, după cum nu s-a întîmplat 
niciodată ca un musafir să dorească ceva şi să nu fie 
servit. 

Erau deci destule minuni ca să fie numite 
vrăjitoare. Şi a le numi astfel n-ar fi fost o noutate. 
Dar a le făptui fără nici un descîntec, fără 
zguduituri, fără fulgere şi trăsnete, fără apariţiile 
spectaculoase ale unor spirite - ei, aşa ceva era cu 
totul nou şi neobişnuit. Nici măcar în cărţi nu 
găseai situaţii asemănătoare. Şi-apoi, se ştie prea 
bine: lucrurile vrăjite sînt întotdeauna ireale: aurul 
se transformă în praf, mîncarea este o iluzie... Dar 
în cazul ăsta nimic nu era valabil. Spionii au adus 
mostre. Părintele Adolf le-a sfinţit, le-a exorcizat, 


70 


dar n-a fost de nici un folos, toate rămîneau cum 
erau: palpabile, proaspete, reale, doar că se stricau 
după o vreme, ca orice altă mîncare normală. 
Părintele Adolf nu era doar încurcat, ci de-a 
dreptul exasperat. Căci deşi nu mărturisea nimănui, 
după cum se petreceau lucrurile avea tot mai mari 
îndoieli că ar fi la mijloc vreo vrăjitorie. Dacă nu era 
convins pe de-a-ntregul, asta se datora ideii că s-ar 
putea totuşi să fie vorba de o formă cu totul nouă 
de-a face vrăji. Mai rămînea o singură cale de a 
descoperi adevărul. Dacă abundența de provizii nu 
era adusă din exterior, ci era produsă înlăuntrul 
casei, asta reprezenta dovada sigură a vrăjitoriei. 


71 


CAPITOLUL VII 


Marget a anunţat o petrecere la care a invitat 40 
de persoane. Data era fixată şapte zile mai tîrziu. 
Era o ocazie minunată pentru a se afla adevărul. 
Casa lui Marget era izolată de restul satului, fiind 
uşor de supravegheat. Cum de altfel a şi fost 
supravegheată toată săptămîna, zi şi noapte. Şi s-a 
constatat că viaţa continua ca de obicei: nici ai 
casei, nici altcineva, nu ducea înăuntru anumite 
lucruri în cantităţi însemnate. Cu certitudine deci, 
nu fuseseră cărate provizii pentru patruzeci de 
persoane. Chiar dacă Marget ieşea în fiecare seară 
cu coşul la ea, iscoadele erau convinse că se 
întorcea cu el gol. Aşa că dacă aceste provizii 
existau cumva în casă, ele nu puteau fi făcute decît 
acolo, pe loc, iar un asemenea fapt însemna fără 
îndoială, că la mijloc este o vrajă. 

A venit şi ziua petrecerii. Oaspeţii au sosit la 
amiază - erau mulţi şi umpleau casa. Părintele Adolf 
a venit ultimul, urmat la scurt timp de astrolog, 
care şi-a făcut apariţia... neinvitat! Cei puşi să 
spioneze, l-au informat îndată pe astrolog că nici un 
fel de provizii alimentare nu au fost aduse în casă. 
Dar intrînd, acesta a văzut oaspeţii benchetuind la 
mesele încărcate cu bunătăţi, într-o exuberantă 
atmosferă de chef. Privind în jur s-a văzut obligat să 
recunoască abundența şi prospeţimea bucatelor 
gătite, cît şi a fructelor, fie ele din partea locului, 
sau provenite din alte părti. 

Nici un miracol, nici o apariţie stranie, nici un 
trăsnet. Şi totuşi era clar. La mijloc nu putea fi decît 
o vrajă! Mai mult: era o vrajă necunoscută, o vrajă 
de nimeni visată pînă acum. Era o forţă uriaşă, 
extraordinară, pe care avea convingerea că abia el, 


72 


astrologul, o descoperea! O, şi cînd o va aduce la 
cunoştinţa oamenilor va schimba mersul lucrurilor 
ştiute pînă acum, va ajunge în ţările cele mai 
îndepărtate va... Ei, ce mai, ştirea va paraliza de 
uimire toate neamurile lumii, iar numele lui va fi 
pentru totdeauna recunoscut! Era un mare noroc; 
un noroc ce nu se iveşte decît o dată la o sută de 
ani! Gîndul gloriei îl îmbătă pe astrolog ca un alcool 
înmiresmat şi tare. 

Ceilalţi musafiri i-au făcut loc; Marget l-a invitat 
politicos să stea jos. Ursula i-a poruncit lui Gottfried 
să aducă o masă specială pentru el, pe care ea 
însăşi a aranjat-o, gata fiind să-i îndeplinească pînă 
şi cea mai mică dorinţă. 

— Adu-mi orice doreşti, spuse el. 

Din cămară i s-a adus de mîncare şi două sticle de 
vin - roşu şi alb. Astrologul privi cu încîntare 
bunătăţile nemaivăzute pînă atunci, îşi turnă un 
pahar de vin roşu, pe care îl bău pînă la fund, îşi 
mai turnă unul, apoi începu să mănînce bucatele din 
faţa sa cu o mare poftă. 

Deşi nu îl mai văzusem pe Satan de o săptămînă 
încheiată, şi nici nu mai auzisem despre el nimic, 
ceea ce m-a făcut să nu-l mai aştept, am avut brusc 
senzaţia că este cu noi, că dacă nu-l puteam zări, 
asta era doar din pricina prea multor invitaţi. Apoi 
chiar l-am văzut şi l-am auzit cerîndu-şi scuze că 
venise fără să fie poftit. Işi arătă intenţia să plece. 
Marget însă a insistat să rămînă. El i-a mulţumit şi-a 
acceptat. Au început prezentările. Marget l-a pre- 
zentat fetelor, lui Meidling, persoanelor mai în 
vîrstă. S-a stîrnit rumoare. 

— Ah - este tînărul despre care am auzit atitea şi 
pe care n-am apucat să-l cunoaştem pînă acum, 
fiind mereu plecat?! 

— Oh, dragă, dar este un bărbat de-a dreptul 


73 


frumos. Cum îl cheamă? 

— Phillip Vis. 

— lată un nume ce i se potriveşte! 

— Cu ce se ocupă? 

— Se vorbeşte că se pregăteşte pentru cariera 
ecleziastică! 

— Cu figura asta sigur va ajunge cardinal! 

— Unde locuieşte? 

— Undeva pe la tropice. Şi se spune că are acolo 
un unchi foarte bogat! 

Asemenea vorbe şi păreri se auzeau peste tot. El, 
Satan, era în centrul atenţiei. Cu toţii erau 
nerăbdători să-l cunoască şi să-i vorbească. In 
acelaşi timp, se petrecu un fenomen ciudat. Cu 
toate că afară soarele dogora la fel de puternic ca 
înainte de apariţia lui Phillip Vis, în casă se făcu 
deodată o foarte plăcută răcoare. Ciîţiva 


74 


observară această schimbare şi se mirară, dar 
bineînţeles că nu-i ghiciră pricina. 

Astrologul şi-a băut cel de-al treilea pahar, dar 
cînd a încercat să-l toarne pe al patrulea a 
răsturnat, din greşeală, sticla pe masă. A cîntărit 
din ochi cît s-a vărsat, a ridicat sticla privind-o în 
lumină, şi a zis: 

— Ce păcat! Tocmai ăsta, care-i un vin domnesc! 

Apoi faţa i s-a luminat dintr-o dată de bucurie şi 
triumf, sau Dumnezeu mai ştie de ce, şi a spus: 

— Repede! Aduceţi-mi repede o carafă. 

I-a fost adusă carafa, iar el a prins a turna în ea 
vinul din sticlă. Licoarea cea rubinie curse gilgiind 
în carafa albă, pînă cînd o umplu. Asistenţa abia îşi 
tinea răsuflarea şi privea mirată, cu teamă... 

— Şi-acum, priviți sticla! strigă astrologul, 
ridicînd-o. A rămas tot plină! 

Eu mi-am întors privirile spre Satan, dar acesta 
se făcu nevăzut. 

Părintele Adolf, cătrănit, aprins de mînie, sări în 
picioare şi făcîndu-şi cruce, strigă cu glas tunător: 

— Casa asta este vrăjită şi blestemată! 

Invitaţii au început să tipe şi să se înghesuie 
panicaţi spre ieşire. 

— Acum ştiu prea bine cine sînt vinovaţii şi-i 
chem pe cei din casă... încercă să continue părintele 
Adolf. Dar cuvintele i s-au oprit în git. Faţa i-a 
devenit roşie ca focul şi nu mai putea articula nici 
un sunet. 

Atunci l-am văzut iar pe Satan. Era ca un abur 
uşor ce acoperea trupul astrologului. lar urmarea a 
fost că astrologul a ridicat mîinile şi - aparent - a 
strigat cu propria-i voce: 

— Aşteptaţi! 

Toţi s-au oprit la locurile unde se aflau. 

— Aduceţi-mi o pilnie! 


75 


Ursula i-a adus-o, tremurind, înspăimîntată. El a 
pus pilnia la gura sticlei şi-a început să toarne vinul 
din carafă la loc, în sticlă, sub privirile înmărmurite 
ale oamenilor. Sticla fusese plină cînd 


76 


începuse să toarne în ea, vinul pe jos n-a curs, 
carafa s-a golit... Cînd termină, astrologul zîmbi 
asistenţei şi zise chicotind: 

— Aţi văzut? Şi asta îi o nimica toată. Eu însă, cu 
puterile mele, pot face lucruri şi mai mari! 

Din toate piepturile a izbucnit un strigăt: 

— Doamne, Dumnezeule, este posedat! Şi începu 
o învălmăşeală nemaivăzută. Toţi dădeau buzna 
spre uşă. În casă nu mai rămăseseră decît 
proprietarii, Meidling şi noi, băieţii. li eram 
recunoscători lui Satan pentru ajutorul acordat la 
momentul potrivit. 

Marget plingea şi era palidă. Meidling rămase 
locului ca o stană de piatră. Ursula la fel. Dar 
Gottfried arăta cel mai jalnic. Nici nu se putea ţine 
pe picioare, atit era de slăbit de spaimă. Ştiţi, 
desigur, făcea parte dintr-o familie de vrăjitoare şi 
ar fi fost o nenorocire să atragă asupra lui bănuiala. 

Agnes intră cu paşi leneşi în cameră. Părea total 
nevinovată şi dornică să sară în braţele Ursulei spre 
a fi mîngiiată. Dar Ursula, înspăimîntată, s-a retras 
din faţa ei. Şi-a dat însă repede seama de gestul ei 
necugetat şi şi-a cerut scuze. Nu şi-a cerut scuze în 
mod explicit de la pisică, dar a făcut-o astfel încît, 
să nu strice bunele relaţii dintre ele. In schimb, noi 
băieţii am mîngiiat-o pe Agnes, ştiind că Satan n-ar 
fi îmblinzit-o dacă nu avea o părere bună despre ea, 
şi acest fapt era destul pentru noi. Cît despre Satan, 
preferința sa pentru Agnes era o nouă dovadă că 
avea încredere în oricine era străin de simţul moral. 

Afară, oaspeţii disperaţi ţipau şi alergau în toate 
direcţiile şi erau într-o stare că-ţi venea să le plingi 
de milă. Atîta agitaţie au produs cu tropăitul şi 
strigătele lor, încît în curînd se adunară tot satul să 
vadă despre ce este vorba. Se îmbulzeau, se 
împingeau şi se căţărau unii pe umerii altora 


77 


cuprinşi de panică, fără a cunoaşte din ce pricină. 

În sfîrşit a apărut şi părintele Adolf în faţa căruia 
mulţimea s-a despărţit în două, precum Marea 
Roşie în legendă. El era urmat pe cărarea astfel 
formată, de astrologul ce umbla cu paşi mari şi 
murmura necontenit. Trecerea lui trezea şi mai 
multă spaimă. 


78 


Oamenii amuţeau, aveau privirile de gheaţă şi 
răsuflarea tăiată. Cîteva femei leşinară. 

După ce a trecut astrologul, mulţimea s-a luat pe 
urmele lui. Oamenii se ţineau la oarecare distanţă, 
dar vociferau, puneau întrebări, căutau să se 
dumirească asupra celor întîmplate. Părerea unora 
odată spusă, trecea din gură în gură cu tot felul de 
adăugiri. Aşa stind lucrurile, carafa ajunse repede 
butoi, iar sticla în care butoiul fu deşertat, în ciuda 
faptului că înghiţi tot vinul, rămase tot goală. 

Cînd astrologul ajunse în piaţa satului, unde se 
afla un saltimbanc ciudat îmbrăcat, ce jongla cu trei 
bile de alamă, s-a apropiat de el i-a luat bilele şi s-a 
adresat mulţimii: 

— Asta este un măscărici ignorant în arta 
jongleriei! Priviţi-mă cu atenţie şi-o să vedeţi la 
lucru un adevărat maestru. 

Spunînd asta, începu să arunce bilele una după 
alta, pînă formă cu ele în aer, un oval strălucitor. 
Apoi, nu se ştie de unde, apăreau din ce în ce mai 
multe bile. Ovalul se mărea tot mai mult, iar mîinile 
lui se mişcau atît de repede, încît nu le mai puteai 
deosebi, în aer se aflau acum cel puţin o sută de bile 
de alamă. Ovalul rotitor măsura douăzeci de 
picioare şi era neasemuit de frumos în strălucirea 
sa, reflectind lumina primită de la soare. Brusc, 
astrologul şi-a retras mîinile, le-a băgat în buzunare 
şi-a poruncit bilelor să-şi continue rotirea 
strălucitoare fără ajutorul său. Şi ele au făcut-o! 
După cîteva minute el a spus: 

— Gata! Ajunge! 

Ovalul s-a stricat, bilele căzură cu zgomot şi se 
împrăştiară peste tot. Acolo unde cădeau, oamenii 
se retrăgeau cu groază din calea lor, fără să aibă 
curajul să le atingă. Spaima lor i-a stirnit 
astrologului rîsul: 


79 


— Babe fricoase şi laşe ce sînteţi! exclamă el. 

Se întoarse şi observînd o sîrmă întinsă pentru 
echilibristică, spuse: 

— Oamenii îşi cheltuiesc zilnic banii, ca să vadă 
un diletant nenorocit şi sărac cu duhul, care nu face 
decît să degradeze această minunată artă. Acum, 
veţi avea ocazia să vedeţi ce-nseamnă măiestrie! 

Sări în aer, suplu ca o pisică şi ateriză cu 
amiîndouă picioarele pe sîrmă. Făcu o serie de 
salturi înainte şi înapoi pe întreaga lungime a 
sîrmei, ţinîndu-şi palmele în dreptul ochilor. 

Spectatorii erau uimiţi. Pînă atunci, din cauza 
bătrineţii, astrologul se oprea din mers să-şi tragă 
sufletul, şi din cînd în cînd, şchiopăta. Acum însă 
era atît de vioi, încît îşi continua bufoneriile, 
exuberant şi plin de viaţă. 

În sfîrşit, sări cu uşurinţă de pe sîrmă, ajunse jos, 
o porni în susul drumului şi după primul colţ, 
dispăru. Palizi şi covirşiţi de uimire, spectatorii 
răsuflară uşuraţi şi prinseră a se căuta din ochi, unii 
pe alţii, de parcă s-ar fi întrebat: „A fost de- 
adevăratelea? Ai văzut şi tu ce-am văzut eu? Sau 
doar am visat?!” 

Murmurul s-a întins, oamenii au început să 
meargă grupuri, grupuri, spre casele lor. Încă 
înspăimîntaţi, se apropiau unul de altul, vorbeau în 
şoaptă, se strîngeau de mîini şi făceau tot felul de 
gesturi, specifice oamenilor impresionați de ceva cu 
totul neobişnuit. 

Am plecat şi noi, băieţii, în spatele taţilor noştri, 
încercînd să tragem cu urechea la ceea ce şuşoteau. 
Am mers cu toţii la mine acasă, unde ei s-au aşezat 
şi şi-au continuat discuţia, fără să ne bage în seamă. 
Erau foarte posomoriţi, fiindcă erau siguri, spuneau 
ei, că o catastrofă se va abate asupra satului din 
cauza puterii vrăjitoreşti şi demonice, ce a trecut 


80 


pe acolo. Tatăl meu le-a reamintit celorlalţi cum 
părintelui Adolf i s-a legat limba în timp ce încerca 
să-i denunte pe cei din casă. 

— Niciodată pînă acum nu au îndrăznit să se 
ridice împotriva unui servitor al lui Dumnezeu! Nu 
înţeleg cum au putut să facă acest lucru, cu atît mai 
mult, cu cit părintele Adolf avea asupra lui şi 
crucifixul! 

— Da, am văzut că-l purta, spuseră ceilalţi. 

— Este grav, prieteni, este foarte grav. Pînă azi 
am fost ocrotiţi, dar de azi înainte, nu mai sîntem! 

Ceilalţi, îngheţaţi de groază, murmurau în 
neştire: 

— Da, s-a sfirşit, nu mai sîntem... Dumnezeu şi-a 
întors faţa de la noi. 


81 


— Este adevărat, nu mai avem unde să căutăm 
ajutor, spuse tatăl lui Seppi Wohlmeyer. 

— Cînd oamenii vor înţelege în ce situaţie se 
găsesc, disperarea le va secătui curajul şi energia. 
Vor cădea pradă Diavolului! spuse pe un ton oficios 
judecătorul, tatăl lui Nikolaus. 

— Ştirea despre toate acestea, fu de părere 
Wohlmeyer, se va împrăştia în ţară, iar sătucul 
nostru va fi ocolit, un loc părăsit de Dumnezeu. 
„Cerbul de aur” va trece prin vremuri grele. 

— Adevărat, vecine, toţi vom suferi, spuse tata. 
Toţi ne vom pierde reputaţia şi mulţi se vor prăbuşi 
în afaceri. Şi Doamne, Dumnezeule!... 

— Ce-i? 

— Odată cu astea poate veni... sfirşitul nostru! 

— Care sfîrşit? Numeşte-l pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Excomunicarea! 

Cuvîntul a căzut ca un trăsnet şi toţi înlemniră de 
groază. Gîndul catastrofei iminente i-a făcut să 
părăsească văicăreala şi să caute cu orice preţ 
calea de a evita nenorocirea. Au discutat pînă după- 
amiaza tîrziu, recunoscînd în final că au făcut-o de 
pomană. S-au despărţit apoi, îndreptindu-se spre 
casele lor, cu sufletele încărcate de prevestiri rele. 

În timp ce ei îşi luau rămas bun, m-am strecurat 
afară şi am pornit spre casa lui Marget. Pe drum am 
întîlnit mulţi oameni, dar nici unul nu mi-a răspuns 
la salut. Ar fi trebuit să fiu surprins, dar nu am fost, 
căci erau atît de zăpăciţi, de parcă nu erau în toate 
minţile. Cu toţii erau palizi, umblau ca în vis, ochii 
lor deschişi nu vedeau nimic, buzele lor se mişcau 
dar nu articulau nici un cuvînt şi tot timpul băteau 
din palme fără să ştie de ce. 

La Marget acasă era ca la o înmormiîntare. Ea 
stătea împreună cu Wilhelm pe laviţă, fără să-şi 


82 


spună nimic. Nici măcar nu se ţineau de mînă. 
Amîndoi erau mohoriţi, iar ochii ei deveniseră roşii 
de atîta plins. Cînd am intrat mi-a spus: 

— L-am rugat atît de mult să plece şi să nu se mai 
întoarcă şi astfel să-şi salveze viaţa. Nu pot suporta 
gîndul de a fi ucigaşa lui! Această casă este vrăjită 
şi nici unul dintre noi nu va scăpa de 


83 


focul Gheenei. Dar el nu vrea să mă asculte şi va 
fi dat pierzării împreună cu noi. 

Wilhelm a spus din nou că nu va pleca, fiind 
convins că locul lui este acolo unde Marget se află 
în pericol, indiferent ce se va întîmpla cu el. Cînd 
ea, săraca, a început din nou să plingă, tabloul a 
devenit atît de trist, încît mi-aş fi dorit să nu fiu de 
faţă. 

S-a auzit o bătaie uşoară la uşă şi în mijlocul 
camerei apăru Satan. Proaspăt, chipeş şi plin de 
vervă ca întotdeauna, aducîind cu sine acea 
binecuvîntată atmosferă de încredere şi bucurie 
care îndată se răsfrinse asupra noastră. Nu a spus 
nimic despre ce s-a întîmplat, nici despre temerile 
groaznice care  răscoliseră minţile şi inimile 
comunităţii, ci doar a început să vorbească despre 
lucruri vesele şi plăcute, mai ales despre muzică - 
subiect care nu avea cum să nu alunge ultimele 
rămăşiţe ale tristeţei lui Marget şi să-i stirnească 
interesul. Căci pe nimeni nu auzise pînă atunci să 
vorbească atit de minunat despre muzică! 
Luminîndu-i faţa, multumirea şi încîntarea ei se 
exprimau mai presus de cuvinte. Observînd toate 
acestea, Wilhelm nu era nici pe departe atît de 
mulţumit, cît politeţea îl obliga să se arate... 

Satan a atacat apoi subiectul poeziei, recitind 
citeva versuri, spre încîntarea crescîndă a lui 
Marget. Nici de data aceasta Wilhelm nu s-a arătat 
încîntat. Marget sesiză starea lui şi avu remuşcări. 

Am plecat acasă. Era tirziu şi am adormit imediat, 
legănat de sunetul ploii ce se rostogolea pe 
acoperiş şi susura în streşini, şi de bubuitul 
tunetelor îndepărtate. La miezul nopţii Satan m-a 
trezit: 

— Vino cu mine! mi-a spus el. Unde ai vrea să 
mergem? 


84 


— Cu tine? Oriunde! 

Deodată, noaptea fu sfişiată de un soare cu o 
strălucire grozavă. 

— Aceasta este China! mi-a explicat el. 

Era o mare surpriză - o surpriză ce m-a îmbătat 
de mîndrie şi fericire - eu să ajung atît de departe, 
mult mai departe decît oricare altul din satul nostru, 
chiar şi decît Bartel Sperling, care avea o părere 
atît de bună despre călătoriile sale. Ne-am rotit 
asupra 


85 


acelei împărăţii mai mult de o jumătate de oră. 
Am văzut-o dintr-o parte în alta. Erau extraordinare 
scenele ce ni se ofereau ochilor; unele erau 
încîntătoare, altele te înfiorau prin grozăvia lor. De 
exemplu... Dar, nu. Despre asta mai tîrziu. Tot aşa, 
m-aş putea întreba de ce Satan a ales tocmai China 
şi nu alt loc? Curiozitatea ar fi gata să mă facă să-mi 
întrerup povestea şi să caut o explicaţie. Acum însă 
e mai bine să continuu povestea. Cînd ne-am oprit 
din zbor şi am revenit încet pe pămînt, am observat 
că ne aflam pe vîrful unui munte. În faţa noastră se 
desfăşurau pe întinderi uriaşe alţi munţi, prăpăstii, 
văi, cîmpuri, riuri, oraşe şi sate sclipind în lumina 
soarelui, iar la capătul privirii, în depărtare, lucea 
veselă şi jucăuşă, marea albastră. Aveam în faţă un 
tablou de vis ce încînta ochiul şi liniştea spiritul. 

Dacă am putea să facem astfel de drumuri oricînd 
am vrea, viaţa pe pămînt ar fi mai uşor de suportat, 
căci aceste schimbări ne-ar ţine spiritul proaspăt şi 
ne-ar feri de resturile şi impurităţile adunate în 
traiul mărunt de zi cu zi, devenind o hrană zeiască 
pentru trup şi minte. 

Vorbeam cu Satan şi încercam să-l conving să-i 
îndrepte pe oameni spre o viaţă mai bună. l-am 
vorbit de toate lucrurile ce le-a făcut de cînd îl 
cunosc, implorîndu-l să aibe mai multă grijă şi să 
nu-i mai facă pe oameni nefericiţi. l-am spus că ştiu 
că nu a vrut să facă nimănui nici un rău, dar că ar 
trebui să se gindească mai bine înaintea unei 
acţiuni în care se aruncă în felul lui impulsiv şi 
neaşteptat; atuncea nu s-ar mai produce atitea 
încurcături. 

Nu s-a simţit jignit de discursul meu. Mă privea 
doar surprins şi amuzat: 

— Cum? Crezi că fac lucruri întîmplătoare? 
Niciodată! Eu să mă gîndesc la consecinţe? Dar ce 


86 


rost ar avea? Cunosc întotdeauna consecinţele! 

— Oh, Satan, atunci cum poţi face asemenea 
lucruri? i 

— Îţi voi spune. Încearcă numai să înţelegi. 
Aparţii unei specii aparte. Orice om este o 
combinaţie de suferinţă şi fericire. Cele două se 
îmbină armonios cu o fină şi delicată precizie, după 
principiul: a da şi a lua. Pentru fiecare bucurie 
omenească, există totdeauna pregătită o durere, 
dacă nu chiar o duzină de dureri. In cele mai multe 
cazuri, viaţa omului este egal împărţită între fericire 
şi nefericire. Cînd nu este aşa, predominantă este 
întotdeauna nefericirea. Niciodată opusul ei. 
Uneori, acțiunile unui om şi înclinațiile sale îl 
transformă într-o simplă maşinărie. Un astfel de om 
trece prin viaţă fără să ştie ce este fericirea. Tot ce 
atinge, tot ce face, îi aduce numai nenoroc. Ai văzut 
astfel de oameni? Unora, ca ăştia, viaţa nu li se pare 
un avantaj, nu-i aşa? Ci mai degrabă un dezastru. 
Cîteodată, pentru a da de fericire, maşinăria asta 
umană plăteşte cu ani de mizerie. Aşa s-a întîmplat 
întotdeauna. lţi voi da acum, un exemplu mai 
recent. Ştii, desigur, că oamenii din satul tău nu 
reprezintă nimic pentru mine, nu-i aşa? 

Nu am vrut să fiu categoric. l-am sugerat doar că 
bănuiam. 

— Ei bine, ei nu înseamnă nimic pentru mine. Şi 
acest lucru e posibil deoarece între ei şi mine e un 
abis incomensurabil. N-au nici un strop de minte. 

— N-au minte?! 

— Nici măcar ceva care să semene cu ea. Peste 
cîtva timp voi studia ceea ce omul numeşte „mintea 
sa” şi atunci am să-ţi dau mai multe detalii despre 
acest haos, şi sper că te voi face să înţelegi. 
Oamenii nu au în comun cu mine nimic. Nu există 
între noi nici o tangenţă. Ei au sentimente mărunte 


87 


şi stupide, vanităţi şi obrăznicii la fel de mărunte şi 
mai ales orgolii şi ambiţii meschine. Viaţa lor este 
un hohot de ris, un suspin şi gata. Nu au nici un 
simţ, înafară de simţul moral. Îţi voi demonstra ce 
vreau să spun. Uite aici un păianjen roşu, mic cît o 
gămălie de ac. Îţi poţi imagina că un elefant ar 
putea fi interesat dacă păianjenul este fericit sau 
nu, dacă este bogat sau sărac, dacă iubita lui îi 
răspunde la dragoste sau nu, dacă mama lui este 
bolnavă sau sănătoasă, dacă este luat în seamă în 
societate sau nu, dacă duşmanii îi vor face rău, dacă 
speranţele i se vor împlini sau dacă ambițiile lui 
politice vor eşua, dacă va muri în sînul familiei, sau 
într-o ţară străină, nebăgat de nimeni în seamă? 
Acestea nu pot fi niciodată importante pentru un 
elefant. Păianjenul nu înseamnă nimic pentru el. 
Elefantul nu-şi poate reduce simțurile la 
dimensiunile microscopice ale păianjenului. Ei bine, 
omul e pentru mine ca păianjenul roşu pentru 
elefant. Elefantul nu are nimic împotriva 
păianjenului. Nu se poate cobori la nivelul lui. Eu nu 
am nimic împotriva omului. Elefantul este 
indiferent. Eu sînt indiferent. Elefantul nu poate să-i 
facă păianjenului vreun rău. Dacă îl bagă în seamă, 
îi poate face doar bine, iar acest fapt nu-l costă 
nimic. Eu le-am făcut oamenilor servicii bune, 
niciodată rău... Elefantul trăieşte un secol, păian- 
jenul o zi. În privinţa puterii, inteligenţei şi 
demnităţii se află unul de celălalt la o distanţă care 
este pur şi simplu astronomică. Şi totuşi omul este 
incomparabil mai departe de mine, decît păianjenul 
faţă de elefant. Mintea măruntă a omului munceşte 
din greu ca să dea naştere la trivialităţi, obţinînd, e 
adevărat, un rezultat pe măsură. Mintea mea 
creează! Înţelegi ce înseamnă asta? Să creezi tot ce- 
ţi doreşti într-o clipă! Să creezi fără nici un fel de 


88 


material! Să creezi lichide, solide, culori, totul, 
absolut totul, din acea aparenţă numită Gînd! Omul 
îşi imaginează un fir de mătase, apoi construieşte o 
maşină care să-l producă, îşi imaginează un tablou, 
apoi după săptămîni de trudă chinuitoare îl pune pe 
pinză. Eu gîndesc un lucru şi în acelaşi moment, 
lucrul se şi află în faţa ta, creat. Mă gindesc la un 
poem, la o piesă muzicală, la o partidă de şah - la 
orice - şi totul se întrupează pe loc. Asta înseamnă 
minte nemuritoare. Ea nu se poate compara cu 
nimic şi pentru ea nimic nu este imposibil. Privirea 
mea nu poate fi  zăgăzuită. Pietrele sînt 
transparente pentru mine, noaptea este luminoasă 
ca ziua. Nu este nevoie să deschid o carte, o pot citi 
dintr-o singură privire aruncată asupra ei, fără să 
uit apoi, milioane de ani, nici un cuvint din 
conţinutul ei. Nimic din ce se întîmplă în capul 
omului, păsării, peştelui, insectei şi altor creaturi, 
nu îmi poate rămîne ascuns. Străpung cu 
înţelegerea mea, la o simplă privire, mintea 
înţeleptului. Comoara înţelepciunii care-l costă pe 
om ani grei de trudă, eu o am din naştere. Omul 
poate uita şi chiar uită. Eu, niciodată. 

Acum „văd” în gîndurile tale că mă înţelegi destul 
de bine. Deci voi continua. Circumstanţele ar putea 
face ca elefantului să-i placă păianjenul - în 
eventualitatea că l-ar vedea - dar niciodată nu va 
putea să-l iubească. Dragostea lui este numai 
pentru ce este 


89 


de-o seamă cu el. Dragostea unui înger este 
sublimă, adorabilă, divină, dincolo de imaginaţia 
omului, în fine, dincolo de orice imaginaţie. Ea este 
însă limitată de marginile ei auguste. Dacă această 
dragoste se abate asupra unui muritor, chiar şi 
numai pentru o secundă, îl poate transforma într-o 
grămadă de cenuşă. Nu. Noi nu putem iubi oamenii. 
Nu putem decît să fim indiferenți faţă de ei şi astfel 
să nu le facem nici un rău. Ba, uneori, ei pot să ne şi 
placă. Tu, îmi placi. Îmi plac şi ceilalţi băieţi. Îmi 
place părintele Peter; şi de dragul vostru fac 
„minuni” pentru săteni. 

Aveam impresia că vrea din nou să fie 
batjocoritor. El sesiză neîncrederea mea şi-mi 
explică: 

— Am făcut mult bine pentru săteni, deşi la prima 
vedere nu se observă. Voi, oamenii, nu sînteţi în 
stare să deosebiți binele de rău. Întotdeauna o luaţi 
pe una, drept cealaltă. Asta din cauză că nu puteţi 
citi şi înţelege viitorul. Ceea ce fac eu pentru săteni 
va da roade bune într-o zi, de care se vor bucura 
atit ei, cît şi generaţiile nenăscute încă. Şi nimeni, 
niciodată, nu va şti că eu sînt cauza acestui bine. 
Voi, băieţii, aveţi un joc: aşezaţi un rînd de cărămizi 
la distanţă de cîţiva centimetri una de cealaltă, o 
împingeţi pe prima cărămidă, care răsturnîndu-se o 
loveşte pe a doua, a doua pe a treia, pînă cînd se 
prăbuşeşte întregul rînd. Cam aşa este şi viaţa 
omului. El loveşte în copilărie prima cărămidă, 
restul se dărimă inexorabil de-a lungul întregii vieţi. 
Dacă aţi putea citi viitorul unei creaturi, aşa cum 
pot eu, aţi vedea tot ce-i este destinat să i se 
întîimple. Nimic în lume nu poate opri dărimarea 
şirului de cărămizi. Asta este! Şi aşa va fi mereu. 
Fiecare gest al omului dă naştere sigur, constant, 
un alt gest, care la rindul lui naşte altul şi aşa pînă 


90 


la sfîrşit. Atotvăzătorul poate urmări întregul curs al 
întîmplărilor, el le ştie desfăşurarea din leagăn pînă 
la mormânt. 

— Dumnezeu este cel care hotărăşte această 
cale? 

— Nu. Dumnezeu nu hotărăşte nimic dinainte. 
Gîndurile şi sentimentele omului sînt cele care 
hotărăsc această cale. Primul său gest îl determină 
pe al doilea şi tot ce urmează se supune aceleiaşi 
reguli. Să presupunem, de dragul argumentaţiei, că 
omul ar sări peste aceste întîmplări predestinate. Îţi 
voi da un exemplu, aparent, fără importanţă. Să ne 
imaginăm că unui om i s-a dat întîlnire într-o anume 
zi, la o anumită oră, la o fîntînă. Şi el nu s-a dus. Din 
această cauză, drumul vieţii lui s-ar putea schimba 
spectaculos. Din acel moment s-ar putea întîmpla ca 
drumul vieţii lui să fie diferit de cel pe care primul 
său gest i-l hărăzise. Atît de diferit chiar, încît dacă 
s-ar fi dus la fintină în momentul hotărît dinainte 
viaţa lui s-ar fi putut sfîrşi pe tron, dar pentru că n-a 
făcut-o, se va sfîrşi în mizerie. 

lată o altă pildă concretă: dacă în timpul vieţii 
sale Columb ar fi sărit o verigă neimportantă din 
lanţul acţiunilor proiectate de primul său gest din 
copilărie, asta i-ar fi schimbat întreaga viaţă 
ulterioară, l-ar fi transformat într-un preot obscur 
dintr-un sat oarecare, iar America n-ar mai fi fost 
descoperită încă timp de două secole. E o poveste 
pe care o cunosc. Am studiat miliardele de 
posibilităţi ce-i stăteau în faţa lui Columb şi dintre 
toate, numai într-una îi era hărăzită descoperirea 
Americii. 

Voi oamenii nu vă puteţi imagina că fiecare din 
actele voastre au aceeaşi greutate şi importanţă. A 
prinde o muscă ce-ţi iese în cale contează adesea 
pentru soarta voastră la fel ca un gest dinainte 


91 


stabilit şi pe care voi îl consideraţi măreț. 

— Aşa cum ar fi cucerirea unui continent, nu? 

— Da. Aşa că, vezi, omul nu poate trece peste nici 
o verigă din lanţul sorții sale. Acest lucru nu s-a 
întîmplat niciodată. Chiar şi atunci, cînd se află în 
dubiu dacă să facă un lucru sau nu, nehotărtirea sa 
reprezintă o verigă a lanţului sorții, peste care nu 
poate trece. Aşa trebuie să se întimple, datorită 
primului gest din copilărie. 

Totul părea atît de deprimant! 

— Omul este deci prizonier pe viaţă şi nu are cum 
să se eschiveze, am spus eu, plin de tristeţe. 

— Nu, el singur nu se poate elibera de 
consecinţele primului gest. Dar eu pot face lucrul 
acesta. 

Am privit spre el cu nostalgie. 

— Să ştii că am schimbat deja soarta cîtorva 
oameni din satul tău. 


92 


Am vrut să-i mulţumesc, dar găsind că e foarte 
dificil, am renunţat. 

— Voi face şi alte schimbări. O cunoşti pe micuța 
Lisa Brandt? 

— Desigur, toată lumea o ştie. Mama spune că 
este atît de frumoasă şi drăgălaşă, încît este 
deosebită de ceilalţi copii. Tot mama crede că va 
ajunge mîndria satului cînd va creşte, aşa cum este 
de altfel şi acum. 

— Îi voi schimba viitorul. 

— În bine? am întrebat eu. 

— Da. Şi îl voi schimba şi pe cel a lui Nikolaus. 

Auzind, m-am bucurat din toată inima şi i-am 
spus: 

— Nu-i cazul să te întreb ce ai de gînd. Sînt sigur 
că vei fi generos. 

— Da, aşa voi fi. 

Începusem să-i construiesc un viitor măreț, lui 
Nicky. Îl şi făcusem general vestit, mareşal al curţii 
regale, cînd am observat că Satan mă aştepta să fiu 
din nou în stare să-l ascult. M-am ruşinat de sărăcia 
imaginaţiei pe care sînt sigur că mi-a „admirat-o”. 
Am aşteptat să mă apostrofeze, ceea ce nu s-a 
întîmplat însă. A continuat să vorbească despre 
subiectul său. 

— Viaţa hărăzită lui Nicky este de şaizeci şi doi 
de ani. 

— E măreț! E minunat! am spus eu. 

— Iar a Lisei este de treizeci şi şase. Dar aşa cum 
ţi-am spus, le voi schimba vieţile şi vîrstele. Peste 
două minute şi un sfert, Nicky se va trezi din somn 
şi va observa că-i intră ploaia în casă. Pentru el 
soarta hotărise să se întoarcă pe partea cealaltă şi 
să adoarmă din nou. Dar eu consider că e mai bine 
să se dea jos din pat şi să închidă fereastra. Acest 
gest banal îi va schimba întreaga viaţă. Miine 


93 


dimineaţă se va trezi cu două minute mai tîrziu 
decît îi hotărise soarta. Nimic de-acum încolo nui 
se va mai întîmpla după vechiul lanţ. 

Satan şi-a scos ceasul, l-a privit cîteva clipe, apoi 
a spus: 

— Nikolaus s-a trezit şi-a închis fereastra. Viaţa lui 
s-a schimbat. Noua soartă lucrează acum. lar 
consecinţele nu vor întirzia să apară. 

Stranietatea cuvintelor lui Satan m-a copleşit. 

— Consecințele vor apărea peste douăsprezece 
zile. Aşa cum îi era hărăzită soarta, Nikolaus ar fi 
salvat-o pe Lisa de la înec. Ar fi ajuns la locul cu 
pricina exact la momentul potrivit - la ora zece şi 
patru minute, aşa cum era stabilit de mult - cînd 
apa ar fi fost puţin adîncă, acţiunea lui devenind 
uşoară şi sigură. Dar acum va ajunge cu cîteva 
secunde mai tîrziu. Lisa se va lupta cu viltoarea 
adincă, Nikolaus va face tot ce-i va sta în putere, 
dar amîndoi se vor îneca. 

— Oh, Satan, dragă Satan, salvează-i. Nu lăsa să 
se întimple asta! Nu pot îndura pierderea celui mai 
bun prieten al meu. Te rog, gindeşte-te la biata 
mamă a Lisei! am strigat eu cu lacrimi în ochi. 

M-am agăţat de el, l-am implorat, am plins, dar el 
era de piatră. M-a făcut să mă aşez şi mi-a spus că 
trebuie să-l ascult. 

— Am schimbat soarta lui Nikolaus, ceea ce a 
determinat şi schimbarea sorții Lisei. Dacă nu aş fi 
făcut asta, Nikolaus ar fi salvat-o pe Lisa şi s-ar fi 
ales cu o boală gravă din această aventură. Una 
dintre acele boli dezolante ale rasei voastre, cu 
urmări îngrozitoare. Patruzeci şi şase de ani ar fi 
zăcut Nikolaus paralizat în pat, surd, mut şi orb, 
neputincios, rugindu-se zi şi noapte să îi vină 
moartea. Doreşti să-i schimb soarta? 

— Nu! Pentru nimic în lume. Pentru numele lui 


94 


Dumnezeu, las-o aşa cum ai stabilit-o acum. 

— Aşa este cel mai bine, crede-mă. Este cel mai 
bun serviciu care i l-am putut face. Din milioane de 
posibile sorţi ce le-ar fi putut avea, nici una nu-i era 
hărăzită să-i fie mai bună; toate fiind pline de 
nenorociri şi dezastre. Datorită intervenţiei mele, va 
avea o moarte curajoasă peste douăsprezece zile - 
un gest început şi sfîrşit în şase minute - şi va scăpa 
de cei patruzeci şi şase de ani de durere şi 
suferinţă. Ţi-am spus mai devreme că dacă un gest 
îi aduce omului o oră de fericire şi satisfacţie, 
aceasta este plătită - sau pedepsită - cu ani de 
suferinţă. 

Mă întrebam de la ce soartă o salva pe sărmana 
Lisa, moartea ei prematură. 

Satan a răspuns gindului meu: 

— De la zece ani de durere şi înceată recuperare 
de la accident, urmaţi de încă nouăsprezece ani 
plini de ruşine, depravare, crime, încheiaţi de mîna 
călăului. Aşa, în douăsprezece zile va muri. Maică- 
sa ar salva-o dacă ar putea. Nu sînt eu mai generos 
decît ea? 

— Ba da! Şi mai înţelept! 

— Urmează acum părintele Peter, la rînd. Va fi 
achitat, datorită nevinovăţiei sale inatacabile. 

— E adevărat? Crezi că aşa se va întimpla? 

— Da. Numele său îşi va recăpăta onoarea şi va fi 
fericit pînă la sfîrşitul zilelor. 

— Într-adevăr, cred că asta se va întîmpla dacă 
numele său îşi va recăpăta onoarea... 

— Dar fericirea nu i se va trage din redobîindirea 
onoarei. Pentru binele lui, în ziua cînd va fi achitat îi 
voi schimba soarta. Nu va şti niciodată că numele 
lui este din nou nepătat. 

Cu modestie, mintea mea se frămînta să afle în ce 
va consta fericirea părintelui, însă Satan nu m-a 


95 


luat în seamă. M-am gîndit apoi la astrolog. Ce i s-a 
întîmplat? Unde poate fi? 

— În lună! spuse Satan, scoţind un sunet pe care 
eu l-am luat drept o chicotire. Şi nu numai că se află 
acolo, dar l-am trimis chiar pe faţa ei nevăzută. El 
habar n-are unde se află şi fii sigur, că viaţa nu-i 
este deloc plăcută. Totuşi, locul este acceptabil, 
fiind propice pentru studiul stelelor. In curînd voi 
avea iar nevoie de el. Atunci îl voi aduce înapoi şi-l 
voi face să-şi piardă minţile. Oricum, îl aşteaptă o 
viaţă lungă, plină de cruzimi şi de lucruri urite. Sînt 
însă dispus să i-o schimb şi să-i aranjez un lucru 
bun! Voi face să fie ars pe rug. 

Ciudate idei despre bunătate mai are şi Satan! 
Dar ăsta este felul îngerilor de a se purta şi n-ai 
cum să-i schimbi. Ei nu sînt cîtuşi de puţin ca noi. 
Şi-apoi, noi, oamenii, nu reprezentăm pentru ei 
decît nişte capricii. Mi se părea excentrică 
trimiterea astrologului atît de departe, cînd putea fi 
aruncat oriunde în Germania, într-o văgăună. 

— Departe? rosti Satan. Pentru mine nu există 
departe şi distanţele nu există. Soarele se găseşte la 
multe milioane de leghe de aici şi lumina care cade 
asupra noastră, are nevoie de o anumită durată ca 
să ajungă de la soare pînă la noi. Eu pot face acest 
drum, sau oricare altul, într-o fracțiune de timp ce 
nici nu poate fi măsurată pe ceas. Nu trebuie decît 
să mă gîndesc la un drum şi el este deja parcurs. 

Mi-am întins mîna şi-am zis: 

— Uite, lumina se odihneşte în palma mea. Prefă- 
o, cu puterea gîndului tău, într-un pahar cu vin. 

El mi-a îndeplinit dorinţa şi eu am băut vinul. 

— Sparge paharul! a spus el. 

L-am spart. 

— Vezi, este real. Sătenii credeau despre bilele 
de alamă că sînt făcute dintr-o materie magică, 


96 


pieritoare ca fumul. Le era frică să le atingă. 
Curioasă mai este rasa voastră... Dar să mergem. 
Am treabă. Te voi duce la culcare. 

Zis şi făcut. Apoi a dispărut, dar vocea lui s-a 
întors din nou spre mine, prin ploaie şi întuneric, 
spunînd: 

— Bine, povesteşte-i lui Seppi, dar nimănui 
altcuiva. 

Era răspuns la gindul meu. 


97 


CAPITOLUL VIII 


Era imposibil să adorm. Şi asta nu din cauză că 
străbătusem distanţa pînă în China, deşi în 
comparaţie cu Bartel Sperling, „Peregrinul” - cum 
însuşi îşi spunea - şi se uita de sus la toţi, fiind 
singurul băiat din Eselforf ajuns pînă în Viena ca să 
admire „minunile” lumii, puteam fi mîndru. Altădată 
poate, chiar aş fi fost, dar acum îmi era indiferentă 
această comparaţie. 

Somnul refuza să se lege de mine pentru că 
sufletul îmi era plin de imaginea lui Nikolaus. 
Numai la el mă gindeam, la minunatele aventuri 
pline de şotii şi jocuri, în pădure, la rîu, pe cîmp în 
zilele lungi de vară. Şi iarna, cînd ne dădeam cu 
patinele sau sania, în timp ce părinţii noştri credeau 
că sîntem la şcoală... 

Şi-acum zilele lui erau numărate. Iernile şi verile 
vor urma la fel, noi ne vom hiîrjoni ca şi mai înainte 
şi ne vom bucura de ele, în timp ce el va lipsi. Nu îl 
vom mai vedea niciodată. Miine, fără să bănuiască 
ce îl aşteaptă, va fi la fel ca întotdeauna. Iar mie n-o 
să-mi vină să cred cînd îl voi auzi rizînd, făcînd şotii 
şi glume spumoase. Pentru mine el va fi un mort cu 
miîini de ceară şi ochi sticloşi, cu faţa umbrită de 
giulgiu. Nici în următoarea zi nu va bănui nimic şi 
nici în toate celelalte zile care vor veni, pe care le 
va irosi cu uşurinţă. Clipa cea cumplită se va 
apropia tot mai mult, destinul, pe care numai eu şi 
Seppi i-l cunoşteam, îl va strînge tot mai necruţător 
în strinsoarea lui implacabilă. Douăsprezece zile - 
numai douăsprezece zile! Ideea era de nesuportat. 
Şi-am observat că nici cînd eram doar eu singur cu 
el, ba nici măcar în gindurile mele nu-i mai 
spuneam Nick sau Nicky, ca întotdeauna, ci îi 


98 


rosteam numele întreg, cu respect, aşa cum se 
vorbeşte despre morţi. 

îmi veneau în minte una peste alta, de-a valma, 
nenumărate întîmplări din trecut, trăite împreună. 
Şi-mi dădeam seama că în aceste amintiri erau mai 
numeroase situaţiile cînd eu îl loveam, îl jigneam 
sau îi făceam rău. Şi acest lucru mă mustra amarnic 
şi-mi umplea inima de durere şi remuşcare. Era 
exact ca atunci cînd, reamintindu-ţi că te-ai purtat 
incorect cu un prieten bun care a dispărut, ai dori 
să-l aduci înapoi, fie măcar pentru o clipă, ca să-i 
spui: „Ai milă şi iartă!” Odată, pe cînd aveam nouă 
ani, el a fost trimis cu un comision pentru paznicul 
livezii, la două leghe depărtare. Ca recompensă, a 
primit de la acesta un măr mare şi minunat cu care 
alerga în mînă, spre casă, plin de încîntare şi 
fericire. Ne-am întîlnit. M-a lăsat să privesc mărul, 
ba chiar să-l iau în mînă fără să bănuiască gîndul 
meu viclean. Eu am luat-o la sănătoasa şi în timp ce 
alergam, muşcam mereu din măr. El fugea după 
mine, rugîndu-se să i-l dau înapoi. M-am oprit şi i- 
am întins tot ce mai rămăsese: coceanul. Apoi am 
izbucnit în hohote de ris. El s-a întors cu spatele, a 
început să plingă şi printre suspine mi-a spus că 
mărul era pentru sora lui mai mică. A fost o lovitură 
grea pe care am resimţit-o din plin. Fetiţa era în 
convalescenţă, după o boală lungă, din care îşi 
revenea anevoie. Ar fi fost tare plăcut pentru el să o 
vadă bucurîndu-se de un astfel de dar. Mi-a fost 
ruşine să-mi recunosc vina, aşa că am aruncat nişte 
vorbe grosolane şi-am dat de înţeles că nu-mi pasă. 
El nu mi-a răspuns, ci m-a privit numai, înainte de a 
pleca spre casă. Acea privire încărcată de durere m- 
a urmărit mulţi ani. Încetul cu încetul imaginea ei a 
pălit pînă cînd a dispărut cu totul. Acum însă apărea 
din nou, pe cît de brusc, pe atît de limpede. 


99 


Altă dată, pe cînd aveam unsprezece ani şi 
mergeam deja la şcoală, mi-am vărsat călimara 
peste caiete. Eram ameninţat de o aspră pedeapsă 
din partea învățătorului. Eu însă, am aruncat toată 
vina pe el, care a încasat bătaia... 

Şi nu mai departe de anul trecut am făcut cu el 
un tîrg, dîndu-i un cîrlig mare de undiţă - rupt pe 
jumătate - în schimbul a trei cîrlige mai mici. 
Primul peşte ce l-a prins i-a rupt cîrligul de tot, dar 
el nu a ştiut că eu sînt vinovatul şi a refuzat să ia 
înapoi unul din cîrligele mici, pe care conştiinţa 
mea încărcată mă împingea să i-l ofer, răspunzîndu- 
mi: 

— Tîrgul e tîrg; cîrligul era prost, dar nu era vina 
ta. 

Nu, era imposibil să dorm. Toate aceste mici 
răutăţi veneau peste mine, mă mustrau şi mă 
torturau, şi-mi pricinuiau o durere mai puternică 
decît aş fi simţit-o pentru nedreptăţile făcute unui 
om în viaţă. Căci deşi încă trăia, Nikolaus nu mai 
conta. Pentru mine era deja mort. Vîntul şuiera pe 
sub streşinile caselor şi ploaia răpăia în geamuri. 

Dimineaţa l-am căutat pe Seppi şi i-am spus tot. 
Eram pe malul rîului. M-a ascultat, apoi buzele lui 
au început să se mişte fără să scoată nici un sunet, 
iar faţa îi devenise albă ca varul. A stat aşa o vreme 
şi cînd lacrimile au început să-i şiroiască şi-a întors 
capul ca să nu-l văd că plinge. L-am apucat de braţ 
şi am început să umblăm, fără să scoatem nici un 
cuvînt. Am trecut podul, am străbătut cîmpia, am 
început să urcăm coline şi cînd am ajuns la 
marginea pădurii ne-am trezit vorbind amîndoi 
despre Nikolaus şi despre toate întîmplările ce le- 
am trăit împreună. Seppi întrerupea din cînd în cînd 
discuţia, cu vorbele: 

— Douăsprezece zile! Mai puţin de douăsprezece 


100 


zile! 

Am hotărît că acum trebuie să stăm cît mai mult 
cu el, fiecare zi devenind foarte prețioasă, dar nu ne 
puteam duce să-l căutăm. Ar fi fost ca şi cînd ne-am 
fi întîlnit cu morţii şi ne era teamă. Bineînţeles n-am 
zis-o noi chiar astfel, dar era ceea ce simţeam. Şi 
lesne vă puteţi imagina şocul pe care l-am trăit, 
cînd la o cotitură ne-a sărit înainte Nikolaus, 
strigind vesel: 

— Hi, hi! Ce s-a întîmplat? Aţi văzut o stafie? 

Nu puteam articula nici un sunet, dar nu era 
nevoie, el vorbea pentru noi. Tocmai se întilnise cu 
Satan şi avea să ne povestească o groază de lucruri 
despre asta. Satan îi povestise despre călătoria în 
China, promiţîndu-i şi lui o astfel de excursie. Va fi 
un drum lung, frumos şi încîntător. Nikolaus l-a 
rugat să ne ia şi pe noi, dar Satan a zis, nu. Poate 
altădată, dar acum, nu. I-a promis că va veni să-l ia 
pe data de treisprezece şi Nikolaus era atît de 
nerăbdător încît număra şi orele. 

Ziua promisă de Satan pentru excursie era ziua 
fatală. Şi noi număram orele... 

Am străbătut multe leghe în acele zile, hoinărind 
mereu împreună, numai pe potecile favorite, 
cunoscute de cînd eram de-o şchioapă, vorbind 
despre vremurile de altă dată. Nikolaus era plin de 
voioşie. In schimb, noi nu ne puteam scutura de 
tristeţe şi amărăciune. Atitudinea noastră faţă de 
Nikolaus era atît de blajină, delicată şi tandră, încît 
devenise ciudată. Dar Nikolaus părea să fie foarte 
mulţumit. li făceam tot soiul de mici servicii, îl 
încărcăm de amabilităţi sau îi spuneam: „Lasă am 
să fac eu asta pentru tine”, ceea ce îl încînta şi mai 
mult. I-am dăruit şapte cîrlige de pescuit - toate pe 
care le aveam - Seppi i-a dăruit briceagul lui cel 
nou şi-un titirez roşu-galben cu zbîrniitoare. Erau 


101 


daruri ce trebuiau să răscumpere greşelile noastre 
faţă de Nikolaus, mici înşelătorii de care el, 
probabil, nici nu-şi mai aducea aminte. Toate 
acestea l-au impresionat profund. Nu-i venea să 
creadă că-l iubim atît de mult. Cînd în cele din urmă 
ne-am despărţit, Nikolaus radia de fericire şi ne-a 
mărturisit că niciodată nu a trăit o zi mai minunată. 

În drum spre casă, Seppi mi-a spus: 

— Întotdeauna l-am prețuit, dar niciodată atît de 
mult ca acum, cînd urmează să-l pierdem. 

Timpul liber din ziua următoare şi din toate 
celelalte zile l-am petrecut cu Nikolaus. La acest 
timp adăugam ore pe care noi, ca de altfel şi el, le 
furam muncii sau altor îndatoriri, ce ne-a costat pe 
toţi trei pedepse dureroase. În fiecare dimineaţă, 
doi dintre noi ne trezeam cutremuraţi, spunînd: 

— Au mai rămas zece zile. Au mai rămas nouă 
zile. Numai opt, numai şapte. 

Nikolaus era fericit şi vesel, glumind pe seama 
tristeţii noastre din ce în ce mai mari. Făcea tot 
posibilul să ne încînte. Rezultatele erau jalnice şi 
amăgitoare. Se vedea limpede că buna noastră 
dispoziţie era prefăcută, că risetele ni se opreau 
brusc, se poticneau, deveneau dureroase, de parcă 
se loveau de un obstacol, transformîndu-se în 
suspine. El încerca să afle care era cauza, ca să ne 
poată ajuta. Ar fi fost dornic să împartă necazul cu 
noi, spre a ni-l face mai uşor. Am spus multe 
minciuni ca să-l liniştim şi să-i adormim bănuielile. 
Cel mai neplăcut dintre toate era faptul că făcea 
planuri, şi mai ales planuri care depăşeau ziua de 
treisprezece. Dar de cîte ori pomenea de ele, un 
cuţit nevăzut se împlînta în inima noastră. Se 
chinuia din toată fiinţa să uităm de durerea noastră 
şi să ne distreze. Cînd îi mai rămăseseră trei zile de 
trăit a venit cu propunerea - fiind foarte încîntat de 


102 


ea - să organizăm o petrecere în pădure, cu băieţi 
şi fete, pe locul unde l-am întîlnit pentru prima dată 
pe Satan. Ziua a fost fixată pe data de paisprezece. 
Potrivire cumplită, căci era ziua înmormîntării lui. 
Nu ne-am permis să refuzăm. Riscam că ne trezim 
în faţa întrebării „De ce?”, la care n-am fi ştiut ce să 
răspundem. Ne-a rugat să-l ajutăm să invite pe cei 
apropiaţi dintre băieţi şi fete. Noi l-am ajutat, căci 
rugămintea unui prieten pe moarte nu poate fi 
neglijată. Era înfiorător şi dureros. Noi, de fapt, 
făceam invitaţii la înmormîntarea lui. 

Au fost unsprezece zile de coşmar. Şi-n ciuda 
acestui adevăr, acum, după ce a trecut o viaţă de 
om de atunci, le simt superbe şi adînc încrustate în 
memorie. Au fost zile de prietenie, înnobilate de 
gindul morţii unuia dintre noi, gînd ce a făcut 
prietenia noastră unică şi de nepreţuit. Ne agăţam 
de ore şi minute, numărindu-le ca şi cum s-ar fi 
irosit pentru totdeauna, uitîndu-ne la ele ca cineva 
care-şi priveşte o comoară pe care hoţii o fură ban 
cu ban, fără ca el să poată face ceva. 

În seara ultimei zile, am întîrziat afară prea mult. 
Seppi şi cu mine eram de vină, pentru că nu ne 
puteam despărţi de Nikolaus. Aşa că se făcuse 
foarte tirziu, cînd l-am condus la uşa casei lui. Am 
stat prin preajmă o vreme, ascultind. Tatăl lui l-a 
pedepsit pentru întîrziere şi auzindu-i ţipetele, am 
luat-o la goană plini de remuşcări. Ne părea rău şi 
pentru tatăl lui, în mintea noastră spunîndu-ne: 
„Dacă ar şti! Dacă ar şti!” 

Dimineaţa, Nikolaus nu a venit la întîlnire, aşa că 
ne-am dus noi acasă la el, să vedem ce s-a întîmplat. 
Ne-a deschis mama lui: 

— Taică-său şi-a pierdut răbdarea din cauza 
hoinărelilor voastre şi de-acum încolo nu-i va mai da 
voie să iasă. Tot timpul cînd îl cauţi nu dai de el, ca 


103 


să se dovedească pe urmă că umblă hai-hui cu voi 
doi. Aseară, taică-său i-a tras o chelfăneală. Pînă 
acum Nick mă ruga să-l scap şi de multe ori l-am 
scos din mîinile bărbatului meu. Aseară m-a rugat 
de pomană, căci şi eu îmi pierdusem răbdarea. 

— Tare aş fi dorit să-l salvaţi şi de data asta, am 
spus eu cu vocea tremurată. Mai mult ca oricînd. Aţi 
fi alinat o durere în inima dumneavoastră mai tirziu, 
cînd v-aţi fi amintit de întîmplarea aceasta. 

Mama lui Nikolaus călca, stind cu spatele la 
mine. Se întoarse şi măsurindu-mă cu o privire 
iscoditoare, exclamă: 

— Ce vrei să spui? 

M-a luat pe nepregătite şi n-am ştiut ce să 
răspund. 

Tăcerea a devenit stînjenitoare, căci ea continua 
să mă privească. 

Seppi a vorbit în locul meu: 

— Păi, desigur c-ar fi plăcut să vă aduceţi aminte 
pentru că motivul întîrzierii noastre a fost povestea 
lui Nikolaus despre bunătatea dumneavoastră; 
despre felul cum îl apăraţi de bătaie dacă se 
întîmplă să-i fiţi în preajmă. Era atit de interesant 
ce spunea, că nimeni n-a observat cît de tirziu se 
făcuse. 

— A făcut el asta? Chiar a zis aşa ceva? întrebă 
ea, ducîndu-şi şorţul la ochi. 

— Îl puteţi întreba pe Theodor. Vă va spune 
acelaşi lucru. F 

— Ce flăcău bun e Nick al meu. Imi pare aşa de 
rău că nu l-am scăpat de bătaie! De-acum înainte n- 
am să-l mai las pe tatăl lui să-l bată. Cînd te 
gîndeşti că ieri, toată seara am stat aici furioasă că 
întîrzie şi el de fapt mă lăuda şi vă mărturisea cît 
mă iubeşte. Oh, Doamne! Dacă am şti gîndurile 
celorlalţi! Atunci n-am mai greşi. Dar din păcate nu 


104 


sîntem decît nişte biete animale proaste, care fac 
tot timpul greşeli. O să-mi amintesc mereu cu 
strîngere de inimă de seara de ieri. 

Era şi ea la fel ca toţi ceilalţi. Se pare că nimeni 
în acele zile, nu putea deschide gura fără să ne facă 
să suferim. Bijbiiau cu toţii şi habar nu aveau ce 
lucruri adevărate - îngrozitor de adevărate - 
rosteau din întîmplare. 

Seppi întrebă dacă Nikolaus are voie să iasă 
afară. 

— Îmi pare rău, dar nu poate. Ca pedeapsă, tatăl 
lui i-a interzis să părăsească astăzi casa. 

În noi a răsărit speranţa. Ne gindeam: dacă nu 
are voie să iasă din casă, nu are cum să se înece. 
Seppi ceru precizări pentru mai multă siguranţă: 

— Va trebui să stea în casă toată ziua, sau numai 
dimineaţa? 

— Toată ziua şi-mi pare atît de rău. E aşa de 
frumos afară şi el e neobişnuit să fie închis în casă 
pe o asemenea vreme. Noroc că este preocupat cu 
planurile pentru petrecere. Asta sper să-i facă 
singurătatea mai uşoară. 

Seppi văzu în ochii ei simţăminte ce însoțesc 
rugăciunea. Prinse momentul şi întrebă dacă putem 
intra. 

— Sigur, sînteţi bineveniţi! Asta este cu adevărat 
prietenie. Să renunţaţi la hoinăreala voastră pe- 
afară de dragul lui Nicky. Ştiu că sînteţi buni, deşi 
nu găsiţi întotdeauna calea cea mai potrivită de-a 
arăta acest lucru. Luaţi prăjiturile astea pentru voi 
şi duceţi-i şi lui una din partea mea. 

Cînd am intrat în camera lui Nicky am dat cu 
ochii de ceas - era zece fără un sfert. Mai avea doar 
cîteva minute de trăit. Mergea oare ceasul corect? 
Am simţit o strîngere de inimă. La vederea noastră 
Nikolaus a sărit în picioare, primindu-ne cu mare 


105 


bucurie. Era vesel. Ocupîndu-se de pregătirea 
petrecerii nu se simţea deloc singur. 

— Luaţi loc şi priviţi ce-am făcut. Tocmai am 
terminat un zmeu. O să spuneţi că-i o minune, aşa-i 
de frumos. Este la uscat în bucătărie. Mă duc după 
el.. 

Işi cheltuise micile sale economii pe tot soiul de 
nimicuri fanteziste pe care să le ofere în timpul 
petrecerii ca premii pentru diferite jocuri. Toate 
erau aranjate cu grijă pe masă. 

— Uitaţi-vă la ele pe-ndelete, ne spuse. Eu mă 
duc să aduc zmeul. Dacă nu este încă uscat, am s-o 
rog pe mama să-l calce. 

A ieşit şi-a coborit scările fluierînd. 

Nu ne puteam uita la ce ne rugase. Nu ne 
interesa decît ceasul. Stăteam cu privirile fixate 
asupra lui şi-i ascultam ticăitul. Nu ne scăpa nici o 
mişcare a minutarului: drumul lui era între viaţă şi 
moarte. 

Seppi oftă adînc şi spuse: | 

— Zece fără două minute. Încă şapte minute şi va 
trece de ora morţii. Theodor, va fi salvat! Va fi... 

— Gura! Priveşte ceasul şi taci. Destul mi-e că 
stau ca pe ace. 

Mamă-sa intră în cameră şi aduse zmeul. 

— Nu-i aşa că-i frumos? Şi Doamne, cît s-a mai 
chinuit cu el. Abia se luminase de ziuă cînd se 
apucase de treabă şi nu l-a terminat decit cu cîteva 
minute înainte să veniţi voi. El cu mîna lui a desenat 
modelele de pe zmeu şi după părerea mea sînt 
foarte bune. Trebuie să recunosc că biserica nu e 
chiar atit de reuşită. In schimb, podul, oricine îl 
poate recunoaşte. M-a rugat să-i aduc zmeul sus la 
voi... Vai, dar este zece şi şapte minute şi eu... 

— Dar unde este Nicky? 

— Ah! Va veni imediat. A ieşit afară pentru un 


106 


minut. 

— A ieşit afară?!? 

— Da. Cînd a coborit după zmeu, la mine se găsea 
mama micuţei Lisa, care era foarte speriată pentru 
că fetița nu-i venise acasă. Aşa că, în ciuda 
opreliştilor lui taică-său, l-am trimis pe Nikolaus s-o 
caute. Doamne, dar ce albi sînteţi la faţă amindoi! 
Doar nu-ţi fi bolnavi? Te pomeneşti că prăjitura nu 
v-a căzut bine. Mă duc să vă pregătesc ceva... 

A ieşit fără să-şi termine vorba şi noi ne-am 
repezit la geamul ce dădea spre rîu. La capătul 
podului era adunată o mulţime de oameni care 
creştea cu nou-veniţii din toate direcţiile. 

— S-a terminat! Bietul Nikolaus! De ce? Oh, de 
ce? De ce l-a lăsat să iasă afară din casă?! 

— Hai să plecăm, zise Seppi cu glasul frînt. Şi cît 
mai repede. Nu putem rămîne aici să dăm ochii cu 
ea. Peste cinci minute va şti. 

Da n-am putut scăpa. Ne-a ieşit în cale, ne-a 
obligat să intrăm iarăşi în cameră, să şedem şi să 
luăm medicamentul ce ni l-a adus. A privit apoi 
rezultatul tratamentului şi n-a fost deloc mulţumită. 
Continuă să ne ţină acolo, făcîndu-şi mustrări de 
cuget să ne servise o prăjitură ce ne căzuse greu. 

Afară se produsese ireparabilul. Se auzea un soi 
de zumzet care se apropia de casă. Urmară paşi 
grei, tirşiţi, şi îşi făcură apariţia cîţiva oameni cu 
capetele descoperite. Ei aşezară pe pat trupurile 
celor doi înecaţi. 

— Doamne, Dumnezeule! strigă biata mamă. Căzu 
în genunchi, cuprinse în braţe trupul lipsit de viaţă 
şi-i acoperi faţa udă cu sărutări. Doamne, eu l-am 
trimis, eu l-am împins la moarte. Dacă aş fi ascultat 
porunca lui taică-său şi nu l-aş fi lăsat să iasă, nu s- 
ar fi întîmplat nimic. Sînt pedepsită şi-mi merit 
pedeapsa. Cînd mă 


107 


gîndesc cît de crudă am fost şi aseară. cînd avea 
nevoie de ajutorul meu. 

Femeile din jur plîngeau de mila ei, încercau să-i 
aline durerea, dar ea nu-şi putea ierta ce făcuse. 
Spunea într-una că dacă nu l-ar fi trimis afară, acum 
ar fi fost viu şi sănătos, şi că numai ea este vinovată 
de moartea lui. 

Asta dovedea odată mai mult cît de nechibzuiţi 
sînt oamenii. Cum caută ei cu tot dinadinsul să se 
învinovăţească singuri pentru faptele lor. Satan ştia 
foarte bine lucrul acesta cînd ne spunea că totul 
este inevitabil în urma primului gest. Aşa că omul 
se zbate de pomană, încercînd să schimbe 
inevitabilul pe care tot el îl produce. 

Auzirăm ţipete. Mama Lisei îşi croia drum prin 
mulţime, cu rochia răvăşită, cu părul desfăcut, 
aruncîndu-se asupra trupului neînsufleţit al fetiţei, 
plingind, sărutînd-o şi dezmierdind-o. Apoi şi-a 
îndreptat pumnii încleştaţi spre cer şi-a spus: 

— De două săptămîni tot visez că moartea va lovi 
tot ce am eu mai scump pe lume şi de două 
săptămîni, zi şi noapte, noapte şi zi, m-am rugat Lui 
să aibă milă şi să-mi salveze copilul de la rău. Şi 
iată răspunsul Lui! 

El o salvase de la rău - dar ea nu ştia. S-a şters 
de lacrimi şi a rămas cu privirea fixă asupra fetiţei, 
mîngîindu-i încet părul şi faţa. A rostit apoi pe 
acelaşi ton amar: 

— Inima Lui este de piatră şi El nu cunoaşte mila. 
De acum înainte nu mă voi mai ruga niciodată. 

Îşi luă fetiţa moartă în braţe şi plecă, poticnindu- 
se. Mulțimea se trase la o parte. Toţi rămaseră 
şocaţi, fără grai, la auzul unor cuvinte atît de 
cumplite. Sărmana femeie! Era aşa cum spusese 
Satan: nu sîntem în stare să discernem norocul de 
nenoroc şi întotdeauna le confundăm. De atunci 


108 


încoace, de multe ori i-am auzit pe unii rugindu-se 
lui Dumnezeu să cruţe viaţa celor bolnavi, dar eu n- 
am făcut-o niciodată. 

Amîndouă înmormîntările au avut loc în aceeaşi 
zi. Toţi erau acolo, inclusiv invitaţii la petrecere. 
Satan era şi el prezent, fapt oarecum explicabil de 
vreme ce el hotărise întîmplarea. Nikolaus plecase 
din această viaţă fără să fie dezlegat de păcate aşa 
că trebuia să fie salvat de purgatoriu. În sensul 
acesta s-a făcut o chetă publică. S-au strîns numai 
două treimi din suma cerută pentru slujbe, părinţii 
urmînd să se împrumute de rest. Dar Satan donă 
banii ce mai lipseau. De altfel el ne-a spus - în 
secret - că nu există purgatoriu, dar că i-a ajutat pe 
părinţii lui Nikolaus să scape de griji. Ne-am gîndit 
că e un gest frumos din partea lui, dar ne-am 
reamintit că banii nu erau o problemă pentru el. 

La cimitir s-a întîmplat însă un lucru îngrozitor. 
Trupul micuţei Lisa a fost luat zălog cu forţa, de 
către un timplar, căruia mama ei îi datora cincizeci 
de groşi pentru un serviciu făcut cu un an în urmă. 
Nu a fost în stare să-i plătească datoria atunci şi nu 
era nici acum. Timplarul a luat trupul fetiţei acasă; 
l-a ţinut patru zile în pivniţă, după care a îngropat-o 
în ocolul de vite al fratelui său, fără nici un fel de 
slujbă religioasă. Toate astea au înnebunit-o de 
durere şi ruşine pe mama Lisei, au făcut-o să-şi 
părăsească treburile casei şi să cutreiere zilnic prin 
tirg,  blestemînd într-una pe tîmplar, legile 
împăratului şi ale bisericii. Seppi îl rugă pe Satan să 
intervină, dar el spuse că timplarul şi toţi ceilalţi 
erau membri ai rasei umane şi acționau ca atare. Ar 
fi intervenit în cazul în care un cal s-ar fi purtat 
astfel - şi neapărat să-i atragem atenţia dacă vedem 
aşa ceva, ca el să poată pune capăt unor asemenea 
lucruri. Desigur am luat-o ca pe o răutate, căci nu 


109 


există astfel de cai. 

După cîteva zile ne-am dat seama că nu mai 
puteam îndura să o vedem în aceiaşi situaţie pe 
biata femeie, aşa că l-am rugat pe Satan să 
cerceteze celelalte posibile sorţi ale ei şi să vadă 
dacă nu i-o poate schimba într-una mai bună. El ne- 
a spus că nu există decît două posibilităţi: o soartă 
în care să mai trăiască patruzeci şi doi de ani, şi o 
altă soartă în care să trăiască douăzeci şi nouă de 
ani. În ambele cazuri însă, îi este dat să îndure 
foame, frig şi durere. Tot ce putea să facă era să o 
ajute să sară peste trei minute din viaţă. Ne-a 
întrebat dacă să o facă sau nu, şi ne-a dat timp de 
gîndire cîteva secunde. Speriaţi şi nervoşi, am zis 
într-un glas: 

— Fă-o! 

— S-a făcut. Ea tocmai vroia să cotească pe o 
stradă, am întors-o din drum; soarta ei este 
schimbată. 

— Şi ce se va întîmpla, Satan? 

— Se şi întîmplă. Tocmai se ceartă cu Fischer, 
ţesătorul. La mînie, omul face ce niciodată n-ar fi 
făcut. El fusese de faţă cînd mama Lisei, jelindu-şi 
fetiţa, rosti în disperare blestemul acela. 

— Bine, dar ce va face? s 

— Ceea ce face acum: o denunță. In trei zile ea va 
fi arsă pe rug. 

Am îngheţat de spaimă şi ne cuprinse oroarea, 
căci niciodată nu dorisem să i se schimbe soarta cu 
una atît de fioroasă. Satan ne citi gîndurile şi ne 
explică: 

— Ceea ce gîndiţi este pe măsura oamenilor, sau, 
ca să spun altfel, o prostie. Femeii, de fapt, i se face 
o favoare. Fie că moare azi, fie că moare peste 
douăzeci de ani, ea oricum ajunge în rai. Dar, 
murind, ea cîştigă cu douăzeci de ani de rai mai 


110 


mult decît era prevăzut, şi scapă de douăzeci de ani 
de mizerie, ce o aştepta aici. 

Puțin mai înainte, ne gindeam serios că nu-i mai 
cerem nici un serviciu lui Satan, pentru noi sau 
prietenii noştri, căci se părea că el nu înţelege să 
facă un bine cuiva, decît omorîndu-l. Dar felul în 
care ne-a prezentat acum soarta femeii ne-a liniştit 
şi eram mulţumiţi la gîndul că am făcut un lucru 
bun. 

După un timp m-am gîndit cu nelinişte la soarta 
lui Fischer şi am întrebat cu timiditate: 

— Oare acest episod va schimba şi viaţa lui 
Fischer? 

— Dacă o va schimba? Bineînţeles. Radical! Dacă 
nu s-ar fi întîlnit cu doamna Brandt ar fi murit anul 
viitor, la vîrsta de treizeci şi patru de ani. Aşa însă, 
va trăi pînă la nouăzeci, şi va avea o viaţă, judecată 
după  calapodul vostru omenesc, prosperă şi 
îndestulată. 

Am simţit o mare bucurie şi mîndrie pentru ce i- 
am făcut lui Fischer şi speram ca şi Satan să ne 
împărtăşească simţămintele. Dar el nu arăta nici un 
semn şi asta ne-a făcut să ne simţim puţin stingheri. 
Am aşteptat să ne spună ceva, dar el n-a făcut-o. Şi 
ca să ne potolim curiozitatea l-am întrebat dacă 
există vreun necaz în norocul lui Fischer. Satan s-a 
gîndit, apoi ne-a spus cu oarecare ezitare: 


— Ei bine, e puţin mai delicat. În toate celelalte 
posibile sorţi... ar fi ajuns în rai. 

Eram înspăimîntaţi. 

— Oh, Satan, de ce asta? 

— Hei, hei, nu fiţi atît de speriaţi! Aţi încercat 
sincer să-i faceţi un bine. Bucuraţi-vă de lucrul 
acesta. 

— Nu ne putem bucura şi nu ne poate linişti 
gîndul că i-am vrut binele. Trebuia să ne spui de la 
început ce facem şi atunci n-am fi acţionat aşa. 

Aceste cuvinte l-au lăsat total indiferent. Pentru 
că el nu a simţit niciodată o durere sau o tristeţe. 
Nu ştia ce sînt. Nu le putea simţi realitatea. Nu 
avea ştiinţă despre ele, decît într-un mod teoretic - 
ca să spunem aşa, mental. Fapt destul de rău, căci 
aceste trăiri şi sentimente nu pot fi percepute 
decît prin experienţă. Ne-am străduit mult ca să-l 
facem să înţeleagă ce lucru îngrozitor a declanşat, 
care ne-a compromis şi pe noi, dar nu părea să dea 
vreo importanţă explicaţiilor noastre. Spunea că nu 
i se pare interesant locul unde va merge Fischer la 
sfîrşit, iar în rai, oricum nu i se va simţi lipsa, căci 
acolo erau destui ca el. 

Am încercat să-l facem să înţeleagă că ocoleşte 
punctul esenţial şi anume: doar Fischer şi nu 
altcineva poate hotări importanţa locului unde va 
merge. Dar efortul nostru a fost zadarnic. Ne-a spus 
că nu-i pasă de Fischer, căci oricum, mai sînt pe 
lume o mulţime de Fischeri! 

Nu şi-a terminat bine vorba cînd l-am văzut pe 
partea cealaltă a drumului pe Fischer. Aducîndu-ne 
aminte de soarta ce-i era hărăzită din cauza 
noastră, am simţit cum ne ia cu leşin. O, şi cum mai 
umbla inconştient de ce s-a întimplat cu el. Se putea 
vedea, din pasul său elastic şi din mişcările iuți, că 
este mulţumit de ceea ce i-a făcut doamnei Brandt. 


112 


Se uita din cînd în cînd peste umăr, aşteptînd parcă 
să vadă ceva. Şi într-adevăr, curind a apărut 
doamna Brandt, în lanţuri, înconjurată de ofiţeri ai 
inchiziţiei. 

O gloată o urma strigind: 

— La moarte cu eretica! Să fie arsă! Să fie arsă! 

Printre ei se aflau vecini şi prieteni din zilele 
bune. Unii 


113 


încercau să o lovească, fără ca ofiţerii să se 
chinuie prea tare să o apere. 

— Satan, te rugăm, opreşte-i! 

El a suflat uşor printre buze, înspre mulţime. 
Oamenii au început să se rostogolească, să se 
clatine, încercînd să apuce cu miinile aerul, 
alergind în toate direcţiile, mînaţi de o durere 
insuportabilă. Cu suflarea lui uşoară le-a zdrobit 
fiecăruia cîte o coastă. 

Nu ne-am putut opri să-l întrebăm dacă prin 
această întîmplare soarta lor s-a schimbat şi ea. 

— În întregime! Unii au cîştigat ani, alţii au 
pierdut. Unii vor profita în diferite feluri de acest 
lucru, dar numai unii. 

Nu l-am mai întrebat dacă i-a mai hărăzit cuiva 
„norocul” nenorocitului de Fischer. Nu mai vroiam 
să ştim nimic. Eram deplin încredinţaţi că Satan 
vrea să ne facă bine, dar am început să ne pierdem 
încrederea în judecata lui. In acelaşi timp, dorinţa 
de a-l ruga să-şi arunce o privire asupra destinelor 
noastre şi a le propune îmbunătăţiri, a început să 
scadă, fiind înlocuită de alte interese. 

O zi, ba chiar două, întregul sat a vuit de birfele 
puse pe seama doamnei Brandt şi despre 
nenorocirea misterioasă ce s-a abătut asupra 
mulţimii. Drept urmare, la proces n-aveai unde 
arunca un ac de cîtă lume era. Judecătorilor le-a 
fost foarte uşor să o condamne, pentru blasfemie, 
cu atît mai mult cu cît ea a repetat acele cuvinte 
îngrozitoare, spunînd că nu le va retrage niciodată. 
Cînd i-au atras atenţia că prin cuvintele ei îşi pune 
viaţa în joc, ea le-a răspuns că n-au decît să i-o ia. 
Nu mai dorea să trăiască. Prefera moartea în locul 
unei asemenea vieţi, iar în locul diavolilor din sat, 
prefera diavoli de meserie. A mai fost acuzată că 
prin vrajă, le-a rupt oamenilor coastele. La 


114 


întrebarea dacă recunoaşte că este vrăjitoare, ea a 
răspuns fioroasă. 

— Nu. Credeţi că dacă aş fi avut asemenea puteri 
s-ar mai fi aflat vreunul dintre voi în viaţă? Ticăloşi 
cu înfăţişare de sfinţi făţarnici! V-aş fi strivit pe toţi! 
Hai, pronunţaţi o dată sentinţa, că sînt obosită de 
prezenţa voastră! 

Aşa că au găsit-o vinovată. Au excomunicat-o, au 
tăiat-o de pe lista raiului, şi-au trimis-o în focurile 
iadului. A fost îmbrăcată într-o pînză grosolană de 
sac şi-a fost predată autorităţilor laice. Dangătul 
solemn al clopotului bisericii, prevestitor de moarte, 
i-a însoţit drumul pînă în piaţa publică. Am văzut-o 
legată de stilp şi cînd s-a ridicat primul firicel de 
fum albastru, faţa ei chinuită s-a liniştit şi ea a spus 
cu blîndeţe, privindu-i pe oamenii din jurul focului: 

— Ne-am jucat împreună, odată de mult, cînd 
eram nişte copii inocenți. Din cauza asta vă iert pe 
toţi. 

Am plecat de-acolo înainte ca flăcările s-o 
mistuie, n-am văzut-o arzînd, dar i-am auzit în 
schimb strigătele, deşi ne băgasem degetele în 
urechi. Cînd strigătele ei au contenit, ştiam că este 
în rai, în ciuda excomunicării ce i se făcuse şi eram 
fericiţi de moartea ei şi nu ne părea rău că noi am 
provocat-o. 

Într-o zi, la puţin timp după această întîmplare, 
Satan apăru din nou. Il aşteptasem tot timpul, căci 
viaţa alături de el era mult mai interesantă. Ni se 
arătă chiar în pădure, în locul unde l-am întîlnit 
pentru prima dată. Fiind copii, vroiam să ne 
distrăm, aşa că l-am rugat să ne dea un spectacol. 

— Foarte bine, spuse el. Vreţi să vedeţi o poveste 
despre progresul rasei umane? Despre dezvoltarea 
acelui produs care se numeşte civilizaţie? 

— Bineînţeles, am răspuns noi. 


115 


Printr-un simplu gînd a schimbat locul unde ne 
aflam şi ne-am pomenit în Grădina Edenului, unde l- 
am văzut rugîndu-se la altarul lui, pe Abel. Apăru şi 
Cain, cu o bită în mină. Părea să nu ne observe, 
fiind gata, gata să mă calce pe picior, dacă nu mi-l 
trăgeam. Vorbea cu fratele său într-o limbă pe care 
nu o cunoşteam. L-am văzut cum devine mînios şi 
încet-încet violent. Ştiind ce urmează, ne-am întors 
spatele de la scena din faţa noastră, ceea ce nu ne-a 
împiedicat să auzim pocnetul loviturilor, ţipetele şi 
gemetelele. Cînd s-a lăsat linişte, ne-am întors şi l- 
am văzut pe Abel zăcînd plin de sînge şi dîndu-şi 
duhul, iar pe Cain stînd în picioare deasupra lui şi 
privindu-l răzbunător, fără pic de căinţă. Scena 
dispăru, fiind urmată de o serie de războaie 
necunoscute, de crime şi masacre. Veni Potopul şi 
am văzut arca lui Noe cum îşi croia drum prin 
valurile înfuriate şi am văzut virfurile munţilor 
falnici  nălucind în depărtare prin  faldurile 
mişcătoare ale ploii. 

— Progresul rasei voastre n-a fost satisfăcător 
pînă acum, zise Satan. O să vă mai dăm totuşi, o 
şansă. 

Scena s-a schimbat şi l-am văzut pe Noe doborit 
de puterile vîntului. Se iviră Sodoma şi Gomora în 
care, după spusele lui Satan, trebuia să „încerci 
mult pentru a descoperi două sau trei persoane 
respectabile”. Urmă Lot şi fiicele sale în peşteră. 
Apoi războaiele evreilor. I-am văzut pe învingători 
masacrindu-şi duşmanii rămaşi în viaţă, împreună 
cu cirezile de vite, lăsate fiind în viaţă numai fetele 
tinere, ce erau împărţite tuturor. 

Au urmat războaiele egiptene, greceşti, romane, 
pămiînturi hidos îmbibate cu sînge. Am văzut cum i- 
au trădat romanii pe cartaginezi şi spectacolul 
îngrozitor al masacrului acelui brav popor. 


116 


L-am văzut pe Caesar invadînd Britania. 

— Nu pentru că acei barbari i-ar fi făcut lui vreun 
rău, ci pentru că le dorea pămîntul şi din pricina 
asta nu s-a sfiit să le aducă „binecuvîntarea 
civilizaţiei” asupra văduvelor şi orfanilor, ne-a 
explicat Satan. 

Am văzut naşterea creştinismului. S-au perindat 
prin faţa noastră virstele Europei şi am văzut 
creştinismul şi civilizaţia mergind mînă în mînă prin 
aceste vîrste. 

— Lăsînd în urmă foamete, moarte, dezolare şi 
alte semne ale „progresului” rasei umane! cum a 
observat Satan. 

Întotdeauna am avut războaie; din ce în ce mai 
multe războaie, în toată Europa, în toată lumea. 
Cîteodată numai în interesul unor familii regale. 
Alteori pentru a zdrobi un popor slab. Dar niciodată 
nu a izbucnit un război din motive curate. Nu există 
un astfel de război în istoria rasei voastre, ne 
explică Satan. Acum că aţi văzut „progresul” de la 
începuturi pînă în prezent, continuă el, şi trebuie să 
recunoaşteţi că e minunat în felul lui, să vedem ce 
vă rezervă viitorul. 

Şi ne arătă masacre şi mai teribile, înfiorătoare 
prin forţa maşinilor de distrugere, războaie mai 
devastatoare decît tot ce văzurăm pînă atunci. 

— Înţelegeţi cum rasa voastră a fost într-un 
„Progres” continuu?! Cain a ucis cu o bită; evreii cu 
pumnale şi săbii; grecii şi romanii au adăugat 
armuri protectoare şi arta rafinată a tacticii 
militare; creştinii au adus puşti şi praf de puşcă. 
Peste cîteva secole se va ajunge la o asemenea 
perfecţiune a omorului, încît oamenii vor trebui să 
recunoască singuri că fără civilizaţie creştină, 
războiul ar fi rămas o simplă joacă de copii pînă la 
sfîrşitul timpului. 


117 


Satan începu să rîdă în hohote. Nici o emoție nu 
trăda acel ris. Işi bătea joc de rasa umană, deşi ştia 
că vorbele lui ne rănesc şi fac să ne roşească 
obrazul de ruşine. Numai un înger se putea purta 
astfel, căci numai pentru un înger suferinţa nu 
înseamnă nimic. Nici măcar nu o cunoaşte, decît din 
auzite. 

De mai multe ori Seppi şi cu mine am încercat - 
cu mult respect - să-l convertim pe Satan la felul 
nostru de-a gîndi. El nu s-a opus şi noi am văzut în 
asta un gest de încurajare. Lucrurile pe care ni le 
spuse încă odată, acum, dovedeau că eforturile 
noastre nu avuseră nici un efect. Şi această 
constatare ne-a făcut trişti. Datorită ei am simţit 
ceea ce un misionar simte cînd îi sînt înşelate truda 
şi credinţa. Ne-am zăgăzuit tristeţea în tăcerea din 
noi, convinşi că n-are rost să ne continuăm planul. 

Satan s-a oprit din rîsul său răutăcios: 

— Este un „progres” remarcabil. In cinci sau şase 
sute de ani, cinci sau şase civilizaţii au răsărit, au 
înflorit şi au devenit minunea lumii, apoi au apus şi 
au dispărut; şi nici una, cu excepţia ultimei, nu a 
fost în stare să inventeze un procedeu mai adecvat 
de a ucide. Toate s-au străduit din răsputeri în 
sensul acesta - a ucide fiind ambiția supremă a 
speciei umane şi o formă de ascensiune spre 
apogeul istoriei ei, dar numai civilizaţia creştină a 
obţinut o izbîndă de care poate fi mîndră. Două sau 
trei secole de-acum încolo se va recunoaşte că cei 
mai competenţi şi înzestrați ucigaşi sînt creştinii. 
Faima lor nu se va cuceri cu credinţa, ci cu puştile. 
Iar păgiînii nu le vor învăţa religia, ci le vor cumpăra 
mijloacele prin care să le ucidă misionarii, ca să 
convertească lumea, la rîndul lor. 

Intre timp, imaginile provocate de Satan se 
derulau din nou în faţa ochilor noştri. Popor după 


118 


popor treceau prin secole într-o procesiune măreaţă 
şi fără sfîrşit. Era o zbatere furioasă şi 
deznădăjduită, o încercare  încrîncenată de-a 
străbate mări de sînge, sub fumul bătăliilor prin 
care noi reuşeam să vedem cîte un steag fluturind 
la lumina roşie a tunurilor. Necontenit răsunau 
armele şi se auzeau vaietele răscolitoare ale 
muribunzilor. 

— La ce duc toate astea?! întrebă Satan, 
chicotind răutăcios. La nimic. Din ele nu ciîştigaţi 
nimic. Întotdeauna vă întoarceţi de unde aţi plecat. 
Milioane de ani stirpea voastră s-a perpetuat pe 
sine monoton, crezind în aceleaşi  prosteşti 
nonsensuri. S-a mişcat - spre ce ţel? Nici o minte nu 
poate ghici! Şi pentru folosul cui? A nimănui, în 
afară de o mînă de monarhi şi uzurpatori care vă 
dispreţuiesc într-atit, că s-ar simţi murdăriţi dacă i- 
aţi atinge şi vă închid uşa în nas dacă le cereţi ceva. 
Pentru cine munciţi ca sclavii, pentru cine luptaţi şi 
muriti, fără să simţiţi ruşine, ci din contră, mîndrie? 
A cui existenţă este o permanentă insultă pentru 
voi, fără ca voi să o spuneţi? Cine sînt milogii care 
trăiesc din pomana voastră şi care se poartă totuşi 
ca nişte binefăcători faţă de nişte cerşetori? Cine 
vorbeşte cu voi ca de la stăpin la sclav? Şi cine 
răspunde în limbajul sclavului către stăpîn? Primul 
om a fost un ipocrit şi un laş. „Calităţile” lui s-au 
păstrat cu sfinţenie în urmaşi. Este fundaţia pe care 
s-a construit civilizaţia. Să ridicăm paharul şi să 
bem pentru această continuă perpetuare! Să bem 
pentru... 

Văzînd pe feţele noastre cît de mult ne răneau 
cuvintele lui, se opri brusc şi încetă să mai 
chicotească. Deveni blind. 

— Nu! Hai mai bine să bem unul în sănătatea 
celuilalt şi să lăsăm civilizaţia să-şi vadă de treabă. 


119 


Vinul care a apărut în mîinile noastre din nimic este 
un vin adevărat şi bun pentru acest toast. După ce 
terminaţi de băut să aruncaţi paharele, căci vom 
gusta apoi un vin ce se află întiia oară pe pămînt. 

L-am ascultat. Am privit în sus, ne-am ridicat 
mîinile şi am prins cupele ce coborau. Erau 
minunate, armonioase, făcute dintr-un material ce 
nu-l mai văzusem pînă atunci. In mişcarea lor 
coboritoare, captînd culorile  încîntătoare ale 
luminii, cupele păreau vii. Aş putea spune că erau 
ca nişte pietre de opal, spălate de valurile mării ce- 
şi aruncă sclipirile de foc. Dar nimic nu se putea 
compara cu vinul ce se afla în ele. L-am băut şi am 
simţit cum ne cuprinde extazul şi o stranie vrajă. 
Era ca şi cum raiul ne-ar fi furat sufletele şi le-ar fi 
păstrat pentru el. Ochii lui Seppi s-au umplut de 
lacrimi şi a început să spună cu evlavie: 

— Vom ajunge şi noi acolo într-o bună zi, şi apoi... 
S-a uitat cu coada ochiului la Satan şi cred că ar fi 
dorit ca Satan să-i răspundă: „Da, veţi ajunge acolo 
într-o bună zi”. Dar Satan n-a răspuns. Asta m-a 
înfiorat, căci eram sigur că auzise; doar nimic din ce 
se vorbea sau se gindea, nu-i putea scăpa. Bietul 
Seppi era dezorientat, nu-şi mai găsea cuvintele. 

Cupele s-au ridicat singure spre cer, din ce în ce 
mai sus; în lumina soarelui păreau trei bucățele de 
gheaţă, care pînă la urmă s-a topit. Mi-a trecut prin 
gînd că era un semn rău şi sufletul mi s-a strîns de 
teamă. Oare voi mai vedea vreodată cupa din care 
am băut acea licoare divină? Dar Seppi? 


120 


CAPITOLUL IX 


Era încîntătoare puterea pe care Satan o avea 
asupra timpului şi distanțelor. De fapt pentru el, 
acestea nici nu existau. El le numea invenţii 
artificiale, omeneşti. De nenumărate ori am 
călătorit cu el în cele mai îndepărtate părţi ale 
globului, rămîneam acolo săptămîni şi luni, însă în 
locul de unde lipseam trecea numai o fracțiune de 
secundă. Se putea dovedi pe ceas! 

Intr-o zi, fiind dezamăgiţi de comisia de anchetă a 
vrăjitoarelor, pentru că acesteia îi era frică să 
acţioneze împotriva astrologului şi a celor din casa 
părintelui Peter, ca de altfel şi-a altora cu excepţia 
celor săraci, sătenii s-au apucat singuri de 
vinătoare. Şi-au început să fugărească o femeie 
cunoscută ca o tămăduitoare prin mijloace 
„diavoleşti”. Adică prin îmbăieri, curăţenie şi hrană 
sănătoasă, în loc să le provoace sîngerări, să le 
pună lipitori, sau să-i înţepe cu tot felul de 
instrumente ale bărbierului-chirurg. Femeia alerga 
pe uliţe, cu mulţimea pe urmele sale. Încerca să se 
adăpostească, dar toate uşile rămîneau închise. Au 
urmărit-o mai mult de o jumătate de ceas şi pînă la 
urmă, extenuată, femeia a căzut şi ei au prins-o. 
Stăteam şi priveam cum au tîrît-o spre un copac, au 
legat-o cu o fringhie, în timp ce ea ţipa şi cerea 
îndurare, cu fetiţa ei alături, care plîngea şi ea, dar 
nu îndrăznea să spună, sau să facă ceva. După o 
judecată sumară au spînzurat-o. Am ridicat o piatră 
de jos şi am aruncat-o în femeie, deşi în inima mea 
îmi părea tare rău; dar toţi aruncau cu pietre, 
fiecare urmărindu-şi vecinul şi dacă n-aş fi făcut la 
fel cu ceilalţi, s-ar fi observat şi abţinerea m-ar fi 
costat scump. 


121 


Satan a izbucnit brusc, în ris. Toţi cei din jur s-au 
întors spre el cu mirare şi deloc încîntaţi. Cele 
petrecute nu puteau, în opinia mulţimii, stîrni rîsul. 
Satan şi-a atras astfel suspiciunea şi mînia asupra 
lui. Fierarul cel solid ceru linişte, apoi, ridicînd 
vocea, a spus: 

— De ce rizi? Răspunde! Şi explică-le oamenilor 
de ce n-ai aruncat cu pietre? 

— Eşti sigur că nu am aruncat? 

— Da. Nu încerca să te ascunzi. Te-am urmărit tot 
timpul. 

— Şi noi, au ţipat alţi doi. 

— Trei martori! zise Satan. Mueller fierarul, 
Klein, ajutorul de măcelar, Pfeiffer, comisionarul 
ţesătorului. Trei mincinoşi ordinari. Mai sînt şi alţii? 

— Nu contează dacă mai sînt şi alţii, înafară de 
noi trei, şi nici nu ne interesează ce părere ai tu 
despre noi. Va trebui să dovedeşti că ai aruncat cu 
pietre, căci altfel, va fi vai şi amar de tine. 

— Aşa e, aşa e, urlă mulţimea, stringîndu-se în 
jurul lui Satan. 

— Şi mai întîi de toate, vei răspunde primei 
întrebări, strigă fierarul măgulit de poziţia de erou 
de ocazie, pe care şi-o cîştigase. De ce ai ris? 

Satan zîmbi şi răspunse politicos. 

— Să vezi trei laşi aruncînd cu pietre într-o 
femeie care este pe moarte, cînd ei înşişi se află atât 
de aproape de moarte, poate stîrni risul, nu-i aşa? 

Mulțimea  superstiţioasă rămase cu respiraţia 
tăiată în faţa acestui răspuns neaşteptat. Fierarul 
însă, bravînd, zise: 

— Aiurea! Ce ştii tu despre asta? 

— Eu? Totul! De profesie sînt ghicitor. V-am citit 
soarta, vouă, celor trei - şi încă cîtorva - în clipa 
cînd aţi ridicat mîinile să aruncaţi cu pietre în 
femeie. Unul dintre voi va muri de miine într-o 


122 


săptămînă; altul, la noapte; iar cel de-al treilea, nu 
mai are de trăit decît cinci minute. Priviţi ceasul din 
turla bisericii. 

Măcelarul şi ţesătorul păreau loviți brusc de o 
boală, dar fierarul îşi luă inima-n dinţi şi zise: 

— Sorocul pentru ultima dintre profeţii se 
apropie. Dacă nu este aşa cum spui, tinere domn, nu 
vei mai trăi o clipă după cele cinci minute. Asta ţi-o 
spun eu! 

Nimeni nu mai scotea un cuvint, toţi priveau 
ceasul într-o linişte mormîntală. După patru minute 
şi jumătate fierarul scoase un țipăt, şi-şi duse mîna 
la inimă, pălind: 

— N-am aer! Nu pot respira! După care s-a 
prăbuşit. 

Mulțimea s-a tras înapoi. Nimeni nu i-a acordat 
nici un ajutor. După cîteva zvircoliri, fierarul a 
murit. Oamenii priveau prostiţi, cînd la Satan, cînd 
la mort, cînd unii la alţii. Buzele li se mişcau, dar 
nici un cuvînt nu putea fi articulat. Această tăcere a 
fost sfişiată de glasul lui Satan: 

— Trei au văzut că nu am aruncat cu pietre. 
Poate că sînt şi alţii. Să vorbească! 

Am simţit cum panica intra în oameni. Nimeni nu 
îndrăznea să-i răspundă. În schimb au început să se 
acuze unul pe celălalt: 

— Şi tu ai spus că el n-a aruncat! 

— Este o minciună şi-am să te fac să-ţi înghiţi 
cuvintele! 

Într-o clipă cearta s-a transformat într-o mare 
învălmăşeală. Oamenii au început să se bată, să se 
înjure, să-şi spargă capetele. Deasupra lor, atîrna 
indiferentă, biata femeie spînzurată, cu necazurile 
uitate, cu sufletul împăcat. 

Am plecat de acolo. Nu pot spune că mă găseam 
în apele mele. În timp ce mergeam, îmi vorbeam 


123 


mie însumi. Satan le-a spus că ridea de ei, dar nu 
era adevărat - ridea de mine. Gîndul meu l-a făcut 
să izbucnească în ris. 

— Da, am ris într-adevăr de tine, a recunoscut 
Satan. Şi-am făcut-o pentru că numai de teama la ce 
vor spune oamenii despre tine, ai aruncat cu pietre 
în femeie, deşi inima ta se revolta. Dar, rideam şi de 
ei. 

— De ce? 

— Cazul lor este şi al tău. 

— Cum? 

— Acolo se aflau şaizeci şi opt de oameni, dar 
şaizeci şi doi dintre ei au simţit ceea ce ai simţit şi 
tu. 

— Satan! A 

— Da, da, aşa e. Îţi cunosc specia. Este o biată 
turmă de oi, guvernaţă de minoritate, niciodată de 
majoritate. Ştiu sigur că nouăzeci şi nouă de oameni 
dintr-o sută erau din toată inima împotriva uciderii 
vrăjitoarelor, atunci cînd această prostie a fost 
agitată pentru prima oară de o mînă de credincioşi 
fanatici. Chiar şi astăzi, după mult timp de la acest 
început penibil, numai un singur om din douăzeci 
crede cu adevărat în vînătoarea de vrăjitoare, deşi 
aparent toată lumea urăşte vrăjitoarele şi le doreşte 
ucise. Dar va veni o zi cînd altă mînă de oameni - 
sau poate numai unul singur - se va ridica împotriva 
acestui lucru şi într-o săptămînă, întreaga turmă îl 
va urma şi vînătoarea de vrăjitoare va înceta. 

Monarhiile,  aristocraţiile, religiile, toate se 
bazează pe marele defect al rasei voastre: dorinţa 
individului de a-şi distruge vecinul, dorinţa de 
confort şi dorinţa de a fi cel mai bine văzut. Aceste 
instituţii sînt veşnice şi veşnic vor înflori, 
exploatîndu-vă,  jignindu-vă,  deranjindu-vă, căci 
întotdeauna aţi fost şi veţi rămîne sclavi al 


124 


minorităţii. Nu există şi nu a existat niciodată pe 
acest pămînt o ţară unde majoritatea să fie loială în 
adîncul sufletului, acestor instituţii. 

Nu mi-a plăcut deloc să-l aud numindu-ne turmă 
de oi şi i-am spus că nu cred. 

— Şi totuşi este adevărat, mieluşelule. Priveşte-ţi 
puţin semenii cum se comportă în timpul 
războaielor. Ce turmă ridicolă! 

— În războaie? Cum adică? 

— Nu a existat niciodată un război just, onorabil, 
din partea instigatorilor. Pot vedea peste milioane 
de ani, cum această regulă nu se va schimba 
niciodată. O mînă de oameni va dori război. 
Mulțimea îngrijorată va obiecta la început. Apoi cu 
toţii vor scoate strigătul de război şi vor acoperi de 
ruşine pe cei cîţiva curajoşi oneşti, care vor încerca 
să se opună şi-i vor obliga să-şi ţină gura închisă. 
Vor urma oamenii politici care vor inventa minciuni 
ieftine, acuzîndu-i pe cei atacați, şi fiecare om va fi 
mulţumit de aceste droguri pentru conştiinţă. Vor fi 
cu toţii convinşi că războiul este just şi îi vor 
mulţumi lui Dumnezeu că - graţie procesului 
grotesc şi amăgitor la care şi-au supus simţirea şi 
cugetul - au somnul liniştit. 


125 


CAPITOLUL X 


Au trecut multe zile, fără ca Satan să-şi mai facă 
apariţia. Totul era neinteresant în lipsa lui. Singurul 
eveniment a fost apariţia astrologului, întors din 
călătoria sa pe lună. Acesta, pe cînd trecea de-a 
lungul satului şi brava împotriva opiniei publice, 
mai primea pe ascuns cîte-o piatră în spate, de la 
vreun vînător de vrăjitoare. 

Lui Marget i-a scăzut interesul pentru Satan şi i-a 
crescut din nou simpatia pentru Wilhelm, faţă de 
care şi-a reînnoit rugămintea de a-i apăra unchiul în 
apropiatul proces. Wilhelm s-a pus pe treabă serios, 
dar cu puţine speranţe de cîştig. 

„Of, dacă Satan ar fi aici!” era gindul ce nu mă 
mai părăsea. El este singurul în stare să inventeze 
ceva pentru cîştigul cauzei părintelui Peter. 

Dar zilele treceau şi el nu apărea. Desigur nu mă 
îndoiam că părintele Peter va cîştiga şi va fi fericit 
pină la sfîrşitul zilelor, căci aşa îmi dăduse Satan 
asigurări. Dar m-aş fi simţit mult mai liniştit, dacă 
Satan ar fi fost de faţă şi mi-ar fi spus cum va fi 
cîştigat procesul. 

În sfîrşit, veni şi ziua hotărîtă pentru proces. 
Foarte mulţi oameni erau în sală, unii veniţi chiar 
de departe. Da. Toată lumea era acolo, cu excepţia 
acuzatului. Era prea slăbit ca să poată fi adus. 
Marget, însă, era acolo. Venise cu întreaga ei 
speranţă că se va face dreptate. De asemeni, pe 
masa judecătorului, se aflau şi monezile în cauză. 
Astrologul se afla în boxa martorilor, îmbrăcat cu 
hainele cele mai bune. 

— Susţineţi în continuare că aceşti bani vă 
aparţin? 

— Da. 


126 


— Cum au ajuns la dumneavoastră? 

— l-am găsit pe drum, în timp ce mă întorceam 
dintr-o călătorie. 

— Cînd? 

— În urmă cu mai bine de doi ani. 

— Ce aţi făcut cu ei? 

— l-am adus acasă şi i-am ascuns într-un loc 
secret în observatorul meu, intenţionind să caut 
păgubaşul. 

— V-aţi străduit să-l găsiţi? 

— Am făcut nenumărate cercetări de-a lungul 
cîtorva luni, dar nu am ajuns la nici un rezultat. 

— Şi apoi? 

— Am considerat că nu mai este nevoie să fac alte 
cercetări şi am hotărît să folosesc banii pentru 
orfelinat; îndeosebi pentru repararea  aripei 
deteriorate dinspre mănăstirea de maici. Aşa că i- 
am luat din locul unde-i ascunsesem, i-am numărat 
să văd dacă lipseşte ceva, apoi... 

— De ce v-aţi oprit? Continuati. 

— Îmi pare rău să spun asta, dar tocmai 
terminasem de numărat şi de aşezat banii la locul 
lor cînd, întorcîndu-mă, l-am văzut pe părintele 
Peter, care stătea în spatele meu şi mă privea. 

S-au auzit cîteva murmure în sală. 

— Nu miroase a bine! ziceau unii. 

— Ah, ce mare mincinos! replicau alţii. 

Apoi judecătorul continuă. 

— Lucrul ăsta v-a făcut să vă simţiţi în nesiguranţă 
şi să vă temeţi de soarta banilor? 

— Nu. Nu m-am gindit la nimic rău, atunci. Mai 
ales că părintele Peter venea de multe ori neanunţat 
la mine ca să-mi ceară mici ajutoare. 

Marget se făcu roşie de indignare la auzul unei 
asemenea minciuni. Ea ştia prea bine ce părere are 
unchiul ei despre acest farsor şi de-abia se putea 


127 


abţine să nu spună cu voce tare. 

Judecătorul: 

— Continuati. 

— În cele din urmă m-am temut să investesc banii 
şi am crezut că e mai înțelept să aştept încă un an, 
timp în care să-mi continui investigațiile. Cînd am 
auzit de norocul părintelui Peter, nu m-am gîndit la 
nimic rău. Nici chiar atunci cînd, după o zi sau 
două, am descoperit lipsa banilor. Totuşi, trei 
lucruri legate de banii aflați de părintele Peter m-au 
izbit, fiind într-o coincidenţă mult prea ciudată, cu 
dispariția banilor mei. 

— Vă rugăm să le numiți. 

— Părintele Peter şi-a găsit banii pe o potecă. Eu 
i-am găsit pe ai mei pe drum. Banii găsiţi de el erau 
formaţi numai din ducați de aur. Ai mei, la fel. 
Părintele Peter a găsit o mie o sută şapte ducați. 
Eu, exact la fel. 

Cu aceste cuvinte şi-a încheiat mărturia, care 
desigur impresionase vizibil curtea. 

Wilhelm Meidling i-a pus cîteva întrebări, după 
care ne-a chemat pe noi să spunem ce ştim. 
Povestea noastră a stîrnit hohote de ris. Ne 
simţeam tare rău din cauza asta, dar şi din cauză că 
Wilhelm îşi pierduse speranţa, iar decepţia lui se 
vedea. 

Sărmanul băiat! Făcuse tot ce-i stătuse în 
putinţă! Simpatia ce-o stîrnise pentru sine nu se 
revărsa însă şi asupra clientului său. Părea greu 
pentru curte şi oameni să creadă povestea 
astrologului, luînd în considerare şi caracterul său. 
Dar povestea părintelui Peter era de-a dreptul 
imposibil de crezut. 

Seppi şi cu mine eram deja la capătul răbdării 
cînd avocatul astrologului propuse, în bătaie de joc, 
să nu mai fim deranjaţi cu alte întrebări. Povestea 


128 


noastră era prea delicată, susţinea el, iar noi sîntem 
prea importanţi ca să ne sicăie. Chicotelile sălii le- 
am simţit aşa cum simţi sarea pe o rană deschisă. 
Apoi avocatul ţinu un mic discurs sarcastic în care 
luă atît de tare în bătaie de joc povestea noastră, 
numind-o imposibilă, prostească şi copilărească, 
încît zimbetele celor din sală s-au transformat în 
hohote de ris. Marget nu mai putu să îndure şi în 
cele din urmă izbucni în plîns. 

În acel moment am simţit o stranie înfiorare. 
Satan stătea alături de Wilhelm! Doamne şi ce mare 
diferenţă între ei: Satan atit de încrezător, cu o 
privire strălucind de inteligenţă, pe cînd Wilhelm 
arăta şters şi deprimat. 

Seppi şi cu mine am simţit deodată cum temerile 
noastre dispar. Ne gindeam că dacă el ar depune 
mărturie, i-ar convinge pe toţi că negrul este alb şi 
albul negru, sau orice altă culoare ar fi dorit. Am 
privit în jur să vedem ce impresie face asupra 
oamenilor această apariţie, dar nimeni nu părea să-l 
fi observat. Atunci am înţeles: pentru ei Satan era 
invizibil. 

În timp ce avocatul îşi rostea ultimele cuvinte, 
Satan a prins să se topească încet în înfăţişarea lui 
Wilhelm. Şi ce mai schimbare 


129 


ne-a fost dat să vedem, cînd spiritul lui a început 
să privească prin ochii lui Wilhelm. 

Avocatul şi-a terminat pledoaria cu demnitate. A 
arătat spre bani şi a spus: 

— Dragostea pentru ei este rădăcina tuturor 
relelor. Ei nasc minciuna din vremuri străvechi, iar 
acum recent sînt pătaţi de ruşinea propriei lor 
victorii: dezonorarea unui slujitor al domnului şi a 
celor doi tineri care au încercat să-l ajute. Dacă ar 
putea să vorbească, aceşti bani ar mărturisi că din 
toate cuceririle lor, aceasta este cea mai importantă 
şi mai patetică. 

S-a aşezat. 

Wilhelm s-a ridicat şi-a spus: 

— Din mărturia acuzatorului am reţinut că banii 
au fost găsiţi de clientul său, în urmă cu doi ani. 
Domnule, dacă greşesc, vă rog să mă corectaţi. 

Astrologul încuviinţă din cap că cele afirmate sînt 
exacte. 

— Şi am mai înţeles, domnule avocat, că banii nu 
au dispărut de la clientul dumneavoastră la o 
anumită dată, în ultima lună a anului trecut. Ei bine, 
aşa stind lucrurile, pot să dovedesc că nu aceştia 
sînt banii furaţi şi că ei nu îi aparţin astrologului. 

— Nu, nu, este împotriva procedurii. Dacă aveaţi 
un astfel de martor trebuia să-l fi chemat înainte 
aici, să depună mărturie... Zicînd asta, judecătorul 
principal s-a întors să se consulte cu ceilalţi 
judecători. In acelaşi timp, avocatul acuzării 
protesta vehement împotriva  audierii de noi 
martori. 

Judecătorii, însă, au fost de acord cu cererea lui 
Wilhelm. 

Wilhelm, foarte calm, începu să vorbească: 

— Nu este vorba de un martor nou. Martorul este 
aici şi în parte a fost cercetat. Mă refer la monezi. 


130 


— La monezi? Ce poate spune o monedă? 

— Poate vorbi şi poate dovedi că nu i-a aparţinut 
astrologului. Dacă veţi citi pe ea data apariţiei, vă 
veţi da seama că nici nu era fabricată în decembrie 
anul trecut. 

Şi aşa era! Ce mai rumoare printre judecători, în 
timp ce împreună cu avocatul examinau monezile. 


131 


Publicul era plin de admiraţie faţă de Wilhelm, 
pentru perspicacitatea ce-o dovedise în 
descoperirea unui argument imbatabil. 

Liniştea a fost restaurată şi tribunalul s-a 
pronunţat: 

— Toate monezile, înafară de patru, sînt din acest 
an. Tribunalul este sincer mîhnit şi îşi exprimă 
regretul că un om nevinovat, printr-o greşeală 
inadmisibilă, a suferit pe nedrept detenţia şi 
umilinţa. Declarăm cazul încheiat. 

Curtea s-a ridicat şi majoritatea oamenilor din 
audienţă au venit în faţă, să-i stringă mîinile lui 
Marget, să o felicite, să dea mîna cu Wilhelm şi să îl 
îmbrăţişeze. 

Satan a ieşit încet afară din Wilhelm, dar a rămas 
pe loc, privind în jur cu interes, la oamenii ce 
treceau prin el fără să-şi dea seama. 

Wilhelm nu putea să-şi explice cum i-a venit ideea 
cu data de pe monezi în ultimul moment şi nu mai 
devreme; el spunea c-a simţit asupra lui, dintr- 
odată, o inspiraţie şi c-a spus-o fără nici o ezitare, 
deşi el nu examinase monezile, fiind totuşi convins 
că susţinea adevărul. 

li făcea cinste această mărturisire. Un altul ar fi 
spus, desigur, că avusese ideeaa dinainte pregătită 
şi-a aşteptat pînă în ultimul moment doar ca să 
producă o răsturnare spectaculoasă a procesului. 

Astrologul a părăsit sala, murmurînd nemulţumit, 
iar Solomon Isaacs s-a grăbit să-şi ia banii şi să 
plece cu ei. 

A dispărut şi Satan. Eram convins că s-a dus la 
închisoare să îi spună prizonierului, noutăţile; şi 
aveam dreptate. 

Marget, împreună cu noi a alergat într-un suflet 
spre închisoare. Dar Satan fusese deja acolo. El a 
apărut în faţa acelui bătrîn, exclamînd: 


132 


— Curtea a pronunţat sentinţa. Eşti încriminat 
pentru hoţie pe totdeauna! 

Şocul i-a zdruncinat bătrinului preot, minţile. 
Cînd am ajuns noi, zece minute mai tîrziu, acesta 
umbla în sus şi în jos cu paşi marţiali, dădea diferite 
ordine, nu mai ştiu cărui contabil sau şef de 
închisoare numindu-şi supuşii: mare şambelan, 
prinţul cutare 


133 


sau prinţul cutare, amiralul flotei, mareşalul 
armatelor de uscat; era fericit ca o pasăre; se 
credea împăratul. 

Marget s-a aruncat plîngînd la pieptul lui, iar noi, 
la rîndul nostru, ne simţeam inimile zdrobite de 
durere. 

A recunoscut-o pe Marget, dar nu înţelegea de ce 
plînge. A mîngiiat-o cu drag pe creştet: 

— Nu trebuie să plingi, draga mea, gîndeşte-te 
sînt martori de faţă. Nu este cuviincios pentru o 
prinţesă. Spune-mi necazul tău şi va fi rezolvat. Nu 
există ceva ce împăratul să nu poată face. 

A privit în jur şi-a zărit-o pe Ursula cu ochii în 
lacrimi. 

— Şi cu tine ce se întimplă? 

Printre sughiţuri ea a încercat să-i explice că este 
distrusă să-l vadă „astfel”. 

El a reflectat o vreme, apoi a murmurat ca pentru 
sine: 

— Numai bătrîna ducesă de Dowager mai fornăie 
aşa şi nu poţi înţelege nimic din ce spune. 

Privirile i-au căzut asupra lui Wilhelm: 

— Oh, prinţul Indiei! Sînt convins că prinţesa 
moştenitoare este mihnită din cauza ta. Lacrimile ei 
trebuie să se usuce. Nu voi mai sta în calea fericirii 
voastre. Prinţul trebuie să împartă tronul cu tine, 
iar tu, la rîndul tău, îl vei moşteni pe-al meu. Ei, 
micuță, eşti mulţumită? Acum poţi zimbi, nu-i aşa? 
A mîngiiat-o şi a sărutat-o pe Marget, iar nouă ne-a 
dăruit nenumărate regate, ţinuturi, aur şi alte 
asemenea daruri regeşti. 

Am fost obligaţi să părăsim închisoarea împreună 
cu el. Păşea pe drum ca un împărat. Mulțimea, 
văzînd cît de mult îşi doreşte să fie aclamat, spre 
hazul ei, i-a făcut pe plac. El, la rîndul lui, răs- 
pundea cu gesturi condescendente şi zîimbete 


134 


graţioase, iar din cînd în cînd ridica mîna: 

— Dumnezeu să te binecuvînteze, popor al meu! 

Ceva mai dureros şi mai înduioşător nu văzusem 
pînă atunci. Marget şi Ursula au plins tot drumul. 

În drum spre casa mea l-am întîlnit pe Satan şi i- 
am reproşat că m-a minţit. Nu s-a supărat şi mi-a 
răspuns simplu: 

— Greşeşti! Am spus numai adevărul. Am promis 
că va fi fericit pînă la sfîrşitul zilelor, şi va fi. El se 
crede cu adevărat împăratul, şi mîndria şi fericirea 
lui vor dura pînă la capăt. El este acum şi va rămîne 
singurul om pe deplin fericit din acest regat. 

— Dar felul în care ai făcut-o, Satan, felul?! Nu o 
puteai face fără să-l lipseşti de rațiune? 

Era greu să-l iriţi pe Satan, dar cred că vorbele 
mele au reuşit. 

— Nătărăule! Eşti atît de ignorant, încît să nu fi 
observat pînă acum că sănătatea mintală şi fericirea 
reprezintă o combinaţie imposibilă? Nici un om 
normal la cap nu poate fi fericit. Pentru ei viaţa este 
o spaimă continuă. Numai nebunii pot fi fericiţi. Şi 
nici ăştia toţi. Fericiţi sînt numai cei care se cred 
regi sau dumnezeii, ceilalţi sînt la fel de nefericiţi ca 
şi cei sănătoşi la minte. I-am luat acestui om, Peter, 
ceea ce rasa voastră numeşte Minte, şi i-am în- 
locuit-o cu o ficţiune, argintindu-i astfel viaţa. Ai 
văzut rezultatul. Şi mai şi critici! Am spus că-l voi 
face fericit pentru totdeauna şi m-am ţinut de 
cuvînt. L-am făcut fericit în singurul mod în care 
poate fi fericit un muritor. Şi nu eşti mulţumit. Mi 
se pare că această rasă este foarte greu de 
mulţumit. 

Asta era, înţelegeţi? Se pare că Satan nu ştia alt 
mod de a face bine unei persoane, decît omorînd-o, 
sau luîndu-i minţile! 

Mi-am cerut scuze, aşa cum am putut, dar 


135 


înlăuntrul meu, la vremea aceea, nu dădeam prea 
multe parale pe felul său de-a face un om fericit. 

Curînd am pornit împreună cu Satan într-o 
călătorie în India. Ne-am oprit într-o mică cetate şi 
priveam un scamator care îşi făcea jocul în faţa 
băştinaşilor. Trucurile lui erau minunate, dar eu 
ştiam că Satan îl putea întrece, aşa că l-am rugat să 
o facă. El a acceptat. S-a transformat într-un indian 
cu turban şi sari, oferindu-mi posibilitatea - 
bineînţeles printr-o vrajă - de a înţelege limba în 
care vorbea. 

Scamatorul a arătat oamenilor o sămînţă pe care 
a îngropat-o într-un vas cu pămînt. Apoi a acoperit 
vasul cu o cîrpă neagră. În zece minute, cîrpa, 
împinsă de ceva din interiorul vasului, s-a ridicat la 
jumătate de metru înălţime, iar cînd a fost dată la o 
parte, a apărut un mic copac, cu frunze şi fructe. 
Am fost serviţi cu acele fructe. Erau într-adevăr 
foarte bune. Satan însă a întrerupt degustatul 
fructelor, zicînd: 

— De ce ai acoperit vasul? Oare nu poţi face 
copacul să crească la lumina zilei? 

— Nu, spuse scamatorul. Nimeni nu poate să facă 
asta. 

— Hm, eşti un biet începător şi nu îţi cunoşti 
meseria. Dă-mi sămînţa! Am să-ţi arăt că se poate. 

A luat sămînţa, după care a întrebat: 

— Ce să fac să răsară din ea? 

— Este o sămînţă de cireş. Cu siguranţă va răsări 
numai un cireş. 

— A, nu, nu ai dreptate. Orice novice poate face 
asta. N-ar fi mai bine să fac să răsară un portocal 
din ea? 

— Ba da, spuse scamatorul, şi-a început să ridă. 

— Şi să-l fac să rodească şi alte fructe înafară de 
portocale? 


136 


— Dacă Dumnezeu vrea!... Şi toţi au izbucnit în 
TIS. 

Satan a pus sămînţa în pămînt, după care a spus: 

— Rodeşte! 

Din pămînt a ţişnit un firicel de iarbă care a 
început să crească, să crească atît de repede, încît 
în cinci minute s-a transformat într-un pom mare, 
umbrindu-ne. 

Un murmur de mirare s-a stirnit în rîndul 
oamenilor, în timp ce priveau minunea: crengile 
erau încărcate cu fructe de toate soiurile: portocale, 
pere, banane, piersici, cireşe, prune, şi altele, şi 
altele... 

Au fost aduse coşuri şi oamenii au început să 
culeagă fructele. Apoi oamenii s-au strîns în jurul lui 
Satan, au îngenuncheat şi în timp ce-i sărutau mîna 
îl numeau regele scamatorilor. 

Vestea s-a răspîndit repede prin cetate şi toţi 
veneau în fugă să vadă minunea - fără să uite, însă, 
a aduce şi coşuri cu ei. 

Pomul făcea faţă destul de bine cerinţelor, pe 
măsură ce i se culegeau fructele, scotea altele. Au 
fost încărcate sute de coşuri, însă fructele nu se mai 
terminau. 

În cele din urmă, un individ îmbrăcat în alb a 
început să ţipe cu mînie: 

— La o parte! Faceţi loc, cîinilor! Pomul se află pe 
pămîntul meu şi este proprietatea mea. 

Oamenii au pus jos coşurile şi s-au retras cu 
umilinţă. Satan a făcut o plecăciune în faţa 
individului şi cu foarte mult respect, a spus: 

— Vă rog să-i lăsaţi să se bucure pentru o oră. 
Doar atît. O oră, nu mai mult. După aceea le puteţi 
interzice. Şi veţi avea atitea fructe, dumneavoastră 
şi întregul ţinut, încît nu le veţi putea consuma într- 
un an. 


137 


Asta l-a făcut pe străin să devină foarte furios şi a 
început iarăşi să tipe: 

— Cine eşti tu, măi vagabondule, să le spui 
oamenilor ce am şi ce nu am voie să fac? Şi l-a lovit 
pe Satan cu bastonul - gafă urmată din păcate de-o 
alta: de un picior în fund. 

În acea clipă, fructele s-au uscat şi frunzele au 
căzut. 

Străinul a rămas înmărmurit, în timp ce Satan îi 
spuse: 

— Ai mare grijă de acest pom, căci sănătatea lui 
şi a ta sînt una de-acum înainte. Nu va mai da rod, 
decît dacă îl vei îngriji bine. Atunci va trăi şi vei trăi 
şi tu. Va trebui să-l uzi la rădăcină din oră în oră în 
fiecare noapte şi numai tu va trebui să faci lucrul 
acesta. Nu vei avea voie să pui pe altcineva la 
treaba asta şi nici s-o faci ziua, căci nu va avea 
efect. Dacă într-o noapte vei sări peste o singură 
oră, pomul va muri, şi tu de asemeni. Nu mai ai voie 
să părăseşti acest loc, căci nu-ţi vei putea duce 
datoria la bun sfîrşit. Nu te angaja la nimic care să 
te cheme în altă parte, pentru că nu vei putea-o 
scoate la capăt. Şi mai ales te sfătuiesc să nu 
închiriezi sau vinzi acest loc. 

In timp ce străinul stătea uluit şi se uita ca 
prostul la Satan, noi ne-am făcut nevăzuţi şi ne-am 
trezit în Ceylon. Aici am reflectat o clipă la cele 
întîmplate şi am spus: 

— Satan, i-ai hărăzit o viaţă tare grea. 

— Da, cred că ai dreptate. Amicul nostru nu va 
mai avea parte de odihnă! 

Aşa am zburat împreună din loc în loc, făcînd 
înconjorul întregii lumi. Satan mi-a arătat sute de 
minunătăţi, cele mai multe din păcate reflectind 
într-un fel sau altul slăbiciunea şi trivialitatea 
seminţei noastre. Asistam aproape în fiecare zi la 


138 


asemenea lucruri şi eram convins că Satan nu le 
făcea din răutate, ci doar din 


139 


amuzament şi dintr-un interes ce ar putea fi 
comparat cu cel al unui naturalist care studiază un 
insectar. 


140 


CAPITOLUL XI 


De-a lungul unui an întreg Satan şi-a continuat 
vizitele, dar în cele din urmă ele au început să se 
rărească, iar apoi, un timp îndelungat, n-a mai venit 
deloc. 

Asta m-a făcut să mă simt singur şi foarte trist. 
Mă gîndeam că îşi pierduse interesul faţă de lumea 
noastră măruntă. În sfîrşit, într-o zi cînd a apărut 
am fost atit de fericit, dar din păcate pentru foarte 
scurt timp. Venise să-şi ia rămas bun, chiar el mi-a 
spus-o. Era despărţirea definitivă. Avea de făcut 
cercetări şi în alte puncte ale universului, aşa cum 
spunea el, cercetări care-l vor ţine ocupat o vreme 
destul de îndelungată. Atît de îndelungată, încît eu 
nu voi fi în stare să-i aştept reîntoarcerea. 

— Pleci şi nu te vei mai întoarce niciodată? 

— Da. Ne-am simţit bine împreună. Dar acum 
trebuie să plec şi niciodată nu ne vom mai revedea. 

— În această viaţă, Satan, dar în cealaltă? În 
cealaltă ne vom întîlni cu siguranţă. 

Incet, abia şoptit, Satan mi-a spus: 

— Nu există! 

Un soi de furtună mi-a tulburat sufletul la auzul 
acestor vorbe incredibile. Dar el a continuat: 

— Theodor, nu ai bănuit asta niciodată? 

— Nu, cum puteam? Dar dacă este adevărat... 

— Este. 

— Dar... dar... am văzut-o de-adevăratelea... aşa 
că... 
— A fost o impresie. Nu există de-adevăratelea. 
Simţeam că nu mai pot să respir: 

— O impresie? O impre... 
— Viaţa însăşi este doar o iluzie, un vis. 
Era electrizant. Dumnezeule! Mă gîndisem la 


141 


acest lucru de nenumărate ori înainte. 

— Nimic nu există - totul este un vis. Dumnezeu, 
om, lumea, soarele, luna, răceala stelelor; vis - totul 
este vis. Nu există. Existenţa nimicului salvează 
goliciunea spaţiului şi pe tine. 

— Pe mine? 

— Iar tu nu eşti tu. Nu ai trup, nu ai sînge, nu ai 
oase, eşti doar un gînd. Eu însumi nu exist. Nu sînt 
decît un vis, visul tău, creaţia imaginaţiei tale. In 
clipa cînd vei realiza acest lucru, mă vei şterge din 
gîndurile tale şi eu mă voi topi în neant, în neantul 
de unde m-ai adus... Simt cum mă topesc, cum mă 
pierd. În scurt timp vei fi singur în acest spaţiu. 
Fără prieteni, pentru totdeauna. Dar eu, bietul tău 
servitor, te-am scăpat de tine însuţi, făcindu-te 
liber. Visează alte vise şi visează-le mai bine. 

Înţelegi acum că toate aceste lucruri sînt posibile 
doar în vis? Înţelegi că sînt simple nebunii, creaţii 
stranii ale imaginaţiei, frisoane ale minţii lipsite de 
luciditate, într-un cuvînt, un vis - şi tu, făuritorul 
lui? Este o adevărată vrajă care am făcut-o pentru 
tine. Nu există Dumnezeu. Nu există Univers. Nu 
există Rasă Umană. Nu există Rai. Nu există Iad. 
Totul este un vis grotesc şi nebunesc. Nimic nu 
există înafară de tine. Iar tu nu eşti decît un gind - 
un gînd vagabond, lipsit de importanţă, de casă, 
părăsit de eternitatea pustie. 

S-a destrămat, lăsîndu-mă palid şi mut, căci ştiam 
şi realizam că tot ce-a spus este adevărat. 


142 


Preţ 52 lei 


ISBN 973-95510-0-9 


143 


144