John Fowles — Omida

John Fowles 
Omida 


Traducere şi note 
de Veronica Focşeneanu 


Polirom 


2009 


John Fowles s-a născut în 1926, la Leigh-on-Sea. 
După ce a urmat cursurile Universităţii din 
Edinburgh, în 1950 a obţinut o diplomă în literaturile 
franceză şi germană la Oxford, unde i-a descoperit pe 
existenţialiştii francezi şi pe promotorii Noului Roman. 
A predat literatură franceză la New College, Oxford, a 
fost profesor de limba şi literatura engleză la 
Universitatea din Poitiers, apoi la Colegiul Anargyrios 
de pe insula grecească Spetsai (experienţă evocată în 
Magicianul ), pentru ca între 1954 şi 1963 să predea 
engleza la Colegiul St. Godric din Londra. A dobândit 
recunoaşterea internațională odată cu apariția 
primului său roman, Colecţionarul (1963), care a avut 
un mare succes la public şi a primit de îndată şi 
elogiile criticii, Fowles fiind considerat un scriitor cu o 
forţă imaginativă şi inovatoare excepţională, reputaţie 
pe care i-au confirmat-o următoarele romane: 
Magicianul (1965; ediţie revizuită în 1977), Iubita 
locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), 
Mantisa (1982), Omida (1985), Găuri de vierme 
(1998). Ecranizarea romanului Iubita locotenentului 
francez, cu un scenariu realizat de Harold Pinter 
(dramaturg şi laureat al premiului Nobel), a fost 
nominalizată la premiile Academiei Americane de 
Film, apoi la premiile Oscar şi a obţinut trei premii 
BAFTA şi un Glob de Aur. Scriitor prolific, Fowles a 
publicat şi eseuri (Aristocraţii, 1964), nuvele (Turnul 
de abanos, 1974), poezii, traduceri, prefețe, cronici 
literare şi comentarii la albume de artă fotografică. În 
2004 îi apare primul volum al jurnalelor intime, urmat 
în 2006 de volumul al doilea. In seria de autor „John 
Fowles“ a Editurii Polirom au mai apărut Copacul 
(2007), Colecţionarul (2002, 2007), Magicianul (2002, 
2007), Iubita locotenentului francez (2002, 2008) şi 
Daniel Martin (2004, 2009). Romanul Omida (1985) 


demonstrează, o dată în plus, virtuozitatea narativă a 
lui Fowles, pasiunea sa pentru istorie, ocultism şi 
ştiinţele naturii, dar şi preocuparea pentru tot ceea ce 
ţine de iluzie şi mister. Descriind evoluţia unei secte 
din secolul al XVI-lea, însă cu permanente trimiteri la 
lumea contemporană, cartea lui Fowles este o 
metaforă complexă a ambiguităţii şi ambivalenţei, 
pornind chiar de la titlu. După cum explică însuşi 
autorul, termenul englezesc maggot („omidă“) avea 
odinioară şi sensul de „toană, capriciu“, fiind, de 
asemenea, utilizat pentru a desemna melodiile unor 
dansuri care nu aveau o denumire proprie. Nici 
biografie, nici istorie, nici pe de-a întregul ficţiune 
sau, mai curând, câte ceva din toate acestea, romanul 
Omida reţine şi amplifică semnificaţia multiplă a 
cuvântului-titlu. 


Prolog 


OMIDA este stadiul larvar al unei creaturi 
înaripate; la fel este şi textul scris, sau cel puţin aşa 
speră autorul. Însă un sens mai vechi al cuvântului 
englezesc, astăzi rar folosit, este acela de toană sau 
capriciu. Prin extensie a fost întrebuințat uneori, pe la 
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al 
XVIII-lea, când se vorbea despre melodii sau cântece 
pe care se executau dansuri şi care de fapt nu purtau 
nici o denumire specială... omida domnului Beveridge, 
omida lordului Byron, omida tâmplarilor şi aşa mai 
departe. Această omidă literară a fost scrisă aproape 
din acelaşi motiv pentru care s-au scris şi cele 
muzicale, vechi, din perioada în care ea este plasată: 
şi anume, dintr-o obsesie a temei. Câţiva ani la rând, 
înainte de a scrie cartea, în minte îmi apărea din 
senin, aparent fără nici un motiv, un grup de călători 
cu chipuri nedesluşite care se deplasau spre un 
anumit eveniment. Aparţineau, fără îndoială, unor 
vremuri îndepărtate deoarece erau călare, iar peisajul 
era pustiu; însă dincolo de această imagine foarte 
primitivă, nimic. Nu ştiu de unde veneau sau de ce se 
încăpăţânau să-mi răsară din subconştient. Călăreţii 
nu ajungeau la nici o destinaţie. Călăreau pur şi 
simplu la orizont, ca o succesiune de cadre de pe 
filmul unui aparat de proiecţie; sau ca un singur vers, 
ultima rămăşiţă a unui mit dispărut. 

Şi cu toate acestea, într-o zi, unul dintre călăreţi a 
prins chip. Cumpărasem întâmplător portretul în 
creion şi acuarelă al unei tinere. Nu avea semnătura 
pictorului, însă într-un colţ se găsea o însemnare cu 
cerneală care, pare-se, spunea în italiană - 76 iulie 
1683. Datarea precisă m-a mulţumit la început la fel 
de mult ca şi desenul în sine, care de fapt nu are nimic 


deosebit; totuşi ceva din chipul prelung al tinerei 
demult dispărute, ceva din ochii ei, acea prezenţă vie 
inexplicabilă, un refuz al morţii, a ajuns să mă 
obsedeze încetul cu încetul. Se prea poate ca tocmai 
acest refuz să o fi legat pe această femeie reală de o 
alta pe care o admiram nespus de mai multă vreme şi 
care apare mai târziu în istorie. 

Romanul de faţă nu reprezintă câtuşi de puţin 
biografia celei de-a doua femei, cu toate că sfârşeşte 
prin naşterea ei cu aproximaţie în anul respectiv şi, 
aproape cu certitudine, în locul unde s-a născut 
persoana reală. l-am dat acelei copile numele ei 
istoric; însă nu doresc ca romanul să fie considerat 
istoric. Este o omidă. 


John Fowles, 1985 


ÎN ULTIMA după-amiază a unui aprilie de demult, 
un grup însingurat de câţiva călători traversează un 
ţinut muntos îndepărtat din sud-vestul Angliei. Toţi 
sunt călare şi merg la pas pe drumul ce taie terenul 
mlăştinos. În jurul lor pluteşte o plictiseală dezolantă, 
o oboseală mărturisită a drumului şi anotimpului, într- 
un decor mohorât în care, din cauza înălţimii, 
primăvara nu şi-a făcut apariţia, sub un cer acoperit 
de nori, de un cenuşiu monoton. Drumeagul de turbă 
pe care-l străbat trece printr-o pârloagă acoperită de 
iarbă neagră şi bălării uscate; dedesubt, într-o vale în 
josul râpei, se întinde cât vezi cu ochii un ţinut 
păduros, întunecat, mai mult înmugurit decât acoperit 
de frunze. În depărtare, totul se pierde în ceaţă, 
veşmintele călăreţilor au şi ele din întâmplare un 
colorit şters. Nu bate vântul deloc şi ziua stă 
suspendată într-o nemişcare posomorâtă. Numai 
înspre apus o geană gălbuie de lumină lasă speranţa 
unei schimbări a vremii. 

Un bărbat trecut bine de douăzeci de ani, într-o 
manta cafenie, cizme şi un tricorn ale cărui laturi 
întoarse sunt brodate discret cu un şnur argintiu, 
merge în fruntea alaiului tăcut. Coapsele calului şi 
poalele hainei sale, ca şi ale însoţitorilor lui, sunt 
stropite de noroi, de parcă mai devreme în acea zi 
drumul i-ar fi purtat prin locuri mai mocirloase. 
Călăreşte uşor adus de spate, cu frâul slobod şi cu 
ochii la drumul din faţă ca şi cum nu l-ar vedea. La 
câţiva paşi în urmă vine un bărbat mai vârstnic, pe un 
cal mai scund şi mai îndesat. Are o haină cenușie şi o 
pălărie neagră mai simplă; nici el nu priveşte nici în 
dreapta, nici în stânga, ţine în mâna rămasă liberă un 
mic volum pe care-l citeşte, în vreme ce calul îşi vede 
liniştit de drum. În urma lui, pe un armăsar mai 
vânjos, călăresc două persoane: un bărbat cu capul 


descoperit, într-o cămaşă cu mâneci lungi, o vestă de 
lână aspră şi pantaloni de piele până la genunchi; are 
părul lung, prins la spate, iar în faţa lui, aşezată pe-o 
parte şi sprijinindu-i-se de piept - o tânără, pe care o 
înconjoară cu braţul. Femeia este înfăşurată într-o 
pelerină cafenie cu glugă, trasă atât de mult peste 
faţă, încât nu i se văd decât ochii şi vârful nasului. În 
urma lor vine un cal de povară, legat cu un hâţ. 
Animalul duce un samar sau un cadru de lemn, cu un 
cufăr mare de piele legat într-o parte şi o cutie mai 
mică de lemn, cu colţare de aramă, pe cealaltă parte. 
Mai există şi alte diverse boccele şi baloturi 
voluminoase aşezate sub o plasă de frânghie. Animalul 
împovărat înaintează greoi cu capul plecat, 
imprimându-le celorlalţi cadenţa. 

Drumeţii înaintează în tăcere, ce-i drept, însă nu 
sunt neobservaţi. Dincolo de vale, unde râpa se 
fărâmiţează în bolovani şi dâmburi scunde, aerul 
vuieşte de glasuri aprige şi amenințătoare, care 
reclamă intruziunea pe domeniul lor. Glasurile aspre 
vin de la stolurile de corbi a căror odihnă a fost 
tulburată. În acele vremuri, atare păsări erau departe 
de situaţia în care se află azi - solitare şi puţine la 
număr; pe atunci se adunau în stoluri, pripăşindu-se 
chiar în multe oraşe, iar la ţară, în special în locurile 
mai izolate, puteau fi întâlnite în număr mare. Cu 
toate că punctele negre, fie cocoţate, fie rotindu-se în 
văzduh, se află la o milă depărtare, panica şi 
ostilitatea cu care urmăresc grupul au în ele ceva rău 
prevestitor. În ciuda tuturor divergenţelor în privinţa 
multor altor lucruri, toţi călătorii din acea zi le cunosc 
faima; şi acele croncănituri ascuţite le strecoară în 
taină groaza în suflete. 

Am putea crede că aceşti doi călăreţi din frunte s- 
au întâlnit din întâmplare cu bărbatul umil, aparent 


soţul femeii, iar drumul îl parcurg împreună pentru că 
se simt astfel mai în siguranţă într-un loc atât de 
pustiu. În atitudinea primului călăreț se vede limpede 
că acesta este motivul, şi nu stolurile de corbi. Vârful 
săbiei i se întrezăreşte prin manta, iar în partea 
cealaltă, o umflătură semnificativă indică fără greş că 
în spatele şeii se află un pistol. Călărețul mai are încă 
unul la îndemână, vârât într-un toc cu cioc de argint, 
iar deasupra plasei cu poveri de pe bietul cal stă 
cocoţată o muschetă legată în curele. Numai cel de-al 
doilea călăreț, mai vârstnic, nu pare înarmat, lucru 
neobişnuit pentru vremea sa. Şi totuşi, dacă cei doi 
bărbaţi s-ar fi întâlnit din întâmplare, ar fi înjghebat 
fără îndoială o conversaţie şi ar fi călărit unul lângă 
altul, căci poteca le-o îngăduie. Aceştia însă nu scot 
nici un cuvânt; la fel şi cel de lângă femeie. Înaintează 
cu toţii de parcă ar fi pierduţi fiecare în lumea lui. 

În cele din urmă, drumeagul începe să coboare în 
diagonală spre cea mai apropiată pădure din valea de 
dedesubt. La vreo milă şi ceva dincolo de pădure se 
deschide o câmpie; iar mai departe, unde valea se 
desface într-o alta, se distinge vag, printr-o perdea 
subţire de fum, un pâlc de aşezări întunecate şi turla 
unei biserici impunătoare. Spre apus, cerul începe să 
etaleze luciri de chihlimbar prin nevăzute spărturi de 
nori. Acest lucru, în cazul altor călători, ar fi iscat, 
poate, vreun comentariu, o schimbare de dispoziţie; şi 
totuşi nici unul dintre drumeţi nu a avut vreo reacţie. 

Pe urmă, în mod spectaculos, dinspre locul în care 
drumul se pierde printre copaci, o altă siluetă călare 
îşi face apariţia şi începe să urce spre călători. Aduce 
o pată de culoare în peisaj, căci poartă o manta 
roşcată şi o pălărie care seamănă cu aceea de dragon: 
este un bărbat îndesat, de o vârstă nedefinită, cu o 
mustață stufoasă. Hangerul lung de la şa, precum şi 


capătul masiv, de lemn, al unei cutii în care se află o 
espingolă indică obişnuinţa cu pericolele; întocmai ca 
şi felul în care îşi împunge calul cu pintenii şi urcă 
iute povârnişul în clipa în care zăreşte şirul de 
călători, ca şi cum intenţionează să-i oprească şi să-i 
someze. Călătorii însă nu dau semne nici de frică, nici 
de agitaţie. Numai cel vârstnic, care citeşte, îşi 
închide liniştit cartea şi şi-o vâră în buzunarul 
mantalei. Nou-venitul opreşte brusc calul la câţiva 
paşi de călăreţul tânăr din frunte, îşi atinge borul 
pălăriei şi apoi întoarce calul pentru a merge la pas cu 
el. Îi spune ceva, iar acesta încuviinţează din cap, fără 
să-l privească. Străinul îşi atinge din nou borul 
pălăriei, trage într-o parte calul şi aşteaptă până când 
ultimele două persoane ajung în dreptul lui. Se opresc 
cu toţii, iar străinul se apleacă să dezlege hăţul prins 
la spatele şeii calului de povară. Nici acum nu se 
rosteşte vreun cuvânt amabil. Apoi, necunoscutul 
trece în spatele micului convoi, având în grija sa calul 
de povară; nu peste mult timp, se contopeşte cu 
grupul ca şi cum l-ar fi însoţit dintotdeauna, un alt 
călător tăcut, alături de ceilalţi drumeţi nepăsători. 
Ajung la copacii golaşi. Drumeagul e mai abrupt şi 
mai anevoios, pentru că în timpul ploilor de iarnă 
slujeşte drept albie temporară unui pârâu. Potcoavele 
de fier răsună tot mai adesea pe piatră. Se apropie de 
ceea ce pare a fi un soi de ravenă, lespezi pieptişe de 
piatră pe jumătate îngropate în pământ, greu de 
străbătut chiar şi cu piciorul. Căpetenia pare să nu 
bage de seamă, deşi calul pregetă nervos, călcând 
prevăzător. Alunecă pe unul din picioarele din spate şi 
o clipă parcă e gata să se prăbuşească, strivindu-şi 
călăreţul. Însă omul şi animalul reuşesc să se 
redreseze. O pornesc încetinel, străbat anevoie încă o 
porţiune alunecoasă, şovăie cu un bocănit de copite, 


apoi ajung la un loc unde panta e mai lină. Calul 
scoate un sforăit uşor. Bărbatul călăreşte mai departe 
fără să arunce nici măcar o privire în urmă pentru a 
vedea ce se întâmplă cu însoțitorii lui. 

Domnul mai vârstnic s-a oprit. Se uită la perechea 
din spatele lui şi vede că bărbatul îi face un semn 
invers acelor de ceasornic arătând spre pământ: 
descalecă şi ia-o înainte. Cel cu mantaua roşcată de la 
coada alaiului, încercat deja de suişul recent, a şi 
descălecat şi-şi leagă calul de povară de un ciot de pe 
marginea potecii. Domnul vârstnic se dă şi el jos de pe 
cal. Pe urmă, cel care-l povăţuise sare din şa cu o 
dibăcie remarcabilă, eliberându-şi piciorul din scăriţa 
dreaptă, aruncându-şi-l peste crupa animalului şi 
lăsându-se să alunece - toate dintr-o singură mişcare 
mlădioasă. Întinde braţele spre femeie, care se 
apleacă spre el, o prinde şi o aşază cu picioarele pe 
pământ. 

Domnul vârstnic înaintează cu băgare de seamă în 
josul pantei, cu hăţul în mână, urmează apoi bărbatul 
în vestă şi cu capul descoperit, apoi calul lui. Femeia 
merge în urmă, cu poalele fustei ridicate deasupra 
pământului ca să vadă pe unde calcă; ultimul vine 
bărbatul îmbrăcat în manta roşcată. în clipa în care 
ajunge jos, îi întinde frâul celui în vestă, apoi se 
întoarce şi începe să urce anevoios spre calul de 
povară. Domnul vârstnic saltă din nou cu greu în şa şi 
porneşte. 

Femeia ridică mâinile şi-şi trage de pe cap gluga 
pelerinei, apoi slăbeşte fâşia de pânză albă legată sub 
bărbie. E tânără, aproape o fetişcană, cu chipul palid, 
părul negru-abanos legat strâns la spate, sub o pălărie 
de pai cu calota plată. Borurile laterale sunt legate cu 
o fundă albastră sub bărbie, transformând-o aproape 
într-o bonetă. Genul acesta de pălărie de pai e 


obişnuit pentru orice femeie de la ţară din Anglia. De 
sub poala pelerinei se iveşte un tiv alb - un şorţ. 
Femeia este, fară îndoială, servitoare, fată în casă. 

Işi desface pelerina la piept, apoi funda pălăriei, 
iese de pe cărare şi se înclină spre locul unde se 
zăresc câteva viorele încă în floare. Însoţitorul ei o 
priveşte lung cum se apleacă, caută cu mişcări 
delicate printre frunzele în formă de inimă, răvăşindu- 
le cu stânga, culegând florile ascunse şi adunând în 
dreapta un buchet mov închis. Se uită nedumerit la ea 
ca şi cum nu pricepe de ce face acest lucru. 

Bărbatul are un chip straniu, de nepătruns, iar 
această lipsă de expresie nu se ştie dacă poate fi pusă 
pe seama prostiei celui fără ştiinţă de carte, acceptării 
neştiutoare a destinului, destul de asemănătoare cu a 
celor doi cai pe care-i ţine de căpăstru; sau dacă 
ascunde ceva mai profund, o respingere a gingăşiei, o 
suspiciune mărginită şi complicată faţă de tinere 
arătoase care-şi irosesc timpul culegând flori. Cu 
toate acestea, chipul lui este nespus de bine 
proporţionat, cu trăsături regulate, care, împreună cu 
agilitatea evidentă, supleţea şi forţa înnăscute, 
adaugă o discordantă notă clasică, de Apolo, 
persoanei de obârşie evident umilă - categoric nu 
greacă, deoarece trăsătura cea mai stranie o 
constituie ochii albaştri, care privesc în gol ca şi cum 
ar fi lipsiţi de vedere, deşi nici vorbă de aşa ceva. 
Ochii sporesc în bună măsură impresia de 
impenetrabilitate, căci nu indică nici un fel de emoție, 
par a privi fix, sugerând că stăpânul lor se află cu 
gândurile aiurea. Par două lentile ale unui aparat de 
fotografiat, nicidecum o privire umană. 

Fata se ridică şi se îndreaptă spre el, mirosindu-şi 
bucheţelul; apoi îi întinde şi lui să miroasă viorelele, 
stropite ici-colo cu puncte portocalii şi argintii. 


Privirile li se întâlnesc pentru o clipă. Fata are ochii 
de culoare mai obişnuită, un căprui deschis, uşor 
provocatori şi jucăuşi, deşi nu zâmbeşte. Îi întinde mai 
aproape bucheţelul. Bărbatul trage repede aer în 
piept; dă din cap aprobator, pe urmă, ca şi cum ar 
pierde timpul de pomană, se întoarce, încalecă cu 
aceeaşi graţioasă agilitate şi simţ al echilibrului ca 
înainte, fără să dea drumul hăţurilor. Fata îl mai 
priveşte o dată cum stă în şa, îşi trage eşarfa de pânză 
până la nas şi o leagă din nou bine la spate. Aşază cu 
grijă viorelele în pliul pânzei, chiar sub nări. 

Bărbatul în haină soldăţească se apropie cu calul 
de povară - se oprise mai sus să urineze lângă el -, îşi 
ia calul de la omul în vestă şi-i leagă din nou hăţul. 
Fata rămâne în picioare lângă greabănul calului, unde 
se află locul ei din şa, iar soldatul, într-un ritual 
aparent familiar, vine în faţa ei, se apleacă şi îşi 
împreunează mâinile pentru a forma o scăriţă. Fata 
pune piciorul stâng în palmele sale, îşi ia avânt şi este 
urcată cu uşurinţă pe locul ei acoperit cu pături, din 
faţa bărbatului impasibil, în vestă. Coboară privirea 
spre buchetul de viorele de sub nas, care arată ca o 
mustață absurdă. Omul în manta roşiatică duce scurt 
arătătorul la pălărie şi îi face cu ochiul. Ea priveşte în 
altă parte. Însoţitorul ei, care a observat gestul, vâră 
brusc pintenii în burta calului. Animalul se avântă pe 
dată într-un trap stângaci. Biciuieşte necruţător 
animalul pe crupă, iar ea este nevoită să se agaţe de 
călăreț. Cu mâinile în şolduri, bărbatul în haină 
soldăţească îi urmăreşte câteva minute până când 
calul merge iar la pas, apoi urcă şi el în şa, pornind 
după ei. 

Pe măsură ce se apropie de perechea care 
înaintează pe drumul şerpuitor din pădure, aude un 
sunet slab. Tânăra cântă sau îngână pentru sine o 


melodie. Este un cântec popular trist, Daphne, vechi 
chiar pentru vremea aceea; şi totuşi ruperea tăcerii de 
până atunci de către o voce omenească aduce mai 
puţin o notă de tristeţe, cât una de uşoară 
îndrăzneală. Bărbatul din spate îndeamnă calul să se 
apropie pentru a auzi mai bine glasul. Tropotul 
copitelor, câte un scârţâit ocazional de piele, un 
clinchet uşor de metal de la hamuri; dedesubt apa 
care curge şi cântecul unei mierle, de dincolo de vale, 
abia şoptit, la fel de înăbuşit ca şi vocea fetei. Printre 
ramurile golaşe din faţă se întrezăreşte o lucire aurie 
intensă, acolo unde soarele care apune a găsit un prim 
interstiţiu în nori. 

Predomină acum zgomotul apei tumultuoase. 
Călăresc o vreme pe malurile unui pârâu năvalnic, cu 
o vegetaţie mai înverzită: mai multe viorele, măcriş, 
primele ferigi, pâlcuri de ciuboţica-cucului, trestii 
tinere de culoarea smaraldului şi ierburi. Ajung la un 
mic tăpşan unde cărarea îi duce spre malul apei, apoi 
coteşte printr-un vad lin. Pe partea cealaltă, cu faţa la 
ei, îi aşteaptă cei doi domni călare; şi este limpede 
acum că sunt stăpâni în aşteptarea servitorilor rămaşi 
în urmă. Cel vârstnic, din spate, prizează tabac. Fata 
se opreşte din cântat. Cei trei cai taie apa avântaţi, pe 
lângă un şir de lespezi de trecut cu piciorul, găsindu- 
şi anevoie drumul printre bolovanii de sub şuvoiul 
iute. Bărbatul tânăr se uită fix la fată, la mustaţa ei 
alcătuită din flori, ca şi cum ea ar purta întru câtva 
vina pentru întârziere. Ea nu-l priveşte, ci se lipeşte şi 
mai mult de însoţitorul ei care o cuprinde cu braţul 
pentru a o susţine. Abia când cei trei cai ajung cu bine 
pe malul celălalt, bărbatul tânăr întoarce armăsarul şi 
porneşte, în aceeaşi ordine ca mai înainte şi în aceeaşi 
tăcere. 


Câteva minute mai târziu, cavalcada aceasta 
sumbră, compusă din cinci persoane, ieşi dintre 
copaci şi ajunse din nou la loc deschis, căci valea se 
lăţea aici serios. Potecuţa cobora uşor povârnişul spre 
o pajişte, pe care o străbătea pe toată lungimea. In 
acele zile, agricultura din vestul Angliei era dominată 
de un singur animal: oaia - şi de toate cele necesare 
asigurării păşunatului. Întinderile uriaşe, cu păşuni de 
sute de acri, puteau fi întâlnite mult mai frecvent 
decât peticele alipite ale ogoarelor mici, bine 
împrejmuite cu garduri vii din ziua de azi. În 
depărtare se vedea orăşelul a cărui turlă de biserică o 
zăriseră de la înălţimea terenului mlăştinos. Trei sau 
patru turme bălţau pajiştea întinsă din faţa lor; şi tot 
atâţia păstori, siluete monolitice înfăşurate în sarici de 
postav cafeniu, ca nişte arhierei primitivi în sutane. 
Unul dintre ei avea alături doi copii. Oile lor, rasa 
Exmoor Horns, erau mai mici şi mai plăpânde decât 
cele din ziua de azi, şi cu lâna mai deasă. În stânga 
călătorilor, acolo unde poalele dealului se îmbinau cu 
buza văii, se ridica un ţarc masiv de piatră şi ceva mai 
departe încă unul. 

Călărețul tânăr trase uşor de hăţuri, lăsându-l pe 
cel mai vârstnic să se apropie de el; de acum încolo 
călăriră alături, cu toate că nu-şi vorbeau. Cei doi 
copii de ciobani alergară prin iarba scurtă până la 
potecă, în faţa grupului, şi se opriră cu ochii măriţi de 
uimire, ca şi cum vedeau apropiindu-se nişte fiinţe 
fabuloase, nu adevărate; şi ca şi cum îşi închipuiau că 
ei înşişi nu pot fi văzuţi. Desculţi amândoi, băieţandrul 
şi fetiţa, sora lui, cu privirile uimite, nu schiţară nici 
un fel de salut; şi nici nu primiră vreunul. Domnul 
tânăr îi ignoră total, cel vârstnic le aruncă doar o 
privire întâmplătoare. Nici servitorul de pe calul cu 
poveri nu-i băgă în seamă, iar cel în haină roşiatică 


păru să devină brusc conştient de sine, chiar şi în faţa 
unui asemenea public mărunt. Se înălţă semet în şa şi 
privi fix în faţă, ca un om al ordinii călare. Numai 
tânăra îi zâmbi din ochi fetiţei. 

Cei doi copii îi însoţiră vreo trei sute de iarzi, 
mergând la pas sau alergând pe lângă cai, pe urmă 
băiatul o luă la fugă înainte, căci drumul se închidea 
cu un gard viu şi o poartă. Ridică zăvorul şi o deschise 
larg; rămase acolo, cu ochii în pământ şi mâna întinsă. 
Bătrânul se scotoci în buzunarul mantalei şi-i aruncă 
un bănuţ. Băiatul şi fata se trântiră la pământ în 
căutarea lui, însă băiatul îl înhăţă primul. Se ridicară 
din nou în picioare, cu mâinile întinse, cu palmele mici 
desfăcute şi capetele plecate, până când trecu tot 
convoiul. Tânăra smulse cu mâna stângă câteva 
viorele din bucheţel şi i le azvârli fetiţei. Florile 
poposiră pe braţul copilului, alunecară pe claia de păr, 
fără îndoială năpădită de păduchi, apoi căzură pe 
pământ: fetiţa rămase cu ochii la ele, cu braţul căzut, 
înmărmurită de acest dar nefolositor, de neînțeles. 

Un sfert de oră mai târziu, cei cinci ajunseră la 
periferia orăşelului C. Era oraş nu atât în sensul 
modern al cuvântului, ci mai degrabă pentru că avea 
cu câteva sute de locuitori mai mult decât oricare alt 
sat din împrejurimi, într-o regiune cu populaţie 
scăzută; era oraş şi în virtutea unui hrisov conferit în 
zilele mai prospere sau mai pline de nădejdi, cu patru 
sute de ani în urmă; şi care încă permitea în mod 
absurd primarului său adormit şi micii municipalități 
să aleagă doi membri în parlament. Oraşul se mai 
fălea şi cu câţiva negustori şi meşteşugari, un târg 
săptămânal, un han alături de două sau trei crâşme, şi 
chiar o veche şcoală pregătitoare, dacă şapte băieţi şi 
un profesor bătrân care era şi dascăl se puteau numi 
şcoală: în rest, însă, era un sat. 


Într-adevăr, nimic nu putea fi mai amăgitor decât 
turnul înalt şi ascuţit, cu parapet, al bisericii 
medievale: domina acum peste o regiune mai puţin 
prosperă şi încrezătoare în sine decât cea în care 
fusese construită cu aproape trei sute de ani în urmă, 
iar azi aducea mai mult a relicvă decât a punct de 
reper. Cu toate că exista şi un conac, nobilimea nu 
locuia acolo. Locul era prea îndepărtat şi, ca orice 
ţinut îndepărtat din Anglia pe vremea aceea, nu avea 
o barieră a oraşului sau drum de diligenţe. În primul 
rând nu oferea nici o atracţie într-o vreme în care 
noţiunea de frumuseţe naturală - pentru cei câţiva 
capabili să aibă asemenea noţiuni - se limita strict la 
grădiniţa în stil francez sau italian de acasă şi 
peisajele golaşe, însă ordonate (prin artă) ale Europei 
sudice. 

Aşadar, călătorul englez educat nu găsea nimic 
romantic sau pitoresc în peisajele sălbatice neaoşe şi 
aproape nimic la casele înghesuite ale unor asemenea 
orăşele precum C. Totul aducea a pustiu nesfârşit, 
nedemn de atenţia cuiva care pretinde că are gust. 
Vremea respectivă n-avea nimic de-a face cu natura 
primitivă sau lăsată să crească în voie. Era o 
pustietate agresivă, o aluzie urâtă şi cotropitoare la 
Păcatul Originar, la alungarea definitivă a omului din 
Paradis; şi mai cu seamă agresivă prin inutilitatea ei 
flagrantă pentru o naţiune de puritani obsedaţi de 
ideea câştigului, în pragul unei epoci comerciale. Cu 
excepţia câtorva cărturari şi a unor împătimiţi ai 
cărţilor, oamenii din acele timpuri nu aveau nici un 
simţ pentru arta clasică dincolo de hotarele Greciei şi 
Romei; până şi ştiinţele naturii, cum ar fi botanica, cu 
toată apariţia ei timpurie, se opuneau în esenţă naturii 
sălbatice, pe care o considerau bună doar de 
îmblânzit, clasificat, utilizat, exploatat. Străzile şi 


aleile înguste, clădirile în stil Tudor şi conglomeratul 
de căsuțe rustice ale unor astfel de oraşe nu afişau 
decât o lipsă de civilizaţie antediluviană, aşa cum 
astăzi nu se mai poate întâlni decât în cine ştie ce 
regiune primitivă, îndepărtată... poate în vreun sat 
african sau într-un souk arab. 

Dacă o minte din secolul XX ar fi putut călători 
înapoi în timp şi şi-ar fi asumat sensibilităţile şi ochii 
acelor doi călăreţi mai răsăriţi care intrau atunci în 
oraş, s-ar fi simţit ţintuită într-o acalmie stranie a 
timpului, locului şi spiritului; într-una din acele 
perioade în care Clio pare să facă un pas şi să se 
întrebe, scărpinându-se în creştetul căpşorului ei 
ciufulit, încotro naibii s-o mai apuce. Această anume zi 
de aprilie cade aproape la distanţe egale de 1698, 
punctul culminant al Revoluţiei Engleze şi 1789, 
începutul celei Franceze; într-o clipă de cumpănă a 
unui solstiţiu adormit, o stază de genul celor prezise 
de persoanele din zilele noastre care văd evoluţia ca 
pe un echilibru ce se frânge mereu, între cele două 
date culminante şi tot ceea ce reprezintă ele; într-o 
perioadă de respingere a extremismelor tumultuoase 
ale secolului trecut, dar germinând deja seminţele 
(poate chiar bănuţul aruncat şi firele de viorele 
răsfirate) mişcării aducătoare de prefaceri în toată 
lumea. Fără îndoială că Anglia în întregul ei se 
complăcea în eterna pasiune naţională: retragerea cu 
totul în sine şi unirea doar în ura constipată faţă de 
schimbările de orice natură. 

Cu toate acestea, asemenea atâtor aparent inerte 
segmente din istorie, n-a fost o perioadă pe de-a- 
ntregul neprielnică pentru cele aproximativ şase 
milioane, cât numărau în vremea aceea englezii, 
oricât de sărmani ar fi fost ei. Cei doi copii cerşetori 
de la marginea drumului aveau haine zdrenţăroase şi 


peticite, dar cel puţin nu erau nici firavi, nici flămânzi. 
Salariile reale erau mai mari decât fuseseră în 
ultimele secole şi cum aveau să fie în următoarele 
aproape două secole. De fapt, era o perioadă evident 
înfloritoare pentru acest ţinut al Devonului. Porturile 
sale, vapoarele, oraşele şi satele trăiau şi prosperau 
din plin, aşa cum se întâmplase în ultima jumătate de 
mileniu, de pe urma unui produs esenţial: lâna. In 
următorii şaptezeci de ani această afacere avea să fie 
lent sugrumată, anihilată în final de schimbarea 
gustului naţional pentru ţesături mai uşoare şi de 
nordul Angliei, mai întreprinzător; dar, la vremea 
respectivă, jumătate din Europa, chiar şi coloniile 
americane şi Rusia imperială cumpărau şi-şi croiau 
hainele din produsele celor douăsprezece fabrici de 
ţesături din comitatul Devon - vestitele sale cupoane 
de serj şi perpetuana. 

Comerţul de postavuri îşi făcea simțită prezenţa 
aproape în fiecare prag al căsuţelor cu acoperiş de 
stuf sau îndărătul obloanelor ridicate din C.; femei 
care torceau, bărbaţi care torceau, copii care torceau, 
având mâinile atât de deprinse cu acest meşteşug, 
încât ochii şi limbile le rămâneau slobode; sau dacă nu 
se îndeletniceau cu torsul, se ocupau de curăţatul, 
dărăcitul şi pieptănatul lânii brute. Ici-colo se zărea 
sau se auzea, din interioarele întunecate, câte un 
război de ţesut, însă nota predominantă o dădea 
torsul. Aveau să treacă decenii bune până la apariţia 
primei roţi de tors mecanice, iar suveica din vechiul 
proces manual ţinea pasul cu producţia de fire pentru 
care marile centre de ţesătorie, finisaj şi vânzare ca 
Tiverton şi Exeter, precum şi bogaţii lor croitori 
dădeau dovadă de o lăcomie fără margini. Ca atare, 
nimic, nici necontenitul sfârâit al roţilor, furcilor de 
tors, pedalelor, chiar mirosul lânii neprelucrate, nu 


putea să stârnească interesul sau emoția estetică a 
călătorilor noştri. Pe tot cuprinsul ţării, industria se 
mai afla încă în interiorul căsuţelor ţărăneşti, în 
munca la domiciliu, în sistemul casnic. 

Această atitudine dispreţuitoare sau orbire îşi 
primea răsplata cu aceeaşi monedă. Călăreţii au fost 
nevoiţi să încetinească şi mai mult pasul din cauza 
unei căruţe trase de boi, care înainta anevoios şi care 
ocupa tot drumul; iar torcătorii din praguri, orăşenii 
aflaţi pe străzi sau atraşi la geamuri ori la uşă de 
tropotul copitelor dădeau dovadă de aceeaşi stare de 
alienare, uitându-se atent la străini, aşa cum făcuseră 
şi copiii păstorului, de parcă aceştia ar fi fost cu 
adevărat venetici, în care nu puteai să ai încredere. 
Atitudinea aceasta conţinea şi un început de 
sentiment politic şi de clasă. Fusese dovedit cu 
cincizeci de ani înainte, în comitatele învecinate 
Somerset şi Dorset, când aproape jumătate din cei 
care porniseră să se alăture in corpore răscoalei lui 
Monmouth! aparținuseră clasei postăvarilor; ceilalţi, 
cei mai mulţi, se adunaseră din comunitatea agricolă, 
dar rareori din mica nobilime locală. Cu toate acestea, 
am greşi dacă am vorbi despre o conştiinţă sindicală 
sau chiar despre spiritul de turmă, la vremea aceea 
recunoscut şi temut în oraşele mai mari; era limpede 
însă că exista un resentiment inerent faţă de cei ce 
trăiau într-o lume scăpată de sub stăpânirea 
postavului. 

Cei doi gentlemeni evitau cu grijă privirile 
iscoditoare, iar severitatea şi aerul solemn al ţinutei 
lor îngheţau orice salut sau întrebare curioasă, chiar 
cerşitul mâncării. Tânăra mai arunca din când în când 


1 Ducele de Monmouth, titlul lui James Scott (1649-1685), 
pretendent englez la tron, vestitul fiu nelegitim al lui Carol al II- 
lea, decapitat de Iacob al II-lea. 


câte o ocheadă timidă; însă ceva bizar din felul în care 
era îmbrobodită îi nedumerea pe spectatori. Numai 
omul în haină roşcată de la coada alaiului arăta a 
călăreț obişnuit. Privea atent în toate părţile, ba chiar 
duse scurt mâna la pălărie spre două fete din pragul 
unei case. 

La un moment dat, din ungherul unui contrafort din 
chirpici care sprijinea zidul şui al unei căsuțe ţâşni un 
băieţandru, încins cu un şorţ, în mână cu un laţ de 
răchită de care atârnau păsări moarte; prinse să le 
fluture în faţa bărbatului cu înfăţişare soldăţească. 
Avea imprimat pe chip rânjetul viclean al unui 
prostănac de la ţară, pe jumătate şmecher, pe 
jumătate sărac cu duhul. 

— Cumpăraţi, stăpâne? Un penny laţul, un penny 
laţul. 

Fu dat la o parte cu un gest, însă el continuă să 
meargă cu spatele, ridicându-şi spre călăreț laţul cu 
păsări moarte, cu piepturile cafenii şi roşietice, 
capetele negre ca smoala, fiecare dintre ele cu 
gâtlejul străpuns. Botgroşii valorau pe vremea aceea 
ceva, iar enoriaşii erau dispuşi să îi cumpere. 

— Da’ un’ vă duceţi, stăpâne? 

Bărbatul în haină roşcată îşi văzu de drum fără să 
scoată un cuvânt, apoi îi aruncă peste umăr: 

— Vezi-ţi dracului de treabă! 

— Da’ dă ce-ati venit p-aci? 

Călărețul păstră din nou câteva clipe de tăcere, 
apoi răspunse fără să-şi mai întoarcă privirea: 

— Nu te priveşte. 

Căruţa cu boi intră în curtea unui fierar, iar alaiul 
putu înainta mai repede. După vreo sută de iarzi 
ajunseră la o piaţă ceva mai largă, pavată cu dade 
închise la culoare, aşezate pe muchie. Cu toate că 
soarele asfinţise, cerul se luminase acum mult spre 


apus. Fâşii de aburi trandafirii pluteau într-o lumină 
de culoarea mierii, inundând bolta cerească de 
deasupra cu nuanţe trandafirii-violacee. Piaţa era 
înconjurată de clădiri mai arătoase, ceva mai înalte, 
iar construcţia centrală, un şopron sau o hală, era 
făcută din bârne masive de stejar şi un acoperiş 
înclinat, acoperit cu ţigle. Se vedeau un magazin de 
postavuri, o şelărie, o băcănie, o spiţerie şi frizerie la 
un loc, în care bărbierul era şi chirurg, deci cel mai 
apropiat de ideea de doctor. La celălalt capăt al pieţei, 
dincolo de hală, se afla un grup de oameni în jurul 
unei prăjini lungi de lemn întinse pe jos, totemul 
central pentru sărbătorile de a doua zi şi care urma să 
fie împodobit cu panglici. 

Ceva mai aproape, lângă coloanele care sprijineau 
acoperişul halei, grupuri de copii gălăgioşi se jucau 
de-a prinselea şi oina, forme incipiente ale leapşei şi 
ale baseballului. Cei care îndrăgesc azi baseballul ar 
rămâne miraţi la vederea acestui joc, căci aici îl jucau 
cu precădere fetele (şi probabil ar fi surprinşi dacă ar 
şti că premiul tradiţional pentru cea mai dibace nu era 
contractul de milioane de dolari, ci o simplă budincă 
de calapăr). Un grup mai mare de flăcăi, printre care 
unii ajunşi la maturitate, ţinând în mână ciomege 
scurte cu nod la capăt, din lemn greu de ilice şi 
păducel, aşteptau să arunce pe rând într-o siluetă 
bizară şi zdrenţuită de postav roşu, umplută cu paie, 
care aducea a pasăre şi care era proptită de zidul 
halei. Pentru călători această ultimă imagine era 
familiară, la fel ca şi sportul englezesc universal care 
urma să se joace a doua zi: cocksquailing - un joc 
primitiv cu cocoşi, care erau ucişi aruncându-se în ei 
cu pietre învelite în cârpe roşii sau cu ciomege. 
Perioada tradiţională a acestui joc era Lăsata Secului; 
dar în Devon era la fel de popular ca luptele de cocoşi 


în lumea bună şi de aceea se ţinea şi la alte ocazii. 
Câteva ore mai târziu puteai să vezi şi câteva păsări 
vii legate în locul păpuşii roşii umplute cu paie, 
înnebunite de spaimă, precum şi urme de sânge pe 
dalele pieţei. Omul secolului al XVIII-lea era cu 
adevărat creştin în cruzimea sa faţă de animale. Oare 
nu un blestemat de cocoş cântase de trei ori, 
bucurându-se de fiecare dată când apostolul Petru s-a 
lepădat de lisus? Ce putea fi mai plin de virtute decât 
să-i ciomăgeşti pe urmaşi până-şi dau duhul? 

Cei doi gentlemeni opriră caii, ca şi cum fuseseră 
luaţi prin surprindere de neaşteptata scenă deschisă 
şi de mulţimea animată. Aruncătorii de ciomege îşi 
încheiaseră repetiţia; copiii lăsară repede baltă 
jocurile. Domnul mai tânăr se uită în urmă la bărbatul 
în haină roşcată, care arăta spre latura nordică a 
pieţei, spre o clădire şubredă de piatră, cu o tăbliță 
deasupra prispei, pe care era pictat stângaci un cerb 
negru; alături, sub o arcadă, se afla un grajd. 

Grupul începu să urce panta domoală a pieţei în 
sunetul tropotelor şi troncăniturilor. Prăjina fu dată şi 
ea uitării în schimbul acestei distracţii mai interesante 
care adunase deja o liotă de gură-cască în drumul ei. 
Când ajunseră aproape de han se adunaseră cam 
şaptezeci-optzeci de chipuri; dar tocmai când erau 
gata să descalece, domnul mai tânăr îi făcu semn celui 
vârstnic s-o ia înainte, ca şi cum el trebuia să fie în 
frunte. Un bărbat burduhănos, cu chipul roşcovan, 
apăru pe prispă, urmat de o servitoare şi un servitor; 
apoi, dinspre curte, veni grăjdarul cu pas grăbit şi 
şchiopătat. Apucă frâul calului domnului mai vârstnic 
în timp ce acesta se lăsă să alunece greoi jos; 
servitorul îl urmă, cu calul domnului tânăr. Hangiul 
făcu o plecăciune. 

— Fiţi bine-veniţi, domnilor. Puddicombe vă stă la 


dispoziţie. Suntem încredinţaţi că aţi călătorit în voie. 

— E totul pregătit? întrebă domnul mai vârstnic. 

— Precum ne-a poruncit omul dumneavoastră, 
domnule. Punct cu punct. 

— Atunci arată-ne odăile. Suntem tare osteniţi. 

Hangiul se dădu îndărăt ca să le facă loc. Însă 
tânărul mai aşteptă câteva clipe, cu ochii la ceilalţi 
trei călăreţi care-şi făceau intrarea în curte, în trapul 
ferm al cailor. 

Vârstnicul îl privi, apoi se uită la grupul de gură- 
cască şi rosti autoritar şi aspru, chiar uşor iritat: 

— Hai, nepoate. Ne-ajunge cât s-au zgâit toţi 
nepoftiţii la noi. 

Cu aceste cuvinte intră în han, lăsându-şi nepotul 
să-l urmeze. 


x 


În odaia cea mai bună de la etaj, unchiul şi nepotul 
tocmai îşi sfârşiseră cina. În sfeşnicul de perete, lângă 
uşă, fuseseră aprinse lumânări, iar pe masă, într-un 
suport de cositor, ard alte trei. Nu departe, într-o 
vatră mare, sfârâie câteva buturugi de frasin, iar 
mirosul uşor înţepător al fumului străbate umbrele 
tremurătoare din odaia veche, spațioasă. Un pat cu 
polog, cu draperiile trase, se află lângă zidul opus 
focului; alături, pe un suport, se află un lighean şi un 
urcior. Lângă fereastră mai există o masă şi un scaun. 
Două scaune vechi cu braţe de lemn, mâncate de cari, 
cu perne de piele, stau faţă în faţă de o parte şi de alta 
a vetrei; o laviţă lungă din secolul al XVII-lea 
străjuieşte tăblia de la picioarele patului. Alte mobile 
nu există. Ferestrele sunt ascunse îndărătul 
obloanelor trase şi zăvorâte; nu există draperii, 
desene sau tablouri, cu excepţia unei gravuri înrămate 


pe peretele de deasupra focului, reprezentând 
penultimul monarh, pe regina Anne, şi o oglindă mică, 
înceţoşată, lângă sfeşnicul de perete. 

Lângă uşă stau înşiruite cufărul de piele cu capacul 
ridicat, dând la iveală îmbrăcăminte, şi lada de lemn 
cu colţare de alamă. Focul, cu luminile şi umbrele lui 
mişcătoare, ascunde întru câtva goliciunea camerei, 
iar lambriurile vechi, ce îmbracă până la jumătate 
zidurile, şi scândurile lustruite ale duşumelei goale s- 
au încălzit. 

Nepotul îşi toarnă în pahar vin de Madeira din 
carafa de porțelan albastru cu alb, se ridică şi se duce 
la foc. Îl priveşte câteva clipe în tăcere. Şi-a desfăcut 
gulerul şi a îmbrăcat o cămaşă de noapte de damasc 
(pe vremea aceea un veşmânt comod, neprotocolar, 
nu ceea ce reprezintă el azi) peste vesta lungă şi 
pantalonii trei sferturi. Şi-a scos şi peruca, dând la 
iveală capul ras, creând impresia, în lumina slabă, că 
e chel; şi într-adevăr, dacă n-ar fi îmbrăcămintea, ar 
semăna izbitor cu un skinhead modern. Mantaua de 
călărie şi haina lungă, peruca de campanie sunt 
atârnate în cârligele de la uşă, iar dedesubt se află 
cizmele înalte şi sabia. Unchiul a rămas îmbrăcat mai 
oficial, poartă încă pălărie şi o perucă mai bogată, ale 
cărei panglici atârnă pe haină. Între cei doi bărbaţi nu 
există nici o asemănare. Nepotul este firav şi, în 
vreme ce priveşte la foc, chipul îi trădează un amestec 
de intransigenţă şi pretenţiozitate. Cu nasul acvilin şi 
gura fină, nu este un chip urât; însă pare pierdut în 
meditații sumbre. Nu sugerează nici cea mai mică 
urmă de proastă creştere sau impoliteţe; arată ca un 
om încrezător, sigur de situaţia lui în viaţă şi de 
filosofia sa generală, în ciuda evidentei tinereţi. Însă 
trădează fără nici un dubiu multă voinţă şi o 
indiferenţă faţă de tot ceea ce nu se supune acesteia. 


Expresia sa gânditoare de moment se află într-un 
contrast izbitor cu unchiul corpolent, la prima vedere 
un bărbat cu înfăţişare impunătoare, de om cultivat: 
uşor coleric, cu maxilare proeminente şi sprâncene 
stufoase. Şi cu toate acestea, se simte în mod evident 
mai puţin în largul lui decât însoţitorul, a cărui 
atitudine în faţa focului, cu capul plecat, o contemplă. 
Privirea unchiului trădează o anume crispare, nu 
lipsită de o nuanţă de nerăbdare. Sfârşeşte însă prin a 
privi din nou în farfurie. Ochii ridicaţi rapid, când 
tânărul prinde brusc să vorbească, cu toate că aparent 
sunt îndreptaţi spre foc, sugerează că masa, asemeni 
călătoriei, a fost lipsită de conversaţie. 

— Îţi mulţumesc că eşti îngăduitor cu mine, Lacy. 
Şi cu ale mele vacua. 

— Am fost prevenit, domnule. Şi răsplătit cum se 
cuvine. 

— Chiar şi aşa. Pentru cineva care preţuieşte vorba 
precum pâinea vieţii... mă tem că am fost o companie 
dezagreabilă. 

Cei doi nu vorbesc ca un nepot cu unchiul său. 
Bătrânul scoate o cutie de prizat tabac; privirea îi 
alunecă vicleană pe sub gene spre interlocutor. 

— Până acum vorbele n-au valorat nici cât două 
cepe degerate. Şi mi-au adus o răsplată mult mai 
neînsemnată decât cea de la dumneata. Ia o priză de 
tabac. Ba uneori doar cepe, nimic altceva. 

Bărbatul de lângă foc se uită peste umăr şi 
schiţează un zâmbet. 

— N-aş risca niciodată un asemenea rol. 

— Vă dau dreptate în această privinţă, domnule. 
Mai mult ca sigur nu un asemenea rol. 

— Îţi sunt recunoscător. Ai jucat bine. 

Vârstnicul se înclină, deşi cu o notă de ironică 
exagerare. 


— Aş fi putut juca şi mai bine dacă aş... Însă se 
întrerupe şi-şi desface palmele. 

— Dacă ai fi avut mai multă încredere în autor? 

— În planul său final, domnule Bartholomew. Cu tot 
respectul. 

Tânărul îşi întoarce privirile spre foc. 

— Am putea spune cu toţii acelaşi lucru, nu crezi? 
In comaedia vitae. 

— E adevărat, domnule. Scoate o batistă dantelată 
şi-şi tamponează nasul. Însă meseria noastră ne 
limitează. Ne place să avem siguranţa zilei de mâine. 
În asta constă arta noastră. Fără ea, pierdem jumătate 
din putere, domnule. 

— N-am băgat de seamă. 

Actorul pleacă privirea şi-şi închide tabachera. 
Tânărul se îndreaptă agale spre fereastră, scoate 
ivărul de la obloane şi deschide fără grabă unul din 
ele, cu un scârţâit. Se uită afară, ca şi cum ar fi sigur 
că va vedea pe cineva care aşteaptă jos, în piaţă. Insă 
afară e întuneric, iar piaţa e pustie. Într-una sau două 
ferestre de la casele dimprejur luceşte slab câte o 
lumânare. Spre apus, pe cer, mai persistă o 
luminozitate abia întrezărită, o ultimă suflare a zilei 
care a trecut; iar stelele, unele chiar deasupra 
capului, dau de ştire că bolta cerească continuă să se 
însenineze spre răsărit. Închide oblonul şi se întoarce 
spre bărbatul de la masă. 

— Mâine putem să mai călărim împreună pe acelaşi 
drum. Pe urmă va trebui să ne despărţim. 

Vârstnicul îşi coboară privirile, ridicând uşor din 
sprâncene şi dând slab din cap într-o aprobare silită, 
ca un jucător de şah obligat să recunoască întâlnirea 
cu maestrul. 

— Cred că pot să sper într-o întâlnire în împrejurări 
mai promițătoare? 


— Dacă asta ne va hărăzi destinul. 

Actorul îl priveşte îndelung. 

— Haideţi, domnule. Fiindcă am ajuns în acest 
moment prielnic, oare nu dumneavoastră aţi râs acum 
câteva zile de superstiții? Vorbiţi de parcă soarta v-ar 
fi potrivnică. 

— Hazardul nu e superstiție, Lacy. 

— Poate o aruncare de zaruri. Dar mai poţi arunca 
o dată. 

— Oare Rubiconul se poate trece de două ori? 

— Dar domnişoara... 

— De data asta... sau niciodată. 

Lacy tace o clipă. 

— Domnule dragă, cu tot respectul cuvenit, luaţi 
lucrurile prea în tragic. Nu sunteţi Romeo din poveste, 
legat de destinul său. Asemenea idei sunt doar un plan 
abil al poetului ca să-şi obţină efectul. Tace, însă nu 
primeşte nici un răspuns. Prea bine, de data asta s-ar 
putea să daţi greş, după cum mi-aţi spus că s-a mai 
întâmplat. Dar oare nu puteţi încerca din nou - aşa 
cum trebuie să facă toţi îndrăgostiţii? Oare nu ne 
învaţă aşa vechiul proverb? 

Tânărul se întoarce la scaunul lui, se aşază şi 
priveşte din nou o vreme la foc. 

— Să spunem că ar fi o poveste fără Romeo şi fără 
Julieta. Şi cu un alt sfârşit, mai negru decât cea mai 
întunecată noapte. Ridică privirea, în care se citeşte o 
forţă nouă, o abordare fără ocolişuri. Şi atunci, Lacy? 

— Comparaţia o facem mai bine între noi. Când îmi 
vorbiţi în felul ăsta, eu sunt cel azvârlit în noaptea cea 
mai întunecată. 

Tânărul nu răspunde din nou o vreme. N 

— Dă-mi voie să-ți prezint o născocire ciudată. Imi 
vorbeai adineauri de siguranta zilei de mâine. Dacă ar 
veni cineva la tine, doar la tine, şi ți-ar spune că a 


desluşit tainele lumii viitoare - nu mă refer la viaţa din 
ceruri, ci la cea pe care o trăim. lar acest om te-ar 
convinge că nu e un şarlatan de la bâlci şi că 
descoperirea e reală, bazată pe un studiu secret de 
matematică, ştiinţă, astrologie, tot ce vrei. Pe urmă, ți- 
ar povesti despre lumea viitoare, ce se va întâmpla 
mâine, de azi într-o lună, anul viitor, o sută, o mie de 
ani de acum înainte. Totul, ca într-o poveste. Ia zi - ai 
alerga pe străzi să-i anunţi pe toţi sau n-ai scoate un 
cuvânt? 

— Mai întâi m-aş întreba dacă sunt în toate minţile. 

— Dar dacă şi această îndoială ar fi îndepărtată 
printr-o dovadă de netăgăduit? 

— Atunci mi-aş preveni semenii. Ca să poată evita 
ceea ce le-ar face rău. 

— Prea bine. Dar acum să presupunem că acest 
profet va arăta că viitorul predestinat al acestei lumi 
este plin de  pârjoliri, ciumă, tulburări civile, 
nenorociri nesfârşite. Atunci? Mai rămâne în picioare 
ce-ai spus? 

— Nu pot să-mi imaginez ce-mi povestiţi, domnule. 
Nu ştiu cum s-ar putea dovedi. 

— Ascultă-mă bine. Totul e doar o născocire. Hai să 
zicem că va găsi o dovadă cu care să te convingă. 

— Sunteţi prea subtil pentru mine, domnule 
Bartholomew. Dacă scrie în stele că mâine trăsnetul 
va cădea asupra casei mele, vă asigur că n-o să am 
cum să-l împiedic. Dar dacă scrie în stele că voi afla 
dinainte de acest lucru, puteţi fi sigur că voi pleca din 
casă şi voi aştepta să se întâmple nenorocirea. 

— Dar dacă trăsnetul te loveşte acolo unde fugi sau 
te adăposteşii? Rezultatul e acelaşi. Puteai la fel de 
bine să fi rămas acasă. În plus, s-ar putea ca profetul 
să nu ştie cum ai să mori tu, personal, sau când 
anume se va abate asupra cuiva din această omenire 


un rău sau altul, ci doar că într-o zi el va cădea asupra 
celor mai mulţi. Uite ce te-aş întreba, Lacy. Dacă un 
asemenea om, înainte de a veni la tine, ţi-ar da de 
ştire cu ce scop vine şi deci ai avea timp să te 
gândeşti bine şi să-ţi înfrângi curiozitatea firească - 
atunci oare n-ar fi mult mai înţelept să refuzi să-l 
asculţi? 

— Da, poate că aşa aş face. 

— Şi dacă omul ar fi creştin şi cumsecade - bagă de 
seamă, dacă ştiinţa lui profetică i-ar prezice 
contrariul, că această lume coruptă şi crudă ar trăi 
într-o bună zi într-o pace şi plenitudine eternă - oare 
n-ar fi mult mai înţelept să păstreze această taină? 
Dacă toţi ar fi siguri într-o zi că-i aşteaptă paradisul, 
cine s-ar mai sinchisi de virtute şi merite? 

— Vă înţeleg demonstraţia generală, domnule. Dar 
nu văd de ce vorbiţi astfel în împrejurările de faţă. 

— Iată de ce, Lacy. Să presupunem că tu eşti cel 
care poate descifra această hotărâre îngrozitoare 
asupra a ceea ce va veni. N-ar fi cel mai bine să 
accepţi să-i fii unica victimă? Nu s-ar putea ca mânia 
cerească, gata să pedepsească cumplit ruperea 
blasfematoare a peceţilor timpului, să fie potolită prin 
preţul tăcerii tale - ba chiar al propriei tale vieţi? 

— Nu pot să vă dau un răspuns. Vorbiţi despre 
nişte lucruri... nu se cade să încălcăm domeniul care 
este privilegiul Creatorului nostru. 

Tânărul, cu ochii încă pierduţi în foc, înclină uşor 
capul a aprobare. 

— Ridic doar o problemă. Nu am în minte nici o 
blasfemie. 

Pe urmă tace, ca şi cum îi pare rău că a deschis 
subiectul. 

Este limpede că acest lucru nu-l mulţumeşte pe 
actor, căci el se ridică şi, la rândul lui, se îndreaptă 


agale spre fereastră, cu mâinile la spate. Rămâne în 
faţa obloanelor o clipă, apoi îşi încleştează mai strâns 
mâinile, se întoarce şi se adresează cefei capului ras 
care se conturează între el şi foc. 

— Trebuie să vă vorbesc deschis, domnule 
Bartholomew, întrucât mâine ne despărţim. În 
meseria mea suntem deprinşi să cunoaştem oamenii 
după fizionomie. După înfăţişare, mers, ţinută. Mi-am 
permis să-mi formez o părere despre dumneavoastră. 
Este cât se poate de favorabilă, domnule. Îndărătul 
subterfugiilor la care suntem constrânşi să apelăm în 
clipa de faţă, am convingerea că sunteţi un gentleman 
cinstit şi onorabil. Cred că mă cunoaşteţi îndeajuns 
acum ca să-mi îngădui să vă spun că nu m-aş fi 
amestecat niciodată în această chestiune dacă n-aş fi 
fost convins că dreptatea este de partea 
dumneavoastră. 

Tânărul nu se întoarce, însă vocea lui are o notă de 
sarcasm. 

— Dar? 

— Vă pot acuza că mi-aţi ascuns unele împrejurări 
ale acestei chestiuni. Înţeleg că a fost necesar şi bine- 
venit să procedaţi astfel. Dacă aţi fi folosit însă acest 
lucru ca să mă înşelaţi, nu v-aş fi iertat-o niciodată. V- 
o spun cu toată sinceritatea. Puteţi vorbi de născociri, 
însă ceea ce trebuie să fac eu... 

Brusc, tânărul se ridică, parcă cuprins de mânie, 
atât de neaşteptată e mişcarea. Cu toate astea nu face 
decât să se întoarcă spre actor, aruncându-i din nou o 
privire scrutătoare. 

— Ai cuvântul meu, Lacy. Ştii că sunt un fiu 
nesupus, ştii că nu ţi-am spus tot. Dacă astea sunt 
păcate, atunci le mărturisesc. Ai cuvântul meu că ceea 
ce fac nu încalcă legile acestui pământ. Vine spre el 
şi-i întinde mâna. Aş dori să fii încredinţat de acest 


lucru. 

Actorul şovăie, pe urmă îi strânge mâna. Tânărul 
nu-l slăbeşte din ochi. 

— Pe cinstea mea, Lacy. Nu m-ai judecat greşit. Şi 
te rog să nu uiţi asta, indiferent ce se va întâmpla. Dă 
drumul mâinii şi se întoarce iar lângă foc, însă se uită 
spre actorul care a rămas în picioare, lângă scaun. Ți- 
am ascuns multe. Dar te rog să mă crezi că am făcut-o 
şi pentru a te cruța... Nimeni nu te-ar putea găsi 
vinovat decât că ai fost o unealtă neştiutoare. Dacă se 
va ajunge la aşa ceva. 

Privirea bătrânului e severă. 

— Şi totuşi, puneţi la cale cu totul altceva decât m- 
aţi lăsat să înţeleg? 

Tânărul se uită din nou la foc. 

— Caut să mă întâlnesc cu cineva. Asta este 
adevărul. 

— Însă nu e o întâlnire de genul celei pe care am 
presupus-o? 

Domnul Bartholomew tace. 

— O afacere de onoare? 

Domnul Bartholomew zâmbeşte. 

— Dacă ar fi vorba de asta, nu m-aş mai afla aici 
fără a fi însoţit de un prieten. Şi nici n-aş fi străbătut 
atâtea mile pentru a săvârşi ceva ce se poate face 
mult mai aproape de Londra. 

Actorul deschise gura să spună ceva, însă nu 
apucă. Se aud paşi, apoi o bătaie discretă în uşă. 
Tânărul întreabă cine e. Işi face apariţia hangiul 
Puddicombe, care se adresează presupusului unchi. 

— Domnule Brown, jos vă aşteaptă un domn. Vă 
transmite complimente, cerându-vă iertare pentru 
deranj. 

Actorul se uită scrutător la cel de lângă foc, însă 
acesta nu dă nici un semn de satisfacţie la aflarea 


veştii. Totuşi el este cel care se adresează nerăbdător 
hangiului: 

— Cine? 

— Domnul Beckford, domnule. 

— Şi cine este acest domn Beckford? 

— Parohul nostru, domnule. 

Omul de lângă foc priveşte în jos, parcă uşurat, 
apoi se uită din nou la actor. 

— Scuzele mele, unchiule. Sunt ostenit. N-aş vrea 
să te mai retin. 

Actorul preia din zbor replica, chiar dacă intră în 
rol cu ceva întârziere. 

— Spune-i domnului reverend că voi avea plăcerea 
de a-l întâlni la parter. Nepotul meu îşi cere scuze că 
nu mă va mai putea însoţi. 

— Prea bine, domnule. Pe dată. Cu plecăciune. 

Se retrage. Tânărul face o uşoară grimasă. 

— Pregăteşte-te, amice. Un ultim pumn de praf în 
ochi. 

— Nu pot să închei aici discuţia noastră, domnule. 

— Trimite-l la plimbare cât de repede îţi permite 
politeţea. 

Actorul îşi potriveşte gulerul, îşi atinge pălăria şi-şi 
netezeşte haina. 

— Prea bine. 

Cu o uşoară reverență, se îndreaptă spre uşă. E 
deja cu mâna pe clanţă când tânărul vorbeşte iar. 

— Şi cere-i hangiului nostru de ispravă să mai 
trimită sus din seul lui spurcat. Am de gând să citesc. 

Actorul se înclină din nou în tăcere şi iese din 
cameră. Câteva clipe, omul de lângă foc priveşte fix în 
podea. Apoi ia măsuţa de lângă fereastră şi o aşază 
lângă scaunul pe care stă; aduce sfeşnicul de pe masa 
mare şi îl aşază pe cea mică. Apoi caută o cheie în 
buzunarul hainei lungi până la genunchi, se duce 


lângă cufărul cu colţare de alamă de lângă uşă, 
îngenunchează lângă el şi-l deschide. Se pare că nu 
conţine decât cărţi şi diverse foi de hârtie scrise de 
mână. Scotoceşte puţin şi găseşte un anumit teanc de 
foi, îl ia cu el la masă şi începe să citească. 

Peste câteva momente, la uşă se aude un ciocănit. 
O servitoare intră aducând un alt sfeşnic pe o tavă. I 
se face semn să-l pună pe masa de lângă el; fata se 
conformează, pe urmă se întoarce să adune farfuriile. 
Domnul Bartholomew n-o priveşte; ca şi cum n-ar trăi 
cu două sute cincizeci de ani în urmă, ci cu cinci 
secole mai târziu, când tot ceea ce ţine de gospodărie 
este enervant şi va fi făcut ca un automatism. Cu 
farfuriile pe tavă la uşă, fata se întoarce şi face o 
plecăciune stângace spre silueta absentă din fotoliu, 
cufundată în lectură. Bărbatul nu ridică privirea; şi 
îngrozită, poate pentru că cititul aparţine Necuratului 
sau poate iritată în sinea ei de o atare indiferenţă, 
deoarece şi în acele zile servitoarele de la hanuri nu 
erau angajate dacă nu erau nurlii, iese încetişor din 
cameră. 


Într-o odaie mult mai modestă de la etaj, o 
mansardă, tânăra pare să doarmă pe un pat îngust, 
sub pelerina cafenie de drum, întinsă ca o pătură. La 
capătul camerei, lângă o ferestruică încadrată în 
exterior de un fronton triunghiular, se află o singură 
lumânare pe o masă, a cărei lumină slabă abia dacă 
ajunge până la capătul celălalt al odăii unde se află 
fata; stă pe jumătate cu faţa în jos, cu picioarele 
adunate sub pelerină şi o mână îndoită pe perna 
aspră, pe care a acoperit-o cu fâşia de pânză folosită 
drept fular. Poziţia trupului, precum şi chipul cu nasul 
uşor obraznic şi pleoapele coborâte au ceva 
copilăresc. În mâna stângă, mai strânge încă ultimele 


viorele ofilite. Un şoarece fâşâie pe sub masă, 
zbughind-o de colo-colo, cercetând şi adulmecând. 

Pe spătarul scaunului de lângă pat, peste pălăria de 
pai abandonată, se află ceva aparent de valoare, scos 
din bocceaua desfăcută pe podea: o bonetă joasă de 
pânză albă, cu borurile laterale şi cele din faţă 
răsucite ca nişte flaute miniaturale, având de o parte 
şi de alta două clapete albe de treizeci de centimetri 
care vor atârna îndărătul urechilor purtătoarei. Pare 
ciudat de eterică, chiar uşor absurdă şi îndrăzneață în 
acea odaie primitivă. Asemenea bonete, fără clapete, 
urmau să devină de-a lungul timpului semnul 
distinctiv al slujnicelor şi chelneriţelor, dar pe vremea 
aceea le purtau toate femeile mondene ale societăţii, 
fie ele stăpâne sau servitoare, la fel ca şi şorţurile în 
ocazii speciale.  Servitorii, sclavii  livrelelor, se 
deosebeau cu uşurinţă; femeilor însă, după cum 
observa nemulţumit un contemporan în încercarea lui 
de a pune capăt ambiguităţii, li se îngăduiau multe la 
acea dată. Nenumăraţi domni, intrând pentru prima 
dată într-un salon, au fost supuşi umilinţei de a se 
înclina politicos în faţa a ceea ce presupuneau a fi o 
prietenă a gazdei, ca să afle că de fapt îşi iroseau 
bunele maniere pe o simplă slujnică de-a casei. 

Proprietara acestei bonete delicate şi ambigue nu 
doarme de fapt. La sunetul paşilor de pe scări, 
deschide ochii. Paşii se opresc la uşă, urmează o 
pauză, apoi două bătăi înfundate şi o lovitură de picior 
în tăblia de jos. Femeia dă deoparte pelerina şi se 
ridică din pat. Poartă o rochie verde închis, legată cu 
şnururi pe piept, cu tivul încreţit, care scoate la iveală 
o căptuşeală galbenă, la fel ca pliurile mânecilor, ceva 
mai jos de cot. E încinsă cu un şorţ alb lung până la 
pământ. Rochia are corset până la talia îngustă, 
dându-i părţii de sus a trupului forma nefirească, 


plată, a unui con răsturnat. Îşi vâră picioarele învelite 
în ciorapi într-o pereche de papuci ponosiţi şi se duce 
să deschidă uşa. 

În prag se află servitorul cu care a călărit, cu o 
cană mare de alamă plină cu apă caldă într-o mână, 
iar în cealaltă cu un vas de pământ lucios de culoare 
ocru. Abia se zăreşte în întuneric, iar chipul e în 
umbră. Vederea ei pare să-l împietrească, însă ea se 
dă înapoi şi face semn spre masa de la capătul 
cămăruţei. El trece pe lângă ea şi aşază cana lângă 
lumânare, apoi vasul; după aceea rămâne din nou 
împietrit, cu spatele la ea şi cu capul plecat. 

Tânăra s-a întors să-şi culeagă bocceaua, pe care o 
desface pe pat. Bocceaua dă la iveală un morman de 
haine, panglici, o eşarfă de bumbac brodată, iar 
înfăşurată în ele, o altă legătură care conţine un set 
de borcănaşe minuscule acoperite, aproape la fel ca 
borcanele de dulceaţă din zilele noastre, cu o bucată 
de pergament legată cu şnur. Mai are şi câteva 
sticluţe albastre cu dop; un pieptene, o perie, o 
oglindă de mână. Deodată, femeia îşi dă seama de 
nemişcarea bărbatului şi se întoarce să-l privească. 

O clipă nu schiţează nici un gest. Apoi se duce spre 
el, îl apucă de braţ şi îl face să se întoarcă. Chipul îi 
rămâne impasibil; totuşi atitudinea lui respiră 
nemulţumire şi sălbăticie, muţenie agitată, de animal 
încolţit, care se întreabă neanimalic de ce. Ea nu-l 
slăbeşte din priviri. Scutură din cap; atunci ochii lui 
albaştri, inexpresivi, evită privirea ei căpruie şi 
rătăcesc spre peretele opus, cu toate că în rest 
rămâne neclintit. Ea se uită în jos acum, îi ridică una 
din mâini şi pare s-o cerceteze; o atinge şi o mângâie 
cu cealaltă mână. Rămân aşa preţ de un minut şi mai 
bine, într-o ciudată nemişcare mută, doi oameni care 
aşteaptă să se întâmple ceva. În cele din urmă, ea dă 


drumul mâinii şi, îndreptându-se spre uşă, îi pune 
ivărul; se întoarce şi se uită din nou la bărbat, care o 
urmărise cu privirea. Femeia îi face semn spre podea, 
lângă ea, ca unui câine, cu blândeţe, însă şi cu vădită 
fermitate. Bărbatul traversează camera, căutându-i 
încă privirea. Ea îi atinge din nou mâna, însă de data 
asta i-o strânge uşor. Femeia se întoarce la masă şi 
începe să-şi dezlege şorţul. Apoi, ca şi cum ar fi uitat, 
se întoarce lângă pat, scotoceşte o clipă în bocceaua 
desfăcută, culege un borcănaş, o sticluţă şi un pătrat 
de olandă uzat, care, evident, îi serveşte de prosop. Se 
întoarce cu acestea la masă şi rămâne o clipă tăcută 
în timp ce desface borcănaşul la lumina lumânării. 

Începe să se dezbrace. Mai întâi îşi scoate şorţul şi 
îl atârnă de un cârlig de lemn dintr-un cuier 
rudimentar de lângă fereastră. Urmează apoi rochia 
verde cu căptuşeală galbenă, dând la iveală o jupă de 
lână matlasată (în termeni moderni, o fustă care apare 
de sub rochie). Are culoare vineţie şi este ciudat de 
lucioasă, pentru că stofa din lână pieptănată are şi un 
fir de satin. Şi-o desface din talie şi o atârnă de un alt 
cui; urmează corsetul. Rămâne doar într-un pieptar 
mic alb, care ar trebui păstrat, probabil, din pudoare. 
Totuşi şi acesta este tras în sus, peste capul cu părul 
strâns, şi atârnat lângă celelalte. Femeia este acum 
goală de la brâu în sus, deasupra jupei de lână. 

Mişcările ei sunt iuți şi fireşti, ca şi cum ar fi 
singură. Efectul asupra bărbatului care priveşte este 
neaşteptat, deoarece din clipa în care ea a început să 
se dezbrace, el a prins să facă paşi infimi, cu mare 
atenţie; însă nu înspre ea. Se retrage spre perete; 
numai grinzile şi tencuiala îl opresc să se retragă şi 
mai mult. 

Ea îşi toarnă apă şi se spală, după ce a scos din 
borcănaş un săpun rotund de micsandre: pe faţă, gât, 


piept şi braţe. Mişcările ei fac să pâlpâie uşor 
lumânarea din faţă; câteodată, când îşi întoarce uşor 
capul, trupul sau braţele, pe pielea udă apare câte o 
reflexie lucioasă, sau pe conturul siluetei cafenii- 
negricioase a spatelui gol se iveşte o frântură din 
albeaţa catifelată a pielii. Pe grinzi se proiectează o 
parodie sinistră prin mişcarea unor umbre prelungi, 
ca nişte păianjeni, a ritualului casnic şi neceremonios. 
Ritualul este sinistru în ambele sensuri, căci se vede 
că femeia e stângace de la natură. Nu se întoarce 
niciodată în tot acest răstimp şi nici când se şterge cu 
bucata de olandă; iar ochii bărbatului mut nu se 
dezlipesc o clipă de pe trupul ei gol până la brâu. 

Femeia ia acum sticluţa albastră şi înmoaie un colţ 
din ştergarul de pânză în lichid, apoi se atinge ici-colo 
pe corp; pe laturile gâtului, sub braţ şi undeva pe 
piept. Camera se umple de parfumul apei de colonie 
ungureşti. 

Se întinde după pieptar şi îl îmbracă. Apoi se 
întoarce, aduce lumânarea lângă pat, alături de 
bărbat. Se aşază. Ia un alt borcănaş de porțelan - 
bucăţica de săpun a fost ştearsă cu grijă şi pusă la loc, 
apoi aşezată lângă lumânare. Borcănaşul conţine 
ceruză, o cremă albă sau un unguent făcut din 
carbonat de plumb, o substanţă cosmetică bine 
cunoscută în acea vreme, considerată mai degrabă o 
otravă mortală. Ia cu degetul din ea, apoi şi-o întinde 
pe obraji şi pe toată faţa cu mişcări circulare, scurte. 
Gâtul primeşte acelaşi tratament; apoi umerii. Se 
întinde apoi spre un alt borcănaş şi scoate o oglindă şi 
una dintre sticluţele albastre miniaturale, cu dop de 
plută. Îşi cercetează chipul o clipă. Lumina este prea 
departe pentru această  măsuţă de toaletă 
improvizată; ridică lumânarea, se întoarce spre 
bărbat, arătându-i cum vrea să i-o ţină, mai aproape. 


Bărbatul se apropie, ia lumânarea şi o ridică la 
câţiva centimetri de chipul femeii. Ea întinde 
ştergarul de pânză în poală şi desface cu grijă ultimul 
borcănaş; în el se găseşte un unguent cu carmin. 
Atinge cu el ca o umbră buzele, întinzând culoarea 
mai întâi cu limba, apoi, cu oglinda în mână, cu vârful 
degetului; îşi atinge apoi şi pomeţii, colorându-i cu 
aceeaşi substanţă care-i slujeşte şi de fard, şi de ruj. 
În cele din urmă, mulţumită de rezultat, lasă jos 
oglinda şi acoperă borcănaşul. După aceea, împinge 
uşor suportul uman al lumânării şi se întinde după o 
altă sticlă. Dopul are înfipt în el o pană de gâscă. Ca 
să-şi poată picura lichidul incolor, dă capul pe spate şi 
lasă să-i cadă în fiecare ochi câte o picătură. Poate că 
ustură, fiindcă de fiecare dată clipeşte rapid. Pune la 
loc dopul şi abia atunci ridică privirea spre bărbat. 

Strălucirea ochilor, dilataţi deja sub influenţa 
beladonei, culoarea aprinsă a buzelor şi a obrajilor - 
carminul dă o nuanţă nefirească de roşu - arată 
limpede că nu e vorba de o fecioară, deşi efectul 
obţinut este mai degrabă de păpuşă decât afrodiziac. 
Numai irisul căprui din pupilele mărite rămâne al 
tinerei simple care moţăia pe pat cu un sfert de oră 
înainte. Colţurile gurii roşii se ridică exact cât să dea 
umbra unui zâmbet; şi totuşi inocent, ca şi cum 
bărbatul cu privirea nemişcată îi este frate, iar ea îi 
îngăduie o meteahnă nevinovată. După câteva clipe, 
închide ochii, fără să-şi schimbe înclinarea chipului. 

L-ar putea socoti un îndemn la sărut, însă singura 
reacţie a bărbatului este să apropie lumânarea; lângă 
un obraz, apoi lângă celălalt. Pare să-i cerceteze la 
milimetru pielea ca de ceară, fiecare por, fiecare 
trăsătură, ca şi cum ar ascunde un obiect minuscul 
uitat, un simptom tainic, un răspuns; iar chipul lui îşi 
sporeşte misterios intensitatea concentrării, lipsa 


emoţiei. Impresia este de o inocenţă profundă, aşa 
cum arată uneori idioţii congenitali; ca şi cum ar 
putea s-o vadă cumva mai pe deplin decât o 
inteligenţă obişnuită. Cu toate acestea, chipul lui nu 
poartă amprenta idioţeniei. Dincolo de regularităţi, 
chiar frumuseţe - gura îi este fermă şi bine conturată 
- răzbate un fel de seriozitate imperturbabilă, ceva 
aparte. 

Femeia îndură această cercetare mută preţ de 
aproape un minut. Mâna lui liberă se ridică, şovăie, îi 
atinge uşor tâmpla dreaptă. li urmăreşte conturul 
feţei, în josul obrazului, apoi bărbia, ca şi cum n-ar fi 
făcute din carne, ci din ceară sau marmură pictată, o 
mască a morţii. Atingerea nu se opreşte, iar ea 
închide ochii din nou: fruntea, sprâncenele, pleoapele, 
gura însăşi. Buzele nu-i tremură sub degetele lui. 

Deodată bărbatul cade în genunchi, lăsând 
lumânarea pe podea, la picioarele ei; îşi îngroapă 
capul în poala ei, aproape ca şi când n-ar îndura să 
mai privească ceea ce a mângâiat, şi totuşi aflându-se 
la bunul ei plac. Femeia nu tresare şi nici nu pare 
surprinsă; priveşte însă în jos mult timp la capul 
îngropat în faldurile jupei; întinde apoi mâna stângă şi 
mângâie părul strâns la spate. Şopteşte atât de încet, 
de parcă nu i se adresează lui, ci sie însăşi. 

— Ah, bietul meu Dick! Sărmane Dick. 

El nu răspunde, pare din nou împietrit. Ea continuă 
să-l mângâie câteva clipe, să-i netezească părul, în 
tăcere. În cele din urmă îl împinge uşor deoparte, 
rămâne în picioare, însă doar pentru a se întoarce 
către bocceaua desfăcută şi a scoate din ea o rochie şi 
o cămaşă trandafirie pe care le netezeşte, gata să le 
îmbrace. El stă încă în genunchi, cu capul plecat, ca 
într-un gest de supunere sau implorare. Lumânarea de 
pe podea luminează însă ceva care nu sugerează 


nimic din toate acestea şi la care el priveşte ca 
hipnotizat, la fel cum privise şi chipul ei; se ţine vârtos 
cu ambele mâini, deşi fară să le mişte, aşa cum un 
înecat se agaţă de o creangă. Betelia pantalonilor s-a 
desfăcut, iar el strânge nu o creangă, ci bărbăţia, 
despuiată, vânjoasă, dreaptă. Tânăra nu este nici 
şocată, nici îngrozită la vederea acestei obscenităţi, cu 
toate că mâinile ei s-au oprit din netezit. Se duce 
liniştită la capul patului ei pe rotile, unde viorelele 
stau încă răsfirate pe perna aspră; le culege şi se 
întoarce la locul unde el stă îngenuncheat şi, parcă 
într-o doară şi aproape batjocoritor, i le vâră sub 
chipul plecat, peste mâinile şi organul injectat 
monstruos. 

Faţa lui tresaltă chinuită către femeia cu chipul 
fardat şi o clipă se privesc în ochi. Ea îi dă ocol, scoate 
ivărul de la uşă şi o ţine deschisă, îndemnându-l pe 
sărmanul Dick să plece; iar el, cu mâna încleştată pe 
betelia pantalonilor, se chinuie să se ridice stângaci în 
picioare şi, fără să-i arunce vreo privire, încă într-o 
răvăşire obscenă, se strecoară prin uşa deschisă. Ea 
se opreşte în prag, ca să-i lumineze scara întunecată 
spre etajul de mai jos. Un curent de aer ameninţă să-i 
stingă lumânarea şi femeia face un pas înapoi, punând 
mâna pavăză la flacăra tremurândă, ca o imagine 
dintr-o pictură de Chardin!, şi închide uşa cu spatele. 
Se reazemă de ea, cu privirea aţintită pe hainele de 
brocart trandafiriu de pe patul cu rotile. Nimeni nu 
vede că ochii îi sunt plini de lacrimi, nu doar de 
beladonă. 


1 Jean-Baptiste Simeon Chardin (1699-1779) — pictor francez de 
natură moartă şi scene de familie. 


Cât a lipsit, Dick a reprezentat pentru scurt timp 
subiectul unei discuţii la masa lungă din bucătăria 
hanului. Asemenea bucătării erau pe vremuri 
semipublice şi constituiau miezul vieţii de la han, nu 
numai pentru drumeţii sau servitorii mai modeşti, ci şi 
pentru cei mai răsăriţi, fiind echivalentul salonului din 
vechile conace. Chiar dacă nu era mai de soi, 
mâncarea de acolo - şi fără îndoială, compania - era 
mai caldă decât în odăile publice sau în camerele 
personale. Servitorii de la han se dădeau în vânt după 
bârfe, după veştile şi distracţiile aduse de nou-veniţii 
cam de acelaşi rang şi de aceeaşi teapă cu ei. În seara 
aceea, regele nedisputat al bucătăriei de la Black Hart 
fusese bărbatul în haină roşcată, sergentul Farthing; 
ba îşi asumase rolul de cum intrase pe uşă venind 
dinspre grajduri, cu hangerul şi cutia în care se afla 
espingola sub braţ, şi reuşise, dintr-o fluturare amplă 
a pălăriei şi o ocheadă, să cântărească iute ajutoarele 
de la bucătărie, bucătăreasa şi pe Dorcas, slujnica de 
la han. 

După cum s-a dovedit curând, Farthing aparţinea 
acelui tip străvechi - la fel de străvechi ca şi rasa 
umană; sau ca războiul, fără îndoială - pe care 
comedianţii romani l-au poreclit miles gloriosus ; 
soldatul fanfaron sau eterna tolbă de scorneli. Pentru 
Anglia secolului al XVIII-lea, a fi simplu soldat nu era 
mare scofală. Monarhii şi reprezentanţii lor n-aveau 
decât să susţină necesitatea unei armate permanente; 
însă pentru ceilalţi, soldaţii reprezentau o pacoste 
blestemată (şi chiar o insultă, când era vorba de 
mercenari străini), o cheltuială de nesuportat în cârca 
naţiunii şi a nefericitului loc unde întâmplarea făcea 
să fie încartiruiţi. Dar Farthing părea să fi uitat de 
toate acestea, avea o încredere nemărginită în 
scrisorile de recomandare: povestea cum servise (în 


ciuda actualei ţinute) ca sergent în marină, iar pe 
vremea când fusese toboşar, luptase sub steagul lui 
Byng în bătălia glorioasă de la Capul Passaro în '18, 
unde spaniolii o luaseră zdravăn pe coajă; însuşi 
amiralul Byng îl lăudase pentru curajul său (nu cel 
care fusese umplut de plumb la Portsmouth în 1757 ca 
să-i încurajeze pe ceilalţi, ci tatăl acestuia), cu toate 
că nu era „mai mare decât ajutorul de bucătar de 
colo...“ Avea un fel al lui de a atrage atenţia; şi de a 
nu-i da drumul, din clipa în care o capta. Fără discuţie 
că nici în bucătărie şi nici în afara ei nu se afla cineva 
care să-l conteste pe cel care se proclama singur un 
războinic atât de vajnic. In plus arunca priviri 
îndrăzneţe asupra publicului său feminin, căci 
asemenea tuturor celor de teapa lui, ştia prea bine că 
jumătate din iscusinţa de a aduce ascultătorii să-ţi 
mănânce din palmă este să-i flatezi. Pe deasupra, 
acest povestitor mânca şi bea vârtos, savurând fiecare 
bucăţică şi fiecare înghiţitură; se prea poate ca 
singurul adevăr rostit atunci să fi fost faptul că ştia 
dacă cidrul e bun în clipa în care îl gusta. 

Bineînţeles că i se puseră întrebări despre 
călătorie. Se părea că domnul cel tânăr şi unchiul lui 
porniseră la drum pentru a-şi aduce omagiile unei 
doamne care era mătuşa şi, respectiv, sora lor: o 
doamnă putred de bogată, bătrână şi pe lângă asta 
bolnavă, care locuia la Bideford sau prin împrejurimi, 
care nu fusese niciodată căsătorită, însă moştenise 
pământuri şi proprietăţi demne de o ducesă. Diverse 
ocheade şi smârcâieli punctară aceste informaţii, şi 
aşa semnificative: domnul cel tânăr lăsase să se 
înţeleagă că nu prea fusese un model de hărnicie şi 
chiar şi acum era înglodat în datorii. Fetişcana de la 
etaj era servitoarea unei doamne din Londra, adusă 
pentru a intra în slujba mătuşii, în vreme ce el, 


Timothy Farthing, îi însoțea ca ajutor al unchiului, pe 
care îl cunoştea de multă vreme şi care era cam 
nevricos când venea vorba de hoţi la drumul mare, 
tâlhari şi aproape orice altă mutră de om întâlnită la 
mai mult de o milă depărtare de catedrala Sf. Paul. Cu 
toate că dacă ar fi fost el întrebat, călătoriseră până 
aici sub paza lui la fel de teferi ca şi cum ar fi fost 
însoţiţi de o trupă întreagă. 

Unchiul? Ei, era un om cu dare de mână, un 
negustor înstărit din Londra, care avea însă copii pe 
care trebuia să-i căpătuiască. Fratele lui, tatăl 
domnului mai tânăr, murise cu câţiva ani în urmă, fără 
să lase un sfanţ, iar unchiul îi ţinea loc nepotului de 
tutore şi mentor. 

Se întrerupsese o singură dată pe parcursul acestui 
discurs sau cvasimonolog; atunci când Dick se 
întorsese de la grajduri şi rămăsese cu privirea 
rătăcită în prag, fără să priceapă nimic, fără să 
zâmbească. Farthing îşi vâri degetele în gură 
semnificativ şi îi arătă un loc gol la capătul celălalt al 
mesei, apoi clipi cu înţeles spre Puddicombe, hangiul. 

— N-aude, n-a vede. S-a născut surd şi mut, jupâne 
Thomas. Şi pe deasupra sărac cu duhul. Da' e băiat 
bun. E slujitorul domnului mai tânăr, deşi după haine 
n-ai zice. la aşază-te tu, Dick. Mănâncă-ţi porţia; n-am 
mai avut până acum pe drum mâncare atât de bună. 
Ei, unde rămăsesem? 

— Povesteaţi cum aţi dat iama în spanioli, se 
aventură ajutorul de bucătar. 

În vreme ce servitorul mânca, Farthing îi mai 
adresa din când în când o frază: „Aşa-i, Dick?“, sau: 
„Ba încă, ce v-ar mai spune Dick dac-ar avea limbă - 
ori minte-n cap“. 

Nu că ar fi primit vreun răspuns - Dick nici nu 
părea să-l bage în seamă, chiar şi atunci când ochii lui 


albaştri, rătăciţi, se opreau asupra lui Farthing şi i se 
adresa întrebarea; totuşi însoţitorul lui, pe lângă toate 
celelalte virtuţi, dorea să dea dovadă şi de 
camaraderie. Cu toate acestea, privirile slujnicelor se 
îndepărtau tot mai des în direcţia surdomutului; poate 
din curiozitate, poate dintr-un fel de strângere de 
inimă că un chip bărbătesc tânăr, atât de bine 
proporţionat şi în primul rând atrăgător, cu toată lipsa 
lui de bună dispoziţie, putea să aparţină unei creaturi 
atât de jalnice. 

Mai avusese loc o întrerupere: către sfârşitul cinei, 
„fetişcana de la etaj“ îşi făcuse apariţia în pragul uşii, 
cu o tavă cu resturile de la cină; îi făcuse semn 
slujnicei, lui Dorcas, care se ridicase să-i vorbească. 
Schimbaseră câteva cuvinte în şoaptă, iar Dorcas 
privise spre surdomut. Farthing invitase nou-venita să 
li se alăture, însă ea refuză cu îndrăzneală. 

— Nu, mulţumesc, ştiu eu bine toate poveştile tale 
sângeroase. 

Mica reverență pe care o făcu în clipa în care se 
retrase era aproape la fel de sfidătoare ca şi cuvintele. 
Fostul soldat îşi atinse mustaţa şi căută înţelegere la 
hangiu. 

— Iată ce face Londra din om, jupâne Thomas. Fii 
convins că acu' câţiva ani fata asta era la fel de 
simpatică şi de naturală ca şi Dorcas de aici. lar acum 
îşi dă aere de franţuzită, cum îi e şi numele de altfel, 
dar bag mâna în foc că nu-i al ei. Era plină de bun- 
simţ şi numai lapte şi miere, cum s-ar zice. Continuă 
pe un ton afectat: Ah, ce-aş vrea să dau ochii cu 
bărbatul pe care-l iubesc, ca să-l calc în picioare ca pe 
un câine. Aşa-s astea de teapa ei. Să vă zic ceva - 
stăpână-sa s-ar purta de zece ori mai frumos cu tine 
decât o slujnică cum e Louise. Louise, ce nume maie 
şi ăsta, mă rog, pentru o englezoaică, ia spuneţi. Ce 


zici, Dick? 

Dick se holbă la el, fără să scoată un cuvânt. 

— Bietul Dick. Face fasoane cu el cât e ziulica de 
lungă. Aşa-i, mă băiatule? 

Începu o pantomimă, arătând cu degetul mare spre 
uşa prin care dispăruse mironosiţa, pe urmă începu să 
imite, slujindu-se de vârfurile degetului arătător şi al 
treilea închipuind doi oameni ce călăreau împreună. 
În cele din urmă, îşi sumeţi nasul şi îndreptă din nou 
degetul mare spre uşă. Surdomutul continua să 
privească spre el în gol. Farthing îi făcu cu ochiul 
hangiului. 

— Pe cinstea mea, cred că o bâtă are mai multă 
glagorie ca ăsta. 

Totuşi, o clipă mai târziu, când o văzu pe Dorcas că 
umple cana de alamă din ceainicul în care fiersese apă 
- căci era limpede că asta discutase cu femeia de sus 
-, surdomutul se ridică şi aşteptă s-o ia; din nou, se 
opri la uşă, unde servitoarea îi întinse un vas de lut de 
pe dulap. Ba chiar aprobă din cap, în semn de 
mulţumire pentru ajutorul ei; însă ea se întoarse, 
parcă stând la îndoială, spre Farthing. 

— Ştie un' să le ducă? 

— Da. Dă-i-le. 

Închise un ochi şi şi-l bătu cu degetul. 

— Dick ăsta are ochi de vultur. Păi, ăsta vede şi 
prin zid. 

— Nu zău! 

— Ba da, drăguţo. Cel puţin io n-am mai întâlnit pe 
cineva căruia să-i placă să se holbeze atâta la pereţi. 

Făcu iar cu ochiul, ca să fie limpede că glumea. 

Domnul Puddicombe avansă opinia cum că situaţia 
servitorului era ciudată - cum putea oare stăpânul să 
se slujească de cineva care pricepe atât de puţin? 
Cum îi porunceşte şi-l face să execute ordinele? 


Farthing se uită spre uşă şi se înclină confidenţial. 

— Să-ţi spun ceva, jupâne Thomas. Stăpânul e şi el 
pe măsura slugii. N-am mai întâlnit altul care să 
vorbească atât de puţin. Mi-a spus unchi-su că aşa-i e 
firea. Foarte bine, n-are decât. Îşi întinse degetul 
arătător spre chipul hangiului. Da' fii atent la ce-ţi zic, 
cu Dick vorbeşte. 

— Cum adică? 

— Cifrat, domnule. 

— Asta ce-o mai fi? 

Farthing se lăsă pe spate, pe urmă îşi lovi pieptul 
cu un deget şi ridică pumnul strâns. Cei care-i dădeau 
ascultare îl priviră holbaţi, nepricepând nimic, la fel 
ca surdomutul. Gesturile se repetară, apoi le traduse 
în cuvinte: 

— Adu-mi... punci. 

Dorcas îşi astupă gura cu mâna, Farthing se lovi 
uşor pe umăr, apoi ridică mâna cu degetele desfăcute 
la care adăugă încă un deget de la cealaltă. Aşteptă 
din nou, apoi le decodifică mesajul. 

— Trezeşte-mă la ora şase fix. 

Intinse apoi palma şi o atinse cu arătătorul; după 
aceea îşi puse palmele în formă de cupă pe sâni; apoi 
ridică patru degete. Aceleaşi chipuri fascinate în 
aşteptarea unei explicaţii. 

— Aşteaptă - e un joc de cuvinte - podul palmei, 
deci, la pod, la casa doamnei, la ora patru. 

Domnul Puddicombe dădu din cap, nesigur. 

— Am priceput. 

— Şi-aş putea să vă mai dau încă alte zece exemple. 
O sută. Dick al nostru nu e chiar atât de prost cum 
pare. Să-ţi mai spun ceva, domnul meu. Intre patru 
ochi. Se mai uită o dată spre uşă şi cobori glasul: Ieri- 
noapte a trebuit să dormim în acelaşi pat la Taunton, 
n-am găsit în altă parte. Mă trezesc, nu ştiu de ce, în 


toiul nopţii. Văd că tovarăşul meu a dispărut, s-a 
furişat jos din pat câtă vreme eu dormeam. Nu mă 
gândesc prea mult la treaba asta, poate că s-a dus 
într-un loc, pot să stau şi eu mai în voie, şi adorm la 
loc. La care aud un mormăit, jupâne Thomas, ca şi 
cum cineva vorbea în somn. Nu erau cuvinte, ci un fel 
de hârâit din gâtlej. Uite-aşa! începu să hârâie aşa 
cum spusese, se opri, apoi hârâi din nou. Mă uit. Şi-l 
văd pe flăcău în cămaşă, în genunchi, ca şi cum s-ar 
ruga, lângă fereastră. Da' nu ca un creştin, la 
Dumnezeu. Nici vorbă. La lună, dom'le, care lucea 
puternic pe cer. S-a ridicat în picioare, dom'le, s-a 
sprijinit de geam, scoțând sunetele alea, ca şi cum îşi 
lua zborul spre ce privea. Şi m-am gândit: Tim, ai dat 
piept cu tunul spaniolilor. Ai scos fum din tobă, ai 
văzut cu ochii tăi moartea şi oameni nenorociţi de 
atâtea ori, că nici nu mai ţii minte, dar, să mă ia naiba 
sau Aghiuţă, că aşa ceva n-am mai văzut. Era limpede 
ca lumina zilei că avea o criză de nebunie şi putea în 
orice clipă să se întoarcă şi să mă sfâşie în bucăţi. Se 
opri să constate efectul cuvintelor sale şi-i cercetă pe 
cei din jurul mesei. Ascultaţi-mă pe mine, oameni 
buni, fără urmă de glumă, nu mi-aş dori să mai trec 
printr-o oră ca aia nici pentru o sută de lire. Ba, ce zic, 
nici pentru o mie. 

— Şi n-ai putut să-l înşfaci? 

Farthing lăsă un zâmbet de cunoscător să-i 
străbată chipul. 

— După câte înţeleg, n-ai vizitat niciodată un 
balamuc, domnul meu. Păi, eu l-am văzut pe unul pe 
care nu dai doi bani; ai zice că-i un prăpădit de 
cerşetor când stă liniştit la locul lui; da' pune la 
pământ zece flăcăi când îl apucă năbădăile. Nebunul 
ăsta e un tigru dezlănţuit când se află sub influenţa 
lunii, jupâne Thomas. Pe toţi dracii, ăsta rupe lanţul, 


cum s-ar zice. Are furia şi puterile a douăzeci cât el. Şi 
nu uitaţi, Dick nu e o zdreanţă nici când e limpede la 
cap. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am făcut pe mortu’, dom'le, cu o mână pe 
hangerul de lângă pat. Cineva mai slab de înger ar fi 
strigat după ajutor. Da' pot să mă mândresc că nu m- 
am pierdut cu firea, jupâne Thomas. M-am ţinut tare. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Păi, i-a trecut criza, domnule. S-a întors la loc în 
pat şi s-a vârât sub pătură. A început să sforăie. Dar 
eu nu, vai de mine, nu eu, jur că nu. Tim Farthing ştie 
ce are de făcut. N-am lipit geană de geană toată 
noaptea, am stat pe scaun cu cuțitul la îndemână, de 
unde puteam să-l trăsnesc dacă-l apuca iar sau făcea 
urât. Nu vă spun nici o minciună, oameni buni, dacă 
se mai trezea o dată, îl făceam pe loc bucăţi, zău că 
da. l-am povestit totul domnului Brown a doua zi 
dimineaţa. Mi-a spus că o să vorbească cu nepotul lui. 
N-a fost deloc mirat, zicea că aşa e Dick, are 
ciudăţeniile lui, dar nu face rău, să nu-l iau în seamă. 
Se lăsă pe spate şi-şi mângâie mustaţa. Eu rămân la 
părerea mea, jupâne Thomas. 

— Cred şi eu. 

— Şi cu arma la îndemână. Privirile îi căutară 
chipul lui Dorcas. N-are de ce să-ţi fie teamă, drăguță. 
Farthing e cu ochii în patru. Nu poate să facă nici un 
rău. Ochii fetei se ridicară involuntar spre tavan. Şi 
nici acolo. 

— Nu-s decât trei trepte. 

Farthing se lăsă pe spate şi-şi încrucişă braţele, pe 
urmă îşi umflă obrazul cu limba. 

— S-ar putea ca fata aia să-i dea de lucru. 

Dorcas rămase nedumerită. 

— Ce fel de lucru? 


— Muncă pe care nici un bărbat n-o socoteşte 
muncă, prostuţo. 

Rânji, iar fata, pricepând în cele din urmă ce vrea 
să zică, duse mâna la gură. Farthing se uită spre 
hangiu. 

— Ascultă la mine, jupâne Thomas, Londra e un loc 
spurcat.  Slujnica o maimuţăreşte pe stăpână. 
Neobrăzatele astea nu se satură niciodată, până nu-şi 
fac toate poftele. Dacă stăpâna se bucură de servitorul 
vânjos, de ce n-aş face şi eu la fel, îşi zice ea. Chinuie-l 
pe bietul dobitoc ziua şi vâră-l în pat în fiecare noapte. 

— Te rog, ajunge, domnule Farthing. Dacă nevastă- 
mea ar fi aici... 

— Amin, domnule. N-aş spune un cuvânt dacă 
individul ăsta n-ar fi în călduri ca o maimuţă barbară. 
Să bage bine la cap slujnicele tale. S-a dat la una într- 
un grajd în drumul nostru... din fericire am trecut eu 
pe acolo şi l-am pus la punct pe ticălos. Toate au o 
limită. Nu i-a mers. Da' atâta îl taie capul, crede că 
toate femeile sunt la fel de lascive ca Eva, Doamne, 
iartă-l! Grăbite să-şi ridice fustele pe cât e el de grăbit 
să-şi desfacă brăcinarii. 

— Mă mir că stăpânul nu-l biciuieşte zdravăn. 

— Chiar aşa, domnule. Chiar aşa. Dar să nu mai 
discutăm. Vorba multă, sărăcia omului, după cum se 
zice. 

Trecură apoi la alte subiecte, dar când, peste zece 
minute, surdomutul apăru din nou, parcă în cameră 
năvălise o pală de aer rece. Arăta la fel de inexpresiv, 
nu se uita la nimeni şi se aşeză la locul lui. Unul câte 
unul, toţi cei de faţă îi aruncară pe furiş câte o privire 
ca şi cum ar fi căutat o urmă de roşeaţă, vreun semn 
al păcatului. Cu toate acestea, ochii lui albaştri 
priveau în jos spre masa veche, dincolo de farfurie, 
aşteptând cu stoicism o nouă umilinţă. 


x 


— I-ai făcut praf şi pulbere, nu-i aşa? 

— Pe toată turma lui de enoriaşi, şi casele, şi 
sacristia, şi pe staroste, pe toţi am aruncat blestemul! 
Eşti invitat la cină mâine ca să auzi şi tu pomelnicul 
de la capăt. Mi-am permis să refuz în numele tău. 

— Şi nu ţi-a pus nici o întrebare? 

— În limitele bunului-simţ, ba chiar exagerat. 
Domnul nu are decât un singur interes în această 
viaţă, în care nu include problemele altora. 

— Ai avut parte de un public slab pentru talentele 
pe care le posezi. Scuze. 

Actorul, care se postase de partea cealaltă a focului 
unde domnul Bartholomew stătea cu hârtiile lui, îl 
privi intens, ca şi cum nu se lăsa păcălit de această 
atitudine glumeaţă. 

— Hai, dragul meu Lacy. Nu-mi iau cuvântul faţă de 
tine. Nu vreau răul nimănui, nu fac rău. Nimeni n-o să 
te acuze sau o să aibă motiv să te acuze pentru rolul 
pe care ţi-l asumi. 

— Dar scopul dumneavoastră nu coincide cu cel pe 
care m-aţi lăsat să-l cred, domnule Bartholomew. Nu-i 
aşa? Nu, trebuie să vă vorbesc. Nu încape îndoială că 
există intenţii bune în ceea ce îmi ascundeţi. Dar mă 
îndoiesc că aceste intenţii bune vă privesc şi pe 
dumneavoastră. 

— Consideri că poetul minte când spune că se 
întâlneşte cu muzele? 

— Ştim ce intenţionează să spună prin acea figură 
de stil. 

— Dar susţinem noi oare că minte? 

— Nu. 

— Atunci, în acelaşi sens, nu te-am minţit nici eu. 


Mă duc să mă întâlnesc cu o persoană pe care doresc 
s-o cunosc şi pe care o respect, la fel ca pe o mireasă - 
sau ca pe muza mea, dacă aş fi poet; şi în faţa căreia 
sunt precum Dick în faţa mea, ba, ce zic, şi mai 
neputincios. Şi pe care un paznic gelos m-a împiedicat 
până acum s-o văd. Poate că n-am fost sincer în 
purtare. Dar nu şi în intenţii. 

Ochii actorului se opriră asupra hârtiilor. 

— Sunt obligat să întreb de ce o întâlnire cu un 
străin învăţat trebuie să aibă loc în atât de mare taină 
şi atât de departe, dacă scopul este întru totul 
nevinovat. 

Domnul Bartholomew se lăsă pe spătarul scaunului, 
de data asta abordând un zâmbet evident sardonic. 

— Crezi că aş putea fi vreun instigator de prin 
nordul ţării? Vreun alt Bolingbroke!? Toate hârtiile de 
aici sunt cifrate. Dacă nu sunt în franceză sau 
spaniolă. Mă duc să complotez cu un emisar al lui 
Iacob Stuart. 

O clipă actorul păru derutat, ca şi cum i se citise 
gândul tainic. 

— Îmi îngheaţă sângele în vine, domnule. 

— Uite aici. Există într-adevăr un anumit cifru. 

li întinse foaia de hârtie pe care o studiase şi pe 
care Lacy o luă. După câteva clipe, actorul ridică 
privirea. 

— Nu pricep nimic. 

— Ceva necurat, nu crezi? Sunt aici ca să mă 
strecor în codru şi să mă întâlnesc cu un discipol al 
vrăjitoarei din Endor. Ca să-mi ofer sufletul meu 
nemuritor în schimbul tainelor lumii de dincolo. De 
asta ce mai zici? 

Actorul îi dădu înapoi hârtia. 


1 Henry St. John Bolingbroke (1678-1751), politician de vază din 
timpul reginei Anne, istoric şi filosof al iluminismului. 


— Luaţi totul în glumă. Cred că nu e momentul. 

— Atunci să nu mai vorbim doar aşa, ca să ne aflăm 
în treabă. Nu fac rău nici regelui, nici ţării, nici unei 
alte persoane. Nu pun în pericol nici trupul, nici 
sufletul. Poate propria-mi minte, însă omul poate face 
ce pofteşte cu mintea lui. E posibil să umblu după o 
himeră, un vis nebunesc. Persoana pe care vreau s-o 
întâlnesc s-ar putea să... dar se întrerupse, apoi aşeză 
pe masă hârtia, alături de celelalte. N-are importanţă. 

— Persoana se ascunde? 

Domnul Bartholomew îl privi cercetător o clipă. 

— Ajunge, Lacy. Te rog. 

— Trebuie totuşi să vă mai întreb de ce e nevoie să 
fiu amăgit, domnule. 

— Prietene, întrebarea nu-ţi sade bine. Oare nu ţi-ai 
petrecut toată viaţa amăgindu-i pe alţii? 

Lacy păru o clipă luat prin surprindere. Bărbatul se 
ridică din jilţ şi se duse spre cămin, unde rămase cu 
spatele la actor. 

— Am să-ţi răspund însă. M-am născut cu un destin 
de neclintit. Tot ceea ce ţi-am povestit despre aşa- 
zisul meu tată aş fi putut să-ţi spun despre cel 
adevărat - ba chiar mai rău, pentru că e un zevzec şi a 
dat viaţă încă unuia, adică fratelui meu mai mare. 
Mie, cum poate că şi ţie, mi s-a dat un rol într-o 
poveste şi nu mi se iartă că nu vreau să-l joc. Ia 
aminte, nu e acelaşi lucru pentru amândoi. Tu, dacă 
refuzi să joci, nu ai de pierdut decât bani. Eu pierd... 
mai mult decât îţi închipui. Se întoarse. N-am parte de 
libertate, Lacy, dacă n-apuc s-o fur. Dacă mă duc unde 
poftesc eu, aşa cum fac acum, trebuie să mă furişez ca 
un hoţ pe lângă cei care ar dori să fac după cum îmi 
poruncesc ei. Asta-i tot. Şi acum, într-adevăr n-am să 
mai spun nimic. 

Actorul îşi cobori privirea, ridicând uşor din umeri 


şi aprobând printr-o înclinare a capului, ca şi cum 
recunoştea că nu se aşteptase la aşa ceva; iar oratorul 
continuă să vorbească pe un ton şi mai lipsit de 
inflexiuni, fără să-l slăbească din ochi. 

— Mâine plecăm împreună. După câteva mile, 
ajungem la locul unde trebuie să ne despărţim. 
Drumul pe care ai să apuci tu şi servitorul tău se 
întretaie cu cel spre Crediton şi Exeter, unde vreau să 
ajungi cât poţi de repede. Odată aflat acolo, te poţi 
înapoia la Londra când pofteşti şi cum pofteşti. 
Singurul lucru pe care îl doresc de la tine e să ascunzi 
tot ce este legat de mine şi de modul cum am venit 
aici. Aşa cum ne-am înţeles de la bun început. 

— Slujnica nu vine cu noi? 

— Nu. 

— Vreau să vă spun ceva. Făcu o scurtă pauză. 
Jones, adică Farthing, are impresia că a mai văzut-o. 

Domnul Bartholomew se întoarse iar spre foc. 
Urmă o scurtă tăcere. 

— Unde? 

Actorul îşi aţinti ochii în spinarea interlocutorului. 

— Când intra într-un bordel, domnule. Unde i s-a 
spus că era angajată. 

— Şi tu ce-ai răspuns? 

— Că nu cred. 

— Ai avut dreptate. Se înşală. 

— Dar nici nu este slujnica vreunei doamne, cum 
aţi spus dumneavoastră, domnule. Cred că aveţi 
cunoştinţă că servitorul dumneavoastră nu e în toate 
minţile. Aşa mi-a spus şi Farthing, pe drept cuvânt; 
fata nu-l respinge. Şovăi. S-a dus la ea noaptea. 

Domnul Bartholomew îl privi lung, ca şi cum de 
data asta actorul se obrăznicise; apoi însă arboră un 
zâmbet vădit sarcastic. 

— Oare bărbatul n-are voie să se culce cu nevasta 


lui? 

Actorul fu din nou luat prin surprindere. Se uită 
lung la domnul Bartholomew, apoi cobori privirea. 

— Aşa să fie. Am spus ce aveam de spus. 

— Şi nu-ţi reproşez. Mâine punem la punct ce ne-a 
mai rămas şi ne vom lua rămas-bun aşa cum se cade, 
însă dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru ajutorul şi 
răbdarea de care ai dat dovadă. Nu prea am avut de-a 
face cu slujitorii acestei meserii. Dacă şi ceilalţi sunt 
ca tine, cred că neştiinţa mă defavorizează. Deşi nu 
poţi să-mi dai crezare în altele, cel puţin acordă-mi-o 
în privinţa asta. Imi exprim cu toată sinceritatea 
regretul că nu ne-am întâlnit în altfel de împrejurări. 

Actorul arboră un zâmbet ironic, umbrit de o 
părere de rău. 

— Eu încă mai cred că ne vom întâlni, domnule. Mi- 
aţi stârnit şi o curiozitate drăcească, nu numai temeri. 

— Pe prima trebuie să ţi-o înfrânezi. Cât priveşte 
cealaltă, poţi să fii liniştit. Totul seamănă cu o 
poveste, ba chiar cu una dintre piesele tale. Înclin să 
cred că n-o să-ţi laşi publicul să asiste la ultimul act 
înainte de primul, oricât ai îndrăgi tu siguranţa zilei 
de mâine. Aşadar, lasă-mi şi mie tainele mele. 

— Ultimul act al pieselor mele va fi sigur rostit, 
domnule. Eu n-o să am parte de acest privilegiu. 

— Şi nici eu nu ţi-l pot da, pentru că n-a fost încă 
scris. Asta e, de fapt, deosebirea. Zâmbi. Lacy, îţi spun 
noapte bună. 

Actorul îl mai măsură o dată cu privirea, oarecum 
nesigur, ca şi cum ar mai fi fost ceva de adăugat; pe 
urmă se înclină şi se întoarse să plece. Deschizând 
însă uşa, se opri surprins şi privi în urmă. 

— Vă aşteaptă slujitorul. 

— Trimite-l la mine. 

Actorul ezită, aruncă o privire bărbatului tăcut, 


învăluit în umbră, trecu pe lângă el făcându-i un gest 
scurt şi dispăru. 

Servitorul surdomut intră în cameră şi închide uşa. 
Rămâne în picioare lângă ea, cu ochii pe stăpânul care 
stă în faţa căminului şi-l priveşte la rândul lui. Un 
astfel de schimb de priviri fixe, îndârjite ar fi părut 
straniu dacă ar fi durat doar o secundă sau două, căci 
servitorul nu arată nici urmă de respect. De fapt, 
schimbul de priviri durează mai mult, cu mult peste 
ceea ce ar părea firesc, aproape ca şi când ar 
comunica între ei, fară să mişte buzele. Seamănă cu 
schimburile de priviri dintre soţ şi soţie sau dintre 
fraţi, într-o cameră unde, pentru că se mai află şi alte 
persoane, nu pot să spună ceea ce simt cu adevărat; 
totuşi se prelungeşte cu mult peste acest mod 
oarecare de a face un schimb de trăiri ascunse şi e 
aproape lipsit până şi de cel mai mic indiciu ascuns cu 
grijă. Seamănă cu o pagină dintr-o carte pe care o 
întorci în aşteptarea unui dialog, sau cel puţin a unei 
descrieri de gesturi şi mişcări, însă nu găseşti nimic: o 
pagină albă, sau o greşeală grosolană de legătorie 
prin care se sare o pagină. Cei doi rămân tăcuţi, 
privindu-se ca într-o oglindă. 

În cele din urmă se mişcă amândoi, simultan, ca şi 
când un stop-cadru dintr-un film a fost pus din nou în 
mişcare. Dick se întoarce spre cufărul de lângă uşă, 
lângă care se află. Domnul Bartholomew revine la 
scaunul său, se aşază şi priveşte cum servitorul ridică 
lada şi o duce în faţa focului, începe pe dată să scoată 
din ea vrafuri de hârtie scrisă pe care le vâră peste 
tăciunii aprinşi, fără să se uite la stăpân nici măcar o 
dată, ca şi cum ţine în mâini doar ziare vechi. Foile se 
aprind aproape imediat, iar Dick îngenunchează şi 
face acelaşi lucru şi cu cărţile legate în piele. Le 
scoate una câte una, ediţii demi-folio şi quarto mari, 


altele mici, multe cu coperte aurite, purtând câte un 
blazon; le dă drumul desfăcute, cu paginile în jos în 
flăcările care se înalţă tot mai mult. Pe vreo câteva le 
rupe cu forţă, dar pe cele mai multe le aruncă, le 
împinge spre grămada unde au căzut sau le răvăşeşte 
cu un vătrai primitiv pe cele care ard încet din cauza 
densităţii paginilor. 

Domnul Bartholomew se ridică, ia teancul de hârtii 
de pe masă şi le aruncă împreună cu celelalte în 
vâlvătaie; pe urmă vine în spatele servitorului aplecat, 
care se întinde acum după nişte buşteni stivuiţi pe 
vatra uriaşă; ia vreo cinci-şase şi îi aşază transversal 
peste mormanul de hârtie cuprins de flăcări; apoi îşi 
reia din nou atitudinea de veghe. Ambii bărbaţi 
privesc acum fix la acest holocaust miniatural, la fel 
cum se priviseră ceva mai devreme. Umbre intense 
ţâşnesc şi tremură în jurul camerei golaşe, fiindcă 
flăcările sunt mai luminoase decât lumânările din 
suporturi. Domnul Bartholomew face un pas ca să 
poată privi în cufărul de lângă vatră, să se asigure că 
a fost golit aşa cum trebuie. Se pare că e mulţumit, 
căci se apleacă şi închide capacul; pe urmă se 
înapoiază la scaun şi se aşază iar, aşteptând ca 
această jertfă inexplicabilă să ia sfârşit: fiecare petic 
rătăcit; fiecare pagină şi bucată de hârtie să fie 
mistuită de flăcări. 

Câteva minute mai târziu, când arderea aproape s-a 
consumat, Dick priveşte spre domnul Bartholomew; 
pe obraz îi joacă acum umbra unui zâmbet, al cuiva 
care ştie de ce face acest lucru şi e încântat. Nu este 
zâmbetul unui servitor, ci mai degrabă al unui vechi 
amic, chiar al unui confrate criminal neştiut. Aşa, s-a 
săvârşit deci şi e mai bine, nu? Zâmbetului i se 
răspunde cu unul la fel de misterios şi, câteva clipe, 
cei doi se fixează din nou cu privirea. De data asta îi 


pune capăt domnul Bartholomew. Ridică mâna stângă, 
făcând un cerc din degetul mare şi cel arătător, apoi 
cu celălalt arătător străpunge hotărât cercul, cu o 
singură mişcare. 

Dick se scoală şi se duce la picioarele patului, unde 
se află banca; o ridică şi, întorcându-se cu această 
piesă de mobilier de formă alungită, o aşază cam la 
trei metri în faţa focului încă viu. Pe urmă, se întoarce 
spre pat şi dă la o parte pologul. Fără să-i mai arunce 
vreo privire stăpânului, iese din cameră. 

Domnul Bartholomew priveşte focul, aparent 
pierdut în gânduri. Rămâne astfel până se deschide 
din nou uşa. În prag se află tânăra de la etaj, cu chipul 
fardat. Face o plecăciune, fără să zâmbească, şi 
înaintează câţiva paşi în cameră, în urma ei se află 
Dick, care închide uşa şi aşteaptă lângă ea. Domnul 
Bartholomew se întoarce să contemple focul, aproape 
enervat, parcă, de această întrerupere; în cele din 
urmă priveşte cu răceală spre tânăra care aşteaptă în 
picioare. O cercetează ca şi cum ar avea în faţă un 
animal; rochia de brocart şi cămaşa trandafirie, 
mânecile trei sferturi cu manşete de dantelă, conul 
întors al bustului strâns încorsetat, pieptarul vişiniu 
cu gălbui, obrazul nefiresc de colorat, boneta albă, 
şugubeaţă, cu cele două panglici lungi laterale. Poartă 
şi un şirag scurt de cornaline de culoarea sângelui 
închegat. Rezultatul final poate că nu este lipsit de 
farmec, cu toate acestea pare în mod patetic deplasat, 
ceva simplu şi plăcut transformat în ceva artificial şi 
sofisticat. Îmbrăcămintea nouă nu aduce nici o 
îmbunătăţire înfăţişării, ci o strică. 

— Să te trimit înapoi la Claiborne, Fanny? Şi s-o 
pun să te biciuiască pentru bosumflarea pe care ai 
afişat-o? 

Fata nu scoate nici un cuvânt şi nici nu schiţează 


vreun gest; nici nu pare surprinsă că i se spune altfel 
decât Louise, cum o numise Farthing. 

— Oare nu te-am angajat să-mi satisfaci poftele? 

— Ba da, domnule. 

— Franţuzeşte, italieneşte, cu toate meşteşugurile 
tale obscene. Fata nu spune nici acum nimic. 
Modestia ţi se potriveşte ca mătasea pe băligar. Câţi 
bărbaţi te-au strâns în braţe în ultimele şase luni? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Şi nu ştii nici în câte feluri. Claiborne mi-a spus 
totul despre tine înainte de a încheia târgul. Nici 
ciuma nu s-atinge de hoitul tău năpădit de sifilis. N-o 
scapă din priviri. Ai făcut şi pe bărbatul pentru orice 
deşănţat din Londra. Ce mai, ai purtat şi haine 
bărbăteşti ca să le faci poftele. O priveşte insistent. 
Răspunde! Da sau nu? 

— Am purtat haine de bărbat, domnule. 

— Şi pentru asta ai să arzi în flăcările iadului. 

— Nu voi fi singura, domnule. 

— Dar ai să arzi de două ori mai mult pentru că tu 
eşti tartoriţa. Crezi că Dumnezeu nu face nici o 
deosebire, când îşi aruncă mânia, între cei care 
păcătuiesc şi cei care-i împing pe alţii să păcătuiască? 
Nici o deosebire între slăbiciunea lui Adam şi 
stricăciunea Evei? 

— Nu ştiu ce să vă răspund, domnule. 

— Îţi spun eu. Şi află că am de gând să-mi scot 
banii pe care i-am dat pe tine, fie că vrei sau nu. Ai 
auzit vreodată de un armăsar care să-i spună 
stăpânului cum să călărească? 

— V-am îndeplinit dorinţa, domnule. 

— Pe ascuns. Obrăznicia ţi-e la fel de făţişă ca şi 
sânii despuiaţi. Chiar crezi că sunt orb să nu văd cum 
te-ai uitat când am trecut vadul? 

— A fost doar o privire, domnule. 


— Şi buchetul de flori de sub nas vrei să spui că era 
doar un mănunchi de viorele? 

— Da, domnule. 

— Minţi, javră. 

— Nu, domnule. 

— Eu zic da, domnule. Te-am văzut cum te uitai şi 
ce voiai să spui cu asta; şi ce misiune îţi aduceau la 
nas nenorocitele alea de flori 

— Le-am cules de dragul lor, domnule. N-am 
urmărit nimic. 

— Juri? 

— Da. 

— Atunci treci în genunchi. Aici. 

Îi arată un loc alături de el, lângă bancă. Fata 
şovăie, apoi vine şi se aşază în genunchi, cu capul 
plecat. 

— Să-ţi văd ochii. 

Privirea cenuşie o străpunge pe cea căpruie, 
înălţată. 

— Repetă: sunt o târfă publică. 

— Sunt o târfă publică. 

— Angajată pentru folosinţă. 

— Angajată pentru folosinţă. 

— Ca să vă fac toate poftele. 

— Ca să vă fac toate poftele. 

— Mă trag din Eva, cu toate păcatele ei. 

— Mă trag din Eva. 

— Cu toate păcatele ei. 

— Cu toate păcatele ei. 

— Am greşit prin obrăznicie. 

— Greşit prin obrăznicie. 

— De aici încolo nu voi mai fi obraznică. 

— De aici încolo nu voi mai fi obraznică. 

— Jur. 

— Jur. 


— Altfel să putrezesc în Iad. 

— Să putrezesc în Iad. 

Domnul Bartholomew o priveşte lung în ochi. O 
expresie diabolică se aşterne pe chipul de sub 
creştetul chel; diabolic nu ca emoție sau mânie, ci ca 
răceală, indiferenţă faţă de această creatură feminină 
din faţa lui. Dă la iveală o trăsătură de caracter care 
nu a apărut până acum: un sadism, anticipându-l pe 
cel al lui Sade, care mai are încă patru ani până să se 
nască în labirinturile întunecoase ale timpului real; şi 
la fel de nefiresc ca şi mirosul de piele încinsă şi 
hârtie arsă care umple camera. Dacă cineva ar dori să 
ilustreze pe un chip opusul a tot ceea ce reprezintă 
sentimentele omeneşti, îl are în faţă şi încă într-un 
mod înspăimântător. 

— Eşti spovedită. Acum despoaie-ţi trupul putred. 

Fata priveşte o clipă spre podea, apoi se ridică în 
picioare şi începe să-şi desfacă rochia. Domnul 
Bartholomew continuă să stea implacabil pe scaunul 
unde citise. Fata îi întoarce uşor spatele, în timp ce 
continuă să se dezbrace. La sfârşit se aşază pe 
marginea cealaltă a băncii, lângă haine, şi-şi trage jos 
ciorapii cu baghetă. În cele din urmă rămâne goală, 
având pe ea doar şiragul de cornaline şi boneta, cu 
mâinile în poală, cu capul din nou plecat. Trupul nu îi 
este pe gustul masculin al vremii; este zveltă, cu sânii 
mici, cu pielea mai mult albă decât trandafirie, deşi nu 
arată nici un semn al bolii de care tocmai fusese 
acuzată. 

— Să te servească? Fata nu spune nimic. Răspunde. 

— V-aş prefera pe dumneavoastră, domnule. Dar nu 
vreţi. 

— Nu, cu el. Şi cu ce-i atârnă. 

— Cum poftiţi. 

— Să vă văd cum vă jucaţi şi vă împerecheaţi. Nu 


vă purtaţi făloşi precum turturelele amorezate. Oare 
nu ţi-e ruşine că ai cunoscut oamenii cei mai de 
seamă, iar acum ai decăzut într-atâta? Fata tace din 
nou. Răspunde! 

Aparent, e prea sfioasă ca să răspundă. Domnul 
Bartholomew n-o scapă din ochi, cum stă mută acolo, 
cu capul plecat într-o atitudine rebelă, apoi priveşte 
spre Dick, lângă uşă; din nou se uită unul la celălalt, 
la fel ca înainte de a veni fata, ca într-o carte ciudată, 
cu paginile albe. Însă nu pentru mult timp; deşi fără 
vreun semn vizibil din partea domnului Bartholomew, 
Dick se întoarce brusc şi iese. Fata se uită iute spre 
uşă, ca şi cum plecarea lui o uimeşte; însă nu priveşte 
spre domnul Bartholomew după vreo explicaţie. 

Rămaşi singuri, domnul Bartholomew se ridică şi se 
duce lângă foc. Acolo se apleacă, apucă vătraiul şi 
împinge atent ultimele rămăşiţe de pagini care au 
scăpat de flăcări către buştenii noi, gata aprinşi. Se 
îndreaptă şi îşi admiră isprava, stând cu spatele la ea. 
Anevoie, ea-şi înalţă capul pentru a-l privi. În ochii 
căprui se zbate un fel de speculație sau calcul. Ezită, 
apoi se ridică în picioare şi înaintează fără zgomot, în 
picioarele goale, până în spatele omului impasibil. 
Şopteşte ceva cu voce scăzută, doar pentru el. Nu e 
greu de ghicit ce ofertă îi face, având în vedere că 
mâinile i se înalţă versate, însă prudente, şi se opresc 
pe pulpanele hainei de damasc, în vreme ce trupul gol 
i se lipeşte uşor de spinarea lui, aşa cum ar sta cineva 
pe locul din spate al unei motociclete. 

Mâinile îi sunt apucate pe dată, nu cu mânie, ci 
doar împiedicate să alunece mai departe; iar vocea 
lui, în mod neaşteptat, este mai puţin muşcătoare şi 
plină de amărăciune. 

— Eşti o proastă şi o mincinoasă, Fanny. Te-am 
auzit cum oftai când te-a cuprins. 


— Mă prefăceam, domnule. 

— Te prefaci acum că nu ţi-a plăcut. 

— Nu, domnule. Pe dumneavoastră aş vrea să vă 
mulţumesc. 

El nu răspunde nimic, iar mâinile ei încearcă să 
scape din prinsoare ca să se insinueze mai departe. 
Sunt oprite cu hotărâre. 

— Atunci îmbracă-te. Şi am să-ţi spun cum. 

Ea încă îl incită. 

— Din toată inima, domnule. Am să vă fac tare ca 
piatra şi-am să mă pun la dispoziţie. 

— Tu n-ai inimă. Acoperă-ţi ruşinea. Pleacă de-aici! 

Bărbatul rămâne lângă foc, cu spatele întors la ea 
în vreme ce se îmbracă, aparent cufundat în gânduri. 
Când e gata, fata se aşază pe bancă şi aşteaptă; o 
aşteptare atât de îndelungată, încât în cele din urmă 
începe să vorbească. 

— M-am îmbrăcat, domnule. 

Bărbatul îşi aruncă uşor ochii în jur, ca şi cum s-ar 
fi trezit dintr-o reverie, apoi priveşte din nou ţintă la 
foc. 

— Când te-ai terfelit prima oară? 

Ceva din glasul acela care aparţine chipului ascuns, 
o scânteie neaşteptată de curiozitate, o face să 
întârzie răspunsul. 

— La şaisprezece ani, domnule. 

— Într-un bordel? 

— Nu, domnule. Un fiu al familiei unde slujeam. 

— La Londra? 

— În Bristol. Unde m-am născut. 

— Te-a lăsat grea? 

— Nu, domnule. Însă mama lui a dat peste noi într- 
o zi. 

— Şi ţi-a dat bani de drum, nu? 

— Dacă o coadă de mătură înseamnă bani de drum. 


— Cum ai ajuns la Londra? 

— Făcând foamea. 

— Dumnezeu nu ţi-a dat părinţi? 

— N-au vrut să mă mai primească, domnule. Sunt 
Fraţi. 

— Cum adică, Fraţi? 

— Adică quakeri, ca şi stăpânul şi stăpâna. 

Bărbatul se întoarce, rămâne cu picioarele 
depărtate şi cu mâinile la spate. 

— Şi pe urmă? 

— Domnul cel tânăr mi-a dat un inel înainte să fim 
descoperiţi. Îl furase din cutia maică-sii, domnule. Şi 
ştiam că atunci când se va afla, pe mine o să cadă 
vina, pentru că pe bărbat îl socotea fără prihană. Aşa 
că l-am vândut şi eu unde am putut şi am ajuns la 
Londra, mi-am găsit o slujbă şi m-am socotit 
norocoasă. Dar n-a fost aşa, căci soţul, stăpânul meu, 
a venit după mine să-şi facă poftele; şi a trebuit să-l 
las ca să nu-mi pierd slujba. Stăpâna cea nouă a aflat 
şi m-am pomenit din nou pe străzi. Şi până la urmă am 
ajuns să cerşesc, pentru că n-am putut să-mi găsesc o 
muncă cinstită. Aveam ceva scris pe chip care nu le 
plăcea stăpânelor şi ele sunt cele care angajează. 
Tăcu o clipă, apoi adăugă: De nevoie am ajuns la asta, 
domnule. Cele mai multe au păţit la fel. 

— Nu toate care se află la strâmtoare ajung 
stricate. 

— Ştiu, domnule. 

— Prin urmare, firea ta uşuratică te-a împins spre 
stricăciune? 

— Da, domnule. 

— Iar părinţii tăi au avut dreptate să te certe, chiar 
dacă nu cred în credinţa cea adevărată? g 

— Pentru ceea ce am făcut, domnule. Insă m-au 
învinuit pentru tot. Stăpâna a spus că i-am sedus 


băiatul. Nu-i adevărat, e] m-a obligat să-l sărut prima 
oară, el a furat inelul fără să-mi spună, ca şi toate 
celelalte. Tata şi mama nici n-au vrut să asculte; 
spuneau că am întors spatele luminii interioare. Că 
eram fiica Satanei, nu a lor şi că am să-mi pervertesc 
surorile. 

— Ce lumină mai e şi asta? 

— Lumina lui Hristos. Aşa cred ei, domnule. 

— Dar tu nu mai crezi aşa, de atunci? 

— Nu, domnule. 

— Nu crezi în Hristos? 

— Nu cred că Il voi întâlni pe lumea asta, domnule. 
Şi nici în cea viitoare. 

— Crezi într-o lume viitoare? 

— Da, domnule. 

— Care pentru una ca tine este probabil Iadul, nu? 

— Mă rog să nu fie aşa, domnule. 

— Dar de fapt nu crezi că se va întâmpla aşa? 
Precum buştenii ăştia se prefac în scrum? 

Capul fetei se pleacă şi mai mult şi nu răspunde. 
Bărbatul continuă pe acelaşi ton imperturbabil: 

— Sau la fel de sigur ca iadul care te paşte aici, pe 
pământ, când ai să devii prea hoaşcă pentru bordel. Ai 
să sfârşeşti ca o târfă de rând, Fanny, sau o hârcă 
într-un azil de săraci. Asta dacă n-apucă să pună 
sifilisul gheara pe tine. Sau îţi închipui că o să faci 
păcat după păcat şi-ai să ajungi la sfârşitul vieţii să te 
umfli în pene ca o altă Claiborne? Să ştii că oricum 
asta n-o să te salveze. Bărbatul aşteaptă, însă fata nu 
răspunde. Ţi-ai înghiţit limba? 

— Nu-mi doresc să fiu ceea ce sunt, domnule. Şi cu 
atât mai puţin ca stăpâna Claiborne. 

— Soţia virtuoasă, fără discuţie. Cu ţânci care 
scâncesc, atârnaţi de poalele tale. 

— Sunt stearpă, domnule. 


— Ei, atunci chiar că eşti o pradă bună, Fanny. 

Ea îşi ridică încet capul şi-i întâlneşte privirea; pare 
să exprime mai mult uimirea decât supărarea că este 
batjocorită în acest fel, ca şi cum s-ar strădui să-i 
citească pe chip ceea ce nu poate pricepe în vorbele 
lui. Următorul gest al bărbatului este şi mai de 
neînțeles, căci într-adevăr chipul de gheaţă se 
destinde într-un zâmbet - e adevărat, greu de socotit 
un zâmbet întru totul uman, dar care nu este nici 
cinic, nici batjocoritor. Are o notă aparte şi este foarte 
apropiat de unul compătimitor. Urmează o ciudăţenie 
şi mai mare, căci înaintează trei sau patru paşi, se 
opreşte în faţa ei; se apleacă, îi ia mâna dreaptă şi o 
ridică iute spre buze. După aceea nu-i dă drumul, 
strângându-i-o, o priveşte continuând să zâmbească. 0 
clipă, cei doi, domnul Bartholomew, cu ţeasta lui 
cheală şi Fanny, cu chipul fardat, se înfăţişează ca 
două siluete bufe din cine ştie ce fete galante de 
Watteau, în ciuda deosebirilor ce-i înconjoară. Brusc, 
îi dă drumul la mână, se întoarce la scaunul lui şi se 
aşază, lăsând-o să-l privească împietrită. 

— De ce aţi făcut asta, domnule? 

— Oare nu ştii de ce domnii sărută mâna 
doamnelor? 

Surpriza finală la această schimbare de atitudine 
faţă de ea o copleşeşte. Fata îşi apleacă uşor capul, 
clătinându-l. 

— Pentru ceea ce-mi vei da, dulceaţă. 

Ochii ei rătăciţi îi caută din nou pe ai lui. 

— Ce să vă dau, domnule? 

— Am ajuns lângă acele ape despre care vorbeam 
şi care mă vor tămădui. Mâine îi vom întâlni pe cei 
care le au în păstrare şi cărora le stă în putere să-mi 
îndeplinească dorinţele cele mai arzătoare. Le voi 
duce un dar, ca semn al preţuirii mele. Nu bani, nu 


giuvaiericale, căci nu au trebuinţă de aşa ceva. Te voi 
duce pe tine, Fanny. O studiază. Ce zici? 

— Ceea ce trebuie, domnule. Că sunt legată de 
stăpâna Claiborne şi am jurat să mă întorc. 

— Jurământul dat Diavolului nu e jurământ. 

— S-ar putea, domnule. Însă ea e mai rea decât 
Diavolul cu cei care se leapădă de ea. Şi trebuie să fie 
aşa, ca să ne ţină în frâu. 

— Dar n-ai spus tot tu acum un minut că ţi-ai dori 
să fii altceva decât eşti? 

Vocea ei abia se aude. 

— N-aş vrea să fiu mai rea decât sunt. 

— Nu ţi-a spus atunci când te-am angajat că trebuie 
să-mi îndeplineşti orice hatâr? 

— Da, domnule. Dar nu că trebuie să le fac şi pe ale 
altora. 

— Te-am cumpărat pentru trei săptămâni, aşa-i? 

— Da, domnule. 

— Aşadar te mai pot folosi încă două. Şi aşa după 
cum te-am cumpărat, şi nu pe bani puţini, îţi 
poruncesc. Mâine te vei strădui să fii pe placul celor 
cu care nădăjduiesc să ne întâlnim. 

Ea îşi pleacă din nou capul, ca şi cum s-ar supune 
cu îndărătnicie, iar el continuă: 

— Vreau să iei aminte bine la fiecare vorbă a mea, 
Fanny. Nu trebuie să faci vreo greşeală cu privire la 
înfăţişarea sau comportamentul celor care ţin acele 
ape. Abia au venit din ţara lor. E foarte îndepărtată de 
a noastră şi nu ne cunosc limba. 

— Cunosc puţină franceză şi câteva cuvinte 
olandeze. 

— Ei nu le ştiu pe astea. Cu ei trebuie să vorbeşti 
aşa cum ai învăţat cu Dick. Bărbatul tace, privindu-i 
fix capul plecat. La asta te pricepi, Fanny. M-am 
prefăcut nemulţumit ca să te pun la încercare pentru 


adevăratul meu scop. Dar ia aminte! în ţara lor nu 
sunt femei de teapa ta. Iţi stă în putere să faci pe 
fecioara neprihănită. Aşa te vreau mâine. Fără boieli, 
fără fineţuri, fără apucături londoneze. Fără ocheade 
cu înţeles şi fără vreun semn care să arate ce eşti cu 
adevărat. Sfioasă în tot ce faci, o fată crescută la ţară, 
plină de modestie şi neştiutoare în privinţa bărbaţilor. 
Cei pe care-i vom întâlni vor trebui să vadă la tine 
decenţa, nu desfrâul la care te dedai aşa cum mi-ai 
arătat în jumătatea asta de oră şi altele mii pe lângă 
ele. Ai priceput? 

— Dacă mă vor vrea la pat, trebuie să mă duc? 

— Ceea ce-ţi vor arăta limpede că vor trebuie să 
îndeplineşti. 

— Fie că vreau, fie nu? 

— Îţi spun că trebuie să faci cum poftesc, ca şi cum 
aş fi eu. Oare Claiborne te lasă să alegi ca o doamnă 
de rang? 

Fata îşi pleacă din nou capul; se aşterne tăcerea. 
Domnul Bartholomew n-o scapă din ochi. Expresia 
chipului nu mai poartă cinismul, sarcasmul sau 
cruzimea dinainte. Poate o răbdare sau o îngăduinţă 
ciudată; dintr-un skinhead anacronic pare să se fi 
transformat în ceva chiar mai puţin probabil: un 
călugăr budist exagerat de calm şi împăcat cu sine, 
preocupat de tot ceea ce este şi face. Cu toate 
acestea, în ochi îi licăreşte ceva şi mai neaşteptat. 
Nimic din comportamentul lui de până acum n-a lăsat 
să se întrevadă aşa ceva: o mulţumire, o satisfacţie de 
felul celei arătate pentru o clipă de Dick, servitorul 
lui, când ardea hârtiile. Se scurge aproape un minut, 
apoi vorbeşte din nou: 

— Du-te la fereastră, Fanny. 

Fata ridică ochii spre el şi cel puţin partea ei de 
tăcere capătă o motivaţie. Are ochii plini de lacrimi, 


lacrimile mărunte ale cuiva care ştie că nu are de ales. 
Vremurile în care trăieşte nu au puterea de a vedea 
oamenii altfel decât le este înfăţişarea; ceea ce se 
aplică chiar şi la felul cum se văd ei înşişi, etichetaţi şi 
categorisiţi de împrejurări şi soartă. Nouă, o 
asemenea lume ni s-ar părea înfiorător de prestabilită, 
cu destinul personal fixat într-un grad intolerabil, 
totalitar în esenţă; câtă vreme pentru fiinţele ei în 
lanţuri, vieţile noastre de azi ar apărea incredibil de 
fluide, mobile, abundând în tot ce înseamnă liberul- 
arbitru (dacă nu chiar abundența lui Midas, mai 
degrabă de compătimit decât de invidiat pentru lipsa 
de absolutisme şi de siguranţă socială); şi mai presus 
de toate, mânate de un respect pentru sine şi un 
interes personal dacă nu nebuneşti, cel puţin 
anarhice. Fanny nu plânge din cauza unei mânii 
frustrate, dintr-un sentiment modern al egoului, 
pentru că viaţa o sileşte să îndure asemenea umilinţe, 
ci mai degrabă din cauza unei tristeţi de animal 
necuvântător. O astfel de umilinţă este la fel de 
inseparabilă de viaţă ca şi noroiul de drumuri în 
timpul iernii; sau decesele infantile (din 2 710 de 
decese înregistrate în Anglia în luna anterioară - o 
lună absolut obişnuită - aproape jumătate erau copii 
sub cinci ani). Condiţiile unor astfel de lumi apuse 
erau mai inexorabil stabilite decât ne-am putea 
închipui; şi inutil să ne aşteptăm la compasiune, după 
cum o dovedeşte chipul impasibil al domnului 
Bartholomew. 

Îi porunci liniştit: 

— Fă ce-ţi spun. 

Ea încă şovăie, apoi brusc se ridică în picioare şi se 
duce la fereastră. 

— Deschide oblonul şi uită-te afară. 

Aşteaptă până aude zgomotul oblonului deschis, 


pentru că nu se întoarce în scaun să privească. 

— İl vezi în ceruri pe Mântuitor pe tronul Său, la 
dreapta Tatălui? 

Fata îşi întoarce ochii spre locul unde stă el. 

— Ştiţi că nu, domnule. 

— Şi atunci ce vezi? 

— Nimic. Doar noaptea. 

— Şi în noapte? 

Fata aruncă o privire pe fereastră. 

— Doar stelele. Cerul s-a înseninat. 

— Razele celei mai aprinse tremură? 

Ea se uită din nou. 

— Da, domnule. 

— Ştii de ce? 

— Nu, domnule. 

— Îţi spun eu. Tremură de râs, Fanny, pentru că-şi 
bate joc de tine. Au râs de tine în ziua în care te-ai 
născut. Şi-şi vor râde de tine până-n ziua în care-ţi vei 
da duhul. Pentru ele nu eşti decât o umbră pictată; la 
fel ca toată lumea ta. Pentru ele nu contează dacă tu 
crezi în Hristos sau nu. Dacă eşti păcătoasă sau 
sfântă, o zdreanţă sau o prinţesă. Bărbat sau femeie, 
tânără sau bătrână - totuna e. N-are a face dacă te 
aşteaptă Iadul sau Raiul, şansa sau ghinionul, durerea 
sau fericirea; pentru ele e totuna. Te-ai născut pentru 
distracţia lor, aşa cum te-am cumpărat pentru a mea. 
Sub lumina lor tu nu apari decât ca o jivină, la fel de 
surdă şi mută ca Dick, la fel de oarbă ca Destinul. Nu 
le pasă nici cât negru sub unghie ce s-ar putea alege 
de tine, care va fi calea mizerei tale existenţe; 
seamănă cu cei care urmăresc din vârful muntelui 
bătălia ce se dă în câmpie, nepăsători la orice în afară 
de spectacol. Pentru ele nu reprezinţi nimic, Fanny. 
Vrei să-ţi spun eu de ce te dispreţuiesc? Fata tace. 
Pentru că nu le dispreţuieşti şi tu la rândul tău. 


Fata se uită fix, din celălalt colţ al camerei, spre 
ceafa nepăsătoare a bărbatului. 

— Cum să dispreţuiesc stelele, domnule? 

— Dar pe un bărbat cum poţi să-l dispreţuieşti? 

Ea nu răspunde pe dată. 

— Plec sau nu-i satisfac dorinţa. 

— Dar să zicem că bărbatul e un judecător care 
pune să fii biciuită şi bătută la stâlpul infamiei pe 
nedrept? 

— Aş protesta că sunt nevinovată. 

— Şi dacă el nu vrea să audă? Ea tace. Atunci va 
trebui să stai la stâlpul infamiei. 

— Da, domnule. 

— Şi asta înseamnă dreptate? 

— Nu. 

— Acum să spunem că judecătorul care-ţi aplică o 
astfel de dreptate nu e bărbat, ci tu însăţi, iar stâlpul 
de care eşti legată nu e făcut din fier şi lemn, ci din 
orbirea de care dai dovadă, pe de-o parte, şi din 
prostia ta pe cealaltă parte. Acum ce mai zici? 

— Sunt năucită, domnule. Nu înţeleg ce vreţi de la 
mine. 

Bărbatul se ridică şi se duce la foc. 

— De ce-aş vrea mai mult decât pe tine însăţi, 
Fanny?! 

— Domnule? 

— Ajunge. Du-te unde trebuie să te întinzi până te 
trezeşti. 

Fata rămâne nemişcată câteva clipe, apoi porneşte 
să traverseze camera spre uşă, însă se opreşte în 
spatele jilţului şi îl priveşte pieziş. 

— Stăpâne, vă implor, ce doriţi? 

Însă singurul răspuns pe care-l capătă este braţul 
stâng ridicat şi mâna care arată spre uşă. Se întoarce 
cu spatele la ea, într-o concediere finală. Îi aruncă o 


ultimă privire domnului Bartholomew, cu o curtoazie 
neluată în seamă şi iese din cameră. 

O vreme, el rămâne în picioare, privind fix, în 
tăcere, la focul care se stinge. În cele din urmă, se 
întoarce şi se uită spre jilţ; după o vreme, se îndreaptă 
spre fereastră. Acolo, priveşte afară, spre cer, la fel 
cum făcuse ea, aproape ca şi când doreşte să se 
asigure că într-adevăr pe boltă sunt doar stele. Este 
imposibil să-i citeşti pe chip la ce se gândeşte, cu 
toate că în sfârşit pe el a apărut o metamorfoză 
paradoxală. Ţinând cont de sexul şi trăsăturile lui 
specifice, seamănă cu o transpunere a umilinţei 
aşternute pe chipul fetei în timpul conversaţiei lor 
unilaterale. În cele din urmă trage din nou, încetişor, 
oblonul. Se duce spre pat şi-şi descheie vesta lungă. 
Când ajunge lângă pat, cade în genunchi pe podeaua 
de lemn şi-şi sprijină ţeasta cheală de ea, asemenea 
cuiva care caută iertare nemeritată sau ca un copil 
care se doreşte protejat de fustele mamei. 


Cronică istorică, 1736 
APRILIE 


Extras dintr-o scrisoare din Savannah, 
Georgia, datată 17 februarie, 1736 

Am ajuns aici la 5 ale Lunii, iar Vremea s-a 
îmbunătăţit incredibil; există în jur de 200 de Case de 
Construcţie obişnuită, dintre care unele se închiriază 
cu 30 l. sterline pe An; domnul Oglethorpe a plecat a 
doua Zi, cu toate că Vremea era ploioasă, ca să 
viziteze Aşezările învecinate, în care se află câteva 
Orăşele bine închegate de Tip englezesc, cum ar fi 
Benzez, Thunderbolt, Fartargile Westbrook &c, cu o 
Situaţie prosperă, cu mult mai răsărite decât orice 
altă Colonie apărută într-un Timp atât de scurt. Cu 
toate că am avut parte de o Călătorie îndelungată şi 
de o Mare agitată, am ajuns totuşi fără vreo Pierdere 
omenească pe Corăbiile noastre, în Număr fix şi foarte 
mari; Domnul Oglethorpe s-a ocupat îndeaproape în 
timpul Călătoriei atât de Trupurile, cât şi de Sufletele 
celor care-i fuseseră daţi în grijă; dar ceea ce mă 
uimeşte peste Măsură este felul său de Viaţă, Traiul 
lui aspru şi economicos deoarece, deşi există 
nenumărate Delicatese, aproape nu le ia în seamă şi 
merge prin Pădure, pe Vreme uscată sau umedă, fiind 
la fel de activ ca oricare Indian : Umanismul, 
Bunătatea lui se revarsă asupra tuturor celor de aici, 
încât nu am Cuvinte să exprim Consideraţia şi 
Respectul ce le nutresc pentru el; mâine se duce vreo 
80 de Mile în interiorul Ţării, unde va întemeia o 
Aşezare, iar lângă ea, pe Râul Altamabha, urmează să 
fie construit un Fort cu patru Bastioane, care va avea 
Numirea de Barieră. Ţinutul abundă în Peşti, Fructe 
excelente şi Vânat. 


Duminică, 4 

Domnul Andrew Pitt, un Quaker Eminent, şi 
însoțitorii săi l-au aşteptat pe Prinţul de Wales pentru 
a-i cere Ajutorul cu privire la Petiţia Zeciuielii 
Quakerilor, la care Alteța Sa a răspuns după cum 
urmează: „Deoarece sunt un Prieten al Libertăţii în 
general şi al Toleranţei în mod special, eu şi voi ne 
putem satisface toate Hatârurile cuvenite, însă, în 
ceea ce mă priveşte, nu mi-am dat niciodată Votul în 
Parlament şi nu se cade ca prin Poziţia mea să-mi 
influenţez Prietenii sau să-mi îndrum Servitorii cum 
să-şi dea Voturile. Principiul în Favoarea căruia am 
fost întotdeauna şi pe care mi-am propus să-l respect 
întreaga mea Viaţă a fost să le acord toată încrederea 
mea“. 

Domnul Pitt, copleşit de această Purtare, a 
răspuns: „Alteță, [...] sunt foarte impresionat de Ideea 
dumneavoastră excelentă despre Libertate; şi cu atât 
mai mult sunt impresionat de Răspunsul pe care ni l- 
aţi dat, mai mult decât dacă ne-aţi fi acceptat 
Cererea“. 


Marţi, 6 
Bryan Benson, Esq., a fost ales Guvernator, Thomas 
Cooke, Esq., Guvernator Deputat al Băncii Angliei. 


Miercuri, 7 

Următorii Domni au fost aleşi Directori pentru Anul 
1736. 

Robt Alsop, Esq. 

Sir Edw. Bellamy, Cv. 

John Bance, Esq. 

Sir Gerald Conyers, Cv. 

Delillers Carbonnell, Esq. 

Jn Eston Dodaworth, Esq. 


Nathaniel Gould, Esq. 
Samuel Holden, Esq. 
DI Benj Longuet 
Joseph Paice, Esq. 
John Rudge, Esq. 
Moses Raper, Esq. 
Robt Atwood, Esq. 

Wm Snelling, Esq. 

Sir John Thompson, Cv. 
D1 Robt Thornton 
Stamp Brooksbank, Esq. 
Wm Fawkener, Esq. 
Fred. Frankland, Esq. 
Dl James Gualtier 
Henry Neal, Esq. 
Charles Savage, Esq. 
James Spilman, Esq. 

Dl Samuel Trench. 


Directorii Companiei Fast India Robt Adams, Esq. 
Abra. Addams, Esq Miles Barne, Esq. 
Dodding Braddyll, Esq. 

Sir Wm Billers, Cv. 

Stephen Biss, Esq. 

Dl Rich Blount 

Cpt. Rich. Boulton Christ. Barrow, Esq. 
Charles Colburne, Esq. 

Dr Caleb Cotesworth Dl John Emmerson, 
Samuel Feake, Esq. 

Harry Gough, Esq. 

Dl Samuel Hyde Michael Impey, Esq. 
Edw. Lovibond, Esq. 

Baltzar Lyell, Esq. 

Wm Pomeroy, Esq. 

Jones Raymond, Esq. 


Wm Rouse, Esq. 

Sir John Salter, Cv. 

St Quin. Thompson, Esq. 
Jofi. Wordsworth Jun. 


Vineri, 9 

Wm Bithell şi Wm Morgan au fost spânzurați la 
Worcester, pentru Tăierea Barierei Oraşului Ledbury, 
fiind însoţiţi de alți Răzvrătiţi. Morgan a murit 
Papistaş. Radicalii din Ledbury fiind foarte violenţi, a 
fost Nevoie ca la Proces să fie prezent şi un Grup de 
Soldaţi, drept care totul s-a desfăşurat fără nici o 
Tulburare a Ordinii. 


Marţi, 13 

Dr. Shaw, Medic învăţat din Scarborough, a fost 
chemat la Curtea Regală datorită faptului că l-a 
vindecat în mod surprinzător pe Generalul Sutton şi a 
fost prezentat Alteţei Sale, Prinţul de Wales, Ducelui 
şi Prințesei, de care a fost primit foarte amabil şi a 
avut Onoarea să le sărute Mâna, după cum se cuvenea 
Maiestăţilor Lor. 


Miercuri, 14 

Şapte Prizonieri de la Newgate, condamnaţi la 
Deportare, au reuşit să scape prin Canalul Central şi 
patru dintre ei au pătruns într-o Casă din Fleet Lane, 
prin Pivniţă; trei dintre aceştia au ieşit prin Prăvălie şi 
au scăpat, cel de-al patrulea a fost prins şi dus înapoi 
la New gate. Ceilalţi trei sunt în continuare căutaţi. 


Joi, 15 

Un oarecare Wilson a fost spânzurat la Edinburgh 
pentru Jefuirea Vătăşelului Stark. Deoarece a încercat 
să fugă din închisoare, Judecătorii i-au desemnat pe 


Gardienii Oraşului şi pe Trăgătorii velşi sub Arme, ca 
să asiste la Execuţie, care a fost dusă la îndeplinire 
fără Dezordine; dar atunci când Călăul a dat jos 
Cadavrul, după ce Judecătorii se retraseră, Băieţii au 
aruncat, ca de Obicei, cu Gunoaie şi Pietre în Garda 
Oraşului; drept care Căpitanul Porteous a deschis 
Focul, ordonându-le Oamenilor săi să tragă; peste 20 
de Persoane au fost rănite, 6 sau 7 omorâte, iar una 
împuşcată în Cap pe când se afla la Fereastra Etajului 
doi. Căpitanul şi mai mulţi dintre Oamenii săi au fost 
condamnaţi la închisoare. 


Sâmbătă, 17 

Un Experiment privind Sărarea Cărnii de Vacă a 
fost făcut în faţa mai multor Inspectori ai Biroului de 
aprovizionare. Un Bou a fost înjunghiat în Vena 
Jugulară şi lăsat să sângereze până aproape de 
Moarte, apoi a fost lovit în Cap, Măruntaiele au fost 
scoase înainte de a se răci, într-una din Arterele 
dorsale i-a fost introdus un Tub, în care s-a turnat 
Saramură concentrată; astfel Saramura a circulat prin 
toate Vasele, până când Sarea a îmbibat tot Corpul la 
fel: când s-a tăiat o Bucată dintr-un Picior şi din Buză, 
Saramura s-a scurs afară. O parte din Carne a fost 
trimisă pe un Vas, pe Mare, pentru a testa cum se 
păstrează. 


Joi, 22 

Un Incendiu a izbucnit în Upper Shadwell, în care 
au ars trei Case, una a domnului Stringer, a cărui 
Mătuşă în Vârstă de 79 de Ani a ars în întregime, în 
afară de un Picior. Casa domnului Stringer a ars până 
în Temelii cu un An în urmă, într-un alt Incendiu care 
a izbucnit în acelaşi Loc. 


Duminică, 25 

Prinţesa de Saxo-Gotha a sosit la Greenwich. 
Maiestatea Sa, însoţită de Lordul Delawar şi câteva 
Doamne de la Curtea Fratelui său, împreună cu 
propria Suită au plecat din Gotha pe 17 şi au petrecut 
prima Noapte la Cassel următoarea la Paderborn, 
Marţi la Munster, iar Joi au ajuns la Utrecht. 
Maiestatea Sa a fost condusă pe unul dintre iahturile 
oficiale spre Haga, unde a ajuns Vineri şi unde a 
primit Onorurile Prințului şi Prințesei de Orania prin 
unul dintre Ofițerii lor principali, precum şi Onorurile 
Foştilor Combatanţi. Sâmbătă Dimineaţă pe la Orele 
10 a ajuns pe Iahtul William and Mary când un Vânt 
puternic, neaşteptat, s-a stârnit şi a ţinut pe toată 
Durata Evenimentului (vezi „Înțelegerea cu Vântul de 
est“, p. 156). În această Zi, pe la Ora 2, Maiestatea Sa 
a sosit la Spital şi a fost condusă în una dintre 
Caleştile Maiestăţii Sale la Casa Reginei din Park, în 
Mijlocul Aclamaţiilor a Mii de Spectatori. Maiestatea 
Sa părea foarte încântată de Bucuria Oamenilor 
exprimată la Sosirea sa şi a avut Bunătatea să apară 
pentru o Jumătate de Oră în Galeria care dă spre 
Park. Prinţul de Wales a venit să-şi prezinte Omagiile, 
iar Maiestăţile Lor, Ducele şi Prinţul au transmis 
Salutări. 


Luni, 26 

Prinţul de Wales a luat Cina cu Maiestatea Sa la 
Greenwich, în una dintre Camerele care dau spre 
Park; Ferestrele au fost larg deschise pentru a 
satisface Curiozitatea Oamenilor; după aceea 
Maiestatea Sa i-a oferit o Plimbare pe Apă până la 
Turnul Londrei şi înapoi pe Vasul său împodobit 
elegant, Plimbare precedată de un Concert. Vasele au 
salutat-o pe Maiestatea Sa pe tot Parcursul Plimbării, 


şi-au arborat Steagurile şi Fanioanele, iar Râul a fost 
acoperit de Bărci. După care Alteţele Lor au luat Masa 
în Public. 


Marţi, 27 

Alteța Sa a sosit la Lambeth de la Greenwich în 
Caleaşca Maiestăţii Sale, a traversat Apa la Lambeth 
şi a fost adusă de la Whitehall la St James în Trăsura 
Reginei; la Whitehall se afla o Suită numeroasă şi atât 
de elegantă, încât e greu de spus în Cuvinte. Prinţul 
de Wales a întâmpinat-o la Poarta Grădinii şi în 
Momentul în care ea a îngenuncheat pentru a-i săruta 
Mâna, el a ridicat-o cu Afecţiune şi a salutat-o de două 
ori. Alteța Sa Imperială a condus-o pe Scări spre 
Apartamentele Maiestăţii Sale, unde, atunci când a 
prezentat-o Regelui, Alteţa Sa a îngenuncheat pentru 
a-i săruta Mâna, dar a fost ridicată cu Gentileţe şi 
salutată de el. Apoi Alteța Sa a fost prezentată Reginei 
în acelaşi fel, apoi Ducelui şi Prinţeselor, care au 
felicitat-o. Alteţa Sa a luat Cina cu Prinţul de Wales şi 
cu Prinţesele. La Ora opt, Alaiul s-a îndreptat spre 
Capelă şi printr-o Rafală s-a proclamat în faţa 
Poporului unirea. Alteța Sa purta pe Cap o Coroană 
bătută cu Diamante care arăta că era Prinţesă de 
Wales. Mantia era din Catifea roşie căptuşită cu 
câteva Rânduri de Hermină - iar Trena i-a fost dusă 
de Lady Caroline Lenos, Fiica înălţimii Sale Ducele de 
Grafton; Lady Caroline Cavendish, Fiica înălţimii Sale 
Ducele de Devonshire; şi Lady Sophia Farmer, Fiica 
Contelui de Pomfret. Toate aceste Domnişoare erau 
îmbrăcate în Veşmintele argintii ale Fecioarei, ca şi 
Prinţesa, Veşmintele fiind împodobite cu Diamante, cu 
o Valoare de cel puţin 20 000 sau 30 000 1l. fiecare. 
Alteța Sa a fost condusă de către Maiestatea Sa 
Imperială Ducele şi de către înălţimea Sa Ducele de 


Grafton, Lordul Şambelan al Casei; şi de Lordul 
Harvey, Viceşambelan. 


Barnstaple, joi, 17 iunie. Descoperirea de acum 
şase Săptămâni într-o Pădure a Parohiei, cam la zece 
Mile Depărtare de acest loc, a unui Străin spânzurat 
cu propria Mână sau socotit ca atare de către Medicul 
legist, ale cărui prime Cercetări nu au dus la aflarea 
Numelui acestui felon de se!, nici a Motivului pentru o 
Faptă atât de îngrozitoare, stârneşte acum, datorită 
unor noi Informaţii, Teama de o Fărădelege şi mai 
mare. S-a aflat că era Slujitorul, deşi surdomut, al 
unui Domn numit Bartholomew, care se afla în Drum 
spre Bideford, împreună cu alţi trei, în Aprilie, dar de 
care nu s-a mai auzit de atunci, ca de altfel nici de 
însoțitorii lui. Se bănuieşte că Slujitorul surdomut i-ar 
fi ucis pe toţi şi le-ar fi ascuns Leşurile, într-un Acces 
de Nebunie lunatică; apoi, cuprins de Remugşcări şi de 
Spaima legii, şi-a pus Capăt Zilelor lui nemernice, însă 
mai de Mirare este Faptul că nici până în Ziua de Azi, 
Prietenii Domnului Bartholomew nu au întreprins nici 
o Cercetare. 


The Western Gazette, 1736 


1 Sinucigaş (lat.). 


Audierea şi depoziţia lui Thomas Puddicombe pe care 
o atest sub prestare de jurământ, astăzi, treizeci şi 
unu iulie, în al zecelea an de domnie a suveranului 
nostru, lord George al doilea, prin mila Domnului, 

Rege al Marii Britanii şi al Angliei &c. 


AM DE TREI ORI câte douăzeci de ani şi încă şase. 
Sunt stăpânul hanului Black Hart. Am în păstrare 
hanul de aproape patruzeci de ani, ca tatăl meu 
înaintea mea. Sunt cetăţean liber al acestui oraş. Am 
fost de trei ori primarul lui şi totodată judecător. 


Î. Ei, jupâne Puddicombe, mai întâi spune-ne dacă 
acest portret în miniatură pe care ţi l-am arătat şi pe 
care ţi-l arăt acum din nou îl reprezintă pe cel mai 
tânăr din cei doi domni care au tras la hanul dumitale 
cu vreo trei luni în urmă. 

R. Sunt încredinţat că aşa e, domnule. Seamănă 
leit. Pot să şi jur. Cu toate că era îmbrăcat mai prost. 

Î. Uită-te la figură. Hainele nu contează. 

R. Asta m-am gândit şi eu. Ele. 

Î. Prea bine. Când au sosit la han? 

R. În ultima zi de aprilie. Îmi aduc aminte, n-am să 
uit niciodată. 

Î. La ce oră? 

R. Servitorul a venit primul, cu trei ore înainte de 
apusul soarelui, să tocmească odăile şi mâncarea. 
Zicea că avuseseră parte de hrană proastă şi erau cu 
burţile goale. 

Î. Cum îl cheamă? 

R. Farthing. Pe urmă s-a înapoiat călare la grup să-i 
îndrume încoa' şi au sosit cu toţii după cum făgăduise, 
puţin după ora şase sau aşa ceva. 

Î. Erau cinci cu toţii? 

R. Unchiul şi nepotul. Cei doi bărbaţi şi slujnica. 

Î. Domnul Brown şi domnul Bartholomew - aşa s-au 
recomandat? 

R. Întocmai, domnule. 

Î. Ai observat ceva aparte în comportarea lor? 

R. La vremea aceea, nu. Până s-a descoperit ceea 
ce cunoaştem acum. 


Î. Dar în noaptea aceea când au rămas la han? 

R. Păi, domnule, n-au dat deloc de bănuit, au spus 
că se îndreptau spre Bideford. Am vorbit foarte puţin 
cu cei doi domni. Domnul cel tânăr s-a dus direct în 
odaia sa de cum a sosit şi nu a ieşit de acolo până la 
plecare. Nu ştiu mai multe despre dumnealui decât aş 
şti despre un trecător de pe stradă. A mâncat, a 
dormit, s-a trezit şi p-aci ţi-e drumul. Totul între aceşti 
patru pereţi. Apoi a plecat. 

Î. Şi unchiul? 

R. Vă pot spune câte ceva, dar nu mare lucru, 
domnule. Doar că a băut ceai după cină cu domnul 
Beckford şi... 

Î. Cine este acest domn Beckford? 

R. Preotul parohiei noastre. Venise să-şi prezinte 
omagiile domnilor. 

Î. Îi cunoştea? 

R. Cred că nu, domnule. Când le-am spus că îi 
aşteaptă jos, păreau că nu ştiu cine e. 

Î. La cât timp după venirea lor a apărut preotul? 

R. La o oră, domnule. Ba poate mai mult. Cinaseră. 

Î. Au vorbit cu el? 

R. Domnul Brown a coborât, domnule, după câteva 
minute. 

A stat cu domnul Beckford de vorbă în salon, numai 
ei. 

Î. Adică unchiul? Nepotul n-a fost de faţă? 

R. Numai unchiul, domnule. 

Î. Cât timp? 

R. Nici o oră, domnule. Cred că mai puţin. 

Î. Ai auzit despre ce vorbeau? 

R. Nu, domnule. 

Î. Nici un cuvânt? 

R. Nu, domnule. l-a servit slujnica mea, Dorcas. 
Zicea că... 


Î. O să-mi spună singură. Tu povesteşte ce-ai auzit 
şi-ai văzut cu ochii tăi. 

R. L-am condus pe domnul Brown unde aştepta 
domnul Beckford. S-au salutat şi au luat loc, au 
schimbat complimente şi fineţuri, însă eu nu le-am 
băgat în seamă, m-am dus să pregătesc ceaiul. 

Î. S-au salutat ca străinii - sau ca doi oameni care s- 
au mai întâlnit? 

R. Ca doi străini, domnule. Domnul Beckford face 
deseori lucrul ăsta. 

l. Cum adică? 

R. Păi, cu cei care sunt de rang. Cei care au carte şi 
cunosc latina. 

Î. Deci doi domni care s-au întâlnit din întâmplare? 

R. Eu aşa am avut impresia, domnule. 

Î. Domnul Beckford ţi-a vorbit după această 
întâlnire? Despre ce a aflat? 

R. Nu, domnule. Doar că atunci când a plecat mi-a 
spus să am grijă să-i slujesc şi să-i găzduiesc bine. Că 
unchiul era un domn de vază din Londra, venit cu 
treburi creştineşti. Chiar aşa a spus dumnealui, cu 
treburi creştineşti. 

Î. Adică? 

R. N-a spus, domnule. Dar cel care se numea 
Farthing vorbise în bucătărie de scopul călătoriei. 
Despre domnul tânăr care venise să se dea bine pe 
lângă o mătuşă, la Bideford. Zicea că e o doamnă cu 
dare de mână, sora domnului Brown. Bogată ca o 
regină, aşa se spune. lar servitoarea era adusă de la 
Londra s-o slujească şi să-i facă pieptănături şi lucruri 
din astea. 

Î. Dar nu există o asemenea persoană la Bideford? 

R. Nu, pentru că s-au interesat. Şi când am spus că 
n-o cunosc, Farthing ăsta cică „nici nu-i de mirare 
pentru că trăia foarte retrasă şi nu chiar în Bideford, 


ci în apropiere“. Însă a minţit, ticălosul, au întrebat cu 
toţii şi nu există nici o doamnă cu numele ăsta. 

Î. Ce spunea Farthing despre meseria domnului 
Brown? 

R. Că era un negustor din Londra şi prefect al 
oraşului, că avea copii şi că rămăsese tutorele 
nepotului la moartea părinţilor acestuia. Era băiatul 
surorii lui, care se prăpădise şi la fel şi bărbatul ei. 

Î. Şi acest nepot nu a moştenit nimic? 

R. A prăpădit totul. Aşa am înţeles din cele spuse. 
Deşi a minţit de la început până la sfârşit. 

Î. S-a spus ceva şi despre părinţii domnului 
Bartholomew care muriseră? 

R. Nu, domnule. Doar că fiul lor a trăit pe picior 
prea mare. 

Î. Prea bine. Aş vrea acum să-ţi aduci aminte bine 
de slujitori. 

R. Pentru unul, e uşor. Omul nepotului, cel care a 
fost găsit, de el nu am ce să spun. 

Î. Cum îl chema? 

R. Îl strigau Dick şi-atât, domnule. Farthing ne-a 
înşirat tot felul de poveşti despre el, nişte lucruri pe 
care n-ar fi trebuit să le las pe slujnicele mele să le 
asculte. Am încasat o papară de la doamna 
Puddicombe când s-a întors acasă... Se dusese la 
Molton pentru mezina noastră care năştea şi care a 
făcut... 

Î. Bine, bine, jupâne Puddicombe. Dar ce fel de 
lucruri? A 

R. Păi, că era lunatic şi în plus şi stricat. Insă nu-i 
dau mare crezare lui Farthing. E galez. Şi nu trebuie 
să-l crezi pe nici unul de-ai lor. 

Î. Eşti sigur că era galez? 

R. Ca de mine însumi, domnule. Întâi după vorbă. 
Apoi după lăudăroşenie şi gogomănii, fiindcă fusese 


pe vremuri sergent în marină sau aşa a vrut el să 
credem. Era un om care părea că ştie multe, că e mai 
învăţat ca noi. A înşirat tot felul de lăudăroşenii, doar- 
doar le-o face pe plac slujnicelor. Cât despre 
stricăciune, s-a dovedit că el era mai pus pe rele decât 
ăla căruia i se spunea Dick. 

Î. De ce? 

R. N-am auzit decât după ce au plecat, domnule, 
fata n-a avut curaj să-mi spună înainte. Slujnica mea, 
Dorcas, domnule. Ar fi vrut s-o aibă noaptea. I-a oferit 
un şiling. Cu toate că e fată cuminte, promisă unui 
băiat, şi nu l-a încurajat deloc. 

Î. Despre cine altcineva a mai povestit? 

R. A vorbit mult despre treburi militare şi cât de 
dibaci era. Şi voia să ne convingă şi că era mai grozav 
decât în realitate. Pomenea mereu de „prietenul 
meu“, domnul Brown, când se vedea limpede că îi era 
servitor. Făcea mai multă zarvă decât o trupă de 
dragoni. După mine era un taie-frunză-la-câini, şi bine 
am gândit. Umflat ca un balon de săpun şi îndrăzneţ 
foc. Şi apoi plecarea înainte de răsăritul soarelui, asta 
spune ceva, nu? 

l. Cum adică? 

R. Păi, a pus şaua pe cal şi a luat-o din loc înainte 
să se crape de ziuă şi fără să spună nimănui nimic. 

Î. A fost trimis înainte cu un scop? 

R. Când ne-am trezit, nu mai era. Altceva nu mai 
ştiu. 

Î. Vrei să spui că a plecat fără voia stăpânului? 

R. Nu ştiu, domnule. 

Î. Domnul Brown s-a mirat că Farthing plecase? 

R. Nu, domnule. 

Î. Dar ceilalţi? 

R. Nu, domnule. Nu s-a comentat în nici un fel. 

Î. Şi totuşi susţii că plecarea asta spune ceva. 


R. Pentru că n-a pomenit nimic la cină. 

Î. Câţi ani avea? 

R. Spunea că fusese toboşar în bătălia din '18, 
drept care bănuiesc că vreo treizeci, cu sau fără vreun 
an-doi; şi de altfel şi după înfăţişare îi dădeai tot atât. 

Î. În privinţa înfăţişării, ai observat ceva aparte? 

R. Doar mustata, pe care o avea în furculiţă ca un 
turc mincinos ce era. În rest, era mai mult înalt decât 
scund şi avea mai multă osânză decât carne, lucru 
pentru care masa şi cămara mea stau mărturie. Căci a 
mâncat şi a băut într-atâta, încât bucătăreasa l-a 
numit, în glumă, Sergentul înfulecă-tot. 

Î. Dar era un individ vânjos ca înfăţişare? 

R. Mai mult băţos decât vânjos, domnule, bag 
mâna-n foc pentru asta. 

Î. Ce culoare de ochi avea? 

R. Negri şi alunecoşi, de om necinstit. 

Î. Şi n-avea vreo cicatrice, vreo urmă de rană mai 
veche pe care s-o fi observat? 

R. Nu, domnule. 

Î. Nu şchiopăta sau târşâia vreun picior? 

R. Nu, domnule. Ne şi întrebăm acum dacă s-a 
bătut vreodată în afara crâşmelor sau când era beat. 

Î. Prea bine. Şi celălalt om, Dick? Ce-i cu el? 

R. Nu a scos un cuvânt, domnule. Pentru că nu 
putea. Dar am văzut după privire că nici el nu-l prea 
avea la inimă pe Farthing, ca şi mine. Şi nici nu-i 
găsesc vreo vină, dacă mă gândesc că Farthing îl trata 
ca pe un nimic. În rest, foarte muncitor, după câte am 
observat. 

Î. Nu era apucat? 

R. Părea sărac cu duhul, domnule. Nu era în stare 
decât să-şi vadă de treburile lui. Însă era mai degrabă 
un prăpădit. Adică prăpădit la minte. Avea un trup 
zdravăn băiatul, nu m-aş fi dat în lături să-l am în 


slujba mea. Cred că nu făcea nici un rău. Din câte aud 
şi acum. 

Î. Dar nu era stricat? 

R. Farthing ne-a îndrugat nişte baliverne când 
flăcăul a urcat să-i ducă apă slujnicei şi nu mai 
cobora. La vremea aceea i-am dat ceva crezare. 

Î. Dar slujnicelor tale nu le-a făcut avansuri? 

R. Nu, domnule. 

Î. Dar pe slujnica asta care era cu ei - cum o 
chema? 

R. Cam ciudat, domnule, adică avea numele după 
regele Franţei, putrezi-i-ar oasele. Louise, aşa-i ziceau 
parcă, sau cam aşa ceva. 

Î. Era franţuzoaică? 

R. Nu, domnule, sau cel puţin nu după vorbă, care 
aducea a Bristol sau prin împrejurimi. Deşi se purta 
delicat, ca şi cum ar fi fost din Franţa, din câte am 
auzit. Însă Farthing zicea că „e la modă acu' la Londra 
ca fetele ca ea, adică slujnice la vreo cucoană, să-şi 
maimuţărească stăpânele“. 

Î. Venea din Londra? 

R. Aşa mi s-a spus, domnule. 

Î. Însă tu zici că vorbea asemenea cuiva născut la 
Bristol? 

R. Da, domnule, şi a cinat la ea în cameră, ca o 
doamnă, şi fără companie. Nouă ni s-a părut ciudat. 
Farthing a vorbit-o de rău şi zicea că îşi dă aere. Da' 
Dorcas,  slujnica mea, zicea, dimpotrivă, că e 
cumsecade şi bine face că nu-şi dă silinţa să pară 
altfel decât e. Ne-a zis că nu cinează jos pentru că are 
dureri de cap, vrea să se odihnească şi să o scuzăm. 
Eu cred că nu-l suferea pe Farthing, nu pe noi. 

l. Cum arăta? 

R. Destul de arătoasă, domnule, destul de arătoasă. 
Avea aerul cam palid şi bolnăvicios al orăşencelor, 


însă era chipeşă, cu toate că n-avea prea multă carne 
pe ea. N-am să-i uit ochii, căprui, adânci şi gravi, ca ai 
unei căprioare sau iepure - da, ăsta era lucrul cel mai 
de mirare. Cred că n-am văzut-o zâmbind vreodată. 

Î. Ce vrei să spui, jupâne Puddicombe, cu „cel mai 
de mirare“? 

R. Păi, domnule, de mirare ce căuta printre noi; ca 
păstrăvul la cuptor, cum zicem noi pe-aici. 

Î. A vorbit cu voi? 

R. Nu, domnule, doar cu Dorcas. 

Î. S-ar fi putut să nu fie slujnică, ci o persoană cu 
creştere aleasă care se ascundea? 

R. Păi, domnule, unii înclină să creadă acu’ că era o 
doamnă pornită într-o aventură. 

Î. Fugise de-acasă să se mărite, vrei să spui? 

R. Eu nu zic nimic, domnule. Betty, bucătăreasa, şi 
doamna  Puddicombe ziceau. lar eu mă abtin, 
domnule. 

Î. Prea bine. Acum am o întrebare importantă. Ce 
zicea pehlivanul ăsta de Farthing despre domnul 
Bartholomew se potrivea? Părea să fie cineva care s-a 
întins mai mult decât îi era plapuma şi acum, 
împotriva voinţei, a ajuns să se târască la picioarele 
mătuşii? 

R. N-aş putea să zic, domnule. Părea un om 
obişnuit să poruncească şi fără pic de răbdare. Dar la 
fel sunt mulţi domni tineri în ziua de azi. 

Î. Părea cu adevărat un domn mai nobil decât ai 
fost lăsat să crezi - cineva care venea dintr-o lume mai 
bună decât a unchiului său, negustorul? 

R. Păi, avea aerul şi purtarea unui domn. Mai multe 
n-aş şti să spun. Totuşi mi s-a părut că nu vorbeau ca 
unii de rând. Domnul Brown vorbea ca la Londra, 
după cum ştiţi; însă nepotul, atât cât l-am auzit, 
aducea mai mult a nord, cam ca dumneavoastră, 


domnule. 

Î. Părea că-şi respectă unchiul? 

R. Mai mult la suprafaţă decât în fundul sufletului, 
domnule. Şi-a luat cea mai mare şi mai bună odaie, 
lucru care mi s-a părut ciudat la vremea aia. Aşteptam 
porunci de la domnul Brown, însă nepotul era cu 
comanda. Şi lucruri de felul ăsta. Cu toate că între ei 
erau plini de politeţuri. 

Î. Au băut mult vin? 

R. Nici unul din ei, domnule. O cană de punci la 
sosire. O pintă de vin roşu fiert, o sticlă din cel mai 
bun Canary, la cină. Însă nici când au plecat, sticla nu 
era golită. 

Î. Hai să ne oprim aici. La ce oră au plecat? 

R. Aş zice că nu mult timp după ora şapte, 
domnule. Am fost tare ocupat, căci era întâi Mai!. N- 
am băgat prea mult de seamă. 

Î. Cine ţi-a plătit şederea? 

R. Domnul Brown. 

Î. A fost generos? 

R. Da. N-am avut de ce să mă plâng, 

Î. Şi au luat drumul de Bideford? 

R. Întocmai, domnule. Cel puţin pe grăjdarul meu, 
Ezekiel, l-au întrebat ce cale să apuce ca să ajungă la 
acel oraş. 

Î. Şi din ziua aceea n-ai mai auzit nimic de ei? 

R. Numai de la unii care i-au întâlnit pe drum; 
veneau la sărbătoare. l-au întrebat cum stăteau 
lucrurile la hanul meu, dacă înnoptaseră aici. 

Î. Din curiozitate? 

R. Da, domnule. 

Î. Dar altceva ai mai auzit despre călătoria din ziua 
aceea? 


1 Sărbătoare populară veche când oamenii întâmpinau 
primăvara cu jocuri şi dansuri. 


R. Nu, domnule, nici un cuvânt. Până la cele aflate 
despre omul cu viorelele, mai târziu, tot în seara 
aceea. 

Î. Şi cine e ăsta, mă rog? 

R. Aşa i-au spus bietului Dick, pentru că n-au ştiut 
cum îl cheamă. Da' mai întâi, domnule, să vă spun de 
iapă. Era spre prânz, a doua zi de mai. Unul, 
Bamecott, din Fremington, mai scurt de un picior şi pe 
care-l ştiu bine cu ce se ocupă de mulţi ani, mergând 
cu nişte treburi, ne-a spus că dăduse de un cal răzleţit 
pe drumul spre noi. Zicea că era sălbăticit, nu se lăsa 
prins, iar el era grăbit. Aşa că l-a lăsat în plata 
Domnului. 

Î. Ce fel de cal era? 

R. O iapă roşcată, bătrână, rătăcită, domnule. N- 
avea ham, nici frâu, nici şa. A spus-o în treacăt, cu 
gândul că scăpase din câmpul cuiva. Caii noştri se mai 
amestecă cu cei de pe pârloagele de aici şi atunci stau 
toţi grămadă ca ţiganii. 

I. Era calul de povară? 

R. Acum am aflat şi eu, domnule. Dar nu m-am 
gândit până n-au dat de Dick. 

I. Cum ai auzit de asta? 

R. De la cineva care a trecut pe la Daccombe, se 
grăbeau să-i aducă leşul. 

Î. Cât de departe e Daccombe de aici? 

R. O leghe bună, domnule. 

Î. Cum şi unde a fost găsit cadavrul? 

R. L-a găsit un păstor. Într-o pădure mare, pe care 
noi o numim Cleave, şi care se întinde până la 
pârloagă şi e atât de pieptişă, că nici un om nu-i poate 
străbate toate cărările, are mai mult râpe decât văi. 
Putea să atârne acolo şapte ani şi nimeni să nu dea de 
el. Da' Dumnezeu a vrut altfel. Locul ăla e mai 
degrabă pentru dihori decât pentru oameni. 


Î. Locul e aproape de unde a fost găsit calul? 

R. La o milă mai sus de drum, domnule, de unde a 
fost văzut. 

Î. Şi ce-i cu povestea asta cu viorelele? 

R. E adevărată, domnule. S-a spus totul la anchetă. 
Am vorbit cu unul care s-a dus să taie leşul în două şi 
să-l aducă înainte de a fi pus pe rug şi ars la 
Daccombe Cross. Zicea că era un smoc smuls din 
rădăcini şi îndesat în gura sărmanului om până să 
apuce să facă ultimul pas, da' încă în floare şi 
proaspete ca pe marginea drumului. Mulţi au spus că 
nu e treabă curată la mijloc, domnule. Dar cei mai 
mulţi ziceau că plantele se hrăneau din trup, că 
găseau ţărână în locul inimii, aşa cum o să ajungem cu 
toţii. Da’ era tare neobişnuit, zicea omul, să vezi pe un 
chip învineţit asemenea gingăşie. 

Î. Şi n-aţi avut nici o bănuială cine putea fi? 

R. Nu, domnule. Nici atunci, nici când a venit prima 
oară trimisul doftorului. Trecuse o săptămână, 
înţelegeţi, de când fuseseră la han. Iar Daccombe nu e 
în parohia noastră. În plus, cum eu găzduisem cinci 
oameni, nu mă gândisem că unul dintre ei ar fi putut 
păţi aşa ceva, fără ca vreunul dintre cei doi domni, 
stăpânii lui, să se fi interesat. 

Î. Şi pe urmă? 

R. Pe urmă s-a găsit cufărul cu colţare de alamă, 
domnule, lângă drumul unde se află pădurea Cleave şi 
unde a apărut şi iapa bătrână. Şi apoi, în fine, m-am 
dumirit şi eu şi m-am dus într-un suflet la prietenul 
meu, domnul Tucker, care e primar, şi i-am spus la ce 
m-am gândit. Şi pe urmă domnul Tucker, cu mine, cu 
domnul Acland, spiţerul, care este şi secretarul 
oraşului nostru, pentru că se pricepe şi în ale legii, şi 
Digory Skinner cu bastonul - şi sergentul nostru, plus 
încă câţiva ne-am dus la Posse comitatus, ca să ne 


interesăm şi să dăm o declaraţie. 

l. Când s-a întâmplat asta? 

R. În prima săptămână din iunie, domnule. Am 
călărit până la locul unde era cufărul. Şi am ştiut 
dintr-odată că era întocmai ca al domnului 
Bartholomew. lar grăjdarul meu, Ezekiel, îl văzuse 
fiindcă ajutase să-l priponească cu sfoară lângă 
celelalte bagaje în dimineaţa în care au plecat. Pe 
urmă am văzut calul - i se pusese căpăstru - şi-l 
ţineau la o gospodărie din apropiere. Şi el mi s-a părut 
că era acelaşi, domnule, am stat şi m-am gândit şi am 
mai întrebat cum arăta omul cu viorelele. Aşa că omul 
care-l văzuse mi-a povestit. Cică era blond şi avea ochi 
albaştri. Şi atunci mi s-a luminat totul în minte şi 
domnul Acland a scris totul de-a fir a păr la 
Barnstaple, judecătorului. 

l. Aici nu aveţi judecător? 4 

R. Aducem cu plată, domnule. Insă n-avem 
permanent. Am rămas fără. Aşa că a fost chemat cel 
din Barnstaple. 

Î. Domnul Pettigrew? 

R. Da, domnule. 

Î. Cufărul fusese ascuns? 

R. Aruncat într-o văioagă cu tufişuri dese, cam la 
patru sute de paşi de drum. Dar cel care l-a găsit a 
zărit printre frunze o lucire de la alamă. 

Î. Ce-i aia o văioagă? 

R. O râpă, domnule. Un loc îngust şi pieziş. 

Î. Şi locul ăsta se află sub cel unde a fost găsit 
cadavrul? 

R. Da. 

Î. Cufărul era gol? 

R. Cum e paharul din faţa dumneavoastră, 
domnule. Şi despre asta poate să vă spună Dorcas o 
poveste. Fiindcă unii zic acum că era plin de aur, da' 


ea l-a văzut când era deschis şi zice că nici 
pomeneală. 

Î. Am s-o întreb pe ea. Ia zi acum, mai aveau şi alte 
bagaje? 

R. Da, domnule. Un cufăr mare, de piele, şi altele. 
Dar astea nu s-au găsit, nici măcar un petic, şi nici 
măcar samarul. 

l. Au căutat bine? 

R. Am fost zece oameni, domnule. Şi poliţişti. Şi ei 
se temeau grozav că vor da peste cadavre şi că i-au 
aşteptat la drumul mare şi i-au omorât. Unii încă mai 
cred şi în ziua de azi, numai că nu se ştie unde să se 
caute. 

Î. Atunci de ce nu l-au ascuns şi pe Dick ăsta? 

R. Nu ştiu, domnule. E o taină greu de desluşit. 
Unii zic că el ar fi ucigaşul şi s-a ascuns şi apoi şi-a 
curmat zilele de disperare. Alţii cică ar fi fost în 
cârdăşie cu ucigaşii, însă s-a căit şi au trebuit să-i 
astupe gura şi să facă să pară că şi-a luat singur viaţa, 
fiindcă se grăbeau prea tare şi n-au mai apucat să-l 
îngroape. 

Î. Aţi mai avut necazuri de-astea pe aici? 

R. În ultimii douăzeci de ani, nu, domnule, har 
Domnului! 

Î. Atunci, nu prea dau crezare celei de-a doua 
explicaţii, jupâne Puddicombe. 

R. Nici eu, domnule. Eu n-am spus decât ce-am 
auzit. Însă e sigur că s-a săvârşit o fărădelege prin 
locul unde a scăpat iapa şi s-a găsit cufărul. Şi-am să 
vă spun de ce, domnule. Dacă ar fi mers mai departe, 
trebuiau să treacă pe lângă Daccombe. Şi fiindcă era 
întâi Mai, şi lume multă pe stradă, ar fi fost văzuţi. 

Î. Nu i-a văzut nimeni pe acolo? 

R. Absolut nimeni, domnule. N-au trecut pe acolo. 

Î. Mai sunt şi alte drumuri? 


R. Unele pe care nu apucă drumeţii cu judecată, cel 
puţin nu împovăraţi cum erau ei. Şi nici nu le-ar fi 
cunoscut, domnule, că nu erau de prin partea locului. 
Şi chiar de le-ar fi ştiut, n-ar fi luat-o pe acolo dacă se 
duceau la Bideford. 

Î. Au fost întrebaţi şi cei de acolo? 

R. Da, domnule. Însă fără folos. Târgul e plin de 
lume şi mulţi sunt de prin alte părţi. Cei pe care i-a 
trimis domnul Pettigrew au bătut calea degeaba. Şi la 
a doua anchetă s-a spus la fel. 

Î. În noaptea când au tras la han ai auzit vreo 
ceartă? Vorbe urâte? 

R. Nu, domnule. 

Î. N-a mai venit şi altcineva, în afară de domnul 
Beckford, să stea de vorbă cu ei? Nici un trimis, nici 
un străin? 

R. Nu, domnule. 

Î. Poţi să ne descrii cum arăta domnul Brown? 

R. Păi, domnule, mai aprig la chip decât la purtări. 

Î. Cum adică aprig? 

R. Aş zice mai degrabă serios. Ca un doctor şcolit, 
cum spunem noi. 

Î. Prin urmare nu se prea potrivea cu presupusa lui 
ocupaţie? N-ai fi zis că e negustor? 

R. N-aş putea să vă spun, domnule. Nu cunosc 
Londra. Dar sunt cică mulţi oameni de vază pe acolo. 

Î. Era gras sau slab? Cât de înalt? 

R. Păi, potrivit în toate, domnule. Şi vânjos. 

Î. Ce vârstă avea? 

R. Aproape cincizeci, domnule, aş zice. Poate mai 
mult. 

Î. Altceva poţi să mai spui legat de ceea ce ne 
interesează? 

R. Pe moment nu-mi vine nimic în cap, domnule. 
Nimic important, zău. 


Î. Prea bine, jupâne Puddicombe. Îţi mulţumesc. Şi 
după cum te-am prevenit, străduieşte-te să păstrezi în 
taină ce-am vorbit. N 

R. Am jurat, domnule. Nu-mi calc cuvântul. Il 
cinstesc pe rege şi biserica. Nu sunt fanatic şi nici nu- 
mi place să stau la taifas. Puteţi întreba pe orişicine. 


Jurat tricesimo uno die Jul. 
anno Domini 1736 coram mée!. 


Henry Ayscough 


1 Jurat în faţa mea la 31 iulie 1736 (lat.). 


Cronică istorică, 1736 
MAI 


Sâmbătă, 1 Mai 

Un Tribunal General al Breslei AfXCaritabile a 
hotărât ca Sentința aată foştilor lor Directori să fie 
dusă la îndeplinire cu cea mai mare Stricteţe. 

Primarul şi Tribunalul Domnilor Consilieri 
Municipali din Londra au fost invitaţi la Cină de către 
Lordul Baltimore în Grosvenor Square din partea 
înălţimii Sale Imperiale Prinţul de Wales ; aceştia şi- 
au prezentat Omagiile pe care înălţimea Sa le-a primit 
cu multă Consideraţie şi Amabilitate în Maniera sa 
caracteristică. Printre alte Amabilităţi, le-a spus cât de 
rău îi pare că Prinţesa nu stăpâneşte destul de bine 
Limba engleză pentru a o folosi în Răspunsurile sale; 
dar că îi revine lui Datoria de a o învăţa această 
Limbă; şi s-a interesat dacă Sir John Bernard înţelege 
franceza pentru a-i vorbi înălţimii Sale Imperiale în 
această Limbă. Sir John s-a scuzat elegant şi a făcut 
Referire la Consilierul Municipal Godsehall care 
împreună cu Consilierul Municipal Legquesne au 
transmis Prințesei Omagiile lor cele mai alese şi au 
primit Răspunsuri amabile din partea înălţimii Sale. 

La Ora unu în această Dimineaţă şi la Prânz în Ziua 
precedentă, a avut loc un Cutremur puternic la Ockil 
Hills, în Scoţia, Cutremur care a distrus câteva Case şi 
i-a obligat pe Oameni să fugă; Cutremurul a fost 
însoţit de un mare Zgomot sub Pământ. 


Luni, 3 

În ciuda Exemplului din Luna trecută (vezi p. 231), 
Locuitorii din Herefordshire au tăiat din nou Bariera 
Oraşului. 


Marţi, 4 

Un Tribunal al Domnilor Consilieri Municipali, ţinut 
la Guildhall, Denn Hammond, Esq., Jurist distins, din 
Nicholas Lane, a fost numit Controlor al Oraşului 
după care a cumpărat Locul pentru 3 600 1. 


Miercuri, 5 

Maiestatea Sa a fost la Camera Lorzilor şi şi-a dat 
Consimţământul regal privind Legea Probei materiale 
a Legii Naturalizării Prințesei de Wales, Legea 
Calviniştilor, Legea pentru o mai bună Iluminare a 
Oraşului Londra, diversele Legi privind Drumurile şi 
alte Legi particulare în Număr de 41. 

O Pricină a fost judecată la Tribunalul Mashalsea, 
Southwark, în care Wm. Berkins, Tâmplar, a fost 
Reclamantul, iar  Numitul Julian Brown, alias 
Guieliano Bruno, italian (prin  Depoziţia lui, 
Wreathock, Bird, Russet, Campbell şi Chamberlain au 
fost găsiţi vinovaţi de Jefuirea Doctorului Lancaster ) a 
fost Acuzatul, cu privire la Munca prestată de Tâmplar 
la Prăvălia Negustorului de Mărunţişuri, 
învinovăţindu-l pe aşa-zisul Brown din Bloomsbury ; 
Munca a fost recunoscută, dar Brown, pentru a dovedi 
Plata pentru această Muncă, a prezentat o Chitanţă în 
1731, după ce a modificat Data în 1734; Frauda a fost 
însă scoasă la iveală limpede în faţa Tribunalului, care 
a dat Verdictul în Favoarea Reclamantului; Chitanţa a 
fost reţinută, pentru a-l putea acuza pe numitul Brown 
în Baza ei, spre marea Mulţumire a tuturor 
Persoanelor de acolo. 


Joi, 6 

La Consiliul de Coroană, Maiestatea Sa a hotărât 
ca la Rugăciunile de Dimineaţă şi de Seară, la Litanie 
şi la toate celelalte Părţi ale Slujbei religioase, precum 


şi la Slujbele de Ocazie, după cum este scris în Cartea 
de Rugăciune, atunci când Familiei Regale i se aduc 
Imnuri de Slavă, următorul Ritual să fie respectat şi 
anume: 

Pentru Maiestatea Sa Sacră Imperială Regele 
George, Regina noastră milostivă Caroline, înălţimea 
Sa Imperială Frederick Prinţul de Wales şi Prinţesa de 
Wales, Ducele, Prinţesele şi toată Familia Imperială. 


Vineri, 7 

Mai mulţi Comercianţi din Dublin s-au întâlnit la 
Tholsel pentru a discuta Mijloacele de Prevenire a 
oricărei Schimbări a Monedei, apoi toţi au mers la 
Ducele de Dorset, Lord Locotenent. Cuviosul 
Reverend Swift şi cei doi Reprezentanţi în Parlament 
au fost de asemenea prezenţi; Reverendul a scos în 
Evidenţă Consecințele grave pe care le-ar avea asupra 
Regatului dacă Moneda şi-ar reduce din Valoare; în 
ciuda Efortului Comercianţilor irlandezi, un Jurnalist 
de la Daily Advertiser, din 10 Mai, îi acuza nu numai 
de Greşeală, ridicând Guineea noastră la 23 s. 
Moidores la 30 s. şi Şilingul la 13 d., dar spune că este 
evident că Intenţia lor a fost să asigure Profitul atunci 
când Banii sunt duşi în Irlanda şi Pierderea atunci 
când Banii sunt readuşi în Marea Britanie ; şi, 
deoarece totul a fost făcut fară Autorităţi, este ilegal 
şi nu a avut Efecte pozitive. Că ei au ridicat Moneda 
de Aur mult prea mult şi prin aceasta au pierdut 
aproape tot Argintul. Deşi permite Guineei să fie 
ridicată (dar cu Acordul Autorităţilor şi în ambele 
Regate) la 21 s. 6 d., iar Șilingul la 13 d., aşa încât 
Supuşii Maiestăţii Sale să poată face Comerţ între ei 
şi cu Vecinii pe Picior de Egalitate, iar Neglijarea 
acestui Lucru, considera el, însemna o mare Pierdere 
pentru Marea Britanie. 


Sâmbătă, 8 

Henry Justice, Esq., din Middle Temple, a fost 
judecat la Old Baily, pentru că a furat Cărţi din 
Biblioteca de la Trinity College din Cambridge. A 
susţinut că în Anul 1734 a fost primit la Colegiul 
menţionat mai sus în Calitate de Student de rând, 
devenind astfel Membru al acestei Corporaţii şi deci a 
avut Dreptul la Cărţi, neputând fi astfel judecat pentru 
această Fărădelege, după care a citit mai multe 
Clauze din Carta şi Statutul Colegiului pentru a 
dovedi acest Lucru. Dar după câteva Ore de 
Dezbateri, prin Textul Cartei conferite de Hen.8 
& şi R. Eliz . Juriul l-a declarat Vinovat şi 
Inculpat de Furt din Avutul Clerului, ceea ce duce la 
Deportare. 


Luni, 10 

Domnul Justice a fost adus pe Banca Acuzaţilor 
pentru a primi Sentința şi pentru Comutarea «i, 
deoarece Tribunalul are Putere discreţionară, el 
putând decide să-i fie arsă Mâna în loc de a fi trimis 
din Țară; mai întâi, din Milă pentru Familia lui, 
deoarece aceasta ar fi în detrimentul Copiilor şi al 
Clienţilor săi; cu unii dintre aceştia din urmă a avut 
mari Probleme, care nu au putut fi rezolvate la acea 
Vreme; în al doilea Rând, din Consideraţie pentru 
Colegiu, deoarece Inculpatul deţine un Număr mare 
de Cărţi care aparţin Colegiului, unele aflându-se în 
Mâinile Prietenilor lui, altele fiind trimise în Olanda şi, 
dacă ar fi fost deportat, nu le-ar mai fi putut restitui. 
În ceea ce-l priveşte, având în vedere împrejurările, 
mai degrabă ar pleca în Străinătate, deoarece a trăit 
pe Credit până la această nefericită Greşeală, după 
cum o numeşte el, şi speră ca membrii din Colegiu să 


intervină pentru el. Judecătorul delegat l-a compătimit 
pentru Cazul lui şi i-a spus cât de mult îi era agravată 
Fărădelegea ţinând cont de Pregătirea şi Meseria sa şi 
apoi s-a declarat în Favoarea Faptului că trebuie 
deportat la una dintre Plantaţiile din America ale 
Maiestăţii Sale pe o Perioadă de Şapte Ani. 

A primit Condamnarea la Moarte Stephan Collard 
pentru că a furat un Ceas de Argint. George Ward 
pentru a-l fi jefuit pe Domnul Gibson, Brutar din 
Islington. Th. Tarlton pentru Furt de Cai, Daniel 
Malden pentru Furtul unei Căni cu Capac de Argint, 
Jos. Glanwin pentru Furtul a 12 Batiste, Chris. 
Freeman pentru Furtul unor Rufe puse la uscat. Fra. 
Owen pentru că a dat Foc Hanului Bell din Warwick 
Lane. Lui Collard şi Glanwin li s-au comutat Pedepsele 
la Deportare. 


Joi, 13 

Un Domn necunoscut a dat 1 000 1. Societăţii 
pentru Propagarea Evangheliei în Străinătate; 1 000 1. 
pentru Ajutorarea celor săraci; 1 000 1. Corporaţiei 
Fiilor de Clerici, pentru Văduvele Sărace; şi 500 1. 
pentru Propagarea Cunoştinţelor creştine. 

Adunarea Generală a Bisericii Scoţiene s-a întrunit 
la Edinburgh şi l-a ales pe Domnul Lanhlan Mac 
Intosh Preşedinte; au avut o Dezbatere privind 
Răspunsul lor la Scrisoarea Regelui, dar în cele din 
urmă au căzut de Acord să introducă cuvintele: 
sperăm ca Maiestatea Sa să aibă Bunătatea ca această 
Biserică să fie scoasă de sub nedreapta Patronare. 


Luni, 17 

O sută de Criminali condamnaţi au fost transportaţi 
de la Newgate la Black-fryars şi de acolo s-au 
îmbarcat pe un Şlep închis, la Blackwall. Dar 


Wreathock, Rufthead, Vaughan şi Bird au mers la 
Blackwall în 2 Birje şi Dl Hen. Justice, Avocat, într-o 
alta însoţit de Jonathan /Fornard, Esq.; aceşti cinci 
Domni distinşi au fost conduşi în Cabina Căpitanului, 
pe care au umplut-o cu nenumărate Provizii etc. 
pentru Călătoria lor pe Mare şi pe Uscat. 


Joi, 20 

Maiestatea Sa a mers la Camera Lorzilor şi şi-a dat 
Consimţământul regal pentru un Act care să-i permită 
Maiestăţii Sale să împrumute 600 0001. şi să 
plătească un Milion de Lire din Renta de la South-Sea 
Company, un Act pentru Naturalizarea înălţimii Sale 
Imperiale Prinţesa de Wales; pentru a construi un Pod 
peste Tamisa la Westminster ; pentru Continuarea 
Aplicării Taxelor privind Documentele, Actele sigilate 
etc. Pentru a face Legile mai eficiente în ceea ce 
priveşte Prevenirea Importului de Peşte de către 
Străini şi pentru o mai bună Conservare a Puietului de 
Homar de pe Coasta Scoției. Pentru a explica Actul 
care să prevină Mituirea şi Corupţia în Alegeri, în 
speţă a Acuzaţiilor bazate pe Actul respectiv; care nu 
urmează să fie puse în Aplicare dacă nu se începe un 
Proces în acest Scop. Pentru încurajarea Fabricării 
Pânzei de Corabie britanice. Pentru a împiedica 
înrolarea într-o Armată străină a Supuşilor Maiestăţii 
Sale. Pentru a despăgubi Persoanele care au fost 
găsite vinovate de încălcarea Legilor privind 
Asigurarea Impozitelor vamale şi a Accizelor; şi 
pentru Aplicarea Legilor în Viitor. După care 
Maiestatea Sa a ţinut un Discurs (vezi p. 236) şi pe 
Loc s-a încheiat întrunirea Parlamentului până la Data 
de 29 Iulie. 

Un Incendiu a izbucnit din Cauza unui Cuptor de 
Malt în Stony Stratford, Northamptonshire, şi a 


distrus mai bine de 50 de Case. 


Sâmbătă, 22 

Domnul Pickering, care fusese închis la New gate 
pentru că intrase împreună cu alţii cu mare Scandal în 
Capela Ambasadorului Sardiniei, a fost scos de la 
Tribunalul King's Bench pe Cauţiune şi s-a propus ca 
de acum înainte să se reglementeze Situaţia Capelelor 
Ambasadorilor străini printr-un Act al R. Elisabeta 
prin care acestea nu ar mai avea nici un Privilegiu în 
plus aici faţă de cele acordate Ambasadorilor englezi. 

Universitatea Oxford a acordat în Plen Titlul de 
Doctor în Drept Domnului John Ivory Talbot, Cavaler 
al Comitatului pentru Wilts; lui Sir Wm. Carew, 
Baronet, Cavaler al Comitatului pentru Cornwall şi lui 
Tho. Masters, Esq., Membru al Consiliului Oraşului 
Cirencester, drept Recunoaştere a Serviciilor privind 
Opoziția la Zeciuiala Quakerilor şi Taxelor Mortmain. 


Audierea şi depoziţia lui Dorcas Hellyer pe care o 
atest sub prestare de jurământ, astăzi, treizeci şi unu 
iulie, în al zecelea an de domnie a suveranului nostru, 

lord George al doilea, prin mila Domnului, Rege al 

Marii Britanii şi al Angliei &c. 


AM ŞAPTESPREZECE ANI, m-am născut aici şi nu 
sunt măritată. Sunt slujnică la stăpânu' şi stăpâna 
Puddicombe. 


Î. Ţi-a spus stăpânul tău de ce am venit aici? 

R. Da, domnule. 

Î. Şi că vorbeşti sub jurământ la tribunal? 

R. Da, domnule. 

Î. Aşa că ai grijă să spui adevărul pentru că omul 
ăsta scrie tot ce declari. 

R. Numai adevărul, domnule. 

Î. Prea bine. Vreau acum să te uiţi iar la chipul 
ăsta. Este acelaşi pe care l-ai slujit chiar în această 
odaie în ultima zi de aprilie? 

R. Da, domnule. Cred că ele. 

Î. Eşti sigură? Dacă nu eşti, spune-ne, fată dragă. 
N-o să păţeşti nimic. 

R. Sunt sigură. 

Î. Prea bine. Le-ai adus celor doi domni cina? 

R. Da, domnule. Cina şi celelalte. 

Î. Nu se obişnuieşte ca domnii care călătoresc, aşa 
cum au fost cei care au tras aici, să fie serviţi de 
propriii lor slujitori? 

R. Fac cum le e voia, domnule. Trec puţini pe-aici. 

Î. N-au făcut nici o remarcă despre asta? 

R. Nu, domnule. 

Î. Stăteau de vorbă când i-ai servit? 

R. Nu, domnule. Cel puţin eu n-am auzit. 

Î. Ai stat cu ei cât au mâncat? 

R. Am vrut, domnule, însă mi-au spus să plec după 
ce-am adus tot ce trebuia. 

Î. S-au servit singuri? 

R. Da, domnule. 

Î. N-ai observat nimic la ei? 

R. Ce ar fi trebuit să observ, domnule? 


Î. Te întreb doar. Adu-ţi aminte. Păreau tulburaţi 
sau nerăbdători să fie lăsaţi singuri? 

R. Numai pentru că avuseseră cale lungă până aici, 
domnule. Am auzit şi că nu mâncaseră prea bine până 
să sosească la noi. 

Î. Şi doreau să cineze fără mare tevatură? 

R. Da, domnule. 

Î. Ce-au mâncat? 

R. Ceva carne şi ouă, şi fiertură de mazăre uscată 
cu ceapă, p-ormă salată şi o strachină de budincă. 

Î. Au mâncat din toate? 

R. Da, domnule. Pe săturate. 

Î. Păreau în relaţii bune? Sau erau nervoşi, ca şi 
cum s-ar fi certat? 

R. Nu, domnule, nu erau nervoşi. 

Î. Care din ei a comandat masa? 

R. Cel mai în vârstă, domnule. 

Î. Şi mai târziu ai adus ceaiul pentru el şi domnul 
Beckford? (Non comprendit.) Fiertură aromată, fato. 
Frunze chinezeşti opărite. 

R. Da, domnule. L-am dus. 

Î. Ce-ai auzit din ce-au vorbit? 

R. Domnul Beckford vorbea despre dumnealui, asta 
mi-aduc aminte. 

Î. Ce anume spunea? 

R. Despre familia dumnealui, domnule. Că vine din 
Wiltshire. L-am auzit pomenind despre o doamnă, sora 
dumnealui, măritată de curând în oraşul Salisbury. 

Î. Şi altceva? 

R. Nimic, domnule. 

Î. L-ai mai văzut pe domnul Beckford vorbind astfel 
şi cu alţi străini mai înainte? 

R. Da, domnule. Fiindcă locuieşte aproape de piaţă, 
doar dai colţu' şi ai ajuns, domnule. Iar de la fereastra 
dumnealui se vede totul. 


Î. Îi place societatea aleasă? 

R. Doar aia, domnule. Sau aşa se zice. 

Î. Acum, Dorcas, spune-ne, ai văzut în odăile celor 
doi domni ceva mai deosebit la bagajele lor? 

R. Nimic, domnule. Poate doar cufărul cu hârtii. 

Î. Ce fel de hârtii erau? 

R. Ale domnului mai tânăr, domnule, într-un cufăr 
pe care l-a dus sus. Unele erau întinse pe masă, acolo 
unde scrie acu’ domnu”, când i-am mai adus nişte 
lumânări. Domnu' în vârstă ne-a poruncit să i le 
ducem când a coborât la domnul Beckford. 

I. Citea? 

R. Da, domnule. A dorit să aibă mai multă lumină. 

Î. Ce fel de hârtii avea? 

R. N-aş putea să vă spui, domnule. N-am ştiinţă de 
carte. 

Î. Crezi că erau scrisori? Hârtiile aveau vreo 
adresă, vreo dată? 

R. Nu ştiu să citesc, domnule. 

Î. Da, da. Dar ai văzut în viaţa ta scrisori - hârtiile 
astea erau sigilate, sau îndoite, sau erau scrise la 
rânduri mărunte? 

R. Nu, domnule. Semănau mai mult cu nişte acte de 
socoteli. 

Î. Ce sunt astea? 

R. Aşa cum scrie stăpânu' în registru, domnule, 
pentru cei care doresc. 

Î. Vrei să spui că aveau scrise pe ele cifre? 

R. Da, domnule. Numere şi semne care nu erau ca 
literele de alfabet pentru că astea le ştiu cum arată. 

Î. Şi numerele astea erau înşiruite pe coloane sau 
linii, ca pe o notă de plată sau un total? 

R. Nu, domnule. Printre figuri. 

Î. Ce fel de figuri? 

R. Am văzut una, ca un cerc mare, şi alta cu trei 


laturi şi semne cum e luna. 

Î. Cum adică, cum e luna? 

R. Ca o roată de caşcaval, domnule, sau cum e 
partea neagră când e crai-nou. 

I. Pe o curbă? 

Î. Despre ce-aţi discutat? 

R. Despre cât drum au bătut, domnule. De unde 
veneau. Lucruri de-astea. 

Î. Şi nimic despre ea? 

R. Ba da, domnule, că am întrebat-o. Şi zicea că era 
adusă să fie cameristă la o doamnă din oraşul 
Bideford, o rudă de-a domnilor. Şi cum fosta stăpână 
din Londra plecase în străinătate şi n-o luase şi pe ea. 
Pe urmă m-a întrebat dacă cunosc Bidefordul şi i-am 
spus că n-am fost acolo decât o dată cu tata, că ăsta e 
adevăru', şi e un oraş destul de mare şi are o piaţă 
grozavă. 

Î. Ţi-a spus cum o chema pe fosta ei stăpână? 

R. A spus un nume, domnule, însă acu' nu-l mai ţin 
minte. 

Î. Era un nume englezesc? 

R. Da, domnule. 

Î. O doamnă de rang? 

R. Nu, domnule, o doamnă obişnuită. Da' am uitat. 

Î. Dar n-ai întrebat-o pe această Louise de unde 
venea, unde se născuse? N 

R. Zicea că e din Bristow, acolo s-a născut. Insă 
stătuse mult la Londra, fusese toată viața slujnică, 
fiindcă îi muriseră părinții. Ştia să coasă, să pieptene, 
şi era plătită bine pentru astea. 

Î. Pe tine nu te-a întrebat nimic? 

R. Ba da, domnule. Dacă ţin la stăpână şi dacă-mi 
place slujba. 

Î. Şi altceva? 

R. N-am vorbit prea mult, domnule. M-au chemat 


jos. Iar ea mi-a spus că ştie că sunt ocupată şi n-o să- 
mi dea bătaie de cap. Că era ostenită tare şi voia să 
mănânce de una singură, însă noi ne-am văzut de ale 
noastre pentru că l-a chemat pe Dick să-i ducă 
mâncare. 

Î. N-a spus nimic despre cei doi domni? 

R. Că nu-i văzuse niciodată până acum zece zile, 
însă că fosta stăpână vorbise frumos despre cel în 
vârstă. 

Î. Ce-a zis despre cei doi servitori? 

R. Despre Farthing n-a spus nimic, domnule. Iar 
despre celălalt, Dick, care era surdomut, că nu făcea 
nici un rău, şi că să nu-mi fie teamă de cum arată şi 
cum se poartă. 

R. Da, domnule. 

Î. Şi alături avea cifre? 

R. Da, domnule. 

Î. Cam câte hârtii de pe masă aveau figuri şi 
numere? 

R. Multe, domnule. Poate vreo douăşpe sau mai 
multe. 

Î. Şi cât de mari erau hârtiile? 

R. Ca alea pe care scrie acu’ domnu’. Şi una de 
două ori mai mare. 

Î. Să zicem format in-folio sau semi-folio. Erau 
scrise de mână, cu cerneală? 

R. Da, domnule. 

Î. Nu cum sunt tipărite literele în cărţi, adică nu 
erau pagini scoase din vreo carte? 

R. Nu, domnule. 

Î. Domnul scria? 

R. Nu, domnule. Eu nu l-am văzut. 

Î. Dar ai văzut vreo călimară, un toc, o pană? 

R. Nu, domnule. 

Î. Şi cufărul era plin cu alte hârtii? 


R. Câteva, domnule. Avea şi cărţi şi printre ele un 
ceas mare de alamă, fără cutie. 

l. Un ceas... eşti sigură? 

R. Era mare de tot, domnule, cât ăla de pe poliţa 
care se vede prin uşa din spate, la stăpâna 
Puddicombe. 

Î. I-ai văzut cadranul, limbile care arată ora? 

R. Nu, domnule, pentru că era culcat cu faţa în jos. 
Dar am văzut o încâlceală de roţi, ca la ceasul nostru. 

Î. Dar cărţile astea - unde erau? 

R. Cufărul era lângă uşă, domnule, cu capacul 
ridicat. Era la întuneric, însă am tras cu ochiul când 
am intrat. 

Î. Şi ai văzut cărţi în el? 

R. Da, domnule. Acu’ se zice că ar fi avut numa’ 
aur, şi că d-aia ar fi fost omorât. 

Î. Dar tu ştii că nu e adevărat? 

R. Da, domnule. Însă nimeni nu mă crede. 

Î. N-are a face. Eu te cred, Dorcas. Şi acum să 
vorbim despre Louise, însoţitoarea. Să-mi spui despre 
ce aţi tăifăsuit? 

R. N-am schimbat decât câteva vorbe când am 
condus-o în odaie, domnule. Şi asta a fost tot. 

Î. Vreau să-ţi aduci aminte bine, fată dragă. Părea 
cu adevărat slujnica unei doamne, aşa cum a lăsat să 
se vadă, sau avea alte meniri, însă se prefăcea? 

R. Avea apucături de Londra, domnule. Vorbea 
bine, era arătoasă foc, avea nişte ochi cu care putea 
să ducă un bărbat la pierzanie. 

Î. Aducea mai mult a doamnă decât a slujnică? Era 
prea frumoasă pentru condiţia ei? 

R. N-aş şti să vă spun, domnule. Însă rostea vorbele 
cam cum fac cei din Bristow. 

Î. Adică, nu avea aerul şi manierele unei doamne? 

R. Da, domnule. Şi nu s-a culcat după ce a luat 


masa, după cum a spus. Fiindcă după vreo oră sau 
mai mult, când m-am dus să mă culc, am trecut pe 
lângă odaia domnului mai tânăr. Şi ea era acolo. 

Î. I-ai auzit vocea? 

R. Da, domnule. 

Î. Te-ai oprit să asculţi? 

R. Da, domnule, vă cer iertare. Am rămas locului 
vreo câteva clipe, nu-mi venea să cred că era acolo; aş 
fi zis că doarme. 

Î. Ai auzit ce se vorbea? 

R. Uşa e groasă şi vorbeau în şoaptă, domnule. 

Î. Cine vorbea mai mult? 

R. Domnu”. 

Î. Şi cam ce-ai înţeles? 

R. Că-i spunea cum să-i facă pe plac noii stăpâne, 
domnule. 

Î. Ai auzit asta cu urechile tale? Trebuie să spui 
exact. 

R. Mă jur, domnule. Am încercat să mai aud, da’ n- 
am izbutit. 

Î. De ce să-i dea la ora aia asemenea instrucţiuni? 

R. Nu ştiu, domnule. 

Î. Te întreb din nou. Nu cumva ţi-a trecut prin cap 
că s-ar putea să nu fie slujnica unei doamne? 

R. Mi s-a părut ciudat că stau de vorbă atâta timp, 
domnule. 

Î. De unde ştii că a fost mult timp - n-ai spus 
adineauri că ai zăbovit doar câteva clipe? 

R. Păi, chiar aşa a fost, domnule. Însă odaia ei era 
alături de a mea şi a lui Betty, domnule. Şi-am auzit 
cum a intrat uşurel înapoi şi a închis zăvorul peste 
vreo jumătate de oră, că n-adormiserăm. 

Î. Nu crezi că mai degrabă împlinea poftele 
domnului tânăr decât ale noii stăpâne din Bideford? 

R. N-aş putea spune, domnule. 


Î. Hai, Dorcas, ai şaptesprezece ani, eşti iute la 
minte şi îl ai pe vino-ncoa'. Pun rămăşag că ai cel 
puţin vreo zece drăguţi. 

R. Da, domnule. Am unul, cu care o să mă mărit. 

Î. Atunci nu mai face pe ruşinoasa cu mine. A doua 
zi dimineaţă n-ai avut nici o dovadă că au avut o 
discuţie carnală? 

R. Nu ştiu cum e asta, carnal, domnule. 

Î. Că s-au culcat în acelaşi pat. 

R. Nu, domnule. Fiindcă patul era neatins. 

Î. Neatins... eşti sigură? 

R. Da, domnule. Se întinsese cineva pe el, însă nu 
era dat la o parte cearşaful sau schimbat ceva. 

Î. Şi n-ai auzit pe altcineva să intre în odaia acestei 
tinere de lângă tine? 

R. Nu, domnule. 

Î. Şi nici n-a ieşit noaptea? 

R. Nu, domnule. 

Î. N-ai auzit voci sau alte sunete? 

R. Nu, domnule. Eu dorm buştean şi Betty la fel. 

Î. Părea o femeie imorală, o stricată, o târfă? 

R. Nu, domnule. 

Î. Nu cumva ţi-a spus că o fată atât de arătoasă ca 
tine ar putea găsi un loc mai bun şi ciubucuri mai 
mari la Londra? 

R. Nu, domnule. 

Î. Sau poate ţi-a înşirat o poveste tristă, cum că a 
fost înşelată în dragoste? 

R. Nici aşa ceva, domnule. 

Î. Părea tristă sau bucuroasă de soarta ei? 

R. Nu ştiu, domnule. Poate era mai bine să fi rămas 
de unde venea decât să facă atâta cale printre străini. 

Î. Ţi-a spus ea asta? 

R. Am înţeles din priviri, domnule. 

Î. Nu zâmbea? 


R. O dată sau de două ori, domnule. Pe urmă a 
părut altfel. 

Î. Cum altfel? Vrei să spui mai vioaie şi mai veselă? 

R. Nu, domnule. N-aş şti să spui. 

Î. Hai, fato, că doar nu te mănânc. 

R. După ce-au plecat, am găsit o broboadă înflorată 
pe pernă, pusă acolo cu bună ştiinţă pentru mine. 

Î. Şi unde e acum broboada? 

R. M-a pus mama s-o ard, domnule. Când s-a auzit 
de crimă şi de omul cu viorelele. Zicea că o să ne 
aducă ghinion. 

Î. Era dintr-un material scump? 

R. Da, domnule. Bumbac indian, aşa părea, lucrată 
cu migală, cu flori şi păsări mărunte şi ciudate. 

Î. Mai scumpă decât şi-ar fi putut permite o slujnică 
să-şi cumpere? 

R. De felul celor pe care le-a arătat la ultimul târg 
vânzătorul de mărunţişuri din Tiverton şi zicea că abia 
s-au făcut la Londra şi nu le vinde pentru nimic în 
lume cu mai puţin de trei şilingi; şi mai zice că sunt la 
fel ca acelea indiene, deşi-s făcute aci şi că legea te 
lasă să le porţi. 

Î. A doua zi dimineaţă n-ai întrebat-o de ce a stat 
atâta în camera domnului mai tânăr? 

R. Nu, domnule, fiindcă ne-am luat rămas-bun. Era 
întâi Mai şi toate trei aveam mult de lucru. 

Î. Am auzit că bărbatul pe nume Farthing şi-a 
permis nişte lucruri cu tine, Dorcas. 

R. A încercat el, dar i-am tăiat-o, domnule, eu nu 
sunt d-alea. 

Î. Te-a luat deoparte? 

R. A venit după mine când a trebuit să mă duc la 
beci, domnule, când luam cina şi a încercat să mă 
cuprindă în braţe. Dar când i-am spus că nu-i dau 
voie, cică mă aşteaptă la el mai târziu unde dormea, 


deasupra grajdului, şi mi-a promis un şiling dacă mă 
duc. 

Î. Dar ţie nici prin cap nu ţi-a trecut să-l asculţi? 

R. Nu, domnule. Băuse zdravăn, nu-mi plăcea deloc 
şi ştiam că minte. 

l. Cum adică? 

R. Îl vorbise de rău la cină pe celălalt om, pe nume 
Dick, cică ar fi fost jumătate animal şi că dacă ar fi 
pus mâna pe noi, ne-ar fi nenorocit. Şi când n-am vrut 
să iau şilingul de la el, zicea că o să vină la mine în 
odaie ca să mă apere, da' nu l-am crezut. 

Î. Şi nici n-a venit noaptea? 

R. Nu, domnule. Cu toate că bine ar fi fost să vină, 
că Betty abia aştepta să-l miruiască cu o leucă. 

Î. Ţi-a spus că o să plece devreme, înainte de zori, 
după cum am auzit c-a plecat? 

R. Nu, domnule, nici o vorbă. 

Î. Văd că eşti fată de treabă, Dorcas. Mergi regulat 
la biserică? 

R. Da, domnule. 

Î. Aşa să faci. Ţine aici un şiling în locul celui pe 
care l-ai pierdut fiindcă ai fost cinstită. 


Jurat die et anno supradicto coram’. 


Henry Ayscough 


1 Jurat în faţa mea, la data şi anul de mai sus (lat.). 


Cronică istorică, 1736 
IUNIE 


La începutul acestui An câţiva Nobili şi Domni, în 
Număr de 102, au format o Societate pentru 
PROPĂŞIREA ÎNVĂŢĂTURII. Banii depuşi la intrarea 
în Societate sunt 10 Guinee, iar Contribuţia anuală 
este de 2 Guinee. Ducele de Richmond este 
Preşedinte, iar Brian Fairfax, Esq., Vicepreşedinte; Sir 
Hugh Smithson şi Sir Thomas Robinson, Baroneţi, 
sunt Administratori pentru acest An; iar Comitetul de 
Directori este compus din 

Conte de Hartford, 

Conte de Abercorn, 

Conte de Oxford, 

Contele Stanhope, 

Lord Percival, 

Sir Brownlow Shererd, Baronet, 

Onorabilul Wm. Talbot, 

Dr. Richard Mead, 

Dr. Alexander Stuart, 

Dr. Robert Barker, 

Dr. Addison Hutten, 

Rev. Thomas Birch, 

Charles Frederic, 

Janies Weft, 

Maior Edwards, 

Benjamin Martyn, 

George Lewis Scott, 

Dl Paul Whitehead, 

Dl John Ward, Prof. la Gr. Coll, 

James Thompson, Esq., 

Samuel Strutt, Esq., 

Dan. Mackercher, Esq., 

George Sale, Esq., 


Rev. George Watts. 


Statutul, care datează din 27 Mai 1736, prevede ca 
Adunările generale să fie ţinute în prima Joi din 
August, Noiembrie, Februarie şi Mai. Comitetul se 
întruneşte în fiecare Săptămână şi Lucrările lui vor fi 
tipărite pe Cheltuiala sau cu Ajutorul Societăţii; care 
va decide Preţul Cărţilor publicate în acest Fel, dar 
Autorii vor înmâna Bunurile lor Trezorierului care se 
ocupă de Societate şi Plăţile lor privind tot ceea ce se 
publică; sau pentru a oferi o mai mare Siguranţă 
pentru Rambursarea Cheltuielilor de Tipărire şi 
Publicare după cum va hotări Comitetul; în Momentul 
Plăţii, Societatea nu mai are Pretenţii; opt din 
douăzeci şi patru de Directori vor fi schimbaţi în 
fiecare An şi nu vor fi realeşi timp de trei Ani. Toţi 
Membrii viitori propuşi la o Şedinţă a Comitetului de 
Directori vor rămâne propuşi Timp de opt Zile şi nu 
vor fi aleşi decât cu Aprobarea Majorităţii, respectiv a 
două Treimi din Comitet care votează atunci. Nici un 
Membru al Societăţii nu va avea Profituri sau 
Avantajul de a i se face Numele recunoscut. Directorii 
nu pot cheltui mai mult de 200 1. pe nici o Lucrare 
fară  Asentimentul unei Adunări generale. Toate 
Sumele plătite de Trezorier vor fi plătite prin Ordinul 
a cinci dintre Directori, iar dacă Suma este mai mare 
de 101., vor apela la Administratori, care la Rândul lor 
vor apela la Bancă. Contabilitatea se încheie la fiecare 
opt Luni. Revizorii actuali sunt Onorabilii John Talbot, 
Henry Talbot, Henry Kenfall, Edw. Stephenson şi Wm 
Newland, Esq. 


Marți, 1 iunie 
O oarecare Anne Boynton din Old Henstrige, 
Somersetsh a născut trei Fete şi un Băiat; una dintre 


Fete a murit, restul au Şanse de Supravieţuire. 
Femeia a fost căsătorită numai patru Ani, şi a născut 
de trei ori, primul Copil a fost de Sex femeiesc, apoi a 
avut doi Băieți, următorii patru după cum este 
menţionat mai sus. 


Joi, 3 

Suma de 600 000 1l., obţinută de la Rentele de trei 
la sută, plătibilă din Fondul de Amortizare, a fost 
acordată de Biroul Contabililor din Vistieria Statului, 
de către mai multe Persoane, pentru a fi plătită pe 
data de 10 Iulie. 


Sâmbătă, 5 

Patrusprezece noi Sergenţi, şi anume Tho. Parker, 
Tho. Hussey, Abr. Gapper, Robt. Price, Michael 
Foster, Tho. Burnet, Wm. Wynne, Jn. Agar., Rich. 
Draper, Robt. Johnson Kettleby, Wm. Hayward, Sam. 
Prime, Tho. Barnardiston, Edw. Bootle, Esqrs., au fost 
chemaţi la Tribunalul Pledoariilor de Rând, la 
Westminster, prin Formalităţile de Rigoare. Motto-ul 
Inelelor distribuite cu această Ocazie a fost Nunquam 
Libertas gratior. Acest Apel a dat Naştere 
următoarelor Versuri: 

Doamna Lege, pentru Menţinerea unui Stat 
înfloritor După ce, de curând, şi-a atins Țelul la 
Mortmain cu Onor, 

A dorit mai întâi să-şi încurajeze cu Vorbe Trupa sa 
Strigând: „Recolta este măreaţă, dar Muncitorii sunt 
câţiva; 

Atunci, Curaj, Fiii mei î aici e de Lucru pentru voi 
toţi în fiecare Ceas“. 

Şi patrusprezece noi Sergenţi au răspuns Apelului 
într-un singur Glas! 


Luni, 7 

Marele Juriu al Comitatului Middlesex i-a inculpat 
pe James Bayley şi Tho. Reynolds, în baza Legii Black, 
pentru că au mers înarmaţi şi deghizați şi au tăiat 
Bariera Oraşului Ledbury. Vezi p. 231. 

Domnul Sutton, Proprietarul Casei unde se 
întâlneşte Clubul Societăţii 'Ţesătorilor din Spittle- 
fields, şi pentru care primeşte o Plată în valoare de 30 
l., a fost dat în Judecată de către Societate. Cazul a 
fost judecat în faţa Baronilor din Vistieria Statului, iar 
Tribunalul a hotărât că nu sunt o Societate legală, 
deci nici nu pot da în Judecată şi nici nu pot fi daţi în 
Judecată. 


Marţi, 8 

O Pricină aparte de Stire Facias a fost judecată în 
faţa Lordului Hardwicke, între doi Negustori, privind 
Recunoaşterea Plăţii de 320 1. pentru o Ordonanţă în 
cazul în care Judecata are loc; Acuzatul s-a bazat pe o 
Persoană dispărută. Acuzatul a susţinut că Tranzacţia 
a fost încheiată cu 11 Luni înainte de Declararea 
Falimentului, că el îşi obținuse Actele şi că a fost găsit 
nevinovat şi scutit de orice Datorii printr-un Act al 
Parlamentului. Consiliul a insistat însă că Datoria 
rămâne, că Reclamantul nu şi-a găsit Dreptatea la 
Comisie şi că în acest Caz, din pricina Comisiei 
respective, Judecata nu a fost corectă: drept care 
Juriul a dat Verdictul în Favoarea Reclamantului. 


Miercuri, 9 

Tribunalul Pledoariilor Municipale s-a întrunit la 
Guild-Hall pentru a discuta Construirea unui Conac 
pentru Lordul Primar al Londrei şi pentru o mai bună 
Iluminare a Oraşului, iar totul a fost deferit 
Comitetului respectiv. 


Domnul Evans a început o Cercetare privind marile 
Amânări ale Proceselor ţinute în Tribunalele Oraşului 
Londra, de ce anume au fost cauzate, şi cum ar putea 
fi prevenite pe viitor. Proiectul s-a desfăşurat Nemine 
contradicente, iar în acest scop a fost înfiinţat un 
Comitet. S-a hotărât ca Judecătorul să fie de faţă la 
următoarea întrunire obişnuită a Consiliului, precum 
şi să dea Socoteală de ce nu a fost prezent când 
Lordul Primar al Londrei şi Consiliul Municipal s-au 
prezentat la Maiestatea Sa cu Discursurile la 
Căsătoria Prințului de Wales . 


Joi, 10 

Într-un Proces ţinut în faţa Lordului Judecător 
Suprem Hardwicke, doamna Elizabeth Barker i-a 
cerut Suma de 5 000 1. lui Sir Woolston Dixie pentru 
Reţinere pe nedrept şi învinuire de Furt, Motive 
pentru care fusese judecată la Old Bailey şi achitată; 
după o Audiere de aproximativ şapte Ore, Juriul, 
constituit anume, a dat Verdictul prin care 
Reclamanta a primit cinci Şilingi; după care Excelenţa 
Sa i-a trimis din nou să delibereze, dar după 
aproximativ o Jumătate de Oră, s-au întors fără să fi 
schimbat Verdictul (vezi voi. V, p. 735). 


Sâmbătă, 12 

La Old Bailey s-au încheiat Şedinţele în urma 
cărora 75 de Prizonieri au fost judecaţi, dintre care 38 
urmează să fie deportaţi, unul ars la Mână şi George 
Watson a fost condamnat pentru Uciderea unui 
Gardian, iar 35 au fost achitaţi. 


Luni, 14 
Daniel Malden a evadat (a doua oară) de la 
Newgate, tăindu-şi Lanţurile cu Ferăstrăul lângă 


Staple; mai multe Persoane au fost trimise în 
Căutarea sa, dar fară nici un Rezultat, deşi Lanţurile 
pe care le târa după el cântăreau aproape 100 Livre. 
S-au găsit Corpurile neînsufleţite a două Persoane, 
care încercaseră să evadeze. (Vezi p. 231) 


Joi, 17 

Căpitanul Porteous din Garda Oraşului Edinburgh a 
primit o Copie a Condamnării sale, fiind Acuzat de 
Uciderea a 6 persoane şi Rănirea altor 11 (vezi p. 
231). 


Joi, 24 

Maiestatea Sa a dat o Proclamaţie Regală prin care 
interzice tuturor Supuşilor săi să acorde orice fel de 
Ajutor Locuitorilor Corsicei şi la cererea Senatului din 
Genova a dat Ordin să fie arestat Căpitanul Vaporului 
care-l transporta pe Baronul Neuhoff şi să fie tras la 
Răspundere Consulul englez din Tunis pentru a fi 
permis unui Vas britanic să fie folosit cu un asemenea 
Scop. 

Domnul Wm. Roms, Rezident şi Chimist, şi Domnul 
Benj. Rawlins, Rezident şi Spiţer, au fost aleşi Şerifi ai 
Oraşului Londra şi ai Comitatului Middlese: c; 
următorii Domni, adică Domnul Laurence Victorin, 
Negustor de Feronerie, Domnul Sam. Swinson, 
Negustor de Peşte, Domnul Jos. Barratt, 'Ţesător, 
Domnul Robt. Berguson, Vânzător de Sticlărie, 
Domnul Tho. Diggles, Negustor de Lână şi Domnul 
Jos. Shaw, Postăvar, după ce au plătit Sumele 
cuvenite de Bani pentru Amenzi, au fost daţi afară din 
Posturile lor de Şerifi. 


Luni, 28 
Tribunalul din King's Bench a primit un Denunţ 


împotriva unui Preot din Northamptonshire, pentru a 
fi angajat un Om să dea Foc Casei Contelui de 
Northampton. 


Marţi, 29 

Domnul David Boyce, care fusese închis de câţiva 
Ani în închisoarea Fleet, în urma Procesului Maiestăţii 
Sale, pentru câteva Mii de Lire şi pentru 
Contrabandă, a fost adus în faţa Baronilor Vistieriei 
Statului şi eliberat. Înainte de asta, reuşise să 
impresioneze Tribunalul, care dezbătea potrivit 
ultimei Legi în Vigoare, care îi condamnă la Moarte pe 
cei ce profită de Contrabandă şi se dovedesc vinovaţi 
de Contrabandă sau de Tăinuirea Lucrurilor furate. 


Miercuri, 30 

O Reţetă pentru o nouă BĂUTURA şi un fel de 
PUNCI mult mai consistent şi mai plăcut decât oricare 
Lichior distilat. 

Stoarceţi 4 Portocale Sevil (sau 2 Portocale şi 2 
Lămâi, după Preferinţe) într-un Sfert de Litru de Apă 
curată, îndulciţi-o cu Zahăr fin după Gust şi apoi 
adăugaţi o Jumătate de Litru de Vin sec (Sack); se 
poate bea ca Punci sau se poate îmbutelia ca o nouă 
Băutură. Este un Lichior foarte delicat, fin, plăcut şi 
consistent. Motivul pentru care Sack este cel mai bun 
Ingredient pentru acest fel de Punci este Faptul că, 
dintre toate Vinurile, el conţine cel mai mult Alcool; 
prin Formule chimice, dintr-o singură Cantitate de 
Sack se pot extrage mai multe Uncii de Alcool 
concentrat decât din oricare alt fel de Vin şi acest 
Lucru face din el sau din Vinul de Canare cea mai 
potrivită Băutură (nedistilată) pentru Punci. 

Acest nou Tip de Punci nu este numai deosebit de 
gustos, dar şi mult mai consistent decât Punciul făcut 


din alte Băuturi distilate şi inflamabile. 


Audierea şi depoziţia domnului Sampson Beckford pe 
care o atest sub prestare de jurământ, astăzi, treizeci 
şi unu iulie, în al zecelea an de domnie a suveranului 
nostru, lord George al doilea, prin mila Domnului, 
Rege al Marii Britanii şi al Angliei &c. 


MĂ NUMESC Sampson Beckford. Sunt secretar la 
Wadham College, Oxon. şi ajutor de preot al acestei 
parohii începând cu ziua de Sfântul Mihail, cu doi ani 
în urmă. Am douăzeci şi şapte de ani şi nu sunt 
căsătorit. 


Î. Vă mulţumesc că aţi venit, domnule. N-am să vă 
răpesc prea mult timp. 

R. Nu mă grăbesc, domnule. Vă stau la dispoziţie. 

Î. Mulţumesc, domnule Beckford. Înţeleg că, până 
la 30 aprilie, nu i-aţi văzut niciodată pe domnii Brown 
şi Bartholomew. 

R. Fără nici un dubiu, domnule. 

Î. Şi nici nu îi aşteptaţi sau aţi fost vestit printr-o 
scrisoare că vor veni? 

R. Nici asta, domnule. Vizita mea a fost dictată de 
politeţe. I-am observat întâmplător venind călare şi mi 
s-au părut persoane de condiţie. Rarissimae aves, 
domnule Ayscough, în acest oraş nefericit. 

Î. Vă înţeleg perfect, domnule. 

R. M-am gândit să-i asigur că n-au ajuns în 
sălbăticie, după cum ar fi fost lesne să-şi închipuie, 
având în vedere înfăţişarea acestor locuri - să le arăt 
că nu suntem total lipsiţi de politesse, cu toată 
înstrăinarea noastră de societatea aleasă. 

Î. Nu l-aţi cunoscut pe domnul mai tânăr? 

R. Nu, domnule. Unchiul dumnealui, domnul 
Brown, mi-a spus că era foarte obosit şi îşi cerea 
scuze că nu coboară. 

Î. Unchiul acesta v-a comunicat oare că scopul 
călătoriei era să-şi viziteze sora la Bideford? 

R. N-a făcut aluzii directe, însă m-a lăsat să înţeleg 
că nepotul lui neglijase prosteşte până atunci anumite 
drepturi la moştenire, întrucât doamna nu avea nici 
un urmaş. 


Î. A numit într-un fel această prostie a nepotului- de 
ce natură era? 

R. N-a specificat, domnule. Voiam să spun că e 
întotdeauna o prostie să neglijezi asemenea lucruri. A 
amintit ceva în legătură cu o viaţă închinată prea mult 
plăcerilor, cheltuielilor nesăbuite. Îmi amintesc că a 
folosit chiar această expresie. 

Î. Şi anume că nepotul a cheltuit mai mult decât îşi 
putea permite? 

R. Exact. 

Î. Îi reproşa acest lucru nepotului? 

R. Cum să vă spun, domnule? După mine făcea 
exact ceea ce trebuie să facă un unchi şi un tutore 
care a trăit sobru, cu frica lui Dumnezeu, şi a muncit 
din greu şi care se pomeneşte că e nevoit să se ocupe 
de greşelile cuiva din neamul lui. Cu toate că am 
băgat de seamă că dădea parţial vina pe Londra şi pe 
tentaţiile ei. Îmi amintesc că era pornit mai ales 
împotriva teatrelor şi cafenelelor şi ar fi vrut să le 
închidă pe toate. 

Î. Despre el însuşi a vorbit? 

R. Spunea că e negustor din Londra. Bănuiesc că 
avea ceva dare de mână, deoarece a pomenit în 
trecere de una dintre corăbiile sale. Iar altă dată a 
pomenit ceva despre un prieten, consilier orăşenesc. 

Î. Dar n-a spus cum îl cheamă? 

R. Din câte îmi amintesc, nu. 

Î. A afirmat cumva că este şi el consilier orăşenesc? 

R. Nu, domnule. 

Î. Nu vi s-a părut ciudat, domnule Beckford, că 
acest negustor londonez - îi cunosc bine, domnule, 
sunt o tagmă de la care nu poţi scoate nimic - v-a 
povestit despre această problemă delicată de familie, 
deşi abia vă cunoşteaţi? 

R. N-a intrat în nici un detaliu, domnule. Am luat-o 


drept un semn de respect la adresa hainei preoţeşti pe 
care o port. Şi, în calitate de gentleman, îmi datora o 
oarecare explicaţie a prezenţei lor aici. 

Î. Era însă mai degrabă gentleman prin avere decât 
prin naştere? 

R. Chiar aşa, domnule. Asta a fost impresia mea. 
Era un om cu dare de mână, însă fără să fie cu 
adevărat rafinat. M-a întrebat despre slujbă, ceea ce 
mi s-a părut un gest de politeţe. Insă când a făcut uşor 
aluzie la faptul că îmi cam irosesc talentul în aceste 
locuri, m-am aventurat să rostesc vreo câteva versuri 
potrivite din Ovidiu şi cred că n-a prea ştiut ce să zică. 

Î. Era mai priceput în ale socotelilor decât la 
limbile clasice? 

R. Aşa mi s-a părut. 

Î. Dar acum ce credeţi, domnule Beckford? Aveţi 
cunoştinţă că s-au făcut cercetări pentru a o găsi pe 
sora dumnealui şi toate au dat greş? 

R. Ştiu şi nu mai înţeleg nimic. De ce a fost nevoie 
ca un om, aparent atât de înstărit şi cinstit, să se 
cufunde într-o asemenea minciună ca să mă inducă în 
eroare - cred că nu e nevoie să vă spun că m-am 
gândit mult la acest lucru. Este limpede că nu putea 
să împărtăşească adevăratul scop unor străini. Şi tare 
mă tem că la mijloc era ceva necurat. 

Î. Alte persoane au făcut remarca cum că aşa-zisul 
nepot care se căia era cel care dădea ordinele şi avea 
întâietate, în vreme ce unchiul stătea deoparte. Ce ne 
puteţi spune despre asta? 

R. Am auzit şi eu, domnule. Şi trebuie să vă spun 
că, din prima clipă când i-am văzut de la fereastră 
apropiindu-se de han şi m-am gândit cam cu ce treburi 
au venit, mărturisesc însă fără nici un temei, fie ce-o fi 
- n-am crezut că ar putea fi unchi şi nepot, după felul 
în care se purtau. 


Î. Dar ce aţi crezut? 

R. N-aş putea să vă răspund, domnule. Nu ştiu 
exact. M-am gândit că mai degrabă sunt doi domni - 
unul mai tânăr, celălalt mai vârstnic - cu aceeaşi 
profesie ca a dumneavoastră şi care au venit aici 
pentru o chestiune legată de lege. Poate în legătură 
cu un tutore. Zău că nu mă pot pronunţa decât că nu 
mi-a trecut prin minte ideea unei legături de sânge. 
Am fost într-adevăr surprins când am aflat. 

Î. Ce fel de a vorbi avea domnul Brown? 

R. Grav, deschis, fără înflorituri sau figuri de stil. 
Vorbea destul de bine. 

Î. N-aţi bănuit nici o clipă că se punea la cale ceva 
necinstit sau nepotrivit? 

R. Mărturisesc că nu, domnule. L-am crezut pe 
cuvânt. Împrejurările nu m-au îndemnat câtuşi de 
puţin să mă îndoiesc. Era un caz obişnuit. 

Î. În această discuţie, aţi vorbit mai mult de 
problemele lui decât de ale dumneavoastră? 

R. E o întrebare îndreptăţită, domnule. Şi eu m-am 
gândit la asta. Cred că m-a lăsat să vorbesc despre 
mine mai mult decât îmi dictează firea sau mă obligă 
politeţea. 

Î. Ca s-o spunem deschis, aţi cam fost dus de nas? 

R. A vrut să-mi cunoască nemulţumirile, speranţele, 
apoi situaţia religiei în acest loc uitat de Dumnezeu. 
Am neşansa de a fi mezinul familiei, domnule 
Ayscough. Pe aici suntem extrem de afectaţi de 
schismă şi eu, personal, sunt cu gândul la ea. 
Mărturisesc că, dacă un ascultător interesat îmi oferă 
prilejul, nu-mi  înfrânez deloc temerile bine 
îndreptăţite. Şi cred că aşa s-a întâmplat şi în seara 
aceea. 

Î. Vă împărtăşea părerile - a dorit să insistaţi 
asupra subiectului? 


R. Într-adevăr, domnule, ba chiar mi-a făcut cinstea 
să spună că ar fi fost mai bine să existe mai mulţi 
oameni ca mine care să susţină ideea cu atâta tărie. li 
părea rău că nu putea să rămână până duminică să 
asculte predica, în care, vă spun cu toată încrederea, 
desfiinţez cu măiestrie toate argumentele dăunătoare 
ale celor care doresc să lipsească tagma preoțească 
de taxele impuse enoriaşilor. Nu doriţi să vă aruncaţi 
ochii pe predică? Am din întâmplare o copie. 

Î. M-aş simţi onorat, domnule. 

R. Am să trimit un om să v-o aducă după ce mă 
întorc acasă. 

Î. Vă mulţumesc. Însă acum, domnule Beckford, va 
trebui să vă strecor îndoieli în suflet. Nu ştiţi oare că 
Londra e în favoarea partidului whig? Că majoritatea 
nu adoptă ceea ce înţeleg că reprezintă sentimentele 
dumneavoastră onorabile în legătură cu religia? Că 
respectarea vechiului principiu, în afara dreptului 
nelegat de biserică, nu-şi prea găseşte adepţi în 
rândul lor? Că mulţi nu oferă loc în lumea lor decât 
unui singur zeu, care este Mamona, adică propriul 
profit, şi că resping tot ceea ce ameninţă să-l 
împiedice sau să-l încurce? Nu vi s-a părut ciudat că 
acest negustor dă dovadă de atâta înţelegere faţă de 
părerile dumneavoastră? 

R. Trebuie să vă mărturisesc, domnule, că m-am 
lăsat înşelat. Eu cunosc, desigur, aceste chestiuni şi 
faptul că atare oameni îi tolerează pe nonconformişti 
şi schismatici într-un mod condamnabil; însă mi s-a 
părut că dădusem peste o excepţie lăudabilă de la 
această lege generală. 

Î. Nu cumva acest negustor era de fapt un om al 
legii - întrucât se pune pe seama noastră îndemânarea 
de a îndrepta făgaşul unei discuţii? Vă rog mult să 
cugetaţi asupra acestui lucru, domnule. Vă spune ceva 


ideea asta? 

R. Nu avea felul dumneavoastră de-a vorbi, 
domnule. Cu tot respectul. 

Î. Dar dacă am presupune că era, sau ar fi putut fi, 
dintr-un motiv oarecare, obligat să-şi ascundă 
comportamentul obişnuit şi că dumneavoastră v-a 
arătat doar o mască credibilă şi nu adevăratul său 
chip? 

R. Dacă ţinem cont de această ipoteză, atunci s-ar 
putea, domnule. Da, e posibil să fi jucat un rol. Mai 
multe nu pot să spun. 

Î. Id est, era o persoană instruită anume să înşele, 
chiar şi pe un domn atât de cinstit şi de educat cum 
sunteţi dumneavoastră? Vorbea, spuneţi, în mod firesc 
- nu asemenea cuiva care doreşte să se ascundă, de 
pildă, cu voce scăzută sau aşa ceva? 

R. Cum v-am spus, domnule. Cu o oarecare 
gravitate, însă mi s-a părut deschis. Asemenea cuiva 
obişnuit să spună ce gândeşte despre chestiuni 
publice în locuri publice. 

Î. Aş dori să mi-l descrieţi. 

R. De înălţime medie, cam pântecos. Alb la faţă, 
pentru vârsta lui, întru câtva palid. Ochi scrutători, 
buni judecători ai celui dinaintea lor, sprâncene 
stufoase. 

Î. Acum, domnule, fiţi amabil şi apreciaţi-i vârsta. 

R. Patruzeci şi cinci de ani avea sigur. Poate cu 
cinci ani mai mult. 

Î. Alte semne particulare? 

R. Am observat o aluniţă de-o parte a nasului. Aici. 

Î. Scrie nara dreaptă. Avea inele? 

R. O verighetă. 

Î. De aur? 

R. Da. Şi simplă, dacă ţin bine minte. 

Î. Cum era îmbrăcat? 


R. Purta haine din material bun, însă mi s-au părut 
cam uzate, ca şi costumul de călătorie. Peruca era pe 
stil vechi. 

Î. Avea cămaşa curată? 

R. Da, domnule. Totul aşa cum te aştepţi de lao 
persoană de rangul dumnealui. 

Î. Vă felicit pentru memorie, domnule. Aţi mai 
observat şi alte lucruri deosebite, un fel de a fi mai 
aparte? 

R. Priza tabac, domnule, şi, după părerea mea, prea 
des. Mi s-a părut lipsit de eleganţă. 

Î. Domnule Beckford, n-aţi mai auzit nimic relevant 
despre evenimentele care s-au petrecut - vreau să 
spun, în plus faţă de ceea ce se cunoaşte? 

R. Am mai auzit nişte vorbe disparate, ca peste tot. 
Maimuţoii ăştia analfabeți de pe aici se dau în vânt 
după aşa ceva. 

Î. Însă nimic de la oameni serioşi sau de la familiile 
lor de prin împrejurimi? 

R. În parohia asta, din păcate, numai domnului 
Henry Devereux îi pot aplica un asemenea calificativ. 
Atunci lipsea din oraş. 

Î. Acum e aici? 

R. S-a întors de două săptămâni de la Bath. 

Î. Dar i-aţi vorbit despre această întâmplare? 

R. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-i satisfac 
curiozitatea, domnule. 

Î. Şi nu ştia absolut nimic, după cum era de 
aşteptat? 

R. Chiar aşa. 

Î. Mai sunt şi alţi domni cu profesiunea 
dumneavoastră? 

R. Locuiesc într-o pustietate, domnule, deşi mă 
doare să recunosc. Nici o persoană cu rafinament n-ar 
locui de bunăvoie într-un ţinut ca ăsta, dacă n-ar fi 


forţată de împrejurări, ca mine. Îmi pare rău s-o spun, 
însă confratele meu este într-un fel mai degrabă 
propovăduitor al vânătorilor de vulpi şi altele, decât al 
credinţei. Îi e mai drag sunetul cornului decât cel al 
clopotelor. Pe de altă parte, la Daccombe se află un 
domn care îşi dedică viaţa grădinăritului şi parcela sa 
îi permite să-şi întreţină biserica. 

Î. Domnul Devereux este superiorul 
dumneavoastră? 

R. Nu, domnule. Dumnealui se află la Exeter şi se 
numeşte Canon Bullock. Primeşte venitul bisericesc şi 
este vicarul meu oficial. 

Î. De la Chapter? 

R. Întocmai. Ne vizitează o dată pe an, pentru 
taxele bisericeşti. E în vârstă acum, are aproape 
şaptezeci de ani. 

Î. Orăşelul e reprezentat de o familie, nu? Domnul 
Fane şi colonelul Mitchell sunt membri? 

R. Da, domnule. Însă nu ne-au onorat de la ultima 
alegere. 

Î. Adică de doi ani? Au fost aleşi fără vreo opoziţie? 

R. Da, domnule. 

Î. Şi nu s-au interesat deloc cu privire la 
evenimentele despre care discutăm? 

R. Nu m-au întrebat nimic nici pe mine, nici pe 
altcineva, după câte ştiu. 

Î. Prea bine. Despre asta ajunge. Aţi stat de vorbă 
cu vreunul dintre cei trei servitori? 

R. Cu nici unul. 

Î. Aţi mai auzit şi de alţi călători care au fost jefuiţi 
sau ucişi prin aceste locuri - fie înainte sau de la 
venirea dumneavoastră aici? 

R. În parohia asta şi cele învecinate, nu. Am auzit 
acum vreo cinci ani nişte zvonuri despre o bandă de 
răufăcători pe lângă Minehead. Însă înţeleg că au fost 


prinşi şi spânzurați de mult. N-au ajuns până aici. 

Î. Tâlhari de drumul mare sunt? 

R. Nu prea au ce prăda prin părţile astea. La 
Bideford mişună destui borfaşi şi hoţi de buzunare 
care jefuiesc pe chei. Şi irlandezi în trecere care sunt 
mai iuți de mână. Însă noi aici suntem foarte severi cu 
cei care nu au permise de liberă trecere. Parohia se 
descotoroseşte de ei imediat. 

Î. V-aţi făcut vreo părere cu privire la ceea ce s-a 
petrecut pe întâi Mai? 

R. Doar că răsplata divină a fost pe măsură, o 
înşelătorie grosolană. 

Î. Credeţi că au fost ucişi cu toţii? 

R. Am auzit versiunea cum că cei doi servitori şi-au 
dat mâna pentru a-i omori pe stăpâni, după care s-au 
certat pe pradă şi pe femeie, pe care le-a luat-o 
învingătorul, care a apucat-o apoi pe un drum ocolit. 

Î. Dar de ce era nevoie să aştepte să fie lao 
asemenea depărtare de Londra pentru a săvârşi 
fapta? Iar învingătorul de care pomeneaţi şi care a 
fost atât de viclean încât a ascuns primele două leşuri 
atât de bine de ce nu a procedat la fel şi cu al treilea? 

R. Nu vă pot răspunde, domnule. Doar dacă 
îngrozitoarea vină nu-l îmboldea cumva să isprăvească 
cât mai repede. 

Î. Îi acordaţi prea multă înţelegere ticălosului, 
domnule Beckford. Am avut de-a face cu prea mulţi 
din această tagmă ca să nu ştiu că-i interesează mult 
mai mult propria piele decât nemurirea sufletului. Un 
om care ar fi aşteptat atâta până să-şi pună în aplicare 
fărădelegea... unul ca ăsta nu acţionează sub impulsul 
momentului, domnule. Nu putea să acţioneze ca atare. 

R. Trebuie să mă înclin în faţa experienţei 
dumneavoastră mai bogate. Nu pot să avansez o altă 
posibilitate. 


Î. Nu face nimic, domnule. Mi-aţi fost mai de folos 
decât vă închipuiţi. După cum v-am informat la 
începutul discuţiei, nu am libertatea să dau la iveală 
numele persoanei în al cărei folos desfăşor această 
anchetă. Însă vă voi spune, cu credinţa că mă pot 
bizui pe discreţia dumneavoastră desăvârşită, că 
interesul meu se îndreaptă spre soarta celui care îşi 
spunea domnul Bartholomew. 

R. Mă simt onorat de încrederea dumneavoastră, 
domnule. Dacă nu  abuzez de amabilitatea 
dumneavoastră, aş putea să vă întreb dacă nu cumva 
domnul cel tânăr se trăgea dintr-o familie nobilă? 

Î. Nu pot să vă spun mai multe, domnule Beckford. 
Acţionez pe baza unor instrucţiuni extrem de stricte. 
În ceea ce priveşte persoana în chestiune, vorbind în 
general, se află într-o călătorie în Franţa şi Italia. Asta 
a fost intentia mărturisită înainte de plecarea sa din 
Londra. 

R. Îmi cer iertare că trebuie să mă minunez cum de 
stiti atât de puţine despre însoţitorul său. 

Î. Pentru că, cu o singură excepţie, domnule, 
videlicet mortul, cei care tocmai l-au însoţit până aici 
nu erau cei pe care îi tocmise pentru presupusa 
călătorie. Unde i-a găsit, nu avem nici o idee. Întrucât 
a ţinut în secret totul şi şi-a ascuns până şi numele 
adevărat, putem să presupunem că i-a pus şi pe ei să 
nu-şi decline adevărata identitate. Vă daţi seama că 
nu am o sarcină prea uşoară. 

R. Într-adevăr, domnule Ayscough. 

Î. Plec mâine să-mi continui cercetările în altă 
parte. Însă v-aş rămâne îndatorat dacă, auzind din 
întâmplare vreo altă informaţie cu privire la această 
chestiune, mi-aţi aduce-o imediat la cunoştinţă, la 
hanul Lincoln. Vă rog să fiţi încredinţat că voi avea 
grijă ca serviciile pe care mi le faceţi să nu treacă 


neobservate. 

R. Nu m-aş da în lături de la nimic, domnule, dacă 
pot ajuta un părinte necâjit şi mai ales de rang nobil. 

I. Am să dau de capăt problemei, domnule 
Beckford. Inaintez cu încetişorul, însă sita e deasă. 
Ceea ce reprezintă erezia pentru tagma 
dumneavoastră, aşa sunt pentru mine subterfugiul şi 
înşelătoria. N-au ce căuta în parohia mea, domnule. 
Nu-mi voi găsi odihna până nu dau totul la iveală. 

R. Amin, domnule. Fie ca Domnul să ne asculte 
rugăciunile. 


Jurat die tricesimo et uno Jul. 
anno supradicto coram me 


Henry Ayscough 


Barnstaple, 4 august 
Înălţimea Voastră, 


Ce bine ar fi fost să nu am nefericita îndatorire de a 
aduce la cunoştinţă înălţimii Voastre că întreprinsa 
călătorie spre apus nu s-a bucurat decât de foarte 
puţin succes, nerezolvând lucrurile în cea mai mare 
parte a lor. Non est inventus. Dar întrucât porunca 
specială a înălţimii Voastre a fost să vă anunţ în cele 
mai mici amănunte despre orice descopăr, mă 
conformez. 

Mărturiile pe care le ataşez în plic spre cercetarea 
înălţimii Voastre nu mă îndoiesc că vă vor conduce la 
concluzia că nu există dubiu cu privire la adevărata 
persoană a domnului Bartholomew; şi mai ales când 
se întemeiază nu numai pe portretul ce mi-a fost 
încredinţat (pe care înălţimea Voastră îl poate 
considera suficient în sine), dar şi pe împrejurarea 
specială a prezenţei unui servitor fără grai sau auz, 
corespunzând întru totul ca înfăţişare şi purtări. Nu v- 
am mai deranjat cu alte câteva mărturii pe care le-am 
obţinut, deoarece ele repetă în mare ceea ce v-am 
trimis aici. Doctorul Pettigrew, judecătorul, a 
confirmat tot ceea ce-i stă în putere şi ce şi-a amintit; 
am vorbit de asemenea şi cu secretarul dumnealui, 
care a venit cu calul la prima anchetă, la data 
respectivă, doctorul (care este în vârstă) fiind bolnav. 

Il rog din tot sufletul pe înălţimea Voastră (şi pe 
augusta dumneavoastră consoartă, căreia îi prezint 
cele mai respectuoase omagii) să nu considere 
descoperirea decedatului Thurlow aşa cum pare prima 
facie, adică drept o dovadă sigură a unei tragedii şi 
mai mari. Cei care îi atribuie o asemenea povară sunt 
oameni neştiutori şi slabi de înger; înclinați (omne 


ignotum pro magnifico est) în cea mai mare parte să 
vadă în toate mâna Diavolului, în loc să judece cu 
mintea. Ipoteza lor reclamă şi un cadavru, iar noi nu 
suntem în posesia nici unuia; nici al nobilei persoane 
de care se interesează înălţimea Voastră, nici ale celor 
trei însoțitori necunoscuţi. 

Cu acest scop am cercetat locul unde a fost 
descoperit cufărul, cu ajutorul a douăzeci şi patru de 
oameni cu ochi ageri, bine cunoscători in loco şi 
cărora le-am făgăduit o răsplată grasă. N-a rămas 
necercetată nici o tufă, nici o palmă de loc, şi încă pe 
o porţiune foarte mare; idem, unde a fost descoperit 
Thurlow şi de jur împrejur, la fel de atent. Vă pot 
asigura, înălţimea Voastră, că auspicium melioris aevi, 
s-au făcut toate cercetările necesare şi posibile. 
Înălţimea Voastră poate fi încredinţat că discreţia cu 
care s-a acţionat a fost respectată cu stricteţe. Atunci 
când a fost nevoie, m-am declarat Mercur, slujitorul 
lui Jupiter, trimisul cuiva cu putere; dar n-am lăsat 
nici un fir care să conducă la rangul său cât se poate 
de eminent. Numai doctorului Pettigrew i-am spus 
aproape tot adevărul, şi anume că acest caz de 
dispariţie nu se numără printre cele de rând: este un 
domn de ispravă, cu principii solide şi în care se poate 
avea încredere. 

Înălţimea Voastră mi-a făcut o dată cinstea de a 
spune că are la fel de multă încredere în nasul meu ca 
şi în ogarul său preferat; dacă încă mai acordă crezare 
acestei adăugiri solemne, mirosul meu îmi spune că 
acela pe care îl caut trăieşte şi respiră şi va fi găsit; cu 
toate că nu pot nega faptul că prezenţa lui în acest 
comitat este cât se poate de greu de urmărit şi că 
până în prezent, neavând nici o urmă, nu-mi pot încă 
forma o părere. Pretextul a fost, e limpede, ad 


captandum vulgum’, nimic altceva decât praf în ochii 
proştilor; totuşi nu pot să-mi imaginez ce anume l-a 
împins pe Excelenţa Sa, în ciuda repulsiei sale pentru 
gusturile şi apucăturile rele, spre acest ţinut vestic 
plicticos şi barbar. Locul unde paşii l-au condus ultima 
oară în văzul altora seamănă întru câtva cu unele 
dintre văile mai sălbatice şi pline de crânguri ale 
înălţimii Voastre, deşi mai joase şi acoperite mai 
curând cu arbori decât pârloagă (doar dacă nu au 
păşuni pentru oi), şi dacă nu se află pe un deal măricel 
golaş şi murdar pe nume Ex-moor, de unde îşi adună 
apele râul Exe, care se întinde la câteva mile spre 
nord. Din cauza ploilor continue de luna trecută, 
despre care se spune că n-au mai căzut de când ţine 
lumea minte, toate arată şi mai dezgustător, ca să nu 
mai vorbesc de stricăciunile produse şi cerealelor, şi 
fâneţelor, ca şi caselor. (Se zice în glumă că nici nu 
mai are importanţă că s-au stricat atâtea mori, pentru 
că oricum nu mai e grâu de măcinat, neghina şi 
mucegaiul dându-şi mâna să-l termine.) 

Oamenii de pe aici sunt mai ascunşi ca ai noştri, 
vorba le e de neînțeles şi aspră. Nu cunosc nici 
pronumele, nici conjugarea - vorbesc despre „el“ sau 
„ea“ ca şi cum ar fi „al ei“ (aitchum non amant’), 
despre „noi“ ca „nouă“, toate f-urile devin v-uri; eo 
păsărească  întortocheată, de care grefierul s-a 
străduit să îl scutească pe înălţimea Voastră ca să 
puteţi înţelege mai repede. Iar în locul unde a tras 
ultima oară Excelenţa Sa nu se află vreo altă persoană 
educată, în afară de domnul Beckford. Nu am nici cea 
mai mică îndoială că acest domn ar fi un tory la fel de 
înfocat ca Sacheverell, dacă toţi episcopii nu i-ar 
susţine pe whigi. Ba mâine încă, ar trece la 


1 Pentru a atrage mulţimea (lat.). 
2 Nu le plac cuvintele cu „h“ (lat.). 


mahomedanism ca să câştige o pâine mai bună. 

Sunt încredinţat că şi înălţimea Voastră e convins 
că nu au rămas prea multe de descoperit în aceste 
locuri. Investigaţiile ulterioare pe care le-am făcut, şi 
la Bideford, şi în acest oraş de unde am onoarea să mă 
adresez înălţimii Voastre, nu s-au bucurat de mai mult 
succes decât cele ale domnului Pettigrew. Cu toate 
acestea, trebuie să afirm cu certitudine că Excelenţa 
Sa a fost aici cu un scop necunoscut. Nici una dintre 
cunoştinţele Excelenței Sale pe care le-am întrebat 
înainte de a pleca încoace nu a putut să-mi spună ceva 
despre aşa-zisul unchi şi servitorul lui. Şi, după cum 
înălţimea Voastră îşi aminteşte, nici nu am dat de 
urma vreunei bănuieli sau a unui zvon despre vreo 
legătură clandestină sau  necurată din partea 
Excelenței Sale care să justifice prezenţa servitoarei. 
Chiar dacă lucrurile ar sta aşa, iar sub masca 
aparentă s-ar ascunde o doamnă, nu cred ca scandalul 
stârnit de o asemenea răpire să nu fi fost auzit până 
acum; şi non obstante! acesta fiind cazul, nu înţeleg 
nici de ce au fugit direct la Dover sau vreun popas mai 
apropiat de Franţa, în loc să ajungă în aceste locuri 
cât se poate de nepotrivite (pentru un asemenea 
scop). 

Într-adevăr, mă simt neajutorat dacă e să sugerez 
înălțimii Voastre motivul pentru care Excelența Sa a 
avut nevoie de aceste trei persoane în plus în suita sa. 
S-ar presupune că o călătorie în care să fi fost însoţit 
doar de slujitorul său ar fi fost cea mai potrivită 
intenţiilor sale nedezvăluite. Nu pot decât să îmi 
închipui că s-a gândit la un grup de cinci persoane, în 
care să joace un rol inferior presupusului unchi, ca 
fiind mai potrivit să inducă în eroare o eventuală 
urmărire, dacă s-ar fi temut cumva de aşa ceva. E 


1 Fără îndoială (lat.). 


posibil ca venirea la Devon să nu fie decât o fugă 
mâncând pământul, dacă înălţimea Voastră îmi scuză 
expresia. Şi Bideford, şi Barnstaple fac des negoţ cu 
Ţara Galilor şi Irlanda, ba chiar şi cu Franţa, 
Portugalia şi Cadiz, acesta din urmă dezvoltându-se 
de la ultima pace încoace. M-am interesat şi, în 
primele două săptămâni ale lunii mai, nici un vas cu 
destinaţia Franţa nu a plecat din ambele locuri (deşi 
au fost câteva pentru Newfoundland şi New England, 
căci acum este perioada propice). Cu toate acestea 
socotesc asemenea căi întortocheate de a se pune la 
adăpost prea puţin probabile. 

Înălţimea  Voastră ştie mai bine decât mine 
ataşamentul dintre Excelenţa Sa şi Thurlow. Am 
reflectat mult asupra acestui lucru, şi anume, la 
marea improbabilitate ca un asemenea stăpân iubitor 
să provoace o faptă atât de cumplită; sau, cel puţin, ca 
odată săvârşită, să nu se intereseze mai departe. Nu 
pot decât să presupun că Excelenţa Sa a fost nevoit 
din cine ştie ce motive să se despartă de Thurlow şi 
să-şi continue călătoria de unul singur şi (poate că) 
servitorul, din cauza deficienţelor sale naturale, nu a 
înţeles aşa cum trebuia intenţiile Excelenței Sale şi 
prin urmare şi-a curmat zilele din disperare, după ce 
s-a depărtat de Excelenţa Sa. 

Insă nu vreau să-l necăjesc mai departe pe 
înălţimea Voastră cu asemenea presupuneri. 

Înălţimea Voastră va lua fără îndoială în seamă 
mărturia slujnicei. Este limpede că Excelenţa Sa a luat 
cu sine în călătorie hârtiile şi un instrument legat de 
studiul preferat, o împovărare prea puţin pe măsura 
unei răpiri sau a unei întâlniri amoroase. Prin urmare 
m-am gândit şi la ideea de a mă interesa dacă prin 
împrejurimi se află nişte curioşi în ştiinţele 
matematiceşti sau  astronomiceşti. Prin osteneala 


doctorului Pettigrew am ajuns la o asemenea 
persoană din Barnstaple, domnul Samuel Day, un 
domn cu dare de mână, care îndrăgeşte ştiinţele 
naturii şi care ţine legătura cu Societatea Regală şi, 
printre alţii, cu sir H. Sloane. Însă la întrebările mele 
speciale mi-a dat nişte răspunsuri lipsite de 
importanţă şi nici nu şi-a amintit să se fi desfăşurat 
vreun studiu care să necesite observaţie, nici nu s-ar fi 
putut gândi la vreo altă persoană prin apropiere (în 
afară de Bristol) cu preocupări asemănătoare care să 
poată fi căutată de un cunoscător din Londra. Mă tem 
că şi aici înălţimea Voastră se va găsi in tenebris. 
Chiar dacă o asemenea chestiune ar fi constituit 
primum mobile al călătoriei Excelenței Sale, 
mărturisesc că nu-mi pot imagina de ce un scop atât 
de inofensiv ar fi putut determina o astfel de 
comportare. 

De asemenea, la sfatul doctorului Pettigrew, chiar 
ieri am făcut o vizită la un anume domn Robert Luck, 
directorul şcolii de aici, recunoscut cărturar şi în plus 
o persoană căreia îi place să tăifăsuiască. El este cel 
care l-a învăţat alfabetul pe răposatul domn Gay, de 
care rămâne incredibil de mândru şi incredibil de orb 
la tot ceea ce îndeamnă la răzvrătire în opera acestui 
fost elev al său. Mi-a vârât cu forţa în mână o copie 
după eglogele lui Gay, care au fost tipărite în ultimii 
douăzeci de ani sub titlul Săptămâna păstorului, şi 
care domnul L. susţine că ar fi o prezentare cât se 
poate de veridică a părţii nordice a Devonului; în 
acelaşi mod m-a silit acest pedagog-poet să iau şi o 
copie a câtorva versuri personale, de curând publicate 
de Cave şi pe care spune că revista acestuia le-a 
remarcat; ambele volume le trimit înălţimii Voastre 
spre cercetare, dacă binevoiţi să vă aplecaţi asupra 
acestor lucruri atât de minore. Cât priveşte cercetarea 


întreprinsă, domnul Luck s-a dovedit a fi o încercare 
nenorocoasă; nu mi-a putut relata nimic la subiect, ca 
de altfel şi în legătură cu celelalte subiecte de 
discuţie. 

Mâine plec la Taunton şi acolo voi lua neîntârziat 
diligenţa spre Londra, pentru a urmări un fir pe care l- 
am prins, înălţimea Voastră mă va scuza, socot, că nu 
intru acum în amănunte deoarece nu vreau să întârzii 
expedierea acestui pachet, pe care îmi doresc, ca un 
Mercur într-adevăr înaripat, să-l depun în mâinile 
înălţimii Voastre, căci ştiu cât este de aşteptat; pe de 
altă parte, din respect pentru înălţimea Voastră, nici 
nu îndrăznesc să mă aventurez în a vă da speranţe pe 
un temei atât de slab. Dacă acest temei se va dovedi 
mai serios, vă va fi pe dată comunicat. Inălţimea 
Voastră mă cunoaşte îndeajuns de bine, nădăjduiesc, 
pentru a crede că quo fata trahunt, sequamur, şi 
împreună cu aceasta, fiecare strădanie pe care 
favorurile anterioare ale înălţimii Voastre o pune ca 
pe o sfântă datorie pe umerii prea umilului şi 
supusului dumneavoastră servitor, 


Henry Ayscough 


Post-scriptum. Domnul Luck mi-a adus veşti de 
ultimă oră sosite din Londra, cu privire la verdictul 
odios din Edinburgh împotriva căpitanului Porteous şi 
răscoalele populare de acum o săptămână de la 
Shoreditch - două evenimente care ştiu că îl vor 
alarma pe înălţimea Voastră. Pe aici se crede că 
răzmeriţa s-a produs ca urmare a Legii Ginului!, pe 
care o resping cu toţii. 


H.A. 


1 Gin Act — taxă impusă pe ginul vândut cu amănuntul. 


Cronică istorică, 1736 
IULIE 


Joi, 1 iulie 

Tribunalul din King's Bench, ă Audierea multor 
Pledoarii ale Consiliului lui Sir Woolston Dixie, a 
refuzat Acordarea unui nou Proces, care fusese 
solicitat de Doamna Elizabeth Barker. (Vezi p. 356) 


Sâmbătă, 3 

Un oarecare Quaker Freskin a făcut a doua oară o 
Peregrinare solemnă prin Edinburgh, strigând: 
„Soseşte măreaţa şi înfricoşătoarea Zi a Domnului!“ 


Duminică, 4 

Vasul Godolphin şi Căpitanul Steward au sosit la 
Spithead din Indiile de Est şi au adus vestea că 
Domnul Sedgwich, Vistiernicul şi Chirurgul de pe 
Vasul amintit mai sus, a fost înşfăcat de un Tigru pe 
când se plimba în Apropiere de Bengal. Şi Anselme, 
Căpitanul Vasului Derby, cu 30 de Tunuri şi 50 de 
Oameni, în timp ce navigau pe o Mare calmă, de la 
Bombay la Tellicherry, au fost atacați de un Număr de 
Drage, Bărci cu Vâsle şi 800 de Oameni aparţinând 
Piratului indian Angria ; şi după o Luptă disperată, în 
care au pierit 30 de Marinari şi şi-au folosit tot Praful 
de Puşcă, 

Vasul a fost capturat şi purtat în Larg, având la 
Bord câteva Doamne şi Domni Pasageri şi o Cantitate 
de Argint. 


Luni, 5 

George Watson, contrabandist, a fost spânzurat la 
Tyburn (vezi p. 356); a murit fără să fi arătat prea 
multă Părere de Rău. 


De la începutul Lunii, a plouat continuu; de când e 
Lumea nu s-a mai văzut atâta Ploaie - Pajiştile joase 
din Regat au fost inundate în acest Timp şi Fânul, 
Grâul şi Iarba au fost duse de Ploaie sau Stricate. 
Câteva Poduri şi Mori au cedat, iar Pagubele sunt 
extrem de mari. În Parohia Tingwick, Oxfordshire, o 
fâşie de Pământ, de aproximativ 6 000 de tone, având 
pe ea un Gard viu şi mai mulţi Pomi, a fost cărată de 
Violenţa Torentului în Albia Râului; din acest Motiv, 
Curentul a deviat, iar Pajiştile au fost inundate pe mai 
multe Mile. 


Marţi, 13 

In faţa Lordului Hardwicke, la Guild-Hall a fost 
prezentat un Caz de Camătă şi  Jecmănire. 
Reclamantul a pretins că în August 1733 a 
împrumutat 400 1. cu Dobândă de la Acuzat, Bani 
pentru care a fost obligat să plătească 100 1. Dobândă 
până în Iunie 1735; acest Lucru fiind dovedit, Juriul a 
dat Verdictul în Favoarea Reclamantului; acesta a 
primit 1200 1. 


Miercuri, 14 

Un Pachet mare de Hârtii a fost descoperit sub 
Banca  Consilierilor în Tribunalul Suprem din 
Westminster-Hall, care tocmai se  întrunise; în 
Momentul în care Pachetul a fost împins pe Scări, în 
jos, s-a desfăcut, provocând mare Zarvă printre cei de 
faţă. O Cantitate de Hârtii s-a împrăştiat în Hol; ele 
atrăgeau Atenţia că acea zi era ultima a Trimestrului 
şi următoarele 5 Documente (numite în mod ruşinos şi 
fără nici un Motiv Satire) urmau să fie arse la 
Westminster-Hall, la Bursa Regală sau pe Dealul St 
Margaret, South-wark, între Orele 12 şi 2: Legea 
Ginului care să oprească Vânzarea Băuturilor 


distilate. Legea Mortmain (prin care se desfiinţează 
ultimele Rămăşiţe de Caritate). Legea West-minster- 
Bridge (care să împiedice Persoanele să treacă peste 
Podul Londrei). Legea privind Contrabanda (care nu le 
permite Domnilor nevinovaţi să poarte Arme). Şi în 
Legea împrumutului de 600 000 1. din Capitalul de 
Amortizare s-au schimbat ultimele Cuvinte şi s-a 
adăugat Expresia Prinţ Străin. 

Lordul Cancelar a trimis la închisoarea Fleet două 
Doamne foarte înstărite; au fost aduse prin Habeas 
Corpus de la închisoarea Chester, unde fuseseră 
deţinute Timp de 13 Luni pentru Neîndeplinirea 
Sentinţei judecătoreşti, neonorând o Notă de Plată 
dată de Tribunalul menţionat. 

În faţa Tribunalului de la King's Bench, 
Westminster, s-a judecat o Pricină privind un Copil 
bastard, în Legătură cu Puterea Judecătorilor faţă de 
Părinţii Copilului nelegitim; şi Curtea a fost de acord 
că nici un Judecător de Pace nu îi poate trimite la 
închisoare pentru un asemenea Lucru, dar îi poate 
obliga să se prezinte la Sesiunea din Trimestrul 
următor. 


Joi, 15 

Maiestatea Sa fiind în Consiliu, a ordonat 
Parlamentului să fie amânată întrunirea din nou, 
pentru 14 octombrie. 

La Tribunalul Consiliului Municipal de la Guild- 
Hall, s-a citit un Raport al Comitetului pentru 
Terenurile Oraşului Londra, menţionân-du-se ce 
anume Bani au fost cheltuiţi la umplerea Şanţului 
Fleet; de asemenea s-a spus ce mai este necesar 
pentru Ridicarea noii Piețe, Suma totalizând 10 265 1., 
27 s., 10 1/2 p. Această Piaţă trebuie să aibă 
Posibilitatea de a adăposti 10 *Căruţe, 218 Magazine 


şi Tarabe, precum şi o Hală mare care să fie lungă de 
252 Picioare şi lată de 44 Picioare. 


Sâmbătă, 17 

A fost publicată o Proclamaţie dată de Regină şi de 
Consiliu oferind o Recompensă de 200 1. oricărei 
Persoane care îl descoperă pe Autorul, Tipăritorul sau 
Editorul Satirei scandaloase împrăştiate la 
Westminster-Hall şi împuternicindu-i pe Judecători, 
Juzi etc. să aplice Legile respective, mai ales pe cele 
stabilite la Sesiunea trecută care au fost greşit şi în 
mod scandalos interpretate şi care au necesitat mult 
Timp de Gândire. 


Marţi, 20 

Juriul din Edinburgh l-a găsit pe Căpitanul Porteous 
vinovat de Crimă, drept care Lorzii l-au condamnat la 
Execuţie în Grass-Market pe 8 Septembrie viitor. 
Verdictul s-a dat după cum urmează: adică sus- 
numitul John Porteous a tras cu Puşca în Oamenii 
adunaţi la Locul Execuţiei; de asemenea, a dat Ordin 
Soldaţilor aflaţi sub Comanda sa să tragă; drept 
Urmare, Persoanele menţionate în Rechizitoriu au fost 
ucise sau rănite. S-a dovedit că el şi Garda sa au fost 
atacați şi loviți de mai multe Pietre de Mărime 
considerabilă, care au fost aruncate din Mulţime, 
drept care mulţi Soldaţi au fost atinşi sau răniţi. (Vezi 
p. 231) 


Miercuri, 21 

Tribunalul General s-a întrunit la South-Sea House 
pentru a aproba un Dividend pentru o Jumătate de An 
de unu şi Jumătate. Viceguvernatorul a adus la 
Cunoştinţă Faptul că, printr-o Scrisoare de la Domnul 
Keene, Tribunalul spaniol nu a luat nici o Hotărâre în 


Cazul Nereuşitei Galioanelor şi nimic nu a fost stabilit 
privitor la Plan. Domnul Woodford s-a plâns de 
Greutățile suferite de Companie prin Nerespectarea 
Acordului şi a altor câtorva Tratate; şi a propus ca 
Tribunalul să se întrunească într-o altă Zi, respectiv 
de joi în două Săptămâni, Timp în care s-ar putea ca 
Domnul Keene să trimită noi Veşti; toată Lumea a 
căzut de acord. Domnul Caswall a spus că este clar 
Faptul că această Companie a pierdut 10 000 1. prin 
Ne acceptare a unei Propuneri făcute acum trei Ani 
Directorilor, de a trimite Negri în Noua Spanie, care, 
pe lângă un Avantaj adiţional, ar aduce 6000 1. pe An. 
Şi că, deoarece Experimentele din Urmă nu au avut 
Rezultate  Mulţumitoare, era de presupus, după 
Părerea Proprietarilor, că un asemenea Profit pentru 
Companie depăşea orice Calcul; apoi, a citat Calculul 
Domnului Read, privitor la Introducerea a 200 de 
Negri anual în La Vera Crux, Compania având un 
Profit exclusiv anual de 11 000 1. În Timp ce Agentul 
lor, Domnul Hayes, o Persoană demnă de tot 
Respectul, nu ajungea decât la 70. 


Joi, 22 

S-au încheiat Sesiunile de la Old Bailey, unde 54 de 
Prizonieri au fost judecaţi, din care 24 au fost 
deportaţi, 23 achitaţi şi 7 condamnaţi la Pedeapsa 
capitală, adică Tho Mills, pentru a fi furat un Cal, în 
Valoare de 12 1l. Jn. Mackworth, alias Perry, alias 
Parliament Jack, pentru Efracţie; Thomas Rickets, 
pentru Furtul unei Săbii cu Mânerul de Argint, Jn. 
Kelsey pentru Jefuirea Diligenţei de la Cirencester la 
Hyde-Park Corner, Stephen Phillips, pentru Furt de 
Cai; Tho. Morris şi Jn. Pritchard - pentru Efracţie. 


Luni, 26 


Un oarecare Reynolds, Spărgător al Barierei 
Oraşului, Condamnat împreună cu Bayley pe 10 (vezi 
p. 355) (în baza Legii care condamnă Atacul armat 
săvârşit de Persoane deghizate) a fost spânzurat la 
Tyhurn. A fost coborât de către Călău, ca de obicei, 
dar, în Momentul în care se închidea Coşciugul, a 
împins Capacul, drept care Călăul a vrut să-l închidă 
din nou, dar Mulțimea l-a împiedicat şi l-a dus pe 
Reynolds la o Casă unde a vomitat 3 Pinte de Sânge, 
iar când i s-a dat un Pahar de Vin, a murit pe loc. 
Bayley a fost grațiat. 

În această Noapte şi în următoarele 2 sau 3, o mare 
Mulţime s-a răsculat în Shoreditch şi Spitlefields din 
cauza câtorva Lucrători şi esători irlandezi care 
lucrează cu Plată redusă. Mulțimea a strigat Jos, jos 
cu Irlandezii!, a spart Ferestrele de la Locuinţele lor şi 
aproape a demolat două Cârciumi ţinute de /rlandezi ; 
una în Brick-Lane, pentru Apărarea căreia au fost 
descărcate câteva Puşti; un Tânăr a fost ucis şi 7 sau 
8 au fost răniţi. Judecătorii, Poliţiştii şi Trupele 
speciale nu au reuşit să-i potolească; a fost chemată o 
Trupă de Soldaţi cavalerişti şi infanterişti; apoi 6 sau 
7 Inşi au fost duşi la închisoare şi totul a intrat în 
normal. O Răzmeriţă asemănătoare izbucnise cu 
câteva Zile înainte la Dartford, în Kent, cu aceeaşi 
Ocazie; Mulțimea nu a putut fi stăpânită până când nu 
au fost concediaţi Lucrătorii irlandezi şi unora dintre 
Elementele turbulente care fuseseră prinse li s-a dat 
Drumul. 


Sâmbătă, 31 

În Daily Advertiser, din 28 iulie, având Permisiunea 
Reginei, Dl Joshua Ward citează 7 Cazuri 
extraordinare de Persoane care au fost vindecate de 
el; ele au fost examinate în faţa Maiestăţii Sale pe 7 


iunie. Împotriva acestui Lucru se aduseseră Obiecţii în 
Grub-Street Journal, din 24 iunie. Dar Atenţia 
Publicului a fost puţin distrasă de la Făcătorul-de- 
Minuni, Domnul Ward, de o Vindecătoare Ambulantă, 
aflată acum la Epsom, Doamnă care-şi zice Sally 
Nebuna, şi care a reuşit să tămăduiască Persoane, 
punându-le la loc Oasele, spre Admiraţia tuturor; 
Faptul a provocat atâta Vâlvă, încât Oraşul i-a oferit 
100 Guinee pentru a mai sta acolo încă un An. 


LISTA NAŞTERILOR - Iulie 1736 

10. Soţia lui George Venables Vernon, Esq., 
Reprezentant pentru Litchfiels, a născut o Fetiţă. 

26. Contesa Deloraine, Soţia lui Wm. Wyndham, 
Esq. - un Băiat. 

30. Soţia lui Tho. Archer, Esq., Reprezentant 
pentru Warwick - un Băiat. 


OMUL ÎN COSTUM CENUȘIU, vestă cu flori 
discrete întinsă pe un stomac proeminent, cu 
sprâncene stufoase, un neg lângă nas şi ţinută 
impunătoare, uşor prea studiată, stă în picioare, cu 
bastonul în mână, în pragul camerei cu lambriuri de 
lemn din Lincoln's Innt. Unul dintre pereţi este 
aproape acoperit cu sertare în care zac tomuri ale 
cazurilor anterioare, suluri şi pergamente; în faţa 
sertarelor se află un birou înalt şi un scaun, un teanc 
de hârtii şi materiale de scris, aranjate ordonat. 
Vizavi, luceşte o poliţă de marmură pe care stă bustul 
lui Cicero. Bustul e flancat de sfeşnice de argint, 
momentan nefolosite, la fel ca grătarul şemineului de 
dedesubt. Soarele de dimineaţă străbate tihna călduţă 
a camerei prin ferestrele dinspre sud... care dau, nu 
prea departe, spre un zid încă înverzit de frunze. De 
undeva din afară, deoarece sus e deschis un geamlâc, 
răzbate vocea slabă, dar melodioasă a unei femei 
care-şi invită muşteriii la cumpăratul merelor creţeşti 
(căci este vremea lor); în cameră însă e linişte. 

Bărbatul îmbrăcat în negru, cu perucă, foarte 
scund, firav, care citeşte îndărătul unei mese rotunde 
în capătul celălalt al camerei nu-şi ridică privirea de 
pe ceea ce are în faţă. Cel din prag se uită în jur; dar 
persoana care l-a îndrumat până aici a dispărut ca 
prin farmec. Prin urmare, îşi drege glasul, în maniera 
cuiva care nu are de gând să expectoreze, ci vrea să 
atragă uşor atenţia. În cele din urmă, persoana de la 
masă ridică ochii. Este limpede că e mai în vârstă cu 
câţiva ani decât vizitatorul, deşi, din punct de vedere 
fizic, îi este net inferior, cam de statura mărunţică a 
unui Pope sau a unui Voltaire. Bărbatul din uşă îşi 
ridică pălăria, schiţând un gest de politeţe exagerată, 


1 Instituţie foarte veche din Londra unde se predau noţiuni de 
drept. 


şi se înclină uşor. 

— Am onoarea de a mă adresa domnului Ayscough? 
Domnul Francis Lacy vă stă la dispoziţie, domnule. 

În mod cât se poate de ciudat, micuțul avocat nu-i 
răspunde cu nici un fel de curtoazie, ci pune doar jos 
hârtiile şi se lasă puţin pe spate în scaunul cu braţe şi 
spătar înalt, în care aproape că se pierde; îşi 
încrucişează braţele, apoi înclină uşor capul, ca o 
prigorie gata să se repeadă la pradă. Ochii cenuşii au 
o expresie întrebătoare, privirea fixă aproape că 
luceşte. Domnul Francis Lacy nu ştie cum să riposteze 
la o asemenea primire. Îşi închipuie că omul legii l-a 
uitat, că pentru moment nu ştie de unde să-l ia, aşa că 
vorbeşte din nou: 

— Actorul, domnule. Aştept să-l întâlnesc pe 
clientul dumneavoastră, după cum mi s-a cerut. 

În cele din urmă, avocatul vorbeşte: 

— Ia loc. 

— Domnule. 

Actorul înaintează spre scaunul de partea cealaltă a 
mesei cu aplombul recâştigat. Inainte să apuce să se 
aşeze, sunetul uşii din spate care se închide cu 
zgomot îl face să se întoarcă. Un funcţionar înalt şi 
tăcut, ca un bâtlan transformat într-o cioară, stă cu 
spatele la uşă, într-o mână cu o carte in cvarto legată 
în piele. Privirea îi este la fel de insistentă ca şi a 
maestrului, deşi evident mai sardonică. Lacy coboară 
ochii spre măruntul avocat care repetă comanda 
anterioară: 

— Ia loc. 

Lacy dă deoparte coada hainei şi se aşază. Se lasă 
tăcerea, dar avocatul încă nu-l slăbeşte din ochi pe 
actor. Stânjenit, acesta se caută în buzunarul vestei şi 
scoate o cutiuţă de argint pentru prizat tabac. O 
deschide şi i-o oferă. 


— Luaţi şi dumneavoastră, domnule? Este Devizes 
de cea mai bună calitate. 

Ayscough scutură din cap. 

— Atunci, cu permisiunea dumneavoastră. 

Lacy pune pe podul palmei două prize de tabac şi le 
inhalează; apoi închide cutia şi o vâră în buzunar; în 
acelaşi timp scoate o batistă tivită cu dantelă, cu care 
îşi tamponează nările. 

— Clientul dumneavoastră are o pornire dramatică 
pentru care îmi caută sfatul? 

— Da. 

— Atunci a făcut o alegere bună, domnule, cu toate 
că nu vreau să mă laud. Puţini se pot mândri cu o 
experienţă ca a mea, până şi criticii mei îmi fac 
onoarea de a recunoaşte acest lucru. 

Aşteaptă o oarecare aprobare politicoasă, însă 
replica nu soseşte. 

— Aş putea să vă întreb dacă muza este 
zâmbăreaţă Thalia sau serioasa Melpomena? 

— Muza lui e Terpsichora. 

— Poftim? 

— Oare nu e aceasta muza dansului? 

— Nu sunt profesor de dans, domnule. Mă tem că 
aţi făcut o greşeală. Pentru pantomimă trebuie să-l 
căutaţi pe prietenul meu, domnul Rich. 

— Nu e nici o greşeală. 

Lacy se îndreaptă uşor în scaun. 

— Sunt actor, domnule. Talentele mele sunt 
cunoscute tuturor cognoscenti-lor din acest oraş. 

Avocatul, care e tot cu braţele încrucişate, 
arborează un zâmbet lipsit de umor. 

— Şi vor fi în curând cunoscute şi cognoscenti-lor 
din Ţyburn. Clientul meu a scris pentru tine, amice, o 
piesă. Se numeşte „Treptele şi ştreangul“ sau 
„Balang-balang“. În care ai să te legeni în 


spânzurătoare la capătul funiei lui Jack Ketch. 

Pe chipul lui Lacy se aşterne pentru o clipă uluirea, 
apoi se îmbăţoşează în scaun, cu bastonul într-o parte. 

— E cumva o glumă impertinentă, domnule? 

Avocatul mărunţel se ridică în picioare, cu mâinile 
pe masă, şi se apleacă o idee spre victimă. 

— Nici o glumă... domnule Brown. Pe legea mea, 
nici o glumă, ticălos neruşinat. 

Actorul priveşte în ochii aprigi, ca şi cum nu dă 
crezare străşniciei lor bruşte sau propriului auz. 

— Mă cheamă... 

— Au trecut patru luni de când te-ai dat drept 
Brown în comitatul Devon. Îndrăzneşti să negi? 

Actorul întoarce brusc privirea. 

— Exageraţi, domnule. Trebuie să plec. 

Se ridică în picioare şi se întoarce să pornească 
spre uşă. Funcţionarul, care este tot acolo, dar fără să 
mai zâmbească, nu se clinteşte. Ridică doar la piept 
cartea pe care o are în faţă şi o ţine cu amândouă 
mâinile, dând la iveală crucea imprimată pe coperta 
de piele. Glasul avocatului este tăios: 

— Eşti scos din gaură de şarpe, domnule! 

Lacy se uită în urmă şi îşi îndreaptă ţinuta. 

— Şi nu încerca să-ţi dai aere cu mine. N-a trecut 
multă vreme de când cei de teapa dumitale erau 
biciuiţi în public pentru strădaniile lor. Te sfătuiesc să 
laşi deoparte Aţele. Te afli într-un lăcaş al justiţiei. 
Aici nu e teatru, unde să te plimbi ţanţoş cu coroana 
de carton pe cap să uimeşti cu balivernele dumitale o 
gloată de nătărăi cu gurile căscate. Pricepi ce-ţi spun? 

Actorul îşi fereşte încă o dată privirea, 
îndreptându-se spre cea mai apropiată fereastră şi 
spre frunzele verzi, ca şi cum ar fi preferat să fie 
printre ele. Urmează o scurtă tăcere, în cele din urmă 
îşi întoarce ochii. 


— Aş vrea să ştiu în ce calitate îmi vorbiţi astfel. 

Avocatul întinde o mână mărunţică şi, fără să-şi ia 
ochii de la actor, începe să numere pe degete 
calităţile. 

— Întâi, pentru că am cercetat şi nu erai la Londra 
la vremea respectivei chestiuni. In plus, am fost acolo 
unde te-ai dus, am călcat pe urmele dumitale 
mincinoase. În plus, sunt în posesia unor depoziţii sub 
jurământ cu privire la înfăţişarea dumitale exactă, 
până în cele mai mici amănunte - şi anume chiar 
excrescenţa pe care o observ pe nara dumitale stângă. 
În plus, funcţionarul din spatele dumitale a stat de 
vorbă cu cineva care a trecut pe la casa dumitale într- 
o problemă la timpul respectiv şi i s-a spus că te afli 
cu treburi personale în ţinuturile de vest. Şi cine oare 
i-a spus? Nimeni altcineva decât propria dumitale 
nevastă, evident. Oare şi pe ea s-o luăm drept o 
mincinoasă la fel de înrăită ca şi dumneata? 

— Nu neg că s-a întâmplat să fiu în Exeter. 

— Minţi. i 

— Se poate dovedi că nu mint. Intrebați la Ship, 
lângă Catedrală, unde am tras. 

— Cu ce treburi? 

— O făgăduială pentru o slujbă... din care nu s-a 
ales nimic. 

— Nu stau la palavre cu tine, Lacy. N-am terminat 
încă. Ai avut drept slujitor pe unul, Farthing, un 
individ din Țara Galilor care nu făcea nici cât o ceapă 
degerată. Mai era cu tine o femeie care se dădea 
drept servitoare, una, Louise. Poți să laşi ochii în 
pământ, domnule. Fiindcă ce-i mai rău urmează de- 
abia de-acum încolo. Ai mai avut cu tine un slujitor 
surdomut, în slujba presupusului nepot, domnul 
Bartholomew. Slujitorul n-a dispărut. Ci a fost găsit 
mort, cu greaua bănuială de a fi fost ucis de persoane 


până acum necunoscute - acum însă, domnule, 
cunoscute şi care se află în faţa mea! 

La cuvântul „mort“, actorul a ridicat ochii, pentru 
prima dată lipsiţi de sclipirile prefăcătoriei. 

— Cum adică... mort? 

Avocatul se aşază încet pe scaun. Tace o clipă, 
măsurându-l din cap până în picioare. Apoi îşi 
împreunează vârfurile degetelor şi rosteşte pe un ton 
mai puţin tăios. 

— Aşa bine, domnule. Şi ce-ţi pasă dumitale? Oare 
la vremea aceea nu te aflai la Exeter - cu făgăduiala 
unei slujbe? 

Actorul tace. 

— N-ai jucat rolul principal într-o satiră nouă, 
neruşinată, în lunile martie şi aprilie, până în 
săptămâna respectivă? O piesă intitulată Pasquin, 
scrisă de un nemernic înfumurat, unul, Fielding, la 
Little Theatre din Haymarket? 

— E foarte bine cunoscută, toată Londra a văzut-o. 

— Ai fost Fustian, nu-i aşa - un rol important? 

— Da. 

— Mi s-a spus că a fost un mare succes, ca orice 
altceva în aceste vremuri blestemate care au 
neobrăzarea să ia în derâdere Constituţia. De cât timp 
se juca când a venit săptămâna Paştilor - pe 17 
aprilie, aşa-i, când ai abandonat rolul? 

— Vreo treizeci de reprezentații. Am uitat. 

— Nu, domnule. Treizeci şi cinci. Cea mai 
îndelungată stagiune de când s-a jucat cealaltă, la fel 
de neruşinată, Opera de trei parale, aşa-i? 

— Posibil. 

— Cum, nu ştii? Oare n-ai jucat şi în asta, în ultimii 
şapte sau opt ani? 

— Am avut un rol neînsemnat, ca să nu-l supăr pe 
domnul Gay. Am fost prieteni, am avut această cinste. 


— Halal cinste! Oare cinste se numeşte să accepti 
un rol care a făcut din eminentul reprezentant al 
poporului, ba încă şi cel mai înalt politician al ei, un 
borfaş şi un tâlhar? Nu dumneata l-ai întruchipat într- 
un travesti scârbos şi nesuferit pe sir Robert Walpole, 
sub numele de Robin de Bagshot? Cât despre soţia 
dumitale, nici ea n-a fost mai brează - în aceeaşi piesă 
a jucat rolul lui Dolly Trull, o târfă neruşinată, pe care 
mă îndoiesc că i-a venit greu s-o interpreteze. 

— Domnule, trebuie să protestez plin de indignare 
împotriva acestei ultime remarci. Soţia mea... 

— Doi bani nu dau pe soţia dumitale. Te cunosc, 
domnule, şi chiar mai bine decât îţi închipui. După 
cum ştiu şi ceea ce s-a întâmplat când s-au întors să 
reia Pasguin pe 26 aprilie trecut. În mod misterios, 
dumneata nu te aflai acolo, iar rolul dumitale a fost 
interpretat de altcineva, unul, Topham, nu-i aşa? Şi 
ştiu şi ce scuză mincinoasă ai pretextat, când n-ai mai 
respectat contractul, domnule, am martori. Vrei să 
cred că ai lăsat baltă triumful unei stagiuni în care-ţi 
aveai partea leului, ca să te duci la Exeter în speranţa 
unei angajări? Ai fost cumpărat, Lacy, şi ştiu şi de 
cine! 

Actorul ascultase toate acestea în picioare, stând în 
unghi oblic, cu capul uşor plecat. Priveşte acum din 
nou la avocat, de data asta lipsit de orice prefăcătorie, 
un om obişnuit. 

— N-am săvârşit nici o crimă, nu ştiu nimic 
despre... ceea ce-mi povestiţi. Vă jur. 

— Doar nu negi că ai fost cumpărat pentru a însoţi 
o persoană numită domnul Bartholomew în drumul 
său spre apus, în ultima săptămână a lunii aprilie? 

— Am dreptul să ştiu ce atârnă de răspunsul pe 
care-l dau. 

Avocatul mărunţel tăcu o clipă. 


— Să-ţi spun eu ce drept ai. Neagă în continuare şi 
te trimit din camera asta direct la Newgate!, pe urmă 
în lanţuri la Devon pentru următoarea înfăţişare. 
Recunoaşte că eşti cine spun eu, întăreşte sub 
jurământ şi mai vedem. Cel pentru care acţionez va 
hotări. Ridică un deget cu severitate. Dar te previn, 
vrem totul - nici un amănunt omis. Dacă nu, 
superiorul meu şi cu mine te facem ţăndări ca pe un 
vas de porțelan. Nu-i nevoie decât ca el să facă un 
semn şi eşti praf şi pulbere. Ai să-ţi blestemi şi ziua în 
care te-ai născut. 

Actorul se întoarce în scaunul său şi se aşază greoi. 
Dă din cap şi se uită spre podea. 

— Ei, domnule? 

— Am fost înşelat, domnule, amarnic înşelat. Am 
crezut că este un subterfugiu nevinovat în vederea 
unui scop meritoriu şi înduioşător. Ridică ochii. N-o 
să-mi daţi crezare, dar în faţa dumneavoastră se află 
un om cinstit. Dar nu pot să neg că mă fac vinovat de 
credulitate şi prostie în ceea ce s-a întâmplat. Insă nu 
de intenţie rea sau acţiune necugetată. Vă rog să 
credeţi acest lucru. 

— Slăbeşte-mă cu rugăminţile, domnule. Nu dau 
crezare decât faptelor. 

— Cât o priveşte pe doamna Lacy, sunteţi nedrept. 
Nu are nici un rol în toată această afacere. 

— Asta o voi hotărî eu. 

— Puteţi să vă interesaţi de mine, domnule. Sunt 
bine cunoscut în profesia mea. L-am cunoscut bine pe 
domnul Gay şi pe prietena dumnealui, ducesa de 
Queensberry, şi pe augustul soţ al doamnei. Am avut 
onoarea ca generalul Charles Churchill să-mi ofere 
prietenia dumisale, l-am întâlnit foarte des în 
Grosvenor Street, înainte ca doamna Oldfield să fi 


1 Închisoare din Londra. 


murit. Îl cunosc pe domnul Rich de la Goodman's 
Field. Pe domnul Cibber, poetul laureat, pe domnul 
Quin, pe virtuoasa doamnă Bracegirdle. Toţi vă pot 
spune despre mine că nu sunt un Thomas Walker, o 
ruşine pentru profesia pe care o practic. Avocatul nu 
spune nimic, dar nu-l scapă din priviri . 

Am jignit vreo persoană sus-pusă? Nici acum 
avocatul nu scoate nici un cuvânt şi privirea îi este la 
fel de pătrunzătoare. Mi-a fost mie teamă că aşa o să 
se întâmple. Dacă ştiam de la început la ce-o să se 
ajungă... Din nou nu primeşte nici un răspuns. Ce să 
mă fac? 

— Depune jurământ şi spune tot, de-a fir a păr. Şi 
de la început. 


Cronică istorică, 1736 
AUGUST 


Duminică, 1 

În Southwark, Lambeth şi Tybum-Road s-au format 
Grupuri paşnice de Oameni care au început să întrebe 
Lumea dacă îi susțineau pe Englezi sau pe Irlandezi; 
mai multe Trupe de Grenadieri călare au împrăştiat 
Mulţimile care se strânseseră în Ratcliffhighway 
pentru a distruge casele Irlandezilor. 


Luni, 2 

S-a pus Piatra de Temelie la Construcţia noii 
Clădiri a Spitalului St Bartholomew care va conţine 12 
Saloane; va fi de aceleaşi Dimensiuni ca şi prima 
Aripă, deja construită din Piatră de Bath, şi se vor mai 
adăuga două Aripi în est şi vest. La Adâncimea de 20 
de Picioare, Muncitorii au găsit 60 sau 70 de Monede 
vechi de Argint, de Mărimea unui Ban de 3 p. 

O Pricină cu totul neobişnuită a fost judecată la 
Curtea cu Juri din Hertford privind Plângerea 
împotriva  Acuzatului pentru  Coruperea  Fiicei 
Reclamantului (amândoi Persoane înstărite) şi pentru 
că o lăsase grea, după Promisiuni de Căsătorie. Un 
Juriu special constituit a acordat Fetei Despăgubire în 
Valoare de 150 1. şi a sfătuit-o să pornească Acţiune 
pentru Obținerea Dreptului la Contractul de 
Căsătorie. 


Joi, 5 

O mare Pricină a fost judecată la Chelmsford, 
Essex, între Sir John Eyles, Reclamant şi John Smart, 
Paznic de Vânătoare al Onorabilului Edward Carteret, 
Acuzat. Acţiunea a fost pornită având ca învinuire 
împuşcarea a trei Câini de Vânătoare. 


Acuzatul a explicat că aceşti Câini fugăreau 
Căprioarele din Parcul Stăpânului său şi aproape 
omorâseră câteva; Câinii au fost împuşcaţi pentru a 
proteja Căprioarele menţionate şi nicidecum din 
Răutate; ceea ce Judecătorul a acceptat ca fiind legal, 
însă Juriul (format din Nobili) a luat în considerare 
Legile privind Vânatul şi a dat un Verdict în Favoarea 
Reclamantului, care a primit o Despăgubire de o 
Guinee şi Jumătate. Judecătorul a declarat că dacă se 
va judeca un nou Proces, el va pleda în Favoarea 
Acuzatului. 


Luni, 7 

La Lincoln's-Inn-Hall, în faţa Lordului Cancelar, s-a 
audiat o mare pricină între South-Sea Company şi 
unul dintre Cargoboturile lor, Pricină pe care 
Eminenţa sa a rezolvat-o în Favoarea Companiei în 
întregime. 


Miercuri, 10 

La Atenţionarea Guvernului, Consiliul General al 
South-Sea Company s-a întrunit pentru a dezbate 
Faptul că Directorii nu mai primiseră nici un Fel de 
Propunere referitoare la Comerţul cu Negri, precum şi 
nici un Fel de Răspuns de la Curtea din Madrid . Când 
au început Dezbaterile, s-a stabilit ca Directorii să fie 
împuterniciţi să execute orice Propunere care ar 
putea fi făcută în următoarele două Luni, şi care ar fi 
în Avantajul Companiei, pentru a face Ordine în 
Comerţul cu Negri. S-a mai hotărât de asemenea ca 
tot ceea ce se referă la Cererea Regelui Spaniei de a 
obţine o Pătrime din Profiturile Navigaţiei anuale şi de 
stabilire a Valorii Dolarului să fie deferit Tribunalului 
Directorilor, după care Şedinţa a fost suspendată. 

Patru Răufăcători au fost spânzurați la Tyburn, 


respectiv Tho. Mills şi S. Phillips, pentru Furt de Cai; 
John Mackworth, alias Parliament Jack, pentru 
Spargere; John Kelsey pentru Jefuirea Diligenţei de 
Cirencester. Mills a declarat că este nevinovat chiar 
înainte de a fi ridicat. Rickets, Morris şi Pritchard au 
fost condamnati la 14 Ani de Deportare. (V. p. 425) 


Joi, 11 

Un Incendiu a izbucnit la Peasmore, Berkshire, 
cuprinzând în câteva Ore toată Strada care duce de la 
Biserică la Market Ilsley, Pagubele se ridică la câteva 
mii de Lire. 


Luni, 16 

Domnul Nixon, Preot care n-a depus Jurământul 
sacru, din Comitatul Norfolk, a fost trimis la 
închisoarea Newgate de către Secretarii de stat pe 
Baza Acuzaţiei sub Prestare de 

Jurământ că este Autorul unui Pamflet scandalos 
care a fost lipit pe Peretele Bursei Regale. Găsim o 
Relatare despre acest subiect într-un Ziar public: 
Doctor Gaylard, Tipograf, unul dintre Lucrătorii de la 
Ziarul Raymen's şi în prealabil închis pentru 
Publicaţia Mist's a jurat că el împreună cu un 
Funcţionar, un alt Tipograf încă în Stare de Libertate, 
au cules după o Copie-Manu-scris Pamfletul scris de 
Domnul Nixon, Pamflet care a fost împrăştiat în 
Westminster-Hall pe 14 iulie, la Casa sus-numitului 
Domn Nixon, în Hatton-Garden; Originalul Pamfletului 
a fost găsit de Oamenii Legii. Se crede că Domnul 
Nixon a primit o Recompensă adunată din Colecta 
publică; dar oricum ar fi, îl va costa scump. 


Marţi, 17 
La Curtea cu Juri din Hereford, s-a judecat o 


Pricină referitoare la Dreptul Epistatului din Cardiff 
de a declara Cetăţeni ai Oraşului, Lucru foarte mult 
disputat în Consiliu, pentru ambele Părţi, însă Juriul, 
fară a întrerupe Şedinţa, a dat Verdictul în Favoarea 
Epistatului. 


Joi, 19 

La Curtea cu Juri din Bristol, un oarecare Vernon, 
care a fost condamnat pentru Efracţie împreună cu 
alţi doi, a refuzat să-şi susţină Cauza, insistând asupra 
Dreptului său de a fi acceptat ca Dovadă; fiind însă 
trimis din nou la închisoarea Press şi găsit apt să se 
prezinte la Tribunal, imediat după Sentinţă a spus: 
„Fir-ar a dr..., Viaţa mea nu valorează nici cât o Ceapă 
degerată“. 


Vineri, 20 

Brutarii din Dublin, nefiind de acord cu Decizia 
asupra Pâinii dată de Lordul Primar, Decizie care 
prevedea peste 14 Pfunzi de Pâine de Casă pentru 1 s, 
au refuzat să facă Pâine Timp de 2 Zile, drept care 
Săracii din acel Oraş au suferit foarte mult; unii au 
recurs la Cartofi, iar alţii au cumpărat Făină pentru a- 
şi coace singuri Pâinea şi s-au descurcat bine; deşi 
Brutarilor li s-au părut Beneficiile prea mici, ei au fost 
nevoiţi să-şi reînceapă Lucrul deoarece Custozii 
Bisericii i-au ameninţat că vor dovedi că nu au nici un 
Venit regulat. 


Luni, 23 
Biserica Boudham, de lângă Larlingford, Norfolk, a 
ars din Temelii. 


Marţi, 24 
Nu s-a mai văzut până acum Porc mai gras ca acela 


care a fost scos din Fleet Ditch în Tamisa. S-a dovedit 
a fi al unui Măcelar de lângă Snithfield Bars, care îl 
pierduse cu 5 Luni în urmă; se pare că în tot acest 
Timp el a stat în Canalul colector; Preţul lui s-a ridicat 
de la 10 s la 2 Guinee. 


Miercuri, 25 

La Rochester s-au judecat două Pricini deosebite, 
un Individ a necinstit o Femeie de aproape 60 de Ani, 
celălalt, Soldat, sub Pretextul Tămăduirii unui Băiat 
de Malarie, prin încercarea de a speria Boala, a tras 
pe deasupra Capului Băiatului, însă a ţintit prea jos şi 
l-a împuşcat în Cap, împrăştiindu-i Creierii. Violatorul 
a fost condamnat, Soldatul a fost achitat. 


Joi, 26 

În urma umilei Petiţii a mai multor Magistraţi şi 
Cetăţeni din Edinburgh, Maiestatea Sa a binevoit să 
amâne Procesul Căpitanului Porteous cu 6 Săptămâni 
(vezi p. 424). 


Marţi, 31 

Tămăduirile făcute de Femeia care aşază Oasele, 
din Epsom (v. p. 426), sunt prea multe pentru a fi 
enumerate; Bandajele sale sunt extrem de curate şi 
Dexteritatea ei de a reduce Dislocările de Oase şi de a 
le pune la Loc pe cele fracturate este cu totul ieşită 
din Comun. A făcut bine Persoane care erau invalide 
de 20 de ani şi a adus Alinare în Cazurile cele mai 
disperate. Paraliticii au venit la ea zilnic şi Femeia a 
căpătat foarte mulţi Bani; Persoane de Calitate care 
au suportat Operaţiile ei i-au făcut Cadouri. Se pare 
că Tatăl său este un oarecare Wallin, şi aşază şi el la 
loc Oase dislocate în Wilts. Cu Banii căpătaţi şi-a găsit 
un Soţ, dar n-a stat prea mult cu ea, doar două 


Săptămâni, după care a fugit cu 100 G. 

Luna aceasta, Parlamentul din Paris a atribuit o 
Moşie unei anume Mademoisselle de Vigny care a 
trăit 50 de Ani fară să-şi cunoască Părinţii. lată Cazul: 
Domnul Ferrand, Preşedinte al uneia dintre Camerele 
de Justiţie din Paris, fusese căsătorit de mulţi Ani şi 
nu avusese Copii; în cele din urmă Soţia sa a rămas 
gravidă, drept care bătrânul Domn a devenit suspicios 
şi a pretins că nu el este Tatăl. La Naştere, a dat 
Ordin ca acest Copil să fie alungat din Casă. Moaşa l-a 
dus la o Biserică pentru a fi botezat, dar s-a iscat o 
Dispută asupra Numelui cuvenit acelui Copil, cu care 
să fie înregistrat. Domnul Ferrand a înaintat un 
Protest cum că acel Copil nu trebuie să-i poarte 
Numele, şi în Registru a fost lăsat Loc gol până la 
Data Procesului. Fetiţa a fost dată în Grija unei Doici 
de rând şi din când în când se menţiona Existenţa ei, 
însă nu a fost vizitată de Mamă niciodată şi nici nu şi- 
a cunoscut Părinţii până când Moaşa a aflat de ea şi a 
depus Mărturie în Favoarea ei, atestând că 
împrejurările de mai sus sunt adevărate. 

S-a mai hotărât asupra unei Pricini între Ducele 
Richelieu şi Contele de Vertus cu privire la o Moşie de 
50 000 de Coroane pe An, Lucru care aştepta de mult 
Timp să fie rezolvat. 


Audierea şi depoziţia lui Francis Lacy pe care o atest 
sub prestare de jurământ, astăzi, douăzeci şi trei 
august, în al zecelea an de domnie a suveranului 
nostru, lord George al doilea, prin mila Domnului, 

Rege al Marii Britanii şi al Angliei &c. 


MĂ NUMESC Francis Lacy. Locuiesc pe Hart 
Street, lângă Garden; două case mai sus de Flying 
Angel. Am cincizeci şi unu de ani. M-am născut la 
Londra, în Parohia St Giles. Sunt actor, nepotul lui 
John Lacy, protejatul regelui Charles. 


Î. Înainte de toate să-mi răspunzi la următoarea 
întrebare: ştiai că domnul Bartholomew călătoreşte 
sub un nume fals? 

R. Da. 

Î. Ştiai cine era de fapt? 

R. Nu, şi nu ştiu nici acum. 

Î. Când l-ai văzut ultima oară? 

R. Pe întâi mai, anul trecut. 

Î. Acum ştii unde e? 

R. Nu ştiu. 

Î. Ai depus jurământ. 

R. Vorbesc ca atare, domnule. 

Î. Juri că din acea zi de mai nici nu l-ai mai văzut, 
nici n-ai mai ţinut legătura cu el, nici n-ai mai avut 
vreo veste despre el printr-o altă persoană? 

R. Jur în chipul cel mai solemn. Să mă pedepsească 
Dumnezeu dacă am ştiut. 

Î. Îţi pun acum aceeaşi întrebare în legătură cu 
ceilalţi doi însoțitori - servitorul şi slujnica. Ce poţi să- 
mi spui despre ei? 

R. Nici de ei n-am mai auzit din acea zi. Vă rog să 
mă credeţi, domnule, împrejurările sunt atât de 
încâlcite, încât dacă v-aş putea explica... 

Î. Ai să explici. Însă la timpul potrivit. Acum spune- 
mi dacă poţi să juri că nu cunoşti unde ar fi de găsit 
aceste două persoane? 

R. Jur în plus şi că până azi n-am ştiut nimic de 
moartea servitorului. Aş putea să vă întreb... 

Î. Nu poţi. Şi să te ferească Dumnezeu să minţi. 


R. Să mă trăsnească Cerul în clipa asta, domnule, 
dacă mint. 

Î. Bine. Însă îţi reamintesc că legea nu ţine cont de 
necunoaşterea consecinţelor. Rămâi părtaş la crimă. 
Doresc să aud acum totul de la început. 

R. E o poveste ciudată, domnule. Şi s-ar putea să 
apar în postură de sărac cu duhul. Ca să mă apăr, am 
să vă spun aşa cum am luat lucrurile la vremea aceea. 
Nu cum am aflat mai târziu că era adevărat. 

Î. În privinţa asta s-ar putea să fiu de acord. Spune. 

R. Era pe la mijlocul lui aprilie trecut. După cum 
ştiţi, l-am jucat pe Fustian în piesa Pasquin a tânărului 
domn Fielding, un rol în care pot să spun că... 

Î. Lasă deoparte lăudăroşenia. Treci la subiect. 

R. Mă refeream, domnule, la faptul că piesa a fost 
primită extrem de favorabil, iar interpretarea mea 
remarcată. Cu o zi sau două înainte de a închide 
stagiunea pentru Paşti, cel pe nume Dick a venit spre 
prânz la mine acasă, în Hart Street, cu o scrisoare de 
la stăpânul lui, care nu semna cu numele lui, ci 
Philocomaedia. Înăuntru se afla un pacheţel ce 
conţinea cinci guinee. În scrisoare mă ruga să accept 
banii ca un semn de preţuire pentru interpretarea 
rolului, în legătură cu care cel care-mi scria mi-a 
adresat multe alte complimente deosebite. 

Î. Mai ai încă această scrisoare? 

R. O am acasă. Îmi amintesc şi în ce termeni era 
scrisă. Nu e relevantă. 

I. Continuă. 

R. Expeditorul susţinea că văzuse piesa de trei ori, 
doar din plăcerea de a-mi urmări talentele, atâtea câte 
sunt ele. Pe urmă, că ar fi măgulit dacă aş consimţi să- 
l] întâlnesc, întrucât avea de abordat o problemă de 
interes reciproc, îmi propunea un loc şi o oră, deşi 
susţinea că era gata să-mi accepte o altă sugestie. 


Î. Ce oră şi ce loc? 

R. La cafeneaua Trevelyan, a doua zi de dimineaţă. 

Î. Şi ai acceptat? 

R. Da, domnule. Nu neg că am considerat cadoul 
magnific. 

Î. Şi ai mirosit că urmau să vină şi alte guinee. 

R. Bani cinstiţi, domnule. Profesia mea este mai 
puţin remunerată ca a dumneavoastră. 

Î. Şi n-ai fost mirat? Oare, în meseria dumitale, nu 
femeile sunt mai obişnuite să primească astfel de 
răsplată pentru anumite servicii? 

R. N-am fost mirat, domnule. Nu toată lumea 
gândeşte atât de dispreţuitor despre teatru. Multor 
domni le face plăcere să converseze despre artele 
dramatice şi histrionice, şi nu-şi râd sub nici o formă 
de trupa noastră. Alţii vin până la noi şi nu se dau în 
lături să ne caute sfatul şi sprijinul pentru a-şi vedea 
efuziunile puse în scenă. M-am aventurat să presupun 
că era vorba despre aşa ceva. N-ar fi fost prima dată 
când am făcut asemenea tranzacţii, vă asigur. Am 
transpus şi eu în engleză din franceză şi nu fără 
succes. Burghezul gentilom de Moliere a fost... 

Î. Da, da. Roscius iese să-şi câştige banii. Altceva? 

R. Omul lui, mutul pe nume Dick, mă aştepta în uşa 
de la Trevelyan. Am fost condus spre un salon privat. 
Acolo l-am întâlnit pe domnul Bartholomew. 

Î. Cu acest nume? 

R. Da. Aşa s-a prezentat. 

Î. Era singur? 

R. Singur, domnule. Am luat loc, dumnealui a 
reînnoit complimentele din scrisoare, s-a interesat de 
mine şi de alte roluri pe care le-am interpretat. 

Î. Ti s-a părut unul din cognoscenti -i tăi? 

R. Nu a pretins deloc a fi, domnule. A mărturisit că 
fusese străin de Londra şi teatru până nu demult, şi că 


până atunci se dedicase altor interese. 

I. De unde venea? 

R. Din nord, domnule. Alte amănunte nu mi-a dat, 
însă după voce am socotit că e din nord-est. Aşa 
vorbesc cei din nordul Yorkshire-ului. 

Î. Şi care erau celelalte interese? 

R. Ştiinţele naturii. Spunea că neglijase mult artele 
de când terminase universitatea. 

Î. Şi despre presupusa familie? 

R. Ajung şi la asta. M-am interesat politicos, având 
în vedere că vorbisem o grămadă despre propria mea 
istorie. La care dumnealui a mărturisit, arborând o 
expresie care mie mi s-a părut întru câtva jenată, că 
era fiul mai mic al unui baronet, dar nu dorea să mai 
dea la iveală nimic, pentru că ajunseserăm la 
problema mai serioasă a întâlnirii noastre. Trebuie să 
vă spun că tot ceea ce a urmat s-a dovedit a fi 
neadevărat. 

Î. Repetă aşa cum ţi s-a spus. 

R. N-aş vrea să vă răpesc... 

Î. Eu hotărăsc ce fac cu timpul meu. Zi! 

R. A început într-o manieră ipotetică, domnule. 
Lucru pe care am ajuns să-l remarc ca fiind ceva 
obişnuit în orice discuţie cu el, după cum veţi auzi. M- 
a întrebat ce-aş spune, în eventualitatea unei 
recompense pe măsură, să interpretez un rol numai 
pentru el. Am cerut să aflu ce fel de rol. Răspunsul a 
fost: Unul pe care am să ţi-l dau eu. Am avut impresia 
că ajunseserăm la miezul problemei, că scrisese ceva 
şi dorea să audă textul declamat de mine, aşa că i-am 
răspuns că îmi face plăcere să-i fiu de folos. În regulă, 
a spus el, însă dacă rolul n-ar fi pentru aici şi acum, 
domnule Lacy, şi nici pentru o reprezentaţie, ci pentru 
câteva zile, poate chiar mai multe? Şi l-aş cere pentru 
sfârşitul acestei luni, căci timpul mă presează 


îngrozitor? Dar şi asta ar fi în avantajul dumitale, 
pentru că ştiu că eşti angajat la Little Theatre şi 
trebuie să te recompensez cum se cuvine dacă va 
trebui să lipseşti de acolo. Astea au fost cuvintele. 
Mărturisesc că m-a cam luat prin surprindere, mai 
ales că a continuat întrebându-mă cât primesc pentru 
rol la Haymarket. l-am explicat cum socotim 
chitanţele şi mi-am făcut o medie pentru partea mea 
de cinci guinee pe săptămână. Prea bine, a spus 
dumnealui, atunci să zicem că rolul meu îţi aduce 
cinci guinee pe zi, indiferent de chitanţe, ce zici, te 
prinzi în joc? Am rămas atât de năucit de o asemenea 
generozitate, încât nu-mi venea să-mi cred urechilor şi 
la început am crezut că glumeşte. Însă vorbea serios, 
foarte serios. Şi pentru că eu ezitam, a spus mai 
departe că întrucât trebuie să călătoresc pentru a-mi 
interpreta rolul, şi voi îndura poate nişte neajunsuri 
care ar dura cam două săptămâni în total, îmi oferea 
în plus încă treizeci de guinee ca să accept şi astfel a 
rotunjit suma la o sută pentru serviciile pe care urma 
să i le aduc. Domnule Ayscough, nu stau chiar pe roze 
ca să strâmb din nas la o asemenea ofertă 
neaşteptată. Mi se oferea să câştig în două săptămâni 
ceea ce puteam să obţin în şase luni de trudă. Aş vrea 
să vă mai spun că ştiam că Pasquin era aproape ieşit 
din stagiune, cum zicem noi, pentru că nu mai aveam 
sala plină şi stagiunea se apropia de sfârşit. Prietenul 
meu, domnul Topham, îmi jucase rolul cu două zile 
înainte, când eu nu mă simţisem prea grozav, şi se 
descurcase binişor, deşi... 

I. Ajunge. Prea bine, domnule, te-ai lăsat pradă 
tentaţiei. Să trecem la subiect. 

R. Ba am crezut chiar că avea de gând să pună la 
cale o surpriză, o distracţie cu care intenţiona să-şi 
amuze vecinii şi familia din locurile natale. Cu toate 


astea, am observat unele lucruri, până la urmă. L-am 
rugat să fie mai explicit, îmi amintesc răspunsul 
dumnealui verbatim : Domnule Lacy, am nevoie de 
cineva care să mă însoţească într-o călătorie. O 
persoană serioasă şi de nădejde, spunea el, şi nu cred 
că-ţi va da bătaie de cap acest rol, întrucât eşti astfel 
de la natură. l-am mulţumit pentru compliment, însă 
m-am declarat nedumerit de ce-ar avea nevoie de un 
asemenea însoțitor. A părut din nou încurcat şi nu mi- 
a răspuns. S-a ridicat şi s-a dus la fereastră, adâncit în 
gânduri. În cele din urmă, s-a întors către mine 
asemenea cuiva silit să apuce o nouă cale şi m-a rugat 
să-l iert pentru că era constrâns să recurgă la un 
subterfugiu străin firii lui şi împotriva felului său de a 
se purta deschis cu toţi cei pe care îi întâlnea. Pe 
urmă mi-a spus: Trebuie să mă întâlnesc cu cineva, de 
această întâlnire depinde viaţa mea şi există oameni 
care mi-ar sta împotrivă; prin urmare trebuie să-mi 
plănuiesc călătoria sub o identitate falsă. La care a 
adăugat cât se poate de vehement că nu există nimic 
dezonorant sau ruşinos în ceea ce dorea să 
întreprindă. Spunea că este victima unei sorţi 
nedrepte şi crude, pe care doreşte s-o îndrepte. Vă 
redau cuvânt cu cuvânt, domnule. 

Î. Şi pe urmă? 

R. Am fost cam surprins, după cum vă imaginati. I- 
am spus că bănuiesc că e vorba de o doamnă, de o 
legătură sentimentală. A zâmbit cu tristeţe. Nu o 
simplă legătură, Lacy, a spus. Sunt îndrăgostit şi pe 
jumătate neom din acest motiv. Mi-a pomenit apoi 
despre un părinte sever şi încăpățânat şi despre o 
căsătorie care fusese plănuită pentru el, în care tatăl 
său îşi pusese toată nădejdea, căci doamna era bogată 
şi avea moşii la care tatăl râvnea şi care se învecinau 
cu ale lui. Cu toate astea, doamna era cu zece ani mai 


mare decât domnul Bartholomew. Şi după pro-priile-i 
cuvinte, cea mai urâtă fată bătrână pe o rază de 
cincizeci de mile. După care mi-a adus la cunoştinţă 
că şi dacă ar fi fost cea mai frumoasă, tot nu s-ar fi 
supus părintelui său, căci la Londra, în octombrie 
trecut, o domnişoară din oraş, care se afla împreună 
cu unchiul şi tutorele ei şi familia lui, îi stârnise un 
interes cu totul special. 

Î. Numele? 

R. N-a fost rostit niciodată. Soarta domnişoarei era 
următoarea: era orfană şi la majorat intra în posesia 
averii. Din nefericire, unchiul şi în acelaşi timp 
tutorele ei avea un fiu bun de însurătoare; înţelegeţi 
cum devine cazul... 

Î. Da. 

R. Domnul Bartholomew m-a încunoştinţat că 
interesul lui pentru domnişoara fusese descoperit şi 
ceea ce era mai grav, altminteri o împrejurare fericită, 
atenţiile lui primiseră un răspuns călduros. Ca 
urmare, domnişoara fusese pe dată dusă în Cornwall, 
la moşia tutorelui. 

I. Şi ţinută sub supraveghere? 

R. Intocmai. Totuşi au reuşit să corespondeze în 
taină cu ajutorul unei servitoare, căreia domnişoara îi 
mărturisise sentimentele ei. Absența spori trăirile şi 
înfocarea lor s-a întețit. In cele din urmă, disperat, 
domnul Bartholomew i-a dezvăluit tatălui său întreaga 
situaţie, cerându-i ajutorul şi binecuvântarea. Ambiţia 
părintească s-a dovedit mai tare decât sentimentul. S- 
a ajuns la cuvinte grele, tatăl său nefiind o persoană 
care să îngăduie împotrivire. Vă redau exact cuvintele 
care mi-au fost spuse, domnule Ayscough, cu toate că 
las deoparte ceva din colorit, precum şi nişte 
împrejurări minore. 

I. Mai departe. 


R. Pe scurt, aşadar, domnul Bartholomew, 
continuând să refuze cealaltă alianţă, a fost poftit să 
părăsească degrabă căminul părintesc şi i s-a spus să 
nu se reîntoarcă până nu s-a potolit şi nu a învăţat 
îndatoririle filiale. I s-a mai pus de asemenea în 
vedere că dacă mai continuă pe această cale, toate 
perspectivele îi vor fi anulate. Domnul Bartholomew a 
sosit la Londra şi, fiind îmboldit atât de dragoste, cât 
şi de un simţământ de nedreptate, întrucât aleasa 
inimii, deşi mai puţin bogată decât cea găsită de tatăl 
dumnealui, nu era totuşi lipsită de o oarecare 
bunăstare sau educaţie şi o întrecea cu mult în 
farmece, a încercat să forţeze soarta, plecând spre 
apus. 

Î. Când s-a întâmplat asta? 

R. Doar cu o lună înainte. Mi-a mărturisit că o 
făcuse fără premeditare, aproape fără să ştie de ce 
trecuse cu vederea cea mai arzătoare dorinţă de a-şi 
vedea iubita şi de a o linişti că îi repugna cealaltă 
propunere de căsătorie, că nu o va alunga niciodată 
din inimă şi... 

Î. Slăbeşte-mă cu efuziunile astea siropoase! 

R. Domnule. A ajuns să descopere că fusese 
interceptat. Nu-şi dădea seama cum, poate că una 
dintre scrisori fusese interceptată. Recunoştea că 
vorbise, fără să se gândească, despre întreaga poveste 
pe când se afla la Londra cu prietenii, şi poate că 
ceva-ceva ajunsese la urechile ostile intereselor sale. 
Pe urmă, mai călătorise şi sub numele adevărat şi în 
cea mai mare parte cu diligenţa publică, şi bănuia că 
vestea sosirii sale i-o luase probabil înainte. Oricum ar 
fi stat lucrurile, când a ajuns, casa era pustie şi nu 
găsi pe nimeni care să-i spună unde plecase familia, 
doar că părăsiseră locul în mare grabă cu o zi înainte. 
A aşteptat în zadar o săptămână întreagă. Toate 


cercetările sale n-au dus la nici un rezultat, căci se 
pare că prin părţile acelea, unchiul stăpâneşte cam 
totul. Aşa că a revenit la Londra. Acolo, domnule, îl 
aştepta o scrisoare, în care domnişoara scria negru pe 
alb că plecaseră împotriva voinţei ei, că unchiul se 
mâniase la culme pe ea şi folosea zilnic toate 
mijloacele ce-i stăteau în putere pentru a-i impune 
căsătoria cu fiul lui, verişorul ei. Că singura ei 
speranţă de atunci era verişorul, care, cu toate că o 
îndrăgea mult, nu voia să forţeze lucrurile, după 
dorinţa tatălui. Cu toate acestea, se temea că mila 
aceasta fragilă nu putea să dureze prea mult, întrucât 
atât afecțiunea lui firească, cât şi dorinţa tatălui 
convergeau în aceeaşi direcţie. La care a adăugat cum 
că servitoarea de care se slujiseră pentru a-şi trimite 
scrisorile până atunci fusese dată afară şi că acum ea 
(stăpâna) rămăsese fară prietenă sau confidentă şi era 
disperată. 

l. Înţeleg pretextul, acum să trecem la chestiune. 

R. Domnul Bartholomew a declarat că avea 
cunoştinţă că se înapoiaseră la moşie şi era hotărât să 
meargă şi dumnealui într-acolo. De data asta se va 
duce în taină. Pentru acest motiv născocise, faţă de 
aceiaşi prieteni apropiaţi de mai înainte, o poveste - 
că renunţase la domnişoară şi se împăcase cu gândul 
că trebuie să-şi asculte tatăl. Totuşi se temea amar ca 
nu cumva vreun zvon despre această presupusă 
schimbare de sentimente să ajungă la urechile 
unchiului şi de acolo la domnişoară, care ar fi putut 
lua totul drept bun. Prin urmare trebuia să acţioneze 
rapid şi să călătorească sub un alt nume, însă nu de 
unul singur şi iute, după cum se pare că aveţi 
cunoştinţă, domnule, ca pentru cu totul alt scop. Cam 
asta e esenţa. 

l. Facile credimus quod volumus. Şi-ai înghiţit, se 


pare, uşor toată povestea asta gogonată? 

R. Mărturisesc că am fost măgulit de destăinuirile 
dânsului. Mi s-a părut că desluşesc adevărul în 
spusele dânsului. Dacă mi s-ar fi părut un tânăr pus pe 
înşelătorii, vreun desfrânat notoriu... vă asigur că nici 
pomeneală de aşa ceva, domnule. 

Î. Prea bine. Continuă. 

R. l-am spus domnului Bartholomew că îl înţeleg 
perfect, însă că şi dacă mi-ar oferi toate comorile din 
Spania, tot n-aş consimţi să mă pretez la vreo 
fărădelege. Şi că prevedeam nişte urmări neplăcute 
dacă întreaga acţiune era încununată de succes. 

Î. Şi dumnealui ce ţi-a răspuns? 

R. În privinţa tatălui, că era sigur că-i va obţine 
iertarea cu timpul, deoarece relaţiile fuseseră destul 
de afectuoase înaintea acestei îndepărtări. Cât despre 
unchi, că intenţiile şi cruzimea faţă de nepoată erau 
prea grosolane ca să nu fi fost observate şi ele 
trebuiau să fie date pe faţă pentru ca oamenii să 
cunoască purtările şi scopul egoist. Şi că deşi ar tuna 
şi ar fulgera că nepoata a şters-o de sub acoperişul 
lui, n-ar îndrăzni s-o urmărească mai departe. 

Î. Si te-a convins? 

R. Încă mai aveam scrupule, domnule Ayscough. M- 
am asigurat că nu intenţiona să arunce vina asupra 
nimănui în afară de dumnealui însuşi. Se gândise la 
tot şi hotărâse ca rolul meu să nu depăşească o zi de 
însoţire călare spre destinaţie. Urma ca apoi să plece 
împreună cu servitorul dânsului. Mi-a dat cuvântul cât 
se poate de serios că nu-mi cerea în nici un fel să iau 
direct parte la răpire. Urmam doar, după cum s-a 
exprimat, să-l conduc în siguranţă până în prag. Ceea 
ce se va petrece după aceea nu mă privea. 

Î. Avea vreun plan de răpire? 

R. Intenţiona să petreacă perioada scandalului în 


Franţa, apoi să se întoarcă şi, odată ce soţia lui 
ajungea la majorat, să se arunce împreună cu ea la 
picioarele tatălui său. 

Î. Altceva ce-a mai fost? 

R. Am cerut un răgaz de o noapte să cuget la 
propunerea dumnealui, domnule. Doream să discut cu 
doamna Lacy, aşa cum fac de obicei cu tot ceea ce 
ţine de viaţa mea. Am ajuns să pun mare preţ pe 
părerea ei. Dacă ar fi socotit că ceea ce mi se cerea 
era nedemn de mine, n-aş fi dat curs solicitării. Şi 
părinţii doamnei Lacy au aceeaşi părere despre 
profesia mea ca şi dumneavoastră, domnule 
Ayscough. Când domnul Bartholomew a vorbit despre 
necazurile dumisale, mi-au venit în minte anii 
tinereţii. Şi ca să nu ocolesc prea mult, nici doamna 
Lacy şi cu mine nu am aşteptat binecuvântarea 
părintească. Poate după carte am săvârşit un păcat, 
însă fructul a fost o căsătorie creştinească şi cât se 
poate de fericită. Nu spun acest lucru ca o scuză, 
domnule. Nu pot să neg că inima şi amintirile mi-au 
influenţat întru câtva hotărârea. 

Î. Şi ai fost de acord? 

R. După ce m-a ajutat să-mi examinez convingerile 
referitoare la domnul Bartholomew - adică, 
sinceritatea cauzei pe care o susţinea. 

I. Să auzim aceste convingeri. 

R. Că era un tânăr serios, chiar prea solemn pentru 
anii săi. Nu pot să spun că în general s-a exteriorizat 
mult cu privire la ataşamentul său, totuşi mi s-a părut 
că intenţiile sale erau virtuoase şi respectabile. Vă 
spun aceste lucruri, deşi acum ştiu că am fost dus de 
nas şi înşelat. Şi chiar când mi s-a ridicat vălul de pe 
ochi... ei bine, domnule, am constatat că rămăsese un 
alt văl, şi mai întunecat. Am să ajung şi acolo. 

Î. V-aţi întâlnit dimineaţa? 


R. Din nou la Trevelyan, în aceeaşi cameră, iar eu 
între timp vorbisem cu domnul Topham cu privire la 
rolul pe care urma să-l joc. La început am arătat o 
oarecare îndoială. 

Î. Ca să-ţi sporeşti răsplata, bineînţeles. 

R. Continuaţi să mă judecaţi greşit, domnule. 

Î. Dar tu nu continui să sugerezi că nu ai fost 
angajat ca unealtă în săvârşirea unei fărădelegi? 
Cupidon e un lucru, Lacy, iar un tutore legal e altceva. 
Ca să nu mai vorbim de dreptul tatălui de a oferi 
mâna băiatului cui crede de cuviinţă. Ajunge. Mai 
departe. 

R. Mi-am exprimat dorinţa să aflu mai multe despre 
domnul Bartholomew şi starea sa materială. A refuzat 
politicos, susţinând că o făcea nu numai pentru a-l 
proteja pe dumnealui, ci şi pe mine. Cu cât ştiam mai 
puţine, cu atât mai mic era răul care putea surveni, 
mi-a spus, dacă această chestiune ar fi fost făcută 
publică. Că aş fi putut să susţin că habar n-aveam de 
scopul adevărat et caetera. 

Î. L-ai întrebat numele lui adevărat? 

R. Am uitat să vă spun, domnule, că îmi mărturisise 
că numele pe care mi l-a spus era fals, din acelaşi 
motiv ca mai înainte. Mi s-a părut un lucru bun că nu 
a încercat să mă oblige prin asta. 

Î. Dar nu ţi s-a părut deloc că întreaga sa atitudine 
este contrară celei a unui gentleman de la ţară? 

R. Deci trebuie să înţeleg că... 

Î. Nu trebuie să înţelegi nimic. Răspunde-mi la 
întrebare. 

R. Atunci, domnule, nu acum. Părea puţin 
familiarizat cu manierele londoneze, după cum le-a 
numit chiar dumnealui. 

Î. Mai târziu ţi-ai schimbat părerea? 

R. Am început să am îndoieli, domnule. Nu putea 


să-şi ascundă o anumită siguranţă şi o oarecare 
nerăbdare. Mi s-a părut că este mai mult decât fiul 
unui moşier, chiar dacă nu-mi dădeam seama exact 
cine e, îndărătul măştii pe care o arborase. 

Î. Prea bine. Treci la subiect. 

R. l-am cerut din nou să mă asigure că obligaţiile 
mele se vor sfârşi la momentul propus. Că în 
continuare, oricare ar fi planurile dumisale dincolo de 
acest moment, ele nu implicau violenţă. 

Î. Şi ţi-a dat aceste asigurări? 

R. Cât se poate de ferm. S-a oferit să jure pe Biblie 
dacă doream. 

Î. Să ajungem la fapte. 

R. Dorea să plecăm la o săptămână după ce 
vorbiserăm, adică lunea următoare, douăzeci şi şase 
ale lunii aprilie, de care vă aduceţi aminte ca fiind 
ziua dinaintea celei în care înălţimea Sa prinţul de 
Wales urma să-şi unească soarta cu cea a prinţesei de 
Saxa-Gotha; eveniment care avea să provoace mare 
zarvă, după cum credea domnul Bartholomew, astfel 
făcându-ne plecarea mai puţin remarcată. Trebuia să 
mă deghizez în negustor londonez, dumnealui în 
nepotul meu, cu numele de domnul Bartholomew, 
scopul nostru evident fiind de a vizita... 

Î. Cunosc asta. Presupusa mătuşă din Bideford? 

R. Exact. 

Î. Acum ţi-a dat de înţeles că era urmărit, că pe 
urmele dumnealui se aflau spioni? 

R. N-a oferit nici o dovadă, însă a dat de înţeles că 
existau dintre aceia care nu s-ar fi dat în lături de la 
nimic ca să-l abată de la intenţia şi ataşamentul său. 

Î. Ţi-ai închipuit că era vorba de cei din familia 
dânsului sau cei ai domnişoarei, ai tutorelui dânsei? 

R. Mi-am închipuit că se referea la ai dânsului, 
domnule. Pentru că o dată a vorbit de un frate mai 


mare care împărtăşea întru totul vederile tatălui şi cu 
care domnul Bartholomew spunea că aproape nu 
vorbea, atât de înstrăinaţi ajunseseră. 

l. Se înstrăinaseră pe motiv că acest frate mai mare 
se supunea îndatoritor dorințelor tatălui? 

R. Că, asemenea tatălui, socotea că acumularea 
averii şi a unei moşii frumoase este mai presus de 
mulţumirea pe care ţi-o dă afecțiunea firească. 

I. N-ai pomenit nimic de cel cu numele de Farthing 
şi nici de servitoare. 

R. S-a pus problema unui servitor pentru mine. 
Domnul Bartholomew m-a întrebat dacă cunosc o 
persoană de încredere, pe cineva isteţ, capabil să 
joace un rol şi să fie de ajutor la drum, să ne apere de 
tâlhari şi de alţii asemenea. Şi mi-a venit în minte 
cineva. 

Î. Cum îl cheamă? 

R. E şi mai nevinovat decât mine, cel puţin în 
această privinţă. 

l. Ce vrei să spui prin „cel puţin în această 
privinţă“? 

R. L-am cunoscut pe când era portar la Drury 
Lanet, însă a fost dat afară pentru neglijenţă. Cusurul 
lui e că bea zdravăn - din păcate, un lucru obişnuit în 
profesia noastră. 

Î. E şi el actor? 

R. Bănuiesc că ar fi putut deveni, cândva. Din când 
în când mai primea câte un rol mărunt, fie de bufon, 
fie de servitor, avea ceva îndemânare la poante. E velş 
de origine şi o dată, aflându-se la strâmtoare, a 
interpretat rolul portarului din Macbeth a lui 
Shakespeare când, din cauza îmbolnăvirii actorului, n- 
am găsit pe nimeni altcineva. A făcut impresie destul 
de bună şi chiar ne gândeam să-l angajăm. Însă 


1 Teatru londonez. 


niciodată nu ştia bine replicile dacă erau mai lungi, 
nici măcar atunci când era treaz. 

Î. Cum îl cheamă? 

R. David Jones. 

Î. Şi zici că nu l-ai mai văzut de la întâi Mai? 

R. Nu, domnule. Ba chiar cu o zi înainte, ca să fiu 
mai precis. Fiindcă şi-a luat tălpăşiţa noaptea, fără să 
ne caute. 

Î. N-a continuat drumul cu tine sau cu domnul 
Bartholomew? 

R. Nu. 

Î. O să ajungem şi acolo, când va fi cazul. De atunci 
nu l-ai mai văzut? Nici n-ai auzit de el? 

R. Vă dau cuvântul de onoare. Acu' vreo zece zile 
m-am întâlnit cu cineva pe stradă care-l cunoştea bine 
şi l-am întrebat. Şi nici el nu-l văzuse sau auzise ceva 
de el de patru luni. 

I. Ştii unde locuia? 

R. Nu ştiu decât o crâşmă pe Berwick Street unde 
se ducea des şi unde am întrebat şi eu de câteva ori 
de când m-am întors. Nu l-a văzut nimeni. 

Î. Vorbim despre Farthing? 

R. Da, când a fugit, mi-a scris un bilet că se duce 
să-şi vadă mama, în [ara Galilor. La Swansea. Imi 
povestise pe vremuri că ţinea o berărie prăpădită, dar 
nu ştiu dacă aşa este sau dacă s-a dus acolo. Altceva 
nu mai am ştiinţă. 

Î. L-ai angajat? 

R. L-am adus să-l prezint domnului Bartholomew, 
care l-a acceptat. E un individ bine făcut, se pricepe la 
arme şi pare curajos, e meşter la cai, aşa că a fost 
angajat. A mai jucat o dată şi rolul unui sergent beat, 
un fanfaron necioplit din piesa domnului Farquhar, 
Ofiţerul recrutor, unde a obţinut aplauze serioase, cu 
toate că nu le merita, fiindcă, să spunem lucrurilor pe 


nume, era atât de beat până să înceapă piesa, încât 
nici n-a fost nevoie să mai interpreteze; şi de fapt nici 
n-ar fi fost în stare, chiar să fi vrut. Insă s-a luat 
hotărârea să mai interpreteze ceva în rolul respectiv 
ca să slujească planului. 

Î. Pe câţi bani? 

R. Zece guinee în total, pe care urma să i le plătesc 
la sfârşit, în afară de una ca arvună, ca să nu se 
îmbete şi să aibă din ce trăi. 

Î. Dar nu i-ai mai plătit? 

R. Nu, domnule. Sau doar o sumă mică, după cum 
am să vă povestesc. Şi asta nu e decât o fărâmă din 
misterul întregii chestiuni pentru că şi-a luat tălpăşiţa, 
tocmai când le câştigase cu prisosinţă. 

I. I s-a spus totul? 

R. Că scopul nostru era să facem o călătorie în 
taină, sub nume false. Că la mijloc era o chestiune 
sentimentală. 

Î. Şi n-a obiectat? 

R. Nu. M-a crezut pe cuvânt că nu era nimic 
necurat în toată afacerea. Mi-era îndatorat. 

Î. Cu ce-l ajutaseşi? 

R. Îl angajasem, după cum am mai spus. l-am 
obţinut o slujbă când a fost dat afară de la Drury 
Lane. l-am împrumutat mici sume de bani cu diverse 
ocazii. E mai mult leneş decât ticălos. 

I. Ce slujbă? 

R. De vizitiu la răposata doamnă Oldfield, actriţa. 
Însă a fost nevoită să-l dea afară, se îmbăta prea des. 
De atunci a trăit de pe o zi pe alta. A fost o vreme 
copist la un samsar, apoi a spălat geamuri, mai recent 
din nou vizitiu, şi câte şi mai câte. E bun la toate. 

Î. Mie-mi sună a ticălos. 

R. Ne-a convenit, domnule, ce mai calea-valea. E 
mare fanfaron când e cu cei de-o teapă cu el. Gură 


bogată, nu glumă. Şi cum servitorul domnului 
Bartholomew era mut, ne-am gândit că un individ ca 
Jones ar fi putut îndepărta bănuielile prin locurile 
unde am fi tras noaptea. Fiindcă şi când e beat sau 
indiferent de înfăţişare, ştie să-şi ţină gura. Nu-i prost 
şi nici mai necinstit decât alţii. 

Î. Prea bine. Acum ce-i cu servitoarea? 

R. Am uitat să vă spun, domnul Bartholomew mă 
prevenise că va veni cu noi. Dar n-am văzut-o până ce 
am ajuns la Staines. M-a anunţat că era chiar 
servitoarea despre care îmi vorbise, confidenta 
domnişoarei, cea care fusese dată afară pentru ce 
făcuse. Dumnealui pusese să fie adusă la Londra şi îi 
oferise protecţie şi acum o ducea să-şi întâlnească 
stăpâna. La prima întâlnire n-am prea băgat-o în 
seamă. Părea cu adevărat servitoarea unei doamne. 

Î. Ţi-a fost prezentată drept Louise? N-ai auzit s-o fi 
strigat şi altfel? 

R. Nu, domnule, n-au strigat-o altfel. 

Î. Nu ţi s-a părut că e prea delicată şi prea semeaţă 
pentru rangul ei? 

R. Câtuşi de puţin, domnule. Tăcută şi reţinută în 
purtare. 

Î. Dar plină de nuri, nu? 

R. Avea ochi frumoşi, domnule, şi chip plăcut. Iar 
când se aventura să rostească ceva, o făcea destul de 
bine. Avea o frumuseţe de rând, dar mie mi s-a părut 
prea slabă şi şuie. Însă trebuie să vă spun că şi în 
privinţa ei e un mare mister; şi în privinţa bărbatului 
ei. 

Î. Ce-i cu ăsta din urmă? 

Î. Păi, domnule, în afara defectelor naturale, nu 
semăna câtuşi de puţin cu un servitor. Dacă n-ar fi 
purtat o livrea albastră când a venit prima oară la 
mine la uşă, nu ştiu dacă l-aş fi luat drept servitor. 


Avea privirea unui idiot şi nici una dintre manierele 
obişnuite pentru rangul său; ca şi cum n-ar fi fost 
niciodată într-o societate aleasă, şi nici n-ar fi 
cunoscut ce înseamnă respectul pentru cei mai presus 
de el. Şi nici nu purta livrea când călărea, ci părea un 
simplu băietan de la ţară; aducea mai degrabă a vaga 
bond irlandez decât a slujitorul unui domn şi în nici un 
caz al stăpânului său şi al servitoarei. Şi, domnule, nu 
v-am relatat nici pe jumătate... sunt alte lucruri şi mai 
stranii. 

Î. Toate la timpul lor. Să revenim la călătorie. 
Domnul Bartholomew a organizat totul? 

R. În privinţa rutei, da. Zicea că se teme de drumul 
de Bristol pentru că e foarte frecventat şi credea că 
probabil unchiul pusese pe cineva la pândă la 
Marlborough sau Bristol ca să-i dea de ştire. Prin 
urmare am luat-o spre sud, ca pentru Exeter, sub 
pretextul că aveam afaceri acolo înainte de a o vizita 
pe presupusa mea soră din Bideford. 

Î. Ţi-a spus lucrul ăsta înainte de a pleca - cum că 
avea intenţia să ajungă la Bideford? 

R. Da. Însă ne-a rugat să-l ajutăm în planul său, 
spunându-ne că era prima oară în viaţă când recurgea 
la prefăcătorie şi noi ne pricepeam mai bine să ducem 
la îndeplinire asemenea lucruri. Aşa că l-am sfătuit 
după cum am relatat. 

Î. Unde v-aţi întâlnit prima oară? 

R. S-a hotărât ca Jones şi cu mine să plecăm singuri 
cu diligenţa până la Hounslow cu o zi înainte şi să 
tragem la hanul Bull de acolo. 

Î. Asta a fost pe 25 aprilie? 

R. Da. Şi acolo o să găsim caii ce ne reveneau şi pe 
urmă, a doua zi dimineaţa, să pornim în zori de zi pe 
drumul de Staines, unde îi vom întâlni pe dumnealui, 
servitorul şi servitoarea. Şi aşa s-a şi întâmplat. Am 


dat peste ei cu o milă înainte de Staines. 

I. De unde veneau? 

R. Nu ştiu, domnule. Nu s-a discutat. Poate 
trăseseră la Staines şi se întorseseră ca să ne iasă în 
cale. Am trecut totuşi de locul acela fără să ne oprim 
când am ajuns acolo. 

l. Nu s-a petrecut nimic la această întâlnire? 

R. Nu, domnule. Mărturisesc că am pornit nu fără 
un oarecare simţământ de nerăbdare, ca şi cum ne 
aştepta o întâmplare fericită. 

l. Vi s-a plătit înainte de a porni? 

R. Un avans din ce căzuserăm de acord şi la fel şi 
lui Jones, cu toate că banii lui mi i-a dat mie. Aveam o 
sumă cu care să mă ocup de cele necesare. 

l. Cât? 

R. Zece guinee pentru mine şi una pentru Jones. De 
aur. 

Î. Şi restul? 

R. Mi s-a dat o poliţă când ne-am despărţit, în 
ultima dimineaţă. Am încasat-o. 

Î. De la cine? 

R. Domnul Barrow din strada Lombard. 

I. Negustorul rus? 

R. Da. 

Î. Dă-i drumul şi scuteşte-mă de mărunţişuri. Vreau 
să aud tot ce se referă la descoperirea ta, cum că 
domnul Bartholomew era altă persoană decât 
susţinea. 

R. Suspiciunea nu s-a lăsat aşteptată, domnule, pot 
să vă spun. Călăream de vreo oră, când mi-a fost 
zdruncinată prima oară încrederea. Rămăsesem puţin 
în urmă cu Jones, care ducea calul de povară, când mi- 
a spus că avea să-mi comunice ceva, dar dacă eu 
consideram că e deplasat, să-i poruncesc să-şi ţină 
gura. l-am spus că poate vorbi. S-a uitat în faţă, înspre 


servitoarea care călărea, aşezată îndărătul lui Dick, 
într-o parte, şi a spus: Domnule Lacy, cred că pe 
tânăra asta am mai văzut-o, şi nici vorbă să fie 
servitoarea unei doamne. Pe urmă a zis că o văzuse cu 
vreo două sau trei luni înainte intrând într-un bordel 
din spatele lui St James, la cumătră Claiborne, cum i 
se spune în popor. Cunoştinţa care îl însoțea i-a spus 
că tânăra era - dacă-mi iertaţi expresia - una dintre 
bucăţelele faine care lucrau acolo. Am rămas 
înmărmurit, după cum vă puteţi imagina, domnule, şi 
l-am silit să declare dacă nu se înşela. La care a 
recunoscut că o văzuse doar în trecere şi la lumina 
felinarului şi că n-ar putea să jure, însă că găsea 
asemănarea prea izbitoare ca să se fi înşelat. 
Mărturisesc că am rămas fără replică, domnule 
Ayscough. Ştiu ce câştigă cu meseria lor astfel de 
creaturi şi patroanele lor, şi deşi am auzit că femeile 
de teapa lui Claiborne împrumută pentru o noapte 
câte un trup libertinului cu dare de mână, nu-mi venea 
să cred că femeia ar fi consimţit la aşa ceva pentru o 
călătorie ca a noastră. Şi nici nu vedeam de ce ar fi 
făcut-o. Îmi repugna ideea că domnul Bartholomew 
mă minţise atât de cumplit şi nici nu puteam să 
concep că o târfă cunoscută, dacă era cazul, s-ar fi 
lăsat angajată ca servitoare. Pe scurt, domnule, i-am 
spus lui Jones că fără îndoială se înşela; dar dacă ar fi 
avut o ocazie potrivită, să stea de vorbă cu fata, să 
vadă dacă nu poate scoate mai mult de la ea. 

l. Jones n-a fost în stare să-şi aducă aminte cum i se 
spunea la bordel? 

R. N-avea un nume potrivit şi nici creştinesc, 
domnule. Era însă cunoscută de cei care frecventau 
casa drept Fecioara Quaker. 

l. Ce înseamnă asta? 

R. Că făcea pe modesta ca să stârnească şi mai 


mult poftele celor dezmăţaţi. 

Î. Se îmbrăca la fel ca aceia din secta quakerilor? 

R. Mă tem că da. 

Î. Şi a vorbit cu ea, după cum l-ai sfătuit? 

R. Da, domnule, ceva mai târziu în aceeaşi zi. Mi-a 
zis că nu i-a spus prea multe. Doar că se născuse la 
Bristol şi abia aştepta să-şi vadă iar tânăra stăpână. 

Î. Şi a părut că ascunde ceva cu privire la falsul 
pretext? 

R. Da, dar când Jones a încercat s-o tragă de limbă, 
n-a fost dispusă să pălăvrăgească. Spunea că domnul 
Bartholomew îi poruncise să tacă. Jones mi-a spus că 
părea mai mult timidă decât altfel. Vorbea şoptit şi 
răspundea de cele mai multe ori cu da sau nu, sau pur 
şi simplu dădea din cap. Jones începuse să şovăie, ba 
chiar a recunoscut acest lucru, gândind că persoana 
care îşi închipuise că este n-ar fi putut fi atât de 
modestă şi că el probabil se înşela. Pe scurt, domnule, 
bănuielile noastre au fost adormite la vremea aceea. 

Î. Ai vorbit despre asta cu domnul Bartholomew? 

R. Nu, domnule. Nici până la sfârşit, după cum o să 
vă spun. 

Î. A vorbit separat cu fata? A dat vreun semn de 
înţelegere tainică? 

R. Atunci nu, domnule, şi nici din câte am văzut sau 
auzit. Pe parcursul călătoriei a părut destul de 
indiferent faţă de ea, ca şi cum fata nu era mai mult 
decât un balot, o boccea. Trebuie să vă spun că de 
cele mai multe ori a călărit de unul singur. M-a rugat 
în câteva rânduri să-l scuz că nu era prea politicos să 
adopte rolul de pustnic înăcrit, după cum s-a 
exprimat, însă trebuia să înţeleg că era plin de 
gânduri pentru ce urma să vină şi detaşat de prezent. 
La vremea aceea, nu mi s-a părut nimic anormal, ba 
chiar cât se poate de firesc la un îndrăgostit 


încrezător. 

Î. Îl scutea de neplăcerea de a se preface? 

R. Acum aşa cred. 

Î. Deci, în general, nu prea ai conversat cu el? 

Î. Prea puţin, deşi din când în când a călărit alături 
de mine. În acea primă zi n-a fost nimic important. Am 
vorbit despre locurile prin care am trecut, despre cai 
şi drum, chestiuni de genul ăsta. Nu despre ceea ce 
aveam de îndeplinit. M-a întrebat mai mult despre 
viaţa mea şi părea gata să asculte ce-i povesteam, 
despre mine şi bunicul meu, despre rege, deşi am avut 
impresia că o făcea mai mult din politeţe decât dintr-o 
curiozitate reală. În general, cu cât înaintam spre 
apus, devenea mai tăcut. În afară de asta, în mod 
direct, prin învoială, nu trebuia să răscolesc lucrurile. 
Întâmplarea a făcut că totuşi am aflat câte ceva de la 
el. Este adevărat, domnule Ayscough, că în rolul pe 
care-l aveam în Opera de trei parale îmi băteam joc de 
sir Robert Walpole, însă vă rog mult să credeţi că 
actorii trebuie să se dedubleze întotdeauna, o 
persoană pe scenă şi alta în afara ei. Păi, chiar în 
prima zi a trebuit să trecem de landa de la Bagshot şi 
Camberley, iar eu, personal, nu eram nici pe departe 
Robin, vă asigur, căci am călărit cu inima cât un 
purice ca nu cumva ceea ce era în piesă să se 
întâmple cu adevărat - şi nici nu s-a întâmplat, slavă 
Domnului. 

Î. Da, da, Lacy, dar astea n-au nici o legătură cu 
ceea ce ne interesează. 

R. Cu tot respectul pe care vi-l datorez, domnule, 
trebuie să vă contrazic. Ce vă spun dumneavoastră i- 
am spus şi domnului Bartholomew; şi am continuat să 
vorbesc frumos despre politica actualului guvern de 
quieta non movere, la care mi-a aruncat o privire, ca 
şi cum ar fi spus că nu e de acord. lar când l-am 


încolţit să-mi spună părerile personale, mi-a declarat 
că în privinţa lui sir Robert trebuie să recunoască că 
este un bun organizator şi un om de afaceri potrivit 
pentru problemele naţiunii - şi că omul care se 
străduieşte să fie pe placul şi al moşierului, şi al 
negustorului de la oraş probabil că nu e un prost; cu 
toate astea, socotea că marele principiu fondator al 
administraţiei celui tocmai pomenit era probabil 
greşit. Căci, spunea dumnealui, cum poate veni o 
lume mai bună dacă actuala lume nu se poate 
schimba? Şi m-a întrebat dacă nu cred că, dintre 
scopurile divine ale Creatorului, acesta, cel puţin, ne 
era cât se poate de clar: că, dându-ni-se libertatea de 
a alege şi a ne mişca, precum o corabie pe vastul 
ocean al timpului, nu înseamnă neapărat că mai bine 
am face să stăm în rada portului unde am fost 
construiți şi lansați la apă. Pe urmă că negustorii şi 
interesele lor vor guverna curând această lume, că am 
văzut deja asta la oamenii de stat, fiindcă, spunea el, 
un om de stat poate fi cinstit două săptămâni, însă nu 
o lună întreagă; iar această filosofie mercantilă este 
valabilă începând cu cei mai prăpădiţi găinari şi 
negustori. Pe urmă mi-a zâmbit atât de trist şi a 
adăugat: Cu toate că nu îndrăznesc să-i spun tatălui 
meu asemenea lucruri. La care eu am răspuns că tare 
mi-e teamă că taţii doresc întotdeauna să-şi aibă fiii 
după propria lor imagine. Mi-a răspuns: Şi nimic nu se 
va schimba până la sfârşitul veacurilor - ei, Doamne, 
Lacy, ştiu prea bine. Dacă fiul nu se pleacă în faţa 
fiecărei Legi Paterne cu jurământ de credinţă, e 
condamnat, nu mai are trai. 

I. Altceva n-a mai spus despre tatăl dumnealui? 

R. Din câte mi-aduc aminte, nu, domnule. Doar cea 
spus la început că era prea sever; şi altă dată când a 
spus că era un prost bătrân şi fratele lui mai mare 


aşijderea. În această ocazie amintită, a încheiat 
mărturisind că în general politica îl lasă rece; şi mi-a 
citat opinia unui anume Saunderson, care preda 
matematicile la Universitatea Cambridge şi care se 
pare că i-a fost profesor câtă vreme a studiat acolo; pe 
care o dată l-a auzit răspunzând la o întrebare 
asemănătoare ce i se pusese că orice fel de politică 
seamănă cu norii în faţa soarelui, adică e mai degrabă 
o pacoste necesară decât un adevăr. 

Î. Şi împărtăşea această părere? 

R. Aşa mi-a dat de înţeles. Căci altă dată mi-aduc 
aminte că s-ar fi exprimat cam aşa: Ne putem lipsi 
fără probleme de trei părţi ale acestei lumi; adică 
făceau umbră pământului degeaba sau cel puţin aşa 
socotea dumnealui. Acum însă vorbea mai mult despre 
domnul cel învăţat care orbise, totuşi, prin inteligenţă, 
depăşise acea deficiență; şi se pare că era foarte 
îndrăgit şi venerat de elevii săi. 

Î. Domnul Bartholomew a vorbit despre religie, 
despre Biserică? 

R. Doar o dată, domnule, ceva mai târziu. Am 
întâlnit un reverend pe drum, mai bine spus, stătea pe 
marginea lui, căci era prea beat ca să încalece şi omul 
îşi ţinea calul lângă el până ar fi fost gata să 
călărească din nou. Văzându-l, domnul Bartholomew 
s-a arătat dezgustat şi a spus că asemenea cazuri erau 
mult prea frecvente şi că nu era de mirare că turma se 
risipise, având asemenea păstori. Conti-nuându-ne 
discuţia, s-a declarat un duşman înverşunat al 
făţărniciei. Că Dumnezeu a aşezat văluri preţioase şi 
cât se poate de necesare peste tainele Sale, însă 
trimişii Lui le-au folosit prea des pentru a-şi interpreta 
greşit îndatoririle,  ducându-i spre neştiinţă şi 
prejudicii josnice. Credinţa lui era că omul este până 
la urmă judecat, şi sufletul îi este mântuit prin faptele 


sale, nu printr-o etalare făţişă de credinţă; că nici o 
biserică recunoscută n-ar lăsa loc unui temei atât de 
evident, căci prin aceasta şi-ar nega propria moştenire 
şi toate puterile pământene. 

Î. Astea sunt dogmele liber-cugetătorilor. Nu le-ai 
criticat? 

R. Nu, domnule. Le-am apreciat. 

Î. Că luau în derâdere biserica recunoscută? 

R. Că-i luau în derâdere pe ipocriţi, domnule 
Ayscough. Noi, cei care păşim pe scenă, nu suntem 
singurii interpreţi de roluri din această lume. Cu tot 
respectul, domnule, eu aşa cred. 

Î. Ce crezi tu, Lacy, duce la răzvrătire. Batjocorirea 
proprietarilor, batjocorirea îndatoririlor. Dar ajunge 
cu astea, sunt vorbe în vânt. Unde aţi tras în noaptea 
aceea? 

R. La hanul Angel, Basingstoke. De acolo am plecat 
devreme spre Andover şi Amesbury, unde de fapt am 
şi înnoptat a doua zi. 

Î. Deci nu erati în mare grabă? 

R. Nu, şi chiar mai puţin a doua zi, căci atunci când 
am ajuns la Amesbury, a spus că vrea să vadă vestitul 
templu păgân din apropiere, de la Stonehenge. Şi că 
ar trebui să ne oprim la Amesbury, deşi am fi putut să 
plecăm mai departe, aşa cum mă aşteptam. 

Î. Şi n-ai fost surprins? 

R. Ba da, domnule. 

Î. Deocamdată ne oprim aici. Grefierul meu o să te 
conducă să iei masa şi la ora trei fix reluăm discuţia. 

R. Doamna Lacy mă aşteaptă cu masa acasă, 
domnule. 

Î. Atunci o să te aştepte degeaba. 

R. Nu pot să-i trimit vorbă că sunt reţinut? 

Î. Nu poţi. 

Acelaşi depune mărturie în continuare, sub 


jurământ, die annoque praedicto. 

Î. Cu o noapte înainte de a ajunge la Amesbury, nu 
s-a petrecut nimic la Basingstoke? 

R. Nu, domnule, totul a fost aşa cum prevăzuserăm. 
Domnul Bartholomew a jucat rolul nepotului meu, mi- 
a luat camera cea mai bună de la hanul Angel şi în 
public mi-a arătat tot respectul cuvenit. Am cinat la 
mine în odaie, pentru că n-a vrut să meargă în sala 
comună, nici acolo, nici în altă parte. Şi nici n-a 
zăbovit, domnule, după ce am mâncat, s-a retras 
imediat în cameră şi m-a lăsat să fac ce vreau, lucru 
pe care nu l-a numit lipsă de politeţe, ci o favoare pe 
care mi-o facea, întrucât era o persoană foarte 
plicticoasă. După aceea nu l-am mai văzut. 

I. Nu ştii ce-a făcut? 

R. Nu, domnule. Probabil că a citit. Adusese cu 
dânsul un cufăr mic pe care îl numea bibliotheca 
viatica şi pe care l-a deschis de două sau trei ori. La 
un han, în Taunton, am fost nevoiţi să împărţim 
aceeaşi odaie. Iar acolo a citit diverse hârtii scoase 
din cufăr, imediat ce a terminat de mâncat. 

Î. În cufăr erau cărţi sau hârtii? 

R. Ambele. M-a asigurat că toate erau de 
matematică, biblioteca lui itinerantă, după cum am 
mai spus, şi că studiul lor îi îndepărta gândurile de la 
alte probleme mai chinuitoare. 

Î. Ţi-a dat vreodată mai multe amănunte în privinţa 
lor? 

R. Nu, domnule. 

Î. Şi nu l-ai întrebat? 

R. Nu, domnule. Nu sunt în măsură să judec 
asemenea chestiuni. 

Î. Ai văzut vreun titlu de carte? 

R. Am observat o lucrare a lui sir Isaac Newton, în 
limba latină, dar titlul nu mi-l mai amintesc. Domnul 


Bartholomew a vorbit despre dânsul cu un respect mai 
mare decât pentru oricine altcineva, consideraţie pe 
care spunea că o dobândise de la tutorele său din 
Cambridge, domnul pe care lam pomenit mai 
devreme, domnul Saunderson. Intr-o zi chiar a 
încercat, pe când călăream, să explice doctrina lui sir 
Isaac. Dar trebuie să recunosc, domnule, că n-am 
priceput nimic; şi l-am încunoştinţat politicos că-şi 
irosea timpul cu mine. Şi din nou, când am ajuns la 
Taunton Deane, mi-a vorbit despre un călugăr învăţat 
care a trăit cu multe secole în urmă şi care dăduse 
peste o metodă de a multiplica numerele. Lucru pe 
care aş fi putut să-l înţeleg, era simplu, cu excepţia 
adaosului de ultime două cifre care o alcătuiesc pe 
următoarea, de exemplu unu, doi, trei, cinci, opt, 
treisprezece, douăzeci şi unu, şi tot aşa mai departe. 
Domnul Bartholomew susţinea că, personal, credea că 
aceste numere apar, deşi în taină, în multe locuri din 
natură, ca un fel de cifru divin pe care trebuie să-l 
copieze toate lucrurile vii, ca un raport între numerele 
succesive; reprezenta de asemenea un secret al 
grecilor, care descoperiseră o proporţie perfectă, cred 
că a spus că e unu la unu şi şase zecimi. Mi-a arătat 
cu degetul tot ceea ce se afla din întâmplare în jurul 
nostru, spunându-mi că aceste numere pot fi citite 
acolo; mi-a mai dat şi alte exemple, pe care acum nu 
mi le amintesc, în afară că multe se potriveau cu 
ordinea petalelor şi a frunzelor din copaci şi ierburi, şi 
câte şi mai câte. 

I. Era preocupat de ideea asta a cifrului? 

R. Nu, domnule. Era o chestiune de curiozitate. 

l. Pretindea că aflase un secret al naturii, nu? 

R. N-aş spune aşa ceva, domnule Ayscough; mai 
degrabă că dăduse peste un astfel de secret, însă nu 
reuşise să-l cerceteze pe deplin. 


Î. Nu ţi s-a părut ciudat că are asemenea 
preocupări şi că-şi luase cu el biblioteca itinerantă, 
dacă întreaga călătorie avea cu totul alt scop? 

R. Întru câtva, domnule. Cu cât înaintam, cu atât 
îmi dădeam mai mult seama că nu era un om obişnuit, 
şi nicidecum un îndrăgostit oarecare. L-am bănuit a fi 
mai serios în preocupările sale ştiinţifice decât 
recunoştea pe faţă, şi cred că nu avea intenţia să se 
lipsească de ele în exilul care ar fi urmat răpirii. 

Î. Mai am o ultimă întrebare. Ai văzut în cufărul lui 
un instrument cu înfăţişare de ceas, cu multe roţi şi 
făcut din alamă? 

R. Nu, domnule. 

Î. Totuşi spui că ai văzut cufărul deschis? 

R. Era întotdeauna plin cu hârtii răvăşite deasupra. 
N-am reuşit să văd tot ce conţinea. 

Î. Şi nici nu l-ai văzut slujindu-se de un asemenea 
instrument? 

R. Nu, domnule. 

Î. Să revenim la Amesbury. 

R. Aş remarca altceva mai înainte, ceva ce s-a 
întâmplat la Basingstoke. 

Î. Prea bine. 

R. E vorba de servitoarea Louise. Jones mi-a spus 
că şi ea urma să aibă o odaie separată, nu să doarmă 
împreună cu slujnicele, după cum e obiceiul. Nici nu 
mânca la masă cu ele, ca celelalte; urma ca mutul să-i 
ducă mâncarea sus, la ea în odaie. Mai mult, că şi-a 
dat seama că mutul era topit după ea, ceea cei s-a 
părut ciudat. Am stat de vorbă despre asta, totuşi n- 
am ajuns la nici o concluzie. 

I. Şi ea era topită după el? 

R. Pentru asta n-a putut să pună mâna în foc, 
domnule, doar că nu-l apostrofa în faţă. Ar fi mai 
multe de spus în legătură cu acest lucru. Acum însă 


am amintit în treacăt. 

Î. Dar fata - dormea şi mânca separat? 

R. Da, domnule, acolo unde găseam odăi. Pentru că 
la un han, în Wincanton, a fost o discuţie cu privire la 
această pretenţie neaşteptată, astfel că până la urmă 
s-a cerut părerea domnului Bartholomew şi dumnealui 
a spus că fata are dreptul la ceea ce doreşte. Eu, 
personal, n-am fost martor, însă Jones mi-a povestit 
incidentul. 

Î. Treci la Amesbury. 

R. După cum v-am relatat, până să ajungem, 
domnul Bartholomew a spus că ar trebui să înnoptăm 
acolo, cu toate că puteam să mergem mai departe. Că 
dorea să viziteze templul şi după ce luam masa, 
puteam, dacă doream, să-l însoțesc călare pe deal ca 
să-l admirăm. Ziua era frumoasă, distanţa mică, 
aveam o oarece curiozitate să văd locul, cu toate că, 
mărturisesc, mi s-a părut mai puţin impunător şi mai 
primitiv decât mi l-am închipuit. L-aţi vizitat, 
domnule? 

Î. L-am văzut într-o gravură. V-au însoţit slujitorii? 

R. Numai Dick. Domnul Bartholomew şi cu mine am 
descălecat şi am luat-o pe jos printre pietroaie. Spre 
surpriza mea, dumnealui părea familiarizat cu locul, 
deşi îmi spusese că, asemeni mie, nu-l mai văzuse 
până atunci. 

I. Cum vine asta? 

R. Păi, domnule, a început să dezvolte ideea 
presupusei sale religii barbare, scopul pilaştrilor 
legaţi între ei prin alte pietre, cum trebuie că a arătat 
tot templul înainte de a fi fost în ruine. Şi multe altele. 
L-am întrebat mirat de unde cunoştea atâtea lucruri, 
la care mi-a zâmbit şi a spus: Nu prin magie neagră, 
Lacy, te asigur. Şi mi-a mai spus că-l întâlnise pe 
reverendul Stukeley din Stamford, anticarul, îi văzuse 


desenele şi schiţele de hărţi, şi stătuse de vorbă cu el. 
Mi-a enumerat alte cărţi şi tratate despre monument, 
pe care le citise, şi totuşi găsea că ideile domnului 
Stukeley erau mai corecte şi meritau mai multă 
atenţie. 

I. Deci atunci şi-a dezlegat limba? 

R. Într-adevăr, domnule. Vorbea ca un om extrem 
de instruit. Mărturisesc că am fost şocat mai mult de 
cunoştinţele pe care le avea decât de locul însuşi. M-a 
întrebat, în treacăt, dacă dau crezare credinţei 
anticilor în zilele nefaste. l-am spus că nici nu mă 
gândisem la aşa ceva. Prea bine, a spus el, atunci prin 
contrast: ai face cu inima uşoară premiera unei piese 
într-o zi de vineri care este şi o zi de treisprezece ale 
lunii? Am mărturisit că n-aş face-o, deşi pentru mine 
asemenea lucruri reprezintă o superstiție. Şi a spus: 
Aşa cum cred majoritatea oamenilor, dar s-ar putea să 
greşească. Pe urmă m-a luat deoparte şi mi-a arătat o 
piatră mare, cam la vreo cincizeci de paşi distanţă, şi 
mi-a spus că în ziua solstițiului de vară soarele se 
ridică pe acea lespede, din centrul templului unde ne 
aflam. Un alt învăţat, al cărui nume nu mi-l amintesc, 
ajunsese la aceeaşi concluzie: că templul fusese 
construit în aşa fel încât să corespundă acestei zile, 
ceea ce nu era o simplă întâmplare. Pe urmă a spus: 
Uite ce e, Lacy, anticii cunoşteau un secret pentru 
care aş da tot ce am. Îşi cunoşteau meridianul vieţii, 
iar eu încă îl caut pe al meu. Trăiau în întuneric în 
toate celelalte privinţe, mi-a spus, totuşi aveau lumina 
asta formidabilă, pe când eu trăiesc în lumină şi mă 
împiedic de fantome. Am făcut observaţia că, din câte 
îmi relatase, tare mi-era teamă că fermecătoarea ţintă 
a călătoriei noastre nu era nici pe departe o fantomă. 
La care a părut luat prin surprindere, domnule, însă a 
zâmbit şi mi-a răspuns: Ai dreptate, rătăcesc pe 


păşuni întunecate. Am făcut câţiva paşi în tăcere, pe 
urmă a reluat: Totuşi nu ţi se pare ciudat că sălbaticii 
ăştia primitivi au păşit în locul în care nouă ne e 
teamă să intrăm şi au avut cunoştinţă de lucruri pe 
care noi abia începem să le desluşim? Păi, până şi 
marele filosof sir Isaac Newton este în faţa lor doar un 
prunc  neajutorat. l-am spus că nu înţeleg ce 
cunoştinţe tainice ar putea fi astea, domnule 
Ayscough. La care răspunsul dumnealui a fost: Ce 
altceva decât că Dumnezeu este mişcarea eternă, 
Lacy. Asta este prima lui machetă de demonstraţie a 
mişcării. Cunoşti oare adevăratul nume al acestei 
adunături de pietroaie? Chorum Giganteum, dansul 
Gogilor şi Magogilor. Cei de la ţară spun că nu va mai 
dansa până în Ziua Judecăţii de Apoi. Dar se roteşte şi 
dansează şi acum, numai dacă am avea ochi cu care 
să vedem. 

I. Şi tu ce-ai priceput? 

R. Lucrurile au fost spuse într-o doară, domnule, ca 
şi cum îşi râdea de neştiinţa mea. lar eu, cu toate 
astea, i-am întors-o în acelaşi spirit dezinvolt. M-a 
asigurat că nu vorbea în derâdere şi că vorbele lui 
aveau un sâmbure de adevăr. Căci noi, muritorii, 
suntem ferecaţi ca la Newgate, zicea dumnealui, prin 
fiarele şi zăbrelele propriilor simţuri şi prin scurta 
viaţă care ne e dată, şi deci suntem orbi; că pentru 
Dumnezeu timpul este o singură noţiune, un etern 
prezent, în vreme ce noi suntem siliţi a-l vedea drept 
trecut, prezent şi viitor - ca în istorie. Pe urmă a 
arătat în jur, către pietroaie şi a spus: Nu te cuprinde 
admiraţia că, poate înaintea Romei, înaintea chiar a 
lui Hristos însuşi, aceşti sălbatici care au potrivit 
pietroaiele de aici aveau cunoştinţă de ceva la care 
nici Newtonii, nici Leibnizii noştri nu pot ajunge? Pe 
urmă, a asemuit omenirea cu un public spectator care 


nu ştia nimic despre actori şi că ei joacă un text fix, 
scris, şi nu avea deloc habar că îndărătul actorilor se 
află un autor şi un regizor. La care, domnule, eu am 
îndrăznit să-i spun că ştim exact că există un Autor în 
spatele tuturor şi iarăşi ştim prea bine că textul Lui e 
sacru. La care mi-a zâmbit din nou şi mi-a spus că nu 
neagă existenţa unui atare Autor, totuşi trebuie să-mi 
ceară îngăduinţa de a se îndoi în privinţa actualei 
noastre idei despre El; căci, spunea dumnealui, ar fi 
mai corect să spunem că semănăm cu personajele 
dintr-o poveste sau un roman, care nu aveau habar că 
erau cum erau; şi că ne considerăm cât se poate de 
reali, fără să ne dăm seama că suntem de fapt 
alcătuiți din vorbe şi idei imperfecte şi că slujim altor 
scopuri, cu mult diferite de cele pe care le 
presupunem. Ne-am putea închipui acest mare Autor 
într-un fel sau altul, după imaginea noastră, uneori 
nemilos, alteori îndurător, aşa cum îi vedeam şi pe 
regii noştri. În realitate, nu ştim despre El şi scopurile 
sale mai mult decât ştim ce zace pe lună sau în lumea 
de apoi. Ei bine, domnule Ayscough, la asta eram 
pregătit să-i dau o replică, pentru că aveam impresia 
că începuse să vorbească dispreţuitor despre religia 
recunoscută. Pe urmă, brusc, ca şi cum nu mai dorea 
să discute asemenea chestiuni, a făcut un semn către 
slujitorul său care aştepta în apropiere; şi mi-a spus 
că trebuie să facă nişte măsurători pe care i le ceruse 
domnul Stukeley. Că întreaga operaţiune este 
plicticoasă şi că nu vrea să-mi pună răbdarea la 
încercare. 

I. Deci ţi s-a spus să pleci? 

R. Eu aşa am interpretat, domnule. Parcă vorbise 
mai mult decât trebuie şi-şi spunea în sinea lui că ar fi 
bine să găsească o scuză ca să tacă. 

l. Ce-ai înţeles din ce-a vrut să spună cu taina asta 


mare la care nu putem ajunge? 

R. Ca să răspund, domnule, trebuie să mai înaintez 
un pic. 

Î. Atunci, înaintează. 

R. Trebuie să vă spun că în ziua aceea nu l-am mai 
văzut pe domnul Bartholomew. Dimineaţa am prins 
ocazia când călăream pe lângă monument, în drum 
spre apus, şi l-am făcut să-mi împărtăşească în 
continuare din părerile dumnealui cu privire la antici 
şi în ce constă secretul lor; la care mi-a răspuns: Ştiu 
că nu ştiu nimic. Pe urmă a adăugat: Iţi răspund în 
şarade, aşa-i? La care, domnule, am recunoscut că da 
şi l-am rugat să-mi explice. Iar dumnealui mi-a spus: 
Noi, modernii, suntem corupți de trecutul nostru, de 
învăţătură şi de istorici; şi cu cât ştim mai mult ce s-a 
întâmplat, cu atât ştim mai puţin despre ceea ce se va 
întâmpla; căci, după cum am mai spus, suntem 
asemeni personajelor dintr-o poveste, fixate din 
intenţia altcuiva să fim bune sau rele,fericite sau 
nefericite, cum se nimereşte. Totuşi cei care au înălţat 
şi au potrivit acele pietroaie au trăit înainte de 
începutul poveştii, Lacy, într-un prezent fără de 
trecut, aşa cum foarte greu ne-am putea închipui 
despre noi. Pe urmă a vorbit despre credinţa domnului 
Stukeley, şi anume că monumentul fusese ridicat de 
cei numiţi druizi şi că aceştia veniseră prima oară de 
pe Pământul Sfânt, aducând cu ei sămânţa 
creştinismului; că el totuşi era încredinţat că 
reuşiseră să pătrundă o anume parte a misterului 
timpului. Căci istoricii romani, deşi duşmani ai lor, 
susţinuseră acelaşi lucru, adică faptul că erau în stare 
să prevadă viitorul citindu-l în zborul păsărilor şi 
forma ficatului; totuşi el, personal, considera că erau 
mult mai subtili, după cum dovedea şi monumentul, 
dacă erai în stare să-l interpretezi cum trebuia, în 


termeni matematici. Şi de aceea făcea acele 
măsurători. Şi a mai spus: Sunt încredinţat că au 
cunoscut cartea şi povestea acestei lumi, până la 
ultima pagină, aşa cum dumneata îl cunoşti pe Milton- 
căci, drept să vă spun, umblu cu cartea lui în buzunar, 
domnule Ayscough, iar domnul Bartholomew mă 
întrebase ce citesc. 

l. Şi tu ce i-ai răspuns? 

R. Că i-aş admira, dacă, fiind în stare să citească 
viitorul, au ştiut că vor fi cuceriţi de romani şi că vor 
dispărea de pe faţa pământului. La care mi-a răspuns: 
Au fost un neam de profeţi şi filosofi nepătaţi, dar 
neputincioşi într-un război cu cei de talia romanilor, şi 
pe urmă a adăugat: Oare Hristos însuşi n-a fost 
crucificat? 

I. Nu-cţi spusese mai devreme că omul are 
posibilitatea să aleagă şi deci să schimbe cursul vieţii 
- iar acum susţinea exact contrariul, că istoria lui este 
predestinată, dacă s-ar putea citi în zilele ce vor veni, 
iar noi avem aceeaşi libertate ca şi personajele fixe 
dintr-o carte gata scrisă? 

R. Domnule Ayscough, şi mie mi-a trecut prin cap 
observaţia pe care aţi făcut-o, şi chiar i-am dat glas. 
La care mi-a răspuns că avem posibilitatea să alegem 
în lucrurile mărunte, ca, de exemplu, să aleg cum 
anume să interpretez un rol, cum să mă costumez, ce 
gesturi să fac şi toate celelalte; totuşi, până la sfârşit, 
în chestiunile majore, mă supun acelui rol şi-l prezint 
aşa cum l-a conceput autorul. Şi a mai spus că, deşi 
crede într-o  providenţă universală, într-una 
particulară nu crede, şi anume că Dumnezeu se află şi 
în cei depravaţi şi vicioşi aşa cum El se află în cei buni 
şi merituoşi, şi nici că El ar îngădui celor pe care îi 
inspiră şi care sunt nevinovaţi să îndure chinul şi 
mizeria de care au parte de cele mai multe ori, după 


cum vedem toţi în jurul nostru. 

Î. Toate astea formează o doctrină cât se poate de 
periculoasă. 

R. Sunt întru totul de acord, domnule. Eu v-am 
relatat aşa cum mi s-a spus şi mie. 

Î. Prea bine. Am rămas unde te întorceai călare la 
Amesbury. 

R. Da, am dat peste Jones, care pescuia păstrăvi în 
pârâu, şi am stat cu el vreo oră şi mai bine, fiindcă 
seara era plăcută. Când ne-am întors unde trăsesem 
peste noapte, am găsit în cameră un bilet de la 
domnul Bartholomew în care mă ruga să-l scuz că nu 
va veni la cină, pentru că se simţea extrem de obosit 
şi dorea să se întindă puţin în pat. 

Î. Si tu ce-ai crezut? 

R. La vremea aceea, nimic, domnule. N-am 
terminat. Şi eu eram obosit; m-am dus la culcare 
devreme şi am dormit buştean. Lucru pe care nu l-aş 
fi făcut dacă aş fi ştiut că Jones va veni la mine 
devreme şi a doua zi dimineaţa, cu o poveste de-a 
dreptul ciudată. Dormise în acelaşi pat cu Dick. Exact 
înainte de miezul nopţii, fiindcă zicea că bătuseră 
clopotele cam la un sfert de oră după aceea, s-a 
deşteptat şi l-a auzit pe Dick ieşind din cameră. S-a 
gândit că pentru necesităţi fireşti. Însă nu, exact când 
au bătut clopotele, a auzit jos, în curte, zgomot. Aşa că 
s-a dus la fereastră şi de acolo a desluşit trei siluete: 
nu era lună, cu toate că lumina era îndeajuns ca să-i 
vadă. Una era Dick, care ducea doi cai cu copitele 
înfăşurate ca să nu facă zgomot pe dale. Alta era 
stăpânul lui. Cea de-a treia era servitoarea. Doar ei 
trei, de asta sunt sigur. L-am luat la întrebări. 

Î. Şi-au plecat călări? 

R. Da, domnule. S-a gândit să mă scoale şi pe mine, 
însă a văzut că nu-şi luaseră bagaje şi s-a hotărât să-i 


aştepte până se vor întoarce. A stat de veghe vreo oră, 
apoi l-a luat în primire Morfeu. S-a deşteptat la 
cântatul cocoşilor şi l-a găsit pe Dick dormind ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Î. Nu cumva a visat? 

R. Cred că nu, domnule. Când e în societate se 
fuduleşte şi toarnă braşoave; însă sunt sigur că nu 
faţă de mine, într-o atare împrejurare. In plus, se 
temea pentru amândoi, căci începuse să-i încolţească 
o bănuială. Trebuie să vă spun, domnule Ayscough, că 
în ziua aceea am observat-o mai îndeaproape pe 
servitoare, în vreme ce călăream. Nu credeam 
povestea lui Jones că o zărise la bordel. Prin forţa 
împrejurărilor noi ajungem să cunoaştem bine astfel 
de femei la teatru. Fata însă n-avea nimic din fumurile 
şi obrăznicia lor. Cu toate astea, am descoperit la ea o 
anume pricepere în ale lumii, cu toată sfiala din 
comportament. Am mai băgat de asemenea de seamă 
că Jones avusese dreptate în privinţa lui Dick; avea în 
ochi o privire flămândă şi ar fi devorat-o cu totul, dacă 
ar fi îndrăznit. Mi s-a părut ciudat că fata nu se simţea 
jignită, nu, chiar părea că-i acceptă atenţiile şi din 
când în când îi zâmbea. Mi s-a părut contra firii, 
domnule, ca şi cum interpreta un rol prin care ne 
ducea de nas. 

I. Dar bănuiala lui Jones? 

R. Să ne închipuim, domnule Lacy, mi-a spus el, că 
totul este adevărat în privinţa domnului Bartholomew 
şi a domnişoarei, în afara următorului lucru: că 
dumneaei şi unchiul se află în partea de apus. Să 
presupunem că până acum o zi sau două a fost cu 
adevărat ţinută prizonieră, totuşi nu acolo unde 
credem; ci la Londra, unde domnul Bartholomew v-a 
spus că a întâlnit-o prima oară. Şi prin urmare - 
domnule, urmaţi-mi firul gândirii. 


Î. Aţi dat ajutor la o răpire post facto? 

R. Am fost şocat, domnule Ayscough. Cu cât mă 
gândeam mai mult la ceea ce observasem singur, cu 
atât lucrurile mi se păreau mai evidente - dacă n-ar fi 
fost amabilitatea faţă de Dick, şi totuşi puteam s-o 
consider un mijloc de a ne înşela. Jones a sugerat că 
ieşirea din noaptea aceea fusese oficierea unei nunţi 
clandestine; ceea ce explica şi de ce am zăbovit la 
Amesbury, având în vedere un motiv aparent minor. 
Singura parte bună pe care o desluşeam era că 
domnul Bartholomew îşi dusese la îndeplinire scopul 
şi nu mai avea nevoie de noi; lucru pe care trebuia să-l 
aflăm în curând. Nu mai repet tot ceea ce ne-a trecut 
prin cap, domnule. Aproape că mi-era teamă ca atunci 
când voi cobori să nu aflu că domnul Bartholomew şi 
mireasa plecaseră. 

I. Dar n-a fost aşa? 

R. Nu, domnule; şi nici nu se părea că intervenise 

vreo schimbare. Aşa că a trebuit să pornim la drum, 
iar eu mă găseam într-o situaţie foarte stânjenitoare 
pentru că nu ştiam cum să aduc vorba despre asta. 
Totuşi mă înţelesesem înainte cu Jones să găsească o 
ocazie să vorbească între patru ochi cu fata, făcând o 
aluzie glumeaţă la faptul că avea ştiinţă de aventura ei 
nocturnă; pe scurt, să vadă ce putea să scoată de la 
ea. 
I. Şi a reuşit? 
R. Nu, domnule, cu toate că a găsit o ocazie s-o 
încolţească. Mi-a povestit că la început fata a părut 
uşor derutată, când a început s-o tachineze; pe urmă 
n-a recunoscut şi apoi s-a mâniat când el a fost 
insistent, până când a refuzat să mai răspundă. 

Î. A negat că părăsise hanul? 

R. Da, domnule. 

Î. Acum, ia spune-mi. În ziua care a urmat ţi s-a 


adus la cunoştinţă ce scop a avut aventura nocturnă? 

R. Nu, domnule, deloc. E un mister, ca multe altele, 
din păcate. 

Î. Prea bine. Astăzi am terminat cu tine, Lacy, am 
alte treburi. Mâine însă la ora opt fix te prezinţi aici. 
Ai înţeles? E un ordin, domnule. Încă nu eşti disculpat. 

R. Propria conştiinţă mă va aduce, domnule 
Ayscough. Nu vă fie teamă. 


Audierea şi depoziţia lui Hannah Claiborne pe care o 
atest sub prestare de jurământ, astăzi, douăzeci şi 
patru ale lunii august, în al zecelea an de domnie a 
suveranului nostru, lord George al doilea, prin mila 

Domnului, Rege al Marii Britanii şi al Angliei &c. 


MĂ NUMESC Hannah Claiborne. Am patruzeci şi 
opt de ani şi sunt văduvă. [in casa St James, care se 
află pe German Street. 


Î. Uite ce e, femeie, nu vorbim pe ocolite. Ştii pe 
cine caut. 

R. Şi m-a costat scump să ştiu asta. 

Î. O să te coste şi mai scump dacă n-ai să spui 
adevărul. 

Î. Ştiu şi eu încotro bate vântul. 

R. Mai întâi vreau să aud despre creatura asta 
care-ţi aparţine. 

Îi ştii numele adevărat? 

R. Rebecca Hocknell. Dar noi îi spunem Fanny. 

Î. N-ai auzit niciodată să fie strigată cu un nume 
franțuzesc, de exemplu Louise? 

R. Nu. 

Î. Şi de pe unde se trage? 

R. Din Bristol sau cel puţin aşa zicea. 

Î. Are familie acolo? 

R. Din câte ştiu. 

Î. Adică nu ştii precis? 

R. Nu vorbea niciodată de ei. 

Î. Când a venit la tine prima oară? 

R. Acv’ trei ani. 

Î. Şi câţi ani avea atunci? 

R. Vreo douăzeci. 

Î. Şi cum ţi-a picat în gheare? 

R. Printr-o cunoştinţă. 

Î. Claiborne, eşti una dintre cele mai vestite 
codoaşe din oraşul ăsta. Să nu îndrăzneşti să te 
obrăzniceşti cu mine dându-mi răspunsuri în doi peri. 

R. Printr-o femeie pe care am trimis-o. 

Î. Ca să pândească fetele nevinovate şi să le 
corupă? 


R. Era deja coruptă. 

l. Era deja târfă? 

R. A necinstit-o unul dintre băieţii familiei la care 
lucra ca slujnică, în Bristol, de unde a venit. Au dat-o 
afară. Sau cel puţin aşa zicea. 

l. A făcut un copil? 

R. Nu, e stearpă de la natură. 

Î. Contra naturii. Avea căutare la bordel? 

R. Mai mult pentru priceperi decât pentru trup. 

Î. Ce priceperi? 

R. Ştia să-i aducă pe bărbaţi după cum îi era pofta. 
Era la fel de bună actriţă ca şi târfă. 

Î. Şi cum îi lua ea pe bărbaţi? 

R. Păi, îi făcea să creadă că nu e doar un trup 
oarecare, ci e curată ca lacrima şi lumea trebuia să se 
poarte ca atare. Era mai mare minunea cum de 
reuşea, ba îi făcea pe mulţi s-o caute. 

I. Făcea pe doamna? 

R. Făcea pe mironosiţa, deşi nu cred că s-a mai 
pomenit una mai stricată şi mai putredă ca asta. 

Î. Ce fel de mironosiţă? 

R. O fetişcană sfioasă şi modestă, domnişoara 
proaspăt sosită de la ţară, duduia plină de timiditate 
care nu se lasă pradă tentaţiei, codana simplă... vreţi 
să vă mai spun şi altele? Dacă ar fi să-i descriu toate 
vicleşugurile, aş umple o carte. Era nevinovată ca un 
cuib de viespi, afurisita asta prefăcută. Şi nici una nu 
se pricepea mai bine la biciuit, când avea chef. Alde 
don'judecător P., cred că-l ştiţi bine, domnule, nu 
poate fi mulţumit până nu e biciuit şi lovit zdravăn. Cu 
el se purta dispreţuitor ca o regină şi în acelaşi timp 
era crudă ca o tătăroaică. Numai că dumnealui se 
dădea în vânt după aşa ceva. Da' n-are-a face. 

Î. De unde a învăţat ea arta asta a prefăcătoriei? 

R. Nu de la mine, ci de la Necuratul. Aşa era 


născută. 

Î. Nu i se dusese vestea pentru dibăcia ei 
neruşinată? 

R. Cum adică? 

Î. Uită-te la hârtia asta tipărită, Claiborne. Mi s-a 
spus că tu ai scos-o, pe cheltuiala ta. 

R. Nu-i adevărat. 

Î. Ai văzut-o? 

R. Se poate. 

Î. Am să-ţi citesc un pasaj anume: „Pentru o 
întâlnire amoroasă cu Fecioara Quaker, Cititorule, 
mai întâi numără-ţi banii. În ciuda numelui modest, nu 
se satură cu argint şi, în ciuda înfăţişării, nu e 
modestă. Trebuie să ştii că nimic nu-i face mai mare 
plăcere unei adevărate depravate decât să fie nevoită 
să se supună, iar această nimfă meşteşugită se poartă 
ca atare - se înroşeşte şi plânge de ruşine, până când 
e încolţită. Apoi însă devine o căprioară cât se poate 
de la îndemână şi plină de surprize, care nici nu se 
zbate şi nici nu leşină de frică; ci îşi dezveleşte cu 
drăgălăşenie inimioara pentru pumnalul vânătorului; 
cu toate că se şopteşte cum că e nevoie să fie 
împlântat de atâtea ori încât sir Nimrod e mai răpus 
decât ea“. Ei bine, doamnă? 

R. Ei bine, domnule? 

Î. Ea e? 

R. Bănuiesc că da. Şi ce-i cu asta? Nici n-am scris- 
o, nici n-am publicat-o eu. 

Î. Asta n-o să-ţi aducă milostenia în Ziua Judecăţii 
de Apoi. Când a intrat în povestea asta cel al cărui 
nume îţi interzic să-l rosteşti? 

R. La începutul lunii aprilie care a trecut. 

Î. Îl mai văzuseşi până atunci? 

R. Nu, şi nici de atunci încoace. A venit însoţit de 
un domn pe care-l ştiu bine, lordul B., care mi l-a 


prezentat şi a spus că vrea s-o cunoască pe Fanny, pe 
care înălţimea Sa i-o recomanda. Însă despre asta 
aflasem. 

Î. Cum? 

R. Lordul B. o luase deja, cu o chitanţă la mână, cu 
patru zile înainte; cu toate că nu spusese pentru cine, 
doar pentru unul din prietenii dumnealui. 

Î. Se obişnuieşte să-ţi împrumuţi fetele înainte să-şi 
facă treaba murdară? 

R. Dacă sunt de calitate. 

I. Şi asta era? 

R. Da, afurisita. 

Î. Lordul B. şi-a prezentat prietenul cu numele 
adevărat? 

R. Nu s-a rostit nici un nume. Însă lordul B. mi-a 
spus după aceea între patru ochi. 

Î. Şi ce s-a întâmplat? 

R. A ieşit cu Fanny. Şi încă de vreo două-trei ori în 
săptămâna care a urmat. 

Î. Mai cunoscuse case ca ale dumitale? 

R. Guguştiuc. 

Î. Ce vrei să spui? 

R. Din ăştia care le umplu de daruri, care nu vor 
decât o fată sau o singură plăcere - atât, şi care-şi 
ascund numele şi se furişează şi la venire, şi la 
plecare. Ăştia sunt guguştiucii. 

Î. Iar porumbiţele dumitale îi jumulesc bine? 

R. Da. 

Î. Şi cel despre care vorbim avea ceva puf? 

R. N-o voia decât pe Fanny, nu şi-a dat numele sau 
nu mi-l spunea mie. Făcea cadouri mai mari decât se 
cuvenea. 

I. Ţie sau fetei? 

R. La amândouă. 

Î. Cadouri băneşti? 


R. Da. 

Î. Şi cum de a ajuns s-o ia de la tine? 

R. A venit într-o zi şi mi-a spus că avea să discute 
ceva cu mine care spera să ne fie de folos la amândoi. 

Î. Când a fost asta? 

R. Pe la mijlocul lunii. Zicea că era invitat la o 
petrecere la Oxfordshire, pe moşia unui prieten, unde 
mai veneau şi alte fete deocheate, şi după ce ar fi 
gustat toţi din toate, se dădea un premiu celui care o 
adusese pe cea mai grozavă, în afară de asta mai erau 
şi alte distracţii, aşa că se întindea totul pe vreo două 
săptămâni de nebunii. Împreună cu drumul dus şi 
întors făceau în total trei săptămâni. La sfârşit mi-a 
spus că voia s-o închirieze pe Fanny pentru această 
perioadă şi dacă sunt de acord să-i spun ce-i cer ca să 
fiu despăgubită pentru ce-aş pierde cât lipseşte. 

I. A spus unde era moşia? 

R. Nu. Nu voia să se iste vreo bârfă, totul era în 
taină. 

l. Şi ce i-ai răspuns? 

R. l-am spus că nu mai făcusem aşa ceva. Mi-a zis 
că auzise că da. l-am spus că se poate ca din când în 
când să cad la învoială cu vreun domn pe care-l 
cunosc să le las pe fete în oraş, să ia cina. Dar că pe 
dumnealui nu-l ştiu bine, nici măcar cum îl cheamă. 

Î. Purta un nume fals? 

R. Îşi zicea domnul Smith. Deşi atunci mi-a spus 
numele adevărat pe care îl aflasem deja de la lordul B. 
Pe urmă cică vorbise despre asta cu Fanny, care nu s- 
ar fi dat nicicum în lături de la o asemenea distracţie; 
cu toate astea i-a zis că totul depinde de mine. l-am 
spus că o să mă mai gândesc, nu puteam să iau o 
hotărâre pe loc pentru o asemenea treabă. 

Î. Şi cum ai primit răspunsul? 

R. Zicea că acum ştiam că are şi bani, şi titlu şi 


trebuia să ţin seama de asta. Pe urmă a plecat. 

Î. N-aţi ajuns să cădeţi la învoială? 

R. Nu atunci. A venit din nou la Fanny peste o zi- 
două, şi pe urmă la mine. Între timp eu vorbisem cu 
lordul B. şi-l întrebasem dacă ştia ceva despre această 
petrecere de plăcere. Mi-a spus că ştia, era şi el 
invitat, însă nu se ducea pentru că avea nişte treburi 
care nu sufereau amânare. Că era surprins că nu 
auzisem de aşa ceva. Că aş fi o proastă să jignesc pe 
cineva atât de important cum era fiul unui duce. Că 
balta se arăta plină de peşte, fiindcă puteam să cer 
oricât. Şi treburi de astea... 

Î. Ce alte treburi, femeie? 

R. Că odată petrecerea ţinută, se va împrăştia 
vorba despre ea şi că tuturor celor care au luat parte 
li se va duce buhul. Că Madame Wishbourne 
promisese şi ea două fete şi că o să mi-o ia înainte. 

Î. Cine e Wishbourne? 

R. O parvenită care ţine noua casă de la Covent 
Garden. 

Î. Şi te-ai lăsat convinsă? 

R. Am fost o proastă. M-a dus de nas. 

Î. Ai vorbit cu fata? 

R. Zicea că-i e totuna şi o să facă aşa cum cred eu. 
Dar târfa asta parşivă m-a minţit. 

Î. Cum adică te-a minţit? 

R. Ţinea totul ascuns. Era obişnuită să-şi ia o mutră 
spăsită. M-a înşelat. Îşi dăduse deja acordul. 

Î. Ai dovezi? 

R. Nu s-a mai întors, mi-ajunge atâta dovadă. Am 
pierdut mult din cauza asta. 

Î. Nu prea mult în privinţa decenţei. Aş dori să ştiu 
care a fost plata pentru închiriatul trupului? 

R. Am considerat trei săptămâni în care ar fi fost 
angajată la mine. 


Cât? 

Trei sute de guinee. 
S-a opus? 

Ce motiv avea? îmi dă trei sute şi fură zece mii. 
Ţine-ţi gura aia neruşinată, femeie. 

E adevărat. Cu toate păcatele ei, era o târfă 
bună şi delicată, stearpă şi folosită doar de trei ani. 

Î. Ajunge. Cu cât se alegea ea? 

R. Eu le îmbrac, le hrănesc, le caut de aşternuturi, 
totul. Plătesc spiţerul, când au friguri. 

Î. Puțin îmi pasă de cheltuielile tale. Vreau să ştiu 
ce primeşte fata. 

R. O cincime, în afară de cadourile pe care le 
câştigă singură. 

Î. Şaizeci de guinee? 

R. Mai mult decât merită. 

Î. I-ai dat banii? 

R. Nu i-am dat nimic. l-am spus că-i dau când se 
întoarce, 

Î. Ca s-o obligi să vină înapoi? 

R. Da. 

Î. Şi încă îi mai păstrezi? 

R. Mai mult chiar. 

Î. Şi n-ai mai auzit de ea de când a plecat? 

R. Nu, nimic, putrezi-i-ar oasele în Iad! 

Î. O să vă întâlniți acolo. Şi când nu s-a întors după 
cum trebuia? 

R. Am vorbit cu lordul B. şi m-am plâns. Mi-a spus 
că o să se intereseze şi a venit la mine peste două zile 
- zicea că la mijloc e ceva tainic, se zvonise că 
persoana plecase în Franţa, nici vorbă de petrecere de 
plăcere, fiindcă vorbise cu unul care fusese acolo şi 
jurase că nici persoana, nici Fanny nu fuseseră de 
faţă. Că trebuia să am răbdare, nu aveam voie să 
împrăştii vreo vorbă că altfel o s-o păţesc şi o să pierd 


Î. 
R. 
Î. 
R. 
În 
R. 


mai mult decât am pierdut cu plecarea ei. 

Î. I-ai dat crezare? 

R. Nu, şi nu-l iert pentru că între timp am aflat că 
de la Wishbourne n-a plecat nici una şi că nimeni n- 
avea habar de petrecerea aia. Numai minciuni, ca să 
mă prostească. 

Î. Şi i-ai reproşat? 

R. Ştiu şi eu unde se înclină balanţa. Mi-aduce 
mulţi clienţi. Ce e de îndurat, îndur. Deşi aş vrea... 

Î. Ajunge. 

R. Să-l plătească pe măsură, să ştie toată Londra. 

Î. Destul! Acum să-mi spui ce zicea fata despre cel 
de care mă interesez la tine sau la celelalte târfe ale 
tale. 

R. Că era începător, însă promitea; se stârnea 
repede, însă termina imediat; cum le e lor mai uşor. 

Î. Părea că o plăcea în mod special? 

R. Da, că nu mai încerca cu vreo alta, deşi ele s-au 
oferit şi-l tot încântau. 

Î. Dar ea? 

R. Nu spunea nimic, chiar dacă o fi fost. Ştia ea 
bine ce reguli am în privinţa asta. Nu permit nici o 
legătură secretă şi nici favoruri neplătite. 

Î. Până atunci nu s-a abătut de la reguli? 

R. Nu. Asta-i era planul. 

Î. Ce plan? 

R. Păi, să mă ducă de nas. Nu era proastă, cu toate 
că făcea pe fata de la ţară. Ştia ea bine cum să-mi 
intre în graţii, ca şi cu majoritatea bărbaţilor. 

Î. Cum anume? 

R. Păi, când făcea pe mironosiţa care nu cunoscuse 
bărbaţi şi cu care trebuia să te porţi delicat, s-o 
cucereşti, nu s-o sileşti. Celor mai mulţi le plăcea 
treaba asta fiindcă fasoanele ei de neştiutoare îi 
aţâţau mai tare decât cele obişnuite şi aveau impresia 


că făcuseră cine ştie ce cucerire când reuşeau să o 
strângă în braţe. Îşi lua clienţi cu noaptea; i-am dat 
voie, pentru că am văzut că scotea la fel de mulţi bani 
ca şi cu plata pe scurt timp. Puteam de multe ori s-o 
închiriez pe căţeaua asta de şase ori în aceeaşi 
noapte. De cele mai multe ori era programată cu o 
săptămână înainte. 

l. Câte femei de-astea ai în grijă? 

R. Vreo zece, adică permanente. 

Î. Fata era oferta cea mai grasă, cea mai bănoasă? 

R. Cea mai bănoasă înseamnă că e şi cea mai 
tânără. Dar asta nu era fată mare, cu toate aerele pe 
care şi le dădea. Bărbaţii se lasă prostiţi şi scot banii 
din buzunar chiar pentru mărfuri uzate. 

Î. Târfele celelalte n-au fost surprinse că nu s-a mai 
întors? 

R. Ba da. 

Í. Şi ce le-ai spus? 

R. Că a plecat şi călătorie sprâncenată. 

Î. Şi că tu şi ticăloşii tăi aţi avut grijă să nu se mai 
poată destrăbăla, aşa-i? 

R. Nu răspund la aşa ceva. E o minciună. Am 
dreptul să-mi recapăt ce e al meu. 

l. Şi pentru asta ce-ai făcut? 

R. Ce să fac dacă a plecat din ţară? 

Î. Să-ţi pui spionii şi tâlharii să o pândească dacă se 
va întoarce, ceea ce mă îndoiesc că a făcut. Te previn 
în mod solemn, Claiborne. Stricata asta îmi aparţine. 
Dacă se întâmplă ca vreunul din slugoii tăi să afle pe 
unde e, şi tu nu vii imediat la mine să-mi spui, nu mai 
pupi tu afaceri cu porumbiţe. Ai să vezi pe dracu”, te 
asigur. S-a sfârşit cu treburile tale pe veci. Pricepi ce- 
ţi spun? 

R. Clar ca de la un pungaş de-al meu. 

Î. Nu mă las provocat de una ca tine. Repet, pricepi 


ce-ţi spun? 

R. Da. 

Î. Aşa să fie. Acum cărăbăneşte-ţi din faţa mea 
mutra sulemenită, cucoană. 


Jurat die quarto et vicesimo Aug. 
anno domini 1736 coram me 


Henry Ayscough 


Audierea şi depoziţia ulterioară a domnului Francis 
Lacy sub un nou jurământ, douăzeci şi patru august, 
anno praedicto 


Î. Acum, domnule, am să revin la câteva amănunte 
de ieri. Când domnul Bartholomew vorbea de 
interesele lui sau din ceea ce spunea când ai remarcat 
templul Amesbury, după cum declari, sau într-o 
situaţie asemănătoare, ţi s-a părut că te aflai alături 
de un om care pomenea asemenea lucruri doar din 
politeţe, ca să-şi treacă timpul? Sau ţi s-a părut că 
avea un interes special, ba chiar, aş spune, vreun 
interes major? N-ai început să te gândeşti - uite un 
îndrăgostit mai aparte - cu mai multă elocvenţă şi 
nerăbdare în faţa unui morman de pietre decât la 
gândul doamnei pe care susţinuse că o adoră? 
Mulţumit să amâne şi să-şi vadă de studii când cei mai 
mulţi tineri n-ar suporta să-şi piardă nici o oră pe 
drum? Nu e ciudată combinaţia dintre o pasiune 
înfocată şi o ladă cu tomuri savante? 

R. Sigur că m-am gândit. Cât despre faptul că 
domnul Bartholomew se ocupa de asta pentru că aşai 
se năzărise sau pentru că avea un interes mai mare, n- 
aş fi putut să spun. 

Í. Atunci nu, dar acum? 

R. Aş spune că domnul Bartholomew mi-a declarat 
până la urmă că nu există nici o duduie în Cornwall. A 
fost doar un pretext. Adevăratul scop al călătoriei încă 
nu-l cunosc, domnule. După cum vă veţi lămuri. 

Î. Cum îţi explici vorbele lui că-şi caută meridianul 
vieţii? 

R. Păi, domnule, exact cât se poate înţelege dintr-o 
metaforă atât de ciudată şi neclară. S-ar putea să fie 
vreo credinţă, vreun crez anume. Tare mi-e teamă că 
nu prea-şi găsea consolarea în religie, după cum ştim 
noi că se practică în această parte a lumii. 

Î. N-ai mai spus nimic de slujitorul lui - cum ţi s-a 
părut pe parcursul călătoriei? 

R. La început, prea puţin faţă de ceea ce am 


declarat ieri. Mai târziu, am văzut unele lucruri care 
nu mi-au plăcut. 

Cum să vă spun, domnule Ayscough - păi, am avut 
bănuiala că şi el era tocmai ca Jones şi cu mine, şi de 
fapt nu era slujitor. Adică nu în privinţa faptelor, 
pentru că făcea ceea ce trebuia, ba chiar cu eleganţă 
şi cu atenţia cuvenită. Cu toate astea avea ceva în 
purtări, nu i-aş zice obrăznicie - mi-e greu s-o 
definesc, domnule. Am văzut cum se uita la stăpân, 
când îi stătea în spate, ca şi cum el era stăpânul, şi 
ştia toate câte le ştia şi el. Am observat un 
resentiment ascuns, ba chiar i-aş zice gelozie, aşa cum 
am întâlnit în profesia mea între un actor vestit şi unul 
mărunt, în ciuda chipurilor zâmbitoare şi a 
complimentărilor în public. Mda, îşi zice omul inferior, 
sunt la fel de bun ca tine, ticălosule care culegi toate 
aplauzele, şi într-o bună zi am să arăt eu lumii că pot 
fi chiar mai bun decât tine. 

I. I-ai vorbit despre asta domnului Bartholomew? 

R. Nu direct, domnule. Cu toate că într-o zi când 
mâneam, eram la Wincanton, l-am întrebat mai pe 
ocolite despre Dick, că mi se părea ciudat să aibă 
angajată o persoană cu atâtea deficienţe. La care mi-a 
răspuns că se cunosc mult mai mult decât aş bănui eu. 
Că Dick s-a născut pe moşia tatălui său, că aveau 
aceeaşi mamă - adică supsese la aceeaşi doică cu 
domnul Bartholomew, şi deci erau fraţi de lapte. 
Zicea: Ba chiar, dintr-o glumă stranie a planetelor, am 
respirat prima oară amândoi o dată, la aceeaşi oră a 
aceleiaşi zile de toamnă. Pe urmă cum Dick i-a fost 
permanent tovarăş de joacă în copilărie şi servitorul 
lui din clipa în care i s-a dat unul. Mi-a spus: Tot ce 
ştie, l-am învăţat eu - să vorbească prin semne, să-şi 
ştie îndatoririle, câteva maniere, totul. Fără mine ar fi 
o creatură sălbatică, cu nimic mai bună decât o fiară, 


ţinta batjocurii satului - dacă nu l-ar fi omorât de mult 
cu pietre. Ei, domnule, atunci m-am încumetat să spun 
că nu-mi plăcea ce priviri îi arunca, după cum v-am 
explicat şi dumneavoastră mai înainte. 

l. Şi domnul Bartholomew ce-a răspuns? 

R. A râs, domnule, sau, mă rog, un soi de râs, cum 
îi era felul, ca şi când m-aş fi înşelat. Pe urmă a 
continuat că îi cunoaşte privirile astea, că le văzuse o 
viaţă întreagă. Se datorau mâniei împotriva sorții 
care-l lăsase aşa cum era. Unde anume îşi arunca 
acele priviri era doar o chestiune de moment. Puteai 
să fii tu, sau eu, sau cel mai apropiat trecător. Un 
arbore, o casă, un scaun. N-avea importanţă. Nu 
seamănă cu noi, Lacy. Nu poate să disimuleze ce 
simte, seamănă cu o armă de foc. Oriîncotro ar fi 
îndreptată, când îşi blestemă soarta, pare că trage. Pe 
urmă mi-a spus că el şi Dick formau împreună o 
singură minte, o singură voinţă, o singură poftă. Ce-mi 
place mie îi place şi lui, ce râvnesc eu, râvneşte şi el, 
ce fac eu, face şi el. Dacă eu o văd pe Venus aşternută 
pe chipul unei doamne, la fel vede şi el. Dacă mă 
îmbrac precum un barbar, aşa se îmbracă şi el. Dacă 
eu declar stârvul cel mai împuţit drept hrană menită 
zeilor, o s-o înfulece cu lăcomie. Mi-a spus că l-am 
judecat pe Dick aşa cum îi judec pe alţii, care sunt în 
toate facultăţile mintale. Zicea că încercase de câteva 
ori să vâre ceva sentimente ale Fiinţei Divine în el, îi 
arătase chipul lui Hristos, pe Dumnezeu pe tronul său 
ceresc. Totul fusese în zadar, spunea el, pentru că ştiu 
ce chip se încăpăţânează să vadă ca fiind unica zeitate 
adevărată din viaţa lui. L-aş putea străpunge mortal şi 
n-ar ridica mâna să se apere. Jupoaie-l de viu, dacă 
vrei, şi n-o să cârtească. Eu sunt principiul lui 
animator, Lacy, fără mine nu-i decât o rădăcină, un 
bolovan. Dacă mor, moare şi el în clipa următoare. 


Ştie lucrul ăsta la fel de bine ca şi mine. Nu cu mintea. 
Cu fiecare fibră a lui, cu fiecare por, aşa cum calul îşi 
recunoaşte stăpânul între toţi ceilalţi călăreţi. 

l. Şi ce-ai gândit despre toate astea? 

R. A trebuit să-i dau crezare, domnule. Pentru că la 
sfârşit mi-a spus că, deşi Dick era un neştiutor în ale 
vieţii, avea în schimb un fel de înţelepciune, pe care 
domnul Bartholomew o respecta, ba chiar într-un fel o 
invidia. Că omul dispunea de simţurile unui animal şi 
că vedea lucruri de nevăzut pentru muritorii de rând, 
putea să dea la o parte învelişurile vorbelor, 
manierelor, îmbrăcămintei şi altele de genul ăsta şi să 
ajungă la esenţa persoanei respective, acolo unde el 
însuşi se putea încurca. A mai făcut remarca, pentru 
că eu m-am arătat surprins, că în mai multe privinţe 
decât îmi închipui, Dick era magnetul lui, chiar aşa a 
zis; şi că punea mare preţ pe puterea lui de a judeca 
fără să recurgă la gândire. 

l. Acum, domnule Lacy, trebuie să mă aventurez pe 
un teren delicat. Te întreb următoarele. Ai observat 
vreodată, în vreo împrejurare, pe drum, o privire, un 
gest, un schimb de semne, vreo dovadă că acest 
ataşament între domnul Bartholomew şi omul său îşi 
avea rădăcinile într-o afecţiune care nu era firească? 

R. Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule. 

l. Dacă există vreo dovadă, cât de mică, în privinţa 
unui viciu respingător şi incalificabil, practicat în 
vremuri străvechi în oraşele Sodoma şi Gomora? De 
ce nu răspunzi? 

R. Sunt şocat, domnule. Nu mi-a trecut prin minte 
un asemenea gând. 

I. Dar acum, că-ţi trece? 

R. Nu pot să-i dau crezare. N-am avut nici cea mai 
mică bănuială de o asemenea natură. În plus, era 
limpede că interesul slujitorului se lega strâns de 


servitoare. 

Î. Nu era oare doar un vicleşug, ca să îndepărteze 
bănuielile? 

R. Nu era nici un vicleşug, domnule. Încă nu v-am 
spus tot. 

Î. Prea bine. Să ne întoarcem la călătorie. Unde aţi 
petrecut a doua noapte? 

R. La Wincanton. Nu s-a întâmplat nimic special 
acolo, din câte am remarcat. Însă când călăream a 
doua zi dimineaţa, Jones mi-a spus că Dick se sculase 
din patul pe care-l împărțeau şi se dusese în camera 
alăturată, unde în noaptea respectivă se întâmplase să 
fie găzduită Louise, servitoarea, şi nu l-a mai văzut 
până a doua zi dimineaţă. 

Î. Ce părere ai avut despre asta? 

R. Că probabil ea era ceea ce susţinea şi primele 
noastre presupuneri erau false. 

Î. Că nu putea fi o târfă vestită şi nici o doamnă 
incognito? 

R. Aşa e. 

Î. Nu i-ai spus nimic domnului Bartholomew? 

R. Nu. Mărturisesc că am considerat că e mai bine 
să tac, întrucât ştiam că în curând călătoria avea să se 
sfârşească. 

Î. Ziceai că pe măsură ce înaintați spre apus, 
devenea tot mai tăcut? 

R. Da. Nu numai că vorbea mai puţin în timp ce 
călăream, ca şi cum într-adevăr n-avea decât un 
singur lucru în minte, dar şi când am cinat împreună 
m-am pomenit nevoit să întreţin aproape toată 
conversaţia, şi până la urmă să mă rezum la câteva 
cuvinte ca şi el, mi-am închipuit că îi încolţise în minte 
cine ştie ce îndoială sau tristeţe recentă. Se străduia 
să o ascundă de mine, însă mi-a lăsat această 
impresie. 


Î. Se îndoia de întreprinderea la care se angajase? 

R. Aşa am bănuit. 

Î. N-ai încercat să-l îmbărbătezi? 

R. Îmi învăţasem lecţia la vremea aceea, domnule 
Ayscough.  Bănuiesc că-l cunoaşteţi pe domnul 
Bartholomew mult mai bine decât mine. Există ceva în 
felul său de a fi care te împiedică să-l distragi de la 
ceea ce îl preocupă. Ceva care transformă aproape în 
obrăznicii cele mai nevinovate intenţii de compasiune 
şi atenţie. 

Î. Şi nici dumneata, nici Jones n-aţi aflat mai multe? 
Nu s-a mai petrecut nimic la Taunton? 

R. Nu, domnule, afară doar că am fost siliţi să 
împărţim aceeaşi cameră, după cum v-am spus. Când 
domnul B. cerea să fie lăsat singur, îşi citea hârtiile, 
după ce mânca. Şi a continuat să citească şi după ce 
m-am culcat. Eu nu sunt obişnuit cu asemenea 
călătorii. 

Î. Drumul de la Taunton a fost ultimul străbătut 
împreună? 

R. Da, domnule. 

Î. Şi în ziua aceea s-a petrecut ceva demn de luat în 
seamă? 

R. Poate doar că spre sfârşit, în două ocazii 
separate, domnul Bartholomew a călărit în faţă, 
alături de Dick şi de servitoare, ca şi cum dorea să 
vadă perspectiva ce se întindea înainte. 

Î. Până atunci nu mai făcuse aşa ceva? 

R. Nu, domnule. În acele două ocazii au călărit 
împreună cu el, separat de grup, până la o colină pe 
lângă care s-a întâmplat să treacă drumul nostru. L- 
am văzut pe Dick arătând parcă spre un loc sau un 
deal îndepărtat. 

Î. Domnul Bartholomew n-a făcut nici o remarcă de 
faţă cu tine? 


R. Ba da, zicea că eram în căutarea drumului celui 
mai bun. lar eu am întrebat dacă ne găseam în 
apropierea destinaţiei. La care mi-a răspuns că 
suntem pe pragul a ceea ce ţi-am spus, Lacy; apoi: 
Serviciul amabil pe care mi l-ai făcut se apropie de 
sfârşit. Lucru pe care îl bănuisem şi eu, şi Jones, când 
se oprise să cerceteze ce era în faţă. 

Î. Nu vă aflaţi aproape de locul unde domnul 
Bartholomew şi servitorul fuseseră cu şase săptămâni 
înainte? Şi unde locuise servitoarea? Ce nevoie mai 
era să cerceteze drumul? 

R. Şi noi ne-am mirat, domnule. Însă neştiind ce 
planuri şi intenţii au, am presupus că erau în căutarea 
drumului celui mai ferit, întrucât se apropiau de ceea 
ce probabil reprezenta un pericol. 

Î. Şi asta a fost prima părere în legătură cu 
despărţirea din cursul dimineţii? 

R. Da, domnule. Deşi era clar că trebuia să fim pe- 
aproape de Bideford, doar la o zi de mers călare. N-aş 
zice că am fost surprins. 

Î. Acum vreau să aflu tot ceea ce s-a petrecut la 
Black Hart. 

R. Aproape ca şi până atunci, domnule, până când 
am cinat, dacă nu mă gândesc că mi-a cerut pentru 
prima oară să-i cedez camera cea mai bună, pe câtă 
vreme înainte, când aveam de ales, eu eram cel care o 
lua. Se îndoia că avea să doarmă în noaptea aceea şi 
dorea să aibă o cameră în care să se poată plimba în 
voie, după cum mi-a spus. Cealaltă cameră era mică. 

Î. La alt motiv te-ai gândit? 

R. Doar că dădea spre piaţă, iar cea în care 
dormeam eu avea vederea spre grădină şi spatele 
hanului. În afară de mărime nu văd ce alt avantaj ar 
mai fi avut. 

Î. Spune în continuare. Ce s-a discutat când aţi luat 


cina? 

R. A început să-mi mulţumească pentru că-i dau 
ascultare şi-i suport ceea ce el a numit vacua, tăcerile 
lui, şi zicea că tare îi era teamă că fusese un însoțitor 
plicticos pentru cineva ca mine. Dar cu toate astea eu 
îmi jucasem bine rolul, iar el era recunoscător. La 
care i-am replicat că l-aş fi putut juca mai bine dacă aş 
fi ştiut care era finalul. A făcut iar aluzii neclare, pe 
care eu le-am interpretat ca dovedind nesiguranţă în 
reuşita aventurii. Atunci l-am încurajat puţin. l-am 
spus că şi dacă va da greş de data asta, nu văd de ce 
n-ar mai încerca altă dată. Mi-a răspuns: Nu se poate 
trece Rubiconul de două ori, aşa că ori acum, ori 
niciodată, sau nişte vorbe de genul ăsta. I-am spus că 
gândeşte prea pesimist. In clipa aceea, domnule 
Ayscough, a atins una dintre ideile lui ciudate, şi într-o 
manieră care m-a alarmat. Căci îi spuneam că nu juca 
un rol într-o poveste fixă, cum ar fi o tragedie, în care 
totul e socotit dinainte. La care a răspuns că probabil 
povestea lui nu avea nici un Romeo sau o Julietă şi m- 
a întrebat ce-aş face în faţa cuiva care a pătruns 
tainele viitorului. 

Î. Cum adică - a pătruns tainele? 

R. N-a spus, domnule. A formulat-o ca pe o 
parabolă, cum s-ar zice că această persoană ipotetică 
ar cunoaşte cu adevărat ce urma să se petreacă în 
timpurile ce aveau să vină, nu prin mijloace magice 
sau divinaţii, ci prin ştiinţă şi învăţătură. Şi cum, dacă 
m-aş afla în acea situaţie, ar fi mai bine ca asemenea 
lucruri să nu fie răspândite. Eu am interpretat acest 
lucru ca felul lui de a-mi arăta că e mai bine să nu-mi 
spună scopul lui adevărat. Mărturisesc că nu mi-a 
venit uşor, domnule. Căci mi-am dat seama că într-un 
fel  recunoştea că mă minţise şi-şi  încălcase 
făgăduiala. Şi i-am spus-o. La care m-a implorat cu 


toată seriozitatea să am credinţa că, dacă îmi ascunde 
ceva, o făcea spre binele meu. Că-mi dădea cuvântul 
că nu era vorba despre o fărădelege. Pe urmă a 
adăugat că ceea ce-mi spusese era adevărat în 
privinţa dorinţei de a se întâlni cu cineva, şi anume cu 
stăpâna sa - sau muza sa, după câte îmi amintesc că a 
spus- şi că până atunci fusese împiedicat s-o facă. 

Î. În ce fel împiedicat? 

R. N-a spus. 

L Cine era această persoană? 

R. Domnule Ayscough, nu pot să vă spun. Nu 
suporta să i se impună ceva. L-am întrebat dacă nu 
cumva era o chestiune de onoare. A zâmbit trist şi mi- 
a spus că n-avea rost să bată atâta cale pentru a face 
ceva ce se putea foarte bine face şi în Hyde Park sau 
fără un prieten care să-i stea alături. Până aici 
ajunsesem cu discuţia când, din nefericire, am fost 
chemat. Un domn Beckford, care este preot acolo... 

Î. Îl cunosc, am vorbit cu el. Îl întâlneai prima oară? 

R. Da. 

Î. Atunci iese din discuţie. După ce a plecat, ai 
vorbit iar cu domnul Bartholomew? 

R. Da. Însă l-am găsit schimbat. Ca şi cum 
reflectase în absenţa mea şi-şi dăduse seama că 
vorbise prea mult în prima parte a conversaţiei 
noastre. N-aş zice că a fost nepoliticos. Cu toate astea 
nu mai avea răbdare să-mi spulbere îndoielile. Când 
m-am întors, avea masa acoperită cu hârtii din ladă. 
Am văzut că majoritatea erau pline de cifre care cred 
că aveau legătură cu geometria sau astronomia, şi 
altele nu ştiu exact cu ce semne. Mi-a întins o foaie să 
mă uit şi m-a întrebat dacă n-ar putea constitui scrieri 
instigatoare cifrate la adresa lui Iacob Stuart. 

Î. A spus-o sarcastic, înţeleg? 

R. Da. La fel ca şi ideea că poate ajunsese să 


practice arta neagră împreună cu o vrăjitoare de prin 
partea locului. Prin asta voia şi să-şi bată joc de 
temerile mele. Pe urmă a devenit mai serios şi a vorbit 
din nou despre persoana pe care urma s-o întâlnească; 
zicea că în faţa ei stă plin de respect, pentru puterea 
sa de înţelegere şi înţelepciune, la fel cum stă Dick cel 
mut în faţa lui. Pe urmă că ceea ce avea de gând era 
doar un vis nebunesc, însă care nu-i punea sufletul în 
pericol. Citiţi printre rânduri, domnule Ayscough. 
Amesteca totul în enigme, vă asigur. Dădea impresia 
că mă pune la curent, însă nu-mi spunea nimic. 

Î. Era vreun cărturar, vreun ilustru învăţat? 

R. Bănuiesc că da. L-am întrebat din întâmplare pe 
domnul Beckford dacă existau prin împrejurimi astfel 
de persoane cu gust şi ştiinţă de carte şi mi-a răspuns 
că nu existau, că locuia într-o pustietate. Astea au fost 
cuvintele lui. 

Î. Domnul B. nu a dat nici o indicație cât de 
aproape locuia sau se afla persoana respectivă? 

R. Nu, domnule. Deşi s-ar putea presupune că 
undeva pe drumul de a doua zi şi în direcţia Bideford, 
unde l-am lăsat dimineaţa. 

Î. Se subînţelege, aşadar, că această persoană 
locuieşte acolo sau în apropiere; că ştie că domnul B. 
Încearcă să-l întâlnească şi el se sustrage sau îi este 
indiferent; ba chiar că ar fugi dacă ar avea cunoştinţă 
de venirea lui în persoană şi are agenţii lui, spionii lui 
şi mai ştiu şi eu ce, plantați la posturi ca să-l 
împiedice... de unde tot subterfugiul complicat din 
care ai făcut parte? Aşa au stat lucrurile? Nu cred, 
Lacy. Mai degrabă înghit povestea cu moştenitoarea. 
Oare nu ţi-ai pus întrebarea de ce ar strica o poveste 
plauzibilă, ba chiar una falsă, cu una şi mai puţin 
credibilă? 

R. Ba m-am gândit, domnule. N-am găsit nici un 


motiv pentru care să fiu iar dus de nas, în această 
ultimă etapă a aventurii noastre. Dacă v-aş spune un 
motiv la care m-am gândit ulterior, mă tem că m-aţi 
crede prost. 

Î. Nu contează, domnule. Cel puţin acum te 
consider un prost cinstit. 

R. Atunci mă bucură gândul că domnul B. căpătase 
un oarecare respect pentru mine, chiar dacă nu era 
mai mult decât cel pe care tocmai l-aţi sugerat. Când 
privesc în urmă, mă încearcă teama că a dorit să 
sugereze un scop cu mult mai serios şi mai însemnat 
decât mi-a dat să cred. Dorea să ştiu că era în căutare 
de ceva dincolo de rolurile aparente de până atunci. 
Ca şi cum ar fi spus: Te-am înşelat, dar este în numele 
unei cauze măreţe şi nobile, cu toate că nu-mi stă în 
putere să dau ceva la iveală. 

Î. N-ai putea să fii mai precis cu privire la ceea ce 
era scris în hârtii? 

R. Nu prea mă pricep la ştiinţe, domnule. Pe foaia 
pe care mi-a dat-o erau multe numere aşezate în 
coloane. Cu vreo două sau trei ştersături, ca şi cum 
fuseseră greşite. Şi o alta pe masă cu o formă 
geometrică, un cerc tăiat de multe linii care treceau 
prin centrul lui, şi pe care stăteau scrise, la capetele 
liniilor, cuvinte greceşti, cu toate că erau prescurtări. 
Dacă nu mă înşel, cam în genul în care îşi fac 
astrologii prezicerile. N-am putut să observ mai bine. 

Î. A vorbit vreodată domnul B. de astrologie, de 
încrederea în ea sau de vreun înţeles oarecare? 

R. Nu, în afară de observaţia aceea de la templu cu 
privire la meridianul vieţii în căutarea căruia se afla. 

Î. Pe scurt, te-a lăsat să înţelegi, deşi vag, că ceea 
ce îl aducea acolo nu era ceea ce te făcuse să crezi 
până atunci? 

R. Da, de asta sunt sigur. 


Î. Şi presupui, ca urmare a acestei conversații şi a 
celor care au precedat-o, că adevăratul lui scop era 
într-un anume fel legat de aceste aluzii şi indicaţii ale 
lui şi se referea la străpungerea secretelor timpului ce 
avea să vină? 

R. Domnule, nu ştiu nici în ziua de azi ce anume să 
presupun. Uneori cred că ar trebui să iau de bun ce 
m-a lăsat să înţeleg; iar alteori, că totul e o enigmă, că 
în toate n-a făcut decât să-şi râdă de mine, iar 
discuţiile au fost menite să mă înşele; totuşi, după 
cum v-am mai spus, deşi a căutat să mă amăgească cu 
bună ştiinţă, îi părea sincer rău. 

Î. În seara aceea n-aţi mai stat de vorbă? 

R. Despre un singur lucru, domnule Ayscough. 
Faptul că a recunoscut că se afla acolo pentru alte 
treburi decât cele pe care le pretinsese a stârnit o altă 
întrebare: de ce am mai adus cu noi servitoarea? 
Trebuie să mărturisesc, domnule, că eram cam iritat 
că îmi acordase atât de puţină încredere; aşa că i-am 
spus şi eu ce credea Jones despre fată. 

l. Şi el ce-a răspuns? 

R. Dacă eu îi dau crezare; am spus că nu-mi venea 
să cred, însă că aveam bănuieli că flăcăul era primit în 
aşternutul ei. La care m-a lăsat total în ceaţă pentru 
că m-a întrebat: Dar oare bărbatul n-are voie să se 
culce cu nevasta lui, Lacy? 

l. Şi ce i-ai răspuns? 

R. Nimic, domnule. Eram prea năucit. Jones şi cu 
mine ne-am gândit la multe, dar la aşa ceva nu. 

Î. De ce-ar fi ascuns că erau căsătoriţi? 

R. Nu pot pricepe. Şi nici nu înţeleg de ce o tânără 
atrăgătoare, cu vorba aleasă, să-şi fi legat soarta de o 
fiinţă cu atâtea cusururi ca Dick, un om fără speranţă 
sau perspectivă. 

Î. Şi cu asta aţi încheiat discuţia în acea seară? 


R. M-a mai asigurat de stima pe care mi-o poartă. 

Î. Ai căzut de acord să-ţi primeşti răsplata. Cum aţi 
rezolvat? 

R. Am uitat să vă spun, zicea că o să ne socotim a 
doua zi dimineaţa. Şi aşa s-a şi întâmplat. Mi-a plătit 
după cum ne înţeleseserăm şi m-a rugat totodată să 
păstrez sau să vând calul, după cum doream. Lucru 
care mi s-a părut foarte generos din partea 
dumnealui. 

Î. Şi l-ai vândut? 

R. Da, când am ajuns la Exeter. 

Î. Acum să ne întoarcem la Jones şi la plecarea lui. 

R. N-am avut cunoştinţă de asta, domnule 
Ayscough. Nu mi-a făcut nici cea mai mică aluzie. 

Î. Ai mai vorbit cu el după ce aţi ajuns la Black 
Hart? 

R. Doar câteva vorbe despre lucruri obişnuite. 

Î. I-ai spus că misiunea ţi se apropia de sfârşit? 

R. Da, bineînţeles. După cum v-am mai spus, ne 
închipuiam că aşa va fi chiar înainte să ajungem la 
Black Hart, iar când m-am retras la culcare, după ce 
domnul B. Îmi dăduse toate instrucţiunile, respectiv 
că vom pleca la Exeter, l-am chemat pe Jones din 
bucătărie şi i-am spus ce aveam de făcut. 

Î. A fost luat prin surprindere? 

R. Câtuşi de puţin, domnule, zicea că e bucuros că 
se sfârşeşte. 

Î. Şi altceva aţi mai discutat? 

R. Păi, el ar mai fi avut chef de vorbă, domnule, 
pentru că i se urcase băutura la cap. Insă eu abia 
aşteptam să mă culc şi i-am retezat-o scurt. Cred că i- 
am spus că o să avem timp îndeajuns să ne gândim 
după aceea la ce s-a întâmplat. 

Î. Când ai băgat de seamă că a întins-o? 

R. Abia a doua zi dimineaţa; când m-am sculat şi 


mă îmbrăcam, am zărit un bilet lângă uşă- cineva îl 
vârâse pe dedesubt. L-am adus cu mine, dar mă tem 
că e scris tare prost. 

Î. Citeşte-l, te rog. 

R. „Stimate domnule Lacy, sper că nu vă supără 
prea mult dacă atunci când citiţi aceste rânduri eu voi 
fi plecat, mulţumesc pentru bunătatea 
dumneavoastră, n-aş fi vrut să se întâmple aşa, dar, 
după cum ştiţi, am un părinte bătrân în ţinutul meu 
natal, ca şi un frate şi o soră pe care nu i-am văzut de 
şapte ani. Domnule, mi-a stat în suflet ca un ghimpe 
tot drumul ăsta încoace că mi-am neglijat îndatorirea 
de fiu şi, fiind atât de aproape de ei, l-am întrebat pe 
hangiu care-i drumul cel mai scurt pe apă spre Ţara 
Galilor, iar el a zis că în fiecare săptămână sunt vase 
cu cărbuni şi praf de cărbune spre Bideford şi 
Barnstaple şi am aflat, interesându-mă, că era unul cu 
pânzele în vânt din întâmplare chiar mâine, adică la 
Barnstaple, şi vreau să-l iau, deşi să fiţi sigur că am să 
spun tuturor celor care mă întreabă că m-am dus 
înainte la Bideford ca să anunţ sosirea 
dumneavoastră, cât despre cal am să-l las la hanul 
Crown, de pe cheiul de la Barnstaple, ca 
dumneavoastră sau domnul B. să-l luaţi când şi unde 
poftiţi, iar sub pat las espingola, fiindcă nu vreau să 
fur nimic. Vă rog să credeţi, domnule, că mama e 
bolnavă şi din respect pentru ea plec şi ar fi păcat să 
n-apuc şansa asta când sunt atât de aproape, doar 
patruzeci de mile pe apă, iar călătoria noastră a ajuns 
la capăt. Vă rog să-l asiguraţi pe domnul B. că am să- 
mi ţin gura închisă la fel de strâns ca o - nu pot să 
citesc aşa ceva, domnule - şi vă rog din tot sufletul ca 
nici dumneavoastră, nici dumnealui să nu credeţi că 
nu mi-am ţinut promisiunea, că nu e decât o zi lipsă şi 
dacă dumnealui e atât de cumsecade să-l ierte pe 


umilul dumneavoastră servitor şi prieten, vă implor 
să-mi păstraţi şi mie partea mea până mă întorc la 
Londra, trag nădejde că n-o să treacă prea mult timp 
până atunci, şi acum vă mai rog o dată fierbinte să mă 
iertati, trebuie să închei, pentru că nu mai am timp.“ 

Asta e tot, domnule Ayscough. 

Î. S-a semnat? 

R. Doar inițialele. 

Î. Şi nu te-a prevenit în nici un fel până atunci? 

R. Nici vorbă, domnule. Poate ar fi trebuit să 
deschid ochii mai bine - mărturisesc că a fost o 
împrejurare la Taunton. Jones a venit acolo la mine şi 
mi-a înşirat o poveste cum că şi-ar fi cheltuit banii ca 
să stingă o datorie la Londra, aşa că se afla acum cam 
la strâmtoare şi m-a rugat să-i avansez o sumă din 
banii pe care avea să-i primească pentru drum. l-am 
dat; şi am însemnat într-un carnet pe care-l păstrez 
pentru asemenea scopuri. 

Î. Cât? 

R. O guinee. 

Î. Nu te-ai mirat că are nevoie de o asemenea 
sumă? 

R. Îl cunosc prea bine, domnule. Dacă nu obţine 
ceva prin presiuni, obţine prin angajamente de altă 
natură. 

Î. Acum, domnule Lacy, cum ai reacţionat când ai 
văzut scrisoarea? 

R. M-am înfuriat, m-am înfuriat cumplit că m-a 
trădat în felul ăsta. Însă la vremea aceea, domnule, mi 
s-a părut că spune adevărul. Ştiam că vine de la 
Swansea sau din împrejurimi şi-l auzisem vorbind că 
maică-sa încă mai trăia acolo. 

Î. Si că tine o berărie? 

R. Da, cred că l-am auzit altă dată pomenind de 
asta. 


Î. Ai spus altă dată - de ce nu atunci? 

R. Pentru că n-a mai venit să-şi ia restul de bani. 

Î. Oare crezi că şi-a găsit de lucru la Swansea? 

R. Ar fi scris. Îl cunosc eu bine. 

Î. Te-ai interesat la han dacă a fost cu adevărat un 
vas care pleca spre Swansea în ziua aceea? Şi dacă 
Jones s-a interesat de el? 

R. Nu, domnule, pentru că aşa mi-a atras atenţia 
domnul Bartholomew. Eu tocmai citisem scrisoarea 
când Dick a venit să mă ducă la domnul B., care ştia 
că Jones plecase, după cum îi spusese Dick. Şi credea 
că plecase din porunca mea. Am fost nevoit să-i spun 
că nu era adevărat şi să-i povestesc toată tărăşenia. 

Î. I-ai arătat biletul? 

R. Imediat. 

Î. A fost alarmat? 

R. Mai puţin decât mă temusem. S-a purtat frumos 
cu mine, deşi îmi venea să intru în pământ pentru că îl 
angajase pe Jones la recomandarea mea. Mi-a pus 
câteva întrebări, cam câtă crezare putem să acordăm 
scrisorii. I-am răspuns, ca şi dumneavoastră, că eram 
sigur că nu avea de ce să se alarmeze pentru 
interesele sale, deoarece Jones ştia chiar mai puţin 
decât mine. Că dacă ar fi avut vreo rea intenţie, n-ar fi 
scris biletul, şi nici n-ar fi aşteptat atât până să plece. 

Î. Jones ştia că urma să plecaţi la Exeter, zici? 

R. Da. Li spusesem. 

Î. Ce instrucţiuni ţi-a dat domnul Bartholomew cu 
privire la noua turnură a evenimentelor? 

R. Că nu trebuie să dăm vreun semn cum că n-am fi 
ştiut de plecarea lui Jones, ci să ne prefacem că s-a 
dus din porunca noastră. Deci trebuia să plecăm 
împreună, pe urmă ne vedem fiecare de drumul nostru 
şi să facem cum am stabilit. Mărturisesc că nu prea 
m-a încântat perspectiva de a călători de unul singur 


într-un ţinut sălbatic şi slab populat, însă mi-am ţinut 
gura. Mi se părea că eu eram cel vinovat de pierderea 
celui care m-ar fi însoţit, cu toate defectele lui. 

Î. Te-ai gândit la ce-ar fi putut să-l împiedice pe 
acest om să vină să-şi ceară partea ce-i rămăsese? 

R. Da, însă n-am găsit nici un răspuns. Mi se pare 
foarte neobişnuit. 

Î. Nu cumva pentru că s-a simţit vinovat că te-a 
lăsat de unul singur? 

R. Nu. E prea sărac ca să facă astfel de favoruri; 
sau să nu încerce. 

l. E căsătorit? 

R. N-a pomenit niciodată de vreo soţie. Nu l-am 
cunoscut îndeaproape, ca pe un prieten, domnule 
Ayscough. L-am văzut cum îşi dădea aere de bune 
maniere, însă nu putea fi luat drept un gentleman, nici 
măcar unul foarte modest, ca să i-l prezint doamnei 
Lacy. A venit o dată sau de două ori pe la mine acasă, 
însă nu mi-a trecut pragul. Erau zeci de alţii ca el pe 
care îi ştiu bine, nici mai buni, nici mai răi, şi pe care 
aş fi putut să-i recomand domnului Bartholomew. 

Î. Prea bine. Să ajungem la despărţirea de domnul 
Bartholomew. 

R. Nu pot să vă spun cum se numea locul. Cam la 
două mile şi ceva, am ajuns la o răscruce, unde se afla 
o spânzurătoare. Domnul Bartholomew s-a oprit şi a 
zis că acolo e locul, că peste vreo câteva mile poteca o 
să mă scoată la drumul de la Barnstaple spre Exeter şi 
n-aveam decât să merg pe el şi, cu puţin noroc, 
puteam să dau şi peste alţi drumeţi cu care să 
călătoresc. Că puteam să înnoptez la Crediton sau să 
merg direct până la Exeter, după cum îmi era voia. 

Î. Altceva n-a mai adăugat? 

R. Ba da, că trebuie să aşteptăm câteva minute 
până când individul ăsta, Dick, îmi dă bagajul de pe 


calul de povară şi-l leagă la cel pe care călăream. Şi 
am uitat să vă spun - domnul Bartholomew insistase 
extrem de mult să iau eu puşca lui Jones, deşi mă 
îndoiesc că aş fi ajuns până acolo încât să fiu nevoit s- 
o descarc, poate doar în cine ştie ce situaţie disperată; 
dar soarta a ţinut cu mine, nu s-a întâmplat nimic. Cât 
despre despărţire, domnul B. şi cu mine am 
descălecat şi am făcut câţiva paşi deoparte. Mi-a mai 
mulţumit o dată, şi-a cerut îndelung scuze pentru 
semnele de întrebare pe care mi le stârnise şi m-a 
rugat să nu plec cu îndoiala în suflet, aşa cum m-a 
asigurat că aş fi făcut-o sau ar fi trebuit s-o fac dacă 
ar fi putut să-mi dezvăluie întregul adevăr. 

Î. Şi n-a dat altă indicație mai amănunţită unde se 
ducea sau pe cine spera să întâlnească? 

R. Nu, domnule. 

Î. Părea mai încrezător? 

R. Aş zice resemnat, ca şi cum zarurile erau 
aruncate. Am remarcat că soarele cel puţin îi zâmbea 
în ziua aceea din înalturi, căci era un întâi mai 
adevărat, fără pic de nor. Iar el a spus: Da, încerc să 
găsesc un început de bun augur, Lacy. l-am spus 
atunci că speram să aibă întâlnirea mult dorită, la 
care el doar s-a înclinat şi a răspuns: Am să aflu în 
curând. N-a mai adăugat nimic altceva. 

Î. Servitoarea şi omul nu păreau surprinşi că i-ai 
părăsit? 

R. Li se spusese fără îndoială că acolo îmi sfârşeam 
rolul, aşa cum s-a şi întâmplat. Am dat mâna cu 
domnul Bartholomew, am încălecat amândoi, ei au 
pornit pe drumul lor, eu pe al meu. Domnule, v-am 
spus tot ce ştiu. Imi pare rău că vă dezamăgesc, nu 
cunosc mai multe. Cred că v-am prevenit că aşa va fi. 

Î. Să-ţi prezint un caz. Să presupunem că Jones 
avea dreptate când bănuise că servitoarea era de fapt 


o târfă; că îi spusese de la obraz mult mai multe decât 
dumitale, îi ceruse bani ca să tacă şi îi primise, fie de 
la ea, fie de la domnul B. Însuşi. Adică a lucrat pe 
ascuns şi a fost plătit gras ca să nu-ţi sufle un cuvânt 
din cele ce ştia în clipa în care v-aţi fi despărţit de 
domnul B. după cum era planul. Oare ideea nu e mai 
plauzibilă? Şi de fapt de ce nu şi-a revendicat partea 
ce-i revenea? Nu cumva o primise deja în Devon şi se 
tocmise fără îndoială de la început? 

R. Nu-mi vine să cred că m-a înşelat într-atât. 

Î. Pot să-ţi spun că bănuielile lui erau întemeiate, 
Lacy. Servitoarea asta modestă nu era nici modestă, 
nici servitoare, ci una luată pe bani direct din bordelul 
lui Claiborne. 

R. Sunt năucit, domnule. 

Î. Ai fost prea sentimental, prietene. Cunosc destui 
oameni de teapa lui Jones. Cinstea le e unde le e şi 
interesul. O încredere de-o viaţă nu face două parale 
în comparaţie cu un profit de câteva guinee. 

R. Dar de ce să fi adus o astfel de fiinţă cu noi? 

Î. Ei, asta rămâne să aflu. Putem crede că pentru 
plăcerea domnului B. Eşti sigur că n-ai observat nimic 
în acest sens? 

R. Eu, unul, n-am văzut nimic. 

Î. Dar că Dick a fost în patul ei, nu ai decât 
cuvântul lui Jones? 

R. Şi felul cum se purtau unul cu altul, domnule 
Ayscough. La el era limpede că îi aţâţa pofta. Ea era 
mai discretă, dar am băgat de seamă că erau 
apropiaţi. 

Î. Să ne întoarcem la momentul despărțirii. Ai 
călărit direct până la Exeter? 

R. Am dat foarte curând de drumul mare şi de un 
grup de călători cu cai de povară şi cu doi indivizi 
zdraveni care îi păzeau, aşa că i-am însoţit până am 


intrat pe porţile oraşului Exeter; am rămas acolo două 
zile să mă odihnesc, mi-am vândut calul, pe urmă, în a 
treia zi, am luat diligenţa spre Londra. 

Î. Şi celor cu care ai călătorit ce le-ai spus? 

R. Am fost cel mai nesuferit însoțitor pe care l-au 
avut vreodată. N-au aflat nimic de la mine. 

Î. Doamnei Lacy i-ai povestit de isprăvile dumitale? 

R. Da, domnule. Vă asigur că este discreţia 
întruchipată. Nu toate doamnele din profesia mea 
sunt nişte stricate fără obraz, ca doamna Charke, care 
a făcut atâta rău prin comportarea ei neruşinată şi a 
pătat numele onorabilului ei tată, domnul Cibber; 
departe de aşa ceva, domnule. Ea este excepţia, nu 
regula. Din toţi câţi o cunosc pe doamna Lacy, nimeni 
n-o poate acuza de moravuri uşoare sau de cea mai 
mică indiscreţie în treburile personale. 

Î. Atunci înseamnă că deţii o perlă rară a sexului 
feminin. Cu toate astea, Lacy, după ce-i vei transmite 
complimentele mele, te rog să-i ceri să nu abandoneze 
această calitate nepreţuită. 

R. Puteţi avea toată încrederea, domnule Ayscough. 
Acum, că v-am spus tot, mă simt cu conştiinţa 
împăcată. Şi temerile mele băteau cam în aceeaşi 
direcţie. Aş putea să îndrăznesc acum să vă întreb 
despre ce mi-aţi spus în legătură cu servitorul 
domnului B.? Nu-mi iese din cap. 

Î. A fost găsit spânzurat, Lacy, la mai puţin de trei 
mile de locul unde l-ai văzut ultima oară. Fie de mâna 
lui, după cum se pare, sau de vreun răufăcător, care a 
aranjat să pară sinucidere - asta încă nu ştim sigur. 

R. lar despre stăpânul lui nu se mai ştie nimic? 

Î. Absolut nimic, şi nici despre târfă. Te poţi socoti 
norocos că ai apucat-o pe drumul spre Exeter. 

R. Îmi dau şi eu seama acum, domnule. Dar mai 
bine nu eram amestecat deloc. 


Î. Oricum ar fi găsit pe altcineva. Rolul tău a fost 
minor. Îşi pusese bine în cap ceva, cu mult înainte să- 
ti fi trimis la uşă servitorul. 

R. Să dea dovadă de nesupunere? 

Î. Ce-ai spune despre un tânăr cu aceeaşi 
profesiune ca a dumitale, care a dat dovadă de talent 
şi posibilităţi ce depăşesc normalul şi care are în plus 
mari perspective atât în viaţa particulară, cât şi pe 
scena publică, şi care se ancorează de nişte principii 
pe care nu catadicseşte să le declare, împotriva a tot 
ceea ce Providența i-a hărăzit cât se poate de 
limpede? Ca să nu mai vorbim că n-a ţinut cont de nici 
un sfat şi a înşelat aşteptările familiei şi ale 
prietenilor? Asta nu e numai nesupunere, Lacy. 
Oamenii de rând din ţinutul de unde mă trag au un 
proverb despre copilul care ajunge bărbat dezmăţat. 
Cică Diavolul i-a hâţânat leagănul. Adică nu e atât de 
vinovat de răutăţile de care dă dovadă, ci ele sunt mai 
degrabă puse pe seama unui accident nenorocit de la 
natură. Domnului B. i s-au dat de toate, în afară de 
puterea de a se bucura de ceea ce pare o soartă 
extrem de fericită. Cel pe care l-ai cunoscut nu era 
odrasla prizărită a unui fitecine, după cum presupun 
că ţi-ai închipuit şi singur. Ajunge însă, încep să 
vorbesc prea mult. Lacy, îţi mulţumesc pentru 
depoziţie şi sper să ne despărţim în termeni mai buni 
decât la început. Trebuie să fii de acord că în anumite 
ocazii amândoi suntem nevoiţi să fim actori, chiar 
dacă în scopuri diferite. 


Jurat die annoque praedicto coram me 


Henry Ayscough 


Hanul Lincoln, 27 august 
Înălţimea Voastră, 


Ceea ce va găsi aici înălţimea Voastră alăturat 
scrisorii vorbeşte de la sine; voi începe acum să vă 
relatez ultimele ştiri, după cum bine îşi închipuie 
înălţimea Voastră. Oamenii mei sunt deja pe drum 
spre Țara Galilor. Dacă ticălosul de Jones se află în 
locurile lui natale, îl vor găsi degrabă. Nasul meu îmi 
spune că Lacy a spus adevărul şi că poate fi crezut, cu 
toate că el însuşi se încrede prea mult în propria 
rațiune, în adâncul sufletului, e copilăros, cu toate 
aerele pe care şi le dă, ca toţi cei de teapa lui, şi vrea 
să pară mai bine educat şi mai important decât e în 
realitate; înălţimea Voastră îl poate considera un 
prostănac, însă nu un ticălos sperjur. Dacă pe lumea 
asta există dreptate, Claiborne, patroana bordelului, 
ar trebui biciuită până la sânge şi să-şi petreacă restul 
vieţii ei neruşinate în colonii. Simplul ştreang e prea 
blând pentru una ca ea. 

Astăzi după-amiază i-am făcut o vizită protocolară 
lordului B.; i-am arătat scrisoarea înălţimii Voastre, 
precum şi hârtiile mele de acreditare, după care i-am 
prezentat faptele atât cât era necesar să le cunoască. 
Mi-a declarat că nu a avut ştiinţă de toate acestea 
până atunci; că presupunea că Excelenţa Sa este 
plecat din ţară; a mărturisit că a avut un rol în 
povestea de la bordel, şi-şi închipuie că şi fata plecase 
cu Excelenţa Sa pentru a-i ţine de urât. L-am întrebat 
pe lordul B. dacă a bănuit vreodată că intenţiile 
Excelenței Sale nu erau acelea pe care le afirma în 
public. Mi-a răspuns că Excelenţa Sa îi vorbise mult 
despre un tur al Europei şi că îl crezuse. 

La interogările mele ulterioare, lordul B. a binevoit 


să-mi spună că, deşi îl văzuse pe Excelenţa Sa destul 
de rar de când fuseseră împreună la Cambridge, îl 
socotea un prieten nepreţuit şi era oricând încântat 
să-şi reînnoiască vechea prietenie când Excelenţa Sa 
ar fi revenit în oraş; că fusese oarecum surprins în 
această ultimă ocazie când Excelenţa Sa insistase să 
fie introdus la bordelul lui Claiborne, deoarece îl 
socotise întotdeauna departe de tentaţiile cărnii şi 
chiar indiferent la neamul femeiesc în general, 
întrucât nu se căsătorise până atunci; dar că 
Excelenţa Sa păruse atunci hotărât (ipsissima verba )! 
să recupereze timpul pierdut. (Îl cruţ pe înălţimea 
Voastră de anumite expresii ale acestei hotărâri pe 
care le-a reprodus lordul B., întrucât am credinţa că 
au fost rostite pentru a adăuga culoare unei 
presupuse desfrânări şi pentru a ascunde adevăratul 
scop al Excelenței Sale.) 

Lordul B. a relatat în continuare că el îi sugerase la 
început Excelenței Sale să-şi caute favorurile la 
femeia în chestiune; că şi el însuşi se bucurase de 
acele favoruri şi garantase pentru priceperea şi 
farmecele ei. Apoi lordul B. a folosit o expresie 
blasfematoare, pe care nu îndrăznesc s-o repet în faţa 
înălţimii Voastre, şi care voia să spună că nu există 
una mai iscusită ca ea în întreaga Londră. Am cerut să 
cunosc în ce constau aceste farmece, în afară de cele 
carnale. Lordul B. a răspuns că parţial era aparenta 
modestie, cu atât mai izbitoare într-o lume neruşinată; 
că nu dădea dovadă de nici o capacitate intelectuală 
sau de exprimare, pentru că nu vorbea mult şi folosea 
un limbaj simplu; că ştia pe mulţi care nu dăduseră 
crezare şi se duseseră la ea îndârijiţi şi se întorseseră 
blânzi ca mieii; că întrucât cei desfrânaţi apreciază 
mai mult trupurile proaspete, unii o considerau acum 


1 Chiar vorbele sale (lat.). 


cam folosită, însă el, personal, nu credea că putea fi o 
alta mai bună pentru Excelenţa Sa, care făcea primii 
paşi în ritualurile cipriote, motiv pentru care i-o 
recomandase; că citise nu de mult, într-o imitație 
licenţioasă a lui Tacitus, o descriere a fetei drept 
meretricum regina initiarum lenis!, ceea ce lui i se 
părea potrivit. 

Am întrebat apoi dacă Excelenţa Sa vorbise despre 
fată cu lordul B., după ce-i făcuse vizita, şi în ce 
termeni. Spunea că da, chiar a doua zi, şi păruse 
foarte mulţumit; şi din câte îşi amintea lordul B., 
spusese că dacă ar fi căutat o femeie pentru folosul şi 
plăcerea personală, dar de care nu dorea să se 
ataşeze prea mult, ea era cea potrivită; că într-o altă 
ocazie lordul B. vorbise cu Excelenţa Sa, după câte 
ţinea minte, peste vreo şase, şapte zile, iar Excelenţa 
Sa adusese vorba despre cum ar face s-o momească 
pe fată să plece de la Claiborne ca să-l distreze pe 
perioada şederii sale la Paris, cum ar putea reuşi 
acest lucru, cât l-ar costa et caetera ; că el (lordul B.) 
îi declarase că s-ar putea rezolva, însă că Excelenţa Sa 
n-ar trebui să întârzie plecarea în Franţa, deoarece 
Claiborne ar putea să stârnească un scandal şi să-i 
facă neplăceri dacă ar avea cunoştinţă că târfa ei se 
afla încă la Londra. 

Mai târziu (poate peste chiar trei-patru zile), 
Excelenţa Sa trecuse pe la lordul B. şi-i spusese că 
avea probleme cu fata, care nu voia să-i dea ascultare, 
căci se temea ca stăpâna să n-o prindă, şi nici banii 
promişi de Excelenţa Sa să fugă, nici asigurările că va 
fi protejată nu reuşeau s-o liniştească; iar Claiborne 
era cu ochii pe ea şi era vestită pentru cruzimea ei 
faţă de oricine ar fi îndrăznit să o şteargă în felul ăsta; 
şi, în fine, că dacă Excelenţa Sa ar putea să se 


1 Blânda regină a curtezanelor începătoare (lat.). 


tocmească cu Claiborne pentru fată, sugerând un 
pretext oarecare (altul decât acela de a-l însoţi în 
Franţa, pentru care n-ar fi lăsat-o), fata ar veni, însă 
altfel se temea de moarte să-i facă pe plac Excelenței 
Sale. 

Lordul B. l-a sfătuit pe Excelenţa Sa, deoarece era 
hotărât să aibă fata, să procedeze aşa cum îl sfătuise 
ea, cu toate că plata ar fi fost mai mare; căci temerile 
îi erau fondate, deoarece se ştie că patroanele de 
bordel nu-şi lasă nepedepsite târfele care fug, de 
teamă că celelalte le vor urma exemplul; şi că 
înţelegerea să fie făcută astfel ca pe măsură ce trecea 
timpul, iar Excelenţa Sa s-ar fi plictisit de fată, putea 
s-o trimită înapoi şi totul ar fi fost în regulă. 

Când l-am chestionat mai în amănunt pe lordul B., 
a recunoscut că el îl ajutase pe Excelenţa Sa să 
născocească un pretext ca s-o înşele pe Claiborne şi 
procedase aşa cum nemernica a recunoscut când a 
fost luată la întrebări; însă, pentru una ca ea, crescută 
în păcat, toate astea nu înseninau nimic urât. 

Sunt încrezător că înălţimea Voastră cunoaşte 
destule despre caracterul lordului B. ca să ştie dacă 
pune temei pe spusele sale, însă îmi veţi îngădui să 
adaug că în întrevederea noastră nu mi s-a părut că ar 
fi ascuns ceva, cu toate că, din păcate, este evident că 
nobilul lord n-a jucat deloc un rol nobil în tot ceea cea 
ieşit la iveală. 

În cele din urmă, m-am gândit să-l întreb pe lordul 
B. dacă Excelenţa Sa îi mărturisise sentimentele lui 
personale cu privire la severitatea, absolut corectă şi 
meritată, pe care o provocase la părintele său extrem 
de onorabil. Vă rog, înălţimea Voastră, să vă amintiţi 
că a fost porunca înălţimii Voastre să încerc să 
cercetez acest lucru. Lordul B. spunea că, deşi înainte 
de a se întâlni din nou auzise că Excelenţa Sa era 


foarte supărat pe părintele său, la început a fost 
surprins să-l găsească aparent destul de resemnat cu 
soarta lui şi hotărât a i se supune. Totuşi, cu o ocazie 
ulterioară şi mai intimă, Excelenţa Sa a declarat că nu 
se credea fiul înălţimii Voastre, întrucât nu putea 
accepta o asemenea persoană drept tatăl său; şi a mai 
spus că mai degrabă pierde ducatul decât să-l 
considere pe înălţimea Voastră ca atare. Lordul B. 
spunea că apoi a folosit alte epitete cât se poate de 
infame, cu atât mai neplăcute, cu cât au fost rostite nu 
la mânie sau băutură, ci într-o stare absolut normală 
şi într-o manieră glacială, cum că înălţimea Voastră ar 
fi un paşă turc sau alt despot oriental în ale cărui 
mâini necruțătoare încăpuse. Lordul B. a spus că 
ajunsese la concluzia că noua dorinţă a Excelenței 
Sale să apară un desfrânat putea fi pusă pe seama 
acestui resentiment puternic faţă de o persoană atât 
de sacră cum este tatăl său; însă a adăugat, ca o mică 
scuză pentru Excelenţa Sa, că aceste lucruri i-au fost 
spuse între patru ochi când se plimbau de unii singuri 
pe promenadă şi că nu l-a auzit niciodată pe Excelenţa 
Sa exprimându-se astfel în societate, iar ca scuză 
pentru el, i-a sugerat Excelenței Sale (după cum 
înălţimea Voastră ştie, lordul B. era în relaţii proaste 
cu propriul lui tată, înainte ca acest nobil domn să-şi 
dea obştescul sfârşit) că, din experienţa sa, era mai 
bine să-şi înăbuşe resentimentele şi să lase timpul să 
judece, care, prin firea lucrurilor, se desfăşoară în 
favoarea fiului; şi că la urma urmelor, dacă va vrea 
cerul, şi el, şi Excelenţa Sa vor ajunge într-o bună zi 
taţi. La care Excelenţa Sa se pare că a consimţit tacit 
şi nu s-a mai discutat despre această chestiune. 

Am fost rugat să aduc înălţimii Voastre cele mai 
profunde regrete ale lordului B. pentru faptul că 
lucrurile au luat o întorsătură atât de neprevăzută şi 


de asemenea să vă asigur că este la fel de neştiutor ca 
şi înălţimea Voastră cu privire la intenţiile Excelenței 
Sale, ca şi la locul unde se află în prezent; şi să 
sugerez înălţimii Voastre că, ţinând seama de riscul 
bine cunoscut al îmbolnăvirii de la târfele franceze şi 
văzând că Excelenţa Sa părea nestrămutat în a se 
deda plăcerii, a considerat că ar fi fost o ipocrizie să 
încerce să-i schimbe părerea despre planurile pe care 
le avea; dimpotrivă, a considerat că există motive 
întemeiate să le susţină; că îi dăduse Excelenței Sale 
cuvântul de onoare că va ţine secret toată povestea şi 
că va găsi mijloacele necesare să potolească şi 
resentimentele lui Claiborne, dacă ar fi cazul, ceea ce 
a şi făcut şi va face în continuare; şi în cele din urmă 
m-a rugat să insist că dacă poate fi de ajutor înălţimii 
Voastre în această problemă, înălţimea Voastră să nu 
şovăie să-l caute. 


Servitorul cel mai umil al înălţimii Voastre, 
Henry Ayscough 


Hanul Lincoln, 8 septembrie 
Înălţimea Voastră, 


Vă scriu în miez de noapte şi în mare grabă, ca nu 
cumva să întârzii cu veştile aduse chiar în această 
clipă de grefierul meu, Tudor. Jones a fost găsit mult 
mai uşor decât sperasem şi adus la Londra. A sosit de 
două ore şi este ţinut la loc sigur. Mâine-dimineaţă îl 
voi chestiona pe ticălos. 

L-au găsit printr-un noroc extraordinar la Cardiff, 
când se îndreptau spre Swansea; omul meu spune că 


Jones bea chiar în hanul în care s-a întâmplat să 
înnopteze; şi că ar fi putut foarte uşor să nu-l observe, 
dacă un altul nu i-ar fi rostit numele şi ei nu l-ar fi 
auzit; pe urmă au ascultat cu luare-aminte şi aşa şi-au 
dat seama ce norocoşi fuseseră. La început, el a 
negat, însă slujbaşul meu l-a luat la întrebări; pe urmă 
a încercat să fugă, însă nu i-a mers; apoi a strigat că e 
reţinut pe nedrept, însă a schimbat imediat placa în 
clipa în care omul meu s-a oferit să îl ducă în faţa 
curţii din Cardiff să-şi susţină nevinovăția. De atunci 
n-au mai vorbit cu el şi nici nu l-au mai lăsat pe el să 
vorbească după cum ar fi vrut, iar omul meu spune că 
este foarte abătut şi alarmat - cu cuvintele lui, gata de 
pus pe frigare, ceea ce înălţimea Voastră şi cu mine 
vom face. 

Îl rog pe înălţimea Voastră să-mi permită în acest 
moment să nu fac nici o remarcă cu privire la 
sentimentele paterne, îndreptăţit răscolite, pe care a 
binevoit să mi le împărtăşească în ultima scrisoare. 
Sunt încredinţat că ştie cât de respectuos sunt ele 
împărtăşite. Asemeni înălţimii Voastre, sunt profund 
tulburat în aşteptările mele şi credinţa mea în 
Excelenţa Sa. 

Quantum mutatus ab illo” Nimic din ceea ce poate 
arunca o lumină asupra acestei afaceri nefericite nu 
va fi lăsat deoparte. 


Slujitorul cel mai umil şi mai îndatoritor al înălţimii 
Voastre, 
Henry Ayscough 


Ataşez o copie a scrisorii pe care am primit-o de la 
domnul Saunderson din Cambridge, ca înălţimea 
Voastră să vadă cum sunt apreciate de academie 


1 Cât de schimbat faţă de acela! (lat.). 


talentele fiului mai mic. Mă îndoiesc că înălţimea 
Voastră ştie de domnul Whiston; este un disident cu 
gura mare şi periculos, ter-veneficus!, care şi-a 
pierdut postul la Cambridge; locul lui a fost ocupat în 
ultimii douăzeci şi cinci de ani de domnul Saunderson; 
de atunci a devenit şi mai înveninat şi tulburat, căci 
am auzit că aşteaptă acum moartea acestui domn ca 
să poată fi din nou pus în locul acestuia, de unde a 
fost alungat pe bună dreptate. 


H.A. 


8, IX, Christ's College, Cambridge 
Domnule, 


M-a întristat primirea scrisorii dumneavoastră din 
27 august, la care mă grăbesc să răspund, în ciuda 
deficienței care mă sileşte să o dictez unei alte 
persoane. Mă tem, domnule, că nu vă pot fi de nici un 
ajutor în chestiunea urgentă de care vă interesaţi. N- 
am avut plăcerea de a o întâlni pe Excelenţa Sa în 
aceşti ultimi doi ani, ultima oară am avut bucuria de a- 
l vedea la alegeri, adică în aprilie '34. Excelenţa Sa 
mi-a făcut atunci cinstea de a mă vizita aici, când s-a 
aflat în oraş. De la acea întâlnire am schimbat câteva 
scrisori; totul s-a limitat la chestiuni de matematică şi 
algebră. Ultima misivă poartă data de 24 martie şi în 
ea îmi urează numai bine pentru anul ce vine şi mă 
vesteşte că intenţionează să sosească în oraş curând, 
având în proiect pentru vară un tur al Franţei şi 
Italiei; cu toate acestea, speră ca înainte de plecare, 


1 De trei ori otrăvitor (lat.). 


dacă vremea va fi îngăduitoare, să facă o călătorie 
până la Cambridge să mă vadă, căci doreşte să-mi 
ceară un sfat cu privire la ce anume să viziteze în 
călătoria plănuită. Din păcate, de atunci nu am mai 
primit nici o altă scrisoare sau veste şi am bănuit că 
plecase. Sunt uimit şi întristat de ştirea dispariţiei 
sale. Scrisoarea din martie nu conţinea altceva 
important în afară de cele menţionate mai sus. 

Despre Excelenţa Sa pot doar să declar cu toată 
sinceritatea că am avut puţini elevi care să-l egaleze şi 
nici unul care să-l întreacă. Poate ştiţi, domnule, că 
sunt al patrulea profesor lucasian al acestei 
universităţi şi am continuat să fiu, începând din 1711; 
aşa că, situându-l atât de sus, o fac în cunoştinţă de 
cauză, având temeiuri serioase de comparaţie. Dacă 
rangul i-ar fi permis, socotesc că talentele sale ar fi 
făcut cinste cu cel mai mare folos acestei universităţi; 
nu aceleaşi lucruri pot să afirm despre mulţi alţii care 
au fost aleşi membri ai universităţii în ultimii douăzeci 
de ani şi care îi sunt net inferiori. 

Din păcate, sunt obişnuit cu tinerii de rangul său, 
care aici dau dovadă de interes şi studiază cu 
asiduitate, dar când ajung în lume, îşi pierd aceste 
preocupări. Cu Excelenţa Sa lucrurile au stat altfel; şi- 
a continuat studiile în ştiinţa matematicii şi a tot ceea 
ce se leagă de ea cu o tenacitate extremă, întotdeauna 
l-am aflat bine documentat, precum şi un practician 
desăvârşit. Nu sunt singurul care susţine aceste 
lucruri; este şi părerea eminentului meu predecesor, 
domnul Whiston, ale cărui vederi religioase sunt de 
plâns, nu însă şi abilitatea matematică, ba încă şi mai 
important, este părerea ilustrului antepredecesor in 
cathedra Lucasiana, sir Isaac Newton. Am adus în 
atenţia amândurora, şi nu numai o dată, propuneri şi 
soluţii avansate de Excelenţa Sa; şi cu toate că, 


înaintea morţii mult regretatului sir Isaac, între cei 
doi se iscau discuţii în contradictoriu, în această 
privinţă există o înţelegere desăvârşită; aveau de-a 
face cu un tânăr filosof demn de atenţia dumnealor. 

N-am să vă mai plictisesc, domnule, totuşi aş putea 
să adaug că în aceşti ultimi ani am fost preocupat de o 
metodă mai simplă de calcul al sumelor mari; că în 
acest scop am discutat de câteva ori cu Excelenţa Sa 
despre problemele care au apărut în abordarea 
acestei metode; şi că Excelenţa Sa a fost extrem de 
iscusit, ajutându-mă să le depăşesc. Talentele 
Excelenței Sale nu sunt de rând; căci o minte 
obişnuită ar încerca să rezolve asemenea chestiuni 
printr-un uşor rafinament şi o abordare îmbunătăţită; 
în vreme ce Excelenţa Sa a pornit de la cercetarea 
foarte atentă a principiilor metodei; şi nu o dată a 
ajuns la o soluţie mai bună şi mai avantajoasă. Mă 
consider norocos că am avut un asemenea nobil 
ajutor. 

Dacă ar fi să-i găsesc vreo vină, atunci aş spune că 
uneori este posedat de credinţe şi teorii ale acestei 
lumi fizice pe care ar trebui să le numesc mai degrabă 
fantezii decât adevăruri probabile sau experimentale. 
Cea pe care îmi cereţi să v-o explic socotesc că este 
una de asemenea natură. Seria de numere la care 
faceţi aluzie apare pentru prima oară în Liber Abaci a 
unui anume Leonardo da Pisa, un cărturar italian. A 
conceput-o, dar, după cum singur recunoaşte, numai 
pentru calculul înmulţirii iepurilor într-o crescătorie. 
Totuşi Excelenţa Sa găseşte această rată a proporţiei 
(care rămâne totuşi neschimbată oricât de mult ar 
creşte părţile superfetate!) peste tot în natură, ba 
chiar se poate distinge în mişcările planetelor şi 


1 Superfetaţie = conceperea unui al doilea embrion în timpul 
gestaţiei primului. 


aranjamentul stelelor pe cer; a văzut-o de asemenea şi 
în toate plantele, în dispunerea frunzelor lor, a căror 
ordonare a numit-o cu un cuvânt grecesc - 
phyllotaxis . Credea, de asemenea, că aceeaşi 
succesiune, cât se poate de elementară, poate fi 
urmărită şi în istoria acestei lumi, atât în trecut, cât şi 
în ceea ce va veni; şi astfel, dacă ar fi înţeleasă pe 
deplin, cronologia viitorului ar putea fi profeţită 
matematic, la fel cum ar putea fi explicat şi trecutul. 

Aici cred eu, domnule, că a acordat prea multă 
importanţă unor  coincidenţe minore în cazul 
fenomenelor de bază din natura fizică şi înclin să cred 
că în felul acesta, deşi fără vreo vină proprie, a 
suportat consecinţa rangului aristocratic pe care-l 
deţine în societate, şi anume că a fost lipsit de relaţiile 
cotidiene ale lumii cunoştinţelor de rând, precum şi 
ale discuţiilor asupra lor şi astfel a suferit de ceea ce 
poate fi numit dementia in exsilio dacă nu vă e cu 
supărare. Sau după cum se spune aici, In delitescentia 
non este scientia, cei care stau ascunşi sau trăiesc 
departe de ştiinţă nu o vor căpăta niciodată cu 
adevărat. 

Şi acum, domnule, în privinţa ştiinţei, sunt obişnuit 
să vorbesc pe şleau; iar când Excelenţa Sa a aşternut 
pentru prima dată înaintea mea aceste noţiuni, am 
fost cam aspru şi le-am considerat nefondate. Astea s- 
au petrecut acum cinci ani şi au condus la o primă 
răceală în relaţiile dintre Excelenţa Sa şi mine; m-am 
aventurat atunci să critic multe dintre deducţiile 
extravagante pe care le-a făcut pe baza premiselor 
sale. Cu toate acestea, sunt fericit să spun că de 
atunci ne-am împăcat, în termenii propuşi de 
Excelenţa Sa însăşi; că preţuia legătura cu mine prea 
mult pentru a o pierde în urma unei dispute pe 
marginea unei probleme pe care a recunoscut că nu o 


putea demonstra (făcând aluzie la noţiunea ipotetică 
cum că se poate stabili o cronologie a viitorului din 
secvenţa enunțată mai sus). A sugerat atunci că, în 
calitate de amici amicitiae (după cum s-a exprimat), ar 
trebui să excludem din discuţiile noastre această 
sămânță de vrajbă. Şi de atunci încoace aşa a şi fost, 
domnule; şi presupun că nici problema nu a mai 
constituit subiectul studiului său, căci s-a ţinut de 
cuvânt în toate întrunirile noastre ulterioare şi în 
toată corespondenţa noastră. 

După cum spuneam, domnule, sunt total nelămurit 
unde ar putea fi acum Excelenţa Sa şi nu pot să vă 
dau nici un sfat; mă rog ca această persoană pe care 
am cinstea s-o socotesc un prieten personal foarte 
demn, talentat, amabil şi nobil să fie găsită în curând. 


Slujitorul dumneavoastră supus, 
Nicholas Sauderson A.M. 
Regalis Societatis Socius 


Scrisă de mine, Anne Saunderson, fiică. 


Cronică istorică, 1736 
SEPIEMBRIE 


Pe 28 ale Lunii trecute, un Om care a traversat 
Podul peste Râul Savock, lângă Preston, Lancashire, a 
văzut Stoluri mari de Păsări care s-au ciocnit cu o 
asemenea Violenţă, încât 180 dintre ele au căzut la 
Pământ; Omul le-a luat şi le-a vândut în Piaţa din 
Preston în aceeaşi Zi. 


Vineri, 3 

Joshua Harding şi John Vernham, condamnaţi 
pentru Efracţie, au fost spânzurați la Bristol; când au 
fost coborâţi şi puşi în Coşciuge, amândoi au înviat; 
cel de-al doilea însă, deşi i s-a luat mult Sânge, a 
murit pe la Ora 11 Noaptea; şi Harding a continuat să 
trăiască şi a fost dus la Bridewell, unde mulţi s-au dus 
să-l vadă. A spus că îşi aduce aminte numai de 
Prezenţa lui la Spânzurătoare şi nu ştie că Vernham a 
fost acolo; deoarece întotdeauna a fost slab de Minte, 
nu a mai fost spânzurat, ci dat în Grija unei Case de 
Milostenie. 


Luni, 6 

Actele de Acuzare prezentate de Marele Juriu la 
Hick's-Hall împotriva a doi Răsculaţi din Spittle-fields 
au fost returnate Ignoramus. (Vezi p. 427) 


Marţi, 7 

Între 9 şi 10 Noaptea, un Grup de Bărbaţi (vezi p. 
522) a intrat în Portul de Vest al Oraşului Edinburgh, 
au bătut Toba, au prezentat Armele şi au strigat: 
Ascultati! Toţi cei care indrăzniți să răzbunaţi Sângele 
nevinovat! ; au fost imediat înconjurați de o mare 
Mulţime. Apoi au pus stăpânire şi au închis Porţile 


Oraşului şi au postat Gărzi la fiecare Poartă, pentru a 
nu fi luaţi prin Surprindere de Forţele Regelui, în timp 
ce alt Detaşament a dezarmat Gărzile Oraşului şi s-au 
îndreptat spre Tolbooth sau închisoare, unde, nefiind 
în stare să spargă Uşa cu Ciocanele, i-au dat Foc, dar 
în acelaşi Timp au adus Apă ca Flăcările să nu se 
întindă prea mult. Înainte ca Uşa exterioară să fie 
aproape complet mistuită de Flăcări, câţiva s-au 
avântat în Foc şi l-au obligat pe Temnicer să deschidă 
Uşa interioară şi, pătrunzând în Apartamentul 
Căpitanului Porteous, au strigat: unde este ticălosul 
de Porteous? care a răspuns: sunt aici, ce vreţi să 
faceţi cu mine? La care i s-a răspuns: te ducem la 
Locul unde ai vărsat atât de mult Sânge nevinovat şi 
te vom Spânzura. A opus o oarecare Rezistență, dar a 
fost învins, pentru că, în timp ce unii le-au dat Drumul 
tuturor Prizonierilor, alţii l-au apucat de Picioare şi l- 
au tras pe Scări în Jos, apoi l-au dus la Grass Market, 
unde au căzut de acord să-l Spânzure fară altă 
Ceremonie; drept care, după ce au luat un Colac de 
Frânghie, i-au pus un Laţ după Gât şi au azvârlit 
celălalt Capăt peste un Stâlp cu Crucea lui Dyers (sau 
o Spânzurătoare) şi l-au ridicat; dar, deoarece ţinea 
Frânghia cu Mâinile, l-au coborât, i-au legat Mâinile şi 
l-au ridicat din nou; văzându-i înfăţişarea indecentă, 
neavând nimic cu care să-i acopere Faţa, l-au coborât 
pentru a doua oară şi l-au dezbrăcat de una din cele 
două Cămăşi, i-au înfăşurat-o în jurul Capului şi l-au 
ridicat pentru a treia oară, strigând tare Hei, rup! şi 
bătând Toba. După ce a stat atârnat un Timp, 
socotindu-se că ar fi trebuit să fie mort, au bătut în 
Cuie Frânghia de Stâlp, s-au salutat unii pe alţii 
ceremonios, au depus Armele şi au părăsit Oraşul în 
Răpăiala Tobelor. Până atunci, nu s-a mai întâmplat o 
Faptă atât de îndrăzneață şi atât de reuşită, totul 


petrecându-se pe parcursul a două Ore; după care 
peste Oraş s-a aşternut Liniştea. Judecătorii au 
încercat să-i împiedice, dar au fost atacați şi daţi la o 
parte. În Dimineaţa următoare, la 4, când Căpitanul a 
fost coborât, i se frânsese Gâtul, era rănit la Braţ şi 
avea Vânătăi pe Spate şi la Cap. 

În ceea ce priveşte Anunţul din Luna trecută 
despre obţinerea Amânării Pedepsei nefericitului Om, 
a fost vorba de o mică Greşeală; mai multe Persoane 
distinse au apelat la Maiestatea Sa, în favoarea 
Căpitanului, dar suntem siguri că pe Judecătorii din 
Edinburgh nu i-a interesat acest Lucru câtuşi de 
puţin; şi fără îndoială, au avut Motivele lor, deoarece 
aceasta nu este singura 

Dată când Populaţia Oraşului a pus în Practică 
Principiul curajos, dar neiertător, care se află în 
Motto-ul Naţiei lor, Nemo me imvune Lacesset. Ca să 
menţionăm unul: La începutul Domniei Reginei Anne, 
pe când Contele Stafield era Cancelar, un oarecare 
Green a fost condamnat pentru Uciderea Căpitanului 
Middleton şi Consiliul din Edinburgh a dat Ordin să fie 
grațiat; auzind acest Lucru, Mulțimea, în Momentul în 
care Contele ieşea din Consiliu, a rupt rândurile şi i-a 
răsturnat Caleaşca, l-a insultat şi l-a obligat să se 
reîntoarcă la Consiliu şi să schimbe Graţierea într-un 
Ordin de Execuţie, drept care Acuzatul a fost 
executat. 

Aproximativ 14 Persoane au fost reţinute a doua Zi 
din cauza acestei Revolte, dar nu s-a găsit nici o Probă 
împotriva lor; 11 au fost eliberate imediat, iar restul 
puţin mai târziu. 


Vineri, 10 
Un Incendiu a izbucnit în Centrul Oraşului 
Shadwell, în care 42 de Case, 6 Depozite şi 8 Grajduri 


au ars până în Temelii, iar 18 au fost deteriorate. 


Miercuri, 15 

La Old-Bailey, 77 de Prizonieri au fost judecaţi, din 
care 6 au primit Pedeapsa cu Moartea, respectiv 
Edward Bonner, Măcelar din Newgate-Market, Tho. 
Dwyer şi James O'Neal pentru Jaf la Drumul mare; 
Edward Rowe pentru a-l fi împuşcat şi jefuit pe 
Domnul Gibson, Brutar din Islington; John Thomas 
pentru Furt dintr-o Prăvălie şi Tho. Hornbrook pentru 
Furt de Cai. 26 au fost condamnaţi la Deportare, 
unuia i s-a ars Mâna; iar unul, adică Joseph Cady, a 
fost condamnat la Stâlpul 

Infamiei pentru Sperjur; 62 au fost achitati. 
Domnul Nixon, Preotul care nu a depus Jurământul de 
Supunere faţă de Rege, a fost eliberat pe Cauţiune. 
Vezi p. 420 D. Trei Bărbaţi şi o Femeie au fost 
condamnaţi pentru Sperjur în Procesul Bonner. 

În legătură cu recentele Revolte din Spittle-fields, 
nouă Persoane, care fuseseră reţinute, au fost 
chemate la Judecată, acuzate de Infracţiuni; dar 
nevenindu-le rândul la Proces, cu Aprobarea 
Judecătorului General al Maiestăţii Sale, au fost 
eliberate pe  Cauţiune, fiecăreia cerându-i-se să 
plătească 50 1. drept Garanţie. 


Joi, 16 

La o întrunire Generală a Băncii Angliei, un 
Dividend de 2 şi 3 sferturi Procente a fost aprobat 
drept Dobândă şi Profit pentru Jumătatea Anului care 
se termină la viitoarea Zi a Sf. Mihail ; iar Cauţiunile 
vor fi plătite până la 13 octombrie. 


Vineri, 17 
Tribunalul Constituţional Municipal al Londrei a 


dat Ordin ca prima Colectă de Impozite pentru 
Iluminarea Străzilor, dând curs unui Act anterior, să 
fie făcută pentru 3 Sferturi de An, terminându-se la 
Crăciun, conform Taxelor următoare: fiecare Casă sub 
10 1. pe An 3 s. şi 6 p., de la 10 până la 20 de 1.7 s. 6 
p., de la 20 la 30 1. 8 s., de la 30 la 40 1. 9 s. 6 p.; - 
Orice Cetățean al Londrei care trebuie să plătească 
Taxa mai sus menționată şi care neglijează această 
îndatorire sau refuză să plătească, sau încearcă să fie 
scutit de Plată va fi exclus de la Votare în orice 
Alegeri din Oraşul Londra, precum sunt acum toate 
Persoanele care nu plătesc Taxele Comunale. 

Poşta din Glasgow, care conţinea mai mulţi Saci, 
printre care şi Poşta irlandeză, a fost jefuită de doi 
Pungaşi care l-au rănit pe Poliţist în Coapsă cu un 
Cuţit. 


Miercuri, 22 

Un oarecare Cadwal, Dezertor, a primit Restul 
pentru o Bancnotă de 20 1. la Cowpar, în Fife; când i s- 
a plătit, s-a descoperit că fusese luată din Poşta din 
Glasgow, menţionată mai sus, drept care Persoana 
care a plătit a alergat după el şi şi-a luat Banii înapoi; 
l-a lăsat să plece, dar a păstrat Bancnota. 

La un Tribunal al Consiliului Municipal de la Guild- 
Hall, s-a căzut de Acord să se umple Fleet Ditch 
pentru a face din el o Piaţă, iar Comitetul Terenurilor 
Oraşului Londra să popularizeze imediat Decizia 
pentru a primi Propuneri în vederea Construirii unei 
Hale-Piaţă, plus Prăvălii, Standuri etc. 


Vineri, 24 

La un Tribunal General al Companiei Indiilor de 
Est, s-a hotărât să se reducă Dobânda Obligaţiunilor 
la 3 la Sută. 


Sâmbătă, 25 

S-a dat Publicităţii o Proclamaţie prin care s-a 
oferit o Recompensă de 2001. şi Graţierea oferită de 
Maiestatea Sa pentru cel care descoperă pe oricine 
implicat în Uciderea Căpitanului Porteous, iar pentru 
orice Persoană descoperită în felul acesta şi care a 
fost condamnată, 2001. 


Duminică, 26 

Daniel Malden, care a fost prins din nou la 
Canterbury în urma unor Certuri cu Soţia sa, a fost 
adus la Newgate, sub Escortă puternică şi înlănţuit jos 
în Temniţă. (Vezi p. 191 şi p. 357.) 


Luni, 27 
Bonner Rowe, Dwyer şi O'Neal au fost spânzurați la 
Tyburn ; dar Hornbrook şi Thomas au fost graţiaţi. 


Marţi, 28 

Wm. Rous şi Benjamin Rawlings, Esq., au fost 
numiţi Şerifi ai acestui Oraş şi ai Comitatului 
Middlesex. 

În apropierea Termenului de Oprire a Vânzării 
Băuturilor alcoolice distilate în Cantități mici, 
Persoanele care aveau asemenea Prăvălii au început 
să organizeze în Batjocură Ceremonii funerare, ceea 
ce a avut drept Rezultat Adunarea unei Mulţimi în 
jurul Prăvăliilor; Judecătorii au hotărât că se cuvine să 
trimită câţiva dintre principalii Bocitori la închisoare. 
Firmele Caselor de Punci au fost acoperite cu Doliu; şi 
pentru că unii şi-au exprimat Amărăciunea Inimilor lor 
dedându-se la Violenţe, Gărzile Călare, Infanteria şi 
Trupele speciale au primit Ordin să meargă la 
Locurile unde este Nevoie de Prezenţa lor. Mulţi 


dintre Lucrătorii de la Distilerii însă, în loc să-şi 
irosească Timpul cu Bocete inutile, s-au îndreptat spre 
alte Ramuri ale Industriei. 


Audierea şi depoziţia lui David Jones pe care o atest 
sub prestare de jurământ, azi, nouă septembrie, în al 
zecelea an de domnie a suveranului nostru, lord 
George al doilea, prin mila Domnului, Rege al Marii 
Britanii şi al Angliei &c. 


MĂ NUMESC David Jones. M-am născut la 
Swansea şi am vârsta secolului, treizeci şi şase de ani. 
Actualmente sunt funcţionar la o prăvălie pentru 
aprovizionarea vaselor, în Cardiff. 


Î. Jones, mi-ai dat multă bătaie de cap până să te 
găsesc. 

R. Ştiu, domnule, şi îmi pare tare rău. 

Î. Ai citit rezumatul depoziţiei domnului Francis 
Lacy? 

R. Da, domnule. 

Î. Nu negi că eşti persoana despre care vorbeşte 
domnul Lacy? 

R. Nu, domnule. N-aş putea. 

Î. Dar faţă de cel pe care l-am trimis să te aducă 
aici ai negat. 

R. Nu-l cunoşteam, domnule. N-a pomenit la 
început nimic de domnul Lacy şi mă consider, cu 
respect, prietenul acestui domn de toată stima şi mă 
simt onorat să-l apăr dacă pot. Căci îl ştiu la fel de 
nevinovat ca Jones, domnule, în privinţa celor 
petrecute în aprilie. Trebuie să te uiţi bine la prieteni, 
domnule, după cum vine vorba. 

Î. Omul meu spune că şi atunci când a pomenit de 
domnul Lacy, ai negat; că ai jurat cu mâna pe Biblie 
că nu cunoşti această persoană. 

R. Am făcut-o doar aşa, domnule, ca să văd dacă 
ştia cu adevărat ceea ce pretindea. Şi când am 
considerat că sunt mulţumit de ce-am aflat, n-am mai 
minţit. 

Î. Şi nici n-ai să mai minţi, Jones. 

R. Nu, domnule. Nu încape îndoială. 

Î. Aşa să fie. Să începem cu ce s-a întâmplat după 
ce ai plecat din Londra. Doresc să ştiu mai întâi dacă 
în depoziţia domnului Francis Lacy există vreo 


chestiune sau altceva ce ai citit şi care socoteşti că nu 
e adevărat. 

R. Totul e adevărat. 

Î. Dar inexact? 

R. Nu, domnule. Totul a fost aşa cum spune 
dumnealui, din câte ştiu eu. 

Î. Dar ceva mai deosebit - dacă au existat chestiuni 
importante pe care le-ai descoperit şi nu i le-ai spus? 

R. Nu, domnule. Era de datoria mea să-i spun ce 
vedeam şi observam. Aşa am şi procedat. 

Î. Nu poţi să adaugi nimic? 

R. Jur că nu, domnule. 

Î. Negi că ai fugit, după cum spune domnul Lacy, 
fără permisiunea dumnealui? 

R. Nu, domnule. A fost exact cum i-am scris, 
domnule. M-am dus s-o văd pe biata maică-mea, 
Dumnezeu s-o odihnească, ştiam că nu mă desparte de 
ea decât canalul Bristol şi m-am gândit că era o ocazie 
foarte bună. Mi-e mai aproape pielea decât cămaşa, 
ştiţi cum se spune. Am greşit, domnule, ştiu. Însă am 
fost un fiu rău, ştiţi, şi am vrut să-mi îndrept greşeala. 

Î. Nu se sfârşea oare chiar a doua zi contractul cu 
domnul Bartholomew? De ce nu l-ai întrebat atunci pe 
domnul Lacy dacă puteai să pleci? 

R. M-am gândit că n-o să mă lase, domnule. 

Î. De ce? 

R. Pentru că e un gentleman fricos, domnule, şi 
ştiam că n-ar fi vrut să călătorească de unul singur 
prin locurile alea. 

Î. Oare nu ţi-a dat dovadă de prietenie - şi acum, şi 
în alte ocazii? Nu ţi-a găsit de lucru? 

R. Păi, domnule, nu zic nu, şi am fost foarte ruşinat 
de purtarea mea, totuşi, vedeţi, conştiinţa mea de fiu 
şi de creştin mi-a zis că aşa trebuie să fac, cum am şi 
făcut. 


Î. Şi sperai că o să te ierte când te vei întoarce la 
Londra? 

R. Speram, domnule. E bun la inimă, Dumnezeu să- 
l binecuvânteze. Şi bun creştin. 

Î. Acum să-mi spui ce i-ai făcut servitorului 
domnului Bartholomew, Dick. 

R. Nu i-am făcut nimic, domnule. Jones l-a cunoscut 
la sfârşit tot atât cât la început. 

Î. Nu ţi s-a părut nimic ciudat la el? 

R. Ceea ce era limpede pentru toţi, domnule. Că 
era peste puterea de înţelegere a unui irlandez cum 
de poate un domn să angajeze un asemenea om. Era 
destul de vânjos, bine clădit pentru un servitor, însă 
nimic altceva, înţelegețţi. 

Î. Nu era un servitor potrivit pentru un domn, vrei 
să spui? 

R. Făcea ce i se cerea destul de bine. Şi recunosc 
că secretele stăpânului erau bine păzite. Ca şi 
bunurile. Nu mă lăsa nici să ating cufăraşul de pe 
calul de povară, cu toate că atârna atât de greu. In 
prima zi am vrut să-l ajut să-l care, dar m-a împins cât 
colo; şi la fel şi după aceea. Parcă era o javră geloasă, 
nu un servitor. 

Î. Altceva mai deosebit ai mai observat la el? 

R. Că nu râdea, nici nu zâmbea, nici măcar atunci 
când eram într-un grup şi oamenii erau cu chef. Într-o 
dimineaţă, la Basingstoke, o slujnică de lângă o 
fântână unde eram eu şi Dick a vrut să-i ardă una 
grăjdarului care se obrăznicise şi a alergat după el cu 
găleata, însă a căzut şi s-a udat toată - am râs de ne- 
am prăpădit, atât de caraghioasă era. El însă, nici 
vorbă. Parcă înghiţise un făcăleţ, ştiţi cum vine vorba. 
Nu ştia să se bucure de nimic. 

Î. Era o persoană melancolică? 

R. Săracă cu duhul, domnule. Parcă era picat din 


lună. Parcă era cioplit în piatră, şi nu făcut din carne 
de om. Doar cu fata se purta altfel. Aici aş putea să vă 
spun o poveste întreagă. 

Î. Părea înfricoşat de stăpânul lui? 

R. Nu, domnule. Îi răspundea imediat la porunci, 
însă atât cât se cuvine. Era atent când se înțelegeau 
prin semne - pe care am învăţat să le înţeleg puţin şi 
eu; am încercat să-i vorbesc lui Dick aşa cum m-am 
priceput, însă mi-am pierdut timpul de pomană. 

Î. De ce? 

R. N-aş putea să vă spun, domnule. Când era vorba 
de lucruri simple, cum ar fi ajută-mă să leg asta ori 
dă-mi o mână de ajutor să ridic astălaltă, pricepea. 
Dar dacă încercam să-l rog ceva, să-mi spună ce 
gândeşte, aşa ca între doi prieteni într-o clipă de 
răgaz, nu se putea. N-aveam decât să-i vorbesc şi pe 
limba mamei, care e velşă, că totuna era. 

Î. Deci nu era chiar atât de prost pe cât părea? 

R. Se prea poate, domnule. Unii ar putea să zică şi 
asta. 

Î. Am o depoziţie sub jurământ a jupânului 
Puddicombe, de la hanul Black Hart. Zice că le-ai 
povestit ceva despre o criză de nebunie dintr-o 
noapte. 

R. Povesteam de toate pe unde mă duceam, 
domnule. Pe placul şugubeţilor, domnule, cum vine 
vorba. 

Î. Nu erau deci adevărate? 

R. Domnule, am procedat aşa cum mi-au poruncit 
domnul Lacy şi domnul. 

Î. Să împrăştii vorba că individul era lunatic? 

R. Nu în privinţa asta, domnule. Dar şi Dick părea o 
fire atât de închisă, încât eu urma să joc rolul 
însoţitorului cu gura slobodă, care trăncăne vrute şi 
nevrute şi astfel să îndepărtez bănuielile. 


Î. Şi nu tu ai spus că slujnicele ar trebui să fie cu 
ochii în patru când au de-a face cu el? 

R. Se prea poate, domnule. Şi dacă am spus-o, n-am 
greşit prea mult. 

Î. În ce fel? 

R. Păi, omul nu era un eunuc italian, un alt 
Faribelly, domnule. Cu toate că în alte privinţe lăsa 
mult de dorit. 

Î. Vorbeşti despre slujnica Louise? 

R. Da, domnule. 

Î. Şi despre alte femei întâlnite în călătorie? 

R. N-avea ochi decât pentru ea, domnule. Cu altele 
doar îşi sporea pofta. Le gâdila pe fetişcanele din casa 
lui Puddicombe. 

Î. Dar tu, Jones, n-ai gâdilat şi tu pe vreuna ceva 
mai grosolan? 

R. În joacă, domnule. Şi doar atât, pe onoarea mea. 
Am vrut să-i fur uneia o sărutare. 

Î. Şi să i te vâri în pat, domnule? 

R. Păi, sunt încă tânăr, domnule. Cer respectuos 
iertare, înălţimea Voastră, dar, ca orice bărbat, mă 
simt şi eu în vigoare. l-am prins ocheadele gâsculiţei 
la cină, înţelegeţi. Era o slujnică de ţară. 

Î. Prea bine. Să trecem la Louise. Ce crezi acum 
despre ceea ce i-ai spus la început domnului Lacy, şi 
anume că ai văzut-o la casa lui Claiborne într-o zi? 

R. Era noapte, domnule, şi la lumina unei torţe am 
zărit-o pentru o clipă când intra. N-aş putea să jur că 
era ea. Da' acum sunt convins că m-am înşelat. Ochiul 
e al dracului, caută ce-i mai rău. Semăna cu ea, dar 
era alta. 

Î. Vrei să spui că acum eşti sigur că te-ai înşelat? 

R. Da, domnule. Nu-i aşa? 

Î. Dar de ce întrebi? 

R. Pentru că mi se pare că dumneavoastră vă cam 


îndoiţi, domnule. Dacă tre’ să tac, mucles! Pricep de 
unde bate vântul. Mi s-a părut şi m-am înşelat. 

Î. Eşti sigur că nu era ceea ce ai crezut? 

R. L-am crezut pe cuvânt pe domnul Bartholomew, 
domnule. Sau, mai bine spus, l-am crezut pe domnul 
Lacy, când domnul Bartholomew i-a spus cine era 
fata. Dumnealui îi convenea, mi-a convenit şi mie. 

Î. Ai stat mult de vorbă cu ea? 

R. Putin, domnule. Ne-a arătat limpede de la 
plecare că e amabilă şi că se ţine retrasă. Mda, 
amabilă ca o viespe şi înfumurată de nici nu se uita la 
mine, dacă trebuia să stăm la aceeaşi masă sau să ne 
trecem timpul; iar când eram pe drum, avea alte 
lucruri mai bune de discutat. I se potrivea numele 
franțuzesc. 

Î. Dar amabilitatea asta nu era exagerată pentru o 
slujnică cum pretindea că e? 

R. În vremurile de azi, aşa sunt cele mai multe de 
teapa ei, domnule. Pupeze afurisite, toate îţi aruncă 
praf în ochi, se poartă de parcă ele ar fi stăpânele. 

Î. Nu-ţi îngădui astfel de vorbe în acest locaş. 

R. Cer iertare înălţimii Voastre. 

Î. N-o cunoşteai sub un alt nume? 

R. Nu, domnule, cum s-o fi cunoscut? 

Î. Dar numele celei care a intrat la Claiborne? 

R. Nu, domnule, şi nu-l ştia nici cel care mi-a 
arătat-o. Doar că era o bucăţică bună acolo şi că i se 
spunea Fecioara Quaker. Şi că domnul pe care l-am 
condus acolo ar putea să iasă cu ea. Domnul era 
marchizul de L., domnule. 

Î. Aşadar erai vizitiu, nu? 

R. Da, domnule, din când în când mai fac şi asta 
dacă n-am alte posibilităţi să-mi câştig pâinea. 

Î. Te-ai dus deseori cu trăsura la casa asta? 

R. Uneori, domnule. Cum se nimerea. 


Î. Şi n-ai aflat tu numele târfelor? 

R. Nu, domnule. Numai că se zicea că acolo e 
carnea cea mai de soi din Londra, fiindcă jumătate din 
hodorogii ăi mai bogaţi - vă rog să mă scuzati, 
domnule, ar fi trebuit să spun cei mai de vază domni 
din Londra - intrau pe uşa aceea. 

Î. Şi tu eşti sigur că femeia cu care ai călătorit nu 
era o târfă? 

R. Acum sunt, domnule. 

Î. N-ai întrebat-o pe această Louise de unde venea 
şi lucruri de genul ăsta? 

R. Ba da, domnule, şi nu numai o dată, până să 
ajungem la Amesbury. Am întrebat-o, de pildă, de cât 
timp e în serviciu şi unde anume. Parcă arunca 
firimituri la sărăntoci, avea un fel de a spune lucrurile, 
că de fapt nu zicea nimic. Nu i se dezlega limba deloc. 

Î. Şi când ai întrebat-o de noaptea de la Amesbury, 
când cu ieşitul din cameră? 

R. A negat totul, domnule, s-a supărat, era agitată 
toată, pe urmă s-a acrit ca oţetul şi am înţeles eu că 
minte, ce mai! 

Î. Dar înainte să ştii că Dick era primit în aşternutul 
ei, ai observat vreo înţelegere între ei? 

R. La el se vedea limpede, domnule, că era orbit în 
preajma fetei, dacă te uitai bine, îţi sărea în ochi. Abia 
dacă-şi lua ochii de la ea, iar după ce-şi slujea 
stăpânul, o slujea pe ea. 

Î. Cum adică? 

R. Păi, îi ducea de mâncare, îi căra bagajul, ce 
putea şi el! Ca în versurile alea de demult: Cine 
îndrăgeşte-un rost, să-i adauge un P, şi-ai văzut ce e 
şi-a fost. 

Î. Dar nu prea îşi arăta afecțiunea, nu? 

R. Era viclean, domnule. După cum se purta, ai fi 
zis că e căţeluşul ei preferat, nu ibovnicul. Însă după 


Amesbury, când s-au dat la iveală, ea s-a ferit mai 
puţin. Dormea în şa, parc-o văd, stătea în faţă, în 
braţele lui, cu capul sprijinit de pieptul lui, cum ar sta 
un copil sau o nevastă. 

Î. Şi asta în ciuda faptului că era atât de amabilă? 

R. E un proverb, domnule. Dac-o ştii pe Eva, le ştii 
pe toate. 

Î. Călărea deseori aşa sau în spate? 

R. Păi, la început în spate, domnule, aşa cum se 
obişnuieşte, parcă era un papagal cocoţat pe 
scândurică. Pe urmă, din a treia zi a început să stea în 
faţă, în braţele lui, zicea că e mai moale acolo, pe 
crupă; şi se prea poate să fi avut dreptate, că-i era mai 
moale între picioarele desfrânatului, dacă-mi iertaţi 
vorba, înălţimea Voastră. 

Î. Nu ai întrebat-o mai multe - dacă urmau să se 
căsătorească? 

R. Nu, domnule. Fiindcă domnul Lacy îmi spusese 
între patru ochi să nu iscodesc, ca nu cumva să pară 
că mă interesez de domnul Bartholomew pentru el, 
lucru pe care nu-l îngăduia. Aşa că mi-am ţinut gura şi 
m-am gândit la ea mai cu milostenie, că poate la 
început s-o fi temut să nu-mi bat joc de ea că îl plăcea 
pe unul ca Dick şi pe mine mă pusese la punct spre 
binele meu. 

l. Cum adică? 

R. Păi, domnule, era o fată frumoasă. Dragostea îşi 
găseşte calea, n-ai ce face. Aş zice că a înţeles asta 
din privirile mele. 

Î. Ai făcut pe galantul? 

R. Aş fi făcut, domnule, dacă m-ar fi lăsat. Însă nu-ti 
dădeai bine seama dacă ştia ce-i aia galanterie. Şi nici 
dacă aveam dreptate când o socotisem una dintre 
puicuţele de la Mama Claiborne. 


I. Altceva ce-mi mai poţi spune despre ea? 


R. Nimic, domnule. 

Î. Şi n-ai mai auzit de ea sau de Dick sau de 
stăpânul lui, din ultima zi de aprilie? 

R. Nu, domnule. 

Î. N-ai citit vreun anunţ într-un ziar sau vreo 
gazetă? 

R. Nu, domnule, pe onoarea mea. 

Î. Şi crezi că domnul Bartholomew a reuşit să fugă, 
fără să se fi săvârşit nici o fărădelege în care să fii 
implicat? 

R. Da, domnule, până acum. Dacă mi-ar fi frică, în 
cazul în care aş fi vinovat, n-aş fi venit s-o văd pe 
înălţimea Voastră, o persoană atât de corectă şi 
milostivă. N-am nici o temere, rolul meu a fost 
neînsemnat, cât al unui portar, înţelegeți. 

Î. De ce ai stat în Ţara Galilor în loc să te întorci la 
Londra după banii pe care ţi-i păstra domnul Lacy? 

R. I-am scris motivele mele domnului Lacy acu’ trei 
luni. 

Î. Nu are cunoştinţă de acest lucru. 

R. Nu, domnule, şi am să-mi iau libertatea să vă 
încunoş-tinţez. Mai întâi, când am ajuns pe 
meleagurile natale, am primit nişte veşti care m-au 
făcut să plâng, înălţimea Voastră, am plâns ca un 
copil, căci am aflat că biata mai-că-mea, Dumnezeu să- 
i odihnească sufletul, nu mai era acasă, că intrase în 
mormânt, şi asta se întâmplase cu trei ani în urmă; la 
fel şi o soră pe care o îndrăgeam, cu şase luni în urmă. 
Şi acum nu mi-a mai rămas decât un frate, care-i mai 
sărac chiar decât Jones, şi pe deasupra şi velş sadea, 
ceea ce înseamnă că e rudă cu propria mizerie. Ei 
bine, domnule, am locuit împreună cu el mai bine de o 
lună într-o sărăcie lucie. Pe urmă mi-am zis: Jones, e 
vremea să te întorci la Londra. Swansea e un locşor 
mizer din [ara Galilor, domnule. Iar banii şi Jones 


seamănă cu ceasurile din Londra, domnule, merg 
fiecare în legea lui. Tot ceea ce agonisisem s-a dus pe 
apa sâmbetei. Aşa că am pornit-o spre Londra pe jos 
fiindcă alte posibilităţi nu mai aveam. Am ajuns la 
Cardiff, unde m-am întâlnit cu un prieten care m-a dus 
la el acasă şi m-a primit cu tot dichisul; din 
întâmplare, acolo mai era unul, care atunci când a 
auzit că ştiu să scriu şi să socotesc, că am mai umblat 
şi eu prin lume, mi-a spus că ştia un loc unde lucra şi 
el, şi anume la domnul Williams, unde m-a şi găsit 
omul dumneavoastră, domnule. Căci, să vedeţi, fostul 
lui conţopist fusese brusc lovit de apoplexie cu trei 
zile în urmă şi era ca şi mort, ceea ce s-a şi întâmplat, 
iar domnul Williams avea o mulţime de treburi pe 
cap... 

Î. Da, da. Spune despre scrisoare! 

R. Păi, domnule, i-am scris ca să-i spun de slujba 
asta pe care am găsit-o şi de care mă bucuram la 
culme, iar noul stăpân mă ţinea de destoinic şi harnic, 
aşa că n-am mai putut să ajung la Londra. l-am mai 
spus că mi-a părut foarte rău pentru ce făcusem şi 
speram că mă va ierta şi i-aş fi recunoscător dacă ar 
găsi vreo cale să-mi trimită ce-i al meu. 

Î. Cum i-ai trimis scrisoarea? 

R. Printr-unul care se ducea la Gloucester, 
domnule, şi care zicea că avea grijă s-o trimită mai 
departe de acolo şi i-am dat un şiling pentru 
osteneală. Iar când s-a întors, m-a asigurat că aşa 
făcuse. Da’ mi-am cheltuit banii degeaba şi am pierdut 
timpul, domnule, căci n-am primit nici un răspuns. 

Î. Nu i-ai scris din nou? 

R. M-am gândit că nu merită osteneala, domnule. 
Că domnul Lacy era supărat şi se purta cu mine cum 
mă purtasem şi eu, şi aş zice că avea dreptate. 

Î. Suma era prea mică să mai merite osteneala? 


R. Da, domnule. 

Î. După socotelile tale, cam cât? 

R. Luasem deja ceva de la domnul Lacy înainte să 
plec. 

l. Cât? 

R. Câteva guinee, domnule. 

Î. Mai precis. 

R. O guinee la început când am plecat şi încă ceva 
în plus. 

Î. Cât în plus? 

R. l-am cerut domnului Lacy la Taunton, domnule. 
Cred că vreo două-trei guinee. 

Î. Domnul Lacy spune că una. 

R. Am uitat, domnule. Aş fi jurat că mai multe. 

Î. Chiar atât de nepăsător eşti cu banii, să încurci o 
guinee cu trei? (Non respondet) Ai luat două, Jones, 
câte mai trebuia să iei? 

R. Opt, domnule. 

Î. La slujba pe care-o ai acum, cât scoţi pe an? 

R. Zece lire pe an, înălţimea Voastră, şi ştiu ce-o să 
ziceţi acu’. Dar eu i-am socotit bani pierduţi, aşa că nu 
le mai tineam seama. 

Î. Plata pe aproape un an e puţin? 

R. Nu ştiam cum să o revendic. 

Î. Oare din Ţara Galilor nu pleacă spre Londra vase 
cu cărbuni, şi încă destul de des? 

R. S-ar putea, domnule. 

Î. Cum adică, lucrezi la o prăvălie pentru 
aprovizionarea vaselor şi nu eşti sigur? 

R. Da, sunt sigur, domnule. 

Î. Şi nu te-ai gândit să-i trimiţi o scrisoare printr- 
unul din ele sau să te duci chiar tu să-ţi recuperezi 
banii? 

R. Jones nu e marinar, domnule. Mi-e teamă de 
mare şi de vase de corsari. 


Î. Eu zic că la mijloc e un alt motiv. Minti. 

R. Nu, domnule. 

Î. Ba da, domnule. Ai descoperit ceva în legătură cu 
călătoria pe când te aflai în ţinuturile apusene, ceva 
ce n-ai considerat potrivit să-i spui domnului Lacy şi 
care ştiai că putea să te aducă şi pe tine, şi pe toţi cei 
vârâţi în treaba asta într-un necaz mare, cum e cel de 
acum. N-ai fi dat tu bir cu fugiţii şi ai fi lăsat baltă toţi 
banii dacă n-aveai un temei solid. 

R. N-am ştiut mai mult decât ni s-a spus, domnule. 
Vă jur. Sau ce-am descoperit singuri, aşa cum v-a 
povestit domnul Lacy. 

Î. Te-ai împotmolit în propria mocirlă şi te-am prins, 
omule. Prima scrisoare adresată lui Lacy vorbea 
despre un vas spre Swansea de la Barnstaple, atunci, 
de întâi mai. M-am interesat în scris. N-a fost nici un 
vas atunci şi nici în următoarele zece zile. 

R. Nu, domnule, mă informasem greşit, după cum 
am aflat când am ajuns acolo. Aşa am crezut când am 
scris scrisoarea. La Barnstaple mi s-a spus că aş putea 
să rezolv ceva la Bideford, unde m-am dus pe chei şi 
am dat peste un vas care căra cărbuni, ancorat acolo 
de trei zile. Vă spun adevărul-adevărat, domnule. 
Numele vasului era Henrietta, iar pe comandantul lui 
îl chema James Parry din Porthcawl, un căpitan de vas 
vestit şi de ispravă. 

Î. Cum ţi-ai petrecut acele trei zile? 

R. În prima zi am lâncezit prin Barnstaple, 
domnule, a doua la Bideford, unde m-am interesat pe 
chei de domnul Parry şi am vorbit cu el de călătorie. A 
doua zi am plecat cu vasul şi, slavă Domnului, am 
navigat fără probleme. 

Î. Cine ţi-a dat informaţia despre vasul de la 
Barnstaple - cine anume de la Black Hart? 

R. Păi, domnule, acum nu-mi mai amintesc. Unul 


de-acolo. 

l. Domnului Lacy i-ai scris că Puddicombe. 

R. Atunci înseamnă că el a fost, domnule. 

Î. Jones, te previn. Duhneşti a minciuni cum 
duhneşte aerul din ţinutul tău a lipitori. 

R. Nu, domnule. Mi-e martor Cel de Sus. 

l. Am aici scrisoarea ta, în care se spune clar că a 
fost jupânul Puddicombe. El însă jură că nu e adevărat 
şi omul nu minte. 

R. Atunci m-am înşelat, domnule. Am scris-o în 
mare grabă. 

I. E cusută cu aţă albă, ca tot restul poveştii. 
Fiindcă eu am scris la Crown, Jones, pentru cal. Acum, 
ia spune dacă încă susţii că l-ai lăsat acolo pe întâi ale 
lunii sau într-o altă zi, după aceea? De ce nu-mi 
răspunzi? 

R. Domnule, sunt zăpăcit. Acum îmi aduc aminte, 
am călărit până la Bideford şi l-am lăsat acolo, la 
Barbados, unde am înnoptat, şi am dat bani ca să-l 
hrănească până să-mi fie luat, însă am ţinut minte să 
trimit veste printr-un băiat la Crown dacă cumva se 
interesa cineva, să nu creadă că sunt hoţ. Jur, 
domnule, trebuie să mă iertaţi că sunt răvăşit. Am 
spus în prima zi fără să mă gândesc, ca să nu mai 
lungesc vorba. Nu mi-a trecut prin cap că e important. 

l. Atunci să-ţi spun eu de ce, ticălosule, şi cât eşti 
de aproape de ştreang. Dick e mort şi se bănuieşte că 
a fost omorât, l-au găsit spânzurat la mai puţin de o zi 
călare de locul unde ai dormit; cufărul stăpânului s-a 
găsit şi el prădat, iar cutia a dispărut; şi din ziua aia 
nu se mai ştie nimic, nici de stăpân, nici de servitoare. 
Iar în tot misterul ăsta sumbru, se află şi bănuiala că 
zac şi ei pe undeva ucişi - ba chiar, una şi mai 
serioasă, că tu eşti ucigaşul. (Aici martorul a exclamat 
ceva in limba velşă.) Ce-i asta? 


R. Nu e adevărat, nu e adevărat (Aici urmează alte 
cuvinte în limba velşă.) 

Î. Ce nu e adevărat? 

R. Femeia trăieşte. Am văzut-o după aia. 

Î. Ce bine ţi-ar sta în ştreang, Jones. Mai spune-mi 
încă o minciună şi te atârn în laţ cât ai clipi din ochi. 
Iţi promit. 

R. Am văzut-o după aia, jur, înălţimea Voastră. 

Î. Unde după aia? 

R. Unde s-au dus la întâi Mai. 

Î. De unde ştii unde s-au dus? N-ai plecat la 
Barnstaple? 

R. Nu, domnule. Ah, Doamne, Dumnezeule! (Din 
nou cuvinte in limba velşă.) 

Î. Ştii unde e acum servitoarea? 

R. Pe Sfânta Cruce că nu ştiu. 

Î. Dar domnul Bartholomew? 

R. Doamne, Dumnezeule! 

Î. De ce nu răspunzi? 

R. Ştiu cine era în realitate. Aşa m-am amestecat în 
povestea asta, blestemată fie ziua aia, deşi eu n-am 
avut decât cele mai bune intenţii. Înălţimea Voastră, 
n-am avut încotro, mi s-a spus fără să fiu întrebat, de 
un individ care... 

Î. Stai! Spune-mi numele care ţi-a fost spus, doar 
atât. Nu scrie ce răspunde. 

R. (Respondet.) 

Î. I-ai spus cuiva sau ai scris acest nume în vreo 
scrisoare? 

R. Nu, domnule. Nimănui, vă jur pe sufletul maică- 
mii. 

Î. Atunci înseamnă că ştii pentru cine fac cercetări, 
Jones? 

De ce te afli aci? 

R. Pot ghici, domnule. Şi-i cer cea mai umilă 


îndurare, căci m-am gândit să acţionez în slujba 
dumnealui, domnule, când aş fi ştiut ceva. 

Î. Ajungem şi acolo. Repet acum, ce ştii despre 
Excelenţa Sa după întâi Mai? Ai vorbit cu Excelenţa 
Sa, ai avut veşti sau cunoştinţă de ce s-a întâmplat? 

R. Nu ştiu unde se află, jur, domnule, nici dacă 
trăieşte, nici de Dick şi de moartea lui. Înălţimea 
Voastră trebuie să-mi dea crezare. Ah, Doamne, 
trebuie să mă credeţi că am ascuns totul pentru că mi- 
era cumplit de frică, d-asta. 

Î. Ce-ai ascuns, mişelule? Ridică-te în picioare. 

R. Da, domnule. Adică am ştiut că Dick era mort, 
domnule, Dumnezeu să-l odihnească. Da' doar atât, 
jur pe mormântul Sfântului David. 

ÍI. Şi cum ai aflat? 

R. Am bănuit, domnule, nu din surse sigure. După 
vreo două săptămâni şi mai bine la Swansea, m-am 
întâlnit la o crâşmă cu un marinar care abia venise din 
Barnstaple şi care povestea că se găsise un mort cu 
gura plină de viorele aproape de oraş. Nu i-a zis 
numele, domnule, a povestit aşa, printre altele, ca o 
întâmplare ciudată. Totuşi mie mi-a rămas în minte. 

Î. Şi pe urmă? 

R. După ce m-am mutat la Cardiff, am întâlnit pe 
unul, domnule, care venise la stăpânul meu, domnul 
Williams, adică la el în birou, şi care ne-a povestit 
aceeaşi întâmplare, că tocmai sosise cu vaporul în 
dimineaţa aia de la Bideford, şi zice că se făcuseră 
alte descoperiri şi că tot Bidefordul vuia de asta şi 
cică acum s-ar fi crezut că cinci drumeţi ar fi fost ucişi 
cu două luni în urmă. Nici el n-a pomenit vreun nume, 
da' eu m-am gândit la număr şi la alte împrejurări pe 
care le-a pomenit şi până în ziua de azi am stat cu 
frica în sân şi v-aş fi spus, domnule, imediat totul dacă 
biata maică-mea şi... 


Î. Ajunge! Când a fost... relatarea asta, a doua? 

R. În ultima săptămână din iunie, domnule. Dacă 
tin bine minte. Adică rău, fir-ar să fie. N-am vrut să 
fac nimic. 

Î. Şi dacă eşti nevinovat, de ce ţi-e atât de frică? 

R. Domnule, eu am văzut nişte lucruri pe care nici 
mie nu mi-ar veni să le cred, dacă mi le-ar povesti 
altul. 

Î. Spune-mi-le mie, Jones, pentru Dumnezeu. Sau să 
ştii că o să atârni ca un nemernic de primul copac. Şi 
să ştii că te spânzur ca hoţ de cai, dacă nu ca ucigaş. 

R. Da, domnule. (Alte cuvinte în limba velşă.) 

Î. Ajunge cu mormăielile tale fără noimă. 

R. Da, domnule. Era o rugăciune. 

Î. Nici o rugăciune nu te poate salva. Nimic altceva 
decât adevărul. 

R. Vi-l spun, domnule, pe onoarea mea. De unde 
vreţi să încep? 

Î. De unde ai minţit prima oară. Dacă n-ai făcut-o 
chiar din leagăn. 

R. N-am spus nici o minciună, domnule, până unde 
v-am zis că am stat după ce-am plecat din Amesbury, 
domnule, adică din Wincanton. Totul s-a petrecut aşa 
cum a povestit domnul Lacy. Cu excepţia lui Louise. 

Î. Ce-i cu ea? 

R. Credeam că n-am greşit când i-am zis prima oară 
domnului Lacy unde o mai văzusem. 

Î. Că intrase la Claiborne - că era târfă? 

R. Da, domnule. Dar dumnealui nu voia să creadă, 
că n-am mai insistat, însă credea ce credeam şi eu, 
cum vine vorba. 

Î. Că domnul Lacy fusese înşelat de Excelenţa Sa? 

R. Deşi nu ştiu de ce, domnule. 

Î. Ei i-ai spus-o? 

R. Nu, domnule, sau nu direct. Domnul Lacy zicea 


că nu trebuie. l-am aruncat fetei câteva vorbe în doi 
peri ca s-o prind şi ca să mă distrez. Da' cum v-am 
spus, nu s-a dat deloc de gol, vorbea cum vorbeşte 
servitoarea unei doamne, nici mai rău, nici mai bine. 

l. Şi atunci ai început să te îndoieşti? 

R. Da, domnule, ba mai mult, când am descoperit 
că se culca cu Dick. N-am mai ştiut ce să cred, doar 
dacă nu-şi râdeau amândoi pe la spate de stăpân. Da’ 
totuşi m-am gândit că pe ea o văzusem, aşa cum s-a 
dovedit, domnule, că o să auziţi ce s-a întâmplat până 
la urmă. 

l. Eşti sigur că Excelenţa Sa nu i-a arătat nişte 
favoruri speciale sau au stat între patru ochi sau 
lucruri de genul ăsta? 

R. Din câte am văzut eu, nu, domnule. Dimineaţa o 
saluta. O tot întreba dacă era obosită sau o durea 
ceva, asta cât călătoream, atât cât se cuvenea să 
întrebe un domn politicos cu cei inferiori lui. 

I. Din câte ştii tu, nu s-a dus niciodată singură în 
camera lui, pe unde aţi înnoptat? 

R. Nu, domnule. Chiar sigur nu pot să vă spun, 
dacă mă gândesc că nu prea urcam la etaj decât ca să 
mă duc la domnul Lacy. Cam pe la toate hanurile eo 
lege ca servitorii să nu doarmă în apropierea 
slujnicelor, adică în aceeaşi parte a casei. 

l. Un lucru înţelept. Aşa să fie. Să ne întoarcem 
acum la ce s-a întâmplat la Wincanton. 

R. A venit la mine unul, cu o pelerină, cam prin 
dreptul Greyhoud-ului, care ne văzuse mai devreme 
călare şi zice: Care-i treaba? Am zis: Nici o treabă, 
cum adică? Hai, zice el, făcându-mi cu ochiul, ştiu eu 
cine mi-e domnul Bartholomew ăsta, că doar până 
acum doi ani am fost vizitiul lui sir Henry W. şi-l ştiam 
când venea în vizită. l-aş recunoaşte şi pe el, şi pe mut 
dintr-o mie, cică. Este... şi a zis exact numele pe care 


vi l-am zis şi eu adineauri, domnule. 

Î. A rostit numele? 

R. Da, şi pe cel al preanobilului său părinte. M-am 
pierdut de tot, domnule, n-am ştiut ce să-i răspund, 
aşa că mi-am zis că mai bine nu mai stau la discuţii cu 
el; i-am făcut şi eu cu ochiul şi i-am zis: S-ar putea, 
dar ţine-ţi gura că nu vrea să se afle. La care mi-a 
spus: În regulă, n-ai teamă, da’ unde se duce? Eu cică: 
Să vâneze o puicuţă prin vest. Aha, zice el, una 
durdulie şi cu vino-ncoace. Pun capul jos. Asta a cam 
ghicit-o. 

I. Cine era omul ăsta? 

R. Vizitiu la un amiral, domnule, se ducea la Bath 
cu doamna lui. Se numeşte Taylor. Un tip destul de 
înstărit care s-a interesat din curiozitate şi pe care l- 
am lămurit repede când am început să discutăm. l-am 
spus că domnul Lacy era tutorele Excelenței Sale şi că 
mergeam sub pretextul să întreprindem un tur, cu 
toate că de fapt încercam să asediem o cetate şi că 
fata, Louise, era de folos când o vom captura pe 
doamna. Pe urmă a apărut Dick, iar Taylor l-a salutat, 
iar prostovanul era cât pe ce să strice totul, fiindcă s-a 
prefăcut că nu-l cunoaşte şi şi-a văzut de drum. l-am 
spus lui Taylor că era speriat şi să nu se supere pe el 
pentru că Dick era slab de minte. Pe urmă, peste zece 
minute, coboară şi Louise după mine. Farthing, zice 
ea, te cheamă stăpânul. Aşa că m-am dus cu ea, iar 
când am ieşit pe uşă îmi zice: Nu te-a chemat domnul 
Brown, ci domnul Bartholomew, nu ştiu de ce. M-am 
dus la el, domnule, iar el îmi zice: Jones, mă tem că 
mi-am dezvăluit identitatea. Eu zic: Da, stăpâne, şi eu 
mă tem că aşa e, şi i-am explicat cum s-au întâmplat 
lucrurile şi ce a trebuit să-i spun lui Taylor. Prea bine, 
zice el, cum domnul Lacy nu ştie nimic despre asta, e 
mai bine să o lăsăm aşa. 


Î. Ţi-a dat vreun motiv? 

R. Că-l preţuia pe domnul Lacy, domnule, şi nu voia 
să-şi facă griji. La care eu am răspuns că sunt la 
ordinele Excelenței Sale. Atunci nu mai spune nimic, 
mi-a zis el, şi dă-i omului ăstuia să bea pe cheltuiala 
mea şi să-şi ţină gura, iar tu ţine colea o jumătate de 
guinee. Am luat-o, domnule, şi m-am simţit onorat. 

Î. Şi domnului Lacy nu i-ai pomenit nimic? 

R. Nu, domnule. Şi mai târziu, când am stat la un 
pahar cu Taylor, mi-a povestit că auzise că 
preacinstitul tată al Excelenței Sale era furios la 
culme că refuzase o partidă pe care i-o propusese. 
Atunci m-a apucat frica, domnule. Mai bine un pat de 
urzici decât să ţii o taină, cum vine vorba. Mi-am dat 
seama ce însemna un părinte supărat, domnule, şi 
încă un părinte pe care eu, unul, n-aş îndrăzni să-l 
mânii. M-am gândit şi la Biblie, şi la a cincea poruncă 
a lui Moise, să-ţi cinsteşti părintele. 

Î. Dar înainte nu te-ai gândit la asta? Nu ştiai în 
mare ce plănuia Excelenţa Sa, până să plecaţi din 
Londra? 

R. Am văzut totul într-o nouă lumină, domnule... 

Î. Adică? 

R. Era de datoria mea, domnule, să văd dacă aş mai 
putea afla câte ceva din ce intenţiona Excelenta Sa. 

Î. Pe şleau, că era mai bine pentru punga ta să-l 
slujeşti pe tatăl Excelenței Sale? 

R. Că era mai prudent, domnule. 

Î. Începi să aluneci, Jones, ca toată naţia ta. Ai 
mirosit un profit gras, nu? 

R. Mă aşteptam la o oarecare recompensă, 
domnule. Dacă preabunul domn credea de cuviinţă. 

Î. Cred şi eu. De la Wincanton încolo erai hotărât 
să-l spionezi pe Excelenţa Sa. Aşa-i? 

R. Dacă-mi stătea în putinţă, domnule. Atunci nu 


ştiam că aşa va fi. Alea două zile de drum n-au fost ca 
la Gladherhat pentru Jones. 

Î. La ce? 

R. Aşa zicem noi în velşă la Somerset, domnule, un 
loc vesel, unde curge cidrul şi zburdă turmele grase. 

Î. Văd că ai început să-ţi atribui nişte scrupule. Nu- 
ti merge, eşti un ticălos inveterat. Altfel de ce l-ai fi 
rugat pe domnul Lacy la Taunton să-ţi mai avanseze 
din banii ce ţi se cuveneau - erai hotărât, asta e. 

R. Da, domnule. 

Î. Şi până să ajungeţi la Black Hart, n-ai mai aflat şi 
alte lucruri despre intenţiile Excelenței Sale? 

R. Nu, domnule. 

Î. Spune-mi totul, din clipa în care te-ai trezit pe 
întâi mai. 

R. S-ar putea să fiu un ticălos, domnule, însă de 
dormit, n-am putut dormi toată noaptea. Nu ştiam ce 
era mai bine să fac. Totuşi, până la urmă m-am dat jos 
din pat şi am coborât uşor scările, am găsit un muc de 
lumânare şi o călimară şi m-am apucat să-i scriu 
domnului Lacy ceea ce ştiţi. 

Î. Nu ştiu nimic - treci la momentul când s-au 
despărţit la drumul spre Bideford. 

R. Era cale de două mile călare, domnule, un loc 
unde drumul se despărţea în două, şi acolo am 
aşteptat tupilat pe un deal în spatele unor tufişuri, că 
de acolo se vedeau împrejurimile, fiindcă nu ştiam pe 
ce drum or s-o apuce. Exact acolo unde e 
spânzurătoarea, puteţi da de ea fără probleme. Am 
aşteptat eu vreo două ore şi mai bine şi mă bucuram 
că era vreme frumoasă şi soare, neghiobul de mine! 

Î. Altcineva n-a mai trecut? 

R. O căruţă cu nişte fete şi pe-alături un flăcău - 
cântau şi râdeau de mama focului. Se duceau la 
petrecere. Pe urmă alţii, pe jos, nu mult după ei, în 


aceeaşi direcţie. 

Î. Şi n-a venit nici unul călare, cum sunt de obicei 
solii care se grăbesc cu treburi? 

R. Nu, domnule. Numai grupul Excelenței Sale s-a 
îndreptat spre Bideford, da' înainte s-au oprit la 
răscruce, unde e spânzurătoarea. 

Î. Mi-ai mai spus o dată. N-ai auzit ce-au vorbit? 

R. Nici un cuvânt, domnule. Erau la vreo sută de 
paşi de locul unde stăteam. 

Î. Spune mai departe. 

R. Păi, domnule, mi-a părut rău să-l văd pe domnul 
Lacy cum pleacă de unul singur într-un loc ca ăla. 
Curând l-am pierdut din ochi, fiindcă drumul cobora, 
iar al celorlalţi o lua în sus. Am aşteptat până au ajuns 
în vârful dealului, pe urmă am ieşit din ascunzătoare 
şi m-am luat după ei; pe creastă am descălecat ca să 
mă uit pe unde erau, dacă trebuia să mai aştept sau să 
merg mai departe. Şi tot aşa, domnule, am bătut vreo 
două mile şi ceva, când am intrat în codru şi drumul 
şerpuia al naibii de tot, încât m-am temut să nu dau 
peste ei, fiindcă nu-i mai vedeam în faţă. Şi chiar aşa a 
şi fost, domnule. Fiindcă taman când dădeam colţul 
după o stâncă mare, i-am văzut în faţă, la nici vreo 
sută cincizeci de paşi. Din fericire erau cu spatele la 
mine. Se opriseră la un pârâiaş care curgea de pe 
undeva mai de sus şi venea învolburat, cu zgomot, 
domnule, că altfel m-ar fi auzit. Am sărit iute de pe cal 
şi l-am scos din drum cât ai clipi din ochi, l-am legat şi 
pe urmă m-am apropiat mai mult, ca să mă uit mai 
bine. Când colo, plecaseră, deşi n-apucaseră pe drum, 
fiindcă am zărit spatele lui Louise în urma lui Dick; 
urcau muntele. 

Î. Ştii cum se cheamă locul ăla? 

R. Nu, domnule. N-am văzut pe-acolo nici o 
gospodărie, nici o casă, nimic. Da' să ştiţi că e uşor, 


nu e prima trecere de apă prin pădure, însă e mai lată 
şi vârâtă bine în coasta dealului. Iar pârâul curge cu 
zgomot, exact pe partea stângă a drumului. 

Î. Mai departe. 

R. Când am socotit că nu mai e nici o primejdie, m- 
am dus şi eu unde făcuseră popasul, lângă firul apei, 
şi am văzut că era un vad, poate de vreo şase paşi 
lungime, nu mai mult, că mergea pe o lespede mare şi 
drumul continua după ea. Am observat atunci pe unde 
o luaseră, fiindcă porţiunea de deasupra nu era 
abruptă ca aceea pe care fusesem eu, şi urca mai mult 
într-o văioagă, cum îi zicem noi, printre copaci. Ei, 
domnule, la început n-am zărit nici o potecă şi mă tot 
uitam în jur, până când am dat peste locul unde o 
potecă ducea la văioagă, şi-am observat pe unde 
călcaseră caii. 

I. Părea o potecă umblată? 

R. Domnule, pot să jur că alţi cai nu mai călcaseră 
pe acolo de mult. Ceva mai sus, după cum o să vă 
spun, am zărit nişte semne care mi-au arătat că era 
poteca unui cioban, care urcase cu turmele la păscut 
vara pe muntele de deasupra. Crengi aplecate de anul 
trecut, căcăreze uscate şi de-astea. 

Î. Şi unde crezi că se duceau? 

R. O luaseră probabil pe un drum tainic unde se 
afla domnişoara, domnule, sau poate se duceau la 
vreun loc de întâlnire pe care-l stabiliseră. N-aş putea 
să spun, ştiţi, habar n-am pe unde se află casele 
arătoase şi moşiile grozave în ţinutul ăla. Eu la 
mizerie mă pricep. Însă m-am gândit: Jones, unde 
merge mia, merge şi suta. 

I. Unde ducea cărarea asta? 

R. Într-un loc pustiu, domnule, îngust şi abrupt, 
presărat printre copaci cu pietre şi bolovăniş. Era 
chiar la o cotitură, avea formă de lună plină şi suia 


spre munte. Un loc trist, domnule, cu toată lumina 
soarelui. N-am auzit nici un tril de pasăre, aşa cum s- 
ar fi cuvenit la vremea aceea; arăta ca părăsit şi asta 
mi-a băgat frica în oase. De parcă nu-mi ajungea 
spaima pentru ce făceam şi îndoiala grozavă că 
procedasem bine. 

l. Când i-ai ajuns din urmă? 

R. Cam după o oră, domnule. Nu erau atât de 
departe, cam la două mile şi ceva. A trebuit să merg 
foarte încet şi să mă opresc de multe ori ca să ascult. 
Nu vedeam nimic din cauza mărăcinişului şi tufişurilor 
şi m-am gândit că ei erau într-o situaţie mai proastă 
ca a mea şi mergeau mai încet, atenţi la orice zgomot; 
doar căderea de apă îmi mai acoperea înaintarea. 

l. Treci la momentul când i-ai văzut prima oară. 

R. Păi, cam aşa s-a întâmplat, domnule, am ajuns la 
locul unde văioaga se îngusta încă mai mult, însă se 
întindea mai drept, şi de acolo am avut o panoramă 
bună, puteam cuprinde cu ochiul tot ce era în faţă. 
Aşa că mi-am legat calul, domnule, şi am urcat puţin 
pe jos până unde puteam să văd mai bine. La început 
n-am văzut nimic, deşi am zărit capătul văioagei. Şi m- 
am gândit, fiindcă totul părea pustiu acolo, pe culme, 
cum să fac să mă apropii. Azi e rău, da' mâine-i şi mai 
rău, cum vine vorba. Şi m-am blestemat în gând, 
domnule, pentru că fusesem atât de tâmpit să cred că 
urmărirea era floare la ureche. Pe urmă am văzut un 
om care suia cam la o jumătate de milă depărtare şi l- 
am recunoscut pe Dick. Nu i-am văzut nici pe 
Excelenţa Sa, nici pe fată şi bănuiesc că încă erau jos, 
cu caii, unde curgea pârâul. S-a oprit pe o culme şi s-a 
uitat înainte, dincolo de ce puteam vedea eu, ştiţi, 
capătul văioagei era în două şi se despica de parcă ar 
fi fost o limbă de şarpe, iar el privea tocmai din locul 
în care se desfăcea. 


Î. Ţi-a lăsat impresia că era prevăzător? 

R. N-am observat, domnule. N-a stat mult, a plecat 
mai departe pe jos şi nu l-am mai văzut. 

Î. Şi pe urmă? 

R. M-am gândit că probabil ajunseseră la capătul 
călătoriei şi ar trebui să mă opresc şi eu, domnule. 
Fiindcă altfel m-ar fi auzit sau m-ar fi văzut pentru că 
din locul unde erau ei cuprindeau tot ţinutul. Aşa că 
mi-am dus calul într-un desiş şi l-am legat cum m-am 
priceput, ca să-l ascund într-un loc înţesat de 
mărăciniş. Pe urmă am luat-o pe jos, pe firul apei, pe 
unde trecuseră şi ei. Nu după mult timp, văd ceva alb 
în iarbă, la vreo sută de paşi depărtare, ca o rufă pusă 
la uscat. M-am oprit, şi p-ormă m-am târât pe burtă 
până într-un loc de unde puteam să văd mai bine şi am 
zărit-o pe Louise îmbrăcată din cap până-n picioare. 

Î. Cum vine asta, omule, îmbrăcată din cap până-n 
picioare? 

R. Păi, cum am spus, domnule. Aşa, ca fetele care 
sunt alese regine la sărbătoarea din mai - în pânză 
albă, batist, cu panglici şi mai ştiu eu ce, împodobită 
ca un ou de Paşte. 

Î. Jones, pe mine nu mă prosteşti. 

R. Jur că e adevărat, înălţimea Voastră. Nu mint 
acu’. 

Î. Ai mai văzut-o în rochia asta mai înainte? Pe 
drumul până acolo? 

R. Nu, domnule, sunt sigur că nu era îmbrăcată aşa 
pentru că la locul cu spânzurătoarea s-a dus după 
nişte tufişuri pentru nevoi, iertaţi-mă, şi atunci i-am 
văzut rochia - era verde cu galben, iar fustanela din 
lână de Norwich, cum purta ea mereu. 

Î. Susţii că s-a schimbat în locul unde te-ai furişat 
să-i vezi? 

R. Aşa trebuie să fi fost, domnule, şi nu şi-a mai pus 


pelerina. Nu bătea vântul şi se făcuse cald. Credeţi- 
mă, domnule. Dacă ar fi să născocesc, v-aş încânta 
auzul cu nişte poveşti mai de soi. 

Î. Dar Excelenţa Sa? 

R. Stătea deoparte, domnule, lângă cai, care erau 
legaţi împreună. Se uita în direcţia unde plecase Dick. 

Î. Şi femeia ce făcea? 

R. Se aşezase pe pelerină, pe o piatră de lângă 
pârâu, domnule, şi împletea o cununiţă de mai în 
poală; tăia spinii cu briceagul lui Dick, care avea 
plăsele de alamă, din câte am observat. Şi tot uitându- 
mă, am văzut-o cum s-a înţepat de mai multe ori şi şi-a 
supt degetele. O dată s-a uitat în urmă unde stătea 
Excelenţa Sa, ca şi cum voia să se plângă că trebuia 
să sufere pentru dumnealui. 

Î. Împletea cununiţa fără tragere de inimă? 

R. Poate, domnule, nu ştiu sigur. 

Î. Rochia pe care o purta era simplă sau scumpă? 
Era una pe care ar purta-o o doamnă sau o fetişcană 
de la ţară? 

R. Cam ca una de la ţară, domnule. Deşi avea funde 
roz la umăr şi la tiv, iar ciorapii erau albi. Că împletea 
cununiţa nu mi s-a părut neobişnuit pentru că, 
oriunde ne opriserăm, făcea câte un buchet. O dată 
chiar am luat-o peste picior; i-am zis că parcă nu era 
servitoarea unei doamne, ci vânzătoare de flori pe 
stradă. 

Î. Şi ea ce ţi-a răspuns? 

R. Că existau şi alte căi, mai rele, să câştigi bani. 

Î. Nu vorbea cu Excelenţa Sa? 

R. Nu, domnule. Îşi împletea cununiţa şi părea atât 
de nevinovată în mijlocul verdeţii, de ziceai că e o 
mieluşea. Pe cinstea mea, putea să ducă de nas pe 
oricine, cum vine vorba. Şi era al naibii de frumoasă 
îmbrăcată aşa, ce mai. N-am mai văzut-o până atunci 


atât de drăgălaşă şi cu vino-ncoa', domnule, să mă 
iertaţi. 

Î. Drăgălaşă ca talpa iadului. Şi pe urmă? 

R. Am stat aşa o vreme, domnule. În cele din urmă 
am auzit câteva pietre rostogolindu-se şi a apărut Dick 
de partea cealaltă a râului, pe unde plecase, vizavi de 
unde stătea Excelenţa Sa; i-a făcut un semn, unul care 
nu menea a bine, fiindcă erau coarnele împieliţatului. 

Î. Arată. 

R. Uite-aşa, domnule. 

Î. Scrie: cu degetul mic şi cel arătător ridicate, iar 
cele două dintre ele îndoite sub degetul mare. Ai mai 
văzut vreodată semnul ăsta? 

R. Se zice că e semnul cu care se salută 
vrăjitoarele, domnule. Când eram flăcău, aşa credeam. 
Deşi îl foloseam între noi în bătaie de joc şi-n glumă, 
adică lua-te-ar Aghiuţă. Da’ vă zic p-a dreaptă - Dick 
nu glumea. 

Î. Şi pe urmă? 

R. Excelenţa Sa a venit la locul unde stătea Louise, 
ea s-a ridicat, au vorbit puţin, însă ce anume, n-am 
auzit. Pe urmă s-au dus amândoi la Dick, care a intrat 
în apă şi a luat-o pe sus şi a traversat-o, ca să nu-şi 
ude pantofii. După aia a traversat Excelenţa Sa şi au 
pornit toţi trei să urce spre locul unde fusese Dick mai 
înainte. 

Î. Excelenţa Sa părea mulţumit când s-a întors 
Dick? 

R. N-am observat, domnule. Fiindcă nu-i vedeam 
faţa din cauza unei ramuri. N-a schiţat nici un gest. 
Însă când s-a dus s-o ia pe Louise şi a stat de vorbă cu 
ea, mi s-a părut că e mai iute. 

Î. Dădea semne de nerăbdare? 

R. Da, domnule. Ca şi cum o încuraja pentru ce 
avea de făcut. Şi am observat că i-a luat pelerina de 


pe piatră şi i-a ţinut-o să şi-o pună, deşi ea n-a vrut-o, 
aşa că i-a dus-o pe braţ, ca un servitor. Ceea ce mi s-a 
părut curios. Da' aşa a fost. 

Î. Avea coroniţa pe cap? 

R. Atunci nu, domnule. O ducea în mână. 

Î. Mai departe. 

R. Păi, domnule, iar m-am pomenit că nu ştiam ce 
să fac, fiindcă eram sigur că se vor întoarce după cai 
şi nu puteau să se fi dus prea departe, iar calul meu 
era şi mai jos şi nici nu-l ascunsesem bine, aşa că l-ar 
fi putut zări la întoarcere şi imediat şi-ar fi dat seama 
şi ar fi bănuit totul. 

Î. Da, da. Deci i-ai urmărit sau nu? 

R. l-am urmărit, domnule. Vreo două sute de paşi 
poteca era abruptă şi  bolovănoasă, mai mult 
aburcătură decât drumeag, pe urmă însă s-a netezit, 
cu toate că era pieptişă. 

Î. Prea abruptă pentru un cal? 

R. Poneii noştri din Ţara Galilor s-ar încumeta, 
domnule, da' nu caii mari de la dumneavoastră. Pe 
urmă am ajuns unde-l văzusem pe Dick stând prima 
oară, deşi eu, de teamă să nu fiu zărit, nu m-am oprit 
acolo prea mult - din locul ăla mă uitam direct de 
partea cealaltă a văioagei despre care v-am spus că se 
întindea încolo. 

Î. În ce direcţie? 

R. Păi, spre vest sau nord-vest, domnule. Pe partea 
stângă, cum am suit. Am văzut că se terminaseră şi 
copacii, mai erau ici-colo nişte mărăcini îmbârligaţi, 
iar mai sus ierburi şi ferigi, păşune aspră, care se 
întindea până la un fel de golf, ştiţi, aşa, ca un coş 
pescăresc din Billingsgate, domnule, turtit pe părţi, 
erau nişte pereţi de piatră spre nord, aproape de 
stâncă. 

Î. Dar cei pe care-i urmăreai? 


R. Se vedeau bine, domnule, erau deasupra, la vreo 
trei, patru sute de paşi depărtare, chiar aproape de 
buza golfului de care vă spusei, aşa că de unde 
stăteam nu puteam să văd până jos şi nici apa. Da' 
încă n-am spus totul, domnule. Nu mai erau singuri. 

I. Cum adică nu mai erau singuri? 

R. Păi, la început m-am gândit că se întâlniseră cu 
cea cu care ştiam că Excelenţa Sa dorea să se însoare. 
Fiindcă ceva mai sus de ei era o femeie, în faţa căreia 
acum îngenuncheaseră toţi. 

Î. Îngenuncheaseră, zici? 

R. Da, domnule, categoric. Toţi erau în genunchi, 
Excelenţa Sa mai în faţă, cu pălăria în mână, iar Dick 
şi Louise la câţiva paşi în urmă, ca dinaintea unei 
regine. 

Î. Femeia asta cum arăta? 

R. Înălţimea Voastră, era departe şi nu puteam să 
mă uit bine, pentru că ea privea spre locul unde eram 
ascuns, aşa că nu pot să vă spun precis, doar că era 
îmbrăcată foarte curios, parcă în argint, şi mai mult 
ca un bărbat decât ca o femeie, pentru că avea 
pantaloni trei sferturi şi o bluză, atât; n-avea pelerină 
sau capă sau vreo broboadă, nici pălărie n-avea. 

l. Ai văzut vreun cal sau vreun însoțitor? 

R. Nu, domnule. Era singură. 

I. Şi cum stătea? 

R. Ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva, domnule. 

I. Nu vorbea? 

R. Din câte am văzut eu, nu. 

l. Cât de departe erau? 

R. Vreo treizeci, patruzeci de paşi, domnule. 

Î. Era chipeşă la înfăţişare? 

R. N-aş putea să zic, domnule. Să fi fost vreo patru 
sute de paşi buni din locul de unde mă uitam. Era de 
statură mijlocie, bine făcută, cu un păr negru lăsat în 


voia lui, neondulat sau pieptănat într-un anume fel şi 
un chip alb. 

l. Ţi s-a părut că semăna cu o iubită în aşteptare 
care-şi întâmpină ibovnicul mult dorit? 

R. Nu, domnule, nici cât negru sub unghie, şi era 
ciudat că n-au făcut nici un gest. 

l. Ai putut să-i observi expresia? Zâmbea, părea 
bucuroasă sau altceva? 

R. Era prea departe, înălţimea Voastră. 

l. Eşti sigur că era femeie? 

R. Da, domnule, şi am bănuit că se îmbrăcase aşa 
ca să poată scăpa din locul unde trăia şi să-i fie mai 
uşor să călărească, cu toate că n-am văzut nici un cal 
prin apropiere. Da' după cum v-am zis, hainele astea 
nu erau ca ale unui grăjdar sau ale prostului satului, 
ci din argint sclipitor, parcă din borangic sau mătase. 

I. Vreau să aflu şi altele. Ce altceva mai ştii despre 
această doamnă din câte-ai observat mai târziu? 

R. Vă spun, domnule, că mai bine se-mbrăca în 
negru smoală decât cum era. 

l. Bine, spune totul aşa cum s-a întâmplat în ziua 
aia şi în ordinea faptelor. 

R. N-am putut să mă apropii mai mult, domnule. N- 
aveam cum să mă ascund. Dacă se întorcea vreunul, 
m-ar fi văzut. Mi-a trecut prin minte că dacă mă 
dădeam puţin înapoi, puteam să găsesc vreun loc în 
capul văioagei şi de acolo, ascuns, să-i privesc pe 
deasupra. Aşa am făcut, domnule, deşi mi-am sfâşiat 
hainele şi mi-am zdrelit mâinile, ba a durat şi mai mult 
decât crezusem. Să ştiţi că locul era mai potrivit 
pentru o veveriţă decât pentru un creştin. Da’ până la 
urmă am ajuns şi m-am pomenit că în faţă se 
deschidea muntele, aşa cum bănuisem. Am rupt-o la 
fugă şi, deşi văioaga era chiar sub mine, ei nu mă 
vedeau. Când am ajuns cam pe unde mi-am închipuit 


că erau, am smuls mai întâi un smoc de ierburi ca să- 
mi acopăr faţa, să-i pot iscodi. M-am târât pe burtă, 
domnule, până mi-am găsit un locşor între tufişurile 
de agrişe de pe margine, unde m-am culcuşit ca în 
galeria de la Drury Lane, lăfăindu-mă în verdeață, ca 
cioara în gunoi sau şoarecele în grămada de mei. 

Î. De ce te-ai oprit? 

R. Ca să vă rog să daţi crezare, domnule, la ceea ce 
o să vă spun de-acu' încolo. Zău că parc-aş vorbi 
despre teatru, ba ce zic, nici o piesă n-a fost vreodată 
interpretată mai fantastic, nu, nici pe jumătate. 

Î. Creditul nu se dă fără garanţie. Dă-i drumul. 

R. Domnule, dacă nu m-ar fi încălzit soarele în 
spinare şi nu mi-aş fi tras sufletul din cauza 
alergăturii, puteam să cred că încă sunt în pat şi visez. 

Î. La dracu' cu trasul sufletului. Spune, omule. 

R. Păi, domnule, îmi dau toată silinţa. De partea 
cealaltă a văioagei era o muchie dreaptă de stâncă, 
înaltă cât casa, care ajungea până în câmpie. La 
poalele ei se deschidea o peşteră cu gura întunecoasă, 
pe care n-o zărisem din prima. Mi s-a părut că era 
folosită de păstori, domnule, fiindcă într-o parte zăcea 
o bucată de ţarc rupt şi am zărit şi un loc unde 
aprinseseră un foc mare, fiindcă în faţa intrării iarba 
era neagră de la arsură. lar mai aproape de mine se 
afla un iaz cu malurile bătătorite, într-o groapă făcută 
de mâna omului, unde se adunase apa de la un 
pârâiaş. La capăt avea o piatră înaltă, nu atât de 
înaltă ca la Stonage, da' totuşi înaltă cât un om, pusă 
acolo ca să însemneze locul. 

Î. Erau oi prin împrejurimi? 

R. Nu, domnule, nici nu mă îndoiesc că şi-acolo e ca 
pe la noi, păşunile astea nu sunt bune până nu trece 
luna mai şi în plus nu se încumetă ei cu turmele atât 
de departe până nu se mai întremează puţin mieii. 


Î. Pe Excelenţa Sa l-ai văzut? 

R. Categoric, domnule, şi pe Dick. Stăteau lângă 
stâncă, cu spatele la mine, şi se uitau în peşteră la 
vreo sută de paşi depărtare, ca şi cum aşteptau să iasă 
cineva de acolo. 

I. Ce distanţă era de unde te uitai tu? 

R. Vreo două sute de paşi, domnule. Cât bătaia unei 
puşti bune. 

Î. Dar fata? 

R. Îngenunchease la iaz, domnule, pe pelerina pe 
care o aşternuse la mal; s-a spălat pe faţă, apoi s-a 
şters cu marginea pelerinei. A rămas p-ormă aşa, în 
genunchi, cu ochii la apă şi cu coroniţa alături. 

I. Dar a patra persoană, cea pe care ai văzut-o de 
sus, care era îmbrăcată ca un bărbat? 

R. N-am mai văzut-o, domnule. Dispăruse. Bănuiesc 
că intrase în peşteră, să-şi schimbe hainele sau mai 
ştiu eu ce. Excelenţa Sa s-a întors şi a făcut câţiva 
paşi, pe urmă şi-a scos ceasul de pe lanţ, i-a deschis 
capacul şi mi-am zis: Uite că n-a ajuns focul la praful 
de puşcă. Ceva nu e în regulă, îl apucă nerăbdarea. 
Da' totuşi începe să păşească de colo-colo, parcă 
adâncit în gânduri. Iarba era deasă, domnule, şi destul 
de scundă cât să poţi juca popice. Şi uite-aşa, vreun 
sfert de oră, Dick a stat cu ochii pe peşteră, iar Louise 
şedea pe iarbă, ca şi cum erau trei oameni care nu se 
văzuseră sau nu-şi vorbiseră în viaţa lor şi fiecare 
urmărea altceva. 

Î. Treci la evenimente. 

R. Până la urmă, Excelenţa Sa se uită la ceasul de 
la lanţ. Pe urmă, se pare că a sosit momentul, că se 
duce la Dick, îi pune mâna pe umăr ca şi cum i-ar zice, 
socot eu, că venise clipa. 

I. După calculele tale, care era? 

R. Poate vreo zece jumate după ceas, domnule, 


cred că nu mai mult. Excelenţa Sa se duce la Louise şi 
vorbeşte cu ea, iar ea dă din cap ca şi cum n-ar vrea 
să facă ce-i spune Excelenţa Sa. N-am auzit, domnule, 
nu distingeam decât glasurile, nu cuvintele, fiindcă 
vorbeau încet. Era limpede că pe ea n-o îndemna 
inima să facă ce dorea el, fiindcă el a luat-o de braţ, ca 
şi cum nu mai avea răbdare cu îndărătnicia ei şi a 
făcut-o să vină până la locul unde era Dick. Când s-au 
ridicat, Louise şi-a luat pelerina, da’ el i-a smuls-o şi i- 
a aruncat-o la poalele stâncii; pe urmă am văzut că 
lăsase coroniţa pe iarbă şi i-a făcut un semn lui Dick 
să se ducă s-o ia, şi el a adus-o şi i-a pus-o pe cap. 
Apoi Dick a luat-o de mână şi a făcut-o să se întoarcă 
spre peşteră, de parcă erau mire şi mireasă în faţa 
altarului. Au început să păşească pe iarba bătută de 
soare spre peşteră, mână în mână, cu Excelenţa Sa în 
spate, n-am mai văzut vreodată un alai mai ciudat ca 
ăsta, aşa, fără să aibă vreun motiv. Şi pe urmă, din 
ciudat, lucrurile au luat o întorsătură proastă, 
domnule. Fiindcă dintr-odată fata s-a întors pe 
jumătate, s-a lăsat în genunchi şi a ridicat ochii spre 
Excelenţa Sa ca şi cum îi cerea îndurare. Şi mi s-a 
părut că plângea, domnule, da' era prea departe, nu 
pot şti bine. Însă dumnealui nici n-a vrut s-audă, şi 
într-o clipă a tras sabia şi a îndreptat-o spre pieptul ei, 
ca şi cum i-ar fi zis: Eşti pierdută dacă mi te 
împotriveşti acum. 

Î. Ticălosule, asta e o scorneală de-a ta. Ai născocit- 
o acum, când îmi povesteşti. 

R. Jur pe Dumnezeu că e adevărat, domnule. M-aş 
încumeta eu să vă spun ceva ce nu puteţi crede? 

Î. A îndreptat sabia spre ea, susţii acest lucru? 

R. Jur. 

Î. A vorbit? 

R. Eu nu l-am auzit, domnule. Dick a făcut-o să se 


ridice iar în picioare şi au mers mai departe, cu 
Excelenţa Sa în urmă, cu sabia încă în mână, deşi era 
cu vârful în jos; după câţiva paşi, a ridicat-o iar, ca şi 
cum se temea că fata avea să se opună din nou. Au 
ajuns la gura peşterii, şi de-acu' încolo urmează 
ciudăţenia şi mai mare, domnule. Fiindcă tocmai când 
să intre, Excelenţa Sa a ridicat mâna şi şi-a dus 
pălăria la piept, ca şi cum se găseau în prezenţa unei 
persoane însemnate, în faţa căreia înălţimea Sa 
trebuia să se descopere. Domnule, îmi pare rău, 
dumneavoastră m-aţi pus să vă povestesc. Şi trebuie 
să spun tot. 

Î. Eşti sigur că gestul însemna reverență? 

R. Sunt sigur, parcă-l văd şi acum în faţa ochilor, 
domnule. 

Î. Şi pe urmă? 

R. Au intrat, domnule. Nu i-am mai văzut. Şi poate 
înainte să număr până la douăzeci, am auzit un strigăt 
înăbuşit, un țipăt de femeie. Era înăbuşit, da’ l-am 
auzit. 

Î. Fata? 

R. Da, domnule. Şi mi-a trecut un fior prin şira 
spinării fiindcă m-am gândit că se făptuise un omor. 
Deşi acu’ ştiu că n-a fost aşa. 

Î. Cât de mare era peştera? 

R. De-o parte, era joasă. De cealaltă, înaltă. Putea 
să intre o căruţă încărcată, domnule, şi mai rămânea 
loc. 

l. Se vedea înăuntru? 

R. Nu, domnule, doar unde bătea soarele. Mai 
departe era neagră ca noaptea. 

Î. N-ai văzut înăuntru nimic, vreo persoană, vreo 
mişcare? 

R. Nu, domnule. Fiţi sigur că m-am uitat atent. Şi 
nici în orele lungi care s-au scurs în aşteptare. Totul 


era scufundat în tăcere şi ce văzusem parcă nu fusese 
aievea. Da' ştiam că nu era aşa, fiindcă lângă stâncă 
am zărit pelerina fetei. 

Î. N-ai coborât să te uiţi mai de-aproape? 

R. N-am avut curaj, domnule, eram prea înfricoşat. 
Am văzut, să-mi fie cu iertare, un păcat înscris pe 
chipul Excelenței Sale, căutarea unor lucruri 
necurate. La nici o jumătate de oră după ce au intrat, 
au apărut două ciori mari, negre, de-astea de le zice 
corbi, cu puiul lor şi s-au aşezat pe sprânceana stâncii, 
deasupra peşterii şi au început să facă un zgomot 
asurzitor, ca şi cum se bucurau sau îşi băteau joc, nu 
ştiu nici eu. Ştiu că păsările astea prevesteau moartea 
şi nimic bun pe deasupra şi că sunt mai înțelepte ca 
altele. Sau cel puţin aşa se spune pe la noi, înălţimea 
Voastră. 

Î. Lasă baltă basmele din copilărie. Sari şi peste 
orele de aşteptare, deocamdată. Excelenţa Sa a ieşit 
din peşteră? 

R. Nu ştiu, domnule. 

I. Trebuie să ştii. 

R. Nu, domnule. Am aşteptat cât a fost ziua de 
lungă şi până la urmă a apărut Dick şi apoi fata, însă 
Excelenţa Sa nu. Trebuie să mă credeţi, domnule. 
Ultima oară când Jones l-a văzut pe Excelenţa Sa a 
fost când a intrat în peşteră. 

Î. Dar bărbatul şi fata, vorbeşte despre ei - când au 
ieşit? 

R. Spre seară, domnule, cu o oră înainte de apusul 
soarelui. Şi-n timpul ăsta am aşteptat, nu ştiam ce să 
fac, că mă ardea soarele şi n-aveam apă să-mi 
astâmpăr setea, şi nici să îmbuc câte ceva; mâncasem 
de dimineaţă un coltuc uscat de pâine şi nu-mi dăduse 
prin cap să-mi aduc ce mai rămăsese din el şi bucata 
de brânză pe care o ţin în sacul de la şa. Iar sărmanul 


meu suflet velş are nevoie de merinde, nu glumă. 
Doamne, iartă-mă, mi-aş fi dat şi braţul drept pentru 
un pahar de absint sau vreo tărie să mă apere pe- 
acolo. 

I. Scuteşte-mă de suferinţele tale acum. Ai mai 
multă nevoie să-ţi aperi gâtul mincinos. Povesteşte 
când au ieşit. 

R. Vă spun, domnule, făgăduiesc, da' mai întâi 
trebuie să povestesc despre o altă ciudăţenie pe care 
n-o observasem din capul locului. Şi anume că ceva 
mai sus de peşteră se ridica un fir de fum, aşa, din 
iarbă verde, ca şi cum ardeau var, deşi n-am putut să 
văd vreo varniţă. Parcă înăuntru era aprins un foc şi 
fumul îşi găsea loc să iasă printr-o gaură sau 
crăpătură dinăuntru şi ajungea pe ieşitura de 
deasupra stâncii, unde stătuseră corbii. 

Î. Flăcări n-ai văzut? 

R. Nu, domnule, doar o pală subţire de fum, care 
uneori dispărea şi pe urmă iar apărea. Şi tre’ să vă 
spun că mai şi mirosea uneori, da' nu mi-a plăcut 
deloc mirosu', cu toate că eram departe şi abia de-mi 
ajungea la nas. 

I. Nu era foc de vreascuri? 

R. O parte era, domnule, deşi avea amestecat ceva, 
o substanţă. Am mai mirosit eu d-asta într-o tăbăcărie, 
aducea a săruri sau uleiuri speciale. Şi să vă mai spun 
ceva, domnule. Din când în când mai îmi ajungea la 
ureche şi câte un sunet de la gura peşterii, parc-ar fi 
fost un roi de albine - ba aproape de tot, ba slab, de 
parcă se îndepărta. Da' n-am văzut nici urmă de 
albină unde stăteam eu; nu erau decât nişte bărzăuni, 
şi ăia vreo câţiva, că nici nu prea găseau flori din care 
să culeagă, poate vreo două-trei, şi alea prăpădite. 

l. Zgomotul venea din peşteră, zici? 

R. Da. Cel mai tare aducea cu un murmur, nu mai 


mult, da’ tot l-am auzit bine. 

Î. Şi tu ce ţi-ai închipuit că e? 

R. Păi atunci, nimic, domnule. Eram ca vrăjit, ştiţi. 
Dădeam să plec, da' nu puteam. 

Î. Şi-acum ce zici? 

R. Doar cum s-au petrecut lucrurile, domnule. Nu 
vorbisem cu Louise, după cum o să auziti. 

Î. Prea bine. Dar mai întâi dă-ţi cuvântul că nu te-ai 
clintit toată ziua din ascunzătoare. 

R. Ba de două ori, domnule, şi doar vreo cinci 
minute puse cap la cap; m-am dus să văd dacă nu 
găsesc niscaiva apă să-mi răcoresc picioarele, fiindcă 
stătusem înţepenit pe pământul ăla tare. Jur că n-am 
stat mai mult şi, când m-am întors, totul era la fel ca 
atunci când plecasem. 

Î. Nu e adevărat că ai dormit puţin cu o noapte 
înainte? Şi oare în ascunzătoare n-ai adormit? 

R. Nu, domnule, vă asigur că nu era ca-n pat. 

Î. Jones, vreau adevărul. Nu ţi se reproşează dacă, 
date fiind împrejurările, te-ai lăsat în voia firii şi ai 
adormit. Dar vreau să ştiu. 

R. Poate că de vreo două ori am alunecat într-o 
moţăială, domnule, cum se întâmplă când călăreşti. 
Dar n-am dormit profund, jur pe Sfânta Carte. 

Î. Doar ştii ce mă interesează, omule. Eşti tu sigur 
că n-ar fi putut să iasă cineva din peşteră fără să-l 
observi? 

R. Nu-mi vine să cred că nu l-am văzut, domnule. 

Î. Ba da. Ai recunoscut că ai plecat de două ori. Şi 
ai moţăit... 

R. E-adevărat, domnule, dar foarte puţin. Şi încă n- 
aţi auzit ce mi-a povestit Louise. 

Í. S-aud. 

R. Domnule, după cum v-am spus, umbrele se 
lăţeau şi începuseră să se întindă şi pe iarbă, cât 


despre mintea mea - intrase în umbră de tot, inima 
mea simțea că se vor petrece nişte lucruri 
îngrozitoare, fiindcă altfel cei dinăuntru ar fi trebuit 
să iasă până acum; şi ştiam că nu mai aveam mult şi 
trebuia să plec - n-aş fi rămas acolo noaptea nici în 
ruptul capului. M-am gândit întâi să călăresc înapoi 
până unde dormisem şi să le povestesc totul domnilor 
judecători. Da' p-ormă, domnule, m-am gândit ce 
ruşine ar cădea pe capul nobilului părinte al 
Excelenței Sale dacă scandalul ăsta ar deveni public şi 
deci că ar trebui să găsesc o cale să-i istorisesc totul 
între patru ochi şi dumnealui să facă ce crede de 
cuviinţă. 

I. Treci la subiect. 

R. Păi, domnule, cum stăteam eu acolo, dus pe 
gânduri, ca bătut de vânturi, fără să ştiu încotro s-o 
apuc, odată apare Dick în fugă, cu faţa răvăşită ca a 
unui apucat înnebunit de spaimă, şi după vreo doi paşi 
cade în nas, ca pe gheaţă, p-ormă se scoală, se uită-n 
urmă cu o privire îngrozită - vedea ceva ce eu nu 
vedeam, ceva pe-aproape, ţinea gura căscată parcă 
gata să plângă, deşi nu scotea nici un sunet; p-ormă a 
fugit mai departe, parcă n-avea în cap decât să scape 
de ce era înăuntru. Înălţimea Voastră să-mi dea 
crezare, alerga atât de iute, că mi se părea că visez - 
ce mai, abia apăruse, că a şi dispărut, pe drumul pe 
care veniseră. lar eu am rămas acolo, deasupra, fără 
să ştiu dacă trebuia să mă iau după el sau ce-aveam 
de făcut. Fugea atât de repede, că n-aş fi putut să-l 
ajung. Aşa că mi-am zis: La dracu’, lasă peştele ăsta 
să-ţi scape, nu-i nimic, o să mai vină ei alţii, stai şi 
aşteaptă; p-ormă m-am gândit că Dick plecase doar să 
ia caii şi avea să se întoarcă, iar eu, domnule, nu m-aş 
fi clintit din locul ăla nici mort, cu gândul că aş fi 
putut să dau ochii cu el, cogeamite flăcău, scos din 


minţi şi gata de orice. Aşa că, vedeţi, am stat pe loc, 
fără să fac nimic. 

Î. S-a mai întors? 

R. Nu, domnule, şi nici nu l-am mai văzut vreodată. 
Pun prinsoare că fugea să se atârne-n ştreang. Tre' să 
vă spun, înălţimea Voastră, că avea o mutră, parc-o 
văd şi-acuma, ca unul care a scăpat de la balamuc, 
care nu ştie să facă altceva decât să alerge-ntruna 
până pică mort; parcă-l urmărea o haită de fiare din 
Iad sau mai rău. 

I. Spune despre femeie. 

R. Păi, vă spun, domnule. N-a ieşit imediat, a mai 
trecut vreo juma’ de oră, poate şi mai bine, şi din nou 
n-am ştiut ce să fac - soarele bătea aproape de 
intrarea în peşteră, iar eu mă gândisem că atunci 
când o ajunge în locul ăla, să plec. P-ormă, ca din 
senin, apare fata, de-a dreptul pe dos decât fusese 
Dick, fiindcă mergea încet, ca o somnambulă, sau era 
ameţită - aşa cum i-am văzut eu pe unii ieşiţi dintr-o 
fabrică de praf de puşcă sărită în aer, la început nici 
nu vorbeau, nu scoteau un cuvânt din cauza 
repeziciunii cu care se petrecuse totul şi a spaimei. 
Fata venea pe iarbă, înălţimea Voastră, aşa, ca-n vis, 
păi n-ar fi putut să sară nici peste un pai la o adică, de 
parcă nu vedea nimic, ca orbii. Şi, domnule, nici nu 
mai avea rochia albă. Era goală-goluţă, ca-n ziua când 
a făcut-o maică-sa. 

Î. Nici o haină? 

R. Nu, domnule, nici măcar o cămaşă, nici pantofii 
sau ciorapii, era precum Eva înaintea Izgonirii din Rai; 
cu sânii goi, cu braţele şi picioarele goale, goală 
puşcă, afară de locul acoperit la toate femeile, fie-mi 
cu iertare. P-ormă s-a oprit, şi-a ridicat mâna la ochi, 
poate o fi orbit-o lumina, cu toate că soarele coborâse 
mult. P-ormă s-a întors către gura peşterii şi a căzut în 


genunchi ca şi cum îi mulțumea lui Dumnezeu că o 
izbăvise. 

Î. Tinea mâinile împreunate ca pentru rugăciune? 

R. Nu, domnule, avea capul plecat şi braţele lăsate 
în jos. Ca un copil pedepsit care cerşeşte iertare. 

Î. Avea pe corp răni sau alte semne? 

R. Din câte am văzut eu, nu, domnule - i-am zărit 
spatele şi dosul alb când s-a rugat. Oricum n-avea 
nimic grav, dacă o fi păţit ceva. 

Î. Ţi s-a părut că o doare ceva? 

R. Nu, domnule, parcă era buimacă, domnule, după 
cum v-am zis. Toate mişcările îi erau foarte încete, 
aveam impresia că băuse o licoare anume. 

Î. Nu-i era teamă că e urmărită? 

R. Nu, domnule, ceea ce mi s-a părut curios, ştiind 
cum a fost cu Dick. S-a ridicat şi mi s-a părut că-şi mai 
venise puţin în fire. S-a dus până la piatra de la iaz 
ceva mai dezmeticită, şi-a ridicat pelerina care zăcuse 
acolo toată ziua; şi-a acoperit goliciunea, parcă plină 
de recunoştinţă, asemenea cuiva care îngheţase bocnă 
şi avea nevoie de căldură, deşi era încă destul de cald 
la ora aia. Şi p-ormă iar a îngenuncheat lângă iaz, 
domnule, a luat nişte apă în căuşul palmelor, a băut 
puţină şi s-a răcorit pe faţă cu restul. Asta a fost tot, 
domnule. P-ormă a pornit desculţă, ca Dick, pe drumul 
pe care veniseră de dimineaţă. 

I. Se grăbea? 

R. Mergea repede, domnule, şi a mai aruncat o 
ocheadă spre gura peşterii, ca şi cum pe măsură ce-şi 
revenea, i se făcea mai frică. Da’ totuşi nu alerga, nu 
era speriată rău. 

Î. Dar tu? 

R. Am aşteptat un minut, domnule, în locul unde 
eram, ca să văd dacă n-apare Excelenţa Sa. Dar n-a 
apărut, puteţi să mă învinuiți, înălţimea Voastră, e 


adevărat că unul mai îndrăzneţ s-ar fi dus la peşteră 
şi-ar fi intrat să vadă ce-i acolo. Da' eu, domnule, nu 
sunt dintr-ăia şi nici nu mă dau drept unul dintre ei. 
N-am cutezat. 

I. Nu te dai drept unul dintre ei, fanfaronule, nu te 
dai, ai? Cu alte cuvinte, ca un velş laş ce eşti, ai fugit 
după fuste, nu? Faci cinste naţiei, ce mai. Şi-ai ajuns-o 
din urmă? 

R. Da, domnule, şi am auzit toată istoria. Da' n-o să 
fie pe placul înălţimii Voastre, ştiu, cu toate că eu nu 
spui decât ce-a zis ea. Aşa că să-mi fie cu iertăciune 
de-acuma. 

I. N-o să-ţi fie dacă te prind cu şoalda. Ia aminte, 
Jones, du-te şi gândeşte-te bine. Acu’ pleacă, o să te 
ducă la beci omul meu şi tot el o să te aducă aici. 


x 


Ayscough îşi soarbe licoarea medicinală (bere 
amestecată cu absint - amintit mai devreme - măsură 
profilactică împotriva vrăjitoarelor şi a Diavolului), iar 
Jones mănâncă jos, în beci, într-o linişte de care se 
bucură pentru prima oară în viaţă - însă fără avantajul 
alcoolului, lucru de care nu se mai bucură. Dispreţul 
grosolan şovinist al avocatului pentru martorul său 
este jignitor, însă stă la baza tuturor atacurilor ironice 
şi de fapt nu prea are tangenţă cu originea velşă a 
bietului Jones. Dincolo de o anumită limită şi în ciuda 
unui respect ridicol şi a unei slugărnicii faţă de titluri 
şi ranguri, societatea era la vremea aceea destul de 
fluidă; cu un dram de noroc şi oarecare talent, oameni 
provenind din medii extrem de umile se puteau ridica 
şi ajunge distinşi prelați, cărturari la Oxford sau 
Cambridge, aşa cum era domnul Saunderson, fiul unui 
modest funcţionar însărcinat cu încasarea accizelor, 


negustori prosperi, oameni ai legii, cum era Ayscough 
(fiul cel mai mic al unui vicar din nord, sărac lipit 
pământului), filosofi şi încă multe altele. Totuşi, sub 
această limită, societatea era considerată statică. Era 
lipsită de speranţe: în ochii celor de deasupra, soarta 
îi era fixată în ziua naşterii. 

Lucrul cel mai prețuit de societatea engleză la 
vremea aceea nu ajuta câtuşi de puţin la înfrângerea 
rigidităţii acestei limite inexorabile. Se manifesta 
printr-o  preamărire, dacă nu chiar idolatrie a 
proprietăţii. Un englez convenţional al vremii ar fi 
putut susţine că pavăza naţională era reprezentată de 
biserica anglicană; însă adevărata religie a ţării se 
afla în afara zidurilor acestei instituţii apatice. Era 
mai degrabă înveşmântată într-un respect profund 
faţă de dreptul de proprietate; iar el constituia liantul 
tuturor claselor, cu excepţia celor de jos, dictându-le 
mult din comportament, păreri şi gândire. 
Schismaticii puteau fi împiedicaţi să candideze la 
poziţii oficiale (de care profitau, devenind adesea 
conducători de corporaţii şi negoţ); proprietatea lor 
era la fel de inviolabilă ca a oricui. În ciuda doctrinei, 
tot mai mulţi erau gata să tolereze biserica anglicană 
cu condiţia ca ea să protejeze acest drept - şi să-i ţină 
de asemenea în frâu pe detestabilii duşmani ai 
celeilalte aripi, blestemaţii de papistaşi şi iacobiţi. 
Indiferent de sacrificii, lucrul la care consimţise 
întreaga naţiune trebuia păstrat, iar acesta era nu 
atât teologia bisericii statornicite, cât dreptul la 
proprietate şi securitatea ei. Lucrul era valabil 
începând cu proprietarul de casă până la marile moşii 
ale magnaţilor whig-i, care, într-o alianţă stranie cu 
City-ul, cu disidenţii prosperi şi tagma episcopilor, 
controlau în cea mai mare măsură ţara - sau mai mult 
decât o făceau regele şi miniştrii săi. Walpole dădea 


impresia că deţinea puterea; în realitate, era mai 
degrabă un barometru abil a ceea ce poftele naţiunii îi 
cereau. 

Proprietatea rămânea de asemenea o investiţie 
mult mai favorizată decât acţiunile şi companiile 
incipiente, în ciuda prosperității comerciale a 
secolului. The South Sea Bubble din 1721 alterase 
serios încrederea în aceste metode de a-ţi spori 
averea. Putem chiar să presupunem că această 
obsesie generală a proprietăţii ar fi măturat cu 
ajutorul parlamentului legile îngrozitor de vechi cu 
privire la stăpânirea de bunuri şi achiziţionarea lor, 
aplicate încă în încâlceala nebunească şi paralizantă a 
Curţii de Justiţie a Lordului Cancelar (ale cărei legi îi 
dădeau gata până şi pe cei mai mari experţi ai zilei). 
Nici vorbă însă, dragostea de proprietate se ciocnea 
cu un alt mare crez al Angliei secolului al XVIII-lea. 

Şi anume credinţa că schimbarea duce nu la 
progres, ci la anarhie şi dezastru. Non progredi est 
regredi!, cum se spunea: cei din perioada georgiană 
timpurie l-au omis pe non. Acesta era motivul pentru 
care majoritatea îşi spuneau whig-i la vremea aceea, 
însă erau tory-i în sensul modem al cuvântului, adică 
reacţionari. Şi asta explică de ce mulţimea era o forţă 
de temut aproape pentru toţi cei de deasupra liniei de 
demarcaţie, fie ei whig-i sau tory-i, conformişti sau 
disidenţi. Ameninţa cu răzvrătiri politice şi schimbări 
şi, ceea ce era mai grav, ameninţa proprietatea. 
Măsura prin care rezolvarea cădea în seama 
magistraţilor şi a miliţiei?, The Riot Act” din 1715, a 


1 Dacă nu e progres, e regres (lat.). 

2 Vechea formă militară constituţională din Anglia, care consta 
de obicei din voluntari instruiți, dar care erau chemaţi numai în 
situaţii de urgenţă. A fost înlocuită în 1907 cu Armata Teritorială. 


3 Prevenirea unei întruniri rebele prin dispersarea ei înainte ca 


devenit aproape sacrosanctă ca statut; în vreme ce 
legea penală engleză a rămas barbară prin 
brutalitatea sa, cu pedepsele caracteristice excesive 
pentru oricine viola sanctitatea proprietăţii printr-un 
furtişag minor. „Spânzurăm oameni pentru fleacuri şi- 
i deportăm“ (în precursoarea coloniei de ocnaşi din 
Australia şi a celei din America) „pentru lucruri care 
nici nu merită amintite“, spunea Defoe în 1703. Legea 
penală avea totuşi o particularitate neprevăzută şi 
salvatoare. Lipsită până şi de cea mai redusă forţă 
poliţienească spre a o susţine, posibilitatea detectării 
fărădelegilor, chiar şi a arestării vinovaţilor, era 
extrem de slabă. 

Profesiunea judiciară însăşi, ascunsă la loc sigur 
îndărătul labirintului de cunoştinţe sofisticate în 
domeniu (alias formulări), sporit de nesfârşitele 
amânări şi ocazii de impozitare, inerente sistemului, 
deţinea în schimb un statut extrem de solid. Cel mai 
mic pas greşit într-un document oficial, de la faptă 
până la sentinţă, putea să ducă în multe tribunale la 
eliminarea şi  recuzarea acestuia. Executarea 
minuțioasă a procedurii după tipic îşi avea raţiunile ei; 
poate că am preţui mai mult scrupulozitatea secolului 
al XVIII-lea dacă desfăşurarea ei n-ar fi bucurat şi 
buzunarele avocaţilor. Multe persoane din vremea lui 
Ayscough au devenit practic agenţi funciari şi 
administratori de moşii datorită acestei abilităţi de a 
mânui limbajul necesar şi cunoştinţele procedurale 
învechite; de a ajunge la ex parte prin subterfugii 
(deseori prin mită) sau printr-o judecată flagrant 
părtinitoare. Puteau astfel să pună împreună mâna pe 
proprietate şi în acelaşi timp să ţină la distanţă de ea 
mâinile celor care ar fi avut întru totul dreptul la ea, 
conform procedurilor legale. 


oamenii legii să deschidă focul. 


Ayscough se încadra în această ultimă categorie, ca 
om de afaceri al unui stăpân cu rang de duce. Era şi 
avocat pledant, ceea ce însemna cu totul altceva decât 
un simplu avocat, o specie pe atunci urâtă de cei mai 
mulţi şi dispreţuită de profani, care îi socoteau pe 
bună dreptate preocupaţi mai degrabă să-şi umple cu 
bani desagii tot mai voluminoşi decât să rezolve 
procesele. Tatăl lui Ayscough fusese vicar la Croft, un 
sătuc lângă Darlington, North Yorkshire, al cărui 
principal proprietar de pământuri şi judecător de pace 
era sir William Chaytor, baronet sărăcit, obligat să-şi 
petreacă ultimii douăzeci de ani din viaţă (s-a stins în 
1720) la Londra, în incinta vestitei închisori a 
datornicilor - Fleet. Scrisorile nesfârşite ale lui sir 
William adresate familiei, precum şi alte documente 
ce-i aparţineau, au fost publicate chiar cu un an în 
urmă şi oferă o imagine extrem de vie cu privire la 
acest aspect al justiţiei. Fusese nevoit să-şi 
ipotecheze, fără sorţi de răscumpărare, moşia din 
Yorkshire pe care nu avea dreptul s-o înstrăineze. În 
Fleet, ca mulţi alţii, devenise victima şi mai jalnică nu 
atât a legii, cât a avocaţilor care umblau cu chichiţe, 
un caz clasic al nefericirii spre care sunt în stare să 
împingă un om. Insă câştigase procesul final. 
Exasperarea sa faţă de această profesie răzbate până 
la noi, stigmatizând-o. 

Ancheta de care se ocupa Ayscough era fără 
îndoială în afara obligaţiilor lui obişnuite, şi anume 
cumpărarea de proprietăţi, acordarea de arende şi a 
dreptului de a deţine pământ arendat; procedurile 
pentru stingerea dreptului de achitare a ipotecilor, 
judecarea unor solicitări de terenuri şi ferme; 
supravegherea reparațiilor şi a asigurărilor, încasarea 
amenzilor şi a plăţilor datorate moşierilor, birurile 
celor douăzeci şi patru de snopi şi cele pe oi, 


probleme legate de cheresteaua alocată arendaşului 
pentru repararea uneltelor agricole sau pentru căruţe, 
curăţatul gardurilor vii şi adunatul pietrei (precum şi 
o sută de alte casus belii obscure apărute între moşier 
şi arendaş); în plus mai era manipularea populaţiei 
târguşoarelor pentru a asigura rezultatul alegerilor 
parlamentare după dorinţa stăpânului; pe scurt, 
îndeplinea cel puţin şase funcţii, care astăzi constituie 
cel puţin şase profesii distincte. N-ar fi ajuns acolo 
unde se afla dacă n-ar fi fost un avocat asiduu în 
termenii epocii în care trăia, precum şi o persoană 
rezonabil de civilizată; şi una dibace, în termenii lui 
Claiborne... care pricepea de unde bate vântul. Ceva 
mai devreme l-am citat pe Defoe, cu vestitul său 
pamflet Cum se poate veni cel mai uşor de hac 
disidenţilor. Pamfletul fusese scris cu o generaţie în 
urmă, curând după moartea lui William al III-lea şi 
urcarea reginei Anne la tron. În acea vreme, 
administraţia aparţinea partidului tory, iar 
sentimentul reacționar crescuse în intensitate în 
cadrul bisericii anglicane. Defoe nu făcuse altceva 
decât să le joace un renghi, căci (deşi el însuşi de 
provenienţă disidentă) se prefăcuse a scrie ca şi cum 
aparţinea acestor „extravaganţi“ şi propusese o 
soluţie foarte simplă: să-i spânzure pe toţi disidenţii 
sau să-i surghiunească în America. Gluma a dat greş, 
fiindcă unii dintre tory-i adoptaseră întocmai soluţia 
draconică şi grotescă şi  declaraseră pamfletul 
excelent. Defoe fusese nevoit să ispăşească prin 
punere la stâlpul infamiei (în mijlocul gloatei care-l 
aclama şi bea în sănătatea lui), apoi prin detenţie la 
Newgate; judecase extrem de greşit simţul umorului 
propriu adevăraţilor săi duşmani, extremiştii tory-i din 
biserică şi parlament. Una dintre victimele de atunci 
fusese şi tânărul Ayscough, care la vremea aceea 


împărtăşea vederile partidului tory. Ca să fim sinceri, 
considerase soluţia spânzurătorii cam exagerată, însă 
sprijinise ideea de a descotorosi Anglia de adunări şi 
întruniri clandestine şi instigatoare prin aruncarea lor 
în lada de gunoi a Americii, aflate la îndemână. De 
atunci, cariera şi împrejurările îl transformaseră într- 
un făţiş partizan al partidului whig; însă amintirea 
festei lui Defoe, despre cum să scoată carii din lemn, 
încă nu-i aducea zâmbetul pe buze. Tot îl mai rodea. 
Toate vechile şi stabilele profesii trebuie să se 
fondeze pe prejudecăţi tacite la fel de puternice ca şi 
statutele şi codurile lor scrise; iar prin acestea 
Ayscough este ferecat prin lege la fel de straşnic ca 
orice debitor de la Fleet. Jones se află şi trebuie să 
rămână sub linia de demarcaţie; „sentinţa“ lui este 
aceea de a nu se schimba niciodată, de a rămâne 
veşnic static. Deplasarea lui dintr-un loc oarecare din 
Ţara Galilor (unde se născuse şi unde trebuia să 
sfârşească) spre un mare oraş englez constituie deja o 
fărădelege de nedescris; dacă nu chiar, conform Legii 
Săracilor, una definitivă. Cuvântul mob! nu avea o 
vechime în limbă mai mare de cincizeci de ani la acea 
dată; este versiunea prescurtată şi argotică a 
cuvintelor mobile vulgus, prostimea. Mobilitatea 
însemna prefacere; iar prefacerea e totuna cu răul. 
Jones este un mincinos, un om care trăieşte de pe o 
zi pe alta, după cum îl taie capul şi, nu în ultimul rând, 
după cât respect linguşitor poate arăta când este 
confruntat cu o astfel de putere reală cum este cea pe 
care o deţine Ayscough. Nu are mândrie şi nici nu-şi 
poate permite s-o aibă. Cu toate acestea, în multe 
privinţe (şi nu numai pentru că ceva mai târziu, în 
acelaşi secol, milioane îi vor urma exemplul, părăsind 
satele pentru a se îndrepta spre oraş), el reprezintă 


1 Mulţime (engl.). 


viitorul, iar Ayscough trecutul; şi amândoi seamănă cu 
majoritatea dintre noi, cei din ziua de azi, deopotrivă 
victime în închisoarea datornicilor a Istoriei şi la fel de 
incapabili să ieşim din ea. 


Continuarea depoziţiei lui David Jones die annoque 
p'dicto 


Î. Jones, rămâi în continuare sub prestare de 
jurământ. 

R. Da, domnule. 

Î. Vorbeşte-mi despre femeie. 

R. Păi, înălţimea Voastră, am alergat înapoi pe 
drumul pe care venisem, ştiţi, nu chiar atât de 
departe, fiindcă am coborât panta până să înceapă 
pădurea, speriat al naibii să nu fiu zărit dacă... 

Î. Scuteşte-mă de sperieturile tale, oricum ele fac 
parte din starea ta permanentă. Femeia o luase mult 
înainte? 

R. Da, domnule, da' am ajuns-o pe dată, taman 
unde se povârnea cărarea şi o lua către pârâu, unde 
era acu' umbră peste tot. Am văzut că şchiopăta şi nu 
ştia cum să mai calce, sărmana, cu tălpile goale pe 
pietrele ascuţite. M-am străduit să calc uşor, da’ la un 
moment dat am păşit cu zgomot şi ea m-a auzit şi s-a 
întors. Da' nu asemenea cuiva care se mira, ba parcă 
aştepta să fie urmărită, fiindcă, ajungând eu lângă ea, 
am văzut că ţinea ochii închişi şi plângea. Era albă ca 
varul, tremura ca varga, ca o cârpă-n vânt, eu eram în 
cârca ei şi ştia că n-are scăpare. Păi, domnule, m-am 
oprit la câţiva paşi şi-am zis: Da' ce-ai, fata mea, eu 
sunt, nimeni altcineva, nu vezi? La care ea deschide 
ochii deodată, mă vede, pe urmă într-o clipită îi 
închide la loc şi se prăbuşeşte leşinată la picioarele 
mele. 

Î. Crezi că aştepta pe altcineva de care se temea 
cumplit, dar văzându-te pe tine i s-a luat o piatră de 
pe inimă? 

R. Chiar aşa, domnule. Am făcut şi eu ce m-am 
priceput ca s-o aduc în simţiri, în lipsa sărurilor sau a 
altceva. Când, după o vreme, am văzut că începe să 
clipească şi scoate nişte gemete înfundate de parcă 
avea o durere mare. Aşa că am strigat-o pe nume şi i- 


am zis că venisem s-o ajut. Pe urmă ea a spus de două 
ori, de parcă tot nu şi-ar fi venit în simţiri: Omida, 
omida. 

Î. Ce omidă? 

R. Chiar aşa am zis şi eu, înălţimea Voastră. Ce 
omidă, fac eu, ce tot îndrugi acolo? Ori c-a fost glasul 
meu, domnule, ori altceva, că odată face ochii mari şi 
dă de mine. Cum de eşti aici, Farthing? zice ea. Iar eu: 
Ce mai contează acum, eu, imul, am văzut azi nişte 
lucruri care-mi depăşesc puterea de înţelegere. Ea 
cică: Ce lucruri? Eu zic: Am văzut totul de sus. La care 
ea n-a mai scos o vorbuliţă. P-ormă zic: Da’, ce s-a 
întâmplat cu domnul Bartholomew? Ea cică: S-au dus. 
Eu zic: Cum adică s-au dus, că am pândit gura peşterii 
toată ziua şi n-a ieşit nimeni din ea în afară de tine şi 
de Dick. Ea zice iar: S-au dus. Eu: Nu se poate. Şia 
treia oară zice: S-au dus. P-ormă, dintr-odată se dă 
deoparte, că până atunci o sprijinisem eu, şi zice: 
Farthing, suntem în primejdie, trebuie să plecăm de- 
aici. Eu zic: Da’ ce primejdie? Ea cică: E lucru necurat 
la mijloc. Eu zic: Ce lucru necurat? Ea cică: Nu pot să- 
ţi spun, da’ dacă nu plecăm până se lasă noaptea, ne 
prind în mreje. Şi cu asta, domnule, s-a ridicat în 
picioare şi a pornit-o iar, mai repede, ca şi cum o 
trezisem din prima ei stare şi acum nu se mai gândea 
decât cum să scape. Da' şchiopăta rău, aşa că zice: 
Ajută-mă, Farthing, te implor, du-mă în braţe până jos. 
Aşa că, domnule, am luat-o în braţe şi-am coborât 
panta până am dat iar de poiană, lângă pârâu, şi-a 
putut pune piciorul jos. Puteţi să mă ocărâţi, domnule, 
că i-am dat ascultare. Da' m-am uitat şi eu în jur în 
locul ăla pustiu şi primejdios şi n-am văzut altceva 
decât umbre şi sălbăticie, iar noaptea începuse să se 
lase. Şi-n plus mi-a venit în minte smintitul de Dick şi 
nu ştiam pe unde putea fi. 


Î. Dar ce-i cu ce-a spus mai întâi femeia? Omida? 

R. Ajung şi la asta, domnule, vă explic. 

I. Cei trei cai erau acolo, jos, şi bagajele? 

R. Da, domnule, şi ea s-a dus glonţ la ele, fiindcă 
am uitat să vă spun că prima oară când am ajuns 
acolo calul de povară era deshămat; şi-a găsit 
bocceaua şi rochia; p-ormă m-a pus să mă uit în altă 
parte până s-a îmbrăcat, s-a încălţat cu pantofii 
obişnuiţi, cu cataramă, şi s-a învelit iar cu pelerina. I- 
am pus eu întrebări, da' n-a vrut să răspundă până nu 
s-a îmbrăcat, şi-a luat bocceaua, a venit spre mine şi 
m-a întrebat dacă n-am cal. l-am spus: Da, mai jos, 
dacă n-o fi fost vrăjit să plece. La care ea zice: Să 
mergem. Da' eu, domnule, nici vorbă, că am apucat-o 
de braţ şi i-am zis că mai întâi e musai să aflu ce s-a 
întâmplat cu Excelenţa Sa şi de ce alergase Dick ca un 
smintit. 

I. Chiar aşa i-ai spus, Excelenţa Sa? 

R. Nu, domnule, mă iertaţi. Domnul Bartholomew, 
aşa cum îl numisem până atunci. Pe urmă ea zice: S-a 
dus la Diavol, Farthing. M-a silit să păcătuiesc 
groaznic, împotriva voinţei mele. Pe urmă, cică: Am 
blestemat ziua în care am dat prima oară ochii cu el şi 
cu omul lui. Acum, domnule, m-am gândit şi eu la un 
vicleşug ca să explic de ce eram eu acolo şi ca s-o fac 
să-mi spună mai mult. Aşa că i-am zis: la-o mai 
încetişor, Louise, tre' să ştii că mă aflu aici din 
porunca secretă a tatălui domnului Bartholomew ca 
să-l păzesc pe fiul dumnealui şi să raportez ce face; iar 
tatăl este o persoană de vază în ţara asta şi domnul 
Bartholomew este mult mai însemnat decât a dat să se 
înţeleagă. M-a privit scurt, bănuitoare, pe urmă a 
lăsat ochii în pământ, ca şi cum nu ştia ce să 
răspundă, da' totuşi parcă ar fi dat de înţeles: Nu-mi 
spui nimic nou, ştiu bine. P-ormă eu zic: Din cauza 


asta trebuie să-mi spui ce-a făcut, altfel bagă de 
seamă, n-o să-ţi fie bine. Ea cică: Atunci ar fi bine să-i 
spui înălţimii Sale că fiul dumnealui se ocupă cu nişte 
lucruri pentru care oamenii de rând sunt trimişi la 
spânzurătoare. Aşa a rostit, domnule, numai că a 
pronunţat numele înălţimii Sale pe de-a-ntregul. Eu 
zic: Deci ştii că nu mint. La care ea cică: Şi încă multe 
alte lucruri ruşinoase pentru stăpânul tău şi cu cât 
vorbesc mai puţin, cu atât mai bine. Eu zic: Astea-s 
vorbe de clacă, numai că dinaintea stăpânului o să 
stau eu, să-i povestesc, iar tu trebuie să-mi spui cât 
mai multe ca să-i pot face dovada. Pare tulburată, p- 
ormă zice: Aşa o să fac, da' mai întâi să plecăm de- 
aici. Eu zic: Da' ia povesteşte-mi mie despre doamna 
tânără, stăpână-ta. Se uită iar în jos, pe urmă cică: 
Nici n-a existat. La care eu zic: Hai, lasă prostiile, că 
nu mă duci de nas, am văzut-o cu ochii mei când a 
venit azi-dimineaţă. La care ea răspunde: Nu era ea. 
Pe urmă cică: Bine-ar fi fost să fie. Acu’ era iar rândul 
lui Jones să arunce nada şi zic: Dacă n-ar fi fost nici o 
stăpână, atunci n-avea de ce să fie nici servitoarea 
stăpânei. La care ea nu scoate nici o vorbă, ci doar dă 
tristă din cap, ca şi cum n-ar tăgădui. Eu zic: Mi s-a 
părut că te-am mai văzut înainte de călătoria asta, cu 
toate că n-am zis la nimeni. Nu cumva esti una din 
fetele cumetrei Claiborne? S-a întors cu spatele şi 
zice: Ah, Doamne, iartă-mă, sau cam aşa ceva. Trebuie 
să ştiu, îi zic. P-ormă ea cică: Da, am păcătuit rău şi 
am văzut unde m-a adus nebunia, ce bine-ar fi fost să 
nu părăsesc niciodată vatra părintească. Eu spun: Da' 
dacă n-am venit să răpim o doamnă, ce urmărim? Ea 
zice: Urmărim ceva blestemat, o nebunie, şi te implor, 
Farthing, nu mai profita acum de mine şi hai să 
plecăm. O să-ţi spun tot ce ştiu, dar mai întâi să 
mergem. Bine, zic eu, numai că trebuie să ştiu când 


vine Excelenţa Sa. În noaptea asta nu, face ea, şi din 
partea mea, nici până la sfârşitul lumii. Eu spun: 
Vorbeşte limpede. Ea zice: Stă deasupra, nu mai vine. 
P-ormă, deodată: Lasă caii liberi, n-o să se 
răzleţească. Păi, înălţimea Voastră, eu zic: Nu, nu pot. 
Atunci îşi aruncă ochii spre mine, asemenea cuiva 
care ar vrea să i se dea crezare în ciuda a tot ce s- 
arată, şi zice: N-am fost prea bună cu tine, Farthing, 
ştiu că te-am lăsat să crezi că-mi bat joc de tine şi de 
prietenia ta, însă am avut şi eu temeiurile mele, dacă 
nu ţi-am făcut un bine, cel puţin nu ţi-am făcut rău, şi 
acu' trebuie să mă crezi, te implor. Şi aşa am destule 
pe conştiinţă, zice ea, ca să nu le mai am şi pe 
sărmanele astea dobitoace. Da’ eu tot îl ţineam pe nu 
în braţe, domnule, şi-i dădeam înainte cu întrebările. 
La care ea se duce la funia cu care era priponit calul 
de povară şi începe s-o dezlege, până mă duc lângă ea 
şi-i zic: Bine, tu o să dai socoteală, nu eu. La care ea 
cică: Aşa să fie. Am dat drumul şi la ăilalţi doi cai şi- 
am pus şeile lângă lucruri. 

Î. N-ai luat nimic? 

R. Nu, domnule. Jur. Şi am făcut totul cu spaimă-n 
suflet fiindcă se lăsase întunericul şi mă temeam că 
Dick era prin preajmă şi ne pândea, iar eu nu mai 
ştiam cum să procedez. Şi încă ceva, domnule, 
aproape că mi-a ieşit din cap - când s-a îmbrăcat, 
lângă lucruri, acolo unde şi-a desfăcut bocceaua, s-au 
revărsat din ea o rochie frumoasă roz şi o jupă. lar 
când m-am apropiat, am zărit un borcănel răsturnat în 
iarbă şi alături altele, un pieptene spaniol, parcă le 
uitase acolo, aşa că i-am atras atenţia. lar ea cică: 
Lasă-le acolo, că nu le mai vreau. Iar eu, ridicându-le, 
zic: Cum adică, un pieptene frumos ca ăsta? Ea cică: 
Lasă-l, lasă-l, e numai deşertăciune. Păi, domnule, ce 
se leapădă poate fi luat, cum vine vorba; aşa că m-am 


întors cu spatele şi-am strecurat pieptenele în cămaşă, 
şi l-aş fi avut şi azi dacă n-ar fi trebuit să-l vând la 
Swansea; am luat cinci şilingi şi şase pence pe el. 
Dacă ea nu-l mai voia, socotesc că nu l-am furat. 

I. La fel cum te socotesc şi eu pe tine om cinstit. 
Mai departe. 

R. Ne-am dus până unde îmi lăsasem calul, pe care 
l-am găsit bine-mersi, slavă Domnului; a încălecat şi 
am condus-o până la drum, domnule. 

I. N-ai silit-o să-ţi mai spună şi altele? 

R. Ba da, domnule, şi nu numai o dată, puteţi fi 
sigur. Da’ n-a vrut să vorbească nici în ruptul capului, 
însă a repetat că o să-mi spună totul când o să plecăm 
de-acolo. Aşa că i-am dat ascultare, domnule, până am 
ajuns aproape deasupra drumului. Acolo am oprit, m- 
am întors, şi zic că în momentul în care ajungem la 
drum trebuie să ştiu exact unde mergem. Căci, ştiţi, 
câtă vreme am mers m-am tot gândit că voi fi nevoit s- 
o conving să facă ce voiam, adică s-o duc dinaintea 
tatălui Excelenței Sale. Ea cică: Trebuie să ajung la 
Bristol cât mai repede. De ce Bristol? fac eu; iar ea: 
Pentru că acolo locuiesc părinţii mei. Da' ei ştiu cine 
eşti, zic. Ea nu vrea să răspundă, zice doar că trebuie 
să-i vadă. Pe urmă zic: Trebuie să-ţi ştiu numele 
adevărat şi unde te găsesc acolo. lar ea de colo: 
Rebecca Hocknell, deşi unii îmi spun Fanny, iar pe 
tata îl cheamă Amos, e dulgher, îl poţi găsi la Mill 
Court, lângă firma cu Three Tuns de pe Queen Street, 
parohia St Mary Redcliff. Şi-acu' să vă zic, domnule, i- 
am scris pe adresa asta în iunie trecut când am auzit 
de Dick, după cum v-am relatat, şi încă n-am primit 
vreo veste. Nu ştiu dacă-i bună adresa, deşi la vremea 
aia i-am dat crezare. 

I. Prea bine. După aceea ce-a mai fost? 

R. Păi, tocmai când vorbeam, am auzit pe cineva 


cântând, domnule, ca unii care se întorceau târziu 
acasă după ce petrecuseră ziua prin crâng, aş zice 
vreo şase sau şapte, bărbaţi şi femei, da' mai mult 
răcneau decât cântau, fiindcă băuseră, nu glumă. Aşa 
că am tăcut amândoi când s-au apropiat şi ne-am 
bucurat că ne aflam în fine şi noi printre oameni 
obişnuiţi, după locul ăla de sus, chiar dacă erau cu 
chef şi făceau gălăgie. 

l. Încă nu se înnoptase? 

R. Cât pe ce domnule, se lăsase deja negura. 
Huruitul roţilor de la căruţă s-a stins mai jos de noi, 
pe urmă s-a îndepărtat. Deodată am auzit-o pe 
Rebecca, aşa o să-i zic de-acu' încolo, exclamând: Nu 
mai pot, trebuie, trebuie! Şi până să zic eu ceva a 
descălecat, a alergat câţiva paşi, a căzut în genunchi, 
ca şi cum mulțumea din nou că fusese izbăvită. Nu 
peste mult timp am auzit-o plângând. Aşa că am legat 
frâul de-o creangă şi m-am dus la ea; tremura ca 
varga, parcă avea friguri sau febră, deşi noaptea era 
călduţă. Şi la fiecare zgâlţâitură, gemea a, a, a, ca şi 
cum avea dureri. O prind de umăr, da' parcă aş fi 
fript-o, se trage uite-aşa în lături, domnule, da' fără 
altceva, fără să zică o vorbuliţă. P-ormă, deodată se 
prăbuşeşte pe burtă ca retezată, cu braţele întinse pe 
de lături, şi se zgâlţâie şi geme mai departe. Să vă 
spui, domnule, lui Jones i se făcuse mai frică de asta 
decât de tot ce văzuse înainte. M-am gândit că ăia 
despre care îmi vorbise atât de încrâncenată îşi 
făcuseră mendrele cu sufletul ei, iar acu' o chinuiau 
pentru toate păcatele ei şi-i puseseră stăpânire pe 
trup. Doamne, Dumnezeule, gemea şi plângea de 
parcă se zvârcolea în flăcările gheenei. Am mai auzit-o 
eu pe una odată, când au adus-o în durerile facerii, 
domnule, dacă mă iartă înălţimea Voastră. Chiar aşa 
făcea, jur. M-am tras îndărăt până i-a trecut turbarea 


şi p-ormă a stat potolită o clipă sau două, da' tot am 
auzit-o suspinând din când în când. Până la urmă, m- 
am dus lângă ea şi am întrebat-o dacă era bolnavă. La 
care ea, după o scurtă pauză, de parcă vorbea în 
somn, cică: în viaţa mea nu m-am simţit mai bine. P- 
ormă zice: Mântuitorul s-a întors în mine. Eu zic: Am 
crezut că eşti stăpânită de duhuri rele. Iar ea: Da, am 
fost, dar acum îl am doar pe El şi nu mai mi-e teamă; 
acum sunt izbăvită. P-ormă s-a aşezat jos, şi-a lăsat 
capul pe genunchi, cu toate că privea în sus, şi a zis: 
Sunt moartă de foame, n-ai nimic de mâncare? Aşa că 
i-am răspuns: Ce-a mai rămas dintr-un coltuc de pâine 
şi o fărâmă de brânză, iar ea zice: Mi-e de-ajuns. I le- 
am adus, domnule, şi s-a ridicat să le ia din mâna mea, 
p-ormă s-a aşezat mai bine pe un trunchi prăvălit din 
apropiere; a început să mănânce, da' s-a oprit şi m-a 
întrebat dacă nu-mi era şi mie foame. l-am spus că da, 
da’ n-are nimic, c-am mai răbdat eu şi-altădată. Nu, 
zice ea, aşa ceva nu se poate, tu m-ai alinat în ceasul 
greu, să facem pe jumate. Aşa că m-am aşezat lângă 
ea, iar ea mi-a rupt o bucată de pâine şi una de 
brânză, cu toate că n-am avut decât vreo doi-trei 
dumicaţi de fiecare. P-ormă am întrebat-o ce voia să 
zică cum că era izbăvită. Cică: Păi, Domnul e cu mine 
şi mă rog să fie şi cu tine, Farthing. N-o să ne 
părăsească acum şi poate o să ne ierte pentru ceea ce 
am făcut şi am văzut. Mie, domnule, mi s-au părut 
vorbe de mirare la o târfă, da' am zis că şi eu 
nădăjduiesc la fel. lar ea mi-a răspuns: Am fost 
educată de gquakeri, da’ de cinci ani încoace am 
pierdut lumina divină şi toate celelalte; acum Domnul, 
în marea Sa bunătate, a reaprins-o pentru mine. 

l. Şi ai crezut tu toată prefăcătoria asta, zgâlţăielile 
şi tremurăturile? 

R. N-aveam încotro, domnule. Nu părea să se 


prefacă. Nu făcea pe actriţa, nu, n-am mai văzut pe 
nimeni care să joace atât de bine. 

Î. Atât de rău. Dar spune mai departe. 

R. P-ormă am zis: E bine că vorbeşti aşa şi că ai 
fost izbăvită şi iertată, da' trebuie să ştiu ce căuta 
Excelenţa Sa acolo şi unde s-a dus Dick. La care ea 
îmi răspunde: De ce mă minţi, Farthing? Ce minciună? 
fac eu. Ea zice: Că tatăl Excelenței Sale te-a trimis pe 
urmele noastre. Da' nu-i minciună, zic eu. Ba da, face 
ea, fiindcă altfel ai fi ştiut prea bine cine sunt şi n-ar 
mai fi fost nevoie să-mi pui întrebări. Păi, domnule, m- 
a prins, ce mai, oricât m-am ostenit eu, da' nici n-a 
vrut s-audă, că mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o, ca şi 
cum degeaba îmi băteam gura. P-ormă zice: [i-e 
teamă? Să nu-ţi fie. P-ormă: Acum suntem prieteni, 
Farthing, iar prietenii şi minciuna nu fac casă bună. 
Văzând atunci că n-o scoteam la capăt, m-am gândit 
să schimb tactica şi zic: Prea bine, da' şi-aşa poate să 
nu fie minciună, dacă ne punem în cap, fiindcă ne 
poate aduce o răsplată grasă de la înălţimea Sa, după 
cum ştia şi ea foarte bine. La care ea cică: Mai 
degrabă moartea, îi cunosc pe mai-marii lumii mai 
bine decât tine. Preferă să-i ucidă decât să-i lase în 
viaţă pe cei care le-ar putea face de ocară numele. Iar 
ocară este, Slavă Domnului, ba încă una cum n-ar 
îndura unii ca ei şi nici nu ne-ar da crezare dacă am 
spune. Fiindcă cine m-ar crede pe mine sau pe tine? 

Î. Te-a înşelat, omule; o târfă vicleană te-a dus de 
nas! 

R. Era foarte schimbată, domnule. Niciodată până 
atunci nu vorbise atât de frumos. 

Î. Frumos zici, când ţi-a spus de la obraz că eşti un 
mincinos? De ce nu ţi-ai făcut datoria de creştin să-l 
încunoştinţezi pe înălţimea Sa? 

R. M-am gândit că e mai bine s-o fac să-mi cânte în 


strună, domnule. Fiindcă părea hotărâtă; zicea că 
făgăduise în rugăciunile ei că o să se ducă direct la 
părinţi, ştia că mai sunt încă în viaţă; şi voiam s-o 
îndemn să-mi povestească şi alte lucruri. Aşa că am 
ajuns la ce urma să facem în seara aceea. Călăream 
spre Bristol cu ea la spate, aşa cum dorise. La care ea 
zice că se teme să mergem înapoi pe acelaşi drum şi 
că era mai bine să o ţinem drept spre Bristol şi să ne 
urcăm pe un vas. 

Î. N-a dat nici un motiv? 

R. Că la început socotise că sunt iscoada înălţimii 
Sale, fiindcă Excelenţa Sa îi spusese că s-ar putea să 
apară unii care să-i adulmece urmele. Şi că acum e 
posibil să existe d-ăştia pe-aproape, iar ea să fie 
recunoscută pe dată dacă ne-am întâlni cu ei. Şi p- 
ormă, m-am gândit, domnule, n-are importanţă. Dacă 
ea putea să se urce pe vas, puteam şi eu, şi să 
ajungem amândoi la Bristol. Şi-aşa am făcut, înălţimea 
Voastră, am plecat spre Bideford. 

I. Spune-mi ce-a povestit pe drum. 

R. Păi, domnule, o să vă spun tot, deşi nu chiar cum 
s-a întâmplat, fiindcă n-a spus-o dintr-o suflare, ci o 
parte în seara aia, pe drum, şi o parte la Bideford, 
unde am stat două zile, cum o să vă zic îndată. La 
început mi-a spus că l-a întâlnit prima oară pe 
Excelenţa Sa la Claiborne cu o lună înainte, unde îl 
adusese un alt domn care frecventa des localul; şi cu 
tot rangul acestuia, n-a avut cuvinte de laudă pentru 
dumnealui. L-a luat pe Excelenţa Sa în camera ei 
pentru satisfacerea plăcerilor, da' odată ajunşi acolo, 
dumnealui n-a mai vrut-o, deşi când erau împreună jos 
vădise o dorinţă arzătoare. Că Excelenţa Sa i-a pus pe 
masă cinci guinee şi i-a zis că nădăjduia că ceea ce-i 
va spune o să rămână între ei. Şi anume că suferea de 
o mare meteahnă de la natură şi, din păcate, nu se 


putea bucura de ceea ce fusese tocmită să-i ofere, 
lucru pentru care trăgea nădejde să nu-şi bată joc de 
el, ci să-l deplângă. În pofida acestui fapt, nu ştia de 
ce, îi producea o oarecare plăcere să vadă actul 
amoros în timpul desfăşurării; că avea un slujitor 
supus; şi că dacă ea ar fi încuviinţat să săvârşească un 
lucru atât de nefiresc, el o să aibă grijă să fie 
răsplătită regeşte. Având în vedere numele nobil pe 
care-l purta, nici nu îndrăznea să-şi închipuie cum că 
ştirea despre meteahna lui ar putea ajunge la urechea 
prietenului sau a cumetrei Claiborne, şi dacă ar fi aşa, 
n-ar risca să-şi satisfacă dorinţele în casa aceea. Ca să 
împiedice acest lucru, dacă ea consimţea, va veni mai 
întâi să o viziteze aşa cum ar face un om obişnuit; pe 
urmă, după ce ar fi câştigat încrederea stăpânei ei, i- 
ar propune s-o tocmească pe un alt temei, la vremea 
când ceea ce-şi dorea ar putea să aibă loc. Că îi 
promisese că slujitorul ei va fi un tânăr chipeş şi 
viguros şi poate o să-i fie mai pe plac decât ceilalţi pe 
care trebuia să-i strângă în braţe. 

Î. Să înţeleg că Excelenţa Sa nu s-a culcat niciodată 
cu ea? 

R. Aşa pretinde, domnule. Şi cum la următoarea 
vizită a Excelenței Sale i l-a arătat de sus, de la 
fereastră, pe Dick, care se afla în stradă şi care ei i s-a 
părut pe măsura descrierii. Şi, ca să nu mai lungesc 
vorba, ea a fost de acord, pentru că mi-a spus că 
începuse să simtă o oarecare milă pentru Excelenţa 
Sa, care-i vorbea cu mai multă curtoazie şi 
consideraţie decât era ea obişnuită. Atunci sau în 
următoarea vizită zicea că îi povestise despre 
blestemul nedrept ce se abătuse asupra lui şi de 
neplăcerile legate de el, şi în mod special de cele 
legate de tatăl lui, care era foarte supărat din cauza 
aparentei nesupuneri la o anume căsătorie şi care-l 


ameninţase că-l va dezmoşteni şi câte şi mai câte. Pe 
urmă i-a mărturisit că ceea ce-i propusese fusese 
sfatul unui doctor învăţat din Londra, care susţinea că 
prin această metodă îi mai vindecase şi pe alţii aflaţi 
în aceeaşi situaţie ca Excelenţa Sa. 

Î. Excelenţa Sa n-o mai încercase înainte, după cum 
susţinuse la început? 

R. Aşa crezuse Rebecca, domnule. 

Î. Mai avusese până atunci cazuri dintr-astea sau 
rugăminţi de acest gen? 

R. Nu mi-a spus, domnule. Dar am mai auzit 
vorbindu-se despre aşa ceva, domnule, pe la cei 
depravaţi, s-avem iertare, înălţimea Voastră. Sau pe la 
cei bătrâni care şi-au pierdut puterile de la natură. Am 
uitat să vă spun ce mai zicea fata - că dumnealui 
încercase şi nişte căi mai cuviincioase, cum se găsesc 
la spiţerie. Totuşi, în zadar. 

Î. Ajungând la călătoria spre apus - ce-a spus 
despre asta? 

R. Că o s-o ducă într-o plimbare pe care şi-a propus 
s-o întreprindă acolo, fiindcă auzise de nişte ape noi, 
descoperite de curând, faimoase pentru tămăduirea 
unor asemenea metehne, şi pe care le va lua, 
combinând astfel ambele cure deodată. Că nu îndura 
să aibă iscoadele părintelui său pe urme, să-i 
pândească fiecare mişcare, aşa că era nevoit să 
găsească un pretext. 

Î. Cel cu răpirea şi servitoarea doamnei? 

R. Da, domnule. 

Î. Ţi-a spus şi de o petrecere de plăcere, cu alte 
stricate? 

R. Nu, domnule. 

Î. N-are a face. Cum a explicat Excelenţa Sa rolul 
tău în toate astea? 

R. Păi, chiar că puteţi să întrebaţi, domnule. 


Fiindcă pe drum şi eu am întrebat. Zicea că i se 
spusese că nu făceam decât să adăugăm ceva culoare 
grupului, iar domnul Lacy la fel, în chip de însoțitor al 
Excelenței Sale. Că ea trebuia să se ţină departe de 
noi, să nu ne pună întrebări şi nici să nu se lase 
cercetată. 

Î. Cum a ajuns acolo unde v-aţi întâlnit prima oară, 
pe lângă Staines? 

R. Nu m-am gândit să întreb, domnule. Nu mă 
îndoiesc că Excelenţa Sa o ţinuse undeva ascunsă, 
fiindcă mi-a spus că îi îndeplinise dorinţa cu Dick şi-i 
dăduse banii şi după aceea i-a mulţumit. Insă odată ce 
am pornit, îl găsise schimbat pe Excelenţa Sa, 
curtoazia fusese doar o mască pe adevăratul chip. 
Fusese nevoită să-i satisfacă pofta în faţa lui şi a doua 
noapte. După care începuse să se arate mai puţin 
mulţumit şi o certase că nu-şi pusese în valoare 
meşteşugurile de la bordel sau cum le-o fi spunând, 
domnule; şi cum nici nu voia să audă că Dick ar avea 
vreo vină, adică era prea năvalnic în pasiunea lui şi ea 
nu-l putea opri. 

Î. Să aud despre noaptea de la Basingstoke. 

R. Da, domnule. 

Î. Ce-a spus femeia despre Dick? 

R. Că părea surd la dorinţele stăpânului şi că ea 
era la bunul lui plac. Că nu părea să ştie cine era ea 
cu adevărat, că era încredinţat că-l iubea pentru că-l 
lăsa s-o folosească, în ciuda împrejurărilor nenorocite. 

Î. Deci femeia s-a prefăcut că-i face hatârul? 

R. Zicea că-i era destul de milă de el, domnule, 
vedea bine că pasiunea lui pentru ea era adevărată. 
Că băiatul atâta pricepea şi că, nefiind în toate 
minţile, n-avea nici o vină. Mi-a spus că venise la ea 
noaptea, după ce Excelenţa Sa îi trimisese din camera 
dumnealui. lar ea, de frică, îl lăsase. 


Î. Ai întrebat ce se întâmplase la Amesbury, când 
au plecat noaptea călare? 

R. Da, domnule, şi povestea e aproape de necrezut. 

Î. S-ar putea, dar spune-o. 

R. Că la venire, Excelenţa Sa a chemat-o la 
dumnealui în cameră şi i-a spus că-i pare rău că 
dăduse dovadă de nestăpânire cu o seară înainte şi nu 
trebuia să ia în nume de rău că îşi pusese prea mari 
nădejdi că va fi stârnit. P-ormă că în apropiere de 
Amesbury se afla un loc care se zice că ar avea puteri 
în stare să-i tămăduiască pe cei ca dumnealui şi că în 
noaptea aceea vor încerca şi asta şi că ea trebuia să-l 
însoţească. Nu avea de ce să se teamă, nu era decât o 
toană de-a lui, şi că dorea să încerce şi această 
superstiție. Jurase că n-o să i se întâmple nimic, orice- 
ar fi. 

Î. A spus Excelenţa Sa că vrea să încerce 
superstiţia? 

R. Chiar astea au fost vorbele fetei, domnule. Şi mi- 
a mai zis că, deşi îi vorbise cu blândeţe, ea se speriase 
fiindcă simţise o doză de nebunie la Excelenţa Sa, o 
rătăcire a minţii, şi regreta că venise. Totuşi îi dăduse 
toate asigurările şi îi făgăduise şi o răsplată, aşa că 
până la urmă a consimţit. 

Î. Până aici ţi s-a părut că nu minte? 

R. Mie aşa mi s-a părut, domnule. Era întuneric nu 
puteam să-i văd faţa. Dar părea să vorbească 
asemenea cuiva care vrea să-şi uşureze conştiinţa, cu 
toată sinceritatea, de toate păcatele pe care le 
săvârşise. 

Î. Continuă. 

R. Păi, domnule, au plecat călare, aşa cum i-am 
văzut şi eu, şi i-am spus domnului Lacy; s-au dus la 
templul păgân de pe dealul acela de-i spune Stonage. 
Acolo, Excelenţa Sa i-a poruncit lui Dick să ia cei doi 


cai şi să plece de-acolo, pe urmă a condus-o pe femeie 
până în centrul templului, unde i-a arătat o lespede 
mare intrată jumătate în pământ şi alte pietre în 
picioare, în jur; i-a spus să se întindă pe lespede, căci 
aşa era superstiţia, sau cel puţin aşa a susţinut 
dumnealui, că dacă e dusă acolo o femeie, asta ajută 
bărbatul să-şi recapete bărbăţia. Mai întâi n-a vrut, îi 
era prea teamă. Da, după cum mi-a povestit, 
dumnealui s-a mâniat din nou şi a început s-o certe cu 
asprime. Până la urmă, biata femeie a trebuit să-i facă 
pe plac, ca să-l potolească, cu toate că zicea că era 
îngheţată de spaimă. Aşa că, domnule, s-a întins pe 
spate de-a lungul lespezii ca pe un pat. 

Î. Era goală? 

R. Nu, domnule. Însă Excelenţa Sa i-a spus să-şi 
ridice fustele şi să-şi dezgolească ruşinea, să mă ierte 
înălţimea Voastră, şi să se aşeze ca şi cum ar face 
dragoste. Lucru pe care ea l-a îndeplinit, gândindu-se 
că acum, în acest loc presupus binefăcător, Excelenţa 
Sa îşi va încerca puterile. Însă dumnealui n-a făcut 
decât să stea ceva mai într-o parte, între două 
pietroaie mari, şi să privească. Femeia a pus asta pe 
seama  sfiiciunii dumnealui, a unei temeri să nu 
rămână iar cu speranţele deşarte. Şi după o vreme, 
fata i-a spus dacă n-ar vrea să încerce, căci i se făcuse 
frig. Dumnealui i-a spus să-şi ţină gura şi să rămână 
aşa; şi a continuat să stea în locul acela, la vreo zece 
paşi depărtare. Femeia nu ştie câtă vreme a trecut, 
totuşi se scurseseră minute bune şi i se făcuse frig, iar 
piatra era tare şi o stânjenea. Şi p-ormă deodată 
undeva, deasupra, în beznă, s-a auzit o fâlfâire sau o 
săgetare în aer, ca şi cum trecuse un şoim mare. Şi în 
plus o fulgerare, cu toate că nu a fost însoţită de un 
bubuit de tunet care îi anunţă sosirea; iar în această 
fulgerare, a văzut o siluetă cocoţată pe un stâlp de 


piatră, sus, deasupra ei, ca o statuie, apoi chiar alături 
de ea; părea un harap uriaş înveşmântat într-o mantie 
neagră, care o privea cu nesaţ, parcă ar fi fost şoimul 
ale cărui aripi le auzise, mantia încă îi flutura după ce 
sărise şi într-o clipă era gata să se năpustească asupra 
ei, asemeni unei păsări care se repede la pradă. 
Domnule, zicea că această închipuire hidoasă şi 
înfricoşătoare a apărut şi dispărut atât de iute, încât 
nu e sigură dacă nu cumva n-a fost decât o nălucire; 
da' acum crede că n-a fost nălucire, după câte s-au 
întâmplat în peşteră chiar în ziua cu pricina. Şi a mai 
spus cum la câteva clipe după fulgerare, asupra ei s-a 
abătut o pală stranie de aer, ca dintr-un furnal, însă 
nu din apropiere, şi că, deşi nu i-a ars pielea, ducea cu 
ea o miasmă oribilă, ca duhoarea unor stârvuri arse; 
dar care, din fericire, a trecut la fel de iute ca şi 
cealaltă. Şi că pe urmă totul a fost ca înainte, beznă şi 
frig. 

Î. Silueta nu a sărit asupra ei? N-a simţit nimic, n-a 
atins-o, în afară de aerul cald? 

R. Nu, domnule. Am întrebat-o şi eu, da' zicea că 
nu. Mi-ar fi spus dacă era aşa, fiindcă, tot povestindu- 
mi, o apucase iar spaima; nu putea să şi-o scoată din 
cap. 

I. Cine crede ea că fusese silueta asta, harapul- 
uliu? 

R. Regele Iadului, domnule, Prinţul întunericului. 

Î. Satana însuşi, Diavolul? 

R. Da, domnule. 

l. I-a văzut coarnele, coada? 

R. Nu, domnule, şi zicea că era atât de înnebunită 
de groază, încât parcă îşi pierduse minţile; totul se 
petrecuse cu o asemenea repeziciune, cât ai clipi din 
ochi, după cum a spus chiar ea, încât n-a mai avut 
timp să se gândească sau să observe. Şi că a ştiut cine 


era mai cu seamă din ceea ce s-a petrecut mai târziu; 
am să ajung să vă povestesc şi asta, înălţimea Voastră. 

Î. Ce s-a mai întâmplat acolo, la templu? 

R. larăşi ceva ciudat, deşi mai puţin supranatural. 
Fiindcă zicea că a stat leşinată nici ea nu ştie cât, 
însă, când s-a trezit, l-a văzut pe Excelenţa Sa 
îngenuncheat alături, îi luase mâna, a ajutat-o să se 
ridice şi dintr-odată a îmbrăţişat-o ca şi cum i-ar fi fost 
soră sau soţie, după cum mi-a povestit, şi cică i-ar fi 
spus: Eşti o fată curajoasă, sunt foarte mulţumit de 
tine. La care ea i-a spus că era moartă de frică, 
domnule, şi la urma urmelor cine n-ar fi fost; şi l-a 
întrebat pe Excelenţa Sa ce se petrecuse deasupra. La 
care el i-a spus: Nimic care să-ţi pricinuiască vreun 
rău. Pe urmă cică trebuia să plece. Aşa au şi făcut, 
domnule, zicea că a luat-o de braţ ca s-o ajute şi că i-a 
spus din nou că se purtase foarte bine; şi că acum ştia 
că alesese persoana potrivită scopului său. 

Î. Dar care a fost rolul lui Dick în toate astea? 

R. Ajung şi la asta, domnule. Au dat de el acolo 
unde i se poruncise să aştepte. Şi aşa cum făcuse cu 
ea, l-a văzut pe Excelenţa Sa înaintând şi 
îmbrăţişându-l şi nu doar aşa, de formă, înţelegeţi, ci 
de parcă i-ar fi mulţumit cu recunoştinţă unui egal, nu 
cum ar face un stăpân cu servitorul lui. 

Î. Au schimbat semne între ei? 

R. Din câte mi-a spus fata, nu, domnule. Ea şi cu 
Dick s-au întors la han singuri, fiindcă Excelenţa Sa a 
rămas acolo, lângă templu, şi fata nu mai ştie când a 
venit înapoi. Când Dick şi cu ea s-au strecurat înapoi 
în camerele lor, el iar a venit la ea, dar de data asta 
nu l-a mai primit. El n-a mai insistat ca la Basingstoke, 
zicea că parcă simţise că era sfârşită ca după o 
încercare grea, aşa că a plecat. Asta e, domnule. Am 
spus totul punct cu punct, n-am lăsat nimic deoparte. 


Î. N-a dat nici o altă explicaţie despre ceea ce s-a 
întâmplat? N-ai insistat? 

R. Că era sigură acum că Excelenţa Sa plănuia o 
mare fărădelege şi foarte speriată de ceea ce ar putea 
să urmeze. De fapt, aşa cum s-a şi dovedit în ziua 
aceea despre care v-am vorbit. 

Î. Ajungem şi la asta. Atunci n-a mai spus nimic, 
înainte de-a ajunge la Black Hart? 

R. Nu, domnule, până în ajunul zilei cu pricina. 
Când a spus că Excelenţa Sa vorbise din nou cu ea 
între patru ochi în camera dumnealui şi s-a comportat 
mai rău ca oricând, mai întâi certând-o pentru o faptă 
care i se năzărise lui, căci era sigură că nu făcuse 
nimic; p-ormă că era o târfa fără pereche, că o să 
sfârşească fără îndoială în Iad, şi mai ştiu eu ce. Mi-a 
spus că îi adresase nişte vorbe care semănau mai 
degrabă cu cele ale unui predicator quaker sau ana- 
baptist decât cu ale unui gentleman, ca şi cum urma 
să fie pedepsită pentru ceea ce el însuşi îi poruncise. 
Şi-a mai zis că acum, când se gândeşte la toate câte s- 
au săvârşit, parcă a avut de-a face nu cu un singur 
om, ci cu doi, că atunci când s-a întors la ea în pat, a 
plâns fiindcă fusese atât de crud pentru un lucru atât 
de neînsemnat. 

Da’ şi eu am întrebat-o: Da’ că te-a lăudat la templu 
cum rămâne? Şi mi-a spus: Aşa se întâmplă cu cei de 
rang înalt, seamănă cu o morişcă ce se întoarce după 
cum bate vântul. 

Î. În felul ăsta vorbea, nerespectuoasă faţă de cei 
de rang? 

R. Mă tem că da, domnule. Ajung şi la asta. 

Î. Fără îndoială. Dar acum te-ntreb următoarele. 
Ştia, nu-i aşa, că se pune la cale ceva groaznic şi 
nelegiuit? Presimţise din noaptea aceea de la templu, 
cu trei zile în urmă. Şi-atunci de ce nu făcuse nici o 


încercare să scape, să caute sfatul şi protecţia 
domnului Lacy sau a altcuiva? De ce a stat trei zile 
întregi ca mielul cel mai nevinovat în aşteptarea 
înjunghierii? 

R. Înălţimea Voastră, mi-a spus că a fost 
încredinţată că domnul Lacy şi cu mine făceam parte 
din povestea asta şi deci n-avea rost. Că se gândise în 
noaptea aceea şi la Wincanton, şi la Taunton, să fugă, 
dar nu ştia încotro s-apuce; că era atât de îngrozitor 
de singură pe lume şi blestemată fără speranţă, încât 
n-a avut nici un dram de curaj. 

I. Şi tu ai crezut-o? 

R. Că era înnebunită de spaimă, da, domnule, am 
crezut-o. Unde-i unu' nu-i putere, cum vine vorba; şi 
mai ales când e vorba de o muiere slabă. 

Î. Excelenţa Sa i-a spus ceva în ajun, la Black Hart, 
despre ce-avea să se întâmple a doua zi? 

R. Nu, domnule. S-a mirat că plecasem, când au 
pornit şi ei, şi l-a întrebat pe domnul Lacy, însă i s-a 
spus că o luasem înainte. Ba încă s-a mirat şi mai mult 
când au ajuns la spânzurătoare şi s-au despărţit de 
domnul Lacy, lucru de care n-avea habar; şi atunci a 
început să se teamă grozav, s-a pomenit singură cu cei 
care o chinuiau, căci Excelenţa Sa a pornit călare 
înainte, fără să scoată un cuvânt. Până au ajuns la 
vadul de lângă văioagă unde i-am văzut eu; iar acolo, 
în fine, a îndrăznit să vorbească şi Excelenţa Sa i-a 
spus: Am ajuns la locul unde izvorăsc apele mele; şi că 
şi ea trebuia să guste din ele. 

Î. Astea erau apele despre care îi vorbise la Londra, 
care erau faimoase pentru boala Excelenței Sale? 

R. Da, domnule. 

Î. În drumul spre Devon ai mai auzit vorbindu-se 
despre ele? Domnul Lacy le-a pomenit? 

R. Nu, domnule. Nici un cuvânt. 


Î. Şi nici la han n-au fost amintite? 

R. Nu, domnule. Da’ ia să auziţi. Excelenţa Sa a 
aruncat o vorbă cam fără haz. Nu există nici o apă. 

Î. Spune mai departe. 

R. Aşa că, domnule, n-a îndrăznit să întrebe mai 
multe, fiindcă Excelenţa Sa şi Dick păreau hotărâți să- 
şi ducă planul la îndeplinire, iar ea nu era decât o 
boccea pe care o cărau cu ei, pe măsură ce înaintau 
pe văioagă spre locul unde i-am observat eu, unde 
Dick dispăruse. Până să ajung eu acolo, mi-a povestit 
că mai întâi Excelenţa Sa îl pusese pe Dick să dezlege 
lada şi s-o aşeze pe pământ, pe urmă s-o deschidă, iar 
în ea, deasupra, era rochia pentru sărbătoarea de mai, 
un pieptar şi jupa nouă, ciorapi frumoşi, noi, cum nu 
mai văzuse; iar el i-a poruncit să lase deoparte ce 
purta atunci pe ea şi în schimb să se îmbrace cu 
lucrurile alea. Iar ea a vrut să ştie de ce, deşi i se 
făcea din ce în ce mai frică de această nouă dovadă de 
nebunie. Însă dumnealui i-a spus că era nevoie să-i 
mulţumească pe paznicii fântânii. Aşa zicea femeia, 
domnule, deşi nu pricepea nimic, ştia doar că trebuie 
să se supună. 

Î. Paznici, ai spus? 

R. Da, domnule. O să ajung la ce vrea să însemne şi 
asta, o să vedeţi. Pe urmă au plecat, după cum v-am 
istorisit. Şi mi-a spus că pe drum l-a întrebat pe 
Excelenţa Sa de două ori ce urmau să facă şi că 
Excelenţa Sa ştia bine că nu se tocmiseră pentru aşa 
ceva; iar Excelenţa Sa de două ori i-a răspuns să-şi 
ţină gura. Şi aşa s-au îndreptat spre locul unde i-am 
zărit eu prima oară, domnule, aşteptând toţi în 
genunchi. 

Î. Dinaintea femeii în argintiu? 

R. Da, domnule. Rebecca a zis că le-a apărut dintr- 
odată în faţă, ca printr-o vrajă, la vreo cincizeci de 


paşi depărtare; şi că părea o apariţie rea şi 
primejdioasă, era ceva cât se poate de nefiresc, nu 
numai cum se ivise, domnule, în locul ăla sălbatic, ci şi 
cum arăta. Că abia se înfăţişase acolo, că Excelenţa 
Sa a şi îngenuncheat, şi-a descoperit capul, la fel şi 
Dick, iar Rebecca a trebuit să îngenuncheze şi ea. 
Zicea că parcă întâlniseră o doamnă de rang mare, o 
regină, domnule. Cu toate că n-arăta ca o regină din 
lumea noastră, nu, era cât se poate de crudă şi 
nemiloasă, gata să facă un rău nespus oricui nu i-ar fi 
dat ascultare. La început n-a făcut decât să se uite 
aprig la ei - avea părul negru şi lăsat în voie, iar ochii 
şi mai negri. Că era întru câtva chipeşă şi nici una 
dintre trăsăturile ei nu arăta răutate sau ceva necurat, 
fiindcă până la urmă le-a zâmbit dintr-odată; cu toate 
astea, Rebecca zicea că zâmbetul ăla era de o mie de 
ori mai rău decât privirea, ca un păianjen care 
zâmbeşte când i-a căzut o muscă în plasă, ştiţi, unu’ 
care linge ciozvârtele în aşteptarea unei bucăţici mai 
grase. 

l. Câţi ani să fi avut? 

R. Era tânără, domnule, cam de vârsta Rebeccăi, 
deşi era cu totul altfel decât ea. Aşa zicea. 

Î. A vorbit? 

R. Nu, domnule, stătea acolo fără să scoată un 
cuvânt, da’ totuşi parcă făcea parte din toată lucrarea 
la care se aşteptau. Rebecca s-a gândit la asta pentru 
că nici Excelenţa Sa, nici Dick nu păreau impresionați 
de acest spirit înspăimântător, ba chiar păreau 
obişnuiţi cu el. 

l. Dar cu îmbrăcămintea de argint ce e? 

R. Nu erau haine de rând, aşa cum poartă o femeie, 
nici chiar cum văzuse ea la un spectacol cu măşti şi 
pantomimă la Londra; că dacă le-ar fi văzut într-o 
împrejurare mai puţin înspăimântătoare, poate ar fi 


râs de croiala şi moda lor, atât erau de închipuite şi 
dezmăţate. 

Î. Şi cum s-a sfârşit întâlnirea? 

R. Păi, cum a început, domnule. Într-o clipă n-a mai 
fost acolo, a dispărut ca prin farmec. 

Î. Dar îi tăiase cineva limba de n-a putut să-l 
întrebe pe Excelenţa Sa cine era apariţia aceea 
spurcată? 

R. Am uitat, domnule. E adevărat că l-a întrebat şi 
i-a răspuns: Cea pentru care eşti aici ca să-i faci pe 
plac, printre altele. 

A vrut să afle mai mult, dar i s-a zis să nu mai 
întrebe, că nu peste mult timp o să vadă şi singură. 

Î. Ce i-a spus Excelenţa Sa când n-a vrut să intre în 
peşteră? Ziceai că au vorbit. 

R. Alte reproşuri, că era ursuză şi nesupusă şi că 
nu accepta aşa ceva de la o târfa pe care o tocmise. Şi 
pe urmă când au ajuns lângă peşteră, iar ea n-a mai 
putut suporta şi s-a întors să-i cerşească îndurare în 
genunchi, iar el s-a pus de-a curmezişul, mi-a spus că 
i-a zis: Afurisito, dorinţa cea mai arzătoare a vieţii 
mele se află în peştera aia şi te ucid cu mâna mea 
dacă mi te împotriveşti. Şi mi-a spus că-i tremura 
mâna, parcă avea friguri sau era apucat, domnule, iar 
fata era încredinţată că dacă nu i s-ar fi supus, ar fi 
făcut după cum o ameninţase. 

Î. Şi n-a lăsat deloc să se înţeleagă de ce era femeia 
atât de necesară îndeplinirii acestei dorinţe? 

R. Deloc, domnule. Ajung şi acolo. Să-i spun anume 
înălţimii Voastre ce se afla înăuntru? 

Î. Numaidecât şi de-a fir a păr. 

R. La început n-a putut să distingă nimic, era o 
beznă ca noaptea, domnule. Totuşi a fost silită să 
înainteze, pentru că o trăgea Dick, până a zărit o 
lumină pe un zid îndepărtat, ca şi cum era un foc şi a 


simţit miros de ars. P-ormă au ajuns la un colţ, pentru 
că ştiţi, peştera are forma unui picior de câine, după 
ce se îngustează puţin se face o deschidere mai mare. 
lar acolo, domnule, mi-a zis că a dat cu ochii de o 
scenă care a făcut să-i îngheţe sângele în vine. 

I. De ce te-ai oprit, omule? 

R. Domnule, n-o să-mi daţi crezare. 

l. O să ordon însă să ţi se dea câteva bice pe 
spinare, de-o să mă ţii minte, dacă nu dai zor cu 
povestitul. 

R. Mi-e teamă că la fel o să păţesc şi dacă o să 
auziţi, domnule. Da’ n-am încotro. Spun şi eu ce mi s-a 
spus, domnule, vă rog să nu uite asta înălţimea 
Voastră. Acolo, în locaşul mare al peşterii, a văzut un 
foc şi lângă el două băbătii oribile şi o femeie mai 
tânără; şi-a dat pe loc seama că erau vrăjitoare, 
pentru că aveau privirile crâncene, şi totuşi parcă 
erau în aşteptare, ca şi cum ştiau ce-avea să urmeze. 
Şi una dintre ele era cea pe care o întâlniseră în faţa 
peşterii, cea tânără, cu toate că acum era 
înveşmântată în negru din cap până în picioare, iar în 
mână ţinea o pereche de foaie; iar o alta stătea jos cu 
o pisică neagră uriaşă de-o parte şi un corb de 
cealaltă parte, amândouă vietăţile păreau obişnuite cu 
locul acela; cea de-a treia înfăşură un fir pe o roată. 
Iar îndărătul tuturor trei se afla cineva într-o mantie 
întunecată, mascat, cum ar fi un călău, domnule, zicea 
ea, iar masca nu-i acoperea gura, care părea şi ea la 
fel de neagră, iar buzele îi erau răsfrânte ca la harapi. 
Şi cu toate că mai înainte nu-l văzuse decât o clipită, 
şi-a dat pe loc seama cine era şi în ce primejdie 
grozavă se afla. Scaraoţchi, domnule, în carne şi oase, 
Belzebut, cum se zice. Şi a răcnit o dată de spaimă; v- 
am povestit eu cum am auzit-o. Ar fi fugit de-acolo 
dacă Dick şi Excelenţa Sa n-ar fi ţinut-o strâns şi n-ar 


fi silit-o să înainteze spre foc. În faţa focului s-au oprit, 
iar Excelenţa Sa a vorbit într-o limbă pe care ea n-a 
înţeles-o, i s-a părut că se adresa cu mult respect, ca 
şi cum se afla în faţa unui mare stăpân sau rege. Cu 
toate că Scaraoţchi n-a scos o vorbă, părea că o 
priveşte fix cu ochii roşii ca focul dindărătul măştii. Şi 
din nou a vrut să fugă şi n-a putut, fiindcă Dick şi 
Excelenţa Sa stăteau ca vrăjiţi, da’ n-o scăpau din 
strân-soare. Şi fata zicea că a început să spună „Tatăl 
nostru“ în gând, dar n-a terminat rugăciunea fiindcă 
vrăjitoarea tânără a îndreptat un deget acuzator către 
ea, ca şi cum ar fi spus că ştia ea bine ce făcea 
Rebecca, cu toate că fata nu rostise nici un cuvânt. Şi 
cum după aceea cele două vrăjitoare mai bătrâne au 
venit la ea şi au început s-o ciupească şi s-o pipăie de 
parcă era o pasăre legată, iar pe ea a podidit-o plânsul 
şi a început să cerşească îndurare. Mi-a povestit că cei 
care o ţineau să nu fugă erau ca doi stâlpi de piatră, 
n-o băgau în seamă, ci o ţintuiseră bine ca vrăjitoarele 
s-o poată pipăi, parcă erau şi ei fraţi cu Necuratul. 
Aerul începuse să miroasă urât, a duhoare de capră. 
Şi cu cât striga mai tare, cu atât cele două vrăjitoare 
chicoteau şi-i pipăiau trupul mai abitir. lar în vremea 
asta, Scaraoţchi s-a apropiat ca să urmărească mai 
bine această hârjoană. 

Î. Opreşte-te. Acum, Jones, gândeşte-te şi răspunde- 
mi. Ţi-a spus ea că era cu adevărat Satana în 
persoană? Adică nu era altcineva costumat astfel doar 
ca să o sperie? Nu cumva era o deghizare 
meşteşugită? 

R. Domnule, şi eu i-am pus întrebarea asta, şi nu 
numai o dată. Însă ea o ţinea una şi bună. N-avea nici 
o îndoială că el era, în carne şi oase, după cum calul 
pe care călăream era cal. Chiar astea au fost vorbele 
ei, domnule. 


Î. Prea bine. Află de la mine, Jones, că eu aşa ceva 
nu cred. 

Târfa minte cu neruşinare. 

R. Domnule, s-ar putea. Nici eu nu mai ştiu ce să 
cred acu', doar că bag mâna-n foc că s-a petrecut ceva 
foarte ciudat. Era tare schimbată, domnule. Nu mai 
era Rebecca de altădată, să ştiţi. 

Í. Spune mai departe. 

R. P-ormă, domnule, mi-e ruşine să vă spun, da’ n- 
am încotro. Fiindcă a fost trântită la pământ, în vreme 
ce cele două cloanţe s-au dus la stăpânul lor şi l-au 
dezbrăcat, până a rămas gol-puşcă, plin de poftă 
diavolească, şi s-a abătut asupra ei, cu toate că ea 
plângea şi striga întruna, crezând că-i sosise ceasul 
Judecăţii de Apoi şi era pedepsită pentru toate vechile 
ei păcate de la cumătră Claiborne. Aşa mi-a spus, 
domnule, că a stat asupra ei, negru ca smoala şi şi-a 
făcut mendrele. După aia nu mai ştie ce s-a întâmplat, 
domnule, fiindcă cică a leşinat şi nu-şi mai aduce 
aminte cât a stat aşa, da’ că în clipa în care s-a trezit, 
era întinsă pe-o parte, probabil că fusese târâtă sau 
purtată până acolo, şi simţea o durere grozavă în locul 
ruşinos, ca şi cum leşinul n-o cruţase să fie forţată cu 
silnicie. P-ormă a mijit ochii şi a văzut ceea ce greu îi 
venea să creadă, domnule, fiindcă vrăjitoarea cea 
tânără şi Excelenţa Sa stăteau goi-puşcă în faţa 
Diavolului ca mire şi mireasă, iar el i-a cununat sau s- 
a maimuţărit hulind, domnule, i-a binecuvântat în 
batjocură diavolească, le-a dat dindărătul să-l pupe, 
iar ei s-au supus; şi abia s-a sfârşit rânduiala nunţii 
ăsteia diavoleşti, că s-a trecut la cele trupeşti, cu mai 
mare deşuchere ca înainte şi toţi din jurul focului au 
început să săvârşească între ei lucruri îngrozitoare, 
aşa cum se zice că fac vrăjitoarele de sabat. 

Î. Vrei să spui că şi Excelenţa Sa? 


R. Da, domnule, Diavolul şi slujnicele lui, Dick şi 
stăpânul lui. Toți. Şi să-mi fie cu iertare, domnule, 
Excelenţa Sa se vindecase de boală şi lua parte plin de 
înfocare la desfrâu, ca şi cum se lua la întrecere cu 
Diavolul însuşi. Aşa mi-a spus fata; şi că mai văzuse 
ceva asemănător la Claiborne, da' nu chiar în halul 
ăla. Păi şi corbul se lăsase pe pisică, aproape 
acoperind-o. 

Î. Te întreb un lucru, dar mai întâi te previn. Ceea 
ce se spune aici rămâne între aceşti pereţi. Dacă ai să 
pălăvrăgeşti şi eu aflu, o să fie vai de tine. E limpede? 

R. Limpede de tot, domnule. Jur că n-am să spun 
nimic. 

Î. Şi bine-ar fi să nu uiţi, Jones, sau, pe legea mea, 
eşti mort. Uite întrebarea. A spus fata că printre 
aceste mârşăvii destrăbălate l-a văzut şi pe Excelenţa 
Sa împreună cu slujitorul său? 

R. Domnule, în afară de nunta diavolească, nu mi-a 
spus ce-a văzut, doar că a avut loc. 

Î. N-a pomenit în mod special de un asemenea act 
ticălos? 

R. Nu, domnule. 

Î. N-ai observat nici un semn, n-are importanţă 
când sau unde în timpul călătoriei, care să 
adeverească o legătură nefirească între Excelenţa Sa 
şi Dick? 

R. Nu, domnule, pe viaţa mea. 

Î. Eşti sigur, Jones? 

R. Sigur, domnule. 

Î. Prea bine. Acum povesteşte mai departe după 
cum ţi-a spus femeia. 

R. Că printre aceste hârjoneli deşucheate, una 
dintre vrăjitoare a venit şi-a scuturat-o de umăr, ca să 
vadă dacă s-a trezit. Rebecca s-a prefăcut că e încă 
leşinată. La care vrăjitoarea s-a dus şi-a adus o licoare 


pe care i-a vârât-o cu forţa în gură. Era amară şi 
greţoasă, zicea Rebecca, ca şi cum era făcută din aloe 
sau ciuperci otrăvite. A toropit-o încetul cu încetul şi 
curând a adormit; da' nu s-a odihnit deloc, după cum 
îşi poate închipui înălţimea Voastră, fiindcă a avut un 
vis care nici nu arăta a vis, atât de adevărat părea, şi 
parcă era trează. Se făcea că mergea de-a lungul unui 
coridor sau al unei galerii, ca şi cum se afla într-o casă 
de bogătaşi, iar pe pereţi atârnau tapiserii uriaşe cât 
vedeai cu ochii. lar lângă ea era Diavolul, într-un 
costum negru; se purta acum cu ea foarte cavalereşte, 
aşa cum un domn i-ar arăta unei doamne moşia şi 
averile sale, cu toate că nu scotea o vorbă. lar când 
din întâmplare s-a uitat mai atent la chipul lui, nu 
semăna cu cel văzut în peşteră, nu, aducea mai mult 
cu cel al Excelenței Sale, deşi pielea îi era oacheşă; 
totuşi, cumva, ştia că amândoi erau unul singur, oricât 
de necrezut ar fi fost. 

I. N-au vorbit deloc? 

R. Nu, pentru că zicea că parcă erau cu adevărat ca 
într-un vis. Că în vreme ce înaintau, îi atingea braţul 
şi-i arăta unul sau altul dintre tablouri ca şi cum îi 
atrăgea atenţia asupra unei pânze a unui mare 
maestru al penelului sau pensulei, domnule. Şi am 
uitat, zicea că lumina era slabă, uneori erau umbrite şi 
greu de distins, totuşi chiar şi acea lumină părea 
drăcească, pentru că nu existau nici ferestre, nici 
lustre sau torţe, nimic, nici cea mai plăpândă 
lumânare. Ba mai mult, când înaintau prin galeria asta 
întunecoasă, a văzut că imaginile nu rămâneau 
nemişcate. Se ondulau, se umflau, se lăsau, ca şi cum 
din spate bătea un vânt sau pale de aer. Totuşi nu 
simţea nimic pe obraz. 

I. Şi ce reprezentau imaginile acelea? 

R. Păi, domnule, zicea că tot felul de lucruri 


groaznice, monstruoase, cruzimi ale oamenilor 
împotriva semenilor lor; nu mai putea îndura să le 
privească, da' n-avea încotro. Fiindcă Satana n-avea 
decât să arate cu degetul, şi, vrând-ne-vrând, privirea 
ei îl urma. Şi groaza ei era cu atât mai mare, cu cât 
siluetele şi lucrurile reprezentate nu rămâneau pe loc 
ca într-o imagine adevărată, ci se mişcau ca în viaţă, 
însă pe tăcute. Erau atât de vii, zicea ea, că parcă nu 
erau făcute din fire şi împunsături, ba chiar imaginea 
pe care o reprezentau părea jucată de la capăt, ca pe 
o scenă la care se uita cineva de-aproape, din stal. Da' 
totuşi a fost nevoită să se uite la toate, aşa cum i se 
poruncea; parcă n-avea pleoape, să-şi acopere ochii ca 
să nu mai vadă atâta cruzime de nedescris. Şi din 
toate răzbătea moartea, domnule. Şi pe deasupra era 
şi Diavolul, în toate, uneori cu rolul principal, autorul, 
în altele se ţinea deoparte, cu un zâmbet răutăcios ca 
şi cum ar fi spus: Are cine să-mi facă treaba, ia uite ce 
de ajutoare am pe lumea asta. Şi tot uitându-se, 
scenele mai îndepărtate păreau dintr-odată aduse mai 
în faţă. Şi cum într-o clipă putea să vadă un oraş 
întreg, de parcă l-ar fi privit de pe un deal, şi cum 
oraşul era prădat de soldaţi, iar la vreo zece paşi bieţi 
copilaşi nevinovaţi erau traşi prin sabie, iar mama lor 
batjocorită în faţa lor. O cameră de tortură, printr-o 
fereastră, şi deodată s-a pomenit că se uită la chipul 
victimei în chinuri. Aşa, domnule. Tre' să-mi daţi 
crezare. 

l. Şi cum s-a sfârşit visul ăsta? 

R. A simţit o sete grozavă sau, cum a zis ea, 
domnule, a simtit-o în suflet, tânjea după Hristos, 
Mântuitorul nostru. Şi a început să caute în acele 
închipuiri vreun semn de la el, o cruce, un crucifix, da’ 
n-a putut găsi nici unul; până când, la urmă, au ajuns 
la un loc unde se părea că se sfârşeşte galeria 


Diavolului, fiindcă a văzut un perete care o închidea şi 
pe el o imagine ce părea că străluceşte cu o lumină 
mare, deşi nu-şi putea da seama ce era. În inimă a 
început să-i răsară o speranţă firavă că acolo se afla 
Hristos, aşa cum nădăjduim cu toţii să-l aflăm la 
capătul trudelor noastre în această lume. Şi s-a grăbit 
într-acolo, da’ a fost oprită şi silită să privească unde 
se uitase deja mai mult decât îndeajuns. Pe urmă, 
domnule, n-a mai putut îndura şi s-a smuls, şi-a ridicat 
pulpanele rochiei şi a alergat spre locul unde credea 
că-şi va potoli setea. Da' a fost cea mai mare amăgire 
dintre toate, domnule. Fiindcă, apropiindu-se, a văzut 
că nu era imaginea lui Hristos, ci a unei micuţe 
cerşetoare în zdrenţe, care plângea asemenea 
Rebeccăi şi părea că-şi ridică braţele spre ea ca un 
copil către mama lui. Iar în spatele ei, domnule, zicea 
că era numai foc, un foc nesfârşit sub o noapte 
nesfârşită, cât vedea cu ochii, şi de-acolo răsărea 
lumina asta mare; şi cu toate că nu era decât nălucire 
şi nu simţea căldura, o vedea pe micuța cerşetoare 
care se întindea spre ea cum simte dogoarea, iar ea 
era copleşită de o milă şi părere de rău 
înspăimântătoare pentru fetiţă. Şi s-ar fi întins s-o 
salveze, domnule, dar nu putea, oricât se opintea. 
Zicea că atunci când părea că o atinge, între ele se 
înălța ca un perete de sticlă, cu toate că era nevăzut. 
Şi nu tre' să uit, aşa cum mi-a spus, domnule, când 
încerca în zadar să atingă şi să salveze copilul, a 
podidit-o sentimentul că o cunoscuse, că odată 
fuseseră legate prin dragoste şi afecţiune, aşa cum 
sunt surorile; deşi acu', după ce s-a mai gândit, a zis 
că avea credinţa că era ea însăşi, aşa cum arăta 
înainte de a veni la Londra; nu ştie de ce, poate din 
cauza hainelor copilei (fiindcă, deşi săracă, ea nu 
fusese cerşetoare), nu s-a recunoscut în vis. 


Î. Incheie-ţi povestirea. 

R. Sunt aproape de sfârşit, domnule. Şi din nou 
trebuie să vă rog să mă credeţi, domnule. 

I. Roagă-mă. M-am obişnuit deja. 

R. Flăcările au cuprins-o pe cerşetoare şi a ars nu 
cum arde trupul de om, ci cum se topeşte ceara sau ca 
slănina lăsată lângă foc. Fiindcă trăsăturile au început 
parcă să i se înmoaie, domnule, dacă puteţi să vă 
închipuiţi, să picure pe jos, să se adune într-o baltă de 
grăsime, pe care abia atunci au cuprins-o flăcările şi 
n-a mai rămas decât un fum negricios. Totul s-a 
petrecut mai iute decât vă spun eu, domnule, zicea ea, 
aşa cum se întâmplă în vis în faţa ochilor minţii. A 
simţit atunci o mare disperare şi mânie, fiindcă 
arderea fetiţei cerşetoare i se părea lucrul cel mai 
crud şi mai nedrept din toate câte văzuse. Aşa că s-a 
întors să-l înfrunte pe Scaraoţchi, crezându-l în 
spatele ei. Nu ştia ce-avea să facă, însă trebuia să-i 
arate cât era de mânioasă. Da' în loc să-i vorbească, s- 
a oprit. Şi eu am întrebat-o: Nu mai era acolo? Iar ea 
mi-a spus: Nu mai era acolo. După care a tăcut o clipă, 
pe urmă a adăugat: Să nu râzi de mine. l-am spus că 
nu râd. P-ormă a zis: Tot ce văzusem când am venit 
dispăruse. Mi se părea că mă aflu pe un chei din 
Bristol, unul pe care l-am cunoscut odată bine. Iar pe 
chei erau părinţii mei, care mă priveau cu tristeţe, ca 
şi când ar fi spus că ştiau bine cine era fetița- 
cerşetoare care pierise în flăcările Iadului. Lângă ei 
stătea altcineva, după şorţ parcă era dulgher, ca tatăl 
meu, deşi era mai tânăr şi cât se poate de frumos la 
chip. Şi am început să plâng iar, căci îl cunoscusem 
bine când fusesem mai tânără. IÎnţelegi? Eu zic: Vrei 
să spui Mântuitorul nostru? Iar ea cică: Da, deşi visul 
era unul blestemat şi nu s-a rostit un singur cuvânt; 
dar El era, nu încape îndoială. Domnul nostru lisus 


Hristos. Păi, domnule, n-am ştiut ce să spun, aşa că 
am întrebat: Şi cum te privea? Dar ea cică: Aşa cum 
am privit-o eu pe fetiţa-cerşetoare, Farthing. Dar nu 
ne despărţea nici un geam rece ca gheaţa şi am ştiut 
atunci că aş putea fi mântuită. Asta e, domnule. Acu’ 
aţi auzit totu' cum s-a petrecut, numai glasu' n-a fost 
al ei şi împrejurările au fost altele. 

Î. Şi deci asta-i poleiala în care şi-a învelit talmeş- 
balmeşul, ai? Vasăzică s-a sfinţit după ce a fost 
prietenă la cataramă cu Lucifer însuşi, ba încă s-a şi 
împreunat cu el? Măi omule, trebuia s-o îmbrânceşti 
de pe cal în primul şanţ. Cel care crede o iotă din 
toată povestea asta merită să atârne în ştreang; sau să 
fie fiert în ceară. 

R. La vremea aceea, cel mai bun lucru pe care-l 
puteam face era să-i dau crezare, domnule. Aşa a fost. 

Î. Treci de la vis la realitate acum. 

R. Da, domnule. Zicea că în vis voia să alerge pe 
cheiul din Bristol să cadă în genunchi în faţa 
Mântuitorului şi a părinţilor ei, însă s-a trezit; s-a 
pomenit din nou ca la început, în peşteră, da' spre 
uşurarea ei era singură, deşi în pielea goală şi-i era 
frig al naibii. Fiindcă din foc nu mai rămăseseră decât 
tăciunii şi toţi ceilalţi dispăruseră. Aşa că a plecat şi 
ea, domnule, după cum v-am mai spus. 

Î. Şi ea cum şi-a închipuit că dispăruseră ceilalţi? 
Pe o coadă de mătură? 

R. Domnule, şi eu am întrebat-o tot asta, zicându-i 
că nu i-am văzut ieşind de acolo, în afară de Dick. Şi 
ea ştia cât ştiam şi eu. 

Î. N-a observat vreun coridor sau vreun drum ceva 
mai departe în peştera asta? 

R. Nu, domnule, totuşi zicea că ar fi trebuit să 
existe vreunul, doar dacă nu s-ar fi preschimbat în alte 
fiinţe pe care nu le-am băgat în seamă, crezându-le 


unele de rând, cum erau corbii de care v-am spus. 

Î. Poate babele ti-ar da crezare. Dar nu eu. 

R. Nu, domnule. Peştera are probabil şi nişte ieşiri. 
S-ar putea să dea pe sub deal spre o altă gură, pe 
partea ailaltă. 

Î. Terenul de-acolo permitea acest lucru? 

R. Tot ce se poate, domnule. Da' eu nu ştiu cum era 
acolo, îndărătul stâncii. 

Î. Fumul pe care l-ai văzut nu ieşea pe sus? 

R. Păi, sigur că da, domnule, sigur. Nu cred c-ar fi 
putut trece vreuna dintre cele cinci persoane fără s-o 
fi zărit. 

Î. Dar murmurul despre care vorbeai, ai întrebat de 
el? 

R. Da, domnule. Şi Rebecca zicea că venea de la 
roata mare care se învârtea lângă una dintre cloanţe; 
se răsucea mai iute decât putea s-o urmărească 
ochiul, doar cât o atingea. 

Î. Cum adică, într-o peşteră strâmbă, cu tine doar la 
două-trei sute de paşi depărtare? Nu-i de crezut. 

R. Nu, domnule. 

Î. Eşti sigur că a vrut să te convingă că Satana s-a 
culcat cu ea? Avea dureri când călărea? 

R. Nu, domnule. 

Î. N-a dat semne de îngreţoşare sau groază 
gândindu-se că poartă în pântece sămânţa lui? Nu mă 
refer la istorisire, Jones; după aceea. N-a mai vorbit 
despre asta? 

R. Nu, domnule, a vorbit mult despre marea 
milostenie că a fost izbăvită şi că l-a aflat din nou pe 
Hristos. Sau lumina, cum zicea ea. 

Î. Ce spunea despre fuga înspăimântată a lui Dick? 

R. Nimic, domnule, doar că probabil băiatul fusese 
scos din minţi de ce se petrecuse câtă vreme ea 
zăcuse ameţită. 


Î. Dar când ai auzit prima oară pomenindu-se de o 
omidă? 

R. Zicea că apăruse într-una din închipuirile din 
visul ei, domnule, în galeria Diavolului. Fiindcă acolo a 
văzut leşul frumos al unei fete tinere şi cum era 
mâncată de o colcăială de viermi, domnule, aşa cum 
zăcea acolo, neîngropat; iar unul dintre ei era 
îngrozitor de mare, uriaş, şi nu putea să-i iasă din 
minte. 

Î. Dacă tot ce ţi-a spus e adevărat, cum se face că 
au lăsat-o să scape şi să povestească tot? Că Satana în 
persoană poate veni să-şi ceară drepturile? Oricum, 
nu intrăm în asemenea amănunte. Dar că a venit şi nu 
a cerut nimic, nu pot crede. Cum de nu zace moartă 
sau nu s-a topit şi ea în văzduh odată cu ceilalţi? 

R. Am discutat despre asta, domnule. Credea că o 
salvase faptul că îngenunchease şi cerşise îndurarea 
Domnului pentru păcatele ei, jurase din tot sufletul că 
n-o să mai facă aşa ceva vreodată, dacă El o va ajuta 
acum, la ceas de restrişte. Că n-a auzit nici un răspuns 
cât a zăcut acolo. Totuşi a simţit că i s-a răspuns, în 
vis. lar când s-a trezit şi a văzut că scăpase de 
prigonitori, că dispăruseră toţi, a fost şi mai 
încredinţată de lucrul ăsta. Şi din ce în ce o copleşea 
prezenţa divină, lumina după cum îi spunea ea, când 
m-a întâlnit şi m-a numit Bunul Samaritean, şi am 
coborât cu bine, aşa că până la urmă trebuie să-i 
aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi şi-a reînnoit solemn 
fagăduiala pe care o făcuse. Şi chiar aşa a procedat, 
domnule, în felul ei de a se ruga, cu tremuratul şi 
suspinatul despre care v-am povestit. 

Î. Acum ia aminte, Jones. O surprinzi pe muiere 
când nu se aşteaptă şi nici nu-şi doreşte. N-o trage 
inima deloc să te însoţească la tatăl Excelenței Sale. 
Proastă nu e. Se pricepe la bărbaţi, pe tine te ştie 


bine, cu toate cusururile tale, la fel cum ştie şi 
poveştile pe care eşti dispus să le înghiţi. Aşa că-i 
coace una gogonată, un amestec de superstiții şi 
convertire şarlatanească, face pe desfrânata care s-a 
pocăit şi are nevoie de protecţia ta. Ba mai mult, te 
previne că ceea ce s-a petrecut este atât de groaznic 
şi înfricoşător, încât dacă ai să povesteşti cuiva, ai să 
fii socotit un mincinos blasfemator. Ce zici de asta? 

R. Şi eu m-am gândit la ce spuneţi, domnule. Nu zic 
că nu. Da' totuşi cer cu umilinţă iertare înălţimii 
Voastre, eu o cred până la proba contrarie. Ca să 
prinzi hoţu', trimite un hoţ pe urmele lui, cum vine 
vorba. Eu, unu', mă pricep bine la mincinoşi, domnule, 
fiindcă şi eu fac parte dintre ei, Doamne iartă-mă. Da' 
la ea, cât priveşte căinţa pentru trecutul ei, n-am 
mirosit nici o minciună. 

Î. S-ar putea. În privinţa peşterii, sună a minciună 
de la început până la sfârşit. Insă mai întâi să dau 
ochii cu ea şi pe urmă o să văd. Acum, vreau să aud şi 
restul. Aţi călărit direct la Bideford? 

R. Nu, domnule, fiindcă în primul sat peste care am 
dat, deşi părea cu totul adormit, au prins să latre toţi 
câinii şi cineva a strigat în urma noastră, şi ne-a fost 
teamă că or să se ia după noi oamenii legii, iar de 
santinelele de la Bideford ne temeam şi mai mult, 
dacă am fi intrat acolo noaptea. Aşa că ne-am gândit 
că cel mai sigur era să ne întindem lângă drum până 
în zori şi să intrăm în oraş pe lumină. 

Î. V-aţi culcat pe câmp? 

R. Da, domnule. Pe un dâmb pe care l-am găsit. 

Î. Aţi vorbit din nou să vă înfăţişaţi dinaintea 
înălţimii Sale? 

R. Da, domnule, fiindcă după ce a terminat de 
povestit, mi-a spus că acu' trebuie să pricep de ce nu 
poate să meargă. l-am zis că nu pricep şi că eram 


sigur că vom fi răsplătiți bine. La care ea a spus ceva 
neaşteptat, domnule.  Adicătelea că-mi cunoştea 
sufletul şi că el vorbea o altă limbă; că dacă eu nu 
credeam decât în aur, cu toate că ea ştia că nu e aşa, 
atunci să aflu că avea douăzeci de guinee cusute în 
fustă şi că mai bine s-o ucid acolo pe loc şi să-i iau pe 
toţi. Păi, domnule, i-am spus că nu mă cunoştea deloc 
şi că eu nu mă gândeam decât la datoria pe care o 
aveam faţă de părintele Excelenței Sale. Nu, a spus 
ea, aurul e motivul. Bravo, i-am spus, acum mă faci 
mincinos în faţă, frumoasă răsplată pentru cât te-am 
ajutat. Farthing, zice ea, nu mă îndoiesc că eşti sărac 
şi slab când se iveşte o atare tentaţie; da’ tu ştii că nu 
e bine. Poţi să tăgăduieşti, dar lumina cade şi asupra 
ta, zice ea, şi o să te izbăvească şi pe tine. Mai întâi 
izbăveşte-te singură, fac eu. Iar ea cică: Am trăit şi eu 
în felul ăla, şi-ţi spun că e o blestemăţie. 

Şi acolo ne-am oprit, domnule, fiindcă pe mine mă 
năucise cât de sigură era de mine şi ceva din ce 
rostea, înţelegeţi, domnule, nu era nici reproş, nici 
acuzare, ci mai degrabă propria mea conştiinţă. P- 
ormă, când eu mă gândeam la astea, ea a continuat: 
Ei, ia zi, mă ucizi pentru aur? E destul de simplu să-mi 
ascunzi trupul în locul ăsta neumblat. Căci asta mi-a 
spus-o când stăteam pe dâmb, domnule, şi în jur, la 
distanţă de vreo milă, nici urmă de case. l-am spus: 
Rebecca, ştii bine că n-o să te ucid, da' cum rămâne 
cu îndatorirea noastră creştinească să-i spunem 
tatălui ce s-a întâmplat cu fiul lui? Oare ce e mai 
creştinesc, zice ea, să-i spui că s-a dus fără îndoială în 
Iad sau să taci? Şi să ştii de la mine că tu poţi să-i spui 
asta, nu eu; şi te sfătuiesc şi pe tine să-ţi ţii gura, 
fiindcă ai să capeţi mai mult necaz decât răsplată şi 
totul va fi în zadar. S-a săvârşit; Excelenţa Sa este 
blestemat, iar ei vor fi încredinţaţi că ai jucat şi tu un 


rol în toată povestea asta. Pe urmă, cică, dacă ai 
nevoie de bani, poţi să iei jumătate din ce am. Ei bine, 
domnule, ne-am mai ciondănit noi tot aşa o vreme şi i- 
am spus că o să mă mai gândesc; şi că, având în 
vedere că lucrul era săvârşit, dacă într-o bună zi am 
să fiu luat la întrebări, am să mă aflu la ananghie când 
voi spune adevărul şi n-o să am cum să dovedesc că 
nu mint; şi că doar ea putea să mă ajute. La care ea a 
spus că-mi dăduse numele tatălui ei şi locul unde 
trăia, pe care, domnule, mi le-a repetat şi acum mi-a 
dat cuvântul că mă va susţine dacă va fi întrebată. 
După care am tăcut amândoi, domnule, şi am adormit 
fiecare cum a putut. Ştiu că o să-mi spuneţi că ar fi 
trebuit să fiu mai dârz, da' eram obosit, ce mai, toată 
ziua aia mi se păruse şi mie ca un vis, atât de diferită 
era de ceea ce mă aşteptasem. 

l. Şi a doua zi dimineaţă? 

R. Am ajuns la Bideford fără probleme şi am ochit 
un han îndărătul cheiului, pe care l-am ales pentru că 
părea mai puţin aglomerat, aşa că am tras acolo şi-am 
pus capăt postului cu o plăcintă după care ne lăsa 
gura apă, da' care era de fapt râncedă, însă adevărat 
vă spun că în viaţa mea n-am mâncat ceva mai gustos, 
atât de lihnit eram. Şi acolo, la han, ne-au spus că a 
doua zi chiar pleca spre Bristol un vas cu primul flux 
şi ne-am dus să ne interesăm după ce-am mâncat şi 
am aflat că era adevărat. Eu nădăjduiam să călătorim 
împreună, însă ea n-a vrut şi din nou ne-am luat la 
ceartă sau cum vreţi să-i spuneţi, eu zicând că nu mă 
despart de ea şi ea zicând că trebuie. Păi, domnule, au 
mai fost şi altele cu care nu vreau să vă mai obosesc, 
însă până la urmă am lăsat de la mine. Eu să plec la 
Swansea, ea la Bristol, şi nici unul din noi să nu 
vorbească de ce ştiam, însă să fim pregătiţi să ne 
tinem partea dacă am fi învinuiți. M-am interesat şi 


am aflat că aş putea pleca la Swansea peste două zile, 
după cum v-am spus, cu meşterul Parry. Aşa că ne-am 
înţeles fiecare cu căpitanii şi pe urmă ne-am întors la 
han. 

Î. Acolo nu v-au întrebat cu ce treburi eraţi? 

R. Ba da, domnule. Şi-am spus că eram servitori, 
veneam din Plymouth fiindcă ne pierduserăm slujbele 
pentru că murise stăpâna noastră, care era văduvă, şi 
că ne întorceam pe la casele noastre. Şi că trebuia să 
las calul, o să plătesc o lună să-l ţină, până va veni 
cineva să-l ia; fiindcă nu voiam să se spună că l-am 
furat, domnule. Şi n-am uitat să trimit veste la 
Barnstaple, la Crown, aşa cum îi scrisesem domnului 
Lacy, ca să-i spun unde îl putea găsi; şi înălţimea 
Voastră o să vadă că nu mint, l-am trimis printr-un 
băiat şi i-am dat doi pence pentru osteneală. 

Î. Cum se numeşte hanul ăsta? 

R. The Barbadoes, domnule. 

Î. Dar cu banii pe care ţi i-a făgăduit ea cum a 
rămas? 

R. S-a ţinut de cuvânt, domnule. M-a luat deoparte 
într-o cămăruţă, după ce-am mâncat, şi mi-a numărat 
zece guinee din banii ei, cu toate că spunea că erau 
banii căpătaţi pentru desfrâu şi nu-mi vor aduce 
noroc; însă aveam mare nevoie de ei, aşa că i-am luat. 

Î. Şi i-ai cheltuit atât de repede, că peste o lună nu 
mai aveai nimic? 

R. Am cheltuit ceva, domnule. I-am dat pe cei mai 
mulţi fratelui meu, fiindcă l-am găsit în mare nevoie. 
Puteţi să întrebaţi. 

Î. Ai văzut-o când s-a suit pe vas? 

R. Da, domnule, a doua zi dimineaţa, şi cum s-a pus 
în mişcare şi a plecat. 

Î. Cum se numea vasul? 

R. Elizabeth Ann, domnule. Era un bric, iar 


căpitanul - domnul Templeman sau Templeton, nu mai 
ştiu sigur. 

Î. Eşti convins că femeia nu s-a dat jos înainte să se 
desprindă vasul de țărm? 

R. Sunt, domnule. Am aşteptat pe chei, iar ea a stat 
lângă balustradă când s-a pus în mişcare şi mi-a făcut 
cu mâna. 

Î. Nu ţi-a spus nimic deosebit la plecare? 

R. Că trebuie să am încredere în ea, domnule. Şi să 
încerc să duc o viaţă mai bună, dacă nu ne vom mai 
întâlni. 

Î. La Bideford n-ai văzut nici un semn în legătură cu 
Excelenţa Sa? 

R. Nici unul, domnule. Puteţi să vă închipuiţi că m- 
am uitat bine după dumnealui şi după Dick. 

Î. Şi tu ai plecat a două zi la Swansea? 

R. Da, domnule. Când au crescut apele, p-ormă am 
înaintat cu refluxul. 

Î. Cu toate că ţi-era frică de mare şi de pirați. 

R. Păi, domnule, ceva adevăr exista. Nu mi-a plăcut 
niciodată apa sărată. Da' n-aveam de ales, în situaţia 
în care mă aflam. Deşi m-aş fi băgat mai cu dragă 
inimă într-o carceră. 

Î. Acolo doresc să te vâr şi eu. Să-ţi spun ceva, 
planul tău de început să mergi să anunţi familia 
Excelenței Sale era mai bun, cu toate că nu urmăreai 
decât profitul personal. Aş dori să aflu mai multe 
despre cum te-a convins târfa asta să renunţi la plan. 

R. Poate credeţi că m-am lăsat dus de nas, 
domnule, şi poate că aşa a şi fost. Da' cu tot respectul, 
înălţimea Voastră, tre' să vă spun din nou că fata cu 
care am vorbit în ziua aceea era alta decât înainte. Se 
schimbase grozav. Păi, îmi arătase mai multă 
prietenie într-un minut decât îmi arătase înainte într-o 
zi întreagă. 


Î. Cum adică, prietenie? 

R. Am vorbit mult în drumul spre Bideford, 
domnule. Şi nu numai despre prezent. 

Î. Dar despre ce? 

R. Păi, despre destrăbălările ei din trecut şi cum 
văzuse ea lumina şi niciodată n-o să se mai întoarcă la 
dezmăţ. Cum lisus Hristos a venit în această lume ca 
ea şi ca mine, ca să ne arate calea prin beznă. M-a 
întrebat şi despre mine, domnule, ca şi cum atunci ne 
văzuserăm pentru prima oară şi voia să afle cine eram 
şi ce făcusem până atunci! Şi i-am povestit şi eu câte 
ceva. 

Î. I-ai spus cum te cheamă cu adevărat? 

R. Da, domnule. Şi despre mama şi familia mea, că 
în ciuda a tot ceea ce se întâmplase, nu-i uitasem. Şi 
ea mi-a întărit dorinţa să merg să-i vizitez, după cum 
v-am spus. 

Î. Şi ca să scape de tine, nu? 

R. Mi s-a părut sinceră, domnule. 

Î. Ceva mai devreme ziceai că vorbise împotriva 
celor de rang. 

R. Da, înălţimea Voastră. Despre nedreptăţile 
acestei lumi şi ce văzuse din ele la casa cumetrei 
Claiborne. 

Î. Adică? 

R. Domnule, vă cer îndurare, vorbisem de nişte 
greşeli de-ale mele din trecut şi ea mi-a spus că 
domnii care veneau la bordel, la ea, nu erau mai de 
soi decât noi, ci mai răi, fiindcă ei erau cei care 
alegeau să trăiască în păcat când puteau foarte bine 
să trăiască frumos, pe câtă vreme noi eram siliţi să 
trăim astfel ca să ne câştigăm pâinea cea de toate 
zilele. Că bogăţia era o pervertire îngrozitoare a 
minţii, o perdea neagră aruncată pe conştiinţă, iar 
lumea e un loc blestemat până în ziua în care o vezi 


aşa cum e. 

Î. Pe scurt, a vorbit provocator? 

R. Înălţimea Voastră, zicea că atâta vreme cât 
păcatul îi conduce pe cei de rang şi ei nu sunt 
pedepsiţi, în lumea asta nu există nici o speranţă. Că 
noi, cei aflaţi în situaţii mai modeste, trebuie să ne 
privim în suflet şi să nu le slujim păcătoşeniile. 

Î. Şi n-ai râs auzind asemenea vorbe dintr-o 
asemenea gură? 

R. Nu, domnule. Fiindcă păreau sincere şi nu 
vorbea doar aşa, ca să se audă, iar când i-am spus, 
zău că i-am spus, că nu eram noi meniţi să-i judecăm 
pe cei de rang, m-a convins încetul cu încetul, 
punându-mi întrebări. Zicea că nu m-am gândit 
îndeajuns şi că va mai veni o lume care trebuie 
câştigată în mod egal de toţi cei aflaţi în lumea 
noastră. Căci în Rai nu există ranguri, zicea ea, doar 
la sfinți. M-a  măgulit, domnule. Ştiu că 
dumneavoastră socotiți că cei din naţia mea nu au 
decât defecte şi că nu facem nici unul nici cât o ceapă 
degerată. Cu tot respectul, înălţimea Voastră, noi, 
velşii, suntem un neam al naibii de sărac, cu atât de 
puţine avantaje de la natură, încât cele mai multe din 
beteşugurile noastre apar din cauza nevoilor. Nu 
suntem răi în fundul sufletului şi, dac-ar fi să spun 
adevăru', ne dă inima ghes să fim prietenoşi şi plini de 
evlavie. 

Î. Îţi cunosc eu şi prietenia, şi credinţa, Jones. 
Prima e numai trădare, iar a doua numai schismă. 
Sunteţi ca ciuma printre naţiunile cuviincioase. Un 
buboi scârbos pe curul regatului, Dumnezeu să vă 
ierte. 

R. Uneori, domnule. Când n-avem încotro. 

Î. Adică tot timpul. Femeia a mai vorbit despre 
Excelenţa Sa? 


R. Zicea că l-a iertat, domnule, deşi Dumnezeu n-o 
să-l ierte. 

Î. Ce drept are o târfă neruşinată să-şi ierte 
stăpânii şi să cunoască voia Domnului? 

R. Nici unul, domnule. Mergeam ca prin somn, 
obosit şi mă dureau picioarele. Tot ce se petrecuse în 
ziua aia îmi înceţoşase mintea. Şi-uite aşa, conducând- 
O, mi se părea că are ceva dreptate. 

Î. Ea te conducea pe tine, nemernicule. Era călare? 

R. Da, domnule. Din când în când mergea puţin şi 
pe jos; ca să mă mai odihnesc. 

Î. Chiar atât de istovit erai încât nu mai făceai pe 
cavalerul? 

Ia zi, ţi-ai înghiţit limba? 

R. Păi, înălţimea Voastră, văd că tre' să spun tot, 
deşi n-are nici o legătură cu ce urmăriţi 
dumneavoastră. Când ne-am odihnit înainte de 
Bideford, îi era frig şi s-a aşezat alături, pe dâmb, cu 
spatele la mine, doar ca să se încălzească, mi-a zis că 
avea încredere că n-o să profit de ea. Şi nici n-am 
profitat, însă e adevărat că i-am povestit, cum stăteam 
aşa, că fusesem însurat o dată, da' că ieşise prost din 
vina mea, fiindcă mă luasem de băutură, iar biata 
nevastă-mea murise de dizenterie. Şi că eram un 
prăpădit şi fară îndoială cu mult mai prejos decât 
mulţi bărbaţi pe care-i cunoscuse ea. Da' dacă m-ar fi 
vrut, aş fi luat-o de nevastă şi am fi putut duce o viaţă 
cinstită, aşa cum zicea că-şi dorea. 

Î. Cum, dimineaţa s-a culcat cu Satana, iar tu voiai 
s-o ai seara? 

R. Domnule, din clipa aceea n-a mai fost decât cu 
Hristos sau cel puţin aşa zicea. 

Î. Cum poţi să rosteşti o asemenea blasfemie? 

R. Zău, domnule. Am fost încredinţat că s-a pocăit 
cu adevărat. 


Î. Şi era tocmai bună să-ţi îndeplinească poftele. 

R. Păi, domnule, nu pot să tăgăduiesc că l-am 
pizmuit pe Dick fiindcă o avusese. Am şi eu nevoile 
mele. lar acu' îmi plăcea femeia, domnule, şi pentru 
curăţia cea nouă, şi pentru trupul ei. Şi m-am gândit 
că m-ar putea aduce pe calea cea bună, dac-aş lua-o 
de nevastă. 

Î. Dar sfânta asta nou descoperită nu te-a vrut, aşa- 
i? 

R. Nu voia să se mărite cu nimeni, domnule. Zicea 
că sunt tare cumsecade că m-am gândit să iau de 
nevastă pe cineva atât de păcătos ca ea şi-mi era 
recunoscătoare, da' nu se putea; adică făgăduise în 
chinurile ei cele mai grozave din peşteră să nu mai 
cunoască vreodată bărbat cu voia ei. 

Î. Şi asta ţi-a fost de-ajuns? 

R. Domnule, am mai încercat din nou a doua zi, la 
plecare - şi încă o dată. Iar ea zicea întruna că sunt un 
om bun şi că, dacă se răzgândeşte, o să ia în seamă ce 
i-am propus. Da' acu' n-avea nici cea mai mică 
dorinţă, ba chiar se opunea cu totul. Şi oricum, mai 
întâi trebuia să-şi vadă părinţii. 

Î. Trebuia să-i înfrângi cucernicia cât aveai ocazia. 

R. Am pierdut această şansă, domnule. 

Î. O s-o prind eu. Pe mine nu mă duce cu priviri 
sfioase şi crize sforăitoare. Quakeră sau nu, cu mine 
nu-i merge, pe legea mea. 

R. Nu, domnule. Vă doresc să reuşiţi. 

Î. N-am nevoie de urările tale. 

R. Iertare, domnule. 

Î. Jones, dacă ai minţit cu ceva, o să atârni în 
ştreang, te asigur. 

R. Da, domnule. Ştiu şi eu, zău. Mai bine vă ziceam 
totu' de la început. 

Î. Eşti prea nerod şi fanfaron ca să fii un ticălos 


înrăit. Ăsta-i singurul lucru bun la tine, care de fapt e 
egal cu zero, dacă e luat prin comparaţie cu 
fărădelegile petrecute. Acum, piei din faţa ochilor mei, 
până la noi porunci. Încă nu te pun în libertate. Patul 
ţi-e plătit şi acolo o*să stai până se săvârşeşte totul. 
Pricepi? 

R. Da, domnule. Îi mulţumesc cu plecăciune 
înălţimii Voastre. Dumnezeu să vă binecuvânteze, 
înălţimea Voastră. 


11 sept., Hanul Lincoln 
Înălţimea Voastră, 


Cea mai profundă grijă pe care i-o port înălţimii 
Voastre m-ar sili să opresc expedierea prezentei 
misive, dacă n-aş fi şi sluga dumneavoastră, a cărei 
datorie mai presus de toate este să se supună 
augustelor dumneavoastră porunci. Aş da orice să pot 
găsi o consolare, însă nu am nimic altceva decât 
vechiul adagiu al profesiunii mele: Testis unus, testis 
nullus’. Cu atât mai mult se poate aplica el clipei de 
faţă, în care unul dintre martori este un mincinos 
notoriu şi un ticălos evident, iar relatarea vorbeşte 
despre o altă persoană care mă tem că este o 
mincinoasă şi mai mare. Totuşi trebuie să-i spun 
înălţimii Voastre că, deşi Jones merită cu prisosinţă să 
atârne în ştreang, în privinţa chestiunii care ne 
interesează nu cred că minte. Aşadar, speranţa şi 
rugăciunile noastre trebuie să se îndrepte spre 
posibilitatea ca femeia să-l fi păcălit cu multă viclenie. 

Am pus totul în mişcare s-o găsim şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, aşa va fi. Pe urmă o să am grijă să o 
strâng serios cu uşa, după cum îşi poate închipui 
înălţimea Voastră. Ticălosul de Jones se arată aşa cum 
e în tot ce spune, de fapt înălţimea Voastră îşi 
închipuie soiul lui, care reprezintă tot ce-i mai rău în 
spurcata lui naţiune. E un om fară voinţă. Aş pune 
rămăşag o sută de lire că a stat prin preajma lui Marte 
sau a Bellonei aşa cum e John o'Groats aproape de 
Roma, ba ce zic, nici pe departe. Aduce mai degrabă 
cu un ţipar vârât în sperieţi, care încearcă să sară din 
oală, în clipa în care e prins. 

Il rog de asemenea pe înălţimea Voastră să ia în 


1 Un singur martor, nici un martor (lat.). 


considerare următoarele, având în vedere că îl 
cunoaşte prea bine pe Excelenţa Sa, inclusiv părţile 
condamnabile. Nu încape, din nefericire, îndoială că 
se face vinovat de unul dintre păcatele cele mai 
cumplite prin comportamentul său faţă de dorinţele 
înălţimii Voastre; totuşi avea de partea sa, după cum 
însuşi înălţimea Voastră a remarcat în zile mai 
fericite, faptul că părea neîntinat de acele vicii mult 
prea frecvente în zilele noastre la cei de vârsta şi 
rangul dumnealui; adică de nici unul atât de mârşav şi 
cumplit ca acela pe care vi-l voi expune, înălţimea 
Voastră; eu, imul, pot crede că există gentlemani care 
să alunece într-o atare destrăbălare; dar nu cineva 
care are onoarea de a fi fiul înălţimii Voastre. Pe de 
altă parte, raţiunea îmi dictează, c& şi înălţimii 
Voastre, nu mă îndoiesc, că vrăjitoare ca acelea 
descrise nu mai există de mai bine de o sută de ani. Pe 
scurt, trebuie să-l îndemn pe înălţimea Voastră să se 
înarmeze cu răbdare. Rugămintea mea este să nu 
considere presupusa infamie descrisă în raportul pe 
care vi-l trimit drept un adevăr de nestrămutat. 


Servitorul înălţimii Voastre, îndurerat, însă veşnic 
preasupus, Henry Ayscough 


x 


Bristol, prin Froomgate Miercuri, 
15 septembrie, 1736 


Domnule, 
Am primit scrisoarea dumneavoastră, care mă 


onorează, şi vă reîntorc complimentele însutit, la care 
sper că pot adăuga că preanobilul dumneavoastră 


client poate fi convins că mă voi afla întotdeauna 
alături, în tot ceea ce îl priveşte. Mă socotesc de 
asemenea norocos că pot fi de folos unui confrate ca 
dumneavoastră care s-a remarcat în chestiunea de 
anul trecut; în legătură cu care aş putea să amintesc 
că am fost de curând la Assize (pentru un alt proces 
care s-a sfârşit cu bine), înfăţişându-mă înaintea 
domnului judecător G...y, iar dumnealui mi-a făcut 
cinstea de a mă ruga în particular să transmit 
complimentele sale clientului nostru, precum şi 
încredințarea că  nutreşte un interes plin de 
solicitudine pentru orice caz pe care sir Charles ar 
socoti potrivit să-l aducă în faţa dumnealui; 
compliment pe care, dragul meu domn, mă simt 
îndatorat cu recunoştinţă să vi-l transmit, înainte de a 
trece la chestiunile privitoare la problema aceasta 
delicată şi cât se poate de întristătoare. 

Domnule, puteţi să îl asiguraţi pe înălţimea Sa că 
nimic nu-mi este mai de preţ decât bunul renume al 
nobilimii noastre, acea fortăreață aleasă înadins de 
divinitate şi care, împreună cu Maiestatea Sa regele, 
reprezintă siguranţa şi bunăstarea de care trebuie să 
depindă veşnic națiunea noastră; şi că totul trebuie 
întreprins în cea mai mare taină, după cum aţi cerut. 

Persoana pe care o căutaţi şi de care m-am 
interesat îndeaproape am descoperit că s-a aflat în 
acest oraş - chiar în locul pe care l-a declarat - şi cam 
la vremea pe care aţi presupus-o în scrisoarea 
dumneavoastră, cu toate că, din cercetările mele, 
nimeni n-a putut să pună o dată mai precisă decât 
prima sau a doua săptămână a lunii mai care a trecut. 
I s-a spus atunci adevărul, şi anume că părinţii ei 
plecaseră de trei ani spre un alt loc de întruniri al 
sectei lor, se presupune că la Manchester, şi că nu 
mai locuiau la Bristol. Se pare că în Manchester 


locuieşte un frate al tatălui ei, care-i convinsese că 
acolo pot duce un trai mai bun (şi nu mă îndoiesc că şi 
pot să adopte un entuziasm mai vătămător), aşa că şi- 
au luat cu ei ceilalţi trei copii, astfel că în oraş n-au 
mai rămas alte rude de-ale lor. Aceşti trei copii sunt 
fete, nu există nici un băiat. 

Numele tatălui este Amos Hocknell, al nevestei este 
Martha, pe care înainte de căsătorie o chema Bradling 
sau Bradlynch şi e originară din Corsham, Co. Wilts. 
Hocknell a fost socotit aici un dulgher bun, cu toate că 
de nestrămutat în erezia lui. În ultima vreme, domnul 
consilier Alderman Diffrey, bun creştin, negustor şi 
constructor de nave de excepţie al acestui oraş, îl 
angajase pentru mobilierul cabinelor. Îl cunosc pe 
domnul Diffrey, care mi-a spus că n-are ce să-i 
reproşeze lui Hocknell pentru munca depusă; a 
descoperit însă că omul nu era în stare să-şi lase 
acasă profeţiile şi predicile şi mereu încerca să-i 
îndepărteze pe cei din preajma lui de la religia 
instituită, de care vrednicul meu prieten, domnul D., 
este, spre cinstea lui, cât se poate de ataşat; şi că, 
descoperind într-o zi că Hocknell câştigase de partea 
falsei sale credinţe două dintre calfele domnului D., l-a 
concediat; la care Hocknell a strigat în gura mare căi 
se făcuse o nedreptate şi că era persecutat, cu toate 
că domnul D. Il avertizase de multe ori că nu admite 
ceea ce Hocknell continua să facă, după cum s-a şi 
dovedit. Omul este la fel de turbat şi instigator atât în 
politică, cât şi în religie; astea sunt chiar cuvintele 
domnului D.: E vârât în falsa libertate precum butoiul 
cu cod în sare, lucru după care puteţi să-i judecaţi 
felul; şi domnul D. mi-a mai spus cum că, atunci când 
l-a dat afară, Hocknell a avut neruşinarea să exclame 
că oricine poate să-i tocmească mâinile, însă nici 
regele, nici parlamentul nu vor avea voie vreodată să-i 


tocmească sufletul. Se pare că o vreme individul a tot 
boscorodit că o să-şi ducă familia în coloniile 
americane (unde aş dori din tot sufletul ca toţi 
fanaticii instigatori ca el să fie deportaţi), totuşi a stat 
şi s-a gândit mai bine. Concluzia este că poate fi găsit 
cu siguranţă, dacă vă interesaţi, la casa lor de 
întruniri de la Manchester; pentru că dumneavoastră, 
domnule, cunoaşteţi mai bine decât mine cât de imens 
este Manchester-ul, faţă de oraşul acesta mare din 
care vă scriu. 

Persoana a declarat că venea din Londra, iar acolo 
fusese slujnică, cu toate că nu menţionase nici un 
nume sau loc demn de reţinut. Din constatările mele, 
nu a rămas mai mult de o oră în casa unui vecin, care 
i-a povestit cele de mai sus, pe urmă a plecat, spunând 
că trebuie să ajungă la Manchester neîntârziat, pentru 
că dorea din tot sufletul să-şi întâlnească părinţii. 
Domnule, trebuie să vă explic că din cauza unui 
ghinion nefericit, vecina în chestiune, o quakeră în 
vârstă, murise de hidropizie, cu trei săptămâni înainte 
de a primi scrisoarea dumneavoastră şi totul se 
bazează pe pălăvrăgeala şi trăncănelile ei. Este aşadar 
o dovadă obţinută din auzite, cu toate acestea 
consider că i se poate da crezare. 

In privinţa trecutului persoanei, omul meu n-a 
putut să afle mai multe, din pricina solidarităţii şi 
încăpăţânării fraţilor întru religie din acest oraş, care 
socotesc orice anchetă, oricât de legală ar fi, o formă 
de tiranie care îi ameninţă. Cu toate acestea a găsit pe 
cineva care i-a spus că, în viziunea lor, fata se abătuse 
de la normele quakerilor şi o considerau pierdută 
pentru lumea şi credinţa lor, după ce fusese 
descoperită că a păcătuit, cu vreo cinci-şase ani în 
urmă, cu un oarecare Henry Harvey, fiul familiei la 
care a lucrat mai întâi; fusese alungată de stăpână, 


apoi de propriii ei părinţi, care socotiseră că nu se 
căise îndeajuns; căci ea fusese cea care-l atrăsese pe 
tânăr în păcat. Fata dispăruse de mult, nimeni nu ştia 
unde umblase până când s-a întors (întoarcere despre 
care nu ştia decât sus-menţionata vecină, care de 
altfel fusese şi singura cu care vorbise înainte de a 
pleca din nou). 

În sfârşit, trebuie să vă aduc la cunoştinţă că nu 
sunteţi primul care se interesează de această 
persoană, fiindcă mahalagioaica mai sus pomenită i-a 
povestit omului meu că a venit cineva după ea în luna 
iunie, care zicea că e din Londra şi avea un mesaj de 
la stăpâna ei; însă nici înfăţişarea şi nici felul lui de a 
fi nu au prezentat garanţii pentru aceşti oameni 
suspicioşi şi temători, aşa că i s-au spus foarte puţine 
despre ea, doar că se credea că ar fi plecat la 
Manchester, aşa că individul şi-a văzut de drum şi nu 
i-a mai deranjat altă dată. Trag nădejde că 
dumneavoastră veţi înţelege mai multe din toate 
acestea decât mine, domnule. 

Vă scriu într-o oarecare grabă, înainte de a pleca 
pentru cealaltă chestiune, care urmează a fi rezolvată 
cât se poate de repede, în funcţie de împrejurări. Vă 
rog să fiţi convins că vă voi scrie din nou de îndată ce 
va fi posibil. Rămân, domnule, slujitorul preasupus, 
credincios şi umil, al dumneavoastră şi al clientului 
dumneavoastră, 


Rich'd Pygge, avocat 


Bideford, 20 septembrie 


Domnule, 


Am petrecut ultimele două zile chiar în locul care 
vă interesează atât de mult şi vă scriu câtă vreme am 
totul încă proaspăt în minte. Acest loc, după socotelile 
mele, se află la două mile şi jumătate deasupra 
vadului, pe drumul spre Bideford, iar valea către el 
este cunoscută sub denumirea de Cleeve, după 
laturile împădurite până la poale care-i dau mai mult 
aspectul de ravină decât de vale, aşa cum se întâmplă 
cu multe în această ţară. Peştera, care are în faţă o 
pajişte şi un iaz pentru adăpatul animalelor, se află în 
partea de sus a văii laterale celei menţionate anterior, 
pe partea cărării la care se ajunge după o milă şi trei 
sferturi de la vad, de pe şosea. Totul e pustiu prin 
aceste locuri, iar valea nu e folosită decât de păstori 
ca să poată ajunge la terenul de deasupra. Unul dintre 
ei, pe nume James Lock, şi fiul lui, din parohia 
Daccombe, erau la peşteră când am ajuns noi; ne-a 
spus că ăsta era obiceiul lui vara şi că venise de multe 
ori acolo. Acest vlăjgan mi s-a părut a fi cam tontălău, 
la fel de învăţat ca şi oile sale, însă cinstit. 

Locul nu are o istorie prea bună, fiind cunoscut de 
el şi de alţii ca el sub denumirea de Dolling's sau 
Peştera lui Dolling, după cineva cu numele ăsta care a 
trăit în vremea străbunicului său şi care era căpetenia 
unei bande vestite de ticăloşi, ce ocupaseră cu 
neobrăzare locul şi duceau o viaţă petrecăreaţă în 
stilul lui Robin Hood (sau cel puţin aşa spunea acest 
Lock), în imposibilitatea de a fi pedepsiţi din cauza 
izolării locului şi a vicleniei lor de a se ocupa de 
furtişaguri mai mult prin alte părţi decât prin vecini; 
că ştie că n-au fost aduşi în faţa judecății şi că până la 
urmă şi-au luat tălpăşiţa. Şi ca dovadă mi-a arătat 
imediat la intrarea în peşteră, săpate grosolan în 
piatră, inițialele R.L.J.D., adică Reşedinţa lui John 


Dolling. Se pare deci că nemernicul se considera şi 
proprietar. 

Domnule, merg mai departe, pentru că mi-a 
povestit şi de o superstiție mult mai veche despre 
bolovanul mare care stă în picioare lângă iazul pe 
care l-am pomenit, şi anume că Diavolul a venit odată 
la un păstor acolo, să-i cumpere un miel, sau aşa 
zicea, totuşi când au stabilit preţul şi ciobanul i-a.spus 
că poate să aleagă ce-i place, Satana a arătat către 
fiul păstorului (povestindu-mi, Lock a făcut acelaşi 
gest către fiul său), care stătea pe-aproape. Abia 
atunci şi-a dat păstorul seama cu cine avea de fapt de- 
a face şi, temându-se foarte, a amuţit. De ce nu spui 
nimic, i s-a adresat sir Belzebut, oare Abraham a făcut 
o tragedie doar pentru un băiat? La care păstorul 
nostru (după cum mi-a arătat mocofanul), văzând că 
stă de vorbă cu unul care o să-l pungăşească într-o 
afacere cu suflete, i-a croit una curajos, cu bâta; 
lovitura n-a căzut pe o căpăţână de om (sau una 
diavolească), ci pe acest bolovan care s-a crăpat în 
două. Ciobanul s-a consolat pe dată de această 
pierdere, întrucât salvase de la pierzanie sufletul 
băiatului său şi, mai mult, Diavolul (displăcându-i 
această ospitalitate arcadiană) n-a îndrăznit să-şi mai 
arate din nou chipul neruşinat prin aceste părţi; şi 
astfel, de atunci, bolovanul se numeşte Piatra 
Diavolului. Şi poate din acest motiv locul e socotit de 
mulţi ca fiind blestemat şi unii oameni din parohie nu 
calcă niciodată pe acolo. Individul ăsta, Lock, însă nu 
ţine seama de aşa ceva şi la fel a făcut înaintea lui şi 
tatăl său (tot păstor); dimpotrivă, găseşte că pământul 
e mănos, fără ierburi neprielnice, iar peştera bună de 
folosit pe timpul verii ca adăpost şi loc pentru 
fermentatul brânzei. Cred, domnule, că nu mă socotiți 
plicticos că vă povestesc toate acestea, mai ales că aţi 


dorit în mod special să nu las deoparte nici un 
amănunt, oricât ar fi el de fistichiu. 

Hruba are cam cincisprezece paşi deschidere şi se 
ridică de înălţimea unui stat de om la arcada 
exterioară; iar de acolo înaintează vreo patruzeci de 
paşi, ajunge la o cotitură cât se poate de neaşteptată 
(care se termină printr-un perete golaş la prima 
vedere), dincolo de un arc cioplit primitiv, care, crede 
Lock, a fost probabil scobit de ticălosul de Dolling şi 
banda sa, pentru a face încă o încăpere, mai 
spațioasă. Am străbătut-o şi eu şi mi-am dat seama că 
are forma unui ou, cam cincizeci de paşi în partea cea 
mai lungă şi un pas sau doi peste treizeci în partea 
cea mai lată sau transversală, cu toate că nu peste tot. 
Acoperişul e înalt şi crăpat într-un loc pentru aer, 
fiindcă se poate zări o lumină slabă care răzbate pe 
acolo, deşi cerul nu se vede, iar deschiderea parcă ar 
fi un coş strâmb; iar dedesubt pământul e umed, însă 
nu exagerat; Lock zice că nu ştie cum, dar apa se 
scurge pe undeva. Din cauza întunecimii nu foloseşte 
această odaie (dacă-i pot spune aşa) decât pentru a-şi 
depozita brânzeturile. 

Acum, domnule, să trec la ceea ce vă interesează în 
mod special. La sfatul dumneavoastră, am adus cu 
mine un felinar şi la lumina lui, în mijlocul încăperii, 
am dat peste un morman de cenuşă, rămas ca de la un 
foc mare sau mai multe la rând. Lock mi-a spus, până 
chiar să apuc să întreb, că le aprindeau cei care, în 
dialectul vulgar din Devon, sunt numiţi şătrari (adică 
ţigani) şi care vin aici cu o oarecare regularitate, în 
peregrinările lor iernatice; căci se pare că unele 
dintre aceste şatre o iau spre apus, către Cornwall, în 
acel anotimp şi se reîntorc de acolo primăvara, pe la 
răsărit. L-am întrebat pe Lock când se duce el însuşi 
pe acele meleaguri şi mi-a spus că în majoritatea 


anilor soseşte la începutul lui iunie (şi anul acesta a 
făcut la fel), şi că rareori nu găseşte astfel de urme ale 
şederii lor acolo; şi că la fel stăteau lucrurile şi pe 
vremea tatălui său. Totuşi el, personal, nu-i întâlnise 
niciodată (acolo) fiindcă sunt oameni secretoşi, cu 
limba şi obiceiurile lor păgâne; şi că niciodată nu i-au 
făcut nici un rău, nici nu i-au contestat faptul că 
folosea peştera vara - nu-l supărau cu nimic; că 
întotdeauna găsise un depozit de vreascuri şi găteje 
de ars parcă ţinute special uscate, gata să fie folosite 
şi pentru care le era recunoscător. 

Trebuie să remarc totuşi că în cenuşă se afla ceva 
care mirosea cu totul altfel decât a lemn ars, parcă ar 
fi fost sulf sau vitriol, mai bine nu ştiu să-i spun. S-ar 
putea ca răspunsul să se afle în alcătuirea pietrei pe 
care s-a făcut focul, căldura flăcărilor probabil 
provoacă o emanaţie de catran, al cărei iz mai 
zăboveşte în aer, cu toate că nu sunt expert să mă 
pronunţ în asemenea chestiuni. L-am întrebat şi pe 
Lock despre miros, însă el se pare că nu l-a remarcat 
şi mi-a declarat că nu simte nimic deosebit. Părerea 
mea este că are nările tăbăcite de la duhoarea oilor şi 
a brânzei şi cred că nu mă înşel. Omul meu, care era 
cu noi în încăpere, mi-a dat dreptate; şi am mai avut şi 
o altă dovadă că nu mă înşelam, după cum am să vă 
relatez, cu toate că explicaţia nu este cea mai fericită. 
Am scormonit în cenuşă ca să vedem dacă pe lângă 
lemn ars mai găsim şi altceva, dar n-am aflat nimic. 
Intr-un cotlon sau o firidă, Lock ne-a arătat multe 
oseminte aşezate ca într-o criptă, cele mai multe de 
mărime mică, de la iepuri şi orătănii sau mai ştiu şi eu 
ce, fără îndoială aruncate în timpul ospeţelor şi 
festinurilor de ţigani, certaţi cu curăţenia. Lock zice 
că ei folosesc încăperea asta mai des decât el, iarna 
întru totul îndreptăţit, căci oferă o protecţie mai bună 


contra vânturilor şi gerurilor din acel anotimp. 

Trebuie să adaug, domnule, până nu uit, şi ca 
răspuns la o altă întrebare de-a dumneavoastră, că am 
cercetat foarte atent cu felinarul şi nu am găsit nici o 
altă ieşire din peşteră, în afară de cea pe care am 
intrat: şi Lock e convins că nu mai există o alta, poate 
cu excepţia hornului sus amintit. Din câte l-am 
cercetat însă, nu este decât o crăpătură, pentru că 
ceva mai târziu m-am urcat pe panta unde dădea; prin 
el nu poate trece decât un copil, nicidecum un adult. 
Altceva n-am mai văzut acolo, nici în vestibulul 
peşterii, care să-mi spună ceva din ceea ce ne 
interesează. 

Ajung acum, domnule, la o ultimă chestiune, cea a 
focului din faţa peşterii. Se află la vreo douăzeci de 
paşi depărtare pe pajişte, ceva mai lateral. L-am 
observat la venire, fiindcă Lock îl împrejmuise cu un 
gard de nuiele ca să ţină turma deoparte. Cenuşa a 
fost spălată de ploi, dar pământul a rămas în locul 
acela negru şi fără vegetaţie şi de atunci e sterp. Lock 
zice că, în anii anteriori, ţiganii nu-şi mai aprinseseră 
focul în felul ăsta, în afara peşterii, şi nu înţelege de 
ce s-au abătut de la obiceiul lor în iarna asta. La 
venire, oile erau ispitite să lingă rămăşiţele focului, ca 
şi cum ceva de acolo le-ar fi stârnit apetitul; şi cu 
toate că nici una nu pare să se fi îmbolnăvit, s-a temut 
de hachiţa lor neaşteptată şi le-a pus acea stavilă; 
totuşi spunea că, din când în când, mai încearcă câte 
una să pătrundă acolo, cu toată abundența de iarbă 
grasă dimprejur. 

Peticul ăsta scorojit are vreo nouă paşi lăţime. Am 
călcat pe el şi, când m-am aplecat, am deosebit acelaşi 
miros sulfuros ca şi în peşteră. l-am spus omului meu 
să îngenuncheze şi să râcâie puţin pământul; mi-a 
declarat că mirosul era la fel de puternic ca înainte şi 


neschimbat; lucru confirmat şi de mine cu o bucăţică 
de pământ pe care mi-a dat-o (şi pe care o ataşez 
scrisorii) şi pe care am observat-o că era tare ca un 
ciob de la ars; mai mult, cu toate ploile abundente 
care au căzut, nu s-a înmuiat. L-am pus pe Lock să 
aducă un ţăruş de la gard, cu care omul meu a 
scormonit pământul şi a descoperit toată această 
suprafaţă golaşă, întărită curios de la foc, la o 
adâncime de aproximativ patru-cinci ţoii, greu de 
străpuns de la prima lovitură; cauza o bănuim a fi 
focurile mari şi repetate care s-au făcut aici (pentru 
care există destule lemne în împrejurimi, dar cărora 
nu le găsesc utilitatea obişnuită pentru gătit şi 
încălzit.) 

L-am întrebat pe Lock dacă această absenţă a ierbii 
nu era ceva neobişnuit, la care el a încuviinţat şi si-a 
dat cu părerea că probabil ţiganii o otrăviseră când îşi 
pregătiseră acolo diverse licori şi pomezi. Trebuie să 
ştiţi, domnule, că în această parte a regatului sunt 
socotiți deosebit de meşteri la prepararea unor leacuri 
din buruieni şi este adevărat că scot bani de pe urma 
vânzării  fierturilor lor  pseudodoftoriceşti celor 
neştiutori; însă nici eu, nici omul meu nu credem că ar 
fi avut nevoie de un foc atât de mare doar ca să-şi 
pregătească leacurile. Omul meu chiar a remarcat, pe 
bună dreptate, că locul semăna mai degrabă cu unul 
de pe fundul unei gropi pentru topit metale, cu toate 
că n-a văzut nici urmă de metal pe acolo. Şi nici nu 
cred că în imediata vecinătate se cunoaşte minereul 
bun de prelucrat. Nota, se găseşte din abundență pe 
Mendip Hill, către Bristol. 

Tare mă tem, domnule, că va trebui să rămâneţi 
astfel cu o mare enigmă. Vă asigur că de vină nu este 
lipsa de perseverenţă pusă în slujba dumneavoastră 
sau lipsa de interes. Cu toate acestea nu pot trage nici 


o concluzie. Ca să nu mai lungesc vorba, vă voi 
răspunde acum la întrebările pe care mi le-aţi pus. 

1. Nu se ştie de vreo vizită anterioară a unui domn 
mai deosebit sau a unui cărturar prin aceste locuri. 
Apele de aici nu se bucură de nici o faimă şi nu sunt 
cunoscute în afara parohiei. Domnul Beckford (care vă 
transmite complimentele dumisale cele mai alese) nu 
ştia de existenţa lor înainte de a-l întreba eu, cu toate 
că sunt la hotarul propriei parohii. 

2. L-am chestionat pe Lock foarte serios despre 
omul care s-a spânzurat şi tot ce s-a mai petrecut 
după aceea; el pune totul pe seama hoţilor şi 
convingerea asta a lui e de nestrămutat. Pe aici, din 
lipsa altei idei mai bune, cam toată lumea susţine 
această părere ilogică. Când l-am întrebat ce alte 
dovezi mai sunt că există în această regiune nişte hoţi 
atât de disperaţi, n-au ştiut ce să răspundă; se 
reîntorc la o poveste stupidă care se vântură acum, 
acostarea unor pirați francezi, asta în ciuda faptului 
că alte dovezi nu există şi că de optzeci de ani n-au 
mai pătruns atât de mult în interiorul ţării, ca să nu 
mai vorbim de argumentul bunului-simţ. Au obiceiul 
să acosteze şi să înhaţe tot ceea ce le este la 
îndemână, apoi s-o şteargă iute - aşa cum ştiu prea 
bine paza de coastă şi navigatorii noştri. 

3. Lock a jurat pe Biblie că n-a văzut, nici n-a 
observat nimic schimbat când a venit să se instaleze 
aici vara; nici n-a avut alţi vizitatori, în afară de 
familia sa, eu şi omul meu. Din păcate, n-am obţinut 
nici alte informaţii noi (în afară de câteva speculaţii 
cum ar fi cele cu piraţii de mai sus) de la sus-numitul 
domn Beckford, sau Puddicombe, sau de la toţi ceilalţi 
pe care mi i-aţi indicat. 

4. N-am observat pământ răscolit de curând prin 
împrejurimi, ca atunci când ai ascunde un cadavru; 


Lock şi băiatul lui nu ştiau de ceva asemănător nici 
prin apropiere, nici prin alte părți. 

5. Există un astfel de punct de observaţie cum l-a 
descris martorul dumneavoastră. Şi în rest, totul se 
potriveşte destul de bine cu prezentarea sa 
topografică. Cel puţin din acest punct de vedere puteţi 
să-i daţi crezare. 

6. Din lucrurile care au rămas în vale, precum şi de 
la cei doi cai, n-am găsit nici un fel de vestigia, deşi 
ţinutul este atât de sălbatic la poale, încât nu sunt 
convins că am căutat unde trebuia; cu toate acestea 
am cercetat tot ceea ce am considerat de cuviinţă, 
lângă pârâu; ne-am întors însă cu mâinile goale. Prin 
împrejurimi nu se cunoaşte nimic despre cei doi cai 
lăsaţi slobozi sau despre alte lucruri abandonate. Se 
crede că probabil ţiganii au dat peste cai; şi dacă aşa 
stau lucrurile, aproape sigur că ei i-au furat; la fel şi 
cu restul bagajelor. Cât despre calul martorului, vă voi 
spune numaidecât. 

7. Cu privire la vrăjitoare, Lock a declarat că o ştie 
pe una la el în sat, însă că e de felul celor numite 
bune, inofensive, înclinate spre tămăduirea negilor şi 
buboaielor şi nu spre vorbe de blestem, în plus e 
bătrână şi schiloadă. Nu auzise de nici un sabat şi era 
sigur că nimeni n-a venit aici iarna, în afara ţiganilor 
amintiţi; că, în multele sale popasuri aici, n-a văzut 
niciodată parte femeiască în afară de mioarele lui, 
nevasta şi fiica lui, care se mai aventurau din când în 
când să-i aducă provizii şi să culeagă coacăze (care 
cresc din abundență în luna august). Cu toate acestea, 
poate că omul este mai puţin credul (în privinţa 
vrăjitoriei) decât majoritatea celor de teapa lui, căci 
domnul B. Îmi spune că majoritatea oamenilor sunt 
încă convinşi de existenţa ei şi zvonurile ajunse la 
urechile lor cu privire la noua anulare a Decretului 


împotriva Vrăjitoriei sunt socotite o mare prostie. 

De când venise aici nu auzise decât o babă care, 
din răutate, o învinuise pe alta de acest lucru când se 
certaseră, însă acuzaţia s-a dovedit nefondată şi a 
rămas singulară. Cu toate acestea, cei mai mulţi cred, 
la fel cum făceau şi strămoşii lor. 

8. Se poate porni de la capul acestei văi şi se 
traversează Ex-moor preţ de şapte mile până la 
drumul care duce de la Barnstaple la Minehead. 
Poteca este izolată şi necunoscută celor care nu sunt 
de prin partea locului; dar cei care nu precupeţesc 
nimic pot s-o străbată cu bine, cu condiţia qualibet să 
o ia spre nord, când ajung într-un anume loc la drumul 
mare, care aici se întinde spre răsărit şi apus. Vara nu 
ridică nici o problemă, pentru că e uscat. Minehead şi 
Watchet, singurele locuri demne de amintit, înainte de 
Bridgewater şi Taunton, pot fi astfel ocolite de cineva 
care călătoreşte în taină. Mă voi întoarce pe acest 
drum să fac cercetări, cu discreţia pe care mi-aţi 
cerut-o, cercetări pe care le voi întreprinde şi aici; şi 
vă voi scrie neîntârziat dacă voi găsi vreo dovadă; 
dacă nu, vă voi scrie la întoarcerea mea la Bristol. 

Îmi pare nespus de rău, domnule, că pentru 
moment nu pot să vă fiu mai de folos, şi prin asta şi 
nobilului dumneavoastră client. Am onoarea să rămân 
preasupusul şi devotatul dumneavoastră slujitor, 


Rich'd Pygge, avocat 


Bristol, 23 septembrie 


Domnule, 


Mă tem că întoarcerea mea la Bristol s-a soldat cu 
o nereuşită; nici în oraşele amintite în ultima mea 
scrisoare şi nici în sătucurile întâlnite pe drum nu am 
găsit nici o urmă care să dovedească trecerea nobilei 
persoane pe acolo. Nu pot iarăşi să afirm cu toată 
convingerea că dumnealui nu a făcut aşa ceva, având 
în vedere că urma este prea veche. Chiar dacă ar fi 
fost cazul unei persoane care călătorea fără să se 
ascundă (şi aş fi avut căderea să-mi conduc 
investigaţiile în acelaşi mod), trebuie să vă atrag 
atenţia cu respect că după trecerea unei asemenea 
lungi perioade este puţin probabil ca rezultatul să fi 
fost mai bun. Dacă acest slujitor mut l-ar mai fi însoţit 
pe Excelenţa Sa, poate că am fi avut alte speranţe cu 
privire la memoria publică; însă nu posedăm acest 
avantaj. Barnstaple şi Bideford sunt oraşe cu 
activitate mare şi foarte frecventate în anotimpul mai 
blând pentru negoţul cu lână şi pânză de Irlanda, ca şi 
cărbuni din Ţara Galilor; la fel şi cu drumurile de la 
Taunton, Tiverton, Exeter, chiar şi Bristol. 

La Bideford, domnul Leverstock, perceptorul, mi-a 
putut confirma cu registrul că, pe doi mai trecut, vasul 
Elizabeth Ann, căpitan Thomas Templeford, a ridicat 
pânzele spre Bristol şi că, a doua zi, vaporul cu 
cărbuni Henrietta, căpitan James Parry, a navigat spre 
Swansea, aşa cum a declarat martorul. 

Tot el mi-a relatat adevărul cu privire la hanul 
Barbadoes, unde m-am interesat; cei de acolo şi-au 
amintit de el şi de însoţitoarea lui, cu toate că n-au 
prea fost băgaţi în seamă, fiindcă au crezut ce le-au 
spus. Martorul s-a lăudat la cineva, după ce plecase 
femeia, că ea s-ar fi dus la Bristol să ceară învoirea 
părinţilor ca să se mărite cu el; altceva mai deosebit 
n-am aflat. 

Acum, domnule, trebuie să vă aduc la cunoştinţă că 


vânzarea calului a fost săvârşită, iar proprietarul 
considera că era îndreptăţit să o facă, pentru că l-a 
ţinut acea lună pentru care a fost plătit şi încă o lună 
în plus, sau cel puţin aşa pretinde el, după care n-a 
mai putut să-l păstreze; n-a vrut să înapoieze suma cu 
care s-a ales în urma vânzării, cu toate că l-am 
ameninţat că va fi adus în faţa judecății şi spânzurat 
ca hoţ de cai; şi tare mi-aş dori să fie aşa, fiindcă este 
un individ obraznic şi neruşinat, iar domnul 
Leverstock spune că s-a împrietenit la cataramă cu 
contrabandiştii. Poate că nu doriţi acest lucru, având 
în vedere că suma este nesemnificativă, şi deci putem 
lăsa lucrurile în voia lor. 

Domnule, aştept în continuare instrucţiunile 
dumneavoastră in re şi, între timp, ataşez respectuos 
un bilanţ al onorariului meu şi cheltuielilor la zi, cu 
credinţa că mă veţi socoti întotdeauna slujitorul 
dumneavoastră preasupus, 


Rich'd Pygge, avocat 


1 octombrie, Corpus Christi College 
Domnule, 


Sunt încântat să pot ajuta orice prieten al 
preaînvăţatului domn Saunderson. Am cercetat bucata 
de pământ ars asupra căreia îmi cereţi o părere şi 
regret că nu am ajuns la nici o concluzie sigură cu 
privire la natura ei. Este evident că a fost supusă unei 
călduri mari şi nu mă îndoiesc că în structura sa de 
origine s-au produs schimbări, care din păcate 
îngreunează foarte mult identificarea chimică (chiar şi 


în laboratorul cel mai bine înzestrat); căci putem 
spune în asemenea chestiuni că focul seamănă cu 
anacolutul gramatical. Toată logica firească a 
exprimării elementelor este în acest chip întreruptă şi 
încâlcită, oricât de dibaci şi de conştiincios ar fi 
cercetătorul, înclin să cred că înaintea aducerii la 
incandescenţă, pământului i s-a administrat sau a fost 
amestecat cu un alt element cu caracter bituminos, 
care însă nu a rezistat focului în proporţie suficientă, 
atunci când porţiunea a fost examinată, pentru a 
permite o concluzie neîndoielnică. The Royal Society 
(la care am onoarea de a fi socius) deţine în colecţia 
sa de minerale şi pietre oferită de marele chimist şi 
filosof, onorabilul Robert Boyle, câteva probe de pe 
țărmurile lacului Asphaltic din Ţara Sfântă (adică 
Marea Moartă) care prezintă o oarecare asemănare, 
dacă nu mă înşală memoria; şi am văzut şi nişte bucăţi 
asemănătoare, aduse din Asphaltum, sau Lacul de 
Smoală, care se găseşte pe insula spaniolă Trinidadoe 
din Indii; într-adevăr, şi eu am observat ceva 
asemănător pe locul unde se topeşte smoala şi sare pe 
pământ din cazanele sau căzile în care fierbe. Cu toate 
acestea, dacă nu mă înşel, în proba de cenuşă arsă pe 
care mi-aţi trimis-o detectez un miros care nu aparţine 
nici minereului de răşină (cum conţin exemplele 
citate), nici răşinii de pin sau vegetale. Domnule, dacă 
mi-aţi putea trimite o probă proaspătă, nearsă, din 
acest sol (şi care nu mă îndoiesc că poate fi găsită 
prin preajmă), v-aş rămâne nespus de recunoscător şi 
poate aş reuşi astfel să clarific problema. Pe insulele 
noastre nu se cunoaşte un sol cu asemenea calităţi, iar 
acesta se poate dovedi a fi foarte potrivit 
comercializării şi aducător de venituri clientului 
dumneavoastră (al cărui nume domnul Saunderson nu 
a binevoit să-l menţioneze). 


Al dumneavoastră servitor preasupus, Stephen 
Hales D.D. R.S.S. 

Rămân în Cambridge pentru o perioadă scurtă de 
timp şi e mai bine să-mi scrieţi pe adresa reşedinţei 
mele din Teddington, în Middlesex. 


x 


Londra, 1 octombrie 
Înălțimea Voastră, 


Vă scriu în mare grabă. Cea pe care o căutam a fost 
găsită, deşi ea încă nu ştie. Omul meu este absolut 
sigur, pentru că l-a luat pe Jones s-o observe pe furiş, 
lucru pe care el l-a făcut, şi acum afirmă cât se poate 
de convins că ea este. S-a măritat de curând cu un 
fierar pe nume Joe Lee, din Toad Lane, în oraşul 
Manchester; şi de câteva luni e grea, şi nu se poate ca 
el să fie tatăl. Lee este quaker, ca şi ea. Trăiesc în 
sărăcie, într-o odaie ceva mai răsărită ca un beci, 
susţine omul meu; Lee nu are o slujbă fixă, iar vecinii 
îi spun „predicatorul“. Femeia face acum pe 
gospodina şi e smerenia întruchipată. Părinţii şi 
surorile ei locuiesc în acelaşi oraş, după cum mi-a 
scris şi domnul Pygge. Socot că nu mai e nevoie săo 
încredinţez pe înălţimea Voastră că plec într-acolo pe 
dată şi o rog smerit să mă ierte pentru conciziunea 
misivei, dat fiind motivul; rămân veşnic în slujba 
dumneavoastră, 


H.A. 


Ataşez totodată copia unei scrisori primite chiar 
astăzi de la doctorul Hales, care este bine cunoscut (în 


ultimii ani) pentru meritoria anatemă aruncată asupra 
relelor ce se trag din băuturile spirtoase; are de 
asemenea şi o faimă extraordinară de filosof înnăscut, 
deşi mai mult ca botanist decât chimist. Este prieten 
cu domnul Pope, care este unul dintre enoriaşii săi. 


OMUL ÎNALT, deşirat, stă la masa de lemn 
curățată lună; în faţa lui se află un castron gol, şters 
cu pâine de parcă ar fi fost spălat; omul se uită fix la 
femeia de vizavi. Femeia nu e prea înfometată sau 
poate e mai pretențioasă şi mănâncă cu ochii plecaţi; 
în felul ăsta pare să declare că actul hrănirii e uşor 
prezumţios. Masa se află în faţa grătarului uriaş al 
unui cămin înalt, însă în el nu arde nici un foc, iar 
fiertura pe care o mănâncă femeia s-a răcit cu 
siguranţă. Degetele cu care ţine lingura de lemn par 
îngheţate; şi chiar sunt îngheţate. Degetele celeilalte 
mâini se reazemă pe coltucul de pâine de dimineaţă, 
ca să se bucure de o ultimă fărâmă de căldură de la 
copt. Pe masă nu se află decât pâine, cele două 
castroane, două căni de cositor turtite şi urciorul cu 
apă - iar mai într-o parte, încă ceva: o carte mare în 
format octavo. Coperta din piele cafenie are colţurile 
răsucite, iar cotorul nu mai are învelitoare; a fost 
înlocuită cu o bucată veche de pânză lipită, aşa că nu 
ştim ce este, decât pe ghicite. 

Încăperea este aproape un beci, pardosit cu 
lespezi, multe dintre ele crăpate, şi are câteva trepte 
care urcă spre ieşirea în stradă. Partea de sus a uşii 
este deschisă şi lasă să pătrundă un soare de 
octombrie anemic, care abia a răsărit; la fel şi cele 
două ferestruici de alături. De soare e nevoie pentru 
că scena este una de mare sărăcie. Odaia-beci nu are 
covor, nici măcar o rogojină de papură. Pereţii văruiţi 
de curând sunt şi ei golaşi, cu excepţia petelor de 
igrasie din pricina umezelii. Nu există alte piese de 
mobilier în afara mesei, celor două scaune, a unei lăzi 
de lemn la perete, cocoţată la ambele capete pe două 
scânduri masive, tăiate grosolan, ca să nu se sprijine 
direct pe pardoseala de piatră. În cămin, agăţate în 
cuie, atârnă două tigăi de fier şi un vas vechi de 


mangal, în care se pune de obicei jăraticul. Căminul 
adăposteşte încă rămăşiţele unui foc, însă e foarte 
plăpând, îngrădit de cărămizi vechi, un fel de simbol 
în comparaţie cu buştenii mari de şapte picioare pe 
care vatra a fost, probabil, construită iniţial să-i 
adăpostească. 

Printr-un pasaj fără uşă de lângă ladă se poate 
ajunge la o odaie mai mică şi la un pat. Odaia nu 
beneficiază de nici un fel de lumină din exterior. O 
poliţă fixată pe grinda de deasupra vetrei adăposteşte 
alte câteva lucruri necesare: un sfeşnic de fier şi două- 
trei mucuri de lumânări, un ochi de oglindă, fără 
ramă, o cutie pentru iască şi una pentru sare. Atâta 
tot. Nici o chilie monahală n-ar putea fi mai austeră. 

Totuşi scena aceasta atât de sobră conţine două 
lucruri bizare. Unul este fizic, căci plafonul de 
deasupra camerei, deşi nu are tavan tencuit, se 
sprijină pe două grinzi frumoase de stejar, aproape 
înnegrite de scurgerea timpului, fiecare din ele 
împodobită cu ciubuce şi caneluri pe toată lungimea, 
până la o margine ieşită în afară; ca şi cum cu un 
secol sau mai bine înainte, în timpul domniei lui Iacob 
I sau a Elisabetei, casa fusese un loc mai de soi, unde 
până şi cei care locuiau sau trudeau în beciul-odaie 
erau socotiți vrednici de o lucrătură atât de 
meşteşugită. Adevărul este că slujise drept prăvălie 
negustorului de postavuri care locuia pe atunci la etaj. 
Grinzile împodobite îi cinsteau pe clienţi. 

Celălalt lucru bizar este de fapt o calitate. De 
obicei sărăcia se asociază azi cu pierderea moralei; iar 
aceasta cu murdăria şi dezordinea, atât personală, cât 
şi domestică. Odaia aceasta umilă însă era la fel de 
curată ca o sală de operaţie din zilele noastre: nici 
urmă de praf, nici o pânză de păianjen, nici o pată nu-i 
strică ordinea perfectă. Totul e măturat, spălat, frecat, 


făcut lună, aşa cum ar cere pe vapor şi cel mai 
pretenţios şef de echipaj, ca şi cum cei care locuiau 
acolo şi-ar fi spus în sinea lor: Nu avem de nici unele, 
aşa că putem fi cucernici. Exista pe vremea aceea o 
zicală echivalentă: crud cu trupul, bun cu sufletul. 
Virtutea nu era doar curăţenie în vremuri potrivnice, 
ci un fel de vitalitate în aşteptare, o energie latentă, o 
voinţă trează, pregătită pentru schimbări; o fiinţă 
întinsă ca un arc. Acum acceptăm, însă nu vom 
accepta la nesfârşit. Curăţenia nu era decât un simbol 
convenabil şi uşor de demonstrat; o emblemă fizică a 
curăţeniei psihologice,  inflexibile şi sobre, o 
disponibilitate latentă atât pentru martiraj, cât şi 
pentru combativitate. Acesta era motivul pentru care 
religia instituită confortabil suspecta  într-atâta 
semnele  vădite ale religiei practice, stricte a 
disidenţei, aşa cum unora dintre noi li se pare astăzi 
suspect consumul extravagant de bunuri, nu atât 
pentru ceea ce este, cât pentru ceea ce ar putea 
aduce. 

Bărbatul, deşi la vreo treizeci de ani, este aproape 
cărunt. Poartă pantaloni trei sferturi şi o cămaşă albă, 
largă, o vestă fără mâneci, ciupită, ca şi braţele şi 
mâinile lui, de nenumărate scântei de la fierărie. Căci 
omul este John Lee, fierarul din Toad Lane; cu toate 
că acum nu mai are foaie şi se ocupă mai mult cu 
prelucrarea a ceva mai tare şi mai flexibil ca fierul - 
sufletele bărbaţilor şi ale femeilor. Este un om înalt, 
slăbănog, cu un chip preocupat şi ochi aparent 
capabili să vadă departe. Ceva din privire sugerează 
că gândeşte prea încet ca să poată zâmbi vreodată; că 
trebuie să digere totul de nenumărate ori ca să poată 
râde sau oferi o părere. Oricum, nu pare deloc lămurit 
în privinţa celeilalte fiinţe din faţa lui, Rebecca, soţia 
lui, îmbrăcată într-o rochie grosolană, cenuşie, şi pe 


cap cu o bonetă albă; boneta este la fel de sobră şi 
simplă ca şi odaia, fără dantele sau volane, trasă bine 
pe urechi. Numai părul şi chipul nu-i sunt schimbate; 
rochia cenuşie şi boneta albă nu pot ascunde de cea 
fost ceea ce a fost. Ochii aceia căprui, inocenţa 
nedesluşită, în ciuda a tot ce-a fost, răbdarea... şi 
totuşi este schimbată. Există acum ceva ferm, aproape 
deprins, în smerenia ei; poate deprins de la bărbatul 
din faţa ei; un nou eu, sfidător, determinat de 
împrejurări noi, ca şi de o convingere nouă. 

Femeia împinge castronul pe masă, către bărbat. 

— Mănâncă tu. Eu nu mai am poftă. Şi trebuie să 
mă duc. 

— Te supără? 

— Totul va fi bine, Iisus fie lăudat. 

— Tatăl tău şi cu mine vom sta martori afară şi ne 
vom ruga pentru tine. Dacă te vor bate cu pietre 
pentru păcatele trecute, trebuie să înduri şi să nu uiţi 
că eşti nou-născută întru Domnul. 

— Da, bărbate. 

— Şi ei vor fi judecaţi când va veni El. 

— Da, da. Ştiu. 

Bărbatul priveşte spre castronul oferit, dar este 
limpede că prin minte îi umblă alte gânduri. 

— Aş vrea să-ţi spun un lucru, zice el. S-a petrecut 
azi-noapte, însă m-am temut să te trezesc câtă vreme 
te odihneai. 

— De bine? 

— Pe drumul pe care mergeam venea cineva, 
îmbrăcat numai în alb. Şi într-o mână avea un toiag, 
iar în cealaltă Cartea, şi m-a întâmpinat. N-a spus 
nimic, în afară de aceste cuvinte: Fii răbdător, căci 
vremea ta se apropie. Da, aşa a stat şi mi-a vorbit, cât 
se poate de desluşit, aşa cum te văd acum pe tine. 

— Şi cine ar fi putut fi? 


— Păi, Ioan Prorocul, lăudat fie numele Domnului. 
Şi mai mult, mi-a zâmbit ca un prieten şi bun slujitor. 

Femeia îl priveşte grav o clipă. 

— E timpul? 

— E aşa cum spune Fratele Wardley. Fii neclintită 
în credinţă şi vei primi semne. 

Ea pleacă ochii spre locul unde stomacul i se 
rotunjeşte puţin, pe urmă ridică privirea şi schiţează 
un zâmbet. Apoi se ridică în picioare şi se duce în 
odăiţa din spate, pentru a apărea cu o găleată de fier; 
traversează toată camera, apoi urcă scările; deschide 
şi cealaltă jumătate a uşii şi dispare. Abia atunci el 
trage mai aproape castronul pe jumătate plin şi începe 
să mănânce ce-a rămas. Nu simte nici un gust; iar 
gândul îi zboară încă la visul pe care l-a avut. Fiertura 
e apoasă, e făcută din ovăz apos amestecat cu una sau 
două feliuţe de slănină sărată şi câteva frunze de 
lobodă, închise la culoare; rămăşiţele din seara 
trecută. 

Îndată ce a terminat, îşi trage cartea mai aproape 
şi o deschide; de la sine, cartea se desface la pagina 
de început, la „Noul Testament“. Este o Biblie veche, 
din 1619, şi transformată, prin folosirea foarte 
frecventă, într-un tetraevangheliar. Tabla de materii a 
paginii este în formă de inimă, subliniată gros cu 
cerneală roşie în lipsa unei rubricaţii adecvate. 
Titlurile sunt înconjurate de tăblițe de lemn 
miniaturale reprezentând embleme sacre, cum ar fi 
Mielul Pascal, mâinile Profeţilor unse cu vin sacru, 
portretele Apostolilor şi, mai aproape, portretele celor 
patru Evanghelişti. Omul priveşte câteva clipe la 
gravura Sfântului Ioan, un domn mustăcios, iacobin 
după toate aparențele, care stă şi scrie la o masă, cu o 
pasăre dodo îmblânzită alături, ba nu, un vultur. Însă 
John Lee nu zâmbeşte. Dă pagina la evanghelia 


sfântului şi caută capitolul al cincisprezecelea: „Eu 
sunt Viţa adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul“. 

Se încovoaie puţin ca să citească. Se vede că eo 
operaţie greoaie, căci degetul său urmăreşte anevoie 
ce citeşte, iar buzele i se mişcă pe muteşte, ca şi cum 
cuvintele n-ar putea fi înţelese dacă nu sunt nu numai 
absorbite de minte, ci şi rostite. 

„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu 
poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în 
viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. 

Eu sunt Vita, voi sunteti mlăditele. Cel care rămâne 
în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci 
fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu 
rămâne în Mine, se avântă afară ca mlădiţa şi se 
usucă; şi oamenii le adună şi le aruncă în foc şi le 
ard.“ 

Omul ridică privirea pentru o clipă şi priveşte în 
partea cealaltă a camerei, la lumina din prag; pe urmă 
jos, la cenuşa din vatra de alături. Se reîntoarce la 
citit. 

Între timp, Rebecca se îndreaptă spre latrine cu 
găleata în mână. Pasul iute şi uşor contrazice starea în 
care se află; şi, oricum, nu e justificat de Toad Lane. 
Deşi Revoluţia Industrială abia a început, Toad Lane 
este o precursoare timpurie a unei imagini familiare 
din multe oraşe moderne; odinioară o stradă 
frumoasă, ajunsă o magherniţă mizeră cu case 
părăginite, care, împreună cu curţile lor, s-au 
transformat în bârloguri cu chiriaşi înghesuiți în câte 
o singură cameră, bârloguri de boli, în acelaşi timp. 
Efectele practice se pot vedea pretutindeni la cei care 
locuiesc pe această stradă, pe chipurile lor ciupite de 
vărsat, picioarele rahitice, subnutriţie, plăgile de pe 
gât de la scrofuloză, scorbut... sau cel puţin aşa le-ar 
vedea un ochi modern. Din fericire, pe atunci 


victimele nu-şi dădeau seama cât de mult erau de 
compătimit. Aşa decurgea viaţa, iar o schimbare nu 
era de imaginat; se aplica un principiu mai dârz, al 
rezistenţei. Supravieţuiai cum puteai sau cum trebuia. 
În ziua aceea, majoritatea celor de pe stradă şi din 
pragurile caselor sunt femei şi copii foarte mici, căci 
bărbaţii lor şi copiii (chiar de cinci sau şase ani) sunt 
plecaţi pe la muncile lor. Unele se uită chiorâş la 
Rebecca, dar o fac din cauza rochiei care-i arată 
apartenenţa la sectă; nu la ea însăşi sau scopul pe 
care-l are. 

Latrinele se află la capătul străzii, pe un loc comun: 
un şir de cinci cabine zgomotoase şi şubrede, cu 
spatele spre stradă, având fiecare câte o groapă şi mai 
zgomotoasă, săpată în pământ. Între ele şi un şanţ, se 
ridică o movilă de excremente umane, la care Rebecca 
adaugă conținutul  găleţii, printr-o aruncare 
măiestrită. Alături, ca întotdeauna, creşte loboda 
vineţie; o altă denumire a ei este bălărie de băligar. 
Se duce apoi să aştepte răbdătoare lângă latrine, care 
pentru moment sunt ocupate. Ele servesc o populaţie 
de aproape cinci sute de suflete; la fel ca şi singura 
pompă de apă de pe stradă, din apropiere. 

O bătrână îmbrăcată ca şi Rebecca, cu o bonetă la 
fel de simplă şi strâmtă, i se alătură la coadă. Rebecca 
îi zâmbeşte prima, în semn de recunoaştere, apoi 
rosteşte ceea ce, în împrejurările date, pare fie o 
nevoie sociologică profundă, fie ceva mult prea 
evident ca să mai fie nevoie să fie spus. 

— Mai multă iubire, soră. 

Tot ce se rosteşte în chip de răspuns sunt aceleaşi 
patru cuvinte. Este limpede că nu sunt surori, căci 
cele două femei nu-şi mai adresează alte cuvinte şi 
stau destul de departe una de cealaltă. Se pare că nu 
este decât un salut obişnuit între vecinii de aceeaşi 


credinţă, la fel de banal ca şi bună dimineaţa. Cu toate 
acestea nu este o formulă a quakerilor; omul lui Henry 
Ayscough (care tocmai se găseşte acolo, aşteptând 
lângă locuinţa din beci, cu Jones lângă el) i-a transmis 
o informaţie greşită în această privinţă. 

După cincisprezece minute, când John, care îşi 
pusese o pălărie simplă şi o haină neagră veche, iese 
împreună cu Rebecca Lee din beci şi se îndreaptă spre 
cei doi, aceştia nu se prefac că se întorc cu spatele şi 
stau de vorbă, ci rămân în aşteptarea lor. 
Funcţionarul înalt arborează un zâmbet fugar şi 
sardonic, părând obişnuit cu un asemenea rol; Jones 
pare stânjenit. Ajungând la câţiva paşi depărtare, 
Rebecca se opreşte, cu toate că soţul ei înaintează. 
Nu-l slăbeşte din ochi pe Jones, care-şi scoate jenat 
pălăria şi priveşte sfios la şanţul dintre ei. 

— N-am avut încotro. Aşa ne-a fost învoiala. 

Ea nu-l slăbeşte din ochi, ca şi cum ar privi un 
străin; cu toate astea nu e mânioasă, ci parcă acum îl 
vede pe de-a-ntregul. Pe urmă, femeia îşi coboară 
privirile şi rosteşte aceeaşi propoziţie pe care a rostit- 
o la latrine: 

— Mai multă iubire, frate. 

Femeia grăbeşte pasul ca să-l ajungă din urmă pe 
John Lee, care s-a oprit şi îi măsoară pe cei doi bărbaţi 
ca şi cum dragostea este ultimul lucru pe care îl simte 
pentru ei. Rebecca însă îi atinge braţul şi pornesc. Cei 
doi aşteaptă o clipă, pe urmă se întorc şi-i urmează, ca 
o pereche de vulpi care au pus ochii pe mielul 
neajutorat. 


Audierea şi mărturia Rebeccăi Lee pe care o atest sub 
prestare de jurământ, azi, patru octombrie, în al 
zecelea an de domnie a suveranului nostru, lord 

George al doilea, prin mila lui Dumnezeu, Rege al 
Marii Britanii şi al Angliei &c. 


MĂ NUMESC Rebecca Lee, născută Hocknell, fiica 
cea mare a lui Amos şi Martha Hocknell, în oraşul 
Bristol, la cinci ianuarie în anul 1712. Sunt căsătorită 
cu John Lee, fierar, din Toad Lane, Manchester. Am 
fost prostituată de rând la Londra, până în mai, anul 
acesta, şi eram cunoscută sub numele de Fanny. Sunt 
grea în şase luni. 


Î. Ştii de ce te afli în faţa mea? 

R. Da. 

l. Că te voi întreba despre dispariţia unui domn de 
vază în mai, anul trecut? 

R. Da. 

l. Atunci mai întâi următoarele. Din data de întâi 
mai ai mai avut veşti sau ai ţinut legătura în vreun fel 
cu Excelenţa Sa? 

R. Nu. 

I. Ştii cumva că a murit sau e foarte posibil să fi 
murit într-o împrejurare sau alta? 

R. Nu. 

l. Şi ceea ce te-am întrebat despre Excelenţa Sa 
este valabil şi pentru servitorul lui, Dick? Nici despre 
soarta lui nu cunoşti nimic? 

R. Nu. 

l. Te afli sub prestare de jurământ. 

R. Ştiu. 

I. Ei, află, cumătră Lee, proaspăt devenită 
virtuoasă, că voi dibui eu ce eşti până să ajungem la 
ce-ai fost. Şi-ai să vorbeşti clar şi răspicat. N-o să te 
scape nici pântecele umflat, cu toată parada ta de 
religie. Ți-e clar? 

R. Hristos îmi va fi martor. 

l. Prea bine. Şi-ţi atrag atenţia să nu uiţi că am în 
faţă mărturia lui Jones despre tine. Şi pe cea a fostei 
tale stăpâne şi multe altele pe deasupra. Acum, spune, 


când ai ajuns aici de la Bristol în luna mai? 

R. În ziua de doisprezece. 

Î. Şi ţi-ai găsit părinţii? 

R. Da. 

Î. Care ţi-au iertat păcatele? 

R. Dumnezeu fie lăudat. 

Î. Le-ai povestit ce-ai devenit de când te-au văzut 
ultima oară? 


R. Da. 

Î. Şi nu te-au alungat? 

R. Nu. 

Î. Cum adică nu - doar sunt drastici în privinţa 
religiei? 


R. Foarte drastici, aşa că m-au iertat. 

Î. Eu cred că nu, femeie. 

R. Nu-i alungă pe cei care se căiesc cu adevărat. 

Î. Nu te-au afurisit mai înainte şi te-au alungat? 

R. Pentru că am fost nesocotită şi nu m-am căit cu 
adevărat. Şi acum, după ceea ce am devenit, ştiu că 
au avut dreptate. 

Î. Zici că le-ai spus tot. Adică ceea ce s-a întâmplat 
în Devonshire imediat înainte de a ajunge aici? 

R. Nu, asta nu le-am spus. 

Î. De ce nu? 

R. Pentru că acolo n-am păcătuit şi nici nu voiam 
să-i mai supăr şi cu asta. 

Î. Eşti martorul principal şi părtaşă la fărădelegi 
păgâne şi nu voiai să-i superi? De ce nu răspunzi? 

R. Pentru că eu socotesc că nu au fost fărădelegi. 

Î. Iar eu socotesc că aşa au fost şi că ai ajutat şi ai 
instigat la făptuirea lor. 

R. Tăgăduiesc. 

Î. Nu poţi tăgădui ceea ce este demonstrat. 

R. Ba pot, dacă simt învinuită pe nedrept. Există un 
judecător mai mare decât dumneata. Oare cântarul lui 


lisus este atât de slab încât nu poate cumpăni 
adevărata căinţă dintr-un suflet? El nu-i atât de slab şi 
curând lumea va afla acest lucru. 

Î. Ajunge. Ia seama cum vorbeşti. Fără „dumneata“ 
şi „dumitale“. 

R. Aşa vorbim noi. Şi eu trebuie să vorbesc la fel. 

Î. Două parale nu dau pe ce trebuie să faci tu. 

R. Nu înseamnă lipsă de respect. Suntem toţi fraţi 
şi surori întru Hristos. 

Î. Ajunge! 

R. E adevărat. Suntem cu toţii egali, chiar dacă nu 
în această lume. Să nu mă învinovăţeşti că-mi apăr 
dreptul şi cuvântul Domnului. 

Î. Dreptul tău şi cuvântul Domnului. Poate vrei să 
te urc în amvon? 

R. Sunt unul şi acelaşi lucru. Cine îmi ia dreptul 
meu fură de la Hristos. 

Î. N-ai dreptul să fii furată, eşti o târfa vestită. Iar 
eu nu sunt prostul care să creadă în noua ta sfiiciune. 
Încă îţi mai citesc în priviri neobrăzarea de dezmăţată. 

R. Nu mai sunt târfă. Şi dumneata ştii acest lucru, 
te-ai interesat. Hristos este acum şi stăpânul, şi 
stăpâna mea. Singura mândrie pe care o am este să-i 
fiu slujitoare. 

Î. Crezi că poţi să-ţi cumperi atât de uşor iertarea 
păcatelor? 

Ehe, ar trebui să fii la Roma! 

R. Nu-mi cunoşti religia. Dacă nu m-aş căi cu 
fiecare răsuflare, până la ultima, ar însemna că sunt 
încă păcătoasă. 

Î. Ştiu că am să pun să te biciuiască dacă mai faci 
pe cucernica în faţa mea. 

R. N-am venit aici să jignesc pe nimeni. 

Î. Atunci termină cu obrăznicia. 

R. Când eram târfă, cei care se purtau cu noi mai 


urât decât cu caii şi câinii lor erau serviţi la fel; iar cei 
care erau mai de treabă plecau mai mulţumiţi. 

Î. Ce-ar trebui, să-ţi fac temenele şi plecăciuni, ai? 
Să-ţi spun „doamnă“ şi să te conduc la trăsură? 

R. N-ai decât să te înfurii şi să te încrunţi, însă cred 
că nu-ţi stă în fire, ci numai în felul de a te purta. 

Î. Ei, nu mai spune! 

R. Da. Şi, te rog, nu te mânia. Am întâlnit avocaţi 
mai mari ca dumneata şi judecători aşijderea; şi ştiu 
că inimile lor nu sunt de piatră. Şi nici n-ar tuna şi 
fulgera împotriva mea pentru că am lăsat deoparte 
ticăloşia, ca şi cum mai bine mă făceam târfă la loc. 

Î. Tare mă îndoiesc că s-ar mai fi întors în patul tău 
dacă le-ai fi predicat astfel. 

R. Atunci păcat că n-am făcut-o. 

Î. Măi, măi, văd că te-ai umplut de tot veninul lui 
taică-tău. 

R. Şi al mamei. Şi ea sălăşluieşte întru Hristos. 

Î. Şi nu dă doi bani pe vechile ranguri şi respectul 
firesc, aşa-i? 

R. Nu. Doar dacă rangul şi respectul ne împiedică 
libertatea de conştiinţă. 

Î. Asta nu-ţi dă libertatea să fii obraznică în 
răspunsuri. 

R. Atunci nu mă mai hărţui pentru credinţa mea. 

Î. Pierdem timpul. Vreau să ştiu despre căsătorie. 
Când a avut loc? 

R. În a doua zi de august. 

Î. Omul face parte din comunitatea voastră? 

R. Nu mai suntem quakeri. Este Profet. 

Î. Ce fel de profet? 

R. Profet Francez, descendent din cei care au venit 
acum cincizeci de ani din Franţa şi pe care unii îi 
numeau Cămăşile Albe. 


Î. Camisards” Nu le-a trecut moda? 

R. Suntem patruzeci sau mai mulţi aici, care 
credem că în curând va sosi Hristos, aşa cum au 
profeţit ei. 

Î. Vrei să spui că bărbatu-tău are sânge francez? 

R. Nu, e englez. 

Î. Şi părinţii tăi au devenit profeţi? 

R. Da, şi unchiul meu John Hocknell, care este 
prieten cu Fratele James Wardley, dascălul şi mai- 
marele nostru. 

Î. Nu v-ajungea quakerismul? 3 

R. Nu, de când ştiu că va sosi Hristos. Insă nu 
vreau să-i vorbesc de rău pe Fraţi. Sunt oameni de 
treabă. 

Î. Soţul tău a aflat de dezonoarea ta din trecut? 

R. A aflat. 

Î. Că purta coarne când te-a dus la altar, având în 
vedere borţoşenia? 

R. Purta bunătate creştinească, nu coarne. 

Î. Halal sfânt şi profet! Pe scurt, te-a luat din milă? 

R. Şi dragoste sfântă. Căci Domnul nostru lisus 
spunea: Nici eu nu te învinuiesc. 

Î. Oare nu tu i-ai spus lui Jones că nu vrei să auzi de 
măritiş? 

R. Atunci nu ştiam că rămăsesem grea. 

Î. Aşadar te-ai măritat de dragul bastardului? 

R. De dragul sufletului lui sau, dacă va fi fată, al ei. 
Şi al meu. 

Î. Şi măritişul ăsta e de formă, fără un conubiu 
adevărat? 

R. Nu ştiu ce înseamnă asta. 

Î. Dacă bărbatul tău are parte de drepturile sale 
trupeşti. 


1 Insurgenţi protestanți francezi din Languedoc şi regiunea 
Cevenilor, după revocarea Edictului din Nantes. 


R. E mulţumit cu ce are. 

Î. Ăsta nu e un răspuns. Mie să-mi spui da sau nu. 
De ce nu zici nimic? 

R. Nu mă lasă conştiinţa. 

l. Trebuie să stiu. 

R. Nu de la mine. Nici de la soţul meu, care 
aşteaptă jos în stradă şi-l poţi chema. 

Î. Asta-i o sfidare şi mai mare. Trebuie să răspunzi. 

R. Poţi să mă întrebi orice despre Excelenţa Sa şi-ţi 
voi răspunde. Însă despre asta, nu. 

Î. Atunci eşti vinovată de următoarele: sărmanul 
măscărici te apără şi tu totuşi îi refuzi dezmierdările? 

R. Dumneata poţi să crezi ce vrei. Oare unde este 
mai mare ruşinea? în tăcerea mea sau în iscodirile 
dumitale în treburi care nu te privesc? Poţi s-o 
cercetezi pe cea care am fost, este o biciuire a 
josniciei la care am ajuns şi o merit. Ceea ce sunt de 
atunci nu te priveşte nici pe dumneata, nici pe oricine 
altcineva. 

l. Cine e tatăl bastardului? 

R. Slujitorul Excelenței Sale. 

Î. Eşti sigură? 

R. N-am fost folosită de altcineva în acea lună. 

Î. Cum adică, eşti târfă şi nu te-ai culcat cu un 
altul? 

R. Mi-a venit ciclul, pe urmă am plecat de la bordel 
înainte de a fi folosită; în afară de el. 

Î. Dar Excelenţa Sa n-a avut plăcerea să te aibă? 

R. Nu. 

Î. Nu, cum adică nu? Nu dumnealui te-a tocmit? 

R. Nu pentru asta. 

Î. Nu te-a posedat chiar Diavolul însuşi în peştera 
aceea din Devonshire? De ce nu-mi răspunzi? Jones 
zice că aşa a fost şi că tu i-ai povestit. 

R. I-am povestit ce-ar fi putut să creadă. 


Î. Şi de fapt nu ce s-a petrecut acolo? 

R. Nu. 

Î. L-ai minţit? 

R. Da. Când a fost vorba de asta. 

Î. De ce? 

R. Pentru că n-am mai vrut să se amestece. Pentru 
că am vrut să fiu ceea ce sunt acum, o fiică 
ascultătoare şi o bună creştină. Şi mai ales cea din 
urmă. 

Î. Nu te-ai gândit la familia Excelenței Sale, care 
este disperată că nu-l vor mai vedea niciodată? 

R. Mi-e milă de durerea şi neştiinţa lor. 

Î. Şi nu tu eşti cauza? 

R. Dumnezeu este cauza. 

Î. Şi el îi iartă pe cei care-şi neglijează în mod 
ruşinos îndatorirea creştinească? Răspunde. 

R. Răspund, îi iartă pe cei care rostesc un adevăr 
pe care nu-l crede nimeni. 

Î. Cum adică nu-l crede nimeni? 

R. Pentru că mă aflu aici să-l spun. Se va vedea 
dacă dumneata însuţi ai să-i dai crezare. 

Î. O să vedem, femeie, o să vedem, şi să te ajute Cel 
de Sus dacă n-o să cred. Şi aşa va fi, dacă nu-mi dai 
decât asemenea răspunsuri meşteşugit ocolite. Acum, 
e adevărat că nu ştii nimic din ce s-a întâmplat cu 
tatăl creaturii din pântecele tale - cel numit Dick? 

R. E adevărat. 

Î. Răspunzi sub jurământ? 

R. Da. 

Î. Ei, atunci află de la mine. E mort. 

R. Mort? 

Î. A fost găsit spânzurat de propria-i mână, la mai 
puţin de trei mile de locul unde l-ai văzut ultima oară. 

R. N-am ştiut. 

Î. Şi altceva nu mai ai de spus? 


R. Mă rog la Domnul nostru lisus să-i ierte 
păcatele. 

Î. Scuteşte-mă de rugăciunile tale. Zici că n-ai 
ştiut? 

R. Când l-am văzut ultima oară era în viaţă. 

Î. Jones nu ţi-a scris nici o scrisoare de când ai 
plecat la Bideford? Şi nici n-a venit acolo? 

R. Nu. 

Î. Şi nimeni din fostul tău anturaj? 

R. Nimeni în afară de Claiborne. 

Î. Cum adică, Claiborne? Ajurat că nu ştie unde 
eşti. 

R. Atunci înseamnă că a minţit. L-a trimis pe unul, 
Arkles Skinner, care era socotit lacheul ei, dar e de 
fapt bătăuşul ei. 

Î. Scrie Hercule. Când a venit aici? 

R. Spre sfârşitul lui iunie. 

Î. Şi a procedat aşa cum spui? A folosit forţa ca să 
te aducă înapoi? 

R. Da, dar am strigat şi soţul meu, John, a venit în 
grabă şi l-a pus la pământ. L-am rugat pe Fratele 
Wardley, care cunoaşte literele, să-i scrie stăpânei lui 
Skinner cum am spus tuturor tot ce ştiu şi dacă mi se 
face vreun rău, atunci ei îi va fi şi mai rău. 

Î. Şi de atunci te-a lăsat în pace? 

R. Da. 

Î. Mă rog, s-ar putea să fiu de acord cu pumnii 
bărbatului tău, dar nu şi cu alegerea nevestei. Unde 
lucrează el acum? 

R. Când poate, împreună cu unchiul meu, ca şi tata. 
Fac grătare pentru vetre şi le instalează, iar poliţele 
de deasupra le face tata, care e dulgher. Lucrează 
atât de frumos, că mulţumeşte pe oricine. Însă nu-i 
prea angajează lumea din cauza religiei. 

Î. Aşadar, eşti săracă? 


R. Avem îndeajuns. Cei dintre noi care au dau celor 
care n-au. De bunurile lumii trebuie să se bucure toţi 
cei care cred, aşa spunem noi; şi facem. 

Î. Acum, cumătră Lee, vreau să aud ce rol ai jucat 
în aprilie şi să nu laşi deoparte nici un amănunt. Când 
a venit Excelenţa Sa prima oară la tine, la Claiborne? 

R. Aproape de începutul acelei luni, nu mai ştiu 
bine ziua. 

Î. Şi până atunci nu-l mai văzuseşi - indiferent 
unde? 

R. Nu. Mil-a prezentat lordul B. 

Î. Ştiai cine e? 

R. Atunci nu. Însă curând după aceea am aflat. 

Î. Cum? 

R. M-a întrebat Claiborne de el. Şi după ce i-am 
spus, mi-a explicat ea cine era cu adevărat. 

I. Şi altceva? 

R. Că era bun de jumuleală şi să-l ţin lângă mine. 

Î. Dar Excelenţa Sa cum s-a purtat? îi plăcea 
zbenguiala în patul tău? 

R. N-a fost nici una. 

Î. Cum adică nici una? 

R. Abia ne-am retras la mine în cameră şi l-am 
înconjurat cu braţele, că m-a dat la o parte; mi-a spus 
că totul e în zadar. Că a venit cu mine numai ca să nu 
se facă de râs faţă de lordul B. Pe urmă că o să mă 
plătească bine dacă tac. 

Î. Cum, adică n-a încercat meşteşugurile şi 
tertipurile pentru care erai atât de vestită? 

R. Nu. 

Î. Şi n-ai fost mirată? 

R. Nu e un caz neobişnuit. 

Î. Oare? 

R. Cu toate că puţini recunosc atât de repede şi 
fără să facă vreo încercare. lar cei mai mulţi îţi 


cumpără tăcerea dacă pot, la fel cum te cumpără şi 
să-i lauzi. 

Î. Ce anume, intrigile lor amoroase? 

R. Aşa era obiceiul când plecau de la noi. Iar noi 
am întreţinut acest obicei, pentru pungile noastre. 
Deşi între noi aveam o vorbă: Cine se laudă cel mai 
mult face cel mai puţin. Şi cred că lucrul ăsta e valabil 
peste tot. 

Î. N-am nevoie de înţelepciunea ta de bordel. 

R. E mai mult adevăr decât înţelepciune. 

Î. Ajunge. Deci, n-a vrut sau n-a putut. Ce s-a mai 
întâmplat după aceea? 

R. Excelenţa Sa a fost politicos şi a stat de vorbă cu 
mine, spunându-mi că lordul B. mă vorbise de bine. Şi 
m-a întrebat de viaţa mea ticăloasă, dusă în păcat şi 
dacă îmi place ceea ce fac. 

Î. Vorbea cu jenă sau era în largul lui? 

R. Neobişnuit. L-am poftit să se întindă lângă mine; 
n-a vrut nici măcar să stea jos. Până la urmă însă s-a 
aşezat pe marginea patului, la capăt, şi mi-a povestit 
ceva despre el. Că nu se culcase niciodată cu vreo 
femeie, că suferea groaznic din acest motiv şi că 
trebuia să se ascundă de familie şi de prieteni, că se 
simţea vinovat pentru că fusese nevoit să refuze 
propuneri avantajoase de căsătorie, fiind fiul cel mic şi 
fără perspective grozave. Mi s-a părut mai necăjit 
decât arăta. Vorbea cu capul întors, ca şi cum îi era 
ruşine că nu avea pe altcineva căruia să-i 
mărturisească aceste lucruri, decât pe una ca mine. 

I. Şi tu ce-ai spus? 

R. Mi-am dat toată silinţa să-l alin, i-am spus că e 
tânăr şi că am cunoscut şi pe alţii în această situaţie, 
care acum şi-au recăpătat vigoarea. Şi că ar trebui să 
încerce. Însă n-a fost chip să-l conving. Şi pe urmă, 
dintr-odată, s-a ridicat şi s-a îndepărtat de pat, iar 


când m-am dus să-l aduc înapoi, mi-a spus: Lasă-mă, 
ajunge, ca şi cum se mâniase, iar eu devenisem 
nesuferită; şi tot dintr-odată a început să-şi ceară 
scuze, spunând că eu n-am nici o vină, am făcut tot ce 
mi-a stat în putinţă, că era mai rău ca marmura dacă 
nu se înmuia la sărutările mele şi lucruri de felul ăsta. 
Că dacă voi avea răbdare cu el, ar dori să mai facă o 
încercare cu o altă ocazie, peste două zile, pentru că 
se părea că-şi pusese nădejdi prea mari de prima dată 
şi nu mă ştia nici pe mine şi nici locul; acum însă se 
liniştise, era conştient de farmecele mele, numai că 
încă nu putea să arate. Atât. 

Î. Aţi stabilit o altă întrevedere? 

R. Da. 

Î. Si ti-a dat bani? 

R. Când a plecat, mi-a aruncat câteva guinee pe 
pat. 

Î. Acum poftesc să cunosc următoarele: faptul că s- 
a interesat de tine şi ţi-a făcut complimente este un 
obicei neobişnuit în asemenea întâlniri dezmăţate? 

R. Nu. 

Î. Nu e mai obişnuit ca domnii să vină, să-şi facă 
poftele şi apoi să plece? 

R. Erau şi din aceştia; totuşi erau mai mulţi care 
apreciau plăcerea companiei noastre. l-am auzit pe 
mulţi spunând: La Claiborne poţi să duci cele mai 
bune conversații din Londra. Nu ne angaja dacă nu ne 
descurcam la fel de bine şi în pat, şi în afara lui. 

Î. Ai cunoscut şi pe alţii care s-au încrezut în tine şi 
ţi s-au deschis în felul ăsta? 

R. În maniere diferite. Nouă ne pot spune ce nu 
îndrăznesc să le spună nevestelor, Dumnezeu să-i 
ierte. 

Î. Prea bine. A venit din nou? 

R. A venit. 


Î. Şi ce s-a întâmplat? 

R. La fel ca înainte, nu m-a vrut. De data asta însă 
mi-a spus că ar vrea să privească cum servitorul îmi 
face ceea ce nu poate el, deşi ştia că e greu şi se 
temea că aş putea să refuz o asemenea dorinţă 
nefirească. Cu toate acestea mă va plăti cu dragă 
inimă din belşug. 

l. Nu ţi-a propus asta la prima întâlnire? 

R. Nu. Sunt sigură. A doua oară, m-a dus la 
fereastră ca să privesc în stradă şi să-l văd pe Dick; 
stătea vizavi şi aştepta. 

I. Şi tu ce-ai spus? 

R. La început că nu vreau, că m-a tocmit pentru el, 
nu pentru servitorul lui; şi cumătră Claiborne era 
foarte severă în privinţa folosirii noastre, şi că nu va 
accepta niciodată aşa ceva. La care a părut foarte 
abătut şi dezamăgit. Am început să discutăm şi mi-a 
spus că-l sfătuise un doctor învăţat, şi lucruri de felul 
ăsta, pe care am fost sigură că mi le spunea ca scuze 
pentru ce-mi ceruse. Cu toate astea nu mă îndoiam că 
era cumva nefericit, îmi era milă şi aş fi vrut să se 
întindă lângă mine în pat; însă a refuzat şi mereu 
încerca să mă convingă, povestindu-mi de Dick, cum 
erau ca doi gemeni, că erau chiar născuţi în aceeaşi 
zi, cu toate deosebirile de înfăţişare şi de rang. 

I. Şi asta nu ţi s-a părut ciudat? 

R. Ba da, totuşi l-am crezut mai mult atunci decât 
când îmi spusese despre doctori. Şi am să spun că de 
fapt nu era nimic ciudat după cele ce am aflat mai 
târziu; adică erau doi bărbaţi deosebiți total în 
majoritatea lucrurilor, ca oricare din această lume, 
însă formau un singur suflet. Ce-i lipsea unuia, avea 
celălalt, aşa cum ar fi bărbatul cu femeia, cu toate că 
amândoi erau bărbaţi. Ca doi fraţi gemeni, deşi nu 
erau. 


Î. Am să te mai întreb eu despre asta, la timpul 
cuvenit. Pe scurt, te-a convins până la urmă? 

R. Nu atunci, altă dată, pentru că a mai venit. Acum 
am să-ţi spun ce nu i-am spus lui Jones. Mă crezi sau 
nu, nu-mi pasă, ăsta este adevărul. Poţi să mă iei 
drept o târfa vestită, nu tăgăduiesc. Aşa a fost, să mă 
ierte Domnul nostru lisus; am fost o mare păcătoasă, 
cu sufletul tare ca piatra. Cu toate că nu era mort, nu 
era mort de tot, căci conştiinţa mi-a spus că 
păcătuiam şi că nu voi fi iertată. Cele mai multe dintre 
surorile mele de bordel erau oarbe, nu ştiau ce 
făceau; însă eu nu eram ca ele, ştiam că sunt pe 
poteca diavolului şi n-aveam nici o scuză decât că mă 
încăpăţânam să păcătuiesc. Există o situaţie mai rea 
decât a celor care păcătuiesc pentru propria lor 
plăcere egoistă, este a celor care păcătuiesc în ura 
contra păcatului. Nu pentru că am vrea, ci pentru că 
întru câtva trebuie, aşa cum sclavul trebuie să 
îndeplinească dorinţa stăpânului, cu toate că îl urăşte 
şi pe el, şi dorinţa lui. Iţi spun acest lucru pentru că 
eu însămi mă aflam într-o asemenea capcană când a 
venit prima oară Excelenţa Sa. Păcătuiam şi mai 
neruşinat pentru că în fundul inimii nu mai voiam să 
păcătuiesc. Cu cât îmi doream să fiu mai cuviincioasă, 
cu atât eram mai neruşinată. Şi te rog să-ţi aminteşti 
că în această lume, noi, femeile, suntem crescute să 
îndeplinim dorinţele bărbaţilor. Ştiu că bărbaţii zic că 
Eva i-a atras în păcat. Însă Adam e cel care le ţine 
acolo. 

Î. Şi tot Adam le ţine pe majoritatea neprihănite. 
Termină cu flecăreala! 

R. Mă bucură că nu vrei să mi te uiţi în ochi, e un 
semn că dumneata ştii că spun adevărul. Incepuse să 
mi se întărească din ce în ce mai mult convingerea că 
trebuie să-mi schimb viaţa şi-mi dădeam seama că 


Excelenţa Sa era cheia de la poarta închisorii. Când a 
venit cu planul să mă ducă în ţinuturile de vest, unde 
m-am născut, am simţit cum mi se răscoleşte inima, 
cum se umple de o nouă lumină şi speranţă, şi am 
ştiut că mi se oferea şansa să fug de unde eram. 

Î. Vrei să spui că, orice s-ar fi întâmplat, nu te mai 
întorceai la Claiborne? 

R. Da. 

Î. Şi voiai să-ţi îndrepţi purtarea? 

R. Am să-ţi spun ceva despre care aş prefera să nu 
vorbesc. Spre ruşinea mea îngrozitoare, ca să fac pe 
placul celor ticăloşi, obişnuiam să joc pe slujnica plină 
de virtute, ca ei să aibă o plăcere mai mare când mă 
cucereau. Şi pentru asta mi s-a dat Cartea Sfântă ca 
să mă pot preface mai bine; şi ca aceşti bărbaţi pe 
care-i slujeam să poată arăta că nu credeau în 
Dumnezeu, şi-i luau Cuvântul în derâdere. Căci la 
sfârşit tineam Biblia drept pavăză ca şi cum voiam să-i 
împiedic; iar ei trebuiau să se chinuie s-o dea la o 
parte ca să-şi impună voinţa. Fărâma de conştiinţă 
care izbucnise în mine ştia că făceam un lucru 
îngrozitor, cu toate că nu puteam să nu mă supun lui 
Claiborne, la a cărei poruncă procedam astfel. Cu 
toate astea, la vremea aceea, când eram singură, am 
început să deprind învăţăturile Cărţii pe care am 
folosit-o atât de josnic. 

I. Ce vrei să spui cu asta? 

R. Am învăţat să citesc; din ce în ce mai uşor, 
pentru că unele părţi le ştiam pe dinafară, cele pe 
care le auzisem citite sau rostite. Dumnezeu să mă 
ierte, de ani de zile nu le mai ascultasem. lar mila 
Domnului nostru lisus a fost şi mai mare atunci, căci 
pe măsură ce citeam, cu atât mă luminam: vedeam ce 
păcat cumplit era ceea ce făceam şi că prin faptele 
mele îl crucificam din nou. Cu toate astea nu puteam 


să-mi iau inima în dinţi şi să fac ceea ce, în dezmăţul 
tot mai mare în care mă scăldam, am ajuns să înţeleg 
că trebuie. Eram prea legată de lucrurile lumeşti; şi 
mereu amânam pe a doua zi. Dumneata trebuie să afli 
că toate astea mă apăsau tot mai tare, ca un buboi sau 
rană pe conştiinţă, care, dacă nu erau operate, 
însemnau moarte. 

Î. Excelenței Sale i-ai vorbit despre acest mare 
buboi de pe coapsele tale mereu în aşteptare? 

R. Nu. 

Î. Foarte bine. Lasă baltă acum sufletul tău gingaş. 
Cum a pretextat Excelenţa Sa călătoria? 

R. La început ce-mi propusese deja, şi anume Dick, 
şi că ar fi mai confortabil dacă n-aş fi la bordel. Pe 
urmă, că dorea să încerce nişte ape care se bănuia că 
erau bune în situaţia dumnealui, şi astfel să încerce 
două leacuri dintr-odată. 

Î. A spus cum se numeau acele ape? 

R. Nu. Pe urmă mi-a destăinuit că familia şi tatăl 
dumnealui erau foarte supăraţi că refuzase să se 
căsătorească şi-l spionau, iar dumnealui se temea 
grozav că vom fi urmăriţi dacă în timpul călătoriei nu 
vom adopta o anume deghizare. Zicea că se gândise la 
asta şi aflase răspunsul. 

Î. Adică? 

R. Un plan de falsă răpire, în care eu să joc rolul 
servitoarei doamnei aduse să slujească acestui scop 
fals. 

Î. Lui Claiborne nu i s-a spus planul? 

R. Nu, ei i s-a spus că Excelenţa Sa avea o 
petrecere de plăceri în Oxfordshire şi mă va lua cu 
dumnealui. Toţi cei care participau veneau însoţiţi. 

Î. Şi pentru asta a plătit-o regeşte, nu? Iar ţie ţi-a 
promis mai mult? 

R. Mi-a promis că nu voi regreta dacă voi juca acest 


rol, adică am înţeles că n-o să-mi pară rău. Mi-e 
martor Cel de Sus că nu mi-a părut, însă la vremea 
aceea credeam că se referă la plată. 

Î. Ai crezut că vorbea de bani? 

R. Da. 

Î. Şi de fapt despre ce vorbea? 

R. Despre ceea ce sunt acum. 

Î. Ar trebui să înţeleg că ceea ce eşti azi o datorezi 
Excelenței Sale? 

R. Am să povestesc. 

Î. Prea bine. Mai întâi să ne lămurim - n-a făcut nici 
o promisiune de răsplată fixă pentru osteneala dată? 

R. Nu. 

Î. Şi n-ai insistat să facă? 

R. Nu, căci speram să scap prin el, ceea ce era mai 
mult decât o răsplată, şi nu-mi trebuia plata păcatului. 

Î. Oare n-ai bănuit că la mijloc e o mare şiretenie? 

R. Dacă m-aş fi gândit mai bine, poate mi-aş fi dat 
seama. 

Dar la vremea aceea totul mi se părea în folosul 
meu. Chiar dacă mai târziu trebuia să fac ceea ce mi 
se poruncea şi s-ar fi purtat urât cu mine, mă 
gândeam: ăsta e preţul pe care trebuie să-l plătesc, 
să-mi schimb situaţia, să-mi curăţ sufletul spurcat. 

Î. Ai avut vreo bănuială înainte să vii la Amesbury 
că Excelenţa Sa te-a amăgit cu privire la scopul 
adevărat al acestei călătorii? 

R. Nu, nici una. 

Î. A insistat să te hotărăşti pentru această 
călătorie? în tot ce a făcut, a cerut cu insistenţă sau 
te-a forţat? 

R. A insistat, însă nu exagerat. l-am spus că se 
apropia vremea ciclului. A acceptat să aştepte până 
trece şi aşa a făcut. 

Î. Vrei să spui că data călătoriei n-a depins decât de 


perioada ciclului tău? 

R. Da. 

Î. Nu fusese stabilit să fii de întâi Mai la Devon? 

R. Din câte ştiu eu, nu. 

Î. Acum, ia aminte la următoarele, femeie. Nu se 
întâmplă de multe ori cu unele ca tine, care sunt 
cotate de partea dezmăţată a oraşului drept foarte 
pricepute în meserie, să spere că într-o zi vor 
abandona prostituţia şi vor deveni întreţinutele unui 
domn de rang, care le poate angaja doar pentru 
folosul personal? 

R. Mi s-a propus. Nu mi-a trebuit. 

Î. De ce? 

R. Pe astfel de femei le socotim gărzi patriotice, noi 
suntem soldaţi instruiți. N-am putea să dezertăm 
vreodată, Claiborne n-ar îngădui-o în veci. 

Î. Dar dintre cei care ţi-au propus, n-a fost nici unul 
suficient de important ca să te protejeze? 

R. Dumneata se vede că n-ai fost niciodată în acea 
lume a Antihristului. Claiborne zicea că ne va găsi şi 
în iad, dacă vom fugi, şi aşa ar face, diavoliţa. 

Î. Dar pe tine te-a lăsat să pleci cu Excelenţa Sa? 

R. Aurul înmoaie fierul. 

Î. I-a oferit mai mult decât putea să refuze? 

R. Nu cred că mai mult decât mi-a spus. 

Î. Şi asta cât a însemnat? 

R. Două sute de guinee. 

Î. Ai pomenit cuiva din bordel, lui Claiborne sau 
vreunei alte târfe, despre defectul Excelenței Sale? 

R. Nu, nici un cuvânt. 

Î. Şi unde ai fost dusă când ai plecat prima oară din 
bordel? 

R. La St Giles i' the Fields, pe Monmouth Street, ca 
să-mi cumpăr haine de mâna a doua, potrivite unei 
slujnice de tară. Asa am făcut. 


Î. Te-a dus Excelenţa Sa? 

R. Nu, Dick, servitorul lui, într-o trăsură închisă, 
aşa cum fusese aranjat dinainte. Nu avea blazon, era o 
trăsură închiriată. Pe urmă am ieşit din oraş şi ne-am 
îndreptat spre Chiswick, unde aştepta Excelenţa Sa, 
într-o casă de ţară. 

Î. Pe la ce oră a fost asta? 

R. Mult după prânz. Am ajuns după ora şase. 

Î. Ce părere ţi-ai format despre Dick, când l-ai 
cunoscut? 

R. Nici una. Nu stătea cu mine, ci cu vizitiul. 

Î. La Chiswick cum ai fost primită? 

R. Excelenţa Sa părea mulţumit că am venit. S-a 
pregătit cina. 

Î. Mai era şi altcineva acolo? 

R. O bătrână care ne-a servit. Nu vorbea şi cred că 
a plecat după ce ne-a servit. N-am mai văzut-o 
dimineaţa când am pornit la drum. 

Î. Şi în seara aceea ce s-a mai întâmplat? 

R. Ceea ce ne înţelesesem, cu Dick. 

Î. Excelenţa Sa a fost de faţă? 

R. Da. 

Î. La tot? 

R. Da. 

Î. Unde s-a petrecut? 

R. Într-o cameră la etaj. 

Î. A avut efectul scontat? 

R. Nu ştiu. 

Î. N-a vorbit? 

R. Nu. Nici un cuvânt. Şi a plecat imediat ce s-a 
terminat. 

Î. N-a fost stârnit? 

R. Am spus. Nu ştiu. 

Î. N-ai observat nimic? 

R. Nu. 


Î. Până atunci mai săvârşiseşi un astfel de act, cu 
spectatori? 

R. Din când în când, iertat să-mi fie. 

Î. Cum anume? 

R. Asta nu te priveşte pe dumneata. 

Î. Insist. Excelenţa Sa n-a dat dovadă în acea ocazie 
de dezmăţ? 

R. Nu. 

Î. Prea bine. Dar Dick? 

R. Ce-i cu Dick? 

Î. Hei, cumătră Lee. Că doar nu eşti atât de 
neştiutoare. 

Şi-a jucat bine rolul? De ce nu răspunzi? 

R. Şi-a jucat rolul. 

Î. Destul de bine? 

R. Nu cred că se mai culcase până atunci cu vreo 
femeie. 

Î. Dar Excelenţa Sa nu s-a plâns mai târziu că n-ai 
reuşit să-l înfrânezi? 

R. Ba da. 

Î. Şi ce i-ai răspuns? 

R. Că era cu totul neştiutor. Abia începea, că şi 
termina, dacă vrei să mai auzi o vorbă de la bordel. 

Î. Cu toate astea, mai târziu te-ai culcat cu el de 
plăcere, aşa-i? 

R. Mi-a fost milă de el. 

Î. Cei care au fost cu tine spun mai multe. 

R. Pot să spună ce vor. Nu mi-e ruşine că am fost 
bună cu el, care suferea atât, fiind văduvit de lucruri 
normale. După păcatele mele încă eram o târfă. 

Î. Ştia ce eşti? 

R. Nu s-a purtat cu mine astfel. 

Î. Dar cum? 

R. Păi, nu aşa cum faci cu un trup cumpărat pentru 
pofte, cum eram obişnuită să simt, ci mai mult ca şi cu 


cineva pe care-l iubea, iubita lui. 

Î. Cum ţi-ai dat seama de asta, dacă nici nu putea 
să vorbească şi nici n-auzea? 

R. Există mai multe moduri de a vorbi decât cu 
cuvintele. Nu suporta să mă vadă că stau de vorbă cu 
Jones, mă pândea cu o privire care nu amăgeşte pe 
nici o femeie, făcea tot ce-i stătea în putinţă să mă 
slujească. 

Î. Şi te-a slujit şi în prezenţa Excelenței Sale, aşa-i? 
N-ai observat atunci nici o indignare? Oare iubitele 
adevărate nu au groază de o asemenea valoare josnică 
pusă pe actul iubirii? 

R. Am spus că nu semăna cu ceilalţi bărbaţi, 
cunoştea atât de puţine despre această lume de parcă 
ar fi trăit pe Lună şi trebuia să-l aibă pe Excelenţa Sa 
drept călăuză în tot ce întreprindea aici, pe pământ. 
Dacă îi poruncea Excelenţa Sa, el trebuia să asculte. 
Am spus că exista o asemenea apropiere între ei doi, 
încât nu mai aveau nevoie de cuvinte, erau ca o 
singură fiinţă, cu toate că erau două trupuri. Aproape 
că sunt încredinţată că Excelenţa Sa s-a bucurat de 
mine, chiar fără să mă atingă, prin bucuria lui Dick. 

Î. Să-mi spui dacă în dimineaţa când aţi pornit din 
Chiswick ai fost prevenită că vei avea şi alţi însoțitori 
pe drum? 

R. Excelenţa Sa îmi spusese cu o seară înainte că îi 
vom întâlni şi vor merge cu noi domnul Brown şi 
servitorul dumnealui. Mi-a spus şi că se va da drept 
negustor din City, cu toate că de fapt era doctorul 
despre care îmi povestise; totuşi eu trebuia să mă 
prefac că nu ştiam nimic şi că îl luam drept ceea ce se 
dădea. Asta am şi făcut, deşi din întâmplare îl mai 
văzusem şi înainte cu două luni, la un teatru, şi chiar 
dacă nu-mi mai aduceam aminte numele, persoana şi 
glasul mi-erau bine cunoscute. Iar în ziua aceea, când 


călăream, Jones s-a apropiat de mine şi mi-am dat 
seama din nişte aluzii grosolane că şi el bănuia că nu 
sunt ceea ce păream, şi mi-era foarte teamă. Iar cu 
prima ocazie, i-am spus Excelenței Sale că mi-e frică 
să nu fi fost recunoscută. 

Î. Şi ce-a răspuns? 

R. Că trebuia să-mi ţin gura şi să mă prefac că nu- 
mi pasă. 

Î. Părea descumpănit, alarmat sau mai ştiu şi eu 
cum? 

R. Nu, nici un pic. Şi zicea că nici unul dintre noi 
nu era ceea ce părea. Şi că trebuia să-i spun imediat 
dacă Jones mă plictisea din nou. 

Î. Nu i-ai spus şi că ştiai şi cine era de fapt domnul 
Brown? 

R. Nu, pentru că trebuie să mărturisesc că fiecare 
pas cu care mă îndepărtam de Londra îmi uşura 
sufletul. Mi se părea că plec din Valea Plângerii, iar 
Bristol era Sionul meu. Şi m-am gândit, dacă 
Excelenţa Sa mă amăgeşte, şi eu pot să-l amăgesc şi 
mai bine, când va veni momentul, aşa că e mai bine să 
tac acum. 

Î. Prea bine. Să ajungem la Basingstoke. Excelenţa 
Sa ţi-a cerut ce făcuseşi înainte? 

R. Da. 

Î. Şi unde s-a petrecut asta? 

R. În camera dumnealui. 

Î. A privit? 

R. I s-a părut că s-a săvârşit prea repede şi după 
aceea m-a învinovăţit pe mine. 

Î. Dick era de faţă când ţi-a vorbit astfel? 

R. Nu, îl trimisese afară. 

Î. Excelenţa Sa era mânios? 

R. Mai mult asemenea cuiva care crede că a fost 
păcălit. 


Î. Şi-a bătut joc de aşa-zisele tale meşteşuguri? 

R. Ca şi cum era versat în toate, deşi dumnealui n- 
avea cum. 

Î. Te-ai revoltat? 

R. Nu, în afară de ceea ce v-am mai spus. Că Dick 
era prea începător ca să poată fi înfrânat. 

Î. Şi Excelenţa Sa ce-a răspuns? 

R. Că acum eram proprietatea lui şi că o să aflu eu 
că poate fi mai rău decât Claiborne dacă nu fac banii 
pe care i-a dat pe mine. 

Î. Eşti sigură... că a spus aşa? 

R. Sigură. 

Î. Şi tu ce-ai răspuns? 

R. Păi, nimic, am stat spăsită. Deşi nu simţeam că 
trebuie să fiu şi mi se părea că e foarte schimbat şi n- 
avea dreptate, pentru că îl văzuse pe Dick purtându-se 
ca o fiinţă necuvântătoare care n-avea decât un singur 
gând în minte, iar eu nu puteam să-l opresc. Iţi spun şi 
dumitale aşa cum am gândit atunci. Acum ştiu că 
dorea să-mi fie un prieten adevărat, însă atunci nu mi- 
am dat seama. 

Î. Cum adică să-ţi fie prieten adevărat? 

R. Am să spun la timpul cuvenit. 

Î. Vreau să aflu acum. 

R. Nu din gura mea. E ca în Cartea Sfântă. Se 
spune: Nu capeţi grâul de la o singură treier are. 
Trebuie să aştepţi până auzi tot, şi aşa cum au fost 
potrivite lucrurile. 

Î. În noaptea aceea Dick a venit pe furiş la tine? 

R. Da. 

Î. Şi i-ai dat voie? 

R. Da. 

Î. Cu toate că nu era decât o biată creatură 
necuvântătoare? 

R. Tocmai de aceea. Şi avea destulă minte ca să-şi 


dea seama că nu era îndreptăţit să întrebe. Să-ţi spun, 
jupâne Ayscough, pe câţi lorzi şi duci am slujit? Ce zic, 
chiar şi os domnesc. Şi nici unul dintre cei care au 
ajuns în patul meu nu a îngenuncheat ca el, asemeni 
unui copil care-şi îngroapă obrazul în pătură şi 
aşteaptă să vadă ce hotărăsc eu, nu să-şi impună 
voinţa cu forţa. Ai să spui că de fapt am fost 
cumpărată, oricum n-aveam ce hotărî, n-aveam 
libertate, aşa cum n-are nici o târfă. 

I. Spun că eşti cea mai blestemată făţarnică. 

R. Nu, nu sunt. Dumneata ai alfabetul dumitale, eu 
îl am pe al meu, atât. Iar eu trebuie să-l folosesc pe-al 
meu. Îţi spun de ce mi-a fost milă de Dick. N-a fost 
nici iubire, nici dezmăţ. 

I. A stat toată noaptea la tine? 

R. Până am adormit. Când m-am trezit, plecase. 

l. Şi asta s-a întâmplat în fiecare noapte? 

R. A doua, nu. După aceea, da. 

I. Vreau să aud despre a doua noapte, la Amesbury. 
Ştiai ce urma să se petreacă acolo? 

R. Până am ajuns, nu; chiar mai târziu, cinasem, 
era după ora opt, iar eu aşteptam la mine în cameră, 
când Dick a venit să mă ducă la Excelenţa Sa şi mi-a 
arătat că trebuie să-mi iau pelerina. M-am speriat 
pentru că nu-mi închipuiam ce putea să fie. Excelenţa 
Sa mi-a spus că trebuia să plecăm în mare taină şi mi 
s-a făcut şi mai frică, fiindcă am întrebat de ce şi n-a 
vrut să-mi spună, doar mi-a retezat-o scurt că eram 
tocmită să-i dau ascultare, ca şi noaptea dinainte. 

I. În ziua aceea nu vorbise cu tine? 

R. Nu, nici un cuvânt, cu toate că până atunci toate 
faptele mele semănau cu nişte favoruri pe care i le 
făceam eu. Era îndeajuns de curtenitor şi 
recunoscător că îl ajut să-şi ducă la îndeplinire 
intenţiile. Acum însă mi s-a adresat ca stăpânul slugii 


sale şleampete, cum de fapt eram şi eu prin păcatele 
mele. Mi-a spus că pot să mă întind pe patul lui şi să 
dorm până mă va trezi. Aşa am şi făcut, cu toate că la 
început n-am prea putut să adorm, de frică; până la 
urmă însă m-a cuprins somnul şi am dormit până m-au 
deşteptat. 

Î. Şi Excelenţa Sa ce-a făcut între timp? 

R. Avea alături de dumnealui lada cu hârtii şi a citit 
lângă foc. 

Î. Şi Dick? 

R. A plecat, nu ştiu unde; pe urmă s-a întors - el m- 
a trezit. 

Î. Pe la ce oră a fost asta? 

R. În toiul nopţii. Toată lumea dormea, hanul era 
cufundat În tăcere. 

Î. Şi pe urmă? 


* 


Rebecca Lee tace şi, ceea ce n-a făcut până acum, 
ţine privirile în pământ. Avocatul repetă întrebarea. 

Î. Şi pe urmă, femeie? 

R. Te-aş ruga să-mi dai puţină apă. Îmi pierd glasul. 

Ayscough o priveşte îndelung, apoi, fără să se 
întoarcă, i se adresează grefierului de la capătul 
mesei. 

— Adu apa. 

Grefierul lasă creionul jos - în mod neobişnuit, nu 
foloseşte pana - şi iese fără să facă zgomot, în timp ce 
avocatul mărunt continuă să o privească pe Rebecca 
în felul lui speculativ, ca o pasăre de pradă. Era aşezat 
cu spatele la peretele pe care se întinde o suită 
impozantă de ferestre caracteristice perioadei 
iacobine; ea stă cu fața în lumină. Ridică privirea 
către el şi i se uită în ochi. 


— Îţi mulţumesc. 

Ayscough nu spune nimic, nici măcar nu înclină 
capul. Totul pare să se concentreze în acea privire 
intensă; este evident că vrea s-o stânjenească, să-şi 
exprime îndoiala cu privire la rugămintea suspicios de 
prematură. O priveşte de la înălţimea educaţiei şi a 
cunoştinţelor sale, a chibzuirii problemelor umane, a 
poziţiei sale în societate. Este adevărat că, parţial, o 
face intenţionat, folosind ceva învăţat de mult, unul 
dintre trucurile sau metodele folosite în cazul 
martorilor dificili, la fel ca şi izbucnirile de dispreţ 
pline de autoritate, care compensează statura lui de 
pitic; cu toate acestea, în mod neaşteptat, ea nu 
pleacă ochii nici acum - nu şi i-a plecat niciodată de 
când a început interogatoriul. În întreaga ei înfăţişare, 
femeia pare întruchiparea modestiei: rochia sobră şi 
decentă, boneta, mâinile împreunate în poală. Însă, de 
când răspunde, nu şi-a plecat capul şi nici n-a întors 
privirea. Un avocat modem ar putea simţi o admiraţie 
ascunsă pentru o asemenea dârzenie; Ayscough, însă, 
nu. Femeia nu face decât să-i întărească o veche 
părere: că lumea e în declin şi mai ales straturile de 
jos, cu obrăznicia lor cunoscută, întâlnim din nou 
nerostita idee reçue a epocii. Schimbarea nu 
înseamnă progres, ci declin şi prăbuşire (aşa cum 
avea s-o denumească într-o bună zi un bărbat născut 
cu un an mai târziu). 

Brusc, se ridică şi se îndreaptă spre ferestrele din 
spate; se uită prin ele. Rebecca îi priveşte spatele, pe 
urmă coboară din nou ochii în poală şi aşteaptă 
paharul cu apă. În cele din urmă, grefierul aduce apa 
şi o aşază în faţa ei. Ayscough nu se întoarce s-o 
urmărească cum bea şi pare cu adevărat cufundat în 
scena de afară: o piaţă cu multe prăvălii şi tarabe, 
mişunând de oameni, ale căror strigăte şi vociferări au 


constituit fundalul permanent la tot ceea ce s-a 
petrecut în interior. A şi observat un grup de trei inşi, 
la colţul unei străzi ce dă în piaţă, exact dedesubtul 
ferestrei; îl privesc, fără să le pese că mulţimea care 
trece pe lângă ei îi îmbrânceşte, îi recunoaşte după 
hainele şi pălăriile simple şi, odată recunoscuţi, îi 
ignoră. 

Se uită atent la o doamnă şi la fiica ei. Sunt evident 
de rang, au distincţie, sunt îmbrăcate în haine de oraş 
şi merg în urma unui lacheu înalt, în livrea, care le 
duce coşul cu cumpărăturile, făcând gesturi pompoase 
cu mâna rămasă liberă către oricine întârzie să se dea 
la o parte din drumul lui şi al doamnelor din spate; cei 
mai mulţi, parcă din instinct, se trag în lături. Unii 
chiar îşi ating pălăria sau îşi înclină capetele, cu toate 
că doamnele nu răspund. Totuşi Ayscough, în ciuda 
privirii atente, le acordă mai puţine gânduri lor decât 
amintirii literare de dată recentă pe care ele o evocă, 
mai cu seamă cea mai tânără, mai afectată şi mai 
sigură pe ea. Apăruse în Gentleman's Magazine pe 
luna august, sub inițialele R.N., o persoană caustică 
şi, evident, misogină, un aparent abbé mondain al 
bisericii engleze. Iată, mai jos, scrierea exprimată în 
aceeaşi formă pe care Rebecca tocmai a încălcat-o; ea 
poate sluji şi drept atenţionare asupra realităţii lumii 
în care norocul a surâs altor reprezentante ale sexului 
ei şi cât de deosebită de ele a decis sau a fost decis 
pentru ea să fie. Scena putea fi intitulată Femei de un 
anume fel ale tuturor timpurilor, însă domnul R.N. nu 
avusese atâta clarviziune. 


CATEHISMUL DOMNIŞOAREI CUVINO-NCOA 


Î. Cine eşti? 
R. O Domnişoară frumoasă de nouăsprezece Ani. 


Î. E destul de greu să înţeleg ce-nseamnă asta; deci 
explică puţin mai amănunţit. 

R. O Marfă perisabilă, vă asigur; Fete bătrâne 
stătute şi Peşti împuțiţi, ştiţi, e o Vorbă valabilă şi Azi, 
chiar dacă a fost rostită demult de tot. 

Î. Şi asta e Concepţia după care te conduci? 

R. Da, cu adevărat, la 16 ani începem să gândim, la 
17 iubim, la 18 scâncim, iar la 19, dacă aflăm Bărbatul 
dispus să asculte (Lucru care, fiindcă veni Vorba, e 
nespus de greu), chiar plângem, Adio, Tăticule, şi pe- 
aci ni-e Drumul. Căci dacă am trecut de Tinerete, 
riscăm să dăm peste cine ştie ce Prăpădit fără o 
Leţcaie, bătrân şi în plus şi cu o Fizionomie de-ţi vine 
să fugi. 

Î. Înşiruie-mi Articolele Crezului tău. 

R. Mai întâi, cred că am venit pe Lume prin 
Posibilităţile Mamei, însă nu îi sunt nici cât negru sub 
Unghie obligată pentru asta. In al doilea Rând 
recunosc aici că sunt constrânsă (dar nu îndatorată) 
să ţin cont de tot ceea ce mă roagă, ca şi să mă supun 
lui Osânză, Bun-de-plată, presupusul meu Tată; dar 
numai din acest Motiv, pe care ar fi trebuit să-l 
resping, m-am silit să port încă o Jumătate de An 
Rochia asta groaznică de Mătase, demodată de două 
Luni şi să mă simt umilită la culme. Şi în fine, despre 
Soţul meu, pe care mai târziu am să catadicsesc să-l 
înşel, consider pe bună Dreptate că n-ar trebui să 
afişeze nici un pic de Superioritate faţă de mine; prin 
urmare, simt hotărâtă ca în ciuda Faptului că Religia 
mea va fi Jocul de Cărţi, iar Meditaţia de Sabat - 
înşelătorie; deşi o să-i toc Banii cu Piesele, Balurile 
mascate, Moda, Gospodăria şi celelalte, cu toate că 
poate chiar am să accept ca propriul meu Valet să-i 
dea o Mână de Ajutor, să nu-l las să scoată un Cuvânt. 
Acestea sunt principalele Articole ale Crezului meu, 


pe care-l îndrăgesc şi-l voi urma cu Sfinţenie până în 
ultima Zi. 

l. Ai şi alte Principii după care te conduci? 

R. Procedez după cum mă taie Capul, fie bine, fie 
rău, bazân-du-mă pe Farmecele personale; mă ţin 
după ultima Modă, oricât de ridicolă ar fi, mă dedic 
complet Ambiţiei, Plăcerii şi Extravaganţei; mă rog la 
fel de des cât îşi plăteşte un Lord Datoriile; frecventez 
Teatrul şi celelalte mai mult decât Biserica; şi râd de 
toţi cei care o slujesc cu Devotament, considerând că 
este o lpocrizie. Pentru mine toate acestea sunt 
Lucruri la fel de fireşti pe cât îi este Păunului să-şi 
înfoaie Coada. 

I. Prea bine, totuşi ştii că va veni şi o altă Lume. Te- 
ai gândit la asta? 

R. Nu, câtuşi de puţin; pentru că asemenea 
Reflecţii pot provoca închipuiri, iar Doamnele n-ar 
trebui să-şi bată niciodată Capul cu ceva serios, ci să- 
şi clădească Credinţa pe ceea ce indică Imaginaţia 
plină de Umor. 

I. Atunci Doamnele nu aparţin nici unei Religii 
speciale? 

R. Nu, deloc; pentru că, oricum, am deveni cele mai 
demodate Fiinţe. Varietatea face totul plăcut; aşa că, 
pentru o Jumătate de Oră, poate adoptăm 
Creştinismul, alteori suntem păgâne, evreice, 
mahomedane sau ce ne convine cel mai mult. 

l. Atunci spune-mi acele Principii la care, aderând, 
Doamnele ar avea o Viaţă plăcută. 

R. Să se răsfeţe, să-şi alinte Maimuţa sau Câinele 
de Salon; să-şi insulte şi să-şi ridiculizeze Vecinii; să 
nu aibă Respect pentru Nimeni; însă să-i ducă de Nas 
pe cei Săraci şi să le-o plătească Bogaţilor pe 
Cheltuiala Reputaţiei Soţului neglijat. Să stea în Pat 
până la Amiază şi să alunge Noaptea la Jocul de Cărţi. 


Î. Stai puţin, stai - dacă citeşti Contractul de 
Căsătorie, ai să vezi că îndatorirea Doamnelor este 
„să cinstească” şi „să se supună“, sau cel puţin să-şi 
respecte şi să-şi asculte Soții. 

R. Contract de Căsătorie şi îndatoriri. Frumoasă 
Poveste! Contractul ăsta este Opera Preotului, şi deci 
nu trebuie să fie luat în Seamă. Doamnele se apleacă 
numai asupra Articolelor întocmite de Avocaţi, 
studiază doar Proprietăţile din care ies Banii de 
Cheltuială sau Sumele pentru întreţinere şi Metodele 
prin care să le faci să sporească cu multă Graţie. S-a 
dus Moda cu făcutul pe Plac unui Neghiob de Soţ; în 
loc să le răsplăteşti Bunătatea, este cât se poate de 
corect şi la Modă să-i insulţi cât mai mult. 

I. Există vreun Temei pentru această Modă? 

R. Da, sigur, unul foarte bun. Ne revendicăm 
Testamentele câtă Vreme suntem în Viaţă, pentru că 
atunci când murim, nu mai întocmim nici unul. 


Acest fragment îl şocase pe domnul Ayscough. Ştia 
că descrie destul de corect o stare de spirit vie la 
multe femei din familii de rang şi din cele mai 
înstărite şi că ea începuse să se instaureze şi la 
clasele sociale mai modeste, cum ar fi a sa proprie. 
Insă altceva îl şocase: anume că lucrurile putuseră fi 
spuse atât de deschis în public. Dezgustul său iniţial 
pentru profesiunea lui Lacy izvorâse tocmai din acest 
motiv (cu toate că ar fi putut să-şi ia această piatră de 
pe inimă foarte curând dacă ar fi ştiut că numai peste 
câteva luni urma să înceapă cenzura îngrozitoare a 
Lordului Şambelan, tirania asupra teatrului care a 
durat 230 de ani). Şi religia, şi căsătoria erau 
ridiculizate în catehism, la fel ca şi respectul pentru 
statutul superior al bărbatului faţă în faţă cu tagma 
femeilor. Ceea ce vedea în ochii Rebeccăi, ca şi în 


câteva din răspunsurile ei, era o reflectare a ei, adică 
efectul produs asupra păturilor de jos de cuvintele 
scrise de cei bogaţi şi asta putea duce într-o bună zi la 
cea mai îngrozitoare dintre guvernările umane: 
democraţia, care este sinonimă cu anarhia. Avocatul 
fu cuprins de unul dintre cele mai neplăcute 
sentimente - era bătrân şi se bucura de vârsta lui. 

Se uită în jur şi văzu că grefierul se întorsese la 
locul lui; că Rebecca îşi băuse apa şi acum aştepta. 
Părea un monument al răbdării şi al supunerii pline de 
umilinţă. Nu se întoarse însă la scaunul său. Continuă 
s-o chestioneze de unde stătea. 

Abia după ce-i puse câteva întrebări, se înapoie la 
locul lui, din faţa ei, fiind din nou obligat să-i suporte 
privirea neşovăitoare; atât de directă, încât el ştia că 
nu era în stare, şi nu va fi niciodată în stare, să se 
încreadă în ea. 


x 


Î. Prea bine, femeie. Mai departe. 

R. Ne-am furişat pe scări, Dick a adus caii, am 
încălecat şi am plecat. Am călărit la pas vreo milă şi 
ceva, fără să scoatem un cuvânt, până am dat de 
pietrele aşezate în picioare, la un loc la vreo sută de 
paşi de ele, unde ne-am legat caii. Cerul era 
întunecat, fără stele sau lună, totuşi le-am zărit în 
întuneric ca nişte pietre uriaşe de mormânt. Aproape 
că-mi ieşisem din minţi de frică, pentru că habar n- 
aveam de ce trebuie să fim într-un asemenea loc, la o 
asemenea oră. Nici nu vedeam pe unde călcam, dar de 
înaintat trebuia să înaintez pentru că mă sileau. Am 
văzut la o oarecare depărtare o lumină, un foc, parcă 
al unor păstori, şi m-am gândit să strig după ajutor, 
însă nu cred că m-ar fi auzit, erau departe. Şi pe urmă 


am ajuns la pietre şi am intrat în cercul lor, înaintând 
spre mijloc. 

Î. Vrei să spui că erati toţi trei? 

R. Da. 

Î. Lui Jones i-ai spus că Dick nu era. 

R. De data asta povestesc ceea ce s-a întâmplat cu 
adevărat. Acolo, Excelenţa Sa s-a oprit, unde era o 
piatră culcată pe pământ, şi a spus: Fanny, 
îngenunchează pe piatra aceea. În clipa aia, n-am mai 
putut, pentru că am fost sigură că puneau la cale ceva 
necurat, o vrăjitorie, invocau spiritele rele sau mai 
ştiu şi eu ce, şi mi-era cumplit de frig, de parcă aş fi 
fost prinsă într-un sloi de gheaţă şi urma să văd 
moartea cu ochii. Aşa că n-am îngenuncheat, nici nu 
puteam să vorbesc, atât eram de îngrozită şi de 
îngheţată. lar Excelenţa Sa a rostit din nou: 
îngenunchează, Fanny. Şi atunci am reuşit să îngăim: 
Păcătuim, stăpâne, n-am fost tocmită pentru asta. lar 
el a spus: îngenunchează, nu eşti tu în măsură să 
vorbeşti de păcate. Dar eu tot nu voiam, aşa că m-au 
luat fiecare de câte un braţ şi m-au silit să stau în 
genunchi pe lespede, care era tare şi-mi zdrelea 
pielea. 

Î. Lui Jones i-ai spus că te-au silit să te culci pe 
piatră. 

R. Nu, doar să îngenunchez. Pe urmă au 
îngenuncheat şi ei, lângă mine, cu săbiile de-o parte şi 
de alta. 

l. Cum adică? 

R. Aşa a fost. 

Î. Cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune? 

R. Nu, nu ţineau mâinile aşa, însă aveau capetele 
plecate. 

Î. Mai purtau încă pălăriile? 

R. Numai Excelenţa Sa. Dick, nu. 


Î. În ce direcţie priveaţi? 

R. Spre nord, cred. Fiindcă veniserăm pe drum 
spre vest şi o luaserăm la dreapta. 

Î. Mai departe. 

R. Eu, una, începusem să mă rog, jurând că n-am să 
mai trăiesc în desfrâu dacă Dumnezeu mă va ierta şi 
mă va ajuta să scap teafără de acolo. Mi se părea că 
încăpusem în mâinile Diavolului, mult mai rău decât 
ajunsesem la Claiborne şi că o să-mi fie terfelit nu 
numai trupul, ci şi sufletul şi... 

Î. Da, da, îmi închipui că asta ţi-ai zis. Acum, spune- 
mi cât aţi stat aşa îngenuncheaţi? 

R. Vreo cinci minute, poate şi mai bine, nu ştiu. Pe 
urmă s-a auzit o forfotă sus, deasupra noastră, parcă 
era zburătăcit de aripi sau vuietul vântului, şi am 
privit în sus speriată, însă n-am văzut nimic, nu, şi nici 
n-a fost pic de vânt în noaptea aia, totul era nemişcat. 

Î. Excelenţa Sa şi Dick - şi ei au privit în sus? 

R. Nu eram în stare să-i observ. 

Î. Şi cât a ţinut forfota asta sau vuietul vântului, 
sunetul? 

R. Câteva clipe. Cât ai număra până la zece. 

Î. S-a întețit cu timpul? 

R. Când s-a abătut din ceruri asupra noastră. 

Î. Nu era ca un stol de păsări care trec dintr-o parte 
în alta? 

R. Nu, venea de sus. 

Î. Eşti sigură? 

R. Aşa cum sunt de Hristos. 

Î. Pe urmă? 

R. S-a oprit dintr-odată, apoi s-a lăsat tăcerea şi, în 
răstimpul ăsta, în aer s-a strecurat un miros pe care 
nu-l pot descrie, ca o pajişte proaspăt cosită şi flori de 
vară, un miros suav, cu atât mai ciudat pentru că nu 
era vremea lui şi izvora dintr-un loc atât de rece şi 


sterp ca ăsta. Pe urmă iarăşi dintr-odată s-a abătut 
asupra noastră o lumină de sus, mai puternică decât 
orice făcut de mâna omului, parcă era un soare, nu 
ştiu, că era atât de strălucitoare, că abia am privit-o; 
am şi plecat ochii ameţită, ce zic, aproape orbită; şi 
am văzut acolo, la nici cincisprezece paşi de unde 
stăteam îngenuncheaţi, printre pietre, un tânăr şi un 
bătrân care ne priveau. 

Î. Asta nu mai cred. Te previn că nu înghit lucruri 
de-astea. 

R. Spun adevărul. 

I. Nu. Ai născocit cu viclenie o asemenea poveste 
ca să mă duci de nas. Tu şi profetul tău, pun pariu că 
el te-a îndemnat s-o spui. 

R. Nu, nu e adevărat. Lui nu i-am spus nimic. 

I. Că i-ai spus sau nu, nu contează. Oricum minţi. 

R. Nu. lţi spun că i-am văzut, stăteau ceva mai 
departe decât e camera asta de lungă. Deşi nu i-am 
văzut bine, pentru că aveam ochii înceţoşaţi de la 
lumină, după cum ziceam. 

l. Şi cum arătau? 

R. Stăteau în picioare şi ne priveau. Cel tânăr ceva 
mai în faţă, bătrânul în urma lui. lar tânărul ţinea 
degetul îndreptat parcă spre lumină, însă mi s-a părut 
că ochii lui priveau spre mine. 

I. Ce expresie aveau? 

R. N-aş putea să spun, pentru că lumina a dispărut 
până să-mi limpezesc privirea. 

Î. Şi cel vârstnic? 

R. N-am văzut decât că avea barba albă. 

I. Ce haine purtau? 

R. La cel vârstnic n-am observat. Tânărul avea un 
port aşa cum au zidarii sau dulgherii. 

l. Puteai zice că era duhul păgânilor care au înălţat 
templul? 


R. Era îmbrăcat ca un lucrător din zilele noastre; ca 
tatăl sau soţul meu. 

I. Nu erau nişte imagini pictate? 

R. Nu. Erau vii, nu erau nici vis, nici închipuire. 

Î. Nu erau foarte înalţi şi solizi? 

R. Nu. De statură obişnuită. 

l. Şi cât a durat această lumină? 

R. Foarte puţin. Parcă ar fi fost săgeata unui fulger, 
nu Chiar lumină. Doar cât să zăreşti într-o clipită, atât. 

l. Să zăreşti, când erai deja orbită şi totuşi pari atât 
de convinsă? 

R. Da. 

Î. Nu cumva erau două dintre pietrele în picioare? 

R. Nu. 

I. Nu s-a auzit nici un tunet, nici glasul lui 
Belzebut? 

R. Nu, nimic. Doar o pală de căldură, cu miros suav 
ca din câmpii, vara, cum am mai spus, şi nu atât de 
suav la mirosit cât pentru spirit. Când au dispărut 
toate celelalte, mirosul a rămas în aer. Şi n-am mai 
simţit teama, mi-am dat seama că nu era ceva 
necurat, da, ci ca să mă aline şi să mă mângâie. Da, a 
sosit asupra mea ca o altă lumină, şi de ce mă 
temeam, nu m-am mai temut. Simţeam mai mult o 
tristeţe că a venit şi a dispărut atât de iute, încât n-am 
putut s-o cuprind, s-o privesc mai mult, cu toată fiinţa 
mea. Însă trebuia să mă agăţ de ea cu speranţă. Căci 
spun din nou, nu era nimic necurat şi nici cei care mă 
însoțeau nu erau necuraţi. Trebuie să înţelegi acest 
lucru. 

I. Înţeleg un singur lucru - că nu te cred. 

R. Când am să sfârşesc, ai să crezi. Îţi promit că ai 
să crezi. 

l. Când o să se facă iar miel nevinovat oaia bătrână, 
femeie, nu mai înainte. Şi-acum ia să te pun eu mai 


aproape de povestea asta puturoasă. De unde venea 
lumina din viziunea ta? 

R. Din înalturi. 

Î. Şi lumina totul în jur? A prefăcut noaptea în zi, 
aşa cum face soarele? 

R. Nu, dincolo de ea noaptea a rămas la fel. 

Î. Ai văzut lumânări şi făclii în lumina asta 
unduitoare? 

R. Nu, era albă ca soarele de vară, avea formă de 
trandafir, un cerc. 

l. Şi atârna din cer asupra templului? 

R. Da. 

Î. Şi nu se mişca? 

R. Nu. 

l. Cât de sus era? 

R. Nu ştiu să spun. 

l. Cât soarele sau luna? 

R. Nu, mai jos. Nici cât norii de colo. Ca pe 
acoperişul rotunjit al Catedralei. 

I. La o sută de paşi? 

R. Iţi spun că nu știu. 

I. Şi cum crezi că putea să stea lumina deasupra, 
aşa, agăţată? 

R. Nu ştiu, doar dacă o ducea vreo pasăre uriaşă. 

I. Sau vreo mincinoasă sfruntată. Zgomotul ăsta de 
care pomeneai înainte de lumină, ai spus că semăna la 
început cu un fâlfâit de aripi, pe urmă cu vuietul 
vântului. Nu e acelaşi lucru. 

R. Nu ştiu cum să explic. Semăna mai mult cu 
trecerea unei rafale de vânt. 

I. Sau cu un bici pe spinarea ta? O să-l auzi tu şi pe 
ăsta dacă te prind cu minciuna. Lucrătorul care arăta 
cu degetul şi celălalt, nobilul, aveau ceva în mână? 

R. Nu. 

I. Excelenţa Sa li s-a adresat? 


R. Nu, însă şi-a scos pălăria. 

Î. Cum adică? Şi-a scos pălăria în faţa unui dulgher 
şi a unui ramolit? 

R. Chiar aşa cum spun. 

Î. Cei doi au răspuns în vreun fel? Au arătat vreun 
semn de respect faţă de curtoazia oferită? 

R. Din câte am văzut eu, nu. 

Î. Şi când â dispărut lumina, n-ai auzit nici o 
mişcare? 

R. Nu. 

Î. Şi nici nu i-ai mai văzut pe cei doi acolo? 

R. Nu, pentru că încă eram orbită din cauza 
luminii. 

Î. Deasupra nu se auzea nimic? 

R. Peste tot era linişte. 

Î. Şi tu ce-ai crezut despre toate astea? 

R. Că Excelenţa Sa era altfel decât îmi închipuiam 
eu, după cum v-am spus. Fiindcă nu după mult timp s- 
a ridicat în picioare şi m-a ajutat să mă scol şi eu; mi-a 
luat mâinile,  strângându-le ca în semn de 
recunoştinţă, m-a privit în ochi, deşi era întuneric şi a 
spus: Eşti cea pe care o căutam. Pe urmă s-a întors 
spre Dick, care se ridicase şi el, s-au îmbrăţişat, nu ca 
stăpân şi slugă, ci ca nişte fraţi la capătul unei 
strădanii ce s-a sfârşit cu bine. 

Î. Alte semne n-au schimbat? 

R. Nimic, decât această îmbrăţişare. 

Î. Pe urmă? 

R. Ne-am îndepărtat de pietre, conduşi de 
Excelenţa Sa. Apoi ne-am oprit şi mi s-a adresat din 
nou, că nu trebuie să spun nimic din ce-am văzut în 
noaptea aceea. Că nu mi s-a întâmplat nimic rău şi 
nici n-o să mi se întâmple şi că nu trebuia să mă sperii 
de ceea ce părea atât de ciudat. Pe urmă mi-a luat din 
nou mâinile şi mi le-a strâns cu toată seriozitatea, 


parcă pentru a-mi dovedi că felul acesta mai blând de 
a se purta era adevărata sa natură, şi nu cel pe care-l 
cunoscusem. 

l. Şi tu ce-ai răspuns? 

R. Că n-am să spun nimănui. La care dumnealui a 
zis: Prea bine, acum du-te cu Dick. Aşa că am plecat 
cu el, iar Excelenţa Sa a rămas. Însă până să ajungem 
noi la han, ne-a ajuns din urmă, n-a zăbovit prea mult. 

l. Nu l-ai întrebat ce se întâmplase? 

R. Pe toată porţiunea scurtă până la han, a călărit 
la câţiva paşi în urma noastră. lar în curtea hanului 
mi-a urat noapte bună şi s-a dus la dumnealui în 
cameră, urmând ca Dick să-i deshame calul şi să i-l 
ducă în grajd. lar eu m-am dus la mine în cameră. 

I. Dick a venit la tine după ce a terminat? 

R. Nu l-am mai văzut în noaptea aceea. 

l. Prea bine. Acum ia să-mi spui mai întâi de ce i-ai 
zis lui Jones că Excelenţa Sa ţi-a spus de ce te-ai dus 
la templu, adică să-ţi folosească trupul acolo, conform 
unei superstiții deşănţate; şi apoi de ce i-ai relatat lui 
Jones despre un harap cocoţat pe o coloană de piatră 
care zburase acolo ca un uliu, gata să se năpustească 
asupra hoitului tău, despre un miros de stârv şi mai 
ştiu şi eu ce, o viziune de-a dreptul drăcească? 

R. Am minţit. 

I. Am minţit, spune ea. Să-ţi zic eu un adevăr 
despre minciună, cumătră. Cine minte o dată minte şi 
a doua oară, sigur. 

R. Acum nu mint. Am depus jurământ. 

l. Atunci de ce l-ai minţit pe Jones în halul ăla? 

R. Pentru că am fost nevoită, ca să-l îmbrobodesc, 
ca să creadă că s-au întâmplat cele mai groaznice 
lucruri şi să nu îndrăznească să vorbească, de frică să 
nu fie socotit părtaş la ele. Am să spun la locul cuvenit 
de ce l-am minţit. 


Î. Nu încape îndoială c-o să spui. Acum, a doua zi ţi 
s-a părut schimbată atitudinea Excelenței Sale? 

R. Doar o dată, când călărea, s-a întors şi a aşteptat 
până am ajuns lângă dumnealui, pe urmă m-a privit 
atent şi m-a întrebat: E totul în regulă? Şi-am răspuns: 
Da, şi aş mai fi vrut să vorbesc, însă s-a întors şi şi-a 
văzut de drum, dându-mi de înţeles că nu dorea să 
mai discute altceva. 

Î. Ce-ai gândit despre ceea ce susţii că ai văzut la 
cercul de pietre? 

R. Că există o vrajă, un mister mare. Că era un 
semn, dar nu unul diavolesc. Ţi-am spus că n-am 
simţit nimic necurat şi nici nu mi-a fost teamă. 

Î. Şi ce-ai crezut despre ceea ce zici că ţi-a spus 
Excelenţa Sa după aceea: că tu erai cea pe care o 
căutase? 

R. Aveam ceva ce se potrivea cu ceea ce-şi dorea. 

Î. Adică? 

R. Că păcătuisem şi nu mai trebuia să păcătuiesc. 

Î. Cum adică - oare nu te-a ţinut tot timpul în păcat 
şi desfrâu? 

R. Tocmai ca să pricep mai bine. 

Î. Înseamnă atunci că nu-şi dorea ceea ce ne-am 
închipuit: un leac pentru neputinţă. 

R. Căuta ceea ce s-a petrecut. 

Î. Că o târfă de rând va provoca trecerea la 
credinţă? Nu asta vrei să spui? Pedeapsa divină e 
pentru tine, nu pentru el. N-a îngenuncheat alături, 
mai jos de tine? 

R. Aşa se părea. Eram acolo din dorinţa dumnealui, 
nu a mea. N-am făcut decât să-l slujesc. 

Î. Şi cine crezi că erau cei doi? 

R. Nu spun acum. 

Î. Ajunge cu aiurelile astea. Te afli în faţa legii, 
femeie, şi nu la una din întrunirile voastre profetice. 


Nu mai accept să mă tot amâni. 

R. Ba da, jupâne Ayscough. Căci dacă ţi-aş spune 
acum despre dorinţa Excelenței Sale, ai râde de mine 
şi n-ai crede. 

Î. Încăpăţânarea ta de acum e mai rea decât 
destrăbălarea dinainte. De ce zâmbeşti? 

R. Nu din cauza dumitale, te rog să mă crezi. 

Î. De mine nu scapi, femeie. 

R. Nici dumneata de voia Domnului. 

Î. Dar Dick - părea schimbat a doua zi? 

R. Nu la pofte. 

Î. Cum anume? 

R. Când călăream. 

Î. Ce s-a întâmplat când călăreaţi? 

R. Excelenţa Sa mergea înainte, iar domnul Brown 
şi Jones călăreau în urmă. 

Î. Şi ce s-a întâmplat? 

R. Nu spun. Decât că era în călduri, ca un animal, 
ca un nou Adam. 

Î. Şi l-ai liniştit? 

R. Mai mult nu spun. 

Î. Deci pe drum, în tufişuri? 

R. Mai mult nu spun. 

Î. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea la Wincanton? 

R. Excelenţa Sa nu m-a mai chemat decât foarte 
curând după ce-am sosit şi atunci doar ca să-i duc lui 
Jones un mesaj că dumnealui dorea să-i vorbească 
neîntârziat. 

Î. Ştii de ce? 

R. Nu. Am dus mesajul, atât. 

Î. Jones nu ţi-a explicat nimic? 

R. Nu. 

Î. Şi Excelenţa Sa nu te-a mai chemat în noaptea 
aceea? 

R. Nu. 


Î. Dick a venit pe ascuns la tine? 

R. Da. 

Î. Şi te-ai culcat cu el? 

R. Da. 

Î. Nu te săturaseşi de atenţiile lui? 

R. Le-am primit ca mai înainte, dar nu ca târfă. 

Î. Vrei să spui, din milă? 

R. Da. 

Î. Nu ţi-a stârnit poftele tale muiereşti? 

R. Nu te priveşte. 

Î. Ba da, zi că nu. (Non respondet.) A zăbovit mult 
în camera ta? 

R. Ca înainte. Când m-am trezit, nu mai era. 

Î. A doua zi aţi plecat spre Taunton. Excelenţa Sa a 
stat mai mult de vorbă cu tine în ziua aceea? 

R. Doar o dată, când a călărit puţin alături de noi şi 
m-a întrebat cum mă simţeam, dacă nu mă 
incomodează călăritul. Şi când i-am spus că da, pentru 
că nu sunt obişnuită, mi-a răspuns: Călătoria noastră 
se apropie de sfârşit, curând ai să te poţi odihni. 

Î. Vorbea politicos? 

R. Da. Mai mult decât la început. 

Î. Nu l-ai întrebat atunci ce s-a întâmplat la templul 
păgân? 

R. Nu. 

Î. Nu era momentul potrivit? 

R. Ştiam că atunci când va dori, o să-mi vorbească. 
Şi dacă nu vrea, n-o să spună nimic. Eram 
încredinţată la vremea aceea că mă aflam sub 
protecţia dumnealui şi că eram mai însemnată pentru 
dumnealui decât îmi arătase mai înainte prin dovezi 
de cruzime sau aparentă indiferenţă. Cu toate că nu 
înţelegeam de ce. 

Î. Şi în ziua aceea i-ai satisfăcut pofta lui Dick din 
nou, în timp ce călăreaţi? 


R.N 

Î. N-a încercat? 

R. N-am acceptat. 

I. Nu s-a mâniat? Nu te-a silit? 
R.N 
if 


Şi a aşteptat până s-a făcut noapte? 

R. Nici atunci. Pentru că la Taunton n-am găsit nici 
un han care să ne găzduiască, după cum doream, şi a 
trebuit să tragem la o casă sărăcăcioasă, dincolo de 
centrul oraşului. Am fost nevoită să dorm împreună cu 
celelalte servitoare, iar Excelenţa Sa şi domnul Brown 
au dormit într-o odaie mică, iar Jones şi Dick, în fân, în 
pod. N-aş fi putut sta singură cu Excelenţa Sa sau cu 
Dick, chiar dacă ar fi vrut. Nimeni n-a făcut nici o 
mișcare. În afară de păduchi şi purici. 

l. Aşa să fie. Şi a doua zi? 

R. Am călărit tot timpul, cred că am mers mai mult 
decât înainte. lar când am trecut de Bampton, n-am 
luat-o pe drum, ci pe nişte poteci şi drumeaguri unde 
am întâlnit puţini oameni, aproape pe nimeni. 

l. N-ai spus că nu mai aveai intenţia să te întorci la 
Claiborne, ci să te duci la Bristol, să-ţi găseşti părinţii 
şi surorile? 

R. Da. 

Î. Atunci de ce-ai hotărât să mergi atât de departe? 
Nu te-ai îndepărtat prea mult spre apus faţă de locul 
unde ai fi putut s-o ştergi spre Bristol cel mai uşor? 

R. Da, e adevărat. Însă n-am avut nici curaj şi nici 
nu m-am priceput. În fundul sufletului eram încă târfă, 
să mă ierte Domnul nostru, lisus Hristos. Viaţa la 
bordel te cufundă rău în păcat şi te face să nu-ţi mai 
pese de altele. Avem servitorii noştri şi ni se 
îndeplinesc toate cele necesare, ca şi cum am fi 
doamne adevărate. În plus, ajungem să fim atât de 
pline de toane, încât nu ne gândim decât la clipa 


prezentă. Nu ne sprijinim cu picioarele pe piatra de 
temelie şi nici n-avem credinţa care să ne ajute să 
privim spre viitor. Imi doream să plec la Bristol, după 
cum am spus, să-mi schimb felul de a trăi, însă la 
vremea aceea nu-mi păsa că plecasem aşa cum 
plecasem, de vreme ce mă îndepărtam tot mai mult de 
Londra, aşa că mă lăsam în voia Excelenței Sale. Poţi 
să mă dispreţuieşti, dar aşa a fost. La plecarea din 
Taunton petreceam ultima zi când aveam să judec aşa. 
Incepând cu ziua următoare nu te mai las să mă 
dispreţuieşti sau, dacă vei continua, înseamnă că o să 
te dispreţuieşti singur. 

I. Ajunge! Nu vreau să mai aud prostii de-astea. 

R. Ba n-ai încotro. Altfel n-ai să poţi înţelege calea 
sufletului meu, şi nici pe a Excelenței Sale. Trebuie să 
mă ierţi totuşi că nu-ţi voi spune tot adevărul într-o 
singură privinţă. E adevărat că am început cu Dick 
silită şi pe urmă din milă pentru el. Am ajuns însă să- 
mi dau seama că-mi plăcea mai mult de-atât, da, mai 
mult decât oricare bărbat pe care-l cunoscusem încă 
de pe când eram o fetişcană neroadă care n-a dat 
ascultare la nimic din ce-o învăţaseră părinţii. Dick nu 
cunoştea arta păcătoasă a iubirii, nu, nici cât negru 
sub unghie; totuşi ştia să-mi facă pe plac mai bine 
decât toţi ceilalţi. Pentru că mă iubea mai mult, din 
toată inima lui ciudată, chiar dacă n-o putea rosti în 
cuvinte. Şi m-am tot gândit de-atunci că vorbele lui 
nerostite glăsuiau mai mult decât cele spuse. Şi nu mă 
refer la ce se petrecea trupeşte, împerecherea 
animalică, ci în alte dăţi. Când dormeam la pieptul lui, 
când călăream, privirile pe care le schimbam, nu ştiu, 
dar parcă desluşeam ce-mi spunea mai bine decât 
dacă mi-ar fi vorbit. A venit la mine în ultima noapte şi 
m-a avut; pe urmă mi-a plâns în braţe şi am plâns şi 
eu, pentru că ştiam de ce plângea. Parcă am fi trăit în 


două temnițe despărțite din care ne vedeam sau ne 
atingeam mâinile, însă doar atât. Şi poţi să spui ce 
vrei, dar pentru mine plânsul acesta a fost cât se 
poate de ciudat şi de înduioşător. Pentru că am simţit 
că mă eliberează de dezmăţ, de ticăloşie, de 
împietrirea sufletului şi devenisem la fel cum eram 
când mi-am pierdut neprihănirea. Parcă în toţi acei 
ani aş fi trăit în beznă şi aş fi fost clădită din piatră; 
iar acum eram din nou din carne şi oase, chiar dacă 
încă nu creştină adevărată şi nu izbăvită pe deplin. 
Poţi să nu mă crezi, domnule avocat. Dar fiecare vorbă 
pe care ţi-o spun e adevărată. 

Î. L-ai iubit? 

R. Aş fi putut să-l iubesc dacă n-ar fi fost pătimaş. 

Î. Şi ce-auzeai tu în vorbirea asta fără grai? 

R. Că era un om nefericit, disperat, ca şi mine, 
chiar dacă din pricini diferite; iar el ştia cum sunt şi 
totuşi mă iubea pentru că nu l-am disprețuit sau 
batjocorit. 

Î. Prea bine. Spune-mi acum dacă în această ultimă 
zi de călătorie n-ai călărit separat, împreună cu 
Excelenţa Sa? 

R. Ba da, pe culmea muntelui care se întindea de-a 
lungul drumului, multe mile înainte. 

Î. Dick n-a arătat într-o anume direcţie? Într-un 
anume loc? 

R. Mi s-a părut că joacă un rol, că voia să lase 
impresia că ştie bine ţinutul. 

Î. I-a cerut Excelenţa Sa lui Dick să arate? Au 
schimbat mai întâi nişte semne? 

R. Nu. 

Î. Dick n-a arătat spre peştera în care ai fost 
dimineaţa? 

R. N-aş putea să spun. 

Î. Era în aceeaşi direcţie, nu? 


R. Spre apus. Mai multe nu cunosc. S-ar putea. 

Î. Şi locul ăsta cât de departe se află faţă de unde 
trăseseră cu o noapte înainte? 

R. Vreo două mile călare, poate mai mult. 

Î. Şi ce altceva s-a mai petrecut pe drum? 

R. Excelenţa Sa s-a supărat că îmi aşezasem 
viorelele sub nas. Le pusesem în năframă fiindcă 
aveau un miros suav. I s-a părut o obrăznicie, însă nu 
ştiu de ce. N-a spus nimic până mai târziu. 

Î. Şi n-a avut dreptate? În afară că ai cules un 
bucheţel, i-ai mai dat vreun alt motiv? 

R. Sunt convinsă că nu. 

Î. Şi mai târziu ce ţi-a spus? 

R. După ce am cinat, m-a chemat la dumnealui, prin 
Dick şi eu m-am gândit că dorea să repet povestea de 
dinainte. Cu toate astea, l-a trimis pe Dick din cameră 
când am intrat eu şi mi-a cerut să mă dezbrac în faţa 
dumnealui; n-am avut de ales; credeam că în cele din 
urmă o să-şi încerce bărbăţia cu mine. Însă n-a fost 
aşa, m-a pus să mă aşez pe o bancă dinaintea lui, ca şi 
cum eram în strana pocăinţelor şi m-a făcut obraznică, 
după cum v-am spus, din cauza viorelelor, pe urmă m- 
a numit târfă şi câte şi mai câte, cu mai multă cruzime 
ca înainte, parcă era scos din minţi, căci m-a silit să 
îngenunchez şi să jur că tot ceea ce-mi spunea era 
adevărat. Pe urmă, dintr-odată, s-a schimbat şi zicea 
că toată cruzimea aceea nu fusese decât o încercare, 
că, dimpotrivă, era foarte mulţumit de mine. Şi vorbea 
despre ceea ce numea dumnealui paznicii apelor, pe 
care urma să-i întâlnim a doua zi, iar eu fusesem 
adusă să le fac pe plac şi n-aveam voie să dau greş, iar 
dumnealui mă va răsplăti pentru asta. Să las deoparte 
fasoanele de Londra, zicea dumnealui, şi să par cât se 
poate de simplă, să mă ascund că vin de la bordel. 

Î. Bănuieşti că aceste ape erau totuna cu cele 


despre care vorbise la Londra? 

R. Da. 

Î. Şi altceva a mai spus despre paznici? 

R. Că erau străini şi nu vorbeau engleza, şi nici o 
altă limbă a Europei; şi nici nu cunoscuseră femei 
stricate. lar eu trebuia să par în totul o fecioară 
neprihănită, fără ştiinţa păcatului. Şi umilă, fără pic 
de îndrăzneală. 

Î. N-a fost mai explicit - n-a numit vreo ţară sau 
vreun loc anume de unde veneau aceste persoane? 

R. Nu. 

Î. Şi nici n-a pomenit de unde auzise de ele? 

R. Doar că dorea din tot sufletul să le întâlnească. 

Î. A dat cumva de înţeles că nu le mai întâlnise 
până atunci? 

R. Da. Cu toate că n-a spus limpede, nu le 
cunoscuse. 

Î. Şi nu ţi s-a părut ciudat că Excelenţa Sa vorbea 
acum să te dea altora, ca un codoş? 

R. Ba da, într-un fel. 

Î. De ce doar într-un fel? 

R. La vremea aceea ştiam că vorbeşte cu două 
înţelesuri. 

Î. Şi nu te-ai temut iar, cu toate că te gândiseşi că 
nu fusese nimic necurat din câte se petrecuseră la 
templul Wiltshire? 

R. Nu vedeam nimic necurat îndărătul toanelor rele 
ale Excelenței Sale. Nu pricepeam ce face, dar teama 
cea mai mare era pentru propria mea neştiinţă. 

Î. Aş vrea să aflu ceva mai mult în general. Te-ai 
gândit că Excelenţa Sa ştia că te iubeşti cu slujitorul 
dumnealui? Ceea ce ai făcut era cu încuviințarea 
dumnealui sau pe furiş? 

R. Ştia, căci m-a învinuit că mă bucuram prea mult 
de îmbrăţişările lui Dick; cum ar spune un stăpân că 


am fost cumpărată pentru plăcerea lui, dar eu o aflu 
în braţele altuia; şi că acelaşi lucru dovedisem şi prin 
buchetul de viorele. 

Î. Ştia că ai fost cu Dick pe ascuns, în afara 
ocaziilor pe care le poruncise dumnealui? 

R. Pentru ceea ce fusesem angajată s-a săvârşit de 
două ori, şi atât, ca şi cum Excelenţa Sa pierduse 
orice nădejde, iar eu fusesem lăsată în voia celuilalt; 
totuşi se mânia că îmi făcea plăcere. 

Î. Vrei să spui că şi-a dat seama că împreunarea 
voastră nu răspundea scopului declarat, aşa că nici 
nu-i mai păsa? 

R. Excelenţa Sa avea mai multe scopuri şi unul 
dintre ele era cu mult mai însemnat. 

Î. Explică! 

R. La vremea potrivită. 

Î. Pentru moment, ia spune: nu e ciudat că te-a silit 
să-i slujeşti pe aceşti străini însemnați, însă nu ţi-a 
spus să-l laşi pe Dick deoparte? 

R. Ba da, chiar aşa. 

Î. După cum ţi-ai dat seama, dorinţa dumnealui era 
să devii târfa acestor persoane dacă acestea ar fi 
dorit, chiar în ciuda aparenţei tale de neprihănire? 
Chiar aşa? 

R. Aşa am înţeles. 

Î. Toate aceste lucruri au fost poruncite; trebuia să 
le duci la îndeplinire? N-aveai nimic de spus? 

R. Trebuia să mă supun dorinţei dumnealui. 

Î. Şi altceva nu ţi-a mai spus Excelenţa Sa? 

R. Nu. 

Î. Şovăi. 

R. M-am străduit să-mi amintesc. 

Î. Şi tot susţii că nu ţi-a spus? 

R. Da. 

Î. Femeie, ai ceva în răspunsuri care nu-mi place. 


Parcă vrei să mă sâcâi şi arunci vorbe cu două 
înţelesuri. Te previn că ceea ce vorbim noi trebuie să 
fie foarte clar. 

R. Dacă vorbele mele au două înţelesuri, atunci ele 
aşa mi-au fost spuse. Şi dacă nu reuşesc să mă fac 
înţeleasă, nici eu nu m-am dumirit bine. 

Î. Excelenţa Sa ţi-a cerut să ieşi din cameră? 

R. Da. 

Î. Şi nu l-ai mai văzut până dimineaţa? 

R. Da. 

Î. Te-ai dus la tine în odaie şi pe urmă a venit Dick? 

R. Dormeam când a venit. 

Î. Şi nu ţi-a trecut prin cap că a doua zi trebuie să 
stai în braţele altui bărbat? 

R. Nu cunoşteam ziua de mâine atunci, lăudat fie 
lisus. 

Î. Lasă ziua de mâine. Nu mai poţi tergiversa 
lucrurile. 

R. Ştiu. 

Î. N-ai presimţit că Jones avea să fugă în noaptea 
aceea? 

R. Nu, deloc. 

Î. Nu ţi-a spus nimic? 

R. Schimbam puţine cuvinte. 

Î. De ce? 

R. Pentru că la începutul drumului a încercat să mă 
iscodească; şi părea că ştie mult mai multe despre 
mine decât în realitate; şi că îi datoram favoruri ca să 
tacă. 

Î. Şi-a ţinut gura? 

R. Ce folos! Mereu îşi bătea joc de Dick pentru că 
era surdomut. Nu-mi plăcea nici asta. N-a vorbit 
desluşit nici până în ultima clipă. 

Î. Ştiai că şi domnul Brown se va despărţi de voi 
aproape imediat după ce veţi pleca? 


R. Nu. 

Î. Şi nu te-ai mirat? 

R. Nu. Nu mi s-a părut ceva deosebit. Îşi terminase 
îndatoririle. 

Î. Prea bine. Domnul Brown a plecat, iar voi aţi 
apucat pe drumul de Bideford. Ce s-a mai întâmplat? 

R. Am înaintat cu caii până am ajuns, nu peste mult 
timp, la o pădure, un loc foarte sălbatic; am mers 
până am dat de un pârâu care curgea de-a curmezişul 
drumului şi pe care a trebuit să-l traversăm. Excelenţa 
Sa s-a oprit şi a întors capul după Dick, pentru că 
dumnealui o luase înainte, iar noi veneam în urmă; a 
ridicat mâna cu degetul arătător întins aşa, şi celălalt 
arătător aşa, ca o cruce. La care Dick a răspuns 
arătând spre locul din faţa noastră, adică nu spre 
drumul pe care eram şi care şerpuia spre pârâu, ci în 
sus spre deal, sau munte, spre firul de unde venea 
apa. 

Î. Şi tu ce-ai înţeles din asta? 

R. Că Dick cunoştea probabil locul, iar Excelenţa 
Sa nu; sau nu era sigur. 

Î. Alte semne s-au mai făcut? 

R. Excelenţa Sa a întins mâinile pe lateral, ca şi 
cum ar fi măsurat. lar Dick a ridicat două degete. 
Atunci n-am priceput, însă acum cred că voia să spună 
că mai erau două mile până acolo. Alte semne n-au 
mai fost. Cu toate astea, nu s-au clintit din acel loc, ci 
au continuat să se privească fix unul pe celălalt, ca doi 
oameni căzuţi în transă. Până când, deodată, 
Excelenţa Sa a întors calul şi a pornit printre copaci, 
sus pe dealul spre care arătase Dick. 

I. Nu ţi-a spus nimic? 

R. Nu, nici un cuvânt, şi nici nu m-a privit. Parcă 
nici nu eram acolo. 

Î. Îi mai văzuseşi şi înainte privindu-se astfel? 


R. Da, o dată sau de două ori, dar nu atât de mult 
timp. 

Î. Nu era o privire ca de la stăpân la slugă? 

R. Mai degrabă ca doi copii care se înfruntă. 

Î. Prin urmare cu o oarecare duşmănie? 

R. Nu, nici aşa, nu era o privire obişnuită. Parcă 
vorbeau, cu toate că nu li se mişcau buzele. 

Î. Prea bine. Aţi ajuns la valea de deasupra. Jones 
mi-a povestit de ea, şi cum arăta. Povesteşte de la 
locul unde v-aţi oprit prima oară. 

R. A trebuit să descălecăm degrabă pentru că nu 
mai rezistau caii; Dick ţinea de căpăstru calul nostru 
şi pe cel de povară, după aceea veneam eu, iar la 
urmă Excelenţa Sa, care-şi ducea propriul lui cal. Toţi 
tăceam şi nu se auzea decât ropotul copitelor pe 
pietre, cum înaintam pe firul apei. Am mers vreo milă, 
poate mai mult, nu ştiu. Deodată Dick s-a oprit şi a 
legat cei doi cai de o creangă de porumbar, l-a luat şi 
pe al Excelenței Sale când a venit şi l-a legat de altă 
ramură. Pe urmă s-a apucat să dezlege cufărul 
Excelenței Sale din spinarea calului de povară. 

Î. Dick nu s-a oprit din porunca Excelenței Sale? 

R. Nu, din propria sa voinţă, parcă ştia cel mai bine 
unde mergeam. 

Î. Continuă. 

R. Excelenţa Sa a venit lângă mine şi mi-a vorbit. 
Mi-a spus că rochia pe care o aveam nu era pe măsura 
celor pe care urma să-i întâlnim. Că îmi adusese o alta 
mai potrivită şi că trebuia s-o îmbrac, pentru că ne 
apropiam. L-am întrebat: Oare nu există un drum mai 
bun? şi mi-a răspuns că nu, ăsta era singurul. Pe 
urmă, că nu trebuia să mă tem şi că nu păţeam nimic 
dacă făceam exact ceea ce mi se spunea. Între timp, 
cufărul fusese pus pe iarbă şi deschis, iar Excelenţa 
Sa, personal, mi-a dat din el lucrurile care se aflau 


deasupra. 

Î. Ce fel de haine erau? 

R. Păi, un pieptar şi un jupon, pe urmă o rochie 
albă din olandă fină, la mâneci cu volane din batist şi 
două funde roz, cu două noduri. Şi nişte ciorapi fini de 
Nottingham, cu baghetă, şi ei tot albi. Şi pantofi la fel. 
Totul era alb şi nou sau proaspăt spălat. 

Î. Semăna cu o rochie pentru sărbătoarea de mai? 

R. Erau aşa cum poartă fetele la ţară, din pânză. 
Numai că țesătura era mai fină, mai subţire, ca pentru 
o doamnă. 

Î. Şi ti-au venit bine ca măsură? 

R. Destul de bine. 

Î. N-ai ştiut de ele până atunci? 

R. Nu, deloc. 

Î. Pe urmă? 

R. Excelenţa Sa a spus că trebuie să mă îmbăiez 
înainte să pun pe mine hainele noi. 

Î. Să te îmbăiezi? 

R. Ca să-mi curâţ trupul, să nu mai am pe mine 
vreo urmă din vechea lume, în care am sălăşluit. Şi 
mi-a făcut semn puţin îndărăt, unde pârâul se adâncea 
ca un iaz, dar nu chiar atât de adânc şi îngust; fiindcă 
în cea mai mare parte apa curgea abia acoperind 
pietrişul. 

Î. Şi tu ce-ai gândit despre toate astea? 

R. Că era prea frig. La care mi-a răspuns că 
trebuie, pentru că acest pârâu va fi lordanul meu. 

Î. A rostit aceste cuvinte: Acest pârâu va fi Iordanul 
tău? 

R. Da. 

Î. Vorbea în glumă? 

R. Numai cine l-a auzit ştie cât de glumeţ era. 
Părea o glumă, deşi nu pentru mine. 

l. Şi te-ai scăldat? 


R. Cât am putut. Pentru că apa îmi ajungea la 
genunchi şi a trebuit să mă las pe vine, cu toate că era 
rece ca gheaţa. 

Î. Erai goală? 

R. Da, eram goală. 

Î. Şi Excelenţa Sa te-a privit? 

R. Am văzut că stătea cu spatele la mine. Iar după 
aceea, m-am întors eu cu spatele. 

Î. Şi pe urmă? 

R. M-am şters de apă pe mal; mi-am pus hainele noi 
şi m-am încălzit la soare. Când a venit din nou la mine 
Excelenţa Sa, mi-a dat un cuţit pe care-l avea Dick la 
el şi mi-a spus: Este întâi Mai, iar aici semnele lunii 
sunt peste tot. Ai să fii regină, Fanny, însă trebuie să- 
ţi pui coroană. 

Î. A vorbit din nou în glumă? 

R. În trecere, ca şi cum gândul îi stătea în altă 
parte. Pentru că s-a întors câţiva paşi şi s-a uitat în 
direcţia unde o luase Dick. 

Î. Când plecase? înainte de a te scălda? 

R. Îndată ce a deschis cufărul şi a legat bine caii. A 
traversat pârâul şi a urcat pieptiş până nu l-am mai 
văzut. 

Î. Caii nu mai erau legaţi ca atunci când aţi ajuns? 

R. Nu. Pentru că în clipa în care m-am îndepărtat 
puţin ca să mă scald, l-am văzut pe Dick cum le leagă 
hăţurile slăbite de tulpinile porumbarilor; le scosese 
şeile şi hamurile şi-i lăsase liberi să poată bea din 
pârâu şi să pască. 

Î. Adică urma să rămâneţi mai mult? 

R. Da. 

Î. Dar pe Jones nu l-ai văzut când v-a ajuns din 
urmă şi a început să vă pândească? 

R. Nu m-am gândit la el şi nici la altcineva, ci doar 
la mine. Mi-am împletit cununiţa cum m-am priceput; 


pe urmă s-a întors Dick şi i-a făcut semn Excelenței 
Sale, care îl aştepta. 

I. Un semn ca ăsta, nu? 

R. Nu, nu aşa. 

I. Jones aşa pretinde. 

R. Nu, n-a fost aşa, şi nici nu cred că Jones a văzut 
atât de bine din ascunzătoare. 

Î. Atunci cum? A 

R. Cu mâinile strânse aşa, în faţa pieptului. Il mai 
văzusem şi înainte şi ştiam că însemna ceva de genul: 
S-a făcut sau: Am îndeplinit porunca. Aşa că atunci 
putea să însemne: cei cu care ne vom întâlni ne 
aşteaptă sus. Excelenţa Sa a venit pe dată unde mă 
aflam eu şi mi-a spus că trebuie să mergem. Am 
plecat, cu toate că la început a trebuit să mă ia pe sus. 
Pământul nu era neted şi locul abrupt la început, iar 
Dick m-a purtat în braţe. 

Î. Nu părea agitat sau binedispus când s-a întors? 

R. Nu. E 

Î. Prea bine, pentru moment ajunge. Încă nu ne 
ocupăm de ce s-a petrecut la peşteră, femeie. Omul 
meu o să te ducă într-o odaie să mănânci. Nu ai voie 
să vorbeşti cu soţul tău sau cu altcineva, pricepi? 

R. Aşa să fie. Am să vorbesc cu soţul sufletului meu, 
adică Hristos. 


GREFIERUL ÎNALT, uşor adus de umeri, deschise 
uşa şi-şi urmă prizoniera afară din cameră. După 
aceea însă, ea fu nevoită să-l urmeze pe coridorul 
scurt până ajunseră la o altă uşă. Numai când intrară 
şi ea se întoarse să-l privească, îi vorbi: 

— Bere sau tot apă, cumătră? 

— Apă. 

— Nu ai voie să părăseşti această încăpere. 

Ea dădu din cap în semn că a înţeles. O privi 
îndelung, ca şi cum se îndoia de promisiunea ei, pe 
urmă ieşi, închizând uşa după el. Odaia era in mod 
evident un dormitor de mici proporţii, cu o singură 
fereastră, în faţa căreia se aflau o masă şi două 
scaune. Nu se îndreptă într-acolo, ci spre pat, se opri, 
ridică marginea cuverturii şi se uită sub pat; trase 
ceea ce căuta şi, ridicându-şi fustele, se aşeză. 

Nu fusese nevoită să-şi scoată un alt articol de 
îmbrăcăminte pentru simplul motiv că nici o 
englezoaică, indiferent de rangul social, nu purtase 
vreodată până atunci ceva sub fuste şi nici nu avea să 
poarte cel puţin încă şaizeci de ani. S-ar putea scrie 
un eseu despre acest fapt de neînțeles şi puţin 
cunoscut cu privire la lucrurile intime sau lipsa lor. 
Franţuzoaicele şi italiencele remediaseră această 
deficiență cu mult înainte, ca şi englezii, de altfel; nu 
însă şi englezoaicele. Toate acele doamne graţioase, 
elegante şi impunătoare, aparţinând clasei sus-puse, 
îmbrăcate în veşminte mondene de curte, a căror 
imagine ne-a fost lăsată atât de divers de către pictorii 
secolului al XVIII-lea, sunt - ca s-o spunem pe şleau - 
total lipsite de chiloţi. Şi mai mult, când în cele din 
urmă s-a produs breşa - sau mai degrabă, s-a acoperit 
- şi primii pantalonaşi de femeie, acoperiţi curând de 
dantele, au apărut la începutul secolului al XIX-lea, 
erau consideraţi grosolan de neruşinaţi, o provocare 


nejustificată a bărbaţilor; lucru care fără îndoială a 
contribuit ca ei să devină atât de rapid de rigueur: 

Uşurată, Rebecca împinse olita de lut înapoi sub 
pat şi îndreptă cuvertura. Apoi se duse încetişor spre 
fereastră şi privi afară, în curtea mare interioară. Jos, 
la capătul celălalt, se afla o trăsură, cu toţi cei patru 
cai înhămaţi de parcă tocmai sosise. Uşa purta un 
blazon pictat, sprijinit pe un balaur înaripat şi un 
leopard; motto-ul şi alte amănunte, cu excepţia a două 
sferturi de carouri roşii, erau imposibil de desluşit. Nu 
se zăreau nici pasagerii, nici vizitiii; doar un rândaş 
care, după toate aparențele, fusese lăsat să vadă de 
cai. Ici-colo câteva găini şi un cocoş de lupte scurmau 
printre pietre, iar o pereche de turturici albe şi nişte 
vrăbiuţe ciuguleau grăunţele pe care băiatul le arunca 
alene, sprijinit de trăsură. Din când în când îşi vâra în 
gură câte o grăunţă mai umflată şi o mesteca. 
Deodată Rebecca plecă fruntea şi închise ochii ca şi 
când nu îndura să mai urmărească această scenă 
nevinovată. Buzele începură să i se mişte, cu toate că 
nu scoteau nici un sunet, şi era evident că femeia îi 
vorbea acelui soţ căruia tocmai îşi îngăduise să i se 
adreseze. 

Buzele se opriră din mişcare. Pe coridorul de lemn 
de afară se auzeau paşi. Deschise din nou ochii şi se 
aşeză repede pe un scaun, cu spatele la uşă. În prag 
apăru grefierul, care rămase o clipă cu privirea la 
spatele ei. Femeia nu se întoarse; câteva clipe mai 
târziu, ca şi cum şi-ar fi dat seama cu întârziere că nu 
intrase nimeni, nici un sunet firesc nu urmase uşii 
care se deschisese, femeia privi îndărăt, peste umăr. 
Nu mai era grefierul sardonic la care se aştepta; ci un 
alt bărbat, mai vârstnic, de înălţime potrivită, şi totuşi 
destul de robust, un domn îmbrăcat în cenuşiu. Nu 
intrase nici în odaie, nici nu era pe coridor, ci stătea 


proţăpit în prag şi o privea. Femeia se ridică, însă nu 
făcu nici o plecăciune. Bărbatul purta o pălărie 
simplă, neagră, iar mâna stângă strângea un obiect 
ciudat, un toiag de păstor, cu vârful proptit în podea. 
Totuşi omul nu era păstor; mânerul unui baston e 
făcut de obicei din lemn sau din corn, dar acesta era 
din argint lustruit, ca un însemn de rang; arăta mai 
degrabă a cârjă episcopală. 

Nici privirea pe care i-o aruncă nu era cea a unui 
bărbat oarecare; mai mult a unei persoane care 
măsoară din ochi un animal, o iapă sau o vacă, de 
parcă din clipă în clipă poate să enunţe scurt preţul la 
care o apreciază. Privirea aceea avea ceva imperios şi 
imperial, indiferentă faţă de umanitatea de rând, 
nepăsătoare, mai presus de orice lege; şi, de 
asemenea, ceva neobişnuit, aproape stingheră că se 
afla acolo. Vorbi dintr-odată, nu către Rebecca, cu 
toate că nu-şi lua ochii de pe chipul ei. 

— Să vină mai aproape. Stă în lumină. 

Grefierul ieşi şi-i făcu semne precipitate din spatele 
bărbatului aflat în prag: două mişcări iuți cu degetul 
încovoiat. Femeia păşi în faţă. Vârful bastonului cu 
măciulie de argint se ridică rapid ca s-o ţină la 
distanţă. Femeia se opri cam la şase paşi depărtare. 
Chipul bărbatului era sumbru, lipsit de orice urmă de 
umor, bun sau rău, şi fără generozitate; ba chiar, şi 
mai ciudat, lipsit de orice curiozitate firească. Puteai 
desluşi sub această suprafaţă o urmă de îndoială 
posomorâtă, care era în acelaşi timp şi melancolie. 
Chiar şi asta era în mare măsură întunecată de 
aureola de drept absolut, în sensul lui obişnuit, dar şi 
în cel vechi, monarhic; o indiferenţă care era în 
aceeaşi măsură şi o deprindere, şi o constrângere. 
Acum că femeia se apropiase, nu o privi nici măcar ca 
pe un animal; îi străpunse privirea de parcă încerca să 


desluşească vreun înţeles aproape metafizic. 

Rebecca îl înfruntă, susţinându-i privirea, cu 
mâinile încrucişate pe pântece; nici respectuos, nici 
obraznic; deschisă, totuşi neutră, în aşteptare. 

Incet, mâna omului alunecă pe toiag şi-l întinse, 
fără să amenințe, aproape ezitant, până când mânerul 
încovoiat, de argint, ajunse lângă boneta albă. Răsuci 
uşor toiagul şi o trase cu el spre sine. Totul se 
petrecea cu atâta precauţie, în alte împrejurări am 
spune cu timiditate, încât femeia nu tresări când 
capătul de argint al toiagului o atinse şi nici când 
acesta prinse s-o tragă. Se supuse, până când 
apăsarea de pe gât se opri şi chipurile lor se aflau 
doar la vreo optsprezece ţoii depărtare. Cu toate 
astea, nu păreau apropiate; nu erau despărțite doar 
de vârstă şi sex, ci de faptul că aparţineau unor specii 
veşnic deosebite. 

La fel de neaşteptat cum a apărut, bărbatul îşi 
încheie acum interviul fără grai. Toiagul tresaltă în 
mod evident cu nerăbdare şi este înfipt iar cu dârzenie 
în podea, în timp ce omul se întoarce, parcă 
nemulţumit. Rebecca are timp să observe că merge 
şchiopătând anevoie. Toiagul nu este doar o podoabă 
excentrică, ci o necesitate; şi are doar timp să-l vadă 
pe grefier retrăgându-se câţiva paşi cu o plecăciune 
adâncă, la fel şi domnul Ayscough, cu o uşoară 
reverență, apoi se întorc să-şi urmeze stăpânul. 
Grefierul vine în faţă şi rămâne în prag, privind-o uşor 
nedumerit. Ochiul drept, cu totul pe neaşteptate, are o 
uşoară zvâcnire. Dispare pentru câteva clipe şi se 
reîntoarce aducând o tavă de lemn, pe care se află un 
pui rece; un pahar mare şi o cană cu apă; o cană de 
bere cu capac, din piele înnegrită de vreme; un 
castron cu gogonele, muguri de soc şi castraveciori 
muraţi; o solniţă, două mere şi un coltuc de pâine. Le 


aşază pe masă şi scoate din buzunar un cuţit şi două 
furculiţe cu doi dinţi. Işi scoate acum haina şi o 
aruncă pe pat. Rebecca nu s-a clintit şi nici n-a ridicat 
privirea din pământ. Grefierul se aşază, îmbrăcat doar 
în cămaşă şi apucă iute puiul cu cuțitul în mână. 

— Trebuie să mănânci, femeie. 

Rebecca vine şi se aşază lângă el, la fereastră; când 
omul îi oferă pieptul de pui pe care l-a tăiat, ea 
scutură din cap. 

— Mai bine îl trimit afară, la soţul şi la tatăl meu. 

— Nu. Hrăneşte-ţi bastardul, dacă tu n-ai nevoie. 
Hai! 

Taie o felie de pâine, pune pe ea pieptul de pui şi i-l 
aşază dinainte. 

— Hai! Până naşti, n-ai de ce să te temi de ştreang. 
Şi din nou face uşor cu ochiul, de parcă ar avea un tic 
pe care nu şi-l poate stăpâni. Bărbatu-tău şi taică-tău 
nu mănâncă atât de bine. Dar dac-ar vrea, ar putea să 
mănânce. Le-am trimis pâine şi brânză. Şi ce-au avut 
de spus? Că nu mănâncă hrana diavolului. Uite-o colo, 
în faţa lor, pe stradă. Milostenia luată drept păcat. 

— Nu, nu-i păcat. Îţi mulţumesc. 

— Şi eu ţie, femeie. Pentru iertarea păcatelor. 

Ea înclină fruntea câteva secunde, ca atunci când s- 
a rugat de una singură: şi după ce şi-a spus 
rugăciunea, începe să mănânce. La fel şi el, un copan 
de pui şi o felie mare de pâine, iar în furculiţă, nişte 
murături; muşcă din fiecare pe rând. Înfulecă hămesit, 
fără delicateţe. O recunoaştere a realităţii: că viaţa e 
veşnic apropiată de înfometare, iar belşugul de acest 
gen nu e un lucru de luat în râs. Femeia toarnă apă în 
pahar; mai târziu ia cu furculiţa un castravecior, apoi 
un altul şi în cele din urmă un al treilea. Refuză a 
doua bucată de piept când i se oferă pe tăcute; ia însă 
un măr. Femeia îl priveşte şi când el pare să fi 


terminat, în sfârşit, din pui rămânând doar oasele şi 
nimic din bere, vorbeşte: 

— Cum te cheamă? 

— Nume regesc, femeie. John Tudor. 

— Şi unde-ai învăţat să scrii atât de repede? 

— Să stenografiez? Din practică. E joacă de copil 
când ai deprins-o. Şi unde nu înţeleg când trebuie să 
citesc, păi, mai pun de la mine. Aşa că merge la fel şi 
pentru spânzurătoare, şi pentru grațiere. 

Din nou îi observă ticul ochiului drept. 

— Ştiu să citesc. Însă nu ştiu să scriu, în afară de 
numele meu. 

— Atunci ai scăpat de scris. 

— Aş învăţa totuşi. 

El nu răspunse, însă gheaţa fiind spartă, continuă: 

— Eşti însurat? 

— Da. Şi scăpat. 

— Cum adică scăpat? 

— M-am însurat cu una mai rea ca tine, cu o gură 
spurcată. Nu vorbea decât ca să se certe sau să fie 
împotrivă. Se potrivea cu gluma lui Joe Miller. Dacă-i 
interziceam să mai scoată vreo vorbă păcătoasă, păi 
se agăța ca râia de om. Până când într-o bună zi am 
bătut-o după cum merita, şi n-a îndurat şi şi-a luat 
lumea în cap. Mare alinare pe sufletul meu. 

— Unde s-a dus? 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, femeie. Acolo unde se 
duc mereu muierile - la dracu' sau la un alt bărbat. 
Nu era frumoasă ca tine. Bine că am scăpat. 

Din nou face cu ochiul. 

— Pe tine, poate, te-aş fi căutat. 

— Şi nu s-a mai întors? 

— Nu. 

Ridică din umeri ca şi cum îi părea rău că vorbise. 

— E poveste veche, a curs multă apă pe râu de- 


atunci. S-au scurs şaisprezece ani. 

— Şi ai lucrat întotdeauna pentru stăpânul ăsta? 

— Aproape. 

— Atunci l-ai cunoscut pe Dick? 

— Nimeni nu l-a cunoscut, femeie. Nu era de 
cunoscut. Cu toate că se pare că pe tine te-a cunoscut. 
Să stai şi să te cruceşti. 

Femeia pleacă privirea. 

— Era bărbat în toată puterea cuvântului. 

— Chiar aşa? 

Femeia ridică şovăitor privirea spre el, conştientă 
că întrebarea e sarcastică, totuşi este evident că nu 
înţelege de ce. Bărbatul priveşte pe fereastră intens o 
clipă, pe urmă se uită la ea. 

— N-ai auzit niciodată de asemenea oameni când 
erai ce erai? 

— Asemenea ce? 

— Hai, femeie! Că doar n-oi fi fost uşă de biserică. 
Ai spus destule azi şi multe de dat crezare, că-ţi 
cunoşti bărbaţii. Chiar n-ai prins nimic din zbor? 

— Nu înţeleg. 

— E ceva cât se poate de nefiresc şi o mare 
fărădelege. Aşa poate deveni sluga stăpân şi stăpânul, 
slugă. 

Ea îl priveşte îndelung pe grefier, nedumerită; el dă 
uşor din cap, ca să-i risipească îndoiala, apoi din nou 
apare zvâcnirea de-o clipă a pleoapei. 

— Nu. 

— N-ai observat nici un semn? 

— Nu. 

— Şi nici n-ai gândit c-ar putea fi aşa? 

— Nici măcar atât. 

— Prea bine, Dumnezeu să-ţi ocrotească neştiinţa. 
Şi să nu vorbeşti despre asta, decât dacă eşti 
întrebată. Şi niciodată în afara acestor ziduri, femeie, 


dacă ţii la viaţă. 

De jos se aud zgomote de potcoave pe pietre; 
scrâşnetul greoi şi metalic al roţilor, îndemnul 
vizitiului. Grefierul se ridică şi priveşte pe geam. Abia 
când trăsura a plecat şi fără să se întoarcă spre ea, 
vorbeşte din nou; aproape ca pentru sine. 

— El acceptă orice în afară de asta. 

Apoi se duce şi-şi ia haina de pe pat şi o îmbracă. 

— Te las acum, femeie. Fă-ţi nevoile; în curând te 
duc înapoi la domnul Ayscough. 

Ea înclină uşor capul în semn de încuviinţare. 

— Rosteşte adevărul. Nu te teme. Aşa e felul 
dumnealui. 

— Am spus adevărul şi-l voi spune în continuare. 
Nimic altceva. 

— Există două adevăruri, femeie. Ceea ce o 
persoană crede că e adevărat şi adevărul 
incontestabil. Nu negăm că-l spui pe primul, însă noi îl 
căutăm pe cel de-al doilea. 

— Trebuie să spun ceea ce cred. 

Bărbatul se îndreaptă spre uşă, totuşi acolo se 
opreşte şi se uită înapoi la ea. 

— Pe tine ar fi trebuit să te caut. 

Îi face ultima oară cu ochiul; apoi bărbatul dispare. 


Continuarea depoziţiei Rebeccăi Lee, die et anno 
praedicto 


Î. Să începem, femeie. Rămâi sub jurământ, nu uita. 
Mai întâi te-aş întreba următoarele: Ştii ce înseamnă 
viciul Sodomei? 

R. Da. 

Î. Ai văzut vreodată, cândva, de când l-ai cunoscut 
pe Excelenţa Sa, un semn cum că dumnealui şi sluga 
sa erau victimele acestui viciu? Că se făceau vinovaţi 


de a-l practica? 

R. Nu. Sunt cât se poate de sigură că nu. 

Î. N-a fost nici o aluzie, când a vorbit Excelenţa Sa 
prima oară cu tine despre neajunsul său, că aceasta ar 
fi cauza lui adevărată? 

R. Nu. 

Î. Nici mai târziu? 

R. Nu. 

Î. Nu te-ai gândit că poate spune orice sau nu 
spune, dar cauza reală asta e? 

R. Cei pe care i-am cunoscut şi erau ştiuţi astfel au 
un fel deosebit de-a fi. Erau bine cunoscuţi acolo unde 
păcătuiam. Sunt numiţi stăpâni de duzină sau băieţi 
dulci. Sunt mai curtezani decât ar trebui să fie 
bărbaţii adevăraţi. Mai spilcuiţi şi plini de sine şi de 
cele mai multe ori mai plini de răutăţi şi scandalagii 
decât toţi. Se spune că asta e pentru că nu se suferă 
cum sunt şi deci trebuie să spurce totul, fiind ei înşişi 
spurcaţi. 

Î. Excelenţa Sa nu se purta astfel? 

R. Nu, câtuşi de puţin. 

Î. Când Dick te-a folosit în faţa lui, nu a poruncit să 
se săvârşească în chip nefiresc? 

R. Nici cu vorba, nici altfel. Tăcea ca o piatră. 

Î. Acum, cumătră Lee, îţi respect judecata în 
această privinţă. Eşti sigură? 

R. Sunt sigură că nu purta nici o amprentă a 
acestui viciu şi nici n-am auzit pe cineva vorbind astfel 
despre dumnealui. Nu s-a spus nimic în privinţa asta 
la cumătră Claiborne, cu toate că obişnuiam să-i 
vorbim pe toţi cei care veneau acolo, ba cât se poate 
de răutăcios şi liber; ce defecte aveau şi orice bârfe 
auzeam despre ei. Lordul B. Însuşi m-a chestionat, iar 
dumnealui are limba cea mai ascuţită din toată Londra 
şi e cel mai încântat să audă vorbe rele despre un 


prieten. Nici chiar dumnealui n-a făcut vreo aluzie la 
acest viciu. Doar despre răceala Excelenței Sale, că îi 
plac cărţile şi studiul mai mult decât trupuri ca al 
meu; şi dacă am reuşit să-i stârnesc gustul acesta. 

Î. Şi tu ce-ai răspuns? 

R. Ceva ce era fals; că reputaţia era falsă. 

Î. Prea bine. Acum ajungi la peşteră. 

R. Va trebui să spun tot adevărul, stăpâne 
Ayscough. 

Î. De care am să mă îndoiesc când socotesc de 
cuviinţă. 

R. Adevărul de care ne îndoim tot adevăr rămâne. 

Î. Dacă rămâne adevăr, n-avem de ce să ne mai 
îndoim. Dă-i drumul. 

R. Mai întâi, când am urcat la peşteră, cu toate că 
încă era ascunsă privirii îndărătul unei ridicături de 
pământ, a apărut brusc în faţa noastră, pe cărare, o 
doamnă în argint. 

Î. Cum adică în argint? 

R. Era îmbrăcată cât se poate de ciudat, în argint 
curat, fără vreun model sau înfloritură. Şi încă şi mai 
ciudat, purta pantaloni strâmţi, ca marinarii, sau cum 
poartă cei din nord peste nădragi, aşa cum am văzut 
odată călărind la Londra, dar parcă mai strâmţi, erau 
lipiţi de corp ca nişte ciorapi. Iar pe deasupra o tunică 
strâmtă din acelaşi material care lucea ca argintul. Iar 
în picioare avea cizme de călărie ca la bărbaţi, dar 
mai scurte; parcă din piele neagră, fără partea de sus. 
Stătea acolo şi se uita la noi ca şi cum aştepta să 
venim. 

Î. Continui să susţii că a apărut din senin, din aer? 

R. Doar dacă n-a stat ascunsă până atunci. 

Î. De ce spui că era o doamnă? 

R. Nu era o persoană de rând. 

Î. Avea servitori? Nu era prin împrejurimi vreo 


slugă, vreo cameristă? 

R. Nu. Era singură. 

Î. Tânără sau bătrână? 

R. Tânără şi chipeşă, cu părul negru des, despletit, 
negru ca pana corbului; totuşi tuns ciudat, în linie 
dreaptă, deasupra sprâncenelor, fără vreo buclă. 

Î. Nu avea bonetă sau pălărie? 

R. Nu. Şi trebuie să spun că nu numai înfăţişarea, 
dar şi purtările îi erau ciudate, pentru că se mişca şi 
stătea nu ca o doamnă, ci mai mult ca un domn tânăr, 
adică într-un fel cât se poate de simplu şi de natural, 
ca şi cum nu-i păsa de pompă sau ţinuta oficială; şi ne- 
a şi salutat într-un mod ciudat, cu mâinile ţinute în 
faţă, uite-aşa; ca şi cum spunea o rugăciune. Însă a 
stat doar o clipă, aşa cum îi faci cu mâna unui prieten, 
îl saluti în treacăt. 

Î. Şi nu s-a mirat că aţi venit? 

R. Nu, deloc. 

Î. Şi Excelenţa Sa ce-a răspuns? 

R. S-a lăsat imediat într-un genunchi, şi-a scos 
pălăria, parcă în semn de respect. Şi Dick a făcut la 
fel, iar eu a trebuit să-l imit, cu toate că nu pricepeam 
de ce şi nici cine putea fi. lar doamna ne-a zâmbit de 
parcă nu se aştepta la atâta curtoazie; dar, dacă aşa s- 
a întâmplat, îi făcea plăcere. 

Î. N-a vorbit? 

R. Nu, nici un cuvânt. 

Î. Şi Excelenţa Sa i s-a adresat? 

R. A îngenuncheat cu capul plecat, de parcă nu 
îndrăznea s-o privească în faţă. 

Î. Ţi s-a părut că se cunoşteau? 

R. Doar că ştia cine e. 

Î. N-a făcut nici un semn special de salut sau 
respect faţă de Excelenţa Sa? 

R. Nu. 


Î. Şi din ce material erau făcute hainele ei 
nemaivăzute? 

R. N-am mai întâlnit aşa ceva. Luceau ca mătasea, 
totuşi erau ţepene când se mişca. 

l. Zici că era tânără? 

R. De vârsta mea, poate mai tânără. 

Î. Şi cât de departe de tine se afla? 

R. Vreo cincizeci de paşi, nu mai mult. 

Î. Părea englezoaică sau străină? 

R. Nu era englezoaică. 

I. Atunci de ce nație? 

R. După înfăţişare semăna cu una pe care am 
văzut-o la bâlci acu' două veri într-un cort şi pe care o 
numeau Femeia Corsar. Fusese prinsă în apus, pe un 
vas, şi cică era la fel de nemiloasă ca orice pirat, cu 
toate că era femeia căpitanului. Căpitanul era 
dezertor şi a fost spânzurat la docurile Deptford, iar 
pe ea au cruţat-o. Se holba la noi care plătisem s-o 
vedem, de parcă ne-ar fi sfâşiat dacă n-ar fi fost în 
lanţuri, da' tot era nespus de chipeşă şi bine făcută. 
Claiborne se gândise s-o ia la bordel şi cei mai 
îndrăzneţi dintre clienți să-şi încerce curajul 
îmblânzindu-i îndărătnicia; însă cei care o aveau nu s- 
au înţeles la preţ. Şi mai spuneau că femeia n-ar fi 
acceptat asemenea situaţie şi mai degrabă şi-ar fi pus 
capăt zilelor. Doamna de pe cărare era altfel, te rog să 
nu mă înţelegi greşit. Cea de pe cărare avea un chip 
blând, nu nemilos. 

Î. Femeia despre care vorbeai că stătea într-un cort 
era maură? Turcoaică? 

R. Nu ştiu, doar că avea ochii şi părul negru, iar 
pielea măslinie. Nu-şi dăduse nici cu roşu, nici cu 
carmin, şi avea ceva din evreicele pe care le-am văzut 
la Londra; dar nu era umilă şi nici nu părea 
temătoare, cum e felul lor. Despre cea din cort i-am 


auzit pe unii spunând că era o minciună, că nu era 
Femeia Corsar, ci o ţigancă oarecare, plătită să se 
prefacă. Te rog să mă crezi că povestesc doar despre 
asemănarea care m-a izbit când am văzut-o prima 
oară pe cărare. 

Î. De ce spui că aducea mai mult cu un domn tânăr 
la comportament? 

R. Pentru că nu vădea o ţinută elegantă, cum fac 
doamnele din Londra; n-avea parcă nevoie de modă 
sau aere de superioritate ca să demonstreze că e o 
doamnă adevărată. 

Părea că e puţin surprinsă de îngenuncherea 
noastră, ca şi cum nu i se părea necesară. Pentru că la 
puţin timp după aceea şi-a pus mâinile pe coapse, ca 
un bărbat, ca să arate că e nedumerită. 

Î. Era mânioasă? 

R. Nu, continua să zâmbească, parcă mai mult o 
amuzam. Şi pe urmă din nou, brusc, a făcut semn cu 
mâna în urma ei, cum inviţi un străin într-o casă sau 
într-o odaie în care trebuie să intre după cum e voia 
lui. Parcă era fiica ce-şi întâmpină părinţii. 

Î. Si n-ai văzut vreo urmă de răutate sau 
necurăţenie la această persoană? 

R. Lui Jones i-am vorbit-o de rău, Dumnezeu să mă 
ierte. Am văzut cu ochii mei şi hainele neobişnuite, ca 
şi felul aparte de a se comporta, dar în rest, cu mâna 
pe inimă, nu era decât puritate şi frumuseţe, fără să 
cunoască Anglia sau obiceiurile ei; şi totuşi avea o fire 
deschisă şi se simţea în largul său, aşa cum nu e în 
stare nici o englezoaică. 

Î. Şi ce-a urmat? 

R. A făcut acelaşi gest cu mâinile, uite-aşa; apoi s-a 
întors şi a plecat cu pas uşor şi agale, de parcă era la 
ea în grădină; pentru că s-a aplecat şi a cules o floare 
pe care a mirosit-o. Aşa că se prea poate să nu fi fost 


pe-acolo niciodată. Apoi Excelenţa Sa s-a ridicat şi ne- 
am dus unde stătuse ea prima oară, şi-am observat 
gura peşterii. Ea stătea în prag şi, văzându-ne, a 
arătat spre iaz, ca şi cum ar fi spus să aşteptăm acolo; 
s-a întors şi a dispărut în întunecimea peşterii. 

I. Cărarea pe care aţi urcat părea bătătorită, mai 
trecuseră mulţi pe acolo? 

R. Abia dacă se vedea, ba uneori chiar deloc. 

l. Şi n-ai întrebat pe Excelenţa Sa cine era fiinţa 
aceea? 

R. Ba da, şi mi-a răspuns: Te rog să o consideri 
prietena ta. Atât. 

l. Continuă. 

R. Am ajuns unde se aflau iazul şi bolovanul din 
faţa peşterii. Acolo, Excelenţa Sa a stat puţin mai la o 
parte, iar eu am îngenuncheat lângă iaz şi mi-am 
răcorit faţa şi-am băut puţin pentru că soarele ardea 
tare şi mă încinsesem. 

l. Acum te întreb, femeie, te încinseseşi, dar oare 
nu-ţi ieşiseşi din minţi pentru că te bătuse soarele în 
cap tot drumul? Nu spun că minţi, dar oricum erai 
tulburată şi n-ai văzut ce se petrecea cu adevărat în 
faţa ta, ci mintea ta înfierbântată a lucrat, dându-i o 
amăgire a realităţii? 

R. Nu, sunt convinsă că nu. 

l. Nu s-a mai auzit ca vreo femeie, cu atât mai puţin 
o doamnă, şi încă una străină, să se afle singură într- 
un asemenea loc. 

R. Sunt încă multe altele de care nu s-a mai auzit. 
Trebuie să le judeci după ce termin de povestit. 

I. Atunci spune. 

R. Excelenţa Sa a venit lângă mine, la iaz, şi mi-a 
spus: A sosit timpul, Fanny. Paznicii aşteaptă. Acum 
trebuie să mărturisesc că, în vreme ce aşteptam, mi s- 
a strâns brusc inima, gândindu-mă la ce făcusem, căci 


mi se părea că ne pregăteam să ajungem la poarta 
Iadului şi nu la apele tămăduitoare. Iar când a vorbit 
Excelenţa Sa, i-am spus că am început să mă tem. La 
care dumnealui mi-a spus că e prea târziu pentru 
teamă acum. L-am pus să repete că n-o să mi se 
întâmple nimic pentru ce făcusem. La care dumnealui 
a zis că o s-o păţesc mai rău dacă nu mă supun. 
Doream să aflu mai multe despre paznici, însă şi-a 
pierdut răbdarea şi a spus: Ajunge, şi m-a apucat de 
braţ, ca să mă ducă unde stătea Dick, lângă bolovan; 
şi m-a obligat să-mi pun cununiţa. Dick mi-a înşfăcat 
mâna şi m-a forţat să merg cu el spre peşteră, în timp 
ce Excelenţa Sa venea în urma noastră la vreo doi 
paşi, ca şi cum ne slujea, iar eu, în spaima mea, m-am 
gândit că voia să mă oprească dacă aş fi încercat 
cumva să fug. Şi atunci m-a apucat o spaimă 
înfricoşătoare, m-am gândit că, Dumnezeu să mă 
ierte, căzusem în mâinile a doi diavoli cu chipul unor 
oameni de rând; iar apele erau cele despre care se 
spune că clocotesc veşnic pentru cei păcătoşi, iar 
paznicul lor nu putea fi altul decât Diavolul pe care 
urma să-l întâlnesc. Şi toate astea mi-au trecut prin 
minte cu atâta străşnicie, încât am căzut în genunchi 
când păşeam şi l-am implorat pe Excelenţa Sa să-mi 
spună adevărul. Ştiam că păcătuisem, însă nu mai 
mult ca alţii, şi-i cerşeam îndurarea, deşi nu ştiam ce 
va urma. La care mi-a răspuns în doi peri că eram o 
proastă şi pe urmă a adăugat că oare nu-mi 
închipuiam că dacă m-ar fi dus în Iad, ultimul lucru pe 
care l-aş fi găsit ar fi fost pedeapsa, căci de fapt ar fi 
trebuit să fiu întâmpinată cu braţele deschise pentru 
că-i slujisem atât de bine? Zicea: Oare n-ai fost sluga 
devotată a Diavolului? N-ar trebui să mă tem mai mult 
de mânia Cerului? Pe urmă m-au tras în sus, să stau în 
picioare, că trebuia să înaintăm. 


Î. Excelenţa Sa te-a ameninţat cu sabia? 

R. Nu, deşi era scoasă din teacă şi o ţinea în mână. 
Nu vorbea cu mânie, ci mai mult ca un om care îşi 
pierde răbdarea pentru că eram gata să-i încurc 
planul. 

l. Să ne întoarcem puţin. Ai văzut, înainte ca 
Excelenţa Sa să te fi adus acolo, vreun semn dinspre 
peşteră cum că sosise timpul? A făcut cu mâna femeia 
în argint sau servitorul? 

R. Nu ştiu. Nu m-am uitat spre peşteră, eram 
pierdută în gândurile şi temerile mele. 

l. N-ai observat un teren ars lângă gura peşterii? 

R. Ba da. Am uitat să spun. 

I. Şi ce-ai remarcat? 

R. Parcă fusese aprins un foc acolo de curând, deşi 
n-am văzut nici o grămăjoară de cenuşă. Era un cerc, 
ca şi cum focul fusese mare. 

I. Prea bine. Mai departe. 

R. Mai întâi privirea mi-era înceţoşată, după 
strălucirea soarelui de-afară, şi n-am văzut decât 
umbre; nu ştiu unde călcam şi mă lăsam condusă de 
Dick. Când, deodată, m-a făcut să mă întorc înspre 
stânga. 

I. De ce te-ai oprit? 

R. Omida. 

I. Ce omidă? 

R. Care plutea în aer în cealaltă încăpere a peşterii, 
ca o omidă uriaşă, umilată şi albă ca zăpada. 

I. Asta ce mai e? 

R. Da, ca o omidă, cu toate că nu era. Ochiul ei 
uriaş ne ţintuia, sângele mi s-a răcit în vine şi mi-a 
venit să ţip de spaimă, neştiutoare ce eram! Excelenţa 
Sa a venit lângă mine, mi-a luat mâna şi m-a condus 
într-acolo, pe urmă m-a făcut să îngenunchez. 


I. Doar tu sau toţi? 


R. Toţi, ca la templu sau pe cărare. 

Î. Vreau să aflu mai multe despre omida asta. Cum 
arăta? 

R. Era făcută din ceva alb, deşi nu era carne, parcă 
lemn dat cu lac sau metal, proaspăt vopsit, mare cât 
trei trăsuri puse cap la cap sau chiar mai mare, capul 
cu ochiul parcă mai uriaş; şi-am observat şi alţi ochi 
pe lateral care luceau, nu atât de puternic, printr-o 
sticlă verzuie. Iar la capăt erau patru pâlnii negre ca 
smoala ca să scoată aerul din maţe. 

Î. Avea fălci şi colţi? 

R. Nu, deloc, nici picioare, numai şase găuri negre 
sau guri, dedesubt. 

Î. Nu stătea pe pământ? Era suspendată - cu 
frânghii, bârne - ai văzut ceva? 

R. Nu, nimic. 

Î. Şi cât de sus stătea în aer? 

R. De două ori înălţimea unui om, poate chiar mai 
mult. Nu m-am gândit atunci la măsurători. 

Î. Şi de ce-i spui omidă? 

R. Aşa mi s-a părut la început. Fiindcă semăna la 
cap şi la coadă, era grasă şi avea aceeaşi culoare. 

I. Se mişca? 

R. Când am ajuns prima oară în faţa ei, nu, atârna 
în aer ca un zmeu de hârtie, dar fără sfori. Sau un 
şoim, dar nu-şi zburătăcea aripile ca el. 

Î. Şi ce circumferință, rotunjime, avea? 

R. Mai mare decât înălţimea unui om. Doi oameni. 

Î. Zece - douăsprezece picioare? 

R. Da. 

Î. Şi zici că era lungă cât trei trăsuri sau mai mult? 
Hm, asta e clar închipuire. Ai născocit-o acum, nu e de 
crezut. 

Cum să ajungă aşa ceva într-o peşteră cu o intrare 
îngustă şi cum să intre şi în încăperea de acolo? 


R. Nu ştiu nimic altceva decât că era acolo. Şi dacă 
nu mă crezi, nu mai spun nimic. Nu mint. Sunt 
condamnată precum e râul condamnat să se verse şi 
să se irosească. 

Î. Mai degrabă cred povestea cu cele trei vrăjitoare 
pe care i-ai înşirat-o lui Jones şi cu Diavolul la coada 
ta. 

R. Adică, eşti bărbat. Mă feci oglinda sexului tău. 
Ştii ce-i aceea o târfă, jupâne Ayscough? Ce-ar dori 
toţi bărbaţii să facă din toate femeile, ca să poată să le 
vorbească de rău mai uşor. Bine-ar fi fost să capăt 
câte-o guinee de la fiecare bărbat care mi-a spus că-i 
pare rău că nu-s nevasta lui sau că nevastă-sa nu-i ca 
mine. _ 

Î. Ţine-ţi gura aia spurcată. Încă nu-ţi nesocotesc 
povestea, cumătră, însă tot te cred mincinoasă. Omida 
asta infectă mai avea şi alte semne? 

R. De-o parte era o roată cu cifre una după alta, în 
şir; şi încă una, pe burtă, la fel. 

I. Cum adică o roată? 

R. Parcă era pictată pe pielea albă, ca albastrul 
mării sau cerului vara; şi avea multe spiţe legate de 
osie. 

Î. Dar cifrele? 

R. Nu le cunosc. Erau în şir, ca literele sau 
numerele, care pot fi citite de cei ce le pricep. Una 
semăna cu o pasăre, poate ca o rândunică în zbor; alta 
ca o floare, cum se incrustează pe vasele de porțelan, 
nu în mărime naturală, da' toate de aceeaşi mărime. 
Şi alta era un cerc, împărţit în două printr-o semilună; 
jumătate era neagră, cealaltă albă, ca şi cornul de 
lună. 

Î. Nu erau litere de alfabet sau numere? 

R. Nu. 

Î. N-ai observat semnul creştin? 


R. Nu. 

Î. Scotea vreun sunet? 

R. Parcă un zumzăit, deşi scăzut, ca un furnal 
închis care arde ca vatra înainte de coacere. Şi ca o 
pisică ce toarce. Nu peste mult timp am simţit un 
miros suav, ca acela de la templu, şi am bănuit că e 
aceeaşi lumină care plutise deasupra noastră; iar 
inima mi s-a uşurat, fiindcă am ştiut că nu e ceva 
necurat, cu toate că aşa părea. 

Î. Cum adică, ai avut în faţa ochilor o asemenea 
păcătoşenie care sfidează toate legile naturii şi nu ţi s- 
a părut necurat? 

R. Nu, ştiam că nu e necurat după miros; că sub 
înfăţişarea cumplită nu se ascundea nimic rău. După 
cum am să povestesc. 

Î. Cum adică, poţi să recunoşti binele şi răul după 
miros? 

R. După acest miros, da. Fiindcă aducea a 
neprihănire şi binecuvântare. 

Î. Grozav! Acum ia spune cum miroase 
binecuvântarea neprihănită! 

R. Nu pot să spun în cuvinte; deşi încă mai simt 
mirosul. 

Î. Cum simt eu cât ţi-ai mai dori să pari evlavioasă, 
dar tu puţi de la o poştă cu răspunsuri de-astea. [i 
poruncesc să descrii mirosul aşa cum a ajuns el la 
nasul tău mai puţin cucernic. 

R. Un miros de tot ce e bun. 

Î. Dar era dulceag sau mai aspru? De mosc, de 
portocali, de ulei eteric, de mirt? De flori sau fructe 
sau de apă parfumată, ca de Ungaria sau Cologne? De 
ceva ars sau care miroase aşa de la natură? De ce nu 
răspunzi? 

R. De viată eternă. 

Î. Femeie, dacă te întrebam altceva, cum ar fi în ce 


crezi sau în ce nădăjduieşti, puteai să-mi dai un astfel 
de răspuns. Dar nu la întrebarea pe care ţi-am pus-o. 
Zici că încă mai simţi mirosul. Foarte bine. Pe mine nu 
mă duci cu neroziile tale. 

R. Atunci pot să spun că mirosul aducea a roză 
albă, care creşte în iunie în gardul viu şi noi îi 
spuneam, în copilărie, trandafir feciorelnic, iar 
miresele trebuie să-l pună la buchet dacă nunta are 
loc în acest anotimp; floarea nu durează decât o zi sau 
două şi miroase cel mai puternic când se deschide 
prima oară şi are miezul auriu. 

Î. E cumva măceşul alb? 

R. Are floarea plăpândă, care se scutură dacă nu e 
sprijinită, şi nu are atâta dulceaţă în parfum ca acelea 
care cresc în grădini. Da, seamănă cu el, dar e mai 
vânjoasă, parcă ar avea tija de oţel. Şi totuşi e la fel 
cum ai zice că poţi cunoaşte sufletul omului după 
înfăţişare. 

Î. Şi pe podeaua peşterii nu ardea un foc mare, aşa 
cum i-ai spus lui Jones? 

R. Nu, dar era un loc ca şi cel de afară; însă vechi, 
înnegrit de cenuşă, unde focul se stinsese de mult. 

Î. Şi nu mai era aprins? 

R. Nu, era mort. Nici o scânteie, nici un tăciune. 

Î. Eşti sigură? Nu cumva mirosea a ars? 

R. Nu mirosea a nimic. 

Î. Da' acum că erai aproape, n-ai văzut ce făcea 
piatra să lucească? 

R. Nu, pentru că era acoperită cu ceva care semăna 
cu sticla alburie sau muselina groasă şi nu se vedea 
nimic prin ea. Însă era mai luminoasă decât orice 
lampă sau torţă pe care am văzut-o vreodată. 

l. Cât de lată era? 

R. Un picior lăţime. 

Î. Nu mai mult? 


R. Atâta doar. Dar mai luminoasă ca soarele. Nu te 
puteai uita drept la ea. 

l. Cât de aproape ai îngenuncheat când a plutit 
deasupra? 

R. La câţiva paşi. Cât de aici până la zidul ăla. 

l. Şi susţii că era o maşinărie care venea de la 
templu; şi că se putea înălța la ceruri ca o pasăre? 

R. Da, şi mai sus. 

I. Cu toate că n-avea roţi, nici aripi, nici cai? 

R. Trebuie să mai auzi şi altele, stăpâne Ayscough. 
Nu-ţi aduc nici o vină. Crezi că nu sunt în toate minţile 
şi că am vedenii. Că pun roţi şi aripi răsuflării 
Domnului. Mă vezi doar că sunt o femeie sărmană şi 
nu prea şcolită; şi în plus una care nu umblă cu 
ocolişuri, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Iţi spun din nou că 
n-am visat, că n-a fost nălucire, ci mai degrabă 
seamănă cu miracolele pe care le-am văzut jucate la 
Londra. Ai putea să-mi reproşezi că nu sunt 
adevărate, că sunt făcute prin înşelătorie şi 
scamatorii, dar nu că n-au fost acolo şi nu le-am văzut. 

l. Acum, ia spune, ai observat ceva în 
comportamentul Excelenței Sale? Părea alarmat, 
speriat de acest miracol monstruos? 

R. Mai degrabă în aşteptare. Şi-a scos din nou 
pălăria şi-a ţinut-o în mână. 

l. Ca şi cum ştia că se află în prezenţa cuiva mai 
însemnat? 

R. Da. 

I. Şi Dick la fel? Nu părea speriat? 

R. Parcă mai plin de venerație, cu ochii plecaţi. 

I. Mai departe. 

R. Stăteam îngenuncheaţi, după cum am mai spus, 
iar Excelenţa Sa ţinea sabia înainte, cu vârful în 
pământ şi mâinile pe mâner, aşa cum stă un nobil în 
faţa regelui. Pe urmă, dinspre omida plutitoare a venit 


un suspin şi a început să se lase în jos, cât se poate de 
încet, ca un fulg; a coborât aşa, până s-a aşezat cu 
burta în pământ; şi din burta aceea au început să se 
răsfire nişte picioare subţirele cu tălpi negre, pe care 
s-a lăsat toată. Abia s-a sfârşit asta, că dintr-odată am 
văzut pe o parte a ei o uşă deschisă. 

Î. Cum adică o uşă? 

R. Câtă vreme a plutit, n-am văzut nici una; dar 
când s-a aşezat pe pământ, s-a deschis spre noi o uşă, 
pe mijloc, şi cu toate că n-am văzut cum, sau pe 
cineva, s-a coborât pe o balama meşteşugită o scară 
ca la diligenţă şi care ducea până la pământ. Erau 
vreo trei sau patru trepte, toate din împletitură de 
argint. 

Î. Şi înăuntru ce-ai văzut? 

R. Păi, nici inimă, nici măruntaie, însă arăta ca un 
perete bătut cu nestemate şi luceau toate ca topazul şi 
smaraldul, rubinul şi safirul; coralul, peridotul şi mai 
ştiu şi eu ce, da' mai umbrite ca luciu, nu prea clare, 
parcă ar fi avut lumânări îndărătul lor, cu toate că nu 
se vedea nici una. Asemeni ferestrelor cu geamuri 
colorate din clopotniţă, dar bucăţile erau mai mici. 

Î. Vreau să mă lămuresc. Repet, nu era o omidă 
adevărată, nici vreo fiinţă vie, ci ceva prefăcut, o 
maşinărie sau un aparat? 

R. Da. Şi parfumul dulceag care zăbovea în aer 
ieşea dinăuntru. lar Excelenţa Sa şi-a plecat capul, ca 
să spunem aşa, dinaintea celor pe care îi numea 
paznicii apelor şi care trebuiau să-şi facă apariţia. 

Î. Dar picioarele alea - de unde ieşeau? 

R. Din trup, din gurile negre despre care v-am 
vorbit; şi păreau prea subţiri ca să poarte o asemenea 
povară, şi totuşi o ţineau. 

Î. Cam ce grosime aveau? Aveau coapse, pulpe? 

R. Nu, erau de jos până sus de aceeaşi grosime, ca 


un îmblăciu, un baston de vardist; arătau ca picioarele 
unui păianjen, cu asemenea greutate aşezată pe ele. 

I. Mai departe. 

R. Acum a apărut cineva în uşă, cea îmbrăcată în 
argint pe care o mai văzusem. lar în mână ducea o 
coroniţă de flori albe ca zăpada. Zâmbea şi a coborât 
sprinţară şi a venit în faţa noastră; însă şi-a întors 
chipul, căci deodată, deasupra ei, a apărut o altă 
doamnă, îmbrăcată la fel, însă mai în vârstă, cu părul 
cărunt, cu toate că se ţinea dreaptă şi semeaţă, şi ea 
ne-a zâmbit, însă mai grav, ca o regină. 

Î. Câţi ani să fi avut? 

R. Vreo patruzeci, nu mai mult; era încă în putere. 

Î. Zi mai departe, de ce te-ai oprit? 

R. Mai am de spus multe de care te vei îndoi, însă 
totul e adevărat, jur pe Raiul de deasupra. 

Î. Raiul nu-mi stă înainte, femeie. 

R. Atunci trebuie să dai ascultare unei biete 
slujitoare a lui. Această a doua doamnă a coborât şi ea 
treptele de argint şi abia a atins podeaua peşterii, că o 
altă doamnă a apărut în prag, ca şi cum îi ţinea trena, 
şi doamna aceea era bătrână; avea părul alb şi trupul 
mai puţintel. Şi ea a stat şi ne-a privit, cum făcuseră 
celelalte două, pe urmă a coborât mai încetişor lângă 
ele. Toate trei ne-au fixat cu aceiaşi ochi blânzi. Pe 
urmă minunează-te mai departe, se vedea că erau 
mama cu fiica şi fiica fiicei. Şi astfel păreau o singură 
femeie la trei vârste diferite, atât de asemănătoare le 
erau trăsăturile, în ciuda anilor diferiţi. 

Î. Şi cum erau îmbrăcate acestea două? 

R. Ca şi prima, cât se poate de ciudat, în pantaloni 
şi tunică de argint. Dumneata ai fi socotit ţinuta 
bătrânei cam nepotrivită, însă nu părea aşa, căci toate 
îşi purtau hainele de parcă erau obişnuite cu ele, nu 
ca să se împopoţoneze sau mai ştiu şi eu ce, cica o 


îmbrăcăminte pe care o preferau pentru că era simplă 
şi comodă. 

Î. Nu purtau podoabe sau bijuterii? 

R. Nimic. Numai cea mai bătrână avea o coroniţă 
de flori roşu-închis, aproape negre; iar cea mai tânără, 
după cum am spus, de un alb neprihănit; iar mama ei 
flori roşii, ca sângele. Altfel, erau ca trei boabe de 
mazăre într-o singură păstaie, doar de vârste diferite. 

Î. N-ai văzut pe lângă ele broaşte râioase sau 
iepuri, pisici negre? N-ai auzit croncănit de corbi? 

R. Nu şi nu. Şi nici cozi de mături sau ceaune cu 
fierturi. la seama, nu ştii pe cine iei în bătaie de joc. 

Î. Mă gândeam că numai astea mai lipseau la ce-ai 
descris - omizi în zbor cu picioare răşchitoare şi femei 
sperietori de ciori. 

R. Şi încă nu ţi-am spus ce e cel mai greu de crezut, 
stăpâne. Şi tânăra, şi bătrâna, care stăteau lângă cea 
din mijloc, s-au întors către ea şi au făcut un pas ca să 
fie mai aproape. Şi printr-o mişcare ciudată, din nou 
n-aş şti să spun cum, s-au unit cu ea sau au părut că 
se topesc în felul ăsta în ea; au dispărut precum 
stafiile care trec prin ziduri, iar o singură femeie, cea 
căruntă, mama, a rămas acolo unde fuseseră toate 
trei, cum mă vezi şi cum te văd. Însă nu mai avea în 
coroniţă numai flori roşii sau altfel, ci le ţinea pe toate 
trei împreună, albe şi roşii şi grena; ca şi cum ne 
îndemna să credem ceea ce ochii puneau la îndoială. 

Î. Femeie, asta l-ar năuci şi pe cel mai credul 
creştin. 

R. Atunci trebuie să joci acest rol. Fiindcă nu spun 
nimic din ceea ce nu e adevărat, oricât te-ai îndoi de 
cele istorisite. Să nu te mânii, te implor. Eşti om al 
legii şi trebuie să cumpăneşti spusele mele cu toată 
grija. Dar te previn că vorbele mele sunt ale spiritului. 
Şi s-ar putea să le schimbi cursul bun şi să le faci de 


ocară şi netrebnice şi atunci o să rămâi la fel de 
nepriceput în această lume. 

Î. Asta o să vedem, femeie. Dă-i mai departe cu 
aiureala asta. 

R. Doamna asta, mama, a venit până unde eram noi 
îngenuncheaţi, mai întâi la Excelenţa Sa, şi-a întins 
mâinile spre el, s-au îmbrăţişat, aşa cum face mama 
cu fiul ei după ce nu s-au văzut de mulţi ani, după 
drum lung. Abia după aceea i-a vorbit, într-o limbă pe 
care n-o cunosc, cu voce joasă şi foarte blândă; la care 
Excelenţa Sa i-a răspuns în aceeaşi limbă ciudată. 

Î. Stai puţin. Ce fel de limbă era? 

R. Una pe care o auzeam pentru prima oară. 

Î. Ce limbi ai auzit în viaţa ta? 

R. Olandeza şi germana, şi în plus franceza. Puțin şi 
spaniola şi italiana. 

Î. Şi nu era nici una din ele? 

R. Nu. 

Î. Când Excelenţa Sa i-a răspuns, ţi s-a părut că 
vorbeşte fluent, asemenea cuiva care o cunoaşte? 

R. Cât se poate de bine şi nu în felul dinainte. 

Î. Cum adică? 

R. Păi, cu mai mult respect şi recunoştinţă sinceră. 
După cum am spus, aşa cum se poartă fiul cu mama 
după o absenţă îndelungată. Şi am uitat să spun cea 
fost ciudat la început, când s-a apropiat de el, că şi-a 
aruncat sabia deoparte, ca şi cum nu mai avea nevoie 
de ea, la fel şi cingătoarea şi teaca; ca şi cum ar fi 
umblat prin locuri periculoase şi acum a ajuns, în fine, 
sub propriul acoperiş unde se simte în largul său. 

Î. Ai spus că a aruncat-o deoparte, femeie - vrei să 
zici că a pus-o atent într-o parte sau a azvârlit-o, de 
parcă nu-l mai interesa? 

R. De parcă nu-l mai interesa deloc, căci a căzut 
undeva la vreo zece picioare în urmă, la fel şi teaca şi 


cingătoarea: ca şi cum până atunci nu-i slujiseră decât 
să se deghizeze, să poarte o mască, şi acum îşi 
atinsese scopul. 

Î. Acum altceva - s-au salutat şi şi-au vorbit ca două 
persoane care s-au cunoscut? 

R. N-a părut surprins, şi nici ele. Apoi s-a întors să 
ne prezinte şi pe noi, mai întâi pe Dick, care rămăsese 
în genunchi, însă doamna i-a întins mâna pe care ela 
apucat-o cu ardoare şi a dus-o la buze. Pe urmă l-a 
ridicat în picioare şi a venit şi rândul meu. Trebuie să 
spun mai întâi că Excelenţa Sa i-a vorbit în limba lor 
şi, deşi nu ştiu ce i-a spus, am auzit rostit numele meu 
cât se poate de limpede şi - la fel şi numele cu care 
am fost botezată, nu Fanny, ci Rebecca; era prima 
oară când îl rostea şi nu ştiu cum l-a aflat. 

Î. Nu i l-ai spus niciodată, nici lui Dick, nici 
altcuiva? 

R. Nimănui de la bordel, doar dacă nu-l ştia de la 
Claiborne. 

Î. Atunci de la ea l-a aflat. Mai departe. 

R. Doamna aceasta era în faţa mea, unde stăteam 
îngenuncheată; îmi zâmbea, de parcă am fi fost vechi 
prietene ce nu ne-am văzut de mult şi ne-am 
reîntâlnit. Şi brusc s-a sculat, a întins mâinile să le ia 
pe ale mele şi m-a ridicat în picioare; am stat aşa 
alături, pentru că nu-mi dăduse drumul la mâini când 
eram în picioare, continua să-mi zâmbească şi să-mi 
caute privirea, ca o prietenă bună, să afle cât m-am 
schimbat; pe urmă, mi-a dat coroniţa cu trei culori de 
flori, ca şi cum îmi făcea un hatâr aparte. De parcă 
era un schimb, mi-a luat de pe cap coroniţa de mai, s- 
a uitat la ea, dar nu şi-a pus-o, ci mi-a aşezat-o înapoi 
pe cap, cu un zâmbet, şi m-a sărutat uşor pe gură, 
după moda veche, adică să-mi ureze bun venit. Nu 
ştiam ce să fac, însă trebuia să mulţumesc pentru flori 


şi i-am zâmbit şi eu, dar nu ca ea, care parcă mă ştia 
bine, da, ca o mamă sau o mătuşă iubitoare. 

I. N-a spus nimic? 

R. Nici un cuvânt. 

l. Se mişca uşor şi grațios, ca o doamnă? 

R. Cu o mare simplitate, ca fiica ei, parcă nici n- 
avea habar de fumurile acestei lumi şi nici habar n- 
avea de ele. 

l. Totuşi venea din cercuri înalte? 

R. Da. Cât se poate de înalte. 

I. Dar cu florile pe care ţi le-a dat ce e? 

R. Erau de trei culori, de acelaşi fel, întru câtva 
asemănătoare celor care cresc pe stâncile Cheddar şi 
pe care le aduc vara la Bristol - le spune scânteioare 
de iunie. Şi totuşi nu erau aidoma, ci ceva mai mari şi 
cu mirosul mai puternic; oricum, prea timpurii pentru 
vremea aceea. 

Î. Ai mai văzut asemenea flori? 

R. Nu, niciodată. Deşi nădăjduiesc să le văd şi să le 
mai miros o dată. 

l. Cum să le mai vezi o dată? 

R. O să auzi. Pe urmă doamna m-a luat din nou de 
mână şi m-a condus la omidă. Nu mi-era teamă de ea, 
totuşi mi-era frică să intru şi m-am uitat peste umăr 
spre Excelenţa Sa, care rămăsese în urmă, să-l întreb 
ce să fac. La care el a ridicat un deget la buze, ca să- 
mi arate că nu trebuie să vorbesc şi a dat din cap spre 
mama care ne întâmpinase ca şi cum trebuia să-i 
acord atenţie. Iar când am privit-o, părea că înţelege 
ce voiam să întreb, şi şi-a ridicat mâinile până la piept, 
aşa cum făcuse şi fiica ei, mi-a zâmbit cât se poate de 
deschis ca să-mi alunge teama. Aşa că m-am dus cu 
ea, după cum dorea, am urcat treptele de argint şi m- 
am lăsat condusă înăuntrul trăsurii, nu ştiu cum să-i 
spun, ceva nemaivăzut, un loc cu minunăţii, o 


încăpere cu pereţii făcuţi din pietre lucitoare pe care 
le văzusem prin uşă. 

Î. Au intrat şi Excelenţa Sa şi Dick? 

R. Da. 

Î. Doamna te-a poftit pe tine prima? 

R. Da. 

Î. Şi nu te-ai mirat că ai fost tratată astfel - tu, o 
târfă? 

R. Cum să nu? Eram mută de uimire. 

Î. Mai povesteşte-mi despre încăperea asta. Cum 
erau pietrele preţioase? 

R. Unele luceau mai mult ca altele, din multe 
culori, tăiate şi pătrat şi rotund, înşirate pe toţi 
pereţii, chiar şi pe o parte din acoperiş sau tavanul de 
deasupra. Şi pe multe din ele erau semne sau 
înscrisuri ca şi cum fiecare avea un scop magic sau 
tainic, cu toate că n-am putut să le descifrez. Şi multe 
aveau şi ceasuri mici sau ceasuri de buzunar alături, 
însă limbile nu se mişcau, nu erau întoarse. 

Î. Orele nu erau însemnate? 

R. Erau semne, dar nu ca cele din lumea noastră. 

Î. Şi cât de mare era încăperea? 

R. Ca lăţime, nu avea mai mult de zece- 
douăsprezece picioare; era mai mult lungă, poate de 
vreo douăzeci de picioare; şi înaltă pe cât era de lată. 

Î. Cum era luminată? 

R. Prin două scânduri străvezii pe tavan, care 
dădeau o lumină ascunsă, nu atât de puternică cum 
era cea de afară, ochiul omidei. 

Î. Cum adică, scânduri străvezii? 

R. Păreau făcute din sticlă alburie cum am mai 
spus: însă ascundeau totul după ele, şi de-acolo venea 
lumina asta. 

Î. Şi nu erau draperii, nici mobilă? 

R. Când am intrat, nu era nimic. Totuşi, imediat 


după aceea, doamna a atins cu degetul o piatră 
prețioasă de lângă ea şi uşa prin care am intrat s-a 
închis singură, la fel cum se deschisese, după un 
anume meşteşug; iar treptele de argint la fel, s-au 
strâns de la sine. Şi pe urmă doamna a mai atins o 
piatră, sau poate aceeaşi; şi din amândoi pereţii s-a 
lăsat câte o bancă sau locuri de aşezat. Nu ştiu cum, 
poate printr-un arc, pe o balama, ca nişte sertare 
ascunse dintr-un scrin. Şi pe ele ne-a invitat să stăm, 
Excelenţa Sa şi Dick de-o parte, eu pe partea cealaltă. 
Şi cea pe care am stat eu părea acoperită cu piele 
albă, cea mai fină piele de cămilă, o simţeam sub mine 
moale ca patul de puf. Apoi doamna s-a dus la capătul 
celălalt al încăperii şi a atins o altă piatră, care a dat 
la iveală un dulap plin cu sticle şi vase din sticlă 
afumată, ca la spiţerie, şi în unele parcă erau prafuri, 
în altele ceva ca vinul de Canare, auriu, şi a turnat din 
el în trei păhăruţe, care deşi erau făcute din cristal 
netăiat, erau nemaipomenit de uşoare şi de subţiri, 
ne-a adus la fiecare câte unul, cum ar face o slujnică. 
La început n-am vrut să beau, de teamă să nu fie cine 
ştie ce licoare, cu toate că i-am văzut pe Excelenţa Sa 
şi pe Dick că nu se tem să bea. Apoi s-a înapoiat la 
locul unde stăteam eu şi mi-a zâmbit, a luat paharul 
meu, a băut puţin din el, ca să-mi dovedească cum că 
n-aveam de ce să mă tem, şi mi l-a dat înapoi, aşa că 
am băut şi eu. Nu era ce părea, adică vin, ci aducea 
mai mult a fructe; avea parcă gust de caise sau pere 
timpurii, proaspete, dar mai dulce şi mai fină; licoarea 
m-a uns pe gât, mai ales că mi se cam uscase. 

Î. Nu avea gust de băutură spirtoasă? De rachiu 
sau de gin? 

R. De suc de fructe proaspăt stoarse. 

Î. Altceva. 

R. Apoi a venit şi s-a aşezat alături de mine; şi-a 


întins o mână deasupra capului meu şi a atins o piatră 
albastră de pe perete. Deodată s-a făcut întuneric, n-a 
mai fost lumină în încăpere, dar era ceva afară care 
trecea prin ferestruicile mici despre care am vorbit la 
început, care semănau cu nişte ochi - şi am uitat, 
dinăuntru nu mai arătau ca de afară, nu erau din 
sticlă verde, nu, ci clare ca orice sticlă, fără vreun 
defect sau băşicuţă. Şi m-aş fi speriat de moarte dacă 
nu m-ar fi cuprins cu braţul după umeri ca să mă 
liniştească, iar mâna ei a căutat-o pe a mea în 
întuneric şi mi-a strâns-o, tot ca să mă liniştească. 
Parcă voia să mă asigure că n-avea de gând să-mi facă 
nici un rău şi mă ţinea ca pe un copil, ca să-mi aline 
spaimele care îmi depăşeau puterea de înţelegere. 

I. Te-a ţinut aproape? 

R. Cu prietenie, ca o soră. Aşa făceam uneori şi la 
bordel, când aveam răgaz sau aşteptam. 

Î. Şi pe urmă? 

R. A urmat o minune şi mai straşnică decât toate, 
pentru că unde era capătul încăperii, în faţa capului 
omizii, s-a aflat dintr-odată un geam deasupra unui 
oraş mare peste care alunecam ca o pasăre. 

I. Asta ce mai e? 

R. Aşa a fost, îţi spun. 

Î. Iar eu îţi spun că ai întrecut măsura. 

R. Jur pe lisus că aşa s-a petrecut sau aşa părea. 

Î. Încăperea asta frumoasă cu pietre preţioase a 
zburat afară din peşteră într-o clipă şi a ajuns 
deasupra unui oraş mare? Nu sunt prostul tău să-l 
duci de nas, cumătră, pe toţi sfinţii, nu sunt. 

R. Numai spusa mea te amăgeşte. Nimic altceva. 
Povestesc ce am văzut, cu toate că habar nu am cum 
am văzut. 

Î. Palavre bune pentru cărţi cu basme, nu pentru 
auzul cuiva cu judecată. Pentru mine eşti tot o târfa 


vicleană, cu toată vorbăria ta. 

R. Spun adevărul. Te implor să-mi dai crezare. 

Î. Oare n-a fost ceva vârât în licoarea pe care ai 
băut-o şi care ţi-a dat viziunea asta fantastică? 

R. Nu eram nici toropită, nici ameţită; totul era cât 
se poate de real când zburam deasupra oraşului şi 
încă altele, după cum am să povestesc. Şi totuşi o 
vrăjitorie era la mijloc, ca într-un vis, fiindcă dacă mă 
uitam pe ferestruici, ştiam că nu ieşisem din peşteră, 
încă îi vedeam pereţii. 

Î. Şi cât de mare era fereastra prin care ai văzut 
oraşul? 

R. Trei picioare pe patru, mai mult lungă decât 
înaltă. 

Î. Şi totuşi susţii că maşinăria asta în care aţi intrat 
nu s-a mişcat din peşteră? 

R. Nu. 

Î. Ai fost vrăjită sau drogată, sau ambele. 

R. S-ar putea; cu siguranţă am fost într-o stare 
aparte. Prin fereastra asta nu vedeam ca prin sticla de 
rând, parcă era cineva care ne făcea să vedem ce voia 
el: o dată de departe, pe urmă de aproape, o dată din 
partea asta, pe urmă din cealaltă. Tare mi-aş fi dorit 
să întorc ochii să mă uit alături sau să mă mai uit o 
dată în urmă, dar nu se putea. Degeaba îmi zăbovea 
privirea, trebuia să văd doar ce vedea ea. 

Î. O fereastră nu vede, femeie. Nu erai în toate 
minţile. Şi ce oraş era ăla peste care spui că parcă 
zburaţi? 

R. Nespus de frumos, ca nici unul de pe pământ pe 
care l-am văzut sau de care am auzit. Totul clădit în 
alb cu aur, cu grădini şi livezi înverzite, izvoare şi 
heleşteie. Arăta mai mult a regiune bogată de ţară 
decât a oraş. Şi peste tot domnea pacea. 

Î. De unde ştii că erau livezi? Nu zburai sus de tot? 


R. Da, dar copacii, deşi mici, erau aşezaţi în 
rânduri, ca în livadă, şi eu aşa am socotit. Iar printre 
ei, legându-i, nişte drumuri frumoase şi largi, netezite 
parcă cu aur, pe unde treceau oameni şi trăsuri 
lucioase, deşi n-aveau cai. Dar de mişcat se mişcau. 

I. Cum se mişcau? 

R. Habar n-am. lar pe străzile aurite nu se mergea 
cu picioarele sau cu tălpile, însă oamenii se mişcau - 
drumul tot se mişca şi îi purta cu el. Cu toate că 
oamenii se mişcau ca şi noi, pentru că în câmpurile pe 
deasupra cărora am trecut erau fete care dansau în 
două cercuri, iar în altul bărbaţi, cum ar fi în şiruri; 
iar alţii pe care i-am văzut mergeau ca noi. 

I. Cum dansau? 

R. Parcă în timp ce dansau, cântau, iar fetele 
făceau nişte mişcări foarte graţioase, la fel măturau 
pe jos, îşi ridicau chipurile spre cer cu bucurie; iar 
bărbaţii dansau în timp ce aruncau seminţele, pe 
urmă se făceau că seceră, la fel, deşi se mişcau mai 
repede. În ţara asta se preamărea curățirea spiritului, 
căci pe mulţi dintre ei i-am văzut cum măturau cu 
adevărat drumurile şi cărările aurite, plini de hărnicie, 
ca şi cum voiau să arate că nu suportau murdăria. lar 
alţii spălau lângă izvoare. Bărbaţii care dansau se 
bucurau de mărinimia Domnului. Peste tot domnea o 
ordine desăvârşită în grădini şi livezi, ca şi - sunt 
sigură - în casele lor. 

l. Semănau cu noi la înfăţişare? 

R. Cu multe naţii. Unii albi, alţii măslinii sau 
galbeni, unii cafenii, alţii negri ca noaptea. Nu puteam 
să-i văd pe toţi, erau prea departe. Ca şi când am fi 
fost pe un turn uriaş, dar unul care se mişca de parcă 
ar fi avut picioare. 

l. Şi cum erau îmbrăcaţi? 

R. Păi, toţi precum cele trei doamne, în pantaloni şi 


tunici argintii, fie că erau bărbaţi sau femei. Am trecut 
pe deasupra atât de repede, că n-am văzut tot; apărea 
totul într-o clipită, pe urmă dispărea, apoi apărea la 
loc. 

I. Cei care erau sălbatici negri nu erau goi? 

R. Nu. 

Î. Dar biserici n-ai văzut? 

R. Nu. 

I. Nici un semn al lui Dumnezeu sau al Religiei? 

R. Totul era un semn, deşi nu unul cunoscut. Nici o 
biserică, nici un preot, nimic de felul ăsta. 

l. Nici vreun templu păgân sau mai ştiu şi eu ce? 

R. Nu. 

l. Dar palate sau clădiri înalte? Vreo închisoare, 
spital, tribunale? 

R. Nimic din toate astea, în afară de clădiri 
frumoase, înalte, unde parcă toţi locuiau împreună, 
fără vreo deosebire sau diferenţă. Cele mai multe nu 
aveau garduri sau ziduri şi erau împrăştiate prin 
pajişti, fără să fie înghesuite sau să scoată fum 
scârbos. Totul era minunat, fiecare avea parcă ferma 
lui, cu ogorul lui. Era verdeață ca în plină vară. Iar 
soarele strălucea peste tot, ca o lună de iunie veşnică. 
Aşa numesc eu acuma ţinutul ăsta fericit care ni s-a 
arătat. 

Î. Cum îl numeşti, femeie? 

R. Iunie Veşnic. 

Î. Alias castele în Spania. Cum erau casele acelea 
construite? Din piatră sau cărămidă? Aveau 
acoperişuri din stuf sau cu ţigle? 

R. Nici una, nici alta, pentru că nu erau din lumea 
noastră, aşa cum ştim noi. Cu pereți albi, foarte 
netezi, cum e interiorul de la scoică, cu acoperişuri şi 
uşi din aur; şi de toate felurile, unele aveau forma 
unor corturi uriaşe, altele cu grădini stranii pe 


acoperişuri, turtite, altele rotunde, ca nişte roţi de 
caşcaval; şi multe altele cu diferite forme. 

Î. Şi de unde ştii că uşile şi acoperişurile erau din 
aur? 

R. Nu ştiu, da' aşa păreau. Şi am mai văzut şi case 
mari în comun, pentru că în fiecare din ele puteau să 
locuiască mai mulţi, nu numai o familie, aşa cum se 
întâmplă deseori în lumea asta; şi mai erau unele 
numai pentru bărbaţi şi altele doar pentru femei, iar 
separarea asta se vedea în toate cele. Într-un loc erau 
mulţi adunaţi laolaltă de ambele sexe şi ascultau cu 
luare-aminte la un altul care vorbea, în aer liber; da’ 
stăteau despărțiți cu străşnicie, femeile la stânga, 
bărbaţii la dreapta, ca şi cum ai zice că s-a dat 
poruncă să stea separat, aşa cum trebuie să locuiască 
separat în casele lor. 

Î. Şi n-ai văzut familii, cupluri de îndrăgostiţi sau 
altceva? 

R. Nu, nimic. În Iunie Veşnic aşa se întâmplă. 

Î. Ce se întâmplă? Trăiesc precum călugării 
romano-catolici şi maicile din chilii? Copii n-ai văzut? 

R. Nu copii în carne şi oase. Trupul, cu toate 
păcatele lui, nu se află acolo. Dac-ar fi, n-ar mai exista 
acolo Raiul veşnic. 

Î. Şi n-ai văzut pe nimeni muncind? 

R. Doar în grădinile sau ogoarele personale, din 
plăcere. 

Î. Nu erau prăvălii sau vânzători ambulanți sau 
pieţe? 

R. Nu, nici pomeneală. Şi n-am văzut nici ateliere 
meşteşugăreşti, nici mori. 

Î. Dar oşteni, oameni cu arme, ai văzut? 

R. Nimeni n-avea nici o armă. 

Î. Nu-i de crezut, femeie. 

R. Nu-i de crezut în lumea noastră. 


Î. Şi doamna aia a ta unde a stat câtă vreme a durat 
călătoria prin aer? 

R. Pe bancă, lângă mine, fără să-mi dea drumul la 
mână, până mi-am pus capul pe umărul ei în timp ce 
priveam. 

Î. Avea trupul cald? 

R. Da, ca mine. 

Î. Şi ce-ai crezut despre oraşul ăsta închipuit care 
ţi-a fost arătat, adică pe care l-ai visat? 

R. Că de acolo venea doamna, nu din lumea 
noastră, ci din una mai grozavă, unde se cunoaşte 
totul, pe câtă vreme noi nu ştim nimic. Locuitorii ei 
seamănă cu noi în anumite privinţe; în altele, nu, şi 
sunt cu desăvârşire diferiţi în privinţa păcii şi a 
bunăstării. Fiindcă n-am văzut nici un sărac, nici un 
cerşetor, nici un schilod sau bolnav, sau vreun muritor 
de foame, şi nici n-am văzut din cei care se vântură pe 
aici mai cu dare de mână şi de neam; sărea în ochi că 
erau mulţumiţi să fie de aceeaşi condiţie deopotrivă, 
ca nici unul să nu rămână mai prejos; aşa cum erau şi 
neprihăniţi, fără ca vreunul să păcătuiască. Nu ca la 
noi, unde inima fiecărui bărbat sau a fiecărei femei e 
zăvorâtă în fiarele lăcomiei şi semeţiei, silindu-i astfel 
să se poarte şi să trăiască doar pentru sine. 

Î. Mie să-mi spui ce-ai văzut, femeie, şi nu ce-ţi dă 
ghes democraţia asta proaspăt aflată care te-ndeamnă 
să te răzvrăteşti. 

R. Nu ştiu ce-i aceea democraţie. 

Î. Legea gloatei. Bag seama c-ai prins şi tu gustul. 

R. Nu, e dreptatea creştină. 

Î. Ajunge. N-ai decât s-o numeşti cum vrei. 

R. E adevărat că ce-am văzut a fost dincolo de 
lumea noastră. Da' n-am zărit nici un soldat sau 
paznic sau vreun alt semn cum ar fi temnițe sau pe 
cineva în lanţuri, ca să-mi arate că existau şi din cei 


care nu erau de acord sau făceau rele şi trebuiau 
pedepsiţi şi izolaţi. 

I. Am spus că ajunge. 

R. Poţi să te îndoieşti de cele ce-ţi spun, nu-ţi aduc 
nici o vină. Căci aşa am judecat şi eu cu mintea mea 
din lumea de aici; şi eu m-am îndoit şi nu mă 
dumiream cum pot bărbaţii şi femeile să trăiască într- 
o asemenea înţelegere şi armonie, când cei care sunt 
de-un neam aici, jos, nu pot, ca să nu mai vorbim de 
cei din alte neamuri. Căci acolo nu era nici urmă de 
război, de distrugere, de cruzime, nici măcar de 
mândrie, ci viaţă veşnică. Şi-ţi spun, cu toate că la 
început nu mi-am dat seama, era Raiul adevărat. 

Il. Sau ai vrut tu să fie Raiul. Ceea ce nu-i totuna. 

R. Ascultă mai departe, stăpâne Ayscough. Am 
prins să zburăm mai jos şi mai jos, tot mai aproape de 
pământul ăsta binecuvântat al lui Iunie Veşnic şi ne- 
am lăsat pe o pajişte cu flori şi iarbă. Şi lângă un 
copac ne aşteptau trei persoane, doi bărbaţi şi o 
femeie. Iar îndărătul lor, la capătul pajiştii, am văzut 
bărbaţi şi femei care erau la coasă sau trebăluiau şi 
copii ca la adunatul fânului. Am băgat de seamă însă 
că aceştia erau îmbrăcaţi altfel decât ceilalţi, în 
veşminte lungi, în multe culori; pe câtă vreme cei doi 
bărbaţi care aşteptau sub copac erau în haine albe, iar 
femeia de alături tot în alb. 

I. Păi, n-ai spus că n-ai văzut pe nimeni muncind? 
Asta ce mai e acum? 

R. Nu munceau ca noi. 

l. Cum adică? 

R. Munceau pentru că aşa voiau, nu pentru că erau 
siliţi. 

I. Şi asta de unde ştii? 

R. Cântau şi erau veseli, iar unii se odihneau sau se 
jucau cu copiii. Pe urmă am văzut că bărbaţii 


îmbrăcaţi în alb de sub copac erau aceiaşi pe care-i 
văzusem noaptea la templu - unul vârstnic şi celălalt 
tânăr. Cel tânăr, pe care atunci îl numisem dulgher şi 
care arătase în sus, avea pe umăr o coasă, tocmai se 
întorsese de la cosit; iar cel vârstnic, cu o barbă albă, 
ţinea în mână un toiag şi stătea la umbra pomului; da, 
sub frunze şi fructe, semănau cu nişte portocale, 
luceau prin verdele de deasupra. Bătrânul avea aerul 
cuiva nespus de blajin şi cât se poate de înţelept, care 
e stăpân peste tot ce se vede, însă care acum nu lucra; 
şi totuşi cu toţii trebuiau să-l respecte ca pe părintele 
şi stăpânul lor. 

Î. Şi bătrânul ăsta de ce nație părea? 

R. De toate naţiile, nici harap, nici alb, nici arămiu, 
nici galben. 

Î. Asta nu-i un răspuns. 

R. Atâta pot să spun. Ba încă mai era o minune, 
fiindcă femeia care aştepta la fereastră era chiar cea 
lângă care mă odihnisem când eram în omidă şi care 
mă ţinuse de mână. lar eu m-am zăpăcit atât de tare, 
încât m-am întors să mă uit la cea de lângă mine şi, să 
vezi şi să nu crezi, printr-o minune cerească era acolo, 
alături, cu toate că părea şi în afara ferestrei, 
îmbrăcată altfel, în veşmânt alb. Iar cea de lângă mine 
îmi zâmbea ca o soră; ca şi cum mă îndemna să dau 
răspunsul la o ghicitoare. Pe urmă, deodată s-a 
aplecat spre mine şi m-a sărutat pe gură, cu cea mai 
sfântă dragoste, ca şi cum mi-ar fi spus să n-am teamă 
de ce am văzut prin fereastră, pentru că ea poate să 
mă ţină de mână şi în acelaşi timp să fie şi afară, 
lângă bătrân, sub copac; iar acesta a întins mâna ca 
ea să vină mai aproape. 

Î. Şi nu te-ai convins că visezi dacă femeia a apărut 
în două locuri deodată? 

R. Pentru dumneata aşa este, pentru mine nu e nici 


urmă de vis. Şi n-am visat nici când mi s-a părut că 
păşesc acolo, pe pajişte. 

Î. Şi în tot timpul ăsta ce s-a întâmplat cu Excelenţa 
Sa? N-ai observat cum privea nălucirea prin fereastra 
ta? Părea că îl absoarbe, că-i dă crezare; sau că nu 
crede? 

R. Nu m-am gândit nici la dumnealui, nici la Dick în 
vremea asta şi cu atât mai puţin în acest moment 
despre care am povestit. Mai înainte m-am uitat o 
dată spre celălalt capăt al încăperii unde se aflau; 
Excelenţa Sa nu se uita pe fereastră, ci la mine. Parcă 
mă urmărea cât eram de năucită, ca la teatru, a stat 
lângă doamnă, pe urmă a urmărit singur totul. 

Î. Şi asta nu înseamnă că mai văzuse aşa ceva 
înainte - că fuseseşi adusă la ceva cunoscut pentru 
Excelenţa Sa? 

R. Ştiu doar că a zâmbit când m-a văzut că-l privesc 
şi a arătat cu mâna spre fereastră, ca şi cum ar fi spus 
- uită-te acolo, nu la mine. 

l. Cum zâmbea? 

R. Aşa cum nu-mi mai zâmbise niciodată până 
atunci; ca unui copil care, pentru a înţelege, trebuie 
să se uite mai bine. 

Î. Dar Dick, el ce făcea? 

R. Se uita şi el, uluit ca şi mine. 

Î. Bine, întoarce-te la pajiştea despre care vorbeai. 

R. Cum am mai zis, parcă mergeam pe ea, pentru 
că simţeam parfumul florilor şi al ierbii proaspăt 
cosite şi auzeam cântecul păsărilor, pitulici şi 
privighetori, cu ciripitul lor vesel şi cosaşii îngânând şi 
ei melodii. 

Î. Cum cântau? Ai auzit cuvinte, era o melodie 
cunoscută? 

R. Parcă da, una de demult, pe care am ascultat-o 
când eram mică, deşi părinţii mei nu îngăduiau 


muzica din cauza credinţei lor. Da, mi s-a părut o 
melodie cunoscută. 

ÍI. Ai putea s-o fredonezi? 

R. A, nu. 

I. Mai departe, atunci. 

R. Pe urmă parcă păşeam prin Rai, în viaţa veşnică 
şi fericirea fără sfârşit. Părăseam lumea asta crudă cu 
toate relele ei, lăsam în urmă propriile mele păcate 
îngrozitoare şi vanitatea, pentru care începeam să-mi 
dau seama că urma să fiu iertată. Inaintam într-o 
mare de lumină, totul era lumină, n-aveam nici o 
umbră în suflet; şi cum mă îndreptam spre acestea 
trei, nu mi se părea o trecere obişnuită a timpului, ci 
una mult mai înceată, aşa cum te mişti în vis. Pe urmă 
l-am văzut pe cel vârstnic cum ridică mâna şi rupe un 
fruct atârnat de o ramură deasupra capului, pe care l- 
a întins către ea, mama, iar ea l-a luat şi mi l-a oferit 
mie. Şi nu era o favoare divină, ci mai degrabă un dar 
pe care să-l mănânc; şi mult îmi mai doream asta. Şi 
cu toate că mă grăbeam să-l iau, nu eram în stare; şi 
mi-a trecut prin minte că cel care stătea acolo cu 
coasa era fiul celui vârstnic, iar femeia semăna şi ea 
cu el, erau o familie. Şi atunci în ftiinte mi-a şoptit 
parcă cineva, o şoaptă plină de bucurie că ştiam cine 
erau cu adevărat cei trei. Stăpâne Ayscough, acum îţi 
vorbesc mai limpede decât mi-a apărut mie la început, 
când totul era doar ca o bănuială, o adiere, o şoaptă, 
nu ştiu bine ce, a ceea ce urma să se întâmple. Cu 
toate astea, eram ca dumneata, silită să mă îndoiesc 
de aceste împrejurări cât se poate de stranii. 
Dumneata ştii probabil că am fost crescută ca o 
quakeră, să nu-mi închipui dumnezeirea ca fiind 
întruchipată în trup sau fiinţă care respiră, ci numai 
duh şi lumina lui în mine. Căci Fraţii spun: nu există 
spirit adevărat în imagine şi nici imaginea nu poate fi 


a spiritului adevărat. Aşadar, oare nu eram şi eu o 
mare păcătoasă, cum să mă aştept ca eu să fiu demnă 
de aşa ceva? Acum însă a urmat lucrul cel mai straniu, 
căci cel cu coasa a arătat spre iarba necosită de lângă 
el, unde trebuia să privesc, iar acolo, ascuns, se afla 
fratele lui geamăn, care părea adormit, culcat pe 
spate, cu coasa lângă el, cu flori presărate pe el, ca şi 
cum era mort. Şi totuşi zâmbea în somn; iar pe chipul 
celui care arăta spre el se afla acelaşi zâmbet. Şi 
sigur, de zece mii de ori sigur, n-am să mă mai 
ascund. Aceşti doi oameni erau unul singur, singurul, 
omul deasupra tuturor celorlalţi; Domnul nostru lisus 
Hristos, care a murit pentru noi, şi totuşi a înviat. 

l. Cum, ai ajuns acum în Rai? Din târfă te-ai trezit 
sfântă? 

R. Poţi să mă batjocoreşti, să râzi de mine, vorbesc 
acum despre ceea ce am înţeles abia mai târziu. Ceea 
ce alţii, sfinţii, poate că văd într-o clipită, eu am văzut 
ca prin ceaţă. Nu e adevărat ce spun oamenii, că 
adevărul te poate lumina într-o secundă. Poate veni 
mai greu, şi aşa a fost cu mine. Da, trebuie să-mi râd 
de mine că am fost atât de înceată. Şi-ţi zic ca s-ar 
putea să fiu o păcătoasă demnă de dispreţ, însă am 
fost adusă fără îndoială, fără urmă de îndoială, 
dinaintea Tatălui şi Fiului. Da, cu toate că stăteau 
acolo ca doi simpli lucrători ai ogorului, ei erau; iar eu 
eram o proastă în neştiinţa mea. Şi în plus încă nu-mi 
dădusem seama cine era cea de al cărei umăr mă 
sprijineam. Da, acolo am fost proastă de-a binelea, vai 
mie, şi legată la ochi. 

I. Lasă şaradele. Spune acum - cine era femeia 
asta? 

R. Nu era femeie, ci regină între regine, mai nobilă 
decât cea mai nobilă doamnă. Cea fără de care Tatăl 
Ceresc nu şi-ar fi putut înfăptui Lucrarea, pe care unii 


o numesc Duhul Sfânt. Este Maica Sfântă a 
înţelepciunii. 

Î. Sfânta Fecioară, vrei să spui? Fecioara Maria? 

R. Ba mai presus. Maica Sfântă a înţelepciunii, 
duhul care poartă voinţa Domnului şi cea care a fost 
cu El dintru începuturi, care împlineşte tot ceea cea 
făgăduit Hristos Mântuitorul. Adică şi mama Lui, şi 
văduva Lui şi în plus şi fiica lui; şi aici se află adevărul 
celor trei femei contopite într-una pe care am văzut-o 
prima oară. Ea e cea care trăieşte veşnic şi-mi va fi 
veşnic stăpână. 

Î. Femeie, asta e o blasfemie fără egal. Scrie 
limpede în Cartea Facerii că Eva s-a născut din coasta 
lui Adam. 

R. Dar dumneata nu te-ai născut dintr-o mamă? 
Fără ea, nimic nu există, stăpâne, nu se naşte nimic. 
Nici Raiul, nici Adam sau Eva n-ar fi existat dacă 
Sfânta Maică a înţelepciunii n-ar fi fost acolo, de la 
începuturi, alături de Părintele Ceresc. 

Î. Cum, şi această mare maică, această magna 
creatrix, te-a ţinut în braţe, la fel ca o dezmăţată de la 
tine de la bordel? Oare nu aşa mi-ai spus? 

R. Nu era decât blândeţe plină de iubire şi milă. Nu 
există nimeni care să fie atât de păcătos încât să nu 
poată fi iertat. Şi dumneata uiţi că eu, în orbirea mea, 
nici nu ştiam cine e. Altfel aş fi fost în genunchi 
dinaintea ei. 

Î. Ajunge cu presupunerile tale. Altceva? 

R. Împărăţia ei va veni, şi cea a lui Hristos, şi mult 
mai devreme decât doreşte lumea asta păcătoasă. 
Amin, eu stau mărturie. 

Î. Atunci mărturiseşte, femeie, şi sfârşeşte-ţi 
adevărul ăsta pângăritor, profeția pe care o predici. 
Ce s-a mai întâmplat în peşteră? 

R. Ceva cumplit, după atâta dulceaţă, ceva cât se 


poate de amar. Am alergat pe pajiştea dumnezeiască, 
să apuc fructul pe care mi-l dăruia Maica Sfântă a 
înţelepciunii, aproape că-l simţeam în mâini. Şi 
deodată totul s-a întunecat, da, s-a făcut întuneric ca 
noaptea. Apoi iar lumină, însă ce vedeam era ceva ce 
mă rog să nu mi se mai înfăţişeze vreodată, căci era o 
bătălie crâncenă, un câmp de luptă unde oamenii se 
sfâşiau ca fiarele şi în jurul nostru erau zgomote 
asurzitoare, scrâşnete de arme, înjurături şi ţipete, 
pocnete de flinte şi muschete şi un tun înfricoşător, 
vaietele amestecate ale muribunzilor, sânge şi fum de 
la praful de puşcă. Nu-ţi pot povesti toate lucrurile 
astea înfricoşătoare, toată cruzimea sau spaima care 
m-a cuprins, căci lupta părea că se dă atât de 
aproape, încât soldaţii parcă erau gata să năvălească 
în încăperea din omidă, unde ne aflam. Atunci m-am 
întors către Sfânta Maică a înţelepciunii, îngrozită de 
această schimbare şi căutând alinarea; dar groaza a 
fost şi mai mare, căci ea nu mai era acolo, nici 
Excelenţa Sa, nici Dick, nimic din ceea ce fusese, ci 
numai o beznă cumplită şi eu de una singură. 

Î. Te mai aflai încă în camera din omidă? Bătălia 
care ţi s-a arătat se vedea prin fereastră, ca înainte? 

R. Da, deşi n-am văzut, nici n-am auzit sau simţit pe 
cineva plecând. lar acum eram singură, ba chiar mai 
rău decât singură, închisă în cea mai cumplită 
temniţă, avându-l ca tovarăş de soartă pe Antihrist. 
Dă-mi ascultare, am fost silită să urmăresc mai multă 
răutate şi cruzime decât am crezut că se poate şi 
fiecare scenă era mai groaznică decât cea de dinainte. 

l. A mai fost şi altceva decât scena bătăliei? 

R. Multe, şi nu numai de bătălie, nici vorbă, ci de 
fiecare fărădelege şi păcat; de torturi, de crimă şi 
trădare, de uciderea pruncilor; nicicând nu l-am văzut 
atât de limpede pe Antihrist sau cruzimea oamenilor 


mai sălbatică decât a celei din urmă fiare, de o mie de 
ori mai răi cu ei înşişi decât răul cel mai rău făcut de 
alţii. 

Î. Asta i-ai spus lui Jones, cu toate că nu i-ai dat 
acelaşi motiv sau împrejurări? 

R. I-am spus o parte, nu tot. Aşa ceva nu poate fi 
spus. 

Î. Iar tu ai apărut arzând într-o mare de flăcări, aşa- 
i? 

R. Da, era o fetiţă de paisprezece ani care fugise 
dintr-o casă căreia soldaţii îi dăduseră foc, arsă din 
cap până în picioare, cu hainele în flăcări, şi mi se 
rupea sufletul că nimănui nu-i păsa de chinul ei, toţi 
râdeau şi-şi băteau joc, dacă aş fi putut, i-aş fi sfâşiat 
în bucăţi. Am sărit din locul în care stăteam şi am 
alergat la fereastră să dau ajutor, căci fetiţa venea 
spre mine; dar, vai mie, degeaba, mi-aş fi dat viaţa de 
o sută de ori să pot ajunge la ea, căci într-însa mă 
vedeam pe mine, aşa cum eram înainte de a păcătui; 
totuşi între noi se afla geamul mai tare decât piatra. 
Doamne Dumnezeule, n-am putut să-l sparg, deşi biata 
copilă ardea acolo la câţiva paşi de mine şi ţipa şi 
plângea de ţi se încrâncena carnea. O mai văd şi acum 
şi îmi dau lacrimile când mă gândesc cum întindea 
mâinile după ajutor şi nu vedea nimic, iar eu eram 
atât de aproape, cu toate că parcă aş fi fost la zece mii 
de leghe depărtare. 

Î. Viziunea asta şi celelalte la fel de crude semănau 
cu ce e în lumea noastră? 

R. Bine de tot, prea bine, nu exista iubire; totul era 
cruzime, ucidere, durere. Totul îndreptat împotriva 
celor nevinovaţi, a femeilor şi copiilor, totul la 
nesfârşit. 

Î. Te întreb din nou. Ai recunoscut pe cineva sau 
vreun loc din lumea noastră? 


R. Nu cred că era lumea noastră; dar nu că n-ar 
putea fi. 

Î. Deci nu erau din lumea noastră? 

R. Doar dacă nu erau din Catai, fiindcă aveau 
chipuri de chinezi, ca acelea pictate pe vase şi altele, 
mai galbeni ca noi şi cu ochii înguşti. Dar de două ori 
am văzut prin fereastră parcă trei luni care străluceau 
peste scena măcelului şi cu lumina lor făceau ca totul 
să fie şi mai înfricoşător. 

Î. Oare nu te înşeli? Trei luni? 

R. Una mai mare şi două mai mici. Şi, încă alte 
ciudăţenii de vrăjitorie şi mai grozave: trăsuri uriaşe 
care purtau cu ele tunuri şi mergeau mai repede decât 
cei mai ageri cai; lei înaripaţi răgând, mişcându-se cu 
iuţeala fulgerului, zburând precum viespile când sunt 
stârnite, din care picau scări uriaşe şi se abăteau 
peste duşmanii lor zdrobindu-i într-un hal fără de hal - 
păi, oraşe întregi zăceau în ruine, aşa cum se spune că 
arăta Londra în dimineaţa Marelui Foc. Iar altele, 
turnuri uriaşe de foc şi pară care ardeau jos 
neîntrerupt, făcând să se cutremure pământul şi să 
pustiască totul pe unde treceau, nişte înfăţişări atât 
de înspăimântătoare, încât lumea asta în care trăim 
pare blândă prin comparaţie. Ştiu totuşi că toate 
seminţele acestor întâmplări se află în noi, vai! ne 
lipseşte meşteşugul drăcesc şi dibăcia să fim la fel, şi 
la fel de cruzi. Omul e rău nu prin sine însuşi doar, nu, 
ci prin voinţa Antihristului. Cu cât domneşte mai mult, 
cu atât soarta noastră e mai pecetluită şi totul va 
sfârşi în foc şi pară. 

Î. Eşti la fel ca toate de teapa ta, femeie, 
întotdeauna dai crezare la ce-i mai rău. Aşadar, numai 
pierzanie suflă prin fereastra ta? 

R. Nemilostenie de la un capăt la altul. 

Î. Prin urmare, fără Dumnezeu. Cum poate fi 


adevărată o lume ca asta? Nu-i imposibil ca unii să fie 
cruzi şi nedrepţi; dar ca toţi să fie astfel, asta nici nu 
s-a mai auzit, nici văzut. 

R. A fost o profeție; lumea noastră poate să ajungă 
astfel. 

Î. Dumnezeul creştin n-o să îngăduie să se petreacă 
aşa ceva. 

R. A distrus Oraşele Câmpiei, pentru păcatele şi 
idolii lor mincinoşi. 

Î. Puţini erau dintre aceştia în multe oraşe. De cei 
care-l proslăveau cu-adevărat şi credeau în Cuvântul 
Lui nu s-a atins. Ajunge însă, întoarce-te la ceea ce 
numeşti tu omidă. 

R. Eram în faţa ferestrei, mă uitam cum arde fetiţa 
aceea nevinovată, a trebuit s-o văd murind cu ochii 
mei;  şi-atunci, deznădăjduită, m-am prăbuşit pe 
podea, nu voiam să mai văd - şi nici n-aş mai fi avut 
cum, pentru că pe geam s-a pus o ceaţă groasă şi s-a 
lăsat tăcerea, ascunzând milostivă totul. Şi dintr-odată 
încăperea s-a umplut de lumină. La capătul celălalt l- 
am zărit pe Excelenţa Sa, însă ciudat, la început nu l- 
am recunoscut, căci purta, asemeni celor din Iunie 
Veşnic, tunica şi pantalonii de mătase, şi nu avea 
perucă. Însă mi-a privit chipul îndurerat cu o milă 
nesfârşită şi parcă nu-mi sporea suferinţa, ci mi-o 
alina; a venit spre mine, m-a ridicat şi m-a purtat spre 
bancă, unde m-a aşezat uşurel pe spate, apoi s-a 
aplecat aproape de mine şi m-a privit în ochi cu o grijă 
plină de iubire, cu o tandreţe pe care n-am observat-o 
niciodată când am fost împreună. Să nu mă uiţi, 
Rebecca, mi-a spus, să nu mă uiţi; pe urmă m-a 
sărutat uşor pe frunte, ca un frate. M-a privit în ochi 
mereu şi parcă avea chipul aidoma cu al Celui pe 
care-l văzusem pe pajiştea din Iunie Veşnic, care ne 
iartă toate păcatele şi care aduce alinare tuturor 


deznădăjduiţilor. 

I. Nici eu n-am să te uit, femeie, poţi să fii sigură. 
Şi deci asta e încununarea despre care vorbeai? 
Excelenţa Sa devine Stăpânul Tuturor, Mântuitorul? 

R. Nu se potriveşte cu ce scrie în cărţile tale, n-are 
a face. Pentru mine a fost altfel. Am cunoscut atâta 
bucurie, încât trebuia să-i dau răgaz să prindă cheag; 
aşa că am adormit. 

I. Ai adormit? Păi care nătăfleaţă n-ar adormi la o 
asemenea grămadă de întâmplări? 

R. N-aş şti să spun, decât că am fost nevoită să 
închid ochii cu chipul acela blând în minte, pentru ca 
sufletele noastre să se împreune. Era asemeni unui soţ 
iubitor care prin dragostea sa mă îndemna să mă 
odihnesc. 

l. Chiar numai sufletele vi s-au împreunat? 

R. Să-ţi fie ruşine că gândeşti astfel. 

I. Nu ţi-a dat şi vreo licoare? 

R. Doar privirea, atât. 

l. Dar Maica Sfântă a înţelepciunii, după palavrele 
tale, ea nu şi-a făcut apariţia? 

R. Nu, şi nici Dick. Era doar el singur. 

l. Şi unde te-ai trezit, din nou în ceruri? 

R. Nu în Ceruri, ci pe un culcuş chinuit, pe 
pământul peşterii unde ajunseserăm prima dată, cu 
toate că la început nu mi-am dat seama şi mă credeam 
tot acolo unde adormisem, într-o odihnă dulce. Curând 
însă am băgat de seamă că suferisem o mare pierdere 
şi că se făcuse frig năprasnic, căci toate hainele mele 
de regină de mai dispăruseră până la una. Pe urmă m- 
am gândit la Sfânta Maică a înţelepciunii, că ar fi 
venit în vis, aşa cum ai crezut şi dumneata apoi însă 
am ştiut că n-a fost vis şi că plecase, iar eu am rămas 
văduvită nu numai de haine, ci chiar mai rău - sufletul 
meu fusese aruncat gol înapoi, în lumea asta. Pe 


urmă, ca într-un vârtej, aşa cum se răscolesc frunzele 
de toamnă, au năvălit alte amintiri, cei trei de pe 
pajişte, pe care abia acum îi ştiam cine fuseseră, Tatăl 
şi Fiul, amândoi şi vii şi morţi, precum şi Ea lângă ei, 
şi sfinţii şi îngerii la cosit; nu l-am uitat nici pe cel 
care mă adusese la această cunoaştere sfântă. Şi vai 
şi-amar, am mirosit aroma dulce a verii din lunie 
Veşnic, care mai zăbovea încă în aerul umed al 
peşterii, şi mi-am dat seama limpede că nu visasem, ci 
trăisem aievea. Lacrimile au prins să-mi curgă la 
gândul că atât de repede au venit şi au plecat şi n-am 
apucat să-i cunosc cu adevărat. Îţi spun cu mâna pe 
inimă că mi s-a părut o cruzime mai mare decât 
oricare altă cruzime întâlnită. Da, eram încă plină de 
deşertăciune, încă o târfă, nu mă gândeam decât la 
mine, o fiinţă dispreţuită şi respinsă, şi care nu făcuse 
faţă acestei încercări.  Sărmană proastă, am 
îngenuncheat acolo pe piatră şi m-am rugat să fiu 
luată înapoi unde căzusem în somnul acela atât de 
dulce. N-are a face, mi-e sufletul cu mult mai înţelept 
acum. 

Î. Ajunge cu sufletul tău - în peşteră era lumină cât 
să poţi vedea? 

R. Puţină. Puteam să desluşesc. 

Î. Omida dispăruse? 

R. Dispăruse. 

Î. Am bănuit - ţi s-a jucat o festă. O astfel de 
maşinărie nu putea nici să intre, nici să iasă de acolo. 
Aşa ceva nu există decât în capul tău de femeie sau o 
fi fost o idee de-a ta pe care ai hrănit-o cu înverşunare 
şi-ai lăsat-o să se dezvolte în tine ca şi viermele din 
pântece. 

R. Poţi spune orice. Nu crede ce am devenit, fă ce 
crezi, pentru mine e totuna, ca şi pentru adevărul lui 
Hristos. Sufletul tău înnegurează ziua. 


Î. Ajunge. N-ai căutat prin peşteră? Oare Excelenţa 
Sa nu cumva adormise, asemenea ţie, în vreun colţ al 
ei? N-ai dat peste nici un semn? 

R. Am găsit un semn. Când m-am pregătit să plec, 
m-am împiedicat de sabia Excelenței Sale, care zăcea 
unde o aruncase. 

Î. Ai ridicat-o? 

R. Nu. 

Î. Şi n-ai cercetat dacă Excelenţa Sa zăcea cumva 
pe-acolo? 

R. Plecase. 

I. Cum adică plecase? 

R. Nu mai era unde-l văzusem ultima oară. 

Î. De unde ştii? Nu adormiseşi? 

R. Ba da, şi n-am habar cum de ştiu, numai că ştiu. 

Î. Poţi să negi că a plecat pe altă cale decât în 
maşinăria aia a ta? 

R. Nu pot, după cum scrie în cărţile tale; după ale 
mele pot şi asta o să fac. 

Î. Şi zici că a fost dus în Iunie Veşnic despre care 
vorbeai? 

R. Nu dus, ci înapoiat. 

Î. Şi atunci cum rămâne cu viziunile tale sfinte 
unde te-au dezbrăcat de haine, ca ultimii hoţi? 

R. Tot ceea ce mi-a furat Sfânta Maică a 
înţelepciunii a fost trecutul meu păcătos. Iar asta n-a 
fost hoţie, m-a trimis îndărăt cu haine noi pentru 
suflet, chiar aşa, căci încă le port şi le voi purta mereu 
până o voi întâlni din nou. Am renăscut din pântecele 
spiritului ei. 

Î. Şi-ai minţit cu neruşinare în clipa în care Jones a 
venit la tine! 

R. N-am vrut să-l întărât. Unii se nasc mătăhăloşi şi 
greoi, ca nişte corăbii, şi nu pot fi întorşi din drum 
doar cu ajutorul conştiinţei sau al luminii creştine. Mi- 


a spus-o în faţă că mă va folosi, iar eu n-am vrut. A 
trebuit să-mi pun la bătaie toată isteţimea ca să scap 
de el. 

I. Aşa cum faci ca să scapi şi de mine. 

R. Am să spun adevărul, pe care tu nu vrei să-l 
accepţi. Şi eşti dovada vie că trebuie să mint pentru a 
fi crezută. 

I. Minciuni sfruntate sau parabole necurate, pentru 
mine-s totuna. Ei, femeie, s-a făcut târziu, însă tot n- 
am terminat cu tine, şi nici nu te las să stai la sfat cu 
bărbatul tău ca să născoceşti alte parabole. Ai să 
dormi sub acest acoperiş, în odaia în care ai cinat, ai 
înţeles? Şi n-ai să stai de vorbă cu nici un bărbat în 
afară de grefierul meu, care o să te supravegheze 
îndeaproape, ca temnicerii. 

R. Nu e corect, şi cu atât mai mult în ochii 
Domnului. 

l. Aş putea să te azvârl în temniţa oraşului, femeie, 
unde ai avea o coajă de pâine şi o cană de supă şi 
drept pat nişte paie mizere. Mai zi ceva şi o să vezi. 

R. Dumneata să le spui tatălui şi bărbatului meu. 
Ştiu că mă aşteaptă. 

I. lIncetează cu obrăzniciile. Du-te de aici şi 
mulţumeşte Cerului pentru mila pe care ţi-o arăt. N-o 
meriţi. 


ZECE MINUTE mai târziu, trei oameni se proptesc 
ţanţoş lângă uşa pe care au intrat, vizavi de camera 
domnului Ayscough, ca şi cum nu s-ar aventura să mai 
înainteze de teama cine ştie cărei contaminări. E 
limpede că sunt un grup protestatar şi e la fel de 
limpede că avocatul şi-a schimbat hotărârea cu privire 
la obrăznicia Rebeccăi. Când plecase însoţită de 
grefier, ca mai devreme în aceeaşi zi, s-a dus la 
fereastră. Soarele tocmai apusese, iar amurgul abia 
dacă se lăsase, însă piaţeta era mai puţin aglomerată 
decât dimineaţa. Cu toate astea, exista un lucru care 
nu se schimbase. Sub fereastră, pe colţul de vizavi, 
zăboveau aceiaşi trei bărbaţi, sumbri precum eriniile 
şi la fel de implacabili; acum însă, lângă ei şi în urma 
lor mai erau alte zece persoane, din care şase erau 
femei, trei mai vârstnice, trei mai tinere, toate 
îmbrăcate ca Rebecca. Dacă n-ar fi fost această ţinută 
aproape ca o uniformă, ba chiar felul în care toate 
cele treisprezece perechi de ochi priveau ţintă într-un 
loc anume, ai fi putut să crezi că se adunaseră acolo 
din întâmplare; locul vizat era fereastra unde apăruse 
Ayscough. 

Fusese observat; şi într-o succesiune jalnică, însă 
foarte rapidă, treisprezece perechi de mâini se 
ridicară spre piept, pentru rugăciune. Rugăciunea nu 
era pentru cineva anume. Era o declaraţie, nicidecum 
o solicitare; o provocare vagă, în ciuda lipsei 
implorărilor, a gesturilor ostile sau amenințătoare. 
Grupul nu afişa decât chipuri solemne, îndârjite. 
Ayscough scrutase câteva clipe aceşti pilaştri ai 
dreptăţii; pe urmă se retrase, în ambele sensuri ale 
cuvântului, pentru a da ochii cu grefierul care se 
întorsese şi care îi arăta, fără să rostească nici un 
cuvânt, o cheie mare, cea cu care o încuiase pe 
Rebecca. Se duse la birou şi începu să-şi pună în 


ordine hârtiile mâzgălite cu scrisul său indescifrabil, 
gata să treacă la munca migăloasă de transcriere a 
lor. Deodată, Ayscough spuse ceva, se pare, pe un ton 
tăios şi enervat. Grefierul păru surprins de ordinul 
primit, dar nu comentă; pe urmă făcu o plecăciune şi 
ieşi din nou din cameră. 

Dintre cei trei bărbaţi, cel din mijloc este croitorul 
James Wardley; deşi cel mai scund, are în mod vizibil 
cea mai mare autoritate. Părul cărunt, ca şi al 
celorlalţi doi însoțitori, este lung şi drept; chipul îi 
este brăzdat de riduri şi obosit, arată mult mai bătrân 
decât cei cincizeci de ani pe care îi are de fapt. Pare o 
persoană săracă cu duhul; sau ar fi părut ca atare, 
dacă n-ar fi purtat ochelari cu rame de oţel. De-o 
parte şi de alta a braţelor de metal sunt două bucăţi 
de sticlă specială, de culoare închisă, care au menirea 
să oprească lumina laterală; dispozitivul conferă 
purtătorului impresia stăruitoare de miopie combinată 
cu o răutate îndârjită, pentru că ochii dindărătul 
lentilelor foarte mici nu-l slăbesc pe judecător. Nici el, 
nici ceilalţi doi nu şi-au scos pălăriile de quaker şi 
inconştient etalează acea trăsătură comună membrilor 
sectelor extremiste, fie ele politice sau religioase, 
obligate să intre în legătură cu fiinţe umane mai 
normale: înţelegerea sfidătoare, dar şi stânjenită a 
faptului că se află foarte departe faţă de societatea 
convenţională. 

Soţul Rebeccăi pare mai deşirat ca oricând şi în 
mod vizibil stânjenit. In ciuda entuziasmului său 
profetic, pare evident pătruns de clipa prezentă foarte 
oficială - nu atât un potenţial rebel, cât un spectator 
cernit aflat acolo din întâmplare. Spre deosebire de 
Wardley, priveşte ţintă spre peticul de podea dintre 
avocat şi el. Aproape ai crede că ţi-ai dori să nu fie de 
faţă. In cazul tatălui Rebeccăi însă, lucrurile stau cu 


totul altfel. E îmbrăcat într-o haină cafeniu-închis şi 
pantaloni până la genunchi; pare de o seamă cu 
Wardley: un bărbat vânjos, îndesat, care n-are de 
gând să cedeze nici cât negru sub unghie, al cărui 
chip e pe atât de îndâriit pe cât pare să fie de 
nelămurit cel al ginerelui său. Privirea lui Wardley e 
neclintită; a lui e îndrăzneață, chiar agresivă, iar 
mâinile şi le ţine încleştate, ca pentru luptă. 

Wardley este ceea ce este prin agresivitate şi pofta 
de ceartă şi asta nu pentru că i-ar lipsi credinţa în 
ideile şi viziunile sale, ci pentru că în primul rând 
adoră acea parte a expunerii şi apărării lor care îi 
permite să râdă de lipsa de logică a duşmanilor (şi 
bineînţeles de faptul că aceştia se complac să trăiască 
într-o lume revoltător de nedreaptă); şi desigur - ce 
dulce e veninul - să-i afurisească pe veci. În el, spiritul 
lui Tom Paine, ca în nenumărați iubitori de dispute ai 
trecutului, secolul al XVIl-lea e viu; e un Profet 
Francez autentic numai în măsura în care natura 
veşnică, noncon-formistă şi incomodă, a găsit supape 
foarte diferite de-a lungul istoriei. 

Melancolicul soţ al Rebeccăi nu e, de fapt, decât un 
mistic ignorant, care a deprins limbajul viziunilor 
profetice cu toată convingerea lui că inspiraţia divină 
îi dictează vorbele: cu alte cuvinte, se autoamăgeşte 
sau e credul din naivitate; un fel de a vorbi. Ca atât de 
mulţi alţii aparţinând clasei sale la acea vreme, îi 
lipseşte ceea ce până şi cel mai redus om în ziua de 
azi, chiar mai prost decât el, ar recunoaşte - 
simţământul cert al identităţii personale plasat într-o 
lume, oricât de măruntă ar fi, într-o anume măsură 
aptă de a fi manipulată sau controlată de acea 
identitate. John Lee n-ar fi înţeles vestitul Cogito, ergo 
sum, ba încă mai puţin echivalentul mai concis Fu 
exist. Eul contemporan nu are nevoie să judece ca să 


ştie că există. Fără îndoială, intelectualitatea din 
vremea lui John Lee poseda un sentiment clar al eului, 
aproape, dar nu total modem; însă obiceiul 
retrospectiv pe care-l avem de a ne reaminti şi evalua 
o epocă apusă prin Pope-ii, Addison-ii şi Steele-ii sau 
Johnson-ii ei dă în mod convenţional uitării cât de 
complet este geniul artistic al majorităţii fiinţelor 
umane din oricare epocă, indiferent cât de mult ne-am 
străduit să le transformăm în contrariul. 

John Lee există, fără îndoială, însă aşa cum există o 
unealtă sau un animal, într-o lume atât de total 
predeterminată încât ar putea fi un text, precum 
această carte. Citeşte cu sfinţenie Biblia, şi la fel face 
şi cu lumea din jur, percepând-o nu ca pe ceva ce 
urmează să aprobi sau nu, ceva contra căruia să te 
răzvrăteşti sau pentru care să lupţi, ci pur şi simplu 
aşa cum e, aşa cum va fi întotdeauna sau trebuie să 
fie, o povestire fixă şi inalienabilă. Nu posedă câtuşi 
de puţin mintea activă a lui Wardley, prin comparaţie 
semipolitică şi emancipată, credinţa lui că, prin 
acţiunile sale, omul poate schimba lumea. Profeţiile 
lui ar putea prezice o astfel de schimbare, dar şi în 
cazul acesta, el este pentru sine doar o unealtă, un 
animal de povară. Asemenea tuturor misticilor (şi 
multor romancieri, cel de faţă nefăcând excepţie), este 
buimăcit, un copil în faţa realităţii prezente; cu mult 
mai fericit în afara acestei clipe, într-un trecut narativ 
sau un viitor profetic, zăvorât în interiorul acelui timp 
ciudat pe care gramatica nu-l îngăduie, prezentul 
imaginar. 

Ar fi imposibil să-l facem vreodată pe croitor să 
admită că principiile  Profeţilor Francezi s-au 
întâmplat să fie pe măsura adevăratei sale naturi şi 
desfătări şi încă mai puţin că, dacă cine ştie ce 
miracol i-ar fi oferit lui puterea naţională în locul 


simplei conduceri a unei secte obscure şi provinciale, 
n-ar fi fost tiranul posomorât pe care bărbatul sinistru 
cu ochelari îl prevesteşte vag - Robespierre. Aceste 
diverse defecte ale partenerilor săi îl făceau pe tatăl 
Rebeccăi, dulgherul Hocknell, cel mai aprig şi în 
multe privinţe cel mai tipic dintre cei trei. 

Şi religia, şi vederile politice îi erau dominate de un 
singur lucru, dibăcia mâinilor. Era mult mai practic 
decât Wardley sau John Lee; un dulgher destoinic. Nu 
prea ţinea cont de idei în sine şi pe cele mai multe le 
privea ca pe nişte ornamente ale meseriilor înrudite - 
tâmplăria şi producerea de mobilier - inutile şi 
evident  păcătoase în ochii Domnului. Această 
înclinaţie pronunţată a disidenţilor spre severitatea 
ornamentaţiei, această accentuare a  solidităţii 
structurale, lucrăturile trainice, sobrietatea gustului 
(în detrimentul imaginaţiei, fasonării, luxului de prisos 
şi al tuturor celorlalte) îşi avea originea, bineînţeles, 
în doctrina puritană. Estetica unei societăţi grave, cu 
frică de Dumnezeu, fusese în bună măsură ridiculizată 
şi discreditată prin 1730 (sau chiar începând cu 1660) 
de cei bogaţi şi instruiți, nu însă şi de cei de-o seamă 
cu Hocknell. 

Dulgheritul redus la maxima simplitate ajunsese 
pentru el un soi de tipar; şi aplica aceeaşi judecată 
aproape la tot ce nu ţinea de prelucrarea lemnului. 
Pentru el conta ca un lucru, o părere, o idee, modul de 
viaţă al cuiva să fie simplu şi potrivit scopului, să fie 
bine clădit, să se îmbine corect, să corespundă 
funcţiei sale, iar mai presus de toate, ornamentaţia 
vană să nu-i ascundă adevărata natură. Tot ceea ce nu 
corespundea acestor precepte nemeşteşugite extrase 
din meseria lui era diavolesc şi lipsit de cucernicie. 
Dreptatea estetică devenise  justeţe morală; 
simplitatea nu era numai frumoasă, ci şi virtuoasă; iar 


lucrarea cea mai diavolească şi vicioasă, cu mult sub 
zorzoanele sale nepotrivite şi sufocante, era însăşi 
societatea engleză. 

Hocknell nu era într-atât de înstărit încât să refuze 
să lucreze dulapuri de perete ornamentale, poliţe 
sculptate bogat sau orice altceva i se cerea; însă le 
socotea pe toate lucrătura Diavolului. N-avea timp de 
case elegante, îmbrăcăminte elegantă, trăsuri 
elegante şi o mie de alte lucruri care ascundeau, 
parodiau sau ignorau adevărurile esențiale şi 
nedreptăţile elementare ale existenței. Adevărul său 
fundamental era adevărul lui Hristos, pe care 
dulgherul îl vedea ca pe nişte scânduri, bucăţi 
prelucrate de cherestea solidă, de valoare, lăsate de 
izbelişte într-o curte, şi nicidecum o casă sau o 
construcție. Cheresteaua era acolo pentru a fi folosită 
aşa cum trebuie de unii ca el. Metaforele pe care le 
întrebuința în propriile sale profeţii se apropiau foarte 
mult de genul acesta de imagine, casa actuală era 
putredă şi trebuia să se prăbuşească, în vreme ce 
materialele de construcţie mult mai bune se aflau la 
îndemână. Profeţiile sale erau simple pe lângă cele ale 
ginerelui său, care aparent stătea de vorbă şi-i 
întâlnea pe Apostoli, precum şi pe alte personaje ale 
Vechiului 'Testament. Dulgherul mai degrabă spera 
decât credea cu tărie că a doua venire a lui Hristos 
era aproape; sau avea credinţa, asemeni multor 
creştini dinainte şi de după el, că lucrul acesta trebuia 
să fie adevărat, pentru că ar trebui să fie adevărat. 

Ar trebui să fie adevărat, bineînţeles, pentru că 
Evanghelia poate fi foarte uşor citită ca un document 
politic; doar nu degeaba s-a luptat atâta biserica 
medievală să o ţină departe de limbile vulgare ale 
Europei. Dacă toţi sunt egali în faţa lui Hristos şi în 
privinţa condiţiilor necesare intrării în Rai, atunci de 


ce nu le poate vedea muritorul de rând? Nici cea mai 
întunecată abordare teologică, nici cel mai selectiv 
citat pentru a justifica cezarii acestei lumi nu pot să 
dea un răspuns. Şi nici dulgherul nu a uitat meseria 
îmbrăţişată de tatăl lumesc al lui Hristos; ba chiar 
mândria teribilă a îndeletnicirilor paralele se apropia 
periculos de păcatul vanităţii. 

În termeni obişnuiţi, era un bărbat ţâfnos, care-şi 
pierdea iute răbdarea pentru multe lucruri şi de 
neclintit când venea vorba de drepturile lui sau ceea 
ce considera a fi astfel. Printre ele se găsea şi dreptul 
patriarhal de a dispune de vieţile fiicelor lui şi de a o 
repudia pe cea care căzuse atât de jos. Rebecca se 
temuse cel mai mult de reacţiile lui când se întorsese. 
Avusese intuiţia să caute mai întâi iertarea mamei şi o 
căpătase - sau mai degrabă o căpăta în măsura în 
care consimţea şi tatăl ei. Fusese adusă apoi de mâna 
mamei anume dinaintea lui. Tatăl era la lucru într-o 
casă nou construită, unde fixa o uşă; stătea în 
genunchi, meşterind la o balama, şi nu le observă 
până când Rebecca rosti un singur cuvânt: Tată. Se 
întoarse şi o privi crâncen, de parcă-l avea în faţă pe 
Diavolul însuşi. Ea căzuse în genunchi şi-şi plecase 
capul. În mod cât se poate de ciudat, chipul lui 
începuse să se îmblânzească sub căutătura fioroasă; îi 
fu peste puteri să se stăpânească şi căpătă o expresie 
de suferinţă. In clipa următoare o cuprinse în braţele 
lui mătăhăloase şi se lăsară amândoi învăluiţi de 
revărsările reciproce de suspine izvorâte dintr-o 
tradiţie umană cu mult mai veche decât cea a 
disidenţilor. 

Cu toate acestea, cedarea în faţa crizelor 
emoţionale profunde făcea parte fundamental atât din 
esenţa disidenţei, cât şi din practicile acesteia, poate 
nu în ultimul rând pentru că se opunea atât de 


straşnic aristocratismului, pe atunci al clasei mijlocii 
imitatoare, iar acum al tradiţiei engleze universale; 
care se îngrozeşte la ideea simţămintelor fireşti (oare 
care altă limbă mai vorbeşte despre crize 
emoţionale?) şi care a făcut o adevărată artă din sang 
froid, litote, cinism şi flegmatism ca să le ţină la 
distanţă. Astăzi putem vorbi la rece, în termeni 
psihiatrici, de entuziasm isteric, suspin, verbiaj 
provocat de logoree şi toate celelalte fenomene 
exagerate ce se află în atâtea preaslăviri ale 
disidenţilor timpurii. Ar fi mai bine să ne imaginăm 
din nou o lume în care sentimentul sinelui aproape că 
nu există; sau de cele mai multe ori, dacă există, este 
reprimat; în care majoritatea sunt asemeni lui John 
Lee, mai degrabă nişte personaje scrise de altcineva 
decât nişte indivizi liberi, aşa cum concepem noi 
înţelesul acestui substantiv şi adjectiv. 


x 


Domnul Ayscough iese din spatele biroului şi se 
strecoară măreț pe lângă cei trei de la uşă - sau, mai 
exact, încearcă să se strecoare măreț, de vreme ce 
este mai scund chiar decât Wardley, şi nu poate de 
fapt să se strecoare în felul acesta, după cum un cocoș 
pitic nu poate pretinde că este vechiul cocoş de lupte 
englez din curtea interioară a hanului. Oricum, nu se 
uită la chipul nici unuia dintre cei trei disidenţi şi 
reuşeşte să sugereze prin expresia feţei că este 
deranjat într-un mod care nu se cade. Grefierul face 
semn grupului să-l urmeze pe stăpân, iar cei trei se 
conformează, însoţiţi de grefier. Cei cinci bărbaţi se 
înşiruie în camera de deasupra curţii hanului, conduşi 
de domnul Ayscough. Acesta, fară să se întoarcă, îşi 
împreunează mâinile la spate sub haina deschisă şi se 


îndreaptă spre fereastra ce dă în curtea acum 
învăluită de amurg. Rebecca stă în picioare lângă pat, 
ca şi cum s-ar fi ridicat din el, şi este evident 
surprinsă de această delegaţie solemnă. Nu se duce 
să-i întâmpine şi nici ei nu se îndreaptă spre ea; 
urmează câteva momente de acalmie stânjenitoare 
caracteristică unor asemenea întâlniri. 

— Soră, această persoană te ţine aici în noaptea 
asta, împotriva voinţei tale. 

— Nu este împotriva voinţei mele, frate Wardley. 

— Este împotriva legii. Nu eşti învinuită de nimic. 

— Asta îmi dictează conştiinţa. 

— Ai cerut sfatul lui lisus Hristos? 

— Îmi spune că sunt datoare. 

— Nu ai fost tratată rău în privinţa sufletului sau a 
trupului? 

— Nu, nu am fost. 

— Nu a încercat acest om să te îndepărteze cu 
viclenie de credinţa ta? 

— Nu. 

— Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. 

— Nu cumva te-a îndemnat el să spui aceste 
lucruri, pentru că altfel vei avea de suferit? 

— Nu. 

— Nu te teme dacă te va lua în derâdere sau va 
încerca să te corupă sau orice altceva care te-ar 
îndepărta de lumină, soră. Rosteşte-ţi adevărul pe de- 
a-ntregul, nimic altceva decât adevărul lui Hristos. 

— L-am rostit şi-l voi rosti. 

Wardley este în mod vizibil descumpănit de calmul 
ei. Domnul Ayscough fixează în continuare curtea; ne- 
am putea imagina că o face în bună măsură pentru a- 
şi ascunde chipul. 

— Eşti sigură că ceea ce faci este în numele lui 


Hristos? 

— Cât se poate de sigură, frate. 

— Ne vom ruga pentru tine, soră. 

Acum însă, Ayscough se întoarce brusc. 

— Puteţi să vă rugaţi pentru ea, nu cu ea. Aţi auzit 
ce a spus, nu i-am făcut nimic, aşa că mai aveţi ceva 
de adăugat? 

— Ne vom ruga cu ea. 

— Nu, nici vorbă, domnule. Aţi avut dreptul să o 
întrebaţi despre ce a avut legătură cu ce vă interesa. 
Nu v-am îngăduit să ţineţi şi o rugăciune colectivă. 

— Prieteni, sunteţi martori. Se iau în derâdere 
rugăciunile. 

Grefierul, care se afla îndărătul celor trei bărbaţi, 
face un pas înainte, întinde mâna spre cel mai 
apropiat, tatăl Rebeccăi, pentru a-l încuraja să se 
întoarcă şi să plece; dar la această atingere, Hocknell 
sare ca opărit, se întoarce brusc şi-l apucă pe grefier 
de braţ, strângându-l ca într-o menghină; pe urmă i-l 
răsuceşte în jos şi se uită aprig la el. 

— Nu mă atinge... diavole. 

Wardley cuprinde braţul celălalt al lui Hocknell. 

— Astâmpără-ţi mânia îndreptăţită, frate. Îşi vor 
primi dreapta judecată. 

Hocknell pare pentru câteva minute să nu se 
supună; apoi dă drumul încheieturii grefierului cu o 
mişcare bruscă şi se întoarce spre ceilalţi. 

— Asta e tiranie. Nu au nici un drept să interzică 
rugăciunea. 

— Ne găsim printre necredincioşi, frate. 

Hocknell se uită spre fata lui. 

— Fiică, în genunchi! 

Rebecca nu se clinteşte în tăcerea care urmează 
acestei porunci paterne bruşte; iar acum la fel 
procedează şi bărbaţii, întrucât simt că este mai 


prejos de demnitatea lor să îngenuncheze de vreme ce 
ea refuză. Soţul ei priveşte ţintă la duşumeaua dintre 
ei, dorindu-şi parcă mai mult ca oricând să nu fie 
acolo; Wardley se uită dincolo de ea, undeva spre 
mijlocul camerei. Rebecca vine în faţa tatălui, 
zâmbind. 

— Sunt fiica ta întru totul. Nu te teme, nu mă va 
mai înfrânge nimeni. lar acum sunt şi fiica lui Hristos. 

Face o pauză, pe urmă adaugă: 

— Te rog, tată, mergi în pace. 

Cu toate astea, cei trei rămân, îndoindu-se vădit 
dacă o femeie poate sau s-ar cuveni să hotărască într- 
o asemenea chestiune. Privesc chipul din faţa lor care 
exprimă supuşenie înnăscută; şi care în acelaşi timp 
mai conţine ceva, un fel de simplitate, o cumpătare, 
aproape o cântărire a lor trei. Un sceptic sau un ateu 
ar fi putut bănui dispreţ pentru felul în care credinţa i- 
a deformat, pe ei şi sexul lor; în această privinţă s-ar fi 
înşelat. Rebecca simţea milă, nu dispreţ şi nu se 
îndoia nici o clipă de esenţa credinţei lor. Domnul 
Ayscough, până la acest moment, păruse vag 
indiferent; acum se vede că o observa pe Rebecca 
îndeaproape. Wardley îi scoate din impas. 

— Mai multă iubire, soră. Sufletul lui Hristos să te 
însoţească. 

Privirea ei se opreşte asupra tatălui, care e încă 
supărat. 

— Mai multă iubire, frate. 

la mâna tatălui şi o ridică la buze; pare o aluzie 
ascunsă la o întâmplare mai veche, o îmblânzire 
anterioară a firii sale ranchiunoase. El nu pare 
domolit şi caută ceva în ochii ei care nu se pleacă, în 
zâmbetul slab, poate un răspuns simplu la întrebarea 
de ce ea îl cunoaşte, în vreme ce el n-o cunoaşte. 
Hocknell arată ca un om căruia, în această etapă a 


vieţii, i s-a arătat o frântură din ceva ce n-a 
recunoscut până atunci: o uşurătate, o afecţiune, un 
ultim ecou al vieţii ei trecute; la o mie de mile 
depărtare de cheresteaua solidă şi judecăţile morale 
aplicate cu metrul cub, şi atât de greu de localizat 
pentru el. Totuşi, când e vorba de soţul ei, toate astea 
au dispărut. Se întoarce spre el, îi ia ambele mâini, 
fără să i le sărute, şi nici obrazul. Schimbă încă o 
privire care pare aproape ca între străini, în ciuda 
mâinilor împreunate. 

— Să spui adevărul. 

— Da, bărbate. 

Şi asta e tot. Grupul pleacă, urmat de grefier. 
Domnul Ayscough rămâne singur cu Rebecca, pe care 
n-o scapă din ochi. Ea îi întoarce o privire aproape 
sfioasă, pe urmă pleacă ochii, supusă. Câteva clipe el 
continuă să o privească; pe urmă, fără să rostească o 
vorbă, iese din cameră. După ce se închide uşa, se 
aude cheia întoarsă în broască. Rebecca aşteaptă 
până se îndepărtează paşii, apoi se duce la pat şi 
îngenunchează. Stă cu ochii deschişi şi buzele 
nemişcate. Se ridică şi se întinde pe pat. Mâinile încep 
să pipăie pântecele uşor umflat şi-şi întinde gâtul să 
se privească; lasă apoi din nou capul pe pernă şi 
zâmbeşte mai profund ca înainte, spre tavan. 

Zâmbetul este ciudat, ciudat în nevinovăția lui. Nu 
demonstrează nici vanitate sau  semeţie, nici 
sentimentul că a rezolvat bine o situaţie, nici vreo 
aluzie a unei replici la rigiditatea stângace a celor trei 
fraţi ai ei întru Hristos. Pare mai degrabă o reflectare 
a unei certitudini interioare profunde; nu de genul 
uneia câştigate de ea cu strădanie, ci a ceva cei s-a 
dat, pe care îl are în sine, dincolo de voinţă. Rebecca 
are altceva în comun cu soţul ei, în afara credinţei; şi 
ea are un sentiment foarte vag a ceea ce defineşte şi 


este specific fiecărui ego modern. De fapt, zâmbeşte 
pentru că milostenia lui Hristos i-a îndeplinit prima ei 
profeție; copilul pe care-l poartă va fi fată. Astăzi am 
spune că a descoperit că asta şi-ar dori; şi am înţelege 
total greşit ceea ce simte. Zâmbetul ei nu vădeşte o 
astfel de cunoaştere personală şi bucuria de a o avea. 
Este zâmbetul cuiva care a auzit şi căruia i se scrie 
rolul dintr-o Bună Vestire. 


Examinarea şi depoziţia lui James Wardley pe care o 
depune aici fără să presteze jurământul, astăzi, a 
patra zi a lui octombrie, în anul al zecelea al domniei 
suveranului nostru, lord George al doilea, prin mila lui 
Dumnezeu Rege al Marii Britanii şi al Angliei &c. 


MĂ NUMESC James Wardley. Sunt de profesie 
croitor. M-am născut în anul 1685, la Bolton pe Moor, 
în această ţară. Sunt căsătorit. 


Î. Uite ce e, Wardley, orele sunt înaintate şi n-am 
mare lucru să te întreb. Nu mă voi contrazice cu tine 
pentru credinţa pe care o ai, nu vreau decât să 
stabilesc nişte lucruri referitoare la Rebecca Lee. 
Face parte din turma ta, congregația ta sau cum o 
numeşti? 

R. Nu sunt nici episcop, nici vicar ca să număr 
sufletele ca avarul banii. Trăim în tovărăşie. Ea e sora 
noastră şi crede ce cred şi eu. 

Î. Propovăduieşti doctrina Profeţilor Francezi, nu-i 
aşa? 

R. Propovăduiesc adevărul, şi anume că lumea 
aceasta se apropie de sfârşit din cauza păcatelor ei; şi 
că lisus Hristos se va întoarce din nou ca s-o 
izbăvească. Şi că oricine îşi va arăta credinţa în El şi 
va trăi după lumina Lui va fi izbăvit. Şi toţi ceilalţi vor 
fi afurisiţi pe vecie. 

Î. Şi cei care vor fi afurisiţi sunt cei care nu te 
urmează? 

R. Toţi cei care-l urmează pe Antihrist, care 
domneşte de când s-a sfârşit prima biserică a 
Apostolilor; şi nu aud cuvântul Domnului, revelat prin 
mila profeţiei. 

Î. Deci întreaga religie de atunci şi până acum este 
a lui Antihrist? 

R. Până când au venit pentru prima oară fraţii de 
acum o sută de ani. Toţi ceilalţi sunt posedaţi de 
marele eu al Diavolului. Indepărtează-te, mare eu, şi 
nu te apropia. Aşa spunem noi. 

Î. Nu crezi în predestinare, precum calviniştii? 

R. Nu, şi nici Dumnezeu nu crede. 


Î. Ce e greşit la ei? 

R. Că omul nu se poate preschimba în Hristos în 
viaţă, şi nici să se lupte cu trupul şi să pună o cruce 
deasupra păcatului, dacă doreşte astfel, şi aşa s-ar 
cuveni. 

Î. Doctrina asta o scoţi din Biblie? 

R. Doar dacă omul se poate naşte din nou, poate 
vedea împărăţia lui Dumnezeu. Cartea este o mărturie 
temeinică şi plină de înţelepciune; dar nu e completă. 
Noi aşa spunem. 

Î. Cum nu e completă - nu e adevărul sfânt şi 
nesupus greşelii? 

R. Noi spunem că a fost scrisă de oameni buni şi 
sfinţi, n-au minţit după învăţătura lor. Aşa au înţeles ei 
atunci; în unele lucruri, nu în adevărul adevărat. Doar 
cuvintele păcătuiesc în credinţa lor. Domnul n-a fost 
nicicând îndatorat slovelor şi nici Biblia nu e ultimul 
lui testament; fiindcă e ca şi cum am spune că acume 
mort, o erezie cumplită, scornită de Antihrist, pentru 
ca păcătoşii să poată păcătui mai mult în legea lor. El 
n-a murit. El vede tot şi curând va veni printre noi. 

Î. Mi s-a spus că nu crezi în Sfânta Treime. 

R. Nu dăm crezare că totul e doar parte 
bărbătească şi femeia n-are nici un amestec. 

Î. Hristos s-ar putea reîntoarce sub chip de femeie - 
nu asta e blasfemia pe care o susţineţi? 

R. Şi de ce-ar fi blasfemie? Primul şi cel mai mare 
păcat dintre toate a fost împreunarea lui Adam şi a 
Evei; amândoi au păcătuit la fel. Bărbatul şi femeia 
care au apărut din coapsele lor pot fi amândoi izbăviţi 
şi se pot mântui amândoi. Amândoi pot fi după 
asemănarea lui lisus Hristos; şi aşa vor fi. 

Î. Şi crezi că el poate fi văzut acum în această lume 
cu toate că a fost adus în taină din Ceruri? 

R. Hristos nu e o taină. Starea actuală a lumii e un 


răspuns în sine. Dacă ar fi fost văzut, lucrurile n-ar fi 
fost aşa, atâta orbire şi stricăciune. 

Î. Dar cum e cu Sfânta Maică a înţelepciunii? 

R. Cine anume? 

Î. Nu aşa numiţi voi Sfântul Duh? 

R. Nu. 

Î. Ai auzit că e numit astfel? 

R. Neg cu hotărâre. 

Î. Şi n-ai auzit nici de Rai, de viaţa eternă, numită 
Iunie Veşnic? 

R. Ţi s-au vândut mai multe ouă stricate decât 
bune, stăpâne. Raiul nu are un anume anotimp, nu e 
nici iunie, după cum nu e nici vreo altă lună. 

Î. Negi orice poftă trupească? 

R. Firea împătimită e domeniul Antihristului şi noi 
nu intrăm acolo. Pe noi ne eliberează de lanţuri 
curăţia, nimic altceva. Noi aşa spunem şi ne străduim 
din tot sufletul să trăim aşa. 

Î. Îţi mai pun o ultimă întrebare - prin credinţa 
voastră timpul credincioşilor adevăraţi supravieţuieşte 
morţii? 

R. Tot trupul e corupt, şi al celor care văd lumina 
sau nu. Numai spiritul renaşte. 

Î. Asta e valabil nu numai pentru tine, ci pentru toţi 
cei care s-au declarat Profeţi Francezi? 

R. Dumneata poţi să judeci de unul singur. Poţi să 
citeşti despre Misson şi Elias Marion. Thomas Eames 
care s-a dus la Domnul, cu mai bine de treizeci de ani 
în urmă. La fel şi sir Richard Bulkeley. Poţi să-l întrebi 
pe John Lacy, care trăieşte şi acum în ţara asta şi pe 
care-l cunosc bine - are şaptezeci şi doi de ani; şi a 
stat chezăşie acestui adevăr timp mult mai îndelungat 
ca mine. 

Î. Prea bine; să trecem la ce mă interesează. Eşti 
convins că Rebecca Lee crede ca şi tine, ca şi cei pe 


care i-ai numit? 

R. Da. 

Î. Nu o face din porunca soţului sau a tatălui ei ca 
să le facă pe plac amândurora sau unuia din ei? Lucru 
comun tuturor religiilor, nu numai a ta? 

R. Nu. Ne-a îmbrăţişat credinţa de bunăvoie, căci 
am descusut-o în privinţa asta, şi la fel şi soţia mea, 
care o ştie mai bine. 

Î. Îi cunoşti trecutul - că a fost târfă la Londra? 

R. S-a căit. 

Î. Te întreb din nou - îi cunoşti viaţa de dinainte? 

R. Eu am vorbit despre aceasta cu fraţii mei, iar 
soţia mea cu surorile noastre şi sperăm că va fi 
izbăvită. 

Î. Speraţi doar? 

R. Numai lisus poate izbăvi, când va veni ziua. 

Î. Crezi că se căieşte sincer pentru viaţa pe care a 
dus-o? 

R. Da, doreşte cât se poate de sincer să fie izbăvită. 

Î. De exemplu, împărtăşeşte credinţa ta şi crede 
fanatic în ea? 

R. La asta nu răspund. Vreau pace. 

Î. Dar oare nu i-ai părăsit pe quakeri tocmai din 
cauza acestei dorinţe de pace şi oare nu te-ai născut 
de-al lor? 

R. M-am născut prieten al adevărului şi aşa voi 
muri, doar cu această singură deosebire, dar lăudat 
fie numele Domnului, trebuie să lupt pentru cuvântul 
lui Hristos. Nu-i tratez pe duşmanii lui Hristos cu 
indiferenţă, aşa cum obişnuiesc ei. Dacă unul dintre ei 
mă contrazice în chestiunile spiritului, trebuie să 
ripostez. 

Î. Oare nu te-au alungat din casa lor de întruniri? 

R. Şi încă pot s-o frecventez dacă nu vorbesc. Ca şi 
cum am spune că omul poate să meargă dacă vrea, 


însă trebuie să poarte lanţuri. lar eu, de dragul 
stăpânului meu, lisus Hristos, nu vreau. 

l. N-ai fost alungat cu forţa de la întrunirile lor 
acum doi ani? 

R. Am profeţit venirea Lui şi ei n-au vrut să asculte 
sau să accepte. 

I. Nu tu spuneai că autoritatea civilă nu trebuie 
respectată de cei ca tine, aşa-numiţii creştini 
adevăraţi? lar această autoritate civilă era exemplul 
cel mai elocvent al păcatelor pentru care această lume 
e sortită pierzaniei? 

R. Am spus că nu trebuie respectată când ne face 
să jurăm împotriva conştiinţei noastre. N-am spus că 
nu trebuie respectată în alte privinţe. Aş mai fi aici 
dacă aş crede altfel? 

l. Din câte am auzit, ai dori ca toate avuţiile şi 
proprietăţile să fie stăpânite în comun şi-ai 
propovăduit aceste lucruri. 

R. Am profeţit că aşa va fi pentru cei care vor fi 
izbăviţi când răzbunarea Domnului se va înfăptui. N- 
am spus că asta se va întâmpla acum. 

l. Susţii că lumea ar fi mai bună dacă s-ar înfăptui? 

R. Susţin că lumea va fi mai bună când se va 
înfăptui; şi aşa va fi, prin voia Domnului. 

Î. Lumea va fi mai bună când va fi răsturnată? 

R. Hristos o va răsturna. Avem chezăşii sigure. 

I. Să produceţi zarvă şi răzmeriţă, aşa-i? 

R. N-ai nici o dovadă şi nici nu există. 

l. Câţi sunteţi aici profeţi francezi? 

R. Vreo patruzeci sau cincizeci şi câţiva unde m-am 
născut, în Bolton. Şi mai sunt câţiva şi în Londra. 

I. Deci n-aveţi putere prea mare? 

R. Unde-i unul nu-i putere. Hristos avea mai puţin 
când a început. 

l. Oare nu-i ăsta motivul pentru care n-aţi stârnit 


răzmeriţa - că sunteţi prea slabi pentru a o duce la 
bun sfârşit? Şi dacă aţi fi mai puternici, n-aţi face-o? 

R. N-o să mă prinzi în capcanele dumitale de 
bănuieli, domnule avocat. Ne supunem legii civile în 
toate treburile civile, nu facem rău nimănui, în afară 
de ce are fiecare pe conştiinţă. Ne-am răzvrăti 
împotriva păcatului, da, ne-am lupta cu arma în mână 
împotriva lui ca să salvăm sufletul. Nu există legi 
împotriva acestui lucru. lar când vom fi puternici, nu 
va fi nici o răzmeriţă civilă; căci toţi vor vedea că 
trăim întru Hristos şi ni se vor alătura. Şi atunci se vor 
înstăpâni pacea şi respectul adevărat în rândul 
oamenilor. 

Î. Legea cere supunere faţă de biserica acceptată şi 
autoritatea ei, aşa-i? 

R. Da. Şi Roma a fost odată biserică acceptată. 

Î. Biserica protestantă acceptată a acestui regat 
este la fel de viciată şi coruptă ca aceea a Romei, asta 
vrei să spui? 

R. Spun că toate bisericile sunt făcute de oameni. 
Oamenii sunt făcuţi din carne care este născută 
coruptă. Nu spun că toţi oamenii bisericii acceptate 
sunt corupți. Ai citit Chemarea adevărată? N-am să-l 
judec pe cel care a scris-o, William Law, şi care 
aparţine bisericii tale şi este un om rău. Nu, îi face pe 
mulţi alţii de ocară, oameni care nu văd lumina lui 
Hristos, asemeni cârtiţelor. 

Î. Cu alte cuvinte că nu sunt potriviţi pentru ceea 
ce sunt. Asta e o invitaţie clară la răzvrătire împotriva 
lor. La fel au fost împinşi şi strămoşii noştri să cadă în 
greşelile şi intoleranţa lor de acum un secol. Te 
afuriseşti singur şi te afuriseşte şi istoria. 

R. Şi dumneata pe dumneata însuţi, dacă pe un om 
rău sau orb îl consideri demn să fie ceea ce e, numai 
pentru că este în acel loc. Dacă judecăm lucrurile în 


felul ăsta, înseamnă că Diavolul e bun şi pe măsură. 
Dumneata nu-ţi cumperi carne de la un măcelar prost, 
nu, şi nici nu te duci la unul nepriceput din breasla 
mea, ca să-ţi coşi hainele. Dar nu te mustră conştiinţa 
să auzi cuvântul lui Hristos trădat, bătut monedă 
calpă ca de orice falsificator. Căci, uite, dacă poartă 
gulere de horbotă şi după numele lui se înşiruie un 
cârd întreg de litere ale alfabetului, poate să bea, 
poate să preacurvească, poate să facă ce pofteşte, 
pentru că e demn de locul acela. 

Î. Aşa propovăduieşti tu pacea şi respectul în 
rândul oamenilor? O să afle domnul Fotheringay. 

R. Şi asta nu înseamnă că-mi ataci credinţa? Şi 
mare ajutor o să-i fie. 

Î. Ajunge. Ia răspunde-mi clar. Femeia asta, Lee, a 
făcut profeţii la întrunirile voastre? 

R. Nu. 

Î. A vorbit cumva, între patru ochi sau în public, 
despre ce a făcut-o să îmbrăţişeze noua pioşenie? 

R. Numai că a avut păcate mari şi că se căieşte de 
viaţa pe care a dus-o. 

Î. N-a spus nimic de o anume ocazie care a hotărât- 
o să-şi schimbe apucăturile? 

R. Nu. 

Î. Nici n-a pomenit vreun loc sau vreo zi? 

R. Nu. 

Î. Nici de alte persoane care au fost de faţă, dacă a 
existat o asemenea ocazie? 

R. Nu. 

Î. Eşti sigur? 

R. E smerită aşa cum se cade; şi trăieşte întru 
Hristos sau aşa cum va trăi întru El. 

Î. Cum adică, va trăi? încă nu e convertită? 

R. Nu a căpătat încă darul profeţiei, care vine prin 
mila lui Hristos şi pentru care ne rugăm cu toţii. 


Î. Adică poate să declame diverse replici, precum 
cei mai buni dintre voi? 

R. Să i se dea graiul minunat al luminii, să-l 
rostească, aşa cum fac soţia mea şi alţii. 

Î. Deci acum e lipsită de aşa ceva? 

R. N-a profetit. 

Î. Şi n-ar fi posibil să vă înşele? 

R. De ce ne-ar înşela? 

Î. Să se prefacă a fi altfel decât a fost, dar de fapt 
să rămână la fel, în adâncul sufletului. 

R. Trăieşte pentru Hristos, aşa că într-o zi va trăi 
întru Hristos. Şi ea, şi soţul ei sunt săraci lipiţi 
pământului; el nu câştigă nici cât să-şi ducă amândoi 
zilele. De ce s-ar preface şi ar accepta o astfel de 
viaţă, când ar putea trăi altfel, în lux şi desfrâu, ca 
atunci când era în Babilonul tău? 

Î. Şi nu-i mai ajuţi la nevoie? 

R. Când pot, la fel ca şi ceilalţi fraţi şi surori întru 
Hristos. 

Î. Şi milostenia asta e mai aparte sau o capătă toţi 
cei nevoiaşi? 

R. Toţi. Căci aşa au spus George Fox şi 
binecuvântaţii fraţi dintâi, tabernaculul sufletului 
trebuie să fie hrănit şi îmbrăcat cu decenţă înainte ca 
lumina adevărului să pătrundă în suflet. Şi am să-ţi 
spun de ce susțineau lucrul ăsta, pentru că au văzut în 
jurul lor că majoritatea oamenilor trăiau în mizerie, 
mai rău decât animalele; şi i-au văzut şi pe cei care 
puteau şi trebuia să-i ajute, cei care aveau haine şi 
hrană mai multă decât le era necesar pentru ei şi ai 
lor; dar lăcomia şi vanitatea egoistă i-au împiedicat. Şi 
apoi au văzut cum lipsa milosteniei şi-a trimis 
miasmele ca de hoit în nările Domnului nostru lisus 
Hristos, care-i afurisea pe toţi cei atât de orbi. N-ai 
decât să ne numeşti răzvrătiți, căci, într-adevăr, ne 


răzvrătim în privinţa asta, şi dărnicia noastră o 
socotim bunătate cu adevărat şi inimoşenie şi oglindă 
desăvârşită a turmei lui lisus Hristos. Poţi să ne 
numeşti răzvrătiți, dar îl numeşti şi pe El la fel. 

Î. Hristos a dăruit din milă. Nu ca voi. Voi daţi ca 
să-i corupeţi pe cei care nu ştiu decât propria lor 
condiţie umilă. 

R. Şi e drept să mori de foame şi să umbli în 
zdrenţe? Păi, omule, ar trebui să mergi pe strada unde 
locuieşte sora noastră. Doar ai ochi, nu? 

Î. Am ochi; ca să văd ce bine se ascunde după 
sutanele voastre şi cum capătă de toate, în oraşul ăsta 
nenorocit. 

R. Se ascunde atât de bine, că ai găsit-o. 

Î. Am căutat-o multe luni. 

R. Uite ce e, am la mine o guinee pe care am 
primit-o ieri ca plată pentru două haine pe care le-am 
lucrat. Pune şi dumneata una şi o să le dau pe 
amândouă în Toad Lane celor care crezi dumneata că 
sunt îndreptăţiţi să le capete, cei care mor de foame şi 
trăiesc mai rău decât cerşetorii. A, nu vrei? Dumneata 
nu crezi în milostenie, stăpâne? 

Î. Nu în milostenia care ajunge în prima cârciumă. 

R. Şi mâine ai să faci la fel. Văd că eşti un om 
cumpănit. Dar ia zi, lisus Hristos nu ţi-a dat şi 
dumitale, şi mai mult decât o guinee? Dar dacă El ar fi 
fost la fel de cumpănit ca dumneata şi ar fi spus: Mai 
bine nu-l mai salvez pe omul ăsta, e slab şi sângele 
meu o să ajungă la cârciumă? 

Î. Devii îndrăzneţ şi nu-ţi îngădui. 

R. Nici eu n-aş îngădui să-ţi iau guineea. Suntem 
chit. 

Î. Să ştii că e posibil ca femeia să fi săvârşit o mare 
fărădelege. 

R. N-a săvârşit nici o fărădelege, afară doar că e 


născută fiică a Evei. Ştii la fel de bine ca şi mine. 

I. Ştiu că e bănuită de minciună. 

R. Hai, doar îţi cunosc faima! Se spune că eşti om 
corect, deşi nu lucrezi decât pentru stăpânul dumitale. 
Pe mine nu dai doi bani, n-are a face, sunt obişnuit cu 
de-astea. Câţi nu sunt cei care m-ar face praf, pe mine 
şi pe toţi cei ca mine, care credem că ceasloavele 
dumitale cu legi, groase de unsprezece ţoii, nu sunt 
altceva decât obişnuinţa transformată în fier cu care 
cei bogaţi se apără de cei săraci. Dar pe noi nu ne 
poate zdrobi nimeni, află de la mine, oricât s-ar munci 
unii, nu vor izbândi. Şi toate bâtele voastre se 
preschimbă în îmblăciul cu care se separă mai bine 
bobul de neghină. Şi acum o să-ţi spun o poveste de 
pe vremea lui taică-meu, în anul revoltei lui 
Monmouth, când de fapt m-am născut şi eu, în '85. 
Căci, lisus fie lăudat, taică-meu era prieten al 
adevărului de când îl cunoscuse pe George Fox, cel 
care a văzut primul lumina, şi pe nevasta lui la 
Swarthmoor; şi a fost adus la temniţă învinuit de o 
aiureală la Bolton. Şi pe când stătea acolo, a venit un 
domn Crompton, care era magistrat şi urma să-i 
judece şi să-i certe ca să-şi îndrepte purtarea şi să 
depună jurământ că va renunţa la compania fraţilor. 
Dar tatăl meu a fost de neclintit şi a vorbit atât de 
bine despre credinţa lui, încât până la urmă 
magistratul a rămas cam zdruncinat în propria lui 
credinţă. La sfârşit l-a luat pe tata deoparte şi i-a zis 
următoarele: pe lumea asta sunt două dreptăţi, şi 
după una tata era nevinovat, şi asta era dreptatea 
Domnului; iar după cea a oamenilor, era vinovat. Şi la 
trei ani după asta, magistratul a stârnit un scandal 
grozav fiindcă şi-a scuturat lanţurile şi a venit la noi, 
cu toate că l-a costat foarte scump, a pierdut multe 
lucruri ale acestei lumi. Iar când l-a întâlnit pe tata, l- 


a întâmpinat cu bucurie, spunându-i: Acum e rândul 
tău să mă judeci, prietene, căci am ţesut o pânză 
proastă până acum: dar azi ştiu prea bine că 
dreptatea fără lumină este urzeală fără fire şi n-o să 
iasă niciodată stofă frumoasă. 

Î. Mai bine că a scăpat magistratura de el. Naţia 
care nu deosebeşte legea de.păcat e pierdută. 
Fărădelegea este un fapt, care poate fi dovedit sau nu. 
Păcatul îl judecă numai Dumnezeu. 

R. Nu vezi adevărul. 

Î. Şi tu nu vezi ce judecă alţi oameni şi nici ce 
gândesc. Odată ce păcatul e transformat în 
fărădelege, se naşte tirania hapsână, aşa cum a arătat 
limpede Inchiziția printre papistaşi. 

R. Inchiziția se potriveşte cu vorbele pe care le 
rosteşti, domnule avocat. Oamenii judecă, oamenii 
gândesc - da, cei mai mulţi gândesc. Şi cei mai mulţi 
se gândesc la viaţa asta şi ce li s-ar potrivi cel mai 
bine vieților lor păcătoase. Şi prea puţin la judecata 
din înalturi, unde vom fi cu toţii învinovăţiţi. Acolo vei 
afla dacă păcatul atârnă cât o monedă de un farthing 
prin comparaţie cu legea dumitale, care e dată de 
Antihrist. 

Î. Ajunge. Eşti căpos din cale-afară. 

R. Şi nu mă voi schimba câtă vreme voi fi creştin, 
fie numele Domnului lăudat! 

Î. Mâine, nici tu, nici sectanţii tăi să nu mă mai 
sâcâie, ai priceput? Şi nici să nu-mi staţi proţăpiţi 
acolo, jos. Te previn să-ţi ţii în frâu firea asta 
păcătoasă. Dacă nu, o să-l anunţ pe dată pe domnul 
Fotheringay, care ştie cu ce mă ocup şi că cercetez 
aşa cum trebuie şi cu justeţe. Pleacă! 


Cronică istorică, 1736 
OCTOMBRIE 


Vineri, 1 

Un oarecare James Todd, care a ljucat Rolul 
Servitorului lui Miller in Spectacolul Dr. Faustus din 
Seara aceasta la Teatrul din Covent-Garden, a căzut 
de pe Scena superioară, dintr-o Maşină zburătoare, 
deoarece s-au rupt Cablurile; şi-a fracturat Craniul şi 
a murit în Chinuri groaznice; alţi trei au fost Grav 
răniţi, însă şi-au revenit. Câteva Persoane din Public 
au leşinat, iar Panica provocată de acest Accident 
cumplit a fost mare. 

De curând, un mare Cetaceu a fost adus pe Mal la 
Steaths, lângă Whitby, Yorkshire, pe domeniile 
Excelenței Sale Francis Middleton, Esq.; Capul 
măsura cinci larzi, înotătoarele 4 Iarzi fiecare, Coada 
3 şi Corpul 17. 


Joi, 7 

La Rusbal, în Norfolk, un Bărbat şi Soţia lui s-au 
certat, drept care el a plecat de acasă şi s-a spânzurat, 
în urma Anchetei s-a făcut Constatarea că s-a sinucis 
şi s-a dat Ordin să fie înmormântat în Cross-ways ; 
însă Soţia a căutat un Chirurg şi a vândut Cadavrul 
pentru o jumătate de Guinee; Chirurgul a examinat 
Cadavrul, timp în care Femeia a exclamat: E bun 
pentru Experiențele dumneavoastră, e gras ca un 
Purcel, apoi Cadavrul a fost pus într-un Sac, cu 
Picioarele atârnând în afară, aruncat într-o Căruţă şi 
dus la Casa Chirurgului. 


Sâmbătă, 9 
O mare Furtună a Provocat Pagube importante 
Ambarcaţiunilor noastre, însă ea s-a manifestat şi mai 


violent în Franța. 

La închisoarea Newgate, Bristol, un Grup de 
Tâlhari condamnaţi le-au propus celorlalţi Prizonieri 
să-i ajute să evadeze, dacă nu, li se vor tăia Capetele; 
însă un oarecare Smith a fugit pe Scări în sus, a dat 
Alarma şi astfel 'Tâlharii au fost prinşi; asupra lor s-au 
găsit Dălţi, Pile, Bare de Fier etc. cu care voiau să 
acţioneze. 


Luni, 11 

În această Seară, un Cizmar din Dublin, găsind un 
alt Bărbat în Pat cu Nevasta lui, i-a spus să nu se 
grăbească prea mult şi şi-a arătat Recunoştinţa 
sărutându-l frăţeşte pentru că l-a scutit de Muncă; 
faţă de Soţia sa însă nu a fost la fel de politicos, 
pentru că i-a tăiat Nasul şi i-a poruncit să-şi urmeze 
Amantul ca să vadă dacă acesta se va declara 
mulţumit cu acest Adaos de Frumuseţe. 


Joi, 14 
Parlamentul s-a întrunit la Westminster şi Şedinţa a 
fost amânată pe Joi, 25 Noiembrie. 


Vineri, 15 

La Sesiunile de la Old Bailey, 3 Infractori au primit 
Condamnarea la Moarte: Wm. Rine şi Samuel Morgan, 
pentru Jaf la Drumul mare, iar Mary Campton pentru 
Furt de bunuri; unuia i s-a ars Mâna, 12 au fost 
condamnaţi la Deportare, iar 12 achitaţi, Daniel 
Malden a primit aceeaşi Pedeapsă ca înainte. Cei cinci 
Răsculaţi din Spittlefields au fost toţi găsiţi vinovaţi şi 
s-a dat Ordin să fie băgaţi la închisoare pentru doi Ani 
şi în alţi şapte Ani să dea Dovadă de Bună Purtare. 


Sâmbătă, 16 


Doamna Mapp, care potriveşte la loc Oasele, şi 
Doctorul Taylor, Oculistul, au fost la Teatrul din 
Lincoln's-Inn Fields să vadă o Comedie cu Numele de 
Bărbatul fără piatră pe inimă, despre o Reparatoare 
de Oase şi un Doctor de Viermi; Sala a fost plină, iar 
după Spectacol a apărut următoarea: 


EPIGRAMĂ 

În timp ce Mapp arunca Actorilor o Privire 
binevoitoare De-o parte grasul Taylor, iar de cealaltă 
Ward, îmi pare, 

Cei doi, cam enervaţi, s-au tot gândit 

Că Faima lor avea cam mult de suferit. 

Şi nu înțelegeau cum de Mapp poate 

Să se-nalţe întruna peste poate; 

Hei, voi, Actori, Femeia cea vitează a strigat, 

Ce faceţi voi aici nu-mi pare un Păcat. 

Asemeni Lătrături deşarte n-ating a mea Fiinţă 

Căci Practica la mine-i bazată pe Ştiinţă 

Şi-am demonstrat-o cred cu Prisosinţăl!. 

Apoi, urcându-se pe Scen-a spus 

Hei, voi, Chirurgi din Londra, cu Nasul tot pe sus 

Voi cumpăraţi Terenuri şi tot vă sumeţiţi 

Dar Vindecarea Bolii mai greu o nimeriţi 

Vedeţi că-n Epsom, iată, e-acum o Doftoroaie 

Ce vindecă pe dată Fracturi şi chiar Buboaie 


1 Se face aluzie la Vindecările Miraculoase pe care le-a executat 
în faţa lui Sir Hans Sloane la Cafeneaua Grecian (unde ea vine o 
dată pe Săptămână cu Caleaşca cu patru Cai, de la Epsom), 
respectiv un Om din Warden-street a cărui Spinare fusese 
fracturată de Nouă Ani şi care avea o Cocoaşă de 9 toii; o 
Nepoată a Domnului Hans Sloane care era într-o Condiţie 
asemănătoare; un Domn care purtase timp de 20 de Ani un 
Pantof cu Toc mai înalt de 6 ţoii şi pe care l-a tratat la Coapsă şi 
la Genunchi, l-a însănătoşit, aducân-du-i Piciorul la acelaşi Nivel 
cu celălalt. 


Degeaba mergi la Şcoală şi-nveţi cât poţi de bine, 

Dac-o Femeie simplă te face de Ruşine; 

Acum la Modă este Juponul de Femeie, 

Iar Taylor şi Ward la Coadă să mai steie; 

Da, toţi o vor pe Mapp, căci este în Măsură 

Să vindece - ea are Har de Doctor direct de la 
Natură. 

Degeaba tot tipati că sunt Şarlatanii 

La ea vin Pacienţii cu Banii mulţi, să ştii! 

Tra la, la, la, la etc. 


Luni, 18 

S-a deschis Spitalul Comitatului la Winchester, iar 
Dr. Alured Clarke a vorbit în faţa unei mari Mulţimi; 
multe Persoane de vază au adunat o Colectă 
frumuşică pe lângă Contribuţia lor anuală. Ar fi de 
dorit ca asemenea Acţiuni caritabile să fie încurajate 
în întreaga Anglie. 


Marţi, 19 

La Guildhall, Crainicul Municipal a citit în faţa 
Lordului Primar chemarea de înfăţişare dinaintea 
Curţii pentru Henry Fisher. Acesta va răspunde 
Acuzaţiei de Crimă; l-a ucis pe Domnul Darby. Dacă va 
fi găsit vinovat, Pedeapsa este Surghiunul. Sus- 
numitul Fisher a mai scăpat o dată de a fi închis acum 
câţiva Ani la Newgate. 

60 de încărcături de Ceai purtate de Cai, ridicându- 
se la 70 000 kg Greutate, au fost confiscate în Sussex 
de trei Ofiţeri călare, ajutaţi de Dragoni şi duse la 
Punctul Vamal din Fastbourn. Hoţii erau în Număr de 
aproximativ 40; o bună Parte din ei, după ce au 
contraatacat pe Parcursul unei Ore, au încercat să 
recupereze Bunurile, însă au fost respinşi şi mulţi au 
fost răniţi. 


Dublin. O Femeie gravidă în ultima Lună s-a dus la 
Ţară să nască, dar Durerile Facerii au început pe 
Drum; nimeni nu era prin preajmă, în afară de un Orb 
şi un Băietan; ea l-a rugat pe Băiat să se ducă după 
Ajutor, însă el a refuzat dacă nu e plătit dinainte; 
femeia a scos Punga cu Bani în care erau câteva 
Monede de Argint şi o Monedă de Aur; Băiatul, sfătuit 
de orb, i-a zburat imediat Creierii cu un Toiag, a luat 
punga şi a plecat. Un Domn, trecând pe acolo, a văzut 
Femeia ucisă, a călărit pe urmele Băiatului până când 
a dat de el şi ameninţându-l cu Moartea, acesta a 
mărturisit Fapta şi amândoi au fost trimişi la 
închisoarea Kilmanham. 


Miercuri, 20 

La Powderham, Devonshire, o Broască-Peşte a fost 
aruncată pe Ţărm; este lungă de 4 Picioare, are Capul 
ca de Broască Râioasă, 2 Picioare de Gâscă şi 
Diametrul Gurii este de 12 ţoii. Un alt Specimen de 
acest Soi a fost disecat la Colegiul Doctorilor, în 
Prezenţa Regelui George al II-lea. 


Joi, 21 

La Brixworth, Northamptonshire, a avut loc o mică 
întrunire a  Protestanţilor Disidenţi în vederea 
Serviciului divin: Gloata Oraşului s-a răsculat; au 
spart Ferestrele, au ameninţat Viaţa unui tânăr Domn 
din Northampton, despre care au crezut că urma să 
ţină Slujba; l-au înşfăcat pe William Beck, Stăpânul 
Casei, şi l-au aruncat în Noroi de câteva ori; se spera 
că anumite Persoane de Caracter la care s-a apelat 
vor lua în Considerare Faptul că Libertatea Persoanei 
şi Siguranţa publică contează foarte mult în această 
Afacere. 


Vineri, 22 

Pentru o Investigare minuțioasă a recentelor 
Revolte şi Uciderea Căpitanului Porteous, Judecătorii 
din Edinburgh au dat Ordin ca toţi Cetăţenii, 
Comercianţii etc. să apară în faţa Preşedintelui Breslei 
şi să înmâneze o Listă exactă a Servitorilor şi 
Ucenicilor lor. Cinci dintre Răsculaţi au fost închişi în 
Castel. 

În faţa Onorabilului Lord Cancelar, s-a dat Citire 
unei Petiţii a Domnului Alcock din Waterford, Irlanda, 
Tutore al lui Michael Aylmer, un Copil de aproximativ 
6 Ani, Moştenitor al unei mari Moşii din acel Ţinut; s-a 
arătat că Mama Copilului, pentru a-l putea creşte în 
Religia Romilor, l-a dat de la sine; aşa că sus-numitul 
Tutore, venind la Londra după Copil, a găsit Mama, 
însă nu şi Copilul; la care, ea a răspuns că se lăsase 
convinsă de Sfatul Doctorilor să dea Copilul şi că 
Valetul ei îl dusese de acasă, fără ca ea să fi fost 
întrebată; i s-a poruncit să aducă Copilul la Tribunal 
până Joia viitoare, dacă nu, va fi închisă la închisoarea 
Fleet. 


Luni, 25 

Domnul George Kelly, fost Secretar al Episcopului 
de Rochester, a evadat din Turnul Londrei, unde 
fusese închis 14 Ani; nu cu mult Timp în urmă primise 
îngăduinţa de a ieşi la Aer, însoţit fiind de un 
Temnicer. A doua Zi i-a scris o Scrisoare Primarului 
din Newcastle, recunoscând Bunătatea Maiestăţii Sale 
faţă de el şi cerându-şi Scuze pentru încercarea pe 
care urma să o facă de a-şi redobândi Libertatea; o 
altă Scrisoare a fost adresată unui Domn din Turn, 
căruia i-a lăsat toate Cărţile sale, precum şi cele din 
Locuinţa sa. O Recompensă de 200 1. este oferită 
pentru Prinderea sa. 


Vrednicii olandezi au capturat în Anul acesta 589 
de Balene şi 3 Pui de Balenă, francezii şi spaniolii 70; 
cu Această ocazie s-a făcut Remarca cum că Anglia se 
poate lăuda că a întrecut toate Naţiile vecine la 
Cursele de Cai. 


Miercuri, 27 

La un Tribunal al Consiliului Municipal de la 
Guildhall, s-a hotărât că Stocks Market este Locul cel 
mai potrivit pentru Construcţia Reşedinţei oficiale a 
Lordului Primar al Londrei, iar acest Lucru a fost 
transmis mai departe Comitetului deja existent pentru 
Pregătirea Planurilor. 

Mai multe Persoane au fost arestate, fiind suspecte 
de a-l fi ucis pe Căpitanul Innys, menţionat în ultimul 
Număr. 


DEVREME, a doua zi dimineaţa, Rebecca este 
adusă în prezenţa lui Ayscough în aceeaşi cameră ca 
şi cu o zi înainte, încăperea este destul de mare, 
incluzând şi o masă din secolul al XVII-lea, masivă şi 
cu picioare cu protuberanţe de forma unor bulbi. Nu 
slujise anterior drept dormitor, ci sufragerie de 
ocazie, sală de club, loc de întâlniri particulare, aşa 
cum cere un han. Rebecca se află faţă de 
interlocutorul ei la o distanţă de şase picioare pe 
duşumeaua de stejar lustruit. Surprinzător, 
interlocutorul se ridică în picioare s-o salute, aproape 
ca şi cum ar fi fost nobilă. Nu face o plecăciune ca în 
faţa unei persoane de rang, totuşi se duce spre ea, 
pleacă uşor capul şi-i face semn să ia loc. Pe masă se 
află deja un păhăruţ de os plin cu apă; de parcă 
solicitarea lui ar fi fost prevăzută. 

— Te-ai odihnit bine, cumătră, ai pus capăt 
postului? 

— Da. 

— Ai a te plânge de cum eşti găzduită? 

— Nu. 

— Poţi să te aşezi. 

Rebecca stă jos, el însă rămâne în picioare. Se 
întoarce spre John Tudor, care s-a aşezat la capătul 
celălalt al mesei, şi-i face un semn scurt cu mâna: 
adică, ce se vorbeşte la început nu trebuie înregistrat. 

— Trebuie să te laud pentru purtarea de ieri-seară, 
că n-ai jucat după cum ti-au cântat înverşunaţii şi 
înrăiţii de Wardley şi taică-tău. Ai dat un exemplu bun. 

— N-au vrut să facă rău. 

— Aici nu-ţi mai dau dreptate. N-are a face, 
cumătră Rebecca. Un părinte nobil poate să se 
deosebească total de unul nevoiaş. Dar în privinţa 
pierderii unui fiu, sunt aidoma, şi merită să ne 
preocupăm de aşa ceva, nu crezi? 


— Am spus tot ce-am ştiut. 

Ayscough priveşte direct în ochii neclintiţi, iar 
acum uşor nedumeriţi, derutaţi de această schimbare 
de atitudine. După acel ultim răspuns, el înclină uşor 
capul şi peruca, în felul său caracteristic, ca şi cum ar 
aştepta ca ea să mai spună ceva, însă ea nu rosteşte 
nimic, iar el se duce la fereastră şi priveşte afară 
gânditor; apoi se întoarce s-o privească din nou: 

— Cumătră Rebecca, noi, avocaţii, trebuie să fim 
chibzuiţi. Trebuie să culegem grâul ogoarelor noastre 
mai îndelung decât ceilalţi oameni, trebuie să preţuim 
fiecare bob de grâu, cu atât mai mult cu cât ne lipsesc 
aproape total. Te-aş întreba mai degrabă ce găseşte 
dezgustător noua ta pioşenie. 

— Întreabă-mă. Nu uit că am păcătuit. 

Ayscough contemplă chipul în aşteptare, îndârjit în 
lumina ferestrei lângă care stă. 

— Femeie, n-am să repet povestea pe care mi-ai 
spus-o ieri, o ai limpede în minte. Înainte de a începe, 
am să-ţi spun următoarele. Dacă, în urma cugetării de 
azi-noapte, te-ai gândit să-ţi schimbi depoziţia dată 
sub jurământ, nu-ţi aduc nici o vină. Dacă a fost lăsat 
deoparte ceva important, dacă n-ai spus adevărul pe 
motive de teamă pentru ce-ai să păţeşti sau pentru 
oricare alt motiv, n-o să ai nimic de suferit. Iti dau 
cuvântul meu. 

— N-am spus decât adevărul. 

— Crezi cu tărie că totul s-a petrecut aşa cum ai 
afirmat? 

— Da. 

— Excelenţa Sa a fost purtat la ceruri? 

— Da. 

— Cumătră Rebecca, aş putea dori să fie aşa, ba 
chiar îmi doresc. Însă am un avantaj faţă de tine. Il 
cunoşteai pe Excelenţa Sa abia de o lună şi ceva, şi 


dumnealui ţi-a ascuns multe, după cum ai recunoscut. 
Eu îl cunosc de mulţi ani, femeie. Şi vai, aşa cum l-am 
cunoscut, şi ca mine atâţia alţii, nu seamănă deloc cu 
portretul pe care l-ai zugrăvit tu. 

Rebecca nu răspunde. Parcă Ayscough nici n-ar fi 
vorbit. El aşteaptă, apoi continuă: 

— Am să-ţi spun un secret despre el, cumătră. 
Atenţia pe care a revărsat-o asupra ta ar ului întreaga 
familie sau cerc de cunoştinţe, care-l socotesc omul 
cel mai ursuz faţă de sexul tău. De fapt, era numit mai 
degrabă peşte mort, decât carne de om. Şi n-a arătat 
nici cel mai mic respect, femeie, faţă de religia 
acceptată, în pofida rangului său. N-a fost văzut stând 
de bunăvoie în genunchi în biserică, aşa cum nu stau 
rândunicile în zloata iernii. Aş putea să te cred că erai 
nerăbdătoare să renunţi la vechea viaţă şi gata să faci 
orice care să te ajute la asta, prea bine. Dar că 
Excelenţa Sa ţi-a dat acest ajutor, ţie, o târfă de rând, 
cumătră, pe care n-o mai văzuse până atunci... Ei, asta 
pe viaţa mea că n-o pot crede. 

Aşteaptă din nou ca ea să-i răspundă şi ea tace iar. 
El se întoarce la scaunul lui, fără s-o scape din ochi. 
Poate că speră ca privirea ei să dea semne de 
slăbiciune, de apărare, însă nu are decât acelaşi 
amestec ciudat de umilinţă şi îndârjire ca înainte, ca şi 
cum nu vrea să asculte de nimic. Ayscough continuă: 

— Ca să nu mai vorbesc şi de altele, femeie, pe 
care tot nu le cred. Că ai fost adusă într-un loc 
însemnat al idolatriei păgâne ca să-i întâlneşti pe 
Domnul Nostru şi pe Prea Sfântul Părinte, în nişte 
împrejurări cât se poate de neruşinate, şi aproape la 
fel într-o peşteră din Devonshire, iar acolo ce-a urmat 
e mai puţin probabil. Bieţi soţi şi dulgheri care au 
primit harul divin, femeia aceea cu Sfântul Duh 
alături; păi, Wardley mi-a spus că nu e cunoscută 


printre profeţii voştri, la fel cum nu e nici lunie 
Veşnic. Cumătră Rebecca, nu eşti o proastă; şi nici o 
femeie care n-a văzut lumea. Oare, dacă ai auzi o 
asemenea poveste de la altcineva, nu te-ai îndoi fie de 
judecata celui care-o spune, fie de a ta? Oare n-ai 
striga nu pot şi nu vreau să cred povestea asta 
absurdă şi blasfematoare, care a fost scornită ca să 
ascundă, să înşele şi să mă îndepărteze de la adevărul 
întreg? 

Nici acum Rebecca nu vorbeşte, ci doar îl priveşte 
intens, cu toate că acum ar trebui să-i dea un răspuns. 
Se întâmplă, de fapt, ceea ce s-a mai întâmplat de 
câteva ori la acest interogatoriu. Rebecca răspunde cu 
foarte mare greutate. Privirea ei nu este cea a cuiva în 
căutarea cuvintelor, nesigur şi stânjenit, ci mai 
degrabă o tăcere stranie; ca şi cum ar trebui mai întâi 
să traducă vorbele lui Ayscough dintr-o limbă străină 
înainte să poată formula un răspuns. Îi lipseşte cu 
desăvârşire promptitudinea agresivă a lui Wardley, 
tăişul replicilor, câteodată parcă n-ar răspunde pentru 
ea, ci aşteaptă până când un sfetnic misterios îi suflă 
răspunsul. 

— Răspund. Am spus adevărul curat, nu-l mai 
repet. 

— Eşti prea modestă, femeie. Păi, Claiborne zicea 
că aveai stofă de actriţă în ceea ce făceai. Şi n-ai 
recunoscut chiar tu că lui Jones nu i-ai spus adevărul? 
Poţi să spui că ai fost nevoită să minţi, dar nu că n-ai 
minţit. 

— N-a fost vorba de lucruri importante. 

— Să fii dus în Paradis, să-l întâlneşti pe 
Atotputernicul şi pe Fiul Său nu sunt lucruri 
importante? 

— Atât de importante, încât abia dacă pot încăpea 
în cuvinte. N-am ştiut cum să i le spun şi nici dumitale 


nu ştiu. Dar aşa s-au întâmplat lucrurile şi mi s-a 
îngăduit să-i văd pe lisus Hristos şi pe Părintele Său, 
care mi-au umplut sufletul de balsam şi bucurie 
nespusă prin prezenţa Lor, da, o desfătare mai presus 
de cea lumească. 

— Atotputernicul în chip de ţăran, Mântuitorul în 
chip de cosaş, aşa-i? 

— Dumnezeu, Preasfântul Părinte, pierde harul 
divin dacă nu stă aşezat pe tronul Său în toată 
măreţia, sau lisus Hristos nu mai e lisus pentru că nu 
geme pe cruce? îngerii nu mai sunt îngeri pentru că 
nu-i văd cu aripi, ci poartă seceri în mână, şi nu harfe 
şi trâmbiţe? Ţi-am spus că am fost crescută să 
socotesc toate întruchipările ca fiind mincinoase şi 
nedumnezeieşti, opera lui Satan. Ceea ce am văzut au 
fost doar umbrele luminii, cele văzute de trupul meu; 
am văzut lumina sufletului meu, şi primul-ultimul scop 
al iubirii mele. 

— Deci poţi să vezi ce vrei de vreme ce tot ceea ce 
vezi e fals. Aşa-i? 

— Ceea ce văd cu ochii ţine de trup, nu de adevărul 
cert, făcut doar din lumină. Cu ochii trupului văd la fel 
de fals şi de puţin adevărat ca şi dumneata, la fel ca 
orice bărbat sau femeie. 

Ayscough, după acest schimb de replici, rămâne în 
cumpănă, deşi nu lasă să se vadă. O persoană din 
zilele noastre n-ar fi avut nici o umbră de îndoială că 
Rebecca minţea sau cel puţin fabula. Zeii, cu excepţia 
unei ocazionale Fecioare Maria, nu le mai apar 
ţăranilor analfabeți mediteraneeni; chiar în timpul lui 
Ayscough asemenea viziuni erau puternic asociate cu 
vicleşugurile catolice, lucru pe care bunii protestanți 
l-au bănuit şi l-au disprețuit. Totuşi Anglia lui, chiar 
clasa căreia îi aparţinea, se afla încă departe de 
certitudinile noastre. Ayscough, de exemplu, crede în 


stafii; personal, n-a văzut nici una, totuşi a auzit şi a 
citit prea multe relatări, nu toate provenite de la babe 
şi prostănaci, ca să nu dea crezare câtorva dintre ele. 
Stafiile şi duhurile nu izvorau dintr-o imaginaţie 
bogată, lăsată liberă, ci din noaptea reală, în mare 
măsură neluminată, a unei Anglii izolate care încă 
avea mai puţine suflete decât o fracțiune din Londra 
de azi. 

Ayscough sprijinise întru totul revocarea Decretului 
împotriva Vrăjitoriei (deşi nu pentru Scoţia) chiar în 
anul respectiv, însă aceasta se datorează în mare 
măsură faptului că asociază cazurile de vrăjitorie de 
care a auzit, chiar la care a fost părtaş în tinereţe, ca 
de pildă folosirea ocazională a  scăunelului de 
scufundat!, cu legea defectuoasă şi dovezile veşnic 
controversate. Nu-şi spune în sinea lui că nu a existat 
vrăjitorie; doar că aspectele ei cele mai rele au 
dispărut. Că în cine ştie ce colţ îndepărtat al 
comitatului Devon un sobor de vrăjitoare cumplite şi 
hâde încă urmează vechile ritualuri este un fapt care 
depăşeşte graniţele posibilului. S-ar putea să simtă, şi 
chiar simte, că Rebecca îi ascunde nouăzeci la sută 
din adevăr, învăluindu-l în viziunea sfântă (împotriva 
căreia el deţine propriile informaţii cu privire la fiul 
stăpânului, precum şi o repulsie mai veche pentru el, 
înăbuşită de respectul datorat rangului); însă rămâne 
acel zece la sută de adevăr posibil de care nu poate 
face abstracţie, pe care nu-l poate ocoli. Nu-l va da 
niciodată la iveală; cu toate astea, se află acolo, un 
ghimpe în inimă, care nu-i dă pace. 


1 Ducking-stool (engl.) — formă de tortură practicată în Evul 
Mediu drept pedeapsă pentru femeile acuzate de prostituție sau 
vrăjitorie, precum şi pentru cele bârfitoare sau care stârneau 
gâlceavă; condamnata era legată pe un scăunel care apoi era 
cufundat în apă cu ajutorul unui scripete. 


— Nu vrei să-ţi schimbi mărturia? Repet, nu vei 
păţi nimic. 

— Nici din cauza adevărului nu voi păţi nimic. Nu 
mi-o schimb. 

— Prea bine, cumătră. Ţi-am făcut acest hatâr mare 
de care n-ai fi avut parte dacă eram la tribunal. Cu 
toate astea îl refuzi. Aşa să fie, şi vai de tine dacă ai 
minţit. Acum începem, sub prestare de jurământ. 

Se aşază şi se uită spre John Tudor, care se află la 
celălalt capăt al mesei. 

— Scrie tot! 


x 


Î. Să ne oprim la privirea trupului, cu toate că 
vorbele lui pot fi mincinoase. Eşti sigură că nu l-ai 
văzut pe Excelența Sa niciodată înainte de a fi venit la 
bordel? 

R. Nu, nu l-am văzut. 

Î. Nici n-ai auzit vorbindu-se de el? 

R. Nu. 

Î. Ti se închiriau serviciile dinainte, nu? 

R. Da. 

Î. Aşa s-a întâmplat şi cu Excelenţa Sa? 

R. Era scris în registrul lui Claiborne, prietenul 
lordului B., sub numele meu. 

Î. Cu cât timp înainte? 

R. Nu mi-a spus nimic până în dimineaţa când a 
venit Excelenţa Sa. 

Î. Aşa proceda de obicei? 

R. Da. 

Î. Şi n-ai văzut ce scria, ci ai fost anunţată când ţi-a 
citit? 

R. N-am ştiut cine e, până după aceea, aşa cum am 
spus. 


Î. leşeai uneori în oraş? La petreceri, baluri 
mascate, la teatru sau în altă parte? 

R. Din când în când, dar niciodată singură. 

Î. Dar cum? 

R. La agăţat, când trebuie să fim întotdeauna cu 
Claiborne şi cu zdrahonii ei în jurul nostru. 

Î. Ce înseamnă „la agăţat“? 

R. Să ademenim păcătoşii la bordel. Celor care se 
lăsau atraşi şi cereau rendez-vous-uri li se spunea că 
nu puteau să le aibă decât la bordel. 

Î. Tu sau însoţitoarele tale nu stabileaţi niciodată 
rendez-vous-uri particulare? 

R. Am fi avut de suferit dacă ne prindeau că trişăm. 

Î. Eraţi pedepsite? 

R. Trebuia să luăm cina cu zdrahonii. Aşa i se 
spunea. Şi pe urmă eram tratate mai rău decât orice 
pedeapsă prin lege. În felul ăsta ne ţinea în mână 
Claiborne. Mai bine să mori decât să cinezi, aşa 
vorbeam între noi. 

Î. Ai fost vreodată tratată astfel? 

R. Le-am cunoscut pe unele care au fost. 

Î. Totuşi puteai să fii văzută în locuri publice. N-ar 
fi fost posibil ca Excelenţa Sa să te fi văzut vreodată? 

R. Dacă da, eu nu l-am văzut. 

Î. Nici pe Dick? 

R. Nu. 

Î. După ce v-aţi întâlnit, Excelenţa Sa n-a spus 
niciodată nimic care să sugereze că te-a mai văzut? Că 
a încercat de mult timp să te găsească sau vorbe de 
acest fel? 

R. Nu. 

Î. Cu toate astea, auzise de tine, probabil? Se 
vorbea pe seama ta în oraş? 

R. Din păcate. 

Î. Acum uite ce e - ai mărturisit vreodată cuiva că 


nu erai mulţumită de soarta ta şi ai fi vrut să scapi? 

R. Nu. 

Î. Şi nici între patru ochi vreunei alte târfe? 

R. Nu aveam încredere în nici una. Şi în nimeni. 

Î. Nu ţi s-a părut neobişnuită atenţia pe care ţi-a 
acordat-o Excelenţa Sa chiar după ce v-aţi întâlnit şi 
n-a putut să-şi facă plăcerea în mod obişnuit? 

R. Plăcerea dumnealui se pare că se afla în 
speranţă. 

Î. Nu ţi-a dat nici un semn că ai fost aleasă pentru 
un alt scop decât presupusa speranţă de atunci? 

R. Nu. Nici unul. 

Î. Te-a întrebat totuşi de trecut, nu? 

R. Două sau trei întrebări, atât. 

Î. Nu te-a întrebat despre viaţa la bordel? Cumva 
dacă te-ai plictisit de ea? 

R. M-a întrebat, dar nu dacă m-am plictisit, deşi cei 
mai mulţi bărbaţi aşa întreabă, fiindcă în cea mai 
mare parte le e teamă de propriul lor păcat. 

l. Cum adică? 

R. E mai bine dacă un bărbat se teme că 
păcătuieşte şi totuşi săvârşeşte păcatul? Unora le 
plăcea să ne strige târfe, ba ce-i mai rău, chiar în 
culmea pasiunii lor animalice, alţii ne strigau pe 
numele celor pe care le iubeau, da, chiar pe numele 
nevestelor lor şi, Dumnezeu să-i ierte, pe-al mamelor 
lor, surorilor, fiicelor. Iar alţii erau muţi ca animalele 
pe care le pui la muncă. Toţi cei care ascultă de glasul 
cărnii sunt blestemaţi, însă cei din urmă mai puţin. 

Î. Ce doctrină e asta? Cei care păcătuiesc ca nişte 
brute nemernice sunt mai puţin de învinovăţit decât 
cei care păcătuiesc cu conştiinţa vinovăţiei lor? 

R. Dumnezeu există acum; sau nu există. 

Î. Nu pricep, femeie. 

R. Domnul judecă oamenii după ceea ce sunt; nu 


după ceea ce ar trebui să fie, şi îi învinovăţeşte mai 
mult nu pe cei care nu ştiu cum poate fi şi altfel, ci pe 
cei care ştiu. 

Î. Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-şi deschidă 
cugetul ţie în privinţa asta, ia zi? 

R. Ce rău ţi-am făcut noi dumitale, stăpâne 
Ayscough? N-am vrut să-ţi pricinuim nici un neajuns, 
de ce să fii atât de pornit să ne faci rău, să ne 
batjocoreşti când vorbim deschis? Credinţa noastră 
vine de la Domnul, da, însă o păstrăm cu umilinţă. Nu 
socotim că numai nouă ni se înfăţişează; nu, ci oricui 
altcuiva, aşa să fie pentru cei care nu-l preaslăvesc pe 
Anticrist. Eu asta zic: cei care ascultă de glasul cărnii 
sunt blestemaţi, că sunt oameni de vază sau simpli nu 
mai contează, sunt blestemaţi. 

Î. Să revenim. Crezi că înainte să fi plecat din 
Londra, Excelenţa Sa s-a interesat în mod special să 
afle dacă erai pe măsura scopului său, adică dacă ai fi 
părăsit bordelul în clipa în care s-ar fi oferit ocazia? 

R. N-am dat deloc să se înţeleagă. 

Î. Cu toate astea, nu crezi că şi-a dat seama? Oare 
n-ai fost aleasă, femeie, ia-o cum vrei? 

R. Am fost salvată, nu aleasă. 

Î. Vorba vine. Ca să fii salvată, trebuie să fii aleasă. 

R. La vremea aceea, nu ştiam nici de una, nici de 
alta. 

Î. Prea bine, să rămână aşa deocamdată. Reiau de 
unde vorbeai de afurisenie. Bărbatul şi femeia nu pot 
uneori să simtă plăcerea cărnii dacă sunt însoţiţi prin 
lege? De ce nu răspunzi? Ia zi, nu se unesc pentru a 
procrea? 

R. Nu vor trăi în lunie Veşnic. 

Î. Dar n-ai spus că ai văzut copii acolo? 

R. Ai spiritului. Nu erau ca la noi, făcuţi din came. 
Dumneata îţi baţi joc că noi respingem păcatul 


trupului şi ne opunem lui. Iți repet că tot ceea ce am 
văzut acolo în Iunie Veşnic erau spiritele celor care s- 
au luptat cu acest păcat cumplit câtă vreme erau în 
viaţă, iar acum sunt răsplătite. În răsplata lor se află 
sfânta dovadă a ceea ce credem noi. 

Î. Asta e doctrina Profeţilor Francezi? 

R. Şi a lui Hristos pe deasupra, care nu s-a 
căsătorit. 

Î. Toate plăcerile cărnii sunt păcate? 

R. Mai ales asta, care e izvorul tuturor celorlalte 
păcate. Nu ne vom izbăvi dacă nu ne opunem lor. 

Î. Te întreb din nou, femeie. Bărbatul tău crede ca 
şi tine sau altfel? 

R. Îţi răspund din nou. Asta e între Hristos şi noi, 
nu te priveşte. 

Î. De ce nu răspunzi - Da, e de acord, trăim întru 
Hristos. Aşa e, sau nu? (Non respondet.) Prea bine, 
atunci o să vorbească tăcerea pentru tine. Şi acum 
spune ce rol a avut Excelenţa Sa în povestea ta? De ce 
crezi că te-a ales tocmai pe tine? Dacă scopul 
dumnealui era să salveze, de ce a venit tocmai la tine 
şi nu la alta de acolo? 

R. Eu aveam nevoie. 

Î. Dar altele nu au aceeaşi nevoie şi sunt mai puţin 
păcătoase? 

R. Ce am fost e scrum, o pedeapsă pentru orbirea 
mea îndelungată şi cu bună ştiinţă. 

Î. Ăsta nu e un răspuns. 

R. Mila lui Hristos vine adesea unde pare că e cel 
mai puţin meritată. 

Î. Aici nu te contrazic, femeie. 

R. Nu pentru ceea ce am fost sau ce sunt, cu toate 
că e mai bine decât ce am fost. Va fi pentru ce voi 
face. 

I. Şi ce vei face? 


R. Ce fac femeile în această lume, cu sau fără voia 
lor. 

Î. Deci totul a avut loc ca tu să ai un copil? 

R. Copilul pe care-l port nu este decât semnul 
trupului. 

I. Ce fel de semn? 

R. Mai multă lumină şi mai multă iubire. 

Î. Copilul le va aduce sau tu, dându-i naştere? 

R. Copila le va aduce. 

Î. Cum adică? Eşti sigură că va fi de sexul tău? Ia 
răspunde. 

R. Nu pot, după alfabetul tău. 

Î. Femeie, nu există decât un singur alfabet, şi 
anume limba noastră clară. Cum poţi să fii convinsă? 

R. Nu ştiu, dar sunt. 

Î. Şi când va creşte, nici nu mă îndoiesc că va 
predica şi va profeţi. 

R. Va fi slujitoarea Sfintei Maici a înţelepciunii. 

Î. Oare nu este un păcat şi mai mare, o blasfemie că 
năzuieşti la ea? (Non respondet.) Nu ţi-am prins 
tainele sufletului? Nu la fel gândesc şi profeţii tăi? Nu 
afirmă ei cât se poate de neruşinat că atunci când 
Hristos va veni din nou, va fi preschimbat în femeie? 
Să mă ierte Dumnezeu că gândesc aşa, dar nu cumva 
crezi în taină că în pântecele tale porţi asemenea 
femeie-mesia? 

R. Nu, nu, jur că nu, nu am atâta deşertăciune, n- 
am spus asta niciodată, nici în adâncul inimii. 

Î. Poate că n-ai spus-o. Dar pun pariu că ai gândit-o. 

R. Nu, îţi spun că nu. Cum ar putea să vină aşa 
ceva de la o păcătoasă atât de mare? 

Î. Cum, într-adevăr, doar dacă nu se crede că a 
ajuns sfântă - după cum s-ar putea, după ce i-a fost 
făcut hatârul să întâlnească pe Dumnezeu şi pe Fiul 
Său şi în plus şi pe Sfântul Duh. Negi că în lumina 


profeţiilor tale ar putea să apară un astfel de Hristos 
în fuste? 

R. Neg din tot sufletul că cea pe care o port în 
pântece poate fi aceea. 

Î. Nu fi atât de modestă, femeie. Ai fost cinstită de 
Cel de Sus. De ce n-ai crede că o sămânță mai divină 
decât cea a lui Dick s-ar plămădi în tine? 

R. Mă batjocoreşti. N-ai habar ce înseamnă să fii 
femeie. 

Î. Am o soţie şi două fiice, ambele mai mari decât 
tine, şi am şi nepoate. Ce e femeia? Cumătră, am auzit 
ghicitoarea asta şi-i ştiu răspunsul. 

R. Nu e ghicitoare. Aşa cum am fost folosită pe 
când eram târfă, aşa mai pot fi folosită şi acum. Şi la 
fel toate femeile. 

Î. Cum adică, toate femeile sunt târfe? 

R. Târfe în privinţa asta. Nu putem spune ce 
credem, nici ce gândim, de teamă că se poate râde de 
noi pentru că suntem femei. Dacă bărbaţii consideră 
un lucru într-un anume fel, aşa e pentru toţi bărbaţii şi 
pretutindeni. Sfânta Maică a înţelepciunii nu e auzită, 
nici văzută, şi nici ce-ar putea aduce dacă ar fi lăsată. 

Î. Trecem peste ce-ar aduce. Aş vrea să ştiu ce duci 
tu în pântece, cumătră. 

R. O port, da, o port pe cea care va fi mai mult 
decât mine, eu nu sunt decât cea care o aduce. Să-ţi 
spun că ea va fi lisus Hristos care revine nu sunt 
vrednică şi nici atât de plină de deşertăciune. Oricine 
ar fi ea, n-am să plâng, nu, ci am să mulţumesc 
Domnului din toată inima. Şi a venit vremea să-ţi mai 
spun ceva. Excelenţa Sa nu a fost stăpân doar în 
lumea asta, ci într-una cu mult mai mare, pe care 
trebuia s-o ascundă. Cu toate că n-am recunoscut-o de 
la început, ceea ce am luat drept cruzime era 
bunătate şi semn că el a văzut că oamenii acestei lumi 


trăiesc în noaptea Antihristului. Vorbea deseori astfel 
încât să nu fie silit să spună ce era; ştiau doar cei pe 
care-i trezise pronia cerească. Da, era asemenea cuiva 
care se afla într-o ţară care se războieşte cu a lui şi 
unde trebuie să-şi ascundă adevăratul devotament; 
însă nu ascundea totul faţă de cei care credeau în el şi 
aveau speranţă. Să nu mă înţelegi greşit, nu spun că 
era Cel din Cartea Sfântă. Spun că avea acelaşi Spirit 
şi amândoi vorbeau şi înfăptuiau pentru El, în numele 
Lui. Am vorbit ieri despre Excelenţa Sa şi sluga lui, 
cât de asemănători erau, de parcă alcătuiau o singură 
fiinţă. Şi abia acum văd că într-adevăr erau unul 
singur, Dick - trupul imperfect al cărnii, iar Excelenţa 
Sa al spiritului, astfel de firi gemene, pe care suntem 
obligaţi să le avem cu toţii, erau vizibile şi părelnice la 
cei doi. Şi după cum trupul lui lisus Hristos a trebuit 
să moară pe Cruce, la fel trebuia acest eu pământean, 
bietul înapoiat - Dick -, să moară, astfel încât celălalt 
eu să nu mai fie văzut pe pământ, nu aşa cum a fost; 
totuşi el n-a murit, ci trăieşte în Iunie Veşnic şi, după 
cum am văzut, e una cu lisus Hristos. Aşa, am spus 
limpede, prea scurt şi prea limpede, iar dumneata nu 
dai crezare. 

Î. Spui că Excelenţa Sa a fost purtat pe maşinăria- 
omidă, un trimis ceresc care să-l ia din această lume? 

R. Da. 

Î. În ciuda faptului că mai întâi te-a angajat şi ţi-a 
cerut să te dedai la desfrânări cumplite? 

R. Ca să văd că pe acolo trece drumul spre Iad. 
Nici n-a luat parte şi nici nu s-a desfătat cu ceea ce 
am făcut. 

Î. În ciuda faptului că celălalt eu, eul carnal despre 
care vorbeai, bruta asta - Dick - simţea mare 
desfătare? 

R. Pentru care a trebuit să moară. După acea primă 


oară, n-a devenit desfrânare sau plăcere josnică; ci, 
aşa cum am spus, milă şi afecţiune, simţiri care m-au 
mirat că le trăiam atât de puternic; şi n-am putut să 
înţeleg că aşa trebuia să fie. Acum ştiu că cel care mi- 
a plâns în braţe era jumătatea căzută, carnea, umbra 
dindărătul luminii şi suferea ştiind aceste lucruri; 
asemeni lui Hristos care a fost părăsit plângând. 

Î. În ciuda celor mai mulţi, căci nimeni altcineva n-a 
văzut aşa ceva la ei? Aici îţi dau dreptate, femeie. 
Stăpânul, sfidând aşteptările cuvenite unui rang atât 
de înalt,  nesocotindu-şi  preanobilul părinte, 
batjocorindu-l pe Dumnezeu, răzvrătindu-se faţă de 
îndatoririle de familie, cu un slujitor mai degrabă 
animal decât fiinţă umană; cam astea se pot spune 
despre ei, aşa apăreau tuturor în afară de tine. 

R. Nu-mi pasă ce credeau ceilalţi oameni. Ştiu doar 
ce cred eu; şi ce voi face, până voi închide ochii. 

I. Spui că Excelenţa Sa trebuie să se ascundă, să se 
prefacă a avea alt devotament, şi anume faţă de 
spiritul Mântuitorului. Cum e asta, femeie? Aşa s-a 
purtat Domnul nostru - oare n-a susţinut în mod 
desăvârşit adevărul mai presus de orice? Păi, oare 
Evanghelia a vorbit vreodată despre El ca 
ascunzându-se şi prefăcându-se asemeni unei iscoade 
cu două feţe care se teme pentru propria piele? Ce-ai 
să-mi răspunzi la asta? Oare numai gândul la aşa ceva 
nu este blasfemie? 

R. Fariseii prind putere. 

I. Ce vrei să spui? 

R. Hristos nu poate veni în această lume aşa cum ar 
vrea; e prea plină de păcate. Va veni în toată fala sa 
când lumea va fi curățată de Antihrist. Aşa cum 
suntem acum, ar fi din nou crucificat, dacă s-ar şti că 
e printre noi şi că ne învaţă cum ne-a învăţat şi 
înainte; şi cu atât mai mult dacă ar veni cu chip de 


femeie. Toţi ar fi ca dumneata, L-ar batjocori şi L-ar 
ridiculiza, strigând că Dumnezeu nu se poate sluji de 
sexul Evei, că e o blasfemie. El va veni atunci când 
creştinii vor deveni din nou creştini adevăraţi, ca la 
început. Atunci El va veni precum e El sau Ea precum 
Ea. 

Î. Şi între timp se încumetă să apară doar 
înlocuitori şi mijlocitori, aşa-i? 

R. Vezi totul prin lumina acestei lumi. Oare n-ai 
citit faptele Apostolilor? Dacă omul nu se va naşte din 
nou, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. 
Lucrurile care se văd sunt vremelnice; cele nevăzute 
sunt veşnice. Credinţa e substanţa lucrurilor la care 
sperăm, dovada celor nevăzute. Aşa a clădit Domnul 
această lume. Ai să continui să mă socoteşti o târfă 
vicleană şi ai să continui să-l socoteşti pe Excelenţa Sa 
fiul neascultător, iar pe Dick, un simplu animal. Dacă 
aşa vezi lucrurile, aşa să fie, nu te poţi schimba. Fiind 
născut o dată, trebuie să trăieşti după lumina pe care 
o ai, vrei, nu vrei. 

Î. Măi femeie, ce spui tu duhneşte a semeţie 
putredă, cu toată smerenia de pe chip. 

R. Mă mândresc cu Hristos şi cu nimic altceva. Voi 
vorbi de lumina Lui, chiar dacă ceea ce spun nu e pe 
placul unora. 

Î. Sfidând credinţa comună şi acceptată? 

R. Împărăţia lui Hristos nu e impusă cu forţa. Dacă 
un lucru e impus cu forţa, el nu-i aparţine lui Hristos. 
O târfa trebuie să fie veşnic târfă - nu aşa gândeşte 
Hristos. Bărbatul trebuie întotdeauna să stăpânească 
femeia - nu aşa gândeşte Hristos. Copiii trebuie să 
flămânzească - nu aşa gândeşte Hristos. Toţi trebuie 
să îndure după cum s-au născut - nu aşa gândeşte 
Hristos. Cuvântul „trebuie“ care se vântură în lumina 
acestei lumi nu înseamnă Hristos. E beznă, e 


mormântul în care zace această lume pentru păcatele 
ei. 

l. Renegi acum chiar sufletul creştinătăţii. Biblia 
sfântă nu stabileşte îndatoririle noastre, ce anume 
trebuie să facem? 

R. Ne spune ce este cel mai bine să facem, nu ce 
trebuie; căci mulţi nu fac. 

l. Şi nu trebuie să ne supunem lui Hristos? 

R. La început suntem liberi să nu ne supunem Lui; 
căci El vrea să-L. alegem de bunăvoie, prin urmare 
trebuie să fim liberi să putem alege şi răul, şi păcatul, 
şi bezna. Nu există „trebuie“. Aşa l-am auzit vorbind 
pe Fratele Wardley. Hristos sălăşluieşte veşnic în ziua 
de mâine, în speranţa că, oricât am păcătui şi am fi de 
orbi o zi, mâine balanţa se va înclina şi vom fi izbăviţi. 
Şi apoi, cum întreaga Sa putere divină şi misterul Său 
sălăşluiesc în asta, El ne spune că omul se poate 
schimba prin propria voinţă; şi prin mila Lui, să fie 
izbăvit. 

I. Ai luat credinţa asta de la Wardley? 

R. Şi din mintea mea, gândindu-mă la viaţa pe care 
am dus-o şi la cea pe care o duc. 

I. Această credinţă, că omul se poate schimba, 
lucru pe care orice om raţional îl poate aproba 
gândindu-se la problemele sufletului şi ale izbăvirii 
sale, nu se dovedeşte a fi un principiu condamnabil şi 
periculos atunci când este transpus în problemele 
acestei lumi? N-ar duce la război civil şi revoluţie, la 
răsturnarea întregii ordini legale? Ideea că fiecare om 
trebuie să se schimbe, şi dacă această schimbare nu 
are loc din proprie voinţă, ea trebuie realizată cu 
forţa, prin vărsare de sânge şi prin răzvrătiri cumplite, 
nu ajunge să fie cât se poate de nocivă? 

R. Asemenea schimbare nu înseamnă Hristos. Cu 
toate că se face în numele Lui. 


Î. Nu din acest motiv Profeţii au rupt-o cu quakerii, 
care nu iau arma în mână pentru a-şi apăra credinţa? 

R. Nu. E la fel de adevărat ca şi când am spune că 
pâinea din grâu e neagră. Vom învinge doar prin 
credinţa noastră şi convingere; nu prin sabie. Calea 
lui Hristos nu trece prin ea. 

Î. Deci acum îl negi pe Wardley. Fiindcă ieri mi-a 
spus că va merge cu sabia în mână împotriva celor ce 
nu cred asemeni lui; şi a făcut alte ameninţări pline de 
îndărătnicie la adresa guvernului actual al acestei 
naţii. 

R. E bărbat. 

Î. Şi un răzvrătit. 

R. Îl cunosc mai bine decât dumneata. Printre ai 
lui, e blând şi înţelegător. Şi ascultă de rațiune atunci 
când nu e ameninţat cu persecuția. 

Î. Iar eu îţi spun că n-are pic de rațiune şi într-o 
bună zi o să aibă de pătimit din cauza asta. N-are a 
face, ajunge cât ai predicat. Să trecem acum la Dick. 
Îl consideri cu mult mai bun decât cei care l-au 
cunoscut. Susţii că îndărătul înfăţişării sale se 
ascundea o fiinţă cu mai puţine defecte? 

R. Suferea pentru ceea ce era, deci nu era un 
animal. 

Î. Vrei să spui că înţelegea mai mult decât îşi 
închipuia majoritatea? 

R. Înţelegea că e căzut în păcat. 

Î. Şi altceva? Despre stăpânul lui ai spus nişte 
lucruri deosebite. Ce spui despre asta - nu cumva 
Dick părea că e în frunte în acea ultimă dimineaţă? El, 
nu Excelenţa Sa, a fost cel care părea să ştie mai bine 
când să ieşiţi din drum, când să descălecaţi şi s-o 
porniţi pe jos? Nu el a fost primul care a încălecat în 
vârf de munte, în vreme ce Excelenţa Sa şi cu tine 
aşteptaţi la poale? 


R. Avea nişte cunoştinţe pe care oamenii mai 
întregi decât el, chiar cineva cum era Excelenţa Sa, nu 
le aveau. 

Î. N-ai zărit vreo dovadă din care să tragi concluzia 
că vreunul din ei mai fusese prin acele locuri? 

R. Nici una. 

Î. După cum se părea, Dick cunoştea locul prin felul 
în care se comporta? Nu bănuieşti cum ar fi putut să 
ştie? 

R. Nu-l ştia pe Dumnezeu în chip mecanic; ci cu 
sufletul. Aşa cum animalele ştiu să se întoarcă acasă, 
chiar dacă sunt duse la mare depărtare şi nu e nimeni 
să le îndrume. 

Î. Susţii că Iunie Veşnic şi viziunile tale i se păreau 
familiare? 

R. A salutat-o pe Sfânta Maică a înţelepciunii când 
a venit la noi prima oară aşa cum un câine credincios 
a fost înstrăinat mult timp de stăpână şi acum se 
gudură pe lângă ea. 

Î. Jones spunea că a fugit din peşteră cu mult 
înainte de a ieşi tu; şi era îngrozit de moarte; şi parcă 
n-avea alt gând decât să scape. Ce câine se poartă aşa 
după ce şi-a regăsit stăpâna? 

R. Cel care nu-şi poate învinge păcatul şi nu e 
pregătit. 

Î. De ce această Sfântă Maică a înţelepciunii, care 
ţie ţi-a arătat atâta bunătate şi milă, să nu se poarte la 
fel cu sărmana fiinţă? De ce a fost lăsat să fugă şi să 
comită acest mare păcat de felo de se? 

R. Îmi ceri un răspuns pe care numai Dumnezeu îl 
poate da. 

Î. Răspunde-mi ca să cred. 

R. Nu pot. 

Î. Atunci am să încerc eu. Oare, în neştiinţa lui, n-a 
fost tulburat de o posibilă întâmplare, şi anume că l-a 


văzut pe Excelenţa Sa ucis în faţa ochilor lui sau răpit, 
cumva pierdut pentru el ca protector? 

R. Nu ştiu ce s-a petrecut, dormeam. 

Î. Femeie, mai întâi te conduce într-un asemenea 
loc, ceea ce ne face să presupunem că ştia ce urma să 
se întâmple; şi totuşi ceea ce s-a petrecut acolo îl face 
să-şi pună capăt zilelor. Oare e bezna prea mare? 

R. Totul e beznă dacă aşa vrea Dumnezeu. 

Î. Şi dacă, femeie, răspunzi astfel şi faci pe sfânta 
autoaleasă printre noi, deasupra farafastâcurilor de 
genul judecății de rând. Am observat când ţi-am spus 
prima oară că Dick a murit. Ce femeie, care aude că 
tatăl copilului pe care-l poartă în pântece e mort, se 
tânguie atât de puţin ca tine? Parcă n-ai fi auzit de 
nici o moarte! Dar care se declară mai târziu mai 
amorezată de el decât de oricare, ea dintre toate 
femeile, care a cunoscut mai mulţi ibovnici decât 
carnea stricată muştele verzi? Şi care acum răspunde 
că nu poate spune, că nu ştie, că problema nu e 
importantă? Asta cum e? 

R. E aşa - îi port copilul, şi totuşi inima mea se 
bucură că e mort; şi asta pentru el, nu pentru mine. 
Acum va reînvia fără păcate. 

Î. Asta înseamnă frăţia creştină? 

R. Spun iar că reprezint pentru dumneata oglinda 
sexului meu, aşa cum o ai dumneata în minte. Dar eu 
sunt altfel. 'Ţi-am spus că eram încă târfă şi i-am 
împlinit poftele, căci aşa a fost el, pofta dezlănţuită, ca 
un armăsar sau un taur. Oare nu vezi că m-am 
schimbat, că nu mai sunt târfă, am renăscut întru 
Hristos, că am văzut lunie Veşnic? Sunt altfel. Târfa 
Rahab n-a pierit cu ei, datorită credinţei. 

Î. Eşti mai rea decât o târfă pocăită. Faci pe 
episcopul în fuste, femeie; îndrăzneşti să ţii predici cu 
prostiile tale închipuite, cu visele tale fluşturatice 


despre Iunie  Veşnic, despre Sfânta Maică a 
înţelepciunii - ce drept ai să născoceşti asemenea 
nume, când nici măcar fraţii din întrunirile voastre nu 
le cunosc? 

R. Nu am spus nimănui în afară de dumneata, şi n- 
am să le spun. Şi nici dumitale nu ţi-am spus alte 
nume şi nici n-am să-ţi spun. În lumea asta ele nu sunt 
decât vorbe, deşi sunt şi semne care valorează mai 
mult decât vorbele. Oare imnurile şi osanalele din 
clădirile voastre cu turle sunt diavoleşti, pentru că 
folosesc vorbe pentru a-l lăuda pe Domnul? îl slăvesc 
numai dacă primesc aprobarea guvernului? 

Î. Ai grijă ce spui. 

R. Şi dumneata la fel, 

Î. Asta e curată neruşinare. 

R. Nu eu am stârnit-o. 

Î. Ajunge. Spune atât - după tine, Dick a murit din 
cauza patimii pentru tine? 

R. Ca să se poată înfrâna şi să-şi nege eul trupesc 
care a păcătuit. 

Î. Până atunci n-ai mai rămas grea? 

R. Nu. 

Î. Cu toate că ai avut mai mult decât suficiente 
ocazii. De câte ori erai călărită într-o noapte cu mulţi 
clienţi? (Non respondet.) La dracu’ cu sfiala, 
răspunde! (Non respondet.) N-are a face, pot să 
ghicesc. Şi ce-o să faci cu copilul ăsta din flori pe 
care-l vâri pe gâtul lui bărbatu-tău? 

R. Am fost stearpă din voia lui Hristos; iar acum, 
tot din voia Lui, sunt cum sunt. Bărbatul meu îi va fi 
tată în această lume, aşa cum i-a fost Iosif lui lisus; 
copila nu va fi din flori. 

Î. Dar tatăl din cealaltă lume? 

R. Lumea aceea nu e a mea, şi nici a lui lisus 
Hristos. 


Î. Mie să îmi spui tot ce încerci să ascunzi, femeie. 
Care e mai tată după mintea ta - Dick sau Excelenţa 
Sa? 

R. Excelenţa Sa este ce este, nici mai mult nici mai 
puţin; adică nu e tatăl din această lume. 

Î. Dar într-o alta-l socoteşti tată? 

R. Al spiritului, nu al seminţei. 

Î. Nu arată cărţile sfinte că a te răzvrăti împotriva 
autorităţii omului este păcat? Dovedit în prima faptă a 
Atotputernicului şi după aceea mereu? 

R. Oamenii au povestit lucrurile astea. 

Î. Deci Sfânta Scriptură este un martor fals? 

R. E martorul doar unei părţi. lar vina o poartă 
omul, nu Dumnezeu sau Fiul Său. Eva s-a născut din 
coasta lui Adam, aşa scrie în a doua carte a Facerii. În 
prima se spune că Dumnezeu l-a creat pe om şi pe 
femeie după propriul său chip, El a creat bărbatul şi 
femeia. Despre care Domnul nostru lisus Hristos 
spunea mai departe în Evanghelia după Matei, 
capitolul 19; nici vorbă de coastă, ci de Moise, care le- 
a dat voie bărbaţilor să-şi nesocotească nevestele. Iar 
lisus Hristos a spus că n-a fost aşa de la început. Au 
fost făcuţi egali. 

Î. Nu cred că ai renăscut, nu, eşti la fel ca înainte, 
chiar sub boneta şi fusta de rând. Ai găsit doar un nou 
nărav, atât. Plăcerea ţi-o găseşti acum să fugi din faţa 
tuturor strămoşilor care ne-au spus cu înţelepciune ce 
trebuie să credem; acolo ţi-a găsit răutatea ţinta unui 
resentiment josnic. Ai fost o stricată, ai slujit bărbaţii 
pentru poftele lor, nu-i aşa? lar acum vrei să-i pui pe 
ei să te slujească şi să nesocoteşti ce e lăsat din moşi- 
strămoşi, ca şi cum ar fi o fundă veche, o modă de 
anul trecut, gaşperiţă vicleană. Religia e doar o mască 
pentru tine, atât. Cu atât mai bine dacă-ţi poţi cloci 
răzbunarea nevrednică de o femeie. 


R. N-ai să mă încolţeşti în felul ăsta. 

Î. Încolţeşti, încolţeşti, ce să încolţesc? 

R. Să mă faci să spun că nu fac altceva decât să 
clocesc răzbunări, ca zgripţuroaicele sau scorpiile, şi 
nu pot răspunde cu temeiuri bune de teamă să nu fie 
interpretate greşit. 

Î. Adulmec scopul tău diavolesc. 

R. Să-ţi spun eu care e scopul meu diavolesc. Cele 
mai multe lucruri din această lume sunt strâmbe din 
vina omului, nu a Domnului nostru lisus Hristos. 
Scopul meu e să le îndrept. 


x 


Ayscough se holbează la ea, după ultima afirmație. 
Acum el e cel care întârzie cu răspunsul. Femeia stă 
dreaptă ca o lumânare în scaunul de lemn fără brate, 
cu mâinile în poală, cu privirea în ochii lui, ca şi cum l- 
ar fi avut în faţă chiar pe Antihrist. Ochii ei mai poartă 
încă o uşoară umbră de smerenie, însă chipul pare 
îngândurat, hotărât să reziste, să nu cedeze nimic. 
Ayscough vorbeşte, în cele din urmă, parcă despre ea, 
nu cu ea. 

— Eşti o mincinoasă, femeie. Eşti o mincinoasă. 
Expresia de pe chipul ei nu se schimbă. John Tudor 
ridică ochii spre ea de pe foile în care notează, aşa 
cum a făcut deseori pe parcursul interogatoriului, în 
timpul unei astfel de pauze. Ea nu coboară privirea. 
Tot aşa a ţinut-o de la început; avocatul e mereu în 
atac, iar Rebecca priveşte îndârjit, dând greu 
răspunsurile, în felul ei. E limpede că răbdarea lui 
Ayscough a ajuns la capăt. Se hotărâse să înceapă 
într-o manieră mai blândă, mai politicoasă decât în 
ziua precedentă; totuşi, pe măsură ce interogatoriul a 
înaintat, şi-a dat seama că un asemenea respect n-o va 


îmblânzi deloc. Nici vorbele blânde, nici cele aspre n-o 
vor înfrânge, nu vor scoate de la ea secretul pe care-l 
ascunde: ceea ce s-a şi întâmplat. O dată sau de două 
ori, gândul i-a zburat către zilele când ancheta se 
făcea cu tot dichisul, interogare cu ajutorul scaunului 
şi instrumentelor de tortură. Insă cel puţin la metoda 
aceea se renunţase; Declaraţia Drepturilor pusese 
capăt unor asemenea procedee în Anglia. Cu excepţia 
înaltei trădări, ele au supravieţuit doar în ţări catolice 
degenerate şi imorale cum ar fi Franţa; şi, cu toate 
defectele lui, Ayscough era englez, nu francez. Asta 
nu-l împiedica însă să simtă o enervare crescândă. 

Cât o priveşte pe Rebecca, ea nu simţea, aşa cum 
ar fi fost cazul în zilele noastre, că ea şi religia ei sunt 
insultate şi contestate; ar fi fost surprinsă dacă n-ar fi 
întâlnit o suspiciune extremă. Scepticismul şi 
persecuția erau lucruri obişnuite. Era mai important 
ca acest interogatoriu să nu dea la iveală cu totul 
religia - dreptul ei, motivaţia, nevoile ei acute, fiinţa ei 
aprigă de acum. Într-adevăr aceste două fiinţe erau 
despărțite nu numai prin nenumărate bariere de 
vârstă, sex, clasă, educaţie, sfere de activitate şi toate 
celelalte, ci prin ceva mult mai profund: prin 
apartenenţa la două jumătăţi extrem de diferite ale 
spiritului uman, poate la rădăcina acestora, stânga şi 
dreapta celor două emisfere ale creierului, în sine, 
acestea nu sunt nici bune, nici rele. Cei la care 
domină lobul stâng (şi mâna dreaptă) sunt raţionali, 
matematici, ordonati, meşteri la vorbe, de obicei şi 
convenţionali; societatea umană se desfăşoară în mare 
măsură pe o platformă netedă sau, cel puţin, se 
desfăşoară datorită lor. Un zeu înţelept şi sobru al 
evoluţiei trebuie să-i socotească pe cei dominați de 
lobul drept ca fiind mai puţin de dorit, cu excepţia a 
unul sau două lucruri foarte periferice cum ar fi arta 


şi religia, unde misticismul şi lipsa logicii capătă 
valoare. Asemeni Rebeccăi, nu judecă strălucit, 
argumentează  încâlcit; simțul timpului (şi al 
momentului politic) lasă deseori de dorit. Au tendinţa 
să trăiască şi să rătăcească într-un „acum“ extins la 
nesfârşit, tratând şi trecutul, şi viitorul drept prezent, 
în loc să le ţină sub control şi ordine, separate clar, 
cum fac dreptacii cinstiţi şi decenţi. Ei sunt cei care 
tulbură, răscolesc, răvăşesc. Aşa sunt şi cele două 
fiinţe ale anului 1736. Vorbesc din doi poli opuşi, cu 
toate că explicaţia fizică a contrariilor mai are mult 
până să fie pusă în discuţie. Rebecca este împinsă 
acum până la marginea eului ei stângaci, nu dreptaci. 

În cele din urmă vorbeşte, aproape ca pentru sine. 

— Eşti orb. Eşti orb. 

— Nu mi te adresa astfel. Nu-ţi permit. 

Femeia reia mai puţin agresiv: 

— Nu accepţi, nu accepţi. Întrebările tale sunt pline 
de ceaţă, de noapte, de Lucifer, încerci să mă orbeşti 
aruncându-mi plasa ta de avocat, dar te orbeşti mai 
rău singur. Oare nu vezi că această lume e pierdută? 
Nu e nou păcatul, e vechi, de la începuturile ei. E 
pânza de o mie şi de o mie de ori ruptă şi pângărită, 
fiecare fir e un păcat, îţi spun că nu va mai fi în veci 
curățată sau reînnoită. Nu, în veci nu va fi înnoită de 
tine şi de-ai tăi, şi nici nu se va renunţa la apucăturile 
rele care-i corup pe cei nevinovaţi din ziua în care se 
nasc. Nu vezi că tu şi ai tăi sunteţi orbi? 

Ayscough se ridică brusc de pe scaun. 

— Taci, femeie! Am spus taci! 

Însă Rebecca săvârşeşte acum ceva ce nu s-a mai 
auzit. Se ridică şi ea şi continuă să înfiereze; de data 
asta nu cu o voce lentă, ci cu rapiditate, aproape 
incoerent. 

— Cum cinsteşti Raiul? Transformând această lume 


prezentă într-un iad! Nu vezi că singura speranţă sunt 
cei care trăiesc prin Hristos? Renunţă la apucăturile 
tale, da, mergând pe calea lui lisus Hristos, care acum 
e dată uitării. Lumea ta păcătoasă batjocoreşte şi 
persecută, da, o să o îngroape; tu şi ai tăi sunteţi cu 
adevărat blestemaţi şi tot mai mult, cu fiecare zi ce 
trece. Da, va veni, da, calea sa va fi reînviată, da, şi 
păcătoşii vor vedea, da, noi, cei cu credinţă, vom fi 
dezvinovăţiţi; iar dumneata şi şleahta dumitale, 
blestemaţi, împreună cu Antihrist, veţi fi afurisiţi 
pentru orbirea voastră şi  apucăturile voastre 
ticăloase. Vom învinge, îţi spun că lisus Hristos se va 
întoarce, asta e profeția, da, lumina Lui va străluci în 
fiecare faptă şi în fiecare vorbă, lumea va fi toată o 
fereastră şi lumină strălucitoare, tot ce e rău va fi 
văzut şi va fi pedepsit în Iad şi nimeni dintre cei 
afurisiţi asemeni ţie nu va scăpa. 

— O să te arunc în temniţă şi pun să te biciuiască. 

— Nu, nu, pitic ticălos, ai vrea să mă legi în 
capcanele tale diavoleşti, dar n-ai să poţi. Ascultă la 
mine, timpul trecut nu se va mai întoarce, degeaba te 
agăţi de el, totul e acum, acum, ascultă-mă, vine o 
nouă lume, fără păcate, fără lupte între bărbaţi, între 
bărbat şi femeie, părinte şi copil, stăpân şi slugă. Nu, 
nu va mai exista răutate, nici spălatul mâinilor, nici 
datul din umeri, nici orbire ca a ta faţă de tot ce-ţi 
strică tihna şi apucăturile tale egoiste. Nici un 
judecător n-o să-i mai judece pe cei săraci, ar fura şi el 
dacă ar fi în locul lor; nu va mai domni lăcomia, şi nici 
vanitatea, rânjetele crude, nici ospeţe când alţii 
flămânzesc, nici pantofi şi cămăşi elegante când alţii 
umblă goi. Nu vezi că leul va sta lângă miel şi totul va 
fi lumină şi dreptate; Doamne, Dumnezeule, nu vezi, 
nu poţi fi atât de orb să nu-ţi vezi veşnicia, nu poţi, nu 
poti... 


Ayscough îi aruncă o privire lui John Tudor, care a 
rămas cu capul plecat, notând cu rapiditate. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, omule, mişcă. 
Închide-i gura! 

Tudor se ridică şi pentru o clipă ezită. 

— Ascultă-mă, văd, văd, nu vezi ce văd şi eu, vine, 
vine... 

Tudor se îndreaptă spre ea s-o potolească; aproape 
în aceeaşi clipă se opreşte. S-a petrecut ceva ieşit din 
comun. Pe ultimul „văd“ privirea ei s-a mişcat brusc. 
Nu se mai uită la Ayscough, ci în altă parte, spre 
colţul camerei, în stânga, la vreo cincisprezece paşi de 
unde stă. O uşă mică, laterală, duce aparent la camera 
alăturată. Parcă cineva a intrat şi acum stă acolo, 
făcând imposibilă continuarea discursului. Impresia 
este atât de vie, încât Ayscough şi grefierul se uită 
instantaneu spre uşa laterală. E închisă şi mută. N-a 
intrat nimeni. Apoi amândoi se uită înapoi la Rebecca, 
dar ea priveşte fix, ca înainte, parcă împietrită, 
amuţită; însă nu uluită sau năucită, dimpotrivă, 
îmblânzită, aproape ca cineva recunoscător că trebuie 
să tacă. Toată expresia anterioară a feţei - 
îngândurată şi încăpăţânată - s-a şters în chip 
misterios. Indiferent ce vede, expresia sa aduce mai 
degrabă a umbră de zâmbet, ciudat de timid, ca al 
unui copil care aşteaptă şi care a fost adus brusc în 
faţa cuiva pe care-l iubeşte şi în care are încredere. 

Ayscough priveşte repede spre uşă, apoi la Tudor, 
care răspunde la întrebarea lui nerostită. 

— N-a intrat nimeni? 

— Absolut nimeni, domnule. 

Cei doi bărbaţi se privesc pentru o clipă. 

Ayscough se uită din nou la Rebecca. 

— E în transă. Vezi dacă poţi s-o readuci la normal. 

Tudor se apropie, pe urmă se opreşte brusc la un 


iard de fata în transă, întinde mâna şi o scutură uşor 
de braţ, ca şi cum ar fi apucat un şarpe sau un animal 
periculos. Rebecca însă continua să fixeze uşa. 

— Mai tare, omule, mai tare. N-o să te muşte! 

Tudor se duce în spatele ei şi, trăgându-i scaunul, o 
apucă de ambele braţe. La început, ea nu 
reacţionează, dar pe măsură ce el continuă să o 
zgâlţâie, scoate un strigăt scurt, ca de durere. Este 
scos din inimă, ca şi cum exprimă o pierdere de 
nesuportat, în mod bizar mai asemănător cu un suspin 
intim la sfârşitul unei scene de dragoste, decât cu 
durerea reală. Încet, ochii ei îl descoperă pe 
Ayscough, care se află tot de partea cealaltă a mesei. 
Îi închide imediat şi pleacă încetişor capul. 

— Fă-o să stea jos. 

Tudor aşază scaunul îndărătul ei. 

— Stai jos, femeie. A trecut. 

Femeia se aşază parcă fără viaţă, cu capul în piept; 
pe urmă îşi ridică mâinile spre chip şi începe să 
suspine, la început parcă de ruşine, ca şi cum ar 
ascunde această criză în emoție. Ayscough se apleacă, 
punând mâinile pe masă. 

— Ce a fost, ce-ai văzut? 

Răspunsul ei este un suspin şi mai profund. 

— Apă, dă-i apă! 

— Lăsaţi-o, jupâne. E ca şi cu nevricalele. O să-i 
treacă. 

Ayscough o mai cercetează puţin din priviri pe 
femeia care suspină; apoi se duce brusc spre uşa 
laterală şi o deschide. Acolo însă e învins; deşi 
încearcă de două, trei ori, cu o iritare crescândă, uşa 
rămâne închisă. Se întoarce agale înapoi spre 
fereastră şi priveşte afară, însă nu vede nimic. Deşi nu 
recunoaşte, cea de-a zecea parte a minţii sale, cea 
nereductibilă, este la fel de zdruncinată ca şi Rebecca 


însăşi; nu se uită la ea când suspinele se amplifică, 
rup zăgazurile, scuturându-i tot trupul, sfâşiindu-l cu 
intensitatea lor. Abia când se mai răresc, se întoarce 
iar. Vede că grefierul a reuşit s-o convingă să bea, stă 
cu o mână pe umărul ei, cu toate că ea încă îşi ţine 
capul plecat. După o clipă, Ayscough se întoarce la 
scaunul lui. O urmăreşte cum stă cu capul în piept 
câteva clipe, apoi îi face semn lui Tudor să se ducă la 
locul lui. 

— Ţi-ai revenit în simţiri, femeie? 

Ea încuviinţează din cap. 

— Putem începe? Din nou încuviinţează din cap. 

— Ce s-a întâmplat? Ea scutură din cap. La ce te 
holbai aşa spre uşă? 

În cele din urmă ea vorbeşte, cu toate că nu ridică 
privirea. 

— La ce am văzut acolo. 

— N-a fost nimeni. De ce nu răspunzi? îţi iert 
tiradele şi obrăznicia, vorbele insultătoare pe care mi 
le-ai aruncat. Dar vreau să ştiu ce-ai văzut, atât. 

Îşi încrucişează braţele pe piept şi aşteaptă, însă în 
zadar. 

— 'Ţi-e ruşine de ce-ai văzut? 

Pe urmă prinde din nou privirea Rebeccăi, în vreme 
ce ea se îndreaptă să-l înfrunte, şi-şi pune iarăşi 
mâinile în poală. Chipul ei îl şochează încă o dată, căci 
pe el mai zăboveşte un zâmbet vag, dar perceptibil. N- 
o să-l uite uşor. 

— Nu mi-e ruşine. 

— De ce zâmbeşti? 

Ea continuă să zâmbească, ca şi cum ar fi un 
răspuns suficient. 

— A fost cineva? 

— Da. 

— O persoană din această lume? 


— Nu. 
— Crezi că a fost Domnul nostru, Mântuitorul? 


— Nu. 

— Cea pe care o numeşti Sfânta Maică a 
înţelepciunii? 

— Nu. 


— Femeie, încetează cu răspunsurile astea 
ruşinoase. Parcă te-ai uitat la cineva care stătea acolo, 
care intrase. Aşa-i? Hai, zi, cine era? 

Chipul ei şi-a pierdut zâmbetul misterios; parcă 
abia acum îşi reaminteşte unde se află, în faţa unui 
duşman. Cu toate astea, în ceea ce mai rămâne din 
interogatoriu, Rebecca pare schimbată. Ştim că nu va 
avea câştig de cauză şi nu poate avea; nici în acest 
prezent istoric, nici în viitor. Noi ştim; nu însă şi ea. 


x 


R. Îl cunoşti. 

Î. Pe Excelenţa Sa? Susţii că l-ai văzut pe Excelenţa 
Sa aici, în cameră? 

R. N-ai să crezi. 

Î. Ce expresie avea? 

R. De prieten al meu. 

Î. Ce haine purta? La fel ca acelea pe care le purta 
când aţi călătorit în Devon? Ca acelea din vis? 

R. Ca acelea din Iunie Veşnic. 

Î. A deschis uşa să intre şi a închis-o în urma lui? 

R. Nu. 

Î. Atunci a venit ca o stafie, o apariţie care nu ţine 
seama de nici un obstacol în calea trupului de rând? 

R. Aşa a venit. 

Î. N-a vorbit? 

R. Nu are nevoie de cuvinte. 

Î. Nu te-ai mirat că l-ai văzut? Răspunde-mi, 


femeie! E adevărat - l-ai văzut ca atare şi în alte ocazii 
de la începutul lui mai? Aşa-i? Răspunde. Aşa e sau 
nu? N-ai vorbit mincinos la început când te-am 
întrebat dacă ai luat cumva legătura cu el? Altceva ce 
mai e? 

R. N-ai să dai crezare. 

Î. Asta nu e un răspuns. L-ai văzut sau nu, poate nu 
ca astăzi, aici, cu toate astea poţi afirma că l-ai văzut? 

R. E prietenul meu. 

Î. Deci poţi să spui că l-ai văzut? 

R. L-am cunoscut îndeaproape. 

Î. După cum ar spune o persoană cu mai puţină 
imaginaţie - i-ai simţit spiritul aproape? 

R. Foarte aproape. 

Î. L-ai văzut ca aici, aproape în carne şi oase? 

R. Ce reprezintă carnea? 

Î. Încep să mă mânii. Tu eşti cea care trebuie să 
ştie. 

R. Nu era în carnea acestei lumi, şi totuşi este. 

Î. Excelenţa Sa, în ocazii din acestea când i-ai simţit 
spiritul aproape, nu ţi s-a adresat? 

R. Nu prin cuvinte, prin spirit. 

Î. Cum putea, prin spirit, să-ţi spună fă asta sau 
asta, crede asta sau asta? 

R. Cu sufletul. 

Î. Sufletul tău primeşte poruncă ce trebuie să facă 
sau să creadă? 

R. Că ceea ce face sau crede este corect. 

Î. Dar spiritul sau altceva de-al Excelenței Sale nu 
ţi-a spus despre dânsul, unde i-ar putea fi trupul 
acum? 

R. Nu. Nu are dece. 

Î. Şi eşti sigură că se află în Iunie Veşnic de care 
vorbeai? 

R. Da. 


Î. Ai spus vreodată altcuiva, bărbatului tău, 
părinţilor, prietenilor, celor cu care flecăreşti, 
indiferent cui, despre aceste conversații? 

R. Nu. 

Î. Deci nimeni nu poate depune mărturie că ai avut 
astfel de viziuni, conversații spirituale, cum vrei să le 
numeşti? 

R. Nimeni altul decât el, stăpânul nostru, lisus 
Hristos. 

Î. Cam de câte ori s-au petrecut astea, începând din 
acea primă zi a lunii mai? Nu da din cap, femeie. Poţi 
să vorbeşti în general. Deseori sau nu? De multe ori 
sau de puţine ori? 

R. Când simt nevoia. 

I. Des sau nu? 

R. La început des. 

Î. În ultima vreme mai rar? 

R. Da. 

Î. Dar nu e un lucru obişnuit printre cei de-o religie 
cu tine să-şi facă publice viziunile, prin urmare să 
dovedească eficienţa convingerilor lor? De ce n-ai 
spus nimănui, femeie? 

R. Ei nu cred în asemenea prezenţă. 

Î. Dar n-ai spus că Excelenţa Sa este spiritul lui 
lisus Hristos? Prezenţa asta nu e îndeajuns? 

R. Nu a venit vremea să fie văzut. 

Î. Fraţii tăi nu l-ar recunoaşte dacă le-ai spune ce s- 
a petrecut în aprilie trecut? N-ar înţelege prețuirea pe 
care i-o acorzi? Nu pot vedea atât de departe ca tine? 

R. L-am văzut printre noi, unde ne întâlnim; cât se 
poate de limpede şi totuşi fraţii şi surorile mele nu l- 
au văzut. Nu poate fi văzut de toţi. 

Î. Şi cu timpul le vei spune? 

R. Li se va spune. 

Î. Cine anume, dacă nu tu? 


R. O să iasă adevărul la suprafaţă şi toţi, în afară de 
cei blestemaţi, vor vedea. 

Î. Dar de ce rosteşti cuvintele aşa cum lipăie pisica 
smântână? Oare e creştineşte să te bucuri atât de des 
de afurisenia altora? 

R. Nu mă bucur. Tu şi cu cei ca tine se bucură cel 
mai mult pe lumea asta; da, că nimic nu se poate 
schimba, că tu şi ai tăi aţi adus cu voi un iad mai 
cumplit decât Iadul adevărat pentru cei mai umili ca 
tine pe acest pământ. Te întreb pe faţă, e creştineşte? 
Ştii bine că sunt o femeie simplă, iar dumneata un om 
al legii şiret. Puteţi dumneata şi legea dumitale să 
răspundeţi la o întrebare simplă? Ştii că aşa este. Dar 
poţi să spui de ce, poţi să justifici? 

Î. Fiecăruia ce merită. Aşa e scris. 

R. Bogaţii merită cel mai mult. Da, e scris; dar nu 
prin voinţa Domnului, ci prin cea a bogaţilor. 

Î. Dacă n-ar fi voinţa Domnului, el n-ar îngădui. 

R. Dacă n-a lovit până acum, nu avem dovada că n- 
o va face. Răstălmăceşti răbdarea Lui, făcând-o 
justificare. 

Î. Iar tu, femeie, mânia Lui în satisfacţie pentru 
propria-ţi obidă. _ 

R. Mila reprezintă bani cu împrumut. Într-o bună zi 
vor fi daţi îndărăt, sau cel care nu plăteşte va avea de 
îndurat şi va fi preschimbat într-un exemplu cumplit. 
Totul va fi ţărână şi cenuşă, totul va fi cuprins de focul 
pe care l-am văzut. 

Î. Opreşte-te cu profeția. Vorbeşti despre lucruri de 
parcă s-ar fi şi petrecut; de fapt, vorbeşti mai mult 
despre propria-ţi dorinţă nestăpânită, decât despre 
ceea ce timpul va aduce cu adevărat. Intreb din nou: 
Cum vei preschimba lumea noastră? 

R. Trăind aşa cum se cuvine şi cum trebuie, adică 
prin lumina şi cuvântul lui Hristos. 


Î. Cum te arăţi de îndărătnică şi înverşunată la tot, 
femeie, prevăd că ai să fii lăsată deoparte, şi pe bună 
dreptate. Nu mai răspunde, nu vreau să mă mai las 
târât în asemenea certuri care nu duc la nimic. Pentru 
moment, aproape am terminat cu tine. In primul rând 
îţi atrag atenţia, cât se poate de sever, asupra 
următoarelor chestiuni. Nu ai voie să vorbeşti despre 
ce s-a petrecut aici, şi nici despre ce s-a petrecut la 
începutul anului. Nu-i vei spune nici bărbatului tău, 
nici tatălui, nici lui Wardley sau altcuiva. Şi nici nu vei 
vorbi despre aceste lucruri, ca să-ţi dovedeşti 
credinţa, să faci din Excelenţa Sa ceva ce n-a fost, 
vorbindu-l la întrunirile voastre. În această privinţă nu 
eşti şi nu vei fi nicicând profetă. Ai priceput? 

R. Aşa cum a priceput probabil Irod. 

Î. N-am nevoie nici de adevăr, nici de neadevăr din 
partea ta. Îţi cer doar tăcere, în ambele cazuri. Îţi 
poruncesc să juri şi să semnezi această hârtie în faţa 
mea. Ştii să-ţi scrii numele? 

R. Dacă dumneata şi ai dumitale credeţi că puteţi 
întemniţa adevărul Domnului, voi sta acolo ca să vă 
dovedesc că greşiţi. Pot să-mi scriu numele trupului. 

Î. Te previn. Să nu crezi că n-am să aflu dacă 
vorbeşti, în ciuda acestei hârtii. Am să aflu şi-am să te 
fac să blestemi ziua în care ţi s-a dezlegat limba. 

R. Şi eu la fel, dacă-mi încalc cuvântul dat. 

Î. Mai e ceva. Îţi cer să juri şi să semnezi pe ceea ce 
ai jurat la început; că nu l-ai văzut sau ai vorbit cu 
Excelenţa Sa de la începutul lunii mai - în sensul de 
rând, adică, în afara viziunilor şi conversaţiilor 
spirituale, şi că nu ai comunicat cu Dumnealui şi nici 
nu ai primit veste de la Dumnealui printr-o a treia 
persoană. Şi declari doar atât: nu ştiu ce s-a ales de 
Dumnealui. 

R. Semnez. 


Î. Zâmbeşti, femeie? 

R. Mă legi de ce-i mai puţin şi restul, care-i mult, îl 
arunci cât colo. 

Î. O să te leg eu în temniţă, dacă-ţi baţi joc de toate 
astea. 

R. Am să-mi râd de toate. 

Î. Te previn ultima oară. Dacă ai minţit şi dacă am 
să o descopăr cumva, o să capeţi ce-ai spus singură 
despre mila care nu e bună platnică. Toată mânia 
îndreptăţită a familiei Excelenței Sale şi a mea se vor 
revărsa asupra ta. O s-o păţeşti cum n-a păţit-o 
nimeni. 

R. O voi merita. 

(Aici i-a fost citită mărturia pe care a semnat-o cu 
numele ei şi întărită cu cel a martorului.) 

Î. Prea bine. Poţi să pleci, pentru moment nu mai 
am nevoie de tine. Să nu-ți închipui că eşti liberă. 
Dacă vei fi chemată, te prezinţi să dai răspunsuri în 
continuare. 


x 


Rebecca stă în picioare. John Tudor ridică încet 
ochii de la capătul celălalt al mesei către stăpânul său, 
aşa cum cineva stă la pândă, chiar dacă e vorba de 
stăpân; lucrurile nu decurg după cum era de aşteptat 
- ceva neobişnuit se petrece. Ayscough o opreşte pe 
Rebecca când aceasta dă să pornească. 

— Mai e ceva care se săvârşeşte fără încuviințarea 
mea. Eu aş pune să te biciuiască pentru neobrăzare 
dacă ar fi după mine. Face o pauză. Mi s-a spus să-ți 
dau asta, în loc să te țin aici. 

Ayscough se caută în buzunarul de la vestă, apoi îi 
pune pe masă o monedă de aur, o guinee, pe care o 
împinge spre ea. 


— N-o vreau. 

— la-o. E un ordin. 

— Nu. 

— Noua ta mândrie n-o vrea. Nimic altceva. 

— Nu. 

— Ia-o. Nu-ţi spun de două ori. Rebecca priveşte 
moneda şi scutură din cap. Atunci o să-ţi dau ceva ce 
trebuie să iei. Se privesc îndelung. O profeție. O să 
atârni în ştreang. 

Rebecca nu-şi ia ochii de la el. 

— Asta e dorinţa dumitale, stăpâne Ayscough. Eu îţi 
doresc mai multă iubire. 

Femeia pleacă, iar Ayscough începe să-şi adune 
hârtiile. După câteva clipe, se întinde după moneda 
respinsă şi aruncă o privire aprigă spre John Tudor, ca 
şi cum şi-ar vărsa mânia pe el. Dar omul nu e prost. 
Are capul plecat. 


Manchester, 10 octombrie 
Înălţimea Voastră, 


Înălţimea Voastră va citi aici multe lucruri cărora 
mă îndoiesc că le va da crezare, totuşi îmi va acorda 
îngăduinţa să spun că socotesc că nu avem de-a face 
cu o țesătură de minciuni meşteşugite sau cu o 
poveste de felul celor care ar putea fi născocite de 
vreo ticăloasă ca să-şi scape pielea. Căci dacă ar fi 
fost într-adevăr atât de vicleană, ar fi găsit fără 
îndoială ceva mai bun decât o asemenea ciudăţenie şi 
nici nu şi-ar fi pus pielea la saramură într-o asemenea 
manieră. Pe scurt, în ceea ce priveşte femeia pe nume 
Lee putem afirma, odată cu părintele străbun, Credo 
quia absurdum, totul este cât se poate de (sau deloc) 
credibil pentru că este imposibil de crezut. În mare 
parte este evident că Excelenţa Sa şi slujitorul 
dumnealui au dus-o de nas şi că această înşelătorie nu 
a făcut decât să dezvolte şi să coacă acele 
resentimente pe care le-a căpătat ca urmare a vieţii 
de la bordel. Sunt convins că nu minte aproape deloc 
în sensul obişnuit, adică în privinţa a ceea ce crede 
despre aceste întâmplări, precum şi despre natura şi 
înţelesul lor; după cum, non obstante, sunt convins că 
mărturia ei este falsă în privinţa adevărului 
substanţial a ceea ce s-a petrecut. 

Aici mai întâi trebuie să vă declar, înălţimea 
Voastră, ceea ce nu reiese limpede din scris, despre 
transele în care cade şi în care are viziuni. Nu mi s-au 
părut nici pregătite cu ticăloşie mai dinainte, nici de 
natura celor care se spune că sunt o practică comună 
în sectele înclinate spre superstiții. Mai demn de 
bănuială mi s-a părut felul în care s-a prezentat după 
ce şi-a revenit; lucru pe care nu-l pot explica uşor - 


parcă îşi descoperise o faţetă nouă: obrăznicia unei 
deşucheate, aşa cum o aflasem la fosta ei stăpână, 
Claiborne. Avem notat negru pe alb - a zâmbit cu 
adevărat: însă nu cu disprețul prost mascat al celei 
care răspunde la întrebarea mea dacă nu-i era ruşine 
de ceea ce văzuse. Dar chiar şi acest dispreţ neruşinat 
şi vădit al fiinţei ei nu ţine nici de atitudine, nici de 
viclenie - în cazul în care ar fi vrut să înşele. Înclin să 
cred mai degrabă că viziunea îi îndârjeşte şi mai mult 
semeţia pe care o afişează sau o face să nu-i mai pese 
că, poate, apare nerespectuoasă faţă de mine. 
Înălţimea Voastră va remarca faptul că dă dovadă 
de puţină şi uneori chiar totală lipsă de judecată sau 
de logică în ceea ce crede şi aţi putea să mă 
învinovăţiţi că n-am insistat mai mult să demasc o 
asemenea prostie de nedescris. Vă implor, înălţimea 
Voastră, să-mi daţi crezare, cele de teapa acestei 
femei nu pot fi îngenuncheate astfel, ba chiar se 
îndârjesc mai tare în privinţa lepădării religiei şi în 
cele din urmă o tăgăduiesc irevocabil. Le cunosc prea 
bine pe cele de o seamă cu ea, care ar prefera să fie 
arse pe rug decât să asculte de glasul raţiunii sau al 
căinţei; sunt îndărătnice până în pânzele albe, 
opiniâtre până la orbire, de neclintit şi îndârjite şi, cu 
toată lipsa de logică şi în ciuda înfăţişării feminine, 
sunt la fel ca bărbaţii care urmăresc câte o cauză mai 
nobilă. Seamănă cu cele descrise în romanţurile de 
demult, asupra cărora s-a aruncat o vrajă, pe care, 
auzind-o o dată, nu se mai pot scutura de ea, ci rămân 
roabele ei lipsite de judecată de atunci încolo. Nimic 
nu le poate convinge că greşesc. Lee este cea mai 
căpoasă în perversitatea ei, înălţimea Voastră, căci 
acea rota fortunae a adus-o cu mult peste poziţia ei 
socială predestinată, în ciuda faptului că asta s-a 
datorat viciului şi făloşeniei. N-a fost niciodată 


învățată, aşa cum se obişnuieşte cu majoritatea 
reprezentantelor sexului ei, să cunoască înţelepciunea 
Domnului care le-a aşezat în locul lor firesc, drept 
ajutoare ale bărbatului, în casă şi în cămin. 

Pe scurt, înălţimea Voastră îmi poate da crezare, 
nu poate fi întoarsă cu uşurinţă din noile apucături. A 
existat, în afara exemplului citat, în modul general în 
care a răspuns, mai puţină obrăznicie şi contrazicere 
decât s-ar putea deduce din cuvintele scrise, ca şi cum 
aproape că putem spune că uneori îi părea rău că e 
nevoită să răspundă atât de îndrăzneţ, însă credinţa ei 
îi cere acest lucru. Socotesc acest bănuţ neînsemnat 
în favoarea ei, cu toate că pierde sume mari în toate 
celelalte, în cea mai mare parte, înălţimea Voastră, 
este de o îndărătnicie a credinţei cum rar se 
întâlneşte; lucru care se poate vedea în ceea ce a 
declarat în privinţa naturii şi caracterului secret al 
Excelenței Sale, lucruri care (înălţimea Voastră ştie 
prea bine) depăşesc puterea de înţelegere, la fel şi în 
privinţa speranţelor legate de bastardul pe care-l 
poartă în pântece. 

Este limpede că totul e foarte aproape de, ba chiar 
e de-a dreptul, o blasfemie; totuşi pentru ea (cu toate 
că nu cere să i se dea crezare necondiționată, aşa cum 
ar face o femeie nebună de legat) aşteptarea are un 
fundament plauzibil, înălţimea Voastră poate simţi că 
în această pretenţie a ei devine în primul rând 
culpabilă, căci se poate dovedi fără tăgadă că se 
aduce o insultă grosolană la adresa oricărei religii 
decente. Cu toate acestea, nu mă îndoiesc că timpul 
va da la iveală curând vinovăția ei prostească şi-i va 
oferi o pedeapsă pe măsura semeţi ei de care dă 
dovadă; în afară de aceasta, înălţimea Voastră, sunt 
încredinţat că va reflecta şi va fi de acord că o atare 
afirmaţie evident neruşinată e mai bine să nu fie dată 


spre publicare. O astfel de vulgarizare a profeţiei se 
ştie bine că atrage întotdeauna adepţi din rândul 
gloatei credule şi proaste. Cel mai înţelept e să laşi 
haita de câini de acest soi să doarmă netulburată; nu 
trebuie să mai subliniez pentru înălţimea Voastră ce 
consecinţe ar putea avea trezirea unui asemenea 
dulău care ar fi lăsat să alerge liber pe străzile 
publice. Creaturi de genul ei sunt mai puţin 
periculoase dacă se încuibează în lichelele de rând, în 
drojdia acestei lumi, puellae cloacarum!, decât atunci 
când sunt aduse la o pioşenie făţarnică. 

Socotesc că întreaga ei credinţă este periculoasă 
pentru acest oraş şi la fel judecă şi domnul 
Fotheringay, care a avut mai mult de-a face cu ei, căci 
deşi în aparenţă aceştia respectă legea civilă, când 
sunt între ei nu îi mai arată acelaşi respect, ba chiar 
se pronunţă despre ea ca fiind tiranie şi spun că nu 
peste mult timp va fi răsturnată. Rămân surzi la orice 
argumente ale celor care îi critică sau se ceartă cu ei 
- îmi spune domnul Fotheringay - ca şi cum ar vorbi o 
altă limbă, şi ei sunt încă nişte exilați franţuji printre 
noi. Wardley a fost chiar auzit spunând că n-are rost şi 
e lipsit de eficacitate să discuţi în contradictoriu cu 
creştinii de rând, fiindcă în ignoranta lor sunt turci şi 
pentru asta vor fi afurisiţi în veci. 

Domnul F. are un spion printre ei, sunt urmăriţi 
îndeaproape, şi-mi spune că va interveni să-i oprească 
în clipa în care va avea un motiv întemeiat; lucru de 
care nu se îndoieşte că se va întâmpla curând. Însă 
sunt uniţi şi aprigi atunci când trebuie să se apere, 
după cum înălţimea Voastră poate deduce din cazul de 
faţă. Totuşi, revenind la ce ne interesează, cred că 
Lee, oricât de greşit îndrumată ar părea, este de 
neclintit în a-şi disputa noua credinţă. A refuzat 


1 Fiicele scursorilor (lat.). 


milostenia înălţimii Voastre nu ca şi cum n-ar fi fost 
tentată s-o accepte, ci de parcă a văzut în ea 
(Dumnezeu s-o ierte) banii Diavolului, pe care nu-i 
vrea, chiar dacă sunt oferiţi din milă. Nu încape 
Îndoială că are o voinţă puternică, cu toată masca de 
supuşenie pe care o arborează uneori. Când înălţimea 
Voastră a afirmat, după ce a văzut-o, că nu este o 
femeie obişnuită, a avut dreptate. Nu voi mai adăuga 
nimic despre ea. 

Înălţimea Voastră mi-a făcut onoarea să spună, cu o 
săptămână în urmă, că nu trebuie, din respectul pe 
care-l nutresc pentru eminentul dumneavoastră rang, 
să încerc să ascund concluziile la care am ajuns. Am 
să mă străduiesc acum, deşi cu mare reţinere, să mă 
supun dorinţei înălţimii Voastre; şi voi lăsa lacrimile 
să-mi curgă pentru că adevărul cât se poate de 
probabil la care am ajuns este atât de amar. Înălţimea 
Voastră, voi rezuma astfel: deşi sper, nu am motive 
certe să cred că Excelenţa Sa este încă în viaţă. Mă 
bazez nu numai pe ceea ce se află deja adus la 
cunoştinţa înălţimii Sale; şi anume că Excelenţa Sa nu 
s-a folosit de nimic din ceea ce îi revenea ca bani sau 
avere, de când a fost văzut ultima oară în această 
lume. 

Ţin de asemenea seama de moartea servitorului 
său, Thurlow. Înălţimea  Voastră cunoaşte cât 
devotament a arătat acest individ întotdeauna faţă de 
stăpânul său toată viaţa. Nu pot să cred că a murit de 
propria sa mână decât dacă, asemeni unui câine cu 
chip de om, n-a simţit că stăpânul său nu mai e în 
viaţă şi nu şi-a mai dorit să trăiască. Este adevărat că, 
spre deosebire de majoritatea cazurilor, nu a murit de 
inimă rea lângă trupul stăpânului. Totuşi trebuie să 
presupun că moartea stăpânului a fost ceea ce l-a 
împins spre sfârşitul disperat pe care şi l-a impus. 


Locul în care s-a petrecut crima de se a fost bine 
cercetat, şi în prezenţa mea, după cum am spus. Mă 
tem acum că am greşit, îmi închipui că totul s-a 
întâmplat cu o simplitate brutală; că Thurlow şi-a 
văzut stăpânul mort în peşteră; pe urmă a fugit de 
acolo cuprins de o spaimă îngrozitoare, aşa cum a 
declarat Jones; însă, mai târziu, după ce Jones şi 
femeia au plecat, lucru care se poate să se fi petrecut 
înainte de a doua zi dimineaţa, s-a întors să vadă ceea 
ce, după mintea lui slabă, nu credea că văzuse bine: şi 
a găsit acolo ceea ce se temea cel mai mult să 
găsească - leşul stăpânului; l-a îngropat sau, mai 
probabil, l-a cărat cum a putut undeva unde nu avem 
ştiinţă; pe urmă, sfârşindu-şi această îndatorire, a 
rupt-o la fugă şi, în disperare, s-a spânzurat. La 
această supoziţie mai trebuie să mă aventurez a 
adăuga încă ceva, aşa cum voi face, pentru a 
argumenta moartea Excelenței Sale. 

Trebuie să mai aduc şi dovada prin negaţie, care se 
va întări odată cu timpul; şi anume, că din prima zi de 
mai înnegurat, nu s-a mai auzit nimic de Excelenţa Sa, 
nici că s-ar fi îmbarcat pe vreun vapor, nici că s-ar fi 
stabilit într-o ţară străină. Se poate spune că ar fi 
putut foarte bine să se îmbarce în taină, poate, dintr- 
un alt port, nu Bideford sau Barnstable, undeva unde 
n-am făcut cercetări; şi că acum s-ar putea să trăiască 
neştiut în locul unde s-a dus. Dar atunci de ce nu şi-a 
luat şi slujitorul? În asemenea chestiuni, în care ne 
lipseşte siguranța, trebuie să judecăm după 
probabilităţi. Din păcate, nu se poate spune că e cât 
se poate de probabil că locuieşte undeva, retras, în 
străinătate. După cum ştie înălţimea Voastră, nici unul 
dintre agenţii şi ambasadorii noştri cărora le-am scris 
în acest scop nu mi-a furnizat răspunsul pe care-l 
aşteptam. 


Porunca înălţimii Voastre mă sileşte, dacă se dă 
crezare mâhnitei mele bănuieli, să declar cum a fost 
posibil ca Excelenţa Sa să-şi găsească sfârşitul 
nenorocos şi întristător. Înălţimea Voastră, aş vrea, 
dacă ar fi posibil, să cred că a fost ucis mişeleşte; de 
mâna oricui pe care îi ştim a fi fost împreună cu 
dumnealui, însă nu pot; aş crede că a fost o mână 
necunoscută, dacă ar exista vreo dovadă cât de mică 
sau o oarecare probabilitate. lInălţimea  Voastră, 
asemeni mie, ştie că ea nu există; şi nici că, dacă 
lucrurile ar fi stat astfel, Thurlow nu l-ar fi apărat. 
Horesco referens, dar simt redus la următoarele: 
moartea Excelenței Sale a fost provocată de Excelenţa 
Sa însuşi. Ca în toate celelalte privinţe, Thurlow l-a 
urmat îndeaproape pe stăpân. N-am să repet tot ceea 
ce ţine de trecutul Excelenței Sale - înălţimea Voastră 
ştie mai bine decât mine lucrurile care au stârnit 
dezaprobarea şi mâhnirea paternă a înălţimii Voastre, 
totuşi cred că aici trebuie să avem o explicaţie solidă 
despre ceea ce s-a întâmplat în luna aprilie care a 
trecut - nu mă refer doar la căutările filosofice pe care 
le întreprindea Excelenţa Sa dând dovadă de o dârză 
nesupuşenie faţă de dorinţele înălţimii Voastre; ci mai 
profund, în spiritul cât se poate de îndâriit care a 
permis, ba chiar l-a împins pe Excelenţa Sa să se lase 
pradă lor. 

Se ştie prea bine din istorie că asemenea 
preocupări îl pot conduce pe cel care le are departe 
de nobila lume a raţiunii, de cercetările folositoare şi 
lăudabile, spre labirintul întunecat al Himerelor; spre 
tărâmurile  afuriseniei, interzise cu desăvârşire 
muritorilor. Am astăzi credinţa că asta s-a întâmplat 
cu Excelenţa Sa. A încercat să descifreze vreo taină 
întunecată a existenţei şi s-a cufundat şi mai mult în 
hăţişurile ei poate pentru că nu a reuşit să-şi 


înfăptuiască planul măreț, după cum se întâmplă 
deseori. Nu susţin că ceea ce i-a povestit femeia Lee 
lui Jones ar trebui crezut cuvânt cu cuvânt, totuşi ar fi 
mai aproape de adevăr decât mi-a spus mie. Nu spun 
că a minţit cu bună ştiinţă; însă a fost îndrumată prin 
mijloace obscene să creadă opusul a ceea ce se 
intenţiona cu adevărat, înălţimea  Voastră poate 
întreba prin ce mijloace, iar eu nu pot da alt răspuns 
decât că a existat o dispoziţie naturală la Lee, pe care 
Excelenţa Sa a remarcat-o şi a văzut de asemenea că 
o poate transforma în unealta sa, pentru a-şi duce la 
îndeplinire scopurile. 

Şi nici nu mă îndoiesc de cursul planului general. 
N-am să-l plictisesc pe înălţimea Voastră amintind cât 
de mult din trecutul Excelenței Sale arăta că a existat 
întotdeauna în sine un anume principiu pervers care l- 
a îndemnat să nege ceea ce raţiunea şi respectul filial 
trebuiau să-l facă să creadă - ba chiar, nu numai să 
creadă, dar în vederea rangului său cât se poate de 
norocos, să apere şi să susţină. Am auzit cu toţii, în 
diverse ocazii, cuvinte şi păreri din gura Excelenței 
Sale care jignesc atât înţelepciunea divină, cât şi 
reflectarea ei în această lume de jos - aş spune, 
înţelepciunea prin care această lume se conduce şi se 
guvernează cel mai bine în probleme civile şi politice. 
Se prea poate ca Excelenţa Sa să fi simţit respect 
pentru preanobilul său tată care l-a împiedicat de cele 
mai multe ori să vorbească în faţa lui în modul său 
sumbru. Şi chiar când a făcut-o, am fost martor într-o 
împrejurare, am auzit doamnele declarându-l o 
persoană care şicanează, doar atât; iar domnii, 
găsindu-l un cinic modern, care ţine mai mult cont de 
impresia pe care o face în societatea aleasă decât de 
nemurirea sufletului. Ba chiar pe cei mai aprigi cu 
aprecierile nu i-am auzit decât învinuindu-l că are 


asemenea vederi numai pentru că este fiul mai mic şi 
prin urmare (lucru obişnuit) nutreşte ranchiună. 

Aş putea să repet aici ceea ce a remarcat nu de 
mult sir Rich'd Malton la Londra, cu ocazia abolirii 
Decretului împotriva Vrăjitoriei, şi anume: că deşi 
putem considera că vrăjitoarele bătrâne au dispărut, 
există destui filosofi libertini neruşinaţi care să le ia 
locul. Există mulţi de acest soi la Londra, înălţimea 
Voastră, care nu se dau în lături să afirme că nu cred 
în nimic altceva decât în propria desfătare adusă de 
desfrâu; cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie 
de Biserică şi Religie, de Rege sau de Constituţie; care 
s-ar face pe loc musulmani dacă astfel ar câştiga un 
loc sau o anume favoare. Totuşi aceştia nu sunt ceea 
ce spunea sir Rich'd, nu sunt decât nişte robi ai modei 
periculoase a timpurilor. Nos haec nouimus esse 
nihil, pentru că există şi mai răi pe lângă ei, cu mult 
mai răi. Cei amintiţi declară pe faţă ceea ce sunt. Cei 
la care mă refer se ascund în cele mai multe cazuri 
îndărătul unei măşti pe care o iau drept bună şi 
acţionează asupra chestiunilor civile şi politice; sau, 
mai subtil, se arată a fi robii unei mode, după cum 
este cazul Excelenței Sale. Aceştia fac din neruşinarea 
aparentă masca lor, asemeni vulpilor, ca să fim şi mai 
orbi la intenţiile lor adevărate, la tertipurile necurate 
care se află îndărătul ei. 

Acum douăsprezece luni am avut ocazia să-l întreb 
pe Excelenţa Sa de ce fel de studii era preocupat şi 
mi-a dat la vremea aceea un răspuns care mi s-a părut 
a fi în maniera sa pe jumătate glumeaţă, dar şi amară: 
Păi, cum să preschimb o broască râioasă în om şi un 
prost într-un filosof. La care eu am replicat că asta 
aducea o uzurpare prerogativei divine. La care mi-a 
răspuns că mă înşelam, deoarece lumea ne arătase că 


1 Nu ştim că toate astea sunt nimic (lat.). 


e destul de uşor să preschimbi oamenii în broaşte 
râioase şi filosofii în proşti, aşa că probabil ceea ce se 
uzurpa era prerogativa Diavolului. Astăzi trebuie să 
cred, înălţimea Voastră, că dacă ocazia n-ar fi fost 
neînsemnată şi în trecere, în acel schimb de vorbe am 
fi putut afla o parte din confesiunea sa. Într-adevăr, se 
îndoia de totul: de naştere, societate, guvern, justiţie, 
ca şi cum am spune că într-o lume mai cunoscătoare, 
prezentele clauze şi dispoziţii ar trebui să fie socotite 
corupte şi necurate. Cu toate acestea, n-a fost 
niciodată suficient de îndrăzneţ sau prea viclean 
pentru a rosti aceste lucruri pe faţă. 

Datorită acestei slăbiciuni sau temeri, înălţimea 
Voastră, trebuie să cred că a ajuns până la urmă la 
ceea ce s-a petrecut în aprilie. A convins o persoană 
care, prin comparaţie, era neştiutoare, ba chiar 
credulă, pentru a dovedi ceea ce nu îndrăznea să facă 
singur, sub masca religiei răzvrătite. Pe şleau, că 
această lume trebuie răsturnată. Acum, că această 
persoană este femeie şi în plus târfă pare poate o 
nebunie - să porneşti la o asemenea aventură cu o 
bărcuţă atât de mică şi de şubredă; cu toate acestea, 
poate că a fost pusă la apă doar pentru o primă 
dovadă şi încercare, de a vedea dacă o femeie simplă, 
dedată plăcerilor, nu poate fi transformată în fanatica 
de azi, pentru a-i sluji scopurile ascunse. lar acestea 
sunt unele pe care un om cu rațiune nu le poate privi 
cu ochi buni, căci ele situează aprecierea meritului 
unei persoane nu pe situaţia ei, ci pe persoana însăşi; 
nu pe naştere, ci pe simplul fapt al existenţei. Lucrul 
acesta se află în mod evident îndărătul mişcării 
Profeţilor Francezi; toţi trebuie socotiți egali. Astfel că 
femeia poate să-şi bazeze credinţa sa primejdioasă pe 
temeiuri religioase. Fără îndoială, spiritul general este 
de a înnebuni politic gloata, de a distruge legile sacre, 


moştenite, printre multe altele. Ar face națiunea asta 
fărâme. Mă îndoiesc că Excelenței Sale îi păsa cât de 
cât de religia lor; dar aceste dorinţe ale lor le 
împărtăşeşte. 

Inălţimea Voastră, având aceste presimţiri rele, 
trebuie că a ajuns la următoarea concluzie: să 
sfârşească cu lumea care l-a născut şi căreia i-a 
datorat totul, până şi acele mijloace care i-au permis 
să urmărească asemenea scopuri şi prin care 
Excelenţa Sa însăşi a sfârşit. Fiat experimentum in 
corpore vili ; şi procedând astfel, a devenit rău cu sine 
însuşi, a fost aruncat în aer de propriul explozibil. 
Putem vedea din cele spuse despre dumnealui şi 
purtarea sa pe parcursul călătoriei că deseori avea 
îndoieli în ascuns, şi planul i-a eşuat cu mult înainte 
de a fi sfârşit. Cum de nu a putut să-şi dea seama că 
renunţase la căutările cărturăreşti în favoarea unor 
trucuri de rând, cum a fost cel de la Stonehenge? Cum 
a reuşit să ridice lumina spre cer şi să înlesnească 
apariţia celor două siluete care blasfematoriu au fost 
luate drept Atotputernicul şi Fiul Său, nu avem 
cunoştinţă. A stat în spate câtă vreme s-a petrecut 
evenimentul, n-am nici o îndoială că aceia care au fost 
angajaţi a trebuit să fie plătiţi şi orice dovadă a 
acestei înşelătorii îndepărtată degrabă în cursul 
nopţii: la fel şi în peşteră, cu toate că trebuie să 
remarcăm că nu ştim exact ce anume s-a întâmplat, cu 
excepţia mărturiei lui Lee, care ţine mai mult de o 
fantezie vulgară decât de fapte credibile; şi cred că a 
obţinut asta de la ea nu prin evidenţă şi vicleşuguri, ci 
cât se poate de probabil cu ajutorul drogului, al unei 
licori sau al magiei negre. 

Aici trebuie să cred că aventura Excelenței Sale a 
luat sfârşit pentru că, în fine, conştiinţa sa s-a îndurat 
să-i pună capăt; că în cele din urmă a recunoscut în 


sinea lui că friza nebunia, că făcuse un pact diavolesc 
cu tot ceea ce decenţa nu îngăduie; şi că fusese mânat 
spre asta de ură şi resentimentul cumplit şi 
necontrolat nu numai faţă de nobilul său părinte, dar 
şi faţă de principiile sacre ale întregii societăţi 
respectabile şi ale credințelor ei. Sora mai mică a 
Excelenței Sale a făcut o dată o remarcă în faţa mea 
despre fratele ei: că seamănă cu un pendul care nu se 
opreşte niciodată şi nici nu se găseşte în aceeaşi 
dispoziţie în fiecare clipă. În peştera aceea întunecată 
din comitatul Devon probabil că s-a pomenit oscilând 
şi îndepărtându-se de tot ceea ce înfăptuise, 
regretând totul cu o violenţă neobişnuită chiar şi 
pentru dumnealui; şi într-o astfel de violenţă şi-a 
sfârşit şi zilele mizerabile. Înălţimea Voastră, nu pot 
să afirm cu tărie că lucrurile s-au petrecut exact 
astfel, însă trebuie să presupun că e foarte posibil, şi 
deci că avea de făcut după cum urmează: ajungând să 
recunoască faptul că păcătuise cumplit, a trebuit să se 
pedepsească după cum a şi făcut-o, ca singură 
ispăşire pentru fărădelegile sale îngrozitoare. 

Sunt încredinţat că înălţimea Voastră nu se va simţi 
jignit că îmi aştern concluziile atât de nesocotit, 
ținând cont că o fac din porunca dumneavoastră. 
Înălţimea Voastră însuşi, după cum îşi aminteşte, fară 
îndoială, a binevoit să mărturisească preasupusului 
său servitor că dacă n-ar exista probe de necontestat, 
precum şi dovada de netăgăduit a asemănării 
fizionomice, ar putea crede că Excelenţa Sa a fost 
schimbat la. naştere cu un altul. Mă tem că înălţimea 
Voastră n-a greşit: putem conchide pe bună dreptate 
că în toate privinţele, cu excepţia sângelui, Excelenţa 
Sa a fost adus în locul adevăratului fiu. 

Înălţimea Voastră m-a întrebat de asemenea cum ar 
fi mai bine să împărtăşească această chestiune 


preastimatei sale soţii; iar aici mi-aş permite cu 
respect să-i amintesc că există o mică consolare, şi 
anume că necunoaşterea reală a faptelor nu ne obligă 
să spunem lucruri rele despre Excelenţa Sa, aşa cum 
am fost nevoit s-o fac eu, deşi cu mare împotrivire, 
însă având probabilitatea extremă de partea mea. Nu 
putem da uşor crezare vorbelor femeii pe nume Lee 
despre ce a fost şi ce a ajuns Excelenţa Sa, ţinând 
cont de ceea ce întreaga familie cunoaşte şi nu poate 
concepe; totuşi înălţimea Voastră poate socoti că o 
oarecare micşorare a vinei ar fi bine-venită pentru a 
alina zbuciumul matern. Ba mai mult, că Excelenţa Sa 
a dispărut, să zicem, pentru că s-a ştiut a fi nevrednic 
ca fiu al înălţimii Voastre, şi a dorit să îl scutească de 
prezenţa lui. Oare nu s-ar putea spune că din 
întâmplare trăieşte acum într-un ţinut străin, unde 
nimeni nu poate pătrunde taina unui incognito; că a 
recunoscut că l-a îndurerat mult pe înălţimea Voastră 
şi nu mai vrea să vă supere? Şi că speră că va reflecta 
asupra nedreptăţii săvârşite şi la timpul potrivit se va 
întoarce să ceară iertare înălţimii Voastre? 

Aştern aceste rânduri în grabă, ca să le pot trimite 
neîntârziat, după cum înălţimea Voastră înţelege; şi va 
şti cu câtă tristeţe şi teamă de a fi dat greş faţă de 
înălţimea Voastră, de a nu fi dus lucrurile (în ciuda 
eforturilor cât se poate de serioase) la o concluzie mai 
fericită. Omul, prin natura lui, ar dori să ştie totul; 
însă numai Dumnezeu hotărăşte ce trebuie cunoscut 
sau nu; iar aici trebuie să ne resemnăm şi să 
acceptăm marea Sa înţelepciune şi milostenie cu 
privire la asemenea chestiuni, şi anume că El deseori 
socoteşte că e mai bine şi mai milostiv ca noi, 
muritorii, să nu cunoaştem totul. În miezul acestei 
mari taine sugerez, cât se poate de umil, să caute 
înălţimea Voastră alinarea; ca şi în mângâierea mai 


pământeană a nobilei sale soţii şi a nobilului său fiu, 
marchizul (care, spre deosebire de sărmanul său frate, 
păstrează cu sfinţenie virtuțile părinteşti), şi ale 
fermecătoarelor sale fiice. Vai, o floare se ofileşte şi 
cade; dar celelalte îl pot consola. 

Mă voi afla în faţa înălţimii Voastre la scurt timp 
după ce veţi citi misiva aceasta, gata să primesc noi 
porunci. Încheind acum, implor pe înălţimea Voastră 
să primească cea mai respectuoasă compasiune 
pentru nefericita concluzie a acestei anchete; şi de 
asemenea cea mai sinceră asigurare că servitorul său 
preaumil va depune eforturi neobosite în continuare 
în toate întreprinderile sale. 


Henry Ayscough 


DIN CAMERA de afară soseşte murmur de glasuri, 
cele mai multe de femei, un grup aşteptând liniştit un 
anume eveniment; cu toate că evenimentul acestei zile 
de douăzeci şi nouă februarie, din întâmplare, a avut 
loc, iar cei trei bărbaţi prezenţi, Wardley, Hocknell şi 
John Lee, abia au fost primiţi de unde fuseseră trimişi 
nu de mult, şi anume pe Toad Lane. Rebecca e întinsă 
pe patul tare din beci; stă pe spate, cu chipul istovit, 
impasibil, aparent aproape mohorât, acum că s-a 
sfârşit. Este prânzul, o oră nepotrivită să stai în pat şi 
ar dori să se dea jos; însă ştie că nu poate şi nici nu 
trebuie să se scoale. Brusc, glasurile de afară se 
potolesc; trag cu urechea. În uşă apare o umbră, iar 
ea îşi înalţă capul. E John Lee, cu pruncul proaspăt 
înfăşat pe care-l ţine strâns în mâna dreaptă, 
alcătuind imaginea unui bărbat aflat la încurcătură; o 
imagine pe care n-o schimbă chiar dacă îşi scoate 
pălăria, încet, şi parcă după ce s-a gândit bine, în faţa 
acestui ecou al unei naşteri mult mai importante, cu 
toate că împrejurările au fost la fel de umile. Ea se 
uită doar la ceea ce el ţine în mâna dreaptă. Chipul lui 
serios, cu privirea stângace, parcă e gata să anunţe 
sfârşitul lumii; pe urmă însă, după încă o chibzuinţă, 
etalează umbra unui zâmbet îngheţat. 

— 'Ţi-e bine? 

— Foarte bine, bărbate. 

— M-am rugat pentru tine şi sufletul ei cel nou. 

— Iţi mulţumesc. 

Acum face un pas înainte şi, luând în ambele mâini 
nou-năs-cutul, înfăşat în mod absurd foarte strâns, ca 
un pachet, îl întinde spre mâinile ridicate. Cumplitul 
obicei de a înfăşa copiii se află aproape de dispariţie 
printre femeile mai emancipate (şi graţie filosofului 
Locke); însă, vai, nu acelaşi lucru se întâmplă în 
familiile sărmane. Vizionarul-fierar se uită cum aşază 


pachetul lângă ea. Femeia îl priveşte cu o intensitate 
ciudată şi paradoxală, pe jumătate cu iubire, pe 
jumătate cu îndoială, şi obiectiv, şi subiectiv, cu 
siguranţă, dar şi cu mirarea tinerei mame care se 
confruntă pentru prima oară cu ceea ce a venit din 
propriile ei măruntaie... această fiinţă cufundată nu de 
mult în oceanul din ale cărui adâncuri s-a ridicat şi 
care în mod miraculos trăieşte. Fiinţa este foarte slută 
şi nu divină; are chipul boţit, încăpățânat, mai mult al 
apei decât al aerului. Deschide ochii o clipă 
îndelungată, parcă înmărmurită de revelaţia acestei 
lumi mizere şi întunecate în care a fost adusă; însă în 
ei se află deja o fărâmă de azur, de inexpresiv. Va veni 
o vreme când oamenii îşi vor aminti acea privire, 
candoarea lor albastră şi adevărul scânteietor, care 
era departe de a fi inexpresiv. 

John Lee îşi pune înapoi pălăria cu boruri mari. 

— V-am cumpărat la amândouă un dar. 

Ea îşi ia ochii de la copil şi zâmbeşte slab, în taină 
nedând crezare unei asemenea amabilităţi laice. 

— Ce anume? 

— Doar o pasăre. Vrei s-o vezi? 

— Vreau. 

Se întoarce şi se duce în cealaltă cameră; revine 
imediat, cu un obiect mic în mână, de formă pătrată, 
înfăşurat în pânză asemeni copilului, pe care-l ţine de 
un mâner de os. Îl apropie de pat ca ea să-l vadă şi dă 
deoparte cârpa. E un sticlete într-o colivie de nuiele 
minusculă - nici şapte ţoii pătraţi. Păsăruica viu 
colorată se sperie şi începe să-şi zburătăcească aripile 
de gratiile cafenii. 

— O să se îmblânzească şi o să cânte. 

Femeia întinde braţul liber, timidă, ca să atingă 
colivia minusculă. 

— Trebuie să o atârni lângă uşă, la lumină. 


— Da. 

O vreme, fără să schiţeze vreun gest, se uită şi el la 
pasăre, care s-a cuibărit acum într-un colţ; parcă 
pentru el are mai multă importanţă decât chipul de 
lângă Rebecca, pe pat. Pe urmă însă înveleşte din nou 
colivia cu cârpa şi o ia lângă el. 

— Domnul mi-a dat azi-noapte un nume pentru ea. 

— Ce nume? 

— Mary. 

— l-am promis Domnului că numele ei va fi Ann. 

— Nevastă, trebuie să te supui. Nu trebuie să 
nesocotim darul. A vorbit limpede. 

— Nu nesocotesc nici un dar. 

— Ba da, asta faci. Şi nu se cade; tocmai acum. 
Ceea ce dă Domnul, trebuie să primim. 

— Şi altceva ce-a mai dat? 

— Că-l va vedea pe Domnul lisus venind din nou. 

— Îi putem da ambele nume. 

— Două nume înseamnă deşertăciune. Unul ajunge. 

O clipă ea nu rosteşte nici un cuvânt, doar îl 
priveşte intens. Apoi se uită la pătura aspră cu care e 
învelită. 

— Îţi spun, John Lee, când va veni din nou Domnul 
lisus, El va fi Ea, iar mama trebuie să cunoască 
numele Ei. 

El o priveşte fără să răspundă, nesigur dacă o 
astfel de uşurătate merită o punere la punct sau este 
atât de exagerată încât, date fiind împrejurările, poate 
fi ignorată. În cele din urmă, se apleacă şi-şi lasă 
mâna  stângace pe umărul ei, un sfert ca 
binecuvântare, un sfert în chip de iertare; şi o 
întreagă jumătate ca neînțelegere evidentă. Ca aţâţi 
alţi vizionari, este orb la clipa de faţă. Se îndreaptă. 

— Dormi. Şi când te vei deştepta, vei şti să te 
supui. 


lese din cameră, luând cu el colivia; şi pentru o 
clipă sau două tânăra din patul întunecat încă mai 
rămâne cu privirea pe pătură. El vorbeşte cu voce 
joasă în afara uşii, poate despre sticlete. Se lasă 
tăcerea, apoi se aude glasul păsării de lângă uşa 
beciului: un tril argintiu, delicat, un cântec de zbor 
care străbate camerele mohorâte asemeni razelor de 
soare; şi care străbate şi conştiinţa. Însă William 
Blake încă nu s-a născut. 

Rebecca priveşte acum în jos, către fiinţa mititică 
din braţele ei. În ochi stăruie o uimire la vederea ei, a 
acestei intruse în lumea ei; se apleacă şi-i sărută cu 
extremă gingăşie fruntea zbârcită şi trandafirie. 

— Mai multă iubire, Ann. Mai multă iubire, iubirea 
mea. 

Trăsăturile pruncului încep să se contorsioneze, un 
paroxism pregătitor al plânsului. Începe să tipe. 
Câteva secunde mai târziu, pus pentru prima oară la 
sânul mamei, tipetele încetează. Afară, vocile scăzute 
se aud din nou. Rebecca, ocrotitoare, cu ochii închişi, 
e pierdută în ceea ce simte, această afirmare a 
individualităţii ei, care ştie că e imposibil de pus în 
cuvinte sau, chiar dacă le-ar cunoaşte, n-ar dori s-o 
facă. Pentru o clipă deschide ochii ei căprui, supuşi, şi 
se uită în colţul întunecat al camerei, ca şi cum acolo 
s-ar afla cineva care priveşte; apoi îi închide din nou. 
După o vreme, începe să se legene uşor, apoi soseşte 
sunetul abia perceptibil al unui cântecel. A început un 
cântec de leagăn lent; pruncul rămâne cuminte. 
Cântecul e foarte simplu şi pare să fie format doar din 
două fraze care se repetă. 


Vive vi, vive vum, vive vi, vive vum, vive vi, vive 
vum... e limpede că nu sunt nişte cuvinte raționale şi 
nu pot însemna nimic. 


Epilog 


CITITORII care ştiu câte ceva despre ce urma să 
devină pruncul din Manchester în lumea reală nu au 
nevoie să li se spună cât de puţin istoric este romanul 
de faţă. Cred că data reală a naşterii ei este cu două 
luni înainte de începerea povestirii mele, pe 29 
februarie 1736. Nu cunosc nimic în realitate despre 
mama ei şi aproape nimic despre celelalte personaje, 
cum ar fi Lacy şi Wardley, care provin de asemenea 
din istoria reală. Ele se află aici aproape ca nişte 
invenţii integrale, cu excepţia numelor. Se prea poate 
să existe cărţi şi documente care mi-ar fi putut spune 
mai multe despre ele în termeni istorici decât cele 
câteva lucruri pe care le cunosc: n-am consultat nimic 
şi nici n-am întreprins nimic pentru a le găsi. Repet, 
totul este o omidă, nu o încercare de a reproduce 
istoria cunoscută, fie în fapt sau în limbaj. 

Nutresc cel mai profund respect pentru istoria 
documentată cu scrupulozitate, nu în ultimul rând 
pentru că o parte a vieţii mele (într-un mod extrem de 
umil) îi este dedicată; însă această disciplină 
riguroasă este esențialmente o ştiinţă, extraordinar de 
diferită de literatură ca scopuri şi metode. L-am 
pomenit pe Daniel Defoe (care a murit în 1731) o 
singură dată în aceste pagini; ceea ce este o 
recunoaştere infimă faţă de admiraţia şi simpatia pe 
care le-am simţit întotdeauna pentru el. Omida nu 
este gândită să reprezinte câtuşi de puţin o imitație în 
nici o privinţă; oricum, el este inimitabil. Mărturisesc 
însă cu bucurie că am urmat întru câtva ceea ce 
consider a fi abordarea şi scopul principal al 
romanelor sale. 

Un ateu convins nu-şi închină romanul nici unei 
forme a creştinismului. Cu toate acestea, romanul de 


faţă a fost scris parţial dintr-o afecţiune şi înţelegere 
deosebite pentru Societatea Unită a Credincioşilor 
întru a Doua Venire a lui Hristos, cunoscuţi mai bine 
drept Shaker-i!, a cărei fondatoare a fost Ann Lee. 
Bănuiesc că pentru majoritatea oamenilor, „Shaker“ 
înseamnă mai mult un stil de mobilă şi un ultra- 
puritanism, asemănător la suprafaţă cu ascetismul 
unor ordine monahale (cum ar fi cistercienii) din 
extrema religie opusă. Teologii ortodocşi au disprețuit 
întotdeauna naivitatea doctrinară a sectei; preoţii 
ortodocşi, fanatismul ei;  capitaliştii ortodocşi, 
comunismul ei; comuniştii ortodocşi, superstiţiile ei; 
senzualiştii ortodocşi, scârba de trup; iar bărbaţii 
ortodocşi, feminismul evident. Consider că este unul 
dintre episoadele cele mai fascinante - şi 
prevestitoare - din îndelungata istorie a disidenţei 
protestante. 

Lucrurile nu se datorează unor motivații sociale şi 
istorice. Ceva din gândirea şi teologia Shaker-ilor (nu 
în ultimul rând convingerea că Sfânta Treime, care nu 
are nici un component femeiesc, nu poate fi sfântă), 
din ritualurile ciudate şi viaţa practică extraordinar de 
inventivă, din limbajul bogat metaforic şi folosirea 
imaginativă a dansului şi a muzicii mi s-au părut 
întotdeauna că simbolizează relaţia ficţiunii cu 
realitatea. Noi, romancierii, cerem şi noi o credinţă 
oarbă, deseori la fel de aparent absurdă în relaţie cu 
realitatea normală; şi noi avem nevoie de un grad 
ameţitor de înţelegere metaforică din partea cititorilor 
înainte ca adevărurile din spatele tropilor să poată fi 


1 Sectă pacifistă care şi-a avut originea în mişcarea quakerilor şi 
a luat amploare în Anglia anului 1747. În 1774, Ann Lee, sau 
Maica Ann, socotită drept „principiul femeiesc din Hristos“, şi-a 
condus grupul de credincioşi pe pământul Americii. S-au stabilit 
lângă Albany, New York. În 1950 mai existau doar câteva familii. 


arătate, să poată „funcţiona“. 

Anglia avusese, fără îndoială, o epocă de disidenţă 
(şi autodescoperire) făţişă în deceniile 1640 şi 1650; 
disidenţa lui Ann Lee a sosit mai târziu din punct de 
vedere istoric. La numai câţiva ani după naşterea ei, 
în aprilie 1739, un preot nemulţumit al Bisericii 
Anglicane se afla pe Kingsdown, un deal situat pe 
atunci în afara oraşului Bristol, vorbind şi predicând 
oficial unei mulţimi numeroase, adunată din rândul 
nevoiaşilor din Bristol, în special mineri şi familiile lor. 
Mulţi dintre ascultători au început să plângă, alţii 
erau atât de tulburaţi şi de mişcaţi, încât au căzut 
într-o transă. Fără îndoială că sunt primitivi, 
analfabeți şi uşor de influenţat; asemenea fenomene 
catartice sunt acum bine înţelese şi antropologic, şi 
psihologic. Însă pe Kingsdown nu era vorba numai de 
charisma oratorului. Publicului i se oferise lumina cât 
se poate de uşor. Parcă până atunci fuseseră cu toţii 
orbi (aşa cum mulţi dintre mineri erau cu adevărat), 
trăiseră în beznă până atunci. 

Bănuiesc că datorăm la fel de mult tuturor acelor 
suspine inocente, lacrimilor şi stărilor de extaz ale 
analfabeţilor, ca şi filosofilor minţii şi artiştilor plini de 
sensibilitate. Religia neortodoxă a fost singurul mijloc 
prin care majoritatea, care nu era formată nici din 
filosofi, nici din artişti, putea să exprime această 
smulgere dureroasă a seminţei eului din solul tare al 
unei societăţi iraționale şi tradiţionale - o societate nu 
atât de iraţională încât să nu ştie prea bine cât de 
mult depindea de a nu-şi vedea tradiţiile puse sub 
semnul întrebării şi temeliile zdruncinate. Ne mai 
putem mira că eul nou-născut (a cărui adolescenţă o 
numim Epoca Romantică) a ales deseori mijloace de 
supravieţuire şi de exprimare la fel de iraționale ca 
acelea care au frânat-o? 


Urăsc  evanghelismul modem, cu tehnicile lui 
mincinoase de Madison Avenue şi conservatorismul 
general detestabil în politică. Pare să se bazeze 
aproape întotdeauna fără greş pe latura cea mai 
degradată, cea mai întunecată, a Creştinismului, un 
suporter insidios a tot ceea ce este retrograd în 
gândirea şi politica contemporană; şi astfel neagă 
chiar esenţa lui lisus însuşi. Nici nu cred că această 
trăsătură este superioară în multe alte religii, cum ar 
fi islamismul. Dar ceea ce s-a întâmplat cu John 
Wesley (cel de mai sus) şi Ann Lee şi cei ca ei, 
aparţinând secolului al XVIII-lea, este cu totul diferit: 
are în plus o iluminare emoţională, aproape în pofida 
iluminării intelectuale (şi a clasei mijlocii) pentru care 
le siecle des lumieres este vestit. Aveau, Wesley, prin 
energia şi tăria transparentă a convingerilor, Ann Lee, 
prin hotărârea  îndărătnică (şi extraordinar de 
curajoasă) şi prin poezia ei - geniul ei pentru lumea 
imaginilor - o viziune practică a ceea ce era greşit în 
lumea lor. Viziunea lui Ann era mai radicală decât a 
lui Wesley, un fapt pe care îl putem atribui parţial 
sexului ei, însă poate în primul rând faptului că era 
lipsită de educaţie; adică neîntinată de credinţele 
existente, de tradiţia învățată şi de influenţa unui alt 
gen de iluminare. În adâncul sufletului, oamenii ca 
Ann erau revoluționari; la fel ca primii creştini şi 
fondatorul lor. 

Eforturile lor (mai ales cele ale lui John Wesley) au 
fost, ca întotdeauna, să sădească un bigotism 
mărginit, o tiranie interioară la fel de batjocoritoare la 
adresa vieţii ca şi tiraniile cărora la începuturile lor au 
încercat să le pună capăt sau de care au încercat să 
fugă. Vorbesc aici însă despre acea primă scânteie, 
acel spirit care a existat în ei la început, înainte să 
apară afacerea organizată a convertirii religioase şi 


câştigarea adepților en masse care au diminuat şi 
viciat exemplul extrem de personal şi forţa lor 
fundamentală. Una dintre cele mai triste ironii din 
întreaga istorie a religiilor este că în ziua de azi 
admirăm şi preţuim atât de mult arhitectura şi 
mobilierul Shaker-ilor, îngenunchem asemenea lui 
Mies van der Rohe în faţa clădirii Hancock Round 
Bam; cu toate astea, respingem pe de-a-ntregul 
credinţa şi modul de viaţă care au dus la realizarea 
acestora. 

Shaker-ii au avut rădăcini engleze pure, însă 
persecuțiile împotriva lor n-au întârziat să apară şi au 
fost izgoniți din Anglia. La Manchester, adevărata Ann 
Lee avea să fie mai întâi muncitoare la o filatură, pe 
urmă lucrătoare la o modistă, apoi bucătăreasă într-o 
infirmerie; urma să se mărite (cu Abraham Stanley; alt 
fierar) şi să aducă pe lume patru copii, care au murit 
toţi de mici. A plecat în America în 1774, însoţită doar 
de o mână de credincioşi. Soţul ei a părăsit-o aproape 
imediat ce-au ajuns acolo şi timp de câţiva ani 
„familia“ ei a fost hărţuită la fel ca în Anglia. 
Dezvoltarea, maturizarea şi declinul Societăţii Unite 
au avut toate loc în America. 

Multe dintre dogmele fixe, precum şi dintre 
practicile Societății în comunitățile sale, s-au 
dezvoltat după moartea lui Ann, în 1784, de către 
discipoli ca Joseph Meacham şi Lucy Wright; însă 
îndărătul a tot (şi nu în ultimul rând a marii reveniri 
din deceniul 1840) se află sămânţa personalităţii cu 
totul deosebite a lui Ann. 

Este destul de simplu ca astăzi să ne debarasăm de 
consecinţele biografiei ei, desenele cu spirite, 
cântecele şi muzica „dictate“, stările de transă, ca şi 
religiozitatea naivă, cel puţin parţial, un produs al 
abstinenţei sexuale pentru care era vestită Societatea 


(şi de ale cărei pericole era conştientă, în termenii 
„conversaţiei“ şi ai altor ritualuri pe care le aplică cu 
scopul de a compensa această privaţiune). Aceeaşi 
religiozitate suspectă şi la fel de fanatică poate fi 
găsită şi înaintea vremii lui Ann, la primii Profeţi 
Francezi, ale căror nume au fost citate de Wardley. 

Totuşi ceva dă târcoale vieţii Societăţii Unite, o 
înclinaţie mai serioasă care nu poate fi ignorată. Este 
o năzuinţă, o hotărâre de a scăpa de simpla ştiinţă, 
simpla rațiune, convenţie, de credinţa şi de religia 
instituite, pentru a ajunge la singurul lucru care scuză 
fuga de asemenea zei sociali atât de puternici, şi 
anume fondarea unei societăţi mai umane... a cărei 
existenţă constă în „mai multă iubire“. Parcă Ann Lee 
şi  Shaker-ii timpurii au prevăzut că, dacă nu 
Antihristul, atunci cu siguranţă Mammon, lăcomia 
universală din fiecare pentru a avea mai mulţi bani, 
mai multă bogăţie şi posesiuni personale, va stăpâni 
într-o bună zi această lume şi o va ameninţa cu 
distrugerea. Lumea voastră actuală este surdă ca Dick 
la chemarea lui Ann către simplitate, bun-simţ şi 
autocontrol. „Adunarea“ sau comunitatea Shaker-ilor 
este astăzi practic dispărută, credinţa lor mult prea 
simplistă, regulile ei mult prea radicale pentru Adam 
şi Eva ai secolului XX. Însă pentru mine există ceva 
care n-a murit. 

Disidenţa este un fenomen uman universal, însă 
cea a Europei de Nord şi a Americii este, bănuiesc, 
moştenirea noastră cea mai prețioasă. O asociem mai 
ales cu religia, deoarece orice religie nouă începe cu 
disidenţa, adică refuzul de a crede ceea ce ar vrea să 
credem cei care au puterea - ceea ce ne poruncesc şi 
ne forţează să credem prin toate mijloacele, începând 
cu tirania totalitară şi forţa brutală până la 
manipularea mass-media şi hegemonia culturală. În 


esenţă însă, este un mecanism biologic etern sau 
evolutiv, nu ceva de care a fost nevoie doar o dată, 
numai pentru a face faţă ocaziilor oferite unei 
societăţi incipiente, când credința religioasă 
reprezenta marea metaforă şi matricea imaginară 
corespunzătoare, ci pentru multe alte lucruri în afara 
religiei. Este nevoie de ea veşnic, iar astăzi mai mult 
ca oricând. 

O formă exterioară evoluată din punct de vedere 
istoric, adaptată, aşa cum se întâmplă cu o plantă sau 
un animal, să facă faţă unui set de condiţii, este 
sortită pieirii atunci când apar alte condiţii; aşa cum 
socotesc că arată foarte clar nu numai Societatea 
Unită, ci şi societatea occidentală pe de-a-ntregul. 
Ceea ce „opuneau“ sau condamnau Shaker-ii din 
societatea sau lumea în care trebuiau să trăiască s-ar 
putea să ne apară bizar şi utopic, remediile lor 
imposibil de realizat în zilele noastre; însă, cel puţin, 
la câteva dintre întrebările pe care le-au pus şi la 
provocările pe care le-au lansat mi se pare că n-au 
primit răspuns. 

Ne-am dezvoltat extraordinar în foarte multe 
privinţe faţă de secolul al XVIII-lea; însă faţă de 
întrebarea lor simplă şi fundamentală - ce moralitate 
justifică nedreptatea flagrantă şi inegalitatea 
societății umane? - n-am progresat un centimetru. Un 
motiv major este că am săvârşit păcatul fundamental 
de a fi pierdut vechiul simţ al mediocrităţii: cel al 
moderaţiei înțelepte şi decente, el a fost trădat în felul 
în care am răstălmăcit şi devalorizat cuvântul, dându-i 
sensul modern (pe măsură ce propriul nostru simţ al 
eului individual a crescut). Acesta este preţul ascuns, 
la fel ca în darul grecilor pentru Troia, pus de natură 
pe faptul că suntem conştienţi şi obsedaţi de eu în 
modul tipic secolului XX. O specie nu mai poate să-şi 


umple spaţiul de existenţă cu un număr excesiv până 
la absurd; şi în acelaşi timp să exalte excesul, 
extrema, non-mediocritatea individului. Când excesul 
devine sinonim cu succesul, societatea e damnată, şi 
nu numai de Hristos. 

Am tras de mult concluzia că religiile acceptate, de 
orice gen, sunt în general exemplul suprem al 
formelor create să corespundă unor condiţii care nu 
mai există. Dacă aş fi întrebat ce-ar fi bine să piardă 
sau de ce să se debaraseze lumea de azi sau viitoare, 
spre binele ei, n-aş sta pe gânduri: religia 
instituţionalizată. Însă nu neg necesitatea ei din 
trecut. Şi cel mai puţin neg (care romancier ar putea 
s-o facă?) acel stadiu sau moment de înfiinţare al 
tuturor religiilor, oricât de oarbe, banale şi limitate au 
devenit mai târziu, care au văzut că un schelet 
perimat trebuie distrus sau cel puţin adaptat la o nouă 
lume. În ziua de azi am devenit prea deştepţi pentru a 
ne schimba: prea egoişti şi multipli, prea dominați de 
marele eu al Diavolului, potrivit terminologiei Shaker- 
ilor; prea autotiranizaţi, prea dedicați comodităţii 
materiale, prea obosiţi, prea indiferenți faţă de 
ceilalţi, prea speriaţi. 

Nu deplâng forma exterioară, ci spiritul care s-a 
pierdut, curajul şi imaginaţia conţinute în cuvântul 
Maicii Ann Lee, Logosul ei; omida ei aproape divină.