Charles Dickens — Poveste despre doua orase

CHARLES DICKENS 


CHARLES DICKENS 


POVESTE DESPRE DOUA 
ORAŞE 


CUPRINS: 

PREFAȚA AUTORULUI 4 

CARTEA ÎNTÂI. 

RECHEMAT LA VIAŢĂ 5 

Capitolul I. EPOCA 6 

Capitolul II. POŞTALIONUL 9 

Capitolul III. UMBRELE NOPŢII 15 

Capitolul IV. PREGĂTIRI 20 

Capitolul V. VINĂRIA 34 

Capitolul VI. CIZMARUL 47 

CARTEA A DOUA. 

FIRUL DE AUR 61 

Capitolul 1. CINCI ANI MAI TÂRZIU 62 
Capitolul Il. SPECTACOLUL 69 

Capitolul III. O DEZAMĂGIRE 77 

Capitolul IV. FELICITĂRI 93 

Capitolul V. ŞACALUL 101 

Capitolul VI. SUTE DE OAMENI 108 

Capitolul VII. DOMNUL MARCHIZ LA ORAŞ 123 
Capitolul VIII. DOMUL MARCHIZ LA ŢARĂ 133 
Capitolul IX. CAPUL GORGONEI 139 

Capitolul X. DOUĂ FĂGĂDUIELI 153 

Capitolul XI. TABLOUL A DOI PRIETENI 163 
Capitolul XII. OMUL PLIN DE GINGĂŞIE 167 
Capitolul XIII. OMUL LIPSIT DE GINGĂŞIE 175 
Capitolul XIV. CINSTITUL NEGUSTOR 181 
Capitolul XV. ÎMPLETIND 191 

Capitolul XVI. TOT ÎMPLETIND 203 


Capitolul XVII. O NOAPTE DEOSEBITĂ 216 

Capitolul XVIII. NOUĂ ZILE 222 

Capitolul XIX. O PĂRERE 229 

Capitolul XX. O RUGĂMINTE 238 

Capitolul XXI. ECOURI DE PAŞI 243 

Capitolul XXII. MAREA CONTINUĂ SĂ CREASCĂ 256 

Capitolul XXIII. SE ÎNALȚĂ FOCUL 262 

Capitolul XXIV. ATRAS CĂTRE STÂNCA DE MAGNET 270 

CARTEA A TREIA. 

CALEA FURTUNII 284 

Capitolul 1. LA „SECRET” 285 

Capitolul II. PIATRA DE TOCILĂ 296 

Capitolul III. UMBRA 303 

Capitolul IV. CALM ÎN FURTUNĂ 309 

Capitolul V. TĂIETORUL DE LEMNE 314 

Capitolul VI. TRIUMF 319 

Capitolul VII. O BĂTAIE ÎN UŞĂ 324 

Capitolul VIII. UN PARTENER LA JOCUL DE CĂRŢI 329 

Capitolul IX. JOCURILE SUNT FĂCUTE 344 

Capitolul X. UMBRA CAPĂTĂ CONSISTENȚĂ 358 

Capitolul XI. ÎNSERARE 376 

Capitolul XII. ÎNTUNERIC 380 

Capitolul XIII. CINCIZECI ŞI DOI 391 

Capitolul XIV. ÎMPLETITURA IA SFÂRŞIT 404 

Capitolul XV. ECOUL PAŞILOR SE STINGE PENTRU 
TOTDEAUNA 418 


CARTEA ÎNTÂI. 

RECHEMAT LA VIAŢĂ. 

Capitolul 1. 

EPOCA. 

Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită 
dintre vremi, era epoca înţelepciunii, epoca neroziei, veacul 
credinţei, veacul necredinţei, răstimpul Luminii, răstimpul 


întunecimii, primăvara nădejdii, iarna deznădejdii, aveam 
totul în faţă, aveam doar nimicul în faţă, ne înălţam cu toţii 
de-a dreptul la ceruri, ne cufundam cu toţii de-a dreptul în 
iad - pe scurt, epoca aceea era atât de asemănătoare cu 
cea de acum, încât unele dintre autorităţile cele mai 
proeminente au stăruit să fie prezentată, în tot ce avea ea 
bun sau rău, numai la gradul superlativ. 

La tronul Angliei se aflau un rege fălcos şi o regină urâtă2; 
la tronul Franţei se aflau un rege fălcos şi o regină 
frumoasă3, în amândouă ţările, pentru mai-marii care 
vegheau peste rezervoarele de pâine şi de peşte ale 
statului, era limpede ca lumina zilei că lucrurile fuseseră 
statornicite o dată pentru totdeauna. 

Era în anul Domnului una mie şapte sute şaptezeci şi cinci. 
În acea epocă de graţie, Angliei îi fuseseră hărăzite revelații 
spirituale. Doamna Southcott4 sărbătorise de curând abia 
douăzeci şi cinci de ani de la binecuvântata sa zi de naştere, 
a cărei sublimă apariţie fusese anunţată de pronii printr-o 
tainică profeție cum că Londra şi Westminster vor fi 
nimicite. Până şi stafia din Cock-lane fusese izgonită abia de 
doisprezece ani, după ce-şi ciocănise mesajele în geam, 
întocmai cum şi le ciocănesc şi spiritele din anii noştri 
(vădind o totală lipsă de originalitate). Dar în ultima vreme, 
Coroana şi poporul englez primiseră mesaje mai 
pământeşti, cu privire la un congres al supuşilor britanici 
din America5: şi, în chip ciudat, aceste mesaje se dovediră 
mai importante pentru seminţia umană decât orice alte 
comunicări sosite pe calea vlăstarelor din soiul Cock-lane. 

Franţa, mai puţin favorizată în ceea ce priveşte revelaţiile 
spirituale decât sora ei întru scut şi trident, se rostogolea 
încetişor pe povârniş la vale, tot făurind bani de hârtie şi tot 
cheltuindu-i. Sub călăuzirea păstorilor ei creştini, se mai 
distra cu felurite înfăţişări omeneşti, ca de pildă osândind 
un tânăr să i se reteze mâinile, să i se smulgă limba cu 
cleştele şi apoi să i se ardă trupul de viu, fiindcă nu 
îngenunchease în ploaie onorând prin aceasta o procesiune 


de călugări murdari, pe care-i văzuse trecând la o 
depărtare de cincizeci sau şaizeci de iarzi. Se pare că, la 
vremea când acest oropsit era osândit la moarte, în codrii 
din Franţa şi din Norvegia creşteau copaci încă de pe 
atunci însemnați de pădurarul Soartă pentru a fi doborâţi şi 
apoi tăiaţi în scânduri menite să alcătuiască o construcţie 
mobilă, cu un butuc şi un cuţit, ce avea să joace un rol aprig 
în istorie. Şi se mai pare că, pe lângă jalnicele bordeie ale 
unora dintre plugarii ce trudeau pe ogoarele aspre din 
preajma Parisului, se aflau, chiar în ziua aceea, căruţe 
grosolane, împroşcate de noroiul pământului de ţară, 
căruţe de care porcii îşi frecau râtul, unde se căţărau 
orătăniile de curte, dar pe care fermierul Moarte le şi 
alesese să fie faetoanele Revoluţiei. 

Dar pădurarul Soartă şi fermierul Moarte, cu toate că 
trebăluiesc fără răgaz, o fac pe tăcute, fără ca cineva să le 
audă pasul înăbuşit, şi asta ca nu cumva să se işte bănuiala 
că, stând la pândă, ar fi nelegiuiţi şi trădători. 

În Anglia, nu prea se vădea atâta ordine şi ocrotire încât 
să justifice marea fală naţională. Noapte de noapte aveau 
loc în capitală atacuri ale unor bandiți înarmaţi şi tâlhării la 
drumul mare; familiile erau avertizate în mod public să nu 
plece din oraş până nu-şi pun mobila în siguranţă în 
magaziile unor lemnari; pe lumină, tâlharul din beznă se 
dovedea a fi un negustor din City şi, tovarăşii lui de 
negustorie, pe care-i prădase în chip de „Căpitan” al 
bandei, recunoscându-l şi provocându-l, îi ciuruiau vitejeşte 
ţeasta, după care îşi vedeau mai departe de drum; 
poştalionul era pândit de şapte tâlhari, conducătorul 
împuşca mortal pe trei dintre aceştia, apoi era împuşcat, la 
rândul lui, de ceilalţi patru „ca urmare a faptului că i se 
isprăviseră gloanţele”; după care, poştalionul era prădat în 
tihnă; la Tumham Green, măreţul potentat, Primarul 
Londrei, s-a văzut nevoit să se oprească locului în faţa unui 
tâlhar şi să se predea, după care ilustrul personaj a fost 
jefuit chiar sub ochii suitei sale; prizonierii din puşcăriile 


Londrei se luau la încăierare cu temnicerii, iar mai-marii 
legii dispuneau să se tragă în ei cu ghiulele şi cu gloanţe; în 
saloanele Curţii, hoţii smulgeau crucile de diamante de la 
gâtul nobililor lorzi; muşchetarii se duceau în St. Giles să 
caute mărfuri de contrabandă, iar mulţimea trăgea în 
muşchetari şi muşchetarii în mulţime; şi toate aceste 
întâmplări nu păreau nimănui neobişnuite. Iar în mijlocul 
lor, călăul, mereu mai harnic şi mereu mai inutil, era în 
continuă mişcare: ba lega strâns cârduri lungi de 
răufăcători de toate felurile; ba spânzura sâmbăta un 
spărgător care fusese prins marţi; ba ardea în palmă, cu 
fierul roşu, la Newgate, oameni cu ghiotura; ba dădea foc la 
manifeste în faţa uşilor de la Westminster Hall; azi omora 
un criminal sângeros, mâine un amărât de borfaş care 
şterpelise câţiva bănuţi de la un băiat de fermă. 

Toate aceste fapte, şi o mie de altele deopotrivă, s-au 
petrecut în preajma şi în anul cel îndrăgit una mie şapte 
sute şaptezeci şi cinci. Împresuraţi de asemenea întâmplări, 
în vreme ce pădurarul Soartă şi fermierul Moarte îşi vedeau 
nestânjeniţi de treabă, cei doi fălcoşi şi cu cele două soţii, 
una urâtă şi una frumoasă, se mişcau cu destulă zarvă, de la 
înălţimea drepturilor lor divine. 

Şi în felul acesta, anul una mie şapte sute şaptezeci şi cinei 
le-a îndrumat pe Maiestăţile-lor precum şi pe miriade de 
alte făpturi mai mărunte - printre care şi făpturile cronicii 
de faţă - de-a lungul căilor ce li se întindeau dinainte. 

Capitolul II. 

POŞTALIONUL. 

Drumul spre Dover se aşternea într-o noapte de vineri, 
dintr-un noiembrie târziu, dinaintea celui dintâi dintre 
personajele de care se ocupă această povestire. Tot drumul 
spre Dover se aşternea şi în faţa poştalionului, care 
hodorogea greoi la deal pe Shooter's Hill. Personajul nostru 
urca dealul pe jos, frământând noroaiele pe lângă poştalion, 
aşa cum făceau şi ceilalţi pasageri; nu pentru c-ar fi avut cel 
mai mic chef să facă exerciţii de mers, mai cu seamă în 


împrejurările de faţă, dar pentru că urcuşul, şi hamurile, şi 
clisa, şi poştalionul erau atât de grele, încât caii se opriseră 
locului în trei rânduri, ca să nu mai vorbim de încercarea de 
a răsuci poştalionul de-a curmezişul drumului, cu intenţia 
de a se răzvrăti şi a face cale întoarsă la Blackheath. 
Hăţurile, biciul, surugiul şi ajutorul lui cunoşteau cu toţii 
acel articol din legea de război care interzicea orice acţiune 
ce nu vine în sprijinul aserţiunii că unele dobitoace ar fi 
înzestrate cu judecată; aşa că, până la urmă, echipajul a 
capitulat şi s-a întors la datorie. 

Cu capete plecate şi cozi tremurânde, terciuiau glodul 
vâscos, croindu-şi drum, opintindu-se şi împleticindu-se din 
loc în loc, de parcă încheieturile li se desfăceau bucăţi- 
bucăţi. Ori de câte ori surugiul trăgea de hăţuri şi-i oprea 
locului cu un prevăzător: „Hoo! Prrr!”, calul din frunte îşi 
scutura violent capul cu tot ce avea pe creştet - negând cu 
înverşunare că poştalionul ar putea fi tras la deal. Şi ori de 
câte ori calul din frunte îşi zăngănea hamurile, pasagerul 
nostru tresărea, aşa cum se cuvine să tresară un pasager 
nervos, şi-şi pierdea şirul gândurilor. Prin văiugi plutea un 
abur de ceaţă, care se ridicase în deznădejde pe coasta 
dealului, ca un duh rău umblând să-şi găsească odihna, dar 
fără s-o afle vreodată. O pâclă umedă şi foarte rece, 
răspândindu-se încet în văzduh în vălurele care se 
urmăreau şi se înghiţeau unul pe celălalt asemenea 
talazurilor unei mări zbuciumate. Era îndeajuns de deasă 
ca să ferească tot ce întâlnea în cale de lumina felinarelor, şi 
ochiul nu putea desluşi decât felinarele, fuioarele de ceaţă 
şi câţiva iarzi de drum; iar aburul pe care-l scoteau caii 
trudiţi fumega părând să ţeasă însăşi pâcla. 

Alţi doi pasageri, în afară de cel despre care am vorbit, se 
opinteau la deal pe lângă poştalion. Toţi trei erau înfofoliţi 
până peste urechi şi purtau cizme cu carâmb înalt. Din cât 
puteau să vadă, niciunul nu-şi dădea seama cum arată 
ceilalţi doi şi fiecare dintre ei era ascuns în faţa ochiului 
minţii sub tot atâtea cojoace ca şi în faţa ochiului trupesc. În 


acele zile, călătorii nu se prea încredeau de la prima vedere 
unul în celălalt, pentru că oricine întâlnit pe drum putea să 
fie un tâlhar sau să aibă legături cu tâlharii. Era lucrul cel 
mai cu putinţă de vreme ce la oricare staţie de poştalion 
sau la orice han te puteai pomeni cu careva „în simbria” 
Căpitanului”, începând cu proprietarul şi până la cel din 
urmă fluieră-vânt de la grajduri. Aşa gândea în sinea lui 
omul de pază de pe poştalionul de Dover, în acea vineri 
noapte din luna noiembrie a anului o mie şapte sute 
şaptezeci şi cinci, urcând pe Shooter's Hill, cocoţat pe 
băncuţa lui din spate şi tropăind din picioare, cu ochii 
aţintiţi şi cu mâna pe lădiţa cu arme din faţa lui, unde o 
flintă încărcată zăcea peste şase sau opt pistoale încărcate, 
depozitate peste un strat de pumnale. 

Poştalionul de Dover se găsea în obişnuita-i veselă postură 
în care omul de pază îi suspectează pe pasageri, pasagerii 
se suspectează unul pe celălalt şi toţi laolaltă pe omul de 
pază, cei din poştalion pe oricine din afară, iar surugiul nu-i 
sigur decât de cai; drept care ar fi putut jura cu conştiinţa 
împăcată şi cu mâna pe cele două Testamente că nu erau 
deloc pregătiţi pentru asemenea drum. 

— Hiii - hiii! făcu surugiul. Haida! Încă o opinteală şi-aţi 
ajuns în vârf, fir-aţi să fiţi, că mi-am scuipat sufletul cu voi! 
Joe! 

— Hei! răspunse omul de pază. 

— Cât să fie ceasul, Joe? 

— Zece minute bune peste unsprezece. 

— Păcatele mele! exclamă surugiul cu năduf. Şi încă n-am 
ajuns sus pe Shooter. [ţţ! lee! Sus cu voi! 

Calul cel înverşunat, mai potrivnic ca oricând în urma unei 
şfichiuiri de bici, se smuci, iar ceilalţi trei bidivii îl urmară. 
Şi din nou poştalionul de Dover se opinti, în timp ce cizmele 
înalte ale pasagerilor săi bătătoreau noroiul de pe lături. 
Când poştalionul se oprise, se opriseră şi ei şi rămăseseră 
nedezlipiţi de el. Dacă vreunul din cei trei ar fi propus s-o ia 


înainte, prin pâclă şi prin beznă, ar fi riscat să fie împuşcat 
pe loc, ca tâlhar de drumul mare. 

Ultima opintire aduse poştalionul pe coama dealului. Caii 
se opriră să-şi tragă răsuflarea, omul de pază se dădu jos ca 
să pună opritoarele la roată pentru coborârea dealului, şi să 
deschidă pasagerilor portiera. 

— Tiţ, Joe! strigă surugiul cu alarmă în glas, privind în jos 
din cuşca lui. 

— Ce tot spui, lom? 

Amândoi traseră cu urechea. 

— Parcă-aş auzi un cal în trap mărunt, Joe. 

— Ba eu parc-aş auzi unul în galop, Tom, răspunse 
păzitorul, lăsând din mână portiera şi căţărându-se sprinten 
la locul lui. 

— Domnilor! Cu toţii, în numele regelui! 

Cu această grăbită implorare, săltă trăgaciul flintei şi 
aşteptă gata de ofensivă. 

Pasagerul angajat în povestirea noastră se afla tocmai pe 
scara poştalionului, dând să intre; ceilalţi doi pasageri erau 
chiar în spatele lui, gata să-l urmeze. Rămase cu piciorul pe 
treaptă, jumătate înăuntru, jumătate afară; ceilalţi 
rămaseră jos, pe drum. Îşi plimbau cu toţii privirea de la 
surugiu la omul de pază, de la acesta la surugiu şi trăgeau 
cu urechea. Vizitiul privi îndărăt, păzitorul privi îndărăt şi 
până şi calul cel înverşunat îşi ciuli urechile şi privi îndărăt 
fără să le mai facă în ciudă de astă dată. 

Liniştea provocată de încetarea hodorogitului şi 
hurducăielii trăsurii spori liniştea nopţii şi totul rămase 
învăluit în deplină tăcere. Gâfâitul cailor transmitea o 
uşoară vibraţie poştalionului, de parc-ar fi fost cuprins de 
agitaţie. Inimile pasagerilor băteau destul de tare, aproape 
să fie auzite; oricum, răgazul acesta de tăcere exprima, în 
chip aproape audibil, răsuflări tăiate, răsuflări reţinute, 
pulsuri accelerate de aşteptare. 

Răpăitul calului în galop urca repede dealul. 


— Hei! zbieră păzitorul cât îl ţinu gura. Tu de colo! Stai 
aşa că trag! 

Galopul se opri brusc, cu multă plescăială şi fleşcăială, şi 
un glas strigă din ceaţă: 

— Ăsta-i poştalionul de Dover? 

— Ce e, nu te priveşte, răspunse omul de pază. Dar tu ce 
eşti? 

— Eşti poştalionul de Dover? 

— De ce vrei să ştii? 

— Caut un pasager. 

— Care pasager? 

— Domul Jarvis Lorry. 

Călătorul nostru arătă pe dată că despre el era vorba. 
Omul de pază, surugiul şi ceilalţi doi îl priviră bănuitori. 

— Rămâi acolo unde eşti, strigă omul de pază către vocea 
din ceaţă, că de-mi scapă mâna se-ntâmplă o greşeală ce nu 
se mai poate repara. Domnul cu numele de Lorry să 
răspundă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă călătorul, apoi adăugă cu un 
uşor tremur în glas: Cine mă caută? Dumneata eşti, Jerry? 

(„Dacă-i Jerry, nu-mi place glasul lui, mormăi omul de pază 
ca pentru sine. Jerry ăsta prea-i răguşit ca să-mi fie pe 
plac.”) 

— Da, domnule Lorry. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O depeşă de acolo, sosită după plecarea dumneavoastră 
de la „I. And Co”. 

— Domnule gardian, îl cunosc pe acest mesager, spuse 
domnul Lorry, coborând, ajutat mai curând cu grabă decât 
cu politeţe de ceilalţi doi pasageri, care se năpustiră pe 
dată în trăsură şi închiseră portiera şi ferestrele. Daţi-i voie 
să se apropie; totul e în ordine. 

— Sper să fie aşa, dar nu pot „pune națiunea în primejdie” 
cu ochii închişi, bodogăni omul de pază morocănos. Hei, cel 
de colo! 

— Hei şi dumneata! răspunse Jerry şi mai răguşit. 


— Apropie-te la pas, mă auzi? Şi dacă-ţi atârnă de şa vreun 
toc de pistol, nu care cumva să-ţi văd mâna apropiindu-se 
de el. Că eu sunt iute foc la greşeală, şi greşesc cu gloanţe. 
Hai să te vedem la mutră. 

Silueta unui cal cu un călăreț se desprinse încet din ceața 
care se învolbura şi se apropie de poştalion, către locul 
unde aştepta pasagerul. Călărețul se aplecă şi, aruncând o 
ocheadă păzitorului, înmână pasagerului o hârtie 
împăturită. Calul arăta lovit peste tot şi împroşcat, ca şi 
călăreţul, cu noroi, de la copitele animalului până la pălăria 
omului. 

— Domnule gardian! i se adresă pasagerul pe un ton 
confidenţial. 

Păzitorul cel vigilent, cu mâna dreaptă pe trăgaciul flintei 
înălțate, cu stânga pe patul armei şi cu ochii pe călăreț, 
răspunse scurt: 

— Domnule? 

— N-ai de ce să te temi. Eu lucrez la Banca Tellson. 
Probabil c-ai auzit de Banca 'Tellson din Londra. Plec la Paris 
în interes de afaceri. Uite o coroană s-o bei. Pot să citesc 
misiva? 

— Dacă-i pe-aşa, fiţi cât se poate de rapid, domnule. 

Deschise misiva la lumina felinarului din partea lui şi citi - 
întâi pentru el, apoi cu glas tare: 

Aşteapt-o la Dover pe Mademoiselle. 

— Asta-i tot, ai văzut, domnule gardian? Jerry, spune-le că 
răspunsul meu este: RECHEMAT LA VIAŢĂ. 

Jerry tresări în şa. 

— Al naibii de ciudat răspuns, grăi el cu cea mai răguşită 
dintre voci. 

— Du-le acest răspuns şi-n felul ăsta vor şti că am primit 
mesajul, mai bine decât le-aş scrie. Goneşte cât poţi! 
Noapte bună! 

Rostind aceste cuvinte, pasagerul deschise portiera şi 
urcă; de astă dată neajutat de tovarăşii săi de drum, care se 
grăbiseră să-şi pitească ceasornicele şi pungile în cizme şi 


care acum se prefăceau că dorm. Nu de alta, dar ca să nu 
trebuiască să facă altceva. 

Poştalionul o porni din nou huruind, înfăşurat în ghirlande 
de ceaţă mai deasă acum la coborâre. Omul de pază puse 
flinta la loc în lădiţă şi, după ce se uită la restul armelor 
aflate acolo, după ce inspectă pistoalele de rezervă pe care 
le purta la brâu, cercetă o lădiţă mai mică, aşezată în dosul 
băncuţei lui, în care se aflau câteva scule de fierărie, două 
torţe şi o cutie cu aprinzătoare de iască. Avea tot ce-i 
trebuia pentru cazul când felinarele poştalionului ar fi fost 
stinse de furtună, ceea ce se întâmpla uneori; în asemenea 
împrejurare, n-avea decât să se încuie înăuntru, ferind 
paiele de cremene şi de scântei, şi, dacă avea noroc, în cinci 
minute putea izbuti, cu oarecare îndemânare şi în 
siguranţă, să producă o lumină. 

— Tom! chemă el încetişor peste acoperişul poştalionului. 

— Da, Joe. 

— Ai auzit mesajul? 

— L-am auzit, Joe. 

— Şi-ai înţeles ceva din el, Tom? 

— Nici cât negru sub unghie. 

— Ca să vezi, tot atâta am priceput şi eu, spuse păzitorul 
îngândurat. 

Jerry, rămas singur în ceaţă şi în întuneric, descăleca, nu 
numai ca să uşureze povara calului istovit, dar ca să-şi 
şteargă noroiul de pe faţă şi să scuture picăturile adunate 
în borul pălăriei, care putea adăposti o jumătate galon de 
apă. După ce stătu locului, cu hăţurile încolăcite în jurul 
braţului stropit cu noroi, până când uruitul roţilor se stinse 
şi tăcerea nopţii se înstăpâni iarăşi, o porni pe deal în jos. 

— Hei, bătrânico, după galopul ăsta din Temple Bar şi 
până aici, nu mai am eu încredere în picioarele tale până nu 
te-oi vedea iar la şes, rosti mesagerul cel răguşit, privindu- 
şi iapa. „Rechemat la viaţă!” Al naibii de ciudat mesaj! Încă 
vreo două din astea şi nu te văd bine, Jerry, băiete! M-auzi, 


Jerry? Ţi-ar prinde al naibii de prost dacă rechemarea la 
viaţă ar intra în funcţiune, Jerry! 

Capitolul III. 

UMBRELE NOPŢII. 

Un fapt curios, vrednic să meditezi asupră-i, e acela că 
fiecare făptură omenească a fost astfel alcătuită încât să 
prezinte o taină adâncă şi un mister pentru orice altă 
făptură. Ori de câte ori sosesc noaptea într-un oraş mare, 
mă încearcă gândul solemn că fiecare clădire din 
îngrămădeala aceea întunecoasă închide propria ei taină; 
că fiecare încăpere din fiece clădire închide propria ei 
taină; că fiecare inimă care bate în sutele de mii de piepturi 
de acolo este, într-unele din năzuinţele ei, o taină pentru 
inima cea mai apropiată. E ceva ce-ţi evocă lucruri 
ireversibile, ba chiar moartea. „Nu voi mai putea răsfoi 
filele acestei scumpe cărţi, pe care am îndrăgit-o, şi 
zadarnic am nădăjduit că voi avea timp s-o citesc în 
întregime. Nu voi mai putea privi în adâncurile acestei ape 
de nepătruns în care, atunci când lumini trecătoare au 
străpuns-o, am întrezărit comori îngropate şi minunăţii 
scufundate. A fost scris ca filele cărţii să se închidă cu un 
pocnet, deşi eu nu apucasem să citesc decât o pagină. A fost 
scris ca apele să împietrească în veşnic îngheţ, pe când 
luminile jucăuşe se fugăreau la suprafaţă, iar eu, neştiutor, 
stam la țărm. Prietenul meu a murit, vecinul meu a murit, 
dragostea mea, iubita sufletului meu, a murit; aceasta este 
inexorabila consolidare şi perpetuare a tainei care zace în 
ficare dintre noi, şi pe care şi eu am s-o port în mine până 
ce zilele or să-mi ia sfârşit. În oricare dintre cimitirele 
acestui oraş pe care-l străbat, doarme oare vreun mort mai 
inscrutabil decât sunt pentru mine locuitorii săi vii şi activi, 
în străfundurile personalităţii lor, sau decât aş fi eu pentru 
dânşii?” 

În această privinţă, moştenire naturală şi inalienabilă. 
Mesagerul călăreț se bucura de aceleaşi favoruri ca şi 
regele, primul ministru, sau cel mai înstărit, negustor din 


Londra. Tot astfel şi cei trei pasageri închişi în spaţiul 
strâmt al unui poştalion vechi şi hodorogit; erau, unul faţă 
de celălalt, la fel de misterioşi de parcă fiecare dintre ei s-ar 
fi aflat în propriul său poştalion tras de şase cai, sau în 
propriul său poştalion tras de şaizeci de cai, şi cu tot 
întinsul unui ţinut între el şi vecinul lui. 

Mesagerul se întoarse agale, făcând popasuri dese pe la 
hanuri ca să-şi ude gâtlejul, dar vădind înclinarea de a se 
ţine de unul singur şi de a-şi pleoşti pe ochi pălăria în trei 
colţuri. Ochii i se potriveau foarte bine cu această podoabă, 
fiind negri strălucitori, şi foarte apropiaţi unul de altul - de 
parcă s-ar fi temut ca nu cumva unul din ei să fie prins cu 
ceva dacă s-ar fi depărtat de celălalt. Expresia lor era 
sinistră pe sub pălăria ponosită, în trei colţuri, ca o 
scuipătoare triunghiulară, şi pe deasupra unui şal mare, 
pentru bărbie, şi gât, care cobora până la genunchii 
purtătorului. Când se oprea să bea, dădea la o parte şalul 
cu mâna stângă, numai cât îşi turna cu mâna dreaptă 
licoarea pe gât şi, de cum isprăvea, se înfofolea la loc. 

— Nu, Jerry, băiete, zău aşa, îşi vorbea el, stăruind mereu 
asupra aceluiaşi gând, în timp ce, călărea. Nu ţi-ar prinde 
bine, Jerry. Ţie, ca negustor cinstit; nu s-ar potrivi defel cu 
soiul tău de afaceri. Rechemat...! Să fiu al naibii dacă nu 
cred că era cherchelit. 

Mesajul îi nedumerea până-ntr-atâta mintea, încât în mai 
multe rânduri fu cât pe-aci să-şi scoată pălăria ca să se 
scarpine în cap. În afară de creştetul cu petice de chelie, 
avea un păr negru, ţeapăn, care-i creştea în aşchii ascuţite 
de jur-împrejurul capului, căzându-i în faţă până la rădăcina 
nasului lat şi teşit. Părea în asemenea măsură opera unui 
fierar, aducea aşa de mult cu ghimpii de sârmă de pe un zid 
şi aşa de puţin cu un cap cu păr, încât chiar şi celor mai 
buni săritori de-a capra li s-ar fi părut: o căpăţână 
primejdioasă de escaladat. 

În timp ce călărea la trap, purtând mesajul pe care trebuia 
să-l comunice paznicului de noapte din cuşca de la uşa 


Băncii Tellson, de lângă Temple, şi care, la rândul lui, urma 
să-l transmită unor autorităţi mai înalte aflate înăuntru, 
umbrele nopţii prinseră în ochii lui Jerry contururi ce 
păreau să se desprindă direct din mesaj, iar în ochii iepei 
forme ce se desprindeau din preocupările şi amărăciunile 
ei. Şi acestea păreau să fie numeroase, pentru că tresărea 
la fiecare umbră de pe drum. 

În acest timp, poştalionul hodorogea, se hurduca, uruia şi 
sălta pe drumul anevoios, purtându-i pe cei trei inscrutabili 
pasageri. Pentru care, de asemenea, umbrele nopţii se 
întrupau în formele pe care le sugerau ochii lor somnoroşi 
şi gândurile lor pribege. 

Banca Tellson revenea mereu în imaginile ce se perindau 
în poştalion. Căci, în timp ce pasagerul care lucra la bancă - 
şi care-şi ţinea acum braţul petrecut prin chinga de piele 
menită să-l ferească să se năruie peste pasagerul vecin, 
reţinându-l în colţul lui ori de câte ori poştalionul se 
hurduca mai zdravăn - se scutura pe locul lui, cu ochii pe 
jumătate închişi, iată că ferestrele trăsurii şi felinarele care 
se reflectau slab în geam, şi silueta mătăhăloasă a 
călătorului din faţă se prefăcură în bancă, şi porniră să 
înfăptuiască o sumedenie de treburi. Zăngănitul hamurilor 
se prefăcu în zornăitul monedelor, şi în cinci minute fură 
onorate mai multe poliţe decât o face Banca Tellson, cu 
toate legăturile ei interne şi externe, într-un timp de trei ori 
mai lung. Apoi tainiţele plumbuite din subteranele clădirii 
Tellson, cu toate acele comori de preţ şi secrete care îi erau 
cunoscute călătorului nostru (şi cunoştea el nu puţine 
lucruri!) i se deschiseră în faţă; pătrunse înăuntru cu cheile 
cele mari şi cu lumânarea ce ardea slab; le află pe toate în 
ordine şi în siguranţă, puternice şi mute, aşa cum le lăsase 
ultima dată. 

Dar, cu toate că banca nu-l părăsea aproape nici o clipă, şi 
cu toate că nici poştalionul (în chip nedesluşit, aşa cum 
stăruie durerea când te afli sub narcoză) nu-l părăsea nici o 
clipă, un alt curent de gânduri îşi săpase necontenit drum, 


întreaga noapte. Căci călătorul nostru pleca să dezgroape 
un om din mormânt. 

Dar care anume, din mulţimea de chipuri ce i se perindau 
înaintea ochilor, era chipul adevărat al celui îngropat, 
umbrele nopţii nu-i puteau spune; toate acele chipuri însă 
erau ale unui om de patruzeci şi cinci de ani şi nu se 
deosebeau între ele decât prin pasiunile pe care le 
oglindeau şi prin paloarea de mort aşternută pe trăsăturile 
sleite şi răvăşite. Trufia, disprețul, sfidarea, îndărătnicia, 
supunerea, văicăreala îşi făceau loc una alteia; la fel se 
întâmpla cu toate soiurile de obraji scofâlciţi, culori 
cadaverice, mâini şi trupuri străvezii. Dar chipul era în linii 
mari, un anumit chip, iar fiecare dintre capetele care-i 
apăreau era albit de timpuriu. Pentru a suta oară, călătorul 
nostru toropit de somn întreba spectrul: 

— De câtă vreme zaci îngropat? 

Răspunsul era mereu acelaşi: 

— De aproape optsprezece ani. 

— Ai părăsit orice speranţă de a mai fi scos la lumină? 

— De vreme îndelungată. 

— Ştii că eşti rechemat la viaţă? 

— Mi s-a spus. 

— Nădăjduiesc că ţii să trăieşti, nu-i aşa? 

— N-aş putea spune. 

— Vrei s-o vezi? Vrei să vii cu mine s-o vezi? 

Răspunsurile la această din urmă întrebare erau variate şi 
contradictorii. Uneori, răspunsul sugrumat suna astfel: 
„Mai aşteaptă! Întâlnirea neaşteptată cu ea s-ar putea să 
mă ucidă”. Alteori, răspunsul venea cu o duioasă ploaie de 
lacrimi şi atunci suna: „Du-mă la dânsa!” şi alteori, urma o 
privire fixă şi mirată, însoţită de cuvintele: „Nu o cunosc. 
Nu înţeleg”. 

După o astfel de discuţie imaginară, pasagerul nostru 
pornea să sape în închipuire, să sape, să sape - când cu o 
sapă, când cu o cheie uriaşă, când cu mâinile - săpa, 
scoțând la lumină nefericita făptură. În cele din urmă, 


extras din groapă, cu bulgări de pământ atârnându-i pe faţă 
şi în păr, se prefăcea dintr-o dată din nou în ţărână. Şi 
atunci călătorul tresălta şi cobora geamul ca să simtă pe 
obraji realitatea pâclei şi a ploii. 

Dar chiar şi atunci când privea cu ochii deschişi pâcla şi 
ploaia, şi petele de lumină mişcătoare pe care le aruncau 
felinarele, şi gardul viu ce mărginea drumul părând să tot 
facă salturi îndărăt, umbrele nopţii de afară năvăleau în 
şuvoiul umbrelor nopţii dinăuntru. Banca reală de lângă 
Temple Bar, tranzacţiile reale încheiate cu o zi în urmă, 
realele tainiţe plumbuite din subterane, depeşa reală 
expediată în urma lui şi mesajul real pe care-l comunicase 
erau toate acolo, prezente. Şi din mijlocul lor se ridica faţa 
de nălucă, iar el începea din nou: 

— De câtă vreme zaci îngropat? 

— De aproape optsprezece ani. 

— Nădăjduiesc că ţii să trăieşti, nu-i aşa? 

— N-aş putea spune. 

Săpa... săpa... săpa... până când gestul iritat al vreunuia 
din cei doi pasageri îl silea să închidă geamul, să-şi treacă 
braţul prin chinga de, piele, şi să-şi mute gândurile, 
punându-şi întrebări în legătură cu cei doi călători aţipiţi, 
până când şi aceştia îi scăpau de sub controlul minţii şi 
lunecau din nou în bancă şi în mormânt. 

— De câtă vreme zaci îngropat? 

— De aproape optsprezece ani. 

— Ai părăsit orice speranţă de a mai fi scos la lumină? 

— De vreme îndelungată. 

Cuvintele îi răsunau încă în auz - la fel de limpezi ca orice 
vorbe rostite vreodată în viaţa lui - când călătorul nostru 
ostenit tresări conştient, de lumina zilei şi descoperi că 
umbrele nopţii se mistuiseră. 

Cobori geamul şi privi la soarele care răsărea. Văzu o fâşie 
de pământ arat şi un plug rămas acolo de cu seară; mai în 
spate, o dumbravă nemişcată cu o puzderie de frunze ca 
arama încinsă şi ca aurul, aninate încă de copaci. Cu toate 


că pământul era rece şi jilav, cerul părea transparent, iar 
soarele se ridica radios, molcom şi minunat. 

— Optsprezece ani! murmură călătorul privind soarele. 
Milostivule Creator al zilei! Să zaci îngropat de viu timp de 
optsprezece ani! 

Capitolul IV. 

PREGĂTIRI. 

Când poştalionul ajunse cu bine la Dover, în cursul 
dimineţii, şeful de recepţie al hotelului Royal George 
deschise pori icra, după cum îi era obiceiul. Dar o deschise 
cu un gest de elegant ceremonial, fiindcă a veni de la 
Londra pe vreme de iarnă cu poştalionul era o cutezanţă 
pentru care merita să fie felicitat orice călător aventuros 
care s-ar fi aflat înăuntru. 

La acel ceas, nu mai rămăsese în poştalion decât un singur 
călător aventuros, bun să primească felicitări; pentru că 
ceilalţi doi coborâseră la diversele lor puncte de destinaţie. 
Interiorul mucegăit al poştalionului, cu paiele lui ude, şi 
murdare, izul neplăcut şi întunecimea îl făceau să semene 
mai curând cu un coteţ mare de câini. lar domnul Lorry, 
călătorul, scuturându-se afară - şi părând a fi doar o 
învălmăşeală de paie, şaluri miţoase, pălărie pleoştită şi 
picioare noroioase - se asemuia cu un soi de câine mare. 

— Domnule recepţioner, mâine pleacă vreo navă spre 
Calais? 

— Da, domnule, dacă ţine vremea bună şi vântul prielnic. 
Fluxul o să fie tocmai potrivit pe la două după-masă, 
domnule. Doriţi un pat? 

— Până la noapte n-o să am nevoie de pat. Dar doresc o 
odaie şi un bărbier. 

— Şi apoi gustarea de dimineaţă, domnule? Da, domnule. 
Pe aici, domnule, cu voia dumneavoastră. Condu-l pe 
domnul la Concord. Du valiza domnului şi apă caldă la 
Concord. Trage cizmele domnului la Concord. O să găsiţi un 
foc bun de cărbuni, domnule. Trimite bărbierul la Concord. 
Hai, mişcă la Concord! 


Dormitorul Concord fiind întotdeauna rezervat pentru 
pasagerii poştalionului, şi pasagerii poştalionului fiind 
întotdeauna încotoşmăniţi din creştet până-n tălpi, odaia 
respectivă prezenta o ciudăţenie pentru cei din hotelul 
Royal George şi anume: când intrau în dormitor, călătorii 
semănau între ei ca două picături de apă, dar de ieşit 
ieşeau de acolo cele mai variate tipuri şi soiuri de oameni. 
Prin urmare, în clipa când un domn de şaizeci de ani, 
îmbrăcat protocolar într-un costum cafeniu, destul de 
purtat, dar foarte bine întreţinut, cu manşete mari pătrate 
şi clape mari la buzunare, trecu să-şi ia gustarea, în diverse 
puncte ale coridorului ce ducea de la dormitorul Concord la 
sala pentru micul dejun, se aflau, ca din întâmplare, alt 
recepţioner, doi portari, câteva slujnice şi proprietăreasa. 

În acea dimineaţă, domnul îmbrăcat în cafeniu era unicul 
ocupant al sălii pentru micul dejun. Masa îi fusese aranjată 
în faţa sobei şi când se aşeză, cu obrazul iluminat de 
dogoarea flăcărilor, rămase atât de nemişcat, încât ai fi zis 
că pozează unui portretist. Arăta foarte îngrijit şi meticulos, 
cu câte o mână aşezată pe fiecare genunchi şi cu un 
ceasornic care ticăia cu zgomot o predică sonoră sub vesta 
cu clape, de parcă i-ar fi deplâns gravitatea şi trăinicia în 
comparaţie cu nestatornicia şi vremelnicia focului săltăreţ. 
Domnul avea gambe frumos modelate şi era mândru de ele, 
aşa încât ciorapii cafenii erau netezi, strâns lipiţi pe picior, 
şi dintr-o țesătură fină; pantofii cu catarame, deşi simpli, 
erau de asemenea îngrijiţi. Purta o mică perucă bizară, 
lucioasă şi ondulată, de culoare cânepie, şi foarte lipită de 
țeastă; peruca era făcută, probabil, din păr, dar ai fi zis mai 
curând că-i ţesută din fibre de mătase sau de sticlă. Rufăria, 
deşi nu la fel de fină ca ciorapii, era tot atât de albă ca 
spuma valurilor ce se spărgeau pe plaja din apropiere, ori 
ca strălucirea catargelor ce licăreau în soare, departe, în 
larg. Faţa, în general stăpânită şi ţinută în frâu, era încă 
iluminată, sub peruca bizară, de doi ochi umezi şi lucitori, 
care în trecut trebuie să-i fi dat mult de furcă stăpânului lor 


până o fi reuşit să le imprime expresia calmă şi rezervată a 
Băncii Tellson. Avea o culoare sănătoasă în obraji, iar faţa, 
deşi brăzdată, nu prea purta urme de îngrijorare. Dar 
poate că slujbaşii de încredere, holtei, de la Banca 'Tellson 
erau frământaţi, în primul rând, de grijile altora; şi poate că 
grijile de ocazie, ca şi hainele de ocazie, apar şi dispar iute. 

Pentru a completa asemănarea cu un model ce pozează 
unui portretist, domnul Lorry aţipi. Sosirea micului dejun îl 
deşteptă şi, în timp ce-şi trăgea scaunul, se adresă 
ospătarului: 

— Doresc să pregătiţi tot ce trebuie pentru o tânără 
domnişoară care s-ar putea să sosească aici dintr-un minut 
în altul. S-ar putea să întrebe de domnul Jarvis Lorry, sau s- 
ar putea să întrebe doar de un domn de la Banca Tellson. 
Vă rog să mă înştiinţaţi. 

— Da, domnule. Banca Tellson din Londra, domnule? 

— Da. 

— Da, domnule. Avem adeseori onoarea să găzduim domni 
de la firma dumneavoastră, care poposesc în călătoriile lor 
dus şi întors între Londra şi Paris, domnule. Călătoresc 
foarte umil cei de la firma 'Iellson and Company, domnule. 

— Da. Noi suntem în aceeaşi măsură o firmă franceză ca şi 
una engleză. 

— Da, domnule. Dar am impresia că dumneavoastră 
personal nu prea obişnuiţi să călătoriţi? 

— În ultimii ani nu prea. Au trecut cincisprezece ani de 
când ne-am... de când m-am întors ultima oară din Franţa. 
— Zău, domnule? Asta a fost înainte de venirea mea aici, 
domnule. Înainte de venirea noastră aici. Pe atunci, hotelul 

George avea alt stăpân, domnule. 

— Aşa cred. 

— Dar aş pune rămăşag, domnule, că o firmă ca Tellson 
and Company o fi fost înfloritoare şi acum cincizeci de ani, 
darmite acum cincisprezece. 

— Chiar dacă ai întrei numărul şi ai zice acum o sută 
cincizeci de ani, tot n-ai fi departe de adevăr. 


— Zău, domnule? 

Rotunjindu-şi gura şi ambii ochi, în timp ce se retrăgea 
păşind de-a-ndărătelea, ospătarul îşi mută şervetul de pe 
braţul drept pe cel stâng, îşi luă o poziţie cât mai 
confortabilă şi rămase să-şi supravegheze - ca dintr-un 
observator sau dintr-un foişor de pază - oaspetele în timp 
ce acesta mânca şi bea. Potrivit obiceiului străvechi al 
ospătarilor din toate timpurile. 

După ce-şi isprăvi micul dejun, domnul Lorry ieşi să dea o 
raită pe plajă. Orăşelul Dover, strâmt şi întortocheat, se 
ascundea de plajă şi-şi pitea capul printre stâncile de calcar, 
ca un soi de struţ marin. Plaja era un pustiu cu mormane de 
valuri şi de pietre rostogolindu-se sălbatic, iar marea făcea 
tot ce-avea chef să facă, şi cheful ei era să distrugă. Tuna 
peste oraş, tuna peste stânci, şi mânca din coastă ca o 
nebună. Aerul, printre case, avea un iz atât de pescăresc, 
încât ţi-ai fi putut închipui că peştii desperaţi veneau să se 
arunce în aer, aşa cum oamenii desperaţi se aruncă în 
mare. În port, se practicau în mică măsură pescuitul şi în 
mare măsură inspecții nocturne şi scrutarea mării mai cu 
seamă când fluxul era abundent. Negustoraşii mărunți, 
care nu învârteau nici un fel de afaceri, făceau avere peste 
noapte; dar vrednic de remarcat era faptul că nimeni din 
jur n-ar fi îndurat apariţia unui lampagiu. 

Pe măsură ce dimineaţa se topea în după-amiază iar 
văzduhul - care la răstimpuri fusese îndeajuns de străveziu 
încât, să-ţi îngăduie să întrevezi coasta Franţei - se îmbiba 
acum de ceaţă şi abur, începeau şi gândurile domnului 
Lorry să se înnegureze. lar când se întunecă de-a binelea, şi 
domnul Lorry se aşeză în faţa focului din sala de mese 
aşteptându-şi cina aşa cum îşi aşteptase micul dejun, 
mintea lui porni de zor să sape, să sape, să sape în jăraticul 
încins şi licăritor. 

O sticlă de vin roşu, după cină, n-are ce să-i facă râu unuia 
care sapă în jăratic, nimic alta decât să-l îndemne să se lase 
de treabă. Domnul Lorry zăcea aşa de multă vreme, fără să 


facă nimic şi tocmai îşi turnase ultimul pahar de vin, cu acea 
înfăţişare pe deplin satisfăcută care poate fi văzută la 
domnii mai vârstnici, cu obrajii proaspeţi, care au golit o 
sticlă până la fund, când se auzi un uruit de roţi venind 
dinspre uliţa strâmtă şi mai apoi din curte. 

Lăsă jos paharul neatins. „Trebuie să fie Mademoiselle” îşi 
spuse el. 

După câteva minute ospătarul intră anunțând că sosise de 
la Londra domnişoara Manette, care ar fi încântată să-l 
vadă pe domnul de la Tellson. 

— Atât de curând? 

Domnişoara Manette îmbucase câte ceva pe drum şi nu 
mai dorea să mănânce nimic, dar era extrem de 
nerăbdătoare să-l întâlnească imediat pe domnul de la 
Tellson, dacă acesta dorea şi putea. 

Domnul de la Tellson nu putea face nimic alta decât să dea 
pe gât paharul, cu un aer de apatică deznădejde, să-şi tragă 
pe urechi peruca de culoarea cânepii şi să-l urmeze pe 
ospătar în apartamentul domnişoarei Manette. Era o 
cameră spațioasă, întunecată, mobilată de-a dreptul 
funebru; avea tapiţerie neagră din păr de cal şi era 
încărcată cu mese negre. Acestea fuseseră lustruite şi 
paralustruite cu ulei, iar cele două lumânări înalte de pe 
masa din mijlocul camerei erau sinistru reflectate de toate 
tăbliile, ca şi cum ar fi fost îngropate în adânci morminte de 
mahon negru, şi nu te puteai aştepta să răspândească vreo 
lumină mai acătării până când nu aveau să fie dezgropate. 

Întunecimea era atât de greu de pătruns încât domnul 
Lorry, dibuindu-şi drumul pe covorul persan ros şi uzat, îşi 
închipui că domnişoara Manette s-o fi aflând într-o încăpere 
alăturată, până când, trecând dincolo de cele două 
lumânări înalte, văzu, stând în picioare lângă masa care-i 
despărţea de sobă, o tânără care să tot fi avut 
şaptesprezece ani, îmbrăcată în mantie de călătorie şi 
ţinând încă în mână, de panglici, pălăria din pai. Când ochii 
i se opriră pe o siluetă plăcută, mică şi zveltă, pe o coamă 


de păr auriu, pe doi ochi albaştri care-i întâmpinară pe ai 
lui cu o privire întrebătoare, şi pe o frunte cu o deosebită 
însuşire (ţinând seama cât era de tânără şi de netedă) de a 
se înălța şi de a se încrunta într-o expresie care nu era nici 
nedumerire, nici mirare, nici alarmă, nici atenţie încordată 
deşi îmbina toate aceste patru expresii la un loc - aşadar 
când ochii i se opriră pe toate acestea, îi ţâşni în minte 
imaginea vie a unui copilaş pe care-l ţinuse în braţe în 
timpul traversării aceluiaşi Canal, pe o vreme câinoasă, 
bătută de grindină şi de o mare înfuriată. Imaginea se 
mistui, ca o suflare pe suprafaţa oglinzii mari şi lugubre 
aflate în spatele fetei - o oglindă pe a cărei ramă o 
procesiune de lazaret, alcătuită din amoraşi negri, câţiva 
lipsiţi de capete şi toţi betegi, oferea coşuri negre cu fructe 
de mare unor divinităţi negre de sex feminin şi domnul 
Lorry făcu plecăciunea de rigoare în faţa domnişoarei 
Manette. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule. 

Cuvintele fură rostite de o voce tinerească limpede şi 
plăcută: cu un vag - într-adevăr foarte vag - accent străin. 

— Sărut mâna, domnişoară, răspunse domnul Lorry în 
maniera unor vremuri apuse, apoi îşi repetă plecăciunea şi 
se aşeză. 

— Domnule, am primit ieri din partea băncii o scrisoare 
prin care eram informată că o înştiinţare nouă... sau o 
descoperire... 

— Cuvântul în sine nu are nici o importanţă, domnişoară; 
al orice cuvânt. 

„ cu privire la mica proprietate a sărmanului meu tată 
pe care nu l-am cunoscut niciodată... mort de atâta vreme... 

Domnul Lorry se foi în scaun şi aruncă o privire stingherită 
către procesiunea de lazaret alcătuită din amoraşi negri. Ca 
şi cum absurdele lor coşuri negre ar fi conţinut ceva ce i-ar 
fi putut veni în ajutor. 

„ar face necesară prezenţa mea la Paris, unde ar urma 
să iau legătură cu un domn de la bancă, un domn care a 


avut amabilitatea de a pleca la Paris în acest scop. 

— Eu însumi. 

— Aşa mi s-a spus, domnule. 

Tânăra îi făcu o reverență (în acele vremuri domnişoarele 
aşa procedau), dorind să exprime că ştia că dânsul era un 
domn mult mai în vârstă şi mai înţelept decât ea. Domnul 
Lorry făcu la rândul său o altă plecăciune. 

— Am răspuns băncii, domnule, că din moment, ce 
persoanele care cunosc cum stau lucrurile şi care au 
amabilitatea de a mă sfătui consideră necesar să plec în 
Franţa, m-aş simţi foarte îndatorată - ţinând seama că eu 
sunt orfană şi că nu am pe nimeni care m-ar putea însoţi - 
dacă mi s-ar îngădui ca în timpul călătoriei să fiu luată sub 
ocrotirea acelui binevoitor domn. Domnul părăsise Londra, 
dar cred că a fost trimis pe urmele sale un mesager, 
cerându-i-se favoarea de a mă aştepta aici. 

— Sunt fericit că mi s-a încredinţat, această misiune, 
răspunse domnul Lorry. Şi mă voi simţi şi mai fericit când o 
voi duce la îndeplinire. 

— Domnule, vă mulţumesc. Vă sunt recunoscătoare. Mi s-a 
mai comunicat din partea băncii că domnul în chestiune îmi 
va dezvălui câteva amănunte în legătură cu cazul meu şi că 
trebuie să mă pregătesc pentru o surpriză. Am făcut tot ce 
mi-a stat în putinţă pentru a mă pregăti şi, fireşte, sunt 
foarte nerăbdătoare să aflu despre ce e vorba. 

— Fireşte, replică domnul Lorry. Da... eu... 

După o pauză, adăugă, în timp ce-şi trăgea din nou peste 
urechi peruca ondulată şi cânepie: 

— Îmi vine foarte greu să încep. 

Şi într-adevăr nu putu începe dar, în timp ce şovăia, întâlni 
privirea fetei. Fruntea tânără se înălţă, oglindind acea 
expresie specială - care nu era numai deosebită, dar şi 
frumoasă şi caracteristică - şi fata ridică o mână ca şi cum, 
printr-un gest involuntar, voia să prindă sau să oprească o 
umbră fugară. 

— Domnule, nu v-am mai văzut cândva? 


— M-aţi mai văzut? 

Domnul Lorry îşi desfăcu mâinile şi le întinse cu un zâmbet 
grăitor. 

Între sprâncenele fetei, chiar deasupra năsucului feminin 
al cărui profil era de o mare gingăşie şi fineţe, apăru o cută, 
adâncind expresia feţei, în timp ce tânăra se aşeză 
îngândurată pe scaunul alături de care stătuse până atunci 
în picioare. Domnul Lorry o urmări cum medita, şi în clipa 
când fata îşi înălţă iar privirile, continuă: 

— Bănuiesc că, aflându-ne în ţara dumneavoastră de 
adopţiune, trebuie să vă socotesc o tânără englezoaică, şi să 
mă adresez spunându-vă miss Manette? 

— Cu voia dumneavoastră, domnule. 

— Miss Manette, eu sunt un om de afaceri. Şi am o misiune 
de care trebuie să mă achit. În timp ce mă veţi asculta, vă 
rog să nu vă sinchisiţi de mine mai mult decât dac-aş fi o 
maşină vorbitoare - de fapt, nici nu sunt mai mult. Aşadar, 
cu îngăduinţa dumneavoastră, vă voi istorisi povestea unuia 
dintre clienţii noştri. 

— Povestea? 

Domnul Lorry păru să confunde, voit, cuvântul repetat de 
ea, adăugând în grabă: 

— Da, a unui client; în afacerile bancare, numim clienţi pe 
toţi cei cu care avem legături. E vorba de un domn din 
Franţa; un om de ştiinţă; un om cu vaste cunoştinţe... un 
medic. 

— Nu din Beauvais? 

— Ba da, din Beauvais. Ca şi domnul Manette, tatăl 
dumneavoastră, şi acest domn se bucura de mare faimă la 
Paris. Am avut onoarea de a-l cunoaşte acolo. Între noi era o 
legătură de afaceri, dar una de mare încredere. Pe atunci 
lucram la sucursala noastră din Franţa, eram... da! Sunt 
douăzeci de ani... 

— Pe atunci... pot să vă întreb când s-a întâmplat asta, 
domnule? 


— Vorbesc despre cele întâmplate acum douăzeci de ani, 
domnişoară. Domnul s-a căsătorit - cu o tânără englezoaică 
- şi eu am fost unul dintre împuterniciţi. Afacerile sale, ca şi 
cele ale multor alţi domni şi familii din Franţa fuseseră 
încredințate în întregime Băncii Tellson. Într-un fel sau 
altul, eu am fost şi sunt în continuare împuternicitul cu 
afaceri a numeroşi clienţi. Dar acestea, domnişoară, sunt 
relaţii pur profesionale, în care prietenia, interesul 
particular, sau ceva ce ar putea fi numit sentiment nu au 
nici un fel de amestec. De-a lungul activităţii mele am trecut 
de la o stare la alta, aşa cum trec, în cursul zilei mele 
obişnuite de lucru, de la un client la altul; pe scurt, eu nu 
am sentimente; sunt pur şi simplu o maşină. Ca să merg mai 
departe... 

— Domnule, dar aceasta este povestea tatălui meu; şi 
încep să cred - fruntea - ciudat încordată îl urmărea cu 
intensitate - că atunci când am rămas orfană, întrucât 
mama mea s-a stins la doi ani după moartea tatălui meu, 
dumneavoastră aţi fost acela care m-a adus în Anglia. Da, 
sunt aproape sigură că dumneavoastră m-aţi adus. 

Domnul Lorry luă mânuţa şovăitoare care se întinsese cu 
încredere spre mâna lui şi o înălţă, ceremonios, la buze. 
Apoi o conduse pe tânără din nou la scaunul pe care stătuse 
şi, rezemându-şi mâna stângă de spătar în timp ce folosea 
dreapta ca să-şi frece bărbia, sau să-şi tragă peruca peste 
urechi, ori ca să sublinieze prin gest cele ce spunea, privi în 
jos spre feţişoara care se ridica spre faţa sa. 

— Miss Manette, eu am fost acela. Şi acum, dacă staţi să 
vă gândiţi că de atunci încoace eu nu v-am mai văzut 
niciodată, vă veţi da seama cât adevăr e în spusele mele că 
sunt lipsit de simţăminte personale şi că legăturile pe care 
le întreţin cu semenii mei sunt doar strict profesionale. De 
atunci încoace dumneavoastră aţi devenit pupila Casei 
Tellson, iar eu m-am ocupat de alte afaceri ale aceleiaşi 
firme. Simţăminte! Eu nu am timp şi nici prilej să le încerc. 
Îmi petrec viaţa învârtind un imens calandru bănesc. 


După această bizară prezentare a rutinei cotidiene impuse 
de slujba sa, domnul Lorry îşi apăsă, cu ambele mâini, 
peruca gălbuie pe ţeastă (gest cu totul şi cu totul zadarnic 
întrucât nimic nu putea fi mai neclintit decât lucitoarea-i 
suprafaţă), şi îşi reluă atitudinea de mai înainte. 

— Până aici, miss Manette, aceasta este şi povestea 
regretatului dumneavoastră părinte, (după cum singură aţi 
remarcat). Acum însă vin deosebirile. Dacă tatăl 
dumneavoastră n-ar fi murit când a murit - nu vă speriaţi! 
Cum aţi mai tresărit! 

Într-adevăr, fata tresărise. Îi prinse încheietura mâinii 
între degetele ei. 

— Vă rog, i se adresă domnul Lorry pe un ton împăciuitor, 
desprinzându-şi mâna stângă de pe spătarul scaunului şi 
aşezându-şi-o peste degetele rugătoare care-i prinseseră 
încheietura într-o tremurândă încleştare; vă rog să vă 
stăpâniţi tulburarea - e o chestiune strict de afaceri. După 
cum vă spuneam. 

Expresia ei îl răscoli atât de puternic încât se opri din 
vorbă, se abătu de la firul discuţiei, apoi reîncepu: 

— După cum vă spuneam, dacă monsieur Manette nu ar fi 
decedat; dacă ar fi dispărut numai pe neaşteptate şi fără 
zarvă; dacă s-ar fi topit în văzduh; dacă ar fi fost foarte 
anevoie de ghicit în ce cumplit loc anume a pierit, dat fiind 
că prin nici un vicleşug nu i s-a putut da de urmă; dacă ar fi 
avut un vrăjmaş într-unul dintre compatrioţii săi, un 
vrăjmaş ce putea exercita un privilegiu despre care, la 
vremea mea, şi cei mai cutezători oameni de dincolo de 
mare se temeau să vorbească altfel decât în şoaptă; 
privilegiul, de pildă, de a completa anume mandate cu 
numele lăsat în alb, „menite să îngroape vreme îndelungată 
pe cineva într-o temniţă a uitării; dacă soţia acestuia i-ar fi 
implorat pe rege şi pe regină, şi Curtea, şi preoțimea ca să-i 
dea vreo veste despre soţ, dar totul ar fi fost în zadar - în 
acest caz povestea tatălui dumneavoastră ar fi fost povestea 
acestui nefericit gentilom, doctorul din Beauvais. 


— Domnule, vă conjur să-mi spuneţi mai mult! 

— O fac. Am de gând s-o fac. Puteţi îndura? 

— Îndur orice mai curând decât nesiguranța în care m-aţi 
lăsat în această clipă. 

— Vorbiţi cu stăpânire de sine şi sunteţi stăpânită. Ăsta e 
un lucru bun. (Dar gesturile dovedeau că era mai puţin 
liniştit decât îl arătau cuvintele.) O chestiune de afaceri. 
Priviţi-o ca pe o chestiune de afaceri - afaceri ce trebuie 
duse la îndeplinire. Aşadar, dacă soţia acelui doctor, deşi 
era o doamnă de mare curaj şi înălţime morală, ar fi fost 
atât de îndurerată din această pricină, înainte de a fi dat 
naştere copilului... 

— Copilul a fost o fetiţă, domnule? 

— O fetiţă. E 0... 0... o chestiune de afaceri, nu vă lăsaţi 
impresionată. Miss Manette, dacă acea sărmană doamnă ar 
fi suferit atât de aprig înainte de a da naştere copilului, 
încât ar fi luat hotărârea să-l cruţe pe bietul copilaş de 
moştenirea torturii care o hărţuise pe ea, crescându-şi 
fetiţa în credinţa că tatăl acesteia murise... Nu, nu cădeţi în 
genunchi! Pentru numele lui Dumnezeu, de ce 
îngenuncheaţi în faţa mea? 

— Ca să cerşesc adevărul! O, bunule, milostive domn, 
adevărul! 

— E 0... o chestiune de afaceri. Mă simt fâstăcit, şi cum pot 
trata o chestiune de afaceri din moment ce mă faceţi să mă 
simt fâstâcit? Să judecăm cu mintea limpede. Dacă aţi putea 
să-mi spuneţi acum, de pildă, cât fac de nouă ori nouă 
pence, sau câţi şilingi sunt în douăzeci de guinee, m-aş simţi 
foarte încurajat. Aş fi mult mai liniştit în ceea ce priveşte 
starea dumneavoastră de spirit. 

Fără să răspundă direct rugăminţii lui, tânăra rămase 
stăpână pe sine când o ajută cu blândeţe să se ridice în 
picioare, iar mâinile ei, care nu conteniseră să-l ţină strâns 
de încheietura mâinii, îşi încetară tremurul, încât domnul 
Jarvis Lorry se simţi mai liniştit. 


— Aşa-i bine, aşa-i bine. Curaj! Chestiune de afaceri! Aveţi 
în faţa dumneavoastră o chestiune de afaceri. Miss 
Manette, aceasta este atitudinea pe care a adoptat-o mama 
dumneavoastră. Şi când s-a stins din viaţă - cred că de 
inimă rea - fără să-şi fi slăbit vreo clipă strădaniile 
zadarnice de a-l regăsi pe tatăl dumneavoastră, v-a părăsit 
în vârstă de doi ani, lăsându-vă să creşteţi înfloritoare, 
frumoasă şi fericită, fără ca asupră-vă să plutească norul 
negru al îndoielii dacă tatăl dumneavoastră şi-a sfârşit 
curând zilele în temniţă, sau dacă-şi mai târăşte viaţa de-a 
lungul unor ani nesfârşiţi. 

Când rosti aceste cuvinte, privi în jos, cu admiraţie plină 
de milă, spre revărsarea buclelor aurii ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să-i vadă părul brusc încărunţit. 

— Ştiţi că părinţii dumneavoastră nu erau cine ştie ce 
înstăriți şi că tot ce-au avut s-a împărţit între mama 
dumneavoastră şi dumneavoastră. Ceea ce s-a descoperit 
acum nu priveşte banii, sau vreo nouă proprietate, ci... 

Îşi simţi încheietura mâinii încleştată mai strâns şi-şi 
curmă vorba. Expresia acelei frunţi, care-i atrăsese în mod 
deosebit atenţia şi care acum stătea neclintită, oglindea 
durere şi groază. 

—... ci pe tatăl dumneavoastră care a fost... a fost găsit. 
Trăieşte. Foarte schimbat, după toate probabilitățile; o 
ruină de om, poate; deşi trebuie să nădăjduim că nu-i chiar 
aşa. Oricum, trăieşte. Tatăl dumneavoastră este acum 
adăpostit în casa unui vechi servitor, la Paris, şi acolo ne 
ducem noi: eu, ca să-l identific, dacă-mi va fi cu putinţă; 
dumneavoastră ca să-l readuceţi la viaţă, la dragoste, la 
datorie, la odihnă, la linişte. 

Un fior trecu mai întâi prin trupul-fetei şi apoi printr-al 
domnului Lorry. Cu o voce joasă, limpede, înmărmurită de 
groază, ca şi cum ar fi vorbit în vis, tânăra grăi: 

— Voi vedea fantoma lui! Va fi fantoma lui... şinu el! 

Domnul Lorry atinse uşor mâinile care-i încleştau braţul. 


— Ei, ei! Potoliţi-vă, potoliţi-vă! Acum aţi aflat ce-i mai bun 
şi ce-i mai rău. Sunteţi în drum spre acest nefericit gentilom 
atât de nedreptăţit şi, după o bucată de drum pe mare şi o 
bucată de drum pe uscat, veţi fi alături de el. 

Fata repetă pe acelaşi ton scăzut, aproape ca o şoaptă: 

— Am fost liberă, am fost fericită, şi năluca lui nu mia 
bântuit nicicând viaţa. 

Încă ceva, adăugă domnul Lorry, accentuându-şi cuvintele, 
ca un mijloc sănătos de a-i abate gândurile, a fost 
descoperit sub un alt nume; numele său adevărat a fost de 
mult dat uitării sau ascuns. Ar fi mai mult decât zadarnic să 
cercetăm sub ce nume; ar fi mai mult decât zadarnic să 
căutăm a afla dacă de ani de zile l-au părăsit în uitare, sau l- 
aiu ţinut tot timpul, cu bună ştiinţă, captiv. Ar fi mai mult 
decât zadarnic să facem orice fel de investigaţii, pentru că 
ar fi şi primejdios. E mai bine să nu pomenim această 
chestiune nicăieri şi în nici un fel şi să-l scoatem cel puţin 
pentru un timp - din Franţa. Până şi eu - în oricâtă 
siguranţă m-aş afla ca englez - până şi cei de la firma 
Tellson - oricât ar fi ei de importanţi pentru finanţele 
Franţei - evităm orice referire la acest subiect. Nu port 
asupră-mi nici măcar un petic de hârtie care să se refere la 
chestiunea în cauză. Este o misiune absolut secretă. 
Împuternicirea mea, însemnările şi notele sunt toate 
cuprinse într-o singură propoziţiune: „Rechemat la Viaţă”, 
care poate să însemne orice. Dar ce s-a întâmplat? Nu 
scoate o vorbă! Miss Manette! 

Perfect nemişcată şi tăcută, fără ca măcar să se fi rezemat 
de speteaza scaunului, tânăra şedea sub braţul lui, complet 
insensibilă, cu ochii larg deschişi pironiţi asupră-i şi cu acea 
expresie ivită în ultimele momente dăltuită parcă sau 
gravată pe fruntea ei. Era atât de încleştată de braţul lui, 
încât domnului Lorry îi fu teamă să se desprindă ca nu 
cumva fata să cadă; de aceea strigă cu glas tare după 
ajutor, fără să se mişte. 


O femeie cu o înfăţişare aprigă - şi domnul Lorry, oricât 
era de tulburat, observă că era toată roşie ca para focului, 
că avea părul roşu, o îmbrăcăminte foarte strânsă pe corp, 
şi o bonetă cât ditai pocalul de grenadier sau ca un calup de 
brânză Stilton intră cu sufletul la gură, luând-o înaintea 
slujnicelor şi, cât ai clipi din ochi, îl desprinse de tânăra fată 
plantându-i o mână vânjoasă în piept şi proiectându-l în 
zbor în zidul cel mai apropiat. 

(„Bănuiesc c-o fi bărbat”, reflectă domnul Lorry cu 
răsuflarea tăiată, în timp ce era proiectat în zid.) 

— Ce căscaţi gura la mine? răcni apariţia, adresându-se 
slujnicelor. De ce nu aduceţi tot ce trebuie în loc să vă zgâiţi 
la mine? Ce mare comedie aveţi de văzut? De ce n-aduceţi 
ce trebuie? Vă arăt eu vouă dacă nu vă înfiinţaţi pe dată cu 
săruri aromate, apă rece, oţet. lute, că de nu, vă arăt eu 
vouă! 

Urmă o goană după întăritoare, iar femeia o culcă 
încetişor pe tânără pe o canapea, şi o îngriji cu mare 
dibăcie şi bunătate, tot şoptindu-i „odorul meu” şi „puişorul 
meu”, şi dându-i într-o parte, pe umeri, buclele de aur, cu 
mare mândrie şi grijă. 

— Şi dumneata, cel de colo, în cafeniu, strigă ea, 
întorcându-se cu indignare spre domnul Lorry, dumneata n- 
ai putut să-i spui ce-aveai de spus fără s-o sperii de moarte? 
Ia ic uită numai la ea, cu feţişoara asta frumoasă şi palidă şi 
cu mânuţele-i reci! Şi mai zici că asta înseamnă să fii 
bancher? 

Această întrebare la care era foarte greu de răspuns îl 
descumpăni atât de tare pe domnul Lorry, încât nu putu 
decât să se mulţumească a privi de la distanţă, cu mai 
puţină simpatie şi umilinţă, în timp ce femeia trupeşă, după 
ce împrăştie slujnicele hanului cu misterioasa ameninţare 
că „o să le arate ea lor” pentru că stăteau locului holbându- 
se, o readuse trepat în simţiri pe tânăra fată şi-i dădu ghes 
să-şi reazeme capul de umărul ei. 

— Sper că acum se simte mai bine, spuse domnul Lorry. 


— În orice caz nu mulţumită dumitale! Odorul meu 
frumos! 

— Sper, reluă domnul Lorry după o altă pauză de firavă 
simpatie şi umilinţă, că dumneata o însoţeşti pe Miss 
Manette în Franţa. 

— Ei, nu zău! se stropşi femeia cea trupeşă. Dacă mi-ar fi 
fost mie scris să trec peste apă sărată, crezi că ursita m-ar 
fi azvârlit într-o insulă? 

Aceasta fiind o nouă întrebare la care era foarte greu să 
răspunzi, domnul Jarvis Lorry se retrase, meditând. 

Capitolul V. 

VINĂRIA. 

Un poloboc mare de vin scăpase în stradă şi se făcuse 
bucăţi. Accidentul avusese loc în timp ce polobocul era 
descărcat dintr-o căruţă; venise de-a dura, cercurile îi 
plesniseră, şi acum zăcea pe caldarâm, chiar în faţa 
vinăriei, spart ca o coajă de nucă. 

Toate sufletele aflate în vecinătate îşi curmaseră treaba 
trândăvia şi se adunaseră buluc la locul cu pricina ca să bea 
vinul. Pietroaiele ascuţite şi neregulate cu care era pavată 
strada, iţindu-se care-ncotro, cu gândul parcă de-a schilodi 
orice făptură vie care s-ar fi apropiat de ele, zăgăzuiseră 
vinul, strângându-l în băltoace; fiecare băltoacă - potrivit cu 
îi mărimea ei - era împresurată de o ceată sau o gloată de 
oameni care se înghionteau. Unii se lăsaseră în genunchi, 
îşi făcuseră palmele căuş şi sorbeau din ele sau încercau să 
ajute femeile, care li se aplecau peste umăr, să guste şi ele 
un pic înainte ca vinul să li se scurgă printre degete. Alţii, 
femei şi bărbaţi laolaltă, cufundau în ochiurile de vin cioburi 
de oale sparte sau chiar basmalele de pe capetele femeilor, 
pe care le storceau apoi în gura copiilor; unii ridicau mici 
diguri de glod, ca să stăvilească vinul ce se împrăştia, şi 
alţii, sub călăuzirea spectatorilor aflaţi la ferestrele de sus, 
străpungeau digurile ici şi colo pentru a slobozi râuleţele de 
vin în noi direcţii; alţii se dedicau cu trup şi suflet doagelor 
îmbibate şi muiate ale butoiului, lingându-le, ba chiar 


sugând şi mestecând cu mare poftă cioturi de lemn ce 
chifteau de vin. Nu exista canalizare care să ajute la 
scurgerea vinului, şi nu numai că fu absorbit în întregime, 
dar o dată cu vinul fu înghițită şi o asemenea cantitate de 
noroi, încât s-ar fi putut crede că trecuse pe acolo un 
măturător de stradă, dacă vreunul dintre cei de faţă ar fi 
putut, să creadă într-o asemenea miraculoasă prezenţă. 

Tot timpul cât ţinu acest joc al vinului, strada răsună de 
zarva râsetelor ascuţite şi a glasurilor de cheflii - glasuri de 
bărbaţi, de femei şi de copii. Nu s-a iscat gâlceavă, ci numai 
multă veselie. Se închegase un simţ de camaraderie, o 
înclinaţie din partea fiecăruia de a mai atrage şi pe altul la 
ospăț, ceea ce ducea, mai cu seamă printre cei mai norocoşi 
sau mai petrecăreţi, la îmbrăţişări poznaşe, la cinstiri unul 
în sănătatea celuilalt, la strângeri de mână, ba chiar la 
prinderea în horă a unei duzini de băutori. Când vinul se 
isprăvi, iar locurile pe unde se adunase mai din belşug 
rămăseseră şănţuite şi râcâite de degete de parc-ar fi fost 
nişte grătare, încetară şi demonstrațiile de veselie la fel de 
neaşteptat precum începuseră. 

Omul care-şi lăsase ferăstrăul înfipt în buturuga pe care 
tocmai o despica îl puse din nou în mişcare; femeia ce 
părăsise în prag ulcica plină cu cenuşă încinsă, cu care 
încerca să-şi îmblânzească degerăturile de la mâini şi de la 
picioare, ale ei sau ale copilaşului, se întoarse la ea; bărbaţii 
- cu braţe despuiate, cu părul încâlcit şi feţe cadaverice - 
care ieşiseră de prin pivnițe în lumina de iarnă, se înapoiară 
şi coborâră din nou în beznă; peste locul întâmplării se lăsă 
o mohoreală care i se potrivea mai bine decât lustrul 
soarelui. 

Fusese vin roşu şi pătase caldarâmul uliţei strâmte a 
suburbiei Saint-Antoine, din Paris, unde se revărsase. 
Pătase multe mâini, multe feţe, multe picioare desculţe şi 
multe încălțări de lemn. Mâinile omului care tăia lemne 
lăsară dâre pe buturugă; fruntea femeii care-şi oblojea 
copilul era pătată de basmaua zdrenţuită care-i încingea 


din nou capul. Cei care se lăcomiseră la doagele butoiului 
aveau acum gura sângeros mânjită; şi un hâtru deşirat şi 
împroşcat tot, cu o amărâtă de scufie de noapte ca o pungă 
lunguiaţă din care capul mai mult îi ieşea decât îi intra, 
mâzgăli pe un zid, cu degetul muiat în drojdia noroioasă a 
vinului roşu, cuvântul: SÎNGE. 

Avea să vină vremea când şi asemenea vin se va revărsa pe 
pietrele caldarâmului, întipărindu-şi pecetea roşie pe mulţi 
dintre cei de acolo. 

Şi acum că înnegurarea se lăsase iar peste Saint-Antoine, 
pe care o vremelnică scăpărare îl zgâlţâise din sacra-i 
neclintire, bezna părea şi mai apăsătoare: frigul, murdăria 
boala, neştiinţa şi sărăcia sunt slujitorii acestui sfânt - toţi 
nobili dregători cu mare putere; dar mai cu seamă cel din 
urmă. Mostre de oameni măcinaţi şi răsmăcinaţi în moara 
cea mare - dar nu în moara fermecată care preface 
bătrâneţea în tinereţe - dârdâie pe la fiecare colţ de stradă, 
intră şi ies pe fiecare poartă, privesc de la fiecare fereastră, 
temură în fiecare zdreanţă de haină suflată de vânt. 

Cu toţii au fost măcinaţi în moara care preface tinereţea în 
bătrâneţe; copiii au feţe bătrânicioase şi glasuri grave; şi pe 
chipurile lor, ca şi pe ale celor vârstnici, sădită adânc în 
fiecare zbârcitură şi răsărind iarăşi mereu nouă, e pecetea 
Foamei. Precumpăneşte peste tot. Foamea e gonită afară 
din casele înalte, oploşită în veşmintele flenduroase care 
spânzură de ţăruşi sau pe frânghii; Foamea se tupilează în 
încăperile astupate cu paie şi cârpe, şipci de lemn şi 
ghemotoace de hârtie; Foamea se iveşte în fiecare surcea 
din puţinul lemnelor de foc pe care le despică bărbatul; 
Foamea se zgâieşte prin coşurile fără de fum şi se iscă din 
străzile puturoase printre ale căror gunoaie nu se rătăceşte 
nimic bun de mâncat. Foamea şi-a săpat numele pe 
tejgheaua brutarului, şi l-a înscris pe fiecare bucată din 
sărăcăciosul morman de pâine rea; şi l-a semnat şi la 
cârnăţărie, în fiecare tocătură de câine mort care se vinde 
acolo. Foamea îşi pârâie oasele uscate printre castanele 


care se coc pe frigarea rotitoare; Foamea se fărâmiţează în 
atomi în fiecare felioară de cartof scorţos din grămăjoara de 
un crăiţar, prăjită în câţiva stropi de ulei rânced. 

Se cuibăreşte prin toate cotloanele care-i sunt pe măsură. 
O stradă strâmtă şi întortocheată, împănată cu păcate şi 
miasme grele, care se ramifică în alte străzi strâmte şi 
întortocheate, populate de zdrenţe şi scufii de noapte, 
duhnind a zdrenţe şi a scufii de noapte, străzi în care tot ce 
se înfăţişează ochiului poartă un aer mohorât aducând a 
piază rea. Pe feţele hărţuite de griji ale trecătorilor se 
citeşte teama de a fi încolţiţi. Dar oricât de amare şi 
ascunse ar fi chipurile, tot întâlneşti ochi plini de văpăi; şi 
buze strânse, albite de tăria cu care păstrează tăcerea; şi 
frunţi brăzdate ca ştreangul pe care-l văd în închipuire 
încercuind grumazul lor sau al altora. Firmele de negoţ (şi 
câte prăvălii, tot atâtea firme) sunt, toate, jalnice ilustrări 
ale Lipsei. Măcelarul şi cârnăţarul au zugrăvit pe firme cele 
mai costelive bucăţi de carne; brutarul, cele mai sfrijite şi 
uscate pâini. Oamenii pictaţi grosolan ca cinstindu-se în 
vinărie bombănesc peste pocalele sărăcăcioase de vin şi 
bere subţire, uitându-se urât unul la altul. Nimic nu e 
reprezentat cu bogăţie, în afară de unelte şi de arme; 
satârele şi cuţitele tocilarului sunt ascuţite şi lucitoare, 
ciocanele fierarului grele, iar făurarul de arme are maldăre 
dătătoare de moarte. Bolovanii de pe caldarâm, meniţi să 
schilodească picioarele, şi smârcurile de glod şi apă nu-s 
mărginite de trotuare, ci sfârşesc drept în uşile oamenilor. 
Şanţul de scurgere, când există, trece prin mijlocul străzii; 
dar asta se întâmplă numai după ploi grele şi atunci apa, 
după ce-şi face fel de fel de toane, nimereşte de-a dreptul în 
case. De-a lungul străzii, la intervale mari, atârnă câte un 
felinar amărât cu funie şi scripete; seara, când lampagiul 
coboară lămpile, le aprinde, şi apoi le urcă din nou, un 
mănunchi subţiratic de fitile chioare ţi se leagănă 
bolnăvicios deasupra capului, de parc-ar fi pe mare. Şi chiar 


că sunt în voia valurilor, iar corabia şi echipajul în primejdia 
furtunii. 

Căci avea să vină vremea când în capetele năpăstuitelor 
sperietori de ciori de prin acele locuri, tot urmărindu-l, 
trândave şi lihnite, pe lampagiu, va încolţi ideea de a-i 
îmbunătăţi metoda, spânzurând oameni de funiile şi 
scripeţii felinarelor, ca să le mai lumineze bezna. Dar până 
atunci mai va; şi fiecare trâmbă de vânt care se abătea 
peste pământul Franţei flutura în zadar zdrenţele 
sperietorilor, pentru că păsările din înalturi, mândre de 
cântul şi de penajul lor, nu le luau în seamă. 

Vinăria se afla pe colţ, şi era mai îngrijită şi mai arătoasă 
decât alte prăvălii, iar stăpânul, într-un pieptar galben şi 
nădragi verzi, stătea în faţa uşii şi privea la bătălia pentru 
vinul vărsat. 

— Asta nu mă priveşte, rosti el, ridicând pentru ultima 
oară din umeri. Oamenii de la depozit l-au prăpădit. N-au 
decât să-mi aducă alt butoi. 

Pe urmă, dând cu ochii din întâmplare de hâtrul deşirat 
care scrisese şotia pe zid, îi strigă de peste drum: 

— Hei, Gaspard amice, ce tot faci acolo? 

Individul arătă cu degetul ce scrisese, plin de tâlc, aşa cum 
fac adesea cei de teapa lui. Dar nu-şi atinse ţinta şi 
încercarea dădu greş, aşa cum se întâmplă adesea cu cei de 
teapa lui. 

— Ce mai e şi asta? Te-ai scrântit? îl ocări cârciumarul, 
trecând drumul şi trântind peste cuvântul scris un pumn de 
noroi, luat anume de pe jos. Ce-ţi veni să faci inscripţii pe 
străzi? Nu există - ia spune-mi - nu există alt loc unde să 
poţi scrie asemenea cuvinte? 

În timp ce-l ocăra, îşi lăsă mâna curată (poate că din 
întâmplare, poate că nu) pe inima şugubăţului. Acesta din 
urmă i-o bătu uşor cu palma, apoi făcu un salt sprinten în 
aer şi se lăsă din nou pe pământ într-o fantastică atitudine 
de dans, întinzând în mâna ţinută în sus un papuc pătat, pe 


care şi-l smulsese din picior. Arăta ca un poznaş, dacă nu 
chiar lacom, oricum foarte practic. 

— Pune-ţi papucul la loc, pune-ţi-l la loc, îl povăţui celălalt. 
Vinu-i vin, şi cu asta basta! 

După ce-i dete sfatul, îşi şterse mâna noroioasă de haina 
şugubăţului, întrucât din pricina lui şi-o mânjise, apoi 
traversă din nou drumul şi intră în vinărie. 

Cârciumarul era un om de vreo treizeci de ani, cu un 
grumaz de taur şi o înfăţişare bătăioasă, şi se vede treaba 
că avea sânge aprins căci, cu toate că gerul pişca, ieşise în 
stradă fără haină, numai cu o vestă aruncată pe umeri. 
Mânecile cămăşii îi erau suflecate, iar braţele tuciurii îi 
erau goale până la cot. Nici pe cap nu purta nimic alta 
decât părui scurt, negru şi sârmos. Era un om smead, cu 
ochi scânteietori şi un nas cutezător. Avea o înfăţişare 
vioaie, dar şi neînduplecată; fără îndoială, un om cu 
hotărâri neclintite, care ştia ce vrea; tipul de om cu care nu- 
i sănătos să te întâlneşti pe o potecă îngustă, având câte o 
râpă de fiecare parte, pentru că pe omul ăsta nimic nu l-ar 
fi întors din drum. 

Când intră în prăvălie, madame Defarge, soţia sa, stătea 
îndărătul tejghelei. Madame Defarge era o femeie trupeşă, 
cam de vârsta lui, cu ochi pânditori, dar care arareori 
păreau să se uite la ceva, mâini mari şi încărcate de inele, o 
faţă dârză, trăsături puternice şi foarte multă stăpânire de 
sine. Privind-o pe madame Defarge ai fi putut prezice cu 
siguranţă că niciodată nu se înşela, nedreptăţindu-se pe 
sine, în vreunul din planurile la care lua parte. Madame 
Defarge, fiind sensibilă la frig, era înfăşurată în blană, iar 
capul îi era înfofolit în şaluri strălucitoare, dar nu în aşa fel 
încât să nu i se vadă cerceii mari. Lăsase din mână 
împletitura la care lucra, ca să-şi curețe dinţii cu o 
scobitoare. Prinsă în această îndeletnicire, cu cotul braţului 
drept sprijinit în palma stângă, madame Defarge nu spuse 
nimic când intră domnul şi stăpânul ei, ci doar tuşi uşor. 
Această tuse, împreună cu ridicarea sprâncenelor ei negre 


şi bine îmbinate într-o linie dreaptă deasupra scobitorii, îi 
dădură a înţelege soţului ei că ar face bine să arunce o 
ocheadă muşteriilor din prăvălie, pentru a vedea cine mai 
intrase cât timp fusese el peste drum. 

Cârciumarul îşi roti ochii de jur-împrejur, până când 
privirile îi poposiră asupra unui domn mai în vârstă, însoţit 
de o tânără domnişoară, care se aflau aşezaţi într-un colţ. 
Mai erau şi alţi muşterii pe-acolo: doi jucau cărţi, doi jucau 
domino, iar alţi trei stăteau în picioare lângă tejghea, 
trăgând de-un dram de vin. Când trecu îndărătul tejghelei, 
cârciumarul auzi pe domnul vârstnic şoptindu-i tinerei: 
„Acesta-i omul nostru”. 

„Ce naiba oi fi căutând dumneata în galera asta! îşi zise 
monsieur Defarge în gând. Eu nu te cunosc.” 

Dar se prefăcu a nu-i lua în seamă pe cei doi străini, şi se 
porni pe discuţie cu muşteriii care se cinsteau la tejghea. 

— Cum mai merg treburile, Jacques? îl întrebă unul din cei 
trei pe domnul Defarge. Au lins tot vinul vărsat? 

— Până la ultimul strop, Jacques, răspunse monsieur 
Defarge. 

După ce avu loc acest schimb de nume de botez, madame 
Defarge, continuând să-şi curețe dinţii cu scobitoarea, tuşi 
din nou încet şi-şi înălţă uşor sprâncenele. 

— Nu se prea întâmplă des, grăi al doilea din cei trei, 
adresându-se domnului Defarge, ca brutele astea hămesite 
să dea de gustul vinului, sau de gustul a orice altceva, în 
afară de pâine neagră şi de moarte. Nu-i aşa, Jacques? 

— Ba aşa e, Jacques, răspunse monsieur Defarge. 

La acest al doilea schimb de nume de botez, madame 
Defarge, continuând să folosească cu mult calm 
scobitoarea, tuşi iarăşi încet şi-şi înălţă din nou foarte uşor 
sprâncenele. Vorbi acum ultimul din cei trei, punându-şi pe 
tejghea clondirul gol şi plescăind din buze: 

— Ah! Cu atât mai rău! Amar gust mai are în gură turma 
asta de nenorociţi şi amară le mai e viaţa, Jacques! N-am 
dreptate, Jacques? 


— Ba ai dreptate, Jacques, fu răspunsul lui monsieur 
Defarge. 

Acest al treilea schimb de nume de botez sfârşi în clipa 
când madame Defarge depuse scobitoarea, îşi menţinu 
sprâncenele înălțate şi se foi uşor în scaun. 

— Stai aşa! E drept! mormăi soţul. Domnilor - soţia mea! 

Cei trei muşterii îşi scoaseră cu trei gesturi galante 
pălăriile, înclinându-se spre madame Defarge. Ea le primi 
omagiul aplecându-şi capul şi aruncându-le o privire iute. 
Apoi îşi roti ochii cu nepăsare prin local, îşi reluă, cu multă 
linişte şi cuget împăcat, împletitura, şi se lăsă absorbită de 
lucru. 

— Domnilor, bună ziua, grăi soţul care continuase s-o 
fixeze cu ochii lui ageri. Camera aceea de holtei pe care aţi 
dorit s-o vizitaţi şi de care v-aţi interesat când am ieşit eu în 
stradă se află la etajul cinci. Uşa dinspre scară dă în 
curticica din stânga casei, urmă el arătând cu mâna, lângă 
fereastra locuinţei mele. Dar dacă ţin bine minte, unul 
dintre dumneavoastră a mai fost pe aici şi vă poate arăta 
drumul. Domnilor, la revedere. 

Cei trei îşi plătiră vinul şi plecară. Ochii lui monsieur 
Defarge continuară să rămână aţintiţi asupra soţiei care 
împletea, când domnul cel vârstnic se desprinse din 
colţişorul lui şi rugă să i se acorde favoarea unei scurte 
convorbiri. 

— Cu plăcere, domnule, spuse monsieur Defarge şi îl însoţi 
în tăcere spre uşă. 

Întrevederea lor fu scurtă, dar hotărâtă. Chiar de la 
primul cuvânt, monsieur Defarge tresări şi deveni foarte 
atent. Nu trecuse nici un minut, când încuviinţă din cap şi 
ieşi. Domnul făcu atunci un semn tinerei fete, şi ieşiră 
împreună după cârciumar. 

Madame Defarge împletea cu degete îndemânatice şi 
sprâncene neclintite, şi nu vedea nimic. 

Domnul Jarvis Lorry şi domnişoara Manette, ieşind afară 
din vinărie, îl ajunseră pe monsieur Defarge la uşiţa scării 


spre care îi îndreptase ceva mai înainte pe ceilalţi muşterii. 

Dădea într-o curte dosnică, neagră şi împuţită, şi era de 
fapt intrarea comună spre o învălmăşeală de apartamente 
locuite de o puzderie de locatari. În coridorul întunecos, 
pardosit cu cărămizi, care ducea la scara întunecoasă, 
pardosită cu cărămizi, monsieur Defarge se lăsă într-un 
genunchi în faţa copilei fostului său stăpân, şi-i duse mâna 
la buze. Era un gest grațios, dar îndeplinit fără nici un pic 
de graţie; în câteva clipe, omul trecuse printr-o simţitoare 
prefacere. Faţa lui nu mai păstra nici urmă de veselie sau 
de jovialitate; devenise brusc un om închis, bicisnic, 
primejdios. 

— E foarte sus; urcuşul e cam greu. Mai bine s-o luăm 
încetişor. 

Aşa i se adresă monsieur Defarge, cu o voce gravă, 
domnului Lorry, când începură să urce scările. 

— E singur? şopti acesta din urmă. 

— Singur. Domnul să-l aibă în pază pe cel ce i-ar ţine 
tovărăşie, răspunse celălalt tot pe-o voce scăzută. 

— Asta înseamnă că e mereu singur? 

— Da. 

— Din voia lui? 

— Din nevoia lui. Aşa cum era când l-am văzut prima oară 
după ce-au dat de mine şi m-au întrebat dacă vreau să-l 
adăpostesc, şi, cu preţul vieţii mele, să-mi ţin gura; aşa cum 
era atunci, aşa e şi acum. 

— E foarte schimbat? 

— Schimbat! 

Stăpânul vinăriei se opri locului, izbi zidul cu mâna şi 
mormăi un blestem cumplit. Nici un răspuns direct n-ar fi 
putut fi atât de grăitor. Dispoziţia domnului Lorry se 
întunecă tot mai mult pe măsură ce, împreună cu cei doi 
însoțitori ai săi, urca tot mai sus. 

Asemenea scară, cu toate accesoriile ei, situată în partea 
cea mai veche şi mai îngrămădită a Parisului, ar fi destul de 
rea şi acum; dar pe atunci era de-a dreptul infernală pentru 


un om cu simţurile neobişnuite şi necălite. Fiecare locatar 
din furnicarul de locuinţe al unei construcţii mari - adică 
din odaia sau odăile ale căror uşi dădeau pe scară - îşi lăsa 
mormanul de gunoaie pe palier, în afară de lăturile pe care 
le arunca pe fereastră. 

Maldărele de putreziciuni, mereu crescânde şi fără leac, 
care se adunau astfel, ar fi otrăvit aerul chiar dacă sărăcia 
şi lipsa nu l-ar fi îmbâcsit cu intangibila lor impuritate; cele 
două rele se îmbinau făcând aerul irespirabil. Şi drumul lor 
îi purta în asemenea atmosferă printr-un puț povârnit, 
îmbibat de murdărie şi otravă. Îndemnat de propria-i 
tulburare şi de emoția însoţitorilor lui mai tineri, care 
sporea din clipă în clipă, domnul Jarvis Lorry se opri de 
două ori ca să-şi tragă sufletul. Fiecare dintre aceste două 
opriri fu făcută în dreptul câte unui jalnic geamlâc zăbrelit, 
prin care părea să se strecoare afară orice nostalgic firicel 
de aer rămas nealterat, şi să se furişeze înăuntru doar 
miasme mucede şi greţoase. Printre zăbrelele ruginite mai 
curând simţeai izul, decât întrezăreai vălmăşagul de case 
din vecinătate; şi nimic din cât puteai cuprinde cu ochiul, în 
apropiere sau în depărtare, în afară de cele două turle ale 
catedralei Notre Dame, nu părea să poarte cea mai firavă 
făgăduinţă de viaţă sănătoasă sau de aspirații curate. 

În cele din urmă, ajunseră în capul scării şi se opriră 
pentru a treia oară. De acolo se făcea încă o scăriţă, şi mai 
abruptă, dar mai scurtă, pe care urcai până la pod. 
Proprietarul vinăriei, care se ţinuse tot timpul cu un pas 
înaintea lor şi care nu se abătuse din dreptul domnului 
Lorry, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l încolţească tânăra cu 
vreo întrebare, se răsuci pe călcâie şi, pipăind cu grijă 
buzunarele hainei pe care-o aruncase pe umeri, scoase o 
cheie. 

— Cum, amice, uşa e încuiată? întrebă domnul Lorry cu 
mirare. 

— Da, fu răspunsul ursuz al lui monsieur Defarge. 


— Socoteşti necesar să-l ţii pe sărmanul bătrân atât de 
retras? 

— Socotesc necesar să răsucesc cheia în broască. 

Monsieur Defarge îi şopti aceste cuvinte aproape în 
ureche şi se încruntă aprig. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că a trăit atâta amar de vreme încuiat 
sub cheie, încât s-ar speria... ar urla... s-ar sfâşia în bucăţi... 
ar muri... ar fi în stare să-şi facă cine ştie ce rău dacă i-aş 
lăsa uşa descuiată. 

— E cu putinţă? exclamă domnul Lorry. 

— E cu putinţă? repetă Defarge cu amărăciune. Da! Şi 
frumoasă-i lumea asta în care trăim, n-am ce zice, şi-n care- 
i cu putinţă asemenea lucru şi multe altele de acelaşi fel - şi 
nu numai că-i cu putinţă, dar chiar se-ntâmplă de- 
adevăratelea - vedeţi dumneavoastră - se întâmplă zi de zi, 
sub cerul ăsta al nostru. Cinste Satanei! Să mergem! 

Acest dialog avusese loc pe un ton atât de scăzut, încât nici 
o vorbă nu ajunse până la urechile fetei. Totuşi, în clipa 
aceea tremura stăpânită de o emoție atât de puternică şi 
chipul ei exprima asemenea îngrijorare, şi mai cu seamă 
asemenea groază şi spaimă, încât domnul Lorry simţi că-i 
de datoria lui să-i spună o vorbă, două de îmbărbătare. 

— Curaj, dragă domnişoară! Curaj! O chestiune de afaceri! 
Încă o clipă, şi ce-i mai rău o să treacă; numai cât păşeşti 
peste pragul camerei şi s-a şi isprăvit cu ce-i mai rău. După 
aceea, o să înceapă tot binele pe care i-l aduci, toată 
alinarea şi toată fericirea. Să-l rugăm pe amicul nostru aici 
de faţă să te susţină de braţul ăstălalt. Aşa, prietene 
Defarge. Haide, acum! Afaceri, afaceri! 

Urcară cu paşi rari şi tăcuţi scăriţa. Curând, se aflară pe 
ultima treaptă. Aici, cum scara făcea o cotitură bruscă, 
dădură peste trei bărbaţi ghemuiţi, cu capetele plecate, în 
faţa unei uşi, privind absorbiți într-o cameră, prin găurile şi 
crăpăturile din lemn. La auzul paşilor, cei trei se întoarseră, 


se ridicară şi se dovediră a fi cei trei mugşterii din vinărie, 
care aveau acelaşi nume de botez. 

— În surpriza pe care mi-a pricinuit-o vizita 
dumneavoastră, am uitat cu totul de ei, explică monsieur 
Defarge. Lăsaţi-ne, băieţi! Avem treabă aici. 

Cei trei se strecurară pe lângă dânşii şi coborâră în tăcere. 
Observând că nu mai exista nici o altă uşă pe palier şi că 
proprietarul vinăriei, în momentul când cei trei muşterii se 
depărtară, se îndreaptă chiar spre uşa aceea, domnul Lorry 

îl întrebă pe un glas şoptit, dar puţin mânios: 

— Dumneata îl expui ca la panoramă pe monsieur 
Manette? 

— Îl expun, în felul în care aţi văzut, dar numai câtorva 
aleşi. 

— Şi e bine? 

— Eu socotesc că-i bine. 

— Cine sunt cei câţiva? Cum îi alegi? 

— Îi aleg dintre bărbaţii adevăraţi care poartă numele 
meu - Jacques este numele meu - şi cărora acest spectacol 
e menit să le facă bine. Dumneavoastră sunteţi englez; nu 
puteţi înţelege asta. Rămâneţi o clipă pe loc, dacă sunteţi 
bun. 

Cu un gest care-i avertiza să nu înainteze, cârciumarul se 
aplecă şi privi printr-o crăpătură din zid. Apoi, ridicându-şi 
iar capul, ciocăni de două sau trei ori în uşă - evident că 
fără nici un alt scop decât acela de a face puţin zgomot 
acolo. Cu aceeaşi intenţie, hârşâi de două, trei ori cu cheia 
pe uşă, înainte de a o introduce cu stângăcie în broască şi a 
o răsuci cu mult zgomot voit. 

Uşa se deschise încetişor sub mâna lui, apoi cârciumarul 
îşi vâri capul în cameră şi spuse ceva. O voce slabă îi 
răspunse. Se părea că fiecare dintre cei doi nu rostise mai 
mult de o singură silabă. 

Cârciumarul privi peste umăr şi le făcu semn să-l urmeze. 
Domnul Lorry îşi petrecu braţul pe după mijlocul fetei şi o 
susţinu; căci o simţea cum se prâăbuşeşte. 


— 0... 0... 0... chestiune de afaceri! îi dădu el zor în timp 
ce pe obraz îi sclipea o lacrimă care nu era de afaceri. Vino 
înăuntru, vino înăuntru! 

— Mi-e teamă, răspunse fata tremurând. 

— Teamă? De ce? 

— De el. De tatăl meu. 

Exasperat oarecum de starea ei de spirit şi de semnele cu 
care-i chema călăuza, domnul Lorry îşi petrecu pe după gât 
braţul fetei care tremura rezemată de umărul lui şi, luând-o 
pe sus, o făcu să intre în cameră. O lăsă jos lângă uşă şi 
continuă s-o sprijine. 

Defarge scoase cheia, închise uşa, o încuie pe dinăuntru, 
scoase din nou cheia din broască şi o ţinu în palmă. Făcu 
toate aceste gesturi metodic, însoţindu-le de zgomote şi 
bufnituri cât mai tari cu putinţă. În cele din urmă, străbătu 
cu paşi măsuraţi camera, îndreptându-se spre fereastră. 
Acolo se opri locului şi se întoarse cu faţa spre ei. 

Podul, clădit ca depozit pentru lemne şi alte asemenea, era 
negru şi întunecos; căci fereastra, în formă de lucarnă, era 
de fapt o uşă în tavan, având deasupra o micuță macara 
pentru ridicarea proviziilor din stradă: nu avea geam şi se 
închidea la mijloc cu două canaturi, ca orice uşă 
franţuzească. Pentru a nu lăsa frigul să pătrundă în 
încăpere, unul dintre canaturi era bine închis, şi celălalt 
doar uşor întredeschis, în chipul acesta se zărea o rază de 
lumină atât de săracă, încât era greu, în primul moment 
când intrai, să desluşeşti ceva; numai o îndelungată 
deprindere ar fi putut face ca într-o asemenea obscuritate 
să se înfiripe în cineva îndemânarea de a făuri lucruri care 
cereau dibăcie. Şi totuşi, în podul acesta se făureau atari 
obiecte; căci, aşezat cu spatele spre uşă şi cu faţa spre 
fereastra sub care stătea cârciumarul privindu-l, un om cu 
părul nins, cinchit pe un scăunaş scund, meşterea, foarte 
preocupat, nişte pantofi. 

Capitolul VI. 

CIZMARUL 


— Bună ziua! spuse monsieur Defarge privind în jos spre 
capul nins, aplecat deasupra calapodului. 

Creştetul se înălţă o clipă, şi o voce foarte stinsă răspunse, 
ca de la mare depărtare, la salut: 

— Bună ziua. 

— După cum văd, lucraţi de zor. 

Urmă o lungă tăcere, după care capul se înălţă iarăşi şi 
vocea rosti: 

— Da, lucrez. 

De astă dată, doi ochi cu priviri rătăcite se ridicară spre 
cârciumar, înainte ca faţa să se lase iarăşi în jos. 

Vocea era atât de stinsă, încât stârnea milă şi spaimă. Nu 
era slăbiciunea datorată unei sleiri fizice, cu toate că 
întemnițarea şi hrana pe sponci îşi aveau, fără îndoială, 
partea lor de vină. Jalnica-i ciudăţenie se datora faptului că 
vocea slăbise din pricina singurătăţii şi a nefolosinţei. Părea 
ecoul vag al unui glas ce răsunase cândva, cu multă, multă 
vreme în urmă. Îşi pierduse atât de total vigoarea şi 
rezonanţa de voce umană, încât impresiona simţurile 
asemenea unei culori, frumoase pe vremuri, care pălise 
până ajunsese o biată pată spălăcită. Era scăzută şi 
înăbuşită, părând un glas din străfunduri. Şi sugera atât de 
deplin o făptură deznădăjduită şi pierdută, încât acesta 
trebuie să fie tonul pe care un călător, lihnit de foame şi 
istovit de o singuratică pribegie prin deşert, şi-ar aminti de 
cămin şi de prieteni înainte de a-şi da duhul. 

Mai trecură câteva minute de muncă tăcută, după care 
ochii cu priviri rătăcite se înălţară din nou; nu cu vreo urmă 
de interes sau de curiozitate, ci mânaţi doar de percepţia 
mecanică a faptului că locul unde stătuse unicul vizitator la 
care luaseră aminte încă nu se golise. 

— Aş dori, spuse Defarge care nu-şi dezlipise privirea de la 
cizmar, să fac mai multă lumină. Credeţi că puteţi suporta 
mai multă lumină? 

Cizmarul se opri din lucru; cu aerul vag că ar asculta ceva, 
privi în jos, într-o parte; apoi, cu acelaşi gest, privi în jos, de 


cealaltă parte, apoi în sus, spre vorbitor. 

— Ce-ai spus? 

— Aţi putea suporta ceva mai multă lumină? 

— Trebuie s-o suport, dacă dumneata o faci. (În chipul cel 
mai vag, accentuase primul cuvânt.) 

Canatul deschis al ferestrei fu împins ceva mai mult şi fixat 
pentru moment în această poziţie. O fâşie lată de lumină 
pătrunse în încăpere şi-l învălui pe bătrân, care se opri din 
lucru cu un pantof neterminat în poală. Puținele lui unelte 
obişnuite şi felurite petice de piele erau împrăştiate pe jos 
şi pe scăunaş. Bătrânul avea o barbă albă, tăiată neîngrijit, 
dar nu prea lungă, o faţă cu obrajii supţi şi ochi extrem de 
scânteietori. Chipul scobit şi sfrijit ar fi făcut ca ochii, pe 
sub sprâncenele încă negre şi sub părul alb şi încâlcit, să 
pară oricum mari chiar dacă ar fi fost mici; dar cum de la 
natură erau mari, arătau acum nefireşti. Cămaşa galbenă, 
zdrenţuită, era deschisă la gât, şi lăsa să i se întrevadă 
trupul ofilit şi dărâmat. Făptura lui, şi ponositu-i halat de 
pânză, şi ciorapii căzuţi, şi toate sărmanele-i veşminte 
peticite căpătaseră, din pricina lipsei de lumină directă şi 
de aer, o gălbejeală de pergament vechi atât de uniformă, 
încât ar fi fost greu să le deosebeşti una de alta. 

Îşi dusese mâna streaşină la ochi, ca să se ferească de 
lumină, şi până şi oasele îi păreau străvezii. Rămase astfel 
locului, cu privirea pierdută în gol, oprindu-se din lucru. De 
câte ori se uita la silueta din faţa lui, privea mai întâi în 
stânga, apoi în dreapta, şi la urmă în faţă, de parcă 
pierduse deprinderea de a asocia locul cu sunetul; nu 
vorbea până nu rătăcea mai întâi cu privirea în felul arătat, 
ca şi cum uitase să vorbească. 

Aveţi de gând să terminaţi azi perechea asta de pantofi? 
întrebă Defarge, făcându-i semn domnului Lorry să 
înainteze. 

— Ce-ai spus? 

— Aveţi de gând să terminaţi azi perechea asta de pantofi? 

— Nu pot să spun că am de gând. Cred că da. Nu ştiu. 


Dar întrebarea îi aduse aminte de lucrul lui şi se aplecă 
din nou peste calapod. 

Domnul Lorry se apropie în tăcere, lăsând-o pe fată lângă 
uşă. Cizmarul privi din nou în sus. Nu păru surprins la 
vederea celei de a doua siluete, dar degetele tremurătoare 
ale uneia dintre mâini i se înălţară la buze (buzele şi 
unghiile aveau aceeaşi culoare palid-pământie), apoi mâna 
îi căzu din nou pe lucru şi el se aplecă iarăşi peste pantof. 
Privirea şi gestul nu duraseră decât o frântură de secundă. 

— După cum vedeţi, aveţi un oaspete, zise monsieur 
Defarge. 

— Ce-ai spus? 

— Aveţi un oaspete. 

Cizmarul privi în sus ca şi mai înainte, dar fără să-şi 
desprindă mâna de pe lucru. 

— Uitaţi-vă! urmă Defarge. Dumnealui e un domn care ştie 
să preţuiască o pereche frumoasă de pantofi. Arătaţi-i 
pantoful la care lucraţi. Luaţi-l, monsieur. 

Domnul Lorry luă pantoful în mână. 

— Spuneţi-i domnului ce fel de pantof este acesta şi 
numele celui care l-a făcut. 

Urmă o pauză mai lungă ca de obicei, înainte ca cizmarul 
să răspundă: 

— Am uitat ce mi-ai cerut. Ce-ai spus? 

— V-am întrebat dacă n-aţi putea descrie pantoful, pentru 
a-l informa pe monsieur. 

— E un pantof de damă. Un pantof de stradă pentru o fată 
tânără. E la modă acum. Eu n-am văzut moda. Dar am avut 
în mână un model. 

Privi pantoful, cu o undă de mândrie. 

— Şi numele celui care l-a făcut? stărui Defarge. 

Acum, că nu mai avea pantoful în mână, îşi lăsă degetele 
mâinii drepte în căuşul palmei stângi, şi apoi degetele 
mâinii stângi în căuşul palmei drepte, apoi îşi trecu 
degetele peste barbă, şi aşa întruna, fără întrerupere. 
Strădania de a-l readuce din rătăcirea în voia căreia se lăsa 


de fiecare dată după ce vorbea era asemănătoare cu aceea 
de a readuce în simţiri o persoană foarte slăbită care 
leşinase, sau cu încercarea de a opri locului, în speranţa 
unei noi destăinuiri, duhul unui om care se stinge. 

— M-ai întrebat de nume? 

— V-am întrebat. 

— O sută cinci, Turnul de Nord. 

— Asta-i tot? 

— O sută cinci, Turnul de Nord. 

Scoţând un sunet de sfârşeală, care nu semăna nici a 
suspin, nici a geamăt, se aplecă din nou deasupra muncii 
lui, până ce tăcerea fu din nou destrămată. 

— Nu sunteţi cizmar de meserie? întrebă domnul Lorry, 
privindu-l cu stăruinţă. 

Privirile rătăcite se întoarseră spre Defarge, ca şi cum ar fi 
dorit să-i transfere acestuia întrebarea; dar cum din acea 
parte nu veni nici un ajutor, ochii se lăsară din nou în 
pământ, după care reveniră la cel ce vorbise. 

— Dacă nu-s cizmar de meserie? Nu, n-am fost cizmar de 
meserie. Am... am învăţat aici. Am învăţat singur. Am cerut 
permisiunea să... 

Mintea lui păru din nou să rătăcească minute întregi, în 
timp ce mâinile i se frământau şi-şi schimbau poziţia 
întruna. În cele din urmă, privirile i se întoarseră, încetul cu 
încetul, spre faţa celui ce-i pusese întrebarea: când se 
fixară iarăşi asupră-i, bătrânul tresări şi-şi reluă vorba, 
asemenea cuiva deşteptat chiar în clipa aceea din somn şi 
care reînnoadă o discuţie din seara trecută: 

— Am cerut permisiunea să învăţ singur meşteşugul, şi am 
obținut-o cu mare greutate şi după mult timp, şi de atunci 
încoace fac mereu pantofi. 

Când întinse mâna după pantoful care-i fusese luat, 
domnul Lorry îi vorbi, continuând să-l privească stăruitor: 

— Monsieur Manette, nu vă amintiţi deloc de mine? 

Pantoful se rostogoli pe jos şi cizmarul îl privi împietrit pe 
cel ce-i pusese întrebarea. 


— Monsieur Manette - domnul Lorry îşi lăsă mâna pe 
braţul lui Defarge - de omul acesta nu vă amintiţi deloc? 
Priviţi-l. Uitaţi-vă şi la mine. Nu vă aduceţi aminte de un 
vechi funcţionar de bancă, de vechi treburi, de un vechi 
servitor, nu răsar în mintea dumneavoastră vechi timpuri 
apuse, monsieur Manette? 

În timp ce captivul atâtor şi atâtor ani se uita pe rând la 
domnul Lorry şi la Defarge, în mijlocul frunţii răsăriră 
seninele de mult pierite ale unei gândiri vioaie şi active, 
care încerca să-şi facă drum prin pâcla opacă ce o 
înfăşurase. Dar curând, licăririle se înceţoşară iar, apărură 
tot mai stinse, se mistuiră; dar o clipă, prinseseră viaţă! Şi 
această expresie era oglindită atât de fidel pe chipul tânăr 
şi frumos al aceleia care se târâse de-a lungul zidului, până 
la un punct de unde-l putea privi în voie, şi unde stătea 
acum pironită, uitându-se la dânsul, cu mâinile înălțate într- 
un gest, la început de milă înspăimântată dacă nu chiar de 
fereală, dar acum întinzându-se spre el, tremurând de 
nerăbdarea de a-i culca faţa cadaverică pe pieptu-i tânăr şi 
arzător şi de a-l redeştepta prin iubire la viaţă şi la speranţă 
- expresia era, zic, atât de fidel oglindită (deşi întipărită 
mult mai puternic) pe chipul tânăr şi frumos, încât aveai 
impresia că lunecase, asemenea unei lumini fugare, de la el 
la ea. 

Pe faţa lui, însă, îşi luase locul întunecimea. Privi din ce în 
ce mai puţin atent la cei doi din faţă, iar ochii, rătăcind 
pierduţi, se lăsară în jos şi-şi rotiră privirile în dreapta şi în 
stânga, ca mai înainte. În cele din urmă, cu un suspin 
adânc, îşi reluă pantoful şi se apucă iar de muncă. 

— L-aţi recunoscut, monsieur? întrebă Defarge în şoaptă. 

— Da; un singur moment. La început gândeam că e 
pierdut fără nădejde, dar am întrezărit neîndoielnic, doar o 
clipă, faţa pe care odinioară o cunoşteam atât de bine. Ssst! 
Haide să ne îndepărtăm. Ssst! 

Fata se desprinsese de peretele podului şi se apropiase 
foarte mult de scăunaşul cizmăresc. Părea cumplit faptul că 


dânsul era inconştient de prezenţa fetei care n-avea decât 
să întindă mâna ca să-l atingă, aşa cum stătea aplecat peste 
sculele lui. 

După un lung răstimp, trebui să schimbe unealta pe care 
tocmai o avea în mână, înlocuind-o cu cuțitul de cizmărie. 
Acesta se afla în spatele lui. Îl luă şi dădu să se aplece iar 
peste lucru, când ochii îi căzură pe poala rochiei fetei. Îşi 
ridică privirile şi-i văzu faţa. Cei doi spectatori dădură să se 
repeadă spre ei, dar fata îi opri cu un gest al mâinii. Spre 
deosebire de dânşii, ea nu se temea că o s-o lovească cu 
cuțitul. 

Bătrânul o fixă cu o privire înspăimântătoare şi, după un 
timp, buzele-i începură să se mişte, căznindu-se să 
articuleze cuvinte, deşi nici un sunet nu putu fi auzit. 
Treptat, în răstimpurile dintre respiraţiile iuți şi gâfâite, îl 
auziră rostind: 

— Ce-i asta? 

Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, fata îşi duse ambele mâini 
la buze şi-i trimise o sărutare; apoi şi le încleştă peste piept, 
ca şi cum ar fi strâns la sân capul lui răvăşit. 

— Nu eşti fiica temnicerului? 

Fata suspină: 

— Nu. 

— Cine eşti? 

Încă neputând să-şi controleze glasul, fata se aşeză lângă 
el pe băncuţă. Bătrânul se feri în lături, dar ea îşi lăsă mâna 
pe braţul lui. La această atingere, un fior ciudat îi scutură, 
vizibil, trupul; îşi puse, cu băgare de seamă, cuțitul pe jos şi 
o privi fix în continuare. 

Fata îşi dăduse în grabă pe spate părul de aur, care-i 
cădea în zulufi lungi. Întinzând încet de tot o mână, 
bătrânul luă o buclă în palmă şi o privi. Dar chiar în timp ce 
făcea acest gest, mintea îi rătăci din nou şi, oftând iarăşi din 
greu, se aplecă asupra lucrului la pantofi. 

Dar nu pentru multă vreme. Eliberându-i braţul, fata îşi 
lăsă mâna pe umărul lui. După ce-i privi de două-trei ori, cu 


îndoială, mâna, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că se găsea 
într-adevăr acolo, bătrânul părăsi lucrul, îşi duse degetele 
la gât şi scoase la vedere un şiret înnegrit de care atârna un 
petic de cârpă împăturită. Îl despături cu grijă pe genunchi; 
conţinea nişte fire de păr, nu mai mult de unul sau două fire 
lungi, aurii, pe care, cu multă vreme în urmă, le răsucise pe 
deget. 

Luă din nou în mâna o buclă a fetei şi o privi cu multă 
atenţie. 

— E acelaşi! Cum se poate! Când a fost? Cum a fost? 

Pe măsură ce expresia de concentrare îi reapărea pe 
frunte, păru conştient că ea se ivise şi pe chipul fetei. O 
răsuci cu faţa în plină lumină şi se uită la ea. 

— Şi-a culcat capul pe umărul meu, în noaptea aceea când 
m-au ridicat - era speriată de plecarea mea, cu toate că eu 
nu mă temeam - şi când m-au dus în Turnul de Nord au 
găsit firele astea pe mâneca mea. „Vă rog să mi le lăsaţi! 
Nu-mi vor putea fi niciodată de ajutor să evadez trupeşte, 
dar mă vor ajuta să evadez sufleteşte”. Aşa le-am spus. Îmi 
aduc bine aminte. 

Vorbirea de mai sus fusese rostită de mai multe ori cu 
buze mute, până ce izbuti să-i dea glas. Dar când găsi 
cuvintele vorbite, acestea se înşiruiră coerent, deşi foarte 
rar. 

— Cum a fost? Iu erai? 

Din nou cei doi spectatori tresăriră când bătrânul se 
întoarse cu o bruscheţe înfricoşătoare spre fată. Dar copila 
rămase perfect liniştită sub încleştarea mâinii lui şi, cu o 
voce scăzută, le spuse doar atât: 

— Vă implor, bunii mei domni, nu vă apropiaţi de noi; nu 
vorbiţi, nu îl tulburaţi! 

— Ah! exclamă bătrânul. Al cui a fost acest glas? 

Când scoase acest strigăt, mâinile lui o eliberară pe fată 
din strânsoarea în care o ţinuseră şi se înfipseră în părul 
alb, de care începură să tragă cu înverşunare. Dar furia i se 
stinse, aşa cum se stingea în el totul în afară de pasiunea 


pentru cizmărit; îşi împături din nou peticul de cârpă şi şi-l 
vâri iar în sân; dar continuă să se uite la fată şi clătină din 
cap cu mâhnire: 

— Nu, nu, nu; eşti prea tânără, prea înfloritoare. Nu-i cu 
putinţă. Uite cum arată prizonierul! Astea nu-s mâinile pe 
care le-a cunoscut ea, asta nu-i faţa pe care a cunoscut-o 
ea, asta nu-i vocea pe care s-o fi auzit ea vreodată. Nu, nu. 
Ea a fost - şi Ela fost - cu mult înaintea anilor nesfârşiţi din 
Turnul de Nord - cu veacuri în urmă. Care ţi-e numele, 
îngerul meu bun? 

Slăvindu-i vorba şi gesturile îmbunate „fiica se lăsă în 
genunchi în faţa lui, punându-i pe piept mâinile ei 
rugătoare: 

— O, domnule, cândva veţi afla numele meu, şi cine mi-a 
fost mama şi cine tatăl, şi cum eu n-am ştiut nimic din 
povestea lor crudă, crudă... Dar nu pot să vă spun nici 
acum, nici în acest loc. Tot ce pot face aici şi acum este doar 
să vă rog să mă atingeţi şi să-mi daţi binecuvântarea. 
Sărutaţi-mă, sărutaţi-mă! O, scumpul, scumpul meu! 

Capul lui nins şi rece se îngropă în părul ei scânteietor, 
care-l încălzi şi-l ilumină, de parc-ar fi fost făclia libertăţii 
strălucind asupră-i. 

— Dacă desluşiţi în glasul meu - nu ştiu dacă e aşa, dar 
nădăjduiesc să fie dacă desluşiţi în glasul meu vreo 
asemănare cu un glas care a însemnat odinioară dulce 
muzică pentru urechile dumneavoastră, plângeţi-l, 
deplângeţi-l! Dacă atunci când îmi atingeţi părul, atingeţi 
ceva ce vă reaminteşte de un cap îndrăgit care, pe când 
eraţi tânăr şi liber, se rezema de pieptul dumneavoastră, 
plângeţi-l, deplângeţi-l! Dacă, atunci când vă vorbesc 
despre un cămin care ne aşteaptă şi în care mă voi strădui 
cu credinţă să-mi îndeplinesc datoria şi să mă dedic 
dumneavoastră cu devotament, vă redeştept amintirea unui 
alt cămin de mult pustiit, în timp ce inima dumneavoastră 
se topea de dor, plânge-ţi-l, deplângeţi-l! 


Îl cuprinse pe după grumaz şi-l legănă, ca pe un copil la 
pieptul ei. 

— Şi dacă atunci când vă spun, preaiubitul meu, că agonia 
a luat sfârşit, că am venit aici ca să vă smulg din ghearele 
ei, că vom pleca împreună în Anglia ca să cunoaşteţi pacea 
şi odihna, vă fac să vă întoarceţi cu gândul la chipul în care 
a fost irosită viaţa dumneavoastră atât de folositoare, şi la 
felul mişel în care Franţa, ţara noastră de baştină, s-a 
purtat cu dumneavoastră, plângeţi-l, deplângeţi-l! Şi dacă, 
atunci când vă voi dezvălui numele meu şi cel al tatălui 
meu, care este în viaţă, şi cel al mamei, care nu mai e, veţi 
afla că trebuie să îngenunchez în faţa onoratului meu 
părinte şi să-i implor iertarea pentru faptul că nu m-am 
căznit de dragul lui zi de zi, şi n-am plâns noapte de noapte, 
trează, în aşternut, întrucât iubirea mamei mele m-a ferit 
să-i cunosc chinurile, plângeţi acest fapt, deplângeţi-l! 
Plângeţi pentru mama mea şi plângeţi pentru mine! Bunii 
mei domni, slavă Celui de Sus! Îi simt lacrimile sfinte pe 
obrajii mei, îl simt cutremurat de suspine la pieptul meu. O, 
tată! Mulţumiţi Domnului în numele nostru, mulţumiţi 
Domnului! 

Bătrânul se prăbuşise în braţele fetei, cu faţa îngropată la 
sânul ei; o privelişte atât de înduioşătoare şi totuşi atât de 
cumplită când te gândeai la crâncenele nedreptăţi şi 
suferinţe care o precedaseră, încât cei doi spectatori îşi 
acoperită feţele. 

Când tăcerea podului se aşternuse iar de multă vreme 
neştirbită, când pieptul zguduit de suspine şi trupul 
zdruncinat al bătrânului se cufundaseră de mult în calmul 
care negreşit urmează oricărei furtuni - simbol pentru 
omenire al păcii şi tihnei în care se potoleşte furtuna numită 
Viaţă - cei doi se apropiară ca să ridice de pe podea 
părintele şi fiica. Bătrânul alunecase treptat pe duşumea, 
unde zăcea răpus într-un soi de toropeală. Fata se cinchise 
lângă el, ca să-i poată rezema capul pe braţ; iar părul ei îl 
învăluia, ferindu-l de lumină. 


— Dacă s-ar putea aranja ca, fără să-l tulburăm, să 
părăsim pe dată Parisul, astfel încât, ieşind pe uşa aceasta, 
să pornească de-a dreptul în călătorie... spuse fata înălţând 
o mână spre domnul Lorry care se apleca asupra lor. După 
ce-şi suflase în repetate rânduri nasul... 

— Dar, gândeşte-te puţin. Crezi că e în stare să pornească 
la drum? întrebă acest domn. 

— Îl cred în stare mai curând să călătorească decât să 
rămână mai departe în acest oraş atât de înfiorător pentru 
el. 

— Asta-i drept, întări Defarge, care îngenunchiase la 
rându-i pentru a privi şi a auzi. Mai mult de atât. Pentru 
domnul Manette e mai bine, din toate punctele de vedere, 
să iasă din Franţa, ce părere aveţi, să tocmesc o trăsură şi 
cai de poştă? 

— Asta-i o chestiune de afaceri, spuse domnul Lorry, 
reluându-şi pe dată felul său metodic, şi dacă trebuie 
acţionat, mai bine să acţionez eu. 

— Atunci fiţi atât de buni, îi îndemnă domnişoara Manette, 
şi lăsaţi-ne singuri aici. Vedeţi cum s-a potolit, aşa încât nu 
trebuie să mai aveţi vreo îngrijorare în a-l lăsa cu mine. Şi 
de ce-aţi fi îngrijoraţi? Dacă veţi încuia uşa, astfel încât să 
nu fim tulburaţi, nu mă îndoiesc că la înapoierea 
dumneavoastră îl veţi găsi la fel de liniştit ca şi la plecare. 
Oricum, până vă înapoiaţi eu voi avea grijă de el, şi după 
aceea îl transportăm. 

Nici pe domnul Lorry nici pe Defarge nu-i trăgea inima să 
procedeze întocmai şi ar fi dorit ca unul dintre ei să rămână 
acolo. Dar cum era nevoie să vadă nu numai de trăsură şi 
de cai, ci şi de actele pentru drum, şi cum timpul îi gonea 
din spate pentru că ziua era pe sfârşite, îşi dădură seama că 
nu puteau decât să-şi împartă cât mai grabnic treburile 
între ei şi să se zorească. 

Pe urmă, când întunericul începu să fie mai des, fiica îşi 
lăsă capul pe duşumeaua tare, alături de celal tatălui ei, şi-l 
veghe. Se făcu tot mai întuneric şi amândoi zăcură 


nemişcaţi, până când o şuviţă de lumină se cernu printre 
crăpăturile zidului. 

Domnul Lorry şi monsieur Defarge pregătiseră toate cele 
trebuitoare pentru drum, şi aduseseră cu ei, în afară de 
haine de călătorie şi pături, pâine şi carne, vin şi cafea 
fierbinte. Monsieur Defarge aşeză merindele şi lampa pe 
care o purta pe băncuţa cizmarului (întrucât în pod nu se 
mai găsea nici o altă mobilă decât o saltea de paie) şi 
împreună cu domnul Lorry îl ridicară şi-l ajutară să se ţină 
pe picioare. 

Nici o inteligenţă omenească nu ar fi putut tălmăci 
misterele minţii bătrânului după uluirea înspăimântată care 
i se oglindea pe faţă. Dacă îşi dădea seama de ce se 
întâmplase, dacă îşi amintea de cele ce i se spuseseră, dacă 
ştia că e liber, erau tot atâtea întrebări la care nici un fel de 
înţelepciune nu ar fi găsit răspuns. Încercară să-i 
vorbească; dar bătrânul era atât de năucit şi răspundea cu 
atâta încetineală, încât se speriară de buimăceala lui şi se 
înţeleseră ca pentru moment să nu-l mai necăjească. Avea 
un fel sălbatic, desperat, de a-şi cuprinde din când în când 
capul în mâini, gest pe care nu-l observaseră la el mai 
înainte; totuşi, manifesta oarecare plăcere de câte ori auzea 
glasul fiicei lui, şi se întorcea negreşit, spre ea când o auzea 
vorbind. 

În felul docil al omului de multă vreme deprins să fie supus 
prin constrângere, mâncă şi bău tot ce-i dădură să mănânce 
şi să bea, şi se înfăşură în mantaua şi şalurile, pe care i le 
oferiră. Fu foarte atent faţă de fiica sa, trecându-i braţul pe 
sub braţul lui şi ţinându-i mâna - ba păstrând-o chiar tot 
timpul - în ambele lui mâini. 

Începură să coboare scara; monsieur Defarge mergea 
înainte purtând lampa, iar domnul Lorry încheia mica 
procesiune. Abia coborâseră câteva trepte ale nesfârşitei 
scări principale, când bătrânul se opri şi începu să se uite la 
tavan şi de, jur-împrejur la pereţi. 


— Îţi aminteşti de acest loc, tată? Îţi aminteşti când ai fost 
adus aici? 

— Ce-ai spus? 

Dar, înainte, ca ea să-şi fi repetat întrebarea, el murmură 
răspunsul: 

— Dacă-mi amintesc? Nu, nu-mi amintesc. E atâta vreme 
de atunci! 

Era limpede pentru toţi că nu-şi aducea deloc aminte că 
fusese adus din închisoare în această casă. Îl auziră 
mormăind: O sută cinci, Turnul de Nord”; şi, privind de jur- 
împrejur, căuta zidurile, groase ale fortăreței în care zăcuse 
întemnițat atâta amar de vreme. Când ajunseră în curte, îşi 
modifică instinctiv pasul, ca şi cum aştepta să simtă sub 
tălpi un pod basculant; şi când nu întâlni nici un pod, şi văzu 
o trăsură aşteptând în plină stradă, lăsă să-i scape mâna 
fiicei lui şi-şi prinse iar capul în mâini. 

Nici o gloată nu se adunase în faţa uşii; nici un chip nu se 
zărea la vreuna dintre numeroasele ferestre; nici măcar un 
trecător răzleţ pe stradă. Domneau în chip nefiresc liniştea 
şi pustietatea. Era de faţă doar un singur suflet de om, şi 
anume madame Defarge care, rezemată de stâlpul uşii, 
împletea de zor şi nu vedea nimic. 

Prizonierul se urcase în trăsură, şi fiica sa îl urmase când 
piciorul domnului Lorry fu oprit pe treaptă de vocea stinsă 
rare cerea umil sculele de cizmărie şi pantofii neterminaţi. 
Madame Defarge strigă către soţul ei că le va aduce pe data 
şi, continuând să împletească, dispăru din lumina 
felinarului, în curte. Aduse repede lucrurile şi le înmână 
soţului; imediat după aceea se rezemă din nou de stâlp, 
împletind de zor, fără să vadă nimic. 

Defarge se urcă pe capră şi rosti doar: 

— La barieră! 

Vizitiul îşi plesni biciul şi o porniră în trap pe sub 
legănarea felinarelor chioare. 

Pe sub legănarea felinarelor ce se balansau luminos în 
străzile bogate şi ceţos în cele sărace - pe lângă prăvălii 


iluminate, pe lângă grupuri vesele, cafenele strălucitoare, 
portaluri de teatre, mereu înainte către una din porţile 
oraşului! Aici, ostaşi cu felinare şi străjeri. „Actele, domnilor 
călători!” 

— Uitaţi-vă ce-i, domnule ofiţer, se grăbi Defarge coborând 
de pe capră şi luându-l pe ofiţer deoparte cu un aer grav. 
Astea-s documentele domnului dinăuntru, cel cu părul alb. 
Mi-au fost încredințate mie, o dată cu el, la... 

Îşi cobori glasul, urmă o forfotă printre felinarele militare 
şi unul dintre ele fu vârât în trăsură la capătul unui braţ în 
uniformă; ochii care făceau parte din acelaşi trup cu braţul 
aruncară o privire - o privire nu de fiecare zi şi nici de 
fiecare noapte - domnului cu păr alb. 

— În regulă! Puteţi pleca! se auzi dinspre uniformă. 

— Adieu! se auzi dinspre Defarge. 

Şi aşa înainte, pe sub rariştea de felinare chioare şi 
legănate, pe sub pădurea deasă a stelelor. 

Pe sub arcada de lumini neclintite şi eterne, dintre care, 
unele atâta-s de îndepărtate de grăuntele ăsta de pământ, 
încât cărturarii se îndoiesc dacă razele lor măcar l-au 
descoperit ca pe un mic punct în spaţiu unde totul se poate 
îndura şi totul se poate întâmpla; umbrele nopţii se adunau 
groase şi negre. Şi în răstimpul friguros şi răscolit de 
nelinişti care le despărţeau de zorii zilei, şoptiră iar în 
urechea domnului Lorry - care şedea în faţa omului 
îngropat ce fusese scos la lumină şi se întreba ce subtile 
capacităţi ale acestuia erau oare pierdute pentru totdeauna 
şi care mai puteau fi recuperate - îi şoptiră, zic, iar vechea 
întrebare: 

— Nădăjduiesc că ţii să fii rechemat la viaţă, nu-i aşa? 

Şi vechiul răspuns: 

— N-aş putea spune. 

CARTEAADOUA. 

FIRUL DE AUR. 

Capitolul 1. 

CINCI ANI MAI TÂRZIU. 


Banca Tellson de lângă Temple Bar era o clădire de modă 
veche chiar şi în anul una mie şapte sute optzeci. O clădire 
foarte înghesuită, foarte întunecoasă, foarte urâtă, foarte 
incomodă. Şi moralmente era de modă veche, ţinând seama 
că asociaţii firmei se simțeau mândri de strâmtimea clădirii, 
mândri de întunecimea ei, de urâţenia şi de incomoditatea 
ei. Ba chiar se împăunau cu faptul că, din aceste puncte de 
vedere, imobilul lor deţinea primul loc, şi erau însufleţiţi de 
convingerea specială că, de-ar fi fost mai puţin respingător, 
ar fi fost şi mai puţin respectabil. Şi aceasta nu era o 
credinţă pasivă, ci o armă activă pe care o scoteau la iveală 
în faţa unor mai convenabile locaşuri de afaceri. Banca 
Tellson (spuneau ei) nu are nevoie de spaţiu mai mare, 
Banca 'Tellson nu are nevoie de lumină, Banca Tellson nu 
are nevoie de ornamente. „Noakes et Co” s-ar putea să aibă 
nevoie, Fraţii Snooks” de asemenea, dar Iellson, slavă 
Domnului! 

Oricare dintre aceşti asociaţi ai firmei şi-ar fi dezmoştenit 
propriul fiu dacă ar fi stăruit ca imobilul Tellson să fie 
restaurat. În această privinţă, firma se asemuia cu 
aristocrații de viţă veche; şi aceştia îşi dezmoşteneau 
adeseori fiii care cereau să se aducă îmbunătăţiri legiuirilor 
şi obiceiurilor de multă vreme criticabile, dar cu atât mai 
respectabile. 

Şi aşa se făcea că Banca ellson ajunsese să fie victorioasa 
desăvârşire a lipsei de comoditate. După ce izbuteai să 
împingi o uşă care ţi se împotrivea cu o idioată îndărătnicie, 
scoțând un hârâit slab, te rostogoleai pe cele două trepte 
care duc jos la Tellson şi-ţi veneai în simţiri într-o dugheană 
strâmtă şi mizeră, cu două tejghele mici, îndărătul cărora 
cei mai bătrâni oameni din lume îţi luau cecul, făcându-l să 
tremure ca frunza în vânt în timp ce-i cercetau semnătura 
sub cele mai soioase ferestre din lume, împroşcate mereu 
de un duş de noroi din Fleet-street şi întunecate şi mai mult 
de propriile lor zăbrele de oţel şi de umbra grea, aruncată 
de imobilul Temple. 


Dacă treaba cu care veniseşi necesita consultarea „firmei”, 
te trezeai vârât într-un soi de celulă a condamnaților, în 
fundul clădirii, unde stăteai meditând asupra unei vieţi 
irosite în nimicnicie, până când „firma” venea la tine, cu 
mâinile în buzunare, şi abia de puteai s-o zăreşti în 
semiobscuritatea sepulcrală. 

Banii tăi ieşeau din, sau intrau în antice sertare de lemn 
mâncate de carii, din care se desprindeau particule, 
zburându-ţi în nas şi de-acolo lăsându-ţi-se în gât, ori de 
câte ori sertarele erau deschise sau închise. Bancnotele tale 
de hârtie căpătau un iz de mucegai, ca şi cum erau în plin 
proces de descompunere şi de retransformare în cârpe. 
Metalul tău era depozitat printre celelalte mormane de 
murdării din cloacă şi miasmele din jur îi atacau luciul. 
Documentele intrau la păstrare în tainiţe improvizate din 
bucătării şi spălătorii, iar din pergamentul pe care erau 
scrise toată ceara asuda în aerul băncii. Casetele mai mici şi 
hârtiile de familie erau duse sus, într-o încăpere ireală, în 
care se afla mereu o masă lungă de ospâţ şi nici un fel de 
oaspete şi unde chiar şi în anul una mie şapte sute optzeci, 
primele epistole scrise de prima ta iubire sau de copilaşii tăi 
erau scutite de grozăvia de a fi privite galeş, pe fereastră, 
de capetele expuse la Temple Bar cu o brutalitate dementă 
şi o ferocitate demne de jungla africană. 

Dar, într-adevăr, pe acea vreme osândirea la moarte era 
un leac foarte la modă în toate meseriile şi profesiunile şi nu 
mai puţin în cea a firmei Tellson. Moartea este leacul 
universal oferit de Natură; de ce n-ar fi fost la fel şi în 
Legislaţie? Aşadar, cel ce falsifica o semnătură era osândit 
la moarte; cel ce emitea o bancnotă falsă era osândit la 
moarte; cel ce deschidea, fără să aibă dreptul, o scrisoare 
era osândit la moarte; cel ce şterpelea patruzeci de şilingi şi 
şase pence era osândit la moarte; cel ce păzea un cal la uşa 
Băncii Tellson şi o întindea cu animalul era osândit la 
moarte; cel ce fabrica un şiling fals era osândit la moarte; 
tăinuitorii a trei sferturi dintre bancnotele care circulau în 


lumea delictelor erau osândiţi la moarte. Nu că aceasta ar fi 
ajutat câtuşi de puţin ca mijloc de prevenire - ba chiar am 
putea face observaţia că lucrurile stăteau tocmai pe dos - 
dar simplifica (cel puţin pentru lumea noastră, a 
muritorilor) osteneala pe care ar fi trebuit să ţi-o dai cu 
fiecare caz în parte şi nu lăsa nici o urmă cu care să-ţi mai 
baţi capul. Aşa încât, Banca Tellson, în vremea ei, asemenea 
multor altor instituţii bancare contemporane mai mari, 
luase viaţa atâtor oameni, încât dacă toate capelele 
acestora ar fi fost înşirate pe zidurile de la Temple Bar în 
loc de a fi îngropate în taină, ar fi oprit şi puţina lumină 
care se mai cernea pe geamurile de la parter, învăluind 
clădirea într-un întuneric plin de semnificaţie. 

Ghemuiţi în tot felul de dulapuri şi cuşti întunecoase, cei 
mai bătrâni oameni din lume se ocupau la Tellson, solemn, 
de afaceri. Când Banca Tellson angaja vreun funcţionar 
tânăr, îl ascundea bine pe undeva până când îmbătrânea. Îl 
păstra la întuneric, ca pe un calup de brânză, până căpăta 
întregul iz Tellson şi crusta verzuie de mucegai. Numai 
atunci i se îngăduia să se lase văzut, spectaculos îndoit 
asupra unor registre mari, cu pantalonii şi jambierele 
strânse şi închircite după canoanele instituţiei în materie de 
greutate la cântar. 

În afara zidurilor Băncii Tellson - şi niciodată înăuntru, 
decât atunci când era chemat - stătea un om bun la toate, 
care făcea la nevoie pe hamalul sau pe curierul, şi care 
slujea de emblemă vie a firmei. Nu lipsea niciodată de la 
post în timpul orelor de slujbă decât când era trimis într-o 
misiune, şi chiar şi atunci era reprezentat de fiul său: un 
derbedeu slut de vreo doisprezece ani, care-i semăna leit. 
Lumea ştia că Banca Tellson îl răbda, în chip mărinimos, pe 
acest om bun la toate. Firma răbdase dintotdeauna pe câte 
cineva în asemenea slujbă, iar timpul şi întâmplarea 
proiectaseră acum în post pe această anume persoană. 
Numele lui era Cruncher, iar în tinereţea sa, când se 
lepădase prin act de botez de făcăturile Necuratului, în 


biserica parohială din Houndsditch, primise numele 
suplimentar de Jerry. 

Scena se petrecea în locuinţa particulară a domnului 
Cruncher aflată pe aleea Hangingsword din Whitefriars; 
timpul: ceasurile şapte şi jumătate dintr-o dimineaţă 
vântoasă de martie, Anno Domini una mie şapte sute şi 
optzeci. (Domnul Cruncher, de câte ori voia să spună Anul 
Domnului pe latineşte rostea „Anna Domino”, aparent sub 
impresia că era creştină datează de la născocirea 
popularului joc de domino, de către o doamnă care i-a dat 
numele ei.) 

Apartamentele domnului Cruncher nu se aflau într-o 
vecinătate prea aleasă, şi nu erau alcătuite decât din două 
încăperi, dacă o chichineaţă cu un ochi de geam ar putea fi 
socotită drept cameră. Dar erau ţinute foarte îngrijit. Aşa 
devreme cum era, în acea dimineaţă vântoasă de martie, 
încăperea în care dumnealui se afla încă în pat fusese 
curățată lună, iar între cănile şi farfurioarele rânduite 
pentru micul dejun şi tăblia de scândură a mesei fusese 
aşternută o faţă de masă albă ca neaua. 

Domnul Cruncher se odihnea sub o cuvertură din petice 
colorate, părând un soi de arlechin casnic. La început 
fusese cufundat în somn adânc, apoi, treptat, începuse să se 
legene şi să tălăzuiască în aşternut până se ridicase la 
suprafaţă, cu şuviţele lui de păr sârmos părând gata să 
spintece cearşafurile. În care moment, exclamă cu o, voce 
plină de cumplită exasperare: 

— Să mă bată Dumnezeu dacă n-a luat-o iar de la capăt! 

O femeie foarte vrednică şi plină de sârg se ridică dintr-un 
colţ, unde se afla îngenuncheată, cu o grabă şi o îngrijorare 
care trădau că despre ea era vorba. 

— Ce naiba! strigă domnul Cruncher, căutându-şi o 
gheată. lar te-a apucat? 

Întâmpinând dimineaţa cu acest al doilea salut, domnul 
Cruncher zvârli cu gheata în femeie, în chip de a treia 
salutare. Era o gheată foarte noroioasă şi aici e locul să 


introducem o trăsătură ciudată legată de orânduiala 
domestică a domnului Cruncher şi anume: deşi de la bancă 
se înapoia adeseori acasă cu ghetele curate, a doua zi 
dimineaţa când se scula le găsea pline de noroi. 

— Ce naiba, strigă domnul Cruncher după ce-şi greşise 
ţinta, ce naiba tot faci acolo, Aggerawayter? 

— Îmi rosteam rugăciunile. 

— Îţi rosteai rugăciunile. Frumos îţi şade! Ce-i în capul tău 
de te arunci la pământ şi te rogi împotriva mea? 

— Nu mă rugam împotriva ta; mă rugam pentru tine. 

— Nu-i adevărat. Şi chiar dacă-i aşa, nu-ţi dau voie să te 
slujeşti de mine. Ia te uită, tinere Jerry, frumos îi mai şade 
maică-tii să se roage împotriva prosperității lui taică-tu. 
Vrednică mamă mai ai, fiule, n-am ce zice! Ai o mamă 
cucernică, băiete; se aruncă la pământ şi se închină ca 
pâinea cu unt să fie smulsă de la gura singurului ei copil. 

Domnişorul Cruncher (care era în cămaşă) puse toate 
astea la inimă şi, întorcându-se spre maică-sa, o mustră 
aspru pentru rugile menite să-i atingă hrana personală. 

— Şi ce valoare îţi închipui tu că au rugile tale, muiere 
înfumurată ce eşti? urmă domnul Cruncher fără să-şi dea. 
Seama de lipsa de consecvență a gândirii lui. Ia zi, ce preţ 
pui tu pe rugile tale? 

— Izvorăsc din inimă, Jerry. Asta-i toată valoarea lor. 

— Asta-i toată valoarea, lor, o îngână domnul Cruncher. 
Atunci n-au nici o valoare. Da' fie că au sau nu, nu vreau să 
te mai rogi împotriva mea, asta-i tot ce-ţi spun... Nu-mi dă 
mâna. N-am de gând să dau de dracu din cauza ticăloşiei 
tale. Dacă simţi nevoia să te închini, închină-te pentru soţul 
şi copilul tău şi nu contra lor. Dacă n-aş fi avut o nevastă 
afurisită, şi biet copilul ăsta n-ar fi avut o mamă afurisită, aş 
fi putut să mă aleg şi eu cu ceva bani săptămâna trecută, 
dar tu te-ai rugat împotriva mea şi am fost săpat şi 
împiedicat pe cale religioasă şi împins în cel mai negru 
ghinion. Să mă bată Dumnezeu! urmă domnul Cruncher 
care în tot acest timp îşi trăsese îmbrăcămintea pe el, să mă 


bată Dumnezeu dacă săptămâna trecută din cauza cuvioşiei 
tale şi ba a unei piedici, ba a alteia n-am avut parte de cea 
mai neagră baftă pe care o poate avea un negustor cinstit. 
Tinere Jerry, îmbrăcate, băiete, şi cât îmi lustruiesc eu 
ghetele n-o pierde din ochi pe maică-ta şi cum vezi vreun 
semn că vrea să îngenuncheze, cheamă-mă. Bagă-ţi în cap - 
de astă dată se adresă din nou nevesti-sii - că nu mai înghit 
de-alde astea! lacă-tă-mă-s jigărit ca un cal de povară, şi 
somnoros de parc-am băut ceai de mac şi trupu' mi-e 
slăbânogit că, de n-ar fi junghiurile din el, n-aş şti care-s eu 
şi care-i altu' şi cu toate astea tot îmi suflă vântu-n 
buzunare; şi mă bate gându' că tu te-ai închinat din zori şi 
până-n noapte ca să nu se lipească nimic de buzunaru' meu, 
şi eu una ca asta nu mai înghit, Aggerawayter. Ce mai ai de 
Zis? 

Bombănind în continuare fraze şi exclamaţii de felul: „Ah! 
Da! Doar eşti cucernică! N-ai să te pui tu de-a curmezişul 
intereselor soţului şi copilului tău. N-ai să faci tu una ca 
asta!', şi scăpărând din când în când câte o scânteie de 
sarcasm din cremenea indignării sale, domnul Cruncher se 
dedică lustruitului ghetelor şi preparativelor pentru a pleca 
la slujbă. Între timp, feciorul său, al cărui creştet era 
împodobit cu ţepi ceva mai moi şi ai cărui ochi tineri erau la 
fel de apropiaţi ca şi ai lui taică-su, îşi veghea mama, după 
cum i se ceruse. Din timp în timp, o speria pe biata femeie 
repezindu-se din cămăruţa de dormit, unde-şi făcea toaleta, 
cu câte un strigăt înăbuşit. 

— Iar ai de gând să îngenunchezi, mamă! Hei, tată! 

Şi după ce stârnea această falsă alarmă, o zbughea la loc 
cu un rânjet impertinent pe buze. 

Când veni la micul dejun, dispoziţia domnului Cruncher nu 
se îmbunătăţi cu nimic. Se îmbufna foarte tare auzind-o pe 
doamna Cruncher rostind rugăciunea de binecuvântare. 

— Hei, Aggerawayter! Ce tot bolboroseşti? Iar te apucă? 

Soţia îl lămuri că nu făcuse decât „să ceară o 
binecuvântare”. 


— Să nu mai ceri! bombăni domnul Cruncher, rotindu-şi 
ochii în jur de parcă s-ar fi aşteptat să vadă pâinea topindu- 
se de pe masă sub efectul rugii soţiei sale. N-am de gând să 
fiu izgonit din casa şi din căminul meu. N-am de gând să-mi 
văd bucatele pierind de pe masă. Ţine-ţi gura! 

Oţărât, şi cu ochii foarte injectaţi de parcă toată noaptea 
fusese la o sindrofie unde numai de chefuit nu chefuise, 
Jerry Cruncher mai mult strică merindele decât le mâncă, 
mârâind aplecat asupra hranei asemenea unui pensionar 
patruped al unei menajerii. Când se apropie ora nouă, îşi 
înmuie înfăţişarea bicisnică şi, însuşindu-şi aspectul exterior 
cel mai respectabil şi mai preocupat de muncă sub care îşi 
putea ascunde firea lui adevărată, plecă spre îndeletnicirile 
diurne. 

Munca lui putea fi cu greu numită meserie, cu toate că lui 
îi plăcea să se dea drept „un negustor cinstit”. 
Echipamentul lui consta dintr-un scăunaş de lemn, 
transformat dintr-un scaun obişnuit, cu spătarul stricat şi 
picioarele retezate, pe care tânărul Jerry, mergând alături 
de taică-su, îl căra în fiecare dimineaţă până sub fereastra 
băncii, cea mai apropiată de Temple Bar; acolo, împreună 
cu o mână de paie şterpelite de sub prima căruţă care 
trecea, ca să-l ferească de frig şi de umezeală la picioare pe 
omul-bun-la-toate, îşi aşeza tabăra de zi. În acest post al 
său, domnul Cruncher era la fel de binecunoscut celor de 
pe Fleet-street şi din Temple ca şi imobilul Temple Bar în 
sine - şi arăta aproape la fel de neîmbietor. 

Instalat de la nouă fără un sfert, adică la timp ca să-şi 
poată duce degetul la pălăria cu trei colţuri când cei mai 
bătrâni oameni din lume intrau în Banca Tellson, Jerry îşi 
luă în primire postul şi în această dimineaţă vântoasă de 
martie, avându-l alături pe tânărul Jerry, atunci când băiatul 
nu era ocupat cu micile-i incursiuni de pradă în Temple Bar, 
ori cu datul unor ghionturi zdravene băieţaşilor în trecere, 
destul de piperniciţi pentru a fi supuşi acestui binevoitor 
tratament. Aşa cum priveau tăcuţi la traficul matinal de pe 


Fleet-street, cu capetele la fel de apropiate pe cât le erau şi 
ochii, tatăl şi fiul, semănând ca două picături de apă, 
aduceau grozav cu o pereche de maimuțe. Asemănarea era 
sporită de faptul întâmplător că Jerry cel vârstnic mesteca 
şi scuipa un fir de pai, în timp ce ochii scăpărători ai lui 
Jerry cel tânăr îl urmăreau la fel de neobosiţi cum 
urmăreau tot ce se petrecea pe stradă. 

Capul unui mesager al Băncii Tellson se ivi pe uşă, de unde 
comunică: 

— E nevoie de-un curier! 

— Ura, tată! Uite că-ncepi bine de dimineaţă! 

Expediindu-şi astfel părintele, tânărul Jerry îi luă locul pe 
scăunaş şi, concentrându-şi interesul atavic asupra paielor 
pe care le mestecase taică-su, medita: 

— Ruginite! Degetele lui e mereu ruginile. De unde-o fi 
luând taică-meu atâta rugină? Aicea doar n-are de-a face cu 
fiare ruginite! 

Capitolul II. 

SPECTACOLUL 

— Ştii unde-i vechiul tribunal Bailey6, nu-i aşa? îl întrebă 
unul dintre cei mai bătrâni funcţionari pe Jerry curierul. 

— Da, domnule, răspunse Jerry cu o voce stăruitoare. Ştiu 
unde vine Bailey. 

— Aşa. Şi îl ştii pe domnul Lorry? 

— ÎL ştiu pe domnul Lorry, domnule, chiar mai bine decât 
ştiu tribunalul Bailey. Mult mai bine, domnule, urmă, Jerry - 
dezicându-se parcă de imobilul în chestiune - mult mai bine 
decât. Aş dori eu, în calitate de negustor cinstit, să cunosc 
vreodată tribunalul Bailey. 

— Foarte bine. Du-te la poarta pe unde intră martorii, 
arată portarului biletul ăsta pentru domnul Lorry. O să-ţi 
dea drumul înăuntru. 

— În tribunal, domnule? 

— În tribunal. 

Ochii domnului Cruncher părură să se apropie şi mai mult 
unul de celălalt şi să-şi pună unul altuia întrebarea: „Ce zici 


de asta?” 

— Trebuie să aştept la tribunal, domnule? întrebă el ca 
rezultat al consfătuirii ochilor. 

— Uite că-ţi spun. Portarul o să-i dea domnului Lorry 
biletul, iar dumneata încearcă să-i atragi printr-un semn 
atenţia, ca să vadă unde te găseşti. După aceea, tot ce ai de 
făcut este să rămâi locului până când o să aibă nevoie de 
dumneata. 

— Asta-i tot, domnule? 

— Asta-i tot. Doreşte să aibă un mesager la îndemână. 
Biletul e menit să-l anunţe că te afli acolo. 

În timp ce anticul slujbaş împăturea meticulos biletul şi 
scria adresa, domnul Cruncher, după ce-l urmări în tăcere 
până când ajunse în stadiul sugativei, observă: 

— În dimineaţa asta se judecă falsuri, bănuiesc? 

— E un proces de trădare. 

— Asta-i cu tăiatu-n patru, făcu Jerry. Ce barbarie! 

— Aşa-i legea, replică anticul slujbaş, întorcând asupră-i o 
pereche de ochelari miraţi; aşa-i legea! 

— Amarnică lege să tai un om în patru. E destul de 
amarnic să-l omori, dar să-l mai tai şi în patru... 

— Nicidecum, ripostă anticul slujbaş. Şi nu defăima legea. 
Aibi grijă de pieptul şi de glasul dumitale, prietene, şi lasă 
legea să-şi poarte singură de grijă. la aminte la sfatul meu. 

Din cauza umezelii, domnule, umezeala mi se lasă pe piept 
şi pe voce. Gândiţi-vă şi dumneavoastră câtă umezeală 
înghit eu în slujba asta a mea. 

— Mă rog, mă rog, făcu bătrânul slujbaş, fiecare ne 
câştigăm pâinea cum putem. Unii pe umezeală, alţii pe 
uscăciune. Uite scrisorica. Du-te! 

Jerry luă biletul şi, comentând în sinea lui cu mult mai 
puţin respect decât manifesta făţiş: „Parcă tu nu eşti un 
babalăc sfrijit”, făcu o plecăciune, îl informă în treacăt pe 
fiu-su de destinaţia spre care pleca, şi-şi văzu de drum. 

Pe vremea aceea spânzurările aveau loc la Tyburn, aşa 
încât strada care mărginea Newgate nu-şi căpătase încă 


infama notorietate pe care a dobândit-o de atunci încoace. 
Dar închisoarea era un loc mârşav, unde se petreceau tot 
telul de dezmăţuri şi de ticăloşii şi unde se zămislea, în 
sămânţa ei, boala, care năpădea în tribunal o dată cu 
puşcăriaşii, uneori năpustindu-se din boxă direct către 
însuşi Preşedintele Curţii şi doborându-l de pe banca 
judecătorească. Nu o dată s-a întâmplat ca judecătorul cu 
toca neagră să-şi rostească propria osândă la moarte o dată 
cu cea a condamnatului, ba chiar să moară înaintea 
acestuia. În rest, Old Bailey avea faima de curte a hanului 
morţii, din care plecau întruna călători cu feţe livide, în 
căruţe şi-n poştalioane, într-un violent drum de trecere 
către lumea de apoi: străbătând vreo două mile şi jumătate 
de şosea şi de drum, şi făcându-i să se ruşineze pe puţini 
dintre cetăţenii cinstiţi, dacă mai exista vreunul care să se 
ruşineze. Atât de puternica-i deprinderea, şi cu atât mai de 
dorit e ca deprinderea să fie bună de la început. Mai era 
vestit Old Bailey pentru stâlpul infamiei, o veche şi 
înţeleaptă instituţie, aplicând o pedeapsă a cărei extindere 
n-o puteai niciodată prevedea; mai avea de asemenea şi 
parul la care se biciuia, altă veche şi duioasă instituţie, care 
le îmblânzea şi te umaniza când o priveai în plină acţiune; şi 
mai era faimos pentru extinsele tranzacţii băneşti cu 
turnătorii şi ucigaşii plătiţi, altă frântură de înţelepciune 
ancestrală, care împingea sistematic la cele mai 
înspăimântătoare crime mercenare ce pot fi săvârşite pe 
pământ. Privit în tot, Old Bailey era la vremea aceea o 
aleasă ilustrare a preceptului că: „lot ce există e drept”; 
aforism care ar fi pe cât de inert pe atât de categoric, dacă 
nu ar implica neplăcuta concluzie că „nimic din ce a existat 
vreodată u-a fost nedrept”. 

Croindu-şi drum prin mulţimea deşănţată care se 
împrăştiase de o parte şi de alta a locului unde se petrecea 
acţiunea, croindu-şi drum zic, cu îndemânarea unui om 
deprins să-şi facă drum în tăcere, mesagerul nostru găsi 
poarta pe care o căuta şi înmână biletul printr-o 


deschizătură. Căci pe vremea aceea lumea plătea cu bani 
ca să vadă spectacolul de la Old Bailey, aşa cum plătea ca să 
vadă şi spectacolul de la Bedlam7 numai că prima dintre 
aceste două distracţii era mult mai costisitoare. Aşadar, 
toate porţile de la Old Bailey erau bine păzite - bineînţeles, 
cu excepţia porţilor sociale prin care pătrundeau criminalii, 
şi care rămâneau întotdeauna larg deschise. 

După oarecare întârziere şi murmure, poarta se mişcă în 
balamale, înciudată, lăsând întredeschisă o mică porţiune, 
cât să-i îngăduie domnului Cruncher să se strecoare în 
tribunal. 

— Ce se judecă? îl întrebă el în şoaptă pe omul de care se 
nimeri cel mai aproape. 

— Încă nimic. 

— Da' ce urmează? 

— Căzu' de trădare. 

— Ăla cu tăiatu-n patru? 

— Înî! făcu omul cu desfătare; o să fie ridicat întâi pe par, 
după aceea dat jos şi tăiat bucată cu bucată în faţa 
propriilor lui ochi, după aceea or să-i scoală măruntaiele şi- 
or să i le frigă sub ochii lui, după aceea or să-i taie capu', şi 
pe urmă or să-l taie şi pe el în patru. Aşa sună osânda. 

— Vrei să spui, dacă-l găsesc vinovat? Adăugă Jerry drept, 
clauză. 

— Oh! Or să-l găsească ei vinovat, nu-ţi fă griji, îl linişti 
celălalt. 

În acest moment, atenţia domnului Cruncher fu atrasă de 
portar, pe care-l văzu îndreptându-se cu biletul în mână 
spre domnul Lorry. Acest din urmă domn se afla aşezat la o 
masă, printre alţi domni cu peruci; nu departe de un anume 
domn cu perucă, avocatul apărării, care avea în faţă un 
teanc mare de hârtii, şi peste drum de un alt domn cu 
perucă şi cu mâinile în buzunare, a cărui întreagă atenţie - 
ori de câte ori îi arunca domnul Cruncher vreo privire - 
părea concentrată asupra tavanului tribunalului. După ce 
tuşi de câteva ori cu voce spartă, îşi frecă bărbia şi făcu 


semn cu mâna, Jerry atrase privirea domnului Lorry care se 
ridicase în picioare ca să-l zărească, şi care acum dădu 
liniştit din cap şi se aşeză iar. 

— Ce legătură are el cu căzu'? întrebă omul cu care 
stătuse de vorbă. 

— Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu, spuse Jerry. 

— Atunci ce legătură ai dumneata cu asta, dacă-mi pot 
îngădui să-ţi pun întrebarea? 

— Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu măcar atâta. 

Intrarea judecătorului, urmată de mare foială şi apoi de 
instalarea publicului în sală, puse capăt dialogului. Acum 
boxa deveni focarul interesului. Doi paznici, care până 
atunci şi stătuseră locului, ieşiră şi se înapoiară cu 
inculpatul, care fu adus la bară. 

Toţi cei de faţă, cu excepţia domnului cu perucă ce-şi ţinea 
ochii pironiţi în tavan, se holbară la el. Toată suflarea 
omenească din acel loc se îndreptă în val spre el, ca marea, 
ca vântul sau ca focul. Feţe curioase se întinseră pe două 
coloane sau de prin colţuri ca să-l vadă mai bine; spectatorii 
aflaţi pe băncile din fund se ridicară în picioare ca nu 
cumva să le scape vreun firicel de păr de-al acuzatului; 
oamenii aflaţi jos, în incinta sălii, se rezemară cu mâinile de 
umerii celor din faţa lor, străduindu-se cu orice preţ să-l 
vadă - se înălţară în vârful picioarelor, se căţărară pe 
bordura ieşită în afară a pereţilor, se cocoţară pe te-miri-ce, 
ca să-l poată vedea întreg. Vizibil printre aceştia din urmă 
ca un fragment însufleţit din zidul împodobit cu sârmă 
ghimpată de la Newgate, stătea Jerry: duhnind a berea din 
care, se înfruptase în drum, şi al cărei miros se combina cu 
valurile de mirosuri de bere şi gin şi ceai şi cafea şi mai ştiu 
eu ce, care tălăzuiau înspre acuzat şi se prefăceau în 
picături şi într-un abur impur pe ferestrele mai din spate. 

Obiectul acestor zgâieli şi holbări era un tânăr de vreo 
douăzeci şi cinci de ani, bine făcut şi frumos la chip, cu 
obrajii arşi de soare şi ochi negri. Înfăţişarea lui era aceea a 
unui gentilom. Era îmbrăcat foarte simplu, în negru sau în 


cenuşiu închis, iar părul lung şi negru era strâns cu o 
panglică pe ceafă, mai curând ca să nu-i între în ochi, decât 
ca podoabă. Cum oricare emoție a spiritului răzbeşte prin 
orice veşmânt al trupului, tot aşa paloarea datorită situaţiei 
în care se afla răzbătea prin culoarea bronzată a obrajilor, 
vădind că sufletul e mai tare decât soarele. Altminteri era 
foarte stăpân pe sine; se înclină către judecător şi rămase 
liniştit. 

Interesul cu care se îndreptau spre acest om privirile şi 
răsuflările celorlalţi nu era interesul generat de un înalt 
spirit de imunitate. Dacă pedeapsa care atârna asupră-i ar 
fi fost mai puţin îngrozitoare - dacă ar fi fost văduvită de 
vreunul din amănuntele-i bestiale - în aceeaşi măsură ar fi 
scăzut şi fascinația exercitată de acest om. Trupul osândit 
să fie atât de crunt ciopârţit era cel care oferea spectacolul; 
făptura nemuritoare ce urma să fie măcelărită şi sfârtecată 
în bucăţi pricinuia senzaţia. Indiferent de lustrul cu care 
feluriţii spectatori şi-ar fi poleit interesul, în funcţie de 
gradul lor de şiretenie şi de puterea de a se autoamăgi, 
interesul lor, la origine, era cel al Căpcăunului. 

Linişte în tribunal! Charles Darnay susţinuse ieri că este 
nevinovat, în faţa acuzării care i se adusese (cu mult 
tămbălău) că ar fi trădat în chip mişel pe Maiestatea-sa 
serenisimă, ilustrisimă, excelentisimă şi aşa mai departe, 
regele nostru, sprijinindu-l în diferite ocazii, prin diverse 
mijloace şi căi, pe Ludovic, regele Franţei, în războaiele 
acestuia împotriva sus-zisei noastre Maiestăţi serenisime, 
ilustrisime, excelentisime şi aşa mai departe; mai precis, în 
drumurile sale dus şi întors între dominioanele sus-zisei 
noastre Maiestăţi serenisime, ilustrisime, excelentisime şi 
aşa mai departe şi cele ale numitului francez Ludovic, ar fi 
dezvăluit acestuia din urmă în chip mârşav, fals, trădător şi 
în circumstanţe josnice, numărul forţelor armate pregătite, 
de sus-zisa noastră Maiestate serenisimă, ilustrisimă, 
excelentisimă şi aşa mai departe pentru a fi trimise în 
Canada şi America de Nord. Atâta cel puţin pricepu cu 


mare satisfacţie Jerry, în timp ce părul îi devenea din ce în 
ce mai ţepos pe măsură ce terminologia judecătorească i-l 
zbârlea, şi astfel, pe ocolite, ajunse la înţelegerea că sus- 
numitul şi răs-răs-sus-numilul Charles Darnay stătea în faţa 
lui pentru a-şi primi judecata; că juriul depunea jurământul; 
şi că domnul procuror general era pe punctul de a vorbi. 

Acuzatul, care era (şi o ştia şi el foarte bine) spânzurat, 
decapitat şi tăiat în patru în mintea fiecăruia dintre cei de 
faţă, stătea neclintit, fără, să-şi dea aere teatrale. Era 
liniştit şi atent; urmărea cu gravitate deschiderea 
procedurilor; şi mâinile pe care le ţinea pe tăblia de lemn 
din faţa lui erau atât de calme, încât nu mişcaseră din loc 
nici măcar un fir din ierburile presărate pe deasupra. 

Întreaga sală a tribunalului era presărată cu ierburi şi 
stropită cu oţel, ca măsură de prevedere împotriva aerului 
de temniţă şi a frigurilor de temniţă. 

Deasupra creştetului acuzatului se găsea o oglindă menită 
să concentreze întreaga lumină asupră-i. Nenumăraţi 
ticăloşi şi nemernici se reflectaseră în apele acestei oglinzi 
şi dispăruseră de pe suprafaţa ei ca şi de pe suprafaţa 
pământului. Cumplit bântuit ar mai fi fost acest loc al 
groazei, dacă oglinda ar fi scos cândva la lumină pe toţi cei 
pe care-i reflectase, aşa cum se spune că oceanul va scoate 
într-o bună zi la suprafaţă toţi morţii din adâncurile lui. 
Poate că un gând fugar la infamia şi blestemăţia care îi erau 
destinate trecu prin mintea acuzatului. Să fi fost aşa sau 
altfel, o schimbare de poziţie îi aduse o fâşie de lumină pe 
faţă; îşi înălţă ochii; şi când văzu oglinda se înroşi ca para 
focului, iar mâna-i dreaptă împinse ierburile într-o parte. 

Această mişcare îl făcu să-şi întoarcă faţa înspre partea de 
sală aflată în stânga sa. În colţul băncii judecătorului, chiar 
la nivelul ochilor săi, erau aşezate două persoane asupra 
cărora privirile îi poposiră brusc; atât de brusc şi 
schimbându-i atât de total expresia feţei, încât toţi ochii 
aţintiţi asupră-i se întoarseră într-acolo. 


Spectatorii văzură, în cele două persoane, o tânără fată, 
abia trecută de douăzeci de ani, şi un domn care, fără 
îndoială, îi era tată; un bărbat cu o înfăţişare deosebită, 
ţinând seama de păru-i alb ca zăpada şi de o indescriptibilă 
intensitate a figurii: nu o intensitate activă, ci una 
gânditoare şi introspectivă. Când faţa lui purta această 
expresie, părea un om bătrân; dar când expresia era 
scuturată de pe chip şi alungată - ca în această clipă în care 
se adresa fiicei lui - devenea un bărbat frumos, încă în 
floarea vârstei. 

Fata îşi trecuse o mână pe sub braţul lui, iar cealaltă şi-o 
ţinea deasupra. În groaza pe care i-o provoca scena şi în 
mila ei faţă de acuzat, se lipise de taică-su. I se citea 
limpede pe frunte o spaimă crescândă şi o compasiune care 
nu vedea nimic alta decât primejdia ce-l pândea pe inculpat. 
Expresia era atât de vizibilă, atât de puternică, şi încolţise 
atât de firesc, încât privitorii care nu încercaseră până 
atunci nici un pic de milă pentru el erau acum impresionați 
de fată; şi o şoaptă porni să colinde printre ei: „Cine sunt?” 

Jerry, mesagerul, care-şi formase propriile-i păreri în 
propriul său fel de a gândi, şi care-şi sugea - de-atâta 
concentrare - rugina din degete, îşi lungi gâtul ca să afle 
cine sunt. Mulțimea din jurul lui îşi trecuse din gură-n gură 
întrebarea până ce ajunsese la spectatorul vecin cu cei doi, 
iar de la acesta o porni îndărăt mai lent; în cele din urmă 
ajunse şi la Jerry: 

— Martori. 

— De care parte? 

— Împotrivă. 

— Împotriva cui? 

— A acuzatului. 

Judecătorul îşi aţinti din nou ochii înainte, se lăsă pe 
spetează şi-l privi fix pe omul a cărui viaţă se afla în mâna 
sa, în timp ce domnul procuror general se ridică pentru a 
răsuci funia ştreangului, a ascuţi tăişul securii şi a-şi înfige 
unghiile în eşafod. 


Capitolul III. 

O DEZAMĂGIRE. 

Domnul procuror general ţinu să informeze juriul că 
acuzatul aflat în faţa lor, deşi tânăr ca vârstă, era învechit în 
fărădelegile trădării, care cereau să fie plătite cu viaţa. Că 
schimbul lui de scrisori cu inamicul nu data de azi, sau de 
ieri, sau de anul trecut, sau chiar de acum doi ani. Că exista 
certitudinea că de un timp mult mai îndelungat acuzatul 
obişnuia să facă drumul dus şi întors între Franţa şi Anglia, 
însărcinat cu nişte treburi. Secrete asupra cărora nu putea 
raporta în mod deschis. Că dacă ar fi stat în firea trădării să 
nu se trădeze (ceea ce, din fericire, nu era cazul), 
adevărata mişelie şi păcătoşenie a acestui caz ar fi rămas 
pe veci nedescoperite. Dar că Providența a sădit în inima 
unei persoane, aflate în afara oricărei pete sau îndoieli, 
dorinţa de a scoate la iveală natura urzelilor acuzatului, şi 
că respectiva persoană, înlemnită de groază, a dat în vileag 
primului ministru al Maiestăţii-sale şi onorabilului Consiliu 
de Stat aceste uneltiri. Că acest patriot se va înfăţişa 
juriului. Că poziţia şi atitudinea acestui patriot sunt 
sublime. Că acesta fusese prietenul acuzatului dar, în 
momentul blestemat şi fericit totodată când îi descoperise 
ticăloşia, luase hotărârea de a jertfi pe altarul sfânt al 
patriei trădătorul pe care inima lui nu-l mai putea îndrăgi. 
Că, dacă în Anglia s-ar înălța statui binefăcătorilor publici, 
aşa ca în antica Grecie sau Romă, acestui strălucit cetăţean 
ar fi trebuit negreşit să i se înalțe una. Dar cum nu se 
înălţau statui, probabil că nu va avea parte de vreuna. Că 
Virtutea, aşa cum au arătat poeţii (în numeroase versuri, 
care, ştia el bine, stăteau pe limba membrilor juriului; 
afirmaţie la care mutrele membrilor juriului oglindiră 
vinovăția de a nu-şi aminti deloc de aceste versuri) era într- 
un fel molipsitoare; mai ales acea minunată virtute 
cunoscută sub numele de patriotism sau dragoste de ţară. 
Că înalta pildă dată de acel imaculat şi ireproşabil martor al 
Coroanei, la care era o nemeritată onoare să te poţi referi, 


s-a transmis şi servitorului acuzatului, dând naştere şi în 
inima acestuia la sacra hotărâre de a cerceta sertarele 
stăpânului său, în căutarea de documente secrete. Că el 
(adică domnul procuror general) era pregătit să audă 
defăimările pe care unii vor încerca să le aducă acestui 
admirabil slujitor; dar că, vorbind la modul general, el 
personal îl prefera fraţilor şi surorilor sale (adică ale 
domnului procuror general) şi îl preţuia mai mult decât îi 
preţuia pe părinţii săi (adică ai domnului procuror general). 
Că apela cu încredere la juriu ca să procedeze tot astfel. Că 
depoziţiile acestor doi martori, laolaltă cu documentele 
descoperite de ei şi care urmau să fie înfăţişate, vor dovedi 
că acuzatul deținuse liste ale forţelor armate ale Maiestăţii- 
sale, conţinând indicaţii asupra felului în care acestea erau 
dispuse şi pregătite atât pe mare cât şi pe uscat, şi nu 
încăpea nici o îndoială că el furnizase asemenea informaţii 
unei puteri dușmane. Că nu se putea dovedi că aceste 
documente erau scrise de mâna acuzatului; dar asta nu 
avea nici o importanţă; ba, dimpotrivă, faptul slujea cu atât 
mai mult argumentele acuzării, dovedind că acuzatul îşi lua 
foarte abile măsuri de precauţie. Că dovezile se întindeau 
pe cinci ani în urmă şi arătau că acuzatul fusese angajat în 
aceste misiuni dăunătoare până cu câteva săptămâni 
înainte de data primei ciocniri militare dintre trupele 
engleze şi cele americane. Că, din aceste motive, juriul, 
fiind un juriu loial (aşa cum se ştie) şi un juriu cu 
răspundere (aşa cum se ştie), trebuie categoric să-l 
găsească pe acuzat „vinovat” şi să-i ia viaţa, fie că acest 
lucru le e sau nu pe plac juraţilor. Că juraţii nu-şi vor mai 
putea odihni capul pe pernă; că nu vor putea îndura gândul 
că soțiile lor odihnesc capul pe pernă; că nu vor mai putea 
răbda ideea că copiii lor îşi odihnesc capul pe pernă; pe 
scurt, că pentru ei şi ai lor nu va mai putea fi vorba de 
odihna capului pe pernă, atâta timp cât acuzatului i se va 
lăsa capul pe umeri. Domnul procuror general încheie 
cerându-le acest cap, în numele a tot ce-i putea trece prin 


minte, a tot ce se putea rotunjii în cuvinte mari, cu 
încrederea declaraţiei solemne că, pentru el, acuzatul era 
ca şi mort şi îngropat. 

Când procurorul general îşi încheie cuvântarea, în tribunal 
se iscă un zumzet de parcă un roi de muşte albastre se 
năpustise asupra acuzatului, anticipând ceea ce avea să 
devină în curând. Când zumzetul se potoli, în boxa 
martorilor se ivi ireproşabilul patriot. 

Ajutorul de procuror, urmând firul şefului sau, îl interogă 
pe patriot: numele,. John Barsad, gentilom. Povestea 
sufletului său curat fu identică cu cea pe care o istorisise 
domnul procuror general - dacă exista vreun cusur, era 
acela că se repeta mult prea exact. După ce-şi descărcă 
nobilul piept de povară, dădu să se retragă, plin de 
modestie, numai că domnul cu perucă, cel cu teancul de 
hârtii în faţă, care stătea aproape de domnul Lorry, îl rugă 
să-i răspundă la câteva întrebări. Celălalt domn cu perucă, 
aşezat în faţa acestuia din urmă, continua să se uite în 
tavan. 

Martorul fusese şi el spion? Nu, josnica insinuare fu 
respinsă cu hotărâre. Din ce trăia? Din proprietatea sa. 
Unde se afla această proprietate? Nu-şi putea aminti exact 
unde se afla. Ce anume era? Asta nu priveşte pe nimeni. O 
moştenise? Da, o moştenise. De la cine? O rudă îndepărtată. 
Foarte îndepărtată? Oarecum. A stat vreodată la 
închisoare? Categoric, nu. Nici măcar la închisoarea 
datornicilor? Nu vede ce legătură poate avea aceasta cu 
cazul în speţă. N-a stat niciodată la închisoarea 
datornicilor? Ei, iarăşi! Niciodată? Ba da. De câte ori? De 
două sau trei ori. Nu de cinci şase ori? Poate că da. Ce 
profesie are? Gentilom. A fost vreodată dat afară de 
undeva? Poate că da. Deseori? Nu. A fost vreodată dat de-a 
rostogolul pe scări? Categoric, nu; i s-a dat o dată brânci în 
capul unei scări şi a căzut de-a rostogolul din proprie 
iniţiativă. A fost dat afară, cu acest prilej, pentru că trişase 
la zaruri? Aşa pretinsese beţivanul mincinos care-l asaltase, 


dar nu-i adevărat. Poate jura că nu-i adevărat? Absolut. A 
trăit vreodată din trişat, la jocul de cărţi? Niciodată. A trăit 
vreodată din jocul de cărţi? Nu mai mult decât alţi 
gentilomi. A împrumutat vreodată bani de la acuzat? Da. I-a 
dat vreodată înapoi? Nu. Prietenia intimă cu acuzatul nu 
era cumva în realitate o legătură foarte ocazională impusă 
acuzatului prin diligenţe, hanuri, nave, poştale? Nu. E sigur 
că l-a văzut pe acuzat cu acele documente în mână? Sigur. 
Nu ştie nimic în plus despre acele liste? Nu. Nu cumva le-a 
procurat el însuşi, de pildă? Nu. Se aşteaptă să obţină ceva 
în urma acestei depoziţii? Nu. Nu cumva urmăreşte să fie 
angajat cu plată în slujba guvernului ca să prindă oameni în 
capcană? Vai de mine, nu. Sau pentru alte servicii? Vai de 
mine, nu. Poate să jure? Ori de câte ori ar fi nevoie. N-are 
nici un alt motiv decât patriotismul pur? Nici un altul. 
Servitorul cel virtuos, Roger Cly, depuse jurământul în 
mare viteză. Intrase de bună-credinţă şi cu simplitate în 
serviciul acuzatului, cu patru ani în urmă. Îl cunoscuse pe 
nava poştală Calais şi-l întrebase dacă n-are nevoie de un 
om care să-i stea la dispoziţie, iar acuzatul îl angajase. Nu-i 
ceruse defel acuzatului să facă un act de caritate prin 
angajarea omului care să-i stea la dispoziţie - nu, nici 
pomeneală de aşa ceva. Curând după aceea începuse să 
aibă bănuieli în ce-l privea pe acuzat, şi pornise să-l 
urmărească. Pe când îi rânduia hainele, în timpul 
călătoriilor, văzuse adeseori liste asemănătoare cu cele de 
acum. Pe cele de faţă le scosese chiar el din sertarul de la 
biroul acuzatului. Nu, nu le-a pus el acolo. L-a văzut pe 
acuzat arătând liste la fel cu acestea unor domni francezi la 
Calais şi alte liste la fel cu acestea altor domni francezi atât 
la Calais cât, şi la Boulogne. Îşi iubea patria şi nu putuse 
răbda trădarea, aşa încât informase. Nu, n-a fost suspectat 
niciodată de furtul unei linguriţe de argint; da, a fost 
calomniat în legătură cu un serviciu de muştar, dar se 
dovedise că acesta fusese numai suflat cu argint. Pe celălalt 
martor îl cunoştea de vreo şapte-opt ani; era o simplă 


coincidenţă. N-ar spune că e o deosebit de curioasă 
coincidenţă; cele mai multe coincidenţe sunt curioase. Nici 
faptul că şi motivul care-l însufleţea pe el era tot 
patriotismul pur nu i se părea a fi o coincidenţă curioasă. 
Era un englez adevărat şi nădăjduia că mai sunt mulţi ca el. 

Muştele albastre bâzâiră din nou, şi domnul procuror 
general îl chemă la bară pe domnul Jarvis Lorry. 

— Domnule Jarvis Lorry, sunteţi funcţionar la Banca 
Tellson? 

— Da. 

— Într-o anumită noapte de vineri din luna noiembrie o 
mie şapte sute şaptezeci şi cinci aţi avut prilejul să faceţi o 
călătorie de afaceri cu diligenţa între Londra şi Dover? 

— Da. 

— Mai erau şi alţi călători în diligenţă? 

— Încă doi. 

— Au coborât din diligentă pe parcursul drumului? 

— Da. 

— Domnule Lorry, priviţi-l bine pe acuzat. E unul dintre cei 
doi călători? 

— Nu-mi pot lua răspunderea de a afirma că este. 

— Dar seamănă măcar cu vreunul dintre cei doi? 

— Amândoi erau atât de încotoşmănaţi, noaptea era atât 
de întunecoasă, iar noi cu toţii eram atât de rezervaţi, încât 
nu-mi pot asuma răspunderea de a afirma nici măcar atât. 

— Domnule Lorry, priviţi-l din nou cu atenţie pe acuzat. 
Presupunând că ar fi încotoşmănat aşa cum erau cei doi 
călători, există ceva în silueta şi în statura lui care să vă 
împiedice să credeţi că ar putea fi unul dintre ei? 

— Nu. 

— N-aţi putea jura, domnule Lorry, că nu era unul dintre 
cei doi? 

— Nu. 

— Aşadar, recunoaşteţi cel puţin că putea fi unul dintre ei. 

— Da. Doar că-mi amintesc că cei doi, ca şi mine de altfel, 
se temeau de bandiți, iar acuzatul nu are deloc un aer 


temător. 

— Domnule Lorry, aţi văzut vreodată pe cineva simulând 
sfiala? 

— Fără îndoială c-am văzut. 

— Domnule Lorry, priviţi-l încă o dată pe acuzat. L-aţi mai 
întâlnit vreodată, din cât vă puteţi aduce aminte cu 
siguranţă? 

— Da. 

— Când? 

— La reîntoarcerea din aceeaşi călătorie din Franţa, 
câteva zile mai târziu, m-am îmbarcat la Calais pe o navă 
poştală; acuzatul s-a îmbarcat pe aceeaşi navă şi am făcut 
drumul de întoarcere împreună. 

— La ce oră s-a îmbarcat? 

— Puțin după miezul nopţii. 

— Deci în toiul nopţii. A fost singurul călător care a venit 
pe bord la asemenea oră neobişnuită? 

— Întâmplător a fost singurul. 

— Lăsându-l la o parte pe „întâmplător”, domnule Lorry, a 
fost singurul pasager care a venit pe vas în toiul nopţii? 

— Da. 

— Dumneavoastră călătoreaţi singur sau în tovărăşie, 
domnule Lorry? 

— Cu doi tovarăşi de călătorie. Un domn şi o domnişoară. 
Se află de faţă. 

— Se află de faţă. Aţi purtat vreo discuţie cu acuzatul? 

— Prea puţin. Vremea era furtunoasă, trecerea Canalului 
lungă şi grea, aşa că am zăcut întins, pe o banchetă 
aproape tot drumul între un țărm şi celălalt. 

— Domnişoara Manette! 

Tânăra spre care se întorseseră toate privirile atât mai 
înainte cât şi acum se ridică în picioare pe locul unde se 
găsea. Tatăl se ridică o dată cu ea, continuând să-i ţină 
mâna sub braţul său. 

— Domnişoară Manette, priviţi-l pe acuzat! 


A înfrunta atâta milă, atâta tinereţe leală şi atâta 
frumuseţe era pentru acuzat o încercare mult mai grea 
decât aceea de a înfrunta toată mulţimea de acolo. Aşa cum 
stătea, în acea clipă, singur cu fata, pe marginea propriului 
lui mormânt, toţi ochii care se zgâiau plini de curiozitate la 
el nu-l putură determina să rămână calm. Mâna-i dreaptă 
aduna în grabă ierburile în imaginare răzoare de flori dintr- 
o grădină; iar strădaniile de a-şi controla şi a-şi stăpâni 
răsuflarea făcură să-i tremure buzele din care tot sângele 
se retrăsese către inimă. Zumzetul muştelor albastre se 
pornise iar. 

— Domnişoară Manette, l-aţi văzut vreodată pe acuzat? 

— Da, domnule. 

— Unde? 

— Pe puntea navei poştale de care s-a vorbit adineauri, 
domnule, şi cu acelaşi prilej. 

— Dumneavoastră sunteţi tânăra domnişoară care a fost 
menţionată? 

— Da, din nefericire eu sunt! 

Tonul trist al compasiunii ei fu acoperit de vocea mai puţin 
muzicală a judecătorului care îi ceru, oarecum sever: 

— Răspundeţi la întrebările care vi se pun, fără să faceţi 
comentarii. 

— Domnişoară Manette, pe parcursul traversării Canalului 
aţi purtat vreo discuţie cu acuzatul? 

— Da, domnule. 

— Reconstituiţi-o. 

În mijlocul unei tăceri adânci, fata începu cu voce slabă: 

— Când acest domn a venit pe punte... 

— Vreţi să spuneţi acuzatul? interveni judecătorul, 
încruntându-şi sprâncenele. 

— Da, domnule judecător. 

— Atunci numiţi-l „acuzatul”. 

— Când acuzatul a venit, pe punte, a observat că tatăl meu 
- la rostirea acestor cuvinte îşi întoarse ochii plini de 
dragoste către cel ce se afla lângă ea - era foarte istovit şi 


stătea foarte prost cu sănătatea. Tatăl meu era atât de 
slăbit, încât mă temeam să-l lipsesc de aer, şi îi încropisem 
un culcuş pe punte, lângă treptele cabinei, iar eu nu mă 
mişcam de lângă el, ca să-l pot îngriji. În acea noapte nu se 
aflau pe vas alţi pasageri în afară de noi patru. Acuzatul a 
avut bunăvoința de a-mi cere permisiunea să mă sfătuiască 
cum să-l adăpostesc pe tatăl meu împotriva vântului şi a 
vremii rele mai bine decât o făcusem eu. Eu nu mă 
pricepusem s-o fac, neştiind dincotro avea să bată vântul 
când vom ieşi din golf. Şi i-a aranjat el culcuşul. A 
manifestat multă bunăvoință şi blândeţe în legătură cu 
starea în care se afla tatăl meu, şi sunt convinsă că era 
sincer. În felul acesta a început conversaţia noastră. 

— Daţi-mi voie să vă întrerup o clipă. Când a sosit pe punte 
era singur? 

— Nu. 

— Câte persoane îl însoțeau? 

— Doi domni francezi. 

— Au stat de vorbă împreună? 

— Au stat de vorbă până în ultimul moment, când a fost 
necesar ca cei doi domni să coboare şi să se îndrepte spre 
țărm în barca lor. 

— Au schimbat între ei anumite hârtii asemănătoare cu 
aceste documente? 

— Au schimbat între ei anumite hârtii, dar nu ştiu cum 
arătau. 

— Ca formă şi mărime semănau cu acestea? 

— S-ar putea, dar realmente nu ştiu, deşi se aflau foarte 
aproape de mine atunei când discutau în şoaptă; se 
opriseră în capul scării ce ducea la cabină, ca să beneficieze 
de lumina lămpii ce atârna în acel loc; era o lumină foarte 
slabă şi ei vorbeau foarte încet, aşa încât nu am putut auzi 
ce-şi spuneau; am văzut doar că se uitau la nişte hârtii. 

— Acum să revenim la conversaţia cu acuzatul, 
domnişoară Manette. 


— Acuzatul a fost tot atât de deschis şi de încrezător faţă 
de mine - în starea mea de neajutorare - pe cât a fost de 
binevoitor şi de bun şi de folositor faţă de tatăl meu. 
Nădăjduiesc - şi aici tânăra izbucni în lacrimi - că nu voi fi 
nevoită să-l răsplătesc făcându-i astăzi un rău. 

Zumzet al muştelor albastre. 

— Domnişoară Manette, dacă acuzatul nu înţelege limpede 
că dumneavoastră depuneţi această mărturie - pe care 
datoria vă cere s-o depuneţi, pe care sunteţi obligată să o 
depuneţi, şi pe care nu o puteţi în nici un chip evita - cu 
totul şi cu totul împotriva voinţei dumneavoastră, atunci e 
singura persoană de aici care nu înţelege acest lucru. Vă 
rog să continuaţi. 

— Mi-a spus că acea călătorie pe care o întreprindea avea 
un scop delicat şi spinos, care ar fi putut atrage neplăceri 
unor anumite persoane şi că din această pricină călătorea 
sub un nume de împrumut. Mi-a mai spus că treburile care-l 
aduseseră pentru câteva zile în Franţa s-ar putea să-l mai 
oblige încă multă vreme de aici încolo să repete aceste 
drumuri între Franţa şi Anglia. 

— V-a pomenit ceva despre America, domnişoară Manette? 
Amintiţi-vă în amănunt. 

— A încercat să-mi explice cum a izbucnit conflictul şi mi-a 
spus că, după părerea sa, Anglia s-a comportat nedrept şi 
prosteşte. A adăugat, pe un ton de glumă, că s-ar putea ca 
George Washington să dobândească tot atâta faimă în 
istorie cât şi George al III-lea. Dar n-a spus-o cu intenţie 
rea; doar aşa ca să glumească şi ca să mai omoare vremea. 

De obicei, într-o scenă de mare tensiune, spectatorii imită 
în chip inconştient expresiile oglindite pe chipul actorului 
principal, spre care se îndreaptă toate privirile. În timp ce 
depunea mărturia, fruntea fetei era încordată de 
îngrijorare şi concentrare, iar în răstimpurile cât se oprea 
din vorbă pentru ca judecătorul să poată nota, urmărea 
efectul spuselor ei asupra celor doi avocaţi, al apărării şi al 
acuzării. Chipurile privitorilor aflaţi în toate ungherele sălii 


răsfrângeau aceeaşi expresie; până-ntr-atăt, încât cea mai 
mare parte a frunţilor celor de faţă puteau fi luate drept 
oglinzi care o reflectau pe martoră, în clipa când 
judecătorul îşi ridică privirile din hârtii pentru a căsca ochii 
în faţa cumplitei erezii referitoare la George Washington. 

Domnul procuror general îi atrase judecătorului atenţia că 
socotea necesar, ca măsură de precauţie şi pentru 
respectarea formelor, să-l cheme la bară pe tatăl tinerei 
domnişoare, doctorul Manette. În consecinţă, acesta fu 
chemat. 

— Domnule doctor Manette, priviţi-l pe acuzat. L-aţi mai 
văzut vreodată? 

— O singură dală. Când a venit în vizită la locuinţa mea din 
Londra. Acum trei ani, sau trei ani şi jumătate. 

— Îl puteţi identifica drept tovarăşul dumneavoastră de 
călătorie de pe puntea navei poştale, sau ne puteţi relata 
discuţia pe care a avut-o cu fiica dumneavoastră? 

— Domnule, niciuna, nici alta. 

— Există vreo rațiune specială pentru care n-o puteţi face? 

Martorul răspunse cu voce scăzută: 

— Există. 

— Domnule doctor Manette, aţi avut nefericirea de a suferi 
în ţara dumneavoastră de baştină o lungă întemniţare, fără 
să fiţi judecat şi nici măcar acuzat? 

Răspunse pe un ton care le merse la inimă tuturor celor de 
faţă: 

— O lungă întemniţare. 

— Când a avut loc călătoria despre care vorbim, fuseţi 
tocmai eliberat din închisoare? 

— Aşa mi se spune. 

— Nu vă amintiţi deloc? 

— Absolut deloc. În mintea mea e un gol în ce priveşte un 
anumit răstimp - n-aş putea spune nici măcar cât de lung 
anume - între perioada când confecţionam pantofi, în 
captivitate, şi cea în care m-am pomenit locuind la Londra, 
împreună cu fiica mea aici de faţă. Mi-a devenit familiară 


numai când un Dumnezeu mi-a redat facultăţile mintale; 
dar n-aş putea spune nici măcar cum mi-a devenit familiară. 
Nu-mi amintesc deloc de drumul pe care l-am parcurs. 

Domnul procuror general se aşeză, iar tatăl şi fiica îl 
imitară. 

Şi atunci interveni o împrejurare ciudată în desfăşurarea 
instanţei. inta urmărită fiind aceea de a demonstra că în 
acea noapte de vineri din luna noiembrie, cu cinci ani în 
urmă, acuzatul a coborât din poştalion în toiul nopţii şi, 
împreună cu un complice încă neidentificat, a pornit-o 
orbeşte spre un loc unde nu s-a oprit, dar de unde a făcut 
apoi cale întoarsă douăsprezece mile şi mai bine, până la o 
garnizoană militară şi la un şantier naval, de unde şi-a 
procurat informaţii, fu chemat un martor menit să-l 
identifice ca fiind persoana cu care s-a aflat împreună, 
exact la timpul indicat, în cafeneaua unui hotel din acel oraş 
cu garnizoană şi şantier naval, unde acuzatul aştepta o a 
treia persoană. Avocatul apărării tocmai lua interogatoriul 
acestui martor, fără nici un alt rezultat în afară de afirmaţia 
că nu-l întâlnise pe acuzat cu nici un alt prilej, când domnul 
cu perucă, cel care nu-şi dezlipise până atunci ochii de pe 
tavanul tribunalului, măâzgăli un cuvânt sau două pe un 
petic de hârtie, apoi îl făcu ghemotoc şi-l aruncă avocatului. 
Desfăcând hârtiuţa în pauza următoare, avocatul se uită la 
acuzat cu mare atenţie şi curiozitate. 

— Susţii că eşti convins că în acea noapte era de faţă şi 
acuzatul? 

Martorul se declară convins. 

— Ai văzut vreodată pe cineva care să semene bine cu 
acuzatul? 

— N-am văzut pe cineva care să semene atât de bine încât, 
să poată fi confundat. 

— Priveşte bine la acest domn, la stimatul meu coleg de 
aici, spuse avocatul arătându-l pe cel ce-i aruncase bileţelul, 
şi după aceea uită-te din nou bine la acuzat. Ce părere ai? 
Nu-i aşa că seamănă leit? 


Făcând abstracţie de faptul că înfăţişarea stimatului coleg 
era neîngrijită şi şleampătă, dacă nu chiar dezmăţată, cei 
doi, când îi comparai, semănau destul de bine ca să-i 
surprindă nu numai pe martor, ci pe toţi cei prezenţi. 
Judecătorul fiind rugat să ceară stimatului coleg să-şi 
scoată peruca, şi dându-şi consimţământul fără prea multă 
tragere de inimă, asemănarea deveni şi mai izbitoare. 
Judecătorul îl întrebă pe domnul Stryver (avocatul apărării) 
dacă următorul pas va fi să-l condamne pe domnul Carton 
(numele stimatului coleg) pentru trădare. Dar domnul 
Stryver îl asigură pe judecător că nu; însă îl va întreba pe 
martor dacă ceea ce s-a întâmplat o dată nu s-ar fi putut 
întâmpla de două ori; dacă ar fi fost la fel de convins în 
cazul c-ar fi văzut mai curând această ilustrare a pripelii 
sale; dacă va fi la fel de convins acum că a văzut-o; şi aşa 
mai departe. Ceea ce avu drept rezultat că martorul fu 
făcut ţăndări ca o oală de lut şi se bâţâi până când depoziţia 
lui deveni un soi de bâlbâială fără noimă. 

În acest timp, domnul Cruncher, tot urmărind dezbaterile, 
aproape că prânzise cu rugina de pe propriile-i degete. 
Acum asista la felul în care domnul Stryver ajusta în faţa 
juriului cazul acuzatului, ca pe un costum de haine; arăta 
cum patriotul Barsad nu era decât o iscoadă plătită şi un 
trădător, un traficant neobrăzat, şi unul din cei mai mari 
nemernici de pe faţa pământului de la blestematul de Iuda - 
cu care chiar şi semăna. Cum virtuosul servitor, Cly, era 
prietenul şi tovarăşul lui de mârşăvii, ceea ce şi era vrednic 
să fie; cum aceşti doi falsificatori şi sperjuri îşi puseseră în 
gând să facă din acuzat victima lor, pentru că acesta, fiind 
de origine franceză, avea în Franţa nişte afaceri de familie 
care făceau necesare repetatele traversări ale Canalului - 
deşi din consideraţie pentru cei dragi şi apropiaţi, acuzatul 
nu putea divulga natura acestor afaceri, nici chiar cu preţul 
vieţii sale. Cum mărturia răstălmăcită smulsă domnişoarei - 
pentru care, aşa cum au constatat cu toţii, depoziţia fusese 
o tortură - nu a dus la nici un rezultat, întrucât nu 


dezvăluise decât galanteriile şi amabilităţile nevinovate, 
care au loc în mod firesc între un tânăr şi o tânără ce se 
pomenesc împreună într-o asemenea împrejurare - cu 
excepţia acelei aluzii la George Washington, care prin însăşi 
esenţa ei era prea extravagantă şi imposibilă pentru a 
putea fi privită altfel decât ca o glumă nesărată. Cum ar 
denota o slăbiciune din partea guvernului dacă s-ar cobori 
să-şi creeze popularitate speculând cele mai de jos antipatii 
şi temeri naţionale, de care domnul procuror general a 
făcut atâta caz; dar cum, cu toate acestea, cazul în speţă 
era lipsit de orice bază, în afară de caracterul josnic şi 
infam al depoziţiilor, care desfigurează adeseori asemenea 
cazuri, şi de care procesele statale din această ţară sunt 
pline. Aci însă fu întrerupt de judecător (cu o expresie 
gravă de parcă ar fi ascultat un neadevăr) care declară că 
nu suportă să mai stea în scaunul judecătoresc atâta timp 
cât se fac asemenea insinuări. 

Domnul Stryver îşi chemă apoi cei câţiva martori, după 
care, domnul Cruncher trebui să asiste la felul în care 
domnul procuror general întoarse cu căptuşala în afară 
costumul de haine atât de frumos potrivit de domnul 
Stryver în faţa juriului; arătând cum Barsad şi Cly erau de o 
sută de ori mai buni decât îi crezuse el, iar acuzatul de o 
sută de ori mai rău. În cele din urmă vorbi judecătorul în 
persoană, întorcând costumul de haine ba pe faţă, ba pe 
dos, dar, în general, ajustându-l şi potrivindu-l în chip de 
costum de îngropăciune pe măsura acuzatului. 

Şi iată că juriul se îndepărtă ca să delibereze, iar muscoii 
roiră din nou. 

Domnul Carton, care stătuse atâta amar de vreme cu ochii 
pironiţi în tavanul tribunalului, nu se clinti din locul şi din 
atitudinea lui, nici măcar în mijlocul acestui vacarm, în timp 
ce stimatul său coleg, domnul Stryver, îşi rânduia teancul 
de hârtii din faţă, vorbea în şoaptă cu cei de lângă el şi, din 
când în când, arunca juriului câte o privire îngrijorată; în 
timp ce fiecare spectator îşi părăsea mai mult sau mai puţin 


locul, şi apoi se întorcea din nou; în timp ce domnul 
judecător însuşi se ridică de pe scaun şi făcu câţiva paşi pe 
estradă, în sus şi-n jos, însoţit de bănuiala spectatorilor că s- 
ar putea să aibă febră; în tot acest timp, acest singur om 
rămase locului, cu spatele rezemat de spătarul scaunului, 
cu roba-i jerpelită neglijent îmbrăcată, cu peruca-i 
neîngrijită trântită pe cap, la nimereală, după ce-o scosese 
pentru public, şi cu ochii în tavan, aşa cum îi ţinuse întreaga 
zi. Înfăţişarea foarte şleampătă a ţinutei lui îl făcea nu 
numai să pară dubios, dar micşora atât de mult puternica 
asemănare dintre el şi acuzat (pe care sobrietatea sa de-o 
clipă, atunci când fuseseră comparaţi, o subliniase) încât 
mulţi dintre privitori, observându-l acum, spuneau că n-ai 
crede în ruptul capului că cei doi seamănă ca două picături 
de apă. Domnul Cruncher făcu această remarcă adresându- 
se vecinului său cel mai apropiat şi adăugă: 

— Pun mâna-n foc că nu-l prea năpădesc treburile 
avocăţeşti. N-are mutra unuia care se prăpădeşte muncind. 

Şi totuşi, domnul Carton observa mult mai multe dintre 
amănuntele scenei decât s-ar fi zis; căci în clipa în care 
capul domnişoarei Manette căzu pe pieptul tatălui ei, el fu 
primul care observă incidentul şi spuse cu glas tare: 

— Gardian! Ia uită-te la domnişoara de colo. Ajută-l pe 
domnul bătrân s-o scoată la aer. Nu vezi că stă să se 
prăbuşească? 

Se stârni un val de milă pentru tânără, în timp ce era 
scoasă afară, şi un val de simpatie pentru tatăl ei. Fusese, 
de bună seamă, o grea încercare pentru el să-şi 
reamintească de zilele de temniţă. Păruse foarte răscolit în 
timp ce răspunsese la întrebări şi din clipa aceea nu-l mai 
părăsise expresia îngândurată, meditativă, care-l făcea să 
pară bătrân şi care-l învăluise ca un nor greu. Când dădu să 
iasă, juriul care se întorsese şi se oprise o clipă vorbi prin 
glasul primului jurat: 

Juraţii nu se puseseră de acord şi doreau să se retragă. 
Judecătorul (încă obsedat, poate, de George Washington) 


manifestă oarecare surpriză la vestea că juraţii nu se 
puseseră de acord, dar îşi exprimă consimţământul ca juriul 
să se retragă, sub pază şi supraveghere, şi se retrase la 
rândul său. Procesul se lungise întreaga zi, şi acum se 
aprindeau lămpile în tribunal. Începu să circule şoapta că 
juriul va avea nevoie de multă vreme până să hotărască. 
Spectatorii ieşiră să mai îmbuce câte ceva, iar acuzatul se 
retrase în fundul boxei şi se aşeză. 

Domnul Lorry, care părăsise, sala o dată cu tânăra 
domnişoară şi cu tatăl acesteia, apăru din nou şi-i făcu semn 
lui Jerry care, acum că interesul mulţimii se mai potolise, îşi 
croi cu uşurinţă drum până la ei. 

— Jerry, dacă vrei să mănânci ceva, poţi să te duci. Dar 
rămâi prin apropiere. Nu întârzia o clipă după întoarcerea 
juriului, pentru că vreau să comunici verdictul la bancă. Eşti 
cel mai iute mesager pe care-l cunosc şi ai să ajungi la 
Temple Bar mult înaintea mea. 

Jerry avea doar atâta frunte cât să şi-o poată ciocăni cu 
încheietura degetului în semn de înţelegere a comunicării şi 
de acceptare a unui şiling. În clipa aceea se apropie de ei 
domnul Carton şi atinse braţul domnului Lorry. 

— Cum se simte domnişoara? 

— Foarte abătută; dar tatăl ei o îmbărbătează şi, oricum, 
se simte mai bine de când a părăsit tribunalul. 

— Am să-i spun acuzatului. Pentru dumneavoastră, ca 
respectabil funcţionar de bancă, nu cadrează să fiţi văzut 
vorbindu-i acuzatului în public, ştiţi. 

Domnul Lorry roşi, de parcă tocmai dezbătuse această 
chestiune în sinea lui, iar domnul Carton se îndreptă spre 
boxă. Cum drumul lui Jerry, care se pregătea să iasă din 
tribunal, ducea tot într-acolo, acesta îl urmă, numai ochi, 
urechi şi ţepi. 

— Domnule Darnay! 

Acuzatul veni în faţă. 

— De bună seamă doreşti să afli veşti în legătură cu starea 
martorei, domnişoara Manette. Şi-a revenit. Momentul cel 


mai greu a trecuti. 

— Îmi pare nespus de rău că i-am pricinuit această stare. 
Aţi putea să-i comunicaţi acest lucru din parte-mi, o dată cu 
recunoştinţa mea? 

— Da, aş putea. O voi face, dacă o ceri. 

Felul de a vorbi al domnului Carton era de o nepăsare 
vecină cu insolenţa. Stătea cu faţa pe jumătate întoarsă de 
la acuzat, rezemându-se cu cotul de bară. 

— O cer. Vă rog să primiţi cordialele mele mulţumiri. 

— Domnule Darnay, la ce rezultat te aştepţi? întrebă 
Carton, rămânând, ca şi mai înainte, cu faţa numai pe 
jumătate întoarsă spre acuzat. 

— La ce-i mai rău. 

— E lucrul cel mai chibzuit şi cel mai probabil la care te 
poţi aştepta. Dar cred că retragerea asta a juriului e în 
favoarea dumitale. 

Cum nu putea zăbovi mai mult la ieşirea din tribunal, Jerry 
trebui să se mulţumească doar cu atât; şi îi părăsi pe cei doi 
care semănau atât de mult la chip şi atât de puţin în felul 
dea fi - îi părăsi stând unul lângă celălalt, ambii reflectaţi în 
oglinda de deasupra lor. 

În coridoarele de jos, înţesate de derbedei şi şarlatani, un 
ceas şi jumătate se scurse foarte greu, chiar dacă fu 
susţinut cu plăcinte din carne de oaie şi cu bere. Mesagerul 
cel cu glas dogit, aşezat incomod pe o bancă, după ce se 
înviorase cu o gustare, tocmai aţipise, când o larmă de 
glasuri şi un curent iute de oameni, îndreptându-se spre 
scările ce duceau în sala de judecată, îl luă pe sus. 

— Jerry! Jerry! Când ajunse la uşă, domnul Lorry se şi afla 
acolo strigând. 

— Da, domnule. A trebuit să lupt cu mulţimea ca să ajung 
până aici. lată-mă, domnule. 

Prin vălmăşagul de oameni, domnul Lorry îi întinse o 
hârtiuţă: 

— Repede! Ai biletul în mână? 

— Da, domnule. 


Mâzgălit. În grabă pe hârtie era cuvântul: „ACHITAT”. 

— Dac-ai fi scris „Rechemat la viaţă”, de astă dată aş fi 
ştiut ce vrei să spui, mormăi Jerry, răsucindu-se pe călcâie. 

Nu avu prilejul să spună altceva sau să gândească mare 
lucru în plus până când ieşi din raza închisorii Bailey; 
pentru că mulţimea se revărsa de acolo cu o furie gata să-l 
doboare şi un zumzet puternic se răspândi pe stradă, de 
parcă roiul de muscoi dezamăgiţi se risipea acum în 
căutarea altui hoit. 

Capitolul IV. 

FELICITĂRI. 

Ultimul sediment din scursoarea umană care clocotise 
întreaga zi acolo tocmai se prelinsese din coridoarele slab 
iluminate ale tribunalului, când doctorul Manette, fiica sa, 
Lucie Manette, domnul Lorry, avocatul apărării şi domnul 
Stryver, avocatul pledant, se adunară în jurul domnului 
Charles Darnay - de-abia eliberat felicitându-l pentru că 
scăpase de la moarte. 

Pe o lumină mai puternică, ar fi fost greu să recunoşti în 
doctorul Manette - un adevărat intelectual atât prin 
înfăţişare cât şi prin purtări - pe cizmarul din podul 
parizian. Şi totuşi, oricine i-ar fi aruncat o privire 
întâmplătoare, s-ar fi întors să se mai uite o dată: chiar dacă 
nu avea prilejul să asculte cadenţa tristă a vocii sale grave 
şi joase, sau să observe aerul îngândurat, distrat, care-l 
învăluia ca un nor, când şi când, fără vreo pricină aparentă. 
O cauză exterioară, ca de pildă o referire la agonia lui de 
lungă durată - aşa cum se întâmplase la proces - isca 
întotdeauna, din adâncurile sufletului său, acest nor; dar 
uneori se ivea de la sine şi arunca asupră-i un val de tristeţe 
de neînțeles pentru cei ce nu-i cunoşteau povestea, de 
parcă ar fi văzut dintr-o dată umbra Bastiliei proiectată de 
soarele de vară pe chipul lui, deşi edificiul în cauză se afla la 
trei sute de mile depărtare. 

Singură tânăra-i fiică avea puterea de a risipi înnegurarea 
tatălui ei. Ea era firul de aur care lega un trecut aflat 


dincolo de nefericirea lui de un prezent aflat dincoace de 
nefericirea lui; şi sunetul glasului ei, lumina chipului, 
atingerea mâinii aveau aproape întotdeauna o influenţă 
binefăcătoare asupră-i. Nu absolut întotdeauna, pentru că 
fata îşi amintea de câteva prilejuri în care puterea ei 
dăduse greş; dar acestea fuseseră puţine la număr şi 
neînsemnate şi ea le considera trecute o dată pentru 
totdeauna. 

Domnul Darnay îi sărutase mâna cu fervoare şi 
recunoştinţă şi acum se întoarse spre domnul Stryver, 
căruia îi mulțumea călduros. Domnul Stryver, care abia 
trecuse de treizeci de ani dar arăta cu douăzeci de ani mai 
bătrân, un om corpolent, gălăgios, roşu la faţă, repezit şi 
lipsit de orice scrupule de delicateţe, avea un fel de a se 
înghionti (moralmente şi fizic) în societate şi în conversaţie, 
care prefigura favorabil felul în care se înghiontea şi în 
viaţă. 

Purta încă peruca şi roba, şi vorbi împieptoşându-se în 
asemenea măsură în faţa clientului său, încât aproape că-l 
împinse pe bietul domn Lorry în afara grupului: 

— Mă bucur că ţi-am salvat onoarea, domnule Darnay. Era 
o acuzaţie infamă, grosolană; dar acest lucru n-ar fi 
împiedicat-o să găsească ascultare. 

— M-aţi îndatorat pe viaţă, în două sensuri, răspunse 
clientul, luându-i mâna. 

— Am făcut tot ce-am putut pentru dumneata, domnule 
Darnay; şi nu cred că un altul ar fi putut face mai mult. 

Se cerea ca cineva să spună: „În nici un caz”, şi o spuse 
domnul Lorry; poate că nu total dezinteresat, ci cu scopul 
de a se strecura înapoi în grup. 

— Credeţi? făcu domnul Stryver. Mă rog, dumneavoastră 
aţi fost tot timpul de faţă, aşa încât se cuvine, să ştiţi. Şi 
sunteţi pe deasupra şi un om de afaceri. 

— Şi în această calitate, grăi domnul Lorry pe care 
învățatul avocat îl înghiontise acum înapoi în grup, după 
cum mai înainte îl înghiontise în afara lui, în această calitate 


voi apela la domnul doctor Manette pentru a-i cere să 
spargă această adunare şi să ne trimită pe toţi la casele 
noastre. Domnişoara Lucie arată rău, domnul Darnay a 
trecut printr-o zi cumplită şi cu toţii suntem istoviţi. 

— Vorbiţi în numele dumneavoastră, domnule Lorry, 
replică Stryver; pe mine mă aşteaptă o noapte de lucru. 
Vorbiţi în numele dumneavoastră. 

— Vorbesc în numele meu, răspunse domnul Lorry, şi al 
domnului Darnay şi al domnişoarei Lucie şi... domnişoară 
Lucie, nu credeţi că aş putea vorbi în numele nostru al 
tuturor? 

Îi puse întrebarea cu subînţeles, aruncând o căutătură 
spre tatăl ei. 

Faţa acestuia împietrise într-o foarte ciudată privire 
adresată lui Darnay; o privire intensă, atrăgând după sine o 
încruntare în care se amestecau neplăcerea şi 
neîncrederea, ba chiar şi teama. Această stranie expresie îi 
îngheţase pe faţă, în timp ce gândurile lui o luaseră razna. 

— Tată, i se adresă Lucie, punându-şi, uşor mâna pe mâna 
lui. 

Bătrânul se scutură încet de umbrele care-l năpădiseră şi 
se întoarse spre ea. 

— Tată, să mergem acasă. 

După ce trase adânc aer în plămâni, îi răspunse: 

— Da. 

Prietenii acuzatului achitat avuseseră impresia - pe care el 
însuşi le-o inspirase - că nu i se va da drumul chiar în 
aceeaşi seară. Se stinseseră aproape toate luminile de pe 
coridoare, porţile de metal se închideau cu un huruit şi un 
scrâşnet. Iar locul mohorât rămânea pustiu până a doua zi 
dimineaţa, când interesul mulţimii pentru spânzurători, 
pentru stâlpul infamiei, parul de biciuiri şi fierul înroşit în 
foc avea să-l repopuleze. Mergând între tatăl ei şi domnul 
Darnay, Lucie Manette ieşi la aer curat. Fu chemată o 
trăsură, şi tatăl şi fiica se urcară în ea. 


Domnul Stryver îi părăsise pe coridor, unde se înghiontise 
spre garderobă. O altă persoană care nu se alăturase 
grupului şi nu schimbase o vorbă cu niciunul dintre ei, dar 
care până atunci stătuse rezemată de un zid unde umbra 
era mai deasă, se strecură acum în tăcere pe urmele lor şi 
rămase locului, privind în urma trăsurii ce se îndepărta. 
Apoi se apropie de domnul Lorry şi de domnul Darnay care 
rămăseseră împreună pe trotuar. 

— Ei. Domnule Lorry! Oamenii de afaceri pot sta acum de 
vorbă cu domnul Darnay? 

Nimeni nu ţinuse seamă de rolul jucat de domnul Garum 
în evenimentele zilei; nimeni nu-şi amintise de el. Acum, că 
dezbrăcase roba, înfăţişarea lui nu câştigase cu nimic. 

— Dacă ai şti, domnule Darnay, ce conflict se dezlănţuie în 
mintea unui om de afaceri când e sfâşiat între impulsul 
omeniei şi convențiile afacereşti, te-ai amuza. 

Domnul Lorry roşi şi replică înfierbântat: 

— Aţi mai spus o dată acest lucru, domnule. Noi, oamenii 
de afaceri în slujba unei firme, nu suntem propriii noştri 
stăpâni. Trebuie să ne gândim la firmă mai mult decât la noi 
înşine. 

— Ştiu, ştiu, răspunse domnul Carton cu nepăsare. Nu te 
supăra, domnule Lorry. Eşti la fel de bun ca oricare dintre 
noi, n-am nici o îndoială; ba chiar mai bun, aş spune. 

— Şi, ca să fiu sincer, domnule, urmă domnul Lorry fără să 
acorde atenţie spuselor lui, nu ştiu ce legătură ai dumneata 
cu chestiunea în speţă. Scuză-mă că-ţi vorbesc astfel, dar 
fiind mult mai în vârstă decât dumneata, îmi pot permite să- 
ţi spun că nu-i treaba dumitale. 

— Treaba! Dumnezeu să te binecuvânteze, eu nu am nici 
un fel de treabă, replică domnul Carton. 

— Păcat că nu ai, domnule. 

— Şi eu gândesc la fel. 

— Dacă ai fi gândit la fel, poate c-ai fi făcut ceva, stărui 
domnul Lorry. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, nu, n-aş face nimic! se 
apără domnul Carton. 

— Mă rog, domnule! strigă domnul Lorry şi mai 
înfierbântat de nepăsarea celuilalt. Afacerile sunt un lucru 
bun şi foarte respectabil. Şi, domnule, dacă afacerile impun 
anumite restricţii, şi rezerve, şi impedimente, domnul 
Darnay, ca un tânăr generos ce este, ştie să-mi treacă cu 
vederea asemenea circumstanţe. Domnule Darnay, noapte 
bună şi Domnul să te aibă în pază. Nădăjduiesc că te 
aşteaptă de aici înainte o viaţă prosperă şi fericită. Hei, 
birjar! 

Puțin furios pe el însuşi, ca şi pe avocat, domnul Lorry se 
trânti în trăsură şi fu transportat la Banca 'Tellson. Carton, 
care duhnea a vin de Porto şi părea să fie cam cherchelit, 
râse şi se întoarse spre Darnay: 

— O întâmplare ciudată ne-a adus faţă-n faţă. Trebuie să-ţi 
pară stranie această noapte când stai singur, aici pe 
caldarâm, cu dublura dumitale. 

— Încă n-am senzaţia că aparţin din nou acestei lunii, 
spuse domnul Charles Darnay. 

— Nu-i de mirare; n-a trecut mult de când înaintaseşi o 
bună bucată pe drumul spre cealaltă. Ai o voce leşinată. 

— Încep să cred că sunt lihnit. 

— Atunci de ce dracu nu mănânci ceva? Eu unul am 
mâncat în timp ce momâile alea chibzuiau cărei lumi să te 
lase - ăsteia sau ăleilalte. Dă-mi voie să-ţi arăt cea mai 
apropiată cârciumă unde poţi cina. 

Vârându-şi braţul sub braţul său îl trase prin Ludgatehill 
până-n Fleet-street şi apoi. Pe un drum acoperit, intrară 
într-o cârciumă. Aici, fură conduşi într-o cămăruţă unde 
Charles Darnay îşi reîmprospătă în curând puterile cu o 
cină simplă şi cu un vin bun; Carton şedea în faţa lui cu o 
sticlă de vin de Porto, şi cu întreaga-i nepăsare vecină cu 
insolenţa. 

— Ai început să simţi că aparţii din nou acestei structuri 
terestre, domnule Darnay? 


— Sunt foarte buimac în ce priveşte timpul şi spaţiul, dar 
îndeajuns de întremat ca măcar să simt acest lucru. 

— Probabil că încerci o imensă satisfacţie. 

O spuse cu amărăciune în glas şi-şi umplu din nou paharul, 
care era un clondir cât toate zilele de mare. 

— În ce mă priveşte, urmă Carton, cea mai mare dorinţă a 
mea e să uit că aparţin acestei lumi. Nu-mi aduce nimic bun 
în afara unui vin ca ăsta - şi nici eu nu-i sunt de niciun 
folos. Aşadar, din punctul ăsta de vedere nu ne prea 
asemănăm. De fapt, încep să-mi dau seama că nu ne 
asemănăm din nici un punct de vedere. 

Năucit de emoţiile prin care trecuse, şi - faţă-n faţă cu 
acest grosolan alter ego al său - având senzaţia că visează, 
Charles Darnay nu ştiu ce să răspundă şi nu răspunse 
deloc. 

— Acum, că ţi-ai isprăvit cina, reluă Carton, de ce nu bei în 
sănătatea cuiva, domnule Darnay? De ce nu ţii un toast? 

— În sănătatea cui? Ce toast? 

— Cum aşa, doar numele îţi stă pe limbă. E acolo, trebuie 
să fie acolo. Jur că e acolo. 

— Atunci, pentru domnişoara Manette! 

— Atunci, pentru domnişoara Manette! 

Privindu-şi tovarăşul de masă drept în ochi, bău în 
sănătatea fetei, apoi îşi zvârli paharul peste umăr, făcându-l 
țandări, după care sună şi comandă un altul. 

— E o fată prea frumoasă ca s-o laşi să plece noaptea într- 
o trăsură, domnule Darnay, urmă Carton umplându-şi iar 
paharul. 

O uşoară încruntare şi un „da” laconic constituiră 
răspunsul. 

— E mare lucru să fii compătimit şi jelit de o fată atât de 
frumoasă! Ce simţi? Merită să fii osândit la moarte pentru a 
deveni obiectul unei atari compătimiri şi mile, domnule 
Darnay? 

Din nou Darnay nu rosti o vorbă. 


— A fost foarte bucuroasă când i-am transmis mesajul 
dumitale. Nu a arătat-o pe faţă, dar bănuiesc că a fost. 

Aluzia îi aduse aminte la timp lui Darnay că neplăcutul lui 
tovarăş îl ajutase de bună voie pe parcursul caznelor acelei 
zile. Întoarse discuţia asupra acestui punct şi-i mulţumi. 

— Nici nu doresc mulţumiri şi nici nu le merit, sună 
răspunsul lui nepăsător; în primul rând a fost o nimica 
toată; şi în al doilea rând, nici nu ştiu de ce-am făcut-o. 
Domnule Darnay, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. 

— Cu plăcere, n-ar fi decât o mică revanşă pentru 
serviciile pe care mi le-ai făcut. 

— Ai impresia că îmi placi? 

— Zău aşa, domnule Carton, replică celălalt descumpănit, 
nu mi-am pus această întrebare. 

— Pune-ţi-o acum. 

— Te-ai purtat ca şi cum ţi-aş fi pe plac, dar nu cred că-ţi 
sunt. 

— Nici eu nu cred că-mi eşti, i-o întoarse Carton. Încep să 
am 0 părere bună despre puterea dumitale de pătrundere. 
— Cu toate acestea, urmă Darnay, ridicându-se să sune, 
sper că acest lucru nu ne va împiedica să achit eu nota de 

plată şi să ne despărţim fără resentimente. 

Carton replică: 

— Fără nici un resentiment. 

Darnay sună. 

— Vrei să achiţi întreaga notă? La răspunsul afirmativ al 
lui Darnay, Carton adăugă: Atunci, chelner, mai adu-mi o 
jumătate din acelaşi vin şi la ora zece vino să mă scoli. 

După ce plăti, Charles Darnay se ridică şi-i ură noapte 
bună. Fără să-i răspundă la urare, Carton se ridică la rândul 
lui, cu o notă de ameninţare sau de sfidare în ţinută, şi-i 
spuse. 

— Încă un cuvânt, domnule Darnay: crezi că-s beat? 

— Cred că ai băut, domnule Carton. 

— Crezi? Doar ştii bine c-am băut. 

— Din moment ce trebuie s-o spun, da, ştiu c-ai băut... 


— Atunci vreau să ştii şi de ce. Eu sunt un rob care şi-a 
pierdut iluziile, domnule. Nu mă sinchisesc de nimeni de pe 
faţa pământului şi nimeni de pe faţa pământului nu se 
sinchiseşte de mine. 

— Foarte regretabil. Ai fi putut să-ţi foloseşti mai bine 
talentele. 

— Poate că da, domnule Darnay; şi poate că nu. Nu te lăsa 
îmbătat de faţa dumitale serioasă; nu ştii niciodată la ce 
poate duce. Noapte bună. 

Când rămase singur, această bizară făptură luă o 
lumânare, se duse la oglinda care atârna pe perete şi se 
cercetă cu minuţiozitate. 

— Îţi place omul ăsta? mormăi către propria-i imagine; de 
ce ţi-ar plăcea un om care-ţi seamănă? N-ai să găseşti nimic 
vrednic să-ţi placă în persoana ta; o ştii foarte bine. Ah, fir- 
ai să fii! Că mult te-ai mai schimbat! Foarte bun motiv să-ţi 
placă un om pentru că-ţi arată modelul de la care ai 
decăzut, pentru că-ţi arată ceea ce-ai fi putut să fii! Dac-ai fi 
schimbat locul cu el, oare şi tu ai fi fost privit de ochii aceia 
albaştri aşa cum a fost privit dânsul, oare şi tu ai fi fost 
deplâns, aşa ca dânsul, de faţa aceea tulburată? Haide, 
recunoaşte deschis! Îl urăşti pe individ! 

Se întoarse la jumătatea lui de vin ca să-şi caute alinare, o 
dădu pe gât în câteva minute şi adormi cu capul pe braţe, 
cu părul răvăşit pe masă, în timp ce lumânarea picura 
asupră-i un giulgiu subţire de ceară. 

Capitolul V. 

ŞACALUL.. 

Erau vremuri de beţivenie, şi cei mai mulţi dintre bărbaţi 
ştiau să bea vârtos. Atât de mare e schimbarea în bine pe 
care Timpul a adus-o acelor deprinderi, încât azi, dacă am 
aprecia cu modestie cantitatea de vin şi de punci pe care un 
singur om o putea înghiţi într-o noapte, fără să-i vatăme 
reputaţia de perfect gentilom, ar părea o exagerare 
ridicolă. 


Cărturăreasca profesiune a Justiţiei nu se lăsa cu nimic 
mai prejos de alte cărturăreşti profesiuni în ceea ce 
priveşte înclinațiile bacanalice; şi nici domnul Stryver, care- 
şi croia drum rapid, înghiontindu-se, spre o vastă şi 
profitabilă clientelă, nu se lăsa mai prejos de colegii săi în 
această privinţă, după cum nu se lăsa nici în porțiunile mai 
uscate ale cursei juridice. 

Fiind un favorit la Old Bailey precum şi la sesiunile Curţii 
cu juri, domnul Stryver începuse să reteze cu grijă treptele 
mai joase ale scării pe care urca. Curtea cu juri şi Old Bailey 
trebuiau acum să-şi poftească, în mod special, favoritul în 
braţele care se întindeau dornice spre el; în timp ce la 
Curtea Supremă, figura înfloritoare a domnului Stryver 
putea fi văzută zilnic înghiontindu-se spre chipul domnului 
preşedinte, şi izbucnind din răzorul de peruci, asemenea 
unei lătăreţe floarea-soarelui care-şi face drum spre soare 
din mijlocul unei luxuriante grădini de plante viu colorate. 

Cândva, se remarcase la barou că domnul Stryver, deşi un 
om bun de gură, lipsit de scrupule, gata la orice şi 
neobrăzat, n-ar avea capacitatea de a extrage esenţa dintr- 
un morman de mărturii, capacitate care constituie una 
dintre însuşirile cele mai evidente şi mai indispensabile ale 
unui avocat. Dar, la un moment dat, domnul Stryver a 
marcat un categoric progres în această privinţă. Cu cât se 
îngrămădeau procesele, cu atât se făcea mai simțită 
puterea lui de a pătrunde până în măduva şi în miezul 
chestiunii; şi oricât de târziu ar fi benchetuit noaptea 
împreună cu Sydney Carton, a doua zi dimineaţa avea în 
vârful degetelor toate dedesubturile cazului. 

Sydney Carton, cel mai trândav şi mai nepromiţător dintre 
oameni, era marele aliat, al lui Stryver. Şi-n cantitatea de 
băutură pe care o înghiţeau aceştia doi între Crăciun şi ziua 
Arhanghelului Mihail, ar fi putut pluti o navă din flota 
regală. Nu exista ca Stryver să aibă un proces fără să fie şi 
Carton de faţă, cu mâinile în buzunare şi cu ochii în tavanul 
tribunalului; străbăteau acelaşi drum spre casă şi îşi 


prelungeau chiolhanurile până noaptea târziu şi se vorbea 
că adeseori Carton era văzut ziua, în amiaza mare, 
furişându-se spre casă pe trei cărări, ca un cotoi desfrânat. 
În cele din urmă, începu să circule zvonul, printre cei 
interesaţi, că Sydney Carton, deşi n-avea să fie niciodată un 
leu, era un uimitor şacal, şi că în această umilă calitate îi 
făcea nenumărate servicii lui Stryver. 

— E ora zece, domnule, îl vesti crâşmarul pe care-l 
însărcinase să-l trezească - ora zece, domnule. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ora zece, domnule. 

— Ce vrei să spui? Ora zece noaptea? 

— Da. Domnule. Înălţimea-voastră mi-aţi cerut să vă scol. 

— Oh! Îmi amintesc. Foarte bine, foarte bine. 

După câteva încercări morocănoase de a adormi din nou, 
pe care crâşmarul le zădărnici cu dibăcie tot aţâţând focul 
timp de cinci minute fără întrerupere, domnul Carton se 
sculă în picioare, îşi trânti pălăria pe cap şi ieşi în stradă. 
Coti în Temple, şi după ce se învioră străbătând de două ori 
trotuarul din faţa Curţii Supreme, se întoarse spre locuinţa 
lui Stryver. 

Slujbaşul lui Stryver, care nu asista niciodată la 
conferințele lor, plecase acasă şi uşa îi fu deschisă de 
Stryver în persoană. Purta papuci şi un halat de casă care 
atârna pe el şi pentru mai multă libertate n-avea la gât nici 
guler, nici cravată. Sub ochi era brăzdat de acele cearcăne 
adânci, intense, vineţii, care pot fi observate la toţi 
petrecăreţii din tagma lui, de la portretul lui Jeffries8 
încoace, şi care pot fi detectate, sub diversele deghizări ale 
Artei, în portretele aparţinând tuturor epocilor de chefuri şi 
orgii. 

— Ai cam întârziat, Memorie, spuse Stryver. 

— Cam ca de obicei; nu mai mult de un sfert de oră. 

Intrară într-o încăpere soioasă, căptuşită cu rafturi de 
cărţi şi presărată toată cu hârtii; în sobă ardea un foc 
scânteietor. Un ceainic scotea aburi pe poliţa căminului, şi 


în mijlocul talmeş-balmeşului de hârtii strălucea o măsuţă 
pe care se aflau cantităţi din belşug de vin, rachiu, rom, 
zahăr şi lămâi. 

— Observ că ţi-ai şi băut sticla, Sydney. 

— Ba chiar două, cred. Am luat cina cu clientul de azi; sau 
mai bine zis l-am privit cum îşi lua cina - ceea ce-i cam 
acelaşi lucru. 

— A fost o poantă extraordinară, Sydney, când ai atras 
atenţia asupra asemănării. Cum ai ajuns s-o observi? Când 
te-a izbit? 

— Îmi ziceam că e un tânăr frumos, şi mă gândeam că şi 
eu aş fi fost la fel dacă aş fi avut un dram de noroc. 

Domnul Stryver râse până când pântecele începu să i se 
scuture. 

— Tu şi norocul tău, Sydney! Apucă-te de treabă, haide, 
apucă-te de treabă! 

Destul de ursuz, şacalul îşi desfăcu haina, intră într-o 
cameră alăturată şi se întoarse cu un ulcior mare plin cu 
apă rece, un lighean şi un prosop sau două. Muie 
prosoapele în apă, le stoarse numai pe jumătate, apoi şi le 
înfăşură în jurul capului într-un fel respingător la vedere, 
după care se aşeză la masă şi anunţă: 

— Sunt gata. 

— Nu prea ai multe de copt în seara asta, Memorie, îi 
spuse domnul Stryver cu veselie în glas, în timp ce răsfoia 
hârtiile. 

— Câte? 

— Numai două dosare. 

— Dă-mi-l întâi pe cel mai rău. 

— Uite-le, Sydney. Dă-i bătaie! 

Leul se întinse apoi cât era de lung pe o canapea aflată pe 
una din laturile mesei cu băuturi, în timp ce şacalul şedea la 
o măsuţă înţesată cu hârtii, având sticlele şi paharele la 
îndemână. Amândoi apelau fără nici o reţinere la masa cu 
băuturi, dar fiecare în alt chip; leul, aplecat într-o rână, cu 
mâinile în brâu, privind la foc sau, din când în când, 


aruncându-şi ochii pe câte un document mai neînsemnat; 
şacalul, cu sprâncenele îmbinate şi faţa încordată, atât de 
cufundat în munca lui, încât ochii nici măcar nu urmăreau 
mâna care se întindea după pahar, şi care adeseori bâjbâia 
mai bine de un minut până să găsească paharul menit a fi 
dus la buze. De vreo două ori, chestiunea pe care o studia 
păru atât de încâlcită, încât şacalul simţi nevoia să se ridice 
şi să-şi înmoaie din nou prosoapele. Din aceste pelerinaje la 
ulcior şi la lighean se întorcea cu asemenea excentricităţi 
de turbane ude, încât cuvintele sunt prea sărace ca să le 
descrie; şi, în contrast cu îngrijorarea gravă a feţei, acestea 
păreau cu atât mai groteşti. 

În cele din urmă, şacalul încropi un praznic bogat pentru 
leu, şi i-l oferi acestuia. Leul îl primi prudent şi grijuliu, îşi 
alese bucatele, şi-şi spuse părerea asupra lor, iar şacalul 
asistă la ambele operaţii. După ce termină de comentat 
praznicul, leul îşi vâri din nou mâinile în brâu, şi se întinse 
pe spate ca să mediteze. Apoi şacalul îşi împrospătă puterile 
cu o nouă stacană plină, pentru gâtlej, şi cu un nou turban 
ud pentru ţeastă, şi se apucă de încropirea celui de-al 
doilea praznic, care fu oferit leului în acelaşi chip, dar care 
nu fu digerat mai înainte ca orologiile să fi bătut orele trei 
din noapte. 

— Şi-acum, c-am isprăvit, Sydney, umple un pahar cu 
punci, ceru domnul Stryver. 

Şacalul îşi desfăcu prosoapele de pe capul care începu din 
nou să-i fumege, îşi întinse mădularele, căscă, se cutremură 
şi se supuse cererii. 

— Mi-ai furnizat argumente foarte temeinice, Sydney, cu 
privire la martorii Coroanei din procesul de azi. Fiecare 
punct la locul lui. 

— Argumentele mele sunt întotdeauna temeinice; ori nu? 

— Nu neg acest lucru. De ce te zborşeşti? la mai toarnă-ţi 
nişte punci ca să te îmblânzeşti. 

Cu un mârâit dispreţuitor, şacalul se supuse din nou. 


— Bătrânul Sydney Carton de la vechea Shrewsbury- 
School, zise Stryver, clătinând din cap în faţa imaginii lui 
din prezent şi a celei din trecut; bătrânul Sydney- 
Scrânciob. Ba sus, ba jos; ba plesnind de veselie, ba 
deznădăjduit. 

— Ah, răspunse celălalt cu un oftat, aşa-i. Acelaşi Sydney, 
cu aceeaşi baftă. Chiar şi pe atunci făceam exerciţiile 
celorlalţi băieţi şi rareori le făceam pe-ale mele. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Dumnezeu ştie. Bănuiesc c-aşa-i felul meu. 

Se aşeză cu mâinile în buzunare, cu picioarele întinse în 
faţă în toată lungimea lor, şi cu ochii aţintiţi la foc. 

— Carton, grăi prietenul lui, împieptoşându-se ca un bivol, 
de parcă portiţa sobei ar fi fost cuptorul în care se făurea 
strădania neobosită, şi unicul lucru delicat care se putea 
face pentru bătrânul Sydney Carton de la bătrâna 
Shrewsbury-School ar fi fost să-l îmbrânceşti înăuntru; 
Carton, felul tău de a fi a fost întotdeauna şi este felul celui 
nevolnic. N-ai nici un strop de energie şi de ambiţie în tine. 
Uită-te la mine! 

— Oh, la naiba! replică Sydney cu un râs mai uşor şi mai 
voios. Nu-mi face tu pe moralistul! 

— Cum am izbutit eu tot ce-am izbutit? urmă Stryver. Cum 
izbutesc eu tot ce izbutesc? 

— În bună parte plătindu-mă pe mine ca să te ajut, aşa 
presupun. Dar nu merită să-ţi pierzi timpul apostrofându- 
mă pe mine sau văzduhul în legătură cu asta; tu, ceea ce 
vrei să izbuteşti, izbuteşti. Tu ai fost întotdeauna în primul 
rând, iar eu am fost mereu în spate. 

— A trebuit să răzbesc în primul rând, pentru că nu m-am 
născut acolo, nu-i aşa? 

— N-am fost prezent la ceremonie; dar după părerea mea, 
acolo te-ai născut, răspunse Carton. 

Spunând acestea, râse din nou şi Stryver i se alătură. 

— Chiar şi înainte de Shrewsbury, şi la Shrewsbury, şi 
mereu de-atunci încoace, urmă Carton, tu ţi-ai menţinut 


rangul tău şi eu pe-al meu. Chiar şi când eram studenţi în 
Cartierul Latin şi învăţam franţuzeşte şi legile franţuzeşti, şi 
alte chestii franţuzeşti de la care nu ne-am ales cu cine ştie 
ce foloase, tu ajungeai întotdeauna undeva şi eu nu 
ajungeam nicăieri. 

— Şi a cui era vina? 

— Pe viaţa mea, nu ştiu dacă nu cumva era vina ta. Tu 
întotdeauna atâta te împingeai, te îmbrânceai, te 
înghionteai, şi presai cu atâta neastâmpăr, încât mie nu-mi 
mai rămânea altceva în viaţă decât lenevia şi repaosul. E un 
lucru trist să stai şi să vorbeşti despre trecut, când se crapă 
de ziuă. Hai, întoarce-mi gândurile în altă direcţie înainte să 
plec. 

— Bine! Să bem în sănătatea frumoasei martore, spuse 
Stryver ridicând paharul. Te-am întors într-o direcţie 
plăcută? 

S-ar fi spus că nu, pentru că Sydney Carton se posomori 
din nou. 

— Frumoasa martoră, bombăni el privind în fundul 
paharului. Au defilat o sumedenie de martori şi de martore 
azi; cine-i frumoasa ta martoră? 

— Fiica pitorescului doctor; domnişoara Manette. 

— Ea, frumoasă? 

— Nu e? 

— Nu. 

— Cum aşa, omule, a stârnit admiraţia întregii Curți. 

— La naiba cu admiraţia întregii Curți! De când a devenit 
Old Bailey arbitru al frumuseţii? Cum arăta, o păpuşă cu 
păr auriu? 

— Ştii, Sydney, spuse domnul Stryver, aruncându-i o 
privire pătrunzătoare şi trecându-şi alene o mână peste 
faţa-i dolofană, ştii, la momentul respectiv am avut impresia 
că te interesa păpuşa cu păr auriu, şi că ai sesizat foarte, 
rapid ce i s-a întâmplat păpuşii cu păr auriu! 

— Am sesizat rapid! Când o fată, păpuşă sau nepăpuşă, 
leşină sub nasul tău, nu-ţi trebuie un binoclu ca s-o vezi. 


Beau cu tine în sănătatea ei, dar neg că-i frumoasă. Şi-acum 
gata cu băutura; vreau să mă duc la culcare! 

Când gazda îl întovărăşi pe scară, ţinând o feştilă în mână 
ca să-i lumineze treptele, ziua arunca priviri reci pe 
ferestrele murdare. Şi când ieşi din casă, aerul era răcoros 
şi mohorât, cerul posomorât şi înnorat, fluviul sumbru şi 
ceţos, întregul decor părea un deşert mort. Trâmbe de praf 
se învârtejeau în vânticelul dimineţii, de parcă undeva, 
departe, nisipul deşertului s-ar fi răsculat, şi primele solii 
prăfoase ale marşului său victorios începeau să cotropească 
oraşul. 

Puteri zădarnic irosite înăuntrul lui, şi deşert de 
jurîmprejur - omul rămase nemişcat pe o terasă tăcută pe 
care o traversa în drumul său şi întrezări pentru o clipă, în 
pustietatea care i se aşternea în faţă, un miraj de ambiţii 
onorabile, de abnegaţie şi perseverenţă. În oraşul vrăjit al 
acestei viziuni se înşirau galerii spaţioase din care-l priveau 
grațiile şi zeițele iubirii, grădini din care-l îmbiau, coapte, 
roadele vieţii, havuzuri ale Speranţei care sclipeau în văzul 
lui. O clipă, şi totul se mistui. Se căţără până într-o cameră 
cocoţată într-un puț alcătuit din clădiri, se trânti îmbrăcat 
pe un pat murdar, şi curând perna îi fu udă de lacrimile 
neputinței. 

Melancolic, melancolic, răsări şi soarele; şi răsări peste 
priveliştea melancolică a omului înzestrat cu mari talente şi 
cu mari simţăminte, dar incapabil să le folosească direct, 
incapabil să-şi ofere propriu-i ajutor şi să primească 
propria-i fericire, conştient de mălura care-l rodea şi 
resemnându-se să se lase măcinat. 

Capitolul VI. 

SUTE DE OAMENI. 

Liniştita locuinţă a doctorului Manette se afla aşezată în 
colţul unei străzi la fel de liniştite, nu departe de scuarul 
Soho. În după-amiaza unei frumoase zile de duminică, după 
ce valurile a patru luni de zile trecuseră peste acel proces 
de trădare ştergându-l din interesul şi din amintirea 


oamenilor de parc-ar fi fost înghiţit de mare, domnul Jarvis 
Lorry străbătea străzile însorite, venind dinspre 
Clerkenwell, unde locuia dumnealui, şi îndreptându-se spre 
doctorul Manette, cu care urma să ia masa. După câteva 
recidive ale indiferenţei omului de afaceri, domnul Lorry 
devenise prietenul doctorului, şi colţul acela de stradă 
liniştit era partea însorită a vieţii sale. 

În acea duminică frumoasă, domnul Lorry se îndrepta spre 
Soho, devreme după-masă, din trei raţiuni legate de 
deprindere. În primul rând, pentru că în duminicile 
frumoase obişnuia să se plimbe, înainte de cină, cu doctorul 
şi cu Lucie; în al doilea rând, pentru că în duminicile cu 
vreme urâtă obişnuia să stea împreună cu ei, în chip de 
prieten al familiei, discutând, citind, privind pe fereastră şi, 
în general, omorându-şi timpul; în al treilea rând, pentru că 
de astă dată se întâmplase să aibă micile lui îndoieli ce se 
cereau soluționate, şi ştia că în gospodăria doctorului 
acesta era timpul cel mai nimerit pentru soluţionarea 
îndoielilor. 

Un colţ de stradă mai bizar decât cel unde locuia doctorul 
nu puteai găsi în toată Londra. Drumul se termina chiar în 
acest colţ, iar ferestrele fațadei ofereau o plăcută privelişte 
a unei străzi cu un aer de pensionar tihnit. Existau puţine 
clădiri pe atunci la nord de Oxford Road, în schimb se 
înmulţeau copacii de pădure, creşteau în voie florile 
sălbatice şi înfloreau păduceii pe plaiurile azi dispărute. 
Drept urmare, adierile de ţară circulau în mare libertate 
până prin Soho, în loc să lâncezească între hotarele 
parohiei ca nişte sărăntoci de pripas şi fără căpătâi; iar 
înspre sud, în apropiere, erau multe ziduri peste care se 
pârguiau, la vremea lor, piersicile. 

Lumina de vară scălda acest colţ în prima parte a zilei; dar 
când arşiţa încingea străzile, colţul era învăluit în umbră, 
nu însă într-o umbră deasă care să te împiedice să-i 
întrevezi radioasa strălucire. Era un colţişor răcoros, calm, 


dar vesel, un minunat lăcaş al ecourilor, şi-un liman al 
străzilor aglomerate. 

Într-un golf atât de lin, trebuia să existe şi o bărcuţă 
liniştită, şi într-adevăr exista. Doctorul ocupa cele două 
etaje ale unei clădiri mari şi tăcute, unde aveau loc zilnic 
numeroase vizite, dar care lăsa să răzbească foarte puţine 
sunete ziua, iar peste noapte era ferită de orice zgomot. 
Într-o clădire din spate, unde ajungeai printr-o curte în care 
un platan îşi foşnea frunzişul verde, s-ar fi zis că orgi de 
biserică aşteptau să fie construite, argintul să fie cizelat, şi 
aurul să fie ciocănit de un uriaş misterios al cărui braţ se 
lungea prin zidul sălii din faţă - ca şi cum se muiase el 
însuşi în aur şi acum îi ameninţa pe toţi oaspeţii cu aceeaşi 
prețioasă transformare. Dar foarte puţin puteai auzi sau 
vedea din asemenea îndeletniciri, precum şi din prezenţa 
unui singuratic locatar despre care se spunea că ar fi 
ocupat, catul de sus, ori a unui invizibil decorator de 
diligenţe, presupus a avea un atelier la parter. Când şi 
când, câte un muncitor răzleţ străbătea sala, îmbrăcându-şi 
haina, sau câte un străin privea de acolo, ori un clinchet 
îndepărtat se auzea prin curte. Oricum, acestea erau 
singurele excepţii menite să întărească regula că vrăbiile 
aciuite în platanul din spatele casei şi ecourile din colţul în 
care se termina strada domneau nestingherite de duminică 
din zori şi până sâmbătă noaptea. 

Doctorul Manette primea pacienţi de felul celor pe care-i 
atrăgea vechea lui reputaţie, reînviată prin şoaptele 
plutitoare privind istoria sa. Cunoştinţele lui ştiinţifice, 
atenţia şi priceperea în întreprinderea unor ingenioase 
experimente îl făceau să fie destul de solicitat, şi câştiga 
atâta cât dorea. 

Toate aceste lucruri erau vii în cunoaşterea, gândurile şi 
atenţia domnului Jarvis Lorry, când sună în acea frumoasă 
zi de duminică la uşa liniştitei case din colţ. 

— Doctorul Manette e acasă? 

Aşteptat să se întoarcă. 


— Domnişoara Lucie e acasă? 

Aşteptată să se întoarcă. 

— Domnişoara Pross e acasă? 

Posibil să fi fost acasă, dar imposibil pentru o slujnică să 
ghicească intenţiile domnişoarei Pross cu privire la faptul 
dacă va recunoaşte sau va tăgădui că e acasă. 

— Cum eu însumi sunt aici ca acasă, urmă domnul Lorry, 
voi urca. 

Deşi fiica doctorului nu cunoscuse nimic despre ţara în 
care văzuse lumina zilei, se părea că moştenise instinctul 
acelei îndemânări de a realiza multe cu mijloace puţine, 
care este una din caracteristicile cele mai frumoase şi mai 
plăcute ale francezilor. Simplă cum era, mobila se găsea 
înfrumuseţată de o puzderie de mici ornamente, fără altă 
valoare decât cea a bunului gust şi a fanteziei, dar al căror 
efect era încântător. Felul în care erau dispuse lucrurile în 
odăi, de la obiectul cel mai voluminos până la cel mai 
mărunt; asortarea culorilor, eleganta varietate şi contrastul 
obţinut prin belşugul de nimicuri, prin mâini delicate, prin 
ochi pricepuţi şi prin bun-simţ; toate acestea erau în acelaşi 
timp atât de plăcute în sine şi atât de grăitoare în ce-o 
privea pe cea care le dăduse viaţă, încât în timp ce domnul 
Lorry stătea rotindu-şi privirile, până şi scaunele şi mesele 
păreau să-l întrebe, cu ceva din expresia ciudată pe care 
ajunsese s-o cunoască atât de bine, dacă îi plăcea cum 
arătau. La fiecare cat erau câte trei odăi şi, uşile prin care 
comunicau între ele fiind larg deschise pentru ca aerul să 
poată circula în voie, domnul Lorry se plimbă dintr-una în 
alta, observând cu un zâmbet pe buze fantezia ce constituia 
o trăsătură comună tuturor şi pe care o putea descoperi 
pretutindeni în jur. Prima încăpere era salonul, şi aici găseai 
păsările şi florile Luciei, şi cărţile ei, şi birouaşul, şi măsuţa 
de lucru, şi cutia cu acuarele; cea de a doua era camera de 
consultaţie a doctorului, folosită şi ca sufragerie; a treia, 
stropită cu petele de lumină şi de umbră ale unduirilor 
platanului din curte, era camera de culcare a doctorului - şi 


acolo, într-un ungher, zăceau băncuţa, acum nefolosită, a 
cizmarului, şi tăblia cu scule, aşa cum stătuseră în podul de 
la al cincilea cat al sinistrei case de lângă vinărie, în 
suburbia Saint-Antoine din Paris. 

— Mă întreb de ce-o fi păstrând această rămăşiţă care-i 
aminteşte de suferinţele prin care a trecut? murmură 
domnul Lorry. 

— Şi ce-i de mirare? i se răspunse printr-o întrebare 
neaşteptată care-l făcu să tresalte. 

Întrebarea venea de la domnişoara Pross, femeia cea roşie 
şi aprigă, cu mână de fier, a cărei cunoştinţă o făcuse 
pentru prima oară la hotelul Royal George din Dover, dar 
pe care de atunci încoace învățase s-o cunoască mai bine. 

— Aş fi zis... începu domnul Lorry. 

— Pf! Aţi fi zis! făcu domnişoara Pross şi domnul Lorry 
renunţă să continue. Ce mai faceţi? întrebă apoi cu 
severitate această doamnă, dar vrând parcă să-i arate că 
nu-i poartă pică. 

— Mulţumesc, bine, răspunse domnul Lorry suav; 
dumneata? 

— N-am cu ce să mă laud. 

— Zău? 

— Da, zău. Sunt foarte necăjită din cauza puişorului meu. 

— Zău? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mai spuneţi şi altceva în 
afară de „zău”; mă scoateţi din sărite, se oţări domnişoara 
Pross, a cărei caracteristică era să vorbească scurt (în 
contrast eu statura ei) şi răspicat. 

— Atunci, într-adevăr? se corectă domnul Lorry. 

— Într-adevăr e destul de rău, deşi acum e mai bine. Dar 
sunt foarte necăjită. 

— Pot să întreb care-i pricina? 

— Nu-mi place ca o sumedenie de oameni nevrednici de 
puişorul meu să se perinde pe aici şi să-i poarte de grijă. 

— Vin într-adevăr „o sumedenie” de oameni pe aici în 
acest scop? 


— Sute de oameni, replică domnişoara Pross. 

Mai era caracteristic pentru această doamnă 
(caracteristică a multor persoane care au trăit înainte şi 
după ea) ca ori de câte ori o afirmaţie pe care o făcuse era 
pusă în discuţie, să continue prin a exagera. 

— Vai de mine, făcu domnul Lorry, neputându-se gândi la o 
altă remarcă mai neutră. 

— Am trăit alături de odorul meu sau mai bine zis odorul 
meu m-a ţinut alături şi m-a plătit pentru asta; lucru pe 
care de bună seamă n-ar fi trebuit să-l facă niciodată, puteţi 
fi încredinţat, dacă aş fi putut să mă întreţin şi pe mine şi pe 
ea din vânt - încă de când avea zece ani. Şi, desigur, acum, 
e foarte greu. 

Neînţelegând prea bine ce era foarte greu, domnul Lorry 
clătină din cap, folosind această importantă parte a trupului 
său ca pe un soi de mantie fermecată care s-ar potrivi oricui 
şi oriunde. 

— Tot felul de oameni care un sunt nicidecum vrednici de 
odorul meu se foiesc întruna pe aici, continuă domnişoara 
Pross. De când dumneavoastră aţi început toate astea... 

— Eu am început toate astea, domnişoară Pross? 

— Păi nu? Cine l-a readus pe tatăl ei la viaţă? 

— Ah! Dacă ăsta a fost începutul... exclamă domnul Lorry. 

— Că doar n-o fi fost sfârşitul? Aşa cum spuneam, când 
dumneavoastră aţi pornit toate astea, a fost destul ele greu; 
nu că i-aş găsi vreun cusur doctorului Manette, doar că nu-i 
vrednic de o aşa fiică, ceea ce nu poate fi socotit ca o 
mustrare la adresa lui, pentru că nimeni n-ar putea fi 
vrednic de ea, niciodată. Dar acum e de două ori mai greu, 
ba de trei ori mai greu când vezi puzderii şi mulţimi de 
oameni roind în jurul lui (hai să zic că lui i-aş mai fi iertat-o) 
numai ca să-mi răpească dragostea puişorului meu. 

Domnul Lorry ştia că domnişoara Pross e foarte geloasă, 
dar avusese timp să înveţe, că sub înfăţişarea ei excentrică 
se ascundea una dintre făpturile acelea pline de abnegaţie - 
ce pot fi întâlnite numai printre femei care, din pură iubire 


şi admiraţie, se fac de bună voie sclave ale tinereţii când ele 
au pierdut-o, ale frumuseţii pe care n-au avut-o niciodată, 
ale succeselor pe care ele n-au fost niciodată îndeajuns de 
norocoase ca să le dobândească, ale speranţelor luminoase 
care nu şi-au răspândit niciodată raza asupra vieţii lor 
sumbre. Şi mai cunoştea îndeajuns lumea ca să ştie că nu 
există nimic mai preţios decât devotamentul unei inimi 
credincioase; cunoscând-o ca atare, străină de orice impuls 
mercenar, domnul Lorry îi purta un atât de înalt respect, 
încât în combinaţiile de recompense pe care, le făcea în 
mintea lui - fiecare dintre noi face, mai mult sau mai puţin, 
asemenea combinaţii - o plasa pe domnişoara Pross mult 
mai aproape de îngerii din rangurile mai de jos decât pe 
multe doamne infinit mai bine înzestrate de Natură şi de 
Artă, şi care aveau conturi la Tellson. 

— Nu a existat, şi nici nu va exista vreodată, decât un 
singur bărbat vrednic de puişorul meu, urmă domnişoara 
Pross, şi acesta ar fi fost fratele meu Solomon, dacă n-ar fi 
săvârşit o greşeală în viaţă. 

Şi privitor la această chestiune: investigaţiile făcute de 
domnul Lorry în istoria vieţii domnişoarei Pross stabiliseră, 
faptul că fratele ei Solomon era un netrebnic lipsit de inimă 
care o storsese până la ultimul bănuţ, investit în speculaţii 
de bursă, şi după ce o adusese la sapă de lemn o părăsise 
pe vecie, fără cea mai mică remuşcare. Această lealitate şi 
statornicie a încrederii domnişoarei Pross în Solomon (vag 
ştirbită de acea „uşoară” greşeală) îi apărea domnului 
Lorry ca o chestiune foarte importantă şi îşi avea rolul său 
în prețuirea pe care i-o purta. 

— Dat fiind că din întâmplare suntem singuri şi cum 
amândoi suntem oameni realişti, i se adresă domnul Lorry 
când se întoarse în salon şi se aşezară prieteneşte, dă-mi 
voie să te întreb... doctorul, când discută cu Lucie, se referă 
vreodată la perioada lui de cizmărie? 

— Niciodată. 

— Şi totuşi îşi păstrează lângă el băncuţa asta şi uneltele! 


— Ah! făcu domnişoara Pross, clătinând din cap. N-am 
afirmat că nu se referă la această chestiune în sinea lui. 

— Crezi că se gândeşte mult la lucrul ăsta? 

— Cred. 

— Îţi imaginezi... începu domnul Lorry. Dar domnişoara 
Pross îi reteză scurt vorba: 

— Eu nu-mi imaginez niciodată nimic. N-am imaginaţie 
defel. 

— Rectific: bâănuieşti... sper că de bănuit bănuieşti uneori? 

— Din când în când, ripostă domnişoara Pross. 

— Bănuieşti, continuă domnul Lorry cu un licăr de haz în 
ochii luminoşi care o priveau cu bunătate, că doctorul 
Manette are vreo teorie a lui, păstrată de-a lungul tuturor 
acestor ani, cu privire la cauza pentru care a fost atât de 
oropsit; poate chiar cu privire la cel care l-a oropsit? 

— Nu bănuiesc nimic, decât ceea ce îmi spune puişorul 
meu. 

— Şi anume? 

— Ea crede că are. 

— Nu te supăra că-ţi pun toate aceste întrebări, pentru că 
eu nu sunt decât un plicticos om de afaceri şi dumneata tot, 
o femeie de afaceri. 

— Plicticoasă? întrebă placid domnişoara Pross. 

Dorind să nu-şi fi atribuit modestul adjectiv, domnul Lorry 
se apără: 

— Nu, nu, nu. Categoric nu. Ca să ne întoarcem la 
chestiune: nu e ciudat, că doctorul Manette, incontestabil 
lipsit de orice vină, aşa cum suntem cu toţii încredinţaţi că 
e, nu face niciodată vreo aluzie la problema asta? Nu 
pretind s-o facă faţă de mine, deşi am fost în relaţii de 
afaceri cu mulţi ani în urmă şi acum suntem prieteni intimi; 
dar faţă de buna lui fiică, de care e atât de legat şi care îi 
este atât de devotată? Crede-mă, domnişoară Pross, 
abordez acest subiect nu din curiozitate, ci din zelul 
interesului pe care i-l port. 


— Ei bine, atâta cât mă pricep eu, şi o să-mi spuneţi că nu 
mă pricep cine ştie ce, răspunse domnişoara Pross 
îmblânzită de tonul lui de scuză, doctorul e speriat de 
întreaga poveste. 

— Speriat? 

— E limpede ca lumina zilei, aş zice, de ce-i speriat. E o 
amintire îngrozitoare. În afară de asta, de aici i s-a tras şi 
pierderea memoriei. Neştiind cum şi-a pierdut memoria şi 
cum şi-a recăpătat-o, s-ar putea să nu se simtă niciodată 
sigur că nu şi-o va pierde din nou. De-ar fi numai atâta şi-i 
de ajuns să-i facă subiectul neplăcut. 

Era o observaţie mai profundă decât se aşteptase domnul 
Lorry să audă. 

— Adevărat, răspunse el, se teme să reflecteze asupra 
subiectului. Totuşi, domnişoară Pross, mă munceşte îndoiala 
dacă pentru doctorul Manette e bine să trăiască în 
permanenţă cu această teamă. De fapt, îndoiala aceasta şi 
stinghereala pe care uneori mi-o provoacă m-au împins la 
discuţia confidențială de acum. 

— N-avem ce-i face, urmă domnişoara Pross, scuturând 
din cap. Cum atingi această coardă, cum îl vezi 
schimbându-se la faţă. Mai bine să-l lăsăm în pace. De fapt, 
fie că ne place sau nu, n-avem încotro. Câteodată, se 
deşteaptă în toiul nopţii şi atunci îl auzim plimbându-se prin 
camera lui în sus şi-n jos, în sus şi-n jos. Puişorul meu ştie că 
de fapt în momentele acelea mintea lui se plimbă în sus şi-n 
jos, în sus şi-n jos prin vechea celulă a închisorii. Se duce în 
grabă la dânsul şi încep să se învârtească împreună 
plimbându-se în sus şi-n jos, în sus şi-n jos, până îşi recapătă 
liniştea. Dar niciodată nu scoate o vorbă în legătură cu 
adevărata pricină a acestui neastâmpăr, iar ea socoteşte că- 
i mai înţelept să nu facă nici o aluzie. Se plimbă amândoi în 
tăcere, în sus şi-n jos, până când iubirea şi prezenţa ei îl 
aduc la normal. 

Cu toate că domnişoara Pross tăgăduise că ar avea 
imaginaţie, în repetarea cuvintelor „în sus şi-n jos” se 


percepea unda de suferinţă a unei triste idei obsedante, 
care vădea existenţa imaginaţiei. 


S-a spus despre colţul unde se afla aşezată locuinţa 
doctorului Manette că era un minunat lăcaş al ecourilor; şi 
dintr-o dată, răsunară atât de clar nişte paşi care se 
apropiau, de parcă îi stârnise simpla pomenire a 
plimbatului în sus şi-n jos. 

— Iată-i că vin! exclamă domnişoara Pross, ridicându-se şi 
punând capăt întrevederii. Şi foarte curând o să vedeţi că 
năvălesc iar sute de oameni. 

Colţul acela avea într-adevăr proprietăţi acustice atât de 
ciudate, captând sunetele ca o bizară ureche uriaşă, încât 
domnul Lorry, stând la fereastra deschisă şi încercând să-i 
zărească pe tatăl şi pe fiica ai căror paşi îi auzea, avea 
impresia că n-or să se apropie niciodată. Nu numai că 
ecourile se stingeau, de parcă paşii se îndepărtaseră; dar în 
locul lor se iscau ecourile altor paşi care nu veneau 
niciodată, şi se stingeau, şi asta tocmai când păreau să se fi 
apropiat mai mult. În cele din urmă tatăl şi fiica apărură, iar 
domnişoara Pross se şi înfiinţa în uşă ca să-i întâmpine. 

Domnişoara Pross era plăcută la vedere, deşi vijelioasă şi 
roşie, şi încruntată, scoțând boneta de pe capul odorului ei, 
când aceasta urcă scările, şi atingând-o uşor cu capetele 
batistei, şi suflând-o de praf, apoi împăturindu-i mantila, şi 
netezindu-i părul bogat cu aceeaşi mândrie cu care şi-ar fi 
aranjat propriul ei păr dac-ar fi fost cea mai înfumurată şi 
cea mai frumoasă dintre femei. Şi odorul ei era plăcut la 
vedere, aşa cum o îmbrăţişa, şi-i mulțumea, şi protesta că-şi 
dă prea multă osteneală cu ea, afirmaţie pe care nu 
îndrăznea s-o facă decât pe un ton şăgalnic, altminteri 
domnişoara Pross, dureros jignită, s-ar fi retras în camera 
ei şi ar fi plâns. Şi doctorul era plăcut la vedere, aşa cum se 
uita la amândouă şi o dojenea pe domnişoara Pross că o 
răsfaţă prea tare pe Lucie, dar pe un ton şi cu o privire care 
o răsfăţau tot atâta, ba chiar mai mult dacă s-ar fi putut. Şi 
domnul Lorry era plăcut la vedere, radiind tot sub peruca-i 
strâmtă şi mulţumind stelei lui de holtei că îl călăuzise, la 
anii bătrâneţii, spre un cămin. 


Dar nu veniseră defel sute de oameni să admire această 
privelişte şi domnul Lorry aştepta în van împlinirea 
prezicerii domnişoarei Pross. 

Sosi şi vremea mesei, dar sutele de oameni tot nu se 
arătară. În orânduiala micii gospodării, domnişoara Pross 
răspundea de bucătărie, sarcină de care se achita 
extraordinar. Mesele ei, deşi modeste, erau atât de bine 
gătite şi atât de îmbietor servite şi atât de ingenios 
preparate, jumătate englezeşti, jumătate franţuzeşti, încât 
nimic nu putea fi mai gustos. Relaţiile de prietenie ale 
domnişoarei Pross fiind de o natură foarte practică, 
răsturnase întregul Soho şi districtele învecinate în 
căutarea unor francezi sărăciţi care, ademeniţi de şilingii şi 
jumătăţile ei de coroană, să-i împărtăşească tainele lor 
culinare. De la aceşti decăzuţi fii şi fiice ale Galiei, 
dobândise ea asemenea minunată măiestrie, încât femeia şi 
fata care alcătuiau echipajul casnic o priveau ca pe un soi 
de vrăjitoare, sau ca pe zâna cea bună a Cenuşăresei: 
trimitea după o pasăre, un iepure, o legumă sau două din 
grădină, şi le prefăcea în orice-i trăsnea ei prin cap. 

Duminicile, domnişoara Pross prânzea la masa doctorului, 
dar în celelalte zile obişnuia să mănânce la ore necunoscute 
de nimeni, fie prin regiunea bucătăriei, fie în odaia ei de la 
etajul doi - o cameră albastră, în care nimeni nu avea acces, 
decât puişorul ei. Cu prilejul la care ne referim, domnişoara 
Pross, răspunzând la drăgălăşenia puişorului ei şi la 
strădaniile acestuia de a-i intra în voie fu mai puţin 
scorţoasă; aşa încât şi cina fu foarte plăcută. 

Era o zi de zăpuşeală şi, după masă, Lucie dădu ideea ca 
vinul să le fie servit afară, sub platan, ca să mai ia puţin aer. 
Cum ea era focarul în jurul căruia gravita totul, ieşiră cu 
toţii afară, sub platan, iar Lucie aduse jos vinul, spre folosul 
domnului Lorry. De la un timp încoace, Lucie îşi asumase 
sarcina de paharnic al domnului Lorry; şi în timp ce 
flecăreau la umbra platanului, ea avea grijă ca paharul 
domnului Lorry să fie mereu plin. Misterioase calcane şi 


colţuri de casă le aruncau ocheade în timp ce stăteau de 
vorbă. lar deasupra capelelor, platanul susura în limba lui. 

Şi totuşi, sutele de oameni nu se înfăţişaseră. În timp ce 
şedeau sub platan, se înfăţişase numai domnul Darnay. 

Doctorul Manette îl primi cu amabilitate, ca şi Lucie. Dar 
domnişoara Pross fu cuprinsă subit de un acces de zvâcniri 
ale capului şi trupului şi se retrase în casă. Cădea adeseori 
pradă acestei tulburări pe care, în limbaj familiar, o numea 
„O criză de tremurici”. 

Doctorul era într-o foarte bună dispoziţie şi arăta extrem 
de tânăr. În asemenea momente, asemănarea dintre el şi 
Lucie era izbitoare şi, aşa cum stăteau unul lângă celălalt, 
ea cu capul rezemat de umărul lui, iar dânsul odihnindu-şi 
braţul pe spătarul scaunului ei, era o plăcere să le 
urmăreşti trăsăturile comune. 

Întreaga după-masă, doctorul discutase cu o neobişnuită 
vioiciune, despre numeroase subiecte. 

Spuneţi-mi, domnule doctor Manette, i se adresă domnul 
Darnay, în timp ce continuau să şadă sub platan - şi 
intervenţia lui era în perfectă legătură cu subiectul în 
discuţie şi anume construcţiile vechi ale Londrei - aţi vizitat 
Turnul9? 

— Lucie şi cu mine am trecut pe acolo; dar numai 
întâmplător. Am văzut însă îndeajuns ca să-mi dau seama că 
e de un imens interes. 

— Eu unul am fost acolo, dacă vă aduceţi aminte, continuă 
Darnay, zâmbind, deşi roşise puţin de supărare, dar în altă 
calitate şi anume nu într-una care-ţi îngăduie să vezi mare 
lucru. Dar când am fost acolo, mi s-a povestit o poveste 
stranie. 

— Ce anume? întrebă Lucie. 

— Odată, când s-au făcut anumite reparaţii, muncitorii au 
descoperit un vechi donjon care fusese de multă vreme zidit 
şi dat uitării. Fiecare piatră din interiorul lui era împânzită 
de inscripţii săpate de deţinuţi - date, nume, plângeri, 
rugăciuni. Pe o piatră dintr-un colţ al zidului, un deţinut, 


care se pare că fusese executat, săpase, ca ultima lui operă, 
trei litere. Fuseseră scrijelite cu un instrument foarte 
rudimentar, şi în grabă, cu o mână nesigură. La început 
citiră cele trei litere ca D. 1. C.; dar după ce le examinară 
mai bine, ultima literă se dovedi a fi un G. Nu exista nici un 
document sau vreo legendă care să ateste existenţa vreunui 
prizonier cu aceste iniţiale, şi se făcură numeroase 
presupuneri, lipsite însă de rezultat, asupra eventualului 
nume. În cele din urmă, cineva dădu sugestia că cele trei 
litere nu erau iniţiale, ci cuvântul DIG10. Fu cercetată cu 
multă grijă pardoseala de sub inscripţie şi sub o piatră, sau 
un olan, sau un fragment de lespede, fu găsită cenuşa unei 
hârtii, amestecată cu cenuşa unei cutiuţe sau a unui săculeţ 
de piele. Niciodată nu se va mai putea citi ce a scris 
necunoscutul captiv, dar e sigur că a scris ceva ce a ascuns 
acolo, pentru a se feri de temnicer. 

— Tată! exclamă Lucie. Ţi-e rău! 

Doctorul Manette se cutremurase brusc, ducându-şi mâna 
la frunte. Gestul şi înfăţişarea lui îi înspăimântară pe toţi. 

— Nu, draga mea, nu mi-e rău. Au început să cadă stropi 
mari de ploaie, şi m-au făcut să tresar. Ar fi mai bine să 
intrăm în casă. 

Doctorul îşi reveni pe dată. Într-adevăr, începuse să plouă 
cu stropi mari şi el le arătă dosul palmei, umezit de picături. 
Dar nu rosti o vorbă în legătură cu descoperirea despre 
care i se povestise şi, când intrară în casă, ochiul ager al 
domnului Lorry observă, sau poate i se păru că observă, pe 
faţa doctorului, când acesta se întoarse spre Charles 
Darnay, aceeaşi expresie ciudată cu care-l privise în seara 
procesului, pe coridorul tribunalului. 

Dar aceasta se spulberă atât de repede, încât domnul 
Lorry începu să se îndoiască de ochiul său ager. Braţul 
uriaşului de aur, aflat în sala de jos, nu era mai neclintit, 
decât doctorul Manette când se opri chiar sub el 
mărturisindu-le celorlalţi că încă nu era călit (dacă va 


ajunge vreodată să fie) în faţa lucrurilor care-l luau prin 
surprindere şi că ploaia bruscă îl speriase. 

lată şi ora ceaiului, şi pe domnişoara Pross preparându-l, 
pradă altei crize de tremurici, şi totuşi nici urmă de sutele 
de oameni. Venise în plus doar domnul Carton, însă cu el cu 
tot vizitatorii străini erau doar doi. 

Seara era sufocantă şi, cu toate că ţineau toate ferestrele 
şi toate uşile larg deschise, zăduful îi apăsa. Când masa de 
ceai fu strânsă, se aşezară cu toţii la o fereastră, de unde 
priviră amurgul înăbuşitor. Lucie stătea lângă tatăl ei; 
Darnay alături de ea; Carton se sprijinea de pervazul altei 
ferestre. Perdelele erau lungi şi albe, iar pufnirile de vânt 
care se fugăreau la acel colţ de stradă le ridicau până-n 
tavan, făcându-le să fluture asemenea unor aripi spectrale. 

— Picăturile de ploaie continuă să cadă, mari, grele şi 
rare, spuse doctorul Manette. Furtuna se apropie cu 
încetineală. 

— Dar vine sigur, adăugă Carton. 

Vorbeau cu glas scăzut, aşa cum vorbesc de obicei oamenii 
care veghează şi aşteaptă; aşa cum vorbesc întotdeauna 
oamenii aflaţi într-o încăpere cufundată în întuneric, 
veghind şi aşteptând lumina fulgerului. 

În stradă era forfotă mare de oameni care grăbeau spre 
adăpost înainte de izbucnirea furtunii, iar minunatul lăcaş 
al ecourilor reverbera zgomote de paşi care veneau şi 
plecau, şi totuşi nimeni nu se vedea. 

— Hoarde de oameni, dar câtă solitudine! murmură 
Darnay după ce stătură un timp să asculte. 

— Nu-i aşa că-i impresionant, domnule Darnay? întrebă 
Lucie. Uneori am stat aici ascultând câte o seară întreagă, 
până ce am ajuns să-mi închipui... dar în seara asta atât de 
întunecată şi de gravă până şi umbra unei închipuiri mă 
face să mă înfior. 

— Atunci fă-ne şi pe noi să ne înfiorăm. Putem şti ce 
ajungeai să-ţi închipui? 


— Pentru dumneavoastră, ceilalţi, n-o să însemne nimic. 
Cred că asemenea fantezii îl impresionează doar pe cel care 
le plăsmuieşte, odată împărtăşite, îşi pierd intensitatea. 
Uneori am stat o seară întreagă singură aici, ascultând, 
până când ecourile mi s-au părut a fi toţi paşii celor care 
trec prin viaţa noastră. 

— Dacă-i aşa, interveni Sydney Carton în felul lui 
morocănos, atunci mari gloate vor trece cândva prin viaţa 
noastră. 

Paşii nu mai conteneau, iar ritmul lor era din ce în ce mai 
iute. Colţul suna şi răsuna de paşi omeneşti; unii păreau a 
trece pe sub fereastră; alţii chiar prin cameră; unii păreau 
să se apropie, alţii să se îndepărteze, alţii să se curme, iar 
alţii să se oprească; şi toţi paşii se auzeau din străzi 
îndepărtate, fără ca vreun om să se arate. 

— Oare toţi aceşti paşi silit sortiţi să treacă prin vieţile 
noastre, ale tuturor, domnişoară Manette, sau i-am putea 
împărţi între noi? 

— Nu ştiu, domnule Darnay; le-am prevenit că eo 
închipuire nebunească, dar dumneata ai stăruit să o 
cunoşti. Când m-am lăsat furată de ea, eram singură, şi mi- 
am închipuit că ar fi paşii celor ce vor trece prin viaţa mea 
şi a tatălui meu. 

— Îi preiau pe toţi în viaţa mea! vorbi Carton. Eu nu pun 
nici o întrebare şi nu pun condiţii. O mare mulţime de 
oameni se pregăteşte să năvălească în viaţa noastră, 
domnişoară Manette, şi eu îi văd! în lumina fulgerului. 

Ultimele cuvinte le adăugă când cerul fu despicat de o 
scânteiere orbitoare care le decupa conturul siluetelor 
rezemate de fereastră. 

— Şi îi aud! urmă tot el după ce răsună bubuitura 
tunetului. Iată-i cum vin, iuți, neînduplecaţi şi mânioşi! 

Cuvintele descriau ropotul şi răpăiala ploii, a cărei 
dezlănţuire îi curmă vorbele, pentru că acoperea orice glas. 

O dată cu ruperea de nori se stârni o vijelie de tunete şi 
fulgere şi, până la miezul nopţii, când răsări iarăşi luna, nu 


se ivi o clipă de răgaz în vălmăşagul de trosnituri şi vâlvătăi 
şi potop. 

Marele orologiu al catedralei St. Paul bătea, în văzduhul 
limpezit, ora unu, când domnul Lorry, escortat de Jerry, 
încălţat cu cizme înalte şi purtând un felinar, o porni înapoi 
spre Clerkenwell. Între Soho şi Clerkenwell erau porţiuni 
de drum părăsit, iar domnul Lorry, cu gândul mereu la 
capcane, îl reţinea întotdeauna pe Jerry ca însoțitor: deşi, 
de obicei, drumul de înapoiere avea loc cu două ore mai 
devreme. 

— Ce noapte de pomină! O noapte, Jerry, din acelea menite 
să scoale morţii din groapă. 

— Nu văd eu ce noapte ar putea face una ca asta, 
domnule, şi nici un mă aştept să se întâmple aşa ceva, 
bombăni Jerry. 

— Noapte bună, domnule Carton, spuse omul de afaceri. 
Noapte bună, domnule Darnay. Ne va mai fi oare dat să 
petrecem asemenea noapte împreună? 

Capitolul VII. 

DOMNUL MARCHIZ LA ORAŞ. 

Monseniorul, unul dintre marii nobili influenţi de la Curte, 
oferea recepţia obişnuită, care avea loc o dată la două 
săptămâni, în marea sa reşedinţă din Paris. Monseniorul se 
afla în iatacul său, sanctuarul sanctuarelor, Sfânta Sfintelor 
pentru mulțimile celor care i se închinau şi aşteptau acum 
în şirul de săli. Monseniorul era pe punctul de a-şi lua 
şocolata. Monseniorul putea înghiţi multe lucruri cu mare 
uşurinţă, şi unele spirite bicisnice îl bănuiau chiar că înghite 
destul de rapid Franţa; dar şocolata de dimineaţă nu putea 
luneca pe gâtlejul Monseniorului fără ajutorul a patru 
vlăjgani vânjoşi, abstracţie făcând de bucătar. 

Da. Era nevoie de patru oameni, toţi scânteind de podoabe 
care-ţi luau ochii, iar şeful lor neputând vieţui fără două 
ceasuri de aur în buzunar, toţi întrecându-se în nobilul şi 
piosul ritual statornicit de Monsenior, pentru a călăuzi 
preafericita şocolată spre buzele acestuia. Un lacheu 


aducea cana cu şocolată în sacra prezenţă a Monseniorului; 
un al doilea amesteca şi înspuma şocolata cu micul 
instrument pe care-l purta cu sine în acest scop; un al 
treilea aducea preafericitul şervet; al patrulea (cel cu două 
ceasornice) turna şocolata în ceaşcă. Ar fi fost cu neputinţă 
ca Monseniorul să se fi lipsit de unul dintre aceşti slujitori ai 
şocolatei şi să-şi fi menţinut totodată rangul înalt sub 
cerurile cuprinse de admiraţie. O sumbră pată i-ar fi 
întunecat blazonul, dacă şocolata i-ar fi fost servită în chip 
josnic numai de trei slujitori; şi de-ar fi fost doar doi, s-ar fi 
putut să i se tragă şi moartea din asta. 

Cu o noapte înainte, Monseniorul luase parte la un mic 
supeu, unde Comedia Franceză şi Opera Mare fuseseră 
fermecător reprezentate. Aproape în fiecare noapte 
Monseniorul lua parte la câte un mic supeu, într-o 
pasionantă companie. Atât de politicos şi atât de sensibil era 
Monseniorul nostru, încât Comedia Franceză şi Opera Mare 
aveau mult mai multă înrâurire asupra sa, în plicticoasele 
amănunte ale afacerilor de stat şi ale secretelor de stat, 
decât nevoile întregii Franţe. O împrejurare fericită pentru 
Franţa, aşa cum e întotdeauna pentru orice ţară la fel de 
favorizată - cum a fost şi pentru Anglia (ca să ilustrăm 
afirmaţia cu un exemplu) în regretatele zile ale veselului 
Stuart11 care a vândut-o. 

Monseniorul nutrea o idee cu adevărat nobilă în ce 
priveşte treburile publice generale, şi anume aceea de a 
lăsa totul să se desfăşoare de la sine; în ce priveşte 
treburile publice mai personale, Monseniorul nutrea o altă 
idee cu adevărat nobilă şi anume că totul trebuia să se 
desfăşoare în direcţia sa - să se îndrepte spre propria-i 
putere şi propriu-i buzunar. Din plăcerile sale, generale şi 
particulare, Monseniorul extrăgea o altă idee şi anume că 
lumea a fost creată pentru satisfacerea acestora. Textul 
acestui precept (modificat faţă de original numai în privinţa 
pronumelui, ceea ce nu-i mare lucru) suna astfel: „Pământul 
şi toate roadele lui sunt ale mele”, cita Monseniorul. 


Şi totuşi, încetul cu încetul, Monseniorul descoperise că 
mici încurcături vulgare se strecurau în afacerile lui, atât 
personale cât şi publice; drept care, se întovărăşise de 
nevoie, în ambele categorii de afaceri, cu un fermier 
general12. Pentru că în ce priveşte finanţele publice, 
Monseniorul tot nu se pricepea deloc, aşa încât era mai 
bine să se lase pe mâna unuia care se pricepea; iar în ce 
priveşte finanţele personale, pentru că fermierii generali 
erau bogaţi, iar Monseniorul, după generaţii întregi de 
desfrâu şi risipă, sărăcise. Aşadar, Monseniorul şi-a scos 
sora de la mănăstire, împiedicând la ţanc căderea vălului 
castităţii - cea mai ieftină podoabă pe care ar fi putut-o 
purta această domnişoară - şi a oferit-o drept recompensă 
unui foarte bogat fermier general, de obârşie umilă. Care 
fermier general, purtând un baston adecvat, cu măciulie de 
aur, se afla acum în sălile palatului său, mult frecventate de 
picioarele unei slugarnice omeniri - dar nu şi de acea 
superioară omenire care era de-un sânge cu Monseniorul şi 
care, incluzând-o şi pe soţia sa, îl privea pe acesta cu un 
trufaş dispreţ. 

Grandios om era fermierul general! Treizeci de armăsari 
nechezau în grajdurile lui, douăzeci şi patru de valeţi se 
foiau prin apartamentele sale, şase cameriste o slujeau pe 
soţia sa. Ca unul ce nu avea altă pretenţie decât să despoaie 
şi să prade pe unde putea, fermierul general pe care, 
oricum, relaţiile matrimoniale îl obligau la moralitate 
sociala - constituia, cel puţin, realitatea cea mai autentică 
printre personajele care populau reşedinţa Monseniorului 
în acea zi. Căci luxoasele saloane, deşi ofereau un minunat 
decor, împodobite fiind cu toate mijloacele de 
înfrumusețare pe care bunul gust şi măiestria acelor vremi 
le puteau născoci, erau de fapt, lipsite de orice siguranţă; 
puse faţă-n faţă cu sperietorile de ciori, în zdrenţele şi-n 
scufiile lor, saloanele ar fi apărut extrem de nesigure - dacă 
cineva dintre cei aflaţi în reşedinţa Monseniorului s-ar fi 
ostenit să facă această confruntare. Se aflau acolo militari 


lipsiţi de orice noţiune de militărie; ofiţeri navali care nu 
aveau idee ce-i o navă; slujbaşi civili care n-aveau habar de 
treburile statului, clerici neruşinaţi, lumeşti în tot ce are 
lumea mai rău, cu ochi pofticioşi, limbi desfrânate şi vieţi şi 
mai desfrânate; cu toţii nepotriviţi pentru feluritele lor 
profesiuni, cu toţii înşelând crunt omenirea în pretenţia lor 
c-ar fi fost potriviţi, dar cu toţii, mai mult sau mai puţin din 
aceeaşi categorie cu Monseniorul, şi deci strecuraţi în toate 
slujbele oficiale din care puteau suge câte ceva; din aceştia 
puteai găsi cu nemiluita. Erau pe acolo şi destui oameni 
care n-aveau legături directe cu Monseniorul sau cu Statul, 
dar care n-aveau legătură nici cu nimic din ce era real, sau 
cu viaţa. Medici, care se chivernisiseră dând leacuri galante 
pentru boli imaginare, zâmbeau pacienţilor aristocratici, în 
anticamerele Monseniorului. Oameni de idei care 
descoperiseră tot felul de remedii pentru relele mărunte de 
care era măcinat Statul, dar nici un remediu pentru 
smulgerea din rădăcină a vreunui singur rău mare, îşi 
picurau palavrele în orice ureche le ieşea în cale, la 
recepţia Monseniorului. Filosofi lipsiţi de orice crez, 
replămădind lumea din vorbe şi înălţând Turnuri Babel din 
cărţi de joc, pe care să se caţere până la ceruri, stăteau de 
vorbă cu chimişti lipsiţi de orice crez, având gândul la 
transmutarea metalelor - tot în cadrul acestei minunate 
adunături realizate de Monsenior. Gentilomi foarte delicaţi, 
cu cea mai aleasă creştere, renumită în acele vremuri 
deosebite - şi de atunci încoace - pentru roadele sale (şi 
anume, nepăsarea faţă de orice constituie un subiect firesc 
pentru interesul liman), se aflau acolo, în reşedinţa 
Monseniorului, în cea mai totală stare de vlăguire. Aceste 
diverse notabilităţi lăsaseră în urma lor, în aleasa lume a 
Parisului, asemenea căminuri sterpe, încât iscoadelor care 
mişunau prin mulţimea de credincioşi ai Monseniorului 
alcătuind o bună jumătate a distinsei societăţi - le-ar fi venit 
foarte greu sa descopere printre îngerii acelei sfere o 
singură femeie care prin comportarea şi prin înfăţişarea ei 


să fi putut avea pretenţie la denumirea de mamă. Într- 
adevăr, abstracţie făcând de acţiunea brută de a aduce o 
creatură supărătoare pe lume - act care e departe de 
împlinirile ce merită numele de mamă - moda acelei 
societăţi nu cunoştea altceva. Femei de la ţară le îngrijeau 
copiii nedoriți şi îi creşteau, în timp ce fermecătoarele 
bunici de şaizeci de ani se îmbrăcau şi petreceau nopţile ca 
la douăzeci. 

Viciul şi irealitatea desfigurau toate făpturile omeneşti 
care gravitau în jurul Monseniorului. În sala cea mai 
îndepărtată, se afla o jumătate de duzină de oameni 
excepţionali care, de câţiva ani încoace, începuseră să aibă 
câteva îndoieli vagi că, în general, treburile ar merge aşa 
cum se cuvine. Alegând o promițătoare cale de a pune 
lucrurile la punct, o jumătate din acea jumătate de duzină 
deveniseră membrii unei fantastice secte denumită 
„Convulsioniştii”, şi stăteau încă la gânduri cum să se 
manifeste: să spumege, să turbeze, să urle şi să cadă ţepeni 
pe jos - ca prin aceasta să ridice în faţa viitorului un deget 
plin de semnificaţie, menit să-l călăuzească pe Monsenior. 
În afară de aceşti dervişi, mai erau ceilalţi trei, care 
intraseră în altă sectă ce-şi propunea să îndrepte starea de 
lucruri printr-un jargon despre „Centrul Adevărului” 
susţinând că omul a ieşit în afara Centrului Adevărului - 
afirmaţie care nu necesită să fie demonstrată - dar nu în 
afara cercului al cărui centru e adevărul, şi că întreaga 
luptă trebuie dusă pentru a-l menţine în interiorul cercului, 
ba chiar pentru a-l împinge înapoi spre Centru, ceea ce se 
realizează postind şi evocând spirite. Printre aceştia din 
urmă se discuta mult despre spirite - fapt ce ducea la 
rezultate foarte bune, numai că acestea niciodată nu 
puteau fi văzute. 

Dar marea consolare consta în faptul că întreaga 
adunătură din marea reşedinţă a Monseniorului era de o 
eleganţă desăvârşită. Dacă s-ar fi stabilit că ziua Judecăţii 
de Apoi e o zi a eleganţei, toţi cei de faţă s-ar fi aflat de-a 


pururi pe drumul dreptăţii. Peruci atât de ondulate şi de 
pudrate şi de lipite, obraji atât de gingaşi şi de artificial 
menţinuţi şi cârpiţi, spade atât de galante, şi atâta delicat 
prinos adus simțului mirosului ar fi făcut, desigur, ca totul 
să meargă înainte, în vecii vecilor. Delicaţii gentilomi, cu 
creştere aleasă, purtau mici brelocuri care clincăneau la 
fiecare din languroasele lor mişcări; datorită clincănitului, 
foşnetului mătăsurilor şi brocarturilor şi pânzeturilor fine, 
se simţea în aer un fel de freamăt care se auzea până 
departe, răscolind suburbia Saint-Antoine, cu foamea sa 
neostoită. 

Îmbrăcămintea era talismanul fermecat folosit ca să ţină 
orice lucru la locul său. Fiecare era îmbrăcat ca pentru un 
bal mascat care nu avea să se termine niciodată. De la 
Palatul Tuileries, trecând pe la Monsenior şi prin întreaga 
Curte, pe la birourile judecătoreşti şi prin Palatul de 
Justiţie, prin toate straturile societăţii (cu excepţia 
sperietorilor de ciori), balul mascat cobora până la gâde: 
care, în virtutea talismanului, trebuia să oficieze „cu părul 
încreţit şi pudrat, îmbrăcat într-o haină cu fireturi de aur, 
pantofi de bal şi ciorapi de mătase albă”. La spânzurători şi 
la roata de tortură - securea era pe atunci o raritate - 
Monsieur Paris (după cum era obiceiul să-l numească fraţii 
săi întru profesie din provincie, Monsieur Orleans de pildă 
şi restul) prezida în acest costum şic. Şi cine din societatea 
aflată la recepţia Monseniorului, în acest al o mie şapte sute 
optzecilea an al Domnului, ar fi cutezat să creadă că un 
sistem ce avea la rădăcină un călău pomădat, pudrat, cu 
fireturi de aur, pantofi de bal şi ciorapi de mătase albă, ar fi 
putut vreodată să apună! 

Monseniorul, după ce-i absolvi pe cei patru oameni de 
însărcinările lor şi-şi bău şocolata, consimţi ca uşile Sfintei 
Sfintelor să fie larg deschise şi îşi făcu apariţia. Şi atunci, 
câtă supunere, câtă ploconeală şi gudurare, câtă 
slugărnicie, câtă abjectă umilinţă! În ce priveşte 
îngenuncherea trupească şi spirituală, nimic nu mai fu 


păstrat pentru ceruri ceea ce s-ar fi putut să fie una dintre 
raţiunile pentru care adoratorii Monseniorului nu apelau 
niciodată la ceruri. 

Zvârlind un cuvânt promiţător ici, un surâs dincoace, o 
şoaptă unui preafericit rob şi o fluturare de mână altuia, 
Monseniorul trecu, plin de bunăvoință, prin toate saloanele, 
până în regiunile îndepărtate ale Cercului Adevărului. 
Acolo, Monseniorul făcu iute cale întoarsă, şi reveni, pe 
acelaşi drum, astfel încât, la momentul cuvenit, se afla din 
nou închis de către duhurile şocolatei în sanctuarul său, de 
unde nu mai fu văzut. 

Spectacolul isprăvindu-se, freamătul din aer se prefăcu 
într-o mică furtună, şi clopoţeii porniră să clincănească pe 
scări în jos. Curând, din întreaga mulţime nu mai rămase 
decât o singura persoana care, cu pălăria sub braţ şi o 
tabacheră de prizat în mână, trecu agale printre oglinzi, în 
drum spre ieşirea din palat. 

— 'Te blestem, sortindu-te Diavolului! rosti această 
persoană oprindu-se la ultima dintre uşile saloanelor, 
întorcându-se cu faţa în direcţia sanctuarului. 

Cu aceste cuvinte, îşi scutură tabacul de pe degete ca şi 
cum şi-ar fi scuturat praful de pe tălpi, şi porni liniştit pe 
scări în jos. 

Era un bărbat de vreo şaizeci de ani, frumos îmbrăcat, 
trufaş în purtări şi cu o faţă ca o mască fină. O faţă deo 
paloare străvezie; cu fiecare trăsătură distinct conturată; 
cu o expresie fermă. Nasul, altminteri frumos desenat, se 
subţia uşor la extremitatea fiecărei nări. Aceste două 
şănţuleţe, sau crestături, erau singurele care reflectau vreo 
schimbare a feţei. Uneori îşi modificau culoarea, şi alteori 
se dilatau şi se contractau într-un soi de fină pulsaţie; în 
asemenea cazuri, împrumutau întregii înfăţişări o expresie 
de făţărnicie şi de cruzime. Dacă-i cercetai faţa cu atenţie, 
descopereai posibilitatea de a reflecta o asemenea expresie 
în linia gurii şi în cea a orbitelor, care erau prea orizontale 


şi prea subţiri; totuşi, chiar când producea asemenea 
impresie, faţa rămânea frumoasă şi deosebită. 

Posesorul acestei feţe cobori în curte, se urcă în trăsura sa 
şi plecă. La recepţie nu-i vorbiseră prea mulţi oameni; 
stătuse într-un colţişor mai retras, iar Monseniorul i-ar fi 
putut arăta ceva mai multă căldură. În împrejurările date, 
se părea că nobilului nostru îi făcea plăcere să vadă cum se 
fereau oamenii simpli în faţa cailor săi, adeseori abia 
izbutind să nu fie călcaţi în picioare. Vizitiul gonea ca pornit 
împotriva vrăjmaşului, iar furioasa lui nepăsare nu-şi găsea 
nici o dezaprobare pe faţa sau pe buzele stăpânului. Chiar 
în acel oraş surd şi în acel veac mut, se făcuse uneori auzită 
plângerea că, pe străzile strâmte, lipsite de trotuare, 
obiceiul aprigilor patricieni de a mâna cu nebunească viteză 
primejduia viaţa şi îi schilodea în chip barbar pe cei 
sărmani. Dar prea puţini se sinchiseau îndeajuns pentru a 
se gândi la aşa ceva şi, în această chestiune, ca şi în toate 
celelalte, bieţii năpăstuiţi erau lăsaţi să se descurce cum îi 
taie capul. 

Cu un uruit şi un zăngănit sălbatic, şi cu o lipsă de 
consideraţie greu de înţeles în zilele noastre, trăsura se 
năpustea pe străzi şi năvălea pe la colţuri, însoţită de 
ţipetele femeilor şi ale bărbaţilor care se încleştau unul de 
altul şi înşfăcau copiii aflaţi în drum. În cele din urmă, dând 
buzna la un colţ de stradă, lângă o fântână, una din roţi se 
hurducă puternic trecând peste un corp moale; se auziră 
mai multe glasuri ţipând, iar caii se cabrară şi făcură un 
salt. 

Dacă n-ar fi intervenit acest din urmă inconvenient, 
probabil că trăsura ar fi mers mai departe; adeseori 
echipajele îşi vedeau de drum, lăsându-şi răniții în urmă. Şi 
de ce nu? Dar valetul înspăimântat cobori în goană de pe 
capră, şi douăzeci de mâini apucară hăţurile cailor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Monsieur privind calm afară. 

Un om deşirat, cu o scufie pe cap, ridicase dintre 
picioarele cailor o grămăjoară, o aşezase pe postamentul 


fântânii, şi acum se ghemuia în glod şi în apăraie, urlând ca 
o fiară sălbatică. 

— lertaţi, domnule marchiz, răspunse un om zdrenţăros şi 
umil, e vorba de un copilaş. 

— Şi de ce răcneşte ăla atât de odios? E copilul lui? 

— lertăciune, domnule marchiz - din păcate - da. 

Fântâna era la oarecare distanţă, pentru că strada se 
deschidea într-o piaţă de vreo zece sau doisprezece iarzi 
pătraţi. Când omul cel deşirat se ridică deodată de la 
pământ şi se năpusti spre trăsură, domnul marchiz îşi 
încleştă o clipă degetele pe mânerul sabiei. 

— L-a omorât! strigă omul cu o desperare sălbatică în glas, 
ridicându-şi ambele braţe, în toală lungimea lor, deasupra 
capului şi zgâindu-se la marchiz. E mort! 

Lumea se strânse în cerc, uitându-se la domnul marchiz. 
Ochii numeroşi care-l priveau nu dezvăluiau nimic altceva 
decât aşteptare şi curiozitate; nu se desluşeau semne de 
ameninţare sau de mânie. Şi nu se auzea o vorbă; după 
primele strigăte, oamenii amuţiseră şi rămaseră astfel. 
Glasul omului supus care vorbise răsunase fad şi docil în 
extrema-i umilinţă. Domnul marchiz îşi plimbă ochii asupra 
mulţimii, de parc-ar fi fost tot atâţia şobolani ieşiţi din 
găurile lor. 

Îşi scoase punga. 

— Mi se pare nemaipomenit, începu el, că voi, oamenii din 
popor, nu vă puteţi purta de grijă vouă şi copiilor voştri! 
Mereu ne staţi în drum, ba unul, ba altul. Cum pot eu să ştiu 
dacă nu mi-aţi vătămat caii? Hei! Dă-i asta! 

Aruncă un ban de aur ca să-l ridice valetul, şi toate 
gâturile se lungiră şi toţi ochii urmăriră moneda în timp ce 
cădea. Omul cel deşirat scoase din nou un răcnet 
nepământesc: „Mort!” 

Fu oprit de sosirea rapidă a altui om, căruia toţi ceilalţi îi 
făcură loc. Văzându-l, nefericita făptură i se aruncă la piept, 
cu capul pe umărul lui, hohotind şi sughiţând şi arătând cu 
degetul spre fântână, unde câteva femei stăteau aplecate 


peste grămăjoara neînsufleţită, sau se învârteau uşurel în 
jur. Femeile erau la fel de tăcute ca şi bărbaţii. 

— Ştiu, ştiu totul, spuse noul venit. Fii tare, amice 
Gaspard! E mai bine pentru micuțul ăsta să moară astfel 
decât să trăiască. Ar fi putut trăi măcar un singur ceas în 
atâta tihnă? 

— Eşti un filosof, tu de colo, rosti marchizul, zâmbind. Cum 
ţi se spune? 

— Mi se spune Defarge. 

— Şi ce meserie ai? 

— Vânzător de vinuri, domnule marchiz. 

— "Ţine asta, filozofule vânzător de vinuri, strigă marchizul 
aruncându-i un alt ban de aur, şi cheltuieşte-l după placul 
inimii tale. Hei, ce-i cu caii, sunt teferi? 

Fără a catadicsi să mai arunce mulţimii o a doua privire, 
domnul marchiz se lăsă pe spetează gata să fie condus mai 
departe, cu aerul gentilomului care întâmplător a spart un 
obiect oarecare şi l-a plătit, întrucât îşi poate îngădui să-l 
plătească; dar liniştea îi fu deodată tulburată de zornăitul 
unei monede care zbură în trăsură, rostogolindu-se pe jos. 

— Opreşte! strigă domnul marchiz. Opreşte caii! Cine a 
aruncat moneda? 

Privi spre locul unde stătuse mai înainte Defarge, 
vânzătorul de vinuri; dar văzu în acel loc doar pe nefericitul 
tată, târându-se cu faţa-n jos pe caldarâm, iar persoana ce 
stătea lângă el era o femeie negricioasă şi trupeşă, care 
împletea. 

— Câinilor! spuse marchizul, dar pe un ton calm şi cu 
expresia feţei neschimbată, cu excepţia crestăturilor de pe 
nări. Aş trece cu plăcere cu roţile peste oricare dintre voi şi 
v-aş stârpi de pe faţa pământului! Dacă l-aş şti pe 
nemernicul care a aruncat moneda în trăsură, şi dacă 
banditul ăsta ar fi îndeajuns de aproape, l-aş strivi sub roţi. 

Atât de umilă era starea supuşilor, şi atât de îndelungă şi 
de amarnică experienţa cu asemenea stăpâni şi cu ce le 
puteau ei face sub oblăduirea sau fără oblăduirea legii, 


încât nu înălţă nici un glas, nici măcar o mână şi nici măcar 
o privire. Printre bărbaţi niciuna. Dar femeia care împletea 
ridică fără şovăială privirile şi-l fixă pe marchiz drept în 
faţă. Nu era de demnitatea lui să arate că a observat-o; 
ochii dispreţuitori îşi plimbară privirile asupră-i, ca şi 
asupra celorlalţi şobolani; se lăsă din nou în trăsură pe 
spate şi porunci: „înainte!” 

Plecă mai departe şi un şuvoi întreg de trăsuri îi urmară în 
mare goană; Ministrul, Legislatorul, Fermierul general, 
Doctorul, Avocatul, Clericul, Opera Mare, Comedia 
Franceză, întregul Bal Mascat, într-un continuu flux 
luminos, trecu uruind pe lângă ei. Şobolanii ieşiseră din 
găurile lor ca să se uite, şi rămaseră aşa, uitându-se ceasuri 
întregi; ostaşii şi poliţia se aşezau adeseori între ei şi 
spectacol, alcătuind o baricadă în spatele căreia se furişau, 
şi prin care trăgeau cu ochiul. Nefericitul părinte îşi luase 
de mult copilul mort şi se pitise cu el pe undeva, iar femeile 
care-l vegheaseră rămaseră pe postamentul fântânii privind 
la apa care susura şi la Balul Mascat care se scurgea - iar 
singura femeie care se aflase în văz, împletind, continua să 
împletească cu statornicia Ursitei. Apa fântânii curgea, 
fluviul repede curgea, ziua se scurgea în noapte, viaţa 
oraşului se scurgea, în mare parte, în moarte, după cum 
grăieşte regula, timpul şi valul nu aşteptau pe nimeni, 
şobolanii dormeau din nou claie peste grămadă în găurile 
lor negre, Balul Mascat radia la supeu, şi toate se scurgeau 
pe vechiul lor făgaş. 

Capitolul VIII. 

DOMNUL MARCHIZ LA ŢARĂ. 

O privelişte frumoasă, cu grâu auriu dar nu îmbelşugat. 
Petice de secară, acolo unde ar fi trebuit să fie grâu, petice 
cu mazăre sfrijită şi fasole, petice cu zarzavaturi grosolane 
în loc de grâne. Atât natura neînsufleţită, cât şi bărbaţii şi 
femeile care o cultivau păreau să aibă, fără voia lor, o 
precumpănitoare înclinaţie spre viaţa vegetativă - o apatică 
dispoziţie de a se resemna, de a se veşteji. 


Domnul marchiz, aflat în trăsura sa de călătorie (care ar fi 
putut să fie mai uşoară) trasă de patru cai de poştă şi 
precedată de doi călăreţi înaintaşi, se opintea la deal. 

Roşeaţa care se ivise pe obrajii domnului marchiz nu era o 
consecinţă a înaltei sale educaţii; nu era stârnită 
dinlăuntrul său, ci pricinuită de o împrejurare exterioară 
ce-i scăpa de sub control: soarele care apunea. 

Razele asfinţitului scăldau în atâta strălucire trăsura, încât 
când aceasta ajunse pe culmea dealului, pasagerul 
dinăuntru părea muiat în roşu. 

„O să se stingă repede” îşi spuse domnul marchiz privindu- 
şi mâinile. 

Într-adevăr, soarele coborâse atât de jos, încât într-o clipă 
pieri. Când roţilor li se puse frâna grea şi trăsura porni 
coborâşul, învăluită într-un nor de praf cu iz de cenuşă, 
aureola roşie se topi cu repeziciune; soarele şi domnul 
marchiz coborând în acelaşi timp, nici o dâră de strălucire 
nu rămase în urmă-le, când frâna fu iarăşi dată la o parte. 

Rămase, în schimb, un ţinut secătuit, cutezător şi deschis, 
un cătun la poalele dealului, un cot de drum şi un povârniş 
dincolo de el, o turlă de biserică, o moară de vânt, o pădure 
plină de vânat şi o măgură cu o fortăreață în vârf, folosită ca 
închisoare. Marchizul îşi roti privirile asupra tuturor 
acestor locuri cuprinse de înserare, cu aerul cuiva care se 
apropie de casă. 

Satul avea o singură uliţă amărâtă, cu o berărie amărâtă, 
o tăbăcărie amărâtă, o crâşmă amărâtă, un grajd amărât, 
pentru schimbul cailor de poştă, o fântână amărâtă, şi toate 
obişnuitele instituţii amărâte. Avea şi oamenii săi amărâţi. 
Toţi locuitorii erau săraci lipiţi pământului, şi mulţi dintre ei 
puteau fi văzuţi şezând în prag şi tocând ceapă şi alte 
zarzavaturi pentru cină, în timp ce mulţi alţii se aflau la 
fântână unde clăteau frunze şi ierburi şi alte sărmane roade 
ale pământului bune de mâncat. Nu lipseau semnele 
grăitoare ale pricinii pentru care erau atât de săraci: biruri 
către stat, biruri către biserică, biruri către senior, biruri 


locale şi biruri generale trebuiau plătite ici şi dincoace, 
conform cu anunţurile solemne aflate în cătun, încât părea 
mare minune că mai rămânea câte ceva neînghiţit din satul 
ăsta. 

Puţini copii puteau fi văzuţi, iar câini deloc. Cât despre 
femei şi bărbaţi, alegerea pe care o aveau de făcut pe acest 
pământ era înscrisă în priveliştea însăşi - viaţa în cele mai 
mizere condiţii în care îţi poţi duce zilele, acolo devale, în 
satul de sub moară; sau temniţa şi moartea în închisoarea 
care trona pe măgură. 

Vestită fiindu-i sosirea printr-o ştafetă trimisă mai devreme 
şi prin şfichiurile celor doi călăreţi înaintaşi, care-şi 
răsuceau bicele deasupra capului, în văzduhul serii, 
asemenea unnor şerpi, domnul marchiz, însoţit parcă de 
Furii, se opri cu trăsura sa de călătorie în faţa hanului de 
poştă. Cum se afla chiar lângă fântână, ţăranii îşi lăsară 
treburile ca să se uite la el. Se uită şi el la ei şi văzu, fără să- 
şi dea seama, acele feţe şi trupuri roase de mizerie, care 
aveau să facă din siluetele subţiri ale francezilor o 
superstiție englezească menită să întunece adevărul mai 
bine de o sută de ani. 

Domnul marchiz îşi aruncă privirile asupra chipurilor 
smerite care se închinau în faţa lui, aşa cum cei de-o seamă 
cu el se închinaseră în faţa Monseniorului de la Curte - cu 
singura deosebire că aceştia de aici se închinau ca să 
sufere, şi nu ca să prospere - când un reparator de 
drumuri, cu părul cărunt, se alătură adunăturii. 

— Adu-l încoace pe omul de colo! ceru marchizul 
adresându-se ştafetei. 

Omul fu adus, cu şapca-n mână, iar ceilalţi se apropiară, ca 
să vadă şi să audă ce se întâmplă, aşa cum făcuse şi gloata 
de la fântâna din Paris. 

— Am trecut pe lângă tine pe drum? 

— Monseniore, e drept. Am avut cinstea să treceţi pe 
lângă mine pe drum. 

— Şi când am urcat dealul şi sus pe culmea dealului? 


— Monseniore, e drept. 

— Şi la ce te uitai, mă rog, cu o privire atât de fixă? 

— Monseniore, mă uitam la om. 

Se aplecă uşor şi arătă cu şapca albastră şi jerpelită sub 
trăsură. Toţi de faţă se aplecară şi priviră sub trăsură. 

— La ce om, porcule? Şi ce te tot uiţi acolo? 

— Iertare, Monseniore; spânzura de lanţul frânei. 

— Cine spânzura? întrebă marchizul. 

— Monseniore, omul. 

— Dracu să vă ia de idioţi! Şi cum îl chema pe omul ăsta? Îi 
cunoşti doar pe toţi din împrejurimi. Cine era? 

— Îndurare, Monseniore! Nu era de prin partea locului, în 
viaţa vieţii mele n-am dat ochii cu el. 

— Şi spânzura de lanţ? Gata să fie sufocat? 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, Monseniore, iaca de asta 
mă minunam şi eu. Capu-i spânzura în jos - uite-aşa! 

Se vâri sub o latură a trăsurii şi se culcă pe spate, cu faţa 
în sus şi capul spânzurând în jos; apoi se ridică din nou în 
picioare, îşi mototoli şapca-n mâini şi făcu o plecăciune. 

— Şi cum arăta? 

— Monseniore, era mai alb ca morarul. Acoperit tot de 
praf, alb ca un strigoi, şi lung tot ca un strigoi. 

Descrierea stârni mare senzaţie în mulţime; dar toţi ochii, 
fără să se fi înţeles între ei, erau aţintiţi asupra domnului 
marchiz. Poate ca să-şi dea seama dacă avea vreun strigoi 
pe conştiinţă. 

— Nu zău, ce-o fi în capul tău, spuse marchizul, conştient 
că nu trebuie să se lase tulburat de asemenea cloacă; să 
vezi că un hoţ însoţeşte trăsura mea şi să nu caşti gura asta 
cât o şură. Pfui! Ia-l de-aici, domnule Gabelle! 

Domnul Gabelle era şeful poştei şi colector de biruri 
totodată; ieşise afară, cu mare slugărnicie, ca să asiste la 
investigare, şi-l ţinea pe investigat, cu severitate, de braţ, în 
chip foarte oficial. 

— Pfui! Pleacă de-aici! făcu domnul Gabelle. 


— Gabelle, pune mâna pe străinul acela dac-o să caute la 
noapte adăpost în sat, şi asigură-te că are gânduri cinstite. 

— Monseniore, sunt măgulit să fiu la ordinele 
dumneavoastră. 

— Individul acela a şters-o? Unde-i afurisitul? 

Afurisitul se afla iar sub trăsură, cu vreo jumătate de 
duzină de prieteni intimi, arătând cu şapca lui albastră spre 
lanţ. O altă jumătate de duzină de prieteni intimi îl traseră 
pe dată afară şi-l înfăţişară, cu răsuflarea tăiată, domnului 
marchiz. 

— Ia spune, netotule, când noi ne-am în oprit să scoatem 
frâna omul acela a fugit? 

— Monseniore, s-a năpustit în vale, cu capul înainte, ca un 
om care se aruncă în râu. 

— Ai grijă, Gabelle! Daţi-i drumul! 

Jumătatea de duzină de prieteni care se holbau la lanţ se 
aflau încă sub trăsură ca o turmă de oi; roţile se puseră atât 
de brusc în mişcare, încât abia putură să-şi salveze pielea şi 
oasele; altceva un mai aveau de salvat, şi de aceea erau 
nişte oameni atât de fericiţi. 

Viteza cu care trăsura ieşi din sat şi o porni pe povârniş în 
sus fu curând astâmpărată de coasta pieptişă a dealului. 
Treptat, caii începură să urce la pas, iar trăsura se legăna şi 
se hurduca la urcuş, printre miresmele nopţii de vară. 
Călăreţii înaintaşi, încercuiți de roiuri de țânțari care-i 
împresurau acum în locul Furiilor, şfichiuiau liniştit, din 
vârfurile biciuştilor; feciorul mergea pe jos pe lângă cai; 
ştafeta putea fi auzită, galopând în faţa lor, la o depărtare 
nedesluşită... 

La punctul cel mai povârnit al dealului, se găsea un mic 
cimitir, cu o cruce şi cu trupul Mântuitorului răstignit pe ea; 
era o amărâtă de sculptură în lemn, cioplită de un meşter 
rustic şi lipsit de experienţă, dar care se inspirase din viaţă 
- poate că din propria-i viaţă pentru că trupul era 
înspăimântător de sfrijit şi de costeliv. 


În faţa acestui dureros simbol al marii dureri omeneşti, 
care de multă vreme încoace devenea tot mai cruntă şi încă 
nu-şi atinsese punctul culminant, se afla o femeie 
îngenuncheată. Când trăsura se apropie, îşi întoarse capul, 
se ridică în grabă şi se apropie de portieră. 

— Dumneavoastră sunteţi, Monseniore! Monseniore, vin 
cu o jalbă! 

Cu o exclamaţie de enervare, dar cu faţa neclintită, 
Monseniorul privi afară. 

— Alta! Ce mai e? Mereu jalbe! 

— Monseniore! În numele Domnului nostru sfânt! Bărbatul 
meu, pădurarul... 

— Ce-i cu bărbatul tău, pădurarul? Mereu aceeaşi poveste 
cu voi! Ce nu poate plăti? 

— A plătit totul, domnule. Şi a murit. 

— Foarte bine. Atunci are linişte. Şi crezi că ţi-l pot învia? 

— Vai, nu, domnule! Dar zace acolo, domnule, sub o 
moviliţă de iarbă. 

— Ei şi? 

— Monseniore, sunt atâtea moviliţe de iarbă acolo! 

— Ei şi ce-i cu asta? 

Femeia arăta bătrână, cu toate că nu era. Părea stăpânită 
de o suferinţă crâncenă; ba îşi încleşta cu o energie 
sălbatică mâinile vânoase şi noduroase, ba îşi punea una 
dintre mâini pe portiera trăsurii cu un gest duios, 
mângâietor, de parcă ar fi fost vorba de un piept omenesc, 
şi te puteai aştepta să simtă atingerea rugătoare. 

— Monseniore, daţi-mi ascultare! Monseniore, plecaţi 
urechea la jalba mea! Bărbatul meu a murit de sărăcie; 
mulţi mor de sărăcie; şi mulţi or să mai moară încă. 

— Ei şi ce-i cu asta? Crezi că pot să-i hrănesc eu? 

— Monseniore, asta o ştie numai bunul Dumnezeu; dar eu 
altceva cer. Jalba mea cere ca pe groapa bărbatului meu să 
fie împlântată o bucată de piatră sau de lemn, cu numele 
lui, ca să arate unde-i înmormântat. Altminteri, locul o să fie 
repede dat uitării, şi n-o să mai fie găsit când aceeaşi boală 


o să mă secere şi pe mine, aşa c-or să mă îngroape sub o 
altă moviliţă de iarbă. Monseniore, sunt atât de multe, şi 
numărul lor sporeşte atât de iute, şi-i atâta sărăcie! 
Monseniore! Monseniore! 

Feciorul o îmbrânci de la portiera trăsurii, echipajul se 
puse în mişcare cu repeziciune, înaintaşii iuţiră pasul, 
femeia fu lăsată în urmă, iar marchizul, din nou escortat de 
Furii, împuţina, văzând cu ochii, distanţa dintre el şi 
castelul său. 

Miresmele dulci ale nopţii de vară îl învăluiau şi învăluiau - 
cu aceeaşi imparţialitate cu care cade ploaia - şi grupul de 
oameni zdrenţăroşi, acoperiţi de colb şi vlăguiţi de trudă, 
care se găseau încă la fântână, nu prea departe; şi în faţa 
cărora, reparatorul de drumuri, cu ajutorul şepcii lui 
albastre fără de care nu valora doi bani, încă mai făcea 
speculaţii asupra omului care arăta ca un strigoi, şi ar fi tot 
vorbit cât l-ar mai fi răbdat ceilalţi. Dar încetul cu încetul, 
cum nu-l mai putură răbda, începură să dispară, unul câte 
unul, şi luminiţele porniră să clipească în cocioabe; şi aceste 
luminiţe, pe măsură ce cocioabele se înfundau în întuneric 
şi stelele se aprindeau pe cer, păreau să fi săltat pe boltă şi 
nu să se fi stins. 

În acest timp, umbra unei clădiri somptuoase, cu acoperiş 
înalt, şi a unor copaci care o ocroteau sub curbura 
crengilor, se proiecta asupra domnului marchiz; şi umbra fu 
alungată de lumina unei făclii care întâmpină trăsura, iar 
marea poartă a castelului se deschise înainte-i. 

— Monsieur Charles, pe care-l aştept, a sosit din Anglia? 

— Încă nu, Monseniore. 

Capitolul IX. 

CAPUL GORGONEI13 

Castelul domnului marchiz era o clădire masivă, greoaie, 
având în faţă o curte spațioasă, pavată cu piatră, şi două 
şiruri paralele de scări de piatră, care se întâlneau pe 
terasa spre care dădea uşa principală. Un mare 
conglomerat de piatră, cu balustrade grele de piatră, urne 


de piatră, flori de piatră, chipuri omeneşti de piatră şi 
capete de animale din piatră în toate colţurile. De parcă 
ochii Gorgonei urmăriseră lucrările, cu două sute de ani în 
urmă, când fusese clădit castelul. 

Domnul marchiz, precedat de făclie, cobori din trăsură şi 
urcă treptele largi şi joase, spre terasă, destrămând 
îndeajuns întunericul pentru a stârni protestele stridente 
ale unei bufniţe de pe acoperişul grajdurilor cuibărite 
printre copaci. În rest, totul era atât de neclintit, încât făclia 
care urca scările şi cealaltă făclie, care aştepta în poarta 
castelului, ardeau fără pâlpâiri, ca şi cum nu s-ar fi aflat în 
aerul liber al nopţii, ci în cel stătut al unei încăperi închise. 
În afară de ţipătul bufniței, nu se mai auzea nici un sunet, 
decât clipocitul apei unei fântâni arteziene, în bazinul ei de 
piatră; căci era una din acele nopţi negre care-şi ţin ceasuri 
în şir răsuflarea, dându-i apoi drumul într-un suspin adânc, 
după care şi-o rețin din nou. 

Poarta grea se închise cu o bufnitură, şi domnul marchiz 
străbătu o sală, sumbru împodobită cu lănci de străpuns 
mistrețul, spade şi cuțite de vânătoare; dar şi mai sumbru 
încă împodobită cu cravaşe şi bice de călărie, a căror 
şfichiuire o simţiseră mulţi dintre ţăranii - acum izbăviţi în 
binefăcătoarele braţe ale Morţii - atunci când stăpânul era 
mâniat. 

Trecând pe lângă încăperile mai spaţioase, întunecate şi 
repede cuprinse de noapte, domnul marchiz, cu făclierul 
care mergea înainte-i, urcă scara îndreptându-s spre o uşă 
ce dădea într-un coridor. Uşa fu deschisă, şi domnul 
marchiz intră în apartamentul său particular, alcătuit din 
trei odăi: dormitorul şi încă alte două încăperi cu tavane 
boltite şi pardoseli neacoperite de covoare, cu câini uriaşi 
pe scoarţele din faţa căminelor în care iarna ardeau focuri 
zdravene, şi cu tot fastul care se cuvenea rangului unui 
marchiz într-o epocă şi o ţară a fastului. În mobilierul bogat 
se desluşea moda penultimului Ludovic - dintr-o dinastie 
care nu avea să se frângă prea repede - Ludovic al 


paisprezecelea, dar diversificată de numeroase obiecte ce 
ilustrau file vechi din istoria Franţei. 

În cea de a treia dintre încăperi se afla o masă de cină 
aşternută pentru două persoane; odaia era rotundă, situată 
fiind într-unul din cele patru foişoare ale castelului, 
terminate cu acoperişuri conice, ca nişte stingătoare de 
lumânări; o încăpere mică, de turn, cu ferestrele larg 
deschise, dar cu şipcile obloanelor de lemn lăsate, astfel 
încât noaptea cea neagră pătrundea numai prin înguste 
fâşii orizontale de întuneric ce alternau cu fâşii late de 
culoarea pietrei. 

— Mi se spune că nepotul meu nu a sosit încă, rosti 
marchizul privind la masa pregătită pentru cină. 

Într-adevăr, nu sosise; dar fusese aşteptat să vină o dată 
cu Monseniorul. 

— Nu cred să mai sosească în noaptea asta; totuşi lasă 
masa aşa cum e. Eu voi fi gata de cină într-un sfert de oră. 
Un sfert de oră mai târziu, marchizul fu gata şi se aşeză 
singur în faţa bucatelor îmbelşugate şi alese. Şedea cu faţa 
spre fereastră şi tocmai îşi isprăvise supa şi ridica la buze 
paharul cu vin de Bordeaux, când îl lăsă din nou, repede, 

jos. 

— Ce-i asta? întrebă liniştit uitându-se cu grijă la fâşiile 
orizontale de întuneric şi de culoarea pietrei. 

— Monseniore, care asta? 

— Dincolo de obloane. Deschide obloanele! 

Porunca fu îndeplinită. 

— Ei? 

— Monseniore, nu se vede nimic. Doar copacii şi noaptea. 

Servitorul care vorbise deschisese larg obloanele, privise 
în pustietatea întunericului şi acum stătea cu spatele spre 
hăul nopţii, aşteptând noi instrucţiuni. 

— Bine, zise imperturbabilul lui stăpân. Închide-le la loc! 

Porunca fu îndeplinită şi marchizul îşi văzu înainte de cină. 
Ajunsese pe la jumătatea mesei, când se opri din nou cu 


paharul în mână, de astă dată la auzul unui huruit de roţi. 
Se apropia cu repeziciune şi se opri în faţa castelului. 

— Întreabă cine a venit. 

Sosise nepotul marchizului. Călătorise la câteva leghe 
distanţă de unchiul său, la începutul după-amiezii. 
Micşorase distanţa dintre ei, dar nu chiar atât încât să-l 
poată ajunge pe drum. I se spusese, la hanul de poştă, că 
marchizul trecuse pe acolo înaintea lui. 

Urma să i se comunice că masa îl aşteaptă şi că era rugat 
să vină de îndată. În scurt timp, nepotul intră în încăpere. L- 
am cunoscut în Anglia, sub numele de Charles Darnay. 

Marchizul îl întâmpină politicos, dar nu-şi strânseră 
mâinile. 

— Aţi plecat din Paris ieri, domnule? îl întrebă el pe 
marchiz în timp ce se aşeza la masă. 

— Ieri. Şi dumneata? 

— Eu am sosit direct. 

— De la Londra? 

— Da. 

— Ţi-a trebuit mult timp până să vii, replică marchizul cu 
un zâmbet. 

— Dimpotrivă, am sosit direct. 

— Scuză-mă! N-am vrut să spun că drumul ţi-a luat mult 
timp, ci hotărârea de a face acest drum. 

— Am fost reţinut de... - nepotul şovăi o clipă - de felurite 
treburi. 

— Neîndoielnic, răspunse politicosul unchi. 

Atâta timp cât servitorul fu de faţă, nu mai schimbară nici 
un cuvânt. După ce fu servită cafeaua şi rămaseră singuri, 
nepotul, privindu-şi unchiul şi întâlnind ochii acelui chip 
asemănător cu o mască frumoasă, deschise discuţia: 

— M-am întors, domnule, aşa cum bănuiţi, în vederea 
aceluiaşi scop care m-a obligat să plec. M-a împins în 
primejdii mari şi neaşteptate; dar e un ţel sfânt, şi chiar 
dacă m-ar fi împins la moarte, nădăjduiesc că mi-ar fi ajutat 
să-mi susţin curajul. 


— Nu chiar la moarte, interveni unchiul; nu-i necesar să 
spui „la moarte”. 

— Mă îndoiesc, domnule, că, dacă m-ar fi împins chiar pe 
muchia abisului morţii, dumneavoastră aţi fi mişcat un 
deget ca să mă opriţi din cădere. 

La aceste cuvinte, cele două crestături ale nărilor şi liniile 
fine şi drepte ale chipului crud oglindiră o expresie 
prevestitoare de rău; unchiul schiţă un grațios gest de 
protest, dar care era, în chip atât de evident, o manifestare 
dictată doar de buna creştere, încât nu putea fi deloc 
liniştitor. 

— Într-adevăr, domnule, urmă nepotul, din câte ştiu eu, 
dumneavoastră aţi fi făcut tot ce-i cu putinţă ca să daţio 
aparenţă şi mai suspectă împrejurărilor suspecte în care 
mă aflam. 

— Nu, nu, nu, tăgădui unchiul amabil. 

— Dar oricum ar fi fost, reluă nepotul măsurându-l cu 
adâncă neîncredere, ştiu că diplomaţia dumneavoastră 
urmăreşte să-mi zădărnicească scopul prin orice mijloc şi că 
nu cunoaşteţi scrupule în alegerea mijloacelor. 

— Prietene, asta ţi-am spus-o chiar eu, răspunse unchiul, 
cu o fină pulsaţie a crestăturilor de pe nări. Acordă-mi 
favoarea de a-ţi aduce aminte că te-am prevenit de acest 
lucru cu multă vreme în urmă. 

— Îmi aduc aminte. 

— Mulţumesc, răspunse marchizul cu multă suavitate. 

Intonaţia lui pluti în aer, aproape ca acordul unui 
instrument muzical. 

— Într-adevăr, domnule, cred că numai ghinionul 
dumneavoastră şi norocul meu m-au împiedicat să 
putrezesc în vreo închisoare, aici, în Franţa. 

— Nu prea te înţeleg, răspunse unchiul, sorbindu-şi 
cafeaua. Pot să-ţi cer să vorbeşti mai explicit? 

— Cred că dacă n-aţi fi căzut în dizgraţia Curţii, şi dacă n- 
aţi fi fost adumbrit de acest nor de câţiva ani încoace, o 
lettre de cachet14 m-ar fi înfundat pe veci în vreo temniţă. 


— Se prea poate, replică unchiul, cu un calm neştirbit. 
Pentru a salva onoarea familiei, s-ar fi putut să iau 
hotărârea de a te incomoda chiar în asemenea măsură. Te 
rog să mă scuzi. 

— Observ că, din fericire pentru mine, recepţia care a avut 
loc alaltăieri s-a desfăşurat la fel de rece ca şi până acum. 

— Eu n aş spune „din fericire”, prietene, replică unchiul cu 
rafinată politeţe. Nu m-aş arăta chiar atât de sigur. Un 
prilej de adâncă meditaţie, în condiţiile prielnice ale unei 
totale singurătăţi, s-ar fi putut să-ţi influenţeze mult mai 
favorabil destinul, decât ţi-l influenţezi singur. Dar e 
zadarnic să mai discutăm această chestiune. Aşa cum 
afirmi, eu mă aflu într-o situaţie neprielnică. Aceste mici 
instrumente de corecție, aceste gentile ajutoare în sprijinul 
puterii şi onoarei unei familii, aceste neînsemnate favoruri 
care s-ar fi putut să te incomodeze pe dumneata atât de rău 
nu pot fi obţinute astăzi decât de linguşitori şi de nepoftiţi. 
Sunt solicitate de mulţi, şi acordate (relativ) la atât de 
puţini! Pe vremuri era altfel, dar, din toate aceste puncte de 
vedere, situaţia în Franţa a dat înapoi. Strămoşii noştri nu 
prea îndepărtați aveau drept de viaţă şi de moarte asupra 
plebei din jur. Chiar din această încăpere, mulţi din câinii de 
plebei au fost duşi la spânzurătoare; în camera alăturată, 
dormitorul meu, după câte ştiu, un individ a fost înjunghiat 
pe loc pentru că dăduse dovadă de o insolentă sensibilitate 
în legătură cu fiică-sa - fiica lui, auzi dumneata! Am pierdut 
multe din privilegiile noastre; acum e la modă o nouă 
filosofie; şi astăzi, afirmarea rangului nostru ne-ar putea 
aduce (nu merg până acolo încât să spun că ne aduce, dar 
ne-ar putea aduce) reale inconveniente. Timpuri grele, 
foarte grele! 

Marchizul îşi duse la nări câteva fire de tabac şi clătină din 
cap; mâhnit cu eleganţă, atât cât se cuvenea să fie, de 
soarta unei ţări care-l conţinea încă pe el ca mijloc, major 
de regenerare. 


— Noi ne-am afirmat rangul în asemenea măsură atât în 
trecut, cât şi în timpurile mai noi, ripostă nepotul cu 
amărăciune, încât cred că numele nostru stârneşte mai 
multă ură decât orice alt nume din Franţa. 

— Să nădăjduim că e aşa, răspunse unchiul. Ura faţă de 
cei sus-puşi e omagiul involuntar adus de cei de jos. 

— În tot acest ţinut care ne înconjură, urmă nepotul pe 
acelaşi ton, nu există un singur chip pe care să văd zugrăvit 
altceva decât respectul întunecat al fricii şi al sclaviei. 

— Un compliment adus grandoarei familiei, şi meritat de 
felul în care familia şi-a susţinut grandoarea, replică 
marchizul. Ha! 

Şi luă între degete o altă delicată priză de tabac, după 
pare îşi încrucişă picioarele unul peste celălalt. 

Dar când nepotul, rezemându-şi cotul de masă, îşi acoperi 
ochii cu mâna, într-un gest de îngândurare şi tristeţe, 
masca cea fină îl privi pieziş, cu mai multă ascuţime, 
pătrundere şi antipatie, decât era compatibil cu indiferența 
afectată de purtătorul măştii. 

— Oprimarea este unica filosofie trainică, adăugă 
marchizul. Respectul fricii şi al sclaviei îi va face pe câini să 
asculte de bici, tot atâta timp cât acest acoperiş va ascunde 
cerul de ochii noştri. 

S-ar fi putut însă ca acoperişul să nu dăinuie chiar atâta 
cât îşi închipuia marchizul. Dacă în noaptea aceea cineva i- 
ar fi zugrăvit imaginea castelului său aşa cum avea să arate 
peste câţiva ani, şi a cincizeci de alte castele aşa cum aveau 
să arate peste câţiva ani, marchizul n-ar fi ştiut cum să-şi 
smulgă mai repede ceea ce-i aparţinea dintre ruinele 
cumplite, pârjolite de foc şi devastate de jaf. Cât despre 
acoperişul pe care-l slăvea, ar fi putut descoperi, poate, că 
va ascunde în alt chip cerul de ochii muritorilor - de ochii 
acelora în care se vor înfige plumbii turnaţi din el, şi 
detunaţi prin ţevile a o sută de mii de muschete. 

— Între timp, urmă marchizul, voi menţine eu onoarea şi 
odihna de veci a familiei, dacă dumneata n-ai de gând s-o 


faci. Dar trebuie să fii ostenit. Vrei să punem capăt aici 
întrevederii noastre? 

— Încă un moment. 

— Şi un ceas dacă doreşti. 

— Domnule, începu nepotul, noi am făcut mult rău, şi 
pârguim la sân roadele răului. 

— Noi am făcut rău? repetă marchizul cu un zâmbet mirat, 
arătând delicat cu degetul întâi spre nepotul său, apoi spre 
sine. 

— Familia noastră; familia noastră, a cărei onoare 
înseamnă atât de mult pentru noi amândoi, deşi în chip 
diferit. Chiar şi în timpul vieţii tatălui meu am făcut nespus 
de mult rău, zdrobind orice făptură omenească ce se ivea 
între noi şi plăcerile noastre, oricare ar fi fost ele. Dar de ce 
să vorbesc despre vremurile tatălui meu, când acestea au 
fost şi ale dumneavoastră? Aş putea oare să fac o separație 
între tatăl meu şi fratele său geamăn, comoştenitor şi 
succesor al său? 

— Moartea a făcut această separație, răspunse marchizul. 
— Şi m-a lăsat pe mine, urmă nepotul, legat de un sistem 
pe care îl socotesc înspăimântător, ale cărui responsabilităţi 
le port, dar faţă de care sunt neputincios; străduindu-mă să 

împlinesc cea din urmă dorinţă desprinsă de pe buzele 
scumpei mele mame, şi să mă supun ultimei sale priviri, 
care mă implora să am milă şi să mă izbăvesc; şi torturat de 
căutarea zadarnică a unui sprijin, a unei puteri. 

— Dacă le cauţi la mine, nepoate, spuse marchizul, 
atingându-i pieptul cu arătătorul (acum erau aşezaţi 
amândoi la gura sobei), le vei căuta de-a pururi în zadar, de 
asta poţi fi sigur. 

Fiecare dintre trăsăturile fine şi drepte tăiate în paloarea 
străvezie a feţei marchizului se detaşa cu o concentrată 
cruzime şi viclenie şi cu o sfredelitoare ascuţime, în timp ce- 
şi privea calm nepotul, ţinând în mână tabachera de prizat. 
Îi atinse din nou pieptul, de parcă arătătorul său era vârful 


ascuţit al unei mici spade, cu care-i străpungea, foarte 
gingaş, trupul, şi spuse: 

— Prietene, eu unul voi muri perpetuând sistemul în care 
am trăit. 

După ce rosti cele de mai sus, priză o ultimă doză de tabac 
şi-şi vâri tabachera în buzunar. 

— E mai bine să fii rezonabil, adăugă apoi, după ce 
scutură un clopot mic aflat pe masă, şi să accepţi soarta 
care ţi-a fost hărăzită. Dar, după câte văd, Charles, 
dumneata eşti un om pierdut. 

— Această proprietate şi Franţa sunt pierdute pentru 
mine, răspunse nepotul cu mâhnire; renunţ la ele. 

— Socoteşti că amândouă îţi aparţin, încât să poţi renunţa 
la ele? Poate că Franţa ţi-o fi aparţinând, dar proprietatea? 
Nu e vrednică s-o pomenim, dar îţi şi aparţine? 

— Folosind cuvintele pe care le-am folosit, nu am avut 
intenţia să o reclam. Dar dacă ar fi să treacă mâine din 
mâinile dumneavoastră într-ale mele... 

— Ceea ce, am vanitatea să sper, nu e probabil să se 
întâmple. 

—... sau peste douăzeci de ani... 

— Mă onorezi prea mult, replică marchizul, dar prefer 
această ipoteză. 

—... eu unul aş părăsi-o şi aş trăi în alt mod şi altundeva. Şi 
nu renunţ la mare lucru. Ce-i altceva decât o pustietate de 
mizerie şi ruină? 

— Ha! exclamă marchizul, rotindu-şi privirile prin salonul 
fastuos. 

— Aici, se înfăţişează ochiului destulă frumuseţe; dar 
privită în întregimea ei, sub cerul liber şi la lumina zilei, nu-i 
alta decât un turn gata să se năruie - al risipei, al 
nepriceperii, al jecmănelii, al datoriilor, al ipotecilor, al 
oprimării, al foamei, al goliciunii, al suferinţei! 

— Ha! făcu din nou marchizul, plin de satisfacţie. 

— Dacă această proprietate va deveni vreodată a mea, va 
fi încredinţată unor mâini mult mai dibace să o elibereze 


(dacă acest lucru e cu putinţă) de poverile care o trag la 
fund, aşa încât nefericiţii care nu o pot părăsi, şi care au 
fost storşi până la ultima limită a puterii de a răbda, să 
poată, într-o generaţie viitoare, să sufere mai puţin; dar nu 
e potrivită pentru mine. Un blestem atârnă asupra acestei 
case şi asupra acestor pământuri. 

— Şi dumneata? întrebă unchiul. lartă-mi curiozitatea; 
dumneata intenţionezi să trăieşti grațios din noua dumitale 
filosofie? 

— Pentru a putea trăi va trebui să fac ceea ce poate, într-o 
bună zi, vor fi nevoiţi să facă şi alţi compatrioți ai mei de 
obârşie nobilă - şi anume să muncesc. 

— În Anglia, de pildă? 

— Da. Aflându-mă în acea ţară, onoarea familiei nu va avea 
de suferit din pricina mea. De altfel, numele familiei nu va 
avea de suferit din partea mea în nici o ţară, pentru că nu-l 
port în nici o ţară. 

Sunetul clopoţelului făcu să se ivească o lumină în 
dormitorul alăturat. Acum, lumina străluci puternic prin uşa 
de comunicare. Marchizul privi într-acolo şi aşteptă până 
când valetul se retrase. 

— Anglia pare să fie foarte atrăgătoare pentru dumneata, 
ţinând seama de felul cum ai prosperat acolo, observă 
marchizul întorcându-şi spre nepot faţa calmă şi 
zâmbitoare. 

— Am mai spus, pentru faptul că am putut prospera acolo, 
vă sunt simţitor îndatorat dumneavoastră. Pentru rest, 
Anglia e refugiul meu. 

— Englezii ăştia fanfaroni se laudă că ţara lor e un refugiu 
pentru mulţi. Cunoşti cumva un compatriot care a găsit 
refugiu acolo? Un doctor? 

— Da. 

— Cu o fiică? 

— Da. 

— Da, făcu şi marchizul. Eşti ostenit. Noapte bună. 


Când îşi înclină capul, în cel mai curtenitor salut, faţa 
surâzătoare a marchizului reflecta un aer enigmatic, iar 
cuvintele rostite de el avură o rezonanţă misterioasă, care 
izbi urechile nepotului. În acelaşi timp, liniile subţiri şi 
drepte ale orbitelor, şi buzele subţiri şi drepte, şi semnele 
de pe nări se curbară cu un sarcasm ce dădea feţei o 
diabolică frumuseţe. 

— Da, repetă marchizul. Un doctor cu o fiică. Da. Aşa 
începe noua filosofie. Eşti ostenit. Noapte bună. 

Dac-ai fi căutat să scoţi ceva de la oricare dintre pietrele 
castelului, ţi-ar fi folosit la fel cât şi încercarea de a afla 
ceva din expresia feţei marchizului. 

— Noapte bună! repetă unchiul. Mă gândesc cu nerăbdare 
la plăcerea de a te revedea mâine dimineaţă. Odihnă 
plăcută! Luminează drumul nepotului meu până la 
dormitorul său. „Şi fie ca nepotul meu să ardă de viu în 
aşternut”, adăugă în sinea sa marchizul înainte de a suna 
din nou clopoţelul şi de a-l chema pe valet în propriul său 
dormitor. 

Valetul se duse şi se întoarse, iar domnul marchiz se 
învârti de colo până colo, în halatul său de casă larg, 
pregătindu-se calm pentru somn, în acea noapte fierbinte. 
Foindu-se prin cameră, în papuci de casă moi, care nu 
scoteau nici un zgomot, marchizul era aidoma unui tigru 
rafinat: părea un marchiz vrăjit dintr-un basm, crud la 
inimă şi fără de căinţă, a cărui periodică prefacere din om 
în tigru ori tocmai avusese loc, ori tocmai se pregătea. 

Plimbându-se de la un capăt la celălalt pe dinaintea 
voluptuosului său pat, revăzu în faţa ochilor frânturi din 
călătoria acelei zile, care i se iveau, nepoftite, în minte; 
urcuşul trudnic pe deal, în asfinţit, soarele care apunea, 
coborâşul, moara, închisoarea de pe măgură, cătunul din 
vale, ţăranii la fântână, reparatorul de drumuri cu şapca lui 
albastră tot arătând spre lanţul de sub trăsură. Fântâna din 
sat îi aduse în minte fântâna din Paris, bocceluţa de zdrenţe 


de pe postament, femeile care se plecau asupră-i, omul cel 
deşirat, cu braţele ridicate, răcnind: „Mort!” 

— Acum, că m-am răcorit, murmură domnul marchiz, mă 
pot duce la culcare. 

Şi astfel, lăsând o singură lampă aprinsă pe poliţa largă a 
căminului, dădu drumul perdelelor de voal care căzură în 
jurul patului, ascultă noaptea destrămând tăcerea cu un 
prelung suspin şi se pregăti pentru somn. 

Timp de trei ceasuri apăsătoare, chipurile de piatră de pe 
zidurile casei se zgâiră orbeşte în noaptea cea neagră; timp 
de trei ceasuri apăsătoare, caii din grajduri îşi scuturară 
capetele, câinii lătrară, iar bufnița scoase ţipete care 
semănau prea puţin cu cele pe care, în chip convenţional, 
poeţii le atribuie bufniţelor. Dar toate aceste făpturi au 
năravul îndărătnic de a nu împărtăşi şi altora ceea ce văd 
că se petrece în faţa lor. 

Timp de trei ceasuri apăsătoare, capetele de piatră de pe 
zidurile castelului, capete de lei şi de oameni, se zgâiră 
orbeşte în noapte. O beznă compactă învăluia priveliştea, o 
beznă compactă îşi alătura muţenia colbului de pe drum ce 
vătuia orice sunet. Cimitirul se resemnase cu necazul că 
moviliţele-i de iarbă nu puteau fi deosebite una de cealaltă; 
trupul de pe cruce era atât de invizibil, încât ar fi putut să şi 
coboare fără ca să-l observe cineva. În cătun, cei ce 
strângeau biruri şi cei ce plăteau biruri dormeau acelaşi 
somn adânc. Visând, poate, ospeţe, aşa cum visează cei 
lihniţi; visând bunăstare şi odihnă, aşa cum visează sclavii 
somn aveau parte de hrană şi de libertate. 

Fântâna din sat clipocea nevăzută şi neauzită, iar fântâna 
de la castel îşi depăna şuviţele de apă, nevăzută şi neauzită 
- amândouă topindu-şi apele aşa cum se topeau şi clipele 
desprinse din fântâna Timpului - preţ de trei ceasuri 
apăsătoare. Şi apoi, apele cenuşii ale ambelor fântâni 
năluciră în alburiul zorilor, iar ochii capetelor de piatră de 
pe castel se căscară. 


Se lumina tot mai mult, până când, în sfârşit, soarele 
atinse vârfurile copacilor neclintiţi, şi-şi vărsă baia de 
limpezime peste deal. În vâltoarea răsăritului, apele fântânii 
de la castel părură să se prefacă în sânge, iar chipurile de 
piatră se împurpurară. Imnul păsărilor se ridică puternic şi 
înalt, iar pe prichiciul măcinat de vreme al ferestrei de la 
dormitorul marchizului, o păsărică solitară intonă cel mai 
dulce dintre cântece, cu toată vigoarea ei. La acest cânt, 
cea mai apropiată dintre feţele de piatră păru să privească 
înmărmurită şi, cu gura-i căscată şi guşa îngroşată, arăta 
parcă împietrită de groază. 

Acum soarele se ridicase din plin şi satul se trezi la viaţă. 
Ferestrele cocioabelor se deschiseră, drugii fură traşi de pe 
uşi, oamenii ieşiră pe afară dârdâind - înfriguraţi încă de 
aerul proaspăt al dimineţii. Şi apoi începu truda zilnică, 
rareori uşurată, a sătenilor. Unii la fântână; alţii, la câmp; 
femei şi bărbaţi aici, săpând şi brăzdând; bărbaţi şi femei 
dincoace, grijind de amărâtele de vite, scoțând vaci 
costelive la păscut pe câtă păşune puteau afla pe marginea 
drumului. În biserică şi-n faţa crucii, câte o umbră sau două 
îngenuncheate; şi asistând la rugile acestora din urmă, o 
biată vacă pripăşită, încercând să-şi încropească o gustare 
de dimineaţă din buruienile de pe drum. 

Castelul se deşteptă ceva mai târziu, aşa cum se cuvine 
rangului, dar se deşteptă încet şi sigur. Întâi, singuraticele 
lănci de străpuns mistrețul şi cuţitele de vânătoare fură 
muiate în roşu, ca în străvechile vremuri, apoi sclipiră tăios 
în soarele dimineţii; acum, uşile şi ferestrele se deschiseră 
larg, caii din grajduri îşi suciră capetele şi priviră peste 
umăr la lumina şi prospeţimea ce pătrundeau prin porți, 
frunzele scânteiară şi foşniră frecându-se de zăbrelele de 
fier ale ferestrelor, câinii smuciră cu putere de lanţ şi se 
ridicară de picioarele dindărăt, nerăbdători să li se dea 
drumul. 

Toate aceste întâmplări mărunte ţineau de rutina vieţii şi 
de reîntoarcerea dimineţii. Dar, desigur, nu acelaşi lucru s- 


ar putea spune despre, dangătul clopotului mare de la 
castel, despre alergătura în sus şi-n jos pe scări, despre 
siluetele grăbite de pe terasă, despre tropăitul şi bocănitul 
de ici şi de colo, şi de pretutindeni, despre înşeuatul iute al 
cailor şi plecările în grabă. 

Ce vânt i-a dat asemenea viteză căruntului reparator de 
drumuri, aflat de mult la lucru pe coama dealului de dincolo 
de sat, cu merindele-i de prânz (trăgând foarte puţin la 
greutate) strânse într-o bocceluţă din care ciorile n-ar fi 
avut ce ciuguli, aşezată pe un morman de pietre? Oare 
păsările ce purtau grăunţe în cioc îi aruncaseră unul în 
creştet, în timp ce însămânţau la întâmplare? Fie că era aşa 
sau nu, reparatorul de drumuri îşi luă picioarele la spinare 
şi fugi rupând pământul, pe deal în jos, în zăpuşeala 
dimineţii, înfundându-se în praf până la genunchi, alergând 
de parcă-i era pielea în joc, fără să se oprească până n- 
ajunse la fântână. 

Toată populaţia satului se adunase la fântână, stând în 
picioare, în felul lor abătut, şi vorbind în şoaptă, fără să 
arate însă vreun alt semn de emoție în afară de curiozitate 
posacă şi de surpriză. Vacile, mânate în grabă şi priponite 
de orice putea servi în acest scop, priveau prosteşte, sau se 
tolăneau pe jos, mestecând cine ştie ce nimic, nevrednic să 
le răsplătească osteneala, şi pe care-l culeseseră în 
hoinăreala lor întreruptă. 

Câţiva dintre oamenii de la castel, şi câţiva dintre cei de la 
hanul de poştă, şi strângătorii de biruri stăteau, mai mult 
sau mai puţin înarmaţi, de cealaltă parte a uliţei, unde 
aşteptau, fără nici o noimă. Reparatorul de drumuri se şi 
vârâse în mijlocul unui grup de vreo cincizeci de prieteni şi 
se bătea cu şapca albastră în piept. Ce prevesteau toate 
acestea, ce prevestea faptul că domnul Gabelle fusese luat 
pe sus, cocoţat pe o şa în spatele unui servitor, şi purtat în 
galop (în ciuda dublei poveri pe care o ducea calul), ca o 
nouă versiune a baladei germane despre Lenora15? 


Prevesteau faptul că acolo sus, la castel, se ivise un chip de 
piatră în plus. 

Peste noapte, Gorgona supraveghease iar lucrările, şi 
adăugase singurul chip de piatră care mai lipsea; chipul de 
piatră pe care-l aşteptase vreme de două sute de ani. 

Zăcea pe perna domnului marchiz. Era ca o mască fină, 
luată prin surprindere, mâniată, apoi pietrificată. Împlântat 
în inima figurii de piatră, care părea să atârne de el, era un 
pumnal. În jurul mânerului, un petic de hârtie pe care 
cineva mâzgălise: 

Căraţi-l repede la groapă. Asta, din partea lui JACQUES. 

Capitolul X. 

DOUĂ FĂGĂDUIELI. 

Mai multe luni, ba chiar douăsprezece la număr, sosiseră 
şi plecaseră, iar domnul Charles Darnay se statornicise în 
Anglia, unde preda, la un înalt nivel de cunoştinţe, limba 
franceză şi literatura franceză. În zilele noastre, l-am fi 
numit „profesor”, pe atunci, însă, se numea „preceptor”. 

Preda tinerilor care aveau răgazul şi interesul de a studia 
o limbă vie, vorbită în lumea întreagă, şi le cultiva gustul 
pentru patrimoniul de cunoştinţe şi de literatură al acestei 
ţări. În plus, el putea scrie despre toate acestea într-o 
foarte bună engleză, ba chiar să le şi transpună într-o 
engleză sadea. Pe vremea aceea nu găseai la tot pasul 
asemenea maeştri; foştii principi şi viitorii regi nu se 
apucaseră încă să facă pe profesorii, iar nobilii ruinaţi nu 
picaseră încă din registrele Băncii Tellson, ca s-o facă pe 
bucătarii şi pe dulgherii. Ca preceptor ale cărui metode de, 
predare erau deosebit de plăcute şi de utile pentru elevi, şi 
ca traducător într-un stil elegant, care infiltra tălmăcirii 
ceva în plus faţă de simpla transpunere a cuvintelor, tânărul 
domn Darnay ajunse curând cunoscut şi încurajat. Mai 
mult, era la curent cu tot ce se petrecea în ţara lui, iar 
evenimentele din Franţa se bucurau de un interes 
crescând. Şi astfel, cu râvnă neobosită şi cu stăruinţă, 
ajunsese să prospere. 


Nu-şi făcuse iluzia că la Londra va păşi pe caldarâm de aur 
şi că va dormi în puf; poate că, dac-ar fi pornit de la 
asemenea aşteptări nesăbuite, n-ar fi propăşit. Se aşteptase 
la muncă, şi muncă găsise, muncă îndeplinea, şi se împăca 
de minune cu munca. În aceasta consta prosperitatea lui. 

Îşi petrecea o bună bucată de timp la Cambridge, unde 
ţinea conferinţe studenţilor, universitate care făcea un soi 
de negoţ de contrabandă cu limbile europene, în loc să 
introducă, pe căile legale ale vămii, greaca şi latina. Restul 
timpului locuia la Londra. 

Ei, dar din vremile străvechi când era de-a pururi vară în 
grădinile Paradisului, şi până-n zilele noastre când e mai 
mult iarnă la latitudinile scăzute, universul omului a mers 
neabătut pe o singură cale - calea lui Charles Darnay - 
calea iubirii pentru o femeie. 

O iubise pe Lucie Manette din clipa marii lui primejdii. Nu 
auzise nicicând un sunet mai dulce şi mai duios decât cel al 
glasului ei în care vibra mila; nu văzuse nicicând un chip de 
o frumuseţe mai suavă decât chipul ei, faţă-n faţă cu allui, 
pe marginea gropii săpate pentru el. Dar până acum nu-i 
vorbise încă despre iubirea lui; omorul din castelul părăsit, 
aflat departe, dincolo de valurile umflate şi de lungile, 
nesfârşitele drumuri prăfuite - castelul masiv de piatră care 
ajunsese acum aidoma unui vis - omorul zic se săvârşise de 
un an, şi totuşi Charles Darnay nu rostise încă o singură 
vorbă care să dezvăluie simţămintele inimii lui. 

Avusese motivele sale să n-o facă, şi părea foarte conştient 
de acest lucru. Era din nou o zi de vară când, abia sosit la 
Londra de la preocupările lui universitare din Cambridge, 
se îndreptă spre liniştitul colţişor din Soho, cu gândul de a 
găsi un prilej ca să se destăinuiască doctorului Manette. 
Era spre sfârşitul după-amiezii de vară. Şi ştia că la acea 
oră Lucie ieşise în oraş cu domnişoara Pross. 

Îl găsi pe doctor citind în fotoliul de lângă fereastră. Acea 
mare energie, care îl susţinuse de-a lungul vechilor sale 
suferinţe, dar care, în acelaşi timp, le făcuse să-i pară şi mai 


crâncene, se redeşteptase încetul cu încetul în el. Era 
acum, într-adevăr, un om foarte energic, un om cu mare 
putere de voinţă, fermitate în hotărâri şi vigoare în acţiuni. 
În energia sa redobândită, era uneori puţin schimbăcios, 
trecând pe neaşteptate de la o stare la alta, aşa cum fusese 
la început şi în exercitarea facultăţilor mintale, la rândul lor 
redobândite; dar acest fapt nu se făcea des observat şi, în 
ultima vreme, devenise din ce în ce mai rar. 

Studia mult, dormea puţin, rezista foarte bine la oboseală, 
şi era de o voioşie cumpănită şi egală. 

Charles Darnay intră la el; văzându-l, doctorul lăsă cartea 
jos şi-i întinse mâna. 

— Charles Darnay! Mă bucur că te văd. Ne aşteptam să 
soseşti acum trei-patru zile. Domnul Stryver şi Sydney 
Carton au fost ieri împreună pe aici şi amândoi socoteau că 
eşti în întârziere. 

— Le sunt îndatorat pentru interesul pe care mi-l poartă, 
răspunse tânărul cu răceală în glas în ce-i privea pe cei doi, 
dar foarte cald faţă de doctor. Domnişoara Manette... 

— E bine, răspunse doctorul când Darnay îşi curmă vorba, 
şi reîntoarcerea dumitale ne face plăcere la toţi. A ieşit 
pentru câteva cumpărături gospodăreşti, dar în scurt timp 
va fi acasă. 

— Domnule doctor Manette, ştiam că nu e acasă. Am 
profilat de prilejul că e în oraş, ca să vă rog să-mi îngăduiţi 
să vă vorbesc. 

Urmă o tăcere deplină. 

— Da? spuse în cele din urmă doctorul cu vizibilă 
stinghereală. Adu-ţi scaunul aici şi vorbeşte-mi. 

Darnay se supuse în ce privea scaunul, dar se părea că-i 
vine mai greu să vorbească. 

— Domnule doctor Manette, de un an şi jumătate am avut 
fericirea de a fi considerat în casa dumneavoastră un 
prieten intim - începu el în cele din urmă - şi nădăjduiesc că 
cele ce sunt pe cale să vă declar nu vor... 


Fu oprit de doctor care ridică o mână pentru a-l stăvili. 
După ce ţinu un timp mâna nemişcată, în sus, şi-o retrase 
întrebând: 

— E vorba de Lucie? 

— Da. 

— Îmi vine greu să discut despre ea. Îmi vine foarte greu 
să ascult discutându-se despre ea pe acest ton, Charles 
Darnay! 

— Domnule doctor Manette, este tonul unei admiraţii 
fierbinţi, al unui adânc omagiu, şi al unei puternice iubiri, se 
apără Darnay, respectuos. 

Urmă alt răstimp de tăcere deplină, până când tatăl reluă 
firul discuţiei: 

— Cred. Nu te nedreptăţesc; cred. 

Stinghereala lui era atât de vizibilă şi era atât de evident 
că pornea din împotrivirea de a discuta acest subiect, încât 
Charles Darnay şovăi. 

— Să continui, domnule? 

Altă tăcere deplină. 

— Da, continuă. 

— Ştiţi bine cele ce urmează să vă spun, deşi nu puteţi şti 
cu câtă sinceritate le spun şi cu câtă sinceritate le simt, 
atâta timp cât nu cunoaşteţi tainele inimii mele, tainicele 
speranţe şi temeri şi îngrijorări care-mi împovărează de 
multă vreme inima. Scumpul meu doctor Manette, o iubesc 
pe fiica dumneavoastră profund, tandru, dezinteresat, cu 
trup şi suflet. Dacă a existat vreodată pe pământ o iubire 
curată, aceea e iubirea mea. Şi dumneavoastră aţi iubit; 
lăsaţi vechea dumneavoastră dragoste să vorbească pentru 
mine! 

Doctorul şedea cu faţa întoarsă şi ochii plecaţi. La auzul 
ultimelor cuvinte, îşi înălţă din nou mâna cu grabă şi strigă: 

— Nu, domnule, asta nu! Lasă asta! Te conjur, nu mai 
evoca asemenea lucruri! 

Strigătul lui fusese în asemenea măsură un strigăt de 
reală durere, încât continuă să răsune în urechile lui 


Charles Darnay încă multă vreme după ce încetase. 

Doctorul făcu un gest cu mâna înălţată, părând să-l roage 
pe Darnay să se întrerupă. Cel puţin aşa îl interpretă 
tânărul, care rămase tăcut. 

— Îţi cer iertare, reluă doctorul după câteva momente, pe 
un ton scăzut. Nu mă îndoiesc că o iubeşti pe Lucie; de asta 
poţi fi sigur. 

Se întorsese cu faţa spre el, dar nu-l privi, nici măcar nu-şi 
ridică ochii. Stătea cu bărbia în palmă, iar păru-i alb îi 
umbrea faţa. 

— Ai vorbit cu Lucie? 

— Nu. 

— Nici nu i-ai scris? 

— Niciodată. 

— Ar însemna o lipsă de generozitate din partea mea dacă 
n-aş recunoaşte că abnegaţia dumitale se datoreşte 
consideraţiei pe care o porţi tatălui ei. Şi tatăl ei îţi 
mulţumeşte. 

Îi întinse mâna; dar privirile lui nu se îndreptară spre 
Darnay. 

— Eu ştiu prea bine, urmă tânărul pe un ton plin de 
respect, şi cum aş putea să nu ştiu, domnule doctor 
Manette, eu care v-am văzut împreună zi de zi, că între 
dumneavoastră şi domnişoara Manette există o afecţiune 
atât de deosebită, atât de impresionantă, atât de specifică 
împrejurărilor neobişnuite în care s-a înfiripat, încât i-aş 
putea găsi puţine asemănări, chiar printre sentimentele 
dintre părinte şi copil. Ştiu, domnule doctor Manette, şi 
cum aş putea să nu ştiu, că, îmbinată cu afecțiunea şi 
sentimentul de datorie al fiicei care a devenit matură, ea 
poartă în inimă toată dragostea şi nevoia de ocrotire a 
copilăriei. Ştiu prea bine că în copilărie a fost lipsită de 
părinţi, aşa încât acum vă închină întreaga statornicie şi 
fervoare a anilor şi a caracterului matur, îmbinată cu 
încrederea şi ataşamentul vârstei fragede în care aţi fost 
pierdut pentru ea. Ştiu perfect de bine că dacă i-aţi fi fost 


readus de pe lumea cealaltă, tot n-aţi fi putut avea în ochii 
ei un nimb mai sfânt decât cel pe care-l aveţi. Ştiu că atunci 
când se agaţă de gâtul dumneavoastră, vă îmbrăţişează cu 
mâinile copilului, ale fetei şi ale femeii laolaltă. Ştiu că în 
dragostea pe care v-o poartă o vede şi o iubeşte pe propria- 
i mamă când avea vârsta ei, vă vede şi vă iubeşte pe 
dumneavoastră când aveaţi vârsta mea, o iubeşte pe mama 
ei cu inima zdrobită, vă iubeşte pe dumneavoastră în tot 
lungul anilor cumpliţi de tortură şi în binecuvântata 
dumneavoastră revenire. Am ştiut acest lucru, zi şi noapte, 
de când v-am văzut în căminul dumneavoastră. 

Doctorul rămase tăcut, cu capul plecat. Respirația îi era 
puţin agitată, dar nu vădea nici un alt semn de tulburare. 

— Scumpul meu doctor Manette, fiind tot timpul conştient 
de cele de mai sus, şi văzându-vă, pe ea şi pe 
dumneavoastră, înconjurați de această sfântă aureolă, mi- 
am reţinut sentimentele şi m-am înfrânat, atâta cât stă în 
firea unui om s-o facă. Am avut simţământul, şi-l mai încerc 
şi acum, că a aduce iubirea mea - chiar şi iubirea mea - 
între dumneavoastră doi, ar însemna să vă întinez povestea 
cu ceva care-i mai prejos de ea. Dar o iubesc. Cerul mi-e 
martor că o iubesc! 

— Cred, răspunse tatăl, posomorât. Mi-am dat seama mai 
de mult. Cred. 

— Vă rog să nu credeţi însă, urmă Darnay, a cărui ureche 
fusese izbită de vocea tristă ce suna ca o dojana, vă rog să 
nu credeţi că dacă mi-ar fi hărăzită fericirea de a o face 
într-o bună zi pe Lucie soţia mea, aş încerca vreodată să o 
despart de dumneavoastră, sau c-aş sufla o vorbă din cele 
ce vă spun acum. Nu numai că o asemenea încercare ar fi 
zadarnică, dar ar însemna şi o josnicie. Dacă gândurile mele 
ar adăposti, sau inima mea ar ascunde asemenea intenţie - 
chiar peste ani şi ani - sau dacă a încolţit vreodată în mine - 
sau dacă ar putea vreodată încolţi în mine - n-aş fi vrednic 
să ating acum această mână onorată. 


Rostind cuvintele de mai sus, îşi lăsă mâna peste mâna 
doctorului. 

— Nu, dragul meu doctor Manette. Şi eu, ca şi 
dumneavoastră, m-am exilat de bunăvoie din Franţa; şi eu, 
ca şi dumneavoastră, am fugit de acolo alungat de 
nebuniile, de opresiunile, de mizeriile ei; ca şi 
dumneavoastră, m-am străduit să-mi înjghebez o existenţă, 
departe de patrie, prin munca mea, încrezându-mă într-un 
viitor mai bun; nu doresc altceva decât să împărtăşesc 
soarta dumneavoastră, viaţa şi căminul dumneavoastră, şi 
să vă fiu credincios până la moarte. Nu doresc să împart cu 
Lucie privilegiul de a vă fi copil, tovarăş, prieten, ci să 
sprijin acest privilegiu al ei, să o leg şi mai mult de 
dumneavoastră, dacă acest lucru e cu putinţă. 

Mâna lui strângea mereu mâna doctorului. 

După ce răspunse o clipă acestei strânsori, şi nu cu 
răceală, tatăl îşi rezemă mâinile de braţele fotoliului şi-şi 
înălţă privirile pentru prima dată de la începutul discuţiei. 
Pe faţă i se citeau limpede semnele unei lupte; lupta 
împotriva acelei expresii, plină de negre îndoieli şi de 
spaimă, care-i apărea uneori pe chip. 

— Vorbeşti cu atâta simţire şi cu atâta bărbăţie, Charles 
Darnay, încât îţi mulţumesc din toată inima, şi-mi voi 
deschide şi eu toată inima - sau aproape. Ai vreun temei să 
crezi că Lucie te iubeşte? 

— Nu. Până acum niciunul. 

— Scopul destăinuirii este acela de a te asigura de 
sentimentele ei, cu buna mea ştiinţă? 

— Nici măcar atât. S-ar putea să nu am curajul să-i 
mărturisesc săptămâni de aici încolo; s-ar putea (fie că 
greşesc sau nu) să am curajul s-o fac mâine. 

— Aştepţi vreun ajutor din partea mea? 

— Nu cer niciunul, domnule. Dar am gândit că ar sta în 
putinţa dumneavoastră, dacă socotiți că e drept, să-mi 
oferiţi vreun sfat. 

— Aştepţi vreo făgăduială din partea mea? 


— Aştept. 

— Ce anume? 

— Îmi dau perfect de bine seama că, fără sprijinul 
dumneavoastră, nu am nici o speranţă. Înţeleg prea bine că 
şi în cazul când domnişoara Manette m-ar purta în acest 
moment în inima-i pură - vă rog să nu gândiţi că-mi făuresc 
asemenea cutezătoare speranţe - n-aş avea nici o şansă 
împotriva iubirii pe care o poartă tatălui ei. 

— Dacă-i aşa, îţi dai seama, pe de altă parte, ce implică 
acest fapt? 

— Înţeleg la fel de bine că o vorbă rostită de tatăl său, în 
favoarea oricărui pretendent, ar înclina balanţa ei şi a 
întregului univers. Din această pricină, domnule doctor 
Manette, nu aş cerşi asemenea vorbă, chiar dacă mi-ar fi 
viaţa în joc. 

— Sunt convins de acest lucru. Charles Darnay, o 
apropiere prea mare dă naştere la mistere, la fel ca şi o 
lungă despărţire; în primul caz, misterele sunt subtile şi 
gingaşe, şi greu de pătruns. Din acest singur punct de 
vedere, fiica mea Lucie este un mister pentru mine; nu-i pot 
ghici sentimentele. 

— Îmi îngăduiţi să vă întreb, domnule, dacă gândiţi că ar 
exista vreun... 

Cum şovăia să continue, doctorul adăugă sfârşitul 
întrebării: 

—... că ar exista vreun alt pretendent? 

— Asta am vrut să spun. 

Tatăl rămase o clipă pe gânduri înainte de a răspunde: 

— Şi dumneata l-ai întâlnit aici pe domnul Carton. Şi 
domnul Stryver ne vizitează din când în când. Dacă mai 
există vreun pretendent, nu ponte fi decât unul din aceştia 
doi. 

— Sau amândoi, adăugă Darnay. 

— Nu m-am gândit la amândoi; nu cred probabil acest 
lucru. Doreşti o făgăduială de la mine. Ce anume? 


— Făgăduiala că, dacă, vreodată, domnişoara Manette vă 
va face o destăinuire asemănătoare cu cea pe care v-am 
făcut-o eu astăzi, îmi veţi fi martor că v-am împărtăşit 
sentimentele mele şi că credeţi în ele. Nădăjduiesc că aveţi 
atâta părere bună despre mine, încât să nu o influenţaţi 
împotriva mea. Nu vreau să mai adaug nici un cuvânt în 
interesul meu; asta-i ceea ce vă cer. Voi respecta întru totul 
condiţia pe care aveţi deplinul drept să mi-o puneţi în 
schimbul acestei cereri. 

— Îţi fac făgăduiala, răspunse doctorul, şi fără nici un fel 
de condiţie. Cred că intenţiile dumitale sunt curate şi 
sincere aşa cum ai afirmat. Cred că doreşti să perpetuezi, şi 
nu să slăbeşti legăturile dintre mine şi celălalt eu al meu, 
mult mai drag. Dacă îmi va mărturisi vreodată că pentru ea 
nu poate exista fericire fără dumneata, ţi-o voi dărui. Şi 
dacă vreodată ar exista... Charles Darnay, dacă-ar exista... 

Tânărul îi luă cu recunoştinţă mâna; mâinile lor erau 
împreunate când doctorul vorbi: 

—... dacă ar exista anumite închipuiri, anumite raţiuni, 
anumite temeri, sau ceva de genul ăsta, vechi sau noi, 
împotriva omului pe care ea l-ar iubi cu adevărat - 
răspunderea directă a acestora neatârnând asupră-i - îţi 
făgăduiesc că de dragul ei toate acestea vor fi date uitării. 
Lucie înseamnă totul pentru mine; mai mult decât suferinţa 
mea, mai mult decât nedreptatea care mi s-a făcut, mai 
mult decât... În sfârşit, asta-i vorbărie goală! 

Îşi reluă tăcerea într-un chip atât de straniu, şi când încetă 
să mai vorbească privirea-i fixă deveni atât de stranie, încât 
Darnay îşi simţi mâna îngheţând în mâna doctorului, care-şi 
slăbea încet strânsoarea degetelor lăsând-o să cadă. 

— Parcă-mi spuneai ceva, reluă doctorul Manette cu un 
zâmbet. Ce-mi spuneai? 

Darnay nu ştiu ce să-i răspundă, când îşi aminti deodată 
că-i vorbise de o condiţie. Uşurat că-i apăruse această 
aducere aminte, îi răspunse: 


— Încrederea pe care ini-o arătaţi trebuie răsplătită cu o 
egală încredere din parte-mi. Numele pe care-l port acum, 
deşi doar uşor schimbat faţă de cel al mamei mele, nu este, 
dacă vă aduceţi aminte, adevăratul meu nume. Vreau să vi-l 
spun pe acesta şi să vă mărturisesc de ce mă aflu în Anglia. 

— Opreşte-te! strigă doctorul din Beauvais. 

— Doresc să mă arăt vrednic de încrederea pe care mi-o 
arătaţi şi să nu păstrez nici o taină faţă de dumneavoastră. 

— Opreşte-te! 

O clipă, doctorul îşi astupă urechile cu mâinile; o clipă mai 
târziu, îşi apăsă mâinile pe buzele lui Darnay. 

— Nu-mi spune acum, ci când am să ţi-o cer eu. Dacă 
speranţa dumitale va izbândi, dacă Lucie o să te iubească, 
îmi vei spune în dimineaţa căsătoriei voastre. Îmi 
făgăduieşti? 

— Din inimă. 

— Dă-mi mâna. Curând, Lucie va sosi acasă, e mai bine să 
nu ne găsească împreună în seara asta. Du-te! Dumnezeu 
să te binecuvânteze! 

Când Charles Darnay îl părăsi, abia se lăsa întunericul, dar 
când Lucie se întoarse acasă, un ceas mai târziu, 
întunericul devenise dens; intră în grabă singură în salon - 
pentru că domnişoara Pross urcase de-a dreptul în camera 
ei - şi fu surprinsă când găsi fotoliul de lectură pustiu. 

— Tată! strigă Lucie. Tăticule drag! 

Nu veni nici un răspuns, dar din odaia lui răzbi zgomotul 
surd al unui ciocan. Trecând prin odaia comunicantă, Lucie 
privi din uşă în dormitorul lui, şi cobori înspăimântată, cu 
sângele îngheţat în vine, strigând în sinea ei: „Ce să mă fac! 
Ce să mă fac!” 

Şovăiala ei dură doar o clipă; urcă în goană înapoi, bătu la 
uşa lui, şi-l strigă încetişor. La sunetul glasului ei, zgomotul 
ciocanului încetă, doctorul veni la dânsa şi, împreună, 
începură să se plimbe în sus şi-n jos, vreme îndelungată. 

În noaptea aceea, Lucie cobori din pat ca să-i vegheze 
somnul. Dormea adânc, iar băncuţa cu sculele de cizmărie 


şi pantoful neisprăvit zăceau în colţul lor, ca de obicei. 

Capitolul XI. 

TABLOUL A DOI PRIETENI 

— Sydney, se adresă domnul Stryver şacalului său, în 
aceeaşi noapte, sau mai bine-zis în zori; Sydney, mai 
prepară o cupă de punci; am ceva să-ţi spun. 

Sydney lucrase pe ruptelea în noaptea aceea, şi o noapte 
înainte, şi o noapte înaintea acesteilalte, şi-n multe alte 
nopţi, punând mare ordine în hârtiile domnului Stryver 
înainte de vacanţa cea mare. În cele din urmă, toate actele 
fură rânduite; toate restanţele lui Stryver fură lichidate; 
totul fu pus la punct până când noiembrie avea să vină cu 
ceţurile lui atmosferice şi cu ceţurile juridice, dându-le din 
nou apă la moară. 

După atâta sârg, Sydney nu arăta nici mai voios, nici mai 
mohorât. Avusese nevoie de o substanţială rezervă de 
prosoape ude, ca să isprăvească treburile acelei nopţi; o 
doză corespunzătoare de vin precedase ceremonialul 
prosoapelor; şi arăta foarte răvăşit acum când îşi smulse 
turbanul de pe cap şi-l aruncă în ligheanul în care-l muiase 
în repetate rânduri, în ultimele şase ceasuri. 

— Prepari odată cupa aia de punci? întrebă Stryver cel 
falnic, cu mâinile în brâu, rotindu-şi privirile de pe 
canapeaua pe care zăcea culcat. 

— O prepar. 

— Acum, fii atent la mine. Am de gând să-ţi spun ceva care 
o să te surprindă, şi care o să te facă poate să mă consideri 
mai puţin şmecher decât mă crezi tu în general. Mă 
gândesc să mă însor. 

— Nu zău? 

— Da. Şi nu pentru bani. Ei, ce mai zici acum? 

— Nu prea am chef să zic mare lucru. Şi cine-i fata? 

— Ghiceşte! 

— O cunosc? 

— Ghiceşte! 


— N-am chef să ghicesc la cinci dimineaţa, când creierii 
îmi fierb şi-mi fumegă în cap. Dacă vrei să ghicesc, invită- 
mă la prânz. 

— Ei bine. Atunci am să-ţi spun eu, răspunse Stryver 
ridicându-se încet şi aşezându-se în capul oaselor. Sydney, 
eu unul renunţ să mă mai fac înţeles de tine, pentru că eşti 
pur şi simplu o brută insensibilă. 

— În timp ce tu, replică Sydney, amestecând de zor 
punciul, eşti un spirit atât de sensibil şi de poetic! 

— Haide, hai, făcu Stryver, râzând plin de sine, cu toate că 
nu pretind a fi un suflet romantic (sper că n-oi fi chiar atât 
de naiv), sunt totuşi un tip mai tandru decât tine. 

— Eşti un tip mai norocos, dacă asta vrei să spui. 

— Nu asta vreau să spun. Doresc să spun că sunt mai... 
mai... 

— Zi că eşti mai curtenitor, dacă tot cauţi cuvântul, îi 
sugeră Carton. 

— Mă rog! Să zicem mai curtenitor. Ceea ce vreau eu să 
spun, continuă Stryver împieptoşându-se către prietenul 
său care prepara punciul, e că sunt un om care ţine mai 
mult să fie agreabil, care-şi dă mai multă silinţă să fie 
agreabil, care ştie mai bine să fie agreabil în societatea unei 
femei, decât o faci tu. 

— Zi mai departe! 

— Ba nu; înainte de a merge mai departe, continuă 
Stryver, scuturând din cap în felul său bătăios, trebuie să-ţi 
spun tot ce gândesc despre tine. Şi tu ai fost în casa 
doctorului Manette tot de atâtea ori cât am fost şi eu, ba 
poate chiar mai des. Ei bine, mi-a fost ruşine de felul 
morocănos în care te purtai! Te arătai atât de îmbufnat şi 
de ursuz şi de mofluz, încât, pe viaţa mea dacă mint, mă 
ruşinam cu tine, Sydney! 

— Unui om cu experienţa ta la bară, trebuie să-i prindă 
foarte bine să se mai ruşineze câte un pic; s-ar cuveni să-mi 
fii foarte îndatorat. 


— În felul ăsta n-ai să ajungi nicăieri, ripostă Stryver; zău 
aşa, Sydney, e de datoria mea să ţi-o spun - şi ţi-o spun de la 
obraz ca să-ţi fac un bine - eşti un individ foarte puţin 
potrivit pentru asemenea societate. Eşti un individ 
dezagreabil. 

Sydney dădu pe gât o duşcă din punciul pe care-l 
preparase şi râse. 

— Uită-te la mine, continuă Stryver, împăunându-se, eu am 
mult mai puţină nevoie decât tine să mă fac agreabil 
oamenilor, dat fiind că dispun de condiţii de viaţă mult mai 
independente. Şi totuşi de ce-o fac? 

— Nu mi-am dat până acum seama c-o faci, bombăni 
Carton. 

— O fac din diplomaţie; o fac din principiu. Şi uită-te la 
mine! Avansez! 

— Dar nu avansezi deloc în relatarea intenţiilor tale 
matrimoniale, răspunse Carton cu nepăsare. Aş vrea să 
revii la ele. În ce mă priveşte pe mine, niciodată n-ai să 
înţelegi că sunt incorijibil? 

Puse această întrebare, pe un ton zeflemitor. 

— Nu există nici un motiv să fii incorijibil, răspunse 
prietenul său, destul de arţăgos. 

— Din câte ştiu eu, nu există nici un motiv să exist, spuse 
Sydney Carton. Cine-i domnişoara? 

— Sydney, n-aş vrea ca dezvăluirea numelui ei să te facă să 
te simţi stingherit, îşi începu domnul Stryver, cu ostentativă 
prietenie, preparativele destăinuirii; eu ştiu că tu nu crezi 
cu adevărat nici jumătate din câte spui; şi chiar dacă ai 
crede, n-ar avea nici o importanţă. Fac această mică 
introducere, pentru că tu ai vorbit o dată, în termeni 
uşuratici, în faţa mea, despre această domnişoară. 

— Zău? 

— Neîndoios, şi chiar în această cameră. 

Sydney Carton îşi privi paharul cu punci, apoi îşi privi 
îngăduitorul prieten; apoi bău o gură de punci şi-şi privi din 
nou îngăduitorul prieten. 


— "Te-ai referit la această domnişoară numind-o „o păpuşă 
cu păr auriu”. E vorba de domnişoara Manette. Dacă tu, 
Sydney, ai fi avut cea mai mică sensibilitate sau delicateţe în 
asemenea chestiune, aş fi fost supărat pe tine pentru felul 
cum ai descris-o; dar nu ai. Eşti total lipsit de acest simţ; de 
aceea nu-ţi port mai multă pică pentru expresia folosită, 
decât aş purta unui ageamiu în ale artei care nu ar aprecia 
o pictură de-a mea, sau unui ageamiu în ale muzicii care n- 
ar aprecia o compoziţie a mea. 

Sydney Carton începu să bea în mare viteză din cupa cu 
punci; bău cu înghiţituri mari, privindu-şi prietenul. 

— Acum, Syd, ai aflat totul, urmă domnul Stryver. Nu-mi 
pasă că n-are avere; e o fiinţă fermecătoare şi mi-an pus în 
gând să-mi satisfac o plăcere: cred că, în general, pot să-mi 
îngădui satisfacerea unei plăceri. Ea va avea în mine un 
bărbat cu o poziţie frumoasă, şi care se ridică vertiginos şi, 
în plus, un bărbat de oarecare distincţie; e un noroc pentru 
ea, dar merită acest noroc. Eşti mirat? 

Carton, continuând să bea, ripostă: 

— De ce-aş fi mirat? 

— Eşti de acord? 

Carton, continuând să bea, replică: 

— De ce n-aş fi de acord? 

— Bravo! exclamă prietenul său Stryver, accepţi noutatea 
cu mai multă uşurinţă decât mi-aş fi închipuit eu şi eşti mai 
puţin răutăcios, în ce mă priveşte, decât gândeam eu c-ai să 
fii; cu toate că, să fim clari, te-ai convins până acum că 
vechiul tău amic ştie ce vrea. Da. Sydney, mi s-a făcut 
lehamite de stilul ăsta de viaţă, fără nici o variaţie; cred că 
pentru un bărbat e un lucru foarte plăcut să-şi aibă căminul 
lui, când are chef să se întoarcă la cămin (şi când nu, n-are 
decât să rămână în oraş), şi cred că domnişoara Manette 
poate să facă faţă în oricare împrejurare şi că o să-mi facă 
întotdeauna cinste. Aşa încât m-am hotărât. Şi acum, 
Sydney, băiete, vreau să-ţi spun o vorbă şi în legătură cu 
perspectivele tale. Eşti într-un hal fără de hal. O ştii şi tu; 


realmente într-un hal fără de hal. Habar n-ai de valoarea 
banului, îţi faci de cap, într-o bună zi ai să te dărâmi şi-ai să 
te trezeşti sărac şi bolnav; trebuie numaidecât să te 
gândeşti la cineva care să-ţi poarte de grijă. 

Superioritatea umflată cu care dădu aceste sfaturi îl făcu 
să pară de două ori mai voluminos decât era în realitate, şi 
de patru ori mai bătăios. 

Dă-mi voie să te sfătuiesc să priveşti adevărul în faţă, urmă 
Stryver. Şi eu l-am privit în faţă, dar de pe poziţia mea 
diferită; priveşte-l şi tu, de pe poziţia ta. Ia-ţi pe cineva care 
să-ţi poarte de grijă. N-are a face că nu guşti tovărăşia 
femeilor, că nu le înţelegi, că eşti lipsit de tact faţă de ele. 
Găseşte-ţi pe cineva. Găseşte-ţi o femeie respectabilă, care 
să aibă o mică proprietate - gen proprietăreasă de camere 
mobilate - şi ia-o de nevastă, ca să-ţi asiguri bătrâneţile. 
Asta-i ce-ţi trebuie ţie. Gândeşte-te la lucrul ăsta, Sydney. 

— O să mă gândesc la lucrul ăsta, răspunse Sydney. 

Capitolul XII. 

OMUL PLIN DE GINGĂŞIE. 

După ce luă hotărârea mărinimoasă de a oferi fiicei 
doctorului acest mare noroc, domnul Stryver decise să o 
încunoştiinţeze de fericirea ce dăduse peste ea, încă înainte 
de a pleca în vacanţa mare. Dezbătu problema în sinea lui şi 
ajunse la concluzia că ar fi bine să depăşească rapid toate 
preliminariile, astfel încât să poată stabili după aceea în 
tihnă dacă să-i acorde mâna lui cu o săptămână sau două 
înainte de Sfântul Mihail sau în mica vacanţă de Crăciun. 

În ce priveşte soliditatea argumentelor din procesul de 
fală, nu avea nici un fel de îndoială, şi-şi vedea calea 
deschisă spre verdict. Dacă pledezi în faţa juriului pe baza 
unor temeinice argumente lumeşti - singurele argumente 
vrednice a fi luate în seamă - procesul devine limpede, şi nu 
are nici un punct vulnerabil. El îşi asuma rolul 
reclamantului şi depoziţia lui nu avea nevoie să fie supusă 
unui interogatoriu; avocatul pârâtului o să expună cazul în 
două cuvinte, iar juriul nici măcar nu va avea nevoie să se 


retragă ca să delibereze. După ce-l revizui în minte, 
judecătorul Stryver ajunse la concluzia că proces mai 
limpede nici că putea să existe. 

În consecinţă, domnul Stryver îşi inaugură vacanţa mare 
cu o invitaţie făcută domnişoarei Manette de a-l însoţi la 
teatrul de vară Vauxhall; invitaţia fiind refuzată, o pofiti la 
Ranelagh; şi această invitaţie căzând, nu-i rămase decât să 
se înfăţişeze în Soho şi acolo să-şi declare nobila intenţie. 

Deci domnul Stryver o porni pe drumul dintre Temple şi 
Soho, în frageda pruncie a vacanței mari. Oricine l-ar fi 
văzut năpustindu-se spre Soho, când de fapt se găsea încă 
în Temple Bar, grăbindu-se de-a lungul caldarâmului şi 
îmbrâncind în lături pe toţi cei slabi, ar fi constatat cât era 
de solid şi de puternic. 

Cum drumul său trecea pe lângă Banca Tellson, şi cum 
domnul Stryver era pe de o parte clientul băncii, iar pe de 
alta ştia că domnul Lorry e prietenul intim al familiei 
Manette, îi veni ideea să facă o vizită la bancă, pentru a-i 
revela domnului Lorry lumina ce strălucea la orizontul 
Soho. Aşadar, împinse uşa hârâind răguşit din gătlej, se 
poticni pe cele două trepte, în jos, trecu pe lângă cei doi 
casieri antici şi dete buzna în cămăruţa dosnică şi 
mucegăită unde domnul Lorry şedea în faţa unor mari 
registre cu pătrăţele pentru cifre, sub fereastra cu bare de 
oţel perpendiculare, de parcă ar fi fost şi ea împărţită în 
pătrăţele pentru cifre. 

— Helo! strigă domnul Stryver. Ce mai faci? Sper că bine. 
Era o ciudăţenie a lui Stryver că întotdeauna părea prea 
mare în orice loc, în orice spaţiu. Părea atât de mare pentru 

Banca Tellson, încât bătrânii funcţionari din cele mai 
îndepărtate colţuri înălţară priviri mustrătoare ca şi cum 
prezenţa lui îi strivea de pereţi. Însăşi „firma”, care-şi citea 
cu măreție ziarul, într-un plan ceva mai distanțat, se 
ghemui nemulţumit, ca şi cum căpăţâna lui Stryver i s-ar fi 
îndesat în însăşi deschizătura vestei împovărată de 
responsabilităţi. 


Discretul domn Lorry întrebă pe tonul-mostră pe care l-ar 
fi recomandat altora în asemenea împrejurări: 

— Ce mai faceţi, domnule Stryver? Ce mai faceţi, 
domnule? şi dădu mâna cu el. 

Felul lui de a strânge mâna avea o caracteristică lesne de 
observat la toţi funcţionarii Băncii Tellson, care dădeau 
mâna cu un client în timp ce „firma” impregna atmosfera. 
Dădeau mâna într-un fel impersonal, ca şi cum o dădeau în 
numele Băncii lellson. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Stryver? 
întrebă domnul Lorry pe tonul lui de afaceri. 

— A, nimic, mulţumesc; am dorit să-ţi fac o vizită 
particulară, domnule Lorry, am venit pentru o mică discuţie 
particulară. 

— Ah, da? spuse domnul Lorry, plecând urechea, în timp 
ce ochii i se îndreptau către „firmă”. 

— Am de gând, începu domnul Stryver, rezemându-şi 
confidenţial braţele pe biroul care, deşi era dublu, păru pe 
loc să nu fie decât o jumătate de birou, am de gând, 
domnule Lorry, să mă însor cu micuța şi drăgălaşa dumitale 
prietenă, domnişoara Manette. 

— Oh, vai de mine! exclamă domnul Lorry, frecându-şi 
bărbia şi privind cu îndoială la vizitatorul său. 

— Oh, vai de mine”, domnule? repetă domnul Stryver, 
trăgându-se îndărăt. Oh, vai de dumneata, domnule? Ce 
înţelegi prin aceste cuvinte, domnule Lorry? 

— Ce înţeleg? răspunse omul de afaceri. Înţelesul 
cuvintelor mele este, desigur, plin de prietenie şi de 
preţuire, şi găsesc că-ţi face mare onoare şi - pe scurt, 
înţelesul lor este tot ceea ce ţi-ai putea dori. Dar... zău aşa, 
domnule Stryver... Domnul Lorry se opri din vorbă şi clătină 
din cap privindu-l într-un fel curios, ca şi cum s-ar fi văzut 
nevoit să adauge în sinea lui: „Asta-i prea de tot şi 
realmente prea ne izbim de dumneata!” 

— Ia te uită! zise Stryver, plesnind biroul cu mâna-i aprigă, 
căscând larg ochii şi respirând adânc. Să mă bată 


Dumnezeu dacă te înţeleg, domnule Lorry! 

Domnul Lorry îşi trase, pe ambele urechi, peruca strâmbă, 
şi muşcă pana de scris. 

— Ei, fir-ar să fie, strigă Stryver, eu ochii la el. Ce, nu sunt 
bun de însurătoare? 

— O, ba da. Da. Da, eşti bun de însurătoare. Dacă zici bun 
de însurătoare, apoi sigur că eşti! 

— N-am o situaţie înfloritoare? 

— O, dacă-i vorba de situaţie înfloritoare, ai. 

— N-am perspective frumoase? 

— Cât despre perspective, răspunse domnul Lorry bucuros 
că mai poate fi de acord cu ceva, nimeni nu ţi le poate pune 
la îndoială. 

— Atunci, ce naiba vrei să spui, domnule Lorry? întrebă 
Stryver vizibil supărat. 

— Mă rog, eu... vrei să te duci chiar acum la ei? 

— Direct! răspunse Stryver, izbind cu pumnul în masă. 

— Eu să fiu în locul dumitale nu m-aş duce. 

— De ce? se stropşi Stryver. Uite ce-i, am să te strâng cu 
uşa, urmă el, amenânţându-l prin clătinarea unui deget 
justiţiar. Dumneata eşti un om de afaceri şi deci trebuie să 
ai un motiv serios. Expune-l. De ce nu te-ai duce dac-ai fi în 
locul meu? 

— N-aş întreprinde asemenea demers fără să am un motiv 
temeinic de a crede că voi avea succes. 

— Să fiu al naibii! exclamă Stryver. Asta-i mai tare ca 
orice! 

Domnul Lorry privi în depărtare, spre distanta „firmă”, 
apoi îşi întoarse privirile la Stryver cel mâniat foc. 

— Poftim, zise acesta, am în faţă un om de afaceri... un om 
în vârstă... un om cu experienţă... care lucrează la o 
bancă... şi după ce-i înşir trei motive capitale menite să-mi 
asigure succesul, îmi răspunde că n-am nici un motiv 
temeinic. Şi o spune cu capul pe umeri! remarcă domnul 
Stryver, accentuând ciudăţenia, ca şi cum ar fi fost infinit 
mai natural dacă domnul Lorry ar fi spus-o cu capul tăiat. 


— Când vorbesc de succes, mă refer la succesul faţă de 
tânăra domnişoară; şi când vorbesc de cauze şi raţiuni 
menite să facă posibil succesul, mă gândesc la acele cauze 
şi raţiuni care au trecere la această domnişoară. 
Domnişoara, bunul meu domn, spuse domnul Lorry lovindu- 
l uşor pe domnul Stryver pe braţ, domnişoara! Domnişoara 
înainte de orice! 

— Vrei să spui, domnule Lorry, replică Stryver, 
împieptoşându-se, că, după părerea dumitale, domnişoara 
în chestiune e o gâsculiţă mofturoasă? 

— Nu asta vreau să spun. Ceea ce vreau eu să spun, 
domnule Stryver, răspunse domnul Lorry, roşu ca para 
focului, este că nu rabd să aud pe nimeni vorbind despre 
această domnişoară într-un mod lipsit de respect; şi că dacă 
aş întâlni pe cineva - ceea ce nădăjduiesc să nu se întâmple 
- cu un gust atât de grosolan şi cu un temperament atât de 
nesocotit încât nu şi-ar putea reţine vorbele lipsite de 
respect cu privire la această domnişoară, aici la biroul meu, 
nici măcar Banca Tellson nu m-ar putea împiedica să-i spun 
în faţă ce gândesc despre el. 

Obligaţia de a se înfuria pe un ton înăbuşit umflase 
primejdios vinele domnului Stryver când fusese rândul 
acestuia să se înfurie; acum însă, când era rândul domnului 
Lorry, nici vinele acestuia, oricât ar fi fost ele de cuminţi, nu 
se găseau într-o stare mai bună. 

— Asta am ţinut să-ţi spun, domnule, încheie domnul Lorry. 
Şi te rog să nu te îndoieşti de acest lucru. 

O bucată de timp, domnul Stryver un spuse nimic, ci se 
mulţumi să sugă capătul unei rigle, apoi începu să-şi 
ciocănească dantura cu ea, în ritmul unei melodii, ceea ce-i 
dădea probabil dureri de dinţi, în cele din urmă, sparse 
tăcerea stingheritoare spunând: 

— Asta-i ceva neaşteptat pentru mine, domnule Lorry. Deci 
mă sfătuieşti să nu mă duc în Soho şi să nu-mi ofer mâna - 
mâna mea, a lui Stryver de la Curtea Supremă? 

— Îmi ceri sfatul, domnule Stryver? 


— Da. 

— Foarte bine. Atunci ţi-i dau, şi dumneata l-ai repetat mai 
înainte foarte corect. 

— Şi tot ce pot spune, râse Stryver ofensat, este că acest 
lucru... ha! ha! depăşeşte tot ce mi-a fost dat să cunosc, în 
trecut, prezent şi viitor. 

— Înţelege-mă bine, urmă domnul Lorry, în calitate de om 
de afaceri n-aş fi în măsură să-mi dau părerea în această 
chestiune, pentru că în calitate de om de afaceri nu o 
cunosc. Dar ca vechi prieten, care a purtat-o pe domnişoara 
Manette în braţe, care e omul de încredere al domnişoarei 
Manette şi al tatălui ei, şi care le nutreşte amândurora o 
adâncă afecţiune, mi-am spus părerea. Nu eu sunt acela 
care a provocat această confidenţă, ţine minte! Acum, 
spune-mi, socoteşti că s-ar putea să nu am dreptate? 

— Nu spun una ca asta! răspunse Stryver fluierând. Eu 
nu-mi pot asuma răspunderea de a atribui bun-simţ unei 
terţe persoane; pot doar să constat singur dacă are sau nu. 
La anumite persoane presupun existenţa bunului-simţ; iar 
dumneata presupui existenţa unor nonsensuri de afectare 
şi răsfăţ. Pentru mine e ceva cu totul nou, dar cred că ai 
dreptate. 

— Ceea ce presupun eu, domnule Stryver, prefer să 
formulez singur. Şi înţelege-mă bine, spuse domnul Lorry 
din nou cu obrajii ca para focului, nu dau voie nimănui nici 
chiar Băncii 'Tellson să formuleze în numele meu ceea ce 
presupun eu. 

— Ei! Îţi cer scuze. 

— Le primesc. Mulţumesc. Uite, domnule Stryver, ce voiam 
să-ţi spun: s-ar putea să fie neplăcut pentru dumneata să 
constaţi că te-ai înşelat; s-ar putea să fie neplăcut pentru 
doctorul Manette să-ţi dea explicaţii, s-ar putea să fie foarte 
neplăcut pentru domnişoara Lucie Manette să fie explicită. 
Dumneata ştii în ce termeni am onoarea şi plăcerea dea mă 
găsi cu această familie. Dacă doreşti, aş putea, fără să te 
angajez în nici un fel şi fără să te reprezint în nici un fel, să 


încerc să corectez sfatul pe care ţi l-am dat, străduindu-mă 
să observ lucrurile şi să le chibzuiesc sub acest unghi nou. 
Dacă vei fi nemulţumit de rezultatul meu, vei putea să-i 
verifici singur temeinicia; dacă, dimpotrivă, te vei declara 
satisfăcut, şi dacă situaţia va fi aceea pe care o întrevăd 
acum, înseamnă că veţi fi cu toţii cruţaţi de ceea ce-i 
preferabil să fiţi cruţaţi. Ce părere ai? 

— Cât timp m-ar reţine chestia asta în oraş? 

— O, e o problemă doar de câteva are. M-aş duce astă- 
seară în Soho, şi după ce plec de acolo pot veni direct la 
dumneata. 

Atunci accept, zise Stryver; nu mă mai duc acum la ei, de 
altfel nici nu ardeam s-o fac; accept şi te aştept să treci 
deseară pe la mine. Bună ziua. 

Domnul Stryver se răsuci pe călcâie şi o zbughi afară din 
bancă, dezlănţuind în trecerea sa un asemenea uragan, 
încât cei doi funcţionari bătrâni avură nevoie să-şi adune 
toate rămăşiţele de putere pentru a se menţine înclinați 
îndărătul ghişeelor lor. Aceste venerabile şi fragile 
persoane erau surprinse întotdeauna de public în acţiunea 
de a se înclina, şi circula părerea că, atunci când se înclinau 
la ieşirea unui client, rămâneau în această poziţie, în biroul 
gol, până când se înclinau la sosirea altui client. 

Avocatul era suficient de ager încât să-şi dea seama că 
omul de afaceri nu s-ar fi hazardat să meargă atât de 
departe în afirmarea opiniilor lui dacă acestea nu ar fi avut 
baza solidă a unei certitudini morale. Deşi nu era pregătit 
să înghită un asemenea hap, îl împinse pe gât în jos. 

„Şi-acum, vorbi în sinea lui domnul Stryver scuturându-şi 
degetul justiţiar în direcţia imobilului Temple, nu pot să ies 
basma curată din povestea asta decât întorcând totul cu 
faţa-n jos.” 

Era un tertip al tacticianului de la Old Bailey, în care află 
mare uşurare. „N-ai să mă joci tu pe mine, domnişoară, ci 
eu pe tine.” 


În consecinţă, când în acea noapte, pe la ora zece, domnul 
Lorry veni la el, domnul Stryver, înfundat până-n gât într-un 
morman de volume şi de hârtii adunate în acest scop, părea 
să aibă în minte orice altceva în afară de subiectul care-l 
preocupase, dimineaţa. Ba chiar manifestă surpriză când 
dădu cu ochii de domnul Lorry, faţă de care se arătă cu 
totul distrat şi absorbit. 

— Ei bine, zise binevoitorul emisar după o jumătate de oră 
de zadarnice încercări de a-l aduce la subiect, am fost în 
Soho. 

— În Soho? repetă domnul Stryver, cu indiferenţă. Ah, da, 
desigur! Unde mi-e capul? 

— Şi nu mai am nici o îndoială că lucrurile stau aşa cum 
am spus eu. Părerea mi-a fost confirmată şi repet sfatul pe 
care ţi l-am dat. 

— 'Te asigur, răspunse domnul Stryver, în felul cel mai 
prietenesc posibil, că îmi pare rău de dragul dumitale şi de 
dragul sărmanului ei tată. Îmi închipui că trebuie să fie un 
subiect dureros pentru familie, hai să nu mai vorbim despre 
asta! 

— Nu înţeleg, răspunse domnul Lorry. 

— Cred, cred, îl asigură domnul Stryver, dând din cap într- 
un fel menit să-l aline pe celălalt şi să pună capăt discuţiei, 
dar n-are a face, n-are a face! 

— Ba are a face, stărui domnul Lorry. 

— Nu, n-are a face; te încredinţez că n-are. Am crezut în 
mod fals că există minte acolo unde nu există, şi că există o 
ambiţie lăudabilă, acolo unde de fapt nu e; dar mi-am 
îndreptat greşeala şi nimeni n-a avut de suferit. Şi în trecut 
fetele tinere au săvârşit adeseori asemenea nebunii, şi au 
ajuns apoi să se căiască în sărăcie şi-n beznă. Dacă stau să 
judec altruist, regret că povestea a căzut baltă, pentru că ar 
fi fost un lucru foarte profitabil pentru ceilalţi, din punct de 
vedere social; dacă stau să judec egoist, sunt bucuros că a 
căzut, deoarece pentru mine ar fi fost un lucru neprofitabil 
din punct de vedere social - nu-i necesar să spun că eu nu 


aveam nimic de câştigat. Dar nimeni n-a avut de suferit. N- 
am cerut-o în căsătorie pe tânără şi, fie vorba între noi, 
acum că mă gândesc mai bine nu sunt deloc sigur că m-aş fi 
angajat chiar până acolo. Domnule Lorry, micile vanităţi şi 
aiureli ale fetelor fără minte nu pot fi controlate; niciodată 
nu trebuie să te amăgeşti c-ai s-o poţi face, ca să nu rămâi 
dezamăgit. Nu, te rog, nu mai spune nici un cuvânt. Îţi 
repet, îmi pare rău numai de dragul altora, dar în ce mă 
priveşte sunt bucuros. Şi îţi sunt foarte îndatorat că mi-ai 
dat sfatul pe care mi l-ai dat; o cunoşti pe tânără mai bine 
decât o cunosc eu, ai avut dreptate, n-ar fi ieşit nimic bun. 

Domnul Lorry era atât de năucit, că se uita cu gura 
căscată la domnul Stryver care-l împingea spre uşă, cu 
aparenţa că toarnă balsamul mărinimiei, îngăduinţei şi 
înţelegerii peste capul lui buimac. 

— Împacă-te cu soarta, bunul meu domn, îl consola 
Stryver, şi să nu mai vorbim despre asta; îţi mulţumesc încă 
o dată pentru sfatul pe care mi l-ai dat; noapte bună! 

Înainte de a şti pe ce lume se află, domnul Lorry se trezi 
afară, în noapte. Domnul Stryver se întinse pe canapea, 
clipind, cu ochii în tavan. 

Capitolul XIII. 

OMUL LIPSIT DE GINGĂŞIE. 

Dacă Sydney Carton strălucea vreodată, apoi neîndoielnic 
că nu în casa doctorului Manette se întâmpla acest lucru. 
Venise adeseori pe acolo de-a lungul unui an întreg şi 
întotdeauna îşi păstrase aceeaşi înfăţişare trândavă, 
îmbufnată şi posacă. Când se străduia să vorbească vorbea 
bine; dar norul acelei depline nepăsări, care-l învăluia în 
umbra-i fatală, se lăsa arareori străpuns de lumina 
dinlăuntrul său. Şi totuşi se sinchisea îndeajuns de străzile 
care împrejmuiau casa doctorului Manette, şi de pietrele 
nesimţitoare care pavau aceste străzi. Nopți în şir, când 
vinul nu izbutea să-i aducă o vremelnică bucurie, rătăcea, 
pierdut şi nefericit, pe acele străzi; şi de multe ori zorii 
posomorâţi îi aflau silueta singuratică zăbovind pe acolo; 


continua să zăbovească şi când primele raze de soare 
decupau în reliefuri puternice uitatele podoabe de 
arhitectură ale turlelor de biserică şi ale trufaşelor palate, 
aşa cum, poate, ceasul acela de tihnă scotea la lumină şi în 
cugetul lui sensul ascuns al unor simţăminte mai bune, 
altminteri uitate şi de neatins. În ultima vreme, patul 
neglijat din Temple îl adăpostise mai rar ca oricând; şi de 
multe ori, după ce se trântise abia de câteva minute pe pat, 
se scula şi pornea iar să bântuie prin acele locuri. 

Într-o zi de august, când domnul Stryver (după ce-l 
înştiinţase pe şacalul său că „se răzgândise în ce priveşte 
chestia aia cu însurătoarea”) îşi transportase „gingăşia” în 
Devonshire, şi când priveliştea şi miresmele florilor de pe 
străzile din City răspândeau pribege unduiri de bunătate 
pentru cei răi, de sănătate pentru cei bolnavi şi de tinereţe 
pentru cei bătrâni, tălpile lui Sydney continuau să 
bătătorească aceleaşi pietre. Dar paşii săi, din nehotărâţi şi 
haihui, deveniră deodată însufleţiţi de o ţintă, şi întru 
împlinirea acestei ţinte îl purtară la uşa doctorului. 

Fu condus la primul cat, unde o găsi pe Lucie singură, cu 
lucrul ei de mână. În prezenţa lui Carton, Lucie nu se 
simţea niciodată la largul ei, şi-l primi cu oarecare 
stinghereală în timp ce tânărul se aşeza lângă măsuţa de 
lucru. Dar privindu-i faţa, după ce schimbaseră primele 
fraze convenţionale, observă la el o schimbare. 

— Mă tem că nu te simţi bine, domnule Carton. 

— N-am nimic. Dar viaţa pe care o duc eu, domnişoară 
Manette, nu-i dătătoare de sănătate. La ce te poţi aştepta 
din sau de pe urma unor atari rătăciri? 

— Dar nu €... iartă-mă; întrebarea mi-a scăpat de pe 
buze... nu e păcat să duci o asemenea viaţă? 

— Dumnezeu ştie că e o ruşine. 

— Atunci de ce n-o schimbi? 

Privindu-l din nou cu blândeţe, fu surprinsă şi întristată să- 
i vadă lacrimi în ochi. Lacrimi tremurau şi-n glasul lui când 
îi răspunse: 


— E prea târziu. Niciodată nu voi mai putea să mă îndrept. 
O să decad tot mai jos, şi o să fiu tot mai rău. 

Îşi rezemă cotul de măsuţa ei şi îşi acoperi ochii cu palma. 
Măsuţa tremură în tăcerea care urmă. 

Lucie nu-l văzuse niciodată înduioşat şi se simţea foarte 
mâhnită. Ştiind-o astfel, Carton continuă fără s-o privească: 

— Te rog să mă ierţi, domnişoară Manette, mă las doborât 
înainte de a-ţi fi spus ceea ce doresc să-ţi spun. 

Vrei să mă asculţi? 

— Dacă acest lucru o să-ţi facă bine, domnule Carton, dacă 
o să te facă mai fericit, sunt bucuroasă să te ascult. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze pentru această dulce 
milă. 

După un timp, îşi îndepărtă mâna de pe faţă şi vorbi cu 
glas ferm. 

— Să nu-ţi fie teamă de cele ce-am să-ţi spun. Nu da 
îndărăt în faţa a nimic din ce-ţi voi spune. Sunt ca un om 
care a murit foarte tânăr. Toată viaţa mea s-a şi scurs. 

— Nu, domnule Carton. Sunt sigură că partea cea mai 
bună a vieţii dumitale urmează să vină; sunt convinsă că vei 
putea deveni mult, mult mai vrednic de dumneata însuţi. 

— Aşa gândeşti dumneata, domnişoară Manette, şi cu 
toate că eu ştiu mai bine - cu toate că desluşesc mai bine 
tainele propriei mele inimi înrăite - n-o să-ţi uit niciodată 
cuvintele. 

Lucie era palidă şi tremura. El îi veni în ajutor cu o 
neclintită deznădejde în ceea ce-l privea, care făcea ca 
această întrevedere să nu semene cu nici o alta din lume. 

— Domnişoară Manette, dacă ar fi fost cu putinţă să 
răspunzi iubirii omului pe care-l vezi în faţa dumitale - aşa 
dărâmat, irosit, beţiv, cum îl ştii că este - el ar fi fost 
conştient, în această zi şi în acest ceas, în pofida fericirii 
sale, că n-ar fi putut decât să te târască în mizerie, în 
durere şi căinţă, că te-ar fi vătămat, te-ar fi distrus, te-ar fi 
tras după el în mocirlă. Ştiu foarte bine că nu poţi nutri nici 


o afecţiune pentru mine; nici nu-ţi cer; ba chiar sunt 
recunoscător că aşa ceva e cu neputinţă. 

— Şi fără afecţiune, n-aş putea să te ajut, domnule Carton? 
N-aş putea să te readuc din nou te rog să măierţi-peo 
cale mai bună? N-aş putea în nici un fel să-ţi răsplătesc 
destăinuirea? Ştiu că e o destăinuire, spuse ea cu modestie, 
după o scurtă şovăială şi cu lacrimi sincere în ochi, şi ştiu că 
nu 0 vei mai face nimănui altcuiva. N-aş putea s-o folosesc 
spre binele dumitale, domnule Carton? 

Carton clătină din cap. 

— Spre nici un fel de bine, domnişoară Manette. Nu. Dacă 
vei binevoi să mă mai asculţi încă puţin, vei fi făcut tot ce se 
poate face pentru mine. Doresc să ştii că eşti cel din urmă 
vis al sufletului meu. În degradarea mea, nu am fost chiar 
atât de decăzut încât priveliştea dumitale, împreună cu a 
tatălui dumitale, şi a acestui cămin pe care dumneata l-ai 
făcut să fie astfel, să nu stârnească în mine vechi umbre pe 
care de mult le crezusem stinse. De când te-am cunoscut pe 
dumneata, am fost ros din nou de o remuşcare pe care o 
socotisem tocită pentru totdeauna, şi am auzit şoapta unor 
glasuri ce-mi dădeau ghes să mă ridic din noroi, glasuri pe 
care le crezusem amuţite pe veci. Au încolţit în mine 
gânduri nedesluşite legate de noi strădanii, de reluarea 
vieţii de la capăt, de smulgerea din lene şi din plăcerile 
simţurilor, de nou avânt în lupta de mult părăsită. Un vis, 
totul nu-i decât un vis, care sfârşeşte în gol, şi-l lasă pe cel 
adormit, să zacă unde zace, dar doresc să ştii că dumneata 
ai inspirat, acest vis. 

— Şi nu va lăsa chiar nimic în urmă-i? O, domnule Carton, 
mai gândeşte-te! Mai încearcă! 

— Nu, domnişoară Manette, în tot lungul acestui vis am 
ştiut că nu-l merit. Şi totuşi am avut slăbiciunea, şi am încă 
această slăbiciune, de a dori să afli cu câtă neaşteptată 
dibăcie ai aţâţat mormanul de scrum, care sunt eu, 
prefăcându-l în foc - dar un foc ce nu poate fi despărţit de 
propria-mi natură, un foc care nu stimulează nimic, nu 


luminează nimic, nu slujeşte la nimic, ci doar arde 
consumându-se în el însuşi. 

— Domnule Carton, din moment ce am avut nefericirea de 
a te face să suferi mai mult decât înainte dea mă fi 
cunoscut... 

— Nu spune una ca asta, domnişoară Manette, dacă cineva 
ar putea vreodată să-mi facă bine, apoi dumneata eşti 
aceea. Nu dumneata vei fi cauza decăderii mele. 

— Dar din moment ce starea de spirit pe care mi-ai 
descris-o poate, oricum, să fie atribuită înrâuririi mele - 
asta voiam să spun, dacă mă fac bine înţeleasă - n-aş putea, 
cumva, să te înrâuresc şi în bine? N-am nici o putere asupra 
dumitale care să te împingă şi la bine? 

— Domnişoară Manette, am venit, aici ca să înfăptuiesc 
maximum de bine de care mă simt eu în stare. Îngăduie-mi 
să port cu mine, în tot, restul vieţii mele rătăcite, amintirea 
faptului că mi-am deschis inima în faţa dumitale - că eşti 
ultimul om din această lume în faţa căruia am făcut-o; şi că, 
în acel moment, mai exista în mine ceva ce ai putut 
deplânge şi compătimi. 

— Ceva care, te implor din toată inima să crezi, domnule 
Carton, e în stare să împlinească lucruri mult mai bune. 

— Nu mă mai implora să cred aşa ceva, domnişoară 
Manette, m-am pus la încercare şi mă cunosc mai bine. le 
întristez; voi căuta să mă apropii repede de sfârşit. Ai să-mi 
dai voie să cred, când îmi voi reaminti de această zi, că 
ultima destăinuire pe care am făcut-o în viaţa mea a fost 
adăpostită în inima dumitale pură şi nevinovată, şi că va 
rămâne acolo, în singurătatea ei, fără a fi împărtăşită de 
nimeni altcineva? 

— Dacă acest lucru îţi aduce mângâierea, atunci da. 

— Nici măcar de acela care ţi-e cel mai drag în viaţă? 

— Domnule Carton, răspunse tânăra după o pauză agitată, 
taina este a dumitale şi nu a mea, îţi făgăduiesc s-o respect. 

— Îţi mulţumesc. Şi, din nou. Domnul să te binecuvânteze. 

Îi înălţă mâna la buze şi se îndreptă spre uşă. 


— Domnişoară Manette, să nu ai teamă că voi încerca 
vreodată să reiau această discuţie, fie chiar şi printr-o 
vorbă aruncată în treacăt. Niciodată nu mă voi mai referi la 
ea. Dac-aş fi mort şi tot n-ai putea fi mai sigură de acest 
lucru. În ceasul morţii voi evoca o singură amintire sfântă - 
pentru care îţi voi mulţumi şi te voi binecuvânta - şi anume 
că ultima dezvăluire a fiinţei mele am făcut-o în faţa 
dumitale, şi că numele meu, păcatele mele, durerile mele au 
fost purtate cu îngăduinţă în inima dumitale. Mă rog ca 
această inimă să fie scutită de orice poveri şi să cunoască 
fericirea. 

Sydney Carton era atât de diferit de cel care păruse a fi, şi 
era un lucru atât de dureros să te gândeşti cât de mult 
irosise din el însuşi, şi cât de mult păstra încă în el, încât 
Lucie Manette îi plânse de milă cu lacrimi amare, în timp ce 
el stătea în uşă, privind-o. 

— Fii mângâiată! Eu nu sunt vrednic de asemenea 
simţăminte, domnişoară Manette. Încă un ceas sau două, şi 
mârşavii mei tovarăşi, şi mârşavele deprinderi pe care le 
dispreţuiesc dar cărora nu le pot rezista mă vor face mai 
nedemn de asemenea lacrimi decât ultimul dintre 
vagabonzii care-şi târăsc paşii pe drum. Fii mângâiată! Dar, 
în străfundurile mele, voi fi întotdeauna faţă de dumneata 
cel ce sunt acum, deşi aparent voi fi acelaşi pe care l-ai 
cunoscut şi până azi. Penultima rugăminte pe care ţi-o fac 
este să crezi acest lucru despre mine. 

— Îl cred, domnule Carton. 

— Şi ultima rugăminte din toate va fi următoarea; şi o dată 
cu ea, te voi scuti de prezenţa unui oaspete cu care ştiu că 
nu ai nimic comun, şi de care te desparte o prăpastie fără 
fund. E zadarnic să o spun, dar ţâşneşte din sufletul meu. 
Pentru dumneata, şi pentru oricine ţi-ar fi drag, sunt în 
stare să fac orice. Dacă existenţa mea ar fi de asemenea 
natură încât să-mi ofere prilej sau posibilitate de sacrificiu, 
aş face orice sacrificiu pentru dumneata şi pentru cei ce-ţi 
sunt dragi. Încearcă să-ţi aminteşti despre mine, cândva, în 


vremuri de tihnă, că măcar în această unică privinţă am fost 
de o arzătoare sinceritate. Va veni un timp, un timp care n-o 
să întârzie mult, când noi legături se vor forma în jurul 
dumitale - legături care te vor uni mai tandru şi mai 
puternic de căminul pe care făptura dumitale îl 
împodobeşte - cele mai scumpe legături cu care poţi fi 
binecuvântată şi bucurată. O, domnişoară Manette, când 
imaginea chipului unui tată fericit se va înălța spre 
dumneata, când îţi vei vedea luminoasa frumuseţe 
multiplicată la picioarele dumitale, spune-ţi, când şi când, 
că există un om care şi-a jertfit viaţa pentru ca o altă viaţă 
dragă dumitale să-ţi rămână alături. 

Îi mai spuse un „Bun rămas” şi un ultim „Domnul să te 
binecuvânteze” şi o părăsi. 

Capitolul XIV. 

CINSTITUL NEGUSTOR. 

În timp ce şedea pe scăunaşul lui în Fleet-street, avându-l 
alături pe bâieţandrul lui pocit, domnului Jeremiah 
Cruncher i se perindau zilnic prin faţa ochilor un mare 
număr şi o mare varietate de oameni în continuă mişcare. 
Cine ar fi putut să şadă, pe orice s-ar fi nimerit, în Fleet- 
street, în timpul orelor de vârf ale zilei, şi să nu fie ameţit şi 
asurzit de cele două imense procesiuni, una îndreptându-se 
spre apus, în direcţia soarelui, cealaltă spre răsărit, opusă 
soarelui, şi ambele de fapt îndreptându-se către plaiurile 
aflate dincolo de zarea roşie şi purpurie unde apune 
soarele? 

Sugându-şi firul de pai, domnul Cruncher şedea 
contemplând cele două şuvoaie omeneşti, asemenea acelui 
ţăran păgân care a rămas la datorie preţ de câteva veacuri, 
veghind un râu - cu deosebirea că Jerry nu se aştepta să le 
vadă secând. Şi nici n-ar fi fost de dorit să se aştepte la aşa 
ceva, pentru că o părticică din veniturile lui provenea din 
pilotarea unor doamne sfielnice (cele mai multe bine 
îmbrăcate şi trecute de cumpăna vieţii) din şuvoiul de pe 
partea Băncii 'Tellson pe ţărmul celălalt. Oricât de scurtă ar 


fi fost tovărăşia în asemenea cazuri, doamna în cauză 
stârnea până-ntr-atât interesul domnului Cruncher, încât 
acesta nu pierdea niciodată prilejul să-i exprime dorinţa-i 
vie de a avea onoarea să bea în sănătatea ei. Şi din 
pomenile oferite în vederea împlinirii unui scop atât de 
binevoitor, îşi rotunjea domnul Cruncher finanţele, aşa cum 
s-a arătat. 

Cândva, un poet s-a aşezat pe un scăunaş într-o piaţă 
publică şi a meditat în văzul oamenilor. Domnul Cruncher, 
aşezat pe un scăunaş într-o piaţă publică, dar nefiind poet, 
medita cât mai puţin posibil, în schimb se uita în jur. 

Se nimeri să-şi petreacă timpul în acest fel tocmai într-un 
anotimp când mulţimea se rărise, femeile întârziate erau 
puţine la număr, şi când afacerile sale mergeau în general 
atât de prost, încât încolţise în inimă bănuiala că doamna 
Cruncher o fi „ingenuncheat” iarăşi, când atenţia îi fu 
atrasă de-o neobişnuită procesiune ce se scurgea pe Fleet- 
street spre apus. Uitându-se într-acolo, domnul Cruncher 
desluşi un soi de înmormântare care se apropia, dar 
poporul se împotrivea acestei înmormântări, ceea ce isca 
vacarm. 

— Tinere Jerry, porunci domnul Cruncher adresându-se 
vlăstarului său, vine o înmormântare! 

— Uraaa, tată! strigă tânărul Jerry. 

Exclamaţia euforică a tânărului gentilom avea o 
semnificaţie misterioasă. Gentilomul mai vârstnic primi însă 
cu atâta neînțelegere strigătul, încât aşteptă să se ivească 
un prilej şi-i trase o urecheală băiatului. 

— Ce-ţi veni? La ce tot răcneşti „uraa”? Ce vrei să-i daia 
înţelege tatălui tău, gloabă sfrijită ce eşti? Băiatu' ăsta se-n- 
trece cu gluma, zău aşa! grăi domnul Cruncher fără să-l 
slăbească din ochi. Ia te uită, el şi uralele lui! Să nu-mi mai 
audă urechile una ca asta, că-ţi ard una de nu te vezi! Ai 
înţeles? 

— Da' n-am vrut să fac nimica rău, protestă junele Jerry, 
frecându-şi urechea. 


— Atunci las-o baltă! ceru domnul Cruncher. Să nu mai 
aud de „nimic rău” ăsta altău. la urcă-te colo şi uită-te la 
mulţime! 

Fiul se supuse; mulţimea se apropia din ce în ce; mulţimea 
răcnea şi şuiera în jurul unui dric ponosit, urmat de o 
singură trăsură ponosită, în care se afla un singur jeluitor, 
împopoţonat cu gătelile jerpelite considerate ca esenţiale 
pentru demnitatea poziţiei sale. Dar această poziţie nu prea 
părea să-i fie pe plac, în mijlocul gloatei care. Sporea 
întruna în jurul lui, luându-l în râs, strâmbându-se la el, 
mârâind întruna şi strigându-i: „Huo! Iscoade! Ptiu! Huo! 
Iscoade!”', laolaltă cu multe alte complimente, prea 
numeroase şi prea tari ca să le mai repetăm. 

Înmormântările exercitau întotdeauna o deosebită atracţie 
asupra domnului Cruncher; ori de câte ori trecea vreo 
înmormântare pe lângă Banca Tellson, toate simţurile 
domnului Cruncher stăteau la pândă şi el însuşi devenea 
foarte aţâţat. De aceea, fireşte, o înmormântare cu un 
public atât de neobişnuit îi stârni curiozitatea la culme, 
ceea ce-l făcu să se adreseze primului om care trecu pe 
lângă el: 

— Ce e, frate-miu? Ce se întâmplă? 

— Nu ştiu, răspunse omul. Iscoade! Huo! Ptiu! Iscoade! 

Întrebă pe un altul: 

— Cine e? 

— Nu ştiu, răspunse şi acesta, ducându-şi însă mâinile 
pâlnie la gură şi vociferând cu neobişnuit avânt şi cu cea 
mai aprinsă ardoare: Iscoade! Huo! Ptiu, ptiu! Is-coa-de! 

În cele din urmă dădu peste o persoană mai bine 
informată asupra particularităţilor cazului, de la care află 
că înmormântarea aceasta era înmormântarea unuia Roger 
Cly. 

— Era iscoadă? se interesă domnul Cruncher. 

— Iscoadă plătită de Old Bailey, îl informă interlocutorul. 
Huo! Ptiu! Huo! Iscoadele de la Old Bailey! 


— Ei, asta-i! exclamă Jerry amintindu-şi de procesul la 
care luase parte. Doar l-am văzut. Şi-i mort? 

— Mort ca un câine mort, răspunse celălalt. Trageţi-i 
afară! Hei! Iscoade! Scoateţi-i afară! Iscoade! 

Ideea păru atât de rezonabilă, în absenţa oricărei alteia, 
încât gloata şi-o însuşi cu entuziasm şi, repetând în gura 
mare sugestia de a-i trage afară, de a-i scoate afară, 
oamenii împresurară strâns cele două vehicule, care se 
văzură nevoite să oprească. Când mulţimea deschise 
portiera trăsurii, unicul jeluitor dădu să opună rezistenţă şi 
într-o clipă se trezi în mâinile lor; dar fu atât de iute, şi ştiu 
atât de bine să-şi folosească timpul, încât un minut mai 
târziu fugea de rupea pământul pe o străduţă laterală, după 
ce-şi lepădase haina, pălăria, crepul lung de doliu de la 
pălărie, batista albă de la piept, şi simbolicele lacrimi. 

Mulțimea sfâşie toate acestea în bucăţi, aruncându-le cu 
mare veselie în cele patru vânturi, în timp ce negustorii se 
grăbiră să-şi închidă prăvăliile; căci gloata, în acele timpuri, 
nu se dădea înapoi de la nimic şi era foarte de temut. 
Ajunseseră să deschidă dricul şi să tragă coşciugul afară, 
când o minte şi mai luminată sugeră că mai bine să-l 
petreacă cu toţii până la destinaţie, veselindu-se şi 
chefuind. Cum era mare nevoie de propuneri practice, 
aceasta din urmă fu primită cu aclamații şi trăsura se umplu 
pe dată cu opt oameni înăuntru şi o duzină pe dinafară, iar 
pe acoperişul dricului se căţărară atâţia încât abia reuşiră, 
prin trucuri ingenioase, să-şi menţină echilibrul. Printre 
voluntarii din prima categorie se afla şi Jerry Cruncher în 
persoană, care-şi piti cu modestie capul ţepos în colţul cel 
mai îndepărtat al trăsurii, spre a nu fi observat de cei de la 
Tellson. 

Cioclii oficiali încercară să protesteze împotriva 
schimbărilor în ceremonial; dar, cum fluviul se afla alarmant 
de aproape, şi cum câteva glasuri subliniară eficacitatea 
unor cufundări în apă rece pentru temperarea membrilor 
refractari ai acelei grave profesiuni, protestele fură slabe şi 


de scurtă durată. Procesiunea astfel remodelată porni, 
dricul fiind condus de un coşar - sub îndrumarea directă a 
vizitiului oficial, care se cocoţase alături de el, 
supraveghindu-l de-aproape - iar trăsura fiind condusă de 
un plăcintar, asistat de asemenea de şeful său de cabinet. 
Un ursar, figură populară a străzii, fu înrolat în convoi în 
chip de ornament suplimentar, înainte ca procesiunea s-o fi 
luat în jos pe Strand; iar ursul, care era negru şi soios, 
dădea într-adevăr un aer funebru acelei părţi de convoi în 
care mergea el. 

Şi astfel, dezordonatul puhoi îşi vedea de drum, bând 
bere, trăgând din pipe, urlând cântece - o colosală 
caricaturizare a durerii - şi recrutând la tot pasul nou- 
veniţi, în timp ce prăvăliile îşi trăgeau obloanele în faţa lor. 
Destinația era vechea biserică St. Pancras, afară, în câmp. 
Într-un târziu ajunseră şi acolo; năvăliră în cimitir; în cele 
din urmă efectuară îngropăciunea răposatului Roger Cly, 
aşa cum le veni lor s-o facă şi spre marea lor mulţumire. 

O dată ce terminară cu mortul, cum gloata avea nevoie să- 
şi procure o nouă distracţie, o altă minte genială (sau poate 
că toi aceeaşi) avu năstruşnica idee de a se lega de 
trecătorii întâmplători, acuzându-i că ar fi iscoade la Old 
Bailey şi răzbunându-se pe ei. În realizarea acestei şotii, 
năpasta căzu pe câteva zeci de cetăţeni inofensivi, care în 
viaţa lor nici nu trecuseră măcar pe lângă Old Bailey şi care 
se pomeniră chelfăniţi şi scuturaţi. Trecerea la sportul 
spargerii geamurilor, şi de aici la devastarea cârciumilor, nu 
însemnă decât un pas uşor şi firesc. În cele din urmă, după 
câteva ore, când mai multe dughene fură făcute praf, iar 
parii de demarcaţie fură smulşi pentru a sluji drept arme 
spiritelor mai războinice, se răspândi zvonul că vin gărzile. 
Sub efectul alarmei, gloata se topi treptat, şi poate că 
gărzile au venit, sau poate că n-au venit, dar aşa evolua în 
mod obişnuit prostimea aţâţată. 

Domnul Cruncher nu luă parte la manifestările de 
închidere, ci rămase în cimitir, pentru a discuta şi a 


compătimi cu groparii. Locul acela exercita asupră-i o mare 
reconfortare. Îşi procură o pipă dintr-o cârciumă învecinată 
şi o fumă, privind la vergelele gardului şi chibzuind matur 
asupra locului. 

— Jerry, îşi spuse domnul Cruncher, apostrofându-se în 
felul său obişnuit, l-ai văzut în ziua aceea pe Cly ăsta şi-ai 
constatat cu ochii tăi că era tânăr şi bine clădit! 

După ce-şi fumă pipa şi mai rumegă o bucată de vreme, se 
întoarse ca să-şi poată ocupa postul la Tellson înainte de ora 
închiderii. N-am putea spune dacă meditaţiile asupra 
vremelniciei omului i-au afectat ficatul, sau dacă starea 
sănătăţii sale lăsa şi înainte de dorit, sau dacă a urmărit 
numai să facă o vizită de politeţe unei personalităţi 
eminente, fapt este că în drumul de întoarcere se opri 
pentru câteva clipe la medicul său - un distins chirurg. 

Tânărul Jerry, plin de interes filial, ţinuse locul tatălui său 
şi-i raportă la întoarcere: „Nimic de lucru”. Banca se 
închise, funcţionarii ieşiră, orologiul fu, ca de obicei, întors, 
iar domnul Cruncher şi cu fiul său se duseră acasă la ceai. 

— Acuma doresc să-ţi intre bine un lucru în cap! se adresă 
domnul Cruncher soţiei sale de îndată ce dădu ochii cu ea. 
Dacă la noapte, treburile mele de negustor cinstit îmi ies 
iarăşi pe dos, atunci am să ştiu sigur că iar te-ai rugat 
împotriva mea şi am să te pedepsesc ca şi cum te-aş fi prins 
eu însumi închinându-te. 

Amărâta doamnă Cruncher scutură din cap. 

— Ce, o faci chiar sub nasul meu? strigă domnul Cruncher 
dând semne de mânioasă îngrijorare. 

— N-am spus nimic. 

— Atunci nici să nu te gândeşti la nimic; dacă te gândeşti e 
ca şi cum îngenunchezi. Poţi să te închini împotriva mea şi 
într-un fel şi-n altul. Las-o baltă! 

— Da, Jerry. 

— Da, Jerry”, o îngână domnul Cruncher, aşezându-se la 
masa de ceai. „Da, Jerry.” Aici e buba! Chiar că poţi spune: 
„Da, Jerry”. 


Aceste oţărâte sublinieri ale domnului Cruncher nu aveau 
un înţeles anume, dar le folosea şi el, ca mulţi alţii, pentru 
a-şi exprima în mod ironic o totală nemulţumire. 

— Tu şi cu „da, Jerry” al tău! urmă domnul Cruncher 
muşcând zdravăn din pâinea cu unt. 

— leşi în seara asta? îl întrebă cuviincioasa soţie, când îl 
văzu îmbucând o a doua înghiţitură. 

— Da. 

— Tată, pot să vin şi eu cu tine? întrebă fiu-su plin de 
însufleţire. 

— Nu, nu poţi. Eu mă duc... aşa cum ştie şi maică-ta... la 
pescuit. Acolo mă duc. Mă duc la pescuit. 

— Da' undiţa ţi-a cam ruginit; nu-i aşa, tată? 

— N-are nimic. 

— Şi-ai să aduci peşte acasă, tată? 

— Dacă n-aduc, înseamnă că mâine haleşti răbdări prăjite, 
răspunse bătrânul, scuturând din cap. Şi-acuma, gata cu 
întrebările; nu plec până când nu te văd dormind buştean... 

Spre ora unu, bătrânul se ridică de pe scaun, scoase o 
cheie din buzunar, deschise un dulap încuiat, luă un sac, un 
drug de fier de mărime potrivită, o funie, un lanţ şi alte 
unelte de pescuit de aceeaşi natură. Rânduind cu 
îndemânare toate aceste scule, aruncă o ultimă privire 
sfidătoare doamnei Cruncher, stinse lumina şi ieşi. 

Tânărul Jerry, care se prefăcuse numai a se dezbrăca, o 
luă în scurt timp pe urmele lui taică-su. Sub acoperământul 
întunericului, îl urmă afară din încăpere, îl urmă în jos, pe 
scări, în curte, pe stradă. Nu se temea că n-o să poată intra 
înapoi în casă, pentru că imobilul colcăia de chiriaşi şi uşa 
rămânea deschisă toată noaptea. 

Îmboldit, de lăudabila ambiţie de a studia meşteşugul şi 
misterul cinstitului negoţ întreprins de tatăl său, tânărul 
Jerry nu-şi scăpa onoratul părinte din ochi, ţinându-se la fel 
de aproape de fațadele caselor, de ziduri şi uşi, pe cât de 
apropiaţi îi erau ochii unul de celălalt. Onoratul părinte, 
care mergea înspre nord, nu făcuse cale lungă, când i se 


alătură un alt discipol al lui Izaak Walton şi cei doi 
mărşăluiră împreună. 

O jumătate de oră mai târziu, trecuseră de felinarele 
somnoroase şi de paznicii de noapte şi mai somnoroşi şi o 
porniră pe un drumeag pustiu. Aici, li se alătură un al 
treilea pescar dar totul se produse atât de pe muţeşte, 
încât, dacă tânărul Jerry ar fi fost superstiţios, ar fi putut 
crede că cel de-al doilea membru al echipajului se 
despicase, pe neaşteptate, în două. 

Cei trei merseră înainte, Jerry merse şi el înainte, până 
când cei trei se opriră pe un dâmb ce se înălța la marginea 
şoselei. Sus, pe dâmb, era un zid scund de cărămidă ce 
susţinea un gard din vergele de fier. La umbra dâmbului şi 
a zidului, cei trei cotiră, îndepărtându-se de drum, şi o luară 
la vale pe o cărăruie ce se înfunda, străjuită pe una din 
laturi de un zid, care în acel loc nu măsura mai mult de un 
metru jumătate sau doi. Pitulându-se într-un colţ şi 
holbându-se pe cărare, primul lucru pe care-l văzu tânărul 
Jerry fu silueta onoratului său părinte, foarte clar conturată 
de o lună spălăcită şi ceţoasă, escaladând sprintenă gardul 
de fier. Apoi îl urmă al doilea pescar, în sfârşit, al treilea. Se 
lăsară uşurel la pământ, dincolo de gard, şi rămaseră un 
timp locului, poate trăgând cu urechea. După puţin, porniră 
în patru labe. 

Acum era rândul tânărului Jerry să se apropie de gard, 
ceea ce şi făcu pe dată, ţinându-şi răsuflarea. Ghemuindu- 
se din nou într-un colţ şi privind printre vergele îi văzu pe 
cei trei pescari târându-se printr-o iarbă deasă; şi mai văzu 
toate pietrele de mormânt pentru că se aflau într-un vast 
cimitir - profilându-se albe ca nişte strigoi, în timp ce turla 
bisericii se înălța ca stafia unui fioros uriaş. Nu se târâră 
prea mult, după care se opriră şi se ridicară în picioare. Şi 
atunci începură „pescuitul”. 

La început, „pescuiră” cu o lopată. După aceea, onoratul 
lui părinte păru să pregătească un alt instrument, ceva ca 
un fel de rac de scos dopurile. Munceau din greu, când 


înspăimântătoarele bătăi ale orologiului bisericii îl speriară 
atât de cumplit pe tânărul Jerry, încât o luă la fugă, cu părul 
măciucă, întocmai ca al lui taică-su. 

Dar vechea-i dorinţă de a afla mai mult despre treburile 
astea nu numai că-l opri din fugă, dar îl îndemnă să se 
întoarcă la postul de observaţie. Cei trei continuau să 
„pescuiască” de zor; în sfârşit, se pare că peştele muşcase 
din momeală. Se auzeau, de acolo de jos, un scrâşnet şi un 
vaiet, şi siluetele îndoite erau încordate de parcă trăgeau la 
suprafaţă ceva greu. Încetul cu încetul obiectul greu 
străpunse pământul care-l acoperea şi ieşi afară. Tânărul 
Jerry ştiuse foarte bine ce avea să fie acel obiect; şi totuşi, 
când îl văzu şi-şi mai văzu şi onoratul părinte pregătindu-se 
să-l deschidă, o luă iar la sănătoasa şi nu se opri decât după 
ce parcurse o milă sau două. 

Şi nici atunci un s-ar fi oprit, dacă n-ar fi simţit nevoia să-şi 
tragă sufletul; căci alerga nebuneşte, stăpânit de ideea că 
sicriul pe care-l văzuse fugea după el, ţopăind în urma lui, 
în picioare, săltând pe muchea mai îngustă, gata mereu să-l 
ajungă, aşa încât sosi la uşa casei mai mult mort decât viu. 

În zori, înainte de răsăritul soarelui, tânărul Jerry fu 
deşteptat din somnul lui agitat de către taică-su căruia se 
vede că treburile îi merseseră anapoda, fiindcă o ţinea pe 
doamna Cruncher de urechi şi-o izbea cu capul de tăblia 
patului. 

Cearta se desfăşura cu glas scăzut şi se termină când 
negustorul „cinstit” îşi zvârli din picioare ghetele năclăite 
de glod şi se întinse, cât era de lung, pe duşumea. După ce-i 
aruncă o privire sfioasă şi-l văzu zăcând pe spate, cu 
mâinile pline de rugină înnodate sub ceafă, în chip de 
pernă, fiul său se strecură din nou în pat şi adormi. 

La gustarea de dimineaţă nu avură nici peşte, nici altceva. 
Domnul Cruncher era morocănos şi mâniat foc şi ţinea 
lângă el un capac de oală, în chip de proiectil pentru 
admonestarea doamnei Cruncher, în caz că ar fi observat la 
aceasta unele înclinații către rugăciuni sau binecuvântare. 


La ora obişnuită, domnul Cruncher arăta fercheş şi curat şi 
o porni, cu fiul său alături, spre îndeplinirea profesiunii pe 
care o exercita de ochii lumii. 

Tânărul Jerry, păşind alături de tatăl său, cu scăunaşul sub 
braţ, de-a lungul străzii însorite şi populate, era cu totul 
diferit de tânărul Jerry din noaptea trecută, care fugea de 
mama focului, prin beznă şi pustiu, ca să scape de hâdul lui 
urmăritor. O dată cu ziua i se redeşteptase şmecheria, iar 
spaimele i se risipiseră o dată cu noaptea - ceea ce nui se 
întâmpla numai lui în acea frumoasă dimineaţă pe Fleet- 
street şi în City. 

— Tată, zise tânărul Jerry în timp ce mergeau, având grijă 
să se ţină cât mai departe şi să aibă scăunaşul pavăză între 
ei, ce e aia „profanator de morminte”? 

Domnul Cruncher se opri brusc locului, înainte de a 
răspunde: 

— De unde vrei să ştiu? 

— Eu credeam că dumneata le ştii pe toate, tată, spuse 
băiatul cel naiv. 

— Hm! Mă rog, răspunse domnul Cruncher, pornind iar la 
drum şi scoţându-şi pălăria pentru ca ţepii din cap să mai 
respire, e un soi de negustor. 

— Da' ce mărfuri vinde, tată? Întrebă isteţul tânăr Jerry. 

— Mărfurile pe care le vinde el, îl lămuri domnul Cruncher 
după ce chibzui un timp, ţine de ştiinţă. 

— Cadavre, nu-i aşa, tată? întrebă puştiul. 

— Cred c-aşa ceva. 

— Vai, tată, când o să fiu mare, mi-ar plăcea să mă fac 
profanator de morminte! 

Domnul Cruncher se liniştise, dar scutură din cap într-un 
fel moral şi muncit de îndoieli. 

— Asta depinde de dezinvoltarea talentelor tale. Bagă de 
seamă să-ţi dezinvolţi talentele, şi niciodată să nu spui 
nimănui o vorbă mai mult decât trebuie, căci nu se poate şti 
ce-ai fi în stare s-ajungi în viaţă. 


Când tânărul Jerry o luă înainte ca să aşeze scăunaşul în 
umbra imobilului, domnul Cruncher îşi spuse în sinea lui: 
„Jerry, tu, negustor cinstit ce eşti, e speranţe ca băiatu' ăsta 
al tău să-ţi fie o binecuvântare la bătrâneţe şi să te 
răsplătească pentru maică-sa!” 

Capitolul XV. 

ÎMPLETIND. 

În vinăria domnului Defarge, muşteriii începuseră cu 
băutura mai devreme ca de obicei. Încă de la şase 
dimineaţa, feţele gălbejite, care aruncaseră câte o ocheadă 
pe ferestrele cu zăbrele, văzuseră înăuntru alte mutre 
aplecate peste stacanele cu vin. Chiar şi în cele mai bune 
timpuri, domnul Defarge vindea un vin foarte subţiratic, dar 
cel pe care-l vindea acum părea să fie negrăit de subţiat. 
Mai mult, un vin acru, sau mai curând un vin care te 
înăcrea, pentru că toţi cei care-l beau arătau mohorâţi. Nici 
o flacără bacanalică nu ţâşnea din ciorchinii striviţi ai lui 
Defarge; dar un foc domolit, pâlpâind în întuneric, mocnea 
ascuns în drojdia lor. 

Era a treia dimineaţă la rând de când muşteriii porneau cu 
noaptea în cap să bea la cârciuma lui Defarge. Începuse de 
luni, şi acum era miercuri sau am zice că mai curând 
stăteau pe gânduri cu noaptea-n cap decât beau; căci mulţi 
dintre cei care ascultau, sporovăiau şi se foiau pe acolo de 
la ora deschiderii n-ar fi putut scoate un ban chiar dacă i-ai 
fi stors. Şi totuşi, manifestau atâta interes pentru vinărie, 
de parcă şi-ar fi putut comanda butoaie întregi cu vin; şi se 
mutau de pe un scaun pe altul, şi dintr-un colţ în altul, cu 
priviri lacome, înghițind vorbărie în loc de vin. 

În ciuda neobişnuitei îngrămădeli de muşterii, stăpânul 
vinăriei nu era de văzut. Dar nici nu i se simţea lipsa; 
pentru că nimeni din cei care treceau pragul nu-l căuta, 
nimeni nu întreba de el, nimeni nu se mira c-o vede numai 
pe doamna Defarge prezidând împărţeala vinului şi având 
în faţă un castronaş cu monede mărunte, tocite, la fel de 
şterse şi de bătucite faţă de chipul iniţial gravat pe ele, 


precum era şi mărunţişul acela uman din ale cărui 
buzunare ieşeau. 

Iscoadele care trăgeau cu ochiul în vinărie, aşa cum 
trăgeau cu ochiul pretutindeni, la mari şi la mici, de la 
palatul regelui până-n temniţa ucigaşului, ar fi putut 
observa o atmosferă de interes domol şi de lipsă de atenţie. 
Partidele de joc de cărţi lâncezeau, jucătorii de domino 
clădeau, visători, turnuri din pietre, băutorii desenau 
contururi ciudate întinzând stropii de vin picaţi pe masă, 
până şi doamna Defarge îşi ciugulea, cu scobitoarea, 
broderia de pe mânecă, şi vedea şi auzea ceva invizibil şi 
inaudibil, undeva departe. 

Aşa arăta Saint-Antoine, în această imagine de crâşmă a 
sa, până când se făcu ora prânzului. Trecuse de amiază 
când doi drumeţi acoperiţi de colb îi străbătură străzile, pe 
sub felinarele spânzurate; unul dintre ei era Defarge; 
celălalt, un reparator de drumuri cu o şapcă albastră. 
Sosirea lor aprinse în pieptul tuturor un soi de flacără, care 
se răspândi iute, pe măsură ce se apropiau, licărind şi 
scânteind pe feţele îngrămădite în dreptul uşilor şi 
ferestrelor. Şi totuşi, nimeni nu se ridică, şi nimeni nu 
scoase o vorbă când intrară, deşi ochii tuturor erau aţintiţi 
asupra lor. 

— Bună ziua, domnilor, grai Defarge. 

Fu un semnal de dezlegare a limbilor. Slobozi un cor de 
„bună ziua”. 

— Vreme proastă, domnilor, adăugă Defarge, clătinând din 
cap. 

La care cuvinte, fiecare dintre cei de faţă aruncă o privire 
vecinului său; apoi toate privirile se lăsară în pământ şi 
toată lumea amuţi. Un singur om se ridică şi ieşi. 

— Nevastă, spuse Defarge cu glas tare, adresându-se 
către madame Defarge. Am străbătut câteva leghe 
împreună cu acest reparator de drumuri şi om de treabă, 
care se numeşte Jacques. L-am întâlnit - din întâmplare - la 
o depărtare de o zi şi jumătate de Paris. E un om bun 


reparatorul ăsta de drumuri care se numeşte Jacques. Dă-i 
să bea, nevastă! 

Un al doilea om se ridică şi ieşi. Madame Defarge puse o 
cană cu vin în faţa reparatorului de drumuri care se numea 
Jacques şi care salută societatea ridicându-şi şapca 
albastră, apoi bău. Îşi scoase din sân un codru de pâine 
neagră; o mâncă printre picături, molfăind şi bând la 
tejgheaua patronată de madame Defarge. 

Un al treilea om se ridică şi ieşi. 

Defarge se împrospăta şi el cu o duşcă de vin - dar mai 
puţin decât i se dăduse străinului, întrucât pentru el vinul 
nu era o raritate - şi aşteptă până când ţăranul îşi isprăvi 
gustarea. Nu se uita la nimeni dintre cei de faţă, şi nimeni 
dintre aceştia nu se uita la el; nici măcar madame Defarge, 
care-şi reluase împletitura şi lucra la ea de zor. 

— Ţi-ai isprăvit masa, prietene? întrebă la momentul 
potrivit. 

— Da, mulţumesc. 

— Atunci, vino cu mine. Îţi voi arăta apartamentul unde ţi- 
am spus că vei putea locui. O să ţi se potrivească de 
minune. 

leşiră din vinărie în stradă, din stradă într-o curte, din 
curte o luară pe o scară înclinată, de pe scară într-un pod - 
podul unde un bărbat cu părul ca neaua şezuse cândva pe o 
băncuţă scundă, foarte concentrat, cu spinarea îndoită, 
confecţionând pantofi. 

Acum nu se găsea acolo nici un bărbat cu părul ca neaua, 
ci numai cei trei bărbaţi care plecaseră, unul câte unul, din 
vinărie. Dar între aceştia şi bărbatul cu părul alb ca neaua 
exista o legătură: erau cei ce-l priviseră cândva prin 
crăpăturile din zid. 

Defarge închise uşa cu grijă şi le vorbi pe un ton înăbuşit: 

— Jacques Unu, Jacques Doi, Jacques Trei! Acesta este 
martorul cu care mi-am dat întâlnire, eu, Jacques Patru. Vă 
va povesti totul. Vorbeşte, Jacques Cinci. 


Reparatorul de drumuri, ţinând şapca în mână, îşi şterse 
cu ea fruntea tuciurie şi zise: 

— De un' să-ncep, domnule? 

— Începe de la început, fu răspunsul, nu lipsit de logică, al 
lui Defarge. 

— L-am văzut, atunci, domnilor - în vara asta s-a făcut un 
an - pe sub trăsura marchizului, spânzurând de lanţ. 
Închipuiţi-vă cum a fost. Eu isprăvindu-mi lucrul la drum, 
căci apusese soarele, trăsura domnului marchiz urcând 
agale la deal, şi el spânzurând de lanţ - uite-aşa. 

Încă o dată, reparatorul de drumuri dădu vechea sa 
reprezentaţie, în care trebuie să se fi perfecţionat de-a 
binelea, dat fiind că timp de un an întreg fusese unica 
resursă de distracţie a satului. 

Jacques Unu interveni întrebându-l dacă-l mai văzuse 
vreodată pe omul acela. 

— Niciodată, răspunse reparatorul de drumuri, reluându- 
şi poziţia verticală. 

Jacques Trei îl întrebă cum de-a putut atunci să-l 
recunoască mai târziu. 

— După cât era de înalt, răspunse reparatorul de drumuri, 
cu glas domol, ducându-şi un deget la nas. Când domnul 
marchiz m-a întrebat în seara aceea: „la spune, cum 
arăta?” eu am răspuns: „Lung ca un strigoi”. 

— Ar fi trebuit să spui „scurt ca un pitic”, zise Jacques Doi. 

— Da' cum era să ştiu? Pe-atunci nu făptuise încă omorul şi 
nici nu mi-a făcut mărturisiri. Luaţi aminte! Chiar şi aşa eu 
n-am venit singur atunci să mărturisesc. Domnu' marchiz 
mă arătase cu degetu', stând în picioare lângă mica noastră 
fântână, şi zisese: „Atenţie! Ia aduceţi-mi-l pe neisprăvitul 
acela!” Pe legea mea, domnilor, nu de bunăvoie am vorbit! 

— Aşa-i, Jacques, murmură Defarge către cel ce-i 
întrerupsese. Zi mai departe! 

— Aşa! făcu reparatorul de drumuri cu un aer misterios. 
Omul cel lung dispare, şi după aceea-i căutat câte luni să-l 
tot fi căutat? Nouă, zece, unsprezece? 


— N-are importanţă câte, răspunse Defarge. S-a ascuns 
bine, dar pân' la urmă din păcate tot l-au găsit. Zi mai 
departe! 

— Şi iaca lucram din nou pe coasta dealului şi soarele se 
pregătea să se ducă la culcare. Dau să-mi strâng sculele ca 
să cobor la căsuţa mea din vale, unde se şi făcuse seară; 
când îmi ridic ochii şi văd venind în sus, pe deal, şase ostaşi, 
între ei, un om înalt, cu braţele legate de coapse, uite-aşa! 

Cu ajutorul nelipsitei şepci, imită un om cu coatele strâns 
legate de şolduri prin funii care-l încercuiau. 

— Eu mă trag deoparte, domnilor, lângă grămada mea de 
pietre, ca să mă uit la ostaşi şi la prizonierul lor (că-i un 
drum tare pustiu pe-acolo, unde n-ai mare lucru de văzut), 
şi la început nu pot vedea alta decât că sunt şase ostaşi şi 
un om înalt, legat, şi că mie îmi apăreau aproape negri - în 
afară de partea dinspre soare, unde erau tărcaţi de câte o 
dâră roşie, domnilor. Mai văd că umbrele lor lungi cad pe 
clina scobită de cealaltă parte a drumului şi că par ca 
umbrele unor uriaşi. Mai văd că-s acoperiţi de praf şi că 
praful joacă pe măsură ce se apropie, trop! trop! Dar când 
ajung în dreptul meu, îl recunosc pe omul cel înalt şi el mă 
recunoaşte pe mine. Ah, ce i-ar mai fi plăcut şi-acum să-şi 
dea drumu-n vale, ca-n prima seară când l-am întâlnit, chiar 
aproape de locul acela. 

Descrise totul ca şi cum se afla în acel moment acolo de 
faţă; era limpede că vedea tabloul ca aievea; poate că nu 
văzuse prea multe lucruri în viaţa lui. 

— Nu m-arăt faţă de ostaşi că-l recunosc pe omul înalt; şi 
el nu se-arată faţă de ostaşi că m-a recunoscut pe mine; ne 
recunoaştem, şi ne-o spunem amândoi, da' numai din ochi. 
„Hai, porunceşte şeful poterii, arătând cu mâna spre sat, 
căraţi-l iute la groapă!” şi-l mână mai repede. Eu îi urmez. 
Braţele i se umflaseră de strâns ce-i erau legate, saboţii de 
lemn îi scăpau din picioare, iar el şchiopăta. Pentru că 
şchiopăta şi înainta anevoie, ostaşii îl împingeau cu patul 
puştilor - uite-aşa! 


Imită mişcările unui om împins înainte cu paturile 
muschetelor. 

— Când pornesc să coboare dealul în fugă, ca nişte 
apucaţi, omul cade. Ostaşii râd şi-l ridică în picioare. Faţa îi 
sângerează şi e plină de praf, da' el nu şi-o poate şterge; şi 
asta-i face pe ostaşi să râdă. Îl aduc în sat, şi tot satul iese 
ca să privească; îl duc dincolo de moară şi-apoi sus, la 
temniţă. Tot satul vede porţile temniţei deschizându-se în 
noapte şi înghiţindu-l uite-aşa! 

Deschise gura mare, apoi o închise brusc, cu un clănţănit 
din dinţi. Observând că nu prea îl trage inima să-şi strice 
efectul deschizând din nou gura, Defarge îl îndemnă: 

— Zi înainte, Jacques! 

— Tot satul se dă îndărăt, urmă reparatorul de drumuri, 
păşind în vârful picioarelor şi înmuindu-şi glasul. Tot satul 
şopteşte la fânfână; tot satul doarme; tot satul îl visează pe 
acel nefericit de dincolo de lacătele şi drugii închisorii de pe 
măgură, căruia nu-i mai e dat să iasă de acolo, decât pentru 
a păşi în cea lume. Dimineaţa, cu uneltele pe umăr, 
ronţăindu-mi din mers codrul de pâine neagră, în drum 
spre locul meu de lucru, dau un ocol pe la închisoare. Şi-l 
văd, sus de tot, dincolo de gratiile unei cuşti de fier, privind 
cu faţa la fel de însângerată şi plină de praf ca şi-n seara 
trecută. N-are nici o mână liberă ca să-mi facă un semn; nu 
cutez să-i strig nimic şi el mă priveşte ca un om mort. 

Defarge şi ceilalţi trei Jacques schimbară între ei priviri 
întunecate. În timp ce ascultau istorisirea ţăranului, toţi 
arătau sumbri, răzbunători, strunindu-se cu greu; felul lor 
de a fi, deşi conspirativ, era şi foarte autoritar. Dădeau 
impresia unui tribunal: Jacques Unu şi Jacques Doi şezând 
pe vechiul pat de paie, fiecare cu bărbia în palmă şi cu ochii 
aţintiţi asupra reparatorului de drumuri; Jacques Trei, la fel 
de încordat, cinchit în spatele lor într-un genunchi, 
trecându-şi mereu mâna agitată peste reţeaua fină de cute 
din jurul gurii şi a nasului; Defarge stând în picioare între ei 


şi povestitor, pe care-l aşezaseră în lumina ferestrei, şi 
privind pe rând ba la el, ba la ei. 

— Zi înainte, Jacques, îl îndemnă Defarge. 

— Şi rămâne câteva zile acolo, în cuşca lui de fier. Satul se 
uită la el pe furiş, pentru că se teme. Dar de la departare, 
mereu îşi ridică privirile în sus, spre închisoarea de pe 
măgură; şi seara, când muncile zilei s-au isprăvit, şi satul se 
adună la fântână să sporovăiască, toate feţele se întorc 
către închisoare. Altădată, se întorceau spre hanul de 
poştă; acum însă spre închisoare. Şi se şopteşte la fântână 
că, deşi e osândit la moarte, n-o să fie executat; cică s-au 
înfăţişat petiţii la Paris, care arătau că era înnebunit de 
moartea copilului; cică o petiție ar fi fost înmânată chiar 
regelui. Ce ştiu eu? S-ar putea. Poate să fie aşa, poate să nu 
fie. 

— Ascultă aici, Jacques, interveni cu voce gravă cel ce 
purta numărul Unu. Află că a fost înaintată o petiție regelui 
şi reginei. 'Toţi cei aflaţi aici de faţă, în afară de tine, l-au 
văzut pe rege luând petiția, în timp ce stătea în caleaşcă 
alături de regină. Defarge aici de faţă s-a năpustit, înaintea 
cailor, cu primejdia vieţii lui, ţinând petiția în mână. 

— Şi mai ascultă, Jacques, zise numărul Trei, cel ce stătea 
într-un genunchi în timp ce mâna-i rătăcea iar şi iar peste 
nervurile fine din jurul gurii, cu un aer pofticios, de parcă 
râvnea la ceva - ceva ce nu era nici hrană şi nici băutură, 
ascultă: gărzile, pedestraşi şi călări, l-au împresurat pe 
purtătorul petiţiei şi l-au biciuit. Auzi? 

— Aud, domnilor. 

— Atunci, zi înainte, adăugă Defarge. 

— Aşa, îşi reluă ţăranul firul povestirii, pe de altă parte, se 
şopteşte la fântână că o să fie adus jos, în ţinutul nostru, ca 
să fie executat la locul crimei, şi că va fi executat fără doar 
şi poate. Ba chiar se zice că întrucât l-a omorât pe marchiz, 
şi cum marchizul era părintele sătenilor de pe pământurile 
sale - adică al robilor, sau cum le veţi fi zicând - o să fie 
executat ca patricid. Un bătrân de la fântână zice că, cică, o 


să-i ardă mai întâi, chiar sub ochii lui, mâna dreaptă, 
înarmată cu pumnalul; după aceea, cică, în tăieturile pe 
care o să i le facă pe braţe, pe picioare şi pe piept, o să-i 
toarne ulei încins şi plumb topit, răşină clocotită, ceară şi 
sulf; la urmă, o să fie sfârtecat, mădular cu mădular, de 
patru cai vânjoşi. Mai zicea bătrânul acela că întocmai aşa i 
s-a făcut unui prizonier care a încercat să-i ia viaţa ultimului 
rege, Ludovic al cinşpelea. Da' eu de un' să ştiu dacă minte? 
Că eu doar nu-s cărturar. 

— Atunci ascultă încă o dată, Jacques! zise omul cel cu 
mâna plină de neastâmpăr şi cu înfăţişarea plină de jind. 
Numele acelui prizonier era Damiens, şi totul s-a petrecut 
în plină zi şi în plină stradă a acestui oraş Paris; şi nimic n-a 
fost mai vrednic de luat în seamă în marea îmbulzeală de 
oameni care au văzut totul cu ochii lor, decât învălmăşeala 
de doamne nobile şi elegante, care au privit cu lăcomie 
până-n cea din urmă clipă - până-n cea din urmă, Jacques, 
prelungită după căderea nopţii, când pierduse ambele 
picioare şi un braţ şi încă mai răsufla! Şi asta s-a întâmplat - 
ia stai, câţi ani ai? 

— Treizeci şi cinci, răspunse reparatorul de drumuri care 
arăta de şaizeci. 

— S-a întâmplat când erai trecut de zece ani; ai fi putut 
lua parte. 

— Destul! strigă Defarge cu cruntă nerăbdare. Cinste 
Satanei! Zi înainte! 

— Aşa! Unii şoptesc într-un fel, alţii într-altul; nu se mai 
vorbeşte de nimic altceva; până şi din apa fântânii pare să 
ţâşnească aceeaşi şoaptă. În cele din urmă, duminică 
noaptea, când tot satul doarme, vin ostaşii, şerpuind pe 
cărarea temniţei în jos, iar puştile zăngănesc pe pietrele 
uliţei. Meşteri sapă, meşteri izbesc cu ciocane, ostaşi râd şi 
cântă; iar dimineaţa se ridică lângă fântână o 
spânzurătoare înaltă de patruzeci de picioare, otrăvind apa. 

Reparatorul de drumuri privi mai curând prin decât la 
tavanul scund şi arătă cu braţul de parcă vedea 


spânzurătoarea undeva în ceruri. 

— Toată munca stă locului, toată omenirea se adună acolo, 
nimeni nu mai mână vacile la păscut, vacile stau şi ele acolo 
cu mulţimea. La amiază, bubuit de tobe. Ostagşii au intrat 
peste noapte în închisoare, şi iacătă-l că vine acum în 
mijlocul multor ostaşi. E legat, tot ca şi mai înainte, şi în 
gură are un căluş - dar în aşa fel vârât şi prins cu o sfoară, 
de-ai zice că omul râde. 

Reparatorul de drumuri îşi ilustră spusele vârându-şi 
degetele mari în colţurile gurii şi întinzându-şi fălcile până 
la urechi. 

— În vârful spânzurătorii e înfipt cuțitul, cu lama în sus şi 
vârful în aer. Şi îl spânzură acolo, la patruzeci de picioare 
înălţime - şi e lăsat să spânzure, otrăvind apa. 

Ascultătorii se priviră unul pe celălalt, iar ţăranul se folosi 
de şapca albastră ca să-şi şteargă faţa pe care se iviseră 
broboane de sudoare în timp ce-şi aducea aminte de 
spectacol. 

— E cumplit, domnilor! Cum pot femeile şi copiii să mai 
scoată apă?! Cum poţi să mai sporovăieşti seara sub umbra 
aceea?! Sub ea, am zis? Dar când am părăsit satul, luni 
seara, pe când soarele se ducea la culcare, şi când am 
aruncat o privire în urmă, de sus, de pe deal, umbra 
spânzurătorii cădea peste biserică, peste închisoare părea 
să cadă peste întreg pământul, domnilor, până-n locul unde 
se reazemă cerul pe el. 

Omul care părea hămesit îşi roase o unghie, în timp ce-i 
privea pe ceilalţi trei, iar degetul păru să tremure de atâta 
poftă cât îl chinuia pe om. 

— Asta-i tot, domnilor. Am plecat, la asfinţit, (aşa cum am 
fost învăţat să fac) şi am străbătut cale de o noapte şi o 
jumătate de zi, până când l-am întâlnit, (aşa cum mi s-a 
spus) pe camaradul ăsta de aici. Am venit împreună cu el, 
ba călare, ba pe jos, tot restul zilei de ieri şi toată noaptea. 
Şi iacătă-mă-s! 

După o tăcere încărcată, cel dintâi Jacques grăi: 


— Bine! Ne-ai înfăţişat şi ne-ai istorisit totul cu fidelitate. 
Vrei să aştepţi dincolo de uşă, până te chemăm din nou? 

— Cu dragă inimă, răspunse reparatorul de drumuri. 

Defarge îl petrecu până la capul scării şi, lăsându-l aşezat 
acolo, se întoarse. 

Cei trei se ridicaseră în picioare şi capetele li se 
alăturaseră când Defarge intră din nou în pod. 

— Ce părere ai, Jacques? întrebă numărul Unu. Se înscrie 
în registru? 

— Se înscrie în registru ca sortit pieirii, răspunse Defarge. 

— Minunat! cârâi omul cel cu pofta neostoită. 

— Castelul şi întreaga stirpe? întrebă primul. 

— Castelul şi întreaga stirpe, răspunse Defarge. Stârpiţi 
de pe faţa pământului! 

Omul cel hămesit repetă într-un cârâit extaziat: 
„Minunat!” şi începu să-şi roadă altă unghie. 

— Eşti sigur, îl întrebă Jacques Doi pe Defarge, că nu 
putem avea nici o încurcătură cu felul în care ne ţinem noi 
registrul? Fără îndoială, e sigur, pentru că nimeni în afară 
de noi nu-l poate descifra; dar noi o să-l putem oare 
descifra oricând, sau, mai bine zis, dânsa o să poată? 

— Jacques, răspunse Defarge îmbăţoşându-se, dacă 
doamna, soţia mea, şi-ar lua sarcina să ţină registrul numai 
în memorie, te încredinţez că o vorbă din el nu i-ar scăpa, 
ce mai, o iotă n-ar pierde. Împletit aşa cum e, în propriile-i 
lucrături şi simboluri, te asigur că e limpede pentru ea ca 
lumina zilei. Ai încredere în madame Defarge. Va fi mai 
simplu pentru ultimul mişel în viaţă să se radă singur de pe 
faţa pământului, decât să-şi radă o literă din numele său şi 
din faptele lui împletite în registrul ţinut de madame 
Defarge. 

Urmă un murmur de aprobare şi încredere, după care 
omul cel hămesit întrebă: 

— Pe ţăranul ăsta îl trimitem înapoi? Nădăjduiesc că da. E 
foarte simplu; dar nu-i şi puţin primejdios? 


— Nu ştie nimic, spuse Defarge, cel puţin nimic mai mult 
decât ceea ce l-ar urca pe o spânzurătoare la fel de înaltă. 
Îmi iau eu răspunderea pentru el; lăsaţi-l la mine; o să-i 
port de grijă şi o să-l pun pe drumul cel bun. Doreşte să 
vadă lumea de sus - regele, regina, Curtea; las' să-i vadă 
duminica asta. 

— Cum? exclamă omul hămesit, căscând ochii. Oare-i un 
semn bun că doreşte să vadă monarhia şi nobilimea? 

— Jacques, răspunse Defarge, dacă vrei ca o pisică să 
râvnească la lapte, arată-i-l. Arată-i unui câine prada, dacă 
vrei s-o înhaţe într-o bună zi. 

Nu se mai rosti un cuvânt, şi reparatorul de drumuri, care 
aţipise pe prima treaptă a scării, fu sfătuit să se culce pe 
patul de paie şi să se odihnească. Nu se lăsă greu convins, 
şi curând adormi. 

S-ar fi putut găsi şi locuri mai rele decât vinăria lui 
Defarge pentru un sclav de provincie de teapa lui. Viaţa pe 
care o ducea aici era foarte nouă şi plăcută, cu excepţia 
unei spaime misterioase pe care i-o inspira madame 
Defarge şi care-l bântuia întruna. Madame şedea toată 
ziulica la tejghea, părând atât de inconştientă de prezenţa 
lui, şi atât de înverşunat hotărâtă să nu observe că existenţa 
lui, la dânşii, ar avea vreo legătură cu ceva de dincolo de 
suprafaţa lucrurilor, încât bietul om se cutremura în saboţii 
lui de lemn ori de câte ori îi cădeau privirile pe ea. „Căci, îşi 
argumenta lui însuşi, cu neputinţă să prevezi ce-i în stare să 
ticluiască această cucoană”; era încredinţat că dacă şi-ar fi 
băgat în căpşorul ei strălucitor împodobit că l-a văzut 
săvârşind un omor şi că după aceea a jupuit cadavrul, nu s- 
ar fi lăsat până ce n-ar fi dovedit toată tărăşenia de la un 
capăt la altul. 

De aceea, când sosi duminica, reparatorul de drumuri nu 
fu prea încântat (deşi el susţinu că este) când descoperi că 
madame avea să-i însoţească pe bărbatu-său şi pe el la 
Versailles. Şi fu cu atât mai descumpănit, cu cât madame 
continuă să împletească tot drumul până acolo, într-un 


vehicul public; dar fu şi mai descumpănit după masa, luată 
în mijlocul mulţimii, când madame, continuă să împletească 
aşteptând laolaltă cu norodul să vadă caleaşca regelui şi 
reginei. 

— Lucraţi vârtos, cucoană, îi zise un om de lângă ea. 

— Da, răspunse madame Defarge; am mult de lucru. 

— Da' ce împletiţi? 

— Diferite lucruri. 

— Ca de pildă...? 

— Ca de pildă, răspunse madame Defarge foarte calm, 
giulgiuri pentru morţi. 

Omul, de îndată ce putu, se mută mai departe, de ea; iar 
reparatorul de drumuri începu să-şi facă vânt cu şapca 
albastră: simţea că se înăbuşă de-atâta zăduf. Dacă avea 
cumva nevoie de un rege şi de o regină ca să-l facă să-şi 
vină în fire, atunci din fericire leacul îi era la îndemână; 
căci, foarte curând. Regele cel fălcos şi regina cea frumoasă 
îşi făcură apariţia în caleaşca lor aurită, înconjurați de 
strălucitoarea orbită a Curţii, un sclipitor alai de doamne 
vesele şi de cavaleri distinşi; iar reparatorul de drumuri se 
scălda într-atâtea giuvaiere şi mătăsuri şi pudră şi splendori 
şi siluete elegante şi chipuri frumoase şi dispreţuitoare de 
ambele sexe, şi se simţi atât de îmbătat, încât strigă: 
„Irăiască regele, trăiască regina, trăiască oricine şi orice!”, 
de parcă în viaţa lui n-ar fi auzit de Jacques cel 
omniprezent. Şi pe urmă, au mai urmat grădini, curţi, 
terase, fântâni arteziene, pajişti verzi, din nou regele şi 
regina, din nou strălucitoarea orbită, din nou cavaleri şi 
doamne, din nou trăiască cu toţii, până ce începu să plângă 
de-adevăratelea, de atâta sentiment. Pe întreg parcursul 
acestor scene, care durară vreo trei ceasuri, avu parte de 
multe strigăte şi plânsete şi sentimentalisme, dar Defarge îl 
ţinu tot timpul de guler, de parc-ar fi vrut să-l împiedice ca 
nu cumva să se repeadă la obiectele recentei lui veneraţii şi 
să le sfâşie în bucăţi. 


— Bravo! îi zise Defarge bătându-l pe spate, în chip 
proteguitor, când totul se isprăvi. Eşti un băiat bun! 

Reparatorul de drumuri îşi revenise acum în fire şi gândea 
că o cam scrântise cu manifestările lui; dar nici vorbă de 
aşa ceva. 

— Eşti omul care ne trebuie, îi şopti Defarge în ureche, îi 
faci pe tonţii ăştia să creadă că totul va dăinui pe veci. În 
felul ăsta, ei devin tot mai dezmăţaţi, iar sfârşitul le e tot 
mai aproape. 

— Hei! strigă reparatorul de drumuri căzând pe gânduri. 
Asta-i drept! 

— Tonţii ăştia nu ştiu nimic. În timp ce ei dispreţuiesc şi 
suflarea din tine, şi ar înăbugşi-o pe veci în tine şi în alţi o 
sută ca tine mai curând decât să-şi atingă unul din caii sau 
din câinii lor, ei nu ştiu alta decât ce le spune gura ta. Las' 
să-i mai amăgească un timp; nu-i poate amăgi prea mult. 

Madame Defarge îl privi cu trufie pe discipol şi dădu din 
cap a încuviinţare. 

— Cât despre tine, grăi ea, eşti în stare să zbieri şi să verşi 
lacrimi pentru tot ce străluceşte şi face tărăboi. la zi! Nu-i 
aşa? 

— Aşa-i, madame, aşa cred şi eu. Pentru moment. 

— Dar dacă ţi s-ar arăta un maldăr de păpuşi, şi-ai fi pus 
să le faci bucăţi şi să le despoi pentru propriul tău interes, 
le-ai alege pe cele mai bogat înveşmântate şi mai 
strălucitoare. Ia zi! Nu-i aşa? 

— Ba aşa-i, madame. 

— Da. Şi dacă ţi s-ar arăta un stol de păsări care ar zbura 
şi-ai fi pus să le jumuleşti de pene pentru propriul tău 
interes, le-ai alege pe cele cu penele cele mai strălucitoare, 
uu-i aşa? 

— Ba aşa-i, madame. 

— Ei, astăzi ai văzut şi păpuşi şi păsări, zise madame 
Defarge, fluturându-şi mâna spre locul unde acestea 
apăruseră. Acuma, du-te acasă! 

Capitolul XVI. 


TOT ÎMPLETIND. 

Madame Defarge şi domnul soţul ei reveniră paşnic în 
Saint-Antoine, în timp ce o pată cu şapcă albastră înainta 
trudnic prin beznă şi prin colb, de-a lungul leghelor 
obositoare de drum lăturalnic, îndreptându-se anevoie spre 
acel punct din spaţiu unde castelul răposatului marchiz 
continua să asculte şoapta copacilor. Atâta nemărginit 
răgaz aveau chipurile de piatră să asculte şi să tot asculte 
şopotul copacilor şi al fântânii, încât celor câteva sperietori 
de ciori rămase în sat care, tot cutreierând după ierburi 
bune de mâncat şi după vreascuri bune de pus pe foc, 
nimereau în dreptul curţii pietruite şi a scării ce ducea la 
terasă, li se părea, în închipuirea lor flămândă, că figurile îşi 
schimbaseră expresia. În sat prinsese fiinţă un zvon - 
vlăguit şi golaş întocmai ca şi oamenii - şi anume că atunci 
când pumnalul s-a împlântat în inimă, figurile de piatră s-au 
schimbat la faţă, adică din chipuri trufaşe s-au prefăcut în 
măşti de mânie şi durere; şi că, atunci când trupul bălăbănit 
a fost urcat la patruzeci de picioare deasupra fântânii, 
figurile s-au schimbat iar la faţă, oglindind de astă dată 
expresia crâncenă a celui răzbunat, pe care aveau s-o 
poarte de-a pururi. lar pe chipul de piatră de peste 
fereastra cea mare a dormitorului unde fusese săvârşit 
omorul, se iviseră două crestături în nasul sculptat, pe care 
nimeni nu le văzuse până atunci, dar pe, care oricine le 
putea recunoaşte; şi când, vreodată, doi sau trei ţărănoi 
flenduroşi se răzleţeau de ceată ca să arunce o privire 
marchizului cel împietrit, cât ai clipi o şi luau din loc, 
împleticindu-se printre frunze şi muşchi, aidoma iepurilor 
mai norocoşi care găsiseră de-ale gurii pe-acolo. 

Castel şi cocioabă, chip de piatră şi trup bălăbănit, pată 
sângerie pe pardoseala de piatră şi apă cristalină din 
fântâna satului - mii de acri de glie - un întreg ţinut din 
Franţa - însăşi Franţa - zăceau sub cerul noptatic, adunate 
într-o dâră subţire cât firul de păr. Aşa cum o lume 
întreagă, cu toate mărimile şi micimile ei, zace concentrată 


în licărul unei stele. Şi aşa cum mintea omenească poate 
despica raza de lumină ca să-i cerceteze alcătuirea, tot 
astfel, poate, minţi mai sublime citesc în sclipetul slab al 
acestui pământ, al nostru orice gând şi orice faptă, orice 
viciu sau virtute, a fiecărei făpturi cu conştiinţă de pe glob. 

Cei doi Defarge, soţ şi soţie, veneau hurducându-se în 
vehiculul public, sub cerul înstelat, către acea poartă a 
Parisului spre care ducea drumul lor. La postul de pază de 
la barieră, avu loc obişnuita oprire şi obişnuitele felinare îşi 
întinseră gâtul pentru obişnuita examinare şi cercetare. 
Defarge cobori; se cunoştea cu unul sau doi dintre soldaţi şi 
cu unul dintre poliţişti. Ba chiar cu acesta din urmă era 
intim şi se strânseră în braţe cu afecţiune. 

Când Saint-Antoine îi cuprinse din nou pe cei doi Defarge 
sub aripile-i arămii, şi când aceştia, părăsind vehiculul la 
marginea mahalalei, o porniră pe jos prin noroiul negru şi 
prin lăturile străzilor, madame Defarge grăi către soţul său: 

— Spune-mi, prietene, ce ţi-a şoptit Jacques de la poliţie? 

— În seara asta prea puţin, dar tot ce ştie. A fost delegat 
un nou spion pentru cartierul nostru. S-ar putea să fie mai 
mulţi, dar el ştie de unul. 

— Ah, da! făcu madame Defarge, înălţându-şi sprâncenele 
cu aerul indiferent al omului de afaceri. E necesar să-l 
înregistrăm. Cum se numeşte? 

— E englez. 

— Cu atât mai bine. Numele? 

— Barsad, răspunse Defarge, dând numelui o rostire 
franţuzească. Dar avusese grijă să reţină numele exact, aşa 
încât îl silabisi cu multă corectitudine. 

— Barsad, repetă madame. Bun. Numele de botez? 

— John. 

— John Barsad, repetă madame, după ce murmurase o 
dată numele ca pentru ea. Bun. Cum arată? Se ştie? 

— Vârsta în jurul a patruzeci de ani; înălţimea cam un 
metru şaptezeci şi cinci; părul negru; tenul smead; 
trăsături regulate; ochi negri; faţa îngustă, prelungă, cu 


obrajii scobiţi; nas acvilin, dar nu drept, ci deviat spre 
stânga, ceea ce dă feţei o expresie sinistră. 

— Ei, pe cuvântul meu, ăsta-i portret, nu glumă! spuse 
madame, râzând. Mâine va fi înregistrat. 

Intrară în vinăria închisă (pentru că era miezul nopţii) şi 
unde madame Defarge îşi reluă pe dată locul îndărătul 
tejghelei şi începu să numere mărunţişul adunat în lipsa ei, 
să verifice stocul de sticle, să revizuiască intrările notate în 
registru, să facă alte notări ale ei şi să-l descoasă în fel şi 
chip pe băiatul de prăvălie, după care-l trimise la culcare. 
Apoi răsturnă pentru a doua oară conţinutul castronaşului 
cu mărunţiş şi începu să înnoade monedă cu monedă în 
basma, făcând un lanţ lung de noduri separate, ca să 
păstreze banii în siguranţă peste noapte. În tot, acest, timp, 
Defarge se plimba în sus şi-n jos, cu pipa-n gură, 
admirându-i, satisfăcut, activitatea, dar fără să se amestece; 
atăt în ce privea afacerile, cât şi problemele casnice, 
Defarge nu făcea decât să se plimbe în sus şi-n jos. 

Noaptea era zăpuşitoare, iar în prăvălia zăvorâtă şi 
împrejmuită de vecinătăţi împuţite plutea un miros greu. 
Simţul olfactiv al domnului Defarge nu era deosebit de 
gingaş, dar vinurile aveau întotdeauna mai mult miros 
decât gust, la fel ca şi damigenele cu rom, cu rachiu şi cu 
anason. Încercă să alunge vălmăşagul de miasme, pufăind 
ultimul fum din pipa pe care o lăsă apoi deoparte. 

— Eşti ostenit, îi spuse madame, ridicând privirea de pe 
lanţul de bani. 

— Adevărat că-s cam ostenit, încuviinţă soţul ei. 

— Şi eşti şi cam abătut, adăugă madame ai cărei ochi 
ageri, oricât ar fi fost de atenţi la socoteli, aruncaseră o 
căutătură sau două şi câtre el. Ah, bărbaţii, bărbaţii! 

— Bine, draga mea... începu Defarge. 

— Bine, draga mea! îl îngână madame, dând cu hotărâre 
din cap. Bine, draga mea! Eşti cam slab de înger în seara 
asta, dragul meu! 


— Mă rog, recunoscu Defarge, vărsându-şi năduful, ia 
prea mult timp. 

— Ia prea mult timp, îl îngână iar nevastă-sa. Şi ce, mă 
TOg, nu ia prea mult timp? Răzbunarea şi răsplata au nevoie 
de timp; aşa-i legea! 

— Trăsnetului nu-i trebuie mult timp ca să-l lovească pe 
om, răspunse Defarge. 

— Dar de cât timp e nevoie până să se alcătuiască 
trăsnetul? întrebă madame cu calm. Ia spune-mi? 

Defarge îşi înălţă îngândurat fruntea, de parcă, da, era un 
adevar şi-n asta. 

— Cutremurului nu-i trebuie mult timp să înghită un oraş, 
urmă madame. Dar, ia spune-mi, de cât timp e nevoie până 
se pregăteşte un cutremur? 

— Bănuiesc că de mult timp. 

— Dar când e gata şi se dezlănţuie năruie totul în cale. 
Până atunci însă, se tot pregăteşte fără ca ochiul să vadă şi 
urechea să audă. Asta să-ţi fie mângâierea. Şi agaţă-te de 
ea. 

Cu ochi scânteietori, madame Defarge strânse un nod, de 
parc-ar fi sugrumat beregata unui vrăjmaş. 

— Îţi spun eu, urmă dânsa, întinzându-şi braţul drept ca 
pentru a-şi întări vorbele, că e pe drum şi se apropie din ce 
în ce, cu toate că drumul e lung şi anevoios. Îţi spun eu că 
nici o clipă nu dă îndărăt, şi nici o clipă nu stă locului, îţi 
spun eu că înaintează necontenit. Priveşte în juru-ţi şi 
gândeşte-te la vieţile oamenilor pe care-i ştim, gândeşte-te 
la feţele oamenilor pe care-i ştim, gândeşte-te la furia şi 
nemulţumirea care cresc ceas de ceas în sânul 
Jacquerieil6. Asemenea stări pot să mai dureze? Aş! Mă 
faci să râd! 

— Buna mea soţie, i se adresă Defarge, oprindu-se 
înaintea ei cu capul uşor înclinat în faţă şi cu mâinile 
împreunate la spate, ca un elev ascultător şi grijuliu. Eu nu 
pun toate acestea la îndoială. Dar ia prea mult timp şi s-ar 


putea - şi tu, nevastă, ştii foarte bine că s-ar putea - să n-o 
mai apucăm cât suntem în viaţă. 

— Ei, şi ce-i cu asta? întrebă madame, legând un alt nod 
de parc-ar fi sugrumat beregata unui vrăjmaş. 

— Mă rog, răspunse Defarge cu o ridicare din umeri ce 
exprima pe jumătate amărăciune, pe jumătate scuză, 
înseamnă că n-o să vedem izbânda. 

— Dar înseamnă c-am pus şi noi umărul la ea, răspunse 
madame, întinzându-şi iar mâna cu hotărâre. Nimic din ce 
facem noi nu e în zadar. Eu cred, din toată inima, c-o să 
apucăm să vedem izbânda. Dar chiar dacă nu, chiar dac-aş 
şti cu siguranţă că nu, ia dă-mi un gât de aristocrat şi de 
tiran şi nu mă... 

La aceste cuvinte, madame, cu dinţii încleştaţi, strânse cu 
străşnicie un nod înverşunat. 

— Stai! strigă Defarge, roşind uşor de parcă l-ar fi acuzat 
de laşitate. Nici eu, draga mea, nu m-aş da îndărăt de la 
NIMIC. 

— Da! Dar tu ai o slăbiciune: uneori simţi nevoia să-ţi vezi 
cu ochii victima, numai aşa îţi poţi ţine curajul. Ei bine, ţine- 
ţi-l şi fără asta. Când vine momentul, dă frâu liber şi tigrului 
şi satanei; dar până vine momentul, ţine în frâu şi tigrul şi 
satana, şi aşteaptă alături de ei - fără să te arăţi - dar gata 
în orice clipă. 

Madame sublinie concluzia acestei poveţe izbind cu lanţul 
ei de monede în tejghea, de parc-ar fi vrut să-l rupă; apoi, 
cu seninătate, strânse sub braţ basmaua îngreunată şi 
observă că-i vremea de mers la culcare. 

Amiaza celei de a doua zile o află pe această minunată 
femeie la locul ei obişnuit în vinărie, împletind cu sârg. Pe 
tejghea, alături, se găsea un trandafir şi dacă, din când în 
când, madame îşi arunca ochii la floare, asta nu însemna că 
aerul ei absorbit o părăsea măcar o clipă. În prăvălie erau 
puţini muşterii care beau, stăteau în picioare sau şedeau. 
Era o zi dogoritoare, şi roiuri de muşte, care-şi extindeau 
percheziţiile curioase şi aventuroase până în păhăruţele 


încleiate de lângă madame, picau moarte. Şi totuşi, moartea 
lor nu producea nici o impresie asupra celorlalte muşte 
ieşite la promenadă, care le priveau pline de răceală (ca şi 
cum ele ar fi fost elefanţi sau o altă specie la fel de 
îndepărtată), până când împărtăşeau aceeaşi soartă. 
Ciudat, când stai să te gândeşti cât de nesăbuite sunt 
muştele poate că şi cei de la Curte erau la fel de nesăbuiţi 
în acea zi însorită de vară. 

O siluetă ce intră pe uşă proiectă asupra doamnei Defarge 
o umbră pe care aceasta o simţi ca fiind străină. Lăsă din 
mână împletitura şi, înainte de a se uita măcar la cel ce 
intrase, îşi înfipse trandafirul în păr. 

Curios! De îndată ce madame Defarge luă trandafirul, 
muşteriii se opriră din vorbă şi începură, unul câte unul, să 
se strecoare afară din vinărie. 

— Bună ziua, doamnă, zise nou-venitul. 

— Bună ziua, domnule. 

Rosti aceste cuvinte cu glas tare dar, în timp ce-şi relua 
împletitura, adăugă în sinea ei: „Ha! Bună ziua, vârsta în 
jurul a patruzeci de ani, înălţimea cam un metru şaptezeci 
şi cinci, părul negru, tenul smead, trăsături regulate, ochii 
negri, faţa îngustă, prelungă, cu obrajii scobiţi, nas acvilin, 
dar nu drept, ci deviat spre stânga, ceea ce dă feţei o 
expresie sinistră! Bună ziua, şi ţie şi lor!” 

— Vreţi să fiţi bună să-mi daţi un păhărel de coniac vechi, 
şi un strop de apă rece, madame? 

Madame se supuse, cu un aer politicos. 

— Minunat coniacul ăsta, madame! 

Era pentru prima oară că se aducea un elogiu coniacului, 
şi madame Defarge, care-i cunoştea antecedentele, ştia ea 
ce ştia. Cu toate acestea, răspunse în numele coniacului, 
care se simţea măgulit, apoi îşi reluă împletitura. Oaspetele 
îi urmări câteva clipe degetele şi apoi profită de prilej ca să 
cerceteze prăvălia în general. 

— Împletiţi cu mare dibăcie, madame. 

— Sunt obişnuită. 


— Şi ce model frumos! 

— Găsiţi? răspunse madame, privindu-l cu un zâmbet. 

— Categoric. Pot să vă întreb ce este? 

— O trecere de vreme, răspunse madame, continuând să-l 
măsoare cu acelaşi zâmbet, în timp ce degetele i se mişcau 
cu sprinteneală. 

— Nu-i pentru folosinţă? 

— Depinde. S-ar putea să-i găsesc într-o bună zi o 
folosinţă. Şi dacă-i găsesc - urmă madame, răsuflând adânc 
şi dând din cap cu un soi de severă cochetărie - ei bine, am 
să-l folosesc. 

Era un lucru foarte curios, dar trandafirul din părul 
doamnei Defarge părea să nu fie deloc pe gustul 
consumatorilor. Doi oameni intrară pe rând, gata să ceară 
de băut, şi, cum dădură cu ochii de această podoabă, 
şovăiră, se prefăcură a căuta pe cineva care nu se afla acolo 
şi o şterseră iute. Nu mai rămăsese picior din cei care 
fuseseră în vinărie la intrarea nou-venitului. Se topiseră cu 
toţii. Iscoada îşi ţinea ochii bine deschişi, dar nu putu 
desluşi aici un semn suspect. Oamenii tândăleau pe acolo în 
felul lor amărât, lălâu, la întâmplare, dar cu naturaleţe şi 
mai presus de orice bănuială. 

„John” îşi spuse madame, cercetându-şi împletitura şi 
privindu-l apoi pe străin. „Dacă mai întârzii pe aici, îl 
împletesc şi pe Barsad până să pleci.” 

— Sunteţi căsătorită, madame? 

— Da. 

— Copii? 

— N-am copii. 

— Şi treburile nu par să meargă prea bine! 

— 'Treburile merg foarte prost, lumea-i atât de nevoiaşă! 

— Ah, bietul, nefericit popor! Şi cât e de împilat, după cum 
spuneţi dumneavoastră. 

— După cum spuneţi dumneavoastră, ripostă madame, 
corectându-l, şi împletind cu îndemânare un amănunt în 
plus, care n-avea să-i prindă prea bine. 


— Scuzaţi-mă; fără îndoială eu am spus-o, dar, fireşte, o 
gândiţi şi dumneavoastră. Fără doar şi poate. 

— Eu să gândesc? se stropşi la el madame, cu glas ridicat. 
Eu şi bărbatul meu avem destul de furcă să ţinem vinăria 
asta deschisă, fără să mai şi gândim pe deasupra. Tot ce 
gândim noi aici e cum să ne ducem viaţa de azi pe mâine. 
Asta-i subiectul la care ne gândim noi, şi ne dă destul de 
gândit de dimineaţa până seara ca să nu ne mai împovărăm 
mintea şi cu necazurile altora. Eu să mă gândesc la alţii? 
Asta nu! 

Iscoada, care venise să culeagă orice fărâmă i s-ar fi ivit 
sau ar fi putut născoci, nu îngădui dezamăgirii să se 
oglindească pe faţa-i sinistră; rămase cu cotul rezemat de 
tejgheaua la care şedea madame Defarge şi păstră aceeaşi 
atmosferă de flecăreală curtenitoare, sorbind din când în 
când câte o înghiţitură de coniac. 

— Urâtă treabă, madame, execuţia lui Gaspaul! Ah! Bietul 
Gaspard! 

Cuvintele fură urmate de un suspin de compasiune. 

— Ei asta-i! răspunse madame pe un ton nepăsător. Dacă 
oamenii se slujesc de cuţit în asemenea scopuri, trebuie să 
plătească. A ştiut dinainte care-i preţul unui atare lux; şi l-a 
plătit. 

— Cred, urmă iscoada înmuindu-şi glasul într-un ton care 
îmbia la destăinuiri şi exprimând prin fiecare fibră a feţei lui 
ticăloase un elan revoluţionar scandalizat, cred că oamenii 
de pe aici resimt multă milă şi multă mânie în legătură cu 
acel biet nefericit! Asta rămâne între noi. 

— Aşa să fie? întrebă madame, cu gândurile aiurea. 

— Păi nu? 

— lată-l pe bărbatul meu! exclamă madame Defarge. 

Când patronul vinăriei intră pe uşă, spionul îl salută 
ducându-şi un deget la pălărie şi rostind, cu un zâmbet 
ademenitor: „Bună ziua, Jacques!” Defarge se opri locului 
şi-l privi fix. 


— Bună ziua, Jacques, repetă străinul cu o voce mai 
dezumflata şi cu un zâmbet oarecum stânjenit de privirea 
celuilalt. 

— Vă înşelaţi, domnule, răspunse patronul vinăriei. Mă 
confundați cu altcineva. Nu mă numesc astfel. Eu sunt 
Ernest Defarge. 

— E totuna, răspunse iscoada cu voioşie, dar tot mai 
dezumflat. Bună ziua. 

— Bună ziua, răspunse Defarge sec. 

— Tocmai îi istoriseam doamnei, cu care am avut plăcerea 
să stau de vorbă când ai intrat dumneata, că mi se spune - 
şi nu-i de mirare! - că pe aici, prin Saint-Antoine, există 
multă compătimire şi furie în legătură cu soarta crudă a 
sărmanului Gaspard. 

— Mie nu mi-a spus nimeni una ca asta, replică Defarge, 
clătinând din cap. Eu nu ştiu nimic. 

După ce dădu acest răspuns, trecu îndărătul tejghelei şi 
rămase cu mâna pe spătarul scaunului soţiei sale, privind 
pe deasupra acestei baricade la persoana din faţa lor; 
persoana în care fiecare dintre ei ar fi descărcat cu dragă 
inimă un glonte. 

Spionul, călit în treburile lui, nu-şi schimbă poza de 
nepăsare, ci se mulţumi să-şi golească păhărelul de coniac, 
luă o gură de apă rece, şi mai ceru un coniac. Madame 
Defarge i-l turnă, îşi reluă împletitura şi fredonă un 
cântecel. 

— S-ar zice că cunoşti bine cartierul nostru; aş spune 
chiar mai bine decât mine, observă Defarge. 

— Nicidecum, dar sper să-l cunosc mai bine. Mă 
interesează atât de mult soarta sărmanilor săi locuitori... 

— Hm! făcu Defarge. 

— Plăcerea de a discuta cu dumneavoastră, domnule 
Defarge, îmi aduce aminte că numele dumneavoastră îmi 
trezeşte unele interesante asociaţii. 

— Zău? murmură Defarge cu multă indiferenţă. 


— Da, într-adevăr. Ştiu că atunci când a fost eliberat 
doctorul Manette, dumneavoastră, vechiul său slujitor, aţi 
avut grijă de el. V-a fost încredinţat dumneavoastră. Vedeţi, 
sunt informat. 

— Chiar aşa stau lucrurile, răspunse Defarge. 

În timp ce împletea şi fredona, nevastă-sa îi comunicase 
printr-o întâmplătoare atingere a cotului că ar face mai 
bine să spună adevărul, dar foarte pe scurt. 

— Şi tot la dumneavoastră a venit şi fiica lui, urmă spionul, 
şi l-a preluat din grija dumneavoastră într-a ei, însoţită fiind 
de un domn curăţel, în haine cafenii, cum îl cheamă? - unul 
cu o perucă strâmtă - Lorry - de la Banca „Iellson and 
Company” - şi l-au dus în Anglia. 

— Întocmai, încuviinţă Defarge. 

— Ce amintiri interesante! exclamă iscoada. l-am cunoscut 
în Anglia pe doctorul Manette şi pe fiica sa. 

— Da? se miră Defarge. 

— Nu prea aveţi veşti de la ei? se interesă spionul. 

— Nu, răspunse Defarge. 

— De fapt, interveni madame, întrerupându-se din împletit 
şi din cântecel, nu mai avem nici o veste de la ei. Am fost 
înştiinţaţi că au sosit cu bine, şi am mai primit poate o 
scrisoare sau două; dar pe urmă ei au luat-o pe drumul lor - 
şi noi pe-al nostru - şi n-am mai purtat corespondenţă. 

— Aşa-i, madame, replică spionul. Domnişoara are de gând 
să se mărite. 

— Are de gând? repetă madame. Era atât de drăguță că 
mă mir că nu s-a măritat de mult. Voi, englezii, sunteţi cam 
reci, aşa îmi face impresia. 

— A! Ştiţi că sunt englez? 

— Observ că limba ţi-e englezească, răspunse madame, şi 
bănuiesc că ce-i limba e şi omul. 

Spionul nu luă identificarea drept un compliment; dar se 
prefăcu amuzat şi îi întoarse vorba râzând. După ce-şi bău 
coniacul până la ultimul strop, adăugă: 


— Da, domnişoara Manette se mărită. Dar nu cu un 
englez, ci cu unul care, ca şi ea, e de obârşie franceză. Şi 
pentru că veni vorba de Gaspard (Ah, bietul Gaspard! Ce 
bestialitate, ce bestialitate!), mi se pare curios că se mărită 
tocmai cu nepotul domnului marchiz din pricina căruia 
Gaspard a săltat la atâta înălţime; cu alte cuvinte, se mărită 
cu actualul marchiz. Dar el trăieşte, necunoscut, în Anglia, 
unde nu se ştie că-i marchiz; acolo trece drept domnul 
Charles Darnay. Numele de familie al mamei lui era 
D'Aulnais. 

Madame Defarge continuă să împletească neclintită, dar 
asupra soţului ei vestea avu un efect simţitor. Orice ar fi 
făcut acolo, îndărătul tejghelei, ca de pildă scăpărând o 
scânteie, aprinzându-şi pipa, tot îşi trădă tulburarea şi 
tremurul mâinii. Şi spionul n-ar fi fost spion dacă n-ar fi 
observat sau dacă nu şi-ar fi întipărit faptul în minte. 

Alegându-se, în cele din urmă, cu această unică 
descoperire, prețioasă sau nu, şi cum nici un muşteriu nu 
mai călcă pragul vinăriei pentru a-l ajuta să facă şi alte 
descoperiri, domnul Barsad plăti pentru ce băuse şi-şi luă 
ziua bună, fără să piardă însă prilejul de a declara, înainte 
de plecare, pe un ton curtenitor, că abia aşteaptă plăcerea 
de a-i revedea pe domnul şi pe doamna Defarge. Timp de 
câteva minute după ce plecase, soţul şi soţia rămaseră 
exact în postura în care-i părăsise, de teamă să nu-l vadă 
reîntorcându-se. 

— Crezi că poate fi adevărat, întrebă Defarge pe o voce 
scăzută, privind în jos spre nevastă-sa în timp ce stătea în 
picioare fumând, cu mâna pe speteaza scaunului ei, crezi că 
poate fi adevărat ce-a spus despre Ma'mselle Manette? 

— Din moment ce-a spus-o el, probabil că nu-i adevărat, 
răspunse femeia, înălţându-şi uşor sprâncenele. Dar s-ar 
putea să şi fie. 

— Şi dacă este... începu Defarge şi apoi curmă vorba. 

— Şi dacă este? repetă nevastă-sa. 


—... şi dacă mai apucăm să vedem izbânda cu ochii, 
nădăjduiesc, de dragul domnişoarei, că soarta o să-l ţină pe 
soţul ei departe de graniţele Franţei. 

— Soarta soţului ei o să-l împingă acolo unde-i stă scris să 
se ducă şi o să-l mâne spre ţinta unde-l aşteaptă sfârşitul. 
Asta-i tot ce ştiu, răspunse doamna Defarge cu calmul ei 
obişnuit. 

— Dar e foarte bizar - hai, recunoaşte măcar că e foarte 
bizar, urmă Defarge aproape rugându-se de nevastă-sa să 
admită, ca în ciuda marii simpatii pe care o purtăm 
doctorului şi chiar domnişoarei Manette, numele soţului ei 
să fie proscris în acest moment de însăşi mâna ta, alături de 
cel al câinelui blestemat care tocmai a ieşit pe uşă! 

— Când va să vină, se vor petrece lucruri mult mai bizare 
decât acesta, răspunse madame. l-am înregistrat pe 
amândoi, asta-i sigur; amândoi figurează în registrul meu. 
Asta-i de ajuns. 

Rostind aceste cuvinte, îşi făcu împletitura sul, după care 
îşi scoase din păr trandafirul vârât pe sub basmaua legată 
în jurul capului. Nu ştim dacă beţivanii din Saint-Antoine 
simţiră instinctiv că nedorita podoabă fusese înlăturată sau 
dacă pândeau s-o vadă dispărând; oricum, în foarte scurtă 
vreme vinăria şi-a recăpătat aspectul obişnuit. 

În serile din anotimpul în care Saint-Antoine scoate la 
vedere pe toţi cei cuibăriţi pe dinăuntrul lui, aşezându-i în 
prag şi pe prichiciul ferestrelor, sau mânându-i prin colţuri 
de străzi sau de curţi puturoase ca să ia o gură de aer 
curat, madame Defarge, cu împletitura în mână, obişnuia să 
treacă de la o casă la alta şi de la un grup la altul. Toate 
femeile împleteau. Împleteau lucruri fără valoare; dar 
munca mecanică era un înlocuitor mecanic al mâncării şi al 
băuturii; mâinile se mişcau în locul fălcilor şi al aparatului 
digestiv; dacă degetele ciolănoase ar fi rămas nemişcate, 
foamea ar fi pişcat şi mai crunt stomacul. 

Dar, aşa cum se învârteau degetele, se învârteau şi ochii şi 
gândurile. Şi toate se învârtiră mai iute şi mai aprig pe 


măsură ce madame Defarge se deplasa de la un grup la 
altul, lăsând în urmă-i câte un ciorchine de femei cu care 
stătuse de vorbă. 

Bărbatul ei adăsta în prag fumând şi urmărind-o cu 
admiraţie. „Măreaţă femeie, gândea el, o femeie puternică 
şi măreaţă, înfricoşător de măreaţă!” 

Umbrele serii se împreunau asupră-le, din depărtare 
răsunau dangăte de clopote şi bătaia surdă a tobelor Gărzii 
Regale, în timp ce femeile împleteau, împleteau... 
Întunericul le împresură. Alte valuri de beznă aveau să le 
cotropească, atunci când dangătul clopotelor ce vor răsuna 
în multe din zveltele, turle ale Franţei se va contopi cu 
bubuitul tunurilor; când tobele vor bate pentru a amuţi 
glasul nefericirii, la fel de viguros în aceea noapte ca glasul 
Puterii şi al Belşugului, al Libertăţii şi al Vieţii! Şi atât de 
strâns se înfăşură întunericul în jurul acelor femei ce 
şedeau împletind şi tot împletind, încât până şi făptura lor 
lăuntrică se înfăţişa în jurul unei zidiri încă nezidite în care 
aveau să şadă împletind şi tot împletind şi numărând 
capetele ce aveau să cadă. 

Capitolul XVII. 

O NOAPTE DEOSEBITĂ. 

Nicicând nu asfinţise soarele cu un nimb mai glorios 
asupra liniştitului colţişor din Soho, decât într-o memorabilă 
seară când doctorul şi fiica sa şedeau împreună sub 
platanul din curte. Nicicând nu răsărise luna cu o mai 
diafană strălucire asupra întinsei Londre, decât în aceeaşi 
noapte, când îi află încă pe amândoi aşezaţi sub copac, şi 
când, prelingându-şi razele printre frunze, le lumină 
chipurile. 

Lucie avea să se mărite a doua zi. Îi rezervase tatălui ei 
această din urmă seară, şi acum şedeau singuri sub platan. 

— Eşti fericit, iubitul meu tată? 

— Foarte, copila mea. 

Îşi vorbiseră puţin, deşi stătuseră îndelung acolo, 
împreună. Cât fusese încă destulă lumină pentru lucrul de 


mână sau pentru citit, Lucie nu-şi luase nici broderia şi nici 
nu-i citise. Petrecuse nenumărate seri alături de el, sub 
copac, fie lucrând, fie citind; dar seara aceasta nu semăna 
cu niciuna dintre celelalte, şi nimic n-o putea face să 
semene. 

— Şi eu sunt foarte fericită în seara asta, tată. Iubirea cu 
care m-a binecuvântat Cerul iubirea mea pentru - Charles 
şi a lui Charles pentru mine - mă face să încerc o profundă 
fericire. Dar dacă n-ar fi fost ca viaţa mea să rămână şi pe 
mai departe închinată dumitale, sau dacă măritişul meu ar 
fi fost să ne despartă, fie şi prin distanţa câtorva străzi, aş fi 
fost acum mult mai nefericită, şi cu conştiinţa mai încărcată 
decât îţi poţi măcar închipui. Chiar şi aşa... 

Chiar şi aşa, Lucie nu-şi mai putu stăpâni glasul. 

În melancolicul clar de lună, îşi încolăci braţele în jurul 
gâtului tatălui ei şi-şi culcă obrazul pe pieptul lui. În lumina 
lunii, care e întotdeauna tristă - ca şi lumina soarelui - ca şi 
acea lumină numită viaţa umană - ori de câte ori răsare sau 
se stinge. 

— Dragul meu drag! Ai vrea să-mi mai repeţi pentru 
această ultimă oară că eşti cu totul şi cu totul încredinţat că 
niciunul dintre noile mele sentimente şi niciuna dintre noile 
mele îndatoriri nu s-ar putea vreodată intercala între noi 
doi? Eu una ştiu prea bine acest lucru, dar îl ştii şi 
dumneata? În adâncul inimii, eşti pe deplin încredinţat? 

Tatăl îi răspunse cu o voioasă fermitate şi convingere, pe 
care cu greu ar fi putut-o simula. 

— Sunt absolut încredinţat, scumpa mea. Ba mai mult, 
adăugă el, sărutând-o tandru, viitorul meu, văzut, prin 
prisma căsătoriei tale, e mult mai luminos, Lucie, decât ar fi 
putut fi - sau decât a fost vreodată - fără de ea. 

— O, tată, de-aş putea într-adevăr să nădăjduiesc asta! 

— Crede-mă, dragostea mea. Într-adevăr, aşa e. Gândeşte- 
te numai cât e de firesc şi cât e de clar, draga mea, ca 
lucrurile să se întâmple astfel. Tu, atât de tânără şi devotată 


cum eşti, nu-ţi poţi da seama de îngrijorarea care mă rodea 
ca nu cumva să-ţi iroseşti viaţa... 

Lucie încercă să-i astupe gura cu palma, dar doctorul îi luă 
mâna într-a lui şi-i repetă cuvintele. 

—.., să-ţi iroseşti viaţa, copila mea căci n-ar fi fost o irosire 
dacă de dragul meu te-ai fi abătut de la ordinea firească a 
lucrurilor? Generozitatea ta nu poate să înţeleagă în 
adâncime cât de obsedată mi-era mintea de acest gând; dar 
întreabă-te singură cum ar fi putut fericirea mea să fie 
deplină, atâta timp cât a ta nu era? 

— Tată, dacă nu l-aş fi întâlnit niciodată pe Charles, aş fi 
fost pe deplin fericită alături de dumneata. 

Doctorul zâmbi în faţa acestei inconştiente recunoaşteri 
că, o dată ce-l întâlnise pe Charles, ar fi fost nefericită fără 
de el, şi răspunse: 

— Copila mea, pe el l-ai întâlnit şi e Charles. Şi dacă n-ar fi 
fost Charles, ar fi fost un altul. Sau dacă n-ar fi fost un altul, 
eu aş fi fost pricina şi în acest caz partea tenebroasă a vieţii 
mele şi-ar fi aruncat umbra dincolo de făptura mea, căzând 
asupră-ţi. 

Cu excepţia procesului lui Charles, era pentru prima oară 
că Lucie îl auzea făcând o aluzie la suferinţele lui. Când îi 
răsunară în ureche aceste cuvinte, fu năpădită de o 
senzaţie stranie şi nouă, de care avea să-şi amintească 
multă vreme după aceea. 

— Priveşte-o! urmă doctorul din Beauvais arătând cu 
mâna spre lună. Am privit-o şi eu prin ferestruica închisorii 
mele pe când nu puteam să-i suport lumina. Am privit-o pe 
când însemna asemenea tortură pentru mine să mă 
gândesc că razele ei strălucesc asupra a ceea ce pierdusem 
eu, încât mă dădeam cu capul de zidurile temniţei. Am 
privit-o într-o stare atât de apatică şi de letargică, încât nu 
mă puteam gândi la nimic altceva decât la numărul liniilor 
orizontale pe care le-aş fi putut trasa pe suprafaţa ei când 
era plină şi la numărul liniilor perpendiculare care le-ar fi 
putut intersecta. Douăzeci de linii, şi orizontale şi verticale, 


adăugă doctorul cu aerul lui interiorizat şi îngândurat, şi-mi 
aduc aminte că cea de-a douăzecea încăpea cu greu. 

Fiorul straniu pe care-l încercase Lucie auzindu-l că se 
întoarce la acele vremuri se intensifica pe măsură ce 
doctorul se adâncea tot mai mult în amintiri; şi totuşi, în 
felul lui de a le înfăţişa nu era nimic care s-o sperie. Părea 
doar să pună faţă-n faţă bucuria şi mulţumirea momentului 
prezent cu caznele cumplite care se isprăviseră. 

— Am privit-o, punându-mi mii de întrebări în legătură cu 
copilaşul încă nenăscut căruia îi fusesem smuls. Mă 
întrebam dacă trăieşte. Dacă s-o fi născut viu, sau dacă nu 
cumva şocul prin care trecuse sărmana lui mamă l-o fi ucis 
în pântece. Dacă era un fiu care într-o bună zi avea să-şi 
răzbune tatăl. (A existat un timp, de-a lungul întemniţării 
mele, când setea de răzbunare era aproape de neîndurat.) 
Dacă era un fiu care n-avea să afle niciodată povestea 
tatălui său; care ar putea chiar să trăiască încredinţat că 
tatăl lui a pierit din propria-i voinţă şi de propria-i mână. 
Sau dacă era o fată care va deveni o femeie... 

Lucie se lipi mai strâns de el şi-i sărută obrazul şi mâna. 

— Mi-am închipuit-o pe fiica mea uitând cu totul de mine - 
sau mai curând total neştiutoare, inconştientă de existenţa 
mea. l-am depănat viaţa, an după an. Am văzut-o căsătorită 
cu un bărbat care nu avea habar de ursita mea. Eu 
pierisem cu totul din amintirea celor vii, iar în generaţia 
următoare locul meu era vid. 

— Tată! Numai auzindu-te că ai putut gândi astfel în 
legătură cu o fiică ce nu există îmi răneşte inima de parcă 
eu aş fi acea copilă. 

— Tu, Lucie? Tocmai mângâierea şi tămăduirea pe care mi 
le-ai adus tu au făcut cu putinţă ca aceste amintiri să se 
ivească iar şi să se perinde între mine şi lună, în această din 
urmă noapte. Ce spuneam? 

— Că fiica nu ştia nimic de dumneata. Că nu-i păsa de 
dumneata. 


— Aşa! Dar în alte nopţi cu lună, când tristeţea şi tăcerea 
mă afectau în alt chip strecurându-mi în inimă un soi de 
dureroasă pace, atâta pace cât îţi poate inspira o emoție 
izvorâtă din suferinţă - o închipuiam pe această fiică 
intrând în celula mea şi călăuzindu-mă afară, în libertatea 
de dincolo de gratii. I-am privit adeseori imaginea zugrăvită 
în clarul de lună, aşa cum privesc acuma chipul tău; numai 
că niciodată n-am strâns-o în braţe: stătea întotdeauna 
între ferestruica zăbrelită şi uşă. Dar înţelegi, cred, că nu 
aceasta era copila despre care ţi-am vorbit? 

— Nu era aceasta figura ei... imaginea... închipuirea? 

— Nu. Imaginea era cu totul altceva. Stătea în faţa ochilor 
mei cu văz tulburat, şi niciodată nu clintea. Dar fantoma pe 
care o urmărea mintea mea era aceea a unui copil mult mai 
real. Cu aceeaşi înfăţişare ca a mamei sale. Nu ştiu decât că 
era leită maică-sa. Şi cealaltă îi semăna - aşa cum îi semeni 
tu - dar era altceva. Mă urmăreşti, Lucie? Mă tem că nu ţi-e 
prea clar. Bănuiesc că numai atunci când ai dus o viaţă de 
puşcăriaş singuratic poţi înţelege asemenea deosebiri 
derutante. 

Felul lui calm şi stăpânit de a povesti nu o împiedica pe 
Lucie să-şi simtă sângele îngheţându-i în vine în timp ce-l 
asculta disecându-şi vechile simţăminte. 

— Când trăiam o stare de spirit mai paşnică, mi-o 
închipuiam, în lumina clarului de lună, venind la mine şi 
luându-mă să-mi arate căminul ei, pătruns de amintirea 
iubitoare a părintelui pierdut. Fotografia mea era prezentă 
în iatacul ei, iar eu eram prezent în rugile ei. Ducea o viaţă 
activă, vioaie, folositoare; dar impregnată toată de tragica 
mea poveste. 

— Tată, acea copilă eram eu. N-am fost nici pe jumătate 
atât de bună, dar în iubire am fost cum ai spus. 

— Îmi arăta apoi copilaşii ei, urmă doctorul din Beauvais, 
şi copilaşii ştiau de mine şi fuseseră învăţaţi să-mi căineze 
soarta. Când treceau prin faţa unei închisori, se ţineau 
departe de zidurile-i crâncene, şi-şi înălţau privirile spre 


gratiile-i de fier, vorbind între ei în şoaptă. Dar această fiică 
nu izbutea niciodată să mă elibereze de tot. Mi-o 
închipuiam mereu aducându-mă îndărăt după ce-mi arătase 
toate acele minunăţii. Şi atunci, binecuvântat de alinarea pe 
care ţi-o dau lacrimile, cădeam în genunchi şi o 
blagosloveam. 

— Tată, nădăjduiesc că eu sunt acea fiică. O, scumpul, 
scumpul meu, mă vei binecuvânta şi pe mine, mâine, cu 
aceeaşi ardoare? 

— Lucie, îmi aduc aminte de toate aceste suferinţe din 
pricină că în noaptea asta am motive să te iubesc mai mult 
decât o pot spune cuvintele şi să-i mulţumesc Domnului 
pentru marea fericire pe care mi-a hărăzit-o. Închipuirile 
mele, chiar când o luau razna, niciodată nu cutezau să se 
apropie de o fericire ca aceea pe care am cunoscut-o alături 
de tine, sau ca aceea care ne stă azi în faţă. 

O îmbrăţişa, implorând solemn Cerul să o aibă în pază şi 
mulţumindu-i că i-o hărăzise lui. Curând, intrară în casă. 

La cununie nu fusese invitat nimeni în afară de domnul 
Lorry; nici domnişoare de onoare nu urmau să fie, nimeni 
decât mâhnita domnişoară Pross. Căsătoria nu avea să 
producă nici o schimbare în gospodăria lor; avuseseră 
posibilitatea să o extindă preluând apartamentul de sus ce 
aparținuse odinioară invizibilului locatar apocrif; aşa încât 
nu-şi doreau nimic mai mult. 

La cină, doctorul Manette se arătă foarte vesel. Erau 
numai trei la masă, domnişoara Pross fiind cea de-a treia. 
Doctorul regreta că nu se afla şi Charles printre ei; ba era 
chiar dispus să obiecteze împotriva micii uneltiri 
drăgăstoase datorită căreia Charles nu venise în acea 
seară; şi bău cu drag în sănătatea lui. 

Şi astfel sosi clipa în care trebui să-i ureze noapte bună 
Luciei şi să se despartă. Dar, în liniştea celui de-al treilea 
ceas dinspre ziuă, Lucie urcă din nou treptele şi se furişă în 
camera lui, stăpânită de temeri neînţelese. 


Toate erau însă la locul lor; peste tot domnea liniştea; iar 
tatăl ei dormea cu păru-i alb răspândit pe perna netedă şi 
cu mâinile odihnind nemişcate pe cuvertură. Lucie îşi lăsă 
inutila lumânare într-un colţ mai umbrit, se furişă tiptil 
până la pat şi-şi lipi uşor buzele de cele ale tatălui ei; apoi, 
aplecată asupră-“i, îl privi un timp. 

Apele amare ale captivităţii îi brăzdaseră faţa frumoasă; 
dar îşi ascundea vestigiile suferinţei sub masca unei 
hotărâri atât de dârze, încât îşi strunea trăsăturile până şi 
în somn. În întregul vast imperiu al somnului, în acea 
noapte, n-ai fi putut afla un chip mai interesant decât 
acesta, în lupta sa calmă, hotărâtă şi controlată cu un 
duşman nevăzut. 

Lucie îşi lăsă cu sfială mâna pe pieptul lui îndrăgit, şi se 
rugă să-i poată fi mereu la fel de devotată cum năzuia 
iubirea ei şi cum o meritau suferinţele lui. Apoi îşi retrase 
mâna, îi depuse un nou sărut uşor pe buze şi dispăru. Şi 
astfel, când soarele îşi revărsă lumina, umbrele frunzelor de 
platan îi dezmierdară faţa la fel de lin ca şi buzele ei când 
murmuraseră rugăciunea. 

Capitolul XVIII. 

NOUĂ ZILE. 

Ziua cununiei se anunţa senină şi strălucitoare; aşteptau 
tu toţii în faţa uşii doctorului Manette, care stătea de vorbă 
cu Charles Darnay. Erau gata să meargă la biserică: 
frumoasa mireasă, domnul Lorry, domnişoara Pross - 
pentru care evenimentul, în urma unui treptat proces de 
împăcare cu inevitabilul, ar fi fost o pricină de fericire 
deplină, de n-ar fi stăruit încă gândul că fratele ei Solomon 
s-ar fi cuvenit să fie mirele. 

— Şi uite aşa, zise domnul Lorry care nu se mai sătura să 
admire mireasa şi care se tot învârtise în jurul ei ca să nu 
scape nici un centimetru din frumoasa şi discreta ei rochie, 
vasăzică, pentru asta te-am purtat în braţe peste Canal, 
draga mea Lucie! Bată-mă norocul să mă bată! Nici prin 


gând nu-mi trecea. Nu-mi dădeam seama de binele pe care 
aveam să i-l fac domnului Charles! 

— Cum ai fi putut să ştii pe atunci? remarcă pozitivista 
domnişoară Pross. Aiureli! 

— Zău? Mă rog, dar nu-i nevoie să plângi, răspunse 
blajinul domn Lorry. 

— Eu un plâng, se apără domnişoara Pross, dumneata 
plângi. 

— Eu, buna mea Pross? (Domnul Lorry cuteza acum să mai 
glumească cu ea din când în când.) 

— Află că plângeai; te-am văzut şi nici că mă mir. Un 
asemenea dar de argint cum le-ai făcut e menit să aducă 
lacrimi în ochii oricui îl vede. leri-seară, după ce a sosit 
caseta, n-a rămas furculiţă sau lingură din serviciu peste 
care să nu vărs lacrimi, până ce nu le-am mai putut vedea 
cu ochii. 

— Mă bucur foarte mult, răspunse domnul Lorry, deşi, pe 
cuvântul meu, n-am avut intenţia ca acele neînsemnate 
suveniruri să devină invizibile pentru ochii nimănui. Vai, vai! 
Asta-i unul din prilejurile care-l fac pe om să gândească la 
tot ceea ce a pierdut. Vai, vai, vai! Când te gândeşti că 
aproape în orice moment din aceşti ultimi cincizeci de ani 
ar fi putut exista o doamnă Lorry! 

— Aş, de unde! fu răspunsul domnişoarei Pross. 

— Socoteşti că n-ar fi putut exista o doamnă Lorry? 
întrebă gentlemanul ce purta acest nume. 

— PIff! făcu domnişoara Pross. Dumneata te-ai născut 
holtei. 

— Mă rog, observă domnul Lorry, aranjându-şi radios 
peruca, şi asta-i posibil. 

— Şi-ai fost croit pentru a fi holtei încă înainte de a te fi 
născut. 

— În cazul ăsta, consider că mi s-a făcut o nedreptate şi că 
ar fi trebuit să am şi eu un cuvânt de spus la alegerea 
modelului după care am fost croit. Destul! Şi acum, scumpa 
mea Lucie, i se adresă el petrecându-şi duios braţul pe 


după mijlocul fetei, îi aud mişcându-se în camera alăturată, 
iar domnişoara Pross şi cu mine, ca doi oameni de afaceri 
formalişti, nu vrem să pierdem acest ultim prilej de a-ţi 
spune ceva ce doreşti să auzi. Scumpa mea, îl laşi pe bunul 
tău tată pe mâini tot atât de sincere şi tot atât de iubitoare 
ca şi ale tale; în următoarele două săptămâni, cât te vei găsi 
în Warwickshire şi în împrejurimi, până şi Banca 'Tellson va 
trece pe planul al doilea (comparativ vorbind) în faţa lui. Şi 
când, la capătul celor două săptămâni, tatăl tău va veni la 
tine şi la iubitul tău soţ ca să plecaţi toţi trei pentru alte 
două săptămâni în Wales, vei constata că ţi l-am trimis în 
cea mai bună formă, zdravâăn şi fericit. Acum, aud paşii 
cuiva apropiindu-se de uşă. Dă-mi voie să te sărut, scumpa 
mea, şi să-ţi dau binecuvântarea unui burlac demodat, 
înainte ca acel cineva să vină şi să-şi ia ce-i aparţine. 

O clipă, îi ţinu faţa la oarecare depărtare, pentru a-i privi 
încă o dată binecunoscuta expresie a frunţii, apoi lipi 
buclele de aur de peruca lui mică şi cânepie, cu o tandreţe 
şi o gingăşie care, dacă-s demodate, apoi atunci se trag de 
pe vremea lui Adam. 

Uşa se deschise şi doctorul ieşi împreună cu Charles 
Darnay. Faţa doctorului era de o paloare cadaverică - pe 
care nu 0 avusese înainte de a intra cu tânărul în cameră - 
încât ai fi zis că se scursese din ea orice urmă de culoare. 
Dar stăpânirea de sine îi era neschimbată - numai ochiul 
ager al domnului Lorry putu să desluşească vagi urme că 
acea veche expresie de spaimă şi de fereală trecuse, ca un 
vânt rece, peste faţa lui. 

Îi oferi fiicei safe braţul şi o conduse, pe scări, spre trăsura 
pe care domnul Lorry o închiriase în onoarea acestei zile. 
Ceilalţi se urcară într-o a doua trăsură şi, nu după mult 
timp, într-o biserică din vecinătate, ferită de ochi străini, 
Charles Darnay şi Lucie Manette fură cununaţi. 

În afara boabelor de lacrimi care sclipeau printre 
zâmbetele micului grup, mai scânteiau pe degetele miresei 
nişte diamante foarte luminoase şi licăritoare, de curând 


extrase din neagra obscuritate a unuia dintre buzunarele 
domnului Lorry. 

Se întoarseră acasă pentru micul dejun şi totul decurse 
perfect, iar la momentul cuvenit, buclele de aur, care se 
amestecaseră odinioară cu şuviţele argintii ale sărmanului 
cizmar din podul parizian, se amestecară din nou cu 
acestea, sub strălucirea soarelui dimineţii, în pragul casei, 
la despărţire. 

Era o despărţire grea, deşi de scurtă durată. Dar tatăl îşi 
îmbărbăta fiica şi, în cele din urmă, desprinzându-se uşurel 
din îmbrăţişarea ei, spuse: 

— la-o Charles! E a ta! 

Mâna ei agitată, flutură spre dânşii de la fereastra 
poştalionului, apoi dispăru. 

Colţul de stradă neaflându-se în calea tuturor gurăcască şi 
a curioşilor, şi cum pregătirile de plecare fuseseră foarte 
simple şi puţine, curând doctorul, domnul Lorry şi 
domnişoara Pross rămaseră singuri. Abia când reintrară în 
răcoarea binevenită a holului umbros, observă domnul 
Lorry o mare schimbare la doctorul Manette; parcă braţul 
înălţat al uriaşului de aur, aflat acolo, îi dăduse o lovitură 
cumplită. 

De bună seamă, îşi strunise nervii într-o mare încordare şi, 
odată înlăturată cauza încordării, era de aşteptat o reacţie. 
Dar domnul Lorry fu tulburat de expresia speriată şi 
rătăcită a feţei, expresia de pe vremuri, şi, când urcară, 
felul distrat în care-şi prindea capul în mâini şi felul jalnic în 
care se plimba în sus şi în jos prin camera lui îi amintiră 
domnului Lorry de vinăria lui Defarge şi de călătoria sub 
cerul înstelat. 

— Cred c-am face mai bine să nu-i vorbim acum şi să nu-l 
tulburăm defel, îi şopti el domnişoarei Pross după un 
răstimp de îngrijorată chibzuinţă. Eu trebuie, să dau o fugă 
până la 'Tellson, aşa încât mă duc acum şi mă întorc imediat. 
După aceea, o să-l scoatem la o plimbare pe câmp, pe urmă 
o să luăm masa aici şi totul o să fie bine. 


A fost mai uşor pentru domnul Lorry să dea o fugă până la 
Tellson decât să dea o fugă înapoi de la Tellson. A fost 
reţinut acolo două ore. Când reveni, urcă singur vechea 
scară, fără să-i fi pus slujnicei nici o întrebare; intrând în 
apartamentul doctorului, se opri locului auzind zgomotul 
unui ciocănit. 

— Dumnezeule mare! exclamă tresărind puternic. Cei 
asta? 

Domnişoara Pross, cu o figură înspăimântată, era lângă el: 

— Vai de mine! Vai de mine! Totul e pierdut! se văicări ea, 
frângându-şi mâinile. Ce-o să-i spunem puişorului meu? Nu 
mă mai recunoaşte şi face pantofi! 


Domnul Lorry îi şopti câteva cuvinte menite s-o liniştească 
şi intră în odaia doctorului. Băncuţa fusese întoarsă cu faţa 
spre lumină, exact în poziţia în care-l văzuse prima dată pe 
cizmar la lucru, iar el şedea cu spinarea îndoită, părând 
foarte absorbit. 

— Doctore Manette! Dragul meu prieten, doctore 
Manette! 

Doctorul se uită o clipă la el cu o privire pe jumătate 
întrebătoare, pe jumătate supărată de întrerupere - şi se 
aplecă din nou asupra lucrului. 

Îşi dezbrăcase surtucul şi vesta; cămaşa îi era deschisă la 
gât, aşa cum o purtase şi altă dată, la lucru; îi revenise 
vechea expresie răvăşită, ba până şi pielea ofilită a feţei. 
Lucra de zor cu nerăbdare - ca şi cum simţea că intervenise 
o întrerupere în munca lui. 

Domnul Lorry privi la obiectul din mâna lui şi observă că 
era un pantof de aceeaşi mărime şi formă ca şi cel din 
trecut. Luă perechea pantofului care zăcea pe jos, lângă 
cizmar, şi-l întrebă ce era. 

— Un pantof de plimbare pentru o tânără domnişoară, 
mormăi bătrânul fără să ridice ochii. Ar fi trebuit să fie 
terminat de mult. Să fie măcar acum! 

— Dar, doctore Manette! Uilă-te la mine! 

Se supuse, în felul mecanic de odinioară, fără să se 
oprească din lucru. 

— Nu mă recunoşti, scumpul meu prieten? Gândeşte-te! 
Asta nu-i adevărata dumitale ocupaţie. Gândeşte-te, 
prietene drag! 

Dar nimic nu-l putea face să vorbească. Înălţa privirile, 
doar pentru o clipă, când i se cerea s-o facă; pentru nimic în 
lume însă n-ai fi putut smulge o vorbă de la el. Lucra, lucra, 
lucra de zor, în tăcere, iar cuvintele cădeau asupră-i cum ar 
fi căzut în văzduh. Unica rază de speranţă pe care o putea 
întrezări domnul Lorry consta în faptul că uneori doctorul 
îşi înălța privirea pe furiş, fără să i se ceară. Şi atunci, 
licărea în ochii lui o foarte slabă scânteie de curiozitate sau 


nedumerire - de parcă încerca să-şi liniştească unele 
îndoieli. 

Două probleme i se impuseră domnului Lorry ca fiind mai 
importante decât toate celelalte: prima era ca întreaga 
poveste să fie ţinută în taină faţă de Lucie; a doua, ca taina 
să fie menţinută faţă de toţi cei ce-l cunoşteau pe doctor. În 
colaborare cu domnişoara Pross, luă măsuri imediate în 
vederea celei de-a doua precauţii, dând de ştire că doctorul 
nu se simţea bine şi că avea nevoie de câteva zile de repaos 
total. Pentru a înşela îngrijorarea fiicei, domnişoara Pross 
urma să-i scrie, povestindu-i că doctorul fusese chemat 
afară din oraş în interes profesional şi referindu-se la o 
scrisoare imaginară în care tatăl ei îi adresase în fugă două- 
trei rânduri şi care i-ar fi fost expediată prin acelaşi curier. 

Nădăjduind că doctorul avea să-şi revină cât mai curând, 
domnul Lorry luă aceste măsuri, necesare în orice caz. 
Domnul Lorry îşi mai rezerva o intervenţie, în 
eventualitatea în care doctorul avea să-şi revină în scurt 
timp, şi anume să-şi verifice o anumită opinie pe care o 
socotea cea mai exactă, asupra cazului acestuia. 

În speranţa unei tămăduiri cât mai rapide şi, prin aceasta, 
a punerii în aplicare a intervenţiei pe care dorea s-o facă, 
domnul Lorry luă hotărârea să-l supravegheze pe doctor 
îndeaproape, fără ca, în aparenţă, să trădeze câtuşi de 
puţin acest lucru. Drept care, pentru prima oară în viaţa lui 
îşi luă câteva zile libere de la Tellson şi-şi preluă postul de 
veghe lângă fereastra din odaia doctorului. 

Nu-i trebui mult până să-şi dea seama că n-avea nici un 
rost să-i vorbească, întrucât, de îndată ce era presat, 
bolnavul devenea neliniştit. Încă din prima zi părăsi 
încercarea de a i se adresa şi hotări în schimb să se menţină 
în faţa ochilor doctorului, ca un protest tacit împotriva 
amăgirii în care căzuse acesta sau era pe cale să cadă. De 
aceea, şedea întruna pe scaunul lui de lângă fereastră, 
citind şi scriind, şi căutând să exprime prin cele mai plăcute 


şi mai fireşti mijloace pe care le putea născoci că, acolo 
unde se aflau, se bucurau de totală libertate. 

Doctorul Manette accepta tot ce i se dădea să mănânce şi 
să bea şi, în această primă zi, lucră neîntrerupt până când 
întunericul îl împiedică să mai vadă ceva - oricum, lucră 
încă o jumătate de oră după ce domnul Lorry n-ar mai fi 
văzut în ruptul capului să scrie sau să citească. Când îşi lăsă 
sculele la o parte, până dimineaţă, domnul Lorry se ridică 
şi-i zise: 

— Vrei să ieşim? 

Bătrânul privi în dreapta şi în stânga pe podea, aşa ca pe 
vremuri, apoi îşi înălţă ochii, tot ca pe vremuri, şi repetă cu 
vocea stinsă de pe vremuri: 

— Să ieşim? 

— Da; să facem o plimbare împreună. De ce nu? 

Nu făcu nici un efort să-i spună de ce nu şi nu mai rosti 
nici un cuvânt. Dar domnului Lorry i se păru că zărise în 
ochii lui, în timp ce, stătea aplecat pe băncuţă, în întuneric, 
cu coatele pe genunchi şi capul în palme, întrebarea 
înceţoşată: „De ce nu?” Şi, cu înţelepciunea sa de om de 
afaceri, văzu în aceasta un semn bun, de care era hotărât 
să se agaţe. 

Veghea de noapte o împărțea cu domnişoara Pross, şi îl 
păzeau pe rând din camera alăturată. Înainte de a se culca, 
doctorul se plimba un lung răstimp, în sus şi-n jos, prin 
odaie; dar când, în cele din urmă, se întindea pe pat, 
adormea numaidecât. Se scula cu noaptea în cap şi se aşeza 
la măsuţa de cizmărie. 

În cea de a doua zi, domnul Lorry îl salută voios 
chemându-l pe nume şi începu să-i vorbească despre 
felurite subiecte de care se preocupaseră amândoi în ultima 
vreme. Nu dădu nici un răspuns, dar era limpede că auzea 
ce i se spune şi că, într-un fel pâclos, se gândea la tot ce 
auzea. Faptul îl încurajă pe domnul Lorry s-o cheme de 
câteva ori în cameră pe domnişoara Pross, ca să şadă acolo 
cu lucrul ei de mână; în acele momente discutau liniştit 


despre Lucie şi despre tatăl ei de faţă, ca de obicei, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Discutau fără gesturi 
ostentative, şi nu prea îndelung, sau uneori îndeajuns doar 
cât să-l zgândăre; şi inima bună a domnului Lorry se 
însenina la impresia că doctorul ridica privirile mai des şi că 
părea stârnit de senzaţia unor nepotriviri în jurul lui. 

Când se lăsă din nou întunericul, domnul Lorry îl întrebă 
ca şi cu o zi înainte: 

— Doctore dragă, vrei să ieşim? 

Ca şi cu o zi înainte, bătrânul repetă: 

— Să ieşim? 

— Da; să facem o plimbare împreună. De ce nu? 

De astă dată. Când nu putu obţine nici un răspuns, domnul 
Lorry se prefăcu a pleca, şi se reîntoarse după o absenţă de 
un ceas. În acest timp doctorul se mutase pe scaunul de 
lângă fereastră şi stătuse acolo, privind platanul; dar cum îl 
văzu pe domnul Lorry intrând, trecu înapoi pe băncuţa lui. 

Timpul se scurgea anevoie, speranţele domnului Lorry se 
întunecau, iar inima îi devenea, pe zi ce trecea, mai grea. 
Sosi şi trecu cea de-a treia zi, cea de-a patra, cea de-a 
cincea. Cinci zile, şase, şapte, opt, nouă zile. 

Domnul Lorry străbătu tot acest tulbure răstimp cu o 
speranţă tot mai stinsă şi cu o inimă tot mai împovărată. 
Taina era păstrată cu grijă, iar Lucie inconştientă şi fericită; 
dar domnul Lorry nu se putea împiedica să observe că 
mâna cizmarului, care la început fusese cam stângace, 
devenea extraordinar de îndemânatică; niciodată doctorul 
nu fusese atât de absorbit de munca lui şi niciodată mâinile 
lui nu fuseseră atât de iscusite şi de dibace, ca în seara celei 
de-a noua zile. 

Capitolul XIX. 

O PĂRERE. 

Istovit de veghe şi de îngrijorare, domnul Lorry adormi în 
post. În cea de a zecea dimineaţă de aşteptare, se deşteptă 
speriat de lumina strălucitoare ce inunda acum odaia; 
fusese cufundată în beznă pe când îl furase pe el somnul. 


Se frecă la ochi şi se sculă dar, odată în picioare, îl 
cuprinse îndoiala dacă nu cumva visează încă. Căci, 
ducându-se la uşa camerei doctorului Manette, văzu că 
băncuţa şi uneltele de cizmărie fuseseră date deoparte, iar 
doctorul şedea în fotoliul de lângă fereastră, citind. Era 
îmbrăcat în obişnuitu-i halat de dimineaţă, iar faţa (pe care 
domnul Lorry i-o putea vedea foarte lămurit), deşi încă 
palidă, avea o expresie de atenţie calmă, concentrată. 

Chiar când se asigură că e treaz de-a binelea, domnul 
Lorry începu să se îndoiască dacă nu cumva visase povestea 
cu cizmăritul din ultimele zile; nu i se înfăţişa oare ochilor 
prietenul său, îmbrăcat ca de obicei, arătând ca de obicei, şi 
prins în preocupările-i obişnuite? Şi exista cel mai mic semn 
că schimbarea care-l impresionase atât de puternic avusese 
într-adevăr loc? 

Asemenea întrebare nu putea fi decât rodul unei 
nedumeriri şi uluiri, întrucât răspunsul era evident. Dacă 
nu fusese vorba decât de o impresie, lipsită de o pricină şi o 
bază reală, atunci ce căuta acolo el, Jarvis Lorry? De unde 
până unde se lăsase furat de somn, complet îmbrăcat, pe 
canapeaua din cabinetul doctorului Manette, şi cum de se 
afla dis-de-dimineaţă în pragul odăii acestuia, punându-şi 
atari întrebări? 

Câteva minute mai târziu, domnişoara Pross îi vorbea în 
şoaptă la ureche. Dacă l-ar mai fi muncit vreo urmă de 
îndoială, apoi vorbele acesteia i-ar fi risipit-o cu 
desăvârşire; dar în momentele acelea începuse să 
gândească limpede şi nu se mai îndoia. O sfătui pe 
domnişoara Pross să nu intervină în nici un fel până la ora 
obişnuită a micului dejun, şi atunci să se poarte faţă de 
doctor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă doctorul se 
va dovedi că e în starea lui firească de spirit, atunci domnul 
Lorry va încerca să obţină unele informaţii şi idei 
călăuzitoare în acea direcţie pe care în tot timpul veghii 
sale fusese preocupat s-o stabilească. 


Domnişoara Pross fu întru totul de părerea lui şi, 
împreună, ticluiră cu grijă planul. Având timp berechet ca 
să-şi pună la punct metodica-i toaletă, domnul Lorry se 
înfăţişă la micul dejun cu obişnuita-i rufărie albă ca neaua şi 
cu ciorapii bine traşi pe picior. Doctorul fu chemat ca de 
obicei la gustare. 

Din cât îţi puteai da seama de mecanismul gândirii lui, fără 
a întreprinde acele mici şi treptate tatonări pe care domnul 
Lorry le socotea singurele avansuri sigure, părea să 
considere că nunta fiicei lui avusese loc cu o zi înainte. O 
aluzie întâmplătoare, dar deliberat scăpată, la ziua din 
săptămână şi data acelei dimineţi, îl puse pe gânduri şi păru 
să-şi facă unele socoteli, vădit stingherit. Dar în toate 
celelalte privinţe era în asemenea măsură cel de totdeauna, 
încât, domnul Lorry hotări să obţină de la dânsul ajutorul pe 
care-l dorea. Un ajutor în propriul interes al doctorului. 

De aceea, după ce îşi luară gustarea şi farfuriile fură 
strânse de pe masă, rămas singur cu doctorul, i se adresă 
plin de preocupare. 

— Dragul meu Manette, aş vrea să-ţi cer un sfat 
confidenţial într-un caz foarte curios, care mă interesează 
în mod deosebit; poate că dumitale, care eşti mai bine 
informat, cazul n-o să ţi se pară chiar atât de curios. 

Privindu-şi mâinile bătătorite de truda ultimelor zile, 
doctorul păru tulburat şi ascultă cu atenţie. Nu era prima 
dată în acea dimineaţă că-şi privea mâinile. 

— Doctore Manette, începu domnul Lorry, punându-i cu 
afecţiune mâna pe braţ. E vorba de cazul unui foarte drag 
prieten al meu. Te rog să te gândeşti bine la sfatul pe care 
mi-l dai, atât de dragul lui cât, mai ales, de dragul fiicei lui - 
al fiicei lui, scumpul meu Manette. 

— Dacă înţeleg bine, răspunse doctorul pe un ton înăbuşit, 
e vorba de un şoc mintal... 

— Exact. 

— Fii mai explicit, ceru doctorul. Încearcă să nu omiţi nici 
un amănunt. 


Domnul Lorry îşi dădu seama că se înţeleseseră unul pe 
celălalt şi continuă: 

— Dragul meu Manette, e vorba de un şoc foarte vechi şi 
prelungit, de mare intensitate şi seriozitate, şi care 
afectează sentimentele, simţurile... hm... aşa cum te-ai 
exprimat... mintea pacientului, spiritul. E vorba de un şoc 
sub imperiul căruia pacientul a trăit în trecut, nu ştiu câtă 
vreme, pentru că nici el singur nu poate socoti timpul, şi nu 
există alte mijloace de a-l delimita. E vorba de un şoc de 
care pacientul s-a vindecat, printr-un proces de care nu e 
conştient, aşa cum l-am auzit povestind o dată în mod 
public, într-o manieră uluitoare. E vorba de un şoc de care 
s-a tămăduit atât de deplin, încât pacientul este astăzi un 
om cu o inteligenţă foarte vie, apt de vaste speculaţii 
mintale, de un susţinut efort fizic, de o continuă îmbogăţire 
a cunoştinţelor şi aşa foarte numeroase. Dar, din nefericire, 
a avut loc - aici domnul Lorry făcu o pauză şi respiră adânc 
- O uşoară revenire a şocului. 

Cu un glas sugrumat, doctorul întrebă: 

— Şi cât a durat? 

— Nouă zile şi nouă nopţi. 

— Cum s-a manifestat? Vreau să spun - şi-şi privi din nou 
mâinile - printr-o reluare a unei vechi activităţi legate de 
Şoc? 

— Întocmai. 

— Spune-mi, te rog întrebă doctorul foarte desluşit şi cu 
multă stăpânire de sine, deşi pe acelaşi glas înăbuşit, l-ai 
văzut şi pe vremuri angajat în această activitate? 

— O singură dată. 

— Şi când a avut loc revenirea, s-a manifestat la fel ca 
atunci? 

— Cred că da. 

— Mi-ai vorbit de fiica lui. A fost încunoştiinţată de 
revenirea şocului? 

— Nu. Nu i s-a adus nimic la cunoştinţă şi nădăjduiesc că 
nici nu i se va aduce vreodată. Faptul nu este cunoscut 


decât de mine şi de încă o persoană de mare încredere. 

Doctorul îi strânse mâna în mâna lui şi murmură: 

— Ai dovedit multă bunătate. Ai dovedit multă omenie. 

Domnul Lorry îi strânse la rândul său mâna şi un timp 
niciunul dintre ei nu mai rosti o vorbă. 

— Şi acum, dragul meu Manette, reluă în cele din urmă 
domnul Lorry, în felul său cel mai afectuos şi mai grijuliu, eu 
sunt un simplu om de afaceri şi nu mă pricep să fac faţă la 
asemenea chestiuni complicate şi delicate. Nu deţin 
informaţiile necesare, nu deţin înţelegerea necesară; am 
nevoie de îndrumări. Şi nimeni pe lume nu mi-ar putea da 
îndrumări mai exacte decât ai putea-o face dumneata. 
Explică-mi, cum a fost posibilă această revenire? Există 
primejdia unei noi reveniri? Ar putea fi prevenită o 
eventuală repetare? Ce anume o provoacă? Ce pot face 
pentru prietenul meu? Nu există om mai doritor decât mine 
să-şi servească un prieten, numai de-aş şti cum s-o fac. Dar 
nu mă pricep de unde să pornesc, într-un caz ca ăsta. Dacă 
înţelepciunea, cunoştinţele şi experienţa dumitale m-ar 
pune pe calea cea bună, aş putea face multe; dar neluminat 
şi neîndrumat, nu-s bun de nimic. Te rog, discută lucrurile 
astea cu mine, te rog, ajută-mă să le înţeleg mai clar şi 
învaţă-mă cum pot fi de mai mare ajutor. 

După rostirea acestor cuvinte pline de sinceritate, 
doctorul Manette rămase un timp pe gânduri, iar domnul 
Lorry nu-l grăbi defel. 

— Eu cred, spuse după un timp doctorul, rupând cu un 
vădit efort tăcerea, că revenirea pe care mi-ai descris-o, 
dragă prietene, nu l-a luat pe nepregătite pe pacient. 

— Adică se temea că i-ar putea reveni şocul? se hazardă 
domnul Lorry să întrebe. 

— Foarte mult. (Rosti cuvintele cutremurându-se fără 
voie.) Nu-ţi poţi face idee cât de covârşitoare este o 
asemenea teamă pentru mintea pacientului, şi cât de greu îi 
vine - aş spune chiar că-i e cu neputinţă - să rostească o 
singură vorbă în legătură cu subiectul care-l apasă. 


— S-ar simţi mult mai uşurat dacă s-ar lăsa determinat să 
împărtăşească cuiva această tainică povară de gânduri? 

— Cred că da. Însă, aşa cum ţi-am spus, este aproape o 
imposibilitate. Ba uneori socotesc că e o imposibilitate 
absolută. 

— Şi atunci, spuse domnul Lorry, după o scurtă tăcere de 
ambele părţi, lăsându-şi din nou uşor mâna pe braţul 
doctorului, de ce pricină ai putea lega acest acces? 

— Cred că a existat o puternică, o extraordinară 
reîntoarcere la şuvoiul de gânduri şi de aduceri-aminte care 
au constituit prima cauză a bolii. Cred că a fost rechemată 
la lumină o intensă asociaţie de idei, de o natură extrem de 
dureroasă. E probabil că în mintea pacientului mocnea de 
mult spaima că o asemenea asociaţie ar putea fi provocată - 
în anumite împrejurări să zicem, sau cu un anumit prilej. A 
încercat să se pregătească sufleteşte, dar în zadar; poate că 
însăşi strădania de a se pregăti l-a făcut mai puţin apt să-i 
reziste. 

— Ar putea, crezi, să-şi aducă aminte de cele ce s-au 
întâmplat în timpul revenirii şocului? întrebă domnul Lorry 
cu o firească şovăială. 

Doctorul îşi plimbă descurajat privirile de jur-împrejurul 
odăii, clătină din cap şi răspunse cu voce scăzută: 

— Absolut deloc. 

— Şi ce trebuie făcut pe viitor? 

— În ce priveşte viitorul, m-aş arăta foarte optimist, 
răspunse doctorul cu un glas mai ferm. Dat fiind că a fost 
voia Domnului să-şi revină atât de repede din şoc, m-aş 
arăta optimist. A cedat sub presiunea a ceva foarte 
complex, de care se temea de mult, pe care-l prevăzuse de 
mult în chip nedesluşit şi împotriva căruia luptase; dar 
acum, că şi-a revenit după ce furtuna a izbucnit şi s-a 
astâmpărat, nădăjduiesc că tot ce-a fost mai rău a trecut. 

— Mă rog, mă rog! Asta e o mare consolare, răspunse 
domnul Lorry. 


— Îţi sunt recunoscător, repetă doctorul, înclinându-şi 
capul cu un gest de reverență. 

— Mai există două puncte ale chestiunii asupra cărora aş 
dori să fiu îndrumat, urmă domnul Lorry. Pot continua? 

— Nici c-ai putea face un mai mare serviciu prietenului 
dumnitale. Doctorul îi întinse mâna. 

— Atunci să începem cu primul. Pacientul e o persoană 
foarte studioasă şi e înzestrat, cu o deosebită energie; se 
preocupă cu foarte multă râvnă de îmbogățirea 
cunoştinţelor profesionale, de organizarea unor experienţe 
şi de alte multe lucruri. Spune-mi, te rog, nu cumva se 
osteneşte prea mult? 

— N-aş crede. Se prea poate ca această permanentă 
nevoie de ocupaţie să fie o trăsătură caracteristică a 
spiritului său. S-ar putea să fie, în parte, o înclinaţie 
firească, iar în parte un rezultat al suferințelor prin care a 
trecut. Cu cât i-ar fi mintea mai puţin preocupată de lucruri 
sănătoase, cu atât s-ar face mai simţit pericolul de a o lua 
pe calea gândurilor nesănătoase. E posibil ca omul să se fi 
studiat şi să fi ajuns la această descoperire. 

— Eşti convins că nu se supune la un efort intelectual prea 
puternic? 

— Cred că sunt convins. 

— Dragul meu Manette, dacă în clipa de faţă ar fi 
surmenat... 

— Dragul meu Lorry, mă îndoiesc că s-ar putea întâmpla 
aşa ceva. A existat o încordare prea violentă într-o anumită 
direcţie, ceea ce a făcut necesară o contrapondere. 

— Scuză-mă dacă stărui, ca un om de afaceri ce sunt. 
Presupunând, pentru o singură clipă, că ar fi surmenat, 
faptul acesta s-ar putea manifesta printr-o reapariţie a 
tulburărilor? 

— Nu cred. Nu cred, declară doctorul Manette cu tăria 
convingerii, că tulburările ar putea fi declanşate de o altă 
cauză în afara acelui şuvoi de asociaţii. Aşadar, nu cred că 
altceva decât atingerea acelei anume coarde le-ar putea 


determina să reapară. După cele ce s-au petrecut şi după 
revenirea pacientului la normal, e greu să-mi închipui că 
acea coardă ar putea vibra din nou cu asemenea violenţă. 
Sunt încredinţat, aş putea spune chiar că sunt pe deplin 
convins, că împrejurările susceptibile să redeştepte 
procesul s-au consumat. 

Vorbea cu rezervele omului care ştie cât de uşor poate fi 
tulburată gingaşa structură a spiritului dar, în acelaşi timp, 
cu încrederea omului care şi-a făurit treptat o convingere 
din suferinţele şi nefericirile pe care le-a îndurat. Prietenul 
lui nu i-ar fi clintit pentru nimic în lume această încredere. 
Se declară mai liniştit şi mai încurajat decât se simţea în 
realitate şi abordă cel de-al doilea şi ultimul punct care-l 
interesa. Era o chestiune mai dificilă decât tot ce 
discutaseră până acum dar, aducându-şi aminte de 
conversaţia pe care o avusese cu domnişoara Pross, într-o 
duminică dimineaţă, precum şi de toate la câte fusese 
martor în ultimele nouă zile, ştiu că va trebui s-o înfrunte. 

— În legătură cu acea activitate la care se întoarce 
pacientul când se află sub influenţa şocului de care din 
fericire s-a tămăduit, începu domnul Lorry dregându-şi 
glasul, activitate pe care, haide s-o numim muncă de 
fierar... Fierărit. Hai să spunem, ca să ilustrăm faptele cu 
un exemplu, că în vremurile lui de restrişte a deprins 
meşteşugul fierăritului. Voi sublinia că acum, pe 
neaşteptate, a fost din nou găsit mânuind uneltele de 
fierărie. Nu-i un păcat că şi le păstrează în apropiere? 

Doctorul îşi umbri fruntea cu mâna şi bătu nervos cu 
piciorul în podea. 

— Şi le-a păstrat mereu în apropiere, urmă domnul Lorry 
aruncându-i o privire îngrijorată. Spune-mi, te rog, n-ar fi 
mai bine să se despartă de ele? 

Doctorul, cu fruntea în palmă, continuă să lovească nervos 
cu piciorul în podea. 

— Îţi vine greu să-mi dai un sfat? întrebă domnul Lorry. 
Înţeleg că-i o chestiune delicată. Şi totuşi, cred... Dar îşi 


curmă vorba, clătinând din cap. 

— Vezi, începu doctorul Manette, întorcându-se spre el 
după o tăcere stânjenitoare, e foarte complicat să explici 
coerent meandrele minţii acestui om. Cândva, pe vremuri, a 
tânjit cu atâta ardoare după această activitate şi a fost o 
salvare când i s-a acordat; fără îndoială că a însemnat o 
mare alinare să-şi poată înlocui nedumeririle minţii cu 
nedumeririle degetelor şi, pe măsură ce devenea mai 
iscusit, să-şi înlocuiască ingeniozitatea torturilor spirituale 
prin ingeniozitatea mâinilor; de asta n-a suportat niciodată 
gândul de a nu mai avea la îndemână uneltele. Chiar şi 
acum, când, cred eu, e mai optimist în ceea ce îl priveşte 
decât a fost vreodată în trecut şi când izbuteşte să 
vorbească oarecum cu încredere despre el însuşi, ideea că 
s-ar putea cândva să simtă nevoia vechii lui activităţi şi să 
nu-şi găsească uneltele îi dă un simţământ de spaimă, 
asemănător, bănuiesc, cu cel ce încolţeşte în inima unui 
copil care s-a pierdut. 

Arăta ca o ilustrare a propriilor sale spuse, şi-şi înălţă 
privirile spre faţa domnului Lorry. 

— Dar nu s-ar putea... da-mi voie! Eu cer o informaţie, aşa, 
ca un stângaci om de afaceri care nu vine în legătură decât 
cu obiecte materiale de felul guineelor, şilingilor şi 
bancnotelor - nu s-ar putea ca păstrarea acelor unelte să 
implice şi menţinerea ideii? Dacă uneltele ar fi îndepărtate, 
nu s-ar putea, dragul meu Manette, ca şi temerile să se 
spulbere o dată cu ele? Pe scurt, păstrarea uneltelor de 
fierărie nu înseamnă o concesie făcută, răului? 

Urmă un alt răstimp de tăcere. 

— Ştii, mai înseamnă şi un vechi tovarăş de suferinţă, 
spuse doctorul cu un glas tremurat. 

— Eu unul nu le-aş păstra, stărui domnul Lorry, scuturând 
din cap, căci, pe măsură ce-l vedea pe doctor descumpănit, 
el devenea tot mai categoric. l-aş recomanda pacientului să 
le sacrifice. Voiam numai să-ţi obţin încuviințarea, ca un om 


drag şi bun ce eşti. De hatârul fiicei lui, dragul meu 
Manette! 

Era straniu să urmăreşti lupta care se dădea în el. 

— Atunci, fie, de dragul ei; sunt de acord. Dar eu nu le-aş 
îndepărta în prezenţa lui. Să se facă acest lucru când va fi 
plecat; să simtă, după o absenţă, lipsa vechiului său tovarăş 
de suferinţă. 

Domnul Lorry acceptă pe dată această condiţie şi puse 
capăt discuţiei. Petrecură restul zilei la ţară şi doctorul se 
simţi pe deplin întremat. Următoarele trei zile continuă să 
se simtă foarte bine şi, în cea de a paisprezecea zi de la 
cununie, plecă să se întâlnească cu Lucie şi cu soţul ei. 
Domnul Lorry îl lămurise că se luaseră măsuri pentru ca 
tăcerea lui să nu o îngrijoreze pe Lucie şi că-i scrisese în 
acest sens, astfel încât fata nu avea nici o bănuială. 

În seara zilei în care plecase doctorul, domnul Lorry intră 
în odaia acestuia, înarmat cu un satâr, un fierăstrău, o daltă 
şi un ciocan, însoţit de domnişoara Pross, care ţinea în 
mână o lumânare. Şi acolo, cu uşile închise, într-o atmosferă 
de mister şi vinovăţie, domnul Lorry hăcui băncuţa 
cizmarului, făcând-o bucăţi, în timp ce domnişoara Pross 
ţinea lumânarea de parc-ar fi asistat la un omor - şi cu 
figura ei încrâncenată nici c-ai fi aflat o persoană mai 
potrivită pentru aşa ceva. Fără întârziere, se procedă la 
arderea cadavrului (ciopârţit în vederea acestui scop) în 
soba din bucătărie; iar sculele, pantofii şi pielea, fură 
îngropate în grădină. Pentru spiritele cinstite, distrugerea 
şi tăinuirea apar ca nişte acţiuni atât de mârşave, încât 
domnul Lorry şi domnişoara Pross, angajaţi în treaba pe 
care o porniseră şi în îndepărtarea oricărei urme, aproape 
că se simțeau şi aproape că arătau ca doi complici ai unui 
asasinat. 

Capitolul XX. 

O RUGĂMINTE. 

Când tânăra pereche se întoarse acasă, prima persoană 
care se înfăţişă să-i felicite fu Sydney Carton. Sosiseră abia 


de câteva ore, când se şi prezentă la ei. Nu părea să fi 
progresat nici ca deprinderi, nici ca înfăţişare, nici ca fel de 
a fi; dar avea un aer de nestrămutată fidelitate, care până 
atunci scăpase observaţiei lui Charles Darnay. 

Pândi prilejul de a-l chema pe Darnay deoparte, în cadrul 
unei ferestre, şi de a-i vorbi fără a fi auzit de urechi străine. 

— Domnule Darnay, aş dori să putem fi prieteni. 

— Sper că suntem prieteni. 

— Această amabilă afirmaţie e doar un fel de a vorbi; dar 
eu nu mă refer la cuvinte convenţionale; de altfel, când 
afirm că aş dori să putem fi prieteni, şi eu mă gândesc de 
fapt la altceva. 

Cum era firesc, Charles Darnay îl întrebă bine dispus şi pe 
un ton de camaraderie la ce anume se gândeşte. 

— Pe viaţa mea, îi răspunse Carton zâmbind, e mai uşor să 
clocesc toate astea în mintea mea decât să fac pe un altul să 
le înţeleagă. Oricum, dă-mi voie să încerc. Îţi aminteşti de 
un anumit prilej când am fost mai băut decât... decât de 
obicei? 

— Îmi amintesc de un anumit prilej când m-ai silit să-ţi 
mărturisesc că ai băut. 

— Şi eu îmi amintesc. Blestemul unor atari prilejuri atârnă 
crunt asupră-mi pentru că niciodată nu le pot şterge din 
minte. Sper că se va ţine seama de acest lucru cândva, când 
zilele mele vor ajunge la capăt. Nu te alarma! N-am de 
gând să ţin o predică. 

— Nu mă alarmez. Sinceritatea dumitale nu poate, fi 
pricină de alarmă pentru mine. 

— Ah! făcu Carton cu o nepăsătoare fluturare a mâinii, de 
parcă ar fi vrut să înlăture subiectul. Cu acel prilej de beţie 
(unul dintr-un lung şir, după cum bine şti), m-am dovedit 
foarte nesuferit tot agitând chestiunea dacă îmi placi sau 
nu-mi placi. Aş dori să uiţi acest lucru. 

— L-am uitat de mult. 

— Ăsta-i iarăşi un fel de a vorbi. Domnule Darnay, pentru 
mine uitarea nu-i atât de uşoară cum vrei să laşi a crede că 


ar fi pentru dumneata. Eu nu am uitat discuţia aceea şi un 
răspuns uşuratic din partea dumitale nu mă va ajuta s-o uit. 

— Dacă a fost un răspuns uşuratic, te rog să mă ierţi. Nu 
am avut altă intenţie decât aceea de a îndepărta 
conversaţia de la un lucru de nimic care, spre surprinderea 
mea, pare să te tulbure mult. Îţi declar, pe onoarea mea de 
gentilom, că de mult am alungat din minte chestiunea de 
atunci. Dumnezeule mare, dar nici măcar nu am avut ce 
alunga! Oare nu existau lucruri mult mai importante de 
ţinut minte, în legătură cu marele serviciu pe care mi-l 
făcuseşi în acea zi? 

— Cât despre marele serviciu, răspunse Carton, mă simt 
dator să-ţi spun, auzindu-te că-l numeşti astfel, că totul n-a 
fost decât o capcană avocăţească. Când ţi-am făcut acel 
serviciu, nu cred că-mi păsa prea mult de soarta dumitale. 
Dă-mi voie! Accentuez: atunci când ţi-am făcut acel serviciu. 
Vorbesc despre trecut. 

— Tratezi cu uşurinţă îndatorirea pe care o am faţă de 
dumneata, dar eu nu mă supăr pentru răspunsul dumitale 
uşuratic. 

— E adevărul gol-goluţ, domnule Darnay, crede-mă. Dar 
m-am îndepărtat de la subiect; vorbeam despre faptul că aş 
dori să fim prieteni. Uite ce-i, dumneata mă cunoşti; ştii că 
sunt incapabil de elanuri înaripate. Dacă te îndoieşti, 
întreabă-l pe Stryver şi el o să le asigure că aşa e. 

— Prefer să-mi formez singur părerile, fără ajutorul lui. 

— Mă rog. Oricum, ştii bine că sunt un individ nevolnic, 
care n-a fost niciodată bun de nimic şi nici nu va fi. 

— Nu ştiu că „nu vei fi”. 

— Ba eu ştiu şi poţi să mă crezi pe cuvânt. Ei bine! Dacă 
poţi răbda ca un asemenea individ lipsit de orice valoare şi 
cu o reputaţie deşucheată să-ţi intre şi să-ţi iasă din casă în 
ceasurile lui libere, ţi-aş cere să-mi acorzi favoarea de a 
veni şi de a pleca oricând de aici, în chip de persoană 
privilegiată; favoarea de a fi privit întocmai ca o mobilă 
inutilă (aş adăuga şi dizgraţioasă, dacă n-ar fi acea 


asemănare pe care am descoperit-o între noi doi), o mobilă 
pe care o ţii pentru că te-a slujit cândva, dar la care nu te 
mai uiţi. Nu cred că voi abuza de această îngăduinţă. Pun 
rămăşag pe o sută contra unu că nu mă voi folosi de ea mai 
mult de patru ori într-un an. Dar pot afirma că mi-ar 
pricinui o mare mulţumire să pot gândi c-o am. 

— Vrei să încerci a gândi astfel? 

— Acesta e un fel dea mă anunţa că mi s-a acordat ceea ce 
am cerut. Îţi mulţumesc, Darnay. Îmi pot lua libertatea de, 
a-ţi spune pe nume? 

— Cred că e şi timpul, Carton. 

Îşi strânseră mâinile şi Sydney se îndepărtă. Un minut mai 
târziu era, în aparenţă, la fel de şters ca întotdeauna. 

După plecarea lui, în cursul unei seri petrecute în 
societatea domnişoarei Pross, a doctorului şi a domnului 
Lorry, Charles Darnay se referi în treacăt şi în linii generale 
la discuţia avută şi-l caracteriză pe Sydney Carton drept un 
caz iremediabil de neglijenţă şi nepăsare. Pe scurt, vorbi 
despre el nu cu răutate sau în chip acuzator, ci aşa cum ar fi 
vorbit oricine l-ar fi judecat după aparenţe. 

Nici prin cap nu-i trecea că vorbele lui ar putea să se 
înfigă în gândurile tinerei şi frumoasei sale, soţii; dar mai 
târziu, când se retrase în apartamentul lor, o găsi 
aşteptându-l cu vechea şi drăgălaşa-i expresie de 
încruntare pe frunte. 

— Suntem îngândurată în noaptea asta! spuse Darnay, 
petrecându-şi braţul pe după umerii ei. 

— Da, iubitul meu Charles, răspunse ea punându-şi 
mâinile pe pieptul lui şi fixându-l cu acea expresie atentă şi 
cercetătoare. Suntem cam îngândurată în noaptea asta 
pentru că ne stă ceva pe inimă. 

— Ce anume, Lucie? 

— Dacă îţi cer, îmi făgăduieşti că nu-mi pui nici o 
întrebare? 

— Să-ţi făgăduiesc? Ce nu i-aş făgădui iubirii mele? 


Şi, într-adevăr, ce i-ai fi putut, refuza în timp ce cu o mână 
îi îndepărta şuviţele de aur de pe obraz iar cu cealaltă îi 
simţea inima care, bătea pentru el? 

— Cred, Charles, că sărmanul domn Carton merită mai 
multă consideraţie şi mai mult respect decât ai arătat tu în 
seara asta, vorbind despre el. 

— Zău, iubirea mea? Şi de ce? 

— Asta-i întrebarea pe care nu trebuie să mi-o pui. Dar 
cred - mai bine zis ştiu - că merită. 

— Dacă tu o ştii, îmi ajunge. Şi ce-ai dori să fac, viaţa mea? 

— Ţi-aş cere, iubitule, să te arăţi întotdeauna foarte 
generos cu el şi foarte îngăduitor cu păcatele lui, atunci 
când nu e de faţă. Ţi-aş cere să crezi că are o inimă pe care 
o dezvăluie foarte, foarte rar, dar că această inimă e adânc 
rănită. Iubitul meu, eu am văzut-o sângerând. 

— E dureros gândul că l-am nedreptăţit, răspunse Charles 
Darnay, mirat. Niciodată n-aş fi crezut aşa ceva despre el. 

— Ăsta-i adevărul, dragul meu soţ. Mi-e teamă că nu mai 
poate fi salvat; nu cred că mai există vreo speranţă ca 
soarta sau firea lui să se schimbe. Dar sunt convinsă că e 
capabil de fapte bune, prieteneşti, chiar de fapte măreţe. 

Era atât de frumoasă în puritatea încrederii sale într-un 
om pierdut, încât soţul ar fi putut s-o privească ceasuri 
întregi fără să se sature. 

— Şi, dragostea mea, îl îndemnă mai departe Lucie 
lipindu-se de el, culcându-şi capul pe pieptul lui şi 
înălţându-şi ochii către ochii lui, aminteşte-ţi cât de 
puternici suntem noi în iubirea noastră şi cât de slab e 
dânsul în nefericirea lui! 

Rugămintea îi merse la inimă. 

— O să-mi amintesc întotdeauna, viaţa mea! O să-mi 
amintesc câte zile o să am. 

Se aplecă peste căpşorul de aur, îşi lipi buzele de buzele ei 
trandafirii şi o cuprinse în braţe. 

Dacă un pribeag bezmetic, străbătând străzile în beznă, ar 
fi putut auzi candida ei mărturisire şi ar fi văzut 


mărgăritarele milei sorbite de buzele soţului de-a dreptul 
din dulcii ochi albaştri, atât de iubitori, ar fi plâns în noapte 
- şi ar fi murmurat cuvintele care nu pentru prima oară i se 
desprindeau de pe buze: 

— Doamne, binecuvânteaz-o pentru dulcea ei compasiune! 

Capitolul XXI. 

ECOURI DE PAŞI. 

Colţişorul unde locuia doctorul era un minunat lăcaş al 
ecourilor. Răsucind cu sârg firul de aur care-l lega pe soţul, 
pe tatăl ei, pe ea însăşi şi pe vechea-i îndrumătoare şi 
tovarăşă de viaţă într-o tihnită mulţumire, Lucie şedea în 
căsuţa liniştită din acel colţ al tăcutelor rezonanţe şi asculta 
ecoul paşilor timpului. 

La început, a fost o vreme când, cu toate că era o tânără 
soţioară pe deplin fericită, se întâmpla ca împletitura să-i 
lunece din mâini şi ochii să i se umezească de lacrimi. Căci 
ecourile purtau zvonul a ceva ce avea să vină, ceva încă 
vag, foarte îndepărtat, care abia se făcea auzit, dar care-i 
răscolea adânc inima. Fluturări de speranţe şi de îndoieli - 
speranţele unei iubiri încă necunoscută pentru ea; îndoieli 
că avea să rămână în viaţă pentru a se bucura de această 
nouă fericire; şi inima-i era sfâşiată între speranţă şi 
îndoială. Şi atunci, printre ecouri, desluşea paşi apropiindu- 
se de propriul ei mormânt; şi gândul la soţul care avea să 
rămână atât de părăsit, jelind cu atâta durere dispariţia ei, 
îi ţâşnea din ochi spărgându-se în şiroaie de lacrimi. 

Dar trecu şi acel răstimp şi iat-o pe micuța Lucie la pieptul 
ei. De atunci, printre ecourile ce se apropiau, se amestecau 
şi tropăitul picioruşelor de copil şi cuvintele gângurite. Dar 
oricât de puternic ar fi răsunat alte ecouri, tânăra mamă 
aşezată lângă un leagăn le putea desluşi din nou 
apropiindu-se. 

Şi răsucind mereu, cu sârg, firul de aur care-i lega pe toţi 
laolaltă, împletind binefacerea fericitei ei influenţe în însăşi 
urzeala vieților lor şi netezind-o egal şi lin, fără nici un nod 
de părtinire, Lucie nu auzea în ecourile timpului decât 


rezonanţe prietenoase şi mângâietoare. Pasul soţului ei 
răsuna viguros printre acestea; al tatălui ei, ferm şi 
măsurat. Iat-o şi pe domnişoara Pross, strunită-n zăbală, 
stârnind ecouri ca un cal frânat de biciuşcă, sforăind şi 
lovind cu copita pământul de sub platanul din grădină. 

Şi chiar când printre ecouri se strecurau tânguiri 
dureroase, acestea nu erau nici aspre, nici crâncene. Chiar 
când bucle de aur, atât de asemănătoare cu ale ei, zăceau 
ca un nimb pe albul pernei, în jurul feţişoarei suple a unui 
băieţaş care şoptea cu un surâs luminos: „Scumpii mei tătic 
şi mămică, mă doare că trebuie să vă părăsesc pe voi şi pe 
drăgălaşa mea surioară, dar trebuie să plec!” 

Şi astfel, printre celelalte ecouri se amesteca şi fâlfâitul 
unor aripi de înger, ecou nu întru totul pământean, ci 
păstrând un suflu divin. Şi se contopea cu el suspinul 
vântului ce adia peste un micuţ mormânt săpat în grădină, 
ambele prinse de auzul Luciei ca un murmur stins - ca 
răsuflarea mării adormite într-o zi de vară pe un țărm 
nisipos - în timp ce mica Lucie, învățând lecţia de 
dimineaţă, sau îmbrăcând o păpuşă lângă scăunelul pe 
care-şi odihnea maică-sa picioarele, ciripea în limbile celor 
două oraşe - Parisul şi Londra - ce se împletiseră în viaţa ei. 

Rareori răspundeau ecourile la paşii lui Sydney Carton. 
Cel mult în şase rânduri pe an făcea el uz de privilegiul de a 
veni neinvitat în acea casă; şi atunci îşi petrecea seara 
printre ei, aşa cum făcuse de atâtea ori pe vremuri. 
Niciodată nu venea acolo înfierbântat de băutură. Şi 
ecourile mai şopteau ceva în legătură cu el, ceva ce-au 
şoptit de veacuri şi veacuri toate ecourile adevărului. 

Orice bărbat care a iubit sincer o femeie şi n-a dobândit-o, 
dar, ştiind-o soţia altuia şi mamă, a continuat s-o 
urmărească cu gânduri la fel de curate şi de neschimbate, 
se bucură de o ciudată simpatie din partea copiilor ei - 
aceştia îi nutresc o duioşie şi o milă instinctive. Ce 
sensibilitate ascunsă vibrează într-un asemenea caz, n-o 
spune nici un ecou; dar aşa se întâmplă, şi aşa se întâmpla 


şi acum. Carton a fost primul străin spre care micuța Lucie 
îşi întinse mânuţele durdulii şi care şi-a păstrat locul în 
inima ei chiar când fetiţa crescuse. lar sărmanul băieţaş 
vorbise de el aproape până în ultimele clipe: „Bietul Carton! 
Sărutaţi-l din partea mea!” 

Domnul Stryver îşi făcuse loc cu coatele pe calea 
avocaturii, asemenea unei ambarcaţiuni masive ce-şi taie 
drum prin ape tulburi, târându-şi după el folositorul amic, 
ca pe o navă remorcată la pupă. Şi cum o navă astfel 
remorcată are de înfruntat condiţii potrivnice şi pluteşte 
mai mult pe sub apă, tot aşa şi Sydney ducea o viaţă 
scufundată. Dar deprinderea, lesnicioasă şi puternică, din 
nefericire la el mult mai lesnicioasă şi mai puternică decât 
orice stimulator simţ al zădărniciei şi ruşinii, făcea din viaţa 
lui singura viaţă pe care o putea duce; şi nu se gândea să 
răzbată din situaţia sa de şacal la dispoziţia leului, mai mult 
decât s-ar gândi un şacal adevărat să ocupe locul unui leu. 
Stryver ajunsese bogat; se căsătorise cu o văduvă prosperă 
cu proprietăţi şi cu trei feciori, care nu aveau nimic 
strălucitor în afară de părul lins de pe capetele aidoma unor 
găluşti. Mânându-i pe aceşti trei tineri gentilomi ca pe trei 
oi, domnul Stryver, exalând prin fiecare por un simţ de 
superioritate de cea mai jignitoare speţă, se înfiinţă în 
liniştitul colţişor din Soho şi-i oferi, în chip de discipoli, 
soţului tinerei Lucie, declarând plin de delicateţe: 

— Helo! Darnay, iaca ţi-am adus trei felii de pâine cu 
brânză pentru picnicul tău matrimonial! 

Refuzând politicos cele trei felii de pâine cu brânză, 
Darnay îl făcu pe domnul Stryver să colcăie de o indignare 
pe care o converti mai târziu în învăţăminte pentru cei trei 
gentilomi, povăţuindu-i să se păzească de mândria 
cerşetorilor de teapa belferului aceluia. Mai obişnuia de 
asemenea să-i istorisească doamnei Stryver, pe deasupra 
pocalului cu vin vârtos, vicleşugurile cu care se străduise 
odinioară actuala doamnă Darnay ca să-l „prindă în mreje”, 
şi despre vicleşugurile lui - doar cui pe cui se scoate, 


cucoană - pentru a nu se lăsa prins. Unii dintre cunoscuţii 
lui de la Curtea Supremă, care luau parte uneori la 
pocalele cu vin vârtos şi la minciuni, îl scuzau pentru 
acestea din urmă afirmând că le repetase de atâtea ori, 
încât ajunsese el singur să le creadă - ceea ce e de fapt o 
asemenea agravare a unei greşeli iniţiale, încât cel ce 
săvârşeşte atari păcate ar merita să fie dus într-un colţişor 
retras şi spânzurat acolo în tăcere. 

Cam acestea erau ecourile pe care le ascultase Lucie, 
uneori gânditoare, alteori înveselită şi surâzătoare, în acel 
lăcaş al ecourilor, până când fetiţa ei împlinise şase ani. Nu- 
i nevoie să spunem cât de cald răsunau în inima ei ecourile 
paşilor copiliţei, cele ale dragului tată, mereu activ şi stăpân 
pe sine, sau cele ale iubitului soţ. Şi nici că în urechile ei 
suna a muzică cel mai vag ecou al căminului lor închegat, 
diriguit de ea cu atâta înţeleaptă şi elegantă dibăcie, încât 
în casă era mereu mai mult belşug decât risipă. Şi nici cum 
o învăluiau ecourile dulci ale repetatelor cuvinte rostite de 
tatăl ei care-i mărturisea că o socoate mai devotată lui 
(dacă asemenea lucru e cu putinţă), de când se măritase 
decât înainte; sau ale cuvintelor rostite de soţ care-i 
mărturisea că nu simte nicicând că alte griji sau îndatoriri i- 
ar împărţi în două dragostea sau ajutorul ce i-l dădea lui, 
sau care o întreba: 

— Iubita mea, ce taină vrăjită te face să fii totul pentru noi 
toţi, de parcă fiecare n-am fi decât unul singur, şi totuşi 
niciodată nu pari zorită sau copleşită de treburi? 

Dar în tot acest răstimp mai răzbăteau şi alte ecouri, de la 
mari depărtări, care vuiau ameninţător spre acel lăcaş. Şi 
acum, în preajma sărbătoririi micuţei Lucie, care împlinea 
şase ani, începură să răsune tot mai înverşunat, de parcă în 
Franţa s-ar fi dezlănţuit o furtună violentă ce răscolea 
adâncurile mării. 

Într-o noapte din miezul lunii iulie, în anul una mie şapte 
sute optzeci şi nouă, domnul Lorry sosi târziu de la Banca 
Tellson şi se aşeză pe pervazul ferestrei întunecate, lângă 


Lucie şi soţul ei. Era o noapte fierbinte, sălbatică, şi toţi trei 
îşi amintiră de acea duminică seară când priviseră din 
acelaşi loc dezlănţuirea unei furtuni cu fulgere şi trăsnete. 

— Începusem să cred, zise domnul Lorry, potrivindu-şi 
peruca strâmtă, cânepie, că va trebui să-mi petrec toată 
noaptea la Tellson. Am avut atâta de furcă întreaga zi, că 
pur şi simplu nu ştiam de unde să începem şi încotro să ne 
îndreptăm. S-a stârnit atâta nelinişte la Paris, încât ne-a 
năpădit un val de încredere în noi. Clienţii noştri de acolo 
nu ştiu cum să ne încredinţeze mai rapid avuţiile, lor. Fără 
doar şi poate i-a apucat pe toţi mania de a-şi expedia 
bunurile În Anglia. 

— Asta nu miroase a bine, comentă Darnay. 

— Spui că nu miroase a bine, dragul meu Darnay? O fi, dar 
nu ştim ce rațiune se ascunde îndărătul acestui fapt. 
Oamenii sunt atât de iraţionali! Unii dintre cei de la Tellson 
au cam îmbătrânit şi, pur şi simplu, nu ne putem îngădui să 
ne lăsăm abătuţi din rutina noastră, fără să existe un motiv 
serios. 

— Şi totuşi, urmă Darnay, ştii bine ce sumbru şi 
ameninţător e cerul. 

— Sigur că ştiu, încuviinţă domnul Lorry, încercând să se 
convingă singur că firea lui blajină era acră, ştiu, dar, după 
toată bătaia de cap de azi, am de gând să bruftuiesc. Unde-i 
Manette? 

— Aici! spuse doctorul, intrând chiar în acea clipă în 
camera întunecoasă. 

— Mă bucur că eşti acasă; pentru că năvala asta de 
urgenţe şi prevestiri care m-a copleşit toată ziua de azi mi-a 
creat o stare de nervi fără vreo pricină precisă. Sper că n-ai 
de gând să ieşi în oraş? 

— Nu; am de gând să joc o partidă de cărţi cu dumneata, 
dacă ţi-e pe plac, zise doctorul. 

— Ca să fiu sincer, nu cred că mi-e pe plac. Nu mă simt în 
formă să-ţi ţin piept în seara asta. Măsuţa de ceai e încă 
aici, Lucie? Nu văd nimic. 


— Desigur. Am păstrat-o pentru dumneata. 

— Mulţumesc, draga mea. Copiliţa scumpă e în pat, în 
siguranţă? 

— Doarme liniştită. 

— Asta-i bine; totu-i în siguranţă şi în ordine. Nici nu ştiu 
de ce n-ar fi totul în siguranţă şi în ordine aici, slavă 
Domnului; dar m-a întors pe dos ziua de azi şi nu mai sunt 
nici eu atât de tânăr! Asta-i ceaiul meu, scumpo? Îţi 
mulţumesc. Aşa, acum aşezaţi-vă în jur şi haide să stăm 
tăcuţi şi să ascultăm ecourile despre care tu aveai o teorie... 

— Nu era o teorie; o simplă închipuire. 

— Atunci o închipuire, comoara mea de înţelepciune, 
răspunse domnul Lorry, dezmierzându-i mâna. 

Şi în timp ce micul grup şedea lângă întunecata fereastră 
londoneză, paşi năvalnici, paşi nebuni, paşi primejdioşi 
pentru oricine în a cărui viaţă ar fi dat buzna, paşi care nu 
şi-ar fi putut şterge lesne urma roşie bântuiau departe, în 
Saint-Antoine. 

În acea dimineaţă, Saint-Antoine fusese o imensă şi 
întunecoasă mare de sperietori, care se ridicau ici şi colo, 
cu dese scăpărări de lumină deasupra talazurilor de capete, 
când lamele de oţel şi baionetele licăreau în soare. Un 
muget înfiorător se înălța din gâtlejul mahalalei şi o pădure 
de braţe goale se zbuciuma în aer, asemenea ramurilor 
desfrunzite în bătaia crivăţului; şi toate degetele se 
încleştau convulsiv pe orice armă sau simulacru de armă 
care le era zvârlită din adâncurile de dedesubt, oricât ar fi 
fost ele de departe. 

Cine le zvârlea, de unde veneau, unde îşi avuseseră 
începutul, prin a cui mijlocire vibrau şi săltau demonic, cu 
zecile deodată peste capetele mulţimii, iluminând asemenea 
unui fulger, nici un ochi din puhoi n-ar fi putut desluşi; şi 
totuşi se împărțeau muschetele - la fel şi cartuşele, 
pulberea şi ghiulelele, drugii de fier şi de lemn, jungherele, 
securile, lăncile, orice armă pe care o zănatică inventivitate 
o putea descoperi sau născoci. Cei ce nu puteau apuca 


nimic se căzneau, cu mâini sângerânde, să desprindă pietre 
şi cărămizi din ziduri. Fiecare inimă, fiecare suflare din 
Saint-Antoine vibra la cea mai înaltă tensiune. Fiecare 
făptură vie de acolo îşi nesocotea propria viaţă şi era 
cuprinsă de furia smintită de a şi-o jertfi. 

Aşa cum un vârtej de ape clocotitoare are un punct 
central, tot astfel valurile turbate se învârtejeau în jurul 
vinăriei lui Defarge şi fiecare strop din cazanul acela uman 
se scurgea spre inima vâltorii în care Defarge în persoană, 
mânjit de praf de puşcă şi de sudoare, împărțea ordine, 
împărțea arme, trimitea un om în rândurile din spate, 
scotea pe altul mai în faţă, dezarma pe unul pentru a 
înarma pe altul, trudea şi se căznea în chiar miezul 
tumultului. 

— 'Ţine-te pe lângă mine, Jacques Trei, răcnea Defarge, iar 
voi, Jacques Unu şi Doi, despărţiţi-vă şi puneţi-vă în fruntea 
a cât mai mulţi dintre aceşti patrioţi. Unde e soţia mea? 

— Ei bine, iată-mă! spuse madame mai calmă ca oricând, 
dar de astă dată fără să împletească. Mâna ei fermă ţinea 
acum o secure în locul igliţei, iar la cingătoare purta un 
pistol şi un pumnal. 

— Încotro mergi, nevastă? 

— Deocamdată merg alături de tine, răspunse madame. Ai 
să mă zăreşti din când în când în fruntea femeilor. 

— Atunci vino! strigă Defarge cu o voce tunătoare. Patrioţi 
şi prieteni, suntem gata. Bastilia! 

Cu un răcnet care vuia de parcă întreaga suflare a Franţei 
articula doar acest cuvânt plin de ură, marea cea vie se 
înălţă, val după val, adânc după adânc, şi se revărsă 
inundând oraşul către acel punct. Clopotele de alarmă 
băteau, tobele bubuiau, iar marea vâjâia şi tuna spre noua-i 
plajă: astfel începu atacul. 

Şanţuri adânci, dublu pod basculant, ziduri grele de 
piatră, opt turnuri masive, tun, muschete, foc şi fum. Prin 
foc şi prin fum - în foc şi în fum, fiindcă talazurile mării îl 


zvârlise lângă un tun şi pe dată devenise tunar - Defarge de 
la vinărie luptă ca un brav ostaş, două ceasuri crâncene. 

Un singur şanţ adânc, un singur pod basculant, ziduri 
grele de piatră, opt turnuri masive, tun, muschete, foc şi 
fum. Un pod a căzut! „La treabă, camarazi, la treabă! La 
treabă, Jacques Unu, Jacques Doi, Jaques O mie, Jacques 
Două mii, Jacques Douăzeci şi cinci de mii, în numele 
tuturor îngerilor sau diavolilor - la alegerea voastră - la 
treabă!” Acesta era Defarge de la vinărie, la post lângă 
tunul lui, care se încinsese. 

— După mine, femei! striga madame, soţia lui. Ce mai! Şi 
noi putem ucide ca şi bărbaţii când o să cadă fortăreaţa! 

Şi-n urma ei, cu strigăte ascuţite şi setoase, mărşăluiau 
femeile cu arme în fel şi chip, dar deopotrivă înarmate cu 
foame şi răzbunare. 

Tun, muschete, foc şi fum; dar acelaşi şanţ adânc, pod 
basculant, ziduri grele de piatră, opt turnuri masive. 
Uşoare strămutări ale valurilor turbate, pricinuite de 
căderea răniților. Arme scânteietoare, torţe aprinse, căruţe 
cu paie ude, fumegânde, luptă grea la baricadele vecine, 
urlete, grindină de gloanţe, blesteme, vitejie neînfrântă, 
trosnete, detunături şi răpăială, şi vuietul înfuriat al mării 
vii; dar, încă în acelaşi loc, şanţul adânc, podul basculant, 
zidurile grele de piatră „cele opt turnuri masive, precum şi 
Defarge de la vinărie lângă tunul lui, de două ori mai încins 
după patru ceasuri de vajnică luptă. 

Un steag alb înălţat din fortăreață şi un purtător de cuvânt 
- făcându-se foarte puţin auzit în tumultuoasa vijelie, 
aproape neauzit - şi deodată marea se umflă fără măsură în 
înalturi şi în larguri, îl mătură pe Defarge de la vinărie 
peste podul coborât, se sparse peste zidurile grele de 
piatră, şi se vărsă în clocot peste cele opt masive turnuri 
înfrânte! 

Atât de impetuoasă era forţa oceanului care-l purta, încât 
Defarge nu se simţea în stare să-şi tragă nici răsuflarea sau 
să-şi mişte capul, de parc-ar fi luptat într-adevăr împotriva 


curenților Mării Sudului; până când valul îl depuse în 
curtea exterioară a Bastiliei. Acolo, rezemat de colţul unui 
zid, se luptă să poată arunca o privire în jur. Jacques Trei se 
afla lângă el; madame Defarge, tot în fruntea câtorva dintre 
femeile ei, putea fi văzută cu pumnalul în mână. 
Pretutindeni tumult, triumf, uluire asurzitoare şi dementă, 
vacarm ameţitor. 

— Prizonierii! 

— Dosarele! 

— Celulele secrete! 

— Instrumentele de tortură! 

— Prizonierii! 

Când primele viituri se rostogoliră pe lângă el, purtând 
slujbaşii închisorii şi ameninţându-i pe toţi cu omorârea pe 
loc dacă mai rămâne vreo tainiţă nedezvăluită, Defarge îşi 
lăsă mâna grea în pieptul unuia - un om cu păr cărunt, care 
ţinea o făclie aprinsă în mână - îl desprinse de ceilalţi şi-l 
înghesui în zid. 

— Arată-mi Turnul de Nord! îi ceru Defarge. Iute! 

— O să vă arăt cu supunere, dacă binevoiţi să mă însoţiţi. 
Dar nu mai e nimeni acolo. 

— Ce înseamnă O sută cinci, Turnul de Nord? întrebă 
Defarge. Spune iute! 

— Ce înseamnă, domnule? 

— Înseamnă numărul unui prizonier sau al unei celule? 
Sau vrei să-ţi crăp ţeasta pe loc? 

— Omoară-l! cârâi Jacques Trei, care venise după dânşii. 

— Domnule, e o celulă. 

— Arată-mi-o! 

— Atunci veniţi pe aici! 

Jacques Trei, cu acelaşi aer de poftă neostoită, evident, 
dezamăgit de faptul că dialogul luase o întorsătură care nu 
promitea vărsare de sânge, se ţinea pe lângă Defarge, aşa 
cum acesta se ţinea pe lângă temnicer. În timpul scurtei 
convorbiri de mai sus, capetele celor trei se apropiaseră 
foarte mult, şi acesta era singurul lucru pe care-l puteau 


face pentru a se auzi unul pe celălalt: atât de cutremurător 
era mugetul oceanului viu, în fortăreață, înecând curţile, 
coridoarele, scările. Afară, de jur-împrejur, talazurile uriaşe 
izbeau zidurile cu un vuiet adânc, răguşit, din care, din 
când în când, izbucneau frânturi de ţipete şi strigăte, sărind 
în aer şi împroşcând asemenea stropilor din spuma 
valurilor. 

Pe sub bolți tenebroase unde lumina zilei nu licărise 
nicicând, pe lângă porţile de groază ale unor grote şi 
vizuine negre, coborând trepte cavernoase şi apoi din nou 
urcând coaste pieptişe de piatră şi cărămidă, semănând mai 
curând a cascade împietrite decât a scări, Defarge, 
temnicerul şi Jacques Trei, ţinându-se de braţ, înaintau cu 
toată graba. Ici, colo, mai ales la început, viitura umană 
dădea peste ei şi-i mătura din cale; dar când isprăviră de 
coborât şi începură să se caţăre pe scara în melc a unui 
turn, nu-i mai ajunse nimeni. Strivită aici de grosimea 
apăsătoare a zidurilor şi a bolților, vijelia care pustia 
fortăreaţa şi împrejurimile ei nu răzbea decât ca un vaier 
surd, înăbuşit, de parcă vuietul din care veneau le nimicise 
auzul. Temnicerul se opri la o uşă scundă, vâri o cheie într- 
un lacăt zăngănitor, împinse cu greutate uşa şi spuse, în 
timp ce pătrundeau cu toţii înăuntru îndoindu-şi spinarea: 

— O sută cinci, Turnul de Nord. 

Cocoţată foarte sus în zid, era o ferestruică zăbrelită, fără 
geam, astupată cu o piatră, astfel încât, ca să poţi zări o 
dâră de cer, trebuia să te apleci sub ea şi să priveşti în sus. 
Mai în fund, era şi o mică vatră, cu deschiderea bătută în 
bârne. În vatră, jos, se vedea o grămăjoară de cenuşă 
fulguită. În bârlog se găsea un scăunaş, o măsuţă şi un pat 
de paie. Pereţii erau negri ca smoala şi pe unul atârna un 
inel de fier ruginit. 

— Plimbă încet lumina torţei pe ziduri, aşa ca să le pot 
vedea, porunci Defarge temnicerului. 

Omul se supuse şi Defarge urmări îndeaproape mişcarea 
petei de lumină. 


— Opreşte-te! Uite aici, Jacques! 

— A. M.! cârâi Jacques Trei, citind parcă cu lăcomie. 

— Alexandre Manette, îi şopti Defarge la ureche, trasând 
conturul literelor cu arătătorul lui tuciuriu, adânc 
însămânţat de pulberea de puşcă. Şi uite ce-a mai scris aici: 
„Un biet medic”. Şi, fără îndoială, tot el a scrijelit şi 
calendarul ăsta pe piatră. Ce ţii în mână? O rangă? la dă-o- 
ncoa! 

Defarge avea încă în mână aprinzătorul tunului. Făcu pe 
loc schimb de unelte şi, răsucindu-se spre scăunaşul şi 
măsuţa mâncate de cari, le făcu ţăndări din câteva izbituri. 

— "Ţine lumina mai sus! strigă mânios către temnicer. 
Jacques, caută cu atenţie printre cioturile astea. Uite, ia 
cuțitul meu, îi spuse aruncându-i-l. Spintecă patul ăsta şi 
caută printre paie. Hei, tu de colo, ţine lumina mai sus! 

Aruncându-i temnicerului o privire amenințătoare, se lăsă 
pe brânci în faţa căminului şi, uitându-se pe horn în sus, izbi 
cu ranga de-o parte şi de alta şi o folosi în chip de pârghie, 
ca să desprindă grătarul de fier ce astupa vatra. După 
câteva minute, începu să plouă cu praf şi moloz, astfel încât 
trebui să-şi ferească faţa; scormoni cu mare grijă în moloz, 
şi-n grămăjoara de cenuşă, şi într-o crăpătură din vatră în 
care-i lunecase sau în care i se prinsese ranga. 

— N-ai aflat nimic nici în lemn şi nici în paie, Jacques? 

— Nimic. 

— Hai să le adunăm la un loc în mijlocul celulei. Aşa! Hei, 
tu de colo, dă-le foc! 

Temnicerul dădu foc micului morman care se aprinse cu o 
pară înaltă şi fierbinte. Îndoindu-se din nou din şale ca să 
poată ieşi din bârlogul scund, lăsară focul să ardă şi făcură 
cale-ntoarsă spre curtea închisorii; pe măsură ce coborau, 
păreau să-şi recapete simţul auzului, până ce se pomeniră 
din nou în mijlocul puhoiului pustiitor. 

Valurile se ridicau şi se sugeau, în căutarea chiar a lui 
Defarge. Mahalaua Saint-Antoine voia să-şi aibă în frunte 
vinarul în chip de gardă a guvernatorului care apărase 


Bastilia şi trăsese în mulţime. Altminteri, guvernatorul n-ar 
fi fost condus la Primărie spre a fi judecat. Altminteri, 
guvernatorul ar fi dat bir cu fugiţii, şi sângele poporului 
(ajuns brusc la preţ, după ani şi ani în care nu avusese nici 
o valoare) ar fi rămas nerăzbunat. 

În urlătorul univers de patimi şi gâlcevi care părea să-l 
împresoare pe acel vechi şi crunt slujbaş, bătător la ochi în 
mantaua-i cenuşie cu vipuşti roşii, nu exista decât o singură 
siluetă neclintită, şi aceasta era a unei femei. 

— Iată-l pe soţul meu, strigă femeia arătând cu mâna. lată 
Il pe Defarge! 

Stătea nemişcată, lângă cruntul slujbaş, şi nemişcată 
rămase; rămase nemişcată alături de el, în timp ce Defarge 
şi ceilalţi îl purtară de-a lungul străzilor; rămase nemişcată 
alături de el când ajunseră aproape la destinaţie şi 
mulţimea din spate începu să-l înghiontească; rămase 
nemişcată alături de el când ploaia de lovituri de cuţit şi de 
pumn - cu greu stăvilită până atunci - începu să se reverse; 
era atât de aproape de el, încât, atunci când căzu mort sub 
junghere, femeia, brusc însufleţită, îşi puse talpa piciorului 
pe grumazul lui şi, cu crâncenu-i pumnal de mult pregătit, îi 
reteză capul. 

Sunase ceasul când cei din Saint-Antoine aveau să-şi 
realizeze hidoasa inspiraţie de a spânzura oameni în locul 
felinarelor, pentru a arăta omenirii cine sunt ei şi ce-s în 
stare să facă. Li se urcase sângele la cap, în timp ce sângele 
tiraniei şi al dominaţiei era la picioarele lor - împrăştiat pe 
trepte la Primărie, unde zăcea cadavrul guvernatorului 
mânjind talpa pantofului cu care madame Defarge călcase 
peste grumazul destinat mutilării. 

— Coborâţi felinarul acela! strigau oamenii, după ce se 
zgâiau în jur, căutând un nou mijloc de a semăna moartea; 
uite unul dintre ostaşii guvernatorului care trebuia să-i stea 
de pază! 

Santinela se înălța bălăbănindu-se, iar fluxul mării se 
prăvălea mai departe. 


O mare cu ape cernite şi amenințătoare, cu valuri care se 
încălecau zdrobitor unul peste celălalt, cu adâncuri încă 
nesondate şi cu puteri încă necunoscute. Marea 
necruțătoare, umflându-se în contururi tulburi, în glasuri de 
răzbunare, în chipuri călite-n cuptorul suferinţei până ce 
mila nu mai putea lăsa nici o urmă asupră-le. 

Dar în acest ocean de chipuri pe care pulsa cu însufleţire 
tot ce înseamnă mânie şi cruzime, existau două grupuri de 
feţe - câte şapte în fiecare grup - contrastând atât de 
puternic cu toate celelalte, încât niciodată valurile mării, în 
rostogolirea lor, n-au purtat epave mai de neuitat. Şapte 
feţe de puşcăriaşi, eliberaţi pe neaşteptate de vijelia ce se 
abătuse peste mormintele lor, fuseseră deodată înălțate 
deasupra mării de capete: şapte feţe înspăimântate, 
pierdute, uimite şi înmărmurite, de parcă venise ziua 
Judecăţii de Apoi, iar cei ce se veseleau în juru-le ar fi fost 
doar duhuri rătăcitoare. Celelalte şapte feţe înălțate 
deasupra capetelor erau şapte chipuri de morţi, ai căror 
ochi pe jumătate orbi, pe sub pleoapele lăsate, aşteptau 
într-adevăr Judecata de Apoi. Feţe împietrite în aşteptare; 
feţe aflate mai curând într-un înfricoşător repaos, după 
care vor fi nevoite să-şi înalțe pleoapele şi, cu buze livide, să 
rostească mărturia: „Iu eşti de vină!” 

Şapte prizonieri eliberaţi, şapte capete însângerate înfipte 
în pari, legătura de chei a blestematei fortărețe cu opt 
turnuri, câteva scrisori şi alte documente ale captivilor 
întemnițați în trecut şi care de mult muriseră de inimă rea - 
acestea, sau cam acestea, erau trofeele pe care le escortau 
paşii cu prelung ecou ai celor din Saint-Antoine, pe străzile 
Parisului, în miez de iulie a anului una mie şapte sute 
optzeci şi nouă. 

Capitolul XXII. 

MAREA CONTINUĂ SĂ CREASCĂ. 

Trecuse abia o săptămână de frenezie de când Saint- 
Antoine îşi îndulcise, atâta cât se pricepuse, dramul de 
pâine neagră şi amară cu deliciul îmbrăţişărilor şi 


felicitărilor frăţeşti, când madame Defarge se şi găsea, ca 
de obicei, la tejghea, prezidând asupra muşteriilor. Madame 
Defarge nu mai purta un trandafir în păr, pentru că marea 
frăţie a iscoadelor devenise, chiar în această singură 
săptămână, foarte prevăzătoare şi-şi pusese nădejdea în 
mila Celui de Sus. Felinarele străzii li se legănau cu 
prevestiri sinistre deasupra capetelor. 

Madame Defarge, cu braţele la piept, şedea în lumina şi-n 
arşiţa dimineţii contemplând vinăria şi strada. Şi-n una şi-n 
cealaltă tândăleau câteva cete de oameni, jegoşi şi jigăriţi, 
emanând însă un vizibil simţ al puterii, întronat deasupra 
mizeriei. Cea mai zdrenţăroasă scufie de noapte, tuflită 
strâmb pe cel mai nenorocit dintre capete, părea să poarte 
aceeaşi diabolică semnificaţie: „Ştiu cât de greu e pentru 
mine, purtătorul acestei bonete; dar tu ştii cât de uşore 
pentru mine, purtătorul acestei bonete, să nimicesc viaţa 
din tine?” Fiecare braţ despuiat şi scheletic, care zăcuse 
până atunci fără lucru, avea acum în faţă perspectiva unei 
ocupaţii: aceea de a lovi. Degetele femeilor care împleteau 
fuseseră viciate de experienţa că puteau sfâşia. În 
înfăţişarea cartierului Saint-Antoine se ivise o schimbare; 
de sute de ani se dăltuise, pe îndelete, această nouă 
imagine, dar ultimele lovituri de ciocan îi fixaseră cu 
fermitate expresia. 

Madame Defarge o studia cu o reţinută aprobare, aşa cum 
numai conducătoarei femeilor din Saint-Antoine i se 
cuvenea. Alături de ea, şedea, împletind, nevasta scundă, 
durdulie, a unui băcan hămesit, având şi doi copii pe 
deasupra; acest aghiotant îşi şi câştigase porecla de 
Răzbunarea. 

— Sst! făcu Răzbunarea. la ascultă! Cine vine? 

Ca şi cum s-ar fi dat brusc foc unei trâmbe de praf de 
puşcă stârnită la marginea cartierului Saint-Antoine şi 
mânată până-n uşa vinăriei, aşa izbucni deodată un murmur 
de voci care se propagă rapid pe tot parcursul. 

— E Defarge, spuse madame. Linişte, patrioţi! 


Defarge dădu buzna înăuntru cu răsuflarea tăiată, îşi 
smulse din cap scufia roşie şi-şi plimbă privirile de jur- 
împrejur. 

— Ascultaţi cu toţii! vorbi din nou Madame. Ascultaţi la ce 
spune! 

Defarge stătea în picioare gâfâind, proiectat pe un fundal 
de ochi scăpărători şi de buze întredeschise, care se 
alcătuise în afara uşii; toţi cei dinăuntru se ridicaseră în 
picioare. 

— Vorbeşte, bărbate! Ce este? 

— Veşti de pe lumea cealaltă! 

— Cum aşa? strigă madame cu dispreţ. De pe lumea 
cealaltă? 

— Vă amintiţi cu toţii de bătrânul Foulon, care a spus 
poporului flămând că n-are decât să mănânce iarbă şi care 
a murit ajungând în iad? 

— Cu toţii, izbucni un glas din toate gâtlejurile. 

— Veştile sunt în legătură cu el. E printre noi. 

— Printre noi? izbucniră iarăşi într-un glas. Nu-i mort? 

— Nu-i mort! Se temea atât de tare de noi - şi pe bună 
dreptate - încât s-a prefăcut mort şi şi-a ticluit o falsă şi 
pompoasă înmormântare. Dar l-au descoperit viu, într-o 
ascunzătoare la ţară, şi l-au adus aici. L-am văzut cu ochii 
mei mai adineauri, în drum spre Primărie, în chip de 
prizonier. Am spus că avea dreptate să se teamă de noi. 
Răspundeţi cu toţii. Avea sau nu? 

Acel mizerabil păcătos bătrân, având mai bine de trei ori 
douăzeci de ani plus zece, dacă n-ar fi ştiut răspunsul până 
atunci, ar fi trebuit să audă răcnetul ce-a urmat. 

Veni apoi un moment de tăcere adâncă. Defarge şi nevasta 
lui se uitară, fără a clinti, unul la celălalt. Răzbunarea se 
aplecă şi îndată se auzi duruitul unei tobe pe care o ridică 
de jos, de sub tejghea. 

— Patrioţi, strigă Defarge cu glas hotărât, suntem gata? 

Pe dată, pumnalul se ivi în cingătoarea doamnei Defarge; 
toba bubui în stradă, de parcă zburase, ca prin farmec, o 


dată cu toboşarul; iar Răzbunarea, scoțând strigăte 
înspăimântătoare, fâlfâindu-şi braţele în jurul capului de 
parc-ar fi fost toate cele patruzeci de Furii la un loc, detună 
din casă-n casă, stârnind femeile. 

Bărbaţii erau cumpliţi în furia sângeroasă cu care priveau 
pe geam, înşfăcau orice armă le cădea în mână şi se 
alăturau puhoiului din stradă; dar femeile ofereau o 
privelişte menită să-ţi îngheţe sângele în vine. Se smulgeau 
de la amărâtele de treburi casnice pe care le îngăduie 
sărăcia lucie, se smulgeau de lângă copii, de lângă bătrânii 
şi bolnavii ghemuiţi pe podeaua neacoperită, lihniţi şi goi, şi 
alergau cu părul despletit, îmboldindu-se una pe cealaltă, şi 
fiecare pe ea însăşi, în marea nebunie, cu cele mai sălbatice 
țipete şi gesturi. „Blestematul de Foulon a fost prins, soru- 
mea! L-au prins pe bătrânul Foulon, fii-mea!” Şi alte zeci de 
femei năvăleau peste ele, bătându-se cu pumnii în piept, 
smulgându-şi părul din cap şi zbierând: „Foulon e în viaţă! 
Foulon care a spus poporului înfometat că n-are decât să 
mănânce iarbă! Foulon care i-a spus bătrânului meu tată că 
n-are decât să mănânce iarbă, când n-am avut un codru de 
pâine să-i astâmpăr foamea! Foulon care a spus pruncului 
meu că n-are decât să mănânce iarbă când ţâţele mi-au 
secat de-atâtea nevoi! Oh, Preasfântă Maică a Domnului! 
Foulon! Oh, Cerule, cât am mai îndurat! auziţi-mă, voi, 
pruncul meu mort şi tatăl meu pe moarte: jur în genunchi, 
îngenuncheată pe aceste pietre, jur că am să vă răzbun! 
Soţi şi fraţi, şi voi flăcăi tineri, daţi-ne sângele lui Foulon, 
daţi-ne capul lui Foulon, daţi-ne inima lui Foulon, daţi-ne 
trupul şi sufletul lui Foulon, sfârtecaţi-l pe Foulon în bucăţi 
şi îngropaţi bucăţile în pământ ca să crească iarbă din el!” 

Cu asemenea strigăte, zeci de femei, biciuite de o furie 
oarbă, se lăsau târâte în vârtej, lovind şi sfâşiind carnea 
semenelor lor, până cădeau într-un soi de leşin al urii şi 
numai bărbaţii le salvau să nu fie călcate în picioare de 
mulţime. 


Cu toate astea, nu se pierdu nici un moment; nici un 
moment! Foulon se găsea la Primărie şi s-ar fi putut să le 
scape. Şi aşa ceva nu trebuia să se întâmple! Nu, dacă 
Saint-Antoine îşi cunoştea propriile-i amaruri, şi insulte, şi 
nedreptăţi. Bărbaţi şi femei înarmate se adunară în pâlc şi 
străbătură cartierul cu atâta grabă, trăgând după ei 
întreaga drojdie cu asemenea putere de absorbţie, încât un 
sfert de oră mai târziu Saint-Antoine nu mai oploşea la sân 
decât nişte babe şi câţiva ţânci miorlăiţi. 

Nu! Se înghesuiră cu toţii până la asfixiere în sala de 
judecată unde se afla bătrânul acela hâd şi corupt şi se 
revărsară în spaţiile libere din jur şi în străzile vecine. 
Familia Defarge, soţ şi soţie, Răzbunarea şi Jacques Trei se 
înfipseseră în primul rând, nu departe de cel judecat. 

— Ia te uită! strigă madame, arătând cu vârful pumnalului. 
Ia te uită la ticălosul bătrân legat în funii. Bună idee a avut 
cine i-a legat un smoc de iarbă la spate. Ha, ha! Bună idee! 
N-are decât s-o mănânce! 

Madame îşi vâri pumnalul la subţioară şi bătu din palme ca 
la teatru. 

Oamenii care se aflau în spatele ei explicară celor din 
spatele lor pricina veseliei, şi aceştia explicară altora din 
spate, până când străzile învecinate răsunară de ropotul 
bătăilor din palme. Tot aşa, în timpul celor două sau trei 
ceasuri de vorbă lungă, cât, se vânturară baniţe întregi de 
cuvinte, semnele dese de nerăbdare pe care le dădea 
madame Defarge fură preluate, cu mare repeziciune, de cei 
din depărtare: cu atât mai uşor cu cât unii din cei ce se 
căţăraseră pe ornamentele arhitecturale ale zidurilor 
exterioare, ca să poată privi pe fereastră, o cunoşteau bine 
pe madame Defarge şi acționau în chip de telegrafie fără fir 
între ea şi gloata din stradă. 

În cele din urmă, soarele se ridică în cumpăna cerului şi 
aruncă o rază blândă, ca un simbol de speranţă sau de 
ocrotire, drept pe creştetul bătrânului prizonier. Asemenea 
favoare nu mai putea fi îndurată; într-o secundă, bariera de 


praf şi de pleavă care rezistase surprinzător de multă 
vreme se spulberă în cele patru vânturi şi Saint-Antoine 
tăbări pe el! 

Faptul fu cunoscut pe dată, până la cea mai îndepărtată 
graniţă a mulţimii. Defarge n-avusese decât să sară peste o 
bară şi peste o masă, ca să înşface mizerabila epavă într-o 
îmbrăţişare mortală - madame Defarge îl urmase şi-şi 
înfipsese mâna într-una din funiile cu care era legat, 
Răzbunarea şi Jacques Trei nu-i ajunseseră încă din urmă, 
iar cei de la ferestre nu apucaseră să tabere în sală, ca 
păsările de pradă ce se năpustesc de pe ramurile de sus - 
când întreg oraşul păru să reverbereze strigătul: „Scoateţi-l 
afară! Aduceţi-l la felinar!” 

Jos, sus, cu capul înainte pe treptele edificiului; ba în 
genunchi, ba în picioare; ba pe spate; târât, izbit, sufocat de 
ghemotoacele de iarbă şi de paie pe care i le zvârleau sute 
de mâini în faţă; sfârtecat, stâlcit, gâfâind, sângerând, dar 
necontenind să implore şi să cerşească îndurare; ba 
vehement însufleţit de agonia de a acţiona, înconjurat de un 
mic spaţiu liber când gloata se trăgea îndărăt ca să vadă 
mai bine; ba ca o buturugă moartă, târşită printr-o pădure 
de picioare; fu ridicat la primul colţ de stradă, unde atârna 
umil dintre fatalele felinare, şi abia acolo madame Defarge 
îi dădu drumul asemenea pisicii care lasă şoarecele din 
gheară şi-l privi cu calm, în tăcere, în timp ce oamenii 
făceau pregătirile, iar bătrânul o implora; în timp ce femeile 
îl zgăriau cu furie, iar bărbaţii cereau neînduplecaţi să fie 
omorât cu iarbă în gură. Îl ridicară o dată, funia se rupse şi- 
l culeseră de pe jos, cu zbierete; îl ridicară a doua oară, 
funia se rupse şi-l culeseră de pe jos, cu răcnete; a treia 
oară, funia se îndură de el şi-l ţinu; curând, capul îi fu înfipt 
într-un par, cu destulă iarbă în gură ca întreg cartierul 
Saint-Antoine să poată dansa de bucurie la vederea lui. 

Dar treburile crude ale acestei zile încă nu ajunseseră la 
capăt, fiindcă Saint-Antoine atâta urlă şi se înfurie, încât, 
sângele porni să-i clocotească din nou în vine când auzi, pe 


înserat, că ginerele răposatului, alt duşman şi despot al 
poporului, urma să fie adus la Paris, sub escorta a cinci sute 
de călăreţi. Saint-Antoine înscrise crimele acestuia pe 
coşcogea bucăţi de hârtie, puse mâna pe el - l-ar fi smuls şi 
din sânul unei armate ca să-i ţină tovărăşie lui Foulon - îi 
proţăpi capul şi inima în pari, apoi, într-un convoi - haită de 
lupi - plimbă pe străzi cele trei trofee ale zilei. 

Înainte de a se fi lăsat întunericul nopţii, bărbaţii şi femeile 
se întoarseră la ţâncii care scânceau de foame. Şi atunci, 
mizerele brutării fură asediate de şiruri lungi de oameni ce 
aşteptau cu răbdare să cumpere pâinea rea; şi în timp ce 
aşteptau cu stomacuri goale şi leşinate, amăgeau timpul 
îmbrăţişându-se ca să celebreze triumfurile zilei, pe care le 
încununau acum cu sporovăieli. Treptat, şiragurile de 
zdrenţăroşi se scurtară şi se împrăştiară; şi atunci 
luminiţele firave porniră să licărească în ferestruicile înalte, 
iar în stradă fură aprinse focuri firave, la care vecinii 
găteau în comun, înfulecându-şi apoi bucatele în prag. 

Cină puţintică şi neîndestulătoare, lipsită de carne sau de 
vreo zeamă care să moaie pâinea proastă. Şi totuşi, frăţia 
umană infuza vigoare în merindele uscate şi scăpăra 
scântei de voie bună. Taţi şi mame care-şi dăduseră greu 
obol la grozăviile zilei se jucau acum blajin cu copilaşii 
costelivi; şi îndrăgostiţii, având asemenea lume în jurul lor 
şi în faţa lor, se iubeau şi sperau. 

Se crăpa de ziuă când ultimul grup de muşterii părăsi 
vinăria lui Defarge, iar acesta se adresă consoartei sale: 

— În cele din urmă, scumpa mea, o văzurăm şi pe asta! 

— O văzurăm! replică madame. Sau aproape. 
Saint-Antoine dormea, cei doi Defarge dormeau; până şi 
Răzbunarea dormea alături de băcanul ei hămesit, iar toba 
se odihnea. Glasul tobei era singurul din Saint-Antoine pe 

care sângele şi pripa nu-l schimbaseră. Răzbunarea, 
păzitoarea tobei, ar fi putut s-o deştepte şi s-o facă să 
grăiască pe acelaşi glas, ca şi mai înainte de a fi căzut 
Bastilia sau de a fi fost prins Foulon; dar nu la fel se 


petreceau lucrurile cu glasurile bărbaţilor şi femeilor din 
mahalaua Saint-Antoine. 

Capitolul XXIII. 

SE ÎNALȚĂ FOCUL. 

Se petrecuse o schimbare în satul în care şoptea fântâna şi 
unde reparatorul de drumuri o pornea zi de zi să 
ciocănească bolovanii, din care storcea doar atâta fărâmă 
de pâine cât să nu moară. Închisoarea de pe măgură nu mai 
părea atât de impunătoare ca odinioară; o păzeau ostaşi, 
dar nu prea mulţi; iar pe ostaşi îi păzeau ofiţerii, dar 
niciunul dintre aceştia n-ar fi pus mâna în foc pentru ce- 
aveau să facă oamenii lui - ştiau doar un lucru: că, probabil, 
n-au să facă ceea ce li se va ordona. 

Departe, se aşternea un ţinut pustiit, unde nu se mai 
vedea nimic decât amărăciune. Fiecare frunză, fiecare fir 
de iarbă, fiecare spic de grâu erau tot atât de închircite ca 
şi sărmanul şi necăjitul popor. Toate erau la pământ, 
abătute, apăsate, strivite. Case, garduri, dobitoace, bărbaţi, 
femei, copii, şi pământul care-i purta toate, măcinate până- 
n măduvă. 

Monseniorii (adeseori gentilomi de valoare luaţi ca 
indivizi) dăduseră un lustru cavaleresc tuturor lucrurilor, 
constituiseră o galantă pildă a unei vieţi de lux şi strălucire, 
pusă în slujba unor scopuri şi mai strălucitoare; 
monseniorii, luaţi însă ca o clasă, aduseseră lucrurile, într- 
un fel sau altul, la starea în care se găseau. Ciudat că 
Natura, concepută anume pentru monseniori, se putea 
veşteji şi slei atât de repede! Se vede treaba că exista pe 
undeva o lipsă de prevedere în aranjamentele eternității! 
Dar asta era situaţia; şi după ce supseseră şi ultimul strop 
de sânge din piatră seacă, după ce ultimul şurub al roții de 
tortură fusese atât de des răsucit încât prada dinăuntru se 
năruise la pământ. lar acum roata se învârtea în gol, 
nemaiavând ce să sfârtece, monseniorii începuseră să fugă 
din faţa unui fenomen atât de vulgar şi de inexplicabil. 


Dar nu acestui fapt se datora schimbarea ivită în satul ăsta 
şi în altele ca el. Timp de zeci şi zeci de ani monseniorul 
tescuise şi storsese satul, dar rareori îl fericise cu prezenţa 
sa, cu excepţia distractivelor vânători ba vânând poporul, 
ba vânând lighioane pentru a căror prezervare monseniorul 
îngrădea domenii speciale de o sălbăticie barbară şi crudă. 
Nu. Schimbarea consta mai curând în apariţia unor chipuri 
ciudate din straturile de jos decât în dispariţia chipurilor de 
înaltă distincţie, cizelate, sanctificate ale monseniorilor. 

Căci în acele timpuri, pe când reparatorul de drumuri 
trudea singuratic în ţărână, gândurile învârtindu-i-se, în cea 
mai mare parte a timpului, în jurul faptului că avea tot. Atât 
de puţine merinde pentru cină pe cât de mare i-ar fi fost 
pofta, în acele timpuri, zic, când îşi înălţă ochii de la munca 
lui singuratică şi cuprinse priveliştea, văzu apropiindu-se o 
siluetă grosolană, venind pe jos, de felul celor care 
odinioară se iveau foarte rar pe-acele meleaguri. Pe măsură 
ce străinul se apropia, reparatorul de drumuri desluşea, 
fără să se mire, că era un om hirsut, cu o înfăţişare ca de 
barbar, înalt, încălţat cu saboţi greoi de lemn urâţi chiar şi 
pentru ochii reparatorului de drumuri, încruntat, aspru, 
tuciuriu, smolit de praful şi noroiul zbicit al multor drumuri, 
jilav de umezeala pământurilor mocirloase, zdrelit de 
ghimpii şi frunţile şi muşchiul multor scurtături prin 
pădure. 

Asemenea om venea acum spre el, ca o arătare, în amiaza 
mici zile de iulie, în timp ce reparatorul şedea pe un 
morman de pietre sub un terasament, adăpostindu-se pe 
cât putea de o ploaie cu grindină. 

Omul se uită la el, se uită la satul pitit în vale, la moară şi 
la închisoarea de pe măgură. După ce identifică toate 
acestea în mintea lui înceţoşată, vorbi într-un dialect de 
abia înteligibil: 

— Cum mai merge, Jacques? 

— 'Toate-s bune, Jacques. 

— Atunci bate palma! 


Îşi strânseră mâinile şi omul se aşeză alături de el, pe 
grămada de pietre. 

— Ai prânzit? 

— Acu nu se mai mănâncă decât la cină, răspunse 
reparatorul de drumuri cu o faţă lihnită. 

— Aşa-i moda, mormăi omul. Peste tot unde-am fost, 
nicăieri n-am văzut să se mai prânzească. 

Scoase o pipă înnegrită, o umplu, o aprinse cu o cremene 
şi-un amnar şi trase din ea cu sete; apoi o îndepărtă de 
buze şi pică în ea ceva ce ţinea între degetul mare şi 
arătător şi care scoase o flacără vioaie, mistuindu-se apoi 
înitr-o pufnire de fum. 

— Bate palma! 

Era rândul reparatorului de drumuri să rostească aceste 
cuvinte, după ce observase operaţia de mai sus. Îşi 
strânseră din nou mâinile. 

— La noapte? întrebă reparatorul. 

— La noapte, răspunse omul, vârându-şi din nou pipa între 
buze. 

— Unde? 

— Aici. 

Omul şi reparatorul de drumuri rămaseră aşezaţi pe 
movila de pietriş, uitându-se în tăcere unul la celălalt, în 
timp ce grindina cădea între ei ca o miniaturală şarjă de 
gloanţe, până când cerul începu să se limpezească peste 
sat. 

— Arată-mi, zise drumeţul, urcând pe sprânceana dealului. 

— Uite colo, răspunse reparatorul de drumuri, întinzând 
degetul. Cobori în sat, o iei înainte pe uliţă, treci de 
fântână... 

— Pe dracu! îi reteză celălalt vorba, plimbându-şi ochii 
peste privelişte. N-o iau pe nici o uliţă şi nu trec de nici o 
fântână. Ei? 

— Ei! La vreo două leghe sub coama dealului ăstuia de 
peste sat... 

— Bun. Când isprăveşti lucrul? 


— La asfinţit. 

— Vrei să mă trezeşti înainte de-a pleca? Am umblat două 
nopţi la rând fără să închid un ochi. După ce-mi termin pipa, 
o să adorm ca un prunc. Vrei să mă trezeşti? 

— De bună scamă. 

Drumeţul îşi fumă pipa până la capăt, şi-o vâri în sân, îşi 
scoase saboţii grei de lemn şi se întinse pe spate, peste 
grămada de pietre. Nu trecu mult şi adormi buştean. 

Pe măsură ce reparatorul de drumuri trudea la munca lui. 
Iar norii de grindină, lopătând mai departe, dezgoleau dâre 
şi frânturi de cer luminos ce răsfrângeau sticliri de argint 
peste privelişte, omuleţul (care purta acum o bonetă roşie 
în locul şepcii lui albastre) părea fascinat de silueta ce se 
odihnea pe bolovani. Privirile i se întorceau atât de des spre 
drumeţ, încât îşi folosea uneltele mecanic şi, s-ar fi zis, cu 
foarte puţin spor. Faţa arămie, părul şi barba negre şi 
hirsute, boneta grosolană de lână roşie, îmbrăcămintea 
pestriță, cârpită, din stofă ţesută în caşă şi piei păroase de 
animale, trupul bine clădit, dar slăbit, de mizerie, îl 
umpleau, pe reparator, de un respect amestecat cu groază. 
Drumeţul venea de departe, şi picioarele-i erau ostenite, 
tălpile însângerate; saboţii mari, îndesaţi cu frunze şi iarbă, 
îl împovăraseră la atâtea leghe de drum, iar îmbrăcămintea 
îi era numai zdrenţe. Aplecându-se deasupra celui adormit, 
reparatorul de drumuri încercă să zărească arme secrete 
ascunse în sân sau cine ştie unde; dar nu fu chip, pentru că 
omul dormea cu braţele încrucişate peste piept, tot atât de 
strâns pe cât de strânse îi erau şi buzele. Oraşele întărite, 
cu baricadele lor, gărzi, porţi, tranşee, punți mobile, i se 
păreau reparatorului lesne de pătruns pe lângă acest 
cetăţean. Şi când îşi înălţă ochii dinspre cel adormit către 
orizont, văzu, în închipuire, figuri asemănătoare, ce nu 
cunoşteau piedică în cale, îndreptându-se spre oraşele de 
pe întreg cuprinsul Franţei. 

Omul dormi adânc, nepăsător la ropotele de grindină şi la 
răstimpurile de înseninare, la peticele de soare ce-i jucau 


pe faţă şi la cele de umbră, la dansul, pe trupul lui, al 
cristalelor de gheaţă pe care asfinţitul le prefăcea în 
diamante, până când soarele cobori adânc înspre apus, iar 
cerul se încinse în văpăi. Atunci, reparatorul de drumuri, 
după ce-şi adună uneltele şi boarfele, pregătindu-se să 
coboare în sat, îl trezi: 

— Bun! făcu drumeţul ridicându-se într-un cot. Va să zică 
două leghe sub coama dealului? 

— Cam aşa. 

— Cam aşa. Bun! 

Reparatorul de drumuri o porni spre casă, cu praful 
săltându-i în faţă pentru că dintr-acolo bătea vântul, şi 
curând ajunse la fântână, strecurându-se printre vitele 
sfrijite, aduse la adăpat şi părând să şuşotească şi către 
acestea aşa cum şuşotea către întreg satul. După ce satul îşi 
luă sărăcăcioasa cină, nu se vâri în pat, aşa cum se întâmpla 
de obicei, ci ieşi din nou în prag şi rămase acolo. Îl cotropise 
o ciudată dorinţă de cercetare a cerului, dar numai într-o 
singură direcţie. Monsieur Gabelle, mai mare peste slujbaşii 
satului, începu să fie stânjenit; se cocoţă de unul singur pe 
acoperişul casei şi se zgâi şi el în aceeaşi direcţie; pitindu-se 
pe după horn, privi în jos la feţele cuprinse de întuneric de 
pe lângă fântână şi trimise apoi vorbă paracliserului, care 
ţinea cheile bisericii, că în scurt timp s-ar putea să fie 
nevoie să tragă clopotul de alarmă. 

Întunericul se îndesea. Arborii din jurul vechiului castel, 
care-i străjuiau singuratica izolare, se înfiorară în vântul 
care se stârni, ca şi cum ar fi ameninţat masiva şi 
întunecata clădire. Ploaia şiroia sălbatic pe cele două 
rânduri de trepte ale terasei şi ciocănea în uşa din faţă, ca 
un vestitor grăbit ce-ar fi vrut să-i deştepte pe cei 
dinăuntru; sinistre răbufniri de vânt se strecurau în sala 
cea mare, printre vechile suliţi şi pumnale, şi-o porneau, 
văitându-se, în sus pe scări, zbuciumând draperiile patului 
în care dormise ultimul marchiz. Dinspre răsărit, apus, 
miazănoapte şi miazăzi, prin desişul pădurilor, patru figuri 


hirsute, cu călcătura grea, striveau iarba înaltă şi frângeau 
ramurile, înaintând cu luare-aminte pentru a se întâlni în 
curtea castelului. Şi patru lumini ţâşniră aici, apoi se 
îndepărtară fiecare în altă direcţie, şi totul fu iar înghiţit de 
întuneric. 

Dar nu pentru multă vreme. Peste puţin, în chip straniu, 
castelul începu să se contureze într-un soi de radiaţie a sa 
proprie, de parcă devenea luminiscent. Apoi o fulgerare 
scânteietoare şerpui dincolo de arhitectura fațadei, alegând 
porțiunile transparente şi reliefând balustradele, arcadele 
şi ferestrele. După care se avântă în sus, se lăţi şi se înteţi. 
Curând pe ferestre ţâşniră limbi de foc, iar chipurile de 
piatră, deşteptate, se holbară prin pălălaie. 

Un murmur slab se iscă în jurul castelului, venind de la 
puţinii oameni care mai sălăşluiau pe acolo, şi curând se 
auzi zgomot de cal înşeuat şi de galop. Pinteni daţi calului, 
şi galopat prin întuneric, hăţurile zvârlite în aer, lângă 
fântâna satului, şi animalul înspumat oprit drept în uşa 
domnului Gabelle. 

— Ajutor, Gabelle! Ajutor, voi toţi! 

Clopotul de alarmă băâtu nerăbdător, dar nici un alt ajutor 
(de-ar fi fost cu putinţă vreunul) nu se ivi. Reparatorul de 
drumuri şi două sute cincizeci de prieteni ai săi stăteau 
lângă fântână, cu braţele încrucişate la piept, privind 
coloana de foc de pe cer. „Are vreo patruzeci de picioare 
înălţime”, ziceau posaci; dar nu se mişcau din loc. 

Călărețul de la castel şi calul înspumat tropăiră din nou 
prin sat, luând-o pe povârnişul pietros, spre închisoarea de 
pe măgură. În poartă, un grup de ofiţeri priveau la foc; ceva 
mai departe, o ceată de soldaţi. 

— Ajutor, domnilor ofiţerii! Castelul e în flăcări; lucruri de 
valoare ar mai putea fi salvate printr-un ajutor dat la timp. 
Ajutor! Ajutor! 

Ofițerii se uitară către soldaţii care priveau la foc; nu 
dădură nici un ordin; şi răspunsul exprimat prin înălţări din 


umeri şi buze mugşcate cu obidă însemna: „Irebuie să 
ardă!” 

Când călăreţul ropoti iar pe deal în jos şi de-a lungul uliţei, 
satul era scăldat în lumină. Reparatorul de drumuri şi cei 
două sute cincizeci de prieteni ai săi, inspirați toţi ca unul 
de ideea iluminatului, dăduseră buzna în case şi puseseră 
lumânări aprinse în fiecare ochi de geam. Marea şi deplina 
sărăcie îi făcu să împrumute lumânările, în chip cam aspru, 
de la domnul Gabelle; şi când slujbaşul avu o clipă de 
reţinere şi de şovăială, reparatorul de drumuri, pe vremuri 
atât de docil în faţa autorităţii, făcu observaţia că trăsurile 
sunt foarte potrivite pentru focuri de câmp, iar caii de poştă 
s-ar prăji de minune. 

Castelul fu lăsat să scapere şi să ardă în legea lui. În 
vuietul şi urletul vâltorii, un vânt fierbinte, stârnit de-a 
dreptul din pârjolul iadului, păru să sufle clădirea cu totul 
de pe faţa pământului. Pe măsură ce vâlvătaia se umfla sau 
se subţia, chipurile de piatră păreau să se zvârcolească în 
spasme. Când mormane de piatră şi de lemn se năruiră, 
chipul cu cele două crestături pe nări se întunecă brusc; 
curând însă se ivi din nou din perdeaua de fum, de parc-ar 
fi fost faţa crudului marchiz, aflat în mare primejdie, 
luptându-se cu locul. 

Castelul arse până-n temelie; arborii cei mai apropiaţi, 
muşcaţi de foc, se uscară şi se scorojiră; arborii mai 
depărtaţi, luând foc şi ei, împrejmuiră edificiul cu o nouă 
pădure de fum. În bazinul de marmură al havuzului 
clocoteau plumbul şi oţelul topit, iar apa secase; vârfurile 
conice, în formă de stingătoare de lumânări, ale turnurilor, 
se topiseră ca gheaţa la fierbinţeală şi se prelingeau în 
patru pârâiaşe de flăcări. Crăpături şi plesnituri adânci se 
căscau pe ziduri, ca într-un proces de cristalizare; păsări 
năucite se roteau în jur şi picau în cuptor; patru făpturi 
aprige îşi croiau cale spre răsărit, apus, miazănoapte şi 
miazăzi, de-a lungul drumurilor înfăşurate în zăbranicul 
nopţii, călăuzite de farul pe care-l aprinseseră, 


îndreptându-se către o altă destinaţie. Satul iluminat puse 
mâna pe clopotul de alarmă şi-l făcu să sune de bucurie. 

Dar nu numai atât; satul, înfierbântat de foamete, de foc, 
de dangătul clopotului, şi chibzuind că domnul Gabelle avea 
ce avea cu strângerea chiriilor şi a birurilor - deşi în ultima 
vreme Gabelle adunase puţine biruri şi nici o para din chirie 
- deveni nerăbdător să aibă o întrevedere cu el şi, 
împresurându-i casa, îl somă să se prezinte în persoană la o 
discuţie. Drept care, Gabelle îşi baricadă zdravăn uşa şi se 
retrase să ţină sfat cu sine însuşi. Rezultatul acestei 
conferinţe fu că Gabelle se piti pe acoperişul casei, în dosul 
clăii de coşuri; hotărât ca, în caz că gloata va sparge uşa 
(era un meridional mic de stat, cu o fire răzbunătoare), să 
sară peste parapet, cu capul înainte, şi să zdrobească un 
om sau doi din cei de jos. 

Probabil că domnul Gabelle a petrecut, o noapte, lungă 
acolo sus, cu castelul îndepărtat în chip de lumânare şi cu 
bătăile în uşa lui, îmbinate cu clopotul vesel, în chip de 
muzică. Grea încercare, să petreci o întreagă noapte de 
vară pe marginea unui ocean de smoală, gata să execuţi 
plonjonul pentru care se hotărâse domnul Gabelle. Dar zorii 
prietenoşi ivindu-se în cele din urmă şi lumânările pripite 
ale satului scurgându-se în ţurţuri de ceară, mulţimea, din 
fericire, se împrăştie, iar Gabelle putu în sfârşit să coboare. 

Pe o rază de o sută de mile de acolo şi în lumina altor 
focuri, existaseră slujbaşi mai puţin norocoşi în acea noapte 
şi în alte nopţi, pe care răsăritul soarelui îi prinsese 
spânzurând deasupra străzilor odinioară paşnice, unde se 
născuseră şi crescuseră; şi mai existau, de asemenea, săteni 
şi orăşeni mai puţin norocoşi decât reparatorul de drumuri 
şi prietenii lui, cetăţeni pe care slujbaşii şi militarii îi 
înfrânseseră şi pe care-i înălţau acum în ştreang. Dar, orice- 
ar fi fost, cele patru figuri aprige îşi croiau neobosit drum 
spre răsărit, apus, miazănoapte şi miazăzi; şi, oricine-ar fi 
atârnat în ştreang, focul pârjolea. Şi niciunul dintre slujbaşi, 
oricât de tare ar fi fost la matematică, n-ar fi putut calcula 


înălţimea spânzurătorii care să se poată preface în apă şi să 
stingă focul. 

Capitolul XXIV. 

ATRAS CĂTRE STÂNCA DE MAGNET. 

Trei ani de furtună se scurseră astfel, între focul care 
creştea şi marea care se umfla - pământul fiind cutremurat 
de izbirea apelor unui ocean înfuriat ce nu cunoştea reflux, 
ci doar un flux tot mai năvalnic, spre spaima şi uimirea 
privitorilor de pe țărm. De trei ori, ziua de naştere a micuţei 
Lucie fusese ţesută, cu firul de aur, în paşnica urzeală a 
vieţii din căminul ei. 

Multe nopţi şi multe zile locatarii casei ascultaseră 
ecourile străzii şi inimile li se strânseseră când auziseră 
vălmăşagul de picioare. Căci în mintea lor, paşii care li se 
năzăreau erau tropotul unui popor impetuos, înaintând sub 
un drapel roşu în ţara lor. Clasa monseniorilor se dizolvase 
prin fenomenalul fapt că nimeni nu-i mai preţuia; că erau 
atât de puţin doriţi în Franţa, încât îşi puneau viaţa în 
primejdie pentru a o putea părăsi. Asemenea ţărănoiului 
din poveste, care s-a dat peste cap ca să-l facă pe Aghiuţă 
să i se înfăţişeze, dar când a pus ochii pe el atâta s-a 
înspăimântat, încât nu numai că nu i-a putut pune 
Necuratului vreo întrebare, dar a luat-o la sănătoasa, tot 
aşa şi monseniorii, după ce ani de-a rândul au citit 
rugăciuni de la coadă la cap şi au folosit tot felul de farmece 
ca să stârnească diavolul, de cum l-au văzut, în toată 
grozăvia lui, şi-au şi luat picioarele la spinare. 

Strălucitoarea orbită a Curţii s-a făcut nevăzută, altminteri 
ar fi devenit ţinta unui uragan naţional. Nu fusese nicicând 
orbita unui ochi sănătos - ochiul avusese de mult bârna 
trufiei lui Lucifer, a dezmăţului lui Sardanapal şi a orbirii de 
cârtiţă - dar, oricum, căzuse şi pierise. Curtea, începând cu 
nucleul ei cel mai închistat şi până la cele mai îndepărtate 
cercuri putrede ale intrigii, corupţiei şi disimulării, se 
dizolvase. Monarhia se spulberase; fusese asediată în 
propriu-i palat şi „suspendată”. 


Venise luna august a anului una mie şapte sute nouăzeci şi 
doi, iar clasa monseniorilor se împrăştiase în cele patru 
vânturi. 

După cum era firesc, la Londra, cartierul general al 
monseniorilor şi forul întrunirilor era Banca 'Tellson. Se 
spune că duhurile bântuie locurile pe care le frecventau 
mai des în viaţă; aşa şi monseniorii, fără o lescaie, bântuiau 
locul pe unde obişnuiau să se afle guineele lor. Mai mult, 
banca era locul unde răzbeau cel mai iute veşti sigure din 
Franţa. Şi mai mult, Tellson era o instituţie mărinimoasă şi 
acorda multe libertăţi vechilor săi clienţi care decăzuseră 
din rang. Şi mai mult: acei nobili care prevăzuseră 
apropierea urgiei şi, temându-se de jafuri sau confiscări, 
făcuseră prudente transferuri la Banca 'ellson, puteau fi 
întâlniți acolo de către fraţii lor în nevoie. La care trebuie 
adăugat faptul că orice nou-venit din Franţa dădea un 
raport despre persoana sa şi despre ultimele noutăţi la 
Banca Tellson, aproape ca un lucru firesc. Din această 
multitudine de pricini, Banca Tellson ajunsese la vremea 
aceea un fel de Bursă a ştirilor pentru nobilimea franceză; 
acest lucru era atât de bine cunoscut tuturor şi, prin 
urmare, informaţiile solicitate erau atât de numeroase, 
încât firma Tellson scria uneori, pe o bucată de hârtie, 
ultimele noutăţi şi le afişa în ferestrele băncii, pentru a 
putea fi citite de toţi cei care aveau drum pe lângă Temple 
Bar. 

Într-o după-amiază fumegoasă şi ceţoasă, domnul Lorry 
şedea la masa lui, avându-l în faţă pe Charles Darnay, 
înclinat peste birou şi vorbindu-i cu voce scăzută. Celula de 
penitenţă în care odinioară aveau loc întâlnirile cu „firma” 
fusese transformată acum în Bursă de ştiri şi era înţesată 
până la refuz. Scena se petrecea cam cu o jumătate de oră 
înainte de închidere. 

— Cu toate că eşti cel mai tânăr om din lume, îi spunea 
Charles Darnay cu oarecare şovăială, totuşi trebuie să-ţi 
spun că... 


— Înţeleg. Că sunt prea bătrân? întrebă domnul Lorry. 

— Vremea nestatornică, o călătorie lungă, mijloace de 
transport nesigure, o ţară dezorganizată, un oraş în care 
chiar şi dumneata ai putea să nu fii în siguranţă... 

— Dragul meu Charles, răspunse domnul Lorry cu jovială 
încredere, înşiri tocmai unele dintre raţiunile în favoarea 
plecării mele; nicidecum în defavoarea ei. Voi fi în destulă 
siguranţă; nimeni n-o să-şi bată capul cu un moşneag de 
aproape optzeci de ani, când au atâţia alţii mult mai 
vrednici să-şi bată capul cu ei. Cât despre faptul că Parisul e 
un oraş dezorganizat, dacă n-ar fi fost aşa, nici n-ar fi fost 
nevoie să plece cineva de la firma noastră de aici la firma 
noastră de acolo, şi anume cineva care a cunoscut înainte 
oraşul şi afacerile şi care-i om de încredere la Tellson. Iar în 
legătură cu drumul nesigur, cu călătoria lungă şi vremea de 
iarnă, păi dacă n-aş fi gata eu, după atâţia ani de serviciu, 
să îndur câteva inconveniente de dragul Băncii Tellson, 
atunci cine altul s-o facă? 

— Aş vrea să pot pleca eu, spuse Charles Darnay cu 
oarecare neastâmpăr, de parc-ar fi gândit cu glas tare. 

— Nu zău! Ia uite cine se găseşte să se împotrivească şi să 
dea sfaturi! exclamă domnul Lorry. Ai vrea să poţi pleca tu? 
Tu, care eşti francez? Bună idee, n-am ce zice! 

— Dragul meu domn Lorry, tocmai pentru că sunt francez 
mi-a trecut adeseori gândul ăsta prin cap (şi, oricum, n-aş fi 
vrut să-l rostesc aici, cu glas tare). Nu te poţi împiedica să 
gândeşti, atunci când ai nutrit simpatie pentru bietul popor, 
şi când de bună voie ţi-ai părăsit averea, nu te poţi 
împiedica să-ţi spui - de astă dată vorbi din nou îngândurat, 
ca şi mai înainte - că poate ţi-ar da ascultare, poate ai avea 
puterea să-i convingi... Chiar aseară, după plecarea 
dumitale, stăteam de vorbă cu Lucie... 

— Stăteai de vorbă cu Lucie, repetă domnul Lorry. Da. Mă 
mir că nu ţi-e ruşine să pomeneşti numele Luciei. La ora 
când ai dori să pleci în Franţa! 


— Oricum, nu plec, spuse Charles Darnay cu un zâmbet. 
Mai curând văd că dumneata susţii că pleci. 

— Şi chiar plec. Realitatea e, dragul meu Charles - domnul 
Lorry aruncă o privire către îndepărtata „firmă” şi-şi înmuie 
glasul că nici nu-ţi poţi imagina dificultatea cu care ne 
încheiem tranzacţiile şi primejdia în care se află dosarele şi 
documentele noastre de acolo. Numai Dumnezeu din cer 
ştie ce urmări compromiţătoare ar putea avea pentru 
numeroşi clienţi dacă unele dintre documentele noastre ar 
fi confiscate sau distruse; şi ştii bine că aşa ceva s-ar putea 
petrece în orice moment, căci cine poate garanta că Parisul 
nu va fi incendiat azi sau devastat mâine? Or, o selectare 
judicioasă a acestor acte, făcută fără cea mai mică 
întârziere, şi îngroparea lor sau punerea lor în siguranţă (şi 
aceasta fără să se mai piardă nici un minut preţios) nu stă 
decât în puterea mea. Şi eu să dau înapoi, când Tellson 
cunoaşte acest lucru şi afirmă acest lucru - Tellson, a cărui 
pâine o mănânc de şaizeci de ani încoace - să dau înapoi 
pentru că mi-s cam ţepene încheieturile? Vai de mine, 
domnule, dar eu sunt un băieţandru pe lângă vreo alte şase 
dintre antichităţile de aici! 

— De-ai şti cum admir curajul şi spiritul dumitale tineresc! 
domnule Lorry! 

— Tţ, tţ, fleacuri, domnule! Şi, dragul meu Charles, urmă 
domnul Lorry privind din nou spre „firmă”, trebuie să ţii 
seama că a scoate ceva din Paris în vremurile astea, 
indiferent ce, este aproape o imposibilitate. În aceste zile 
ne-au fost aduse documente şi lucruri de preţ (ţi-o 
mărturisesc strict confidenţial; nu-i onest să şoptesc 
asemenea lucruri, nici măcar faţă de tine); ne-au fost aduse 
de către cei mai ciudaţi purtători pe care ţi i-ai putea 
imagina, şi fiecăruia dintre aceştia când a trecut graniţa, îi 
atârna capul de un fir de păr. Pe vremuri, coletele noastre 
veneau şi plecau cu aceeaşi uşurinţă cu care se întâmplă 
acest lucru azi în interiorul Angliei; acum însă, totul e 
blocat... 


— Şi, într-adevăr, pleci la noapte? 

— Într-adevăr, plec la noapte pentru că treburile au 
devenit prea presante pentru a mai suferi amânare. 

— Şi nu iei pe nimeni să te însoţească? 

— Mi-au fost propuşi tot felul de oameni, dar n-aş putea 
schimba un cuvânt cu niciunul dintre ei. Mă gândesc să-l 
iau pe Jerry. Jerry a fost paznicul meu, în serile de duminică, 
de multă vreme încoace, şi sunt deprins cu el. Nimeni un l- 
ar putea suspecta pe Jerry că ar fi altceva decât un dulău 
englezesc sau că ar avea alt plan decât să se repeadă la 
oricine i-ar atinge stăpânul. 

— Trebuie să repet iar că-ţi admir din inimă curajul şi 
tinereţea. 

— Şi eu trebuie să repet iar: fleacuri, fleacuri! După ce-am 
să îndeplinesc această mică misiune, poate că am să accept 
propunerea Băncii Tellson de a mă retrage şi a trăi în tihnă. 
Atunci o să am timp berechet să-mi spun că îmbătrânesc. 

Dialogul de mai sus avea loc la biroul domnului Lorry, în 
timp ce monseniorii mişunau la un metru sau doi depărtare, 
grozăvindu-se cu tot ce aveau să facă, nu peste mult, pentru 
a se răzbuna pe „nemernicul” popor. Stătea în firea 
monseniorilor, în postura lor de refugiaţi, şi cu atât mai 
mult în firea dogmatismului englez să vorbească despre 
această teribilă revoluţie ca şi cum ar fi fost unica recoltă 
de pe faţa pământului care răsărise fără să fi fost 
însămânţată ca şi cum nimeni, niciodată, nu făcuse nimic 
sau nu omisese să facă ceva, ducând prin aceasta la cauzele 
ei - ca şi cum cei ce observaseră milioanele de nenorociţi 
din Franţa şi bogăţiile rău folosite de cei mari, care le-ar fi 
putut asigura o viaţă prosperă, nu ar fi prevăzut cu ani în 
urmă că revoluţia vine, în chip inevitabil, şi nu ar fi 
concretizat, prin cuvinte simple, ceea ce vedeau. 

Asemenea fanfaronadă, combinată cu uneltirile fanteziste 
ale monseniorilor de a restaura o stare de lucruri pe deplin 
consumată, care dărâmase cerul şi pământul aşa cum se 
dărâmase şi pe sine, nu putea fi înghițită în tăcere de nici 


un om teafăr la minte, care cunoştea adevărul. Şi o 
asemenea beţie de cuvinte, bâzâindu-i pe la urechi, unită cu 
o nemulţumire latentă, cuibărită în mintea lui, creaseră 
neastâmpărul care îl stăpânea pe Charles Darnay. 

Printre vorbitori se afla şi Stryver, acum apărător la 
Curtea Supremă, mult avansat pe calea onorabilei 
chivernisiri şi, deci, foarte gălăgios în legătură cu subiectul; 
dezvăluind monseniorilor proiectele lui de a desfiinţa 
poporul, de a-l stârpi de pe faţa pământului şi de a se 
descurca fără el, precum şi de a realiza multe obiective 
similare, înrudite, prin natura lor, cu încercarea de a stârpi 
vulturii presărându-le sare pe coadă. Pe el, Darnay îl 
asculta cu o aversiune de un fel mai deosebit; şi tocmai se 
simţea sfâşiat între dorinţa de a pleca, pentru ca să nu-l mai 
audă, şi cea de a rămâne, pentru a-şi spune părerea, când 
ceea ce urma să se întâmple se alcătui de la sine. 

„Firma” se apropie de domnul Lorry şi, punându-i în faţă o 
scrisoare soioasă, îl întrebă dacă dăduse de vreo urmă a 
persoanei căreia îi era adresată. „Firma” depuse scrisoarea 
atât de aproape, încât Darnay îi putu citi adresa - cu atât 
mai uşor cu cât purta numele lui adevărat. Pe adresă scria: 

Foarte urgent. Fostului marchiz St. Evremonde din 
Franţa, încredinţată grijii domnilor Tellson et Co, bancheri, 
Londra, Anglia. 

În dimineaţa căsătoriei sale cu Lucie, doctorul Manette îi 
ceruse în mod special lui Darnay ca până în momentul când 
el, doctorul, l-ar dezlega de făgăduială - numele lui să 
rămână o taină între ei doi. Nimeni altcineva nu-i cunoştea 
adevăratul nume; soţia lui nu bănuia nimic; domnul Lorry n- 
avea cum să bănuiască. 

— Nu, îi răspunse domnul Lorry „firmei”; am întrebat, 
cred, pe fiecare dintre cei de-aici şi nimeni nu mi-a putut 
spune unde e de găsit acest domn. 

Acele orologiului convergând spre ora de închidere a 
băncii, pe lângă biroul domnului Lorry se dezlănţui un 
adevărat curent al vorbitorilor. El ţinu scrisoarea în sus, cu 


un aer întrebător; şi monseniorii, întruchipaţi în aceşti 
refugiaţi complotişti şi indignaţi, o priviră; Acesta, Acela şi 
Celălalt, toţi avură ceva defăimător de spus, în franceză sau 
în engleză, la adresa marchizului ce nu putea fi găsit. 

— Nepot, cred - în orice caz un urmaş degenerat - al 
rafinatului marchiz care a fost asasinat, spuse unul. Din 
fericire, nu l-am cunoscut. 

— Un laş care şi-a abandonat postul acum câţiva ani, spuse 
un altul, şi anume un monsenior care fugise din Paris cu 
picioarele înainte, pe jumătate sufocat într-o căruţă cu fân. 

— Infectat de noile doctrine, spuse un al treilea, privind în 
treacăt la scrisoare prin lornion, s-a opus marchizului, şi-a 
abandonat domeniile când le-a moştenit şi le-a lăsat hoardei 
de barbari. Sper că acum ăştia or să-l răsplătească după 
merit. 

— Ei, nu zău? strigă zgomotosul Stryver. Aşa a făcut? Ăsta- 
i genul de individ? la să-i vedem infamul nume. Naiba să-l 
ia! 

Darnay, nemaiputând să se reţină, îl atinse pe Stryver pe 
umăr şi-i zise: 

— Ştii, eu îl cunosc. 

— Nu zău? îmi pare rău. 

— De ce? 

— Cum de ce, domnule Darnay? N-ai auzit ce-a făcut? Mă 
mai întrebi „de ce”? 

— 'Te întreb. 

— Atunci o să-ţi spun din nou, domnule Darnay, că-mi pare 
rău. Îmi pare rău să te aud punând asemenea întrebări. 
lată un individ care, infectat de cel mai blestemat cod 
diavolesc cunoscut vreodată, îşi abandonează proprietatea 
în mâna ultimelor lepădături, ucigaşi cu toptanul, şi 
dumneata mă întrebi de ce-mi pare rău că un om care 
instruieşte tineretul îl cunoaşte? Ei bine, am să-ţi răspund. 
Îmi pare rău pentru că socotesc că un pezevenghi ca ăsta e 
molipsitor. 


Grijuliu să nu trădeze taina, Darnay se înfrână cu mare 
greutate şi zise doar atât: 

— S-ar putea să nu-l înţelegi pe acest gentilom. 

— Dar înţeleg cum să te pun pe dumneata cu botul pe 
labe, şi am s-o fac, răspunse Stryver. Dacă individul acela e 
un gentilom, chiar că nu-l înţeleg. Poţi să-i transmiţi asta, o 
dată cu complimentele mele. Poţi să-i mai spui din partea 
mea că, după ce şi-a abandonat bunurile lumeşti şi poziţia 
în mâna gloatei ăsteia sângeroase, mă mir că nu-i în fruntea 
lor. Dar nu, domnilor, declamă Stryver, privind de jur- 
împrejur şi pocnindu-şi degetele, eu mă pricep la firea 
oamenilor şi pot să vă spun că n-o să găsiţi niciodată un ins 
de teapa ăstuia care să se pună la dispoziţia preţioşilor săi 
proteges. Nu, domnilor; tot ce-o să le arate vor fi călcâiele, 
şi de îndată ce se încing spiritele o să şteargă putina. 

Cu aceste cuvinte şi cu o pocnire spectaculoasă din 
degete, domnul Stryver îşi croi drum pe Fleet-street, însoţit 
de aprobarea unanimă a auditoriului. După golirea băncii, 
domnul Lorry şi Charles Darnay rămaseră singuri la birou. 

— Vrei să iei scrisoarea? întrebă domnul Lorry. Ştii cui 
trebuie predată? 

— Ştiu! 

— Vrei să explici persoanei presupunerea noastră că 
scrisoarea ne-a fost adresată aici, în eventualitatea că l-am 
cunoaşte pe destinatar, şi că a zăcut la noi de câtăva 
vreme? 

— Aşa voi face. Pleci la Paris direct de aici? 

— De aici, la ora opt. 

— Mă voi întoarce ca să te conduc. 

Iritat pe el însuşi, pe Stryver şi aproape pe întreaga 
omenire, Darnay se grăbi să se piardă în liniştea din 
Temple, unde deschise scrisoarea şi o citi. lată-i cuprinsul: 

Închisoarea Abbaye, Paris iunie 1792 

Domnule fost marchiz. 

După ce am fost multă vreme în primejdia de a fi omorât 
de săteni, m-am pomenit ridicat, cu multe violenţe şi 


umilinţe, şi mânat pe jos tot drumul până la Paris. Pe drum 
am suferit cumplit. Dar nici asta nu e tot; casa mi-a fost 
nimicită - rasă de pe faţa pământului. 

Crima pentru care sunt închis, domnule, fost marchiz, şi 
pentru care voi fi chemat în faţa tribunalului şi voi plătii cu 
viaţa (dacă nu-mi veţi acorda generosul vostru ajutor) este, 
mi se spune, trădare a Maiestăţii-sale Poporul; şi anume, 
sunt acuzat că am acţionat împotriva intereselor poporului 
în favoarea unui emigrant. Degeaba susţin că am acţionat în 
favoarea şi nu împotriva lor, în concordanţă cu dispoziţiile 
dumneavoastră. Degeaba susţin că înainte de a se fi 
sechestrat proprietăţile emigrantului, i-am absolvit pe 
oameni de impozitele pe care încetaseră să le mai 
plătească; degeaba le spun că nu am strâns chiriile; că n- 
am recurs la nici o dare în judecată. Nu mi se răspunde 
decât că am acţionat în favoarea unui emigrant şi mi se 
cere să spun unde este acel emigrant. 

Ah! milostivule domn fost marchiz, unde este acel 
emigrant? Strig în somn întrebând unde e. Implor Cerul, să 
vină să mă elibereze! Dar nici un răspuns. Ah, domnule fost 
marchiz, îmi lansez strigătul peste mări, nădăjduind că 
poate va ajunge la urechile dumneavoastră prin marea 
Bancă Tellon, cunoscută la Paris! 

În numele Cerului, al dreptăţii, al generozităţii, al onoarei 
nobilului dumneavoastră nume, vă conjur, domnule fost 
marchiz, să veniţi şi să mă salvaţi. Vina mea este că v-am 
slujit cu lealitate. O, domnule fost marchiz, vă implor să fiţi 
şi dumneavoastră acum leal faţă de mine! 

Din această temniţă a groazei, în care mă apropii, pe ceas 
ce trece, de pieire, vă trimit, domnule fost marchiz, 
asigurarea devotamentului meu îndurerat şi nefericit. 

Al dumneavoastră desperat. 

Gabelle. 

Neliniştea din mintea lui Darnay se accentua. Primejdia în 
care se găsea un vechi slujbaş, şi încă unul bun, a cărui 


singură crimă fusese fidelitatea faţă de el şi de familia lui, 
părea să-i izbească drept în inimă. 

Ştia foarte bine că, îmboldit de scârba pe care i-o inspirase 
ticăloşia ce încununa toate mârşăviile şi hidoasa reputaţie a 
familiei sale, de bănuielile pline de reproş cu care-l privea 
pe unchiul său, de aversiunea pe care conştiinţa lui o avea 
pentru întregul sistem gata să se năruie şi pe care el ar fi 
trebuit să-l susţină, acţionase imperfect. Ştia foarte bine că, 
sub impulsul dragostei pentru Lucie, renunţarea la poziţia 
sa socială - deşi de multă vreme deliberată - avusese un 
caracter pripit. Ştia că ar fi trebuit să o pregătească într-un 
chip sistematic şi că ar fi trebuit să supravegheze 
desfăşurarea lucrurilor, că avusese de gând să procedeze 
astfel, dar că n-o făcuse. 

Fericirea căminului englez pe care-l alesese de bună voie, 
nevoia de a fi mereu activ şi prins de muncă, prefacerile 
rapide şi tulburările care se succedaseră atât de precipitat, 
încât evenimentele săptămânii în curs anihilau proiectele 
premature ale săptămânii trecute, în timp ce evenimentele 
săptămânii viitoare le reactualizau; cedase forţei tuturor 
acestor împrejurări, nu fără nelinişti, dar fără să depună o 
rezistenţă continuă şi crescândă. 

Ştia foarte bine, la fel ca oricare dintre noile autorităţi din 
Franţa care i-ar fi putut imputa acest fapt, că pândise 
momentul să acţioneze, dar că vremurile atâta se 
schimbaseră şi se frământaseră, până când momentul 
potrivit îi scăpase, iar nobilimea începuse să năvălească din 
Franţa pe fiecare drum de acces principal şi secundar, în 
timp ce proprietăţile îi erau confiscate sau distruse. 

Dar el, personal, un exploatase pe nimeni, nu băgase în 
temniţă pe nimeni; nu numai că nu reclamase plata 
birurilor, dar mersese până acolo încât renunţase la ele de 
bunăvoie, şi se avântase într-o lume aspră, în care-şi 
dobândise un loc prin propriile-i puteri şi în care-şi câştiga 
pâinea prin muncă. Domnul Gabelle administrase 
respectivul domeniu secătuit, pe baza instrucţiunilor scrise 


pe care i le trimisese şi în care i se cerea să cruţe poporul, 
să îi dea puţinul care îi putea fi dat - anume lemnele ce 
puteau fi smulse de la creditori iarna, produsele agricole ce 
puteau fi salvate din gheara lor vara - şi, fără îndoială, 
Gabelle tradusese instrucţiunile în fapt, ca să-şi salveze 
propria piele, aşa încât acum totul avea să iasă la lumină. 

În mintea lui Charles Darnay începu să încolţească 
hotărârea desperată de a pleca la Paris. 

Da. Asemenea marinarului din poveste, vântul şi curenţii îl 
împinseseră în raza de înrâurire a Stâncii de Magnet care 
acum îl atrăgea inevitabil spre ea, aşa încât trebuia să-i 
urmeze chemarea, tot ce-i trecea prin minte nu făcea decât 
să-l împingă tot mai repede, tot mai hotărât, către faimoasa 
stâncă. Până acum, neliniştea lui se datorase gândului că, în 
nefericita-i patrie, unele unelte ale răului mijloceau făurirea 
răului şi că un om ca el, care se ştia mai bun decât dânşii, 
nu se afla acolo pentru a încerca să stăvilească vărsarea de 
sânge, pentru a acţiona în numele îndurării şi 
umanitarismului. Cu această nemulţumire, pe jumătate 
înăbuşită, dar pe jumătate vie în mustrările lui de cuget, 
ajunsese să se compare cu bătrânul domn Lorry în care 
simţul datoriei era atât de viguros; tocmai când făcuse 
această comparaţie (defavorabilă lui), fusese împroşcat de 
disprețul monseniorilor, care-l usturase amarnic, şi de cel al 
lui Stryver care, pe deasupra, mai era şi grosolan şi 
exasperant. Colac peste pupăză, venise scrisoarea lui 
Gabelle: un captiv nevinovat, aflat în primejdie de moarte, 
făcea apel la simţul lui de dreptate, de onoare, şi la bunul 
lui renume. 

Se hotări pe loc. Trebuia să plece la Paris. 

Da. Stânca de Magnet îl atrăgea implacabil, iar el trebuia 
să navigheze într-acolo, până avea să se ciocnească de ea. 
Darnay însă nu era conştient de nici o stâncă; nu vedea 
aproape nici o primejdie. Intenţia cu care făcuse ceea ce 
făcuse, chiar dacă lăsase lucrurile neterminate, i se înfăţişa 
lui sub o lumină care urma să fie recunoscută cu 


gratitudine în Franţa, de îndată ce-o să se prezinte acolo să- 
şi facă declaraţia. Şi atunci, îi răsărea în minte glorioasa 
viziune a binelui pe care l-ar putea face. Şi care constituie 
adeseori mirajul optimismului multor spirite bine 
intenţionate, ba chiar se văzu, în aura iluziei, influențând 
conducerea vijelioasei revoluţii ce se desfăşura cu atâta 
sălbăticie. 

În timp ce se plimba încoace. Şi încolo cu hotărârea gata 
luată, îşi spuse că nici Lucie şi nici tatăl ei nu trebuiau să 
ştie nimic până după plecarea lui. În felul acesta, Lucie va fi 
cruţată de durerea despărțirii; iar tatăl ei, care se ferea 
întotdeauna, cu groază, să-şi întoarcă gândul spre zona 
periculoasă a trecutului, va lua cunoştinţă de pasul lui ca de 
un fapt împlinit, fără să fi suferit chinul de a cumpăni, de a 
şovăi, de a se îndoi. Nu se întreba cât cunoştea doctorul din 
caracterul nedefinit al situaţiei lui, dat fiind că el evitase 
întotdeauna cu grijă să-i deştepte în minte vechi asociaţii cu 
Franţa. Dar şi această împrejurare îşi avea influenţa în 
hotărârea lui. Se plimba încoace şi încolo, meditând 
concentrat, până când sosi timpul să se întoarcă la Tellson, 
ca să-şi ia rămas-bun de la domnul Lorry. De îndată ce va 
sosi şi el la Paris, se va prezenta la acest vechi prieten, dar 
acum nu trebuia să-i sufle o vorbă despre intenţia sa. 

O trăsură cu cai de poştă aştepta pregătită în faţa băncii, 
iar Jerry era încălţat cu cizme şi bine echipat. 

— Am predat scrisoarea, îi spuse Charles Darnay domnului 
Lorry. N-aş accepta să vă pun în pericol încredinţându-vă 
un răspuns scris, dar poate că aţi consimţi să preluaţi un 
răspuns verbal? 

— Da, şi cu dragă inimă, dacă nu-i primejdios. 

— Deloc. Deşi se adresează unui prizonier din închisoarea 
Abbaye. 

— Cum se numeşte? întrebă domnul Lorry, cu carneţelul 
deschis în mână. 

— Gabelle. 


— Gabelle. Şi care-i mesajul pentru nefericitul Gabelle 
aflat în închisoare? 

— Simplu: că a primit scrisoarea şi că va veni. 

— Se menţionează când? 

— Va porni la drum mâine noapte. 

— Se menţionează vreo persoană? 

— Nu. 

Îl ajută pe domnul Lorry să se înfofolească în numeroasele- 
i veste şi mantale, apoi ieşi împreună cu el din atmosfera 
caldă a băncii, în aerul pâclos din Fleet-street. 

— Transmite-le dragostea mea Luciei şi micuţei Lucie şi ai 
mare grijă de ele până când mă întorc, spuse domnul Lorry 
la despărţire. 

Charles Darnay dădu din cap şi zâmbi cam îndoielnic, când 
trăsura se puse în mişcare. 

În noaptea aceea - era în paisprezece august - se duse 
târziu la culcare, după ce aşternu două scrisori înflăcărate; 
una îi era adresată Luciei, căreia îi explica marea îndatorire 
ce-l obliga să plece la Paris, dezvăluindu-i, în sfârşit, 
raţiunile pentru care era încredinţat că nu-l ameninţă nici o 
primejdie. Cea de a doua scrisoare era adresată doctorului, 
în grija căruia o lăsa pe Lucie şi pe draga lor fetiţă, 
expunându-i în continuare aceleaşi raţiuni şi încredinţări. 
Amândurora le făgădui să le scrie, pentru a le dovedi că e în 
siguranţă, de îndată ce va sosi la destinaţie. 

Fu o zi grea aceea pe care trebui s-o petreacă printre ei, 
aducând pentru prima oară o rezervă în vieţile lor. Era greu 
să menţii nevinovata înşelăciune pe care ei n-o bănuiau 
nicidecum. Dar, o drăgăstoasă privire aruncată soţiei lui, 
atât de fericită şi de preocupată, îl întări în hotărârea de a 
nu-i dezvălui nimic (fusese cât pe-aci s-o facă, atât de 
neobişnuit i se părea să pornească la o acţiune fără a avea 
calmul ei ajutor), iar ziua trecu repede. Seara, devreme, o 
îmbrăţişa pe ea şi pe nu mai puţin îndrăgita purtătoare a 
aceluiaşi nume, pretinzând că avea să revină în curând (ieşi 
sub pretextul unui angajament fictiv, după ce-şi pusese la 


adăpost o valiză cu haine), şi se pierdu în ceața grea, a 
străzilor grele, cu o inimă şi mai grea. 

Forţa nevăzută îl atrăgea cu tărie spre ea şi toţi curenţii şi 
brizele îl mânau drept într-acolo. Dădu scrisorile unui 
mesager de încredere, pentru a fi predate cu o jumătate de 
oră înainte de miezul nopţii, şi nu mai devreme; luă 
poştalionul de Dover şi-şi începu călătoria. În numele 
Cerului, al dreptăţii, al generozităţii, al onoarei nobilului 
dumneavoastră nume! aşa sunase strigătul sărmanului 
prizonier, cu care încerca acum să-şi îmbărbăteze inima 
mereu mai cernită pe măsură ce lăsa în urmă tot ce avea 
mai drag pe lume, şi naviga către Stânca de Magnet. 

CARTEAATREIA. 

CALEA FURTUNII. 

Capitolul 1. 

LA „SECRET” 

Călătorul înainta încet pe drumul care ducea din Anglia la 
Paris, în acea toamnă a anului una mie şapte sute nouăzeci 
şi doi. Chiar şi pe vremea când nefericitul rege al Franţei se 
lăfăia încă pe tronul său, în plină glorie, călătorul nostru ar 
fi avut de furcă cu drumuri desfundate, echipaje proaste şi 
gloabe amărâte, care i-ar fi întârziat sosirea; dar 
împrejurările noi îi scoteau în cale şi alte obstacole, în afara 
celor de mai sus. Fiecare poartă de oraş, fiecare staţie de 
poştă din orice sat îşi avea echipa sa de cetăţeni-patrioţi, 
înarmaţi cu muschetele naţionale, gata parcă să ia foc, care 
opreau pe toţi cei ce veneau sau plecau, supunându-i la 
interogatoriu, cercetându-le actele, confruntându-le numele 
cu cele aflate pe nişte liste ale lor, întorcându-i înapoi sau 
trimiţându-i mai departe sau oprindu-i pe loc şi reţinându.-i, 
aşa cum socotea judecata arbitrară sau fantezia lor că e mai 
bine pentru Republică, Una şi Indivizibilă, a Libertăţii, 
Egalităţii şi Fraternităţii. 

Charles Darnay parcursese puţine leghe din călătoria lui 
pe pământul Franţei, când începu să-şi dea seama că 
pentru el nu exista nădejde de întoarcere până când nu 


avea să fie declarat, la Paris, cetăţean dezirabil. Orice avea 
să se întâmple de-acum înainte, el trebuia să-şi urmeze 
calea până la capăt. Fiece cătun mizer care se închidea în 
urmă-i, fiece barieră obişnuită care cădea în spatele lui nu 
însemna - ştia prea bine - decât încă o poartă de fier din 
şirul lung al celor ce-i închideau drumul dintre el şi Anglia. 
Supravegherea universală îl încercuia atât de strâns, încât, 
dacă ar fi fost prins într-o plasă sau ar fi fost purtat spre 
destinaţie într-o cuşcă, nu şi-ar fi simţit libertatea mai 
deplin spulberată. 

Supravegherea universală nu numai că-l oprea din drum 
de douăzeci de ori între o etapă şi alta, dar îi împiedica 
înaintarea de douăzeci de ori pe zi, trimițând călăreţi pe 
urmele lui şi aducându-l înapoi, trimițând călăreţi înaintea 
lui şi oprindu-l cu anticipație, trimițând călăreţi care-l 
însoțeau şi-l ţineau sub pază. Se scurseseră nu ştiu câte zile 
de la începutul călătoriei sale numai pe pământul Franţei, 
când, ostenit de moarte, înnoptă într-un orăşel aflat încă la 
mare depărtare de Paris. Dacă n-ar fi arătat mereu 
scrisoarea îndureratului Gabelle, trimisă din temniţa 
Abbaye, n-ar fi putut să răzbească până aici. La postul de 
pază din acest orăşel i se făcuseră asemenea greutăţi, încât 
simţea că ajunsese la un punct de criză în călătoria lui. De 
aceea nu fu deloc surprins când se pomeni deşteptat în toiul 
nopţii în odaia micului han la care trăsese. Fu deşteptat de 
un funcţionar local, sfielnic, şi de trei patrioţi înarmaţi, cu 
bonete roşii pe cap şi cu pipe în gură, care se aşezară pe 
pat. 

— Emigrantule, i se adresă funcţionarul, te vom expedia la 
Paris sub escortă. 

— Cetăţene, nici un doresc altceva decât să ajung la Paris, 
deşi m-aş putea dispensa de escortă. 

— Gura! mârâi una dintre bonetele roşii, izbind cu patul 
muschetei în cuvertură. Linişte, aristocratule! 

— E aşa cum spune bunul patriot, adăugă funcţionarul cel 
sfielnic. Eşti un aristocrat, deci trebuie să fii pus sub 


escortă şi trebuie să plăteşti pentru ea. 

— N-am de ales! exclamă Charles Darnay. 

— De ales! Ia auzi-l! strigă aceeaşi „bonetă roşie” oţărâtă. 
Ca şi cum nu i-am face o favoare că-l apărăm de felinarele 
de fier! 

— Întotdeauna e aşa cum spune bunul patriot, adăugă 
funcţionarul. Scoală-te şi îmbracă-te, emigrantule! 

Darnay se supuse, şi fu transportat îndărăt la postul de 
pază, unde alţi patrioţi cu bonete roşii fumau, beau sau 
moţăiau în jurul unui foc de tabără. Aici, Darnay plăti un 
preţ piperat pentru escortă şi la ceasurile trei dimineaţa o 
porniră laolaltă pe drumurile ude. 

Escorta era alcătuită din doi patrioţi călare, cu bonete 
roşii şi cocarde tricolore, înarmaţi cu săbii şi muschete şi 
care mergeau în dreapta şi-n stânga lui. Cel escortat îşi 
călărea singur calul, dar de căpăstrul acestuia era legată o 
funie al cărei capăt se încolăcea în jurul mâinii unuia dintre 
patrioţi. Înaintau în felul acesta, sub ploaia care le biciuia 
obrajii; copitele cailor răpăiau într-un trap ostăşesc, pe 
străzile prost pavate ale oraşelor şi prin hârtoapele 
noroioase ale drumurilor de ţară. În felul acesta străbătură, 
schimbând doar caii şi pasul, toale leghele de glod care se 
aşterneau între ei şi capitală. 

Călătoreau noaptea, oprindu-se numai la un ceas sau două 
după revărsatul zorilor, şi zăcând locului până la căderea 
serii. Patrioţii din escortă erau atât de zdrenţăros 
îmbrăcaţi, încât îşi legau paie în jurul picioarelor goale şi-şi 
căptuşeau cu paie umerii flenduroşi ai hainei pentru a se 
apăra de umezeală. În afara neplăcerii de a fi astfel escortat 
şi în afară de grijile pericolului imediat pe care-l constituia 
faptul că unul dintre patrioţi, beat întruna, îşi mânuia fără 
nici o băgare de seamă puşca, Charles Darnay nu-şi 
îngăduia să se lase copleşit de temeri iscate de vremelnica 
lui constrângere; căci, îşi argumenta el singur, ceea ce se 
întâmpla acum era un lucru independent de cazul lui 
individual, care nu fusese încă limpezit, şi de declaraţiile 


sale, încă nefăcute, care urmau să fie confirmate de 
prizonierul din închisoarea Abbaye. 

Dar când intrară în oraşul Beauvais - ceea ce se întâmplă 
pe înserate, când străzile mişunau de oameni - nu putu să 
nu-şi spună că situaţia luase un aspect alarmant. O gloată 
amenințătoare se adună să-l vadă descălecând la postul de 
pază şi numeroase glasuri se înălţară strigând: „Jos cu 
emigrantul!” 

Dădu să coboare din şa, dar se opri, socotindu-se mai în 
siguranţă, şi spuse: 

— Emigrant, oameni buni? Nu mă vedeţi aici, în Franţa, 
întors de bunăvoie? 

— Eşti un afurisit de emigrant, strigă un potcovar, dând să 
se repeadă la el prin mulţime, cu ciocanul în mână, un 
afurisit de aristocrat! 

Căpitanul de poştă se aşeză între acest om şi călăreț (spre 
care se îndrepta, fără îndoială, celălalt) şi spuse 
împăciuitor: 

— Lasă-l în pace; lasă-l în pace! Va fi judecat la Paris. 

— Judecat! repetă potcovarul, legănându-şi ciocanul. Da! 
Şi osândit ca trădător! 

La aceste cuvinte, gloata aprobă. 

Oprindu-l pe căpitanul de poştă care dădea să mâne calul 
spre curte, Darnay vorbi de îndată ce-şi putu face auzit 
glasul: 

— Prieteni, vă înşelaţi, sau vă lăsaţi înşelaţi. Eu nu sunt un 
trădător! 

— Minte! răcni potcovarul. De când a apărut decretul, e 
trădător. Viaţa lui aparţine poporului. Afurisita lui de viaţă 
nu-i mai aparţine. 

În clipa când Darnay îşi dădu seama de mulţimea care 
într-o clipă ar fi tăbărât asupră-i, căpitanul de poştă îi 
întoarse calul spre curte, escorta îl urmă lipită de coapsele 
animalului, iar căpitanul încuie şi baricadă poarta dublă. 
Potcovarul izbi o dată cu ciocanul în poartă şi mulţimea 
gemu; dar nimic altceva nu se mai întâmplă. 


— Despre ce decret vorbea? îl întrebă Darnay pe căpitanul 
de poştă, după ce-i mulţumise şi descălecase alături de el, 
în curte. 

— Adevărat, un decret pentru scoaterea în vânzare a 
proprietăţilor emigranților. 

— Emis când? 

— În paisprezece ale lunii. 

— Ziua când am părăsit Anglia 

— Toată lumea zice că nu-i decât primul dintr-o serie, şi c- 
or să mai vină şi altele - dacă n-or fi şi ieşit - prin care toţi 
emigranţii-s surghiuniţi şi oricare se-ntoarce e osândit la 
moarte. Asta voia să spună când zicea că viaţa nu-ţi mai 
aparţine. 

— Dar încă n-au fost emise aceste decrete? 

— Ce ştiu eu? zise căpitanul de poştă, ridicând din umeri. 
S-ar putea să fie, s-ar putea să un fie. E totuna. Ce mai tura- 
vura! 

Se odihniră într-un pod, pe nişte paie, până la miezul 
nopții, şi, la acel ceas, când oraşul era cufundat în somn, 
porniră iar la drum. Printre numeroasele prefaceri brutale, 
lesne de observat la lucrurile familiare, şi care făceau ca 
această cursă sălbatică să i se pară ireală, una dintre cele 
mai importante era evidenta lipsă de somn a oamenilor. 
După o lungă şi singuratică galopadă pe drumuri mohorâte, 
ajungeau la câte un pâlc de bordeie care, în loc să fie 
înecate în întuneric, licăreau peste tot de lumini, şi acolo 
găseau oameni, ca nişte apariţii fantomatice în cumpăna 
nopţii, prinşi în horă, mâna-n mână, în jurul unui arbore 
ofilit, sau îngrămădiţi laolaltă şi cântând un cântec al 
libertăţii. Din fericire, în noaptea aceea somnul se 
înstăpânise peste Beauvais, astfel încât putură să 
părăsească oraşul şi să se piardă din nou în solitudine şi în 
pustietate; tropăind prin frigul şi umezeala timpurie, 
printre ogoarele secătuite, care în acest an nu dăduseră 
roadele pământului, monotonia era întreruptă ici, colo, de 
rămăşiţele câtrănite ale caselor arse, de ivirea bruscă a 


ambuscadelor sau de patrulele de patrioţi, de veghe pe 
toate drumurile şi care le tăiau brusc calea. 

În cele din urmă, zorii îi aflară în faţa zidului Parisului. 
Bariera era închisă şi puternic păzită când ajunseră la ea. 

— Unde sunt documentele acestui prizonier? întrebă un 
personaj oficial, cu o înfăţişare hotărâtă, care fu chemat 
afară de către gardian. 

Izbit de cuvântul neplăcut, „prizonier”, Charles Darnay 
ceru vorbitorului să ia aminte că era un călător liber şi 
cetăţean francez, în paza unei escorte pe care i-o impusese 
situaţia tulbure a ţării şi pentru care plătise. 

— Unde sunt documentele acestui prizonier? îşi repetă 
personajul oficial întrebarea, fără să-i acorde nici o atenţie. 

Patriotul cel beat le purta în bonetă şi le scoase încet la 
iveală. Aruncându-şi ochii peste scrisoarea lui Gabelle, 
personajul oficial manifestă oarecare tulburare şi surpriză 
şi-l privi pe Darnay cu atenţie. 

Părăsi escorta şi pe escortat fără să rostească o vorbă şi 
intră în camera de gardă; în acest timp, călăreţii şedeau în 
şa, în afara porţii. Aruncându-şi privirile în jur, cât timp 
stătu în această stare de aşteptare, Charles Darnay observă 
că poarta era păzită de o gardă mixtă, alcătuită din ostaşi şi 
patrioţi, aceştia din urmă mult mai numeroşi decât primii; şi 
că în timp ce intrarea în oraş a căruţelor ţărăneşti, cu 
provizii de piaţă, era destul de simplă, ieşirea din oraş, 
chiar pentru oamenii cei mai obişnuiţi, era extrem de 
dificilă. Un vălmăşag pestriţ de bărbaţi şi femei, ca să nu 
mai vorbim de animale şi de vehicule de toate soiurile, 
aştepta ieşirea din oraş; dar identificarea prealabilă era 
atât de severă, încât se cerneau cu mare încetineală prin 
barieră. Unii dintre oameni ştiau că le va veni atât de târziu 
rândul la cercetare, încât se întindeau pe pământ ca să 
tragă un pui de somn sau să fumeze, în timp ce alţii şedeau 
la taclale sau tândăleau prin jur. Boneta roşie şi cocarda 
tricoloră erau pretutindeni, atât printre temei, cât şi printre 
bărbaţi. 


După ce stătuse vreo jumătate de ora ţeapăn în şa, 
înregistrând toate aceste amănunte, Charles Darnay se 
pomeni faţă-n faţă cu acelaşi personaj oficial, care dădu 
gărzii dispoziţii să deschidă bariera. După care înmână 
celor din escortă o recipisă de primire a străinului şi-i ceru 
acestuia să descalece. Darnay se supuse, iar ceilalţi doi, 
apucând dârlogii calului său frânt de oboseală, făcură cale 
întoarsă fără să fi intrat în oraş. 

Darnay îşi însoţi călăuza în camera de gardă, care duhnea 
a vin ieftin şi a tutun, unde fu luat în primire de un ofiţer 
tuciuriu la faţă şi grosolan... 

— Cetăţene Defarge, se adresă el călăuzei lui Darnay, în 
timp ce-şi pregătea o foaie de scris, acesta e emigrantul 
Evremonde? 

— Acesta-i. 

— Vârsta, Evremonde? 

— Treizeci şi şapte. 

— Căsătorit, Evremonde? 

— Da. 

— Căsătorit unde? 

— În Anglia. 

— Bineînţeles. Unde ţi-e soţia, Evremonde? 

— În Anglia. 

— Bineînţeles. Vei fi închis, Evremonde, în închisoarea La 
Force. 

— Dumnezeule! exclamă Darnay. Conform cărei legi şi 
pentru ce vină? 

Ofiţerul îşi ridică o clipă ochii de pe foaia de hârtie. 

— De când n-ai mai fost pe aici, Evremonde, au apărut legi 
NO0i şi vini noi. 

Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet dur şi continuă să scrie. 

— Vă solicit să ţineţi seama că eu am venit aici de 
bunăvoie, ca răspuns la apelul scris al unui concetăţean, 
apel care se găseşte în faţa dumneavoastră. Am venit aici ca 
să clarific situaţia lui şi situaţia mea. Nu cer nimic altceva 


decât să mi se ofere prilejul de a o face fără întârziere. Nu 
este oare dreptul meu? 

— Emigranţii n-au nici un fel de drept, Evremonde, sună 
răspunsul impasibil. 

Ofiţerul continuă să scrie până isprăvi, reciti ceea ce 
scrisese, presără nisip peste foaie şi i-o înmână cetăţeanului 
Defarge, accentuând: 

— La „Secret”. 

Cetăţeanul Defarge îi făcu prizonierului semn cu foaia de 
hârtie să-l urmeze. Prizonierul se supuse, şi o gardă 
alcătuită din doi patrioţi înarmaţi porni după ei. 

— Dumneata eşti cel care s-a căsătorit cu fiica doctorului 
Manette, fost prizonier la Bastilia care nu mai există? 
întrebă Defarge pe o voce joasă, în timp ce coborau scările 
postului de pază îndreptându-se spre oraş. 

— Da, răspunse Darnay, privindu-l cu surprindere. 

— Numele meu este Defarge şi ţin o vinărie în cartierul 
Saint-Antoine. Poate că ai auzit de mine. 

— Soţia mea a venit la dumneata ca să-şi ia tatăl? Da, aşa 
este! 

Cuvântul „soţie” păru să-i deştepte lui Defarge o sumbră 
asociaţie de idei, pentru că i se adresă cu o subită enervare: 

— De ce te-ai întors în Franţa? 

— Ai auzit acum un minut ce m-a făcut să vin. Nu crezi că 
spun adevărul? 

— Un adevăr care-ţi prinde foarte rău, răspunse Defarge 
cu sprâncenele încruntate şi cu privirea aţintită drept 
înainte. 

— Într-adevăr, mă simt cu totul rătăcit. Totul aici este atât 
de neobişnuit, atât de schimbat, atât de neaşteptat şi de 
nedrept, că mă simt cu desăvârşire rătăcit. Vrei să-mi 
acorzi un mic ajutor? 

— Niciunul. 

Cetăţeanul Defarge vorbea ţinându-şi întruna privirea 
aţintită drept în faţă. 

— Dar la o singură întrebare vrei să-mi răspunzi? 


— Poate. Depinde de natura întrebării. Ce e? 

— În închisoarea asta, unde sunt aruncat cu atâta 
nedreptate, voi putea avea vreun mijloc de comunicare cu 
lumea dinafară? 

— Ai să vezi. 

— Doar n-am să fiu îngropat acolo de viu, fără să fiu 
judecat şi fără vreo posibilitate de a-mi susţine cazul? 

— Ai să vezi. Şi-apoi, ce mare lucru ar fi? Pe vremuri, alţii 
au fost îngropaţi la fel, în temnițe şi mai rele. 

— Dar nu de mine, cetăţene Defarge! 

Cetăţeanul Defarge îi aruncă o privire întunecată în chip 
de răspuns şi continuă să meargă înainte, păstrând o tăcere 
îndărătnică. Cu cât se afunda în această tăcere, cu atât mai 
slabă era speranţa - sau cel puţin aşa i se părea lui Darnay 
- de a-l înmuia câtuşi de puţin. De aceea se grăbi să spună: 

— E de cea mai mare importanţă pentru mine (şi 
dumneata, cetăţene, o ştii chiar mai bine decât o ştiu eu) să 
pot transmite un mesaj domnului Lorry de la Banca Tellson 
- un domn din Anglia care se află acum la Paris - un mesaj 
prin care să-i comunic doar că am fost închis în temniţa La 
Force. Vei fi de acord să faci aceasta pentru mine? 

— Nu voi face nimic pentru dumneata, răspunse Defarge 
cu aceeaşi încăpățânare. Eu am o datorie faţă de Ţară şi de 
Popor şi m-am legat să-i slujesc împotriva dumitale. Nu voi 
face nimic pentru dumneata! 

Charles Darnay socoti că era zadarnic să continue a-l 
ruga, mai ales că-şi simţea şi mândria rănită. În timp ce 
înaintau în tăcere, nu putu decât să-şi dea seama cât de 
obişnuiţi erau oamenii cu spectacolul prizonierilor trecând 
pe străzi. Nici măcar copiii nu-l băgau în seamă. Ici-colo, un 
trecător răzleţ întorcea capul şi câţiva îl ameninţară cu 
degetul, pentru că era aristocrat; altminteri, faptul că un 
om bine îmbrăcat era dus la închisoare nu părea cu nimic 
mai ieşit din comun decât faptul că un muncitor în straie de 
lucru se ducea la treburile lui. Într-o străduţă strâmtă, 
întunecoasă şi murdară, prin care treceau, un orator 


exaltat, cocoţat pe un scăunaş, perora în faţa unui public 
exaltat, veştejind crimele făcute de rege şi de familia regală 
împotriva poporului. Din cele câteva vorbe desprinse din 
cuvântul oratorului, Darnay află că regele era la închisoare 
şi că ambasadorii străini părăsiseră Franţa până la unul. Pe 
drum, cu excepţia popasului din Beauvais, nu putuse afla 
absolut nimic. Escorta şi supravegherea îl izolaseră total... 

Darnay presimţea sumbru probabilitatea sau chiar 
certitudinea tratamentului nedrept şi a durității 
întemniţării, precum şi cruda despărţire de soţia şi copilul 
său; dar, în afară de aceasta, nu se temea de nimic lămurit. 
Cu mintea împovărată de asemenea gânduri, destule 
pentru a fi purtate de-a lungul mohorâtei curţi a unei 
închisori, sosi la temniţa La Force. 

Un om cu o faţă buhăită deschise ferestruica plumbuită a 
unui ghişeu, iar Defarge îi spuse: 

— Emigrantul Evremonde. 

— Ce naiba! Da' câţi mai sunt! exclamă omul cu faţa 
buhăită. 

Defarge luă recipisa fără să dea atenţie exclamaţiei şi se 
retrase împreună cu ceilalţi doi patrioţi. 

— Ce naiba, zic! îşi vărsă temnicerul necazul către 
nevastă-sa. Câţi or mai fi? 

Cum nevasta temnicerului nu avea răspuns la această 
întrebare, se mulţumi să-l consoleze: 

— Trebuie să avem răbdare, dragul meu! 

Trei paznici purtători de chei, care intrară când nevasta 
scutură un clopot, îi ţinură isonul, iar unul adăugă: „De 
dragul Libertăţii!”, ceea ce, în acel loc, suna ca o concluzie 
nu tocmai adecvată. 

Închisoarea La Force era posomorâtă, întunecoasă şi 
împuţită, îmbâcsită de duhoarea greţoasă a somnului rău 
mirositor. E nemaipomenit cât de repede se răspândeşte în 
asemenea locuri, prost îngrijite, miasma respingătoare a 
somnului întemnițat. 


— Şi încă „la Secret”, bombăni temnicerul privind foaia 
scrisă. De parcă n-ar fi şi-acolo ticsit de stă să plesnească. 

Îmbufnat, vâri hârtia într-un dosar, iar Charles Darnay mai 
avu de aşteptat până la viitoarea „plăcere” o jumătate de 
oră, pe care şi-o petrecu ba plimbându-se încoace şi încolo 
prin încăperea cu bolți fortificate, ba aşezându-se pe o 
bancă de piatră; era reţinut însă acolo, pentru ca figura lui 
să se imprime în memoria şefului şi a subordonaţilor săi. 

— Haide! i se adresă şeful, scoțând, în cele din urmă, 
legătura de chei. Vino cu mine, emigrantule! 

Prin dezolanta semiobscuritate a închisorii, noul său 
paznic îl însoţi prin coridoare şi pe numeroase trepte, în 
timp ce în urmă-le o sumedenie de uşi erau încuiate cu 
zgomot, până ajunseră într-o încăpere mare, joasă, boltită, 
înţesată de captivi de ambele sexe. Femeile erau aşezate în 
jurul unei mese lungi, unde citeau, scriau, împleteau, 
coseau sau brodau; bărbaţii, în cea mai mare parte, stăteau 
în spatele femeilor, sau străbăteau încăperea în sus şi-n jos. 

Irealitatea irealei sale călătorii fu încununată de faptul că 
toţi cei de faţă se ridicară în picioare pentru a-i face 
onorurile primirii, cu întreaga eleganţă a manierelor vremii, 
cu graţia şi curtoazia vieţii rafinate. 

Atât de ciudate erau aceste rafinamente în posomorala şi 
climatul închisorii, atât de spectrale păreau în atmosfera 
sordidă şi în mizeria prin care erau contemplate, încât 
Charles Darnay avu senzaţia că se găseşte în tovărăşia unor 
morţi. Stafii! Stafia frumuseţii, stafia măreției, stafia 
eleganţei, stafia mândriei, a frivolităţii, a spiritului 
scăpărător, stafia tinereţii, a bătrâneţii, aşteptând toate 
eliberarea de pe acest țărm al dezolării, fixându-l toate cu 
ochi schimbaţi de moartea pe care o trăiseră venind aici... 

— În numele tuturor celor reuniți aici întru nefericire, 
spuse un gentilom cu înfăţişarea şi vorba curtenitoare, 
înaintând spre el, am onoarea să vă urez bun-sosit în 
temniţa La Force şi să deplâng, alături de dumneavoastră, 
calamitatea care v-a adus printre noi. Fie să se termine cât 


mai repede şi cât mai bine. Ar fi o impertinenţă în orice alt 
loc, dar nu şi aici, dacă v-am întreba de numele şi rangul 
dumneavoastră? 

Charles Darnay se ridică în picioare şi oferi informaţia 
solicitată, în cuvintele cele mai potrivite pe care le putu 
găsi. 

— Nădăjduiesc, urmă gentilomul, urmărindu-l din ochi pe 
temnicerul şef care se mişca prin sală, că nu aţi fost dat „La 
Secret"? 

— Nu înţeleg semnificaţia acestui termen, dar aşa i-am 
auzit spunând. 

— Ah, ce păcat! Cât de rău ne pare! Dar nu descurajaţi; 
mulţi membri ai comunităţii noastre au fost închişi iniţial „la 
Secret”, dar numai pentru scurtă durată. 

Urmă un murmur de compătimire în timp ce Charles 
Darnay străbătu încăperea îndreptându-se spre poarta 
zăbrelită unde-l aştepta temnicerul; numeroase glasuri 
printre care se distingeau limpede vocile calde, vibrând de 
milă, ale femeilor - îi făcură urări şi-i rostiră cuvinte de 
îmbărbătare. În faţa porţii zăbrelite, se întoarse pentru a le 
mulţumi tuturor din inimă; poarta se închise sub mâna 
temnicerului; şi vedeniile pieriră pentru totdeauna din faţa 
ochilor săi. 

Portiţa se deschidea spre o scară de piatră. După ce urcă 
patruzeci de trepte (captivul de numai o jumătate de oră şi 
începuse să le numere), temnicerul descuie o uşă scundă, 
neagră, şi intrară într-o celulă singuratică. Era rece şi 
umedă, dar nu întunecată. 

— Asta-i, zise temnicerul. 

— De ce sunt închis singur? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Pot să cumpăr toc, cerneală şi hârtie? 

— N-am primit asemenea dispoziţii. Vei primi vizite şi le vei 
putea cere. Deocamdată, îţi poţi cumpăra hrana şi nimic 
mai mult. 


În celulă se găseau un scaun, o masă şi o saltea de paie. În 
timp ce temnicerul, înainte de a ieşi, făcea o inspecţie 
generală a acestor obiecte şi a celor patru pereţi, prin 
mintea captivului, care stătea rezemat de zidul din faţa 
gardianului, trecu gândul fugar că omul arăta atât de 
buhăit, şi la faţă şi la trup, încât ai fi zis că fusese înecat şi 
se ghiftuise cu apă. După plecarea temnicerului, Darnay 
gândi în acelaşi chip fugar: „Acum sunt părăsit de parc-aş fi 
mort!” 

Capitolul II. 

PIATRA DE TOCILĂ. 

Banca Tellson, instalată în cartierul Saint-Germain din 
Paris, ocupa o aripă a unui imobil vast, împrejmuit de o 
curte şi izolat de stradă printr-un zid înalt şi o poartă 
masivă. Imobilul aparținuse unui mare nobil care-l locuise 
până când întorsese spatele necazurilor şi trecuse graniţa 
deghizat în hainele propriului său bucătar. O fiară sălbatică 
gonită de hăitaşi, asta era, din moment ce acest nobil nu 
fusese altul decât monseniorul căruia i se servea şocolata 
de către patru slugi deodată. 

Monseniorul făcându-se nevăzut, iar cei trei vlăjgani 
izbăvindu-se de păcatul de a fi stors de la el simbrii 
piperate, prin faptul că se arătaseră gata să-i taie beregata, 
casa monseniorului fusese întâi sechestrată, apoi confiscată. 
Evenimentele se desfăşurau atât de precipitat, şi decretele 
urmau unul după altul în asemenea ritm năvalnic, încât 
acum, în cea de a treia noapte a lunii septembrie, patrioţii- 
emisari ai legii se aflau în posesia casei monseniorului, pe 
care o însemnaseră cu un tricolor, şi beau rachiu în 
fastuoasele-i apartamente. 

La Londra, un local destinat afacerilor asemănător cu cel 
al Băncii Tellson din Paris i-ar fi făcut pur şi simplu pe 
funcţionari să-şi iasă din minţi. Căci ce-ar fi spus cumpănita 
responsabilitate şi respectabilitate britanică dacă ar fi văzul 
în curtea unei bănci portocali în ciubere şi un Cupidon 
deasupra tejghelelor? Şi totuşi, asemenea lucruri existau. 


Tellson trecuse cu bidineaua peste Cupidon, dar acesta 
putea fi văzut pe tavan, foarte sumar îmbrăcat, 
îndreptându-şi săgeata (cum procedează foarte des) spre 
bani, din zori şi până-n noapte. În Lombard-street, la 
Londra, prezenţa acestui june păgân ar fi dus neapărat la 
faliment, ca şi prezenţa unui alcov, îmbrăcat în draperii 
grele şi aflat înapoia junelui nemuritor, precum şi a unei 
oglinzi încastrate în perete şi a unor funcţionari deloc 
bătrâni, care ţopăiau în public când nu te aşteptai. Şi totuşi, 
Banca Tellson franceză se descurca de minune în ciuda 
tuturor acestor frivolităţi şi, atâta timp cât vremurile 
fuseseră normale, nimeni nu se speriase şi nu-şi retrăsese 
banii din pricina lor. 

Câţi bani vor fi retraşi de la Banca Tellson de aici înainte şi 
câţi vor rămâne acolo, îngropaţi şi uitaţi? Câtă argintărie şi 
giuvaericale se vor înnegri în ascunzătorile Băncii Tellson, 
în timp ce depunătorii lor vor mucegăi în temniţă sau vor 
pieri de moarte violentă? Câte conturi cu Banca Tellson, 
care nu vor mai putea fi soldate pe lumea asta, vor trebui 
transferate pe lumea cealaltă? Nici un om n-ar fi putut 
răspunde în acea noapte la asemenea întrebări, nici chiar 
domnul Jarvis Lorry, deşi îşi frământa mintea cu ele. Şedea 
lângă un foc de lemne de curând aprins (în anul acela 
mânat şi sterp se răcise de timpuriu), iar pe faţa lui cinstită 
şi curajoasă se lăsase o umbră mai adâncă decât cea pe 
care o arunca lampa atârnată în tavan sau pe care o 
răsfrângeau, deformată, obiectele din încăpere - se lăsase 
umbra groazei. 

Locuia chiar la bancă. Întâmplător, ocuparea patriotică a 
imobilului principal îi oferea oarecare securitate, dar, în 
inima lui curată, bătrânul domn nu calculase nici un 
moment acest lucru. Împrejurări de asemenea natură îi 
erau absolut indiferente, aşa încât el nu-şi făcea decât 
datoria. În partea opusă a curţii, sub o colonadă, se afla un 
spaţiu întins de depozitare a trăsurilor - unde, într-adevăr, 
se mai aflau şi acum câteva din caleştile monseniorului. 


Două făclii mari fuseseră fixate pe două coloane şi, luminată 
de acestea, în aer liber, se afla o uriaşă piatră de tocilă: o 
piatră grosolan montată, care părea să fi fost adusă în 
grabă de pe la vreun fierar din vecinătate sau de la vreun 
alt atelier. Ridicându-se de pe scaun şi privind pe fereastră 
la obiectele acestea inofensive, domnul Lorry se cutremură 
şi se retrase din nou pe scaunul său de lângă foc. 
Deschisese nu numai geamul, dar şi oblonul de şipci 
dinafară, şi acum le închise pe amândouă, tremurând din 
toate mădularele. 

Din străzile de dincolo de zidul înalt şi de poarta masivă 
răzbătea obişnuitul zumzet al oraşului, străpuns din când în 
când de câte un sunet de nedescris, ciudat şi nepământean. 

„Slavă Domnului, îşi zise domnul Lorry, împreunându-şi 
mâinile, că niciunul dintre cei dragi mie nu se află în 
noaptea asta în acest cumplit oraş. Aibă-i Domnul în paza sa 
pe toţi cei aflaţi în primejdie!” 

Curând după aceea, se auzi clopotul porţii masive şi 
domnul Lorry gândi: „S-au întors!” Rămase locului trăgând 
cu urechea. Dar, împotriva aşteptărilor lui, nu auzi iureşul 
sălbatic în curte, ci doar poarta închizându-se din nou, şi 
apoi linişte. 

Nervozitatea şi spaima care-l copleşiseră îl făceau să fie 
îngrijorat în ce priveşte securitatea băncii, îngrijorare 
inerentă atunci când porţi o mare răspundere şi eşti 
înconjural de spirite aţâţate. Banca era însă bine păzită şi 
domnul Lorry se ridică de pe scaun cu gândul de a trece pe 
la oamenii de încredere care o supravegheau, când uşa se 
deschise în brusc şi înăuntru năvăliră două persoane la 
vederea cărora bătrânul se prăbuşi uluit pe scaun. 

Lucie şi tatăl ei! Lucie cu braţele întinse spre el şi cu acea 
veche expresie gravă, atât de concentrată şi de intensă 
încât părea că-i fusese pecetluită pe faţă pentru a-i da forţă 
şi rezistenţă în această anume pasă a vieţii ei. 

— Ce înseamnă asta! strigă domnul Lorry fâstâcit şi cu 
respiraţia tăiată. Ce s-a întâmplat? Lucie! Manette! Ce s-a 


întâmplat? Ce v-a adus aici? Ce este? 

În paloarea şi-n desperarea ei, cu ochii pironiţi asupra lui 
Lucie gâfâi cu implorare în glas, aruncându-i-se în braţe: 

— O, scump prieten! Soţul meu! 

— Soţul tău, Lucie? 

— Charles. 

— Ce-i cu Charles? 

— E aici. 

— Aici, în Paris? 

— E aici, de câteva zile - trei sau patru - nu mai ştiu câte - 
nu pot să-mi adun gândurile. O pornire generoasă l-a adus 
aici fără ştirea noastră; a fost oprit la barieră şi zvârlit în 
închisoare. 

Bătrânul domn nu-şi putu reţine un strigăt. Aproape în 
aceeaşi clipă, clopotul masivei porţi zdrăngăni din nou şi o 
larmă teribilă de tropăieli şi de glasuri se revărsă în curte. 

— Ce-i acest zgomot? întrebă doctorul, îndreptându-se 
spre fereastră. 

— Nu te uita! strigă domnul Lorry. Nu privi afară! 
Manette, pentru nimic în lume să nu atingi oblonul! 

Doctorul se întoarse, cu mâna pe ivărul ferestrei, şi spuse 
cu un zâmbet rece, curajos: 

— Dragul meu prieten, în acest oraş viaţa mea e 
fermecată. Am fost prizonier la Bastilia. Nu există patriot în 
Paris - ce spun în Paris? în întreaga Franţă - care, ştiind că 
am fost prizonier la Bastilia, să nu mă îmbrăţişeze şi să nu 
mă poarte în triumf. Vechile mele suferinţe mi-au 
împrumutat o putere care ne-a ajutat să trecem bariera, să 
aflăm veşti despre Charles şi să ajungem până aici. Ştiam că 
aşa se va întâmpla; ştiam că îl pot salva pe Charles din 
primejdie; i-am spus toate acestea şi Luciei. Ce-i acest 
zgomot? 

Mâna lui era din nou pe ivărul ferestrei. 

— Nu privi! strigă domnul Lorry cu desperare. Nu, Lucie, 
scumpa mea, nici tu! Îşi petrecu braţul pe după umerii ei şi 
o susţinu. Nu fi atât de îngrozită, draga mea. Îţi jur solemn 


că nu ştiu să i se fi întâmplat ceva rău lui Charles; că n-am 
avut nici cea mai mică bănuială că s-ar afla în acest oraş 
fatal. În ce închisoare e? 

— La Force. 

— La Force! Lucie, fetiţa mea, dacă ai fost vreodată în 
viaţa ta vitează - şi ştiu că ai fost mereu - trebuie să te 
stăpâneşti şi să faci întocmai ce-am să-ţi cer eu; căci de 
acest lucru depinde mai mult decât îţi poţi tu închipui sau 
decât îţi pot eu spune. În această noapte nu-ţi poate fi de 
ajutor nici un fel de acţiune; în nici un caz nu poţi ieşi din 
casă. Îţi spun toate acestea, pentru că ceea ce-ţi voi cere eu 
să faci, de dragul lui Charles, este lucrul cel mai greu dintre 
toate. Trebuie să fii supusă, liniştită, tăcută. Trebuie să-mi 
dai voie să te duc într-o cameră din spatele casei. Trebuie 
să ne laşi singuri două minute pe tatăl tău şi pe mine, şi 
asta, în numele Vieţii şi al Morţii, fără nici o întârziere. 

— Pe dumneata te voi asculta. Citesc pe faţa dumitale că 
ştii prea bine că nu pot face nimic altceva. Ştiu că spui 
adevărul. 

Bătrânul o sărută, o conduse în grabă în camera lui şi 
răsuci cheia în broască; apoi se întoarse repede la doctor, 
deschise fereastra şi crăpă oblonul, îşi lăsă mâna pe braţul 
lui Mnnette şi priviră împreună în curte. 

Văzură un puhoi de bărbaţi şi femei; dar nu destui ca să 
umple curtea; patruzeci sau cincizeci în total Ocupanţii 
casei le dăduseră drumul pe poartă, ei se năpustiseră, iar 
acum trudeau la piatra de tocilă; fără îndoială, fusese 
instalată acolo pentru folosinţa lor, locul fiind retras şi la 
îndemână. 

Dar cât de cumplit arătau aceşti oameni şi cât de cumplită 
le era munca! 

Piatra de tocilă avea două mânere, pe care le învârteau 
nebuneşte doi bărbaţi ale căror chipuri, în momentul când 
mişcările roții îi făceau să-şi ridice capetele şi să-şi arunce 
părul lung pe spate, arătau mai aprige şi mai crude decât 
chipurile celor mai crânceni sălbatici, sub cea mai barbară 


deghizare. Îşi lipiseră sprâncene false şi mustăţi false, iar 
figurile hidoase le erau însângerate şi asudate, 
schimonosite de atâtea răcnete, şi cu priviri fixe şi sticloase 
de aţâţare şi de nesomn. [...] Cei doi se retraseră de la 
fereastră şi doctorul privi la faţa pământie a prietenului 
său, căutând o explicaţie. 

— Îşi ucid prizonierii, şopti domnul Lorry, privind cu teamă 
de jur-împrejur în camera încuiată. Dacă eşti convins de 
cele ce spui; dacă într-adevăr ai puterea pe care gândeşti c- 
o deţii - aşa cum de altfel gândesc şi eu - fă-te cunoscut. 
Acestor oameni şi roagă-i să te ducă la închisoarea La 
Force. S-ar putea să fie prea târziu, nu ştiu, dar nu mai 
pierde nici un minut! 

Doctorul Manette îi strânse mâna, se năpusti, cu capul 
descoperit, afară din odaie şi, când domnul Lorry se apropie 
din nou de oblon, el se şi afla în curte. 

Cascada lui de păr argintiu, faţa-i de neuitat, 
impetuozitatea şi încrederea gesturilor cu care dădea la o 
parte armele din cale de parcă şi-ar fi croit drum prin apă îl 
aduseră într-o clipă chiar în inima mulţimii de la piatra de 
tocilă. Urmară câteva clipe de tăcere, apoi o pripeală, un 
murmur şi sunetul nedesluşit al vocii lui; pe urmă domnul 
Lorry îl văzu înconunjurat de toţi cei din curte, apoi prins în 
mijlocul unui şir de douăzeci de bărbaţi, toţi legaţi umăr la 
umăr şi fiecare cu braţul pe umărul celuilalt, grăbindu-se să 
iasă şi strigând de zor „Trăiască prizonierul de la Bastilia!”, 
„Ajutor pentru ruda prizonierului de la Bastilia întemniţată 
la închisoarea La Force!”, „Faceţi loc, acolo în faţă, pentru 
prizonierul de la Bastilia!”, „Să-l salvăm pe prizonierul 
Evremonde din La Force!” Acestora le urmară nenumărate 
strigăte de răspuns. 

Domnul Lorry închise din nou oblonul, trase perdeaua şi se 
grăbi spre Lucie, anunţând-o că doctorul era ajutat de 
popor şi că plecase în căutarea soţului ei. O găsi împreună 
cu fetiţa şi cu domnişoara Pross; dar mult mai târziu, în 
timp ce le veghea în atâta linişte cât le putea oferi acea 


noapte, îi trăsni domnului Lorry prin cap să se mire de 
prezenţa lor acolo. 

La acel ceas, Lucie căzuse într-un soi de toropeală, pe 
podea, la picioarele domnului Lorry, agăţată de mâna 
acestuia. Domnişoara Pross culcase copilul pe patul 
bătrânului, iar capul ei lunecase încetul cu încetul pe pernă, 
alături de drăgălaşa-i comoară. Ah, acea lungă noapte 
întretăiată de gemetele sărmanei soţii! Ah, acea lungă, 
lungă noapte în care tatăl ei nu se întoarse şi nici o veste nu 
răzbi până la dânşii! 

Încă în două rânduri clopotul porţii masive zdrăngăni în 
beznă, iureşul se repetă, iar piatra de tocilă se învârti cu 
sârg. 

— Ce este? strigă Lucie înspăimântată. 

— Sst! Soldaţii îşi ascut săbiile. Locul acesta este acum 
proprietate naţională şi-i folosit ca un fel de armurărie, 
scumpa mea. 

În două rânduri, doar atât; dar ultima oară scrâşnetul fu 
slab şi inegal. Curând după aceea, zorii începură să se 
limpezească, iar domnul Lorry se desprinse uşurel din 
încleştarea mâinii Luciei şi privi prudent pe fereastră. Un 
bărbat, atât de mânjit de sânge încât l-ai fi putut lua drept 
un ostaş grav rănit ce se redeşteaptă, încet, la viaţă pe 
câmpul unui măcel, se ridica alene de pe pavaj, lângă piatra 
de tocilă, privind în jur cu un aer buimac. Curând, ucigaşul 
vlăguit descoperi în lumina tulbure una dintre caleştile 
monseniorului şi, împleticindu-se până la superbul vehicul, 
se caţără înăuntru şi închise portiera, pentru a se odihni pe 
somptuoasele-i perne. 

Capitolul III. 

UMBRA. 

Unul dintre primele gânduri care încolţiră în mintea de om 
de afaceri a domnului Lorry, când sosi ceasul la care-şi 
reluă treburile, a fost următorul: nu avea dreptul să pună în 
primejdie siguranţa Băncii Tellson adăpostind sub 
acoperişul firmei pe soţia unui prizonier emigrant. Dac-ar fi 


fost vorba de el, şi-ar fi pus în joc, fără să pregete o clipă, 
tot ce avea, propria-i siguranţă şi propria-i viaţă, de dragul 
Luciei şi al fetiţei ei; dar purta o mare răspundere, iar în ce 
priveşte misiunea lui de serviciu, domnul Lorry judeca 
strict, ca un om de afaceri. 

La început, gândul îl purtă spre Defarge şi-şi spuse că ar 
trebui să regăsească vinăria şi să se sfătuiască cu patronul 
în privinţa unui adăpost sigur în acest oraş răvăşit. Dar 
acelaşi gând, care-i sugerase soluţia de mai sus, o şi 
respinse; Defarge locuia în cartierul cel mai revoluţionar şi, 
de bună seamă, avea un rol influent acolo şi era vârât adânc 
în acţiunile-i primejdioase. 

La ora amiezii, cum doctorul încă nu se arătase şi cum 
fiecare minut de zăbavă putea compromite siguranţa Băncii 
Tellson, domnul Lorry se sfătui cu Lucie. Aceasta îl informă 
că tatăl ei îi vorbise de închirierea, pe termen scurt, a unui 
mic apartament prin preajma băncii. Cum la asemenea 
hotărâre nu putea exista nici o obiecţie şi cum domnul 
Lorry prevedea că, şi în cazul în care situaţia lui Charles s- 
ar fi soluţionat cum e mai bine şi el ar fi fost eliberat, tot n- 
ar fi putut nădăjdui să părăsească oraşul, porni în căutarea 
unei locuinţe şi descoperi una potrivită, în capătul de sus al 
unei străduţe lăturalnice şi retrase. 

Le mută grabnic pe Lucie, fetiţa şi domnişoara Pross, în 
această locuinţă, dându-le câtă speranţă putu şi mult mai 
multă decât avea el. Îl lăsă pe Jerry cu ele, în chip de 
matahală care putea umple cadrul unei uşi şi putea rezista 
la o serie de lovituri în scăfârlie, iar domnul Lorry se 
întoarse la treburile lui. 

Ziua se mistui, mistuindu-l şi pe el până la ceasul de 
închidere a băncii. Se găsea din nou singur în odaia lui, 
unde l-am aflat cu o noapte în urmă, şi tocmai se gândea la 
ce-ar mai urma să facă acum, când auzi paşi pe scară. 
Câteva clipe mai târziu, se găsi în prezenţa unui bărbat 
care-l măsura cu o privire iscoditoare şi care i se adresă 
rostindu-i numele. 


— La dispoziţia dumneavoastră, răspunse domnul Lorry. 
Mă cunoaşteţi? 

Era un om bine legat, cu păr negru, creţ, în vârstă de vreo 
patruzeci şi cinci sau cincizeci de ani. Drept răspuns, repetă 
şi el, fără nici o schimbare de ton, aceleaşi vorbe: 

— V-am mai văzut pe undeva. 

— Poate că la vinăria mea? 

Cu interesul brusc stârnit şi foarte agitat, domnul Lorry îl 
întrebă: 

— Veniţi din partea doctorului Manette? 

— Da. Vin din partea doctorului Manette. 

— Şi ce-mi comunică? Ce mesaj îmi trimite? 

Defarge îi înmână un petic de hârtie despăturit. Conţinea 
următoarele rânduri, scrise de mâna doctorului: 

Charles e în siguranţă, dar eu încă nu pot părăsi, cu inima 
împăcată, acest loc. Am obţinut favoarea ca purtătorul 
biletului să-i ducă şi Luciei unul din partea lui Charles. Dă-i 
voie purtătorului s-o vadă pe Lucie. 

Fusese scris cu o oră în urmă, în temniţa La Force. 

— Vrei să mă însoţeşti la locuinţa soţiei? spuse domnul 
Lorry bucuros şi uşurat în urma lecturii, cu glas tare, a 
biletului. 

— Da, răspunse Defarge. 

Fără să-şi dea încă bine seama cu câtă ciudată rezervă şi 
cât de mecanic vorbea Defarge, domnul Lorry îşi puse 
pălăria şi ieşiră împreună în curte. Acolo găsiră două femei, 
una dintre ele împletind de zor. 

— Fără îndoială, doamna Defarge! spuse domnul Lorry 
care o lăsase, cu ani în urmă, exact în aceeaşi atitudine. 

— Ea e, observă soţul. 

— Vine şi doamna Defarge cu noi? se interesă domnul 
Lorry, văzând-o că pornea în aceeaşi direcţie. 

— Da. Ca să poată recunoaşte figurile şi vedea persoanele. 
Spre siguranţa lor. 

Începând abia acum să fie izbit de comportarea lui 
Defarge, domnul Lorry îl privi bănuitor, dar merse mai 


departe. 

Erau urmaţi de ambele femei; cea de a doua era 
Răzbunarea. 

Străbătură repede străzile până la noul domiciliu, urcară 
treptele, fură întâmpinați de Jerry, şi o găsiră pe Lucie 
plângând de una singură. La veştile pe care i le dădu 
domnul Lorry în legătură cu soţul ei, fu transportată de 
fericire şi strânse cu putere mâna care-i dăduse biletul, fără 
să se gândească la ce înfăptuise acea mână peste noapte şi 
la ce i-ar fi putut face chiar soţului ei. 

Scumpa mea, fii curajoasă. Sunt bine şi tatăl tău are mare 
influenţă pe aici. Nu-mi poţi trimite nici un răspuns. Sărută 
copilul din partea mea. 

Acesta era tot conţinutul biletului. Totuşi, pentru cea care-l 
primise însemna foarte mult, din moment ce se întoarse de 
la Defarge către soţia lui şi sărută una dintre mâinile care 
împleteau. Era un gest pasionat, iubitor, plin de 
recunoştinţă, feminin, dar mâna sărutată nu răspunse în 
nici un fel - se lăsă o clipă în jos, rece şi grea, apoi îşi reluă 
împletitura. 

În atingerea acestei mâini a fost ceva care o făcu pe Lucie 
să se înfrâneze. Dădu să-şi vâre biletul în sân şi se opri la 
mijlocul gestului, ducându-şi mâinile la gât şi privind 
îngrozită la doamna Defarge. 

Aceasta întâmpină fruntea şi sprâncenele ei înălțate cu o 
căutătură rece, impasibilă. 

— Draga mea, interveni domnul Lorry cu intenţia de ao 
linişti, pe străzi sunt ciocniri dese; şi cu toate că-i foarte 
puţin probabil ca cineva să se lege de tine, doamna Defarge 
doreşte să-i vadă personal pe cei pe care are puterea de a-i 
ocroti în aceste timpuri, pentru a-i putea recunoaşte... 
pentru a-i putea identifica. Cred, urmă domnul Lorry cu tot 
mai multă şovăială în glasul liniştitor pe măsură ce îl izbea 
felul împietrit al celor trei, cred, cetăţene Defarge, că expun 
corect lucrurile? 


Defarge privi posomorât către nevastă-sa şi nu dădu alt 
răspuns în afara unei îmbufnate mormăieli de încuviinţare. 
— Aşa că, Lucie, ai face mai bine, continuă domnul Lorry 

străduindu-se să adopte un ton şi un fel de a fi cât mai 
împăciuitoare, să le aduci aici pe fetiţă şi pe buna noastră 
Pross. Defarge, buna noastră Pross e o doamnă din Anglia, 
care nu pricepe boabă franţuzeşte. 

Doamna în chestiune, a cărei înrădăcinată convingere că 
poate face faţă cu succes oricărui străin nu se lăsase 
clătinată de nenorocire şi primejdie, îşi făcu apariţia, cu 
braţele la piept, şi se adresă în englezeşte Răzbunării, ai 
cărei ochi îi întâlni mai întâi: 

— Hei, Mutră înţepată! Ce mai faci? Sper că faci bine! 

O gratifică şi pe doamna Defarge cu o tuse specific 
britanică; dar niciuna dintre cele două femei nu-i acordă 
cea mai mică atenţie. 

— Acesta-i copilul? întrebă doamna Defarge, oprindu-se 
pentru prima dată din lucru şi arătând cu andreaua spre 
mica Lucie, de parc-ar fi îndreptat spre ea un deget al 
Soartiei. 

— Da, doamnă, răspunse domnul Lorry, aceasta este 
scumpa fetiţă a prizonierului nostru şi unicul său copil. 

Umbra ce părea a fi emanată de doamna Defarge şi de 
însoțitorii ei căzu deodată atât de sumbru şi de ameninţător 
asupra copilului, încât mama îngenunche instinctiv şi-şi 
strânse fetiţa la piept. Umbra ce părea a fi emanată de 
doamna Defarge şi de însoțitorii ei păru atunci să cadă, 
sumbru şi ameninţător, asupra micului grup alcătuit din 
mamă şi copil. 

— E de ajuns, bărbate, grăi doamna Defarge. I-am văzut. 
Putem pleca. 

Dar în această comportare potolită mocnea destulă 
ameninţare - nu vizibilă şi concretă, ci nedesluşită şi 
reţinută - pentru ca Lucie să se simtă alarmată şi, lăsându- 
şi măna plină de implorare pe rochia doamnei Defarge, să 
spună: 


— Să fiţi bună cu sărmanul meu soţ. Să nu-i faceţi nici un 
rău! Dacă va fi posibil, mă veţi ajuta să-l pot vedea? 

— Misiunea mea nu-l priveşte pe soţul dumitale, răspunse 
doamna Defarge, măsurând-o de sus în jos, cu un calm 
desăvârşit. Misiunea mea se extinde numai asupra fiicei 
tatălui dumitale. 

— Atunci, de hatârul meu, fie-ţi milă şi de soţul meu. De 
dragul copilului! Îşi va împreuna mânuţele şi se va ruga de 
dumneata să ai milă. Dumneata ne inspiri mai multă teamă 
decât toţi ceilalţi. 

Doamna Defarge primi aceste cuvinte ca pe un 
compliment şi privi către soţul ei. Defarge, care în tot acest 
timp îşi muşcase stingherit unghia degetului mare, uitându- 
se la nevastă-sa, îşi controlă acum expresia feţei, arbor lud 
un aer sever. 

— Ce spune soţul dumitale în biletul acela? Întrebă 
doamna Defarge cu un zâmbet întunecat. Influență? Parcă 
zice ceva despre influenţă? 

— În legătură cu tatăl meu, răspunse Lucie, scoțând cu 
grabă hârtia din sân, dar cu ochii aţintiţi asupra celei ce-i 
punea întrebarea şi nu asupra scrisorii. Tatăl meu are mare 
influenţă acolo. 

— Sigur c-o să-l elibereze! spuse doamna Defarge. N-are 
decât s-o facă! 

— Ca soţie şi ca mamă, strigă Lucie din adâncul inimii, te 
implor să-ţi fie milă de mine şi să nu foloseşti puterea pe 
care o deţii împotriva nevinovatului meu soţ, ci în favoarea 
lui. O, femeie-soră, gândeşte-te la mine! La mine ca soţie şi 
ca mamă! 

Doamna Defarge privi, cu eterna ei răceală, spre cea care 
o implora şi, întorcându-se către prietena ei. Răzbunarea, 
grăi: 

— De soțiile şi de mamele pe care le-am cunoscut noi, de 
când eram de-o şchioapă, ca fetiţa asta, sau poate chiar mai 
mici, nu s-a ţinut prea mult seama. Ştiam că soţii lor şi taţii 
copiilor lor putrezesc în închisoare, departe de ele. 


Întreaga noastră viaţă le-am văzut pe surorile noastre femei 
suferind, ele şi copiii lor, şi chinuindu-se de sărăcie, de lipsă 
de îmbrăcăminte, de foame, sete, boală, mizerie şi tot felul 
de lipsuri. 

— Altceva nici c-am văzut, răspunse Răzbunarea. 

— Am răbdat această suferinţă amar de vreme, urmă 
doamna Defarge, întorcându-şi din nou ochii spre Lucie. 
Judecă şi dumneata! Îţi închipui că suferinţa unei singure 
soţii şi mame poate însemna mare lucru pentru noi? 

Îşi reluă împletitura şi ieşi din încăpere. Răzbunarea o 
urmă. Defarge ieşi ultimul şi închise uşa în urmă-i. 

— Curaj, draga mea Lucie, îi spuse domnul Lorry, 
ridicându-se de jos. Curaj, şi iar curaj! Până acum lucrurile 
merg destul de bine în ce ne priveşte mult, mult mai bine 
decât au mers în ultima vreme pentru multe suflete în 
suferinţă. Capul sus şi, în inima ta, fii recunoscătoare. 

— Sper că nu sunt nerecunoscătoare, dar femeia asta 
cumplită pare să arunce o umbră asupra mea şi asupra 
tuturor speranţelor mele. 

— Ti, ttţ, făcu domnul Lorry, ce-i cu desperarea asta în 
inima ta vitează? Într-adevăr, doar o umbră! Fără nici un fel 
de consistenţă, Lucie. 

Dar umbra acestor Defarge îl învăluia şi pe el, în pofida 
asigurărilor pe care le dădea, şi adânc, în inima lui, se 
simţea foarte tulburat. 

Capitolul IV. 

CALM ÎN FURTUNĂ. 

Doctorul Manette nu se întoarse acasă până-n dimineaţa 
celei de-a patra zile de absenţă. Ascunse atât de bine de 
Lucie cea mai mare parte a faptelor întâmplate în acest 
răstimp, încât, numai la multă vreme după ce între ea şi 
Franţa se aşternuse întreaga depărtare ce le despărţea, 
află fiica lui că poporul răzvrătit omorâse unsprezece mii de 
prizonieri, femei şi bărbaţi, de toate vârstele; că patru zile 
şi patru nopţi la rând fuseseră înroşite de isprăvi 
sângeroase; că până şi aerul pe care-l respirase fusese 


îmbibat de măcel. Lucie nu ştiu altceva decât că avusese loc 
un asalt asupra închisorilor, că toţi prizonierii politici se 
aflaseră în pericol, iar unii dintre aceştia fuseseră smulşi de 
mulţime şi ucişi. 

Domnului Lorry însă, doctorul îi povesti - cerându-i să 
păstreze secretul, cerere asupra căreia n-a fost nevoie să 
stăruie - că, în seara plecării, mulţimea îl purtase până la 
închisoarea La Force. Că la închisoare dăduse peste un 
tribunal care se constituise singur şi în faţa căruia 
prizonierii erau aduşi unul câte unul, fiind judecaţi în grabă 
şi sau osândiţi să fie zvârliţi în măcel, sau eliberaţi, sau (în 
cazuri rare) trimişi înapoi în temniţă. Că, fiind înfăţişat de 
către însoțitorii săi acestui tribunal, doctorul îşi declinase 
numele şi profesia, precum şi faptul că zăcuse optsprezece 
ani la Bastilia, necunoscut şi nejudecat; că, în acel moment, 
un membru al corpului de judecată se ridicase în picioare 
şi-l recunoscuse şi acesta fusese Defarge. 

Pe urmă, se asigurase pe loc, datorită dosarelor aflate pe 
masă, că ginerele lui figura încă printre prizonierii aflaţi în 
viaţă, şi atunci începuse să-i pledeze cu tărie cauza în faţa 
Tribunalului - ai cărui membri unii adormiseră, iar alţii 
vegheau, unii erau mânjiţi de sângele vărsat, iar alţii 
neîntinaţi, unii beţi, iar alţii nu; pledase pentru, viaţa şi 
libertatea ginerelui său. Povesti mai departe ca, în primul 
impuls frenetic al ovaţiilor cu care fusese copleşit în calitate 
de victimă a regimului răsturnat, i se acordase favoarea ca 
Charles Darnay să fie chemat în faţa Curţii şi examinat. Că 
fusese pe punctul de a fi eliberat pe loc, când curentul de 
opinii în favoarea lui fu stăvilit de un inexplicabil obstacol 
(de neînțeles pentru doctor), care provocă o foarte scurtă 
consfătuire secretă. Că omul care acţiona în calitate de 
preşedinte îl informase atunci pe doctorul Manette că 
prizonierul trebuia să rămână sub pază, dar că, de hatârul 
lui, va fi ţinut sub pază sigură şi inviolabilă. Şi că, pe loc, la 
un semnal, prizonierul fusese din nou condus în temniţă; 
dar că dânsul, doctorul, solicitase cu atâta ardoare 


îngăduinţa de a rămâne acolo, pentru a se încredința că 
ginerele lui nu va fi zvârlit, prin cine ştie ce rea-voinţă sau 
nefericită întâmplare, în iadul de afară ale cărui răcnete de 
moarte înăbuşiseră de multe ori glasul procedurilor 
judecătoreşti, încât obținuse această permisiune şi 
rămăsese în acea Sală a Sângelui până când primejdia se 
potolise. 

Priveliştile de care avusese parte acolo, cu scurte 
întreruperi, pentru hrană şi somn, e mai bine să rămână 
neistorisite. Bucuria demenţială cu care erau primiţi, de 
mulţime, prizonierii eliberaţi îl uluise aproape tot atât de 
mult ca şi ferocitatea demenţială cu care erau sfâşiaţi în 
bucăţi ceilalţi. Povesti despre un prizonier care fusese 
achitat şi pornise liber pe stradă, pentru ca un barbar, 
greşit informat, să-şi înfigă sulița în el. Fiind rugat să 
îngrijească de rănit, doctorul ieşi pe aceeaşi poartă şi găsi 
victima în braţele unor buni samariteni, aşezaţi pe 
cadavrele victimelor căsăpite. Cu o inconsecvenţă la fel de 
monstruoasă ca tot ce se întâmpla în acea noapte de 
coşmar, îl ajutară pe doctor şi-l îngrijiră pe rănit cu cea mai 
duioasă solicitudine - încropiră o targă şi-l transportară cu 
mare grijă - pentru ca după aceea să-şi înşface din nou 
armele şi să se avânte într-un măcel atât de crâncen, încât 
doctorul trebuise să-şi acopere ochii cu mâinile şi fusese 
cuprins de un leşin. 

În timp ce domnul Lorry asculta toate aceste mărturisiri şi 
privea la faţa prietenului său, acum în vârstă de şaizeci şi 
doi de ani, încolţi în el teama ca nu cumva aceste oribile 
experienţe să redeştepte în el vechiul pericol. Dar niciodată 
nu văzuse la prietenul său asemenea înfăţişare; prima dată 
în viaţă, doctorul simţea că toate caznele lui se prefăcuseră 
în forţă şi vigoare. Pentru prima dată simţea că, în focul 
torturilor sale, făurise, încetul cu încetul, drugul de oţel 
care putea sparge poarta închisorii unde zăcea soţul fiicei 
lui, redându-i libertatea. 


— Toată suferinţa mea a slujit, unui ţel folositor, prietene; 
nu a fost numai irosire şi distrugere. Aşa cum copila mea 
iubită m-a ajutat să-mi revin, tot astfel o voi ajuta şi eu, 
redându-i cea mai scumpă parte din ea însăşi. 

Aşa gândea doctorul Manette. Şi când Jarvis Lorry văzu 
ochii scăpărători, faţa hotărâtă, expresia de calm şi 
stăpânirea de sine a acestui om a cărui viaţă i se păruse 
întotdeauna că fusese oprită în loc, asemenea unui 
ceasornic, preţ de ani şi ani, şi că fusese apoi din nou 
pornită cu o energie care dormitase latent cât timp nu 
putuse acţiona, Jarvis Lorry îl crezu. 

Lucruri mai mari decât cele pe care le avea de înfruntat 
doctorul în acel moment aveau să se supună dârzeniei 
hotărârii sale. Cât timp fu la locul lui, adică un medic care în 
munca sa nu face deosebire între oameni, încătuşaţi sau 
liberi, bogaţi sau săraci, buni sau răi, îşi folosi atât de 
înţelept influenţa personală, încât în scurt timp deveni 
inspector medical peste trei închisori, printre care şi La 
Force. Acum o putu asigura pe Lucie că soţul ei nu mai era 
închis singur în celulă, ci cu alţi prizonieri; îl vedea pe 
Charles săptămânal şi-i aducea Luciei mesaje dragi direct 
de pe buzele lui; uneori soţul ei îi trimitea câte o scrisorică 
(dar niciodată prin doctor); însă Lucie nu avea voie să-i 
scrie; căci printre numeroasele bănuieli aprige, privind 
uneltirile care se urzeau în închisori, cele mai grele cădeau 
asupra emigranților, despre care se ştia că-şi făcuseră 
prieteni sau relaţii permanente în străinătate. 

Această nouă viaţă a doctorului nu era, fără îndoială 
scutită de griji; totuşi, înțeleptul domn Lorry îşi dădea 
seama că îi insufla o anumită mândrie ce-l susţinea. O 
mândrie neîntinată de nimic josnic; o mândrie firească şi 
meritată; dar domnul Lorry o observa ca pe o curiozitate. 
Doctorul ştia prea bine că, până în acel moment, în mintea 
fiicei şi a prietenului său întemnițarea lui fusese asociată cu 
suferinţă, lipsuri şi decrepitudine. Acum valorile fuseseră 
răsturnate şi, datorită vechii încercări prin care trecuse, se 


ştia învestit cu puteri de la care amândoi aşteptau 
eliberarea şi siguranţa lui Charles; această transformare îl 
exaltă până într-atât, încât luă dânsul frâiele, considerându- 
i pe ei drept cei slabi, cei care depindeau de el, cel puternic 
[sa] 

Dar cu toate că doctorul se străduia întruna şi nu contenea 
cu încercările de a-l elibera pe Charles Darnay sau, cel 
puţin de a-l face să apară într-un proces, curentul noilor 
evenimente era prea năvalnic şi prea puternic pentru ca el 
să-i poată ţine piept. 

Începuse Era nouă; regele fusese judecat, condamnat şi 
decapitat; Republica Libertăţii, Egalităţii, Fraternităţii se 
declarase pentru victorie sau moarte împotriva întregii 
omeniri înarmate; steagul negru fâlfâia zi şi noapte pe 
turlele catedralei Notre Dame; trei sute de mii de oameni, 
chemaţi în luptă împotriva tiranilor de pe toată faţa 
pământului, se ridicaseră de pe felurite plaiuri ale Franţei. 

Un tribunal revoluţionar în capitală şi patruzeci sau 
cincizeci de mii de comitete revoluţionare în întreaga ţară; 
o lege privitoare la suspecți, care spulbera orice rest de 
siguranţă a libertăţii şi a vieţii şi lăsa pe orice cetăţean bun 
şi cinstit la discreţia oricărui cetăţean rău şi necinstit; 
închisori ticsite de oameni lipsiţi de orice vină, care nu 
puteau obţine ascultare; se plăteau poliţe vechi, socoteli 
uitate, răbufneau uri şi răzbunări ascunse. Ghilotina 
ajunsese la mare cinste. [...] Reteza atâtea capete, încât 
atât ea cât şi pământul din jur se coloraseră într-un roşu 
putred. Se putea demonta în bucăţi, ca o jucărie drăcească, 
şi apoi se împreuna la loc acolo unde era nevoie de ea. Îl 
amuţea pe cel bun de gură, îl dobora pe cel puternic, îl 
nimicea pe cel frumos. Într-o singură dimineaţă scurtase de 
capete douăzeci şi doi de prieteni de rang înalt - în tot 
atâtea minute. Călăul-şef, care o mânuia, căpătase porecla 
de Samson. 

Printre toate aceste grozăvii, cu prăsila lor cu tot, doctorul 
înainta cu capul sus; încrezător în puterea lui, perseverent 


în țelul său, fără să se îndoiască o clipă că până la urmă îl va 
salva pe soţul Luciei. Şi totuşi, torentul timpului se 
rostogolea pe lângă el, vijelios şi scormonitor, şi smulgea cu 
atâta furie zilele din loc, încât trecuse un an şi trei luni de 
când Charles zăcea în închisoare. Revoluţia ajunsese atât 
de crudă în acea lună decembrie, încât râurile din Sud erau 
umflate de cadavrele celor înecaţi în chip samavolnic, peste 
noapte. Şi totuşi, doctorul păşea cu capul sus printre aceste 
grozăvii. Nimeni nu era pe atunci mai cunoscut în Paris ca 
el; şi nimeni nu se afla într-o situaţie mai bizară. Tăcut, 
omenos, de neînlocuit la spital şi la închisoare, folosindu-şi 
meşteşugul deopotrivă printre ucigaşi şi printre victime, 
era o personalitate cu totul deosebită. În timp ce-şi 
îndeplinea meseria, înfăţişarea lui şi povestea despre 
captivitatea la Bastilia îl situau pe alt plan faţă de toţi 
ceilalţi. 

Capitolul V. 

TĂIETORUL DE LEMNE. 

Un an şi trei luni. Şi în tot acest răstimp Lucie nu era 
sigură de la un ceas la altul că a doua zi ghilotina n-avea să 
reteze şi capul soţului ei. Zi de zi, pe caldarâmul bolovănos 
se hurducau greoi faetoanele înţesate cu osândiţii la 
decapitare. Fete drăgălaşe; femei strălucitoare, cu păr 
castaniu, negru, cărunt; tineri; bărbaţi în putere şi bătrâni; 
oameni cu obârşie nobilă sau ţărani; zilnic scoşi cu toţii la 
lumină din beciurile întunecoase ale cumplitelor închisori. 

Dacă neaşteptata grozăvie a nefericirii şi vârtejul ameţitor 
al roţilor timpului ar fi împietrit-o pe fiica doctorului, 
făcând-o să aştepte desfăşurarea într-o letargică desperare, 
am fi spus că s-a întâmplat şi cu ea ceea ce s-a întâmplat cu 
numeroşi alţii. Dar din clipa când, în podul din Saint- 
Antoine, strânsese la pieptul ei capul nins al doctorului, se 
dedicase cu nestrămutat devotament îndatoririlor ei. Şi a 
rămas la fel de devotată în tot timpul grelelor încercări, aşa 
cum rămân întotdeauna cei ce sunt leali şi buni fără să facă 
paradă. 


De îndată ce se stabiliră în noua locuinţă şi tatăl ei îşi reluă 
deprinderile, Lucie aranjă micul cămin întocmai ca şi cum 
soţul ei ar fi fost acolo. 

Îi preda lecţiile micuţei Lucie la fel de ordonat de parc-ar fi 
fost cu toţii uniţi în căminul lor londonez. Micile tertipuri 
prin care se amăgea singură pentru a manifesta încrederea 
că în curând vor fi iarăşi reuniți - şi anume măruntele 
preparative pentru întoarcerea grabnică a soţului, 
pregătirea scaunului şi a cărţilor lui - alcătuiau singurele 
exteriorizări ale unei inimi zdrobite. 

Ca înfăţişare, nu se schimbase prea mult. Rochiile simple 
şi mohorâte, înrudite cu veşmintele de doliu, pe care le 
purtau ea şi fetiţa ei erau la fel de curate şi de îngrijite ca şi 
toaletele luminoase din zilele fericite; obrajii îi păliseră şi 
vechea ai expresie de concentrare devenise acum 
statornică şi nu întâmplătoare; altminteri, era la fel de 
frumuşică şi de graţioasă. Uneori, seara, când îşi săruta 
tatăl, ţâşnea din ea amarul pe care-l strunise întreaga zi şi-i 
mărturisea că toată nădejdea ei pe acest pământ era în el. 
Şi de fiecare dată, doctorul îi răspundea cu hotărâre: 

— Lucie, nimic nu i se poate întâmpla fără ştirea mea şi 
sunt încredinţat că-l voi putea salva. 

Trecuseră doar câteva săptămâni, din momentul în care 
viaţa lor schimbată îşi începuse cursul, când într-o seară, 
venind acasă, taică-su îi spuse: 

— Scumpa mea, există la închisoare o ferestruică foarte 
înaltă, până la care Charles reuşeşte uneori să se caţere, pe 
la trei după masă. Când izbuteşte să ajungă la ea - ceea ce 
depinde de felurite împrejurări şi întâmplări pe care nu te 
poţi întotdeauna bizui - te-ar putea zări în stradă, aşa crede 
el, dacă te-ai aşeza într-un anume loc, pe care am să ţi-l 
arăt eu. Dar tu, sărmana mea fetiţă, nu vei putea să-l vezi şi, 
chiar dacă ai reuşi, ar fi foarte imprudent să-i faci vreun 
semn de recunoaştere. 

— Oh, tată, arată-mi locul şi mă voi afla acolo în fiecare zi. 


De atunci, pe orice fel de vreme, Lucie aştepta două 
ceasuri încheiate în acel anume loc. Când ceasornicele 
băteau ora două, ea se găsea acolo, iar la patru se întorcea 
resemnată acasă. Când vremea nu era prea umedă sau 
prea friguroasă ca să-şi ia şi fetiţa, se duceau amândouă; 
alteori mergea singură; dar nu a lipsit din acel loc nici o 
singură zi. 

Era un colţ întunecos şi murdar dintr-o străduţă 
întortocheată. Bojdeuca unui tăietor de lemne era unica 
locuinţă din preajmă; încolo, de jur-împrejur nu vedeai 
decât zid orb. În cea de a treia zi a prezenţei ei acolo, omul 
o observă. 

— Bună ziua, cetăţeană. 

— Bună ziua, cetăţene. 

Acest mod de adresare fusese statornicit printr-un decret. 
Cu un timp în urmă, fusese folosit de bunăvoie de către, 
patrioţi; acum, însă, devenise lege pentru toţi. 

— Ai venit din nou aici, cetăţeană? 

— După cum vezi, cetăţene. 

Tăietorul de lemne, un om scund care vorbea ajutându-se 
mult de gesturi (fusese cândva reparator de drumuri), îşi 
aruncă o privire spre închisoare, arătă cu degetul într-acolo 
şi, împletindu-şi apoi degetele în faţa ochilor, astfel încât să 
închipuie gratiile, privi şugubăţ printre ele. 

— Da' asta nu-i treaba mea, zise el şi se duse să taie 
lemne. 

A doua zi, o căută şi, de cum apăru, se apropie de ea. 

— Cum aşa! lar ai venit, cetăţeană? 

— Da, cetăţene. 

— Ah! Şi cu un copil. E maică-ta, nu-i aşa, micuța mea 
cetăţeană? 

— Să spun da, mămico? şopti mica Lucie, apropiindu-se de 
ea. 

— Da, scumpo. 

— Da, cetăţene. 


— Ah! Da' asta nu-i treaba mea. Treaba mea e să muncesc. 
la te uită la securea mea. Am botezat-o Mica Ghilotină. Tai 
lemne cu ea![...] 

Sub toate urgiile vremii, sub zăpada şi gerul iernii, sub 
vânturile tăioase ale primăverii, sub arşiţa soarelui de vară, 
sub ploile toamnei, şi din nou sub zăpada şi gerul iernii, 
Lucie petrecea negreşit două ceasuri în acel loc; şi, în 
fiecare zi, la plecare, depunea un sărut pe zidul închisorii. 
Soţul ei o vedea (aflase de la doctor) uneori, odată la cinci, 
şase zile; uneori două, trei zile la rând; uneori după o 
săptămână sau două. Dar îi era de ajuns că o putea vedea 
măcar atunci când împrejurările se arătau prielnice şi 
această posibilitate o aştepta ea întreaga săptămână, zi de 
Zi. 

Cu aceste preocupări îşi trecu Lucie vremea până sosi luna 
decembrie, în timp ce tatăl ei păşea, cu capul sus, printre 
grozăvii. Într-o după-masă cu ninsoare domoală, Lucie 
ajunse la locul obişnuit. Era o zi de veselie, când se 
sărbătorea ceva. Văzuse, pe drum, casele împodobite cu 
ţepuşe în care fuseseră înfipte bonete roşii, cu panglici 
tricolore şi cu lozinca (scrisă de predilecție cu litere 
tricolore): Republica Una şi Indivizibilă. Libertate, 
Egalitate, Fraternitate sau Moarte! 

Bojdeuca tăietorului de lemne era închisă şi el plecat, ceea 
ce însemnă o uşurare pentru Lucie. 

Dar se vede treaba că omul se afla prin apropiere, pentru 
că Lucie auzi brusc o forfotă agitată şi un strigăt care o 
umplu de groază. O clipă mai târziu, un puhoi de oameni 
năvăli de după colţul zidului închisorii, şi-n mijlocul lor era 
tăietorul de lemne mână-n mână cu Răzbunarea... 

Jucau toţi Carmagnola. Când puhoiul trecu mai departe, 
lăsând-o pe Lucie înspăimântată şi înmărmurită în pragul 
bordeiului tăietorului de lemne, fulgii pufoşi continuară să 
cadă la fel de domol şi să se aştearnă la fel de moi şi de albi, 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 


— Oh, tată! strigă Lucie, căci în clipa când îşi înălţă ochii 
pe care şi-i acoperise cu palma îl văzu pe doctor în faţa ei. 
Oh, tată, ce privelişte crudă! 

— Ştiu, draga mea, ştiu. Am văzut-o de multe ori. Dar să 
nu-ţi fie teamă. Niciunul dintre ei un s-ar atinge de un fir de 
păr din capul tău. 

— Nu pentru mine mi-e teamă, tată. Dar când mă gândesc 
la soţul meu şi la mila pe care i-o vor arăta aceşti oameni... 

— Curând, se va afla deasupra milei lor. L-am lăsat în timp 
ce se căţăra la ferestruică şi am venit să-ţi spun. Acum nu e 
nimeni care te-ar putea vedea. Poţi să-i trimiţi o sărutare; 
priveşte înspre partea cea mai înaltă şi mai povârnită a 
acoperişului... 

— Aşa fac, tată, şi-i trimit şi sufletul meu o dată cu 
sărutarea. 

— Nu-l poţi vedea, scumpa mea? 

— Nu, tată, răspunse Lucie, tânjind să-l vadă şi plângând 
în timp ce-şi săruta degetele. Nu! 

Un pas pe zăpadă. Doamna Defarge. 

— 'Te salut, cetăţeană, spuse doctorul. 

— 'Te salut, cetăţene. 

Cuvintele fură rostite din mers. Niciunul în plus. Doamna 
Defarge trecu asemenea unei umbre pe caldarâmul alb. 

— Oferă-mi braţul, dragostea mea. leşi de aici cu un aer 
vesel şi curajos, de dragul lui. Ce-a fost, a fost, urmă 
doctorul când părăsiră acel loc. Charles e convocat pentru 
mâine. 

— Mâine! 

— Nu avem timp de pierdut. Eu sunt pregătit, dar mai 
sunt necesare măsuri de precauţie, care nu puteau fi luate 
înainte ca el să fi fost chemat în faţa Tribunalului. Charles 
încă n-a primit somaţia, dar ştiu că e convocat pentru mâine 
şi că va fi mutat la Conciergerie; am fost informat din timp. 
Nu eşti speriată, nu-i aşa? 

Lucie abia putu răspunde: 

— Mă încred în dumneata. 


— Aşa să faci. Aşteptarea ta chinuitoare se apropie de 
sfârşit, draga mea; peste câteva ceasuri, va fi din nou al tău; 
l-am înconjurat, cu toate proiecţiile posibile. Trebuie să-l 
văd pe Lorry! 

Se opri locului. Se auzea un uruit greoi de roţi. Amândoi 
ştiau prea bine ce înseamnă. Faetoanele, cu încărcătura lor 
de morţi, prin zăpada care vătuia zgomotele. 

— Trebuie să-l văd pe Lorry, repetă doctorul, făcând-o pe 
Lucie să-şi schimbe direcţia. 

Neclintitul domn era încă la treaba sa: nu o părăsise nici 
un moment. El şi dosarele lui erau în permanentă solicitare 
cu privire la proprietăţile confiscate şi naţionalizate. Atât 
cât putea să salveze, în interesul clienţilor, salva. Nu ar fi 
existat om pe lume care să păstreze mai în siguranţă ce 
avea Banca 'Tellson de păstrat. 

Un purpuriu opac, un cer galben şi o pânză de ceaţă 
ridicându-se dinspre Sena indicau apropierea întunericului. 
Când sosiră la bancă, se înserase aproape cu totul. 
Fastuoasa reşedinţă a monseniorului fusese pustiită şi 
părăsită. Într-un morman de praf şi de cenuşă, în curte, 
fuseseră înfipte cuvintele: Proprietate Naţională. Republica 
Una şi Indivizibilă. Libertate, Egalitate, Fraternitate sau 
Moarte. 

Cine să fi fost oare cu domnul Lorry - posesorul unei 
mantale de drum aruncate pe un scaun - şi care nu trebuia 
să fie văzut? De cine se despărţise bătrânul, ieşind afară, 
tulburat şi surprins, pentru a-şi strânge favorita în braţe? 
Către cine repetă el cuvintele tremurate ale Luciei, când 
ridică glasul şi-şi întoarse capul spre uşa pe care tocmai 
ieşise, spunând: 

— Mutat la Conciergerie şi convocat pe mâine? 

Capitolul VI. 

TRIUMF. 

Tribunalul alcătuit din cinci judecători, un acuzator public 
şi un juriu fix se întrunea zilnic. Listele emise în fiecare 
seară de Tribunal erau citite prizonierilor de către 


temnicerii diferitelor închisori. Temnicerii aveau o glumă 
neschimbată: „Hei, voi de colo, veniţi să ascultați gazeta de 
seară!” 

— Charles Evremonde, zis Darnay! 

Aşa începu, în cele din urmă, „gazeta de seară” la 
închisoarea La Force. 

Ori de câte ori era strigat un nume, cel chemat se 
retrăgea într-un colţ special, rezervat celor înregistraţi pe 
listele fatale. Charles Evremonde zis Darnay avea toate 
motivele să cunoască obiceiul; văzuse sute de oameni 
procedând astfel. 

Temnicerul cel cu faţa buhăită, care purta ochelari la citit, 
se uită peste ramele acestora, pentru a se asigura că 
prizonierul trecuse la locul cuvenit, şi continuă să înşire 
lista, făcând câte o scurtă pauză după rostirea fiecărui 
nume. Lista cuprindea douăzeci şi trei de persoane, dar de 
răspuns răspunseră numai douăzeci; căci unul dintre 
prizonierii strigaţi murise în închisoare şi uitaseră cu totul 
de el, iar alţi doi fuseseră ghilotinaţi şi de asemenea 
uitaseră de ei. Lectura listei avea loc în încăperea boltită 
unde Darnay îi văzuse prima oară pe captivii reuniți, în 
seara sosirii sale. Toţi cei de atunci pieriseră. Fiecare 
făptură de care se apropiase sau de la care îşi luase rămas- 
bun pierise pe eşafod. [...] 

A doua zi, cincisprezece prizonieri se perindară prin faţa 
Tribunalului, înainte ca numele lui Charles Darnay să fie 
strigat. 'Toţi cei cincisprezece fură condamnaţi la moarte şi 
judecarea lor nu ţinu mai mult de un ceas şi jumătate. 

— Charles Evremonde, zis Darnay! se auzi în cele din 
urmă. 

Judecătorii erau înşiruiţi pe o bancă şi purtau pălării cu 
pene; în rest însă, precumpănea boneta roşie şi cocarda 
tricoloră. [...] 

Charles Evremonde zis Darnay fu învinuit de acuzatorul 
public că e aristocrat şi emigrant, în virtutea decretului ce-i 
surghiunise pe toţi emigranții. Faptul că decretul fusese 


omis la o dată ulterioară revenirii sale în Franţa nu avea 
nici o importanţă. El era acolo, şi decretul exista; fusese 
prins în Franţa, şi i se cerea capul. 

— Tăiaţi-i capul! striga mulţimea. E un duşman al 
Republicii! 

Preşedintele scutură clopoţelul pentru a potoli strigătele 
şi-i adresă acuzatului întrebarea dacă e adevărat că 
petrecuse mulţi ani în Anglia. 

Era adevărat. 

Şi atunci nu e un emigrant? El cum se defineşte? 

Nu un emigrant în sensul şi în spiritul legii. 

De ce nu? dori preşedintele să ştie. 

Din pricină că renunţase de bunăvoie la un titlu care-i era 
odios şi la o poziţie care-i era odioasă şi-şi părăsise ţara 
preferând să trăiască în Anglia, din propria lui muncă, 
decât în Franţa, din munca poporului împilat. 

Ce dovadă avea? 

Rosti numele a doi martori: Theophile Gabelle şi Alexandre 
Manette. 

Se căsătorise în Anglia? îl întrebă preşedintele. 

Da, dar nu cu o englezoaică. 

Cu o cetăţeană franceză? 

Da, prin origine. 

Numele ei şi familia? 

Lucie Manette, unica fiică a doctorului Manette, bunul 
medic aici de faţă. 

Acest răspuns avu o fericită influenţă asupra publicului. 
Strigăte de ovaţionare a bine cunoscutului medic sfâşiară 
liniştea sălii. Atât de schimbătoare erau sentimentele 
oamenilor, încât pe unele chipuri care cu un moment 
înainte se zgâiseră la prizonier cu nerăbdare, gata parcă 
să-l târască în stradă - şiroiau acum lacrimile. 

Charles Darnay urcase aceste câteva trepte ale 
primejdiosului său drum, după instrucţiunile repetate ale 
doctorului Manette. Acelaşi grijuliu povăţuitor îi călăuzise 


fiecare pas pe care avea să-l facă de aici înainte şi-i netezise 
fiece palmă de drum. 

Preşedintele îi puse întrebarea de ce se reîntorsese în 
Franţa atunci când a făcut-o şi nu mai curând. 

Nu s-a întors mai curând, răspunse Charles Darnay, pur şi 
simplu pentru că în Franţa nu avea nici un mijloc de 
existenţă, în afara acelora pe care le repudiase; în timp ce 
în Anglia trăia din predarea limbii şi literaturii franceze. S-a 
întors în urma rugăminţii exprese, trimisă în scris de către 
un cetăţean francez, care i-a comunicat că prin absenţa sa îi 
pune viaţa în pericol. A venit înapoi ca să salveze viaţa unui 
cetăţean şi ca să-şi depună mărturia, cu orice risc pentru 
persoana sa, în sprijinul adevărului. Oare acest act era 
socotit criminal în ochii Republicii? 

Publicul răcni cu entuziasm: „Nu!” şi preşedintele îşi 
scutură clopoţelul pentru a potoli spiritele. Ceea ce nu 
izbuti, pentru că oamenii continuară să strige „Nu!” 

Preşedintele ceru să i se spună numele acelui cetăţean. 
Acuzatul lămuri că-i vorba de primul dintre martorii săi. De 
asemenea, se referi cu încredere la scrisoarea acestui 
cetăţean, care-i fusese oprită la barieră, dar despre care nu 
se îndoia că se găseşte printre hârtiile din faţa 
preşedintelui. 

Doctorul avusese grijă să se găsească acolo şi, la acest 
stadiu al procedurilor, scrisoarea fu scoasă şi citită. 
Cetăţeanul Gabelle fu chemat spre a o confirma. Cetăţeanul 
Gabelle făcu o aluzie, de o infinită delicateţe şi politeţe, că 
în vălmăşagul de treburi urgente impuse Tribunalului de 
către marele număr de duşmani ai Republicii cu care avea 
de furcă, el personal fusese uitat în temniţa Abbaye - mai 
bine zis, ieşise din memoria patriotică a Tribunalului - până 
cu trei zile în urmă. 

Următorul interogat fu doctorul Manette. Marea 
popularitate de care se bucura şi limpezimea răspunsurilor 
sale produseră o puternică impresie; şi pe măsură ce-şi 
expunea argumentele, arătând că acuzatul fusese primul 


său prieten după eliberarea din lunga-i întemniţare, că în 
Anglia acuzatul a rămas tot timpul fidel şi devotat lui şi fiicei 
sale în exilul lor, că departe de a se fi aflat în graţia 
aristocrației de acolo, aceasta îl condamnase efectiv la 
moarte, sub acuzaţia de a fi duşman al Angliei şi prieten al 
Statelor Unite - pe măsură ce scotea la iveală toate aceste 
fapte, cu maximă discreţie, dar cu forţa directă a adevărului 
şi a sincerităţii, juriul şi publicul deveniră toţi o apă şi-un 
pământ. În cele din urmă, când doctorul făcu apel la 
domnul Lorry, un domn englez aflat acolo, de faţă, care, ca 
şi dânsul, fusese martor la acel proces din Anglia şi-i putea 
deci confirma declaraţiile, juriul declară că nu-i nevoie de 
nici o mărturie în plus şi că e gata să voteze dacă 
preşedintele e de acord. 

La fiecare vot (juraţii votau individual şi cu glas tare), 
publicul izbucnea în ropote de aplauze. Toate voturile fură 
în favoarea acuzatului şi preşedintele îl declară liber... 

La ieşirea din închisoare lumea se îmblânzi, plângând, 
îmbrăţişându-l, urlând, fiecare în parte şi toţi laolaltă, până 
chiar şi râul, pe malul căruia se petrecea această scenă 
nebună, păru să înnebunească la rându-i, asemenea 
oamenilor de pe țărm. 

Într-o procesiune fantasmagorică, îmbrăţişând pe oricine 
întâlneau în cale şi arătându-l cu degetul, oamenii îl purtară 
până în curtea casei unde locuia. Doctorul sosise înainte, ca 
s-o pregătească pe Lucie, care, când îşi văzu soţul stând în 
picioare în faţa ei, îi căzu leşinată în braţe. 

În timp ce o strângea la piept, pentru ca lacrimile lui şi 
buzele ei să se poată împreuna nevăzute de nimeni, câţiva 
dintre oameni porniră să danseze. Pe loc, se dezlănţuiră şi 
ceilalţi, iar Carmagnola năpădi curtea. 

După ce strânse cu putere mâna doctorului care stătea 
victorios şi mândru în faţa lui, după ce strânse cu putere 
mâna domnului Lorry care sosise gâfâind, fără suflare, în 
urma înfruntării viiturilor Carmagnolei, după ce o sărută pe 
mica Lucie, care fusese ridicată pentru a-i putea încolăci 


gâtul cu braţele, după ce o îmbrăţişă pe etern zeloasa şi 
credincioasa Pross care o ridicase pe fetiţă, Charles îşi luă 
soţia în braţe şi o purtă în casă. 

— Lucie a mea! Sunt în siguranţă! 

— O, scumpul meu Charles, dă-mi voie să-i mulţumesc 
pentru aceasta Domnului, în genunchi, aşa cum m-am rugat 
întruna. 

Cu toţi îşi înclinară o clipă, solemn, capetele şi inimile. 

Când Lucie se află din nou în braţele lui, Charles îi spuse: 

— Şi acum, dragostea mea, mulţumeşte tatălui tău. Nici un 
om în toată această Franţă nu ar fi putut face ceea cea 
făcut el pentru mine. 

Lucie îşi culcă fruntea pe pieptul tatălui ei, aşa cum demult 
de tot îi culcase sărmana lui frunte pe pieptul ei. Doctorul 
era fericit pentru binele cu care răspunsese binelui ei, era 
răsplătit pentru toate suferinţele sale, era mândru de 
puterea lui. 

— Nu trebuie să te arăţi slabă, drăguţa mea, o dojeni el; 
de ce tremuri? L-am salvat! 

Capitolul VII. 

O BĂTAIE ÎN UŞĂ 

„L-am salvat”. De astă dată nu mai era unul dintre visurile 
cu care se întorcea adeseori seara acasă; acum Charles era 
într-adevăr acolo. Şi totuşi soţia lui tremura şi era stăpânită 
de o teamă vagă, dar apăsătoare. 

Atmosfera în jur era atât de densă şi de sumbră; poporul 
era atât de pătimaş şi atât de capricios; atâţia nevinovaţi 
erau duşi la moarte pe temeiul celei mai slabe bănuieli sau 
a răutăţii altora; era imposibil să uiţi că mulţi bărbaţi, la fel 
de inocenți ca şi soţul ei, şi la fel de dragi altor femei cum şi 
el îi era ei, împărtăşeau zi de zi soarta din ghearele căreia 
fusese smuls Charles; aşa încât inima Luciei nu se putea 
despovăra, cum simţea că ar fi trebuit să se întâmple. 

Tatăl ei, căutând s-o înveselească, vădea o superioritate 
plină de milă faţă de această slăbiciune femeiască ce-l făcea 
să se minuneze. Gata, se isprăvise cu podul, cu cizmăria, cu 


o sută cinci, cu Turnul de Nord! Îndeplinise misiunea pe 
care o avusese de îndeplinit, îl salvase pe Charles. Acum n- 
aveau decât să se bizuie cu toţiipe el. 

Gospodăria lor era foarte sumară: nu numai pentru că 
modul de existenţă cel mai sănătos era acela care bătea mai 
puţin oamenilor la ochi, ci şi din pricină că nu erau bogaţi, 
iar Charles, pe întreg parcursul întemniţării, trebuise să 
plătească din greu pentru hrana proastă, şi pentru gardian, 
şi pentru întreţinerea prizonierilor mai săraci. În parte, din 
această pricină, în parte, pentru a evita o iscoadă în casă, 
nu ţineau servitoare; cetăţeanul şi cetăţeana care erau 
portarii imobilului le făceau din când în când câte un 
serviciu; iar Jerry (pe care domnul Lorry îl mutase aproape 
cu totul la ei) devenise omul de încredere, şi-şi avea 
culcuşul de noapte în casa lor. 

O ordonanţă a Republicii prevedea ca pe uşa sau pe 
stâlpul uşii fiecărei case să fie scrise citeţ numele fiecărui 
locatar, cu litere de o anumită mărime şi la o anumită 
înălţime de la prag, care să îngăduie a fi desluşite cu 
uşurinţă. Drept care numele domnului Jerry Cruncher 
împodobea cuminte stâlpul uşii de jos; şi, când umbrele 
înserării se furişară, purtătorul acestui nume îşi făcu 
apariţia, după ce supraveghease un zugrav tocmit de 
doctorul Manette să adauge la listă numele de Charles 
Evremonde, zis Darnay. 

În teama şi neîncrederea generală care întunecau acele 
timpuri, deprinderile de viaţă obişnuită se schimbaseră. În 
mica gospodărie a doctorului, ca şi în multe altele, proviziile 
de consum zilnic erau cumpărate în fiecare seară, în 
cantităţi mici şi mereu din alte dughene. Dorinţa tuturor 
era de a atrage cât mai puţin atenţia şi de a stârni cât mai 
puţin invidia şi clevetelile. 

În ultimele câteva luni, domnişoara Pross şi domnul 
Cruncher se achitaseră de sarcina aprovizionării; cea dintâi 
ţinea banii, cel de-al doilea, coşul. În fiecare după-masă, 
cam la ora când se aprindeau felinarele, cei doi porneau în 


misiune şi aduceau acasă cumpărăturile necesare. Deşi în 
urma îndelungii sale asociaţii cu o familie franceză s-ar fi 
cuvenit ca domnişoara Pross să cunoască limba acestora la 
fel de bine ca şi limba ei - dacă şi-ar fi pus în minte s-o 
înveţe - mintea ei nu se înclinase niciodată în asemenea 
direcţie, şi deci nu cunoştea din „aiureala asta” (cum îi 
plăcea s-o numească) mai mult decât cunoştea domnul 
Cruncher. Aşadar, târguiala ei consta în a zvârili în nasul 
negustorului câte un substantiv, fără a-l preceda de vreun 
articol oarecare, şi, dacă se întâmpla ca substantivul să nu 
desemneze ceea ce voia ea să cumpere, se uita după 
obiectul dorit, punea mâna pe el şi nu-i dădea drumul până 
nu se încheia tocmeala. Se tocmea întotdeauna, ţinând 
sistematic în sus un deget mai puţin decât cele pe care le 
ţinea negustorul spre a indica preţul - indiferent cât ar fi 
fost aceasta. 

— Ei, domnule Cruncher, zise domnişoara Pross ai cărei 
ochi sticleau de bucurie, dacă dumneata eşti gata, sunt şi 
eu. 

Jerry se declară, răguşit, la dispoziţia domnişoarei Pross. 

— Azi avem nevoie de tot felul de lucruri, adăugă 
domnişoara Pross, şi o să ne ia o mulţime de timp. Printre 
altele trebuie să luăm şi vin. Ce fel de toasturi or fi înălţând 
bonetele astea roşii acolo de unde-om cumpăra vinul? 

— Da' dumneata, domnişoară, tot atâta ai să înţelegi chiar 
dac-or bea în sănătatea dumitale sau a bătrânului, replică 
Jerry. 

— Care bătrân? 

Domnul Cruncher dădu explicaţia cu oarecare şovăială: 

— Împieliţatul ăla bătrân! 

— Ha! făcu domnişoara Pross. Nu-i nevoie de un tălmaci ca 
să-ţi lămurească ce clocesc în minte creaturile astea. N-au 
decât un gând: omorul. 

— Ssst, dragă! Te rog, te rog, fii prudentă, strigă Lucie. 

— Da, da, da, o să fiu prudentă, o linişti domnişoara Pross. 
Şi acum, puişorule, să nu te mişti de lângă foc până nu mă 


întorc eu. Ai grijă de soţul pe care l-ai redobândit şi nu-ţi 
clinti căpşorul de pe umărul lui; rămâi aşa cum stai acuma 
până vin eu înapoi. Domnule doctor Manette, înainte de a 
pleca pot să pun o întrebare? 

— Cred că ai toată libertatea s-o faci, răspunse doctorul 
zâmbind. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai aud de 
libertate! M-am săturat de ea până-n gât... 

— Sst, dragă. lar începi? o mustră Lucie. 

— Uite ce-i, scumpa mea, făcu domnişoara Pross, dând din 
cap cu emfază, pe scurt chestiunea e următoarea: eu sunt o 
supusă a Maiestăţii-sale regale George al III-lea (rostind 
numele Domnişoara Pross făcu o reverență). Şi acum, 
întrebarea domnule doctor Manette. Există oare vreo 
perspectivă - buna femeie avea obiceiul de a se preface că 
ia foarte uşor lucrurile care-i îngrijorau pe toţi şi de a 
discuta despre ele din întâmplare - există vreo perspectivă 
să plecăm de aici? 

— Mi-e teamă că deocamdată nu. Ar fi periculos pentru 
Charles. 

— Ha! făcu domnişoara Pross, înăbuşind sub o mină veselă 
un oftat, în timp ce privea la părul de aur al puişorului ei 
strălucind în bătaia focului. Atunci înseamnă că trebuie să 
avem răbdare şi să aşteptăm; asta-i tot. Trebuie să ne ţinem 
capul sus şi să luptăm pe ascuns, cum obişnuia să spună 
fratele meu Solomon. Hai, domnule Cruncher! 

Plecară lăsându-i pe Lucie, pe soţul ei, pe tatăl ei şi pe 
fetiţă în faţa unui foc luminos. Îl aşteptau pe domnul Lorry 
să se întoarcă de la bancă. Domnişoara Pross aprinsese 
lampa, dar o aşezase într-un colţ retras, ca să-i lase să se 
bucure netulburaţi de dogoarea focului. Mica Lucie stătea 
lângă bunicul ei, strângându-l cu amândouă mâinile de 
braţ; iar el îi povestea în şoaptă un basm despre o zână 
mare şi plină de putere, care frânsese zidul unei închisori şi 
dăruise libertatea unui captiv ce-i făcuse cândva zânei un 


bine. Totul se desfăşura calm şi domol, iar Lucie începuse să 
se simtă mai liniştită. 

— Ce-a fost asta? strigă ea deodată. 

— Draga mea, o mustră tatăl, oprindu-se din povestit 
lăsându-şi mâna pe mâna ei, stăpâneşte-te! În ce hal de 
nervi eşti! Tresari la cel mai mic fleac. Tocmai tu, fiica 
tatălui tău? 

— Mi s-a părut, tată, se scuză Lucie albă la faţă şi cu vocea 
tremurătoare, că am auzit paşi străini pe scară. 

— Scumpa mea, pe scară e o linişte ca-n mormânt. Şi cum 
rosti aceste cuvinte, se auzi o bătaie puternică în uşă. 

— O, tată, tată! Ce poate fi? Charles, ascunde-te! Salvează- 
l! 

— Copila mea, răspunse doctorul, ridicându-şi mâna şi 
lăsându-şi-o pe umărul ei. L-am salvat. Câtă slăbiciune, 
draga mea! Lasă-mă să deschid eu uşa. 

Luă lampa şi străbătu cele două camere care-i despărţeau 
de uşa de la intrare, pe care apoi o deschise. Un tropăit 
grosolan pe podele; patru bărbaţi, cu bonete roşii, înarmaţi 
cu săbii şi pistoale, îşi făcură apariţia în odaia lor. 

— Cetăţeanul Evremonde, zis Darnay, rosti primul dintre 
ei. 

— Cine-l caută? întrebă Darnay. 

— Eu îl caut. Noi îl căutăm. Te cunosc, Evremonde; te-am 
văzut azi în faţa Tribunalului. Eşti din nou prizonierul 
Republicii. 

Cei patru îl înconjurară, în timp ce Charles stătea în 
mijlocul lor, cu soţia şi fetiţa agăţate de el. 

— Spune-mi în ce fel şi din ce pricină sunt din nou 
prizonier? 

— E de ajuns că te întorci de-a dreptul la Conciergerie şi 
că vei afla acolo. Eşti citat mâine în faţa Tribunalului. 

Doctorul Manette, pe care această vizită îl împietrise în 
asemenea măsură, încât rămăsese cu lampa în mâna 
ridicată, de parcă era o statuie făcută anume să susţină o 
lampă, se mişcă în sfârşit la auzul cuvintelor de mai sus, 


aşeză lampa pe masă şi, adresându-se vorbitorului şi 
apucându-l cu blândeţe de reverul bluzei de lână roşie, 
întrebă: 

— Ai spus că-l cunoşti pe dânsul. Dar pe mine mă cunoşti? 

— Da. Vă cunosc, cetăţene doctor. 

— Cu toţii vă cunoaştem, cetăţene doctor, răspunseră şi 
ceilalţi trei. 

Doctorul privi absent de la unul la celălalt şi, după o 
pauză, adăugă cu voce joasă: 

— Vrei să-mi răspunzi mie la întrebarea pe care ţi-a pus-o 
el? Ce s-a întâmplat? 

— Cetăţene doctor, începu primul om, cam în silă; 
prizonierul a fost denunţat la Sectorul din cartierul Saint- 
Antoine. Cetăţeanul ăsta, urmă el, arătând spre omul care 
intrase al doilea după el în cameră, face parte din mahalaua 
Saint-Antoine. 

Cetăţeanul indicat încuviinţă din cap şi adăugă: 

— Este acuzat de cei din Saint-Antoine. 

— Acuzat de ce anume? stărui doctorul. 

— Cetăţene doctor, reluă primul tot fără tragere de inimă 
nu mai puneţi atâtea întrebări. Dacă Republica vă cere un 
sacrificiu, fără îndoială că dumneavoastră, în calitate de 
bun patriot, veţi fi fericit să-l faceţi. Republica e mai presus 
de orice. Hai, Evremonde, suntem grăbiţi... 

— Încă un cuvânt, se rugă doctorul. Vreţi să-mi spuneţi 
cine l-a denunţat? 

— E împotriva regulamentului, răspunse cel dintâi, dar îl 
puteţi întreba pe cetăţeanul din Saint-Antoine. 

Doctorul îşi întoarse privirile spre cel în cauză, care se foi 
stingherit, se trase uşor de barbă şi, în cele din urmă, 
răspunse: 

— Ei bine! Adevărat că-i împotriva regulamentului. Dar a 
fost denunţat - şi încă pentru o vină gravă - de cetăţeanul şi 
cetăţeana Defarge. Şi încă de cineva... 

— Cine-i acest cineva? 

— Dumneavoastră întrebaţi, cetăţene doctor? 


— Da! 

— Atunci, răspunse cel din Saint-Antoine cu o privire 
bizară, veţi primi răspunsul mâine. Acuma sunt mut! 

Capitolul VIII. 

UN PARTENER LA JOCUL DE CĂRŢI. 

Fără să aibă, din fericire, habar de noua nenorocire 
petrecută acasă, domnişoara Pross îşi făcu drum prin 
străduţele strâmte şi traversă Sena pe Pont-Neuf, calculând 
în minte tot ce era neapărată nevoie să cumpere. Domnul 
Cruncher mergea alături, ducând coşul. Amândoi se uitau 
în dreapta şi în stânga supraveghind cu un ochi atent orice 
grup mai animat şi întorcându-se din drum pentru a ocoli 
orice ceată de vorbitori întărâtaţi. [...] 

După ce cumpără câteva articole de băcănie şi o măsură 
de ulei pentru lampă, domnişoara Pross îşi aminti de vin. 
Trase cu ochiul în mai multe cârciumi şi, în cele din urmă, 
se opri la cea care purta firma: La viteazul republican 
Brutus din antichitate, aflată nu departe de Palatul Naţional 
care a fost o dată (şi chiar de două ori) Tuileries; aspectul 
acestei cârciumi i se păruse mai îmbietor. Părea mai liniştită 
decât alte asemenea instituţii alături de care trecuseră. 
Consultându-l pe domnul Cruncher şi constatând că era de 
aceeaşi părere, domnişoara Pross poposi la Viteazul 
republican Brutus din antichitate, însoţită de cavalerul ei. 

Observând în treacăt lămpile afumate, bărbaţii cu pipe în 
gură, jucând cărţi sau domino, muncitorul cu pieptul 
dezgolit, braţele despuiate şi faţa mânjită de funingine, care 
citea cu glas tare un ziar, pe toţi ceilalţi din jur care-l 
ascultau, armele purtate la brâu sau lăsate deoparte, gata a 
fi înşfăcate, pe cei doi sau trei muşterii adormiţi şi care, în 
bluzoanele lor negre, jerpelite, cu umeri laţi - foarte 
populare pe atunci - arătau, în acea atitudine, ca nişte urşi 
ori nişte dulăi toropiţi de somn, cei doi clienţi se apropiară 
de tejghea şi cerură nişte vin. 

În timp ce cârciumarul le măsura vinul, un bărbat se 
despărţi de un altul dintr-un colţ şi se ridică să plece. Ca să 


poată ieşi, trebuia să dea cu ochii de domnişoara Pross. Şi 
de cum se întâmplă acest lucru, domnişoara Pross scoase 
un strigăt pătrunzător şi-şi izbi palmele una de alta. 

Într-o secundă, toată societatea sări în picioare. Ca cineva 
să fie asasinat de altcineva cu care avea o discuţie în 
contradictoriu era lucrul cel mai plauzibil din lume. Aşadar, 
fiecare aşteptă să vadă un cadavru căzând, dar nu văzură 
decât o femeie şi un bărbat zgâindu-se unul la celălalt; 
bărbatul avea înfăţişarea unui francez şi a unui republican 
desăvârşit; femeia era, evident, englezoaică. 

Cele exprimate, în dezamăgita lor dezumflare, de discipolii 
Viteazului republican Brutus din antichitate - cu excepţia 
faptului că se arătară foarte volubili şi gălăgioşi - fură 
pentru domnişoara Pross şi pentru însoţitorul ei asemenea 
limbii ebraice sau caldeene, deşi cei doi erau numai ochi şi 
urechi. Dar în surpriza lor nu mai luau acum aminte la 
nimic. Căci, trebuie ţinut seama că nu numai domnişoara 
Pross era pierdută de uimire şi tulburare, dar şi domnul 
Cruncher - deşi s-ar fi zis că din motive deosebite şi 
personale - se găsea la rândul său într-o stare de totală 
uluire. 

— Ce te-a apucat? zise omul care o făcuse pe domnişoara 
Pross să ţipe; vorbea cu o voce tăioasă şi indignată (deşi pe 
un ton scăzut) şi în engleză. 

— Oh, Solomon, scumpul meu Solomon! izbucni 
domnişoara Pross pocnindu-şi din nou palmele. După ce nu 
te-am văzut şi n-am mai auzit de tine de atâta amar de 
vreme, să te găsesc aici! 

— Nu-mi spune Solomon! Vrei să mă împingi la moarte? 
Întrebă omul, aruncând o privire furişă şi părând să se 
ascundă 

— Frate, frate! ţipă domnişoara Pross, izbucnind în 
lacrimi. Am fost vreodată atât de crudă cu tine încât să-mi 
poţi pune asemenea întrebare? 

— Atunci ţine-ţi gura aia băgăcioasă şi vino afară dacă vrei 
să-mi vorbeşti. Plăteşte-ţi vinul şi ieşi afară. Cine-i omul 


ăsta? 

Domnişoara Pross, scuturând din capu-i iubitor şi nefericit 
către nu mai puţin îndrăgitul ei frate, grăi printre lacrimi: 

— Domnul Cruncher. 

— Să iasă şi el! spuse Solomon. Ce, mă ia drept o stafie? 

Judecând după expresia domnului Cruncher, aşa-l şi lua. 
Totuşi nu scoase o vorbă, iar domnişoara Pross, în lacrimi, 
scotoci cu mare dificultate în adâncurile pungii şi plăti vinul. 
În acest, timp, Solomon se întoarse spre urmaşii Viteazului 
republican Brutus din antichitate şi le oferi câteva cuvinte 
de lămurire în limba franceză, ceea ce-i făcu să se întoarcă 
în locurile şi la activităţile lor. 

— Şi acum, zise Solomon, oprindu-se în colţul străzii 
întunecate, ce doreşti? 

— Ce îngrozitor de urât din partea unui frate, pentru care 
dragostea mea a rămas la fel de neştirbită, să mă întâmpine 
în felul ăsta şi să nu-mi arate nici un semn de afecţiune! 
strigă domnişoara Pross. 

— laca! Fir-ar să fie! laca, zise Solomon, repezindu-se cu 
buzele lui la buzele domnişoarei Pross. Acuma eşti 
mulţumită? 

Domnişoara Pross se mulţumi să scuture din cap şi să 
plângă în tăcere. 

— Dacă te aştepţi să fiu surprins, nu sunt surprins deloc, 
urmă fratele ei Solomon. Nu sunt surprins; ştiam că eşti 
aici; îi ştiu aproape pe toţi cei care sosesc. Dacă într-adevăr 
nu doreşti să-mi pui existenţa în primejdie - şi bănuiesc că 
nu doreşti - vezi-ţi de drumul tău cât mai repede cu putinţă, 
şi lasă-mă şi pe mine să-mi văd de drumul meu. Sunt 
funcţionar public. 

— Fratele meu Solomon, din Anglia, se văită domnişoara 
Pross, înălţându-şi spre ceruri ochii plini de lacrimi, fratele 
meu, care ar fi putut să ajungă unul dintre cei mai buni şi 
cei mai mari oameni în patria lui, să fie funcţionar la străini, 
şi încă la ce străini! Aş fi preferat să-l văd zăcând în... 


— Am spus eu! îi curmă fratele ei vorba. Am ştiut-o! Vrei 
să mă împingi la moarte. Voi fi declarat „suspect” din cauza 
propriei mele surori. Tocmai acum când am reuşit să mă 
descurc... 

— Ferească Sfântul cel bun şi milostiv! strigă domnişoara 
Pross. Mai curând aş vrea să nu te mai văd niciodată, 
scumpul meu Solomon, deşi te-am iubit sincer şi te voi iubi 
întotdeauna. Spune-mi doar o singură vorbă bună, şi mai 
spune-mi că nu există supărare şi înstrăinare între noi, şi n- 
o să te mai rețin. 

Biata domnişoară Pross! Ca şi cum înstrăinarea ar fi 
provenit dintr-o vină a ei! Ca şi cum domnul Lorry n-ar fi 
aflat cu certitudine, în urmă cu ani, în colţişorul liniştit din 
Soho, că acest preţios frate îi tocase banii şi o părăsise! 

Tocmai rostea acea vorbă bună, mai morocănos şi cu mai 
multă dispreţuitoare superioritate decât dacă meritele şi 
rolurile lor ar fi fost inversate (ceea ce se întâmplă 
întotdeauna pretutindeni în lume), când domnul Cruncher, 
atingându-l pe umăr, îi puse, răguşit şi neaşteptat, 
următoarea ciudată întrebare: 

— la zi! Pot să-ţi cer o favoare? Vreau să ştiu dacă te 
cheamă. John Solomon, sau Solomon John. 

Funcţionarul public se întoarse brusc spre el, cu vădită 
neîncredere. Până atunci, domnul Cruncher nu scosese o 
vorbă. 

— Haide! îl îndemnă el. Vorbeşte, că doar ştii. (Ceea ce, 
pentru moment, nu s-ar fi putut spune şi despre domnul 
Cruncher.). John Solomon sau Solomon John? Dânsa îţi 
spune Solomon, şi se vede că ştie, din moment ce ţi-e soră. 
Şi eu te ştiu de John. Care din două vine mai întâi? Şi unde 
vine numele Pross? Nu ăsta ţi-era numele dincolo, peste 
apă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu prea ştiu tot ce vreau să spun, pentru că nu-mi pot 
aduce aminte cum ţi se spunea acolo, peste apă. 

— Nu? rânji Solomon. 


— Nu. Dar pun rămăşag că era un nume din două silabe. 

— Zău? 

— Da. Cel'lalt avea un nume dintr-o singură silabă. Te ştiu 
erai martor - spion la Bailey. În numele părintelui tuturor 
mincinoşilor, care ţi-a fost tată şi ţie, cum ţi se spunea? 

— Barsad, interveni o voce străină. 

— Asta-i numele, pun rămăşag p-o mie de lire! vorbitorul 
care intervenise nu era altul decât Sydney Carton. Îşi ţinea 
mâinile la spate, pe sub mantaua de călătorie, şi stătea 
lângă domnul Cruncher, la fel de neglijent cum ar fi stat şi 
la Old Bailey. 

— Nu te speria, scumpă domnişoară Pross. Am sosii ieri 
seară la domnul Lorry, spre surpriza acestuia; m-am înţeles 
cu elsă nu mă arăt nicăieri până ce lucrurile nu se 
aranjează sau până ce n-aş putea fi de oarecare folos; m-am 
arătat acum aici, ca să solicit o mică întrevedere fratelui 
dumitale. Aş fi dorit să ai un frate mai merituos decât 
Basard. Aş fi dorit, de dragul dumitale, ca domnul Barsad 
nu fi fost „fluieraş” la închisori. 

Acesta era termenul confidenţial folosit pe atunci între 
temniceri pentru a numi un spion. Spionul, alb la faţă, păli 
şi mai mult şi-l întrebă cum îndrăzneşte... 

— Am să-ţi spun, răspunse Sydney. le-am văzut, domnule 
Barsad, în urmă cu un ceas, în timp ce ieşeai din 
închisoarea Conciergerie, iar eu îi contemplam zidurile. Ai o 
faţă care nu se uită uşor şi eu am memoria figurilor. 
Văzându-te în acea ambianţă, interesul mi-a fost stârnit, şi 
cum mai aveam un motiv - de care nu eşti străin dea te 
asocia cu nefericirile unui prieten acum aflat la mare 
ananghie, te-am urmărit. Am intrat imediat după dumneata 
în cârciuma asta şi m-am aşezat în apropierea dumitale. Din 
felul liber în care discutai şi din vorbele făţişe ale 
admiratorilor dumitale nu mi-a fost greu să deduc natura 
slujbei pe care o ai. Şi, încetul cu încetul, ceea ce făcusem la 
întâmplare păru să se închege în mintea mea într-un scop 
precis, domnule Barsad. 


— Ce scop? întrebă spionul. 

— Ar fi supărător şi poate chiar primejdios să-ţi explic în 
stradă. Ai putea să-mi acorzi favoarea câtorva minute în 
birourile Băncii Tellson, de pildă? 

— Sub ameninţare? 

— O! Am spus eu aşa ceva? 

— Atunci de ce-aş merge acolo? 

— Zău aşa, domnule Barsad, dacă dumneata nu poţi spune 
de ce, cum aş putea spune eu? 

— Adică nu vreţi să spuneţi, domnule? întreba spionul cu o 
voce nehotărâtă. 

— M-ai înţeles foarte limpede, domnule Barsad. Nu voi 
spune. 

Nepăsarea neglijentă a lui Carton venea fericit în ajutorul 
repeziciunii şi iscusinţei sale când era vorba de o chestiune 
ca aceea care-i încolţise în minte şi de un om ca acela cu 
care avea acum de a face. Ochiul lui experimentat 
întrezărise acest lucru şi profita de el cât putea. 

— Atâta-ţi spun, vorbi spionul aruncând o privire plină de 
mustrare către soră-sa, dacă iese vreo belea din treaba 
asta, tu porţi vina. 

— Haide, haide, domnule Barsad, exclamă Sydney. De ce 
eşti nerecunoscător? Dacă n-ar fi respectul pe care-l port 
surorii dumitale, poate că nu ţi-aş fi făcut, cu atâta politeţe, 
o propunere care sper să ne satisfacă pe amândoi. Vii cu 
mine la bancă? 

— Voi asculta ce aveţi să-mi spuneţi. Vin. 

— Propun să o conducem întâi pe sora dumitale, până în 
colţul străzii pe care locuieşte. Daţi-mi voie să vă ofer 
braţul, domnişoară Pross. Ăsta nu-i un oraş în care să puteţi 
circula neocrotită, la asemenea oră; şi cum însoţitorul 
dumneavoastră îl cunoaşte pe domnul Barsad, o să-l invit şi 
pe el cu noi la domnul Lorry. Suntem gata? Poftiţi. 

Domnişoara Pross avea să-şi amintească ceva mai târziu, şi 
toată viaţa ei după aceea, că, în timp ce strângea cu ambele 
mâini braţul lui Sydney şi-l privea în faţă implorându-l să 


nu-i facă vreun rău lui Solomon, simţise în muşchii lui o 
încordare a voinţei şi întrezărise în ochii lui un soi de 
revelaţie care nu numai că contraziceau felul lui uşuratic de 
a fi dar îl transformau şi-l înălţau. Numai că în momentele 
acelea era prea preocupată de frate-său care-i merita atât 
de puţin afecțiunea şi de asigurările prieteneşti pe care i le 
dădea Sydney, pentru a acorda vreo atenţie celor ce vedea. 

O părăsiră la colţul străzii şi Carton îi conduse pe ceilalţi 
spre birourile domnului Lorry, aflate la câteva minute de 
drum. John Barsad, sau Solomon Pross, mergea lângă el. 

Domnul Lorry tocmai îşi isprăvise cina şi şedea la gura 
sobei, lângă un foc vesel în care ardea o buturugă sau două. 
Când intrară vizitatorii îşi întoarse capul şi-şi manifestă 
surpriza la vederea unui străin. 

— Fratele domnişoarei Pross, Sir. Domnul Barsad. 

— Barsad? repetă bătrânul domn. Barsad? Numele îmi 
aminteşte ceva - de altfel şi faţa... 

— 'Ţi-am spus că ai o faţă care nu se uită uşor, domnule 
Barsad, observă Carton cu răceală. Te rog, ia loc. 

În timp ce-şi trăgea şi el un scaun, completa veriga ce 
lipsea din lanţul amintirilor domnului Lorry, lămurindu-l cu 
o încruntare: 

— A fost martor la procesul acela... 

Domnnul Lorry îşi aduse aminte pe dată şi-şi privi 
oaspetele cu o scârbă neprefăcută. 

— Domnul Barsad a fost recunoscut de domnişoara Pross 
drept fratele drag de care aţi auzit, iar dânsul a admis 
rudenia, începu Sydney. Trec acum la ştiri mai rele. Darnay 
a fost din nou arestat. 

— Înlemnit de consternare, bătrânul domn exclamă: 

— Ce-mi tot spui? L-am părăsit teafăr şi liber acum două 
ceasuri şi peste puţin mă duc din nou la el. 

— Cu toate acestea e arestat. Când s-a întâmplat, domnule 
Barsad? 

— Cu foarte puţin în urmă. 


— Domnul Barsad e autoritatea cea mai bine informată, 
Sir, urmă Sydney. Eu însumi am aflat că arestarea a avut loc 
din comunicarea pe care domnul Barsad a făcut-o unui 
confrate fluieraş, în faţa unei sticle de vin. El personal i-a 
condus pe mesageri la poartă şi-a stat acolo până când 
portarul le-a dat drumul înăuntru. Nu există nici o îndoială 
că Darnay fost din nou arestat. 

Ochiul de om de afaceri al domnului Lorry citi pe faţa 
vorbitorului că ar fi fost timp pierdut să mai stăruie asupra 
acestui punct. Buimăcit, dar conştient că ceva important ar 
putea să depindă de prezenţa lui de spirit, câută să se 
stăpânească şi urmări totul în tăcere. 

— Mă rog, eu am încredere, continuă Sydney, adresându- 
se domnului Lorry, că numele şi influenţa doctorului 
Manette îi vor servi drept chezăşie şi mâine - ai spus că 
mâine se înfăţişează din nou în faţa Tribunalului, domnule 
Barsad? 

— Da, aşa cred. 

—... îi vor servi drept chezăşie şi mâine ca şi azi. Dar s-ar 
putea să nu fie aşa. Vă mărturisesc, domnule Lorry, că sunt 
impresionat de faptul că doctorul Manette nu a avut 
puterea de a preveni această arestare. 

— Poate că nu a ştiut nimic de ea, răspunse domnul Lorry. 
— Da, dar însăşi această împrejurare este alarmantă dacă 
ne gândim cât de mult a fost identificat doctorul Manette cu 

ginerele său. 

— Asta aşa e, recunoscu domnul Lorry, frecându-şi cu 
mâna agitată bărbia şi pironindu-şi ochii asupra lui Carton. 

— Pe scurt, reluă Sydney, trăim timpuri desperate când se 
joacă jocuri desperate, pe mize desperate. Să dea Domnul 
ca doctorul să fie câştigător; eu voi intra în joc numai dacă 
pierde. Aici, viaţa nici unui om nu are vreo valoare. Oricine 
e purtat azi de popor în triumf poate mâine să fie osândit la 
moarte. Miza pe care am hotărât eu să joc, în caz că 
lucrurile vor lua întorsătura cea mai rea, e un prieten de la 


Conciergerie. Şi prietenul pe care-mi propun să-l câştig e 
domnul Barsad. 

— Ar trebui să aveţi cărţi foarte bune, domnule. 

— O să le filez. Să văd ce am... Domnule Lorry, 
dumneavoastră ştiţi ce brută sunt; aş dori să-mi daţi puţin 
coniac... 

Sticla îi fu aşezată în faţă, şi Carton dădu pe gât un pahar 
plin - apoi mai bău unul - şi, cu un aer îngândurat, împinse 
sticla într-o parte. 

— Domnul Barsad, continuă el cu tonul unuia care într- 
adevăr îşi trece în revistă cărţile din mână, fluieraş la 
închisori; emisar al Comitetului Republican, ba temnicer, ba 
prizonier, întotdeauna spion şi agent secret - cu atât mai 
valoros aici, pentru originea sa engleză, cu cât un englez e 
mai puţin bănuit de corupere decât un francez - se 
înfăţişează celor ce-l folosesc sub un nume fals. Asta e o 
carte foarte bună la mână. Domnul Barsad, aflat 
actualmente în slujba guvernului republican francez, a fost 
odinioară în slujba guvernului aristocrat englez, inamicul 
Franţei şi al libertăţii. Asta-i a doua carte excelentă la 
mână. În această zonă a suspiciunii, concluzia care se 
desprinde e limpede ca lumina zilei: domnul Barsad, aflat 
încă în solda guvernului aristocrat englez, este spionul lui 
William Pitt, deci şarpele înşelător cuibărit la sânul 
Republicii, trădătorul şi agentul multor ticăloşii, despre 
care se vorbeşte atâta şi care e atât de greu de descoperit. 
Asta-i o carte mai tare ca toate. Mi-ai urmărit cărţile, 
domnule Barsard? 

— Dar nu v-am înţeles jocul, răspunse spionul oarecum 
descumpănit. 

— Iată atuul meu: denunţarea domnului Barsad la cel mai 
apropiat comitet revoluţionar. Priveşte acum la cărţile din 
mâna dumitale, domnule Barsard, şi spune-mi ce ai. Nu te 
grăbi... 

Îşi trase din nou sticla de coniac alături, umplu încă un 
pahar şi-l dădu pe gât. Văzu că spionul se temea ca nu 


cumva să se îmbete până la punctul de a-l denunța pe loc. 
Dându-şi seama de acest lucru, Sydney îşi umplu încă un 
pahar şi-l turnă pe gât. 

— Priveşte-ţi cărţile cu atenţie, domnule Barsad. Nu te 
pripi. 

Erau cărţi mai proaste decât bănuise Carton. Domnul 
Barsad văzu în mâna sa cărţi pierzătoare, de care Sydney 
Carton nu ştia nimic. Fusese dat afară din onorabila-i slujbă 
din Anglia, pentru numeroasele insuccese în calitatea lui de 
spion şi nu pentru că n-ar fi fost nevoie de el acolo. 
Traversase Canalul şi intrase în slujbă în Franţa: întâi ca 
agent provocator şi turnător printre compatrioţii lui; apoi, 
treptat, ca agent provocator şi turnător printre francezi. 
Sub vechiul regim fusese spion în cartierul Saint-Antoine şi 
în vinăria lui Defarge; poliţia vigilentă îi furnizase o serie de 
informaţii despre întemnițarea, eliberarea şi istoria 
doctorului Manette, menite să-i slujească drept introducere 
într-o discuţie mai intimă cu familia Defarge; îşi încercase 
şansele cu madame Defarge şi dăduse greş, în mod evident. 
Îşi amintea întruna, cu teamă şi fiori, că femeia aceea 
aprigă împletise tot timpul cât stătuse de vorbă cu el şi-i 
aruncase priviri prevestitoare de rău în timp ce degetele i 
se mişcau de zor. O revăzuse de atunci în cartierul Saint- 
Antoine denunţând oameni ale căror vieţi avea să le înghită 
negreşit ghilotina. Ştia prea bine, aşa cum ştiau toţi cei de-o 
meserie cu el, că niciodată nu era în deplină siguranţă, că 
fuga era imposibilă; că era legat de mâini şi de picioare în 
umbra securii; că, în ciuda prelungirii trădării şi a 
convertirii ei în slujba 'Teroarei, era de ajuns un singur 
cuvânt pentru ca tăişul să cadă asupră-i. Odată denunţat, şi 
mai ales sub asemenea învinuiri grave ca acelea ce-i 
fuseseră înşirate, prevedea că înspăimântătoarea femeie, 
despre al cărei caracter neîmblânzit avusese multe dovezi, 
va da la iveală fatalul ei registru şi va zdrobi ultima lui 
şansă de viaţă. În afară de faptul că toţi spionii sunt oameni 
care se sperie uşor, de astă dată Barsad avea la mână 


destule cărţi negre pentru ca obrazul să-i devină livid ca 
moartea când le dădu pe faţă. 

— Nu pari prea mulţumit de cărţile dumitale, îi spuse 
Sydney cu mult calm. Joci? 

— Cred, Sir, spuse spionul în felul cel mai umil cu putinţă, 
întorcându-se spre domnul Lorry, că pot face apel la un 
gentleman de vârsta şi cu bunăvoința dumneavoastră 
pentru a explica acestui domn, mult mai tânăr decât 
dumneavoastră, că nu-i de demnitatea rangului său să 
folosească acest atu de care a vorbit. Recunosc că sunt 
spion, poziţie considerată drept înjositoare - deşi cineva 
trebuie să îndeplinească şi această muncă; dar acest domn 
nu e spion, aşa încât de ce trebuie să se înjosească până la a 
deveni? 

— Domnule Barsad, mă voi folosi de atuul meu, răspunse 
Carton în locul domnului Lorry, uitându-se la ceas, mă voi 
folosi de el fără nici un scrupul şi în foarte scurt timp. 

— Aş fi crezut, domnii mei, urmă spionul, străduindu-se 
întruna să-l antreneze pe domnul Lorry în discuţie, că 
respectul pe care i-l purtaţi surorii mele... 

— Nu mi-aş putea dovedi în chip mai fericit respectul pe 
care-l port surorii dumitale, decât scăpând-o de un 
asemenea frate, îi tăie Carton vorba. 

— Doar nu vă gândiţi la aşa ceva, Sir? 

— Hotărârea mea e luată. 

Comportarea mieroasă a iscoadei, contrastând ciudat cu 
îmbrăcămintea lui ostentativ aspră şi, de bună seamă, cu 
felul lui obişnuit de a fi, se lovi atât de crunt de 
inscrutabilitatea lui Carton - care era o enigmă şi pentru 
oameni mai luminaţi şi mai oneşti decât Barsad - încât 
glasul îi şovăi şi se stinse. În timp ce-şi căuta, descumpănit, 
cuvintele, Carton urmă, reluându-şi aerul de jucător care-şi 
studiază cărţile: 

— Şi zău aşa, acum că stau să mă gândesc, am impresia că 
am mai descoperit o carte, pe care încă n-am enumerat-o. 


Prietenul acela al dumitale, şi confrate-fluieraş, care spunea 
despre el că fluieră prin închisorile de la ţară, cine e? 

— Francez. Nu-l cunoaşteţi, replică spionul cu grabă. 

— Francez? Da? spuse Carton dus pe gânduri şi părând a 
nu-l auzi, deşi îi repetase cuvintele. Mă rog, s-ar putea... 

— Este, vă asigur, întări spionul, deşi n-are nici o 
importanţă. 

— Deşi n-are nici o importanţă, repetă Carton în acelaşi 
fel, deşi n-are nici o importanţă. Nu, n-are importanţă. Nu. 
Şi totuşi i-am mai văzut faţa. 

— Nu cred. Sunt sigur că nu. Nu-i posibil, îl asigură 
spionul. 

— Nu... se... poate, mormăi Sydney Carton cufundat în 
trecut şi umplându-şi din nou paharul (care, din fericire, 
era mic). Nu se poate. Vorbea bine franţuzeşte. Şi totuşi, cu 
accent străin. 

— Provincial, lămuri spionul. 

— Nu. Străin! strigă Carton, izbind cu palma în masă în 
clipa când o scânteie i se aprinse limpede în memorie. Cly! 
Deghizat, dar acelaşi. L-am avut pe omul ăsta în faţă la Old 
Bailey. 

— Ei, aici vă cam pripiţi, domnule, ripostă Barsad cu un 
zâmbet care-i făcu nasul acvilin să pară şi mai strâmb; aici 
chiar că-mi prilejuiţi un avantaj asupra dumneavoastră. 

Cly (despre care, după atâta vreme, pot să recunosc fără 
rezervă că era într-adevăr prietenul meu) e mort de câţiva 
ani. L-am îngrijit în timpul bolii care l-a dus la pierzanie. A 
fost îngropat la Londra, la cimitirul Saint Pancras-in-the- 
Fields. Antipatia pe care i-o purta plebea m-a împiedicat să- 
Il pot conduce pe ultimul drum, dar eu însumi am dat o 
mână de ajutor la aşezarea lui în coşciug. 

În acest, moment, domnul Lorry, din locul unde şedea, îşi 
dădu seama de apariţia, pe perete, a unei umbre. 
Urmărind-o până la sursă, descoperi că era pricinuită de o 
subită şi extraordinară zbârlire şi înţepenire a întregului 
păr de pe căpăţâna domnului Cruncher. 


— Haide să judecăm drept şi să fim cinstiţi, continuă 
spionul. Ca să vă dovedesc cât de greşită e pista pe care 
porniţi şi cât de neîntemeiată e presupunerea 
dumneavoastră, o să vă arăt certificatul de înmormântare al 
lui Cly, pe care, întâmplător, l-am purtat de-atunci întruna în 
buzunar. Scoase cu grabă o hârtie şi o despături. Priviţi-l, 
poftim, priviţi-l! Îl puteţi lua în mână, nu-i fals! 

În acest moment, domnul Lorry observă că bizara umbră 
de pe zid se alungeşte, iar domnul Cruncher se ridică în 
picioare şi vine în faţă. 

Fără ca spionul să-l vadă, domnul Cruncher se apropie de 
el şi-l atinse pe umăr, asemenea unui judecător-fantomă. 

— Maestre, pe Roger Cly, vasăzică dumneata l-ai băgat în 
coşciug? întrebă domnul Cruncher cu o mutră inexpresivă 
şi dură ca oţelul. 

— Eu. 

— Şi cine l-a scos de acolo? 

— Barsad se lăsă să cadă pe spătarul scaunului şi bâigui: 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spui că nici nu i-a călcat picioru-n coşciug. Nu! 
Nici urmă de el! Să-mi taie mie capu', dac-a fost ăla-n 
COŞCiUug... 

Spionul îşi întoarse privirile spre cei doi domni. Amândoi 
se uitau muţi de uimire la Jerry. 

— Îţi spui eu, că în coşciugul ăla ai îngropat bolovani şi 
ţărână. Să nu-mi cânţi mie că l-ai îngropat pe Cly. A fost o 
înscenare. Şi asta ştiu eu şi cu încă doi... 

— De unde ştii? 

— Ce-ţi pasă? mârâi domnul Cruncher. Da' cu dumneata 
am eu o veche răfuială pentru renghiurile ruşinoase pe care 
le joci la nişte negustori cinstiţi. 'Te-aş prinde de beregată şi 
te-aş sugruma în doi timpi şi trei mişcări! 

Sydney Carton care, ca şi domnul Lorry, rămăsese uluit de 
această întorsătură a lucrurilor, îi ceru domnului Cruncher 
să se potolească şi să se explice. 


— Cu altă ocazie, domnule, fu răspunsul în doi peri, acuma 
nu-i momentul adecvat pentru esplecaţii. Da' ce susţin eu e 
că el ştie foarte bine că Cly n-a fost în viaţa lui în coşciugu' 
ăla... Să îndrăznească numai să spuie c-a fost, să rostească 
numai o singură vorbuliţă şi sau îl strâng de gât cât ai zice 
peşte, sau mă duc pe loc şi-l denunţ! 

Domnul Cruncher înfăţişă alternativa ca pe o ofertă la 
alegere. 

— Hop! Eu văd un singur lucru, zise Carton. Că deţin încă 
o carte împotriva dumitale, domnule Barsad. Ar fi o 
imposibilitate, în acest Paris turbat, în care aerul e 
impregnat de suspiciune, să supravieţuieşti unei denunţări, 
când te afli în relaţii cu un alt spion al aristocrației, având 
aceleaşi antecedente ca şi dumneata, ba mai mult, 
înconjurat de misterul unei morţi şi al unei învieri! Un 
complot în închisori, al unor străini, împotriva Republicii. 
Asta-i o carte tare - o carte bună pentru ghilotină! Mai joci? 

— Nu, răspunse spionul. Mă predau. Mărturisesc că eram 
atât de urâţi de păcătoasa de mulţime, încât eu am şters-o 
din Anglia cu riscul de a fi zvârlit în apă, iar Cly era aşa de 
hăituit, că n-ar fi putut să scape decât printr-o înşelătorie. 
Dar cum a ajuns omul ăsta să ştie c-a fost înşelătorie, să mă 
bată Dumnezeu dacă înţeleg! 

— Nu-ţi mai bate capu' cu omu' ăsta, interveni arţăgosul 
domn Cruncher. Ai şi aşa destulă bătaie de cap ca să ţii 
piept acestui domn. Da' uită-te la mine! Încă o dată - 
domnul Cruncher nu putea fi oprit să facă puţină paradă de 
mărinimia sa - te-aş înşfăca de beregată şi te-aş lăsa lat cât 
ai zice peşte! 

Fluieraşu închisorilor se întoarse spre Sydney Carton şi 
declară cu mai multă fermitate: 

— Am ajuns la o limită. Curând va trebui să mă întorc în la 
slujbă şi nu pot să întârzii. Mi-aţi spus, că vreţi să-mi faceţi o 
propunere; despre ce e vorba? Să ştiţi că n-are nici un rost 
să-mi cereţi ceva ce nu pot face. Dacă-mi cereţi să fac ceva 
ce ţine de slujba mea, să-mi pun pielea în şi mai mare 


pericol, atunci prefer să-mi expun viaţa riscului de a refuza 
decât de a accepta. Pe scurt, voi avea de făcut o asemenea 
alegere. Aţi vorbit de desperare. Aici, suntem cu toţii nişte 
desperaţi. Ţineţi minte! Dacă o să găsesc de cuviinţă, vă 
denunţ, şi jur că minţiţi până-n pânzele albe. Şi la fel ar 
putea face şi alţii. Aşadar, ce vreţi de la mine? 

— Nu prea mult. Eşti temnicer la Conciergerie? 

— Să fie clar o dată pentru totdeauna că nu poate fi vorba 
de o evadare, răspunse spionul, categoric. 

— De ce-i nevoie să-mi spui ceva ce nu te-am întrebat? Eşti 
temnicer la Conciergerie? 

— Uneori. 

— Poţi fi oricând doreşti? 

— Pot să intru şi să ies de acolo oricând doresc. 

Sydney Carton umplu din nou paharul cu coniac, apoi îl 
vărsă încetişor în sobă. Când se scurse şi ultima picătură, se 
ridică în picioare şi spuse: 

— Până acum am discutat de faţă cu aceşti doi domni, 
pentru că era mai bine ca atuurile mele să fie cunoscute de 
cât mai mulţi. Acum însă, vino în cămăruţa întunecoasă de 
alături să discutăm între patru ochi. 

Capitolul IX. 

JOCURILE SUNT FĂCUTE. 

În timp ce Sydney Carton şi fluieraşul închisorilor se aflau 
în camera alăturată, cufundată în întuneric, discutând atât 
de înăbuşit încât nu răzbea nici o şoaptă, domnul Lorry îl 
cerceta pe Jerry cu multă îndoială şi neîncredere. Felul în 
care „negustorul cinstit” reacţiona la privirile lui nu era nici 
el menit să inspire deosebită încredere; îşi muta atât de des 
greutatea corpului de pe un picior pe altul, de parc-ar fi 
avut cincizeci de picioare şi şi-ar fi pus în minte să le 
încerce pe toate; îşi examina unghiile cu o atenţie foarte 
suspectă; şi ori de câte ori privirile lui le întâlneau pe ale 
domnului Lorry, era brusc apucat de acel ciudat acces de 
tuse care necesită ducerea mâinii în chip de paravan la 


gură, gest care arareori - sau poate niciodată - nu se 
potriveşte cu o fire deschisă. 

— Jerry, ia vino aci, zise domnul Lorry. 

Domnul Cruncher înaintă cam într-o parte, cu un umăr 
împins înainte. 

— Ce-ai mai învârtit tu în afară de munca de curier? 

După un oarecare răstimp de cugetare, însoţit de o privire 
intensă aţintită asupra patronului său, domnul Cruncher 
avu fericita inspiraţie de a răspunde: 

— Un fel de agrecoltură. 

— Îmi zice mie inima, replică domnul Lorry, scuturându-şi 
mâniat arătătorul în faţa lui, că te-ai folosit de respectabila 
şi marea firmă Tellson ca de un soi de camuflaj pentru o 
ocupaţie clandestină şi abjectă. Dacă-i aşa, să nu te aştepţi 
să te acopăr la întoarcerea în Anglia. Dacă-i aşa, să nu te 
aştepţi să-ţi păstrez taina. Banca Tellson nu poate fi indusă 
în eroare. 

— Sper, Sir, pledă stingheritul domn Cruncher, că un 
gentleman ca dumneavoastră, pe care am avut onoarea să-l 
slujesc în fel şi chip până când mi-au dat perii albi, ar sta să 
se gândească de două ori înainte să-mi facă un rău, chiar 
dacă ar fi să fie aşa - ceea ce nu zic că e, da' chiar dac-ar fi. 
Şi trebe să ia aminte că, chiar dac-ar fi aşa, n-ar fi toată 
vina numai d-o singură parte. Ezigstă două părţi. Poate că 
la ora asta ezigstă unii doctori care scot bani cu ghiotura 
de-acolo de unde un negustor cinstit abia de scoate un 
gologan - un gologan! Da, ce zic eu, o juma de gologan - o 
juma! Ba nici atâta - nici măcar un sfert - şi cât ai clipi din 
ochi ăia duce bănetul la Tellson, şi numai ce-i face 
negustorului cinstit semn din ochi, şi numai ce intră şi se 
întorc iar la trăsurile lor - toate astea cât ai zice peşte! 
Asta, mă rog, nu înseamnă să duci firma 'Tellson în iroare? 
Că ce mi-e una, ce mi-e alta? Şi p'ormă-i doamna Cruncher 
- sau aşa era în zilele bune în Anglia, şi o să mai fie din nou 
dacă mi-o fi dat - care numai ce îngenunche contra 
afacerilor până le ruinează - le duce de râpă. În timp ce 


nevestele doctorilor nu îngenunchează - îmi tai capu'. Sau 
dacă îngenunchează se închină pentru mai mulţi pacienţi - 
şi cum poţi să ai una făr-de alta? Şi unde mai pui cioclii, şi 
paracliserii, şi groparii, şi paznicii particulari (toţi calici şi 
vârâţi în afaceri), aşa că un om nu scoate mare lucru din 
treaba asta - chiar dac-ar fi aşa. Şi puţinu' pe care-l scoate 
nu-i tihneşte, dom Lorry. Nu s-alege niciodată cu nimic din 
el; şi nu vrea decât să se lase odată de afaceri, dac-ar şti 
cum, din moment ce s-a vârât în ele - asta, dac-ar fi aşa. 

— Uf! făcu domnul Lorry mai muiat. Numai cât te văd şi 
mă cutremur. 

— Acu, ce v-aş oferi eu, cu umilinţă, domnule, chiar dac-ar 
fi aşa, ceea ce nu ziccă e... 

— Nu bate apa-n piuă, i-o curmă domnul Lorry. 

— Nu, domnule, n-am s-o bat, răspunse domnul Cruncher 
pe un ton de parcă nimic nu era mai departe de gândurile şi 
de obiceiurile lui... Ce v-aş oferi eu, domnule, cu umilinţă, e 
următoarele: pe scăunaşul acela, de lângă Temple Bar, şade 
acuma feciorul meu, crescut şi iducat a fi un om întreg şi 
care o să vă ducă comisioanele şi mesajele şi o să vă 
lumineze drumu' cu lampa, până când picioarele o să vă 
stea la o înălţime cu capu'. Dacă ar fi aşa, ceea ce nu ziccă 
e (căci cu dumneavoastră n-am să bat apa în piuă, Sir), 
atunci să rămână băiatu' ăsta în locul tatălui şi să aibă grijă 
de maică-sa; nu-l rispingeţi pe fiul acestui tată - nu faceţi 
una ca asta, Sir - şi lăsaţi-l pe tată să se apuce de treaba 
îngropatului, ca să se pocăiască pentru cât a dezgropat 
atâţia. Asta-i ce v-aş oferi eu, cu respect, dom Lorry, zise 
Jerry, ştergându-şi fruntea cu mâneca în semn că ajunsese 
la punctul culminant al discursului său. Un om nu poate 
vedea tot prăpădul ăsta care se întâmplă aici, în jurul lui, 
adicătelea cu cetăţenii ăştia fără cap, vai de capul meu, 
destul cât să facă viaţa să nu mai aibă nici un preţ. Şi chiar 
dac-ar fi aşa, v-aş ruga să-mi recunoaşteţi şi mie şi să vă 
gândiţi că cele ce-am spus eu mai adineauri am spus pentru 
o cauză bună, când de fapt puteam să tac. 


— Asta, cel puţin, aşa e, recunoscu domnul Lorry. Acuma 
termină! S-ar putea să te sprijin, dac-ai s-o meriţi şi dac-ai 
să te căieşti în faptă, nu în vorbă. Acuma gata cu vorbele! 

Domnul Cruncher se ciocăni cu încheieturile degetelor în 
frunte şi chiar în clipa aceea Sydney Carton şi spionul 
reveniră din cămăruţa întunecată. 

— Adieu, domnule Barsad, spuse cel dintâi. Acum, că ne- 
am învoit, un mai ai de ce să te temi de mine. 

Se aşeză din nou pe scaunul de lângă sobă, în faţa 
domnului Lorry. Când rămaseră singuri, bătrânul domn îl 
întrebă ce obținuse. 

— Nu mare lucru. Dacă situaţia o să se înrăutăţească, mi- 
am asigurat posibilitatea să pătrund la Darnay, o singură 
dată. 

— Faţa domnului Lorry se lungi. 

— E tot ce-am putut să obţin, urmă Carton. Dacă i-aş fi 
cerut mai mult, însemna să-i pun capul sub secure şi, aşa 
cum a arătat şi el, chiar dacă-l denunţam, ceva mai rău tot 
nu i se putea întâmpla. Evident, ăsta e punctul nevralgic al 
poziţiei noastre. N-ai ce-i face. 

— Dar dacă lucrurile merg rău, faptul că ai acces la el nu-l 
poate salva. 

— Nici n-am spus că-l va salva. 

Ochii domnului Lorry se întoarseră încet spre foc; mila faţă 
de protejata lui şi dezamăgirea grea pe care i-o pricinuise 
această a doua arestare îi împăienjeniseră privirile; era un 
om bătrân, istovit de griji, şi lacrimile începură să-i picure 
pe obraji. 

— Sunteţi un om bun şi un prieten adevărat, spuse Carton 
cu o voce schimbată. lertaţi-mă dacă observ cât sunteţi de 
afectat. N-aş răbda să-l văd pe tatăl meu plângând şi să 
stau lângă el nepăsător. Şi n-aş putea să respect mai mult 
durerea dumneavoastră, nici dacă mi-aţi fi tată. Oricum, aţi 
fost scutit de o asemenea nefericire. 

Deşi rostind aceste din urmă cuvinte păru să lunece din 
nou în vechiul său fel de a vorbi, totuşi, în tonul şi în 


atingerea mâinii sale erau atâta simţire sinceră şi atâta 
respect, încât domnul Lorry, care nu izbutise niciodată să 
vadă partea mai bună din Sydney Carton, rămase surprins. 
Îi întinse mâna şi Carton i-o strânse uşor. 

— Ca să revenim la bietul Darnay, zise Carton. Vă rog să 
nu-i spuneţi nimic Luciei despre întrevederea sau despre 
aranjamentul făcut. Ea nu va avea posibilitatea să-l vadă pe 
Darnay. Ar putea crede, dacă lucrurile ar lua întorsătura 
cea mai rea, că planul a fost pus la cale pentru a-i anticipa 
sentinţa. 

Domnul Lorry nu se gândise la aşa ceva şi-i aruncă o 
privire rapidă lui Carton pentru a constata dacă se gândea 
într-adevăr la asemenea lucru. Se părea că da; îi întoarse 
privirea şi, fără îndoială, îi pricepu gândul. 

— S-ar putea gândi la o mie de lucruri, continuă Carton, 
care n-ar face decât să-i sporească suferinţa. Nu-i vorbiţi 
despre mine. Aşa cum v-am spus din primul moment al 
sosirii mele, e mai bine să n-o vad. Chiar şi fără s-o văd pot 
să-i ofer orice fel de ajutor pe care aş fi în stare să i-l dau. 
Vă duceţi la ea sper. Trebuie să fie doborâtă în seara asta... 

— Mă duc chiar acum... 

— Mă bucur. E atât de ataşată de dumneavoastră şi are 
atâta încredere în dumneavoastră... Cum arată? 

— Îngrijorată şi nefericită, dar foarte frumoasă. 

— Ah! 

Fusese un sunet prelung, ca un suspin - aproape ca un 
vaiet. Îl făcu pe domnul Lorry să-şi întoarcă ochii spre faţa 
lui Carton, care privea la foc. O lumină, sau o umbră 
(bătrânul domn n-ar fi putut spune care din două), trecu o 
clipă peste această faţă tot atât de iute ca o fâlfâire de aripă 
întunecată pe coasta unui deal într-o zi însorită; Carton 
ridică un picior şi împinse o buturugă încinsă care dădea să 
se prăvălească. Purta mantaua albă de călătorie şi cizmele 
cu carâmb înalt, la modă pe vremea aceea, iar dogoarea 
focului, răsfrângându-se în suprafeţele lucii, îl făcea să 
arate extrem de palid, cu pletelei lungi, castanii şi 


neîngrijite, încadrându-i chipul. Nepăsarea faţă de foc era 
destul de ciudată ca să-i atragă o dojană din partea 
domnului Lorry; talpa cizmei întârziase pe buturuga 
aprinsă, care se sparse sub greutatea ei într-o cascadă de 
jar. 

— Am uitat, răspunse Carton. 

Ochii domnului Lorry fură din nou atraşi de faţa lui. 
Observând expresia pierdută care-i adumbrea trăsăturile 
frumoase şi având proaspete în minte chipurile atâtor 
captivi, domnul Lorry nu putu să nu facă o puternică 
asociere. 

— Îndatoririle dumneavoastră de aici au luat sfârşit, 
domnule? întreba Carton, întorcându-se spre el. 

— Da. După cum îţi spuneam aseară, când Lucie a dat 
buzna peste noi pe neaşteptate. În sfârşit, am terminat tot 
ce s-a putut face pe aici. Speram să-i las pe ei în deplină 
siguranţă iar eu să părăsesc Parisul. Am obţinut viza de 
trecere. Eram gata de plecare. 

Amândoi rămaseră un timp tăcuţi. 

— Dumneavoastră aveţi o viaţă lungă în urmă, domnule, 
spuse la un moment dat Carton, dus pe gânduri. 

— Mă aflu în cel de-al şaptezeci şi optulea an de viaţă. 

— Şi aţi fost util întreaga dumneavoastră existenţă; mereu 
activ, fără preget; v-aţi bucurat de încredere, de respect, de 
ascultare. 

— Din clipa în care m-am putut numi om, am fost şi om de 
afaceri. Într-adevăr, pot spune că am fost om de afaceri încă 
de pe când eram doar un băieţandru. 

— Păi e de ajuns să ne gândim ce loc important ocupați la 
şaptezeci şi opt de ani. Şi câţi or să vă plângă când nu veţi 
mai ocupa acest loc. 

— Nu-s decât un holtei singuratic, răspunse domnul Lorry, 
clătinând din cap. Nu e nimeni care să mă plângă. 

— Cum puteţi spune una ca asta? N-o să vă plângă Lucie? 
Fetiţa ei n-o să vă plângă? 


— Ba da, ba da, slavă Celui de Sus. De fapt, am vorbit fără 
să mă gândesc. 

— E un lucru pentru care trebuie să fiţi mulţumit, nu-i 
aşa? 

— Sigur că da, sigur că da. 

— Spuneţi-mi, dacă în seara asta ar trebui să gândiţi în 
sinea dumneavoastră: „Nu am dobândit iubirea şi 
devotamentul, recunoştinţa şi respectul nimănui pe lumea 
asta; nu mi-am putut cuceri un locşor în gândurile nimănui; 
nu am făurit în viaţa mea nimic bun sau folositor care să 
facă pe cineva să-şi aducă aminte de mine!”, în cazul ăsta, 
nu-i aşa că cei şaptezeci şi opt de ani ai dumneavoastră ar fi 
şaptezeci şi opt de blesteme? Nu-i aşa? 

— Ăsta-i adevărul, domnule Carton, cred că aşa ar fi. 

Sydney îşi întoarse din nou ochii către foc şi, după câteva 
minute de tăcere, spuse: 

— Aş vrea să vă pun o întrebare: spuneţi-mi, copilăria 
dumneavoastră vi se pare foarte îndepărtată? Zilele când vă 
țţineaţi de poala mamei vi se par foarte departe? 

Răspunzând la fel de domol, domnul Lorry zise: 

— Dacă mă gândesc la ceva petrecut, acum douăzeci de 
ani, mi se pare departe; dar copilăria, nu. Căci, pe măsură 
ce înaintez spre capătul vieţii, mă mişc în cerc şi mă apropii 
de începuturile ei. Se pare că acesta este unul dintre 
mijloacele care-ţi îndulcesc şi-ţi netezesc drumul. Inima îmi 
este adeseori înduioşată de amintiri de multă vreme 
adormite, legate de tânăra şi frumoasa mea mamă (şi când 
te gândeşti ce bătrân sunt eu!) şi de multe evocări ale 
acelor zile în care ceea ce numim Lume nu devenise încă o 
realitate pentru mine, iar cusururile mele încă nu-mi 
fuseseră confirmate. 

— Înţeleg acest simţământ! exclamă Carton cu o bruscă 
iluminare. Şi toate acestea vă fac mai bun? 

— Aşa nădăjduiesc. 

Carton puse aici capăt discuţiei, ridicându-se ca să-l ajute 
să-şi îmbrace paltonul. 


— Dar dumneata, reluă domnul Lorry subiectul, dumneata 
eşti tânăr... 

— Da, adevărat că nu sunt bătrân, dar drumul tinereţii 
mele nu a fost niciodată drumul care duce spre bătrâneţe. 

Cred că am trăit destul! 

— Şi eu cred că am trăit destul. leşi în oraş? 

— Vă însoțesc până la poarta Luciei. Dumneavoastră îmii 
cunoaşteţi deprinderile de hoinar şi de om frământat de 
nelinişti. Dacă o să cutreier străzile până noaptea târziu, nu 
vă îngrijoraţi; dimineaţa o să reapar. Vă duceţi mâine la 
Tribunal? 

— Din nefericire, da. 

— Voi fi şi eu acolo, dar numai ca spectator pierdut în 
mulţime. Spionul meu o să-mi găsească un loc. Vă rog să vă 
sprijiniți de braţul meu, Sir. 

Domnul Lorry se supuse şi coborâră împreună scara după 
care ieşiră în stradă. Câteva minute mai târziu, ajunseră la 
destinaţie. Carton îl părăsi acolo; dar după ce făcu câţiva 
paşi rămase locului şi, când auzi poarta închizându-se, se 
întoarse îndărăt şi o atinse cu mâna. Auzise că Lucie se 
dusese în fiecare zi la închisoare. „leşea pe aici, îşi spuse 
Carton, privind în jur, apoi cotea pe aici; probabil că a 
călcat adesea pe aceste pietre. Vreau să merg pe urmele 
paşilor ei.” 

Se făcuse ceasul zece când ajunse în faţa închisorii La 
Force, în locul unde adăstase Lucie de sute de ori. Un 
tăietor de lemne, mic de stat, care tocmai îşi închisese 
magazia, şedea în prag fumând. 

— Bună seara, cetăţene, i se adresă Sydney Carton 
oprindu-se, căci omul îl privea iscoditor. 

— Bună seara, cetăţene. 

— Cum mai merge Republica? 

— Vrei să spui ghilotina? Nu prea rău. Numai azi au fost 
şaizeştrei. Curând o să urce la o sută. Samson şi oamenii lui 
se mai plâng câteodată că-s istoviţi. Ha, ha! ha! Ce hazliu e 
şi Samson ăsta! Ce mai bărbier! 


— Te duci deseori să-l vezi... 

— Cum îi rade? Întotdeauna. În fiecare zi. Ce mai bărbier! 
L-ai văzut la lucru? 

— Niciodată. 

— Du-te să-l vezi când o avea cuptorul plin. Zi şi 
dumneata, cetăţene, numai azi a ras şaizeştrei în cât timp ai 
fuma două pipe. Ba chiar în mai puţin timp. P-onoarea mea! 

În timp ce omuleţul îşi întindea, rânjind, pipa, ca să 
marcheze timpii execuţiei, Carton se simţi năpădit de o 
atare dorinţă de a-l pocni în cap, încât îi întoarse spatele. 

— Da' nu eşti englez, cu toate că porţi straie englezeşti, 
strigă după el tăietorul de lemne. 

— Da, răspunse Carton, oprindu-se iar în drum şi 
vorbindu-i peste umăr. 

— Vorbeşti ca un francez. 

— Am studiat pe vremuri aici! 

— Aha, un francez desăvârşit! Noapte bună, englezule! 

— Noapte bună, cetăţene. 

— Du-te numai să-l vezi pe caraghiosul ăla de Samson, 
stărui omuleţul, strigând după el. Şi ia-ţi o pipă cu 
dumneata, ca să măsori timpul. 

Sydney nu se îndepărtase prea mult, când se opri în 
mijlocul drumului sub un felinar chior şi scrise ceva pe un 
petic de hârtie. Apoi, traversând strada cu pasul hotărât al 
omului care-şi aminteşte foarte bine un vechi drum şi 
străbătând câteva uliţe întunecoase şi murdare - mult mai 
murdare ca de obicei, pentru că în acele vremuri de teroare 
chiar şi cele mai importante artere de circulaţie rămâneau 
necurăţate - se opri în faţa uşii unui farmacist care tocmai 
dădea să-şi închidă prăvălia. O dugheană scundă, obscură şi 
gheboşată, pe o stradă întortocheată şi povârnită, ţinută de 
un om scund, obscur şi gheboşat. 

Urându-i şi acestui cetăţean bună seara, când se postă în 
faţa lui la tejghea, îi puse peticul de hârtie dinainte. 

— Pfiii, fluieră farmacistul printre dinţi, în timp ce-l citea. 
Hi, hi, hi! 


Sydney Carton nu luă aminte şi farmacistul întrebă: 

— Pentru dumneata, cetăţene? 

— Pentru mine. 

— Să ai grijă să le ţii separat, cetăţene. Ştii ce se întâmplă 
dacă le amesteci? 

— Perfect. 

Farmacistul făcu nişte pacheţele şi i le înmână. Sydney le 
vâri, unul câte unul, în buzunarul de la piept al mantalei, 
apoi numără banii şi ieşi din farmacie cu pas măsurat. 

Până mâine nu mai am nimic de făcut, vorbi Carton cu sine 
însuşi, privind la lună. Şi nu pot să dorm.” 

Tonul pe care rosti cuvintele de mai sus sub norii care se 
fugăreau cu iuţeală, nu-ţi evoca nepăsare, nici neglijenţă ori 
sfidare. Era mai curând glasul unui om frânt, care se 
abătuse din drum, şi se zbătuse, şi se pierduse, dar care, în 
cele din urmă găsise drumul şi-i întrezărea capătul. 

Demult de tot, pe când îi mergea vestea printre rivalii de 
meserie că ar fi un tânăr foarte promiţător, îşi condusese 
tatăl la groapă. Maică-sa murise cu ani înainte. Şi în timp ce 
rătăcea prin bezna străzilor şi printre umbrele bizare iscate 
de lună şi de norii ce navigau sus, în înalturi, îi răsăriră în 
minte cuvintele solemne rostite la groapa tatălui său. 

În acest oraş de sub domnia securii, hoinărind singur în 
noapte, cu inima muşcată de mâhnire pentru cei şaizeci şi 
trei de oameni dăruiţi morţii în aceeaşi zi, pentru victimele 
zilei de mâine care-şi aşteptau în închisori osânda, pentru 
cele ale altui mâine şi ale altuia, era lesne de urmărit lanţul 
de asociaţii care împinsese aceste cuvinte din uitare la 
lumină, aşa cum lesne ar fi fost de descoperit în adâncuri 
ancora mâncată de rugină a unei vechi corăbii. Dar Carton 
nu-şi bătu capul să le descopere izvoarele, ci repetă 
cuvintele şi-şi văzu mai departe de drum. 

Adâncit în meditații grave, privind ferestrele iluminate, 
îndărătul cărora oamenii se pregăteau pentru odihna nopţii 
ce-i făcea să uite, preţ de câteva ceasuri tihnite, de 
prăpădul în jur, turlele bisericilor în care nu se mai înălța 


nici o rugă, căci răsturnările merseseră până la o rupere 
deplină de anii imposturilor preoţeşti, ai jafului şi 
dezmăţului clerical, cimitirele îndepărtate, sortite, aşa cum 
scria pe poartă, somnului de veci, închisorile înţesate, 
străzile pe care grupuri de câte şaizeci de oameni erau 
purtaţi spre o moarte devenită atât de comună şi de banală, 
încât nici măcar şoapta despre vreun strigoi stârnit de 
isprăvile ghilotinei nu se răspândise printre privitori; 
adâncit în meditații grave, privind întreaga viaţă şi moarte a 
oraşului ce se pregătea febril pentru scurtu-i răgaz de 
noapte, Sydney Carton străbătu din nou podul peste Sena, 
încăutarea străzilor mai luminoase. 

Puţine trăsuri erau la vedere, pentru că cei ce foloseau 
trăsuri ar fi putut deveni suspecți, iar nobilimea îşi 
ascundea capul în bonete roşii, încălţa ghete grosolane şi-şi 
târşea picioarele pe jos. Totuşi teatrele erau ticsite, iar 
spectatorii se revărsau pe lângă el şi se îndreptau spre 
casele lor sporovăind cu însufleţire. La uşa unui teatru, o 
mamă cu o fetiţă de mână scrutau drumul noroios căutând 
o cărare. Sydney luă fetiţa în braţe, o trecu peste drum şi, 
înainte ca braţele sfioase să i se desfacă de pe grumaz, îi 
ceru o sărutare. [...] 

Noaptea se mistuia în propriile-i rămăşiţe şi, în timp ce 
Carton adăsta pe pod ascultând clipocitul apei care plesnea 
cheiul de piatră al Insulei Parisului, acolo unde pitoreasca 
îngrămădire a caselor şi catedralei sclipea luminos în bătaia 
lunii, ziua se ivi rece, arătând ca o faţă de mort apărută pe 
cer. Şi atunci, noaptea, cu luna şi cu toate stelele ei păliră 
puternic şi muriră şi, pentru un scurt răstimp, întreaga fire 
păru cotropită de stăpânirea Morţii. 

Dar soarele, urcând triumfal, împunse cu razele-i lungi 
întreaga povară a nopţii. Şi, urmărind cu raza privirii raza 
de soare, Carton, adumbrindu-şi ochii, văzu o punte de 
lumină străpungând văzduhul între el şi astru, peste râul 
ce, scânteia dedesubt. 


În tăcerea dimineţii, clocotul apei, repede, adânc şi 
statornic, i se părea de o voioşie, prietenoasă. Mai făcu 
câţiva paşi pe malul râului, departe de locuinţe, şi până la 
urmă adormi pe chei în blajina mângâiere a soarelui. Când 
se deşteptă şi se sculă în picioare, mai zăbovi un timp 
locului, urmărind o bulboană care se învolbura şi se 
învârtejea fără rost, până ce fluxul apei o înghiţi purtând-o 
mai departe, către mare. „Ca şi pe mine!” îşi zise în gând. 

O navă Comercială, cu pânze de culoarea frunzei veştede, 
lunecă pe lângă el şi se topi în depărtare. 

Când se întoarse acasă, constată că domnul Lorry plecase; 
nu era greu de presupus unde se dusese bunul bătrân. 
Sydney Carton nu bău nimic în afară de puţină cafea, 
mâncă o felie de pâine şi, după ce se spălă şi se învioră, se 
îndreptă spre locul judecății. 

Sala Tribunalului era toată numai freamăt şi zumzet când 
fluieraşul - din faţa căruia mulţi se dădeau în lături, 
înspăimântați se strecură într-un colţişor obscur din 
mulţime. Domnul Lorry se afla acolo, la fel şi doctorul 
Manette. Lucie era şi ea acolo, aşezată lângă doctor. 

Când soţul ei fu adus în sală, Lucie îi aruncă o privire atât 
de plină de îmbărbătare, atât de încurajatoare, atât de 
încărcată de iubire, admiraţie şi duioşie compătimitoare, 
încât sângele sănătos îmbujoră obrajii deţinutului, îi ilumină 
privirea şi-i întări inima. Dacă vreun ochi curios ar fi 
urmărit influenţa privirii ei şi asupra lui Sydney Carton, ar fi 
constatat acelaşi efect. 

În faţa Tribunalului, nu se găseau sau se găseau prea 
puţine regulamente de procedură, care să asigure unui 
acuzat o judecată chibzuită. O răsturnare de asemenea 
amploare nu ar fi putut avea loc dacă toate legile şi 
formalităţile existente nu ar fi fost atât de des încălcate şi 
de răstălmăcite în trecut, încât, în chip de răzbunare, 
Revoluţia ajunsese să desființeze toate legile. 

Ochii mulţimii erau aţintiţi asupra juriului. Aceiaşi dârji 
patrioţi şi buni republicani ca şi ieri, ca şi alaltăieri; ca 


mâine şi ca poimâine. În juriu, plin de neastâmpăr, un om cu 
o privire hămesită, cu degete rătăcind întruna pe lângă 
buzele-i însetate, un om a cărui prezenţă părea să inspire 
mare mulţumire printre spectatori. Un jurat flămând, lacom 
de vieţile altora, cu o înfăţişare crudă: era Jacques Trei din 
Saint-Antoine. Întregul juriu părea o haită de câini gata să 
judece căprioara încolţită. 

Pe urmă, toţi ochii se întoarseră spre cei cinci judecători şi 
spre acuzatorul public. Greu de întrezărit vreo înclinaţie 
spre îngăduinţă! Apoi ochii se întoarseră spre alţi ochi din 
mulţime, şi privirile se încrucişară aprobator; iar capetele 
se mişcară în semn de încuviinţare înainte de a se repezi 
înainte, încordate de atenţie. 

Charles Evremonde, zis Darnay. Eliberat cu o zi în urmă. 
Reacuzat şi rearestat cu o zi în urmă. Înştiinţat în timpul 
nopţii de acuzarea care i se aduce. Suspectat şi denunţat ca 

duşman al Republicii, aristocrat, membru al unei familii de 
tirani, membru al unei seminţii proscrise pentru felul în 
care şi-a folosit apusele privilegii în slujba împilării infame a 
poporului. Charles Evremonde, zis Darnay, în virtutea 
menţionatei proscrieri, era mort în ochii Legii. 

Aceasta fu esenţa celor expuse în tot atât de puţine 
cuvinte, dacă nu chiar în mai puţine, de către acuzatorul 
public. 

Preşedintele întrebă dacă acuzatul fusese denunţat făţiş 
sau anonim. 

— Făţiş. 

— De cine? 

— De trei persoane. Ernest Defarge, neguţător de vinuri 
din Saint-Antoine. 

— Bine. 

— Therese Defarge, soţia sa. 

— Bine. 

— Alexandre Manette, medie. 

O puternică rumoare cuprinse întregul Tribunal şi, în 
mijlocul vacarmului, doctorul Manette, palid şi tremurând 


fu văzut în picioare chiar în locul unde şezuse până atunci. 

— Cetăţene preşedinte, protestez cu indignare şi afirm că 
acesta este un fals şi o înşelătorie. Ştiţi prea bine că 
acuzatul este soţul fiicei mele. Fiica mea şi cei dragi ei îmi 
sunt mai scumpi decât propria-mi viaţă. Cine şi unde este 
falsul conspirator care afirmă că eu l-am denunţat pe soţul 
fiicei mele? 

— Cetăţene Manette, păstrează liniştea. Lipsa de 
supunere faţă de autoritatea Tribunalului ar putea să te 
pună şi pe dumneata în afara legii. Cât despre ceea ce îţi 
este mai scump decât propria viaţă, unui bun cetăţean 
nimic nu-i poate fi mai scump decât Republica. 

Aclamaţii zgomotoase salutară această mustrare. 
Preşedintele îşi scutură clopoţelul şi îşi reluă, cu ardoare, 
discursul. 

— Dacă Republica ţi-ar cere să-ţi jertfeşti propriul copil, 
dumneata n-ai avea altă datorie decât să-l jertfeşti. Ascultă 
la cele ce vor urma. Şi până atunci, păstrează liniştea! 

Din nou aclamații frenetice. Doctorul Manette se aşeză cu 
buzele tremurânde, rotindu-şi ochii de jur-împrejur; fiica lui 
se lipi şi mai tare de dânsul. Juratul Jacques Trei îşi frecă 
mâinile, apoi îşi plimbă, ca de obicei, degetele în jurul 
buzelor. 

Când curtea se calmă îndeajuns pentru ca martorii să 
poată fi auziţi, se înfăţişă Defarge care expuse pe scurt 
istoria întemniţării doctorului Manette, faptul că el, ca 
băiat, fusese în serviciul acestuia, apoi povestea eliberării şi 
a stării în care se găsise prizonierul când fusese pus în 
libertate şi predat lui. Urmă un scurt interogatoriu, pentru 
că Tribunalul era foarte operativ. 

— Cetăţene, ai adus valoroase servicii la luarea Bastiliei? 

— Aşa cred. 

Un glas de femeie aţâţată strigă din mulţime: 

— Ai fost unul dintre cei mai bravi patrioţi la Bastilia! De 
ce să nu recunoşti deschis? În ziua aceea ai luptat ca tunar 
sub zidurile Bastiliei şi ai fost printre cei dintâi care au 


intrat când a căzut blestemata de fortăreață! Patrioţi, vă 
spun adevărul! 

Era Răzbunarea, care sprijinea în acest chip procedura, în 
mijlocul caldelor ovaţii ale publicului. Preşedintele îşi 
scutură clopoţelul; dar Răzbunarea, înfierbântată de 
încurajările celorlalţi, strigă; „Nu-mi pasă de clopotul 
ăsta!”, exclamaţie care fu susţinută prin ovaţii. 

— Cetăţene, informează Tribunalul asupra isprăvilor 
dumitale din acea zi, la Bastilia. 

— Ştiam, începu Defarge, privind în jos, spre soţia sa aflată 
la piciorul scării pe care stătea el şi ţinându-şi ochii aţintiţi 
asupră-i, ştiam că acest captiv, despre care vă vorbesc, 
fusese închis într-o celulă cu numele de „O sută cinci, 
Turnul de Nord”. O ştiam chiar de la dânsul. Pe vremea 
când lucra pantofi, sub supravegherea mea, el însuşi nu se 
cunoştea sub alt nume decât „0 sută cinci, Turnul de Nord”. 
În timp ce serveam la tun, în acea zi, mi-am pus în gând ca 
după căderea fortăreței să cercetez această celulă. 
Fortăreaţa cade. Urc în celulă, împreună cu alt cetăţean 
care face acum parte din juriu, amândoi călăuziţi de un 
temnicer. O cercetez cu mare grijă. Într-o gaură făcută în 
cămin, acolo unde lipsea o cărămidă, găsesc o hârtie scrisă. 
lată această hârtie. Am avut grijă să cercetez scrisul 
doctorului Manette. Este scrisul lui. Încredinţez această 
hârtie, scrisă de doctorul Manette, preşedintelui. 

— Să fie citită! 

Într-o tăcere şi o încremenire de moarte în care acuzatul 
nu-şi dezlipea ochii de la soţia sa, aceasta nu-şi muta 
privirile de la el decât ca să se uite, plină de solicitudine, la 
tatăl ei, doctorul Manette privea ţintă la cel ce urma să 
citească, doamna Defarge se uita fix la acuzat, Defarge nu- 
şi urnea căutătura de la nevasta lui, iar ochii tuturor 
celorlalţi erau pironiţi asupra doctorului care nu vedea 
nimic - se dădu citire documentului, după cum urmează. 

Capitolul X. 

UMBRA CAPĂŢĂ CONSISTENȚĂ 


„Eu, Alexandre Manette, medic nefericit, născut la 
Beauvais şi locuind ulterior la Paris, scriu acest îndurerat 
mesaj în chinuitoarea mea celulă din Bastilia, în ultima lună 
a anului 1767. Scriu cu întreruperi, înfruntând mari 
greutăţi. Am de gând să pitesc hârtia în zidul hornului, 
unde am pregătit, încet şi cu trudă, o ascunzătoare. Poate 
cândva, când praful se va aşterne peste mine şi peste 
durerile mele, o mână miloasă o va descoperi în acel loc. 

Slovele mele sunt zgăriate cu un vârf de fier ruginit cu 
care răzui funinginea şi cărbunii din sobă, amestecându-le 
cu sânge, şi sunt aşternute cu mare caznă în ultima lună a 
celui de-al zecelea an al meu de captivitate. Speranţa mi-a 
părăsit cu desăvârşire inima. Ştiu, din cumplite semne pe 
care le-am observat, la mine însumi, că în curând judecata 
nu-mi va mai rămâne întreagă, dar declar solemn că în 
aceste momente sunt în deplină posesiune a facultăţilor 
mele mintale - că memoria îmi funcţionează exact şi reţine 
toate amănuntele - că scriu adevărul, aşa cum voi răspunde 
pentru aceste rânduri ale mele, fie că vor cădea vreodată 
sub ochi omeneşti sau nu, în faţa Judecăţii Supreme. 

Într-o noapte în care luna se lupta pe cer cu norii, în cea 
de a treia săptămână a lunii decembrie (cred că era în 
seara de douăzeci şi doi ale lunii). În anul 1757, mă 
plimbam pe o porţiune mai retrasă a cheiului Senei, la o 
depărtare cam de un ceas de locuinţa mea aflată pe strada 
Şcolii de Medicină, când o trăsură, mânată în mare viteză, 
mă ajunse din urmă. M-am ferit în lături, lăsând trăsura să 
treacă, de teamă că altminteri m-ar fi putut dobori, când 
apăru un cap pe fereastră, şi un glas îi strigă vizitiului să 
oprească. 

Trăsura se opri de îndată ce vizitiul putu frâna caii, şi 
acelaşi glas mă strigă pe nume. Am răspuns. Trăsura oprise 
la asemenea distanţă de mine, încât, până să mă pot 
apropia, doi domni avură timp să deschidă portiera şi să 
coboare. Am observat că amândoi erau înfăşuraţi în mantii 
şi păreau să-şi ascundă figurile. Aşa cum stăteau unul lângă 


celălalt, alături de trăsură, am mai observat că amândoi 
păreau cam de vârsta mea, sau poate ceva mai tineri, şi că 
semănau leit atât ca statură, ţinută, glas şi, din cât îmi 
puteam da seama, chiar şi la faţă. 

— Sunteţi doctorul Manette? mă întrebă unul dintre ei. 

— Da. 

— Doctorul Manetle, originar din Beauvais, urmă celălalt, 
tânăr medic, chirurg foarte iscusit, care în ultimii doi ani se 
bucură de o faimă mereu crescândă la Paris? 

— Domnilor, am răspuns, eu sunt doctorul Manette de 
care vorbiţi cu atâta bunăvoință. 

— V-am căutat la locuinţa dumneavoastră, reluă cel care 
mi se adresase prima oară, şi neavând fericirea de a vă găsi 
acasă, dar fiind informaţi că vă plimbaţi, probabil, în 
această direcţie, v-am urmărit, în speranţa că o să vă 
ajungem din urmă. Sunteţi bun să vă urcați în trăsură? 

Amândoi vorbeau pe un ton poruncitor şi, în timp ce 
rostiră vorbele de mai sus, mă înghesuiră între ei şi 
portieră. Erau înarmaţi, eu nu. 

— Domnilor, să-mi fie cu iertare, am spus eu, dar de obicei 
întreb cine-mi face onoarea de a-mi solicita asistenţa şi 
care-i natura cazului pentru care sunt chemat. 

Răspunsul mi-l dădu cel ce vorbise al doilea. 

— Doctore, clienţii dumneavoastră de acum sunt oameni 
de vază. Cât despre natura cazului, încrederea noastră în 
dibăcia dumneavoastră ne inspiră siguranţa că o să vă daţi 
seama singur mai bine decât dacă l-am descrie noi. Destul! 
Vreţi să vă urcați în trăsură? 

N-am putut face altceva decât să mă supun, şi m-am urcat 
fără să scot o vorbă. Amândoi urcară după mine - ultimul 
sărind înăuntru după ce ridicase scăriţa. Trăsura întoarse 
în direcţia opusă şi o porni cu aceeaşi viteză ca şi înainte de 
a se fi oprit. 

Am repetat discuţia întocmai cum a avut loc. N-am nici o 
îndoială că am reprodus-o aidoma, cuvânt cu cuvânt. Voi 
descrie totul întocmai cum s-a petrecut, silindu-mi mintea 


să nu se îndepărteze de la această misiune. Acolo unde voi 
face semnele de întrerupere: x x x, înseamnă că m-am oprit 
un timp din scris, ascunzând hârtia în locul tainic; xxx. 

Trăsura părăsi în grabă străzile oraşului, trecu de Bariera 
de Nord şi ieşi pe un drum de ţară. La trei sferturi de leghe 
de la Barieră - atunci, pe moment, n-am putut aprecia 
distanţa, ci mai târziu, la întoarcere, mi-am dat seama de ea 
- trăsura a cotit, de pe şoseaua, principală şi, după un timp, 
s-a oprit în faţa unei case solitare. Am coborât toţi trei şi am 
luat-o pe o cărare umedă şi năclăită dintr-o grădină în care 
un havuz lăsat în părăsire se revărsase, inundând pajiştea 
până-n pragul casei. Traseră clopotul şi, cum uşa fu 
deschisă cu oarecare întârziere, unul dintre însoțitorii mei 
plesni cu mănuşa groasă, de călărie, faţa omului care ne 
veni în întâmpinare. 

În acest gest nu era nimic deosebit care să-mi atragă 
atenţia, pentru că am văzut deseori cum oamenii de rând 
sunt loviți mai aprig decât câinii de pripas. Dar celălalt 
însoțitor, la fel de mâniat, îl lovi în acelaşi chip pe om, cu 
mâna; înfăţişarea şi comportarea fraţilor era atât de 
identică, încât atunci mi-am dat pentru prima oară seama 
că erau gemeni. 

Din clipa în care coborâsem la poarta grădinii (pe care o 
găsisem încuiată şi pe care unul dintre fraţi o descuiase, 
zăvorând-o apoi la loc) auzul îmi fusese izbit de nişte ţipete 
care veneau dintr-o încăpere de sus. Am fost condus direct 
în această cameră; pe măsură ce urcam scările, ţipetele 
deveneau tot mai puternice; intrând, am dat peste o 
persoană zăcând în pat pradă unui puternic acces de febră 
cerebrală. 

Persoana era o femeie, tânără de o rară frumuseţe; de 
bună seamă, nu avea mai mult de douăzeci de ani. Părul îi 
era răvăşit, braţele îi erau legate de trup cu fâşii de pânză 
şi cu batiste. Am observat că toate aceste bandaje fuseseră 
rupte din îmbrăcămintea unui gentilom. Pe unul dintre ele - 


o eşariă cu franjuri pentru ţinuta de ceremonie - am văzut 
un blazon nobiliar şi litera „E”. 

Toate acestea mi-au sărit în ochi în primele secunde cât 
am examinat pacienta; căci în zbaterile ei convulsive, se 
întorsese cu faţa-n jos, pe muchea patului, şi îşi vârâse 
capătul eşarfei în gură, gata să se sufoce. Prima mea 
reacţie a fost să-i scot acest căluş; şi dând eşarfa la o parte, 
am zărit colţul brodat. 

Am răsucit uşor femeia cu faţa-n sus şi mi-am apăsat 
palmele pe pieptul ei, ca s-o liniştesc şi s-o ţin nemişcată, 
pentru a-i putea privi faţa. Ochii îi erau înnebuniţi, cu 
pupilele foarte dilatate, şi scotea întruna ţipete stridente, 
repetând cuvintele: „Soţul meu, tatăl meu şi fratele meu!”, 
după aceea număra până la doisprezece şi rostea: „Ssst!” O 
clipă, nu mai mult, se oprea parcă să asculte, şi apoi 
strigătele pătrunzătoare începeau iar, repeta: „Soţul meu, 
tatăl meu şi fratele meu!”, număra până la doisprezece şi 
rostea „Ssst!” Nu exista nici o variaţie în ordinea 
exclamaţiilor sau în comportarea ei. Nici o întrerupere în 
articularea acestor sunete, în afară de acea pauză de o 
clipă. 

— De când ţine accesul ăsta? am întrebat. 

Pentru a-i deosebi pe cei doi fraţi, îi voi numi „cel mai 
vârstnic” şi „cel mai tânăr”; prin cel mai vârstnic îl 
desemnez pe acela care exercita mai multă autoritate. 
Răspunsul mi-l dădu cel mai vârstnic: 

— De ieri-seara, cam de pe vremea asta. 

— Are un soţ, un tată şi un frate? 

— Un frate. 

— Nu mă adresez fratelui ei? 

Răspunsul veni încărcat de dispreţ: 

— Nu! 

— Se poate face vreo asociaţie recentă cu cifra 
doisprezece? 

Cel mai tânăr interveni iritat: 

— Cu ora douăsprezece. 


— Iată, domnilor, am spus eu, continuând să-mi ţin mâinile 
pe pieptul femeii, cât sunt de inutil aşa cum m-aţi adus. 
Dac-aş fi ştiut la ce fel de caz vin, m-aş fi echipat cu toate 
cele necesare. Pe când aşa va trebui să irosim timp. În locul 
acesta izolat, nu putem face rost de doctorii. 

Fratele mai vârstnic aruncă o privire celui mai tânăr, care 
răspunse semeţ: 

— Avem aci o cutie cu doctorii. 

O scoase dintr-un scrin şi o aşeză pe masă; xxx. 

Am deschis câteva sticluţe, le-am mirosit şi am atins 
dopurile cu vârful limbii. Dacă aş fi vrut să folosesc orice 
altceva în afară de narcotice, care sunt otrăvuri în sine, n-aş 
fi putut administra niciunul din acele medicamente. 

— N-aveţi încredere? întrebă fratele mai tânăr. 

— După cum vedeţi, domnule, sunt gata să le folosesc, am 
răspuns şi apoi nu am mai adăugat nimic. 

Am silit-o pe pacientă să înghită, cu mare dificultate şi 
după numeroase eforturi, doza pe care doream să i-o dau. 
Cum intenţionam să o repet după un timp şi cum era nevoie 
să urmăresc efectul, m-am aşezat pe marginea patului. În 
cameră mai era o îngrijitoare sfioasă şi speriată (soţia 
omului care ne deschisese uşa) şi care se retrăsese într-un 
colţişor. Casa era umedă şi părăginită, mobilată la 
întâmplare - evident ocupată de scurtă vreme şi folosită 
vremelnic. La ferestre fuseseră spânzurate nişte draperii 
vechi şi groase, menite să înăbuşe strigătele. Acestea 
continuau în aceeaşi succesiune: „Soţul meu, tatăl meu şi 
fratele meu!”, numărătoarea până la doisprezece şi apoi 
„Ssst!”. Agitaţia bolnavei era atât de violentă, încât nu mă 
încumetasem să desfac bandajele care-i ţineau braţele 
legate; le-am controlat numai spre a mă asigura că nu erau 
dureroase. Singura licărire de speranţă în acest caz o 
constituia faptul că mâna mea, apăsată pe pieptul bolnavei, 
avea o influenţă atât de liniştitoare, încât îi calma, minute la 
rând, convulsiile trupului. Dar nu avea nici un efect asupra 


strigătelor; nici un ceasornic nu ar fi putut bate mai 
regulat. 

Din pricină că mâna mea avea acest efect calmant (aşa 
presupun), am rămas o jumătate de oră aşezat pe marginea 
patului, supravegheat de cei doi fraţi, când cel mai vârstnic 
dintre ei spuse: 

— Mai este încă un pacient. 

— Am tresărit mirat. Şi am întrebat: 

— E un caz urgent? 

— Ar fi mai bine să vedeţi singur, îmi răspunse cu 
nepăsare şi luă o lampă; xxx. 

Celălalt pacient zăcea într-o cămăruţă dosnică, la care se 
ajungea pe o a doua scară şi care era de fapt un soi de pod, 
deasupra unui grajd. O parte din încăpere era acoperită de 
un tavan scund, tencuit; restul era fără acoperiş. În această 
porţiune descoperită, fuseseră depozitate fân, paie, surcele 
de aprins focul şi nişte mere îngropate în nisip. A trebuit să 
străbat această parte ca să ajung la cealaltă. Memoria mea 
reţine toate amănuntele şi e neştirbită. Evoc toate aceste 
detalii şi-i revăd pe toţi, în această celulă a mea de la 
Bastilia, aproape de sfârşitul celui de-al zecelea an de 
captivitate, îi revăd aşa cum i-am văzut în acea noapte. 

Pe jos, pe o mână de paie, cu o pernă zvârlită sub cap, 
zăcea un băiat de ţăran, tânăr şi chipeş să fi avut cel mult 
şaptesprezece ani. Zăcea pe spate, cu dinţii încleştaţi, cu 
palma dreaptă strânsă pumn pe piept, cu ochii holbaţi, 
aţintiţi în tavan. Lăsându-mă într-un genunchi lângă el, nu 
am putut vedea unde era rănit, dar mi-am putut da seama 
că murea de pe urma unei răni făcută cu o armă ascuţită. 

— Sunt medic, sărmane tânăr, i-am spus. Dă-mi voie să te 
examinez. 

— Nu vreau să fiu examinat, a răspuns; lăsaţi-mă în pace! 

Rana era în piept, ascunsă de pumn, şi l-am convins cu 
blândeţe să mă lase să-i îndepărtez mâna. Îl răpusese o 
tăietură de sabie, făcută cu douăzeci sau douăzeci şi patru 
de ore în urmă, dar nici cea mai mare dibăcie nu l-ar fi 


putut salva, chiar dacă ar fi fost tratat fără zăbavă. Acum se 
stingea văzând cu ochii. Când mi-am întors privirile spre 
fratele mai vârstnic, l-am văzut uitându-se în jos la acest, 
băiat chipeş, a cărui viaţă îşi trăia ultimele pâlpâiri, aşa cum 
s-ar fi uitat la o pasăre rănită, sau la un iepure de câmp ori 
de casă nicidecum însă ca la un semen al lui. 

— Cum s-a întâmplat aceasta, domnule? am întrebat. 

— Un câine smintit! Un rob! L-a silit pe fratele meu să se 
repeadă la el şi a fost doborât de sabia lui - ca un gentilom. 

Nici un strop de milă, de tristeţe, de solidaritate umană în 
acest răspuns. Vorbitorul părea să sugereze că era neplăcut 
ca această vietate, aparţinând unei specii diferite, să moară 
acolo, în loc, să-şi dea duhul, după deprinderile neamului 
său. Era cu totul incapabil de orice simţământ uman faţă de 
băiat sau de soarta lui. 

Îi timp ce vorbise, ochii băiatului se întorseseră încet spre 
dânsul, şi acum reveneau spre mine. 

— Domnule doctor, sunt foarte trufaşi aceşti nobili; dar 
uneori, şi noi, câinii de pripas, suntem trufaşi. Ne jefuiesc, 
ne calcă în picioare, ne lovesc, ne ucid; dar micuţ uneori ne 
rămâne şi nouă o brumă de mândrie. Ea - pe ea aţi văzut-o, 
domnule doctor? 

Ţipetele şi strigătele răzbăteau până acolo. 

I-am răspuns: 

— Am văzut-o. 

— E sora mea, domnule doctor. Ani de-a rândul nobilii 
ăştia au avut dreptul să siluiască modestia şi virtutea 
surorilor noastre, dar şi printre noi sunt multe fete cuminţi, 
domnule doctor. O ştiu, şi l-am auzit de multe ori pe tatăl 
meu vorbind astfel. Ea a fost o fată cuminte. Şi era şi 
logodită cu un tânăr de ispravă; un arendaş al acestui nobil. 
Cu toţii am fost arendaşii lui - ai omului ăstuia care-i de 
faţă. Şi celălalt e, frate-su - cel mai ticălos dintr-o spiţă 
ticăloasă... 

Băiatul îşi aduna cu mare greutate forţa de a vorbi; dar 
spiritul lui se exprima cu o cruntă elocinţă: 


— Am fost atât de prădaţi de omul ăsta care stă aici, aşa 
cum suntem de obicei prădaţi noi, câinii de pripas, de către 
făpturile acestea superioare - supuşi la biruri necruțătoare, 
siliţi să muncim pentru el fără plată, siliţi să ne măcinăm 
grâul la moara lui, siliţi să-i hrănim păsările de casă din 
recolta noastră şubredă, în timp ce nouă ne era oprit să 
ţinem o singură pasăre de casă; eram jefuiţi şi tâlhăriţi în 
asemenea măsură, încât atunci când se nimerea să avem şi 
noi o bucată de carne, o mâncam cu teamă, după ce 
zăvoram uşile şi ferecam obloanele, ca nu cumva să ne vadă 
oamenii lui şi să ne-o ia - spuneam dar că eram atât de 
obidiţi şi de hăituiţi, şi de aduşi la sapă de lemn, încât taică- 
meu zicea că e o năpastă să mai aduci un copil pe lume şi că 
ar trebui să ne rugăm ca toale femeile noastre să devină 
sterpe şi rasa noastră să sece... 

Niciodată până atunci nu văzusem revolta împilării ţâşnind 
asemenea unei flăcări. Bănuiam că trebuie să zacă pe 
undeva prin sufletele oamenilor, dar n-o văzusem niciodată 
izbucnind, până nu l-am întâlnit pe băiatul acela muribund. 

— Cu toate astea, domnule doctor, soră-mea s-a măritat. 
Pe vremea aceea dânsul bolea, bietul flăcău, şi l-a luat de 
bărbat ca să-l poată îngriji şi alina în căsuţa noastră în 
coteţul nostru de câini, cum l-ar numi omul ăsta. Abia se 
măritase de câteva săptămâni, când fratele omului ăstuia a 
văzut-o şi a plăcut-o, şi i-a cerut stăpânului nostru să i-o 
împrumute căci ce înseamnă un soţ la oamenii de teapa 
noastră! Fratele lui era doritor să-l satisfacă, dar soră-mea 
era bună şi virtuoasă şi-i ura fratele cu o ură la fel de aprigă 
ca şi a mea. Şi ce-au făcut atunci cei doi ca să-l convingă pe 
soţul ei s-o hotărască? 

Ochii băiatului, care fuseseră aţintiţi asupra mea, se 
întoarseră încet spre privitor şi atunci am văzut pe chipurile 
lor că tot ce spunea era adevărat. Cele două soiuri 
potrivnice de mândrie, care se înfruntau una pe cealaltă, le 
pot vedea şi acum, la Bastilia; cea a gentilomului exprimată 


printr-o neglijentă nepăsare; a ţăranului, prin simţire 
călcată-n picioare şi răzbunare înverşunată. 

— Ştiţi, domnule doctor, printre privilegiile acestor nobili 
se numără şi acela de a ne înhăma pe noi, câinii de pripas, 
la trăsură şi de a ne mâna. L-au înhămat pe soţul ei şi l-au 
mânat cu biciul. Ştiţi că printre privilegiile nobililor se 
numără şi acela de a ne ţine toată noaptea treji pe teritoriul 
lor, pentru a astâmpăra orăcăitul broaştelor, ca nobilul lor 
somn să nu fie tulburat. Îl ţineau treaz toată noaptea, în 
pâcla nesănătoasă, şi a doua zi îl înhămau iar la jug. Şi 
totuşi nu l-au convins. Nu! Într-o zi, la prânz, când i-au dat 
drumul din ham ca să se hrănească dacă putea găsi niscaiva 
hrană a sughiţat de douăsprezece ori - câte un sughiţ la 
fiecare bătaie a ceasului, şi şi-a dat sufletul în braţele soţiei 
lui. 

Nici o putere omenească n-ar fi putut reţine viaţa în trupul 
băiatului, în afară de înverşunarea lui de a dezvălui toate 
nedreptăţile pe care le îndurase. Ţinea piept umbrelor tot 
mai apăsătoare ale morţii, cu tăria cu care îşi ţinea mâna 
dreaptă încleştată pe piept, ca să-şi acopere rana. 

— Şi atunci, cu îngăduinţa şi chiar cu ajutorul omului 
acestuia, fratele lui a luat-o; în pofida a tot ce ştiu că trebuie 
să-i fi spus ea - şi ce i-a spus nu va mai rămâne multă vreme 
necunoscut de dumneavoastră, domnule doctor - în pofida 
tuturor acestora, fratele lui a luat-o cu sila - ca să-şi facă un 
timp cheful cu ea. Am văzut-o când a trecut pe lângă mine 
pe drum. Când am dus vestea acasă, tatălui meu i-a plesnit 
inima de amar; n-a scos o vorbă din toate cele câte îi 
umpleau sufletul. Am luat-o pe soră-mea mai mică (pentru 
că mai am o soră) şi am dus-o într-un loc unde n-o putea 
ajunge omul ăsta şi unde, cel puţin, n-avea să fie niciodată 
roaba lui. Apoi am ţinut urma fratelui până aici, şi noaptea 
trecută m-am căţărat la el - un câine de pripas, dar cu sabia 
în mână... Unde-i fereastra podului? Parcă era o fereastră? 

În văzul lui, încăperea era tot mai cuprinsă de întuneric; 
lumea se strâmta în juru-i. Am privit în spate şi am văzut că 


fânul şi paiele de pe podea erau răscolite, de parcă avusese 
loc o luptă. 

— Ea m-a auzit şi a alergat aici la mine. Am povăţuit-o să 
nu se apropie până nu-l ucid. A venit şi el şi la început mi-a 
zvârlit câteva monede; apoi m-a plesnit cu biciul. Dar eu, 
câinele de pripas, m-am repezit la dânsul, silindu-l să dea 
îndărăt. N-are decât să-şi sfărâme în bucăţi sabia pe care a 
spurcat-o cu sângele meu josnic! S-a dat îndărăt ca să se 
apere de mine şi apoi s-a năpustit cu toată iscusinţa care 
luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Numai cu câteva momente în urmă, privirea îmi căzuse pe 
o spadă frântă, care zăcea în fân. Era arma unui gentilom. 
În alt loc, zăcea o sabie veche, care părea să fi aparţinut 
unui ostaş. 

— Ridicaţi-mă, domnule doctor, ridicaţi-mă. Unde e el? 

— Nu-i aici, am răspuns, sprijinind băiatul şi gândindu-mă 
că se referă la frate. 

— EI! Trufaş, cum sunt toţi nobilii ăştia, totuşi se teme să 
dea ochii cu mine. Unde-i celălalt care era aici? Răsuciţi-mi 
faţa spre el! 

L-am ascultat, ridicându-i capul şi sprijinindu-i-l de 
genunchiul meu. Dar, însufleţit o clipă de o extraordinară 
vigoare, se ridică în picioare, silindu-mă să mă ridic şi eu, ca 
să-l pot susţine. 

— Domnule marchiz, spuse băiatul, întorcându-se spre 
dânsul cu ochii larg deschişi şi cu mâna înălţată, te chem pe 
dumneata şi pe toţi cei din neamul dumitale mişel, până la 
ultimul urmaş, să răspundeţi pentru toate câte le-aţi 
săvârşit, atunci când va veni ziua tuturor judecăților. Ca 
semn al provocării mele, te stigmatizez cu această cruce de 
sânge. Pentru ziua tuturor judecăților îl chem şi pe fratele 
dumitale, cel mai ticălos dintr-un neam ticălos, ca să 
răspundă la rândul lui pentru toate câte le-a săvârşit. Îl 
stigmatizez şi pe el cu aceasta cruce de sânge, ca semn al 
provocării mele. 


În două rânduri îşi duse mâna la rana din piept şi descrise, 
cu arătătorul însângerat, o cruce în aer. O clipă rămase cu 
degetul înălţat şi, când mâna îi căzu în jos, se prăbuşi şi el, 
mort; XXX. 

Când am ajuns la patul tinerei femei, delirul continua 
aidoma ca la început. Ştiam că starea aceasta mai putea 
ţine ceasuri întregi şi că probabil, va sfârşi în tăcerea 
mormântului. 

Am repetat doza de doctorie pe care i-o dădusem şi am 
rămas nemişcat la căpătâiul ei, până târziu în noapte. 
Stridenţa ţipetelor nu a slăbit nici un moment, şi nici 
ordinea în care se urmau cuvintele n-a suferit cea mai mică 
schimbare. Mereu aceleaşi: „Soţul meu, tatăl meu şi fratele 
meu! Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, 
zece, unsprezece, doisprezece. Ssst!” 

Trecuseră douăzeci şi şase de ore de când o văzusem 
prima dată. În acest răstimp, plecasem şi mă reîntorsesem 
de două ori; mă găseam din nou la căpătâiul ei, când 
puterile începură s-o părăsească. Am făcut tot ce mi-a stat 
în putinţă ca să profit de această împrejurare şi, încetul cu 
încetul, a căzut într-un soi de amorţire, în care a zăcut ca şi 
moartă. 

Era ca atunci când, după o lungă şi zbuciumată vijelie, 
vântul şi ploaia contenesc. I-am eliberat braţele şi am 
chemat-o pe îngrijitoare să-mi ajute să-i pun în ordine 
înfăţişarea şi îmbrăcămintea. Abia atunci mi-am dat seama 
că femeia era pe cale de a deveni mamă; şi tot atunci am 
pierdut orice speranţă de a o salva. 

— A murit? întrebă marchizul, pe care voi continua să-l 
numesc fratele mai vârstnic; intrase în odaie încălţat cu 
cizmele de călărie. 

— Încă nu. Dar e pe moarte. 

— Ce putere de viaţă au câinii ăştia! spuse el, privind-o cu 
oarecare curiozitate. 

— Durerea şi desperarea dau o putere miraculoasă, i-am 
răspuns. 


La început, a râs la auzul cuvintelor mele, apoi s-a 
încrunta. Şi-a împins cu piciorul un scaun aproape de mine, 
i-a poruncit îngrijitoarei să iasă din cameră şi apoi mi s-a 
adresat pe un ton înăbuşit. 

— Doctore, aflând că fratele meu a intrat într-o 
încurcătură cu ţopârlanii ăştia, l-am sfătuit să-ţi ceară 
ajutorul. Te bucuri de mare faimă şi, ca tânăr la începutul 
unei cariere, probabil că îţi cunoşti foarte bine interesele. 
Lucrurile pe care le vezi aici sunt lucruri care trebuie să 
rămână numai văzute şi cu nici un chip discutate. 

Am ascultat respiraţia pacientei, evitând să răspund. 

— Mă onorezi cu atenţia dumitale, doctore? 

— Domnule, i-am răspuns, în profesiunea mea, toate 
mărturisirile bolnavilor sunt considerate întotdeauna 
confidenţiale. 

Am dat un răspuns reticent, pentru că eram tulburat de 
toate cele auzite şi văzute. Răsuflarea femeii era atât de 
stinsă, încât i-am controlat cu grijă pulsul şi inima. Mai 
pâlpâia încă un fir de viaţă, dar nimic mai mult. Când m-am 
întors la scaunul meu meu, i-am văzut pe ambii fraţi 
privindu-mă încordaţi: x xx. 

Scriu cu atâta chin, frigul este atât de usturător, sunt atât 
de speriat ca nu cumva să fiu descoperit şi vârât într-o 
celulă subterană, complet neluminată, încât trebuie să-mi 
scurtez povestirea. Nu există nici o confuzie, nici o fisură în 
memoria mea; pot să reconstitui, în amănunţime, fiecare 
cuvânt care a fost rostit acolo între mine şi cei doi fraţi. 

Bolnava a mai zăcut o săptămână. Către sfârşit, lipindu-mi 
urechea de buzele ei, am izbutit să desluşesc câte ceva din 
ceea ce-mi spunea. M-a întrebat unde se află, şi am lămurit- 
O; cine sunt, şi i-am răspuns. l-am cerut zadarnic să-mi 
dezvăluie numele ei de familie. Îşi clătina slab capul pe 
pernă şi-şi păstra taina întocmai cum făcuse şi fratele ei. 

N-am avut prilejul să-i pun vreo întrebare până când nu i- 
am vestit pe cei doi fraţi că femeia se stingea repede şi că 
poate nu avea să mai apuce ziua de mâine. Până atunci, deşi 


la patul bolnavei nu apărea nimeni în afară de mine şi de 
îngrijitoare, unul dintre fraţi era totuşi prezent ori de câte 
ori mă aflam acolo, pândindu-mă gelos de după perdeaua 
de la capul patului. Dar când sfârşitul se apropie inevitabil, 
păru să nu le mai pese de discuţiile pe care le-aş fi putut 
avea cu ea; ca şi cum - îmi trecu prin minte gândul - mă 
pregăteam şi eu să mor. 

Am observat mereu că mândria le fusese amarnic atinsă 
de faptul că fratele mai tânăr (cum îl numesc eu) 
încrucişase sabia cu un ţărănoi, ba încă cu un băieţandru. 
Singurul gând care părea într-adevăr să le afecteze 
amândurora spiritul era acela că un atare fapt era 
degradant pentru familie şi ridicol. Ori de câte ori 
întâlneam privirile fratelui mai tânăr. Ochii lui îmi spuneau 
că mă antipatizează puternic, pentru că ştia ce aflasem de 
la băiat. În aparenţă, se purta mai mieros şi mai politicos cu 
mine decât celălalt frate; dar îmi dădeam seama de adevăr. 
Îmi mai dădeam seama că eram o pricină de îngrijorare şi 
pentru fratele mai vârstnic. 

Pacienta mea şi-a dat sufletul cu două ceasuri înainte de 
miezul nopţii - la o oră care, după ceasornicul meu 
corespundea întocmai celei când o văzusem prima oară. Mă 
aflam singur cu ea când sărmanu-i cap tânăr a alunecat 
uşor într-o parte, şi toate necazurile şi durerile ei 
pământeşti au luat sfârşit. 

Fraţii aşteptau într-o încăpere de la parter, nerăbdători să 
pornească la drum, călare. Îi auzisem, în timp ce vegheam 
la căpătâiul bolnavei, pocnindu-şi cizmele cu cravaşa de 
călărie şi foindu-se în sus şi-n jos. 

— În sfârşit şi-a dat duhul? întrebă cel mai vârstnic când 
m-a văzut intrând la ei. 

— A murit, am răspuns eu. 

— Te felicit, frate, fură cuvintele cu care se întoarse spre 
celălalt. 

Îmi oferise şi mai înainte bani, a căror primire o 
amânasem. Acum îmi întinse un fişic de monede de aur. L- 


am luat din mâna lui şi l-am pus pe masă. Dezbătusem 
această chestiune cu mine însumi şi hotărâsem să nu accept 
NIMIC. 

— Vă rog să mă scuzaţi, am spus. În împrejurările de faţă 
nu pot primi. 

Schimbară priviri între ei şi-şi înclinară capelele spre 
mine, aşa cum şi eu îmi înclinasem capul spre ei; ne-am 
despărţit fără nici un alt cuvânt; xxx. 

Sunt istovit, istovit, istovit... sleit de mizerie. Nu pot reciti 
ce-am aşternut, cu această mână de schelet. 

A doua zi de dimineaţă, fişicul de monede de aur fu lăsat în 
faţa uşii casei mele, într-o cutie pe care era scris numele 
meu. La început m-am gândit, îngrijorat, ce trebuie să fac. 
M-am hotărât să-i scriu o misivă particulară ministrului, 
dezvăluindu-i natura celor două cazuri la care fusesem 
chemat şi adresa locului unde se petrecuseră: adică, 
hotărâsem să-i dezvălui totul. Ştiam prea bine ce influenţă 
are Curtea şi până unde merge imunitatea nobililor, aşa 
încât nu mă aşteptam ca această poveste să aibă vreun 
ecou; dar doream să-mi descarc propria conştiinţă. Ţinusem 
totul în mare taină şi chiar faţă de soţia mea; şi hotărâsem 
ca în scrisoare să atrag atenţia şi asupra acestui lucru. Nu 
mă temeam că pe mine m-ar paşte vreo primejdie serioasă; 
dar eram conştient că aş putea pune alţii în pericol dacă i- 
aş compromite împărtăşindu-le ceea ce ştiam eu. 

Am fost foarte prins cu treburi în acea zi şi nu mi-am. 
Putut termina scrisoarea. Dimineaţa m-am deşteptat mult 
mai devreme ca de obicei, pentru a o isprăvi. Era ultima zi a 
anului. Scrisoarea se afla înaintea mea, încheiată când mi 
se vesti că a sosit o doamnă care doreşte să mă vadă; xxx. 

Misiunea pe care mi-am luat-o îmi depăşeşte tot mai mult 
puterile. E atât de frig, atât de întuneric, simţurile îmi sunt 
atât de amorţite, şi amarul care mă copleşeşte e atât de 
cumplit! 

Doamna era tânără, atrăgătoare, frumoasă, dar părea să 
nu fi fost sortită pentru o viaţă lungă. Părea cuprinsă de o 


vie agitaţie. Mi se prezentă drept soţia marchizului de St. 
Evremonde. Am făcut legătura între titlul cu care băiatul se 
adresase fratelui mai vârstnic şi inițiala brodată în colţul 
eşarfei şi am tras cu uşurinţă concluzia că îl întâlnisem nu 
demult pe acest nobil. 

Memoria mea este încă foarte exactă, dar nu pot reda 
cuvintele discuţiei noastre. Am bănuit că sunt pândit mai 
strict decât am fost până acum, şi s-ar putea oricând să mă 
aflu sub supraveghere. Doamna în parte bănuise, în parte 
descoperise faptele mai importante ale acelei istorii, 
precum şi rolul jucat de soţul ei şi apelul făcut la mine. Nu 
ştia că fata murise. Nutrise speranţa, mi-a mărturisit cu 
mâhnire, că-i va putea aduce, în taină, puţină mângâiere. 
Dorea să abată mânia Cerurilor de la o familie cumplit de 
urâtă de cei mulţi, care sufereau de pe urma ei. 

Avea motive să creadă că mai există o tânără soră în viaţă, 
şi cea mai mare dorinţă a ei era să ajute această soră. Nu i- 
am putut oferi altă informaţie decât că într-adevăr exista o 
soră; mai mult nu ştiam nici eu. Hotărârea ei de a veni la 
mine, bizuindu-se pe discreţia mea, fusese luată sub 
impulsul speranţei că i-aş putea revela numele şi locul unde 
fusese adăpostită sora. În timp ce eu nu le ştiu nici până la 
acest ceas nefericit; x x x. 

Peticele astea de hârtie se împuţinează din ce în ce. leri mi 
s-a luat unul, dându-mi-se un avertisment. Azi trebuie să-mi 
termin istorisirea. 

Era o doamnă inimoasă, miloasă şi nefericită în căsnicie. 
Cum altfel ar fi putut fi? Fratele soţului nu avea încredere 
în ea şi-i purta pică, iar influenţa lui îi era cu totul 
potrivnică; se temea de dânsul, aşa cum se temea şi de soţul 
ei. Când am petrecut-o la uşă, am văzut că în trăsură o 
aştepta un copil, un băieţaş drăguţ de vreo doi sau trei ani. 

— De dragul lui, domnule doctor, îmi spuse ea cu ochii în 
lacrimi, arătând spre copil, de dragul lui aş vrea să mai 
repar câte ceva, atâta cât stă în bietele mele puteri. 
Altminteri, această moştenire n-o să-i poarte niciodată 


noroc. Am o presimţire că dacă nimeni nu ispăşeşte pentru 
toate aceste păcate, într-o bună zi va fi tras el la 
răspundere. Eu n-am nimic care să pot zice că-i al meu - în 
afară de câteva giuvaiere - dar îi voi sădi gândul că prima 
datorie a vieţii lui este aceea de a le dărui familiei văduvite, 
o dată cu compasiunea şi îndurerarea mamei lui moarte, de 
îndată ce sora va putea fi descoperită. 

Apoi a sărutat băieţaşul şi a adăugat, dezmierdându-l: 

— De dragul tău, iubitule. Mă vei asculta, micul meu 
Charles? 

Copilul îi răspunse cuminte: „Da”. 

I-am sărutat doamnei mâna, iar dânsa a luat copilul în 
braţe şi a plecat, continuând să-l dezmierde. De atunci n-am 
mai văzut-o. 

Cum îmi pomenise numele soţului, convinsă fiind că eu îl 
cunosc, nu am mai adăugat nici o menţiune în acest sens la 
scrisoarea mea. 

Am pecetluit-o şi, fiindcă nu aveam încredere în nimeni 
altcineva, am dus-o eu însumi, în aceeaşi zi. 

În acea noapte, ultima noapte, pe la ceasurile nouă, un om 
îmbrăcat în negru a sunat la uşa mea, a cerut să mă vadă şi 
l-a urmat pe furiş pe băiatul meu de serviciu, Ernest 
Defarge. Când tânărul slujitor a intrat în camera unde 
şedeam cu soţia mea - o, soţia mea, iubita inimii mele! 
Frumoasa şi tânăra mea soţie englezoaică! - l-am văzut pe 
acel bărbat, care ar fi trebuit să aştepte jos, la uşă, stând în 
spatele băiatului. 

„Un caz urgent în Rue St. Honore”, mi-a spus. Nu-mi va 
lua mult timp, m-a asigurat el, adăugând că are jos o 
trăsură care mă aşteaptă. 

Şi m-a adus aici, m-a adus în mormânt. Cum am ieşit din 
casă, cineva mi-a legat pe la spate o eşarfă neagră peste 
gură, iar la mâini mi s-au pus cătuşe. Dintr-un colţ de stradă 
întunecat, se iviră cei doi fraţi, care mă identificară cu un 
simplu gest. Marchizul scoase din buzunar scrisoarea 
trimisă mi-o arătă, o arse la flacăra feştilei pe care o ţinea 


cineva şi strivi cenuşa sub picior. Nimeni nu rosti o vorbă. 
Am fost adus aici, am fost îngropat de viu. 

Dacă Dumnezeu s-ar fi îndurat, în toţi aceşti ani 
înspăimântători, să inspire unuia dintre fraţi bunăvoința de 
a-mi aduce cea mai mică veste despre soţia mea - doar atât 
cât să ştiu dacă trăieşte sau a murit - aş fi putut crede că 
mila Lui nu i-a părăsit cu desăvârşire. Cred însă că 
stigmatul crucii de sânge le-a fost fatal şi că nu mai au parte 
de mila Domnului. 

„Şi eu, Alexandre Manette, captiv nefericit, în această 
ultimă noapte a anului 1767, aici, în mijlocul agoniei mele 
de neîndurat, îi denunţ pe ei şi pe urmaşii lor până la 
ultimul vlăstar, îi denunţ vremurilor în care vor avea de 
plătit pentru toate acestea. Îi denunţ cerurilor şi 
pământului!” 

După ce se dădu citire acestui document, un vacarm 
cumplit zgâlţâi sala. Povestirea stârnise cele mai aprinse 
patimi de răzbunare ale acelor vremi, în faţa cărora nu 
exista cap să nu fi fost răpus. 

În prezenţa acelui Tribunal şi a acelui public, nu era 
nevoie să se arate pentru ce soţii Defarge nu dăduseră 
publicităţii documentul, o dată cu celelalte hârtii capturate 
la Bastilia, şi de ce îl ţinuseră secret, pândind momentul 
potrivit. Nu era nevoie să se arate că acea blestemată 
familie fusese de multă vreme anatemizată de către 
cartierul Saint-Antoine şi că numele ei fusese împletit în 
fatalul registru. Nu se născuse încă omul ale cărui virtuţi şi 
merite l-ar fi putut susţine în acel loc şi în acea zi împotriva 
unei atari denunţări. 

Şi cu atât mai nefast pentru osândit, cu cât denunţătorul 
era un cetăţean binecunoscut, propriul lui prieten devotat 
şi tatăl soţiei sale. Una dintre aspiraţiile cele mai frenetice 
ale populaţiei răsculate era aceea de a imita îndoielnicele 
virtuţi publice ale antichităţii, şi anume jertfirile pe altarul 
poporului. De aceea, când preşedintele se pronunţă (şi dacă 
n-ar fi vorbit astfel, propriul lui cap i s-ar fi clătinat pe 


umeri) că bunul medic al Republicii va binemerita şi mai 
mult de la patrie dacă va dezrădăcina o veninoasă familie 
de aristocrați şi, fără îndoială, va încerca o sacră bucurie şi 
satisfacţie în a-şi lăsa fiica văduvă şi pe copilul acesteia 
orfan, publicul fu zguduit de o agitaţie sălbatică, de o 
fervoare patriotică, lipsită de orice urmă de milă umană. 

— Se bucură de mare influenţă doctorul, da? murmură, 
doamna Defarge zâmbind către Răzbunare. Să te văd cum 
îl salvezi, doctore, mai salvează-l şi acum dacă poţi! 

Fiecare vot al juraţilor fu urmat de explozii de răcnete. 
Încă un vot şi încă un vot. Încă un răcnet şi încă un răcnet. 

Vot unanim. Aristocrat prin simţire şi prin obârşie, duşman 
al Republicii, notoriu împilător al Poporului. Îndărăt la 
Conciergerie, şi moartea în următoarele douăzeci şi patru 
de ore! 

Capitolul XI. 

ÎNSERARE. 

Năpăstuita soţie a nevinovatului osândit se prăbuşi de 
parcă primise o lovitură mortală. Dar nu scoase nici un 
sunet; şi atât de puternic era glasul lăuntric care-i spunea 
că ea, din întreaga omenire, era cea căreia îi revenea 
datoria de a-l susţine în nenorocirea lui, fără măcar să 
crâcnească, încât o trezi până şi din şoc. 

Întrucât judecătorii trebuia să ia parte la o demonstraţie 
publică în stradă, Tribunalul îşi amână şedinţa. Zgomotul de 
paşi şi forfota sălii care se golea prin numeroasele 
coridoare încă nu se stinsese, când Lucie se pomeni stând 
în picioare, cu braţele întinse spre soţul ei şi cu chipul care 
nu oglindea decât iubire şi alinare. 

— De-aş putea să-l ating! De-aş putea să-l strâng măcar o 
singură dată în braţe! O, bunii mei cetăţeni, fie-vă puţină 
milă de noi! 

Nu mai rămăseseră în sală decât un gardian, doi dintre cei 
patru bărbaţi care-l ridicaseră pe Darnay cu o noapte 
înainte şi Barsad. Restul lumii se scursese în stradă, la 
spectacol. Barsad le propusese celorlalţi: 


— Lăsaţi-o să-l îmbrăţişeze; nu durează decât o clipă. 

Admiseră în tăcere şi o conduseră sus, deasupra băncilor, 
spre un loc mai înălţat, unde Darnay, aplecându-se peste 
marginea boxei o putea strânge în braţe. 

— Rămâi cu bine, iubita sufletului meu. Te binecuvântez la 
despărţire. Ne vom reîntâlni, acolo unde neliniştiţii îşi 
găsesc liniştea. 

Acestea au fost cuvintele soţului ei, în timp ce o strânse la 
piept. 

— Mă voi strădui să îndur, Charles. Nu suferi pentru mine, 
dă-mi binecuvântarea de despărţire pentru fetiţa noastră. 

— I-o dau prin tine. Îi spun bun rămas prin tine. 

— Soţul meu! Nu! Încă o clipă (Charles încercase să se 
smulgă de lângă ea). Despărțirea noastră nu va fi de lungă 
durată. Simt cum inima din mine va seca încetul cu încetul; 
dar atâta cât voi trăi, îmi voi face datoria faţă de fetiţă, iar 
când o voi părăsi, Domnul o să-i găsească prieteni, aşa cum 
a găsit şi pentru mine. 

Doctorul venise după ea şi era gata să cadă în genunchi în 
faţa amândurora, când Darnay întinse mâna şi îl apucă de 
braţ, strigând: 

— Nu, nu! Cu ce te-ai făcut vinovat, cu ce te-ai făcut 
vinovat, ca să îngenunchezi în faţa noastră? Înţelegem 
acum, amândoi, cât te-ai frământat în trecut. Înţelegem 
acum, amândoi, ce-ai simţit când ai bănuit cine sunt şi apoi 
când ai aflat cu certitudine. Înţelegem acum, amândoi, 
antipatia firească cu care a trebuit să lupţi şi pe care ai 
înfrânt-o de dragul ei. Îţi mulţumim din adâncul inimilor 
noastre, al dragostei noastre, al datoriei noastre! 

Unicul răspuns al tatălui ei fu să-şi înfigă inimile în păru-i 
alb şi să şi-l smulgă cu un strigăt de desperare. 

— Lucrurile n-ar fi putut să se petreacă altminteri, spuse 
deţinutul. Toate împrejurările s-au unit pentru a pregăti 
acest deznodământ. Zadarnica strădanie a mamei mele de a 
mă izbăvi de vină a adus prima dată fatala mea prezenţă în 
apropierea dumitale. Nimic bun nu putea să încolţească din 


atâta rău, şi un început atât de nefericit nu poate avea un 
sfârşit fericit. Fii tare, şi iartă-mă! Domnul să te 
binecuvânteze! 

Când fu luat de lângă ei, soţia se dezlipi de dânsul şi 
rămase cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune şi cu o 
expresie luminoasă zugrăvită pe faţă, în care se înfiripa 
chiar un zâmbet de încurajare. Când osânditul ieşi pe uşa 
deţinuţilor, Lucie se întoarse, îşi culcă, iubitoare, capul pe 
pieptul tatălui ei, încercă să-i vorbească, apoi se prăbuşi la 
picioarele lui. 

Atunci, desprinzându-se din colţul întunecat din care nu se 
urnise până în acea clipă, Sydney Carton se apropie de ea şi 
o ridică. Numai doctorul şi domnul Lorry mai erau de faţă. 
Braţul lui Sydney tremură când o ridică şi-i sprijini capul. Şi 
totuşi, faţa lui avea un aer care nu exprima numai milă - ci 
şi o undă de mândrie. 

— Să o duc până la trăsură? N-am să-i simt nici o clipă 
greutatea. 

O purtă uşurel, în braţe, până la uşă şi o depuse cu 
gingăşie într-o trăsură. Tatăl ei şi vechiul lor prieten se 
urcară alături, iar Sydney se aşeză lângă vizitiu. 

Când sosiră la poarta în faţa căreia zăbovise în noapte, nu 
cu multe ceasuri în urmă, încercând să-şi închipuie pe care 
dintre bolovanii ascuţiţi călcaseră picioarele ei, Sydney o 
ridică din nou şi o purtă în braţe pe scară, până în odaia ei. 
Acolo o întinse pe o canapea, iar fetiţa şi domnişoara Pross 
se apropiară şi plânseră asupră-i. 

— N-o redeştepta, îi spuse el încetişor acesteia din urmă, îi 
e mai bine aşa; atâta timp cât nu-i vorba decât de un leşin, 
las-o să-şi recapete singură cunoştinţa. 

— O, Carton, Carton, iubitule Carton! strigă micuța Lucie 
sărindu-i de gât şi încolăcindu-l strâns cu braţele, într-o 
izbucnire de durere. Acum c-ai venit, nu-i aşa c-ai să faci 
ceva s-o ajuţi pe mămica şi să-l salvezi pe tăticu? Tu, care o 
iubeşti, n-ai să rabzi s-o vezi în halul ăsta! 


Carton se aplecă deasupra copilei şi-i lipi feţişoara de 
floare de obrazul lui. Apoi o îndepărtă uşurel şi privi la 
nefericita-i mamă căzută în nesimţire. 

— Înainte să plec... spuse el şi apoi se opri, pot... pot s-o 
sărut? 

Mai târziu, aveau să-şi amintească cu toţii că atunci când 
se aplecase deasupra Luciei şi-i atinsese faţa cu buzele, 
murmurase câteva vorbe. Copila, care stătuse cel mai 
aproape de el, le-a povestit, mai târziu, şi a povestit şi 
nepoților ei când a ajuns o frumoasă Inimoasă în vârstă, că 
l-a auzi murmurând: „O viaţă care ţi-e dragă!” 

Când intră în încăperea alăturată, se răsuci brusc către 
domnul Lorry şi către tatăl ei, care-l urmaseră, şi se adresă 
acestuia din urmă: 

— Până ieri, domnule doctor Manette, v-aţi bucurat de 
mare influenţă; haideţi, cel puţin, s-o mai punem o dată la 
încercare. Judecătorii aceştia, şi toţi cei ce deţin puterea 
sunt foarte prietenoşi cu dumneavoastră şi vă sunt foarte 
recunoscători pentru serviciile pe care le-aţi adus, nu-i aşa? 

— Nu mi s-a ascuns nimic din ce avea vreo legătură cu 
Charles. Mi s-au dat cele mai puternice încredinţări că-l voi 
salva; ţi la început chiar l-am salvat. 

Rosti răspunsul cu mare tulburare şi cu mare încetineală. 

— Atunci mai încercaţi-l o dată. Mai sunt puţine şi scurte 
ceasuri între azi şi mâine după-masă, dar încercaţi. 

— Am de gând să încerc. Nu-mi voi îngădui nici o clipă de 
răgaz. 

— Aşa trebuie. Am văzut în trecut că o energie ca a 
dumneavoastră poate făuri lucruri mari, deşi - adăugă el cu 
un surâs amestecat cu un suspin - nu chiar atât de mari ca 
acesta. Dar încercaţi! Oricât de puţină valoare ar avea o 
viaţă prost croită, totuşi atâta efort merită! Altfel moartea 
n-ar avea nici un preţ. 

— Mă voi duce direct la acuzatorul public şi la preşedinte 
şi apoi mă voi duce la ceilalţi pe care-i mai bine să nu-i 


numesc. De asemenea, am să scriu şi... dar, stai! Azi e 
sărbătoare şi nimeni nu va fi de găsit până nu se întunecă. 

— Adevărat! Atunci să aşteptăm până se întunecă. Acum 
luaţi aminte! Când credeţi c-o să-i puteţi vedea pe cei 
temuţi, domnule doctor Manette? 

— Îndată ce se întunecă, aşa sper. Peste un ceas sau două. 

— Întunericul se lasă curând după ora patru. Să mai lăsăm 
o marjă de un ceas sau două. Dacă îl vizitez pe domnul 
Lorry la ora nouă, credeţi că voi putea afla ce-aţi obţinut, fie 
prin prietenul dumneavoastră, fie direct de la 
dumneavoastră? 

— Da! 

— Facă Domnul să aveţi noroc! 

Domnul Lorry îl petrecu pe Sydney până la uşa de afară şi 
acolo, atingându-l pe umăr, îl făcu să se întoarcă. 

— Eu n-am nici o nădejde, îi spuse într-o şoaptă înăbuşită 
şi întristată. 

— Nici eu, dar să încercăm. 

— Chiar dacă vreunul dintre oamenii de acolo, sau din toţi 
oamenii ăştia, ar fi fost dispus să-l cruţe - ceea ce mă 
îndoiesc, pentru că ce contează la el viaţa lui sau a oricui 
altcuiva - nu cred că ar cuteza s-o mai facă după 
demonstraţia de azi de la Tribunal. 

— Aşa gândesc şi eu. În ţipetele lor am auzit zgomotul 
securii care cade. 

— Domnul Lorry îşi rezemă braţul de stâlpul porţii şi îşi 
culcă fruntea pe braţ. 

— Nu descurajaţi, îi spuse Carton cu blândeţe; nu vă lăsaţi 
copleşit de amărăciune. L-am încurajat pe doctorul Manette 
în intenţia lui, pentru că am simţit că într-o bună zi aceasta 
va însemna o consolare pentru Lucie. Altminteri, ar fi putut 
gândi: „Viaţa lui a fost lăsată la voia întâmplării şi irosită”, şi 
gândul acesta s-ar putea să nu-i dea pace. 

— Da, da, da, zise domnul Lorry, ştergându-şi ochii, ai 
dreptate. Dar va fi răpus; nu există nici o speranţă. 


— Da. Va fi răpus; nu există nici o speranţă, răspunse 
Carton ca un ecou. 

Şi cobori, cu pas măsurat, scările. 

Capitolul XII. 

ÎNTUNERIC. 

Sydney Carton se opri locului în stradă, nehotărât încotro 
s-o apuce. „Deci la Banca Tellson la orele nouă”, îşi spuse cu 
un aer meditativ. „Oare între timp ar fi mai înţelept să mă 
arăt? Cred că da. E mai bine ca toţi de aici să ştie că se află 
în oraş un om cu înfăţişarea mea; e o precauţie sănătoasă, 
şi ar putea fi una dintre pregătirile necesare. Dar, atenţie, 
atenţie, atenţie! Să ticluiesc lucrurile cu grijă!” 

Strunindu-şi paşii care porniseră să se îndrepte către un 
anume punct, dădu un ocol sau două străzii cuprinse de 
înserare şi-şi urmări gândul, încercând să prevadă toate 
consecinţele. Prima lui impresie se adeveri. „Cel mai bine, 
îşi spuse cu categorică hotărâre, este ca oamenii de aici să 
ştie că în oraş se află un om cu înfăţişarea mea.” Şi-şi 
întoarse paşii spre Saint-Antoine. 

Defarge afirmase, în ziua procesului, că ţine o vinărie în 
suburbia Saint-Antoine. Pentru cineva care cunoştea bine 
oraşul, nu era mare lucru să-i descopere casa, fără să pună 
întrebări. După ce se asigură unde venea exact, Carton o 
porni iar pe ulicioarele învecinate, cină la un birt şi după 
masă căzu într-un somn adânc. Pentru prima dată, după 
ani, nu bău nici o licoare tare. De noaptea trecută nu mai 
pusese în gură decât un vin uşor şi subţire; cu o seară 
înainte, vărsase paharul cu coniac, picătură cu picătură, în 
vatra domnului Lorry, ca omul care încheia cu această 
deprindere. 

Erau ceasurile şapte când se deşteptă înviorat şi ieşi din 
nou în stradă. Când străbătu Saint-Antoine se opri la 
oglinda unei vitrine şi-şi potrivi ţinuta dezordonată a 
cravatei şi a gulerului, precum şi parul răvăşit. Acestea 
terminate, se îndreptă glonţ spre vinăria lui Defarge şi 
intră. 


Din întâmplare în dugheană nu se aflau muşterii, ci numai 
Jacques Trei, cel cu degete neastâmpărate şi glas cârâit. 
Omul acesta, pe care-l obsevase în juriu, stătea în faţa 
tejghelei tăifăsuind cu cei doi Defarge, soţ şi soţie. 
Răzbunarea era şi ea de faţă în chip de membru nelipsit al 
familiei. 

Carton intră, se aşeză şi ceru (într-o franceză stricată) o 
sticluţă de vin. Doamna Defarge îi aruncă o privire 
nepăsătoare, apoi se uită încă o dată mai atent, după care 
urmă o a treia privire şi mai pătrunzătoare şi, în sfârşit, 
veni în persoană până la el, întrebându-l ce anume 
comandase. 

Îşi repetă comanda. 

— Englez? se interesă doamna Defarge, înălţându-şi 
iscoditor sprâncenele. 

După ce o măsură cu privirea, de parcă până şi un singur 
cuvânt franțuzesc îşi făcea cu greutate loc în înţelegerea 
lui, Carton îi răspunse cu acelaşi puternic accent străin: 

— Da, madame, da. Sunt englez. 

Doamna Defarge se întoarse la tejghea ca să-i aducă vinul 
şi în timp ce Carton luă gazeta iacobină, prefăcându-se a o 
scruta concentrat, pentru a-i pătrunde înţelesul, o auzi 
exclamând: 

— Vă jur, leit Evremonde. 

Defarge îi aduse vinul şi-i ură seară bună. 

— Poftim? 

— Bună seara. 

— A! Bună seara, cetăţene, făcu Carton, umplându-şi 
paharul. Ah, şi ce vin bun! Beau pentru Republică! 

Defarge se întoarse la tejghea şi zise: 

— Da, seamănă un pic. 

Madame i-o trânti cu gravitate: 

— Îţi spun că seamănă ca două picături de apă. 

Jacques Trei interveni împăciuitor: 

— Îl ai atât de mult în minte, cucoană, că a ajuns să te 
urmărească. 


Blânda Răzbunare adăugă râzând: 

— Da, p-onoarea mea! Şi aştepţi cu atâta nerăbdare să-l 
mai vezi o dată, mâine! 

Carton buchisea rândurile şi slovele ziarului, urmărindu-le 
cu un deget împiedicat şi cu o faţă studioasă şi concentrată. 
Cei patru discutau între ei cu voce scăzută, rezemându-şi 
braţele de tejghea. După câteva clipe de tăcere, în care toţi 
îl cercetară din priviri, dar fără să-i clintească aparent 
atenţia de la gazeta iacobină, îşi reluară discuţia. 

— E drept ce spune cucoana, observă Jacques Trei. De ce 
să ne oprim? La ce bun să ne oprim? 

— Mă rog, mă rog, zise Defarge, dar undeva tot trebuie să 
ne oprim. Întrebarea e: unde? 

— La stârpirea totală, răspunse doamna Defarge. 

— Minunat! cârâi Jacques Trei. 

Răzbunarea păru de asemenea să adere cu entuziasm. 

— Stârpirea este o doctrină înţeleaptă, nevastă, rosti 
Defarge cu un glas cam tulburat, în general, n-am nimic de 
zis împotrivă. Dar doctorul ăsta a avut atâta de suferit; l-ai 
văzut cum arăta azi; i-ai observat faţa în timp ce se citea 
documentul? 

— l-am observat faţa, replică nevastă-sa cu furie şi dispreţ. 
Da, i-am observat faţa şi tot ce pot spune e că nu era faţa 
unui prieten adevărat al Republicii. Să fie foarte atent cu 
faţa asta a lui! 

— Şi ai mai observat, nevastă, continuă Defarge pe un ton 
dezaprobator, chipul fiicei lui, care trebuie să fie un chin 
cumplit şi pentru el. 

— Am observat-o şi pe fiică-sa! repetă ea; da, am observat- 
o şi pe fiică-sa şi nu o singură dată. Am observat-o azi, şi am 
observat-o şi altă dată. Am observat-o la Tribunal şi am 
observat-o pe stradă, lângă închisoare. Dac-aş ridica un 
singur deget... 

Păru să-l fi ridicat (ochii ascultătorului rămăseseră 
nedezlipiţi de ziar) şi apoi să-l fi lăsat să cadă pe muchea de 
lemn din faţa ei, cu pocnetul sec al securii care cade. 


— Cetăţeana e magnifică! cârâi juratul. 

— E un înger! întări Răzbunarea, repezindu-se s-o sărute. 
— Cât despre, tine, adăugă doamna Defarge adresându- 
se, neînduplecată, soţului ei, dacă ar atârna numai de tine - 
ceea ce, din fericire, nu e cazul - tu l-ai salva pe omul acela 

Chiar şi acum. 

— Nu! Se apără Defarge. Nu; chiar dacă aş putea-o face 
numai ridicând acest pahar. Dar cu aş pune punct aici. Îţi 
spun, opreşte-te aici. 

— Am să-ţi arăt cum stau lucrurile, Jacques, spuse doamna 
Defarge, mâniată foc. Şi am să-ţi arăt şi ţie cum stau 
lucrurile, mica mea Răzbunare; am să vă arăt la amândoi. 
Luaţi aminte! Neamul acesta a fost de multă vreme trecut 
în registrul meu şi osândit la ruină şi stârpire şi pentru alte 
crime decât cele ale tiraniei şi împilării. Întrebaţi-l pe 
bărbatul meu dacă e aşa sau nu. 

— Aşa e, afirmă Defarge fără să fi fost întrebat. 

— În măreţele zile ale căderii Bastiliei, el găseşte hârtia 
ce-a fost citită astăzi şi-o aduce acasă; în cumpăna nopții, 
după ce au plecat toţi muşterii şi localul s-a închis, stăm noi 
doi şi-o citim chiar aici, pe locul unde ne aflăm acum, şi la 
lumina chiar a acestei lămpi. Întrebaţi-l dacă e aşa sau nu. 

— Aşa e, afirmă Defarge. 

— În noaptea aceea, după ce am citit documentul de la un 
capăt la altul şi după ce lumina lămpii a pălit şi ziua s-a 
furişat peste obloane şi s-a prizărit printre drugii de fier, îi 
spun eu lui că am o taină de împărtăşit. Întrebaţi-l dacă e 
sau nu. 

— Aşa e, afirmă Defarge din nou. 

— Şi îi împărtăşesc taina. Îmi izbesc pieptul cu astea două 
mâini, aşa cum îl izbesc şi acum, şi-i spun: „Defarge, eu am 
fost crescută printre pescarii de pe malul mării, dar acea 
familie de ţărani, atât de oropsită de cei doi fraţi 
Evremonde, de care vorbeşte hârtia asta găsită la Bastilia, 
este familia mea. Defarge, acea soră a băiatului rănit de 
moarte care zăcea pe jos era sora mea, acel soţ era soţul 


surorii mele, pruncul nenăscut era copilul lor, fratele era 
fratele meu, tatăl era tatăl meu, morţii aceia sunt morţii 
mei, iar acea chemare de a răspunde pentru faptele lor îmi 
revine mie. Întrebaţi-l dacă e aşa sau nu. 

— Aşa e, afirmă încă o dată Defarge. 

— Atunci, spune Vântului şi Focului unde să se oprească, 
dar nu-mi spune mie, declară doamna Defarge. 

Amândoi ascultătorii se bucurau crunt de natura 
înverşunării ei - Carton simţea, fără s-o vadă, că era albă ca 
varul la faţă - şi amândoi o încurajau de zor. 

Defarge, minoritate neînsemnată, strecură câteva vorbe în 
memoria inimoasei soţii a marchizului, dar nu obţinu decât 
o repetare a ultimei replici a soţiei lui: 

— Spune Vântului şi Focului unde să se oprească, dar nu- 
mi spune mie! 

Intrară câţiva muşterii şi grupul se răzleţi. Englezul plăti 
pentru băutură. Îşi numără, descurcându-se greu, restul, şi 
ceru, ca un străin de oraş ce era, să fie îndrumat spre 
Palatul Națiunii. Madame Defarge îl petrecu până la uşă şi, 
arătându-i drumul, îşi puse braţul pe braţul lui. Pe 
misteriosul englez îl fulgeră în clipa aceea gândul că ar fi o 
mare binefacere să apuce braţul acela, să-l ridice şi să 
împlânte o lovitură puternică şi profundă sub el. 

Dar îşi văzu de drum, şi curând se pierdu în umbra zidului 
închisorii. La ora fixată, se desprinse din umbră pentru a se 
înfăţişa din nou la reşedinţa domnului Lorry, unde-l găsi pe 
bătrânul domn străbătând încăperea în sus şi-n jos, pradă 
neastâmpărului şi îngrijorării. Îi povesti că stătuse până mai 
atunci alături de Lucie şi că o părăsise doar pentru scurtă 
vreme, ca să vină la întâlnirea fixată. De la orele patru, de 
când părăsise clădirea băncii, tatăl ei nu se mai arătase. 
Lucie avea unele vagi speranţe că intervenţiile doctorului l- 
ar mai putea salva pe Charles, dar acestea erau lipsite de 
consistenţă. Trecuseră mai bine de cinci ceasuri de când 
doctorul plecase; unde ar putea să fie? 


Domnul Lorry aşteptă până se făcură ceasurile zece; dar, 
cum doctorul Manette nu revenise, şi cum nu-l trăgea inima 
s-o mai lase singură pe Lucie, hotărâră să se întoarcă la ea, 
urmând să revină la bancă pe la miezul nopţii; între timp, 
Carton va rămâne lângă sobă, aşteptându-l pe doctor. 

Aşteptă şi tot aşteptă până când pendula bătu miezul 
nopţii, dar doctorul Manette tot nu se întoarse. Domnul 
Lorry reveni, dar nu aduse nici o veste despre doctor. Unde 
ar fi putut să fie? 

Tocmai îşi puneau această întrebare şi încercau să 
construiască pe absenţa-i prelungită un şubred eşafodaj de 
speranţă, când îi auziră paşii pe scări. În clipa când intră în 
încăpere, văzură că totul era pierdut. 

Dacă fusese într-adevăr pe la cineva, sau dacă rătăcise 
întreaga noapte pe străzi nu se va şti niciodată. Cum stătea 
uitându-se pierdut la ei, nu-i puseră nici o întrebare pentru 
că faţa lui le spunea totul. 

— Nu pot să-l găsesc, începu doctorul, şi am nevoie de el. 
Unde-i? 

Capul şi gâtul îi erau descoperite şi, în timp ce vorbea, 
privirea îi rătăcea neputincioasă de jur-împrejur; îşi scoase 
paltonul lăsându-l să cadă pe podea. 

— Unde mi-e bancul de cizmărie? L-am căutat peste tot şi 
nu dau de el. Ce-au făcut cu munca mea? Nu mai am timp; 
trebuie să isprăvesc odată pantofii aceia. 

Cei doi schimbară o privire şi-şi simţiră inimile îngheţând. 

— Haide, haide, adăugă doctorul cu glas tânguitor, lăsaţi- 
mă să mă apuc de lucru. Daţi-mi lucrurile mele! 

Cum nu primi nici un răspuns, începu să-şi smulgă părul 
din cap şi să bată cu piciorul în podea ca un copil necăjit. 

— Nu chinuiţi un biet amărât, îi imploră el, cu un glas 
jalnic, daţi-mi lucrul meu! Ce-o să se întâmple cu noi dacă 
nu dau gata până deseară perechea aceea de pantofi? 

Pierdut, cu desăvârşire pierdut! 

Ar fi fost atât de lipsit de speranţă să discute raţional cu 
dânsul, ori să încerce să-l facă să-şi vină în fire, încât - 


printr-o înţelegere mută - amândoi îi puseră câte o mână pe 
umăr şi, aşezându-l la gura sobei, îl potoliră făgăduindu-i 
că-şi va recăpăta uneltele de muncă. Bătrânul se prăbuşi pe 
scaun şi rămase cu ochii la jăratic, în timp ce lacrimile i se 
prelingeau pe obraji. Ca şi cum tot ce se întâmplase de pe 
vremea muncii lui în pod şi până acum n-ar fi fost decât o 
amăgire, o himeră, domnul Lorry îl văzu reluându-şi aidoma 
aceeaşi atitudine ca atunci când fusese lăsat în seama lui 
Defarge. 

Deşi amândoi erau impresionați şi zguduiţi de groază la 
spectacolul acestei năruiri, totuşi nu era momentul să-şi dea 
frâu liber emoţiilor. Biata lui fiică rămasă singură, văduvită 
de ultima-i speranţă şi de ultimu-i sprijin, era prea puternic 
prezentă în minţile lor. Din nou, ca printr-o înţelegere, se 
priviră unul pe celălalt, cu o hotărâre comună, Carton fu cel 
dintâi care rupse tăcerea: 

— S-a dus şi ultima speranţă, deşi nu era ea prea mare, Ar 
fi mai bine să-l transportăm la Lucie. Dar, înainte să plecaţi, 
vreţi să-mi acordaţi o clipă de atentă ascultare? Să nu mă 
întrebaţi de ce pun condiţiile pe care le voi pune şi de ce vă 
cer făgăduielile pe care vi le voi cere; am un motiv... şi încă 
unul foarte temeinic. 

— Nu mă îndoiesc, răspunse domnul Lorry. Vorbeşte! 

Silueta prăbuşită-n scaun şi aflată între ei se legăna 
monoton într-o parte şi-n alta şi gemea. Cei doi vorbeau pe 
tonul pe care l-ar fi folosit de-ar fi vegheat noaptea la 
căpătâiul unui bolnav. 

Carton se aplecă să ridice paltonul doctorului, în care 
aproape că i se împleticiseră picioarele. Când îl luă de jos, o 
punguţă mică în care doctorul obişnuia să ţină lista 
sarcinilor lui zilnice căzu pe podea. Carton o ridică şi scoase 
din ea o hârtie împăturită. 

— Ne putem uita la hârtia asta? îl întrebă pe domnul Lorry. 

Acesta încuviinţă din cap. Carton o despături şi exclamă: 

— Slavă Domnului! 

— Ce e? întrebă domnul Lorry cu înfrigurare. 


— O clipă! O să vorbesc despre acest lucru când i-o veni 
rândul. Înainte de toate, zise Carton vârându-şi o mână în 
buzunar şi scoțând o altă hârtie, iată documentul care-mi 
îngăduie să ies liber din acest oraş. Priviţi-l. Vedeţi bine... 
Sydney Carton, cetăţean englez. 

Domnul Lorry ţinea în mână hârtia desfăcută, privind la 
faţa gravă a lui Carton. 

— Vă rog să o ţineţi dumneavoastră în păstrare până 
mâine. După cum vă aduceţi aminte, mâine îl vizitez pe 
Darnay şi e mai bine să nu iau cu mine, în închisoare, acest 
act. 

— De ce? 

— Nu ştiu; prefer să nu-l iau. Aşa, acum priviţi şi 
documentul pe care-l avea doctorul Manette asupră-i. E un 
act similar, care-i îngăduie lui, fiicei sale şi copilului acesteia 
să treacă bariera şi frontiera oricând doresc. Vedeţi? 

— Da! 

— Poate că l-a obţinut ieri, ca o ultimă şi supremă 
prevedere împotriva dezastrului. De când e datat? Dar n- 
are importanţă; nu vă mai pierdeţi vremea să vă uitaţi; 
puneţi-l bine la un loc cu al meu şi cu al dumneavoastră. 
Acum, luaţi aminte. Cu un ceas sau două în urmă n-aş fi 
crezut că doctorul are sau ar putea avea asemenea act. E 
valabil, atâta timp cât nu e revocat. Dar s-ar putea să fie e 
curând revocat şi am temeiuri să cred că va fi. 

— Nu cumva se află în primejdie? 

— Se află amândoi în mare primejdie. În primejdia de a fi 
denunţaţi de Doamna Defarge. Am auzit-o chiar din gura ei. 
Am auzit în astă-seară anumite cuvinte ale acestei femei, 
care mi-au înfăţişat, în culori sumbre, primejdia care-i 
pândeşte. N-am pierdut timpul şi m-am dus de îndată să-l 
văd pe spionul meu. Mi-a confirmat temerile. Anume, ştie că 
un tăietor de lemne care locuieşte în vecinătatea închisorii 
şi care se află sub controlul soţilor Defarge a fost pus de 
madame Defarge să repete cum că a văzut-o pe Lucie, 
„făcând semne şi semnale deţinuţilor”. E simplu de ghicit că 


pretextul va fi unul foarte banal, adică un complot al 
deţinţilor, şi că va fi pusă în joc viaţa ei - poate că şi cea a 
copilului poate că şi cea a tatălui - căci amândoi au fost 
văzuţi împreună cu ea la zidul închisorii. Nu-i nevoie să fiţi 
atât de îngrozit! Dumneavoastră îi veţi salva pe toţi. 

— Facă Domnul să pot, Carton! Dar cum? 

— Vă voi spune îndată cum. 'Totul va depinde de 
dumneavoastră, şi nici c-ar fi putut depinde de un om mai 
nimerit. Această nouă denunţare nu va avea loc, cu 
siguranţă, decât după ziua de mâine; probabil că nu mai 
înainte de două sau trei zile. Ştiţi că a jeli sau a compătimi o 
victimă a ghilotinei constituie o crimă capitală. Nu încape 
îndoială că Lucie şi tatăl ei se vor face vinovaţi de această 
crimă şi femeia aceea (a cărei înverşunare în urmărirea 
țintei nu poate fi descrisă) va aştepta, ca să-şi întărească 
denunţul şi cu aceste noi dovezi, pentru a fi şi mai sigură de 
rezultat. Mă urmăriţi? 

— Atât de concentrat şi cu atâta încredere în tot ce spui, 
încât pentru moment, am pierdut din vedere până şi acest 
dezastru, spuse domnul Lorry, atingând spătarul scaunului 
pe care şedea doctorul. 

— Aveţi bani şi puteţi asigura mijloacele de transport până 
la țărm, de îndată ce călătoria va putea fi întreprinsă. 
Pregătirile dumneavoastră de a vă reîntoarce la Londra 
sunt încheiate de câteva zile. Mâine de dimineaţă tocmiţi-vă 
caii, astfel ca la două după-amiază să fie gata de drum. 

— Aşa voi face! 

Carton era atât de înflăcărat şi de însufleţit, încât domnul 
Lorry se aprinsese de la flacăra lui şi simţea în sânge pulsul 
iute al tinereţii. 

— Sunteţi un suflet nobil. N-am spus eu că lucrurile nici c- 
ar fi putut depinde de un om mai nimerit? Repetaţi-i Luciei, 
când o veţi vedea, tot ce ştiţi despre primejdia care-i 
pândeşte pe copilul şi pe tatăl ei. Accentuaţi asupra 
acestora, căci ea personal şi-ar pune bucuroasă capul sub 
secure alături de cel al soţului. Vocea lui Carton se stinse o 


clipă; apoi continuă ca şi mai înainte: Subliniaţi necesitatea 
ca, de dragul copilului şi al tatălui ei, să părăsească Parisul, 
împreună cu dânşii şi cu dumneavoastră la acea oră. 
Spuneţi-i că totul a fost ticluit de soţul ei în ultimele lui 
ceasuri. Spuneţi-i că de această hotărâre atârnă mai mult 
decât ar cuteza ea să creadă sau să spere. Aveţi impresia că 
tatăl ei, chiar în această nefericită stare, va asculta de ea, 
nu-i aşa? 

— Sunt sigur. 

— Aşa gândeam şi eu. Faceţi toate pregătirile 
trebuincioase, aici, în curte, cu mult calm şi precizie; 
gândiţi-vă la toate, până şi la a vă ocupa locul 
dumneavoastră în trăsură, în clipa în care sosesc eu, mă 
luaţi în trăsură şi porniţi la drum. 

— Înţeleg, deci, că aştept sosirea dumitale, orice-ar fi? 

— Aveţi în mână documentul meu de liberă trecere şi îmi 
veţi rezerva şi mie un loc în trăsură. Nu aşteptaţi decât 
până vedeţi locul meu ocupat şi, chiar în clipa aceea, daţi-i 
drumul direct spre Anglia! 

— În cazul ăsta, zise domnul Lorry, luându-i mâna 
înfrigurată şi totuşi sigură şi stăpânită, înseamnă că nu 
depinde totul doar de un singur bătrân, ci că voi avea 
alături un bărbat tânăr şi inimos. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, aşa va fi. Făgăduiţi-mi solemn 
că nimic nu vă va determina să modificaţi cursul acestor 
hotărâri, aşa cum l-am statornicit împreună. 

— Nimic, Carton. 

— Amintiţi-vă mâine de aceste cuvinte: „O schimbare pe 
parcurs, sau o întârziere - indiferent din ce pricină - şi nici 
o viaţă nu ar mai putea fi salvată, în schimb multe vieţi ar 
cădea, inevitabil, jertfă”. 

— Mi le voi aminti. Nădăjduiesc să mă achit bine de rolul 
meu. 

— Şi eu nădăjduiesc să mă achit bine de-al meu. Acum, la 
revedere! 


Cu toate că rosti cuvintele de mai sus cu un surâs grav şi 
solemn, ba chiar înălţând la buze mâna bătrânului domn, nu 
se despărţi de el în clipa aceea. Îl ajută să-l ridice în 
picioare pe doctorul care se bălăbănea în faţa tăciunilor 
aproape stinşi, să-l îmbrace cu paltonul şi să-i pună pălăria, 
scoţându-l în stradă sub promisiunea că se duc să caute 
băncuţa şi uneltele cizmăreşti după care tânjea. Carton îl 
susţinea pe doctor de cealaltă parte, ocrotindu-l, până 
ajunseră în curtea casei unde tânăra cu inima atât de 
cătrănită - şi cât de fericită fusese pe vremea când el însuşi 
îşi dezvăluise inima pustie în faţa ei - stătea de veghe în 
noaptea de groază. Carton intră în curte şi rămase acolo 
singur, preţ de câteva minute, cu privirile aninate de lumina 
din fereastra camerei ei. Şi înainte de a pleca mai departe, 
trimise, spre acea lumină, o binecuvântare şi un un bun 
rămas. 

Capitolul XIII. 

CINCIZECI ŞI DOL. 

În neagra închisoare Conciergerie, osândiţii din acea zi îşi 
aşteaptă soarta. Sunt tot atâţia cât şi săptămânile anului. 
Cinzeci şi doi de oameni urmează să fie mânaţi în acea 
după-amiază către marea cea fără de margini şi fără de 
sfârşit. Înainte ca celulele închisorii să se golească, au şi 
fost aduşi unii ocupanţii; înainte ca sângele lor să se 
amestece cu sângele vărsat ieri, sângele ce are să curgă 
mâine peste al lor e gata pregătit. Cincizeci şi doi sunt 
pentru azi... De la bătrânul fermier-general de şaptezeci de 
ani, ale cărui avuţii nu-i pot răscumpăra viaţa, până la 
cusătoreasa de douăzeci de ani a cărei sărăcie nu-i poate 
salva zilele... 

Charles Darnay, singur în celulă, nu şi-a îngăduit nici o 
dulce amăgire de când s-a întors de la Tribunal. În fiecare 
rând, al istorisirii pe care-o ascultase, îşi auzise osânda. 
Înţelese pe deplin că nici o influenţă nu-l mai putea salva, că 
era înfierat de milioane, astfel încât unităţile individuale nu 
mai aveau nici o putere. Cu toate acestea, având proaspăt 


în ochi chipul soţiei iubite, nu-i venea uşor să-şi strunească 
gândurile pentru a accepta ce avea de acceptat. Era legat 
de viaţă cu lanţuri puternice şi greu de frânt; când se 
trudea, prin strădanii grele, să le slobozească puţin, le 
simţea încleştându-l şi mai zdravăn. 

Înainte ca întunericul să se fi înstăpânit peste noaptea 
osândei, Darnay izbutise să facă primii paşi pe ultimul său 
drum. Întrucât i se îngăduise să-şi cumpere cele 
trebuincioase pentru scris, precum şi o lumânare, se 
aşternu pe scris până ce lumina avea să se isprăvească. 

Îi scrise o lungă epistolă Luciei arătându-i că el nu ştiuse 
nimic de întemnițarea tatălui ei şi că până la citirea 
documentului fusese la fel de neştiutor ca şi dânsa de rolul 
jucat de părintele şi de unchiul lui în acea năpastă. O 
lămurise că faptul de a-i fi ascuns numele de familie pe 
care-l repudiase fusese singura condiţie - şi cât de bine o 
putea înţelege acum - pe care o legase tatăl ei de logodna 
lor şi singura făgăduială pe care i-o ceruse în dimineaţa 
cununiei. O conjura, de dragul tatălui ei, ca niciodată să nu 
încerce a afla dacă acesta uitase de existenţa documentului 
sau dacă amintirea lui îi fusese trezită (vremelnic ori 
definitiv) de povestea din Turnul Londrei, pe care o 
istorisise el cândva, în acea duminică petrecută împreună 
sub îndrăgitul platan din grădină. Dacă-şi aducea aminte 
clar de document, atunci, fără îndoială, îl socotise pierit 
odată cu zidurile Bastiliei, din moment ce nu-l găsise 
menţionat printre relicvele prizonierilor descoperite de 
popor în închisoare, şi care fuseseră aduse la cunoştinţa 
publică. O implora - deşi ştia prea bine că nu era nevoie s-o 
facă - să-l liniştească pe tatăl ei, infiltrându-i în minte, prin 
toate mijloacele afectuoase la care se putea gândi, adevărul 
că nu săvârşise nimic pentru care să-l mustre conştiinţa, ba 
dimpotrivă, se anihilase pe el însuşi de dragul lor, al 
amândurora. Pe lângă rugămintea de a-i primi şi păstra 
ultima binecuvântare şi iubirea, pe lângă rugămintea de a- 
şi birui durerea şi de a se închina cu trup şi suflet copilului 


lor, o conjura, în numele întâlnirii lor în ceruri, să-şi aline 
părintele. 

Îi scrise şi tatălui ei în acelaşi sens; dar lui i se adresă 
încredinţându-i viaţa soţiei şi copilei sale. Şi i-o ceru cu 
tărie, în speranţa de a-l scutura, în felul acesta, din orice în 
prăvălire în deznădejde sau în primejdioase întoarceri în 
trecut, pe care i le prevedea. 

Domnului Lorry îi lăsă în grijă pe toţi cei trei dragi şi-i 
lămuri starea treburilor lui băneşti. Adăugă numeroase 
asigurări de prietenie plină de recunoştinţă şi de cald 
devotament, cu care isprăvi tot ce avusese de făcut. La 
Carton nu se gândi nici măcar un moment. Mintea îi era 
prea plină de toţi ceilalţi, pentru ca măcar un gând legat de 
el să-şi poată face loc. 

Termină cu scrisorile înainte ca luminile închisorii să se fi 
stins. Când se întinse pe culcuşul de paie, îşi spuse că o 
isprăvise pe deplin cu această lume. 

Dar lumea continuă să se agaţe de el în somn şi i se ivi în 
forme îmbietoare. Liber şi fericit, îndărăt în vechea lor casă 
din Soho (deşi casa din vis n-avea nimic asemănător cu cea 
din realitate), eliberat în chip de neînțeles şi cu inima 
uşoară, era din nou lângă Lucie care-i spunea că totul nu 
fusese decât un vis, că niciodată nu plecase de acasă. Un 
gol de uitare, apoi o durere, şi iată-l îndărăt la ea, de astă 
dată mort şi împăcat, şi totuşi fără să existe în el vreo 
deosebire. Un alt gol de uitare, şi se trezi în dimineaţa 
mohorâtă, fără să-şi dea seama unde se afla şi ce se 
întâmplase cu el, până când mintea îi fu fulgerată de 
gândul: „Aceasta-i ziua morţii mele!” 

Şi astfel, târându-se printre ceasuri, ajunsese în ziua în 
care aveau să cadă cincizeci şi două de capete. În timp ce, 
cu multă stăpânire de sine, nădăjduia că-şi va putea 
întâmpina moartea cu o linişte eroică, gândurile lui treze 
fură prinse într-o nouă învolburare. 

Nu văzuse niciodată instrumentul care avea să-i curme 
viaţa. La ce înălţime se ridica de la pământ, câte trepte va 


avea de urcat, unde va fi el aşezat, dacă mâinile care-l vor 
apuca or să fie mânjite de sânge, în ce parte îi vor întoarce 
capul, dacă va fi primul, sau ultimul; acestea şi multe alte 
întrebări de acelaşi fel, scăpate cu totul de sub voinţa lui, 
ţâşneau nepoftite, iar şi iar, fără contenire. Şi nu erau 
legate de frică: era conştient că nu se temea. Îşi aveau mai 
curând originea în dorinţa de a şti cum trebuie să se 
comporte atunci când va sosi momentul. 

Şi în vreme ce el pendula încoace şi-ncolo în celulă, timpul 
se scurgea şi ceasornicul bătea orele pe care nu avea să le 
mai audă niciodată. Nouă dus pe vecie, zece dus pe vecie, 
unsprezece dus pe vecie, douăsprezece apropiindu-se 
pentru a se mistui pe veci. După o luptă dură cu acea bizară 
urzeală de gânduri care îl nedumereau, izbuti să le 
izgonească. Se plimba în sus şi-n jos, repetându-şi numele 
celor dragi. Partea cea mai grea trecuse. Acum se putea 
plimba în sus şi-n jos, eliberat de fantasmele care-i 
distrăgeau mintea, şi să se roage pentru el şi pentru ei. 

Douăsprezece dus pe vecie! Aflase că ora finală va fi trei, 
dar ştia că va fi chemat ceva mai devreme, cu atât mai mult 
cu cât auzea faetoanele hurduindu-se greoi şi încet pe 
străzi. De aceea hotări să-şi fixeze în minte, ca ultim ceas, 
ora două, iar până atunci să-şi întărească cugetul pentru a 
putea insufla tărie şi altora. 

Continuându-şi ordonat plimbarea încoace şi-ncolo, cu 
braţele la piept - un om cu totul diferit de prizonierul care 
se plimba încoace şi-ncolo la închisoarea La Force - auzi, 
fără surpriză, ora unu mistuindu-se în depărtare. Trecuse 
ca toate celelalte. Mulţumind pios Domnului pentru că-şi 
redobândise stăpânirea de sine, îşi spuse în gând: „Acum nu 
mai am decât o oră” şi porni iar să se plimbe. 

Paşi pe coridorul de piatră, în faţa uşii lui. Se opri din 
mers. 

Cheia fu vârâtă în broască şi răsucită. Înainte de a se 
deschide uşa, sau poate o dată cu deschiderea ei, un om 
vorbi cu voce joasă, în engleză: 


— Nu m-a văzut niciodată aici; m-am ferit din calea lui. 
Intraţi singur; eu aştept în apropiere. Grăbiţi-vă! 

Uşa se deschise şi se închise grăbit şi, faţă-n faţă cu el, 
calm, privindu-l atent, cu lumina unui zâmbet pe faţă şi cu 
un deget pus prudent la buze, iată-l pe Sydney Carton. 

Expresia feţei lui avea ceva atât de radios şi de deosebit, 
încât, în prima clipă, deţinutul se întrebă dacă nu era 
cumva o plăsmuire a fanteziei sale. Dar omul vorbi, şi era 
glasul lui Sydney; luă mâna deţinutului şi strângerea 
degetelor lui era reală. 

— Dintre toţi oamenii din lume la mine te aşteptai cel mai 
puţin, spuse el. 

— Nu-mi venea să-mi cred ochilor că eşti tu. Nici acum 
încă nu-mi vine a crede. Nu cumva eşti - îngrijorarea îi 
năpădi brusc mintea - nu cumva eşti prizonier? 

— Nu. Întâmplător am putere asupra unuia dintre 
temnicerii de aici, şi în virtutea acestei puteri mă aflu în faţa 
ta. Vin din partea soţiei tale, Darnay dragă. 

Deţinutul îi strivi mâna. 

— Îţi face o cerere prin mine. 

— Ce anume? 

— O rugăminte cât se poate de serioasă, de grabnică, de 
importantă, care ţi-e adresată pe cel mai patetic ton al vocii 
atât de dragă ţie şi pe care ţi-o aminteşti prea bine. 

Osânditul îşi întoarse faţa în lături. 

— Nu avem timpul necesar ca să mă întrebi de ce sunt eu 
purtătorul acestei rugăminţi sau ce tâlc are; n-am timp să-ţi 
povestesc. Trebuie doar să te supui - scoate-ţi cizmele din 
picioare şi îmbracă-le pe astea ale mele. 

În celulă, în spatele prizonierului, se afla un scaun. Carton, 
repezindu-se înainte cu viteza fulgerului, îl şi aşezase pe 
Darnay pe scaun şi se postase în faţa lui, desculţ. 

— Trage-ţi cizmele mele. Hai, pune mâna, pune-ţi voinţa în 
mişcare! Repede! 

— Carton, nu există evadare din acest loc; eo 
imposibilitate. N-ar însemna decât să mori şi tu alături de 


mine. E o nebunie. 

— Ar fi o nebunie dacă ţi-aş cere să evadezi; dar ţi-am 
cerut eu una ca asta? Când o să-ţi cer să ieşi pe această 
uşă, atunci să-mi spui că e o nebunie! Schimbă-ţi cravata cu 
a mea, şi mantaua cu a mea. Cât o faci, dă-mi voie să-ţi scot 
panglica asta cu care-ţi legi părul; scutură-ţi pletele, să-ţi 
stea aşa, ca a le mele. 

Cu uimitoare repeziciune şi cu o forţă de voinţă şi de 
acţiune ce părea aproape nefirească, îl sili la toate aceste 
înlocuiri. Deţinutul era ea un copil neajutorat în mâinile lui. 

— Carton! Carton dragă! E o nebunie! Nu se poate realiza, 
niciodată n-a fost cu putinţă, au mai încercat-o şi alţii şi au 
dat greş. Te implor, nu adăuga moartea ta la amărăciunea 
morţii mele. 

— Darnay dragă, ţi-am cerut eu să ieşi pe această uşă? 
Când o să-ţi cer acest lucru, refuză-mă! Văd aici, pe masă, 
toc, cerneală şi hârtie. Mâna ţi-e destul de sigură ca să poţi 
scrie? 

— Până ai venit tu, era. 

— Atunci stăpâneşte-ţi-o din nou şi scrie ce-ţi dictez. 
Repede, prietene, repede! 

Apăsându-şi palma pe fruntea-i năucită, Darnay se aşeză la 
masă. Carton, cu mâna dreaptă în buzunarul de la piept, 
stătea foarte aproape de el. 

— Scrie exact ce-ţi spun... 

— Către cine s-o adresez? 

— Către nimeni. 

Carton continua să-şi ţină mâna vârâtă în haină. 

— O datez? 

— Nu. 

La fiecare întrebare, deţinutul ridica ochii. Carton, aplecat 
asupră-i şi cu mâna vârâtă în buzunarul hainei, îl privea de 
sus în jos. 

Dacă-ţi aduci aminte, începu Carton să dicteze, de 
cuvintele rostite între noi cu multă vreme în urmă, vei 


înţelege ceea ce fac. Şi ştiu că ţi le aduci aminte. Nu-ţi stă în 
fire să uiţi. 

Începu să-şi retragă încet mâna de la piept; prizonierul, 
ridicând întâmplător ochii, în uluirea lui, în timp ce scria, se 
opri brusc, aţintindu-şi privirea asupra mâinii lui Carton. 

— Ai scris „să uiţi”? întrebă Carton. 

— Am scris. Ce-ai în mână, o armă? 

— Nu; nu sunt înarmat. 

— Ce ai în mână? 

— Vei afla îndată. Scrie mai departe; mai sunt doar câteva 
cuvinte. Dictă din nou: 

Sunt bucuros că a sosit momentul când îţi pot dovedi cele 
spuse. Şi faptul că o fac nu-i pricină nici de regret, nici de 
mâhnire. 

Când rosti aceste din urmă cuvinte, ţinându-şi ochii 
pironiţi pe cel ce scria, mâna i se roti încet şi uşor foarte 
aproape de faţa prizonierului. 

Tocul scăpă dintre degetele lui Darnay, care privi în jur cu 
ochi pierduţi. 

— Ce miros e ăsta? 

— Miros? 

— Ceva ce mi-a izbit nările! 

— Eu nu simt nimic; nu văd ce-ar putea fi. la tocul şi 
termină. lute, iute! 

Ca şi cum memoria i s-ar fi împânzit sau facultăţile mintale 
i s-ar fi înceţoşat, deţinutul făcu un efort ca să-şi 
concentreze atenţia. Când se uită în sus, la Carton, cu ochi 
împăienjeniţi şi cu o răsuflare sacadată, acesta, din nou cu 
mâna în buzunarul de la piept, îl privea, fix. 

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te! 

Prizonierul se mai aplecă o dată deasupra hârtiei. Mâna lui 
Carton se furişa din nou în jos, spre el. 

Dac-ar fi fost altfel, nu m-aş fi bucurat nicicând de marele 
prilej. Dac-ar fi fost altfel - mâna lui Carton se afla din nou 
în faţa deţinutului - aş fi săvârşit mult mai multe dintre 


faptele pentru care voi avea de răspuns. Dac-ar fi fost 
altfel... 

Carton se uită la toc şi văzu că trasa greoi semne 
neinteligibile. 

Mâna nu i se mai strecură în buzunarul de la piept. 
Deţinutul sări în picioare, cu o privire plină de dojana, dar 
Carton îi puse mâna dreaptă pe nas, în timp ce cu braţul 
stâng îl susţinu de mijloc. Câteva secunde, Darnay luptă 
neputincios cu omul care venise să-şi ofere viaţa în 
schimbul vieţii lui; dar un minut mai târziu, zăcea în 
nesimţire pe jos. 

Cu mişcări repezi, însă la fel de nobil intenţionate precum 
îi era şi inima, Carton se îmbrăcă în hainele pe care le 
dezbrăcase şi prizonierul, îşi pieptănă părul spre spate şi-l 
legă cu panglica pe care o purtase acesta. Apoi chemă cu 
glas şoptit: 

— Intră! Vino înăuntru. 

Iscoada se înfăţişă. 

— Ei vezi? întrebă Carton care se lăsase într-un genunchi, 
lângă silueta ţeapănă a celuilalt, ca să-i vâre hârtia scrisă în 
sân. Nu-i aşa că riscul dumitale nu-i prea mare? 

— Domnule Carton, răspunse Barsad cu o uşoară 
pocnitură din degete, dacă vă ţineţi de cuvânt în tot ce aţi 
făgăduit, nu în povestea asta va sta riscul meu. 

— Nu te teme. Voi fi credincios până la moarte cuvântului 
dat. 

— Păi n-aveţi încotro, domnule Carton, dacă chestia cu cei 
cincizeci şi doi e adevărată. Aşa cum arătaţi în hainele 
astea, n-am nici o teamă. 

— N-avea nici o teamă! Curând eu nu voi mai fi în stare să- 
ţi fac nici un rău, iar ceilalţi, cu voia Domnului, vor fi 
departe de aici. Acum, cheamă după ajutor şi transportă-mă 
la trăsură. 

— Pe dumneavoastră? întrebă spionul cu nervozitate. 

— Pe el, omule, pe cel cu care am schimbat... Vei ieşi fie 
aceeaşi poartă pe unde m-ai introdus pe mine? 


— Fireşte. 

— Zici că arătam slab de înger şi pierit când m-ai însoţit 
înăuntru, şi că acum mă scoţi de-a dreptul leşinat. 
Întrevederea asta de adio m-a răpus. S-au mai întâmplat 
lucruri din astea pe aici şi nu de puţine ori. Îţi stă viaţa în 
propriile-ţi mâini, Barsad. Repede! Strigă după ajutor! 

— Juraţi să nu mă trădaţi? întrebă iscoada oprindu-se 
locului o clipă şi tremurând din toate mădularele. 

— Omule, se răsti Carton bătând din picior, oare nu ţi-am 
jurat destul de solemn, de-o iei iar de la capăt şi iroseşti 
minute preţioase? Scoate-l afară în curte, vâră-l în trăsură, 
prezintă-l dumneata personal domnului Lorry, spune-i, cu 
gura dumitale, să nu-i dea nici un fel de întăritor nimic 
decât aerul curat - şi mai spune-i să-şi amintească bine de 
cele ce i-am cerut eu aseară şi de cele ce mi-a promis 
dânsul şi s-o pornească repede la drum. 

Spionul se retrase; Carton se aşeză la măsuţă, odihnindu- 
şi fruntea în mâini. Curând, spionul se întoarse cu doi 
gealaţi. 

— Ei, ce-a păţit? întrebă unul din aceştia privind silueta 
prăbuşită. Chiar aşa de câtrănit pen' că prietenu' lui a scos 
lozu' câştigător la loteria Sfintei Ghilotina? 

Ridicară trupul în nesimţire, îl aşezară pe o targă adusă cu 
ei şi se aplecară să apuce mânerele. 

— Bagă de seamă că timpu-i scurt, Evremonde, rosti 
iscoada pe un glas plin de avertismente. 

— Ştiu, frate, răspunse Carton. Ai grijă de prietenul meu, 
te rog din inimă, şi lasă-mă în pace. 

— Hai, băieţi! porunci Barsad. Ridicaţi-l şi la drum! 

Uşa se închise şi Carton fu lăsat singur. Încordându-şi 
auzul, pândi orice zgomot care ar fi putut trăda bănuieli sau 
alarmă. Dar nu se auzi nimic. Chei răsucite în broască, uşi 
trântite, paşi răsunând pe coridoare îndepărtate; nici un 
strigăt, nici o larmă de pripeală, nimic neobişnuit. 
Răsuflând uşurat, se aşeză la măsuţă şi aşteptă din nou 
până ce auzi ceasornicul bătând orele două. 


Şi atunci, începură să se facă auzite zgomote de care nu se 
simţea înfricoşat, pentru că le ştia tâlcul. Mai multe uşi se 
deschiseră una după alta şi, în cele din urmă, uşa lui. Un 
temnicer, cu o listă în mână, îşi băgă capul pe uşă spunând 
doar atât: „Urmează-mă, Evremonde!”, iar el îl urmă într-o 
sală mare şi întunecată, aflată mai departe. Era o zi 
posomorâtă de iarnă, şi cât cu bezna dinăuntru, cât cu 
lumina sură de-afară, de-abia-i putea desluşi pe ceilalţi, 
aduşi acolo ca să li se lege braţele. Unii stăteau în picioare, 
alţii se aşezaseră. Unii se văitau şi se foiau mânaţi de 
neastâmpăr; dar aceştia din urmă erau puţini la număr. Cei 
mai mulţi erau tăcuţi şi încremeniţi, cu ochii aţintiţi în 
podea. 

În timp ce Carton se cuibărise lângă zid, într-un ungher 
întunecos, iar restul celor cincizeci şi doi erau aduşi în 
încăpere, un bărbat se opri o clipă şi-l îmbrăţişa, ca unul ce- 
| cunoştea bine. Carton se simţi săgetat de groaza de a fi 
recunoscut; dar omul trecu mai departe. Câteva clipe după 
aceea, o fată tânără, cu un trup de copilă, o faţă suavă şi 
trasă, de pe care pălise orice urma de culoare, şi nişte ochi 
supuşi, larg deschişi, se ridică de pe scaunul pe care o 
observase aşezată până atunci şi se apropie de el ca să-i 
vorbească. 

— Cetăţene Evremonde, i se adresă ea atingându-l cu o 
mână rece ca gheaţa. Eu sunt sărmana cusătoreasă 
condamnată o dată cu dumneavoastră la temniţa La Force. 

— Da. Am uitat, de ce erai acuzată? 

— Uneltiri. Deşi Cerul ştie că sunt cu totul nevinovată. 
Cum ar putea fi altminteri? Cine s-ar gândi să uneltească 
împreună cu o biată făptură plăpândă ca mine? 

Surâsul pierdut cu care rosti aceste cuvinte îl înduioşă atât 
de mult pe Carton, încât ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu mi-e teamă de moarte, cetăţene Evremonde, dar 
sunt nevinovată. Nu m-aş fi dat îndărăt să-mi jertfesc viaţa. 

Dacă Republica, cea care va aduce atâta bine celor săraci, 
ar fi folosit de pe urma morţii mele; dar nu văd, cetăţene 


Evremonde, cum ar putea folosi. O biată făptură atât de 
plăpândă! 

Era cel din urmă lucru de pe lumea pământească menit să 
încălzească şi să înduioşeze inima lui Carton, şi inima lui 
întradevăr se încălzi şi se înduioşă de mila sărmanei fete. 

— Am auzit că ai fost eliberat, cetăţene Evremonde; 
nădăjduisem că-i adevărat. 

— A fost adevarat. Dar m-au arestat din nou şi m-au 
osândit. 

— Cetăţene Evremonde, dacă vom fi în acelaşi faeton, îmi 
dai voie să-ţi ţin mâna? Nu mi-e teamă, dar sunt mică şi 
firavă, şi atingerea mâinii dumitale o să-mi dea curaj. 

Cum privirea ochilor supuşi era înălţată spre faţa lui, 
Carton citi în ei un subit val de îndoială, apoi de uimire. 
Atunei strânse puternic în mâna lui degetele tinere vlăguite 
de muncă şi de foame şi-şi duse un deget la buze. 

— Mori pentru el? şopti fata. 

— Şi pentru soţia şi copilul lui. Ssst! Aşa e! 

— O, străine, îmi vei îngădui să-ţi ţin mâna nobilă? 

— Ssst! Da, biata mea surioară; până la sfârşit. 

Umbrele neguroase care cădeau asupra închisorii se 
adunară la acelaşi ceas timpuriu de după-amiază şi asupra 
barierei, înţesată de lume în aşteptare, când o trăsură, care 
ieşea din Paris, se opri pentru a fi cercetată. 

— Cine-i aici? Pe cine aveţi înăuntru? Actele! 

Actele sunt înmânate şi citite. 

— Alexandre Manette. Doctor. Francez. Care-i? 

Acesta e; e arătat bătrânul neputincios, rătăcit, care 
murmură sunete nearticulate. 

— S-ar zice că cetăţeanul doctor nu-i în apele lui. L-a 
doborât febra Revoluţiei? A fost mult prea mult pentru 
puterile lui. 

— Ha! Mulţi se molipsesc de boala asta. Lucie. Fiica lui. 
Franceză. Care e? 

Iat-o. 

— Aşa s-ar zice. Lucie, soţia lui Evremonde, nu-i aşa? 


— Aşa e. 

— Ha! Evremonde a fost transferat prin alte locuri. Lucie, 
fetiţa ei. Englezoaică. Asta-i? 

— Asta-i şi nu alta. 

— Sărută-mă, copil al lui Evremonde. Aşa, ai sărutat un 
bun republican, asta-i ceva nou în neamul tău; s-o ţii minte! 
Sydney Carton. Avocat. Englez. Care-i? 

— Zace aici, în acest colţ al trăsurii. E arătat şi el. 

— S-ar zice că avocatul englez e leşinat? 

Se speră că-şi va reveni când vor da de aer mai proaspăt. 
Avocatul are o sănătate cam şubredă şi l-a mâhnit mult 
despărţirea de un prieten care a căzut în dizgraţia 
Republicii. 

— Asta-i tot? Ce mare scofală! Mulţi sunt în dizgraţia 
Republicii şi vor trebui să arunce o ocheadă pe ferestruică. 
Jarvis Lorry. Englez. Care-i? 

— Eu sunt. În mod necesar, fiind şi ultimul. 

Jarvis Lorry era cel ce dăduse răspunsurile la toate 
întrebările de mai sus. Jarvis Lorry era cel care coborâse 
din trăsură şi stătea acum, cu mâna pe mânerul portierei, 
răspunzând unui grup de oficialități. Aceştia se învârteau 
agale în jurul trăsurii, se urcau alene pe acoperiş ca să 
cerceteze puţinul bagaj aflat acolo; ţăranii care tândăleau 
pe-aproape se strânseră lângă trăsură şi se uitară cu 
lăcomie înăuntru; un copil, purtat în braţe de maică-sa, îşi 
întinse mânuţa ca s-o poată atinge pe soţia unui aristocrat 
trimis la ghilotină. 

— Uite-ţi hârtiile semnate, Jarvis Lorry. 

— Putem pleca, cetăţene? 

— Puteţi pleca. Să înainteze alt poştalion! Călătorie bună. 

— Vă salut, cetăţeni! 

Cea dintâi primejdie trecută! 

Din nou cuvinte rostite de Jarvis Lorry care-şi împreună 
mâinile şi-şi înălţă ochii. În trăsură pluteşte groaza, se aud 
doar plânsul Luciei şi respiraţia grea a celui aflat în 
nesimţire. 


— Nu înaintăm prea încet? Nu-i putem face să meargă mai 
repede? întrebă Lucie agăţându-se de braţul bătrânului 
domn. 

— Ar bate la ochi, draga mea, ar da impresia că fugim. Nu 
trebuie să-i grăbim prea tare. Le-ar deştepta bănuieli. 

— Uită-te în spate! Uită-te în spate, vezi dacă nu cumva 
suntem urmăriţi! 

— Nu se vede nimic, draga mea! Deocamdată nu suntem 
urmăriţi. Sssst! Căpitănia de poştă! 

Fără grabă, patru cai sunt deshămaţi; fără grabă, trăsura 
zace în uliţă, văduvită de cai, părând să n-aibă de gând să 
se mai urnească vreodată de-acolo; fără grabă, cei patru cai 
de schimb se materializează; fără grabă, îi urmează surugiii 
de schimb, împletind capetele curelelor de bici; fără grabă, 
vechii surugii îşi numără încasările, fac socoteli greşite şi 
ajung la rezultate care-i nemulţumesc. Şi-n tot acest timp, 
inimile grele ca plumbul ţăcăne într-un ritm care ar întrece 
de departe cel mai focos galop al celor mai focoşi cai pe 
care i-a fătat vreodată o iapă. 

În cele din urmă, iată-i pe noii surugii pe capră şi pe cei 
vechi lăsaţi în urmă. Trăsura spintecă satul, sus la deal, jos 
la vale, şi apoi prin ţinuturile de şes, chiftite de apă. 
Deodată, surugiii încep să vorbească între ei, cu gesturi 
însufleţite, frânează caii atât de brusc încât bietele 
dobitoace aproape că se lasă pe vine. 

— Suntem urmăriţi? 

— Ho! Hei, cei din trăsură! întreabă-i pe ei! 

— Ce e? se interesează domnul Lorry, privind pe fereastră. 

— Câţi au spus că sunt? 

— Nu te înţeleg. 

— La ultima poştă. Câţi au spus că sunt azi la ghilotină? 

— Cincizeci şi doi. 

— Ce ţi-am spus eu! Un număr frumos! Camaradu' meu d- 
aci zicea că patruşdoi; or, zece capete contează. Ghilotina 
merge straşnic. Grozav îmi place. Hiii, înainte! Hiii! 


Noaptea se lasă tot mai neagră. Darnay se agită tot mai 
mult; începe să-şi revină, să vorbească inteligibil; îşi 
închipuie că e încă cu Carton; îi spune pe nume, îl întreabă 
ce ţine în mână. O, cerule, fie-ţi milă de noi, îndură-te de 
noi! Uită-te, uită-te, vezi dacă nu suntem urmăriţi! 

Vântul aleargă pe urmele fugarilor, norii plutesc pe urmele 
lor, luna se afundă pe urmele lor, întreaga noapte sălbatică 
e pe urmele lor; dar de fapt nimeni nu-i pe urmele lor... 

Capitolul XIV. 

ÎMPLETITURA IA SFÂRŞIT. 

Chiar în răstimpul când cei cincizeci şi doi îşi aşteptau 
sorocul, doamna Defarge ţinea sfat, în chip sumbru şi 
prevestitor de rele, cu Răzbunarea şi cu Jacques Trei. Dar 
nu în vinărie se consfătuia cu ei, ci în coliba tăietorului de 
lemne, fost cândva reparator de drumuri. Tăietorul de 
lemne nu participa la discuţie, ci se ţinea la oarecare 
depărtare, ca o slugă căreia nu i se cuvenea să vorbească 
până nu era întrebat sau să-şi dea cu părerea până nu era 
poftit s-o facă. 

— Dar Defarge al nostru, zise Jacques Trei, este, fără 
îndoială, un bun republican. Nu? 

— Nici că există în toată Franţa unul mai bun, protestă 
Răzbunarea cu glasul ei piţigăiat. 

— Linişte, Răzbunareo, grăi doamna Defarge, punându-şi 
mâna, cu o uşoară încruntare, pe buzele locotenentului ei, 
dă-mi voie să vorbesc eu. Soţul meu, cetăţeni, este un bun 
republican şi un om de ispravă; şi-a câştigat merite de la 
Republică şi se bucură de încrederea ei. Dar soţul meu îşi 
are slăbiciunile lui şi-i atât de slab încât se îmbună când e 
vorba de doctorul ăsta. 

— Mare păcat, cârii Jacques Trei, clătinând din cap cu 
îndoială şi plimbându-şi degetele hulpave peste gura-i 
hămesită. Asta nu miroase a bun cetăţean; e un lucru 
regretabil. 

— Uite ce-i, continuă cucoana, eu de doctorul ăsta nu mă 
sinchisesc nici cât negru sub unghie. Din partea mea, n-are 


decât să-şi poarte capul pe umeri sau să se descotorosească 
de el, nici că-mi pasă. Dar familia lui Evremonde trebuie 
stârpită, iar soţia şi copilul trebuie să urmeze soarta soţului 
şi tatălui. 

— Dânsa are un cap tocmai bun pentru ghilotină, cârâi 
Jacques Trei. Am mai văzut acolo capete cu păr bălai şi ochi 
albaştri şi arătau minunat când Samson le ridica în mână. 

Căpcăun cum era, vorbea ca un epicurean. 

Madame Defarge îşi lăsă în jos privirile, şi reflectă o clipă. 

— La fel şi fetiţa, continuă Jacques Trei, savurându-şi 
meditativ spusele, şi ea are păr bălai şi ochi albaştri. Şi-apoi 
avem rar copii acolo! Ar fi o privelişte grozavă! 

— Într-un cuvânt, zise doamna Defarge, alungându-şi 
îngândurarea, în chestiunea asta nu mă pot bizui pe 
bărbatul meu. Nu numai că simt, de ieri încoace, că nu mă 
pot încrede să-i dezvălui amănuntele planului meu, dar simt 
că, dacă zăbovesc există primejdia să le dea de veste, şi- 
atunci s-ar putea să ne scape. 

— Asta nu trebuie să se întâmple, cârâi Jacques Trei, 
nimeni nu trebuie să ne scape. N-avem nici jumătate din 
câţi ar trebui să fie. Ar trebui s-avem câte o sută douăzeci 
de capete pe zi. 

— Pe scurt, urmă doamna Defarge, soţul meu n-are 
motivele mele de a hăitui această familie până va pieri de 
pe faţa pământului, şi eu n-am motivele lui de a-l privi pe 
doctor cu îngăduinţă. Drept care, trebuie să acţionez de 
una singură. Vino-ncoa, cetăţene! 

Tăietorul de lemne, care-i ştia de frică şi se arăta foarte 
smerit, speriat fiind de moarte, înainta cu mâna la boneta 
roşie. 

— În legătură cu semnalele alea, cetăţene, pe care le făcea 
dânsa deţinuţilor, i se adresă madame Defarge încruntată. 
Eşti gata să depui chiar azi mărturie? 

— Da, da, cum să nu! strigă tăietorul de lemne. Zi de zi, pe 
vreme bună sau rea, de la două la patru făcea întruna 


semne, câteodată şi cu aia mică, câteodată fără. Eu ştiu ce 
ştiu şi ce-am văzut cu ochii mei. 

Îşi întări cuvintele cu tot felul de gesturi ca şi cum imita 
câteva din numeroasele şi variatele semnale pe care nu le 
văzuse niciodată. 

— Limpede ca bună-ziua, un complot, decretă Jacques 
Trei. 

— Nu există nici o îndoială în privinţa juriului? întrebă 
madame Defarge, întorcându-şi ochii spre el cu un zâmbet 
înnegurat. 

— Cetăţeană dragă, te poţi bizui pe juriul patriotic. Eu 
răspund pentru colegii mei juraţi. 

— Aşa, ia să vedem cum stau lucrurile, spuse madame 
Defarge, chibzuind iarăşi! Va să zică să stăm şi să judecăm 
drept! Pot să-l cruţ pe doctorul acela de hatârul bărbatului 
meu? În ce mă priveşte, mi-e totuna. E bine oare să-l cruţ? 

— Ar fi un cap în plus, observă Jacques Trei cu voce joasă. 
Adevăru-i că n-avem capete destule; eu unul zic c-ar fi 
păcat să-l cruţi. 

— Când i-am văzut eu, făcea şi el semnale, împreună cu 
fiică-sa, argumentă madame Defarge; n-aş putea să vorbesc 
de unul fără să-l pomenesc şi pe celălalt; şi doar n-am voie 
să tac din gură şi să las întreg cazul în seama cetăţeanului 
ăstuia pricăjit de-aici. Pentru că eu nu-s rea ca martoră. 

Răzbunarea şi Jacques Trei se întrecură care mai de care 
în proteste aprinse, susţinând cum că era cea mai minunată 
şi mai straşnică dintre martore. Tăietorul de lemne, ca să 
nu rămână mai prejos, afirmă că era o martoră 
dumnezeiască. 

— Trebuie să-şi înfrunte norocul, hotări madame Defarge. 
Nu; nu pot să-l cruţ! Sunteţi convocați pentru ora trei; 
mergeţi să vedeţi recolta de azi, la execuţie? Dumneata 
mergi? 

Întrebarea îi fusese adresată tăietorului de lemne care se 
grăbi s-o asigure că merge; profitând de prilej adăugă că el 
era cel mai aprins dintre republicani şi c-ar fi cel mai 


mâhnit dintre republicani dacă ceva l-ar împiedica să-şi 
fumeze pipa de după-masă contemplându-l pe hazosul 
„bărbier naţional”. Şi îşi întări vorbele cu atâta belşug de 
gesturi, încât l-ai fi putut bănui (şi poate că ochii negri, 
care-l priveau cu dispreţ, de sub sprâncenele doamnei 
Defarge, îl şi bănuiau) că ceas de ceas şi zi de zi îl chinuia 
spaima pentru propria-i piele. 

— Şi eu mă voi afla acolo, declară madame Defarge. Şi 
după ce se termină - hai să zicem la orele opt - veniţi la 
mine, în Saint-Antoine, şi-i vom informa pe-ai noştri în 
legătură cu aceşti oameni. 

Tăietorul de lemne strigă că se simte mândru şi măgulit s- 
o sprijine pe cetăţeană. Dar când cetăţeana îi aruncă o 
privire, se fâstâci, se feri de ochii ei, făcându-se mic ca un 
căţel, se piti printre butucii lui şi-şi mască zăpăceala 
aplecându-se peste mânerul securii. 

Madame Defarge le făcu semn Răzbunării şi lui Jacques 
Trei să se apropie de uşă şi acolo le expuse amănuntele 
planului ei. 

— Mai mult ca sigur că ea e acuma acasă, aşteptând 
momentul morţii lui. Mai mult ca sigur că boceşte şi-l 
jeleşte. Mai mult ca sigur că-i într-un hal ce contravine 
justiţiei republicii. Mai mult ca sigur că-i topită de milă 
pentru vrăjmaşii Republicii. Mă duc la ea! 

— Ce femeie admirabilă; ce femeie adorabilă! se extazie 
Jacques Trei. 

— Ah, draga mea! strigă Răzbunarea, strângând-o în 
braţe. 

— Ia-mi împletitura, hotări mai departe madame Defarge, 
încredinţându-şi lucrul de mână amicei sale, şi păstreaz-o 
până vin; reţine-mi locul meu obişnuit. Duceţi-vă drept 
acolo, pentru că azi o să fie probabil tămbălău mai mare ca 
de obicei. 

— Mă supun cu bucurie ordinelor stăpânei mele, spuse 
Răzbunarea cu entuziasm, sărutând-o pe obraz. Vezi să nu 
întârzii... 


— Voi fi acolo înainte de a începe. 

— Şi înainte de sosirea faetoanelor! Ai grijă, inimioara 
mea, să fii acolo înainte de sosirea faetoanelor, strigă după 
ea Răzbunarea, în timp ce madame Defarge ieşea în stradă 
şi-o pornea la drum. 

Madame Defarge îşi flutură uşor mâna în semn că o auzise 
şi că puteau fi siguri de punctualitatea ei şi se avântă prin 
noroaie, cotind apoi după zidul închisorii. Răzbunarea şi 
juratul, privind-o cum se îndepărtează, îşi exprimară o 
fierbinte admiraţie pentru impunătoarea-i siluetă şi pentru 
înaltele ei „calităţi morale”. 

Existau pe atunci multe femei asupra cărora vremurile îşi 
lăsaseră mâna, desfigurându-le; dar niciuna dintre ele nu 
era mai de temut decât această femeie implacabilă care 
străbătea acum străzile. Înzestrată cu o fire dârză şi 
neînfricată, o inteligenţă ascuţită şi foarte activă, o 
neclintită forţă de hotărâre, şi cu acel soi de frumuseţe care 
nu numai că-i hărăzeşte posesorului ei fermitate şi 
înverşunare, dar pare să facă şi pe ceilalţi să-i recunoască 
instinctiv aceste însuşiri; oricând şi-n orice fel de 
împrejurări, vremurile tulburi scot asemenea femei la 
suprafaţă. Dar, trăind din copilărie sentimentul mocnit al 
nedreptăţilor îndurate şi nutrind o ură ancestrală faţă de 
aristocrați, împrejurările de acum o prefăcuseră într-o 
tigroaică. Nu ştia ce-i mila. Dacă această virtute încolţise 
vreodată în inima ei, acum secase cu desăvârşire. 

Pentru ea nu avea absolut nici o însemnătate faptul că un 
om nevinovat trebuia să moară pentru păcatele săvârşite de 
înaintaşii lui; ea nu-l vedea pe cel de acum, ci pe cei de 
atunci. Pentru ea nu avea nici o însemnătate că soţia lui 
urma să rămână văduvă şi copila orfană; ba dimpotrivă, 
pedeapsa i se părea prea blândă, pentru că ei toţi erau 
duşmanii ei fireşti, şi prada ei, şi deci nu aveau drept la 
viaţă. N-ar fi avut nici un rost să faci apel la mila ei, pentru 
că nu cunoştea acest sentiment nici măcar faţă de ea însăşi. 
Dacă în numeroasele încăierări la care luase parte ar fi fost 


doborâtă în stradă, n-ar fi încercat nici o fărâmă de milă 
pentru propria-i persoană; dacă mâine ar fi fost trimisă la 
ghilotină, n-ar fi fost însufleţită de vreun simţământ mai 
uman în afara dorinţei aprige de a schimba locul cu cel ce-o 
trimisese acolo. 

Asemenea inimă avea madame Defarge. Deşi lipsită de 
orice cochetărie, rochia îi venea totuşi bine, într-un fel 
straniu, iar păru-i negru strălucea bogat sub grosolana 
bonetă roşie. Ascuns la sân, purta un pistol încărcat. Ascuns 
în brâu, un jungher ascuţit. Astfel împodobită, călcând cu 
pasul apăsat pe care ţi-l dă asemenea fire şi cu libertatea şi 
zvelteţea femeii obişnuite din copilărie să se vânzolească, 
desculţă, prin nisipurile calde ale mării, madame Defarge 
străbătea străzile. 

Când, cu o seară înainte, fusese plănuită călătoria cu 
trăsura care-şi aştepta acum, în curtea băncii, ultimul 
pasager, domnul Lorry fusese foarte preocupat de 
dificultatea de a o lua cu ei pe domnişoara Pross. Nu numai 
că era mult mai bine să nu încarce prea tare trăsura, dar 
era de foarte mare însemnătate ca timpul necesar pentru 
cercetarea ei şi a pasagerilor să fie scurtat la maximum; 
întrucât era posibil ca reuşita evadării să atârne doar de 
economisirea câtorva minute ici, câtorva minute colo. În 
cele din urmă, după o frământată chibzuinţă, domnul Lorry 
propuse ca domnişoara Pross şi cu Jerry, care aveau liberă 
trecere în orice moment, să plece la orele trei, adică la un 
ceas după ei, cu cel mai uşor şi mai iute vehicul cunoscut la 
acea vreme. Nefiind împovăraţi cu bagaje, aveau să ajungă 
curând din urmă trăsura lor şi apoi, depăşind-o, să le-o ia 
înainte pe drum, ca să le poată pregăti din timp caii de 
schimb, înlesnindu-le astfel călătoria în preţioasele ceasuri 
ale nopţii, când întârzierile sunt aproape de neînlăturat. 

Văzând în această rânduială speranţa de a fi cu adevărat 
de folos familiei în împrejurările de faţă care impuneau 
atâta urgenţă, domnişoara Pross o întâmpină cu bucurie. Ea 
şi cu Jerry asistaseră la plecarea trăsurii, ştiuseră cine era 


acela pe care-l adusese Solomon, trăiseră zece minute de 
intensă tortură a nesiguranţei; acum, îşi mântuiau 
pregătirile pentru a urma trăsura, în timp ce madame 
Defarge, croindu-şi drum de-a lungul străzilor, se apropia, 
se apropia din ce în ce de locuinţa părăsită în care cei doi 
țineau sfat. 

— Dacă stai să te gândeşti, domnule Cruncher, zise 
domnişoara Pross care era mult prea tulburată pentru a 
putea măcar vorbi, sau sta locului, sau mişca, sau trăi, dacă 
stai să te gândeşti, ce părere ai avea ca noi să nu plecăm tot 
din curtea băncii? Cum a mai plecat azi o trăsură de-acolo, 
s-ar putea să işte bănuieli. 

— Părerea mea, dom'şoară, e că aveţi dreptate, replică 
domnul Cruncher. Oricum, eu sunt alături de 
dumneavoastră, fie c-aveţi ori că n-aveţi dreptate. 

— Sunt atât de răscolită de teamă şi de speranţă pentru 
cei scumpi nouă, continuă domnişoara Pross, izbucnind în 
hohote de plâns, că nu-s în stare să încropesc nici un plan. 

Dumneata te simţi în stare, bunul şi dragul meu domn 
Cruncher? 

— În ce priveşte prespictivele mele de viitor, dom'şoară, 
cred că sunt în stare, ripostă domnul Cruncher. Dar în ce 
priveşte prezentul, căpăţâna asta bătrână a mea nu mă 
duce la nimic. Dom'şoară, vreţi să-mi faceţi un favor şi să 
luaţi notă de două făgăduieli şi legământuri pe care le fac şi 
de care e dorinţa mea să amintesc acum în această 
năpastă? 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! strigă domnişoara 
Pross printre sughiţuri. Aminteşte-le şi slobozeşte-te de ele, 
ca un om minunat ce eşti! 

— Primul, începu domnul Cruncher care tremura ca varga 
şi arăta la faţă pământiu şi solemn, e că n-am să mai fac 
niciodată chestiile alea nenorocite, n-am să le mai fac 
niciodată... 

— Sunt sigură, domnule Cruncher, că n-ai să le mai faci 
niciodată, indiferent despre ce ar fi vorba, şi te rog mult să 


nu te simţi obligat să-mi dai explicaţii despre ce anume e 
vorba. 

— Nu, dom'şoară, lucrul ăsta un va fi pomenit în faţa 
dumneavoastră. Al doilea: O dată ce n-am să mai fac 
niciodată chestiile alea nenorocite, n-o să mai crâcnesc 
niciodată la îngenuncherile doamnei Cruncher, niciodată! 

— Indiferent pentru ce treabă gospodărească o fi trebuind 
să îngenuncheze nevasta dumitale, răspunse domnişoara 
Pross, luptând vitejeşte să-şi usuce ochii şi să se 
stăpânească, sunt încredinţată că doamna Cruncher ştie ce 
face şi trebuie lăsată să facă cum crede ea că-i mai bine... 
Oh, dragii de ei! 

— Ba mai mult, merg până acolo încât să declar, 
dom'şoară, continuă domnul Cruncher cu o alarmantă 
tendinţă spre peroraţie, ca de la amvon, şi vorbele mele îs 
aşa de serioase că i le-aţi putea transmite chiar 
dumneavoastră personal doamnei Cruncher, că părerile 
mele cu privire la îngenuncheri au suferit o transformare, şi 
că tot ce sper acum o că doamna Cruncher îngenunchează 
chiar în acest moment. 

— Haide, haide! Sper şi eu, bunul meu domn Cruncher, 
spuse printre lacrimi abătuta domnişoară Pross. Şi sper că 
aşteptările ei vor fi încununate de succes. 

— Dă, Doamne, urmă domnul Cruncher cu sporită 
solemnitate şi sporită tendinţă spre peroraţie şi 
gesticulaţie, ca de la amvon, ca nimic din ce-am spus sau 
am făcut io unu vreodată să un se încalece peste dorinţele 
mele curate cu privire la sărmanele noastre criaturi! Dă, 
Doamne, cu toate că n-o să cădem acum în genunchi cu toţii 
(că nici un s-ar cuveni), să iasă cu bine din pericolul ăsta 
mare în care să găsesc. Dă, Doamne, dom'şoară! Aşa cum 
spun io! Dă... dom'şoară! 

Aceasta fu încheierea domnului Cruncher, după o 
prelungită dar vană strădanie de a găsi una mai bună. 

În acest timp, madame Defarge, croindu-şi drum de-a 
lungul străzilor, se apropia din ce în ce. 


— Dacă vom ajunge vreodată îndărăt, în ţara noastră, îl 
linişti domnişoara Pross, te poţi bizui pe mine că-i voi reda 
doamnei Cruncher atâta cât îmi voi putea aminti şi cât pot 
eu înţelege din toate declaraţiile impresionante pe care le- 
ai făcut aici; şi poţi fi sigur că am să port mărturie de cât ai 
fost de destoinic în aceste vremuri de bejenie. Acum, hai să 
stăm şi să chibzuim! Stimatul meu domn Cruncher, hai să 
chibzuim! 

În acest timp, madame Defarge, croindu-şi drum de-a 
lungul străzilor, se apropia din ce în ce. 

— Ce-ar fi să te duci dumneata înainte, propuse 
domnişoara Pross, să opreşti trăsura şi caii, ca să nu mai 
vină până aici, şi să ne învoim unde să mă aştepţi? N-ar fi 
mai bine aşa? 

Domnul Cruncher fu de părere că ar fi mai bine. 

— În ce loc m-aţi putea aştepta? 

Domnul Cruncher era atât de buimăcit, încât nu se putea 
gândi la alt loc în afară de Temple Bar. Dar vai, Temple Bar 
se afla la sute de mile depărtare, şi în acest timp madame 
Defarge se apropiase foarte mult. 

— În faţa catedralei, hotărt domnişoara Pross. Ar fi să ne 
abatem mult din drum dacă m-ai aştepta cu trăsura lângă 
intrarea dintre cele două turle? 

— Nu, dom'şoară, răspunse domnul Cruncher. 

— Atunci, ca un om straşnic ce eşti, du-te drept la 
căpitănia de poştă şi fă schimbarea asta de program. 

— Vedeţi, nu mă prea trage inima să vă las singură, zise 
domnul Cruncher, şovăind şi clătinând din cap. Cine ştie ce 
se mai poate întâmpla... 

— Dumnezeu ştie, răspunse domnişoara Pross, dar nu-ţi 
face griji din cauza mea. Aşteaptă-mă cu trăsura la 
catedrală, la ora trei sau cât de curând în jurul acestei ore, 
sunt sigură că-i mai bine aşa decât să plecăm de aici. Simt 
eu că aşa-i mai bine. Haide! Du-te cu Dumnezeu, domnule 
Cruncher! Şi gândeşte-te... nu la mine, ci la vieţile care s-ar 
putea să atârne de noi doi. 


Acest discurs şi mâinile domnişoarei Pross care-i 
încleştaseră mâna într-o implorare spasmodică îl hotărâră 
pe domnul Cruncher. Dând o dată sau de două ori din cap în 
semn de încurajare, plecă pe moment ca să schimbe 
programul întocmit şi o lăsă singură, să-l urmeze mai 
târziu, după cum gândise ea. 

Faptul că elaborase o măsură de precauţie ce se afla în 
curs de executare era o mare mângâiere pentru 
domnişoara Pross. Nevoia de a-şi încropi o înfăţişare care 
să atragă cât mai puţin atenţia în stradă era a doua 
mângâiere. Îşi privi ceasul: două şi douăzeci. Nu mai avea 
timp de pierdut; trebuia să isprăvească totul cât mai 
urgent. Temându-se, în marea ei nelinişte, de pustietatea 
odăilor părăsite, de feţe plăsmuite de închipuire care ar 
pândi de după fiecare uşă, domnişoara Pross aduse un 
lighean de porțelan cu apă rece şi începu să-şi spele ochii 
roşii şi umflaţi de plâns. Hărţuită de spaimele-i febrile, nu 
răbda ca văzul să-i fie împăienjenit de şiroaiele de apă care 
i se scurgeau pe faţă, aşa încât se oprea mereu din spălat 
şi-şi rotea privirile în jur, să se asigure că n-o pândeşte 
nimeni. Într-una din aceste pauze, sări îndărăt cu un 
strigăt, pentru că văzu o siluetă înfiptă drept în mijlocul 
camerei. 

Ligheanul căzu pe jos şi se făcu ţăndări, iar apa se revărsă 
la picioarele doamnei Defarge. Căi întortocheate 
străbătuseră acele picioare şi de mult sânge fuseseră 
întinate până să întâlnească apa. 

Madame Defarge o privi cu răceală şi întrebă: 

— Unde e soţia lui Evremonde? 

Prin mintea domnişoarei Pross săgetă gândul că toate 
uşile erau larg deschise, ceea ce putea sugera fuga 
precipitată. Prima ei mişcare fu să le închidă. Patru uşi 
dădeau în acea încăpere şi le închise repede pe toate. Apoi 
se aşeză cu spatele la uşa odăii pe care o ocupase Lucie. 

Ochii negri ai doamnei Defarge o urmăriră pe parcursul 
mişcărilor pripite, apoi poposiră neclintit asupră-i. 


Domnişoara Pross nu avea nimic frumos în ea; anii nu-i 
îndulciseră sălbăticia trăsăturilor şi nu-i înmuiaseră 
îndârjirea înfăţişării; dar, în felul ei, era la fel de 
neîmblânzită ca şi madame Defarge, pe care o măsură din 
creştet până-n tălpi. 

— După cum arăţi, ai putea fi perechea Satanei, mormăi 
domnişoara Pross. Cu toate astea, nu mă dai tu gata pe 
mine. Eu sunt englezoaică. 

Madame Defarge o privi cu dispreţ. Vedea în faţa ei o 
femeie solidă, aspră, vânjoasă, aşa cum şi domnul Lorry, cu 
ani în urmă, văzuse în ea o mână de fier. Ştia prea bine că 
domnişoara Pross era prietena bună a familiei; iar 
domnişoara Pross ştia prea bine că madame Defarge era 
duşmana nefastă a familiei. 

— În drum spre locul unde mi s-a rezervat scaunul şi mă 
aşteaptă împletitura, zise madame Defarge, indicând printr- 
un gest direcţia fatală, am venit ca să-i ofer în treacăt 
omagiile mele. Doresc s-o văd. 

— Ştiu eu ce gânduri îţi coace ţie mintea, răspunse 
domnişoara Pross, şi poţi pune mâna-n foc că m-oi pricepe 
să le vin de hac. 

Fiecare dintre cele două femei vorbea în limba ei; niciuna 
nu înţelegea graiul celeilalte; amândouă stăteau ca doi 
dulăi la pândă, cu urechile ciulite şi ochii atenţi, gata să 
ghicească din mimică şi expresie ce voiau să spună 
cuvintele celeilalte. 

— Nu-i ajută la nimic să se ascundă de mine în momentul 
ăsta, stărui madame Defarge. Bunii patrioţi şi-ar da seama 
ce înseamnă una ca asta. Vreau s-o văd. Du-te şi spune-i că 
vreau s-o văd. M-auzi? 

— Dacă ochii ăştia ai tăi ar fi cari, şi eu aş fi un pat 
englezesc cu polog, n-ar rămâne o aşchie din mine 
nesfredelită. Nu, afurisită de venetică ce eşti; nu mă dau pe 
una ca tine! 

Madame Defarge nu-i putu pricepe expresiile în amănunt; 
dar, în linii mari, pricepu că era sfidată. 


— Muiere nătângă ce eşti, se răsti madame Defarge, 
încruntându-se. Nici nu stau de vorbă cu tine! Cer s-o văd 
pe dânsa! Ori îi spui că vreau s-o văd, ori fereşte-te din 
calea mea şi lasă-mă să intru! 

Îşi însoţi vorbele de un gest furios şi grăitor al braţului 
drept. 

— Niciodată n-aş fi crezut c-o s-ajung să doresc să-ţi 
înţeleg aiurita de limbă; aş da tot ce am, şi cămaşa de pe 
mine, numai să ştiu dacă bânuieşti adevărul sau măcar o 
parte de adevăr. 

Niciuna dintre ele n-o slăbi o clipă din ochi pe cealaltă. 
Madame Defarge nu se clintise de pe locul unde o zărise 
prima dată domnişoara Pross; acum, însă, făcu un pas spre 
ea. 

— Eu sunt britonă, răcni domnişoara Pross. Sunt 
desperată şi nu mă sinchisesc nici atâtica de soarta mea. 
Ştiu un lucru: cu cât te ţin mai mult în loc, cu atât cresc 
speranţele pentru puişorul meu. Şi dacă ridici un deget la 
mine, apăi nu-ţi rămâne fir din părul ăsta negru pe ţeastă! 

Aşa vorbi domnişoara Pross, scuturând semeţ din cap şi 
scăpărând scântei din ochi în pauzele dintre frazele 
sacadate, rostite, fiecare frază, dintr-o singură suflare. Aşa 
vorbi domnişoara Pross, care în viaţa ei nu făcuse rău unei 
muşte. 

Dar curajul ei era de natură afectivă, ceea ce-i aduse 
nestăvilite lacrimi în ochi. Era un soi de curaj pe care 
madame Defarge îl înţelegea atât de puţin, încât îl lua drept 
slăbiciune. 

— Ha, ha! râse ea. Curcă plouată! Nu faci nici doi bani! Mă 
adresez doctorului! Ridică glasul şi strigă: Cetăţene doctor! 
Soţia lui Evremonde! Copilul lui Evremonde! Orice altă 
persoană care se află aici, în casă, în afară de neroada asta, 
să-i răspundă cetăţenei Defarge! 

Poate că tăcerea care urmă, poate că o alterare lentă a 
expresiei domnişoarei Pross, poate că o presimţire nelegată 
de niciunul din aceste lucruri, îi şopti doamnei Defarge că 


plecaseră cu toţii. Deschise precipitat trei dintre cele patru 
uşi şi privi în încăperi. 

— Camerele astea sunt în dezordine, aici s-a împachetat în 
pripă, uite, fel de fel de nimicuri pe jos. Nici în odaia asta 
din spatele tău nu e nimeni! Lasă-mă să văd! 

— Niciodată! zise domnişoara Pross, care-i înţelesese 
cererea, la fel cum madame Defarge îi înţelese răspunsul. 

— Dacă nu sunt în camera asta, înseamnă c-au şters-o şi că 
pot fi urmăriţi şi aduşi înapoi, spuse madame Defarge. 
Gândind cu glas tare. 

— Atâta timp cât nu ştii sigur dacă sunt în camera asta sau 
nu, nu te hotărăşti ce să faci, gândi domnişoara Pross cu 
glas tare, şi lucrul ăsta n-ai să-l afli atâta timp cât te pot 
împiedica eu; şi fie c-ai să-l afli sau nu, n-ai să pleci de-aici 
atâta timp cât te pot ţine eu. 

— De la bun început am luptat în stradă, pe baricade, şi 
nimic nu m-a oprit; am să te clintesc de la uşa asta chiar de- 
ar fi să te sfâşii în bucăţi. 

— Suntem numai noi două la ultimul etaj al unei case, 
înalte, într-o curte pustie, de unde nimeni n-o să ne audă; 
mă rog Domnului să-mi dea puterea de a te reţine, pentru 
că fiecare minut de întârziere al tău valorează milioane 
pentru odorul meu. 

Madame Defarge dădu să se repeadă la uşă. Domnişoara 
Pross, sub impulsul momentului, o înşfăcă de mijloc cu 
ambele braţe şi o încleştă ca într-o chingă de fier. Zadarnic 
se zbătea şi izbea în dreapta şi-n stânga madame Defarge; 
domnişoara Pross, cu viguroasa tenacitate a iubirii, care-i 
întotdeauna mai puternică decât cea a urii, o strângea 
zdravăn, ba chiar, în focul luptei, o ridicase de la pământ. 
Madame Defarge o lovea cu pumnii şi-i zgâria faţa cu 
unghiile; dar domnişoara Pross, cu bărbia proptită în piept, 
îi încătuşase mijlocul şi se agăța de ea mai abitir ca o femeie 
gata să se înece. 

După puţin timp, mâinile doamnei Defarge încetară să mai 
izbească şi dădură să coboare spre mijlocul încercuit în 


chingi de fier. 

— Degeaba, îi zise domnişoara Pross pe un glas sufocat, îl 
simt sub braţul meu, n-ai să-l poţi scoate. Sunt mai 
puternică decât tine, şi binecuvântat fie cerul pentru acest 
dar. O să te strâng aşa, până când una din noi două o să 
cadă leşinată sau moartă. 

Mâinile doamnei Defarge se îndreptară spre sân. 
Domnişoara Pross înălţă ochii, văzu despre ce-i vorba, izbi 
brusc; urmă o flacără şi o detunătură, după care se trezi 
singură - orbită de fum. 

Totul se petrecuse într-o secundă. Apoi fumul începu să se 
subţieze, lăsând în locu-i o linişte cumplită, şi se topi în 
văzduh, ca şi sufletul aprigei femei al cărei trup zăcea în 
nemişcare pe podea. 

În primul moment de groază, domnişoara Pross trecu 
dincolo de cadavru, ocolindu-l cât mai departe cu putinţă, şi 
porni s-alerge pe scări, ca să strige după ajutor. Din 
fericire, se răzgândi la timp, dându-şi seama de urmările 
faptei ei, şi se întoarse în cameră. Era groaznic să 
trebuiască să intre din nou; totuşi intră, ba chiar se apropie 
de moartă, ca să-şi ia boneta şi celelalte lucruri de 
îmbrăcat. Le trânti pe ea şi ţâşni pe scări în jos, după ce mai 
întâi încuie uşa pe dinafară şi luă cheia. Apoi se aşeză 
câteva momente pe trepte, ca să-şi tragă sufletul şi să verse 
câteva lacrimi, după care se ridică şi-o porni iar la drum. 

Har Domnului, boneta avea un voal, altfel n-ar fi putut 
circula pe străzi fără să fie oprită. Har Domnului, ea 
avusese întotdeauna o înfăţişare sucită, încât răvăşeala de 
acum nu sărea în ochi, cum ar fi fost cazul la altă femeie. 
Ambele aceste lucruri îi erau de folos, pentru că faţa îi era 
brăzdată de zgârieturi şi de urmele degetelor celeilalte, 
părul îi era smuls, iar rochia (aranjată în pripă, cu mâini 
nesigure) era smucită şi mototolită în fel şi chip. 

Când trecu peste pod, zvârli cheia de la uşă în apă. Ajunse 
la catedrală cu câteva minute înainte de însoţitorul ei şi, în 
timp ce aştepta, gândurile i-o luară razna: dacă cheia s-a 


prins într-o plasă, dacă a fost identificată, dacă uşa a fost 
descuiată şi cadavrul descoperit, dacă o să fie oprită la 
barieră, vârâtă la închisoare şi osândită pentru omor! În 
toiul iureşului de gânduri, apăru trăsura, o înghiţi şi o duse 
mai departe. 

— E vreun zgomot în stradă? îl întrebă pe cavalerul ei. 

— Zgomote obişnuite, răspunse domnul Cruncher; şi se 
uită la tovarăşa-i de drum surprins de întrebare şi de 
aspectul ei. 

— Nu te aud, ţipă domnişoara Pross. Ce-ai spus? 

Degeaba îi repetă domnul Cruncher cele spuse; 
domnişoara Pross nu-l putea auzi. 

„Mai bine să dau din cap, gândi domnul Cruncher, uimit. 
Asta măcar o să vadă.” Şi aşa făcu. 

— Acum se aude vreun zgomot în stradă? întrebă iarăşi, 
după un timp, domnişoara Pross. 

Domnul Cruncher făcu semn din cap că da. 

— Eu nu-l aud. 

„Că doar n-o fi surzit într-un ceas? Ce-o fi apucat-o?” 
medită domnul Cruncher foarte tulburat. 

— Simt aşa, c-a fost o flacără şi-apoi o bubuitură, şi că 
detunătura asta e ultimul lucru pe care l-am auzit în viaţa 
mea. 

— Al naibi să fiu dacă nu-i cherchelită! spuse domnul 
Cruncher din ce în ce mai stingherit. Ce-o fi băut ca să 
prindă curaj? Hait! Zdrăngănitul carelor ălora blestemate! 
Pe astea le auzi, dom'şoară? 

— Nu aud nimic, spuse domnişoara Pross, observându-l că- 
i vorbeşte. O, bunul meu domn, întâi a fost o bubuitură 
puternică, şi pe urmă o mare linişte, şi liniştea asta pare a fi 
încremenită şi neclintită, de parcă nimic n-ar mai putea-o 
ştirbi câte zile oi avea! 

— Dacă n-aude huruitul carelor ăstora blestemate, care se 
apropie acuma de capătul călătoriei lor, grăi domnul 
Cruncher, privind peste umăr, atunci părerea mea e că într- 


adevăr e surdă şi că n-o să mai audă nimic pe această 
lume... 

Şi, într-adevăr, aşa a fost. 

Capitolul XV. 

ECOUL PAŞILOR SE STINGE PENTRU TOTDEAUNA. 

Carele morţii huruie dogit pe caldarâmul Parisului. Şase 
faetoane transportă zilnic vinul pentru gâtlejurile 
Ghilotinei. Toţi monştrii lacomi şi nesăţioşi zămisliţi de 
închipuire, de când închipuirea zămisleşte închipuri, s-au 
contopit în această singură creaţie: Ghilotina. [...] Atât de 
deprinşi sunt locuitorii cu spectacolele sângeroase, încât la 
multe dintre ferestrele caselor nici nu se mai ivesc capete şi 
în cele unde se ivesc îndeletnicirea mâinilor nici nu mai e 
întreruptă în timp ce ochii cată la chipurile din faetoane. Ici, 
colo, locatarii caselor au oaspeţi veniţi să admire 
spectacolul; atunci gazdele arată cu degetul către un faeton 
sau altul, arborând ceva din satisfacția custodelui unui 
muzeu sau a unui ghid autorizat şi par să explice cine 
anume a stat pe locul ăsta ieri şi cine alaltăieri. 

Cei aflaţi în faetoane privesc toate astea ca şi orice alt 
amănunt ivit pe ultimul lor drum, cu ochi indiferenți; alţii, 
cu un interes nostalgic, agăţat de viaţă şi de oameni. Unii, 
cu capetele plecate, par cufundaţi în desperare mută, iar 
alţii sunt atât de preocupaţi de aspectul lor, încât aruncă 
mulţimii priviri teatrale aşa cum au văzut pe scenă sau în 
poze. Cei mai mulţi stau cu ochii închişi şi meditează sau 
încearcă să-şi adune gândurile răzlețe. Doar unul, un 
nenorocit cu o mutră de om ieşit din minţi, e atât de răvăşit 
şi de ameţit de groază, încât cântă şi ţopăie. Dar niciunul nu 
încearcă să-şi atragă, prin privire sau gest, mila privitorilor. 

În faţa fiecărui faeton merge o gardă de oameni pestriţi şi 
către aceştia se întorc adeseori chipurile din mulţime, ba 
mulţi le adresează şi câte o întrebare. S-ar zice că e mereu 
aceeaşi întrebare, pentru că e urmată de năvala mulţimii 
către cel de-al treilea car. Călăreţii din fruntea celui de-al 
treilea faeton arată adesea, cu vârful sabiei, către un singur 


om. Mulțimea e împinsă de curiozitatea de a-l vedea; stă în 
picioare, în fundul faetonului, cu capul în piept, şi vorbeşte 
cu o fetişcană aflată lângă el şi care-l ţine de mână. Nu se 
sinchiseşte şi nu are nici o curiozitate pentru tot ce se 
petrece în jur; îi vorbeşte întruna fetei. Ici, colo, de-a lungul 
străzii St. Honor€, se ridică strigăte împotriva lui. Dar el 
surâde senin, scuturându-şi pletele în jurul feţei. Nu-şi 
poate duce mâna la obraz, braţele fiindu-i legate. 

Pe treptele unei biserici, iscoada şi fluieraşul închisorilor 
aşteaptă defilarea convoiului. Se uită la primul faeton: nu e. 
Se uită în al doilea: nu e. Începe să se întrebe: „Oare m-o fi 
sacrificat?” când deodată faţa i se luminează, privind în cel 
de-al treilea faeton. 

— Care-i Evremonde? întrebă un om în spatele lui. 

— Acela. Acolo, în spate... 

— Cu mâna în mâna fetei? 

— Da. 

Omul porneşte să strige: 

— Jos cu Evremonde! La ghilotină cu toţi aristocrații! Jos 
cu Evremonde! 

— Ssst! îl roagă iscoada cu sfială. 

— Şi de ce, mă rog, cetăţene? 

— Îşi va ispăşi vina; peste cinci minute va plăti pentru tot. 
Lasă-l să moară în linişte. 

Dar cum omul continuă să strige: „Jos cu Evremonde!” 
faţa lui Evremonde se întoarce o clipă spre el. Şi atunci 
Evremonde îl vede pe spion, se uită lung la dânsul, şi-şi 
vede mai departe de drum. 

Orologiile bat ora trei; brazda tăiată în mijlocul mulţimii se 
reface pentru a se îndrepta spre locul execuţiei şi al 
sfârşitului. Mormanele de pe lături se năruie, umplând pe 
loc golul lăsat de ultimul faeton, pentru că acum îl urmează 
cu toţii la ghilotină. În rândul din faţă, aşezate pe scaune, ca 
într-o grădină de distracţii, se află o grămadă de femei, 
toate împletind de zor. Pe unul dintre locurile cele mai de 
frunte stă Răzbunarea, căutându-şi din ochi prietena. 


— Therese! strigă ea cu vocea ei piţigăiată. Cine a văzut-o? 
Therese Defarge! 

— Până acum n-a lipsit niciodată, observă o femeie din 
tagma celor care împletesc. 

— Nu; şi nici acum n-o să lipsească, strigă Răzbunarea cu 
ciudă. Therese! 

— Mai tare! o sfătuieşte o femeie... 

— Ce ghinion! strigă Răzbunarea, izbind cu piciorul în 
scaun. Uite c-au sosit faetoanele! Evremonde o să fie 
expediat într-o clipită, şi ea să nu fie de faţă! Plâng de necaz 
şi de dezamăgire! 

Între timp faetoanele încep să-şi verse încărcătura. 
Slujitorii ghilotinei sunt înveşmântaţi în odăjdii şi gata de 
ceremonie. Zdup! 

— Un cap e ridicat în văzul mulţimii şi femeile care 
împletesc şi care abia îşi înălţaseră ochii în urmă cu un 
minut, când capul mai putea gândi şi vorbi, acum numără: 
„Unu!” 

Al doilea faeton se goleşte şi pleacă: al treilea vine în faţă. 
Zdup! 

— Şi femeile care împletesc, fără să se poticnească sau să 
se oprească o clipă din zorul lucrului, numără: „Doi!” 

Presupusul Evremonde coboară, iar cusătoreasa e depusă 
jos imediat în urma lui. Nici la coborâre un i-a părăsit mâna 
supusă, ci continuă să i-o strângă, aşa cum i-a făgăduit. 
Foarte blând, o întoarce cu spatele spre maşina de tăiat 
capete, care sfârâie şi se declanşează întruna, iar fata îl 
priveşte în ochi şi-i mulţumeşte. 

— Dacă n-ai fi dumneata, bunule străin, n-aş fi atât de 
liniştită, pentru că de felul meu sunt plăpândă şi slabă de 
inimă; şi nici n-aş fi putut să-mi înalţ gândurile către Cel de 
Sus care cred că mi te-a trimis! 

— Sau mi te-a trimis mie pe tine, spuse Sydney Carton. 
Priveşte-mă în ochi, copilă dragă, şi nu te gândi la nimic 
altceva. 


— Nu-mi pasă de nimic atâta timp cât îţi ţin mâna. Şi n-o 
să-mi pese nici când o să-i dau drumul. 

— Nu te teme... 

Cei doi stau în mijlocul şuvoiului de victime care se 
subţiază văzând cu ochii, dar vorbesc de parcă ar fi numai 
ei singuri. Ochi în ochi, glas în glas, mână-n mână, inimă-n 
inimă, aceşti doi copii ai Mamei Natura, altminteri atât de 
îndepărtați unul de altul şi de deosebiți, au străbătut 
împreună drumul întunecat, pentru a se reîntoarce la vatra 
de unde au purces şi pentru a-şi găsi odihna la sânul 
matern. 

— Prietene viteaz şi mărinimos, îmi îngădui să-ţi pun o 
ultimă întrebare? Eu sunt foarte neştiutoare şi mă frământă 
ceva! 

— Spune-mi ce e. 

— Eu am o verişoară, singura mea rudă; e tot orfană ca şi 
mine; şi o iubesc foarte mult. E cu cinci ani mai mică şi 
locuieşte la ţară, în Sud, în casa unui fermier. Sărăcia ne-a 
despărţit şi ea un ştie nimic de soarta mea - căci eu un pot 
să scriu - şi dacă aş şti, cum aş putea să-i spun! Dare mai 
bine aşa. 

— Da, da; e mai bine aşa. 

— Ştii la ce m-am gândit eu tot drumul până aici şi la ce 
mă mai gândesc încă privindu-ţi faţa dârză care-mi dă atâta 
curaj? Dacă Republica va aduce într-adevăr mult bine 
pentru cei sărmani, dacă or să flămânzească mai puţin, şi or 
să sufere mai puţin, înseamnă că verişoara mea poate să 
trăiască fericită; s-ar putea chiar să ajungă până la adânci 
bătrâneţe. 

— Şi ce-i cu asta, drăguţa mea surioară? 

— Păi nu te gândeşti - ochii care nu se tânguiseră până 
acum, şi în care se citea atâta putere de a îndura, se 
umplură de lacrimi, iar buzele i se întredeschiseră şi 
începură să tremure - nu te gândeşti ce lung o să-mi pară 
timpul tot aşteptând-o pe ea, acolo, pe meleagurile acelea 


mai bune, unde nădăjduiesc că şi dumneata şi eu vom fi 
adăpostiţi cu îndurare? 

— Nu poate fi aşa, copila mea; acolo nu există timp, acolo 
un există amărăciune. 

— Ce mult curaj îmi dai! Eu sunt atât de neştiutoare... 
Acum trebuie să te sărut? A sosit momentul? 

— Da. 

Îl sărută pe buze; şi el o sărută; fiecare dintre ei îl 
binecuvântează pe celălalt. Mâna subţire nu tremură când 
e eliberată din strânsoare; nimic alta decât o lumină blândă 
pe chipul răbdător. Ea e penultima, înaintea lui - s-a 
sfârşit... Femeile care împletesc, numără: „Douăzeci şi doi!” 
Murmur şi zvon de glasuri, mare de chipuri înălțate, 
presiuni ale celor de la margini astfel încât mulţimea se 
împinge în faţă, se revarsă ca un val prea umflat... Totul se 
mistuie într-o scăpărare. „Douăzeci şi trei!” 

În noaptea aceea, s-a spus despre el, în oraş, că a avut cel 
mai senin chip din câte se văzuseră pe acolo. Mulţi au 
adăugat că arăta sublim şi profetic. 

Una dintre cele mai remarcabile victime ale aceleiaşi lame 
de cuţit - o femeie - ceruse, la piciorul aceluiaşi eşafod, cu 
puţin timp în urmă, să i se îngăduie să aştearnă în scris 
gândurile care o inspirau. Dacă Sydney Carton ar fi dat grai 
gândurilor lui - şi erau într-adevăr gânduri profetice - ele 
ar fi sunat astfel: „Îi văd pe Barsad, pe Cly, pe Defarge, 
Răzbunarea, juratul, judecătorul, şiruri lungi de noi 
opresori care se ridică pe ruinele celor vechi; îi văd pierind 
sub tăişul acestui instrument, înainte de a fi scos din uz. 
Văd un oraş frumos şi un popor strălucit ridicându-se din 
genunea de acum şi, în lupta lui pentru adevărata libertate, 
în izbânzile şi în înfrângerile lui, de-a lungul zecilor de ani 
ai viitorului, văd tot râul acestor vremi, şi al vremilor de 
odinioară care le-au zămislit pe acestea de acum, izbăvindu- 
se şi mântuindu-se încetul cu încetul. 

Văd vieţile pentru care îmi jertfesc eu viaţa, le văd 
propăşind paşnic, rodnic, fericit, în acea Anglie pe care eu 


n-am s-o mai văd niciodată. 

O văd pe Lucie strângând la sân un prunc care poartă 
numele meu. Îl văd pe tatăl ei, îmbătrânit şi încovoiat, dar 
izbăvit şi împăcat, credincios omenirii în misiunea lui 
tămăduitoare. Îl văd pe celălalt bătrân minunat, prietenul 
lor de atâta amar de vreme, îmbogăţindu.-i, în zece ani de 
aici înainte, cu toate bunurile lui pământeşti şi lunecând în 
pace către răsplata de veci. 

Văd că în inimile lor mi-au ridicat un sanctuar, precum şi în 
inimile urmaşilor lor. O văd pe Lucie, la bătrâneţe, 
lăcrimând la aniversarea zilei de azi. O văd pe ea şi pe soţul 
ei. La capătul drumului lor pământesc, odihnind unul alături 
de celălalt în ultimul culcuş lumesc, şi ştiu bine că niciunul 
dintre ei nu l-a cinstit şi nu l-a venerat în inima lui pe 
celălalt mai mult decât m-au cinstit şi m-au venerat 
amândoi pe mine. 

Văd pruncul acela de la sânul ei, copilul care-mi poartă 
numele, îl văd bărbat dobândindu-şi drum spre culmi pe 
acea cărare a vieţii care a fost cândva şi a mea. Îl văd 
izbutind atât de strălucit, încât numele meu devine ilustru 
în lumina lui. Şi văd petele cu care l-am întinat eu, pălind şi 
făcându-se nevăzute. Îl văd, fruntaş între judecătorii cinstiţi 
şi între oamenii de vază, dând viaţă unui fiu care-mi poartă 
numele, un fiu cu o frunte şi o cunună de păr de aur ce-mi 
sunt cunoscute până şi-n acest loc - dulci şi senine, fără nici 
o urmă a ororii acestei zile - şi îl mai aud cum îi istoriseşte 
copilului povestea vieţii mele, cu o voce înduioşată în care 
tremură lacrimi. 

Este lucrul cel mai bun pe care-l pot face eu şi pe care l- 
am făcut vreodată; iar odihna spre care mă îndrept este, de 
departe, cea mai deplină din câte am cunoscut eu 
vreodată.” 


SFÂRŞIT 


1 Referire la Istoria Revoluţiei franceze de Thomas Carlyle 
(1795-1881). 

2 George al III-lea şi soţia sa Charlotte. 

3 Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta. 

4 Joanna Southcott (1750-1814), vizionară mistică 
engleză, ce pretindea a face profeţii. 

5 Referire la pregătirea Revoluţiei americane (1775- 
1783), în urma căreia cele 13 colonii din America de Nord 
şi-au dobândit independenţa de sub Imperiul Britanic. 

6 Tribunalul penal din Londra, unde se găseşte şi o veche 
închisoare. 

7 Celebru ospiciu londonez pentru alienaţii mintali. 

8 Jeftfrics sau Jeffreys (1648-1689), mare cancelar al 
Angliei sub domnia lui Carol al II-lea şi a lui Iacob al II-lea. 
Vestit pentru cruzimea şi nedreptatea condamnărilor date 
de el. 

9 Turnul Londrei, în care se afla una dintre cele mai vechi 
închisori. 

10 În limba engleză: sapă. 

11 Referire la Carol al II-lea Stuart (1660 -1685), 
supranumit the Merry monarch (Monarhul cel vesel), care a 
semnat o serie de tratate secrete cu Ludovic al XIV-lea. 

12 Denumire dată, sub monarhia franceză, celor care 
aveau dreptul de a percepe impozite, într-un anumit 
district. 

13 Gorgonele erau monştri mitologici reprezentaţi sub 
chipul unor femei hidoase, cu şerpi încolăciţi în plete. 
Legenda spune că nici un muritor nu le putea privi fără a fi 
prefăcut în stană de piatră. 

14 Ordin scris, sigilat, emis de regele Franţei. 

15 Referire la balada fantastică a poetului romantic 
german August Burger (1747-1799), în care eroina Lenora 
călătoreşte în noapte pe aceeaşi şa cu fantoma iubitului ei 
mort pe câmpul de luptă. 


16 Numele de Jacquerie, provenind de la o răscoală 
ţărănească antifeudală care a avut loc în 1358, s-a dat de 
atunci oricărei mişcări populare revoluţionare.