Paul Feval — [01 Lagardere] 06 Sergentul Belle-Epee

Partea întâi — Tânărul sergent 


Capitolul | - La vânătoare 


ericitul deznodământ al bătăliei de la Fontenoy! tocmai 

făcuse să ne intre în stăpânire cele mai frumoase şi mai 

bogate oraşe din Flandra. 

Îndată după încheierea păcii (august 1745), Louis? al XV- 
lea, părăsind pentru moment plăcerile de la Curte, se grăbise să 
viziteze recentele noastre cuceriri, pentru a-şi da el însuşi 
seama de importanţa lor. Apoi, nerăbdător să se întoarcă la 
picioarele doamnei d'Etioles, noua sa favorită, îndrăgostitul 
monarh plecase cu cea mai mare urgenţă către Paris. 

Armata se stabilise, la vremea aceea, în apropiere de 
Ostende — loc ce-i oferea cele mai multe avantaje pentru 
instalarea taberei, până în iarnă, pe terenul care fusese martorul 
isprăvilor sale vitejeşti. Zile de tihnă pentru soldaţii care, după 


1 Fontenoy: localitate în Belgia (pe atunci, Flandra), unde mareşalul de 
Saxe, în prezenţa lui Louis al XV-lea, a învins armatele reunite ale englezilor şi 
olandezilor, în 1745. (n.t.) 

2 Am modificat numele proprii, conform ediţiei franceze: regele Ludovic al 
XIII-lea cu regele Louis al XIII-lea, regele Ludovic al XIV-lea cu Louis al XIV-lea, 
regele Ludovic al XV-lea cu regele Louis al XV-lea, regele Ludovic al XVIII-lea 
cu Louis al XVIII-lea, Ecaterina de Medici cu Catherine de Médicis, familia de 
Medici cu familia de Médicis, regele Henric al II-lea cu Henri al II-lea, regele 
Henric al III-lea cu Henri al Iil-lea, regele Henric al IV-lea cu Henri al IV-lea, 
regele Carol al X-lea cu regele Charles al X-lea, regele Carol al IX-lea cu regele 
Charles al IX-lea, regele Francisc al II-lea cu regele François al II-lea, Henric de 
Navarra cu Henri de Navarra, regele Ludovic cel Sfânt cu regele Louis cel 
Sfânt, Ludovic al IX-lea cu Louis al IX-lea, Ludovic al VIII-lea cu Louis al VIII-lea. 
(nota lui BlankCd) 


campania obositoare la care luaseră parte, puteau, în sfârşit, să- 
şi tragă sufletul, bucurându-se de o odihnă binemeritată. 

Dar, deşi aveau timp liber să se dăruiască fără 
constrângere distracţiilor pe care le oferă viaţa de tabără, un 
aspect minor — trecut cu vederea de către rege, înaintea 
plecării sale — aruncă o umbră peste această existenţă veselă. 

Louis, care se ocupase, într-adevăr, cu cea mai mare grijă 
de asigurarea bunului trai al ofiţerilor de toate gradele, neglijase 
total situaţia trupelor. Drept urmare, acestea, nefiind plătite 
decât foarte neregulat — adică după bunul plac al intendenţilor 
de război — şi nemaiavând posibilitatea de a rechiziţiona hrană, 
ca pe vremea ostilităţilor, erau deseori reduse la porţia minimă 
de subzistență şi, uneori, chiar la mai puţin. 

Aşa încât, atunci când le era prea foame, oamenii 
recurgeau la diverse expediente pentru a-şi procura cele 
necesare. Unul dintre aceste expediente, la care recurseseră cel 
mai adesea în perioadele critice, era vânătoarea. 

Imprejurimile adăposteau mult vânat, şi câţiva plumbi erau 
de ajuns pentru a umple din abundență desagii. 

Numai că, până la vremea în care începe această povestire, 
trecuseră deja două luni de când erau bătute pădurile şi 
câmpurile învecinate, astfel că acestea, aproape depopulate de 
oaspeţii lor cu blană sau cu pene, nu mai furnizau decât o slabă 
cantitate de provizii şi, de cele mai multe ori, vânătorii erau siliţi 
să meargă tot mai departe, pentru a nu se întoarce cu tolba 
goală. 

Nu toţi aveau curajul necesar şi mulţi îşi încercau încă 
norocul pe meleagurile mai apropiate, fiind fericiţi când reuşeau 
să împuşte vreun prăpădit de animal rătăcit în calea lor. 

Intr-o seară de octombrie, un soldat — vrând să facă o 
astfel de încercare — părăsea tabăra pe la ora şapte şi pornea 
pe drumul ce duce de la Ostende la Dendermonde. 

Era un bărbat înalt cu o mustață aspră şi căruntă, ale cărui 
trăsături nu păreau lipsite de energie. ` 

Era destul de ciudat înveşmântat. Imbrăcămintea sa era 
alcătuită dintr-o vestă fără mâneci, cu plastron de piele roşcată, 
nişte pantaloni scurţi şi bufanţi din pânză groasă cenuşie, 
peticiţi în multe locuri, cizme înalte, care-i ajungeau până la 
genunchi şi, în fine, o pălărie de pâslă cu boruri mari, în a cărei 
panglică era prinsă o pană de corb ce se înălța mândra către 


cer. În afară de acestea la şold avea prinsă o sabie lungă şi 
zdravănă, a cărei extremitate se târa pe pământ cu zăngănit de 
fier, iar în centură era înfipt unul din acele pistoale cu ţeava 
lărgită, foarte la modă în acea epocă. 

Acest echipament heteroclit mirosea de departe a soldat de 
carieră, dar îi venea aşa de bine celui ce-l purta, încât cu greu ţi 
l-ai fi putut închipui pe unul fără celălalt. 

Soldatul nostru — trebuie s-o spunem de pe-acum — nu era 
altul decât domnul Cocardasse-/unior, maestru în materie de 
arme şi expert în lovituri subtile şi figuri de floretă secrete. 

Deocamdată, Cocardasse nu-şi exercita nobila profesiune. 
Motive pe care le vom cunoaşte mai târziu îl obligaseră să se 
pună în serviciul regelui Franţei şi, aproape de trei ani, se 
războia ici şi colo, în calitate de voluntar. 

Aşadar, omul nostru mergea pe acel drum, îndreptându-se 
în mod vădit către o pădurice de stejari ce se zărea la mică 
depărtare şi care ajungea aproape până la marginea drumului. 
Acesta era un adevărat drum flamand. Pe ambele laturi alternau 
la infinit câmpuri de hamei şi lanuri de orz copt, din care se 
înălţau arome acre, tocmai potrivite pentru a încânta mirosul 
oricărui bun locuitor al Flandrei. 

Dar Cocardasse, născut pe malurile râului Gironde, nu 
gusta deloc aceste parfumuri întru totul locale. Cu nările 
strânse, cu buze dispreţuitoare, el părea chiar să fie jignit de 
aceste mirosuri, iar privirea cu care contempla bogăţiile naturii 
era plină de dezaprobare. 

— Proştii! — şopti el, în cele din urmă. N-ar fi fost mai bine 
să planteze o viţă bună şi frumoasă, în locul unor ierburi urât 
mirositoare şi nefolositoare?! 

Şi grăbi pasul, pentru că simţurile sale să nu fie nevoite să 
sufere decât un timp cât mai scurt cu putinţă. Curând, ajunse la 
primii copaci ai pădurii. 

— Ei, hai — spuse atunci cu jumătate de glas, oprindu-se şi 
scoțând pistolul din centură — să încercăm să fim mai norocoşi 
decât ieri, căci stomacul meu se simte tot atât de gol pe cât 
este capul domnului de Soubise’, şi dacă aş fi nevoit să mai 
postesc şi astăzi, cred c-aş prefera să tai câteva perechi de 


3 Soubise (Charles de Rohan, prinţ de ~): mareșal al Franţei, născut la Paris 
(1715-1787), învins la Rossbach de către Frederic cel Mare. (n.t.) 


urechi de la aceşti ticăloşi locuitori ai oraşului Ostende, pentru a 
face o mâncărică pe gustul meu. 

Şi zicând acestea, strecură un glonţ pe ţeava armei sale şi, 
reluându-şi înaintarea, adăugă: 

— Afurisit ţinut! Niciodată n-ai ce-ţi pune între măsele şi nu 
poţi bea nici cea mai mică picătură de lichid, în afară de apă 
chioară sau băutura asta galbenă şi amară ca fierea, a cărei 
simplă vedere îmi face greaţă!... Ah! Sărmane Cocardasse! Ce 
chiolhanuri zdravene va trebui să tragi la reîntoarcerea în 
Franţa, pentru a uita vremurile astea grele! Câte butelcuţe cu 
vin de Bourgogne va trebui să închini pentru... 

Nu-şi încheie fraza şi se opri deodată, cu ochii îndreptaţi 
spre pământ, la zece paşi în faţa lui. Tocmai zărise la marginea 
păduricii de stejari un splendid iepure care, fără a-şi face griji în 
privinţa vecinătăţii, ronţăia liniştit o tufă de mărar. 

— Măi, să fie! exclamă Cocardasse în surdină, în timp, ce 
gura i se desfăcea într-un zâmbet larg. lată o vietate care, după 
cum gândesc, va înlocui cu succes organele — auditive ale 
domnilor burghezi din Ostende... Aşteaptă o clipă, micuțul meu, 
o să-ţi dăruiesc o bombonică pe care nu vei fi nevoit s-o ronţăi. 

Şi îndată, îndreptându-şi pistolul către rozătoare, ţinti cu 
grijă; apoi apăsă pe trăgaci. 

Dar, chiar în acel moment, o detunătură care o precedase 
doar cu un sfert de secundă pe cea a armei sale, se auzi în 
pădure. 

— la te uită! Alt camarad care vânează pe-aci, zise, 
oarecum surprins. Ei, bine — se corectă el mulţumit — îi urez să 
aibă norocul meu... şi mai ales ochiul meu ager, pentru că, după 
cum mi se pare, l-am atins binişor pe sărmanul iepure. 

Într-adevăr, acesta zăcea pe pământ, cu capul sfărâmat, 
zbătându-se în ultimele spasme ale agoniei. 

Cocardasse înaintă pentru a-şi culege prada. Tocmai se 
apleca pentru a o lua, când o mână se repezi înaintea sa asupra 
animalului, în timp ce un glas spunea: 

— Hei! Prietene! Te rog să laşi vânatul acesta, nu ai nici un 
drept asupra lui, deoarece cu sunt cel ce l-a răpus. 

— Na-ţi-o bună! exclamă Cocardasse uimit, ridicând capul 
să vadă cine era îndrăzneţul care cuteza să revendice fructul 
vânătorii sale. 


În faţa lui stătea un tânăr cu înfăţişare încântătoare, căruia 
îi venea de minune uniforma gărzilor franceze“, ale cărei mâneci 
purtau strălucitoarele trese de sergent. 

Il cercetă o clipă cu privirea, cucerit de înfăţişarea sa plină 
de graţie şi de prestanţa-i marţială. 

— la te uită! Puştiul e drăguţ, pe legea mea, zise el, ca 
pentru sine. 

Apoi, adresându-se noului venit: 

— Şi sustii, tinere, că dumneata ai omorât animalul acesta? 

— Susţin. 

— Pe dracu! 

— Poftim? 

— Spun: micuțul are tupeu! 

— Dumneata, bătrâne, pari să ai tupeu, replică sergentul, 
amuzat de manierele interlocutorului său. 

— Pe cinstea mea! Imi place băiatul, continuă Cocardasse 
pe un ton zeflemitor... la arată-i un pic bătrânului cum ai ucis 
vietatea. 

— Ţi-aş putea răspunde că asta nu te priveşte — se grăbi 
să spună tânărul, căruia nu-i scăpase ironia strecurată în 
ultimele cuvinte ale soldatului. Totuşi, binevoiesc să-ţi aduc la 
cunoştinţă că mă aflam în pădure, la cincisprezece paşi de aici, 
când am zărit iepurele acesta pe care l-am împuşcat. Aşa încât 
îmi aparţine şi mi-l iau. 

Spunând acestea, apucă animalul şi dădu să plece. 

Cocardasse îşi aminti atunci de împuşcătura de pistol care 
o precedase pe a sa şi care făcea că explicaţia dată de sergent 
să fie verosimilă. Dar şi el trăsese în iepure, astfel încât avea 
drepturi asupra lui în aceeaşi măsură. Aşa că-l opri pe sergent 
de la primul pas. 

— Hei! Camarade, nu te grăbi!... Dacă te aflai aci aproape, 
în pădure, când ai trimis animalului sâmburele, eram şi eu pe 
drumul ăsta şi i-am făcut un cadou asemănător. Numai că nimic 
nu dovedeşte că dumneata l-ai atins. 

— Şi care-i dovada că l-ai atins dumneata? 


+ Gărzile franceze: regiment creat în 1562 şi care până în 1789 a avut în 
sarcină paza palatelor regale din Paris. (n.t.) 


— Care-i dovada?! strigă gasconul, uimit că un ostaş al 
armatei franceze putea să pună astfel la îndoială cunoştinţele 
sale. Pe toţi dracii! Puştiul a întrebat care-i dovada?! 

Îndoiala această îl rănea, îl jignea aproape. Dar, după o 
clipă de gândire, adăugă: 

— Ba chiar aşa! O să-ţi arăt care-i dovada... Mai întâi, unde 
l-ai ţintit? 

— În cap. 

— Şi eu la fel, la naiba!... Aşa cum stătea, glonţul dumitale 
trebuia să-i intre prin spate, printre urechi, iar al meu, din 
dreapta, lângă ochi; eşti de acord? 

— Da, aşa ar trebui să fie. 

— Atunci, să verificăm! 

Şi cercetară căpăţâna victimei lor; dar era în aşa hal de 
mutilată, încât nu putură stabili dacă fusese adusă în starea 
asta de un singur glonţ sau de două, cu atât mai mult cu cât nu 
găsiră nici un proiectil. 

— Aşa nu se poate vedea, spuse Cocardasse. Totul e un 
terci. Nu-mi rămâne decât să-ţi dovedesc că sunt sigur că 
plumbul meu nu s-a pierdut. 

Încărcându-şi pe dată pistolul, îi arătă tânărului un con de 
brad care atârna la vreo zece metri în faţa lor. 

— Îl vezi bine, nu-i aşa, nu e mare şi nu-i mai departe de 
mine decât era iepurele. Cu toate astea, o să-l dau jos la fel de 
uşor ca şi cum s-ar afla la vârful ţevii mele. 

La ultimul cuvânt, împuşcătura porni şi conul zbură. 

— Ei! Nu-i aşa că este o dovadă concludentă, băiete? zise 
soldatul, triumfător. 

În loc de răspuns, sergentul din gărzile franceze îşi 
reîncărcă la rândul său arma, apoi, când fu gata, îi arătă lui 
Cocardasse, deasupra locului unde de aflase conul, o frunză 
separată de celelalte şi a cărei codiţă abia se vedea. 

— Priveşte! îi spuse. 

Şi fără măcar să ţintească, apăsă pe trăgaci. 

Într-o clipă, frunza — ruptă de codiţă — căzu la pământ, 
rotindu-se. 

Bătrânul soldat nu-şi putuse reţine o exclamaţie admirativă 
în faţa acestei extraordinare dibăcii. 


— Pe legea mea! strigă. Dovada dumitale preţuieşte cât a 
mea, băiete, şi nu mai contest nimic; cu siguranţă, amândoi am 
ucis animalul... Dar, în cazul ăsta, al cui este? 

— Al amândurora, la naiba! 

— Chiar aşa şi cred. Totuşi, nu putem să-l tăiem în două, 
aşa cum am face cu un calup de unt. 

— De ce nu? 

— Hmm! Ce mutră am avea, întorcându-ne în tabără, 
fiecare cu câte o jumătate de iepure? 

— Ai dreptate, admise tânărul zâmbind, asta ar părea 
oarecum ciudat, şi camarazii ar putea să râdă pe seama 
noastră. 

— Tocmai, sublinie soldatul, care avea ideea sa. Uite, 
raţionamentul meu o să-ţi propună un mijloc de a lămuri 
lucrurile. 

— Spune. 

— lată! O să scoatem sabia; primul care îl va înţepa pe 
celălalt va avea dreptul la întregul animal. Trebuie să-ţi 
mărturisesc că sunt profesor de scrimă şi că, în calitatea asta, 
mânuiesc destul de bine sabia. Dar, după câte am văzut, nu mă 
îndoiesc că o să-mi dai o ripostă curajoasă, căci nu poţi fi atât 
de îndemânatic, cum eşti dumneata cu armele de foc, fără să fii 
îndeajuns de priceput şi cu armele albe. Dacă mă înşel, ei bine, 
vom căuta altceva. 

— Nu te înşeli, bătrâne, şi îţi accept propunerea. Permite-mi 
totuşi o observaţie: dacă ne înţepăm amândoi, ceea ce se poate 
foarte bine întâmpla, cum vom face? Nu vom fi cu nimic mai 
lămuriţi ca înainte. 

— Afurisită soartă! Nu mă gândisem deloc la asta, răspunse 
Cocardasse, pe care îl încurca această ipoteză. Ajunge! adăugă 
el după o clipă. Dacă se întâmplă aşa ceva, o s-o luăm de la 
început şi cu asta gata! Până ce unul dintre noi doi va fi atins 
înaintea celuilalt. Aşa merge? 

— Merge, admise tânărul. 

Apoi, împingând iepurele cu piciorul, între ei: 

— Să vedem al cui va fi! spuse el pe un ton glumet. 

— Să vedem al cui va fi! repetă grav Cocardasse. Şi, mai 
ales, atenţie, să nu ne străpungem; doar o simplă luare de 
sânge pentru sănătate, nu mai mult, nu-i aşa? 

— Ne-am înţeles. 


— Chiar aşa! În gardă, drăguţule. 

Imediat, săbiile lor se încrucişară. 

Cocardasse, aşa cum se lăudase, era un maestru al spadei 
şi, dacă lansase această provocare sergentului, o făcuse cu 
convingerea specific meridională că va triumfa uşor. 

— Pe legea mea! îşi spunea el. Oricât de îndemânatic ar fi, 
tânărul ăsta cu caş la gură nu are, ca mine, o experienţă de 
patruzeci de ani. O să termin, deci, foarte repede, trimiţându-i 
una din loviturile acelea subtile care-i plăceau micuţului meu 
profesor de arme, Amable Passepoil... Ah! Ticălosul... Trebuie 
doar să prinzi prilejul. 

Dar, de îndată ce încercase câteva asalturi asupra 
adversarului său, trebui să-şi reducă mult încrederea în sine şi 
să recunoască faptul că acesta îi va da de furcă, într-adevăr, 
sergentul avea un joc foarte fin, foarte strâns, care dovedea o 
metodă excelentă şi un studiu aprofundat al mânuirii spadei. 

Avea, mai ales, o vioiciune extraordinară a mâinii, care îl 
dezorienta cu totul pe bătrânul amator de scrimă; cu atât mai 
mult cu cât, necăutând să atace şi limitându-se să rămână în 
defensivă, acesta nu putea să-şi dea seama de adevărata 
valoare a adversarului său. 

— Pe toţi dracii! înjură în sinea lui maestrul de scrimă. N-aş 
fi crezut niciodată să-mi fie atât de greu cu micuțul ăsta. Sunt 
zece minute de când mă ţine cu sufletul la gură fără să-l fi 
surprins măcar o dată cu o greşeală. De unde dracu vine? 

Şi, fiindcă nerăbdarea începuse să-l cuprindă, îşi dublă 
forţele, făcând apel la toate resursele artei sale şi recurgând la 
cele mai rafinate viclenii. 


Capitolul Il - Lovitură de pumnal şi lovitură de spadă 


e când cei doi vânători aii noştri erau astfel ocupați cu 

scrima, în pădure, în spatele lor, i se petrecea ceva destul 

de ciudat. Aplecat până la pământ şi ascunzându-se cu 
grijă, un bărbat se apropia tiptil de locul în care cei doi îşi 
exersau talentul. Era un individ cu chip sinistru şi, judecând 
după îndemânarea cu care se strecura fără zgomot, trebuia să 
fie obişnuit cu capcanele şi cursele. 

Soarele, care scăpată cu repeziciune, nu mai arunca decât 
raze oblice şi, dacă pe drum era încă destulă lumină, pădurea de 
stejari începea să se umple de umbre. 

Profitând de această semiobscuritate, bărbatul înainta tot 
mai mult către combatanți, care erau prea ocupați pentru a-şi 
da seama de prezenţa lui. 

De la o vreme, sergentul din gărzile franceze, renunțând la 
reținerea sa, aproape că luase ofensiva, făcându-l pe gascon să 
treacă prin momente grele. Sabia lui zbura în toate părţile cu o 
uşurinţă miraculoasă şi soldatul abia avea timp să pareze. Ba 
chiar, în mai multe rânduri, i se păruse că tânărul ar fi putut să- 
şi pună vârful sabiei în contact cu epidermă sa, dar că se 
abţinuse ca şi cum lovitura posibilă nu ar fi fost demnă de el. 

Asta îl făcea pe bătrânul soldat să turbeze şi, cu toată buna 
părere pe care o avea despre sine, nu se putea împiedica să 
admită că era cruțat şi, ca urmare, se vedea obligat să 
recunoască un maestru în acest "puşti" care abia de avea un puf 
pe faţă. Cu adevărat, un maestru! Niciodată, până acum, nu 
întâlnise atâta eleganţă, însoţită de o asemenea ştiinţă a 
armelor. Nici o greşeală, nici o mişcare inutilă — totul era 
admirabil calculat şi executat. Cine era oare acest virtuoz al 
spadei despre care, până atunci, nu auzise deloc? Căci de 
regulă, spadasinii de talia asta au o faimă aproape universală. 

"Va trebui să vedem", gândi el. "lată un băiat pe care e 
bine să-l ai tovarăş. Zău aşa!" 

— Ascultă, bătrâne, îl întrebă deodată tânărul, aşadar nu 
vrei să devii proprietarul animalului? 

— Pe toţi dracii! Cum să nu vreau? 

Şi mărturisi cu sinceritate: 


— Dumneata eşti cel care nu-mi dai deloc prilejul, pe legea 
mea! 

— Ei, Doamne! Mă apăr. 

— Îmi dau seama... Ba încă într-un fel drăgălaş, gemu 
Cocardasse, care deja se temea că va pierde dreptul de 
proprietate asupra iepurelui. 

— Aşa ţi se pare! 

— Fir-ar să fie! Aşa mi se pare! Şi aş fi curios să ştiu cine ți- 
a fost profesor de arme? 

— Nu este nici un secret: un anume Amable Passepoil. 

— Passepoil! exclamă Cocardasse. la te uită! Atunci nu mă 
mai mir. Foarte tare, acel Passepoil... foarte tare! Un vechi 
prieten... secundul meu... cum s-ar zice, mâna mea stângă... 
Dar, în cazul acesta, băiete, desigur că ţi-a arătat o lovitură 
secretă de spadă, pe care o ştiam amândoi: lovitura lui... 

— ...Nevers! încheie sergentul. La naiba! Da! Poftim, iat-o... 

Şi, iute ca fulgerul, sabia tânărului o biciui cu putere pe cea 
a lui Cocardasse, apoi, după o fentă subtilă pe care acesta n-avu 
timp s-o evite, se înfipse drept între cele două sprâncene, 
nefăcându-i, totuşi, decât o înţepătură neînsemnată. 

— Sfinte Doamne! Caramba! Fir-aş al naibii! înjură soldatul, 
complet ameţit de izbitură şi răsucindu-se fără voie pe călcâie. 
Ai executat-o perfect! Lovitura asta e întotdeauna minunată! 
Vezi toate stelele verzi, adăugă el frecându-şi ochii în faţa 
cărora jucau mii de scântei. Gata, băiete, animalul este al tău. L- 
ai câştigat cinstit. Să ne dăm mâna, deci... şi poftă bună... 

Zicând acestea, cu privirea încă înceţoşată, întinse mâna, 
căutând-o pe cea a sergentului. Dar, nesimţind nici o strângere, 
se grăbi să gonească ultimele văluri ce-i întunecau vederea şi, 
spre marea sa uimire, îşi văzu învingătorul rezemat de un 
copac, palid ca o fantomă, şi pe punctul de a leşina. Se repezi la 
el. 

— Hei! Ce ai? întrebă, neînţelegând nimic din răul subit 
căruia părea să-i fi căzut pradă. Te-oi fi străpuns fără să-mi dau 
seama? 

Sergentul dădu negativ din cap şi încercă să-şi ducă mâna 
dreaptă în spatele umărului stâng. 

Cocardasse, dând iute ocol tânărului, observă că tunica îi 
era sfâşiată la spate, pe o lungime de câţiva centimetri, şi că din 
deschidere ţâşnea sânge din abundență. 


— Sfinte Doamne! Ce-o mai fi şi asta? strigă el. S-ar spune 
că-i o lovitură de pumnal! 

— Aşa şi e... abia şopti sergentul. Un asasin... ascuns 
acolo... în pădure... în timp ce ne duelam... 

— Un asasin?... 

— Da... Din fericire, lovitura sa a fost piezişă... Dar, fie-ţi 
milă, opreşte sângele, dacă poţi... simt că-mi pierd puterile... 

— Ai dreptate; în loc să vorbim, să încercăm mai întâi să 
astupăm gaura asta. Aşteaptă, mă pricep puţin la asemenea 
treburi; o să văd numaidecât despre ce-i vorba. 

Şi făcându-l pe tânăr să-şi îndoaie uşor genunchii, îl aşeză 
lângă copac, îi descheie repede haina şi-i dezgoli umărul atins. 

Rana era sub omoplat şi lungă cam de un deget. 

Bătrânul soldat rupse o fâşie din cămaşa lui şi tamponă 
sângele care continua să curgă. 

Trecu destul de mult timp până să poată stăpâni 
hemoragia. În sfârşit, când reuşi, începu să cerceteze rana cu 
atenţie. 

După un minut, porunci rănitului: 

— Mişcă braţul! 

Tânărul îl ascultă. 

— În privinţa asta merge bine, reluă medicul improvizat, 
văzând că membrul respectiv se mişca fără greutate. Acum, 
respiră adânc, foarte adânc. 

Sergentul se conformă imediat. 

— Doare? 

— Nu. 

— Nu se aud gâlgâituri în plămâni, ca o sticlă pe care o 
goleşti? 

— Nu... nimic. 

— Atunci, bravo! spuse vesel Cocardasse. Nu-i decât o 
simplă butonieră şi un pic de roşeaţă pierdută. Deocamdată, o 
să-ţi pun deasupra câteva frunze proaspete, apoi, deseară sau 
mâine, după cum vei voi, o să te duci la chirurgul regimentului 
dumitale, şi acesta îţi va coase pielea, ca nouă. 

Zis şi făcut şi, curând, tânărul simţi o mare uşurare. 

— Îţi mulţumesc, prietene — spuse după ce, rana fiind 
pansată, îşi îmbrăcase din nou tunica. Mă simt renăscut. 

Într-adevăr, culoarea îi revenea în obraji şi ochii îşi 
recăpătau vioiciunea. 


— Poţi merge? îl întrebă bătrânul soldat. 

— Sigur că da; n-a fost decât o slăbiciune trecătoare, dar 
acum s-a terminat... priveşte! 

Şi, destul de vioi, se ridică fără nici un ajutor. 

— Perfect, spuse Cocardasse. lată-te mai zdravăn ca 
înainte. 

— Adevărat, reluă sergentul. Mă simt din nou în plină 
formă. Cred chiar că această rană a avut asupra mea o acţiune 
binefăcătoare. 

— Ei na! 

— Da, înainte nu mi-era decât oarecum foame, pe când 
acum am o poftă nebună. 

— Nu zău! Ai acolo cu ce s-o mulţumeşti, murmură bătrânul 
profesor de scrimă, aruncând o privire plină de regrete către 
iepure, căci şi el îşi simţea stomacul groaznic de gol. 

— Chiar la asta mă gândeam. Animalul acesta îmi va 
procura o cină excelentă. Ce festin voi face, adăugă răutăcios 
tânărul, care surprinsese privirea disperată a celui pe care-l 
numea "bătrânul". 

— Nu mă îndoiesc, reluă acesta, silindu-se să-şi ascundă 
dezamăgirea. Hai, nu vreau deloc să mai întârzii plăcerea pe 
care ţi-o promiţi, şi te voi părăsi. Totuşi, înainte de a pleca, n-ai 
putea să-mi dai unele explicaţii în legătură cu atacul a cărei 
victimă ai fost? Îmi pare că iei treaba asta cam prea filozofic. 

Chipul tânărului se întunecă pentru o clipă. 

— Asta, răspunse, este o întreagă poveste care n-ar putea 
fi istorisită pe scurt, ţinând seama că ar fi vorba de multe fapte 
şi aventuri din care niciodată n-am putut înţelege nimic: 

— Chiar aşa?! 

— Din păcate, da! 

Apoi, după o scurtă pauză, sergentul continuă: 

— Uite, bătrâne, fără să ştiu cine eşti, ai o fizionomie care- 
mi este simpatică. lată ce-ţi propun: putem merge să degustăm 
iepurele ăsta într-un han — pentru că doar nu-ți închipui c-aş 
vrea să te lipsesc de partea care îţi revine — şi, în timp ce vom 
sta la masă, îţi voi spune povestea vieţii mele care, până în ziua 
de astăzi, a fost doar un lung mister. Accepţi? 

— La naiba! Dacă accept?! răspunse cu vioiciune 
Cocardasse, ademenit de dublă perspectivă a unei mese bune şi 
a unei povestiri interesante. 


— Înainte, deci! 

— Înainte! Te voi conduce într-un loc unde vom putea vorbi 
în largul nostru. 

— Unde anume? 

— Nu departe de-aci, la cotitură drumului. Se află acolo un 
han pe care-l cunosc şi unde ne vom simţi ca acasă. Dar, mai 
întâi, n-aş vrea să-ţi ascund, camarade, că astăzi buzunarele 
mele sunt complet văduviţe de bani şi că, oricât de mică ar fi 
cheltuială pe care o vom face, va trebui totuşi să plătim. 

— Nici ale mele nu sunt mai bine garnisite; cu toate 
acestea, vom mai găsi prin ele o monedă de argint şi câţiva 
bănuţi. Va fi, oare, destul pentru a achita consumaţia? 

— Sigur că da; o să ne permită chiar să ne oferim o 
butelcuţă de vin, în locul spălăturii ăleia amare care se bea în 
regiunea asta. 

— Cum, există vin pe-aici? 

— Te miră, nu-i aşa? 

— Mult, deoarece credeam că vinul este cu totul 
necunoscut pe aceste meleaguri. Într-adevăr, de când am sosit 
în Flandra, în zadar am încercat să-i văd culoarea. Fără îndoială, 
hangiul dumitale este francez... 

— Ba, dimpotrivă: flamand pur-sânge! 

— Atunci, nu prea îmi explic... 

— lată cum stă treaba. îl cunoşti, desigur, pe jupân 
Scaefflander, primarul din Ostende? 

— Un tip voinic, cu faţa mai roşie decât jeraticul şi care, 
când merge, pare mereu că este în dezacord cu linia dreaptă? 

— E portretul lui fidel, puştiule; unul care ştie să trăiască, 
ce mai! Ei bine, închipuie-ţi că nevastă-sa a avut fantezia, acum 
cinci sau şase ani, să se lase răpită de un căpitan din regimentul 
gascon care trecea pe-acolo, în drum spre Franţa. Primarul, 
jignit de această lipsă de respect faţă de persoana să demnă de 
consideraţie, porni îndată în urmărirea turturelelor, despre care i 
se spusese că se refugiaseră la Paris. Dar cum un drum atât de 
lung nu se face dintr-o singură suflare fără să ţi se usuce 
gâtlejul, de-abia ajuns în capitală, omul nostru se gândi să-şi 
potolească setea şi, în acest scop, intră în prima cârciumă pe 
care o întâlni. Trebuie să spunem că nefericitul nu băuse 
niciodată măcar o picătură de vin. De cum a dat pe gât două 
stacane, a resimţit un efect atât de plăcut, încât n-a mai vrut să 


părăsească locul în care se putea trăi o asemenea fericire şi a 
rămas să bea opt zile în şir, fără să se odihnească. După care, 
nemaigândindu-se la jumătatea lui mai mult decât că la o sticlă 
goală, îşi reluă drumul către Ostende în tovărăşia câtorva 
butoaie de vin de Bourgogne, destinate să înlocuiască, în 
pivnițele sale, butoaiele de faro, pentru care simţea acum un 
profund dezgust. 

— Dar, spuse tânărul, până acum nu prea văd legătura... 

— Aşteaptă. De atunci, în fiecare an, cu regularitate, 
jupânului Sca&fflander i se aduc din Franţa o duzină de butoiaşe 
cu cele mai alese vinuri, pentru sufleţelul lui. 

— Douăsprezece butoiaşe, numai pentru el? 

— Ei da! Nu mi se pare exagerat. 

— Hm! Depinde de punctul de vedere. 

— la seama — sublinie Cocardasse — că spun butoiaşe şi 
nu butii. 

— Da, da, aud. 

— Şi, cum cărăuşii care duc la destinaţie preţiosul lichid au 
obiceiul ca, înainte de a intra în oraş, să facă un scurt popas la 
hanul la care mergem, amicul Picavez profită de prilej pentru a 
vămui căruţa şi a trage, din fiecare butoiaş, zece până la 
cincisprezece sticle... 

— Aha! Înţeleg... Ticălosul!... 

— ... Pe care le vinde apoi foarte scump câtorva rari 
amatori din Ostende. 

— Dar, atunci, nu avem destui bani pentru a plăti 
asemenea ospăț! 

— Ba da, ţinând seama că, ştiind cum stau lucrurile, o să 
strecor eu un cuvinţel la urechea omului, pentru a obţine un 
rabat serios; las' pe mine, zău! O să vezi! 


Capitolul III - Hanul "La cei Trei Vulturaşi" > 


ot vorbind, cei doi bărbaţi porniseră spre han şi, deoarece 

se lăsase noaptea, mergeau pe mijlocul drumului, de 

teama unei noi ambuscade. 

Sergentul părea să nu sufere de pe urma rănii şi-l urmă cu 
pas vioi pe tovarăşul său, ale cărui picioare lungi străbăteau cu 
iuţeală terenul. 

De la o vreme, cerul, care până atunci fusese foarte senin, 
se încărca de nori şi căpăta o opacitate rău-prevestitoare. De 
altminteri, ziua fusese caldă şi totul vestea apropierea uneia 
dintre acele violente furtuni de toamnă, pe cât de subite, pe 
atât de înfricoşătoare. 

— Hei! Băiete — zise Cocardasse, observând aceste semne 
neliniştitoare — să ne grăbim, dacă vrem să nu fim muraţi. Uite 
că lucrurile se înfierbântă acolo sus... 

— Atâta pagubă! replică tânărul cu indiferenţă. Chiar dacă 
ne va stropi niţel, necazul nu va fi prea mare. 

— Nu sunt deloc de părerea dumitale, la dracu'! Pentru că 
nu-mi place apa defel, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. 

Şi pentru a-şi întări spusele, soldatul grăbi pasul, sergentul 
trebuind să şi-l regleze pe-al său în consecinţă. 

Dar, cu toată silinţa celor doi ostaşi, picături mari de ploaie 
porniră curând să se zdrobească în praful drumului, în timp ce 
văzduhul începea să fie străbătut de străluciri de foc şi se 
porneau să răsune tunete sinistre. 

— Pe toţi Dumnezeii, exclamă Cocardasse, ne mai trebuiau 
doar zece minute ca să ajungem. 

— Ceea ce înseamnă că nu vom fi muiaţi decât timp de 
zece minute, replică sergentul, mereu bine-dispus. 

— Oricum, e prea mult!... Ah! ticăloşilor — adăugă, ridicând 
capul către nori şi arătându-le pumnul — dacă n-aţi fi atât de 
sus... 

Câteva picături de ploaie care-i intrară în gură îl făcură să-şi 
plece iute capul. 


5 La cei Trei Vulturaşi. în Ib. franceză = Aux Trois Aiglons. (n.t.) 


— Fir-ar al dracului! ocări el scuipând de mai multe ori. 
Chiar să fie asta o zi a ghinioanelor? Niciodată gâtlejul meu nu a 
pătimit atâta... 

— Nu-ţi pierde speranţa, bătrâne, vei putea să ţi-l clăteşti, 
curând, cu o licoare nobilă. 

— Contez pe asta... Limba mea o să se spele într-un suc de 
Bourgogne sau de Gironde, fiindcă picăturile astea trei m-au ars 
ca focul. 

Furtuna, a cărei forţă creştea cu fiecare clipă, nu întârzie să 
atingă culmea furiei. Norii grei vărsau torente de apă şi 
trăsnetele bubuiau fără încetare, incendiind cerul cu fulgere 
orbitoare. 

Faţă de acest cataclism, cei doi bărbaţi, care trecuseră deja 
de la pasul lejer la cel accelerat, o luară acum la goană, pentru 
a ajunge cât mai repede la adăpost. 

Aşa cum anunţase Cocardasse, de îndată ce drumul făcu o 
cotitură, zăriră în apropiere un han a cărui formă masivă se 
profila la orizont. 

Se îndreptară către el, dar, înainte de-a ajunge, desluşiră în 
depărtare silueta unei trăsuri, ale cărei mişcări ciudate le 
atraseră atenţia. 

În loc să meargă în linie dreaptă, ei o vedeau şerpuind în 
stânga şi-n dreapta şi, uneori, înclinându-se atât de mult într-o 
parte, încât părea gata să se răstoarne. Şi-apoi, se apropia cu o 
asemenea viteză, că părea trasă de armăsari înaripaţi. 

În timp ce încă se întrebau ce-ar putea însemna asta, un 
fulger strălucitor lumină împrejurimile, făcându-i să asiste la un 
spectacol înspăimântător. 

Doi armăsari dezlănţuiţi, înhămaţi la o trăsură de poştă, îşi 
luaseră frâul în dinţi, speriaţi desigur de furtună; şi, cu spume la 
gură, cu ochii injectaţi, ţâşniseră înainte, avântaţi într-un galop 
infernal. Pe unul dintre ei, un surugiu, trăgând frâiele mai-mai să 
le rupă, făcea eforturi inutile să stăpânească animalele furioase, 
în timp ce la una dintre portiere apărea un chip de bărbat ale 
cărui trăsături erau schimonosite de groază. 

În faţa acestei privelişti, Cocardasse şi sergentul înţeleseră 
care le era datoria. 

— Rămâi unde eşti, îi spuse tânărul bătrânului soldat. Eu 
mă postez de cealaltă parte a drumului şi, când trăsura va trece 
prin faţa noastră, ne vom arunca deodată asupra atelajului. 


— Înţeleg; dă-i drumu'! încuviinţă soldatul. 

Şi cum iepurele nu era amestecat în povestea asta, îl puse 
cu mare grijă jos, în afara oricărui pericol. 

Nu trecură nici zece secunde şi vehiculul veni în trombă 
asupra lor. 

Atunci, amândoi se năpustiră pe cai. Din păcate, luându-şi 
avânt, Cocardasse puse greşit piciorul pe pământul noroios, îşi 
pierdu echilibrul şi, după ce se clătină de două sau trei ori, sfârşi 
prin a plonja în noroi, unde rămase întins, înjurând ca un diavol. 

Mai norocos — sau mai îndemânatic — sergentul reuşi să-l 
apuce de nări pe unul dintre animalele dezlănţuite şi se agăţă 
de ele, strângându-le cu toată puterea. La început, această 
manevră nu avu alt rezultat decât să dubleze turbarea calului, al 
cărui galop dezordonat deveni şi mai furios şi care, prin sărituri 
puternice, încercă să scape de încărcătura sa umană. Dar mâna 
de oţel a sergentului din gărzile franceze părea sudată de nările 
animalului înnebunit şi, la fiecare nouă smucitură, degetele i se 
înfigeau mai adânc în carne. Trăsura parcurse astfel vreo 
cincizeci de stânjeni de-a lungul cărora, de douăzeci de ori, 
tânărul fu cât pe-aci să fie făcut bucățele, în cele din urmă, 
epuizat, fără suflu, animalul îşi îndoi brusc picioarele şi se 
prăbuşi dintr-o dată, trăgându-l cu sine, în cădere, pe călăreț. 

Era şi timpul să se oprească. Intr-adevăr, în aceeaşi clipă, 
un trăsnet mai puternic decât celelalte sfâşie văzduhul cu larma 
descărcării sale, şi uriaşul trunchi al unui stejar secular, de pe 
marginea drumului, retezat de trăsnet pe toată înălţimea, se 
prăbuşi cu un zgomot asurzitor peste cai, strivindu-i. 

Incă un pas şi trăsura ar fi fost cea care ar fi primit această 
masă considerabilă care, cu siguranţă, ar fi sfărâmat-o, cu 
ocupanţi cu tot. Printr-o întâmplare providenţială, nici sergentul, 
nici surugiul nu au fost atinşi de crengile mari, fiind acoperiţi 
doar cu un morman de ramuri şi frunze din care reuşiră să se 
desprindă fără greutate, foarte uimiţi de a se regăsi teferi. 

In timp ce se ridicau, din trăsură coborâră un gentilom şi 
două doamne. Acestea, încă sub imperiul spaimei pe care o 
încercaseră, îşi adunau forţele pentru a nu leşina. 

Gentilomul le linişti prin cuvinte blânde, apoi înainta către 
sergent. 

— Numele dumneavoastră, domnule, îl întrebă, ca să aflu 
cui ne datorăm viaţa? 


— Philippe, sergent în regimentul al Ill-lea al gărzilor 
franceze, răspunse tânărul. 

— Bine, sper să vă dau curând dovezi elocvente ale 
recunoştinţei mele. Până atunci, permiteţi-mi să vă laud 
călduros pentru curajul pe care l-aţi arătat în această 
împrejurare. Aţi dovedit că aveţi o inimă călită, superioară. Nu 
eşti de părerea mea, dragă Flor? adăugă nobilul, adresându-i-se 
uneia dintre cele două doamne. 

— Întru totul —  încuviinţă aceasta — şi fapta 
dumneavoastră, domnule, este, mai presus de orice laudă, căci 
v-aţi expus celor mai mari primejdii pentru a ne salva. Aşa că nu 
vom uita niciodată acest lucru şi vom căuta, prin toate 
mijloacele, să ne achităm de datoria ce-o avem faţă de 
dumneavoastră. 

intimidat de aceste elogii pe care le considera prea 
generoase, sergentul era destul de stânjenit. 

Din fericire, se întâmpla ceva ce le abătu atenţia de la 
această scenă. 

Până atunci, totul se petrecuse în plin întuneric, felinarele 
trăsurii fiind de mult stinse, ca urmare a salturilor pe care 
fuseseră nevoite să le facă. Dar când surugiul, reaprinzând unul, 
veni spre grup pentru a primi porunci, o lumină strălucitoare 
învălui toate personajele. 

Sergentul putu atunci să constate că cele două doamne 
erau foarte drăguţe şi semănau mult, deşi una era deja la vârsta 
incertă a femeii, pe când cealaltă abia ieşea din adolescenţă. 

Aceasta, mai ales, întrunea atâta graţie şi farmec, încât 
tânărul fu vrăjit şi rămase într-o mută contemplare, cu inima 
brusc invadată de un sentiment necunoscut. La rândul său, 
domnişoara, la vederea mândrei frumuseți a sergentului din 
gărzile franceze, păru să resimtă o emoție adâncă, deoarece 
chipul i se coloră deodată într-un roşu aprins şi pieptul începu să 
i se zbată puternic. 

Dar această tulburare exterioară, a amândurora, nu fu 
decât trecătoare. Căci, parcă printr-o înţelegere tacită, 
temându-se ca pe trăsături să nu li se citească ceea ce se 
petrecea înlăuntrul lor, îşi reluară repede, nu fără eforturi, o 
expresie impasibilă şi indiferentă. 

— la să vedem, Champagne — i se adresă gentilomul 
surugiului. Dacă nu mai putem ajunge astă-seară la Ostende, ar 


trebui să încercăm să găsim un adăpost pentru la noapte. 
Porneşte deci, şi caută, prin împrejurimi, o locuinţă primitoare. 

Surugiul se pregătea să plece pentru a îndeplini porunca, 
dar sergentul interveni. 

— Domnule — spuse — foarte aproape de locul acesta, pe 
drum, se află un han cu o înfăţişare destul de bună. Poate vă 
veţi mulţumi cu el până mâine. 

— Un han! Zău! Este tocmai ce ne trebuie. Oricum ar fi, ne 
vom mulţumi cu el. Vreţi să ne conduceţi acolo? 

— Cu mare plăcere. 

Şi tocmai porneau, când un glas îi opri în loc: 

— la te uită! Domnul de Chaverny! spunea glasul. Sluga 
dumneavoastră!... Domnule marchiz!... Doamnă marchiză!... 
Domnişoară!... Omagiile mele! 

— Cocardasse! exclamară într-un glas domnul de Chaverny 
şi cele două doamne — pentru că el era gentilomul, însoţit de 
soţia şi de fiica sa — văzându-l pe soldat. 

— Chiar el! întări bătrânul ostaş care, cu pălăria în mână, 
făcu o adâncă plecăciune. 

— Şi de unde răsări, Doamne Sfinte! Domnule Cocardasse? 
întrebă marchiza. A trecut multă vreme de când n-am auzit 
vorbindu-se despre dumneata. 

— Adevărat, doamnă Flor. Cât despre a vă spune de unde 
răsar... Ei bine! Priviţi! 

Vorbind astfel, profesorul de scrimă intră în conul de lumină 
al felinarului ţinut de Champagne, privind ruşinat la propria-i 
persoană. 

Toţi îşi îndreptară privirile asupra lui şi, cu toate că situaţia 
nu era tocmai veselă, râsul descreţi toate chipurile. 

Trupul lui Cocardasse nu mai era decât un morman 
cenuşiu, sub care dispărea cu totul. De-a lungul braţelor, 
pieptului, şoldurilor, îi curgeau şiroaie de clisă ce se pierdeau în 
pâlniile cizmelor sale, care nici ele nu avuseseră o soartă mai 
bună decât restul. În fine, nici măcar chipul nu-i rămăsese 
neacoperit, şi numeroasele pete produceau cele mai ciudate 
efecte. 

— Dar ce ţi s-a întâmplat — întrebă domnul de Chaverny — 
şi ce îmbrăţişare ciudată ai dat mamei noastre a tuturor, glia, 
pentru ca ea să-ţi fi lăsat asemenea dovezi de ataşament? 


— Ce mi s-a întâmplat, Dumnezeule! Păi să vă spun: eram 
pe drum, cu puştiul ăsta şi mă pregăteam să sar, ca şi el, pe caii 
dumneavoastră, când în urma unei răsuciri a piciorului, m-am 
împiedicat şi mi-am pierdut echilibrul. Şi m-am răsucit la 
dreapta, apoi la stânga, când spre faţă, când spre spate şi, în 
cele din urmă, am căzut că o plăcintă în mijlocul drumului... Și 
gata!... Aţi înţeles? 

— Pe deplin! spuse marchizul. Aşadar, îl cunoşti pe acest 
sergent, de vreme ce eraţi împreună? 

— Ei, bineînţeles... cel puţin, de două ore. Ba încă, am făcut 
cunoştinţă într-un fel ciudat. Inchipuiţi-vă că ştrengarul... 

— Maestre Cocardasse — îl întrerupse marchiza, n-ai vrea 
să ne povesteşti asta altă dată? Fiica mea şi cu mine suntem 
frânte de oboseală şi abia aşteptăm să ajungem la un adăpost, 
pentru a ne putea odihni. 

— Sluga dumneavoastră, doamnă Flor. 

— Atunci, haidem repede la han! porunci domnul de 
Chaverny, dând semnalul de plecare. 

Ajunseră curând la hanul cu pricina. Avea ca firmă La cei 
trei Vulturaşi, aşa cum scria pe o placă uriaşă de zinc, în mijlocul 
căreia erau pictate trei zburătoare: un soi de rațe, grupate ca 
într-un coş, de parcă urmau să fie duse la piaţă. 

Stăpânul locului, un valon“ solid şi bucălat cu un păr 
cânepiu, prevenit fiind de către surugiu despre sosirea 
stăpânilor săi, veni în întâmpinarea călătorilor, făcând o scrie de 
plecăciuni, unele mai respectuoase decât altele. 

— Ne poţi găzdui peste noapte, omule? întrebă domnul de 
Chaverny. 

— Desigur, monseniore, am la etaj un apartament complet, 
răspunse hangiul, într-un jargon pe jumătate francez, pe 
jumătate flamand. 

— Ei bine! Porunceşte să fim conduşi acolo degrabă. 

— Vă rog să-mi faceţi cinstea să mă urmaţi, vă voi conduce 
chiar eu. 

Şi, deschizând o uşă lângă intrarea principală a hanului, 
omul o luă înaintea oaspeţilor. 

Până a nu intra, domnul de Chaverny şi marchiza se 
întoarseră, cu gândul de a-i mai adresă câteva cuvinte de 


ê Valon: locuitor din sudul Belgiei. (n.t.) 


mulţumire sergentului şi pentru a-l informa că doreau să-l 
revadă cât mai curând posibil, dar nu-l mai zăriră, ca de altfel 
nici pe Cocardasse. 

Acesta se ţinea deoparte, împreună cu tânărul, primul spre 
a nu se arăta într-o societate atât de strălucitoare aşa acoperit 
de noroi cum era; celălalt, pentru a fi scutit de noi declaraţii de 
recunoştinţă, care-i jigneau modestia. 

— Unde naiba sunt amândoi? întrebă domnul de Chaverny. 
Au dispărut ca nişte umbre. 

— Aş fi vrut totuşi să-i mulţumesc încă o dată acestui tânăr 
militar, spuse marchiză. Mi se pare că-l părăsim cam brusc. 

— Fără îndoială, s-a îndepărtat de teamă să nu fie 
inoportun — replică marchizul — dar îl vom regăsi cu ajutorul lui 
Cocardasse, care trebuie să se afle împreună cu el. Nu-ţi fă nici 
un fel de griji în privinţa asta, draga mea Flor. 

Şi îl urmară pe hangiu. 

Locuinţa în care acesta îi conduse se afla într-o parte 
retrasă a hanului. Nu avea nici pe departe o înfăţişare dintre 
cele mai luxoase. Totuşi, înăuntru fiind oricum mai bine decât 
sub cerul liber, călătorii noştri o luară în stăpânire fără a cârti 
defel. 

De altminteri, puţin îi interesa: erau frânţi de oboseală şi nu 
doreau decât să se lase pradă odihnei. 

Cât despre surugiu, plecase spre Ostende, în primul rând 
pentru a-i preveni pe oamenii marchizului şi ai marchizei — care 
porniseră înainte şi sosiseră în cursul zilei în oraş — că nu 
trebuiau să se îngrijoreze din cauza absenței stăpânilor lor; apoi, 
pentru a putea face rost, a doua zi, încă de la prima oră, de un 
nou atelaj şi, mai ales, de o nouă trăsură, a sa nemaifiind bună 
de nimic. 

Spațiile de jos ale hanului cuprindeau două săli: una spre 
drum, constituind sala comună sau cârciumă, cealaltă în 
continuarea celei dintâi şi având acces spre o curte închisă între 
ziduri destul de joase. 

Aceasta din urmă servea drept sală pentru oaspeţi 
deosebiți. 

După ce aşteptaseră ca domnul şi doamna de Chaverny să 
urce împreună cu fiica lor, Cocardasse şi sergentul intrară, la 
rândul lor, în hanul La cei trei Vulturaşi. 


Soldatul, ajutat de tânăr, făcuse să dispară, în parte, 
urmele căderii lui, iar ceea ce rămăsese sporea mai degrabă 
aspectul pitoresc al costumului său. 

Desigur, ca om prevăzător, el luase iepurele pe care l-am 
văzut punându-l cu grijă pe jos, în momentul în care se pregătea 
să se avânte spre cai. 

Prima sală era ocupată de şapte indivizi purtând costume 
de căruţaşi flamanzi, principalul accesoriu fiind o pelerină largă 
şi lungă ce le cobora până la picioare. 

Stând la masă în faţa unor halbe enorme de faro şi fumând 
pipe lungi de pământ ars, nici unul dintre ei nu păru să ia seamă 
la prezenţa nou-veniţilor. 

— Hei! Jupâne Picavez! porunci  Cocardasse punând 
iepurele sub nasul hangiului, care, după ce fusese eliberat de 
domnul de Chaverny, tocmai revenise în cabaret. Pregăteşte-ne 
acest animal, şi încă repejor, căci ne este al dracului de foame. 

— Bine, domnilor ostaşi, spuse hangiul, doar o jumătăţică 
de oră şi va fi gata. 

Apoi, după ce dăduse unei servitoare iepurele: 

— Între timp, vă pot servi ceva? Am aici un faro excelent. 

— Puah! făcu plin de scârba soldatul. Ticălosule! Să nu ne 
arăţi niciodată culoarea acestei zemârci, îmi face greață. 

— Sunteţi pretenţios, replică jupânul Picavez pe un ton 
înţepat. Faro-ul meu nu este o zemârcă, este bere bună şi 
frumoasă, dublu fermentată, şi foarte căutată în ţinutul acesta. 
Întrebaţi-i mai degrabă pe aceşti domni, care de adineauri se 
delectează cu el. 

— Hm! Asta nu mă miră deloc. l-auzi: acești domni! — 
pronunţă Cocardasse, cercetându-i pe consumatori cu o privire 
dispreţuitoare. Ce vrei să bea unii ca ăştia!... 

La aceste vorbe pline de obrăznicie, un freamăt de mânie 
păru că trece printre cărăuşi, mulţi dintre ei ducându-şi iute 
mâna sub pelerină. Dar la un semn al unuia dintre ei, toţi îşi 
reluară atitudinea placidă. 

— Ne vei aduce, porunci soldatul, o sticlă fină de 
Bourgogne, pe care o vom începe pentru a putea aştepta în 
linişte. lată singura băutură potrivită pentru nişte gâtlejuri 
franţuzeşti. 

— Vă voi servi, domnilor. Socotesc totuşi de cuviinţă să vă 
previn că vinul meu costă scump: nu mai puţin de treizeci de 


soli sticla, în moneda Franţei. Înţelegeţi, cheltuielile de călătorie, 
impozitele, drepturile de gabelă”, etc... mă obligă să vând la 
preţul ăsta. _ 

— Ei, da! Inţelegem, răspunse Cocardasse. Apoi, cu glas 
scăzut: 

— la ascultă, omule, oare jupânul Sca&fflander nu este cu 
nimic amestecat în cheltuielile astea de călătorie, în aceste 
impozite, aceste etc.? 

— Ce vreţi să spuneţi? exclamă, buimăcit, jupânul Picavez. 

— Ei, nimic, dobitocule! Decât că fără să fii foarte în 
pierdere, ai putea, mi se pare, să cobori un pic preţul. 

Hangiul păru nedumerit şi, instinctiv, aruncă o privire 
împrejur, să vadă dacă pe aproape nu era vreo ureche 
indiscretă. 

Dar nezărind decât pe cărăuşii a căror atenţie era 
îndreptată doar asupra ulcelelor şi pipelor lor, răspunse cu glas 
stăpânit: 

— Sunt de acord să fac un sacrificiu în favoarea 
dumneavoastră, deşi nu ştiu deloc ce vreţi să spuneţi, vă asigur. 
O să vă las deci sticla la douăzeci de soli. 

— La cincisprezece. 

— Nu, la douăzeci. 

— La cincisprezece, îţi zic. 

— Realmente nu pot, domnilor soldaţi, plătesc totul atât de 
scump! 

— la ascultă, nu şi vinul! spuse Cocardasse făcând cu ochiul 
şi zâmbind ironic. 

Jupânul Picavez făcu o strâmbătură, scoase un oftat 
dureros şi aproape că gemu. 

— Bine, fie! Vi-l las la cincisprezece soli, dar asta numai 
pentru că sunteţi ostaşi... altminteri... 

— Nu te smiorcăi, omule, îl întrerupse zeflemitor soldatul. 
Uite, în semn de recunoaştere a amabilităţii tale, acceptăm să 
luăm două sticle în loc de una singură, aşa că vei putea 
recupera din pagubă. Nu-i aşa că suntem oameni cumsecade? 

Hangiul se gândi că n-ar câştiga nimic dac-ar mai lungi 
vorba; astfel că se mulţumi să răspundă: 


7 Gabelă: impozit pe mărfuri, în principal pe sare, în Franţa. (n.t.) 


— Bine, domnilor, veţi avea cele două sticle, vi le trimit 
îndată. 

Şi dispăru grăbit, de teamă să nu i se ceară o nouă 
reducere. 

In vremea aceasta, cei doi ostaşi, vrând să fie singuri 
pentru a vorbi mai în tihnă, intrau în cea de a doua sală şi se 
instalau la o masă, lângă o terestră deschisă ce dădea spre 
curte. 

Nu după mult timp, o servitoare le aducea sticlele 
comandate, paharele şi un sfeşnic. 

Cu un bobârnac, Cocardasse făcu să sară dopul şi turnă 
două pahare pline-ochi. 

— În sănătatea ta, puştiule, zise. 

— In sănătatea dumitale, bătrâne, i-o întoarse tânărul. 
Când paharele fură golite până la fund, el reluă: 

— Spune-mi, camarade, adineauri am auzit pentru prima 
dată pronunţându-ţi-se numele: vei fi fiind, aşadar, acel 
Cocardasse, despre care Passepoil mi-a vorbit atât de adesea şi 
care era în serviciul unui oarecare cavaler de Lagardere, devenit 
mai târziu conte de Lagardere, cu prilejul căsătoriei sale cu fiica 
lui Philippe de Nevers? 

— Da, da! Eu sunt acel Cocardasse... Cocardasse juniori... 

— Junior? 

— Mereu, băiete! Aşa, deci? Passepoil ţi-a vorbit deseori 
despre mine?... Şi cum o mai duce iubitul meu prieten? Era, 
după câte îmi amintesc, un băiat care nu ducea lipsă de calităţi, 
dar avea un defect capital, ce strica totul: îi plăceau femeile mai 
mult decât vinul, ceea ce îl împingea să facă, zilnic, prostii 
enorme. Aşa că n-am putut scoate nimic bun din el şi am sfârşit 
prin a-l lăsa pradă sorții sale nenorocite... E mult de-atunci. De 
când l-am părăsit, n-am mai avut niciodată veşti despre el şi, fir- 
ar să fie, îmi pare rău. 

— O să te scutesc de suferinţa asta. Amable Passepoil este 
acum profesor de scrimă la Paris şi a devenit proprietarul unei 
săli, în apropiere de "Petit Châtelet". S-a însurat şi are un fiu, 
care împlineşte în curând nouăsprezece ani. 


8 Junior (lb. latină) = mai tânăr. Termenul se foloseşte pentru a desemna 
pe fiul unui om ce poartă acelaşi nume. În discuţia cu sergentul, confuzia 
apare deoarece Cocardasse îi dă numelui sensul de "mereu tânăr". (n.t.) 


— Of! Ce păcat! Bănuiam eu c-o să ajungă rău. Pe cinstea 
mea, cu atât mai trist pentru el. Îl prevenisem totuşi, îndeajuns, 
împotriva căsătoriei şi, la urma urmelor, nu are decât ce merită. 
În sănătatea ta, băiete!... 

— În sănătatea dumitale, bătrâne! 

— Şi micul Passepoil, a moştenit şi el prostia autorului 
zilelor sale? 

— Nu, la el este vorba de altă pasiune: nu-i plac decât 
banii. 

— Nici asta nu-i mai bine. Hotărât lucru, cei din neamul 
Passepoil sunt nişte oameni ca vai de capul lor. Dar cel mic, ştie 
măcar să se dueleze cu sabia? 

— Sigur că da, este aproape la fel de priceput ca tatăl său. 
De altfel, vei putea să te convingi singur, pentru că îşi face 
armata aici. S-a angajat cu mine şi face parte din compania 
mea. Este un băiat cumsecade, de care mă leagă o mare 
prietenie, deşi are cu totul alte idei decât mine în ceea ce 
priveşte banii. 

— la te uită! Aş încrucişa spada cu el cu plăcere. Asta mi-ar 
aduce aminte de timpurile în care făceam scrimă cu micuțul 
profesor de arme... Ce de partide am mai făcut şi noi doi! Ţi-o fi 
spus câte ceva, nu? 

— Da, da. Mi-a povestit chiar şi despre faptele de vitejie pe 
care le-aţi săvârşit împreună şi nu înceta să o laude 
nenumăratele talente cu care erai dotat. 

— Ah! lubiţelul meu! Ce om cumsecade! Ştia să mă 
preţuiască la justa valoare. 

— Şi încă din plin. Nu îţi reproşa decât un singur defect. 


— Ei, aşi! 
— Acela de a-ţi fi plăcut prea mult să mângâi sticla. "A 
naibii treabă!" — îmi spunea — "Cocardasse avea o mulţime de 


însuşiri, dar dragostea lui exagerată pentru vin şi indiferența lui 
aproape completă pentru sex l-au împiedicat întotdeauna să 
ajungă la onoruri. Totuşi" — adăuga el — "n-am încetat să-i fac 
observaţii în legătură cu asta; din păcate, niciodată n-a vrut să 
mă asculte şi a continuat să persevereze în greşeala lui. Aşa că 
a trebuit să-l las să meargă pe calea cea rea pe care pornise, 
despărţindu-mă de el." 

— Aşa spunea, sărmanul? Cu siguranţă, petrecerile 
sfârşiseră prin a-i tulbura mintea, dovadă este nebunia pe care 


a făcut-o, luându-şi nevastă, gogomanul! Când ajungi la aşa 
ceva, înseamnă că ai decăzut rău. Nu eşti de părerea mea? 

— Întru totul, răspunse tânărul, zâmbind. 

În acea clipă, o servitoare, care intră ducând iepurele făcut 
friptură, le întrerupse brusc conversaţia. 

— Ah! În sfârşit!... exclamară într-un glas cei doi ostaşi, a 
căror poftă crescuse în timpul aşteptării. 

Şi, fără alte fasoane, atacară voiniceşte mâncarea. 

Sosul era poate cam subţiat, unele bucăţi prea fripte, şi 
altele nu îndeajuns, dar, ţinând seama de rapiditatea cu care se 
pregătise mâncarea, ar fi fost într-adevăr urât din partea lor să 
se plângă. Aşa că se feriră de una ca asta şi nu se mai 
îndeletniciră decât cu punerea în mişcare a fălcilor, treabă de 
care se achitară — care mai de care — cu atâta 
conştiinciozitate, încât în mai puţin de un sfert de oră nu mai 
rămăseseră, din iepure, decât câteva biete fărâmituri. 

Un pahar plin cu vin, băut dintr-o sorbitură, încheie ospăţul. 

— Acum, camarade, spuse Cocardasse lăsându-se pe 
spătarul scaunului şi înfigându-şi degetele mari în răscroială 
vestei, fiindcă stăm aici, liniştiţi şi singuri, n-ai vrea să-mi 
istoriseşti povestea ta, aşa cum mi-ai promis? 

— Cu cea mai mare plăcere, bătrâne. Poate ţi se va părea 
interesantă şi poate, chiar, vei pricepe mai bine decât mine 
ciudata încurcătură de iţe din care este alcătuită. 

— Dă-i drumu', băiete, te ascult. Avem tot timpul în faţă şi 
poţi s-o povesteşti pe îndelete... asta ajută la digestie, aşa că zi- 
i! 

— Mai întâi trebuie să afli, începu sergentul, că nu ştiu care 
îmi este numele. 

— N-ai nume? 

— Sau, cel puţin, cel pe care-l am nu este decât un 
prenume. De fapt, mă numesc pur şi simplu Philippe. 

— Dar numele familiei tale? 

— N-am deloc familie. 

— la te uită! La fel ca mine, spuse cu naivitate bătrânul 
profesor de scrimă. Cel puţin — se corectă el repede — nu mai 
am, fir-ar să fie!... Vai! Sărman puşti! Şi cum s-a întâmplat una 
ca asta? 

— Acesta este misterul vieţii mele... şi niciodată nu l-am 
putut lămuri... 


— Şi nu vei reuşi nici astăzi, sergent Belle-Epee”! strigă un 
personaj ce apăru deodată în pragul sălii, a cărei uşă se 
deschisese cu violenţă. 

— Mathias  Knauss!... exclamă sergentul la vederea 
necunoscutului. Vai! Ce bine înţeleg acum lovitura de pumnal pe 
care am primit-o în pădure. 

— Belle-Epâe! strigă în acelaşi timp Cocardasse. lată un 
nume care-mi place, pe toţi dracii! 

— Veniţi aici, voi ceilalţi! comandă nou-venitul, pătrunzând 
repede în sală, urmat de cei şapte falşi cărăuşi, care-şi 
lepădaseră pelerinele şi se înfăţişau acum în veşminte de 
cavaleri mercenari. 

De cum intrară, se împărţiră în două grupe egale, unul 
atacându-l pe sergent, iar celălalt pe bătrânul ostaş. 

— Pe toţi sfinţii! strigă acesta de îndată ce pricepu despre 
ce era vorba. Ăştia vor să ne măcelărească, pe puşti şi pe mine! 
Pétronille, frumoasa mea — adăugă, scoțând din teacă lunga lui 
sabie — iată o treabă pentru tine. 

Şi, luând poziţia de gardă, se plasă lângă tânăr care, la 
rândul său, avea deja spada în mână. 


Capitolul IV - O spadă straşnică 


ar înainte de a continua, trebuie să ne întoarcem cu o 
jumătate de oră în urmă, adică în momentul în care cei 
doi ostaşi se aşezau la masă. 

În acel moment, un bărbat, care de două sau trei minute 
dădea târcoale în jurul hanului, se hotăra să intre şi să se 
alăture consumatorilor pe care Cocardasse îi numise cu dispreţ, 
"indivizii ăştia" — singurii, de altfel, care se aflau în sală. 

Bărbatul purta uniforma companiilor franco-germane. 

— Ei bine! Mathias, ce-ai făcut cu individul tău? Ai reuşit? îl 
întrebă unul dintre consumatori, care părea să le fie şef, folosind 
limba germană. 

— Din păcate, nu, răspunse în acelaşi grai. 


” Belle-Epee (lb. franceză) = Spadă-Iscusită. (n.t.) 


— Ah! 

— Doar l-am rănit uşor. 

— Aşadar, s-a apărat? 

— Nici măcar nu m-a văzut. 

— Atunci, n-ai lucrat tu bine? 

— Am lucrat pe cât de bine am putut, dar întâmplarea m-a 
forţat să greşesc. 

— Întâmplarea? 

— Da, vei vedea în ce fel, Hermann. Ştiind că se ducea să 
vâneze, îl urmărisem încă din tabără şi reuşisem, fără ca el să 
bănuiască prezenţa mea, să pătrund, odată cu el, în păduricea 
de stejari, aflată aici aproape, la marginea drumului. Puteam, în 
felul acesta, să-i pândesc cu uşurinţă toate mişcările, 
ascunzându-mă după copaci şi tufişuri, ca apoi să prind clipa 
prielnică pentru a mă năpusti asupra lui pe neaşteptate. De 
altminteri, întunericul ce se lăsa îmi acoperea înaintarea cu o 
umbră protectoare şi-mi permitea să micşorez puţin câte puţin 
distanţa ce ne despărţea. Credeam, aşadar, că nu va trebui să 
aştept mult acea clipă... şi aveam dreptate. Într-adevăr, s-a 
oprit, a ochit şi, aproape fără să ţintească, a împuşcat un iepure 
ghemuit la o depărtare de vreo zece paşi. "Bun, ăsta-i 
momentul", mi-am zis, văzându-l că se îndreaptă către animalul 
ce zăcea pe iarbă. "În timp ce se va îndeletnici să-l ridice şi să-l 
inspecteze, aşa cum fac toţi vânătorii cu vânatul pe care l-au 
doborât, o să mă apropii uşurel şi, când voi fi lângă el, o să-i 
înfig pumnalul între omoplaţi”. Îmi scosesem deja arma din 
teacă şi mă pregăteam să înaintez când, tocmai în clipa în care 
era gata să ia de jos iepurele, un lungan, ieşit nu ştiu de unde, îl 
opreşte şi vrea să-i înhaţe vânatul. Omul meu îşi cere drepturile, 
lunganul aşijderea, susţinând că el l-a împuşcat, şi iată că se 
pornesc să discute pentru a afla cui îi aparţine defunctul. Asta 
durează ceva timp. Ba chiar se amuză, doborând obiecte aliate 
departe, pentru a-şi dovedi fiecare îndemânarea şi, în cele din 
urmă, nereuşind să cadă la învoială, hotărăsc să lămurească 
problema la primul sânge. Aşa că, pe loc, încrucişează spadele 
şi încep să se dueleze, care mai de care. Imprejurarea asta îmi 
încurca mult socotelile, pentru că, încercând să mă strecor în 
spatele sergentului, riscam să fiu zărit de adversarul său care, 
fireşte, stătea în faţa lui. Totuşi, cu ajutorul întunericului, ani 
hotărât să-mi încerc norocul. Aşa că, mai întâi, i-am lăsat pe cei 


doi voinici să angajeze bine lupta şi, când am socotit că mă 
puteam apropia fără teamă, m-am târât spre ei, printre ierburile 
înalte. Ajuns aproape de tot, şi ascuns privirilor de o tufă de 
ferigă, mi-am măsurat cu grijă distanţele şi, dintr-un avânt, 
sărind înainte, am ridicat braţul şi am lovit. Imi ochisem omul 
între omoplaţi, la baza gulerului; dar chiar în clipa în care mi-am 
abătut braţul, omul a fandat adânc, scăpând astfel de arma 
mea, iar aceasta, lovind pieziş, nu l-a mai atins decât în partea 
de jos a umărului, aproape nepătrunzându-i în carne. Atacul era 
pierdut şi nu-mi mai rămânea decât să fug, ceea ce am şi făcut 
de îndată, luând-o la picior cu cea mai mare viteză. Cu toate că 
eram convins că nici el, nici adversarul lui nu mă văzuseră, nu 
m-am oprit decât după ce străbătusem o distanţă destul de 
mare şi nu mai aveam a mă teme de vreo urmărire. Acolo, am 
început să gândesc la mijlocul pe care-l puteam folosi ca să-mi 
îndrept greşeala, sau mai degrabă lipsa de noroc; rezultatul 
gândirii mele a fost că mijlocul acesta consta în a recurge la voi. 
Am ieşit, aşadar, din pădure, pentru a veni aici, să vă caut şi să 
încercăm, împreună, să-i întindem o cursă, înainte de a avea 
timp să se reîntoarcă în tabără. Dar, tocmai când ajunsesem la 
cotitură drumului, l-am zărit, însoţit de lungan, împingând 
poarta acestui han — unde tocmai au intrat împreună — nu sunt 
nici cinci minute de atunci. 

— Ei, aşi! făcu cel pe care Mathias Knauss îl numea 
Hermann. Este, oare, unul dintre cei doi indivizi care sunt în sala 
asta, ceva mai încolo? 

— Da, cel mai tânăr. 

— În cazul ăsta, nu s-a pierdut nimic, singur s-a lăsat prins. 

— Evident, ceea ce ne simplifică grozav treaba. Numai că, 
deoarece există motive să credem că tovarăşul lui nu-l va 
abandona şi va intra şi el în luptă, va trebui, de data asta, să 
muncim de două ori mai mult. 

— Ei, bine! O să muncim de două ori mai mult. Ar fi chiar 
prea de tot dacă, noi opt, n-am reuşi să-i învingem, pe puştiul 
ăsta cu caş la gură şi pe moşneag. 

— Der Teufel'! Să nu fim prea siguri de asta. Moşneagul 
are încă încheietura mâinii zdravănă şi nu este îi chiar de 
disprețuit, după câte mi-am putut da seama, când cu asaltul lui 


10 Der Teufel! (lb. germană în text) = La dracu'! (n.t.) 


şi al sergentului, la marginea pădurii. Cât despre cocoşel, 
deoarece am avut deja de-a face cu el, de trei ori, ştiu la ce să 
mă aştept din partea lui. Este un demon, şi dacă pe la spate îl 
poţi ataca de unul singur, pentru a-i face faţă trebuie să fie mai 
mulţi. 

— Ei, aşi! 

— Ba da; aşa că pentru asta v-am postat aici, ca să vă am 
la îndemână când îl vom ataca din faţă. 

— Ei, bine! Suntem pregătiţi. Începem dansul? 

— Nu, nu imediat. După cele ce am putut vedea de afară, 
privind peste zidul curţii, tocmai stau de vorbă şi beau. 

— Da', atunci, înseamnă că o să şi cineze; şi-au dat vânatul 
să le fie gătit şi le va fi adus curând; asta poate va împiedica 
efectul băuturii. 

— Dimpotrivă, mâncarea îi va îngreuna cu atât mai mult. Să 
avem deci răbdare, până vor fi ajuns la digestie. 

— Cum vrei, Mathias. 

— Vom proceda astfel: de îndată ce ne vom afla în faţa lor, 
ne vom despărţi în două grupuri: unul, comandat de tine, 
Hermann, se va ocupa de bătrân; celălalt, condus de mine, îl va 
ataca pe sergent. Apoi, după ce-l vom fi învins pe omul tău, 
ceea ce nu va trebui să dureze prea mult, veţi veni alături de 
noi, ca să terminăm repede cu al nostru, care ne va da mai mult 
de furcă. 

— Ne-am înţeles. 

Acestea fiind zise, cavalerii mercenari reîncepuseră să 
soarbă zdravăn faro, aşteptând ca Mathias Knauss să le ceară 
colaborarea. 

Acesta, după ce lăsase să treacă vreo jumătate de oră, 
gândind că nu mai era mult până la clipa în care să acţioneze, 
de apropiase de uşa sălii rezervate şi, prin gaura cheii, îi zărise 
pe cei doi ostaşi tocmai terminând de mâncat. 

Prinsese chiar primele cuvinte ale povestirii pe care tânărul 
o începuse. Şi atunci, făcând semn acoliţilor săi, apăruse 
împreună cu ei în pragul încăperii, în timp de hangiul şi 
servitoarea, îngroziţi de ceea ce vedeau, se duceau să se 
ascundă tocmai în fundul pivniţei. 

Aşa cum am văzut, Cocardasse şi sergentul se luptau, 
fiecare, cu câte patru netrebnici, Mathias Knauss conducându-i 
pe cei care-l atacaseră pe tânăr. 


Văzându-i venind, spada lui Philippe sărise singură din 
teacă. 

Primi atacul atacând el însuşi şi primul lui avânt fu atât de 
impetuos încât, la început, agresorii se dădură câţiva paşi 
înapoi. 

Dar reveniră numaidecât într-un nou atac, şi se porni un 
zăngănit, un trosnet neîntrerupt, întrepătruns de scântei ce 
ţâşneau fără încetare din încrucişarea armelor. 

Lama sergentului era ca fermecată; s-ar fi spus că avea 
zece braţe pentru a o ţine. Te ameţea, te uluia. 

Trecu un minut fără să se fi vărsat încă sânge. 

Dar, deodată, izbucni un strigăt de spaimă însoţit de 
zgomotul căderii unui trup pe podea. 

Unuia dintre cavalerii mercenari i se străpunsese fruntea. 

— Gata cu unul!... zise tânărul. 

— Să-i ia dracu'! înjură Mathias. Nu mai suntem decât trei. 
Atenţie, camarazi, luaţi-l din flanc, eu rămân în faţă. 

Cei doi se supuseră şi se duseră în stânga şi în dreapta 
sergentului. 

Probabil că, dacă ar fi putut, i-ar fi venit de hac, dar cum el 
avusese precauţia de a sta cu spatele la perete, n-au avut 
această posibilitate. 

Această nouă aşezare îi era totuşi foarte nefavorabilă 
tânărului, deoarece, pentru a încrucişa armele cu duşmanii săi şi 
pentru a reuşi să se descleşteze din ele la timp, trebuia să 
descrie fără încetare, cu spada sa, un cerc foarte larg, fiind deci 
nevoit să folosească o forţă dublă. 

Era totuşi atât de iute, de sprinten, stăpânea atât de bine 
ştiinţa scrimei, încât se putea spune că ghicea loviturile, din 
orice parte ar fi venit, parându-le mereu. 

— Laşilor! le strigă. Aşadar, nu îndrăzniţi să mă asasinați 
din faţă! 

— Facem şi noi ce putem, rânji Mathias. Adversarul din 
stânga lui Philippe era cel care-i dădea cel mai mult de furcă şi, 
ca urmare, apărarea sa era mai slabă în partea aceasta. Aşa 
încât hotărî să termine odată pentru totdeauna cu el. 
Prefăcându-se deci că nu-l ia în seamă, ca şi cum nu merita să 
se ocupe de el, tânărul păru că nu mai este atent decât la 
ceilalţi doi. 


Dar, în momentul în care cavalerul mercenar, vrând să 
profite de ceea ce credea că este o clipă de neatenţie, era pe 
punctul să-l străpungă cu lama să, sergentul făcu o întoarcere 
bruscă, apoi înainte chiar ca omul să se fi putut feri, îi înfipse cu 
furie vârful spadei între ochi, făcându-l să se rostogolească, 
neînsufleţit, pe podea. 

— Gata cu doi!... zise. 

— Pe toţi dracii! urlă Cocardasse, fără să-şi înceteze lupta. 
Belle-Epee îţi dă o lecţie, Pétronille; aşa că vezi de nu fă pe 
leneşa! 

Knauss scoase o nouă înjurătură şi aruncă o privire 
neliniştită spre cei care erau încleştaţi în lupta cu bătrânul 
maestru de arme, pentru a vedea dacă n-ar putea aştepta vreun 
ajutor din partea lor. 

Dar ostaşul se apăra, la rândul său, cu mare îndemânare şi 
nu le lăsa nici un răgaz. 

Felul său de a proceda nu era însă deloc acelaşi cu cel al 
tânărului. 

înfipt zdravăn pe picioarele desfăcute la distanţa 
regulamentară, cu trunchiul drept şi răsucit într-o parte în 
poziţia academică, asemănător unui profesor de scrimă în cursul 
unei lecţii, el susţinea asaltul cu un calm perfect. Ba chiar îşi 
pigmenta "jocul" cu diferite aprecieri făcute cu glas tare: 

— Hei, lepădăturilor! le spunea germanilor, — te pomeneşti 
că v-aţi scrintit încheietura mâinii tot ridicând halba, de vreme 
ce vă este atât de ţeapănă? Hai, un pic de supleţe şi mai puţin 
ruliu; s-ar zice că navigaţi deja pe galere — unde, fără îndoială, 
veţi ajunge într-o bună zi, dacă Petronille o va permite, 
bineînţeles. Atenţie! Mieluşeilor, o să vă dezmorţesc mintenaş... 

Din păcate, vorba îi era mai bună decât fapta, căci încă nu 
se putuse descotorosi de nici unul dintre "mieluşei", în timp de 
tânărul era deja la cel de-al treilea adversar al său. 

Totuşi, n-a trecut mult până să-l facă pe unul dintre ei să 
măsoare podeaua. 

Dar nu de spadă se sluji pentru săvârşirea acestei fapte de 
vitejie. 

Cel pe care Knauss îl numise Hermann, lăsând din greşeală 
să-i scape sabia, se aplecă repede s-o ridice şi, în mişcarea pe 
care-o făcu în acest scop, capul îi ajunse, din neatenţie, la mică 
distanţă de piciorul drept al lui Cocardasse. 


Şi atunci maestrul de arme avu o inspiraţie subită. Ridicând 
brusc piciorul la înălţimea căpăţânii teutonului, îi trase drept în 
creştet o lovitură atât de grozavă, cu călcâiul cizmelor sale 
grele, încât ticălosul se prăbuşi la pământ, fulgerat, nimicit, cu 
creierul complet sfărâmat. 

Manevra aceasta fusese executată cu atâta promptitudine, 
încât ceilalţi nu putuseră nici s-o prevadă, nici să se opună. 

— Gata unul! zise, la rândul său. 

Apoi adăugă, râzând cu poftă. 

— Bravo! Ce zici de asta, Pétronille? Uite că şi Cocardasse a 
descoperit o "lovitură", şi este la fel de valoroasă ca lovitura lui 
Nevers... Fir-aş să fiu!... Al cui e rândul? 

— Săriţi!... Ajutor!... Sau sunt pierdut!... strigă, deodată, 
Mathias. 

Rămăsese singur în faţa tânărului, a cărui spadă, mereu 
strălucitoare, cu excepţia vârfului, care abia de avea două dâre 
de sânge, tocmai găurise craniul unui al treilea bandit. 

Cavalerii mercenari,  abandonându-l de îndată pe 
Cocardasse, se repeziră spre Knauss. 

Era şi timpul: ticălosul, cuprins de panică, nu se mai apăra 
decât instinctiv şi sosiră tocmai la vreme ca să pareze o lovitură 
ce i-ar fi fost fatală. 

Uluit şi îndeajuns de jignit de faptul că nu păreau să-i dea 
cine ştie de atenţie, Cocardasse alergă lângă sergent şi lupta 
reîncepu şi mai vârtos între cei doi ostaşi şi cei trei germani. 

Intr-adevăr, Mathias se retrăsese, prudent, în spatele 
oamenilor săi, şi acum se mulțumea doar să-i încurajeze cu 
vorba, nemaiîndrăznind să se aşeze în linie cu ei. 

Această întărire neaşteptată nu-l sperie pe sergent. 

La fel ca prima dată, se năpusti spre bandiți şi, tot ca prima 
dată, elanul său îi făcu să se retragă. 

Din nefericire, spada să se agăţă de mânerul spadei unui 
mercenar şi trebui să facă un efort atât de brusc pentru a o 
degaja, încât o frânse lângă apărătoare, în mână rămânânau-i 
doar un ciot de câteva degete. 

Se dădu înapoi, cu un răcnet de furie, văzându-se lipsit de- 
acum înainte de apărare. 

— Dezarmat! strigă Mathias triumfător. Al nostru este!... E- 
al nostru!... Săriţi pe Belle-Ep6e, prieteni!... Pe Belle-Epee!... 


Şi, nemaiavând de ce se teme, înainta pentru a lua parte la 
uciderea tânărului. 

Cocardasse vru să se arunce în faţa acestuia, pentru a-l 
proteja, dar fu împiedicat de un teuton care-i bară trecerea şi-l 
obligă să se apere el însuşi, în timp ce ceilalţi tăbărau pe 
tovarăşul său. 

Sergentul credea că s-a zis cu el. 

Totuşi, hotărât să se lupte până la ultima suflare, apucă 
zdravăn cu mâinile două dintre săbiile care-l amenințau şi le 
manevră astfel încât să facă din ele un scut împotriva celei de a 
treia, care era cea a lui Knauss şi-i căuta gâtul. 

Îi rămânea o speranţă: Cocardasse să reuşească să scape 
repede de omul său, pentru a-i putea da sabia sa, ceea ce i-ar fi 
redat deîndată toate avantajele. Dar va rezista oare îndeajuns 
de mult timp pentru ca această speranţă să se realizeze? Cu 
atât mai mult cu cât rana, care i se redeschisese în timpul 
luptei, îi provocă dureri cumplite. 


O jumătate de minut — un secol! — se scurse în această 
nesiguranţă teribilă... Şi profesorul de arme încă mai trebuia să 
se apere. 


Cu toată vigoarea sa, Philippe se simţea cuprins de 
epuizare, iar degetele în care intra tăişul lamelor îşi desfăceau 
treptat strânsoarea. 

Knauss, înfuriat de această rezistenţă disperată şi 
temându-se ca că să nu se întoarcă împotriva lui, se hotărî s-o 
încheie printr-una din acele lovituri cu care era deprins. 
Depărtându-se de grup, se aplecă uşurel, se târî, profitând de 
umbră, în spatele tânărului şi, scoțând pumnalul, îşi ochi victima 
dintr-o parte. 

Arma aproape că-şi atinsese ţinta şi moartea sergentului 
părea de neînlăturat, când un strigăt izbucni în sală, urmat 
imediat de numele "Philippe!" pronunţat cu un accent de groază 
de nedescris. 

În acelaşi timp, la câţiva paşi de luptători, la picioarele 
scării ce ducea la etajul de deasupra, apăru o femeie, o fată 
tânăra care, de abia îmbrăcată, cu părul despletit, cu ochii 
rătăciţi, cu trăsăturile schimonosite de groază, îl arăta, cu braţul 
dezgolit îndreptat către sergentul din gărzile franceze, pe 
ticălosul care se pregătea să-l asasineze. 


Această apariţie ciudată avu un asemenea efect asupra 
tuturor celor de faţă, încât fiecare rămăsese ca o stană de 
piatră, în poziţia în care se afla. 

Dar sergentul, recăpătându-şi, primul, prezenţa de spirit şi 
înțelegând gestul fetei, făcu un salt brusc în lături, pentru a se 
feri de mişelul a cărui apropiere o ghicise. 

Apoi, nelăsând mila să-i pătrundă inima, apucă iute ca 
fulgerul sabia unuia dintre mercenarii morţi şi, mai înainte ca 
mizerabilul să se fi putut ridica, îl străpunse fără cruţare. Şi, 
însufleţit de un nou avânt, sc întoarse spre ultimii doi adversari, 
pe care nu întârzie să-i facă să împărtăşească soarta tovarăşilor 
lor. Avea impresia că, dintr-o dată, forţele i se înzeciseră. 

Dar, când îşi întoarse ochii spre locul în care zărise fata, în 
care o recunoscuse pe domnişoara de Chaverny, privirile nu 
găsiră decât golul şi în zadar o căutară în toate părţile... Ca un 
duh binefăcător, ea apăruse pentru a-l salva, apoi, misiunea 
fiind îndeplinită, dispăruse ca o vedenie. 

În timp ce reflecta la această întâmplare, care făcea să-i 
treacă prin minte cele mai felurite gânduri, Cocardasse — care 
reuşise în cele din urmă să-l trimită pe mercenarul său să bea 
faro într-o lume mai bună — veni să-l bată uşor pe umăr, 
întrebându-l: 

— Hei! Camarade, la ce te gândeşti, mă rog frumos? 

Smuls din gânduri de această întrebare, tânărul se întoarse 
către bătrânul soldat şi-i răspunse: 

— La o grămadă de lucruri, bătrâne... dar ar fi prea lung să- 
ţi explic. Spune-mi doar atât: era, într-adevăr, domnişoara de 
Chaverny, cea care se afla acolo, acum o clipă? 

— Ei, da! Era domnişoara marchizului. Am fost chiar destul 
de uimit de prezenţa ei printre noi. 

— Aşadar, ei îi datorez faptul că n-am fost asasinat 
mişeleşte de către mizerabilul ăsta! spuse sergentul, ca pentru 
sine. 

— Mai mult ca sigur! Am văzut lucrurile cu coada ochiului 
şi, pe cinstea mea, nici că putea să ajungă mai la timp decât a 
făcut-o. Dar prin ce întâmplare a apărut în felul ăsta? S-ar putea 
jura c-a ghicit că aveai nevoie de ajutorul ei. 

— Da, prin ce întâmplare? repetă tânărul, care nu 
îndrăznea să creadă ceea ce o voce interioară îi murmură 
încetişor. 


— Şi pe urmă, ţi-a pronunţat numele?! 

— Adevărat!... Mi-a pronunţat numele. 

— Ca şi cum te-ar cunoaşte de multă vreme. Asta chiar că e 
ciudat, nu-i aşa, puştiule? remarcă ostaşul cu un zâmbet uşor 
zeflemitor, care voia să spună că, poate, nu i-ar fi prea greu să 
găsească dezlegarea enigmei. 

Sergentul, care văzu acel zâmbet şi-i prinse subînţelesul, 
roşi ca o fetişcană. Nevrând totuşi să-l lase pe maestrul de arme 
să continue pe acest drum al insinuărilor, se grăbi să încheie 
conversaţia. 

— Dacă vrei să mă crezi, bătrâne, reluă el, n-o să ne mai 
ocupăm — cel puţin deocamdată — de acest incident ciudat, a 
cărui cauză n-o cunoaştem, ci ne vom pregăti să ne întoarcem în 
tabără... Vrei să  achiţi cheltuiala? adăugă, dându-i lui 
Cocardasse unică monedă de argint pe care o avea în buzunar. 

Profesorul de arme înţelese rezerva tânărului şi nu mai 
insistă. 

— Ai dreptate, băiete, să ne întoarcem în tabără. De 
altminteri, nu avem ce face aici, de vreme ce nu mai e nici de 
băut, nici de luptat. 

Trecură deci în prima sală, unde nu zăriră pe nimeni. 

— Hei! Jupâne Picavez, chemă gasconul, unde eşti, să-ţi 
plătim ce ţi se cuvine? 

— lată-mă, domnilor, răspunse gazdă care, la această 
chemare şi nemaiauzind nici o hărmălaie, se hotări să se 
întoarcă din pivniţă, împreună cu servitoarea. 

— la te uită! Eraţi la cârtiţe? constată bătrânul soldat Slavă 
Domnului! Îmi pare bine că văd un om de felul dumitale. Fără 
îndoială, faro-ul este cel care te face atât de curajos, nu-i aşa? 

— Îmi datoraţi un bănuţ, se mulţumi să-ntoarcă vorba 
jupânul Picavez, fără să ia aminte la mustrarea soldatului. 

— lată-l, zise Cocardasse... şi, pe deasupra, îţi dăm cu ce 
să-ţi îngraşi câmpurile de orz. la du-te de vezi în cealaltă 
încăpere, ce cadou drăguţ îţi facem: o să găseşti acolo opt 
teutoni care multă vreme de-aci încolo nu vor o mai bea bere. 
Chiar aşa! 

Şi întorcându-se către sergent: 

— Acum, să pornim, camarade. E târziu şi avem de făcut o 
bună bucată de drum, până să ajungem acasă. 


Îndată după plecarea ostaşilor, jupânul Picavez şi 
servitoarea se duseră, cu teamă, în pragul sălii în care se 
desfăşurase lupta şi  aruncară de  jur-împrejur priviri 
înspăimântate. 

Trupurile mercenarilor erau  lungite pe podea, deja 
înţepenite. 

În mod mecanic, hangiul le numără. 

— la te uită! Nu sunt decât şapte, se miră. 

— Probabil nu l-aţi numărat pe unul... Domnii aceia ziceau 
că-s opt, replică servitoarea, cuprinsă de admiraţie pentru 
autorii formidabilului măcel. 

Şi numără şi ea morţii: 

— Şi totuşi e adevărat, constată, nu sunt decât şapte. 

Deodată, hangiul tresări de spaimă. 

— N-auzi nimic, Brigitte? întrebă. 

— Nu, ce vreţi s-aud? 

— A mişcat cineva în curte!... 

— Credeţi? 

— Da... ca şi cum s-ar fi căţărat pe zid. 

— Poate v-aţi înşelat. Dar, mai bine, mergeţi să vă 
încredinţaţi. 

— Vino cu mine. 

— N-am nimic împotrivă. 

înarmat cu un felinar, omul se îndreptă, împreună cu 
Brigitte, spre locul suspect, nu fără a tremura puternic amândoi. 

să ne reamintim, această curte era mică şi împrejmuită de 
ziduri scunde. 

Ambii, lipiţi unul de celălalt, o cercetară în amănunţime şi 
nu descoperiră nici ţipenie. Liniştiţi şi râzând de propriile temeri, 
se pregăteau să plece, când razele felinarului împrăştiară 
umbră, lăsând să se vadă o dâră roşie care, plecând de la 
fereastră, ajungea la baza unuia dintre ziduri, în lungul căruia 
urca până pe creastă. O cercetare rapidă îi făcu să-şi dea seama 
că era vorba de sânge încă umed. Şi pricepură de ce în sală 
erau numai şapte trupuri: fără îndoială, unui dintre mercenari, în 
loc să fi împărtăşit soarta tovarăşilor săi, care muriseră pe loc, 
nu fusese decât rănit şi, după ce aşteptase plecarea celor doi 
ostaşi, fugise prin curte şi sărise peste zid. 

— Ei bine, ticălosul n-are decât să se ducă să se spânzure 
aiurea, încheie vorba hangiul. Dacă tot a scăpat, prefer să-l ştiu 


plecat de la mine. Cât despre ceilalţi, o să fac astfel încât să fie 
îngropaţi în câmpul meu de orz, aşa cum a spus bătrânul ostaş, 
asta îi va sluji drept îngrăşăminte... şi o să-mi scoată un pic din 
paguba faro-ului pe care mi l-au băut toată ziua, fără a mi-l 
plăti. 


x k x 


Credem că este de datoria noastră să facem cunoscut, 
acum, motivul care o îndemnase pe domnişoara de Chaverny să 
apară pe negândite pe scena dramei. 

Dacă somnul venise repede să închidă pleoapele 
marchizului şi ale marchizei, nu acelaşi lucru se întâmplase cu 
ea. 

De la întâlnirea cu sergentul, imaginea acestuia rămăsese 
adânc întipărită în mintea sa. Revedea fără încetare frumuseţea 
bărbătească a chipului său, reamintindu-şi cu plăcere cele mai 
neînsemnate trăsături, şi se simţea atrasă de el ca de un fluid, 
un magnetism, care punea încet-încet stăpânire pe întreaga sa 
fiinţă. 

Era pentru prima dată când vederea unui bărbat producea 
o asemenea impresie asupra ei. 

Şi apoi, numele de "Philippe" îi revenea în minte, şi-şi lăsa 
buzele să-l murmure, pentru a-i resimţi mai bine sonoritatea, 
care-i părea a fi de o nesupusă dulceaţă. 

De altfel, acest nume îi aducea aminte de un sărman copil 
pe care-l cunoscuse când era mică — fiul contesei Aurore de 
Lagardère. 

Cu doi ani în urmă — o treceau şi acum fiorii — că îl 
revăzuse pe acel copil, dar se afla într-un sicriu. 

Şi, fără să ştie de ce, sub numele de Philippe, inima ei unea 
două fiinţe într-una singură: micul dispărut şi frumosul sergent. 

Când o inimă de şaptesprezece ani începe să vorbească, 
adio odihnă şi somn, bineînţeles. Aşa că ar fi petrecut cu plăcere 
noaptea toată ascultând ce lucruri drăguţe îi spunea, dacă un 
zgomot de săbii izbindu-se cu putere n-ar fi ajuns deodată la 
urechile sale. 

Speriată, îşi încordase auzul şi, cuprinsă de o nelinişte pe 
care nu şi-o putea explica, se ridicase, înfăşurându-se la iuţeală 


într-o mantie, şi, ieşind cu precauţie din cameră, mersese în 
direcţia de unde venea zgomotul. 

Nu se putuse împotrivi forţei ce o îndemna. 

După ce străbătuse un coridor lung ce înconjura întreg 
interiorul hanului, ajunsese la o scară, o coborâse şi, ca să 
spunem aşa, nimerise în mijlocul combatanţilor. 

Sosirea sa avusese loc tocmai în clipa în care Mathias 
Knauss se pregătea să-l străpungă cu pumnalul, pe la spate, pe 
sergent. 

Atunci văzând primejdia imediată ce-l ameninţa pe cel pe 
care îl iubea deja şi neştiind cum să-l prevină, nu găsise decât 
un cuvânt pe care să i-l strige: numele lui. 

Dar, dându-şi îndată seama de ciudăţenia purtării sale, 
fugise în grabă şi-şi regăsise culcuşul în care se ghemuise, 
pierdută de spaimă. 

Marchizul şi marchiza, care ocupau o cameră alăturată, 
continuaseră să doarmă un somn paşnic, fără a bănui câtuşi de 
puţin escapada nocturnă a fiicei lor. 


Capitolul V - Copilul adus de furtună 


pu ce ieşiră din han, Cocardasse şi sergentul luară drumul 
spre tabără. 

Atmosfera redevenise limpede şi pe cer străluceau o 
nenumărate stele. 

— Puştiule! zise profesorul de scrimă, dă-mi voie să te 
felicit pentru felul în care ai trebăluit împotriva acelor capete 
pătrate. Pe cinstea mea! Era o minune să te privesc tăindu-le 
pielea şi mi-l reaminteai foarte bine pe Micul meu Parizian, 
Lagardère... ştii, cel cu care eram împreună cândva, Passepoil şi 
cu mine? 

— Da, ştiu; dar comparaţia dumitale este exagerată. După 
câte mi-a povestit Amable, acei Lagardère era extraordinar; se 
pare că nimeni nu-i putea rezista şi că scăpa într-o clipită de cei 
ce se încumetau să-l atace. 


— Ei! Păi, mi se pare că lepădăturile alea n-au avut prea 
mult timp să râdă, înainte de a fi ucişi. Cu siguranţă, n-ar fi făcut 
mai bine nici el. Încă o dată, felicitări... 

Şi, atingându-şi sabia: 

— De acum înainte, Pétronille, frumoasa mea, vei avea un 
model în plus, pentru că Belle-Epee face cât Lagardere, pe toţi 
dracii! 

— Ei bine, fie, replică tânărul cu veselie. Sunt un al doilea 
Lagardère, dacă insişti atâta. Dar, odată ce am admis asta, vrei 
să-ţi istorisesc povestea mea, din care abia îţi spusesem câteva 
cuvinte, când ani fost atacați atât de brusc? 

— Tocmai vroiam să te rog; acum îmi va părea cu atât mai 
interesantă. 

— Atunci, ascultă; povestea îţi va explica lovitura de 
pumnal pe care am primit-o în pădure şi atentatul acestor 
bandiți, care i-a urmat în mod firesc. 


x k x 


Deoarece, în povestirea ce va urma, sergentul avu de mai 
multe ori prilejul să treacă peste fapte care erau prea mult spre 
lauda sa pentru a-i lăsa modestia să se împodobească cu ele, îi 
vom lua locul, pentru a nu lăsa nimic sub tăcere. 

Cu atât de mult timp în urmă pe cât putea Philippe să-şi 
cerceteze amintirile, adică amintirile precise — vom vedea mai 
încolo de ce facem această limitare — el se revedea într-o 
căsuţă sărăcăcioasă, situată în apropierea mării şi alcătuind 
ultima locuinţă a unui orăşel despre care află, mai târziu, că era 
Saint-Valery-en-Caux, de pe coasta normandă. 

Acea căsuţă aparţinea unui bătrân pescar şi soţiei sale, 
cărora li se spunea taica şi mama Moutier. 

Philippe avea trei ani — trei ani şi jumătate. 

Cei doi bătrâni, pe care el îi numea tata Jean şi mama 
Madeleine, erau oameni foarte buni, care îl îngrijeau foarte bine 
şi despre care multă vreme a crezut că-i erau părinţi. 

Avea ca tovarăşă o fetiţă, cam de vârsta lui, nepoată a 
bătrânilor, fiind fiica fiului lor mort. Se numea Marine. 

Sărmana micuță, după ce-şi pierduse tatăl şi mama, fusese 
adoptată de bătrâni, care-şi dădeau toată silinţa să înlocuiască, 
pentru ea, pe cei care-i lipseau. 


Marine şi Philippe erau prieteni nedespărţiţi şi, dacă 
prietenia celei dintâi urma să sc schimbe, cu timpul, într-un 
sentiment mai duios, cel de al doilea avea s-o iubească 
întotdeauna ca pe o soră mult îndrăgită. 

Până la vârsta de zece ani, cei doi copii trăiră fericiţi, fără o 
umbră de griji. 

Dar, curând după ce împlinise zece ani, o convorbire — pe 
care Philippe o surprinsese, fără să vrea, între taica şi mama 
Moutier — şi faptele în legătură cu el, pe care acea convorbire i 
le dezvăluise, îi tulburaseră cumplit liniştea şi-i deschiseseră 
orizonturi pe care, mai înainte, nu le bănuia. 

lată ce se întâmplase: 

Într-o după-amiază de septembrie, ştiind că le va face 
plăcere celor doi bătrâni, băieţelul îi anunţă că se duce o să 
culeagă câteva duzini de stridii, pe un banc de nisip o aflat la o 
leghe şi jumătate de căsuţă şi, ca urmare, se va întoarce doar 
pe înnoptate. 

Bătrânii îi mulţumiră pentru gândul lui şi, la rându-le, îi 
spuseră că vor profita de această absenţă pentru a merge în 
sat, cu Marine, să vândă peştele prins cu prilejul ultimului 
pescuit. 

Lucrurile fiind astfel stabilite, băiatul, înarmat cu un coşuleţ 
în care să-şi pună stridiile, alergă în lungul malului mării, care-şi 
făcuse deja pe trei sferturi refluxul. 

Băiatul socotise că acesta se va fi terminat când va ajunge 
la bancul de nisip, ceea ce îi va da tot timpul să-şi strângă 
recolta. 

Dar, la jumătatea drumului, fu oprit de un spectacol ciudat 
ce se desfăşura în plin vânt, pe o stâncă netedă, acoperită de 
alge şi varec. 

Acolo, un homar uriaş şi un crab dintr-o specie mare, se 
încleştaseră în luptă. 

Deşi Philippe era deja foarte serios pentru vârsta sa, se 
simţi interesat de duelul lor agitat şi se opri câteva clipe să 
privească soiul acela neobişnuit de confruntare. 

Totuşi, dându-şi seama, deodată, că cei doi crustacei 
puteau să se mutileze unul pe altul îţi mod groaznic, ceea ce n- 
ar fi aranjat deloc lucrurile pentru el, căci fiecare valora cel puţin 
câte un ban de argint, băiatul interveni pentru a pune capăt 
luptei. Şi, după ce mai întâi luase crabul, care se duse în fundul 


coşului să vadă ce-i pe-acolo, făcu acelaşi lucru cu homarul, pe 
care-l agăţă în afară, pentru a evita reluarea ostilităţilor în 
spaţiu închis. 

În viaţa unui copil, cea mai simplă întâmplare ia uneori 
proporţiile considerabile ale unui eveniment important şi, mai 
târziu, îi place să-şi reamintească anumite date care sunt ca 
nişte jaloane ale tinereţii sale. 

Desigur, Philippe nu dădea celor găsite de el o importanţă 
mai mare decât o aveau în realitate şi, totuşi, fără ca el să-şi 
dea seama, acea dublă captură, care-l împiedicase atunci să 
ajungă la bancul de stridii, avea să fie cauza şi punctul de 
plecare pentru o serie de descoperiri deosebit de interesante 
pentru el. 

Foarte mândru, reluă drumul spre casă, gândind, cu 
dreptate, că bătrânii vor fi mult mai fericiţi de această pradă 
neaşteptată, decât de câteva duzini de moluşte. 

Când sosi acasă, cei doi Moutier nu se întorseseră încă din 
sat. 

Neştiind ce să facă în aşteptarea lor, băiatul merse să se 
aşeze într-o barcă veche, eşuată de plajă şi pe jumătate 
dezmembrată, pe care taica Moutier o folosea pentru a-şi 
depozita ustensilele de pescuit şi alte obiecte de tot felul, care 
ar fi încurcat locul în căsuţă. 

Işi puse la loc sigur prizonierii şi, culcându-se pe spate, pe 
fundul bărcii, se ocupă, pentru a-şi petrece timpul, cu privitul 
norilor ce alergau pe cer. 

Dar această ocupaţie ne fiind dintre cele mai recreative, 
pleoapele i se închiseră încetul cu încetul şi, curând, adormi într- 
un somn adânc. 

Această călătorie către ţara viselor dură mult şi poate s-ar fi 
prelungit adânc în noapte, dacă un zgomot de glasuri, ajungând 
până la urechile lui Philippe, nu l-ar fi trezit deodată din aţipeala 
în care era cufundat. 

Deschise ochii şi-şi dădu seama cu surprindere că se 
întunecase de-a-binelea. 

Glasurile păreau să vină chiar din locul în care se afla şi nu-i 
fu greu să-l recunoască pe cel al pescarului şi pe cel al nevestei 
sale. 

Mama Moutier tocmai spunea: 

— E foarte ciudat că încă nu s-a-ntors. 


— Da, e ciudat, răspunse taica Moutier, şi mă întreb care 
poate fi cauza întârzierii lui. De n-ar fi făcut vreo imprudenţă. 

— Mă faci să mă cutremur, Jean. Totuşi, bancul acela nu 
este primejdios. 

— Nu, adevărat; cel puţin nu pentru oameni mari. Dar ştii, 
copiii sunt atât de neprevăzători. 

Şi tăcură. 

Philippe tocmai era să sară afară din ascunzătoare, făcând 
astfel să înceteze neliniştea acelor oameni cumsecade, când 
mama Madeleine, reluând vorba, copilul fu împins de o 
curiozitate inexplicabilă să asculte. Ba chiar, pentru a auzi mai 
bine, se săltă uşor, aşa încât capul să-i depăşească un pic 
marginea bărcii, ceea ce-i permise să-i vadă pe cei doi bătrâni 
stând pe nisip, rezemaţi de ambarcaţiune. 

Inţelese că se aşezaseră acolo pentru a-i aştepta 
întoarcerea, păzindu-se totodată, cu ajutorul acestui adăpost, de 
vântul serii, care începea să sufle. 

— Sărmanul micut! continuă mama Moutier. Ar fi cu 
adevărat trist să i se fi întâmplat ceva... după groaznica 
primejdie din care a scăpat acum şapte ani! 

— O! Da, ar fi o nenorocire, pentru că, deşi nu este copilul 
nostru, îl iubim ca şi cum ar fi cu adevărat, răspunse omul. 

— Sigur că da, nu l-aş iubi mai mult pe un frate al Marinei! 
... Şi când te gândeşti că nu ştim nimic despre el... 

— Şi că poate nici n-o să ştim vreodată ceva; Englezul nu 
ne-a spus decât prenumele lui: "Philippe". 

Băiatul fu într-atât de tulburat de aceste cuvinte încât, fără 
vrere, îşi trăda prezenţa printr-o mişcare bruscă. 

— Cum! Aici erai? exclamă taica Moutier, zărindu-l. Şi noi, 
care eram aşa de îngrijoraţi! 

Apoi, străfulgerat de un gând, întrebă: 

— Aşadar, ai auzit? 

Prea emoţionat pentru a putea vorbi, copilul făcu un semn 
afirmativ. 

Cei doi bătrâni se sfătuiră din ochi, cam încurcaţi. 

— Hai, sfârşi prin a spune tata Jean, dacă, fără să vrei, ai 
surprins o parte dintr-un secret pe care aveam intenţia să ţi-l 
lăsăm încă neştiut, vei afla totul. La urma urmei, trebuie să ţi se 
spună într-o bună zi... Dar acum, să ne întoarcem acasă. 


După ce toţi trei reveniseră la căsuţă şi după ce se 
asiguraseră că Marine dormea, taica Moutier începu: 

— Aşadar, ştii acum, Philippe, că nu eşti fiul nostru şi că noi 
suntem doar părinţii tăi adoptivi. 

— Vai, ce nenorocire! exclamă micuțul, aruncându-li-se de 
gât, cu chipul şiroind de lacrimi, căci îi iubea din toată inima. 

— Este o nenorocire pentru noi, continuă bătrânul, dar, 
pentru tine, este — poate — un noroc. O să înţelegi curând de 
ce spun asta. Ascultă-mă deci, astfel ca ceea ce-ţi voi povesti 
să-ţi rămână întipărit în minte şi să-ţi poată servi, mai târziu, în 
căutarea adevăraţilor tăi părinţi. 


x k x 


În urmă cu vreo şapte ani, într-o noapte de noiembrie, s-a 
pornit pe coastele noastre o furtună înspăimântătoare. Marea, 
dezlănţuită, îşi zvârlea valurile la o înălţime extraordinară şi 
izbea falezele cu violenţă, de părea că vrea să le răstoarne. 

De mulţi ani nu mai fusesem martorii unei asemenea 
dezlănţuiri a forţelor naturii. Din fericire, această furtună fusese 
prevăzută şi nici unul dintre pescarii din Saint-Valery nu se alia 
în larg atunci când izbucnise. 

Ca urmare, eram liniştiţi în sat şi nu ne temeam pentru 
viaţa nimănui, fiecare închizându-se la el acasă, gustând lângă 
sobă plăcerea de a se simţi la adăpost şi în deplină siguranţă. 

Dar căsuţa noastră fiind mai apropiată de mare decât cele 
ale altor pescari, valurile îşi aruncau spuma asupra acoperişului 
făcând un zgomot ca de grindină; mugetele oceanului înnebunit 
ajungeau la noi mai desluşit şi, uneori, ne făceau să tresărim de 
spaimă, cu toată încrederea pe care o aveam că nu ni se poate 
întâmpla nimic. 

Furtuna dura deja de două ore când, deodată, ni se păru că 
distingem nişte ţipete, nişte chemări disperate. La început, am 
crezut că ne înşelam. Cine oare ar fi avut curajul să înfrunte 
furtuna? Ştiam că nu putea fi cineva de la noi. Pe de altă parte, 
Saint-Valery nefiind un port, nu puteam presupune că vreun vas 
ar fi încercat să acosteze acolo. 

Pe când nevasta şi cu mine ne priveam îngrijoraţi, alte 
ţipete răsunară, de data asta aşa de pătrunzătoare, încât nu ne 


mai puteam îndoi că unul sau mai mulţi semeni de-ai noştri se 
aflau în primejdie. 

Atunci, fără a ezita, am ieşit şi m-am dus spre mare, pe 
care am scrutat-o cu privirea cât am putut de departe. 
Madeleine mă urmase şi se lipea de mine, căci vântul sufla cu o 
violenţă atât de cumplită, încât, chiar şi ajutându-ne unul pe 
celălalt, ne era foarte greu să ne ţinem pe picioare. 

"Vezi ceva, Jean?" m-a întrebat ea. "Nu", i-am răspuns, 
"degeaba mă uit în toate părţile, nu zăresc absolut nimic." 

Asta nu era deloc de mirare, pentru că noaptea era neagră 
ca păcura, iar marca ar fi putut smulge felinarele de poziţie ale 
corăbiei primejduite, dacă, totuşi, ţipetele auzite proveneau de 
pe o corabie. 

De altminteri, chemările încetaseră cu totul. 

"Nenorociţii au fost, probabil, înghiţiţi de valuri", reluă 
vorba Madeleine. "Mâine le vom găsi cadavrele pe plajă. Bieţii 
oameni!... Hai, lasă, să ne întoarcem acasă", a adăugat ea." 
Riscăm să fim luaţi de valurile mării." 

De-abia rostise ultimul cuvânt că un val enorm, înalt cât 
casa, a venit asupra noastră cu o viteză ameţitoare şi, înainte de 
a fi putut fugi, ne-a învăluit şi ne-a trântit, aşa de zdravăn la 
pământ, încât am rămas ameţiţi şi pe jumătate sufocaţi. 

În acelaşi timp, s-a făcut auzit, nu departe, un trosnet 
îngrozitor. 

Când am reuşit să ne ridicăm, am privit spre locul din care 
se auzise acel trosnet şi, spre marea noastră uimire, am văzut o 
barcă mare, culcată pe o parte şi pe trei sferturi sfărâmată de 
pietrele de care se izbise. 

Am alergat spre ea şi am găsit, printre sfărâmături, un 
bărbat ţinând strâns la piept un copil. Amândoi erau leşinaţi. 

După multe eforturi, am reuşit să-i scoatem din barcă şi să-i 
transportăm în căsuţa noastră. Madeleine s-a ocupat imediat de 
copil; eu l-am îngrijit pe bărbat. i 

Primul care a revenit la viață a fost micuțul. Indată ce-a 
deschis ochii, a căutat, din instinct, un refugiu în braţele 
nevestei mele, ghemuindu-se acolo şi scoțând gemete de 
spaimă. Printr-o întâmplare de-a dreptul miraculoasă, nu avea 
decât uşoare contuzii şi am fost repede liniştiţi în ceea ce-l 
privea. 


Dimpotrivă, bărbatul era plin de răni îngrozitoare, căpătate 
ca urmare a sfărâmării coastelor bărcii. Capul îi era numai sânge 
şi pieptul avea, în mai multe locuri, răni deschise, provocate de 
aşchiile de lemn care-i rămăseseră înfipte. 

Am văzut imediat că pentru el nu mai era nici o speranţă. 
După cum, desigur, bănuieşti, asta nu m-a oprit să-i dau toate 
îngrijirile necesare. 

Abia după două ore şi-a recăpătat cunoştinţa. 

"The boy"! ... unde este the boy?"... a întrebat de îndată ce 
a putut vorbi, cu un puternic accent de dincolo de Canalul 
Mânecii. 

"Este aici, lângă dumneavoastră, teafăr şi sănătos", i-am 
răspuns, înțelegând că vorbea despre copil. "Nici dumneata nu 
te afli în primejdie", am adăugat, sperând să-i ascundă starea în 
care se află. 

"Ah!... Trăieşte... mulţumesc... mulţumesc...", a spus el. 
"Acum pot muri." 

"Nu, nu vei muri", am continuat, "o să te îngrijim şi rănile se 
vor vindeca." 

"Ba da... ba da... voi muri... simt asta... o ştiu. Dar, mai 
întâi, trebuie să aflaţi numele lui the boy... îl cheamă Philippe... 
Philippe..." 

A repetat de două ori acest nume, părând să caute un altul 
în memorie. 

"Philippe şi mai cum?" am întrebat, încercând să-l ajut. 
"Este fiul dumitale?". 

A zâmbit dureros. 

"No'?... nu fiul meu... Este fiul lui... lui... Aşteaptă... Fiul 

lui..." 
Trăsăturile sale crispate îmi arătau ce eforturi făcea pentru 
a-şi reaminti. Desigur, în creierul său zbuciumat se produsese 
un gol şi numele tatălui copilului îi scăpa, în cele din urmă, 
înțelegând fără îndoială că nu va reuşi să şi-l amintească, a pus 
mâna pe vesta sa, spunând: 

"Aici!... Aici... hârtii... pentru boy!..." 

"Bine, bine, nu-ţi fă griji", am spus. "Dacă ai hârtii privitoare 
la copil, vom găsi acolo, cu siguranţă, numele lui de familie." 


11 The boy (în limba engleză în text) = băiatul. (n.t.) 
12 No (în limba engleză în text) = Nu. (n.t.) 


Această asigurare a părut să-l liniştească pe rănit care, 
apoi, a păstrat tăcerea. 

Cu intenţia de a-l uşura, am încercat să scot câteva din 
aşchiile de lemn ce i se înfipseseră în carne. La început, am 
reuşit destul de uşor şi am observat cu bucurie că, la fiecare 
aşchie scoasă, trăsăturile sale arătau că se simte mai bine. 

Dar tocmai când apucasem o nouă aşchie şi mă sileam s-o 
scot, l-am văzut deodată pe nefericit ridicându-se în şezut şi 
repezindu-şi mâinile la gât. Apoi, aproape imediat, a recăzut 
greu pe spate şi un val de sânge negru a ţâşnit până la mine. 

Se terminase: cu acel sânge plecase şi viaţa sa şi, după o 
ultimă zvârcolire, care l-a zguduit din cap până-n picioare, a 
rămas nemişcat pentru totdeauna. 

Când Madeleine şi cu mine am putut învinge emoția pe 
care ne-o cauzase moartea sărmanului om, am căutat în hainele 
sale hârtiile despre care ne spusese că ar fi trebuit să se afle 
acolo. Dar degeaba am cercetat în amănunt toate buzunarele, 
nici unul nu le conţinea. Ca de altfel, nici căptuşelile pe care, din 
precauţie, le-am verificat cu multă grijă. 

Atunci, presupunând că poate căzuseră în barcă din cauza 
zguduiturilor pe care nefericitul trebuise să le suporte în timpul 
furtunii — mai ales ca urmare a celei din urmă, cea mai 
groaznică din toate — am hotărât ca, la ivirea zorilor, să ne 
îndreptăm căutările în acea direcţie. 

Ceea ce am şi făcut, într-adevăr, de la prima oră. Dar vai! 
Asta nu ne-a folosit la nimic. În ciuda grijii cu care am cercetat 
interiorul bărcii, nu am găsit absolut nici cea mai mică hârtie. 

A trebuit să luăm o hotărâre. 

În cursul dimineţii, m-am dus să-mi fac declaraţia în faţa 
autorităţilor din Saint-Valery şi am povestit întocmai întâmplările 
ce avuseseră loc în cursul nopţii. 

Au venit la căsuţa mea, au făcut noi cercetări, dar fără a 
avea mai mult succes decât noi. Au încercat chiar să scoată de 
la copil unele lămuriri. Totul a fost inutil şi misterul ce învăluia 
acea dramă întunecată n-a putut fi pătruns. 

Urmarea a fost că mortul a fost îngropat, fiind trecut la 
rubrica "necunoscut". 

Cât despre micut, deoarece mi-am arătat dorinţa de a-l 
păstra, au fost de acord să mi-l lase. 


x k x 


Şi aşa se face, dragul meu Philippe, că de şapte ani eşti cu 
noi. Fiindcă ai ghicit, nu mă îndoiesc, că tu eşti copilul adus de 
furtună. Aşadar, nu ştim cine eşti şi probabil n-o vom şti 
niciodată, deoarece cel pe care-l numim Englezul a murit înainte 
de a putea vorbi. Dacă educaţia ta a fost făcută cu mai mare 
grijă decât cea a Marinei, asta o datorezi bunului paroh din 
Saint-Valery, care, văzând în tine o fiinţă cioplită mai puţin 
grosolan decât altele, s-a considerat a fi, din oficiu, profesorul 
tău. Acum, dacă vrei să vezi barca în care ai ajuns la mal aici, 
este cea care se află acolo, eşuată pe plajă, şi pe care am 
cârpit-o de bine de rău; nu mai e bună de nimic decât, aşa cum 
ştii, pentru a-mi pune acolo năvoadele şi celelalte unelte de 
pescuit. 


Capitolul VI - La Passepoil 


ovestirea lui taica Moutier l-a emoţionat nespus de mult pe 
Philippe. 

N-ar fi putut defini cu precizie ce anume simţea. Era ceva 
ca o spaimă surdă ce-l strângea, ca un vid care tocmai se făcuse 
în el. 

Aşadar, cei doi sărmani bătrâni, pe care întotdeauna îi 
crezuse a fi tatăl şi mama sa, îi erau complet străini, din punct 
de vedere al legăturilor de sânge. 

Şi atunci, cine erau părinţii lui? 

Această întrebare avu darul să-l întoarcă spre trecutul la 
care nu se gândise niciodată şi, aproape imediat, în mintea lui 
se formară imagini tulburi care se legau de o altă existenţă 
decât cea pe care o dusese până în acea zi. 

Totuşi, degeaba se gândea şi-şi chinuia mintea pentru a 
fixa un contur cât de slab al acestor imagini. Nu reuşea deloc. 
Erau doar impresii fugare, care se năşteau şi mureau într-o 
clipă, fără a lăsa vreo urmă. 

Asta l-a obosit într-atâta, încât picături de transpiraţie i-au 
apărut pe frunte. 

— Haide, spuse taica Moutier, văzând cât îşi muncea 
creierul, nu-ţi forţa memoria în halul ăsta, micuţule. Dacă este 
într-atât ţie încăpăţânata, poate mai târziu îţi va da indicii 
suficiente pentru a putea reconstitui o parte din prima ta 
copilărie. Şi cu asta, du-te la culcare, băiete, şi încearcă să te 
odihneşti, căci se pare că ai mare nevoie... 

In pătuţul său, alte imagini veniră să tulbure somnul 


copilului. 

Se gândea la bunul paroh care îşi luase sarcina de a-l 
educa. Revedea vorbitorul casei parohiale — camera sa de 
studii — şi, pe perete, agăţată chiar în faţa lui, o sabie mare şi 


strălucitoare. 

Era ultima amintire lumească a bunului preot, care îl slujise 
pe rege în calitate de căpitan la vânătorii lui Conti şi nu 
devenise soldat al lui Dumnezeu decât după ce-şi pierduse 
braţul stâng pe un câmp de bătălie. 


A 


Fără a şti de ce, fără a înţelege ce anume îl îndemna, 
copilul aruncat de furtună, într-o noapte, pe coasta normandă, 
prinsese drag să-i urmărească lecţiile, fie şi numai pentru faptul 
că simţea în sânge un fel de freamăt vesel când vedea 
strălucind acea spadă. 

În mai multe rânduri, avusese îndrăzneala să-i ceară 
profesorului său să-l înveţe mânuirea ei, dar acesta refuzase 
întotdeauna, râzând. 

Din seara dezvăluirii secretului, viaţa lui Philippe n-a mai 
fost aceeaşi. Începu să privească toate lucrurile sub un nou 
aspect. N-am putea spune că mândria îşi făcuse loc în inima sa. 
Totuşi, uneori, i se părea că nu era născut pentru meseria de 
pescar. Afecţiunea sa pentru taica Moutier şi mama Moutier nu 
se micşorase din această cauză, dar nu mai era cea de mai 
înainte. Ea îşi schimbase obiectivul: nemaiputându-i iubi ca 
autori ai zilelor sale, îi iubea pentru duioşia, grija cu care îl 
înconjuraseră întotdeauna... şi, cu siguranţă, bătrânii nu avură 
nici un prilej să-şi dea seama de diferenţă. 

Timpul trecea. De când cunoştea povestea bărcii eşuate, 
Philippe avea deseori chef să petreacă, în timp ce muncea, o oră 
sau două visând la evenimentele despre care îi pomenise 
bătrânul pescar. 

Într-o dimineaţă, în timp ce repara năvoadele, se întâmplă 
că suveica îi scăpă din mâini şi mişcarea pe care o făcu pentru a 
o prinde o făcu să se înfigă destul de puternic într-o mică 
crăpătură de lângă carlingă. Vru s-o ia de acolo, dar era aşa de 
zdravăn prinsă în închisoarea sa, încât îşi dădu seama că nu o 
poate scoate decât lărgind crăpătura. 

Înarmându-se, deci, cu o bucată de lemn pe care o folosi ca 
pe o pană, o vâri între scânduri şi o izbi cu o piatră, în chip de 
ciocan. 

Operația reuşi de minune şi micul pescar reintră în 
stăpânirea suveicii sale, care căzu prin partea de jos a găurii. 

Dar nu căzu singură; odată cu ea, alunecă o hârtie, o hârtie 
îndoită în patru. 

Copilul o luă în mod mecanic şi o despături. Cu excepţia 
unei semnături în josul paginii — şi care era atât de ştearsă de 
apa mării sau a cerului încât aproape că nu se mai desluşea — 
hârtia nu purta nici un înscris. 


Amintindu-şi de hârtiile de care vorbise, înainte de a muri, 
tovarăşul său de naufragiu, Englezul, hârtii ce nu putuseră fi 
găsite, în ciuda amănunţitelor căutări făcute o atât asupra lui 
cât şi în barcă, Philippe alergă să-i arate lui taica Moutier ceea 
ce descoperise, explicându-i de unde provenea. 

Bătrânul pescar suci şi răsuci foaia pe toate părţile, o 
cercetă cu cea mai mare grijă şi, ca şi cel ce o găsise, 
nedescoperind nimic decât semnătura cu pricina, i-o înapoie 
spunând că nu era altceva decât o zdreanţă de hârtie lipsită de 
valoare, adusă, desigur, de vânt, şi că putea s-o arunce sau s-o 
facă bucățele, după plac, fără să se păgubească cu ceva. 

Puțin descumpănit, băiatul se întoarse pe plajă, ghemotoci 
hârtia, o aruncă în mare şi-şi reluă liniştit munca, fără a se mai 
gândi la asta. 

La ora prânzului, ieşi din barcă pentru a se duce să 
mănânce. Când ridică piciorul să treacă peste marginea bărcii, 
ochii îi fură atraşi de hârtia pe care valul o adusese pe nisip şi 
pe care vântul o împingea uşurel către el. 

— Pe cinstea mea, gândi, dacă întâmplarea mi-o trimite 
înapoi, înseamnă că trebuie s-o păstrez. 

Încurajat de acest raţionament, luă din nou hârtia şi, 
întorcându-se la căsuţă, se duse s-o ascundă printre lucrurile 
sale, fără a-i spune nimic lui taica Moutier, de teamă că acesta 
să nu râdă de el. 

Printr-un fel de instinct, mai curând decât din convingere, el 
avea să păstreze mereu hârtia. 

Cinci ani mai târziu, aproape unul după celălalt, taica 
Moutier şi nevasta lui muriră, lăsându-i pe Marine şi pe Philippe 
cu totul singuri pe lume. 

Durerea celor doi copii fu imensă. Timp de câteva zile 
rămaseră, atât unul cât şi celălalt, într-o stare de prostraţie 
vecină cu năuceala. 

Philippe îşi reveni în sfârşit, primul, şi se gândi la ce ar 
putea face de-acum încolo. 

Se sfătui cu Marine. 

Neavând nici o idee, sărmana micuță vru să se bazeze întru 
totul pe tovarăşul său, pentru a orândui traiul amândurora. 

Şi asta era o sarcină grea. 


Totuşi, încrezător în soartă lui, în forţa sa şi înțelegând că 
pe viitor el trebuia să-i asigure ajutor şi protecţie, Philippe 
acceptă. 

— Ei bine, surioară, îi spuse după matură gândire, ştii ce 
cred că ni s-ar potrivi cel mai bine, acum, când nimic nu ne mai 
reţine pe meleagurile astea? 

— Nu, spune-mi? îl întrebă. 

— Să mergem să căutăm o situaţie la Paris. 

— La Paris! 

— Da, la Paris, unde, după cum am fost asigurat, dacă ai 
bunăvoință, poţi uşor să-ţi câştigi viaţa. 

Vorbea, desigur, cu convingere sinceră, deoarece deseori îi 
auzise pe pescarii de pe coastă — care, din păcate, erau la fel 
de neştiutori ca el — lăudând posibilităţile pe care capitala le 
oferă celor pe care munca nu-i sperie şi nu se îndoia deloc că 
Marine şi cu el vor reuşi să-şi găsească repede o situaţie, fie ca 
şi modestă. 

Totuşi, era departe de a gândi că această situaţie vă veni 
singură să li se prezinte, aşa cum — după cum vom vedea — 
urma să se întâmple. 

Marine ezita încă. Era foarte dureros pentru ea să 
părăsească acel colţişor de pământ, unde se odihneau pentru 
vecie bunicii ei. 

— Dar ce-am deveni aici? reluă, pentru a o decide, cel pe 
care ea se obişnuise să-l numească frate. După cum ştii, mie nu 
mi-a plăcut niciodată prea mult meseria de pescar, şi tata Jean 
s-a mâniat adesea pentru că mi-o făceam destul de prost, deşi 
nu eram lipsit de bunăvoință. Doar că nu mă atrăgea deloc... şi 
astăzi mă atrage cu atât mai puţin. Aşa că n-aş putea câştiga în 
felul acesta atât cât ne-ar trebui pentru a ne asigura o bucată 
de pâine. Cât despre tine, draga mea, eşti foarte îndemânatică 
la cusut, la o grămadă de treburi femeieşti dar, din păcate, la 
Saint-Valery, fiecare lucrează pentru sine şi, fireşte, nu vei reuşi 
să găseşti o ocupaţie din care să câştigi. Pe când la Paris... 

Şi, cu o elocventă cuceritoare, puse în valoare motive atât 
de hotărâtoare pentru a demonstra necesitatea de a merge în 
marele oraş, încât micuța căzu la învoială fără a se mai opune. 

Aşa că, pentru suma de o sută de monede de argint, cedară 
unui pescar vecin căsuţa şi accesoriile de pescuit ale lui taica 
Moutier, nepăstrând de la părinţii lor adoptivi decât câteva 


obiecte, ca amintire. Apoi, într-o bună dimineaţă, luară 
poştalionul care, după o călătorie de trei zile, îi lăsă într-unui din 
cartierele capitalei. 

Neavând nici o preferinţă, deoarece nu se opriseră la nici o 
alegere şi nu ştiau încotro să-şi îndrepte paşii, cei doi copii 
porniră drept înaintea lor, lăsând întâmplării grijă de a le 
conduce paşii, oriunde va voi. 

Trecuseră două ore de când parcurgeau stradă după 
stradă, trecând prin mai multe răspântii, cu nasul ridicat şi cu 
ochii uluiţi de toate splendorile întâlnite, când ajunseră pe 
malurile Senei, unde atenţia le fu îndată atrasă de priveliştea a 
vreo zece derbedei care, pe mal, înconjurau un băiat, pe care îl 
dezbrăcau cu forţa, în pofida împotrivirii lui energice. 

Neştiind despre ce era vorba, Philippe nu vru, la început, să 
se amestece, deşi considera o laşitate ca mai mulţi să se bată 
contra unuia singur. 

Dar văzând că puşlamalele îşi împingeau victima spre 
fluviu, cu intenţia vădită de a-l zvârli în apă, se simţi cuprins de 
revoltă, îi făcu semn Marinei să-l aştepte o clipă şi înainta către 
haimanale, pentru a împiedica fapta lor crudă. 

— la ascultați! zise, încercând să intervină. Ce-a făcut 
băiatul acesta, pentru a merita un atare tratament? 

— Ne-a furat, răspunse unul dintre băieţi. Ne jucam rişca” 
şi el făcea în aşa fel ca banii să cadă mereu cu crucea pentru el. 

— Şi pentru asta vreţi să-l înecaţi? zise noul sosit cu 
indignare. 

— Să-l înecăm! O, nu, ştie să înoate. Dar o să ia o 
înghiţitură bună care o să-l înveţe minte. 

Felul acesta de a-/ învăța minte îi păru exagerat lui Philippe, 
aşa că adăugă: 

— Răzbunarea voastră depăşeşte cu mult greşeala pe care 
a făcut-o şi nu vreau s-o puneţi în aplicare. l-aţi dat deja o 
pedeapsă umilitoare, acum lăsaţi-l în pace. 

— Ba nu, zău! Şi ce te amesteci, puştiule? îl întrebă cu 
obrăznicie una dintre haimanale, care părea a şeful bandei. 
Facem ce ne place şi asta nu te priveşte. Vezi-ţi deci de drum, 


33 Referire la jocul de noroc risca: pe vremea aceea, moneda franceză avea 
gravată pe una din feţe o cruce. (n.t.) 


dacă nu ţii să păţiţi la fel, tu şi puştoaica pe care ai lăsat-o 
acolo. 

La auzul acestor vorbe grosolane, Philippe fu cuprins de 
mânie şi se pregătea să riposteze cu o lovitură de picior, când 
auzi un țipăt de spaimă şi zgomotul unui trup ce cădea în apă. 

Era micuțul trişor, pe care călăii săi îl făcuseră să cadă în 
Sena. 

Chiar dacă ştia să înoate, amărâtul de el nu se prea 
pricepea, deoarece după felul deznădăjduit în care se bălăcea, 
nu te puteai îndoi de marea primejdie în care se afla. 

Atunci, părăsindu-şi potrivnicul şi fără să stea pe gânduri, 
Philippe se avântă să-i vină în ajutor. 

Era şi timpul: capul băiatului care se îmbăia astfel cu forţa 
nu se mai vedea decât pe jumătate şi asfixia începea deja. 

Philippe îl apucă de păr — pe care-l purta foarte lung — şi 
înotă către o barcă ancorată la chei, malul fiind prea abrupt 
pentru a-l putea urca împreună cu băiatul. 

Odată ajuns la ambarcaţiune, tânărul salvator avu mult de 
furcă până să-l poată sălta pe ea pe cel abia salvat, care nu 
prea era în stare să se ajute singur. Totuşi izbândi şi, după ce îi 
dădu câteva îngrijiri, avu bucuria să-l vadă revenindu-şi din 
sperietura trasă. 

Timp de cinci minute nu încetă cu mulţumirile, oricât 
încercă Philippe să le scurteze. 

În fine, luară sfârşit şi acesta din urmă se duse să aducă 
veşmintele micului trişor, căruia nu i se lăsase decât cămaşa. 

Puşlamalele, înțelegând că fuseseră cât pe ce să facă o 
crimă, o luaseră la fugă, neaşteptând sfârşitul acţiunii de 
salvare. 

De cum îl văzu pe băiat îmbrăcat, Philippe îi strânse mâna 
şi vru să-şi vadă de drum. 

Dar nu aşa înţelegea celălalt lucrurile. 

— Eşti ud leoarcă, îi spuse, nu poţi rămâne aşa. Vino la tatăl 
meu, îţi va face rost de alte haine şi, între timp, ale tale se vor 
usca. 

Adevărul era că bietul băiat semăna mai mult a triton decât 
a fiinţă omenească şi, în starea în care se afla, nu-i era prea la 
îndemână să-şi înceapă plimbarea prin Paris. 


Cum totuşi nu-şi putea părăsi surioara, nici măcar o oră, îşi 
ceru politicos iertare, mărturisind motivul refuzului său şi 
arătând-o pe Marine, care îl aştepta la treizeci de paşi de acolo. 

— Să vină cu noi, zău aşa! exclamă micuțul. 

— Dar poate asta n-o să-i placă tatălui tău? insistă Philippe, 
temându-se să nu pară prea îndrăzneţ. 

— Nici gând! Hai, veniţi, veniţi amândoi! 

Insistenţa acestuia îl hotărî pe fratele Marinei care, însoţit 
de ea, îl urmă pe cel ce-i rămânea dator, la locuinţa tatălui său. 

Acesta, aflând primejdia din care nou venitul îi scăpase fiul, 
îi mulţumi, la rându-i, călduros şi-l întrebă în ce fel ar putea să-l 
răsplătească. 

— Recunoştinţa dumneavoastră este o răsplată suficientă şi 
nu doresc altceva, răspunse fiul adoptiv al bătrânilor Moutier. 

Acest răspuns fu pe placul celui căruia îi fusese adresat. 

— Tinere prieten, spuse gazda, cercetându-l pe Philippe cu 
o atenţie atât de pătrunzătoare, încât te putea face să crezi că 
chipul acestuia nu-i era necunoscut, fiul meu îmi spune că, 
împreună cu fetiţa aceasta, aţi venit să vă căutaţi norocul la 
Paris. Haideţi, apropiaţi-vă de cămin şi, în vreme ce-ţi usuci 
veşmintele, istoriseşte-mi povestea voastră. 

Tânărul nu se lăsă rugat şi spuse tot ce ştia despre el şi 
despre surioara lui, până la sosirea lor în capitală. 

Omul îl ascultă fără a-l întrerupe, continuând să-l cerceteze 
cu privirea, cu o insistenţă oarecum bizară. 

— Ciudat, şopti ca pentru sine când povestitorul tăcu, nici 
familie, nici ţară, nici nimic!... Şi, totuşi, chipul acesta nu-mi este 
străin! 

Se adânci în gânduri, ca şi cum şi-ar fi răscolit memoria, dar 
nereuşind să fixeze această asemănare care-l izbise, se hotări 
să spună cu glas tare: 

— Ei, bine! Băiete, dacă vreţi, rămâneţi la mine, unde vă 
veţi putea face un rost. Mă numesc Amable Passepoil şi sunt 
profesor de scrimă. Într-un an, doar dacă nu eşti de o 
incapacitate notorie, îmi iau răspunderea să te fac un mânuitor 
de sabie destul de bun şi, mai târziu, fără îndoială, profesor de 
scrimă. Când vei fi în stare să deschizi o şcoală, soarta îţi va fi 
asigurată, pentru că meseria noastră este bănoasă şi lipsită de 
şomaj. 


Nici o altă propunere nu l-ar fi putut încânta mai mult pe 
Philippe. Era într-al nouălea cer şi privea cu admiraţie, de data 
aceasta nu doar spada din vechea sa cameră de studiu de la 
parohie, ci numeroasele săbii scurte şi late, pe cele grele, lungi 
şi subţiri, precum şi tăişurile fine de săbii ce împodobeau pereţii 
casei în care i se oferea ospitalitatea. 

Totuşi, cum nu era un egoist, prima sa vorbă fu: 

— Şi Marine! Ce s-ar face fără mine? 

— La ce se pricepe micuța asta? întrebă gazda. 

— Ştie să coasă frumos şi este îndemânatica în toate 
treburile de lenjerie. 

— In cazul acesta, nu ne va părăsi. Doamna Mathurine, 
nevasta mea, are tocmai acum nevoie de o lucrătoare care să-i 
pună ordine în lenjerie şi să i-o cârpească, aşa că o va lua în 
serviciul său. 

Fu rândul lui Philippe să nu mai sfârşească cu mulţumirile. 
Dar fostul profesor de arme a lui Cocardasse îl opri, spunându-i 
că tot el îi rămânea îndatorat şi că se va supăra dacă mai aude 
vorbindu-se de recunoştinţă. 

Aşadar, Marine şi protectorul său se instalară în căminul lui 
Passepoil, fericiţi de a fi găsit un acoperiş primitor în clipa în 
care se credeau singuri pe lume. 

Prin sârguinţa cu care muncea, fetiţa fu îndată pe placul 
doamnei Passepoil, care era totuşi o femeie autoritară, în faţa 
căreia tremura toată lumea, chiar şi soţul ei. 

Cât despre Philippe, în scurt timp ştiu şi el să-şi facă din 
acesta un prieten, mulţumită silinţei ce şi-o dădea în studierea 
scrimei. 

Timp de câteva zile, maestrul de arme îl tot scrută pe elev 
cu insistența cu care o făcuse la prima lor întâlnire. Apoi, obosit, 
fără îndoială, de faptul că nu găsea ceea ce căuta, renunţă la 
încercare şi-şi lăsă să moţăie încăpăţânata memorie. 

Boniface, fiul său, deja un bun instructor, fu cel care-i dădu 
prietenului său primele lecţii. 

După câte se părea, Philippe era foarte dotat pentru treaba 
asta, căci, după câteva luni, micul Passepoil nu mai avea nimic 
ce să-l înveţe; şi progresele sale continuară atât de repede 
încât, la sfârşitul anului, întrecându-şi profesorul, ajunsese să 
facă faţă unor mânuitori de arme care aveau deja trei sau chiar 
patru ani de sală. 


Este adevărat că, de dimineaţa până seara, nu lăsa sabia 
din mână, studiind fără încetare şi nedându-se înapoi din faţa 
nici unei dificultăţi. 

Uimit de aptitudinile sale şi dându-şi seama că, într-adevăr, 
putea face din el un profesor, Passepoil îi dezvălui atunci 
fineţurile, vicleniile cele mai secrete ale artei sale, pe care, până 
atunci, tânărul doar le bănuise. 

Şi astfel învăţă, printre alte lovituri foarte savante, acea 
teribilă lovitură de spadă a lui Ne vers, cu o mostră din care |- 
am văzut servindu-l pe Cocardasse. 

Urmarea fu că numele său fu în curând cunoscut în întregul 
Paris şi numeroşi amatori de spadă, cu experienţă, veniră să-l 
provoace, nevenindu-le să creadă că un copilandru de 
şaisprezece ani ar fi în stare să se lupte cu ei. 

Dar victoriile cucerite rând pe rând asupra tuturor 
campionilor care se prezentau dovediră tuturor că poate nu 
tocmai pe nedrept binevoia gloria să se ocupe de persoana lui. 

Aşa încât, începând cu acele timpuri, i se dădu porecla de 
Belle-Épée — care, de atunci încolo, fu mult mai adesea folosită 
pentru a-l desemna, decât adevăratul său nume. 


Capitolul VII - O încăierare cu lovituri de spadă 


upă cum se poate crede, în această povestire a vieţii 

sale, pe care i-o făcea lui Cocardasse, tânărul sergent îşi 

dăduse silinţa să nu spună tot ce ar fi putut fi spre lauda 
sa. Dar bătrânul profesor de scrimă era îndeajuns de ager 
pentru a ghici ce i se ascundea. 

Fără a întrerupe, ascultase până atunci cu mare atenţie. 
Totuşi, de când era vorba de Passepoil, o lacrimă îi tremura pe 
pleoapă şi limba îl mânca atât de tare, încât nu se putu reţine: 

— la te uite! explodă el. Amable e cel care ţi-a învăţat 
mâna... trădătorul! Dar probabil că nu-mi spui totul, băiete. 
Oricât de strălucită ar fi o spadă de sală, Parisul nu se 
îndrăgosteşte aşa de uşor de ea. Ştiu asta prea bine, pe legea 
mea! Porecla dumitale are, desigur, o altă cauză mai serioasă. 
Micul meu Parizian, Lagardere, nici măcar nu ar fi fost cunoscut, 
dacă nu şi-ar fi încercat vârful sabiei şi în altă parte decât în 
şcoala mea. 

— Eşti ager, bătrâne, răspunse sergentul. O să mă ierţi 
totuşi, dacă trec sub tăcere împrejurarea în care, pentru prima 
dată, mi-a fost dată porecla de "Belle-Epee". 

— Este deci ceva destul ţie serios pentru a-ţi speria 
modestia? 

— O! Nu crede aşa ceva, îl întrerupse sergentul. A fost o 
întâlnire la care, pur şi simplu, am avut noroc... De fapt, îşi luă 
el vorba înapoi, îţi voi spune povestea în două cuvinte, pentru că 
mai devreme sau mai târziu tot o vei afla de la Passepoil care, 
probabil, nu va pierde prilejul de a face un întreg roman dintr-o 
întâmplare foarte obişnuită... 


x k x 


Să preluăm de aici înainte cuvântul, în locul sergentului 
Philippe care, în povestirea sa, micşora mult strălucirea rolului 
pe care îl jucase în cursul uimitoarei aventuri în urma căreia îi 
fusese dată porecla de "Belle-Ep&e". 

Intr-o seară de ianuarie — pe vremea când reputaţia lui 
Philippe începuse să aducă în sala de arme a lui Passepoil o 


mulţime de clienţi şi de curioşi — profesorul de arme normand 
se întorcea, împreună cu tânărul său elev, de la un spectacol de 
magie oferit de domnul duce de Noailles în casa sa de petreceri, 
din afara Parisului, în apropiere de bariera Popincourt, îşi 
împiedicară amândoi picioarele într-o frânghie întinsă de-a 
curmezişul drumului şi, de comun acord, se duseră să-şi 
imprime formele în zăpada care, la acea vreme, era foarte 
groasă. 

Passepoil şi Philippe se ridicară, mai puţin ameţiţi de 
căzătură decât uluiţi de spectacolul pe care îl lumină, în jurul lor, 
strălucirea nesigură şi tremurătoare a felinarului barierei, încă 
îndepărtată. 

Erau acolo şase bărbaţi, toţi şase sprijiniți în săbii lungi, 
scoase din teacă. În acea întunecime, Passepoil nu-şi putea 
recunoaşte duşmanii. 

— Hei! Amable, spuse unul dintre cei şase, cu un glas 
zeflemitor, iată-te cu adevărat surprins! 

— Aşadar, tu eşti, Joël Kermaria? întrebă profesorul de 
scrimă, recunoscându-l pe breton, după ultimele sale cuvinte. 

— În carne şi oase, replică cel căruia i se adresase. Şi vă 
doresc, atât unuia cât şi celuilalt, o moarte creştinească bunii 
mei prieteni. 

Ceilalţi izbucniră în râs. Se pare că, 
urarea făcută de breton era plină de umor. 

— Ce vreţi de la noi? întrebă Passepoil. 

— De fapt, un lucru mărunt... şi nimic rău, asta-i sigur! lată- 
ne aci, o jumătate de duzină de amici cumsecade, care am jurat 
pe credinţa noastră în Dumnezeu că în noaptea asta nu vă veţi 
culca în paturile voastre. 

Passepoil începu să se dumirească. Totuşi, firea sa 
normandă îl împinse să întrebe: 

— Aşadar, ne invitaţi la un ospăț? Cât despre mine, ştiţi 
doar: nu sunt deloc obişnuit cu mesele pe socoteala altuia. 

— Ei bine, pentru a vorbi limpede, foarte bunii mei domni, e 
vorba de un ospăț de lovituri. 

Deoarece se întorceau de la un mare senior, nici Passepoil, 
nici tânărul său însoțitor nu erau înarmaţi. 

Primul, cunoscând ura pe care bunul renume al şcolii sale 
de scrimă o făcea să se nască în sufletele confraţilor săi — şi 


A 


n împrejurarea dată, 


Kermaria era unul dintre aceştia — pricepu că era vorba de un 
asasinat. 

— Şi nu ne veţi lăsa deloc timp să ne mărturisim păcatele? 
întrebă el pe un ton batjocoritor, căci teama nu-l putea atinge. 

— Păcatele voastre? Ce glumă proastă! urlă Joel Kermaria, 
dând frâu liber urii sale geloase. Le voi mărturisi eu pentru tine, 
pentru că, in extremist, biserica te sfătuieşte să le împărtăşeşti 
primului venit. Mai întâi şi întâi, tu eşti un încrezut sadea, dacă 
accepti, fără a protesta, titlul de prim maestru de arme din 
Paris. Şi apoi — şi din acelaşi motiv — eşti un mincinos 
îngrozitor. In fine, eşti un hoţ îndrăzneţ, prin faptul că bagi în 
buzunar banii Curţii, prin simple figuri de prestidigitaţie. Cât 
despre însoţitorul tău, este la fel de vinovat, prin faptul că 
împarte cu tine, pe din două, toate lăudăroşeniile tale prosteşti. 

In afară de Kermaria, mai erau acolo gasconul Grandcoeur, 
maestru al floretei şi al spadei cu două tăişuri, irlandezul 
O'Donnel, profesor de arme-jurat, normandul Sulpice d'Apreville, 
Jean Poivre şi Marie Bagatelle, ultimii doi, parizieni şi profesori 
de scrimă. 

Passepoil nu se înşela defel când credea că doreau să 
scape pe loc de el şi de elevul său — şi modul în care fuseseră 
opriţi era o prevestire amenințătoare — dar se înşela cu privire 
la formă de asasinat. 

Oamenii care mânuiesc în mod curent spada păstrează, în 
general, o aparenţă de onoare. 

Joel Kermaria pretindea să se bată. 

Este evident că o luptă de şase contra doi, chiar cu rândul, 
este un soi de asasinat. 

Dar nu asta era şi părerea lui Joël Kermaria, şi, la urma 
urmei, normandul şi elevul său erau nişte luptători atât de 
redutabili, încât poate că era şi ceva corect în raţionamentul 
său. 

După ce Joël îşi termină actul de acuzare, îi spuse lui Marie 
Bagatelle: 

— Aprinde torţele. 

Philippe şi Passepoil putură atunci să-şi recunoască 
duşmanii şi o rază de speranţă lumină chipul celui din urmă. Nu 
îi erau deloc necunoscute obiceiurile oamenilor de spadă. 


14 In extremis: (în Ib. latină în text) = în ultima clipă. (n.t.) 


— Jean Poivre, porunci Kermaria, pune-i să-şi aleagă două 
arme. 

Jean Poivre luă în mâini cele şase spade, ţinute drept, aşa 
cum le purtau în luptă gentilomii muşchetari ai regelui, şi le 
prezentă celor doi. Passepoil o alese pe a sa. Cât despre 
Philippe, acesta o apucă, desigur, pe prima care-i veni în mână 
şi sângele îi năvăli în obraji, de îndată ce o ţinu între degete. 

— Oho! făcu el, vorbind pentru prima dată şi trăgând cu 
putere aer în piept. Foarte mulţumesc, vitejii mei... fie ca 
Dumnezeu să vă dăruiască o moarte bună! 

Biciui aerul cu spada, adăugând: 

— Stăpânului meu şi mie ne-ar părea foarte rău să băgăm 
în pământ nişte domni atât de cumsecade... Haideţi, lăsaţi-ne, 
vă rog, să ne continuăm drumul. 

Passepoil îl privi cu admiraţie: nu-l văzuse niciodată în felul 
acesta. 

Joël Kermaria îşi scosese pălăria de pâslă şi rostogolea în ea 
şase bucățele de hârtie răsucite, pe fiecare dintre acestea fiind 
scris numele câte unui profesor de scrimă. 

Tot clătinându-şi pălăria, se adresă maestrului de arme: 

— Oare tânărul tău cocoş simte că-i cresc pintenii, Amable? 
... Nu, nu veţi pleca. Trebuie să muriţi aici, pentru tot răul pe 
care ni l-aţi făcut. 

Passepoil şi Philippe aruncară o privire circulară, pentru a-şi 
da bine seama de situaţie. 

— Nu trebuie să încercaţi să plecaţi, domnule Passepoil, 
spuse Marie Bagatelle, care fusese ajutorul său de sală, înaintea 
sosirii lui Philippe şi înainte de a se fi stabilit el însuşi profesor, 
pentru că am ataca toţi deodată. 

— Şi dacă rămânem? întrebă Philippe. 

— Soarta va fi aceeaşi, băiete, răspunse Joel Kermaria, 
numai că vom respecta aparențele. 

În acelaşi timp, întindea pălăria către Marie Bagatelle, care 
scoase, rând pe rând, cele şase bucățele de hârtie. 

Primul nume care ieşi fu al lui. Il cunoştea prea bine pe 
fostul său patron, pentru că treburile să-i pară destul de 
încurcate. 

— Poţi fi sigur că n-am trişat, domnule Passepoil, spuse el 
cu un zâmbet trist. 


Celelalte nume ieşiră în ordinea aceasta: O'Donnel, Sulpice 
d'Apreville, Grandcoeur, Joël Kermaria şi Jean Poivre. 

După tragerea la sorţi, care la această oră nu era lipsită de 
o oarecare măreție, Joël Kermaria luă cuvântul. 

— lată ce s-a hotărât, zise. Primul este pentru Amable; al 
doilea, pentru tânărul lui cocoş; al treilea îl va înlocui pe primul 
căzut, fiecare trebuind să se descurce cât mai bine. Penultimii 
doi Îl vor ataca împreună pe cel mai tare... şi ultimul va face 
ceea ce-l va sfătui curajul sau laşitatea sa, fiindcă ceilalţi nu vor 
mai fi acolo pentru a-l felicita sau a-l acuza de laşitate. 

În vreme ce Kermaria vorbea, Marie Bagatelle îşi făcuse 
semnul crucii, pentru a spune un crâmpei de rugăciune. Apoi, 
după ce — ca un tânăr cumsecade ce era — îşi scoase vesta, 
alese o spadă dintre cele rămase. 

O'Donnel făcu şi el la fel. Passepoil şi Philippe îşi scoaseră şi 
ei vestele şi toţi patru luară poziţia de gardă. 

Kermaria şi Jean Poivre ţineau torţele. Făceau tot posibilul 
ca lumina să cadă pe cei doi duşmani ai lor, lăsându-şi în umbră 
aliaţii. 

Dar n-ar fi fost deloc nevoie de atâta silinţă, dacă Passepoil 
n-ar fi fost împiedicat de îndemnurile inimii sale, care îl făceau 
să-şi cruţe fostul secund de sală, pentru care simţea milă. 

Cât despre Philippe — acesta neavând aceleaşi motive 
pentru a drămui loviturile pe care i le dădea irlandezului — încă 
de la prima pasă adversarul său deschise larg braţele şi căzu pe 
spate, fără a scoate o vorbă. 

Toţi profesorii de scrimă se aplecară asupra trupului. 

— lar afurisita aia de lovitură de spadă! strigară. 

— E rândul tău, Sulpice d'Apreville, spuse Kermaria. 

Normandul înaintă către tânăr, spunându-i lui Passepoil: 

— Aş fi vrut să mă măsor cu tine, compatriotule. 

— Nu pierzi nimic prin acest schimb, replică Passepoil, fără 
a înceta să mânuiască spadă... Băiatul o să te expedieze. 

Cunoscând jocul adversarului său, pe care tocmai îl 
studiase, Sulpice d'Apreville evită să-şi lase descoperită spada 
şi, înfipt bine pe picioare, îi dădu o lovitură adâncă. 

Efectul acestei teribile lovituri fu neprevăzut. 

— Am ce-mi trebuie, murmură normandul, clătinându-se şi 
lăsând să-i scape arma, pentru a-şi duce mâinile la faţă. 


El singur, ca un zăpăcit, se dusese să-şi înfigă ochiul drept 
în faimoasa lovitură care făcuse renumele lui Lagardere. 

— Nu te-am înşelat,  compatriotule, zise Passepoil. 
Socoteala e încheiată. 

Între timp, începuse să se înfierbânte, şi lui Marie Bagatelle 
îi era tot mai greu să se ferească: 

— Rândul tău, Grandcoeur! strigă Kermaria. Pentru că 
prietenul nostru Amable a devenit ciung şi se lasă înlocuit de 
elevul lui, rolurile se schimbă. Poivre şi cu mine o să ni-i luăm 
împreună pe ultimii doi. 

După Passepoil, gasconul Grandcoeur era cea mai bună 
spadă din Paris. 

Luă poziţia de gardă de la distanţă, cu mâna stânga 
deasupra ochilor, ca pentru a o folosi nu ca vizieră, ci ca scut. 

Dar mâna îi fu străpunsă, la fel şi craniul. 

Din nou lovitura lui Nevers! 

— Iscusită spadă!”! urlă Kermaria, aruncându-şi torţa în 
zăpadă. E rândul nostru, Jean Poivre, fă ca mine! 

Ţinând spada ridicată, se năpusti asupra tânărului. 

Jean Poivre făcu la fel, dar — mai prudent şi temându-se de 
riscurile întunericului — înainte de a se avânta în luptă, îşi agăţă 
torţa de un gard alăturat. 

Trebuie să spunem că tânărul Philippe ajunsese la cel de al 
patrulea asalt. 

Se dădu înapoi până la gard şi se sprijini de el, punând 
astfel, fără gând anume, lumina în ochii adversarilor săi. 

Văzând pregătirile pentru această luptă inegală, lui 
Passepoil îi veni sângele în obraji. Se simţea vinovat faţă de 
elevul său, pentru că, prin menajamentele sale, îi lăsa toată 
treaba pe braţe. 

— Nu pot lăsa copilul ăsta să fie ucis! strigă el, năpustindu- 
se asupra secundului său de sală. Să terminăm odată... 
Încredinţează-ţi sufletul lui Dumnezeu, bietul meu Bagatelle! 

Sărmanul Bagatelle se dădu înapoi, disperat, şi răspunse: 

— Inainte de a-mi încredința sufletul, domnule Passepoil, aş 
vrea să ţi-i încredinţez pe cei doi copilaşi ai mei. 


15 Iscusită spadă!: în Ib. franceză, exclamaţia admirativă se traduce prin: 
Belle épée! — cuvinte ce au devenit porecla sergentului. (n.t.) 


Bratul drept al profesorului de scrimă se opri înainte de a 
da lovitură mortală. 

Inima lui miloasă refuza să lase orfani nişte copii. De 
altminteri, chiar dacă ar fi vrut să-şi ajute elevul, ar fi fost prea 
târziu, deoarece evenimentele se precipitau. 

Încă de la început, Jean Poivre şi Joël Kermaria săriseră 
împreună asupra tânărului. Se înţeleseseră să-şi unească 
eforturile. 

Primul, maestru al floretei şi al sabiei cu două tăişuri, o 
înlăturase, cu o lovitură puternică de spadă, pe cea a lui 
Philippe, în timp ce Kermaria, trecând pe dedesubt, era gata să-i 
împlânte spada în gât, cu toată puterea braţului. 

Dar oţelul lui Joël Kermaria se înfipse, frângându-se, în 
scândurile gardului, deoarece elevul lui Passepoil, uzând de un 
drept de netăgăduit, tocmai făcuse să intre în joc plăselele 
spadei sale şi, servindu-se de ea ca de o măciucă, lovise cu o 
forţă formidabilă pieptul bretonului. 

De altminteri, spada sa, nedorind să profite de această 
clipă pentru a se bucura de o odihnă meritată, se roti în faţa 
ochilor lui Jean Poivre şi îi ţintui braţul de trunchi, făcându-l să 
renunţe cu totul la reînnoirea atacului. 

Parcă printr-o înţelegere comună, cei doi spadasini vecini 
se opriră din luptă, pentru a privi acest spectacol unic. 

Kermaria revenea la atac. 

Philippe păşi peste trupul ultimei sale victime, începuse să-i 
placă treaba. Şi, cum auzise lăudându-se soliditatea capetelor 
bretone, cu un rever îi crăpă capul, după ce, de formă, îl 
înţepase între ochi. 

Joël Kermaria nu era uşor de înfrânt. Strigătul lui de agonie 
fu un strigăt de admiraţie: 

— Belle-Ep&e! zise, murind. 

— Sărmani oameni, şopti învingătorul, înfigându-şi sabia în 
pământ, pentru a o şterge de sânge. Ei singuri şi-au dorit-o! 

— Vai! Vai! Vai! gâfâi Marie Bagatelle sufocat. Mă predau, 
domnule Passepoil, mă predau! 

— Atunci, ia săbiile — răspunse acesta — şi dă-i braţul 
băiatului, care începe să obosească, nefiind obişnuit să lucreze 
până la ore aşa de târzii... şi să ne întoarcem acasă. Doamna 
Passepoil s-ar putea să fie îngrijorată. Cât despre tine, băiete, 


adăugă, adresându-i-se lui Philippe, Kermaria tocmai ţi-a dat un 
nume care valorează cât toate numele de familie. Îl vei păstra. 

A doua zi, când dincolo de bariera Popincourt fură găsite 
cele cinci cadavre, lumea se nelinişti, iar oamenii din paza de 
noapte trebuiră să intervină. 

Prinseră, în pădurea vecină, o bandă de jefuitori de pungi, 
al căror şef fu condamnat pentru uciderea celor cinci maeştri ai 
spadei. 

Aflând vestea, Passepoil, Philippe şi Marie Bagatelle veniră 
să depună declaraţie în faţa camerei de judecată a crimelor, în 
registrul căreia fu consemnată relatarea acestei încăierări. 


x kK x 


Degeaba scurtase sergentul Philippe istorisirea acestui 
episod, schimbând-o în favoarea lui Passepoil; ostaşul nu fu 
totuşi mai puțin uimit. 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă, întrerupându-l pentru a 
doua oară. Micuţul meu profesor de arme, Passepoil, trebuie să 
fie grozav de mândru de elevul său, iar porecla nu ţi-ai furat-o. 
Ce lecţie! Zău aşa! Ce lecţie! 

Se apropiau de tabără şi tocmai trecuseră de prima linie de 
santinele. 

— Nu mă mai întrerupe, bătrâne, reluă sergentul — nu am 
ajuns la capăt... 


Capitolul VIII - Mathias Knauss 


om duce acum până la sfârşit povestea sergentului, fără a 

mai ţine seama de întreruperile lui Cocardasse. 

Sala de arme a lui Amable Passepoil avea drept clientelă o 
sumedenie de militari, care veneau la el pentru a-şi menţine în 
formă mâna. 

Tot  auzindu-i povestind despre bătăliile, asediile şi 
asalturile la care luaseră parte, lui Philippe i se întări încet-încet 
ideea de a se face soldat. 


De altminteri, era foarte necăjit de reputaţia ce i se făcea: 
începuse să fie privit ca un animal ciudat. 

Cu timpul, acea idee deveni tot mai puternică şi, când 
împlini optsprezece ani, hotărî să încerce şi el meseria de 
războinic. 

Aşadar, îi destăinui acest plan lui Passepoil care, la început, 
încercă să-l facă să renunţe, fiind convins că prezenţa lui făcea o 
bună reclamă sălii. În cele din urmă, văzând că nu reuşeşte, se 
învoi să nu se mai împotrivească, ba chiar îl felicită pentru 
devotamentul cu care voia să-şi slujească ţara. 

Neştiind prea bine în ce corp de armată ar fi vrut să 
servească, tânărul îl rugă să-i spună pe care l-ar crede mai 
potrivit pentru el. 

Passepoil numi, de îndată, gărzile franceze, în care, după 
cum afirma el, îţi croiai drumul mai repede decât în orice altă 
parte. 

Philippe se hotărî deci pentru această alegere. Şi tocmai 
atunci se afla la Paris un astfel de regiment, al cărui colonel era 
unul dintre foştii elevi ai profesorului de arme normand. 

Acesta se duse la colonel şi, după recomandarea 
călduroasă a profesorului său, înrolarea se făcu pe loc. 

Belle-Ep&e nu voise să-i spună nimic Marinei înainte ca totul 
să se fi încheiat. 

Când îi aduse la cunoştinţă noua sa situaţie, sărmana 
micuța fu tare îndurerată şi vărsă un potop de lacrimi. 

El lăsă să se potolească plânsetele şi reproşurile, 
consolând-o apoi cu acest raţionament: 

— Cât timp voi fi la Paris, îi spuse, voi veni zilnic să te văd, 
iar după plecarea mea, vei primi cu regularitate veşti. 

Şi ea trebui să se împace cu acest gând. 

De altminteri, tânărul nu avea griji în legătură cu soarta 
fetei, deoarece doamna Passepoil se arăta a fi din ce în ce mai 
mulţumită de serviciile ei şi o privea mai curând ca pe o 
prietenă, decât ca pe o lucrătoare. 

Dar, prin înrolarea sa, Philippe nu o îndurerase doar pe 
Marine; rănise şi o altă prietenie. 

Trecuseră cam cincisprezece zile de la încorporare, când, 
într-o dimineaţă, îl întâlni în tabără pe Boniface, care îmbrăcase, 
la rândul său, uniforma gărzilor franceze. 

— la te uită! Ce faci aici? îl întrebă, mirat. 


— Ce faci tu însuţi, Philippe, răspunse tânărul Passepoil. 

— Cum adică, ce fac eu însumi... eşti soldat? 

— Păi da. 

— Adevărat? 

— Desigur. 

— Şi de când? 

— De ieri. 

— Hai, lămureşte-mi misterul ăsta, pentru că nu mai pricep 
nimic. Niciodată nu-mi împărtăşiseşi faptul că-ţi place meseria 
armelor. 

— Şi nici nu mă înrolez de plăcere. 

— Atunci pricep din ce în ce mai puţin. 

— lată, explică Boniface. A doua zi după plecarea ta de la 
noi, m-am simţit tare trist, de-a dreptul nefericit, o îmi lipsea 
ceva şi, fără să vreau, te căutam neîncetat prin casă. Gândeşte- 
te că de doi ani nu te părăsisem o clipă şi că mă obişnuisem să- 
ţi tiu în preajmă la orice oră din zi. Aşa că lucrurile nu mai erau 
cum trebuie şi vedeam totul în negru. La început, tata nu şi-a 
dat seama de nimic, dar a sfârşit prin a observa pe chipul meu o 
culoare de gutuie coaptă şi m-a întrebat care era pricina. "Aha! " 
a zis după ce a aflat, "Îți lipseşte Philippe... Ei, bine! Du-te la el, 
băiete, dacă nu te poţi lipsi de prezenţa lui. Oricum, e mai bine 
aşa, decât să te usuci pe picioare şi să devii schelet." Şi după 
asta, m-a dus la colonelul acestui regiment, i-a vorbit de mine, 
la fel cum îi vorbise despre tine, şi treaba s-a aranjat pe loc... şi 
aşa se face că mă vezi aici... 

Dovada de afecţiune pe care i-o dădea acel băiat 
cumsecade îl înduioşa sincer pe Philippe şi, începând din acea 
clipă, cei doi tineri fură nedespărţiţi. 

O lună mai târziu, corpul de armată din care făceau parte 
primi ordinul de a se alătura mareşalului de Saxe, care se 
războia în Boemia şi cerea să i se trimită trupe proaspete. 
Trebuia deci să se pregătească de luptă cât mai curând, adică 
mai înainte de a se scurge o săptămână. 

Cu două zile înainte de ziua stabilită pentru plecare, cei doi 
soldaţi făcură o ultimă vizită acasă. 

Din partea Marinei, Philippe se aştepta la o scenă de lacrimi 
şi mai puternică decât precedenta. 

Dar ea se comportă cu curaj şi doar paloarea chipului şi o 
uşoară schimbare a vocii îi trădară durerea. Marine se mărgini 


să-i reamintească promisiunea de a-i trimite des veşti despre el, 
ceea ce — pentru a doua oară — o încredința ferm că va face. 

După ce-şi luaseră rămas bun, se reîntorceau în tabără 
când, trecând prin piaţa din faţa catedralei Notre-Dame, îşi 
încrucişară drumul cu un bătrân înalt, cu barbă albă şi cu 
veşminte destul de bogate, care, la vederea. Insoţitorului lui 
Boniface, avu o tresărire şi rămase o clipă nemişcat, părând 
țintuit în loc din cauza uimirii. 

Surprins de această atitudine ciudată, pe care nu ştia cărui 
fapt s-o atribuie, Philippe îl privi întrebător pe bătrân, ca o 
invitaţie de a-i lămuri ce anume, în persoana sa, putea să-i 
atragă atenţia. 

Dar, reluându-şi aproape îndată mersul, omul îşi urmă 
liniştit calea, fără a se ocupa de cei doi prieteni. 

Gândind că poate fusese înşelat de o asemănare, aceştia 
nu încercară să afle mai multe şi îşi continuară, la rândul o lor, 
drumul. 

Ceva mai departe, când să traverseze Pont-au-Change, se 
pomeniră din nou, faţă în faţă, cu bătrânul care — pentru a-i 
reîntâlni — se vede că făcuse cale întoarsă, precum şi un ocol 
serios. 

De data aceasta, scrută atât de îndelung chipul lui Philippe, 
cu o privire atât de sfredelitoare, încât tânărul, oarecum jenat, 
îşi reaminti vag de felul aproape asemănător în care Amable 
Passepoil îl privise cu prilejul primei lor întâlniri. 

— Ei, bine! Domnule, sfârşi prin a-l întreba, văzând că 
această examinare se prelungea peste măsură, aţi binevoi să-mi 
spuneţi ce am atât de deosebit încât să mă studiaţi în felul 
acesta? 

| se păruse că-l aude mormăind printre dinţi: "Chiar şi 
glasul lui... este ciudat." Dar, prefăcându-se, de îndată, 
indiferent, străinul spuse: 

— lartă-mă, tinere, credeam că recunosc în dumneata pe 
fiul unuia dintre fermierii mei, pe care nu l-am văzut de câtva 
timp. Desigur m-am înşelat, pentru că, după ştirea mea, el nu 
este în armată. De altfel, poţi uşor să mă lămureşti în această 
privinţă, spunându-mi numele dumitale. Vrei să ai această 
amabilitate? 

— Numele meu nu este decât un prenume: Philippe — 
răspunse tânărul — şi n-am avut niciodată un tată fermier, sau, 


cel puţin, nu cred să fi fost fermier. Aşa încât, vedeţi, domnule, 
că n-aş putea fi persoana despre care vorbiţi. 

— Nu, într-adevăr, continuă bătrânul. Acum sunt foarte 
sigur de asta. Dar cum se face că nu ai decât un prenume? 

Philippe nu crezu c-ar trebui să-i ascundă faptul că nu are 
familie. 

— Sărman băiat, făcu interlocutorul său, părând că se face 
milă de soarta lui, vei fi fiind, deci, un copil găsit? 

— Cam aşa. 

— Şi cine te-a crescut? 

Numele tatălui şi al mamei Moutier fură spuse împreună cu 
cel al locului în care se petrecuse copilăria fiului lor adoptiv. 

— Şi cum au ajuns oamenii aceia cumsecade să te 
primească la ei? mai întrebă străinul, părând a nu-şi dă seama 
că întrebările sale deveneau aproape indiscrete, îmi stârneşti 
curiozitatea şi, dacă-mi dai voie, mi-ar face plăcere să fac câţiva 
paşi alături de dumneata, pentru a-ţi auzi povestea. 

Avea un aer atât de cumsecade spunând acestea, încât, 
deşi îi era cu totul necunoscut, Philippe nu crezu că trebuie să-i 
refuze ceea ce îi cerea şi, continuându-şi drumul spre tabăra 
regimentului, îi povesti cum fusese adăpostit de cei doi pescari. 

În cursul istorisirii sale, observă de mai multe ori că, uneori, 
trăsăturile ascultătorului său se contractau brusc, ca şi cum ar fi 
resimţit o vie îngrijorare, în timp ce în ochi i se aprindea o 
flacără de o intensitate neobişnuită. 

Ba chiar, într-unele momente, îşi plecă brusc capul pe 
umăr. 

Oricât de dramatică i-ar fi fost povestea, tânărul nu putea 
totuşi crede că doar ea putea să-l emoţioneze atât de puternic 
pe primul venit şi puse aceste momente de agitaţie pe 
socoteala unei boli de nervi de care probabil suferea. 

Când Philippe îşi încheie povestirea, necunoscutul îi 
mulţumi pentru bunăvoință, îi mărturisi că situaţia lui îl interesa 
mult şi că va încerca să facă ceva pentru el, plăcându-i — din 
fire — să aline nefericirile. 

Apoi, după ce-l rugă să-i dea numărul regimentului său, 
precum şi pe cel al companiei, pentru a-l putea regăsi cu 
uşurinţă, se depărta, făcând cu mâna un semn prietenesc. 

— Cine poate fi acest personaj? îl întrebă Boniface pe 
însoţitorul său, odată rămaşi singuri. 


— Habar n-am, pe cinstea mea, răspunse acesta. Poate 
unul care nu are nimic mai bun de făcut decât să mă asculte. 

— Crezi, într-adevăr, că va încerca să te ajute cu ceva? 

— Hm! făcu celălalt, râzând. Nu prea văd în ce fel mi-ar 
putea fi folositor, dacă ne gândim că foarte curând vom pleca 
din Paris. De altfel, asta nu mă interesează deloc. 

A doua zi, în timp ce Philippe era ocupat cu pregătirile 
pentru campanie, un soldat de gardă veni să-l anunţe că cineva 
îl cheamă la poarta taberei. 

— la te uită, gândi el, cu siguranţă este bătrânul de ieri, 
venit să mă vadă. 

Şi, curios să afle ce vroia de la el, merse în grabă la locul 
indicat. 

Se înşelase cu totul: în locul însoţitorului său din ajun, văzu 
în faţa lui un vlăjgan de vreo treizeci de ani, purtând haine 
milităreşti şi a cărui prezenţă nu-i putea fi decât neplăcută. 

Într-adevăr, îl recunoscuse, de îndată, ca fiind un anume 
Mathias Knauss, care venea uneori la sala lui Amable Passepoil, 
cu titlul de profesor de arme suplinitor şi căruia, într-o bună zi, 
tatăl lui Boniface trebuise să-i spună că-l dă afară datorită foarte 
proastei reputaţii de care se bucură. Oricât de prost ar fi fost 
renumele lui Mathias, ea nu spunea totuşi, decât o parte din 
realitate, deoarece acest individ fusese dat afară din regimentul 
gărzilor din Lorraine — a căror uniformă o purta încă, fără drept 
— pentru numeroase furturi comise spre paguba camarazilor săi 
şi, de atunci, fusese amestecat în multe afaceri tulburi şi 
tenebroase, în care se vărsase sânge mişeleşte. Şi, în cele din 
urmă, singurele sale mijloace de existenţă constau în a fi în 
solda oricui voia să-l folosească pentru a face o ticăloşie. 

Passepoil, căruia toate acestea îi fuseseră aduse la 
cunoştinţă de către persoane demne de încredere, îi interzisese 
cu străşnicie să mai intre în casă, ameninţându-l cu jandarmii 
călări, dacă se va încumeta să încalce această oprelişte. 
Ascultând ce i se spusese, omul nostru nu mai apăruse niciodată 
la şcoala de arme. 

Philippe, care ştia totul în legătură cu povestea asta, fu deci 
foarte mirat de vizita lui, pe care nu şi-o explica. Oare ce putea 
să dorească de la el? 

Se cunoşteau foarte puţin, deoarece, împreună cu Boniface, 
se ferise întotdeauna de orice fel de relaţii cu acest om, datorită 


purtărilor sale îndoielnice, pe care le remarcaseră din prima zi, 
presimţind ceea ce Passepoil n-avea să afle decât mai târziu. De 
altminteri, nu le fusese greu să-l dibuiască pe german, fiindcă 
viciile îi erau înscrise pe chipul lui urât şi, de la prima întâlnire, 
chiar Cocardasse găsise că are o adevărată faţă de băutor de 
faro — epitet care, în mintea ostaşului, era cel mai şfichiuitor 
brevet de inferioritate demnă de disprețuit. 

— Ai ceva să-mi spui? îl întrebă tânărul, cu un ton nu prea 
îndatoritor. 

— Ei, da! Dragul meu Philippe, răspunse celălalt cu un 
groaznic accent german — de care vă scutim — şi încercând să 
dea mutrei sale urâte o expresie atrăgătoare. Ei, da! Am ceva a- 
ţi spune: cum, pleci la război şi nici măcar nu te gândeşti să vii 
să ne strângem mâna, înainte de despărţire? Ce înseamnă 
uitarea asta? 

— Pe legea mea! Nu este o uitare, răspunse soldatul, uimit 
de o asemenea îndrăzneală. De ce aş fi venit să-ţi strâng mâna 
înainte de plecare? După câte ştiu, niciodată nu am fost 
prieteni... dimpotrivă. 

Probabil că Mathias juca un rol, căci nu fu tulburat de 
această primire puţin călduroasă. 

— În felul ăsta mă primeşti, micuţule? continuă el. Chiar că 
nu e frumos... să te porţi astfel cu un prieten!... 

— Eu!... Prietenul dumitale! Asta-i prea de tot şi mi-ar părea 
foarte rău! 

— Ei bine, dacă nu-mi eşti prieten, eu îţi sunt. 

— Cu atât mai rău pentru tine. 

— Nu, cu atât mai bine, asta te va face să petreci o ultimă 
zi bună în Paris! 

— Ce vrei să spui? 

— lată ce vreau să spun, continuă Knauss, din ce în ce mai 
prietenos şi scoțând din buzunar o pungă plină cu arginţi, pe 
care o scutură triumfător. 

Furios că fusese deranjat de caraghiosul acela ale cărui 
avansuri faţă de el nu aveau nici o şansă de succes, Philippe se 
pregătea să-i întoarcă spatele, când i se alătură Boniface, curios 
să ştie cine putuse să-l cheme. 

Dintr-o privire, micul Passepoil îl recunoscu pe dubiosul 
personaj. 

— A! Este Mathias Knauss! 


— Da, îi răspunse prietenul. Şi ştii de ce? Pentru că era 
jignit că nu m-am dus să-i strâng mâna înainte de plecare. 

— Asta-i o îndrăzneală nemaipomenită! strigă Boniface, 
izbucnind în râs. Măcar i-ai prezentat scuze? 

La vederea fiului lui Passepoil, trăsăturile lui Mathias se 
luminaseră şi-şi reluaseră expresia vicleană. 

Şi, adresându-i-se, şopti pe un ton de amarnic reproş: 

— Cum! Şi tu, Boniface, şi tu îmi spui cuvinte rele? 

— Ba nu, zău! Poate că trebuie să-ţi fac complimente. 

— Godferdam'*! N-am noroc, reluă Mathias prefăcându-se a 
fi dezamăgit. Din doi prieteni, nici unul nu mă primeşte bine! 
Aşa ceva te face să nu mai crezi niciodată în prietenie. Hai, 
Boniface, nici tu nu vrei să vii cu mine? 

— Cu ce scop? Pentru a porni, în tovărăşia dumitale, pe 
drumul către spânzurătoare? 

Dar teutonul era, în mod clar, pus pe împăcare. 

— Ei! Uite: avem aci cu ce să ne distrăm, continuă el, iară 
să răspundă la sarcasm şi virându-şi punga sub nasul ostaşului 
din gărzile franceze. Ce zici! Sunt multe plăceri, colea înăuntru. 
Totul pentru cheltuit pe pozne şi nebunii de tot felul. 

— Imi pare foarte bine pentru dumneata, răspunse Boniface 
pe un ton rece, deşi vederea neaşteptată a acelor bani îi trezise 
deodată pofta. 

— O să facem ce vei dori. Dacă-ţi place să bei, vom bea; 
dacă-ţi place să mănânci, vom mânca; dacă-ţi plac fetele 
drăguţe... he-he! 

— Nu-mi place nici să beau, nici să mănânc în afara orelor 
mele obişnuite; cât despre fete drăguţe, am altceva de făcut 
decât să mă încurc cu ele, replică prietenul lui Philippe, care nu 
făcea nici un sacrificiu grăind astfel, deoarece, cu adevărat, nu-i 
plăceau nici unele dintre distracţiile enumerate. 

— Atunci, oare ce-ţi place? întrebă germanul, oarecum 
încurcat. A! Zău aşa, ştiu... Şi când te gândeşti că nici nu-mi 
trecuse prin minte! O să jucăm, amice, o să jucăm! Imi amintesc 
că, odinioară, îţi plăcea mult să joci. Ţi-o fi trecut? 

Se ştie care era patima dominantă a lui Boniface: banii. 
Această patimă era la el atât de totală, încât, deşi rece şi 
cumpănit din fire, îşi pierdea complet capul de îndată ce-i 


16 Godferdam! (în jargon german în text): "Fir-ar-să fie!" (n.t.) 


simţea îmbolnăvirea. Şi atunci, pentru a o domoli, nu se dădea 
în lături de la nici o extravaganţă. 

Aşa încât, gândul că ar fi putut deveni posesorul câtorva 
dintre frumoasele monede lucitoare care se întrezăreau prin 
ochiurile pungii lui Mathias îi schimbă cu totul purtarea faţă de 
acesta. 

— O să jucăm? repetă, înmuindu-se deodată. 

Era foarte îndemânatic la toate jocurile şi avea, prin 
urmare, nouăzeci şi nouă la sută şanse să-şi realizeze 
speranţele, adică să-i ia lui Mathias o parte din bani. 

— O să jucăm hombre, bassette, passe-dix!, în fine, ce-ţi 
va conveni mai mult, continuă ispititorul său, văzându-l că 
muşcă din momeală. Şi o să facem nişte partide!... Până 
deseară, dacă vrei. 

— Nu până deseară... doar douăzeci de partide: asta o să 
ne ia cam două ore, două ore şi jumătate. 

— Fie, de acord pentru numai douăzeci de partide. Şi, pe 
cuvânt, aş fi mulţumit să văd că ai noroc, pentru că, pentru 
mine, nu va fi o pagubă prea mare să pierd câţiva arginţi, iar pe 
tine ştiu că asta te va face fericit; ai totdeauna nevoie de ceva 
bani când pleci la război. 

Lui Philippe nu-i venea să creadă ce schimbare se 
petrecuse cu prietenul său. Rămăsese cu gura căscată. Dar n- 
avea deloc de gând să lase lucrurile aşa. Se hotărî deci să se 
opună cu toată energia la această nemaipomenită nebunie pe 
care sărmanul băiat era pe cale s-o facă. 

— Cum! Boniface! strigă el. Chiar ai de gând să joci cu 
acest... domn? Vino-ţi în fire, ce Dumnezeu! Aminteşte-ţi ce s-a 
întâmplat între tatăl tău şi el şi în ce împrejurări a trebuit să 
părăsească şcoala noastră. 

De obicei, tânărul nu se ferea să spună lucrurilor pe nume, 
dar în această împrejurare, furios pe bună dreptate, vorbea de-a 
dreptul tăios, spre a fi mai bine înţeles de prietenul său. De 
altminteri, nu-şi făcea griji că l-ar putea jigni de moarte pe 
nemernicul a cărui privire veninoasă o simţea îndreptată 
asupra-i. 


Y Hombre, bassette, passe-dix: jocuri de noroc, cu cărţi, la modă în 
secolele XVII-XVIII. (n.t.) 


Dar vai! Sărmanul băiat căruia îi propovăduia înţelepciunea 
era deja stăpânit de patima sa, şi creierul lui tulburat nu-i 
permitea nici un discernământ. 

— Nu e nimic rău dacă joc câteva partide, răspunse. 

— Bineînţeles că nu, atunci când joci cu un om cinstit. 

Şi Philippe îl măsură cu o privire dispreţuitoare pe Mathias, 
care păli de furie. 

— Ei bine, în loc de douăzeci, n-o să facem decât trei sau 
patru, îţi promit, făgădui Boniface, ca pentru a-l linişti. 

— Da, chiar aşa, doar trei sau patru, cât să petrecem 
câteva clipe împreună, întări Mathias, stăpânindu-şi furia care-l 
cuprinsese la ultimele cuvinte. 

— Incă o dată, nu, insistă Philippe. Ceea ce faci nu este 
bine, Boniface. Dacă tatăl tău ar şti, n-ar fi mulţumit, te asigur. 
Şi apoi, întreabă-l pe acest domn de unde are banii, în ce fel i-a 
câştigat. l-ar fi, fără îndoială, destul de greu să ne-o spună! 

— Ba, deloc, răspunse germanul. 

Şi adăugă calm, deoarece îşi învățase bine lecţia: 

— Banii aceştia i-am căpătat printr-o mică moştenire, în a 
cărei stăpânire am intrat zilele acestea. 

— Minţi!... Şi aş pune mâna în foc că sunt fructul unei 
mârşavii pe care ai făcut-o sau pe care te pregăteşti s-o faci. 

La această izbucnire violentă, Mathias schiţă o mişcare 
rapidă, ca pentru a se arunca asupra lui Philippe, dar — 
temându-se, fără îndoială, că o ceartă în acel moment ar dăuna 
îndeplinirii planurilor sale — se abţinu, mulţumindu-se să ridice 
dispreţuitor din umeri. 

— Hai, să ne întoarcem, Boniface, continuă tânărul, 
sperând că ceea ce spusese în legătură cu proveniența banilor 
pe care-i poseda Knauss făcuse impresie asupra prietenului său. 
să-l lăsăm pe acest personaj să se ducă să-şi cheltuiască sau să- 
şi piardă banii câştigaţi pe căi necinstite, cu oameni de teapa 
lui. 

În timp ce vorbea, încerca să-l tragă pe micul Passepoil în 
interiorul taberei militare. 

Dar, alunecându-i printre mâini, acesta alergă la Mathias şi- 
| întrebă: 

— Şi unde am putea merge să jucăm? 

În mod vădit, nefericitul nu reţinuse nici un cuvânt din 
aspra mustrare făcută ticălosului şi, absorbit cu totul de ideea 


lui, nu se gândea decât la câştigul ce trebuia să-i rezulte din 
partidele plănuite. 

Faţă de o asemenea rătăcire, Philippe era complet 
dezarmat şi înţelese că i-ar fi imposibil să-l aducă la rațiune pe 
prietenul său. 

Şi asta îl îndurera peste măsură. 

— Cel mai bun loc pentru a juca nestingheriţi, răspunse 
Mathias, este o cârciumă pe care o ştiu în strada Fouarre şi unde 
au camere particulare. Acolo eşti foarte liniştit şi nu este nimeni 
pe lângă tine, să te sâcâie. O să vezi ce bine ne vom simţi. 

— Să mergem, zise Boniface. Vii, Philippe? 

— Ba nu, zău! Crezi, aşadar, că o să te las să te duci singur, 
într-o astfel de tovărăşie? replică acesta, mânios. 

Lucru curios, în loc să-l jignească pe Knauss, cum Philippe 
era îndreptăţit să presupună că se va întâmpla, aceste cuvinte 
părură, dimpotrivă, să-i producă o vădită satisfacţie. 

Philippe fu oarecum intrigat, dar, fiind prea preocupat de 
prostia pe care Boniface era pe cale s-o săvârşească, nu stătu 
să gândească mai adânc asupra acestui lucru şi porni după 
prietenul lui, care o luase deja înainte, împreună cu germanul. 


Capitolul IX - Într-o fântână 


|n secolul trecut!*, strada Fouarre era, desigur, cea mai urâtă şi 


mai murdară stradă din întregul Paris, care avea totuşi o 
mulţime de străzi murdare şi urâte. 

Cu râuleţul noroios care-i curgea prin mijloc, cu partea 
carosabilă aproape în întregime lipsită de pavele, cu 
grămăjoarele de gunoaie care o acopereau aproape întotdeauna 
şi care otrăveau aerul cu mirosurile lor, încât abia se putea 
circula, strada semăna mai curând cu o mare groapă de gunoi, 
decât cu o cale de comunicaţie. 

Cei doi ostaşi ai gărzilor franceze şi teutonul ajunseră aici în 
scurt timp. 


18 În secolul trecut: cuvintele se referă la secolul al XVIII-lea, autorul — Paul 
Feval-fiul — scriind acest roman în anul 1893. (n.t.) 


După ce o parcurseseră aproape până la jumătate, Mathias 
îşi opri însoțitorii în faţa unui soi de speluncă, de unde răzbătea 
o hărmălaie infernală. 

Se auzeau strigăte, vociferări, cântece zbierăte de gâtlejuri 
răguşite de băutură, totul scandat, la intervaluri scurte, de 
zgomotul strident al unei halbe sau al unui pahar ce se spărgea 
de perete. 

— Aci este, zise Mathias. 

— Aici! se mirară, deodată, Boniface şi Philippe, dându-se 
înapoi. 

— Da. 

— O să ne pui să intrăm în locul acesta oribil? strigă 
Philippe. 

— O! Nu în sala asta, e prea multă lume aci, răspunse 
germanul. Într-alta, în care vom fi singuri. Urmaţi-mă, este în 
spate. 

Şi porni pe un coridor îngust şi întunecos care, în interiorul 
clădirii, se întindea de-a lungul cârciumii. 

Boniface avu o clipă de ezitare — doar una — şi pătrunse, 
la rândul său, în coridor. 

Cu inima cuprinsă de îndoială, însoţitorul lui îl urmă. 

După douăzeci, douăzeci şi cinci de paşi, Mathias Knauss se 
opri în faţa unei uşi laterale, o deschise cu o cheie pe care o 
scoase de sub veşminte — ceea ce era deja suspect — şi-i 
împinse pe cei doi soldaţi într-o încăpere de mici dimensiuni, 
slab luminată. 

— Aici, cel puţin, zise, vom putea juca liniştiţi; este ca şi 
cum am fi la noi acasă. 

În timp ce vorbea, Philippe cerceta cu privirea încăperea şi 
se minună de faptul că nu zărea nici o mobilă. Nici masă, nici 
scaune, nici măcar taburete: o goliciune totală. 

Era tocmai să remarce cu glas tare acest lucru, când 
Knauss i-o luă înainte. 

— Aşteptaţi-mă un pic aci, zise, mă duc să caut ceva pe 
care să ne aşezăm şi pe ce să jucăm: încăperea aceasta e 
rareori ocupată, nu o mobilează decât când vin oaspeţi... mă 
întorc într-un minut. 

Şi ieşi grăbit. 

Dar minutele trecură, fără ca el să mai dea vreun semn de 
viaţă. 


Boniface începea să-şi regrete escapada şi trăsăturile sale 
exprimau chiar o oarecare nelinişte. 

Nici tovarăşul lui nu era mai liniştit, deoarece totul îi părea 
foarte ciudat. 

Încăperea în care se aflau amândoi primea lumină printr-o 
fereastră-ghilotină, situată destul de sus şi la care nu se putea 
ajunge decât săltându-te la mai multe picioare deasupra 
pardoselii. 

— Ascultă, zise deodată Philippe, ajută-mă să mă ridic până 
la fereastră, Boniface; vreau să văd ce se află dincolo. 

Fără a-i răspunde, micul Passepoil se sprijini cu spatele de 
perete şi, pe mâinile lui nervoase servind drept treaptă, Belle- 
Ep&e se săltă până la fereastră. 

Nici nu apucase să arunce o privire afară, când un oblon 
greu căzu cu putere în faţa deschiderii, cufundându-i dintr-o 
dată în beznă. 

— Ce înseamnă asta? strigă Philippe, sărind pe podea. 

— Într-adevăr, ce înseamnă asta? repetă Boniface, cu 
glasul puţin schimbat. 

Strănută, ocărând: 

— Ce praf!... Sigur că oblonul ăsta nu prea este închis 
deseori. 

Apoi, străfulgerat de un gând: 

— Ah! Înţeleg, continuă. Deoarece încăperea nu este destul 
de luminoasă, fără îndoială că Mathias vrea să jucăm la lumina 
unor felinare şi a închis oblonul pentru a nu avea o lumină 
înşelătoare. 

— Hm! Crezi? _ 

— Păi! Nu văd alt motiv pentru care ar fi închis fereastra. In 
plus, este foarte uşor să mergem să-l întrebăm. Nu trebuie să fie 
departe. 

— Chiar aşa, să mergem să-l întrebăm. 

Philippe îşi punea în acea ieşire ultima speranţă de a-şi 
scoate prietenul din ghearele lui Knauss; pentru că, deşi 
nebunia nu-i trecuse cu totul, cel puţin nici mult nu lipsea ca să-i 
treacă. 

Dar îi aştepta o nouă surpriză, căci îşi izbiră nasul de uşă, 
care era închisă pe dinafară, cu cheia răsucită de două ori. 

— Asta-i prea de tot! se revoltă Boniface. Uite-l că ne-a 
făcut şi prizonieri. 


— Chiar aşa. Ba chiar, cred că am căzut într-o cursă, spuse 
Belle-Epee, căruia-i revenise întreaga veselie lipsită de griji. 

Părea aproape mulţumit de întorsătura neaşteptată pe care 
o lua această petrecere. 

Cât despre Boniface, nu vedea lucrurile în acelaşi mod. 

— Cum? Într-o cursă? întrebă. 

— Da... Ticălosul, după cum presimţeam, vrea să ne joace o 
farsă de prost gust. 

— Ai putea bănuli?... Şi de ce? 

— Ei, na! Pentru a se răzbuna de jignirea pe care i-a adus-o, 
odinioară, tatăl tău şi de faptul că noi l-am ţinut întotdeauna la 
distanţă. 

— Nu este deloc probabil, ripostă tânărul Passepoil, 
încercând să se liniştească singur. N-ar fi aşteptat atât de mult 
până să se răzbune. 

— Poate că n-a avut prilejul. 

— O! Sigur că te înşeli! Şi deşi nu înţeleg ce este cu 
închiderea asta a uşii şi a oblonului şi nici cu absenţa prelungită 
a omului nostru, pariez că, într-o clipă, vom avea explicaţia 
acestor ciudăţenii. 

— Sper să fie aşa. 

Trecu un sfert de oră de aşteptare. Lucrurile deveneau 
neliniştitoare şi Boniface, tot căznindu-se să găsească explicaţii 
plauzibile în legătură eu ciudăţenia situaţiei, era năpădit, încet- 
încet, de teamă. 

— Hotărât lucru, sfârşi prin a spune, cred că ai dreptate, 
Philippe: Mathias vrea să ne-o coacă. Să strigăm, poate că va 
veni cineva. 

— Strigă, dacă vrei. Eu cred că va fi complet inutil, 
răspunse Philippe, fără a părea nici pe departe necăjit din cauza 
asta. 

Boniface îşi umflă pieptul şi începu să ţipe din toţi rărunchii. 
Dar vocea îi părea înfundată şi nu trezea nici un ecou. 

— Ei, drăcie! înjură. lată ceva curios, încăperea asta este 
surdă ca un mormânt! 

Şi, de data asta, bietul băiat sc sperie de-a-binelea. Deşi 
curajos, fiul lui Amable nu se simţea deloc în largul său. 
Întunericul, izolarea şi, mai ales, tăcerea absolută ce domnea în 
jurul încăperii, îl făceau să simtă o spaimă de nedescris. 


— Atunci, să încercăm să spargem uşa, zise deodată. 
Trebuie cu orice preţ să ieşim de-aici. 

Philippe nu era nici pe departe la fel de îngrijorat ca 
însoţitorul său, dar se alătură părerii acestuia, deoarece începea 
să considere că sechestrarea asta depăşea limitele unei glume. 

Amândoi deodată se aruncară asupra uşii, cu un elan furios. 

O uşă obişnuită ar fi sărit în ţăndări sub izbitura lor 
formidabilă, dar aceasta nici nu se clinti, singurul rezultat fiind o 
pârâitură. Trebuie să fi avut o grosime puţin obişnuită, pentru a 
rezista la toate atacurile. 

Rămânea fereastra... 

Căţărat pe umerii lui Boniface, fratele Marinei ridică puţin 
rama cu geam, şi, adunându-şi puterile, încercă să salte oblonul. 
Trudă zadarnică: nu reuşi s-o mişte câtuşi de puţin. 

Erau prinşi ca într-o cursă de şoareci şi nu mai aveau 
altceva de făcut decât să aştepte evenimentele. 

Belle-Ep&e nu credea că viaţa prietenului său şi a sa puteau 
fi în pericol, deşi locul acela era dintre cele mai favorabile unei 
capcane, mai ales ţinând seama că nici unul din ei nu era 
înarmat. Se temea totuşi de vreo ticăloşie din cele mai mari, pe 
care capetele goale ale teutonilor ştiu atât de bine să le pună la 
cale. 

— la stai, îi zise lui Boniface, amintindu-şi deodată că 
plecarea lor spre Boemia era stabilită pentru a doua zi, vrei să 
pariezi că am ghicit intenţia nemernicului ăstuia? 

— Ah!... la să vedem! 

— Ştiind că trebuie să pornim la drum peste câteva ore, ne- 
a sechestrat aici pentru a ne împiedica să plecăm cu regimentul 
şi, astfel, să lase să se creadă că am dezertat. 

— Tâlharul! 

— Infamul! Vrei să spui, fiindcă asta înseamnă dezonoare! 
urlă Philippe cu o bruscă izbucnire de furie. Se va crede că am 
fugit, de frică să nu înfruntăm duşmanul. 

— ...Să ne facă să trecem drept laşi... 

— Şi să ne aducă, pentru totdeauna, disprețul tuturor! Cu 
siguranţă, acesta îi este scopul. 

— Dar, atunci, înseamnă că ticălosul ne va ţine prizonieri 
mai multe zile? 

— Probabil până ce corpul nostru de armată se va fi 
depărtat îndeajuns de Paris, pentru a nu-l mai putea ajunge. 


— Ah! Dacă l-aş avea în mână! strigă Boniface, scos din 
fire. 

Philippe, însă, nu scoase un cu vânt. Dar Mathias Knauss nu 
avea să fie cu nimic în pierdere, pentru că mânia rece a 
tânărului îi promitea o serioasă încheiere a socotelilor. 

Dar vai! Dacă ceea ce presupuneau era deja groaznic 
pentru ei, deoarece era vorba de onoarea lor, cei doi ostaşi erau 
totuşi departe de a bănui soarta ce li se pregătise şi pe care 
aveau s-o afle în curând. 

În vreme ce erau măcinaţi de o furie neputincioasă, un 
zgomot neaşteptat începu să se audă sub picioarele lor. Semăna 
cu alunecarea unor bare groase de fier, care ar fi fost trase pe 
sub pardoseală. Deodată, aceasta începu să se mişte, se clătină 
în dreapta şi în stânga timp de câteva secunde, apoi, brusc, se 
întredeschise la mijloc, fiecare parte lăsându-se în jos, ca o 
trapă de temniţă subterană, în acelaşi timp, pământul fugind de 
sub picioarele celor doi prizonieri, aceştia fură zvârliţi în golul în 
care se rostogoliră cu o iuţeală ameţitoare. Dar căzătura le fu 
scurtă, pentru că, doar după o jumătate de minut de la 
deschiderea trapei, făceau amândoi un dublu "pluf", afundându- 
se până la piept într-o substanţă moale şi vâscoasă. 

Aproape de îndată, urechile le fură neplăcut izbite de 
scrâşnetul strident al unor balamale ruginite. Era pardoseală, 
care îşi reluă poziţia iniţială. 

Şi, curând după ce barele au fost împinse la loc, auziră 
nişte paşi. 

Nu îi durea nimic şi, trecând cu vederea o uşoară o 
ameţeală cauzată de aceasta săritură neaşteptată, aveau 
mintea limpede. 

Putură, aşadar, să distingă clar două glasuri ce începură să 
răsune deasupra capetelor lor. 

Unul era al lui Knauss, uşor de recunoscut după intonaţiile 
aspre şi guturale; celălalt... Ah! Celălalt... Oare Philippe era 
victima unei iluzii? Ar fi putut să jure că acel glas aparţinea 
bătrânului întâlnit în ajun, pe Pont-au-Change. 

— Aşadar, a trebuit să-l sacrifici şi pe micul Passepoil? 
întreba interlocutorul germanului. Nu-ţi vorbisem decât de 
celălalt. 

— Aşa este, răspundea teutonul. Dar nu mi-a fost posibil. 
Tânărul cocoş m-a primit înfipt în pinteni şi cu creasta zbârlită, 


gata să lovească cu ciocul. Ba chiar aş fi ratat treabă dacă nu 
era Boniface, care e mult mai uşor de atras şi care, ca un prost, 
m-a ajutat, aruncându-se asupra unei momeli pe care i-am 
întins-o, cu aceeaşi lăcomie cu care obletul înghite musca 
pescarului. În aceste condiţii, am fost obligat să-i fac să dispară 
pe amândoi, altminteri lucrurile s-ar fi aflat într-o clipă. 

— Într-adevăr, nu puteai acţiona altfel şi sunt mulţumit de 
tine. Hai, vino să-ţi iei restul din suma promisă. 

Cu aceste cuvinte, cei doi bărbaţi se îndepărtară. 

Philippe rămase uluit de cele auzite. Aşadar, /uí i se purta 
pică, moartea /ui era necesară cuiva. 

Era înmărmurit! Prin ce ar fi putut dispariţia lui din lumea 
aceasta să servească interesele cuiva? El, copilul fără nume, 
fără familie şi de care nimeni pe lume nu se sinchisise 
niciodată? 

Uitând pentru moment situaţia oribilă în care se afla, se 
lăsă pradă miilor de gânduri în legătură cu aceste întrebări, 
când vaietele surde scoase de Boniface îl readuseră la realitate. 

— Să murim! gemea el pe un ton plângăreţ. Să murim 
amândoi aici... în puţul ăsta!... Şi din vina mea... Vai! Este 
groaznic! Dacă măcar n-aş fi avut ideea absurdă să câştig bani 
de la ticălosul ăla, n-am fi ajuns aici... 

— Gata! îl întrerupse pe un ton degajat Philippe, care părea 
să se resemneze cu curaj în toată această aventură. Patima ta 
nenorocită ne-a făcut să cădem amândoi într-o cursă, dar fie şi 
fără ea şi chiar dacă tu ai fi liber, mie tot nu mi-ar fi fost cu 
nimic mai bine, deoarece s-ar fi inventat altceva ca să scape de 
persoana mea. 

— Atunci nu-mi porţi pică? 

— Eu, să-ţi port pică? Nu, prietene, dimpotrivă, consider că 
mi-ai făcut un adevărat serviciu, punându-mă în situaţia de a 
afla că am un duşman de moarte. 

— Şi la ce-ţi foloseşte acum faptul că ai aflat? exclamă 
Boniface cu o adevărată disperare. Nu suntem, oare, ca şi 
morţi? 

— Oho! făcu Belle-Epee, care nu se descuraja lesne, înainte 
de a ne considera complet pierduţi, ar trebui să ştim dacă nu 
există vreun mijloc de a putea ieşi din gaura asta. 

— Vai! Ce mijloc ar putea exista? 


— Habar n-am şi nu-ţi ascund că mi se pare al dracului de 
greu să-l găsim. Totuşi, cum niciodată nu trebuie să-ţi pierzi 
speranţa, să căutăm. Deja nu ne putem îndoi asupra naturii 
locului în care ne aflăm: este o fântână pe trei sferturi astupată, 
şi care nu trebuie să aibă mai mult de douăsprezece sau 
cincisprezece picioare adâncime. — Chiar dacă adâncimea n-ar 
fi decât de un picior, cu ce-am fi mai câştigaţi, de vreme ce 
singura ieşire este pe sus şi-i închisă ermetic? 

Philippe nu răspunse nimic, descurajarea aceasta 
umplându-l de milă şi, dacă n-ar fi fost întunericul, tovarăşul său 
l-ar fi văzut dând din umeri. 

De câteva clipe era ocupat să pipăie pereţii închisorii lor şi 
îi simţea foarte umezi. 

Acea apă ce se prelingea îl intriga. După aprecierea lui, 
pânza de apă care alimentase cândva fântâna trebuia să fie 
acum mult mai jos, sub nivelul la care se aflau, astfel încât nu 
putea produce picurarea. Şi noroiul acesta, în care se încleiaseră 
trupurile lor, avea, desigur o cauză mult mai directă. 

Pe pipăite, începu să cerceteze care putea fi originea 
umezelii şi a noroiului. 

La un moment dat, apropiindu-şi mâinile de faţă, mirosul 
tânărului soldat fu neplăcut impresionat de duhoarea puturoasă 
pe care o emanau. 

— Ce putoare! zise, în chip de comentariu. Miroase a canal. 

Acest cuvânt fu ca o străfulgerare pentru Boniface, a cărui 
fire impresionabilă revenea la viaţă tot atât de repede, pe cât de 
uşor se lăsa descurajată. 

— Zici că miroase a canal? exclamă el. Atunci suntem 
salvaţi, dacă un canal trece prin apropierea acestei fântâni. 

— N-am spus asta. 

— N-are importanţă, o spun eu, afirmă, redevenind complet 
stăpân pe sine. Trebuie să fie ramificaţia care traversează 
strada Fouarre. Repede, să încercăm să ne dăm seama la ce 
înălţime şi pe care parte se află conducta. 

Aceste vorbe fiindu-i pe plac, Philippe îşi reluă pipăielile de- 
a lungul pereţilor şi nu trecu mult până să observe că erau mult 
mai umezi pe dreapta decât pe stânga. 

— Am lămurit deja pe care parte se află, zise. Apoi, 
constatând că pietrele erau tot mai uscate pe măsură ce ridica 
braţul, adăugă: — Şi iată conducta. 


— În acest caz, la treabă, să nu pierdem timpul. 

În lipsa săbiilor, aveau fiecare, din fericire, câte un cuţit 
care le servea la masă. Se folosiră de ele pentru a începe să 
desprindă pietrele. Datorită infiltrării continue, cimentul care 
îmbina pietrele era în parte spălat şi nu le trebui un efort prea 
mare pentru a le scoate. Într-o oră reuşiseră să extragă zece 
pietre, realizând o deschidere destul de mare pentru a le 
permite trecerea. 

Dar atunci dădură de zidăria canalului. Avură nevoie de oa 
doua oră pentru a executa şi aici o operaţie asemănătoare şi, 
deodată, când o ultimă piatră se desprinse aproape singură, 
avură satisfacția — şi cuvântul satisfacţie este, în acest caz, un 
termen relativ — de a fi inundaţi de un văl negru şi noroios a 
cărui năvălire puturoasă umplu puţul. 

Trei minute mai târziu, cei doi soldaţi puneau piciorul în 
conductă. Fără a fi uscată, aceasta nu era totuşi acoperită decât 
de câteva degete de apă noroioasă. 

Urmară calea oferită de conductă până la prima gură de 
vizitare ce le apăru în faţa ochilor şi, cu ajutorul unor crampoane 
de fier fixate în zid pentru a înlesni urcarea la suprafaţa solului, 
ajunseră curând afară. 

Bucuria de a fi liberi nu-i împiedică să constate că amândoi, 
sub noroiul care-i acoperea, nu mai aveau înfăţişare omenească. 

Spre norocul lor, foarte aproape se afla o fântână. Un sfert 
de oră mai târziu, Belle-Ep&e şi micul Passepoil reintegrau 
tabăra gărzilor franceze, nu înainte de a se fi curăţat cât mai 
bine cu putinţă. 

A doua zi, la trei dimineaţa, regimentul lor părăsea Parisul, 
îndreptându-se vioi către Boemia. 

Cât fu drumul de lung, capcana cărora le căzuseră victime 
cei doi prieteni nu încetă a le fi subiect de conversaţie. Ceea ce-i 
intrigă cel mai mult era acea ciudată coincidenţă între aventura 
lor şi întâlnirea cu bătrânul. Oare la ordinele lui acţionase 
Knauss? 

Nu erau departe de a crede astfel, mai ales Philippe, care 
îşi reamintea vocea personajului cu care vorbea germanul, la 
câteva clipe după căderea lor în fântână, voce care semăna atât 
de mult cu cea a necunoscutului de la Pont-au-Change. 

Gândind, pe bună dreptate, ca bătrânul acela nu-i putuse 
decreta moartea dintr-o simplă fantezie, tânărul îşi punea o 


mulţime de întrebări la care nu putea răspunde, mirându-se cine 
era acel om şi ce motiv, serios sau uşuratic, îl putuse împinge 
să-l condamne. 

Când unitatea să militară se alătură armatei mareşalului de 
Saxe, mintea lui Philippe găsi noi subiecte de gândire şi această 
preocupare dispăru încetul cu încetul, deoarece trebuia să se 
concentreze asupra felului ui care să-şi îndeplinească 
îndatoririle de soldat. 


Capitolul X - Pe un turn 


areşalul hotărâse să cucerească Praga care, fiind 
capitala Boemiei, îi asigura supunerea mai multor alte 
oraşe importante. 

Pentru a începe operaţiile, aştepta să i se alăture trupele de 
întărire pe care le ceruse. Aceste trupe soseau în fiecare zi şi, 
într-o săptămână, armata se mări cu o treime. 

La 23 noiembrie 1742, efectivul fiind complet, armata de 
asediu pornea asupra Pragăi, faţă de care se afla la o depărtare 
de o duzină de leghe. 

Ajungând sub zidurile ei la data de 26 noiembrie, noaptea, 
gărzile franceze primiră ordinul de a-şi lua îndată măsuri pentru 
darea asaltului. 

Regimentul celor doi ostaşi ai noştri era comandat de 
colonelul Chevert, care avea deja o reputaţie de bravură şi 
îndrăzneală, reputaţie de altfel pe drept meritată, deoarece lui, 
cât şi, în bună parte, lui Philippe, i se datoră, succesul de care fu 
încununată bătălia condusă de mareşal. 

Garnizoana capitalei era alcătuită din trei mii cinci sute de 
oameni, perfect înarmaţi şi dotați din plin cu muniţie. Era deci 
de presupus că bătălia va fi fierbinte şi că asediaţii se vor lupta 
din toate puterile pentru victorie. 

Aşadar, mareşalul, care avusese mai întâi intenţia să atace 
duşmanul din faţă, se hotărî, pentru a micşora pe cât cu putinţă 
pierderile, să folosească o stratagemă care-i mai reuşise în 
cazuri asemănătoare. 


Simulă un atac furios într-un punct al oraşului, însoţit de un 
mare bubuit de artilerie, apoi, în timp ce întreaga garnizoană se 
îndrepta către acel loc pentru a-i respinge pe agresori, dădu 
ordin să se pună scări în partea opusă şi să se purceadă imediat 
la escaladare. 

Regimentul lui Chevert era în linie de atac. 

De îndată ce fu trimis ordinul, colonelul şi Philippe urcară 
treptele primei scări. 

De-abia pusese Chevert piciorul pe meterez, că o santinelă 
izolată îl ameninţă cu o lovitură de baionetă în plin corp; dar 
baioneta se dovedi a nu-şi fi atins ţinta şi soldatul austriac, cu 
gâtul străpuns de sabia lui Philippe, căzu greoi, fără a scoate un 
strigăt. 

— Mulţumesc, sergent, spuse simplu colonelul Chevert. Era 
important ca acest om să nu poată da alarma. 

Philippe îşi câştigase deci primul grad pe câmpul de luptă 
şi, deoarece renumele său de foarte bun mânuitor al spadei îl 
urmase în armată, curând fu cunoscut sub numele de sergentul 
Belle-Epe&e... 

Toate trupele urmară îndemnul dat de colonelul gărzilor 
franceze şi, în mai puţin de o oră, peste cinci mii de oameni 
pătrunseseră în oraş. 

Surprins pe neaşteptate, inamicul nu avusese timp să-şi 
organizeze apărarea şi se văzu obligat să predea armele, înainte 
de a fi putut combate. 

La ziuă, locuitorii fură uimiţi să-şi vadă oraşul ocupat de 
armata franceză, a cărei prezenţă nici măcar nu o bănuiseră; de 
armata franceză, care nu pierduse decât câţiva oameni, în 
simulacrul său de atac. 

Dar se împăcară repede cu această înfrângere şi, fie din 
calcul, fie din simpatie — deoarece nu erau deloc entuziasmați 
la gândul că sunt supuşii împărătesei Maria-Thereza — făcură o 
mulţime de amabilităţi învingătorilor şi îi găzduiră cât putură de 
bine. 

Treizeci sau patruzeci de zile, cât timp trupele mareşalului 
au ocupat Praga, Boniface fu fericit cum nu fusese niciodată. 

Locuitorii Boemiei, indiferent din ce clasă socială ar fi făcut 
parte, erau mari amatori de jocuri de noroc şi băiatul, care 
studiase la repezeală diferitele lor jocuri, făcea partide 
interminabile, cât era ziua de lungă, adunând în felul acesta o 


droaie de ducați şi de caro/us'*, pe care îi punea cât mai adânc 
în buzunarele secrete, ascunse în veşmintele sale. 

Având alte gusturi, noul sergent făcea aproape zilnic 
excursii în afara oraşului. 

Il atrăgea îndeosebi un loc. Era o colină înaltă, situată la o 
zvârlitură de băț de metereze şi de pe creasta căreia cuprindeai 
cu ochii o privelişte minunată. 

În vârful acestei coline se afla un turn vechi, în ruine şi 
acoperit de muşchi, ce dată probabil de mai multe secole şi 
care, prin înfăţişarea sa arhaică, marea farmecul locului. 

Cu toate că toamna se apropia de sfârşit, temperatura era 
foarte blândă şi tânărul, căruia îi plăcea să viseze, luase obiceiul 
să se ducă în fiecare seară să se aşeze lângă acel monument 
antic, pentru a rămâne o oră sau două să contemple splendida 
panoramă ce i se desfăşura la picioare. 

Acolo, în faţa frumuseţilor naturii, uita pentru o clipă golul 
din existenţa sa şi se lăsa legănat de speranţa într-un viitor 
fericit. 

Într-o după-amiază, când tocmai se instalase în locuit său 
obişnuit şi, pe jumătate întins pe iarbă, îşi lăsa privirile să alerge 
la întâmplare asupra muntelui, ceva îi atinse umărul şi, imediat, 
la picioare i se rostogoli o ţandăra de piatră, mare cât o nucă. 

Ridică repede capul pentru a vedea de unde provenea acel 
neobişnuit proiectil şi zări, chiar deasupra lui, cum unul dintre 
enormele creneluri ce împodobeau turnul oscila pe soclul său de 
granit, părând a fi mişcat de o mână invizibilă, pentru a cădea 
apoi în gol. 

De-abia avu timp să se ridice şi să facă un salt în lături 
pentru a nu fi atins de acel bloc greu care veni să se înfigă în 
pământ, chiar în locul pe care-l ocupase cu o clipă mai înainte. 

Dacă atenţia nu i-ar fi fost atrasă de ciobul premergător, s- 
ar fi zis cu el şi, într-o secundă, trupul lui n-ar mai fi format 
decât o grămadă de oase şi carne mutilată. 

Presimţi îndată că i se întinsese o cursă şi că aceasta 
trebuia să aibă vreo legătură cu cea căreia îi fusese victimă la 
Paris. Om al unor decizii rapide şi energice, Philippe se hotări să 


19 Carolus: monedă divizionară, aliată cu argint, emisă de Carol al VIII-lea. 
(at) 


se încredinţeze pe loc, urcând în vârful turnului unde, fără 
îndoială, va descoperi cauza căderii crenelului. 

Intrarea în monument se făcea printr-o deschidere scundă, 
de mult văduvită de batantul său şi care nu mai oferea decât o 
gaură ce se căsca neagră şi în care creşteau, din abundență, 
bălării şi ierburi. 

Fără ezitare, intră cu sabia în mână şi nu întârzie să se 
lovească de primele trepte ale unei scări ce se înălța în spirală. 
În ciuda numeroaselor trepte sparte, urcă repede scara şi ieşi pe 
o terasă de şapte-opt picioare pătrate, unde, la început, i se 
păru a nu fi nimeni, ceea ce îl surprinse. 

Într-adevăr, nu putea admite că blocul masiv de piatră, 
care fusese cât pe-aci să-l ucidă, se desprinsese de la sine, iar 
pe de altă parte, putea uşor să constate imposibilitatea 
materială ca oricine ar fi fost acolo să fi putut fugi înainte de 
sosirea sa... doar dacă nu era neam de maimuţă. 

Pe când încerca să-şi explice această ciudăţenie zări, 
înfăşurată în jurul unui crenel, o fâşie de stofă de culoarea 
zidului, a cărei prezenţă în acel loc i se păru destul de suspectă. 
Atunci, apropiindu-se, văzu că era una dintre acele centuri care 
fac parte din echipamentul unor companii libere, din cele scutite 
de impozit. 

După ce constatase acest lucru, se aplecă în afară pentru a 
vedea ce putea să însemne, când se pomeni nas în nas cu un 
individ ce atârna în afara turnului, ţinându-se cu mâinile de 
centură şi cu picioarele vârâte într-o mică adâncitură formată de 
o piatră lipsă. Individul nu era altul decât Mathias Knauss. 

— Ah! Ticălosule, îi strigă, amintindu-şi deodată clipele 
neplăcute petrecute în fântâna din stradă Fouarre. Asta este a 
doua oară că atentezi la viaţa mea! Ei, bine! N-o să mai atentezi 
şi a treia oară. 

Şi se aruncă iute către spate, pentru a tăia centura, 
zvârlindu-l astfel pe mizerabil la pământ, unde, în mod 
inevitabil, avea să se zdrobească. 

Dar Knauss era mai puţin greoi decât ar fi lăsat să se 
presupună dimensiunile lui şi, fără a-i da timp să-şi pună planul 
în aplicare, se urcă pe terasă cu o agilitate surprinzătoare. 

— Aha! Credeai c-ai pus deja mâna pe mine, micuţule, zise 
râzând cu răutate, în timp ce luă poziţia de gardă, clar e nevoie 
de cineva mai şmecher ca tine ca să-l prindă pe amicul 


Mathias... şi dimpotrivă, eu sunt cel care te-am prins. Ei, hai! N- 
o să te las să aştepţi. O mică ţeapă de oţel în pielea ta şi totul 
va fi sfârşit... 

Înainte de a fi terminat vorba, spada lui Philippe o întâlnise 


pe a sa. 
Germanul acesta rău era un mânuitor de spadă destul de 
dibaci şi — neştiind, desigur, că tânărul devenise o forţă de 


temut într-ale scrimei, după plecarea lui de la sala lui Passepoil, 
care precedase cu mult epoca în care Philippe îşi câştigase 
reputaţia — putea crede efectiv că victoria va rămâne a lui. 

Sergentul îi arătă repede că se înşela. 

— M-ai prins, zici, tâlharule? Vom vedea noi. Hai, pareaz-o 
pe asta! spuse, dându-i o lovitură cu vârful spadei, care îi 
traversă pulpa. Asta este pentru a te pregăti să mai primeşti 
alta, pe care ţi-o voi da, într-o clipă, drept în piept. 

— Godferdam! răcni Knauss. O să te tai în bucățele, 
puişorule... 

— Mai parează! continuă adversarul său, străpungându-i 
cealaltă pulpă. 

De data aceasta germanul nu mai râdea. 

Recunoscuse acum superioritatea de necontestat a 
“puişorului" şi simţea că este la discreţia lui. 

Atunci începu să se retragă, rotindu-se în jurul terasei. 

Sergentul îl urmări, ţintindu-l cu vârful sabiei între ochi, fără 
a-i lăsa o clipă de răgaz. 

Frica se întipărea pe trăsăturile lui Knauss, care căpătau o 
culoare pământie. 

— Acum tremuri, zise Philippe. Nu eşti bun decât să 
făptuieşti crime din umbră şi la adăpost de orice pericol... şi 
dacă, de data aceasta, ai consimţit să te foloseşti de arma ta, ai 
făcut-o pentru că credeai că mă vei învinge uşor... mai bine zis, 
că mă vei asasina. 

Nici nu-şi terminase bine vorba, că văzu braţul stâng al 
nemernicului întinzându-se brusc, în timp ce un obiect îi trecea, 
cu o străfulgerare, prin faţa ochilor. 

Ticălosul, profitând de faptul că ochii adversarului său i se 
concentraseră asupra chipului, apucase un pumnal ce-i atârna 
prins de centură şi tocmai i-l aruncase spre cap. 

Dar lama, greşit ţintită, nu făcuse decât să atingă uşor 
obrazul, lăsând doar o brazdă subţire. 


— Vezi că spun adevărul! strigă sergentul, a cărui mânie, 
departe de a se mări, păru că se calmează după această acţiune 
laşă. Aveam încă naiva omenie de a vrea să te cruţ, dar tu 
singur ţi-ai semnat condamnarea. Aceasta va fi ultima faptă rea 
pe care o vei fi săvârşit. Voi curăța pământul de un tâlhar ca 
tine şi o să-ţi lipesc de cerul gurii limba asta mincinoasă. 

Zicând acestea, printr-o biciuire viguroasă, smulse spada 
din mâinile teutonului, făcând-o să zboare peste creneluri. 

Buzele lui Knauss dădură drumul unui val de sânge şi el 
scuipă câţiva dinţi, înainte de acadea pe spate, ca mort. 

Văzându-l nemişcat şi fără suflare, Philippe, în chip de 
discurs funebru, spuse: 

— Nici braţul tău de ucigaş, nici limbă ta ticăloasă nu vor 
mai face nimănui rău. lar rămăşiţele tale vor avea ca mormânt 
măruntaiele corbilor, dacă totuşi aceştia nu se tem că s-ar putea 
otrăvi. 

Apoi, părăsi turnul şi se întoarse la Praga, pentru a-i povesti 
lui Boniface întâmplarea. 

— Perfect!  încuviinţă prietenul său, aflând despre 
eveniment. În felul acesta, nu mai ai a te teme de nemernic. 
Totuşi, deoarece ştiu că n-a acţionat în numele lui, te sfătuiesc 
ca, pe viitor, să fii cu mai mare băgare de seamă că niciodată. 

Micul Passepoil îşi încheie recomandările prin următoarea 
gândire profundă: 

— Din păcate, cei de teapa lui Knauss nu lipsesc, pentru 
cine vrea să-i plătească. 

Pe moment, fiind stăpânit de indignare, intenţia sergentului 
fusese, aşa cum am arătat, să lase cadavrul germanului pradă 
păsărilor carnivore, foarte numeroase în acea regiune. A doua 
zi, revenit la sentimente mai omeneşti, hotărî, totuşi, să-l 
îngroape. Cum Boniface se oferise să-l ajute la această treabă 
funebră, în zori plecară amândoi spre turn şi urcară pe terasă. 

Dar un fapt ciudat îi uimi peste măsură: corpul lui Mathias 
dispăruse. Fusese, oare, luat de complici, sau ticălosul, nefiind 
rănit de moarte, reuşise să fugă? 

Cu toate cercetările pe care le făcură, nu putură afla 
răspunsul la întrebările lor. 


x k x 


Ajungând la acest pasaj al propriei istorii, pe care am crezut 
că este bine s-o povestim în locul lui, sergentul Belle-Epee tăcu, 
dar văzând că ochii lui Cocardasse îl priveau încă întrebători, 
adăugă: 

— Am terminat... De atunci n-am mai trecut prin nici o 
aventură neplăcută şi abia cu o oră în urmă, eram îndreptăţit să 
cred că cei ce doreau să-mi scurteze zilele, descurajaţi de lipsa 
de succes a încercărilor lor, s-au resemnat să mă lase să trăiesc; 
dar lovitura de pumnal care a pus capăt încrucişării noastre de 
arme, precum şi agresiunea de la han mi-au demonstrat cât de 
amarnic mă înşelam şi că acel Knauss este cum nu se poate mai 
viu. A durat mult, este drept, până când să-mi dea o dovadă a 
existenţei sale. Dar este evident că acest lucru se datorează 
numai faptului că, până astă-seară, nu a găsit un nou prilej de a 
mă ataca, ţinând seama de precauţiile pe care mi le-am luat 
întotdeauna şi de prudenţa excesivă de care m-am lăsat condus 
în toate acţiunile mele. lată totuşi că o singură clipă de slăbire a 
vigilenţei i-a fost de ajuns pentru a mă lua pe nepregătite. ŞI 
acum, bătrâne, îmi cunoşti povestea de la un capăt la celălalt. 
Dacă înţelegi ceva din ea, ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai 
spune o vorbuliţă, fiindcă, din partea mea, eu nu înţeleg o iotă. 

Cocardasse nu prea întrerupsese povestea tovarăşului său. 
Se mulţumise să puncteze, prin scurte exclamaţii, pasajele cele 
mai izbitoare, părând deosebit de interesat de toate câte le 
auzea. 

Pe de altă parte, când tânărul ajunsese cu povestirea la 
întâlnirea cu bătrânul cel înalt, interesul lui se dublase şi, 
începând din acea clipă, profitând de lumina blândă a stelelor, îl 
cercetase cu privirea pe povestitor, încercând, la rândul său, să 
găsească pe trăsăturile lui, de care până atunci nu se sinchisise, 
o asemănare cu o persoană pe care o cunoscuse cândva. 
Remarcase şi el diversele intonaţii ale vocii, care în mai multe 
rânduri îi reamintiseră pe cele ale unui alt glas ce-i răsunase 
odinioară în urechi. 

După ultimele cuvinte ale sergentului, rămase o clipă pe 
gânduri, apoi spuse, ca şi cum ar fi cumpănit lucrurile: 

— Toate câte mi le-ai povestit, îmi par, ca şi ţie, puştiule, 
de-a dreptul extraordinare şi, într-adevăr, nu ţi-aş putea oferi 
nici o explicaţie. N-ar fi decât o cale pentru a vedea mai limpede 
în toată treaba asta, fir-ar ea să fie, de soartă ticăloasă! Ar 


trebui să aflăm cine este acel bătrân care ţi s-a adresat în ajunul 
plecării tale şi în solda căruia se afla individul Knauss. 

— Sunt şi eu de părerea dumitale, dar cum să procedăm? 

— Nu l-ai revăzut niciodată? 

— Niciodată. 

— Cel puţin, îţi reaminteşti chipul lui, înfăţişarea lui 
generală? 

— Foarte bine. 

— Atunci, descrie-mi-l, cunosc o grămadă de lume... 

— Era un bărbat înalt şi, atât cât mi-am putut da seama, 
între şaizeci şi cinci, şaptezeci de ani, cu chipul slab şi foarte 
palid. 

— Ahaa! Chip slab şi foarte palid? 

— Cu ochi cenuşii-verzui, înfundaţi în orbite şi care, îmi 
amintesc, nu păreau prea sinceri. 

— Şi în afară de asta, nimic deosebit la el? 

— Aşteaptă, să caut... Hmm! Capul înclinat mereu pe 
umărul stâng, ca şi cum ar fi avut gât de lup, sau ceea ce se 
numeşte un nerv scurtat. Uneori, încerca să-l ridice, dar 
recădea, de la sine, în poziţia iniţială. 

— Pe Dumnezeul meu! Ce-ar fi să fie acel bun domn de 
Peyrolles?! şopti Cocardasse în a parte. Este descrierea fidelă a 
mutrei lui de ticălos... şi trupul nu i-a fost regăsit în cimitirul 
Saint-Magloire, între cel al lui Montaubert şi al lui Taranne!... 

Apoi, cu glas tare: 

— Şi purta veşminte bogate, aşa ai spus, cred? 

— Da: costum de catifea neagră cu broderii în fir de aur şi 
nasturi de briliante. 

— Bijuterii? 

— Multe inele pe degete. 

— Inele preţioase? 

— Desigur. Mai ales unul dintre ele, cu o singură piatră 
mare, tăiată în formă de piramidă pe care-l purta pe mâna 
dreaptă şi care mă orbea cu strălucirea lui. 

— Pe toţi Dumnezeii!... ocări pentru sine ostaşul, el este, 
ticălosul meu, fostul intendent al lui Gonzague... diamantul 
acela este cel pe care l-a primit de la prinţ pentru că a răpit-o pe 
domnişoara Aurore... Şi eu, care l-am văzut căzând, cu gâtul 
străpuns de spada cavalerului!... Cum o fi reuşit să scape?... Dar 
atunci, totul se explică, şi acum nu mai am nici o îndoială cu 


privire la identitatea  puştiului acestuia... Peyrolles îi 
recunoscuse că fiind... Ah! Dacă aş putea vorbi!... 

— Ei bine, bătrâne, semnalmentele acestea îţi pot sluji la 
ceva? 

"Ah! dac-aş putea vorbi...", repetă în gând Cocardasse, 
uitând să-i răspundă tânărului, "căci este limpede că este e... 
nu poate fi decât e/, cel care se află aici, în faţa mea... Aceleaşi 
trăsături, aceeaşi voce, aceeaşi forţă ca şi a tatălui său... ŞI, pe 
lângă toate acestea, aceeaşi expresie de mândrie şi de bunătate 
totodată... Dar încă nu pot să-i spun nimic. Mai înainte, trebuie 
să mă sfătuiesc cu domnul de Chaverny. Pe Dumnezeul meu! Ce 
mulţumită va fi doamna Aurore." 

— Găseşti ceva? întrebă din nou sergentul, care credea că 
bătrânul soldat era ocupat cu trecerea în revistă a tuturor 
chipurilor pe care le cunoştea. 

— Pe cinstea mea, nu, răspunse acesta, nu văd pe nimeni 
căruia să i se potrivească înfăţişarea pe care mi-ai descris-o... şi- 
mi pare rău, fir-ar al naibii! Pentru că altminteri, ţi-aş fi putut da 
indicaţii folositoare. Te sfătuiesc totuşi să nu-ţi pierzi speranţa. 
Se întâmpla adesea că, tocmai atunci când te aştepţi mai puţin, 
lucrurile să se clarifice ca prin farmec. 

— Nu pierd deloc speranţa, dar mă tem să nu treacă ceva 
timp până să sosească acea clipă, replică tânărul, râzând. 

— Cine ştie? pronunţă Cocardasse pe un ton enigmatic. 

— Hm! Cine ştie? Este destul de neclar. Trecuse deja câtva 
timp de când cei doi ostaşi ajunseseră în tabără şi continuaseră 
să meargă pe aleea centrală. 

— Unde eşti cantonat, bătrâne? întrebă sergentul. 

— Acolo, răspunse profesorul de arme, arătând spre un loc, 
în depărtare. 

— A! Cu veteranii? 

— Te miră, nu?... Şi tu? 

— Eu, aici, la doi paşi, la regimentul trei al gărzilor 
franceze. 

— Suntem destul de departe unul de celălalt, după câte 
văd. 

— Într-adevăr şi, fără îndoială, din cauza asta nu neam 
întâlnit până acum. 

— Fireşte. Dar acum, că ne ştim locurile respective, sper că 
ne vom vedea adesea, spuse Philippe. De altfel, cred că lupta pe 


care am susţinut-o împreună împotriva lui Knauss şi a acoliţilor 
săi ne-a făcut prieteni, nu-i aşa? 

— Ba chiar nişte prieteni buni, cel puţin eu aşa spun. Zău! 

— Spune-o şi pentru mine, fără teamă de a te înşela. 

— Atunci, bate palma, sergent Belle-Epâe. Nimănui nu i-a 
părut vreodată rău să fie prietenul lui Cocardasse. 

— Nici nu mă îndoiesc, răspunse tânărul, strângând cu 
putere mâna pe care i-o întindea profesorul de arme. 

— Şi nu mai târziu decât mâine, după trecerea în revistă a 
trupelor, o să fac o plimbare până la cortul tău, să stăm puţin de 
vorbă, dacă totuşi nu te supără cu ceva. 

— Dimpotrivă, îmi vei face o mare plăcere, ca şi lui 
Boniface, căruia, încă de astă-seară, îi voi anunţa venirea 
dumitale. 

— Atunci, pe mâine! 

— Pe mâine. 


Capitolul XI - Tabăra 


abăra era situată pe o câmpie întinsă, care mărginea 

oraşul Ostende de la sud până la vest. In mijloc, se aflau 

regimentele regale, alcătuite numai din gentilomi. Apoi, în 
jurul lor se grupau celelalte corpuri de trupe, companiile de 
voluntari, companiile libere scutite de impozit, cele ale 
veteranilor şi, în sfârşit, la marginea cea mai îndepărtată, câteva 
bande de soldaţi străini, de toate naţionalităţile şi din toate 
treptele sociale, printre care predominau teutonii. 

În general, aceste bande nu erau decât o adunătură de 
neisprăviţi, oameni gata de orice fărădelege, goniţi din ţările lor 
pentru ticăloşii repetate şi care, nemaiştiind ce să facă, se 
refugiaseră în Franţa. În vreme de război, erau folosiţi pentru că 
se adăugau la număr şi se aruncau cu destul curaj în luptă, dar 
erau dispreţuiţi şi ţinuţi, pe cât cu putinţă, la distanţă. 

Din rândurile acestora îi recrutase Knauss — scăpat în mod 
miraculos de păsările carnivore de pe turnul din Praga — pe cei 
şapte nemernici împotriva cărora trebuiseră să se apere 
sergentul şi Cocardasse. 


Cu cincisprezece zile înaintea evenimentelor pe care le-am 
relatat, armata primise ordin să părăsească regiunea şi să se 
întoarcă în Franţa. 

Dar deoarece epoca plecării nu fusese deplin precizată, 
soldaţii duceau o viaţă tihnită, cuprinşi fiind de pe acum de un 
soi de nostalgie anticipată pentru acel frumos ţinut al Flandrei 
unde, de cinci luni, în ciuda lipsei frecvente de mâncare şi de 
bani, se bucuraseră totuşi — şi se bucurau încă — de atâtea ore 
încântătoare. 

În afară de aceasta, aşteptau ca şefii lor să le dea 
exemplul. 

Şi, trebuie s-o spunem, şefii nu se grăbeau deloc să-şi facă 
bagajele şi nici nu aveau de ce. 

De îndată ce la Paris sosise vestea despre apropiata 
întoarcere a trupelor, numeroase rude şi prieteni ai ofiţerilor 
veniseră la Ostende pentru a petrece împreună cu ei puţinul 
timp cât mai aveau să rămână în tabără. 

Cei mai mulţi dintre vizitatori veniseră însoţiţi de soțiile, 
fiicele, surorile lor, ba chiar de metresele lor, toate dornice să 
vadă soldatul pe câmpul de bătălie şi înconjurat de toate 
echipamentele sale de războinic, ele care nu-l văzuseră 
niciodată decât făcând paradă în saloane, sau zgâriind cu sabia 
pavajul oraşelor, în căutarea vreunei aventuri ce nu avea nimic 
belicos. 

Aşadar, aceste frumoase curioase mi se saturau să 
privească miile de lucruri noi ce se ofereau ochilor lor, trecând 
prin cantonamente fără a se teme de promiscuitatea soldaţilor, 
intrând în corturi pentru a-i surprinde în intimitate, scoțând 
țţipete de spaimă la vederea maşinăriilor ucigaşe şi neputând 
rezista dorinţei de a trage o împuşcătură cu mâinile lor albe ce 
abia puteau ţine muscheta. Cu un cuvânt, interesându-se de 
toate, vrând să ştie totul şi trăind, pentru o clipă, chiar viaţa 
gazdelor lor. 

Din când în când, pentru a varia plăcerile, li se prezentau 
strălucite parade de cavalerie, turniruri eroice — la care, la fel 
ca pe timpuri, ele decernau coroane celor mai valoroşi — sau li 
se dădea prilejul să asiste la un simulacru de luptă, care 
reproducea cu fidelitate una dintre faptele de arme ce 
avuseseră loc în timpul campaniei şi care, deseori, dădea o 
asemenea impresie de realitate, încât doamnele tremurau de 


spaimă şi erau gata-gata să leşine — ceea ce nu le împiedica să 
fie lacome de astfel de spectacole. 

În mijlocul acestor multiple distracţii, zilele fugeau fără a fi 
luate în seamă, şi toţi se gândeau din ce în ce mai puţin la 
plecare. 

Ba, poate, nimeni nu s-ar mai fi gândit deloc, dacă ministrul 
de război, mirat, pe bună dreptate, că nu vede nici o trupă 
ivindu-se la orizont, nu l-ar fi rugat, în mod neoficial, pe domnul 
de  Chaverny, care îi era prieten, să se intereseze la 
comandantul-şef despre motivele acelei întârzieri de neînțeles. 

Acesta, plecându-se cu plăcere acestei dorinţe, pornise de 
îndată pe drumul spre Ostende, luând cu el pe marchiză şi pe 
fiica sa, pentru a le face să profite de neaşteptata călătorie de 
plăcere. 

Lucrurile îi surâdeau cu atât mai mult marchizului, cu cât 
ştia că va întâlni acolo pe un anume gentilom, contele de Fonty, 
în care îşi punea mari speranţe în legătură cu căsătoria Olympei. 

Înainte de a pleca la armată, adică în urmă cu opt luni, 
domnul de Fonty păruse, într-adevăr, foarte impresionat de 
frumuseţea tinerei fete şi îl lăsase să înţeleagă că nu i-ar fi 
displăcut să-i devină ginere. 

Şi contele era o partidă splendidă: îndeajuns de nobil, 
primit foarte bine la Curte, unde avea numeroase relaţii, se 
bucura, pe lângă toate astea, de o avere imensă. 

Cu adevărat, nu se putea spera un soţ mai nimerit. Cel 
puţin, aceasta era părerea marchizului. Aşa încât voia ca, în 
timp ce-şi îndeplinea misiunea pe lângă comandatul-şef, să se 
asigure dacă domnul de Fonty se mai afla în aceleaşi dispoziţii 
matrimoniale faţă de copila sa. 


Olympe, pe care mama să o prevenise cu discreţie în 
legătură cu acestea, nu spusese nici da, nici nu, neavând, de 
altminteri, o idee prea limpede cu privire la căsătorie. 

Reacţie care îi permisese domnului de Chaverny să 
presupună că fiica sa, ca un copil respectuos, nu va ridica nici o 
obiecţie când domnul de Fonty îi va fi prezentat ca soţ. 

Şi poate că lucrurile s-ar fi petrecut în acest fel, dacă 
accidentul survenit pe drum nu ar fi adus-o pe copilă în faţa 
sergentului Philippe şi, descoperind ce este dragostea, aceasta 
nu ar fi ajuns să constate cât de indiferent îi era contele. 


Am văzut că sentimentul dragostei pusese stăpânire pe 
inima sa atât de brusc şi de puternic, încât îi gonise somnul şi 
chiar o împinsese ca, din instinct, să alerge în ajutorul tânărului. 
Aşa că nu mai putea fi vorba de-a o căsători cu domnul de 
Fonty. Este drept că cel pe care-l iubea era de o condiţie mult 
mai joasă decât a sa, dar fiind cu totul subjugată de pasiunea ce 
o cuprinsese, acest amănunt nu avea nici o importanţă în ochii 
săi; şi se lăsa legănată de cele mai dulci visuri, fiind sigură, 
dinainte, că oricare ar fi obstacolele care îi separau, vor reuşi 
totuşi să se apropie unul de celălalt. 

Domnul şi doamna de Chaverny se treziră târziu în 
dimineaţa ce urmă sosirii lor la han. De două ore bune, surugiul 
Champagne îi aştepta cu o nouă trăsură de poştă, ai cărei cai 
tropăiau de nerăbdare. După ce au plătit cu dărnicie 
ospitalitatea ce le fusese oferită la jupânul Picavez, s-au urcat în 
trăsură, pornind spre Ostende. 

Ei ignorau evenimentele din seara precedentă, deoarece 
hangiul se ferise să li le aducă la cunoştinţă, de teamă să nu-şi 
facă o părere greşită despre casa lui. 

De altfel, omul avusese precauţia de a face să dispară orice 
urmă a luptei, ducând cadavrele mercenarilor, cu ajutorul unor 
căruţe în trecere, pe câmpul său de orz, până când avea să 
obţină autorizaţia pentru îngroparea lor acolo. 

Pentru a ajunge la Ostende, erai obligat să treci pe lângă 
acel câmp. 

Când domnul de Chaverny ajunse în apropiere, se întâlni cu 
mai mulţi ofiţeri ieşiţi la plimbare, printre care se afla domnul de 
Fonty. 

O dublă exclamaţie le ţâşni de pe buze: se recunoscuseră 
deodată. 

— Zău! Domnule marchiz, spuse contele înaintând. lată, cu 
adevărat, o surpriză fericită. Dumneavoastră aici, cu doamna 
marchiză şi cu domnişoara Olympe! Ce vânt bun v-a putut 
aduce pe aceste meleaguri îndepărtate? 

Domnul de Chaverny îi împărtăşi scopul călătoriei sale. 

— Ah! Deci pentru asta! zise contele. Ministrul crede poate 
că ne plictisim? Se înşeală amarnic. Petrecem, dimpotrivă, clipe 
foarte plăcute. Puteţi să apreciaţi singur. 

Şi domnul de Fonty înşiră, în amănunt, plăcerile care le 
umpleau zilele. 


— Chiar astăzi, continuă, urmează să avem un mare turnir, 
la care vor lua parte mai mulţi gentilomi dintre cunoştinţele 
dumneavoastră... şi sluga dumneavoastră. Dacă nu m-aş teme 
că aş fi indiscret luându-vă aşa, pe nepusă masă, v-aş invita să 
asistați, împreună cu aceste doamne. Am fi cu toţii, vă rog să 
credeţi, foarte onoraţi prin prezenţa dumneavoastră. 

— Dar cu mare plăcere, încuviinţă domnul de Chaverny 
care, revăzându-l pe conte după o absenţă destul de 
îndelungată, nu voia să-l trateze cu refuz încă de la prima lui 
cerere. La ce oră are loc turnirul acela? 

— La ora două. 

— Bine; acum este unsprezece. Ne vom duce la Ostende, 
ne vom curăța doar de praful călătoriei şi, la ora stabilită, vom fi 
la tabără. 

— Sunteţi cât se poate de amabil, domnule marchiz. Cu 
siguranţă, toată lumea îmi va mulţumi pentru faptul de a fi 
obţinut din partea dumneavoastră această promisiune. 

Apoi, salutând pe domnul de Chaverny şi pe cele două 
doamne, se realătură camarazilor săi, iar cei trei îşi continuară 
drumul. 

Domnul de Fonty, care se apropia de treizeci de ani, era un 
bărbat înalt, cu o statură robustă şi cu trăsături îndeajuns de 
regulate. Dar aceste avantaje fizice erau singurele cu care se 
putea mândri, deoarece spiritul său era dintre cele mai 
mediocre. Foarte încrezut din cauza nobleţei lui, care era totuşi 
relativ recentă — dată doar de la bunicul său, un financiar 
îmbogăţit — se lăuda cu orice prilej şi ducea pe loc mâna la 
spadă, când i se părea că nu i se acordă respectul la care 
credea că are dreptul. Pe lângă acestea, era dispreţuitor, tăios 
cu oamenii de condiţie modestă, pe care îi trata ca pe nişte 
fiinţe dintr-o specie inferioară faţă de a lui. 

După cum se vede, nu era o pasăre rară, orice ar fi gândit 
domnul de Chaverny. 

Arenă unde urma să aibă loc competiţia anunţată de 
domnul de Fonty fusese amenajată pe platforma de înălţare a 
stindardului. Trepte, dispuse în amfiteatru de-a lungul unei 
laturi, erau destinate să găzduiască pe doamne şi pe gentilomi, 
pe ofiţeri sau pe vizitatori. De cealaltă parte, o barieră, înaltă 
până la talie, fusese ridicată pentru a reţine în spatele ei trupa 
— autorizată, ca întotdeauna, să se bucure de spectacol. 


Încă de la orele douăsprezece şi jumătate, toate treptele 
erau deja ocupate de o mulţime elegantă, în care sclipeau 
armonios toaletele feminine, amestecate cu uniformele şi 
veşmintele masculine. 

Trei locuri fuseseră păstrate libere, în centru, pentru familia 
de Chaverny, a cărei sosire fusese repede cunoscută. 

Cu puţin înainte de ora două, marchizul fu văzut apărând, 
împreună cu soţia şi fiica sa. 

Domnul de Fonty, care îi zări de îndată, merse în 
întâmpinarea lor şi le servi drept ghid până la locul ce le fusese 
rezervat. 


Trecând printre rândurile de spectatori, cele două femei 
culeseră multe omagii măgulitoare. 

Marchiza avea totuşi aproape treizeci şi opt de ani; dar 
numai actul său de naştere ar fi putut da la iveală acest secret, 
căci anilor le plăcuse să treacă peste ea fără a-şi lăsa urma, ba 
chiar, adăugând frumuseţii sale ciudate o finisare, o desăvârşire 
deosebită. 

Cât despre Olympe, ea era o persoană graţioasă şi delicată, 
ale cărei primăveri îi înfloreau pe chip. Sângele spaniol pe care-l 
moştenise de la mama să îi poleise epiderma cu o nuanţă caldă 
şi roşiatică, îi întunecase bogatul păr cu reflexe roşcate şi îi 
pusese în ochi o flacără arzătoare, dar toate acestea erau 
îmblânzite, îndulcite, de sângele mai potolit al tatălui său. 

Domnul de Fonty, prevenitor, curtenitor, nu ascundea 
plăcerea pe care o resimțea aflându-se lângă ea, iar marchizul, 
care îl observă, era cu adevărat tentat să-l considere deja drept 
ginere. 

— Draga mea Flor, îi spuse însoţitoarei sale, după părerea 
mea, începând de astăzi, nu vom mai avea nevoie să căutăm o 
partidă pentru Olympe. Priveşte numai la conte. 

— Aşa crezi? zise marchiza care, la rândul său, remarcase 
asiduităţile domnului de Fonty, dar constatase şi că, prin răceala 
şi rigiditatea ţinutei sale, fiica să nu părea să fie peste măsură 
de măgulită de aceste atenţii. 

— Ei, da! Felul în care contele o priveşte pe copila noastră 
nu are alt scop, după mine, decât acela de a încerca să-i obţină 
mâna. 


— Într-adevăr, aşa trebuie să fie, răspunse marchiză. 
Totuşi, dacă tot suntem la acest capitol, ar fi mai potrivit să 
ştim, mai întâi, dacă tinerii se plac reciproc. 

— Dacă se plac?! Încă o dată, uită-te la domnul de Fonty. 
Cât despre Olympe, vei recunoaşte că ar fi foarte năzuroasă 
dacă nu i-ar plăcea contele. Este tânăr, bine făcut şi, mai ales, 
foarte bogat. Ce ar putea dori mai mult de la un soţ? 

Drept orice răspuns, Flor era pe punctul de a-i atrage 
soţului său atenţia asupra ciudatei atitudini a feţei, când un 
trompet, care pentru acea împrejurare se înfăţişa ca herald de 
arme, făcu să răsune un cântec de goarnă ce anunţa începutul 
turnirului. 

Domnul de Fonty, fiind unul dintre competitori, trebui 
atunci să părăsească familia Chaverny, pentru a se duce să-şi 
pună ţinuta de combatant. 


Capitolul XII - Insulta 


ouăzeci de ofiţeri tineri erau angajaţi pentru a umple 
câmpul, ceea ce, aşadar, trebuia să însemne zece 
confruntări de arme. 

Deoarece nu mai era vremea armurilor, campionii aveau 
doar pieptul apărat de un simplu plastron de piele, dublat pe 
dedesubt cu o pernă groasă din păr de cal. 

In loc de lance, erau înarmaţi cu prăjini lungi de mesteacăn, 
având la capăt o măciulie mare de lemn, care le făcea absolut 
inofensive: ele loveau, dar fără a perfora. 

Prin luarea acestor precauţii, se dorise îndepărtarea oricărui 
pericol în momentul izbirii celor doi adversari, care nu mai 
riscau, astfel, decât să fie răsturnaţi de pe cal şi să îmbrăţişeze 
cam dur pământul... căzătură prin care numai mândria lor ar fi 
avut de suferit. 

De altfel, în cursul exerciţiilor precedente, totul se 
petrecuse de minune, iar învinşii se aleseseră doar cu câteva 
cucuie şi vânătăi care îi făcuseră la fel de interesanţi în ochii 
frumoaselor, ca şi când ar fi fost străpunşi sau spintecaţi. 

In calitatea ei de domnişoară şi de ultimă sosită, Olympei îi 
revenise onoarea de a încorona fruntea învingătorului. 

Coroana era dintre cele mai modeste, deoarece nu se 
alcătuia decât din două sau trei ramuri verzi împletite, dar care, 
totuşi, urmau să capete o valoare nepreţuită trecând prin 
mâinile frumoasei fete. 

Primele patru curse nu oferiră nimic demn de remarcat, 
decât curajul de care au dat dovadă toţi combatanții, fiecare 
rupând mai multe lănci înainte de a învinge sau de a fi fost dat 
jos de pe cal. 

Dar, la a cincea, se produse un incident care fu cât pe ce să 
aibă cele mai grave consecinţe şi provocă o violentă emoție 
printre spectatori. 

Domnul de Fonty era unul dintre campionii acelei curse. 
Intrând în arenă, nu avu nimic mai urgent de făcut decât să 
adreseze un salut adânc înspre locul în care se afla tânăra fată, 
ale cărei priviri, gândea el, nu puteau să nu se fixeze de îndată 
asupra lui. 


Spre marea sa surpriză, fata, care-şi îndreptase ochii către 
treptele de jos, continua să-i aţintească în acea direcţie, fără a 
părea deloc că-i remarcă prezenţa. 

Presupunând că Olympe are un moment de neatentie, îşi 
reînnoi salutul cu o asemenea amploare a gestului, încât cea 
căreia îi era adresat ar fi putut să nu-l observe doar dacă ar fi 
fost pradă unei preocupări profunde. 

Dar trebuie să presupunem că fata era, într-adevăr, foarte 
absorbită de altă privelişte, căci al doilea salut o găsi tot atât de 
neatentă ca şi primul. 

Atunci, curios să afle cauza acestei indiferenţe faţă de el, 
contele urmări privirile Olympei şi văzu cu uimire că acestea se 
opreau asupra unui tânăr sergent din gărzile franceze, care 
comanda pichetul de onoare ce avea sarcina să prezinte 
învingătorului armele, atunci când venea să i se dea coroana. 

"Cum?!" îşi spuse. "Mă uită în felul acesta, pentru a 
contempla un asemenea marţafoi?! Ei, drăcia dracului! Asta-i 
prea de tot!" 

Şi, măsurându-l cu privirea pe sergent, gândi în continuare: 
"Desigur, secătură are un chip plăcut şi înţeleg de ce atrage 
privirile femeilor... dar totuşi nu într-atât încât să le împingă să 
facă o impoliteţe ca cea de care se face vinovată faţă de mine 
domnişoara Olympe!... Fir-ar al dracului!" înjură el iarăşi, adânc 
jignit în amorul propriu şi cu inima muşcată de un început de 
gelozie." Nu ştiu ce mă reţine să mă duc să-l biciuiesc pe acest 
sergent." 

Heraldul, trâmbiţând "deschiderea câmpului", îi schimbă 
şirul gândurilor. 

La semnalul dat, de Fonty se avânta înainte cu 
impetuozitate, ca şi cum ar fi vrut să răstoarne un munte. 

Oricând în altă situaţie, adversarul său ar fi pătimit de pe 
urmă acestui avânt. Dar, enervat fiind şi suindu-i-se sângele la 
cap, îşi măsură greşit distanţele şi, în loc să-l atingă pe 
adversar, fu el cel care, atins în plin, căzu din şa. 

Acest eşec nu putea decât să-i sporească iritarea, făcându-l 
să-şi piardă calmul. 

De două ori reluă şarja şi de două ori suferi aceeaşi soartă. 

Ultima dată, căzătura sa se nimeri tocmai lângă pichetul de 
onoare. 


Ridicându-se, furios din cauza acestei triple înfrângeri, şi 
neştiind pe cine să-şi verse prea-plinul furiei sale, îl zări pe 
sergent, ocupat să-l privească. 

| se oferea o ocazie, cu atât mai bună cu cât, după părerea 
lui, tânărul era autorul nefericitei sale aventuri. 

— De ce te holbezi aşa la mine, caraghiosule? îl întrebă cu 
un aer ameninţător. 

Philippe, căci aţi ghicit că despre el era vorba, nefiind 
obişnuit să i se adreseze cineva în felul acesta, rămase pentru o 
clipă uluit. 

— Hai, răspunde! continuă domnul de Fonty cu asprime. Ai 
cumva îndrăzneala să-ţi baţi joc de mine? 

— Nu am această intenţie, domnule conte — răspunse în 
cele din urmă Philippe — şi nu v-am privit decât pentru îi că 
toată lumea vă privea. 

Aceste cuvinte, în care domnul de Fonty crezu că 
descoperă ironie, fură ultima picătură pentru furia sa şi îl făcură 
să piardă orice măsură. 


— Aşa! Acum râzi de mine, strigă. Vei fi pedepsit!... 

Şi, desprinzându-şi de la centură un bici de vânătoare 
şfichiui cu brutalitate unul din umerii sergentului. 

Sub insultă, tânărul tresări, ochii îi aruncară flăcări şi mâna 
i se îndreptă instinctiv către mânerul spadei sale. 

— Philippe... gândeşte-te ce faci, nefericitule! strigă, 
apucându-l de braţ, Boniface, care se afla cu el în pichetul de 
onoare. 

Dar trebuia altceva pentru a-l opri pe impetuosul sergent. 

— Ei, lasă-mă! răcni el. 

Pentru toţi cei care-l cunoşteau pe năvalnicul Belle-Ep&e, 
soarta laşului ce-l insultase era pecetluită. Această injurie 
cumplită şi publică urma să fie pedepsită pe loc, fără a-i da 
posibilitate contelui să scape adăpostindu-se în spatele înaltelor 
sale titluri de nobleţe. 

Dar şi soarta lui Philippe ar fi fost pecetluită, căci nici 
serviciile sale loiale, nici strălucitoarele fapte ale scurtei sale 
cariere n-ar fi putut să-l apere de represalii, dacă ar fi îndrăznit 
să-şi facă singur dreptate, în acele timpuri în care nobilimea 
încrezută ţinea mai mult ca niciodată la prerogativele sale. 


Timp de o jumătate de secundă, toate piepturile îşi ţinură 
răsuflarea. 

Întreaga asistenţă era atât de convinsă că va urma un 
eveniment teribil, încât nimeni nu îndrăznea să facă vreo 
mişcare. Dar, deodată, grupul care-i înconjura pe Philippe şi pe 
conte fu despicat de doi bărbaţi. 

Primul era un ofiţer frumos;domnul de Tresmes, căpitan al 
gărzilor franceze. 

Cel de al doilea era un vlăjgan cărunt, purtând un costum 
heteroclit. Era Cocardasse, veteranul. 

Când Philippe îşi apucă mânerul spadei, o mână se lăsă pe 
a sa. Se întoarse şi flacăra din priviri i se stinse pe dată, căci îl 
recunoscu pe căpitanul său, pentru care fiecare soldat avea o 
iubire filială. 

Şi respectul obţinu ceea ce nu ar fi putut obţine nici 
prietenia, nici raţiunea. Dar lacrimi de furie şi de umilinţă urcară 
în ochii lui Philippe. 

Domnul de Tresmes trecu în faţa lui în momentul în care 
sosea, la rândul său, Cocardasse. 

De la locul său, Olympe asistase la incalificabila agresiune a 
contelui. La lovitura primită de sergent, nu-şi putuse reţine un 
strigăt de spaimă şi tremurase ca şi cum ea însăşi ar fi fost 
atinsă de bici. Apoi recăzu pe scaun, pe jumătate leşinată. 

Uimirea, sau mai curând indignarea provocată în mulţime 
de fapta brutală a domnului de Fonty făcură ca acest incident să 
treacă fără a fi observat decât de către marchiz şi marchiză, 
care puseră emoția resimţită de fiica lor pe seama unei 
sensibilităţi exagerate. _ 

De altminteri, ei înşişi erau revoltați, şi încă de două ori. In 
primul rând, pentru că nimic nu justifică o astfel de brutalitate; 
apoi, pentru că ea fusese îndreptată împotriva cuiva faţă de 
care, din ajun, aveau mari obligaţii. 

Deşi domnul de Fonty era în cele mai bune relaţii cu 
marchizul, acesta din urmă simţise un fel de uşurare văzând 
intervenţia domnului de Tresmes. 

Contele, rămas în faţa lui Philippe, îl măsura cu ochi 
mânioşi, căutând o nouă pricină de ceartă. 

Cocardasse i-o furniză, din plin. 

— Ba chiar aşa! mârâi el, venind în faţa sergentului. Nimeni 
nu poate fi mai viteaz decât dumneavoastră, domnule conte... 


dar, pe toţi dracii! Aţi fi deja făcut fărâme, dacă puştiul ar fi 
cavaler măcar pe sfert. 

Furios de această apostrofare îndrăzneață, care, după cum 
bănuia, le făcea plăcere multora dintre cei care-i înconjurau, 
domnul de Fonty era pe punctul de a-şi îndrepta mânia 
împotriva obraznicului ostaş, când o atingere uşoară îl făcu să 
se întoarcă. 

— Aveţi ceva a-mi spune, domnule de Tresmes? întrebă, 
recunoscându-l pe ofiţerul gărzilor. 

— Da, domnule, răspunse căpitanul. Vin să vă rog să mă 
lămuriţi pentru care motiv v-aţi permis să-l loviți pe acest 
sergent, cel mai bun dintre soldaţii mei? 

Tonul cu care se exprima domnul de Tremes semăna mai 
mult a ordin decât a rugăminte, lucru de care contele îşi dădu 
seama cu uşurinţă. 

— Şi dacă n-aş avea deloc chef s-o fac, domnule? replică cu 
semeţie, aproape încântat de această nouă întâmplare care-l 
salva, în parte, de ridicolul celeilalte. 

— Poate că, desigur, n-aţi fi în stare să-mi daţi un motiv 
demn de crezare. 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre asta? 

— Sunt sigur... şi, deoarece soldaţii mei, de la primul până 
la ultimul, sunt copiii mei, orice ofensă adusă lor mi se aduce 
mie. 

— Şi asta înseamnă?... 

— ...Că, deoarece sergentul Philippe este în imposibilitate 
de a obţine, el însuşi, reparaţie pentru insulta dumneavoastră 
gratuită şi grosolană, eu sunt cel care iau asupră-mi această 
grijă. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule de Tresmes. 

— După turnir, vă voi aştepta pe drum. 

— Voi merge îndată să vă întâlnesc acolo. Cei doi bărbaţi se 
salutară şi domnul de Fonty se depărta fără a binevoi să arunce 
o privire asupra veteranului care-i spusese atât de bine ceea ce 
merita, în timp ce domnul de Tresmes, întorcându-se către 
subordonatul său, îi strângea mâna în mod ostentativ. 

— Domnule căpitan, spuse Philippe, îmi pare nespus de rău 
pentru ceea ce se întâmpla. 


— Nu ai pentru ce te necăji, băiete. Contele s-a purtat în 
mod laş, lovindu-te deşi ştia că nu-i poţi răspunde. Trebuie să fie 
pedepsit... şi va fi! 

— Dar să vă bateţi pentru mine!... 

— Ei, bine! Nu ţi-ai risca şi dumneata viaţa pentru mine? 

— O! Ba da, domnule căpitan! 

Ofiţerul începu să râdă şi spuse încet, înainte de a se 
înapoia la locul său: 

— Este adevărat că, pe teren, nu viaţa ta, ci a celorlalţi ar fi 
riscată, prietene Belle-Ep&e. 

Acest incident produsese o indispoziţie generală care avea 
să arunce o răceală peste spectacolul ce urma. lar Olympei îi 
trebui un mare efort de voinţă pentru a păstra până la sfârşit o 
aparenţă de indiferenţă. 

Cât despre sărmanul Philippe, zdrobit de insulta publică pe 
care îi fusese interzis să o spele el însuşi, el suferi un adevărat 
martiriu de-a lungul întregii competiţii, deoarece i se părea că 
toţi îi citeau jignirea pe obrajii arzători de ruşine. 

Vai! Ce va gândi despre el domnişoara de Chaverny? 
Despre el, care era tratat ca un netrebnic, ca cel mai rău dintre 
servitori? Oare nu-i va pierde pentru totdeauna stimă? 

Dacă sergentul, în loc de a ţine cu încăpățânare capul 
aplecat spre pământul sub care ar fi vrut să fie îngropat, l-ar fi 
ridicat spre Olympe, temerile sale ar fi fost repede spulberate şi 
preschimbate într-o bucurie delirantă, sub caldele priviri ale 
feţei, care îl învăluiau într-o lumină de duioşie şi de dragoste. 

Dar nu avu această consolare. 


Capitolul XIII - Mesajul 


upă ce, la încheierea competiţiei, fusese despărţit de 

Cocardasse şi Boniface, Philippe se întoarse singur în 

tabără, cuprins de o mare disperare şi reproşându-şi felul 
eroic în care se reţinuse şi pentru care toţi, în sinea lor, îl 
felicitaseră. 

În tabără îl aştepta o altă durere. În faţa intrării cortului său 
se afla un bărbat de vârstă mijlocie, ale cărui veşminte 
acoperite de praf şi ale cărui trăsături obosite arătau că tocmai 
făcuse o lungă călătorie. 

— Nu cumva dumneavoastră sunteţi sergentul Philippe? îl 
întrebă pe tânăr, de îndată ce-l văzu apărând. 

— Ba da. 

— Prietenul unei tinere numită Marine Moutier? 

— Da. Aveţi a-mi vorbi despre ea? 

— Am să vă dau o scrisoare din partea ei. 

— O scrisoare! 

— Pe care o aduc anume din Paris. lat-o. 

Philippe luă misiva şi, cuprins deodată de o presimţire 
sinistră, căci ziua asta era pentru el o zi de nenorociri, o 
deschise cu mâna tremurândă. 

Nu cuprindea decât aceste cuvinte: 


"Vino repede, Philippe. Vino repede, dacă vrei să mă vezi 
înainte să mor! 


arine" 


— O! Doamne! Marine va muri! exclamă el pălind. 

Apoi, cu un tremur în glas: 

— Domnule, domnule, dumneavoastră, care veniți din 
partea ei, dumneavoastră care, desigur, o cunoaşteţi... Spuneți- 
mi că nu este adevărat?... Marine! O copilă!... Să moară!... Şi de 
ce?... 

Sergentul părea atât de adânc întristat, încât străinul îi luă 
mâna ca pentru a-l ajuta să-şi suporte durerea. 


— Cred că asupra ei s-a abătut o mare nenorocire, 
murmură el totodată. 

— O mare nenorocire! Ce anume? 

— Nu ştiu. Tot ceea ce ştiu, este că ea este pradă unei 
disperări fără margini. 

— Dar care sunt cauzele? 

Străinul îl privi o clipă cu adâncă atenţie şi răspunse: 

— Nu le cunosc, nici pe atât. De altfel, vă rog să mă scuzaţi 
o clipă, vă voi pune la curent cu situaţia actuală a bietei copile. 

— Vorbiţi, domnule, vorbiţi... 


x k x 


— Acum cinci zile, mă întorceam acasă la o oră târzie din 
noapte. Trecând pe podul de la Cite, am zărit, cam pe la mijlocul 
lui, o femeie care, cu trupul aplecat imprudent peste parapet, 
părea să cerceteze cu privirea adâncimea fluviului. Să ştii, 
sergent, că o lungă experienţă m-a învăţat să citesc pe chipurile 
semenilor mei şi că descifrez pe ele, ca într-o carte deschisă, 
reflectarea neîncetatelor nefericiri omeneşti. De departe, am 
ghicit intenţiile acelei femei. Am alergat spre ea şi, apropiindu- 
mă, m-am putut convinge că nu mai trebuia să-mi păstrez nici o 
iluzie. Era o fată, aproape o copilă, frumoasă ca o minune. Luna 
plină strălucea pe apă şi, ca o oglindă, trimitea înapoi lumina 
către chipul plecat al fetei. Acest chip era tras, contractat de un 
gând obsedant: cel al sinuciderii. În ochii săi larg deschişi se 
vedea deja groaznica expresie a ameţelii. 

Cei îndrăgostiţi de moarte sunt oameni neîncrezători. Aşa 
că mi-am grăbit pasul, ascunzându-mă pe cât posibil, când, 
deodată, s-a întors spre mine şi, prevăzând că aveam să mă 
opun îndeplinirii intenţiilor sale, mi-a luat-o înainte, aruncându- 
se brusc în gol. 

Din fericire, am ochi buni şi picioare încă zdravene; mă 
despărţeau de ea cinci paşi; i-am străbătut dintr-un salt şi am 
avut norocul să-i apuc fusta, cu ajutorul căreia am reuşit, nu 
fără greutate, să o readuc pe pod. 

La început, nefericita s-a zbătut în braţele mele, 
implorându-mă s-o las să moară, deoarece, după cum spunea, 
viaţa îi devenise o povară. Totuşi, la cuvintele consolatoare pe 
care i le spuneam, s-a liniştit treptat şi a sfârşit chiar prin a-mi 


promite că, cel puţin pentru moment, va renunţa la gândurile 
sale de sinucidere. Văzând-o redevenind rezonabilă, am 
întrebat-o unde locuieşte, pentru a o conduce acasă. 

— Vai! Mi-a răspuns. Nu mai am locuinţă. 

— Cum, nu mai ai locuinţă? 

— Nu... din dimineaţa asta... am fugit de acolo unde mă 
aflam şi pentru nimic în lume n-aş vrea să mă întorc. 

Am făcut-o să remarce: 

— Dar, deoarece iată-te reîmpăcată cu existenţa, nu văd ce 
te împiedică acum să te întorci acasă? 

— Nu eram acasă la mine... eram în serviciu la...la... o 
doamnă... şi mai bine aş muri de ruşine decât să mă prezint din 
nou în faţa ei. 

Mi-a spus aceste cuvinte pe un ton atât de hotărât încât n- 
am crezut că trebuie să mai insist. 

— Copila mea, am reluat, nu poţi totuşi continua să 
cutreieri străzile în felul acesta. Trebuie să-ţi găsim o locuinţă. 

— Şi unde s-o găsim? Nu cunosc pe nimeni în Paris. Nu, nu 
mai e nimeni, a repetat ea cu putere. 

— În acest caz, vrei să ai încredere în mine? Te voi conduce 
într-un loc sigur, unde vei fi foarte bine primită şi tratată. 

În acea clipă treceam pe sub un felinar. Mi-a aruncat o 
privire, pentru că femeile nu au nevoie de un studiu îndelungat 
pentru a-şi face o părere şi, fără îndoială, chipul meu i-a inspirat 
încredere, deoarece mi-a răspuns: 

— Aveţi o înfăţişare de om cumsecade, domnule... sunt 
gata să vă urmez. 

Atunci, am condus-o într-o pensiune, unde uneori locuiesc 
eu însumi, şi care este condusă de o doamnă a cărei 
onorabilitate îmi este de mult cunoscută. 

Acest hotel se află pe strada Pas-de-la-Mule”. 

Am aranjat, deci, să-i fie dată o cameră confortabilă şi, 
recomandând-o hotelierei, am părăsit-o după ce am asigurat-o 
că voi reveni a doua zi. 

Am revenit, într-adevăr, în cursul zilei. Spre dureroasa mea 
uimire, în loc de a o găsi calmă şi odihnită, era culcată, pradă 
unei febre mari. 


20 Pas-de-la-Mule: (Ib. franceză) = Pasul Catârului. (n.t.) 


O servitoare se afla la căpătâiul ei. Fata aceasta, trăgându- 
mă la o parte, mi-a spus că starea de prostraţie a tinerei 
începuse curând după plecarea mea şi că de dimineaţă avusese 
un delir puternic, în cursul căruia pronunţase vorbe fără şir, 
neinteligibile, din care se putea distinge totuşi, de mai multe ori, 
numele de Philippe, care părea să încheie toate frazele. 

Pentru mine, numele acesta nu însemna nimic, pentru că 
nu-l cunoşteam pe cel căruia îi aparţinea. Mi-am propus totuşi 
să-l ţin minte, de va fi nevoie. 

După ce i-a trecut delirul, tânăra — deşi slăbită de suferinţă 
— îşi redobândise întreaga luciditate. M-am apropiat şi am 
întrebat-o: 

— Te simţi mai bine, nu-i aşa, domnişoară? 

— Da, domnule. Dumneavoastră sunteţi cel care, din 
nefericire, m-aţi salvat noaptea trecută? 

— O! Nu vorbi aşa! Sărmană copilă, la vârsta dumitale nu 
trebuie niciodată să te dai bătut, oricât de mari ar fi necazurile 
care te apasă. 

Apoi, cu un ton pe care încercam să-l fac cât mai insinuant: 

— la să vedem, micuța mea dragă, ieri mi-ai afirmat că nu 
cunoşti pe nimeni la Paris, cui să-i poţi cere ajutorul. Este 
adevărul-adevărat? 

— Nu este decât prea adevărat! a suspinat ea. 

— Dacă-ţi pun întrebarea aceasta, o fac pentru a încerca 
să-ţi fiu folositor. Îţi sunt total necunoscut. Aici te afli la nişte 
străini şi, oricât de dispuşi am fi, oamenii aceştia cumsecade şi 
cu mine, să te ajutăm, nu am putea — înţelegi, nu-i aşa — să 
înlocuim îngrijirile unei mâini prieteneşti. 

— Am atât de puţin timp de trăit! şopti ea. 

— larăşi! am zis cu reproş. Dacă faci aluzie la febra care te 
face să suferi acum, cuvintele dumitale nu-şi au rostul, 
deoarece, peste cel mult douăzeci şi patru de ore, îţi vei fi 
recăpătat sănătatea. 

— Nu febra este cea care mă ucide! 

Am ghicit că o măcina o rană interioară, dar de ce natură? 
Nu bănuiam nimic. Pentru a mă lămuri în privinţa asta, am 
hotărât să-i vorbesc despre acel Philippe, al cărui nume îi 
scăpase în timpul delirului, sperând să-i provoc astfel 
confidenţele când, deodată, mi-a spus: 


— Domnule, pentru că aţi fost atât de bun cu mine, aş vrea 
să vă adresez o rugăminte. 

— Da, copila mea, fă-o fără teamă şi, dacă este în puterile 
mele s-o îndeplinesc, bizuie-te pe ajutorul meu. 

— Ei bine, a reluat ea, abia şoptit, aş vrea să vă rog ca, 
atunci când nu voi mai fi, să-l anunţaţi de îndată despre 
moartea mea pe... pe... 

Observând ezitarea pe care o avea pentru a pronunţa 
numele ce-i stătea pe buze şi fără a combate din nou gândul 
funebru care o bântuia, am întrebat: 

— Pe cine? 

— Pe... sergentul Philippe! a pronunţat în cele din urmă, cu 
efort. 

— Pe sergentul Philippe? Şi unde se află? 

— Departe, foarte departe... la armată... în Flandra... Este 
singurul prieten pe care-l mai am pe pământ... şi numai el mă 
va plânge. 

— Ei bine, domnişoară, nu-ţi voi aştepta moartea pentru a 
merge spre sergentul Philippe, ci voi pleca chiar în această 
seară spre Flandra. 

— O! Nu, nu! strigă ea. Să nu mă vadă cât sunt încă vie. 
Nu, nu... Nu vreau... el mai puţin decât oricine... sărman 
prieten... ar fi prea îndurerat... şi eu... eu... n-aş putea suporta 
să-l văd. 

Dar hotărârea mea era luată. Era luată cu atât mai mult cu 
cât, încă de mult plănuisem, cu un scop personal, să mă alătur 
armatei din Flandra, unde ştiam că voi regăsi prieteni. Eram deci 
deosebit de încântat ca, în timp ce-mi rezolvam propriile 
interese, să pot face serviciile altora şi, în plus, să cunosc un 
tânăr ofiţer. Aşadar, fără a şti ce legături vă uneau de această 
copilă, simţeam în dumneavoastră un prieten al ei, singurul, 
după cum spunea, care-i rămăsese pe pământ şi dacă, într- 
adevăr, ea urma să moară, ţineam ca ultimele clipe să-i fie mai 
dulci prin prezenţa prieteniei. Ca urmare, am făcut tot ce mi-a 
stat în puteri pentru a-i reda curaj şi, după îndemnuri repetate, 
am sfârşit prin a reuşi. Am izbutit chiar s-o lac să dorească 
prezenţa dumneavoastră, fără a fi putut totuşi să-i scot din 
minte ideea unei morţi apropiate. Am îndemnat-o apoi să scrie 
această scrisoare, am părăsit chiar în acea seară Parisul... şi 
iată-mă. 


Misiunea mea s-a încheiat deci. Vă rămâne să continuaţi 
opera pe care am început-o. Acum, dacă mă credeţi, veţi pleca 
de îndată, căci nu aveţi nici o clipă de pierdut. Multe lucruri s-au 
putut întâmpla în lipsa mea. Vă reamintesc adresa: strada Pas- 
de-la-Mule, pensiunea La Măgarul din Arcadia, condusă de 
doamna Gloria. 


x kK x 


Philippe îl ascultase pe necunoscut cu trăsăturile crispate 
de spaimă, din când în când muşcându-şi buzele până la sânge. 

— Domnule, îi răspunse, vă voi urma sfatul şi într-un sfert 
de oră voi lua drumul capitalei. Marine este aproape sora mea şi 
îi port cea mai mare dragoste. Ce catastrofă a putut să-i 
otrăvească zilele? Ca şi dumneavoastră, nu ştiu absolut nimic. 
Dar dacă Dumnezeu mă va lăsa să ajung la ea înainte să moară, 
nu va putea refuza să nu a mi-o destăinuiască şi atunci, poate, 
voi avea destulă putere asupra ei pentru a-i reda gustul de 
viaţă. 

— Doresc din tot sufletul ca această speranţă să se 
îndeplinească, sergent Philippe. 

— Un ultim cuvânt, domnule. Aţi data dovadă, în această 
împrejurare, de un devotament puţin obişnuit faţă de noi doi, 
care nu însemnăm nimic pentru dumneavoastră. Pot să ştiu ce 
v-a îndemnat să vă purtaţi astfel? 

— V-am spus-o, exclamă străinul. Drace! Drace! Era să uit. 
Era un noroc pentru mine să vă pot face acest mic serviciu şi să 
vă cer, în schimb, să binevoiţi a-mi prezenta pe câţiva dintre 
camarazii dumneavoastră. Dar, îşi reluă el vorba, în timp ce 
obrajii i se înroşeau, mai aveam un motiv. Acum cincisprezece 
ani, fără să vreau şi fără să ştiu, am făcut o faptă rea, ale cărei 
urmări îl apasă de la acea vreme pe cel care i-a fost victimă. 
Când mi-am dat seama de greşeala mea, mi-am jurat să fac 
totul pe lume pentru a o repara. Până în ziua de astăzi, nici una 
dintre încercările mele în acest sens nu a fost încununată de 
succes. Între timp, nu am deci alte mijloace pentru a-mi potoli 


21 Pensiunea La Măgarul din Arcadia: denumirea în textul original este 
l'Hôtel du Roussin d'Arcadie. (n.t.) 


conştiinţa, decât să-mi ajut aproapele, ori de câte ori se prezintă 
prilejul. 

Tot vorbind, privea cu insistenţă chipul tânărului sergent. 

— Purtarea dumneavoastră, domnule, denotă o inimă bună. 
Veţi fi, desigur, răsplătit, răspunse, cam la-ntâmplare, Belle- 
Ep&e. Nu-mi rămâne decât să vă rog să-mi spuneţi numele 
dumneavoastră, pentru a mi-l întipări pentru totdeauna în 
minte. 

— Numele meu este dintre cele mai umile. Mă numesc... 
Hélouin. 

— Mulţumesc şi la revedere, domnule Hélouin. De acum 
înainte, aveţi în mine un prieten sigur şi sincer. 

— Nu mă îndoiesc... A! la staţi, cum veţi călători? adăugă 
străinul. 

— Voi împrumuta un cal de la unul dintre ofiţerii mei. 

— De ce nu l-aţi lua pe al meu, pe care-l vedeţi legat acolo, 
de parul acela, mestecând o ultimă mână de ovăz? 

— Trebuie să fie obosit, dacă aţi venit călare pe el, fără 
oprire. 

— Obosit! Un animal de rasă ca acesta? Haida de! 

Toate aceste ultime fraze fuseseră pronunţate, de ambele 
părţi, uşor, ca şi cum ar fi fost spuse fără gândire. Evident, 
tânărul era preocupat de dezastruoasa ştire ce-i fusese adusă. 

Cât despre domnul Hélouin, acesta punea o asemenea 
insistenţă în a-şi scruta interlocutorul, încât tânărul trebuie să fi 
fost, într-adevăr, foarte preocupat pentru a nu-şi da seama. 

— Aveţi răspuns la toate, replică Philippe. Lăsaţi-mă să vă 
strâng mâna şi, într-o secundă, sunt în şa. 

— O clipă, murmură celălalt, încercând să apuce degetele 
sergentului. 

Dar mâna nu-i întâlni decât vidul şi domnul Helouin rămase 
nemişcat în acelaşi loc, mirat de brusca plecare ta lui Belle- 
Epee, care alergase în întâmpinarea unui tânăr înalt şi subţire, 
costeliv şi cu faţa complet spână, strigând de două ori: 

— Boniface! Boniface! 

— Ce doreşti, Philippe? întrebă fiul lui Passepoil care, de 
cum se întorsese în tabără, pornise în căutarea prietenului său, 
pentru a-l consola şi a-l face să uite recenta sa aventură. 

— Surioara mea, Marine, este în primejdie de moarte. 
Tocmai am primit vestea... Zbor, aşadar, la Paris, la ea. Îi vei 


spune acestea domnului de Tresmes, explicându-i emotivul 
puternic care mă obligă să absentez. Fă acest lucru de dragul 
meu. 

— O voi face, fii fără grijă. Dar ce-mi spui? Marine este 
foarte bolnavă? 

— Aşa se pare... sunt năucit. 

— Şi eu. Biata fată!... 

— Spune-mi, ai ceva bani disponibili? 

— Cum?... făcu Boniface, prefăcându-se a nu înţelege. 

— Te întreb dacă poţi să-mi împrumuţi câteva monede de 
argint? 

— Da, da, sigur! se grăbi să confirme tânărul Passepoil, 
care îşi reproşa deja că cedase, faţă de prietenul său, obişnuitei 
sale înclinări. Oricât vrei, dragă Philippe. 

— Atunci, dă. 

Avarul nostru îşi afundă mâna în pantaloni şi începu o 
muncă de cercetare anevoioasă. 

— Repede, repede! Minutele sunt secole. 

— Gata, gata. Am pus deja mâna pe cele din buzunarul 
drept. Îţi ajung, sau le vrei şi pe cele din buzunarul stâng? 

— Nu, nu te mai obosi. Sunt zece, îmi ajung. 

Şi cu aceste cuvinte, nu făcu decât un salt până la calul 
domnului Hélouin — uitând să-şi ia rămas bun de la acesta din 
urmă — îl încăleca, înfipse pintenii şi, în curând, dispăru într-un 
vârtej de praf. 

Despica văzduhul cu asemenea viteză, încât nu-i zări, pe 
una din laturile drumului, pe domnii de Tresmes şi de Fonty, 
ocupați să se dueleze. 

Cu atât mai puţin nu-l văzu pe cel din urmă scăpând 
deodată sabia, cu braţul străpuns de spada căpitanului. 

Mintea îi era, de altfel, atât de plină de ciudata aventură 
prin care trecea Marine, încât nu se mai gândea nici la duelul 
celor doi bărbaţi, nici la întâmplarea care-l cauzase. 

Mai târziu, şi-a cerut iertare faţă de domnul de Tresmes, 
care i-a acordat-o cu plăcere. 


Capitolul XIV - Cocardasse, călăreț 


upă plecarea bruscă a sergentului, domnul Hélouin 

rămăsese pe loc, cu o mână la frunte, cu cealaltă 

sprijinindu-şi cotul, chiar în poziţia pe care trebuie s-o fi 
avut Archimede, în baia sa, cu câteva clipe înainte să lanseze 
faimoasa lui strigare: Evrika”! 

Acest domn Helouin părea să fie un om foarte liniştit şi tot 
atât de bun. De altfel, serviciul pe care tocmai i-l făcuse lui 
Philippe nu era o dovadă? Totuşi, părea sub stăpânirea unei 
preocupări sâcâitoare, căci izbea cu piciorul în pământ, 
mormăind: 

— Unde oare am văzut chipul ăsta?... Ciudat, oare îmi pierd 
memoria? 

Deodată, sări înainte, ca şi cum ar fi avut jeratic la călcâie 
şi alergă spre locul în care Philippe îl acostase pe Boniface, 
mormăind, cu un amestec de mânie şi de bucurie. 

— Am găsit, la naiba!... este el, modelul portretului care de 
cincisprezece ani îmi stăruie în minte. Am găsit! Am găsit! Ah! 
A fost nevoie de deviza ducelui, strămoşul său, pentru a mă face 
să-l recunosc. 

Tot vorbind, alerga din toate puterile în lungul şirului de 
corturi, foarte mirat că nu-l mai vede pe Philippe care, 
neaşteptându-se la această întoarcere, tocmai sărise în şa şi 
dispărea deja într-un nor de praf. 

Deodată, la cotitură unei alei, avântul îi fu brusc frânt de o 
izbitură puternică, ce-l aruncă şi-l făcu să fie azvârlit înapoi pe 
pânza întinsă a unui cort, în timp ce în urechi îi izbucnea 
această răsunătoare înjurătură: 

— Drăcia dracului! 


*2 Evrika! = Am găsit! Cuvânt din greaca veche, devenit proverbial. Este 
exclamaţia lui Arhimede care, în baia sa, a descoperit deodată legea greutăţii 
specifice a corpurilor. (n.t.) 

23 Am găsit! Am găsit! Joc de cuvinte intraductibil, exclamaţia în Ib. 
franceză (J'y suis!) având sensul de "Am găsit", dar şi înţelesul de "lată-mă", 
care era deviza lui Lagardère. (n.t.) 


Dar înjurătura lui Cocardasse — căci prin felul acesta de a 
se prezenta l-am recunoscut pe gascon — se termină printr-o 
intonaţie mai blândă şi, pe un ton de veselă surpriză, exclamă, 
în timp ce-şi ajuta victima izbiturii să se pună pe picioare: 

— Ei bine, omagiile mele, domnule baron de Posen; nu 
ştiam că vă voi întâlni aici. leşeaţi, desigur, dintr-o gură de tun, 
dacă zburaţi atât de repede. 

Lucru ciudat, cel care-şi dăduse numele de H&louin nu 
părea mirat că bătrânul ostaş îl numea baron de Posen. Dar, 
furat cu totul de preocuparea sa, întrebă iute, deşi încă ametit: 

— Ştii ceva noutăţi? 

— Poate că da! răspunse veteranul, răsucindu-şi mustaţa. 

— Şi-l cunoşti pe micul sergent care, chiar adineauri, 
vorbea cu lunganul acela slab din gărzile franceze? 

Degetul lui întins arătă spre silueta lui Boniface, care se 
pierdea în mijlocul unui grup de soldaţi. 

— Sergentul care vorbea cu fanfaronul acela flămând? 
Belle-Epee?... Păi e chiar el, e/ însuşi, zău aşa! 

Interlocutorul lui tresări. 

— EI!... Fiul lui Lagardère? 

— Chiar el, îţi spun. Am dovezi sigure. 

— Dovezi sigure? 

— Absolut. 

— Nu te înşeli? 

— Pe toţi dracii! Dacă ţi-o afirm... 

— Ah! Bănuiam eu! exclamă cel care acum era numit 
domnul de Posen. Şi ăsta chiar că-i ghinion. 

— Ce spui? întrebă Cocardasse. 

— Spun că nenorocul este cu noi: că, fără să vreau, am 
făcut cea mai mare prostie din viaţa mea. 

Pupilele profesorului de arme se fixară întrebător asupra 
baronului. 

— Asta era, zău! Asta era acea asemănare pe care o 
căutam, continuă acesta. Ah! Triplu orb ce sunt... aveam oare 
solzi pe ochi? De ce mi-am amintit atât de târziu de deviza 
ducelui? 

— La naiba! Domnule baron, n-ai vrea să-mi spui despre ce 
este vorba? strigă iar Cocardasse, care nu înţelegea o iotă din 
vorbele celuilalt. 


— Este vorba că, nici de cinci minute, l-am trimis pe 
sergentul Philippe la Paris. 

— La Paris!... Puştiul! 

— Da, la Paris, unde, fără îndoială, îi vor fi întinse toate 
cursele. Am destule motive s-o cred, dacă mă iau după ultimele 
melc informaţii. 

— Dar de ce, plecarea aceasta? 

Cuprins de un fel de descurajare, baronul îl puse pe 
Cocardasse la curent cu faptele ce-l aduseseră în tabără şi de 
misiunea cu care se însărcinase pentru Philippe. 

— Mii de draci! înjură profesorul de arme tresărind, îţi vine 
să-ţi spinteci burta. Tocmai când pusesem mâna pe el... după 
mai mult de doi ani de căutări peste tot! 

— Puteam să prevăd că este el?... 

— Chiar aşa! Ai făcut o trebuşoară bună, baroane. Cu atât 
mai mult, cu cât cei care îi vor răul l-au hăituit până aici, 
punându-i pe urme un ticălos, care, ieri, în două rânduri, a 
încercat să-l asasineze. 

— leri? 

— În timpul serii... şi doar printr-o minune a putut scăpa. O 
să-ţi povestesc în amănunt. 

Cocardasse începuse să-i relateze despre capcana din ajun 
şi despre lupta de la han, când domnul de Posen îl întrerupse: 

— Nu acum, zise, îmi vei povesti în altă zi. Plec chiar acum 
spre capitală. 

— Pleci iar? 

— Fără-ntărziere. Este foarte necesar să mă aflu acolo 
aproape în acelaşi timp cu el, pentru a veghea de îndată asupra 
siguranţei sale. 

— La dracu! Să plecăm, baroane, să plecăm! 

— Vrei să mă întovărăşeşti? 

— Ba bine că nu! Crezi că o să te las să-l aperi singur? 
Puştiul ăsta-i al meu! Eu l-am descoperit! L-am recunoscut 
primul... Aşa că... 

— Fie, vino. Dar cu ce cai? 

— Nu e lipsă de cai în tabără. Aşteaptă un pic, o să aduc 
doi. 

Bătrânul soldat se îndepărtă printre corturi, înspre 
cantonamentul cavaleriei. 


După un sfert de oră revenea, ţinând de căpăstru doi murgi 
puternici, de rasă anglo-saxonă. 

— lată! zise. Domnul de Charnac, locotenent la muşchetarii 
reginei şi unul dintre foştii mei elevi, mi-a împrumutat puişorii 
ăştia drăguţi pe care-i cheamă, după câte mi-a zis, Castor şi 
Pollux?*, în amintirea a doi prieteni defuncţi. Arată bine, nu-i 
aşa? 

— Recunosc că au muşchi la picioare, totuşi nu valorează 
nici pe departe cât pur-sângele meu, pe care călăreşte 
sergentul Philippe, aşa că nu putem spera că-l vom ajunge. Ba, 
chiar, mi-e teamă că va trebui să facem multe schimbări de cai. 

— Măcar eşti bun călăreț, domnule de Posen? întrebă 
Cocardasse cu îndoială. 

— Cum naiba... 

— Pentru că eu unul sunt călăreț, şi încă unul fără pereche! 

— Atunci, s-o luăm la goană. la-l pe Castor, eu îl iau pe 
Pollux. 

Şi se urcară în şa. 

— Totuşi, tare aş fi vrut să-i vorbesc domnului de Chaverny, 
îşi spuse bătrânul soldat, punând piciorul în scară. Dar, asta e şi 
gata! Să ne grăbim:; îl voi vedea la Paris. 

Şi, dând pinteni de cum fu călare, ieşi din tabără împreună 
cu domnul de Posen. 

Ajunşi pe drum, cei doi porniră în galop. 

Era un spectacol cu adevărat foarte pitoresc, să-l vezi pe 
ostaşul nostru călare: picioarele lungi şi slabe se bălăngăneau 
de fiecare parte a pântecelui lui Castor, aproape atingând 
pământul şi, mereu în căutarea scărilor, făceau o gimnastică 
ciudată, ca şi cum ar fi mers pe un drum imaginar. Cât despre 
trunchiul lui, acesta se rostogolea, dansa în lungul spinării 
animalului, parcurgând-o de la un capăt la celălalt prin sărituri şi 
salturi şi cocoţându-se când pe greabăn, când pe crupă, 
asemenea unui călăreț de circ care face acrobaţii! Ceea ce ne 
face să credem că, după obiceiul său, se cam lăudase, afirmând 
că este stăpân pe artă călăriei. 


24 Castor şi Pollux (mitol.): fii ai lui Zeus şi ai Ledei şi fraţi ai Elenei şi ai 
Clitemnestrei. Duşi în cer, au fost transformați în constelația Gemenii. (n.t.) 


Totuşi, în ciuda acestei totale lipse de stabilitate, reuşea să 
se menţină pe animal şi să ţină pasul cu baronul, care era un 
călăreț cu experienţă. 

— Dacă vrei să mă asculţi, ne vom opri la Courtrai pentru a 
ne reface forţele şi pentru a lăsa caii să răsufle, propuse acesta 
din urmă, la un moment dat. 

— E cam aproape! spuse profesorul de arme cu un ton de 
regret. 

— Am putea merge mai departe, dacă n-ar fi vorba decât 
de noi, dar mai sunt optsprezece leghe până la acel oraş, şi 
după ce caii noştri vor fi parcurs o asemenea distanţă într-o 
singură etapă, va trebui să le dăm câteva ore de răgaz. De 
altminteri, vom pleca de îndată ce-i vom vedea îndeajuns de 
odihniţi. 

— La vrerea dumneavoastră. Eu mă gândeam că Lille 
trebuia să fie prima noastră escală. 

— La naiba! Camarade, glumeşti, cred. Ştii că Lille se află la 
mai bine de patruzeci de leghe de Ostende? 

— Ba bine că nu! Sigur că ştiu! 

— Şi ai vrea să înghiţi fâşiuţa asta de drum fără să laşi 
frâul? 

— Pe toţi dracii!... De două ori pe atât, baroane... de două 
ori! izbucni Cocardasse, cu uimitoare gravitate, jignit de îndoiala 
ce fusese exprimată. 

— Hm! mormăi domnul de Posen, iată ceva care miroase al 
dracului a Gascogne. Aş vrea să-l văd pe omul nostru la capătul 
zilei, mai ales în halul în care călăreşte. 

Era, fireşte, mirat că un maestru călăreț încăleca într-un 
mod atât de neobişnuit şi acum îşi explică acel "fără pereche" al 
lui Cocardasse. 

Totuşi, cunoscând amorul propriu foarte sensibil al 
bătrânului soldat, nu-i trecea prin gând să pară că remarcă felul 
în care acesta naviga. 

Nu trebui să aştepte sfârşitul zilei pentru a fi pe deplin 
lămurit asupra talentelor de călăreț ale însoţitorului său. După 
două ore de mers, ostaşul, roşu ca focul, cu părul zburlit, cu 
şiroaie de sudoare pe tâmple, oferea o privelişte ce-ţi făcea rău. 
Alunecând din ce în ce mai tare înainte şi înapoi şi vice-versa, 
fără o clipă de răgaz, semăna ca două picături de apă cu o 
corabie naufragiată, bătută de valuri furioase. Dar era atât de 


încrezut, încât mai curând s-ar fi lăsat tăiat în bucăţi, decât să 
mărturisească ce torturi îndură. 

Dându-şi seama de disperarea lui, domnul de Posen, 
cuprins de milă, avu o clipă gândul să se oprească. 

O uitătură furioasă a bătrânului soldat, care-i ghici intenţia, 
îl împiedică s-o facă. 

"Pe cinstea mea", gândi atunci", "cu atât mai rău pentru el. 
Şi, în afară de asta, principalul este că merge. Şi deoarece 
Castor pare să se obişnuiască cu izbiturile acestea repetate pe 
partea lui dorsală, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt". 

Asupra acestui ultim punct baronul se înşela. 

Îi atribuia anglo-saxonului o blândeţe pe care nu o avea 
deloc şi pe care, de altfel, orice cal cu adevărat demn de acest 
nume ar fi considerat drept crimă s-o posede. 

Într-adevăr, de câtva timp deja, Castor dădea semne clare 
de nemulţumire, al căror înţeles l-ar fi priceput oricare altul 
decât profesorul de arme. 

De mai multe ori lăsase urechile în jos, îşi clătinase gâtarul 
hamului, ba chiar smulsese, cu o zvâcnire a capului, frâiele din 
mâinile gasconului, care nu putuse să le reapuce decât cu mare 
greutate. 

Enervat, desigur, de această greutate ce se plimba fără 
încetare pe spinarea sa, îşi spusese, în capul lui de animal: "O să 
încerc să-i dovedesc individului meu că nu sunt deloc încântat 
de manevrele lui şi că, dacă am o şa, aceasta este destinată să 
te aşezi pe ea, nu să sari întruna pe deasupra ei." 

Şi, pentru a traduce, folosise singurul limbaj ce-i stă în 
putere. Dar totul fusese degeaba, deoarece Cocardasse nu 
cunoştea nici un cuvânt din acest limbaj. 

Aşa că răbdarea lui Castor ajunsese la capăt şi-şi promisese 
să profite de primul prilej pentru a-i da călăului său o lecţie 
exemplară. 

Acest prilej se oferi curând. Domnul de Posen, care avea o 
ţinută corectă şi care, drept urmare, îşi obosea calul mai puţin 
decât Cocardasse, căpătase un avans destul de serios faţă de 
acesta. 

Temându-se să nu cumva să-l piardă din vedere pe baron, 
dacă ar fi continuat să rămână astfel în urmă, Cocardasse avu 
proastă inspiraţie ca, pentru a accelera viteza calului său, să-l 
înţepe în ceafă cu vârful spadei sale. 


Asta era prea mult pentru Castor... 

De abia suferise această împunsătură, că şi începu să se 
ridice, să zvârle cu copitele din spate, să sară în toate direcţiile 
cu o asemenea furie, încât pentru a nu fi aruncat la toţi dracii, 
ostaşul nu avu timp decât să-l apuce cu ambele braţe de gât, de 
care îşi lipi pieptul, tremurând până în măduva oaselor. 

— Drace! sughiţă el. Ce animal ticălos! Uite-l că acum a 
turbat!... Baroane!... Domnule de Posen... vino să-l ţii, vino 
degrabă... 

Dar vai! Cel pe care-l chema se depărtase şi mai mult şi nu 
vedea nimic din ce se întâmpla în spatele lui. 

Gasconul gândea că-i sunase ceasul din urmă, deoarece îşi 
dădea seama de soarta care-l aştepta dacă, din întâmplare, ar fi 
căzut: cu siguranţă ar fi fost călcat în picioare şi zdrobit. 

Deodată, Castor, cuprins de o nouă fantezie, părăsi drumul 
şi, cotind brusc la stânga, o luă la goană drept înaintea lui, peste 
câmp. 

Profesorul de arme era tot mai înnebunit; instinctiv, strânse 
mai tare menghinea brațelor sale. 

Calul mergea ca vântul, trecând peste toate obstacolele — 
garduri vii, şanţuri, movilite — cu o uşurinţă de neînchipuit. 

Era o adevărată cursă de steeple-Chase” peste câmp, dacă 
putem folosi această expresie. 

Cât să fi durat cursa? Desigur, sărmanul gascon n-ar fi 
putut spune, deoarece pierduse cu totul noțiunea timpului. 

In cele din urmă, martiriul său se încheie. O apă curgătoare, 
lată de cincisprezece picioare, le bara drumul. Vrând să o sară, 
Castor făcu un plonjon drept în mijloc, ceea ce îi permise lui 
Cocardasse să se desprindă de el. Râul era puţin adânc şi atât 
omul cât şi animalul scăpară doar cu o baie neprevăzută. 
Amândoi puseră deodată piciorul pe pământul ţeapăn. 

Baia aceasta avusese un efect binefăcător asupra anglo- 
saxonului, care, cu totul potolit, nu mai dădu semne c-ar avea 
vreo dorinţă de revoltă şi veni singur lângă stăpânul său de 
moment. 

Să nu vă grăbiţi să ne acuzaţi de exagerare la lectura 
acestei scene ecvestre; să nu ne acuzaţi că nu ştim să 
construim un personaj. 


25 Steeple-chase: (în Ib. engleză în text) = cursă de obstacole. (n.t.) 


Cu vârsta, Cocardasse, tipul acesta binecunoscut de guraliv 
îndemânatic şi băutor zdravăn îşi accentuase defectele ca şi 
calităţile şi, dacă nu se simţise foarte în largul său pe crupa lui 
Castor, s-o spunem limpede, dacă-i fusese frică — sentiment ce 
până atunci nu-l ştia decât din auzite — este pentru că, în lunga 
sa carieră, nu încălecase încă niciodată pe un cal adevărat (căci 
în mod cinstit nu poate fi dat acest nume animalului demn de 
milă pe care-l călărea, cu vreo douăzeci de ani în urmă, în valea 
Louron, când se ducea la hanul La Mărul lui Adam“* pentru a-i 
prinde pe ticăloşii tocmiţi să-l asasineze pe ducele de Nevers). 

Simţindu-se în poziţia sa normală, bătrânul soldat îşi 
recapătă întreaga siguranţă. 

— la te uită! îşi zise. Ce călăreț grozav sunt!...Să suport 
neclintit o cursă ca asta!... Şi să îmblânzesc într-o clipă acest 
armăsar sălbatic! Desigur, baronul o să mă felicite... Dar, chiar, 
se întrebă, ce s-o fi întâmplat cu domnul de Posen?... Şi unde 
mă aflu, aici? 

Se lăsa noaptea şi orizontul începea să se înece în ceţurile 
înserării. 

Cercetă cu privirea împrejurimile, încercând să recunoască 
direcţia cea bună. 

Nu reuşi — pretutindeni câmpuri şi câmpuri; tăcere şi 
singurătate. 

Foarte nedumerit, se gândea ce să facă în astfel de situaţie 
când zări, pe ecranul întunecat al depărtării, un punct negru ce 
creştea văzând cu ochii. 

Chipul i se lumină. 

— Pe toţi dracii! exclamă. Este baronul. E-n ordine atunci!... 
Poate şi calul lui s-a ambalat şi, săracul de el, a nu reuşeşte să-l 
stăpânească! 

Nu se înşela cu privire la prima presupunere. 

Era, într-adevăr, domnul de Posen care, sfârşind prin a se 
întoarce să vadă cum se mai împăcau Cocardasse şi anglo- 
saxonul, fusese foarte mirat să-i descopere pe amândoi în 
depărtare, străbătând câmpurile de orz, în situaţia pe care o 
cunoaştem. 


26 La Mărul lui Adam: în textul original, A la Pomme d'Adam. Vezi romanul 
Cocoşatul de Paul F&val-tatăl. (n.t.) 


Făcuse îndată cale întoarsă şi se pornise în urmărirea 
fugarilor, urmărire ce dura deja de douăzeci de minute. 

Curând ajunse lângă el. 

— Hei! îl întrebă pe profesorul de arme. Ce fel de joc este 
acesta, camarade? Crezi că vei ajunge la Courtrai pe drumul pe 
care ai pornit? 

— Nu! La naiba! Dar vinovat e animalul ăla afurisit, pe care 
l-a cuprins deodată nebunia... şi m-a adus aici, fără să se 
sinchisească să afle dacă mie-mi place. 

— Zău?! Între noi fie vorba, poate că n-a fost vina lui. 

— Ce vrei să spui cu asta, domnule baron? ripostă 
Cocardasse semeţindu-se. 

— Vreau să spun că... De fapt, vom discuta asta mai târziu. 
Deocamdată, să încercăm să ne dăm seama unde ne aflăm. 

— Ei, na! Suntem pe câmp! replică profesorul de arme, 
rămânând gascon chiar şi în împrejurările cele mai grave. 

— Da, şi la două leghe de drum, ceea ce înseamnă că am 
pierdut patru leghe. 

— Şi ce-i cu asta? 

Domnul de Posen, care nu prea avea chef de glumă, ridică 
din umeri. 

Apoi, aşa cum făcuse Cocardasse cu o clipă mai înainte, 
scrută depărtările cu o privire cercetătoare. 

După cinci minute, clătină capul, descurajat. 

— Ei, bine? întrebă bătrânul soldat. 

— Ei, bine, sunt complet dezorientat. Nici un punct de reper 
nu-mi arată drumul pe care trebuie să-l urmăm. Bineînţeles că 
dacă ar fi lumină, nimic nu ne-ar fi mai uşor decât să-l regăsim; 
dar întunericul se adânceşte din clipă în clipă şi mă tem să nu 
ne rătăcim şi mai mult, dacă ne-am încrede în întâmplare. 

— Aşadar, la ce concluzie ajungi? 

— Ajung la concluzia că nu ne mai rămâne decât să 
încercăm să descoperim prin împrejurimi locuinţa vreunui ţăran, 
pentru a ne face rost de un ghid. 

— Bună idee, baroane. 

— Ca urmare, vom merge în lungul acestui râuleţ, pe 
malurile căruia trebuie, după toate probabilitățile, să se afle 
câteva aşezări omeneşti. Apoi, la prima pe care o vom întâlni, 
vom cere, contra plată, ajutorul vreunui om pentru a ne duce pe 
drumul cel bun. 


— Perfect... 

Cei doi bărbaţi porniră la drum. 

Din prudenţă, bătrânul ostaş mergea pe jos, ţinându-l de 
căpăstru pe Castor. 


Capitolul XV - Ferma 


a o depărtare de o jumătate de muschetă faţă de locul pe 

care-l părăsiseră, avură mulţumirea să găsească, la 

cincizeci de paşi pe partea cealaltă a apei, o clădire destul 
de mare, care semăna întru totul cu o fermă. 

— lată rezolvată problema noastră, zise domnul de Posen. 

O punte alcătuită din câteva scânduri ce se clătinau 
permitea trecerea râului, în faţa intrării. O trecură şi se 
apropiară de clădire. 

Văzută de aproape, aceasta avea o înfăţişare ciudată. Era 
de-a dreptul o ruină. Zidurile, roase de muşchi şi licheni, erau 
crăpate, fisurate de jos până sus şi păreau gata să se 
prăbuşească. Poarta cea mare era smulsă din balamale şi zăcea 
pe pământ, cu scândurile putrezite, iar acoperişul de paie, 
dezgolit în multe locuri, lăsa să se vadă un schelet de scânduri 
rupte sau dislocate. 

Călătorii noştri pătrunseră în interior, care era pe măsura 
exteriorului. 

Peste tot se întinseseră igrasia şi mucegaiul, desprinzând 
pietrele şi măcinând lemnul. 

Construcţia părea cu totul părăsită. 

Baronul şi profesorul de arme se aflau sub o boltă formată 
din poartă pentru căruţe şi un prim corp de locuinţe. 

In faţa lor se afla o curte, la capătul căreia se vedea oa 
doua construcţie, într-o stare la fel de proastă ca şi prima. 

— Ciudată magherniţă! zise domnul de Posen. 

— Bună pentru a adăposti şobolani şi şoareci de pădure, 
adaugă Cocardasse. 

— Şi unde este inutil să mai rămânem, căci, mai mult ca 
sigur, nu adăposteşte nici o fiinţă omenească. 

— Am poftă să-i dau foc, ca să mă usuc, spuse ostaşul 
tremurând sub hainele lui ude. 

— la numai să-ncercaţi! schelălăi o voce amenințătoare, 
răsunând deodată în spatele lor. 

Se întoarseră repede şi văzură o bătrână care, la lumina 
slabă a unui felinar pe care-l ţinea ridicat cu o mână, îi privea 


ţintă, cu ochi mânioşi. Se ţinea drept, cu capul dat pe spate, în 
semn de sfidare. 

Era un soi de bătrână bărbătoasă, cu trăsături aspre, cu 
forme colţuroase, acoperite de nişte amante de zdrenţe. 

Domnul de Posen o privi un moment şi fu primul care 
spuse: 

— Bună femeie, fii sigură că tovarăşul meu nici nu se 
gândeşte să-ţi dea foc la locuinţă. A spus asta doar ca să 
glumească. 

— Ciudată glumă, mormăi bătrâna. Dar ce căutaţi aci? 

— Îţi vom spune. Ne-am rătăcit şi căutăm un ghid care să 
ne readucă la drumul mare. Este cineva, în aşezarea aceasta, 
care ar putea fi un astfel de ghid? 

— Nu, nu e nimeni. Numai fiul meu, Christian, ar putea face 
aşa ceva, dar este beat de azi-dimineaţă, de nici nu poate pune 
un picior înaintea celuilalt. Cât despre mine, sunt obligată să nu 
părăsesc casa din cauza a doi călători care, la fel ca 
dumneavoastră, şi-au pierdut drumul şi au sosit, mai adineauri, 
atât de obosiţi, încât îşi vor petrece noaptea la mine. 

— Ah! Şi noi care credeam că aici nu se afla nici un locuitor, 
spuse încet baronul. Aşadar, nu trebuie să contăm nici pe 
dumneata, nici pe fiul dumitale pentru a ne face serviciul pe 
care-l aşteptăm? 

— Este imposibil şi v-am spus pentru ce. 

Domnul de Posen era foarte contrariat. 

— Cel puţin, îmi puteţi spune unde, în vecinătate, se află 
vreo altă locuinţă? reluă el vorba. 

— Cea mai apropiată se află la o leghe, spre Ostende; şi nu 
lângă râu, ca a noastră, ci mai departe. 

— În acest caz, mi se pare, interveni Cocardasse, că nu ne 
rămâne de făcut decât acelaşi lucru ca şi oamenii care ne-au 
precedat. Vom pleca din nou mâine la prima oră. Ce zici, 
baroane? 

Acesta se gândea. Să se aventureze din nou peste câmpuri, 
în plin întuneric şi să nu reuşească, poate, decât să se depărteze 
şi mai mult de drum, nu-i surâdea deloc. Pe de altă parte, să 
piardă un timp preţios printr-o oprire de care nu era absolută 
nevoie, asta îl necăjea tare. Totuşi, după ce cumpăni cele două 
alternative, cu avantajele şi dezavantajele lor, i se păru mai 
raţional să se alăture propunerii tovarăşului său. 


— Fie, sfârşi prin a răspunde, să petrecem noaptea aici... 
Dar ce întârziere mare!... 

— Ascultă, mătuşă, zise profesorul de arme, deoarece 
consimţim să te onorăm cu prezenţa noastră, fă aşa încât să ne 
găseşti vreun colţişor în care să putem trage un pui de somn 
până în zori. 

— Singura încăpere locuibilă a fermei, răspunse bătrâna, 
este ocupată de cei doi călători de care v-am vorbit, şi nu mai 
am să vă ofer decât un soi de pivniţă, unde ne ţinem uneltele de 
lucru. Dacă vreţi să vă mulţumiţi cu asta...? 

— Ei, bine! Ne vom mulţumi, răspunse bătrânul soldat; un 
lux prea mare ne-ar jena. 

— Atunci, veniţi, comandă bătrâna. 

— Şi caii noştri? întrebă baronul. 

— Legaţi-i pentru moment de belciugul ăla, pe care-l vedeţi 
prins în zid. Peste câteva clipe o să-i conduc într-un şopron, în 
curte, şi o să le dau câte o măsură de ovăz. 

Castor şi Pollux odată puşi în imposibilitate de a spăla 
putina fără călăreţii lor, aceştia o urmară pe femeie, care porni 
pe o scară ce ajungea sub boltă. 

Toţi trei urcară douăzeci de trepte şi ajunseră la o uşă 
închisă cu un simplu zăvor. 

Bătrâna o deschise şi-şi pofti oaspeţii într-o încăpere în 
care, de-a lungul pereţilor, se îngrămădeau, claie peste 
grămadă, o sumedenie de instrumente agricole şi de unelte de 
tot soiul, roase de rugină — şi unele şi altele — în aşa hal, încât 
era limpede că nu mai puteau fi folosite. 

Pe podea zăceau, spintecaţi, saci plini cu orz sau cu hamei, 
pe care umezeala îi făcuse să încolţească sau să mucezească. 

Înfăţişarea locului îl făcu pe domnul de Posen să se 
strâmbe. 

Profesorul de arme se arătă; dimpotrivă, foarte mulţumit. 
Cu membrele dislocate, cu şira spinării ruptă ca urmare a 
proastei înţelegeri cu Castor, el tânjea după odihnă, oricum ar fi 
fost. Aşa încât, fără să mai aştepte, se lungi pe unul dintre saci, 
punând un altul sub ceafă pentru a-i sluji drept pernă şi se 
pregăti să guste un somn pe care-l socotea prea binemeritat. 

— Trebuie să vin să vă trezesc, domnilor? întrebă bătrâna, 
înainte de a pleca. 


— Inutil, răspunse baronul, nu vei veni probabil îndeajuns 
de devreme; trebuie să plecăm înainte de ivirea zorilor. Ba 
chiar, în cazul în care nu te voi mai vedea, îţi voi plăti pe loc 
ospitalitatea. 

Scoţând din buzunar o pungă rotunjoară, luă din ea un 
ludovic şi-l dădu femeii. 

Strălucirea aurului aprinse o flacără în ochii acesteia. 

— Mulţumesc, zise, aproape smulgând moneda dintre 
degetele domnului de Posen, şi noapte bună, domnilor. 

După ce baba plecă luând cu ea felinarul, baronul se hotări 
să-l imite pe Cocardasse. 

Dar, mai puţin fericii: decât el, nu reuşi decât să cadă într-o 
toropeală care ţinea totodată şi de veghe şi de somn, fără a fi 
totuşi nici una, nici alta. 

Trecură câteva ore bune. 

Aşa cum spusese bătrâna, ceilalţi doi călători sosiseră la 
fermă înainte de miezul zilei. Ei ocupau o cameră în al doilea 
corp de clădire, adică în construcţia situată în fundul curţii. 

Unul dintre ei era un bătrân de vreo şaptezeci de ani care, 
în ciuda iernilor ce trecuseră peste capul său, se ţinea încă drept 
şi ţeapăn. Era îmbrăcat în întregime în negru. 

Celălalt părea a fi în deplina putere a vârstei şi purta 
uniforma companiilor libere şi scutite de impozit. 

Acesta din urmă avea un umăr şi o parte a gâtului 
înfăşurate în cârpe însângerate. Cu puţin înainte de venirea 
domnului de Posen şi a lui Cocardasse, cele două personaje 
purtau o conversaţie pe care credem că este util s-o relatăm. 

— Trebuie totuşi să terminăm! spunea septuagenarul, care 
străbătea camera în lung şi-n lat cu paşi sacadaţi, în timp ce 
tovarăşul său, stând pe un scăunel, se rezema de zid. Sunt doi 
ani de când îl urmăreşti şi n-ai reuşit să mă scapi de el. 

— Ştii bine, domnule de Peyrolles, că am făcut tot ce mi-a 
stat în puteri, răspundea soldatul. Dar... este un demon, un drac 
din infern!... Şi, de fiecare dată când i-am întins o cursă, ea s-a 
întors împotriva mea. Chiar şi ieri, uite în ce hal m-a adus! 

— Da, văd, şi dacă n-aş fi fost acolo, tocmai la ţanc ca să te 
culeg şi să te pansez, cred că la ora asta n-ai valora mai mult 
decât acoliţii tăi, ale căror cadavre au rămas la han. 

— Adevărat... şi recunoştinţa mea... 

Bătrânul râse cu cruzime. 


— N-am ce face cu recunoştinţa ta, zise. Dacă te-am salvat, 
am făcut-o pentru mine, nu pentru tine. Mai am nevoie de 
serviciile tale. 

— De îndată ce mă voi vindeca, o să mă pun pe treabă, şi 
promit că n-o să-mi scape. 

— Mi-ai mai spus ăsta ultima dată, când te-a lăsat pe turn, 
lângă Praga, crezându-te mort. Ca şi acum, când m-ai făcut să 
vin pentru a fi martor al victoriei tale, pentru a-mi arăta 
cadavrul lui. Frumoasă victorie, n-am ce zice, şi este şi mai 
frumoasă astăzi, când suntem obligaţi să fugim pe căi ocolite, 
de frică să nu fie el cel care să ne urmărească. 

Soldatul, în care cititorii noştri l-au recunoscut deja pe 
Mathias Knauss, vru să facă o mişcare de protest, dar îi scăpă 
un geamăt şi o paloare îi acoperi brusc chipul. 

— Doar n-o să leşini acum, ca o muiere? reluă cu asprime 
bătrânul, al cărui cap se plecă spre umărul stâng şi se ridică, de 
parcă această mişcare era independentă de voinţa sa. 

— Am umblat atât de mult de azi-dimineaţă, domnule de 
Peyrolles... 

— Şi trebuie să mai umblăm mâine o parte din zi, tot peste 
câmpuri, drumul nefiind încă îndeajuns de sigur. De-abia la 
Dixmunde, adică la trei leghe de aici, nu vom mai avea a ne 
teme de vreo întâlnire supărătoare. Acolo vom lua o trăsură de 
poştă care ne va înapoia la Paris. 

— Niciodată n-o să reuşesc să merg pe jos până acolo. 

— Ba da, te voi ajuta, aşa cum am mai făcut-o, cu acest 
elixir, răspunse bătrânul, scoțând de sub vestă o sticluţă în care 
lucea o licoare opalescentă. Bea! adăugă, întinzându-i lui 
Knauss flaconul. 

Acesta luă o înghiţitură din licoare. Imediat păru să-şi 
revină. Obrajii i se colorară şi trunchiul prăbuşit i se îndreptă. 

— Da, zise, acum mă simt destul de puternic pentru a face 
faţă unui drum lung. 

— Mâine vei mai lua o înghiţitură, înainte de plecare... Dar, 
sst!... porunci deodată bătrânul, ciulind urechea. 

— Dar ce este? 

— Aud paşi de cai... un zgomot de voci la intrare. 

Şi, îngrijorat, septuagenarul se apropie de fereastră, după 
ce suflase într-o lumânare de răşină aşezată pe o poliţă. 


— Mii de draci! înjură el, aproape imediat. Doi dintre 
duşmanii noştri sosesc la această fermă! 

— Unul dintre ei n-o fi cumva sergentul Philippe? întrebă, cu 
teamă, Mathias. 

— Nu, din fericire. Totuşi, trebuie să fim atenţi, pentru că îi 
recunosc pe ostaşul acela, Cocardasse şi pe baronul de Posen, 
care, amândoi, îl protejează pe Philippe. Ce caută în locul acesta 
izolat? Or fi aflat de prezenţa noastră aici, sau numai 
întâmplarea i-a îndreptat încoace?... Pentru orice eventualitate, 
să ne luăm toate măsurile de precauţie. 

Apucă la repezeală două mantale de călătorie puse pe un 
scaun, aruncă una pe umerii lui Knauss şi se înfăşură în cealaltă. 
Apoi, înarmându-se cu o pereche de pistoale, aşteptă... 

— Haide, zise după câteva minute, nu pe noi ne caută. lată- 
i că intră în primul corp de clădire, conduşi de bătrâna. Fără 
îndoială că se duc să se odihnească, deoarece par morţi de 
oboseală, mai ales Cocardasse. 

— Şi atunci, ce trebuie să facem? 

— Mă voi gândi. 

Părăsindu-şi noii oaspeţi, bătrâna cea bărbătoasă coborâse 
iarăşi scara, traversase boltă şi intrase într-o încăpere ce avea 
acces spre aceasta. 

Lângă un cămin înalt, cu consolă, în vatra căruia mai 
agoniza puţin jeratic, zăcea pe podea un om, întins cât era de 
lung. Părea să doarmă. Era un individ încă tânăr, cu faţa aspră şi 
grosolană. Femeia îl împinse cu piciorul. 

— Christian, îi zise într-un dialect flămând, avem alţi doi 
călători. 

Țăranul ieşi din somnolenţă. 

— Doi călători noi? repetă cu o voce încleiată de băutură. 
Ţi-au plătit şi ei? 

— Da, puişor. 

— Ce-ai primit de la ei? 

— Priveşte! cârâi bătrâna, deschizând pumnul sub razele 
felinarului. 

— Aur! exclamă bădăranul, ridicându-se în grabă. 

— Un ludovic! Cel care mi l-a dat avea o pungă plină cu 
dintr-ăştia. 

— O pungă plină! Aşadar ăi noi sunt bogaţi? 


— Aşa cred. Trebuie să fie mai bogaţi decât ceilalţi, care nu 
mi-au dat decât un ban de argint, răspunse bătrâna, judecând, 
ca de obicei, după aparenţe. 

— Bogaţi! repetă ţăranul. lar noi... noi suntem nişte 
sărăntoci!... 

Privirile fiului şi ale mamei, că atrase de un magnet, se 
concentrau asupra monedei de aur, care strălucea cu reflexe 
roşietice. 

— Aur! exclamă cel dintâi după o clipă. Aur!... De mult n- 
am văzut aur... 

— A! Da, de mult nu-i mai ştiam culoarea. 

— Ce n-aş face ca să am aur! Şi când te gândeşti că doar 
cu jumătate din câţi au oamenii ăia asupra lor, am putea înălța 
din nou ferma noastră, distrusă de jefuitori în timpul războiului. 

— Să cumpărăm iar câmpuri şi animale de muncă, adăugă 
bătrâna. 

— Să redevenim ceea ce eram înainte: cei mai mari 
fermieri din partea locului. Dar acum nu mai avem nimic... nimic 
decât mizerie şi băutură, ca să uităm!... 

Pe măsură ce ţăranul vorbea, beţia părea să i se împrăştie 
şi trăsăturile îi căpătau o expresie de lăcomie plină de ură. 

Maică-sa rămăsese nemişcată, privindu-l fix, încercând să 
citească pe chipul lui gândurile care-l asaltau. 

Deodată, un pas uşor ce se auzi în încăpere îi făcu să 
tresară. Bătrânul cel înalt intrase de câteva clipe, fără ca ei să-i 
observe prezenţa, şi acum înainta spre ei. 

— Să stăm un pic de vorbă, le spuse, aşezându-se cu 
familiaritate alături de ei. 

Apoi, după ce îi scrutase pe fiecare cu o privire 
pătrunzătoare, reluă: 

— Fără vrere, tocmai am auzit o parte din convorbirea 
voastră şi, ca urmare, ştiu că sunteţi hotărâți să faceţi o 
mulţime de lucruri pentru a căpăta aur. 

— O! Da! răspunseră, împreună, mama şi fiul, cu 
convingere în glas. 

— Ei, bine, cunosc un mijloc prin care să vă ajut să câştigaţi 
mult aur. 

Şi bătrânul adăugă, scoțând o pungă lunguiaţă, prin 
ochiurile căreia răzbăteau raze galbene: 


— Am aici cincizeci de ludovici care, dacă vreţi, sunt ai 
voştri. 

— Dacă vrem? 

— Da; şi iată alţi cincizeci — continuă ispititorul, scoțând 
din buzunar o a doua pungă — care pot deveni şi ei proprietatea 
voastră. 

— Monseniore, strigară împreună bădăranul şi bătrâna, ai 
căror ochi se aprindeau de lăcomie, spuneţi-ne ce trebuie să 
facem pentru asta? 

— Ascultaţi... 

Şi, cu glas foarte scăzut, bătrânul le vorbi ţăranilor timp de 
câteva minute, la capătul cărora cei doi ziseră, în deplin acord: 

— Acceptăm! 

— Bine! Atunci, luaţi de pe acum acest acont, adăugă, 
aruncându-le prima pungă. Restul, îl veţi avea după. 

— Şi ne veţi da şi tot ce au asupra lor! 

— Fireşte, asta face parte din câştigul vostru. 

Către ora cinci dimineaţa, adică la vremea când mai trebuia 
un tur de cadran până la ivirea zorilor, domnul de Posen, 
cufundat încă în acea aţipeală ce nu se putuse transforma în 
somn deplin, crezu că aude un foşnet lângă intrarea în pivniţă. 
Era ca şi cum cineva ar fi trecut iar şi iar, cu precauţie, prin faţa 
uşii. 

La început, puse asta pe seama închipuirii sale. 

Totuşi, cum foşnetul persista, se strădui să-şi recapete 
întreaga limpezime a minţii şi, după ce reuşi, rămase în 
ascultare. 

Acum, o şuşoteală continuă se adăugase zgomotului 
neobişnuit. 

Curând, auzi cum cineva ridică uşor zăvorul. 

— Oho! îşi spuse, ce-nseamnă asta? Desigur, nu vine 
nimeni să ne trezească, altminteri ar proceda altfel. 

Atunci, îşi reaminti că se afla, împreună cu Cocardasse, 
într-un loc cu totul izolat; că femeia care îi primise avea o 
înfăţişare care inspira orice altceva decât încredere şi că, în fine, 
făcuse o greşeală atunci când, pentru a-i plăti, dăduse la iveală 
punga lui doldora de aur. 

Aşa încât, aplecându-se repede spre profesorul de arme, 
care dormea cu pumnii strânşi, şi ciupindu-i braţul până la 
sânge, îi suflă la ureche: 


— Alarmă! Cocardasse! Alarmă! 

Gasconul, trezit brusc, stătu o clipă înainte să se 
dezmeticească. Dar era un drumeţ prea vechi şi mult prea 
obişnuit cu surprizele pentru a rămâne timp îndelungat 
nehotărât. 

— Ce este? întrebă cu un glas abia auzit. 

Domnul de Posen răspunse arătând spre uşă. 

Aceasta se deschidea puţin câte puţin, împinsă dinafară. 

Cu toată întunecimea ce domnea în mica încăpere, cei doi 
bărbaţi puteau urmări mişcarea fără greutate. 

Cocardasse vru să se ridice. 

Baronul îl împiedică. 

— Să aşteptăm, şopti el. 

Şi aşteptară nemişcaţi, prefăcându-se că dorm. 

Când uşa fu pe trei sferturi deschisă, două umbre 
pătrunseră una după alta în pivniţă. 

Prima era un bărbat ce ţinea cu amândouă mâinile un bici 
de grajd, a doua — o femeie înarmată cu o coasă mare, în care 
o recunoscură pe gazda lor. 

Amândoi înaintau cu paşi de lup către locul în care se aflau 
profesorul de arme şi baronul. 

Ajunşi lângă ei, bărbatul îi spuse femeii: 

— Dorm. Să ne grăbim. 

Şi brusc, ridicându-şi fiecare armă, abătură asupra celor doi 
pseudo-adormiţi o lovitură teribilă. 

Dacă ar fi fost atinşi, s-ar fi zis cu ei. 

Dar, cu o agilitate demnă de cei mai îndemânatici clovni, în 
clipa în care instrumentele cădeau asupra lor, ei executaseră 
ceea ce în mod vulgar se numeşte "săritura peştelui" şi se aflau 
deodată la trei paşi de acolo, cu faţa spre agresori. 

Văzând că încercarea lor eşuase, bădăranii sloboziră un 
blestem furios şi babă, care îl atacase pe baron, ridică din nou 
coasa asupra lui. 

Dar un fulger se aprinse în mâna domnului de Posen, care 
apăsase pe trăgaciul pistolului său, şi braţul bătrânei căzu 
sfărâmat, în timp ce înjura din cauza durerii şi arma i se 
rostogolea cu zgomot pe podea. 

Fiul fu mai puţin norocos decât mama. 


După ce evitase o a doua lovitură de bici, Cocardasse Îl 
străpunsese cu spada ca pe un pui în frigare şi îl zvârlise 
însângerat, izbindu-l de uşa lângă care se prăvăli greoi. 

— Pe toţi dracii! exclamă profesorul de arme, ce înseamnă 
povestea asta? 

— Cred că ghicesc, răspunse tovarăşul lui. Aceşti nemernici 
vor fi vrut să ne asasineze, pur şi simplu pentru a ne prăda. 

Şi, ducându-se la bărbat, a cărui agonie începea, îi spuse: 

— Nefericitule! Nu puteai oare să faci apel la generozitatea 
noastră, în loc să încerci să ne iei viaţa? 

Țăranul redeschise ochii, pe care moartea îi închidea deja 
Şi, cu un glas nesigur, bolborosi: 

— Da... am fost criminali... dar am fost împinşi la asta... un 
bătrân... acolo... găzduit în fundul curţii... a venit să ne ofere aur 
ca să vă omorâm. 

— Un bătrân... în fundul curţii... repetă baronul, care nu 
înţelegea. 

— ...Este împreună cu un alt călător... ne-a spus că sunteţi 
duşmanii lui... că i-am face un mare serviciu trimiţându-vă pe 
lumea cealaltă... şi ne-a promis mult aur dacă reuşeam... 
Atunci... din cauza mizeriei noastre... am acceptat... Dar suntem 
pedepsiţi... bătrâna mea mamă nu va supravieţui rănii... iar eu... 
eu... eu mo... 

Cuvântul îi rămase în gâtlej; îşi dăduse ultima suflare. 

Cocardasse şi baronul coborâră scara câte patru trepte 
deodată, pentru a alerga spre al doilea corp de clădiri. Când 
ajunseră la picioarele scării, doi călăreţi înfăşuraţi în mantale ce- 
i ascundeau în întregime treceau prin faţa lor şi se pierdeau 
curând, peste câmpuri, în triplu galop. 

— Aştia sunt oamenii noştri! strigă domnul de Posen. Unul 
este cu siguranţă bătrânul despre care ne-a vorbit ţăranul. 
Trebuie să aflăm cine sunt amândoi. Pe cai, Cocardasse... Pe 
cai! Îi vom urmări. 

Se năpustise în curte unde, după câte spusese bătrâna, se 
afla şopronul care-i adăpostea pe Castor şi Pollux. 

Hangarul era la locul lui, dar nu şi caii. 

— Ticăloşii! exclamă baronul. Ne-au furat animalele, şi 
acum iată-ne fără cai. Nu mai putem să-i urmărim şi, în 
consecinţă, să limpezim acest mister... Pe Dumnezeul meu! i 
voi cunoaşte totuşi... Ah! Domnule de Peyrolles, nu ştiu cum se 


face, dar mi-aş pune capul zălog că eşti amestecat în treaba 
asta. Fii liniştit, ne vom reîntâlni la Paris. 

— Pe toţi dracii! Sigur că o să ne reîntâlnim — strigă la 
rândul său profesorul de arme. lar Pétronille n-o să vă mai 
rateze de data asta, aşa cum s-a întâmplat în cimitirul Saint- 
Magloire. 

Ştim că domnul de Posen ghicise bine. 

La zgomotul împuşcăturii, domnul de Peyrolles tresărise, 
pricepând că ţăranii, proaspeţii lui complici, neavând în mână 
arme atât de zgomotoase, eşuaseră. Aşadar, luându-l pe Knauss 
de braţ, îl trăsese în curte şi-l săltase pe unul din cei doi cai. 
Apoi, plecaseră cu toată viteza. 

— Camarade, reluă baronul, nu ne mai rămâne decât să 
pornim din nou. Se va face ziuă şi sper că vom putea ajunge iar 
la drum. 

leşiră deci din ferma în ruine şi, orientându-se de bine de 
rău, ajunseră, după două ore de mers, la drumul cel bun. 

Apoi, la prima poştă pe care o întâlniră, domnul de Posen 
făcu rost — cu bani gheaţă — de alţi cai, care, desigur, nu erau 
pe măsura lui Castor şi Pollux, dar cu care trebuiră să se 
mulţumească în locul altora mai buni. 

Cocardasse, profitând de lecţia de călărie pe care, în ajun, o 
luase pe spezele sale, se ţinu acum aproape convenabil pe cal. 

Sărea de pe crupă pe cap doar de zece ori pe leghe. Ceea 
ce era un mare progres. 


Capitolul XVI - Marine 


ât despre Philippe, el nu suferise nici o întârziere în timpul 
drumului de la Ostende la Paris. 

Sărind etapele, neodihnindu-se nici el, nici calul, decât atât 
cât era strict necesar, străbătuse în patru zile distanţa ce-l 
despărţea de capitală. 

Totuşi, la mică depărtare de aceasta, animalul său 
surmenat, obosit peste măsură de dubla călătorie pe care o 
făcuse, se prăbuşi deodată sub el, pentru a nu se mai ridica. Dar 
puţin îi păsa: Parisul era aproape! 

Îşi încheie drumul pe jos şi ajunse curând pe strada Pas-de- 
la-Mule, unde se afla pensiunea La Măgarul din Arcadia. 

Intră ca o vijelie în biroul în care trona stăpâna locului, 
doamna Gloria, o cumătră grasă şi groasă de treizeci şi şase, 
treizeci şi opt de ani, cu rotunjimi cam căzute. 

Faţă de acest mod de a se prezenta, doamna Gloria, care 
încă nu abdicase şi se mai temea pentru farmecele sale, crezu 
că este vorba de un atac neprevăzut şi avu un sughiţ de spaimă, 
în timp ce-şi proteja atracțiile cu scutul celor două braţe groase 
ca nişte şunci de Mayence. 

Remarcând totuşi înfăţişarea drăguță a nou-venitului, îşi 
spuse că, la urma urmei, atacul n-ar fi neplăcut, şi se pregăti să- 
i ţină piept cât putea de bine. 

Philippe, căruia prea puţin îi păsa de doamna Gloria şi de 
farmecele ei trupeşti, o întrebă cu îngrijorare: 

— Nu aveţi aici o tânără cu numele de Marine? 

— Da, domnule sergent. O copiliţă pe care... 

— Arătaţi-mi unde locuieşte, vă rog, o întrerupse Philippe. 

— Sunteţi oare fratele pe care îl aşteaptă? Ah, drăguţa de 
ea, ce mulţumită va fi. Dacă aţi şti!... 

— Repede!  Spuneţi-mi unde este, reluă tânărul cu 
nerăbdare. 

— Permiteţi-mi, vă voi conduce, se oferi gazda, încercând 
să se pună în mişcare. 

— Nu, inutil; unde locuieşte? Spuneţi-mi odată, ce naiba! 

— Vai, Sfântă Fecioară, un băiat aşa drăguţ care înjură în 
halul ăsta! 


Philippe îi aruncă o privire teribilă. 

— La primul etaj, uşa din faţa scării. Cheia este în broască, 
se grăbi să răspundă doamna Gloria, pe care această privire o 
făcu să tremure. 

In două salturi, tânărul urcase scara. 

Pe punctul de a intra la Marine, fu cuprins de o temere. 
Cum avea s-o găsească şi ce-i va spune ea? Chemarea ei 
disperată îl făcea să întrevadă lucruri atât de grave, încât 
aproape se temea să le afle. 

În cele din urmă, intră în camera fetei. 

Aceasta stătea într-un fotoliu larg, cu capul înclinat pe 
umăr, ca şi cum n-ar mai fi avut putere să şi-l ţină drept. La 
zgomotul de deschidere a uşii, şi-l ridică şi, recunoscând pe cel 
pe care-l numea fratele său, lăsă să-i scape un plânset surd. 

Philippe alergă la ca. 

— Marine! strigă. Sărmana mea Marine! Ce s-a întâmplat 
oare în lipsa mea... şi de ce vorbeşti de moarte? 

O îmbrăţişa cu căldură şi o acoperea cu mii de mângâieri. 

Dar ea încerca să se elibereze şi îl respinge încetişor. 

Primirea aceasta îl surprinse. Şi atunci o cercetă cu atenţie. 

Ce de schimbări se petrecuseră în ea de la plecarea lui! 

O părăsise strălucitoare de sănătate, cu buzele ca o floare, 
cu ochii limpezi ca un cristal şi o revedea cu chipul decolorat, 
slăbit, cu gura crispată de durere şi cu ochii întunecaţi ca 
noaptea. Şi apoi, în toată fiinţa sa era o prăbuşire, o slăbiciune 
care dovedeau o suferinţă interioară şi continuă. 

Această constatare îi făcu rău. Remarcă şi că îi evită 
privirile, părând că-i este ruşine în prezenţa lui. 

i — lți mulţumesc că ai venit, Philippe, spuse cu glas slab. O! 
Iti mulţumesc! Imi era atât de teamă că nu te voi mai vedea 
înainte de a muri! 

— Să mori! Şi de ce? repetă tânărul. 

— De ce?... Pentru că nu mai sunt demnă să trăiesc. 

— Ce înseamnă aceste cuvinte, surioară? Nu le înţeleg. Și 
pe urmă, ce mi-a povestit mesagerul care mi-a adus scrisoarea 
ta? Spunea că te-a întâlnit pe un pod, gata să te arunci în apă. 
Este adevărat? 

Fata făcu un semn afirmativ. 


— Aşadar, voiai să termini cu viaţa! Să termini, fără a te 
gândi la imensa durere în care m-ai fi cufundat, pe mine, care te 
iubesc cu atâta duioşie. 

— O! Ba da... m-am gândlit!... 

— Şi asta nu te-a oprit! i 

— Nu puteam... nu mai puteam să trăiesc! Iți repet... 

— Surioară — o întrerupse cu gravitate sergentul — ca să 
ajungi să doreşti atât de fierbinte moartea, trebuie să fii pradă 
unei mari disperări. Spune-mi, de unde această disperare? 

— La ce bun? Asta nu ar micşora cu nimic nenorocirea mea 
şi te-ar face să suferi în mod inutil. 

— M-ar face să sufăr, fără îndoială, dar mi-ar şi permite — 
poate — să-ţi uşurez cât de cât suferinţa. 

— E imposibil! Suferinta mea este dintre cele pentru care 
nu există nici o mângâiere. 

— Haide, surioară — reluă tânărul aşezându-se lângă ea şi 
luându-i drăgăstos mâinile, pe care le simţi tremurând într-ale 
sale — haide, nu sunt eu oare fratele tău, ca altădată? Ştii, 
altădată, când împărţeam totul între noi, bucurii şi necazuri, 
când îmi încredinţai cele mai intime gânduri, când ştiam să-ţi 
citesc atât de bine în inimioară... În inimioara asta care, astăzi, 
s-a închis pentru mine. 

La această evocare, fata se simţi răscolită de o mulţime de 
amintiri duioase, care înviară deodată în mintea ei şi, 
comparând situaţia sa de acum cu cea de odinioară, ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Şi atunci plânse, plânse îndelung, aplecată pe umărul 
sergentului. 

Apoi, când lacrimile aproape secaseră, ea îi răspunse: 

— Dragul meu Philippe, nu voi avea secrete faţă de tine, 
cum nu am avut niciodată. Şi pentru că aşa vrei, vei afla totul. 
Vei vedea apoi dacă viaţa mai are vreun rost pentru mine. 
Ascultă deci. 


x k x 


Puțin după plecarea ta la armată, doamna Passepoil, care 
mă primise cu prietenie şi îmi dorea binele, mi-a găsit, la o mare 
doamnă, marchiza de Vertueil, un loc mult mai bun decât cel pe 
care îl aveam la dânsa. 


La început, am intrat acolo ca lenjereasă, dar după ce 
marchiza a aflat că ştiam să brodez cu îndemânare, m-a făcut 
să abandonez această muncă, pentru a nu mă mai ocupă decât 
de broderie. 

Părea foarte mulţumită de îndemânarea mea, ba chiar atât 
de mulţumită, încât, pentru a mă vedea la lucru, mi-a dat voie 
să rămân într-un colţ al salonului său, obişnuind să primească 
acolo, în prezenţa mea, persoanele care veneau în vizită. 

Printre aceste persoane, una dintre cele care veneau mai 
des era un tânăr de treizeci — treizeci şi doi de ani, de origine 
lombardă. Stăpâna mea îl numea, cu familiaritate, "domnul 
Zen". 

M-a remarcat din prima zi când a apărut în salon şi a 
întrebat-o pe marchiză cine eram. l-a explicat. "Dar este 
fermecătoare, micuța aceasta", a spus el. "Cu adevărat 
fermecătoare." Şi şi-a aţintit îndată lornionul asupra mea, pentru 
a mă cerceta pe îndelete, fără a ţine seama de jenă pe care 
examinarea lui mă făcea s-o resimt. 

Cu prilejul fiecărei vizite reîncepea această manevră, uneori 
chiar apropiindu-se de locul unde şedeam, pentru a-mi vorbi; 
ceea ce mă umplea de ruşine, deoarece nu ştiam ce să-i 
răspund. 

Marchiza, nevăzând în asta decât o glumă, nu şi-a făcut nici 
o problemă. "De altfel", îmi spunea ea, râzând, "este un italian, 
şi italienii, o ştii, îşi exprimă admiraţia cu expansivitate." 

Intr-o zi, când doamna de Verteuil mă trimisese cu un 
comision la una dintre prietenele sale, l-am întâlnit pe domnul 
Zen, care trecea cu trăsura. Zărindu-mă, a poruncit să oprească, 
a coborât şi a venit să mă întrebe de ce mă aflam în afara 
palatului marchizei. l-am spus motivul şi i-am indicat locul în 
care mă duceam. 

"Ei! este încă destul de departe!" a remarcat el. "Cum a 
putut avea marchiza inima să lase să umble prin noroi nişte 
picioruşe atât de drăguţe ca ale dumitale? Urcă în trăsură, 
copila mea, te voi conduce acolo." 

Am crezut că glumea, dar nu era aşa şi oricât m-am opus, 
oricât m-am scuzat pentru o asemenea cinste, a insistat atât de 
mult, încât a trebuit să mă aşez lângă el, pe perne. 


De-abia pornisem şi mi-a spus tot felul de lucruri care m-au 
tulburat foarte mult şi, în cele din urmă, mi-a făcut o declaraţie 
de dragoste. Am respins-o cu cea mai mare indignare. 

Deoarece atitudinea mea nu avea nici o putere asupra lui, 
nu am găsit alte mijloace pentru a mă sustrage avansurilor sale, 
decât să deschid brusc portiera trăsurii şi să sar în stradă, cu 
riscul de a-mi rupe picioarele. 

M-am ferit să-i încredinţez marchizei această avenul tură, 
de teamă să nu-i stric relaţiile cu domnul Zen, a cărui atitudine 
ar fi condamnat-o aspru, cu siguranţă. Şi apoi, mă gândeam că 
— după cele ce se întâmplaseră — acesta din urmă nu va mai 
îndrăzni să mă persecute cu insistenţele sale. 

Şi vai! Din această tăcere mi s-a tras nefericirea. În timpul 
următoarelor vizite pe care domnul Zen le-a făcut stăpânei 
mele, nu mi-a mai vorbit, dar ochii săi, deseori îndreptaţi spre 
mine, aveau un limbaj mult mai grăitor decât cuvintele, şi 
asupra căruia nu mă puteam înşela. Din această cauză mă 
simţeam nespus de stânjenită. 

Cam după şase săptămâni, marchiza a trebuit să lipsească 
pentru a se duce să petreacă puţine zile la o mătuşă bătrâna, 
care locuia pe colina Montmartre. 

La trei zile după plecarea sa, mi s-a adus o scrisoare din 
partea ei, în care îmi cerea să-i duc câteva mostre de broderie, 
pe care dorea să le arate rudei sale. 

M-am grăbit să-i dau ascultare şi, de cum am ajuns în 
Montmartre, m-am prezentat la casă a cărei adresă îmi fusese 
indicată în scrisoare. 

Am fost primită de o femeie care mi s-a părut a fi o 
guvernantă sau o doamnă de companie. 

"Domnişoară" — mi-a zis — "pentru moment stăpâna 
dumitale a ieşit să se plimbe cu stăpâna mea, dar nu vor 
întârzia să se întoarcă. Între timp, vino să te odihneşti şi să te 
răcoreşti. Pari a fi obosită şi a suferi din pricina căldurii." 

Îmi era, într-adevăr, foarte cald şi nu mai puteam de 
oboseală, căci ne aflam în luna iulie şi atmosfera era 
apăsătoare. Am acceptat, aşadar, ceea ce îmi propunea şi am 
urmat-o fără a mă teme de ceva. Aşa că m-a condus într-un 
apartament bogat mobilat şi mi-a servit o băutură răcoritoare. 

A trecut o oră fără a le vedea revenind nici pe marchiză, 
nici pe ruda sa. 


Încet-încet, m-am simţit cuprinsă de o moleşeală care, 
curând, a pus stăpânire pe întreaga mea fiinţă. 

Am crezut că era un efect al temperaturii şi al oboselii mele 
şi nu m-am îngrijorat deloc, sperând că va fi ceva trecător. 

Pentru a scăpa şi mai repede de această amorţeală, m-am 
ridicat şi am făcut câţiva paşi prin apartament. Dar mă clătinam 
în dreapta şi-n stânga, de parcă îmi fugea pământul de sub 
picioare şi, ca să nu cad, de-abia am avut timp să mă reîntorc la 
scaunul meu. 

Din acea clipă, pentru mine totul este neant, până a doua zi 
dimineaţa. 


x k x 


Aici, Marine făcu o pauză şi păru că ezită să-şi continue 
povestirea. 

Cu obrajii împurpuraţi de ruşine, încerca să-şi retragă 
mâinile din mâinile tânărului, pentru a-şi ascunde faţa în ele. 

— Ei, bine! Surioară — spuse cu blândeţe acesta, al cărui 
chip era palid, deoarece se temea că înţelege fără ca ceva să fi 
fost spus, — de ce te opreşti? 

— O! Philippe, dacă ai şti ce urmează să-ţi povestesc! 

— Sărmana mea dragă! continuă sergentul, cu o voce 
sumbră — mi-e teamă că bănuiesc. Dar hai, continuă, trebuie să 
aflu totul... totul: 


x k x 


Fata scoase un suspin sfâşietor, apoi reluă: 

— Nu mi-am revenit decât spre ziuă. Deoarece îmi 
pierdusem cunoştinţa către ora şase seara, înseamnă că trecuse 
un interval de aproximativ douăsprezece ceasuri, în timpul 
căruia voinţa mea fusese cu totul anihilată. 

Când am redeschis ochii, am crezut mai întâi că visez. Eram 
culcată pe un pat somptuos, aşezat în mijlocul unei camere 
mobilate foarte luxos. Razele soarelui intrau în valuri prin 
ferestrele împodobite doar cu perdele uşoare de dantelă şi 
veneau să se joace pe cuvertura de mătase brodată cu fir ce 
acoperea patul. 


Ca ameţită, îmi lăsam privirile să rătăcească peste tot, 
silindu-mă să pricep ciudăţenia situaţiei mele. 

Deodată, în spatele căpătâiului patului, l-am zărit pe 
domnul Zen care, într-o haină de casă elegantă, mă privea, cu 
un zâmbet pe buze şi părând că se bucură de foarte marea mea 
uimire. 

Prezenţa lui lângă mine, în acea clipă, a fost o străfulgerare 
de lumină... 

Reamintindu-mi cu mare limpezime întâmplările din ajun, 
am înţeles îndată maşinaţia infamă a cărei victimă fusesem şi 
nenorocirea ireparabilă care mă lovise. 

Atunci, înnebunită de durere, pierzându-mi capul, m-am 
ridicat dintr-o săritură şi, adunând în grabă câteva lucruri ale 
mele ce se aflau pe jos, m-am repezit spre uşă, cu un singur 
gând: acela de a fugi departe, foarte departe de acel loc odios în 
care se înfăptuise dezonoarea mea. 

Dar, în clipa în care eram gata să ies, domnul Zen m-a 
reţinut cuprinzându-mă în braţe şi, folosindu-şi forţa, m-a obligat 
să rămân pentru a asculta ceea ce el numea "scuza crimei sale". 

Fusese cuprins, spunea el, de o pasiune nebună pentru 
mine. O pasiune pe care mi-o mărturisise când mă urcasem în 
trăsura sa şi pe care o respinsesem cu atâta indignare. . 

Din acea zi, viaţa nu-i fusese decât un chin. In zadar 
încercase să înăbuşe acea dragoste care îl măcina. Nu reuşise. 
Ca urmare, convins că niciodată nu voi fi a lui de bunăvoie, 
hotărâse să mă obţină prin viclenie. 

El fusese cel care imitase scrisul marchizei, pentru a mă 
atrage acolo, şi tot el poruncise femeii pe care o văzusem să-mi 
dea să beau un narcotic. 

Dar era gata să-şi repare greşeala: de acum încolo era 
sclavul meu... 

Mi-a vorbit astfel îndelung, angajându-se din ce în ce mai 
mult să-mi fie cu totul supus; a ajuns chiar să-mi promită că se 
va uni cu mine printr-o legătură legitimă. 


x x * 
— Ce vrei să-ți spun, Philippe? Puțin câte puțin, tot auzindu- 


|, nervii mei se relaxau. Surescitarea lăsa acum locul unei 
moleşeli totale a întregi-mi ființe şi, în necunoaşterea mea cu 


privire la condiţiile sociale, văzându-l că-mi oferă căsătoria ca 
reparaţie a infamiei sale, am încetat să mă mai zbat. Totuşi, în 
adâncul inimii, simţeam faţă de el o repulsie de neînvins. A 
profitat de faptul că pentru moment eram istovită, pentru a mă 
face să jur că nu voi dezvălui nimănui ce se întâmplase, ţinând 
seama că, dacă se afla, aceasta ar dăuna planului său de a se 
căsători cu mine, deoarece — dată fiind situaţia lui înstărită — 
trebuia să aibă unele menajamente faţă de familia sa. Am 
jurat... şi tu, Philippe, eşti primul pentru care îmi calc 
jurământul. Nici doamna marchiză, nici o doamnă Passepoil nu 
au avut niciodată nici cea mai mică bănuială, deşi, cu siguranţă, 
sunt îngrijorate de moarte pentru mine şi se întreabă cum de 
am dispărut atât de brusc. De la acea noapte fatală, l-am 
revăzut de mai multe ori pe domnul Zen şi i-am reamintit 
promisiunea, dar mereu găsea o cale să-i amâne îndeplinirea, 
sub un pretext oarecare şi... 

— Şi? repetă Philippe cu glas răguşit. 

— Şi sunt patru luni de când sunt dezonorată! 

— Mizerabilul! urlă tânărul, sfărâmând o mobilă sub pumnul 
său şi dând în sfârşit frâu liber teribilei mânii ce clocotea în el. 
Ah! O să-l forţez eu să-şi ţină promisiunea, chiar dacă pentru 
asta ar trebui să-i pun sabia pe gât! Nu te teme, Marine. În 
curând vei putea — fii sigură — să stai cu fruntea sus în faţa 
tuturor... Spune-mi, unde îl pot întâlni? 

Marine zâmbi dureros: 

— Unde-l poţi întâlni, Philippe? 

— Da. Oare nu se mai află la Paris? 

— Ba da. Dar mai ascultă, nu ţi-am spus totul. Acum zece 
zile, marchiza de Verteuil dădea o serată de gală. Deoarece 
invitaţii erau numeroşi, se făcuse apel laîntregul personal, femei 
şi bărbaţi, să servească la bufet. Eu eram ataşată la bufetul 
unuia dintre saloanele principale, din spatele căruia puteam 
lesne să văd mulţimea mergând încoace şi încolo. În mijlocul 
petrecerii, a fost anunţat domnul ambasador al Republicii 
Veneţiei. S-a croit un culoar pentru a-l lăsa să treacă şi, care nu 
mi-a fost uimirea, când l-am văzut apărând pe laşul meu 
seducător, care nu era altul decât cavalerul Zeno, acreditat de 
Republică Veneţiei pe lângă Curtea Franţei. 

— Vai! Nefericită copilă! strigă Philippe. 


— Am rămas ţintuită locului, crezându-mă victima unui 
groaznic coşmar. Mii de gânduri tulburi m-au asaltat. Dar unul 
singur le domina pe toate celelalte, acela că eram pierdută 
pentru totdeauna, şi pierdută fără scăpare. Atunci, ceva s-a 
sfâşiat în mine. Mi-am văzut existenţa distrusă, zilele mele 
târându-se în ruşine şi oprobriu şi nu mă mai gândeam decât să 
mor. Întărindu-mă împotriva groaznicei dureri ce mă tortura, am 
ieşit nezărită de stăpâna mea... şi ştii ce s-a întâmplat. Vezi 
bine, sărman prieten — frate — că de acum înainte nu mai pot 
trăi şi că moartea este singurul refugiu ce-mi rămâne. 

— Nu, Marine, spuse cu tărie sergentul, nu vreau să mori. În 
ciuda laşului atentat a cărui victimă ai fost, eu te socotesc la fel 
de curată şi la fel de inocentă ca înainte şi, la nevoie, voi 
proclama aşa de tare această puritate şi această inocenţă, încât 
toţi vor trebui s-o creadă. 

— Adevărat, Philippe? spuse fata cu însufleţire. Adevărat? 
Pentru tine nu sunt nedemnă? Şi vei mai putea să mă iubeşti? 

— Te-ai putea îndoi, copilă dragă? 

— O! Mulţumesc, prietene. Vezi tu, asta este ceea ce mă 
ucide, fiindcă, dacă ai şti... dacă ai şti... 

Şi ochii fetei se îndreptară asupra ochilor sergentului cu o 
strălucire de tandreţe atât de intensă, încât, pentru întâia dată, 
acesta crezu că citeşte în acea privire o dragoste mai puternică 
decât dragostea frăţească. 

Totuşi, se feri să arate că o remarcase. 

De altminteri, poate că se înşela, căci până atunci nici un 
indiciu nu-i permisese să presupună că Marine l-ar iubi altfel 
decât ca pe un frate. Şi, apoi, nu era acum momentul să se 
aprofundeze problema. 

— Marine, reluă, înainte de orice, îmi vei promite că renunţi 
pentru totdeauna la ideile tale de sinucidere. i-o cer în mod 
hotărât. 

— ţi promit, răspunse fata, suspinând. 

Chipul lui Philippe — pe care, în timpul povestirii Marinei, se 
reflectaseră toate durerile omeneşti — îşi recăpăta, puţin câte 
puţin, calmul. 

Dar acest calm neobişnuit era, poate, mai cumplit decât 
cea mai înspăimântătoare izbucnire de mânie, căci în el încolţise 
o hotărâre gravă, de nezdruncinat. Continuă: 


— De asemenea, îţi vei lua angajamentul să rămâi aici, 
liniştită, aşteptându-mi întoarcerea. 

— Întoarcerea ta? întrebă ea, tremurând. Vrei, aşadar, să 
mă şi părăseşti? 

— Trebuie. 

— Vai! Ce se va întâmpla cu mine? 

În ochii tânărului scapără un fulger. 

— Ascultă, surioară — îi spuse fetei, trăgând-o pe genunchii 
lui, cu forţă, dar totodată cu blândeţe. Ascultă. De-abia astăzi 
apreciez la justa ei valoare reputaţia mea de spadă bună şi 
educaţia specială pe care mi-a dat-o domnul Passepoil. 

— Vrei, aşadar, să te baţi cu domnul Zeno? 

— Da. 

— Vai! Philippe, gândeşte-te, este totuşi un ambasador. 

— Şi ce mă interesează asta! exclamă tânărul sergent cu o 
bruscă violenţă. Chiar de-ar fi duce, chiar de-ar fi prinţ, voi face 
multă onoare acestui mizerabil încrucişând spada mea de om 
cinstit cu a lui. 

— Dar viitorul tău? şopti fata, cu o admiraţie şi o 
recunoştinţă ce-i puneau lacrimi în glas. 

— Pun onoarea noastră mai presus de toate! replică 
tânărul. Şi consider ca pe ale mele onoarea şi fericirea nepoatei 
bătrânilor care m-au crescut. Eu sunt cel care-i înlocuieşte. 
Insulta ce ţi-a fost adusă mă loveşte şi pe mine şi jur să nu amo 
clipă de odihnă înainte de a mă fi răzbunat pe infam. Doar dacă 
nu consimte să repare de îndată... Da — adăugă, ridicând mâna 
— sabia mea va străpunge inima acestui Zeno, dacă nu-şi ţine 
promisiunea! i 

După ce vorbi astfel, sergentul Belle-Epee o strânse pe 
Marine la piept şi ieşi din cameră spunând: 

— Curaj! Pe curând! 

Rămasă singură, fata căzu în genunchi şi un hohot dureros 
îi zgudui tot trupul. 

O durere adâncă o sfâşia, pentru că, simțind bătând, lângă 
inima ei, inima loială a lui Philippe, îşi dăduse seama — vai! Prea 
târziu — de sentimentul puternic care o atrăgea spre el. 

— Doamne! Doamne! se rugă, izbucnind în lacrimi. 
Deoarece sunt pierdută pentru el, să aibă parte, măcar el, de 
toată fericirea pe care o păstrai pentru noi amândoi. 


Partea a doua — Nebunia Aurorei 


Capitolul | - Doliu peste doliu 


ă ni se permită acum să ne întoarcem în urmă cu doi ani, 

pentru a relata anumite fapte care se leagă în mod direct 

de cele pe care tocmai le-am povestit, putându-se chiar 
spune că le-au provocat. 

Ne aflăm în anul 1742. Dacă nu vrem să facem istorie, 
acest an fertil în evenimente ne-ar furniza un material 
abundent. 

Dar la ce ne-ar folosi să vorbim despre sosirea la Paris a 
acelui ambasador otoman, Zaid-Effendi, trimis de Poartă pentru 
a încheia un tratat despre care nu s-a ştiut nimic precis 
niciodată şi care, ca un adevărat turc filozof, dădea pe gât 
şampanie, nopţi de-a rândul, în timp ce tinerii ofiţeri din suita 
sa, dispreţuind sticlele, frecventau budoarele burghezelor şi ale 
doamnelor de la Curte unde, se pare, erau foarte apreciaţi, 
deoarece peste tot se cântă că aceşti domni: 


„Purtând turban pe cap 
Puneau altora coarne”. 


Sau despre prima infidelitate conjugală comisă de Louis al 
XV-lea cu fiica marchizei de Nesle, doamna de Mailly, aruncată 
în braţele regale de către prinţesa de Carignan, înţeleasă cu 


27 Textul original în Ib. franceză este: 


„„Portant un turban sur la tête, 
Fournissaient maints et maints chapeaux. (n.t.) 


bătrânul de Fleury; infidelitate care, ni se afirmă, era absolut 
necesară pentru echilibrul european. 

Sau chiar despre acel episcop de Beauvais, domnul de 
Beavwvilliers, care a fost destituit pentru relaţiile galante cu o 
mică burgheză şi care, atunci când i-a fost adusă la cunoştinţă 
disgraţia lui, a răspuns: "Nu o înţeleg, pentru că îmi petrec tot 
timpul la picioarele crucii." 

Numele doamnei era Lacroix". 

Sau despre faimoasa retragere a mareşalului de Belle-Isle 
care, ieşind din Praga pe sub nasul duşmanului, a străbătut, 
împreună cu unsprezece mii de infanterişti şi trei mii de cai, 
treizeci şi opt de leghe de câmpii devastate, acoperite de 
zăpadă, lipsite de orice resurse, luptând neîncetat cu trupe 
uşoare ce năvăleau din trecători şi din prăpăstii pentru a-i tăia 
drumul. Retragere care a fost considerată de către tacticieni ca 
fiind capodopera artei militare. 

Sau, în fine, despre cearta dintre domnul de Cre&billon şi 
domnul de Voltaire”, în legătură cu Mahometul acestuia din 
urmă; ceartă în cursul căreia aceşti domni au fost cât pe-aci să 
se apuce de păr... pe care nu-l mai aveau nici unul dintre ei. 

Dar, repetăm, la ce ne-ar folosi să vorbim în amănunt 
despre toate aceste evenimente care sunt deja cunoscute? 

Decât să intrăm în detalii, preferăm să reamintim un 
eveniment cu totul uitat astăzi şi care totuşi — la acea vreme — 
nu a fost lipsit de răsunet. 

Este vorba de reînvierea palatului de Nevers. 

Vechiul palat, mort de cincisprezece ani, recăpătase 
deodată viaţa. Parizianul, obişnuit cu somnul letargic al acestei 
construcţii foarte vechi, a cărei faţadă severă, închisă ermetic 
de la ferestrele pivniţelor până la lucarne, i se părea a fi o parte 
a acelor gigantice morminte hinduse, închise pentru totdeauna 
privirilor profane, fu, într-o dimineaţă, extrem de surprins 
văzând înaltele ferestre eliberate de obloanele lor capitonate şi 
siluete omeneşti profilându-se în interiorul apartamentelor. 


28 Lacroix: Joc de cuvinte intraductibil: în Ib. franceză /a croix = cruce. (n.t.) 

* Voltaire (Francois Marie Arouet, zis ~): poet, dramaturg, filozof şi istoric 
francez (1697-1778). Opere celebre: Henriada, Zaire, Candide, Istoria lui 
Charles al XII-lea, Secolul lui Louis al XIV-lea, Eseu despre moravuri, pamflete, 
scrisori. (n.t.) 


Oamenii s-au informat şi au aflat că doamna contesă 
Aurore, văduva contelui Henri de Lagardère, se reîntorsese în 
capitală. 

Această reîntoarcere era într-atât de neaşteptată, încât a 
fost considerată drept un eveniment important. 

Spre marea uimire a tuturor, într-o bună dimineaţă, contesa 
se întorsese în palatul său din Marais — palatul de Nevers — şi 
începuse să locuiască din nou acolo. 

Oare ce se întâmplase cu ea, de cincisprezece ani de când 
dispăruse brusc de pe firmamentul parizian unde, odinioară, 
strălucise atât de puternic? 

Ar fi fost foarte isteţi cei care ar fi putut răspunde. 

Mulţi o uitaseră cu totul pe contesă — gândiţi-vă, 
cincisprezece ani de absenţă, cinci secole pentru Paris —, dar 
unii îşi mai aminteau de femeia tânăra şi frumoasă pe care o 
zăriseră de atâtea ori, lângă contele Henri, şi ai cărei ochi, plini 
de dragoste, treceau neîncetat de la acesta la un drăgălaş copil 
de trei sau patru ani, cu chip de înger, ale cărui mângâieri îi 
erau nespus de dulci. 

Dar vai! Dacă acei oameni ar fi putut s-o vadă la 
întoarcerea sa pe sărmana Aurore, cât de îndelung ar fi trebuit 
s-o cerceteze înainte de a o recunoaşte în creatură ce li se 
înfăţişa acum. 

Intr-adevăr, nu mai era decât amintirea a ceea ce fusese, o 
imagine tulbure, cu linii şterse şi neclare. 

Cu trupul ei distrus, ce părea mai mult o umbră decât o 
realitate, oamenii se mirau că o văd mergând, că o aud vorbind. 
Numai ochii ei păstrau un rest de viaţă şi erau singura dovadă 
ce te lăsa să crezi că încă face parte din lumea aceasta. 

Oare anii erau cei care o distruseseră în halul acesta? Nu. 
Anii sunt mai iertători. Dar durerea este nemiloasă şi acţiunea ei 
— de o sută de ori mai rea. Şi durerea fusese cea care 
distrusese în Aurore materia şi frânsese resorturile sufletului. 

Am spus că era văduvă. Într-o noapte, i se adusese soţul 
străpuns de lovituri de spadă şi înspăimântător de mutilat. 
Fusese găsit de nişte ostaşi bătrâni, găzduiţi la H6te/ des 
Invalides”, cu muşchii ambelor picioare tăiaţi ca de o seceră, şi 


30 Hôtel des Invalides (lb. franceză) = Palatul Invalizilor: instituţie de 
găzduire a invalizilor din marină, organ creat în 1673, având sarcina 
administrării regimului special de asigurări sociale al marinei. (n.t.) 


culcat, lipit de gardul lor, pe o grămadă alcătuită din şapte 
cadavre. 

Aşadar, acest uriaş, aproape mort, trebuise să stea în 
genunchi pentru a fi putut face din ucigaşii săi o asemenea 
hecatombă! 

Printre horcăielile agoniei, contele povestise cum, căzut 
într-o cursă, fusese pus în imposibilitate de a se apăra, fiind 
asasinat mişeleşte de cincisprezece spadasini, la ordinele unui 
individ a cărui faţă nu o putuse vedea din cauza unei măşti care 
o acoperea, dar la care remarcase un tic nervos ce-l făcea ca, 
din timp în timp, să-şi plece brusc capul pe umărul stâng. 

Curând după aceea, contele îşi dăduse sufletul, lăsându-şi 
nefericita soţie pradă unei disperări de neînchipuit şi cu atât mai 
intense cu cât, nefiindu-i posibil să-l denunțe pe principalul 
ucigaş, asasinatul contelui rămânea nerăzbunat. 

Într-adevăr, degeaba  întreprinsese politia cele mai 
minuţioase cercetări pentru a-i descoperi pe autorii acestei 
crime, nu ajunseseră decât la un rezultat cu totul negativ. 

Aşa că Aurore se închisese atunci la ea, fugind de lume şi, 
sperioasă, cu sufletul înveninat, trăise ca o adevărată pustnică. 

Uşa ei nu se deschidea decât pentru trei persoane: 
marchizul şi marchiza de Chaverny şi un vechi prieten al soţului 
său, profesorul de scrimă Cocardasse, cu care deseori stătea de 
vorbă despre cel absent. 

Dar, cu toate consolările pe care fiecare se străduia din 
inimă să i le ofere, firea ei se înăcrea din ce în ce şi epuizarea 
începea să o macine pe ascuns. 

Marchizul şi marchiza veneau să-i ţină tovărăşie ori de câte 
ori obligaţiile mondene le lăsau timp liber. Din păcate, acest 
timp era limitat şi, dacă în prezenţa lor resimțea o oarecare 
uşurare, de îndată ce plecau, ea recădea în gândurile-i 
întunecate care, zi după zi, deveneau tot mai îngrijorătoare. 

Ar fi trebuit ca în lipsa lor cineva să-i înlocuiască şi să 
continue opera de liniştire. O prietenie plină de grijă ar fi trebuit 
să vegheze fără întrerupere asupra ei. Dar cine să fi acceptat 
această sarcină delicată şi plină de abnegaţie? 

Pe când domnul şi doamna de Chaverny discutau într-o zi în 
legătură cu toate acestea, de faţă cu Cocardasse, părând a le fi 
foarte greu să găsească o persoană capabilă de un asemenea 
devotament, profesorul de arme interveni: 


— la ascultați, zise, poate că am ce vă trebuie. În casa în 
care locuiesc s-a instalat, acum vreo lună, o puştoaică sosită 
direct din ţinutul ei, din Belgia, să-şi caute o situaţie la Paris. 
Sărmana este orfană de curând şi are cel mult cincisprezece, 
şaisprezece ani. Având prilejul s-o întâlnesc şi să-i vorbesc, am 
aflat că era în căutarea unui serviciu într-o familie, ca 
domnişoară de companie. Aş putea să v-o aduc, aţi vedea dacă 
este potrivită pentru slujbă cu pricina. 

— Vino cu ea, oricum, zise marchiză. Vom vedea. 

A doua zi, Cocardasse îşi prezenta protejata doamnei de 
Chaverny. 

Era, după cum spusese bătrânul ostaş, o fată foarte tânără. 
Felul ei de a se purta, politicos, cu graţie şi ţinuta perfectă au 
cucerit-o de la început pe marchiză, care a angajat-o pe loc, 
spunându-i ce anume se aştepta din partea ei. 

Prin răspunsurile sale, fata păru la înălţimea misiunii ce i se 
încredința şi fu îndată condusă la Aurore, pentru a începe, fără 
întârziere, opera ei de consolare. 

Spusese că numele îi este Bathilde de Wendel. 

Contesa resimţi curând influenţa noii sale însoţitoare. 
Aceasta, deşi lua intens parte la durerea ei, găsea totuşi cuvinte 
blânde pentru a o mângâia şi a-i linişti sufletul întristat. Vorbind 
cu Bathilde, nenorocirea i se părea mai puţin înspăimântătoare 
şi, gândindu-se la ea, nu mai încerca acea durere ascuţită care, 
la început, o făcuse să sufere atât de mult. 

Orfana părea să aibă, de asemenea, o duioasă afecţiune 
pentru micul Philippe — unicul moştenitor al lui Lagardere —, pe 
care îl înconjura cu mângâieri şi îl răsfăţa fără încetare, ca şi 
cum i-ar fi fost o a doua mamă. 

Aşa încât contesa Aurore simţea pentru tânăra fată o 
adâncă recunoştinţă. Ba chiar, în curând, ea nu se mai putu lipsi 
nici o clipă de prezenţa ei. 

Această apropiere continuă avu ca urmare faptul că 
Bathilde puse o mare stăpânire pe mintea stăpânei sale, care nu 
mai credea decât în ea şi nu mai acţiona decât prin voinţa sa. 

Constatând această ciudată dominație, doamna de 
Chaverny se temu pentru prietena sa şi vru s-o îndepărteze pe 
orfană. 

Dar Aurore se opuse cu tărie şi într-un mod atât de fără 
replică, încât marchiza crezu că nu trebuie să insiste. Doar că, 


începând de atunci, resimţi faţă de Bathilde o aversiune care, cu 
timpul, crescu mereu. 

— Bine am mai reuşit, îi spuse soţului său. Aş putea crede 
că această ştrengăriţă i-a dat Aurorei să bea o licoare magică. 
Nu înţeleg deloc această dragoste exagerată pentru o străină. 

— Aşi! răspunse marchizul. Să nu ne facem griji, dragă Flor. 
Este o iubire copilărească şi bolnăvicioasă, care va trece aşa 
cum a început. 

Desigur, marchizul se înşela cu privire la calitatea acestei 
prietenii, deoarece influenţa Bathildei deveni şi mai puternică 
decât înainte. Ba chiar atât de puternică, încât într-o zi — oare 
în urma cărei ciudate sugestii? Pentru a ne folosi de un termen 
modern — Aurore făcu un testament în care se spunea că, în 
cazul în care ea şi fiul ei ar muri, două treimi din averea sa vor 
reveni finei sale, Olympe de Chaverny, iar o treime din avere va 
intra în mâinile domnişoarei Bathilde de Wendel, devotata ei 
însoţitoare. Şi, fapt la fel de inexplicabil, ea nu-i vorbi despre 
acest testament decât orfanei. 

Este drept că testamentul nu avea mare valoare, căci nimic 
nu lăsa să se presupună că moartea ei, sau a micului Philippe, 
ar fi apropiată. Era doar ceea ce s-ar putea numi "o măsură de 


precauţie". 
Dar niciodată vreo măsură de precauţie n-a fost atât de 
imprudentă, deoarece douăzeci de milioane — şi treimea 


destinată Bathildei nu era mai mică de atât — văzute prin ochiul 
unui biet muritor, desigur că măresc de o sută de ori supliciul lui 
Tantal, inspirând crima! 

Contesa revenea la viaţă. 

De altminteri, oare nu-l avea alături pe Philippe, fiul său, un 
îngeraş blond pe care-l adora, al cărui zâmbet era o rază de 
soare şi în care recunoştea trăsăturile celui absent, care retrăia 
în această mică fiinţă, izvor nesecat de consolare? 

De acum înainte, ea va trăi pentru el, îl va creşte în cultul 
tatălui său, şi mai târziu... mai târziu — o speranţă înăbuşită i se 
strecura în inimă — poate că va face din el răzbunătorul 
acestuia. 

Dar vai! Planuri zadarnice, speranţă zadarnică! Copilul, cu o 
sănătate înfloritoare, deveni deodată galeş, slăbi, ros de o boală 
necruțătoare. 


Fură chemaţi cei mai buni medici, îl examinară pe bolnav, 
se consultară, discutară între ei, îşi folosiră toate o cunoştinţele 
ştiinţei lor, fără a putea descoperi natura acelei boli ciudate. 

Mama, înnebunită, se târa la genunchii lor, implorându-i cu 
mâinile împreunate, să-i redea fiul!... Fiul ei, singurul bun care o 
mai lega de viaţă. 

Şi ei îşi înmulţiră strădaniile, se încăpăţânară să lupte o 
împotriva morţii, pe care o vedeau venind încet şi a cărei umbră 
plutea deja deasupra victimei pe care se pregătea s-o ia cu sine. 

Dar, dezarmaţi în faţa simptomelor ce se manifestau şi pe 
care, în lunga lor carieră, nu le întâlniseră încă, nu putură decât 
să asiste, neputincioşi şi îndoindu-se de ştiinţa lor, la agonia 
sărmanului micuţ care, în curând, adormi somnul cel veşnic 
între braţele mamei sale, între savanții descurajaţi şi uimiţi de a 
nu fi găsit nici o armă împotriva acelei boli noi. 

Asta era prea mult pentru Aurore: după soţ, fiul său! Biata 
femeie nu putu suporta această nouă lovitură şi şocul pe care-l 
suferi avu un asemenea efect asupra minţii sale, încât judecata 
îi rămase grav atinsă. 

De altfel, un asemenea efect a fost un bine pentru ea, 
pentru că în acest fel nu mai suferea. 

Marchizul şi marchiza, ca şi Cocardasse şi Bathilde de 
Wendel resimţiră o mare durere faţă de dubla catastrofă. 

Mai ales Bathilde, al cărei ataşament faţă de mamă cât şi 
faţă de fiu nu se dezminţise nici o clipă şi care părea că este 
foarte îndurerată. 


Când a trebuit să se orânduiască înmormântarea, fata a 
fost de părere că ar fi bine să nu se pună în pământ cadavrul, 
fără a-l îmbălsăma. 

Ea arătă, ca motiv, cât de dureros ar fi să te gândeşti că, în 
scurt timp, din micuța făptură iubită nu va mai exista nici o 
rămăşiţă; că, dimpotrivă, îmbălsămându-l, adică împiedicând ca 
trupul mort să sufere insulta timpului, ar fi fost mai puţin 
dureros să ţi-l reaminteşti, ar fi fost mai puţin sfâşietor să te 
gândeşti la chipul său, ştiindu-l că există încă, aproape intact. 

Aceste motive plăcură celor doi Chaverny şi mai ales lui 
Cocardasse, pentru care cei din familia Lagardere erau dintr-o 
esenţă aproape divină. 

S-a decis să se facă îmbălsămarea. 


Deoarece nu se ştia la cine trebuiau să se adreseze în 
această împrejurare, orfană, mai îndatoritoare ca niciodată, 
propuse să întreprindă ea demersurile necesare. 

| se acceptă propunerea. 

Peste două zile se prezentă un specialist. 

Pentru a nu fi deranjat în timpul delicatei sale munci, el 
rugă să fie lăsat singur, rugăminte ce i se îndeplini cu uşurinţă, 
nimeni nevrând să fie martor la un spectacol atât de trist. 

În fine, avu loc înmormântarea şi rămăşiţele lui Philippe de 
Lagardère, ultimul purtător al acestui nume, fură depuse lângă 
cele ale tatălui său, îngropat în cimitirul Saint-Médard, într-un 
splendid monument funebru pe care Aurore îl înălţase pentru 
sufletul soţului său. 

Într-o stare de prostraţie, cu creierul parcă mort, Aurore 
rămase străină la tot ce se petrecea lângă ea şi nici nu se 
gândea să dea o ultimă sărutare fiului său, în clipa în care urma 
să-i fie luat pentru totdeauna. 

Şi trecură zile şi săptămâni, fără ca această stare de 
completă indiferenţă să se modifice, nefericita desprinzându-se, 
dimpotrivă, din ce în ce mai mult de lumea aceasta. 

Doamna de Chaverny se întrista adânc văzând depresiunea 
psihică a prietenei sale, depresiune împotriva căreia, de data 
aceasta, Bathilde nu putea face nimic. Ceru sfaturi. | se spuse că 
nu există decât un mijloc de însănătoşire şi anume de-a o 
îndepărta imediat de Paris şi de-a o face să locuiască mult timp 
într-un loc liniştit, în mijlocul naturii sănătoase şi dătătoare de 
viaţă, care, ea singură, putea să-i vindece sufletul bolnav. 

Marchiza nu ezită să urmeze acest sfat şi, de îndată, o 
convinse pe Aurore să plece la castelul său din Lorraine, unde 
locuia mama sa, doamna ducesă de Nevers, văduvă ce purta 
încă doliul după primul său soţ, Philippe de Lorraine, duce de 
Nevers, deoarece, prin ordin regal, ducesa fusese autorizată să 
nu păstreze nici titlurile, nici numele celui de al doilea soţ al ei, 
Philippe de Mantoue, prinţ de Gonzague. 

Bătrâna ducesă era cu adevărat singură femeie căreia îi 
putea fi încredinţată greaua sarcină de a consolă pe 
nemângâiata văduvă şi de a opri lacrimile mamei îndurerate. 

Vai! Ea putea înţelege mai bine decât oricine suferinţa 
contesei Aurore, împărtăşind imensa durere a fiicei sale. Ea, 


care — ani îndelungaţi — o plânsese atât de mult ca pe o 
moartă, încât izvorul lacrimilor îi secase. 

Oricât de obişnuită ar fi fost cu nenorocirea, ştirea morţii 
nepotului său o lovi pe ducesă ca un trăsnet şi o străbătu gândul 
că, poate, familia ei era blestemată, dacă nu fusese de ajuns o 
inimă zdrobită pentru a-l împăca pe Dumnezeu. 

Lagardère murise la Paris, aşa cum Nevers murise în 
şanţurile castelului Caylus şi, cu sărmanul micut Philippe, 
dispăruse ultima speranţă a rasei. 

Bathilde, tânăra orfană, nu-şi însoţise protectoarea în 
Lorraine şi rămăsese în palatul din Marais, Aurore rugând-o 
insistent în acest sens, înaintea plecării sale. Totuşi, pentru a nu 
părea că domneşte ca o stăpână într-o locuinţă în care era o 
străină, Bathilde părăsi apartamentele contesei — care fuseseră 
şi ale sale — şi se retrase într-o aripă din spate a palatului. Aşa 
că faţada palatului fu închisă în întregime şi căpătă acel aspect 
mort pe care l-am descris mai înainte. 

Trecu timpul şi Aurore, a cărei stare nu se îmbunătăţea 
deloc, continua să locuiască în Lorraine. 

Cu anii, Bathilde devenise femeie. 

Dacă la început trăise — aşa cum se potrivea cu vârsta şi 
cu situaţia ei de orfană — aproape retrasă, având ca însoţitoare 
pe o bătrână servitoare pe care i-o dăduse protectoarea ei, de 
cum împlinise douăzeci de ani, ea scuturase această tutelă şi 
voise să vadă lumea. 

Folosind drept recomandare prietenia pe care i-o purtase 
contesa, ea avu acces în cele mai înalte cercuri, unde îşi făcu 
multe relaţii. 

Bătrâna servitoare, care începuse s-o încurce, fu înlocuită 
cu o cameristă tânăra care era cu adevărat cea mai şmecheră 
subretă ce se poate imagina, şi a cărei primă grijă fu de a 
completa educaţia stăpânei sale, făcând-o să cunoască tot ce 
ignora încă în legătură cu viaţa mondenă. 

Departe de Aurore, orfana ducea o viaţă foarte plăcută. 
Aproape bogată, ca urmare a dărniciei din trecut a contesei, 
locuind încă în somptuosul palat din Marais, ea era liberă să facă 
ce dorea şi nu asculta decât de propria-i fantezie, fără a se teme 
de cel mai mic control. 

În felul acesta trecură ani şi ani. 


Prin camerista sa, care găsise mijlocul de a se împrieteni cu 
cea a doamnei de Chaverny, avea uneori ştiri despre sărmana 
Aurore, pe care marchizul o vizită din când în când. 

Într-o zi, ea află astfel că, în cele din urmă, contesa îşi 
recăpătase judecata şi avea să se întoarcă la Paris. 

Vestea o bucură foarte mult. De cincisprezece ani trăia cu 
speranţa acestei întoarceri. Avea, după cum vom vedea în 
curând, un interes capital într-o asemenea schimbare. Aşteptă 
deci cu nerăbdare venirea contesei, fiind sigură că Aurore îi va 
acorda aceeaşi încredere ca altădată. 

Vălurile ce întunecaseră mintea contesei se spulberaseră, 
într-adevăr, cu totul. Dar chiar dacă îşi recăpătase facultăţile de 
gândire, nefericita nu era mai puţin de plâns. Acum, când îi 
revenise memoria, împrejurările în care murise fiul său, ciudata 
boală care-l ucisese, într-un cuvânt, totul, în cele mai mici 
amănunte, îi trecea din nou prin faţa ochilor, cu o precizie 
extraordinară. 

Şi atunci, se trezi în ea o bănuială, o bănuială îngrozitoare: 
oare moartea copilului său nu va fi fost opera unei mâini 
criminale? 

Mai întâi, încercă să asculte de rațiune, să alunge acest 
gând pe care-l socotea absurd, nebunesc, şi care nu se baza pe 
nimic, deoarece nimeni altul decât ea şi prietenii săi nu se 
apropiase de micul Philippe. Dar cu cât se străduia mai mult, cu 
atât mai tenace, mai obsedant revenea acest gând. li bântuia 
zilele şi nopţile. 

În cele din urmă, nevrând să mai rămână în această 
temere, hotări să-şi limpezească bănuielile cu orice preţ şi orice 
s-ar întâmpla. 

Şi nefericita mamă voise să revină la Paris, unde am văzut- 
o reintrând în stăpânirea locuinţei sale, tocmai pentru a pune în 
aplicare un plan pe care-l gândise în acest scop. 

Abia sosită, ea i se destăinui celei mai bune prietene, Flor 
de Chaverny, încă de la prima vizită a acesteia, rugând-o s-o 
ajute. 

Dar se pare că planul ei era deosebit de ciudat, căci 
marchiza, aflând ce intenţii avea, crezu că sărmana văduvă de 
Lagardère este mai nebună ca niciodată. Totuşi, la insistenţele 
Aurorei şi faţade puternicele motive pe care această i le invocă, 


Flor — fără a se lăsa total convinsă — sfârşi prin a accepta s-o 
ajute. 

De asemenea, probabil că punerea în aplicare a planului cu 
pricina nu era dintre cele mai lesnicioase, căci, la plecare, 
marchiza îi spuse contesei: 

— Pentru că liniştea vieţii tale, sărmană Aurore, depinde de 
această tristă experienţă, îl voi căuta pe omul — pe singurul om, 
înţelege-mă bine — în stare să-ţi fie cu adevărat de folos într-o 
împrejurare ca aceasta. Este vorba de un oarecare domn 
Hélouin, care, uneori, poartă şi numele de baron de Posen. 

— Este discret? 

— Mai discret ca un mormânt. Onorabilitatea lui nu poate fi 
pusă la îndoială, şi îndemânarea lui sfidează orice concurenţă. 
Ţi-am spus, dacă planul tău poate fi dus la bun sfârşit, nimeni 
altul decât el nu l-ar putea face să reuşească. 

Contesa insistă: 

— Nu mă face să aştept prea mult. Când îl voi vedea pe 
acest om? 

— Nu ştiu, poate peste opt zile. Doar timpul necesar pentru 
a-l găsi. 

Marchiza se ridică, dar, înainte de a-şi părăsi prietena, 
adăugă: 

— Deoarece ai nevoie de un medic, atât pentru tine, cât şi 
pentru ideea ta, ţi-l voi trimite pe al meu, doctorul Cesar 
Cabalus. Nu este un munte de ştiinţă, dar, cel puţin, când este 
vorba de un secret, este la fel de mut ca domnul Helouin. 


Capitolul II - Misteriosul domn Helouin 


rect seară — la cinci zile după conversaţia pe care tocmai am 


relatat-o — un bărbat se prezenta la palatul Nevers, cerând să 
fie dus în faţa contesei. Spunea că vine din partea marchizei. 
Aurore se afla în salonul său, întinsă pe un şezlong în care 
bietul său trup suferind se susţinea cu greu. 
La picioarele sale, pe un scăunel, stătea zâmbitoare o 
copilă de şaisprezece ani, cu ochi mari şi limpezi. 


Era domnişoara Olympe de Chaverny, fiica marchizei, tot 
atât de frumoasă pe cât trebuie să fi fost mama sa, pentru a-l fi 
putut cuceri şi aduce pe calea cea bună pe marchiz, care — în 
tinereţe — fusese un tânăr sclivisit şi cam nebunatic, la Curtea 
regentului Philippe d'Orléans. 

Ceva mai departe, Bathilde de Wendel, aşezată lângă o 
fereastră, era ocupată cu un lucru de tapiserie. 

Din când în când, arunca o privire rapidă către cele două 
tovarăşe ale sale, privire ce le învăluia într-o străfulgerare. 

Fosta domnişoară de companie nu-şi regăsise în Aurore 
stăpâna din vremurile trecute. Contesa îi arăta mereu un chip 
surâzător, dar nu-i mai dovedea acea afecţiune pe care, nu fără 
dreptate, domnul de Chaverny o calificase drept bolnăvicioasă. 
Acum, Bathilde nu mai era considerată decât ca o persoană ale 
cărei sarcini sunt plătite. 

Dimpotrivă, Olympe era copilul răsfăţat al Aurorei. Mai 
întâi, era fina sa, apoi, era fiica celei mai bune prietene, o dublă 
calitate ce o făcea să-i fie dragă. 

Când fu anunţat vizitatorul, Olympe şi Bathilde se ridicară 
să plece. 

Dar contesa, reţinând-o pe cea dintâi, îi spuse: 

— Rămâi, fiica mea, ştii bine că nu am secrete faţă de tine. 

Cu paşi sacadaţi, domnişoara de Wendel se duse spre uşă. 
Era foarte jignită că nu i se făcuse aceeaşi invitaţie ca Olympei. 

Trecând pragul, aruncă o ultimă privire celor două femei, 
privire pe care, din fericire, acestea n-o văzură, pentru că ar fi 
citit în ea invidie şi, mai ales ură. 

De îndată ce ieşise pe uşă, bătrânul servitor se întoarse 
pentru a spune că cineva se află în spatele său. 

— Intraţi. 

Nou-sositul înaintă până la şezlong, lângă care rămase în 
picioare, după ce salutase cu respect. 

Aurore se ridicase în coate, şi efortul pe care-l făcea pentru 
a sta aşa mărea cearcănele negre sub ochii cu care privea fix. 

— Veniţi din partea marchizei? întrebă. 

— Din partea sa, doamnă. 

— Şi vă numiţi domnul Helouin? 

Nou-sositul se înclină. 

Contesa continuă: 

— De mult vă aştept, domnule. Vă voi explica... 


— Inutil, doamnă contesă, întrerupse trimisul lui Flor. Ştiu 
ce aşteptaţi de la mine. 

— A! V-a spus marchiza? 

— Doamna marchiză nu mi-a spus nimic. 

Chipul Aurorei exprimă totodată uimire şi teamă. 

— Serviciul pe care-l aştept din partea dumneavoastră nu 
este dintre cele care se ghiceşte, şopti ea, şi nu l-am destăinuit 
nimănui pe lume, decât doamnei de Chaverny şi mamei mele. 

Domnul Helouin răspunse pe un ton evaziv: 

— Meseria mea este să aflu ceea ce nu se spune. Şi nu sunt 
foarte sigur că ceea ce aşteptaţi de la mine ar putea fi îndeplinit 
de un om care respectă legile. 

— Aşadar, refuzaţi să mă ajutaţi? îngăimă contesa, cu 
dureroasă îngrijorare. 

— Cu totul dimpotrivă, doamnă, vă ofer ajutorul meu! 

La această uimitoare declaraţie, la care se aştepta atât de 
puţin, o uşoară culoare reveni în obrajii palizi ai contesei şi o 
strălucire apăru în ochii săi mari, de un albastru întunecat, pe 
care slăbiciunea chipului îi făcea să pară imenşi. 

Avea să împlinească în curând treizeci şi şase de ani şi era 
un exemplu al acelui tip, totodată delicat şi robust, al frumuseţii 
femeilor franceze, care, atât de adesea, ascunde, sub o 
înfăţişare fragilă, o forţă eroică şi care, uneori, prelungeşte până 
la miracol farmecul unei tinereţi nemuritoare. În astfel de femei 
ce înving vârsta, farmecul tineresc renaşte, într-unele momente, 
ca prin magie, fie că surâsul — acea rază venită din inimă — le 
luminează buzele, fie că pasiunea — acea căldură 
binecuvântată, care este tinereţea însăşi — reaprinde deodată 
flacăra privirii lor. 

Desigur, de prea multă vreme se dezvăţase Aurore să 
zâmbească, pentru ca această scânteie a bucuriilor omeneşti 
să-şi ia locul pe chipul ei, dar o lacrimă îi tremura pe genele 
mătăsoase ale pleoapei, şi domnul Helouin se felicita de a fi 
putut obţine această transformare. 

Acest domn Helouin era un personaj destul de ciudat şi încă 
n-am putut să-i dăm semnalmentele complete, deoarece chipul 
oamenilor foarte abili se schimbă după împrejurări... 

Domnul Helouin nu putea trece drept un om rece, dar nici 
drept un om expansiv, deşi persoanele mai bine informate sunt 
de acord în a spune că nu poţi fi decât ori una, ori alta. 


El era însă o fiinţă de mijloc, energic şi tăios, chiar şi când 
era moderat. 

Desigur, nu avea nici un atom de eroism, dar era poate în 
stare — mai mult decât oricare altul — să săvârşească fapte 
eroice. 

Îndemânatic, prudent, rezervat şi şiret prin firea sa, loial 
prin rațiune, inimă miloasă ce ignora laşităţile slăbiciunii, 
generos uneori şi la fel de neîncrezător în ceilalţi cât în el însuşi. 

Chipul său era cel al unui muncitor încăpățânat care 
gândeşte când are timp pentru aşa ceva; dar ochii săi te făceau 
să-i înţelegi firea remarcabilă, pentru că aceşti ochi, de o 
perspicacitate puţin obişnuită, aveau voinţă şi putere. 

Pentru a completa acest portret, trebuie să adăugăm că, 
după caz, se numea domnul Hélouin sau baronul de Posen, aşa 
cum doamna de Chaverny îi spusese contesei şi, faţă de 
oamenii de meserie, se bucura de reputaţia de a fi unul dintre 
cei mai pricepuţi poliţişti din acea vreme. 

Poliţist neoficial, ci amator, cum s-ar spune în zilele 
noastre, /ucrând numai în contul său şi, uneori, şi în contul 
persoanelor particulare, când socotea că afacerea pentru care i 
se cereau serviciile merita osteneala. 

O clipă, Aurore rămase tăcută şi, cum trebuia — după cât 
se vedea — să joace o partidă cumplită, vru să încerce să-l 
înţeleagă în adâncime pe cel care urma să ţină toate cărţile 
sale. 

— Doamnă contesă — pronunţă domnul Helouin care, cu 
curaj, se lăsase a fi examinat — fără îndoială, ar fi mai bine să- 
mi puneţi întrebări, dacă pot răspunde de faţă cu domnişoara. 

Privirea să o arătă pe Olympe de Chaverny, care nu 
înţelegea nimic din această intrare în subiect. 

Aurore roşi. 

— Fina mea poate să audă totul, zise. Şi dumneavoastră, 
domnule, îmi puteţi spune de ce acceptaţi să faceţi ceea ce, 
după propria părere, nu poate fi înfăptuit de un om care 
respectă legile? 

— Cu plăcere, replică domnul Helouin. Există unele 
profesiuni privilegiate: astfel, medicii şi preoţii se duc peste tot, 
pot spune tot şi pot face tot. 

— Oare dumneavoastră sunteţi şi una şi alta? 


— Şi una şi alta. Scrutez conştiinţele şi mingii inimile. De 
fapt, studiez cu pasiune cartea vieţii noastre şi sper să citesc în 
curând pagina pe care o veţi întoarce. 

Aurore se înfioră. 

— Sunteţi sigur — întrebă — că ştiţi ce faptă vreau să 
săvârşesc? 

— Da. De ce v-aş minţi? 

— După părerea dumneavoastră, este o profanare? 

— Nu, deloc. Consider mai curând că este o încercare, sau, 
şi mai bine, o datorie! 

Aurore făcu un gest ce exprima plăcerea de a se vedea 
aprobată şi-şi întinse mâna slăbită către domnul Helouin, care o 
luă, trebuie s-o spunem, foarte galant, atingând-o uşor cu 
buzele. 

— Mi s-a spus — zise ea, emoţionată — că sunteţi onoarea 
însăşi... 

— Să nu exagerăm nimic, doamnă şi nu mă împingeţi să 
sporesc buna părere pe care o am despre mine. 

— ...Că sunteţi, pe cât de îndrăzneţ, pe atât de plin de 
răbdare şi, mai ales, că sunteţi abil... 

— Feriţi-vă de linguşitori, doamnă contesă! o întrerupse 
domnul Helouin, fără a ascunde un mic gest de nerăbdare. Ca în 
orice om, există şi în mine o parte bună şi una rea. Prima 
încearcă s-o domine pe cea de-a doua, asta e totul. Dar pentru 
devotamentul meu, odată ce l-am închinat unui ţel, pot 
răspunde. 

— Şi mi-l veţi închina mie? exclamă Aurore. 

— Nu mi-l închin niciodată persoanelor, ci treburilor... a 
dumneavoastră îmi place. 

— Mulţumesc!... Ştiţi că îmi este interzisă folosirea 
mijloacelor autorizate de lege? 

— Cuvintele mele de adineauri v-au făcut, desigur, să 
înţelegeţi că ştiu acest lucru. În plus, ştiu multe lucruri pe care 
dumneavoastră nu le bănuiţi, pentru că — de câtva timp — 
nenorocirile dumneavoastră mi-au atras atenţia. 

Contesa îl opri cu un gest. 

— Ce ştiţi, aşadar?... întrebă. 

— lertaţi-mă că nu vă răspund, doamnă. La unele întrebări 
sunt obligat să păstrez tăcerea, deoarece bănuielile pe care s-ar 
putea să le am nu se sprijină încă pe nici o dovadă. Pe lângă 


această, nu ignoraţi faptul că fiecare meserie, mai ales a mea, 
îşi are propriile sale secrete. 

Aurore îşi lăsă din nou în jos capul şi închise ochii, după ce 
luase, într-ale sale, mâna domnişoarei de Chaverny, care 
asculta toate aceste lucruri cu uimirea ce trebuie să fi fost 
resimţită de constructorii turnului Babel, în clipa încurcării 
limbilor. 

— Dacă nu mai aveţi nimic să mă întrebaţi, zise domnul 
Hélouin, îmi este permis să întreb, la rândul meu? 

Printr-un semn, Aurore încuviinţă. 

— Aş vrea să ştiu dacă vă aflaţi la Paris când a avut loc 
nefericitul eveniment. 

— Eram la Paris, răspunse contesa, cu glasul deodată 
schimbat. 

— Aţi fost prezentă la punerea în sicriu? 

— Nu, specialistul dorise să fie singur. 

— Ce specialist? 

— Cel care a făcut îmbălsămarea. 

Polițistul avu o mişcare de uimire atât de bruscă, încât 
Aurore redeschise pe jumătate ochii şi-şi strecură privirea 
printre pleoape, încercând să citească pe chipul interlocutorului 
său. Dar cartea, întredeschisă pentru o clipă, se reînchisese: 
chipul domnului Helouin era impasibil ca marmoră. 

— Nu aveaţi pe nimeni lângă dumneavoastră? 

— Ba da, o orfană, domnişoara Bathilde de Wendel, pe care 
marchiza m-a îndemnat s-o angajez pentru a-mi găsi o 
preocupare în timpul văduviei mele, deoarece fiul şi fină mea 
erau încă prea mici, amândoi, pentru a înţelege. 

Domnul He€louin repetă în sinea lui acel nume de Bathilde 
de Wendel, ca şi cum restul frazei nu l-ar fi impresionat. 

Cuvântul "testament" îi veni până pe buze, dar nu-l 
pronunţă. 

— Contesă, adăugă, vreţi acum să-mi relataţi nefericita 
întâmplare? 

Aurore păru să ezite o clipă, dar înțelegând că era interesul 
său să nu ascundă nimic acestui om, începu să spună — fără 
ocolişuri — trista poveste a tuturor faptelor legate de boala 
micului său Philippe, de la apariţia primelor simptome, până la 
deznodământul fatal. 


Ea îi împărtăşi poliţistului şi neputinţa medicilor în faţa 
acelei boli necunoscute, al cărei diagnostic nu-l putuseră pune. 

De mai multe ori în timpul acestui raport, domnul Hélouin 
dădu semne de mare uimire. 

Nu făcu totuşi nici o observaţie şi declară, aproape imediat 
după ce ea sfârşise: 

— Aştept ordinele dumneavoastră. 

Aşa cum am spus mai înainte, după toate probabilitățile era 
vorba de o misiune deosebit de grea, deoarece — cu toate 
asigurările poliţistului — trăsăturile bolnavei îşi păstrau încă 
expresia de îndoială şi nelinişte. 

— Nu vă cer imposibilul, şopti ea, după o clipă de tăcere. 

— Totul este posibil! — replică sentenţios domnul Hélouin. 
De altminteri, dacă sunteţi de acord, doamnă, vom lăsa de o 
parte problemele de detaliu, care mă privesc numai pe mine... 
Este simplu: iau treaba pe învoială. Veţi avea obiectul, chiar 
dacă ar fi mai bine păzit decât este în realitate. Asta este ceea 
ce doriţi? 

— Da. 

— Mijloacele şi riscurile sunt ale mele. 

Aurore îşi trecu repede mâna pe sub perna care-i ţinea loc 
de căpătâi şi scoase o pungă plină. 

Domnul Helouin schiţă un gest plin de demnitate. 

— Nu accept niciodată nimic înainte — spuse — aşa a încât 
nu insistaţi. Eu sunt cel care face începuturile. Acum, doamnă, 
aveţi vreun om credincios pe care să mi-l daţi, ca ajutor? 

— Da, un anume Cocardasse, fost tovarăş al soţului meu. 

— Sunteţi foarte sigură de acest om? 

— Absolut, răspund pentru el ca pentru mine însămi. 

— Asta îmi este de ajuns, răspunse domnul Helouin, cu un 
zâmbet uşor. Cum pot lua legătura cu el? 

— De la întoarcerea mea, vine regulat, în fiecare zi, să mă 
vadă şi, deoarece chiar în seara asta îi aştept vizita, vi-l voi 
trimite imediat, dacă vreţi să-mi spuneţi unde locuiţi. 

— Nu voi avea nevoie de el decât după ora stingerii. Să se 
prezinte la mine pe la zece seara; locuiesc pe strada 
Ferronnerie, în casa la parterul căreia se află o drogherie a cărei 
firmă este La Stâlpul de Aur”. 


31 La Stâlpul de Aur. în textul original, Le Pilon d'Or. (n.t.) 


— Ne-am înţeles. 

— Pentru a încheia, reluă domnul Hélouin, aţi vrea să-mi 
încredinţaţi itinerarul? 

Aurore de Lagardere îşi luă portofelul ce se afla lângă 
punga de sub pernă, îl deschise şi scoase din el o hârtie pe care 
o despături. 

Semăna cu planul unui oraş în care toate casele ar fi clădite 
în centrul unei grădiniţe. 

Pe plan, într-un anumit loc al acelui oraş, o casă era 
însemnată cu creion albastru. 

Domnul Helouin luă hârtia şi studie cu atenţie desenul. 

— Este departe de biserică şi foarte aproape de zidul sudic 
— zise, punând bine în vestă hârtia pe care o împăturise din 
nou. Vom avea de făcut un drum mai scurt. 

Se ridicase şi-şi luă deja pălăria cu vioiciunea obişnuită a 
mişcărilor sale, când contesa îl opri cu un gest rugător. 

— lertaţi o sărmană mamă — zise. Sunt grăbită, foarte 
grăbită... şi aş vrea să ştiu... Spuneţi-mi, câte zile v-ar trebui 
pentru a duce la bun sfârşit această treabă? 

— Câte zile! repetă domnul Helouin, al cărui chip se lumină 
de o sclipire de mândrie. Pe cinstea mea, contesă, putem 
calcula împreună. Să zicem că acel Cocardasse al 
dumneavoastră ar fi la mine la ora zece fix... Din strada 
Ferronnerie, mergând repede, se poate socoti un drum de trei 
sferturi de oră pentru a ajunge acolo şi încă pe atâta pentru a 
reveni aici... În fine, se poate conta pe o jumătate de oră. 
Socotind bine, doamnă, dacă vei binevoi să daţi ordine să fiu din 
nou condus la dumneavoastră, puteţi conta că la miezul nopţii o 
veţi vedea pe sluga dumneavoastră. 

O salută pe Aurore, care rămăsese mută de uimire, se 
înclină în faţa Olympei şi ieşi. 

Contesa îşi acoperi ochii cu amândouă mâinile. 

Nu se mai gândea la fata ce se afla alături. Se credea 
singură — singură cu îndoiala sâcâitoare care-i cuprindea încet- 
încet mintea. 

Rapiditatea aproape miraculoasă cu care acest om se lăuda 
că-i va îndeplini dorinţa o speria; pentru că cel ce promitea 
astfel imposibilul ar fi trebuit să fie ori un vrăjitor, ori un 
şarlatan. 


Pe tăcute, el pătrunsese în viaţa ei asemenea unui hoţ 
îndemânatic, pentru care cele mai complicate zăvoare sunt o 
joacă. Descoperise ceea ce ea ascundea în inimă şi exprimase 
cu glas tare gânduri pe care ea nu ar fi îndrăznit să şi le 
mărturisească nici în şoaptă. 

Oare prin ce mijloace de magician ghicise el misterul 
acestei situaţii? 

Singură, slabă şi zdrobită de epuizare, făcuse călătoria la 
Paris pentru a rezolva ea însăşi problema fericirii sau nefericirii 
sale. Venise să interogheze pe unul din acei martori care nu ar 
putea minţi, neputând să vorbească... 

Şi acest necunoscut îi cunoştea secretul pe care nu 
îndrăznise să-l încredinţeze decât ducesei de Nevers — mai 
tăcută ca un mormânt — şi lui Flor — prietena ei din copilărie, 
loialitatea însăşi! 

Îşi spunea: "În orice crimă există cel puţin două persoane 
care ştiu: victima şi răufăcătorul!... Eu sunt victima şi nici 
mama, nici Flor nu au putut să mă trădeze. Aşadar, acest om se 
va fi informat de la criminal?" 

Gândul îi îngheţa sângele şi fu scuturată de un tremur 
dureros. 

Olympe îşi privea îndurerată naşa, dar nu îndrăznea să-i 
întrerupă şirul gândurilor. 

"Să fiu oare învinsă?" continuă să se frământe Aurore, cu o 
spaimă de negrăit. “Învinsă, înainte de a fi început lupta... Ah! 
Dragul meu Henri! Dragul meu Henri! De ce nu mai eşti lângă 
mine?" 

Lacrimi mari îi străluciră în ochi. Dar cum totdeauna, la 
baza oricărei pasiuni, femeile au o forţă nebănuit de mare, se 
revoltă deodată, exclamând cu voce tare: 

— La urma urmei, ce ştie el despre planurile mele? Vreau 
să-l văd, să-mi retrăiesc durerea, să-mi vărs dintr-o dată toate 
lacrimile... Dincolo de această fantezie, el nu ştie ce se poate 
afla! 

— lertaţi-mă, contesă... se auzi o voce care o făcu să 
tresară. 

Uşa se întredeschisese lăsând să apară chipul domnului 
Hélouin, ai cărui ochi aruncară o privire de jur-împrejur. 


— Mă temeam să nu vă fi chemat servitorii — adăugă el 
intrând de-a binelea. Uitasem un lucru de cea mai mare 
importanţă. Aveţi deplină încredere în medicul dumneavoastră? 

Această întrebare a domnului Helouin o tulbură pe contesă, 
căci era ca un răspuns la propriile sale gânduri şi părea să-i 
spună că vrăjitorul ştia perfect de bine ce anume se ascundea 
sub ciudată să fantezie. 

Domnul H€louin reveni spre şezlong şi-şi reluă expresia 
calmă şi totodată hotărâtă ce-i era caracteristică: 

— Dacă nu credeţi că vă puteţi încrede în el, doamnă, veţi 
binevoi să-mi permiteţi să vă aduc eu unul. 

— Voi avea medicul meu, replică Aurore aproape tăios. 

— Îmi permiteţi să vă cer numele său? 

— Este doctorul Cesar Cabalus. 

— Cesar Cabalus! 

— Îl cunoaşteţi? 

— O! Numai din reputaţie, din fericire pentru sănătatea 
mea, deoarece — deşi este un doctor foarte cumsecade — nu 
este prea priceput... Credeţi că se ocupă puţin cu chirurgia? 

De data aceasta, în privirea pe care i-o aruncă Aurore, era 
mânie. Cabalus îi fusese recomandat de Flor, nu admitea să fie 
disprețuit în faţa ei. 

Domnul Helouin schimbă tonul. 

— Doamnă contesă, — reluă — nu fiţi neîncrezătoare în 
mine, ar fi cel mai mare băț pe care vi l-aţi pune în roate. Dacă 
aţi început să aveţi îndoieli faţă de mine, credeţi-mă, mai bine 
să nu mergem mai departe, este încă timp să ne oprim... 
Întrebările mele nu sunt ale unui curios, ci ale unui om care vrea 
să vă apere interesele. Sunt convins că pot să garantez pentru 
devotamentul meu complet, dar cunoştinţa noastră este foarte 
recentă şi, deocamdată, acest sentiment este prea proaspăt 
pentru ca eu să mă pot angaja să vă servesc împotriva voinţei 
dumneavoastră. Dacă vă îndoiţi de mine, doamnă, sunt gata să 
mă retrag, promiţându-vă solemn să uit că am avut nepreţuita 
onoare de a fi admis în prezenţa dumneavoastră... N-am văzut 
nimic, n-am auzit nimic, nici un cuvânt, nu ştiu nimic... Totuşi, în 
cazul în care, mai târziu, aţi avea nevoie de serviciile mele, voi 
reveni, rămânând mereu la ordinele dumneavoastră. 


Aceste ultime cuvinte fuseseră pronunţate cu o nuanţă de 
tristeţe şi cu o umilinţă atât de adevărată, încât Aurore de 
Lagardère îi întinse spontan mâna domnului Hélouin. 

— Nu voiam să vă jignesc — zise cu blândeţe. Doctorul 
Cabalus este chirurg şi ştie să păstreze secretul altuia. 

— Aţi luat un sfert de oră din timpul destinat cinei mele — 
zise polițistul, ascunzându-şi emoția sub o veselie afectată —, 
dar nu regret deloc, pentru că, adineauri, mi-aţi strâns mâna 
mai bine decât ar face-o un bărbat, contesă, şi constat că 
slăbiciunea dumneavoastră v-a lăsat o oarecare putere. Cu atât 
mai bine, veţi avea curând nevoie de ea. Aşadar, întâlnirea 
fixată rămâne stabilită. Trimiteţi-mi-l pe Cocardasse la ora 
hotărâtă, iar doctorul să aibă instrumentele la el. Mă veţi 
revedea la miezul nopţii! 

Şi ieşi cu pas grăbit. 

Aurore se simţea pe deplin reconfortată. Teama pe care o 
avusese de a-şi pierde acest ajutor preţios o făcea să uite fondul 
durerii sale. 

— Ah! Aici erai, micuţo? zise, zărind-o pe fina sa, care o 
privea cu ochi mari, miraţi. Sună, draga mea, şi porunceşte să 
meargă cineva să-i cheme pe tatăl şi pe mama ta. De 
asemenea, vreau ca doctorul Cabalus să vină imediat şi să-şi 
aducă trusa... 


Capitolul III - Expediţie nocturnă la cimitir 


(ua Saint-Médard era o incintă dreptunghiulară ce 
cuprindea o biserică purtând acelaşi nume. 

Această biserică există şi în zilele noastre, dar cimitirul a 
dispărut demult. Actualmente, el este înlocuit de o grădină 
publică în care, toată ziua, vin să se joace copiii din împrejurimi. 

Biserica Saint-Medard este foarte veche; ba chiar, atât de 
veche, încât data înălţării ei nu este cunoscută cu exactitate. 

Tot ceea ce se ştie este că, mai întâi, a fost o simplă 
capelă, care se pare că a fost distrusă aproape cu totul cu 
prilejul invaziei normanzilor. 


Către secolul al zecelea, mâini cucernice i-au reparat 
ruinele, dar abia peste cinci sute de ani i-au fost adăugate 
construcţiile actuale, devenind biserică parohială, dotată cu un 
locaş de veşnic repaos. 

In secolul trecut, erau îngropate acolo persoanele 
importante: Olivier Patru, cel mai vestit avocat al timpurilor sale; 
Pierre Nicole, autorul Eseurilor de Morală şi savantul abate 
Dugnet, fratele său întru /jansenism”, îşi aveau acolo 
mormintele. 

Tot acolo au fost depuse, prin 1730, rămăşiţele faimosului 
diacon Paris, care au provocat acele scene extravagante, a 
căror amintire, ne-a păstrat-o istoria. 

Vom arăta, în câteva cuvinte, până la ce nivel de exaltare 
putea ajunge, pe vremea aceea, mintea omenească. 

În timpul vieţii sale, diaconul Paris fusese un fel de Sfântul 
Vincent de Paul în miniatură. După ce renunţase la lume, el se 
retrăsese în cartierul Saint-Marcel, într-un soi de pustnicie, în 
fundul unei grădini pe care o cultiva el însuşi pentru a-i putea 
hrăni pe săraci. Acel om cumsecade dădea legume familiilor 
nevoiaşe din cartier; le instruia copiii, iar seara, după toate 
rugăciunile sale de penitenţă şi după faptele de caritate, îşi 
acordă o nevinovată recreere, împletind ciorapi pentru protejaţii 
săi. 

Paris trăi câţiva ani în felul acesta, fără ca reputaţia lui să 
fie cunoscută în afara cartierului pe ai cărui locuitori îi ajută. 
Rămăsese neştiut, deoarece făcea faptele bune fără ostentaţie. 

Când a murit, convoiul nu i-a fost însoţit decât de nefericiţii 
al căror binefăcător fusese, iar rămăşiţele sale pământeşti nu au 
fost acoperite decât cu o simplă piatră, fără cel mai mic 
ornament. 

La început, recunoştinţa a reunit la mormântul său un 
oarecare număr de săraci din cartier, care puteau fi auziţi 
rugându-se cu glas tare pentru el. 

Curând, câţiva jansenişti care-i cinstiseră modestele virtuţi 
măriră acel pios cortegiu. In cele din urmă, cavoul deveni loc de 
întâlnire a discipolilor lui Jansenius şi oamenii se duceau acolo 


32 Jansenism = doctrină ce-şi are originea în lucrarea lui Jansenius, numită 
"Augustinus" şi care tinde să limiteze libertatea oamenilor pornind de la 
principiul că, încă de la naştere, unor oameni le este acordată iertarea divină, 
pe când altora, nu. (n.t.) 


pentru a prinde puteri spre a se întări împotriva persecuțiilor 
iezuiţilor, care renăşteau. 

Puțin câte puţin, capetele se înfierbântară, oamenii 
începură să se creadă inspirați de mormântul acelui om virtuos; 
rugăciunile se înmulţiră, fanatismul crescu, creierele o luară 
razna. 

Delirul a ajuns la culme mai ales când cuprinse o mulţime 
de fete tinere care, împlinind acea vârstă la care o fire 
imperioasă exaltă pasiunile sexului, fură pradă, pe mormântul 
lui Paris, unor convulsii pe jumătate pătimaşe, pe jumătate 
isterice. 

Nimic nu se comunică mai uşor ca exaltarea. 

Din faptul că acele tinere fuseseră cuprinse de o iritare 
nervoasă, toate femeile janseniste, obişnuitele cimitirului Saint- 
Medard, crezură că înţeleg rostul şi începură să-şi frângă 
mâinile, să-şi trosnească încheieturile, să-şi schimonosească 
chipurile prin strâmbături năstruşnice; apoi, întinzându-se pe 
mormânt pentru a simţi mai direct ceea ce ele denumeau 
"lucrarea", fură văzute agitându-se convulsiv, pradă unei 
adevărate frenezii, fără a se preocupa de dezordinea, uneori 
completă, pe care aceste mişcări bruşte o producea în 
veşmintele lor. 

Aceste ciudate fanatice se împărțeau în trei categorii 
distincte. 

Cele care obişnuiau să se mişte mult şi să sară fără 
încetare erau numite topăitoare; altele, care scoteau ţipete 
asemănătoare lătrăturilor unui câine, erau numite /ătrătoare; în 
fine, altele, a căror manie era să miorlăie ca pisicile, primiseră 
denumirea de miorlăitoare. 

Dacă majoritatea convulsioniştilor o alcătuiau femeile, 
exista totuşi şi un mare număr de bărbaţi care urmau aceleaşi 
practici, şi secta sfârşi prin a avea atâţia adepţi, încât 
guvernanţii, neliniştiţi, fură nevoiţi să intervină pentru a evita o 
contagiune, în continuă creştere. 

Rezultatul fu că, într-o zi, regele — la îndemnul cardinalului 
de Fleury — dădu o ordonanţă pentru că cimitirul bisericii Saint- 
Médard să fie închis imediat, admiţându-se deschiderea lui doar 
în scopul înhumărilor. 

Însuşi locotenentul general al poliţiei fu cel care dădu 
poruncă să se efectueze închiderea, în prezenţa sa. 


Dar, a doua zi, deasupra porţii se putea citi: 


"Prin porunca regelui, i se interzice lui Dumnezeu Să 
săvârşească minuni în acest loc." 


În legătură cu aşa-zisele minuni ce se făceau în acel locaş, 
Voltaire, la rândul său, scrise următoarea epigramă: 


Un cavou, fără podoabă, fără artă, aşadar, 
Se înaltă nu departe de locaşul Saint- 


Médard. 

Pentru-a da lumină Frantei, iată-acuma 
Duhul Sfânt _ 

Inchide bine puterea sub lespede de 
mormânt. 

Orbu'-aleargă într-acolo cu un pas 
şovăitor, 

Când ajunge, se întoarce şi iar bâjbâie 
uşor. 

Apoi vine şi ologul, şchiopătând peste 
mormânt, 


= Strigă "hosanna!" şi cade, țopăind şi din 
mâini dând. 


Deşi izgoniţii din cimitirul Saint-Médard, convulsioniştii n-au 
încetat să se adune, în secret, în pivnițe, în subterane, ba chiar 
în cariere abandonate, unde şi-au reînceput ciudăţeniile; şi, deşi 
goniţi de poliţie, batjocoriţi şi ridiculizaţi de public, ei au găsit 


33 Textul original în Ib. franceză este: 


Un grand tombeau, sans ornement, sans art, 
Est élevé non loin de Saint-Médard. 

L'esprit divin, pour €clairer la France, 

Sous cette tombe enferme la puissance. 


L'aveugle y court et d'un pas chancelant 

Aux quinze-vingts retourne en tâtonnant: 

Le boiteux vient, clopinant sur la tombe, 

Crie "hossanna!" saute, gigott et tombe. (n.t.) 


mijlocul de a face să se vorbească despre ei timp de treizeci şi 
cinci de ani. 

Chiar în seara în care contesa avusese cu domnul Hélouin 
întrevederea pe care am relatat-o mai înainte, acesta ieşi din 
casa sa, din stradă Ferronnerie, întovărăşit de Cocardasse care, 
potrivit celor convenite, se prezentase din partea contesei 
Aurore pentru a-l seconda în acţiunea sa nocturnă. 

Cu acest prilej, se îmbrăcaseră amândoi cu veşminte de 
culoare întunecată şi erau cu totul lipsiţi de obiecte sau podoabe 
lucitoare, cum ar fi nasturi de aramă, pasmanterie de aur sau de 
argint, catarame de pantofi etc., care, dac-ar fi fost întâlnite de 
vreo rază de lumină, ar fi reflectat-o, dându-le la iveală 
prezenţa, în timp ce-şi puneau planul în aplicare. 

În plus, erau — fiecare — înfăşuraţi în câte-o pelerină mare 
de culoarea zidului. 

Desigur că nu fără proteste acceptase Cocardasse să-şi 
părăsească, pentru moment, pe faimoasa sa Pétronille care — 
putem s-o spunem — făcea cu el un singur trup şi de care nu se 
despărţea niciodată, nici măcar noaptea, când o ţinea mereu la 
îndemâna lui. 

Pentru a-l decide, domnul Helouin trebuise să-l facă să 
înţeleagă necesitatea urgentă a acţiunii. 

— Spada dumitale pare mereu că bate clopotele — îi spuse 
polițistul — şi dacă nu te dezbări de ea, am face mai bine să ne 
anunţăm sosirea cu tobele. Şi apoi, va trebui să ai, ca şi mine, 
mişcări libere, şi spada n-ar face decât să te paralizeze. 

Pentru ceea ce avem de făcut, ne sunt necesare numai 
nişte unelte. 

Faţă de aceste motive foarte corecte, bătrânul profesor de 
scrimă se resemnase şi depusese cu mare grijă, într-un colţ, pe 
"mult-iubita lui", nu fără a-i arunca o lungă privire de regret. 

leşind din strada Ferronnerie, cei doi bărbaţi se duseră spre 
chei, tăiară pieziş pentru a ajunge la palatul construit de 
Desbrosse pe terenurile Luxembourg, apoi, după ce-l ocoliră, 
urcară colina Sainte-Geneviève şi o coborâră pe versantul său 
sudic, la poalele căruia se afla Saint-Medard. 

Deoarece la căderea nopţii cimitirul se închidea, nu puteau 
pătrunde decât sărind peste împrejmuirea ce consta într-un zid 
înalt de cinci-şase picioare, în stare destul de proastă. 


Nu aveau de ce se teme că ar fi văzuţi. De îndată ce se 
însera, acest cartier — pe vremea aceea, dintre cele mai 
periferice — devenea cu totul pustiu şi, după ora zece, nu puteai 
întâlni nici umbră de om, decât foarte arareori. 

Pe de altă parte, nici o fiinţă vie nu locuia în biserică. 
Slujitorii ei o părăseau de îndată ce se încheia ultimul serviciu 
religios, lăsând-o astfel doar în paza patronului său, căruia îi 
revenea sarcina de a veghea el însuşi asupra siguranţei 
obiectelor de valoare ce erau depuse acolo. Sarcină de care se 
achita de minune, după câte se pare, deoarece niciodată nu s-a 
comis acolo nici cel mai mic furtişag. 

Aşadar, siguri că nu vor fi deranjaţi, polițistul şi profesorul 
de scrimă se pregătiră să sară peste zid. 

Domnul Helouin vru să treacă primul. 

Slujindu-se de orice îi oferea un punct de sprijin, crăpături 
sau ieşinduri, reuşi să se salte până pe creastă, o încalecă şi sări 
în incintă. 

Mai puţin suplu, poate, dar mai obişnuit cu astfel de 
exerciţii decât însoţitorul său, Cocardasse i se alătură curând. 

Deşi nu erau oameni care să se teamă cu uşurinţă, 
văzându-se în acel loc funebru, cei doi bărbaţi simţiră un fior 
străbătându-i din tălpi până-n creştet. Tăcerea aceea adâncă ce 
domnea în jurul lor, monumentele care-i înconjurau şi răsăreau 
din umbră ca nişte duhuri ale nopţii, îi umpleau de un fel de 
nelinişte, de o spaimă de neînvins. 

În cele din urmă, reuşind să-şi stăpânească tulburarea, 
înaintară spre partea în care se afla cavoul contelui de 
Lagardère. 

ÎI cunoşteau prea bine amândoi: domnul Hélouin, pentru a 
fi venit de mai multe ori să-l viziteze din curiozitate, iar 
Cocardasse, pentru a fi mers şi el acolo, adesea, cu scopul de a 
"sta un pic de vorbă" cu "Micul său Parizian", despre vremurile 
de demult. 

Cavoul se afla cam la mijlocul cimitirului. Era un cub mare 
din granit albăstrui, înalt de patru coți, având formă unui 
sarcofag antic, adică mai îngust la bază decât în partea de sus şi 
pe care era sculptată o sabie frântă. 

Monumentul acoperea un cavou în care erau depuse 
rămăşiţele pământeşti ale contelui Henri şi cele ale fiului său. 


Un şir dublu de chiparoşi îl ascundeau, în parte, privirilor 
publicului. 

Trei feţe ale cubului erau pline, dar într-a patra, cea din 
spate, se deschidea o intrare prevăzută cu bare de fier, ce avea 
rolul de gură de aerisire a cavoului. 

În faţa acestei intrări se opriră domnul Hs&louin şi 
Cocardasse. 

— Vom intra aici, îi spuse polițistul profesorului de scrimă, 
arătându-i deschiderea, care era cam de două picioare pătrate. 

— Pe toţi dracii! zise Cocardasse. Cum vreţi să vă strecuraţi 
prin grilajul acesta? Doar dacă aţi fi dihor sau nevăstuică, 
altminteri nu prea văd... 

— Aşa că-l vom scoate. 

— la te uită! lubiţelule, făcu gasconul, care avea obiceiul de 
a se familiariza repede. Eşti grozav! Nu vezi, oare, că barele 
sunt prinse în piatră? 

— Ba da, şi încă zdravăn. 

— Ei, bine?... 

— Ei, bine, deoarece, dac-ar trebui să desprindem aceste 
bare, treaba nu s-ar mai termina, le vom tăia, pur şi simplu, cu 
ferăstrăul. 

Profesorul de scrimă deschise ochii mari şi crezu că 
însoţitorul lui îşi bate joc de el. 

Fără a părea că ia în seamă această uimire, domnul Helouin 
scoase din buzunar un soi de pungă de piele, luă dinăuntru două 
lame subţiri de oţel cu zimţi fini şi, dându-i una lui Cocardasse, îi 
spuse: 

— Ajută-mă. Sunt şase bare, aşa că fiecare avem de tăiat 
câte trei. Îţi voi arăta cum să procedezi. 

Acestea fiind zise, polițistul îşi potrivi ferăstrăul pe o bară 
şi, imprimându-i o mişcare rapidă de du-te-vino, o făcu în curând 
să muşte fierul. 

Instrumentul nu producea decât un scârţâit uşor care, 
desigur, nu se auzea la zece paşi de acolo. 

În cinci minute, secţionase complet cilindrul metalic. 

— lată, zise, acum e rândul dumitale. Şi, mai ales, fii atent, 
adăugă, să tai barele — ca mine — la o jumătate de deget 
distanţă faţă de piatră: trebuie să rămână un ciot, ca să putem 
reaşeza grilajul. 


Cocardasse se puse îndată pe treabă şi, cum muncea cu 
râvnă, nu-i trebui mai mult timp decât domnului Hélouin pentru 
a-i da de capăt. 

Odată grilajul scos, accesul în cavou devenea uşor. 

Polițistul se strecură prin deschidere, cu picioarele înainte, 
apoi, cu curaj, se lăsă să cadă în gol. 

Cavoul era puţin adânc şi picioarele îi atinseră repede solul. 

Maestrul de arme îl imită fără ezitare. 

In pofida gurii de aerisire, în criptă domnea o atmosferă 
densă şi grea, care-i sufocă pe cei doi bărbaţi; le trebui câtva 
timp pentru a-şi obişnui plămânii. 

Când putură să respire, domnul Hëlouin scapără un amnar 
şi aprinse un felinar cu geamuri opace care, datorită oxigenului 
rarefiat, lumină interiorul cavoului cu o lucire palidă. 

Era un spaţiu de şase până la şapte picioare pătrate, 
acoperit în întregime cu dale. 

Pe una din laturi se zărea o placă mare de marmură 
neagră, pe care era săpat următorul epitaf: 


AICI ZACE HENRI, CONTE DE LAGARDERE 
RĂZBUNĂTOR AL LUI PHILIPPE DE NEVERS 
MORT ÎN CEL DE-AL TREIZECI ŞI 
ŞASELEA** AN VIEŢII SALE. 

FIE CA SPADA LUI LOIALĂ 
SĂ FIE DIN NOU ÎNĂLȚATĂ 
PENTRU A-l PEDEPSI ASASINII! 


În faţa acestei plăci se afla o alta, ce purta inscripţia: 


AICI ZACE PHILIPPE, CONTE DE LAGARDERE 
ULTIMUL PURTĂTOR AL NUMELUI, 
DECEDAT ÎN CEL DE-AL PATRULEA AN 
AL VIEŢII MELE. 

RUGAŢI-VĂ PENTRU SĂRMANA LUI MAMĂ 
PE CARE DUREREA A FĂCUT-O 
SĂ ÎNNEBUNEASCĂ. 


34 Printr-o inadvertenţă a autorului, vârsta lui Lagardère înscrisă pe epitaf 
este cu şase ani mai mică decât cea care ar rezulta din calculul făcut ţinând 
seama de cronologia peripeţiilor sale. (n.t.) 


— Ah! Micule Parizian! exclamă profesorul de scrimă cu 
glas reţinut şi întinzând mâna către prima placă. Da, într-o zi vei 
fi răzbunat! Asta ţi-o spun eu. Sunt deja cincisprezece ani de 
când aştepţi, dar clipa va sosi, o jur! 

— Îl iubeai mult, pe contele Henri? întrebă domnul H&louin. 

— Ah! Sigur că da, amice, îl iubeam pe micuţ... Era ascuţit 
ca oţelul, rapid ca praful de puşcă şi cel mai curajos dintre toţi. 
Pentru a reuşi să-l ucidă, a trebuit să-l lovească mişeleşte, căci 
din faţă... 

— Din faţă? 

— Era de neînvins! Uite, l-am văzut ţinând piept la zece 
spade teribile, în şanţurile de apărare ale castelului Caylus. Era 
un spectacol frumos, zău! Dintre cei zece atacanţi, nici unul n-ar 
fi urcat înapoi taluzul pe propriile picioare, dacă Micul Parizian n- 
ar fi amânat pedepsirea lor pentru a îndeplini o îndatorire 
sfânta. 

— Ce îndatorire? 

— Aceea de a salva leagănul unei fetiţe, care astăzi poartă 
numele şi doliul salvatorului său. 

— Ei, na! Era contesa? Şi niciodată n-au putut fi aflaţi 
asasinii acestui om viteaz? 

— Din nefericire, niciodată. 

— Avea duşmani? 

— Nici unul; dimpotrivă, nu avea decât prieteni. 

— Aşadar, nimeni nu putea avea interes ca el să moară? 

— Nimeni, absolut nimeni. 

— Asta este foarte ciudat, căci, totuşi, un asasinat este 
întotdeauna motivat de vreun interes. Poate că a fost victima 
unei confuzii asupra persoanei. 

— S-ar putea. Dar, confuzie sau nu, pe toţi dracii! Vom 
sfârşi într-o bună zi prin a-i găsi ucigaşii şi, pe cu vânt de 
Cocardasse, nu va dura mult până se vor duce să vadă ce se 
întâmpla altundeva decât pe pământ. Caramba! Ce menuet 
drăguţ îi va sili Pétronille să danseze! 

— Şi nu va fi decât drept, aprobă polițistul. Orice crimă cere 
o pedeapsă. Haide, adăugă, să nu întârziem prea mult în locul 
acesta. Suntem aşteptaţi cu nerăbdare. 

— Adevărat, să ne grăbim. 

— lată placa în spatele căreia se află corpul micului conte, 
reluă domnul Helouin, trebuie s-o scoatem. 


Tăbliţa de marmură la care se referea era prinsă cu patru 
şuruburi mari, care erau înfipte în dibluri de lemn fixate în 
peretele cavoului. 

Polițistul scoase fără greutate aceste şuruburi şi, 
deschizând placa, dădu la iveală o nişă în care se afla un sicriu 
de dimensiuni mici, în întregime din fildeş. 

Îl trase imediat afară şi începu să-l studieze cu atenţie. 

Apoi, cuprins de o puternică emoție: 

— Dumnezeule mare! Mă aflu oare în prezenţa operei 
mele? şopti. 

Şi ochii lui păreau că vor să străpungă învelişul care îi 
ascundea privirii rămăşiţele nevinovatului copil. 

— Ei, na! Ce vi se-ntâmplă? întrebă profesorul de scrimă, 
observând această tulburare subită. 

— Mie?... Nimic... nimic decât, cel mult, ceva foarte firesc, 
răspunse domnul Hélouin recăpătându-şi sângele rece. 
Niciodată n-am putut vedea un sicriu de copil, fără a mă simţi 
profund emoţionat. Te rog să-mi ierţi această slăbiciune. 

— Nu-i nevoie să vă scuzaţi, înţeleg. Eu însumi simt ceva 
ciudat în faţa acestei cutii. Ce anume, de fapt? N-aş putea 
spune, dar mi se pare că e mai mult curiozitate decât durere. 

— Acum, să plecăm — porunci polițistul, pe care cuvintele 
lui Cocardasse păreau să-l pună în încurcătură. Nu avem timp 
de pierdut. 

Şi, cu glas mai scăzut, adăugă: 

— Mai ales eu. 

— Să plecăm, repetă maestrul de scrimă. Trec eu primul, 
da? ` 

— Dacă doreşti. Iți voi da sicriul şi apoi trec şi eu. 

Bătrânul soldat se săltă cu forţa mâinilor până la 
deschizătură şi sări, în picioare, afară. 

Rămas singur, domnul Hélouin îndreptă raza felinarului său 
asupra sicriului de fildeş, cuprins fiind din nou de o agitaţie 
febrilă. 

— Ce presimţire! zise. Ah! Dacă aş îndrăzni să deschid, 
acest capac. 

— Ei! Ce faci? întrebă Cocardasse, mirat că nu-şi vede 
tovarăşul apărând imediat. Dă-mi odată sicriul şi vino. 


— Vin, vin, răspunse polițistul. Căutam să văd dacă n-am 
uitat ceva... Poftim, iată micul sicriu, continuă, ridicându-l pe 
acesta din urmă până la deschizătură. 

Apoi, la rândul său, părăsi cavoul în acelaşi fel ca şi 
profesorul de scrimă. 

— Şi grilajul? întrebă acesta. 

— ÎI voi pune la loc. Dă-mi doar o mână de ajutor apropiind 
partea desprinsă de cioatele care sunt fixate în pereţii 
deschiderii. Voi folosi inelele acestea pentru a îmbina totul. 

Domnul He€louin scoase din punga lui de piele şase inele de 
fier, despicate pe lăţime şi având, la fiecare capăt al 
despicăturii, un ştift cu gaură filetată. 

Trecu barele prin aceste inele, având grijă să aşeze 
ştifturile către înăuntru, apoi, introducând câte un şurub în 
găurile cu care erau prevăzute, le făcu să se îmbine perfect. 

În acest fel, grilajul îşi recăpătase soliditatea de mai înainte, 
precum şi aspectul obişnuit, şi ar fi trebuit să te uiţi de foarte 
aproape ca să-ţi dai seama de operaţia pe care tocmai o 
suferise. 

O clipă mai târziu, cei doi bărbaţi săreau peste zidul 
cimitirului, trecându-şi unul altuia sicriul, la fel ca la ieşirea din 
cavou, şi se îndreptau cu pas rapid către Marais, cu lugubra 
povară, ce părea cam grea, ascunsă cu pricepere sub pelerinele 
lor. 


Capitolul IV - Cele trei sicrie 


“intr-o încăpere a palatului Nevers, încăpere în care sărmana 


| Aurore pusese să-i fie transportat şezlongul pe care nu-l mai 
putea părăsi, se aflau împreună trei femei: contesa, doamna 
de Chaverny şi fiica sa Olympe. 

În ciuda tinereţii sale, naşa ei dorise că Olympe să asiste, 
ca şi toţi cei ce fuseseră apropiaţi de fiul ei, la misterioasa 
ceremonie pe care o pregătea. 

Deşi ora era târzie — se apropia miezul nopţii — încăperea 
era puternic luminată. 


Trei candelabre mari şi doi suporţi de torţe grei, din bronz 
aurit, o umpleau de lumină, nelăsând în umbră nici un ungher. 

Această încăpere era camera în care murise micul conte, cu 
cincisprezece ani în urmă. 

De atunci fusese închisă, nemaifiind nicicând deschisă, şi 
nici un obiect din ea nu fusese luat, nici o schimbare nu se 
făcuse. 

Rămăsese exact în aceeaşi stare în care se afla în 
momentul când corpul copilului fusese scos şi dus spre locul de 
veşnică odihnă. 

Aurorei cu ochii înroşiţi de lacrimi, stătea tăcută. Tot ce o 
înconjura îi reamintea de îngeraşul dispărut, şi inima i se 
frângea de durere. 

| se părea că groaznica nenorocire de-abia avusese loc. 

Amintirile, care nu-i fuseseră şterse de viaţă — căci timp de 
cincisprezece ani ea nu trăise — erau la fel de vii ca în prima zi 
şi, printre lacrimi, i se părea că în pătuţul aflat la câţiva paşi de 
ea îl zăreşte încă pe micuţ, cu buzele deja atinse de violetele 
morţii, de-abia ridicându-şi minutele în încercarea de a o 
îmbrăţişa pentru ultima oară. 

Doamna de Chaverny şi Olympe mângâiau afectuos mâinile 
prietenei lor. Nu vorbeau deloc. Ce-ar fi putut să spună? 
Cuvintele n-ar fi reuşit s-o mângâie şi n-ar fi făcut decât să-i 
răscolească durerea. 

Într-o cameră învecinată, marchizul de Chaverny discuta cu 
doctorul Cabalus. 

Pentru a suta oară, poate, acesta îi explica "sistemul" său, 
folosind o mulţime de detalii şi nenumărate gesturi care-l făceau 
să semene cu o paiaţă mişcată de sfori mânuite prea brusc. 

— Excelentă metodă, spunea el, cercetând cu lupa o 
picătură de sudoare pe care o culesese de pe tâmpla pacientei 
sale. În mod evident, există o ameliorare pe cât de constantă, 
pe atât de lentă. Ah! Nimeni nu va putea nega că eu am lărgit 
domeniul ştiinţei! Într-adevăr: ce este mai intim, mai personal, 
decât acest produs — transpiraţia — această secreție pe care o 
elimină însăşi fiinţa umană, prin porii săi? He! He! Asta-i o 
expunere, sper? Partea regretabilă este că multe persoane 
confundă descoperirea mea şi sistemul meu cu funesta 
medicină a hydropaţilor care, între noi fie spus, sunt simpli 
şarlatani. Şi eu, domnule marchiz, şi eu fac hidroterapie, dar 


hidroterapie fără y. Asta este tot ceea ce ştiinţa mea distinge 
din limbuţia lor radicală şi totuşi, este o diferenţă enormă! 
Pentru că, dacă înţelegeţi cât de puţin greacă, veţi şti că eu 
pornesc de la /DROS, care înseamnă: transpiratie, în timp ce ei 
derivă din UDOR, care înseamnă: apă. 

Ca întotdeauna, domnul de Chaverny nu înţelegea nici o 
iotă din toată pălăvrăgeala aceasta, dar, din politeţe, părea că-şi 
dă seama de cât de excelente sunt argumentele expuse şi nu 
înceta să clatine capul în semn de aprobare. 

Chiar în clipa în care suna miezul nopţii, două ciocănituri se 
auziră la uşa încăperii în care stăteau cele trei femei şi, imediat, 
uşa se şi deschise, lăsând să treacă pe domnul Helouin şi pe 
Cocardasse, pe care un servitor bătrân — căruia i se împărtăşise 
secretul — îi condusese până la fosta cameră a copilului. 

Cel dintâi intră fără grabă, cu expresia lui liniştită. 

Văzându-l atât de perfect calm, s-ar fi spus că tocmai 
făcuse o mică plimbare pentru sănătate. 

Cât despre cel de-al doilea, acesta părea a fi puţin 
emoţionat şi foarte descumpănit de faptul că nu-şi simţea bună 
lui spadă lovindu-i-se de pulpe. El scoase de sub pelerină un 
obiect de dimensiuni mari, înfăşurat într-o stofă neagră şi-l puse 
pe masă, scoțând un oftat de mulţumire. 

— Contesă, spuse domnul Hélouin — după ce le salutase pe 
cele trei doamne şi adresându-i-se Aurorei, care stătea 
nemişcată şi fără glas. Contesă, iată ceea ce m-aţi trimis să caut 
în seara aceasta. 

Degetul lui era îndreptat spre obiectul înfăşurat în negru, 
pe care Cocardasse îl pusese pe masă. 

— Sicriul lui! şopti sărmana mamă. 

Oricât de pregătită ar fi fost prin jumătăţile de cuvânt 
auzite, Olympe, care stătea în picioare, lângă masă, se dădu cu 
un pas înapoi, înăbuşind un țipăt. 

— Aştept ordinele dumneavoastră, doamnă contesă, spuse 
polițistul. 

Doamna de Chaverny şi Olympe îşi ţineau respiraţia. 

— Sunt gata, îngăimă Aurore, închizând ochii. 

Cu o mişcare bruscă, domnul Helouin ridică stofa neagră, 
dând la iveală o cutie mare de fildeş, de formă lunguiaţă, ale 
cărei părţi componente erau asamblate prin piese de prindere 
de aur cu o bogată cizelare. 


Nu exista nici un cui şi nici o încuietoare. 

Efortul făcut de Aurore pentru a se ţine dreaptă îi adusese o 
roşeaţă în obraji. Se ridicase într-un cot, dar, văzând cutia de 
fildeş, se clătină, murmurând cu glas schimbat: 

— Olympe... 

Deşi ea însăşi simţea că-şi pierde puterile, fata se repezi şi 
ajunse tocmai la timp pentru a o prinde în braţe pe naşa sa. 

Totuşi Aurore nu leşinase şi sprijinul dat de Olympe păru 
să-i redea o oarecare forţă. 

— Să deschidem? întrebă domnul Helouin, care era foarte 
palid. 

— Aşteptaţi! strigă Aurore, ale cărei pleoape rămâneau 
închise. Trebuie să fie aici şi doctorul, cât şi domnul marchiz de 
Chaverny, care-l iubea mult. Să fie amândoi poftiţi să vină... De 
asemenea, doresc ca dumneavoastră, domnule Helouin, să 
rămâneţi, ca şi Cocardasse. Nu vor fi prea mulţi martori pentru 
constatările de care este vorba. 

Polițistul se înclină, în timp ce bătrânul profesor de scrimă, 
puţin stingherit, murmură: 

— Bucuros, doamnă Aurore, în felul acesta voi şti mai 
repede ce i s-a întâmplat bietului puşti. 

Contesa părea acum că dă înapoi şi fuge în faţa citirii 
sentinţei pe care o ceruse şi pe care urma s-o audă. 

Bătrânul servitor care-i introdusese pe domnul Hélouin şi pe 
profesorul de scrimă ieşi, pentru a reveni în clipa următoare, 
precedându-i pe marchiz şi pe doctorul Cesar Cabalus. 

Acest fals savant avea un trup cu o conformaţie neizbutită, 
dar majestuoasă. Capul era cel al unui diplomat ratat sau al unui 
şarlatan reuşit, care părea să dezmintă categoric teoria 
anumitor fizicieni care afirmă că în natură nu există vid. 

De îndată ce intrară, atât marchizul cât şi el se simţiră 
aproape instantaneu învăluiţi în îngrijorarea solemnă care, în 
acele momente, era însăşi atmosfera din camera micului conte 
defunct. 

Dar maestrul Cabalus îşi reveni repede, deoarece îşi făcea 
o datorie din a rămâne insensibil la ceea ce el numea "micile 
nefericiri omeneşti". 

— Ce avem aici? întrebă, zărind cutia lunguiaţă şi 
deschizând o tabacheră grea de aur care — cu siguranţă — era 
cadou din partea vreunui moştenitor recunoscător. 


— Tăcere, porunci Flor de Chaverny. 

Şi, întorcându-se către contesă, ca pentru a-i cere 
încuviințarea, adăugă: 

— Deschideţi, domnule Helouin. 

Din punga lui de piele, din care l-am văzut deja scoțând 
— în cimitirul Saint-Medard — un ferăstrău şi nişte inele de fier, 
polițistul luă un cleşte de oţel pe care-l folosi cu îndemânare 
pentru a desprinde clamele de aur ce prindeau între ele 
plăcuţele de fildeş. 

Apoi scoase capacul, eliberat în acest fel. 

— la te uită, ia te uită, ia te uită, făcu de trei ori doctorul. 
lată ceva curios! Este împachetat ca pentru a export. 

— Tăcere! repetă  marchiza, furioasă din cauza 
excentricităţilor medicului său. 

Şi totuşi, observaţia doctorului Cabalus nu era cu totul 
nepotrivită, deoarece, ridicându-se, capacul nu făcuse decât să 
scoată la iveală o altă cutie, introdusă fest în prima. 

Această a doua cutie era din lemn de santal şi închisă doar 
cu patru ştifturi de argint. 

Domnul Hélouin le făcu să alunece şi deschise al doilea 
capac. 

Toate capetele se aplecară. 

— Fir-ar să fie! N-o să terminăm niciodată, zise iar Cabalus, 
de data aceasta foarte intrigat. S-ar spune că este un calup de 
sulf. 

— Este aur, corectă însăşi contesa. Contele Philippe de 
Lagardere, ultimul moştenitor al familiei de Nevers, era 
îndeajuns de bogat pentru asta. 

Ochii i se întoarseră către şemineul pe care se afla un bust 
de marmură ce reprezenta un băieţel sclipitor de viaţă, de 
frumuseţe şi de forţă. 

— Nu-l priviţi, naşă, nu-l priviţi! exclamă Olympe, — 
îmbrăţişând-o. Sunteţi palidă ca o moartă. 

Dar nu numai văduva lui Lagardère era palidă. 

Că fără de voie, ochii domnului Helouin urmăriseră direcţia 
acelei priviri şi devenise şi el cumplit de palid zărind bustul de 
copil, pe care încă nu-l văzuse. 

Fusese izbit ca de un şoc puternic şi începuse să cerceteze 
amănunţit cu ochii locul în care se afla. 


Pe măsură ce privirile i se opreau pe fiecare obiect ce li se 
oferea, tulburarea îi creştea, trăsăturile i se crispau şi paloarea 
se schimbă în lividitate. 

Din fericire pentru el, cei ce făceau parte din asistenţă 
aveau altceva de făcut decât să-l privească. 

— Grăbiţi-vă, zise Aurore, îndepărtând-o atât de brutal pe 
fina sa, încât fata fu cât pe-aci să cadă. Nu mai văd nimic. 
Grăbiţi-vă, cât mai pot măcar să aud. 

Avea vocea răguşită şi aspră a celor cuprinși de febră. 

— Vorbiţi!  Vorbiţi! Spuneți, ce vedeţi? adăugă ea, 
întinzându-şi bietele braţe slăbite. 

Intr-adevăr, o cutie de aur masiv fusese scoasă la iveală 
prin deschiderea celei de a două cutii. 

Domnul H€louin, care până atunci acţionase cu calm şi 
încetineală, simţea acum un uşor tremur în degete. Se grăbea. 

Dar nimeni nu lua seama la emoția sa, deoarece toţi erau 
stăpâniţi de o emoție la fel de mare. Febra fiecărui martor al 
acestei scene ciudate urcase în asemenea măsură, încât totul 
dispărea. Tot ce nu era acel triplu sicriu. 

În jurul mesei exista o nerăbdare dureroasă, exprimată prin 
privirile înspăimântătoare şi zgomotul respirației gâfâite ce 
umplea tăcerea. _ 

Numai doctorul Cabalus părea a fi în largul său. Intr-adevăr, 
el scoase din buzunar o bucată de cristal cioplit şi şi-o puse în 
faţa ochilor pentru a examina mai atent capacul celei de a treia 
cutii, în grosimea căruia erau crestate adânc aceste două 
cuvinte: 


LATĂ-MĂSS! 


Se ştie că aceasta era deviza ducilor de Nevers. 

— Pe toţi dracii! zise, dezamăgit, maestrul Cabalus, după ce 
silabisise inscripţia şi-şi pusese la loc sigur cristalul. lată o glumă 
funebră. Nu se iese de acolo, asta este evident! 

Nimeni nu păru să-l fi auzit, căci Aurore de Lagardere, a 
cărei voce i se frângea în gât, întrebă: 

— Gata? Aţi văzut? 

35 [ATĂ-MĂ!. deviza lui Lagardère, în Ib. franceză — J'y suis! — are şi 


înţelesul de: "Sunt aici!", ca şi înţelesul de: "Am găsit!" (vezi Partea |, cap. 
XIV). (n.t.) 


| se răspunse printr-un țipăt, dar un țipăt mut, dacă ne 
putem exprima astfel. Căci ceva, înăbuşit şi totodată audibil, o 
străbătu ca un curent electric şi făcu să-i vibreze fiecare fibră de 
carne. 

Domnul Helouin reuşise, în fine, să învingă încuietoarea 
raclei de aur al cărei capac se deschise, atrăgând toate capetele 
înclinate şi făcând să se deschidă peste măsură toţi ochii. 

— Doamne Sfinte! gemu Cocardasse, cu un fior de groază. 
Este chiar el, sărmanul! 

Dinţii lui Flor clănţăniră, iar Olympe şopti, împreunându-şi 
mâinile: 

— O! Sărmanul micuţ! Cum seamănă cu bustul de 
marmură! 

— Îmbălsămare după sistemul Sforzi-Spinosa-Marietto, 
pronunţă, pe ton doctoral, Cabalus. 

Numai domnul Hélouin păstrase tăcerea. Privirile îi treceau 
de la interiorul raclei la bustul de copil ce trona pe şemineu, în 
spatele bolnavei. Dar nu păruse să resimtă nici o surpriză. 
Această placiditate era, poate, voluntară; poate că se controlă, 
pentru a nu-şi mai pierde calmul recâştigat. 

Şi în sicriul de aur se afla un copil, poate acelaşi copil ale 
cărui trăsături fuseseră săpate în marmură, deoarece între 
sculptură şi imaginea culcată în sicriu era o oarecare 
asemănare. Atâta doar, că proporţiile copilului din sicriu nu erau 
chiar aceleaşi cu ale bustului de marmură, care era totuşi în 
mărime naturală. Corpul celui înmormântat şi — lucru curios — 
chiar capul — păreau să fi suferit o micşorare, ca şi cum 
moartea, sau, mai curând, procedeul folosit pentru conservarea 
ţesuturilor ar fi făcut să se piardă creşterea cu un an, sau chiar 
doi. 

Copilul din sicriu se micşorase, acesta este cuvântul 
potrivit. 

Nu era învelit în giulgiu, ci îmbrăcat, aşa cum este obiceiul 
pentru morţii îmbălsămaţi. Purta costumul bogat al tinerilor 
seniori de la începutul domniei lui Louis al XV-lea şi un guler 
mare de dantelă îi înconjura gâtul. 

Chipul, mâinile şi îmbrăcămintea, totul era negricios, având 
acea culoare cenuşie şi neutră pe care pictorii o denumesc 
bitum. 


Când primul murmur de uimire generală trecuse, asistenţa 
rămase absorbită în lugubra privelişte. 

— Este el? întrebă deodată Aurore, cu un glas ce răsună la 
fel de penibil ea un horcăit. Spuneţi-mi dacă este el? 

Sărmana mamă nu auzise cuvintele rostite în jurul ei, sau 
poate nu le înţelesese. Ea se aplecă în faţă pentru a prinde 
răspunsul şi toată viaţa din ea se concentra în simţul auzului. 

Marchizul de Chaverny fu primul care să răspundă: 

— Pe cinstea mea, dacă n-ar fi mărimea, aş spune că este 
el... 

— Dar atât de mic, opina soţia sa. Eu nu pot crede. 

— Nici eu, întări Cocardasse, revenind asupra primei sale 
impresii. Şi mai e şi prea de tot de negru! 

— Condensarea cărnii şi culoarea de mumie, declară 
doctorul. Acestea sunt efectele obişnuite ale sistemului Sforzi- 
Spinosa-Marietto... Nu, treaba n-a fost prea rău făcută. 

Contesa reluă: 

— Tu nu spui nimic, Olympe?... Erai atât de mică!... Şi 
dumneavoastră, domnule H6louin?... Dar mintea mi se 
împrăştie, dumneavoastră nu-l cunoşteaţi... Să fie adusă 
domnişoara de Wendel, poate că ea este în măsură să-l 
recunoască... 

— Daţi-mi voie, zise polițistul, oprindu-l pe Cocardasse, care 
se şi ducea să îndeplinească această poruncă. Cer ca acest 
martor să nu fie chemat decât în ultimă instanţă şi în lipsa 
oricărei alte dovezi. 

Marchizul şi marchiza schimbară o privire. 

— Atunci, numai eu o pot face! exclamă, cu durere, Aurore. 
Ei, bine, vreau să văd cu ochii mei... să fiu ridicată, să fiu dusă 
pe braţe! 

Dar doctorul Cabalus interveni, la rândul său. 

— Ordon ca o asemenea imprudenţă să nu fie comisă, 
porunci el. Ar fi, poate, fatală, căci bolnavă şi-a pierdut glasul şi 
gâtlejul pare să-i fie deshidratat — semn rău. De altminteri, îi voi 
studia transpiraţia... 

Îşi scotea deja lupa, în timp ce domnul H&louin se pregătea 
să tragă şezlongul spre masă. Dar bunele lor intenţii fură inutile, 
deoarece Aurore de Lagardere se şi ridicase, pradă unui 
adevărat delir. 


— Umezire încetată! Examen nerealizabil! Complicaţie: 
pneumonie, pleurezie, bronşită şi compusele lor!... Nu mai 
răspund de nimic! strigă doctorul, bătând aerul cu mâinile, cu o 
disperare care — în orice altă împrejurare — ar fi părut 
caraghioasă. 

Tăcu, pentru că domnul Hélouin, fără multe fasoane, îi 
astupase gura cu mâna. 

In acest timp, Olympe o învelea cu o pelerină pe bolnavă; 
aceasta aproape căzuse în braţele lui Flor care tremura deja. Pe 
obrajii contesei apăruseră pete mari roşii, ce contrastau cu 
paloarea sa, iar buzele îi erau lipite, ca şi cum nicicând n-ar mai 
fi trebuit să se deschidă. 

Vai! Cine va putea spune, vreodată, ce forţă extraordinară 
poate lua naştere din slăbiciune, în crizele sale bolnăvicioase? 

In zadar încercară s-o ducă pe Aurore din nou la şezlong; ea 
rezistă cu o energie atât de disperată, încât domnul Hélouin, 
mai bine inspirat decât doctorul şi înțelegând că, opunându-se 
voinţei sale, exista riscul de a o ucide, porunci să fie lăsată să se 
apropie. 

Mai mult purtată decât susţinută de către marchiză: fiica 
acesteia, contesa veni până la masă, şi ochii ei mari, adânciţi de 
boală, se aţintiră imediat, cu pasiune, asupra conţinutului cutiei 
de aur. 

Privi îndelung. 

Nu mai tremura şi întreg sufletul i se strânsese în ochi, din 
care izvorau, încet, lacrimi grele. 

Stătu astfel, pierdută într-un extaz adânc. 

In încăpere domnea o linişte absolută. 

Toţi aşteptau cu îngrijorare primul cuvânt ce-l vor rosti 
buzele nefericitei mame. 

În cele din urmă, cu o voce scăzută şi blândă, ce răsuna ca 
un cântec îndepărtat, spuse: 

— Copilaşul meu mult iubit, Philippe al meu! Tu, care erai 
atât de alb, tu, care erai atât de trandafiriu! 

Vorbind astfel, era frumoasă, de o frumuseţe ce nu 
aparţinea acestei lumi şi, ascultând-o, toţi îşi simțeau inima 
cuprinsă de o grea spaimă. 

— O! Te revăd — continuă ea, cu dezmierdare în glas. Te 
revăd aşa cum erai! Şi în spatele acestei măşti negre, care nu- 


mi ascunde nimic, vai! Nimic! Te regăsesc întreg, până la 
zâmbetul tău drag! 

Ochii ei făcură înconjurul încăperii şi-şi lăsă capul pe umărul 
Olympei, care o sărută cu respectuoasă tandreţe. 

— Doamne! continuă ea cu un glas în care din nou răzbătea 
durerea. Oare cine poate şti, cine poate ghici nebunia mamelor? 

Îmi făurisem un vis mai mult decât nebun... sperasem 
imposibilul... credeam că pot învinge ireparabilul... Dar, vai! 
Biata mea speranţă s-a spulberat... 

— Nu s-a spulberat, dumneavoastră mai speraţi încă — şi 
aveţi dreptate! pronunţă cu glas coborât domnul H&louin. 

Dar nimeni nu-l auzi, nici măcar Aurore de Lagardere, care 
nu asculta decât plânsetul disperat al durerii sale. 

— Adevărul este aici, sub ochii mei, continuă ea. Adevărul 
necruţător! Cum puteam să mă îndoiesc?... este el, micuțul meu 
drag, comoara mea, Philippe al meu, inima mea toată!... Dacă el 
e mort, vreau să mor şi eul!... 

Cu o energie supranaturală, Aurore se smulse din mâinile 
ce o reţineau şi înconjură cu braţele-i tremurătoare de dragoste 
trupuşorul nemişcat şi rece. 

S-ar fi zis că, prin contagiune, o pătrunde moartea, 
îndeplinind dorinţa izvorâtă din disperare, căci în curând braţele 
i se descleştară, genunchii se îndoiră şi contesa se prăbuşi dintr- 
o dată, lipsită de viaţă. 


Capitolul V - Efigia de chit 


e scurseseră zece minute. Marchizul, marchiza, Olympe şi 

chiar Cocardasse înconjurau şezlongul pe care contesa 

Aurore de Lagardère, în nesimţire, fusese reaşezată. 

Domnul  Helouin rămânea deoparte, lângă masă, 
continuând să cerceteze sicriul. 

Cât despre doctorul Cabalus, acesta stătea chiar între masă 
şi bolnavă şi declară cu glas tare, ca şi cum ar fi ţinut un curs: 

— Este o simplă sincopă, spunea. Ceea ce oamenii obişnuiţi 
numesc leşin sau slăbiciune. Un spasm, nici mai mult, nici mai 
puţin, şi prea naiv ar fi medicul care s-ar nelinişti pentru 
asemenea fleac. Cât despre mine, eu combat sincopa cu cea 
mai mare uşurinţă, printr-o metodă cu totul personală. 

Se răsuci pe călcâie şi se pomeni nas în nas cu domnul 
Helouin, care părea că-l ascultă. 

Faptul de a avea un auditoriu îl surprinse şi-l măguli pe 
maestrul Cabalus, care rareori avea acest noroc; aşadar, fără a 
pierde timp, spuse: 

— Domnule, daţi-mi voie să vă mărturisesc că nu mi se 
pare că aveţi, aici, un trup obişnuit. 

— Nu, zău! făcu polițistul. 

— Ba da! Şi pot să v-o dovedesc, deoarece am aprofundat 
destul de mult studiile fenomatice şi fiziogomonale — acestea 
sunt cuvinte foarte expresive, cu care am îmbogăţit limba 
noastră. Presupun că nu negaţi că lucrările mele au lărgit 
orizontul ştiinţei, că am adus îmbunătăţiri şi am deschis căi. 
Fără a mai vorbi de metoda mea specială de tratament, care va 
fi, probabil, cel mai frumos titlu de glorie al meu în faţa 
generaţiilor viitoare, iniţiativa mea personală este cea căreia i 
se datorează sistemul de îmbălsămare ce părea adineauri să vă 
intereseze atât de mult, sistem pe care colegii mei italieni 
Sforzi, Spinosa şi Mariette, îl denumesc "conserva umană"... 

— Priveşte-mă, Aurore, şi vorbeşte-mi! strigă în acea clipă 
marchiza. Doamne, cum ne-ai speriat! 

— Pe toţi dracii! făcu, la rândul său, vocea puternică a lui 
Cocardasse, doamna Aurore îşi revine? 


— Nu, zău! exclamă doctorul, adresându-se în continuare 
domnului Hélouin. Oare spintecătorul acesta bătrân o crezuse 
moartă? Prescripţia mea, prescripţia mea! Vedeţi numai ce 
rezultat excelent, imediat şi aproape miraculos! Cât despre 
sistemul meu personal de îmbălsămare, a fost însuşit de 
străinătate pentru că Franţa, ingrată, dispreţuia descoperirea 
unuia dintre fiii săi. Prin această contrafacere grosolană ce se 
află sub ochii dumneavoastră, puteţi vedea că este vorba de o 
artă de a face statui net superioare mumiilor vechiului Egipt. 
Deoarece se foloseşte un fel de mastic, am dat procedeului meu 
denumirea de mastificare, dar unii au făcut glumă de prost gust 
de a-l numi mistificare, şi asta este cauza... 

— Contesa de Lagardere doreşte ca cele necesare să fie 
făcute imediat, spuse doamna de Chaverny, întrerupându-l fără 
menajamente pe savantul doctor. 

Ochii maestrului Cabalus  priviră întrebător, căci nu 
înţelesese. 

— Doamna contesă ar vrea să faceţi autopsia, explică 
domnul Helouin. 

Doctorul repetă: 

— Autopsia! 

Şi-şi termină gândul ridicând din umeri şi bombănina: 

— Dacă nebunele comandă, nenorocire mie! Vom face o 
treabă frumoasă! 

Dar, pe un ton hotărât, adăugă, mai tare: 

— Sunt la ordinele doamnei contese. Totuşi, dacă s-a făcut 
apel la ştiinţa mea pentru a afla boala de care a murit obiectul 
cercetării, sau chiar pentru a găsi — după trecerea a 
cincisprezece ani — urme de otravă în ţesuturi conservate cu 
ajutorul unor preparate pe bază de arseniu... 

Domnul de Helouin îl întrerupse: 

— Nu pentru asta. 

Şi Aurore însăşi repetă, fără a şti, poate, ce spune: 

— Nu, nu pentru asta. 

— Ei, bine!  Faceţi-vă datoria, întări cu gravitație 
Cocardasse, care oriunde se simţea ca acasă. 

Cesar Cabalus, care trebuia să-şi câştige traiul, profesa 
— în faţa lumii — idei politice de o înţeleaptă incertitudine, 
imitând în acest fel pe toţi binefăcătorii omenirii. Dar în adâncul 
sufletului său şi atunci când nu i se părea că ar exista un pericol, 


el înclina către acea independenţă generală care, sub numele 
de "Revoluţia franceză", avea — o jumătate de secol mai târziu 
— să zdruncine din temelii clasele sociale, schimbând 
societatea. 

— A auzi înseamnă a da ascultare! murmură el uşor 
batjocoritor, după modelul curtenilor orientali. 

Şi, la fel cu acei ofiţeri eroici, atât de numeroşi în istoria 
noastră, care au căzut victime disciplinei, executând un ordin 
prostesc, doctorul începu să deschidă încet o trusă voluminoasă 
şi o aşeză, căscată larg, pe masă, dând astfel la iveală o serie 
întreagă de instrumente, unele mai înspăimântătoare decât 
celelalte:  ferăstraie,  scalpeluri, sonde, foarfeci, trepanuri, 
ciocane, bisturie, toate reflectând lumina ce cădea asupra lor, 
printr-o jerbă de scântei. 

— Presupun — spuse el totuşi nici tare, nici încet, în timp ce 
trecea peste mâneca vestei sale negre tăişul unui uriaş scalpel 
pe care-l aburise suflând asupră-i — presupun că nu-mi este 
interzis să protestez. Vorbesc deschis, atât la Curte cât şi în 
oraş, şi ştiinţa îmi datorează numeroase descoperiri. Actul ce mi 
se cere să-l fac este, în primul rând, inutil şi, în al doilea rând, 
meschin, pentru a nu spune barbar. Spre a fi bine înţeles de 
persoanele care-mi fac cinstea de a mă asculta, voi interveni 
asupra ordinii propoziţiilor şi voi dovedi mai întâi cea de a doua 
parte a spuselor mele. Ştiţi cu toţii că, în familii, se obişnuieşte 
să se păstreze cu grijă, aş spune chiar cu pietate, anumite 
relicve... 

Se întrerupse, privind către contesă, care tocmai scosese 
un geamăt surd, pentru că-şi pierdea răbdarea şi simţea că va 
leşina din nou. 

— A! Ştiam eu că raţionamentul meu va fi înţeles! exclamă 
palavragiul de doctor, luând acel suspin drept o aprobare. Susţin 
deci că este vorba de o relicvă şi adaug că această relicvă este 
o operă de artă. lată ce aveam de spus din punct de vedere al 
convenienţelor; iar din punct de vedere practic sau utilitar, 
argumentul meu va fi mai succint, fiind mai solid. Dacă ne 
referim la sensul exact şi literal al cuvântului ce caracterizează 
sistemul italienilor Sforzi-Spinosa-Marietto, şi anume 
mastificarea — descoperirea mea —, veţi înţelege că, prin 
procedee chimice, noi transformăm carnea într-o pastă a cărei 
caracteristică este că se întăreşte prin uscare, ca toate paştele. 


Desigur, timpul face ca obiectul tratamentului să piardă puţin în 
greutate şi ca volum plastic. 

Astfel, după cinci ani, nu va mai rămâne decât forma 
admirabil consistentă, reproducând cu fidelitate conturul fiinţei 
decedate şi având în interior o armătură alcătuită din osatura ce 
devine indestructibilă. Imi place să cred, doamnă contesă, că 
iată-vă convinsă? 

Domnul He€louin se apropiase de şezlong şi acum revenea 
spre doctor. 

— Nu, îl întrerupse scurt pe acesta, doamna contesă vă 
cere insistent să faceţi fără întârziere ceea ce trebuie. 

Privirea medicului exprima un profund dispreţ, comparabil 
cu cel ce ar fi încărcat privirea lui Turenne sau a lui Conde, dacă 
ar fi fost obligaţi să încline geniul lor strategic în faţa prostiei 
încrezute a unui Soubise. 

— A auzi, înseamnă a da ascultare! repetă el cu demnitate 
suverană. Pentru a fi pe placul doamnei contese, vom face 
autopsia acestei statui! 

Şi, cu bună dispoziţie, flutură arma sa tăioasă de 
prosector'*. Cu acel scalpel mare, mai tăios decât un brici, 
începu prin a spinteca de jos în sus veşmintele prăfoase ce 
acopereau corpul copilului. 

— Cel mai clar lucru ce va rezulta din această operaţie pe 
care un profund sentiment de respect mă împiedică s-o calific — 
spunea el în timp ce lucra — va fi că-mi va mânji instrumentul 
meu cel nou. 

Acum se făcea cerc în jurul lui, lăsând totuşi o deschidere 
largă, prin care putea pătrunde privirea contesei, lângă care 
rămăsese numai Olympe de Chaverny. 

Când pieptul şi pântecele copilului fură dezgolite — 
întunecate, mate şi tot aşa de fin modelate ca un bronz florentin 
— Cesar Cabalus se întoarse către Aurore, întrebând-o pentru 
ultima dată: 

— Aşadar, s-a hotărât? 

Capul bolnavei se aplecă. 

— Alea jacta est! 


35 Prosector = cel ce pregăteşte disecţiile în vederea unui curs de 
anatomie. (n.t.) 


Cu un gest aproape furios, doctorul îşi înfipse instrumentul 
în pieptul îmbălsămat, la nivelul sternului. 

Tăcerea de mai adineauri se restabilise şi se auzeau numai 
respiraţiile şuierătoare şi reţinute. 

Deşi era nou şi extraordinar de bine ascuţit, scalpelul lui 
Cesar Cabalus pătrunse cu oarecare greutate în materialul care 
— aşa cum prea bine o spusese el însuşi — trebuia să fi căpătat, 
cu trecerea anilor, duritatea şi consistenţa obiectelor 
pietrificate. 

Munca era grea. 

Fără falsă ruşine, văzând că nu-i ajunge o singură mână, 
Cabalus strângea cu amândouă mâinile minerul sculei şi, 
transpirând din greu, înainta cu precauţie, trudind cumplit 
pentru a face o incizie longitudinală, de la nivelul pieptului până 
în josul abdomenului. 

Nu mai vocifera cu glas tare şi aproape că era supărat pe el 
însuşi pentru faptul de a fi consimţit să facă acea operaţie 
ridicolă. 

— Am prezis eu asta, iată cel mai limpede rezultat, strigă 
el, deodată, retrăgându-şi furios unealtă. 

Scalpelul, deja ciobit prin efortul depus, tocmai întâlnise un 
corp dur de care se ciocnise. 

Domnul Helouin păru că studiază lama cu atenţie, apoi, 
apropiindu-se de raclă, îşi plimbă degetul peste tăietura 
chirurgicală, în lungul căreia se afla o pulbere foarte fină. 

Maestrul Cabalus era prost dispus, dar urmărea cu evidentă 
ironie această acţiune. 

— Este dulce, sau sărat? îl întrebă în bătaie de joc ne 
polițistul ce-şi dusese degetul la buze. 

Sărat, replică domnul Helouin. El se aplecă, ca şi cum ar fi 
vrut să examineze de foarte aproape un obiect şi mâna lui 
dreaptă pipăi faţa micului mort. 

— Doamnă de Chaverny, zise deodată, îndreptându-şi 
trupul. Vreţi să veniţi să vedeţi? 

— Du-te, Flor, du-te să vezi! strigă bolnavă care, de când 
începuse operaţia, privea, cu gura întredeschisă, cu ochii ficşi şi 
cu capul foarte aplecat, de-abia rezemându-se pe cel mai 
depărtat capăt al pernei. 

Marchiza nu făcu decât un pas pentru a trece între doctor şi 
domnul Helouin. 


— Priviţi aici, spuse acesta din urmă, arătând partea stingă 
a capului. 

Marchiza se aplecă, la rândul său, aşa cum făcuse domnul 
Helouin, dar doctorul — intrigat — execută această mişcare mai 
repede că ea şi fu primul care spuse: 

— Obiectul operaţiei nu are urechea stingă. 

— A fost tăiată, şopti marchiză. 

— Spartă, corectă domnul Helouin. Uitaţi-vă: bucăţile se 
află pe fundul raclei. 

Doamna de Chaverny privea în continuare spărtura urechii. 

— Nu s-ar spune niciodată că aşa ceva a fost carne! zise, în 
cele din urmă, aproape şoptit. 

— Şi ce-i cu asta? ripostă, pe acelaşi ton, Cabalus, indignat. 
Jeleul de portocală are oare aspectul acelui fruct? Ei bine! La fel 
se întâmplă aici, pentru că — vă spun — este o conservă 
umană! 

— Dac-ar fi ceea ce spuneţi, interveni polițistul, pulberea 
acestui corp ar avea un gust dulceag, deoarece folosiţi, 
arsenicul pentru conservarea ţesuturilor... or, pulberea este 
sărată... 

— Of! Mă faceţi să mor! exclamă Aurore, care nu înţelegea 
nimic din această discuţie. Spuneţi-mi, ce se întâmpla? 

Cesar Cabalus se pregătea să răspundă, dar domnul 
Helouin îi luă vorbă din gură, fără multe politeţuri. 

— Doamnă contesă, zise, nu am vrut să mă încred doar în 
mărturia mea, deşi aveam motive multe şi serioase (accentuă 
aceste cuvinte) să cred că am dreptate... Aţi fost victima unei 
comedii pe cât de neruşinată, pe atât de îndrăzneață, şi doamna 
marchiză vă va spune, la fel ca mine, care este adevăratul nume 
ce-ar trebui dat acestui pretins cadavru... 

— Cum?! exclamă, zăpăcit, Cabalus. Ce vreţi să spuneţi 
printr-un pretins cadavru? 

Dar contesa se ridicase într-un cot şi, cu un ton de 
implorare, întrebă: 

— Flor, ce este? Spune-mi repede. 

Sub privirile intense ce se aţinteau asupră-i, marchiza se 
simţea oarecum stingherită, totuşi răspunse, ascunzând cu greu 
un surâs: 


— Pe cinstea mea, dragă Aurore, mi se pare... da, cred că 
pot afirma... mi se pare că avem aici nu pe Philippe însuşi, ci 
efigia sa... 

— Efigie! repetară în acelaşi timp domnul de Chaverny şi 
doctorul. Primul, cu neîncredere, cel de al doilea lăsând să-i 
fluture pe buze un zâmbet de amar dispreţ. 

Contesa şi fina sa tăceau. 

Cât despre Cocardasse, el înăbuşi un răsunător "mii de 
draci!", într-atât era de scandalizat. 

— ignoranță! Ignoranţă! strigă deodată maestrul Cabalus. 
Acest monstru întunecat pentru care vor trebui secole ca 
luminile ştiinţei să-l pătrundă cu strălucirile lor! Desigur, îmi 
place să cred că doamna marchiză este convinsă de adevărul a 
ceea ce tocmai a spus — oarecum cu uşurinţă — şi nu-i pot 
reproşa că s-a lăsat înşelată de aparenţe. Dar aici, doamnelor şi 
domnilor, aparențele sunt mai înşelătoare decât oriunde 
altundeva şi nu este permis să se confunde o efigie cu nişte 
ţesuturi care au fost însufleţite de viaţă. 

— Păpuşa asta n-a fost nicicând însufleţită de viaţă! îl 
întrerupse cu asprime domnul Helouin. 

De data aceasta, Cesar Cabalus îşi pierdu puţinul calm ce-i 
rămăsese şi, din înaltul mândriei sale medicale, adânc jignite, 
exclamă mânios: 

— Pentru a mă contrazice, domnule, dispuneţi desigur de 
ceva mai bun decât de bănuieli? 

— Sunt sigur. 

— Ei, aşi! Măcar aţi făcut studii? 

— Poate. 

— Este cam vag. Să vedem, aţi fost admis că medic?... Ca 
sanitar? 


— Nu. 
De mirare, Cabalus lăsă braţele în jos. A 
— Pe toți sfinţii! zise, cu uimire.  Indrăzneala 


dumneavoastră fenomenală mă nedumireşte, domnule. Cum, nu 
aveţi nici o calificare şi îndrăzniţi să mă contraziceţi?! 

Drept orice răspuns, domnul Helouin, cu un calm admirabil, 
îşi afundă mâinile în racla de aur şi scoase copilul. 

Olympe îşi pierdu culorile proaspete, iar Cocardasse, 
înăbuşind o înjurătură, vru să se arunce înainte. Acel cumsecade 


profesor de scrimă tremura tot. Nu avea o părere prea sigură şi 
nu ştia pe cine să creadă. 

Dar cel ce se dovedi mai curajos fu César Cabalus. Cu un 
gest vru să oprească sacrilegiul şi, pe un ton înăbuşit, plin de 
indignare, spuse: 

— Domnule, vă poruncesc să lăsaţi să se odihnească în 
pace aceste rămăşiţe trupeşti. Uitaţi-vă mai bine la scalpelul 
meu, care s-a frânt în contact cu diafragmă osificată... 

— În contact cu metalul! îl corectă, cu calm, domnul 
Hélouin. 

Această încăpățânare prostească îl electriza pe doctor, a 
cărui mânie nu era deloc prefăcută, deoarece el însuşi era de 
bună credință. 

— Metal! reluă el, ridicând brațele spre tavan. Metal, la o 
îmbălsămare?! Dar asta este o aberaţie la superlativ, domnule! 
Sunt mai bine de patruzeci şi doi de ani de când practic 
medicina şi niciodată n-am auzit vorbindu-se de aşa ceva... 
niciodată, înţelegeţi-mă! Afirm, deci, că trupul aici prezent se 
găseşte în starea plastica în care trebuie să se afle timp de cinci 
ani şi mai mult după manipulare, ţinând seama de utilizarea 
procedeului Sforzi-Spinoza-Marietto. Şi nimeni n-ar putea să 
recunoască această stare mai bine ca mine, cel care am 
preconizat-o. Am spus şi repet pentru dumneavoastră, care 
păreţi că nu m-aţi înţeles: noi pietrificăm însăşi carnea 
omenească!... Acum câţiva ani... Dar acestea sunt secrete de 
familie, de care n-aş vrea să mă ating, aşa că declar pur şi 
simplu următoarele: ceea ce avem aici este cu adevărat 
cadavrul unui copil, micşorat şi întărit potrivit metodei mele. 
Haideţi, doamnă contesă, vă implor să nu permiteţi, prin tăcerea 
dumneavoastră, continuarea acestei ruşinoase comedii şi vă rog 
să porunciţi ca fiul dumneavoastră să fie reaşezat în sicriul său. 

— Pe care să-l cred? şopti, cu un geamăt, sărmana Aurore, 
pe care o cuprindea din nou nebunia, deoarece spaimă şi 
nesiguranța ei durau de prea multă vreme. 

— Doamnă Aurore — zise Cocardasse, pe care-l mânca 
limba şi a cărui fire aspră fusese impresionată de durerea 
acestei mame — eu credeam că nu-l recunoscusem pe puşti, 
dar nu mai ştiu ce să cred. 


Aurore gemea şi Flor de Chaverny, palidă ca o moartă, 
tremura la gândul că putuse foarte bine să se lase înşelată de 
aparente. 

Cât despre marchizul de Chaverny, el se plimba în lung şi-n 
lat, neştiind ce să creadă, neîndrăznind să se pronunţe. 

În ciuda intonaţiei ferme a doctorului Cabalus, domnul 
Helouin nu-şi abandonase povara şi acum înainta cu paşi înceţi 
spre scaunul pe care Aurore, torturată de crudă ezitare, părea 
că agonizează. 

Era tragic şi era groaznic, căci emoția ajungea la maximum 
— o emoție reală, nu emoția imitată şi artificială pe care o 
resimţi la teatru. 

Nu am spus la întâmplare acest ultim cuvânt. 

Într-adevăr, corzile sensibile ale fiecăruia erau întinse să se 
rupă şi nimeni nu prevedea deznodământul acestei triste 
întreceri. Toţi — cu excepţia doctorului — aveau vaga speranţă 
că polițistul îşi va dovedi spusele printr-o lovitură de teatru. 

— Doamnă contesă, spuse cu glas scăzut acesta din urmă, 
cred că am făcut ce am putut. Fără încuviințarea 
dumneavoastră nu pot merge mai departe. 

Pronunţase ultimele cuvinte întrebător, arătând destul de 
limpede că mai avea în posesia lui şi alte arme. 

Aurore întinse braţele pentru a primi efigia — sau cadavrul 
— pe care i-l întindea domnul H&louin şi, ca, şi în clipa de mai 
înainte, i se păru că prin doliul acestei imagini revede fericirea 
surâzătoare a anilor trecuţi. 

— Doamne! Doamne! îngăimă ea, ca o rugăciune, 
învăluindu-l într-o privire arzătoare. Cine-mi va spune dacă 
acesta este într-adevăr micuțul meu drag şi dacă ultima mea 
speranţă este moartă? 

— Dacă vreţi, spuse apăsat domnul Hélouin, eu voi fi acela. 

— Dumneata? 

Marchizul se oprise pentru a pune această întrebare şi 
privirea sa scrută chipul calm al poliţistului. 

Dar cel care vorbi fu din nou doctorul. 

— Să dea o dovadă, râse el batjocoritor, şi Cabalus Cesar 
va fi de acord să fie tratat de măgar! 

Ochii poliţistului o priviră cu înduioşare pe sărmana mamă. 

— Doamnă, şopti el, atât de încet, încât Aurore de 
Lagardère fu singura care-l auzi, dovada ce mi se cere pot s-o 


dau, deoarece nimic din ce am afirmat până acum n-a fost spus 
fără o certitudine absolută. Am fost deja acuzat că sunt un 
profanator, dar singura profanare care există aici este cea care 
se odihneşte pe braţele dumneavoastră, deoarece această 
materie inertă şi care niciodată n-a trăit înşeală cea mai sfântă 
dragoste şi fură lacrimile dumneavoastră de mamă. Imi cereţi 
adevărul? Vreţi să-l vedeţi izbucnind mai strălucitor decât 
luminile care vă înconjoară? 

— Ce trebuie să fac, Dumnezeule? 

— Să spuneţi numai: poruncesc să faceţi dovada. 

Un tremur lung străbătu întreg corpul bolnavei, trădând 
cumplita tortură pe care o îndura. Numele lui Philippe îi flutură 
pe buze. Dar, cu o voce fermă, repetă: 

— Poruncesc să faceţi dovada! 

Cu o mişcare pe cât de rapidă pe atât de neaşteptată, 
domnul Hélouin smulse copilul — pe care contesa îl ţinea strâns 
la piept — şi-l ridică deasupra capului. 

Marchiza şi marchizul se repeziră, ca pentru a apăra micul 
cadavru de o violenţă îngrozitoare. 

Acelaşi țipăt de uimire izbucni din toate piepturile, iar 
Olympe se lăsă moale, aproape leşinată, în timp ce Cocardasse 
striga, căutându-şi instinctiv spada absentă. 

— Mii de draci! Nu face asta, sau eşti un om mort! 

Dar şi amenințările şi rugăminţile veneau prea târziu. 

Zvârlit de nişte braţe puternice, micul locuitor al sicriului de 
aur se lovise de marmură căminului, se spărsese în bucăţi şi 
acum, împrăştiate pe podea, se aflau doar resturi informe, din 
care se înălța un uşor nor de praf. 

Uimirea era aşa de mare, încât nimeni nu scoase nici un cu 
vânt. 

Din pseudo-cadavru nu mai rămăseseră decât câteva 
fragmente de material pietros, dintre care unele erau legate 
între ele cu fire de alamă ce serveau drept armătură. 

Toţi ochii se întoarseră spre scaunul pe care, cu o clipă mai 
înainte, agoniza contesa. 

Acum ea stătea în picioare, perfect dreaptă, radioasă şi 
frumoasă ca bucuria mamelor. Privirea ei cânta un cântec de 
triumf, iar părul ei lung, despletit, i se împrăştia pe umeri... 

Cum lesne se poate crede, primul care-şi recapătă graiul fu 
savantul doctor Cabalus. 


Era puţin stânjenit de înfrângerea sa, dar nu prea mult. 

— Cercul ştiinţei este mic, spuse, căutându-şi cu stângăcie 
cuvintele. Progresele ce-mi sunt datorate mă pun la adăpost de 
bănuială... şi o excepţie confirmă regulă... Vă dădusem a 
înţelege că bănuiam o înşelătorie grosolană... pot fi şi eu înşelat. 
Dar, este regretabil! Fabricantul acestui manechin studiase 
desigur sistemul meu... 

— Domnule, începu marchizul, adresându-i-se domnului 
Helouin, ne veţi explica...? 

— Cum am descoperit secretul acestei  înşelătorii? 
întrerupse acesta din urmă. Nu am rămas aici decât în acest 
scop şi aştept încuviințarea doamnei contese pentru a spune 
totul. 

— Cât despre mine, eu voi pleca, deoarece mă cheamă alte 
suferinţe, spuse cu obrăznicie maestrul Cabalus. Dar sper că 
veţi binevoi să vă reamintiţi că eu m-am opus mereu la 
autopsie. 

— Veţi fixa valoarea recompensei dumneavoastră, spuse 
Aurore. 

— Când te gândeşti că un om de valoarea mea nu a fost 
încă primit în Academie... 

— Vă promit o numire importantă. Vărul meu de Chaverny 
va vorbi despre asta Majestății Sale! 

Omul îşi strânse trusa pe care o adusese, făcu o frumoasă 
plecăciune şi ieşi. 

Aurore luă mâna domnului Helouin, care se apropiase de 
ea, şi i-o strânse în tăcere. 

Apoi, le trase în braţele sale atât pe Flor, cât şi pe Olympe. 

Deodată, îşi încetă mângăierile pentru a spune cu o voce 
vibrantă, arătând spre sicriul gol: 

— Contele Philippe de Lagardère este în viaţă, de vreme ce 
nu era în sicriu! 

— lată ceea ce îmi rămâne să aflu, murmură polițistul, 
pentru că aţi fost înşelată în mod ruşinos. 

Cei trei Chaverny se priviră fără a înţelege şi o cută adâncă 
se săpa pe fruntea bătrânului profesor de scrimă, care făcea 
eforturi eroice pentru a ghici sensul acestei enigme complicate. 

— Astăzi trebuie să fie un tânăr... un bărbat! continuă 
Aurore. Ah! Aş da averea mea toată pentru a-l revedea, pentru 


a-l îmbrăţişa; mi-aş da viaţa pentru ca în vine să-i curgă sângele 
tatălui său şi să ştie să-l răzbune! 

Se ridicase şi gura ei pronunţase aceste ultime cuvinte cu o 
asemenea forţă, încât îi putuse fi inspirată numai de marea 
dragoste pe care o păstra amintirii eroului ce murise curând 
după ce îi dăduse numele său. 

— Poate că va trebui să vă riscaţi viaţa şi să vă sacrificați 
averea pentru a ajunge la acest rezultat, reluă polițistul pe un 
ton enigmatic. 

— Ştiţi lucruri pe care eu nu le cunosc? 

— Nu toate, dar multe — este meseria mea... De altminteri, 
nu e nici o îndoială că cei care au avut un interes, acum 
cincisprezece ani, ca fiul dumneavoastră să dispară, îl urmăresc 
şi acum cu ura lor, dacă ştiu că este în viaţă. 

— Domnule Helouin, întrerupse marchizul, nu ar fi timpul să 
ne aduceţi la cunoştinţă cum de aţi ghicit această înşelătorie, pe 
care aţi demascat-o atât de bine; şi ce instinct v-a împins să 
gustaţi praful din secţiunea chirurgicală şi din urechea spartă, 
pe care nimeni n-o remarcase? 

Chipul poliţistului se întunecă în mod vizibil şi vocea cu care 
răspunse fu mai puţin sigură: 

— Nu am ghicit nimic, domnule marchiz, pur şi simplu mi- 
am amintit... Dacă a sosit timpul să spun totul, sunt gata... Cât 
despre urechea micului manechin, nu-i de mirare că nimeni în 
afară de mine nu a observat lipsa ei, deoarece era intactă la 
deschiderea sicriului şi eu însumi am fost acela care, pipăind 
capul, am apăsat tare — printr-o mişcare bine gândită — pe 
acest apendice, pentru a avea o ultimă dovadă înainte de a da 
totul la iveală... 

— Ştiaţi deci, înainte de a intra aici? 

— Aveam bănuieli puternice, care s-au schimbat în 
certitudini de îndată ce racla de aur s-a deschis pentru a-şi 
dezvălui conţinutul. Pentru a vă arăta cum se face că încă 
demult eram pe urmele acestei afaceri, pe care nu o puteam 
demasca, deoarece nu cunoşteam numele familiei înşelate, 
trebuie să mă întorc ceva mai în urmă în timp. Ascultaţi! 


Capitolul VI - Doamna mascată 


“n anul 1726, adică pe vremea când murise contele Philippe, în 


| strada Ferronnerie se afla prăvălia unui om care, prin metode 
empirice, trăia pe banii oamenilor simpli şi lesne-crezători, 
cărora le vindea o droaie de pomade şi de unsori — infailibile, 
după zisele lui — contra tuturor suferințelor cunoscute şi 
necunoscute care se pot abate asupra sărmanei omeniri. 

La această ramură de comerț obişnuit, omul mai adăuga 
una, care era însă mai greu de mărturisit. 

Această ocupație se referea la vânzarea anumitor prafuri a 
căror eficacitate era mult mai puţin problematică. Erau prafuri 
din acelea destinate să te facă puternic şi viguros ca Hercule, să 
excite peste măsură funcțiunile creierului, să provoace lungi şi 
crude insomnii. Altele, dimpotrivă, erau destinate să slăbească 
energia vitală până la o slăbiciune extremă, să înceţoşeze 
mintea până la a o face cu totul inertă, să provoace un somn 
aproape letargic şi a cărui durată putea fi oricât de lungă, după 
dorinţă. 

Secretul acestui din urmă preparat îl obținuse din India, 
unde îl aflase în familia unui fachir. 

Persoanele care îi cumpărau primul fel de mărfuri 
aparţineau, în general, claselor de sus ale societăţii. 

Aşa încât omul nostru nu era surprins văzând că uneori 
intra la el un gentilom, sau vreo mare doamnă, care, pentru 
motive de care nu avea de ce să-i pese, veneau să cumpere 
cutare sau cutare dintre ingredientele cu pricina. 

De altminteri, ştiind că acele substanţe erau lipsite de orice 
nocivitate, nu avea deloc scrupule pentru a le vinde. 

Într-o seară, la căderea nopţii, văzu intrându-i în prăvălie o 
femeie îmbrăcată elegant, ce-şi ascundea trăsăturile sub o 
mască de catifea neagră. 

După talia sveltă şi mlădioasă, după vioiciunea privirilor ce 
străbăteau ca nişte flăcări prin apărătorile de ochi ale măştii 
sale, nu-i fu greu să-şi dea seama, mar întâi, că doamna era 
tânără. 

Ba chiar delicateţea formelor sale, care neajunse încă la 
completa lor dezvoltare, unele dintre gesturile sale, sau dintre 


mişcările ce păstrau parcă un reflex al copilăriei, îi dovediră 
curând că mascata de-abia trecuse limita adolescenţei. 

Deşi oarecum mirat de vizita unei asemenea cliente, al 
cărei demers nu şi-l putea explica — deoarece, de obicei, 
persoanele de acest sex pe care le primea erau mai curând de 
vârsta matură — îşi oferi totuşi serviciile şi o întrebă care era 
motivul venirii sale. 

Inainte de a răspunde, tânăra aruncă o privire rapidă în 
jurul ei, ca şi cum s-ar fi temut de o ureche indiscretă, apoi, 
încredinţată că era într-adevăr singură cu stăpânul locului, îi 
spuse cu un glas abia şoptit: 

— Aş vrea, domnule, să discutăm despre o afacere de cea 
mai mare importanţă. Aveţi, pe aici, pe-aproape, un loc izolat în 
care am putea vorbi în linişte, fără teama de a fi auziţi? 

— Păi chiar în această prăvălie, doamnă, răspunse 
vindecătorul empiric. Nu trebuie decât să închid, pentru a ne 
separa cu totul de restul omenirii. 

— Sunteţi foarte convins de asta? 

— Absolut. 

— Atunci, închideţi repede, sunt grăbită. 

Omul se conformă imediat acestui îndemn, apoi veni să se 
pună la dispoziţia tinerei femei. 

— lată despre ce este vorba, reluă ea, intrând drept în 
problemă: Un copil dintr-o mare familie, căruia îi revine o avere 
colosală, produce îngrijorarea unor persoane care râvnesc la 
această avere şi vor cu orice preţ să pună mâna pe ea. Pentru a- 
şi atinge scopurile, ele sunt hotărâte să meargă până la crimă, 
adică până la a-l otrăvi pe sărmanul micuţ. Întâmplarea a făcut 
să surprind planul lor sinistru şi mi-am jurat să-i împiedic să-l 
pună în aplicare, deoarece îl iubesc mult pe acest copil, în 
apropierea căruia mă aflu zilnic şi ale cărui jocuri şi bucurii le 
împărtăşesc. Totuşi, cum nu pot să mă opun făţiş intenţiilor 
acelor ticăloşi, aş vrea să încerc să păstrez în viaţă făptura 
inocentă, preîntâmpinând otrăvirea printr-o falsă moarte. Îmi 
puteţi procura o substanţă, o băutură oarecare, ale cărei efecte 
să simuleze perfect moartea? In felul acesta m-aţi ajuta să 
îndeplinesc fapta mea bună. 

Şarlatanul rămase uimit de ceea ce auzea. 

Nu era un om cu adevărat rău, deoarece de mai multe ori 
până atunci refuzase să vândă, contra unor sume mari, praful 


pe care-l căpătase de la fachiri; se temea de efectele lui, fiindcă 
până atunci nu le experimentase. 

Şi de data aceasta, încercă să pledeze împotriva propriului 
său interes, spunând: 

— Dar, doamnă, nu v-ar fi mai simplu să vă duceţi la 
locotenentul de poliţie şi să-i dezvăluiţi complotul? În felul 
acesta l-aţi pune pe protejatul dumneavoastră sub paza lui. 

— Aşa ceva, din păcate, este imposibil, altminteri, aş fi 
făcut-o. Persoanele implicate au o poziţie atât de sus-pusă, încât 
justiţia ar fi neputincioasă în faţa lor... iar singurul rezultat al 
denunţului meu ar fi de a-mi crea nişte duşmani neiertători care, 
probabil, mi-ar pregăti aceeaşi soartă ca şi copilului, fără ca 
măcar acesta să fie salvat. 

Vânzătorul de leacuri empirice cunoştea prea bine mersul 
lucrurilor în vremea respectivă pentru a nu recunoaşte 
dreptatea acestor cuvinte. Într-adevăr, de multe ori auzise 
vorbindu-se despre astfel de crime, rămase nepedepsite 
datorită înaltei poziţii sociale a vinovaţilor. 

— Dacă aşa stau lucrurile, doamnă — răspunse, 
considerând că nu era o crimă să încerce o experienţă pentru a 
salva o viaţă — dacă aşa stau lucrurile, consimt să vă ajut în 
acţiunea dumneavoastră generoasă şi vă voi da un praf a cărui 
putere este de a cufunda pe cei ce-l absorb într-o stare 
comatoasă, vecină cu moartea; atât de vecină, încât îl desfid pe 
cel mai priceput Esculap”” să-şi dea seama că nu este o încetare 
totală a vieţii. Dar mi-aş permite o observaţie: după ce copilul 
va fi murit, sau va părea că a murit, cum veţi împiedica să fie 
înhumat? 

— M-am gândit la asta şi iată ce idee mi-a venit: când 
medicii vor declara că micul meu prieten a decedat, voi face în 
aşa fel ca să obţin — şi voi obţine — îmbălsămarea corpului său. 
Apoi, în cursul acestei operaţii, va fi substituită o efigie cât mai 
asemănătoare cu putinţă şi, în timp ce aceasta va fi aşezată în 
sicriu, copilul va fi dus într-un loc sigur. 

— Aşa ceva mi se pare foarte riscant. Dacă cineva îşi va da 
seama de înşelătorie? 


37 Esculap: zeu roman al medicinii. Aici, folosit cu sensul generic de 
"medic". (n.t.) 


— Nimeni nu-şi va da seama. Mi-am ticluit bine planul, pe 
care, de altfel, vi-l voi încredința. Mai întâi şi întâi, 
dumneavoastră veţi fi specialistul în îmbălsămări. 

— Eu! 

— Da, nu pot să spun secretul la două persoane şi, 
deoarece dumneavoastră consimţiţi să participaţi la planul meu, 
va trebui să mă ajutaţi până la capăt. 

— Dar cum? 

— Veţi vedea. Aşadar, obţin — nu-i aşa — ca trupul mortului 
să fie îmbălsămat. Deoarece nimeni nu ştie unde să meargă să 
găsească pe cineva priceput la astfel de treburi speciale, eu voi 
fi aceea care voi spune că-l cunosc pe un meseriaş care are 
obiceiul să se ocupe cu asemenea îndeletniciri funebre şi voi da 
fugă să vă caut. Mai înainte, dumneavoastră vă veţi fi procurat 
— cu ajutorul unui artist îndemânatic şi care va trebui să ignore 
ce destinaţie are opera sa — o statuetă, având exact aceeaşi 
mărime şi aceeaşi greutate ca ale micului defunct şi a cărui 
asemănare va fi fost obţinută cu ajutorul bustului său de 
marmură, făcut acum trei luni, bust pe care vi-l voi aduce chiar 
mâine, când vă voi da toate măsurile şi indicaţiile necesare 
pentru a-l îndruma pe respectivul artist; şi veţi fi aşezat, din 
timp, această efigie într-o cutie de dimensiuni potrivite. În ziua 
în care voi veni să vă cer ajutorul, dumneavoastră vă veţi 
înarma cu această cutie — în care se va crede că se află 
aromatele şi instrumentele dumneavoastră — şi vă veţi 
prezenta, împreună cu mine, pentru a efectua îmbălsămarea. 
Odată în prezenţa corpului, veţi ruga să fiţi lăsat singur, pentru 
a nu fi deranjat în timpul operaţiei şi veţi profita de acel moment 
de izolare pentru a face substituirea. Eu voi fi acolo pentru a 
veghea ca nimeni să nu vă vadă şi să nu vă audă. Apoi, în mod 
foarte firesc, veţi pleca, luând cu dumneavoastră copilul adormit 
pe care-l veţi duce acasă, de unde voi veni a doua zi să-l iau. 
Restul mă priveşte. Acum, adăugă tânăra, deoarece un serviciu 
de felul acesta trebuie să fie plătit în consecinţă, iată deja 
jumătate din ceea ce vi se datorează. 

Zicând acestea, puse în mâinile şarlatanului o pungă plină 
de aur. 

Pungă valora cel puţin tot atât cât conţinutul, deoarece 
avea o lucrătură bogată şi de o fineţe încântătoare. De pe pungă 
aceasta lucrată în filigran fuseseră smulse două litere înlănţuite 


şi o coroană. Omul îşi dădu imediat seama de aceasta, văzând 
liniile de metal mai strălucitoare. 

Nici rapidă cercetare făcută pe moment, nici un studiu mai 
amănunţit, făcut ulterior, nu i-au permis vreodată să determine 
cărui rang de nobleţe îi putea corespunde coroana lipsă, dar 
cele două litere erau, cu siguranţă, un H și un A. 

— Un! H un A, înlănţuite sub o coroană — zise doamna de 
Chaverny, întrerupându-l pe poliţist. Nu cumva acea pungă era 
cea pe care ţi-am dat-o în dar, cu prilejul căsătoriei tale cu 
Henri, dragă Aurore? O mai ai? 

— Nu ştiu, răspunse contesa, este probabil să fi păstrat cu 
sfinţenie o amintire atât de dragă, dovadă a prieteniei. 

După un timp de tăcere, domnul Helouin continuă: 

— Cealaltă jumătate a  recompensei dumneavoastră, 
adăugă doamna, vă va fi înmânata când voi veni să iau copilul. 

A doua zi, după cum anunţase, clienta îi aduse bustul 
micuţului şi îi dădu informaţiile necesare confecţionării efigiei 
plănuite. 

Omul se duse apoi la un prieten al său, sculptor foarte 
priceput în arta lui, care — cu ajutorul unui amestec de ceară şi 
ciment — îi modelă o statuetă cu o asemănare uimitoare, 
căreia, reîntors acasă, se sili să-i dea culorile cărnii moarte, 
treabă ce-i reuşi atât de bine, încât s-ar fi putut jura că este un 
cadavru adevărat. 

Un singur lucru îi dădea oarecare temeri: proporţiile 
statuetei, în comparaţie cu bustul, nu păreau să fie riguros 
exacte. Capul, mai ales, era vizibil mai mic decât cel al 
modelului. 

Dar se gândi că acest mic defect va trece neobservat şi nu 
se frământă mai mult. 

Aşa că, încrezător, aşteptă o nouă vizită a tinerei femei. 

Nu o văzu decât după cincisprezece zile şi, ca şi prima dată, 
doar la vremea înserării. Era tot mascată. 

— S-a făcut? — întrebă, de îndată ce intrase. Praful 
dumneavoastră a funcţionat cât se poate de bine şi nu vă mai 
rămâne decât să luaţi copilul. Sunteţi aşteptat pentru 
îmbălsămare. Doar că — adăugă ea — deşi complicitatea este o 
garanţie a discreţiei dumneavoastră, ţin să nu cunoaşteţi locul 
unde vă voi duce, aşa încât vă voi pune pe ochi o legătură pe 


care-o veţi păstra până în clipa în care voi crede că trebuie să v- 
o scot. 

Această formalitate nu-l interesa prea mult pe om, care se 
supuse de bunăvoie. 

După aceea, urcă — împreună cu cea care-l conducea — 
într-o lectică şi străbătură un traseu destul de lung. 

Bineînţeles, luase cu sine cutia ce conţinea sosia 
confecţionată. 

După o oră de mers, tânăra porunci să fie oprită lectica şi, 
luându-l de mână, îi servi drept ghid. 

Mai întâi, i se păru că pătrunde într-o grădină mare: 
miresme de verdeață, arome de plante îl învăluiau. 

Apoi fu pus să urce o scară, să traverseze mai multe 
încăperi pe al căror parchet paşii îi răsunau puternic şi, în cele 
din urmă, ajunse într-o ultimă încăpere unde i se smulse 
legătura de la ochi. 

Se afla în plin întuneric, în faţa unei uşi pe sub care se 
strecură un fir subţire de lumină. 

Cea care îl ghidase nu mai era lângă el. 

În timp ce stătea acolo, intrigat şi întrebându-se ce trebuia 
să facă, veni un servitor cu un sfeşnic, deschise uşa şi-l 
introduse într-o cameră în care, pe un pat, zăcea corpul 
copilului. 

Lângă pat se aflau câteva persoane. 

După cum fusese înţelegerea cu tânăra clientă, el le adresă 
rugămintea de a fi lăsat singur pentru a-şi îndeplini treaba şi, de 
îndată ce se asigurase că nu-l putea spiona nici un martor, făcu 
înlocuirea stabilită. 

Ca un surplus de prevedere, pentru ca oamenii însărcinaţi 
cu înhumarea să nu aibă motiv să se atingă de statuetă şi astfel 
să-şi dea seama de înşelăciune, o puse el însuşi într-o mică 
raclă, gata pregătită — raclă a cărei greutate şi culoare îl mirară 
în egală măsură, şi pe care el o crezu a fi făcută din cupru 
şlefuit. 

Apoi părăsi încăperea, fără ca nimeni să-l fi deranjat. 

O regăsi curând pe femeia mascată, care îi puse din nou 
legătura pe ochi şi îl conduse până acasă, în acelaşi fel în care îl 
adusese. 

Nu trecuseră mici douăzeci şi patru de orc, când doamna 
mascată se întoarse pentru a lua copilul. 


Bietul micuţ mai avea încă o zi de dormit, dar deja revenea 
la viaţă, şi chipul începea să-şi recapete o culoare trandafirie ce 
avea un efect cu adevărat încântător. 

Tânăra dădu neguţătorului de leacuri empirice completarea 
sumei promise şi se depărta cu povara sa. 

Din acea zi, nu am mai văzut-o pe femeia cu mască de 
catifea, nici nu am mai ştiut ce s-a întâmplat cu copilul. 

— Cum! Dumneata erai! exclamară, deodată, domnul de 
Chaverny, marchiza şi Cocardasse. 

— Eu eram... şi iată punga pe care cea care m-a ispitit mi-a 
dat-o cu prilejul primei sale vizite. 

În timp ce spunea aceste cuvinte, domnul Helouin punea pe 
masă o punguţă lucrată în filigran de aur. 

— Ah! Este într-adevăr cadoul meu, zise marchiza, 
cercetând-o. Cine, oare, a putut să ţi-o ia, Aurore, său cui ai 
putut, oare, să i-o dai? 

— Pe acest şemineu, încheie polițistul, iată bustul care mi-a 
fost adus şi care a servit drept model pentru statuetă. Il 
recunosc, după cum recunosc toate obiectele ce mă înconjoară. 
Într-adevăr, aceasta este camera în care am intrat acum 
cincisprezece ani şi de unde am ieşit purtând pseudo-cadavrul. 

Contesa, prăbuşită, credea că trăieşte un groaznic coşmar. 

— Ce maşinaţie înspăimântătoare! strigă ea. Şi în ce scop a 
fost oare urzită? Şi nici nu mai înţeleg... Cine este acea femeie 
despre care vorbeşti, acea femeie cu punga? Nu văd cine, nu-mi 
dau seama... pentru că în jurul meu nu erau decât persoane 
devotate... 

— Eşti atât de sigură, dragă Aurore? întrebă marchiza. 

— Ce vrei să spui, Flor? 

— Acea Bathilde de Wendel, nu era oare o străină? 

— Bathilde! Ea, care este atât de bună, atât de plină de 
atenţii! Cum îţi trece prin minte? 

— Totuşi, numai ea a putut face această infamie. 

— Nu, nu, este imposibil... şi, pe urmă, încă o dată, în ce 
scop? 

— Ascultă-mă, Aurore. Am avut întotdeauna o bănuială care 
n-a încetat să mă urmărească. Am observat cu toţii, mai ales eu, 
ce dragoste exagerată aveai pentru acea fată care, în realitate, 
nu-ţi era nimic. Ajunseseşi să nu mai vezi decât prin ochii ei, să 
nu mai acţionezi decât la impulsurile primite de la ea, ca şi cum 


voinţa ta ar fi fost nimicită în faţa voinţei sale. Într-un cuvânt, 
fără ştirea ta, erai sub completa ei dominație. Şi atunci, pentru 
a-i răsplăti îngrijirile neîncetate, generosul ei devotament aşa 
cum îţi plăcea să califici slugărnicia ei plină de respect exagerat 
— şi atunci, oare nu... 

— Sfinte Doamne! o întrerupse contesa, mă faci să văd 
limpede. Uitasem cu desăvârşire... Da... acum îmi aduc aminte! 
Într-adevăr, într-o zi, într-o clipă de slăbiciune psihică de care 
nu-mi dădeam seama, am făcut — ca şi cum aş fi fost împinsă 
de o putere ocultă — un testament, prin care, în cazul în care 
copilul meu şi cu mine am fi murit, lăsam Bathildei o treime din 
averea mea... 

— O treime! tresăriră cei de faţă, uimiţi. Douăzeci de 
milioane! 

lar domnul Helouin adăugă, încet de tot: 

— Drace, bănuiam eu. 

— Da, mărturisesc, era o adevărată nebunie... şi astăzi mă 
întreb cum am putut fi atât de lipsită de rațiune. 

— Nefericito! Acum totul ne este limpede. 

— Limpede? Nu pricep deloc, pentru că, la urma urmei, 
testamentul acela nu are nici o valoare, cât timp eu sunt în 
viaţă. 

— Aşa este, replică marchiză. Dar, după dispariţia copilului, 
fata aceea conta pe puţinele zile ce păreau atunci că-ţi mai 
rămân de trăit, pentru a intra în stăpânirea averii pe care i-o 
lăsaseşi moştenire. Şi, poate, la nevoie, ar fi ajutat natura, dacă 
s-ar fi dovedit prea înceată în îndeplinirea planurilor ei 
întunecate. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu te-aş fi 
îndepărtat de ea în aceşti cincisprezece ani din urmă? De foarte 
multe ori a cerut să fie adusă la tine. 

— Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce nu l-a omorât cu 
adevărat pe Philippe? 

— Pentru că, fără îndoială, în ultima clipă nu a îndrăznit să 
facă o crimă atât de oribilă şi şi-o fi spus că scopul îi era atins, 
fie că fiul tău era mort, fie că era doar luat drept mort. Şi ceea 
ce era esenţial era atingerea scopului. 

— Ticăloasa! Vreau s-o demasc numaidecât. Să fie 
chemată! 

— Doamnă contesă, interveni domnul Hélouin, binevoiţi să- 
mi permiteţi să vă dau un sfat? 


— Grăieşte, domnule. 

— Această ciudată afacere mă preocupă de mult şi sunt de 
părere că ar fi mai bine, deocamdată, să lăsăm ca persoană să 
nu ştie nimic despre descoperirea făcută. 

— Cum! Ai vrea să-i rămână nepedepsită crima? 

— Departe de aşa ceva, ci doar ca pedeapsa să fie 
amânată, pentru că prin aceasta să fie cu atât mai aspră. ŞI 
aceasta, din două motive. În primul rând, pentru că — 
presupunând că ea cunoaşte locul în care se află acum fiul 
dumneavoastră — n-ar ezita, de data aceasta din dorinţa de 
răzbunare, să-i ia viaţa; apoi, pentru că nu pot crede că a 
acţionat din proprie iniţiativă. După părerea — mea, trebuie să fi 
avut unul sau mai mulţi complici, a căror unealtă a fost. Şi, 
înainte de toate, trebuie să descoperim cine sunt acei complici. 

— Pe ce-ţi bazezi această presupunere? 

— Mi-ar fi destul de greu să vă spun exact pe ce anume, 
deoarece nu am nici o dovadă sigură în legătură cu asta. Şi, 
totuşi, am convingerea intimă că am dreptate. 

— Raționamentul domnului nu este lipsit de rațiune, 
încuviinţă marchiza, şi mă simt foarte înclinată să mă alătur 
părerii sale. Este, realmente, foarte ciudat ca această fată, care 
atunci avea cel mult şaisprezece ani, să fi putut urzi, ea singură, 
un plan atât de machiavelic. Şi, pe măsură ce mă gândesc, văd 
lucrurile din ce în ce mai clar. Da, sunt sigură că Bathilde trebuie 
să fi avut pe cineva în spate. Ceea ce îi povestise domnului 
Helouin, pentru a obţine substanţa adormitoare, trebuie să fi 
conţinut o parte de adevăr. Cineva — observă că accentuez 
cuvântul cineva — cineva îi poruncise să-l omoare pe fiul tău. 
Dar, aşa cum tocmai ţi-am spus, nevrând să-şi încarce conştiinţa 
cu o asemenea crimă, se va fi folosit de acea stratagemă a unei 
morţi simulate. Îşi repet, esenţial era ca Philippe să nu mai 
existe, fie în realitate, fie numai fictiv. 

— Dar dacă nu o fac să vorbească, fiul meu — copilul meu, 
pe care-l plâng de atâta vreme — cum îl voi mai putea găsi? 
imploră Aurore. Să-mi spună măcar unde se află... şi-i voi ierta 
crima. 

— Nu vă gândiţi, doamnă, reluă domnul Helouin, că desigur 
ea depinde încă de complicele său complicii de care este vorba 
şi că, pentru a nu-şi atrage supărarea lor, ea va refuza — este 


de la sine înţeles — să vă dezvăluie şi cel mai mic lucru cu 
privire la asta? 

— Fireşte, spuse doamna de Chaverny. Şi pe urmă, vrei să- 
ţi mai încredinţez un gând ce mi-a venit şi care-ţi va arăta cu cât 
este mai înţelept să păstrăm, pentru moment, tăcerea? 

— Ce gând? întrebă, îngrijorată, contesa. 

— Asasinatul a cărui victimă a fost soţul tău. 

— Ei, bine? 

— Ei, bine, după părerea mea, trebuie să existe o legătură 
între acel omor şi evenimentele ce au urmat. 

— Ce mă faci oare să întrevăd? 

— Ceea ce, probabil, este adevărat. 

— Dar cum stabileşti această legătură? Căci eu... eu nu mai 
înţeleg... mă înec în acest ocean de infamii! gemu Aurore, 
apăsându-şi tâmplele cu mâinile febrile. 

— Nu aş putea s-o stabilesc cu precizie, firul conducător îmi 
lipseşte. Totuşi, aş spune, ca şi domnul Helouin, că în sinea mea 
sunt convinsă că legătura există. 


Capitolul VII - Continuarea mărturisirii 


După aceste cuvinte se lăsă tăcerea. 

Ipoteza emisă de marchiză deschidea în mintea fiecăruia 
noi orizonturi. 

— Atunci, iată un motiv în plus pentru ca fiul meu să-mi fie 
înapoiat îndată! strigă deodată Aurore, cu putere. Am nevoie de 
braţul său pentru a-i răzbuna tatăl. 

— Dorinţa ta este foarte legitimă, reluă marchiza, şi totuşi 
de aceea te rugăm fierbinte să aştepţi. Căci numai noi putem să 
ţi-l înapoiem, şi nu acea Bathilde de Wendel care, dimpotrivă, 
dacă i-ai cere-o, ar face tot posibilul ca tu să nu-l revezi 
vreodată. Ţi-am explicat de ce. 

— Dumnezeule! exclamă Aurore, cât timp va trebui deci să 
mai sufăr? 

— Fără îndoială, mai puţin decât credeţi, răspunse Helouin. 

Contesa îi aruncă o privire lacomă de speranţă. Avea 
încredere în acest om ce-i dovedise de curând priceperea şi 
bunele sale intenţii. 

— Da doamnă, continuă polițistul, mult mai puţin. Cred că 
pot să vă fac să speraţi acest lucru şi iată ce mă îndreptăţeşte. 


x k x 


Suma de bani ce-mi fusese înmânată de către tânăra 
femeie, drept plată pentru ajutorul ce i-l dădusem, era pentru 
mine o adevărată avere. Dintr-o singură lovitură, câştigasem 
ceea ce negoțul meu îmi aducea în zece ani. 

Acest lucru mi-a permis să pun în aplicare un plan pe care-l 
aveam în minte de multă vreme. 

Meseria mea, prin faptul ce mă punea în contact cu toate 
clasele sociale, aducându-mi la cunoştinţă, chiar prin aceasta, o 
mulţime de secrete şi intrigi, făcuse să se nască în mine, 
treptat, dorinţa de a afla mai multe despre dedesubturile 
omenirii. Mi se părea că se puteau face, în acest domeniu, multe 
observaţii dintre cele mai fertile şi o curiozitate arzătoare mă 
împingea să încep această explorare. 


Şi-apoi, gândindu-mă la fapta pe care femeia mă 
îndemnase s-o îndeplinesc, la acel copil răpit dintr-o mare 
familie, la complotul urzit împotriva lui, am sfârşit prin a-mi 
spune că ar fi foarte interesant să pătrund misterul ce învăluia 
acea întunecată afacere. 

Aşadar, netrebuind să mă îngrijesc, timp de ani îndelungaţi, 
de nevoile materiale ale traiului, am cedat prăvălia unui 
confrate şi, liber, din acel moment, să fac ce vreau, am început 
să studiez în amănunţime faptele şi gesturile fiecăruia, 
obişnuindu-mă să văd dincolo de chipuri şi de aparente. 

Prin acest studiu constant, am câştigat curând o mare 
îndemânare de "scrutător" — iertaţi-mi acest cuvânt — şi am 
ajuns să citesc prin măşti tot atât de uşor ca într-o carte 
deschisă. 

Admit că, uneori, acest lucru nu era prea îmbucurător, căci 
destul de des am descoperit, astfel, lucruri foarte urâte. Nici nu 
vă închipuiţi câte imagini rânjite, cita ipocrizie şi ce de orori de 
tot felul am găsit în spatele chipurilor cu trăsături pure, cu ochi 
nevinovaţi sau cu aspect îngeresc. 

Totuşi, simţeam o voluptate dureroasă să fac aceste 
descoperiri, care îmi arătau în adevărata lui lumină omul, fie că 
era unul dintre puternicii lumii, fie că aparţinea celor mai de jos 
clase sociale. 

Ca urmare — şi datorită unui talent asemănător divinaţiei 
— am reuşit să zădărnicesc o serie de viclenii şi să împiedic 
multe nelegiuiri. Pot spune că de multe ori am fost acel Deus ex 
machina“, care apare exact la momentul necesar pentru a 
elibera din capcana — în care era deja prinsă — o nefericită 
victimă gata să piară; şi asta, spre marea uluire a celor ce 
întinseseră cursa. 

Desigur, rămâneam întotdeauna în culise şi nu păream să 
acţionez pe faţă. Mă mulţumeam să trag sforile marionetelor 
mele. 

Deşi, aşa cum v-am spus, mă dedicam acestei ocupaţii de 
plăcere, fără a încerca să obţin profituri, anumite persoane, 
aflând că eu eram cel cărora le datorau salvarea, au ţinut să 


38 Deus ex machina: Expresie desemnând intervenţia, într-o piesă de 
teatru, a unui zeu, a unei fiinţe supranaturale, coborâtă pe scenă cu ajutorul 
unei maşini, şi, în sens figurat, deznodământul — mai mult fericit decât, 
sperat — al unei situaţii tragice. (n.t.) 


răsplătească intervenţia mea şi au făcut-o în mod atât de 
generos, încât am sfârşit prin a mă pomeni posesorul unei 
adevărate averi. 

Ca urmare, am putut lărgi cercul investigaţiilor mele, 
pătrunzând în cele mai bune case. Şi, credeţi-mă, făceam acolo 
multe observaţii picante. Când "lucram" în astfel de case, pentru 
a fi mai în largul meu, mă împopoţonam cu un titlu de nobleţe 
străin, numindu-mă baron de Posen. Dar pentru oamenii simpli, 
rămâneam domnul Hélouin. De altminteri, când eram unul, nu 
eram celălalt. Vreau să spun că baronul de Posen nu semăna 
deloc cu domnul H&louin: baronul era mereu îmbrăcat potrivit 
rangului său — veşminte de catifea, sabie la şold şi cordon 
purtat în cruciş pe piept. Cât despre domnul Helouin, aceste nu 
era decât un burghez cumsecade, purtând haine din stofe de 
lână sau bumbac fără nici o pretenţie. 

Cu toate studiile mele psihologice, nu pierdeam din vedere 
afacerea cu tânăra femeie şi cu copilul. Ce se întâmplase cu 
amândoi? 

Mă neliniştea mai ales soarta micuţului. Cu cât mă 
gândeam mai mult la ea, cu atât doream s-o aflu. Şi, în plus, pe 
nesimţite, în mine se năştea o remuşcare. Contribuisem, într- 
adevăr, la o faptă bună? Ideea aceasta mă sâcâia cumplit. 

Aşa încât am făcut cercetări serioase în legătură cu acea 
întâmplare. M-am interesat în familii — foarte discret, 
bineînţeles — dacă nu existase vreun copil care să fi murit în 
împrejurări deosebite pe vremea când primisem vizita tinerei 
femei. De mai multe ori am crezut că mă aflu pe o pistă, dar, 
curând, eram nevoit să abandonez calea pe care mă angajasem 
şi să recunosc că evenimentul despre care era vorbă nu era 
deloc legat de cel de odinioară. 

În fine, într-o zi — sunt cam două luni de atunci — mă 
dusesem să dau o raită prin Montmartre, la tripoul cavalerului 
Zeno, ambasadorul Veneţiei, care — prost plătit de republică sa 
— a socotit cu cale să-şi creeze venituri exploatând viciile 
semenilor săi. 

Domnul de Chaverny trebuie să fi auzit vorbindu-se despre 
acel locaş infernal, adus la modă de domnul duce de Richelieu şi 
în care atâţia oameni îşi lasă pe masă verde nu numai banii, dar 
şi onoarea, ceea ce este de o sută de ori mai rău. 


Aşadar, mă aflam acolo, într-o seară, ocupându-mă cu 
munca mea obişnuită de studiu şi scormonind, sondând pe 
îndelete, cât mai adânc, conştiinţele şi inimile. 

Trebuie să ştiţi că în acel loc sunt admise doamnele. Este 
drept că cele mai multe sunt femei vicioase şi puţin 
recomandabile. Mi s-a întâmplat totuşi să surprind prin mască — 
deoarece multe dintre ele îşi apără astfel trăsăturile de 
curiozitatea oaspeţilor acelui local — sau în spatele grilajelor 
unor loji, mi s-a întâmplat, spun, să surprind câte o marchiză, 
ducesă sau chiar prinţesă pe care fatala pasiune a jocului o 
aducea acolo, fără a ţine seama că astfel îşi murdărea blazonul. 

In seara respectivă, era lume multă în saloanele cavalerului 
Zeno. Aşa încât, pentru a nu fi stânjenit în observaţiile mele, mă 
retrăsesem lângă o fereastră, în spatele unei perdele lungi, de 
unde aveam avantajul de a vedea fără a fi văzut. 

Ocupam deja, de câtva timp, acel post de observaţie, când 
— lângă adăpostul meu — se opriră un bărbat şi o femeie. 

Femeia se adresă, de îndată, însoţitorului său: 

— Am venit astăzi special pentru a vă împărtăşi o ştire 
importantă, spuse cu glas şoptit, pe care abia îl desluşeam. 

— Şi care, mă rog? întrebă bărbatul. 

— Contesa de Lagardère se va întoarce la Paris. 

— Nu, zău! Să se fi însănătoşit? 

— Da... sau, aproape. 

— Dracu s-o ia! blestemă bărbatul. Asta este o noutate 
supărătoare pentru afacerea noastră. Noi, care credeam, 
dimpotrivă, că nu mai are decât puţine zile de trăit. 

— Este cu atât mai supărător cu cât nu rămăsese decât 
ea... de la dispariţia copilului, acum cincisprezece ani. 

— Dispariţia? Vrei să spui moartea? 

— Da, da, moartea, reluă cu vioiciune femeia. 

— Şi când se întoarce contesa? 

— Păi, foarte curând. 

— Va trebui să luăm o hotărâre şi să nu uităm să-l 
înştiinţăm pe seniorul Giam... 

Aici, bărbatul pronunţă un nume italian pe care nu l-am 
putut înţelege, deoarece în acea clipă s-a îndepărtat de 
interlocutoarea sa. 

Am aşteptat zece secunde înainte de a îndrăzni să respir 
sau să fac vreo mişcare, de frică să nu-mi trădez prezenţa. Apoi 


am ieşit, în fine, din ascunzătoarea mea şi mi-am îndreptat 
repede privirile spre persoanele ce mă înconjurau, sperând să 
descopăr pe cei doi vorbitori, pe care-i credeam încă în 
apropiere. 

Remarcasem rochia femeii — din satin albastru închis, cu 
volane de dantelă — şi gândeam că, mulţumită acestui indiciu, 
îmi va fi uşor să-i recunosc, pe ea şi pe interlocutorul său. 

Dar de jur împrejur se formaseră numeroase grupuri şi, în 
ciuda atenţiei foarte mari cu care am cercetat toaleta fiecărei 
doamne, nu am putut-o găsi pe cea a necunoscutei mele. Am 
străbătut saloanele unul după celălalt. Totul a fost inutil, rochia 
albastră devenise invizibilă. Am tras atunci concluzia că 
proprietara ei părăsise imediat casa şi am resimţit o mare 
dezamăgire, căci ar fi fost extrem de important pentru mine să 
aflu cine era. Într-adevăr, cu puţine clipe înainte, ea îmi 
dezvăluise un secret, îmi dăduse dezlegarea enigmei pe care, 
de atâta vreme, încercam s-o ghicesc: ştiam acum că micuțul 
căruia îi salvasem viaţa era fiul contesei de Lagardere... al 
dumneavoastră, doamnă. 


x k x 


— Şi acea femeie, ai mai văzut-o? întrebă Aurore. 

— Niciodată, doamnă, deşi m-am întors de mai multe ori la 
tripoul cavalerului, în speranţa de a o întâlni. Este drept că nu 
aveam decât un indiciu, şi anume culoarea rochiei sale, dar se 
poate foarte bine ca ea să fi revenit într-o altă toaletă. Astfel că 
aş fi putut trece pe lângă ea fără să bănuiesc cine este. Dar aşa 
ceva ar fi fost posibil numai dacă n-ar fi vorbit, deoarece sunetul 
vocii sale îmi rămăsese înregistrat în ureche. Insă nu am avut 
această plăcere. Cât despre bărbat, ignoranţa mea fiind şi mai 
mare în ceea ce-l privea, mi-a fost întotdeauna imposibil să-mi 
fac măcar o părere despre persoana sa. 

— Vreţi să vă spun eu, cine era acea femeie? întrebă 
marchiza. 

— Bathilde, nu-i aşa? zise Aurore. 

— Pur şi simplu, iar bărbatul — unul din complicii săi. 

— Asta este aproape sigur, confirmă domnul Hélouin. 
Totuşi, acest personaj nu putuse să-i devină complice decât de 
curând şi doar pentru a lua parte la afacerea pregătită de alţii, 


deoarece glasul său — atât cât puteam să-mi dau seama, prin 
perdeaua mea — era cel al unui tânăr, care, cu cincisprezece ani 
în urmă, trebuia să fi fost încă un copil. Oricum, acest secret, pe 
care-l aflasem din întâmplare, mă tulburase şi, începând din 
acea zi, strigătul conştiinţei mele se făcu auzit cu o nouă forţă, 
cu atât mai mult, cu cât am aflat lovitura cumplită pe care aţi 
primit-o prin pierderea fiului dumneavoastră. Şi, în ciuda tuturor 
raţionamentelor amăgitoare pe care mi le făceam pentru a 
încerca să-mi dovedesc puritatea intenţiilor mele, nu puteam să- 
mi ascund cât de vinovat fusesem ajutând la răpirea inocentului 
copil... Acţionasem, oare, aşa cum îmi poruncea datoria, atunci 
când acceptasem, fără a controla, spusele femeii mascate? Nu 
ar fi trebuit, oare, să fiu mai circumspect, şi dacă, într-adevăr, 
copilul era ameninţat de moarte, aşa cum fusesem asigurat, n- 
ar fi trebuit, oare, să folosesc un alt mijloc decât cel propus de 
necunoscută? Vocea interioară care îmi punea aceste întrebări 
le răspundea în acelaşi timp şi nu într-un fel care să-mi placă. 
Am crezut, aşadar, că-mi răscumpăr greşeala ducându-mă să vă 
dezvălui nedemna comedie a cărei victimă fuseseţi şi m-am 
hotărât să călătoresc spre Lorraine, unde ştiam că vă aflaţi în 
tovărăşia doamnei ducese văduve, mama dumneavoastră. Dar 
acolo am aflat cu ce scop doreaţi să reveniţi la Paris şi mi-am 
amânat dezvăluirea. 

— Ce spui, domnule? Ai ştiut motivul care mă făcea să 
revin în capitală? 

— Da, doamnă. 

— Este imposibil, nu m-am destăinuit decât mamei mele şi 
doamnei de Chaverny, care mi-a jurat să nu spună nimănui. Cât 
despre mama mea, dânsa este impenetrabilă. Pe de altă parte, 
nimeni, niciodată, nu se afla în apropierea sa, în afară de mine. 

— Te îndoieşti, Aurore, că mi-am ţinut jurământul? zise 
marchiza. 

— Nu, desigur, nu mă îndoiesc, ba mai mult, chiar domnul 
Hélouin mi-a afirmat că nu a aflat nimic de la tine. Dar felul în 
care a putut să-şi procure această informaţie, aşa de bine 
ascunsă, mă surprinde în asemenea măsură încât mă face să 
mă îndoiesc de ceea ce spune. 

— Şi totuşi, doamnă, aşa este, dar bineînţeles că nu am 
aflat despre această intenţie nici de la doamna ducesă, nici de 
la doamna marchiză. 


— În acest caz, cum ai putut-o afla? 

— Este secretul meu. Permiteţi-mi numai să vă reamintesc 
că zidurile au urechi şi că, uneori, repetă ceea ce au auzit... 
dacă ştii să le întrebi cu pricepere. Amintiţi-vă de asemenea, 
doamnă, că eu trec drept unul dintre cei mai abili investigatori 
ai epocii noastre. Aşadar, precum v-am spus, mi-am amânat 
dezvăluirea, crezând că ar fi mai nimerit s-o fac la Paris, în 
împrejurări pe care le-aş fi potrivit după placul meu. Am revenit, 
deci, aici şi am aşteptat. Intenţia mea era să mă prezint cu de la 
mine putere, imediat după întoarcerea dumneavoastră, pentru a 
vă oferi serviciile mele. Dar întâmplarea mi-a venit în ajutor prin 
persoana doamnei de Chaverny care, cunoscându-mi talentele 
speciale, mi s-a adresat pentru a vă ajuta. lată de ce am putut 
să vă asigur, încă de la începutul întrevederii noastre, că — deşi 
nu-mi încredinţaseţi încă nimic — ştiam totuşi ce urmă să-mi 
cereţi. Şi iată, de asemenea, doamnă, pentru ce v-am spus 
adineauri, când mă pregăteam să vă aduc la cunoştinţă aceste 
felurite evenimente, că aveţi mult mai puţin de aşteptat decât 
credeţi, până a vă revedea fiul. 

— Dar, cunoscând "înşelătoria", îl întrerupse doamna de 
Lagardere, de ce m-ai îndemnat să iau un medic pentru 
autopsie, dacă acea punere în scenă era inutilă? 

— Pentru două motive, doamnă contesă: primul este că ar 
fi fost dăunător şi o dovadă de stângăcie să bruschez 
dezvăluirea, ţinând seama de însăşi sănătatea dumneavoastră; 
al doilea — că aveam nevoie să mă asigur de identitatea efigiei, 
pentru a nu ridica o mână profanatoare asupra unui cadavru 
adevărat şi pentru a nu vă provoca o bucurie efemeră, făcându- 
vă cunoscută intervenţia mea vinovată, când încă nu ştiam dacă 
statueta substituită se afla cu adevărat în cavoul familiei de 
Nevers. Mai întâi, am recunoscut sicriul de aur şi deviza sa. Dar 
micul trup m-a făcut să ezit, căci, deşi nu puteam să mă înşel 
revăzând veşmintele puse de mine, îmi era greu să înţeleg cum 
de culorile proaspete se schimbaseră într-o nuanţă bituminoasă. 
In fine, în timp ce doctorul Cabalus perora, mi-a venit ideea să 
apăs pe una din urechile manechinului şi aceasta, sfărâmându- 
se la prima atingere, a spulberat cu totul ultima îndoială ce-ar fi 
putut rămâne în mintea mea cu privire la identitatea copilului pe 
care-l făcusem să dispară. Mi-am recunoscut opera şi sunt gata 
să repar răul pe care vi l-am făcut, consacrând de acum înainte 


tot timpul meu căutării celui pe care-l plângeţi... dacă totuşi mai 
este în viaţă. 

— O! Da, mai trăieşte, simt asta, şi Dumnezeu nu m-a 
îndemnat să bănuiesc o moarte criminală, decât pentru a-mi 
arăta, prin încercarea de adineauri, că Philippe există. 

— Este şi convingerea mea, doamnă contesă, şi de aceea 
vă sfătuiam să nu o informaţi pe domnişoara Bathilde de 
Wendel despre această încercare. 

— Dar cum să mă port faţă de ea, pe viitor? 

— Dacă vreţi să mă ascultați, exact la fel ca înainte şi ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Aşadar, va trebui să surâd acestei fete, să-i suport în 
orice clipă prezenţa, să-i dau semne de prietenie şi să-i primesc 
îngrijirile ipocrite? 

— Din păcate, da, sărmana mea Aurore, o sfătui şi doamna 
de Chaverny. Este preţul întregii tale fericiri. 

— Ce tortură va trebui să-mi impun, Doamne Sfinte! gemu 
contesa. Apoi, adăugă cu vehemenţă: Ei, bine, fie! Voi suporta 
tortura fără slăbiciuni. Mă voi sili să păstrez în faţa ei un chip 
surâzător. Mă voi purta astfel încât să-i par mai afectuoasă ca 
niciodată. Mă voi sili să imprim cuvintelor mele cea mai mare 
tandreţe. Şi nimic, pe trăsăturile mele, în atitudinea mea, sau în 
glasul meu, nu-i va trăda ura pe care mi-o inspiră. 

— Să nu exagerezi, totuşi, verişoară, zise marchizul de 
Chaverny, care până atunci tăcuse. Fii pur şi simplu firească, 
altminteri domnişoarei i s-ar putea trezi bănuieli, tot atât de 
bine ca urmare a unei afecţiuni exagerate, cât şi datorită unei 
prea mari răceli. 

O lucire vicleană se aprinse în ochii contesei Aurore. 

— Fii liniştit, spuse. Voi şti, la rândul meu, să fiu ipocrită. 
Voi găsi în însăşi ura mea forţa necesară pentru a-mi juca rolul 
de actriţă experimentată. 

— Aţi face bine, doamna — şopti polițistul — ca din timp în 
timp, când se va ivi prilejul şi fără a părea că daţi o mare 
importanţă, să-i vorbiţi despre testamentul pe care odinioară l- 
aţi făcut în favoarea ei. Am vagă idee că asta ne va ajuta să 
vedem mai limpede ce intenţii are. 

— Crezi? 

— Aşa mi se pare. Căci, deoarece posesia averii pe care i-o 
lăsaţi a fost în mod sigur mobilul faptelor sale, este util ca ea să 


se creadă încă moştenitoare, astfel încât această convingere s-o 
îndemne să-şi îndeplinească planurile. Bineînţeles că noi vom 
supraveghea îndeaproape încercările de înfăptuire. 

— Poate că ai dreptate. Îi voi strecura deci o aluzie, când 
voi considera momentul favorabil. 

— Pentru că veni vorba, întrebă doamna de Chaverny, ce s- 
a întâmplat cu acel testament? 

— Trebuie să se afle printre hârtiile mele, în biroul meu de 
scris, acolo unde l-am pus cândva. 

— După părerea mea, ai fi prudentă dacă l-ai distruge. N-ar 
fi imposibil să dispară, aşa cum s-a întâmplat cu punga. 

— Aceasta este şi intenţia mea şi, chiar mâine, îl voi arde. 

— Un ultim cuvânt, doamnă contesă, spuse domnul 
Helouin. Cu generozitatea dumneavoastră bine cunoscută 
probabil că, ori de câte ori domnişoara face apel la finanţele 
dumneavoastră, îi daţi bani fără a ţine socoteala? 

— Aşa este... 

— Ei, bine, treptat, fără a brusca nimic, deveniți mai puţin 
darnică faţă de ea... 

— Ce mai bănuieşti? 

— Nimic decât ceea ce este posibil, făcu polițistul, coborând 
vocea. Banii familiei Lagardere ar putea sluji împotriva lui 
Lagardère. 

Aurore tresări. 

— Ai dreptate, zise, în cele din urmă. Îți voi urma sfatul. 

Apoi, schimbând tonul, se rugă: 

— Dar nu mă sili să-mi aştept fiul prea multă vreme. Mi-e 
sete de sărutările sale, de mângâierile sale, de care am fost 
lipsită timp de cincisprezece ani. 

— Vă repet, doamnă, răspunse domnul Hélouin, nu voi avea 
o clipă de odihnă până nu-l voi readuce în braţele 
dumneavoastră. Voi mişca cerul şi pământul, voi urmări cele 
mai slabe urme şi, cu ajutorul lui Dumnezeu — căci tot în 
stăpânul tuturor lucrurilor trebuie să sperăm cel mai mult — va 
trebui să-l găsesc, oriunde ar fi. 

— Şi eu — declară Cocardasse cu hotărâre — şi eu o să 
pornesc în căutare. Sângele celor din familia Lagardere nu este 
un sânge ca al altora şi puştiul, care-l are în vine, desigur că a şi 
făcut, sau va face în curând, să se vorbească de el. Pe cinstea 
mea! Vom da de el fără prea mare greutate, zău! 


— Semăna mult cu contele — reluă vorba Aurore — şi dacă 
această asemănare a continuat, va constitui pentru 
dumneavoastră un indiciu dintre cele mai sigure. 

— Sigur că trebuie să-i semene, întări profesorul de scrimă. 
Şi eu, care îmi aduc aminte, ca şi cum ar fi fost ieri, de Micul 
meu Parizian! lertare, doamnă Aurore, vreau să spun, de contele 
de Lagardère. Pe toţi dracii! ÎI voi recunoaşte şi printr-un zid. 

— Domnul să vă răsplătească eforturile amândurora şi să 
vă conducă spre el, spuse contesa. Eu mă voi ruga fierbinte, 
aşteptând rezultatul căutărilor dumneavoastră. 

Ajunşi în stradă, Cocardasse apucă braţul domnului Helouin 
cu o familiaritate care nu-l miră prea mult pe poliţist, care se 
obişnuise cu manierele ciudate ale gasconului. 

— lubiţelule, îi zise fără multe fasoane bătrânul maestru de 
arme, dacă eşti de acord, nu-ţi voi spune niciodată altfel decât 
baron de Posen. 

— Şi de ce asta, bătrâne profesor? întrebă interlocutorul 
său, zâmbind. 

— Pentru că, ehei! Micul Parizian, m-a numit odată 
gentilom, şi mi-a explicat că un gentilom nu frecventează decât 
oameni de rang, la naiba! 


Capitolul VIII - Reînvierea lui Peyrolles 


icăloşii — faptul este recunoscut în mod ştiinţific — au un 

organism mai perfecţionat şi o vitalitate mai mare decât a 

oamenilor cinstiţi. In sprijinul celor spuse de noi, am putea 
cita, în trecere, vechea zicală: "Cei buni se duc, cei răi rămân". 
Sau, încă, epitetul de "bătrân ticălos", atât de des aplicat cu 
bună ştiinţă şi care ar vrea să spună şi că indivizii ce aparţin 
acestei specii privilegiate depăşesc întotdeauna cel puţin vârsta 
matură, dacă nu cumva ajung la bătrâneţea cea mai înaintată. 
Am putea, în sfârşit, să facem trimitere la tratatele celebrului 
criminalist italian, doctorul  Borriglione, din secolul al 
şaisprezecelea, tratate al căror subiect este: Della struttura 
superiore, interna ed esterna del corpo degli birbanti”, sau la 
lucrările eruditului benedictin F. Garus care, timp de patruzeci 
de ani, a scris teancuri de volume pentru a demonstra că 
l'homme maulvais are o superioritate incontestabilă faţă de 
l'homme buon şi că rezistă mai bine decât acesta la mau!/x, 
coups et avainies qui lui &cheyaient“. 

Dar credem că este preferabil să dăm o dovadă şi mai 
concludentă a avantajului de care se bucură aceşti domni. 

Ne aducem aminte că, în ziua căsătoriei sale, după 
ceremonia prin care fusese unit în faţa oamenilor şi a lui 
Dumnezeu cu Aurore de Ne vers, Henri de Lagardere se 
repezise în curtea cimitirului Saint-Magloire spre a o elibera pe 
doamna Melanie Li&bault din mâinile acoliţilor lui Gonzague. Ne 
amintim, de asemenea, că, avându-i alături pe Cocardasse, pe 
Passepoil şi pe tânărul Berrichon, Micul Parizian îi ucisese pe cei 
şapte desfrânaţi ai prinţului; că, atunci când acesta, îngrijorat de 
liniştea ce înlocuise larma luptei, venise să vadă ce se întâmplă, 
îi găsise pe toţi ai lui morţi, întinşi pe pământ; că Gonzague s-a 


3? Della struttura superiore, interna ed esterna del corpo degli birbanti (în 
lb. italiană în text) = Despre structura superioară, internă şi externă, a 
corpului derbedeilor. (n.t.) 

4 L'homme maulvais; l'homme buon; maulx, coups et avainies qui lui 
&cheyaient (în lb. franceză veche în text) = omul rău; omul bun; relele, 
loviturile şi jignirile ce le întâmpină. (n.t.) 


aplecat asupra lui Peyrolles — a cărui pierdere îl durea cel mai 
mult — şi că i-a scăpat un strigăt puternic, când a atins sângele 
cald ce curgea din trupul celui ce-i fusese factotum. 

S-ar fi putut deci crede, după toate acestea, că Peyrolles, 
ca şi complicii săi, îi dăduse Satanei sufletul lui negru, căci oţelul 
Micului Parizian nu făcea niciodată decât răni mortale. 

Ei, bine! Dacă s-ar fi crezut astfel, s-ar fi făcut o greşeală şi 
aceasta este dovada pe care vrem s-o dăm pentru a convinge 
despre adevărul afirmației noastre pe cei ce ar fi îndrăznit să se 
îndoiască. 

Peyrolles nu murise! 

In calitate de maestru într-ale ticăloşiei, nu se putea să fi 
murit. Şi, totuşi, primise o lovitură zdravănă cu vârful spadei, iar 
gâtul său, străpuns dintr-o parte în cealaltă, stătea mărturie a 
puterii loviturii. Dar ticăloşia îi slujise drept pavăză şi oţelul 
ucigaş nu atinsese nici un organ vital. 

Când, la o oră după cumplita luptă din care Lagardere 
ieşise învingător, mulţimea părăsise cimitirul Saint-Magloire şi 
redase locului de veşnică odihnă obişnuita sa linişte, Peyrolles — 
care, cu o prezenţă de spirit remarcabilă în acea clipă supremă, 
îşi apăsase mâinile pe dublul orificiu al rănii, pentru a stăvili 
hemoragia — se săltă uşurel într-un cot şi cercetă cu privirea 
împrejurimile. 

Nu se zărea nimic suspect: întunericul înlocuise lumina 
plină de fum a torţelor şi totul era înecat într-o umbră deasă şi 
protectoare. Atunci se ridică de-a binelea şi, clătinându-se, 
împleticindu-se ca un om beat, începu să meargă. 

La primul pas pe care-l făcu, se poticni de un obstacol. 

— Trebuie să fie Montaubert, mormăi el. 

Ocolind cadavrul, piciorul lui întâlni alt trup. 

— Acesta — Taranne, mai zise, scuturat de un tremur. 

Işi grăbi, atât cât putea, mersul şi ajunse, în sfârşit, la 
poarta cimitirului. Acolo îl cuprinse o slăbiciune. Trebui să se 
rezeme cu spatele de grilaj, ca să nu cadă. 

In faţa lui, la o oarecare distanţă, se înălța palatul 
Gonzague. Clădirea, până de curând atât de plină de viaţă şi de 
mişcare, era acum tăcută şi pustie şi, fără îndoială, mult timp de 
aici înainte — poate niciodată — nu avea să-şi recapete vechea 
strălucire. 


În orice caz, pentru el — Peyrolles — accesul în palat era 
interzis pentru totdeauna. Pentru totdeauna! 

Şi totuşi, domnise acolo aproape ca un stăpân. Nu mai 
departe decât chiar în acea dimineaţă, o mulţime rugătoare i se 
târâse la picioare, în acest palat, pândind cea mai mică 
schimbare a expresiei sale, gata să tremure la o singură 
încruntare de sprânceană, sau să se bucure la un singur zâmbet 
al lui. 

Şi acum, neantul. Neantul peste tot, în el şi în jurul lui. Căci 
era mort, mort ca şi Gonzague, dacă nu în fapt, cel puţin în 
aparenţă. 

De acum înainte, nu va mai putea nici să se arate, nici să 
trăiască la lumina zilei. Bogăţiile sale, imensele sale bogății erau 
pierdute. Ele erau constituite din bunuri imobile şi în proprietăţi 
şi aveau să fie sechestrate în profitul statului. Nu-i rămânea 
decât ceea ce avea la el: câteva sute de mii de franci. Ce 
însemna puţinul acesta în comparaţie cu milioanele sale? 

Şi toate acestea erau opera lui Lagardère. A acelui 
Lagardere, a cărui moarte o urzise atât de bine împreună cu 
prinţul şi care, în clipa în care amândoi credeau că i-a sunat 
ultimul ceas, coborâse deodată de pe eşafodul pe care-l urcase 
deja până la jumătate, pentru a-i zdrobi în mod brutal sub 
călcâiul său, atât pe unul cât şi pe celălalt. 

Aceste gânduri îi înfierbântară sângele şi fură cât pe-aci să-i 
provoace o sincopă. Dar îşi reveni repede şi-şi forţă creierul să 
se liniştească. 

Era aproape ora zece seara. De curând sunase stingerea, 
silindu-i pe cei câţiva noctambuli, întârziaţi pe afară, să se 
întoarcă repede acasă. 

Întărindu-şi muşchii şi ţinându-şi mereu mâinile la gâtul 
rănit, Peyrolles părăsi grilajul cimitirului şi se îndreptă către 
strada Aux Ours, care se afla în apropiere. Din fericire, nimeni 
nu se afla pe drumul său şi nu fu nevoit să facă nici un ocol 
pentru a ajunge acolo. Tocmai când era să intre pe acea stradă, 
trebui să se rezeme o clipă de zidul unei case. Era din nou 
cuprins de slăbiciune. Sângele ce i se scurgea printre degete se 
prelingea până pe vesta sa de catifea neagră şi o împodobea cu 
arabescuri purpurii. O ceaţă îi împăienjenea privirea. Il străbătu 
un gând: "Ei, na, o să mor aici!" 


Deodată, pe o stradă vecină — strada Deux Eglises — 
răsunară paşi. Era paza de noapte. 

— Dacă soldaţii aceia mă zăresc, sunt pierdut! îşi spuse. 

Făcând apel la puterea ce-i mai rămăsese, porni din nou în 
lungul uneia din laturile străzii Aux Ours. Se târa pe lângă ziduri, 
împiedicându-se la fiece pas. In cele din urmă, ajunse la o 
prăvălie deasupra căreia se legănau două talgere de bărbier. 
Prăvălia era închisă, dar înăuntru strălucea o lumină. 

Bătu în obloane cu unul din coate, pentru a nu-şi deplasa 
mâinile care-i reţineau viaţa. 

Veni să-i deschidă un bărbat. Peyrolles aproape că-i căzu în 
braţe. 

Bărbatul era unul din acei bărbieri, puţintel chirurgi, care, la 
nevoie, pansează şi tratează fracturi prin metode empirice. Văzu 
de îndată despre ce era vorba şi, după ce-l instala pe rănit într- 
un fotoliu, ca şi cum s-ar fi pregătit să-i radă barba, se duse să 
aducă feşe, scame şi sârmă de alamă şi începu imediat să-l 
panseze. Deşi nu aparţinea Corpului Medicilor, nu era lipsit de o 
mare îndemânare în meseria sa. Nu puţine piei de gentilom, 
găurite de vârful unei spade în cursul vreunui duel, fuseseră 
cusute de el cu o pricepere fără seamăn. 

Într-o clipă, închisese marginile celor două răni, pusese 
deasupra un tampon de scamă îmbibată cu un lichid cicatrizant 
şi înfăşurase totul cu o faşă de susţinere. 

Astfel împodobit, factotum-ul lui Gonzague semăna destul 
de bine cu o mumie egipteană proaspăt îmbălsămată. 

— Nu-i nimic, spuse bărbierul, după ce terminase. Aţi 
scăpat ca prin minune. Puțin mai mult şi carotida ar fi fost 
perforată. 

— Şi atunci? 

— Ar fi fost moartea pe loc. 

Peyrolles se înfioră; nu lipsise decât puţin! 

— Şi, acum, sunt în afară de pericol? întrebă, cu o oarecare 
nelinişte. 

— Nu mişcaţi din loc bandajele, staţi la repaos şi, într-o 
lună, cel mult două, veţi fi la fel de zdravăn ca înainte, răspunse 
bărbierul. 

Numai că — adăugă el, convins fiind că are de a face cu un 
nefericit duelgiu — numai că veţi rămâne cu un tic, amintire a 
acestei supărătoare tăieturi. 


— Un tic? 

— O! Un fleac, un fel de torticolis cronic. 

Readus la viaţă, dar nemulţumit, Peyrolles făcu o 
strâmbătură. Apoi, plăti omului şi ieşi. 

Bărbierul, discret prin profesiune şi obişnuit cu astfel de 
vizite, nu făcuse prostia de a-l întreba despre proveniența rănii. 
Ştia că clienţilor de soiul acesta — deoarece credea în 
continuare că Peyrolles venea de la un duel — nu le place să fie 
întrebaţi. 

— Şi acum, încotro să merg? se întrebă fostul intendent al 
lui Gonzague. 

Se gândi o clipă, apoi, luând o hotărâre, făcu cale-ntoarsă, 
cobori din nou către centrul Parisului şi ajunse la poarta 
Montmartre. 

Işi adusese aminte că la Grange Batelière avea o locuinţă 
provizorie, o "casă pentru distracţii", o aşa numită folie, pe care 
de curând i-o cedase ducele de Lauzun, trimis la armată de 
către tatăl său, care — .regăsind în fiul lui un imitator prea fidel 
al propriilor purtări — voia să-i scoată modelul din faţa ochilor, 
îndepărtându-l pentru un timp. 

Această "casă pentru distracţii" era un mic pavilion situat în 
mijlocul unei grădini în care creşteau arbuşti destul de înalţi 
pentru a-l feri de privirile curioşilor. Acolo se duse Peyrolles. 

Rămase în acel pavilion timp de trei săptămâni, ascuns 
tuturor ochilor, apoi, la capătul acestui răstimp, complet refăcut, 
se pregăti să părăsească Parisul. 

De pe urma rănii nu-i rămăsese decât un tic care, aşa cum 
îl avertizase medicul său improvizat, îl silea, la intervale de timp 
dese, să încline capul pe umărul stâng, cu o mişcare bruscă şi 
sacadată. Unul dintre muşchii extensori ai gâtului fusese rănit 
serios în urma atingerii spadei. 

În ajunul zilei stabilite pentru plecare, pătrunse pe furiş în 
palatul lui Gonzague. 

Fosta Casă de Aur, unde floarea nobilimii şi a speculanţilor 
închiriase locuri de la extrem de bogatul prinţ de Mantoue; unde 
cel mai mic colţ — cuşca lui Médor, cățelul — servise drept 
prăvălie pentru o fiinţă umană, faimosul Cocoșat” din stradă 


^l Prinţul de Mantoue; cuşca lui Médor, faimosul cocoşat. referiri la 
întâmplări şi personaje din romanul Cocoşatul sau Micul Parizian al lui Paul 
Féval. (n.t.) 


Quincampoix, acel splendid monument, care odinioară fusese 
ocupat atât de gălăgios, era total părăsit acum, după moartea 
tragică a ultimului său proprietar. Aşa încât Peyrolles putu să se 
ducă în apartamentele sale, pentru a-şi strânge lucrurile 
valoroase şi banii, fără a fi deranjat de nimeni. 

Reuşise să adune abia şase sute de mii de franci. 

A doua zi trecu dincolo de împrejurimile capitalei. La scurtă 
depărtare se întoarse şi, întinzând braţul în direcţia palatului 
Nevers, ameninţă cu un glas în care vibră o ură puternică: 

— Grăbeşte-te să te bucuri de triumful tău, Lagardere! 
Grăbeşte-te să iei din fericire tot ce vei putea lua, căci zilele îţi 
sunt numărate şi moartea nu va întârzia să a te lovească. Ea va 
veni să te găsească în plină veselie, când — strălucind de 
tinereţe şi de dragoste — vei crede că te aşteaptă ani lungi de 
viaţă fericită. Va veni să te smulgă din braţele alor tăi, din 
mângăâierile lor şi, din trupul tău minunat, va face o masă inertă 
pe care pământul va sfârşi prin a o nimici. Şi răzbunarea mea nu 
se va opri la tine. Soţia ta, copiii tăi, dacă-i vei avea, îi vor simţi 
şi ei efectul şi se vor duce curând lângă tine, în mormânt. Da, da 
— adăugă el cu o izbucnire de furie — veţi pieri toţi de mâna 
mea. Jur asta pe Satana, în faţa căruia fac acest jurământ şi al 
cărui ajutor îl voi cere pentru a vă fi lovi cât mai crunt. Aşadar, 
la revedere, Lagardère! Acel Peyrolles pe care l-ai auzit horcăind 
în spasmele agoniei, pe care-l credeai deja prada insectelor 
infecte, este mai viu ca niciodată şi va reveni într-o zi să te 
distrugă, la rândul său; să te calce în picioare, aşa cum ai făcut 
tu cu el! Incă o dată, la revedere! Nu va trece multă vreme şi ne 
vom întâlni din nou! 

După ce pronunţase aceste cumplite ameninţări, Peyrolles 
se îndepărtă pe drumul prăfuit. O trăsură de poştă îl aştepta la o 
jumătate de leghe mai departe, pentru a-l duce în Belgia, unde 
hotărâse să se stabilească. 

Ca loc de reşedinţă, alesese oraşul Bruges. 

In acea vreme, Bruges era deja "Bruges — oraşul mort". 
Oraşul acesta fusese unul dintre cele mai puternice din partea 
occidentală a Belgiei; făcuse parte din Hansa germanică şi, prin 
comerţul său intens, se pomenise situat în primul rang, printre 
marile capitale de pe atunci. Numele său figurase pe cele mai 
vechi hărţi maritime spaniole ale coastelor oceanului şi 
numeroasele sale a nave brăzdau mările în toate direcţiile. În 


fine, acest oraş, care meritase porecla de "Splendidul", nu mai 
era, de la începutul secolului al optsprezecelea, decât un oraş 
lipsit de viaţă, tăcut şi pustiu. 

Rivalităţile sale cu Gand, războaiele pe care le dusese în 
exterior, revoluțiile sale interne, pierderea libertăţilor a sale 
locale, confiscate de către ducii de Bourgogne, fuseseră cauza 
decăderii sale. Nu trebuise să treacă mai mult de o sută de ani 
pentru a-l ruina cu totul. Numai monumentele stăteau încă 
mărturie a măreției trecute. 

Bursele sale de comerţ — superbe clădiri în care, odinioară, 
se adunau o mulţime de negustori de toate naţionalităţile de pe 
glob; bisericile sale cu o arhitectură impunătoare, în care 
veneau valuri de credincioşi, muzeele sale, pline de capodopere 
artistice, mai păstrau urmele splendorii trecute şi o reaminteau 
noilor generaţii. 

Dar asupra acestora, ca şi asupra restului oraşului, se 
întinsese un văl de tristeţe sumbră, ce le dădea înfăţişarea unor 
fiinţe care încetaseră să trăiască. Aşa încât denumirea de 
"Bruges — oraşul mort" era potrivită. 

Acolo se retrase Peyrolles: trebuia să rămână în umbră un 
timp destul de îndelungat şi venise aici să caute umbra. 

Cine ar fi putut crede că el mai exista? 

Cetatea decăzută primea doar rareori vizita unor străini şi 
cei care se aventurau între zidurile sale erau pătrunşi de frigul 
acelui cavou locuit, cu străzi tăcute, cu pieţe lipsite de viaţă şi 
unde niciodată nu se auzea vreun zgomot, aşa că se grăbeau să 
se depărteze de acele locuri, cu inima cuprinsă de o spaimă 
neclară, ca la vederea unui oraş fantomă. 


Capitolul IX - O adopţie 


eyrolles trăia cât sc poate de retras, neîntreţinând relaţii 

cu nimeni. Nu se gândea decât la răzbunarea sa, o plănuia, 

o pregătea cu grijă, aşteptând, pentru a o duce la 
îndeplinire, să reunească toate elementele de acţiune. 


Într-o seară — când, după o plimbare în oraş se întorcea 
acasă — zări în faţa lui o fetiţă de vreo doisprezece ani, al cărei 
fel de a se purta îi atrase atenţia. 

Fetiţa alergă timp de câteva clipe, se oprea deodată, privea 
casele, apoi — ca şi cum ar fi fost descurajată — îşi relua fuga. 

O prinse din urmă şi o întrebă de ce aleargă astfel pe străzi, 
la ore aşa de târzii. 

— Caut un medic — răspunse fata plângând — şi nu ştiu 
unde aş putea găsi vreunul. 

— Ai acasă un bolnav? 

— Da, tatăl meu, care este pe moarte... care va muri dacă 
nu găsesc îndată un doctor care să-l salveze. 

— Nici eu nu cunosc nici unul, răspunse Peyrolles. 

— Atunci, s-a terminat, tatăl meu este pierdut, gemu fetiţa, 
ale cărei lacrimi porniră să curgă şi mai tare. 

Fostul intendent al lui Gonzague nu avea o fire foarte 
miloasă şi, de obicei, suferinţele semenilor săi îl lăsau indiferent. 
De data aceasta totuşi, fără a-şi explica motivul, simţi un interes 
pentru nefericirea ce i se înfăţişa. 

— la să vedem, copila mea, reluă el, am ceva cunoştinţe de 
medicină şi s-ar putea să-i fie de folos tatălui tău, dacă situaţia 
este aşa de urgentă pe cât spui. Vrei să mă conduci la el? 

— O! Da, sigur că vreau, veniţi iute! 

ŞI-I trase după sine pe Peyrolles. 

După câteva minute de mers, ajunseră în faţa unei case 
dintr-unul din cele mai sărace cartiere ale oraşului. 

— Am ajuns, spuse micuța, urmaţi-mă, vă voi arăta drumul. 

Urcară o scară până la ultimul etaj şi intrară într-o cameră 
sărăcăcioasă în care, la lumina nesigură a unei luminări, 
Peyrolles văzu, întins pe un pat mizerabil, un bărbat pe fruntea 
căruia era deja întipărită moartea. 

Era un personaj de patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, ale 
cărui trăsături nu erau lipsite de distincţie. 

— Tu eşti, Bathilde? întrebă muribundul, cu o voce slabă ca 
un suflu, fără a observa prezenţa străinului. 

— Da, tată. 

— De ce ai ieşit? Vrei, aşadar, să mor fără să te văd. 

— Coborâsem să caut un medic. 

— Ţi-am spus că nu mai am nevoie. Dă-mi să beau... Am 
pieptul în flăcări. 


Copila duse la buzele tatălui său o cană, pe fundul căreia se 
afla un rest de fiertură de plante. 

Bărbatul bău cu lăcomie şi păru să prindă puţină viaţă. 
Atunci îl zări pe Peyrolles şi pe chip i se zugrăvi uimirea. 

— Sunteţi doctor, domnule? întrebă. Dacă sunteţi, nu vă 
este greu să vedeţi că arta dumneavoastră nu oferă suficiente 
resurse pentru a-mi fi de ajutor. 

— Nu sunt doctor, replică Peyrolles. Am întâlnit-o adineauri 
pe această fetiţă, care era în căutarea unui medic în stare să 
aducă o oarecare alinare bolii de care suferiţi. Cum nu eram mai 
bine informat decât ea şi nu ştiam către cine s-o îndrept, m-am 
oferit, eu însumi, să vă ajut cu ceva, dacă stă în puterile mele. 

— Mulţumesc, domnule, pentru intenţia dumneavoastră 
generoasă, dar vă repet, orice ajutor este de acum inutil. 

— Lăsaţi-mă, cel puţin, să vă uşurez ultimele clipe. Port 
întotdeauna asupra mea o licoare întăritoare, pe care uneori o 
folosesc chiar pentru mine şi care are virtutea de a potoli pe 
dată cele mai intense dureri. 

Zicând acestea, introduse între buzele strânse ale 
bolnavului o sticluţă mică, din care lăsă să-i curgă pe limbă 
câteva picături. Bărbatul simţi imediat o mare uşurare şi viaţa 
păru că-i revine. 

— Oho! zise, încercând să zâmbească. Este, aşadar, o 
licoare diabolică? Mă simt, într-adevăr, mult mai bine şi, dacă nu 
m-aş şti condamnat, aş putea chiar crede că mai am multe zile 
de trăit. 

— Nu mai aveţi nici o speranţă să vă însănătoşiţi? 

— Nici una. Totul este frânt în mine, atât resorturile morale 
cât şi cele fizice. 

— Dar pentru că boala să se fi agravat astfel, înseamnă că 
nu v-aţi îngrijit la timp? 

— Boala mea nu a fost niciodată dintre acelea la care se 
pot da îngrijiri obişnuita. 

— A! făcu Peyrolles, în loc de întrebare. 

— Mai întâi a fost atins sufletul, continuă muribundul. Boala 
trupului nu a fost decât consecinţa rănii de care suferea sufletul. 

— Cred că înţeleg. Aţi fost ruinat de loviturile sorții, dădu să 
se înţeleagă intendentul, care nu bănuia că pe lume pot exista 
nenorociri mai mari decât acestea. De altminteri, nu-mi este 
greu să văd că n-aţi trăit întotdeauna în mizerie. Felul în care vă 


exprimaţi, anumite indicii pe care le observ la dumneavoastră, 
îmi dovedesc prea bine acest lucru. 

— Aveţi dreptate... cândva am cunoscut chiar belşugul. Am 
avut un palat, trăiam pe picior mare... Personaje din înalta 
societate m-au onorat cu prietenia lor... şi au venit să stea la 
masa mea, al cărei lux devenise proverbial. Intr-un cuvânt, eram 
un al doilea Cresus“... Dar, vai! În câţiva ani, toate acestea au 
dispărut, luate de o furtună împotriva căreia în zadar am 
încercat să lupt. 

— Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? 

Bolnavul aruncă o scurtă privire fiicei sale. Aceasta, fără 
îndoială obosită de nopţile petrecute la căpătâiul tatălui său, 
adormise pe un scaun. Atunci, sigur că nu va fi auzit de ea, omul 
răspunse: 

— O femeie, mama acestei copile, este cea care mi-a 
cauzat ruina. 

— O femeie! repetă Peyrolles pe un ton oarecum 
dispreţuitor. V-aţi lăsat ruinat de o femeie? 

Dintr-o dată, nefericitul pierduse o mare parte din stimă 
fostului factotum. 

Femeia însemna şi totdeauna însemnase atât de puţin 
pentru el, încât nu înţelegea cum ar putea avea vreo influenţă 
asupra vieţii unui bărbat. 

— Da, o femeie pe care o adoram şi care a făcut din mine 
jucăria ei. Eram într-atât de orbit de dragostea mea, atât de 
fericit de a fi sub jugul său, încât cele mai extravagante dorinţe 
ale sale, cele mai fantastice capricii mi se păreau foarte fireşti şi 
i le îndeplineam cu mare bucurie. 

— Daţi-mi voie să vă spun că asta era o mare slăbiciune; să 
te pasionezi astfel pentru una dintre acele creaturi nebune a 
căror misiune pe pământ este de a otrăvi liniştea sănătoasă a 
existenţei noastre!... 

— Doar după ani îndelungaţi mi-am dat seama — şi atunci, 
eram pierdut fără scăpare. 

— Şi era soţia dumitale legitimă? 

— A devenit soţia mea pe urmă. 

— Nebun! 


42 Cresus: ultimul rege al Lydiei (560-546 î.e.n.), care-şi datora averea 
exploatării nisipurilor aurifere din Pactol. După ce a cucerit Asia Mică, Cresus 
a fost învins de Cyrus la Thymbrea şi făcut prizonier. (n.t.) 


— lată, în câteva cuvinte, povestea vieţii mele: Mă numesc 
de Wendel. Fiul unei familii de vază, dar negustor, ca toţi cei din 
naţia mea, am fost cândva unul dintre cei mai mari armatori din 
Anvers. Norocul îmi surâsese devreme şi-mi vedeam bogăţiile 
înmulţindu-se pe zi ce trecea. Până atunci, deşi împlinisem 
treizeci şi şase de ani, nu cunoscusem încă dragostea. Nu 
vorbesc, bineînţeles, de acele legături, pe care orice bărbat le 
face în viaţa sa, dar care nu-i angajează cu nimic inima. Ca 
toată lumea, avusesem astfel de legături. 

— Acestea sunt cele mai bune — mormăi Peyrolles — şi ar 
fi trebuit să rămâneţi la ele. 

— Astăzi sunt gata să vă cred, dar la vremea la care mă 
refer, simţeam o nevoie fără mărgini să iubesc serios şi eram 
obosit de dragostele uşoare. Tânjeam să întâlnesc o femeie 
căreia să-mi consacru existenţa, să-i ofer bogăţiile de afecţiune 
pe care le simţeam în mine. Dorinţa mi-a fost repede împlinită. 
Într-o zi, a debarcat la Anvers o fată de douăzeci şi cinci de ani 
care, nemaiavând părinţi, venea să trăiască lângă un unchi ce 
locuia în oraşul nostru. Fata era din Veneţia şi avea frumuseţea 
femeilor din patria sa. De cum am văzut-o, m-am îndrăgostit 
nebuneşte. Lucru ciudat, nu m-am gândit imediat s-o iau de 
soţie. La început nu doream decât să devin amantul ei. Am 
reuşit, şi copila aceasta veni pe lume. Deoarece unchiul iubitei 
mele a murit puţin după aceea, ea fu cea care mi-a cerut să 
legitimez legătura noastră. N-am îndrăznit să-i refuz această 
satisfacţie, deşi ai mei mă preveniseră împotriva nebuniei pe 
care eram pe cale s-o comit şi ar fi făcut imposibilul să mă 
împiedice. Prin corespondenţii noştri din Veneţia, ceruseră 
informaţii despre Leona — acesta era numele ei — şi primiseră 
ştiri dintre cele mai defavorabile: avusese deja numeroase 
intrigi, risipise averea a doi sau trei tineri de familie bună, care 
se ataşaseră de ea, în fine, trecea drept o aventurieră. Toate 
acestea nu m-au oprit şi m-am căsătorit cu ea, spre marea 
durere a tatălui meu şi a mamei mele, peste a căror voinţă 
treceam în felul acesta. De abia ne căsătorisem şi, sub pretextul 
că răceala pe care i-o arătau ai mei era pentru ea o continuă 
insultă, m-a obligat să-mi părăsesc patria şi să mă duc să 
locuiesc în ţara ei. Atunci a început pentru mine o viaţă de 
nebunie. Cheltuind imensa mea avere după bunul său plac, 
Leona îşi satisfăcea toate fanteziile pe care i le sugera mintea ei 


bizară. Serbările ameţitoare, balurile şi recepţiile se ţineau lanţ. 
Mă făcuse să cumpăr un palat în care reuneam tineretul nebun 
al Veneţiei, în nopţi ce ne costau sume fabuloase. Mă lăsam în 
voia ei; aveam pentru Leona un adevărat cult şi eram fericit că 
averea mea slujea să-i astâmpere setea frenetică de plăceri. Mai 
mulţi prieteni, pe care mi-i făcusem printre cei ce veneau la 
mesele noastre, au crezut că este de datoria lor să-mi deschidă 
ochii şi să-mi arate prăpastia către care mă îndreptam cu paşi 
de uriaş. Dar, repet, eram orb, completamente orb, şi le-am 
respins sfaturile, ca fiind de prisos. l-am poftit, chiar, ca pe viitor 
să nu mă mai bată la cap; ceea ce i-a îndepărtat pentru 
totdeauna, în cele din urmă, a trebuit totuşi să văd adevărul. 
Bancherii la care îmi depusesem fondurile mi-au adus la 
cunoştinţă, unul după altul, că nu-mi datorau nimic şi că negoţul 
meu, de care nu mă mai ocupasem de la plecarea din Anvers, 
mersese treptat spre ruină şi devenise cu totul inutil, aşa încât 
nu mai puteam spera nici un credit din partea lor. Am rămas 
trăsnit. Ce-avea să spună Leona faţă de un asemenea dezastru? 
Am făcut imposibilul pentru a i-l ascunde. Am împrumutat de la 
anumite persoane care mă credeau bogat şi am contractat faţă 
de ele nişte datorii enorme, fără a şti prin ce mijloace le voi 
achita. După nebunie, ruşinea! Într-o zi, scârbit de acea 
existenţă oribilă, m-am hotărât să-i spun totul. În ajun dădusem 
o serbare ce ne costase aproape o sută de mii de franci, pe care 
reuşisem să-i escrochez — da, să-i escrochez — de la un vechi 
prieten, care nu ştia nimic despre ruina mea. Era ora 
unsprezece dimineaţa şi credeam că o voi găsi pe Leona încă în 
pat. M-am îndreptat către apartamentele sale, nu fără teamă şi 
rumegând o intrare în materie destinată să îndulcească 
cruzimea mărturisirii pe care urma să i-o fac. Când am intrat în 
dormitorul său, primul lucru ce m-a izbit a fost dezordinea ce 
domnea peste tot: sertarele mobilelor erau deschise şi 
principalele obiecte fuseseră scoase din ele, în grabă — aceasta 
se vedea după harababura celor rămase. Am constatat apoi că 
patul ei era neatins şi că, desigur, nu se odihnise pe el. Cum 
stăteam aşa nemişcat în mijlocul camerei, încercând să înţeleg 
ce însemnau toate astea, zâmbetul batjocoritor al unui servitor 
ce mă privea cu coada ochiului făcu să se nască în mine o 
cumplită bănuială, lămurindu-mă aproape imediat în legătură cu 
nenorocirea mea. 


— Ghicesc, zise Peyrolles. Văzând că nu mai puteaţi face 
faţă fanteziilor sale costisitoare, femeia vă părăsise. 

— Intocmai. Şi am aflat apoi că fugise cu un venețian 
bogat, care fusese unul dintre cei mai frecvenți invitaţi ai noştri. 
Asta a fost ultima lovitură. Şi am simţit că nu-i, voi supravieţui. 
Mizerabila, care era tot atât de rea ca mamă, pe cât fusese ca 
soţie, îmi lăsase, din fericire, copilul. Am fugit din Veneţia 
împreună cu fetiţa şi am venit să mă refugiez aici, pentru că 
măcar să mor în patria mea. N-am îndrăznit să mă întorc la 
Anvers. Tata şi mama muriseră de amărăciune la puţin timp 
după căsătoria mea, lăsând toate bunurile lor ca moştenire 
oraşului, urmând ca acesta să le folosească pentru ctitorii utile. 
Nu voiseră ca acele bunuri să se adauge la averea mea... şi 
avuseseră dreptate. Sunt doi ani de când locuiesc la Bruges, 
unde, până astăzi, am trăit din cele câteva sute de franci ce-mi 
rămăseseră în portofel la plecarea mea din Veneţia — dacă se 
poate spune că a rămâne țintuit pe un pat de mizerie, cu trupul 
şi cu mintea distruse de supărare şi de boală, se poate numi a 
trăi. 

— Deşi dumneavoastră înşivă sunteţi autorul tristei situaţii 
în care vă aflaţi, vă plâng sincer, zise Peyrolles, vrând să dea 
impresia că l-a interesat povestirea bietului om. 

— Nu merită să fiu plâns, reluă muribundul. Acest sfârşit nu 
este decât o dreaptă pedeapsă pentru purtarea mea nedemnă şi 
pe care o primesc fără să murmur. Dar ceea ce mă nelinişteşte 
este soarta fiicei mele... Ce se va întâmpla cu ea, sărmana 
micuță, după ce eu voi fi dispărut? Gândul acesta, la viitorul ei, 
este cel care mă face să sufăr cel mai mult şi care nu-mi lasă o 
clipă de odihnă. 

— Neliniştea dumneavoastră trebuie să fie mare, într- 
adevăr: o fetiţă de doisprezece ani, singură pe lume... 

— Şi apoi, ceea ce-mi măreşte temerile, este faptul că 
Bathilde — am remarcat adeseori — are exact acelaşi spirit 
fantezist ca al mamei sale. Vreau să spun că, în ciuda vârstei 
sale, are deja înclinații spre lux, spre belşug, visează să fie 
bogată, imens de bogată, să poată arunca aurul cu amândouă 
mâinile. De mai multe ori am auzit-o exprimând, în legătură cu 
asta, idei ciudate. Atât de ciudate, încât m-au înspăimântat. 

— Ahaa! făcu Peyrolles, pe care aceste amănunte părură, 
deodată, să-l intereseze. 


— Da, din nefericire. Nu mi-a spus oare, într-o zi, că nu s-ar 
da în lături nici de la o crimă, pentru a obţine o avere? Ştiu bine 
că astea-s vorbe de copil. Dar nu este de mirare că astfel de 
gânduri pot răsări într-o minte atât de tânără? 

— Într-adevăr, replică fostul intendent, e destul de 
surprinzător. Este o precocitate destul de neobişnuită. 

Zicând acestea o privi pe fetiţă care continua să doarmă. 

Era drăguță. Sângele flămând, amestecat cu sângele 
fierbinte din ţara mamei sale, dăduse trăsăturilor ei un tip de 
frumuseţe cu totul deosebit. Cu părul brun, dar cu pielea albă şi 
trandafirie ca a femeilor din Nord, promitea să devină, cu 
timpul, o persoană foarte atrăgătoare. 

Peyrolles făcu această constatare cu o oarecare plăcere. De 
câtva timp punea la cale un plan. 

— Bunul meu domn de Wendel, zise deodată, cred că aş 
putea să vă liniştesc frământările cu privire la soarta fiicei 
dumneavoastră, dacă-i veţi lipsi. 

— Aţi lua-o cu dumneavoastră? 

— AŞ face chiar mai mult. Aş adopta-o. 

— Cum! Aţi avea atâta generozitate? 

— O voi avea, pentru... pentru interesul pe care mi-l 
stârneşte nefericirea dumneavoastră. 

— O! Mulţumesc, vă mulţumesc din toată inima! strigă 
muribundul, care luă şi strânse cu putere mâna pe care 
Peyrolles i-o lăsă de bunăvoie. Să ştiu că viitorul fiicei mele este 
asigurat! Asta îmi va face moartea mult mai puţin crudă. Dar am 
un scrupul: s-ar putea ca această sarcină să vă fie grea, să vă 
creeze necazuri, griji de tot felul, căci o copilă de doisprezece 
ani, care intră ca o străină într-o familie... 

— Acest scrupul nu este îndreptăţit: sunt singur, absolut 
singur, şi nu trebuie să suport controlul nimănui. 

— Şi, pe urmă, surplusul de cheltuieli cărora vă trebui să le 
faceţi faţă... 

— Nu vă temeţi pentru asta. Posed o avere îndeajuns de 
frumoasă şi cheltuielile acestea nu vor ruina nici pe departe 
veniturile mele. 

— Atunci, domnule, nu-mi rămâne decât să cunosc numele 
omului generos pe care Dumnezeu mi l-a trimis? 

"Doar dacă nu va fi fost diavolul", spuse în sinea lui fostul 
factotum. 


Apoi, cu îndrăzneală, netemându-se să se lase cunoscut de 
un om ce nu mai avea de trăit decât puţine ore, răspunse cu 
glas tare: 

— De Peyrolles. 

— De Peyrolles! 

— Da. De ce vă miraţi, reluă ex-intendentul, cuprins de o 
uşoară nelinişte, auzind această exclamaţie şi văzând expresia 
întunecată a interlocutorului său. 

— Omul cu care a fugit Leona era un duce de Gonzague. 
Acel Gonzague, pe vremea când încă spunea că-mi este prieten, 
îmi vorbea adesea de una dintre rudele sale — un prinţ, cred — 
care locuia la Paris şi avea, ca ataşat pe lângă persoana să, un 
gentilom cu numele pe care tocmai l-aţi pronunţat. Sunteţi oare 
acel gentilom? 

Peyrolles lăsă să treacă o clipă înainte de a răspunde, apoi 
zise cu hotărâre: 

— Da. Eu sunt acela. 

— O! Atunci, domnule, refuz oferta de a o adopta pe fiica 
mea, spuse prompt muribundul. 

— Refuzaţi... şi pentru ce? 

Bolnavul se ridică în coate şi strigă, cu fermitate: 

— Pentru că ataşatul prinţului avea o reputaţie de ticălos 
înrăit, care era, se pare, câştigata pe drept şi care, după câte 
am auzit, nu era cu nimic mai prejos decât cea a stăpânului său. 

— Domnule...încercă să protesteze Peyrolles, încruntând 
sprâncenele şi apropiindu-se de necunoscut cu un aer 
ameninţător. 

— Plecaţi odată, plecaţi repede, reluă acesta, reuşind, 
printr-un efort supraomenesc, să se ridice în pat şi să întindă 
braţul spre copilă, ca şi cum ar fi vrut s-o protejeze, în mâinile 
dumneavoastră, Bathilde ar fi pierdută, presimt asta. Biata 
micuță este deja prea înclinată spre nebunia bogățiilor. 
Dumneavoastră veţi sfârşi prin a o împinge pe această cale 
fatală. 

— Aşa gândiţi despre mine? întrebă, cu răceală, Peyrolles. 

— Da. Şi acum înţeleg limpede cum stau lucrurile. Desigur 
nu datorită bunătăţii inimii doriţi să vă luaţi în sarcină copila 
mea, ci pentru că este vorba de interesul dumneavoastră. 
Îndrăzniţi să spuneţi că nu v-am ghicit gândul? 


— Pe legea mea, răspunse Peyrolles, schimbând brusc 
tonul şi luând un accent ironic, nu ar fi frumos din partea mea să 
mă prefac mai mult şi nu mă simt deloc stânjenit să mărturisesc 
că aveţi dreptate. 

— Aşadar, recunoaşteţi! 

— Doamne sfinte, de ce nu? Recunosc că luând-o pe fiica 
dumneavoastră la mine, am intenţia s-o folosesc ca unealtă într- 
o răzbunare pe care s-o duc la îndeplinire... şi chiar să folosesc 
timpul ce-i rămâne pentru a deveni femeie — căci, ţinând 
seama de tinereţea ei fragedă, n-ar putea să-mi fie utilă acum 
— pregătind-o, treptat, pentru rolul pe care vreau să-l joace mai 
târziu... 

— Ah! Mizerabilule! strigă nefericitul părinte. 

— Nu vă voi ascunde deloc, continuă ticălosul, că aceste 
idei de lux şi de belşug care o bântuie îmi vor servi mult în 
această pregătire. 

— Oh! Acum vreau să trăiesc... vreau să trăiesc pentru a o 
salva, strigă nenorocitul care, printr-un nou şi puternic efort, 
încercă să se dea jos din pat, dar nu reuşi decât să aibă o 
violentă zvârcolire, în care-şi epuiza forţele rămase. 

Atunci, simțind că i se apropie moartea, vru să-şi cheme 
copilă, s-o prevină împotriva infamului care-i hotărâse pieirea. 

Peyrolles îi înţelese intenţia şi deveni palid. Deoarece 
agitația îi activa contracţiile nervoase ale gâtului, capul începu 
să-i danseze cu furie pe umărul stâng. 

— Taci! spuse cu voce înfundată, în timp ce ochii arzători îi 
alergau de la fetiţă la muribund. 

Avea, într-adevăr, interes ca aceasta să nu ştie nimic 
despre scena ce se petrecea în acele clipe. 

Vocea bolnavului sughiţă, i se strangula în gâtlejul deja 
contractat din cauza agoniei. 

— Taci! Taci! repetă Peyrolles. 

Dar muribundul îl privea cu spaimă şi făcea eforturi tot mai 
violente. 

— Ba... Bathi... sfârşi prin a articula. 

Îmbrâncindu-l brusc, mârşavul bătrân îl aruncă înapoi pe 
pat, cu faţa pe pernă, pe care îi apăsă puternic capul, cu ambele 
mâini. 


Nefericitul de Wendel avu un ultim spasm, o ultimă 
convulsie îi scutură întregul corp, care se zvârcoli îngrozitor. 
Apoi se destinse şi rămase ţeapăn. 

Sufletul său, eliberat de legăturile pământeşti, zburase spre 
regiunile paşnice ale eternității. Dar, fără îndoială, mai înainte, 
mângâiase cu aripa sa fetiţa adormită, căci Bathilde, trezindu-se 
deodată din somnul adânc în care era cufundată, se ridică, 
parcă trasă de un resort, şi dintr-o săritură fu lângă pat, 
strigând: 

— Tată! 

— Dumnezeu a fost îndurător, spuse cu ipocrizie Peyrolles, 
care se ridicase de deasupra patului. l-a fost milă de suferinţele 
lui şi l-a rechemat la el. 


Capitolul X - Educaţia răzbunării 


isperarea copilei a fost cumplită, căci tatăl său fusese 

singura fiinţă pe care o putuse iubi vreodată. Mama să o 

neglijase aproape întotdeauna pentru a se deda, fără 
reţinere, plăcerilor şi nu se îngrijise de datoriile sale materne 
decât pentru a o face să simtă jugul autorităţii sale. In timp ce 
el, cel ce tocmai murise, fusese mereu lângă ea, înconjurând-o 
cu dragostea sa, cu îngrijiri atente ce nu se dezminţiseră 
niciodată. 

Peyrolles lăsă să treacă criza de lacrimi ce pusese stăpânire 
pe Bathilde şi care dură o parte din noapte. Apoi, când fetiţa se 
calmase puţin, vru s-o scoată afară din camera de doliu. Dar ea 
se împotrivi: nu-şi va părăsi tatăl decât atunci când vor veni să-l 
ia. 

Aşa încât Peyrolles rămase cu ea. Dacă, în lipsa lui, mortul 
ar fi înviat şi i-ar fi spus fiicei sale tot ce ştia? 

Ticăloşii, oricât de tari ar fi, au spaime din acestea ciudate. 

De-abia în ziua următoare, când văzu că apar semne de 
descompunere a cadavrului, îndrăzni să lipsească pentru a se 
ocupa de înmormântare. 


Aceasta avu loc a doua zi şi, la întoarcerea de la cimitir, 
putu, în sfârşit, s-o ia cu el pe Bathilde şi s-o instaleze în locuinţa 
sa. 

— Copila mea, îi spuse, de îndată ce crezu că este în stare 
să-l asculte, somnul în care erai cufundată când a murit tatăl tău 
te-a împiedicat să-i auzi ultimele dorinţe. Dar eu, care le-am 
putut prinde odată cu ultima lui suflare, pot şi trebuie să ţi le 
transmit. Îngrijorat pentru viitorul tău, când el nu va mai fi pe 
lumea aceasta, şi ştiind că nimeni nu va veni, în numele vreunei 
rudenii, să te ia sub protecţia sa, cel pe care îl plângi îţi 
porunceşte ca, deşi îţi sunt străin, de acum înainte să rămâi 
lângă mine, pentru ca, astfel, în persoana mea, să ai totodată 
un tutore şi un apărător. In plus, îţi recomandă să fii 
ascultătoare faţă de sfaturile pe care voi găsi cu cale să ţi le dau 
şi să nu te revolţi niciodată împotriva lor, oricât de ciudate ţi s- 
ar părea. 

— A vorbit tatăl meu astfel? întrebă fetiţa, ţintindu-l cu ochi 
mari, întrebători, pe Peyrolles, căruia îi fu greu să susţină acea 
privire fără să clintească. 

— Sunt chiar cuvintele sale. Eşti dispusă să-i dai ascultare? 

— Dacă asta este voinţa lui, trebuie să mă supun, răspunse 
încet Bathilde, în care părea că se naşte o îndoială. 

— Bine, micuța mea, continuă vicleanul, eram sigur 
dinainte că, fiind o fetiţă ce respectă poruncile unui tată 
muribund, îmi vei da acest răspuns. Aşadar, de acum înainte 
vom locui împreună. Vei sta în această casă, care este 
proprietatea mea şi în care va trebui amenajată o mică locuinţă. 
Sunt relativ bogat şi voi putea să te înconjur cu puţina 
bunăstare cu care ai fost obişnuită din copilărie; căci am aflat 
că, altădată, părinţii tăi ocupau primele ranguri ale societăţii. Iți 
voi aduce, de asemenea, profesori care să termine educaţia pe 
care nenorocirea a întrerupt-o atât de brusc. Trebuie să fii în 
stare, când va veni momentul, să-ţi reiei locul ce ţi se cuvine în 
lume. 

— Ce înţelegeţi prin asta? întrebă Bathilde, ale cărei pupile 
se aprinseră deodată de o lucire pofticioasă. Vreţi să spuneţi că 
voi redeveni bogată? 

— Desigur. 

— Că voi locui, ca mai înainte, într-un palat... un palat 
mare, cu totul şi cu totul din marmură... cu statui peste tot?... 


— Sigur că da... 

— Că mi se vor da înapoi rochiile mele frumoase de catifea, 
pe care le purtam cu atâta plăcere... guleraşele mele frumoase 
de dantelă... brăţările mele de aur, cerceii mei cu briliante? 

— Îţi vor fi înapoiate. 

— O! Ce fericire! Şi când, toate astea? 

— Peste câţiva ani. Mai întâi trebuie să fii în stare să le 
câştigi. 

— Să le câştig? îl întrerupse copila. Aşadar, nu este 
moştenirea mea? 

— Ba da... te voi face să înţelegi... Mai târziu... 

— De ce, mai târziu? 

— Pentru că acum eşti încă tânără şi nu ai înţelege bine 
explicaţia pe care ţi-aş da-o. 

— O! Ba da, domnule! 

— Nu. Mai întâi, trebuie ca mintea să-ţi fie mai coaptă, să 
cunoşti ceva mai multe despre viaţă şi despre felul în care este 
organizată societatea; atunci nu-ţi va fi deloc greu să pricepi 
sensul exact al cuvintelor mele care, îţi repet, astăzi nu ar 
însemna nimic pentru tine. Aşa că ai răbdare, micuţo, îţi promit 
să nu te fac să aştepţi prea mult explicaţia mea. 

Bathilde nu insistase, doar că creieraşul ei începuse să 
lucreze zdravăn şi, din acea clipă, nu încetase să se gândească 
la ceea ce îi spusese tutorele său, cel adus de întâmplare. 

"Bogată! Va redeveni bogată! Dar cum?" îşi punea această 
întrebare de o sută de ori pe zi, fără a-i găsi răspuns. 

După cum îi spusese tatăl ei fostului intendent, ea avea o 
puternică înclinaţie către lux, înclinaţie care, uneori, aproape că 
ţinea de nebunie. 

Peyrolles făcuse cu satisfacţie această descoperire, căci îi 
servea planurile cum nu se poate mai bine. 

Pe măsură ce micuța creştea, pasiunea ei pentru lux se 
accentua tot mai mult. Şi de altfel, ticălosul nu pierdea nici un 
prilej de a o dezvolta prin toate mijloacele de care putea 
dispune. Era o preocupare constantă a sa. Se făcea luntre şi 
punte pentru a o aduce la apogeu. 

Dacă Bruges era "Bruges — oraşul mort", nu era totuşi şi 
"Bruges — oraşul sărac" şi se aflau în el averi mari. 

În timpul verii, când localitatea pierdea puţin din aspectul 
său mohorât, Peyrolles o ducea pe Bathlide pe promenadele 


publice, îi arăta trăsurile aurite ale burghezelor bogate în care 
acestea, splendid îmbrăcate, acoperite de bijuterii şi diamante, 
tronau ca nişte regine şi îi spunea: 

— lată cum vei fi într-o zi. Chiar şi mai bine, dacă vei vrea, 
căci pentru tine visez un belşug în faţa căruia cel al femeilor pe 
care le vezi nu va fi decât sărăcie. 

Apoi, reîntorcându-se spre casă, traversa împreună cu ea 
cartierele aristocrate, unde se înălţau minunate palate, al căror 
interior luxos se zărea de afară. 

— Şi iată, adăuga el, cum va fi viitorul tău domiciliu, pe 
care îl vei putea înfrumuseţa după plac, de vei avea poftă, căci 
averea ta va fi dublă, triplă faţă de cea pe care o posedă 
proprietarii acestor superbe locuinţe. 

— Dar cum? Cum voi reuşi să am toate acestea? întreba 
Bathilde, ai cărei obraji se îmbujorau din cauza cupidităţii. 

— Vei afla nu peste mult timp. 

— Spuneţi, spuneţi repede! imploră fetiţa, pe jumătate 
înnebunită de dorinţă. 

— Nu a sosit încă timpul. 

Bathilde era una din acele făpturi în care răul şi binele 
domnesc în părţi egale. Dacă unul dintre aceşti doi rivali 
implacabili reuşeşte să-l depăşească pe celălalt, s-a terminat cu 
ea: primul îl domină atât de puternic pe cel de-al doilea, încât 
nu-i mai lasă nici un pic de loc, îl anihilează şi, în curând, îl 
nimiceşte. 

Omenirea ne oferă adesea astfel de exemple de indivizi, 
dotați deopotrivă cu excelente calităţi şi cu mari defecte şi care, 
în urma unor împrejurări survenite la un moment dat, a unui 
impuls primit atunci când acele calităţi sau acele defecte aveau 
ocazia să se manifeste, s-au dovedit a fi, unii — eroi de virtute, 
ceilalţi — sceleraţi fără pereche; în vreme ce, dacă împrejurările 
ar fi fost contrare, s-ar fi putut că destinele lor respective să fi 
fost total inversate. 

La Bathilde, răul era pasiunea sa pentru lux, pentru 
plăcerile vieţii, care aveau asupra ei o putere despotică. Binele 
era o inimă iubitoare şi o milă înnăscută pentru toţi cei ce 
suferă. 

La vârsta la care se afla, la acea perioadă critică în care 
copila se transformă într-o tânără fată — se apropia de cel de al 


cincisprezecelea an — nu trebuia prea mult pentru ca răul să 
predomine faţă de bine. 

Dacă Dumnezeu ar fi scos în calea ei pe cineva bun şi 
cinstit, binele ei ar fi dominat cu uşurinţă rău/ din ea şi fata ar fi 
putut deveni o femeie model în toate privinţele. 

Dar demonul a făcut ca ea să-l întâlnească pe Peyrolles, 
unul dintre ucenicii lui... şi Bathilde fu pierdută. 

Mizerabilul, punând pe nesimţite stăpânire pe mintea ei, 
manipulând-o şi modelând-o după plac, reuşise să şi-o facă 
sclavă umilă şi ascultătoare. 

Aşa cum hipnotizatorul impune voinţa sa celui asupra 
căruia face experienţe, tot astfel ticălosul şi-o impunea pe a sa 
fetiţei, iar Bathilde suporta acest jug fără a-şi da seama. 

Copila împlini, în fine, şaisprezece ani. Dar fiind înaltă şi 
robustă, cu forme bine conturate, părea să aibă mai curând 
optsprezece. Avea, de asemenea, o inteligenţă superioară 
vârstei sale. Suplă şi vicleană ca o italiancă, ea ascundea, sub 
un aer de naivitate şi de nevinovăție, o cunoaştere a vieţii deja 
profundă. 

Aşa încât Peyrolles socoti că venise momentul s-o 
folosească pentru executarea planurilor sale. 

De câtva timp deja, în felul său de a trăi intervenise o 
schimbare, căci casa în care locuia şi în care ani de-a rândul nu 
primise nici un suflet de om, prindea acum viaţă odată cu 
lăsarea nopţii şi, după ce Bathilde intra în camera ei, începea un 
du-te-vino ciudat. 

De mai multe ori, fata — care era curiozitatea întruchipată 
şi care, desigur, nu avea multe prilejuri de a-şi satisface această 
înclinaţie — se străduise să surprindă secretul întâlnirilor 
nocturne, dar, cu toate că era deja şmecheră şi vicleană, nu 
reuşise să obţină nimic prin indiscreţia ei, datorită faptului că 
Peyrolles nu-şi primea vizitatorii decât în spatele unei triple 
paveze de uşi închise ermetic. Perfidul bătrân acţiona astfel cu 
bună ştiinţă. Aprecia la justa lor valoare instinctele rele ale fiicei 
sale adoptive, instincte a căror dezvoltare o grăbise voit şi, în 
acest caz anume, dorea să-şi pună faptele şi vorbele la adăpost 
de ochii şi urechile prea docilei sale eleve. 

Vom face curând cunoscut noul complot pe care-l urzea ex- 
factotum-ul prinţului de Gonzague împreună cu cei cărora nu le 
deschidea uşa decât după ce se sună stingerea. 


Departe de a domoli ura sa împotriva lui Henri de 
Lagardère, distanţa în timp şi spaţiu nu făcuse decât s-o 
mărească. 

De altminteri, Bruges nu era aşa de departe de Paris pentru 
ca, din când în când, urechile să nu-i fie supărate de descrierea 
vreunei noi fapte de vitejie a contelui, sau a fericirii în care se 
desfăta norocosul soţ al Aurorei de Ne vers. 

Aşa încât, dacă încă nu începuse să pună în aplicare 
cumplitul jurământ de răzbunare rostit de el la plecarea din 
Franţa, aceasta se datora faptului că, în felul său, vindicativul 
bătrân era un fin cunoscător în materie şi dorea să-şi savureze 
răzbunarea la rece. 

Nu fără succes, o educase pe Bathilde şi o perfecţionase cu 
atenţie, căci intenţiona să se folosească de ea ca de o unealtă 
pentru a suge în bună parte, dacă nu în totalitate, averea 
duşmanului său. 

Dar grijă cu care lucrase la această invenţie nu-l făcea să 
piardă din vedere scopul principal al vieţii sale, adică moartea a 
tot ce purta detestatul nume de Lagardere. 

Planul său, demult pus la punct, rămăsese până atunci în 
stare de proiect, deoarece nu ştia nici unde, nici cui să i se 
adreseze pentru a găsi spade şi pumnale de vânzare. 

Într-adevăr, toţi spadasinii folosiţi cândva de demnul său 
stăpân muriseră. Toţi! În afară, totuşi, de doi: gasconul 
Cocardasse şi normandul Passepoil. Dar nu-şi putea aminti de 
aceştia doi decât cu furie, căci amândoi îl trădaseră. 

Dar timpul trecea. Ce aştepta el, aşadar, pentru a lua o 
hotărâre şi a acţiona? 

lată. Vârsta nu adusese nici un atom de curaj în această 
inimă de iepure. Îi lipsea voinţa fostului său stăpân — un ticălos, 
dar om energic. 

Lupta pe care urma s-o înceapă nu-l înspăimânta. O! Nu, 
desigur, mai ales atâta timp cât o ştia îndepărtată, dar se temea 
să nu se compromită, căutând prea făţiş complici noi. 

Memoria sa fidelă îl făcea să revadă vidul pe care-l făcuse 
în jurul ei spada lui Lagardere de când devenise proscris. Şi se 
întreba, cu o teamă firească, cum ar putea el, Peyrolles, care 
era un nimeni, care nu mai exista, să aibă mai mult succes 
decât un prinţ, mai ales împotriva unui Lagardère devenit conte 
şi bine văzut la curte. 


Poate că ar mai fi lungit mult lucrurile, dacă hazardul n-ar fi 
intervenit, împingându-l pe calea pe care şi-o trasase. 

Intr-o seară, când Peyrolles, întorcându-se de la plimbarea 
pe care-o făcea zilnic pe înserat, se pregătea să închidă uşa 
casei, se auzi zgomot mare pe stradă şi uşa fu atât de brusc 
împinsă dinafară de o mână puternică, încât bătrânul fu nevoit 
să se sprijine de perete ca să nu cadă pe spate. 

O secundă — exact timpul necesar unei uşi pentru a se 
deschide şi a se închide la loc — Peyrolles avu viziunea unui 
bărbat ce intra la el. 

— Cine sunteţi şi ce vreţi de la mine, bâlbâi, oarecum 
speriat, căci se afla acum, împreună cu intrusul, într-o completă 
obscuritate. 

— Sst! replică celălalt. Ascultă! 

Strada se umplea de larmă şi de lumini. O mare gloată de 
bărbaţi, dintre care mulţi purtau torţe, alergau către centrul 
oraşului. 

— La moarte: strigau oamenii. La moarte asasinul! 

Spaima lui Peyrolles creştea. 

— Dumneata eşti asasinul acela, pe care-l urmăresc? 
întrebă el, cu ezitare. 

— Aşa este, pe mine mă vânează burghezii ăia proşti, 
răspunse celălalt, cu un puternic accent german. Dar în mod 
greşit mă acuză de omor, pentru că omul pe care l-am ucis a 
murit într-un duel loial. 

— Şi pentru a nu fi nevoit să dai explicaţii în faţa justiţiei, vii 
să-mi  compromiţi casa? strigă bătrânul,  recâştigându-şi 
îndrăzneala şi înfuriindu-se la gândul că ar putea fi amestecat 
într-o afacere urâta. 

Necunoscutul îi puse cu brutalitate mâna pe gură. 

— Sst! repetă. Casa dumitale n-o să fie bănuită dacă nu 
tipi, omule: Şi, la dracu! Nu am chef să mă las prins, aşa că, 
dacă nu taci, o să-ţi înţepenesc limba aşa cum i-am făcut lui 
Daniel O'Chrâne. Ai un pic de răbdare, ce naiba! Uite, câinii se 
împrăştie. 

Într-adevăr, urmăritorii se împrăştiau. Nici unul dintre ei nu- 
| văzuse pe om intrând în casa lui Peyrolles şi, uşa fiind bine 
închisă, ei alergau în stânga şi-n dreapta, miraţi că nu-şi zăresc 
vânatul care dispăruse dintr-o dată, ca şi cum pământul s-ar fi 
întredeschis pentru a-l ascunde. 


Puțin câte puţin, strigătele încetară, paşii se îndepărtară şi 
strada se cufundă din nou în tăcerea ei obişnuită. 

— Îţi mulţumesc pentru serviciul ce mi-l făcuşi, omule, zise 
atunci străinul, desfăcând căluşul viu pe care Peyrolles i-l ţinuse 
în tot acest timp pe gură. O să profit de întuneric pentru a părăsi 
oraşul ăsta în care nu e voie să închei afaceri după bunul tău 
plac. 

— Pe Daniel O'Chrâne l-ai omorât? se interesă bătrânul, de 
cum îşi recâştigase libertatea limbii. 

— Chiar pe el. 

— În duel? 

— În duel. 

— Mii de trăsnete! Eşti un spadasin grozav! O'Chrâne 
trecea drept cea mai bună spadă din Bruges. 

— Asta dovedeşte pur şi simplu că Bruges este un oraş 
foarte sărac în spadasini, sau că reputaţia ăluia era exagerată. 

— De ce l-ai omorât? 

— He! He! Eşti curios, meştere! Dacă ar fi vorba de o 
afacere personală, ţi-aş răspunde: "Să zicem că am făcut-o ca 
să mă distrez." Dar distracţiile care nu sunt bănoase nu-mi plac 
deloc, aşa că lucrez mai mult pentru alţii, decât pentru mine 
personal. Ei, gata. Încă o dată, mulţumesc şi... 

Peyrolles îl opri în clipă. În care se pregătea să tragă barele 
uşii pentru a ieşi. Înţelesese că avea în faţă un spadasin a cărui 
sabie era de vânzare şi răzbunarea pe care voia să şi-o satisfacă 
îi inspirase pe loc un gând. 

— Aşteaptă, zise. 

— Să aştept? rânji necunoscutul. Cum îţi închipui că mă poţi 
reţine, acum când drumul e liber? 

— Da, o emoție atât de puternică te-a slăbit, desigur. Urcă 
în cabinetul meu, vom bea un pahar, stând de vorbă. 

Celălalt nu se lăsă prea mult rugat şi amândoi urcară scara. 

Primul lucru pe care-l făcu ipocritul bătrân, după ce aprinse 
lampa, fu să meargă să vadă dacă Bathilde dormea. Liniştit în 
privinţa aceasta, se întoarse în încăperea care-i servea drept 
bibliotecă şi birou. 

Când intră, lumina lămpii pe care o ţinea în mâna căzu din 
plin pe chipul interlocutorului său şi fu puţin mirat să vadă că 
avea de a face cu un om foarte tânăr. 


Necunoscutul nu avea, într-adevăr, mai mult de 
optsprezece-nouăsprezece ani. Cu toate acestea nu era frumos, 
şi chipul său, pe care luceau doi ochi foarte vicleni, purta deja 
urmele unei vieţi zbuciumate de prea multe aventuri şi excese. 

După ce se aşezară amândoi lângă biroul pe care fuseseră 
puse două pahare şi o sticlă, Peyrolles şopti, ca şi cum şi-ar fi 
vorbit sieşi: 

— Daniel O'Chrâne avea o spadă zdravănă, orice s-ar spune 
şi, lăudându-se că l-ar fi ucis, tânărul acesta cu caş la gură se 
împodobeşte, desigur, cu o faptă de vitejie imaginară. 

— Hei, omule, ai un vin bun, făcu tânărul după ce băuse, 
studiindu-şi, la rândul său, gazda. Apoi, văzând că nu capătă 
răspuns, adăugă, râzând: 

— Şi ai nişte ochi mai curioşi decât o limbă vorbăreaţă. 

— Oare nu mi-ai spus că, uneori, te ocupi de răzbunarea 
altora? întrebă Peyrolles deodată. 

— Nu ştiu dac-am spus asta, omule. Dar fapt este că până 
acum am avut mai multe ocupaţii de felul ăsta. 

— Pentru treaba cu Daniel O'Chrâne ţi s-a plătit? 

— De ce s-o ascund? 

— Vrei să-mi spui numele dumitale? 

— Mathias Knauss. 

— Şi unde-ai învăţat să mânuieşti spada? 

— Maestrul meu, pe care nu l-am revăzut de câţiva ani, 
este unul dintre cei mai buni profesori de scrimă din Germania şi 
se numeşte Staupitz. 

— Din Köln? exclamă bătrânul, ridicându-se, brusc 
însufleţit. 

— Da. Îl cunoşti, deci? 

— Îl cunoşteam... fiindcă a murit! 

— Îi venise rândul, murmură, cu filozofie, Mathias. Aşadar, a 
întâlnit pe cineva mai tare ca el. 

— A căzut cu fruntea găurită de spada contelui Henri de 
Lagardère. 

— Nu, zău! Îmi vorbise despre un Lagardère, dar ăla nu era 
decât cavaler. 

— Este acelaşi. 

Şi Peyrolles dădu glasului său o intonaţie patetică pentru a 
adăuga: 

— Mathias Knauss, vrei să-ți răzbuni profesorul? 


Puşlamaua răspunse printr-o întrebare cinică: 

— Cine plăteşte? 

— Eu. Şi voi plăti cu dărnicie. Staupitz ţi-a vorbit, cu 
siguranţă, şi despre prinţul de Gonzague şi despre intendentul 
său, domnul de Peyrolles. Eu sunt acesta din urmă şi continui 
opera pentru care stăpânul meu şi al dumitale şi-au dat viaţa. 

Conversaţia fiind începută pe acest ton, cei doi nemernici 
trebuiau să sfârşească prin a se înţelege. 

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, Mathias Knauss ieşea din 
casa care-i slujise drept adăpost. Avea inima uşoară şi punga 
grea, pentru că ceruse o arvună mare şi un premiu serios pentru 
a încerca să facă treaba mai bine decât profesorul său. 

Cu începere de la acea întâlnire şi de la acel pact, casa lui 
Peyrolles se umplu noaptea de acel du-te-vino ciudat care o 
făcea pe Bathilde atât de curioasă. 

Knauss respecta prima parte a înţelegerii şi-i trimitea, unul 
câte unul, pe complicii pe care-i angaja, să-şi ia plata. 

Când s-au adunat, în acest fel, cincisprezece spadasini, 
bătrânul cel plin de ură consideră că are o trupă îndeajuns de 
mare. Dar faptul că dispunea de asasini nu era totul. Rămânea 
de făcut treaba cea mai grea: trebuia să găsească un mijloc 
pentru a-l atrage pe contele de Lagardere în, cursa ce i se 
pregătea. 


Capitolul XI - Ideea cea bună a domnului de Peyrolles 


am la o lună după înţelegerea făcută cu tânărul german, 

Peyrolles se întreba — poate pentru a mia oară — ce fel 

de viclenie va trebui să pună la cale pentru a-şi realiza 
perfidul plan, când, deodată, se lovi peste frunte, cu un strigăt 
de bucurie: în minte îi încolţise o idee bună. 

Încântat de găselniţa lui, se zăvori în cabinetul său — în 
care l-am mai văzut — şi se aşeză lângă un birou pe care se 
aflau cele necesare scrisului. 

Fiind sigur că nu va fi deranjat de nimeni, deschise un 
sertar şi scoase un portofel din piele de Cordova, gravat cu 
armele familiei de Gonzague, al cărei blazon cizelat în aur ieşea 


în relief pe capac. Acest portofel aparținuse asasinului ducelui 
de Nevers, dar devenise proprietatea fostului său factotum în 
ziua în care acesta, pe punctul de a părăsi capitala, intrase în 


palatul prinţului — unde, după cum ne reamintim, locuise el 
însuşi — pentru a strânge, la iuţeală, ceva bani şi lucruri 
valoroase. 


Trecând prin apartamentele defunctului său stăpân, după 
care urmau ale sale, Peyrolles zărise obiectul pe tăblia unui 
scrin şi, pentru orice eventualitate, îl luase, deşi, după ce-i 
făcuse un inventar rapid, constatase că nu conţinea decât 
câteva scrisori fără importanţă, ale unor prieteni sau cunoştinţe. 

— Cine ştie? se gândise. S-ar putea să-mi fie de folos 
cândva. 

Ca întotdeauna, Satana, tovarăşul său, îl inspirase bine: 
una dintre acele scrisori urma să-i servească pentru răzbunarea 
pe care o plănuia împotriva contelui Henri de Lagardère. Vom 
vedea cum. 

Deschizând portofelul, fostul intendent răsfoi hârtiile pe 
care le conţinea şi scoase dintre ele una, împăturită în trei şi 
purtând un sigiliu de ceară roşie, rupt la mijloc. Era o misivă a 
marchizului de  Chaverny către vărul său de Gonzague. 
Conţinutul era lipsit de însemnătate: era pur şi simplu o relatare 
cu privire la o vânătoare la care participase marchizul. Dar 
importanţa sa nu era cu nimic mai mică în ochii lui Peyrolles, 
deoarece acea scrisoare îi furniza un model de scriere a unuia 
dintre cei mai apropiaţi prieteni ai contelui Henri. 

Şi el concepuse planul infernal de a-l atrage într-o cursă pe 
acesta din urmă, cu ajutorul unei misive aşa-zis scrise de către 
marchiz. 

Aflase de la Knauss că domnul de Chaverny locuia pentru 
moment la moşia sa din Lagny, împreună cu soţia şi copilul. 
Nimic nu era deci mai uşor decât să-l amăgească pe conte, 
făcând să-i fie dus un mesaj presupus a veni din acea localitate, 
adică de la prietenul său. 

Dar, pentru ca Lagardere să nu aibă vreo bănuială în 
privinţa acestei viclenii, trebuia să nu se îndoiască nici o clipă de 
autenticitatea scrisorii care îi va parveni în acest mod şi să 
recunoască imediat scrisul şi semnătura marchizului. Ca urmare, 
Peyrolles trebuia să facă în aşa fel ca ambele să fie o imitație 


perfectă, părând a fi scrise chiar de mâna domnului de 
Chaverny. 

Şi pentru a se adânci în această muncă de contrafacere se 
zăvorâse în cabinetul său, la adăpost de orice privire indiscretă. 

După ce puse misiva deschisă în faţa lui, începu prin a 
studia cu atenţie scrisul, apoi, după câteva minute de cercetare, 
încercă să reproducă literele neregulate şi destul de 
neîndemânatice ale marchizului care, cu certitudine, mânuia 
mai bine spada decât "tubul cu barbă"“, pentru a folosi o 
expresie din acea epocă. 

Încercările fură îndelungi şi laborioase. Mai întâi desenă 
literele una câte una, apoi le legă, le uni între ele în acelaşi fel în 
care erau legate şi unite în model. 

De zece ori, de douăzeci de ori reluă o buclă, un cârlig, o 
linie de legătură, de care nu era perfect mulţumit. 

În fine, după două ore de astfel de muncă dificilă, eforturile 
îi fură încununate de un succes deplin: reuşise să copieze 
scrisoarea marchizului cu o asemenea precizie a detaliilor 
caligrafice, încât te înşela cu desăvârşire. Ştiinţa celui mai 
priceput expert n-ar fi izbutit să deosebească adevărata misivă 
de cea falsă. 

Atunci, sigur pe el, luă o foaie de hârtie şi, cu mâna fermă, 
scrise următoarea epistolă, pentru care făcuse, mai înainte, o 
ciornă: 


Lagny, lângă Paris, 
ora 
11 dimineaţa 


"Dragul meu conte, 


Închipuie-ţi ce aventură ciudată mi s-a întâmplat. 

Mă plimbam, adineauri, în afara zidurilor parcului meu, în 
lungul cărora mergeam pentru a te verifica soliditatea, gândind 
să poruncesc, dacă ar fi fost cazul, să se facă reparaţiile 
necesare, când, la o cotitură, m-am pomenit în faţa unui cavaler 
care, cocoţat în picioare pe calul său, profita de înălţimea la 


^3 Tubul cu barbă: figură de stil prin care se desemna pana de gâscă, 
folosită: — în trecut — ca unealtă de scris. (n.t.) 


care ajunsese pentru a rupe florile unui minunat trandafir 
agăţător, ale cărui ramuri ajungeau, împletindu-se, până pe 
creasta zidului. 

Vei fi de acord că procedeul nu era prea delicat şi i-am 
spus-o imediat individului. 

Eram cu atât mai ofensat de această lipsă de jenă, cu cât 
trandafirul cu pricina fusese răsădit de draga mea Flor, la puţină 
vreme după căsătoria noastră, fiind pentru noi o fermecătoare 
amintire a primelor noastre bucurii. 

Dacă hoţul meu de trandafiri ar fi fost cât de cât educat, şi- 
ar fi cerut pe toc scuze pentru furtişagul său şi întâmplarea n-ar 
fi avut urmări. Dar, în loc de aşa ceva, intrusul — pe care, după 
înfăţişare, l-am socotit a fi un mic gentilom de provincie — luă 
foarte de sus reproşurile mele, îmi răspunse pe un ton arţăgos 
şi, în cete din urmă, mă pofti să-l las în pace, prevenindu-mă că, 
în caz, contrar, îmi va părea rău. 

Aşa ceva era prea de tot şi puşlamaua merita o lecţie. Cu o 
mişcare rapidă, i-am apucat calul de hăţuri, făcându-l să 
execute o săritură bruscă în faţă. 

Rezultatul acestei manevre a fost — cum mă aşteptam, de 
fapt — că omul meu îşi pierdu echilibrul şi, după ce încercase în 
zadar să se agaţe de ieşindurile zidului, se întinse pe pământ, 
cât era de lung. 

Considerând că pedeapsa era suficientă, mă pregăteam să 
o plec, dar nobilul de ţară se ridică iute, îşi scoase sabia şi 
înaintă spre mine, roşu de mânie. 

— Domnule, îmi spuse cu un puternic accent meridional, 
mă numesc cavalerul de Pombignac. M-aţi ofensat grav. Imi 
trebuie sângele dumneavoastră! In gardă! 

— Stimate cavalere de Pombignac, i-am răspuns, scoțând 
— la rândul meu — sabia din teacă, dacă v-am ofensat grav, 
dumneavoastră sunteţi cel care m-aţi obligat s-o fac. Cât despre 
sângele meu, de care aveţi nevoit pentru a spăla această 
ofensă, la naiba, luaţi-l, dacă puteţi. 

Zicând acestea, am încrucişat spadele. Dar eram de-abia la 
mişcările de început, când am zărit-o, în depărtare, pe soţia 
mea, care se întorcea de la o plimbare matinală şi se îndrepta 
spre noi, fără a ne vedea încă, din fericire. Nedorind să-i ofer 
spectacolul unui duel, l-am rugat pe cavaler să amânăm lupta 


noastră pentru altădată, adăugând că, peste o oră, mă voi afla 
în locul pe care dânsul îl va alege, prin împrejurimi. 

— Aşa ceva nu se poate, replică hoţul meu, fiindcă trebuie 
să plec la Paris de îndată. Totuşi, pentru a nu amâna treaba 
noastră pe mâine, veniţi să ne întâlnim acolo, pe seară. Voi fi la 
dispoziţia dumneavoastră începând de la orele opt. 

— De ce atât de târziu? am întrebat. 

— Pentru că ocupațiile mele nu mă vor lăsa liber mai 
devreme. 

Foarte necăjit că eram obligat să lipsesc din Lagny o parte 
din noapte — ţinând seama că încă nu ştiam ce pretext să 
folosesc faţă de Flor pentru a explica această absenţă — am 
acceptat, fireşte, propunerea lui Pombignac. Şi pentru că mi-a 
mărturisit că nu cunoaşte prea bine capitala, unde n-a făcut, 
niciodată, decât scurte popasuri, mi-am luat eu sarcina de a fixa 
locul întâlnirii noastre. l-am indicat, aşadar, Esplanada 
Invalizilor, loc uşor de găsit — chiar şi pentru un provincial... şi 
unde oamenii au avantajul de a-şi putea tăia gâtul fără teama 
de a fi deranjati, fiindcă, de la căderea serii, nu mai trece pe 
acolo nici măcar o pisică. 

Pentru a ne întâlni mai uşor, am precizat chiar locul în care 
urma să se limpezească cearta noastră: în dreapta grilajului 
grădinii, spre Gros-Caillou“. 

lată-mă, deci, dragă conte, cu un duet pe braţe, din cauza 
unor trandafiri, ceea ce este destul de hazliu. 

In această situaţie, m-am gândit la dumneata, pentru a-mi 
fi secund. Fiind cel mai bun prieten al meu, sunt sigur, dinainte, 
că nu-mi vei refuza acest serviciu. 

După câte mi-a spus, cavalerul de Pombignac va avea ca 
asistent o rudă a sa, la care locuieşte. 

Prin urmare, dragul meu Henri, astă-seară, la ora opt, mă 
bizui în întregime pe dumneata. 

Reţine bine: Esplanada Invalizilor, la colţul din dreapta al 
grilajului grădinii. 

Primeşte salutările mele cordiale şi transmite respectul 
meu prietenesc contesei." 


44 Gros-Caillou: cartier în vechiul Paris. În traducere în Ib. română: Piatra 
Mare (n.t.) 


După ce termină această scrisoare, Peyrolles o reciti cu 
atenţie, făcu diverse retuşări şi o semnă "De Chaverny'", cu o 
superbă parafă, cu totul asemănătoare cu cea a marchizului. 

O făcuse puţin cam lungă, pentru a imita forma şi stilul 
prolix al acestuia, potrivit mostrei pe care o avea sub ochi. 

— Acum, un post-scriptum, zise. 

Şi adăugă, sub semnătură: 


"P.S.: Pentru a nu da de gândit marchizei, prin plecarea la 
Paris a unuia dintre servitorii noştri, ţi-l trimit — în chip de 
comisionar — pe fiul grădinarului meu, care a primit ordinul de 
a-ţi înmâna personal acest mesaj." 


Când încheie, împături scrisoarea în acelaşi fel în care era 
împăturită cea pe care o luase drept model, îi puse o adresă: 
"Domnului Conte Henri de Lagardère, în palatul său de Nevers, 
Paris", apoi se pregăti s-o sigileze. 

Această operaţie nu era mai puţin dificilă, căci în secolul 
trecut — când ştampila era necunoscută — sigiliul juca un rol 
important la închiderea scrisorilor. Autenticitatea înscrisurilor 
sigilate se recunoştea după gradul de puritate al amprentei sale. 

jean Jacques Rousseau“ îi prevenea pe cei cu care 
coresponda să examineze întotdeauna cu grijă sigiliile lui. 

Mulţi falsificatori — şi erau cu grămada, în acea epocă 
binecuvântată — au fost prinşi pentru că nu se pricepuseră să 
redea destul de clar detaliile unui sigiliu. 

Peyrolles ştia toate acestea. În consecinţă, trebuia să-şi 
folosească întregul talent pentru a realiza sigilarea respectivă. 

La scrisoarea marchizului către prinţul de Gonzague era 
ataşată o rondelă mare de ceară roşie, tăiată la mijloc. Ea purta, 
în uşor relief, armele familiei Chaverny. 

Fostul intendent apropie cele două bucăți ale rondelei. 

Din spărtura cerii săriseră câteva cioburi, dar — din fericire 
— fără a denatura ansamblul armelor blazonului. Totuşi, 


^5 Jean Jaques Rousseau: scriitor de limbă franceză, născut la Geneva 
(1712-1778). Devine celebru prin lucrarea sa Discours sur les sciences et les 
arts. Stabileşte o doctrină potrivit căreia omul este bun, dar societatea îl 
corupe. Recomandă ca soluţie apropierea de natură. Opere principale: Julie ou 
la Nouvelle Héloise, Du contrat social, Confessions. (n.t.) 


deoarece lipsa lor ar fi putut trăda frauda, înlocui părţile lipsă 
prin chit, căruia îi dădu exact forma bucăţilor pierdute. 

Apoi, după ce frământă între degete un cocoloş de pâine, 
astfel încât să-l transforme într-o cocă moale, îl apăsă pe relieful 
sigiliului, obţinând o amprentă de o precizie perfectă. 

O făcu să se întărească, ţinând-o la flacăra lămpii şi nu mai 
trebui decât să apese această amprentă pe ceara topită care-i 
servi pentru sigilarea scrisorii sale: blazonul familiei de 
Chaverny apăru, admirabil modelat. 

— Aşa, iată momeala pregătită, zise Peyrolles, 
contemplându-şi opera, mulţumit de sine. Şi frumoasa mea 
pasăre ar trebui să fie foarte îndemânatica pentru a nu se lăsa 
păcălită, ca o gaiţă, în capcană. Dar nu trebuie să am nici o 
teamă în privinţa asta. Ar putea oare să refuze să fie secund 
într-un duel? Nu, pe Dumnezeul meu! Altminteri, n-ar mai fi 
Lagardère. 

Cu acest gând mângâietor, strânse cu grijă misiva apocrifă 
şi făcu să dispară orice urmă a micii sale îndeletniciri. 

A doua zi, foarte de vreme, îşi luă adio de la Bathilde, o 
prevenea că va lipsi mai mult de trei săptămâni şi pornea, în 
mare grabă, spre Paris. 

Peste opt zile, punea piciorul în capitală. Era de dimineaţă 
şi oraşul abia începea să se trezească. 

Potrivit instrucțiunilor sale, Knauss  trebuise să-i 
pregătească vechea lui "casă de distracții" din stradă Grange- 
Batelière, unde urma să se instaleze în perioada în care va sta la 
Paris. 

Acea mică locuinţă, care fusese uitată când se pusese 
sechestrul pe bunurile sale, neştiindu-se că-i aparţinea, 
rămăsese pustie după plecarea lui. In cartier se crezuse că 
proprietarul era plecat în călătorie şi nimeni nu luase seama la 
părăsirea în care fusese lăsată. 

Merse deci la faţa locului şi se convinse că germanul îi 
îndeplinise ordinele: casa devenise locuibilă. De altminteri, urma 
să rămână acolo cel mult o săptămână. 

Temându-se să se arate în timpul zilei pe străzile Parisului, 
aşteptă până seara, pentru a îndrăzni să iasă. Dacă, din 
întâmplare, ar fi întâlnit vreo persoană dintre vechile cunoştinţe, 
s-ar fi terminat cu planurile sale. Ar fi fost nimicite din clipa în 
care s-ar fi ştiut că încă face parte dintre cei vii. 


Era, totuşi, foarte schimbat: cei patru ani de izolare îi 
îmbătrâniseră cu mai mult de douăzeci de ani şi zbârcituri 
adânci îi brăzdau faţa în toate direcţiile. Şi apoi el — care, 
odinioară, era mereu proaspăt ras — purta acum o barbă 
neptuniană, care îi cobora până pe piept, dându-i o înfăţişare cu 
totul diferită de cea pe care o avusese cândva. 

In fine, acel tic nervos, care îl obliga să-şi aplece foarte des 
capul către stânga, sfârşea prin a-l metamorfoza cu totul. 

Cu toate acestea, nu era liniştit decât pe jumătate, 
deoarece Parisul era un furnicar de oameni de a căror privire 
trebuia să se teamă. Aşa încât nu voia să rişte o întâlnire, a 
cărei consecinţă ar fi fost completă distrugere a speranţelor 
sale. 

Aşadar, numai după ce se lăsase noapte adâncă, îndrăzni 
să-şi părăsească locuinţa. 

Ba chiar, ca un surplus de precauţie, îşi legă peste un ochi 
un fular mare, negru, ce-i ascundea pe trei sferturi trăsăturile. 

Knauss îi spusese că, atunci când va avea nevoie de 
serviciile sale, îl va găsi întotdeauna la cârciuma La Coțofana 
fără Coadă’, situată în cartierul Gros-Caillou. 

Cum încă de cu seară voia să intre în contact cu teutonul, 
se îndreptă într-acolo. 

Gros-Caillou — astăzi atât de populat, atât de plin de străzi 
largi şi frumoase, care îl fac să fie unul dintre cartierele cele mai 
pline de viaţă ale capitalei — era, pe vremea aceea, doar un 
orăşel alcătuit din case sărace, construite din chirpici, sau chiar 
numai din lemn. Înspre Palatul Invalizilor, aceste case se 
îngrămădeau unele peste altele, formând străduţe înguste care 
se întortocheau într-un labirint de nedescurcat. Cele mai multe 
dintre aceste case erau cârciumi, hoteluri deocheate, localuri 
sordide pentru fumat, a căror clientelă o formau soldaţii şi 
drojdia societăţii. 

Pătrunzând în acea zonă dubioasă, luminată doar din loc în 
loc de nişte lămpi cu ulei ce făceau mai mult fum decât lumină, 
Peyrolles fu, mai întâi, cam descumpănit: unde naiba să 
descopere cârciuma La Coțofana fără Coadă? 

Providența ticăloşilor îi veni în ajutor. Străbătuse deja mai 
multe străzi, fără vreun rezultat, ocărându-l pe Knauss care nu-i 


“5 La Coțofana fără coadă: în textul original, Pie-sans-Queue! (n.t.) 


dăduse indicaţii mai precise, când uşa unei spelunci prin faţa 
căreia trecea se deschise brusc, lăsând să iasă doi bărbaţi care, 
cu cuțitul în mână, veneau să continue afară o luptă începută 
înăuntru. 

Din instinct, Peyrolles aruncă o scurtă privire în cârciumă şi 
avu satisfacția de a-l zări pe cel pe care-l căuta, aşezat la o 
masă împreună cu vreo cincisprezece indivizi, în care-i 
recunoscu pe cei pe care Knauss i-i trimisese la Bruges. 

Desigur, tânărul spadasin trebuise să treacă cu mare 
rapiditate frontieră, nu atât pentru a îndeplini prompt misiunea 
încredinţată de Peyrolles, cât pentru a se pune la adăpost de 
represaliile numeroşilor prieteni ai lui Daniel O'Chrâne. 

Cârciuma La Coțofana fără Coadă era, fără îndoială, cel mai 
cumplit cuib de bandiți din câte se pot imagina. Acolo era 
cartierul general al tuturor borfaşilor care infestau Parisul... şi 
numărul lor era mare. 

Tăietori de pungi, hoţi de buzunare, şarlatani, spărgători, 
criminali, borfaşi, bătăuşi, spadasini, ucigaşi plătiţi şi tot felul de 
ticăloşi veneau să-şi povestească micile lor afaceri şi să 
plănuiască, în linişte, alte lovituri. 

Fără ezitare, Peyrolles trecu pragul acelui loc oribil şi se 
apropie de Knauss. 

Recunoscându-l, acesta se ridică iute şi, făcându-i semn să- 
| urmeze, îl conduse în fundul sălii, în spatele unei mici bariere 
de lemn ce-i izola de restul consumatorilor pe cei ce aveau de 
discutat lucruri deosebite. 

— Ei, bine? întrebă Mathias, de cum fură singuri, iată-te la 
Paris. 

— De astăzi de dimineaţă. 

— Atunci, înseamnă că vei avea nevoie de noi. 

— Imediat. 

— Mai precis, când? 

— Mâine. 

— Bine. 

— Sunteţi gata, tu şi oamenii tăi? 

— Da. Un semn de la dumneata şi acţionăm. 

— Pentru asta am venit. Mai întâi, totuşi, trebuie să 
îndeplineşti întocmai ordinul pe care ţi-l voi da. 

— Care? 


— lată-l, spuse Peyrolles, scoțând din vestă scrisoarea pe 
care o ştim. Mâine, în timpul zilei, vei duce această misivă la 
palatul Nevers, cerând să vorbeşti cu contele Henri de 
Lagardère. 

— Bine. 

— Cu el în persoană, înţelegi. 

— Da, da, cu el în persoană. 

— Şi când vei fi în prezenţa lui, îi vei spune: "Domnule 
conte, iată ce mi-a poruncit să vă aduc, cu toată grabă, domnul 
marchiz de Chaverny, stăpânul meu". Pricepi bine? 

— Aşa o să-i spun, cuvânt cu cuvânt. Şi pe urmă? 

— Apoi, vei aştepta puţin, ca şi cum ar trebui să fie un 
răspuns — pentru că s-ar putea să-ţi dea unul, deşi această 
scrisoare nu necesită neapărat aşa ceva. De fapt, îţi voi spune 
ce conţine. Pentru a te împiedica să pălăvrăgeşti vrute şi 
nevrute, dacă s-ar ivi prilejul, ceea ce ar prejudicia executarea 
planului nostru, este util să fii la curent. 

In puţine cuvinte, Peyrolles îi făcu cunoscut interlocutorului 
său esenţialul din scrisoare. 

— Şi dacă îmi dă un răspuns? întrebă Knauss. 

— Dacă-ţi dă unul, replică bătrânul, ţi-l vei întipări bine în 
minte, pentru a mi-l reda cu fidelitate. 

— Contează pe mine. Şi unde o să te găsesc? La Grange- 
Batelière? 

— Da. Acolo vom termina de ticluit împreună planul nostru. 

— Am înţeles. 

— Mai ales, fii cât mai abil în îndeplinirea acestui comision, 
deoarece contele trebuie să creadă că depeşa îi este cu 
adevărat trimisă de către marchiz. 

— Dar, în acest caz, e necesar să am veşminte potrivite 
situaţiei. Oamenii domnului de Chaverny trebuie să aibă o livrea 
ce poate fi recunoscută. 

— Aşa este. Dar este inutil să recurgi la această deghizare, 
ţinând seama de faptul că vei trece drept fiul grădinarului său. 
Ar fi prea greu să procurăm o astfel de livrea. Vei îmbrăca, pur şi 
simplu, un costum oarecare de ţăran. 

— Care va fi mult mai pe placul meu decât hamul servituţii, 
replică Knauss. Parcă şi văd hainele: vestă şi pantaloni bufanţi, 
scurţi, dintr-o pânză groasă, ciorapi albaştri tărcaţi, bocanci cu 
ţinte şi pălărie de pâslă în formă de oală. 


— Chiar aşa. 

— Şi cam la ce oră va trebui să mă prezint? 

— Către orele trei ale după-amiezii, cel târziu. Şi cum va 
trebui să pară că vii de la Lagny, încearcă să ai aerul cuiva care 
a făcut o călătorie de douăzeci de leghe. 

— Călătoria asta, ar trebui s-o fi făcut călare? 

— Doamne! Nu-mi închipui deloc altă posibilitate, doar dacă 
n-ar fi cu căruţa... Dar nu, mai bine călare. 

— Imi este indiferent. Deci, călare. Va trebui să găsesc o 
mârţoagă de fermă. 

— Cu care vei da, mai întâi, o raită pe drumul spre Saint- 
Cloud, în plin praf, ca să fii îndeajuns de colbuit, aşa cum se 
cuvine să fie cineva care a făcut un drum lung, în goană mare. 

— Asta e o idee. 

— Şi este una bună, căci, dacă în mintea contelui ar încolţi 
cea mai mică bănuială, totul ar fi ratat. Încă o dată, joacă-ţi bine 
rolul, te voi răsplăti după cum vei merita. lată, totuşi, un acont 
pentru tine şi oamenii tăi. Vei căpăta încă o dată pe-atâta... 
după. 

Knauss îşi întinse pălăria, în care Peyrolles lăsă să cadă un 
pumn bun de galbeni. 

— Este ca şi cum treaba s-ar fi şi făcut, zise teutonul. 

— Să te-audă diavolul, replică fostul intendent. Aşadar, pe 
mâine, adăugă, plecând. Voi aştepta cu nerăbdare venirea ta. 

Şi ieşi din cârciumă. 

— Intre noi doi, acum, Henri de Lagardère, mormăi 
bătrânul, de cum fu afară. Acum patru ani, când am părăsit 
Parisul, am jurat să revin într-o zi pentru a te smulge din 
fericirea ta, din braţele alor tăi şi din dezmierdările lor. Pentru a 
te dobori, la rândul meu, aşa cum m-ai doborât tu, în cimitirul 
Saint-Magloire... şi chiar mai bine, pentru că tu, tu nu te vei mai 
scula. Ei, bine, acea zi a sosit şi... iată-mă. Peste câteva ore, vei 
fi încetat să trăieşti! 

Zicând acestea, un râs sinistru îi contractă buzele învineţite 
şi un fulger de ură ţâşni din pupilele sale. 

O oră mai târziu, se întorcea acasă, nu pentru a se odihni, 
ci spre a-şi savura pe îndelete răzbunarea şi pentru a se ospăta 
dinainte din plăcerea pe care o va avea a doua zi, văzând cum 
duşmanul lui de moarte îi cade în sfârşit în mreje. 


Capitolul XII - Întâlnirea 


e când Henri de Lagardere se căsătorise cu Aurore de 

Nevers — acea copilă salvată de el de la o moarte 

înspăimântătoare şi pentru care, la început, avusese o 
dragoste aproape părintească, ce se transformase cu timpul 
într-o iubire arzătoare, ce-l făcuse să înfrunte totul pentru a o 
obţine — din acea epocă, spuneam, contele plutea într-o fericire 
deplină. 

Greutățile, nenorocirile, spaimele cumplite ce-i umpluseră 
viaţa, îi apăreau acum ca fiind undeva, într-o îndepărtare vagă, 
neclară, învăluită de o ceaţă ce devenea tot mai groasă cu fiece 
zi ce trecea. 

Lăsându-se în voia fericirii sale, a bucuriilor ce i le datora 
dragei sale Aurore, se întreba, uneori, dacă într-adevăr suferise 
cândva, dacă nu fusese întotdeauna atât de fericit cum era 
acum. Şi, desigur, puţin ar fi lipsit să creadă aşa, într-atât 
prezentul făcea să pălească trecutul. 

Cât despre Aurore, ea îşi adoră soţul şi-l considera egalul 
unui semizeu. Oare nu lui îi datora totul? 

Amintindu-şi de devotamentul de care dăduse dovadă faţă 
de ea, de duioşia plină de atenţie cu care o înconjurase fără 
încetare, simţea că are pentru el comori nesecate de 
recunoştinţă şi de dragoste. 

Ca şi cum ar fi vrut să facă şi mai solide legăturile ce-i 
uneau, Dumnezeu le dăruise un copil. Un îngeraş cu surâs dulce, 
cu ochi de azur ce străluceau lângă ei şi care le umplea inimile 
de o sfântă încântare. 

ÎI numiseră Philippe, în amintirea ducelui de Nevers 
— prietenul lui, pentru o clipă, şi totodată tatăl ei. Deseori, 
Aurore îi spunea soţului său: 

— Tu Henri, tu, tu întreg eşti acela care retrăieşte în acest 
heruvim! 

— Nu, dimpotrivă, tu eşti aceea, replica el. Apoi adăuga, cu 
hotărâre: — Ştiu bine acest lucru, doar te-am văzut la vârsta lui 
de acum. 

Şi, dacă se întâmpla ca Flor să apară în timpul acestei 
dezbateri, o lua ca arbitru. 


— Eu — trăgea ea concluziile —, eu cred că seamănă cu 
amândoi, în mod izbitor. 

Şi era adevărat: copilul semăna şi cu tatăl său şi cu mama 
sa, fără a se putea spune cu precizie ce anume venea de la 
primul şi ce de la cea de a doua. 

Totuşi, pe măsură ce creştea, chipul micului Philippe 
semăna tot mai mult cu cel al contelui, sfârşind curând prin 
imaginea exactă a acestuia. 

Toţi făceau această remarcă şi Lagardere însuşi trebui să 
fie de acord cu părerea lor. Copilul avea deja fruntea lui lată şi 
înaltă, strălucirea intensă a ochilor săi şi, mai ales, o hotărâre în 
toate mişcările, care-i trăda, ea singură, originea. 

Cei doi soţi trăiau în afara tumultului lumii. Ce le păsa de 
zgomotul, de forfotă mulţimii indiferente şi pentru ce ar fi 
pierdut, în ocupaţii vane şi uşuratice, clipele atât de preţioase 
ale existenţei lor — toată numai bucurie şi fericire? Nu erau atât 
de nebuni. 

Trecuseră patru ani, fără ca vreo umbră să păteze puritatea 
firmamentului lor. Dar, vai! În acel scurt interval de timp ei 
epuizaseră partea de fericiri pământene ce le fusese hărăzită şi 
nenorocirea avea să se abată asupra lor, cumplită, fulgerătoare, 
făcând ca acel cuib dulce în care se adăposteau să devină, 
pentru totdeauna, un loc de durere şi de deznădejde. 

A doua zi după ce Peyrolles se dusese să-l caute pe Knauss 
la cârciuma La Coțofana fără Coadă, acesta din urmă — 
îmbrăcat ca un ţăran din împrejurimile capitalei şi călărind o 
drăcie de cal mare şi costeliv, ce părea că-i aparținuse lui Don 
Quijote — se oprea, pe la orele trei ale după-amiezii, în faţa 
palatului Nevers, la intrarea căruia făcea de pază un splendid 
portar, cu o statură atletică. 

Teutonul era plin de praf din cap până-n picioare şi avea 
faţa acoperită de transpiraţie, ca şi cum tocmai ar fi alergat 
mult. 

Cât despre cal, acesta era alb de spumă şi scotea foc pe 
nări: de la amiază şi până acum, bietul animal străbătuse de 
două ori distanţa dintre Paris şi Saint-Cloud. 

Descălecând imediat, tânărul înainta către impunătorul 
personaj, ţinând în mână scrisoarea pe care i-o dăduse 
Peyrolles. 


— Aici locuieşte contele Henri de Lagardere, domnule 
portar? întrebă. 

În loc de răspuns, elveţianul — căci, la acea vreme, 
portarii? erau veritabili copii ai Elveţiei — îl măsură din priviri, 
dispreţuitor, pe interlocutorul său, a cărui îmbrăcăminte arăta 
că era vorba de un adevărat ţărănoi. | se părea, desigur, ciudat 
că un individ de ţeapa asta ar putea avea de a face cu stăpânul 
său. 

Văzând aşa, Knauss îşi repetă întrebarea. 

— Ja“, se decise elveţianul să spună, în cele din urmă, ce 
vrei de la domnul conte? 

— Aş vrea să-i dau această scrisoare. Este foarte urgent. 

Uriaşul întinse mâna ca pe o tavă, pentru a primi plicul. 

— Nu, trebuie să i-o înmânez lui însuşi. 

— Nein”, zise, categoric, elveţianul. 

După felul în care pronunţase acest scurt răspuns, el putea 
fi tradus prin: "Ei, nu! Bădărane, crezi că stăpânul meu îl va 
primi pe un ţărănoi ca tine?" 

Cel puţin, aceasta a fost interpretarea pe care i-a dat-o 
Knauss, căci răspunse cu obrăznicie: 

— Du-te să mă anunţi fără a mai întârzia. Domnul conte nu 
va fi supărat să mă vadă. 

Elveţianul râse dispreţuitor, dar, cum nu era un vorbăreţ, se 
mulţumi să exprime, printr-o mimică complicată, că trebuia ales 
între a intra imediat în relaţii cu pantoful său — în care ar fi 
încăput cu uşurinţă un elefant mic — şi predarea scrisorii. 

În acelaşi timp, întinse din nou braţul pentru a o lua. 

Tânărul se dădu înapoi şi o ţinu la spate. _ 

— Mein Gott”! strigă, într-o clipă de uitare. lţi spun că 
trebuie să vorbesc personal cu domnul conte. Vin într-o goană 
de la Lagny, special pentru asta. Domnul marchiz de Chaverny, 
care m-a trimis, mi-a spus: "lată ce vei duce la Paris, domnului 
conte de Lagardère, dându-i-o tu însuţi, în propriile sale mâini." 
Şi mi-a repetat de mai multe ori: "Tu însuţi, înţelegi?!" Vezi deci 


 Portarii. în textul original, autorul a folosit cuvântul "Suisse" care în lb. 
franceză înseamnă elveţian, dar care era întrebuințat şi cu înţelesul de "portar 
de casă mare". (n.t.) 

% Ja: (în Ib. germană în text) = Da. (n.t.) 

49 Nein: (în Ib. germană în text) = Nu. (n.t.) 

5 Mein Gott! (în Ib. germană în text) = Pe Dumnezeul meu! (n.t.) 


bine că nu-şi pot da această hârtie. Dacă nu vrei deloc să mă 
laşi să intru, o să mă întorc la Lagny şi o să-i spun domnului 
marchiz că dumneata eşti cel care m-a împiedicat să-mi fac 
comisionul. 

Vorbele în germană care-i scăpaseră mesagerului venit de 
la ţară îl făcuseră pe bravul elveţian să caşte nişte — ochi 
aproape la fel de mari ca uşa pe care o păzea. Dar numeroasele 
motive pe care i le înşirase interlocutorul său nu-i lăsară timpul 
necesar pentru a pricepe mai în adâncime această ciudăţenie. 

Ştia că marchizul este prietenul contelui şi se gândea că s- 
ar putea să rezulte, pentru el, serioase neplăceri, dacă s-ar fi 
opus ca mesagerul să îndeplinească ordinele pe care le primise. 

Aşa încât, după ce mestecase printre dinţi doi sau trei ja şi 
un număr egal de nein — dovadă evidentă a unei cumplite 
nehotărâri —, sfârşi prin a-i face semn tânărului ţăran să-l 
urmeze, continuând să arate prin semne şi fără a-şi mişca limba 
că intrusul ar avea multe de pătimit dacă i-ar atrage fie şi un 
singur reproş din partea contelui. 

Mutra de ticălos a teutonului îi displăcea foarte mult 
tăcutului elveţian, care avea parcă o presimţire că greşeşte 
cedând insistențelor sale. 

Mergând înaintea lui Knauss, care-şi legase calul de unul 
din stâlpii scurţi aflaţi de fiecare parte a porţii, îl conduse într-o 
anticameră în care se afla un servitor şi i-l încredința acestuia 
fără o vorbă. 

Servitorul îl introduse într-un salon şi-l invită să aştepte ca 
stăpânul să fie informat de venirea sa. După zece minute, apăru 
contele în persoană. Ca odinioară, capul său semeţ se înălța 
mândru pe umeri. Trăsăturile, ca şi mersul îi erau la fel de 
tinereşti ca mai înainte. Nici un fir argintiu nu se rătăcise încă în 
bogatele sale bucle brune. Nici un rid nu schimbase liniile atât 
de pure ale chipului său. 

— Ai să-mi dai o scrisoare, băiete? îl întrebă pe, Knauss. 

— Da, domnule conte, din partea domnului marchiz de 
Chaverny, al cărui grădinar este tatăl meu. lat-o. 

Lagardère luă misiva şi, recunoscând sigiliul cu armele 
marchizului, se grăbi s-o deschidă. 

Knauss trecu printr-o clipă de teamă groaznică. Dacă şi-ar 
da contele seama de înşelătorie! Dacă Peyrolles, orice ar fi spus, 


nu imitase destul de bine scrisul domnului de Chaverny, cât să-l 
înşele? 

Dar se linişti repede. Lagardere citea scrisoarea fără a 
bănui cât de cât că ar fi falsă. 

Primele rânduri îl făcură să zâmbească, dar la ultimele, 
chipul i se întunecă deodată şi nu-şi putu reţine un gest de 
nemulţumire. 

Ba chiar spuse cu jumătate de glas: 

— Dar nu pot, este imposibil. 

Auzind aceste cuvinte, teutonul aproape că lăsă să-i scape 
o exclamaţie de dezamăgire. Din fericire, se reţinu. 

Cu scrisoarea în mână, contele rămăsese pe gânduri, 
încruntând sprâncenele şi mototolind nervos, între degete, 
hârtia. 

Knauss îl pândea îngrijorat, cu coada ochiului. 

Refuzul lui Lagardère de a fi aşa-zisul secund al marchizului 
ar fi însemnat distrugerea totală a planului pe care îl urzise 
împreună cu Peyrolles. 

Totuşi, nu întârzie să recapete nădejde. 

Puțin câte puţin, trăsăturile contelui se linişteau şi se 
îmblânzeau. În cele din urmă, adresându-se pretinsului grădinar, 
zise: 

— Vei raporta stăpânului tău că treaba este în regulă şi că 
poate conta pe mine... întru totul. Va şti ce înseamnă aceste 
cuvinte. 

— Bine, domnule conte, spuse Knauss care, de data 
aceasta, nu se putu împiedica de a-şi da pe faţă bucuria. Aşa voi 
face, fără greş. 

Şi plecă imediat. 

Văzându-l trecând din nou, cu chipul luminat de un zâmbet 
răutăcios, portarul îi aruncă un răsunător: ne/n!/, asemenea unui 
vade retro”! şi care, în limbajul său închipuit, trebuia să 
însemne: "Mi-e totuna, cred că aş fi făcut mai bine dacă nu 
lăsam să intre această piază-rea". 

In fond, elveţianul cel cumsecade gândea poate mai multe. 

După plecarea germanului, chipul contelui se întunecă din 
nou. 


51 Vade retro: citatul complet — Vade retro, Satana — (în lb. latină = 
Retrage-te, Satană) — redă cuvintele lui Isus şi este folosit pentru a respinge 
pe cineva sau propunerile cuiva. (n.t.) 


— Hotărât lucru, şopti el, serviciul acesta pe care Chaverny 
mă roagă să i-l fac mă necăjeşte tare mult. Voi fi obligat să mă 
prefac faţă de Aurore, lucru pe care, de la nunta noastră, nu l- 
am făcut niciodată. 

Pentru a explica aceste cuvinte, care ar putea să pară 
ciudate în gura lui Lagardere, trebuie să spunem că, la 
începuturile căsătoriei lor, tânăra femeie — temându-se că nu 
cumva firea războinică a soţului său să nu-l împingă în vreo 
aventură neplăcută — obținuse promisiunea lui, nu doar de a nu 
se mai duela niciodată, ci de a nu se mai amesteca prin nimic în 
acest fel de lupte, nici măcar pentru a asista ca prieten. Pentru 
a justifica această ultimă clauză, ea arătase — având, de altfel, 
dreptate — că în asemenea situaţii ajungeai adesea să iei parte 
la o ceartă în care nu aveai nici un interes. 

Contele consimţise de bunăvoie la cererile ei, sperând să-şi 
poată respecta întotdeauna promisiunea. Şi, iată că în clipa în 
care se gândea cel mai puţin la aşa ceva, se vedea silit să şi-o 
încalce, cu riscul — dacă refuza — de a se certa cu cel mai bun 
prieten! 

Acest gând îl chinui toată ziua, căci se temea să-i spună 
contesei adevăratul motiv ce-l va face să lipsească de acasă 
seara şi nici nu voia s-o înştiinţeze decât cu câteva clipe înainte 
de plecare, aşa încât îşi petrecu timpul căutând un pretext 
plauzibil. 

Nu găsi nici unul care să-l mulţumească şi înserarea sosi 
fără ca el să se fi hotărât ce anume să inventeze. 

Dar, deoarece trebuia totuşi să se decidă să vorbească, 
fiindcă-i promisese marchizului că-l va ajuta, îşi luă curajul în 
dinţi şi, după masa de seară, pe la ora şapte, îi spuse soţiei, 
încercând să imprime vocii sale un timbru firesc: 

— A! Fiindcă veni vorba, dragă Aurore, am uitat să te 
informez că am primit adineauri un mesaj de la Chaverny. Îmi 
cere insistent să mă duc să-l întâmpin pe un oarecare cavaler de 
Pombignac, cu care este rudă de nu ştiu al câtelea grad şi care 
trebuie să sosească la Paris, cu poştalionul, astă-seară la ora 
opt. Este un tânăr cadet, fără avere, în căutarea unei situaţii. 

— la te uită! zise Aurore. Marchizul îţi dă în sarcină o 
misiune ciudată. 

— Ba, deloc. Ce vezi ciudat în asta? 


— Doamne, mi se pare că ar fi putut să trimită, pur şi 
simplu, pe unul dintre oamenii săi. 

— Vei fi totuşi de acord că este mai bine să trimită un 
prieten. Cu atât mai mult, cu cât Chaverny mă roagă să-l îndrept 
imediat spre Lagny. 

— Ei, bine, tocmai pentru aceasta, continuă Aurore. 
Persoana care s-ar fi dus s-o primească pe acea rudă ar fi luat-o, 
îndată, cu sine. 

Logica acestui răspuns îl descumpăni pe Lagardere. Şi, de 
fapt, simţea că ceea ce spune este cam lipsit de sens. Continuă 
totuşi: 

— Aşa este, ar fi fost mai raţional. Dar, în sfârşit, fiindcă 
marchizul a socotit de cuviinţă să facă apel la serviciile mele, 
nu-l pot refuza. Voi merge, aşadar, în întâmpinarea cavalerului 
de Pombignac. 

Tânăra femeie şopti: 

— Şi pe urmă, să-l faci pe tânărul acela să străbată, în plină 
noapte, nouă leghe! Este cel puţin bizar. Ce-o fi fost în mintea 
sărmanului Chaverny? 

— Chiar că nu ştiu şi, ca şi tine, recunosc că a avut o idee 
cam fantezistă. 

— În locul tău, iată ce aş face, Henri! L-aş aduce pe cavaler 
aici şi l-aş reţine până mâine. Va putea astfel să se odihnească, 
înainte de a porni iar la drum. 

— Nu este deloc posibil, replică Lagardère, atât de repede, 
încât Aurore îl privi mirată. 

— Şi de ce nu? 

— De ce? De ce? Păi, cum ai vrea să-l primim la noi pe un 
domn despre care habar nu avem? Ştiu eu cine o fi, acest 
cavaler de Pombignac? 

— Dar este un prieten al marchizului! Acest lucru trebuie să 
ne fie de ajuns. 

Lagardere îşi terminase argumentele. Mai lipseau câteva 
cuvinte stângace, ca cele pe care le pronunţase, şi Aurore va 
bănui, poate, adevărul. Se hotări să bruscheze situaţia. 

— Draga mea, zise, dacă vrei să mă crezi, mă voi achita de 
comisionul pe care vărul tău m-a rugat să i-l fac, în condiţiile pe 
care mi le-a indicat. În mod cinstit, nu aş putea să-mi iau dreptul 
de a le aduce vreo modificare. Şi acum, dă-mi voie să te 
părăsesc. Mă voi înapoia cel mai târziu pe la ora nouă, îţi promit. 


Cu aceste cuvinte, o sărută pe Aurore, îşi mângâie uşor 
copilul, apoi plecă. 

De cum nu-l mai văzu, tânăra femeie fu cuprinsă de o 
nespusă spaimă; ceva se frânse în ea şi un nor îi trecu prin faţa 
ochilor. 

— Doamne, ce am oare? se întrebă. De unde îmi vine 
această nelinişte? E ca şi cum m-aş teme de o primejdie pentru 
Henri. Haide! Sunt nebună. Nimic nu este mai simplu decât ceea 
ce s-a dus să facă şi, peste două ore, chiar mai înainte, fără 
îndoială, va fi înapoi, aici, lângă mine. Dragostea adâncă ce-o 
simt pentru el mă face să mă îngrijorez atât de lesne. 

Totuşi, oricât ar fi încercat să asculte de rațiune, Aurore 
rămase sub efectul unei temeri ce creştea cu trecerea timpului. 

La rândul său, Lagardère, ieşind din palat, resimţi şi el o 
tulburare inexplicabilă. | se păru că cerul, deşi plin de stele, se 
întunecă deodată şi capătă o culoare lividă. 

Dintr-un imbold inconştient, se întoarse către locuinţa sa, 
unde se aflau două fiinţe dragi pentru care şi-ar fi dat viaţa de o 
sută de ori şi-şi trimise sufletul să zboare până la ele, 
învăluindu-le într-un singur gând de dragoste. 

| se părea că niciodată nu le iubise mai mult ca în acea 
clipă şi trebui să se reţină să nu se întoarcă pentru a le strânge 
în braţe. 

Dar, reuşind să-şi stăpânească această emoție, pe care o 
atribuia unei excitări nervoase datorate neplăcerii de a fi trebuit 
s-o înşele pe Aurore, nu se mai gândi decât să se ducă să-l 
întâlnească pe marchiz şi să-şi îndeplinească aşa cum se cuvine 
îndatoririle de secund. 


Capitolul XIII - Cum moare un erou 


e poate spune despre Paris ceea ce s-a spus despre Roma: 

că şi-a scris el însuşi istoria, în blocuri de piatră. Mai mult 

de o sută de monumente celebre, datând fie din primele 
timpuri ale formării sale, fie din timpurile moderne, vin în 
sprijinul acestei afirmaţii. 


Bineînţeles că nu vreau să facem, aici, un istoric al acestor 
monumente. În afară de faptul că trecutul lor nu are nici o 
legătură cu povestirea noastră, o astfel de muncă ar necesita 
volume întregi. Dar credem că suntem datori să spunem câteva 
cuvinte despre unul dintre ele, lângă care se vor întâmpla 
principalele fapte ale acestei istorisiri. Este vorba despre Palatul 
Invalizilor. Mai întâi, o rectificare. Toată lumea, sau aproape 
toată lumea, este convinsă că Louis al XIV-lea este cel care, 
primul, a avut ideea de a construi un azil pentru soldaţii infirmi 
sau în vârstă. 

Or, este o mare greşeală. Această idee i-a aparţinut lui 
Henri al IV-lea care, mai înainte de orice, s-a gândit să-i 
spitalizeze pe bătrânii apărători ai patriei. Prin grija să, aceştia 
au fost găzduiţi, la început, în cazarmă de la Lourcine, în 
aşteptarea unei soluţii mai bune. Mai târziu, deoarece numărul 
lor se mărea în fiecare zi, Louis al XIII-lea le atribui Bicâtre. 

Şi abia în anul 1671 a fost instituit actualul Palat al 
Invalizilor, fondat de către Regele Soare, la îndemnul 
marchizului de Louvois şi după planurile arhitectului Liberal 
Bruant. 

Ceva mai târziu, Jules Hardouin-Mansard a conceput 
macheta majestuosului dom a cărui construcţie a condus-o. 

Acest Mansard era — să ne grăbim s-o spunem — nepotul 
celebrului François Mansard, arhitectul care-a construit Banca 
Franţei, palatul Carnavalet şi palatul Val-de-Grâce. El însuşi a 
construit palatul şi capelă de la Versailles, precum şi piaţa 
Vendôme şi pe cea a Victoriilor. 

Dar cel mai frumos titlu de glorie al său este, fără îndoială, 
acela de a fi servit drept naş acelor mici încăperi vecine cu 
cerul, numite mansarde. 

Marchizul de Louvois, caracterizat printr-o activitate 
prodigioasă, grăbi foarte mult lucrările de la Palatul Invalizilor, 
pe care venea să le viziteze, cu regularitate, o dată pe 
săptămâna. 

Dar un mic acces de vanitate, căruia i s-a lăsat pradă, l-a 
făcut să merite o lecţie din partea lui Louis al XIV-lea. 

Acesta, care venise şi el, într-o zi, să vadă dacă 
monumentul va fi germinat în curând, a observat cu o uimire pe 
care nu şi-a ascuns-o, că blazonul ministrului său se afla 
sculptat pe monument, în mai multe locuri. 


Foarte nemulţumit de o asemenea îndrăzneală, puse să fie 
spart, pe loc, în faţa lui, cu lovituri de ciocan. 

Louvois a înghiţit insulta fără a scoate o vorbă, înţelegea că 
ar fi fost imprudent să-i reziste monarhului. Dar imagină totuşi 
următorul şiretlic, pentru ca posteritatea să afle că el 
participase la construirea palatului: 

La una dintre mansardele care încunună fațadele (cea de a 
cincea, cum intri în curtea de onoare), puse să fie sculptat un 
lup, cu labele peste ochiu/ de bou” pe care îl înconjoară, cu 
capul pe jumătate ascuns sub o tufă de frunze şi cu ochii aţintiţi 
în plin asupra curţii. Deci, acest /up vede” este emblema 
grăitoare a ministrului. 

Terenul pe care fusese construit palatul era o câmpie 
întinsă, ce servea drept loc de întâlnire parizienilor, în zilele de 
sărbătoare. 

lată în ce cuvinte poetul-valet de cameră Bellocq descrie 
acest teren şi monumentul ce începea să se înalțe: 


O, rod al muncii sfinte a unui mare geniu! 

lată aici câmpia pe-a cărei smălţuire de fragedă 
verdeață 

Treceau, c-un an în urmă, trăsuri suflate-n aur. 

lată aceleaşi câmpuri, pe care ierburi noi 

Nu lasă să se-nnalțe, deasupra, decăt flori; 

Și din aceste câmpuri zăreşti, urcând spre nori, 

— Urmare a atâtor eforturi omeneşti — 

Un templu, o minune, desprins ca din poveşti”. 


52 Ochi de bou: fereastră rotundă, la un pod sau la partea triunghiulară a 
unui fronton. (n.t.) 

53 Acest lup vede: în originalul în limba franceză, textul este: ce loup voit şi 
se pronunţă ca şi numele arhitectului: Louvois. (n.t.) 

54 Textul original, în limba franceză veche, este: 


O, d'un grand génie, ardeur laborieuse! 

Voicy la même plaine ou-sur l'émail des prés 
Rouloient un an plus tôt les carrosses dorés. 

Voicy les mêmes champs ou les herbes nouvelles 

Ne permettoient qu'aux fleurs de s'élever plus qu'elles; 
Et l'on voit sortir, par d'immenses travaux, 

Un temple şi parfait qu'il n'a pas de rivaux... (n.t.) 


În această descriere, Bellocq uită să ne spună că, la 
marginea câmpiei "pe a cărei smălţuire de verdeață treceau 
trăsurile suflate-n aur", erau sădiţi copaci, care alcătuiau o 
pădurice ce se întindea aproape de la grilajul Invalizilor, până la 
intrarea orăşelului Gros-Caillou. 

In 1710, o parte din această pădure fusese doborâtă pentru 
a permite construirea cârciumilor şi a celorlalte localuri rău 
famate, despre care am vorbit mai înainte. 

Mai rămânea, totuşi, destulă pădure pentru că domnii 
duelişti să poată veni aici să se străpungă, după pofta inimii, 
fără teama de a fi tulburaţi în timpul interesantelor lor 
ocupaţiuni. Şi asta, în plină zi! Aşadar, noaptea, era cu atât mai 
bine. S-ar fi putut măcelări acolo un întreg regiment, fără ca 
nimeni să bănuiască ceva. 

O jumătate de oră înainte ca Lagardere să-şi fi părăsit 
locuinţa, cincisprezece bărbaţi ce ieşeau din Gros-Caillou 
pătrundeau în pădure, îndreptându-se către partea ce ajungea 
până la Palatul Invalizilor. 

In fruntea lor se aflau Peyrolles şi Knauss. 

Toţi erau ce putea fi mai rău ca ticăloşie. Teutonul îi 
angajase cam de pretutindeni, din noroiul speluncilor, după ce 
se interesase, în prealabil, de statele lor de serviciu. Nu era nici 
unul care să nu fi meritat de douăzeci de ori roata sau 
spânzurătoarea. 

Erau înarmaţi din creştet până-n tălpi, ca şi cum ar fi fost 
vorba de o expediţie împotriva unor duşmani numeroşi. Şi cu 
toate acestea, nu urmau să aibă de înfruntat decât un bărbat, 
doar unul! 

Este adevărat că acel bărbat valora, el singur, cât ei toţi la 
un loc. 

Mai mulţi dintre ei aveau săbii. Unii aveau doar pumnale, 
sau sulițe lungi, de lovit de aproape sau de aruncat de la 
distanţă, după împrejurări. 

Doi erau echipați cu arme ciudate şi, în general, puţin 
folosite, chiar şi în capcane: unul ţinea, înfăşurată în jurul 
braţului, o frânghie lungă şi suplă, terminată printr-un ochi de 
laţ; celălalt purta pe umăr o bâtă groasă, ca un mâner de 
unealtă agricolă, în lungul căreia era prinsă o lamă lată de oţel. 


Ajunşi la mică depărtare de locul unde urma să se 
desfăşoare pseudo-duelul marchizului de Chaverny cu cavalerul 
de Pombignac, Knauss îi opri şi îi aşeză pe fiecare în spatele 
câte unui copac, astfel încât să fie complet mascaţi. Apoi, le 
recomandă să nu-şi mai părăsească postul respectiv, înainte de 
a primi semnalul său. 

După aceste pregătiri, se duse către Peyrolles, într-un mic 
luminiş ce se află între pădure şi grilajul Invalizilor. 

Se aflau, astfel, la colţul din dreapta al grădinii — locul de 
întâlnire indicat lui Lagardère — şi aveau înainte toată 
întinderea de teren ce se desfăşura în faţa palatului. De acolo, le 
era uşor să-l vadă venind pe conte şi să dea, de îndată ce 
apărea, ultimele dispoziţii necesare pentru atac. 

Rămaseră, deci, nemişcaţi, scrutând  depărtările şi 
aşteptând cu nerăbdare că silueta soţului Aurorei să se profileze 
pe câmpia inundată de blânda şi înceţoşata lumină a lunii, aflată 
în primul ei pătrar. 

Pe măsură ce treceau clipele, Peyrolles era tot mai mult 
cuprins de nelinişte. 

— Ţi-a afirmat că va veni, nu-i aşa? îl întrebă, în cele din 
urmă, pe Knauss. 

— Sigur că da, aşa mi-a spus. 

— Dar dacă va fi revenit asupra hotărârii sale? 

— Şi de ce ai vrea să se fi răzgândit? 

— Doamne, mă gândesc la cuvintele acelea pe care l-ai 
auzit pronunţându-le: "Nu pot... este imposibil", care mă fac să 
cred că, la început, avea ferma intenţie de a nu face marchizului 
serviciul pe care acesta i-l cerea, ceea ce cu greu mi-aş explica. 

— Asta nu are nici o însemnătate, pentru că, după aceea, 
mi-a spus: "Vei raporta stăpânului tău că se poate bizui pe mine 
întru totul." Ba, chiar, a apăsat pe cuvintele "întru totul". De 
altfel, nu a trecut timpul. Nicăieri nu a sunat încă de ora opt. 

— Adevărat, dar nici mult nu mai lipseşte. 

— Auzi, că tocmai sună, zise Knauss. 

Într-adevăr, clopotul orologiului de la Palatul Invalizilor 
trimitea în aer sunetele sale grave şi lente, ale căror ecouri se 
repercutau în împrejurimi, ducându-se să se stingă în depărtări. 

Când răsună ultimă bătaie, Knauss exclamă: 

— Ah! Zăresc o umbră care se desprinde din câmpie, înspre 
chei. El trebuie să fie... priveşte! 


Peyrolles îşi îndreptă ochii în direcţia indicată de complicele 
său şi strigă deodată: 

— Da, da! El este! Cu toată depărtarea, îl recunosc după 
mers, după ţinuta lui hotărâtă... În sfârşit, adăugă el, cu o 
bucurie feroce, voi putea să mă răzbun! 

Amândoi se duseră la grupul bandiţilor. 

— Hai, zise Knauss. Fiţi pregătiţi, voi ăştia. Ţineţi săbiile 
scoase din teacă în lungul coapsei, cuţitele şi pumnalele, 
ascunse în mânecă. 

Apoi, adresându-i-se omului cu lama cea lată de oţel: 

— Tu, picardule, pregăteşte-ţi coasa. Şi, când va sosi 
momentul, ocheşte picioarele. Pe la spate, bineînţeles. 

lar omului cu frânghia: 

— Tu, spaniolule, desfăşoară-ţi lasoul... şi arată-ne ce ştii să 
faci cu el, legându-i braţele de corp. Sau, dacă este greu, fă-i, 
pur şi simplu, un colier de cânepă. 

Tâlharii se  conformară imediat. Săbiile, cuţitele şi 
pumnalele fură scoase din teci şi puse aşa cum poruncise 
teutonul, în timp ce picardul îşi potrivea lama în poziţia a ei 
normală, iar spaniolul îşi desfăşura de pe braţ frânghia, 
aranjând-o în bucle largi, uşor de desfăcut prin aruncarea 
ochiului de lat. 

Când aceste pregătiri se încheiară, Knauss continuă: 

— Pentru ultima dată, ne-am înţeles: vor ataca mai întâi cei 
înarmaţi cu săbii, apoi ceilalţi, nu are importanţă cum. Dar, mai 
ales, toţi deodată. 

— S-a înţeles, repetară bandiții. 

— Şi, de îndată ce treaba va fi făcută, interveni Peyrolles, 
vă voi plăti, fiecăruia, cele o sută de livre pe care şeful vostru vi 
le-a promis în numele meu. 

Un murmur de aprobare primi aceste cuvinte. 

— Reamintiţi-vă semnalul — mai recomandă Knauss — 
exclamaţia "Au!" pe care o voi striga tare, ca şi cum m-aş fi 
împiedicat de un obstacol. 

Şi, spunând acestea, se duse să-şi reia locul lângă grilaj, 
lăsându-l pe Peyrolles cu oamenii săi. 

Cel care venea pe câmp era chiar contele de Lagardere. 
Ştiind că întârziase puţin, mergea repede şi, curând, fu lângă 
grădina palatului. 


Văzându-l că se apropie, fostul intendent îşi puse repede o 
mască pe chip, în timp ce Knauss aducea, şi el, o uşoară 
transformare înfăţişării sale. 

Îşi fixă o pereche de mustăţi mari, ce-i acopereau total gura 
şi o parte din obraji. In acest fel, contelui îi era imposibil să 
recunoască în el pe ţăranul care, chiar în aceeaşi zi, îi adusese o 
scrisoare. 

Lagardère ajunse, în fine, la colţul din dreapta al grilajului, 
unde trebuia să-l aştepte prietenul său, de Chaverny. Mirat că 
nu-l vede, se uita la stânga şi la dreapta, când i se înfăţişă 
teutonul. 

— Domnule, îl întrebă acesta, veniţi, cumva, din partea 
marchizului de Chaverny, care a dat întâlnire aici, în seara asta, 
cavalerului de Pombignac? 

— Din partea lui? Nu, domnule, răspunse contele, de vreme 
ce, dimpotrivă, credeam că va trebui să-l întâlnesc pe dânsul în 
acest loc. Dar sunteţi, oare, cavalerul de Pombignac, cu care 
marchizul a avut astăzi o neînțelegere, la Lagny? 

— Nu, nu sunt decât martorul său, se grăbi să răspundă 
Knauss, căruia, deşi nu-i era teamă că ar putea fi recunoscut de 
către conte, îi era totuşi frică nu cumva accentul să-i trădeze 
originea germană, făcându-i prea grea sarcină de a se da drept 
un cadet din Provence. 

Apoi, adăugă, întinzând braţul spre pădure: 

— Dar cavalerul se află la doi paşi, aşteptând — pentru a se 
arăta — să se regleze condiţiile întâlnirii. Dacă, aşa cum înţeleg, 
dumneavoastră sunteţi secundul domnului de Chaverny, am 
putea, chiar în lipsa sa, să începem să discutăm aceste condiţii. 

— După părerea mea, ar fi mai bine să nu stabilim nimic 
înainte de sosirea marchizului. Nu am fost încunoştintat despre 
acest duel decât printr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o mai 
adineauri şi prin care mă ruga să-l asist, aşa încât aş dori, mai 
înainte, să stau de vorbă cu dânsul. De altfel, nu-mi explic 
întârzierea sa. 

— Nici noi, replică Knauss, mimând o nemulţumire reţinută. 
Se stabilise ora opt fix şi în curând va fi opt şi un sfert. 

— Cu siguranţă, nu poate fi departe acum, răspunse 
contele, încercând să-şi scuze prietenul. De obicei, domnul de 
Chaverny este foarte punctual. 


— Nu cer decât să vă cred, domnule, spuse germanul. Dar, 
între timp, îmi permiteţi să vi-l prezint pe domnul de 
Pombignac? În felul acesta, îl veţi putea încredința, chiar 
dumneavoastră, că marchizul va fi negreşit aici, dintr-o clipă 
într-alta. 

— Fie, zise contele. 

Knauss avu un zâmbet de triumf: aici voise să-l aducă pe 
Lagardère. 

Se îndreptă, deci, împreună cu el, spre arbori. 

Nu mai aveau de străbătut decât câţiva paşi, când, 
deodată, teutonul păru că se împiedică de ceva şi scoase un 
"Au!" răsunător. 

Vocea lui vibra încă şi contele era deja înconjurat de 
ticăloşii ascunşi în pădure, care se năpustiseră, toţi deodată, 
asupra lui. 

La acest atac neprevăzut, Lagardere fu atât de uimit, încât 
rămase, mai întâi, țintuit locului, negândindu-se să se apere. Şi 
dacă agresorii — uimiţi ei înşişi că-l văd predându-se astfel — nu 
şi-ar fi încetinit elanul, într-o secundă de teamă inspirată de 
apropierea de acel bărbat teribil, ar fi putut să-l ucidă pe loc, 
fără să-i coste nici o picătură de sânge. 

Dar stupoarea contelui nu dură mult. Fără a pricepe pentru 
ce i se întindea acea cursă, nu-şi dădu seama decât de un lucru, 
şi anume că i se dorea moartea. 

Atunci, cu iuţeala de gândire pe care o dă primejdia, 
înţelese situaţia şi văzu că nu avea şanse să scape de moarte 
decât avându-i pe duşmani în faţă. Trebuia, deci mai înainte de 
toate, să se degajeze din cercul în care era făcut prizonier. 

Cu o teribilă rotire a spade i, pe care mâna să o scosese din 
teacă, făcu să se plece săbiile care-l amenințau şi croi un gol 
printre agresorii săi, dintre care trei căzură că fulgeraţi, 
străpunşi dintr-o parte într-alta. 

Intenţia sa era să se plaseze cu spatele spre grilajul 
grădinii. Acolo, cel puţin, ar putea rezista în faţa asasinilor. 

Din nefericire, ghicindu-i planul, Knauss porunci imediat: 

— Coasa, picardule, coasa! Să nu-l lăsăm să ajungă la grilaj, 
căci altfel ne va costa scump. 

Picardul, ascultând pe dată de acest ordin, se desprinse din 
grup şi, trecând cu viclenie în spatele lui Lagardere, îi dădu, cu 
toată puterea, o lovitură la picioare, cu arma sa trădătoare. 


Un groaznic strigăt de durere izbucni din pieptul contelui, şi 
nefericitul, atins la încheieturi de lama cea lată şi ascuţită, se 
prăbuşi în genunchi, pătând iarbă cu sângele ce-i curgea valuri. 

— Felicitări, picardule! se bucură Knauss, ţi-ai mânuit bine 
unealtă. Acum, să-l terminăm repede, adăugă. Este inutil să-l 
facem să sufere mai mult. 

— Aşteptaţi, zise în acea clipă Peyrolles, care se apropiase. 
Înainte de a-l termina, vreau să ştie pentru ce moare şi să-l 
cunoască pe cel care îi ia viaţa. 

Sinistrul ticălos era tocmai să se demaşte, spunându-i lui 
Lagardère în ce mod atroce se răzbuna pe el, când contele, 
printr-un mare efort de energie, reuşi să se ridice în picioare şi, 
în ciuda cumplitelor răni, alergă până la grilaj, fără ca agresorii 
săi, uluiţi de această dovadă de vigoare supraomenească, să se 
gândească a-l împiedica. 

Acolo, susţinându-se cu o mână de grilaj, se întoarse spre ei 
ameninţător, cu spada ridicată. 

Capul său superb strălucea sub lumina argintie a astrului 
nopţii, ce părea că-l încunună cu un nimb, iar statura sa înaltă îi 
domina pe mârşavii ucigaşi, dintre care, acum, cei mai mulţi 
ezitau să-şi continue opera criminală. 

— Pe toţi dracii! înjură teutonul. După câte văd, încă n-am 
terminat cu el. Haideţi, la atac! Şi toţi odată! comandă el, 
văzând nehotărârea oamenilor săi. 

Îndemnaţi de Knauss, aceştia se avântară, în bloc, spre 
Lagardere. 

— Aşa, toţi în acelaşi timp, aprobă Peyrolles. Altminteri, vă 
va dobori unul câte unul, ca pe nişte spice. 

Acel glas care, pentru a doua oară, îi ajungea la urechi, 
trezi în conte o amintire tulbure. 

Nu avu timp să-şi pună întrebări: bandiții săriseră pe el. 

Cei ce purtau săbii — şi dintre care făcea parte Knauss — 
încercară, mai întâi, să-l străpungă. 

Dar lama lui, care arunca străluciri de argint în lumina 
palidă a lunii, forma o pavăză de oţel de netrecut în faţa 
pieptului său, al cărui suflu devenise scurt şi răguşit. 

În zadar zburau în toate părţile vârfurile de oţel, căutând un 
gol prin care să se strecoare; întâlneau mereu spada sa, de care 
se loveau atât de puternic, încât din izbitură ţâşneau mii de 
scântei. 


La un moment dat, doi dintre ticăloşi, care se apropiaseră 
prea mult, se rostogoliră la pământ, unul pierzându-şi creierul 
printr-o gaură mică, în frunte, celuilalt ieşindu-i măruntaiele, 
printr-o largă tăietură ce-i sfâşiase vesta şi abdomenul. 

Asta însemna doi duşmani mai puţin. 

— Pe coarnele diavolului! tună Peyrolles, care începea să-şi 
facă griji cu privire la felul în care se va sfârşi lupta, nu sunteţi în 
stare să-i veniţi de hac, voi toţi? 

Nu rostise bine ultimul cuvânt, când Knauss fu atins, la 
rândul său, de spada lui Lagardere. 

Totuşi, ticălosul, care făcuse la timp o mişcare de retragere, 
scăpă doar cu o rană superficială la antebraţ, destul de puţin 
gravă, dar care, cu toate acestea, îl obligă la inacţiune. 

Purtătorii de cuțite şi pumnale, ca şi spaniolul, rămăseseră 
câţiva paşi mai în spate, aşteptând — pentru a acţiona — 
ordinele şefului lor. 

Teutonul veni la ei. 

— Este rândul vostru, înțepătorilor, li se adresă el celor 
dintâi. Aruncaţi-i frigările voastre şi ochiţi capul, doar capul. Este 
singurul loc în care-l puteţi atinge grav. 

Trei cuțite lungi, cu lame ascuţite, şuierară imediat prin aer, 
cu un fulger albăstrui. 

Contele le văzu venind şi reuşi să evite două, care îl 
atinseră doar în treacăt, nu fără ca unul să-i taie totuşi o şuviţă 
de păr, lângă tâmplă, iar altul să-i lase o brazdă sângerie pe 
frunte. 

Dar fu mai puţin norocos cu al treilea, care îi străbătu — 
puţin deasupra cotului — braţul cu care se ţinea de grilaj şi 
rămase înfipt în bicepsul său, ca o banderilă”, acel instrument 
de sălbatică tortură pe care-l folosesc spaniolii pentru a-l 
înnebuni pe taur. 

— Nepricepuţilor! le strigă Knauss bandiţilor. Unul singur l-a 
atins şi acum iată-vă fără arme. In fine, poate că asta îl va face 
să nu se mai poată agăța. 

Se înşela. 

Stăpânindu-şi durerea, contele sili muşchii zdrobiţi ai 
braţului său sting să-şi păstreze strângerea fermă şi, departe de 


55 Banderilă: săgeată împodobită cu panglici, pe care toreadorii o înfig în 
greabănul taurilor, pentru a-i întărâta. (n.t.) 


a da drumul la bară, îşi crispă, dimpotrivă, degetele pe ea, cu 
mai multă putere, în timp ce se ridica, mândru, pentru a trimite 
ecourilor strigătul său de luptă, ca odinioară, în şanţurile de 
apărare de la Caylus, sau la Pamplona, Burgos sau Segovia: 

— Lagardère! Lagardère! 

Chipul său frumos strălucea de curaj, făcând un ciudat 
contrast cu mutrele bune de ştreang şi înfricoşate care-l 
înconjurau. 

Curând, se auzi un nou geamăt. Era încă unul dintre 
agresori, care căzuse moale la pământ, lovit în inimă de spada 
contelui. 

Peyrolles spumega de furie. 

— Dar ce-i asta? Nu mai terminaţi odată? urlă el ca turbat. 
Cum, este pe jumătate mort şi vă lăsaţi atâta timp ţinuţi în şah? 

— Repede, lasoul tău — îi porunci Knauss celui căruia i se 
spunea "spaniolul" — şi încearcă să nu-l ratezi, cum au făcut 
imbecilii ăia. 

Spaniolul îşi pregăti frânghia. 

— Dar cine eşti tu, mizerabilule — îl întrebă în acea clipă 
Lagardère pe Peyrolles — şi pentru ce pui să fiu asasinat 
mişeleşte? Oare am comis o faptă rea, faţă de tine sau ai tăi? 
Dacă da, vorbeşte, ca să-mi cunosc crima. 

— Da, conte de Lagardere, ai comis faţă de mine o crimă 
pe care numai sângele tău o poate răscumpăra. Dar încă nu 
vreau să afli cine sunt. Pentru asta, aştept să-ţi trăieşti ultima 
clipă... ceea ce nu va întârzia să se întâmple. 

Ticălosul bătrân, văzându-l pe conte ridicându-se după 
lovitura de coasă şi aproape alergând, cu toate că picioarele 
abia îl mai susțineau, îşi spunea că un om de tăria asta este de 
temut atâta vreme cât se mai ţine pe picioare. Aşa încât nu voia 
să se demaşte decât atunci când îl va vedea că-şi dă sufletul, 
adică atunci când nu va mai avea a se teme de nimic. 

In zadar încerca Lagardère să-şi amintească a cui voce o 
auzea. Memoria refuza să-l slujească. Şi totuşi, îi era cunoscută. 
Dar unde o mai auzise? 

In timp ce-şi încorda astfel memoria, continua să se apere 
cu înverşunare, găurind piei şi tăind cărnuri. 

Deodată, spaniolul îşi aruncă lasoul. Banditul îşi calculase 
aruncarea astfel că ochiul de laţ să vină să strângă gâtul 
contelui şi, ca urmare, să-l stranguleze. 


Colierul de cânepă sosi, într-adevăr, planând deasupra 
capului acestuia, dar — pentru că se lovise de grilaj — fu 
aruncat în faţă şi căzu pe mânerul spadei sale, unde fu reţinut 
de apărătoare. 

Profitând de acest prilej, Lagardere, cu o smucitură a 
braţului, trase frânghia spre el, obligându-l în acest fel pe 
spaniol, care şi-o legase în jurul încheieturii mâinii, să vină în 
raza de acţiune a spadei sale. II străpunse doar cu o lovitură 
directă a spadei. 

Acum şase dintre duşmanii săi zăceau pe iarbă. 

Din nefericire, forţele îi scădeau din clipă în clipă şi-şi 
simţea viaţa scurgându-i-se odată cu sângele, care nu înceta să 
curgă din abundență din numeroasele sale răni şi din tăieturile 
adânci făcute de coasă. 

În plus, începu să simtă, în braţul cu care se susţinea, o 
amorţeală puternică. Aceasta începu cu umărul şi urcă treptat. 
Era un fel de paralizie muşchiulară. 

Îşi întări muşchii, sperând să reacționeze împotriva acestei 
insensibilităţi care nu putea decât să-l lase la discreţia 
agresorilor săi, căci, dacă mâna s-ar fi desprins de grilaj, nu ar 
mai fi putut deloc să se apere. 

Fu în zadar... şi avu ciudata senzaţie că braţul rănit se 
desprindea de trunchi, ca şi cum ar fi fost amputat. 

Apoi, deodată, se pomeni căzut în genunchi, cu braţul 
atârnându-i, inert, în lungul trupului. 

Peyrolles şi Kanuss scoaseră, împreună, o exclamaţie de 
bucurie feroce. 

— În sfârşit! strigă fostul intendent. Aşadar, am pus mâna 
pe el! 

— Nu încă, mizerabililor! răspunse Lagardere, cu un glas 
răsunător. 

Atunci, ca un leu încolţit, care se vede iremediabil pierdut şi 
vrea să-şi vândă scump pielea, contele, adunându-şi forţele 
rămase, continuă să lupte în genunchi. 

Spada sa părea să arunce flăcări şi loviturile sale erau mai 
grele ca niciodată. 

Era totodată înspăimântător şi grandios să vezi cum acest 
bărbat, într-o astfel de poziţie şi neputând să mişte decât partea 
de sus a trupului său, ţinea la respect o întreagă bandă de 
ticăloşi beţi de furie. 


Timp de încă zece minute se apără cu o energie atât de 
miraculoasă, încât trei tâlhari se alăturară tovarăşilor lor întinşi 
pe pământ. 

Dar acesta a fost ultimul său efort. 

Un horcăit ieşi din gâtlejul eroului înfrânt. 

Brusc, un văl întunecă vederea acestui gigant al spadei, o 
răceală de moarte îi trecu prin vinele secătuite de sânge şi 
trunchiul său puternic se aplecă spre spate, oprindu-se în grilajul 
de care rămase rezemat. 

Îndată, bandiții se năpustiră asupra lui, ca nişte câini 
asupra măruntaielor vânatului şi îl străpunseră cu turbare, 
răzbunându-se astfel asupra trupului inert al victimei lor, pentru 
rezistenţa sa eroică. 

Curajoşi, acum că dispăruse orice pericol pentru ei, acei 
sceleraţi mârşavi se distrau ca hienele, insultându-l pe contele 
căzut în nesimţire, aşa cum arabii lovesc cadavrul regelui 
animalelor, de care nu au îndrăznit să se apropie cât timp a fost 
în viaţă. 

Peyrolles vru să-i oprească. 

Işi scoase masca pentru a se arăta lui Lagardère, înainte ca 
acesta să-şi fi dat ultima suflare. 

Oamenii nu-l ascultară deloc şi-şi dublară loviturile. 

Această scenă sălbatică ar fi putut să dureze mult, dacă o 
mişcare neobişnuită nu s-ar fi produs în interiorul palatului. Din 
clădirea principală ieşea un mic grup de persoane, dintre care 
una purta un felinar. 

Erau câţiva invalizi a căror atenţie fusese trezită de lupta 
prelungită ce se desfăşura la capătul grădinii lor şi de strigătul 
semeţ lansat de conte şi care veneau să se lămurească despre 
ce era vorba. 

La vederea lor, asasinii îşi abandonară victima. 

— Duceţi-vă să mă aşteptaţi la Coțofana fără Coadă, îi 
îndemnă Peyrolles. Voi veni să vă găsesc acolo într-o clipă, 
pentru a ne încheia socotelile. 

Când rămase singur, se aplecă asupra contelui: 

— Lagardère — îi spuse, foarte aproape de obraz — voiai să 
ştii cine sunt? Ei bine! Priveşte: trăsăturile mele sunt acum 
neacoperite şi poţi să recunoşti în mine pe acela pe care l-ai 
doborât în cimitirul Saint-Magloire... Sunt Peyrolles. Peyrolles, pe 
care tu îl credeai mort de patru ani şi care a înviat pentru a te 


dobori la rândul său. Priveşte! Dar priveşte odată!... Blestem! 
strigă apoi, izbind pământul cu piciorul. A murit şi nu mă aude. 
Am pierdut partea cea mai bună a răzbunării mele. 

Contele nu murise. Era numai leşinat. Asta era însă de 
ajuns pentru ca el să nu audă nici unul dintre cuvintele fostului 
intendent al lui Gonzague... şi aceasta a fost o ultimă suferinţă 
de care Dumnezeu l-a scutit. Cel puţin, nu trebuise să ştie cine-i 
era călăul. 

Peyrolles nu putu rămâne mai mult. Invalizii înaintau spre 
el. Cu un râs batjocoritor, adăugă: 

— Încrezutul acesta spunea cândva: "După valeţi — 
stăpânul." La rândul meu, pot spune astăzi: "După soţ, după 
tată — soţia şi copilul!" 

Puțin după aceea, bătrânii soldaţi sosiră lângă Lagardère, 
care era încă în nesimţire. 

Când le ajunsese la urechi zgomotul luptei, nu se 
emoţionaseră peste măsură, ştiind că împrejurimile locuinţei lor 
serveau de obicei drept loc de întâlnire pentru cei ce aveau de 
încheiat socoteli în urma unei cerţi. 

"Este un duel", gândiseră. 

Veniseră împinşi mai mult de curiozitate. Dar spectacolul ce 
li se oferea lămuri repede greşeala ce o făcuseră şi nu le fu greu 
să înţeleagă, văzând pieptul şi membrele contelui, acoperite de 
nenumărate răni şi, mai ales, observând cumplitele tăieturi pe 
care le avea la încheieturile genunchilor, că acesta fusese 
victima unui asasinat. 

— Laşii, spuse unul, erau deci o bandă, fiindcă, iată, şapte 
cadavre zac în jurul lui. 

— Fără a-i socoti pe cei trei de colo, adăugă un altul, 
arătând spre trupurile bandiţilor căzuţi atunci când Lagardère, 
rupând cercul, se avântase spre grilaj. 

— Şi pe cei pe care, de departe, i-am văzut luând-o la 
goană, continuă un al treilea. 

— Mii de trăsnete! Acest gentilom trebuie să fi fost un om 
deosebit de zdravăn, reluă primul, dacă a putut să reziste atât 
de mult timp atâtor şacali şi să omoare zece dintre ei, înainte de 
a muri. 

Şi bătrânii soldaţi, experţi în ale curajului, salutară cu 
respect şi admiraţie pe acel erou învins. 


Apoi, patru dintre ei alergară să caute o targă şi, cu o mie 
de precautii, îl transportară pe conte în interiorul palatului, unde 
chirurgul companiei lor veni imediat să-l vadă. 

Medicul înţelese de îndată că nefericitul nu mai avea nevoie 
de ajutorul său. 

— Nu mai are nici două ore de trăit, spuse. Este chiar un 
lucru extraordinar că mai respiră. Voi încerca totuşi să-l ajut să- 
şi vină în simţiri, pentru a-i da putinţa să-i numească pe ucigași. 

Chirurgul îi dădu rănitului să înghită câteva picături dintr-un 
remediu puternic, al căror rezultat nu se lăsă aşteptat. 

Într-adevăr, contele îşi recapătă curând cunoştinţa şi 
deschise ochii. 

Chipurile cinstite ale bătrânilor ostaşi ce-l înconjurau îl 
făcură să-şi dea seama că nu mai era în ghearele agresorilor săi. 

Doctorul se pregătea să-l chestioneze, când el însuşi începu 
să vorbească: 

— Prieteni, pronunţă cu voce slăbită, dar perfect inteligibilă, 
mă numesc Henri de Lagardere. 

Acest nume produse un efect surprinzător. 

— Lagardere! exclamară deodată invalizii, ale căror capete 
pleşuve se descoperiră cu respect şi ai căror ochi se aţintiră cu 
pioasă admiraţie asupra aceluia ale cărui fapte eroice le 
auziseră adesea povestite şi a cărui proverbială loialitate le 
fusese nu de puţine ori lăudată. 

— Da, am fost atras în seara aceasta într-o capcană infamă, 
fiind atacat de cincisprezece bandiți... Un bărbat mascat îi 
conducea. Cine era?... N-aş putea spune, căci nu ştiu deloc să 
am duşmani... Dar el este adevăratul meu asasin... şi el este cel 
ce trebuie să fie căutat, înaintea oricăruia altul... Acum, prieteni, 
adăugă contele, duceţi-mă repede la locuinţa mea... n-aş vrea 
să mor fără să îmbrăţişez, pentru ultima dată, pe contesă şi pe 
sărmanul meu copil! 

Respectând imediat această dorinţă, bătrânii soldaţi îl 
ridicară cu cea mai mare blândeţe posibilă şi-l duseră la el acasă 
unde, înainte de a-şi da duhul, putu să-i aducă la cunoştinţă 
contesei Aurore, înnebunită de durere, întâmplările serii, fără ca 
totuşi să-i poată face cunoscută, nici ei, identitatea bărbatului 
cu mască. 

Restul se cunoaşte... 


Aşa cum am spus la începutul acestei a două părţi, poliţia 
fu imediat pusă în mişcare. Cel care o conducea în acea epocă 
— domnul Rene Hérault, senior de Vaucresson — puse pe 
urmele asasinilor pe cei mai buni copoi ai săi, acţiona toate 
angrenajele administraţiei sale, răscoli cerul şi pământul ca să-i 
găsească... 

Toate acestea nu folosiră la nimic, nici unul dintre ei n-a 
putut fi descoperit. 

Motivul era că cei cinci bandiți rămaşi, având buzunarele 
burduşite cu aur, părăsiseră de la prima oră Parisul şi se 
duseseră să se ascundă departe, în timp ce Peyrolles şi Knauss, 
luându-le-o înainte, plecaseră din nou spre Bruges, chiar în acea 
noapte. 


Capitolul XIV - Fundătura 


rebuie să revenim acum la a doua zi după cea în care, la 

contesa Aurore, avusese loc sfâşietoarea scenă a autopsiei 

care, desigur nu s-a uitat, se terminase prin confesiunea 
domnului Helouin. 

Aceea fusese ziua în care Philippe — aşa cum îi povestise 
lui Cocardasse, după ieşirea lor din cârciuma La cei trei Vulturaşi 
şi în timp ce se reîntorceau în tabără — se pomenise abordat de 
bătrânul cel înalt, în ajunul plecării sale spre Boemia. 

Ştim acum că acel bătrân înalt nu era altul decât Peyrolles. 

La Bruges, unde, de la moartea contelui Henri de 
Lagardère, stătuse ca şi îngropat, factotum-ul lui Gonzague 
fusese ţinut la curent, de către Bathilde, cu ce se întâmpla la 
palatul Nevers. 

La primirea veştii despre decesul micului conte, nu mai 
putuse de bucurie. Dar aceasta se preschimbase într-o adâncă 
dezamăgire când, curând după aceea, aflase că Aurore plecase 
în Lorraine, lângă mama sa, ducesa văduvă, scăpând în felul 
acesta de complotul urzit împotriva ei şi, ca urmare, amânând 
până la o epocă nedeterminată executarea clauzelor 
testamentului făcut în favoarea Bathildei. 

— Ce-i de făcut? întrebase aceasta. 

— Să aşteptăm, răspunsese Peyrolles. Ar fi, într-adevăr, 
curată nebunie s-o urmărim până acolo. Ori va muri din cauza 
bolii care a pus stăpânire pe ea, ceea ce ne-ar fi cât se poate de 
folositor, ori va sfârşi prin a se însănătoşi şi va reveni la Paris. În 
acest din urmă caz, vom relua lucrurile de acolo de unde le-am 
lăsat. 

După cum am văzut, Bathilde aşteptase. Ba chiar, îndurase 
această aşteptare fără prea mare nerăbdare, deoarece contesa 
îi permisese să locuiască în continuare la palat, asigurându-i din 
ce să trăiască foarte îndestulat. 

Gusturile sale de lux nu erau oare, în parte, satisfăcute? 

Cât despre Peyrolles, acesta, în timpul absenței contesei 
Aurore, se plictisise de moarte la Bruges. 


La început, numărase săptămânile, apoi lunile şi, în cele din 
urmă, anii, dar, totuşi, fără a dispera, căci îl susţinea ura sa, 
care creştea zi de zi. 

Vârsta devenea din ce în ce mai apăsătoare. Nu mai avea 
puterea să rabde răgazul acordat cu forţa de către văduva 
victimei sale şi totuşi spinarea abia de i se înconvoia, ochiul îi 
era încă vioi şi viclean, fiindcă se hrănea cu speranţa, găsind noi 
forţe la gândul că va trăi îndeajuns pentru a-şi îndeplini 
infernalul jurământ. 

Astfel se face că, la vestea întoarcerii contesei, alergase 
fără zăbavă pentru a veghea personal că "treaba" să fie dusă 
bine până la capăt şi cât mai repede posibil. 

Nici nu se îndoia, ca şi Bathilde, de altfel, că testamentul n- 
ar mai exista în forma sa iniţială. Ceea ce, de fapt, era adevărat, 
căci contesa nu avea să afle decât ceva mai târziu rolul odios pe 
care îl jucase, faţă de ea, domnişoara să de companie, şi numai 
atunci avea să distrugă preţiosul document. 

Peyrolles era deci pe punctul de a vedea realizându-i-se 
planurile atât de cu grijă concepute. 

Încă puţine zile — cât să găsească un mijloc dibaci pentru a 
o suprima pe contesă fără să trezească bănuieli — şi se va 
pomeni posesorul unei averi de două ori mai mare decât cea pe 
care o pierduse. Căci, era de la sine înţeles, avea intenţia să ia 
pentru sine cea mai mare parte a moştenirii lăsate Bathildei. 

De când se afla la Paris, nu trecea o zi fără ca el să facă o 
plimbare în Marais, unde era situat palatul Ne vers. 

Acum nu se mai temea să se arate cu chipul descoperit, 
fiind convins că schimbarea fizică făcută de vârstă în întreaga sa 
persoană ar împiedica să fie recunoscut de către cei cu care 
fusese în relaţii mai demult. 

De altfel, pentru noile cunoştinţe pe care le făcea, adoptase 
un nume de împrumut, sub care putea să ascundă, destul de 
uşor, veritabila sa personalitate. Căci factotum-ul prinţului de 
Gonzague murise, din punct de vedere al stării civile, în aceeaşi 
seară şi la aceeaşi oră ca şi stăpânul său. 

Ţinta plimbării sale era locuinţa contesei Aurore, în faţa 
căreia îi plăcea să stea, cu ochii aprinşi de o flacără rea şi cu 
buzele crispate de un zâmbet satanic. 


Văzând semnele de viaţă ce reapăreau în palat, mizerabilul 
se gândea că, în curând, moartea va pătrunde în acea locuinţă, 
făcând-o iarăşi tăcută şi pustie. 

Apoi, în minte îi răsări o idee. De ce — când va deveni 
bogat — de ce să nu cumpere el palatul? 

Ducesa văduvă, retrasă pentru totdeauna în Lorraine, n-ar 
dori, desigur, nimic altceva decât să scape de un imobil care i-ar 
fi amintit doar întâmplări dureroase. Şi ce plăcere ar simţi el, 
locuind acolo unde locuiseră duşmanii lui; acolo unde amintirea 
lor va fi mai vie; acolo unde ar putea să evoce, neîncetat, 
memoria lor, pentru a-i insulta până şi în mormânt. Ce 
încununare demnă a răzbunării sale! Şi tocmai revenea dintr- 
una din plimbările sale, gândindu-se cu o bucurie plină de 
răutate la felul în care ar săvârşi această ultimă infamie, când îl 
întâlnise pe Philippe, a cărui uimitoare asemănare cu tatăl său îl 
izbise imediat. 

Se ştie cum a reuşit să-l facă pe încrezătorul tânăr să-şi 
istorisească povestea vieţii. 

Când rămase singur, sceleratul stătu o clipă năucit. Tocmai 
căpătase certitudinea că tânărul era fiul contelui Henri de 
Lagardère, acel copil pe care-l credea sub pământ de 
cincisprezece ani. 

"Dar, în acest caz", se întrebă cu spaimă, "înseamnă că 
Bathilde m-a minţit cu neruşinare? L-a lăsat pe micul conte să 
trăiască!  Nenorocita! Asta ar putea fi ruina noastră, a 
amândurora. O! Vreau să am imediat o explicaţie cu ea, referitor 
la treaba aceasta." 

Pradă unei nelinişti cumplite, se grăbi să reia drumul spre 
Marais. 

La capătul fundăturii ce lungea una dintre fațadele laterale 
ale palatului Ne vers era un zid în care se afla o deschidere, 
tăiată deasupra unei fântâni comune, între grădini şi inutilul 
drumeag. 

Fundătura era destul de lungă, dar mai curând tristă decât 
murdară, căci era umedă, rece şi mai ales singuratică. 

Scripetele pe care odinioară alunecase, desigur, frânghia 
acestei fântâni, acum în mod vizibil abandonată, era susţinut de 
două braţe de fier care se curbau în formă de arc, reîntâlnindu- 
se la o înălţime de cinci sau şase picioare deasupra golului şi 


care susțineau un oblon de stejar ce părea fix, oamenii de la 
palat socotind prudent să închidă această ieşire. 

De fapt, fundătura avea un aspect destul de urât şi puţini 
visători ar fi ales-o ca loc de plimbare, pentru a găsi acolo 
poezia. Dar, odată cu lăsarea serii, ar fi trebuit să fii distrat sau 
foarte curajos pentru a te aventura în ea, căci, pe întuneric, 
drumeagul căpăta o înfăţişare rea şi amenințătoare. 

Bunul domn Peyrolles nu era nici curajos, nici distrat 
— departe de asta. Totuşi, deşi se înnoptase, intră fără ezitare şi 
nu se opri decât în faţa puţului. 

Acolo, după ce se asigurase că nici un nepoftit nu era 
destul de aproape pentru a-l auzi, scoase din buzunar un obiect 
tare cu care bătu, pe braţele de metal ruginit, trei lovituri ce 
răsunară în tăcerea înconjurătoare. 

După aceea, se aşeză pe marginea fântânii, aşteptând 
rezultatul acţiunii sale, care fusese, probabil, un semnal. Şi aşa 
şi era. 

Din cauză că Bathilde era deseori reţinută de îndatoririle 
sale pe lângă contesă şi, ca urmare, nu putea să se ducă să-şi 
vadă "tutorele" decât la intervale rare, se stabilise între ei 
convenţia ca, atunci când ar avea să-i facă o comunicare 
importantă, să o prevină în acel mod, zgomotul ajungând uşor 
până la apartamentele ei, deoarece erau situate în partea din 
spate a palatului şi, deci, nu prea departe de fântână. 

Peyrolles mai ştia şi că dacă pupila sa era ocupată lângă 
Aurore, în clipa în care ar fi răsunat semnalul, camerista 
Bathildei — o şmecheră dibace, al cărei concurs părea asigurat 
— trebuia să-l audă şi s-o avertizeze pe stăpâna sa. 

Aşezat pe bordura de piatră, domnul de Peyrolles aşteptă 
cu oarecare nerăbdare rezultatul chemării sale. 

Acesta nu se lăsă prea mult dorit. Curând, pietrişul de pe 
cea mai apropiată alee a grădinii scârţâi sub picioarele unei 
persoane ce venea către fântâna. 

Deşi recunoscuse pasul celei ce se apropia, bătrânul se 
ridică, pentru orice eventualitate. 

O cheie fu introdusă în încuietoarea oblonului de stejar, 
care nu era fix, aşa cum s-ar fi putut crede. Acesta scrâşni, 
rotindu-se în balamalele ruginite, şi domnişoara de Wendel 
apăru de cealaltă parte a marginii fântânii. 


Apelul "tutorelui" său o neliniştise căci, potrivit convenției 
lor, acesta nu trebuia s-o cheme decât în împrejurări de mare 
urgenţă. 

Trecu cu îndrăzneală peste golul fântânii, trase uşa la loc şi 
întrebă cu glas şoptit. 

— Dar ce se întâmpla, domnule de Peyrolles? 

— Fără numele acesta! Nu cu numele acesta aici! şopti 
bătrânul. Eu sunt Giam-Battista, o rudă depărtată a mamei 
tale... să nu mai uiţi... 

— S-a ivit, oare, un obstacol neprevăzut? întrebă din nou 
pupila vicleanului bătrân. 

Ea căuta, în acelaşi timp — şi cu totul inutil — să citească 
pe trăsăturile interlocutorului său despre ce era vorba. 

Dacă n-ar fi fost noaptea, chipul fostului factotum i-ar fi 
mărit îngrijorarea. Şi mai palid decât de obicei, cu sprâncenele 
încruntate, încât aproape îi ascundeau pleoapele, avea, într- 
adevăr, o înfăţişare puţin liniştitoare. Dar întunericul nu lăsa să 
se vadă nimic din această expresie sumbră. 

— Ce s-a întâmplat, Bathilde? replică. Îţi voi spune. Doream 
să-mi povesteşti cu exactitate ultimele clipe ale micului conte 
Philippe de Lagardere. 

La această cerere  neaşteptată, tânăra rămase 
descumpănită. 

— Ei, bine! reluă bărbatul, vorbind cu o voce cât mai 
scăzută şi care tremura, nu-mi poţi satisface dorinţa? Ceea ce-ţi 
cer este totuşi foarte simplu. 

— Şi de ce doriţi să vă fac această relatare? sfârşi prin a 
răspunde Bathilde, a cărei tulburare creştea. 

— Pur şi simplu pentru a şti dacă nu ţi-ai bătut joc de mine 
şi dacă acel copil este realmente mort şi îngropat. 

— Dar nu v-am dat toate amănuntele cu putinţă asupra 
evenimentului, atunci când a avut loc? 

— Da, mi-ai scris chiar despre asta patru pagini mari... pe 
care am avut prostia să le iau în serios. 

— Nu vă înţeleg, ripostă Bathilde pe un ton plin de 
siguranţă, căci îşi recăpătase prezenţa de spirit, gândindu-se că 
lui Peyrolles i-ar fi fost imposibil să ştie adevărul. 

Într-adevăr, cum ar fi putut să afle? Cu siguranţă, nu de la 
negustorul de leacuri empirice, al cărui ajutor îl ceruse, 
deoarece acesta dispăruse de mult şi nu se mai auzise vorbindu- 


se despre el. De altfel, acela nu-l cunoştea pe Peyrolles şi, chiar 
dacă l-ar fi cunoscut, nu s-ar fi dus la Bruges să-i povestească 
întâmplarea, având tot atâta interes cât avea şi ea să păstreze 
tăcerea. 

Şi totuşi, de unde veneau bănuielile lui Peyrolles şi de ce, 
după ce — până acum — dăduse o crezare totală morţii lui 
Philippe, se apucă, deodată, s-o pună la îndoială? 

Va fi primit, oare, o confidenţă de când sosise la Paris? Dar 
iarăşi, de la cine? Ea nu-şi dezvăluise secretul nici unui suflet pe 
lume. 

— Vreau să mă fac înţeles, reluă Peyrolles cu glas reţinut, 
prefăcându-se că este calm şi fixând-o pe Bathilde în ochi. 

— Asta şi doresc, răspunse aceasta pe acelaşi ton şi 
susţinându-i cu îndrăzneală privirea. 

Bătrânul tăcu un timp, apoi, cu încetineală şi apăsând pe 
fiecare cuvânt, spuse: 

— Acel copil, despre care m-ai asigurat cu obrăznicie că l-ai 
făcut să piară, a cărui agonie mi-ai povestit-o cu lux de 
amănunte... acel copil, moştenitor direct al familiei Lagardere, 
am căpătat de curând certitudinea că este plin de viaţă şi de 
putere. 

— Haida-de! Vă bateţi joc de mine? 

— Îmi bat atât de puţin joc, replică Peyrolles, aproape 
izbucnind, că acum două ore mă aflam împreună cu el şi îi 
vorbeam aşa cum îţi vorbesc ţie. 

— Vorbeaţi cu fiul contelui de Lagardère? 

— Mai încet, nefericite!... Chiar cu el, îţi spun. 

— Haide! reluă Bathilde, din ce în ce mai sigură că bătrânul 
ignora totul şi că trebuia să fie vorba de o confuzie a sa. Haide, 
să ne explicăm serios. Pe ce vă bazaţi afirmaţiile? 

— Mai întâi, răspunde. L-ai omorât pe copil? 

— Nu v-am mai spus acest lucru? 

— Îmi juri că ai făcut-o? 

Aceste ultime fraze, întrebări şi răspunsuri, fuseseră şoptite 
abia perceptibil. 

Bathilde surâse, uşor ironic. 

— Un jurământ între noi! La ce bun? replică ea. 

— Aha! Vezi, dai înapoi... 

— Ba deloc. Vă afirm din nou că cel despre care vorbiţi nu 
mai există. Asta trebuie să vă fie de ajuns. 


Accentul de sinceritate cu care pronunţă aceste cuvinte 
clătină certitudinea lui Peyrolles. 

— Dar, continuă tânăra, nu-mi spuneţi pe ce se sprijină 
bănuiala dumneavoastră. 

— Se sprijină pe întâlnirea pe care tocmai am avut-o cu un 
tânăr care seamănă aşa de mult cu celălalt... în fine, cu tatăl, 
încât am crezut, pentru o clipă, că mă aflu în faţa acestuia. 

— Cum! Şi pentru o simplă asemănare faceţi să reînvie un 
copil mort acum cincisprezece ani?! 

— Nu, nu numai pentru o asemănare. Am intrat în vorbă cu 
acel tânăr sub un pretext oarecare şi am reuşit să-l fac să-şi 
povestească viaţa. Diferitele întâmplări din care aceasta este 
alcătuită m-au obligat să pun la îndoială afirmaţia ta. Aceste 
evenimente au multe potriviri cu cele petrecute cândva; atât de 
ciudate, încât — până la o informare mai amplă — îmi păstrez 
convingerea. De altfel, vei judeca singură. 

Şi-i relată Bathildei faptele în legătură cu Philippe. 

Tânăra îl ascultă cu foarte mare atenţie şi uimirea ei 
creştea pe măsură ce se desfăşura povestirea. Când ajunse la 
dezvăluirea făcută de bătrânii pescari tânărului, după ce acesta, 
ascuns fiind în barcă, surprinsese secretul, adică atunci când i- 
au spus în ce fel ajunsese în grija lor, într-o noapte de furtună, 
uimirea Bathildei ajunse la culme şi, fără să vrea, exclamă: 

— Nu se poate! Am fost asigurată cu toată tăria că se 
înecase, ca şi omul care-l întovărăşea. 

Nu-i ieşiseră bine cuvintele de pe buze, că-şi dădu seama 
de mărturisirea pe care o conţineau. Era retractarea completă a 
ceea ce susţinuse mereu: anume, că omorâse copilul cu 
propriile sale mâini. 

— În sfârşit! exclamă victorios falsul Giam-Battista. Aşadar, 
mărturiseşti! 

Şi pierzând orice prudenţă, uitând în ce loc se aflau, urlă, 
înaintând spre ea, ameninţător ca şi cum ar fi vrut s-o 
zdrobească: 

— Ah! Mizerabilo! 

Trăsăturile îi căpătaseră brusc o asemenea expresie de 
furie, încât Bathilde, — ai cărei ochi se obişnuiseră treptat cu 
întunericul — înţepenită de spaimă, nu putu face nici un pas 
înapoi şi-şi aplecă, instinctiv, capul, părând că aşteaptă efectul 
amenințării bătrânului. 


Dar, ridicându-şi-l aproape imediat şi hotărâtă să întâmpine 
cu curaj furtuna, răspunse: 

— Ei, bine, da! Mărturisesc acum că am salvat viaţa 
micuţului. În ultima clipă, mi-a lipsit curajul şi n-am avut puterea 
să-l ucid pe acel nevinovat de care mă legasem. 

— Oh! Mizerabila!... Mizerabila! ocări din nou Peyrolles, cu 
un glas ce cu greu îşi făcea loc printre dinţii strânşi de furie. 

— Fie, mizerabilă, dacă aşa vă place — replică tânăra — dar 
încercarea era prea dură. În fiecare zi îl vedeam pe acel copil, 
mă jucam împreună cu el şi-i primeam mângâierile. Eram, se 
poate spune, sora lui mai mare. Cum aş fi putut să-i iau viaţa? 

— Ha! Ha! Ha! râse batjocoritor bătrânul, care o făcuse să 
se depărteze de fântâna, mergând, din precauţie, tocmai spre 
capătul fundăturii. Asta este... suntem sensibilă... avem inima 
duioasă; de ce să facem vreun rău sărmanului micut? Nu este 
oare mai bine să pierdem o avere? Sigur că da. Să fii bun şi 
sărac, nu asta este întreaga noastră ambiţie? 

Apoi, cu o ironie plină de răutate: 

— De altfel, ştiu, dragă Bathilde, cât de puţin îţi place luxul; 
cât de simple şi ce puţin costisitoare îţi sunt gusturile. Tot ceea 
ce îţi doreşti este că mila ce-ţi umple sufletul pentru întreaga 
seminţie omenească şi în special pentru copilaşi să poată fi 
practicată în voie. Această mătase cu care eşti îmbrăcată, 
bijuteriile care te împodobesc, locuinţa somptuoasă ce te 
adăposteşte, toate acestea nu au nici o valoare în ochii tăi. La 
naiba! Am fost, desigur, de o orbire fără pereche, dacă nu mi- 
am dat seama de asta. Aşa că vei părăsi fără cel mai mic regret 
satinul şi diamantele şi te vei întoarce să locuieşti la Bruges, 
unde vei putea medita în voie asupra avantajelor pe care le obţii 
de pe urma unei sensibilităţi bine înţelese. Hai, domnişoară 
filantroapă, să ne pregătim geamantanele şi să plecăm. Este cel 
mai bun lucru ce ne rămâne de făcut. 

— Dragă domnule de Peyrolles — replică Bathilde, care nu 
fusese impresionată peste măsură de aceste cuvinte spuse în 
bătaie de joc şi uita să-i dea interlocutorului său numele lui de 
împrumut — vă înşelaţi cu desăvârşire. 

— Mă înşel? Aş fi curios să mi-o dovedeşti. Gândeşte-te 
numai, nebuno, că pentru tine nu mai poate fi vorba de 
moştenire, deoarece în testament scrie: "In caz de moarte a 
fiului meu", iar acest fiu este viu, cât se poate de viu. 


— Adevărat... şi totuşi, este ca şi cum ar fi mort, dacă 
ţinem seama că trupul micuţului moştenitor al contelui se 
odihneşte de ani îndelungaţi în cimitirul Saint-Médard şi că, din 
punctul de vedere al legii, asta înseamnă că Philippe nu mai 
există. De altfel, după cum v-a şi mărturisit, acel tânăr habar nu 
are din ce familie se trage, şi, bineînţeles, nici nu va şti 
vreodată. În loc să-l ucid, l-am făcut să dispară, ceea ce, pentru 
noi, este absolut acelaşi lucru. 

— Pentru moment, poate, dar mai târziu, dacă ajunge să 
descopere identitatea sa şi dacă îşi revendică drepturile? 

— V-a spus că ar avea vreo hârtie, vreun document care l- 
ar putea ajuta în acest sens? 

— Nu, din fericire, nu mi-a spus nimic de felul acesta. 

Trebuie să amintim aici că, în istorisirea făcută batonului, 
Philippe trecuse, într-adevăr, sub tăcere hârtia pe care o găsise 
într-o zi, în timp ce repara plasele în barca cea veche. 

Bathilde pusese această întrebare cu o voce oarecum 
alterată. Răspunsul lui Peyrolles păru s-o liniştească. 

— Atunci, cum ar ajunge să facă o asemenea descoperire? 
Şi, presupunând că ar face-o, ce dovezi ar aduce pentru a-şi 
recăpăta numele? întrebă. 

— Ce ştiu ce? Întâmplarea i le poate furniza. Nu-şi ia oare 
asupră-şi, adesea, sarcina de a pătrunde misterele cele mai 
întunecate? 

— Dar, tot adesea, îşi ia asupră-şi să le facă mai de 
nepătruns. 

— Şi totuşi, avem această sabie a lui Damocles deasupra 
capului, în timp ce ti-ar fi fost atât de uşor să ne eviţi o 
asemenea grijă. Ah! Afurisită să-ţi fie prostia! 

La gândul că de acum înainte va trăi într-o teamă continuă, 
mânia bătrânului, potolită pentru o clipă, se redeştepta. 


Capitolul XV - Sfârşitul explicaţiei 


După o tăcere, schimbând brusc ideea, Peyrolles întrebă: 


— Dar, cu siguranţă, ţi-a fost de o sută de ori mai greu să 
simulezi moartea micuţului conte, decât să-l faci să moară cu 
adevărat? 

— Da, mi-a fost greu şi a trebuit să mă folosesc de toate 
resursele imaginaţiei mele. 

— Şi, la urma urmei, ce mijloace ai utilizat pentru a reuşi să 
înşeli cu atâta dibăcie pe toată lumea? 

— Ţineţi să aflaţi? 

— Desigur. Nu este oare necesar să ştiu măcar cum s-au 
petrecut lucrurile? 

— Ei, bine! lată. 

Şi Bathilde îi explică felul în care reuşise să sustragă copilul 
adormit, înlocuindu-l prin efigia de chit. 

Bătrânul cel viclean nu putu să nu admire îndemânarea şi 
şiretenia de care Bathilde dăduse dovadă în acea împrejurare. 

— Dar ce-a devenit lecuitorul empiric care te-a ajutat? o 
întrebă. 

— A dispărut la puţin timp după aceea şi, de atunci, nu a 
mai dat nici un semn de viaţă. Aşa că nu e nimic de temut din 
partea lui. 

— Hm! Şi cum se numea? 

— Domnul Helouin. 

— Helouin? repetă Peyrolles. Bun! lată un nume ce trebuie 
să fie reţinut. Dacă, din întâmplare, cel care-l poartă apare într-o 
zi în faţa mea, îl voi supraveghea de aproape. Şi apoi — 
continuă — ce ai făcut cu micul conte, după ce-l răpiseşi de- 
acasă de la el? 

— Luasem din timp măsuri ca să părăsească imediat 
Franţa. Cu câteva zile mai înainte, sub pretextul operelor de 
binefacere, fusesem pusă în legătură, prin intermediul preotului 
de la catedrala Saint-Paul — biserica la care mergea să se roage 
contesa — cu o familie de oameni sărmani ce locuiau în parohie. 
Erau nişte englezi din Brighton, fabricanți de cuțite, sosiți de 
curând în capitală pentru a-şi face meseria care nu mai era 
bănoasă la ei. Nereuşind să facă rost de lucru, ajunseseră într-o 
mizerie cumplită. După ce m-am asigurat că erau cinstiţi şi că 
nu aveau să se folosească de misiunea pe care voiam să le-o 
încredinţez pentru a profita de pe urma ei împotriva mea, le-am 
înşirat o poveste asemănătoare cu cea pe care o spusesem 
domnului Hélouin, şi anume, că era vorba de salvarea unui fiu 


de familie bună. Şi le-am promis, dacă erau de acord să mă 
ajute, o sumă mare de bani care i-ar scoate din sărăcie pentru 
tot restul zilelor lor. Au acceptat bucuros şi, când am luat înapoi 
copilul de la vânzătorul de leacuri empirice, l-am dus la ei. 
Înainte de a li-l lăsa, am cerut să-mi jure că nu vor reveni 
niciodată în Franţa şi că vor creşte copilul într-o totală 
necunoaştere a faptelor reale. Mi-au făcut acest jurământ. Nu 
mai este nevoie să spun că nu-i cunoşteau numele, deoarece 
mă ferisem bine să nu i-l dezvălui. Au plecat imediat spre 
Brighton. Micuţul dormea încă, aşa că nu a opus nici o 
rezistenţă. Domnul Helouin mă prevenise, în plus, că băutura 
somniferă pe care o absorbise îi va lăsa un fel de amorţeală 
cerebrală, o pierdere a memoriei care, fără îndoială, va dura 
câteva luni. Asta era cum nu se poate mai bine, pentru că 
Philippe nu avea să-şi dea seama imediat de schimbarea de 
situaţie, putând să se adapteze treptat la noua sa viaţă. Au 
trecut patru ani. Într-o zi, pe când contesa se afla în Lorraine, 
am avut chef să mă duc în Anglia. Voiam să văd dacă 
înţelegerea noastră era respectată şi ce se mai întâmplase cu 
micuțul. O înlocuisem pe bătrâna guvernantă ce-mi fusese dată 
printr-o cameristă tânără — a mea personală — şi, ca urmare, 
mă bucuram de o deplină libertate de acţiune, ceea ce mi-a 
permis cu uşurinţă să întreprind acea călătorie, îndată ce-am 
sosit la Brighton, m-am informat în legătură cu locuinţa familiei 
Smith. Era numele englezilor mei. "Familia Smith?" — mi s-a 
replicat. "Păi, sunt ani buni de când nu mai locuiesc aici. Mai 
întâi şi întâi, nu mai rămăsese decât femeia, Margett." "Ah!", m- 
am minunat eu. "Şi soţul?" "A murit într-un naufragiu!" a fost 
răspunsul. Am cerut explicaţii şi mi s-a spus că, la scurt timp 
după întoarcerea lor de la Paris, de unde aduseseră cu ei un 
copil ce le fusese dat în îngrijire (aşa declarau), John — soţul — 
plecase într-o seară cu acel copil spre Portsmouth şi, acolo, se 
îmbarcase pentru a-l duce pe copil nu se ştie unde. Dar, în 
timpul nopţii, ca urmare a  dezlănţuirii unei furtuni 
înspăimântătoare, vasul pe care se aflau cei doi călători pierise 
cu oameni cu tot. Ştirea despre această catastrofă, adusă 
urgent lui Margett, o răscolise într-atât pe biata femeie, încât se 
poate spune că-şi pierduse minţile. Nu înceta să geamă şi să se 
văicărească cât era ziua de lungă repetând deseori: "Va trebui 
să mă duc la Paris... da... mă voi duce la Paris... mă voi duce 


curând... să văd persoana... " Oamenii credeau că vorbea 
despre mama copilului şi au îndemnat-o să se ducă s-o caute, 
aşa cum îşi exprima intenţia, pentru a-i spune ce nenorocire se 
abătuse asupra ei. Evident, eu eram cea la care făcea aluzie, 
deşi i-ar fi fost foarte greu să mă găsească, deoarece îmi 
păstrasem masca atunci când mă înfăţişasem ei şi soţului său, 
aşa încât nu-mi cunoştea deloc trăsăturile şi nu avea nici o idee 
asupra adresei la care locuiam. Intr-o bună zi, femeia a părăsit 
oraşul, anunțând că se întoarce în Franţa. S-o fi dus, cu 
adevărat, la Paris? Nu mi-au putut spune cu certitudine, fiindcă 
niciodată de atunci n-au mai văzut-o şi nimeni nu ştia nimic ce 
se mai întâmplase cu ea. Din aceste informaţii, am tras 
concluzia că, de data aceasta, Philippe murise de-a binelea. Aşa 
încât, adineauri, când mi-aţi spus că abordase pe coastele 
Normandiei, salvat, fără îndoială, într-o barcă a corăbiei 
naufragiate, nu mi-am putut reţine exclamaţia care, scăpându- 
mi, v-a dezvăluit subterfugiul meu. Acum ştiţi tot atât cât mine 


— încheie Bathilde — şi sunteţi la curent cu cele mai 
neînsemnate întâmplări ce s-au petrecut cândva. 
— Asta nu mă face să progresez cu nimic — răspunse 


Peyrolles — şi nu înlătură pericolul ce planează asupra noastră. 

— Dar de ce vă încăpăţânaţi să credeţi în acest pericol — 
replică domnişoara de Wendel —, de vreme ce, aşa cum v-am 
demonstrat, este cu totul imposibil ca tânărul nostru să afle 
vreodată cine este? Nu v-a afirmat chiar el că nu posedă nimic, 
absolut nimic, de natură să-l pună pe urmele adevărului? 

— Nu mi-a spus că nu posedă nimic; nu mi-a vorbit despre 
nimic, ceea ce nu este acelaşi lucru. 

— Haide, judecaţi puţin: dacă ar fi avut în mâini cea mai 
mică dovadă cu privire la identitatea lui, nu s-ar fi făcut deja 
cunoscut? 

— Este de presupus. Dar îmi reamintesc din povestirea lui 
un pasaj care mă intrigă. Mă refer la partea în care era vorba de 
nişte hârtii, pe care acel John spunea că le are printre lucrurile 
lui şi care, după el, ar fi conţinut numele de familie al lui 
Philippe. Ce fel de hârtii puteau fi? Căci nu te bănuiesc a fi atât 
de lipsită de minte încât să fi dat acelor oameni un cât de mic 
act doveditor. 

— Vă mai îndoiţi? Vă repet că habar nu aveau cine era 
copilul. 


— Atunci, nu-mi explic ce înseamnă asta. 

— Nici eu, se grăbi să răspundă Bathilde, căreia i se 
îmbujorară puţin obrajii şi care, în ciuda afirmației sale, păru, 
iarăşi, oarecum încurcată. De fapt, adăugă ea, asta nu trebuie 
să ne îngrijoreze deloc, deoarece nici una dintre hârtiile acelea 
nu a putut fi găsită, cu toate căutările făcute. 

— Adevărat. Şi ceea ce spuneam era numai pentru că 
treaba asta mi se părea destul de ciudată. 

După aceste cuvinte, o lungă tăcere se lăsă între tânăra 
femeie şi bătrân. 

Peyrolles căzuse pe gânduri. Cât despre Bathilde, ea se 
felicită în sinea ei pentru cât de uşor ieşise cu faţă curată dintr-o 
convorbire al cărei început o făcuse să prevadă o urmare 
furtunoasă. 

— La ce vă gândiţi? îl întrebă pe Peyrolles, după un timp. 

— Mă gândesc, răspunse, că, analizând bine totul, voi fi 
obligat să-mi iau nişte măsuri de precauţie faţă de acest băiat. 

— Ce măsuri de precauţie? 

— Asta este treaba mea, nu trebuie să le ştii. 

— Într-adevăr, procedaţi aşa cum credeţi de cuviinţă. 
Numai că permiteţi-mi să vă dau un sfat. 

— Tu, un sfat! Şi care, mă rog? 

— Acela de a face astfel încât precauţiile dumneavoastră să 
nu cumva să acţioneze împotriva scopului nostru, adică să nu fie 
de natură a-i furniza lui Philippe vreun indiciu revelator. 

— Nu, nu, nu-ţi fie teamă, răspunse fostul factotum cu un 
zâmbet ce-ar fi făcut-o pe Bathilde să se cutremure, dacă l-ar fi 
putut vedea. 

Întâlnirea celor doi complici nu mai avea motive să se 
prelungească şi tânăra femeie se pregăti să se întoarcă la palat. 

În clipa în care împingea oblonul fântânii lângă care 
reveniseră, Peyrolles o opri. 

— la ascultă, îi suflă la ureche, să nu cumva să-ţi treacă 
prin cap, de data aceasta, să ai vreun acces de milă! 

— La rândul meu, vă voi răspunde: nu vă temeţi! replică 
fata pe un ton aspru care-l linişti pe scelerat. 

Apoi trecu peste marginea fântânii, păşind cu siguranţă 
peste hăul ce se căsca dedesubt, închise uşa, şi zgomotul 
paşilor săi se pierdu, curând, în depărtare. 


Am putut vedea că, în timpul convorbirii ce tocmai avusese 
loc, ea se tulburase în două reprize diferite. Şi asta, pentru că nu 
mărturisise totul lui Peyrolles, şi fiindcă, în timpul demersurilor 
întreprinse de ea în cursul substituirii efigiei în locul corpului 
micului conte, survenise o întâmplare nefericită care, pe 
moment, o făcuse să treacă prin spaime cumplite. 

lată ce se petrecuse: 

Când se hotărâse să salveze copilul, vrând, totodată, să 
lase să se creadă că murise, reuşise să sustragă din biroul de 
scris al contesei Aurore diverse documente referitoare la el, 
astfel încât să nu mai rămână, la palat, nici o amintire despre 
micul conte. Apoi, pusese acele documente într-un portofel, pe 
care Peyrolles i-l dăduse înaintea plecării sale spre Paris. 

Avusese intenţia să distrugă documentele imediat după 
dispariţia micuţului. Pentru a nu cădea sub ochii nimănui, le 
păstra mereu asupra sa şi le păzea cu cea mai mare grijă. Dar, 
atunci când se întorsese de la englezi, care nu i-au fost 
disperarea şi spaimă, când a constatat că nu mai avea 
portofelul. 

A căutat peste tot în veşminte, a scotocit, a întors pe dos 
buzunarele, dar în zadar: obiectul era bun pierdut... şi 
documentele, odată cu el. 

Era, totuşi, foarte sigură că-l simţise încă în rochie, la 
ieşirea ei din palat. Unde să-i fi căzut? 

Poate la domnul Helouin? Alergă într-acolo. Acesta nu 
găsise nimic. 

Atunci, poate la familia Smith? Într-o clipită fu la locuinţa 
lor. Tocmai plecaseră. 

Dar, nu. Nu putea să fie la ei. Şi-ar fi dat, cu siguranţă, 
seama. 

Reamintindu-şi locurile pe unde trecuse, îi reveni în 
memorie că, lângă biserica Saint-Paul, trecuse peste un firişor 
de apă care, la câţiva paşi mai încolo, pierea într-o gură de 
canal. 

Îşi mai aminti că, în acel moment, stânjenită de cutia pe 
care o căra şi a cărei greutate o obosea mult, îşi ridicase cum 
putuse mai bine rochia, suflecându-şi fusta repede şi 
dezordonat. _ 

In mod clar, acolo îi căzuse portofelul. In acest caz, nu 
trebuia să-şi facă griji pentru acea pierdere. Obiectul, luat de 


apă, fusese dus, cu siguranţă, până la canal, şi documentele pe 
care le conţinea fuseseră astfel distruse. Era tot ceea ce-şi 
dorea. 

Aşa încât uitase cu totul această întâmplare, când Peyrolles 
i-o reamintise deodată, istorisindu-i povestea lui Philippe. 

Documentele despre care vorbise, cu puţin înainte de a 
muri, omul care-l însoțea pe acesta, adică soţul lui Margett, erau 
— fără îndoială — cele din portofelul, pe care, aşa cum era 
nevoită acum să recunoască, le pierduse acasă la Smith. 

Şi, când şi-a dat seama de aceasta, a resimţit tulburarea 
despre care am vorbit şi care nu se împrăştiase decât când 
aflase zădărnicia încercărilor făcute pentru a le regăsi. 

Pentru înlănţuirea faptelor ce vor urma, era necesar să 
facem cunoscute aceste detalii. 

Aşa cum o înştiinţase pe Bathilde, Peyrolles luă "măsuri de 
precauţie" faţă de tânăr. 

Chiar în acea zi, porni în căutarea lui Knauss, pe care nu-l 
pierduse deloc din vedere de la asasinatul contelui Henri de 
Lagardere şi despre care ştia cam ce locuri frecventează. 

Aşa încât, vizitând câteva cârciumi rău famate, nu-i fu prea 
greu să pună din nou mâna pe el. 

Se ştie cum l-a asmuţit în urmărirea lui Philippe şi care au 
fost consecinţele. 

Fiind acum cunoscute toate întâmplările anterioare 
întâlnirii, în Flandra, a principalelor noastre personaje, vom relua 
povestirea din locul în care am lăsat-o, adică de la reîntoarcerea 
la Paris a sergentului Belle-Epee. 


Sfârşitul volumului Sergentul Belle-Épée 


— Cum, adică Philippe să 
fie fiul lui Lagardăre?... fiul lui 
legitim? 

— Precum spui, bătrîne. Uite 
că-ți revine rațiunea. ` 

— Al vreo dovadă? 

— Ba bine că nu, și nu doar 
una. De fapt, plouă cu dovezi. 
Dar mai e ceva. N-ai remarcat 
nimic deosebit la persoana lui? 

— A! înțeleg unde baţi. Te 
referi la asemănarea lui 
ciudată cu... 

—...cu Micul Nostru 
Parizian... Ei, da! Nu-i destul 
de „Lagardère“, ce zici? 


Editura ELIS 


ISBN 973-96369-4-2 Voll +l 
ISBN 973-96369-5-0 LEI 3500