Michel Zevaco — [Borgia] 05 Doamna in alb, doamna in negru

At 


TElicbel Zebaco, 


pe O 


poamna in alb : 
aoamna IN nege, 


Michel Zévaco 


Capitolul | La Montcapet 


Bogăția prinţului de Montcapet a stârnit cupiditatea a două 
femei misterioase, două surori care semănau până într-atât 
încât nu puteau fi deosebite una de alta: Jocelyne de Hautfort, 
soţia ducelui de Sorrientes, puternic senior spaniol şi sora sa, 
Dalila de Hautfort, cunoscută şi sub numele de Hermosa, 
doamna în alb şi doamna în negru. Una dintre ele — dar care? 
Nimeni nu ştia — a pus la cale asasinarea prinţului de 
Montcapet de către contele Richard de Pompignan-Ragastens şi 
răpirea Rolandei de Montcapet, copil delicios de opt ani şi unică 
moştenitoare a Montcapeţilor, de către un aventurier, Gaspard 
Pinacle, vinovat deja de moartea domnului Laurent din 
Archelles, la care era secretar şi căruia i-a furat testamentul 
prinţului. Familia Sorrientes moşteneşte imensa avere a 
Montcapeţilor şi Rolande, care se credea că este moartă, salvată 
din mâinile lui Pinacle de către Hubert de Ragastens, cade în 
mâinile ţiganilor. 

Au trecut ani. Rolande este o tânără încântătoare ea se 
numeşte acum Rayon d'Or. Intâmplarea o conduce la Paris; şi 
iat-o absorbită în intrigi tenebroase. Ducele de Guise, râvneşte 
la tronul Franţei, el vrea să-l facă să dispară pe Henri al III-lea. 
Ducele de Sorrientes, prieten apropiat, ambasadorul Spaniei la 
curtea Franţei, pregăteşte comploturi sumbre. El a răpit-o pe 
Rolande şi a trimis-o sub pază bună la Montcapet. Puțin câte 
puţin, memoria Rolandei se pare că se trezeşte. Ea recunoaşte 
locul unde, foarte tânără, a trăit, acolo unde, copil fiind, l-a 
cunoscut pe Hubert de Ragastens, salvatorul ei. Ea este sigură 
că Hubert o va elibera încă o dată. 

Cât despre Hubert de Ragastens, scăpat providenţial din 
cursă întinsă de Sorrientes, el se gândea, mergând: 

"În fond, nu am de ce regreta orele mai curând neplăcute 
pe care acest cumsecade duce de Sorrientes m-a făcut să le 
petrec în închisoarea sa. Acum văd limpede în toată această 
afacere şi deţin mărturia a doi vinovaţi. Mai mult, ştiu că una 
dintre cele două surori nu este deloc complice... deoarece ea 
mi-a salvat viaţa... În ceea ce o priveşte pe Rolande, ei sunt 


prea abili pentru a comite greşeala de a o lovi. Sunt deci 
aproape sigur că ea este în viaţă. Pe de altă parte, m-am purtat 
ca un prost mergând s-o caut în bârlogul lor. Nu la palatul 
Sorrientes trebuie s-o fi ascuns ei. Dar unde?" 

Gândindu-se la asta, ajunse în strada Truanderie şi se opri 
în faţa tavernei Grand-Duc, întrebându-se dacă să treacă prin 
intrarea din strada Montedour pentru a ajunge direct la 
mansarda sa sau să intre în tavernă. El îşi zise: 

"Pe Dumnezeu! După lungul post ce mi-a fost impus de 
către acest infam măscărici care poartă numele de Sorrientes, o 
masă copioasă, stropită cu un vin bun, este tocmai ce-mi 
trebuie. Dar eu trebuie să fiu mort pentru toată lumea!... Ei 
bine! Frumoasa Mauwviette, vrednica mea proprietăreasă, îmi va 
aduce ea însăşi totul în camera mea şi sunt sigur că eanu mă 
va trăda." 

Şi el intră hotărât în sala de mese. 

Într-un colţ, Gyl-le-Loup, temutul tâlhar, era aşezat la masă 
cu cei trei acoliţi ai săi: Putois-l'Altesse, Maclou-la-Foudre şi 
Ribaud-l'Ardeur. El nu atrase atenţia lor. Dimpotrivă, ei, care 
trăiau în luptă deschisă cu societatea, bănuitori de nevoie, se 
străduiră să nu-l privească cu insistenţă. De altfel, cum el nu 
făcu decât să traverseze sala şi dispăru imediat în bucătărie, ei 
nu se ocupară de el. 

In bucătărie, el şopti câteva cuvinte la urechea Mawviettei 
Gueule d'Or, frumoasa şi enigmatica stăpână a casei care 
deveni imediat atentă. Şi, prin uşa din spate, el urcă în 
mansarda sa. 

Milord Gendarme şi Marasquin nu erau acolo: Ragastens 
plecase spre palatul Sorrientes fără să le spună nimic. Ei îl 
aşteptaseră. Văzând că nu se întoarce, neavând o pară în 
buzunar, conform obiceiului lor, plecaseră la vânătoare: trebuia 
să-şi procure hrana zilnică. Cât despre a presupune că domnului 
cavaler i se putea întâmpla o nenorocire, la asta nu s-au gândit. 

Ragastens îi cunoştea prea bine pentru a se nelinişti de 
soarta lor. 

După câteva minute, Mawviette Gueule d'Or apăru. Purta un 
coş enorm pe care, în pofida aparenţei sale plăpânde şi delicate, 
părea să-l ducă fără efort. Ea vorbi prima, etalând proviziile pe 
masă, cu înfăţişarea sa serioasă care impunea atât de puternic 
turbulentei sale clientele: 


— Sunteţi foarte palid. Pariez că, aşa acoperit de răni cum 
sunteţi, aţi făcut nebunia să vă bateţi încă o dată. 

În ciuda aerului său dojenitor, se simţea că nu este atât de 
indiferentă pe cât voia să apară. El se apără râzând cu râsul său 
limpede: Nu, nu, frumoasa mea gazdă. Să mă bat, eu! Nu, dar 
voi veţi spune imediat că sunt un păgubos căutător de 
gâlceavă! 

— Dar nu vă feriţi deloc, în orice caz. 

— Nu este acelaşi lucru. Eu nu caut pe nimeni. Dar cine mă 
caută, mă găseşte. 

— Aţi fost căutat deci încă o dată, căci vă văd într-o stare 
jalnică? 

— Nu. Dar mi s-a jucat o festă, de care-mi voi aminti. Și 
privitor la asta trebuie să vă spun: este probabil că mă cred 
mort. Prin urmare, dacă vin să se intereseze de mine, vă rog să 
spuneţi că nu m-aţi văzut de mult timp şi că nu ştiţi ce am 
devenit. 

El avea aerul că glumeşte, potrivit obiceiului său şi nu 
dădea nici o explicaţie. Ea nu puse întrebări şi nu păru să se 
mire. Ea înţelese bine că era vorba totuşi de ceva serios. Şi, 
privindu-l cu oehii ei albaştri, grav, îl asigură: 

— Contaţi pe mine. Mawviette Gueule d'Or n-a trădat 
niciodată pe nimeni. Ea nu va începe cu dumneavoastră. În timp 
ce veţi rămâne aici, eu voi face în aşa fel încât nimeni să nu 
bănuiască prezenţa voastră. 

El mulţumi: 

— Este mai mult decât îndrăzneam să vă cer, vă 
mulţumesc foarte mult. Sunteţi perla proprietarilor, aşa cum 
sunteţi cea mai frumoasă şi cea mai serioasă dintre 
cabaretierele Parisului. 

Ea nu surâse. S-ar fi putut spune că n-auzise complimentul. 
Ea salută din cap şi, cu aerul său serios, spuse: 

— Dumnezeu să vă păzească, domnule. 

Şi dispăru. 

Ragastens era probabil obişnuit cu felul ei de a fi, căci nu-i 
acordă mare atenţie. El se aşeză imediat la masă şi acordă toate 
onorurile bucatelor pregătite de Mauviette Gueule d'Or pe care 
le stropi copios. Îşi acordă apoi două ore de odihnă. 

După care, se înfăşură în manta şi ieşi. Nu ştim să spunem 
încotro mergea. Probabil pentru a da târcoale în jurul palatului 


Sorrientes. Ceea ce este sigur, este că dimineaţa, la el acasă, îşi 
spunea: 

“"Montcapet!.. Pe Dumnezeu! Acolo o ţin prizonieră! Şi eu nu 
sunt decât un neghiob pentru că nu m-am gândit mai devreme!" 

Şi el hotărî imediat: 

— Voi merge deci la Montcapet! Şi asta chiar astăzi. 

De-abia atunci chibzui: 

— Voi merge, voi merge... Să vedem starea pungii noastre. 

El verifică. Avu o strâmbătură de necaz: poseda în total 
zece €cu!. Asta îi mai rămăsese din bogăţia sa efemeră, din 
timpurile când făcea parte din casa ducelui de Guise. 

Incepu să meargă agitat prin mansarda sa. Zece écu, era 
cam puţin. Şi lui îi trebuia un cal pentru a se duce la Montcapet. 
Avusese doi pe care-i primise de la Guise. Dar ei rămăseseră în 
grajdurile ducelui. Şi zău, nu se putea duce să-i ceară. Nu se mai 
gândi la asta. 

După un sfert de oră de du-te-vino în camera sa, se linişti. 
Trebuie că găsise o soluţie, căci surâsul îi revenise pe buze. El 
se înfăşură în manta şi ieşi. O oră mai târziu era din nou acasă. 
La un negustor pe care-l cunoştea şi care se ocupa cu de toate, 
găsise un cal de închiriat. Numai că acest cal nu i-l putea pune 
la dispoziţie decât a doua zi. 

Fără să se preocupe de Milord Gendarme şi de Marasquin, 
care nu reveniseră, a doua zi plecă la drum la prima oră. Acontul 
vărsat pentru chiria calului, cheltuielile sale reglate cu Mawviette 
Gueule d'Or, au făcut să-i rămână doar doi écu, drept întreaga 
sa avere. 

Aşadar, Rayon d'Or îl văzu învârtindu-se în jurul zidului care 
împrejmuia castelul. Ea îl aştepta. Dar nu numai ea îl aştepta. 
Gaspard Pinacle se ascunsese într-un turn unde îşi amenajase 
un observator. El nu se gândea deloc la Ragastens, pe care-l 
credea îngropat în temniţa palatului Sorrientes. Dar Pinacle era 
un om prevăzător. El îşi pregătise acest post ridicat de 
observaţie de unde putea cuprinde o mare întindere din 
împrejurimi. Şi cum el se plictisea în imensa singurătate a 
castelului, cum nu ţinea să se afle fără întrerupere în prezenţa 
prizonierei sale, îşi petrecea câteva ore în acest post unde se 
simţea bine ascuns şi unde avea cel puţin slaba distracţie de a 
vedea ce se petrece în jurul castelului. 


1 Veche monedă de aur sau argint. (N.T.) 


Ragastens uitase oare că hotărâse să facă în aşa fel încât 
să fie crezut mort de către Sorrientes şi ai săi? Se lăsa constrâns 
la precauţii care nu erau în firea sa? se gândea că dacă dorea să 
fie recunoscut de Rolande, nu trebuia să se ascundă, chiar dacă 
ar fi recunoscut de alţii? Oricum, el era cu faţa neacoperită şi 
Pinacle îl recunoscu imediat. 

În primul rând, acesta fusese stupefiat. El nu putea să-şi 
creadă ochilor. Dar a trebuit să cedeze în faţa evidenţei: era 
chiar cavalerul de Regastens în carne şi oase, pe care-l vedea 
dând târcoale zidurilor castelului. 

Pinacle ştia că micul cavaler Hubert fusese acela care-i 
descărcase în plină figură pistolul încărcat numai cu pulbere şi 
care făcuse din el un monstru. Venise să-i vorbească despre 
asta cavalerului. Se părea că nu pretinde nimic: se putea dori 
răul unui copil care acţionase fără discernământ? Nu, părea să 
spună. 

Cu toate acestea, de cum îl recunoscu pe Ragastens, el se 
redresa. Şi figura sa păru şi mai hidoasă, crispată cum era de o 
ură înspăimântătoare. Şi el mârâi: 

— Ah! El n-a murit!... Din infern, Satana mi-l trimite!... În 
fine, voi putea să-l fac să plătească focul de pistol care a făcut 
din mine o fiinţă de care oricine se îndepărtează cu groază! 

Şi se rostogolise pe scară, câte patru trepte o dată, ca un 
nebun. Se năpustise în acea dărăpănătură pe care am văzut-o la 
intrarea castelului şi unde trăia un paznic solitar. 

În acest timp, Ragastens continua să facă turul zidurilor 
castelului. El credea că există numeroase spărturi pe unde i-ar fi 
fost uşor să intre. Dar toate aceste spărturi fuseseră astupate de 
curând. Sorrientes, dacă ne amintim, venise el însuşi să supra- 
vegheze aceste reparaţii, precum şi montarea de bare de fier cu 
care erau prevăzute acum toate ferestrele de la parter. 

Necăjit şi furios, el reveni spre intrare. El se gândea la acel 
paznic, care, în schimbul câtorva monezi de aur, n-ar fi ezitat să- 
i încredinţeze cheile castelului, lăsându-l să viziteze totul în voie. 

El revine deci în apropierea intrării. Îşi aminteşte atunci că 
nu mai are bani. Se decise, fără să ezite, ca, încă a doua zi, să 
vândă tot ce va găsi bun de vânzare în săraca sa locuinţă. Va 
scoate astfel o sumă suficientă pentru a-l tenta pe paznic -şi a-i 
cumpăra complicitatea. 


Dar aşteptând, el nu părăsi locurile. Conta pe o întâmplare 
care să-i permită să intre chiar azi. Apoi îşi spuse că paznicul va 
ieşi mai devreme sau mai târziu, pentru a face cumpărături şi el 
vroi să fie acolo să intre în vorbă cu el, să-l încerce şi, cine ştie? 
să-l decidă printr-o simplă promisiune. 

Şi el rămase. 

Podul mobil nu mai funcţiona de mult timp. Şanţul fusese 
acoperit. Poarta cea mare, armată în fier, era închisă de ani de 
zile. Alături de această mare poartă exista una mai mică. El 
merse s-o studieze de aproape. Nimic de făcut, era prea solidă. 
Se plictisi să rămână în faţa acestui zid care-l împiedica să vadă 
ce se petrece înăuntru. Se caţără într-un copac, se instala cât 
mai bine călare pe o ramură groasă. De acolo vedea foarte bine. 

Rămase liniştit timp de câteva ore. Castelul părea pustiu. 
Se gândea că trebuie totuşi să fie locuit: Rolande se găsea 
acolo, deci şi careva care o păzea. Totuşi, nimeni nu ieşea. 
Reflectând, îşi spuse că aici locuia foarte puţină lume. Poate nu 
mai mult de o persoană sau două. El se felicită: 

— Cu atât mai bine. Treaba va fi mult mai uşor de 
îndeplinit. 

Ajunsese să creadă că va fi prea uşor. Puțin pericol nu i-ar fi 
displăcut. Dimpotrivă: pericolul îl stimula. El se convingea că cel 
mai dificil va fi să intre în castel. Restul devenea o joacă pentru 
el. 

Începea să cadă noaptea atunci când văzu în fine o uşă de 
serviciu deschizându-se şi un bărbat apăru pe prag, unde 
rămase un moment. 

Îl recunoscu imediat: era paznicul pe care-l pândea cu 
răbdare de atâtea ore. El aşteptă pentru a vedea ce va face. 
Paznicul se decise să părăsească pragul uşi şi, nepăsător, se 
îndreptă spre intrare. 

Cu tot întunericul care creştea tot mai mult, Ragastens 
observă că nu închisese uşa: se mulţumise s-o tragă în urma lui. 
De la înălţimea unde se afla, el râse liniştit, spunându-şi: "Dacă 
deschide poarta exterioară, eu intru cu orice preţ, deoarece a 
avut grijă să-mi lase uşa casei deschisă. Dar să vedem, vine la 
poartă sau merge la el acasă?" 

El stabili repede: paznicul se îndrepta spre poartă şi, 
mergând, se juca cu cheia, învârtind-o în jurul degetului. 


Ragastens se lăsă repede să alunece din pom şi se ghemui 
în spatele unui tufiş, în apropierea porţii care nu întârzie să se 
deschidă. Paznicul apăru pe prag unde se opri um moment, aşa 
cum făcuse pe pragul casei. Părea că ieşise să ia aer, atâta tot. 

Ragastens simţea o poftă nebună să sară asupra lui, să-l 
doboare cu o lovitură de pumn şi să intre. Dar lui îi displăcea să 
folosească violenţa împotriva unui pârlit. 


Capitolul II Roata infernală 


Din câteva salturi suple şi uşoare, Ragastens ajunsese la 
casă. Intră. Şi începu să râdă uşor spunându-şi: 

"S-ar putea crede că poarta a fost lăsată deschisă special 
pentru mine". 

Căzuse noaptea. În interiorul casei, întunericul şi liniştea 
erau stăpâne. Pe dibuite, el se îndreptă spre acea parte a 
castelului unde o văzuse pe Rayon d'Or. Era din ce în ce mai 
convins că în casă nu era decât o persoană sau două. 

De-abia se îndepărtase, când o umbră alunecă spre uşă, o 
încuie fără zgomot de două ori, făcu să dispară cheia şi se furişă 
în spatele lui. 

Această umbră era Pinacle care, cu ochii scânteind de ură, 
ascuns după o ladă, îl văzuse intrând şi care acum îl urmărea 
pas cu pas. 

Ragastens făcu greşeala de a continua să înainteze în 
întuneric. După câteva momente el îşi pierduse complet 
orientarea. El ştia bine, totuşi în ce direcţie trebuie să înainteze. 

Cu tot întunericul, el şi-ar fi atins cu uşurinţă scopul. Dar el 
avu marea neşansă, — şi nu acordă atenţie acestui fapt — dea 
găsi frecvent uşi închise în calea sa. Neputând să le deschidă, el 
continuă totuşi să înainteze, fără să se gândească la faptul că în 
felul acesta se îndepărta probabil de scopul său în loc să se 
apropie. 

Şi în felul acesta, fără a-şi da seama, el trecu pe acolo pe 
unde voia Pinacle să-l conducă. El credea că merge la 
întâmplare: el mergea însă acolo unde Pinacle voia să-l aducă. 

Totuşi, la un moment dat, el avu vag senzaţia pericolului 
spre care se îndrepta. El înţelese că era pierdut în această 


încâlceală de săli, culoare, scări de urcat şi de coborât. Vru să se 
întoarcă. 

Chiar în acest moment, în fundul culoarului observă o 
lumină, dar nu putu distinge cine purta această lumină. 

Aşadar el urcase şi coborâse atâtea scări încât n-ar fi putut 
spune dacă se afla la etajul al doilea sau la parter. Dorea 
neapărat să ştie unde se găsea. De altfel, înţelegea că nu putea 
să se retragă. Bărbatul care purta lumina — căci acum putea 
desluşi că este un bărbat — îl zărise fără îndoială. Şi el nu voia 
să lase impresia că fuge. Continuă deci să înainteze. 

Ajunse până la acel bărbat. Era Pinacle care făcuse în aşa 
fel încât să apară în faţa lui Ragastens în momentul dorit. 

Cum îl vedea deci singur, el se opri la doi paşi de cavaler. 
Ridică lumina şi cu o voce foarte calmă, deşi puţin aspră, 
întrebă: 

— Cine sunteţi?... Ce faceţi aici? Ce doriţi? 

Ragastens observă atunci că bărbatul care îi vorbea pe 
acest ton de stăpân purta o mască roşie. 

— Cine sunt? Cavalerul Hubert de Ragastens. 

— Este adevărat. Vă recunosc. 

Şi cu o ironie abia ascunsă: 

— Ei bine! Domnule cavaler Hubert de Ragastens, ce faceţi 
în această casă care nu este a voastră şi unde, după părerea 
mea, aţi intrat ca un hoţ? 

— Domnule, eu v-am spus numele meu şi m-am prezentat 
fără gânduri ascunse. Vreau să ştiu cine sunteţi. Sunt curios să 
ştiu dacă sub această mască se află figura unui om cinstit. Lucru 
de care mă îndoiesc. Jos masca, domnule. 

Şi cu o mişcare mai iute ca trăsnetul, el smulse masca. 

— la te uită!... Deşi nu se poate spune că este o faţă 
umană, vă recunosc. Da, într-adevăr. 

Înaintând doi paşi, cu degetul, spre pieptul său, el încheie: 

— Sunteţi Gaspard Pinacle. 

Cu o răceală de gheaţă, Pinacle recunoscu: 

— Eu sunt. 

— Bărbatul, reluă Ragastens cu o voce care deveni tăioasă, 
pe care l-am surprins aruncând în apă corpul Rolandei de 
Montcapet pe care credea că o sufocase şi pe care eu l-am 
doborât pe puntea peste Oise, cu un foc de pistol încărcat numai 
cu pulbere. 


— Eu sunt, repetă Pinacle. 

Şi el adăugă, arătând rana hidoasă care era figura sa: 

— lată ce a făcut din mine focul vostru de pistol. 

— Bărbatul care şi-a asasinat binefăcătorul, maestrul 
Laurent din Archelles, în scopul de a lua cunoştinţă de 
testamentul prinţului de Montcapet. 

— Eu sunt. 

— Bărbatul care a devenit aici temnicerul şi călăul Rolandei 
şi care speră să termine sinistra treabă pe care n-a putut s-o 
ducă la bun sfârşit acum doisprezece ani. 

— Eu sunt. 

— Dumnezeule! Acest ticălos neruşinat pare să se 
mândrească de crimele sale!... Ah! Tu eşti aici pentru a o 
asasina din nou pe Rolande! Şi tu îndrăzneşti să mi-o spui în 
faţă!... Ei bine! Tu nu vei mai asasina niciodată pe nimeni, căci 
te voi sugruma. 

Spunând aceste cuvinte, Ragastens întinse mâinile pentru 
a-l apuca pe Pinacle de gât. 

Pinacle îl urmărea foarte atent. Brusc, el suflă în lumânare 
şi sări într-o parte. 

În întunericul de nepătruns, mâinile lui Ragastens nu 
întâlniră nimic. În acelaşi timp, el auzi vocea lui Pinacle care-l 
ironiza: 

— Tu nu vei sugruma pe nimeni. În schimb eu te voi face să 
plăteşti focul tău "de pistol de odinioară. 

Vocea părea să vină dintr-o altă cameră prin uşa 
întredeschisă de unde se zărea un firicel de lumină şi prin care 
venise Pinacle. Ragastens se întoarse ca o furtună spre această 
uşă şi pătrunse dintr-o săritură în această cameră. 

Or, Pinacle nu era acolo. 

Ragastens auzi zgomotul uşii care se închidea în spatele 
său. El înţelese că a căzut într-o cursă. 

El se întoarse şi sări asupra uşii: prea târziu. 

— Sunt prins! 

Şi imediat se certă: 

— Nu am decât ceea ce merit. Nu eşti neghiob, prostănac 
până într-atât! Acum iată-mă închis. Păcatele mele, ce mi se va 
întîmpla? Probabil că mă va lăsa să mor de foame şi de sete. 
Aşa-mi trebuie şi la dracu! Dacă voi mişca un deget să ies de 
aici! 


El era foarte sincer certându-se şi jignindu-se în felul 
acesta. Dar imediat îşi reaminti de Rolande şi-şi puse problema: 

— Să vedem mai întâi unde mă aflu. 

În acest moment lumina se stinse. Pe dibuite, el încercă să- 
şi dea seama. Constată că se găsea într-o încăpere pătrată, 
destul de mare, în care nu exista nici o mobilă. El nu găsi vreo 
fereastră şi nici uşa pe unde intrase. Parchetul şi pereţii pe care 
le cercetă scoteau un sunet metalic. 

Plictisit de a se învârti şi a se reîntoarce, se aşeză pe vine 
într-un colţ şi aşteptă. Această aşteptare se prelungi numeroase 
ore care i se părură interminabile. La un moment dat, camera se 
lumină brusc. Lumina, albă, cădea din plafon şi din cele patru 
colţuri ale camerei. 

Sări imediat în picioare. El văzu că nu se înşelase: se afla 
într-un fel de mare cutie de fier. Numai că, el văzu de asemenea 
ceea ce nu văzuse în întuneric, ceea te poate că nu exista puţin 
mai înainte: el văzu o scară de fier. Sau, mai bine spus, o 
succesiune de trepte de fier care porneau de la parchet pentru a 
ajunge la tavan. 

Atâta doar că acest fel de scară avea o formă ciudată. Ea 
nu urca vertical. Ea mergea în arc. În aşa fel încât treptele din 
mijloc depăşeau camera, în timp ce treptele de sus şi cele de jos 
păreau că se înfig în pereţi. El înţelese de prima dată cu ce se 
asemăna aceasta, căci murmură: 

"Ce maşină diabolică este asta? S-ar spune că este o 
porţiune de roată". 

El vru să vadă de aproape. După ce făcuse doi paşi, auzi în 
spatele său ceva ca zgomotul unui declic. Toată partea de 
parchet pe care se găsise puţin înainte se prăbuşise pe 
balamale invizibile. Avea în faţa lui o groapă neagră care părea 
de o adâncime insondabilă. Înţelese încă o dată, căci el ironiza: 

— Se pare că pe această porţiune de roată vor să mă facă 
să merg. Ei bine! Să nu ne mişcăm, iată totul. 

Era foarte simplu, într-adevăr. 

Numai că, în acelaşi moment, el simţi podeaua de fier 
clătinându-se sub picioarele sale. Abia avu timpul să facă un salt 
înainte, fără care putea fi înghiţit de cine ştie ce abis. Incă o 
dată, el vru să reziste. Încă o dată podeaua de sub el cedă. EIl 
ajunse astfel până la trepte Din tot planşeul nu mai rămăsese 
decât o fâşie îngustă, lată de numai un picior, pe care se ţinea. 


Atunci, abisul care se găsea sub picioarele sale se lumină. | 
se zbârli părul la vederea unei mulţimi de lame ascuţite şi 
tăioase dispuse în toate direcţiile. Mai avu forţa să glumească: 

— Drace! Ce tocană aş deveni, dacă aş cădea acolo! 

În acest moment, deasupra capului său el auzi o voce 
înăbuşită care cerea ajutor pronunţând numele său. Şi această 
voce era vocea Rolandei. 

El răcni: 

— lată-mă!... 

Şi fără să se gândească, apucă prima treaptă pentru a urca 
până la plafon. El urcă rapid două sau trei trepte. Şi deodată 
simţi că maşina de care se agăţase începea să se învârtească. Şi 
el era acela care, urcând treaptă după treaptă o făcea să se 
învârtească. Îşi folosea forţele în acest înspăimântător efort fără 
să avanseze deloc. El înţelese prompt. Vru să-şi dea drumul, să 
pună din. Nou piciorul pe îngusta fâşie de planşeu care 
rămăsese. Din fericire pentru el, avu prezenţa de spirit să 
privească înainte de a face mişcarea. 

Podeaua dispăruse complet. In locul său nu mai rămăsese 
decât acea enormă groapă care era în continuare luminată 
pentru ca el să poată vedea ce-l aşteaptă dacă se lasă să cadă. 

Atunci el îşi spuse că, deoarece el era acela care acţiona 
roata, n-avea decât să se menţină agăţat de trepte, fără să se 
mişte. Cel puţin nu-şi va mai irosi forţele inutil. Dar roata 
infernală, pusă în mişcare, continua să se învârtească singură. 
Se simţi aruncat spre perete. El înţelese că, prins între acest 
perete şi enorma masă de fier ce se învârtea, corpul său va fi 
turtit, strivit, zdrobit. 

Trebuia, cu orice preţ, să urce din treaptă în treaptă. 

Şi el continuă să se rotească pe loc, fără să avanseze, 
suspendat deasupra unui abis presărat cu lame ascuţite, 
spunându-şi că, atunci când va fi la capătul puterilor, nu-i va 
mai rămâne decât să aleagă: să se lase ciopârţit în fundul gropii 
sau să fie zdrobit între perete şi masa de fier. 


Capitolul III Sala armurilor 


Văzând că Ragastens o regăsise în sfârşit, Rayon d'Or 
încercase o bucurie atât de mare încât îşi pierduse puţin capul. 
Ea se repezi, fără să se gândească, spre una din porţile 
exterioare,  închipuindu-şi că-şi recăpăta libertatea fără 
întârziere. Apoi îşi spuse că în timp ce ea aştepta într-o parte, 
Ragastens putea foarte bine să intre prin altă. Ea alergase deci 
la o altă poartă. 

Apoi, revenindu-i sângele rece, se gândi că Ragastens va 
intra cum va putea şi se va îndrepta spre acea parte a castelului 
unde el o observase. Cel mai bun lucru pe care-l avea deci de 
făcut era să-l aştepte acolo încercând să-şi stăpânească nervii. 
Şi porni spre camera sa hotărâtă să nu se mişte de acolo. 

Pentru a ajunge la camera sa, cel mai scurt drum era prin 
sala armurilor. Aceasta era o sală mai mult lungă decât lată. Ea 
avea două uşi la fiecare extremitate, în total deci patru uşi 
plasate faţă în fată. Rayon d'Or intră în această sală puţin 
înainte de căderea nopţii, adică în momentul în care Ragastens, 
călare pe creanga copacului, pândea paznicul care nu va 
întârzia să apară. 

Ea traversă această sală, în toată lungimea ei, aruncând o 
privire distrată asupra armurilor şi strămoşilor săi care păreau 
un şir de persoane la trecerea ei. Şi se îndreptă direct spre uşa 
din faţa celei prin care intrase. 

Găsi uşa închisă cu cheia. Ea merse repede la celelalte uşi. 
Toate erau închise cu cheia, chiar şi aceea prin care intrase. 

închisă singură, la căderea nopţii, în această sală vastă, 
populată cu statui de fier care, în semiobscuritate căpătau 
aspecte fantomatice, ea nu se putu împiedica să se gândească 
la acea voce misterioasă care o speriase până la pierderea 
cunoștinței. Şi îşi spuse că o va mai auzi în mod sigur şi că, de 
această dată, i se vor întâmpla lucruri teribile. 

Rând pe rând, numeroase lumini se aprinseră pe tavan. 
Vasta sală era acum suficient luminată pentru ca ea să poată 
observa şi cele mai îndepărate colţuri. Acesta lumină trebuia s-o 
liniştească. 

Ea nu făcu decât să-i sporească groaza. De ce? Pentru că 
această lumină nu era obişnuită: ea avea nuanţe verzui care 
dădeau obiectelor un aspect straniu, neliniştitor. 

Şi începu o scenă halucinantă. 


Se auziră mai întâi plânsete, gemete, hohote de plâns 
sfâşietoare care păreau să iasă, cel puţin aşa credea, când dintr- 
o armură, când din alta. Apoi râsete îngrozitoare alternau cu 
plânsete. Şi deodată o armură chemă: 

— Rolande!... Rolande!... 

Vocea era înăbuşită, îndepărtată, cu vibrații ciudate, dar 
totuşi foarte distinctă. Ea văzu foarte bine din ce armură se 
auzea. Cu toată groaza, ca împinsă de o forţă irezistibilă, ea se 
apropie de această armură privind-o cu ochii măriţi de spaimă. 
Cu toate acestea ea se zbătea. Nu dorea să se apropie de 
această armură care o chema. Şi totuşi mergea. 

Armura, cu o voce lugubră, înspăimântătoare, repetă: 

— Rolande, vino, fiica mea! 

Groaza făcu ceea ce foamea şi setea făcuseră deja o dată: 
ea declanşa memoria. Rolande, înnebunită, îşi aminti brusc şi 
strigă numele armurii care o chema: 

— Monseniore Huges, voi sunteţi deci cel care mă chemaţi? 

Şi se sperie văzând că numele ţâşnise spontan de pe 
buzele sale crispate. 

Atunci, o a doua armură râniji: 

— Vino la mine, Rolande. 

— Monsenior Robert! horcăi Rayon d'Or, numind fără să se 
înşele a doua armură. 

— Vino cu noi! Vino! Locul tău nu este între cei vii! 

Scrâşniră mai multe armuri unele după altele. lar altele 
repetară sinistra frază: Locul tău nu este între cei vii! 

Rayon d'Or era în acest moment în culmea groazei. Fără să 
ştie ce face, se întorcea şi se reîntorcea mereu pentru a face 
faţă armurilor care îi vorbeau. Creierul său exaltat atinsese acel 
moment de tensiune acută unde un nimic ajunge să o 
prăbuşească în nebunie. 

Ea se repezi asupra uneia dintre armuri şi ridică viziera 
coifului. 

Şi se găsi în prezenţa unei figuri hidoase, care nu mai avea 
nimic omenesc şi care, cu ochi strălucitori, ochi vii, o privea cu 
un rânjet teribil. 

Ea nu ştia, nu putea să ştie că aceasta era înfăţişarea lui 
Pinacle, care îşi ridicase masca, barba şi mustaţa false şi care, 
profitând de întuneric, se strecurase într-una din aceste armuri 
şi de acolo, cu un talent de imitație remarcabil, o scotea din 


minţi cu chemările sale pe care ea le credea venite din altă 
lume. 

Ea nu văzu decât acest lucru monstruos şi un lung țipăt de 
groază ţâşni de pe buzele sale. Pe jumătate înnebunită, fără a 
şti ce face, ea ridică o altă vizieră şi se găsi în faţa unui cap de 
mort. 

Din instinct, fără să ştie, ea urlă: 

— Ajutor, Ragastens! Ajutor! 

Şi cavalerul, care se găsea dedesubt, auzise această 
chemare, se precipită asupra treptelor de fier, acţionând astfel 
roata infernală pe care era condamnat s-o facă să se 
învârtească până într-atât încât, la capătul forţelor, el s-ar fi 
lăsat să cadă şi să fie ciopârţit de lamele ascuţite care garniseau 
groapa căscată sub roată. 

Din momentul în care ea se găsi faţă-n faţă cu acest cap de 
mort, Rayon d'Or nu mai avu cunoştinţă de nimic. Ea începu să 
alerge ca o nebună, lovindu-se de armuri şi fără să înceteze să 
scoată lungi urlete. 

Pinacle, care continua s-o îngrozească prin imitaţiile sale 
sinistre, părăsi" armura, se strecură spre uşă şi ieşi. Îşi puse la 
loc barba, mustaţa şi masca. El acţiona un resort şi imediat 
lumina din sală îşi reluă culoarea albă obişnuită. 

Lucrurile îşi pierdură acea înfăţişare fantastică pe care o 
avuseseră până acum. Fu un moment de răgaz pentru Rayon 
d'Or de încetare a groazei nebune care o agita. In momentul în 
care era pe punctul de a se prăbuşi în nebunie sau de a cădea 
fulgerată de teamă, ea respiră şi avu o sclipire de luciditate. 

Ea se găsea în acest moment aproape de armura care 
conţinea un cap de mort. Ochii săi căzură asupra acestui cap de 
mort. El nu-i mai făcu aceeaşi impresie că atunci când era 
luminat de lumina verzuie. Ea avu curajul de a întinde mâna şi 
de a apuca acest cap de mort. 

Era o bucată ordinară de carton pe care fusese vopsit 
destul de grosolan un craniu. Merse repede la armura 
următoare, ridică viziera coifului şi găsi o bucată de carton 
asemănătoare. Ea căută din ochi cumplitul cap pe care-l văzuse 
într-un alt coif. Coiful era gol. Şi Pinacle nu se gândise să 
coboare viziera. 

Asta fu sfârşitul. Ea înţelese că a fost înşelată. 

"Au vrut să mă înnebunească", îşi spuse ea. 


Dar şocul fusese prea puternic. Ea tremură încă din toate 
încheieturile atunci cânt Pinacle apăru, cu un sfeşnic în mână. El 
crezu că ea era încă înnebunită de spaimă. El înainta încet spre 
ea, fixând-o cu ochii săi reci şi spuse, cu o voce de gheaţă: 

— Ce înseamnă aceste ţipete îngrozitoare?... Ce dracu 
faceţi aici?... Locul vostru nu este aici, o ştiţi bine. 

Rayon d'Or nu se mai temea. Ea ironiza: 

— Unde este deci, locul meu? 

— În mormânt, răspunse Pinacle cu o voce sinistră. 

Şi el mârâi: 

— Întoarceţi-vă deci în mormântul vostru, voi nu aveţi ce 
căuta între oamenii vii... Căci voi sunteţi moartă, moartă de 
doisprezece ani... Ştiţi bine că sunteţi moartă. 

— Voi vreţi să mă înnebuniţi prin teroare. Era cât pe ce să 
reuşiţi. Acum este prea târziu. 

— Fie, recunoscu Pinacle cu acel cinism deconcertant pe 
care-l arătase deja vizavi de Ragastens, vom căuta altceva. Veţi 
fi totuşi zdrobită. 

— Vă înşelaţi. Voi fi salvată, fără voia voastră. Voi fi smulsă 
din ghearele voastre. 

— Ştiu, contaţi pe viteazul vostru, cavalerul de Ragastens. 
Ei bine! Priviţi unde l-am pus pe cavalerul vostru. 

El apăsă cu piciorul pe o porţiune a parchetului. O trapă se 
deschise lângă o armură. Trapa descoperi o deschizătură exact 
atât de largă cât pentru a permite unui om să treacă, cu 
condiţia să nu fie prea gras. El se aplecă asupra acestei 
deschizături şi, cu o voce aspră porunci: 

— Priviţi şi spuneţi-mi dacă acela este cel care va putea să 
vă smulgă din ghearele mele, aşa cum spuneţi. 

O apucase de încheietura mâinii şi o trăgea spre 
deschizătura pe care i-o arăta cu degetul. 

Cu o smucitură, ea se eliberă. Se aplecă la rândul ei şi privi. 

Cuşca de fier era luminată. Prin faţa deschizăturii se 
vedeau trecând treptele de fier una după alta. Ele treceau 
destul de repede şi recădeau cu un uşor scârţâit. La oarecare 
distanţă se vedea capul lui Ragastens. El era în continuare 
încleştat de trepte şi continuă, fără voia lui, toate mişcările unei 
ascensiuni. Numai că el rămânea pe loc, fără să înainteze. 
Enorma risipă de forţe se efectua în gol, fără a da nici un 
rezultat. 


Ragastens auzise. El săltă capul. Gâfâia. Avea faţa 
congestionată, lac de transpiraţie. 

Rayon d'Or, răvăşită, îşi simţi inima zvâcnind. Într-un suspin 
sfâşietor, ea strigă: 

— Ragastens! Oh! Ragastens... Pentru mine!... Curajos 
până la capăt, el încercă s-o asigure: 

— Curaj!... La dracu, voi ieşi din această groapă infernală! 

Rayon d'Or nu putu să privească mult timp pe alesul inimii 
sale zbătându-se disperat în această poziţie îngrozitoare în care 
ajunsese pentru ea. Lividă, gâfâind, scuturată de hohote 
convulsive pe care nu şi le putea înăbuși, ea se trase înapoi. Și 
ar fi căzut dacă mâinile ei n-ar fi întâlnit armura de lângă trapă. 

Ea se agăţă maşinal de această armură. Şi tresări. Fu ca o 
lumină orbitoare care-i străbătu creierul. Privi obiectul de care 
mâinile sale se agăţase din întâmplare. Şi ea văzu că acest 
obiect era o ghioagă de fier agăţată de centura armurii. 

Fără ca Rayon d'Or să-şi fi dat seama, ghioaga de fier se 
găsea desprinsă, ţinută solid de coadă de mâinile sale. 

Pinacle nu se ocupa de ea. El încerca nevoia irezistibilă de 
a-şi savura cumplita răzbunare, bătându-şi joc de nenorocirea 
învinsului. Cu o bucurie sălbatică, el scrâşni: 

— Ei bine! Ce spui de mica mea maşină? Eu sunt cel care a 
inventat-o, în onoarea ta. Eu sunt cel care, în secret, am instalat 
această roată pentru tine. Am aşteptat doisprezece ani. Dar ura 
este răbdătoare. Ştiam că va veni o zi când vei fi în puterea 
mea... 
El nu putu să spună mai mult. 

Simţi în ceafă un şoc înspăimântător, ca şi cum grinda 
principală a tavanului se abătuse deodată asupra lui. Şi el căzu 
de-a curmezişul deschizăturii, unde rămase fără să mişte, 
leşinat, poate mort. 

Rayon d'Or, simțind minerul ghioagei în mâinile sale, fără 
să ezite, cu un gest maşinal, ridicase mâinile şi o abătuse 
asupra capului mizerabilului. 

Ragastens văzu corpul lui Pinacle căzând. El înţelese pe loc 
ce se întâmplase. El scoase un răcnet de bucurie. 

Din nenorocire, roata infernală continua să se învârtească 
implacabil. lar Ragastens, ale cărui forţe se epuizau, horcăia. 

Atunci, ea îşi pierdu capul: 


— Această maşină! Această înspăimântătoare maşină cum 
s-o opresc? 

Ragastens fu acela care-i sugeră manevra posibilă văzând 
că ea se sprijinea de ghioagă. 

— Ghioaga! spuse el. Introdu ghioaga între trapă şi trepte! 

Ea se supuse imediat. 

Ghioaga plasată de-a curmezişul deschizăturii opri prima 
treaptă care o lovi. Maşina nu voia să-şi lase prada: ea rezista, 
forţa, gemea. Dar ghioaga ţinu bine. Se auzi un puternic declic, 
ca zgomotul unui mare resort care se destinde şi sare. Maşina 
şovăi, avu câteva tresăriri şi, în sfârşit, se opri. 

O secundă mai târziu, Ragastens sări din 
înspăimântătoarea cuşcă de fier, de unde crezuse că nu va mai 
ieşi viu niciodată. 

Fără să se gândească, într-un gest spontan, de o inocenţă 
adorabilă, Rayon d'Or se aruncă emoţionată la pieptul lui şi îi 
întinse buzele murmurând: 

— Dacă mureai, Hubert, aş fi murit, de asemenea şi eu. 

Şi astfel, în faţa celor două rânduri de armuri, care 
reprezentau întreaga descendență ilustră a Montcapeţilor, îşi 
acordară primul lor sărut: sărutul de logodnă. 


Capitolul IV Clipe de fericire 


Rayon d'Or se desprinse încetişor. Ei rămăseseră un 
moment faţă în faţă, ţinându-se drăgăstos de mâini, ea roşie 
toată, el foarte palid, la fel de emoţionaţi şi unul şi altul. 

El reveni primul la realitate. Redresându-se, cu o privire 
maliţioasă şi un zâmbet ironic pe buze, remarcă: 

— Jalnic cavaler aveţi în persoana mea. Vin să vă salvez şi 
voi sunteţi cea care mă salvaţi. 

— Pentru mine aţi ajuns în această situaţie îngrozitoare. Nu 
sunt eu cea care v-a salvat. 

— AŞ!... Nu este deci această mică mână în care eu am 
văzut acea ghioagă grea? 

— Da, răspunse ea cu aceeaşi gravitate, dar cine a pus-o în 
mâna mea? 

Ea se întoarse spre armură: 


— Este monseniorul Bertrand. Pentru că voi nu ştiţi. Eu îi 
recunosc pe toţi cei din familia Montcapet a căror urmaşă sunt. 
Şi acesta, care mi-a pus ghioaga în mâini şi care mi-a poruncit 
să lovesc, fără teamă şi fără milă, acesta este Bertrand, al 
cincilea Montcapet, străbunicul meu. 

— Ah! strigă Ragastens vesel, deci acum vă amintiţi? 
Memoria v-a revenit, în fine? 

— Da, răspunse ea şi pot, fără teama de a mă înşela, să vă 
spun: cavalere de Ragastens, fiţi bine venit în casa părinţilor 
mei, în "casa" mea. 

Fără să-şi dea seama, ea adoptase o ţinută plină de 
nobleţe. Una din acele ţinute care o îndreptăţea să fie 
considerată prinţesă de cei în faţa cărora se afla. Şi era 
imposibil să-ţi închipui o prinţesă mai frumoasă, mai graţioasă. 

Şi fără să-şi dea seama, el adoptă o atitudine deferentă, 
cum se cuvenea unui simplu cavaler în faţa unei înalte, 
puternice şi foarte bogate prințese. 

Ea nu dădu atenţie acestei atitudini şi vru să-l pună în 
mişcare spunând: 

— Veniţi, cavalere, să nu mai rămânem aici. 

— Un moment, doamnă, vă rog, spune el. Trebuie să mă 
conving de un lucru care m-a intrigat... Trebuie să văd dacă nu 
m-am înşelat. Şi în primul rând, să luăm aceste chei pe care le 
văd agăţate de această centură. 

Vorbind, el mersese la Pinacle care nu dădea semne de 
viaţă. Îi luă o legătură de chei pe care o purta la centură. El le 
puse în buzunar, apoi, cu o mişcare, rapidă, îi ridică masca. 
După aceea, duse mâna la barba acestuia şi trase puternic. 
Barba şi mustaţa rămaseră în mâna sa. 

Cu un frison de groază, Rayon d'Or recunoscu masca 
hidoasă care, sub coiful unuia dintre strămoşii săi, îi apăruse 
câteva momente şi o înspăimântase. 

Ragastens începu să râdă privind barba falsă şi spuse: 

— Este chiar aşa cum mi se păruse. 

El se ridică şi spuse, arătând corpul întins la picioarele sale: 

— lată corpul omului care v-a răpit odinioară şi v-a aruncat 
cu sânge rece în Oise, de unde mi-a fost atât de greu să vă scot. 

Şi, cuprins subit de mânie la amintirea acestui josnic 
asasinat, el se aplecă din nou, prinse corpul în braţe şi-i dădu 
drumul în groapă, spunând: 


— Ah! Tu ai construit această oribilă maşină special pentru 
mine! Ei bine! Mi se pare drept să te fac s-o încerci la rândul tău. 
De altfel; ţi-am spus că nu vei mai asasina pe nimeni. Du-te să 
vezi cum arată fundul gropii tale. Apoi închise violent trapa 
peste el. lar pentru Rayon d'Or, el explică: 

— Acest mizerabil probabil nu murise. Într-o zi sau alta, aţi 
fi putut fi victima sa. lată-vă scăpată pentru totdeauna. 

Ei părăsiră sala armurilor. Ragastens dorea s-o conducă pe 
Rayon d'Or la locuinţa sa, fără să mai întârzie. 

Ea refuză. Acum, când se dovedise că ea era prinţesa de 
Montcapet, fabulos de bogată, Ragastens încerca fără voia lui o 
anumită timiditate în faţa ei. lar atitudinile de mare prestanţă pe 
care ea le lua în mod natural, fără să se gândească, nu erau de 
natură să-l ajute să-şi învingă această timiditate. El nu îndrăzni 
să insiste. 

Însă, deoarece ea dorea să încheie această noapte în 
"casă" ei, cum spunea cu un naiv orgoliu, el îşi regăsi întreaga 
siguranţă pentru a declara că trebuie să se asigure că n-o mai 
ameninţă nici un pericol. 

Împreună, Rayon d'Or purtând sfeşnicul pentru a-i lăsa lui 
libertatea mişcărilor în caz de pericol, ei vizitară castelul. 

Îi aştepta o surpriză plăcută: găsiră o mare cantitate de 
mâncare de toate felurile şi nenumărate sticle acoperite de un 
strat respectabil de praf. 

Foamea fiind potolită, se abandonară cu plăcere flecărelii. 
Ea povesti cum fusese răpită din capela ducelui de Guise, ceea 
ce el aflase după aceea şi cum memoria i-a revenit puţin câte 
puţin. 

El povesti despre ieşirea din castelul Guise şi diferitele sale 
aventuri până în momentul când ea îl descoperise agăţat de 
treptele de fier. Numai că, în această povestire făcută cu acea 
vervă ironică ce-i era proprie, el avu grijă să treacă repede 
peste pericolele prin care trecuse. 

După ce au schimbat multe confidente, ei făcură planuri de 
viitor. Cu alte cuvinte, ehschiţă un plan vag al campaniei pe 
care intenţiona s-o întreprindă cât mai repede pentru a o face 
să-şi recapete numele şi averea. Ei vedeau viitorul în roz şi nu 
se îndoiau deloc de succesul acţiunii. 

Rayon d'Or observă prima că soarele se ridicase deja. Pe 
neaşteptate, ea puse această întrebare: 


— Pentru a duce bine această campanie, va fi nevoie de 
bani, de mulţi bani. Îi aveţi? 

Ragastens se trezi aruncat brutal din înălțimile diafane ale 
visului pe tărâmul aspru al realităţii. Tulburat, el mormăi: 

— Bani!... La dracu! Uitasem de asta!... Este adevărat că va 
fi nevoie de bani. 

— Îi aveţi? repetă Rayon d'Or cu o uşoară încăpățânare. 

— Nu, recunoscu Ragastens, n-am o para. 

El se ridică şi începu să meargă agitat. Şi mergând, izbucni: 

— Bani!... ce lucru nenorocit este existenţa!... Pe cuvântul 
meu, în această lume mizerabilă, nu poţi să spui nimic şi nu poţi 
să faci nimic fără să te izbeşti de acest cuvânt: bani!... să-l 
sugrume ciuma pe cel care a găsit acest cuvânt! Să-l macine 
frigurile pe cel care a inventat acest lucru searbăd şi de nimic 
căruia i se spune bani!... Bani! La dracu, nu, nu-i am!... Dar unde 
va fi meritul dacă voi porni campania cu buzunarele pline de 
bani? Bani!... Vom avea cu duiumul când voi duce cu bine la 
capăt această misiune, căci o voi duce cu bine, chiar fără bani, 
nu vă îndoiţi de asta. 

Ea nu se îndoia. Butada şi mai ales tonul cu care fusese 
spusă, o făcură să râdă din toată inima. 

Ca un ştrengar fericit, începu şi el să râdă împreună cu ea 
şi mai tare decât ea. El credea că îndepărtase problemă căreia îi 
înţelegea foarte bine importanţa şi care-l preocupa mai mult 
decât lăsa să se vadă. El încă nu scăpase. Ea-şi reluă aerul 
serios şi ridică o nouă obiecţie, de altfel foarte raţională: 

— Totuşi, va trebui să trăim de acum încolo. 

— Este adevărat, pe coarnele diavolului, nu m-am gândit la 
asta, recunoscu el cu ciudă. Şi cu aerul său cel mai naiv: 

— Ei bine! Vom trăi... Spuneţi-mi de ce nu vom putea trăi? 

— Cum, dacă nu avem bani? 

El văzu că nu putea evita incomoda problemă: ea nu cedă. 

Atunci el mormăi: 

— Din nou acest cuvânt mizerabil. 

Şi cum nu ştia la ce sfânt să se închine, în mintea lui ţâşni o 
bună inspiraţie. 

Exista locuinţa lui Ragastens. Această locuinţă aparţinea de 
drept lui Pompignan, care era mai mare. Dar Pompignan, într-o 
perioadă în care era sigur că va face avere, cedase drepturile 
sale lui Ragastens, asupra cărora primise actele în ordine care 


făceau din el unicul proprietar a tot ce mai rămăsese din bogăţia 
din trecut a familiei. El putea deci să dispună de ea după bunul 
său plac. Dacă nu se folosise niciodată de dreptul său, era 
pentru că hotărâse să nu accepte acest dar frăţesc şi să nu 
permită vânzarea locului unde murise tatăl său. Şi deodată 
Ragastens îşi amintise de această biată casă de care el hotărâse 
să nu se despartă niciodată. Deja, îşi spunea: 

"Oricum, vânzarea acestei case vă aduce trei sau patru mii 
de livre. Pot să fac acest sacrificiu pentru ea. Căci ea are deo 
sută de ori dreptate: fără bani nu voi reuşi nimic." 

Luând această hotărâre, care reprezenta pentru el un 
sacrificiu dureros, el o asigură pe tânăra: 

— Fiţi liniştită. Voi căuta banii necesari... şi îi voi găsi. 

— Nu căutaţi, este inutil. l-am găsit eu. Veniţi. 

El o urmă uluit, întrebându-se unde putuse ea descoperi 
aceşti bani indispensabili. Şi urmând-o, el o admira: 

"Este o adevărată prinţesă. Cea mai frumoasă, cea mai 
fermecătoare şi cea mai distinsă din câte se poate visa. lar 
aceasta nu reprezintă nimic uimitor, deoarece ea este Rolande 
de Montcapet." 

Ea îl conduse într-o încăpere care, în timpul vieţii sale, 
fusese cabinetul prinţului de Montcapet. Se opri înaintea acelor 
lambriuri de lemn pe care am văzut-o admirându-le mult timp şi 
de aproape. Ea apăsă pe o floare. O parte din lambriuri se 
dădură la o parte dând la iveală un mic dulap de fier încastrat în 
zid. 

Dulapul conţinea şase saci pântecoşi aliniaţi unul lângă 
altul şi o casetă de argint cizelată, o adevărată capodoperă, 
semnată Benvenuto Cellini. 

— lată banii, spuse veselă Rayon d'Or arătând sacii. 

Ragastens luă unul şi-l cântări în mână. Cu un fluierat de 
admiraţie, el aprecie: 

— Conţine pe puţin zece mii de livre! Şi sunt cu totul şase 
le fel. Asta înseamnă în total şaizeci de mii de livre! Este o sumă 
enormă! 

— Va fi suficient? 

— Eu n-aş fi putut găsi mai mult de două sau trei mii de 
livre 

— Şi aţi fi reuşit cu o sumă atât de mică? 

— Fără îndoială. 


— Pentru moment, luaţi aceşti doi saci. 

— Ce doriţi să fac cu ei? Jumătate dintr-unul din aceşti saci 
va ajunge cu prisosinţă. 

— Nu, luaţi-i pe amândoi... Eu nu mai sunt Rayon d'Or. Eu 
sunt prinţesa Rolande de Montcapet. Şi prinţesa de Montcapet 
nu se poate mulţumi cu ceea ce-i ajungea lui Rayon d'Or. 
Trebuie să duc o viaţă convenabilă, până îmi voi recăpăta rangul 
la care am dreptul prin naştere şi avere. 

Cu acelaşi aer grav, ea adăugă: 

— Voi înşivă va trebui să puteţi să vă ţineţi rangul potrivit 
viitorului soţ al prinţesei de Montcapet. 

Şi, pronunţând aceste cuvinte care lui i se păreau foarte 
fireşti, ea roşi şi rămase jenată în faţa lui. 

El se aplecă deasupra mâinii ei depunând un sărut timid în 
care-şi puse tot sufletul iubitor şi sincer. Indreptându-se, cu o 
ridicare a umerilor, gândindu-se la acest titlu de viitor soţ pe 
care ea i-l dăduse, îşi spuse: 

"De ce nu?... Să facem ce este de făcut, cât despre rest... 
vom trăi şi vom vedea." 

Şi îşi reluă obişnuitul său aer nepăsător. 

Rayon d'Or deschise caseta.. Deasupra se aflau câteva 
documente. Ea le ridică. Şi atunci apărură uimitoare pietre 
preţioase fixate în monturi minunate de aur şi argint. Diademe, 
coliere, brățări, inele, agrafe, erau acolo de toate. Şi ele 
reprezentau o avere cel puţin egală cu cea pe care o conţineau 
sacii. 

Cu o voce pe care emoția o făcea să tremure, ea destăinui: 

— Acestea sunt bijuteriile mamei mele. Vorbind despre 
această mamă pe care ea nu-şi 

Amintea s-o fi cunoscut, lacrimi umezeau frumoşii ei ochi, 
atât de albaştri încât puteai crede că vezi un colţ de cer. 

Dorind să-i schimbe gândurile, el întrebă: 

— Cum aţi reuşit să descoperiţi această comoară? 

Ea îi povesti cum tatălui său, foarte bun şi foarte indulgent 
cu ea, îi plăcea s-o vadă jucându-se în această cameră care era 
cabinetul lui, în timp ce el, aşezat la masă sa de lucru citea sau 
scria. Copiii sunt curioşi şi buni observatori. Ea îl văzuse 
adeseori folosindu-se de acest dulap secret pentru a lua sau a 
depune mari sume şi n-a trecut mult timp până a observat cum 
se procedează pentru a-l deschide. Acesta, ca şi restul se 


ştersese din memoria ei amorţită. Apoi, când memoria începuse 
să-i revină, îşi amintise vag că exista acolo ceva care o interesa 
odinioară. Şi ea începuse să caute. 

— Oh! A trebuit să bâjbâi mult timp, spunea ea terminând. 
Nu reuşeam să regăsesc floarea în care se ascundea resortul 
care permite deschiderea acestui dulap. Cu toate acestea, până 
la urmă am reuşit s-o descopăr. Gândiţi-vă la încântarea mea 
văzând că dulapul secret nu fusese atins şi că în el se mai găsea 
o mică avere. 

Trebuia să vezi cu ce aer detaşat pronunţa aceste cuvinte: 
o mică avere. 

— Drace! făcu Ragastens râzând, se vede bine că aţi 
redevenit în întregime prinţesă de Montcapet! Ştiţi că această 
mică avere, cum îi spuneţi, mie îmi pare, bietul de mine, ca o 
avere enormă? Şi nu vorbesc decât despre conţinutul acestor 
saci rotofei care cânta un cântec atât de plăcut de ascultat. 

Spunând aceste cuvinte, el lovi în sac şi acesta scoase 
sunetul clar al aurului ciocnit! 

Ei izbucniră în râs: erau tot atât de copii şi unul şi celălalt, 
la fel de fericiţi că sunt îa viaţă şi că sunt împreună. 


Capitolul V Ragastens organizează casa 
prinţesei 


Rayon d'Or îi arătă lui Ragastens mecanismul care permitea 
deschiderea dulapului secret: era stabilit că dacă el va reveni, 
să poată lua bani dacă va fi nevoie. El se împovăra cu cei doi 
preţioşi saci, ea luă caseta încă mai prețioasă şi plecară, 
îndreptându-se spre locuinţa lui Ragastens. 

Aici rămaseră puţin: timpul necesar pentru a procura un cal 
pentru Rayon d'Or. Apoi reluară drumul spre Paris, flecărind 
vesel sub soarele strălucitor care le zâmbea. 

Ragastens se opri într-un cartier periferic al capitalei, 
descoperi şi închirie o casă mobilată, ascunsă în verdeață, care- 
şi ridica pereţii acoperiţi cu ghirlande de iederă între o grădină 
veselă şi înmiresmată de o abundentă de flori de diverse culori 
şi o livadă unde se vedeau numeroşi pomi încărcaţi de fructe. 
Totul era împrejmuit de un zid de piatră înalt şi solid. 


Era acolo tot ce trebuia: grajd, staul de vite, curte de 
păsări. Toate populate cum se cuvine cu 

O mică lume cu pene şi păr. Ceea ce o făcu pe Rayon d'Or 
să spună: 

— Ah! Ce fericiţi ar fi aici bunul meu Polo şi bietul meu 
Fringo. Şi suspină. 

Ragastens nu luă seama la acest suspin. El chibzuia: 
ţăranca robustă însărcinată cu servirea stăpânilor şi îngrijirea 
animalelor îi făcuse impresia unei femei de treabă. Din acest 
motiv o angajase. Dar, în definitiv, el nu o cunoştea şi nu dorea 
s-o lase pe prinţesă la discreţia ei. 

— Să vedem, spuse el deodată, v-ar displăcea să fie aici, cu 
voi, cele trei frumoase fete pe care le-aţi cunoscut în strada 
Truanderie? 

— Bergamote, Saphir şi Muscade! strigă bucuroasă Rayon 
d'Or. Cele care au fost atât de bune cu mine. Cele care s-au 
îngrijit de voi şi de însoțitorii voştri. Ah! Hubert, cum poţi să mă 
întrebi dacă mi-ar displace să le am lângă mine? Repede, 
Hubert, du-te şi le caută. 

Ragastens plecă. El se îndreptă spre strada Truanderie. 
Trecu mai întâi pe la locuinţa sa, la Mawviette Gueule d'Or. Se 
gândea la Milord Gendarme şi Marasquin. | se părea cea mai 
sigură gardă pe care o putea găsi pentru a veghea asupra 
Rolandei. 

Mauviette Gueule d'Or nu-i zărise nici măcar o singură dată 
în tavernă. 

Ragastens nu se miră şi nu se nelinişti. El ştia că până la 
urmă, într-o zi, vor reveni. Dacă întârziau prea mult, va trebui să 
pornească în căutarea lor şi ştia că-i va găsi. El se ocupă de cele 
trei frumoase fete. 

Trecu să arunce o privire casei "Patroanei". Dar, văzând 
jaluzelele dormitorului lor lăsate, el înţelese că era încă prea 
devreme: cele trei curtezane, care uneori nu se întorceau decât 
la revărsatul zorilor, frânte de oboseală, nu se sculau din pat 
înainte de prânz. 

Ragastens, neavând altceva mai bun de făcut, duse înapoi 
calul pe care-l închinase şi plăti restul chiriei. După care el 
reveni la locuinţa "Patroanei". De această dată el fu mai 
norocos. În mai puţin de un sfert de oră el era instalat la o masă 


într-un separeu din taverna Grand Duc cu Muscade, Saphir şi 
Bergamote. 

Primul cuvânt pe care Ragastens i-l adresă fu acesta: 

— Prinţesa va fi fericită să vă vadă. 

După ce le liniştise în ceea ce o priveşte pe mica lor 
prietenă, le spuse despre ea destul pentru a le dezlănţui bucuria 
şi admiraţia. Ele strigară în cor: 

— Este deci, într-adevăr, prinţesă? 

— Este prinţesa Rolande de Montcapet, repetă Ragastens. 
Ea are sânge regal în vine. 

— Sânge regal! repetă grav dulcea Muscade dând din cap. 

— Şi ea a fost camarada noastră! strigă Saphir cu mândrie. 

— lar eu am tutuit-o, am vrut s-o fac cu ou şi cu oţet, se 
plânse cu amărăciune Bergamote. 

— Şi ea îşi mai aminteşte de noi? întrebă cu naivitate 
Muscade. 

— Ea a binevoit să uite răutatea mea? se nelinişti 
Bergamote. 

— Ea vrea să ne vadă? se minună Saphir. 

— Ascultaţi, eu v-am văzut la treabă pe toate trei. Sunt 
convins că nu sunteţi făcute pentru viaţa mizerabilă pe care o 
duceţi. Eu cred că sunteţi trei femei de treabă pe care mizeria, 
sfaturile proaste constrângerea poate... 

— Spuneţi  constrângerea cu siguranță,  întrerupse 
Bergamote cu o înfăţişare crâncenă. Constrângerea este cea 
care ne-a obligat să ajungem la această tristă meserie. 

Saphir şi Muscade, pe care Ragastens părea să le întrebe 
cu privirea, confirmară aceste cuvinte cu o mişcare a capului. ŞI 
Muscade explică: 

— Ghinionul, domnule. Amăgeşti o fată cinstită. Şi când ea 
se trezeşte, este dezonorată. 

— Aşadar, ce să faci? murmură visătoare Saphir. Te 
rostogoleşti în şanţ... şi acolo rămâi. 

— Aşa ar fi ajuns şi doamna prinţesă, destăinui deodată 
Bergamote, dacă noi nu eram acolo. 

Ragastens se  cutremură la această  destăinuire 
neaşteptată. Recunoştinţa sa crescu faţă de bietele fete cărora 
le era îndatorat pentru acest serviciu de nepreţuit. 

— Cu toate acestea, spuse el, cu puţină voinţă, îmi pare că 
aţi fi putut... 


— Ce greşeală! îl întrerupse din nou Bergamote. 

Şi, ridicând din umeri: 

— Credeţi că "Patroana" nu şi-a luat măsuri de precauţie? 
Din prima zi, domnule, noi am fost debitoarele ei. Oricând vrea, 
ea poate să ne arunce în închisoare, pentru datorii. 

— Şi închisoarea, suspină Muscade, va fi permanentă 
pentru bietele fete incapabile să plătească. 

— Îi datoraţi deci o sumă mare? se informă Ragastens. 

— O mare, o foarte mare sumă pentru noi, spune 
Bergamote. Pentru partea mea, îi sunt datoare o sută cincizeci 
de livre. 

— Eu cam tot atât, spune Saphir. 

— Şi eu la fel, spune Muscade. 

Şi adăugă: 

— Cum credeţi că ne vom putea vreodată achita, când ea 
ne curăţă până la ultimul bănuţ ceea ce primim? 

— Prinţesa va plăti ceea ce îi datoraţi, le asigură Ragastens. 

Ele se priviră tulburate. Apoi izbucniră în râs. Brusc, ele se 
îmbrăţişară şi începură să plângă în hohote. Bucuria le răvăşea, 
le ducea în pragul nebuniei. 

— Veniţi, spuse blând Ragastens, prinţesa vă aşteaptă. 

Şi el adăugă: 

— N-o veţi mai părăsi. Veţi locui împreună cu ea. Nu v-a 
promis că va veni să vă caute? Ea îşi ţine promisiunea. 

Asta declanşa noi manifestări de bucurie zgomotoasă. 
Bietele fete credeau că trăiesc un vis minunat. 

Cu toate acestea, deodată, Bergamote se posomori. Şi, 
scuturând din cap: 

— Suntem nebune, spune ea cu tristeţe. 

— De ce? se speriară celelalte două. 

— Gândiţi-vă, mormăi Bergamote: să mergem la doamna 
prinţesă pentru a-i prezenta complimentele noastre, asta o pot 
admite. Dar să mergem să locuim lângă acest înger neprihănit, 
noi care arn fost ceea ce ştiţi, este asta posibil? 

Ragastens le cercetă un moment cu ochii săi strălucind de 
bucurie. Cu o mare blândeţe, el spuse cu simplitate: 

— Veniţi, totuşi. 

Ele se speriară: 

— N-ai înţeles, deci domnule? 


— Desigur, surâse Ragastens cu aceeaşi blândeţe. Vă 
previn că prinţesa are duşmani puternici, înverşunaţi. Ei nu-i vor 
doar averea, ci şi viaţa şi poate onoarea. Va trebui să vegheaţi 
asupra ei zi şi noapte, cu un devotament neobosit. Va trebui să 
fiţi tot timpul în alarmă, căci se vor întinde tot felul de curse pe 
care va trebui să le descoperiţi. Aceasta nu va fi fără oarecare 
pericol pentru voi înşivă. 

Dacă el vrusese să le încerce curajul, se lămuri. Se petrecu 
o triplă izbucnire: 

— Vom veghea ziua şi noaptea! 

— Ne vom da viaţa pentru ea, dacă va trebui! 

— Vom fi umilele sale servitoare! 

Ragastens surâdea satisfăcut. Se felicita în sinea sa pentru 
că se gândise la aceste fete curajoase, a căror bucurie naivă îi 
făcea plăcere şi pe al căror devotament ştia că poate conta. 

— Să mergem, făcu el vesel. 

La "Patroană", Bergamote fu aceea care începu tratativele. 
Şi ea o făcu fără ocolişuri, mergând drept la ţintă, cu bruscheţea 
ce-i era obişnuită. 

— Ne-ai jefuit, furat, chinuit destul. S-a sfârşit. Vă părăsim. 
lată un gentilom generos care binevoieşte să plătească datoriile 
noastre, pentru care ne veţi da chitanţă în regulă. 

— Dacă acest frumos galant este atât de generos pentru a 
plăti datoriile voastre, eu nici nu cer altceva. 

"Frumosul galant" era Ragastens. El îşi scoase pungă şi 
numără patru sute cincizeci de livre. El puse banii pe marginea 
mesei, la îndemâna ei şi spuse cu răceală: 

— lată cele patru sute cincizeci de livre care vi se 
datorează. 

— Este un mic acont binevenit, surâse bătrâna întinzând 
gheara. 

Mai rapid decât ea, Ragastens puse mâna pe teancul de aur 
şi cu acelaşi ton glacial: 

— Nu este un acont. Este o lichidare definitivă pentru care 
trebuie mai întâi să-mi eliberaţi chitanţă. 

— Frumosule galant, zău, ce credeţi că aţi găsit aici? Dar 
este un cărpănos cum n-am mai văzut! Crede într-adevăr că 
pentru patru sute cincizeci de livre eu vă voi lăsa să plecaţi? 

Bergamote vru să intervină, Ragastens o opri cu un gest. Și 
distant: 


— Refuzaţi? 

— Acontul, nu. Lichidarea definitivă, la acest preţ, da. 

— Bine, făcu  Ragastens foarte calm. Urmaţi-mă, 
domnişoarelor. Mergem la şeful poliţiei. 

— Voi dovedi în ce fel ele îmi datorează mai mult! urlă 
bătrână care începea să se înfurie. 

— De acord, ironiza Ragastens fără a fi impresionat. Şeful 
poliţiei vă va cere să vă justificaţi creditul. 

— Ce-mi va cere? se nelinişti "Patroana". 

— Ce ştiu eu?... Poate să-i explicaţi puţin ce fel de comerţ 
faceţi în această prăvălie... Ah! Ah! Asta vă dă de gândit... Şi n- 
aveţi idee cât de indiscret devine şeful poliţiei când se hotărăşte 
să-şi bage nasul în anumite afaceri necurate. 

— Sunt o femeie cinstită! protestă "Patroana'". 

— He! făcu liniştit Ragastens, am cunoscut câteva femei 
cinstite în genul vostru pe care şeful poliţiei a pus să fie biciuite 
în piaţa publică. După care au fost sugrumate de către maestrul 
Tornebise, călăul oficial. Sper sincer să nu aveţi aceeaşi soartă 
dacă-l veţi lăsa pe şeful poliţiei să-şi bage nasul în afacerile 
voastre. 

"Patroana" se cutremură. Ea ştia bine ce-ar păţi dacă ar 
cădea în ghearele şefului poliţiei. Ea se văzu deja în mâinile de 
temut ale călăului. Cobori capul, învinsă şi se resemnă. 
Ragastens nu lăsă banii decât cu chitanţă în regulă. 

Rămasă singură, "Patroana'" izbucni: 

— Fie că blestemul să cadă pe tine, gentilom prefăcut, 
suspect, desfrânat!... toţi demonii infernului să te ţină pe foc!... 
Ruinată, el m-a ruinat, puşlamaua! Ruinată, jefuită, asasinată. 
Biata de mine, ce să mă fac? Va trebui să merg să întind mâna 
în pridvorul bisericilor? 

In acest timp, Ragastens spunea: 

— Dacă vreţi, vom intra în prima prăvălie pe care o vom 
găsi în drumul nostru şi veţi alege veşminte potrivite cu situaţia 
pe care o veţi avea de acum înainte. 

Cochete toate trei, ele bătură din palme, încântate. 

Asta se petrecea la doi paşi de Hale, unde se găsea o mare 
prăvălie. Se îndreptară într-acolo. 

Şi îl întâlniră pe Jehan Gehenne, poetul-gropar, rivalul lui 
Ronsard, care ajunsese să-i facă curte logodnicei sale Muscade. 
Imediat ele îl puseră la curent cu norocul ce dăduse peste ele. 


— lată-vă înălțate la rangul de suită a unei prințese. Este o 
mare onoare care nu mă surprinde... deoarece eu vă cred 
demne de toate onorurile. 

Şi el suspină: 

— De-aş putea şi eu intra în serviciul acestei ilustre 
prințese! 

Ragastens auzise. 

— Nici o piedică, onorabilul meu poet, prinţesa are în mod 
singur nevoie de un bun grădinar. Deoarece sunteţi gropar, ştiţi 
să lucraţi cu pământul, deci veţi deveni un grădinar excelent. 

La care, Jehan Gehenne răspunse foarte serios: 

— Pe sfânta Polymnie, doamna prinţesă va avea în mine un 
grădinar cum nu s-a mai văzut. 

La prăvălie, cele trei tinere femei aleseră costume simple 
pe care le îmbrăcară pe loc. Cu feţele spălate de toate fardurile 
cu care erau încărcate fără a le înfrumuseţa, trăsăturile lor fine 
şi delicate apărură proaspete şi frumoase, având în întregime 
aspectul unei suite într-o mare casă. 

Cât despre Jehan Gehenne, el îşi alese un costum de 
meseriaş asemănător cu cel pe care-l purta şi căruia se străduia 
să-i dea o notă aparte. 

Cum era normal, Ragastens plăti şi porniră spre locuinţa 
prinţesei, unde sosiră spre sfârşitul după-amiezii. 

Prinţesa veni în întâmpinarea lor ca o persoană obişnuită, 
cu zâmbetul pe buze şi, amabilă, le sărută pe toate trei. lar cu 
vocea sa armonioasă, atât de plăcută, le spuse cu simplitate: 

— Voi nu mă veţi mai părăsi. Eu nu am familie. Voi veţi fi 
familia mea. 

Toate trei începură să râdă. Dar ele aveau ochii plini de 
lacrimi. "Prinţesa" văzu lacrimile din ochii lor. Ea le luă cu ea 
râzând şi spunând: 

— Veniţi să vedeţi casa noastră. Veniţi să vedeţi camerele 
voastre. 

Acesta fu sfârşitul: ele îşi regăsiră siguranţa. Prinţesa 
rămânea definitiv pentru ele Rayon d'Or. 

Ele vizitară casa din pivniţă până-n pod. Şi peste tot se 
auzeau strigăte de uimire, râsete, exclamaţii fără sfârşit. 
Indeosebi camerele lor li se părură admirabile. 

In acest timp Jehan Gehenne îşi luă în primire domeniul: 
grădina. 


După ce vizitaseră casa, ele trecură în grădină. Şi bietele 
fete se extaziară în faţa vegetației, florilor, fructelor. Trecuse 
atât de mult timp de când nu văzuseră lucruri atât de frumoase. 
Imediat, conduse de acelaşi gând, cu stângăcie, ele alcătuiră 
fiecare câte un mic buchet pe care i-l oferiră lui Rayon d'Or, uşor 
emoţionată de această mişcătoare atenţie. 

Ragastens le urmă pas cu pas. Văzând-o pe Rolande atât 
de mulţumită, el se simţea bărbatul cel mai fericit de pe 
pământ. 

După grădină, Rayon d'Or le duse să viziteze şi celelalte 
locuri. Da, era mulţumită, biata copilă Rayon d'Or. Totuşi ea 
dorea încă ceva, căci vizitând grajdul, ea suspină: 

— Fericirea mea va fi întreagă dacă aş avea aici pe bunul 
meu Polo şi pe bunul meu Fringo! 

Această dorinţă urma să se împlinească — în parte cel 
puţin — a doua zi dimineaţă. 

În această dimineaţă, de la un timp, se făcb auzit un lătrat 
prelungit de cealaltă parte a porţii masive fixată în zidul 
împrejmuitor. La început, Rayon d'Or nu acordă atenţie. Apoi, 
aceste lătrături sfârşiră prin a-i provoca uimirea. 

— Ah! făcu ea emoţionată, s-ar spune că este lătratul lui 
Polo! 

Şi, fără să se mai gândească, ea alergă la poartă şi o 
deschise. 

Era într-adevăr câinele, Polo, care se rostogoli la picioarele 
ei, cu mici chelălăituri prin care-şi manifesta bucuria. 


Capitolul VI Polo şi Fringo 


Ne place să credem că cititorul nu a uitat că, atunci când 
ducesa de Guise venise s-o ia de la "Patroană'", Rayon d'Or 
pusese ca singură condiţie ca Polo, câinele său, Fringo să o 
urmeze la palatul Guise. 

Într-adevăr, Polo şi Fringo fuseseră instalaţi la palat: Fringo 
într-un mic grajd amenajat special pentru el, Polo pe lângă 
Rayon d'Or pe care n-o părăsea. Dintre ei doi, Polo era cel mai 
fericit: el trăia lângă stăpâna sa, se culcă în camera sa, pe 


pragul uşii. El o urmă câteodată la ducesă, căci inteligentul 
animal găsise mijlocul să fie plăcut tuturor. 

Polo se simţea fericit îndeosebi pentru că era liber. 

Existenţa se arăta mai puţin agreabilă pentru Fringo. Şi 
asta deoarece bietul animal era forţat să rămână în grajdul său. 

Fringo era mort de plictiseală dacă prietenul său Polo nu 
venea să-l distreze de douăzeci de ori pe zi. Probabil că se 
consolau amândoi spunându-şi că această viaţă ciudată nu se 
va prelungi veşnic şi că va veni o zi în care-şi vor relua existenţa 
de altădată. 

Din nenorocire, această zi nu venea repede. 

Polo făcuse cunoştinţă cu Ragastens. Şi să nu fie de mirare 
dacă spunem că deveniseră imediat prieteni. Fringo făcuse de 
asemenea cunoştinţă cu cavalerul. Dar, închis în grajdul său, el 
nu putuse să se împrietenească strâns cu el, aşa cum o făcuse 
Polo. 

lar zilele trecuseră, fără farmec, dar în definitiv suportabile, 
deoarece erau cu stăpâna lor pe care o vedeau şi o auzeau 
zilnic. 

Într-o zi, tristă zi, lucrurile luaseră o întorsătură proastă. 
Biata lor fericire şi aşa atât de redusă, dispăruse cu totul. In ziua 
aceea, Polo se văzuse închis într-un mic cabinet. De ce? Pentru 
ce? El nu ştia nimic. Intrase acolo fără nici o bănuială, chemat 
de stăpâna sa care îl îmbrăţişase plângând şi îl îndemnase: 

— Aşteaptă-mă aici. Să fii cuminte. 

După care ea ieşise şi închisese uşa. 

Prin urmare el se culcase şi adormise. Cât dormise? Nu ştia. 
Trezit, mai întâi el aşteptă răbdător, cuminte, aşa cum îi 
recomandase ea. El aşteptase mult timp, foarte mult timp. 
Aceasta el o ştia foarte bine, deoarece simţea, după 
mormăiturile stomacului, că ora mesei trecuse de mult. 

Deodată, el începu să mârâie, apoi să lanseze apeluri 
furioase. Cum ea totuşi nu venea, el îşi înteţi strigătele. Făcu o 
asemenea gălăgie încât uşa se deschise până la urmă. 

Polo ţâşni ca o săgeată spre camera stăpânei. Ea nu era 
acolo. El o căută peste tot unde ştia că s-ar putea găsi. Dar n-o 
găsi. 

Din acest moment putea fi văzut rătăcind, ca o fiinţă în 
suferinţă, peste tot în imensa locuinţă. 


Asta dură mai multe zile. Apoi, cum nu era prost, cum era 
sigur că scotocise peste tot, el îşi zise: 

"Dacă n-o găsesc, înseamnă că a plecat, ea nu mai este în 
casă. Trebuie deci s-o caut în altă parte." 

Polo ieşi aşadar din palatul Guise. În stradă, el se gândi. Cu 
alte cuvinte, în mintea sa, trecea în revistă locurile unde avea 
şanse s-o întâlnească pe cea pe care o căuta. 

El înţelese şi în acelaşi timp ghici că trebuia să înceapă de 
la punctul de plecare, adică de la palatul Guise. 

Porni din nou că o săgeată, reveni în palat şi scotoci iarăşi 
peste tot. 

Lungile şi perseverentele sale cercetări sfârşiră prin a-l 
duce în acea galerie de unde Ragastens o răpise pe Rayon d'Or. 
Din galerie, el trecu în capelă. Aici el pierdu urma în faţa uşii 
secrete pe unde ieşise stăpâna sa. El simţi că ea trecuse pe 

Acolo, cu tot acest obstacol care-l oprea. Işi dădea seama 
că trebuie să ocolească acest obstacol de netrecut. 

A durat mult, foarte mult. Dar reuşi să regăsească urmă 
într-o curte, în faţa capelei de la parter. Această urmă îl conduse 
la poartă mare. Aici el ezită o secundă, apoi ieşi din palat. Se 
învârti, coti, adulmecă în faţa porţii, apoi se îndepărtă cu nasul 
în pământ. Şi sfârşi prin a ajunge la palatul Sorrientes. 

să pătrundă înăuntru nu părea deloc o treabă uşoară, căci 
poarta era bine păzită. Cu toate acestea el reuşi să se furişeze. 
Servitorii îl descoperiră. L-au urmărit, l-au stâlcit în bătaie, l-au 
copleşit cu toate proiectilele pe care le-au putut găsi. El ieşi de 
acolo gâfâind, rupt, însângerat, şchiopătând. 

EI îşi linse rănile, bău o duşcă la o fântână şi începu din nou 
să caute, cu mai multă îndârjire. Făcu ocolul palatului. Într-o 
parte a zidurilor se găsea o poartă dosnică. Aici rămase 
nemişcat. Se învârti un moment adulmecând şi porni din nou. 

Cu nasul pe urmă, el merse cu o siguranţă deplină până în 
suburbia Saint-Denis. Se opri în faţa leprozeriei Saint-Lazare. 

El nu înceta să adulmece solul, gemând încet. Părea 
groaznic de încurcat, deoarece găsise două urme: una care 
mergea spre Saint-Denis, alta care mergea spre suburbia 
Temple. Care era cea bună? 

Reluă, în fine, prima cale. Pe această nouă urmă el nu 
părea foarte sigur. Aceasta se observă din aceea că avansa 


încet, cu nasul tot timpul pe sol, căutând, adulrnecînd, oprindu- 
se adeseori pentru a sorbi aer. 

El ajunse până la urmă în suburbia Temple, într-un loc 
delicios câmpenesc, numit Courtille. 

Or, tocmai la Courtille Ragastens închinase o casă mobilată 
pentru Rayon d'Or. Aici, în ajun, el adusese pe Jehan Gehenne, 
Muscade, Bergamote şi Saphir. 

Atunci când, recunoscându-i vocea, stăpâna sa venise ea 
însăşi să-i deschidă, bietul Polo era într-o stare jalnică. Slab să-i 
plângi de milă, murdar de nu-l putea lua decât cu cleştele de 
cărbuni, o ureche sfâşiată, cu o rană sângerânda la un picior pe 
care-l târa penibil. Când îşi văzu stăpâna, nu avu puterea să 
sară şi să se învârtească în jurul ei, lătrând vesel, cum îi plăcea 
să facă. El se târî până la ea, se prăbuşi la picioarele sale, 
gemând. Şi la capătul puterilor, acum că-şi atinsese scopul, 
doborât poate de bucurie, rămase respirând greu, întins într-o 
rână, pe jumătate leşinat. 

— Bergamonte, Muscade, Saphir, pentru Dumnezeu, veniţi 
repede! Bietul meu Polo moare. 

Duseră bietul animal, îi dădură toate îngrijirile pe care le 
cereau starea sa jalnică. El se supuse la tot «ce i-au făcut, 
înțelegând că era spre binele său. Şi îşi manifesta recunoştinţa 
lingând uşor mâinile care-l îngrijeau. 

Bravul Polo nu dorea nicidecum să moară. El se făcu bine în 
aşa fel încât se aruncă asupra excelentului pateu pe care 
bucătăreasa se grăbise să i-l prepare şi din care nu lăsă nici o 
fărâmă. 

Apoi, toată dimineaţa, el nu părăsi perna pe care, ghiftuit, 
se culcase şi dormise dus. 

La amiază, ca şi cum vreo trompetă invizibilă sunase 
deşteptarea, el fu în picioare. El căscă şi se întinse. Părea că 
doreşte să se asigure dacă forţele i-au revenit. El gândea că da. 

Merse la Rayon d'Or pe care o copleşi cu atenţii. 

Dar regăsirea lui Polo, îi atâta acesteia dorinţa arzătoare de 
a-l regăsi şi pe Fringo. 

— Vai! spunea ea, din nenorocire eu nu pot să merg la 
palatul Guise! M-ar opri acolo. Aş fi pierdută pentru voi toţi. 
Sărmanul Fringo! Ce-i de făcut? 

— Doamnă, interveni hotărât Bergamote, dacă doriţi, voi 
merge eu să-l caut pe Fringo al vostru. 


— Dar te vor lăsa să-l iei? 

— Vom vedea, replică Bergamote, foarte decisă. 

Rayon d'Or îi dădu toate indicaţiile necesare, îi făcu 
recomandări. Bergamote plecă fără să mai întârzie, luându-l cu 
ea pe Polo, al cărui ajutor îi putea fi preţios. 

Ofiţerul de pază de la poarta palatului, căruia i se adresă, 
păru foarte nedumerit. Bergamote îi adresă cel mai fermecător 
surâs al ei, îi aruncă o ocheadă ameţitoare. Ofiţerul îşi bombă 
pieptul, îşi mângâie mustaţa, îi adresă unul dintre cele mai 
galante complimente. 

Ea surâse extrem de îmbietor, insinuant. Ofiţerul părea să 
se decidă. Exact în acest moment apăru Pompignan, însoţit de 
inseparabilul său rival: Maulistrac. Ofiţerul consideră că este o 
bună ocazie să scape de răspundere. El îi abordă pe cei doi 
gentilomi şi le transmise cererea Bergamotei. 

Pompignan răspunse cu un aer distrat: 

— Dacă măgăruşul aparţine acestei femei, nu există nici un 
motiv să nu-i fie restituit. 

Bergamote auzise. Gândindu-se la bucuria prinţesei, 
frumoasa ei faţă se însenină. Ea făcu cea mai graţioasă 
reverență a sa, spunând: 

— Vă mulţumesc mult, domnule ofiţer. Este un adevărat 
noroc pentru mine de a întâlni un asemenea galant cavaler. 

— Ce nu se face pentru o asemenea frumoasă fată ca voi, 
protestă curtenitor ofiţerul, care adăugă: 

— Veniţi, frumoasa mea copilă, nu vreau să las altuia grijă 
de a vă conduce la grajduri. 

În drum, el îi făcu o curte asiduă, Bergamote ferindu-se să-l 
descurajeze. Numai că, atunci când el vru să-i fure un sărut, ea 
ştiu foarte bine să-l evite, fără să pară prea speriată. Această 
rezistenţă neprevăzută îl înflăcăra mai mult pe ofiţer. El ceru 
stăruitor o întâlnire. Ea se lăsă. Rugată puţin şi consimţi în fine 
s-o acorde. Dar, şireată, ea îi dădu un nume fals şi o adresă 
greşită. 

În acest timp, Polo nu avea nevoie de încuviințarea nimănui 
pentru a se strecura în curte şi de a alerga ca o săgeată la 
grajdul prietenului său. El îi sări literalmente de gât. Urmară 
ţopăieli nebune, sărituri dezordonate, lătrături vesele, la care 
Fringo răspunse într-un mod răsunător. 

În felul acesta îi găsiră Bergamote şi ofiţerul. 


Două ore mai târziu, Bergamote îl aducea triumfătoare pe 
bunul Fringo. 

Aşadar, fericirea lui Rayon d'Or era completă: deoarece îi 
avea în jurul ei pe toţi cei pe care îi iubea. 

Această fericire va dura mult timp? O vom afla în curând. 


Capitolul VII Unde apar doi Pinacle 


Pinacle fusese pe jumătate omorât de către Rayon d'Or. 

Pinacle, fără cunoştinţă, fusese aruncat de Ragastens în 
fundul cuştii de fier unde cavalerul credea că va fi ciopârţit de 
lamele ascuţite şi tăioase ce se găseau acolo. 

Dar ticălosul nu era mort. 

Roata infernală oprindu-se, declanşase automat vreun 
resort invizibil care adusese podeaua la loc. Pinacle căzuse pe 
această podea. El rămase mult timp fără cunoştinţă. Apoi începu 
să se mişte uşor, gemând. Trecu încă destul de mult timp până 
să-şi revină. Se văzu întins la baza roții şi se cutremură zicându- 
şi: 

"Am scăpat uşor!" 

Al doilea gând al său fu acesta: 

"Trebuia să ies cât mai repede de aici... altfel voi crăpa aici 
ca un câine." 

Dar prima mişcare pe care o încercă îi smulse gemete de 
durere. Rămase nemişcat acolo unde se găsea. Îl prinse o febră 
puternică şi începu să delireze; rămase mult timp în această 
situaţie critică, între viaţă şi moarte, fără cunoştinţă. După un 
timp, febră şi delirul scăzură. Deveni din nou conştient. Pinacle 
era un om învăţat. Deci el îşi dădu seama exact de starea sa şi- 
şi zise: 

"Acum sunt salvat... cu condiţia să ies de aici." 

El se târî spre un colţ al carcerei sale, pe dibuite — căci 
lumina se stinsese — căută şi găsi un resort ascuns abil pe care 
apăsă. 

Uşa de fier pe unde intrase Ragastens şi pe care el n-o mai 
regăsise, se deschise de la sine. Pinacle ieşi din acest gen de 
cavou care era cât pe ce să devină al său. El se târî cu greu 


până în acea parte a castelului unde-şi rezervase un 
apartament. 

Acolo, din cufărul său de voiaj, el luă anumite medicamente 
de care nu se despărţea. 

După două zile, datorită unor stimulente puternice şi unor 
alifii preparate de el însuşi, se simţi destul de refăcut pentru a 
se reîntoarce la Paris. El sosi la poarta Saint-Denis, a doua zi 
după ce Rayon d'Or îi regăsise pe Fringo şi Polo. 

Trecând prin faţa bisericii Saint-Sepulcre, el îl întâlni pe 
Ragastens care ieşea din strada Aubray-le-Boucher. Dar el nu-l 
văzu. În schimb cavalerul îl zări imediat şi tresări uimit. Dar el 
glumi în sinea sa: 

"la te uită! Se pare că baionetele sale erau făcute exclusiv 
pentru mine, deoarece pe el l-au cruțat, dar Doamne! lată nu 
scelerat care se poate lăuda că are o viaţă grea!" 

El porni pe urmele lui Pinacle care pătrunsese pe strada 
Four care se întindea de-a lungul 

Cimitirului Inocenţilor fără să bănuiască nici un pericol. 
Regastens se gândea: 

"Nu, mai bine să-l las să trăiască. Cine ştie? Acest netrebnic 
mi-ar putea fi util. Numai că va trebui să-l supraveghez de 
aproape. Şi mai întâi să vedem unde merge". 

El continuă să-l urmărească pe Pinacle. N-a fost o treabă 
dificilă, căci bărbatul cu mască roşie nu căuta deloc să se 
ascundă. 

Ragastens îl văzu intrând în palatul Sorrientes. 

"Bun, îşi zise el cu un surâs ironic, el îşi va anunţa stăpânul 
şi stăpâna că eu sunt în viaţă şi că Rolande nu mai este în 
puterea lor. În curând, toţi aceşti câini turbaţi vor fi pe urmele 
mele." 

Şi el se îndepărtă ridicând din umeri. 

Pinacle intră în cabinetul lui Sorrientes. El îl găsi pe duce 
între patru ochi cu una dintre doamnele în gri. Neştiind în 
prezenţa cui se afla, Pinacle se păstră într-o rezervă prudentă. 
Doamna în gri îi spuse: 

— Vorbeşte fără teamă. 

— Doamnă, monseniore, zise Pinacle înclinându-se, sunt un 
mesager de veşti proaste. 

Doamna în gri bombăni: 

— Ai lăsat să-ţi scape Domnişoara d'Orberives? 


— Da, recunoscu Pinacle. În plus, trebuie să recunosc cu 
toată umilinţa că m-am înşelat: Rolande de Montcapet este în 
viaţă. Rolande de Montcapet este domnişoara d'Orberives pe 
care o aveam în puterea noastră şi care acum ne-a scăpat. 

— Vedeţi, draga mea, spune Sorrientes, că v-aţi înşelat 
atunci când nu m-aţi ascultat. 

Rămânând calmă, doamna admise: 

— Inţelegeam că aveaţi dreptate şi v-am spus-o. Am avut 
un moment de slăbiciune. Este o lecţie ce nu va fi pierdută. Dar 
să-l ascultăm pe Pinacle care, desigur, a lăsat la urmă vestea 
cea mai proastă, cea mai importantă. 

— Intr-adevăr, doamnă, spune Pinacle. Şi privindu-l pe duce 
cu insistenţă: 

— Cavalerul Ragastens este în viaţă. 

Cu toată extraordinara sa stăpânire de sine, Sorrientes 
tresări: 

— Imposibil! 

— Cavalerul de Ragastens este în viaţă, repetă energic 
Pinacle. La Montcapet l-am văzut deodată apărând în faţa mea... 
Nu poate fi nici un dubiu, monseniore, i-am vorbit... El s-a ridicat 
contra mea şi mi-a răpit prinţesa... după ce m-a doborât. 

EI îşi înclină capul şi arătă rană pe care lovitura de măciucă 
pe care Rayon d'Or i-o făcuse la ceafă şi pe care el o ascundea 
abil sub păr. 

— Drace! făcu Sorrientes, este o minune că n-aţi murit. 
Aveţi un cap solid, domnule Pinacle. 

Doamna în gri interveni la rândul său: 

— Ştirea este gravă, spuse ea. 

— Cu atât mai gravă, sublinie Sorrientes, deoarece ne 
dovedeşte că avem aici un trădător pe care trebuie să-l 
descoperim cu orice preţ. 

— El este descoperit, duce. Din păcate nu putem face nimic 
împotriva lui. 

— Credeţi că este ea? 

— Dar cine credeţi că ar putea fi? exclamă doamna în gri 
ridicând uşor din umeri. Acum, când ştie că Rolande este în 
viaţă, şi-a pus în minte că noi să-i restituim averea. Este sora 
mea, ea mă adoră: deci ea nu ne va denunța, nu va căuta? Să 
ne facă nici cel mai mic rău. Atâta doar că ea este cinstea 


personificată. Şi această cinste ne va duce la ruină... dacă o 
lăsăm să acţioneze. 

— Bine, bine, spune Sorrientes. O vom supraveghea de 
aproape. 

Pinacle privea şi ascultă cu o uimire de înţeles. 

Acest amestec de afecţiune cu greşeala gravă nu-i spunea 
nimic care să valoreze ceva. Dacă l-ar fi ascultat pe el, ar fi 
suprimat pur şi simplu persoana supărătoare. Cu otrăvurile pe 
care el le prepara, era cum nu se poate mai uşor. 

Din fericire pentru cealaltă doamnă în gri, nu i s-a cerut 
părerea. lar respectul său pentru cei doi ciudaţi complici care 
erau stăpânii săi era atât de mare încât el nu îndrăzni să 
vorbească. 

Doamna în gri porunci: 

— Spuneţi-ne ce vi s-a întâmplat şi cum s-au petrecut 
lucrurile. 

Povestirea lui nu avea nimic conform cu realitatea, sau atât 
de puţin încât nu merită să vorbim. Dacă nu era exactă, această 
povestire nu era mai puţin verosimilă. Sofrientes şi doamna în 
gri n-aveau nici un motiv de îndoială. Ei luară drept adevărat 
ceea ce le povesti el. 

Ragastens relua lupta mai înverşunat ca niciodată. 

Şi cavalerul era cu atât mai de temut acum când obținuse 
mărturisirile a trei vinovaţi. 

Atunci când Pinacle terminase, începu un fel de consiliu de 
război între cei trei. În curând vom vedea puse în aplicare 
hotărârile luate aici. Ne vom mulţumi deocamdată să spunem că 
întrevederea se încheie prin aceste cuvinte pronunţate de 
doamna în gri: 

— Aşa rămâne. Eu mă voi ocupa de Rolande... Şi de 
această dată n-o voi cruța, v-o jur. 

— lar eu, declară Sorrientes, mă voi ocupa de acest mic 
aventurier Ragastens. În ce mă priveşte, voi face în aşa fel încât 
să nu-l scap. 

— Cât despre voi, reluă doamna în gri adresându-se lui 
Pinacle, ocupaţi-vă de treburile pe care le aveţi de rezolvat în 
palat, după care puteţi să vă reluaţi serviciul pe lângă rege. 

Şi, cu un gest autoritar, îl concedie spunând: 

— Mergeţi... Şi fiţi pregătit să acţionaţi la primul semn. 


Pinacle salută şi ieşi. După aproximativ două ore el ieşi din 
palat şi se îndreptă pe jos spre Luvru unde intră. Or, lucru 
extraordinar, într-adevăr tulburător, chiar în momentul în care 
Pinacle se îndrepta spre cabinetul regelui, în acest cabinet Henri 
al III-lea discuta apropiat cu cine? 

Cu Pinacle însuşi. 

Sau cel puţin cu cineva care îi semăna uluitor. Cineva care 
purta acelaşi costum de catifea neagră, aceeaşi mască roşie, 
care avea aceeaşi barbă nu prea stufoasă, tăiată în formă 
ascuţită, în fine, cineva care avea aceleaşi gesturi şi aceleaşi 
intonaţii ale vocii. Şi acest Pinacle misterios, necunoscut pentru 
noi, pe un ton de familiaritate respectuoasă, avea cu regele 
această conversaţie cel puţin ciudată: 

— Astfel, sire, ne-am înţeles: alimente, medicamente, tonic, 
chiar un simplu pahar cu apă, nu veţi lua nimic, absolut nimic 
din ceea ce eu vă voi aduce sau din ce eu vă voi recomanda să 
luaţi. 

lar regele răspundea cu o anumită vioiciune: 

— La dracu, voi avea grijă. Fiţi liniştit, domnule Pinacle, nu 
numai că nu voi lua nimic din ceea ce voi îmi veţi prescrie, dar 
voi face astfel încât să păstrez şi să vă restitui medicamentele 
pe care voi mi le veți aduce. Aşa cum am făcut numaidecât. 

Şi el arătă din ochi un flacon roz pe o măsuţă. 

— Numai o parte, rectifică interlocutorul regelui. 

Şi adăugă, foarte serios: 

— Deoarece mă cunosc, sire. Sunt capabil să vă cer să-mi 
arătaţi flacoanele pentru a fi sigur că mă ascultați. Gândiţi-vă 
că, dacă nu-mi veţi putea prezenta aceste flacoane, nu va trebui 
mai mult pentru a-mi trezi bănuielile. N-aveţi idee, sire, cât de 
suspicios sunt. 

— Fiţi liniştit, asigură Henri, nu vă voi restitui decât o parte 
din conţinut. Şi voi păstra restul pentru a vi-l arăta dacă voi mi-l 
veți cere. 

— Este de la sine înţeles, mai recomandă Pinacle, că dacă 
veţi fi întrebat... 

— Eu voi susţine că v-am ascultat cu sfinţenie, întrerupse 
regele. Aceasta este de la sine înţeles. 

După această asigurare categorică, Pinacle se înclină în 
faţa regelui şi ieşi printr-o uşă care se găsea la stânga. Şi cum 
se închise această uşă în urma lui, o altă uşă, situată în faţa 


acesteia, se deschise şi apăru un alt Pinacle, cel care venea de 
la palatul Sorrientes. O secundă mai mult şi cei doi bărbaţi 
mascaţi s-ar fi găsit faţă-n faţă. 

Dar, văzând apariţia acestui nou Pinacle, regele nu păru 
deloc surprins. Răspunzând reverenţei sale, el îi adresă un surâs 
foarte grațios. Şi el se interesă cu multă bunăvoință: 

— Ei bine! Domnule Pinacle, v-a ţi rezolvat treburile aşa 
cum aţi dorit? 

— Aproape, sire, răspunse Pinacle destul de evaziv. 

— V-aţi întors de mult timp? 

— Abia am avut timp să-mi schimb costumul şi am venit să 
mă pun la dispoziţia Maiestăţii Voastre. 

— Vă sunt recunoscător pentru acest zel, spuse regele. Cu 
atât mai recunoscător cu cât v-am simţit lipsa, domnule. 

— Regele mă copleşeşte. 

Pinacle întrebă, la rândul său. El avea dreptul: era medicul 
care vorbea: 

— Cum se simte regele? 

— Admirabil, făcu regele bine dispus. 

— Da, constată Pinacle cu satisfacţie, regele arată bine. Să 
vedem pulsul (El îi luă mâna şi pipăi). Destul de regulat... Să 
vedem limba. (Regele scoase limba). Puțin cam încărcată... Cum 
stăm cu insomniile? 

— S-a sfârşit cu insomniile, domnule Pinacle! strigă vesel 
regele. Dorm ca un simplu muritor. Datorită acelui tonic pe care 
l-aţi pregătit pentru mine. 

— Regele a luat cu regularitate acest medicament? 

— Drace! Am avut grijă să nu uit! 

— Să vedem flaconul. 

Pinacle merse să-l ia, îl destupă, îl duse la nas. După ce-l 
mirosi, îl astupă la loc. El măsură cantitatea din ochi. El clătină 
din cap. Apoi spuse: 

— Recomand regelui să nu depăşească doza pe care i-am 
prescris-o. Mi se pare că regele a depăşit puţin această doză. 
Trebuie să vă previn, sire, că acest preparat conţine otravă. 
Această otravă, salvatoare luată în doza potrivită, poate deveni 
mortală dacă se depăşeşte doza. Nu uitaţi asta, sire. 

— Drace! Şi spuneţi că am depăşit această doză? 

— Puțin, sire. Dar, liniştiţi-vă: răul nu este mare... cu 
condiţia să nu se repete. 


— Nu, voi fi atent să nu se mai întâmple. 

— Vă sfătuiesc insistent, sire. Pinacle îşi făcu reverenţa şi 
ieşi. 

El nu făcuse zece paşi pe culoar când celălalt Pinacle, care 
ieşise atunci când intrase el, păru să-l urmărească tiptil. 

Pinacle intră în apartamentul său şi închise uşa. 

Celălalt Pinacle scoase o cheie din buzunar, deschise 
această uşă şi intră ca la el acasă. 

Pinacle pătrunse în laboratorul său şi începu să lucreze. 

Ascuns într-un colţ, celălalt Pinacle îl urmărea ce face. 


Capitolul VIII Milord Gendarme şi Marasquin 


După ce le instalase pe Bergamote, Saphir, Muscade şi pe 
logodnicul acesteia din urmă, Jehan Gehenne, în apropierea lui 
Rayon d'Or, Ragastens găsea că nu era suficient. Şi el se 
gândea mereu la Milord Gendarme şi Marasquin, care făceau cât 
zece bărbaţi dintre cei mai solizi. Din păcate, Milord Gendarme 
şi Marasquin nu reapăruseră la locuinţa din strada Mondetour pe 
unde Ragastens trecea din când în când pentru a întreba de ei. 
Tocmai atunci el îl întâlnise pe Gaspard Pinacle pe care-l credea 
mort. El înţelesese imediat că Sorrientes nu va întârzia să 
încerce vreo lovitură mişelească contra Rolandei. Venise deci 
momentul să-i caute pe cele două puşlamale deoarece ei nu mai 
dădeau nici un semn de viaţă. 

El vizită unul după altul toate locurile rău famate pe care ei 
aveau obiceiul să le frecventeze. Dar nu-i găsi nicăieri. Să 
spunem fără întârziere că el nu risca să-i întâlnească pentru 
simplul motiv că în acest moment ei erau închişi într-una din 
celulele de la Conciergerie. 

Atunci când Ragastens îi părăsise pentru a se duce la 
palatul Sorrientes, ei aşteptară liniştiţi întoarcerea sa. Dar în 
lipsă de bani, au fost nevoiţi să-şi caute hrana zilnică. 

În prima zi ei reuşiseră să obţină un credit pentru o cină 
destul de prăpădită la Leonarde Bancale. Prinzând gustul după 
acest prim succes, ei vruseseră să recidiveze. Dar oricât de 
bună fată era gazda de la Truie-Fidele, ea oprise creditul şi îi 


trimisese să încerce în altă parte; dacă doreau, la concurenţa sa 
Mauviette Gueule d'Or. . 

Ei plecaseră la întâmplare, încrezându-se în ea. Intâmplarea 
refuzase să-i ajute. În ziua aceea, după ce neglijaseră să 
servească dineul şi pentru motive temeinice, au fost nevoiţi să 
se mulţumească la cină cu strângerea centurii. Regimul nu era 
tocmai hrănitor. Ei îl suportară destul de filozofic: aveau 
obişnuinţa. Puteau reveni acasă să se culce. Preferaseră să 
meargă sub stâlpii unui mic pod. 

— Ne va fi mai bine aici, explică Marasquin. În primul rând 
ne va fi mai puţin cald decât în cocioabă noastră. Apoi vom găsi 
aici o societate numeroasă. lar eu am oroare de singurătate. In 
fine, s-ar putea să întâlnim un bun coleg care ne va semnala 
vreo operaţie plăcută ce va fi poate fructuoasă. Ce spui, 
cumetre? 

Milord Gendarme era obişnuit să se lase condus de el în 
acest gen de asociere care îi unea. El se mulţumi să aprobe 
printr-un mormăit. 

Sub stâlpii podului, nimeni nu le semnală ceea ce 
Marasquin numea "O operaţie plăcută". În schimb, ei se luară la 
ceartă cu câteva haimanale. Ajunseră repede la bătaie. 
Haimanalele aveau numeroşi tovarăşi pe care îi chemară în 
ajutor. Copleşiţi de numărul lor, în ciuda forţei şi a îndemânării 
lor, Marasquin şi Milord Gendarme fură stălciţi în bătaie. Nu asta 
speraseră să găsească sub pod. 

Ei plecară la revărsatul zorilor şi traversară Universitatea 
pentru a ajunge la ţară. Câteva fructe pe care reuşiră să le fure 
din dreapta şi din stânga constituiră hrana lor pentru toată ziua. 
O considerară mai curând neîndestulătoare. Ei se îndepărtaseră 
puţin prea mult de oraş. Sosiră prea târziu pentru a se putea 
întoarce în oraş: porţile erau închise. Se culcară în şanţ. Dar aş! 
Se aflau în plin anotimp frumos. 

A doua zi, ei se întoarseră la locuinţa lor cu speranţa vagă 
de a-l găsi pe domnul cavaler, ceea ce ar fi pus capăt mizeriilor. 
Ruşinaţi şi plouaţi, ei se strecurară în alee fără a face zgomot. 
Mauwviette Guele d'Or nu-i văzu trecând. Vai! Domnul cavaler nu 
se întorsese. Ei aşteptară. Dar foamea se făcea imperios simțită. 
Ei plecară din nou, împinşi de nu ştiu ce speranţă himerică. 

Rătăciră toată ziua pe străzi, la întâmplare, ca sufletele în 
suferinţă. După patru zile nu avuseseră altă hrană decât acea 


masă prăpădită pe care o datorau Leonardei Bancale şi cele 
câteva fructe pe care le şterpeliseră. 

— După acest joc, vom fi transformați în schelete 
rătăcitoare, constată Marasquin, furios şi mâhnit de acest 
ghinion persistent. 

Şi el adăugă hotărât: 

— Trebuie să isprăvim. 

Un cavaler dădu colţul străzii şi se ciocni de ei. Ei îi barară 
drumul cu pumnalul în mână. 

În mod sigur, nu aveau noroc. Ei căzuseră peste Pompignan 
pe care nu-l recunoscură de prima dată. Şi Pompignan, care se 
întorcea din vreo expediţie în care-l trimisese ducele de Guise, 
era urmat de o trupă de soldaţi care îl readuceau la palat. 

Chiar dacă ar fi fost singur, Pompignan nu era bărbatul să 
se lase jefuit la drumul mare fără să se ia la harţă. Prompt ca 
trăsnetul, el sări înapoi şi în acelaşi timp avu spada în mână. Cu 
o voce poruncitoare, el strigă: 

— Ştergeţi-o cerşetorilor! 

Milord Gendarme şi Marasquin scoaseră săbiile cu aceeaşi 
mişcare teribilă. Marasquin, foarte politicos, îl compătimi: 

— Ah! Domnule, am fi preferat să rezolvăm treaba fără 
zarvă. Voi nu aţi vrut aşa, deci nu daţi vină decât pe voi înşivă 
dacă veţi fi lichidat. 

Fără a fi de talia fratelui său Ragastens, Pompignan nu era 
un scrimer mai puţin de temut. El acceptă ciocnirea fără şovăire. 
Şi o suportă victorios timpul necesar ca oamenii săi să vină în 
fuga mare. 

Aceştia căzură pe neaşteptate peste cei doi zăpăciţi şi nu le 
lăsară timpul să-şi caute scăparea într-o fugă precipitată. 
Înconjuraţi de treizeci de soldaţi înarmaţi cu sulițe şi halebarde, 
Milord Gendarme şi Marasquin nici nu avură timp să se apere. Și 
cât ai clipi din ochi, se văzură stâlciţi în bătaie, dezarmaţi, aduşi 
jalnic şi dezumflaţi în faţa celui pe care steaua lor rea îi făcuse 
să-l asalteze. 

Atunci, ei îl recunoscură. Ei îşi plecară capul ruşinaţi şi 
îngroziţi la gândul a ceea ce va spune domnul cavaler dacă va 
afla vreodată că au avut obrăznicia să-l atace pe propriul său 
frate. 

Pompignan, de asemenea, îi recunoscu. El îi privi cu atenţie 
cu acel aer sumbru şi dezamăgit care nu-l mai părăsea. 


Văzând că el tăcea, Marasquin se înarma cu curaj. Mai întâi, 
el se scuză: 

— Ce vreţi, domnule, foamea scoate lupul din pădure... De 
trei zile n-am mâncat nimic... Eram turbaţi. 

Pompignan făcu o mişcare. Marasquin înţelese că dorea să 
pună o întrebare. El tăcu, aşteptă cu teamă. Pompignan scutură 
din cap că cineva care se răzgândeşte şi rămase mut, mereu 
visător. Marasquin rugă timid: 

— Sper că monseniorul va înţelege, că ne va ierta... că nu 
are de gând să ne predea... 

Aceste cuvinte îl smulseră pe Pompignan din visul său. El 
strigă: 

— Duceţi-vă la dracu! 

Şi porunci: 

— Daţi-le armele şi lăsaţi-i să plece. 

Soldaţii se supuseră pasiv. Cei doi nenorociţi îşi încinseră 
săbiile şi pumnalele cu o bucurie profundă, fericiţi că au scăpat 
atât de uşor. În acest timp, Pompignan scormonea în punga sa. 
El luă o piesă de aur pe care le-o aruncă morocănos: 

— Ţineţi... deoarece vă e foame. 

Şi comandă oamenilor săi: 

— La drum! 

Ca şi cum nimic nu se întâmplase, el îşi reluă drumul, 
lăsându-i pe cei doi bieţi amărâţi zăpăciţi şi uluiţi de 
generozitatea să. 

— Este fratele demn al domnului cavaler, spuse grav 
Marasquin. 

După mai puţin de o jumătate de oră erau aşezaţi la masă 
faţă-n faţă într-un colţ al sufrageriei de la Truie-Fidele. Leonardei 
Bancale care veni la masa lor îi arătară frumoasa lor piesă de 
aur. Nu era nevoie de mai mult: mâncare şi sticle apărură 
imediat în faţa lor. 

Mult timp nu avură altă preocupare decât de a goli farfuriile 
şi paharele. 

Terminară totuşi prin a se simţi, nu chiar sătui, dar mai la 
largul lor. Atunci, începură să observe ce se petrecea în jurul lor. 
Atenţia lor se îndreptă spre două personaje care ocupau centrul 
sălii, făceau mare tărăboi şi-şi permiteau o cheltuială ce arăta 
că cei doi, ameţiţi de băutură, aveau pungă plină. Imbrăcaţi cu 
haine noi din cap până-n picioare, costumele lor de o bogăţie şi 


de o eleganţă ţipătoare stârneau invidia şi admiraţia majorităţii 
consumatorilor. Erau în centrul atenţiei pe care o suportau cu 
dezinvoltură puţin dispreţuitoare a oamenilor ce au conştiinţa 
propriei lor importante. 

Milord Gendarme şi Marasquin cercetează cu mai multă 
atenţie cele două importante personaje. Ei se priviră cu o 
profundă surprindere. Apoi, Milord Gendarme care totuşi nu 
vorbea mult, mormăi pe un ton ameninţător: 

— Hei! Sunt cei doi tipi răi care au vrut să ne omoare când 
eram răniţi! 

Şi Marasquin, cu un surâs ascuţit, preciza: 

— Trombafior şi Spartimosca! 

— Oh! Deci s-au îmbogăţit?... Pe cine dracul au putut ei 
prăda?... 

Erau, într-adevăr, Trombafior şi Spartimosca ce îşi dădeau 
aere de mari seniori şi risipeau nebuneşte cele douăzeci de mii 
de livre pe care le storseseră de la doamna în gri. 

Cele douăzeci de mii de livre, Trombafior, cu o cinste care 
merită a fi semnalată, le împărţise cu Spartimosca. 

Mai întâi ei făcuseră proiecte extraordinare. Ei vorbiră 
despre cumpărarea de terenuri, case, pentru a se căpătui; 
proiectau multiple forme de comerţ cărora vor putea să se 
consacre. După ce trecuseră în revistă toate plasamentele 
avantajoase pe care le puteau face, ei sfârşiră prin a cumpăra, 
fiecare... o solidă centură de piele. 

În buzunarele centurii lor ei închiseră strălucitoarele piese 
de aur şi-şi încinseră această centură în jurul mijlocului, sub 
cămaşă, chiar pe piele. Ei hotărâră să-şi poarte averea cu ei şi 
să scoată de acolo treptat. 

Şi ei începură un chef nestăpinit. 

Cu naivitate, ei îşi închipuiau că averea lor va dura cât vor 
trăi, până când vor ajunge la vârsta înaintată a lui Matusalem de 
biblică amintire. Şi ar fi fost uimiţi şi scandalizaţi dacă li s-ar fi 
spus că, aşa cum cheltuiau, nu vor trece nici şase luni şi vor fi 
total ruinaţi. 

Ei erau deci acolo, dându-şi ifose, cheltuind fără măsură că 
mari seniori ce credeau că deveniseră. Este de la sine înţeles că 
aveau cu ei o bandă de fete frumoase câtuşi de puţin sperioase 
şi de puşlamale care chefuiau pe cheltuiala lor, cum se cuvine şi 


care, prin linguşiri iscusite, îi determinau să facă o cheltuială 
ruinătoare. 

Prima intenţie a lui Milord Gendarme fusese să se ridice, să 
meargă la cele două strălucite personaje şi să le doboare, fără 
alte explicaţii. Marasquin îl ţintuise pe scaun spunând: 

— Imbecilule! Nu vezi că au buzunarele pline cu aur? Este 
bine să-i facem să plătească pentru ce au vrut să ne facă. Dar 
este mai bine să le furăm aurul. 

Milord Gendarme a înţeles asta foarte bine. Ei se înfundară 
mai adânc în colţul lor, ascunzându-se cât mai bine. Şi aşteptară 
ocazia. 

Ea se prezentă la revărsatul zorilor, atunci când Trombafior 
şi Spartimosca ieşiră. Ei se strecurară fără zgomot în urma lor. 
Cu un dos de mână formidabil, Milord Gendarme îl trimise pe 
Spartimosca să se întindă în şanţ. In acest timp, Marasquin îşi 
lua elan, îşi proiecta capul în stomacul lui Trombafior şi-l 
trimitea să-şi întâlnească tovarăşul în şanţ. 

Ei se năpustiră asupra prăzii. Cu o rapiditate fantastică 
şterpeliră pungile de bani care le smulse o strâmbătură 
dezamăgită deoarece, atingându-le, apreciară că ele nu 
conţineau ceea ce speraseră să găsească. Apoi, avură un 
moment de uluială: scotocindu-le pe cele două lichele leşinate, 
ei simţiră centurile de piele. Le smulseră cât ai clipi din ochi. Și 
rămaseră pe jumătate nebuni de fericire în faţa acestui uluitor 
chilipir. 

Vai! Se putea spune că ghinionul negru îi urmărea până la 
capăt. 

Câţiva dintre însoțitorii lui Trombafior şi ai lui Spartimosca 
ieşiră exact la timp pentru a-i vedea spălând putina. Observând 
cele două corpuri întinse fără cunoştinţă în mijlocul drumului, 
unii se grăbiră să-i ajute... sau pentru a termina jaful. Alţii se 
lansară în urmărirea celor doi fugari urlând: 

— Hoţii! 

Şi, culmea ghinionului, Milord Gendarme şi Marasquin 
nimeriră orbeşte în mijlocul unei patrule conduse de cavalerul 
comandant al pazei de noapte. Ei fură primiţi cu braţele 
deschise, duşi cu delicateţe la Conciergerie şi aruncaţi într-o 
celulă neagră şi infectă. În fine şi această ultimă lovitură îi 
dobori, ei constatară că, în fuga lor precipitată, ei pierduseră 
prosteşte pungile de bani şi centurile cucerite prin luptă grea. 


Se găseau din nou la fel de nenorociţi ca înainte de isprava lor. 
Cel puţin, se consolau spunându-şi că aveau pâine şi apă... atâta 
timp cât rămâneau prizonieri. 

După câteva zile, au fost scoşi din celula lor. Cu mâinile 
legate la spate, ei se văzură plasați între patru sergenţi care 
aveau misiunea de a-i transfera la Châtelet. 

În momentul acela Ragastens, care-i căuta fără întrerupere, 
îi întâlni. El rămase un moment buimăcit. Apoi, fără să se 
gândească, fără să ezite, el scoase spada şi se repezi cu toată 
forţa asupra celor patru sergenţi. Ca nişte fire de paie prinse de 
furtună, cei patru nefericiţi sergenţi, zăpăciţi şi încurcaţi, se 
treziră învinşi, împrăştiaţi, aruncaţi departe. Când îşi reveniră, ei 
constatară că prizonierii lor dispăruseră. 

Ni se pare inutil să spunem cât de bucuroşi erau cei doi 
cumetri. 

Ragastens îi echipă cu haine noi, fi î 
casa de la Courtille. Acolo, el le spuse: 

— Rămâneţi liniştiţi aici, fără vă să mişcaţi. Veţi fi bine 
trataţi şi nu veţi duce lipsă de nimic. 

Ei strâmbară din nas. Nu le plăcea să rămână închişi. 
Preferau mizeria lor şi zdrenţele lor, în libertate, decât acest 
belşug care li se oferea cu condiţia să nu iasă. 

Ragastens le-o arătă pe Rayon d'Or care chiar atunci se 
plimba în grădină, împreună cu Bergamote, Muscade şi Saphir. 
Şi le explică blând: 

— Am nevoie de voi pentru a veghea asupra ei. 

Marasquin ghici ceea ce el nu spunea. 

— Am înţeles, domnule, spuse el simplu. Nu ne vom mişca. 
Vom fi o pază bună. Ne vom lăsa tăiaţi pe loc dacă trebuie... Dar 
nimerii nu se va atinge de iubita voastră. 

Ragastens mulţumi cu un surâs. Şi, liniştit de acum înainte, 
el se îndepărtă spunând: 

"Acum, între noi, domnule de Sorrientes". 


narma şi-i conduse la 


Capitolul IX La Courtille 


Ragastens nu putea rămâne sub acelaşi acoperiş cu 
logodnica sa. Dincolo de faptul că se opuneau convenienţele, el 


era hotărât să înceapă fără întârziere lupta împotriva lui 
Sorrientes, avea nevoie de toată libertatea de acţiune. 

lată pentru ce îi adusese pe Milord Gendarme şi Marasaquin 
la Courtille, pentru a face ei ceea ce nu putea face el însuşi. El 
se mulţumise să le spună să vegheze asupra logodnicei sale, 
fără să le dea instrucţiuni amănunțite. Simţea că poate conta pe 
spiritul subtil al lui Marasquin. El ştia că priceputul personaj va 
şti singur să organizeze admirabil apărarea. Şi în această 
privinţă nu se înşela. 

Liniştit asupra acestui punct esenţial, el îşi luă rămas bun 
de la Rayon d'Or, spunându-i: 

— Eu plec. Îndată ce voi putea, cât de des voi putea, chiar 
de-ar fi pentru câteva minute, voi veni să vă văd. Din 
nenorocire, nu pot să spun când. Înţelegeţi că din acest moment 
eu nu-mi mai aparţin. 

— Înţeleg, spune ea cu un aer serios. Vă voi aştepta în 
fiecare oră din zi şi din noapte. Mergeţi deci, frumosul meu 
cavaler şi fie ca Dumnezeu să vă ajute. 

Şi roşind, ea îi întinse fruntea într-un gest de cast abandon. 
Fremătând, el îşi puse delicat buzele pe părul fin de aur şi 
plecase. Revenise la locuinţa sa din Mondetour, fiind hotărât să 
rămână locatarul frumoasei Mauviette Gueule d'Or. 

Ragastens plecat, Marasquin se organizase imediat: o 
cameră de la parter deveni un fel de corp de gardă unde el şi 
Milord Gendarme urma să servească masa şi să stea în 
permanenţă. O a doua cameră le servea de dormitor. A treia fu 
destinată lui Jehan Ge&henne. Cu toate că Marasquin nu conta 
deloc pe groparul-poet devenit grădinar. Chiar dacă erau de 
formă împreună, cei trei bărbaţi, uniţi umăr lângă umăr în casă, 
puteau da o mână de ajutor când era cazul. 

Cele trei camere erau dispuse în aşa fel încât trebuia 
neapărat să treci prin corpul de gardă pentru a pătrunde în 
celelalte camere sau pentru a urca la etaj. 

Toate lucrurile fiind astfel orânduite de către Marasquin, 
ridicat la demnitatea de guvernator al locului, Rayon d'Or era 
păzită admirabil. 

Buna dispoziţie pe care cei doi curajoşi o arătaseră când au 
aflat că trebuie să-şi sacrifice libertatea pentru a rămâne închişi 
în această casă, această bună dispoziţie o pierduseră îndată ce 
recunoscuseră pe Saphir şi Bergamote care, dacă ne amintim, îi 


îngrijiseră, în urma ciocnirii de la palatul Guise, cu atâta 
devotament şi delicateţe. 

Indrăgostiţi în toată regulă, ei n-avuseseră timp să-şi 
înceapă curtea, plecaseră atât de repede. De atunci, ei 
avuseseră alte griji pe cap, ei le cam uitaseră pe frumoasele lor. 

Or, iată că le regăseau ridicate la rangul de suită a unei 
prințese. Şi atât de frumoase, atât de proaspete, atât de 
elegante cu podoabele lor cochete, încât focul care mocnea se 
aprinse din nou şi-i topi mai mult ca oricând şi de data asta 
serios. 

Cele trei însoţitoare n-o părăseau pe prinţesă. Dacă ea 
rămânea în cameră, ele stăteau cu ea. Dacă ea cobora în 
grădină, ele o însoțeau. 

Atunci când prinţesa rămânea în casă, Milord Gendarme şi 
Marasquin nu puteau să le vadă pe iubitele lor, având în vedere 
că erau obligaţi să rămână la corpul de gardă. Atunci ei erau 
trişti, morocănoşi. Pentru a-şi risipi tristeţea, goleau numeroase 
sticle de vin vechi. Pentru distracţie, începeau interminabile 
partide de cărţi: excelent pretext de a-şi descărca proasta 
dispoziţie în certuri formidabile, însoţite de insulte violente. 

Dacă prinţesa cobora în grădină, era bucurie, era soarele. 
Radios, Marasquin îşi încingea centura şi comandă: 

— Repede, cumetre, s-o escortăm pe doamna prinţesă şi să 
veghem. 

lar Milord Gendarme, strălucitor, repetă cu vocea sa de bas: 

— Să veghem, fulgere şi tunete! Să veghem bine. 

Şi ei le urmau, umflându-şi pieptul, mângâindu-şi mustăţile 
enorme, rotindu-şi ochii, scoțând suspine neîntrerupte la adresa 
frumoaselor lor care păreau că nu văd manevra lor. Asta era 
toată curtea pe care şi-o permiteau. Dar ei îşi vedeau idolii, le 
auzeau, le admirau. Şi asta le ajungea: erau fericiţi. 


Capitolul X Guise şi Sorrientes 


În acest timp, duşmanii lui Ragastens nu stăteau inactivi. 
Guise, în primul rând, se ocupa de el în asemenea măsură 
încât uitase deocamdată de Saint-Megrin şi de ducesa de Guise. 


El organizase la Paris o adevărată goană care, de altfel, nu 
dădea nici un rezultat. 

Sorrientes,  posomorât şi îngrijorat, îi spune fără 
menajamente: 

— Monseniore, v-am spus că Ragastens era mort. 

— Ei bine! întrebă prompt Guise, întâmplător v-aţi înşelat? 

— Da, monseniore, Ragastens este în viaţă. 

De această dată, Sorrientes nu crezu de cuviinţă să mai 
ascundă mult timp faţă de duce modul în care încercase să se 
debaraseze de Ragastens. El povesti deci cum îl aruncase el 
însuşi pe aventurier într-o temniţă a palatului său. 

— Şi diabolicul Ragastens a ieşit de acolo? 

— Trebuie s-o credem. 

— Pentru că aţi fost trădat, declară Guise după un moment 
de gândire. 

— Poate... Este primul lucru la care m-am gândit şi eu. 
Totuşi, ţineţi seama de asta: Ragastens, la plecarea de la mine, 
s-a dus la Montcapet. Pinacle era singur acolo. Auziţi, 
monseniore, singur! Şi Pinacle este un om abil. In plus, el nu 
poate fi bănuit. Pinacle a reuşit să pună mâna pe Ragastens. El 
l-a închis într-un soi de cavou unde, ca să spunem aşa, se găsea 
înmormântat de viu. 

— Ei bine? întrebă avid Guise. 

— Ei bine! Afurisitul Ragastens a ieşit din acest cavou. El 
aproape că l-a omorât pe Pinacle şi l-a închis în locul său... Şi 
iată-l acum la Paris, pe urmele noastre. 

— Dar este diavolul în persoană acest nemernic cerşetor! 
strigă Guise, într-un du-te-vino agitat. 

— Nu ştiu dacă este diavolul în persoană dar este în mod 
sigur un om foarte hotărât şi de un curaj extraordinar. La dracu, 
este uşor de înţeles ce urmăreşte: să fie recunoscută acest soi 
de ţigancă ce este domnişoara d'Orberives drept prinţesa 
Montcapet s-o ia de soţie şi... să pună mâna pe titlurile şi 
milioanele defunctului prinţ de Montcapet. Este un vis destul de 
frumos. 

— Dar nu este decât un vis, susţinu Guise ridicând din 
umeri. Voi sunteţi posesorul legitim al acestei averi şi nu sunteţi 
dispus să renunţaţi la avutul vostru. 

— Fără îndoială, răspunse Sorrientes cu aceeaşi nepăsare 
rece, îmi voi apăra avutul din toate puterile, puteţi să mă 


credeţi. Şi mă simt în stare să-l păstrez în ciuda tuturor... 
Exceptând, totuşi pe maiestatea sa, regele Franţei... Şi nu vă 
ascund că mă tem tocmai de o intervenţie a regelui în această 
problemă. 

— Ce vă face să presupuneţi că regele va interveni 
împotriva voastră? se nelinişti Guise. Nu vă bucurati de 
favorurile maiestăţii sale? 

— Da, dar am de asemenea marea onoare de a fi prieten cu 
monseniorul Henri de Lorraine, duce de Guise. 

— Vă înţeleg, domnule ambasador, răspunse Guise mai 
întunecat dar, dincolo de faptul că regele n-are influenţă asupra 
mea, nu văd acum acest aventurier de Ragastens va putea 
ajunge până la el şi să-l întoarcă până într-atât contra mea... 
încât prietenii mei să fie atinşi. 

— Aveţi memoria scurtă, monseniore. Ragastens va merge 
la rege şi-i va dezvălui numele'celui care a vrut să-l omoare 
atunci când, deghizat în biet gentilom, însoţit numai de contele 
de Loigne, regele se dusese să spună vorbe dulci şi să suspine 
sub fereastra iubitei sale. 

— Nu este suficient să spună un nume, mormăi Guise care 
păli, mai trebuie să şi dovedească. 

— Şi cine vă spune că Ragastens nu are dovezi? Este un 
luptător de temut acest Ragastens şi, de asemenea, un vulpoi 
rafinat. Credeţi-mă, duce, trebuie să ne debarasăm de el cu 
orice preţ. În caz contrar s-ar putea să ne pierdem în această 
afacere voi, capul, iar eu averea. 

— Pe sângele Domnului! izbucni exasperat Guise, nimeni 
nu se va atinge de capul unui prinţ de Lorrena!... Nu-i nimic, 
aveţi dreptate, acest Ragastens trebuie să dispară... îi voi veni 
de hac. 

Din această conversaţie între cei doi duci au rezultat două 
lucruri: 

Chiar la întoarcerea sa în bogatul său palat, Sorrientes se 
duse drept spre locul retras unde stăteau de preferinţă cele 
două surori. 

Sorrientes rămase un moment cu ele vorbind despre 
diverse lucruri. Apoi el se ridică şi ieşi. După câteva minute, una 
dintre cele două surori îl regăsi. 

— S-a făcut, spune el, ducele se ocupă de Ragastens. 

— Poate va fi mai norocos decât noi. 


— Sper. În orice caz, el va produce vâlvă. În aşa fel încât, 
dacă acestui blestemat Ragastens i se va întâmpla o nenorocire, 
toată lumea va şti că Guise a fost cel care l-a lovit. 

— Şi nimeni nu va putea spune că l-am suprimat noi pentru 
a scăpa de un acuzator supărător. Asta este important. 

— Aveţi ştiri despre Rolande? 

— Da, Ragastens a ascuns-o într-o casă pe care a închiriat- 
o la Courtille. 

— La Courtille!... Unde vine asta? Ea explică: 

— La Courtille este la porţile Parisului, în suburbia Temple. 
Rolande este păzită acolo de cei doi însoțitori ai lui Ragastens: 
Milord Gendarme şi Marasquin. Vă asigur că este bine păzită de 
acest soi de cerşetori care reprezintă puterea, îndemânarea, 
inteligenţa şi devotamentul absolut. Oamenii lui Pinacle 
supraveghează de aproape această casă şi mă ţin la curent cu 
ceea ce se întâmpla. 

— Foarte bine, aprobă Sorrientes. Rolande, prin ea însăşi, 
nu este de temut. Vom şti unde s-o găsim dacă va fi nevoie. 
Putem deci s-o lăsăm să trăiască liniştită în casa sa de la 
Courtille. 

— Este şi părerea mea, spune ea. Cu condiţia ca Ragastens 
să dispară. 

— Bineînţeles. Dar cred că Guise nu-l va scăpa. Fiţi sigură 
că el îşi va arunca toată haita asupra lui şi nu-l va mai slăbi 
până când nu-l va dobori. 

Ea se gândi un moment şi, cu un surâs enigmatic: 

— Mă voi strădui să adaug la această haită un copoi care, 
probabil va face el singur treaba. 

Ei se despărţiră la aceste cuvinte. 

Nici el, nici ea nu văzură o umbră care se desprinse din 
cutele, unei ample draperii şi alunecă într-un coridor. 

Această umbră era cealaltă soră, cealaltă doamnă în gri. 
Cea care căutase s-o liniştească pe Rolande, cea care ÎI 
smulsese pe Ragastens din moartea lentă prin foame care-l 
aştepta în temnita în care Sorrientes îl aruncase. 

Aceea pe care Sorrientes o supraveghea cu stricteţe, după 
cum spusese. Totuşi, în pofida acestei supravegheri ea reuşise 
să-i urmeze şi să asculte toată conversaţia lor. 


Capitolul XI Haita lui de Guise 


Al doilea lucru care rezultase din acea convorbire dintre cei 
doi duci a fost acela că, la puţin timp după plecarea lui 
Sorrientes, Guise, în cabinetul său, adunase în jurul lui pe câţiva 
dintre apropiații săi cei mai intimi: cei care-i erau cei mai 
ataşaţi, pe a căror fidelitate şi devotament ştia că poate conta 
până la moarte. 

Printre ei, în primul rând se găseau contele de Pompignan 
şi baronul de Maulistrac. 

Toţi ascultau în linişte, puţin îngrijoraţi căci, după atitudinea 
stăpânului, ei înțelegeau că va fi vorba de probleme de cea mai 
mare gravitate. 

— Trebuie să ştiţi, domnilor, că viaţa mea atârna într-un fir. 

Ei se priviră cu o spaimă de nespus. Guise continuă cu voce 
aspră: 

— Ajunge un cuvânt, un singur cuvânt pronunţat de un om 
căruia am făcut imprudenţa să mă destăinui şi va fi moartea 
mea. Moartea stăpânului vostru, auziţi? 

De această dată nu mai fu uimire, ci o explozie sălbatică: 

— Pe sângele lui Cristos! 

— Moarte diavolului! 

— Acest om trebuie să moară! 

— Noi suntem aici, viaţa noastră pentru a voastră! 

— Numele acestui om! 

— Numele său, monseniore, numele său! 

Numai Pompignan nu spunea nimic. El presimţea că este 
vorba despre fratele său Ragastens. O luptă confuză, dar de o 
tărie extraordinară se ducea în cugetul său între ambiția să şi 
ceea ce mai rămăsese din dragostea fraternă. 

Guise îi linişti cu un gest şi aruncând pe furiş o privire spre 
Pompignan a cărui reţinere o remarcase foarte bine: 

— İl cunoaşteţi cu toţii, spuse el, este cel pe care îl căutăm 
în zadar de atunci când a avut insolenţa de a vă insulta chiar în 
casa noastră. 


Şi întorcându-se spre Pompignan care se încorda, cu 
sudoarea spaimei la rădăcina părului, el încheie: 

— Este fratele vostru, Pompignan, este Ragastens. Trebuie 
să sfârşim o dată pentru totdeauna. Sau sunteţi alături de mine 
şi atunci sunteţi împotriva fratelui vostru. Sau sunteţi cu fratele 
vostru şi atunci sunteţi contra mea. Trebuie să alegi, 
Pompignan, să alegi imediat. 

Pompignan avu o ultimă ezitare. Şi ridicând capul, privindu- 
| în faţă pe Guise, care nu înceta să-l fixeze cu o privire de foc: 

— Eu nu mai am frate, monseniore, spune el în sfârşit. 
Toată familia mea sunteţi voi, 

Monseniore. Sunt al vostru împotriva oricui veţi dori să mă 
desemnaţi. 

— Accept fără scrupule sacrificiul ce mi-l faci, fidelul meu 
însoțitor pentru că, vezi tu, Ragastens este pe o cale greşită. 

— Vai! Monseniore, asta mi-am spus şi eu. 

— Poţi să-l renegi fără mustrări de conştiinţă, în locul tău aş 
proceda ca tine. 

— Ah! Monseniore, îmi uşuraţi conştiinţa de o grea povară. 

— Nu contează, făcu Guise cu bunăvoință, nu voi uita 
dovada de devotament ce-mi dai, Pompignan. Ai spus că eu 
sunt toată familia ta. Voi face în aşa fel încât să n-ai de ce te 
plânge de familia ta. Şi pentru că pierzi un frate rău, vei găsi în 
mine unul bun care te va ajuta să ajungi atât de sus încât vei fi 
uluit. 

— Mă  copleşiţi,  monseniore, murmură Pompignan 
aplecându-se asupra mâinii pe care ducele i-o întindea. 

Guise se întoarse spre grupul care aştepta fremătând de 
nerăbdare şi care nu vedea fără o surdă invidie evidenta favoare 
a unui rival, şi, cu o voce tăioasă, comandă: 

— La vânătoare, vitejii mei copoi! V-am arătat bestia. 
Trebuie să-mi aduceţi capul său. Haide! Plecaţi, şo pe el! 

— Asupra lui Ragastens! Moarte lui Ragastens! urlă haita 
care se avântă afară. 


Capitolul XII Copoiul doamnei în gri 


Pompignan nu strigă. Dar el ieşi ca şi ceilalţi cu pas hotărât. 


Afară, acea siguranţă pe care o arătase în faţa stăpânului 
său, pieri brusc. In timp ce însoțitorii săi porneau în căutarea 
celui căruia li se ceruse capul, el, mai posomorât că niciodată, 
cu capul căzut în piept, începu să rătăcească la întâmplare pe 
străzi, cufundat într-o reverie îngrozitoare. 

"Cum, îşi spunea el, voi face eu asta, voi comite această 
faptă mârşava?... Mă voi împovăra eu omorând cu propriile mele 
mâini pe acest frate pe care-l iubeam atât de mult?... Să 
mergem deci! Va fi curată nebunie! Datoria mea mi-a fost 
arătată limpede: să-l smulg pe Ragastens de pe drumul său 
greşit şi să-l aduc pe calea cea bună. Şi dacă darul convingerii şi 
dragostea fraternă n-au nici o influenţă asupra lui — deoarece el 
nu respectă nimic şi orice sentiment de onoare pare înăbuşit la 
el — trebuie să-l readuc la bine cu forţa." 

Vedea că nu era departe de a-şi schimba hotărârea. Avu o 
altă inspiraţie care i se păru admirabilă. El rezolvă cu hotărâre 
de această dată: 

"Este lucru stabilit: rămân cu ducele şi mă voi lupta cu 
propriul meu frate. Şi nu va fi ucis atâta timp cât voi fi alături de 
cei care vor să-l prindă... Şi cine ştie dacă nu-l voi reconcilia cu 
monseniorul?... De ce nu?... Să mergem, cred că de data 
aceasta am găsit soluţia cea bună." 

Orice ar fi, această hotărâre luată, el se simţi uşurat. 

Acest marş lung îl dusese la Universitate fără să-şi dea 
seama. El traversă podurile şi porni pe strada Saint-Martin. Pe 
această stradă el avea o mică locuinţă într-o casă izolată. El nu 
ocupă această locuinţă, preferând-o pe aceea mai spațioasă şi 
mai confortabilă de care dispunea la palatul Guise. Dar el se 
întorcea aici în fiecare zi. Vom vedea curând pentru ce. 

El se îndreptă deci spre această locuinţă. Cu cât se apropia, 
cu atât grăbea pasul cu o nelinişte nervoasă pe care nu reuşea 
s-o stăpânească. Cu toate acestea, el se mustră: 

— De ce dracu mă grăbesc aşa? 

Şi cu furie: 

"Va fi şi azi că şi ieri, ca şi mâine, ca întotdeauna probabil: 
nu voi găsi acolo nimic, nimic... Şi este normal să fie aşa; ea nu 
are nevoie de mine... Infern! Deci nu voi reuşi să-mi smulg din 
inimă această pasiune fatală!" 


Urcă treptele scării câte patru deodată. Inima îi sărea în 
piept. Şi, în graba lui stângace, nu reuşea să introducă cheia în 
broască. 

Sfârşi totuşi prin a deschide. El intră repede, iar ochii săi 
scormoneau ca şi cum el căuta ceva. Descoperi în fine ceea ce 
căuta. Chipul i se lumină. Avu un strigăt de bucurie care semăna 
cu un hohot de plâns. 

Din acest moment se putea crede că asupra lui se abătuse 
nebunia. Se repezi ca un nebun spre o măsuţă în faţa căreia 
căzu în genunchi. Pe această măsuţă se găsea o mică vază de 
faianţă cu gâtul lung, unde înflorea un trandafir. Un singur 
trandafir splendid, de un roşu sângeriu, al cărui parfum plăcut 
înmiresma întreaga cameră. 

Cu mişcări mângâietoare şi delicate, el scoase trandafirul 
roşu din vază, îl duse la buze şi-l sărută cu un soi de frenezie. Şi, 
cu buzele lipite de trandafir, el bâlbâi: 

"Ea nu m-a uitat!... Ea are nevoie de mine!... Ea mă 
aşteaptă, în această seară!... Ea mă iubeşte, e sigur... Ea n-a 
încetat niciodată să mă iubească". 

Depuse un ultim sărut pe trandafirul roşu şi îl puse cu 
delicateţe la loc în vaza sa. Se repezi cu ardoare la un cufăr şi-l 
deschise spunând: i 

— Trebuie să te faci frumos, Pompignan. In această seară 
îţi vei vedea doamna. Trebuie să fii fermecător pentru a-i 
plăcea. 

Nu se mai gândea la Guise, nici la fratele său. El nu se 
gândea la nimic, decât că ea îl aştepta chiar în această seară şi 
că ea tot îl mai iubeşte. 

Când fu gata îmbrăcat, îşi controla ţinuta într-o oglindă şi se 
asigură că totul era în regulă, că era într-adevăr frumos, 
impunător la vedere, îşi încinse lunga şi puternica spadă şi 
bunul său pumnal. El luă o mantă lungă, de culoare neutră, pe 
care o aruncă pe umeri şi ieşi spunând: 

— Acum să prindem forţe. O masă fină şi delicioasă nu va fi 
prea mult. Să mergem la hanul Lys, la frumoasa Colinette. Am 
timp, de altfel, deoarece este de-abia ora cinci şi ea nu mă va 
primi decât la ora zece, după căderea nopţii. 

Pe stradă, el mergea cu capul sus, cu un mers hotărât, 
făcând cu mândrie să sune pintenii de aur dela cizmele sale 
înalte din piele de căprioară de culoare gri, răsucindu-şi mustaţa 


şi zâmbind larg tuturor femeilor, tinere sau bătrâne, urâte sau 
frumoase. Şi el avea într-adevăr o înfăţişare impunătoare. 

Intâmplarea făcu să-l întâlnească pe Saint-Megrin, mereu 
de-o eleganţă rafinată până la exces şi care părea la fel de 
sprinten, la fel de fericit ca Pompignan. 

Indată ce-l observă, el veni la el cu braţele deschise şi-l 
îmbrăţişa, strigând pe tonul cel mai afectuos: 

— Ei! Dragă conte, cât de fericit sunt să vă întâlnesc! 

Saint-Megrin înapoie îmbrăţişarea din toată inima, aşa cum 
fusese dată şi oferi compliment pentru compliment pe acelaşi 
ton afectuos: 

— Fără indiscreţie, dragă conte, pot să vă întreb unde 
mergeţi cu acest pas uşor? 

— Dar, răspunse Saint-Megrin, merg ca de obicei să iau 
masa de seară. Şi vă mărturisesc chiar, dragul meu conte, că 
simt un apetit teribil. 

— Slavă Domnului! lată că se potriveşte de minune. Şi eu 
merg să supez. Şi eu am o foame de lup. Conte, faceţi-mi marea 
plăcere şi marea onoare de a accepta supeul pe care vi-l ofer 
aici aproape, la nobilul han Lys. 

— Accept din toată inima, la fel cum voi oferiţi. Şi vă rog să 
credeţi că toată plăcerea şi toată onoarea vor fi pentru mine. 

Ei se luară de braţ şi intrară în hanul Lys. Doamna 
Collinette, graţioasă şi frumoasă, se grăbi şi le servi masa cea 
mai fină, cea mai delicată ce şi-ar fi putut-o dori orice gurmand. 

La desert, Pompignan şi Saint-Megrin deveniseră realmente 
buni prieteni. 

Ei se despărţiră la ora stingerii, în faţa hanului, dându-şi 
întâlnire într-o zi apropiată: Satnt-Megrin dorea să-l trateze la 
rândul său pe noul său prieten. 

Clopotele de la Saint-Thomas-du-Louvre, din apropiere, 
sunau ora nouă atunci când Pompignan ajunse la acea poartă 
scundă a palatului Sorrientes plasată în zidul de apărare şi pe 
unde ieşise Ragastens. Ştia că era în avans cu o oră. Dar 
nerăbdarea îl devora. El se ascunse în spatele unui pom şi 
aşteptă cu răbdare. 

De-abia se auzi ultimul sunet al orei zece în liniştea nopţii 
atunci când auzi o uşoară alunecare de cealaltă parte a zidului 
înalt care înconjura palatul. El se apropie repede de poartă. Ea 
se întredeschise puţin, fără zgomot. El se strecură în grădină. O 


mâna mică, uşoară, catifelată apucă mâna sa fierbinte de 
emoție şi-l trase uşor. Se lăsă condus, fără să spună nimic. 

Femeia care venise să-i deschidă îl conduse la o boltă de 
verdeață prevăzută cu o bancă rustică. Ea îşi dădu la o parte 
pelerina şi se aşeză pe bancă. Era îmbrăcată în gri din cap până- 
n picioare. Era Jocelyne, era Hermosa? 

Ea îi făcu semn cu mâna să se aşeze lângă ea. La un deget 
al acestei mâini scânteia un faimos rubin enorm, tăiat în formă 
de romb. El nu se supuse invitaţiei mute, dar se lăsă să cadă în 
genunchi, apucă această mâna şi o acoperi de sărutări 
pătimaşe. 

El începu să vorbească pe un ton scăzut, aprins: a 

— In sfârşit vă văd, sunteţi aici... Mi se pare că visez... Este 
atâta timp, atât de mult timp de când aştept clipa asta. Luni 
lungi cât eternitatea... Luni în care în toate zilele lăsate de 
Dumnezeu m-am dus la locuinţa mea din strada Saint-Martin în 
speranţa de a găsi semnul convenit care trebuia să-mi arate că 
puteţi să mă primiţi... Şi nimic, mereu nimic. Ajunsesem să mă 
întreb dacă nu m-aţi uitat. 

Ea protestă: 

— Să vă uit, eu!... Vedeţi bine că nu. 

El se aşeză aproape de ea, îi trecu un braţ în jurul taliei, pe 
celălalt peste piept şi-i murmură la ureche: 

— Ah! Dacă aţi vrea!... Spuneţi un cuvânt, faceţi un semn şi 
vă iau, vă duc... şi nenorocire celui care va vrea să ne despartă! 
Nenorocire celui care se va pune în calea fericirii noastre!... 
Spuneţi, vreţi să fiţi a mea cu totul, pentru totdeauna? 

Şi îi acoperi faţa cu sărutări pătimaşe. Deodată ea se 
desprinse uşor, îi înlătură mâinile de pe umerii săi, ţinându-l sub 
farmecul ochilor săi negri, mari, încărcaţi de efluvii magnetice: 

— Ascultaţi, spune ea, v-am chemat... Şi totuşi, vedeţi, nu 
pot nici măcar să vă primesc în casă... şi nu pot să vă acord 
decât câteva biete minute... 

Se opri un moment ca şi cum dorea să vadă efectul produs 
de aceste cuvinte care răsturnau toate speranţele bietului tânăr. 
Ea continuă, fascinându-l mereu cu privirea: 

— V-am chemat pentru a vă spune: se apropie momentul 
când, dacă voi o doriţi, voi fi a voastră, cu totul şi pentru 
totdeauna. 

— Puteri ale cerului, va fi posibil!... când?... 


— Nu depinde decât de voi să fie aşa, chiar de mâine. 

El se ridică brusc. Cu un gest aspru el îşi fixă centura şi, 
livid, buimăcit, cu mâna crispată pe mânerul pumnalului, cu o 
voce răguşită: 

— Ce trebuie să fac? 

— Să înlăturați ultimul obstacol care se opune fericirii 
noastre. Ultimul, auziţi? 

Cu un gest brutal, el scoase pumnalul din teacă şi-l flutură 
în aer într-o poziţie furioasă. El gâfâi: 

— Cine?... cine?... spuneţi pe cine trebuie să lovesc? 

Sigură de ea, de puterea sa diabolică, ea trânti: 

— Cavalerul Hubert de Ragastens. 

Pompignan se aştepta la acest nume. Totuşi, el răsună în 
mintea sa ca un trăsnet. | se părea că cerul se prăbuşea 
deodată peste el. Şi el se clătină, dădu înapoi, îngrozit, 
scrâşnind din dinţi. 

Ea simţi pericolul care o ameninţa. Ghici că raţiunea 
învingea şi că probabil el îi va scăpa. Se prăbuşi la pieptul lui, îl 
îmbrăţişa cu pasiune, îi întinse buzele roşii... de un roşu 
sângeriu. 

Printr-un sărut violent ca o muşcătură şi dulce, extrem de 
dulce, ea reuşi să-i reînvie beţia mortală care fusese pe punctul 
de a se împrăştia. Şi când ea văzu că el redevenise un nebun 
furios, îşi retrase buzele şi, agăţată de gâtul lui, mângâindu-l cu 
răsuflarea ei caldă, cu o voce sfârşită, pe jumătate leşinată: 

— Tu nu ştii că te iubesc?... Că nu te-am iubit niciodată 
decât pe tine?... Nu vezi că vreau să fiu a ta, mereu, mereu? 

La rândul său, el o transe spre el, îi acoperi buzele. Şi, într- 
un entuziasm nemaipomenit: 

— Ei bine, să fim blestemaţi împreună!... Infernul mi se va 
părea dulce dacă va trebui să cobori şi tu acolo cu mine, dacă 
mă vei ameţi mereu cu sărutările tale mai arzătoare decât 
focurile sale eterne! Vezi că sunt gata să-mi lovesc fratele?... 
Pentru a te avea, îmi voi lovi tată, îmi voi lovi mama, voi lovi pe 
oricine!... Vei fi a mea... Ragastens va muri! 

Ea deschise poarta, îl zăpăci cu un ultim sărut, îl împinse 
afară spunând: 

— Loveşte!... Şi voi fi a ta pentru totdeauna. 

In noaptea întunecoasă, el fugi aşa cum rebuie să fi fugit 
Cain după ce-l lovise pe fratele său Abel. 


Capitolul XIII A doua întâlnire dintre Ragastens 
şi Pompignan 


Minunea la care nu îndrăznise să spere Saint-Megrin şi 
frumoasa sa amantă, ducesa de Guise, se îndeplinise: dispariţia 
domnişoarei d'Orberives schimbă acest mariaj care i se părea 
insuportabil lui Saint-Megrin şi care stârnea gelozia ducesei. 
Bucuria lor, trebuind s-o ascundă cu grijă, nu era mai puţin 
arzătoare. 

Saint-Megrin şi ducesa de Guise se vedeau în cuibul lor de 
dragoste aproape zilnic. După câtva timp asta nu le mai părea 
suficient. Era, probabil, farmecul pericolului care le lipsea. Orice 
ar fi fost, Saint-Megrin pe care ea nu-l mai vedea la palatul 
Guise după căsătoria lui ratată cu domnişoara d'Orberives, îşi. 
Reluă vizitele în zilele când ştia că ducesa nu putea veni la 
întâlnire. 

El nu putea comite o imprudenţă mai mare. 

La două zile după ce Pompignan se împrietenise cu Saint- 
Megrin, acesta veni la palat pentru a-i face o vizită ducesei. 

El nimeri prost. 

Guise primise ştiri despre blestematul Ragastens. Doi dintre 
oamenii săi îl întâlniseră pe cavaler pe stradă. Ei şarjaseră 
împreună, cu sabia ridicată, fără explicaţie, fără provocare. 
Fuseseră aduşi la palat, amândoi tare răniţi. Această ştire 
proastă îl adusese pe duce într-o dispoziţie morocănoasă. 

Pe deasupra, i se anunţă că domnul conte de Saint-Megrin 
venea să se prezinte doamnei ducese. Asta sfârşi prin a-l 
exaspera. El porni furios spre apartamentele soţiei sale. 

El intră brusc, în momentul când era cel mai puţin aşteptat. 
Saint-Megrin era acolo, într-adevăr, îmbrăcat cu o eleganţă 
extremă, conform obiceiului său. Dar erau prezenţi câţiva 
seniori şi femei din anturajul ducesei. 

În aceste condiţii, un scandal ar fi părut ridicol. Guise nu 
intenţiona asta. El se reţinu, sărută galant mâna soţiei sale. 
Saint-Megrin veni să-şi prezinte reverenţa. 

— la te uită, Saint-Megrin, se miră Guise care simulă că 
abia atunci îl văzuse. Ce dracu faceţi aici? 


— Vedeţi doar, monseniore, răspunse insolent Saint-Megrin, 
îi fac curte doamnei ducese. 

— Bineînţeles că văd, replică Guise cu aceeaşi gravitate. 
Dar mă miră într-adevăr să vă văd aici. Acesta nu este locul 
vostru. 

O linişte bruscă plană asupra nobilei adunări. Toate privirile 
se aţintiră asupra celor doi bărbaţi care stăteau faţă-n faţă. 
Saint-Megrin nu era prea răbdător. El se redresa. 

— Asta înseamnă că mă alungaţi din casa voastră, 
domnule? întrebă el pe un ton de o supremă impertinenţă. 

— Nu, protestă cu vioiciune ducele, nu se alungă o 
persoană cum este contele de Saint-Megrin. 

Şi, cu un surâs ascuţit: 

— Mă mir să vă văd aici, am spus că acesta nu este locul 
vostru deoarece mi se pare că un bărbat atât de profund 
îndrăgostit cum pretindeţi că sunteţi de domnişoara d'Orberives 
nu era dator să nu aibă linişte până n-o regăsea pe aceea care l- 
a fermecat... sau cel puţin pedepsit răpitorul. lată ce am vrut să 
spun. 

Saint-Megrin îşi muşcă buzele până la sânge. Şi, luând un 
aer trist: 

— Este foarte drept ceea ce spuneţi, monseniore. Dar am 
cutreierat în zadar Parisul fără a putea s-o găsesc pe cea pe 
care o iubesc. Şi am venit aici mai curând pentru a-mi uita 
durerea. 

— Înţeleg asta, ironiza Guise. Dar răpitorul, Saint-Mâ&grin, 
răpitorul, pe acesta l-aţi căutat? Eu, în locul vostru, nu aveam 
linişte decât dacă-l găseam şi-l pedepseam cum se cuvine. 

De această dată, Saint-Megrin înţelese unde voia să ajungă 
ducele. El era prins. 

— Gândiţi-vă, făcu el la noroc, că l-am căutat şi eu pe acest 
cavaler de Ragastens. 

— Şi nu l-aţi găsit? rânji Guise. El totuşi nu se ascunde 
deloc. Nu este văzut. Decât acest fanfaron pe străzile oraşului. 
Şi aveţi grijă, vreau să vă vin în ajutor:, strada Saint-Denis, în 
împrejurimile străzii Truanderie, tocmai în jurul acestei ore, aveţi 
şansa de a vă întâlni omul şi a vă răzbuna pe el. 

Şi cu un surâs cumplit: 

— Numai că, păziţi-vă bine, Saint-Megrin: doi dintre 
devotaţii mei au avut o explicaţie cam aprinsă cu acest 


Ragastens; mi i-au adus serios răniţi. Ah! Această lichea este un 
spadasin de temut. Probabil, de fapt, va fi mai valabil pentru 
voi... 

Saint-Megrin nu-l lăsă să termine. 

— Monseniore, văd imediat, pe faţă, ceea ce vreţi să mă 
determinaţi să fac. 

Un surâs palid trecu pe buzele lui Guise. Saint-Megrin, 
surâzător şi de o curtuoazie rafinată ca şi eleganța sa, sărută 
mâna ducesei, îşi făcu reverenţa în faţa doamnelor şi ieşi cu un 
pas nepăsător. 

Guise îl urmări cu o privire care înjunghia. În sinea lui îşi 
spunea: 

"Dacă el îl omoară pe Ragastens sau dacă Ragastens îl 
omoară, am oricum avantajul de a scăpa de un duşman. Măcar 
dacă ei ar putea să-şi dea o lovitură dublă şi să moară 
amândoi!..." 

La poarta palatului, Saint-Megrin îl întâlni pe Pompignan. EIl 
ieşea tocmai pentru a porni în căutarea lui Ragastens. Căci, 
lucru îngrozitor, Pompignan nu mai protesta. El reuşise să 
înăbuşe complet vocea conştiinţei. Pompignan era foarte 
hotărât să-şi ucidă fratele, deoarece ea i-o poruncise, deoarece 
ea va fi după aceea a lui. 

Şi iată că, după manifestările de prietenie, Saint-Megrin, 
fără a avea intenţii rele, îi spune cu un surâs sceptic: 

— Eu merg să dau târcoale împrejurimilor străzii 
Truanderie. Se pare că am şanse să întâlnesc acolo pe răpitorul 
domnişoarei d'Orberives, pentru care mor de dragoste. 

— Merg cu voi. 

Saint-Megrin ştia că Ragastens era fratele lui Pompignan. 
Cum el nu putea să bănuiască îngrozitoarea realitate, îşi spuse 
în mod firesc că noul său prieten era fără îndoială neliniştit 
pentru fratele său. În drum, el se grăbi să-l asigure: 

— Eu nu pretind nimic de la domnul de Ragastens. Fiţi fără 
teamă, dragă prietene, nu am nicidecum intenţia să-l ucid. 

Pompignan cobori capul, jenat. A 

Ei sosiră la intrarea în strada Truanderie. Incepură să se 
plimbe încoace şi încolo, flecărind despre un lucru sau altul. 
Intâmplarea îi ajută. După o jumătate de oră, ei îl observară pe 
Ragastens care ieşea de la el şi care, aşa cum spusese Guise, 
nu se ascundea deloc. 


Pompignan se ţinu deoparte. 

Saint-Megrin îl abordă pe cavaler. Şi cu pălăria în mână, cu 
acea politeţe distinsă care-i era proprie: 

— Domnule cavaler, spune el, aţi vrea să mă conduceţi la 
domnişoara d'Orberives care este logodnica mea? 

Ragastens îl văzuse pe Pompignan. Dar, cum acesta lăsa 
impresia că nu-l cunoaşte, făcu la fel şi nu se ocupă decât de 
Saint-Megrin. Şi, cu aceeaşi politeţe, răspunse: 

— Domnule conte vreţi să-mi spuneţi de ce îmi cereţi să vă 
conduc la cea despre care vorbiţi, care este logodnica mea? 

— Pentru că o ador... Pentru că viaţa îmi pare insuportabilă 
fără ea. 

— Exact ca şi mie. 

— Asta înseamnă că refuzaţi? 

— Absolut. 

— In acest caz, îndrăznesc să cred, domnule, că-mi veţi 
face onoarea să luptaţi cu mine. 

— Onoarea va fi de partea mea, domnule. 

Şi deodată, serios: 

— Totuşi, lăsaţi-mă să vă spun că aveţi un fel aparte de a fi 
recunoscător pentru serviciul pe care vi l-am făcut opunându- 
mă căsătoriei voastre cu cea pe care o numiţi domnişoara 
d'Orberives. 

— Ce înţelegeţi prin asta? exclamă prompt Saint-Megrin. 

— Că această căsătorie nu vă convenea deloc. Că felul în 
care vorbiţi despre ea îmi era suficient pentru a mă lămuri 
asupra sentimentelor voastre faţă de domnişoara d'Orberives... 
dacă n-aş şti pe de altă parte că inima voastră este dată în 
întregime alteia. 

— Ştiţi asta? 

— Trebuie s-o numesc? 

— Inutil! făcu vioi Saint-Megrin. 

Şi, cu dinţii strânşi, agitându-şi în aer sabia: 

— Sunt foarte necăjit, domnule. Nu am nici un sentiment de 
duşmănie împotriva voastră. Nu vă doream moartea. După cele 
ce mi-a ţi spus, este altceva. Ţineţi-vă bine, domnule, căci sunt 
obligat să vă omor. 

— Faceţi-o... dacă puteţi, ironiza Ragastens. 

Ei încrucişară spadele. 


În acest moment, Pompignan scoase sabia la rândul său şi 
se aruncă între cei doi adversari: 

— Un moment, vă rog. 

Ragastens îşi privi fratele cu ochi strălucitori. 

— Trebuie să terminăm, mormăi Pompignan cu o voce 
surdă. Hubert, te implor să mă urmezi. 

— Unde, Richard? întrebă rece Ragastens. 

— La palatul Guise, spuse Pompignan. 

Şi, cu ardoare: ` 

— Ducele va face pace cu voi. Imi dau cuvântul de onoare 
pentru asta. 

— Dar eu refuz împăcarea cu el! 

— Refuzi să treci pe drumul drept? 

— la te uită, făcu Ragastens, voi numiți asta drumul drept! 
Eu îl numesc loc periculos. Un loc periculos în care nu voi fi atât 
de prost să vă urmez. Ascultaţi aşadar: eu cunosc intenţiile 
ducelui faţă de mine: nu mai târziu decât ieri doi dintre câinii săi 
au vrut să mă asasineze... Astăzi este domnul şi voi, fratele 
meu, care vă ridicaţi în faţa mea, trimişi şi unul şi altul de 
Guise... 

— Vă repet că ducele va face pace cu voi! 

— Eu nu vreau să fac pace cu el! 

— Recunosc, izbucni Pompignan furios, nefericitule, că nu 
vrei să abandonezi această viaţă dezordonată pe care o duci. 

— Noi nu înţelegem onoarea în acelaşi fel, replică 
Ragastens cu blândeţe. 

Pompignan venise pentru a-l ucide pe Ragastens. În ultimul 
moment avusese o ultimă ezitare. Şi el încercase să-l salveze. 
Consideră că făcuse destul: 

— Sunteţi un criminal înveterat... ruşinea numelui nostru... 
Aparţineţi călăului care deja unge funia pentru voi... Dar pe 
infern, nu se va putea spune că un Ragastens îşi va sfârşi 
cariera cu funia de gât ca un răufăcător josnic... Vă voi omori cu 
mâinile mele! 

— Spuneţi mai degrabă că vreţi să mă ucide ţi pentru a vă 
supune amantei voastre, spune Ragastens cu o blândeţe extrem 
de tristă. Ei bine! Cum doriţi, omorâţi-mă! 

Şi el îşi încrucişa braţele la piept, îşi privi fratele drept în 
faţă. S-ar putea spune că se resemnase să se lase ucis fără să 
se apere? Probabil. Sau voise pur şi simplu să vadă dacă 


Pompignan va avea mârşava îndrăzneală de a se cobori până la 
asasinat. 

Se lămuri repede. După o ultimă ezitare, Pompignan se 
întunecă de furie şi urlă: 

— Aşadar mori!... 

Şi lansă o lovitură furioasă de spadă. Ceea ce s-ar fi 
întâmplat dacă instinctul de conservare nu l-ar fi făcut pe 
Ragastens să sară într-o parte. 

Această săritură îl aduse în faţa lui Saint-Megrin, care 
aştepta cu nerăbdare şi care era hotărât acum să-l omoare pe 
omul care-i cunoştea secretul. 

Saint-Megrin îl primi în vârful spadei. Numai că el făcu ceea 
ce fratele nu făcuse: îl avertiză în mod loial înainte de a lovi: 

— În gardă, domnule, vă ucid! 

El nu dădu lovitura decât după aceea: dar atunci el întâlni 
spada lui Ragastens care, iute ca fulgerul, veni să pareze. 

Atunci, acest fapt monstruos, hidos, se produse: 
Pompignan, pe jumătate nebun, fără să ştie probabil ce face. 
Pompignan îndrăzni această acţiune mârşava: să-l atace pe 
fratele său alături de Saint-Megrin. 

Schimbul de lovituri care urmă a fost de o rapiditate ce 
ținea de miracol. Ragastens nu se ocupa de Pompignan. Cu o 
lovitură formidabilă, el îndepărtă simultan cele două spade. 
Lovitura fusese atât de violentă, atât de neprevăzută, încât 
Pompignan şi Saint-Megrin se clătinară. 

Aceasta a durat probabil un sfert de secundă. A fost de- 
ajuns pentru Ragastens: cu o mişcare fulgerătoare, el întinse 
deodată ambele braţe. Vârful spadei sale intră în braţul lui 
Saint-Megrin. Saint-Megrin lăsă să-i cadă spada scoțând un 
strigăt de durere. Mâna stângă a lui Ragastens se abătu asupra 
braţului drept al lui Pompignan şi-l paraliza. Scăpat de Saint- 
Megrin, el îl trase pe fratele său spre el cu o forţă irezistibilă, şi-l 
strânse până la sufocare. In acelaşi timp el strângea şi răsucea 
încheietura mâinii lui Pompignan. Pompignan, ca şi Saint- 
Megrin, trebui să deschidă mâna, făcând să se audă un geamăt 
surd. Sabia îi căzu la picioare. Şi el era dezarmat, în teribila 
strânsoare a mezinului. Aceasta, repetăm, n-a durat decât un 
sfert de secundă. 

Ragastens îi dădu drumul fratelui. Livid, zbârlit, cu privirea 
strălucitoare, cu spada în mână, el stătu în faţa lui un moment 


nedefinit. Şi era atât de teribil, atât de înfricoşător, încât 
Pompignan se înfiora spunându-şi: 

"Mi-a sunat ceasul!..." 

Ragastens nu-l lovi. El scoase un sunet răguşit şi, cu o 
mişcare lentă, de un dispreţ strivitor, îşi puse sabia în teacă. Și 
cu o voce fără inflexiuni, de nerecunoscut: 

— Este a doua oară când spada voastră se încrucişează cu 
a mea... Nu ştiu dacă, a treia oară, voi putea să mă stăpânesc 
destul pentru a-mi aminti că sunteţi fratele meu. 

Şi se îndepărtă, cu capul plecat. 

Pompignan era atât de zdrobit, atât de copleşit, încât 
rămase țintuit locului fără să se gândească să-şi ridice sabia pe 
care o privea cu un aer zăpăcit. 

Saint-Megrin îşi înfăşură rana cu o batistă. Şi întors în 
direcţia în care se îndepărtase Ragastens, fără a izbucni, fără 
vehemenţă, dar cu o răceală îndârjită, el lăsă să-i scape această 
ameninţare: 

— Ne vom reîntâlni!... 


Capitolul XIV  Sorriente&s intervine 


Sorrientes urmărea cu un interes pasionat diversele etape 
ale luptei inegale susţinute de Ragastens împotriva haitei de 
câini turbaţi lansată contra lui de către Guise. Fie prin Guise, 
însuşi, fie prin iscoadele sale, el era ţinut la curent cu cele mai 
mici detalii, în fiecare zi şi aproape în fiecare oră. El era chiar 
mai bine informat decât Guise deoarece sistemul său de spionaj 
era organizat. 

Şi Ragastens nu primise nici cea mai mică zgârietură. 

Totuşi, copoii se asociau mai mulţi pentru a-l copleşi. Şi, cel 
mai adesea, cădeau asupra lui pe neaşteptate, prin perfidie. Dar 
se putea crede că el avea ochi de Argus şi că un talisman îl 
făcea invulnerabil. Atât de bine că acum, dacă nu erau jdecit trei 
sau patru, acoliţii lui Guise nu mai îndrăzneau să-l atace şi 
trimiteau după întăriri. Din nenorocire, când aceste întăriri 
soseau, se întâmpla întotdeauna că blestematul Ragastens 
dispărea, le alunecase printre degete cu o abilitate diabolică. 


Aceste dispariţii neaşteptate îl nelinişteau profund pe 
Sorrientes. Ele i se păreau atât de extraordinare încât ajunsese 
să creadă că ţin de supranatural. Şi nu era singurul. Guise, 
oamenii săi şi Pinacle gândeau la fel. 

Şi deoarece a venit vorba de Pinacle, să spunem că el 
organizase o supraveghere strânsă în jurul lui Ragastens şi care 
depunea, în această treabă, un zel atât de aprins, încât era 
evident că la mijloc se găsea un interes pur personal. Care era 
acest interes? O vom spune la timpul şi locul potrivit. 

Orice ar fi fost, în ciuda acestei supravegheri riguroase, 
Ragastens le aluneca printre degete în momentul când credeau 
că l-au prins. Mai mult decât atât: Ragastens, urmărit pas cu 
pas, care nu era pierdut din ochi un minut, Ragastens dispărea 
subit timp de câteva ore, câteodată pentru o zi întreagă, fără a 
se putea şti ce s-a întâmplat cu el în acest timp. Şi deodată el 
reapărea, aşa cum dispăruse, fără a putea spune cum şi pe 
unde. 

Şi tocmai aceste  dispariţii şi apariții inexplicabile 
înspăimântau mai presus de orice pe Sorrientes, Pinacle şi 
Guise. 

Ragastens, de unul singur, ţinea aşadar în frâu pe 
Sorrientes şi Pinacle cu droaia lor de spioni pusă pe urmele sale 
şi Guise cu armata sa de asasini. Nu mai punem la socoteală pe 
Pompignan, mai hotărât ca niciodată la fratricid şi pe Saint- 
Megrin care, cu braţul în eşarfă, redus deocamdată la neputinţă, 
nu era unul dintre cei mai puţin porniţi împotriva lui Ragastens 
de când ştia că acesta îi cunoştea secretul iubirilor sale. 

Trebuie să adăugăm că toţi: doamna cu rubinul, Sorrientes, 
Pinacle, Guise, Pompignan, Saint-Megrin, toţi fără excepţie, 
acum, apreciau la justa lui valoare pe formidabilul luptător care 
ţinea piept cu succes forţelor lor reunite. Teama lor 
superstiţioasă reunindu-se, ei nu mai pronunţau numele lui 
Ragastens decât cu o groază înăbușită. Şi, totuşi, ei nu se 
gândeau, nu vorbeau, nu se ocupau decât de el. El devenise 
coşmarul lor. Toţi simțeau că dacă ei nu-l omoară, el va fi acela 
care-i va omori, îi va ruina sau le va distruge fericirea, prezentă 
sau viitoare. 

S-a putut vedea că Sorriente&s era un om expeditiv. În timp 
ce Guise se încăpăţâna într-un gen de acţiuni care nu-i 
aduseseră decât decepţii, el îşi zise: 


"Am făcut rău să mă încred în duce. El nu va reuşi 
niciodată. În "timp ce eu rămân inactiv, contând pe gl9 
Ragastens acţionează... Dispariţiile sale misterioase mai ales mă 
îngrozesc. Ce face el în acest timp?... în mod sigur pune la cale 
vreo lovitură nefastă care se va sparge deasupra capului meu 
că o lovitură de trăsnet!... Hai, a sosit timpul să-mi rezolv eu 
însumi treburile!..." 

"Dar asta este o treabă josnică pe care nu mi-o voi asuma 
eu însumi. Trebuie deci să găsesc un curajos care consimte să 
facă asta, în schimbul unei sume acceptabile, cum se cuvine... 
Ceea ce trebuie, este un bărbat destul de suplu, îndemânatic, 
abil, pentru a merge pe urmele lui Ragastens, până când se va 
ivi o ocazie potrivită, în plus, trebuie să aibă o forţă 
excepţională... Destul de puternic pentru a nu fi nevoie să 
lovească decât o singură dată. Este evident că un asemenea om 
este greu de găsit. Dar nu este imposibil de a-l găsi şi stabili 
preţul... Să căutăm." 

Şi el într-adevăr începea să caute, noaptea, singur, ceea ce 
demonstra: o bravură reală, el se resemnă să scotocească 
locurile rău famate unde mişunau cerşetorii şi desfrânatele de 
cea mai joasă speţă. 

Este de la sine înţeles că se deghizase după împrejurări: 
pălărie decolorată şi deformată de care atârna un rest de pană 
de cocoş, vestă scurtă de postav, roasă, ascunsă de o jachetă 
de piele roşcată, fără mâneci, cizme obosite care urcau sus, 
peste pantaloni, pinteni uriaşi, în fine, spânzurata de centura 
destrămată de piele, o spadă nemăsurată. Sub vestă purta o 
cămaşă fină de zale. 

Numai că, acest costum, care lui i se părea abject, oribil, 
era prea nou, prea curat. Şi el îl purta cu o eleganţă care-l trăda 
pe marele senior travestit. Din această cauză el atrăgea atenţia 
peste tot, atunci când credea că trece neobservat. 

În momentul în care îl regăsim, Sorrientă&s intra într-o 
tavernă infectă, un loc periculos din strada Mauvais-Garcons şi 
se instală la o masă. 

Sorrientes cuprinse decorul şi indivizii într-o privire atentă şi 
pătrunzătoare, se aşeză liniştit şi-i comandă birtaşului o măsură 
de hidromel. Şi imediat deveni ţinta atenţiei. Întotdeauna se 
întâmpla astfel. El începea să se obişnuiască şi nu mai acorda 
atenţie: 


Într-un colţ al sălii, unde se găseau trei indivizi cu mutre 
bune de spânzurătoare în compania unei desfrânate, avu loc, pe 
şoptite, o discuţie rapidă. Desfrânata se ridică şi cu un pas 
indolent se îndreptă spre Sorrientes. lreverenţioasă, ea se aşeză 
în faţa lui înainte de fi invitată şi cu o voce dogită, cu aerul cel 
mai ademenitor: 

— Dacă sunteţi în căutarea unei fete frumoase, spune ea, 
nu mai căutaţi multă vreme, frumosule senior. Din strada Tiron 
până la Champ-Gaillard, nu veţi găsi una mai amabilă ca mine. 

Sorrientes îşi scoase punga. Era o gravă imprudenţă, căci 
toţi aveau ochii aţintiţi asupra lui. 

Sorrientes nu păru să observe efectul puternic, deosebit de 
expresiv, provocat de vederea pungii sale. Cu un gest neglijent, 
el deschise această pungă în care desfrânata aruncă o privire 
scrutătoare care părea să numere, să pipăie, să cântărească 
monedele de un galben mat. El luă una din aceste monede 
spunând cu un ton de trufaşă curtoazie care fu suficient, el 
singur, să-l denunțe pe marele senior ce era: 

— Nu, frumoasa mea copilă, nu sunt în căutarea unei fete 
frumoase... Altfel v-aş fi preferat tuturor duceselor din lume. 

Şi, întinzându-i piesa de aur, adăugă cu un surâs: 

— Nu se va spune, totuşi, că v-am făcut să vă pierdeţi 
întregul folos al ofertei voastre atât de graţioase. Luaţi aceasta 
şi mergeţi să beţi cu prietenii voştri. 

Desfrânata rămase încremenită la această generozitate. Ea 
se năpusti asupra piesei de aur şi mulţumi: 

— Într-adevăr! Sunteţi un cavaler galant... şi cel mai 
generos pe care l-am întâlnit vreodată!... Vă mulţumesc mult. 

Ea reveni la prietenii ei. Sorrientes nu-i mai acordă atenţie. 
Când ea se aşeză la masă cu indivizii dubioşi, desfrânata le 
arătă piesa de aur. Şi în şoaptă: 

— Puteţi să mergeţi acolo. Pungă, plină să se reverse, nu 
conţine decât monede asemănătoare. Este un adevărat noroc. 

Cerşetorii tremurară de lăcomie. Cu un gest iute, hotărât, 
toţi trei îşi fixară centurile şi se ridicară în acelaşi timp. 
Clătinându-şi umerii, ei se îndreptară spre Sorrientes, liniştit în 
faţa paharului său de hidromel, de care nu se atinsese şi pe care 
nu părea să-i vadă. 

Cei trei se opriră în faţa mesei lui Sorrientes care, fără să 
facă o mişcare, îi măsură cu o privire rece. Cel care era la mijloc, 


o brută îndesată, puternică, dotată cu o forţă herculeană, se 
legănă şi, cu un râs bestial, cu o voce de betiv, pronunţă: 

— Domnul nu se plictiseşte singur? 

— Nu, făcu Sorrientes glacial. 

— Domnul nu doreşte ca noi să-i ţinem companie? 

— Nu. 

— Domnul nu este vorbăreţ. 

— Nu. 

— Domnul nu este politicos. 

— Nu. 

Cerşetorul reluă într-un mârâit furios: 

— Sunteţi nou venit în această tavernă. Ne datoraţi bun 
venit. Trebuie să plătiţi. 

— Şi dacă refuz? 

— Nu se va ţine seama de permisiunea voastră. 

Abia terminase şi-şi întinse ghearele spre buzunarul unde 
Sorrient&s înfundase punga râvnita. În acelaşi timp, cei doi 
însoțitori îşi abătură labele enorme pe braţele ducelui pentru a-l 
imobiliza în timp ce celălalt va face şterpeleală. 

Labe şi gheare nu avură timp să apuce... Sorrientes se 
ridică repede. Cei doi pumni ai săi se întinseră, ca două resorturi 
puternice, unul la dreapta, altul la stânga şi loviră în plină faţă 
pe cei doi cerşetori care vroiau să-l înhaţe. Ei se clătinară urlând 
şi se prăbuşiră pe o masă care se rostogoli la pământ, cu vase, 
pahare.. şi cu ei... 

Cu o altă mişcare, la fel de rapidă, Sorrientes îşi apucă 
paharul plin şi-i azvârli conţinutul în faţa celui din faţa sa, 
spunându-i cu o voce caustică: 

— lată plătit bun venitul meu. 

Bărbatul se scutură mârâind injurii şi ameninţări teribile. 

Un mormăit de uimire se rostogolea printre cerşetori. Ei se 
ridicară toţi făcând zarvă. 

Toţi, mai puţin un grup dintr-un colţ întunecat, care nu se 
mişcă. 

Urmă o pauză care dură probabil o secundă. Sorrientes 
aşteptă foarte calm, foarte nepăsător, foarte sigur pe el. In 
acest timp, doi cerşetori înaintară aplecaţi în spatele lui 
Sorrientes care, fără a avea aerul, îi urmărea cu coada ochiului 
şi-i lăsa să se apropie. 


Când îi văzu predispuşi să atace, fără să se întoarcă, cu o 
dublă lovitură cu o precizie fulgerătoare şi o forţă extraordinară, 
el îi trimise să întâlnească, la podea, pe primii doi după care 
rămaseră întinşi, fără să mai mişte. 

Bruta, care se ştersese în acest timp, răcni: 

— Ah! Fals cerşetor, spre nenorocirea ta, vii să ne insulţi şi 
să ne loveşti la noi acasă... Fereşte-ţi pielea! 

El avea pumnalul în mână. Ridică mâna şi o repezi ca 
fulgerul. 

Sorrientes, cu o simplă mişcare a bustului, evită lovitura. Şi 
din nou pumnul său se întinse cu o forţă nestăpânită. Brută se 
rostogoli la câţiva paşi scoțând o înjurătură. 

Atunci, din acel grup ce rămânea spectator liniştit în colţul 
său, o voce aprobă: 

— Bravo!... Pe toţi dracii, iată un bărbat!... 

Tot atunci, pumnale, cuțite, spade scoaseră luciri sinistre. 

Bruta, ridicată dintr-o săritură, vocifera: 

— La mine, cerşetorime! Moarte falsului cerşetor! 

— Moarte falsului cerşetor! urlă banda într-un glas. 

Până acum, Sorrientes dispreţuise să tragă spada din teacă. 
Văzând lucind cuţitele, el scoase rapid spadă. El se pregăti de 
luptă.  Cerşetorii traseră mesele şi scaunele la pereţi. 
Desfrânatele se îngrămădiră într-un colţ scoțând ţipete ascuţite. 
Cât %i clipi se făcu un spaţiu liber. 

Sorrientes se retrase cu sânge rece în spatele mesei sale şi 
avertiză cu o voce ironică: 

— Vă place acest joc?... O să vă ardeţi. 

Cerşetorii, cu pumnalele în mâini, înaintară spre el, cu bruta 
în frunte. 

Situaţia devenea critică. Sorrientes înţelese asta. El nu-şi 
pierdu sângele-rece. Îi lăsă să vină. Şi, una după alta, cu o 
rapiditate ce ţinea de miracol, loviturile înţepau în grămadă. 
Câţiva cerşetori căzură, sângele ţâşni, gemete şi horcăituri erau 
acoperite de urletele şi vociferările bandei. 

Sorrientes se văzu pierdut. Banda era asupra lui. El mai 
îndepărtă câţiva dar ei cădeau peste el, gata să-l copleşească. 
Se încorda într-un efort disperat. 

În acest moment, o voce aspră lansă pe un ton deo 
deosebită autoritate: 

— Destul!... Lăsaţi cuţitele!... Treceţi, la locurile voastre!... 


Şi, lucru ciudat, care-l uimi pe Sorrientes, cerşetorii 
rămaseră ţintuiţi locului, se supuseră ordinului, ascunseră 
cuţitele şi ruşinaţi că şcolarii prinşi asupra faptului, plecând 
capetele, se îndepărtară în grabă murmurând cu o teamă 
ascunsă: 

— Gyl-le-Loup!... Atenţie, este Gyl-le-Loup, cu el nu este de 
glumit. 

Era într-adevăr Gyl-le-Loup care, din colţul său întunecat 
unde stătea cu însoțitorii săi, Putois-l'Altesse, Maclou-la-Foudre 
şi Ribaud-l'Ardeur, asistase la toată încăierarea şi entuziasmat 
de viguroasa apărarea a lui Sorrientes, intervenise la timp 
pentru a-l salva. Şi acum el stătea singur în mijlocul sălii, cu 
cuțitul său lat agăţat de centură, cu atitudinea îmblânzitorului în 
mijlocul fiarelor sălbatice. 

lar ceilalţi se grăbeau să adune răniții, să pună mesele şi 
scaunele la locul lor, se aşezau fără zgomot, fără să 
îndrăznească să ridice vocea. 

El porni liniştit să-şi reia locul. Sorrientes, care şi-l reluase, îl 
opri invitându-l: 

— Sper, viteazule, că nu mă veţi refuza să goliţi cu mine. O 
sticlă? 

— Dacă vă face plăcere, răspunse simplu Gyl-le-Loup care 
se aşeză pe scaunul pe care Sorrientes i-l arăta în faţa lui. 

Înainte de a se aşeza, Sorriente&s scotoci neglijent în pungă, 
cauza principală a încăierării care izbucnise. El luă patru sau 
cinci monede pe care le aruncă pe masă, spunându-i birtaşului 
care înmulţea temenelile în faţa acestor doi clienţi de vază, 
destul de tare pentru a fi auzit de toţi: 

— Îmi face plăcere, acum, să-i cinstesc pe aceşti voinici. 
Luaţi acest aur şi serviţi-i cu tot ce vor comanda. 

Printre aceşti bărbaţi care, puţin înainte, urlau: "La 
moarte!", trecu un freamăt de laude şi de mulţumiri. 

Sorrientes surâse. Gyl-le-Loup aproba cu gravitate: 

— Bine faceţi, după ce i-aţi bătut măr, îi cinstiţi. 

Şi pe un ton puţin dispreţuitor: 

— Nu trebuie să vă pese de ei. Sunt nişte mişei pârliţi pe 
care o momeală de câteva nenorocite monede de aur ajunge să- 
i orbească şi care îşi riscă pielea pentru a pune mâna pe ele. 
Bieţi indivizi care nu ştiu să privească mai departe de lungul 
nasului. 


În timp ce el vorbea, Sorrientes se aşezase în faţa lui şi-l 
studia mulţumit: 

"Cred că am găsit omul pe care-l căutam". 

Şi cu o voce tare, ca răspuns la cuvintele lui Gyl-le-Loup: 

— Spuneai că tu ştii să vezi mai departe decât lungul 
nasului. Ce ai văzut deci, în ceea ce mă priveşte? 

— Am văzut că era aici ceva mai bun de făcut decât să vă 
fure câteva monede de aur, răspunse Gyl-le-Loup. 

Şi cu hotărâre, aplecat peste masă pentru a se apropia de 
interlocutorul său, în şoaptă: g 

— Voi căutaţi un om, monseniore. Il aveţi în faţa voastră. 

Sorrientes începea să se convingă. Cu toate acestea, el îşi 
porni interogatoriul: 

— Tu nu eşti mişel? 

— Eu, protestă Gyl-le-Loup, eu, hoţ! Vreţi să râdeţi. Nu, nu 
sunt atât de prost! Mulţumesc lui Dumnezeu, meseria mea este 
mai rodnică. 

— Şi care este această meserie? 

Gyl-le-Loup, cu un gest sinistru, mângâie mânerul cuţitului 
său lat şi cu un calm înspăimântător: 

— Mă bat cu acesta... în contul celor care consimt să fixeze 
un preţ pentru asta... La ordinele voastre, monseniore. 

lar pe tonul cuiva care-şi vinde marfa: 

— Cu mine, puteţi fi liniştit, treaba se rezolvă curat şi 
prompt. Omul de care vreţi să scăpaţi poate fi considerat mort 
din momentul în care mi-a fost indicat. Eu nu lovesc decât o 
singură dată. Dar este lovitura cea bună. Nimeni n-a scăpat. 

— Lucrezi singur? 

— Singur sau cu oamenii mei de care răspund ca de mine 
însumi. Cum se cuvine, este mai scump dacă participă şi ei. 
lată-i acolo, în acel colţ. 

El îi indică din ochi pe Putois-l'Altesse, Maclou-la-Foudre şi 
Ribaud-l'Ardeur, care nu se mişcaseră de la locul lor şi care 
aşteptau întoarcerea şefului golind de zor paharele. 

Sorrientes aruncă o privire spre ei, avu un gest de 
satisfacţie şi, aplecându-se la rândul său peste masă: 

— Să stăm de vorbă, spuse el brusc. 

— Nici să nu vă gândiţi la asta! protestă Gyl-le-Loup. Prea 
mulţi ochi şi prea multe urechi sunt aici la pândă pentru a trata 
o afacere. 


— Unde locuieşti? 

— Strada Montorgueil, aproape de zidurile oraşului, lângă 
Filles-Dieu. Casa lui Gyl-le-Loup este cunoscută. Oricine poate să 
v-o arate. 

— Mâine dimineaţă, la ora zece, voi fi la tine. 

— Mâine dimineaţă, la ora zece, vă voi aştepta. 


Capitolul XV Acasă la Gyl-le-Loup 


A doua zi dimineaţă, la ora fixată, Sorrientes se oprea în 
faţa casei care-i fusese arătată ca fiind cea a lui Gyl-le-Loup. De 
această dată nu considerase necesar să îmbrace costumul său 
de cerşetor. Numai că el se înfăşurase într-o mantă largă ale 
cărei revere îi ascundeau chipul. 

El nu era singur. Pinacle insistase să-l însoţească şi ducele 
consimţise. Dar Pinacle nu-l însoţi pe duce până la capăt. El se 
opri şi aşteptă, nu în faţa casei, ci la intrarea în strada Saint- 
Sauveur. 

Doar că această casă, indicată de Gyl-le-Loup ca fiind 
situată pe strada Montorgueil era, în realitate, chiar în Curtea 
Miracolelor?. De fapt, era vorba de o magherniţă hidoasă. In 
realitate, ea era foarte solidă, căci pereţii săi exteriori din 
pământ bătut, mascau o zidărie bună şi groasă care susţinea cu 
uşurinţă cele patru etaje ale sale. Sub acoperişul de paie se 
ascundea un adevărat şi solid acoperiş bine făcut. Această casă 
trucată pentru a da o impresie de sărăcie şi ruină n-avea decât 
un parter acoperit de un acoperiş destul de înclinat. Jos, se afla 
o uşă şi o fereastră. Uşa părea roasă de carii, rău prinsă în 
balamale ruginite, care părea că poate fi smulsă cu cea mai 
mare uşurinţă. Este de la sine înţeles că ea era trucată şi la fel 
de solidă ca şi restul. 

Sorrientes bătu la această uşă. O femeie bătrână, 
îmbrăcată într-un costum de ţărancă, dar de o curăţenie 
ireproşabilă, deschise imediat. Era mama lui Gyl-le-Loup. 


2 Cartier al vagabonzilor cerşetori în vechiul Paris. (N.T.) 


Acesta îl aştepta. El se înclină în faţa lui într-o atitudine 
nelipsită de o anumită demnitate. 

Sorrientes merse drept la ţintă şi, cu o răceală teribilă: 

— Eşti gata să-l loveşti pe bărbatul pe care ţi-l voi 
desemna? 

— Fără îndoială, pentru că este meseria mea. 

Şi el se corectă având în glas acea asprime a 
comerciantului care vrea să evite tocmeala: 

— Dacă totuşi veţi accepta preţul. Şi vă previn că nu las 
niciodată un sol’. 

— Te previn că vei avea o afacere profitabilă... Foarte 
profitabilă. 

— Aceasta va face cincizeci écu de aur... Nici un souf mai 
puţin. 

— Va trebui să fii ajutat de oamenii tăi. Şi încă nu ştiu dacă 
voi patru... 

— Atunci va face optzeci écu... Cred că zece écu. de fiecare 
om nu este prea mult. 

— În plus, va trebui să faceţi anumite pregătiri pe care le 
voi indica. 

— În acest caz, va face o sută écu... Plătiţi înainte. Scuzaţi- 
mă, monseniore, dar este o condiţie esenţială la care nu renunţ 
niciodată pentru nimeni. 

Sorrientes scoase o pungă şi o puse în mâna lui Gyl-le-Loup 
spunând: 

— Ai înăuntru dublul sumei pe care o ceri. 

Gyl-le-Loup, pe care Sorrientes se gândea probabil să-l 
copleşească, nu manifestă nici surpriză, nici bucurie. El puse 
pungă în buzunar. Sorrientes adăugă: 

— O dată treabă făcută, vei primi o pungă identică. 

De această dată, Gyl-le-Loup salută. Astfel îşi arăta 
întreaga mulţumire. 

— Indicaţi-mi omul. 

— i-l voi indica atunci când va fi momentul. 

Ucigaşul nu insistă. El nu se interesă de numele bărbatului 
pe care trebuia să-l lovească. Fusese plătit: restul nu-l privea. ŞI 
el aşteptă ordinele clientului, încremenit în îngrozitoarea lui 
indiferenţă. 


3 Vechi monede mărunte, para, mărunţiş. (N.T.) 
+ Vechi monede mărunte, para, mărunţiş. (N.T.) 


— Îți repet, insistă Sorriente&s, că bărbatul este dotat cu o 
abilitate diabolică şi că este de o forţă ieşită din comun. Dacă 
nu-l dobori din prima lovitură, el nu te va ierta. 

— Bun. V-am spus ieri că nu lovesc decât o dată, aceasta 
fiind întotdeauna lovitura cea bună. 

Şi Sorrientes arătă cum se aştepta să se desfăşoare 
expediţia. Gyl-le-Loup îl ascultă cu o atenţie încordată, 
aprobând, pe ici, pe colo, cu un semn din cap. Aceste explicaţii 
nu durară mai mult de zece minute. Când Sorrientes termină, 
Gyl-le-Loup nu ceru numele bărbatului, nu puse nici cea mai 
mică întrebare. 

Sorrientes avu un surâs de satisfacţie. El se înfăşură în 
manta şi, cu mâna pe clanţă: 

— Ne-am înţeles, nu te mai mişti de aici şi aştepţi ordinele 
mele? 

— Fiţi fără grijă... Pentru preţul pe care l-aţi plătit, veţi fi 
servit spre deplina voastră satisfacţie. 

Sorrientes ieşi. 

La intrarea în strada Saint-Sauveur, el îl regăsi pe Gaspard 
Pinacle care-l aştepta cu o nerăbdare febrilă şi care se informă 
cu promptitudine: 

— Ei bine! Monseniore? 

— Ei bine! răspunse Sorrientes, de această dată pot să 
spun cu toată siguranţa: lui Ragastens i-a sunat ceasul. 

Aceste cuvinte erau pronunţate pe un ton de o siguranţă 
care arăta o încredere absolută. Cu toate acestea, Pinacle 
clătină din cap cu un aer neîncrezător. El nu părea foarte 
convins. 

În drum, Sorriente&s, pe şoptite, îl puse la curent cu 
precauţiile pe care crezuse de cuviinţă să le ia. Pinacle îl ascultă 
cu atenţie, fără a se putea şti dacă îl aprobă sau îl dezaprobă. Ei 
se despărţiră, în faţa palatului Sorrientes. 

În palat, Sorrient&s găsi pe una dintre cele două doamne în 
gri. El îi expuse demersurile pe care le făcuse şi tot ceea ce 
convenise cu Gyl-le-Loup. Ei, ca şi lui Pinacle, îi spuse, încheind: 

— Lui Ragastens i-a sunat ceasul. 

Şi, încă o dată, atunci când se despărţeau, o umbră se 
strecură afară din camera unde ei veniseră să stea de vorbă cu 
certitudinea că nici o ureche indiscretă nu putea să-i asculte. ŞI 
această umbră era cealaltă doamnă în gri. 


La Luvru, în laboratorul său, Pinacle îşi reluă lucrările sale 
de chimist. Dar, evident, era cu gândurile aiurea. Şi deodată, pe 
negândite, el strigă cu voce tare: 

— Ei bine! Nu, nu cred. Şi de această dată, diabolicul 
Ragastens va scăpa!... Numai eu singur voi putea să reuşesc 
prin otravă... Da, dar unde, cum să-l fac să ia această otravă, 
deoarece nu ştiu unde locuieşte, unde să-l găsesc? 

În spatele uşii pe care o ascundea o draperie groasă, i se 
păru că aude un râs înăbuşit! Imediat fu în picioare, cu pumnalul 
în mână. 

Şi brusc, cu pumnalul în mână, se repezi ca un nebun spre 
uşă pe care o deschise împingând-o violent. În spatele acestei 
uşi, care dădea într-o mică anticameră, nu era nimeni. In faţă se 
găsea uşa de ieşire. | se păru că această uşă tocmai se 
închisese în momentul în care el o deschidea pe cealaltă. 

Dintr-o săritură, el o deschise larg. El nu văzu pe nimeni în 
culoarul pe care-l cercetă cu o privire bănuitoare. Gânditor, el 
reveni în anticameră, cercetă, scotoci apartamentul în toate 
colţurile şi cotloanele, cu cea mai meticuloasă atenţie. Se 
convinse că era singur. Se întoarse în laborator, puse pumnalul 
în teacă, îşi trecu maşinal o mână peste fruntea jilavă şi 
murmură, ca pentru a se linişti: 

— Devin de o nervozitate excesivă! Dacă nu reuşesc să mă 
stăpânesc, voi sfârşi prin a-mi juca singur o farsă!... Este clar că 
am văzut rău, am auzit rău. Nu este nimeni aici. Aşadar nimeni 
n-a putut râde în spatele acestei uşi, nimeni n-a putut închide 
uşa exterioară în momentul în care eu o deschideam pe 
aceasta... lar am visat!... 

Dar Pinacle văzuse şi auzise bine. În momentul când el 
gândea cu voce tare în laboratorul său, era cineva care-l pândea 
şi care începuse să râdă uşor auzind cugetarea sa. Şi acest 
cineva era un al doilea Pinacle, atât de asemănător cu primul 
încât acesta, dacă ar fi reuşit să-l surprindă, ar fi putut crede că 
era propria sa imagine reflectată în vreo oglindă. 

Şi Pinacle ar fi surprins în mod sigur această umbră 
misterioasă care-i semăna atât de uimitor, dacă n-ar fi rămas 
imobilizat de teamă câteva secunde. De aceste câteva secunde 
profitase acel Pinacle ce stătuse la pândă care, cu o supleţe şi o 
uşurinţă remarcabile, sărise asupra uşii şi se strecurase în 
culoarul unde dispăruse. 


În cursul după-amiezii, Gyl-le-Loup văzu intrând în sala în 
care se. Găsea o femeie înfăşurată din cap până-n picioare într-o 
pelerină cafeniu-închis. El se ridică, salută cu gravitatea posacă 
ce-i era proprie şi aşteptă ca ea să vorbească. 

— Tu te numeşti Gyl-le-Loup? 

— La ordinele voastre, răspunse el înclinându-se. 

— Aseară, în strada Mauvais-Garcons, ai salvat un senior pe 
care nişte cerşetori voiau să-l jefuiască... 

— Şi? întrebă Gyl-le-Loup circumspect. 

— Acest senior a venit aici, în această dimineaţă, să te 
vadă... 

— Şi? 

— El ţi-a dat o pungă conţinând două sute écu de aur 
pentru a-l scăpa de un bărbat pe care ţi-l va indica la timpul 
potrivit. După care vei primi alţi două sute écu de aur. 

— Şi? repetă Gyl-le-Loup pentru a treia oară. 

Atunci, ea scoase de sub pelerină o mână albă şi fină. 
Această mână ţinea o pungă pe care ea i-o arătă spunând: 

— Sunt aici cincizeci écu de aur. Ţine. 

Gyl-le-Loup privi punga. Totodată, el privi mica mâna care 
ţinea această pungă. Şi el văzu, pe un deget al acestei mâini, un 
rubin enorm, de un roşu sângeriu, cum nu văzuse niciodată unul 
asemănător, tăiat în formă de romb. El întrebă rezervat: 

— Pentru ce? 

— Eu nu vreau să-l salvez pe bărbatul pe care trebuie să-l 
loveşti... Dimpotrivă. Vreau să fiu sigură că el este mort. Şi 
pentru asta vreau să văd eu însămi. Inţelegi? 

— Nu, făcu laconic Gyl-le-Loup. Răbdătoare şi tenace, ea 
reluă: 

— Pentru a vedea, trebuie să fiu anunţată din timp în ce 
moment va avea loc acţiunea. Tu singur poţi s-o faci... lar eu 
plătesc înainte. Ceea ce-ţi cer este uşor de făcut. 

Gyl-le-Loup se gândi o secundă şi: 

— Într-adevăr, spune el, treaba nu mi se pare imposibilă 
şi... cincizeci écu de aur este o sumă bună de păstrat... Dar, 
drace! Cum vreţi să procedez pentru a vă anunţa? 

— Este uşor: la malul râului, deasupra portului Saint- 
Nicolas-du-Louvre, sunt câţiva plopi. 

— li văd de aici. 


— O batistă, o cârpă albă oarecare agăţată într-unui din 
aceşti pomi va arăta că chiar în ziua aceea tu îţi vei face treaba. 

De această dată, Gyl-le-Loup înhaţă punga spunând: 

— Se va face. 

Dar, cum la două ore după plecarea femeii necunoscute, o 
altă femeie, de asemenea înfăşurată într-o pelerină cafeniu- 
închis, se prezentă în faţa lui Gyl-le-Loup şi îi cerea acelaşi lucru 
în termeni identici. Ca şi prima, aceasta afirmă că vrea să se 
asigure ea însăşi că bărbatul era în mod sigur mort. Ca şi prima, 
ea îi dădea o pungă la fel de convenabil garnisită. Şi, ca şi 
prima, această necunoscută avea pe un deget un rubin enorm, 
tăiat în formă de romb, asemănător celui pe care-l văzuse mai 
devreme cu două ore la cealaltă femeie. 

Gyl-le-Loup fu surprins. In orice caz, el nu lăsă nimic să se 
vadă. Înhaţă a doua pungă aşa cum făcuse şi cu prima, îşi 
reînnoi promisiunea şi se feri să spună că aceeaşi cârpă albă 
agăţată în acelaşi pom va servi ca semnal pentru două persoane 
care nu păreau să ştie una de alta. 

Totuşi, aceste două demersuri şi sumele importante ce i-au 
fost date, îl făcură să-şi pună întrebarea pe care nu şi-o pusese 
până acum: 

"Ah! Cine dracu este acest bărbat pe care atâţia oameni 
vor să-l omoare?" 

El se gândi la asta câteva secunde şi ridicând din umeri cu 
nepăsare: 

"De ce să mă amestec?... M-au plătit din belşug. N-am 
decât să-mi câştig banii îndeplinindu-mi cinstit treaba. Restul nu 
mă priveşte." 

Şi nu se mai gândi la asta. 


Capitolul XVI Capcana 


Trecură două zile în care Gyl-le-Loup rămase fără ştiri de la 
cel pe care-l numea "monsenior", fără a-i cunoaşte numele. 
Pentru el, Sorrientes era "clientul". Şi cum acest client plătise 
cum el nu fusese plătit niciodată, nu se mai întrebă despre asta 
şi se sinchisi prea puţin de rest. 

În a treia zi, apăru Sorrientes. 

— Este pentru seara asta, spune el fără introducere. 

— Cu atât mai bine! Începusem să mă plictisesc. La dracu, 
nu sunt obişnuit să rămân închis în felul acesta! 

— Ai urmat întocmai instrucţiunile mele? se nelinişti 
Sorrientes. 

— Întocmai: barca este legată în portul Luvrului şi conţine 
câteva pietre de pavaj respectabile; sacul este pregătit şi nu-l 
mai aşteptă decât pe omul nostru. 

— Nu uita că înainte de a-l arunca în apă, vreau să văd 
dacă este într-adevăr mort! 

— Îl veţi vedea. Aşa cum ne-am înţeles. 

— Bine. Să te găseşti, împreună cu oamenii tăi, sub arcada 
Bourbon spre ora trei a după-amiezii. Voi fi acolo. Bărbatul 
trebuie să treacă pe strada Poulies la căderea nopţii. Eu ţi-l voi 
arăta. Ne-am înţeles? 

Fără voia lui, Sorrientes manifestă o anume nervozitate. 
Gyl-le-Loup rămânea calm, constant în cumplita sa indiferenţă. 
EI îl potoli: 

— Fiţi liniştit, totul va merge bine, vă spun. 

Sorrientes plecă. 

Gyl-le-Loup se duse să-şi avertizeze oamenii că venise 
momentul să acţioneze. Ei primiră ştirea cu o explozie de 
bucurie. Şi ei începuseră să se plictisească. Această lenevie 
prelungită îi enerva şi-i apăsa. 

Gyl-le-Loup se duse apoi în portul numit cu indiferenţă 
portul  Luvrului sau portul Saint-Nicolas. Cu o agilitate 
remarcabilă, el se caţără într-unui din plopii care-i fusese 
desemnat şi agăţă semnalul convenit. 

Şi gândindu-se la Sorrientes care se arăta atât de generos: 

"Despre un client faimos nu se poate spune decât că este 
un client faimos!... încă un alt chilipir asemănător şi iată-mă 
bogat pentru totdeauna... Nu mai am decât să mă retrag şi să 
duc o viaţă liniştită, ca un burghez cinstit!" 


La mai puţin de două ore după ce Gyl-le-Loup pusese 
semnalul, o litieră se oprea în faţa porţii casei de la Courtille 
unde prinţesa Rolande de Montcapet locuia, păzită de Milord 
Gendarme şi de Marasquin. Una dintre cele două surori cobori. 
Era Jocelyn? Era Hemosa? Mister. Tot ce putem spune este că 
era îmbrăcată în gri şi avea pe deget acel rubin tăiat în formă de 
romb care aparţinea Hermosei. 

Doamna în gri bătu în poartă într-un anume fel. Era 
semnalul cuvenit pentru a arăta că cel care bătea era de-al 
casei. Trebuie să credem că doamna în gri era bine informată. 
Poarta se întredeschise cu precauţie, destul totuşi pentru a-i 
permite că între în grădină. 

Rayon d'Or care în mod sigur se găsea acolo, rămase uluită 
recunoscând-o pe vizitatoare care se înfăşurase în pelerină sa şi 
nu coborâse gluga. Doamna în gri fu aceea care vorbi imediat şi 
cu volubilitate: 

— Repede, avertizaţi-l pe domnul de Ragastens să se pună 
în gardă. | s-a întins o capcană. Un cerşetor teribil, un ucigaş 
numit Gyl-le-Loup, urmează să-l lovească azi. Nu pierdeţi o 
secundă. 

Rayon d'Or simţi că leşină. 

— Cine îmi spune, doamnă, zise ea cu vocea sa 
armonioasă, că tocmai avertismentul vostru nu ascunde 
capcana. 

Doamna în gri o privi cu milă. Şi, clătinând capul: 

— Biet copil! suspină ea, vă înţeleg crunta nelinişte. Vă jur, 
pe Dumnezeu cel viu, că am salvat deja viaţa domnului de 
Ragastens şi că demersul meu actual n-are alt scop decât de a i- 
o salva încă o dată. 

Cu pas rapid, doamna în gri se îndreptă spre litieră. Ea mai 
adăugă cu o profundă compătimire: 

— Credeţi-mă, nu pierdeţi timpul. Eu, vai! Nu pot face mai 
mult. 

Ea urcă şi porunci: 

— La palat. 

Greul vehicul porni. Rayon d'Or rămase pe pragul porții, 
cumplit de neliniştită şi tulburată. O clipă ea urmări litiera cu 
privirea, gândindu-se la ce urma să facă. Şi ea se întoarse. 

Atunci, pe drumul îngust, din partea opusă, se văzu venind 
o altă litieră. Să spunem că această litieră stătuse ascunsă la 


distanţă de casă. Înăuntru era cealaltă soră — Hermosa sau 
Jocelyne? — îmbrăcată în gri, cu pelerina cafeniu-închis pe 
umeri, cu rubinul în. Formă de romb pe deget. Şi ea 
supraveghea intrarea casei cu o privire arzătoare, cu un surâs 
ascuţit pe buze. O văzu intrând pe sora sa şi nu se mişcă. 

Ea o văzu ieşind, văzu litiera îndepărtându-se. Şi dădu ordin 
să avanseze. Atunci, Rayon d'Or observă: această a doua litieră. 
Dar Rayon d'Or nu se îndoi că această litieră ieşea din spatele 
unui boschet de arbori unde se ascunsese. 

Această litieră se opri în faţa lui Rayon d'Or. A doua 
doamnă în gri nu cobori. Dar ea scoase capul din vehicul. Şi cu o 
voce îngrijorată: 

— Sora mea a ieşit de aici?... Da, o văd... Dacă ţineţi la 
viaţa voastră, dacă ţineţi la viaţa celui pe care-l iubiţi, feriţi-vă 
să faceţi ce v-a spus ea... Vor să se folosească de voi pentru a-l 
atrage pe domnul de Ragastens într-o capcană. 

Ea nu adăugă nici un cuvânt în plus. Se reaşeză în interiorul 
litierei care plecă imediat. 

Rayon d'Or rămase ţintuită locului, mai tulburată ca 
niciodată. Căci a doua doamnă în gri vorbise cu aceeaşi 
sinceritate că şi cealaltă. Rayon d'Or se întreba deci cu spaimă 
ce să facă. 

Ea fu trezită din gânduri de către Marasquin. Şi el 
intervenea în primul rând pentru a ruga, respectuos, pe doamna 
prinţesă să intre înăuntru, unde va gândi tot atât de bine decât 
în mijlocul drumului, unde era în pericol. 

Rayon d'Or consideră că sfatul era judicos. Ea intră 
înăuntru. Marasquin încuie poarta de două ori, puse cheia în 
buzunar şi, pe un ton care nu admitea replică, decise: 

— De acum înainte, voi merge eu să deschid... Chiar şi 
atunci când se va da semnalul convenit. 

Primă măsură a lui Rayon d'Or fu să ceară: 

— Să plecăm. Să-l avertisăm pe domnul de Ragastens. 

Cu răceală, Marasquin protestă: 

— Eu n-o voi lăsa pe doamna prinţesă să comită o 
asemenea imprudenţă. 

Şi el explică: 

— Cine ne spune că nu vor să dea cu o piatră două lovituri 
şi să vă lovească în acelaşi timp cu domnul cavaler? 


Şi Milord Gendarme, care nu vorbea prea mult şi a cărui 
putere de înţelegere era mai curând înceată, aprobă: 

— Ai dreptate, Marasquin. 

— Atunci, mergeţi voi doi, fără mine, spune Rayon d'Or care 
înţelegea că ei aveau dreptate. 

— Cine ne spune că nu vor profita de absenţa noastră 
pentru a vă lovi?... 

— Este adevărat! strigă Rayon d'Or care nu mai ştia unde-i 
este capul. Ce-i de făcut, Dumnezeule, ce-i de făcut? 

— Va merge groparul, rezolvă Marasquin. Va merge, dar, 
atenţie: el nu va da nici un sfat. El va repeta doar ceea ce au 
spus cele două doamne, dracu să le sugrume pe amândouă. 
Domnul cavaler va hotărî ce trebuie să facă. _ 

Sfatul era bun. Rayon d'Or nu ezită să-l urmeze. Inarmat cu 
toate indicaţiile necesare, Jehan Gehenne plecă imediat. El 
reveni la căderea nopţii. 

El nu reuşise să-l întâlnească pe Ragastens. 

La ora stabilită, Gyl-le-Loup sosi la întâlnire, împreună cu 
oamenii săi. Sorrientes aştepta deja sub arcadă. 

Gyl-le-Loup îşi plasă imediat oamenii. 

— Tu Putois-PAltesse, făcu el pe tonul său scurt şi autoritar, 
aici, în spatele acestui pom gros... Tu Ribaud-l' Ardeur, în 
această întăritură... şi tu, Maclou-la-Foudre, în această groapă... 
să stăm cu ochii deschişi... Cine are sacul?. 

— lată-l, spune Maclou-la-Foudre. Un sac bun, într-adevăr. 
Omul va intra bine în el pentru a-şi dormi ultimul somn. 

— Bine, bine! Îndată ce voi lovi, voi veţi alerga toţi trei şi 
veţi strecura corpul în sac. Apoi, la drum spre barcă. Aţi înţeles? 

Şi ei dispărură cu o rapiditate şi o agilitate care-l uluiră pe 
Sorrientes, rămas sub arcadă cu Gyl-le-Loup. 

— Să aşteptăm, spune el, să se înarmăm cu răbdare, căci 
aşteptarea va fi lungă. 

— Sunteţi sigur că omul va veni pe aici? întrebă ucigaşul. 

Şi el indică strada Poulies care se desfăşura în faţa lor şi 
care ducea la această arcadă Bourbon. 

— Sigur? făcu Sorrientes. Nu. Dar sper... De câteva zile, 
omul trece pe aici în fiecare seară, la căderea nopţii;.. De altfel, 
este supravegheat de foarte aproape; îndată ce se va angaja în 
această direcţie, un om al meu va veni să ne avertizeze. 

— Să aşteptăm, spune filozofic Gyl-le-Loup. 


În timp ce aceste fiare sălbatice stăteau la pândă, topiţi în 
umbra protectoare a arcadei Bourbon, gata să sară, pe la spate, 
asupra prăzii, acolo sus, destul de departe, la o fereastă de la 
marginea reşedinţei regale, un om stătea la pândă: Gaspard 
Pinacle. 

Şi Pinacle se apleca peste marginea ferestrei, de parcă ar fi 
vrut să se arunce. El privea cu încăpățânare înspre arcada 
Bourbon. Ochii săi, ochi de nebun, nu puteau să se desprindă de 
acolo. Şi scrâşnea din dinţi, în prada unei spaime nebune care n- 
avea motiv să fie aparentă: 

— Îl vor scăpa! În mod sigur!... Diabolicul Ragastens le va 
scăpa încă o dată!... Eu singur, aş putea... Da, dar, pe infern, 
cum, cum să-l fac să ia otrava?... 

Puțin mai departe, la palatul Sorrientes, Jocelyne şi 
Hermosa aşteptau de asemenea. Şi una dintre ele surâdea cu 
un aer ironic, cu o licărire de triumf în ochi. Cealaltă, dimpotrivă, 
avea răspândită pe figură o expresie de nelinişte şi mişca încet 
buzele ca cineva care se roagă. Care era cea care se bucura 
deja, sigură de moartea lui Ragastens şi care era cea care se 
înduioşa şi se ruga? 

De-a lungul străzilor oraşului, sub soarele strălucitor, doi 
câini urmăreau acelaşi vinat: Ragastens. Şi aceşti doi câini erau 
Pompignan şi Saint-Megrin, refăcut puţin după rănirea sa. 

Dar, fatalitatea care vrusese ca Jehan Gehenne să nu-l 
poată găsi pe cel pe care-l căuta în locurile unde era aproape 
sigur că-l întâlneşte, fatalitatea vru ca Pomppignan şi Saint- 
Megrin să-l întâlnească. Ei porniră pe urmele lui, pândind ocazia 
potrivită, hotărâți să lovească pe la spate dacă trebuia. ŞI, în 
pofida eleganţei manierelor, a somptuozităţii costumelor, aveau 
amândoi feţe palide de asasini care îi făceau asemănători 
brutelor feroce de genul lui Gyl-le-Loup. 

Şi iată că, în împrejurimile lui Saint-Germain l'Auxerrois, 
fără să ştie cum se făcu, ei îi pierdură urma. Turbaţi de furie, 
blestemându-se în sinea lor, începură să cutreiere cartierul. 

Ei ajunseră în împrejurimile arcadei Bourbon când începea 
să se însereze. Se opriră: descoperiseră capcana. Cum? Cine ar 
fi putut şti? Poate o mişcare a lui Sorrientes sau a lui Gyl-le-Loup 
care văzându-i pe cei doi inoportuni îi trimiseră, în forul lor 
interior, la toţi dracii. 


Ei simţiră deci capcana. Şi ezitară: să rămână unde se 
găseau? Chiar în acest moment, un bărbat ieşi din strada 
Poulies şi trecu prin faţa arcadei fără să se oprească. Numai că, 
în trecere, el lansă acest avertisment: 

— Atenţie, vine, el mă urmează. 

Pompignan şi Saint-Megrin auziră. Din instinct, ei se 
întoarseră spre strada Poulies. In depărtare, un bărbat avansa 
repede. După mers, Pompignan îl recunoscu fără ezitare. Şi, 
apucându-l pe Saint-Megrin de braţ, îi şopti la ureche: 

— El este!... Ragastens... Să-i lăsăm pe aceştia s-o facă, 
pentru că ei pe el îl aşteaptă. 

Dintr-o săritură, ei se ascunseră amândoi şi priviră. 

Ragasfens se apropia fără să băânuiască pericolul. Totuşi, se 
putea crede că are ochii şi urechile la capcană. 

Sorrientes, cu degetul, îl arătă lui Gyl-le-Loup, şoptindu-i: 

— lată omul. 

Gyl-le-Loup îl recunoscu sau nu pe Ragastens, cel care-şi 
riscase viaţa pentru a-i salva mama? Sau, dacă îl recunoscu, 
trebuie să credem că recunoştinţa nu-l sufoca. Orice s-ar spune, 
el rămase nepăsător şi scoase fără să ezite cuțitul său lat 
strângându-l în uriaşa sa mână. 

Ragastens ajunse la chei. Cu o privire promptă şi sigură, el 
cercetă locul şi, nevăzând nimic suspect, trecu. 

Gyl-le-Loup îl lăsă să înainteze câţiva paşi. Apoi, el ieşi din 
ascunzătoarea sa şi se furişă după el. 

Cu aceeaşi mişcare, în acelaşi timp, Sorrientes, Pompignan 
şi Saint-Megrin întinseră gâtul şi, avizi, reţinându-şi respiraţia, 
priviră cu o curiozitate atât de arzătoare, încât se părea că toată 
viaţa li se concentrase în privire. 

Gyl-le-Loup, cu cuțitul în mână, îl urmă pe Ragastens. Şi 
pasul său era atât de suplu, atât de uşor, atât de tăcut, încât 
nici Ragastens nici cei care priveau nu percepură nici cel mai 
uşor zgomot Deodată, el făcu o săritură înainte, ridică mâna şi o 
abătu cu un gest fulgerător, subliniat de sclipirea alburie lăsată 
de lama cuţitului. 

Ragastens căzu grămadă, cu faţa înainte, fără să scoată un 
țipăt. 

Cei trei spectatori invizibili ai acestui asasinat efectuat cu o 
siguranţă şi o rapiditate uimitoare, rămaseră un moment ţintuiţi 
Locului, neîndrăznind să creadă că deja se făcuse. 


Cei trei acoliţi ai lui Gyl-le-Loup nu pierdură o secundă. Ei 
săriră şi căzură împreună asupra corpului imobil, întins în praf, 
cu braţele în cruce. 

— Repede, sacul! comandă Gyl-le-Loup cu o voce răguşită, 
ciudat de schimbată. 

Cu o precizie şi rapiditate a mişcărilor care arăta că aveau 
experienţa acestei trebi oribile, cei trei cerşetori îl înhăţară pe 
Ragastens şi-l strecurară în sac. Ei îl întoarseră pe sub capul 
cadavrului şi-l legară solid. Cu un gest autoritar, Gyl-le-Loup îi 
opri. Cât de puternic se dovedi înfricoşătorul ucigaş, o dată 
treabă făcută, nu putea scăpa emoţiei care se abătuse asupra 
lui. 

Era probabil remuşcarea de a-l fi asasinat pe omul care-i 
salvase mama şi care acum îl sugrumă. Capul lui Ragastens se 
vedea ieşind din sac. 

Acum Sorrientes, Pompignan şi Saint-Megrin se grăbeau cu 
aceeaşi agitaţie impulsivă. Toţi trei, împreună, ajunseră lângă 
sinistrul grup. 

Gyl-le-Loup ieşise deja de sub emoția să trecătoare. Cu o 
mână, el arătă capul livid al lui Ragastens; cu cealaltă, el îşi 
puse cu un gest brutal cuțitul roşu de sânge sub ochii lui 
Sorrientes şi, cu un calm înspăimântător, cu un soi de orgoliu 
inconştient: 

— lată!... V-am spus-o: eu nu lovesc decât o dată, dar 
aceasta este întotdeauna lovitura cea bună! 

Sorrientes, Pompignan şi Saint-Megrin priviră cu ochi de 
nebuni. Ei nu se mirară să se vadă reuniți în faţa acestui 
cadavru. Păreau să considere asta foarte natural. Cu o voce 
inexpresivă, înspăimântătoare, Sorrientes pronunţă: 

— Pe onoarea mea, este adevărat! El este mort! 

Şi toţi trei scoaseră acelaşi suspin de uşurare. 

Gyl-le-Loup aştepta nepăsător. Şi, cu o linişte îngrozitoare, 
îşi şterse cuțitul roşu de sânge înainte de a-l pune la loc în teaca 
lui. 

Sorrientes îşi reveni primul din emotie. El făcu un gest care 
voia să spună: "Faceţi să dispară!" şi comandă glacial: 

— Termină-ţi treaba. 

La rândul său, Gyl-le-Loup făcu un semn oamenilor săi. 
Câte doi, ei ridicară sacul pe umerii lor zdraveni. Şi grupul 
funebru se puse în mişcare spre portul Luvrului. 


Pompignan şi Saint-Megrin rămaseră la locul lor, buimaci. 
Dar curând se înviorară. Conduşi de acelaşi sentiment de 
curiozitate morbidă, ei se strecurară ca nişte pungaşi în spatele 
grupului. Voiau să vadă până la capăt. 

Gyl-le-Loup şi oamenii săi se urcară într-o barcă pe fundul 
căreia fu întins cadavrul. 

Putois-l'Altesse desfăcu barca, în timp ce Ribaud-l'Ardeur şi 
Maclou-la-Foudre apucară ramele. 

Sorrientes puse o pungă în mâna lui Gyl-le-Loup. 

— Această pungă nu conţine două sute écu de aur, ci trei 
sute. 

Gyl-le-Loup avu o scurtă ezitare. Probabil că era uimit. Apoi 
se repezi asupra pungii şi o făcu să dispară în buzunar cu o 
îndemânare uluitoare, în acest timp, Sorrientes luă un pumn de 
aur şi îl lăsă să cadă în barcă, spunând celor trei cerşetori 
miraţi: 

— Asta este pentru voi. 

Barca se îndepărtă încet. Sorrientes se rezemă de un pom 
şi privi. El nu privea singur: aproape de el, ghemuiţi la dreapta şi 
la stânga, erau Pompignan şi Saint-Megrin, acolo sus, la 
fereastra Luvrului, era Pinacle; mai departe, la fereastra 
palatului Sorrientes, erau cele două doamne în gri: Jocelyne şi 
Hermosa. Şi toţi şi toate, priviră această barcă ce se oprea spre 
mijlocul râului. 

În barcă, doi oameni se ridicară în picioare. Un moment ei 
balansară sacul de care legaseră două pietre de pavaj enorme 
şi-i aruncară în apă. Se auzi zgomotul căderii urmat de ţâşnirea 
apei. Asta a fost tot. Mai mult de cinci minute, barca rămase 
acolo, învârtindu-se pe loc. Când se confirmă că râul îşi păstra 
prada, barca se îndepărtă definitiv, urmând curentul în direcţia 
pieţei Grève. 

Sorrientes rămase pe loc încă zece minute, explorând râul 
cu privirea sa ascuţită. După aceea, plecă spunând: 

"De această dată sunt sigur că Ragastens este mort". 

După el, Pompignan şi Saint-Megrin se îndepărtară la 
rândul lor spunând: 

— El este mort. 

Şi mai departe, una dintre cele două doamne în gri plângea 
încet, în timp ce cealaltă, cu un inexprimabil accent de triumf, 
îşi spunea: 


"De această dată, iată-ne liniştiţi!" 


Capitolul XVII Ragastens este mort! 


De la înălţimea ferestrei unde stătea la pândă, Pinacle 
asistase la sfârşitul asasinării lui Ragastens. Cu alte cuvinte el 
văzuse aducerea şi depunerea în barcă a corpului cavalerului 
închis într-un sac. După care văzuse cum acest sac a fost 
aruncat în mijlocul râului. 

Intr-un acces de bucurie nebună, el scrâşnise din dinţi într- 
un rânjet sălbatic: 

— De această dată, el este într-adevăr mort!... în sfârşit, 
pot să respir!... 

El scosese, efectiv, un suspin de uşurare. Se simţea mai 
uşor. | se părea eliberat că, Ragastens fiind mort, coşmarul său 
luase sfârşit. 

Era în culmea satisfacţiei. Porni spre apartamentul său, pe 
întuneric. Mai întâi, el nu luă seama la asta şi mergea cu 
siguranţă. Apoi, puţin câte puţin, pasul i se încetini, scrută 
umbră cu ochi neliniştiţi. Brusc, se opri în mijlocul unui culoar 
întunecos şi mormăi: 

— Ragastens este mort!... pe infern, este prea curând!... 
Cine-mi dovedeşte că nu s-au înşelat?... Că era chiar el în acel 
sac?... Şi dacă era el, cine-mi dovedeşte că era într-adevăr 
mort?... Cine-mi spune că el n-a ieşit din acel sac?... 

El se gândi o secundă la acest fapt care-l neliniştea. Şi 
spaima îl cuprinse din nou. Continuă: 

— Este... este ceva care-mi spune că diabolicul Ragastens 
n-a murit!... O simt, sunt sigur!... Astfel că nu voi întârzia să-l 
văd reapărând, mai lare ca niciodată, cu eternul său surâs de 
diavol pe buze... turbat de furie contra mea!... Şi de această 
dată nu voi mai scăpa viu! Şi cine ştie?... cine ştie dacă nu-mi dă 
deja târcoale, dacă nu este aici, ascuns în umbră, gata să cadă 
asupra mea? 

Această teamă absurdă ajunse să-l înnebunească. 

El se prăvăli în trombă pe scările întunecate. Printr-o 
adevărată minune nu-şi rupse picioarele. Traversă culoarele şi 


saloanele izbindu-se de mobile. Şi ajunse la el fără să ştie cum 
condus de instinct, căci judecata îl lăsase. 

La el, în anticameră, după ce a încuiat uşa de două ori, 
rămase mult timp lipit de ea. Se clătina pe picioare, gâfâia, cu 
părul zbârlit, cu privirea rătăcită. Îi fu imposibil să mai facă doi 
paşi. 

Acest acces de nebunie scăzu puţin câte puţin. El se calmă, 
îi reveni judecata. Dar nu se linişti cu totul. El aprinse toate 
luminările pe care le găsi. Cu spada în mână, cercetă minuţios 
apartamentul, scotocind cuferele şi lăzile, scrutând colţurile, 
privind sub pat. Dobândi certitudinea că era singur, că nimic nu- 
| ameninţa. Abia atunci se linişti în întregime. 

El se simţea zdrobit, la capătul puterilor. Vru să se culce. 
Simţea că are absolută nevoie de odihnă. Totuşi nu îndrăznea. 
Atunci, târî o ladă în faţa uşii camerei sale, baricadând-o. Mai 
liniştit, se aruncă în pat. Dar nu se dezbrăcă şi-şi puse sabia 
lângă el. 

În felul acesta îşi petrecu Pinacle prima noapte care urmă 
după moartea lui Ragastens. 

A doua zi, în mijlocul animației care domnea în reşedinţa 
regală, el se simţi mai în largul său, aproape redeveni stăpân pe 
sine. Oricum, înfăţişarea sa nu mai era aceeaşi. Astfel încât, 
atunci când se prezentă la ceremonia sculării regelui, pentru 
consultaţia medicală, Henri al III-lea, care îi arăta întotdeauna o 
bunăvoință pronunţată, îl întrebă cu o preocupare vădită: 

— Ce aveţi, domnule Pinacle? De câtva timp păreţi 
neliniştit, agitat. Sunteţi bolnav? 

— Mă simt puţin obosit, sire. 

— Trebuie să vă menajaţi, domnule Pinacle. Nu vreau să 
aud că cei mai buni slujitori ai mei îşi distrug sănătatea în 
serviciul meu. Mergeţi, domnule şi odihniţi-vă, v-o ordon. 

Pinacle îşi făcu reverenţa şi se retrase. 

Ziua aceea şi cea care urmă, Pinacle le petrecu când 
spunându-şi cu tărie că Ragastens era mort, când susţinând cu 
acea şi tărie contrariul. Ar fi vrut să-l vadă pe stăpânul său, 
Sorrientes, pentru a-l întreba pe această temă. Dar, pentru asta, 
trebuia să iasă din Luvru şi să se hazardeze pe străzi. El nu 
îndrăzni s-o facă şi preferă să aştepte până a doua zi când la 
Luvru urma să aibă loc o sărbătoare. Sărbătoare de la care 
ambasadorul Maiestării Sale regele Spaniei nu va lipsi. 


O sărbătoare la Luvru era un eveniment mai degrabă rar. 
De aceea, toţi cei pe care Henri al Ill-lea îi onorase cu o invitaţie, 
toţi cei care aveau intrarea liberă la curte, mari sau mici, se 
grăbeau să participe la această sărbătoare care avea loc a treia 
zi după moartea lui Ragastens. 

Regele nu stătea în fotoliul său. Contrar obişnuinţei sale, 
era în bună dispoziţie. In primul rând, cu vocea sa nazală, el 
declarase: 

— Aici, vreau ca toţi să se distreze. 

Şi el mersese s-o prindă de mâna pe doamna ambasadoare 
a Spaniei: frumoasa şi vesela Jocelyne care, pentru această 
ocazie, îmbrăcase o toaletă albă, înstelată cu diamante enorme, 
de o frumuseţe extraordinară. Şi el deschisese balul cu ea. 

Nu era nevoie de mai mult. Conversaţiile particulare 
reîncepuseră. Perechile se formaseră. Grupuri începură să 
danseze. Se  revărsă o veselie excesivă. O animaţie 
extraordinară domnea în vasta sală. 

In mijlocul acestei mulţimi strălucitoare de seniori şi de 
splendide nobile doamne, Pinacle îl căuta pe ducele Sorrientes. 

Până la urmă îl găsi pe cel pe care-l căută. El merse să-l 
abordeze. Exact în acest moment apăru ducele de Guise, urmat 
de câţiva dintre gentilomii săi, printre care Pompignan. Şi cum 
cei doi duci se îndreptară cu vioiciune unul spre altul, el se dădu 
la o parte, hotărât să aştepte ca ei să-şi termine conversaţia. 

In acelaşi moment apăru Saint-Megrin care-l căuta pe 
Pompignan: deveniseră inseparabili şi nu mai puteau să se 
lipsească unul de altul. 

Cei doi tineri se abordară exact cum se întâlniseră 
Sorrientes şi Guise. 

Pinacle se afla la distanţă egală de cele două grupuri. N- 
avea decât să-şi aplece urechea la dreapta şi la stânga pentru a 
afla ce-şi spun cei doi duci, pe de-o parte, cei doi conți pe de 
altă parte. 

El ascultă atent ce spunea Guise. Nu fu surprins să audă că 
era vorbă încă şi mereu despre Ragastens. Şi Guise spunea, cu 
aerul omului care caută să se convingă: 

— Este sigur că a murit?... Nu v-aţi înşelat?... Gândiţi-vă că 
de două ori aţi crezut că l-aţi omorât, eraţi sigur... Şi de două ori 
el a reapărut... 


— Nu este acelaşi lucru, monseniore, spune el energic. Aici, 
am văzut cu proprii mei ochi: am văzut capul livid, cu ochii 
închişi, ieşind din sacul unde era băgat. Imi spuneţi că putea să 
nu fie încă mort. Fie. Dar acest sac, l-am văzut depus în fundul 
bărcii... Şi acolo nu mai era altul, decât acesta... Apoi, am văzut 
cum l-au aruncat în râu. Şi am aşteptat mult timp, cel puţin un 
sfert de oră. Şi sunt sigur, cu totul sigur că râul a păstrat cu 
fidelitate coletul ce i-a fost încredinţat. Din locul în care sacul a 
fost aruncat, nici o fiinţă vie n-a revenit la suprafaţa apei. Eu am 
văzut, v-am spus, Acum, dacă voi credeţi că am fost neatent, că 
am văzut prost, întrebaţi pe domnul de Pompignan, întrebaţi pe 
domnul de Saint-Megrin. Ei au văzut totul, ca şi mine. 

— Pompignan, chemă imediat Guise. 

Pompignan şi Saint-Megrin auziseră ultimele cuvinte ale lui 
Sorrientes şi se apropiau amândoi. 

— Să vedem, spune Guise, repetă-mi ce ai văzut. 

Pompignan nu ceru explicaţii. El înţelese foarte bine despre 
ce era vorba. 

— Monseniore, spuse el pe tonul scurt al unui ofiţer care-şi 
face raportul, l-am văzut pe ucigaş sărind din ascunzătoarea sa 
şi lansându-se pe urmele bărbatului. Ucigaşul a lovit. Bărbatul a 
căzut. Noi alergasem. În acest timp, vedeam pe acoliţii 
ucigaşului băgând corpul într-un sac. Când noi am sosit în 
apropierea lor, numai capul mai era afară din sac. 

— Şi era într-adevăr capul lui Ragastens? 

— Era capul lui. Fără nici un dubiu, monseniore. Mai ales 
pentru mine. 

— Continuă. 

— Sacul a fost depus pe fundul bărcii şi aruncat în mijlocul 
râului. Nimeni n-a revenit la suprafaţă. Sunt sigur... M-am uitat 
bine... Nu există nici o îndoială. 

— Ce aveţi de spus, monseniore? triumfă Sorrientes. 

Guise aprobă cu un semn din cap. Dar, tenace, se întoarse 
spre Saint-Megrin. 

— Şi voi, Saint-Megrin, aţi văzut la fel? Lucrurile s-au 
petrecut în felul acesta? L-aţi recunoscut bine pe Ragastens? 

Şi Saint-Megrin confirmă: 

— L-am recunoscut perfect, monseniore. L-am recunoscut 
viu şi l-am recunoscut mort. Lucrurile s-au petrecut exact aşa 
cum a spus Pompignan. Totuşi, este un amănunt pe care el l-a 


omis, probabil pentru că nu l-a remarcat. lată-l: când ucigaşul s- 
a lansat, am văzut lama cuţitului său. Această lamă era albă, 
neatinsă. După ce a lovit, el a pus această lamă sub ochii 
domnului duce. Şi această lamă era mânijită de sânge. 

— Este adevărat, susţinu Sorrientes, îmi amintesc de acest 
amănunt pe care am neglijat să vi-l semnalez. 

— Zău, concluziona Guise, în fine convins, dubiul nu este 
posibil: Ragfastens este într-adevăr mort. 

— El este mort, repetară ceilalţi trei cu convingere. 

Pinacle nu pierduse un singur cuvânt din această discuţie 
macabră. Şi cum Guise şi Sorrientes se îndepărtau împreună, el 
consideră inutil să ceară detalii mai ample. Şi se îndepărtă la 
rândul său, repetându-şi cuvintele lui Guise: 

"Dubiul nu este posibil: Ragastens este într-adevăr mort." 

Şi el adăugă: 

"Să nu mă mai gândesc la asta." 

Dar eră uşor de spus: "Să nu mă mai gândesc", el totuşi la 
asta se gândea. Şi mereu, ca un refren obsedant, revenea în 
mintea sa această frază, întotdeauna aceeaşi: "Ragastens este 
mort". Ea reveni atât de des încât sfârşi prin a fi convins. Şi el 
mormăi: 

— Ah! De ce credeam, în fond, că n-a fost spus totul?... De 
ce îmi vârâsem în cap să mă îndoiesc, ca un idiot?... Nu, pe 
infern, simt bine de această dată, simt după bucuria care mă 
incita, da, simt că el este mort, într-adevăr mort. 

Şi furios pe el însuşi, el părăsi sala şi se îndreptă spre acea 
parte a Luvrului, acum pustie, unde se găsea apartamentul său. 
El mergea cu pas sigur. Nu întoarse capul nici măcar o, dată. ŞI 
nu se mai gândi la asta. Sfârşise deci prin a se convinge. 

Dar, chiar de când părăsise sala Cariatidelor, un bărbat se 
strecură în spatele lui şi începu să-l urmeze pas cu pas. Şi acest 
bărbat, era propria sa imagine vie, acea imagine care îi apăruse 
pe culoarele pustii ale Luvrului şi pe stradă. Era, într-un cuvânt, 
celălalt Pinacle. 

Câtva timp, primul Pinacle merse liniştit. Apoi, avertizat de 
nu ştiu care instinct misterios, el avu, o dată în plus, senzaţia 
neliniştitoare că este urmărit. Totuşi, el nu se întoarse. El se 
gândi: la ce bun să se întoarcă? De ce se putea teme? Deoarece 
simţea că Ragastens este mort. 


Şi, cu ajutorul repetării că simţea asta, simţi deodată că nu 
credea, că nu crezuse niciodată. Simţi asta atât de bine încât 
strigă cu voce tare: 

— Ei bine! Nu! Ei toţi se înşeală!... Ragastens nu este 
mort!... Ragastens este un diavol ieşit din infern... Diavolul îl 
alungi, nu-l omori!... Va trebui să mă gândesc mai curând la 
asta. 

Celălalt Pinacle, care-l urma de aproape, auzi. El fu scuturat 
de un râs ciudat. 

Probabil nu-şi luase precauţia să-şi înăbuşe complet râsul şi 
Pinacle percepu acest rânjet înapoia lui. Fusese probabil doar un 
rezultat al întâmplării. Oricum, Pinacle, în momentul când să 
deschidă o uşă, se opri, păru să ezite un moment şi se întoarse 
dintr-6 dată. 

Pinacle se văzu în celălalt capăt al sălii. Şi rămase țintuit 
locului, cu ochii măriţi de groază. Celălalt Pinacle luase aceeaşi 
poziţie ca a lui. 

Pinacle întoarse capul la dreapta. Celălalt Pinacle făcu la 
fel. Pinacle ridică încet mâna. Celălalt făcu acelaşi lucru. Atunci 
Pinacle începu să râdă. El găsise o explicaţie, cea mai simplă, 
cea mai firească. Şi el strigă cu voce tare: 

— Desigur, este propria mea imagine pe care o văd într-o 
oglindă pe care încă n-am observat-o!... Pe cuvântul meu, 
înnebunesc. 

Ei făcu o jumătate de întoarcere şi puse mâna pe clanţa uşii 
ridicând din umeri ca pentru a-şi bate joc de el însuşi. 

lute ca fulgerul, celălalt Pinacle alunecă în spatele unei 
draperii şi rămase acolo, privind şi ascultând. lar ochii săi, în 
umbră sclipeau maliţios, în timp ce un surâs ironic îi rătăcea pe 
buze. 

Totuşi, după ce deschisese uşa, Pinacle se întoarse. Voia, 
probabil, înainte de a trece pragul, să se asigure că nu s-a 
înşelat, că există într-adevăr în fundul sălii o oglindă care-i 
reflectase imaginea. Poate că era doar un gest inconştient. 
Oricum, el se întoarce şi privi înspre locul presupusei oglinzi. 

El n-o mai găsi. Pentru motive serioase. Rămase complet 
buimăcit. Ochii săi, cu o expresie rătăcită, începură să 
scormonească peste tot. Şi el bâiguia: 

— Totuşi, aici... adineauri... 


Reveni de unde plecase. Şi cum nu putea să admită că 
înnebunise, prefera să creadă în intervenţia demonului. El nu 
mai căută. Merse înapoi, încet, cu ochii fixaţi cu îndărătnicie 
asupra acelui perete unde nu era nimic şi unde teama, 
groaznica teamă, îl făcuse să descopere lucruri misterioase, 
înspăimântătoare. 

Când ajunse la uşă, se întoarse brusc şi o luă la sănătoasa, 
ca un nebun, scoțând un urlet lung, înfiorător. 

Atunci, al doilea Pinacle ieşi din spatele draperiei. El râdea 
din răsputeri, ţinându-se cu mâinile de burtă. Râdea atât de 
tare, încât, nemaiputând, se lăsă să cadă pe o canapea unde 
continuă să râdă dând din picioare şi lovindu-se cu palma peste 
coapse. 


Capitolul XVIII Pompignan se supără 


Trecură câteva zile. Ragastens nu mai reapăru. Se confirmă 
că, de această dată, era într-adevăr mort. 

Aceasta se dovedi o adevărată uşurare, o eliberare pentru 
toţi. Pentru toţi, în afară de Pinacle, despre care am vorbit şi în 
afară de Pompignan, de care ne vom ocupa. 

Cel mai vesel dintre toţi fu ducele de Guise, bineînţeles. 
Guise petrecuse săptămâni cumplite cu teama permanentă de a 
fi denunţat de Ragastens. Sorrientes, dacă ne amintim, făcuse 
tot ce putuse pentru a întreţine şi dezvolta în el această teamă. 
Eliberat de această ameninţare îngrozitoare, Guise simţea 
nevoia imperioasă de a reacţiona, de a se distra puţin. 

Şi cum cea mai mare plăcere a sa era să meargă la palatul 
Sorrientes pentru a face curte Jocelynei şi Hermosei, el veni în 
fiecare zi. Căci el era mereu la fel de profund îndrăgostit de cele 
două surori. Şi el nu putea să se hotărască să aleagă, căci chiar 
din momentul când părea că se decide pentru una, observa 
imediat că nu se putea lipsi de cealaltă. 

Potrivit obiceiului, el mergea la palatul Sorrientes cu acea 
escortă impozantă, magnifică şi formidabilă care nu-l părăsea 
niciodată. Bineînţeles că Pompignan se număra printre 
privilegiaţii care făceau parte din cercul apropiaților prezidat de 
Jocelyne şi Hermosa. De altfel, el nu strălucea în conversaţie 


căci el nu vorbea decât atunci când era întrebat direct şi-i era 
imposibil să evite un răspuns, iar aceste răspunsuri erau atât de 
scurte cât îi permitea buna-cuviinţă. În restul timpului stătea 
dinadins retras, palid şi taciturn. 

Şi asta deoarece treburile sale amoroase erau departe de a 
merge în sensul dorințelor sale. Vrăjitoarea, care reuşise să-i 
înarmeze braţul împotriva propriului său frate, nu dădea semn 
de viaţă. Ea nu-şi ţinuse promisiunea de a fi a lui pentru 
totdeauna şi nu părea să se sinchisească de a şi-o ţine. 

Chiar a doua zi după moartea lui Ragastens, Pompignan se 
grăbise spre locuinţa sa din strada Saint-Martin. În nerăbdarea 
sa de îndrăgostit, el îşi închipuia cu naivitate că va găsi acolo 
semnalul care să-l cheme la ea. El se vedea deja la întâlnire. El o 
auzea deja spunându-i cu vocea sa seducătoare: 

— la-mă de aici... Du-mă cu tine... Fă cu mine ce doreşti... 
Sunt a ta acum şi pentru totdeauna... 

Nu aşa se înţeleseseră? 

Inima îi tresaltă în timp ce urca treptele scării, câte patru o 
dată. Îl aştepta o crudă decepţie: semnalul convenit nu era 
acolo. Lovitura a fost dură. Îşi reveni totuşi destul de repede, 
zicându-şi: 

— În fond, nimic nu este încă pierdut. Ragastens nu este 
mort decât de ieri... Şi supravegheată strict cum este ea, nu 
poate face ceea ce vrea. va fi sigur mâine. 

Pronunţase cu o rece indiferenţă cuvintele: "Ragastens nu 
este mort decât de ieri". Cel care l-ar fi văzut în acest moment 
n-ar fi bănuit niciodată că, cel care vorbea atât de degajat, era 
fratele lui. Un frate care-l iubise cu tandreţe, căruia n-avea nimic 
de reproşat, pe are n-avea nici un motiv să-l urască. În schimb, 
pronunţă cu un fior de pasiune arzătoare: 

— Va fi sigur mâine. 

N-a fost altfel nici a doua zi, nici în zilele următoare. De mai 
multe ori pe zi el se grăbea spre locuinţa lui. Şi nu găsea 
niciodată acolo semnalul sperat. Atunci el îşi spune cu o sumbră 
amărăciune. 

"Pe infern, înţeleg! Nu eu l-am omorât pe Ragastens; deci 
ea consideră că nu-mi datorează nimic, că este eliberată de 
promisiune!... Şi ea are dreptate, la urma urmei!... N-am nimic 
de reclamat... deoarece nu mi-am făcut treaba! Fiindcă 


fatalitatea pentru mine a făcut să nu mă gândesc la asta mai 
devreme!... 

Şi, scrâşnind furios din dinţi, cu o expresie de inexprimabil 
regret: 

"Dacă aş fi ştiut!... Era atât de uşor să-l omor pe Ragastens 
în portul Luvrului!..." 

Acest gând, care-i venea atât de târziu, îl dobori. Dar, după 
ce admisese că ea era în dreptul ei şi că el n-avea nimic de 
reproşat se revoltă. Şi, străbătând cu paşi mari şi furioşi camera, 
răsucindu-şi mustaţa cu un gest nervos, el strigă: 

— Ei bine! Nu, ar fi o trădare!... Promisiune făcută, 
promisiune ţinută. În definitiv n-a fost niciodată vorba ca 
Ragastens să fie lovit în mod expres de mâna mea! Este vina 
mea dacă s-a găsit altul s-o facă? Esenţialul era ca Ragastens să 
dispară. El este mort, este fapt împlinit, deci ea trebuie să 
plătească!... 

Şi se sili să fie calm, străduindu-se să se amăgească pe el 
însuşi, îndârjindu-se să-şi readucă pe ochi legătura care-l orbea: 

— Ea va plăti... Ea îşi va ţine promisiunea. Mai întâi pentru 
că este sinceră, apoi pentru că mă iubeşte... Da, ea mă iubeşte, 
o simt, sunt sigur de asta!... 

Aşteptând, îi făcea rău. Să-l însoţească pe Guise, căci 
purtarea celor două cochete cu ducele îi ascuţea gelozia până la 
delir. Ştia bine că-i face rău. O repetă cu străşnicie. Lua 
hotărârea eroică să nu mai vină. Dar era peste puterile lui: 
îndată ce Guise poruncea escorta, el era gata primul. 

Şi el stătea în colţul cel mai întunecat al sălii de recepţie, 
palid, cu ochii rătăciţi, silindu-se să rămână, în aparenţă, 
indiferent. Şi tot timpul cât dura îngrozitorul supliciu, el strigă în 
sinea sa, în delir: 

"Cu toate acestea, am drepturi!... Da, una dintre aceste 
două femei mi-a dat drepturi asupra ei!... dar care din ele?... 
Infern şi blestem, căreia am dreptul să-i fac reproşuri?..." 

lată motivul pentru care tăcea. 

Totuşi, întâmplarea îi oferi ocazia să-şi dezlănţuie furia într- 
un acces care nu-şi găsea 
scuze decât în intensitatea pasiunii sale: 

Pe un culoar Sorrientes, Jocelyne şi Hermosa îl conduceau 
pe Guise. Sorrientes îl antrena înainte pe Guise, cu care dorea 


să se întreţină în particular. Hermosa şi Jocelyne încetiniră din 
discreţie pasul şi ajunseră curând în coada cortegiului. 

Pompignan se aşeză în faţa lor, le bară trecerea şi se 
înclină adânc. 

În aparenţă, atitudinea sa era respectuoasă, cele două 
surori se opriră puţin surprinse, deloc neliniştite. Să reamintim 
că, pentru a-l primi pe Guise, ele îşi reluaseră, Hermosa 
obişnuitul ei costum negru, Jocelyne costumul ei alb. Ele se 
opriră şi aşteptară, curioase. 

Pompignan fremăta, tâmplele îi zbârnâiau, un nor roşu 
trecea prin faţa ochilor săi. Gelozia îl excita, îl făcea să tremure 
din cap până-n picioare. 

El deschise gura, el vorbi. Şi iată ce spuse, cu o voce care 
dârdâia: 

— Una dintre voi mi-a făcut o promisiune pe care este 
timpul să şi-o ţină. 

Se adresase în special Hermosei. De ce mai degrabă ei 
decât Jocelynei? Probabil că n-ar fi putut spune. Probabil pentru 
că ea avea pe deget rubinul în formă de romb. El ştia totuşi că 
acest rubin nu-i permitea s-o identifice pe aceea care îl purta, 
deoarece îl văzuse pe degetul doamnei în alb, care era Jocelyne, 
ducesa de Sorrientes. 

Astfel că Hermosa fu aceea care răspunse: 

— Ce este de spus? 

— Repet că este timpul să se ţină promisiunea ce mi-a fost 
făcută, deoarece Ragastens este mort. Că aceea care mi-a 
făcut-o, această promisiune, mă priveşte şi vede dacă sunt eu 
bărbatul cu care să se joace. Aşa că să ia seama. Sunt la capătul 
răbdării!... Va trebui să-şi ţină cuvântul... sau altfel nu mai 
răspund de mine! 

Şi fără să aştepte răspunsul pe care-l ghicea usturător, se 
întoarse şi porni ca turbat făcând un gest de ameninţare 
nestăpânită. 

Cele două surori se priviră un moment cu o enormă uimire. 
Era clar că nu înțelegeau nimic din această ieşire nedemnă. 

Hermosa, cu aerul său sever, protestă: 

— Acest domn de Pompignan se comportă ca un mitocan 
josnic! lată că acum el îndrăzneşte să amenințe femei. 

lar vesela Jocelyne, cu o ridicare dispreţuitoare a umerilor: 


— Aş! Să fim îngăduitoare, bietul băiat nu-mi pare să fie în 
toate minţile. Probabil că moartea fratelui său, care-l iubea cu 
tandreţe, se pare, l-a scos din minţi. 

Ele nu mai adăugară nici un cuvânt şi-i ajunseră pe 
musafiri. 


Capitolul XIX Cain!... 


A doua zi, Pompignan se îndreptă spre locuinţa sa din 
strada Saint-Martin, îndată ce-şi terminase serviciul la palatul 
Guise. El regretă ieşirea neghioabă din ajun. 

El înţelegea, acum când era stăpân pe sine, că nu avusese 
dreptul să se înfurie. Şi, dat fiind caracterul mândru al celei pe 
care o ameninţase, nu era deloc liniştit asupra urmărilor pe care 
le putea avea această chestiune. 

Era atât de absorbit în gândurile sale încât nu observase că 
un grup îl urma pas cu pas de la ieşirea sa din palatul Guise. 
Acest grup se compunea din Gyl-le-Loup şi cei trei acoliţi ai săi: 
Putois l'Altesse, Maclou-la-Foudre şi Ribaud-l'Ardeur. 

Pompignan sosi la locuinţa sa unde intră. Pe strada Saint- 
Martin, această locuinţă era situată într-o casă aflată pe colţ cu 
strada Baudroierie. 

Gyl-le-Loup se postă în faţă şi cu acel ton scurt, aspru, care- 
i era propriu, comandă: 

— Du-te. 

Ordinul se adresa lui Maclou-la-Foudre, care avea sub braţ 
un pachet. Cerşetorul plecă în direcţia zidurilor de apărare ale 
oraşului. De altfel, el nu merse departe. In faţa tindei bisericii 
Saint Julien-des-Menetriers, un bărbat stătea cu nasul în vânt, în 
contemplarea sfântului de piatră care, la dreapta portalului, 
scârţâia din vioară cu un aer blajin. 

Acest bărbat era Gaspard Pinacle. El îl văzu venind pe 
Maclou-la-Foudre cu pachetul său. El îi adresă un semn uşor la 
care celălalt îi răspunse printr-o mişcare imperceptibilă a 
capului care voia să spună: "Da". Pinacle intră în biserică fără să 
se mai ocupe de cerşetor. Macilou-le-Foudre intră după el, cu 
pachetul sub braţ. 


În acest timp, Pompignan, ajuns la el acasă, constată că 
semnalul pe care spera să-l găsească nu era acolo. Vrăjitoarea 
care-l ţinea în ghearele sale, care-l plămădea după placul ei şi îl 
făcea să se mişte după capriciul ei, nu fusese impresionată de 
amenințările sale din ajun. 

Intrucât picioarele îl lăsară, căzu pe un scaun unde rămase 
distrus, în timp ce un hohot dureros de plâns îi sfâşia pieptul 

A fost o slăbiciune trecătoare. El se ridică. Părea foarte 
calm, foarte nepăsător şi se părea că luase o hotărâre energică. 
Aruncă o ultimă privire în jurul lui, îşi fixă maşina! centura şi ieşi. 
Coborând scara, cu aceeaşi impasibilitate hotărâtă, el se 
gândea: 

"Pe infern, nu mai am decât să-mi înfig acest fier în piept 
sau să mă las omorât cu prima ocazie." 

Să notăm că ar fi putut spune: "O voi omori." El se gândise 
imediat să termine cu viaţa. Şi asta dovedeşte că pasiunea care- 
| împinsese până la crimă era într-adevăr profundă, sinceră, 
eliberată de orice sentiment egoist. 

Luând această hotărâre, Pompignan, făcu pentru prima 
dată această reflecţie, cu un aer ciudat de gânditor: 

— Moartea fratelui meu nu mi-a adus noroc!... De fapt, eu l- 
am omorât... deoarece am văzut cum era asasinat mişeleşte, pe 
la spate, iar eu am rămas nepăsător, insensibil, nefăcând nimic 
pentru a-l salva!... Acum, o simt, până când voi sfârşi printr-o 
bună lovitură de pumnal, în fiecare zi, în fiecare moment, voi 
vedea spectrul fratelui meu apărând în faţa mea şi aruncându- 
mi în faţă acel nume blestemat: "Cain! Cain!..." 

El traversase aleea din faţa casei, deschisese poarta şi 
trecând pragul, în stradă, sub imperiul unei puternice emoţii, 
lansă cu voce tare acest nume de Cain. 

Şi după ce-l lansase, rămase țintuit locului, livid, speriat, cu 
părul zbârlit, cu picioarele tremurând. Căci acolo, în stradă, în 
faţa casei sale, el văzu ridicându-se în faţa lui spectrul fratelui 
său chiar în momentul când îl evoca. 

Era, într-adevăr, fratele său viu, care se afla în faţa sa. Și 
Ragastens, care auzise cuvântul strigat de Pompignan, cu o 
blândeţe menită să-l liniştească, spuse: 

— Ei bine! Richard, nu mă recunoşti?... 

Vocea fratelui său îl înnebuni pe Pompignan. 

El se bâlbâi schiţând vag semnul crucii: 


— Spectrul!... spectrul!... 

— Un spectru! protestă Ragastens cu un surâs ironic şi 
compătimitor în acelaşi timp, nici vorbă. Hubert, fratele tău, în 
carne şi oase, viu pe sângele lui Dumnezeul... 

— Viu! hohoti Pompignan care n-auzise decât acest cuvânt, 
viu!... Tu eşti viu?... Ciim?... cum?... 

— Vrei să ştii cum am scăpat din capcana lui Sorrientes? 

— Da, da, vreau să ştiu... Altfel simt cum capul îmi va 
exploda, că voi cădea fulgerat. 

Gyl-leLoup era postat tot în faţa casei. Numai că el se 
apropiase şi se afla în apropierea celor doi fraţi; în consecinţă, el 
putea să audă ce-şi spuneau. Dar el nu se ocupa de ei. 
Impreună cu cei trei însoțitori — Maclou-le-Foudre revenise, 
având mereu pachetul sub braţ — el formase un cerc în jurul 
celor doi fraţi şi părea că-şi luase sarcina de a îndepărta 
trecătorii ce ar fi vrut să se apropie prea mult. 

Ragastens se întoarse spre el, îi făcu semn să se apropie, 
şi-i spuse scurt: 

— Povesteşte cum mi-ai salvat viaţa. 

— Ucigaşul! tresări Pompignan care-l recunoscu imediat. 
Dar el este cel care a lovit!... 

— Povesteşte, repetă Ragastens surâzând. 

Şi Gyl-le-Loup, cu vocea sa aspră, cu o simplitate firească, 
povesti: 

— Cineva a venit să-mi ceară să-l scap de un bărbat care-l 
deranjează. Este meseria mea, s-a fixat preţul, am acceptat fără 
să-mi fac griji să ştiu cine era bărbatul pe care trebuia să-l 
lovesc. Clientul a impus o grămadă de precauţii. Era dreptul său 
deoarece plătea în consecinţă. În ultimul moment îmi arătă pe 
cel pe care trebuia să-l lichidez. Şi pe cine recunosc?... pe 
bărbatul care, fără să mă cunoască, doar pentru că m-a văzut 
plângând şi pentru că i-am spus că ea este nevinovată, şi-a 
riscat viaţa pentru a-mi salva mama pe care o duceau s-o ardă 
în piaţa Grève. 

Pompignan asculta cu o atenţie avidă. Era de-a dreptul 
agăţat de buzele ucigaşului. 

—  Inţelegeţi, reluă Gyl-le-Loup, că nu puteam lovi pe 
bărbatul pentru care mi-aş fi dat sângele picătură cu picătură. 
Căci eu nu mă consider achitat cât de cât faţă de el. Mai 
degrabă l-aş fi lovit cu pumnalul în piept pe cel care plătise. 


Aveam chiar poftă s-o fac, n-a atârnat decât de-un fir de păr. 
Dar m-am gândit. Sunt mai mulţi cei care vor să-l omoare. Până 
la mari doamne care, de asemenea, au intervenit. Dacă-l scot 
din ghearele acestuia, el va cădea în ghearele altuia, el nu va 
scăpa. Nu, cel mai bine este să la. C impresia că mă supun. 
Când va fi considerat mort, va fi lăsat în pace. Aceasta, 
înţelegeţi, mi-a trecut prin minte ca un fulger. Şi n-am ezitat, nu 
m-am trădat că-l cunosc pe bărbatul pe care trebuia să-l omor. 
M-am strecurat în spatele lui şi am lovit... Oh! Numai cu pumnul. 
Dar o lovitură de pumn care era bine aplicată, vă asigur, 
deoarece domnul cavaler, care este solid totuşi, a căzut 
grămadă. lată. 

— Dar, răcni Pompignan, am văzut lucind lama cuţitului!... 
Am văzut această lamă roşie de sânge!... Tu ai arătat-o celui pe 
care-l numeşti clientul! 

— Sângele, făcu Gyl-le-Loup, râzând zgomotos, iată de 
unde l-am scos. 

El îşi suflecă mâna stângă până la cot, îşi arătă braţul 
zgâriat oribil şi, cu aceeaşi simplitate: 

— Ştiam că acest client era suspicios. Mi-am luat măsurile 
mele. Cu acest sânge, al meu, am înroşit lama cuţitului. 

— Dar sacul!... Sacul în care era corpul, care a fost aruncat 
în râu şi care n-a reapărut? 

— Sacul a rămas pe fundul râului. Cât despre corp, asta 
este altceva, deoarece iată-l aici. Putois-PAltesse este cel care a 
luat locul domnului cavaler în sac. Pe el l-am aruncat în râu. Dar 
Putois înoată ca un peşte... şi el s-a ales numai cu o baie. 

După aceste explicaţii, Pompignan admise în sfârşit că-l 
avea în faţa sa pe fratele său, viu şi nu un spectru, aşa cum 
crezuse. El respiră adânc. Şi el deveni pe loc distant, închis, cu 
ochii aţintiţi în schii fratelui său. 

Ragastens aşteptă un moment, sperând un cuvânt, un gest 
care să-i arate că şi-a regăsit în fine pe acel frate pe care l-a 
iubit atât altădată şi pe care încă-l mai îndrăgea din tot sufletul 
său sensibil şi sincer. Pompignan nu pronunţă acest cuvânt, nu 
schiţă acest gest. Ragastens suspină. 

— Frate, spune el, vreau să-ţi spun câteva cuvinte. Nu crezi 
că ne vom simţi mai bine la tine acasă? 

— Ne simţim foarte bine aici, răspunse el. Vorbeşte. 


Ragastens încruntă imperceptibil sprâncenele. Începea să-l 
irite această nepăsare. Totuşi, el se stăpâni. Dar în vocea cu 
care vorbi apăru un început de asprime. El merse drept la ţintă: 

— Eşti în serviciul unei bande de ticăloşi, profitori turbaţi, 
care nu se dau înapoi de la nici o crimă pentru a-şi satisface 
poftele lor nemăsurate. Nu înţelegi că locul unui Ragastens nu 
este printre hoţi cu titluri de nobleţe pe care călăul îi aşteptă cu 
nerăbdare?... Dacă ar fi numai asta... Dar aceşti oameni se 
îndârjesc în dorinţa lor de a mă omori, pe mine, fratele tău. Tu 
ştii şi, lucru îngrozitor, care mă copleşeşte de durere, nu numai 
pentru că rămâi cu ei, dar mai ales pentru că îi sprijini din toate 
puterile şi te găsesc întotdeauna în primul rând al celor mai 
furioşi să mă asasineze. Hai, Richard, vino-ţi în fire!... Vino cu 
fratele tău care n-a încetat să te iubească pentru că el ştie bine 
că nu mai eşti stăpân pe judecata ta. Revino la fratele tău care, 
nu uita, în fond, n-a părăsit niciodată drumul drept, drumul 
onoarei. Nu este posibil să-ţi fi pierdut orice sentiment cinstit. 
Nu este posibil că legătura frăţească ce ne unea să fie ruptă 
pentru totdeauna, să persişti în această cumplită luptă fratricidă 
pentru bunul plac al unei femei care va trece prin viaţa ta ca un 
geniu rău... Hai, Richard, puţină voinţă, pe sângele lui 
Dumnezeu! Părăseşte această femeie care nu ştie decât să te 
împingă la rău. 

Pompignan răspunse pe un ton sec, tăios: 

— Nu vreau s-o părăsesc. 

— Nu vezi deci că ea îşi râde de tine, că nu te iubeşte, că 
nu te-a iubit niciodată? 

— Minţi!... Mă iubeşte! strigă Pompignan. 

— Această femeie, reluă Ragastens cu putere, ţi-a ordonat 
să mă omori, promițând că va fi apoi a ta. Puteam să-ţi spun că 
pactul mârşav pe care ţi-l propunea trebuia să te lămurească 
asupra valorii sentimentelor sale. Dar tu nu înţelegi asta, nu mai 
ai mintea limpede. Nu-ţi voi spune decât atât şi vei înţelege: 
sunt opt zile de când această femeie mă crede mort. Şi-a ţinut 
promisiunea? Nu. Tu vii aici în fiecare zi să cauţi un cuvânt de la 
ea. Şi în fiecare zi pleci disperat, căci n-ai găsit nimic. Vezi bine 
că ea nu te iubeşte. 

— Minţi! repetă Pompignan cu aceeaşi furie îndârjită. Ea mă 
iubeşte!... Ea n-a scris încă, este adevărat! Dar va scrie!... Sunt 
sigur! 


Ragastens îl privi lung. Fără îndoială că nu se lăsă înşelat 
de comedia pe care o juca fratele său, căci clătină din cap şi 
rămase un moment gânditor. Apoi, fixându-l pe Pompignan cu o 
privire încărcată de milă frăţească, cu o voce gravă, el spune: 

— Dacă este aşa, dacă eşti convins într-adevăr că norocul şi 
fericirea ta depind de moartea mea, eu consimt să mor. 

Şi apropiindu-se de el, îşi desfăcu haina, îi arătă pieptul şi, 
foarte calm, cu o ciudată blândeţe în glas, încheie: 

— Loveşte, Richard, loveşte fără teamă şi fără remuşcări. 
Îmi dau viaţa de bunăvoie pentru tine şi poţi fi sigur că niciodată 
spectrul meu nu va veni să te viziteze nopţile şi să te insulte cu 
acel nume pe care-l strigai adineaori cu groază: Cain. Hai, 
loveşte... 

Şi întindea pieptul gol. Pompignan simţi cum se scufundă 
într-o centură de gheaţă care-l înconjura. Răvăşit, se trase doi 
paşi înapoi schiţând un gest de groază. 

— Vezi bine, spune Ragastens, că nu crezi în dragostea, 
ei... Deoarece nu îndrăzneşti să accepţi sacrificiul pe care ţi-l fac 
în mod sincer şi din toată inima. 

Şi încet, ca şi cum dorea să-i mai lase timp să se 
răzgândească, el îşi încheie haina. 

Pompignan nu se răzgândi. Era învins de atâta generozitate 
eroică. El îşi lăsă capul în piept, ruşinat şi o lacrimă fierbinte 
ţâşni din ochii săi, i se prelinse încet pe obraz, fără ca el să 
caute s-o ascundă. Brusc, el îşi aruncă braţele în jurul gâtului 
fratelui său şi, în şoaptă, cu o voce fără vlagă: 

— Tu eşti o inimă nobilă, Hubert... iar eu, eu sunt un 
mizerabil. Dacă unul dintre noi trebuie să moară, fiu eşti tu 
acela... Acela sunt eu, care sunt blestemat. Adio! 

Şi înainte ca Ragastens să poată face un gest, el fugi ca un 
nebun. 

— Richard! strigă Ragastens răvăşit. 

Pompignan auzi. El întoarse capul, schiţă un gest şi lansă în 
mijlocul larmei străzii: 

— Adio! 

Şi dispăru. 

Ragastens rămase un lung moment gânditor. El fu scos din 
gândurile sale de vocea lui Gyl-le-Loup. 

— Domnule, este timpul să plecăm. Puteţi fi recunoscut. 


Ragastens îşi înăbuşi un suspin dureros. Şi reveni la 
realitate. Işi aruncă ochii în jurul lui. Văzu că Pompignan lăsase 
poarta casei deschisă. Făcu un semn omului cu pachetul, 
Maclou-la-Foudre şi intră pe alee. Maclou-la-Foudre îl urmă. 

Câteva minute mai târziu, acesta din urmă ieşi singur. El 
avea mereu pachetul sub braţ. Atunci, Gyl-le-Loup se îndepărtă, 
împreună cu cei trei însoțitori ai săi. 

Mai trecură câteva minute. Poarta se deschise din nou. leşi 
un bărbat. 

Era Pinacle, care, cu masca sa roşie ascunsă în parte de 
gulerul mantalei, se îndepărtă cu un pas liniştit. 

să-l lăsăm să meargă şi să-l urmăm un moment pe Gyl-le- 
Loup. 

Ajuns la capătul străzii Saint-Martin, el îşi părăsi însoțitorii şi 
ieşi din oraş. El merse până la leprozeria de la Saint-Lazare. Aici, 
se întoarse la dreapta, trecu de Montfaucon şi se opri la 
Courtille, în faţa casei Rolandei. 

El bătu în poartă într-un fel anume. După un timp, vizeta 
fixată în poartă se deschise şi ochiul suspicios al lui Marasquin îl 
cercetă. In clipa când recunoscu vizitatorul, el deschise în grabă. 

Marasquin strigă din toate puterile: 

— Doamnă!... doamnă... Ştiri! 

Prudent şi circumspect ca întotdeauna, el nu spunea decât 
strictul necesar pentru a o lămuri pe prinţesă. Dar ea înţelese 
foarte bine, căci alergă însoţită de Muscade, Saphir şi 
Bergamote. lar Milord Gendarme încheia alaiul şi scotea imense 
suspine privind-o cu dragoste pe Saphir. 

— Doamnă, spune Gyl-le-Loup îndulcindu-şi glasul şi 
înclinându-se cu respect, domnul cavaler mă trimite să vă spun 
că este sănătos şi că totul merge conform dorinţei sale. 


Capitolul XX O misiune delicată 


Era chiar în aceeaşi zi când Ragastens avea cu fratele său 
Pompignan acea ultimă convorbire pe care am relatat-o în 
capitolul precedent. Cu aproximativ o oră înainte de aşteptata 
vizită a lui Guise, în acel mic salon unde am avut deja ocazia să- 


i vedem împreună, îl regăsim pe Sorrientes între patru ochi cu 
una dintre cele două doamne în gri. 

Deci, doamna în gri vorbea. Şi, cu acel aer grav, pe acel ton 
autoritar care, trebuie să fim de acord te ducea cu gândul la 
Hermosa mai curând decât la Jocelyne, ea spunea: 

— lată-ne deci scăpaţi, în fine, de acel adversar de temut 
care era cavalerul de Ragastens. 

— Dar Rolande rămâne, făcu Sorrientes. 

— Este adevărat, dar lipsită de ajutorul lui Ragastens; ea nu 
este deloc de temut. 

— Nu vă încredeţi în ea prea mult. Rolande are un caracter 
foarte hotărât. 

— Dar nici nu mă încred în ea, mă încred chiar atât de puţin 
încât am de gând să mă ocup de ea imediat... Am de gând să 
mă ocup eu însumi, cu ajutorul lui Pinacle. 

Aceste cuvinte, în aparenţă banale, pe care ea le 
pronunţase cu un aer indiferent, însemna în realitate 
condamnarea la moarte a Rolandei. Sorrientes înţelese asta 
foarte bine. 

Mai era cineva care, ca şi el, înţelese acelaşi lucru. Şi 
aceasta era cealaltă doamnă în gri care, asista, nevăzută ca 
întotdeauna, la convorbirea lor secretă, fără ca ei s-o bănuiască. 

— Apropo de Pinacle, spuse Sorrientes, după o scurtă 
tăcere, nu găsiţi doamnă, că, de câtva timp, are purtări ciudate? 

— Lui Pinacle îi este teamă de Ragastens. Şi teama sa este 
atât de ciudată încât este pe cale să-l înnebunească. 

— Dar Ragastens este mort! exclamă Sorrientes. 

— El nu crede în această moarte. Şi asta demonstrează că 
el a înnebunit. 

Şi, cu o răceală înfiorătoare, ea adăugă: 

— Când el îşi va îndeplini treaba la Luvru, va fi prudent să 
ne debarasăm de el, dacă nu vrem să ne trădeze. 

— Poate că aveţi dreptate. Mă voi gândi la asta. 

La rândul său, ceea ce pronunţa el, era o condamnare la 
moarte. Ea făcu un gest care însemna că ea conta pe el. Şi ea 
reluă: 

— Până atunci, nu vi se pare că a sosit momentul să 
terminăm cu Henri al III-lea, cât mai curând posibil? 

— Eram cât pe-aci să v-o spun. 


— Deoarece este şi părerea voastră, îi voi da ordin lui 
Pinacle să vină chiar mâine pentru a primi ultimele instrucţiuni 
în această problemă. 

Sorrientes aprobă cu un uşor semn din cap. 

— Ar fi timpul să sfârşim de asemenea cu ducele de Guise, 
spune ea cu răceală. 

— Cum aveţi de gând asta, doamnă? 

— Ducele este un cavaler încântător. Curtea care ne-o face, 
surorii mele şi mie, este un divertisment foarte plăcut. Dar 
plăcerea pe care el o găseşte aici, îl face să uite că, în acest 
timp, soţia să îl înşeală cu frumosul Saint-Megrin. 

— Ce putem face noi? 

— Nu sunteţi prietenul său? Preveniţi-l. Spuneţi-i că la curte 
lumea se amuză pe seama păţaniei sale conjugale. Răniţi-i 
orgoliul... deoarece doar aici este vulnerabil. Şi veţi vedea că va 
acţiona. 

— Vreţi să fiu eu acela care... replică Sorrientes tresărind. 

— Ce vedeţi extraordinar în asta?... 

— Mă însărcinaţi cu o misiune extrem de riscantă. Ducele 
nu este omul care să lase să i se spună în faţă asemenea lucruri 
fără a reacţiona după cum îi convine. S-ar putea ca el să se 
ridice contra mea şi nu a lui Saint-Megrin. Desigur, o chestiune 
cu Guise nu mă sperie. Ştiţi bine asta. Dar îmi închipui că nu 
asta urmăriţi. 

— Nu, fără îndoială!... Dar nu se pune problema să i se 
spună fără menajamente că soţia îl înşeală. 

— Şi că trebuie s-o omoare? insinuă Sorrientes. 

— Asta îl priveşte pe duce, spune ea. Totuşi, dacă îl faceţi 
să înţeleagă că este bârfit, că se râde de el, pe la spate... Este 
posibil că efectiv să facă să curgă torente de sânge pentru a 
îngheţa râsul pe buzele insolenţilor. 

Ea spunea acestea cu un calm îngrozitor. Cu acelaşi calm, 
ea se ridică, îi întinde mâna. 

— Ducele trebuie să vină, spune ea. Am tocmai timpul să 
mă schimb pentru a-l primi. 

El se înclină galant, îi sărută mâna, promițând: 

— Aşa rămâne. Îi voi vorbi ducelui. 

Ea mulţumi cu un surâs şi ieşi. 

El o urmări cu o privire tulbure şi, când uşa se închisese în 
urma ei, mormăi cu un gest ameninţător: 


— Da, îi voi vorbi ducelui... pentru că este o chestiune de 
viaţă şi de moarte pentru mine. Dar jur pe Dumnezeu că pentru 
tine va fi mai mult decât lovitura pe care i-o vei da ducesei de 
Guise!... 

Şi ieşi cu un pas apăsat şi hotărât. 

După el, cealaltă doamnă în gri ieşi din colţul în care se 
ascunsese şi, alunecând ca o fantomă, dispăru. 

Puțin mai târziu, sosi Guise, pătrunse în marele salon, 
urmat ca de obicei de vreo zece dintre apropiații săi. 

Pompignan lipsea. Aflat încă sub influenţa ultimei convorbiri 
pe care o avusese cu Ragastens cu puţin timp înainte, el 
avusese curajul să se abţină pretextând o subită indispoziţie. 

Se formă cercul, prezidat de Jocelyne şi Hermosa care erau 
singurele femei prezente la 
această reuniune. Se produse schimbul obişnuit de cochetării 
din partea celor două surori, de complimente subtile din partea 
lui Guise. 

Dar, de această dată, Sorrientes ca urmare a întrevederii 
pe care o avusese cu doamna în gri, întrerupse petrecerea. Cu 
prima ocazie el îl antrena deoparte pe Guise şi acolo, cu o 
gravitate simulată: 

—  Monseniore, spune el, mă vedeţi într-o groaznică 
încurcătură. Pentru Dumnezeu, daţi-mi un sfat. 

— Despre ce este vorba? întrebă Guise, care-l ascultă 
distrat, ocupat cum era să arunce ocheade celor două tinere 
femei, la care ele răspundeau cu vârf şi îndesat. 

— Este vorba de un prieten al meu la care ţin mult, 
monseniore. Acest prieten are la curte o slujbă care, fără a fi de 
primă importanţă, îl situează totuşi în atenţia tuturor. Acest 
prieten este căsătorit. Soţia sa este tânără, foarte frumoasă, 
cochetă, destul de zăpăcită, uşuratică, pentru a spune totul. 
Adăugaţi la asta că ea nu încearcă nici un sentiment de 
afecţiune pentru soţul ei. 

Portretul era destul de asemănător pentru ca Guise să-l 
recunoască imediat. El renunţă dintr-o dată la manevrele sale 
galante şi începu să asculte cu atenţie. 

Sorrientes continuă: 

— Aşadar, comportarea doamnei este la fel de uşuratică 
precum îi este şi firea. Şi cum ea nu este deloc discretă în 
intrigile sale amoroase, toată curtea este la curent cu păţania 


bietului meu prieten. Acest bărbat politicos este luat straşnic în 
zeflemea, pe ascuns, se amuză toţi de situaţia lui. 

Guise înţelesese. El continuă să surâdă. Dar surâsul său 
deveni mai ascuţit când îl auzi pe Sorrientes spunând că se 
amuzau toţi de situaţia lui. 

— Ei bine! zise el, ce puteţi face? 

— Mă întreb, monseniore, dacă nu este datoria mea să-l 
avertizez pe prietenul meu, cu singurul scop de a-şi răzbuna 
onoarea jignită. lată sfatul pe are-l aştept de la bunăvoința 
voastră: Trebuie să vorbesc? Trebuie să tac? 

Guise simulă un moment că se gândeşte şi: 

— Permiteţi să mă abţin, spune el. Totuşi, să facem o 
presupunere: să admitem că eu sunt acel prieten drag de care 
vorbiţi şi că veniţi să-mi dezvăluiţi nenorocirea mea. Ştiţi ce aş 
face în primul rând? 

— Aştept să-mi faceţi onoarea de a mi-o spune. 

Guise cu un gest dur, îşi lovi minerul spadei: 

— Aş înfige acest fier în gâtul imprudentului... chiar de-ar fi 
prietenul cel mai drag şi cel mai bine intenţionat din lume. 

— Ceea ce înseamnă că tăcerea este de aur. Vă mulţumesc 
mult, monseniore, m-aţi uşurat de o grea povară. 

Păreau încântați că nu s-a lăsat înşelat nici unul, nici altul. 
Ca şi cum nu se întâmplase nimic, Guise îşi reluă locul între 
Hermosa şi Jocelyne. Şi figura sa era atât de impenetrabilă încât 
acea doamnă în gri care a înţeles foarte bine ce-i spune 
Sorrientes, care-l observă cu atenţie, nu putea spune ce efect 
produseseră asupra lui cuvintele acestuia. 

Cu toate acestea, ea se lămuri totuşi; Guise, de data asta, 
îşi scurtă considerabil vizita. Şi în timp ce-şi lua rămas bun, ea 
gândea surâzând: 

"De această dată, ducesa nu va scăpa loviturii de pumnal a 
soţului înşelat... în mai puţin de o lună eu voi fi ducesa de 
Guise!... Într-o lună, Guise va fi regele Franţei!..." 


Capitolul XXI Acasă la Pinacle 


A doua zi, îl regăsim la Luvru, la el acasă, pe Pinacle care 
habar n-avea că a fost condamnat la moarte, chiar în ajun, de 


către redutabila stăpâna căreia i se dedicase şi de către 
Sorrientes, un alt stăpân neîndurător. 

Pinacle mergea în sus şi în jos prin laborator. Părea mai 
puţin neliniştit, mai puţin agitat, începea să spere că ieşise în 
sfârşit din îngrozitorul coşmar care-l chinuia de la întoarcerea sa 
de la Montcapet. 

Chiar în acest moment, celălalt Pinacle, cu ochiul lipit de 
vizetă îl privea cum merge prin laborator. 

Aşa cum am avut ocazia să-l vedem în dese rânduri, i se 
aduse lui Pinacle un bilet pliat într-un mod ciudat. Ca şi în 
situaţiile precedente, el nu păru să se mire, după ce-l desfăcuse, 
constatând că hârtia era albă. Dar, de această dată, el neglija 
sau uită s-o ardă aşa cum făcuse în situaţiile anterioare. El îl 
lăsă pe masă. 

Spre sfârşitul după-amiezii el ieşi pentru a se supune 
ordinului ascuns ce-l constituia biletul. Ajunse la palatul 
Sorrientes. Intr-o cameră unde domnea semiobscuritatea, el fu 
primit de aceea pe care o numea doamna. 

— Regele, întrebă ea pe şoptite, a băut acea licoare pe care 
aţi preparat-o special pentru el? 

— Da, doamnă, regele a băut otrava pe care am pregătit-o 
special pentru el. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur, doamnă. Regele nu mănâncă şi nu bea 
decât alimentele şi lichidele care au trecut prin mâinile mele. 
Mi-a fost deci foarte uşor să amestec otrava în vinul său. 

— Totuşi, regele se simte minunat. Nu s-a semnalat nici o 
tulburare, nici o indispoziţie a Maiestăţii Sale. 

— Exact din acest motiv otrava mea este o capodoperă, 
spune Pinacle cu un anumit orgoliu. V-am explicat la timpul său: 
atunci când otrava îşi va produce efectul, regele se va 
îmbolnăvi, având toate aparențele unor friguri. Aceste friguri vor 
dura câteva zile, opt sau poate zece... şi se va sfârşi. 

— Şi când se va face simţit efectul? 

— Nu înainte de trei luni. 

— Este prea mult, replică ea pe un ton tăios. 

— Oh! surâse Pinacle cu acelaşi orgoliu nesăbuit, mi-am 
perfecţionat mult otrava. Este o problemă de dozaj. Dacă 
ordonaţi, regele poate muri mâine, la o oră după ce va luă 
băutura pe care o voi prepara. 


— Nu, nu, spune ea repede, această moarte fulgerătoare va 
părea suspectă. Va trebui ca regele să înceapă să resimtă 
efectele licorii tale de acum în douăzeci de zile, în aşa fel încât 
totul să se termine într-o lună. 

— Este posibil, doamnă. 

— Ei bine! Fă-o, spune ea cu răceală. 

Şi îl concedie spunând: 

— Du-te, se apropie ora când îţi vei vedea realizate 
ambițiile. 

Pinacle se înclină şi ieşi. 

Să revenim acum la Luvru. 

In timp ce Pinacle ieşi din apartamentul său, celălalt 
Pinacle, care-l pândea mereu cu o răbdare de vânător, apăsă pe 
un resort ascuns. O uşă mică şi îngustă se deschise de la sine. El 
intră hotărât. 

Un mic dulap de fier era fixat în zid. El merse la acest 
dulap, scoase o cheie din buzunar şi o introduse în broască. Luă 
o lădiţă de fier, scoase o altă cheie din buzunar şi o deschise. Ea 
conţinea o jumătate de duzină de flacoane de cristal. 

Trebuie să credem că el cunoştea de minune conţinutul 
lădiţei, căci strigă: 

— Ah! Ah! lată un nou flacon! 

Era o mică fiolă plină cu un lichid incolor, transparent ca 
apa. Il privi lung, îl întoarse şi îl reîntoarse, îl destupă, îl miroşi şi 
murmură cu un aer îngrijorat: 

— Cui îi este destinată această nouă otravă?... Regelui, 
domnului cavaler de Ragastens?... Nu ştiu de ce îmi închipui că 
este pentru rege... şi că nu se va întârzia utilizarea ei... în orice 
caz, să facem acesteia ceea ce am făcut celorlalte. 

Cu flaconul în mână, el reveni în camera unde stătuse la 
pândă. 

El merse la un dulap şi-l deschise. Erau acolo mai multe 
costume agăţate şi ordonate cu precizie. Jos, pe o mică masă, 
un lighean de aramă, un ibric mare plin cu apă şi diverse 
accesorii de toaletă. Alături de masă, o găleată mare. Sus, pe o 
planşă, un număr mare de fiole şi de cutii de toate formele şi 
culorile. 

El căută printre aceste fiole şi luă una. O compară cu micul 
flacon pe care-l ţinea în mână. Erau absolut identice. 


O umplu cu apă din ibric. O destupă şi o şterse conştiincios. 
Apoi merse s-o pună în cutiuţa de fier, în locul flaconului pe 
care-l luase şi pe care-l înfundă în buzunar. Incuie apoi cutiuţa, o 
puse la locul ei, după care închise micul dulap de fier. 

Atunci ieşi şi urmă un culoar destul de întunecos. 

După circa un sfert de oră, al doilea Pinacle reveni. Avea cu 
el un însoțitor. El apăsă cu mâna pe perete. Uşa invizibilă se 
deschise singură. Intrară amândoi. Uşa se închise în urma lor, 
fără zgomot, aşa cum se deschisese. 

Pinacle, în acest timp, părăsea palatul Sorrientes şi se 
întorcea la Luvru. 

Nu-l încercau nici remuşcări, nici teamă. Se ştia la adăpost 
de orice bănuială şi, într-adevăr, aşa cum remarcase el însuşi, 
treaba sinistră era atât de uşor de îndeplinit încât devenise un 
joc. Era atât de mulţumit încât uitase un moment de Ragastens 
şi de spaimele sale. 

El intră în apartament. N-avea zăvor la uşa exterioară. În 

lipsa acestuia, nu uită să încuie de două ori. 
: Aproape liniştit de partea aceasta, pătrunse în laborator. 
Incepu să lucreze fără întârziere. Pe o masă, erau multe sticle 
de vin destinate regelui. Noi ştim că treaba să consta să se 
asigure că în acest vin n-a fost amestecată vreo otravă. El ştia 
mai bine ca oricine că acest vin, excelent şi foarte vechi, nu 
conţinea nimic dăunător. 

Luă una dintre sticle şi o puse de-o parte. Merse să 
deschidă dulapul de fier şi luă de acolo cutiuţa de fier pe care de 
asemenea o deschise. El acţiona temeinic, cu cel mai mare 
calm, în toată liniştea. 

După ce deschisese cutiuţa, o studie un moment cu un aer 
gânditor. Şi cuprins de o subită nelinişte, în pragul unei tulburări 
nelămurite, plimbă în jurul lui o lungă privire bănuitoare. 
Rămase cu ochii asupra lădiţei, o studie mai atent încă şi 
murmură: 

— Ciudat, puteam să jur că am pipăit toate astea!... 

De cealaltă parte a uşii secrete, doi bărbaţi erau acum 
aplecaţi asupra micului vizor, obraz lângă obraz, privind şi 
ascultând. Ei aveau pe faţă o mască roşie la baza căreia se ivea 
o barbă scurtă, rară, care amintea barba regelui. Cei doi erau 
reproducerea vie şi izbitoare a lui Pinacle. Astfel încât acum 
erau acolo trei Pinacle. 


În laborator, potrivit unei deprinderi specifice tuturor 
solitarilor, Pinacle îşi mormăia nedesluşit gândurile cu jumătate 
de voce. 

Ceilalţi doi Pinacle aveau urechea fină. Ei auziră. Unul 
dintre cei doi se aplecă la urechea vecinului său şi-i şopti: 

— Trebuie să terminăm cu acest om de nimic!... Totuşi, el 
nu bănuieşte că eu am înlocuit toate otrăvurile mortale cu apă 
chioară, inofensivă. 

Al treilea Pinacle râse tăcut şi făcu un gest care însemna: 
"Să privim, să ascultăm." 

Pinacle se gândea în faţa cutiei sale deschise. Şi el se 
liniştea puţin câte puţin, sfârşind prin a ridica din umeri. 

Din cutie el luă exact acea fiolă pe care al doilea Pinacle o 
înlocuise cu cea pe care o arătase însoţitorului său. El puse 
această fiolă pe masă, alături de sticlă de vin. Fără să se 
grăbească, el puse cutia la locul ei, închise cu grijă dulapul şi 
ascunse cheia în buzunar. Se aşeză apoi în faţa mesei. 

Era aşezat în aşa fel încât se găsea în faţa uşii invizibile, din 
spatele căreia cei doi Pinacle îl urmăreau, puţin înainte, căci 
acum hu mai era acolo decât unul. Celălalt se strecurase pe 
culoar. Cel care rămăsese la locul său vedea deci foarte bine pe 
adevăratul Pinacle în spatele căruia se deschidea uşa ce dădea 
în anticameră. Această uşă era mascată de o draperie grea. 

Aşezat în faţa mesei, Pinacle rămase destul de mult timp 
fără să se mişte. El calculă în minte doza de otravă pe care 
trebuia s-o verse în vin. 

El luă fiola, se ridică şi merse să golească o parte din ea în 
maşina de gătit. Măsură din ochi ceea ce rămăsese şi, 
satisfăcut, reveni să se aşeze. Luă sticla de vin cu o mână 
fermă, o destupă şi goli înăuntru tot ce rămăsese în fiolă. 
Aruncă fiola şi agită sticla pentru a grăbi amestecul. 

Când aprecie că amestecul era complet, el astupă sticla şi o 
puse alături de celelalte, puţin mai la o parte. Şi pronunţă cu un 
rânjet cumplit: 

— lată!... Într-o lună, Valois va fi mort... lar eu voi fi 
ministru!... 

El spuse asta şi, în acelaşi moment, groaza se abătu asupra 
lui. Căci, o voce care răsună în urechile sale ca un trăsnet, se 
auzi pe neaşteptate: 

— Otrăvitor!... Regicid!... 


El se ridică dintr-o săritură şi se întoarse, căci vocea venea 
din spatele lui. Şi rămase țintuit locului, palid, zbârlit, 
tremurând: uşa era larg deschisă şi în cadrul ei se vedea pe el 
însuşi, nemişcat, cu braţele încrucişate la piept. Un lung frison îl 
scutură din cap până-n picioare. Dârdâind, împleticindu-se, cu 
privirea fixată la înspăimântătoarea apariţie de la care nu-şi 
putea lua ochii, el se trăgea încet înapoi, lovindu-se de mobile. 

Şi deodată tresări violent. 

Din nou în spatele lui, o altă voce strigase: 

— Regicid!... Nelegiuire!... 

Se întoarse brusc, pe jumătate nebun. Şi se văzu din nou pe 
el însuşi, da, pe el însuşi, rezemat de perete, cu o mână în şold, 
iar cealaltă pe garda spadei. ; 

El închise ochii pentru a scăpa de infernala viziune. li 
redeschise imediat şi din instinct privi spre uşă unde se văzu 
nemişcat, cu braţele încrucişate. Se întoarse prompt spre partea 
opusă. Şi se văzu rezemat de "perete, cu mâna în şold. N-avea 
de ce să se îndoiască: de această dată, diabolica apariţie era 
dublă. 

Rămase pe loc, buimac, cu creierul golit de orice gând, 
incapabil să facă o mişcare, să schiţeze un gest. Părea să nu 
mai aibă vii decât ochii. Şi într-adevăr, el privea cu o groază de 
nespus cele două fantome care începuseră să înainteze încet 
spre el... 

Cel care avea braţele încrucişate la piept desfăcu braţele şi 
întinse unul din ele spre el, îl atinse cu vârful degetului. 

A fost lovitura de graţie. Această simplă atingere produse 
asupra lui Pinacle, aflat la capătul puterilor, efectul unei arsuri 
cumplite, intolerabile. Îşi regăsi vocea. Şi asta pentru a scoate 
un urlet înfiorător, un urlet de animal înjunghiat. 

Şi el căzu pe spate, fulgerat de spaimă. 

Cele două fantome se opriră imediat şi izbucniră în râs. 

Continuând să râdă, unul dintre ei — să-l numim al doilea 
Pinacle — închise uşa pe unde apăruse şi, cu o privire rapidă, se 
asigură că n-au lăsat nici o urmă a trecerii lor. Celălalt, pe care-l 
vom numi al treilea Pinacle, exclamă: 

— Hei! Acest mizerabil a murit? Nu mai dă semn de viaţă! 

— Drace! lată ceva care ar face să nu progreseze lucrurile! 


— Ar fi neplăcut, într-adevăr!... Avem nevoie de acest 
ticălos pentru demascarea complicilor săi care sunt instigatorii 
acestor atentate mârşave. 

AI doilea Pinacle se aplecase deja peste adevăratul Pinacle. 
După un examen rapid, el se ridică: 

— Este doar leşinat. Îşi va reveni. 

— Pentru a fi predat călăului, căruia îi aparţine. 

Acest al treilea Pinacle vorbea cu o autoritate aparte. 
Celălalt îi arăta un respect evident. Totuşi, el nu ezită să 
sugereze: 

— Poate!... Poate, dacă vrem să reuşim, ar fi bine să-l 
lăsăm în viaţă. 

— Aţi condus această chestiune cu atâta iscusinţă încât cel 
mai bun lucru pe care-l pot face este să vă las să procedaţi cum 
credeţi de cuviinţă. Deci, dacă socotiți necesar să-l lăsăm în 
viaţă, hotărârea voastră va fi respectată. Aveţi cuvântul meu. 

Al doilea Pinacle se înclină. Al treilea reluă: 

— Dar pentru ce dracu i-aţi provocat o groază atât de 
extraordinară încât era cât pe ce să moară? 

— Deoarece, explică al doilea Pinacle surâzând, el va ieşi 
de aici cu mintea mai slăbită, mai bolnavă. Pentru reuşita 
planului pe care l-am conceput, am nevoie ca inteligenţa să-i fie 
suficient de confuză, voinţa destul de slăbită, pentru ca acest 
om să nu mai fie decât un instrument docil, inconştient, în 
mâinile mele. 

— Asta va dura mult timp? 

— Oh! Asta nu depinde numai de el, din păcate, răspunse al 
doilea Pinacle cu c subită gravitate. Dar cred... da, cred că ora 
dreptăţii va suna curând. 

Cu aceste cuvinte, el deschise mica uşă secretă, se înclină 
respectuos în faţa însoţitorului său şi dispărură amândoi, fără să 
se mai ocupe de Pinacle, rămas întins fără cunoştinţă pe 
parchet. 


Capitolul XXII Două vechi cunoştinţe 


Cu toată superba indiferenţă cu care primiseră 
avertismentul deghizat pe care i-l dăduse Sorrientes, ducele de 


Guise fusese totuşi destul de uimit pentru a-şi scurta 
considerabil vizita. Atât cât mai rămase la palatul Sorrientes, el 
îşi păstră masca de siguranţă trufaşă. Dar, de cum trecu podul 
mobil, furia lui izbucni. 

El sosi acasă. Şi numai după felul cum mergea, după cum 
urcă treptele peronului monumental, în sărituri furioase, cei din 
jurul lui înţeleseră că monseniorul era în prada unuia din acele 
accese de mânie teribilă rare însemna întotdeauna vreo 
pedeapsă rapidă. Şi fiecare tremura pentru pielea sa. 

Guise se închise în cabinetul său aruncând ordinul că 
nimeni să nu-l deranjeze. Sfârşi prin a se calma suficient pentru 
a putea raţiona. Şi începu să se gândească. Se gândi mult timp. 
Şi este de crezut că găsi o soluţie, căci îi reveni înfăţişarea 
surâzătoare. 

Abia atunci îi chemă pe câţiva dintre apropiații săi care se 
grăbiră să alerge. Printre ei era şi Maulistrac. Guise le dădu 
instrucţiuni care se puteau rezuma la aceasta: să găsească, cu 
orice preţ, cât mai repede posibil, locul tainic şi de negăsit până 
acum unde ducesa se întâlnea cu Saint-Megrin. 

După ce a dat instrucţiunile, el comunică escortă şi anunţă 
că va pleca a doua zi, la prima oră, la moşia sa de la Nanteuil: 
eternul şi ca să spunem aşa clasicul şiretlic folosit de toţi soţii 
înşelaţi, dornici să-şi surprindă soţia, inspirându-i încredere în 
sine. 

Intr-adevăr, a doua zi dimineaţă, el plecă la drum însoţit de 
escorta sa. 

Nu mai este nevoie să spunem că, dacă Guise avea spionii 
săi, ducesa îi avea pe ai ei. Ea fu deci anunţată că monseniorul 
plecase şi că luase drumul spre Compiegne. 

Din nefericire, ceea ce aceşti spioni nu ştiau şi, în 
consecinţă, nu i-au putut spune, este că ducele, după ce a 
călărit o bună bucată de drum spre Compiegne, reintrase în 
Paris prin poarta Montmartre şi se stabilise la palatul Saint- 
Denis, la fratele său, cardinalul de Guise. 

Ducesă, care se ştia supravegheată de aproape, îl anunţă 
pe Saint-Megrin că se va găsi a doua zi, vineri, în mica lor casă. 

Ea sosi la timp la întâlnire. Cum făcuse să-şi piardă urma? 
Nu contează. Ceea ce este sigur, ea reuşi să se descotorosească 
de supraveghetorii ei. 


Primul ei cuvânt, despărţindu-se de buzele amantului a 
fost: 

— Ce aţi spune, frumosul meu iubit, dacă v-aş spune că, 
timp de opt zile, voi putea fi a voastră, toată? 

— În fiecare zi? 

— În fiecare zi. 

— Slavă Domnului! strigă Saint-Megrin, încântat peste 
măsură, voi spune, frumoasa mea ducesă, că voi fi bărbatul cel 
mai fericit de pe pământ! 

— Ei bine! Fiţi fericit, spune ea râzând, căci aşa va fi. 

Şi ea explică pe un ton indiferent: 

— Ducele a plecat, ieri dimineaţă, la moşia sa de la 
Nanteuil. 

Orele trecură, pentru cei doi amanți, ca un vis. Dar veni 
momentul despărțirii. Să fi fost un presentiment? Oricum, în 
momentul ultimului sărut, ducesă, cuprinsă de o teamă 
nelămurită, spuse: 

— Ar fi poate mai bine să nu ne vedem câtva timp. 

— Sunteţi crudă! strigă Saint-Mégrin pasionat, vreţi 
moartea mea? 

— Tăceţi, Paul! zise ea înfiorându-se. Asta pentru că mi-e 
teamă pentru viața voastră, de aceea am spus că ar fi mai 
prudent să ne abţinem. 

— Aş! strigă Saint-Mégrin, mi-ar place mai mult să mor 
dintr-o dată, de prea multă fericire, decât să mă sting încet de 
dorinţe neîmplinite. 

Ea nu-şi dorea altceva decât să se lase convinsă. Promise 
să revină a doua zi şi zilele următoare, atâta timp cât ducele va 
lipsi. 

Reveni, într-adevăr. Şi reuşi şi de această dată, să treacă 
prin ochiurile plasei întinse în jurul ei. Probabil că ar fi putut să 
evite mult timp pericolul, căci era abilă şi dragostea o făcea 
ingenioasă. Destinul lor va hotărî altfel. 

Saint-Megrin îşi conduse amantaa până în stradă. 
Schimbară ultima îmbrăţişare, îşi spuseră: pe mâine şi se 
despărţiră. 

Nenorocirea a fost că, chiar în acest moment, doi bieţi 
nenorociţi, cărora ei nu le acordară atenţie, treceau prin faţa 
casei. Cei doi erau Trombafior şi nedespărţitul său Spartimosca. 

După câţiva paşi, Trombafior se opri brusc şi strigă: 


— Dar... dar... această doamnă!... oh! Ai văzut-o pe această 
doamnă, Spartimosca? Pe această doamnă eu am recunoscut-o! 
Este ducesa de Guise!... 

— Ei bine? întrebă Spartimosca, neînţelegând. 

— Nu înţelegi, imbecilule? urlă Trombafior exasperat de 
această opacitate. O întâlneşti pe ducesa de Guise pe o stradă 
îndepărtată. O vezi îmbrăţişând un bărbat care nu este ducele, 
nobilul ei soţ! O auzi gângurind cu o voce pierdută: "Pe mâine!" 
Vezi că acest îndrăgostit nu este altul decât contele de Saint- 
Megrin, un senior dintre cei mai bogaţi şi mai generoşi. Vezi şi 
auzi toate astea... şi nu înţelegi că a dat norocul peste noi?... Să 
alergăm, măgarule, ticălosule, minte-ngustă, să alergăm!... 

— Binecuvântată fie madona care ne-a îndrumat paşii pe 
această stradă! zise Spartimosca pe un ton convins. Să alergăm, 
Trombafior, să alergăm!... 

Şi porniră. Un cavaler se opri înaintea lor spunând: 

— Un moment, vă rog, vitejii mei. 

Vocea era aspră, tonul autoritar. Dar vocea era susţinută de 
un gest: o mână întinsă ţinea o pungă prin ochiurile căreia se 
vedea lucind aurul. Şi acest gest avea o forţă irezistibilă pentru 
ei care nu mai ştiau de mult timp cum arată o monedă de aur... 

Ei rămaseră pe loc. Pungă dispăru cu o rapiditate 
fantastică. Şi amândoi înclinați, maturând solul cu penele 
pălăriei, surâzând larg: 

— La ordinele voastre, domnule. Gentilomul era Maulistrac, 
pe care fatalitatea îl 

Adusese în momentul când, în euforia bucuriei lor, îşi 
făceau confidenţe cu voce,. Tare, uitând că erau pe stradă, că 
puteau fi auziţi. Maulistrac merse drept la ţintă. Şi, cu acelaşi 
ton autoritar: 

— Urmaţi-mă, spune el. Vă conduc la monseniorul duce de 
Guise. 

Ei tresiră. Trombafior se sperie: 

— Pentru ce? 

Maulistrac ridică din umeri şi spuse cu răceală: 

— Să mergem, nu faceţi pe catârii. Nu vă vreau răul. 
Dimpotrivă. Sunt bani de câştigat, mulţi bani. Ei bine! Vă spun: 
"Veniţi cu mine. Vă promit că monseniorul vă va da de zece ori 
mai mult decât domnul de Saint-Megrin." Cred că este de ajuns. 


Nu încercaţi să mă faceţi să cred că sunteţi voi oameni, să vă 
lăsaţi copleşiţi de scrupule. 

— La urma urmei, spune Trombafior, că banii vin de la soţ 
sau de la amant, puţin ne interesează. 

— Numai să intre în buzunarul nostru, fu de părere 
Spartimosca, râzând grosolan, un râs pe care el îl credea 
spiritual. 

Şi Trombafior reluă hotărât: 

— Vă urmăm, domnule. 


Capitolul XXIII Guise pregăteşte capcana 


Când Maulistrac se prezentă în faţa lui, Guise era într-o 
stare de furie care ajungea la delir. In jurul lui toţi tremurau, căci 
îl simțeau la capătul răbdării şi înțelegeau că atunci când furia 
lui va izbucni, va lovi fără milă şi la întâmplare. 

Maulistrac ştia asta mai bine ca oricine. De aceea, el 
binecuvânta întâmplarea care-l făcuse să-i întâlnească pe 
Trombafior şi Spartimosca. Este de la sine înţeles că el dorea să- 
şi atribuie întregul merit al descoperirii. Şi, pe drum, el se 
înţelesese cu cei doi derbedei care, în. Schimbul unei alte pungi 
garnisită copios pe care el le-o dădu, consimţiră la planul lui. 

—  Monseniore, strigă el triumfător, intrând, s-a făcut, 
vizuina a fost descoperită!... ` 

— Pe bunul Dumnezeu, Maulistrac, era timpul. Incepeam să 
mă întreb dacă eşti bun de ceva!... 

Maulistrac, cu falsă modestie, povesti că a luat în serviciul 
său doi pungaşi pe care-i pusese să urmărească, nu pe ducesă, 
ci pe Saint-Megrin, lucru la care nimeni nu se gândise. Şi că 
aceşti doi şnapani, de altfel foarte obişnuiţi în acest gen de 
treburi, reuşiseră în sfârşit să descopere ceea ce nimeni nu 
putuse găsi până acum. El îi adusese numai ca ducele să-i poată 
interoga şi să le dea recompensa pe care ei contau. 

— Să intre, porunci scurt Guise. 

În mai puţin de un minut, conduşi de Maulistrac, Trombafior 
şi Spartimosca se frângeau în două într-unui dintre cele mai 
adânci  saluturi. Guise, în faţa acestor mutre bune de 
spânzurătoare care reflectau josnicie, nu-şi putu ascunde 


dezgustul. El deschise un sipet de abanos, luă un săculeţ cu 
bani, îl lăsă să cadă şi, împingându-l cu piciorul spre ei, cu o 
voce care plesni la fel ca şi gestul: 

— Prindeţi! spune el. 

Săculeţul conţinea o mică avere. Ei nu văzură decât asta. 
Se năpustiră asupra lui. Şi, orbiţi, plonjară din nou într-unui din 
saluturile lor ieşite din comun. 

— Vorbiţi, ordonă Guise. 

Ei istorisiră adevărul. Numai că în loc să spună că 
întâmplarea făcuse totul, ei pretinseră că au acţionat după 
instrucţiunile baronului de Maulistrac. 

Când terminară, Guise se înfăşură în manta şi cu aceeaşi 
voce seacă: 

— Conduceţi-mă. 

Şi lui Maulistrac: 

— Vino cu mine. 

Ei sosiră. Cu nasul ascuns în gulerul mantalei, Guise studie 
locul. 

El avu o scurtă convorbire pe şoptite cu cei doi ticăloşi. El le 
împărţi aur cu largheţe şi-i însărcina să racoleze zece indivizi 
gata la orice fărădelege ca şi ei, pe care urmau să-i aducă luni 
dimineaţa, la ora zece, într-un loc pe care îl desemnă. 

Ei plecară pentru a îndeplini această misiune de încredere. 
Exultau de bucurie. Credeau că a dat norocul peste ei... 

Dar, îndată ce întoarseră spatele, Guise, strângând braţul 
lui Maulistrac, pronunţă: 

— În încăierare, trebuie ca aceste două puşlamale să 
rămână morţi pe loc. 

— Înţeleg, făcu Maulistrac cu un zâmbet crud. Voi face eu 
asta. 

A doua zi, care era duminică, Guise reveni la faţa locului 
însoţit numai de Maulistrac. Şi el putu să se asigure cu proprii 
săi ochi că cei pe care-i condamnase la moarte pentru că 
surprinseseră acest secret redutabil, nu minţiseră, nu se 
înşelaseră. 

El plecă, însoţit în continuare de Maulistrac. 

Dorea să urmeze itinerariul probabil al lui Saint-Megrin, 
întorcându-se la Luvru de la mica sa casă. În drum, ei îl întâlniră 
pe Pompignan. Guise îi atinse braţul şi se lăsă recunoscut, 
recomandând discreţie. Guise, deşi preocupat, dedicându-se în 


întregime planurilor sale de răzbunare, fusese frapat de faţa 
pustiită a favoritului său. 

— Dar tu eşti într-adevăr bolnav, îi spune el în şoaptă. 

— Intr-adevăr, monseniore, răspunse Pompignan pe acelaşi 
ton, trebuie că sunt serios 
bolnav pentru a-mi fi întrerupt serviciul pe lângă voi. 

— lată că este inoportun, făcu Guise. Contam pe tine 
pentru... o expediţie pe care o pregătesc. 

— Dacă este vorba de o expediţie, spune el, monseniorul a 
făcut bine să conteze pe mine!... Ar fi trebuit să fiu în agonie 
pentru a nu fi prezent atunci când sunt lovituri de dat şi de 
primit în serviciul vostru. 

Guise schiţă un surâs de satisfacţie şi porunci: 

— Urmează-mă. 

Pompignan se supuse şi se plasă în tăcere alături de duce 
care se găsi în felul acesta încadrat de cei doi favoriţi ai săi. 
Fireşte, văzând precauţiile luate de duce pentru a nu fi 
recunoscut, făcu şi el ca ei şi-şi ridică gulerul mantalei peste 
faţă, cu toate că nu era la curent cu ceea ce se pregătea. 

Guise merse în felul acesta până la Luvru. El nu intră acolo. 
Trecu lungind pasul şi mărindu-şi precauţiile. Ajunse la râu. 
Acolo se opri o secundă şi-i şopti câteva cuvinte lui Maulistrac, 
pe care-l avea la dreapta sa. Maulistrac răspunse printr-o simplă 
mişcare a capului care însemna că a înţeles şi se va supune. 

Ducele se întoarse. Trecu din nou. Prin faţa Luvrului. Pe 
strada Saint-Honor€, el se opri din nou şi, cu o privire circulară 
inspecta împrejurimile care, totuşi, îi erau cunoscute. Şi lovind 
pământul cu piciorul, adresându-se în continuare lui Maulistrac, 
şopti: 

— La ieşirea de la Luvru, el va veni direct aici. Este drumul 
pe care merge întotdeauna. Plecând de aici, el poate face mii de 
ocoluri în cursul cărora ne-ar putea scăpa. Va trebui deci să-l 
aşteptăm aici. Eu mă voi posta în acest loc. Tu, în colţul cheiului. 
Indată ce-l vei vedea ieşind, îl vei urma, cu oamenii tăi. Va fi 
prins între două trupe. Numai dacă nu-şi pune aripi în această 
noapte, altfel va fi imposibil să scape. 

Şi cum Pompignan, care auzise vag, avea o privire 
întrebătoare: 

— Maulistrac îţi va explica, spune ducele. Aici nu este nici 
timpul nici locul potrivit. 


Şi continuă să-i dea instrucţiuni pe care Maulistrac le 
ascultă cu o atenţie susţinută. Pompignan vedea că va fi o 
expediţie de mare importanţă, deoarece ducele o pregătea el 
însuşi. Fără să se preocupe pentru a afla ce putea fi această 
expediţie, el îşi spunea că va şti să se aranjeze în aşa fel încât 
să-şi lase pielea acolo. Ceea ce va fi totuşi mai bine decât să 
recurgă la sinucidere. 


Capitolul XXIV Concedierea 


Luându-şi toate măsurile, sigur că Saint-Megrin nu va scăpa 
răzbunării sale, Guise nu ştia ce să facă pentru a scăpa de 
nerăbdarea care-l devora, îşi aminti atunci de prietenul său 
Sorrientes. El nu-l revăzuse de când stătea ascuns pentru a lăsa 
tuturor să se creadă că era plecat din Paris. Şi luă drumul 
palatului acestuia, probabil cu intenţia de a i se destăinui şi de 
a-i demonstra că ducele de Guise nu era omul să tolereze ca 
cineva să-şi bată joc de el. 

De această dată, Pompignan nu putu să se sustragă de a-l 
acompania. Probabil, de fapt, că era încântat de ocazia ce i se 
oferea. 

El păru să se învioreze. Deschise ochii la ceea ce se 
petrecea în jurul lui. Pentru prima dată se întrebă ce expediţie 
pregătea Guise în secret. In fine, indiferența sa posomorâtă 
dispăru îndată ce puse piciorul în această locuinţă luxoasă unde 
trăia femeia adorată. Totodată, se trezi în el gelozia la gândul că 
trebuia să fie martor, încă o dată, la acele manevre curtenitoare 
care-l făceau să sufere îngrozitor. 

Guise ţinea să-şi păstreze anonimatul. Pompignan fu acela 
care-l anunţă stăpânului casei. Ca toată lumea, Sorrientes îl 
credea pe ducele de Guise plecat la moşiile sale. Sau cel puţin, 
se prefăcea că o crede. El se grăbi să-l primească pe vizitator şi 
pe însoțitorii săi. 

Când se văzu în cabinetul lui Sorrientes, la adăpost de orice 
indiscreţie, Guise îndepărtă mantaua şi se lăsă recunoscut. 
Sorrientes se prefăcu surprins. În sinea să îşi spunea: 

"Desigur, gândeam eu bine că acest voiaj nu era decât o 
cursă!... Nu voi da o para pe viaţa ducesei şi a lui Saint-Megrin!" 


Ca şi doamna în gri, Sorrientes era convins că Guise va lovi 
fără cruţare soţia adulteră şi pe amantul ei. Dar, acest gând, 
trebuie s-o credem, îi era neplăcut, căci el încrunta sprâncenele. 

Cu toate acestea, el se grăbi să stea aproape de ilustrul său 
vizitator. Şi mai întâi el se scuză de a-l primi singur: ducesa de 
Sorrientes şi sora sa Hermosa, printr-o întâmplare neplăcută, 
erau absente. 

La un semn al lui Guise, Pompignan şi Maulistrac se 
retraseră, lăsându-i pe cei doi duci între patru ochi. Un lacheu îi 
conduse într-un mic salon destul de îndepărtat de cabinetul lui 
Sorrientes şi-i lăsă singuri. 

Maulistrac, care nu era un om prea vesel, care se bucură în 
sinea sa de tristeţea lui Pompignan, tristeţe pe care el o atribuia 
mâniei de a fi fost înlocuit în favorurile stăpânului, nu se grăbea 
să-l pună pe însoţitorul său la curent cu ceea ce se urzea. 

Ei nu rămaseră împreună nici măcar un minut. Aproape 
imediat, acelaşi lacheu îl preveni pe Maulistrac că monseniorul 
voia să-l vadă. El îl urmă pe lacheu, mândru de importanţa sa, 
lăsându-l pe Pompignan cufundat în sumbrele sale reverii, pe 
care el îl credea doborât de această ultimă lovitură şi căreia, în 
realitate, nu-i acordase nici o atenție.. 

Dar Sorrientes minţise spunând că Jocelyne şi Hermosa nu 
erau la palat. Şi nu fusese Guise, nici Sorrientes care trimisese 
să-l caute pe Maulistrac. Doamna în gri era aceea care dorise 
să-l îndepărteze un moment. 

Îndată ce Maulistrac se îndepărtase, se deschise o uşă. 
Apăru o femeie. Era îmbrăcată în gri din cap până-n picioare. 
Avea pe deget acel rubin tăiat în formă de romb, pe care-l 
cunoaştem. Ea intră cu un pas uşor, maiestuos. Figura sa avea o 
expresie de hotărâre foarte rece, neîndurătoare. 

Pompignan îşi simţi inima sărind dezordonat în piept. El nu 
văzu că ea avea o înfăţişare de gheaţă. El se repezi întinzând 
mâinile rugătoare, gata să îngenuncheze şi cu o voce pasionată, 
care implora: 

— În fine, iată-vă!... V-aţi hotărât!... Credeam... 

Nu putu spune mai mult. Pe un ton sec, cu o voce care 
biciuia, ea întrerupse: 

— Linişte, domnule!. Ascultaţi ce am venit să vă spun: 
reproşând unei femei că aţi avut onoarea favorurilor sale, aţi 
comis o acţiune odioasă, josnică, răutăcioasă, care ar face să 


roşească pe cel mai abject bădăran... Graţie vouă, iată-mă 
dezonorată în ochii familiei mele... Şi îndrăzniţi să vă prezentaţi 
aici după această frumoasă ispravă! Nu vă voi permite să 
agravaţi răul pe care l-aţi făcut deja. Ştiţi că nu mai poate fi 
nimic comun între noi. Plecaţi, domnule şi evitaţi de acum 
înainte să mai apăreţi în această casă. 

În faţa acestor cuvinte de o violenţă calculată cu răceală, 
Pompignan rămase prostit, sufocat. Şi cum ea îi întorcea 
spatele, fără a-i face măcar onoarea unui semn din cap, fără să 
prea ştie ce spune, el bâigui: 

— Este concedierea mea ceea ce-mi anunţaţi! 

Ea întoarse încet capul şi aruncă pe deasupra umărului: 

— Cred că m-am exprimat limpede. 

Aruncă asupra lui o privire încărcată cu o batjocură 
cumplită, ridică din umeri cu un dispreţ strivitor, avu un mic râs 
dispreţuitor, deschise uşa fără să se grăbească şi dispăru. 

Pompignan nu-şi dădu seama că ea plecase. Efortul pe 
care-l făcuse pentru a rezista tentaţiei de a o sugruma fusese 
atât de formidabil încât tremura ca o frunză zgâlţâita de furtună. 
Atunci când deschise ochii, se trezi singur. Suspină răguşit, 
asemenea unui horcăit. 

— Ea mă alungă aşa cum nu se face unui jefuitor mârşav!... 
Ragastens a avut dreptate!... 

Rămase un moment gânditor şi certându-se: 

— De această dată, totul este sfârşit! Nu am decât ceea ce 
merit!... Dar, mulţumesc lui Dumnezeu, Ragastens n-a murit... ŞI 
Ragastens o va pedepsi pe ticăloasă după cum merită!... 

Întoarcerea lui Maulistrac îl scoase din gândurile sale. 

— Aşadar, îi spune el, îmi veţi face şi mie cunoscut, în 
sfârşit, ce va fi această expediţie căreia monseniorul îi acordă o 
importanţă atât de mare încât îşi dă osteneala să o pregătească 
el însuşi? 

— Cum, se miră Maulistrac, n-aţi înţeles? 

— Spuneţi mai degrabă că n-am auzit nimic. Este mai 
exact. 

— Este vorba de a-i aplica lui Saint-Megrin pedeapsa pe 
care o merită obrăznicia sa. 

— Altfel spus, în limbaj vulgar, Saint-Megrin va fi asasinat, 
spune cu răceală Pompignan. 


— Aveţi un mod ciudat de exprimare, remarcă Maulistrac 
pe un ton înţepat. 

— Eu spun lucrurilor pe nume, replică Pompignan cu 
aceeaşi răceală. De fapt cuvintele contează puţin. Pedeapsă sau 
asasinat, eu sunt de partea asta. Este esenţialul pentru mine. 

"Da, gândea el, voi fi de partea asta... Şi sper că Saint- 
Megrin nu va uita promisiunea pe care ne-am făcut-o pentru 
situaţia că vom fi forţaţi să ne încăierăm din ordin şi va lovi 
drept în inimă." 


Capitolul XXV Şi ducesa de Guise? 


În timp ce doamna în gri, cu un cinism şi o brutalitate voite, 
îl concedia pe Pompignan, Guise îl puse la curent pe Sorrientes 
cu măsurile pe care le luase pentru a se debarasa de Saint- 
Megrin. 

Sorrientes îl ascultă cu atenţie. Când termină, el spune 
foarte convins: 

— Vă aprob. 

Şi cum remarcase că vizitatorul său nu suflă o vorbă despre 
intenţiile sale în privinţa ducesei, el abordă acest subiect, 
adăugind cu o anumită ezitare: 

— Dar... ducesă? Ce consideraţi că veţi face?... Guise ezită 
şi el înainte de a răspunde. Şi 

Hotărându-se deodată, el lovi cu putere mânerul 
pumnalului. 

— Asta este mai grav, spune el. Nu mă mai aprobaţi? 
întrebă Guise. 

— Nu. 

— De ce? 

— Dacă o loviți pe ducesă, se va spune că era vinovată. 

— Pe sângele lui Cristos, mârâi Guise, n-aţi auzit când v-am 
spus că este vinovată? 

— Am auzit bine, monseniore. Pentru voi, pentru foarte 
puţini apropiaţi ce vă sunt devotați, ducesa poate fi vinovată. 
Dar, în ochii publicului, virtutea să mi poate, nu trebuie să fie 
pusă la îndoială. 

— Nu-mi pasă de public! bubui Guise exasperat. 


Sorrientes nu insistă deocamdată. Şi, schimbând brusc 
subiectul: 

— În timp ce voi vă ocupați cu răzbunarea onoarei voastre 
ultragiate, eu n-am stat degeaba. 

Guise deveni imediat atent. Sorrientes continuă: 

— Eu pregăteam evenimentele. Unul dintre aceste 
evenimente — dintre cele mai însemnate şi care trebuie să aibă 
rezultate considerabile — este pe cale să se producă... Peste 
puţin timp regele se va îmbolnăvi... Atât de grav încât, chiar de 
pe acum, pot să prezic că va muri într-o lună. 

— Sunteţi sigur? 

— Otrăvurile lui Pinacle nu iartă... Şi regele a băut una 
dintre aceste otrăvuri. 

Părea atât de sigur pe el încât Guise îl admiră cu o spaimă 
confuză. 

— Peste o lună!... Un tron de înhăţat!... Şi ce tron! Cel mai 
frumos din toată creştinătatea!... 

— Nu depinde decât de voi să-l aveţi, monseniore. De altfel, 
acest tron nu vă revine de drept?... Cât despre mine, eu am luat 
măsuri şi pot să vă răspund că, dinspre partea aceasta, nu va 
avea loc nici un incident supărător. Dar, monseniore, ar fi timpul 
să luaţi măsurile necesare dacă nu vreţi să vă părăsească 
norocul. 

— Aşa voi face, spune cu ardoare Guise care uitase 
deocamdată de soţia sa şi de amantul ei. In câteva zile, voi 
convoca familia şi pe cei mai hotărâți partizani ai mei pentru a 
discuta acest subiect important. Vă voi anunţa - locul şi ziua 
când va avea loc această reuniune care nu va ajunge la nici un 
rezultat dacă nu veţi asista şi voi, marele nostru prieten. 

— Cât mai devreme, cu atât mai bine. lertaţi-mă dacă 
insist, monseniore, dar timpul presează. 

— Fiţi liniştit, nu voi lăsa să-mi scape ocazia. El se înfăşură 
în manta şi se pregăti să iasă. 

Dar dacă el uitase pentru moment de soţia sa, Sorrientes 
avea motivele sale să n-o uite. El reluă deci conversaţia exact 
acolo de unde o făcuse să devieze: 

— Vă spuneam deci, monseniore, că într-o lună veţi fi 
regele Franţei. Mai mult decât orice, va fi necesar să contati pe 
această opinie publică ce trebuie să vă fie favorabilă. 

— Ei bine! făcu Guise frapat de această insistenţă. 


— Ei bine! Monseniore; vreţi deci că cei rău intenţionaţi să 
strige în gura mare că noul rege a fost un soţ atât de ultragiat 
încât a trebuit să-şi înjunghie cu propria sa mână soţia infidelă? 

— Poate că aveţi dreptate, făcu Guise. Dar în ceea ce-l 
priveşte pe Saint-Megrin, aşa rămâne. Şi vă asigur că nici o 
putere omenească nu-l va putea scăpa de răzbunarea mea! 

Sorrientes se înclină reprimindu-şi un surâs. El îl cunoştea 
bine pe duce, căci gândea în sinea lui: 

"Bun. EL n-o va lovi pe ducesă. Este tot ce doream." 

Guise, ţinând mai mult ca niciodată la anonimatul său, 
Sorrientes se mulţumi să-l conducă până la peron, fără onorurile 
obişnuite. 

Când reveni în cabinetul său, o găsi acolo pe doamna în gri 
care-l aştepta. 

— Ei bine? întrebă ea cu un interes ce dovedea importanţa 
pe care o acorda acestei chestiuni, ce spune monseniorul? 

— Spune că Saint-Megrin va fi mort mâine. 

— Ce-mi pasă mie de Saint-Megrin! Eu de ducesă vă întreb. 
Ştiţi bine asta. 

— Ducesa va avea soarta amantului ei. 

El minţea cu atâta siguranţă încât ea nu bănui nimic. Se 
retrase gândind: 

"Într-o lună, voi fi soţia lui Guise... şi regina Franţei!" 

El, cu un surâs ironic, îşi spunea: 

"Nu chiar mâine te vei căsători cu Guise!" 


Capitolul XXVI 21 iulie 


Escortat tot timpul de Pompignan şi de Maulistrac, Guise 
luă bacul de la Luvru care-l trecu pe celălalt mal. Şi merse în 
strada Saint-Andre-des-Arts, la palatul Saint-Denis unde locuia 
fratele său, cardinalul de Guise. Acolo îşi petrecu noaptea. 

A doua zi, în cursul după-amiezii, el sosea la oră pe care o 
fixase, în strada Saint-Honore, chiar în locul pe care-l stabilise. 

În jurul lui, în mici grupuri de doi sau trei, ţinându-se de 
braţ, asasinii, vreo douăzeci la număr, mergeau într-o parte şi-n 
alta, vorbind tare, râzând în hohote. Erau aici ca la o partidă de 
plăcere. 


Pompignan era şi el acolo. Solicitase onoarea de a conduce 
banda. Avea pentru asta motivele sale. 

La capătul străzii l'Austruce, masaţi în spatele turnului Coin, 
care-i ascundea, era o duzină de bărbaţi cu mutre îngrozitoare 
de fiare în libertate, parcă anume pentru a te îngheţa de 
spaimă. 

Aceştia erau tâlharii racolaţi de Trombafior şi Spartimosca. 

Adevăratul şef era Maulistrac care supraveghea totul şi în 
mod deosebit pe Trombafior şi Spartimosca. Ca şi Pompignan la 
celălalt capăt al străzii, stătea singur la intrarea în aceată 
stradă. El supraveghea poarta Luvrului, care era aproape. 
Poarta pe unde trebuia să iasă Saint-Megrin. 

Saint-Megrin apăru. 

Maulistrac îl observase. Cu voce joasă, el comandă: 

— Atenţie! 

Indată ce văzu că Saint-Megrin se întorcea la stânga, el 
comandă pe acelaşi ton: 

— La drum! 

Bandă se puse în mişcare. Nu în grup compact, ci unul câte 
unul, în linişte, având aerul unor oameni care se plimbă şi care 
nu se cunosc unii cu alţii. Ei cunoşteau manevră care constă în a 
prinde vânatul între două focuri. 

De cealaltă parte a străzii Saint- Honore, Pompignan îl 
recunoscuse pe Saint-Megrin care înainta fără să se grăbească. 
Ca şi Maulistrac, el avertiză: 

— Atenţie, domnilor, iată-l! 

In felul acesta, Saint-Megrin se găsea prins din toate 
părţile: dacă se întorcea la stânga, dădea peste primul grup; 
dacă se întorcea la dreapta, se găsea în faţa lui Pompignan şi a 
celui de-al doilea grup care opera sub ochiul lui Guise, mereu 
nemişcat în locul pe care-l alesese. Dacă ar fi vrut să se întoarcă 
pe unde venise, s-ar fi ciocnit de Maulistrac şi de tâlharii lui. 

Saint-Megrin sosi în strada Saint-Honor€. El se găsi în faţa 
lui Pompignan. li întinse mâna surăâzând. Pompignan scoase 
sabia din teacă fără să se grăbească şi, foarte calm, avertiză: 

— Conte, trebuie să ne ucidem din ordin. Este momentul să 
vă amintiţi promisiunea pe care ne-am făcut-o de a tinti drept în 
inimă. 

Şi el trecu în gardă cu atât a uşurinţă de parcă s-ar fi aflat 
pe planşele sălii de arme. 


În timp ce-i vorbea, Saint-Me&grin privea în jurul lui. El nu 
văzu decât ceea ce avea înaintea lui, dar asta îi ajunse pentru a 
înţelege, cu atât mai bine cu cât îl ghici fără dificultate pe Guise 
în acea statuie întunecată, drapată în cutele rigide ale mantalei. 

În acelaşi timp, el avu pumnalul şi spada în mână. 

Între Pompignan şi Saint-Me&grin ciocnirea armelor a fost de 
o rapiditate extraordinară, îndată ce armele se angajară, 
Pompignan strigă: 

— Drept în inimă, Saint-Megrin! 

— Drept în inimă, Pompignan! răspunse Saint-Megrin. 

Şi el fanda cu o lovitură fulgerătoare. 

Pompignan văzu lovitura venind. Pentru un scrimer de forţa 
să n-ar fi fost decât un joc s-o pareze. Dar el nu numai că nu 
căută să pareze, dar îşi îndepărtă spada şi întinse pieptul. Atins 
în inimă, Pompignan căzu grămadă. 

Totul nu durase mai mult de câteva secunde. Două sau trei 
secunde de ezitare urmară după această moarte tragică. Saint- 
Megrin profită de asta pentru a-şi provoca duşmanul, strigând 
cu voce tunătoare: 

— Guise, ieşi la lumină, laşule, fricosule, mişelule!... Vino să 
te măsori cu mine, dacă ai curaj!... Dar tu nu îndrăzneşti. Tu nu 
ştii să mânuieşti decât cuțitul, arma asasinilor!... 

Urlete sălbatice,  răcnete de moarte, ameninţări 
îngrozitoare, insulte colosale, înjurături intraductibile izbucniră 
într-un cor înspăimântător şi-i acoperiră vocea. Şi cele două 
bande: cea pe care Saint-Megrin o avea în faţa lui şi cea pe care 
o avea în spate, se năpustiră în acelaşi timp. 

În acest timp, banda lui Trombafior se apropia de strada 
Saint-Honore. Aceste puşlamale auziseră strigătele scoase de 
confrații lor. Ei înţeleseseră că vânatul se lupta cu haita. Trebuie 
să se grăbească dacă voiau să participe la această strălucită 
ispravă. Ei îşi scoaseră cuţitele şi porniră în fugă, unindu-şi 
urletele cu acele ale celor două bande, care, reunite într-una 
singură, se luptau deja. 

Nefericitul Spartimosca era departe de a bănui că moartea, 
sub înfăţişarea lui Maulistrac, mergea în urma sa. 

Maulistrac, într-adevăr, se strecurase în spatele celor doi 
borfaşi. Avea pumnalul în mână şi-i mânca din ochi cu un surâs 
sinistru. El ridică braţul şi-l repezi cu un gest fulgerător. 


Atins între umeri, Spartimosca se prăbuşi cu faţa la 
pământ. 

Maulistrac ridică braţul a doua oară şi împlânta pumnalul 
roşu de sânge, până la mâner, între umerii lui Trombafior. 

Numai că Trombafior avu o tresărire teribilă şi se întoarse 
urlând: 

— Ah! Trădătorule, m-ai. Omorât!... 

Şi în acelaşi timp, la rândul său, cu o mişcare fulgerătoare, 
repezi pumnalul în gâtul lui Maulistrac care cu siguranţă nu 
prevăzuse această ripostă mortală. î 

După ce lovi, Trombafior căzu pe spate. In acelaşi timp, 
Maulistrac se prăbuşi peste el. El nu se va mai ridica. 

Saint-Megrin, în ciuda înfăţişării sale efeminate, era viteaz. 
Cu o săritură uluitoare, el se rezemă de o casă pentru a se feri 
cel puţin să fie atacat pe la spate. Şi el lansă această 
ameninţare la adresa lui Guise, mereu ţeapăn, nemişcat în colţul 
unde se afla, cu ochii scânteietori, părând o statuie a răzbunării: 

— Guise, vei cădea, ca şi mine, sub cuţitele asasinilor!... 

După aceste cuvinte profetice, el nu mai scoase o vorbă ŞI 
făcea faţă cu dinţii strânşi, lovind mai adesea decât se ferea. Şi 
surâdea cu un surâs teribil de fiecare dată când vedea căzând 
câte unul din asasinii săi. 

El nu întârzie să cadă, la rândul lui. Dar vigoarea rezistenţei 
sale exasperase furia agresorilor săi care continuară să lovească 
fără milă. Chiar şi atunci când el nu mai dădu semn de viaţă. 

Nefericitul Saint-Megrin fu ciuruit cu lovituri de pumnal. 
Cronicarii timpului spun că primise peste treizeci de lovituri, dar 
el nu muri decât a doua zi. 

Guise îl crezu mort pe loc. Când se plictisi văzând lovindu- 
se în cel pe care-l credea un cadavru, el plecă furios, ca şi cum 
mai era încă însetat de sânge. 

In acest timp, ducesa îşi aştepta amantul în acel luxos cuib 
de dragoste pe care el îl amenajase pentru ea. Neliniştea o 
copleşea, o nelinişte foarte vie care se prefăcu repede în 
spaimă. 

Când ajunsese la disperare, auzi poarta izbindu-se. Ea 
scoase un strigăt de bucurie: 

— El este! 


Cu mâna sa albă, ea deschidea amantului. Dar cel care 
intră fu soţul. Mai întâi ea nu-l recunoscu. Şi cu o voce care 
tremura, ea pronunţă: 

— lată-vă, în fine! Muream de nelinişte!... Ea nu putu spune 
mai mult: Guise, cu un gest 

Violent, îndepărtă mantaua şi ea îl recunoscu. Cuvintele îi 
îngheţară pe buze şi rămase ţintuită locului, incapabilă să 
schiţeze un gest, nici măcar pentru a-şi salva viaţa. 

El se înclină în faţa ei cu o sumbră ironie şi cu o voce de 
gheaţă: 

— Nu vă mai aşteptaţi amantul, doamnă, spuse el. El nu va 
veni... El nu va mai veni niciodată... L-am omorât. 

Ridică gulerul mantalei peste faţă, îi întoarse spatele şi ieşi 
fără să-i mai acorde vreo atenţie. 

Ducesa scoase un geamăt înăbuşit şi căzu fără cunoştinţă 
pe podea. 

Trebuie să adăugăm, înainte de a încheia acest capitol, că, 
atunci când oamenii lui Guise îşi adunară răniții, nu găsiră decât 
trei cadavre: cele ale lui Pompignan, Maulistrac şi Spartimosca. 
Cât despre Trombafior se constată că dispăruse. Dar cum el nu 
făcea parte djn casa ducelui, cum nu era cunoscut, nimeni nu 
remarcă această misterioasă dispariţie. 

Capitolul XXVII După asasinat 


Ducesa de Guise se trezi din leşin. Pe jumătate nebună de 
disperare, ea fugi, se târî cu greutate până la litieră şi se 
întoarse la palat. Până acum nu se gândise decât la iubitul 
asasinat mişeleşte. Ajunsă acasă începu să tremure pentru 
soarta ei. Şi îşi puse această întrebare plină de ameninţări 
subînţelese: 

"Ce va face cu mine, monseniorul, soţul meu?" 

Ea se închise în camera ei, pretextând că este bolnavă — şi 
în realitate chiar era, atât de dură fusese încercarea prin care 
trecuse — şi interzise oricui să intre la ea. Chiar monseniorului, 
dacă ar fi venit. Guise nu veni decât a doua zi dimineaţă. Şi ea 
trebui să-l primească. 

Guise se arătă bine dispus, curtenitor, galant, în întregime 
încântător. Ea îl cunoştea bine, simţi că lucrurile nu vor merge 


mai departe, că n-avea de ce să se teamă. Va scăpa cel mult cu 
un scurt exil la una dintre moşii. Şi respiră uşurată. 

— Doamnă, spune el foarte politicos, a trebuit să 
pedepsesc după cum se cuvenea insolenţa lui Saint-Megrin 
care-şi permitea să vă compromită. Cred că nu este nevoie să 
vă spun că nu m-am îndoit niciodată de virtutea voastră. 

Ea deschise ochii mari de uimire, întrebându-se dacă 
ironiza sau nu. Părea foarte serios. Cu aceeaşi seriozitate calmă, 
el continuă: 

— Vă rog să nu rămâneţi închisă... să primiţi... să vă arătaţi 
în oraş... cu acea înfăţişare nepăsătoare şi veselă care vă este 
cunoscută şi care vă face atât de seducătoare... Pentru ca să 
demonstrati şi celor mai rău intenţionaţi că nu încercaţi nici o 
tristeţe privind sfârşitul nefericit al lui Saint-Megrin... care n-a 
avut decât ce a meritat. 

Biata ducesă închise ochii, făcu un efort supraomenesc să- 
şi înăbuşe lacrimile gata să ţâşnească. 

— Bine, voi executa ordinele voastre, monseniore. 

— Sunteţi fermecătoare. Mă aşteptam la asta. 

Sigur că-i va urma ordinele întocmai, Guise se retrase. 
îndreptându-se spre apartamentele sale, cu un surâs răutăcios 
pe buze, el îşi spunea: 

"Sorrientes avea dreptate: cel mai bun mijloc de a închide 
gura răuvoitorilor, este de a le arăta că suntem mai uniţi ca 
niciodată, ducesa şi eu... Dovadă că ea este ireproşabilă... Mai 
târziu... când voi fi rege... ne vom regla conturile!" 

Moartea lui Saint-Megrin făcu mare vâlvă. La curte, ca şi în 
oraş, a doua zi, nu se discuta decât despre acest eveniment. 
Toţi erau unanimi în a-l desemna pe Guise drept autor. Se 
aştepta cu curiozitate ce va face regele. Regele îşi plânse 
prietenul şi-i făcu funeralii magnifice. Asta a fost tot. 

A doua zi, la palatul Sorrientes, doamna în gri află 
evenimentul. Prima dată se interesă despre ducesă. N-au putut 
s-o informeze asupra acestui punct capital pentru ea. 

Ea construi planuri, se gândi, calculă, combină, îndelung, 
minuţios. Şi când puse totul la punct în mintea ei, se văzu atât 
de sigură de succesul maşinaţiilor sale ascunse încât, redresată 
într-o atitudine de putere şi orgoliu, strigă: 

— Într-o lună, voi fi regina Franţei!... 

Exact în acest moment se anunţă ducesa de Guise. 


A fost pentru ea ca o lovitură de măciucă. | se părea că 
totul se prăbuşea în jurul ei. Lovitura era atât de dură, atât de 
neprevăzută, încât îşi închipui că n-a auzit bine, că nu putea fi 
ducesă. 

Totuşi, era chiar ea. Intră vioaie, graţioasă, râzând larg, 
jucând cu o artă desăvârşita dureroasa comedie care-i fusese 
impusă de către temutul ei soţ. 

Comediană la fel de desăvârşită, doamna în gri, care-şi 
revenise pe loc, o primi cu manifestări de cea mai mare 
prietenie. De altfel, vizita fu scurtă, ducesa de Guise, respectând 
cu stricteţe ordinele ducelui, se retrase după câteva minute 
pentru a merge într-o altă vizită. 

Doamna în gri îşi redresa capul pe care-l ţinuse aplecat, o 
licărire cumplită se aprinse în admirabilii săi ochi negri şi cu un 
gest rece, de hotărâre implacabilă: 

"Ei bine! Fie, voi lua totul de la capăt până când voi 
reuşi!"... 

O dată luată această hotărâre, ea adăugă în sinea ei: 

"Să ne ocupăm deocamdată de ceea ce este mai urgent. A 
sosit timpul să se termine cu Rolande." 


Capitolul XXVIII Otrava lui Pinacle 


Câteva ore mai târziu, la Luvru, Pinacle primea unul din 
acele bilete misterioase care nu puteau compromite nici pe cel 
care le trimitea nici pe cel care le primea întrucât ele nu 
conţineau nici un cuvânt. Din modul în care acest bilet era 
împăturit, el înţelese semnificaţia ordinului care i se adresa. 

El scotoci în dulapul său de fier şi, din acea cutiuţă, luă un 
flacon minuscul pe care-l puse în buzunar. 

Cu flaconul în buzunar, Pinacle se îndreptă spre palatul 
Sorrientes unde fu primit de doamna în gri. 

— lată-l, spune Pinacle, înmânându-i flaconul. 

— Care sunt efectele acestei otrăvi? 

— Depinde, doamnă. Depinde de doză şi de constituţia 
celei care o ia. Am încercat această otravă pe un câine şi pe o 
găină. In doze egale, câinele a murit după o oră. Găina n-a 
rezistat mai mult de un sfert de oră. Daţi unui om un sfert din 


acest flacon: el va muri după o săptămână jumătate: nu va dura 
decât trei sau patru zile. Faceţi să-l ia pe tot: el va cădea 
fulgerat după două ore. Şi asta fără să resimtă nici o 
indispoziţie. 

— În acest caz, spune ea, Rolande va trebui să ia tot 
conţinutul flaconului. 

El se înclină indiferent. 

— Casa este pregătită? întrebă ea după o scurtă tăcere. 

— Dacă doriţi, puteţi merge acolo chiar de azi doamnă. 

Ea încheie pe un ton hotărât: 

— Voi merge acolo imediat. 

Şi ea îl concedie cu un surâs de trufaşă bunăvoință: 

— Duceţi-vă, Pinacle şi fiţi pregătit, căci ne vom atinge 
scopul. 

El se înclină adânc şi ieşi. 

După mai puţin de o oră, o litieră fără emblemă, escortată 
de doi lachei fără livrea, străbătea poarta Temple, trecea prin 
faţa bastionului şi, prin suburbie, se îndrepta spre micul cătun 
Courtille situat la baza dealului Belleville. În această litieră, 
întinsă indolent pe pernele de catifea, înfăşurată în pelerină sa 
cafeniu-închis, doamna în gri cugeta jucându-se cu rubinul în 
formă de romb pe care-l avea pe deget. 

La o sută de stânjeni în urmă, fără altă escortă decât 
rândaşul care conducea catârcile, o altă litieră o urmă pe prima, 
ţinându-se cu prudenţă în afara razei vizuale. În interior se 
găsea cealaltă doamnă în gri. Ca şi sora sa, era înfăşurată într-o 
pelerină cafeniu-închis şi purta pe deget un rubin tăiat în formă 
de romb. 

În dimineaţa acestei zile în care am văzut litierele celor 
două doamne în gri, una urmând-o pe cealaltă şi părând s-o 
supravegheze, luând drumul spre Courtille, mama Jacqueline, 
bucătăreasa angajată de Ragastens în serviciul Rolandei, 
ţărancă, femeie energică atingând cincizeci de ani, ieşi după 
provizii. Prin Grand Rue ea se îndreptă spre satul Belleville. 

La intrarea grădiniţei care preceda o casă de modestă 
condiţie, doamna în gri părea să respire aerul dimineţii, 
prefăcându-se că îngrijeşte florile, în realitate, ea o pândea pe 
mama Jacqueline care, ea o ştia, trebuia să treacă prin faţa 
casei sale. 


Bucătăreasa apăru. Doamna în gri ieşi în stradă. Atunci 
când bucătăreasa ajunse în faţa ei, pe acel ton de autoritate 
irezistibilă pe care ştia atât de bine să-l folosească: 

— Urmaţi-mă, femeie de treabă, spune doamna în gri. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, spune ea făcând o reverență, dar 
nu am timp. 

Doamna în gri o apucă de braţ şi cu aceeaşi irezistibilă 
autoritate: 

— Urmaţi-mă, vă spun. Nu veţi regreta. Şi nu vă voi reţine 
mult timp. 

De această dată mama Jacqueline nu mai îndrăzni să refuze 
şi o urmă pe cea care îi vorbea pe acel ton poruncitor. 

Când se găsiră singure într-o cameră sumar mobilată, 
doamna în gri întrebă brusc: 

— Spuneţi-mi, mamă Jacqueline, cât v-ar trebui pentru a 
avea o casă mică, ca aceasta, cu o grădină în faţă, ca aceasta, o 
livadă frumoasă şi un teren în spate, câteva găini, o vacă bună 
şi un măgar pentru a vă duce legumele şi ouăle la piaţă? 

— Cinci mii de livre, poate! lăsă timid să-i scape mama 
Jacqueline. 

Doamna în gri deschise un cufăr, luă de acolo un săculeţ pe 
care-l puse pe masă, în faţa bucătăresei, spunând: 

— lată aici dublu. Puteţi verifica, sunt aici zece mii de livre, 
în aur bun, sunător şi cu greutatea cuvenită. Luaţi-i, sunt ai 
voştri. 

— Zece mii de livre!... mie... visez! Sau mai degrabă, vă 
bateţi joc de mine!... Şi asta nu e bine, doamnă, de... 

— Nu-mi bat joc de voi, întrerupse grav doamna în gri. Vă 
dăruiesc aceste zece mii de livre. Dovada este că, vedeţi, pun 
acest săculeţ în coşul vostru. 

— Ce aşteptaţi, deci, de la mine? 

— Vă voi spune, făcu încet doamna în gri ţinând-o sub focul 
privirii sale. 

Ea scoase din sin micul flacon pe care i-l dăduse Pinacle în 
ajun şi i-l arătă spunând: 

— Goliţi conţinutul acestui flacon în paharul cu lapte pe 
care îl serviţi stăpânei voastre, în fiecare dimineaţă, când veţi 
reveni de la piaţă. 

— Şi îmi daţi pentru asta zece mii de livre! exclamă mama 
Jacqueline, privind lung flaconul cu un ochi bănuitor. 


— Pentru asta, da. 

Cu un suspin dureros de regret, mama Jacqueline luă 
săculeţul, îl puse pe masă şi, fără să se supere, fără să se 
revolte, nici să se tulbure, cu simplitate: 

— Adresaţi-vă altcuiva, doamnă. Mama Jacqueline nu este o 
otrăvitoare. 

Spunând asta, ea apucă cele două coşuri, îşi făcu reverenţa 
şi se îndreptă spre uşă. 

Doamna în gri o opri şi, cu un mârâit furios: 

— Prostănacă ticăloasă! Cine ţi-a permis să presupui că 
este vorba de otravă? Drept cine mă iei? Nu este vorba de 
otravă. Este un somnifer, înţelegi? Nu. Nu ştii ce este un 
somnifer?... Ei bine! Este pentru a o adormi pe stăpâna ta. 
Pentru a o adormi, auzi, nu pentru a o omori! 

— Dacă aş fi sigură! murmură mama Jacqueline tulburată. 

— Nu te mai opune, insistă doamna în gri care redeveni 
poruncitoare. la-l, îţi spun. 

— Dacă aş putea fi sigură!... Juraţi-mi pe partea voastră de 
paradis că nu este otravă. 

— i-o jur, pe partea mea de paradis. 

Mama Jacqueline avu o ultimă ezitare şi definitiv învinsă: 

— Ei bine!... daţi-mi flaconul! 

Doamna în gri îi dădu flaconul, instrucţiuni şi sfaturi asupra 
modului cel mai sigur de a le pune în aplicare. Mama Jacqueline 
ascultă cu atenţie, promise să urmeze sfaturile şi vru să fugă. Ea 
o opri din nou şi, cu un surâs subtil: 

— Dacă nu te vei supune imediat, la întoarcerea acasă, eu 
voi afla... Atunci, poţi să-ţi încredinţezi sufletul lui Dumnezeu, 
căci îţi va suna ceasul. 

Acestea fuseseră spuse pe un astfel de ton încât 
bucătăreasa înţelese că cea care vorbea astfel nu făcea 
ameninţări în zadar. Şi, cutremurându-se din creştet până-n 
tălpi: 

— Fiţi liniştită spune ea, voi face cinstit ceea ce ne-am 
înţeles, deoarece sunt plătită înainte. 

Şi se retrase ca o hoaţă. Singură, doamna în gri, cu un 
surâs triumfător, pronunţă: 

— De această dată, Rolande nu mă va mai deranja. 

În această dimineaţă, mama Jacqueline îşi rezolvă cursele 
cu o iuţeală uimitoare şi se grăbi să se întoarcă acasă. 


În acest timp, cealaltă doamnă în gri, înfăşurată din cap 
până-n picioare în pelerină sa, sosi la micul dejun. Ea lovi 
puternic în poartă. 

Bătu din nou, insistent. În acelaşi timp, striga din toate 
puterile: 

— În numele cerului, deschideţi, dacă vreţi să evitaţi o 
nenorocire ireparabilă!... Deschideţi, deschideţi, este vorba de 
viaţa Rolandei, aveţi milă!... 

Rolande recunoscu vocea. Ea nu ezită: 

— Deschide, Marasquin, spune ea cu o voce melodioasă, 
dar fermă. 

— Doamnă! Încercă să protesteze Marasquin. 

— Deschide, repetă Rolande cu acelaşi calm care nu 
admitea replică. 

Marasquin se supuse mormăind. 

Doamna în gri se repezi în trombă spre Rolande. Masa era 
aşezată sub o boltă înflorită. Pe faţa de masă albă erau patru 
boluri fine din faianţă decorată, pline cu lapte gras, o frumoasă 
turtită de unt, mici pâini aurii. Spre această masă se repezi 
doamna în gri. Dintr-o privire ea văzu că holurile erau încă pline. 
Ea gâfâi: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, sosesc la timp! Şi, întorcându- 
se spre Rolande, mai mult 

Mirată decât speriată: 

— Nu beţi, Rolande, este otravă!... Goniţi, goniţi imediat 
bucătăreasa. Este o ticăloasă!... Ea este aceea care a vărsat 
otrava în laptele vostru. 

Rolande nu se mişcase. O privea pe doamna în gri cu o 
expresie de neîncredere. 

— Voi nu mă credeţi, Rolande? Chemaţi bucătăreasa, 
chemaţi-o aici şi veţi vedea. 

— Mamă Jacqueline, chemă Rolande. 

Fără grabă, foarte palidă şi foarte tulburată, bucătăreasa 
veni. Ea o recunoscu pe doamna în gri şi deschise ochii mari de 
uimire şi groază. Foarte calmă, doamna în gri o întrebă: 

— Te-ai supus, ai vărsat licoarea pe care ţi-am dat-o? Da? 
În care bol? 

— În acesta, arătă bucătăreasa bolul Rolandei. 

— Vedeţi? întrebă Doamna în gri adresându-se Rolandei. 


— Cum, făcu Rolande, aţi vrut să mă otrăviţi, mamă 
Jacqueline?... Ce să fac cu voi? 

Bucătăreasa sări şi reproşa violent: 

— Era deci otravă?... Mi-a ţi jurat pe partea voastră de 
paradis că nu era decât un şi... un so... în fine ceva, o licoare 
care adoarme! 

— O licoare care adoarme pentru totdeauna, vai! murmură 
trist doamna în gri. 

Cu toate acestea, Rolande rămânea neîncrezătoare. 
Doamna în gri o văzu. Ea clătină îndurerată din cap. Căută un 
mijloc s-o convingă. 

Găini ciuguleau în libertate, obişnuite şi deloc speriate cum 
se întâmpla întotdeauna când animalele sunt tratate cu 
blândeţe. Doamna în gri le văzu, se aplecă şi apucă una din 
aceste găini care se culcă pentru a se lăsa prinsă. Ea îi turnă în 
cioc puţin din laptele aflat în bolul Rolandei şi o aşeză pe 
pământ spunând: 

— Intr-un sfert de oră, acesta biată pasăre va muri. Atunci 
vă veţi convinge. Dumnezeu să vă păzească, verişoară. 

Ea făcu un semn lui Marasquin care se grăbi să-i deschidă 
şi dispăru, lăsându-le pe tinerele femei încremenite în jurul 
mesei. 

In timp ce Rolande rămânea nemişcată, adâncită în 
gânduri, Bergamote merse să mulgă vaca, aduse alte ceşti în 
care puse laptele cald încă şi o atinse respectuos cu vârful 
degetelor pe Rolande, care reveni la realitate: 

— Să dejunăm doamnă, spune ea. Noi eram suita voastră. 
Vom fi servantele voastre, iar eu mă voi ocupa de bucătărie. ŞI 
veţi vedea că mă pricep destul de bine. Dar trebuie să nu mai 
fie nici o persoană suspectă în jurul vostru. 

Marasquin aprobă zgomotos. Şi întorcându-se spre mama 
Jacqueline, distrusă, el strigă: 

— Afară, căţea, afară de aici!... Fă-ţi bagajele şi şterge-o. 
Altfel nu răspund de pielea ta. 

Bucătăreasa nu aşteptă să i se spună de două ori îşi făcu 
repede bagajul. Tnainte de a se îndepărta; umilă şi pocăită: 

— Pentru mântuirea mea veşnică, doamnă, vă jur că n-am 
ştiut că era otravă!... 

Evident, ea era sinceră. 


— Vă cred, spune Rolande cu blândeţe. Mergeţi în pace, 
biată femeie. Nu cer nimic de la voi. 

Găina fugise  cotcodăcind şi  scuturându-se. Era 
supravegheată cu atenţie. Trecu un sfert de oră. Apoi o oră, apoi 
două... Găina se ducea şi venea, ciugulind, scormonind, râcâind 
împreună cu suratele ei. Nu numai că nu murise, dar nici măcar 
nu părea să aibă intenţia să răposeze atât de devreme. 

"Ciudat, îşi spunea gânditoare Rolande. Nu era otravă în 
lapte. Atunci, ce înseamnă această comedie?... Ce ameninţare 
necunoscută se ascunde sub această intervenţie?..." 

Şi Marasquin, îngrijorat, îi spunea lui Milord Gendarme: 

— Să deschidem ochii, cumetre. E ceva necurat la mijloc... 
Să deschidem ochii. 

Şi Milord Gendarme, fără să înţeleagă, dar foarte convins, 
rostogolind îngrozitor ochii, repeta: 

— Să deschidem ochii! 


Capitolul XXIX O aventură a lui Polo 


Este evident că găina nu putea fi otrăvită, deoarece al 
doilea Pinacle se străduise să înlocuiască otrăvurile adevăratului 
Pinacle cu apă limpede sau uşor colorată în aceeaşi nuanţă cu a 
lichidului înlocuit. Dar Pinacle şi cele două doamne în gri nu 
cunoşteau acest amănunt esenţial. Prima doamnă în gri crezu 
deci că, dacă Rolande nu murise, era pentru că sora sa 
intervenise la timp ca s-o împiedice să bea. Deci ei îi atribuia 
acest eşec, împotriva ei se dezlănţui furia sa. 

"Ea ne va distruge! îşi spuse ea cu mânie. Ah! Dacă nu era 
sora mea, dacă n-aş iubi-o aşa cum o iubesc, mă debarasam 
repede de ea!" 

Un moment ea se pierdu în gânduri de omor. Trebuie că 
afecțiunea pentru sora sa era profundă, căci ea le respinse 
spunând: 

— S-o lovesc pe ea, sora mea!... Nu, n-aş putea. Cu toate 
acestea, nu vreau ca ea să ne aducă la ruină, să ne piardă pe 
toţi. Nu trebuie să-i fac rău. Dar pot şi vreau s-o fac incapabilă 
să ne facă rău. 


Luând această hotărâre, ea îşi căută sora, fără îndoială cu 
intenţia de a o păzi încuind-o în palatul Sorrientes în timp ce ea 
acţiona. Căci ea nu renunţase s-o lovească pe Rolande. Dar 
cealată doamnă în gri se dovedi un adversar redutabil, demnă 
de a se măsura cu ea: ea scăpă tuturor căutărilor, ea rămase de 
negăsit. 

Doamna în gri nu persevera s-o caute. Era sigură c-o poate 
învinge pe sora sa. Numai că planurile sale erau în întregime 
răvăşite. Ea nu se tulbură peste măsură. Se înarma cu un mic 
pumnal pe care-l ascunse la sân, spunând cu o hotărâre rece: 

— Deoarece nu este altă cale, o voi lovi pe Rolande eu 
însumi, cu propria mea mână! 

Şi fără să piardă o secundă, începu să gândească. S-o 
lovească pe Rolande, era bine. Dar cum? Rolande nu ieşea 
niciodată. Cât despre a pătrunde în casă, nici nu putea fi vorba. 
De altfel, ea ştia că ar fi fost degeaba: Rolande era bine păzită. 
Trebuia deci determinată mai întâi să iasă şi apoi să fie 
îndepărtați oamenii săi. În asta consta dificultatea. Trebuie să 
credem că totuşi ea sfârşi prin a găsi o cale, căci un surâs 
triumfător trecu pe buzele sale. 

La două zile după tentativa de otrăvire, Bergamote porni cu 
Fringo şi Polo care ţopăia şi-i sărea până la bot. Bergamote 
urma Stradă Mare care, mai bine spus, era mai degrabă un 
drum mărginit de case destul de rare, toate înconjurate de 
grădini. Ea trebuia neapărat să ajungă la casa pe care doamna 
în gri i-o dăruise mamei Jacqueline. 

Or, în această zi, trecând prin faţa acestei case, Polo 
rămase înmărmurit în faţa porţii din grilaj de şipci despărțită la 
mijloc de un gard de păducel şi de şoc. El mirosi aerul agitând 
ciotul său de coadă cu frenezie: el simţise că în casă era o 
căţeluşă. Instinctele sale de aventurier se declanşară imediat. 
Din moment ce acolo era o căţeluşă era de la sine înţeles că 
trebuia să pătrundă în această casă pentru a-şi prezenta 
omagiile cui se cuvine. 

El împinse poarta cu laba. Ea rezistă. El nu se încăpăţâna, 
ştia foarte bine că în interior trebuia să fie o mică bară de metal 
care împiedica s-o deschidă din exterior. Atunci el reveni în faţa 
porţii, latră şi întinse urechea. 

Nu aşteptă mult timp. O femeie apăru în grădină. Era 
doamna în gri. Căţeluşa veni la ea şi-i făcu tot felul de atenţii. 


Doamna se aplecă şi o mângâie. Ea se îndreptă spre poartă şi o 
deschise. 

Şi, în această seară, pentru prima dată, Polo nu se întoarse 
acasă la ora cinei. Asta o contrarie pe Rolande, dar n-o nelinişti: 
ştia că este în stare să se apere şi se gândi că el va reveni a 
doua zi. 

Dar a doua zi, Polo nu apăru. 

Veni seara, neliniştea Rolandei crescând: în mod sigur, 
câinele ei păţise ceva. Şi deodată ea auzi un urlet prelung de 
animal înjunghiat şi recunoscu timbrul lui Polo. Scoasă din minţi, 
ea strigă: 

— Marasquin, Bergamote, veniţi repede, toţi, îl omoară pe 
sărmanul meu Polo!... 

Şi fără să aştepte, uitând că mii de pericole necunoscute o 
amenințau pe ea însăşi, ea se repezi înspre partea de unde 
venise urletul zburând în ajutorul câinelui său. La chemarea ei, 
toată lumea alergase, în frunte cu Marasquin şi Milord 
Gendarme. Am spus că se lăsase noaptea. Ei zăriră o umbră 
care alerga pe drum, la dreapta. Crezură că era stăpâna lor. Se 
lansară cu toţii în direcţia aceea. 

Or, Rolande se întorsese la stânga, chemând: "Polo!.. Polo!" 
căci acelaşi urlet dureros de animal biciuit se auzise de mai 
multe ori. Ea alergă astfel destul de mult şi deodată se izbi de o 
mică umbră apărută nu ştia de unde. A 

Ea o recunoscu imediat pe doamna în gri. Inţelese că a fost 
atrasă într-o cursă. Vru să se întoarcă şi să intre în casă. Prea 
târziu, doamna în gri o prinsese de încheietura mâinii. 

— Pentru ultima oară, vrei să dispari? Vrei să renunţi la 
pretenţiile tale? 

Rolande înţelese că această femeie venise cu intenţia s-o 
omoare. Şi, cu hotărârea neclintită din care nici moartea n-o 
putea clinti: 

— Nu voi renunţa niciodată la vreunul din drepturile mele. 

Teribilă, doamna în gri renunţă: 

— Mori, deci, deoarece tu o vrei!... 

Ea ridică braţul înarmat cu un mic pumnal. Cât de vitează 
era, Rolande închise instinctiv ochii. Dar braţul nu lovi. 

Pe la spate, două mâini se abătuseră asupra pumnalului 
ridicat şi-l împiedicaseră să lovească. Doamna în gri se întoarse 


ca o tigroaică atunci când i se răpesc puii. Şi se găsi faţă-n faţă 
cu cealaltă doamnă în gri, cu sora sa. Şi ea strigă: 

— Tu!... Eşti tul... 

Cu o voce gravă, de nesfârşită tristeţe, cealaltă spuse: 

— Eu sunt! 

— Biată nebună! Tu ne ruinezi!... Tu ne distrugi! Lasă-mă... 

— Nu te voi lăsa să comiţi această ultimă crimă. Cât voi fi 
eu în viaţă, nu te vei atinge de Rolande. 

Şi Rolandei care, cu ochii măriţi de groază, privind fără să 
se mişte această scenă de un puternic tragism: 

— Chemaţi-vă oamenii, Rolande. 

— Vrei deci să te ucid şi pe tine? 

— Tu nu mă vei ucide, spune cealaltă doamnă cu un calm 
impunător. Tu nu mă vei omori atâta timp cât această copilă va 
avea nevoie să fie apărată. 

Şi cum Marasquin, Milord Gendarme, Jehan Géhenne şi cele 
trei însoţitoare veneau alergând, recunoscându-şi greşeala şi 
înconjurând-o imediat pe prinţesă, ea adăugă: 

— Acum poţi să mă omori, dacă vrei. 

Doamna în gri, ciufulită, pradă furiei, ridică pumnalul 
asupra surorii sale care nu se mişcă. Se putu crede, un moment, 
că ea va lovi. La un semn al Rolandei, Marasquin se pregătea să 
sară pentru a o dezarma. Brusc, cu un gest violent, ea aruncă 
pumnalul într-un tufiş şi, ridicând mâna într-un gest de anatemă: 

— Belestemată!... Fii blestemată!... 

Şi plecă împleticindu-se, lovindu-se de pomi, pronunţând 
cuvinte furioase. 

Cealaltă doamnă în gri se întoarse atunci spre Rolande şi, 
cu aceeaşi blândeţe tristă: 

— Într-un desiş, pe aici, vă veţi găsi câinele legat de un 
pom. Bietul animal a fost frânt de lovituri pentru a-l obliga să 
urle... trebuia să vă atragă afară, nu-i aşa?... Dar, în fond, nu 
este prea rău... Păziţi-vă bine, Rolande, căci încă nu s-a terminat 
totul. 

Ea îşi cobori gluga peste faţă şi dispăru înainte ca Rolande 
să-i poată adresa un cuvânt de recunoştinţă. 


Capitolul XXX  Înlocuitorul lui Gyl-le-Loup 


În timp ce doamna în gri se ciocnea de sora sa care, pentru 
două oară în mai puţin de trei zile, făcuse să eşueze 
combinaţiile sale aducătoare de moarte pe care le pregătise 
îndelung şi cu migală, Sorrientes nu uita că are de pregătit 
execuţia unei alte condamnări la moarte: cea a lui Pinacle. 

Dar, înainte de asta, Sorrientes considerase indispensabil 
să se asigure asupra anumitor treburi care-l interesau în mod 
deosebit. Şi el pusese să fie chemat Pinacle. li vom regăsi deci 
pe amândoi, între patru ochi, în cabinetul lui Sorrientes. 

Mai întâi, Sorrientes întrebă: 

— La ce dată se va îmbolnăvi regele? 

Fără să ezite, ca omul care făcuse deja toate calculele, 
Pinacle preciza: 

— Intre întâi şi trei ale lunii viitoare. 

— Câte zile va dura această boală? 

— Între opt şi zece zile. Regele va muri între 9 şi 11 august. 
Probabil pe data de 10. 

— Nu se spune că regele îşi propune să organizeze o mare 
sărbătoare la Luvru, chiar la 10 august? 

— Se vorbeşte despre asta la Luvru. Dar nu este încă nimic 
hotărât, oficial cel puţin. 

— In acest caz, este probabil că această sărbătoare să nu 
aibă loc. Admiţând că regele nu va muri până atunci, el va fi 
prea bolnav pentru a putea asista. 

La rândul său, Pinacle se gândi puţin şi adăugă: 

— Regele nu va fi atât de bolnav încât să rămână la pat. 
Regele va avea accese intermitente de febră, mai mult sau mai 
puţin lungi. Accesul odată trecut, el se va putea crede şi 
probabil se va crede vindecat. Totul va depinde deci de cât de 
mult va dori să asiste la această sărbătoare. Este sigur că, dacă 
ţine să apară, el vă pută s-o facă: până în ultimul minut el va 
gândi că are puterea s-o facă. 

— In aşa fel încât s-ar putea ca regele să moară în cursul 
desfăşurării acestei sărbători? 


— Este foarte posibil, într-adevăr, monseniore. 

Urmă o scurtă tăcere în timpul căreia ducele păru să 
calculeze, să plănuiască mental. Apoi, ridicând capul, fixându-şi 
interlocutorul cu o privire pătrunzătoare: 

— Să vorbim de doamnă, spune el. Am motive să cred că 
se apropie momentul când va dori să scape de mine. Nu va 
trece mult timp şi ea vă va cere o otravă ce-mi va fi destinată. 

El făcu o pauză şi, fixându-l mult mai insistent, adăugă: 

— Dacă asta nu s-a făcut deja. 

Pinacle susţinu această privire de foc cu siguranţa omului 
care nu are nimic să-şi reproşeze. Şi, cu o sinceritate de care 
era imposibil să te înşeli: 

— Până astăzi spune el, doamna nu mi-a cerut decât o 
otravă destinată prinţesei Rolande de Montcapet. 

Era evident că nu minţea. Sorrientes nu ezită să-l creadă. 
Totuşi, probabil că avea o idee pe care o urmărea cu tenacitate, 
căci răspunse: 

— Ştiu. Dar va veni rândul meu şi, vă repet, nu peste mult 
timp. 

Pinacle îl simţi într-adevăr neliniştit. El se miră: 

— Monseniorul nu ia cu regularitate acel antidot pe care l- 
am preparat special pentru el şi pe care i-l l-am dat la scurt timp 
după ce mi-a făcut marea onoare de a mă însărcina să veghez 
asupra sa? 

— N-am uitat nici măcar o zi, asigură Sorrientes. Dar mă 
întreb dacă într-adevăr sunt acum în situaţia să scap de efectele 
unei otrăvi oricare ar fi ea. 

— Nu vă îndoiţi, monseniore. Nici o otravă nu mai poate 
avea putere asupra voastră. 

Dând această asigurare lui Sorrientes, Pinacle, fără să 
bănuiască, îşi pronunţa propria condamnare. Intr-adevăr, 
Sorrientes, care nu purtase această convorbire decât pentru a 
lămuri acest lucru esenţial pentru el, Sorrientes îşi spuse 
imediat: 

"Din moment ce nu mai am de ce să mă tem de otravă, nu 
mai am nevoie de tine!" Şi cu voce tare, concediindu-l: 

— Ne atingem scopul. Se apropie ora când veţi putea veni 
să-mi cereţi acea hârtie care va face din voi un prim-ministru. 

Pinacle se înclină adânc şi ieşi radios. 


În acest timp, Sorrientes reflecta asupra modului în care să 
se debaraseze de Pinacle, devenit nefolositor. 

"Cel mai simplu, cel mai expeditiv, îşi spune el, este un 
pumnal între umeri, pe o stradă pustie. Rămâne de văzut pe 
cine voi însărcina cu această treabă. Nu oamenii mei: el îi 
cunoaşte pe toţi... Atunci cine?... Desigur, acel Gyl-le-Loup, care 
m-a scăpat de Ragastens, nu va cere mai mult pentru a rezolva 
această nouă treabă". 

El se înfăşură în manta şi se îndreptă imediat direct spre 
Curtea Miracolelor şi bătu la uşa lui Gyl-le-Loup. 

— Meştere, îi spune el pe şleau, am nevoie din nou de 
serviciile tale. 

— Imposibil, monseniore, nu-mi mai practic meseria. 

Gyl-le-Loup declară asta cu vocea sa aspră, cu o răceală 
care ar fi descurajat pe oricare altul decât Sorrientes care, 
totuşi, se miră: 

— Tu nu mai lucrezi? 

— Nu, monseniore. 

— Ai devenit fricos? se informă Sorrientes cu un surâs 
ironic. E 

— Nu, monseniore, mă retrag. Inţeleg să trăiesc ca un 
burghez. Sunt destul de bogat, explică Gyl-le-Loup cu o anumită 
gravitate. 

— Putin îmi pasă, spune repede Sorrientes, asta va fi ultima 
afacere... O afacere bună, deoarece plătesc două mii de livre... 
iată-le. O dată treaba rezolvată, voi adăuga un supliment de 
cinci sute de livre. 

Gyl-le-Loup se gândi o secundă, şi, foarte hotărât: 

— Atunci când m-aţi căutat pentru acel gentilom al cărui 
corp noi l-am aruncat în râu, am făcut jurământul că această 
afacere va fi ultima. Scuzaţi-mă deci dacă o refuz pe aceasta. 
Deşi două mii cinci sute de livre!... Dar, nu. Simt că mi se va 
întâmpla o nenorocire dacă-mi voi călca jurământul. 

Sorrientes nu-şi putu reţine un gest de nemulţumire. 

— Totuşi, nu vreau să vă las în încurcătură. Eu refuz în 
contul meu, dar pot să vă indic un om care se va însărcina cu 
această treabă. 

— Preferăm să rezolvi tu asta. Am încredere în tine... 


— Răspund de cel pe care vi-l propun ca de mine însumi, 
întrerupse Gyl-le-Loup. Hotărâţi-vă, monseniore, pot să trimit să- 
| caute pe omul care va fi aici în două minute. 

Sorrientes se gândi o secundă şi, hotărându-se: 

— În definitiv, spune el ce contează cine se va însărcina cu 
treabă, cu condiţia ca ea să fie făcută. Trimite să-ţi caute omul. 

Trebuie să credem că Gyl-le-Loup avea motivele sale 
personale să ţină ca această misiune să fie încredinţată unui om 
ales de el căci, văzând că Sorrientes se decidea, o licărire de 
satisfacţie lumină o clipă fizionomia sa întunecată. El merse la 
fereastră, o deschise şi lansă o fluierătură ascuţită. Aproape 
imediat unul dintre oamenii săi apăru în stradă, sub fereastră. 
Pe acel ton scurt ce-i era propriu, el îi dădu un ordin cu voce 
scăzută şi întorcându-se spre Sorriente&s: 

— Omul va fi aici într-un minut, spune el închizând liniştit 
fereastra, deşi era cald. 

Sorrientes răspunse cu un semn din cap şi aşteptă, 
înfăşurat în mantă. 

După mai puţin de două minute, omul apăru şi se înclină 
înaintea lui Sorrientes. Acest om era Trombafior. 


Capitolul XXXI Gyl-le-Loup 


În timpurile sale bune, Trombafior, care ţinea în mod 
deosebit la preţioasa sa persoană, îşi cumpărase o cămaşă fină 
de zale la care nu mai renunţase. Işi datora viaţa acestei 
precauţii. Pumnalill lui Maulistrac îşi atenuase efectul datorită 
zalelor prea strânse şi foarte solide. Trombafior se alesese doar 
cu o contuzie în spate. 

Simţind că este lovit pe la spate, prima sa mişcare, 
instinctivă a fost să se întoarcă şi să dea lovitură pentru lovitură. 
Maulistrac plătise cu viaţa sa această ripostă. Apoi, acest atac 
viclean fusese o revelaţie pentru  Trombafior. Intr-o 
străfulgerare, el înţelese că ducele de Guise nu putea suporta ca 
secretul nefericirii sale conjugale să fie cunoscut de o haimana 
de teapa lui. El înţelese asta şi imediat s-a lăsat să cadă pe 
spate, făcând pe mortul. 


Îndată ce spadasinii ducelui plecaseră, lăsând pe câmpul de 
luptă morţi şi răniţi, Trombafior se ridică dintr-o săritură şi o 
şterse cât putu de repede. 

El hotărî să meargă pentru a se ascunde la Curtea 
Miracolelor, unde oamenii ducelui, bineînţeles, nu călcau. Ceea 
ce făcu chiar în aceeaşi seară, după căderea nopţii. 

Şi, pentru a înşela mai bine, se prefăcu a fi în căutarea unei 
munci oarecare oferindu-şi serviciile unor anumiţi cerşetori care 
erau şefi de bandă. 

Firesc, el se adresase în primul rând lui Gyl-le-Loup. 

Îndată ce Trombafior se găsi în prezenţa lui Sorrientès, Gyl- 
le-Loup îi lăsă între patru ochi şi se retrase discret într-o altă 
cameră. Dar, de cum intră în această cameră, merse prompt la 
perete, deschise o mică vizetă ascunsă care-i permitea să vadă 
şi să audă ceea ce se făcea şi se spunea în camera pe care o 
părăsise. Şi el privi şi ascultă. 

Trombafior era hotărât să refuze această misiune, aşa cum 
făcuse Gyl-le-Loup. Dar când văzu cum clientul expune pe masă 
o mie de livre în frumoase piese de aur cu efigia regelui, el se 
grăbi să accepte. 

Gyl-le-Loup, pe care Sorrientes îl chemă, consimţi să-i 
comunice lui Trombafior ziua când va trebui să acţioneze şi, o 
dată treabă făcută, să-i remită cealaltă jumătate a sumei 
promise, pe care Sorrientes o numără pe loc. înainte de a ieşi, el 
se întoarse şi, fără să ridice vocea, cu un surâs: 

— Vă previn că, dacă nu vă veţi îndeplini treaba sau dacă 
veţi scăpa omul, eu voi afla. 

Gyl-le-Loup şi Trombafior rămaseră singuri. Trombafior se 
încurcă în mulţumiri exagerate pe care Gyl-le-Loup le opri printr- 
o ridicare din umeri care însemna că treaba nu valora mai nimic. 

— Cum ai de gând să procedezi? 

Trombafior nu se lăsă rugat să explice cum se aştepta el să 
rezolve treaba. Gyl-le-Loup îl ascultă cu gravitate, aprobă, 
adăugă câteva sfaturi ascultate cu respectul ce-i era datorat şi-l 
concedie spunând: 

— Vei trece pe aici în fiecare zi pentru a putea să-ți 
comunic momentul când va trebui să acţionezi. 

— N-am intenţia să lipsesc. La dracu! Afacerea aduce un 
venit destul de bun pentru ca să nu-mi cruţ osteneala. 


Trombafior plecă, Gyl-le-Loup ieşi la rândul său. El merse în 
strada Truanderie, la tavernă Grand-Duc. Din colţul întunecos 
unde se aşeză, el ridică vocea pentru a comanda o sticlă de vin. 
Gazda însăşi, frumoasa şi enigmatica Mawviette Gueule d'Or, fu 
aceea care-i aduse sticla de vin şi un pahar. In timp ce ea se 
apleca peste masă pentru a-i umple paharul, Gyl-le-Loup îi 
strecură în şoaptă: 

— Trebuie să-l văd pe domnul cavaler. 

Mauwviette nu se clinti, ea continuă să toarne vin în pahar şi, 
dintr-o răsuflare: 

— Treci pe alee, urcă la el şi aşteaptă. Merg să-l caut. 

Ea se înapoie la bucătărie fără grabă, aruncând în dreapta 
şi în stânga privirea stăpânului şi cu aerul său serios, cu vocea 
sa blânda, dar foarte autoritară, ca un general pe câmpul de 
luptă, dând în trecere ordine: 

— Catho, şterge această masă; Marion, la ce te gândeşti, 
fiica mea? Nu-i vezi pe acei domni care se ostenesc să-ţi facă 
semn? Loison, adună aceste căni şi pahare goale... i 

Ea nu făcu decât să traverseze bucătăria şi ieşi. In stradă, 
cu paşi iuți şi uşori, se îndreptă spre Hale. 

Gyl-le-Loup goli jumătate din sticlă fără să se grăbească, 
plăti şi ieşi. El dădu colţul străzii şi intră, prin strada Mondetour, 
în aleea casei. Liniştit, ca omul care cunoştea foarte bine 
locurile, el urcă şi intră ca la el acasă în locuinţa lui Ragastens 
care nu era închisă cu cheia. 

El se aşeză şi aşteptă cu răbdare aproape o oră. După 
trecerea acestui timp, apăru Mauviette Gueule d'Or. 

— Domnul cavaler va veni, spune ea. 

El mai aşteptă încă un sfert de oră la capătul căruia uşa se 
deschise şi Ragastens apăru, în fine. 

Ragastens era îmbrăcat în negru de sus până Jos. El purta 
doliu după fratele său Pompignan. Părea foarte afectat de 
această moarte despre care ştia că este o sinucidere disimulată. 

Gyl-le-Loup, văzându-l apărând, se ridică şi-l salută cu acel 
aer de demnitate sălbatică ce-i era propriu şi care nu era lipăit 
de o anume semeţie. 

— Domnule cavaler, spune el, acelaşi client care m-a plătit 
pentru a vă omori a venit să-mi ceară să-l ucid pe bărbatul cu 
mască roşie. 


— Tu ai acceptat? întrebă Ragastens fără să manifeste nici 
surpriză, nici emoție. 

Gyl-le-Loup ezită un moment. Şi hotărându-se brusc: 

— Ei bine! Nu, spune el. Adevărul este că, de când sunt în 
serviciul vostru, nu ştiu din ce cauză, am început să mă gândesc 
la lucruri la care înainte n-am meditat niciodată. Şi ascultându- 
vă sfaturile, am înţeles îndeosebi că meseria mea, care îmi 
părea foarte firească, de care eram mândru, este o meserie 
îngrozitoare. 

Şi cu un aer încurcat, copleşit parcă de ruşine: 

— lată, domnule, probabil că veţi judeca acum că nu mai 
sunt un bărbat, că am devenit o femeie plină de scrupule şi 
sensibilităţi. 

— Te înşeli, spune Ragastens foarte serios. Şi dovada că 
este aşa, constă în aceea că-ţi spun: lată mâna mea, Gyl-le- 
Loup, bate palma. 

— Cum! se sufocă Gyl-le-Loup, voi binevoiţi!... mie!... 
această onoare!... 

— Bate palma, îţi spun, repetă Ragastens întinzându-i mâna 
larg deschisă. 

Şi cu surâsul său sincer, puţin ironic: 

— Numai dacă nu te consideri un prea mare senior pentru a 
strânge mâna unui biet amărât aşa ca mine. 

Dintr-o dată, Gyl-le-Loup nu se mai lăsă rugat. El prinse 
mâna fină şi nervoasă ce-i era întinsă în uriaşa sa mână aspră şi 
o strânse s-o zdrobească. 

— Deci, reluă Ragastens, ţi s-a cerut să-l omori pe bărbatul 
cu masca roşie şi tu ai refuzat? 

— Da, domnule. Dar m-am gândit că această afacere 
trebuie să vă intereseze în mod deosebit şi am făcut în aşa fel 
încât această misiune să fie încredinţată unui om pe care-l am în 
mâna mea, cu toate că el nu bănuieşte asta şi care nu va face 
decât ceea ce îi voi impune eu să facă, fie că vrea, fie că nu. 

Şi el povesti ceea ce convenise cu Sorrientes şi tot ce-i 
spusese Trombafior. Când terminase, el întrebă: 

— Acum, când sunteţi la curent, ce trebuie să fac? 

— Ceea ce s-a stabilit între clientul tău, Trombafior şi tine, 
respinse categoric Ragastens. 

— Cum, voi vreţi?... se miră Gyl-le-Loup. 


— De ce nu? surâse Ragastens. Numai că, atunci când va 
trebui să comunici ziua când Trombafior va trebui să acţioneze, 
mă vei anunţa pe mine, înaintea lui. Restul mă priveşte. 

— Bine, domnule, răspunse Gyl-le-Loup care nu făcu alte 
observaţii. 

Mai discutară câtva timp, Ragastens, fără îndoială, îl 
însărcina cu vreun comision şi îi dădu instrucţiuni. După care se 
despărţiră. 


Capitolul XXXII Cele două doamne în gri se 
confruntă din nou 


Cele două tentative de omor contra Rolandei dând greş din 
vina surorii sale, doamna în gri părăsise Courtille şi revenise la 
palatul Sorrientes. 

Intre cele două surori avusese loc o explicaţie agitată. 
Aceea care o salvase pe Rolande, la tot ceea ce sora sa putuse 
să-i spună, răspunsese cu încăpățânare: 

— Nu vreau să te atingi de Rolande. 

— Deoarece acţionaţi ca un duşman, nu mă veţi condamna 
dacă vă voi trata ca atare. De acum înainte veţi fi 
supravegheată cu stricteţe şi veţi rămâne aici. 

— Prizonieră? 

— Nu, spune cu răceală funesta doamnă în gri, dar nu veţi 
fi slăbită din ochi. Şi nu veţi mai ieşi singură. 

Era prima dată în viaţa lor că cele două surori, care se 
iubeau cu tandreţe, se vedeau despărțite de un diferend atât de 
grav. 

Doamna în gri îl puse la curent pe Sorrientes cu cele două 
eşecuri pe care le îndurase la Courtille. 

Ea încheie spunând că trebuise să dea dispoziţii pentru ca 
sora sa să fie supravheată cu stricteţe şi să nu poată ieşi fără 
asentimentul lor. 

Sorrientes ascultă aceste ştiri neplăcute cu acelaşi calm 
suveran, cu aceeaşi expresie de nepătruns. Şi, fără să-i 
pronunţe numele, fără să spună o vorbă de natură să dezvăluie 
dacă cea despre care vorbea era soţia sa sau soră ei, aprobând 
precauţiile luate, el ajunse să se neliniştească: 


— Nu trebuia totuşi să se recurgă la prea multă asprime în 
privinţa ei. Este sora voastră, la urma urmei şi ştiţi cât de mult 
vă iubeşte şi vă admiră. 

— Fiţi liniştit, spune ea cu cea mai mare seriozitate, nici eu 
nu vreau să fie nefericită. 

— Faceţi deci cum este mai bine, făcu el uşurat. 

La rândul său el o puse la curent cu măsurile pe care le 
luase pentru a se debarasa de Pinacle. Ea aprobă cu acel aer 
maiestuos de suverană ascultând un ministru şi întrebă cu 
răceală: 

— Când socotiți că veţi termina cu Pinacle? 

— Cât mai repede posibil. Mâine, poimâine sau mai târziu. 

Ea se gândi o secundă şi: 

— Pinacle afirmă că primele simptome ale otrăvirii regelui 
se vor manifesta între 1 şi 3, adică în cinci sau şase zile. Mi se 
pare că trebuie să îl lăsăm în viaţă pe Pinacle până când se vor 
manifesta primele simptome. 

Şi ea îşi explică gândul: 

— In cazul că Pinacle s-a înşelat, în cazul că regele nu va fi 
bolnav la data fixată, va trebui luat totul de la capăt... Şi cine se 
va ocupa dacă nu-l vom mai avea pe Pinacle? 

— Aveţi de o sută de ori dreptate, făcu el cu o vioiciune 
care dovedea cât de mult argumentul furnizat de ea i se părea 
demn de a fi luat în consideraţie. Voi aştepta pentru a acţiona 
până când se va declara boala regelui. 

Datorită acestei intervenţii a doamnei în gri care, cu o 
prezenţă de spirit admirabilă se gândea la toate, Pinacle scăpă 
deocamdată de pumnalul lui Trombafior. 

— Şi acum ce aveţi de gând să faceţi cu Rolande? reluă 
Sorrientes. 

— Caut, spune ea şi nu găsesc. 

Şi luând o hotărâre, ea tranşă: 

— Să aşteptăm câteva zile. 1 august se apropie. Conform 
celor ce se vor petrece la Luvru în acea zi, vom acţiona în 
consecinţă. 

Mai discutară despre marele eveniment aşteptat cu 
nerăbdare: boala regelui care trebuia să se declare în câteva 
zile şi se despărţiră. 

Ca întotdeauna, în asemenea împrejurări, aceea dintre cele 
două surori care asistase invizibilă la această convorbire, ieşi din 


ascunzătoarea sa şi se strecură pe culoar. Cele două surori îşi 
petrecură restul zilei împreună fără să se despartă un minut. 

Spre ora cinci a serii merse fiecare în apartamentul său. 
Funesta doamnă îşi conduse sora până la uşă. Aici ea spuse cu 
blândeţe, dar pe un ton foarte hotărât. 

— Voi fi obligată să vă închid, sora mea. 

— Închideţi-mă, sora mea. 

— Aşa voi face, replică funesta doamnă în gri, fără să 
insiste mai mult şi este vina voastră. 

Suspinând amândouă, ele se îmbrăţişară cu dragoste. 

Cea bună intră la ea. Funesta împinse un zăvor puternic 
care, la ordinul ei, fusese pus la exteriorul uşii. In aşa fel încât 
cea care se găsea înăuntru era realmente prizonieră. După ce 
pusese zăvorul, doamna în gri se îndepărtă spunând: 

"Voi reveni mâine dimineaţă s-o eliberez. De acum încolo o 
desfid să mai iasă din apartamentul său. Cu atât mai mult din 
palat". 

Ea era liniştită, sigură de ea, sigură că, neavând aripi, 
prizoniera nu va ieşi. 

Dar, după mai puţin de o oră, una dintre cele două doamne 
în gri era în stradă. Singură, pe jos, cu toată lungimea traseului, 
ea merse spre Courtille şi bătând în poarta Rolandei la căderea 
nopţii. 

Văzând-o apărând, Rolande, puţin palidă întrebă cu vocea 
sa armonioasă pe care nici o emoție n-o altera: 

— Veniţi pentru a mă salva sau pentru a încerca să mă 
loviți? 

— Pentru a vă salva, spune ea cu gravitate. Rolande nu 
tremura, nu se temea de nimic 

Pentru ea. Dar, sub calmul său aparent era tulburată în 
mod ciudat. Era întotdeauna astfel atunci când se găsea în 
prezența unei doamne în gri. 

Şi asta este de înţeles: ea nu ştia niciodată dacă o avea în 
faţa ei pe cea bună, cea care-i promisese să vegheze asupra ei 
şi care-şi ţinuse cinstit cuvântul sau pe cea funestă, cea care o 
urmărea cu o ură neîndurătoare. Ea întrebă cu candoare: 

— Nu-mi spuneţi cui trebuie să adresez recunoştinţa mea, 
care este profundă, sinceră şi pe care nimic n-o va putea 
schimba? Jocelynei, Hermosei? 


— Înţeleg crunta voastră încurcătură, suspină vizitatoarea, 
dar reţineţi asta: pe patul de moarte, am făcut doamnei de 
Hautfort, mama mea care, vai! Ghicise instinctele rele ale surorii 
mele, jurământul de a veghea asupra ei, de a o conduce, dea o 
proteja, de a repara în măsura puterilor mele răul pe care ar 
putea să-l facă şi de a n-o trăda niciodată. Tocmai pentru a nu 
mă abate de la acest jurământ sfânt veghez asupra voastră. 
Pentru a nu-l încălca trădându-mi sora, nu vă voi spune dacă eu 
sunt Jocelyne sau Hermosa. 

Rolande simţi că ea avea dreptate şi nu insistă. Atunci 
doamna în gri vorbi. Ea povesti conversaţia pe care o 
surprinsese în aceeaşi zi între Sorrientes şi funesta doamnă în 
gri. Ea dădu amănuntele cele mai precise asupra atentatului 
căruia trebuia să-i cadă victimă Henri al Ill-lea şi încheie 
spunând: 

— Vă întrebaţi probabil în ce măsură moartea regelui poate 
să vă intereseze? Pentru că, regele mort, sora mea va fi 
atotputernică. Atotputernică, auziţi? Adică îi va fi uşor să obţină 
contra voastră o judecată care să vă respingă revendicările şi să 
vă condamne la o 
recluziune veşnică într-o mănăstire unde veţi fi îngropată de vie. 
Vă întrebaţi, de asemenea, fără îndoială, ce puteţi face pentru a 
împiedica acest oribil atentat contra regelui. Este foarte simplu: 
trebuie să-l anunţaţi pe domnul de Ragastens care va acţiona 
cum va considera mai bine. 

— Vai! Doamnă, suspină Rolande, domnul de Ragastens 
este mort. Voi ştiţi bine asta. 

Proferând această minciună, ea nu se putu împiedica să 
roşească şi să întoarcă ochii. Doamna în gri îi văzu stânjeneală 
şi surâse: 

— Nu ştiţi să minţiţi. Şi foarte amabilă: 

— Trebuie să fiţi atentă la asta. Şi eu îl credeam pe domnul 
de Ragastens mort. Şi ştiţi cine m-a informat că nu era? Voi. 

— Eu, Dumnezeule! protestă Rolande. 

— Voi, repetă doamna în gri cu mai multă convingere. 

Şi ea explică: 

— Vă cunosc suficient pentru a şti că sunteţi dintre acelea 
care, atunci când şi-au dat inima, nu şi-o iau niciodată înapoi. 
Or, priviţi-vă, Rolande: credeţi că dacă bărbatul pe care l-aţi ales 
era într-adevăr mort, aţi avea o expresie atât de calmă, atât de 


indiferentă? Nu, nu-i aşa?... Trebuie să fiţi atentă la asta, vă 
spun eu. Dacă va vedea sora mea, ea ar fi făcut aceeaşi 
observaţie ca şi mine. Ea s-ar fi lămurit că şi mine. Şi ea ar fi 
acţionat în consecinţă. Fie ce-o fi, eu nu vă cer să mărturisiţi că 
domnul de Ragastens este în viaţă. Dar susţineţi-o într-un mod 
care să-l facă pe oricine să vă creadă. Acum sunteţi avertizată, 
am făcut ceea ce am putut. Restul vă priveşte. 

Şi, fără să aştepte un cuvânt de mulţumire, ea se îndreptă 
spre poartă, însoţită de Rolande şi toţi ai ei. Marasquin deschide, 
ea dă un ultim şi dublu avertisment: 

— Nu ieşiţi... Spuneţi domnului de Ragastens că aveţi 
aceste informaţii de la aceeaşi femeie care, ajutându-l să 
evadeze din palatul Sorrientes, i-a spus două cuvinte privind 
misterioasă şi îngrozitoarea treabă pe care o îndeplineşte 
Pinacle la Luvru. El, care ştie că n-am minţit atunci, va înţelege 
că nu mint nici astăzi. 

Ea se avânta pe drum şi dispăru. 

A doua zi dimineaţă, atunci când funesta doamnă în gri 
veni s-o elibereze pe sora sa, ea găsi zăvorul împins până la 
capăt, aşa cum îl pusese ea însăşi în ajun. lar sora sa, cu un 
surâs enigmatic pe buze, aştepta cu răbdare să fie eliberată, 
brodind. 

După această vizită a doamnei în gri, a urmat plecarea lui 
Jehan Gehenne la Curtea Miracolelor unde avu o convorbirte cu 
Gyl-le-Loup. După care, groparul-poet se întoarse la Courtille şi 
Gyl-le-Loup merse la tavernă Grand-Duc, la Mauviette Gueule 
d'Or, unde l-am văzut deja o dată. 

Ceea ce a făcut ca Ragastens să cunoască hotărârile lui 
Sorrientes la douăzeci şi patru de ore după ce fuseseră luate, 
aşa cum aflase de intenţia sa de a-l omori pe Pinacle prin 
Trombafior. 


Capitolul XXXIII Pregătiri dubioase 


Pe durata zilelor următoare, a Sorrientes desfăşură o 
activitate extraordinară. In fiecare zi, fie la el acasă, fie la 
palatul Guise, el avu lungi şi secrete convorbiri cu ducele care, 
de partea sa, nu stătea inactiv. 


O dată terminate convorbirile cu Guise, Sorriente&s, 
îmbrăcat foarte simplu, cu nasul înfundat în gulerul mantalei, 
seara, începu să facă vizite misterioase la un număr considerabil 
de persoane aparţinând tuturor mediilor sociale, dar mai cu 
seamă clerului şi burgheziei. 

Dar asta nu este totul, el merse să-i vadă pe conducătorii 
diverselor corporaţii: marinarii, măcelarii, negustorii şi alţii. În 
fine, el discută cu numeroşi clerici: Guillaume Rose şi Maurice 
Poncet, predicatori care se făceau remarcaţi prin violenţa 
atacurilor lor, de la amvon, contra regelui, cu Jean Prevost, 
paroh de Saint-Severin; Jean Boucher, paroh de Saint-Benoist; 
Jean Pelletier, paroh de  Saint-jaeques-la-Bouehefie; Jean 
Guincestre, paroh de Saint-Gervais, mergând de la Cetate la 
Universitate, de la Universitate în oraş. 

In acest timp, Guise avea lungi conferinţe cu membrii 
familiei sale, cu căpitanii săi, cu o mulţime de predicatori, de 
preoţi, de călugări, de membri ai Parlamentului, de oameni din 
marea burghezie. 

Toate aceste demersuri, oricât de bine erau ascunse, nu 
puteau trece complet neobservate. Cei care participaseră la 
aceste misterioase convorbiri nu păstrau întreaga discreţie 
dorită. A rezultat că se pălăvrăgea straşnic în rândul populaţiei, 
unde se manifestă o agitaţie care creştea fără încetare. Circulau 
zvonuri dintre cele mai ciudate, fără să se indice nimic precis şi 
fără să se poată spune de unde plecau pentru a face înconjurul 
oraşului cu o rapiditate surprinzătoare. 

O dată, 10 august, revenea fără încetare pe toate buzele. 
Nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate ce urma să se întâmple 
la acest 10 august apropiat. Dar nu era un parizian care să nu 
jure că în acea zi se vor produce evenimente formidabile. Şi cum 
tot oraşul ştia acum că, chiar în ziua aceea, regele va organiza o 
mare sărbătoare la Luvru, se făcea o apropiere între ceremonie 
şi evenimentele scontate. 

Intre timp, acest întâi august, aşteptat cu atâta nerăbdare, 
sosise în sfârşit. Dis-de-dimineaţă, Sorrientes îl chemase pe 
Pinacle şi se închisese cu el în cabinetul său. Aici, el se informă 
cu ardoare: 

— Ei bine! Regele? 

Sigur de el, cu o indiferenţă sinistră, Pinacle afirmă: 

— Boala se va declara înainte de sfârşitul zilei. 


— Voi merge astăzi la Luvru, declară Sorrientes. Vreau să 
fiu acolo. Vreau să văd cu proprii mei ochi. 

— Veţi vedea, monseniore şi vă veţi convinge. Va trebui 
probabil să vă înarmaţi cu răbdare şi să vă prelungiţi vizita la 
Luvru. Eu nu pot, înţelegeţi, să precizez la ce oră se vor 
manifesta primele simptome. 

— Nu contează, spune Sorrientes, voi merge totuşi. Voi 
merge cu ducele de Guise care, de asemenea, vrea să fie acolo. 

— Cu privire la monseniorul duce de Guise, monseniorul îmi 
permite să-i comunic o observaţie pe care am făcut-o? 

— Vorbeşte, consimţi Sorrientes cu bunăvoință. 

— Ei bine! Monseniore, parcurgând străzile, am auzit că 
toată lumea vorbeşte despre un eveniment însemnat care 
urmează să se producă pe 10 viitor. 

— Ei bine? făcu Sorrientes cu o naivitate admirabil jucată. 

— Ei bine! Monseniore, continuă Pinacle, noi ştim că acest 
eveniment însemnat despre care vorbeşte poporul, este 
moartea regelui care, după toate probabilitățile, se va produce 
în ziua aceea. 

— De acord, făcu Sorrientes cu un surâs enigmatic, dar tot 
în ziua aceea, monseniorul de Guise se va proclama rege. 
Acesta este, mi se pare, un eveniment şi mai însemnat decât 
moartea regelui. 

— În mod sigur, reluă Pinacle care se posomori şi mai mult. 
Nu vi se pare că acest brav popor va face repede legătura între 
aceste două importante evenimente: moartea regelui şi 
înălţarea pe tron a ducelui de Guise? Se va trage în mod 
obligatoriu concluzia că ducele cunoştea dinainte data exactă a 
morţii regelui. De aici până la a-i atribui această moarte, nu va fi 
decât un pas care va fi repede făcut. Dar, eu îi cunosc bine pe 
parizieni, monseniore: chiar din momentul când- vor face 
această remarcă, acela pe care-l numesc marele Henri va 
deveni pentru ei asasinul regelui. Şi ei nu vor permite niciodată 
ca acest asasin să urce pe tronul celui asasinat. 

Sorrientes îl lăsase să vorbească, cu surâsul său enigmatic 
pe buze. Când văzu că a terminat, el se îndreptă şi fixând 
asupra lui strălucirea ochilor săi de foc, cu o voce tăioasă, el 
lăsă să cadă ca o lovitură de secure: 

— Dar eu sper să se întâmple astfel. La nevoie, oameni ai 
mei vor aţâţa această furie şi această revoltă. Guise va fi şi va 


rămâne asasinul regelui. Şi când se va prezenta pentru a culege 
coroana regală din sângele victimei sale, mulţimea indignată se 
va ridica înaintea lui, care fu idolul ei, cum ai spus-o atât de bine 
şi-l va sfâşia cu dinţii. Şi cum acestei ţări îi trebuie un stăpân, 
cum nu mai poate fi vorba de Valois, neam epuizat, cum nu mai 
poate fi vorba de Bourboni, care sunt eretici, această coroană 
îmi va reveni mie, care nu sunt amestecat cu nimic în 
asasinarea regelui. Nici măcar nu va fi nevoie să mă aplec 
pentru ca s-o ridic. Voi fi rugat în genunchi s-o primesc. 

Ameţit de succesul iminent şi pe care-l credea asigurat, el 
se lăsase transportat până la a-i dezvălui lui Pinacle, uluit de 
admiraţie, gândurile sale cele mai secrete. Işi revenea deja în 
fire şi regretă că vorbise. Un cuvânt al lui Pinacle, acum, putea 
să ducă la prăbuşirea acestui eşafodaj atât de încet şi de 
laborios elaborat în umbră. El înţelese asta prea târziu, el dori să 
repare, cel puţin în parte, răul pe care-l făcuse asigurându-şi 
complicitatea celui care devenise confidentul său cel mai 
apropiat. Şi, cu o bunăvoință semeaţă, el îl concedie spunând: 

— Mergeţi, domnule Pinacle şi nu uitaţi că în ceea ce vă 
priveşte, nu s-a schimbat nimic. Orice s-ar întâmpla, veţi fi 
ministru. 

Indată ce ieşise, Sorrientes îşi spuse: 

"Am avut limba prea lungă. Acum, dacă regele trăieşte sau 
moare, trebuie ca acest om să dispară. Ştie prea multe". 

El se gândi o secundă şi hotărî: 

"Chiar în această seară, îl voi înştiinţa pe Gyl-le-Loup că 
omul său poate acţiona mâine". 


Capitolul XXXIV Trombafior acţionează 


Sorrientes urcă pe cal şi, cu mica sa escortă obişnuită, se 
îndreptă spre palatul Guise. 

Acolo, de asemenea, se trăia în aşteptarea febrilă a 
faimosului eveniment despre care vorbea poporul. Numai că, 
aici, câţiva apropiaţi, al căror devotament rezista la orice, 
cunoşteau adevărul. Ceilalţi nu ştiau nimic, dar ghiceau despre 
ce este vorba. Şi unii şi alţii îşi păzeau cu prudenţă limba şi, 


dacă n-ar fi fost decât după ei, desigur poporul n-ar fi avut de ce 
să se agite aşa cum o făcea. 

La palatul Guise, se discuta pe ascuns despre o întrunire 
care trebuia să se ţină chiar a doua zi. Se vorbea pe ocolite 
despre hotărâri de cea mai mare importanţă ce vor fi luate la 
această întrunire la care nu trebuia să asiste decât familia 
ducelui, câţiva dintre căpitanii săi şi cei mai decişi dintre 
partizanii săi. 

Lucru straniu, care nu atrase atenţia nimănui, această 
întrunire, care interesa înainte de toate pe lorreni şi unde 
trebuia să fie luate astfel de hotărâri care în caz de insucces 
puteau să-i ducă pe toţi la eşafod, această întrunire urma să se 
ţină seara la palatul Sorrientes şi nu la palatul Guise sau în una 
din nenumăratele mănăstiri devotate cardinalului de Guise, care 
era abate de Cluny, cea mai importantă dintre abaţiile regatului. 

Că Sorrientes avea interes ca această întrunire să se ţină la 
el acasă, asta mi se pare sigur. Dacă el reuşise să-l convingă pe 
Guise că trebuia să fie astfel, nu vom ezita să spunem că asta 
era extraordinar. Fie ce-o fi, încrederea pe care Guise, familia şi 
partizanii săi o aveau în el era atât de mare, încât găseau foarte 
normal ca lucrurile să se petreacă în felul acesta. 

Guise şi Sorrientes plecară la Luvru. Escorta lui Guise era 
mai numeroasă decât de obicei şi mai fastuoasă, mai 
remarcabilă ca niciodată. Guise şi Sorrientes mergeau în frunte, 
unul lângă altul. Ei trebuiră să-ţi ţină caii. la pas. Indată ce Guise 
apăru în stradă, el fu salutat prin manifestări delirante: 

— Trăiască Guise!... Trăiască marele Henri!... Trăiască 
susținătorul bisericii!... 

Aceste aclamații fură imediat urmate de completarea lor 
obligatorie: 

— Moarte ereticilor!... Moarte calviniştilor!... 

Şi poporul care scotea aceste aclamații frenetice de 
trăiască, urmate de strigăte de moarte, se îmbrâncea la 
trecerea lor pentru a vedea mai de aproape, pentru a-l atinge şi 
a-l aclama din nou pe cel care era idolul său. 

Guise strălucea, radios, surâzând femeilor, îşi ridica pălăria 
către bărbaţi pe care-i numea: "Prietenii mei... Bunii mei 
prieteni!..." Şi lui Sorrientes care, alături de el, surâdea 
enigmatic, lui Sorrientes care, probabil, organizase această 
manifestaţie, plin de bucurie şi de trufie, îi strecură în şoaptă: 


— Ce se întâmpla cu ei? Nu am văzut niciodată o izbucnire 
asemănătoare! Ah! Îţi bucură sufletul să te simţi iubit astfel de 
un atât de brav popor! 

Guise fu astfel însoţit până la Luvru de aclamaţiile unei 
mulţimi în delir care mergea pe urmele sale. 

De altfel, Henri al lll-lea nu vorbea decât despre 
sărbătoarea pe care avea de gând s-o dea la 10 august. El 
promitea minuni despre care vorbi mult timp. În fond, nu numai 
că era bine dispus, dar şi părea că se simte încă admirabil. 
Guise, puţin descumpănit, privea pe furiş la Sorrientes. lar 
Sorrientes, vag îngrijorat, îl întreba din ochi pe Pinacle, prezent 
şi el, care cu un semn din cap îl linişti părând a spune: 
"Aşteptaţi, aveţi răbdare". 

Şi ei aşteptară. Regele, cu o elocvenţă inepuizabilă, 
enumera distracţiile pe care avea de gând să le ofere invitaţilor 
săi, binevoind să consulte pe "bunul său văr" şi pe "marele său 
prieten, domnul ambasador". 

Şi deodată, în mijlocul enumerării programului sărbătorii 
sale, el se opri. L-au văzut tremurând, scuturat de un frison 
puternic. Cu dinţii clănţănind, el pronunţă cu greutate, ducând 
mâinile la gât şi la piept: 

— Hei! Ce-i asta.. Mi se pare că... 

El nu reuşi să-şi termine fraza şi ar fi căzut pe spate dacă 
Guise nu l-ar fi prins de braţ şi nu l-ar fi susţinut. 

Fu o nebunie de nedescris care nu dură decât câteva 
secunde. Apoi fiecare se precipită gemâna: 

— Regelui îi este rău! 

Indispoziţia regelui fu scurtă. El îşi reveni rapid. Şi el însuşi 
îi linişti cu o voce jalnică: 

— Nu-i nimic, domnilor... Dar am simţit că mor. 

Dar Miron îl examină pe bolnavul regal şi-i punea întrebări. 
Şi după ce reflectă îndelung, el pronunţă cu gravitate: 

— Este o febră mare ca urmare a unei răceli: regele, care a 
fost la înot, a comis imprudenţa să ia o băutură rece. Poate să 
fie grav. Trebuie, domnilor, să-l lăsaţi pe rege să se odihnească 
în linişte. 

— Dar nu, protestă Henri al III-lea, mi-am revenit. Vă asigur 
că nu am nimic. 


Dar Miron, susţinut de altfel de Pinacle, îşi menţinu 
hotărârea. lar regele îi concedie el însuşi pe cei de faţă spunând 
cu vocea sa nazală: 

— Haideţi, doctorul trebuie ascultat. Mergeţi, domnilor, vă 
mulţumesc pentru grija voastră... Domnule ambasador şi voi, 
bunul meu văr, nu uitaţi că-mi va face plăcere să vă văd la mica 
mea sărbătoare. 

— Nu avem intenţia să lipsim, promise Guise. Toţi cei de 
faţă ieşiră, lăsându-l pe rege pe 

Mâinile celor doi medici. Sorrientes şi Guise nu schimbară 
decât câteva scurte cuvinte asupra sănătăţii regelui. Ei o făcură 
cu fizionomii de circumstanţă. Dar fără voia lor, bucuria, o 
bucurie triumfătoare şi cumplită, strălucea în ochii lor. Ei se 
despărţiră la poarta Luvrului, dându-şi întâlnire pentru a doua zi 
seara, la palatul Sorrientes. 

Îl vom lăsa pe Guise pentru a-l urma pe Sorrient&s. Acasă, 
unde ajunse curând, el o găsi pe doamna în gri care aştepta 
nerăbdătoare şi care întrebă cu promptitudine: 

— Ei bine? 

— Ei bine! răspunse Sorrientes, totul s-a petrecut aşa cum 
prevăzuse Pinacle. 

Sorrientes o cercetă un moment cu un surâs ironic şi se 
retrase lăsând-o cu visele sale. El nu pierdu un minut. şi 
schimbă costumul şi plecă la Gyl-le-Loup. 

— Mâine seară, îi spune el, spre orele şase, bărbatul cu 
masca roşie va ieşi de la Luvru pentru a se îndrepta spre palatul 
Sorrientes. Spuneţi asta omului vostru, pentru ca el să 
acţioneze, astfel încil totul să se termine mâine. 

O oră mai târziu, Ragastens era informat despre această 
hotărâre. 

A doua zi, 2 august, Trombafior, înfăşurat în mantaua sa, 
stătea la pândă în faţa intrării principale a Luvrului, care era 
situată pe strada l'Austruce. 

La orele şase, exact ora indicată de Sorrientes, Pinacle puse 
piciorul în stradă. El se întoarse la stânga şi, fără să se 
grăbească, se îndreptă spre strada Saint-Honore€. In spatele său, 
Trombafior se strecură pe nesimţite şi-l urmă la câţiva paşi 
distanţă. 


În spatele lui Trombafior, Ragastens, îmbrăcat în negru din 
cap până-n picioare, urmărea, observa toate mişcările şi era 
gata să intervină. 

Fără să bănuiască faptul că era urmărit pas cu pas, Pinacle 
sosi la poarta Saint-Honore şi se întoarse la stânga. Locul era 
pustiu după dorinţă. Trombafior îl alesese în perfectă cunoştinţă 
de cauză. 

El îl lăsă pe Pinacle să se îndepărteze de poarta Saint- 
Honoré; când îl văzu ajuns unde dorea el, se încorda şi sări cu 
pumnalul în mână. 

Ragastens sări în acelaşi timp cu el. Şi, avântându-se, el 
lansă lui Pinacle acest avertisment: 

— Atenţie, domnule, vă atacă din spate. 

Pinacle era curajos — când nu era vorba de Ragastens. El 
făcu un salt într-o parte, scoase pe loc sabia şi făcu faţă 
agresorului. 

El n-avu nevoie să se-ncaiere. Ragastens căzuse asupra lui 
Trombafior înainte ca acesta să-l lovească pe Pinacle: în 
momentul în care tâlharul ridica braţul pentru a lovi, el primi o 
lovitură formidabilă în ceafa care-l făcu să se clatine şi-l trimise 
să se întindă în mijlocul străzii. Înainte de a-şi reveni din 
surpriză, Ragastens sări asupra lui, îi luă pumnalul şi-l aruncă în 
şanţ. Trombafior se ridică imediat şi, spumegând de furie, făcu 
faţă acestui agresor care căzuse, asupra lui pe neaşteptate. 

Cu vocea sa ironică, Ragastens îl sfătui: 

— Pleacă, este cel mai bun lucru pe care-l ai de făcut. 

Atunci, Pinacle îl recunoscu. Şi el rămase țintuit locului, cu 
părul zbârlit, cu ochii rătăciţi, îngrozit, cu creierul gol. 

Trombafior îl recunoscu de asemenea şi scrâşni din dinţi: 

— Cavalerul blestemat!... De această dată, te voi dobori!... 

El încercă să scoată sabia. Ragastens nu-i lăsă timp. El îşi 
proiectă pumnii unul după altul cu o rapiditate fantastică. Şi o 
grindină de lovituri se abătu asupra capului lui Trombafior. 
Ragastens încetă să lovească. Il apucă de gât şi-l zgâlţâi cu 
putere, aruncându-i în faţă, într-un hohot de râs: 

— Pleacă! Dar pleacă o dată! Vezi bine, că te iert. 

El îl întoarse dintr-o mişcare şi cu o forţă irezistibilă îl 
proiectă înainte, aproape zburând. Şi Trombafior, cu sângele 
ţâşnind pe nas şi pe gură, fugi cât îl ţineau picioarele, la 
întâmplare, fără să ştie încotro. În faţa bisericii Saint-Honor6, 


aproape în faţa străzii Champ-Fleuri, se afla stâlpul infamiei. El 
căzu la baza acestui stâlp, doborât de furie şi de ruşine mai 
degrabă decât de loviturile primite şi rămase întins fără 
cunoştinţă. 

Îndată ce se văzu singur cu Pinacle, Ragastens se întoarse 
spre el şi cu un surâs ironic: 

— Ei bine! Maestre, cred că-mi datoraţi multă recunoştinţă. 

— Voi, bâigui Pinacle cu mintea tulburată, voi! In viaţă! 

— Eu însumi, surâse Ragastens, viu şi destul de sănătos, 
după cum vedeţi. 

— Voi, repetă Pinacle fără să prea ştie ceea ce spunea, voi 
care îmi salvaţi viaţa! 

—- Cred că da, ironiza Ragastens. 

— Dar pentru ce, urlă Pinacle, înnebunit de-a binelea, 
pentru ce m-aţi salvat? 

Ragastens se apropie de el. Pinacle, fără să-şi dea seama, 
ţinând încă sabia în mână, îi văzu expresia atât de teribilă încât 
se dădu înapoi până când, întâlnind peretele, se opri clănţănind 
din dinţi. Atunci Ragastens îl atinse cu vârful degetului şi, cu o 
voce de gheaţă, explică: 

— Pentru că-mi aparţii. Pentru că trebuie să mori de mâna 
mea. 

— Omoară-mă numaidecât, hohoti Pinacle, nebun de 
groază. 

— Nu, protestă Ragastens cu aceeaşi inflexiune de gheaţă, 
te voi omori când voi crede eu de cuviinţă. Fii sigur, asta va fi 
curând. Asta se va întâmpla la 10 august, la Luvru, unde i-am 
dat întâlnire stăpânului tău Sorrientes. Până atunci, fugi. 

Cu degetul, la întâmplare, îi indică strada Saint-Honore. lar 
Pinacle se supuse, se îndepărtă împleticindu-se, fără să-şi dea 
seama că întorcea spatele palatului Sorrientes, unde se îndrepta 
când această extraordinară aventură dăduse peste el. 


Capitolul XXXV Întâlnire neplăcută 


Când Pinacle se pierduse în depărtare, Ragastens porni cu 
mersul său suplu şi degajat ce-i era 'caracteristic. Curând se opri 
în faţa intrării palatului Sorrientes. El căută un intrând unde se 
ghemui şi se aranja cât putu mai bine, ca omul care ştie că va 
rămâne mult timp la pândă şi care, fără să caute să stea comod, 
ţine totuşi să-i fie cât mai puţin incomod posibil. 

Îl vom lăsa în aşteptarea sa plictisitoare şi vom reveni un 
moment la Trombafior pe care îl lăsasem leşinat lângă acest 
stâlp al infamiei care se ridica în faţa bisericii Saint-Honore. 

Căzuse noaptea atunci când uşa sinistrului monument se 
deschise. Trei bărbaţi ieşiră dintre care unul ţinea în mână un 
felinar aprins. Acest bărbat era călăul: meşterul Tornebise. 
Ceilalţi doi erau cele două ajutoare ale sale. Uriaşul Medard 
Sang-de-Boeuf şi vicleanul uscăţiv Simon Bec-de-Li&vre. 

Meşterul Tornebise, în negru, izbi cu piciorul corpul lui 
Trombafior, care nu dădea încă semn de viaţă şi bombăni: 

— Să-l ia dracu pe beţivul care vine să doarmă aici. 

El păşi peste corp şi începu să se îndepărteze. Un gând 
subit îl făcu să se întoarcă. Proiectă lumina felinarului său 
asjapra figurii celui pe care-l luase drept beţiv. Il apucă un 
tremurat violent încât felinarul, la capătul braţului său enorm, 
începu să danseze ca o frunză agitată de furtună. Îl recunoscuse 
pe Trombafior. Trombafior cu care trebuie că avea o socoteală 
teribilă de reglat, judecând după emoția cumplită care-l tulbură. 

El ridică sabia lui Trombafior şi o întinse unuia dintre 
ajutoarele sale. La centură, el avea mai multe frânghii solide, 
noi. Alese una. Cu gesturi măsurate, fără grabă, el măsură din 
ochi lungimea frânghiei, trase de ea pentru a se asigura de 
rezistenţa ei. Satisfăcut, reveni la Trombafior. Il întoarse pe 
burtă, îi duse mâinile la spate şi-i legă solid încheieturile, lăsând 
să atârne cele două capete ale frânghiei. 

După asta, el îl întoarse pe Trombafior, îl aşeză cu spatele 
sprijinit de stâlp. Aşezat pe vine, el săltă capul spre cele două 
ajutoare ale sale care-l urmăreau ce face cu un interes evident, 
fără a manifesta nici uimire, nici nelinişte şi, cu acelaşi râs 
sinistru, înfiorător: 

— El este, ştiţi!... îl am, în sfârşit, în mâinile mele! Şi încă 
viu!... viul!... 


Nu le spuse mai mult şi începu să-i dea îngrijiri lui 
Trombafior pentru a-şi reveni în fire. 

Trombafior suspină şi începu să se mişte încet. 

Meştferul Tornebise se dădu la o parte şi făcu semn 
ajutoarelor sale să facă la fel. El ştia bine că simpla sa prezenţă 
era în stare să-i provoace tâlharului un nou leşin din care ar fi 
durat plictisitor de mult să-l scoată. 

Trombafior reveni în întregime la realitate. El se văzu în 
întuneric. Îşi simţi mâinile legate la spate. Şi primul său gând fu 
acesta: 

"Pe toţi dracii! Am fost ridicat de paza de noapte, legat şi 
închis în vreo temniţă. Nenorocire mie! lată-mă bine înzestrat!... 
în plus, este de neînchipuit ce înseamnă să te simţi rău în drum 
din cauza câtorva nenorocite lovituri de pumn!" 

Cum făcea această cugetare, el ridică ochii. Tocmai atunci 
luna ieşea din spatele unui nor care o ascunsese până acum. Şi 
el îşi spuse: 

"Nu sunt la închisoare. Sunt afară, în stradă. Dar atunci, 
cine mi-a legat mâinile şi de ce?..." 

Exact în acest moment călăul se postă înaintea lui, cu 
felinarul în mână. lar Trombafior scoase un geamăt înăbuşit. 

— Văd că mă recunoşti, spune meşterul Tornebise cu un 
rânjet înfricoşător. 

Trombafior îl privi buimac, în ochii săi citindu-se o groază 
inexprimabilă, iar dinţii îi clănţăneau cu o rapiditate aidoma unui 
duruit de tobă. 

Cu o blândeţe mai alarmantă decât izbucnirea unei furii 
zgomotoase, călăul îl anunţă ce hotărâse: 

— Ascultă, Aspune el, înţelegi bine că trebuie să ne 
explicăm. În primul rând, sunt lucruri pe care vreau să le ştiu şi 
pe care numai tu poţi să mi le spui. Trebuie să te ridici şi să mă 
urmezi la mine acasă, în Cetate. Acolo vom putea sta de vorbă 
în a voie. 

În momentul acesta, Trombafior nu mai era un om. Din 
momentul când îl recunoscuse pe călău, mintea i se scufundase 
într-un vârtej de spaimă. 

El se supuse pasiv ordinului meşterului Tornebise. Şi nu 
găsi să spună un cuvânt în apărarea sa. De altfel, gâtul său 
contractat nu lăsa să se audă alt sunet decât un fel de horcăit 
ce ieşea de pe buzele sale. 


La un semn al călăului, cele două ajutoare ale sale îl 
apucară pe Trombafior. Simon Bec-de-Li&vre luă felinarul cu o 
mână şi-şi trecu braţul drept pe sub braţul stâng al tâlharului. 
Médard Sang-de-Boeuf făcu la fel în partea cealaltă. Şi ei se 
puseră în mişcare ghidând şi susţinând prizonierul. Meşterul 
Tornebise prinse în mâinile sale puternice cele două capete ale 
frânghiei şi urmă grupul care dispăru în noapte. 


Capitolul XXXVI Casa călăului 


În Cetate, pe malul râului, în apropierea podului Saint- 
Michel, în consecinţă nu departe de Palat, singură, ca un loc 
ciumat de care nimeni nu se apropie, se ridica o casă cu 
înfăţişare modestă, dar care părea foarte solidă. În faţa acestei 
case se opriră Simon Bec-de-Li&vre şi Médard Sang-de-Boeuf, 
susţinându-l pe Trombafior. 

Meşterul Tornebise scoase o cheie din buzunar, deschise 
uşa şi, reluându-şi felinarul, îşi concedie cu un gest ajutoarele 
care se îndepărtară glumind. El se întoarse spre Trombafior. 

— Intră, spune el cu o voce care părea foarte calmă. 

Şi Trombafior se supuse încă o dată, pasiv, fără să spună 
un cuvânt. Părea lipsit de orice gând şi de orice voinţă. Nici un 
sentiment de revoltă, nici măcar acel instinct de conservare 
care face ca înecatul să se agaţe de cel mai mic păi, nu se 
menținea în el. Era descurajarea completă. Probabil, în cele din 
urmă, această descurajare şi această năucire proveneau din 
convingerea absolută că era în mod implacabil pierdut şi că nici 
o putere omenească nu-l putea smulge destinului său care era 
hotărât. Ceea ce este sigur, este că dacă meşterul Tornebise i-ar 
fi ordonat să sară în râu sau să se arunce pe cărbuni aprinşi, s- 
ar fi supus cu aceeaşi pasivitate inconştientă. 

Trombafior intră deci cu pas ţeapăn de automat. În spatele 
lui, meşterul Tornebise încuie uşa, înfundă cheia în buzunar şi 
puse felinarul pe o masă. 

Meşterul Tornebise izbucni într-un râs îngrozitor spunând: 

— Ba bine că nu! Ai vrea să te lovesc, ai?... Te gândeşti că 
vei scăpa cu o nenorocită lovitură de pumn!... Nu, mă voi păzi 
să te omor dintr-o singură lovitură. Tu vei muri de o moarte care 


va veni cu o încetineală nemaipomenită. Supliciul tău va dura 
zile şi zile, poate săptămâni. Poţi să mă crezi pe cuvânt. Eu mă 
pricep, am calculat treaba în aşa fel încât să dureze cât mai 
mult timp posibil. 

Era înspăimântător să vezi şi să auzi. Acea rază de 
luciditate care aprinsese în Trombafior speranţa de a sfârşi 
dintr-o lovitură, se stinse brusc. El începu din nou să tremure, 
să-i clănţăne dinţii. Căzu din nou în inconştienţa sa năucă, încă o 
scuturătură ca aceasta şi ar fi căzut fulgerat. 

Meşterul Tornebise îl examină cu o bucurie sălbatică. El îl 
luă de braţ şi îl împinse spre a doua cameră, poruncindu-i cu o 
blândeţe sinistră: 

— Intră aici. Totul este pregătit pentru a te primi cum se 
cuvine... Şi de mult timp. 

lar Trombafior intră, mai mult împins de meşterul Tornebise 
decât după propria lui voinţă. 

— Vezi, nu te-am minţit, totul este pregătit pentru primire... 
Vino şi te aşează pe acest scaun, aici... Pentru tine l-am făcut cu 
propriile mele mâini şi l-am fixat unde este. Sunt ani de când te 
aşteaptă... Ştiam bine că într-o zi vei veni să te aşezi pe el. A 
durat mult timp dar tu ai venit, totuşi... Aşează-te, dacă-ţi spun. 

Trombafior căzu distrus pe scaunul fatal. 

Cu gesturi iuți, precise, fără grabă, dar cu o îndemânare 
extraordinară, meşterul Tornebise îi dezlegă mâinile, manevră 
numeroasele curele care-l înconjurau şi, cât ai clipi din ochi, 
Trombafior se găsi bine aranjat, cu spatele sprijinit de un stâlp, 
atât de strâns legat încât îi era imposibil să schiţeze cea mai 
mică mişcare. 

Trombafior îl privea pe călău cu ochi imenşi, ochi înfricoşaţi 
de spaimă, ochi de nebun. 

După un moment de tăcere, meşterul Tornebise reluă cu o 
voce domoală, fără vlagă, îndepărtată: 

— N-o aveam decât pe ea... aceea pe care tu mi-ai luat-o. 
Era bucuria căminului meu, soarele existenţei mele întunecate. 
Ea te-a văzut pe tine, tânăr, frumos, fercheş şi s-a îndrăgostit, 
nefericită!... Pe mine nu mă luase decât pentru că era cochetă şi 
că mă ştia bogat. lgnorăm asta atunci... Tu ai văzut-o 
împodobită cu bijuterii preţioase. Tu nu o iubeai. Dar tu ai 
crezut-o bogată şi ţi-ai spus că banii pe care presupuneai că-i 
are sunt buni de pus mâna pe ei. Tu i-ai făcut semn. Şi ea te-a 


urmat luând, la sfaturile tale, toate bijuteriile pe care i le 
dăruisem şi toţi banii pe care i-a găsit în casă. 

El se opri şi răsuflă greu, cu ochii pierduţi în gol, absorbit de 
amintirea celei pe care o mai iubea încă, în pofida trădării ei. 
Apoi reluă cu vocea sa domoală, monotonă: 

— Atâta timp cât a avut bani şi bijuterii de vândut, ea a 
crezut că o iubeai, aşa cum eu crezusem că mă iubeşte. Veni o 
zi când ultima monedă scoasă din vânzarea ultimei bijuterii se 
risipi. Atunci tu ai condus-o la Val d'Amour, printre prostituate. 
Şi i-ai spus: "Fă ca ele şi adu-mi bani." Atunci, asta a fost 
infernul. O snopeai în bătaie dacă nu aducea suma stabilită de 
tine. O snopeai din nou în bătaie, mai tare încă, când refuză să-ţi 
execute ordinele şi să exercite ruşinoasa meserie pe care tu i-ai 
impus-o. Într-o zi ai lovit-o atât de tare şi atât de mult timp, 
încât ea a murit. 

El se opri încă o dată şi rămase un moment gânditor. Brusc, 
se ridică şi, cu vocea schimbată, într-un mormăit, furios: 

— Dacă ai fi iubit-o, eu nu spuneam nimic, nu te căutam 
pentru a te omori. Dar tu n-ai iubit-o niciodată, tu ai zdrobit-o, ai 
furat-o şi în cele din urmă ai asasinat-o cu sânge rece, cu 
răutate, ca o brută feroce ce eşti. Pentru asta vei plăti prin 
torturi pe care niciodată un condamnat nu a îndurat ceva 
asemănător în camera de supliciu. 

El îi întoarse brusc spatele, ca şi cum se temea că nu poate 
rezista tentaţiei de a-l sugruma. Merse la perete şi, liniştit, 
temeinic, alese dintre nenumăratele instrumente de tortură care 
erau agăţate acolo. 

Dacă l-ar fi observat pe Trombafior, nu şi-ar mai fi dat atâta 
osteneală. 

Îngrozitoarele pregătiri ale călăului sfârşiseră prin a-i 
tulbura mintea atât de puternic zdruncinată. El n-a căzut 
fulgerat. Dar devenise subit nebun. Nebun de teamă. Acum el 
fredona legănându-şi capul. Deodată, el izbucni într-un râs 
strident. 

— Hei! se miră meşterul Tornebise, ce l-a apucat? 

El se întoarse. 

Trombafior îl privea cu ochi goi râzând mereu cu râsul său 
timp. 

Neliniştit, meşterul Tornebise se apropie repede de el şi-l 
cercetă cu atenţie. 


— Oh! făcu el cu un accent de regret inexprimabil, va scăpa 
el oare de răzbunarea mea? g 

El îl ţinu pe Trombafior sub observaţie. li puse întrebări, îi 
întinse capcane, căci se îndoia. Merse până acolo încât îl 
dezlegă şi-l lăsă liber. 

Trombafior merse şi se aşeză pe vine în faţa reşoului şi-şi 
întinse mâinile deasupra cărbunilor aprinşi cu strâmbături ale 
feţei şi mormăieli de satisfacţie. Dar nu încercă să plece. Şi după 
ce îşi încălzise mâinile, începu să se joace chiar cu acele 
instrumente de tortură care-l înnebuniseră. 

Meşterul Tornebise îl privi până la revărsatul zorilor. 

— Hai, Dumnezeu a vorbit, Dumnezeu a lovit, spune el. N- 
am decât să mă înclin în faţa sfintei sale voințe. 

El merse la perete, luă o frânghie, prima care-i căzu în 
mână. Îi făcu un laţ şi o trecu printr-un scripete agăţat de tavan. 
Sub laţ plasă un scaun, îl luă pe Trombafior de mână şi-l 
conduse la acest scaun. Şi, fără asprime, cu aceeaşi voce stinsă: 

— Urcă, spune el. 

Temându-se că nebunul nu înţelege ordinul pe care i-l 
dăduse, îl prinse de sub braţe şi-l ridică. Nebunul consimţi cu 
bunăvoință la ceea ce consideră ca pe un joc şi urcă pe scaun. 

Prompt, meşterul Tornebise îi trecu laţul în jurul gâtului, 
înfăşură frânghia în jurul încheieturii mâinii şi dădu o lovitură de 
picior scaunului care se rostogoli la câţiva paşi distanţă. Aparent 
fără efort, corpul fu ridicat până la tavan, înfăşură frânghia în 
jurul unui piron gros fixat în perete şi ieşi, lăsându-l pe 
Trombafior spânzurat de tavan, cu limba scoasă, scuturat încă 
de ultimele tresăriri ale agoniei. 


Capitolul XXXVII Conspirația lui Guise 


Trebuie să revenim câteva ore în urmă, în aceeaşi seară de 
2 august. Vom pătrunde în palatul Sorrientes către momentul 
când cavalerul de Ragastens se aşezase la pândă în faţa porţii. 

Văzut de afară, palatul părea adormit. Nici o fereastră nu 
era luminată. Totul era întunecat, liniştit. Cu toate acestea, în 
marele cabinet al lui Sorrientes se înghesuia o destul de 
numeroasă societate. Acest cabinet era luminat de o duzină de 


luminări, dar cum obloanele erau închise, grelele perdele trase, 
nici cea mai mică rază de lumină nu se strecura în afară. Cum 
cabinetul era foarte mare, cele câteva luminări aprinse erau 
insuficiente pentru a lumina convenabil, domnea acolo o 
semiobscuritate care dădea acestei întruniri un aer de mister 
destul de tulburător. 

Nu erau aici decât aprigi şi decişi partizani ai lui Guise. Sau 
cel puţin oameni care erau consideraţi ca atare. Familia era 
completă: cei doi fraţi, Mayenne şi cardinalul de Guise, verii: 
d'Aumale şi d'Elboeuf, chiar şi socrul, ducele de Nemours. Nici o 
femeie. Cel puţin, nici un costum de femeie. 

Guise era aşezat pe un fel de tron. Il avea în dreapta sa pe 
ducele de Sorrientes. La stânga pe cei doi fraţi ai săi, Mayenne 
şi cardinalul. Restul conspiratorilor erau aşezaţi la întâmplare, 
fără nici o grijă de priorităţi. Toată lumea asculta cu un respect 
religios pe ducele de Guise care, cu o voce puţin emoţionată, 
spunea: 

— Toţi, aici de faţă, sunteţi, domnilor, cei mai fideli, cei în 
care mi-am pus toată încrederea. Ca urmare ştiţi cu toţii că ne 
aflăm în faţa unei situaţii unice. Putern deci să vorbim cu 
claritate, cu inimă deschisă. În câteva zile, tronul Franţei va fi 
liber. Nu este vorba de a şti cui trebuie să-i revină acest tron. Nu 
va fi vorba de ducele d'Anjou: este un Valois. Membrii acestui 
neam blestemat sunt în descompunere. Cu atât mai puţin nu va 
fi vorba de regele Navarrei: această nobilă ţară, Franţa, nu va 
cădea sub dominaţia unuia dintre aceşti eretici pe care noi am 
jurat să-i exterminăm până la ultimul. Toţi suntem de acord 
asupra acestui punct: regatul Franţei trebuie să revină casei de 
Lorrena, al cărei şef sunt eu. Dacă v-am convocat aici, în 
această casă prietenă, n-am făcut-o pentru a discuta asupra 
acestui punct care este hotărât definitiv. Este pentru a ne gândi 
împreună la măsurile care ar trebui luate pentru a face să 
treacă fără probleme coroana regală pe capul meu. 

El făcu o pauză şi cu o voce înăbuşită, cu o încetineală 
calculată, pentru a permite auditoriului său să priceapă întreaga 
importanţă a cuvintelor sale, el reluă: 

— A pune mâna pe coroană, în condiţiile actuale, este uşor, 
domnilor. Dar asta nu este totul: trebuie, după aceea, păstrată. 
Pentru că aici ne izbim de dificultăţi pe care nu ezit să le declar 
insurmontabile. Văd decepţia voastră, domnilor. Trebuie totuşi 


luate în considerare toate dificultăţile unei acţiuni atât de 
formidabile. Dacă n-ar fi vorba decât de regatul Franţei, aş 
spune: o jumătate a regatului este de partea noastră, deci 
părţile sunt egale. Şi eu nu aş ezita: oricât de groaznic ar fi 
războiul civil, eu aş intra în campanie şi aş reuşi curând să 
cuceresc prin luptă aprigă pe cei care n-au vrut să treacă de 
partea mea de bunăvoie. Dar Franţa nu este totul. Trebuie ţinut 
cont, de asemenea, de lumea creştină din care ea nu este decât 
o parte. Regele Franţei, într-o măsură însemnată, trebuie el 
însuşi să se bizuie pe ceilalţi regi creştini, fraţii săi. Şi, mai 
presus de toţi, pe papă. 

Aceste cuvinte produseră o impresie adâncă. Conjuraţii 
schimbau priviri consternate şi se întrebau cu nelinişte unde 
voia să ajungă şi dacă acest preambul nu conducea la o 
retragere. Cardinalul de Guise mai ales, care era o minte solidă, 
creierul familiei, în timp ce Henri de Guise nu era decât braţul 
eficace, se agita mult în fotoliul său. Singur ducele de Mayenne 
care, deşi nu avea încă douăzeci şi cinci de ani, începuse să se 
îngraşe excesiv, ceea ce urma să devină legendar, rămânea 
foarte calm, aproape indiferent şi, cu mâinile încrucişate pe 
burta revărsată, asculta cu o ureche distrată, digerând liniştit. 

Ducele de Guise continuă: 

— Dacă papa şi ceilalţi regi ai creştinătăţii refuză să-l 
recunoască, nevoind să vadă în el decât un uzurpator sau şi mai 
rău, un aventurier, situaţia sa devine insuportabilă. Or, sunt în 
pericol să mă aflu în această situaţie şi iată de ce m-aţi văzut 
ezitând atât de mult timp. Într-adevăr, domnilor, papa, pe care l- 
am tatonat, mi-a răspuns că el îşi va subordona hotărârea celei 
a regelui Spaniei. Dar regele Spaniei nu şi-a făcut-o cunoscută 
încă pe a sa. Vedeţi de.ci bine că totul depinde acum de el. 
După cum va fi pentru sau contra mea, este triumful asigurat al 
cauzei noastre sau eşecul complet, definitiv, iremediabil, în 
momentul când să ne lansăm într-o aventură nemaipomenită, 
care poate duce la un dezastru sângeros, mi s-a părut drept şi 
necesar să vă aduc la cunoştinţă exact la ce ne expunem. Mai 
este încă timp: acela dintre voi care consideră că partida este 
prea riscantă, poate să se retragă. Sunt sigur dinainte că nici 
unul dintre aceştia nu ne va trăda. 

El făcu o nouă pauză şi-şi purtă privirea ascuţită în jurul lui. 
Nu văzu decât figuri întunecate. Dar, în toţi ochii strălucitori 


aţintiţi asupra lui, el citi hotărârea neînduplecată de a merge 
până la capăt. Şi, de fapt, nimeni nu-şi părăsi locul, nimeni nu se 
clinti. Guise surâse satisfăcut şi încheie: 

— Acum, că sunteţi la curent, se cuvine să adaug că încă 
nu este cazul să disperăm în privinţa lui Filip, regele Spaniei. 
Marele nostru prieten, domnul ambasador duce de Sorrientes, 
căruia îi preţuim zelul neobosit şi devotamentul neclintit pentru 
cauza noastră, a binevoit să ne sprijine cu toate puterile sale pe 
lângă suveranul său. Aşteptăm un curier din Spania care nu va 
întârzia să se prezinte. Probabil acest curier ne va aduce fericită 
ştire că prietenul nostru a reuşit în fine să-l hotărască pe regele 
său să se declare de partea noastră. 

De-abia terminase că uşa se deschise şi apăru un cavaler 
acoperit de praf. Era curierul aşteptat. El se înclină în faţa lui 
Sorrientes căruia îi prezentă un plic lat sigilat cu armele Spaniei. 

Guise, cu o promptitudine care trăda neliniştea ascunsă 
care-l sugruma, îngădui: 

— Primiţi, domnule ambasador şi citiţi. 

Sorrientes luă plicul din mâinile cavalerului. Şi cum acest 
cavaler era un nobil de rang înalt, el îi mulţumi şi îl concedie cu 
câteva cuvinte amabile. Şi, cu plicul în mână, el aşteptă să iasă 
curierul înainte de a rupe sigiliul. Nu părea grăbit de altfel şi 
surâdea cu acelaşi surâs enigmatic care nu încetase să-l aibă pe 
buze în timp ce Guise vorbea. 

După expozeul pe care-l făcuse ducele, nu mai este nevoie 
să spunem cu câtă nerăbdare îngrijorată aştepta întreaga 
asistenţă hotărârea regelui Spaniei. Hotărâre care le putea 
nimici speranţele tuturor sau care putea să le asigure victoria. 
Guise, sub indiferența impusă, îşi simţea inima sărind 
dezordonat în piept şi sângele îi zvâcnea dureros în tâmple. 

În sfârşit, curierul ieşi din cabinet, iar uşa se închise cu grijă 
în urma lui. Sorrientes rupse sigiliul şi citi. El nu lăsă să se vadă 
nimic din sentimentele sale lăuntrice. El continuă să surâdă. 
Această lectură dură doar câteva secunde. El citi chiar atât de 
repede, încât un observator atent s-ar fi putut întreba, pe bună 
dreptate, dacă nu cunoştea dinainte conţinutul misivei regale. In 
timpul acestor câteva secunde, o linişte profundă apăsa această 
adunare neliniştită, în timpul căreia se puteau auzi loviturile 
înfundate ale inimilor care săreau de speranţă în toate piepturile 
acestor bărbaţi. 


Imediat, Sorrientes, care părea că se grăbeşte să termine, 
anunţă: 

— Veşti fericite, monseniore! Foarte fericite veşti, domnilor. 

Un suspin enorm ţâşni în acelaşi timp din toate aceste 
piepturi chircite. Şi toate figurile se luminară de surâsuri vesele. 

Sorrientes întinse plicul deschis ducelui de Guise care se 
încorda pentru a ascunde puternica bucurie care-l răscolea, aşa 
cum ascunsese îngrozitoarea nelinişte care-l sugrumase şi care, 
acum exclamă în sinea sa: 

"În sfârşit, sunt rege!" 

Cu acelaşi surâs enigmatic, Sorrientes spuse simplu: 

— Ţineţi, monseniore, vedeţi voi înşivă. 

Guise apucă scrisoarea cu o mână fremătătoare şi o devoră 
rapid cu privirea. Şi, între tare şi încet, destul de tare totuşi 
pentru a fi auzit de toate urechile avide întinse spre el, citi 
pasajul esenţial: 


".. Având întotdeauna de lăudat bunele voastre oficii şi 
excelentele informații cu care ne-ați tinut la curent despre toate 
treburile, noi am hotărât să luăm în consideraţie stăruitoarele 
voastre insistențe cu privire la Alteța Sa monseniorul duce de 
Guise. In consecință, noi vă cerem şi vă ordonăm să-l înştiințaţi 
pe seniorul duce că nu vom ridica nici o obiecţie a-l recunoaşte 
ca legitim rege al Franței chiar din momentul când poporul 
Parisului îl va accepta ca atare şi el va fi încoronat solemn de 
către prinții bisericii..." 


Guise, aproape sufocat, suspendă un moment lectura. ŞI 
respirând adânc, lăsând în fine să i se reverse bucuria: 

— Pe Dumnezeu cel viu, este scris fără ocolişuri! strigă el 
radios. 

Chiar de la primele cuvinte ale lecturii sale, toată asistenţa 
se ridicase într-o mişcare spontană. Un lung freamăt voios agită 
această mulţime unde se găseau, într-un talmeş-balmeş, mari 
seniori, căpitani, preoţi, magistrați, burghezi şi chiar câţiva 
oameni din popor. 

Surâzând mereu, ca omul care are conştiinţa forţei şi valorii 
sale, ca omul care ştie că n-are în faţa lui decât marionete ale 
căror fire invizibile sunt în mâinile sale şi pe care le face să se 
mişte după placul său, cu toate aparențele celui mai profund 


respect, Sorrientes, cu vocea sa gravă şi sonoră, în acelaşi timp 
blândă şi poruncitoare, îndemnă; 

— Continuaţi, monseniore. Citiţi urmarea. Ea nu este lipsită 
de interes, după cum aţi văzut. 

Şi Guise, orgoliosul şi trufaşul duce de Guise, nu se gândi să 
refuze, se supuse docil, îşi reluă lectura cu o voce mai puternică, 
mai sigură: 


".. Noi vom aduce, încă de acum, această hotărâre la 
cunoştinţa Sfântului Părinte papa, al cărui consimțământ poate 
fi socotit că sigur, dat fiind că el ne-a asigurat că-şi va potrivi 
hotărârea după a noastră. In ceea ce priveşte ajutorul material, 
fie în trape, fie în numerar, cum se va stabili, eventual de a 
acorda Alteţei Sale, nimeni nu ni se pare mai calificat decât voi, 
care sunteți la fața locului, chiar la sursa informațiilor, pentru a 
hotări. Fiind încredințaţi de siguranța judecății voastre şi de 
priceperea voastră recunoscută, noi vom aproba şi confirmă 
dinainte toate angajamentele pe care credeți că trebuie să le 
luati în această problemă." 


Această lectură terminată, izbucni o explozie de bucurie 
delirantă. Entuziasmul se revărsă şi se traduse printr-un strigăt 
unanim care ţâşni în acelaşi timp de pe toate buzele: 

— Trăiască regele Filip al Spaniei! 

lar Sorrientes, mereu sigur de el, mereu surâzând cu 
surâsul său atât de tulburător, în calitate de reprezentant al 
regelui Spaniei, saluta adânc adunarea în semn de mulţumire şi, 
întorcându-se spre ducele de Guise, înapoie politeţea strigând: 

— Trăiască Henri al IV-lea, rege al Franţei şi al Lorrenei! 

Poate, analizând bine, s-ar fi putut considera că acest 
strigăt era puţin lipsit de convingere şi căzuse din vârful buzelor, 
puţin cam dispreţuitoare. Dar nimeni nu luă seama. Şi cu 
aceeaşi voce unanimă, cu mai mult entuziasm decât toate, se 
lansă această ovaţie: 

— Trăiască Henri al IV-lea, rege al Franţei şi al Lorrenei! 

Guise, încântat extrem de plăcut în orgoliul său, palid de 
emoție, nu înceta să repete în sinea sa: 

"Rege! Sunt regele celui mai frumos regat al 
creştinătăţii!..." 


Şi luând acea atitudine de măreție suverană, naturală la el, 
cu acel farmec binevoitor pe care ştia atât de bine să-l afişeze 
când voia să fascineze, el surâse, salută şi mulţumi cu mâna. ŞI 
deodată, purtat de splendoarea visului său în fine realizat, 
recunoştinţa sa izbucni. El se ridică şi, apucând mâinile lui 
Sorrientes, care-l lăsă cu un fel de bunăvoință trufaşă, le strânse 
să i le frângă şi într-un elan de sinceritate, spuse: 

— Ah! Scump şi mare prieten, cum să vă mulţumesc, vouă 
care, asemenea unui binefăcător şi atotputernic magician, cu o 
mişcare a baghetei voastre fermecate, aţi netezit în faţa mea 
drumul spre tron, presărat cu obstacole insurmontabile... 
Trebuie recunoscut sus şi tare deoarece este chiar adevărul. 
Această coroană pe care mă simţeam în stare s-o apuc şi s-o 
pun pe capul meu, singur, prin propriile mele forţe, m-am simţit 
neputincios s-o păstrez. Această coroană, pe care trebuia s-o 
apăr cu armele în mână, ca un pungaş contra tuturor forţelor din 
exterior şi din interior ridicate contra mea, această coroană n-ar 
fi întârziat să se rostogolească în sânge şi în noroi, antrenând cu 
ea capul meu şi pe acelea alor mei. Datorită vouă, datorită 
ajutorului vostru puternic şi generos, pericolul războiului civil, 
acest prăpăd teribil, a fost îndepărtat. Datorită vouă, voi putea 
urca pe tron ca un adevărat rege care-şi ocupă locul său legitim. 
Datorită vouă, această coroană care se clătina pe capul meu 
este solid fixată şi vă jur că ea va străluci orbitor. Această 
coroană, cu adevărat, voi sunteţi cel care mi-o dă. Este acesta 
unul dintre acele servicii de nepreţuit care nu se poate uita. 
Credeţi-mă că regele Franţei nu va uita niciodată ceea ce vă 
datorează ducele de Guise. 

Aceste cuvinte, pe care le pronunţase stând în picioare, cu 
o voce vibrantă, în mijlocul tăcerii impresionante a întregii 
adunări, de asemenea în picioare, aceste cuvinte erau însoţite 
de murmure aprobatoare. Sorrientes, care primea acest strălucit 
omagiu cu o dezinvoltură neasemuită, Sorrientes era deja un 
personaj însemnat pe care cei mai sus-puşi considerau prudent 
să-l menajeze. El apăru mai înălţat, formidabil, tulburător ca o 
legendă vie. Şi toate privirile, toate surâsurile, toate saluturile se 
îndreaptă spre el care are mereu pe buze acel surâs marcat de 
o notă aproape neobservată de dispreţ. 

Cardinalul de Guise, găsea poate că fratele său mai mare 
îşi manifestase recunoştinţa în termeni lipsiţi de măreție regală, 


deoarece, foarte călduros, salută adânc pe Sorrientes şi, cu un 
accent care părea sincer, pronunţă cu simplitate: 

— Casa de Lorrena vă datorează mult, domnule 
ambasador. Fiţi sigur că ea nu va uita. 

— lar eu, lansă o voce proaspătă şi veselă, eu plătesc pe 
loc! Trebuie să vă îmbrăţişez, domnule! 

Cu aceste cuvinte, un foarte tânăr senior, îmbrăcat 
admirabil, se apropie de Sorrientes, îşi aruncă braţele în jurul 
gâtului şi pe cei doi obraji, aplică două săruturi sonore. În 
această mişcare îi căzu pălăria şi un păr blond, bogat, i se 
răspândi pe umeri şi recunoscură mutrişoara acestei pariziene 
dezgheţate care era ducesa de Montpensier, sora lui Guise. 

Văzându-se recunoscută de toţi, ea începu să râdă, fără să 
manifeste nici cea mai mică jenă şi, cu o figură adorabilă: 

— Cu atât mai rău pentru doamna ambasadoare, dacă este 
geloasă, spuse ea. 

— Într-adevăr, spune la rândul său grasul Mayenne, pentru 
că suntem la efuziuni, nu vreau să rămân la urmă. 

Şi întinzând mâna sa lată: 

— Bate palma, duce. De acum înainte, între noi, la bine şi la 


lar în el însuşi: 

"Aş vrea să se termine... Simt o foame infernală şi o masă 
bine garnisită îmi va cădea mai bine decât toate aceste cuvinte 
care, deoarece fără îndoială sunt găunoase, fac un gol teribil în 
stomac" 

Cu politeţea sa rafinată, dar fără să manifeste nici cea mai 
mică emoție, Sorrientes mulţumi: 

— Domnilor, mă vedeţi adânc mişcat de dovezile de 
bunăvoință pe care mi le adresaţi. Nu merit deloc atâtea laude 
şi mulţumiri. Ani acţionat ca un prieten fidel şi devotat. Asta 
este tot. Acestea fiind spuse, permiteţi-mi să vă amintesc că 
pierdem un timp preţios ocupându-ne de modesta mea 
persoană. Să revenim deci, dacă vreţi, la adevăratul scop al 
acestei întruniri. 

După cum se vede, Sorrientes prelua cu autoritate 
conducerea dezbaterilor. Dar el o făcea într-un mod mascat de 
un respect atât de profund încât susceptibilitatea bănuitoare a 
ducelui nu putu fi tulburată. Fără să aştepte permisiunea, el 
continuă: 


— Îmi rămâne să vă fac cunoscute angajamentele care cred 
că pot fi luate în numele suveranului meu. Angajamente 
confirmate dinainte, după cum ştiţi. Înainte de toate: la 10 
august ziua morţii lui Henri de Valois, ziua proclamării voastre, 
după încoronarea care va avea loc imediat, o sumă de cinci 
milioane, destinată să facă faţă nevoilor presante, va fi pusă la 
dispoziţia vistieriei Maiestăţii Sale. 

Înaintea anunţării acestei cifre, enormă în acea epocă, 
atenţia deveni avidă, fiecare calculând în sine ce putea scoate 
din această sumă pentru el personal. 

Fără a părea să remarce puternica impresie pe care o 
produceau cuvintele sale, Sorrientes continuă cu un aer 
indiferent: 

— Regele nu va trebui să se teamă să risipească aurul fără 
să-l numere. Cele cinci milioane epuizate, vor veni alte milioane 
la dispoziţia sa. Comorile Indiilor sunt inepuizabile. Şi aceste 
comori vor fi la dispoziţia regelui. În al doilea rând: o mică 
armată de douăsprezece mii de oameni va porni foarte curând 
din Flandra şi se va apropia de Paris în marş forţat, astfel încât, 
la 10 august, regele s-o aibă la îndemână, pentru orice 
eventualitate. O a doua armată spaniolă, mai mare, va fi 
pregătită să invadeze Navarra. Dacă regele Navarrei ar 
manifesta intenţia să vă dispute coroana eu vă asigur, 
monseniore, că îi vom da de lucru atât de mult şi de sever la el 
acasă, încât nu va avea timp să se gândească la altceva decât 
să-şi apere statele cât de bine va putea. Şi încă va trebui să se 
considere fericit dacă-i vom lăsa un regat redus la minim. lată 
ce vă ofer, monseniore. Dacă asta vi se pare insuficient, 
spuneţi-o. Prietenul sigur pe care-l aveţi în mine va considera 
dorinţele voastre drept ordine pe care se va grăbi să le execute. 

Guise — ca şi cei care-l înconjurau de altfel — era uluit. | se 
părea că trăieşte un vis fabulos. El se considera foarte fericit de 
a fi recunoscut de-a dreptul de către regele Spaniei. În plus, i se 
ofereau milioane şi arme. Nu îndrăznise niciodată să spere la un 
ajutor atât de complet, atât de puternic. Cu o clipă înainte, el îl 
proclamase aşa cum gândea şi mulţumise cu căldură. Dar el 
începea deja să se adapteze noii sale situaţii, atât de uimitoare 
cum era. El se străduia deja să interpreteze sincer rolul său de 
rege. El se ţinu în rezervă şi se mulţumi să spună: 

— Asta mi se pare foarte rezonabil. Cred că va fi suficient. 


Sorrientes se înclină într-un salut în care se afla fără 
îndoială mai multă ironie decât respect real. Şi îndreptându-se: 

— Rolul meu s-a terminat deci pentru moment. 

Guise luă la rândul său conducerea dezbaterilor şi-şi dădu 
ordinele pe un ton tăios: 

— Imediat ce Henri de Valois va fi mort, eu mă proclam 
rege şi merg la Notre-Dame pentru ceremonia de încoronare 
care va avea loc în aceeaşi zi. Asta vă priveşte, cardinale. 

Aceste cuvinte se adresau fratelui său, cardinalul de Guise, 
care se ridică şi răspunse: 

— La 10 august mă voi afla la Notre-Dame unde-l voi 
aştepta pe rege. Cardinali, episcopi, parohi şi decani ai tuturor 
consiliilor de canonici din Paris mă vor înconjura. Totul va fi 
pregătit pentru ceremonie. 

— Bine. Eu mă voi găsi la Luvru cu o escortă de două sute 
de gentilomi. Toţi în veşminte de curte şi spada de paradă. 
Înţeleg că este bine stabilit că mă aflu la o sărbătoare şi că nu 
sunt animat de intenţii rele. Deci, fără soldaţi, fără arme la 
vedere. Ceea ce nu înseamnă că vreau să mă predau cu mâinile 
şi picioarele legate la voia întâmplării. Vorbeşte, de Cosse. 

Contele de Cosse-Brissac, care trebuia să joace mai târziu 
rol, important, spune: 

— L-am văzut pe căpitanul pe care-l ştiţi, monseniore. Noi 
suntem de acord. Gărzile regelui sunt de partea noastră. La 10 
august Crillon, Nancey, Larchand, Lansac, Dampierre vor fi 
arestaţi de. Proprii lor oameni. Ne vor fi predate cele patru porţi 
ale Luvrului. 

— Bine. O sută de oameni la fiecare din aceste porţi. Cosse, 
veţi prelua comanda generală a acestor patru sute de oameni şi 
veţi sta la poarta principală. Bois-Dauphin va sta la poarta de la 
malul apei. Maineville va fi la a treia şi Chamois la a patra 
poartă. E rândul vostru, domnule Rapin. 

— Eu, spune Rapin, locotenent al şefului jandarmeriei, eu 
răspund de arcaşi, sergenţi şi ofiţeri ai jandarmeriei. Ei vor 
forma un şir de-a lungul cortegiului, începând de la Luvru până 
la Notre-Dame şi nu vor fi cei mai puţin înflăcăraţi în a striga: 
"Trăiască regele!" 

— Vorbiţi, domnule Testu. 

— Celulele sunt pregătite, spune Laurent-Testu, guvernator 
al Bastiliei, pentru a-mi trimite pe aceia care trebuie să le ocupe 


şi garantez că ei nu vor mai ieşi. Mai ales dacă printre ei se 
găseşte Alteța Sa regală, ducele d'Anjou. 

— Rândul vostru, Mayenne. 

— Eu dispun, spune masivul Mayenne, de două mii ostaşi 
pe care-i voi eşalona de-a lungul parcursului. 

— Nu, spune repede Henri de Guise, nu vreau soldaţi în 
stradă în ziua aceea. Poporul, numai bunul popor al Parisului ne 
va servi'de escortă. li datorez asta, adăugă el cu un surâs 
nedefinit. Oamenii voştri, Mayenne, vor rămâne cantonaţi la 
palatul Guise, la Temple, la Châtelet. Totuşi, veţi trimite cinci 
sute de oameni la Luvru unde se vor uni cu trupele lui Cosse. 
Cât despre voi, se înţelege de la sine că locul vostru este alături 
de noi. 

— Eu, spune cu impetuozitate ducesa de Montpensier, fără 
a fi invitată, voi avea cinci sute de oameni din popor masaţi în 
jurul Luvrului. Şi vă asigur că ei vor striga: "Trăiască regele!" ca 
nişte turbaţi. 

— Imi place mai mult asta, surâse Guise. Rândul vostru, 
domnule episcop. 

Cine era acest episcop? Guise nu-i spusese numele. Acesta 
pronunţă: 

— Incepând de mâine, toţi predicatorii oraşului vor pregăti 
poporul pentru marele eveniment, care va fi lăsat cu grijă 
nedesluşit. Entuziasmul popular va fi încălzit în orb. Precis, 10 
august este într-o duminică. Vor fi mulţi gură-cască pe străzi. 
Când emisarii noştri vor striga: "La Notre-Dame!", toţi aceşti 
gură-cască vor striga la fel şi mai tare decât ei. 

Guise rămase un moment gânditor, căutând să analizeze 
dacă a prevăzut bine totul, dacă a evitat totul. Trebuie că 
ajunsese la concluzia că nu uitase nimic, căci spuse: 

— Nu-mi mai rămâne, domnilor, decât să vă spun: toate 
promisiunile care v-au fost făcute vor fi ţinute cu scrupulozitate, 
dacă toate condiţiile vor fi îndeplinite. Nimic, nici o persoană nu 
va fi uitată. Eu sunt în primul rând şi înainte de toate regele 
vostru, pentru voi. În opt zile, sper să vă dovedesc că nu uit 
asta. Căci, domnilor, dacă-mi este interzis să întăresc ceea ce 
am convenit între noi, nimic nu se opune la ceea ce regele 
dăruieşte fiecăruia dintre voi, în afară de ceea ce ducele de 
Guise n-a promis. Şi tocmai această este intenţia mea 
nestrămutată. 


Această promisiune, este de la sine înţeles, fu întâmpinată 
printr-un murmur de mare bucurie. 

Cu un gest într-adevăr regal, Guise îi concedie spunând: 

— Acum, fiecare se întoarce acasă şi-şi reia preocupările. 
Veţi primi la timp ultimele instrucţiuni. 


Capitolul XXXVIII Conspirația lui Sorrientes 


Toţi conspiratorii, unii după alţii, veniră să se încline 
înaintea ducelui de Guise şi ieşiră. 

În marele cabinet, nu mai rămaseră cu Sorrientes decât 
Guise, fraţii săi, sora sa şi o jumătate de duzină de apropiaţi 
care trebuia să-i escorteze până la locuinţa lor. Ducele îşi luase 
rămas bun de la gazda sa. El se îndrepta deja spre uşă pentru a 
se retrage la rândul său împreună cu ai săi. 

În acest moment, uşa se deschise violent şi Pinacle, uitând 
complet de etichetă, strigă cu o voce care gâfâia: 

— Alarmă, monseniore, alarmă! Ragastens nu este mort!... 
am dovada sigură, indubitabilă: l-am văzut... 

— Aţi văzut prost, făcu Sorrientes ridicând din umeri. 

— l-am vorbit. l-am recunoscut vocea. 

— Aţi crezut că-l recunoaşteţi. 

— El mi-a salvat viaţa. 

— Dovada că nu este el: Ragastens nu v-ar fi salvat. 
Dimpotrivă. 

— Avea motivele lui să acţioneze astfel, se înfiora Pinacle. 
Motive întemeiate, pe care mi le-a adus la cunoştinţă, de altfel. 

— V-a explicat pentru ce v-a salvat viaţa? 

— Da, monseniore. 

Guise şi Sorrientes începură să întrevadă că Pinacle nu era 
poate atât de nebun pe cât credeau. Ei se consultară din priviri. 
Guise făcu o mişcare din cap care însemna: "Interogaţi-l". 

lar Sorrientes, cu acea îngăduinţă puţin maliţioasă pe care 
o manifeşti faţă de copiii îndărătnici sau de bolnavi: 

— Vorbiţi, spune el, explicaţi-vă. 

Şi Pinacle se explică. Adică el povesti cum fusese smuls 
pumnalului lui Trombafior, pe care nu-l numi pentru simplul 
motiv că nu-i ştia numele. Dar, în faţa amănuntelor pe care le 


furniza, trebuia să se recunoască faptul că nu se înşelase. Toate 
persoanele prezente îl cunoşteau pe Ragastens. Sau cel puţin 
ştiau că era în posesia unui secret care, dacă un capriciu l-ar fi 
împins să meargă să-l divulge regelui, putea duce la căderea 
capului lui Guise sub securea călăului. Toţi ştiau deci ce. Interes 
avusese ducele să se debaraseze de un om care-i ţinea viaţa în 
mâinile sale. Toţi urmăriseră deci povestea lui Pinacle cu un viu 
interes. Toţi fură consternaţi să vadă că el nu se înşelase 
afirmând că acest duşman scăpase de la moarte prin nu se ştie 
ce minune. 

Guise, foarte palid, năucit de această lovitură neprevăzută, 
îşi răsucea nervos mustaţa. Şi, într-o explozie de mânie: 

— Dar acest om este diavolul în persoană! Pe sângele 
Domnului, cu cât este omorât, cu atât este văzut apărând din 
nou, viu şi mai înrăit ca oricând. Cum dracu a putut scăpa 
loviturii de pumnal al omului vostru? 

Sorrientes, la fel de palid ca Guise, nu spunea nimic, se 
gândea deja,  chibzuia. El răspunse cu o răceală 
înspăimântătoare: 

— Ceea ce contează, duce, nu este de a afla cum a scăpat 
acest om, ci de a lua măsurile necesare, imediate, pentru a-l 
reduce la neputinţă. Căci el se va năpusti asupra noastră... Şi nu 
este acum momentul de a lupta contra unui adversar de 
asemenea forţă! 

— Desigur! exclamă Guise care înţelese lecţia şi o acceptă 
cu bunăvoință, aveţi dreptate! 

Cu atât mai mult, susţinu Pinacle, care cu toată starea 
lamentabilă în care-l adusese frica, nu uita ceea ce lui i se părea 
esenţial, cu atât mai mult cu cât el vă dă întâlnire, monseniore 
(el se adresa lui Sorrientes) şi ştiţi unde? La Luvru. 

— La Luvru! strigară toţi într-un glas. 

— La Luvru, da, domnilor, repetă Pinacle cu putere. Şi ştiţi 
când? La 10 august, auziţi? La sărbătoarea dată de rege. 

Această dezvăluire neaşteptată îi dobori pe toţi. Primul lor 
gând a fost că Ragastens era la curent cu conspirația lor şi că el 
trebuie că punea la cale vreo surpriză îngrozitoare care se va 
sparge în capul lor în ziua aceea. Ei rămaseră zdrobiţi. 

Sorrientes îşi reveni primul.  Răsucindu-şi  mustaţa 
mătăsoasă cu un gest maşinal, el începu din nou să gândească. 


Guise fu al doilea care redeveni stăpân pe sine. El nu se gândi. 
El vorbi: 

— Nu trebuie ca el să intre la Luvru. Şi el nu va intra. 

Sorrientes ieşi din visare. 

— Spuneţi, monseniore, că nu trebuie ca Ragastens să 
poată intra la Luvru pe 10 august? Dimpotrivă, el trebuie să 
intre acolo. Numai că, după ce va fi intrat, nu mai trebuie să 
iasă. 

— Înţeleg, exclamă Guise cu vioiciune, pentru că noi vom fi 
în ziua aceea stăpânii Luvrului. Dumnezeu să mă ierte, cred că 
teama de acest aventurier ticălos ne-a făcut pe toţi să ne 
pierdem capul! 

— Să nu-l dispreţuim deloc, monseniore, remarcă 
Sorrientes cu gravitate, acest aventurier ticălos, cum îi spuneţi, 
este un rival de temut. Fie ce-o fi, cred că acum puteţi să 
reveniţi la judecata calmă. 

Acum redeveniseră cu toţii liniştiţi. Şi calmul suveran pe 
care-l afişa Sorrientes era bun la ceva. 

— Dar de acum până la 10 august, reluă Guise, vreau să 
pun să-l caute peste tot şi dacă pot pune mâna pe el, vă 
garantez că nu va intra la Luvru. Nu vă ascund că nu voi fi cu 
totul liniştit decât atunci când îl voi vedea cu proprii mei ochi, 
întins, țintuit între patru scânduri. 

— Asta ar fi mai bine, evident, replică Sorrientes. Pot să vă 
asigur că, în ce mă priveşte, nu voi rămâne inactiv. Dar dacă 
vreţi părerea mea sinceră, nici voi, nici eu, nu-l vom împiedica 
să asiste la sărbătoarea regelui. II vom prinde chiar la Luvru. Şi 
să recunoaştem, monseniore, că într-adevăr va însemna să nu 
avem noroc dacă, fiind stăpâni pe situaţie, îl vom lăsa să scape. 

— În orice caz, spune Guise, voi da ordinele cele mai 
precise şi mai severe în această privinţă. 

"lar eu, gândi Sorrientes conducându-l, de partea mea, le 
voi da pe ale mele şi sunt sigur că vor fi bine executate." 

Ducele şi suita să plecaţi, Pinacle retras în micul 
apartament pe care-l ocupa la palat, Sorrientes reveni în 
cabinetul său. El trebuia să plece pentru a da ordine, căci totul 
era întunecat şi pustiu în camerele şi culoarele pe care le 
traversa, ţinând în mână un sfeşnic cu trei luminări. Din pivniţă 
până-n pod, totul părea adormit, realmente de data aceasta. 


În cabinetul său, Sorriente&s stinse toate luminările şi nu 
lăsă aprins decât sfeşnicul pe care-l pusese pe masa de lucru. El 
luă o mantă aruncată pe un fotoliu şi se înfăşură în ea din cap 
până-n picioare. leşi fără zgomot. În întuneric, el se îndreptă 
fără să ezite spre camera sa. El luă de acolo un felinar cu 
geamuri opace pe care îl aprinse. Cu felinarul în mână, el cobori 
în grădină şi merse drept la. Acea poartă dosnică pe unde 
Pompignan se strecurase la ultima întâlnire pe care o avusese 
cu doamna în gri. Întredeschise fără zgomot această poartă. O 
formă vagă, cu figura acoperită în întregime de manta se ridică 
în faţa lui. Pe şoptite, abia auzit, Sorrientes puse această 
întrebare: 

— Când va fi momentul potrivit? 

— Când Franţa şi Spania vor fi unite răspunse forma vagă, 
întinzând o mână având în căuşul palmei un semn de aur care 
strălucea. 

Sorrientes îndreptă lumina felinarului spre figura omului 
care îndepărtă o secundă mantaua. 

— Intraţi, spune el. 

Omul intră în grădină. În mai puţin de un minut, zece 
persoane fură introduse cu acelaşi ceremonial. Două minute mai 
târziu erau adunaţi cu toţii în cabinetul lui Sorrientes care el 
singur, la lumina slabă a celor trei luminări aprinse, avea figura 
descoperită. El se aşeză în faţa mesei şi cu o voce tăioasă: 

— Aţi asistat cu toţii la întrunirea care a precedat-o pe 
aceasta, sunteţi deci la curent cu situaţia. Destul cu trăsnăile, 
acum să vorbim serios. Credeţi că Henri de Guise poate fi regele 
vostru? 

Cei zece conjuraţi, pronunţară într-un glas şi în acelaşi 
timp: 

— Nu vom accepta niciodată ca rege un asasin. 

— Voi hotărâți deci condamnarea lui Guise? întrebă 
Sorrientes cu o voce de o răceală înspăimântătoare. 

— În numele parlamentului pe care îl reprezint aici, spune o 
voce, declar: Henri de Lorrena, duce de Guise, va fi condamnat 
la moarte ca uneltitor de tulburări şi de răscoală, ca aţâţător la 
ura cetăţenilor unii contra altora şi ca ucigaş. Judecata va avea 
loc la 10 august. 


— Poporul, spune o a doua voce, nu va aştepta această 
judecată. La ieşirea sa de la Luvru, Henri de Guise va fi luat şi 
făcut bucăţi. S-a hotărât astfel în mânia să legitimă. 

— Corporaţiile oraşului pe care le reprezint, spune a treia 
voce, acceptă în unanimitate propunerile care le-au fost făcute 
şi care depăşesc în generozitate concesiunile smulse cu 
greutate vechilor noştri regi, care, de altfel, n-au fost niciodată 
respectate. Chiar de pe acum, corporaţiile oraşului au întreprins 
demersuri active pe lângă cele mai importante municipalități ale 
regatului pentru a le determina să recunoască şi să confirme 
acordul intervenit între noi. 

— Clerul pe care îl reprezint, spune o a patra voce, se va 
găsi la 10 august, în mare pompă, în biserica metropolitană 
Notre-Dame, pentru a primi acolo jurământul de credinţă al 
Alteţei Sale ducele de Sorrientes, vicerege al Franţei. După care 
clerul, corpurile legiuitoare şi corporaţiile de meşteşugari, la 
rândul lor, vor depune jurământul lor viceregelui, reprezentantul 
recunoscut al Maiestăţii Sale Filip al II-lea, rege al Franţei şi 
Spaniei. 

Cele zece personaje necunoscute, rând pe rând, luară 
cuvântul şi, în final, cu un entuziasm nestăvilit, aclamară într-un 
glas: 

— Trăiască regele Franţei şi Spaniei!... Trăiască viceregele 
nostru! 

— Domnilor, reluă Sorrientes fără a se despărţi de calmul 
său, să lăsăm aclamaţiile pentru 10 august, ziua când vom 
depune jurământul de credinţă. 

Şi îi concedie cu o măreție suverană: 

— Mergeţi, domnilor şi de acum până la 10 august, 
continuaţi-vă treaba ascunsă, dar atât de generoasă, spunându- 
vă că, dacă am fost în suferinţă, se apropie ora când noi toţi 
vom fi în culmea gloriei. 

Ei ascultară în linişte. Dar în trecere, toţi, unul după altul, 
sărutară mâna lui Sorrientes. lar Sorrientes acceptă acest 
omagiu regal. 

Singur, din nou, în marele său cabinet, cu un surâs de 
triumf pe buze, el murmură: 

— Într-un an, după ce-i voi înşela, rând pe rând, pe Henri de 
Valois, Henri de Guise şi Filip al Spaniei, voi fi rege!... Regele 
Franţei!... 


Capitolul XXXIX Ajunul lui 10 august 


Pe durata zilelor care urmară, Guise, pe de-o parte şi 
Sorrientes, pe de altă parte, întreprinseră cercetări active, dar 
ele rămaseră infructuoase. Nici unul nu dădu de urma lui 
Ragastens. Nimeni nu-l văzuse. Ajunseră să creadă că Pinacle 
visase. 

Dar acesta, pe care Sorrientes, care pentru moment nu se 
mai gândea să se debaraseze de el, îl interogă din nou faţă de 
Guise, îşi menţinu energic declaraţiile. Şi el fu acela care dădu 
explicaţia cea mai plauzibilă: 

— Noi nu ştim, spune el, ce plănuieşte Ragastens. Dar el 
ştie bine că, dacă-l vom descoperi, s-a zis cu el. El se va păzi să 
se arate. A spus că îl vom vedea la Luvru la 10 august. Fiţi siguri 
că-şi va ţine cuvântul. Îl veţi găsi la Luvru. Şi îl veţi găsi la 10 
august şi nu înainte. 

El părea şi era într-adevăr atât de convins încât sfârşi prin a 
le transmite convingerea sa. Şi, continuându-şi cercetările la 
întâmplare, ei îşi luară toate măsurile încât Ragastens să nu le 
poată scăpa atunci când vor fi stăpâni pe situaţie. 

Dacă nu puteau scăpa de o vagă nelinişte gândindu-se la 
acest Ragastens pe care nu puteau, pune mâna, ei erau mai 
liniştiţi îh privinţa regelui. Pinacle îi asigură că-l făcuse pe rege 
să ia o nouă porţie de otravă şi că el se va stinge la data fixată. 
Asupra acestui punct, Sorrientes avea în el o încredere absolută. 
În plus, rapoartele spionilor pe care-i întreținea la Luvru erau 
unanime în a semnala boala regelui care se agrava pe zi ce 
trece. Se punea chiar întrebarea dacă, având în vedere starea 
de, sănătate a regelui, această faimoasă sărbătoare de la 10 
august nu va fi amânată pentru mai târziu. 

Totul mergea deci bine. Cel puţin aşa gândeau ei. 

Intr-adevăr, Pinacle nu minţise asigurându-i că pusese din 
nou otravă în vinul destinat regelui. 


Încă de a doua zi după acea dublă întrunire care se ţinuse 
la palatul ambasadorului Spaniei, Pinacle executase conştiincios 
ordinul lui Sorrientes. Şi de atunci, în fiecare zi, el constata cu 
proprii săi ochi progresele rapide ale bolii. lar el avea satisfacția 
intimă de a constata în acelaşi timp că ceea ce prevăzuse se 
realiza: Miron, medicul obişnuit al regelui, nu bănuise nici un 
moment otrava şi în boală regalului său client nu vedea decât o 
boală banală pe care-şi făcea iluzii s-o vindece. 

Dacă Guise şi Sorrientes, sub calmul lor aparent, nu-şi 
puteau reprima un fior de groază de fiecare dată când se 
gândeau la Ragastens şi se întrebau neliniştiţi la ceea ce putea 
unelti în umbră, Pinacle recăzuse în chinurile spaimei. Pinacle 
trăia sub apăsarea unei spaime îngrozitoare care nu-i lăsa o 
clipă de răgaz şi care creştea pe măsură ce se apropia ziua 
fatală. 

Era văzut rătăcind ca o fantomă pe culoarele Luvrului pe 
care le cercetă cu ochii măriţi de groază. Avea tresăriri teribile 
la cel mai mic zgomot suspect. Şi toate zgomotele lui i se 
păreau suspecte. O adiere, un nimic, o uşă trântită, o perdea 
mişcată de vânt îi dădeau palpitaţii cumplite, aducându-i pe 
frunte o sudoare rece. El nu se simţea în siguranţă nicăieri. În 
afara apartamentului său, el tremura şi se grăbea ca un nebun 
să se încuie cu cheia. lar când era la el acasă, aceeaşi groază 
nebună îl apucă de gât, îl sufoca şi-l făcea să fugă afară, la 
întâmplare. 

Din nou frica, o frică puternică, deprimantă, înnebunitoare 
se abătuse asupra lui şi nu-l mai părăsea. Şi dacă această viaţă 
de coşmar cum devenise viaţa să se mai prelungea câtva timp, 
era sigur că, aşa cum păţise Trombafior, îl va duce la nebunie, 
aceleaşi cauze conducând în mod fatal la aceleaşi efecte. 

Sosise 9 august, ajunul acelei faimoase sărbători despre 
care curtea şi oraşul nu încetau să vorbească şi când atâtea 
evenimente însemnate urmau să se producă. 

O dată mai mult, gonit de teama cumplită, Pinacle începu 
să fugă prin sălile unde o mulţime de lucrători se străduiau febril 
să facă ultimele pregătiri, fixând draperii aici, ridicând estrade 
acolo, agăţând ghirlande de flori şi de verdeață. O dată mai mult 
el se refugie în apartamentul său unde, totuşi, un instinct sigur îl 
avertiză că era mai ameninţat că oriunde. 


Intrând la el acasă, Pinacle închise uşa cu cheia şi puse 
cheia în buzunar. În mica anticameră, el aruncă o privire 
bănuitoare în jurul lui, scormonind toate colţurile întunecate, 
încet, şovăind cu regret parcă, el se îndreptă spre uşa 
laboratorului său şi puse mâna pe clanţă. 

Dar nu deschise. Rămase acolo, nemişcat, întrebându-se 
dacă să deschidă sau să se întoarcă. Brusc, se întoarse pe 
jumătate, cuprins de o spaimă de nespus pe care nimic nu 
părea s-o justifice. Un moment, fu pe punctul să se năpustească 
asupra uşii de ieşire şi să fugă. 

El se supuse raţiunii. Făcu apel la întregul său sânge-rece, 
îşi trecu maşinal mâna peste fruntea îngheţată, ca şi cum voia 
să alunge gândurile negre care-l copleşeau. Reuşi să treacă 
peste acest acces de frică iraţională. Căci, trebuie să 
recunoaştem, el lupta din toate puterile, cu disperare, uneori cu 
un curaj admirabil, împotriva lui însuşi şi împotriva acestei 
spaime cumplite care-i măcina creierul. 

Deschise. Deschise încet, fără zgomot, cu prudenţă, ca şi 
cum avea de gând să surprindă pe cineva. El deschise, dar nu 
intră. Rămase un moment pe prag, scormonind camera cu o 
privire neliniştită. 

El nu văzu acolo pe nimeni, nu descoperi nimic suspect. 
Toate lucrurile sale se găseau la locul lor, acolo unde le lăsase. 
Nimic nu fusese deranjat. Nimeni nu intrase acolo, asta era 
evident. Se simţi puţin mai liniştit şi suspină uşurat. 

Intră. Făcu doi paşi. Nu mai mult; încă nu era complet 
liniştit şi nu voia să se îndepărteze prea mult de uşa pe unde 
putea să fugă. Făcu deci doi paşi şi se opri, gata să sară înapoi 
în caz de pericol. Şi din nou răscoli încăperea cu privirea, cu 
aceeaşi atenţie neliniştită. Se convinse că era singur acolo, că 
nimic nu-l ameninţa. El se y linişti cu totul şi se întoarse pentru a 
închide uşa în urma lui. 

Se întoarse şi rămase încremenit, livid, cu ochii rătăciţi, cu 
părul zbârlit. 

Acolo, în cadrul acestei uşi pe care se pregătea s-o închidă, 
bărbatul atât de temut, Ragastens, pentru a-i spune pe nume, 
stătea nemişcat, fixa asupra lui o privire licărind de maliţiozitate 
şi surâzând batjocoritor. Şi lucru cel mai rău era, aşa cum era 
plasat, interzicea orice fugă. Pinacle, care nu cunoştea altă 


ieşire decât pe aceea, întrucât era singura vizibilă, se afla prins 
în laboratorul său ca un şobolan în cursă. Şi el ştia bine asta. 

El nu-şi revenise încă din uluirea care i-o provocase această 
apariţie inexplicabilă şi înspăimântătoare, când Ragastens 
spunea deja cu vocea sa tăioasă şi zeflemitoare: 

— Pe Dumnezeul meu, domnule Pinacle, câte precauţii 
pentru a intra la voi acasă! Ce om prudent sunteţi! La naiba, nu 
e un lucru uşor să vă surprindă cineva la voi acasă! Nu vorbesc 
despre mine, bineînţeles. Eu sunt un demon ieşit din infern. Ştiţi 
asta. Şi mai ştiţi, de asemenea, că demonii se bucură de 
avantajul de a trece prin cele mai groase ziduri. 

Şi, în derâdere, intră, închise uşa răsucind cheia de două 
ori, punând-o apoi în buzunar. 

Pinacle îl privea buimăcit. În acest moment era complet 
incapabil să spună o vorbă, să schiţeze cel mai mic gest de 
apărare. Dacă ar fi vrut, Ragastens îl putea apuca de gât pentru 
a-l sugruma. El n-ar fi putut opune nici o rezistenţă, ca o oaie la 
abator. 

lar Ragastens îl vedea bine, căci surâsul său batjocoritor se 
accentua. Şi cu o dezinvoltură care-l duse pe Pinacle la ultimele 
limite ale spaimei, îl invită cu amabilitate: 

— Intraţi, intraţi, domnule Pinacle şi aşezaţi-vă. Căci, 
Dumnezeu să mă ierte, vă clătinaţi pe picioare ca şi cum aţi fi 
beat. 

Spunea adevărul: Pinacle se clătina atât de rău încât părea 
că este gata să se prăbuşească. Şi ar fi căzut, într-adevăr, dacă 
Ragastens nu i-ar fi venit în ajutor, cu mâna de fier, nu l-ar fi 
susţinut şi condus la un scaun pe care căzu grămadă şi rămase 
apatic, ştergându-şi maşinal transpiraţia rece care-i inundase 
fruntea. Intre timp Ragastens, aşezându-se liniştit, spunea cu 
aerul său de batjocură neîndurătoare: 

— Văd de unde vă vine emoția: v-am spus că mă veţi vedea 
pe 10 august şi sunt în avans cu o zi. Vreau să vă spun: mâine 
am o treabă cu stăpânul vostru. Ştiţi bine că acest ilustru duce 
de Sorrientes, devenit vicerege al Franţei, trebuie să facă din voi 
un prim-ministru. 

Aceste cuvinte, care dovedeau că ştie tot, sfârşiră prin 
năruirea puţinei lucidităţi care încă mai rămăsese în mintea lui 
Pinacle. In acest moment, el nu mai avea decât un gând: 

"Oh! Demonul infernului!... Ce va face cu mine?..." 


Această unică întrebare se învârtea în mintea lui şi-l 
distrugea. El era curajos, totuşi, era înarmat. Putea deci să se 
apere. Dar era atât de sigur de inutilitatea unei rezistenţe, încât 
nu-i venea această idee. 

lar Ragastens. Continuă fără cruţare: 

— Este necesară o ordine în toate şi fiecărei zile îi ajunge 
osteneala ei. Mâine, voi termina cu stăpânul. Astăzi termin cu 
valetul. Fiecare la rândul lui. Ştiu că nu este obiceiul să laşi să 
treacă valetul înaintea stăpânului, dar pentru mine este necesar 
să fie aşa. 

Şi, încetând să ironizeze, se ridică brusc şi, ţinându-l sub 
focul privirii, cu o voce înfricoşătoare prin răceala ei: 

— V-am spus că vă voi omori când voi crede de cuviinţă şi 
cum voi considera eu. Momentul a venit: veţi muri. 

El avea o înfăţişare atât de înspăimântătoare încât Pinacle, 
în culmea groazei, horeai înăbuşit. 

— Sunteţi înarmat, continuă Ragastens cu vocea sa de 
gheaţă, ca şi mine, aveţi pumnalul vostru şi spada voastră: 
puteţi deci să vă apăraţi. Dar să nu credeţi că vă voi face 
onoarea să încrucişez spada cu voi. Cu un ticălos de talia 
voastră pumnii ajung. Pumnii şi o funie bună. 

Şi scotocindu-se, scoase o sforicică lungă, subţire dar foarte 
rezistentă. Şi arătându-i-o, adăugă: 

— Dacă vreţi să vă rugaţi, spuneţi-vă rugăciunea căci nu 
mai aveţi de trăit decât un minut. Vă voi sugruma cu asta. 

Dacă Pinacle ar fi putut citi în mintea sa, s-ar fi simţit în 
deplină siguranţă. Într-adevăr, sub aparenţa sa glacială, cu 
înfăţişarea sa care părea înspăimântătoare, Ragastens îl 
urmărea pe Pinacle cu atenţie îngrijorată şi se întreba, cu inima 
strânsă de o nelinişte de nespus: 

"Va fi destul de îngrozit pentru a consimţi la ceea ce vreau? 
Asta este întrebarea". 

Dar Pinacle este incapabil să citească în mintea lui 
Ragastens. El nu vedea decât aparențele. lar aceste aparente 
erau atât de îngrozitoare încât simţi că leşină. Din tot ceea ce-i 
spusese Ragastens, el nu auzise decât un cuvânt: moarte. 

Să moară! El se gândea cu disperare că urma să moară... 
lar el nu voia să moară... Era încă tânăr... viaţa era frumoasă... 
Şi el dorea cu ardoare să trăiască... Chiar dac-ar fi decât o zi. 


El vru să vorbească, să ceară îndurare. Buzele sale 
încleştate de groază nu lăsară să treacă decât un geamăt surd. 

De partea lui, Ragastens, pe care o mare bucurie îl 
înăbuşea, gândi: 

"Îi este teamă!... Îl am la mână!... El va face ce voi vrea 
eul..." 
lar cu o voce tare, cu aceeaşi înfăţişare înspăimântătoare, 
cu aceeaşi voce glacială, el biciui: 

— Apăraţi-vă, drăcia dracului!... Voi nu sunteţi deci bărbat? 

Pinacle făcu un efort disperat şi izbuti să bâlbâie: 

— Nu pot! 

— Nu poţi! zeflemisi Ragastens. Eşti deci sigur că vei muri? 

— Da!... Simt!... Ştiu... de mult timp ştiu că voi mă veţi 
omori! horcăi Pinacle. 

Ragastens îl privi o secundă cu o milă dispreţuitoare. Şi 
încet, apăsând pe fiecare cuvânt, el renunţă: 

— Şi dacă te iert şi te las în viaţă? Aceste cuvinte îl 
însufleţiră pe Pinacle. Pe loc 

El fu în picioare. Şi imediat căzu în genunchi, îşi ridică 
fruntea şiroind de o transpiraţie rece şi fixând asupra celui care 
vorbea astfel ochii înecaţi în lacrimi, el mormăi cu voce răguşită: 

— lertare!... Da, lăsaţi-mă în viaţă!... Lăsaţi-mă să trăiesc! 

— ii atât de mult la viaţă? 

— Nu vreau să mor... Sunt încă tânăr.. Să trăiesc, lasă-mă 
să trăiesc, chiar dacă va trebui ca restul zilelor mele să-mi 
cerşesc pâinea pe drumuri. 

— Ei bine!... Te iert, dar cu o condiţie. 

Cu o exclamaţie de bucurie delirantă, Pinacle promise: 

— Tot ce doriţi!... Vorbiţi! Ordonaţi!... Şi infernul să mă 
înghită dacă nu mă supun orbeşte!... 

— Bine, ridică-te. 

Pinacle se ridică dintr-o săritură şi aşteptă, gâfâind şi 
fixându-l cu ochi aprinşi. 

La rândul său, Ragastens promise cu o voce gravă: 

— Vei trăi... dacă îndeplineşti cu devotament ordinele pe 
care ţi le voi da. 

— Sunt gata... oricare ar fi aceste ordine, mă voi supune. 

— Chiar dacă îţi cer să trădezi? 

— Zece trădări dacă vreţi, numai să trăiesc! spuse asta cu 
o hotărâre sălbatică. Ragastens 


Înţelese că era sincer şi că pentru a-şi salva viaţa el va 
comite orice josnicie, orice mârşăvie, nu va da înapoi din faţa 
nici unei crime, nici unei infamii. Şi el se simţi la fel de uşurat ca 
şi Pinacle. 

— Aşezaţi-vă, spune el cu o voce liniştită, să stăm de vorbă. 

Pinacle se supuse în tăcere şi deveni atent. Ragastens se 
aşeză în faţa lui şi-l cercetă un moment înainte de a vorbi. Şi îl 
văzu la fel de hotărât. Fiind sigur că se va supune fără discuţie, 
el îşi explică temeinic intenţiile. 

— Mâine, în faţa întregii curţi întrunite în marea sală de 
festivități, în faţa regelui care, deşi bolnav, a binevoit să-mi 
acorde această audienţă publică, îl voi acuza pe ducele de 
Sorrientes de a-şi fi însuşit imensa avere a prinților de 
Montcapet prin furt şi prin asasinat. 

Pe măsură ce vorbea, o schimbare radicală se producea în 
atitudinea lui Pinacle. Pinacle, care puţin înainte dârdâia de 
groază, nu mai tremura. Pinacle, care era prăbuşit, zdrobit, se 
redresa încet. Pinacle, a cărui privire stinsă nu îndrăznea să se 
ridice spre Ragastens decât pentru a implora iertare şi milă, 
Pinacle îl privea acum în faţă, ca şi cum voia să-l scormonească 
până în fundul sufletului pe cel care-i vorbea şi de care se părea 
că nu se mai teme. lar în această privire, care-şi regăsise ca prin 
minune toată agerimea sa naturală şi acea expresie remarcabilă 
de inteligenţă strălucită care-i era obişnuită, în această privire 
se aprindea şi creştea o licărire ciudată, alarmantă. 

Ragastens, care nu-l slăbea din ochi, nu putea să nu fie 
frapat de această transformare într-adevăr extraordinară. 
Totuşi, el nu se nelinişti. Crezu că Pinacle îşi încorda toată forţa 
inteligenţei pentru a înţelege ce aştepta de la el. Pinacle voia să 
înţeleagă bine pentru a executa întocmai ordinele pe care i le va 
da, deoarece de bună îndeplinire a acestor ordine depindea 
salvarea lui. Era normal, în definitiv. Şi continuă: 

— Eu nu am dovada crimelor de care-l acuz pe 
ambasadorul Spaniei. Dar există un. Martor care a fost 
complicele său de la început. Acest martor sunteţi voi. Această 
dovadă pe care eu n-am putut-o descoperi, este, poate, în 
mâinile voastre? 

— Nu. Moseniorul şi doamnă sunt prea abili pentru a comite 
o asemenea imprudenţă. Eu nu am nici cea mai mică dovadă. 


Răspunsul era net, categoric. lar el avea un fel de orgoliu 
sălbatic şi o inconştienţă nemaipomenită în modul cum vorbea 
despre abilitatea stăpânilor săi care ştiuseră să se descurce în 
aşa fel încât să nu rămână nici o dovadă a crimelor lor. 
Ragastens înţelese că el nu minţea. El nu insistă. 

— Fie, spune el, dar în lipsa dovezilor, voi ştiţi, deoarece aţi 
fost complice, iar eu voi invoca mărturia voastră. În faţa regelui 
şi a curţii sale veţi vorbi, veţi spune ceea ce ştiţi şi ceea ce aţi 
făcut. Cu această condiţie vă las viaţa. 

— Mă veţi omori totuşi, spune Pinacle cu răceală. Numai că, 
în loc să mă omorâţi cu mâna voastră, mă veţi arunca în mâinile 
călăului. 

— Nu, mă angajez pe onoarea mea să obţin de la rege 
iertarea voastră. 

— Şi dacă regele moare?... Voi, care ştiţi atâtea lucruri, nu 
se poate să nu ştiţi că mâine regele va trăi ultima sa zi. 

Ragastens încruntă sprâncenele. Se aştepta la o supunere 
pasivă. lar Pinacle discuta cu o luciditate şi un sânge-rece care 
deveneau alarmante. Dar el îşi spuse că în cele din urmă 
temerile sale erau de înţeles. Nu se enervă. El vru să se 
liniştească. 

— Orice s-ar întâmpla, spune el energic, dacă regele 
trăieşte sau moare, veţi fi iertat din plin şi în întregime, auziţi? 
Cu alte cuvinte, după ce veţi depune mărturie în faţa justiţiei 
regelui, vă veţi putea retrage liber, fără a fi hărțuit de nimeni. Pe 
onoarea lui Ragastens, vă dau cuvântul meu că aşa va fi. Şi voi 
ştiţi că-mi ţin întotdeauna ceea ce promit, deoarece nu promit 
niciodată ceea ce nu potv să fac. 

— Vă cred, domnule, răspunde Pinacle fără să ezite, ca 
omul care are încredere deplină. 

— Atunci, s-a făcut? strigă Ragastens fără să-şi ascundă 
bucuria, veţi vorbi în faţa regelui şi a curţii? 

Pinacle ridică spre el ochii în care strălucea o bucurie 
diabolică şi, cu un surâs vinat: 

— lar când voi vorbi, monseniorul de Sorrientes va trebui să 
restituie moştenitoarei legale titlurile şi imensa avere a prinţului 
de Moncapet? întrebă el. 

— Şi nu este drept, deoarece această moştenitoare există? 
replică Ragastens cu o voce gravă. 


— Desigur, mărturisi Pinacle fără ezitare, recunosc asta cu 
plăcere. Merg chiar mai departe: nu ezit să recunosc că tânăra 
cunoscută sub numele de Rayon d'Or mai întâi, apoi sub numele 
de domnişoara d'Orberives nu este alta decât prinţesa Rolande, 
moştenitoarea naturală şi unică a prinţului, tatăl său. 

— Astfel încât, făcu Ragastens care începea să se întrebe 
unde voia să ajungă, vorbind, veţi repara în parte răul pe care l- 
aţi făcut odinioară. 

Ca şi cum n-auzise, Pinacle, care avea ideea lui, continuă: 

— lar când prinţesa Rolande va intra în posesia averii 
tatălui ei, voi... voi vă veţi căsători cu ea? 

Vocea sa avea vibrații atât de ciudate, încât Ragastens 
tresări şi simţi o vagă nelinişte. Trebui să facă un efort pentru a 
se forţa să rămână calm. 

— Prinţesa Rolande este logodnica mea, spune el, deci mă 
voi căsători într-adevăr cu ea. 

Pinacle izbucni într-un râs strident, cumplit. Şi printre 
hohotele acestui râs demonic: 

— Într-un cuvânt, târgul pe care mi-l propuneţi se rezumă la 
asta: voi mă iertaţi şi mă lăsaţi în viaţă. În schimb, eu vă dau 
titlurile şi averea prinţului de Moncapet... Căci, atunci când vă 
veţi căsători cu prinţesa, voi veţi pune mâna pe toate acestea! 
Drace, ştiţi să le aranjaţi! 

—  Caraghiosule, strigă Ragastens care simţea cum 
clocoteşte de furie. 

Pinacle se ridică într-o atitudine sfidătoare, cu o voce 
aprigă, tăioasă: 

— Ei bine! Această avere nu vă va reveni!... Omorâţi-mă, 
dacă vreţi, dar eu nu voi vorbi! 

— Ce spui? Repetă! răcni Ragastens 

Cu o voce seacă, tăioasă ca o lovitură de secure, cu aceeaşi 
atitudine sfidătoare şi cu ochii strălucind de o bucurie sălbatică, 
Pinacle repetă: 

— Nu voi vorbi! 

Ragastens îl cercetă o secundă, descumpănit de această 
lovitură neprevăzută. Pinacle nu mai era acelaşi om. Pinacle nu 
se mai temea şi-l înfrunta pe faţă. Pinacle, în sfârşit, părea 
hotărât să nu cedeze. Ragastens văzu toate acestea dintr-o 
privire şi o disperare groaznică se abătu asupra lui şi în mintea 
sa tulburată, strigă: 


"Blestem! De unde vine această inexplicabilă schimbare? 
Pe ce temei se bazează acest ticălos pe care teama îl dobora 
adineaori?" 

N-a fost decât o slăbiciune trecătoare. El văzu că Pinacle 
părea să-l sfideze, bucurându-se de tulburarea sa şi de 
încurcătura sa. Redeveni stăpân pe sine. Instantaneu, trăsăturile 
sale îşi reluară acea expresie glacială, teribilă, care avea darul 
de a-l îngrozi pe Pinacle. Cu pumnalul în mână el merse încet 
spre el: 

— Refuzi să vorbeşti? 

Un uşor fior îl străbătu pe Pinacle, care păli. Dar el răspunse 
hotărât: 

— Da. 

— În acest caz, vei muri, declară Ragastens cu răceală. 

Din palid, Pinacle deveni livid. Acelaşi fior îl scutură din 
creştet până-n tălpi. Evident, îi era teamă. Dar el nu se mişcă şi 
cu aceeaşi hotărâre, deşi cu o voce mai înăbuşită, spune: 

— Omoară-mă! 

Încet, Ragastens ridică braţul, propti vârful pumnalului în 
gâtul lui Pinacle care se încorda, tremură, închise ochii, dar nu 
făcu o mişcare, nu spuse un cuvânt pentru a scăpa de moarte. 
Ţâşniră câteva picături de sânge. Pinacle gemu înăbuşit. Dar nu 
se mişcă. El nu ceru îndurare. Ragastens înţelese că se va lăsa 
înjunghiat ca o oaie dar nu va reveni asupra hotărârii sale. O 
furie teribilă puse stăpânire pe el. El aruncă pumnalul, căci n- 
avusese niciodată intenţia de a lovi, îl apucă de gât şi 
scuturându-l violent: 

— Ah! Ticălosulei şi totuşi ţi-e teamă să mori! Cel puţin 
spune-mi pentru ce nu vrei să vorbeşti! 

Şi cu un brânci puternic îl trimise să cadă în fotoliul care se 
găsea în spatele lui. 

Pinacle se clătină, îşi şterse sângele care curgea din 
înţepătura pe care Ragastens i-o făcuse la gât şi, îndreptându- 
se, cu o voce care tremura, nu de teamă, ci de ură, o ură 
arzătoare, sălbatică, neînduplecată, într-un rânjet hidos: 

— Vă voi spune: da, mi-e teamă de moarte şi adineaori v- 
am cerut iertare. Dar vă urăsc... vă urăsc pentru că aţi făcut din 
mine un monstru dezgustător de care oricine se îndepărtează cu 
dezgust, pentru că, datorită vouă, am fost condamnat la această 
izolare îngrozitoare care-mi otrăveşte viaţa... Vă urăsc cu o ură 


atât de turbată încât îmi voi da cu bucurie viaţa, eu care mă tem 
de moarte, îmi voi da cu bucurie sufletul satanei chiar dacă 
trebuie să mor blestemat, numai să am certitudinea că vă va 
ajunge răzbunarea mea. 

— Cum, se miră sincer Ragastens, cum te vei răzbuna pe 
mine refuzând să ajuţi să i se facă dreptatea care i se datorează 
unei orfane? 

— Nu înţelegeţi? Vă voi explica.. Eu nu mă gândisem la 
asta. Voi sunteţi acela care mi-aţi dat ideea. Nu mă plâng de 
asta, ideea este grozavă, iar eu voi fi răzbunat, vă asigur. lată 
care este această răzbunare: prinţesa Rolande nu va reuşi să i 
se recunoască drepturile, deoarece n-are dovezi. Ea va rămâne 
săracă, atât de lipsită de toate, încât nu va avea nici măcar un 
nume al ei. Acesta, când vă veţi căsători, dacă vă veţi căsători, 
va fi ţiganca Rayon d'Or. Asta este tot. 

— Ei bine! Dar... eu nu văd în asta răzbunarea!... Ori că 
este prinţesa Rolande de Montcapet, foarte bogată, ori că este 
săraca ţigancă Rayon d'Or, crezi că asta mă va împiedica să mă 
căsătoresc cu ea şi să fiu fericit? 

— Vă veţi căsători, fie! triumfă Pinacle, dar ca să fiţi fericit, 
asta este o altă chestiune! Viaţa voastră va fi otrăvită aşa cum 
este a mea. Mai întâi, oric6 aţi spune, veţi regreta nespus s-o 
vedeţi nenorocită pe femeia iubită care ar fi putut fi fabulos de 
bogată. Asta nu e totul. Cine va fi soţia legitimă a distinsului 
nobil de Ragastens, conte de Pompignan? O doamnă săracă, 
adevărat, dar de rang nobil? Nu. O fată fără nume, o rătăcitoare 
de drumul mare, o fostă tovarăşă a acelei josnice femei numită 
"Patroana". Ah! Desigur! Veţi vedea primirea care vi se va face 
când o veţi prezenta pe această nobilă doamnă de Ragastens. 
Se vor îndepărta de voi cu dezgust, aşa cum se îndepărtează de 
mine. Ca şi mine, veţi fi condamnat să trăiţi în singurătate. 
Singurătate în doi, este adevărat. lar când iubeşti, cauţi 
singurătatea. Aşteptaţi. Lăsaţi timpul să lucreze şi veţi vedea ce 
existenţă cumplită veţi duce. Ah! Ah! Incepeţi să înţelegeţi!... Vă 
spuneţi fără îndoială că cel mai simplu va fi să nu vă căsătoriţi 
cu Rayon d'Or. Atunci, răzbunarea mea se va împlini, oricum. 
Căci voi o adoraţi pe această tânără şi fără ea veţi lâncezi într-o 
existenţă de o mie de ori mai nenorocită decât a fost a mea. 
Oricum, răzbunarea mea este asigurată. Puteţi să mă omorâţi, 
eu nu voi vorbi. 


El se înflăcărase şi, în ura turbată care izbucnea din fiecare 
din cuvintele sale înveninate, părea hidos, înspăimântător. 

— Ah! Ticălosule! strigă Ragastens la capătul răbdării, 
aceasta este mârşava socoteală pe care ai făcut-o. Aşteaptă 
puţin. 

Se repezi la el, îl răsturnă, îl imobiliza proptindu-i genunchii 
în piept. De altfel, Pinacle nu opunea rezistenţă. Cât ai bate din 
palme, Ragastens îl legă, îl ridică pe umăr, deschise uşa secretă 
care dădea în acel mic cabinet unde l-am văzut în mai multe 
rânduri pe al doilea Pinacle la pândă şi îl lăsă să cadă pe patul 
îngust care se găsea acolo. 

După ce făcu asta, fără să-i mai dea vreo atenţie, începu să 
meargă într-un du-te-vino agitat, gândind: 

"Cum, am lucrat în umbră săptămâni şi săptămâni pentru a 
ajunge la asta!... Ceea ce se poate spune, este că în pofida fricii 
care îl sugrumă, el nu va vorbi, ticălosul!... Acum, ce-i de făcut? 
Ce-i de făcut?" 

Merse astfel mult timp, căutând, chibzuind. Şi, deodată, 
ideea cea bună trebuie că ţâşni în mintea sa suprasolicitată, 
căci trăsăturile sale contractate se destinseră, îşi reluară 
expresia obişnuită de nepăsare şi surâsul său ironic îi reapăru 
pe buze în timp ce-şi spunea: 

"Pe Dumnezeu! Devin şi eu turbat! Cum de această idee 
atât de simplă, care descurcă totul, nu mi-a venit mai 
devreme?" 

Şi apropiindu-se de Pinacle care îl privea cu ochii încărcaţi 
de o ură mortală, ca şi cum nimic nu se întâmplase, cu vocea sa 
glacială şi tăioasă: 

— Mâine, voi veni să te caut şi, în faţa regelui şi a curţii 
sale, tu vei vorbi. 

— Nu voi vorbi, repetă Pinacle cu aceeaşi încăpățânare 
neclintită. 

— lar eu, surâse Ragastens, foarte sigur pe el, îţi spun că 
vei vorbi. Şi tu vei vorbi, chiar dacă vrei sau nu. 

Şi ieşi, lăsându-l pe Pinacle stupefiat şi într-o oarecare 
măsură neliniştit de această siguranţă extraordinară. 


Capitolul XL 10 august 


Veni în sfârşit această faimoasă zi de 10 august. 

Guise dăduse ultimele dispoziţii, de comun acord cu 
prietenul său Sorrientes, de ajutorul căruia nu se putea lipsi. 
Avea convingerea că va triumfa. 

O singură umbră întuneca marea lor bucurie: dispariţia 
neliniştitoare a lui Ragastens, ceea ce făcea inevitabilă o 
întâlnire cu el. Căci ei nu se îndoiau că-l vor vedea apărând la 
Luvru. Dar această întâlnire nu-i neliniştea peste măsură: îşi 
luaseră până într-atât precauţiile lor, de comun acord, încât erau 
foarte siguri pe ei. 

Această sărbătoare la care regele ţinea în mod deosebit, 
deoarece în ciuda stării sale de sănătate foarte gravă, se 
spunea, nu numai că nu voise s-o anuleze, dar se încăpăţânase 
dorind să asiste la ea, această sărbătoare ce se desfăşura ziua. 
Guise plecă de la palatul său spre amiază. Aproape trei sute de 
gentilomi, îmbrăcaţi în veşminte luxoase de curte, urcați pe cai 
splendizi, acoperiţi cu valtrapuri minunate, îi serveau de 
escortă. Acest alai strălucitor fu întâmpinat cu aclamații 
frenetice de către popor care, în haine de sărbătoare, invadase 
străzile. 

Sorrientes sosi la Luvru aproape în acelaşi timp cu Guise. El 
avea de asemenea o numeroasă suită care depăşea poate în 
frumuseţe şi măreție suita ducelui. Intr-o litieră splendidă: 
Jocelyne acoperită de pietre preţioase care, sub razele arzătoare 
ale unui soare strălucitor, sclipeau în mii de focuri, îmbrăcată în 
alb din cap până-n picioare şi sora sa Hermosa care, potrivit 
obiceiului său, purta o bogată dar foarte simplă toaletă neagră 
şi nu avea altă bijuterie decât acel rubin enorm, de un roşu 
sângeriu, tăiat în formă de romb, care-i împodobea degetul. 

Era în aceeaşi sală a Cariatidelor în care am întrezărit o 
dată cum se mişca aceeaşi mulţime strălucitoare. Erau aceleaşi 
costume luxoase şi sclipitoare, în culori vii. Era acelaşi decor 
seducător, cu aceleaşi gărzi în costume de o bogăţie autentică, 
cu sulița în mână, ţepeni ca nişte statui, comandaţi de acelaşi 
Larchant, cu sabia în mână, în picioare la baza unei estrade. Era 
acelaşi decor, mai puţin splendidele draperii de tapiserii care 
mascau toate ferestrele iar sala, deşi afară era ziuă, era 
luminată cu strălucire de o mare cantitate de lustre, candelabre, 
aplice, sfeşnice de toate felurile încărcate de o abundență de 


luminări roşii parfumate. Mai puţin de asemenea că estrada era 
înălţată cu mai multe trepte, acoperită cu un tapet bogat din 
catifea bleu de Franţa, presărat cu flori de crin de argint brodat, 
dominată de o boltă din aceeaşi stofă şi culoare, sub cerul 
căreia era brodat blazonul regelui. lar pe această estradă, un 
fotoliu larg, înalt şi adânc din lemn aurit: tronul. 

În acest fotoliu, regele. Costum negru de o simplitate 
căutată, la gât cu colierele ordinelor, la centură cu şiragul de 
mătănii. Dar în ce stare! Încovoiat, chircit, pierdut în vastul său 
fotoliu, dârdâind, jilav de febră, abătut, se ghicea livid sub 
fardurile cu care-i era încărcată faţa. Nu mai era un rege, nu mai 
era un om: era o umbră, o fantomă. 

Şi totuşi, el dorise să fie aici. Fusese adus acolo pe sus. Şi 
cu o voce sfârşită, el ordonase: 

— Vreau ca toată lumea să se distreze... Veţi vedea 
numaidecât surpriza pe care v-am rezervat-o... O surpriză de 
care vă veţi minuna cu toţii... Şi aşteptând surpriza mea, săriţi, 
dansaţi, distraţi-vă. 

Şi se distrau. Sau cel puţin păreau s-o facă. Căci sub 
bucuria de comandă, fiecare se simţea paralizat, cuprins de o 
nelinişte nelămurită. Şi fiecare, în orice clipă, întorcea privirile 
spre acest muribund cu teamă sau speranţă — după cum era 
prieten sau duşman — să-l vadă murind în mâinile medicului său 


altfel, căci la tot ce-i spunea, Henri al Ill-lea răspundea cu un nu 
foarte sec. 

Guise şi Sorrientes veniseră să-şi prezinte omagiile 
respectuoase regelui. Henri al Ill-lea le făcuse cea mai bună 
primire. Dar cum ei consideraseră potrivit să-şi ia o mână de 
circumstanţă, el se supărase: 

— Ce figură ne faceţi aici? Suntem la sărbătoare şi nu la o 
înmormântare. Aici, văd că se distrează, se râde. 

Şi îşi reluase refrenul: 

— Frumosule văr şi voi, prietenul nostru, veţi vedea imediat 
surpriza mea. Vă veţi minuna. 

Guise şi Sorrientes îşi luaseră imediat o figură radioasă. 

Şi nu le fusese greu căci bucuria îi răscolea. Şi, la un semn 
discret al lui Miron care implora îndurare pentru regalul său 
bolnav, ei se îndepărtaseră, pierduţi în mulţimea strălucitoare 


care îşi dădea osteneala cât mai bine pentru a lăsa impresia că 
se distrează. 

— Nu mai este decât umbra lui, murmură Guise la urechea 
lui Sorriente&s. Cât mai poate dura? Poate o oră. 

— Mă mir că nu-l văd pe Pinacle, răspunse Sorrientes. El 
ne-ar fi lămurit. Ce dracu poate să facă? Să ne înarmăm cu 
răbdare, monseniore şi să aşteptăm. 

— Oh! surâse Guise, fiţi liniştit, nu voi pleca de aici înainte 
ca totul să fie terminat. Doresc numai să nu ne facă să aşteptăm 
prea mult. 

Şi cu un râs răsunător, căci certitudinea succesului îi dădea 
o siguranţă deplină: 

— Veţi vedea că lăudărosul nostru nu va îndrăzni să vină. 
Va fi în profitul nostru. 

— Să dea Domnul! răspunse Sorrientes care poate nu avea 
aceeaşi încredere. 

În acest moment, un crainic strigă cu o voce puternică: 

— Alteța Sa, doamna prinţesă de Montcapet! Loc Alteţei 
Sale! 

lar acest anunţ zgomotos căzu asupra lui Sorrientes ca o 
lovitură de măciucă ce-l ameţi. 

Aruncat astfel, brusc, acest nume ilustru de Montcapet, pe 
care majoritatea îl credea stins, atrase atenţia. Conversaţiile se 
întrerupseră, voiau să vadă cine era această prinţesă de 
Montcapet pe care nimeni nu o cunoştea şi toate privirile se 
îndreptară spre ea. 

Rolande era condusă de un tânăr gentilom cu o expresie 
strălucitoare, care avea într-adevăr o înfăţişare mândră şi 
falnică în costumul său negru, din catifeaua cea mai fină, cel 
mai bogat care se putea vedea, fără ornamente sau broderii, 
înfrumusețat de sclipitoarea albeaţă a unor dantele scumpe. 

Cea mai mare parte dintre cei de faţă nu-l cunoşteau pe 
acest bărbat tânăr şi nu-i ştiau numele. Dar Guise şi Sorrientes, 
ca şi cei din anturajul lor, îl recunoscură pe cavalerul de 
Ragastens pe care-l căutaseră în zadar timp de opt zile. 

Şi îi scutură un fior. Se simţiră pălind. Căci expresia 
strălucitoare a lui Ragastens, mersul său suplu, degajat, 
atitudinea sa mândră, hotărâtă, privirea sa ascuţită, încărcată 
cu o ironie maliţioasă pe care o aruncă spre ei, totul anunţa 
bătălia. Şi, cu toate forţele covârşitoare de care dispuneau, cu 


toate precauţiile luate, pentru prima dată în această zi care se 
anunţa triumfătoare pentru ei, avură groaznicul presentiment al 
unei înfrângeri ireparabile. 

Roşie sub focul miilor de priviri curioase aţintite asupra ei, 
foarte dreaptă în toaleta ei simplă din satin alb, Rolande, mână 
în mână cu Ragastens, înainta cu acel mers de o nobleţe 
firească la ea şi totuşi uşor şi extrem de grațios. Şi avea atâta 
puritate în azurul limpede al ochilor ei blânzi, un farmec atât de 
puternic în surâsul care-i înflorea pe buze, încât bărbaţii, 
fascinaţi, cuceriţi, formară din instinct un culoar viu. Şi prin 
mijlocul acestui culoar perechea strălucitoare, atât de minunat 
potrivită, înainta, expresie vie a tinereţii, a frumuseţii şi a 
dragostei, se îndreptă spre tron, salutată în momentul trecerii 
printr-un lung murmur de admiraţie. 

Sorrientes şi Guise, amândoi palizi şi agitaţi, cu mintea 
asaltată din ce în ce mai mult de presentimente sumbre, 
înțelegând din instinct necesitatea de a se sprijini unul pe altul, 
se apropiară împreună, dorind să vadă şi să audă, dorind mai cu 
seamă să-şi reunească forţele pentru a face faţă pericolului 
iminent. 

Cele două surori, Hermosa şi Jocelyne, doamna în negru şi 
doamna în alb, cele două surori care se iubeau cu tandrete, dar 
care erau totuşi învrăjbite şi se luptau ca duşmanii tocmai din 
cauza acestei perechi care stârnea o emotie atât de măgulitoare 
în rândul acestei nobile şi strălucitoare asistente, atât de greu 
de emoţionat, cele două surori se apropiaseră una de alta. Şi ele 
se prinseră de braţ, ca pentru a se apăra şi proteja reciproc. 

Noi ştim că una dintre ele ştia că Ragastens trăieşte 
deoarece, prin intermediul Rolandei, avea o informaţie 
prețioasă. Aceea nu fusese surprinsă văzându-l apărând în 
mijlocul acestei ciudate şi fantastice sărbători care se desfăşura 
în jurul acestui muribund care părea să fie Henri al Ill-lea. Dar 
cealaltă — pe care Sorrientes, ocupat în întregime cu intrigile 
sale numeroase şi tenebroase, o lăsase dinadins în necunoştinţă 
de cauză — care poate chiar nu se mai gândea la Ragastens, 
fiind atât de sigură de moartea sa, cealaltă trebuie că primise o 
lovitură îngrozitoare văzându-l apărând brusc. Şi totuşi, atât de 
mare era stăpânirea de sine a celor două enigmatice femei, 
încât era imposibil de spus care dintre cele două trebuia să 
profereze blesteme şi ocări în mintea sa descumpănită, într-atât 


arătau o faţă calmă, de nepătruns, gravă cu un surâs melancolic 
la una, veselă şi poznaşă la cealaltă, cum erau de obicei. 

Între timp, Ragastens şi Rolande ajunseră să se oprească la 
piciorul tronului. lar mulţimea compactă de curteni se întorsese 
spre această parte, curioasă de ce va ieşi din această 
senzaţională audienţă publică. Căci, cu acel instinct sigur al 
oamenilor obişnuiţi să se mişte în voie în mijlocul intrigilor de tot 
felul, toţi presimţiseră imediat scandalul. Un scandal uriaş, 
fantastic, cum rar se văzuse unul asemănător. 

Rolande îngenunche pe prima treaptă a tronului şi rămase 
în această postură umilă, aşteptând o vorbă din partea regelui. 

Ragastens, după ce se înclinase adânc în faţa regelui, se 
ridicase şi fixase asupra lui o privire limpede, radiind de 
sinceritate cavalerească. 

Henri al Ill-lea încercase să-şi îndrepte bustul pentru a-i 
primi. Dar această mişcare simplă îi smulsese o strâmbătură de 
durere şi se ghemuise din nou în vastul său fotoliu, dârdâind de 
febră. Cu toate acestea, această pereche necunoscută de 
nimeni la Luvru, trebuia să se bucure de o favoare deosebită pe 
lângă el, căci era vizibil că, în pofida durerii care-i crispa figura, 
el se străduia să le zâmbească binevoitor. 

La un gest al regelui, Ragastens vorbi. lar vocea sa 
puternică se făcu auzită de la un capăt la altul al imensei săli. 

— Sire, spuse el, o vedeţi la picioarele voastre pe doamna 
prinţesă de Montcapet, logodnica mea, care imploră dreptatea 
voastră. 

Henri al III-lea făcu un efort şi cu o voce slabă invită cu o 
bunăvoință accentuată: 

—  Ridicaţi-vă, verişoara mea... Căci Montcapeţii, care 
descind în linie directă din strămoşul nostru comun, Hugues 
Capet cel Mare, sunt verii noştri. Veri buni care s-au găsit 
întotdeauna alături de noi, loiali şi fideli până la moarte. 

Rolande se supuse şi se ridică în picioare la baza tronului, 
alături de Ragastens care se declarase public logodnicul său. 

Regele gâfâi, luă o înghiţitură dintr-o poţiune calmantă pe 
care i-o dădu Miron şi reluă cu aceeaşi bunăvoință: 

— Vorbiţi, frumoasa mea verişoara. Şi dacă nu depinde 
decât de noi, vi se va face pe deplin dreptate. 

— Sire, spune Rolande cu vocea sa armonioasă, cer 
restituirea titlurilor şi bunurilor tatălui meu, Bertrand al VI-lea, 


prinţ de Montcapet, a cărui moştenitoare legitimă şi unică sunt 
eu. 

— Cum, se miră Henri al Ill-lea, nu sunteţi în posesia 
moştenirii paterne? 

— Nu, sire. Şi dacă Maiestatea Voastră permite, voi lăsa 
domnului cavaler de Ragastens, viitorul meu soţ, sarcina de a- 
mi susţine drepturile. 

— Fie, consimţi cu amabilitate Henri. Vorbiţi deci, domnule 
de Ragastens. 

O tăcere deplină se lăsă asupra acestei strălucitoare 
asistenţe. 

Îşi aminteau că această avere fabuloasă a Montcapeţilor, 
pe care această frumoasă tânără o reclamă ca fiind a ei, era 
deţinută de ambasadorul duce de Sorrientes. Scandalul 
presimţit părea inevitabil, luând proporţii formidabile, care 
depăşeau tot ce se putea imagina. lar atenţia deveni ascuţită. ŞI 
începeau deja să se privească pieziş, cu priviri încărcate de 
bănuială şi suspiciune, căci partizanii lui Sorrientes erau 
numeroşi, iar numărul lor sporea cu partizanii lui Guise care se 
solidarizau cu ei şi cu stăpânul lor. Şi toţi, prieteni sau duşmani, 
simțeau că ambasadorul va fi acuzat. 

Invitat să vorbească, Ragastens atacă direct. Şi arătându-l 
pe Sorrientes cu un gest dispreţuitor, cu o voce tăioasă: 

— Sire, îl acuz pe acest bărbat că în complicitate cu una din 
aceste două femei, şi-a însuşit moştenirea Montcapeţilor prin 
uneltiri criminale. 

— Ce spuneţi de asta, domnule ambasador? întrebă Henri 
adresându-se lui Sorrientes. 

— Spun, sire, răspunse Sorrientes cu amărăciune, că se 
pare că acceptaţi cu uşurinţă o acuzaţie dezonorantă împotriva 
unui om pe care l-aţi onorat cu prietenia voastră. 

— Voi sunteţi prietenul nostru, replică regele, dar 
Montcapeţii sunt părinţii noştri. 

— Montcapeţii, fie. Dar această femeie nu este o Moncapet. 
Această femeie şi acest bărbat sunt impostori, aventurieri din 
cel mai rău soi, pe care îi desfid să poată aduce cea mai mică 
dovadă în sprijinul obraznicelor minciuni pe care au avut 
insolenţa să le susţină în faţa Maiestăţii Voastre. 

În acest moment, regele fu scuturat de un acces atât de 
violent încât Sorrientes crezu că dezbaterea se va încheia prin 


moartea sa. El schimbă cu Guise o privire triumfătoare. Dar nu 
fusese decât o alarmă. Prin îngrijirile energice ale lui Miron, 
Henri al Ill-lea îşi reveni. Păru chiar că-şi regăsise puţin mai 
multă putere. Chiar prin aceasta ei sfârşiră prin a se linişti. 
Pentru ei, ca şi pentru toţi cei care ştiau, era clar că regele îşi 
trăieşte ultimele minute. 

Din clipa aceea, Sorrientes nu mai acordă decât o 
importanţă minoră acuzațiilor lui Ragastens. Sigur de reuşită, 
făcu această uriaşă greşeală de a-l dispreţui pe formidabilul 
adversar pe care-l avea înaintea lui. Greşeală cu atât mai de 
neiertat la el, care fusese primul în a-i recunoaşte valoarea. 

Regele fiind restabilit, se întoarse spre Ragastens ca pentru 
a-l invita să răspundă. Acesta reluă imediat, cu aceeaşi voce 
tăioasă: 

— ÎI acuz pe acest bărbat de a fi încercat, mereu în 
complicitate cu una dintre cele două femei, în trei rânduri 
distincte, s-o asasineze pe prinţesa Rolande, aici de faţă, pentru 
a-şi asigura stăpânirea unei averi furate. 

— Nu mai spune! rânji Sorrientes cu un dispreţ suprem, pe 
cine veţi face să creadă că ducele Sorrientes, reprezentantul 
Maiestăţii Sale regele Spaniei, este un pungaş josnic dublat de 
un asasin ticălos? Dacă ţineţi neapărat să mă acuzaţi de crime 
imaginare, căutaţi cel puţin crime mai nobile, mai distinse, 
aşadar verosimile. Dar această prostească, această ridicolă 
născocire, mai bine îmi smulg limba decât să mă înjosesc s-o 
contest. 

— Vreţi crime mai nobile, mai distinse? Fie, replică 
Ragastens cu vocea sa rece şi tăioasă. Vă acuz de complot 
împotriva siguranţei statului. Şi cine ştie? Poate de atentat 
contra persoanei sacre a regelui. Căci boala să poate să pară pe 
bună dreptate suspectă. 

— Bravo, zeflemisi Sorrientes, iată cel puţin o descoperire 
ingenioasă. Haideţi, faceţi-ne dezvăluiri senzaţionale. Cât despre 
mine, nu mă voi supăra să aflu de ce sunt capabil când mă 
implic să conspir contra regelui Franţei căruia îi sunt oaspete. 

Cei care erau implicaţi în complot îi admirau îndrăzneala. 
Guise în primul rând. Aceştia îi primiră cuvintele cu surâsuri 
complice. 


Ragastens nu surâdea. El păstra acea atitudine glacială, 
dispreţuitoare, pe care o adoptase de la începutul acestui gen 
de duel. Şi el răspunse cu aceeaşi răceală: 

— Eu, nu voi vorbi. Dar, dacă regele binevoieşte să permită, 
voi aduce un martor care va reuşi să vă intereseze, având în 
vedere că el ştie multe. 

— Cum, se minună Sorrientes, îl aveţi în mâna pe omul care 
a fost martor la atentatele mele criminale, omul care a fost, 
poate, complicele meu? 

— Voi aţi spus-o, domnule. lar acest complice este numitul 
Pinacle! 

— Pinacle! râse în hohote Sorrientes, ah! Pentru Dumnezeu, 
iată ce este foarte nostim. Acest domn Pinacle care trebuie să 
mă strivească, mă amestecă în revelaţiile sale! Sire voi vedeţi în 
mine un criminal înveterat şi îndrăzneţ. Vă rog, vă implor să 
aprobaţi să se înfăţişeze înaintea voastră domnul Pinacle... Şi 
dacă acesta mă acuză... într-adevăr, voi consimţi să mă 
recunosc vinovat. 

De această dată, Sorrientes nu glumea. El vorbea serios şi 
cu toată francheţea, deoarece îşi luase atât de bune precauţii, el 
era sigur că nu are nimic a se teme de Pinacle. Chiar dacă ar fi 
vrut, Pinacle nu-l putea trăda. Siguranţa sa venea de la această 
certitudine absolută. Poate că ar fi fost mai puţin liniştit dacă l- 
ar fi cunoscut mai bine pe Ragastens şi dacă ar fi luat seamă la 
licărul maliţios care-i trecu prin privire ca un fulger. 

— Să vină domnul Pinacle, comandă Henri al Iil-lea. 

— Pinacle este prizonierul meu spune Ragastens foarte 
simplu. Dacă regele vrea să mă autorizeze, mă duc să-l caut. ŞI 
pentru că domnul să nu poată spune că am influenţat martorul, 
prin prezenţa mea, mă ofer să stau în afara acestei săli tot 
timpul cât va dura interogatoriul. 

— Tocmai voiam s-o cer, făcu repede Sorrientes. 

— Mergeţi, domnule, consimţi Henri al Ill-lea. Dar grăbiţi-vă, 
căci mă simt slăbit. 

— În două minute, Pinacle va fi în faţa Maiestăţii Voastre, 
promise Ragastens, care se îndreptă imediat spre uşă. 


Capitolul XLI Pinacle vorbeşte 


Câteva secunde mai târziu, Ragastens pătrundea în acel 
cabinet secret unde, în ajun, îl închisese pe Pinacle, care, strâns 
legat, era întins pe pat. Ragastens se aplecă asupra lui şi, vesel, 
cu o siguranţă ciudată: 

— Am venit să te caut, spune el. A sosit momentul când 
trebuie să vorbeşti. 

— Eu nu voi vorbi, repetă Pinacle cu aceeaşi încăpățânare. 

Ragastens ridică din umeri, ca omul sigur de el. N-am putea 
spune ce argumente a folosit pentru a-şi aduce prizonierul la 
supunere oarbă, dar ceea ce este sigur, este că, două minute 
mai târziu, Pinacle se prezenta singur, liber, înaintea regelui şi 
se înclina adânc. 

Dar, în timpul scurtului moment care se scursese, pe 
estradă, unde regele se lupta cu moartea, se petrecuse o scenă 
extrem de scurtă pe care trebuie s-o relatăm aici: între rege şi 
medicul său Miron se angajase o discuţie destul de vie. Nu se 
auzea ce spuneau deoarece vorbeau încet, dar după mimica lor 
expresivă se înţelegea că Miron insista ca regele să se lase 
transportat în patul său. lar regele, care părea că este la capătul 
puterilor, răspundea nu, din cap, cu îndărătnicie. Şi la rândul săit 
cerea nu se ştia ce, iar medicul se încăpăţâna să-l refuze. Atât 
de bine încât regele, pierzându-şi răbdarea, uită de sine o 
secundă şi pronunţă aceste cuvinte, destul de tare, încât 
persoanele care înconjurau tronul le auziră: 

— Ei! Domnule, credeţi că eu nu simt că mi-a sunat ceasul? 
Credeţi că pentru această tânără şi pentru acel cavaler de 
Ragastens consimt să-mi scurtez cele câteva momente care-mi 
rămân de trăit? S-a vorbit de complot împotriva siguranţei 
statului, de atentat contra persoanei mele... Trebuie să aflu 
înainte de a muri. Haide, daţi-mi elixirul vostru, v-o ordon. 

— Sire, imploră Miron, gândiţi-vă că după ce veţi bea, nu vă 
vor mai rămâne de trăit decât câteva minute. 

— Ce-are a face, numai să aflu. Daţi-mi. 

Miron se resemnă suspinând şi-i dădu regelui câteva 
picături dintr-un întăritor care trebuia să fie un puternic 
stimulator, căci îi reveniră o parte din puteri. 

Sorrientes şi Guise auziseră. Ei schimbară un surâs subtil şi 
ridicară din umeri. Puțin îi interesa acum că erau acuzaţi. În 
câteva minute ei vor fi stăpânii. Şi ei luară o atitudine 


dispreţuitoare şi-şi ciuliră urechile spre sală care preceda marea 
galerie şi unde se auzeau acele zgomote specifice ale unei trupe 
de soldaţi care se instalează. 

Şi de această dată ei se liniştiră cu totul, se priviră cu un 
aer triumfător. Căci această trupă care se grupa la câţiva paşi 
de tron era a lor. Şi dacă ea se instala acolo, asta însemna că 
erau stăpâni pe Luvru. Da, Luvrul le aparţinea; n-aveau decât să 
facă un semn, aceşti soldaţi vor intra, vor şarja, vor ucide sau 
vor înhăţa pe toţi cei care îi vor desemna ei. Inclusiv regele. Dar 
la ce bun? Cele câteva minute pe care le mai avea de trăit, 
puteau să i le lase fără teamă să le trăiască liniştit. 

Între timp regele, adresându-se lui Pinacle, îi cerea cu o 
voce destul de viguroasă, arătând-o pe Rolande care se afla în 
picioare la baza tronului: 

— Domnule, o cunoaşteţi pe această tânără? Fără să ezite, 
pe un ton indiferent, ca un lucru 

Care n-avea nici o importanţă pentru el, Pinacle răspunse: 

— Este prinţesa Rolande de Montcapet. Sorrientes fu în 
asemenea măsură uluit să vadă 

Că Pinacle părea dispus să-l trădeze, încât îşi ieşi din fire o 
secundă şi strigă: 

— Cum, îndrăzniţi să pretindeţi că această aventurieră este 
prinţesa Rolande? 

Pinacle ridică din umeri şi cu un calm surprinzător: 

— De ce nu? Este prinţesa Rolande. Şi voi o ştiţi foarte bine, 
monseniore. Dovada constă în aceea că voi sau doamnă, v-aţi 
străduit s-o suprimaţi în trei rânduri distincte. 

Toată sala asculta. În mijlocul acestei mulţimi de curteni, 
partizanii lui Sorrientes şi ai lui Guise, atât de numeroşi citi erau, 
se găseau pierduţi în masa partizanilor regelui care părea că au 
fost aleşi dintre cei mai fideli şi mai hotărâți. La acuzaţia lui 
Pinacle, aceştia nu se jenară să murmure reprobator la adresa 
ambasadorului. 

Sorrientes îşi ieşi din nou din fire şi scrâşni din dinţi: 

— Ticălosule, vei plăti scump!... 

— Injurii, ameninţări? se miră Pinacle, pentru ce?! 

Şi apropiindu-se repede de Sorrientes, pe şoptite, în aşa fel 
încât să nu fie auzit decât de el: 

— Ei! Cum, monseniore, voi vă înjosiţi să discutaţi ca un 
procuror! Voi certaţi, contraziceţi, negaţi chiar eVidenţa! Voi 


uitaţi deci cine sunteţi? Uitaţi că Luvrul vă aparţine, că gărzile 
voastre vă aşteaptă ordinele în încăperea alăturată? Uitaţi că 
sunteţi stăpânul şi plecaţi capul ca un vinovat? Nu vă mai 
recunosc, monseniore! Eu, care nu sunt decât umilul vostru 
servitor, mâna voastră dreaptă, "Complicele" vostru cum 
spuneau nătărăii care ne înconjoară, vreau să vă dau exemplul. 
Vreau să vă arăt, deoarece voi ezitaţi că, stăpâni fiind, trebuie 
să vorbim că stăpânii, dacă vrem să fim temuţi şi bine slujiţi. 
Asta nu este trădare, monseniore, este o satisfacţie pe care 
vreau să mi-o ofer. Eu nu am aici nici un merit deoarece ştiu că 
suntem cei mai puternici şi că la un semn al nostru toţi aceşti 
viteji la stima cărora aveţi marea vină că ţineţi, se vor târî în 
patru labe în faţa noastră. 

— Hei! întrerupse Henri al Ill-lea, vorbiţi tare, maestre 
Pinacle, încât să vă audă toată lumea. 

— Sire, suspină Pinacle, îl spovedeam pe monseniorul 
ambasador. Acum, confesiunea fiind încheiată, voi vorbi destul 
de tare pentru a fi auzit de toţi. 

Şi aşezându-se în faţa tronului într-o atitudine de sfidare 
arogantă care provocă murmure indignate, pe care el nu păru 
să le ia în seamă, pe un ton provocator: 

— N-am ezitat să recunosc că această tânără este într- 
adevăr prinţesa Rolande de Montcapet şi că monseniorul, ca şi 
doamna — doamna, sire, este una dintre cele două doamne de 
Hautfort care ne ascultă, dar la dracu dacă ştiu care — au căutat 
de trei ori s-o omoare, ceea ce era cel mai sigur mijloc de a 
scăpa de revendicări ce puteau fi stânjenitoare. Din nenorocire 
noi n-am reuşit. Spun noi, căci este de la sine înţeles că i-am 
ajutat din toate puterile pe monseniorul duce şi pe doamna. 
Recunosc de asemenea că noi am făcut tot ce-am putut pentru 
a ne debarasa de monseniorul de Ragastens care devenise 
cavalerul prințesei.  Devotament care nu era tocmai 
dezinteresat, de altfel, căci, căsătorindu-se cu ea, spera să pună 
mâna pe această avere pe care-şi făcea iluzii că i-o va restitui. 

— Minţi, lacheule! aruncă Rolande, luând o atitudine de 
indignare orgolioasă. 

Pinacle se înclină în faţa ei într-un salut de o ironie 
exagerată şi reluă: 

— Dragostea este oarbă, spuse el. 


Şi, ca şi cum nimic nu se petrecuse, el continuă cu vocea sa 
tăioasă, fără să se intimideze de murmurele provocate de 
atitudinea sa insolentă şi de cinismul cuvintelor sale: 

— Din nefericire, ne-a urmărit ghinionul şi l-am ratat pe 
turturelul interesat, aşa cum o ratasem pe turtureaua oarbă. 

— Ah! remarcă Henri al III-lea ştiţi că daţi impresia că vă 
mândriţi cu crimele voastre? 

Pinacle adoptă o atitudine de trufie nemăsurată. Şi, cu o 
violenţă nemaipomenită: 

— Eu mă mândresc cu ceea ce noi am făcut, da, spune el. 
Şi dacă este ceva care mă uimeşte, este de a vedea că 
monseniorul se încăpăţânează să păstreze tăcerea, în timp ce 
eu, care nu sunt nimic pe lângă el, eu vorbesc. De fapt, poate că 
socoteşte că această mare onoare îmi este acordată ca 
recompensă pentru bunele şi credincioasele mele servicii. Dacă 
este aşa, mulţumirile mele din toată inima, monseniore. Deci, eu 
mă mândresc cu ceea ce am făcut noi. Vorbiţi de crime, sire. 
Asta se poate interpreta. Ce numiţi voi crimă? Voi, viitor rege, 
pentru a obţine coroana Poloniei, aţi renunţat de bunăvoie la 
coroana Franţei. Cu toate acestea, la moartea regelui Charles al 
IX-lea, aţi alergat în mod deschis la scară. L-aţi înlăturat pe 
fratele vostru, devenit moştenitor legitim prin renunţarea 
voastră. l-aţi luat tronul, coroana, regatul, într-un cuvânt toate 
bunurile. Voi numiţi asta crimă? Nu, pe Dumnezeu! Voi spuneţi: 
"Acţiune politică". Şi asta explică totul, justifică totul, 
reabilitează totul. 

La aceste cuvinte de o cutezanţă insolentă, de neconceput, 
un mârâit ameninţător se făcu auzit printre partizanii regelui. 

Guise, care exulta, şopti la urechea lui Sorrientes: 

— Ştiţi că acest Pinacle este un bărbat! 

— Deci îl aprobaţi? 

— Întru totul, pe sângele lui Dumnezeu! 

— Ticălosule! strigă Henri al III-lea care încerca în zadar să 
se ridice, cred că încerci să-ţi insulţi regele! 

Această replică a regelui fu susţinută de protestele 
partizanilor săi dintre care unii strigară: 

— La moarte, neruşinatul! 

Pinacle nu păru să se tulbure nici de mânia regelui, nici de 
furtuna care vuia în jurul lui. Cu un sânge-rece ciudat, el făcu 


faţă vijeliei pe care o provocase. Într-o atitudine mândră, cu 
braţele încrucişate la piept, glacial: 

— Pardon, ripostă el, în numele vostru, domnul de 
Ragastens mi-a pus pumnalul în gât, m-a ameninţat cu cele mai 
vătămătoare chinuri dacă refuzam să vorbesc. Eu vorbesc, iar 
voi vă supăraţi şi aceştia urlă: "La moarte!" Dacă voi ordonaţi, 
eu pot să tac... Dar atunci n-o să aflaţi nimic din ceea ce vă 
interesează cel mai mult. 

— Vorbeşte! ordonă cu promptitudine regele. Şi adresându- 
se curtenilor săi: 

— Linişte, domnilor... Vom încheia imediat conturile. 

— El va fi mort numaidecât, rânji Guise la 332 urechea lui 
Sorrientes care aprobă cu un surâs. 

Pinacle reluă cu aceeaşi îndrăzneală nepăsătoare: 

— Noi eram săraci, noi nu eram nimic. Dar noi aveam pofte 
uriaşe, ambiţii uriaşe şi, de ce să n-o spunem? O mare 
inteligenţă, strălucitoare, capabilă să domine peste ceea ce se 
cheamă prejudecăţi. O avere fabuloasă se afla la îndemâna 
noastră. Noi am pus mâna pe ea. Cum? Suprimând 
moştenitoarea legitimă şi luându-i locul. După asta, doamna a 
lansat asupra posesorului acestei averi pe un tânăr gentilom pe 
care-l scosese din minţi cu dragostea ei, care l-a provocat şi l-a 
omorât pe loc. Noi am moştenit. Ce am făcut noi mai mult decât 
aţi făcut voi? Această avere noi n-am considerat-o decât mijlocul 
necesar pentru a atinge culmile care fără ea ne rămâneau 
interzise. 

Şi întorcându-se spre Sorrientes, cu un surâs insinuant: 

— Trebuie să merg mai departe, monseniore? V-aţi rezervat 
onoarea de a spune voi înşivă marile probleme pe care le-aţi 
rezolvat cu această avere? 

lar Sorrientes, contaminat fără voia lui de exemplul 
contagios al lui Pinacle, Sorrientes, uitând de orice prudenţă, 
strigă: 

— Da, pe Dumnezeu! Ceea ce rămâne de spus, vreau s-o 
spun eu însumi. 

— Un moment, interveni Henri al Ill-lea. Înainte de a merge 
mai departe, este de înţeles că voi recunoaşteţi că tot ceea cea 
spus acest om este exact. 

— Zău! bravă Sorrientes. 


— Voi recunoaşteţi, preciza Henri, că această tânără este 
prinţesa de Montcapet, că averea pe care o deţineţi îi aparţine şi 
că va trebui să i-o restituiţi? 

— Recunosc, făcu Sorrientes într-un puternic hohot de râs, 
că este într-adevăr Rolande de Montcapet. Recunosc că averea 
pe care o deţin îi aparţine. Cât despre a i-o restitui, asta este o 
altă problemă! 


Capitolul XLII Prăbuşirea 


În acest moment, un alt hohot de râs, limpede, sonor, 
răspunse hohotului de râs strident al lui Sorrientes. 

Acesta, uimit, vag neliniştit, poate regretând deja bravada 
sa îndrăzneață, se întoarse spre Pinacle care de asemenea 
râdea. lar Pinacle cu un gest iute, smulgând masca, perucă şi 
barba falsă, descoperi figura fină a lui Ragastens care, cu o 
privire jucăuşă, râzând din toată inima, spunea cu aerul său 
batjocoritor: 

— Pe Dumnezeu! Trebuie să recunoaştem că nu este uşor 
să vă smulgă cineva o mărturisire! Dar în sfârşit, voi aţi făcuto 
totuşi. Este esenţialul. 

— Ragastens! urlă Sorrientes, care se văzu pierdut. 

— Diabolicul Ragastens în persoană! zeflemisi din nou 
Ragastens, 

Sorrientes aruncă priviri cumplite în jurul lui. Se gândea 
poate la vreo acţiune disperată. In acest moment Guise îl 
împinse cu cotul şi, din ochi, i-l arătă pe rege care horcăia. Asta 
i-a fost de ajuns să-şi recapete acel sânge-rece care rareori îl 
părăsea. Şi, batjocoritor la rândul său, el complimentă: 

— Bine jucat, domnule. 

Ragastens surâse, îi întoarse spatele şi păru că nu se mai 
interesează decât de rege. 

Miron se grăbi, se strădui cât putu mai bine; trebuie că-şi 
pierduse puţin capul, căci pronunţă cu voce tare, fără 
menajamente: 

— Am spus-o eu bine! Acum totul s-a sfârşit. Trebuie să vă 
pregătim, sire, pentru a vă înfăţişa înaintea Judecătorului 
Suprem. 


Aceste cuvinte aruncară consternare printre partizanii 
regelui care începură să se lamenteze şi să geamă. Partizanii lui 
Sorrientes şi ai lui Guise, dimpotrivă, îşi lăsară bucuria să 
izbucnească. Şi ei efectuară o manevră care, apropiindu-i de 
stăpânii lor, îi separară de duşmani. În aşa fel încât asistenţa se 
găsi împărţită în două tabere distincte: de o parte partizanii 
regelui, dintre care unii plângeau şi se lamentau, de cealaltă 
partizanii lui Guise şi ai lui Sorrientes, amestecați, care rânjeau. 

Totuşi, regele gemu cu o voce sfârşita: 

— Stăpâne Dumnezeul meu, ai milă de mine, biet păcătos! 

El făcu un efort extraordinar pentru a se ridica, dar nu 
reuşi. Miron îl ajută. Şi el pronunţă cu greutate, destul de tare 
totuşi pentru a fi auzit: 

— Domnilor, regele moare... regele este mort... 

Este momentul de a striga... 

— Franţa şi Spania, la noi! Lansă Sorrientes cu o voce 
tunătoare. 

Era semnalul convenit pentru a chema trupele care se 
găseau în sala alăturată. La acest semnal, draperiile se 
îndepărtară, toate uşile se deschiseră. Din toate părţile gărzile 
regelui năvăliră, cu archebuzele în mână, cu fitilele aprinse, gata 
să ia foc. 

Mai întâi, Guise şi Sorrientes, exultând, răvăşiţi de o bucurie 
nebună, se crezură stăpâni pe situaţie. Se pregăteau deja să 
arunce ordine. Dar, în locul lui Cosse care trebuia să preia 
comanda generală a trupelor, ei îl văzură apărând pe Crillon; în 
locul căpitanilor pe care îi desemnaseră pentru a-i înlocui pe 
căpitanii regelui care trebuiau arestaţi, ei îi văzură pe ei înşişi, 
nicidecum arestaţi şi care, defilând, le aruncau surâsuri de o 
ironie amenințătoare. 

Ei dădură înapoi, livizi, nesiguri, înțelegând prea târziu că 
uneltirile lor, complotul lor eşuase, că fuseseră traşi pe sfoară de 
o mână de maestru, înţeleseră asta cu atât mai bine cu cât 
aceste trupe se aranjau astfel încât să le încercuiască partizanii 
care avuseseră nefasta idee de a se grupa de o parte. lar 
soldaţii înarmaţi cu archebuze stăteau gata să tragă. 

În acest moment regele, pe tronul său, regele muribund, se 
ridică vioi, singur, ca omul care se simte de minune şi n-are 
deloc poftă să moară. Şi, într-un hohot de râs, el spunea: 


— Ei bine! Domnilor, ce spuneţi de surpriza mea? Cred că 
este destul de reuşită. 

Şi, oprindu-se din râs, luând o atitudine maiestuoasă, îşi 
reluă fraza: 

— Este momentul să se strige: Trăiască regele! 

Şi într-o izbucnire de furie: 

— Haideţi domnule de Guise, strigaţi: Trăiască regele! 
Strigaţi tare pentru ca să vă auzim. 

Guise se văzu pierdut. Dar el se gândi că, în toată această 
problemă pusă la cale de Ragastens, el o pricepea bine, numele 
său nu fusese pronunţat nici măcar o dată. El trase concluzia că 
Ragastens, în mod cavaleresc ca întotdeauna, nu vrusese să-l 
denunte şi-şi destinase loviturile pentru Sorrientes. El nu ezită şi 
aruncând o privire poruncitoare partizanilor săi masaţi în jurul 
lui: 

— Din toată inima, sire spune el. Şi strigă cu voce plină: 

— Trăiască regele! 

lar partizanii săi, ascultând de ordinul lui mut, strigară ca şi 
el, după el. Partizanii regelui nu rămaseră ultimii să aclame şi, 
timp de câteva secunde, fu un strigăt formidabil care zgudui 
până şi puternicele cariatide” ale lui Jean Goujon. 

— Este bine, spuse regele când entuziasmul, sincer de o 
parte, simulat de cealaltă, se potolise. 

Şi el adăugă pe un ton glacial: 

— Cred, domnule, că prezenţa voastră este necesară pe 
domeniile voastre. 

Aceasta se adresa lui Guise care, în prăbuşirea tuturor 
visurilor sale ambiţioase, se consideră foarte fericit să scape 
atât de uşor. Şi, temându-se ca regele să nu se răzgândească, 
nu aşteptă să i se repete ordinul. El se înclină în tăcere şi, urmat 
de toţi ai săi, se retrase cu grabă, încât regele nu se putu 
împiedica să spună surâzând: 

— Fricoşii părăsesc scena. 

Şi, arătându-l pe Sorrientes, abătut, copleşit: 

— Acest om să fie arestat. 

Căpitanul Larchand, care era de serviciu şi care asistase 
impasibil la toate aceste scene, se apropie de Sorrientes şi, cu o 
voce aspră: 


5 Cariatide — statuie reprezentând o femeie, înlocuind o coloană — arhit. 
(N.T.) 


— Sabia voastră, domnule. 

Sorrientes nu vru încă să se recunoască învins. El luă o 
atitudine mândră şi într-un mârâit ameninţător: 

— Luaţi seama, spune el cu trufie. Eu reprezint aici pe 
Maiestatea Sa regele Spaniei. Orice violenţă exercitată asupra 
persoanei mele aduce atingere regelui, stăpânul meu. Este 
războiul cu Spania. 

— Nu-i posibil, domnule, făcu Henri cu un dispreţ strivitor, 
regele stăpânul vostru ne va mulţumi de a-l fi scăpat de un 
răufăcător josnic aşa cum sunteţi voi!... Luaţi-l! 

lar Sorrientes, clocotind de mânie, se văzu nevoit să-şi 
predea spada şi să urmeze garda care-l încadra cu sulița în 
mână. 

Trupele, devenite inutile, se retraseră. În marea sală, în 
jurul regelui, nu mai rămăseseră decât persoane a căror 
fidelitate era verificată de multă vreme. Toate feţele străluceau 
de o bucurie sinceră, căci foarte puţini oameni erau la curent cu 
comedia care se desfăşura la Luvru de câteva zile şi ale cărei 
scene ce o precedaseră nu fuseseră decât deznodământul. ŞI 
cum aceştia ştiuseră să păstreze secretul, rezulta că ceilalţi 
crezuseră într-adevăr că regele se sfârşea. 

Henri al Ill-lea cobori atunci de pe tronul său, mulţumi 
fidelilor săi şi adresându-se lui Ragastens, desemnându-i-le pe 
Jocelyne şi Hermosa care stăteau înlănţuite şi ţepene ca nişte 
statui, el spuse: 

— Trebuie să isprăvim cu aceste două femei şi să aflăm 
care dintre ele este criminală. 

Şi adresându-se direct lor: 

— Haideţi, care este aceea să recunoască. 

Cele două surori se strânseră în braţe mai strâns şi 
rămaseră ţepene, îngheţate, fără un cuvânt, fără un gest. 
Regele încruntă sprâncenele. Rolande înainta şi cu vocea sa 
blânda, spuse: 

— O iert din toată inima pe aceea dintre voi care a vrut să 
mă omoare. Dar cealaltă, atât de bună, atât de generoasă, 
căreia îi sunt datoare pentru viaţa mea, pe care o iubesc ca pe o 
soră mai mare, pe care aş vrea s-o consolez, căci o ghicesc 
groaznic de nefericită, aceasta nu va recunoaşte? 

Cele două surori rămaseră mute, indiferente. 


— Să încheiem, spune regele cu nerăbdare. Îl vom aduce 
pe meşterul Tornebise, călăul oficial. El va şti să le facă să 
vorbească. 

— Cum sire, protestă Ragastens, vreţi să le 340 supuneţi la 
cazne pe cele două nefericite? Aşadar voi uitaţi că noi suntem 
datori pentru viaţa noastră uneia dintre ele? 

— Nu uit nimic, domnule, spune Henri cu blândeţe, dar nu 
văd alt mijloc de rezolvare. 

Trebuie să credem că în ziua aceea călăul se găsea la 
Luvru, căci el apăru imediat după ce regele trimisese să-l 
cheme. În spatele lui, cele două ajutoare ale sale, unul rânjind şi 
strâmbându-se conform obiceiului său, celălalt grav, sever. La 
un semn al regelui, ei înaintară spre cele două surori. Meşterul 
Tornebise ridica deja formidabilul său pumn pentru a-l prăvăli 
asupra lor. lar asta ajunse pentru a frânge pasiva lor rezistenţă. 

Una dintre cele două surori se repezi, se lăsă să cadă în 
genunchi înaintea regelui şi, ascunzându-şi faţa în mâini, izbucni 
în hohote de plâns: 

— Eu sunt vinovată! 

Aceasta era Hermosa, doamna în negru, doamna care nu se 
despărţea niciodată de acel rubin enorm, tăiat în formă de 
romb. 

A fost o uşurare pentru toţi de a cunoaşte în sfârşit pe 
această vinovată. Dar atunci se petrecu ceva neprevăzut: 
Jocelyne, doamna în alb, vesela şi glumeaţă Jocelyne, se repezi 
la rândul său, cu trăsăturile înăsprite, cu buzele crispate, cu 
privirea dură, rea. Ea se aplecă asupra surorii ei, o apucă pe sub 
braţe, o săltă cu o putere de care nu putea fi vreodată bănuită şi 
cu o voce răsunătoare: 

—  Ridicaţi-vă, sora mea! Tu te-ai sacrificat întotdeauna 
pentru mine, dar nu voi accepta acest ultim sacrificiu. 

Şi în faţa regelui, ridicându-şi cu mândrie capul, cu o privire 
pătrunzătoare, ea bravă: 

— Vinovată, cum spuneţi voi, sunt eu. lată capul meu, luați- 
|. lată corpul meu, chinuiţi-l, zdrobiţi-l prin călăul vostru. Dar nu 
veţi reuşi ca eu să mă umilesc, să-mi plec capul, să cer iertare! 

— Intr-adevăr, spune regele, dacă mai aveam o urmă de 
îndoială, un asemenea mod de exprimare era suficient pentru a 
o risipi. 

Rolande căzu în genunchi înaintea regelui şi imploră: 


— Sire, dăruiţi-i viaţa acestei nefericite. 

Regele se înălţă cu bunătate spunând: 

— Frumoasa mea verişoara, nu pot fi mai sever decât voi. 
Această criminală îşi va sfârşi zilele într-o mănăstire. 

Atunci, Hermosa îngenunche din nou înaintea regelui şi 
imploră favoarea de a-şi urma sora în mănăstire. Regele ezită: 

— Ei cum! Vă închideţi într-un mormânt, tânăra şi frumoasă 
cum sunteţi? 

— Sire, hohoti Hermosa, am jurat mamei mele pe patul de 
moarte să veghez asupra ei. 

— Fie, consimţi regele cu un regret vizibil. Voi ne-aţi salvat 
viaţa, noi nu putem să vă refuzăm prima favoare pe care o 
solicitaţi. 

Hermosa se ridică, merse la Rolande şi, cu o voce tristă: 

— Fiţi fericită alături de cel pe care-l iubiţi, spune ea, aţi 
fost demnă de el. În apartamentul meu veţi găsi partea care mi- 
a revenit din averea voastră, neatinsă. N-am consimţit niciodată 
să mă ating de acest aur obţinut prin crimă. Era partea voastră 
pe care am păzit-o cu mare grijă, căci aveam presentimentul că 
nu sunteţi moartă şi că vă voi revedea într-o zi. 

Rolande o prinse în braţe cu dragoste, o îmbrăţişa cu 
efuziune şi-i şopti: 

— Rămâneţi cu noi. Veţi fi sora noastră preaiubită. 

Hermosa o desemnă din ochi pe Jocelyne, încremenită în 
semeţia ei: 

— Am jurat să n-o părăsesc niciodată. 

— Fie, spune Rolande cu tristeţe, dar amintiţi-vă că aveţi în 
mine o soră şi că locuinţa noastră va fi întotdeauna şi a voastră. 

Hermosa mulţumi cu un semn din cap şi merse la Jocelyne 
pe care o cuprinse de talie. Erau înconjurate de gărzi. Porniră. 
Hermosa cu capul aplecat şi hohotind nebuneşte. Jocelyne 
mergea cu un pas sigur, cu capul sus, cu buzele crispate într-un 
rictus dispreţuitor, cu o privire insolentă. Părea într-adevăr că ea 
conducea şi comanda gărzile, în timp ce sora sa avea aerul unei 
criminale. În momentul ieşirii, ea se opri şi întoarse spre grupul 
unde se găsea Ragastens şi Rolande împreună cu regele, ea 
lansă ca pe un blestem: 

— Vă urăsc şi vă dispreţuiesc! Nu am decât un regret, acela 
de a nu fi putut să vă zdrobesc pe toţi! 


— Domnilor, spuse regele când ea ieşi, vi-l prezint pe 
domnul de Ragastens-Pompignan care în curând va fi prinţ de 
Montcapet. lubiţi-l cu încredere. Nu pentru că va fi de zece ori 
mai bogat decât mine, iubiţi-l din dragoste pentru mine, căci 
dacă mai sunt încă în viaţă, lui i-o datorez. Lui care, sub 
deghizarea acelui scelerat de Pinacle, timp de săptămâni, ziua şi 
noaptea, a vegheat asupra mea cu un devotament care nu s-a 
dezminţit niciodată, nici măcar o secundă. 


Epilog 


Căsătoria lui Ragastens, devenit printr-un brevet al regelui 
prinţ de Montcapet, cu Rolande de Montcapet, a fost celebrată 
la puţin timp după aceea, în biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, 
cu un fast strălucit, regele Henri al Ill-lea ţinând să asiste cu 
toată curtea sa. 

A doua a, într-o ceremonie mai modestă avu loc o triplă 
căsătorie: 

jehan Ge&henne, poetul-gropar, se căsători cu frumoasa 
Muscade, Milord Gendarme cu graţioasa Saphir, iar Marasquin 
cu planturoasa Bergamote. Trebuie să credem că ei avuseseră 
curajul să-şi declare dragostea. Este de la sine înţeles că n-au 
părăsit serviciul la "domnul prinţ şi doamna prinţesă", cum îi 
numeau ei. 

Lui Sorrientes, printr-o favoare specială, i se tăie capul în 
piaţa Grève, de către meşterul Tornebise. 

Guise se retrăsese pe domeniile sale, fiind nerăbdător să 
revină. 

Pinacle scăpă de călău, rămânând să-şi petreacă restul 
vieţii în închisoare. 

În mai puţin de cincisprezece zile după căsătoria lor, 
Ragastens şi Rolande o văzură apărând pe Hermosa în mare 
doliu. 

— Nefericită mea soră, spune ea, s-a pedepsit ea însăşi 
înghițind o otravă fulgerătoare. Singură pe lume, fără familie, cu 
viaţa distrusă, vin să mă stabilesc în căminul vostru. 


— Vă aşteptam, sora mea, spune Ragastens, ştiam bine că 
sora voastră nu va supravieţui prăbuşirii visurilor sale 
ambiţioase. 

Şi cu aerul său ironic, adăugă: 

— Dar nu vorbiţi de viaţă distrusă, pe sângele lui 
Dumnezeu! Sunteţi tânără, frumoasă, bogată, viaţa voastră abia 
începe. lau asupra mea sarcină de a vă găsi un gentilom viteaz 
şi demn care, căsătorindu-se cu voi, vă va dovedi că spun 
adevărul. 


Sfârşit