Michel Zevaco — Regina Isabeau

VACO 


ZA k 


f 


y 


Mic 


A 


MICHEL ZEVACO 


REGINA ISABEAU 


M. Zevaco: La reine Isabeau, p.1 
Tallandier, Paris, 1942 


ISBN 973-95950-9-X 


MICHEL ZEVACO 


În româneşte de 
PAUL NICULESCU 


EDITURA „ANVIMA” 
Bucureşti 
1993 


I.NEGUSTORUL 


O dimineaţă însorită de iunie. 

Se pare că această zi e o mare sărbătoare, altfel nu se 
explică de ce, cele o sută de clopote ale Parisului lui Carol VI 
răsună puternic făcând să umple cerul oraşului cu vocile lor de 
bronz sau de alamă, şi de ce, de-a lungul străduţelor 
întunecate, strâmte, şerpuitoare, se revarsă o mare de oameni. 

Numai că, privindu-i mai de aproape, iată ce poţi vedea: 

Bătrâni, femei şi copii fug înnebuniţi scoțând strigăte de 
deznădejde. Animale cu feţe de oameni, cu frunţi înguste, ochii 
injectaţi de sânge, puşi pe omor, îi urmăresc pe cei dintâi 
scoțând strigăte de moarte. 

Şi peste această viziune de coşmar, din care răsună 
strigăte de îndurare, plânsete, gemete, înjurături, blesteme şi 
ameninţări, se aud aclamații puternice: 

— Burgundia! Trăiască Burgundia! Dominate de scrâşnetul 
formidabil al bestiilor dezlănţuite: „Ucide! Ucide! Moarte lui 
ARMAGNAC!” 

Şi totuşi e o dimineaţă însorită de iunie. 

În palatul reginei: ne aflăm într-o cameră secretă, bine 
luminată de sfeşnicele ce poartă lumânări de ceară parfumată, 
deoarece obloanele şi perdelele sunt trase, închise ermetic. O 
cariatidă gigantică sprijină cu uşurinţă cu umerii săi puternici o 
uşă de fier. Asta înseamnă că nimeni nu poate intra fără 
permisiunea statuii. 

Pe un divan, pe jumătate culcată, Isabeau de Bavière, 
regina Franţei. 

Cineva bate la uşă într-un anumit fel. Însufleţindu-se, fără a 
aştepta nici un ordin, statuia deschide uşa, după care îşi reia 
poza nepăsătoare. 

Pe uşă a intrat ca un vârtej o tânără vioaie, care freamătă 
toată. Are ochii negri, fermecători, plini de viaţă şi luminaţi de o 
inteligenţă remarcabilă. 

— Ei bine, de Giac? o întrebă Isabeau, sculându-se. 

În mod familial, tânăra care tocmai a intrat, se instalează 
pe divan şi, cu volubilitate, gesticulând tot timpul, începe: 


— Tocmai am discutat cu domnul de Giac, soţul meu. S-a 
întors, mai bine zis, se va întoarce azi. Devine neliniştitor, 
doamnă. 

— Blestem!... Ducele ăsta mizerabil nu se va schimba 
niciodată! Îmi va scăpa mereu, chiar şi atunci când cred că am 
pus mâna pe el. Trebuie să te apăr, frumoasa mea!... Nu trebuie 
să las să ţi se răpească iubitul de către prima venită!... 

— Vă aştept ordinele, doamnă. Dacă aţi luat această 
afacere în mâinile voastre sunteţi, presupun, tot atât de 
interesată ca şi mine. 

Şi doamna de Giac iese tot atât de furtunos pe cum intrase. 

Isabeau se întoarce spre martorul nepăsător al scenei şi-i 
ordonă: 

— Vino cu mine, Sacrament. 

La care Sacrament răspunse liniştit: 

— Prea bine, doamnă. 

Cam la aceeaşi oră, stă la umbra unui platan plantat la 
intrarea dinspre Saint Germain-le-Vieux, un cuplu fermecător, 
ilustrând pe deplin tinereţea, frumuseţea, dragostea. Ea are 
şaisprezece ani, suplă, delicată, frumoasă!... Atât de frumoasă, 
încât ţi se taie răsuflarea, cu pletele blonde şi ochi de azur în 
care pare că se oglindeşte cerul întreg. El, abia a împlinit 
douăzeci de ani, zvelt, grațios, adorabil în timiditatea-i 
tinerească şi totuşi mândru şi foarte elegant în costumul său de 
catifea, puţin cam şifonat totuşi. 

Puțin mai departe, o bătrână, guvernanta, fără îndoială: 
tenul palid, ochii aproape închişi şi cu un surâs viclean. 

Cei doi îndrăgostiţi se despart. 

— Ai încredere, iubitul meu Milon, jupând Mercerot, tatăl 
meu, mă iubeşte mult, aşa încât, atunci când îi voi spune că 
mor dacă nu voi fi a aceluia pe care inima mea l-a ales, va 
consimţi să mă căsătoresc cu tine. 

— Cerul să te audă, Flore, scumpă floare a inimii mele, şi 
Milon de Talazar, lângă tine, va găsi paradisul pe pământ. 

Cele două femei se îndepărtează luând-o pe strada 
Orberie: Milon de Talazar le urmează, veghind de la distanţă 
asupra iubitei. După ce au făcut câţiva paşi, bătrâna întreabă: 

— Deci crezi că poţi conta pe jupân Mercerot? 


— Vai! l-am spus asta lui Milon pentru a-l linişti, buna mea 
Simonne. Dar oare voi îndrăzni?... 

— Ţi-e teamă. Vrei să vorbesc eu în locul tău? 

— Ai face asta, buna mea Simonne? 

— Îți sunt aproape ca o mamă... Haide, e lucru hotărât, voi 
vorbi în locul tău. 

Ajunse în strada Barillerie, intrară curând în incinta 
palatului, de unde, luând-o printr-o galerie, ajung la palatul 
judecătorului regal, aflat lângă camera de comerţ. Sunt acum 
pe strada Galilée care e locuită de negustori, evrei în 
majoritatea lor. 

Cele două femei pătrund prin uşa ultimei case. 

Singură cu stăpânul ei, jupân Mercerot, Simonne, 
credincioasă promisiunii făcute, îi împărtăşeşte dorinţa fiicei 
sale. 

Încă de la primele cuvinte, jupân Mercerot îşi îndreaptă 
trupul pe care până atunci îl ţinuse în mod voit gheboşat. Brusc, 
izbucneşte: degetele-i lungi şi descărnate o apucă pe bătrână 
de gât, o răstoarnă peste masă şi cu o voce bubuitoare îi strigă 
în urechi: 

— Ah! Nemernico! M-ai trădat... Ar fi trebuit s-o prevăd!... 
Ce n-ai face tu pentru aur?... Hai, mărturiseşte, vrăjitoare, sau 
te strâng de gât... Cât ţi-a dat frumosul ăsta? Mărturiseşte, 
căţea!... Cât? 

— Cinci monezi de aur, gâfâie bătrâna. 

— Aha!... E o sumă frumuşică!... 

— Ce om! bolboroseşte Simonne, tremurând toată. 
Credeam că mi-a sunat ceasul. 

Jupân Marcerot s-a mai liniştit. Acum e calm. 

— Mulţumeşte-i Sfintei Fecioare că încă mai am nevoie de 
tine, spune el pe un ton rece, altfel ţi-aş fi smuls limba şi ţiaş fi 
scos ochii ca să te învăţ să nu te mai amesteci în treburile 
altora. 

Amenințarea e reală şi Simonne ştie asta. Dar stăpânul i-a 
spus că încă mai are nevoie de ea. Asta-i de ajuns pentru ao 
face încrezătoare. Şi pe un ton de familiaritate pe care numai 
ani lungi de serviciu ţi-l dă — sau poate o complicitate 
misterioasă — spune: 


— Oricum, dorinţa fetei nu-i chiar atât de nesăbuită după 
cum pare. E la vârsta când se poate căsători. Şi dacă l-a ales 
pe acel gentilom, baronul Milon de Talazar, înseamnă că trage 
la rasă nobilă. Ea se crede fiică de burghez... Asta n-o 
împiedică să fie şi contesă: contesa de Sombernon, femeie 
puternică în ţara ei, în Burgundia. Şi dumneata ştii prea bine că 
Flore de Sombernon nu ţi-e fiică... Dovadă este faptul că n-ai 
crescut-o ca pe o fiică de negustor, ci ca pe o tânără din 
nobilimea cea mai înaltă... Nici chiar diavolul nu s-ar fi gândit la 
asta!... Ah! Cât eşti de şmecher, jupân Mercerot! 

— Deci, pot conta pe tine? 

— Răspunsul este că voi veghea de-acum şi mai mult. Este 
şi în interesul meu. 

Jupân Mercerot şi-a reluat masca sa de negustor umil. O 
aprobă dând cu blândeţe din cap şi conchide: 

— Hai, du-te la fiica mea şi fă-o să înţeleagă că trebuie să 
renunţe la căsătoria asta. 

— Alerg, răspunse vrăjitoarea cu o bucurie sinistră. Şi se 
strecoară pe uşă ca o viperă. 

Jupân Mercerot o urmăreşte cu privirea, cu un surâs livid pe 
buze: 

„Du-te, vrăjitoareo, îşi spune în gând, du-te şi slujeşte-mă 
cu credinţă. Când va sosi timpul, ştiu eu cum să scap de tine.” 

In acel moment, Simonne îşi încetineşte fuga. Şi ea se 
gândeşte: 

„In afacerea asta, care va aduce o adevărată avere, care o 
să fie partea mea?... E limpede că jupân Mercerot va aranja în 
aşa fel încât să fiu păgubită... Slavă Domnului că nici eu nu sunt 
o proastă... In ce priveşte ideea jupânului Mercerot... Ei bine! 
Dar... e simplu: eu voi fi aceea care o voi pune în aplicare... aşa 
încât tot profitul va fi al meu... aşa este drept.” 

Aceste gânduri o făcură să se oprească pe pragul uşii: 

— Mai am ceva să-ţi spun, pot să-ţi spun?... Dacă-i voi 
spune fiicei tale cele ce mi-ai spus, e în stare să moară. 

— Crezi? 

— Lasă-mă să fac ceea ce cred eu de cuviinţă... Mă 
însărcinez să aranjez totul cum e mai bine. 

Jupân Mercerot ezită o secundă şi consimte: 

— Fie, fă cum crezi că e mai bine. 


Un licăr de triumf se aprinse în ochii bătrânei. 

Jupân Mercerot intră în camera sa şi, cu capul aplecat, cu o 
figură întunecată şi gânditoare, începe s-o străbată de-a lungul 
şi de-a latul. Din timp în timp se opreşte şi murmură: 

— E în stare să moară! 

După câteva minute coboară într-o pivniţă slab luminată de 
o torţă fumegândă. Într-unul din ziduri se cască o deschizătură 
mare şi, în lumina slabă, contemplă câţiva saci pântecoşi. Îşi 
înfundă mâinile în monezile de aur şi le face să cadă în cascade 
zornăitoare. 

„Se spune despre mine că sunt un zgârcit, un cămătar... 
Aşa şi este. Dar ceea ce este şi mai sigur e faptul că toată 
această bogăţie a făcut din mine un om puternic. Mai am puţin 
şi averea mea va face ca un duce, prinţ sau rege să fie obligat 
să ţină seama de mine. Atunci voi fi stăpân... Stăpân absolut... 
Şi toţi vor trebui să se plece în faţa mea.” 


II.OMUL CU OBRAZUL ÎNSÂNGERAT 


Ne aflăm în după amiaza aceleiaşi zile, la intrarea pe Petit- 
Pont, nemişcat în faţa unei clădiri sinistre, înţesată de tot felul 
de turnuri, clădire numită Petit-Châtelet, un gentilom pe faţa 
căruia se citea cel mai adânc dispreţ, contempla scena 
sălbatică pe care am descris-o anterior. Uneori disprețul îi era 
înlocuit de dezgust şi în priviri i se putea citi revolta şi mânia. 
Lângă el era plantat un individ uriaş, fără îndoială, scutierul 
acestuia. 

Cuprins brusc de panică, uriaşul scutier se aruncă în 
mijlocul mulţimii şi dispăru ca un şobolan uriaş. Cât ai clipi din 
ochi, nu mai era de găsit. Stăpânul său nu observase nimic 
deoarece, chiar în acel moment, o mână osoasă îi atinse umărul 
şi o voce tăioasă îi spunea la ureche: 

—Asta e ziua ororii şi a spaimei. Acum şi aici domneşte 
moartea şi focul. Deasupra noastră se află trădarea şi 
laşitatea... De ce? E simplu: fiindcă Isabeau şi Jean de 


Burgundia vor să domnească aici ca stăpâni absoluţi... până 
când vor domni împreună asupra Franţei şi Burgundiei reunite. 

Şi misteriosul burghez îşi sublinie spusele cu un hohot de 
râs sardonic. 

— Ah, vă recunosc acum. E inutil să-ţi ascunzi figura. 

— Am vrut să vă anunţ că, în cazul în care aveţi nevoie de 
mine, mă găsiţi în strada Gaillart. N-aveţi decât să întrebaţi de 
omul cu obrazul însângerat şi primul om întâlnit vă va arăta 
unde locuiesc... Haide, seniore de Passavant, haide. Ştiu că 
sunteţi puternic şi viteaz, dar... dacă vreţi s-o răzbunaţi pe 
Roselys, moartă din cauză că a fost otrăvită de Isabeau! şi Jean 
fără de Teamă?, amintiţi-vă că trebuie să fiţi fără îndurare. 

La aceste cuvinte, trăsăturile fine ale seniorului de 
Passavant deveniră livide. Se clătină şi închise ochii ca şi când 
inima i-ar fi fost sfâşiată de o durere insuportabilă. Când îşi 
reveni, burghezul dispăruse. 

Pe figură i se întipărise o hotărâre nestrămutată, şi, 
pipăindu-şi centura de care se afla atârnată o spadă grea şi un 
pumnal puternic, îşi spuse, ca o sfidare extremă: 

„Intre noi doi, lIsabeau!... Intre noi doi, Jean fără de 
Teamă!...” 

Şi cu paşi hotărâți se îndreptă spre pod. Dar îşi aminti 
imediat de scutierul său şi constată că acesta dispăruse. Se opri 
şi începu să-l strige: 

— Hei! Hei! Brancaillon!... Unde eşti, caraghiosule? 

— Aici, domnule cavaler. 

Cavalerul îl privi ţintă pe cel care-l numise Brancaillon. 
Uriaşul părea pradă unei spaime teribile. 

— Ce-ai de tremuri aşa? 


1 Isabeau de Bavière, regină a Franţei (1371—1435). Fiică a lui 
d'Etienne II, duce de Bavière. Căsătorită cu Carol VI, a fost de mai multe ori 
regentă. A trecut de la Armagnac la burgunzi şi a predat Franţa, englezilor, 
prin tratatul de la Troyes, în 1420. 

2 Jean sans Peur — Jean lără de Teamă, duce de Burgundia, fiul lui 
Philippe Viteazul şi nepotul regelui Jean cel Bun, născut la Dijon în 1371. 
Energic şi violent, încă de când a devenit duce (1404) a intrat în conflict cu 
Ludovic, duce de Orleans, pe care 1-a asasinat în 1407. Căpetenie a partidei 
Burgunzilor, a cucerit Parisul după lupta de la Azincourt datorită trădării lui 
Perrinet Leclerc. După câtva timp de la aceasta, au fost făcute câteva 
tentative de împăcare cu delfinul (viitorul Carol VII). La rândul său, Jean de 
a a fost asasinat pe podul Montereau de oamenii delfinului, în 1419. 
N. T. 


— Nu l-aţi recunoscut? bolborosi Brancaillon. 

— Pe cine? 

— Omul care v-a vorbit... Burghezul ăla înfofolit. 

— Şi cum naiba puteam să-l recunosc, animalule? De-abia 
i-am zărit vârful nasului. 

— Mie mi-a fost de-ajuns şi atât. L-am recunoscut imediat... 
E el, domnule. 

— Cine e/?... Hai că ţi-ai pierdut minţile. 

— Omul oraşului!! 

— Şi de ce ţi-e frică, imbecilule? Nu tu vei muri, după câte 
mi se pare. 

— Vai, nu, domnule, dimpotrivă... 

— Vrei să spui că tu vei trăi?... Bineînţeles, nu ai de ce te 
teme atâta timp cât sunt cu tine, fiindcă eu sunt cel ce va muri! 

Lucru ciudat, această explicaţie fantastică îl linişti pe 
Brancaillon. Dându-şi un pumn puternic în cap, acesta exclamă: 

— Triplu tâmpit ce sunt!... E adevărat, trăsni-m-ar! 
Dumneavoastră sunteţi cel ce va muri... Mortul care nu moare 
niciodată! 

— Ei vezi, spuse serios Passavant. 

Şi păşi pe pod. 

În acel moment, individul care îşi spunea „omul cu obrazul 
însângerat” ieşi dintr-un ungher. Faţa îi era de această dată 
descoperită şi pe obrajii săi slabi şi osoşi se afla o cicatrice în 
formă de mână ale cărei cinci degete, destul de vizibile, erau de 
un roşu aprins. 

Urmări cu privirile statura înaltă a cavalerului care, fără 
grabă, se îndrepta spre Cité?, şi îndreptându-şi statura sa înaltă, 
cu mâna întinsă într-un gest de ameninţare, pe un ton profetic, 
izbucni: 

— Jean fără de Teamă, pedeapsa e în faţa ta... se apropie! 


IH. ÎNTÂLNIRI 


1 Omul oraşului — Călăul Parisului. (n.t.) 

2 Cité — leagănul Parisuluţ — insulă pe Sena. Aici se află catedrala 
Notre-Dame de Paris, Palatul Justiției, Prefectura Poliției. In această insulă s-a 
pus temeliile Parisului, Luteţia, cum se chema în vremea lui Cesar, era 
locuită de Parisii, cei care mai târziu au dat numele capitalei Franței. (N.T.) 


Pe la orele cinci după amiază, Milon de Talazar, iubitul 
Florei, tocmai ieşea dintr-o casă aflată în colţul străzii Calandre 
cu strada Barillerie, aflată aproape de intrarea din faţa sudică a 
Palatului, intrare pe unde am văzut că intrase Flore şi Simonne. 

În acest moment, din strada Orberie ţâşni un bărbat care, 
dus de spaimă, din câteva salturi rapide, străbătu distanţa 
destul de scurtă care separa strada Orberie de strada Calandre. 
Ajuns în colţul acesteia din urmă, se năpusti pe ea fără nici cea 
mai mică ezitare şi lovi puternic cu capul spatele lui Milon de 
Talazar. 

Dintr-un salt tânărul se întoarse, cu mâna sprijinită pe 
mânerul spadei, gata să o tragă din teacă. Bărbatul care 
alergase de mama focului se opri, tresări de spaimă, şi 
bolborosi: 

— Nu mă daţi pe mâna lor, tinere gentilom... 

În spatele lui se putea auzi în mod distinct strigătele care îl 
urmăreau: 

— Opriţi-l! Opriţi-l! Moarte lui Armagnac. 

Fără să piardă nici o secundă, Milon de Talazar îi arătă uşa 
pe care încă n-o închisese. 

— Intraţi. 

Era şi timpul. Zece soldaţi purtând însemnele casei de 
Burgundia, invadară strada. Cel ce părea că le este şef, cu toate 
că nu purta nici o uniformă, îl întrebă pe Milon de Talazar unde 
dispăruse fugarul. Acesta, foarte amabil, le arătă prima stradă 
la stânga. Şeful năvăli în direcţia arătată, urmat de cei zece 
soldaţi. 

După ce banda dispăru în strada Savaterie, strada pe care 
tocmai le-o arătase, Milon de Talazar deschise uşa. Omul care 
fusese fugărit ieşi şi, spuse cu o voce fornăită: 

— Mi-aţi salvat viaţa, gentilomule. Numai să se ivească 
ocazia şi veţi vedea cum Robin, care mai este poreclit şi 
Şmecherul, nu uită niciodată binele sau răul care i s-a făcut. 

— Sfatul meu este, spuse Milon, să te refugiezi de-aici pe 
podul Saint-Michel cât timp cei ce te urmăresc au luat-o de 
acum pe drumul Saint-Eloi. 


În timp ce vorbea, ochii săi examinau individul pe care 
tocmai îl salvase: omul era înveşmântat în nişte zdrenţe care cu 
greu erau ascunse de o manta găurită, sfârtecată şi ea, şi care 
era ridicată în partea din spate de o spadă uriaşă. 

Cu un gest negândit, Milon de Talazar se scormoni în 
buzunar şi scoase un scud pe care, roşind, îl strecură în mâna 
lui Robin Şmecherul. 

În aceeaşi clipă, un gentilom se apropie şi, descoperindu-se 
politicos în faţa lui Milon de Talazar, îi spuse: 

— Norocul a făcut să fiu martorul scenei în care aţi salvat 
pe acest nefericit de sălbaticii care-l vânau.Permiteţi, domnule, 
ca Hardy, cavaler de Passavant, să ia parte la acţiunea 
dumneavoastră generoasă? 

Roşu, ca un vinovat prins asupra faptului, Milon de Talazar 
îl salută cu multă graţie pe cavaler şi, cu vocea-i caldă şi cu o 
modestie fermecătoare, îi răspunse: 

— Domnule, fiţi sigur că în orice circumstanţe s-ar găsi, 
Milon, baron de Talazar se simte deosebit de onorat să fie 
secundul unui asemenea gentilom care este cavalerul Hardy de 
Passavant. 

Cavalerul îi mulţumi cu un surâs şi, la rândul său, puse o 
monedă de aur în mâna fugarului. Văzând că acum în palmă-i 
strălucesc două monezi, acesta-şi plecă fruntea şi câteva 
lacrimi îi alunecară pe obrajii brăzdaţi de cicatrici. 

— Milon de Talazar, Hardy de Pasavant... Pe sfântul Robin, 
sunt două nume pe care nu le voi uita până la moarte. 

Din câteva salturi ajunse până la Universite. O bandă se 
îndrepta spre el, în dezordine, urlând aceleaşi ameninţări şi 
strigăte de moarte. În spatele bandei, o femeie o urma în grabă: 
vârsta nu i se putea ghici, era acoperită de zdrenţe, cu părul 
despletit, ochii rătăciţi şi mersul împleticit. O biată creatură 
care-şi pierduse raţiunea din cauza loviturilor soartei. Ochii lui 
Robin Şmecherul priviră spre nebuna care părea înveselită de 
tot acest zgomot. Rămase țintuit pe loc, cuprins de o emoție 
adâncă, şi murmură cu o voce înfundată: 

„Doamna de Sombernon!... Mama Florei Mercerot!...” 

Urmând mulţimea dezlănţuită, nebuna trecu podul şi intră 
în Cite fără a-i acorda nici cea mai mică atenţie. Robin se 


îndepărtă cu paşi, de-acum grei, cu umerii încovoiaţi ca de o 
puternică greutate... ca de o puternică remuşcare, poate. 

În acest timp, după multe complimente şi felicitări 
reciproce, Passavant şi Talazar îşi văzură fiecare de treburile 
sale. Adică Passavant îşi continuă plimbarea întreruptă, în timp 
ce Talazar se postă în colţul străzii Calandre, în faţa intrării în 
Palat, hotărit, după cum se părea, să nu se mişte curând de 


acolo. 
* 


x x 


Cam pe la aceeaşi oră, o litieră cu perdelele lăsate ieşea 
din strada Tannerie. În faţa ei mergeau trei călăreţi îndepărtând 
mulţimea care se împrăştia, murmurând numele acestora cu un 
respect amestecat cu teamă: 

— Domnul Le Veau de Bar, noul comandant al jandarmilor 
din Paris; seniorul de Giac, credinciosul reginei Isabeau; 
căpitanul Helion de Jacqueville, prietenul călăilor. Trei burgunzi 
turbaţi. 

În dreptul portierei din dreapta călărea un al patrulea 
gentilom învăluit în întregime într-o mantie cenuşie, având faţa 
mascată. 

În litieră, rezemată cu nepăsare de pernele de catifea, se 
afla Isabeau de Bavière. Râdea, arătându-şi dinţii ca nişte perle 
strălucitoare în timp ce vorbea cu Jean fără de Teamă, aşezat 
alături de ea. 

Ducele, uitând pentru un moment disprețul său obişnuit, 
părea că nu are altă ocupaţie decât aceea de a face curte 
reginei. 

Aşezată în faţa cuplului de temut, doamna de Giac privea şi 
asculta într-o poziţie care păstra eticheta cea mai deplină. 

În apropiere de Grand-Châtelet, chiar în faţa Grand-Pont, 
litiera se opri. 

Seniorul de Giac se apropie. Adresându-i un gest pe furiş 
soţiei sale, care-i răspunse cu o clipire de înţelegere, spuse cu 
voce tare: 

— lată-ne la Châtelet, doamnă. Ne întoarcem, aşa cum a 
fost plănuit? 

Şi Isabeau, căreia îi fusese adresată întrebarea, răspunse: 


— Mi-am schimbat planul... Să mergem până la podul 
Saint-Michel. Dar deja Jean de Burgundia se pregătea să 
coboare. Cuvintele reginei avură efectul unei lovituri de 
măciucă. Îşi reveni repede, şi spuse cu o voce în care se simţea 
revolta: 

— Nici să nu vă gândiţi la asta, doamnă!... Uitaţi că toată 
lumea, chiar şi regele, habar n-au că mă aflu la Paris?... Gândiţi- 
vă că cineva ne-ar putea recunoaşte, şi atunci... 

— Oh! Duce, îl întrerupse Isabeau, cum credeţi că ar putea 
să ne vadă cineva? Suntem baroane în întuneric. De altfel, 
înainte ca toate aceste lupte să ia sfârşit — fiindcă ar cam fi 
timpul să se termine — vreau să văd cum se distrează poporul 
meu. 

Şi, fixându-l cu o privire de o seriozitate stranie: 

— Rămâneţi cu noi, Jean de Burgundia... Dacă nu vreţi să 
cred că sunteţi aşteptat în altă parte. 

În acel moment un călăreț se apropie de litieră şi bătu uşor 
în portiera din dreptul ducelui a cărei fizionomie se limpezise 
într-un surâs cam galben. Dădu puţin de-o parte perdeaua şi 
întrebă scurt: 

— Ce se-ntâmplă, Malâtre? 

Într-o secundă, acesta-şi dădu seama de situaţie, se aplecă 
şi strecură câteva cuvinte la urechea stăpânului său, care-i 
răspunse: 

— Imediat ce-l vor prinde, caraghiosul să fie spânzurat fără 
nici o judecată. 

Aceste cuvinte, pronunţate cu voce tare, sunt destinate 
fără îndoială urechilor tuturor. Adevăratul ordin îl dă imediat 
mai apoi, într-o şoaptă imperceptibilă. Buzele parcă nici nu i s- 
ar fi mişcat. Şi totuşi regina şi confidenta sa schimbară o privire 
rapidă. 

Ducele lăsă să cadă perdeaua şi Malâtre porni în galop. 

Acum litiera se îndrepta la pas spre pod. Jean fără de 
Teamă îşi reluase poza sa bucuroasă, făcându-i din nou curte 
reginei care surâdea enigmatic. 


IV.ISABEAU ATACĂ 


La capătul unei ore întregi de aşteptare, care i se păru 
ucigător de lungă, Milon de Talazar avu în cele din urmă bucuria 
să o vadă apărând pe cea pe care o aştepta. Flore, fiindcă 
despre ea era vorba, era însoţită de Simonne. Aceasta nu avea 
cum să-i deranjeze pe îndrăgostiţii noştri. Dar în urma celor 
două femei se putea observa silueta cocârjată a jupânului 
Mercerot. Şi asta-l ţintui pe loc pe baron. 

Neliniştit, o întrebă din priviri pe iubita sa. O văzu pe 
aceasta iradiind de o bucurie imensă. Surâsul pe care i-l adresă 
era plin de promisiuni fericite. Se simţi plin de fericire. 

Trecând prin apropierea sa, bătrâna Simonne îi strecură 
câteva cuvinte pe furiş. Veşti bune?... l-a recomandat 
prudenţă?... Pe drept cuvânt, nu ştim prea bine. Tot ce ştim 
este faptul că tânărul a plecat ca un nebun, abia ţinându-se să 
topăie pe stradă şi să nu-şi strige în gura mare fericirea. 

Cele două femei se îndreptau spre Université. Trecând prin 
faţa Bisericii Saint-Barthélemy, se încrucişară cu litiera care 
duceau pe Isabeau şi Jean de Burgundia. Nici nu le păsă de 
asta, de altfel, poate că nici n-o văzură. 

Când jupân Mercerot ieşi la rândul său din zona Palatului, 
fu acostat de omul pe care ducele îl numise Malâtre, şi căruia îi 
dăduse un ordin misterios. Jupân Mercerot făcu cale întoarsă în 
cea mai mare grabă, uitând să le avertizeze pe cele două femei. 
Şi Malâtre îl urmă. Amândoi intrară şi se închiseră în locuinţa din 
strada Galilée. 

In acest timp, Flore şi Simonne, ajunse în faţa podului 
Saint-Michel, văzură că nu mai sunt urmate de jupân Mercerot, 
şi se opriră. 

Chiar în aceeaşi clipă, din strada Orberie (care mergea de-a 
lungul Senei, de la Petit-Pont până la podul Saint-Michel) ieşi o 
femeie. Era acea nebună a cărei vedere îi provocase o vie 
emoție lui Robin. Nebuna, pe care acesta o numise doamna de 
Sombernon şi care, după cum tot el susţinea, era mama Florei. 

Nebuna zări cele două femei. O sclipire de răutate i se 
aprinse în ochii-i de obicei lipsiţi de orice expresie. 

Se îndreptă glonţ spre ele şi începu să ţipe: 

— Săriţi! Ucigaşii!... Hoţii!... Săriţi!... Săriţi!... 


Încerca să strige chemarea cea mai convingătoare de a 
ridica masele. Şi deodată, amintirea strigătelor auzite aproape 
peste tot îi trecu prin mintea-i dezechilibrată şi cu o voce 
pătrunzătoare începu să urle: 

— Pe Armagnac... Pe Armagnac! şi surâdea, înveselită 
evident de găselniţa sa. 

La aceste strigăte, bestiile — care se pare că se găseau 
peste tot pentru aceste ocazii — irupseră din toate colţurile, 
gata să sfâşie. 

Într-o secundă, cele două femei se văzură înconjurate de o 
mulţime dezlănţuită, spumegândă. Dar lucru straniu, neluând-o 
în seamă pe bătrâna care se opunea cu vitejie, furia lor se 
abătu asupra tinerei. 

Şi mulţimea, scandând silabele ca şi când ar fi strigat o 
lozincă, vocifera înveselită: 

— Pe Armagnac... Pe Armagnac!... Pe Armagnac!... 

Şi chiar în acest moment, litiera reginei se oprise în faţa 
podului. Isabeau, cu o voce plângăreaţă tocmai spunea: 

— Simt că mă sufoc aici... De Giac, scumpa mea, dă puţin 
la o parte perdelele. 

Odată îndepărtate perdelele, regina respiră mai uşurată şi 
spune nepăsătoare: 

— Duce, ce înseamnă strigătele astea? 

— E vorba de un biet copil pe care brutele astea vor să-l 
maltrateze. 

— Ei şi! surâse dispreţuitor Isabeau, lăsaţi-l s-o facă! O 
Armagnac... înseamnă un duşman mai puţin. 

— Nu-i vorba de o Armagnac, doamnă... este... 

— Este fiica jupânului Mercerot, negustorul de la Palat, o 
ştiu, i-o tăie Isabeau devenită deodată glacială. Am spus bine: o 
duşmancă. 

— Ei bine, doamnă, izbucni ducele care se ridicase în 
picioare, vă spun că nu voi permite să se împlinească acest 
asasinat mârşav. 

Şi cu o lovitură violentă, deschise portiera. 

Calmă, cu atât mai înfricoşătoare în calmul său, regina îi 
porunci: 

— Rămâneţi, duce. 


Şi cum Jean de Burgundia dădea furios din cap, regina 
izbucni la rândul său: 

— Rămâneţi, vă spun, sau pe viul Dumnezeu, povestesc 
acum, aici, în gura mare povestea căsătoriei voastre cu 
Laurence d'Ambrun... ştiţi, duce, fata aceea cu care v-aţi 
căsătorit când eraţi deja căsătorit cu doamna Margareta de 
Hainaut... aşa încât această a doua căsătorie nu-i decât un 
sacrilegiu care v-ar putea duce direct pe rug. 

Şi cu ochii în flăcări, aţintindu-şi privirile amenințătoare pe 
faţa ducelui, sfârşi: 

— Haideţi, duce, hotăriţi-vă: rămâneţi sau coboriţi? 

Atunci orgoliosul senior putu fi văzut cum dă înapoi, se 
aşează la loc şi, spumegând, scrâşnind, cu ochii plini de lacrimi 
de neputinţă, se aplecă şi se umileşte aproape implorâna: 

— Doamnă, vă cer îndurare pentru acest copil! 

— Un cuvânt, duce, unul singur: rămâneţi sau coboriţi? 

Şi Jean fără de Teamă, îmblânzit, se prăbuşi pe perne: 

— Rămân. 

Dar privirile sale o sfâşiau. 

— Între voi şi mine nu trebuie să rămână nici o urmă vie!... 
Aşa hotărisem parcă odată... N-o mai uitaţi de acum înainte. 

Aplecându-se în afara litierei dădu un ordin omului mascat. 
Apoi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, se aşeză liniştită şi 
surâzând, se adresă favoritei sale: 

— Priveşte, de Giac... Am vrut să văd cum se distrează 
poporul meu şi sunt servită de minune. 

Şi scoțând din nou capul printre perdelele portierei, strigă 
cu o voce sălbatică, excitând mulţimea: 

— Pe Armagnac!... Ucide!... Ucide!... 


V.ÎNECAŢI-I PE ARMAGNAC 


Ordinul imperios dat iniţial de Jean fără de Teamă, îi 
reţinuse la început pe asasini. De altfel aceştia fuseseră şi primii 
sosiți la faţa locului — aflaţi în mod evident acolo pentru aşa 
ceva. 


Dar strigătele necontenite ale gloatei făcuseră să mai 
sosească şi alţii, mai numeroşi... Cu toţii năvăliră asupra prăzii. 

Cât ai clipi din ochi, tânăra fată, îngheţată de spaimă, 
despărțită cu violenţă de bătrâna Simonne, fu înhăţată de zece 
mâini brutale, ridicată ca o pană şi banda porni îndreptându-se 
spre cea mai apropiată piaţă. 

Pe urmele bandei, mulţimea alerga şi urla: 

— Înecaţi-i pe Armagnac! Să-i aruncăm în apă! 

La doi paşi lângă fată mergea omul mascat. După ce 
primise ordinul reginei, a descălecat, lăsând calul în grija unui 
valet, şi-a scos masca, şi de sub mască a apărut figura uriaşului 
pe care Isabeau îl numise Sacrament. 

Sacrament mergea ca unul care este conştient de forţa şi 
importanţa sa. Dar nu intervenea cu nimic, nescăpându-i din 
priviri pe ucigaşii reginei. Era evident faptul că se afla acolo 
pentru a supraveghea îndeplinirea oribilei lor misiuni. 

În sfârşit, în spatele tuturor, bătrâna Simonne se strecura 
plângând în mod sincer şi smulgându-şi părul din cap; trădându- 
şi motivul adevărat al disperării sale, murmura: 

— O să mi-o ucidă!... O să mi-o înnece... şi cu ea se duce şi 


averea mea!... 
* 


x x 


La celălalt capăt al podului, în litieră, văzând mulțimea care 
se îndepărtează, Isabeau, dezamăgită, bombăni privindu-l pe 
Jean de Burgundia: 

— Păcat!... Dispar tocmai la momentul cel mai interesant. 

Şi cum ducele nu-şi putu ascunde un suspin de uşurare, cu 
un surâs sinistru, regina continuă: 

— Nu-i nimic! Sunt liniştită atâta timp cât Sacrament se 
află şi el acolo. 

Şi reluându-şi figura zâmbitoare: 

— Cred, duce, că acum ne putem întoarce şi noi. 

* 


x x 
Banda îşi continua drumul. 


Asta înseamnă că gloata devenea din ce în ce mai 
numeroasă, alimentată de toţi acei bădărani pentru care o 


înecare, o spânzurare, o tragere pe roată, în sfârşit, orice 
supliciu, constituie un spectacol atrăgător care nu trebuie ratat. 

În consecinţă, după ce podul a fost trecut, gloata devenise 
o adevărată mulţime în delir care o luă pe cheiul Augustinilor 
(care pe atunci nu era decât un embrion de chei) şi se opri după 
ce trecu strada Pav&-d'Andouilles, la câţiva paşi de strada 
Augustinilor, în faţa unei scări care cobora spre râu. 

Flore aruncă în jurul său priviri disperate, ca un înnecat 
care încearcă în zadar măcar un pai de care să se agaţe. Nu 
văzu decât rânjete amenințătoare, ochi furioşi, priviri pline de 
ură. Şi inima i se frânse de durere la gândul că trebuie să 
moară, de o moarte atât de hidoasă. Să moară atât de tânără, 
atunci când viaţa i se deschidea în faţă, fericită, luminată de 
vise de dragoste. 

Şi acest regret amar o făcu să strige, aproape fără a-şi da 
seama: 

— Ajutor, Milon!... 

În chiar acea secundă când se credea pierdută cu 
desăvârşire, speranţa o reînsufleţi. 

Ceva ca un bolid traversă mulţimea îngrămădită, 
măturând, spulberând totul în calea sa. Bruta care ţinea fata 
căzu grămadă cu capul aproape despicat. Şi cel chemat în 
ajutor, Milon de Talazar — care acum nu mai era îndrăgostitul 
timid pe care l-am văzut mai înainte, ci un leu furios, plin de 
forţă şi îndrăzneală — îi făcu fetei pavăză cu corpul său. 

— Nu-ţi fie teamă, îi spuse el cu voce blândă, plină de 
dragoste. 

Sărmana, nici nu mai avea putere să scoată un singur 
cuvânt. Dar îi surâse cu un surâs care exprima o încredere fără 
margini. 

Fără a pierde o secundă, cu un calm desăvârşit, tânărul îi 
explică singura cale de scăpare: 

— S-o luăm pe strada Augustinilor, în spatele nostru. Tu vei 
fugi mai departe în timp ce eu îi ţin pe loc. 

Fără să mai discute sau să ezite, fata o luă la fugă imediat. 

Milon de Talazar, stăpân pe el, cu maxilarele încleştate, cu 
fălcile strânse, fără să spună un cuvânt sau să facă un gest în 
plus, făcea să şuiere în aer spada-i uriaşă, după care, 


întrerupând rotirea ei, dădea câteva lovituri cu vârful şi se 
retrăgea cu câţiva paşi. 

In aşa fel reuşi să ajungă în strada Augustinilor fără să 
capete nici cea mai mică zgârietură. Ajuns acolo, lasă să-i scape 
un gest de disperare: strada era barată de douăzeci de indivizi 
înarmaţi până-n dinţi. 

Erau ucigaşii reginei. 

Incă de la început, aceştia ghiciseră manevra lui Talazar. 
Nici măcar nu le păsau de tinerel. Tot ce-i interesau pe ei erau 
să-şi îndeplinească treaba pentru care fuseseră plătiţi, adică să 
nu le scape fata. Nesinchisindu-se să lovească un aşa slab 
adversar, o luară de-a lungul zidurilor caselor şi din câteva 
salturi ajunseră tocmai la timp pentru a-i închide drumul. 

Dintr-o privire, baronul de Talazar studie locurile şi judecă 
situaţia. 

La stânga se afla râul; la dreapta, mănăstirea Augustinilor; 
puţin mai departe, în spatele palatului de Nesle, chiar la capătul 
cheiului, se înălța turnul Nesle. Cum pe acea vreme încă nu 
exista poarta Nesle, cheiul lorma o fundătură. Deci pe acolo, 
orice scăpare era imposibilă. Asta în ce priveşte locul. Cât 
despre situaţie, avea în faţa sa o mulţime formidabilă prin 
numărul ei; la dreapta se aflau ucigaşii reginei — nu prea 
numeroşi, dar formidabili prin antrenamentul lor în lupte de 
acest fel, şi care puteau să-l surprindă oricând pe la spate. 

Am mai arătat că la stânga se afla râul. E adevărat. Dar în 
acea parte, la doi paşi de el, pe un promontoriu ce înainta în 
Sena, se mai afla o construcţie semănând cu o fortăreață, 
despre care nimeni nu ştia la ce foloseşte, şi care era numită 
Castelul Gaillard. O rampă destul de abruptă ducea până la uşa 
scundă a acestuia. Rampa era încadrată de două ziduri înalte 
care se terminau în formă de parapeţi: unul spre mijlocul 
cheiului şi paralel cu el, celălalt de-a lungul râului. Uşa era de 
stejar masiv, întărită cu plăci de fier şi se afla pe partea dinspre 
poduri. 

Parapetul din mijlocul cheiului făcea un unghi drept şi se 
unea cu faţada, chiar alături de poarta cea mare. Astfel încât se 
forma un colţ în care puteai afla adăpost în faţa unui atac dat 
din flanc sau din spate. 


Talazar i-l arătă fetei care se adăposti acolo imediat. El, la 
rândul său, se aşeză în faţa ei hotărît să reziste atâta timp cât îl 
vor ţine puterile. 

Ţeapăn, îndârjit şi cu toate acestea cu un sânge-rece de 
invidiat, lovea fără încetare în stânga şi în dreapta cu vârful, cu 
tăişul, fie cu spada, fie cu pumnalul. Şi la fiecare lovitură se 
auzea un geamăt, un horcăit, care acopereau urletele mulţimii. 

Lupta a durat câteva secunde, la capătul cărora tânărul 
putu fi văzut cu hainele sfăşiate şi cu mâinile însângerate de 
câteva zgârieturi. Incepuse să-l lase puterile, asta însemnând 
sfârşitul. Era pe cale de a fi zdrobit. Inţelese situaţia şi un suspin 
de disperare îi sugrumă gâtlejul în timp ce privirile-i căzură 
asupra fetei, părând a se scuza: „Am făcut tot ce-am putut.” 

Şi ea, poate tot atât de admirabilă şi de vitează ca şi el, îl 
îmbărbătă cu surâsu-i fermecător şi spuse cu voce tare ceea ce 
gândise cu un moment mai înainte: 

— Cel puţin vom muri împreună. 

O sută de braţe se ridicară. Urmau să fie înhăţaţi, zdrobiţi... 


VI.CUCERIREA CASTELULUI GAILLARD 


Şi-n acel moment se auzi o voce răsunătoare: 

— Ţineţi-vă bine, domnule, vă vin în ajutor! 

De această dată un fulger căzu asupra celor ce atacau 
semănând dezordine şi spaimă. 

Doi bărbaţi, cavalerul de Passavant şi scutierul său, 
Brancaillon, pătrunseră în mulţime ca două pene de oţel, 
zdrobindu-i cu loviturile gărzilor spadelor lor, făcând imediat gol 
de jur-împrejur. Nu se opriră decât în faţa lui Milon de Talazar 
care acum era extenuat. 

In mai puţin timp decât am putea descrie scena, cercul 
atacatorilor se dădu înapoi repede, se lărgi, punându-se la 
adăpost de cei doi turbaţi şi de spadele lor de temut. 

Atunci Passavant izbucni într-un râs biciuitor: 

— La cuşcă, potăilor! La cușcă! 

Mulțimea izbucni în urlete de furie; se auzeau numai 
înjurături şi amenințări de nedescris. Ultimele rânduri 


împingeau din răsputeri, dar cei aflaţi în primele rânduri refuzau 
să înainteze, mulţumindu-se să latre... de la distanţă. 

Văzând cum stau lucrurile, Passavant îi întărâtă: 

— Nu?... Nu vreţi să ascultaţi?... Înseamnă că va trebui să 
vă bat măr... Păziţi-vă de bici, potăilor! Păziţi-vă de bici! 

Şi, avându-l alături pe Brancaillon care-i imita orice 
mişcare, înaintă făcând să-i şuiere spada. 

Milon de Talazar, plin de entuziasm şi Flore, încântată, 
putură să vadă acest spectacol uimitor. Cei doi oameni înaintau 
şi mulţimea se retrăgea, bombănind în surdină — exact ca un 
câine în faţa biciului — şi cele două spade uriaşe, mânuite de 
braţe puternice, sfârtecau în grămadă, braţe, piepturi, umeri, 
tot ce întâlneau în cale. Şi dominând urletele, vocile celor doi nu 
conteneau cu ameninţarea: 

— Păziţi-vă de bici!... Păziţi-vă de bici!... 

Aceasta nu dură decât câteva secunde, la capătul cărora 
lui Brancaillon îi veni o idee: 

Îşi băgă repede spada în teaca şi începu să se roage de ei: 

— Cine vrea să se lase mântuit de diavol de fratele 
Brancaillon? 

Şi-n acelaşi timp braţele sale lungi ca aripile morii de vânt 
şi puternice ca fierul, apucară de gât pe primii doi întâlniți în 
calea sa şi le ciocni căpăţânile de câteva uri, una de alta. 

Cei doi nefericiţi începură să implore: „Indurare!” Dar 
uriaşul nu voia să audă nimic. Când socoti că le era îndeajuns, 
cu un brânci puternic îi proiectă în primul rând al atacatorilor, 
ca pe două ghiulele vii. 

Când se întoarseră la cei doi îndrăgostiţi, Milon de Talazar, 
care între timp îşi revenise în formă, Milon de Talazar, crezând 
că totul se terminase, izbucni bucuros: 

— Ah! Domnule, ne-aţi salvat viaţa. 

Passavant nu spuse nimic, dar pe faţă îi apăru un surâs 
ascuţit. 

Mai puţin rezervat, dar de altfel cu o nepăsare perfectă, 
Brancaillon i-o tăie scurt: _ 

— Ei, nu vă bucuraţi încă de victorie, tinere gentilom. Incă 
n-am sfârşit-o cu aceşti câini burgunzi. 


Acum fu rândul lui Talazar să rămână fără grai. Dar imediat 
se postă lângă Passavant fluturându-şi spada în mod 
semnificativ. 

Passavant, care-l urmărea cu colţul ochiului, surâse blând, 
cu un aer mulţumit, şi spuse cu nepăsare: 

— Ei, aş! M-am văzut eu şi în situaţii mult mai rele ca asta, 
şi tot trăiesc... Dar, atenţie, uite-i pe ăştia cum nu se 
astâmpără. 

Era adevărat. Masa de oameni îşi revenise, mai 
încăpăţânată ca oricând în turbarea ei ucigaşă, ruşinată şi 
furioasă văzându-se ţinută la respect numai de doi oameni, şi 
acum înainta amenințătoare, hotărită să termine afacerea. 

Şi totuşi atacul încă nu se producea. Elanul le fu spulberat 
ca de un ordin dat de cineva. Mulțimea se mulţumi să strângă 
cercul, păstrând o oarecare tăcere. 

Dar răgazul fu scurt. Tot atât de brusc cum se oprise, 
gloata dădu năvală. Passavant, Talazar şi Brancaillon primiră 
şocul fără a se mişca din loc, ca şi când ar fi prins rădăcini în 
pământ. 

Deodată Passavant murmură printre dinţi: 

— Atenţie! şi ochii-i străluciră, în timp ce surâsul său 
răutăcios se accentuă. 

Para toate loviturile pe care le primea. Dar, în mod vizibil, 
întreaga-i atenţie i se concentrase asupra uşii care se afla în 
spatele său. Şi într-adevăr, trebuia să fii înzestrat cu un auz 
extraordinar de sensibil pentru a percepe zgomotul uşor, de fier 
alunecând pe fier, produs de zăvoarele trase de o mână 
prudentă. 

De-abia ce uşa fu întredeschisă, că Passavant îşi strigă 
propriul nume: 

— Hardy! 

Şi-n acelaşi timp năvăli ca o furtună spre uşa pe care o 
deschise cu o lovitură puternică. In spatele său, cu o precizie de 
ceasornic, Talazar îl urmă ţinând-o pe Flore în braţe. 

Singur, acoperind retragera, Brancaillon, formidabil în 
îndrăzneala lui calmă, avansă câţiva paşi şi-şi multiplică 
loviturile, şi la fiecare lovitură mai cădea câte un om. 

Nu dură mai mult de o secundă, poate două, la capătul 
cărora se făcu din nou auzit strigătul lui Passavant: Hardy! 


Atunci Brancaillon făcu un salt uriaş înapoi şi dispăru pe uşa 
larg deschisă. 

Şi atacatorii, împingând, împinşi la rândul lor, strivindu-se 
unii pe alţii, printre gemetele celor călcaţi în picioare şi 
înjurăturile celorlalţi, se zdrobiră, gâfâind şi scoşi din fire, de uşa 
aceea care fusese brusc închisă. 

Cred că acum a sosit momentul de a da unele amănunte 
esenţiale cu privire la uriaşul reginei, pe care îl cunoaştem doar 
sub porecla de Sacrament. 

Sacrament era, din punct de vedere fizic, leit Brancaillon. Şi 
totuşi, pentru a folosi o expresie populară, îl întrecea în prostii 
pe Brancaillon. Şi asta era deja grav. Ba chiar foarte rău. 
Sacrament nutrea o mândrie uriaşă faţă de forţa sa, cu 
adevărat uriaşă şi, pentru a şi-o arăta, era capabil de cele mai 
mari prostii. Credea, aşadar, că pe lume nu mai există unul 
asemenea lui. 

Credea asta fiindcă până în această zi nu-şi găsise naşul. Şi 
fiindcă tot suntem la descrierea sa, să adăugăm că era bavarez, 
ca şi Isabeau de altfel, care-l adusese cu ea, şi că era nobil, 
numindu-se în realitate Odo de Rheinburg. 

Atunci când Sacrament văzu atacul puternic al lui 
Passavant şi Brancaillon, spuse doar atât: 

— O să le arăt eu canaliilor astea cât de simplu este să le 
iau de sub nas domnişoara asta. 

Spunând astea, dădu câteva ordine ucigaşilor reginei, după 
care urcă rampa spre uşa joasă a fortăreței. Ajuns acolo, scoase 
un fluierat uşor. Uşa se deschise şi Sacrament intră imediat şi-i 
ordonă omului care se plecă adânc în faţa sa: 

— Vei deschide poarta cea mare... Dar, pe toţi dracii! Îţi 
scot maţele din tine dacă se aude ceva de afară... Hai să 


mergem! 
Urcară pe o scară de piatră jilavă şi ajunseră la mezanin. In 
vestibul garnizoana completă — şase oameni — dădu onorul 


seniorului Odo, care-i explica celui ce-i deschisese uşa manevra 
pe care o uneltise: 

— Eu mă voi aşeza lângă tine. Imediat ce poarta va fi 
întredeschisă — fără nici un zgomot, pe toţi dracii! — mă 
strecor în spatele celor trei diavoli şi-i răpun cu ăsta (şi-şi arătă 
pumnalul uriaş). După care o strâng de gât pe domnişoară doar 


cu două degete... Asta-i de-ajuns pentru a o sugruma. După 
care, mulţimea poate să facă tot ce vrea cu corpurile lor... 
domnişorica va fi moartă şi ăsta-i principalul, pe toţi dracii! 

După cum se vede, planul lui Sacrament era foarte 
simplu... Poate prea simplu... 

Mai ales că, Passavant, care părea că vede totul, 
remarcase imediat manevra acestuia. Il văzuse urcând rampa şi 
oprindu-se în faţa uşii mici. Atunci înţelesese că urma să fie 
atacat pe la spate şi dăduse ordinele necesare pentru a-i 
surprinde pe cei ce-l pândeau. 

Omul care ţinea de uşă cu zeci de precauţii, primi în plin 
piept canatul acesteia şi se rostogoli pe dalele de piatră, leşinat. 

Sacrament fu lovit în plină mutră de o lovitură de pumn 
care-l făcu să se clatine. Ducându-şi mâna la spadă, scoase 
înjurătura lui preferată: Pe toţi dracii!... 

Dar nu avu timpul să-şi isprăvească gestul. În acelaşi timp, 
primi în stomac o lovitură formidabilă care-l făcu să se 
încovoaie, şi, pe jumătate sufocat, se prăbuşi alături de portar. 
Lovitura primită în stomac fusese datorată capului lui Passavant 
care se repezise ca un berbec. 

După ce făcu acestea, Passavant scoase al doilea strigăt: 
Hardy! Şi atunci Brancaillon năvăli înăuntru şi ferecă uşa într-o 
clipă. 

In fundul vestibulului, cu figuri vesele, cei şase care 
alcătuiau garnizoana, se pregăteau să se bucure de spectacolul 
promis de seniorul Odo. 

Incă nu-şi reveniră din zăpăceală, că trei dintre ei erau deja 
scoşi din luptă. Ceilalţi trei îşi azvârliră spadele şi pumnalele şi 
se predară. 

Trei minute mai târziu, întreaga garnizoană, legată fedeleş 
era închisă cu grijă într-o cameră a cărei singură fereastră, 
garnisită cu bare de fier groase, dădea spre Sena. 

Aşa fu cucerit, într-o frumoasă seară de iunie, castelul 
Gaillard, un fel de conac ciudat, aflat pe un promontoriu ce 
înainta în Sena, în faţa palatului Nesle, şi despre care nimeni nu 
ştia la ce slujeşte. 


VII.ÎN CARE SE VEDE CUM SACRAMENT 
EXECUTA ORDINELE REGINEI ISABEAU 


Se înserase. Mulțimea nu părea că observă acest lucru şi se 
înverşuna mai departe asupra uşii, care rezista în continuare. 

Ucigaşii reginei se aflau în primele rânduri şi conduceau 
atacul într-un vacarm înfricoşător. 

Dintr-o privire, Passavant îşi dădu seama de soliditatea uşii 
şi nu-i mai păsă de ea. Arătându-l pe Sacrament, întins fără 
cunoştinţă, lui Brancaillon, îi porunci acestuia: 

— Păzeşte-l! 

Sigur că va fi ascultat orbeşte, dispăru imediat cu intenţia 
de a cerceta toate colţurile cetăţuii. De altfel, cercetarea a fost 
destul de scurtă, puţin peste un minut. Intorcându-se în 
vestibul, le spuse satisfăcut celorlalţi: 

— Putem rezista cu uşurinţă o oră. In mai puţin de o oră se 
va întuneca deplin şi cu ajutorul ăstuia (şi-l arătă pe Sacrament) 
vom putea pleca fără nici o piedică. Ei na, uite-l pe omul nostru 
că-şi revine. 

Într-adevăr, Sacrament începuse să se mişte. Aşezându-se 
în capul oaselor, respiră adânc, şi scoase înjurătura sa 
preferată: 

— Pe toţi dracii! 

Şi păru mai liniştit. 

Işi duse mâna la centură şi constată că-i lăsaseră spada şi 
pumnalul. Mai întâi scoase un suspin de uşurare, după care se 
miră în sinea sa: 

„De ce nu m-au dezarmat?” 

Şi crezu că a găsit răspunsul. Un răspuns care-l umili. 

Imediat se ridică în picioare şi, furios, izbucni: 

— Pe toţi dracii! Credeţi aşadar că sunt un adversar de 
disprețuit încât mi-aţi lăsat armele? Aşteptaţi, mieluşeilor, vă 
fac eu să simţiţi braţul lui Sacrament. 

La aceste cuvinte Passavant făcu repede doi paşi înainte şi, 
înclinându-se cu o curtoazie poate un pic exagerată, întrebă 
politicos: 

— Am auzit vorbindu-se de un oarecare Sacrament care 
este ceva în genul unui câine de pază al doamnei Isabeau. Nu 
cumva dumneavoastră sunteţi? 


Sacrament nu păru că sesizează ironia şi-i răspunse: 

— Chiar eu sunt, viteazule. 

Şi cu paşi greoi şi liniştiţi, se îndreptă spre uşa care rezista 
în mod eroic asalturilor atacatorilor de afară. În mod naiv se 
credea stăpân pe situaţie şi acţiona foarte liniştit. 

La jumătatea drumului, cavalerul de Passavant i se aşeză 
în cale. Nu un Passavant surâzător, curtenitor, de o politeţe 
rafinată, aşa cum fusese mai înainte, ci un Passavant cu o figură 
rece, amenințătoare. Şi acest nou Passavant întrebă din vârful 
buzelor: 

— Unde mergeţi, viteazule Sacrament? 

— Vreau să deschid uşa pentru a o cruța să fie spartă de 
copilaşii de afară. 

— Şi dacă noi nu vrem să deschizi uşa? 

— Cine o să mă împiedice? 

— Eu. 

Mai întâi Sacrament crezu că o să se sufoce de râs. După 
care, ştergându-şi lacrimile care-i curgeau pe obraji, întinse 
mâna pentru a îndepărta pigmeul ce-i stătea în cale şi care 
emitea pretenţia de a-l opri pe el, un uriaş: 

— Ei, hai, dă-te la o parte micuţule. 

Nu avu timp să-şi isprăvească gestul. 

În aceeaşi clipă primi în plină faţă două lovituri de pumn 
formidabile. După care Passavant îşi luă elan şi capul său, ca 
mai înainte, îl lovi necruţător în stomac. 

Pentru a doua oară colosul, deja ameţit de loviturile de 
pumn, se prăbuşi pe dalele de piatră. 

Dar de această dată îşi micşorase forţa loviturilor, fiindcă 
colosul nu mai leşină, ci doar rămase sufocat doar câteva 
secunde. 

Brancaillon profită pentru a-i râde în nas: 

— Aha, am văzut cum domnul cavaler a început să se 
încălzească... Cred că ţi-a scărpinat puţin spinarea ta de purcel 
bolnav!... Şi încă n-a terminat. 

— Pe toţi dracii! 

Sacrament un spuse mai mult. Nici nu sfârşi bine înjurătura 
că deja şi atacă cu spada în mână. 


Passavant eschivă lovitura printr-un salt. Când Sacrament 
se întoarse, întâlni spada cavalerului. Şi lamele se încrucişară 
aproape de gardă. 

Lupta a fost scurtă. Passavant îl avertizase: 

— Pentru faptul că ai atacat în mod laş, ar fi trebuit să te 
ucid. Dar încă mai am nevoie de tine, aşa încât mă mulţumesc 
doar să te dezarmez. 

Şi imediat spada îi zbură din mână lui Sacrament, smulsă 
de o forţă irezistibilă. 

Dar uriaşul nu se dădu bătut. Cu pumnalul în mână se 
îndreptă spre Passavant care-l aştepta neclintit. 

Sacrament lovi cu un gest fulgerător, scrâşnind: 

— De mâna mea vei crăpa! 

Gestul nu apucă să fie terminat. Passavant apucă din zbor 
încheietura uriaşului cu mâinile sale fine pe care acesta le 
numise în sinea lui mâini de femeie. Şi abia acum Sacrament îşi 
dădu seama că acele mâini erau ca nişte cătuşe pe care nu le 
putea desface orice ar fi făcut. 

Cu un ultim efort, Sacrament încercă să scape. Degeaba. O 
simplă apăsare îl imobiliza făcându-l să scoată un urlet de 
durere, la cea mai mică mişcare pe care încerca s-o facă, 
simţea că braţul îi este smuls. 

— Cere îndurare, spuse Passavant fără milă. 

Şi bruta, cu faţa scăldată de sudoare, cu trăsăturile 
crispate de durere, gemu: 

— Îndurare! 

Atunci Passavant îi dădu drumul. 

Sacrament îşi veni cu greu în fire şi făcu repede câteva 
cruci, murmurând înspăimântat: 

— Asta nu-i om, e chiar Satana în persoană. 

Passavant surâse. Generos, îl lăsă câteva minute să-şi 
revină după care-i spuse: 

— Acum, fiindcă ţi-am dovedit că eu sunt cel mai puternic, 
îţi ordon să le ceri oamenilor tăi să dispară imediat. 

— Ca să puteţi pleca? ricană Sacrament. Oamenii mei vor 
sparge uşa şi vă vor ucide pe toţi patru. 

Passavant nici măcar nu catadicsi să-i răspundă. Câteva 
momente discută în şoaptă cu Talazar. Ilmpreună cu acesta 


merse să verifice starea în care se afla uşa. Constatară că mai 
poate rezista destul timp. 

In fundul vestibulului se afla o uşă de fier, în spatele căreia 
o scară în spirală ducea la subsol. Ca urmare a denivelării 
solului, ceea ce era demisol în partea cheiului, devenea primul 
etaj pe partea râului. 

Talazar trecu primul să coboare treptele umede. Flore îl 
urma, avându-l în urma sa pe Brancaillon. 

Passavant se întoarse spre Sacrament şi-i ordonă: 

— Coboară. 

Uriaşul se supuse fără crâcnire. 

Passavant zăvori cu grijă uşa de fier, coborând şi el la 
rândul său. La picioarele scării, o a doua uşă de fier fu zăvorâtă 
cu aceeaşi grijă ca şi prima. 

Se aflau acum într-o sală mobilată destul de sărăcăcios, 
luminată doar de o fereastră mică ce dădea spre Sena. 

Passavant aruncă o privire printre barele de fier. 

— Incă nu s-a întunecat de-ajuns, spuse el, să mai 
aşteptăm puţin. 

Cercetă barele, strecură o privire rapidă spre mâinile lui 
Brancaillon şi păru satisfăcut. 

intunericul cuprindea cu greu camera. Încă se auzeau 
loviturile care urmau să dărâme uşa, dar asta îi lăsau complet 
indiferenți. 

La mănăstirea Augustinilor se auzi bătând ora nouă. 

In cele din urmă Passavant declară că a sosit momentul. 
Merse la fereastră şi chemându-l pe Brancaillon, i-o arătă: 

— Uite, trebuie să treci pe acolo. 

— De ce? întrebă Brancaillon. 

— Trebuie să ajungi pe insula din faţa noastră. O să vezi pe 
dracu' dacă nu reuşeşti să ne aduci o barcă şi să ne salvezi de 
aici. 

— Dar, domnule, un pot să trec printre barele astea... Sunt 
prea mare, domnule. 

— Imbecilule, spuse Passavant, dacă barele te împiedică, 
n-ai decât să le scoţi. 

— Pe matele diavolului, aşa-i! spuse admirativ Brancaillon, 
e simplu!... Cum dracu' nu mi-a venit mie ideea asta? 


Apucă o bară cu ambele mâini, se sprijini cu picioarele de 
perete şi trase cu toată forţa. Bara nici măcar nu se clinti în 
alveola ei de piatră. 

Înhăţă din nou bara îndărătnică şi încercă s-o ia de la 
capăt, când auzi un hohot de râs în spatele său. Deja necăjit că 
nu făcuse nici o ispravă de prima dată, se întoarse furios şi-l 
văzu pe Sacrament cum râdea să se prăpădească. 

— Ce are individul? bombăni Brancaillon. 

— Râd fiindcă te văd făcând un lucru la care nu mă 
încumet nici chiar eu. 

Brancaillon dădu drumul barei şi, cu faţa congestionată, se 
apropie de Sacrament. 

— Sunt sigur că nici n-ai reuşi s-o clinteşti. Dar eu voi 
reuşi... voi reuşi, repetă el cu convingere. 

— Avortonule! Ţi-e frică să te măsori cu mine şi mai susţii 
că vei reuşi?... Vei reuşi numai dacă te ajut eu. 

— Pe coarnele dracilor, zbieră Brancaillon, n-am nevoie de 
ajutorul tău... Îţi spun că voi reuşi! Mă înţelegi? Voi reuşi. 

Şi Brancaillon tocmai se năpustea asupra lui Sacrament cu 
pumnii ridicaţi, când interveni Passavant. 

— Cred că e momentul să vă puneţi de acord. Domnule, 
încercaţi să smulgeţi barele... Fiindcă vă credeţi atât de 
puternic. 

— Pe toţi dracii! scrâşni bavarezul. 

Şi-n gând îşi spunea: 

„Tâmpit ce sunt!... Barele astea!... dar sunt o armă de 
temut... cu care i-aş putea ucide pe toţi!... Trebuie neapărat să 
le smulg... şi să le păstrez.” 

Şi dându-l la o parte pe Brancaillon, se năpusti asupra barei 
pe care o apucă, mormăind: 

— Îţi arăt cu cum se face treaba. 

La rândul său se sprijini cu picioarele de perete şi trase cu 
toată forţa, hotărit să se răzbune. 

Dar bara rezistă. Era evident că nici Sacrament nu va reuşi 
s-o smulgă şi chiar şi el îşi dădu seama de asta. 

— Hai s-o facem împreună, îi propuse Brancaillon, care, 
fără a-i mai aştepta aprobarea, se agăţă şi el de bară. 


Sacrament simţi şi el că fără acest ajutor nu va reuşi să-şi 
ducă la capăt proiectul. Cei doi coloşi, cu forţele reunite 
începură să tragă cu metodă. 

In cele din urmă, eforturile le fură recompensate. Bara 
începu să cedeze. Principalul fusese făcut, restul era mult mai 
uşor. Reluară efortul. 

— lese, încăpăţânata! strigă fericit Brancaillon. 

— O să o am! se înveseli Sacrament. 

— Eu o am deja! strigă triumfător Brancaillon. 

Cu o ultimă zguduire, bara fuse scoasă şi Brancaillon, cu o 
smucitură i-o smulse din mâinile lui Sacrament şi o aruncă 
imediat în Sena. 

— Pe toţi dracii! izbucni uriaşul, dezamăgit. 

Passavant se apropie cu aerul său cel mai politicos. 

—Vă mulţumesc, domnule; fără ajutorul dumneavoastră, n- 
am fi reuşit să-i venim de hac barei ăsteia afurisite... şi n-am fi 
avut cum să ieşim de aici. 

Supărat la culme, Sacrament îşi ascunse ruşinea în cel mai 
îndepărtat colţ al sălii, de unde fu auzit scrâşnind înjurături şi 
blesteme. 

— Hai, acum du-te! se adresă Passavant lui Brancaillon, du- 
te şi întoarce-te repede. 

Brancaillon îşi scoase capul şi umerii prin fereastră, dar 
imediat se lăsă să cadă înapoi, spunând cu o voce schimbată: 

— Domnule, chiar sub fereastră se află o barcă şi individul 
din ea nu pare prea prietenos. 

— Drace! murmură Passavant. 

Şi deodată, cu hotărire: 

— In cazul ăsta, eu voi fi cel ce va ieşi. 

Urcă pe fereastră şi omul aflat în barcă văzu ceva ca o 
umbră fiindcă începu să strige: 

— Flore!... Flore!... Eşti acolo, copilul meu? 

— E vocea tatălui meu! exclamă bucuroasă tânăra, 
repezindu-se spre fereastră. 

Passavant îi făcu loc, spunând liniştit: 

— Asta simplifică mult lucrurile. 

Flore întrebă prudentă: 

— Dumneata eşti, tată? 


— Da, copilul meu, o linişti vocea jupânului Mercerot. Ai 
fost cumva rănită? 

— Nu, nu, tată, linişteşte-te, n-am păţit nimic. 

— Slavă Domnului! 

— Domnului!... Dar mai degrabă acestor doi gentilomi care 
şi-au riscat viaţa pentru a mă salva din mâinile mulţimii 
furioase, îl corectă Flore cu o fermitate pe care nu i-ai fi bănuit- 
O. 

În întuneric Passavant schiţă un surâs de satisfacţie şi 
aşteptă curios răspunsul care, după cum i se părea, cam 
întârzia. 

— Asta am vrut să spun şi eu, o linişti jupân Mercerot. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu! Să nu mai pierdem timpul. 
Coboară repede. 

Un minut mai târziu Flore se afla alături de tatăl său care o 
strânse în braţe cu o dragoste cu care fata nu fusese obişnuită 
până atunci, fără îndoială, deoarece păru surprinsă. Talazar şi 
Brancaillon o urmară. 

Passavant, care asigura retragerea, deschise uşa şi i se 
adresă lui Sacrament cu răceală: 

— Puteţi pleca, domnule... sunteţi liber. 

Sacrament păşi pragul cu o asemenea grabă, încât îl făcu 
să surâdă pe cavaler. 

Ajuns în faţa scării, uriaşul se întoarse şi-l ameninţă cu 
pumnul: 

— De mâna mea vei muri! 

Şi începu să urce scara spiralată în cea mai mare viteză. 

Dispreţuitor, Passavant ridică din umeri, încuie uşa 
învârtind de două ori cheia în broască, se lăsă să alunece în 
barcă şi, apucând o ramă îi făcu semn lui Brancaillon să facă la 
fel. Amândoi începură să vâslească cu putere, îndepărtându-se 
de cetăţuia din care, la un moment dat, crezuseră că nu vor mai 
ieşi. 


VIII.LA JUPÂN MERCEROT 


Jupân Mercerot părea că se grăbeşte să ajungă cât mai 
repede acasă. Din timp în timp le dădea celor doi vâslaşi scurte 
indicaţii în ce priveşte direcţia de urmat, manevrând şi el, la 
rândul său, ramele cu o putere neobişnuită. Barca parcă zbura 
pe apele liniştite ale Senei şi curând acostă aproape de mijlocul 
insulei într-un loc care mai târziu urma să se numească Quai 
des Orf&vres. 

Săriră cu toţii pe mal, fiindcă acum nu exista nici un chei, 
se căţărară pe taluzul înalt şi ajunseră pe o stradă care era 
mărginită de zidul de incintă al Palatului. Merseră câţiva paşi şi 
se opriră în faţa unei intrări care se afla acolo. 

Jupând Mercerot bătu uşurel din palme şi un om 
întredesșchise imediat uşa, bombănina: 

— Incepeam să cred că nu vă mai întoarceţi!... Vreţi să-mi 
primejduiesc capul? 

Jupân Mercerot îi strecură repede o pungă pe care omul, 
după ce o cântări în mână, o făcu să dispară imediat cu un 
rânjet de satisfacţie, mormăind ceva ce aducea a mulţumiri. 

Intrară şi ajunseră curând la locuinţa jupânului Mercerot. 
Acesta deschise uşa ca şi când ar fi vrut să spună ceva. Era 
evident că voia să se despartă de ei. 

Dar Flore nu-i lăsă timpul necesar. Cu un gest autoritar îl 
făcu să dea înapoi pe negustorul înspăimântat, întinse mâna, 
deschise uşa şi cu o voce melodioasă îi invită: 

— Dumneavoastră, cei care v-aţi expus viaţa pentru a mă 
salva, fiţi bineveniţi în casa tatălui meu... 

Jupân Mercerot se scuză: 

— Vă cer iertare, domnilor, evenimentul ăsta groaznic m-a 
dat peste cap şi nici nu mai ştiu ce să spun. 

Sosirea Simonnei îl scoase din încurcătură. 

Bătrâna se repezi spre tânără arătându-şi bucuria 
gălăgioasă, aducând scaune şi când toată lumea luă loc, începu 
să povestească care a fost motivul sosirii la timp a bărcii 
conduse de jupân Mercerot. 

După cum ne amintim, Simonne urmărise de departe 
gloata care o ducea pe tânără. De departe asistase la luptă şi îi 
văzuse pe ucigaşii reginei când încercau să dărâme uşa. Atunci 
a luat-o la fugă până acasă şi l-a înştiinţat pe stăpânul ei de ce 
se întâmpla. Jupân Mercerot se puse imediat în mişcare luând 


cu el pentru orice eventualitate funii şi alte instrumente 
folositoare unei evadări. Şi ajunsese la timp, slavă Domnului. 

Pe scurt, cam asta a fost povestea istorisită de Simonne. 

Când termină de vorbit, observă că stăpânul ei rămâne 
tăcut. Se strecură în spatele lui şi-i şopti la ureche câteva 
cuvinte care-l făcu să tresară. După care se sculă şi spuse cu 
solemnitate: 

— Domnilor, vă datorez viaţa fiicei mele... adică ceva ce 
am mai scump pe lume. Să fiţi binecuvintaţi. Cu prima ocazie 
veţi vedea că în ciuda aparenţelor, jupân Mercerot, negustorul 
de la Palat, nu este un nerecunoscător. Şi ziua în care voi reuşi 
să-mi arăt recunoştinţa, va fi o zi fericită pentru mine. 
Aşteptând acea clipă, vă rog să luaţi la cunoştinţă, domnilor, că 
tot ce vedeţi aici vă aparţine: lucruri şi oameni. 

Toate aceste cuvinte fură spuse cu o voce gravă şi pe un 
ton de sinceritate evidentă, părând a fi adresate tuturor celor 
trei salvatori ai fetei negustorului. 

Jupân Mercerot se întoarse spre Talazar şi continuă: 

— In ce vă priveşte, domnule... fiica mea mi-a comunicat 
dorinţa voastră de a o lua de soţie, şi trebuie să aflaţi răspunsul. 

— Da, domnule. Şi fiindcă nu mi-aţi respins din capul 
locului cererea, fiţi generos până la capăt şi nu ne lăsaţi să 
aşteptăm prea mult acel răspuns. 

— Fiţi încredinţat că apreciez cum se cuvine marea onoare 
pe care ne-o faceţi. Poate că alţii în locul meu, neţinând seama 
decât de vanitatea lor, s-ar fi grăbit să consimtă la această 
căsătorie care ar fi făcut din fata unui umil negustor o mare 
doamnă. Dar eu nu vreau să ţin seama decât de fericirea 
copilului meu, şi nu vreau ca unul dintre voi să-mi reproşaţi într- 
o zi graba mea. Intr-un an, dacă mai aveţi aceleaşi intenţii, vă 
rog să reveniţi şi să reînnoiţi cererea, şi atunci nu voi pune nu. 
Acum vă rog să mă scuzaţi, domnilor, dacă nu vă însoțesc până 
la uşă, dar simt cum mă lasă puterile... Ce vreţi, nu sunt decât 
un burghez paşnic, şi toate aceste emoţii m-au zdrobit. Nu aveţi 
altceva de făcut decât să o luaţi de-a lungul străzii până la 
poartă. Cuvântul de trecere este „Burgundia”. 

Flore îi întinse mâna lui Talazar care depuse un sărut în 
care-şi pusese tot sufletul. Fata nu-i spuse nimic, dar ochii săi 


vorbeau şi-i spunea: „Răbdare, un an trece repede, şi suntem 
atât de tineri.” 

Pe urmă se apropie de Passavant şi-i spuse cu vocea-i 
melodioasă: 

— Mă voi ruga în fiecare zi lui Dumnezeu pentru a vă da 
fericirea pe care o meritaţi. 

Şi cu un gest spontan şi nevinovat îi întinse fruntea. 

Passavant păli, şi abia atingând cu buzele fruntea pură a 
fetei, gândi: 

„Vai! pentru mine nu mai există fericire de când mi-au ucis- 
o pe iubita mea Roselys.” 

Cu o lumânare în mână, jupân Mercerot îi conduse pană la 
uşă unde, cu figuri reci, schimbară cu toţii un salut scurt. 

Când uşa se închise în urma lor, cei trei se treziră singuri în 
mijlocul străzii luminate doar de razele lunii. 

Talazar începu să suspine, în timp ce Passavant, luându-l 
de braţ, încerca să-l consoleze. 

— Vai, domnule! suspină Talazar întristat, cred că am avut 
nefericirea de a-i displace jupânului Mercerot. 

— Adevărul este că primirea a fost destul de rece. Dar, la 
urma-urmei, un negustor nu este obligat să cunoască politeţea 
aşa cum o pretinde un gentilom. 

— Aşadar, credeţi că nu are nimic împotriva mea? întrebă 
Talazar. 

— Cred că în final, cererea nu v-a fost respinsă. Şi asta-i 
esenţial. 

Şi cu astfel de vorbe, Passavant încercă să-i ridice moralul 
tovarăşului său, lucru pe care-l reuşi destul de uşor având în 
vedere că tinereţa are predispoziția de a vedea viitorul în roz. 

In curând ajunseră în apropierea curţii Palatului. 

Văzură cum dinăuntru ies două persoane, luminate din plin 
de luna care răsărise. 

Passavant îi recunoscu pe Isabeau şi Jean de Burgundia. 

De abia avu timpul să-i apuce de braţ pe cei doi însoțitori ai 
săi şi să se înfunde împreună într-un ungher. 

Regina şi ducele o luară pe strada Galilée. Mergeau încet 
vorbind destul de tare pentru ca unele crâmpeie din conversaţia 
lor să ajungă până la urechile celor trei. 

Passavant îl apucă pe Talazar de cot şi-i spuse în şoaptă: 


— Cred că va fi nevoie să vă riscaţi viaţa. 

— Ce trebuie să fac? Spuneţi-o! 

Nu mai era timp de codeală. In întuneric, Passavant surâse 
satisfăcut. Îi făcu semn că explicaţiile vor urma mai târziu şi se 
întoarse imediat spre Brancaillon căruia îi spuse câteva cuvinte 
la ureche, arătându-i cele două siluete care, la o distanţă 
respectuoasă, îi urma pe Isabeau şi pe Jean fără de Teamă. 

Cei doi nu erau alţii decât elegantul senior de Giac şi 
căpitanul Helion de Jacqueville. Şi, ca şi regina şi ducele, şi 
aceştia doi trecură fără să remarce nimic neobişnuit, discutând 
amical între ei. 

In spatele lor, Passavant şi Brancaillon se destinseră ca 
două arcuri de oţel. Pumnii lor puternici căzură în acelaşi 
moment, şi căpitanul, ca şi curtezanul, se prăbuşiră leşinaţi, 
fără să scoată măcar un strigăt. Passavant şi Brancaillon se 
aplecară asupra lor şi cavalerul le luă pălăriile şi mantalele, în 
timp ce scutierul îi lega zdravăn. 

Talazar îşi puse pe cap şi pe umeri pălăria şi mantaua 
seniorului de Giac în timp ce Passavant se deghiză în căpitanul 
de Jacqueville. După ce isprăviră, Passavant întrebă în şoaptă: 

— Cred că nu l-ai ucis? 

— Fiţi liniştit, răspunse Brancaillon căruia îi fusese adresată 
întrebarea. Incă mai ştiu să dau cu pumnul, ce dracu'! 

—  Ascunde-i în colţul ăla şi urmează-ne, îi ordonă 
Passavant. 

Regina şi ducele continuau să meargă liniştiţi. Nu auziseră 
nimic. 

Passavant şi Talazar începură să-i urmărească la vedere, 
afectând mersul nepăsător şi părând plictisiţi, ca nişte gentilomi 
care îndeplinesc o corvoadă ucigătoare. Dar, în timp ce 
mergeau, Passavant îi explica lui Talazar ceea ce voia de la el. 

Regina şi ducele se opriră în faţa casei jupânului Mercerot. 
Şi în timp ce Talazar rămase încremenit, Passavant îşi spunea: 

„Pe viul Dumnezeu! Acum înţeleg de ce negustorul era atât 
de grăbit să ne scoată afară pe uşă. Dar, pe toţi dracii!... Cine-i 
individul ăsta care este căutat atât de discret de cei doi stăpâni 
ai regatului?...” 


Ducele bătu uşor în uşă, şi aceasta se deschise imediat. 
Aceştia doi intrară fără a spune nimic celor doi paznici ai lor. 
Inseamnă că ordinele necesare fuseseră date încă de la plecare. 

Prima grijă a cavalerului a fost să vadă cum s-ar putea 
strecura înăuntru. 

Dar se resemnă, şi rămase să aştepte. 

In acest timp, jupân Mercerot se înclină profund în faţa 
celor două personaje, cele mai puternice din regat, şi, cu o 
lumânare în mână, îi urmă până în cabinetul său de lucru. 

Jupân Mercerot trase lângă ei două fotolii. Isabeau se aşeză 
într-unul, făcându-i semn lui Jean de Burgundia s-o imite. 

Negustorul rămase în picioare. Întreaga-i atitudine era 
respectuoasă, desigur, dar nu umilă. Îşi îndreptase silueta, şi, cu 
nimic intimidat, îi privea direct în faţă pe cei doi suverani. Se 
vedea că este conştient de forţa sa şi că este hotărît să trateze 
ca de la egal la egal. 

— Jupâne, începu Isabeau, cu un aer de o suverană 
aşteptare, îmi trebuie o sută de mii de scuzi de aurt. 

— Maiestatea Sa, regina, îmi permite să-i vorbesc mai întâi 
de o afacere personală? 

— Vorbeşte, jupâne, consimţi binevoitoare Isabeau. 

— Doamnă, începu jupân Mercerot, în seara asta gloata mi- 
a luat cu asalt fiica şi ar fi sfâşiat-o dacă n-ar fi fost salvată de 
doi gentilomi. 

— Nu se poate!... Cine ar îndrăzni să facă rău acestui copil? 

— Nu ştiu. Dar semnalez acest fapt Maiestăţii Voastre. Şi 
gloata, în furia ei, a vrut să ia cu asalt o casă care-i aparţine 
regelui: castelul Gaillard, doamnă, unde fiica mea şi salvatorii ei 
tocmai se adăpostiseră. 

— Asta este! exclamă regina. Guvernatorul fortăreței mi-a 
vorbit despre lucrurile astea. Deja am ordonat ca vinovaţii să fie 
pedepsiţi, prin spânzurare, oriunde vor fi găsiţi. Nici măcar nu 
bănuiam că este vorba de fiica dumitale. 

Jupân Mercerot îşi exprimă opinia cu hotărire: 

— E foarte bine să pedepseşti, doamnă. Dar mult mai bine 
este să previi. Fiindcă, doamnă, dacă începem să ucidem copiii 
celor mai credincioşi susţinători ai regatului, aceştia nu vor mai 
crede în siguranţa regatului şi se vor refugia în străinătate. 


1 Aproape 5 milioane de franci din anul 18... (N.A.) 


— Fiţi liniştit, jupân Mercerot, îţi garantez că aşa ceva nu se 
va mai întâmpla. Şi acum să ne întoarcem la afacerea mea. 

— Unde şi când doreşte Maiestatea Voastră să primească 
cei o sută de mii de scuzi de aur? întrebă negustorul. 

— Pe legea mea, făcu Isabeau adresându-se lui Jean de 
Burgundia, răspundeţi, duce, deoarece voi veţi dispune de ei. 

— Astăzi este paisprezece iunie, spuse ducele, trebuie ca 
această sumă să-mi fie remisă, la palatul meu, în ziua de 
douăzeci şi unu. 

— Chiar şi mai înainte, dacă monseniorul o doreşte, se oferi 
jupân Mercerot. 

— Inutil. E deajuns ca banii să-i am în acea zi. 

— Totul se va face aşa cum doreşte monseniorul. 

— În ceea ce priveşte înapoierea împrumutului, interveni 
Isabeau, vă voi trimite bonurile ce vă vor împuternici să ridicaţi 
această sumă, plus dobânda cuvenită, din veniturile statului. 

— Aş îndrăzni să amintesc Măiestăţii Voastre că adăugând 
această sumă împrumuturilor precedente, suma ce trebuie să- 
mi fie restituită este destul de considerabilă pentru a micşora 
veniturile statului. 

— Ei bine! făcu Isabeau, vom pune noi taxe pentru a 
acoperi pierderile. 

— Mai trebuie să adaug că, pentru acest nou împrumut, mă 
văd nevoit să cresc dobânda. 

Se adresa acum în mod special ducelui. 

Poate că ducele avea mare nevoie de aceşti bani ori poate 
că ţinea cu tot dinadinsul să-i facă pe plac negustorului, încât îi 
răspunse pe un ton puţin dispreţuitor: 

— Ei bine, fixaţi noua dobândă. 

— Monseniore, cer comitatul de Sombernon, care se află în 
Statele voastre. 

— Pe sfânta Fecioară! Dar sunteţi de o lăcomie uriaşă!... 
După câte ştiu, domeniul aduce un venit frumuşel. Şi apoi, la ce 
naiba vă trebuie titlul de conte? 

— Vreau să fac din fiica mea o contesă de Sombernon, 
monseniore. 

— Fie. Mâine veţi primi titlurile ce vă vor face conte de 
Sombernon. 

Jupân Mercerot se înclină în semn de mulţumire. 


Între timp, Isabeau se sculase şi acum surâdea. 

— Apropo, spuse ea, ştiţi cum se numesc cei doi viteji 
gentilomi care v-au salvat fiica? Mi s-a spus că erau doi, plus un 
scutier. 

— Seniorul de Passavant şi baronul Milon de Talazar. 

La numele de Passavant, regina şi ducele schimbară o 
privire furişă, îngălbenindu-se amândoi. 

— Dacă vinovatii trebuie pedepsiţi, este drept ca salvatorii 
să fie recompensaţi pentru felul cum şi-au făcut datoria de 
gentilomi. 

Ducele şi regina ieşiră, conduşi de negustor care le descuie 
el însuşi uşa. Pentru un moment rămase gânditor, după care pe 
buze îi trecu un zâmbet sinistru. 

— Ei, hai, dacă ziua a fost nefastă, noaptea mă va 
recompensa. În ceea ce priveşte tânărul acela, mă voi ocupa 
chiar eu de el ca să fiu sigur că treaba se va face aşa cum 
trebuie. 


IX.ARESTAREA 


Isabeau şi Jean de Burgundia îşi continuau plimbarea 
nocturnă spre capătul insulei, urmaţi tot timpul de Passavant şi 
Talazar care-şi jucau cu naturaleţe rolul lor de paznici. 

Curând ajunseră la poarta care se întredeschisese pentru 
a-l lăsa să treacă pe jupân Mercerot şi însoțitorii săi. Acolo, o 
luară la dreapta, traversară o curte şi ajunseră la zidul care 
înconjura grădina regelui. 

Ducele deschise o poartă şi ordonă: 

— Nu lăsaţi pe nimeni să se apropie. 

Passavant şi Talazar se înclinară tăcuţi, în timp ce ducele şi 
regina intrară în grădină. Ducele închise poarta în urma lui şi 
trase zăvorul. 

Passavant chemă încetişor: 

— Aici, Brancaillon. 

Uriaşul se apropie. Passavant îl aşeză cu spatele lipit de 
zidul care, din fericire, nu era prea înalt, i se căţără pe umeri şi 
de acolo, pe coama zidului. După ce aruncă o privire în 


interiorul grădinii, se lăsă să alunece fără a face nici cel mai mic 
zgomot, se duse şi trase zăvorul pe care-l pusese ducele şi 
întredeschise poarta. 

O boltă de viţă uriaşă străbătea mijlocul grădinii de la un 
capăt la altul. Văzu cum Isabeau şi Jean de Burgundia se 
îndreptau spre această boltă. 

În momentul în care urmau să ajungă acolo, o umbră care 
până atunci se plimba melancolică pe acolo, se grăbi să dispară. 

Cu toate acestea, regina şi ducele nu observară nimic. 
Începură să se plimbe încet de la un capăt la celălalt pe alei. 

Isabeau surâdea, un surâs înnebunitor. Şi totuşi, chiar şi în 
acel moment în care interesul îi cerea să-l menajeze pe duce, 
tigroaica din ea se trezi şi brusc îşi arătă ghearele. 

— De ce aţi consimţit să faceţi din negustorul ăla un conte 
de Sombernon? 

— Ei! Doamnă, jupân Mercerot este singurul în stare să ne 
împrumute suma pe care am cerut-o. O ştie şi abuzează de 
asta. Ce puteam face?... Aş fi fost de acord cu orice condiţie pe 
care ne-ar fi pus-o. Chiar dumneavoastră, doamnă, nu i-aţi 
promis că va fi răzbunat atunci când s-a plâns de atacul pe care 
l-a suferit fiica lui? 

— Viitoarea contesă de Sombernon, fiindcă pentru ea cerut 
acel titlu. Dar, duce, amintiţi-vă ceea ce am convenit amândoi: 
între voi şi mine, nimeni nu trebuie să rămână în viaţă. Fiică de 
negustor sau de proaspăt înnobilat, Flore Mercerot ori Flore de 
Sombernon, oricare i-ar fi numele, titlul şi calitatea, nimic nu se 
va schimba şi hotărîrea mea este irevocabilă: tânăra trebuie să 
moară... şi va muri. 

— Fie, consimt ca Flore Mercerot să moară!... Dar atunci 
trebuie să moară şi cavalerul de Passavant... Ah! Fiţi atentă, 
doamnă, chiar voi aţi spus-o! Între voi şi mine, nimeni nu 
trebuie să rămână în viaţă! 

— Aşa va fi, spuse regina. Şi cavalerul de Passavant va 
muri precum Flore Mercerot... Să nu mai vorbim de asta. 

Fără să mai spună nimic, îşi continuară plimbarea. 

După câteva momente, Isabeau începu să vorbească, şi 
vocea sa caldă, învăluitoare, se făcea din ce în ce mai 
convingătoare în timp ce spunea: 


— Momentul este hotăritor, Jean. Într-o lună îţi vei face 
intrarea solemnă în Paris. Poporul, care aşteaptă această clipă 
cu nerăbdare îl va aclama, dacă vrei, pe Jean IIl, regele Franţei 
şi al Burgundiei. Datorită mie, drumul ce duce la tron este liber. 
Am îndepărtat fără milă pe toţi cei ce v-ar fi stat în cale. Dintre 
toate aceste obstacole, n-au mai rămas decât două, destul de 
slabe: un nebun pe care-l supraveghem îndeaproape şi un copil 
debil. Încă mai vă codiţi să-i loviți? Voi încerca această deceptie, 
de a vă vedea ezitând tocmai acum, când aproape ne-am atins 
scopul? 

Şi nebunul despre care ea vorbea cu acel calm sinistru, nu 
era altul decât Carol VI, regele Franţei... soţul său. Copilul debil 
era delfinul, fiul lui Carol VI şi al său. 

După aceste cuvinte, fremătă la auzul vocii ducelui, dar nu 
de groază, ci de bucurie, deoarece acesta spunea: 

— Nu, pe sângele lui Cristos!... Cei o sută de mii de scuzi 
împrumutaţi de jupân Mercerot îmi vor permite să cumpăr 
câţiva dintre consilierii Delfinului. În ce-l priveşte pe acesta, în 
câteva zile un om de-al meu va fi lângă el, la Melun. Încă înainte 
de sfârşitul acestei luni, va fi în mâinile mele, dar atât de 
bolnav, încât nu-şi va mai reveni niciodată. Nu va mai rămâne 
decât acea fantomă de rege care se numeşte Carol al 
şaptelea... El nu contează. Soarta sa va fi repede pusă la punct. 
Într-o lună, după cum v-am spus, Jean Ill, rege al Franţei şi al 
Burgundiei îşi va face intrarea în bunul său oraş, Paris. 

— Şi atunci vor reînvia vremurile cavalereşti, ale marilor 
bătălii, ale cuceririi Europei. Orice putere se va înclina în faţa 
voastră şi veţi domni asupra imperiului lui Carol cel mare, 
reîntregit în cele din urmă, veţi fi împăratul Occidentului! 

— Şi atunci voi veţi fi împărăteasă! 

Un impuls irezistibil îi aruncă unul în braţele celuilalt, 
îmbrăţişându-se cu violenţă. Buzele li se lipiră într-un sărut 
sălbatic care părea mai degrabă o muşcătură. 

Sub bolta de verdeață luminată slab de luna care tocmai 
răsărise, acolo, aproape de ei, se făcu auzită o voce: 

— Hoţilor!... 

Cei doi se despărţiră instantaneu şi se întoarseră spre un 
fel de fantomă care tocmai apăruse pe urmele lor. Ducele 
scosese deja pe jumătate pumnalul din teacă. Dar îl băgă la loc. 


Amândoi făcură câţiva paşi înapoi, frângându-se de mijloc şi 
murmurând: 

— Regele!... 

Într-adevăr, era Carol VI. Avea aproape cincizeci de ani, dar 
părea mult mai în vârstă, cu trăsăturile feţei obosite, cocârjat şi 
părul vâlvoi. 

Îi privea cu o privire fixă, agitată de un tremur nervos, cu 
faţa crispată şi palidă ca ceara. 

Această aşteptare, scurtă de altfel, li se păru o veşnicie. 

În cele din urmă, regele vorbi... mai degrabă bolborosi, într- 
atât de repede îi ieşeau cuvintele de pe buzele-i tremurătoare: 

— Hoţilor! Asasinilor!... Ah! Tâlhari ce sunteţi! Adulterul 
ajuns chiar şi în palatul meu nu vă este de-ajuns?... Complotaţi 
acum chiar şi moartea mea!... 

Se opri sufocat de mânie. 

Isabeau îl privi pe Jean de Burgundia. Şi privirea sa aproape 
că striga: 

„Loveşte-l!... Loveşte-l o dată!...” 

Ducele nu mai ezită. Ridică braţul înarmat cu pumnalul, în 
timp ce scrâşnea: 

— Ce contează, acum ori mai târziu... 

Dar braţul ridicat nu mai avut timpul necesar să lovească. 
Pumnalul îi fu smuls în timp ce o voce ce-l făcu să se cutremure, 
îl zeflemisi: 

— Uşurel, domnule duce, nu aşa se ucide un rege. 

— Blestematul de Passavant! urlă ducele. Mizerabilule! 
Îndrăzneşti să ridici mâna asupra mea? 

— De ce nu? replică Passavant cu un calm de gheaţă. 
Dumneata n-ai îndrăznit să ridici mâna asupra regelui?... Bietul 
rege, slab, bolnav şi neînarmat!... Să ştiţi că mulţi bandiți s-ar fi 
dat înapoi în faţa unei asemenea acţiuni mârşave. 

Regele continua să se plimbe agitat. Părea că nu observase 
şi nu auzise nimic. 

Aşa încât, ducele se simţi stăpân pe situaţie. Furia îl părăsi 
şi îşi recăpătă morga dispreţuitoare care-i era caracteristică. Se 
întoarse spre Isabeau. 

Aceasta părea că în mod voluntar se îndepărtase de 
acţiunea ce avea loc, devenind o simplă spectatoare. Dar nu 
mai privea la Jean de Burgundia. De când îşi făcuse apariţia, 


privirile-i întunecate îl fixau pe Passavant. Şi aceste priviri erau 
când neînduplecate, pline de ameninţări, când pline de o 
deosebită blândeţe, de parcă şi-ar fi spus: 

„lată Omul! lată Stăpânul! Sprijinită de braţul său de 
neînvins, voi răsturna şi voi stăpâni lumea!... Dar nu mă 
iubeşte... niciodată n-a vrut să mă iubească şi nici nu mă va iubi 
vreodată.” 

— Pe bunul Dumnezeu, doamnă, rânji ducele, mă întreb 
cum a putut tâlharul ăsta să intre aici şi ce vrea să facă... După 
câte îmi dau seama, nu are ce fura aici. 

Cu surâsul său ascuţit, Passavant spuse pe cel mai natural 
ton: 

— Cum am intrat? Sărind zidul. Ce vreau să fac? Şi făcu un 
pas spre duce, spunându-i cu asprime: Să vă ucid! 

Jean fără de Teamă era viteaz. Şi totuşi un tremur îi 
străbătu din cap până-n picioare. Îşi reveni repede când îşi 
aminti că este îmbrăcat cu cămaşa de zale şi că spada-i 
puternică îi este la îndemână. Cu atât mai mult se încrezu în 
Jacqueville şi de Giac care, oricând puteau forţa poarta sau sări 
zidul, venind, în ajutor la primul său strigăt. 

Şi îl bravă: 

— Ei bine, atunci ce mai aştepţi? 

— Mi-am schimbat intenţia, spuse flegmatic Passavant, sau 
mai degravă cred că este de datoria mea să vă avertizez. Şi vă 
spun (acum se apropie de duce până aproape de a-l atinge, 
privindu-i drept în ochi, şi cu o voce albă, cu o convingere 
fermă): Păziţi-vă, Jean de Burgundia, fiindcă din această clipă, 
mă veţi găsi mereu în calea voastră, pană când din proiectele 
voastre ambiţioase nu va mai rămâne nimic. Şi atunci, când 
planurile voastre vor eşua, de abia atunci vă voi ucide... Astfel o 
voi răzbuna pe soţia mea, Roselys, asasinată din ordinul 
vostru... tatăl ei... 

— Mizerabilule! urlă Jean de Burgundia. Nu vei ieşi de aici 
viu! Şi începu să strige: Hei! jJacqueville!... Giac!... 

Cu o voce calmă, Passavant îi aduse la cunoştinţă: 

— Aceşti demni seniori nu pot să vă răspundă... pentru 
bunul motiv că zac într-un ungher din strada Galilee legaţi 
zdravăn ca nişte cîrnaţi de cea mai bună calitate. 

— Minti! urlă Jean fără de Teamă. 


Passavant îi ghici cu uşurinţă gândul. Ridică nepăsător din 
umeri şi ordonă la rândul său: 

— Hei! Prieteni! Deschideţi poarta. 

Şi, la acest ordin, Isabeau şi Jean fără de Teamă văzură 
cum poarta se deschise fără ca nimeni să apară. 

— Foarte bine, spuse Passavant pe acelaşi ton flegmatic, 
păziţi-o în continuare. 

— Fiţi liniştit, se auzi o voce bubuitoare, noaptea-i destul 
de luminoasă şi, slavă Domnului, ochii ne sunt încă buni. 

Cu ochii sclipind de răutate, Passavant se întoarse spre 
Jean de Burgundia şi-i spuse: 

— Toate ieşirile sunt la fel de bine păzite de oamenii mei. 

Întinse mâna şi spuse cu o voce aspră, necruțătoare: 

— În numele regelui, vă arestez, domnule duce. Predaţi-mi 
spada. 


X.REGELE NEBUN 


Ducele sări cât colo. Cu un gest furios, îşi scoase spada din 
teacă, spumegând: 

— Să-mi predau spada mea de rege unui ticălos de teapa 
ta? Pe tunetele din cer! Aş vrea... 

— Pe Sfânta Fecioară! izbucni regele care îşi revenise 
deodată, pe Sfânta Fecioară! Cine îndrăzneşte să ridice vocea? 
Cine îndrăzneşte să se răzvrătească în faţa unui ordin al 
regelui? 

— Dar, sire, bolborosi Jean de Burgundia, voi... 

Brusc, regele deveni furios, şi cu o voce tunătoare şi faţa 
crispată îl întrerupse: 

— În faţa regelui să taci!... Tu îndrăzneşti să vorbeşti, tu 
care nu eşti decât un mizerabil însetat de putere?... Trădătorului 
ăsta îi trebuie o coroană, o coroană de împărat. Coroană de 
împărat pentru un laş, pentru un asasin. Şi o coroană de 
împărăteasă pentru târfa asta... Pe viul Dumnezeu, asta te face 
să mori de râs! Împărat! Împărăteasă! Încă nu sunteţi... dar eu, 
eu încă sunt rege! Regele! Mă auziţi, ticăloşilor? Regele, în faţa 
căruia toţi trebuie să tacă şi să se supună!... 


Duse repede la buze un fluier mic de argint şi scoase un 
sunet prelung. 

Imediat zece luptători, sub conducerea şefului 
infanteriştilor, toți cu căşti pe cap, cu mantii lungi, înarmaţi cu 
săbii şi pumnale, ieşiră din Conciergerie şi se opriră în capătul 
aleii acoperită de bolta de viţă. Acolo rămaseră nemişcaţi ca 
nişte statui, cu ambele mâini sprijinite de ghioage enorme de 
fier, arme de temut, mai ales când erau mânuite de aceştia. 

Regele nici măcar nu se întoarse. Reluă cu o furie, şi mai 
mare, ca şi când ar fi fost stăpânit de o idee fixă: 

— Eu sunt regele!... Haide, împăratule; haide, împărăteaso, 
plecaţi-vă în faţa regelui! Plecaţi-vă, sau pe sfântul 
Dumnezeul... 

Şi nu mai isprăvi. 

Isabeau şi Jean de Burgundia, stăpâniţi de o groază vecină 
cu nebunia, se grăbiră să se supună, căzând aproape în 
genunchi. 

Dar oare ce-i înspăimântase într-atât? 

Singurul şi adevăratul răspuns era prezenţa şefului 
infanteriştilor. 

Asta necesită o explicaţie pe care o vom face cât mai 
scurtă cu putinţă. 

Infanteriştii, sau luptătorii regelui formau o gardă specială, 
a cărei unică însărcinare era paza regelui. La un semn al 
acestuia, fără nici o ezitare, fără nici o explicaţie, loveau şi 
ucideau cu ghioagele lor enorme. 

Erau conduşi de şeful infanteriştilor. El judeca crimele 
comise în incinta Palatului sau pe câmpul de luptă, şi e/ însuşi 
ducea la îndeplinire ce hotărise.Aşadar era căpitan — îşi 
conducea oamenii în luptă. Era magistrat — el pronunţa 
sentinţele. Era funcţionar — se ocupa de casele de toleranţă şi 
de jocurile de noroc. In sfârşit, era călăul — el ocupându-se cu 
executarea propriilor sentinţe. 

Regele se adresă lui Passavant, îmblânzindu-şi simţitor 
vocea: 

— Domnule, luaţi spada acestui ticălos. 

De această dată ducele nu se mai opuse. Întinse spre 
cavaler spada, cu mânerul înainte. Acesta tocmai se pregătea 
să o apuce. 


Fără îndoială, această clipă fusese îndelung aşteptată de 
rege. Punându-şi mâna albă şi slabă pe braţul lui Passavant, îl 
opri: 

— Aşteaptă, cavalere. Nu vreau ca mâna unui gentilom 
viteaz şi credincios să se murdărească atingând spada acestui 
trădător. 

Înjuria era sângeroasă şi-l biciui pe duce care-şi strânse 
pumnii şi scrâşni din dinţi. Nebunul ghicise bine. Strigă: 

— Apropie-te, jupân Musteau. 

Şeful infanteriştilor se apropie. 

— Jupân Musteau, vei lua spada acestui nemernic. Dacă 
refuză să o predea, dacă o frânge, loveşte fără cruţare... Haide. 

Cu paşi apăsaţi, şeful infanteriştilor se îndreptă spre ţintă, 
înfricoşător în siguranţa sa liniştită, balansând cu uşurinţă 
enorma ghioagă de fier. Ajuns în faţa ducelui, se aplecă adânc 
şi-i spuse cu cel mai profund respect: 

— Spada voastră, monseniore. 

Pe jumătate nebun de furie şi de ruşine, Jean de Burgundia 
schiţă o mişcare instinctivă de retragere. 

Jupân Musteau, din poziţia sa, se îndreptă încet şi ridică 
ghioaga... 

Învins, îmblânzit, ducele aruncă sabia la picioarele şefului 
infanteriştilor şi un suspin care aducea mai degrabă a geamăt, îi 
scăpă de pe buze. 

Nepăsător, jupân Musteau culese spada şi spuse în chip de 
scuză, în timp ce se înclina: 

— Nu fac decât să execut ordinul regelui, monseniore. 

Se înclină pentru a treia oară şi cu pasul său apăsat se 
întoarse la cei zece luptători, rămânând nemişcat ca o statuie 
cu ambele mâini sprijinite pe ghioagă. 

Întorcându-şi privirile de la Isabeau şi Jean, Carol VI se 
adresă din nou lui Passavant: 

— Vă recunosc, cavalere de Passavant. Ne sunteţi prieten. 
Sunteţi soţul Odettei căreia îi spuneaţi Roselys, Odette!... De ce 
nu-i aici, fata mea iubită! Ea m-ar fi vindecat, cavalere... 

Privind din nou spre Isabeau şi Jean, mânia îl cuprinse din 
nou. 

— Cavalere, spuse el brusc, vreţi să vă însărcinaţi cu o 
misiune? 


— Sire, spuse Passavant înclinându-se cu o graţie 
desăvârşită, în anul 1407 muream cu încetul în temniţele 
infernalului palat Saint-Pol care mai este numit şi Huidelonne, în 
care zăceam închis de mai bine de doisprezece ani. Aţi venit şi 
mi-aţi redat libertatea şi cu asta mi-aţi redat viaţa, mie, unuia 
pe care nici nu-l cunoşteaţi. 

— Mă rugase Odette, spuse regele cu blândeţe. 

— În acea zi, sire, mi-am jurat mie însumi că voi veghea 
asupra voastră pe cât mă vor ajuta puterile. 

— Jurământ pe care l-aţi ţinut, cavalere. Chiar adineauri mi- 
aţi salvat viaţa. 

— V-am spus acestea, sire, pentru a sublinia că orice ordin 
îi veţi da lui Hardy de Passavant, acesta va fi executat întocmai, 
V-O jur. 

— Mulţumesc, cavalere, spuse blând regele. 

Se întoarse spre Isabeau şi aceasta îi văzu întipărită pe faţă 
o hotărîre de neclintit. Simţi cum o sufocă spaima. 

— Doamnă, spuse regele calm, escortată de domnul 
cavaler de Passavant, vă veţi retrage în locuinţa voastră 
particulară. 

Şi insistă asupra cuvântului. 

Isabeau tresări. 

Regele se înşelă în ce priveşte tresărirea ei. Şi-i explică: 

— Când spun locuinţa voastră particulară, nu mă refer la 
palatul vostru din strada Saint-Pol, doamnă. E vorba de locuinţa 
aceea misterioasă pe care o aveţi în strada Barbette. 

Şi la o nouă tresărire a reginei: 

— Da, doamnă, ştiu că aveţi o locuinţă pe acea stradă, şi 
ştiu şi ce faceţi acolo... ştiu multe lucruri, doamnă. 

Şi cu amărăciune: 

— Nimeni nu dă atenţie unui nebun... Dar nu totdeauna 
sunt atât de nebun precum par. Deci, seniore de Passavant, o 
veţi conduce pe regină în casa ei din strada Barbette şi o veţi 
păzi. 

— Trebuie să o păzesc? întrebă Passavant. 

— Vă înţeleg, spuse regele, rolul de temnicer vă repugnă. 

— O mărturisesc, sire. 

— Fie. După ce o veţi conduce pe regină până la uşă, şi 
după ce uşa se va închide în urma ei, vă puteţi retrage, 


misiunea voastră va fi îndeplinită. De rest mă ocup eu. Vă 
convine aşa? 

— Regele va fi ascultat cu sfinţenie. 

— Bine. Duceţi-vă, doamnă şi aşteptaţi-mi ordinele... 

Carol rămase visător, cu privirile aţintite asupra celor două 
siluete care se îndepărtau încet, până când poarta cea mică se 
închise în urma lor şi nu-i mai văzu. 

Atunci îşi trecu mâna descărnată peste fruntea pe care o 
simţi fierbinte, scoase un suspin şi se întoarse spre Jean de 
Burgundia. 

Mai întâi îl privi fără să spună nimic, rămânând calm. După 
care începu să se agite, ochii bulbucându-i-se, scrâşnind din 
dinţi. Un tremur începu să-l scuture din cap până-n picioare. 
Atunci plecă, dar mersul îi era şovăitor şi se clătina. 

Ducele, ca şi Isabeau ceva mai înainte, simţi cum speranţa 
îi reînvie. Rămas nemişcat, îl privea cum merge, cuprins de o 
bucurie fără margini, sperând din toată inima o criză care să-l 
salveze. 

Asta dură destul de mult... un sfert de oră, poate chiar o 
jumătate de oră. 

Deodată Carol se prăbuşi scoțând un strigăt. 

— Ajutor!... săriţi!... Mă ucid, mă sfâşie, îmi sorb sângele! 
Înapoi, demonilor! Blestemaţilor!... Nu, nu vor să plece... 

Jean de Burgundia se repezi, beat de bucurie. In spatele lui 
nepăsători, obişnuiţi cu asemenea scene, jupân Musteau însoţit 
de patru luptători, se apropiau de rege. 

—  Monseniore, întrebă respectuos jupân Musteau, ne 
permiteti să-l transportăm pe Maiestatea Sa în apartamentele 
sale? 

Era acelaşi Musteau care, cu câteva clipe mai înainte 
ridicase cu atâta sânge rece ghioaga de fier asupra ducelui şi l- 
ar fi ucis în mod sigur dacă acesta n-ar fi ascultat ordinul 
regelui. Acum, când regele era incapabil să mai raţioneze, să 
comande, în consecinţă, găsea că este de la sine înţeles să 
primească ordinele de la duce. 

Jean de Burgundia acordă permisiunea cerută, crezu de 
datoria sa să mai adauge câteva recomandări şi plecă furios, 
clocind în minte planuri de răzbunare împotriva blestematului 
de Passavant care-l făcuse să trăiască nişte clipe de groază. 


XI.REVANŞA REGINEI ISABEAU 


La poarta grădinii, Passavant îi reîntîlni pe Milon de Talazar 
şi Brancaillon. Fără să dea atenţie figurilor lor aiurite, fără nici o 
explicaţie, le spuse doar atât: 

— Veniţi! Avem onoarea de a escorta litiera Maiestăţii Sale, 
regina. 

Acum când era sigură că reuşise să scape din încurcătură, 
Isabeau îşi recăpătase calmul ei suveran care rareori o părăsea. 
Şi spuse, mirată: 

— Cum? Aceştia sunt toţi cei pe care trebuie să mă bizui? 

Cu o figură naivă, Passavant se scuză: 

— Regret că escorta nu-i mai numeroasă. Dar atât cât este, 
pot să vă asigur, doamnă, că nu aveţi a vă teme de nimic atâta 
timp cât Maiestatea Voastră se va afla în prezenţa noastră. 

Şi în tăcere porniră la drum, cu paşi destul de repezi, 
potriviţi cu cei ai reginei, care părea că se grăbeşte să se 
îndepărteze de acele locuri. 

În curtea mare a Palatului, în apropiere de intrarea care se 
învecina cu turnul orologiului din faţa străzii Vieille-Draperie, 
aştepta litiera reginei. Douăzeci de cai, cu frâiele legate de 
inelele fixate în zidul de incintă nechezau şi tropăiau pe loc. 
Erau caii oamenilor care-l escortaseră pe duce şi care acum se 
înfundaseră în cine ştie ce corp de gardă. 

Acolo îl întâlniră pe Sacrament care tocmai sosea. 
Bavarezul mai să se sufoce de surpriză văzându-şi stăpâna 
escortată de cei trei turbaţi care-l anihilaseră atât de prompt în 
acea seară. Cu toate acestea, fiind bine dresat, se feri să facă 
vreun comentariu, aşteptând ordinele reginei. 

— Nu mă vei însoţi, îi spuse Isabeau pe un ton firesc, dar 
privindu-l fix. 


Atât spuse. Dar e de crezut că ochii săi vorbeau un limbaj 
mut pe care Sacrament era obişnuit să-l descifreze cu uşurinţă, 
deoarece răspunse cu nepăsarea-i obişnuită: 

— Bine, doamnă. 

Şi mergând cu paşi repezi, contrar obiceiului său, se 
îndreptă spre Strada Galilée care dădea spre cealaltă intrare 
aşezată lângă capela Saint-Michel. 

Regina urcă în litieră, Passavant şi Talazar se aşezară în 
dreptul unei portiere, Brancaillon în dreptul celeilalte şi porniră 
la drum. 

Mergând,  Passavant îi povesti baronului, pe scurt 
bineînţeles, tot ce se întâmplase în grădina regelui. Povestirea 
acestuia declanşă admiraţia entuziastă a tânărului. 

În strada Barbette, cu douăzeci de paşi înainte de a ajunge 
la grădina ce purta acest nume, se afla fosta casă Barbette care 
devenise, după ce fusese mărită şi înfrumuseţată, casa 
Montaigu. 

În faţa acestei case se opri litiera şi escorta. _ 

De această dată, Isabeau nu mai părea grăbită să intre. Il 
privea pe cavaler cu aerul său deosebit de serios. Câteva clipe 
lungi rămase enigmatică şi tăcută. Deodată privirea i se 
îmblânzi, şi cu un surâs binevoitor, îi spuse: 

— Seniore cavaler, îmi faceţi plăcerea de a intra să vă 
odihniţi câteva clipe în sărmana mea locuinţă? 

— Doamnă!... nu cumva regina vorbeşte astfel unui biet 
dezmoştenit ca mine? 

— Nu!... Acum vorbeşte femeia!... Dar ezitaţi, după câte 
văd eu! 

— Nu ezit, doamnă, refuz. 

Şi cum Isabeau nu-şi putu stăpâni un gest de furie, adăugă: 

— lertaţi-mă, doamnă, dar îmi amintesc că, acum mulţi ani 
în urmă, regina mi-a dat un ordin asemănător cu acesta şi eu 
am avut naivitatea să-l execut. Rezultatul a fost că m-am trezit 
închis în catacombele subterane din care am ieşit în viaţă prin 
nu ştiu ce miracol. Oricum, dacă acest eveniment îndepărtat în 
timp mi s-ar fi şters din memorie, n-aş fi putut uita că m-aţi 
condamnat la moarte cu mai puţin de o oră în urmă. 

Regina izbucni într-un hohot de râs batjocoritor. 


— Să te numeşti Passavant le Hardy!, să fii viteazul care 
ţine piept unei hoarde dezlănţuite pentru a salva o tânără fată, 
să fii temerarul care a îndrăznit să-l înfrunte şi să-l amenințe în 
faţă pe Jean de Burgundia... şi să-ţi fie frică de o femeie căzută 
în dizgrație şi de cameristele ei!... E fantastic! 

Cuvintele, tonul, râsul insultător, toate acestea-l biciuiră pe 
cavaler care deveni palid, şi spuse cu o voce albă. 

— Pe sfântul Dumnezeu, nimeni nu va spune niciodată că 
Passavant le Hardy a dat înapoi de la vreo primejdie... nici chiar 
în faţa voastră, doamnă. 

Un licăr de triumf sclipi în privirea reginei. 

Dar Passavant nu-l văzu. Era întors spre Talazar care 
asculta cu spaimă aceste cuvinte, şi căruia îi punea: 

— Vreţi să vă retrageţi, tinere prieten? Scutierul meu vă va 
conduce la hanul la care am tras, şi unde veţi fi oaspetele meu, 
după cum am convenit mai înainte. 

— Dar, cavalere..., încercă să se opună Talazar. 

— Vă rog, faceţi ce v-am cerut, îl întrerupse Talazar. (Şi 
devenind mai vehement): Pentru numele lui Dumnezeu! Nu 
înţelegeţi că dacă veţi rămâne, doamna va spune că de frica 
unei femei şi a cameristelor sale, am încercat să mă eschivez?... 
Vreţi să mă dezonoraţi? 

Talazar înţelese că dacă ar fi continuat să insiste n-ar fi 
făcut decât să-l irite pe noul său prieten. Aşadar îi dădu 
ascultare. Dar era ferm hotărit să se întoarcă imediat ce uşa s- 
ar fi închis în urma acestuia. 

In acest moment, uşa unei cârciumi care se afla nu departe 
de locuinţa particulară a reginei se întredeschisese cu mari 
precauţii şi un om, cu picioarele extrem de lungi, cu pălăria 
trasă pe ochi, cu gulerul mantalei ridicat, mai să-i atingă 
borurile pălăriei, se strecură afară cu mii de precauţii. 

Era Robin Şmecherul, omul cu picioare lungi, pe care Milon 
de Talazar îl salvase chiar în acea zi de urmărirea oamenilor 
ducelui de Burgundia. 

Cu nasul înfundat în gulerul mantalei, trecu discret pe 
lângă regină şi cavaler şi, luând-o la dreapta, intră pe strada 
Poulies, care mai târziu se va numi strada Francs-Bourgeois. In 
colţul străzii se opri şi ascultă. 


1 Hardy — se pronunţă ca Hardi — îndrăzneţ, temerar (N.T.) ! 


Passavant îi lăsă pe Talazar şi pe Brancaillon să se 
îndepărteze. Acum o privea pe Isabeau drept în faţă: 

— Să intrăm. 

Când văzu că uşa s-a închis în urma lor, Robin rămase un 
moment visător cu ochii aţintiţi pe uşă. După care, ridicând din 
umeri nepăsător, făcu câţiva paşi şi se aşeză în faţa unei 
ferestruici întărită cu gratii solide. Aruncă o privire în jurul său 
şi, nevăzând nimic neobişnuit, apucă una dintre bare care, 
tăiată probabil mai dinainte, se desprinse cu uşurinţă. Se 
strecură prin deschizătură, puse bara la loc şi se lăsă să 
alunece, murmurând: 

— Şi acum, să mergem să ne culcăm. 

În acest timp Isabeau îl condusese pe Passavant la primul 
etaj şi-l introdusese în budoarul său. 

— Aşezaţi-vă, cavalere, spuse regina pe un ton blând, în 
timp ce lua loc pe o grămadă de perne de mătase brodate cu 
aur. 

Passavant se execută, pe faţa sa nevăzându-se nici cea 
mai mică urmă de nelinişte. Părea perfect stăpân pe sine, doar 
puţin cam rece. 

— Mai adineauri mi-aţi spus, cavalere, că vă amintiţi cum 
aţi fost ademenit într-un fel de capcană în urma unei convorbiri 
cu mine. Aflaţi mai înainte de toate, că eu n-am avut nimic de-a 
face cu această capcană, nimic, mă auziţi? Dar nu asta-i 
problema şi vă iert acuzaţia indirectă pe care mi-aţi adus-o. Să 
trecem peste asta... Aveţi o memorie bună, cavalere, şi fără 
îndoială că n-aţi uitat o anumită propunere, o anumită ofertă pe 
care v-am făcut-o în ziua aceea. 

Figura lui Passavant era de nepătruns. De pe buzele reginei 
ieşi un suspin şi aceasta continuă cu o voce, în care urechea 
exersată a lui Passavant desluşi cu uşurinţă ameninţarea: 

— Propunerile acelea vin să le reînnoiesc încă o dată. Dar, 
fiţi atent, cavalere, aceasta va fi ultima dată. Ascultaţi-mă cu 
răbdare şi nu vă grăbiţi să mă respingeţi. 

— Inutil, doamnă, tranşă Passavant cu răceală, ştiu ce vreţi 
să-mi propuneţi. 

— AŞ fi curioasă să aud din gura voastră ce aş fi vrut să 
spun eu. 


— Doamnă, e simplu. Vreţi să-mi oferiţi exact aceleaşi 
lucruri pe care cu abia o oră în urmă le-aţi oferit ducelui de 
Burgundia: avere, glorie, putere, regatul, şi, în cele din urmă, 
vestita coroană a lui Carol cel Mare... bine-nţeles cu condiţia ca 
voi să fiţi împărăteasă. Asta era propunerea, nu-i aşa? 

— Exact. Şi ce răspuns îmi daţi? 

— Acesta, doamnă, spuse Passavant cu un ton liniştit: v-aţi 
înşelat. Nu sunt omul pe care-l credeţi. Din cauza asta nu ne 
putem înţelege. Averea pe care o am se reduce la nimic, sau 
aproape. Dar acest nimic îmi e deajuns. În ce priveşte restul: 
putere, glorie, stăpânire, sunt lucruri care m-ar apăsa şi care m- 
ar face să casc de plictiseală. Dacă aş fi fost ambițiosul pe care- 
| doriţi, v-aş fi spus. Dar nu sunt. Nu vă pot fi de folos. 

— Asta-i tot ce aveaţi a-mi spune? 

— La acest subiect, da, doamnă. Şi totuşi, având în vedere 
bunăvoința cu care mă ascultați, bunăvoință care mă 
copleşeşte, după cum vedeţi, pot îndrăzni, doamnă, să vă rog 
ceva? 

— Vorbiţi, domnule, vă ascult. 

— Doamnă, chiar astăzi, din ordinul vostru, oamenii voştri 
au încercat să asasineze o copilă pe care am avut fericirea s-o 
smulg din mâinile lor. Această copilă, doamnă, este Flore 
Mercerot... chiar aceea pe care tatăl ei vrea s-o facă contesă de 
Sombernon, şi pe care voi ţineţi s-o ucideţi cu orice preţ. 

Tot ce spusese până acum îi fu de ajuns reginei, care-şi 
spuse în sine: 

„O iubeşte pe fata jupânului Mercerot!... lată deci motivul 
pentru care îl uram instinctiv!” 

Fără să bănuiască înfricoşătoarea eroare pe care o 
provocase, Passavant continuă cu o emoție reţinută cu greu: 

— Că-mi vreţi moartea, doamnă, o înţeleg. Dar această 
blândă copilă, cu ce vă poate ameninţa? Nu văd nici un motiv. 
Oricum ea mă interesează, vă implor să renunţaţi la proiectele 
împotriva ei. 

Isabeau se ridică, imediat urmată de Passavant. 

— Şi dacă refuz? spuse ea cu asprime. 

— În acest caz, răspunse cu răceală Passavant, Jean de 
Burgundia va muri de mâna mea. Promit asta. 


— Şi eu? Mă veţi ucide şi pe mine? întrebă Isabeau 
dispreţuitoare. 

— Nu, doamnă, răspunse liniştit Passavant. Dar ucigându-l 
pe Jean fără de Teamă, pe care v-aţi pus atâtea speranţe, vă voi 
dărâma toate proiectele voastre de mărire. Şi asta-mi va fi de- 
ajuns. 

— Flore Mercerot este condamnată. Nici o putere umană, 
nici chiar a voastră, n-o poate salva. Asta-i tot ce vă pot spune. 
Adio, cavalere. 

Şi într-o atitudine maiestuoasă, se îndreptă spre o draperie 
pe care o ridică şi dispăru, urmată de vocea lui Passavant, care, 
zeflemitoare, ameninţă: 

— Nu adio, doamnă, ci la revedere! 

Şi la rândul său, cu paşi apăsaţi, se îndreptă spre scară, 
spunându-şi: 

„Atenţie, cavalere, te-ai aruncat de bună-voie în viesparul 
ăsta periculos. Al naibii să fie dacă nu vei întâlni în drum câteva 
spade solide care vor încerca să facă din pieptul tău, teaca lor.” 

Imediat ce uşa se închise în urma lui, Isabeau reapăru, 
traversă camera cu paşi uşori, ieşi pe palier şi, aplecată pe 
balustrada scării, ascultă cu atenţie. 

Cavalerul cobora scara destul de încet. Mergea cu grijă, 
sondând terenul, cu mâna pe garda spadei, aşteptând să apară 
în orice clipă asasinii reginei. 

Dar nu, atactul aşteptat nu se produse, şi acum se afla în 
vestibul. Uşa care dădea afară din locuinţă se afla la câţiva paşi 
de el. Respiră uşurat şi izbucni în râs: 

— Haida-de, încep să cred că voi reuşi. Hotărît lucru, 
trebuie să-mi cer scuze doamnei Isabeau... E mai puţin rea 
decât am crezut-o. 

Inaintă hotărît, dar, după ce făcu câţiva paşi, simţi cum 
podeaua-i fuge de sub picioare. Intinse braţele într-un gest 
instinctiv, şi în timp ce se prăbuşea, scoase un strigăt furios. 

Sus, cu mâinile albe şi mătăsoase încleştate pe balustrada 
de fier, Isabeau auzi strigătul şi fără nici o emoție, murmură: „S- 
a făcut!” 

În acest moment auzi un zgomot la parter. Se retrase în 
budoar, se aşeză în fotoliu şi, cu un surâs pe buze, aşteptă. 


Intră Sacrament, precedându-l pe ducele de Burgundia 
care era urmat de Giac şi de Jacqueville, furioşi pentru neşansa 
lor. 

Răspunzând unei întrebări mute a reginei, Jean de 
Burgundia îi explică: 

— Criza a avut loc la momentul oportun. Să nu mai vorbim 
de asta... Am venit cât am putut de repede răspunzând astfel 
ordinului pe care mi l-aţi transmis prin servitorul vostru. Am 
lăsat în stradă douăzeci de oameni hotăriţi şi care sunt 
comandaţi de Malâtre. 

— Ce căutaţi, duce? întrebă Isabeau, observând că privirile 
acestuia, în timp ce vorbea, răscolea fiecare ungher al camerei. 

— lertaţi-mă, doamnă, dar speram... crezusem că voi găsi 
aici pe ticălosul ăla. 

— Da, a fost aici acum câteva minute, spuse Isabeau. 

— Pe tot iadul!... izbucni ducele. Şi l-aţi lăsat să plece? 

— Da, duce. Dar liniştiţi-vă, nu este prea departe acum. 

— Unde-i? gâfâi Jean de Burgundia. 

Cu arătătorul îndreptat spre podea, Isabeau îi răspunse: 

— Dedesubt. 

Văzându-i figura uluită, avu un surâs triumfător. 

— Da, acest diavol pe care de doisprezece ani încercaţi în 
zadar să-l prindeţi, care v-a ucis cei mai buni prieteni, care a 
fost cât pe-aici să vă compromită, care, chiar mai adineauri v-a 
umilit, v-a batjocorit, v-a ameninţat, ei bine, acest viteaz... A 
sucombat de mâna unei femei, gestul ei a fost de-ajuns pentru 
a-l face să se zdrobească de dalele de piatră aruncându-l în 
braţele nerăbdătoare ale Morţii. 

Văzând figura dezamăgită a ducelui, îi explică: 

— Cavalerul de Passavant este unul dintre acei oameni pe 
care trebuie să te grăbeşti să-i ucizi de cum îi ai în puterea ta, 
fără de care rişti să-i vezi cum îţi scapă printre degete. Şi chiar 
atunci când crezi că i-ai ucis, nu poţi să fii sigur că nu-i vei 
vedea într-o zi apărându-ţi din nou în cale, mai hotăriţi şi mai vii 
ca până atunci. Amintiţi-vă că aşa ceva vi s-a mai întâmplat cu 
seniorul de Passavant. Credeţi-mă, duce, să nu încercăm să 
păcălim destinul şi să-l lăsăm pe acest om acolo unde a intrat şi 
de unde nu va mai ieşi niciodată viu, vă asigur de asta. 


— Pe viul Dumnezeu, doamnă, spuse cu regret ducele, sunt 
obligat să recunosc că aveţi dreptate. 

Isabeau îl aprobă dând uşor din cap, şi se întoarse spre 
Sacrament: 

— La noapte vei pune să se dărâme uşa, spuse ea. 

Şi Sacrament, cu aceeaşi nepăsare, îi răspunse: 

— Bine, doamnă. 


XII.ROBIN ŞMECHERUL 


Am arătat cum Robin intrase în subsolul din strada Poulies. 

Ca unul ce cunoştea de minune locurile, se îndrepta prin 
întuneric, deschizând şi închizând fără nici o dificultate diversele 
uşi pe care le găsea în casa sa, coborind sau urcând scările 
întâlnite în drum. În sfârşit, ajuns la destinaţie, aprinse o torţă. 

Se afla acum într-o pivniţă uriaşă, mobilată cu diverse 
piese de mobilier. 

În faţa uşii prin care intrase se afla o altă uşă, masivă, 
placată cu fier. O deschise şi dădu la iveală un fel de dulap 
înzidit. 

În mod evident, cu mult timp în urmă, acest dulap fusese o 
cale de comunicaţie între pivnițele a două case diferite. Dar 
acum trecerea era baricadată de un zid subţire. Aşa încât acum 
această uşă masivă nu mai păzea nimic, formând pur şi simplu 
un dulap. Şi în acest dulap, destul de mare de altfel, se afla un 
soi de cufăr, adânc şi lung, plin cu paie: era patul lui Robin. 

Robin stinse torţa, trase uşa după el şi se culcă pe paie, 
adormind fără întârziere. 

Zgomotul unei căderi, însoţit de un strigăt puternic, îl trezi 
brusc din somn. Se ridică tremurând şi ascultă cu atenţie. Nu se 
mai auzea nimic. Rămase timp îndelungat în aceeaşi poziţie, 
scăldat de sudoare, cu urechea lipită de zidul subţire. Dar în 
întunericul profund în care se afla, tăcerea era desăvârşită. 

Sfârşi prin a adormi din nou, spunându-şi: 

„Cred că am avut un coşmar.” 

Când se trezi a doua zi dimineaţa, îşi lipi din nou urechea 
de zid. Nu auzi nimic şi încercă să se convingă că nu fusese 
vorba decât de un coşmar. 


Urmând în sens invers drumul din noaptea precedentă, cu 
aceleaşi precauţii, ieşi din pivniţă. 

Soarele de-abia răsărea. Şi totuşi îşi ascunse cu grijă figura 
în gulerul mantalei de teamă să nu fie recunoscut de vreunul 
dintre simpatizanţii burgunzilor care-l urmărise cu o zi mai 
înainte. Uitase că picioarele-i lungi şi paşii uriaşi pe care-i făcea 
din obişnuinţă îl puteau da de gol oricând. Se îndreptă spre 
malul insulei. 

În acel moment, jupân Mercerot se găsea în acelaşi cabinet 
în care-i primise pe ducele de Burgundia şi pe regina Isabeau. 

Negustorul se vântura prin cameră, cu mâinile la spate, cu 
fruntea plecată, gânditor. Îşi reluase poziţia puţin aplecată, de 
negustor cinstit care-şi respectă clienţii. Pe la ora opt dimineaţa, 
după ce meditase timp îndelungat, păru că se hotărăşte. 
Strecură o pungă în buzunare, se înfăşură în manta, îşi luă 
bastonul şi ieşi. 

După trecu de poarta Palatului, o luă la dreapta, pe strada 
Orberie pe care o străbătu până ajunse la strada Marche-Palud 
sau mai scurt, Palud. 

Această stradă se întindea de la Petit-Pont până la 
răspântia formată din încrucişarea străzilor Juiverie care se 
continua cu Calandre la stânga şi Saint-Christophe la dreapta. 

Locul acesta avea pe atunci o faimă destul de proastă, în 
zonă găsindu-se numeroase crâşme care mai de care mai 
deocheate. 

Într-una din acestea intră jupân Mercerot. Imediat îl 
descoperi pe Robin aşezat într-un colţ cu o cană de bere în faţă 
pe care o privea cu un dezgust sincer. Se duse şi se aşeză în 
faţa lui. 

Văzându-l pe negustor, Robin se însenină, pe faţă 
apărându-i un surâs de mulţumire. Bătu cu pumnul în masă şi 
strigă tare. 

— Hei! Marion!... Aruncă naibii cana asta cu bere şi adu-mi 
o sticlă de vin. Vezi să fie cel mai bun... Jupânul plăteşte. 

Robin se aplecă peste masă şi întrebă cu tâlc: 

— Ce mai face fata voastră? 

— N-am venit să vorbim de fata mea, făcu jupân Mercerot 
înciudat. 

Şi, coborînd vocea: 


— E unul care mă deranjează. 

Robin nici măcar nu tresări, dar spuse, făcând un gest 
semnificativ: 

— Şi vreţi să?... 

— Da. 

Atunci Robin îl avertiză: 

— Vă previn că am pe urmele mele câţiva indivizi turbaţi 
care nu mă slăbesc nici măcar o secundă. Imi risc pielea dacă 
mă arăt pe stradă în plină zi. În consecinţă, preţul va fi destul de 
piperat dacă vreţi să vă servesc. 

Şi spunând aceasta, întinse mâna. 

Jupân Mercerot îi puse în palmă punga pe care o adusese 
tocmai în acest scop, spunând: 

— Şi încă o pungă după ce vei face treaba. 

Robin o cântări şi găsind-o pe placul lui, o făcu să dispară. 

— La preţul ăsta, spuse el, treaba va fi făcută cum trebuie 
şi cât se poate de repede. Şi cu o indiferenţă înfricoşătoare se 
interesă: 

— Cine-i omul? 

— Un gentilom: douăzeci de ani, suplu, elegant, cu o figură 
timidă, costum de catifea gri, puţin cam ponosit. 

— Unde-l pot găsi? 

— În strada Calandre. Pornind de aici, ultima casă pe 
stânga, în colţ cu strada Barillerie. 

— Domnişorul ăsta va înghiţi şase degete! din spada mea 
tot atât de uşor cum înghit eu vinul ăsta. 

Şi luând paharul îl duse la buze. In acel moment, Jupân 
Mercerot se aplecă spre el şi-i spuse: 

— Trebuie să-ţi spun şi numele gentilomului, nu vreau să 
faci vreo greşeală. Se numeşte Milon de Talazar. 

Dându-i şi această ultimă informaţie, jupân Mercerot ieşi în 
grabă, spunându-şi: 

„Când tânărul va fi mort, Flore va sfârşi prin a se consola... 
şi nimeni nu-mi va mai împiedica planurile.” 

În ce-l priveşte pe Robin, uluirea-i fu atât de mare încât 
lăsă să-i scape din mână paharul fără a fi apucat să guste din 
vin, înjurând în sinea sa: 


1 Un deget — veche măsură de lungime, egală cu 27 mm.(N.T.) 


„Pe coarnele diavolilor! Pe toate spânzurătorile! Prefer să- 
mi văd mâna uscându-se decât s-o ridic împotriva celui care m- 
a salvat chiar ieri!” 

Se sculă şi se îndreptă spre ieşire, hotărît să-l prevină pe 
Talazar. 

— Plecaţi fără ca măcar să-mi gustaţi vinul... cel mai bun 
pe care-l am în pivniţă? se miră crâşmăriţa. 

— Nu mi-e sete, spuse distrat Robin. 

leşi lăsând-o pe aceasta înspăimântată în faţa unui fapt 
fără precedent: lui Robin nu-i era sete, având în faţa sa o sticlă 
plină pe trei sferturi cu unul dintre cele mai bune vinuri. Robin 
se duse glonţ la locuinţa lui Talazar unde află de la 
proprietăreasă că tânărul nu venise toată noaptea. Atunci 
cobori în stradă şi se încăpăţână să-l aştepte, dar acesta nu mai 
venea. De abia când auzi orologiul bătând ora unu se decise să 
se retragă, promiţându-şi să revină a doua zi dis-de-dimineaţă. 


XIII.MORTUL CARE NU MOARE 


Milon de Talazar şi Brancaillon, la cererea cavalerului de 
Passavant, se retraseră. Dar nu plecară prea departe şi imediat 
se întoarseră, după ce văzură uşa închizându-se în urma 
cavalerului. 

Se duseră într-un colţ întunecos aşteptând răbdători ieşirea 
acestuia. De la un timp li se păru că aşteptarea se prelungise 
mai mult decât era normal şi se neliniştiră mai ales când auziră 
tropotul unei cavalcade. 

Era ducele de Burgundia care sosea în goană, avându-i 
alături pe de Giac, Jacqueville şi Sacrament, urmaţi fiind de cei 
douăzeci de oameni în fruntea cărora se afla Malâtre. Cavalcada 
se opri în faţa casei Montaigu, unde descălecară cu toţii. 

Talazar înţelese că toţi aceşti indivizi se aflau acolo pentru 
noul său prieten şi se gândi că acesta nu va mai ieşi viu din 
casa în care intrase din pură mândrie. Sub aspectul său de 
timid, era în fond un om de acţiune luând prompt deciziile cele 
mai bune. 


— Nu avem decât un mijloc de a-l scoate de acolo, îi spuse 
lui Brancaillon, şi anume, trebuie să intrăm şi noi împreună cu 
toţi acei oameni. 

Obişnuit să i se poruncească şi să execute, Brancaillon 
aprobă printr-un mormăit. 

Talazar observase că oamenii din escorta ducelui aveau 
capetele ascunse în gulerele mantalelor. ŞI-I ridică şi el pe al 
său, Brancaillon imitându-l, şi se amestecară printre aceştia. 

Intrarea în casă se făcu în tăcere. Ducele şi prietenii săi se 
strecurară pe scară în sus, în timp ce Malâtre îi scoase pe 
oameni în curte, unde începură să aştepte nemişcaţi şi muţi. 
Capcana se simţea de la o poştă. 

Talazar şi Brancaillon reuşiseră să treacă. Se ţineau la 
distanţă, camuflaţi în întuneric. Talazar îi explica lui Brancaillon: 

— Dacă-i cheamă, mergem şi noi. Dacă se lasă cu bătaie, îi 
vom ataca pe la spate, îl vom lua pe cavaler sau vom muri 
împreună cu el. E simplu. 

Şi Brancaillon, la rândul său, găsi că treaba era într-adevăr 
destul de simplă. 

Timpul trecea. Malâtre, postat la picioarele scării, aştepta 
semnalul stăpânului său. Dar semnalul nu se auzea. 

Acum Talazar începuse să se teamă că ducele şi prietenii 
săi făcuseră chiar ei treaba. Dar amintindu-şi că-l văzuse pe 
cavaler cum luptă, se linişti, spunându-şi: 

„Ei şi! Nu sunt decât patru, la urma-urmei. Al naibii să fie 
dacă n-o să le vină singur de hac!” 

Şi timpul trecea. Ducele şi prietenii săi coborîră şi Malâtre 
îşi chemă oamenii. Talazar şi Brancaillon, luaţi de val, 
îmbrânciţi, înghiontiţi, se treziră afară mai înainte de a-şi da 
seama ce se întâmplă cu ei. 

Culmea necazului a fost când a auzit pe duce spunându-i 
lui de Giac: 

— Păcat că diavolul ăsta de Passavant a murit. Aş fi dat un 
milion să-l am în puterea mea. 

Şi toată banda, fără a se mai feri de această dată, în frunte 
cu ducele, porniră în galop. 

Talazar şi Brancaillon rămaseră în faţa porţii închise, tot 
aşa cum fuseseră şi la început. Talazar era sincer mâhnit de 
moartea cavalerului. 


Dar, lucru curios, Brancaillon, care totuşi părea că-şi adoră 
stăpânul, arăta o indiferenţă totală, încât tânărul nu se abţinu 
să nu i-o spună. 

Cu o siguranţă care-l descumpăni, viteazul scutier îi 
răspunse: 

— Domnul cavaler nu-i mort... Domnul cavaler nu moare. 
Da, poate să facă pe mortul pentru a reapare în viaţă, asta-i 
totul. Nu l-aţi auzit când a spus în faţa voastră: eu sunt mortul 
care nu moare? 

Şi cum Talazar, înspăimântat, îl privea neliniştit, crezând că 
acesta înnebunise, Brancaillon continuă: 

— Credeţi-mă, domnule, e posibil ca domnul cavaler să fie 
mort înăuntru. Dar e sigur că mâine, sau oricând va crede el de 
cuviinţă, îl vom vedea ieşind viu, teafăr şi nevătămat, ca 
dumneavoastră sau ca mine. E simplu, el este mortul care nu 
moare niciodată. 

Din ce în ce mai convins că tovarăşul său înnebunise subit, 
Talazar schimbă subiectul discuţiei, ceea ce Brancaillon, oricât 
de naiv ar fi fost, observă imediat, aşa încât îl gratifică cu o 
privire în care se citea o milă supremă. 

Noaptea şi-o petrecură în faţa locuinţei reginei. Dimineaţa 
văzură ieşind litiera reginei escortată numai de Sacrament. 
Atunci Brancaillon reuşi să-l convingă pe tânărul prieten al 
stăpânului său să meargă la un han, în apropiere. 

Dar când veni noaptea, Talazar se arătă de neclintit, voind 
să se întoarcă la locuinţa particulară a reginei. Brancaillon, 
neavând încotro, îl urmă. 

Talazar nici măcar nu ştia ce are de făcut. Singura lui idee 
era de a intra în casă, s-o răscolească peste tot şi să-l găsească 
pe cavaler, mort sau viu. 

Când ajunse la faţa locului, trebui să recunoască 
imposibilitatea de a intra. Şi veghea lungă şi plictiseala de cu o 
zi mai înainte se repetă din nou. 

Din timp în timp, Talazar îşi părăsea locul de veghe, se 
apropia de poartă şi începea s-o forţeze... constatând de fiecare 
dată inutilitatea eforturilor sale. 

Brancaillon îl urma cu loialitate de fiecare dată încercând şi 
el tot ce putea, dar, ca şi tânărul său tovarăş, nu-i reuşea nimic. 


Se făcu ora unu şi jumătate noaptea. Cei doi încă se mai 
aflau în faţa porţii, încercând în zadar s-o forţeze. 

Deodată, în faţa lor apăru o umbră şi o voce fornăită 
întrebă: 

— Vreţi să intraţi în locuinţa asta? Seniore de Talazar, dacă 
binevoiţi să mă urmaţi, mă însărcinez să vă introduc. 

Talazar făcu un salt înapoi. 

— Cine eşti tu, şi de unde-mi cunoşti numele? 

— Sunt persoana care fără dumneavoastră, ar fi zăcut 
acum în fundul unei temnițe aşteptând să fie spânzurat. 

— Aha! Da, te recunosc!... Eşti Robin, zis şi Şmecherul. 

— Şi cel mai umil şi devotat servitor al vostru, adaugă cu 
gravitate Robin, aplecat adânc de mijloc. 

Talazar se apropie repede de el: 

— Şi spui că mă poţi introduce în această casă? 

— Da. 

— Chiar acum? 

— Veniti. 

Se îndreptară împreună spre strada Poulies şi-n mai puţin 
de cinci minute se aflau în pivnita în care dormea de obicei 
Robin. 

Când Robin aprinse torța avu o surpriză neplăcută: uşa 
care era mascată de dulap se găsea acum larg deschisă, cufărul 
fusese scos şi aruncat într-un colţ, în fine, zidul subţire fusese 
spart. 

— Oh! se supără Robin, înghiţi-i-ar iadul de burgunzi 
nenorociţi care mi-au devastat sărmanul meu adăpost! 

Şi cum Talazar şi Brancaillon îl priveau fără să înţeleagă 
nimic, le explică, arătându-le spărtura: 

— Acesta-i subsolul casei în care doreaţi să intraţi domnule. 

Şi cu tristeţe: 

— Am sosit prea târziu. Seniorul de Passavant s-a aflat aici, 
în pivnita aceasta. Şi dacă acum nu mai este, înseamnă că, 
mort sau viu, au considerat că-i mai bine să-l scoată din casă. 

— De unde ştii asta? se miră Talazar. 

— Pentru că l-am văzut intrând în casă ieri seară, pentru că 
i-am auzit strigătul şi căzătura şi în prostia mea am crezut că 
visez. Vedeţi domnule, acum înţeleg de ce n-am văzut pe aici 
nici cel mai mic butoiaş cu vin — lucru ce m-a deranjat foarte 


mult, vă rog să mă credeţi. Pivniţele acestea nu sunt altceva 
decât o trecere secretă. Cei ce devin supărători în strada 
Barbette, sunt scoşi afară prin strada Poulies. Precauţie care 
pune casa doamnei Isabeau la adăpost de orice bănuială. E 
simplu, după cum vedeţi. 

Talazar gândi că cele spuse de Robin erau foarte plauzibile. 
Dar uşa fiind deschisă, se hotărî: 

— N-are importanţă, să vizităm totuşi casa. 

În spatele uşii se afla o scară strâmtă, în spirală, începu s-o 
urce urmat îndeaproape de Brancaillon, fără a se mai ocupa de 
Robin care, cu urechea ciulită şi cu o figură îngrijorată, asculta 
cu atenţie un zgomot ce venea din profunzimile pivniţei, zgomot 
pe care numai el îl auzea. 

Cei doi ajunseră pe un palier strâmt. La stânga văzură o 
uşă mică, de fier prin care se ajungea la scara ce ducea la 
mezanin. 

Uşa fiind închisă, Talazar voi să facă apel la acea sculă de 
oţel, care, potrivit spuselor proprietarului ei, deschidea orice 
broască. Abia atunci observă că Robin nu-i urmase, şi spuse 
râzând zeflemitor: 

— După câte se pare, viteazul ăsta este şi prudent. 

Cu torţa în mână, se îndreptă spre scară. În faţă îi apăru o 
umbră şi tânărul îl recunoscu imediat pe Sacrament. Colosul îl 
privea apropiindu-se, surâzând neliniştitor. La rândul său, spuse 
pe un ton la fel de zeflemitor: 

— Pe toţi dracii, se pare că nu vă temeţi de nimic. 

După ce trecu primul moment de surpriză, Talazar trase 
spada din teacă. 

Brancaillon ridicase deja cele două ghioage enorme — 
nimic decât pumnii săi, şi mormăia ameninţător: 

— Fir-ar dracu' a-l dracu'!... De data asta nimeni n-o să mă 
împiedice să-ţi scarpin spinarea! 

Şi totuşi, nici unul nici celălalt nu loviră. De ce? Fiindcă 
uriaşul reginei nu schiţase nici cel mai mic gest de apărare. Cu 
braţele încrucişate pe pieptu-i uriaş, râdea în hohote cu un râs 
care răsuna lugubru sub bolta abia luminată de torţa 
fumegândă. 


— Vreţi să intraţi în casă? continuă să râdă Sacrament. 
Aşteptaţi, mieluşeilor, vă deschid eu uşa. O să intraţi, liniştiţi-vă. 
Dar în ce priveşte ieşitul... 

Hotărît lucru, Sacrament avea ghinion cu aventurierii 
noştri, parcă era scris să nu-şi poată isprăvi niciodată frazele 
începute. 

Tocmai când vorbea, se simţi brusc apucat de ambele 
picioare şi tras de o forţă necruțătoare. Căzu cu faţa la pământ. 
În aceeaşi clipă, nelăsându-i timpul să-şi revină, o greutate 
enormă i se aşeză pe umeri ţintuindu-l pentru o secundă... 
timpul necesar pentru a-i lua spada şi pumnalul cu o dexteritate 
ce ţinea de vrăjitorie. 

Când în cele din urmă reuşi să se ridice, furios şi umilit, 
văzu vârful propriei spade sprijinindu-i-se pe gât, şi Robin, care-i 
jucase urâta festă, i se adresă pe un ton rece: 

— Ne vei răspunde la întrebări, dacă nu, te ucid. 

Sacrament care credea că-i luase prizonieri, se vedea la 
rândul său făcut prizonier. Rezistă şocului cu vitejie şi spuse 
foarte calm. 

— Mă poţi ucide, tâlharule, dar nu voi vorbi decât dacă 
vreau eu să vorbesc. 

— Mai vedem noi, replică Robin care, sigur pe el, se 
întoarse spre Talazar, spunându-i: 

— Întrebaţi-l, domnule, va răspunde, vă asigur eu de asta. 

— Ce aţi făcut cu cavalerul de Passavant? întrebă neliniştit 
Talazar. 

Uriaşul începu să râdă: 

— Passavant! spuse el, asta vă interesează? 

— Da... altceva nu te întreb. 

— Asta pică de minune. E singura întrebare la care pot 
răspunde fără a trăda pe nimeni. 

Tăcu câteva clipe ca şi când ar fi găsit o plăcere din a le 
prelungi neliniştea, după care răspunse: 

— Vreţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu seniorul de Passavant? 
Ei bine, de ce nu întrebaţi canalul care curge de-a lungul casei 
regale din strada Tournelles. Poate că el o să vă răspundă. 

— Canalul! exclamă Robin, ah, idiot ce sunt! Cum de nu m- 
am gândit la el!... Veniţi, domnule. 


Şi abandonându-şi prizonierul, se năpustiră pe scară, ieşiră 
în trombă în strada Poulies şi o luării drept înainte, spre palatul 
Tournelles. 

Talazar şi Robin erau neliniştiţi. Singur Brancaillon rămase 
calm, cu încrederea nezdruncinată şi repeta într-una: 

— V-am mai spus de atâtea ori, domnul cavaler este mortul 
care nu moare niciodată!... Chiar dacă ăştia se încăpăţânează! 

Ceea ce nu-l împiedica să alerge cu paşi tot atât de uriaşi 
ca ai lui Robin. 

În ce-l priveşte pe Sacrament, un moment fu tentat să se ia 
după ei. Dar îşi dădu seama că era dezarmat —Robin luând cu 
el spada şi pumnalul — şi se opri spunându-şi: 

— Nu-i nimic! Îi găsesc eu până la urmă... şi vor vedea ei 
pe dracui'. 

Acum trebuie să vă spunem cum se face că Sacrament se 
afla în pivniţă. lată: 

Ne putem aminti că Isabeau îi spusese: „La noapte vei 
pune să dărâme uşa.” Frază care unora li se putea părea 
enigmatică, dar pentru el avea un sens foarte precis. 

Pe la orele unu dimineaţa, coborise în pivniţă însoţit de doi 
indivizi cu feţe brute, înarmaţi cu târnăcoape şi alte unelte de 
zidar. 

Pe dalele pivniţei se afla corpul cavalerului de Passavant. 
Sacrament se îndreptă spre el, îl întoarse, îl cercetă timp 
îndelungat şi declară: 

— E mort de-a binelea. 

Se întoarse spre cei doi şi le porunci: 

— Haide, voi ăştia doi, dărâmaţi zidul de colo. 

Cei doi, obişnuiţi fără îndoială cu această treabă ciudată, se 
îndreptară direct spre zidul subţire pe care-i atacară fără 
şovăire. 

În acest timp, Sacrament remarcă spada şi pumnalul 
cavalerului pe care le luă şi mormăi în timp ce le privea: 

— Păcat să se piardă aşa arme minunate. 

Şi imediat şi le strecură la centură, în locul propriilor arme 
pe care le lăsă la demisol, după care se întoarse la cei doi. 

Când spărtura fu destul de largă pentru a le permite 
trecerea, cei doi îl apucară pe Passavant de umeri şi de picioare 
şi-l duseră de acolo. Apucară chiar drumul parcurs de Robin, cu 


Sacrament în frunte, ducând cu el o torţă şi deschizând uşile 
întâlnite în cale. 

Ajunşi în stradă, Sacrament îi întovărăşi până aproape de 
strada Sainte-Catherine unde-i părăsi, spunându-le: 

— După ce faceţi treaba, veniţi să-mi raportați de 
executare! Aşa, pentru mai mare siguranţă, înainte de a-l 
arunca în canal, legaţi-i de gât un pietroi. 

Şi grăbit se îndreptă înapoi spre casa din strada Poulies în 
dorinţa de a-l surprinde pe individul care îndrăznise să-şi facă 
domiciliu din pivniţa casei reginei. Şi aţi văzut cum s-a terminat 
pentru el această aventură. Să urmărim acum pe cei doi 
purtători ai funebrului colet. 

Mergeau fără nici o grabă. Râdeau şi glumeau între ei, 
copleştind cu înjurături cadavrul căruia îi reproşau greutatea. 

Cu toate acestea, ajunseră la ţintă. li dădură drumul pe 
pământ şi se aşezară şi ei să se odihnească. După câtva timp, 
odihniţi, începură să caute două pietre mai mari cu care să 
îngreuneze corpul. 

Şi tocmai în acest moment sosiră alergând Talazar, Robin şi 
Brancaillon. Zăriră corpul nemişcat ce zăcea întins pe pământ, 
şi-i văzură pe cei doi care, după ce găsiră pietroaiele, se 
aplecau acum asupra cadavrului. Erau tocmai pe punctul de a 
se repezi... 

Spectacolul care urmă, un spectacol extraordinar, 
neprevăzut, îi ţintui locului smulgându-le strigăte de admiraţie 
urmate de hohote de râs care acum îi liniştea. 

Cadavrul se ridicase în şezut proiectându-şi pumnii în 
dreapta şi-n stânga, şi cei doi oameni ai lui Sacrament fură 
aruncaţi în iarbă, cu picioarele în aer. Atunci pretinsul cadavru 
se ridică vioi, îi înhăţă de guler, îi scutură zdravăn şi le spuse cu 
voce clară, puţin răutăcioasă: 

— Tâlharilor, daţi-mi înapoi punga pe care mi-aţi luat-o ... 
dacă nu vreţi să fiţi afurisiţi până la sfârşitul veacului. 

Şi cei doi ticăloşi, convinşi că au de-a face cu un slujitor al 
Satanei, clănţănind din dinţi, bolborosind frânturi de rugăciuni, 
făcându-şi cruci peste cruci, se grăbiră să asculte şi să execute 
ordinul invocând totodată toţi sfinţii din cer. 

Passavant desăvârşi înspăimântarea lor spunându-le cu o 
voce care, celor doi, li se păru înfricoşătoare: 


— Aflaţi caraghioşilor că un mort trebuie să fie respectat de 
cei aflaţi în viaţă. Nu uitaţi asta dacă nu vreţi să mă întorc şi să 
vă trag de picioare după mine în iadul cel mai adânc. 

Spunând astea, le dădu drumul, dar adăugă: 

— Hai, căraţi-vă acum, caraghioşilor: mortul pe care l-aţi 
înjurat că-i prea greu, vă iartă de această dată. 

Cei doi o rupseră la fugă cu o viteză de invidiat. Gâfâind, pe 
jumătate înnebuniţi de spaimă, crezând în fiecare clipă că aud 
în spatele lor paşii mortului pornit să-i urmărească, ajunseră în 
câteva clipe în faţa casei din strada Poulies, unde se opriră, la 
capătul puterilor. Acolo îi cuprinseră o altă spaimă, care nu mai 
avea de-a face de această dată cu supranaturalul. 

— Dacă spunem, făcu unul dintre ei, că mortul s-a trezit şi 
ne-a caftit, senioru' Odo n-o să ne creadă, şi atunci vom lua noi 
locul stârvului în canal. 

— Aşa-i, pe maţele diavolilor! exclamă celălalt, livid de 
spaimă. 

Dar cum era ceva mai dezgheţat, îi veni imediat ideea: 

— Nu trebuie să-i spunem, asta-i tot! 

După această hotărîre simplă rezultă că, după mai puţin de 
cinci minute, amândoi se plecau în faţa lui Sacrament, 
spunându-i într-un glas: 

— Treaba-i făcută, seniore Odo. 

Colosul nu avea nici un motiv să-i bănuiască. Cu 
nepăsarea-i obişnuită dădu din cap şi mormăi: 

— Astupaţi imediat spărtura. Acum se face dimineaţă şi eu 
pic de somn. 

Aşa încât, pe la cinci dimineaţa, Sacrament intră în 
cabinetul secret al palatului Saint-Pol, în care am asistat, la 
începutul povestirii, la discuţia dintre regină şi favorita ei, 
doamna de Giac. Acum Isabeau se afla întinsă pe divan. Se 
ridică repede şi-l întrebă: 

— Ei bine? 

La care Sacrament îi răspunse cu aceleaşi cuvinte ca ale 
celor doi oameni ai săi: 

— Treaba-i făcută, doamnă. 

Numai că el era de bună credinţă. 

Isabeau rămase nepăsătoare, doar mai întrebă: 

— N-a mai fost nevoie de o ultimă lovitură? 


— Nu doamnă, era deja mort. 

— Ducele trebuie anunţat chiar acum, ordonă regina. 

— Bine, doamnă, spuse Sacrament, ieşind să execute 
ordinul. 

Rămasă din nou singură, Isabeau se întinse din nou pe 
divan şi, privind în gol, începu să mediteze. 


XIV.SCUTIERUL LUI MILON DE TALAZAR 


Văzând fuga nebună a celor doi oameni ai lui Sacrament, 
Passavant începu să râdă în hohote. 

Când Talazar fu lângă el, exclamă vesel: 

— Ah! Sărmanii de ei! Niciodată nu am văzut o frică aşa de 
mare; cred că nici un iepure cu ogarii după el n-ar fi alergat aşa 
de repede. M-au luat drept dracul în persoană. 

Şi Talazar, care şi el se prăpădea de râs, replică: 

— Mărturisiţi, cavalere, că aveau şi motiv să creadă asta. 
Păreaţi mort de-a binelea. 

Asta-l făcu pe Brancaillon să intervină, şi luându-şi stăpânul 
drept martor, îi reproşă: 

— Le-am spus de nu ştiu câte ori că sunteţi mortul care nu 
poate să moară, dar n-au vrut să mă creadă. 

Şi întorcându-se spre Talazar şi Robin care erau acum 
înveseliţi, le spuse puţin dispreţuitor dar cu o convingere naivă 
care îi înduioşă: 

— Nu puteţi nega evidenţa acuma, Toma-necredincioşilor. 
Aţi văzut aşa cum am văzut şi eu. Domnul cavaler era mort de-a 
binelea... Dar asta nu l-a împiedicat să învie... tocmai la tanc. 
Asta-i felul lui. Numai că, la dracu', asta nu-i la îndemâna oricui. 

Passavant îşi privi viteazul scutier cu un fel de milă 
amuzantă şi izbucni din nou în hohote de râs, imitat imediat de 
Talazar. 

Văzând asta, Brancaillon, fără să ştie de ce, izbucni şi el în 
râs. Şi în timp ce corpul său uriaş era scuturat de hohote de râs 
iar din ochi îi curgeau lacrimi, bolborosea tot felul de cuvinte de 
neînțeles: era felul lui de a-şi manifesta bucuria revederii 
stăpânului. 


Robin, care stătea discret puţin mai departe, îi privea cu un 
aer visător în timp ce gândea: 

„Tineri, viteji, veseli, nepăsători şi generoşi, iată ceea ce 
numesc eu oameni adevăraţi, pe coarnele diavolului! Ce mult 
mi-ar place să pot intra în serviciul unuia din ei. Bănuiesc că vor 
fi multe lovituri de spadă de dat şi de primit, ceea ce nu mi-ar 
displace deloc, dimpotrivă. Numai că... niciodată vreunul din ei 
n-ar lua în serviciul său un ticălos ca mine.” 

Gândind aşa, nu fără o oarecare amărăciune, Robin se 
apropie de Passavant şi, plecându-se adânc, măturând ţărâna 
cu rămăşiţele penei de la pălărie, fornăi: 

— Văd, seniore de Passavant c-au avut precauţia să vă 
dezarmeze. Dar nu veţi rămâne multă vreme în această 
situaţie. Inainte de a mă despărţi de dumneavoastră, permiteţi- 
mi să vă ofer acestea. 

Şi-i întinse spada şi pumnalul subtilizate lui Sacrament. 

— la te uită, dar, se miră Passavant, sunt chiar armele 
mele pe care blestematul de Sacrament mi le-a luat!... De unde 
le ai? 

— Pe legea mea, seniore de Passavant, chiar de la el le-am 
luat şi fără nici o greutate... ceea ce demonstrează că nu era 
demn să le poarte. 

— Cavalere, interveni Talazar, vă rog să observați că nu 
ne-aţi spus încă modul în care aţi reuşit să ieşiţi din pericolul în 
care singur v-aţi vîrit. 

— Pe legea mea dacă ştiu mai mult decât dumneata, spuse 
Passavant cu aerul său cel mai naiv. Explicaţia pe care am avut- 
o cu doamna Isabeau probabil că n-a satisfăcut-o, fiindcă a 
judecat de cuviinţă să mă arunce într-un fel de puț. Am simţit 
cum pământul îmi fuge de sub picioare, prea târziu să mă mai 
pot feri. Oricum, am făcut cât mai mult posibil să sar, în loc să 
cad. Cred că din cauza asta am reuşit să nu mă zdrobesc de 
dalele de piatră de dedesubt. Dar zguduitura a fost 
înspăimântătoare, şi am leşinat... Da, Dumnezeule, ca o femeie 
care vede un şoarece. Până la urmă, aerul rece al nopţii m-a 
făcut să-mi revin, şi m-am văzut în labele caraghioşilor ăia care 
mă duceau naiba ştie unde şi care mă înjurau de mama focului. 
Cum de felul meu sunt foarte curios, am vrut să ştiu ce vor să 
facă cu mine. Ca să fiu sincer, mă simţeam mult prea slăbit şi 


nu eram prea sigur că le pot veni de hac la amândoi. Am facut-o 
pe mortul până când am înţeles că nu pot lăsa lucrurile să 
meargă prea departe dacă nu vreau s-o păţesc. Asta-i tot!... ŞI 
credeţi-mă că regret că nu vă pot spune mai multe. 

Talazar şi Robin acceptară explicaţia dată de cavaler fără 
să obiecteze nimic, dar totuşi li se părea că acesta spusese 
numai ce-i convenise lui. 

— Şi acum, spuse cavalerul repede, poţi să-mi spui jupân 
Robin ce faci în viaţa de toate zilele? 

— Vai, domnule! răspunse Robin aruncând o privire 
melancolică asupra persoanei sale, mor cu încetul de sărăcie şi 
nenoroc. 

— Nu te-am întrebat dacă eşti sau nu fericit, te întreb dacă 
ai o meserie şi care anume. 

— Meserii, domnule, am peste cincizeci... cine le mai ştie... 
sunt bun la orice, domnule... cu condiţia să se găsească cineva 
care să ştie cum să mă folosească. Ştiu să scriu, să citesc, să 
socotesc. Am fost ajutor de cantor la biserica Saint-Germain-le- 
Vieux. Ştiu să cânt missa pe dinafară. Am fost soldat şi port pe 
corp cincisprezece cicatrici, din care unele le puteţi vedea chiar 
pe faţa mea. Ştiu să tai o pungă şi să şterpelesc o manta. Ştiu 
să fac o butonieră într-o tunică şi bineînţeles că şi în pielea care 
se află dedesubtul ei. La nevoie ştiu să repar sus-numita 
tunică... şi dacă e cazul, şi sus-numita piele. Ştiu să pregătesc 
un prânz mai ceva decât cel mai grozav bucătar, fie el chiar 
vestitul Thibaut le Poingre în persoană... şi mă pricep şi mai 
bine să-l mănânc. În sfârşit, domnule, am fost valetul, omul de 
încredere, eminenţa cenuşie dacă vreţi, a monseniorului Jean de 
Burgundia. Şi nici nu aveţi idee, domnule, de tot ce trebuie să 
ştie să facă cineva, de câtă viclenie îi trebuie, de câtă 
îndrăzneală şi geniu trebuie să dea dovadă pentru a mulţumi un 
asemenea stăpân. 

— Cred, spuse cu răceală Passavant, că trebuie mai 
degrabă să fie total lipsit de scrupule. 

— Vai, Domnule! Cui i-o spuneţi? Scrupulele, domnule, 
asta-i cea mai nenorocită, cea mai infernală boală care s-ar 
putea abate asupra unui nefericit ca mine! Scrupule!... Am vrut 
să am şi eu aşa ceva într-o zi... şi de atunci au început 
necazurile. 


Şi scotocindu-se repede, scoase punga jupânului Mercerot 
şi le-o arătă spunând: 

— Uitaţi, domnule, priviţi încă un efect al acestei ciudate 
boli care se numeşte scrupul. Ştiţi ce-i asta? 

— Păi, făcu Passavant cu aerul său cel mai naiv, eo 
pungă... care-mi pare destul de rotofeie. 

— Chiar prea destul de rotofeie, domnule, exclamă Robin 
cu o disperare comică. Dar, domnule, greşiţi, asta nu-i o pungă. 

— Şi ce naiba este? întrebă Talazar care ascultase până 
acum cu un interes crescând. 

Robin îi aruncă o privire furişă, şi continuă aproape brutal: 

— Ei bine! Domnule, aceasta-i pielea voastră, sângele 
vostru, în sfârşit, viaţa voastră pe care ar fi trebuit să v-o iau cu 
asta (şi lovi cu asprime garda spadei) în schimbul încă unei 
pungi tot atât de rotofeie după ce aş fi făcut treaba. 

— Ei bine! spuse Talazar pe un ton rece, şi ce te opreşte? 

—  Scrupulele, domnule! spuse cu glas nefericit Robin, 
blestematele de scrupule... pentru că vă datorez viaţa. 

— Hm, începe să devină interesant, murmură Passavant ai 
cărui ochi începură să-i sclipească. 

Fără a părea să remarce figurile celor doi interlocutori, făcu 
câţiva paşi în sus şi-n jos, după care veni şi se postă în faţa lui 
Talazar, spunându-i pe un ton liniştit, aproape indiferent: 

— Deci, iubite prieten, iată-te cu un duşman în cârcă, un 
duşman necunoscut care îţi vrea moartea. Şi răspunzând unui 
gest al lui Talazar: N-o spun decât pentru a socoti cât mai exact. 
In al doilea rând: tânăra pe care o iubeşti este şi ea ameninţată. 

Şi pândi cu coada ochiului să vadă ce efect produc spusele 
sale asupra tânărului. 

Dar, împotriva aşteptării sale, Milon de Talazar nu păru 
surprins, dar faţa îi deveni rece şi hotărită atunci când îi explică: 

— O ştiu, domnule. Fiţi convins că sunt hotărît să lupt... 
până când voi reuşi s-o smulg celor ce-o urmăresc cu ura lor... 
oricine ar fi aceia... ca de exemplu Isabeau şi Jean de 
Burgundia. 

— Aha! care va să zică aţi înţeles. 

— Ei, domnule! făcu Talazar ridicând din umeri, 
mărturisesc că la început am crezut că-i vorba de una din 
desele încăierări care au loc în zilele noastre. Nu-l cunoşteam 


pe Sacrament, nu auzisem niciodată de el. Când l-am văzut cum 
acţionează, am reflectat şi am înţeles... De altfel nici nu era 
prea dificil de înţeles. 

— Ei bine, asta simplifică mult lucrurile, spuse Passavant, 
vizibil satifăcut. Atunci să continui. În al treilea rând, iată-vă, 
puţin din vina mea, aruncat într-o aventură care vă poate duce 
la spânzurătoare. 

— Despre ce aventură vorbiţi, cavalere? 

— Ei, hai, o ştiţi prea bine. Vă aflaţi la poarta grădinii 
regelui când am vrut să-l arestez pe ducele de Burgundia. 

— Aţi vrut să-l arestaţi!... exclamă Talazar... 

— Pe coarnele diavolului! strigă admirativ Robin. 

— Ei da, continuă nepăsător Passavant, credeam că v-am 
spus. 

— Nu ne-aţi spus absolut nimic, domnule. 

— Ei bine, v-am spus-o acum. Deci eraţi cu mine. Şi 
Isabeau o ştie, aşa cum ştie şi faptul că în timpul nopţii aţi intrat 
în casa ei din strada Barbette. E mai mult decât necesar. 
Niciodată Isabeau şi Jean de Burgundia nu vă vor ierta. Vă vor 
urmări până când vă vor zdrobi. 

— Drace! făcu Talazar uimit. Şi privindu-l drept în ochi pe 
Passavant: Unde vreţi să ajungeţi? 

— Deci, de azi înainte vom avea de luptat contra reginei, 
contra ducelui, contra comandantului jandarmilor, contra poliţiei 
secrete, împotriva fulgerelor şi furtunii, contra tuturor forţelor 
care ne pot da pe mâna călăului. Avem nevoie în preajma 
noastră de o inteligenţă capabilă să înţeleagă totul, de un braţ 
puternic gata să execute totul şi la nevoie să primească lovitura 
care ar fi fost destinată propriilor noastre persoane. Această 
persoană eu o am prin Brancaillon. Dumneata nu ai aşa ceva şi 
drept să spun, aveţi mare nevoie. 

— Credeţi? întrebă Talazar, încă neconvins. 

— Sunt sigur, spuse grav Passavant, care în acelaşi timp îi 
făcu un semn lui Robin care voia să spună: acum descurcă-te 
singur. 

Aşa încât Robin se grăbi să iasă la iveală, bucuros nevoie 
mare, cu gura până la urechi: 

— Dacă doriţi, domnule, eu voi fi omul despre care 
vorbeşte domnul cavaler. 


— Ai vrea să fii scutierul meu? 

— Mi-aţi salvat viaţa. Şi cred că v-am spus-o. Robin 
Şmecherul nu uită niciodată nici o ofensă, nici o faptă bună. 

— Dar vezi, se codi Talazar, nu prea sunt bogat, şi dacă 
eşti prea pretenţios... 

— Un loc de dormit, mâncare, îmbrăcăminte, îl întrerupse 
Robin. Cer prea mult?... În cazul în care starea finanţelor 
dumneavoastră vă va pune uneori în situaţia de a ajuna, vom 
posti împreună. Mă angajaţi, domnule? 

— Sigur că te angajez. Din clipa asta eşti scutierul meu. 

— Ura! Trăiască bucuria! Domnule, veţi vedea că n-o să 
regretaţi asta niciodată. 

— Şi acum, că tot v-aţi pus de acord, interveni Passavant, 
spune-ne de ce ai părăsit serviciul lui Jean de Burgundia şi de ce 
acesta vrea să te spânzure. 

— Asta voiam şi eu să fac acum, domnule. 

— Totodată ne vei spune şi numele celui care te-a plătit 
pentru a-l ucide pe seniorul de Talazar. 

— Asta n-aş fi spus-o niciodată dacă n-aş fi intrat în 
serviciul vostru, domnule, declară cu gravitate Robin, care văzu 
că acum are doi stăpâni, dar deoarece m-aţi angajat, trebuie să 
vă spun. 


XV.CONTESA DE SOMBERNON 


Surâzând, Passavant se apropie de el, şi-l îndemnă: 

— Umple-ţi paharul şi vorbeşte. 

Şi, cu un început de nelinişte, adăugă: 

— Sper totuşi că asta nu o să dureze două ore? 

Ascultând îndemnul, Robin îşi umplu paharul, spunând: 

—  Liniştiţi-vă, domnule, povestea nu va fi chiar atât de 
lungă. 

Se reculese un moment şi faţa sa, de obicei nepăsătoare şi 
veselă, luă un aer de o gravitate deosebită. 

În momentul în care tocmai deschidea gura ca să 
vorbească, uşa se deschise binişor şi Bonne, nebuna, băgă 
capul înăuntru. Nu mai era harpia pe care am văzut-o aţâţând 
mulţimea împotriva Florei, ci o biată femeie, umilă, timidă, ai 


cărei ochi rătăciţi şi trăsăturile-i fine exprimau blândeţe şi 
bunătate. Sigur că în acest moment nu se mai afla în ceea ce 
Flore numise: „Unul dintre accesele sale”. 

Cu o voce melodioasă şi blândă, începu să vorbească: 

— Pâine, pentru numele lui Dumnezeu, daţi puţină pâine 
bietei cerşetoare. 

Robin, care părea căzut pradă unei adânci emoţii, luă 
punga pe care o aruncase pe masă şi o strecură în mâna femeii 
spunându-i cu un respect deosebit: 

— Luaţi-o, doamnă. Cu asta veţi avea pâine, carne, vin şi 
tot ce vă veţi dori timp de multe luni. 

Bonne luă punga, o privi şi o săltă de câteva ori în palmă 
cu o figură veselă. Apoi, cu un gest indiferent o strecură în 
buzunarul şorţului repetând: 

— Pâine, pentru numele lui Dumnezeu, daţi puţină pâine 
bietei cerşetoare. 

Repetând fraza, ochii i se aţintiseră asupra mesei pe care 
se aflau câteva farfurii cu prăjituri. 

Robin îi urmări privirea, şi atunci adună farfuriile şi goli 
conţinutul lor în şorţul femeii, pe care i-l ridică şi i-l legă la 
spate. _ 

Nebuna începu atunci să râdă. Işi băgă repede mâna în 
şorţ, scoase o prăjitură, o duse cu lăcomie la gură, făcu o 
reverență şi continuă: 

— Domnul să vă dea înapoi înzecit, demnul meu senior. 

Obţinuse ceea ce dorise, după câte se pare, deoarece se 
îndepărtă de bună voie, fără a fi nevoie să i se spună să plece. 

Dintr-o săritură Robin o ajunse din urmă, o luă de mână şi o 
conduse afară ca pe un copil. Când o pierdu din vedere, se 
întoarse în cabinet, închise uşa şi se scuză: 

— Domnilor, cred că pentru un moment mi-am uitat de 
respectul pe care un servitor îl datorează stăpânilor săi. Sper că 
mă veţi ierta atunci când vă voi spune cine-i această nefericită 
al cărui nume vi-l voi face cunoscut, nume pe care toată lumea 
îl ignoră, şi pe care chiar şi ea l-a uitat — care pentru mine se 
numeşte cu un nume înfricoşător şi răzbunător... 

— Care-i este numele? întrebă Talazar, crezând că Robin 
ezită. 


— Remuşcările, domnule, murmură Robin cu voce surdă, 
remuşcările care mă rod şi mă strâng de gât... remuşcările celei 
mai ticăloase acţiuni pe care ar fi putut-o comite vreodată un 
nemernic de teapa mea! 

— Ei, hai! făcu blând Passavant, bea o gură... Asta te va 
face să-ţi vii în fire. Povesteşte-ne istoria ta... poate îţi mai vei 
linişti conştiinţa. 

Robin ascultă absent şi goli paharul dintr-o sorbitură. După 
ce scoase un suspin lung, începu: 

— Acum paisprezece ani, spuse el, femeia care tocmai a 
ieşit de aici, era tânără, frumoasă, bogată, avea un titlu, era o 
soţie fericită şi o mamă fericită a unei copile adorabile de doi 
sau trei ani. Avea un nume respectabil şi respectat în 
Burgundia, ţara sa de origine. Se numea contesa Bonne de 
Sombernon. 

— Ce-ai spus? tresări Passavant. 

— Am spus contesa Bonne de Sombernon, domnule. Aţi 
auzit cumva acest nume? 

— Nu, spuse Passavant care între timp se _ liniştise. 
Continuă. 

— Contesa Bonne, domnilor, continuă Robin, şi Bonne a 
fost un nume bine ales, deoarece — şi toţi nefericiţii din 
împrejurimi erau cu toţii de acord asupra acestui punct — 
contesa nu era numai frumoasă, era însăşi bunătatea 
personificată. Acum o vedeţi îmbătrânită şi veştejită înainte de 
vreme, cerşind o bucată de pâine din uşă în uşă, cu mintea 
stinsă poate pentru totdeauna... Şi asta-i opera mea, 
nenorocitul de mine!... 

— Da, spuse Passavant, dar n-ai fost decât instrumentul. 
Adevăratul vinovat a fost stăpânul tău... Jean de Burgundia, nu-i 
aşa? 

— Aveţi o minte pătrunzătoare, domnule, într-adevăr Jean 
de Burgundia — care pe atunci se numea contele de Nevers — 
îşi are marea sa parte de vină în nefericirea doamnei de 
Sombernon. 

— Pe bunul Dumnezeu! izbucni Passavant, de cum a venit 
vorba de Jean de Burgundia, pot să-ţi continui eu istoria în 
câteva cuvinte: Jean de Burgundia a văzut-o pe doamna de 
Sombernon, s-a îndrăgostit de ea şi i-a declarat iubirea sa. 


Respins, a luat-o prin violenţă şi trădare: Asta-i povestea, nu-i 
aşa? 

— Exact, domnule, aprobă Robin. Numai că n-aveţi de unde 
şti care a fost contribuţia mea la această crimă — fiindcă o 
crimă a fost, domnule. Şi asta trebuie s-o mărturisesc acum, 
spre ruşinea mea. 

Se reculese câteva clipe şi continuă: 

— lată: mai întâi monseniorul, care totdeauna a fost un om 
prudent, s-a debarasat de contele de Sombernon. 

— L-a ucis? 

— Monseniorul nu este chiar atât de prost. La cererea 
monseniorului, ducele, tatăl său, l-a trimis pe conte în Flandra 
încredinţându-i o misiune de încredere. După câte se pare, 
misiunea era periculoasă, fiindcă nu s-a mai întors niciodată. 
Liniştit dinspre partea asta, monseniorul mi-a ordonat să răpesc 
fetiţa contesei: un înger din paradis, domnilor, căruia îi mai văd 
şi acum buclele blonde, ochii săi de peruzea şi gura-i roşie; 
trebuia ca eu, la un semn al stăpânului meu, să o înjunghii fără 
milă. 

— Oribil! murmură indignat Talazar. 

— Deci, copilul fiind în mâinile mele, stăpânul meu s-a dus 
la doamna de Sombernon care era aproape nebună de 
disperare, şi fără nici o milă pentru durerea ei, cinic şi feroce, i- 
a propus: „Dezonoarea sau moartea copilului. Alegeţi!” Cred că 
ghiciţi urmarea, domnilor. 

— Da: mama îndurerată şi sublimă se sacrifică pentru a-şi 
salva copilul. 

— Aşa este. Şi-n fiecare zi doamna de Sombernon îl implora 
în genunchi pe monseniorul să-i înapoieze copilul. Şi 
monseniorul o amâna mereu pentru a doua zi şi niciodată nu-şi 
ţinea cuvântul. Lucrurile au mers astfel câtva timp. Cred că 
ghiciţi care era viaţa doamnei de Sombernon. Până când într-o 
bună zi, făcui o descoperire care m-a uimit şi m-a înfricoşat 
totodată. 

— Ai descoperit că începuseşi să iubeşti copilul... de aici 
uluirea ta, îl întrerupse cavalerul. 

— Da, domnule, făcu Robin, puţin mirat. 


— Şi ţi-ai spus că mai degrabă ţi-ai înjunghia stăpânul 
decât să te atingi de un fir de păr de-al copilului... de aici 
înfricoşarea. 

— Pe legea mea, domnule, deveni admirativ Robin, cred că 
sunteţi diavolul de puteţi ghici aşa de bine totul. 

Passavant surâse şi întrebă: 

— Şi atunci ce-ai făcut? 

— Am încredinţat copilul unor oameni cinstiţi pe care-i 
cunoşteam, şi care tocmai atunci treceau prin Dijon, şi care 
consimţiră să-l ducă cu ei. 

— De ce nu l-ai înapoiat mamei? întrebă Talazar. 

— Mi-era teamă de răzbunare. Eram sigur că dacă înapoiez 
copilul mamei sale, îi condamn pe amândoi la moarte. Şi mai 
ales mi-era teamă că voi fi şi eu ucis: trădarea mea ar fi fost de 
netăgăduit, pentru că eu eram însărcinat să păzesc copilul. Ah! 
Dacă aş fi ştiut adevărul! Dar atunci nu-l ştiam. Pe scurt, am 
crezut că fac bine. 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? 

— S-a întâmplat că monseniorul a părăsit-o pe doamna de 
Sombernon, care nu mai înceta să plângă, să-l roage să-i dea 
înapoi copilul, şi care nu-i mai suferea prezenţa decât cu o 
repulsie care-l exaspera. Abia atunci mi-a spus adevărul, 
bucăţică cu bucăţică. Şi atunci m-am înfiorat de odiosul rol pe 
care-l jucasem în această afacere îngrozitoare. Am hotărit să 
repar atât cât pot răul făcut, înapoind copilul mamei sale. Am 
plecat în goana mare spre oraşul în care ştiam că se află 
persoanele cărora le încredinţasem copilul. Prea târziu. Nu se 
mai aflau acolo şi nimeni n-a ştiut să-mi spună unde-i pot găsi. 
Disperat, m-am întors la Dijon, de unde m-am dus drept la 
Sombernon. Vroiam ca cel puţin s-o liniştesc pe biata mamă 
despre soarta copilului ei, să-i spun că-i voi regăsi copilul şi că i- 
| voi preda. Dar sosisem din nou prea târziu: doamna de 
Sombernon dispăruse, fără ca nimeni să ştie unde. 

Profund emoţionat de povestirea acestor evenimente 
tragice în care avusese un rol nefast, dar care totuşi nu era 
întru totul condamnabil cum i se părea lui, viteazul Robin 
rămase un moment cufundat în visuri amare, judecând după 
contracția dureroasă a figurii. 


Din aceste visuri a fost trezit de Talazar, care, nerăbdător 
să cunoască urmarea, întrebă: 

— Şi cum s-a terminat aventura pentru tine? 

Adus brusc la realitate, Robin păru descărcat de greutatea 
amintirilor obsedante, deoarece îşi reluă figura nepăsătoare: 

— Într-o bună zi mi-am luat inima-n dinţi, spuse el pe un 
ton zeflemitor. M-am dus la monseniorul şi i-am spus de-a 
dreptul că m-am săturat de meseria de doică la care mă 
forţase, şi l-am întrebat ce să fac cu copilul. Şi, după cum 
bănuisem, monseniorul mi-a spus să mă debarasez de el, aşa 
cum credeam eu de cuviință. Dinspre partea lui, eram 
acoperit... atât cât poate fi cineva acoperit de Jean de 
Burgundia, un om răzbunător în cel mai înalt grad, şi care nu 
uită niciodată, nu spun o trădare, dar chiar şi cea mai măruntă 
greşeală. Cam în acea vreme muri şi bătrânul duce şi 
monseniorul îl moşteni. 

Atunci a venit la Paris, unde l-am urmat în mod firesc. Dar 
mă înţelegeţi, domnilor, nu mai eram acelaşi om. Din zi în zi 
observam cum pierd încrederea stăpânului meu şi că eram 
înlocuit puţin câte puţin de un băiat destul de rău, pe numele 
său Malâtre, care mă invidia de mai multă vreme şi care vroia 
să-mi ia locul. Cum bănuiam clipa dizgraţiei apropiindu-se... şi 
odată cu ea şi moartea, pentru că, mă înţelegeţi, ştiam prea 
multe lucruri necurate despre stăpânul meu, cu prima ocazie 
am şters-o fără a mai cere plata, după cum bănuiţi. 


XVI.MAMĂ ŞI FIICĂ 


Urmă un moment de tăcere, cei trei reflectând fiecare în 
sinea sa. Numai Brancaillon umplea cabinetul cu zgomotul 
neîntrerupt al sforăiturilor sale. 

— A mai rămas, spuse dintr-o dată Passavant, să ne spui 
numele omului cu punga... faimoasa pungă pe care scrupulele 
tale te obligau să o restitui. 

Liniştit, fără ca măcar să bănuiască lovitura pe care urma 
să le-o dea, Robin mărturisi: 

— Omul se numeşte Mercerot. 


— Negustorul de la Palat! izbucni Passavant. Pe viul 
Dumnezeu, nici nu mă îndoiam! 

— Ah, cavalere! gemu Talazar, disperat, vă spusesem deja 
că mi-e teamă că i-am displăcut jupânului Mercerot. 

— Pe bunul Dumnezeu! tinere prieten, exclamă Passavant 
devenind rece ca gheaţa, dacă displaci cuiva, asta nu înseamnă 
că trebuie să-l şi omori!... Aici e vorba de altceva. Şi acest 
altceva trebuie să-l aflăm. 

Trecând primul moment de disperare, Talazar, de altfel 
puternic sprijinit de Passavant, îşi regăsise tot sângele-rece şi 
se arătă gata să înfrunte primejdia, oricare ar fi fost ea. Cei trei 
ţinură un sfat, deoarece Passavant, cu siguranţa privirilor sale 
descoperise în Robin calităţi care făceau din el o persoană 
prețioasă în acest consiliu, un tovarăş de temut în acţiune. 

Robin primi o sumă de bani cu care se duse la prăvălia cea 
mai apropiată, de unde se întoarse de nerecunoscut, cu o figură 
radioasă sub noul echipament pe care tocmai îl cumpărase: 
costum de postav bun şi solid, de culoare gri, platoşă de piele, 
strânsă în talie, cizme înalte, manta lungă de postav, capabilă 
să facă faţă ploii, vântului şi soarelui, în fine, o pălărie de fetru, 
împodobită cu o pană uriaşă de cocoș. 

Passavant şi Robin avură o discuţie între patru ochi, la care 
Talazar nu luă parte. 

A doua zi, Passavant, Talazar şi Brancaillon se încuiară în 
locuinţa lor din care nu se mişcară toată ziua. 

Robin, dimpotrivă, îşi petrecu întreaga zi hoinărind pe 
strada Saint-Martin, fără a se îndepărta prea mult de cârciuma 
Truie-Pendue, unde servi prânzul. Când se înseră, se întoarse 
acasă, se strecură pe scară în sus şi-şi regăsi stăpânii în 
mansarda lor. 

A treia zi, ieşi pe la ora opt dimineaţa. De această dată nu 
mai supraveghe locuinţa în care stăpânii săi se închiseseră în 
mod voluntar şi merse să bată la uşa locuinţei jupânului 
Mercerot. 

Bătrâna Simonne, după ce-i privi bănuitoare prin 
ferestruica uşii exterioare, îl duse în faţa stăpânului ei. 

Văzându-l apărând, jupân Mercerot se ridică repede, se 
îndreptă spre el, şi pe un ton mânios, fără nici un menajament 
îi spuse: 


— Ce cauţi aici?... Ţi-am interzis să pui piciorul la minen 
casă. Cară-te! 

— Uşurel, jupâne Mercerot. Pe coarnele diavolului, ciudată 
manieră de a-ţi primi clienţii... fiindcă am venit aici pentru o 
afacere. 

Şi, supărându-se se apropie de el până când aproape îl 
atinse, şi cu privirile înfipte în ochii lui, îi spuse pe un ton rece: 

— După cum ţi-am spus, am venit pentru o afacere, deci 
am dreptul la politeţea pe care o acorzi tuturor clienţilor. N-ai 
nici un motiv pentru că ţi-am fost servitor acum douăzeci de ani 
să te crezi îndreptăţit să mă dai afară. 

Jupân Mercerot păru că se împacă cu situaţia. Trase zăvorul 
uşii şi se aşeză lângă Robin. 

— E adevărat, uitasem că nu-mi mai eşti servitor de multă 
vreme... de-atunci de când te-am dat afară fiindcă mă furai cu 
neruşinare. 

— Cam grele cuvinte pentru cei câţiva bănuţi nenorociţi pe 
care ţi i-am furat, recunosc, spuse Robin. Dar nu pentru aşa de 
puţin lucru m-ai dat afară, trebuie să recunoşti. 

— Dacă-mi dai voie, observ că până acum n-ai spus nimic 
despre afacerea pentru care ai venit, şi timpul trece... pentru 
mine, vezi tu, timpul înseamnă bani. 

— Fie, jupâne, spuse liniştit Robin. Mai întâi de toate, am 
venit după punga pe care mi-o datorezi. 

— S-a făcut? întrebă repede negustorul. 

— Dacă spun că am venit după pungă, înseamnă că s-a 
făcut, pe coarnele diavolului! 


Când? 

— leri. 

— Cum? 

În felul în care ţi-am spus. Am pus mâna pe domnişor. A 
durat câtva timp, dar eu sunt de felul meu răbdător. 
Imagineazăţi că în tot acest timp nici măcar nu dăduse pe 
acasă. S-ar părea că nefericitul presimţea ce-l aşteaptă. În cele 
din urmă a venit. Am avut împreună o discuţie şi am plecat să 
ne explicăm. A urmat restul. Aşa încât îmi datorezi o pungă. 


Şi Robin întinse mâna ca unul ce se grăbeşte să-şi 
primească dreptul. 

Jupân Mercerot păru că nu se îndoieşte de cuvântul lui 
fiindcă, fără să se mai lase rugat, îi întinse punga, pungă pe 
care Robin, neglijent, o băgă în buzunar. 

— Asta-i tot ce aveai să-mi spui? întrebă jupân Mercerot. 

— Jupâne, spuse Robin, pe când mai eram în serviciul tău, 
te-am văzut, pe tine şi soţia ta defunctă, disperaţi că nu aveţi 
copii. Asta m-a făcut ca acum paisprezece ani să nu ezit şi să-ţi 
încredinţez o fetiţă pe care voiam să o salvez de stăpânul meu 
de atunci, contele de Nevers. Dar cum prevăzusem că într-o 
bună zi mama ei va cere să-i fie înapoiată, ţi-am cerut să-mi 
semnezi o hârtie prin care recunoşti că acel copil pe care ţi-l 
încredinţasem, era fiica contelui de Sombernon. Aşa încât am 
dreptul să cer acel copil, devenit acum o tânără şi frumoasă 
fată... despăgubindu-te, aşa cum e drept, de banii pe care i-ai 
cheltuit pentru întreţinerea ei. 

Jupân Mercerot sări cât colo, şi, livid, cu vocea gâtuită, 
spuse: 

— Nu cumva vrei să-mi iei pe fiica mea? 

— Poate, dacă nu ne vom înţelege. 

— Nefericitule, deci îmi vrei ruina? 

Cu un efort de voinţă, jupân Mercerot reuşi să se 
stăpânească. Se apropie de Robin şi, cu o voce mieroasă 
încercă: 

— Ascultă, Robin, nu vrei să-mi înapoiezi hârtia aia pe care 
ti-am semnat-o atunci? 

— M-aţi mai întrebat asta de zece ori până acum, şi de 
fiecare dată răspunsul a fost nu. 

— Îţi dau... o sută de livre!... O mie de livre!... zece mii de 
livre! e o avere, gândeşte-te bine. 

— Chiar dacă mi-ai da de o sută de ori mai mult, şi tot aş 
refuza. 

— De ce? gâfâi jupân Mercerot. 

— Pentru că, explică Robin cu o anumită solemnitate, 
pentru o singură dată în viaţa mea de ticălos am făcut şi eu o 
faptă bună, şi vreau s-o duc până la capăt, cu orice preţ. Refuz 
averea pe care mi-o oferi pentru că, dacă mama ei se va 


prezenta într-o bună zi, vreau să-i înapoiez fiica fără ca tu să 
poţi contesta. 

— Dar mama ei e moartă, bolborosi jupân Mercerot, o ştii şi 
tu! 

— Tu spui asta, jupâne. Eu nu ştiu nimic, replică Robin fără 
să clipească. 

— Dacă ar fi trăit, spuse Mercerot, aş fi găsit-o până acum, 
ce dracu'! am căutat-o multă vreme. 

Şi privindu-l bănuitor: 

— Nu ai alt motiv decât ăsta? 

— Ce alt motiv ai vrea să am? făcu naiv Robin. Da, sunt de 
acord că tânăra se simte bine cu tine, care ai crescut-o, care ai 
făcut din ea o adevărată domnişoară, care o iubeşti ca un tată... 

— Şi atunci, făcu repede jupân Mercerot, ce mai vrei? 

— Vreau să văd copilul, spuse net Robin. 

— De ce? 

— Pentru că ştiu că-i ameninţată şi vreau să veghez asupra 
ei. 

— Ce te face să crezi că-i ameninţată? 

— Cu câteva zile în urmă au vrut s-o înnece. Crezi că a fost 
un accident? 

— Fără îndoială, afirmă jupân Mercerot. Şi cu un început de 
nelinişte pe care nici nu încercă s-o ascundă. Ai motive să crezi 
contrariul? Ştii ceva? Vorbeşte. 

— Nu ştiu nimic, făcu Robin, numai atât: Jean de 
Burgundia, conte de Nevers a voit s-o asasineze pe Flore de 
Sombernon. Jean de Burgundia, devenit duce de Burgundia, 
domneşte ca un stăpân în Paris şi imediat Flore de Sombernon, 
devenită Flore Mercerot, este asaltată în plină zi în scopul de a 
fi aruncată în râu şi aşa s-ar fi şi întâmplat dacă n-ar fi intervenit 
câţiva viteji necunoscuţi. Poate că nu-i decât o coincidenţă. Dar 
trebuie să fii de acord că devine neliniştitor. Cel puţin, pe mine 
mă nelinişteşte. 

Jupân Mercerot ascultase cu atenţie explicaţia lui Robin şi 
pe buze-i trecu un surâs fugar. De-acum era stăpân pe el însuşi. 

— Se poate, spuse el după câteva clipe, să ai dreptate. În 
acest caz, pentru siguranţa fiicei mele nu trebuie să-ţi refuz 
ajutorul pe care mi-l oferi. O vei vedea, aşa cum doreşti. Te voi 
conduce la Flore şi te voi lăsa împreună cu ea fiindcă eu am de 


lucru şi m-ai făcut deja să pierd o mulţime de timp, asta fără 
supărare. 

— Lucrează, jupâne, lucrează. Şi dacă nu vrei să te 
deranjezi să mă însoţeşti, n-ai decât să-mi arăţi drumul, mă 
descurc şi singur. 

Jupân Mercerot făcu semn că nu. Deschise uşa cabinetului 
şi o luă pe un coridor. In trecere, o întâlniră pe bătrâna 
Simonne. Jupân Mercerot îi făcu un semn misterios şi-i dădu un 
ordin în şoaptă. 

Cât era el de şmecher, dar Robin nu observă nimic. 

Intrară într-o cameră mobilată destul de modest. Era 
camera preferată a tinerei în care aceasta stătea de obicei. 
Acolo îşi trecea timpul cu diverse broderii, citea, picta sau făcea 
muzică, potrivit dispoziţiei de moment. 

Se ridică pentru a-l întâmpina pe cel pe care-l credea tatăl 
său, şi se înclină cu gingăşie în faţa lui Robin care, jenat şi 
tulburat, se îndoi din două şi aşteptă ca jupân Mercerot să dea 
explicaţiile necesare. 

Jupân Mercerot i-l prezentă fetei pe Robin ca fiind un vechi 
tovarăş al său care s-a jucat cu ea încă pe când nu ştia să 
vorbească, după care se retrase imediat, nu mai înainte de a 
arunca o privire poruncitoare Simonnei, care-i răspunse printr-o 
clipire. 

O dată uşa închisă, fizionomia-i căpătă o expresie de o 
ferocitate îngrozitoare în timp ce schiţa un gest de ameninţare 
la adresa lui Robin care nu-l putea vedea. 

Atunci pentru nefericitul Robin începu supliciul care-l făcu 
să şiroiască de sudoare: el, tâlharul, hoinarul, obişnuit mai 
degrabă să fure pe Petit-Pont, să spună nimicuri şi să-şi 
măsoare cuvintele pentru a nu înspăimânta pe acest copil 
nevinovat şi totodată s-o facă pe această zgripţoroaică să-şi 
părăsească postul, fie numai şi pentru un minut. 

Şi totuşi făcu faţă cu vitejie. Şi tot vorbind, gesticula din 
plin cu unicul scop de o face pe Flore să privească un inel pe 
care şi-l băgase pe degetul mic. Inelul aparţinea lui Milon de 
Talazar care i-l încredinţase cu scopul de a câştiga încrederea 
fetei. 

Până la urmă îşi atinse scopul. Privirile tinerei se ţintiră 
asupra inelului şi tresări. 


Fură ajutaţi de un incident. La uşa exterioară cineva bătea 
discret. Simonne, cu auzul ei fin, auzea foarte bine, dar făcu pe 
surda. Văzând asta, Flore cu vocea-i melodioasă dar fermă, îi 
spuse: 

— Nu auzi că bate cineva? Du-te şi deschide, Simonne. 

La acest ordin direct, Simonne nu cuteză să se opună. Se 
ridică blestemând în sine şi plecă în fugă hotărită să se întoarcă 
la cei doi cât mai repede. 

— Sunt scutierul seniorilor de Passavant şi Talazar, care m- 
au trimis la dumneata. Mă credeţi, domnişoară, nu-i aşa? 

— Da, pentru că porţi inelul iubitului meu Milon. 

— Seniorul de Talazar face o scurtă călătorie împreună cu 
seniorul de Passavant. Vi se va spune probabil că seniorul Milon 
a murit. Nu credeţi asta domnişoară, dar să vă prefaceţi a 
crede. Mai ales, nu arătaţi o durere exagerată. Să aveţi aerul că 
vă consolaţi destul de uşor cu această moarte. 

— De ce? întrebă Flore, neliniştită. 

— Ar fi prea mult de explicat, spuse laconic Robin. Seniorul 
de Passavant lucrează în sprijinul dumneavoastră şi asta trebuie 
să vă liniştească. Şi asta nu-i totul. Nu sunteţi fiica jupânului 
Mercerot. În Burgundia vă numiţi Flore, contesă de Sombernon, 
nu departe de Dijon. Jupân Mercerot n-are nici un drept asupra 
voastră, nici unul, mă auziţi? Nu uitaţi asta şi nu vă uitaţi nici 
numele: Flore de Sombernon. Să ştiţi că putem proba că sunteţi 
unica moştenitoare a titlului şi numelui. 

Flore se ridică, mai albă decât dantela care-i împodobea 
gâtul fin şi delicat. Picioarele-i tremurau şi nu reuşea să stea 
decât datorită unui efort miraculos de voinţă. Murmură: 

— Aveam o presimţire! 

Şi împreunându-şi mâinile, îl imploră: 

— Pentru Dumnezeu, un cuvânt, domnule. Părinţii mei?... 
Tatăl meu?... Mama mea?... 

— Mama voastră este o nevinovată şi nefericită victimă a 
uneia dintre cele mai sumbre fatalităţi care s-a abătut vreodată 
asupra unei fiinţe omeneşti. Trebuie să o iubiţi pe mama 
voastră, să o veneraţi fiindcă nu este cu nimic vinovată de 
nefericirea voastră. De ani îndelungaţi vă caută şi vă strigă... 
aşa cum o chemaţi şi dumneavoastră de când aţi aflat că 
trăieşte. 


— Mama! murmură extaziată Flore, mama!... Oh! Vă 
conjur, domnule, spuneţi-mi... unde este?... Aşa de mult vreau 
s-o văd, să o cunosc, să o strâng în braţe... s-o consolez, fiindcă 
sunt sigură că-i nefericită, o ştiu, am ghicit-o. Spuneţi-mi, unde-i 
mama? 

Robin dădu îndurerat din cap. 

— Nu puteţi s-o vedeţi încă, spuse el. 

Flore se clătină şi un suspin o sufocă. Şi totuşi insistă: 

— Nu pot s-o văd... numai s-o văd? Vă jur că nu va afla 
nimeni. Nici chiar mama mea, dacă trebuie. Voi şti să mă abtin, 
v-o jur! 

Fără îndoială că Robin nu prevăzuse o asemenea explozie 
de dragoste filială. Îîncurcătura îi creştea din ce în ce şi nu ştia 
ce atitudine să adopte între a tăcea şi a dezvălui cu brutalitate 
tristul adevăr. 

În acel moment distinse cum pe coridor cineva se strecura 
pe furiş. Făcu un semn fetei care, tremurând, se lăsă să cadă 
înapoi pe scaun şi reluă maşina! lucrul întrerupt la broderia pe 
care o lăsase din mână la intrarea tatălui său. În ce-l priveşte pe 
Robin, acesta începu să fornăie: 

— Da domnişoară, imaginaţi-vă că aceste mâini mici şi 
frumoase care cu îndemânarea lor împodobesc această bucată 
de mătase, pe vremuri trăgeau de mustaţa pe care o vedeţi, în 
timp ce buzele voastre ciripeau: mama!... Mama!... Mă credeaţi 
mama voastră, buna doamnă Mercerot. Şi cu un râs gros: e 
pentru prima dată când am fost luat drept femeie. 

Simonne, care asculta la uşă, nu mai vru s-o lungească. 
Deschise brusc uşa şi strecură o privire furişă spre Robin, care 
continua nepăsător să evoce amintiri imaginare. Flore părea că 
lucrează cu sârguinţă la broderia ei. Simonne, satisfăcută, 
explică pe un ton vexat: 

— Cine credeţi că a bătut? Nebuna aceea de Bonne care 
acum câteva zile a asmuţit mulţimea asupra noastră de era 
gata să ne sfâşie. Da, a avut neruşinarea să vină aici şi să ceară 
de pomană. Bineînţeles că am trimis-o la toţi dracii. 

— Ai greşit, spuse repede Flore, nefericita asta nu ştie nici 
ce spune, nici ce face. Cum de-ai avut inima să o goneşti? Nu-ţi 
permit o asemenea răutate, du-te şi caut-o Simonne. 

— Dar, domnişoară... încercă să protesteze Simonne. 


— Du-te şi caut-o şi să o aduci aici, repetă Flore. 

Şi de această dată tonul, fără a-şi pierde nimic din 
muzicalitate, era de aşa natură încât bătrâna nu îndrăzni să se 
opună şi plecă bolborosind. 

Robin urmărise scurta scenă cu interes şi emoție. 

— Vreţi să vă cunoaşteţi mama? 

Flore nu mai avu puterea să răspundă, dar îşi uni mâinile 
într-o rugăminte mută, în timp ce ochii implorau. 

— Curaj, nobilă domnişoară, curaj. Mama voastră vine... se 
apropie... 

— Dumnezeule! gemu Flore, cu ochii înspăimântați aţintiţi 
asupra uşii deschise, nu cumva?... 

— lat-o! şopti Robin arătând cu privirea spre Bonne nebuna 
care apăruse în uşă, împinsă de Simonne care se miorlăia: 

— Ei, hai, acum intră, domnişoara care-i atât de bună te-a 
iertat, ceea ce eu n-aş fi făcut-o niciodată. Întră şi cere iertare în 
genunchi binefăcătoarei tale... pe care ai vrut să o asasinezi, 
nebuna dracului. În genunchi, în genunchi şi cere-ţi iertare. 

Când fata privi de aproape figura îndurerată, veştejită de 
mizerie, acea faţă pe care n-o văzuse niciodată prea bine, inima 
i se frânse şi se prăbuşi în braţele nebunei, suspinând disperată. 

Şi lucru straniu, s-ar fi putut spune că nebuna înţelege 
tristeţea imensă a tinerei care o strângea în braţe. Işi trecu 
mâna slabă prin pletele blonde ale fetei cu un gest mângâietor, 
aproape, matern şi spuse cu o voce blândă, muzicală, din care 
răzbătea o uşoară mirare: 

— Plângeţi?... De ce?... Sunteţi fericită că puteţi plânge... 
Eu nu mai pot... nu mai am lacrimi, am plâns prea mult... e 
mult, mult timp de-atunci. 

Simonne, cu spiritul mereu treaz, se miră de starea în care- 
şi vedea tânăra stăpână şi se înduioşă: 

— Sfântă Simonne! Ce vi s-a întâmplat, domnişoară... 
Nebuna asta, s-o înghită iadul, v-a tulburat chiar atât de mult? 

— Da, interveni repede Robin, care cu o privire grăitoare îi 
recomandă mai multă prudenţă tinerei, da, vederea nefericitei 
ăsteia care a fost cât pe ce să-i pricinuiască moartea. E un copil 
prea sensibil. 

Văzând-o de-acum stăpână pe ea, Robin îşi luă rămas bun, 
spunând: 


— Acum, vă las domnişoară. Dacă-mi permiteţi, voi reveni 
cât mai curând. 

— Chiar vă rog, domnule, spuse tânăra, ale cărei priviri 
erau elocvente. Veniţi cât mai curând să-mi spuneţi ce mai 
faceţi. 

— Bine, fornăi Robin, subliniindu-şi spusele cu o privire tot 
atât de elocventă, voi reveni când mă voi întoarce din călătoria 
pe care mă pregătesc s-o fac, adică în primele zile ale lui iulie, 
nu mai înainte. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră, domnule, îl povăţui Flore, 
făcându-i un semn cu ochiul, drumurile par îngrozitor de 
nesigure în vremurile noastre. 

— Ei aş! o asigură Robin, râzând din inimă, plec cu câţiva 
prieteni care nu sunt nici ei nişte bebeluşi, vă asigur de asta. Nu 
ni se va întâmpla nimic rău. 

Şi ieşi, condus de Simonne, care surâdea enigmatic. 

Dintr-o veche obişnuinţă pe care i-o dicta prudenţa, se 
învălui în manta cât mai bine şi, ridicându-i gulerul, îşi ascunse 
şi faţa. Mergea cu un aer absent, neacordând nici cea mai mică 
atenţie celor ce se întâmplau în jurul său. 

Când ajunse la intrarea în Palat, o luă pe sub bolta 
monumetală a porţii. Cam zece soldaţi bântuiau pe acolo, 
nepăsându-le că încurcau circulaţia. Robin, absent ca la început, 
nu le dădu nici o atenţie şi intră în mijlocul lor. 

Atunci, ca din întâmplare, soldaţii se grupară în faţa porţii, 
una din aripile acesteia fiind închise, închizând astfel drumul. În 
acelaşi timp, din corpul de gardă aflat în curte, lângă capela 
Saint-Michel, ieşiră alţi soldaţi care baricadară drumul din faţă. 

Simţindu-se înconjurat, Robin reveni brusc la realitate. 
Ridicându-şi privirile, zări pe ultima treaptă a peronului corpului 
de gardă figura zeflemitoare a lui Malâtre care-l arăta chiar pe 
el soldaţilor. Lângă el se afla jupân Mercerot, surâzând sinistru. 

inţelese mult prea târziu că e prins. Înainte de a putea 
scoate spada din teacă, fu înhăţat, legat, ridicat pe sus şi dus de 
acolo. 

Când îşi reveni din uluială, se văzu înlănţuit în fundul unei 
celule, nearisită şi întunecoasă. Cu un rânjet melancolic se 
consolă, spunându-şi: 


„Am spus eu că e prea frumos pentru ca să dureze. De 
data asta cred că ăsta-i ultimul meu popas înaintea saltului final 
pe care-l voi face la capătul funiei.” 


XVII.NEGUSTORUL ACŢIONEAZĂ 


Se pare că jupân Mercerot acorda o importanţă deosebită 
arestării lui Robin, deoarece împinse precauţia până acolo încât 
urmă grupul care-l transporta până la fostul palat d'Artois, 
devenit palatul de Burgundia, în care intră şi el. Nu plecă de 
acolo decât atunci când văzu uriaşa uşă a palatului închizându- 
se în urma prizonierului şi a escortei sale. 

Abia atunci avu curajul să suspine uşurat şi o luă înspre 
casă. În timp ce mergea, se gândea: 

„Acum iată-mă debarasat de blestematul de Robin şi de 
amenințările sale. Treaba e bine făcută: Jean de Burgundia nu-l 
va ierta. Şi nimeni nu va mai putea dovedi că Flore nu-i fiica 
mea. Pe de altă parte, sunt liber şi din partea acelui tânăr 
zăpăcit care mi-ar fi încurcat planurile fiindcă o iubea pe Flore. 
Hm, două obstacole serioase au fost îndepărtate.” 

Ajuns acasă, o chemă pe Simonne în cabinetul său şi o 
întrebă: 

— Ei bine! a spus ceva interesant? 

— Nimic, stăpâne, îl linişti Simonne. Nu i-am pierdut o clipă 
din ochi. 

— Eşti sigură? insistă jupân Mercerot. 

— Dacă vă spun că nu i-am pierdut o clipă din ochi!... Dacă 
ar fi spus ceva, aş fi auzit cu siguranţă. Nu sunt surdă, slavă 
Domnului. 

— Bine, spuse jupân Mercerot care, văzând-o cum se 
zburleşte, preferă să nu mai insiste. Şi adăugă: Urmează-mă, 
Flore va avea nevoie să fii lângă ea. Îți vei da silinţa s-o 
consolezi, fiindcă am o veste proastă pentru ea. 

— Nu faceţi pe secretosul cu mine, cunosc deja vestea cea 
rea. 

Şi coborînd vocea, cu un gest semnificativ: 

— V-aţi debarasat de amorezul care vă deranja. 


Jupân Mercerot, nepăsător, făcu din cap semnul că da. 

Amândoi, cu figuri triste, de circumstanţă, intrară în 
camera fetei şi Simonne, cea dintâi, alergă la ea cu lacrimi în 
ochi şi o îmbrăţişă. 

Bonne Nebuna plecase de mult, oricât încercase Flore s-o 
mai reţină. 

Jupân Mercerot se aşeză şi începu: 

— Flore, copilul meu, am o veste tristă pentru tine. 

Flore înţelese că urma ceva deosebit. Făcu un efort şi 
murmură: 

— Te rog, tată, vorbeşte!... 

— S-a certat cu un gentilom, s-au bătut... şi... acum e mort. 

Dar ştirea, care în alte circumstanţe ar fi fost fatală, de 
această dată pentru fată fu binefăcătoare, în sensul că îi dădu 
un motiv plauzibil pentru a-i permite să plângă din toată inima, 
eliberându-se de lacrimile şi durerile care o sufocau, şi care 
lacrimi izbucniră imediat. În afară de asta, lacrimile o mai 
eliberau şi de constrângerea la care o supunea comedia ce 
trebuia s-o joace. 

Simonne o luă iarăşi în braţe şi începu să plângă mai abitir 
ca ea. 

Văzând acestea, jupân Mercerot, satisfăcut că lucrurile 
mergeau mai bine decât sperase, făcu un semn Simonnei, se 
ridică uşurel şi plecă în vârful picioarelor. 

A doua zi, Simonne constată cu surprindere, dar nu fără o 
oarecare uşurare, că Flore nu mai părea chiar atât de afectată 
de moartea iubitului său. Şi-şi spuse: 

„Cred că jupân Mercerot a avut dreptate. Şi pe gânduri: 
Dar cum se poate să mă fi înşelat într-atât asupra micuţei?” 

Asta se întâmpla în timpul dimineţii. Câteva momente mai 
târziu, Simonne încercă o nouă surpriză: Flore o rugă să-i ceară 
tatălui său să vină la ea pentru un moment. Şi negustorul se 
grăbi să vină. 

Cu multă blândeţe şi accentuând încă mai mult deferenţa 
pe care i-o arătase întotdeauna până în acea zi, jupân Mercerot 
vorbi primul: 

— Simonne mi-a spus că doriţi să-mi vorbiţi, şi vedeţi că, 
lăsând deoparte orice preocupare, m-am grăbit să sosesc. 


Vorbiţi fără teamă, copilul meu, cereţi-mi orice şi fiţi convinsă că 
vă voi îndeplini orice dorinţă. 

— De ce, se miră Flore uşor neliniştită, de ce îmi spuneţi 
voi? De ce atâta politeţe, cu care nu sunt obişnuită? 

— Vă voi explica, se grăbi să spună jupân Mercerot, 
liniştindu-se deplin. Am avut fericirea să aduc câteva servicii 
Maiestăţii Sale, Regina Isabeau, ca şi monseniorului duce de 
Burgundia. Aceştia au fost atât de amabili, încât mi-au trimis 
actele de înnobilare şi mi-au dăruit un domeniu seniorial care 
acordă titlul de conte proprietarului său. 

Flore tresări. Numele domeniului, pe care negustorul încă 
nu-l pronunţase, acel nume, Sombernon, îi trecu prin minte fără 
să-şi dea seama de ce. 

— Vă felicit, domnule. 

Cuvântul îi ieşi din gură fără voia ei. ŞI-I regretă imediat. 
Dar jupân Mercerot nu păru defel mirat. Dimpotrivă, aprobă: 

— Foarte bine, Flore. Sunt mulţumit văzându-vă că 
acceptaţi cu uşurinţă micile schimbări pe care obişnuinţa le fac 
atât de greu de înlocuit. Ştiu că gusturile vă sunt destul de 
simple şi mărturisesc că mi-era teamă că această schimbare 
bruscă a situaţiei ar fi putut să vă înfricoşeze puţin. Sunt 
încântat că nu este aşa. 

— Nu mi-aţi spus, observă Flore, roşind, şi puţin încurcată, 
numele domeniului pe care l-aţi primit. 

— Domeniul Sombernon, în Burgundia, aproape de Dijon. 

Flore se aştepta la acest nume, aşa încât nici măcar nu 
tresări. Îşi închise doar ochii, incapabilă de a mai susţine 
privirile jupânului Mercerot care-i scormoneau faţa. 

Acesta o crezu orbită de mândrie şi, surâzând satisfăcut, se 
lăudă: 

— E un domeniu frumos, Flore, şi pe care am avut ocazia 
să-l vizitez cu mulţi ani în urmă. Şi, cu flăcări în ochi: Pământuri 
frumoase, domeniu frumos! Mă însărcinez să-l fac să producă 
cel puţin două mii de livre rentă. E o sumă frumoasă, la urma- 
urmei. 

— Aşa încât, spuse Flore, puţin palidă, veţi deveni conte de 
Sombernon, fiindcă presupun că vă veţi lăsa numele pentru a-l 
lua pe cel al domeniului. 


— Nu, spuse el grav. Voi, Flore, voi veţi purta titlul şi 
numele de contesă de Sombernon. Eu sunt şi voi rămâne jupân 
Mercerot. Asta vă miră, spuse el văzând la Flore un gest de 
surpriză, şi ar mira pe oricine, presupun. Şi totuşi, aşa va fi. Şi, 
ridicând din umeri: Sunt un burghez mult prea vechi, iar părinţii 
mei au fost tot burghezi. Şi titlul e un titlu care valorează pentru 
mine mult mai mult decât oricare titlu de nobleţe. Ştiţi că dacă 
aş fi vrut, aş fi fost demult starostele negustorilor? 

— Dar, domnule, se miră naiv Flore, de ce nu acceptaţi 
titlul de conte? 

— Acest titlu este pentru tine, copilul meu, spuse jupân 
Mercerot cu blândeţe. Eu mă mulţumesc cu titlul meu de 
burghez al Parisului. Sunt un negustor modest, fără ambiţii 
personale. Cu tine este altceva. Vreau ca fiica mea să fie 
deasupra tuturor. Şi pentru început — fiindcă nu-i decât un 
început, Flore — îţi dăruiesc domeniul şi titlul. Pe Notre-Dame! 
contesă de Sombernon, asta sună mult mai bine decât baroană 
de Talazar! 

Şi se grăbi să schimbe conversaţia, reluîndu-şi aerul 
bonom: 

— Să vedem, încă nu mi-aţi spus ce doreaţi să-mi crereţi. 

— Domnule, spuse tânăra cu emoție în glas, după vestea 
înfricoşătoare pe care mi-aţi adus-o ieri, înţelegeţi foarte bine că 
simt nevoia să mă distrez puţin. 

— Da, foarte bine. Vrei să te trimit pentru câteva zile la 
tară? 

— Ştiţi că am o oarecare slăbiciune pentru acea nefericită 
căreia toţi îi spun Bonne Nebuna. Aş vrea... Aş vrea să-mi 
permiteţi să o ţin pe lângă mine. O voi îngriji, şi, cine ştie? Poate 
o voi vindeca. Pentru mine ar fi o distracţie minunată, şi 
totodată o acţiune de caritate. 

Simonne, care asistase până acum la această discuţie fără 
să scoată o vorbă, nu-şi dădu osteneala să reflecteze şi-şi dădu 
imediat o părere care nu i se ceruse: 

— Să o primim pe cerşetoarea aia, nebuna aia periculoasă, 
aici! S-o ia dracu'! Sfântă Simonne, ajută-ne! Cred că ţi-ai 
pierdut minţile dacă gândeşti aşa. În ce mă priveşte, aş 
prefera... 


—  Tăcere, Simonne, o întrerupse poruncitor jupân 
Mercerot, nu-mi displace ca fiica mea, contesa de Sombernon 
să-şi continuie activitatea de binefacere... şi această activitate 
să fie cunoscută. Aşadar, copilul meu, va fi precum doreşti. 

— Oh! Mulţumesc, domnule! spuse Flore bucuroasă. 

Jupân Mercerot se retrase în cabinetul său, mulţumit de tot 
ce făcuse până atunci. 

Flore, în urma permisiunii obţinute, fără a ţine seama de 
protestele Simonnei, dădu ordinele necesare pentru ca mama ei 
să-i fie adusă cât mai repede, plecând chiar ea după Bonne. 
După cum spusese, spera s-o vindece. 

Când înţelese ceea ce i se cere, nebuna făcu mutre. Se 
simţea bine acolo unde se afla şi nu ţinea să-şi schimbe locuinţa 
sau obiceiurile. Şi totuşi Flore reuşi până la urmă să o convingă. 

Întoarse la locuinţa jupânului Mercerot, prima grijă a fetei a 
fost s-o spele, s-o îmbrace şi s-o pieptene pe bolnavă. Aşa încât, 
spălată, îmbrăcată cu haine simple dar curate, bolnava părea 
mult întinerită, încât până şi Simonne remarcă faptul. 

— E sigur că nu-i atât de bătrână pe cât pare, spuse 
aceasta. Şi a fost o femeie frumoasă la vremea ei. 

Seara, Flore o duse într-o cameră confortabilă, frumos 
mobilată, o dezbrăcă, o culcă şi o păzi ca pe un copil până când 
aceasta adormi. 

Însă, la mai puţin de o oră, un zgomot înspăimântător o 
făcu să alerge acolo. 

Bonne se sculase, se îmbrăcase din nou în zdrenţele ei, pe 
care încă nu i le aruncase nimeni, şi, în întuneric, căuta ieşirea. 

Fetei îi fu cu totul imposibil s-o îmblânzească. Repeta cu 
încăpățânare: 

— Trebuie să merg la mine!... Trebuie să merg la mine! 

Şi cum Flore încerca şi tot insista, nebuna o copleşi cu cele 
mai mari insulte, după care începu să strige: 

— Săriţi!... Ucigaşii!... Pe ei!... 

Trebuiră să-i deschidă uşa. Nebuna ieşi şi o luă la fugă, ca 
şi când ar fi fost urmărită de cineva, necontenind cu înjurăturile 
şi blestemele. 

Flore, răvăşită, se întoarse tristă în camera sa, urmărită de 
reproşurile Simonnei care o certa: 


— Vezi ce-ai făcut!... Ţi-am spus eu!... Câtă încăpățânare. 
Să ne aduci o nebună pe cap!... Dumnezeule! Casa asta nu-i o 
casă de nebuni! 

Flore se închise în cameră, se aşeză pe un scaun şi începu 
să plângă liniştit. 


XVIII.CÂTEVA EXPLICAŢII RETROSPECTIVE 


Cavalerul de Passavant, baronul de Talazar şi scutierul 
uriaş, Brancaillon, continuau să rămână închişi în mod voluntar 
în camera aflată chiar sub acoperişul hanului Truie-Pendue. 

In ziua în care Robin se dusese la vechiul lui stăpân, jupân 
Mercerot, vizită care se terminase atât de rău pentru el, 
Passavant şi Talazar îl aşteptaseră până noaptea târziu. Dar 
Robin nu apăru. Şi nici a doua zi. Cauza o cunoaştem. 

Talazar spuse: 

— Cred că bietul de el a fost prins de burgunzii care-l 
urmăreau. 

— E posibil, răspunse pe un ton rece Passavant. 

— Ce-ar fi dacă l-am căuta, propuse Talazar; ce spuneţi, 
cavalere? La urma-urmei, e scutierul meu. 

— Ne vom ocupa de Robin ceva mai târziu. Şi vreţi să-mi 
cunoaşteţi părerea? Ei bine, e un vulpoi bătrân, şi dacă s-a lăsat 
prins, veţi vedea că se descurcă şi singur. 

Şi zilele trecură fără ca cei trei să scoată nasul afară, decât 
privind prin lucarnă, de unde supravegheau strada Saint-Martin. 

Ce puteau face cei doi în timpul acestor ore îndelungate 
decât să discute între ei? Passavant şi Talazar nu se cunoşteau. 
Circumstanţele îi puseseră faţă în faţă doar de câteva ore. Şi-n 
timpul acestor ore îşi făcuseră unul altuia câteva servicii încât, 
lăsând la o parte simpatia pe care o simțeau unul pentru 
celălalt, deveniseră prieteni. 

Nu se cunoşteau, dar doreau să se cunoască. Era normal. 
Aşa încât începură să-şi povestească prin ce trecuseră până 
atunci. 

Viaţa lui Talazar era încă prea scurtă pentru a prezenta 
aventuri demne de a fi povestite aici. Se rezuma doar la atât: 


Era din Touraine, de unde nu plecase niciodată până acum. 
Tatăl său, seniorul de Talazar, căzuse în lupta de la 
Azincourt!:.După doi ani, murise şi nobila sa mamă. El, orfan, 
sărac, adunase toţi banii pe care putu să-i găsească şi odată 
datoriile de familie plătite, încredinţă conacul părintesc celor doi 
bătrâni servitori pe care-i mai avea, plecând la Paris unde spera 
să facă avere. Dar întâlnise în calea sa ochii albaştri ai 
frumoasei Fleurette (aşa o numea el pe Flore) şi-şi uitase toate 
proiectele de viitor. Asta ţinea de mai bine de şase luni. Şi cu 
fiecare zi, punga i se golea puţin câte puţin. 

Viaţa cavalerului de Passavant era mult mai lungă, mult 
mai plină de evenimente tragice, de lupte homerice. Avu de 
povestit timp îndelungat tânărului său prieten care, tremurând 
de entuziasm, nu se mai sătura să-l asculte. Şi încă seniorul de 
Passavant nu-i povesti totul. Cred că vom face mai bine dacă 
vom lăsa cele două personaje să vorbească chiar ele. Aşa se vor 
explica anumite aluzii, unele mici amănunte, care altfel ar părea 
obscure. 

— Trebuie să vă spun, baroane, că la zece ani, orfan de 
ambii părinţi, m-am trezit singur pe lume, fiindu-mi stăpân 
absolut, deoarece nu aveam nici o rudă. La doisprezece ani am 
fost închis în Turnul Huidelonne care, după câte ştii, este 
închisoarea palatului Saint-Pol. Acolo am stat doisprezece ani. 

— Doisprezece ani! sări Talazar. Şi ce crimă, un copil de 
doisprezece ani, ar fi putut s-o comită meritând o astfel de 
îngrozitoare pedeapsă? 

— O crimă de neiertat, explică Passavant cu surâsul său 
ironic. Am fost martorul unei trădări, agravate de o capcană, de 
asasinat şi de răpirea unui copil, totul agravat cu un sacrilegiu. 
Şi toate acestea au fost comise de doamna Isabeau de Bavière 
şi de monseniorul Jean de Burgundia, pe atunci conte de 
Nevers... Dumnezeu să-l ţină în viaţă până când ne vom termina 
socotelile. 

— Te rog, cavalere, explicaţi-mi. Despre ce crimă, despre 
ce sacrilegiu vorbiţi? 

— Fie, consimţi Passavant, întunecându-se, ca şi când 
acele amintiri i-ar fi aţâţat ura. La conacul meu se afla o tânără, 


1 Azincourt (Agincourt) — comună aproape de Marea Mânecii. Aici, la 
24 oct. 1415, armata franceză a fost învinsă de armata engleză. (N.T.). 


Laurence d'Ambrun, pe care o iubeam şi o veneram ca pe o 
soră mai mare. Laurence d'Ambrun a fost sedusă şi abandonată 
de Jean de Burgundia. După aceasta, se refugie la mine 
împreună cu copilul său, micuța Roselys... fiica lui Jean de 
Burgundia. Cum a aflat Isabeau de această întâmplare?... Nu 
contează. A aflat, şi de aici toată nefericirea. Prin trădare, 
minciuni şi ameninţări, a convins-o pe Laurence d'Ambrun să 
consimtă să se căsătorească cu Jean de Burgundia. 

— Asta ca să dea un nume copilului. 

— Poate că da. Dar Jean de Burgundia era căsătorit, şi soţia 
sa trăia. Dar Laurence d'Ambrun nu ştia asta. 

— Dar ducele ştia!... Şi totuşi a consimţit!... Acum înţeleg 
despre ce sacrilegiu e vorba. 

— Ceremonia nupţială, continuă Passavant, a avut loc 
noaptea, în capela conacului meu, pe care-l puteţi vedea de 
aici, deoarece se află chiar în faţa hanului. Odată sfârşit 
sacrilegiul, Jean de Burgundia o înjunghie pe Laurence 
d'Ambrun şi distruse toate dovezile crimei... Sau cel puţin aşa a 
crezut el. Dar în graba sa a uitat de un act pe care eu l-am 
păstrat cu grijă. Din cauza asta n-au îndrăznit să mă ucidă: nu 
ştiau cui lăsasem actul... Aşa încât, copil fiind, m-au închis într-o 
celulă din turnul Huidelonne, gândindu-se că voi ceda. 

— Şi micuța Roselys, ce s-a întâmplat cu ea? 

— S-a întâmplat că o mare doamnă, cu o inimă generoasă, 
a smuls-o morţii, deoarece era grav bolnavă. Şi această nobilă 
doamnă, neputând s-o înfieze chiar ea, ceru unui viteaz 
gentilom s-o adopte: seniorul de Champdivers. Aşa încât, 
Roselys d'Ambrun deveni Odette de Champdivers. 

— Spuneţi-mi cavalere, cum aţi reuşit să ieşiţi din turnul 
Huidelonne? Fiindcă aţi ieşit, pe toţi dracii, şi vă aflaţi în faţa 
mea. 

— l-o datorez lui Roselys, sau Odette de Champdivers, 
care, însoţită de regele Carol VI, a coborit într-o noapte în 
infernul în care eram închis şi mi-a deschis uşa. 

— Spune-mi, te rog, cavalere, cum, în pofida reginei 
Isabeau şi a lui Jean de Burgundia, v-aţi putut căsători cu aceea 
pe care o iubeaţi. Fiindcă aţi luat-o de soţie sunt sigur de asta. 

— Căsătoria mea cu Roselys d'Ambrun, sau Odette de 
Champdivers, a fost celebrată în biserica Saint-Jacques de la 


Boucherie, acum unsprezece ani. Şi trebuie să vă spun că 
mama  Roselys-ei, Laurence d'Ambrun, n-a murit în urma 
loviturii de pumnal a ducelui. A fost salvată de un personaj 
misterios şi sinistru, eminenţă cenuşie a reginei Isabeau, din 
faţa căruia toată lumea se dădea înapoi, înspăimântată, fiindcă 
îl credeau vrăjitor şi care se numea Saitano. 

— Aha! făcu Talazar aruncând o privire spre camera în care 
Brancaillon supraveghea prin lucarnă, faimosul vrăjitor care vă 
terorizează, nu ştiu în ce fel, viteazul scutier. 

— Chiar aşa, aprobă Passavant. Deci, acest Saitano, pe 
care nu-l judec, cu toate că a vrut de mai multe ori să mă ucidă, 
acest Saitano era un savant, un mare savant, care a salvat-o pe 
mama Roselys-ei. Soţia mea, mama ei şi cu mine, am plecat să 
ne ascundem fericirea la conacul Champdivers. 

Passavant tăcu o secundă, timp în care rămase cu ochii 
închişi, rememorând fără îndoială, zilele fericite pe care le trăise 
lângă iubita sa soţie. 

— Fericirea asta, reluă el, n-a durat decât şase luni. După 
acest răstimp, sănătatea Roselys-ei începu să lase de dorit. La 
început a fost ceva uşor, căruia mama ei şi cu mine nu i-am dat 
prea mare importanţă, fiindcă amândoi credeam că-i vorba de 
sarcină. Dar răul se agravă şi o boală cumplită, fulgerătoare, 
păru că se abate asupra sărmanei mele soţii. In mai puţin de o 
săptămână, ravagiile cauzate de boala nemiloasă fură atât de 
înfricoşătoare, încât eu, pe jumătate nebun de durere, m-am 
suit pe cal şi am plecat în căutarea lui Saitano. El singur mi se 
părea potrivit s-o salveze. Şi fatalitatea fu împotriva mea: am 
pierdut trei zile pentru a-l găsi pe bătrânul savant şi pentru a-l 
aduce la mine. Consultaţia a durat destul de mult timp. După 
care ne linişti pe toţi: pe bolnavă, pe mama sa şi pe mine. Dar 
după asta mă luă cu el să facem o plimbare prin grădină. ŞI 
acolo îmi dezvălui adevărul sinistru şi înfricoşător: Roselys 
murea. Roselys nu mai avea de trăit decât câteva zile. Saitano, 
el însuşi, cu toată ştiinţa sa, se vedea neputincios. 

— Bea o gură, cavalere, îl întrerupse Talazar, să bem 
împreună. Povestea voastră m-a răvăşit într-atât, încât simt 
cum gâtul îmi ia foc. 

Ciocniră paharele cu gravitate şi le goliră dintr-o sorbitură. 
Şi Passavant continuă: 


— Cu câtva timp mai înainte, Roselys dăduse de pomană 
unui cerşetor. Acel cerşetor, pe care nu l-am mai văzut 
niciodată, pentru a-şi arăta recunoştinţa, reveni a doua zi şi 
aduse un buchet modest de flori de câmp, în mijlocul căruia se 
afla un trandafir magnific, de un roşu aprins. Roselys luase 
trandafirul şi-l mirosise cu nesaţ de câteva ori... Şi a doua zi se 
arătaseră primele simptome ale bolii. Auzind acestea, Saitano 
surâse. Ceru să vadă trandafirul pe care-l găsi în vasul în care-l 
pusese Roselys. Era ofilit, negru, ca şi când ar fi fost ars. Nu-i 
aruncă decât o privire şi înţelese totul. Luă floarea, îmi făcu 
semn să-l urmez, şi merse în grădină unde o îngropă. 

— Trandafirul acesta, îmi spuse el, a fost otrăvit. Otrava cu 
care a fost îmbibat o cunosc mai bine ca oricare altul... având în 
vedere că eu am pregătit-o. 

— Atunci, strigai eu, Roselys e salvată! Sunt sigur că aveţi 
antidotul. 

— Da, replică Saitano, clătinând din cap, dar e târziu 
acum... am întârziat cu câteva zile. Dar n-are importanţă, voi 
face tot ceea ce-i omeneşte posibil ca să o salvez. 

Şi savantul se instală la noi, luptând zi de zi împotriva bolii. 

— Ei bine, şi a reuşit? întrebă neliniştit Talazar. 

— Roselys a zăcut încă un an, după care s-a stins în braţele 
mele. Asta-i tot ce-a putut face bătrânul savant. 

— Şi ce-a mai urmat după asta, domnule? 

— A urmat că, Laurence d'Ambrun, care nu trăia decât prin 
fiica ei şi pentru fiica ei, zdrobită de altfel şi de timpul 
îndelungat consumat cu îngrijirea bolnavei, a murit în mai puţin 
de două săptămâni, şi eu am rămas singur... Singur cu Saitano, 
care încă nu mă părăsise, fiindcă ghicise cele ce vor urma. 

— Ce anume, cavalere? 

— Foarte simplu: voiam să mă sinucid cu propria-mi spadă, 
când Saitano, care mă supraveghea îndeaproape fără ca eu să 
bănui ceva, mi-a smuls-o din mână şi mi-a spus: 

— Seniore de Passavant, aveţi ceva mai bun de făcut decât 
să vă sinucideţi. 

— Şi ce anume? urlai eu, furios. 

— Să o răzbunaţi pe Roselys, răspunse Saitano. 

— Bravo! sări în sus Talazar, pentru asta încep să-l 
îndrăgesc pe bătrânul savant pe care-l cred plin de bun-simţ. 


— Aşa încât puteţi să vă închipuiţi că mi-am luat spada şi 
am băgat-o la loc în teacă aţintind asupra lui Saitano nişte 
priviri încât nu mai era nevoie de vorbe. 

— Cavalere, îmi spuse bătrânul savant, n-am preparat 
decât un singur flacon din această otravă. Numai unul singur, şi 
nu mai mare decât o unghie. Flaconul acesta l-am înmânat 
doamnei Isabeau de Bavière. În ce priveşte cerşetorul care a 
adus buchetul otrăvit şi apoi nu a mai fost văzut... căutaţi în 
jurul lui Jean de Burgundia şi veţi găsi. 

După ce-mi spuse toate acestea, Saitano, sigur că de-acum 
înainte nu mă mai voi atinge de viaţa mea, m-a părăsit. Şi eu, 
eu m-am pus pe căutat. 

— Şi aţi găsit ceva, cavalere? 

— Cred că da, făcu Passavant cu un surâs înfricoşător. 

— Ei bine! sări în sus de bucurie Talazar, atunci ne vom 
bate, pe coarnele diavolului! Bătaie pe viaţă şi pe moarte. 
Cavalere, cred că însuşi bunul Dumnezeu ne-a condus unul spre 
altul. 

— Ei na, surâse Passavant, care părea că-şi regăsise 
calmul, chiar mai adineauri îl renegaţi pe Dumnezeu. Şi acum 
credeţi în el. Ce dracu', iubitule, nu sunteţi consecvent cu voi 
înşivă. 

Talazar rămase interzis un moment, după care izbucni în 
hohote de râs. 

Cam aşa îşi petreceau timpul cât au stat închişi în casă în 
mod voit. De altfel, trebuie să spunem că Passavant nu spunea 
decât ceea ce voia el să spună. După patru zile de asemenea 
existenţă, celor doi li se părea că se cunosc de când lumea, şi 
se simțeau uniţi de o afecţiune aproape fraternă. 

In acea zi, care era a 21l-una din lună, şi a patra de când 
dispăruse Robin, Talazar exclamă deodată: 

— Cavalere, încă nu mi-aţi spus ce semnificaţie are 
povestea cu mortul care nu moare niciodată, şi despre care aţi 
vorbit de atâtea ori cu Brancaillon care, la rândul lui, mă făcea 
să cred că aş fi cel din urmă om de pe pământ dacă n-aş crede 
în ea. Şi apoi, dacă îmi amintesc eu bine, în această poveste era 
vorba de o masă de marmură, de o gheară de oţel, de un 
vrăjitor, de un sac, şi în care voi jucaţi totdeauna rolul mortului 


care învie la momentul oportun. Ce vrea să spună toate 
acestea? 

Passavant începu să râdă în hohote. 

— Uite câte întrebări deodată, exclamă el. Dacă sunteţi 
amabil, le voi descâlci pe rând, explicându-vă în acelaşi timp 
misterul lor, care de altfel este foarte simplu. Mai întâi mortul 
care nu moare niciodată: sunt atins de o boală ciudată despre 
care n-am vorbit nimănui până acum, decât lui Saitano, care mi- 
a explicat lucrul în nişte termeni atât de ciudati... încât n-am 
priceput nimic din ei. Pe scurt, iată despre ce-i vorba... când mă 
aflu sub imperiul unei emoţii violente, mi se întâmplă deseori să 
rămîn ţeapăn. După cât pot vedea cei din jur, nu mai simt nimic, 
părându-li-se că au de-a face cu un cadavru. De altfel, chiar cu 
rigiditatea şi insensibilitatea unui cadavru, mai mult, se pare că 
nici bătăile inimii nu mi se mai simt. Pe scurt, par un cadavru. ŞI 
totuşi, nu sunt mort, deoarece aud şi văd tot ce se întâmplă în 
jurul meu. Numai că mi-e imposibil să vorbesc, să fac orice 
mişcare, chiar şi să clipesc. Asta până când ciudata paralizie 
dispare tot aşa cum a venit. 

— Drace, făcu Talazar, neliniştit, dar ştiţi că o asemenea 
boală este extrem de neliniştitoare? S-ar putea că, dacă indivizii 
vă cred mort, să se hotărască să vă înmormânteze... de viu... Ar 
fi înfricoşător. 

— Asta este, n-am ce face, declară liniştit Passavant. Deci, 
Brancaillon, văzându-mă de câteva ori în această stare, a 
încercat să-şi explice situaţia. Şi cum nu este un savant, a găsit- 
o pe aceea cu mortul care nu moare. 

— Atunci, cavalere, înseamnă că vă aflaţi în acea stare 
când v-au scos din pivnita doamnei Isabeau? 

— Probabil. 

— Şi v-aţi trezit chiar la timp, altfel aţi fi fost înecat. 

— Ba nu, făcu Passavant cu aerul său naiv, fiindcă vă aflaţi 
acolo. 

— Aha! făcu Talazar interzis. 

Am uitat să vă spunem că Brancaillon îi părăsise de două 
zile, plecând spre nu ştim care destinaţie, însărcinat, fireşte, cu 
vreo misiune misterioasă. 

În această dimineaţă, pe când Passavant isprăvea de 
povestit câteva din aventurile sale din tinereţe, uşa camerei lor 


se deschise uşor, împinsă de uriaşul scutier, care se trase într-o 
parte pentru a face loc unui individ cam tot atât de uriaş şi care- 
şi avea faţa ascunsă în gulerul mantalei. 


XIX.AVENTURIERUL BRETON 


Noul venit cobori gulerul mantalei descoperindu-şi faţa 
aspră, împodobită de o mustață uriaşă. Faţa lui arăta că omul 
trecuse cu puţin de cincizeci de ani. Acest personaj unea în el 
toate calităţile pentru a deveni înspăimântor: faţa aspră, voce 
tunătoare, maniere violente, gesturi bruşte şi ample. 

Alergă la Passavant şi-l strânse în braţe mai să-l sufoce, 
manifestând o bucurie zgomotoasă dar în mod vizibil sinceră. 
Şi-n timpul acesta tună: 

— Pe toţi dracii! pe maţele diavolilor! pe cornele dracilor! 
cavalere, sunt atât de fericit să vă reîntâlnesc! Sunt ani lungi de 
când nu ne-am mai văzut, şi credeam că l-aţi uitat pe vechiul 
vostru prieten, Tanneguy se Châtel. 

Passavant suportă cu eroism îmbrăţişarea fără să 
crâcnească, admirat fiind pentru aceasta de Talazar, înapoind-o 
cu o tot atât de mare vigoare, ceea ce demonstra o afecţiune 
reală. Dar asta nu-l împiedică să spună pe un ton naiv, care-i 
era propriu numai lui: 

— Sunt profund înduioşat de bunăvoința pe care mi-o 
arătaţi, domnule mareşal. 

— Bunăvoinţă!... Domnule mareşal!... izbucni Tanneguy, 
încruntându-se. Haida-de! cavalere, mie-mi vorbiţi aşa? 

— Fără-ndoială, spuse Passavant pe acelaşi ton. Nu sunteţi 
voi mareşalul de arme ale monseniorului delfin, căpitan general 
de Champagne, de Brie, şi ale tuturor ținuturilor de dincolo de 
Sena? Şef suprem al Armagnac-ilor? 

Tanneguy îl privi în faţă ca şi când ar fi fost gata să-l 
mănânce, după care izbucni: 

— Pe toţi dracii!... Dacă oricare altul decât voi mi-ar fi 
vorbit aşa, mi-aş fi spus: lată un om care crapă de invidie, un 
om de care trebuie să te debarasezi... şi am fi mers să ne 
explicăm într-un loc mai retras, cu spada în mână. Dar pe voi, 


cavalere, vă ştiu deasupra unor asemenea sentimente care ne 
domină aproape pe toţi. Şi cred, pe coarnele dracilor! că pur şi 
simplu aţi râs de mine. Asta ar fi costat şi mai scump pe oricare 
altul decât dumneata. 

Cavalerul îi apucă mâna şi i-o strânse puternic: 

— Ştiu, spuse el cu un aer serios, şi vă cer iertare, 
căpitane. Am făcut o glumă proastă. 

— Ei, asta-i acum! bubui Tanneguy, înveselit. Şi eu îmi 
spuneam: Pe toţi dracii, mi l-au schimbat oare pe Passavant al 
meu? 

Passavant făcu un semn lui Brancaillon, care, liniştit acum 
şi cu faţa numai zâmbet, ieşi afară din cameră. După care, 
cavalerul făcu prezentările între Talazar şi Tanneguy: 

— Baronul Milon de Talazar... Puteţi vorbi liniştit în faţa lui, 
căpitane, având în vedere că mă secondează în afacerea despre 
care scutierul meu v-a vorbit... Căpitanul Tanneguy du Châtel, 
unul din vitejii care m-au salvat de la moarte atunci când mă 
aflam pe scara eşafodului. V-am povestit acea aventură. 

— Reputația de îndrăzneală şi de vitejie a seniorului 
Tanneguy du Châtel îmi era cunoscută, spuse Talazar 
înclinându-se. Văd acum că ea este cu mult sub realitate. 

— De ce asta, tinere? întrebă Tanneguy, vizibil flatat. 

— Fiindcă trebuie să fii de o vitejie fără seamăn pentru a 
îndrăzni să te prezinţi în plină zi în oraşul în care, ani în şir ai 
fost comandantul jandarmilor şi unde, în consecinţă, eşti 
cunoscut de toată lumea, oraşul fiind acum în mâinile celor mai 
înverşunaţi duşmani care au pus un premiu mare pe capul tău. 

— Tinere, declară Tanneguy, sensibil la compliment, aveţi o 
figură care-mi place mult. Şi fiindcă sunteţi prietenul 
cavalerului, din acest moment sunteţi şi prietenul meu. Să ne 
strângem mâinile, pe toţi dracii! 

Şi întorcându-se spre Passavant: 

— Cavalere, nu dispun decât de o oră. Sunt aşteptat la ora 
nouă pentru o afacere urgentă, având în vedere că este vorba 
de bani. 

Tanneguy explică oaspeţilor săi scopul vizitei: 

— Nici nu-ţi poţi închipui, cavalere, cât de fericit sunt 
ştiindu-vă de partea noastră. Aşa încât, după cum vedeţi, n-am 
vrut să las nimănui onoarea de a trata cu voi această afacere. Şi 


am alergat într-un suflet pentru a vă spune: Pune-ţi chiar voi 
condiţiile, prietene.Oricare ar fi ele, vă asigur în numele 
Delfinului că vor fi îndeplinite. 

— Cum? exclamă Passavant pe tonul său naiv, numai 
pentru atâta lucru v-aţi riscat capul? 

— Pentru asta... şi pentru încă altceva. 

— Dar, iubite prieten, cine te-a făcut să crezi că aş dori să 
intru în serviciul delfinului? 

— Păi, spuse Tanneguy interzis, scutierul vostru. 

— Brancaillon, strigă Passavant cu severitate, deschizând 
uşa, animalule, ce-ai spus seniorului du Châtel? 

— Eul... Eu... Tunete şi trăsnete! protestă Brancaillon, gata 
să se sufoce. 

— Permiteţi, rectifică Tanneguy, scutierul vostru a venit să- 
mi ceară un permis de liberă trecere pentru voi. Şi atunci am 
crezut că v-aţi hotărît să vă alăturaţi nouă. Şi cu un regret 
vizibil: Pe toţi dracii, cred că m-am înşelat! 

— Da, declară cu sinceritate Passavant. 

Tanneguy îşi potoli necazul cu o serie de înjurături în care 
diavolul juca rolul preponderent. 

— In sfârşit, suspină el, pentru că n-am nici un mijloc de a 
vă convinge, să nu mai vorbim despre asta. Spuneţi-mi ce 
aşteptaţi din partea mea. 

— Păi, spuse Passavant, aş dori un ordin care să-mi 
permită să circul în libertate pe teritoriul Delfinului şi, dacă este 
cazul, să pot da ordine oricărui ofiţer. 

Tanneguy scotoci în buzunar şi scoase un pergament pe 
care-l întinse cavalerului, spunându-i: 

— lată ceea ce mi-aţi cerut. 

Passavant îl citi cu atenţie şi-l strecură în tunică, spunând 
simplu: 

— E perfect. 

După ce aşteptă câteva momente, văzând că nu capătă 
nici o explicaţie, Tanneguy izbucni: 

— Pe coarnele diavolului! Doar nu vreţi să mă faceţi să 
cred că aţi cerut ordinul ăsta în scop personal? 

— Nu, surâse Passavant, un pic răutăcios, e pentru serviciul 
Delfinului. 


— Dacă-i aşa, spuse Tanneguy, devenit deodată grav, 
explicaţi-mi cum se face că, refuzând să intraţi în serviciul 
Delfinului... intraţi totuşi în serviciul lui. 

— Dar nu intru deloc în serviciul său, exclamă Passavant. 
Nu-l cunosc pe acest copil, şi nici nu vreau să-l văd... decât dacă 
este absolut necesar... pentru el. Baronul de Talazar şi cu mine 
ne aruncăm într-o aventură. Care va dura atât cât va dura. Dar 
nu vrem să ne angajăm la mai mult, având în vedere că avem şi 
altceva de făcut. Nu dorim nici ca anturajul prinţului să ne pună 
beţe-n roate în ceea ce vrem noi să întreprindem. 

— În mod sigur, spuse Tanneguy, întunecat, asupra 
monseniorului atârnă o ameninţare. N-ar fi mai simplu şi mai 
prudent să-mi spuneţi tot ceea ce ştiţi? 

— E foarte drept ceea ce spuneţi, căpitane, replică 
Passavant cu puţină răceală în glas. Ei! Pe sfântul Dumnezeu, 
dacă aş fi ştiut ceva sigur, v-aş fi spus-o deja! Din nefericire, 
ştiu şi eu tot atât cât ştiţi şi voi. 

— Fie, acceptă Tanneguy, să rămânem în ceaţă, fiindcă nici 
voi nu ştiţi ceva precis. Asta nu mă opreşte să vă mulţumesc 
pentru avertisment. Şi totuşi, vă cunosc mult prea bine pentru a 
nu înţelege că, din momentul în care aţi hotărit să intraţi în 
luptă, ameninţarea, de oriunde ar veni ea şi oricât de nesigură 
ar fi, trebuie luată în consideraţie. In consecinţă, sper să nu mi-o 
luaţi în nume de rău dacă şi eu, dinspre partea mea, îmi voi lua 
unele precauţii. 

— Tocmai voiam să vă sfătuiesc asta, spuse repede 
Passavant. Vegheaţi cu mare atenţie şi mai ales asupra 
persoanei Delfinului. Când voi veni, nimeni nu trebuie să 
bănuiască motivele vizitei mele, mai ales tânărul prinţ. Sunt 
prietenul vostru şi am venit să vă fac o vizită care se va 
prelungi un timp oarecare. Explicaţia asta trebuie să-i 
mulţumească pe toţi, inclusiv pe Delfin. Dar, la urma-urmei, 
cine ştie? Poate că nu voi fi nevoit să ajung până la Melun; 
poate că nici nu va fi nevoie să ajung nici măcar pe teritoriul 
monseniorului. 

— Am priceput, îl asigură Tanneguy, vizibil mulţumit. Vreţi 
să vă spun ce idee mi-a venit, cavalere? 

— Spuneţi-o. 


— Ei bine! Atâta timp cât vă aflaţi în preajma lui Jean de 
Burgundia sunt liniştit: nu va putea face nimic. Fiindcă 
ameninţarea, din partea lui vine. 

— Asta este sigur. 

— Şi acum, aş comite o indiscreţie dacă v-aş întreba de ce 
interveniţi cu atâta generozitate în apărarea Delfinului pentru 
care de altfel nu nutriţi o simpatie prea mare?... Sau cel puţin 
aşa mi se pare. 

— Ei aş! făcu Passavant, în afacerea asta acţionez în folosul 
meu. 
Şi schimbând tonul: 

— Când vă întoarceţi la Melun? 

— Mâine dimineaţă, imediat ce porţile vor fi deschise. 

— Şi atunci, de ce nu acceptaţi ospitalitatea mea? 

— Vă mulţumesc mult, şi încă din toată inima, dar am 
atâtea de făcut. Nu uitaţi, cavalere, că sunt şeful unei partide... 
şi nu-mi mai aparţin. Şi stau şi mă întreb dacă din noi doi nu 
cumva dumneata eşti înțeleptul şi eu nebunul. 

Passavant surâse cu blândeţe şi nu mai insistă. 

Aventurierii noştri se mai îmbrăţişară încă o dată. 
Tanneguy strânse mâna lui Talazar, care jucase în această 
întâlnire rolul martorului tăcut, şi plecă grăbit. 

să-l urmărim. 

Fără nici o altă precauţie, în afară de aceea de a-şi acoperi 
faţa cu una din pulpanele mantalei, cu acelaşi pas hotărît, 
Tanneguy cobori strada Saint-Martin, traversă Sena şi, culme a 
îndrăznelii, intră vitejeşte în incinta palatului. 

Ajuns acolo, merse şi bătu în uşa jupânului Mercerot. 
Imediat fu introdus de Simonne, care, fără îndoială, primise 
ordine în acest sens. 

Lucru curios, negustorul, care tratase de la egal la egal cu 
regina Isabeau şi ducele de Burgundia, se arătă acum mult mai 
respectuos, aproape umil. Cu glas neliniştit, în timp ce-i oferea 
un fotoliu, rosti: 

— Cum, monseniore, aţi venit chiar dumneavoastră? Ce 
imprudenţă! 

— Ei, pe dracu! spuse nepăsător Tanneguy, suma după 
care am venit e destul de importantă pentru a-mi risca pielea. 


Şi, scoțând de sub veston câteva hârtii, le întinse pe masă, 
în faţa negustorului, spunând: 

— lată scrisorile care mă acreditează. lată semnăturile şi 
garanţiile pe care le-aţi cerut. Verificaţi, vă rog. 

Jupân Mercerot luă hârtiile una câte una, le studie cu 
atenţie şi punându-le la loc, spuse: 

— Totul e în regulă. Nu-mi rămâne decât să vă dau banii. 

Se aşeză la masă, luă o pană şi întrebă: 

— În care din oraşe doriţi să încasaţi acele cinci sute de mii 
de livre pe care monseniorul Delfin a făcut onoarea să le 
împrumute de la cei pe care-i reprezint? 

— La Melun, jupâne, dacă se poate. 

— Se poate, îl asigură negustorul. 

Şi începu să scrie. Semnă, puse un sigiliu special, îl reciti cu 
atenţie şi-l întinse lui Tanneguy, spunându-i: 

— Înmânând acest pergament persoanei de la adresa 
indicată, vi se va da oricând doriţi suma convenită. 

Tanneguy luă pergamentul şi-l privi neliniştit şi încântat 
totodată. 

— Aşa încât, jupâne, dacă aş pierde acest pergament, aş 
pierde cele cincizeci de mii de livre? 

— De bună seamă. 

— Şi cel care-l va găsi, oricine ar fi el, n-ar avea decât să se 
prezinte la adresa indicată pentru a ridica suma? 

— Sigur că da, fiindcă scrisoarea nu menţionează nici un 
nume. 

— Drace! Drace!... Dar asta-i neliniştitor! 

— De ce? păru că se miră negustorul. 

Şi cu ironie uşoară: 

— Dacă aţi avea nefericirea de a pierde scrisoarea, n-aţi 
avea decât să mă avertizaţi imediat şi eu voi trimite un ordin 
corespondentului meu, care nu va mai plăti nimănui. 

— Da, dar, observă cu mult bun simţ Tanneguy, până când 
vă voi avertiza eu, şi până când, la rândul vostru, vă veţi 
avertiza corespondentul, individul ar avea timpul să încaseze 
suma şi să dispară. În fine, nu contează, să lăsăm lucrurile aşa 
cum sunt. Voi face totul să nu pierd pergamentul, asta-i totul. 

Spunând astea, ascunse cu grijă pergamentul sub tunică şi 
aşteptă. 


jJupân Mercerot scoase dintr-un sertar patru diamante 
magnifice pe care i le întinse, spunându-i: 

— Şi iată şi restul. 

Tanneguy admiră pietrele, şi cu un suspin le ascunse în 
adâncul buzunarului. După ce isprăvi, se sculă şi ieşi însoţit de 
negustor care nu-l părăsi până nu-l văzu ieşind pe poarta 
incintei Palatului. 

Abia atunci se întoarse acasă, frecându-şi mâinile ca unul 
care a încheiat o afacere grozavă. Intră într-o curte mică 
alăturată locuinţei. Aici se afla o căruţă solidă la care erau 
înhămaţi doi catâri. Alături de căruţă stăteau doi vlăjgani care 
căscau de mama locului. 

Jupân Mercerot deschise uşa unui fel de grajd. Pe jos se 
aflau aliniaţi mai mulţi saci plini. Cei doi vlăjgani îi urcară în 
căruţă şi-i acoperiră cu paie. 

Pe la amiază, negustorul, supraveghindu-i pe cei doi 
vlăjgani care conduceau căruţa, porni la drum. Se duseră la 
palatul de Burgundia. 

Tanneguy traversă Cite şi oraşul fără să i se întâmple 
nimic. Ajuns în strada Saint-Antoine, intră într-o clădire 
frumoasă situată lângă palatul comandantului, la doi paşi de 
strada Saint-Pol. 

O cameristă tânără şi frumoasă îi ieşi în întâmpinare şi 
Tanneguy îi spuse doar un cuvânt: 

— Melun. 

Frumoasa cameristă îl introduse într-o cameră mobilată cu 
o eleganţă rafinată care trăda mâna expertă a unei femei. Şi 
femeia intră aproape imediat. Nu era altcineva decât doamna 
de Giac, pe care am mai văzut-o chiar la începututi acestei 
poveşti. 


XX.O PERECHE PE CINSTE 


După obligatoriul schimb de politeţuri, complimente şi 
felicitări, la mare cinste în acea vreme, Tanneguy începu: 

— Doamnă, mesagerul pe care aţi avut cinstea a mi-l 
trimite, mi-a împărtăşit sentimentele de respect şi devotament 


care le nutriţi faţă de monseniorul Delfin. În afară de aceasta 
mi-a mai spus că sunteţi dispusă să daţi un preţios ajutor 
partidei noastre. Aşa este, doamnă? Nu cumva mesagerul 
vostru a exagerat sau a denaturat cuvintele voastre? 

Cu o gravitate care constrasta enorm de mult cu atitudinea 
ei uşuratică de care dădea dovadă mai tot timpul, doamna de 
Giac confirmă: 

— Domnule, mesagerul meu n-a exagerat deloc, şi vă repet 
ceea ce el v-a spus din partea mea: în ciuda strânselor mele 
legături cu monseniorul duce de Burgundia, nu am uitat că 
obârşia mea este Franţa, şi nu Burgundia. Şi asta mă face să fiu 
un supus credincios suveranului meu natural, care este 
monseniorul Delfin. Vă solicit deci să mă folosiţi cum credeţi că 
este mai bine pentru a duce la o pace onorabilă şi durabilă între 
partidele noastre. Problema este dacă şi dumneavoastră sunteţi 
partizanul unei asemenea păci de care ţara noastră are atâta 
nevoie acum. 

— Bineînţeles, doamnă, exclamă energic Tanneguy. 
Dovadă este faptul că luând oferta voastră în serios, l-am 
anunţat imediat pe monseniorul. Delfinul, doamnă, este din felul 
său mult prea indolent aşa încât urăşte din tot sufletul războiul 
şi oboseala pe care-l impune acest fapt. Deci este un paşnic 
prin definiţie. Dotat cu o inteligenţă remarcabil de vie şi de 
ascuţită pentru vârsta sa, a înţeles foarte bine avantajul de a se 
apropia de o persoană care are o influenţă atât de mare în faţa 
ducelui de Burgundia, având în vedere că ea este... 

Şi aici, viteazul Tanneguy se opri, încurcat de ce urma să 
spună. 

Cu vitejie şi cu o demnitate care impunea, doamna de Giac 
continuă în locul lui. 

— Având în vedere că ea este amanta lui. O puteţi spune 
fără teama de a mă răni, domnule, mai ales că în această 
calitate am tratat cu dumneavoastră. 

Tanneguy păru uşurat. Se înclină cu respect. 

— Este într-adevăr o plăcere să discuţi cu o doamnă nobilă 
atât de sinceră şi de vitează, pe cât de frumoasă, tot pe atât de 
spirituală, spuse el. Deci, vă spun, doamnă, că monseniorul a 
înţeles asta foarte bine şi m-a însărcinat să vă asigur de 


suverana sa bunăvoință şi să vă rog să acceptaţi aceste câteva 
pietre în semn de prietenie şi recunoştinţă. 

Spunând aceste cuvinte, Tanneguy scoase cele patru 
diamante ce-i fuseseră date de jupân Mercerot. 

— Fie, consimţi doamna de Giac, cu un aer de 
condescendenţă suverană. 

Luă preţioasele pietre, le aruncă o privire distrată şi le puse 
neglijent pe o măsuţă. 

— Aşa deci, doamnă, reluă Tanneguy, vreţi ca de acum 
înainte să acţionaţi în aşa fel încât să-l faceţi pe duce să 
accepte în principiu o întrevedere cu Delfinul. 

— Am promis-o, domnule. Imediat ce-mi va părea că 
ducele se află în dispoziţia necesară, vă voi aviza fără 
întârziere. 

— Vă doresc, doamnă, ca aceasta să se întâmple cât mai 
curând. Şi credeţi-mă, intrând în această afacere, aduceţi 
însemnate servicii ambilor prinți. 

Cu acea graţie desăvârşită pe care o posedau cavalerii de 
altădată, Tanneguy se înclină şi depuse un sărut pe mâna care-i 
fusese întinsă. Şi-i promise surâzând: 

— Ca orice femeie frumoasă, trebuie să iubiţi, doamnă, 
bijuteriile frumoase. Nu uitaţi, vă rog, că dacă veţi reuşi, 
monseniorul are rezervate câteva bijuterii pe lângă care cele 
patru diamante pe care am avut onoarea de a vi le remite, nu 
sunt decât nişte pietre oarecare, găsite pe drum. 

Şi ieşi spunându-şi: 

„Să fie al naibii, am făcut-o şi p-asta. A fost scump, dar 
achiziţia e importantă. Am acuma doi ochi şi două urechi pe 
lângă Jean de Burgundia, în intimitatea lui. Doamna de Giac 
pretinde că nu va trăda pe cel care-l iubeşte. E posibil. Dar cum 
ştiu că acesta nu este şi n-a fost niciodată aşa cum îşi spune, 
Jean fără de Teamă, e clar că ea va vorbi atunci când voi dori 
eu... cu condiţia să fixez preţul cuvenit.” 

Imediat ce uşa se închise în urma lui, doamna de Giac se 
repezi la diamantele pe care cu atâta nepăsare le pusese pe 
măsuţă. Le luă cu o mână tremurândă şi le privi pe toate feţele, 
citindu-i-se în priviri o bucurie enormă. După ce le admiră timp 
îndelungat strălucirea perfectă şi puritatea, le băgă în punga pe 


care, potrivit modei timpului, o purta atârnată de centură, şi ieşi 
cu pasul ei vioi de care dădea dovadă în public. 

In mai puţin de un sfert de oră intră într-o anticameră mică 
a palatului reginei. Seniorul de Giac, soţul său, frezat, pomădat, 
fardat şi mai elegant ca oricând, era singur şi se plimba în lung 
şi-n lat cu paşi nervoşi, posomorât. De cum îşi zări nobila 
consoartă, alergă spre ea şi-o întrebă repede: 

— Ei bine? 

Doamna de Giac îşi deschise punga şi-i arătă diamantele. 

— Uite, spuse ea doar atât. 

De Giac luă diamantele cu delicateţe şi le privi ca un 
cunoscător ce era. Scoase un fluierat admirativ: 

— Drace! lubita mea, spuse el, seniorul du Châtel ştie cum 
să facă treaba!... E drept că cere şi mult pentru asta! N-are 
importanţă, astea patru diamante valorează foarte bine între 
douăsprezece şi cincisprezece mii de livre. E o sumă destul de 
frumuşică. 

Alese două dintre cele mai frumoase şi le băgă în propria-i 
pungă, înapoindu-le pe celelalte cu aerul că ar fi făcut o 
pomană. 

Doamna de Giac era obişnuită fără îndoială cu aceste 
maniere, deoarece nu protestă în nici un fel. Întrebă doar timid: 

— Aşadar, eşti mulţumit, Pierre? 

— Da, destul de mult, nu numai pentru aceste diamante, 
care nici ele nu sunt de disprețuit, dar fiindcă înţeleg că ai reuşit 
din plin în misiunea pe care ţi-am dat-o. 

Se aşeză pe una din canapelele aflate în anticameră, şi cu 
un ton sec, cu aerul său de superioritate dispreţuitoare pe care 
i-o arăta de obicei, îi ordonă după ce-i făcu semn să se aşeze 
lângă el: 

— Povesteşte. 

Ea ascultă cu docilitate şi-i repetă conversaţia, cuvânt cu 
cuvânt. Când termină, de Giac catadicsi să o complimenteze: 

— Te-ai descurcat de minune. Trebuie să te descurci până 
la capăt. Ţine-te de promisiunea făcută de a ajunge la o 
întrevedere între duce şi Delfin. Du Châtel are tot interesul să 
ştie ce face, ce spune şi ce gândeşte monseniorul duce. Fără 
îndoială că-ţi va cere informaţii. Cu cât te vei codi mai mult... cu 


atât te va plăti mai mult, şi cu atât mai strălucite vor fi 
propunerile pe care ni le va face. 

După ce o complimentă în acest fel, nu-şi uită nici propria 
persoană. 

— Vezi cât de bună a fost ideea mea, spuse el. Favoarea de 
care te bucuri în faţa monseniorului duce scade pe zi ce trece. 
Dizgraţia poate fi doar amânată, nu şi evitată. 

Şi după ce reflectă o secundă: 

— Totuşi, nu trebuie să ne lăsăm. Vom lupta până la capăt. 
Şi fiindcă pericolul vine dinspre fata acelui negustor, înghiţil-ar 
iadul, trebuie s-o suprimăm... chiar dacă ar trebui s-o strâng de 
gât cu propria mea mână. 

— Să nu cumva să faci asta, exclamă soţia sa, regina nu ți- 
o va ierta, şi nici eu. 

— E adevărat. Ei bine, fiindcă regina s-a însărcinat chiar ea 
cu afacerea asta, e cazul să se decidă până nu va fi prea târziu 
pentru noi. Şi cum tot te aşteaptă, profită. 

— Voi încerca, promise doamna de Giac. 

Se sculă şi bătu într-un anume fel la uşa camerei reginei. 
După ce Sacrament deschise uşa, intră ca un vârtej, potrivit 
obiceiului său. 

Jean de Burgundia se afla în picioare, în faţa reginei, care 
stătea pe jumătate întinsă pe un divan. Tocmai se despărţeau şi 
Isabeau îi spunea, fixându-l cu o privire serioasă: 

— Acţionează cât mai repede, duce. Şi mai ales, nu uita că 
mai înainte de toate, nu trebuie să fim bănuiţi că suntem 
amestecați în afacere. Nu trebuie, mă înţelegeţi, nu trebuie ca 
nimeni să poate spune despre cel ce va da lovitura: „E omul lui 
Jean de Burgundia”. 

Şi ducele, întunecat şi îngrijorat, exclamă: 

— Ei! Doamnă, înţeleg foarte bine ceea ce vreţi să spuneţi. 
Dar credeţi că este atât de uşor de găsit un asemenea om? 

— Duce, spuse grav Isabeau, Evanghelia spune: Caută şi 
vei găsi. 

Şi adresându-se doamnei de Giac, care, respectând 
eticheta, se înclina în faţa ducelui cu cea mai graţioasă 
reverență, îi spuse pe un ton răutăcios: 

— De Giac, n-ai noroc, frumoasa mea. Ducele pleacă ori de 
câte ori apari tu. Se pare că prezenţa ta îl pune pe fugă. 


Şi-şi studie efectul vorbelor sale. 

Ducele se încruntase, aruncând spre cele două femei o 
privire rea. 

Doamna de Giac prinse momentul şi se plânse, pe jumătate 
serios, pe jumătate în glumă: 

— Vai, doamnă! Văd bine că am nefericirea de a displace 
monseniorului. De câtva timp îmi arată o aşa de mare răceală, 
încât sunt îndurerată profund. 

Nemulțumit, ducele arătă totuşi o figură surâzătoare, 
protestând cu amabilitate: 

— Deci, din această cauză nu mai locuiţi în apartamentul 
care vă este destinat în palatul meu? Aflaţi că îmi displăceţi atât 
de puţin, încât doresc să vă reluaţi locul cât mai curând cu 
putinţă. 

Ascunzându-şi bucuria, doamna de Giac se înclină, 
spunând: 

— Ordinele vă vor fi îndeplinite cu bucurie, monseniore, 
chiar de mâine seară. 

Isabeau, care poate provocase cu bună ştiinţă această 
scenă, sublinie cu unul din surâsurile sale provocatoare: 

—-Vezi, de Giac, rămâi şi pe mai departe marea preferată, 
şi sunt mulţumită pentru tine, iubita mea. 

Şi cu amabilitate: 

— Duceţi-vă, duce. 

Ducele se retrase. 

Traversând sălile somptuoase ale uriaşului palat al reginei, 
cu un aer sumbru şi gânditor, îşi punea mereu şi mereu aceeaşi 
întrebare: 

„Unde să găsesc Omul care să consimtă să se însărcineze 
cu această afacere... şi care totodată să nu-mi aparţină?...” 

După plecarea ducelui, doamna de Giac se aşeză cu 
familiaritate la picioarele reginei, şi foarte serioasă, fără a-şi 
pierde timpul, atacă: 

— Vedeţi, doamnă? a sosit timpul să acţionăm. Dacă mai 
întârziaţi, dizgraţia mea va fi un plan împlinit atunci când veţi 
dori să interveniţi. 

— Ei, nu, o asigură regina, exagerezi, frumoasa mea. Dar 
totuşi, cred că ai dreptate când spui că a venit vremea să 
acţionez. 


Reflectă câteva secunde, după care spuse: 

— Vino aici, Sacrament. 

Colosul se apropie şi rămase ţeapăn în faţa celor două 
femei. 

Atunci Isabeau îi dădu unele instrucţiuni, ascultate cu 
sfinţenie. Când termină, îşi fixă privirile pătrunzătoare asupra 
uriaşului şi întrebă: 

— Trebuie să repet? Ai înţeles bine? 

— Am înţeles, doamnă. 

— Vei acţiona mâine, nu-i aşa? 

— Mâine, doamnă. 

Regina se întoarse spre doamna de Giac, căreia nu-i 
scăpase nici un cuvânt, şi-i spuse cu un ton vesel: 

— Eşti mulţumită, frumoasa mea? 

Fără să scoată nici un cuvânt, de Giac luă mâna reginei şi o 
sărută cu o profundă recunoştinţă. 


XXI.SPÂNZURAREA LUI ROBIN ŞMECHERUL 


Să ne întoarcem acum la Robin Şmecherul pe care-l 
lăsasem, solid înlănţuit, într-una din temniţele palatului de 
Burgundia. 

Se împliniseră patru zile de când se afla prizonier, şi în 
această zi de 21 iunie, în care se întâmplaseră mai multe 
evenimente pe care tocmai le-am povestit, uşa celulei sale se 
deschise brusc. Un om cu o torţă aprinsă în mână intră în celulă. 
Era chiar Malâtre. 

Malâtre înfipse torţa într-una din găurile aflate în zid, se 
apropie de prizonier şi-i desfăcu cătuşa ce-l ţinea înlănţuit. 

Robin se sculă imediat în picioare, se întinse, făcând să-i 
pârâie încheieturile şi constată cu bucurie că nu era nici prea 
anchilozat, nici prea slăbit de îndelungata-i detenţie. E drept că 
în aceste patru zile fusese hrănit destul de bine. 

— Ei, hai, goleşte-ţi sacul şi spune-mi ce vor să facă cu 
mine. 


Malâtre înţelese spaima de care era cuprins prizonierul şi 
avut neomenia să întârzie răspunsul. Îşi luă un aer plângăreţ, în 
timp ce ochii săi continuau să arate o bucurie sălbatică. 

— Ei, hai, voi fi sfâşiat, tras pe roată, ars de viu? Vorbeşte. 

— Spânzurat, viteazul meu Robin, scrâşni Malâtre, doar 
spânzurat. Degeaba l-am rugat pe monseniorul, n-a vrut în 
ruptul capului: „Să fie spânzurat!” s-a încăpățânat să spună. 

Robin trase un scuipat în direcţia lui Malâtre care spumega 
de furie şi, întorcându-i spatele, se aşeză singur în mijlocul 
escortei. 

Trupa o luă din loc, urmată de Malâtre care scrâşnea. 
Traversară multe coridoare, săli şi curţi. De-a lungul drumului, 
gentilomi, soldaţi şi lachei se alăturau grupului şi-l urmau. O 
execuţie era, la urma-urmei, un spectacol. Şi distracţiile erau 
atât de rare. Nimeni n-ar fi vrut să se lase păgubaş. 

Ajunseră în cele din urmă într-o curte mai dosnică în care 
fusese ridicată o spânzurătoare şi curioşii se strânseră în jurul 
ei. Gărzile se îndepărtară, lăsând un spaţiu liber. Călăul îl înhăţă 
pe condamnat, care protestă vehement: 

— Pe coarnele şi copitele diavolilor! Vreţi să mă expediaţi 
aşa, fără ca măcar să mă spovedesc? Sunt creştin şi înainte de 
a fi spânzurat, vreau să-mi aranjez socotelile cu Dumnezeu. E 
vorba de salvarea sufletului meu, pe matele diavolilor! Vreau un 
popă. 

Malâtre, care uitase să ceară instrucţiuni în această 
privinţă, se scărpina în cap, încurcat. 

— Ascultă, spuse el în cele din urmă, spovedeşte-mi-te mie. 
Voi repeta spovedania ta unui preot, şi dacă el... 

— Vreau un popă, îl întrerupse Robin, vreau un preot 
adevărat, nu sunt un păgân, pe coarnele diavolilor! 

Asta nu înseamnă că Robin ţinea neapărat să se 
spovedească, dar spera să întârzie cât mai mult momentul fatal. 
Să câştige timp într-o asemenea situaţie, poate că însemna 
salvarea sa. Şi se încăpăţâna să ceară preotul cu atâta forţă 
deoarece ştia că acesta este dreptul său şi că nimeni nu va 
îndrăzni să-l încalce fără un ordin formal din partea ducelui. 

Dorind s-o sfârşească cât mai repede, Malâtre se grăbi s-o 
facă şi pe asta. Şi pentru a pierde cât mai puţin timp alergă 
chiar el să-l găsească pe preotul reclamat cu atâta 


încăpățânare. Pe când traversa un coridor, dădu piept în piept 
cu ducele. 

Acesta tocmai se întorsese la palat şi, însoţit de Giac, se 
îndrepta spre apartamentul său. Văzându-l pe Malâtre, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Monseniore, condamnatul vrea un preot. 

— Ce condamnat? se miră ducele. 

— Robin, monseniore. Caraghiosul care trebuie spânzurat 
în dimineaţa asta, potrivit Ordinului dat de domnia voastră. 

Ducele tresări. Numele rostit făcu să-i treacă prin priviri o 
flacără. Se pare că o idee i se născuse în cap. 

Şi cu răceală: 

— Spui că trădătorul ăsta cere un preot? 

— Da, monseniore, şi tocmai mă duceam să caut... 

— În nici un caz, îl întrerupse ducele cu o voce (ăioasă. 
Trădătorul nu merită aşa ceva. Du-te. 

Se îndepărtă indiferent, după ce dădu un ordin lui de Giac, 
care plecă imediat. 

Liniştit şi fericit, Malâtre reluă drumul spre spânzurătoare 
frecându-şi mâinile bucuros. 

În spatele lui, seniorul de Giac, din faţa căruia toţi se 
îndepărtau respectuoşi, se aşeză în primul rând, gata să se 
bucure de spectacol. 

Robin nu părea înfricoşat deloc. Glumea cu călăul şi 
ajutoarele sale. 

Malâtre începu, plângăreţ. 

— Ah! lubitul meu Robin, fără spovedanie, ăsta-i ordinul 
monseniorului duce. Îndurare! cine ar fi spus că voi avea 
durerea să te văd plecând în felul ăsta! 

Robin îl privi o secundă şi-i scuipă la picioare în semn de 
dispreţ, întorcându-i spatele. 

Mulțimea izbucni în râs: 

Furios, Malâtre ordonă: 

— Să fie spânzurat imediat! 

Cu o grimasă de regret, Robin se resemnă. 

| se puse laţul de gât. Cele două ajutoare începură să tragă 
de funie şi Robin simţi cum se ridică de la pământ. Atunci 
închise ochii şi se cutremură. 

— Opriţi! comandă seniorul de Giac. Ordinul monseniorului. 


Călăul şi ajutoarele sale dădură drumul funiei. Robin îşi 
reveni cu greu, deschise înspăimântat ochii şi respiră uşurat. 

In acest timp, de Giac, în şoaptă, transmitea ordinele 
ducelui lui Malâtre, verde de furie. Acestea fiind făcute, de Giac 
se îndepărtă nepăsător. 

Robin tocmai privise moartea în faţă cu o vitejie care-i 
atrase admiraţia privitorilor. De-abia acum, în urma opririi 
execuţiei, şocul brusc îl făcu să-şi dea seama ce-ar fi urmat, şi 
se înspăimântă. Işi simţi fruntea scăldată de o sudoare rece şi 
bolborosi: 

— Cum?... De ce s-au oprit?... Monseniorul m-a iertat?... 

Malâtre se apropie şi-l lămuri: 

— Ah! Bietule Robin, ce idee nefericită ai avut să ceri un 
preot! Totul s-ar fi sfârşit până acum, şi fără nici o durere pentru 
tine. In loc de asta, uite că i-ai dat monseniorului timp să se 
răzgândească. | s-a părut că spânzurătoarea nu-i de ajuns, şi 
acum vrea să-ţi pună câteva întrebări! Ah! Ce nefericire, cum te 
vei descurca de această dată! 

Şi ticălosul sublinie cuvântul întrebări. 

„Înterogatoriul!... Hm! Sărmanul de mine, acu-i acu!” 

Aproape că-şi pierdu conştiinţa. Fără să-şi dea seama prea 
bine de ce se întâmplă cu el, se trezi din nou în mijlocul 
escortei. Fără să vadă sau să audă nimic, refăcu o parte din 
drumul pe care-l parcursese cu o jumătate de oră mai înainte. 
Se simţi împins într-o sală, auzi în mod vag scrâşnetul unei 
broaşte, şi rămase singur, în semiobscuritate. 

Rămase nemişcat câteva momente, chiar în locul în care 
fusese împins, cu ochii închişi, cu picioarele-i tremurânde şi 
incapabil de a mai gândi. După acele câteva momente, deschise 
temător ochii şi, mai înspăimântat ca oricând, murmură: 

— Ce înseamnă toate astea? 

Se afla într-un cabinet mic, mobilat sumar, pe care crezu că 
îl recunoaşte. Fiindcă nu trebuie să uităm că şi el locuise în 
acest palat timp de multe luni. 

Se lăsă să cadă într-un fotoliu şi începu să reflecteze: 

„Nu contează că m-au închis aici. Vor veni imediat după 
mine. Să mă ducă, unde? Habar n-am. Dar cu siguranţă undeva 
unde nu mă voi simţi deloc bine. Deci, trebuie s-o şterg înainte 
de a sosi ei.” 


Se ridică în picioare şi începu să se scotocească în tunică. 
Scoase acel mic instrument de oţel care-i permisese să 
deschidă cu atâta uşurinţă uşile pivniţelor din strada Barbette. 

Se apropie de broască, o studie o clipă şi introduse binişor 
instrumentul, gândind: 

„Totdeauna am spus că o broască este asemenea unei 
femei frumoase: obţii de la ea orice vrei dacă o iei cu binişorul.” 
Neliniştit, se încruntă. Broasca rezista. Furios, mormăi: 

„Pe maţele diavolilor! Ori te deschizi, ori îmi spui de ce nu 
vrei.” 

O forţă cu mai multă putere, şi instrumentul se învârti. 
Triumfător, îşi spuse: 

„Totdeauna am spus că o broască este asemenea unei 
femei frumoase. Dacă rezistă în faţa blândeţii, forţează şi atunci 
ţi se va supune.” 

Pătrunse într-un fel de anticameră, închizând cu grijă uşa 
pe care tocmai ieşise. In anticameră se mai aflau două uşi: una 
în faţa sa şi cealaltă în stânga. Se îndreptă spre cea din faţă. Nu 
era încuiată cu cheia. În momentul în care voi să o deschidă, 
ceva îl făcu să se răzgândească. Reveni la cealaltă uşă. Nici ea 
nu era încuiată. O întredeschise şi aruncă o privire afară. 
Nimeni. Intră uşurel. 

Era ceea ce se chema o sală de arme, adică o galerie 
uriaşă în care se aflau îngrămădite tot soiul de arme şi armuri 
care se foloseau în acea vreme. Era arsenalul palatului. Se aflau 
acolo atâtea arme, încât se puteau echipa din cap până-n 
picioare mai multe companii. 

Robin se îndreptă glonţ spre o panoplie de unde alese o 
spadă lungă şi un pumnal solid. Le prinse la centură, spunându- 
şi cu un aer satisfăcut: 

„Acum, pot să vină!” 

Reveni în anticameră şi se îndreptă din nou spre uşa în faţa 
căreia ezitase. O deschise cu grijă şi aruncă o privire înainte de 
a intra. Nici acolo nu se afla nimeni. Intră. 

„Micul cabinet al monseniorului”, murmură Robin. 

Cu paşi uşori, sigur pe el, se îndreptă spre o uşă. Era cât 
pe-aci s-o deschidă, când se opri speriat. Căută din priviri un loc 
în care să se ascundă, fiindcă în spatele uşii auzise o voce. Şi 
această voce era tocmai a lui Jean de Burgundia. 


Uriaşa masă de lucru a ducelui se găsea aşezată în faţa 
unui cămin imens. Fotoliul ducelui se afla cu spatele la cămin. În 
acele vremuri se obişnuia ca în timpul verii, interiorul acestor 
cămine care puteau adăposti cu uşurinţă şi zece oameni, să fie 
încărcat cu tot soiul de plante şi flori, aşezate în ghivece sau 
cutii de lemn. 

Căminul se afla la câţiva paşi de Robin. Dintr-o săritură 
pătrunse în interiorul lui şi se ascunse în dosul unei cutii de 
lemn. 

Era şi timpul. Ducele intră în cabinet, urmat îndeaproape 
de jupân Mercerot. 


XXII.JUPÂN MERCEROT SE TREZEŞTE 


Jupân Mercerot îşi îndreptase acum silueta. Nu mai era 
micul negustor umil. Era preabogatul cămătar, conştient de 
forţa pe care i-o dădeau milioanele sale şi certitudinea că este 
un om de neînlocuit. 

Ducele se aşeză în faţa mesei de lucru, arătând spre un 
scaun: 

— Aşezaţi-vă jupâne. 

Jupân Mercerot se aşeză fără nici cea mai mică sfială. Nu 
era câtuşi de puţin intimidat şi suportă cu uşurinţă privirea 
oţărâtă a ducelui. 

— Monseniore, spuse el, cele o sută de mii de scuzi de aur 
pe care m-am angajat să vi-i aduc astăzi, aşteaptă în curtea 
palatului vostru aşteptând să fie duşi la visteria voastră. Uitaţi 
actele, în josul cărora veţi binevoi să vă puneţi semnătura şi 
sigiliul. 

— Bine, bine, spuse ducele, luând actele cu un aer distrat. 

Suma care-i fusese adusă era considerabilă. În orice altă 
situaţie, nu şi-ar fi ascuns satisfacția. Părea că nu acordă nici o 
importanţă. Era clar că se gândea la altceva. 

Incepu să meargă nervos de jur-împrejurul cabinetului, 
aruncând din când în când priviri furişe asupra negustorului 
care aştepta tăcut şi nepăsător. Făcuse de cel puţin două sau 
trei ori înconjurul cabinetului după care îşi reveni şi se reaşeză. 


Cu faţa congestionată, cu gâtul uscat şi ochii arzători aţintiţi 
asupra jupânului Mercerot îi spuse acestuia cu o voce care-i 
tremura: 

— Jupâne, v-am trimis pe valetul meu, Malâtre, şi v-a spus 
că... 
Ceea ce ar fi avut de spus i se păru atât de anormal şi 
monstruos, încât ezită şi se împiedică în cuvinte. Cu toate 
acestea, jupân Mercerot ştia ce vrea să spună, dar nu-i venea în 
ajutor. Surâdea doar, un surâs echivoc. Bruta violentă care era, 
în fond, Jean de Burgundia, se simţi lezat de acest surâs. 

Se ridică dintr-o mişcare, zvârili fotoliul cât colo cu o lovituă 
de picior şi sprijinindu-se cu ambii pumni de masă cu bustul 
plecat înainte şi ochii injectaţi, izbucni cu o voce spartă: 

— La dracu' cu toate prejudecățile şi scrupulele!... O iubesc 
pe fiica voastră... şi o vreau. Să spunem lucrurilor pe nume, 
cinic dacă vreţi, dar să ne fie clar: sunteţi pentru mine, da sau 
nu?... Aveţi de pus anumite condiţii?... Dacă-i aşa, vorbiţi, cereţi 
tot ce vreţi... Orice ar fi, vă acord dinainte. Aştept, jupâne, nu 
abuzaţi prea mult de răbdarea mea, fiindcă vă spun, sunt la 
capătul puterilor. 

— Nu vă înţeleg furia, spuse jupân Mercerot, la fel de calm, 
monseniorul ştie că sunt de partea lui cu trup şi suflet. 

— Alunci, înseamnă da? insistă ducele, zguduit de un 
tremur convulsiv. 

— Fără îndoială, monseniore. 

— Slavă Domnului! Sunteţi un om de ispravă, jupâne! Daţi- 
mi mâna!... Daţi-mi mâna! dacă vă spun. 

Ducele şi negustorul îşi strânseră mâna cu putere. Şi 
pentru încă o dată, Jean de Burgundia se arătă sincer şi fără 
echivoc: 

— Să vedem ce condiţii aveţi, spuse el. 

— Monseniore, spuse respectuos jupân Mercerot, aceasta 
nu-i o operaţie negustorească. Nu mi-aş permite să pun condiţii 
chiar dacă mi-o cereţi. 

Tăcu o vreme, observându-l atent. Figura radioasă a lui 
Jean de Burgundia exprima surpriza. Continuă cu un surâs 
neobservat: 

— Asta îmi pare o afacere... cum să spun?... Pe legea mea, 
nu văd alt cuvânt, îmi pare o afacere de... familie. 


— Vorbiţi, jupâne, mă grăbesc să termin. 

— Mai întâi, monseniore, trebuie să vă spun că am găsit 
mijlocul de a o aduce aici pe fiica mea fără ca cineva să se mire 
prea mult. Prezenţa, aici, a Florei Mercerot ar fi putut părea 
unora mult prea ciudată. Dar prezenţa Florei, contesă de 
Sombernon, va părea normală. 

— Nu prea înţeleg bine, spuse contele, care asculta cu 
lăcomie. 

— Monseniore, atunci când vă ceream acel titlu de conte, 
ştiam ce făceam. De acel titlu nu mă servesc eu. Am onoarea să 
vă cer, monseniore, nominalizarea contesei de Sombernon pe 
postul de domnişoară de onoare în casa voastră. 

— Pe Dumnezeu, exultă ducele, dar e o idee minunată, 
jupâne Mercerot! Cum de nu m-am gândit la asta? 

Şi imediat, cu gesturi stângace, atât de mare-i era graba, 
apucă un pergament, scrise câteva rânduri şi-şi puse sigiliul 
spunând: 

— lată brevetul, jupâne. 

Şi cu o voce de fiară care şi-a înhăţat prada: 

— Pe sfânta cruce! Îți spun că nimeni nu va fi destul de 
îndrăzneţ s-o tulbure pe copilă atunci când va veni nici. 

Rece, jupân Mercerot luă pergamentul şi-l puse pe 
marginea mesei, în faţa sa, dând astfel de înţeles că încă nu 
spusese totul. Jean de Burgundia pricepu, cu atât mai mult cu 
cât negustorul continuă: 

— Asta este pentru prezent. Rămâne să punem la cale 
viitorul. Trebuie prevăzut totul, monseniore. Cred că o zestre 
corespunzătoare trebuie să-i fie asigurate contesei de 
Sombernon. 

— Asta era chiar intenţia mea, îl asigură repede ducele. 
Fixaţi chiar voi această zestre. 

— O sută de mii de scuzi de aur, spuse rece jupân 
Mercerot. 

— O sută de mii de scuzi de aur! exclamă ducele, nu fără o 
oarecare ciudă. 

— Monseniorul crede că suma-i prea mare? întrebă 
negustorul cu aceeaşi răceală. 

— Nu, deloc, protestă ducele cu un fel de exaltare 
pasionată, nimic nu mi se pare mult pentru acest copil. Aflaţi, 


jupâne, că aş merge până acolo încât aş face-o, dacă trebuie, 
chiar şi ducesă legitimă de Burgundia... şi chiar mai mult, dacă 
mi-ar sta în puteri. Dar de unde naiba vreţi să iau aceşti o sută 
de mii de scuzi de aur?... Poate doar dacă mi-i împrumuţi chiar 
dumneata. 

— Asta nu prea ţine, monseniore, spuse jupân Mercerot pe 
un ton bonom. Nici nu aveţi, de altfel, nevoie să ajungeţi până 
acolo. Uitaţi, monseniore, că v-am anunţat la începutul acestei 
audienţe, că o sută de mii de scuzi de aur aşteaptă în curtea 
voastră? 

Şi cu o voce insinuantă: 

— Monseniore, totul se poate aranja cât se poate de bine. 
Puneţi-vă semnătura şi sigiliul ducal în josul acestor acte. Eu îmi 
iau aurul înapoi, şi asta-i totul. Suntem în perfectă regulă. 

La urma-urmei, ceea ce propunea el nu era decât un abuz 
de încredere şi un furt. Cele o sută de mii de scuzi de aur erau 
împrumutaţi de regină şi nu-i fuseseră daţi de aceasta ducelui 
decât pentru anumite scopuri politice, perfect stabilite. Jean de 
Burgundia ezită câteva secunde, dar pasiunea, încă o dată, fu 
mai puternică şi-i spulberă orice simţământ de onoare şi de 
cinste. 

Apucă repede hârtiile care-i fuseseră puse în faţă şi le 
semnă cu gesturi sacadate, după care-şi puse sigiliul. Le întinse 
apoi negustorului privindu-l cu ochi de dement, şi cu voce 
aspră, aproape de neînțeles, izbucni: 

— lată!... Asta-i tot? 

— Monseniore, faceţi lucrurile într-un mod cu adevărat 
regal (şi insistă asupra cuvântului). Nu mai am nimic să vă cer. 
Dar, dacă-mi permiteţi, aş mai avea ceva de spus... pentru 
mărirea şi gloria casei voastre. 

— Vorbiţi, jupâne, îi permise ducele, intrigat de această 
introducere. 

Jupân Mercerot merse drept la ţintă: 

— De douăzeci şi şase de ani, acest regat al Franţei, cel 
mai frumos dintre regatele creştinătăţii, se află în mâinile unui 
nebun, de unde va trece, prin dreptul naşterii, în acelea ale unui 
copil. Nebunul, ca şi copilul, au mâinile prea slabe pentru a-l 
apăra. Deci, acest tron trebuie luat de altcineva. Şi cine-l va lua, 
monseniore? Cel care va avea îndrăzneala şi forţa de a se 


menţine. Şi cine va avea această forţă? Cel care va avea mai 
mulţi bani. Da, monseniore, banii: asta-i forţa. 

— Aşadar, zeflemisi ducele, care asculta cu mult interes, nu 
eu voi fi acela, fiindcă eu nu am bani. 

— Veţi avea acei bani oricând îi veţi dori. 

Imediat Jean de Burgundia ciuli urechea. 

— Explicaţi-vă, domnule, spuse el. 

— Unui om mare, cum este Jean fără de Teamă, îi lipseşte 
un bancher. Nu unul dintre aceia incapabili de a face ca aurul să 
intre în cuferele suveranului său, ci în propriile-i cufere, nu, nu 
un asemenea om. Ci un om care să-şi pună în joc chiar şi 
propria avere. Şi acel om, monseniore, nu-l veţi găsi decât 
printre cinstiţii burghezi. 

— Dumneata, de exemplu, insinuă ducele. 

— Da, monseniore, eu, declară net jupân Mercerot, parcă 
înălțându-se mai mult. De ce nu, monseniore? Am ştiut să adun 
o avere colosală. Voi şti s-o fac tot atât de bine şi pentru voi. 

Şi strălucind de îndrăzneală şi forţă, continuă cu o voce 
convingătoare: 

— Ca bancher al ducelui de Burgundia, voi scoate din 
Stalele voastre, care sunt bogate, nu vă îndoiţi de asta, atâta 
aur cât va fi necesar pentru a înarma armata care vă trebuie. 
Voi, duce, veţi îmbrăca armura şi vă veţi aşeza în fruntea 
acestei armate. Şi nu după multă vreme, datorită forţei braţului 
vostru şi al aurului vostru, coroana ducală se va schimba într-o 
coroană regală. Ca mare bancher al Franţei, voi scoate pentru 
voi aurul necesar pentru a vă arunca duşmanii dincolo de 
hotarele ţării. Veţi fi stăpânul absolut de la Mediterana până la 
Marea Nordului. Şi atunci, marele bancher va găsi aurul 
necesar, mereu nepreţuitul aur, cu care veţi invada Germania. 
Coroana regală va deveni o coroană imperială. Şi încă nu a fost 
spus totul, seniore duce. Din nord vă veţi repezi în sud. Veţi 
pune mâna pe ltalia şi o veţi unifica. La coroana voastră 
imperială veţi adăuga şi coroana papală. Nu trebuie să vă opriţi 
decât după ce veţi supune întreaga Europă. 

Şi, în faţa ochilor surprinşi şi încântați ai ducelui, părea 
uriaş, formidabil, înfricoşător. 

Îşi reveni repede şi continuă calm, pe un ton rece: 


— V-am arătat, monseniore, ce puteţi realiza cu un bancher 
ca mine. Nu vă cer să mă numiţi în acest post dacă m-am 
înşelat gândind că Jean de Burgundia visează să cucerească 
lumea. 

Ducele îl privi câteva clipe lungi fără să scoată un cuvânt, 
cu un aer visător. În cele din urmă întinse mâna spre un 
pergament, îl luă, îl completă, şi i-l întinse spunându-i: 

— Până când voi putea face din dumneata, domnule, 
marele bancher al imperiului lui Carol cel Mare, reconstituit şi 
mărit, uitaţi diploma care vă face bancherul Burgundiei şi 
membru al consiliului nostru privat. 

— Când ordonă monseniorul să intru în posesia funcţiei pe 
care a avut bunăvoința să mi-o acorde? 

— Când socotiți că mi-o puteţi aduce pe contesa de 
Sombernon? 

— Mâine dimineaţă, monseniore. 

— Ei bine, mâine veţi intra în funcţie, domnule, decise 
ducele. 

—  Monseniore, spuse jupân Mercerot surâzând, nu voi 
aştepta până mâine pentru a vă arăta modul cum puteţi 
recupera în cea mai mare parte cei o sută de mii de scuzi de 
aur pe care magnifica voastră mărinimie i-a dăruit contesei de 
Sombernon. 

— Hotărit lucru, îl felicită ducele, sunteţi un om preţios, 
domnule bancher. Şi care-i mijlocul? 

— Mâine dimineaţă, când se vor deschide porţile oraşului, 
un bărbat va părăsi Parisul prin poarta Saint-Antoine, 
îndreptându-se spre Melun. 

Ducele tresări şi deveni mai atent. 

— Da, monseniore, acest om merge la Delfin, căruia îi este 
cel mai credincios partizan. Cred — nu pot afirma cu certitudine 
— că va fi însoţit de tovarăşi puternici. Acest om duce cu el un 
pergament care reprezintă valoarea a şaizeci de mii de scuzi de 
aur. 

— O sumă destul de frumoasă, spuse rece ducele. 

—  Inţelegeţi, monseniore? E deajuns să pui mâna pe 
pergament şi să-l prezinţi la adresa indicată pentru a intra în 
posesia banilor. Supărător este faptul că numai la Melun pot fi 
încasaţi aceşti bani. 


— Lovitura-i nesigură, reflectă ducele, dar nu imposibilă. 
Slavă Domnului, nu-mi lipsesc oamenii hotăriţi, gata să facă aşa 
ceva. Nu-mi rămâne decât să aflu numele posesorului 
preţiosului pergament pentru a evita orice eroare. 

Jupân Mercerot se codi o secundă şi ridicând din umeri 
spuse: 

— E vorba de seniorul Tanneguy du Châtel. 

—  Aventurierul breton! Nu mă îndoiam, spuse ducele 
privindu-l fix pe jupân Mercerot. 

Acesta înţelese întrebarea mută care-i era adresată şi dădu 
din cap a negaţie: 

— Seniorul du Châtel e un vulpoi bătrân şi nu şi-a dezvăluit 
locul unde se adăposteşte în Paris. 

— Păcat! mormăi ducele. 

— De altfel, continuă Jupân Mercerot, dacă vreţi să mă 
credeţi, monseniore, cred că trebuie să-l lăsaţi să iasă din oraş 
şi să se îndepărteze destul pentru a-i inspira încredere. Il puteţi 
lua prin surprindere în momentul când se va crede departe de 
orice pericol. 

— Poate că aveţi dreptate, murmură ducele. 

Ducele se sculase deja, ceea ce însemna că audiența luase 
sfârşit. Jupân Mercerot păru să nu bage de seamă. Parcă ar mai 
fi avut ceva de spus şi nu îndrăznea sau nu ştia cum să înceapă. 
Jean de Burgundia observă şi cu o bunăvoință, rară la el, îl 
încurajă: 

— Mai aveţi ceva de adăugat? Vorbiţi, domnule. 

— Monseniore, nu cumva aveţi în temniţele voastre un 
ticălos numit Robin Şmecherul? 

Cititorul îşi aminteşte fără doar şi poate că Robin se 
ascunsese în spatele uneia din enormele cutii cu plante care 
împodobea interiorul căminului monumental. Aşa încât auzise 
toată conversaţia, cuvânt cu cuvânt. Când îşi auzi rostit numele, 
deveni şi mai atent. 

Jupân Mercerot continuă: 

— Îndrăznesc prea mult dacă-l întreb pe monseniorul ce 
are de gând să facă cu acest ticălos? 

— Acest ticălos, răspunse ducele, ar fi trebuit să fie 
spânzurat în dimineaţa asta. Şi puţin a lipsit să nu se întâmple. 

— Monseniorul l-a iertat? se nelinişti jupân Mercerot. 


— Pentru moment, da... fiindcă am nevoie de el pentru o 
misiune  înfricoşătoare, mărturisi ducele cu acelaşi surâs 
sinistru. 

Dar revenindu-şi, continuă: 

— Vreţi cumva să-mi cereţi să-l iert? 

— Dimpotrivă, monseniore, exclamă repede negustorul. 

— Ei bine, liniştiţi-vă domnule, îl asigură ducele cu o 
satisfacţie sumbră, ca şi dumneata, şi eu am interesul ca acest 
caraghios să dispară. Ştie prea multe lucruri. Misiunea pe care i- 
o voi da, va fi ultima pe care o va îndeplini... Nu se va mai 
întoarce viu. Auzind acestea, Robin gemu în sinea sa: 

„Ah! Nefericitul de mine, n-am scăpare, asta-i sigur!” 

Dar imediat, cu o sclipire de viclenie: 

„Rămâne de văzut!...” 

Jupân Mercerot îşi frecă bucuros mâinile. 

— Aşadar, domnule, reluă ducele, a cărei figură i se lumină, 
pot conta că de mâine dimineaţă, contesa de Sombernon va fi 
aici... la mine. 

Pasiunea îl cuprinse din nou şi acum tremura de nerăbdare. 

Jupân Mercerot îl privi o clipă şi-i răspunse: 

— E un lucru convenit, monseniore, şi fiţi sigur că-mi voi 
ţine cuvântul. 

— Pe Cristos, exclamă ducele, bucuros, aş vrea să mă 
iubească! E o bucurie nesperată să o am aproape de mine, sub 
acoperişul meu, să o pot vedea, să-i pot vorbi, să mă pot bucura 
de prezenţa ei. Restul va veni de la sine. Vă asigur că voi fi 
răbdător şi că nu voi forţa lucrurile. 

jJupân Mercerot dădu din umeri, însoţind mişcarea cu o 
mimică care voia să spună: asta vă priveşte. 


XXIII. MISIUNEA 


— Veniţi, domnule, spuse Jean de Burgundia care, cuprins 
de bucurie, se lăsă târât de un elan tineresc; veniţi, vă voi arăta 
un drum secret pe care numai eu îl cunosc. De acum vom fi doi, 
şi poate că într-o zi vă va fi de folos. 

Şi se îndreptă spre cămin. 


Robin, livid, zbârlit, îl văzu cum se apropie şi fu cuprins de 
groază. Dar era omul hotărîrilor rapide. Se lipi de dale, între 
două cutii, în cel mai întunecat colţ al căminului, şi cu pumnalul 
în mână, aşteptă spunându-şi: 

„Dacă mă vede, îi înfig pumnalul în gâtlej; şi tot aşa voi 
proceda şi cu nemernicul de Mercerot... Pe urmă, văd eu cum 
mă descurc.” 

Jean de Burgundia aproape că-l atinse cu piciorul. Dar în 
semiobscuritatea ce domnea în cămin, nu-l văzu. Apăsă pe o 
rozet care orna placa din fund, şi uceasta se roti ca o uşă. 

Ducele şi jupân Mercerot trecură. De cealaltă parte a plăcii, 
ducele îi arătă butonul secret care o închidea. 

Robin privea totul cu multă atenţie, ascultând cu urechile 
larg deschise. Când ducele şi noul ministru de finanţe dispărură, 
placa închizându-se în urma lor, se hotărî şi el brusc. La rândul 
său apăsă rozeta, trecu în cealaltă parte şi închise uşa secretă. 

Întunericul care-l înconjură era ca de smoală. Pipăind în 
jurul său, îşi dădu seama că se află pe un palier micuţ de unde 
începea o scară strâmtă, în spirală, practicată în grosimea 
zidului. În vârful picioarelor, cu mii de precauţii, o luă pe scară, 
începând s-o coboare, nemaivăzând cele două personaje care-l 
precedaseră, dar nepierzând nici un cuvânt spus de duce noului 
său ministru. 

Aşa încât Robin sfârşi prin a se opri din drum, spunându-şi: 

„Ştiu acum destul de mult pentru a nu mă mai teme dacă 
norocul vrea să pot folosi această trecere secretă. Acum e 
important să aflu care-i acea misiune de încredere din care nu 
trebuie să mă mai întorc viu, după cum a spus ilustrul duce. Şi 
de ce n-aş cunoaşte-o, pe coarnele diavolilor!” 

Imediat făcu calea-întoarsă, şi pătrunse în cabinet. Cu 
toate acestea era puţin palid în timp ce-şi spunea: 

„Dacă şi-a schimbat gândul, sunt un om mort.” 

Se strecură în sala de arme, încă pustie, şi cu un suspin de 
regret, puse la locul lor spada şi pumnalul. Era de altfel un om 
extrem de precaut, care nu neglija nici un detaliu. După ce făcu 
şi acest lucru, se întoarse în cabinetul din care evadase datorită 
acelui micuţ instrument de oţel pe care nu-l părăsea niciodată, 
şi se cufunda într-un fotoliu, murmurând: 


„Uf! O parte din ispravă am dus-o cu bine la capăt. Facă 
cerul ca restul să nu fie mai rău!” 

Rămase aşa mai bine de o oră care i se păru ucigător de 
lungă. La capătul acestui răstimp, uşa se deschise şi apăru 
Malâtre. Era singur. Numai văzându-i mutra dezamăgită, Robin 
îşi dădu seama că nu-l ameninţă nici o primejdie imediată. 

Lugubru, Malâtre îi făcu cunoscut: 

— Vino, monseniorul te aşteaptă. 

Un minut mai târziu, Robin se pleca adânc în faţa lui Jean 
de Burgundia. 

Ducele îl privi un moment cu un aer rece, după care-i spuse 
brusc: 

— De ce m-ai părăsit fără să mă anunţi? De ce ai fugit ca 
un vinovat? Explică-te. Şi mai ales, nu minţi, Gândeşte-te la 
funia care încă te mai aşteaptă. 

— Am fugit, aşa cum bine aţi spus-o, monseniore. Dar am 
fugit spunându-mi: Mai târziu monseniorul va recunoaşte că 
Robin ştie să-şi ţină limba şi să nu trădeze secretele stăpânului 
său. Mai târziu monseniorul va recunoaşte că servitori de seama 
lui Robin sunt rari. Şi poate că într-o bună zi mă va chema din 
nou în serviciul său. Şi asta-i adevărat, deoarece încă din 
momentul arestării mele n-am contenit să cer să fiu condus în 
faţa voastră, monseniore, atât eram de convins că mă veţi ierta. 

— Aşadar, crezi că am nevoie de tine? întrebă ducele cu o 
voce aspră. 

— Cred, spuse Robin fără pic de modestie, că este vorba de 
o misiune delicată şi probabil periculoasă, pe care numai eu o 
pot duce la bun sfârşit. 

— Ei bine, da, murmură ducele, dându-şi jos masca. Te 
previn că, misiunea cu care vreau să te însărcinez e 
înfricoşătoare. Dacă dai greş, dacă te laşi prins, cea mai uşoară 
pedeapsă ce te poate aştepta este aceea de a fi sfâşiat de viu... 
Şi eu nu voi recunoaşte că ai acţionat la ordinul meu. Mă 
înţelegi? 

— Foarte bine, monseniore. 

— Dacă reuşeşti, continuă ducele, nu vei mai duce grijă de 
nimic. 

— Şi dacă refuz misiunea? întrebă Robin privindu-l drept în 
ochi. 


— Te întorci la spânzurătoarea care te aşteaptă spuse rece 
Jean de Burgundia. Şi de această dată execuţia va avea loc, 
răspund eu de asta. 

— Dacă-i aşa, spuse hotărît Robin, accept, monseniore. 
Cred că ţin destul de mult la pielea mea. Poate că asta-i o 
slăbiciune, dar aşa este. Voi încerca sa mă descurc cât mai 
bine. 

Ducele surise ambiguu, dar Robin se prefăcu a nu-l 
observa, şi continuă cu răceală în glas: 

— Care-i numele individului pe care trebuie să-l ucid, 
monseniore? 

Ducele se sculă şi se apropie de Robin şoptindu-i la ureche: 

— Delfinul! 

Robin îşi lăsă în jos umerii. Lovitura îl copleşise. Pentru 
moment rămase uimit. 

— Eziţi? tună ducele întinzând mâna spre clopoţelul aflat 
pe masă. 

— Nu, murmură Robin, livid. Viaţa pe care mi-aţi graţiat-o, 
îmi cereţi s-o risc pentru voi. Accept, aştept instrucţiunile 
voastre. 

— Eşti un vulpoi bătrân, nu te vor prinde. Gândeşte-te la ce 
ţi-am spus: te aşteaptă o avere dacă reuşeşti. Chiar mai mare 
decât în cele mai grozave vise pe care ţi le-ai făcut vreodată. 

După care, apropiindu-se de Robin, cu o voce abia auzită, îi 
şopti la ureche instrucţiunile necesare. 

După ce termină, luă o pungă destul de mare, plină, şi i-o 
dădu spunându-i: 

— Uite, ai aici destui bani să te echipezi: trebuie să-ți 
cumperi arme, haine, un cal, trebuie să ai de cheltuială pe drum 
şi, ajuns la faţa locului, îţi vor trebui bani să plăteşti unele 
informaţii de care vei avea nevoie. Mâine dimineaţă trebuie s-o 
iei din loc. Du-te, Robin, şi aminteşte-ţi că te aşteaptă o avere 
după ce-ţi vei îndeplini misiunea. 

Văzând sacul cu bani, Robin surâse satisfăcut. Mai întâi de 
toate îl ascunse în cel mai adânc buzunar, după care-l asigură 
pe duce: 

— Afacerea se va încheia în mai puţin de cincisprezece zile, 
monseniore, ori voi muri. 


Şi ieşi. 


În urma lui, Jean de Burgundia sună clopoţelul şi Malâtre 
apăru imediat. Ducele îi dădu câteva ordine şi acesta plecă 
imediat, cuprins de o bucurie nebună. 

După Malâtre, intră seniorul de Giac şi Jacqueville. Discuţia 
a fost de această dată mai lungă. Dar când îşi părăsiră stăpânul, 
şi aceştia păreau tot atât de bucuroşi. 

Seniorul de Giac sări pe cal şi se îndreptă spre locuinţa sa 
din strada Saint-Antoine. Când rămase singur cu soţia sa în 
micul cabinet în care am mai fost deja, o întrebă: 

— lubita mea, tot în sătucul Maisons trebuie să trimiţi 
scrisorile ce-i vor fi adresate seniorului du Châtel? 

— Da, fiindcă seniorul du Châtel nu mi-a indicat un alt 
intermediar decât pe Guillaume Bouteiller. 

— Ei bine, doamnă, de această dată nu vei trimite o 
scrisoare, te vei duce chiar dumneata să-l cauţi pe acel 
Bouteiller şi-i vei spune următoarele: „Un mare pericol îl 
ameninţă pe Delfin. Anunţaţi imediat din partea mea pe seniorul 
du Châtel sau pe una din persoanele apropiate tânărului prinţ. 
Dacă vă cere lămuriri, spuneţi că nu ştiţi nimic în plus. Şi nu veţi 
minţi, fiindcă nu vă voi spune mai mult de atât. 

Se gândi câteva secunde şi continuă: 

— Cred că ar fi bine să insinuaţi că ameninţarea nu vine din 
partea ducelui. Doar să insinuaţi. Aveţi mare grijă să nu spuneţi 
nimic altceva în plus. 

— Voi face aşa cum doriţi, consimţi docilă doamna de Giac. 

— Este absolut necesar să vă întoarceţi înainte de amiază, 
aşa încât veţi pleca puţin înaintea deschiderii porţilor. Gândiţi- 
vă că această misiune ne poate aduce mulţi bani, aşa încât, daţi 
dovadă de iscusinţă, de prudenţă, şi mai ales de discreţie. 

— Fiţi liniştit. De obicei spun numai ceea ce vreau eu. Şi cel 
mai bun motiv pentru discreţie este faptul că nu ştiu nimic ce se 
ascunde în spatele acestei misiuni. 

— Veţi afla totul când vă veţi întoarce, promise de Giac. E 
inutil să vă spun, nu-i aşa? că această scurtă călătorie nu 
trebuie să fie cunoscută de nimeni. 

— Asta am înţeles-o chiar de la început, surâse doamna de 
Giac. 

Şi acum să ne întoarcem la ducele de Burgundia. 


Acesta plecase la palatul reginei şi intră în cabinetul secret 
al acesteia. La întrebarea mută a acesteia, îi răspunse, 
înclinându-se: 

— Omul va pleca la drum mâine dimineaţă, doamnă. 

— Am avut dreptate, duce, când v-am spus: căutaţi şi veţi 
găsi.Şi acum, duce, povestiţi-mi. 

Şi ducele-i povesti ceea ce el credea că este adevărat, şi 
anume, cum prin teroare, reuşise să-l determine pe Robin să-l 
ucidă pe Delfin. 

După aceea îi povesti istoria celor cinci sute de mii de livre 
care urmau să-i cadă pradă la Melun şi măsurile pe care le luase 
pentru a duce la bun sfârşit isprava. Se păzi să pomenească 
cumva numele jupânului Mercerot, chiar dacă acesta îi dăduse 
ideea isprăvii. 

— Duce, îl sfătui Isabeau când acesta termină, cinci sute de 
mii de livre e o sumă care merită efortul. Cred c-aţi face mai 
bine dacă aţi conduce în persoană executarea planului. 

— Asta era şi intenţia mea, o asigură Jean de Burgundia. 

Şi cu aceste cuvinte se despărţi de regină. 

Imediat ce uşa se închise în urma lui, Isabeau se adresă lui 
Sacrament, martor nepăsător, surd şi mut al celor mai multe din 
convorbirile stăpânei sale, amintindu-i: 

— Nu uita că mâine dimineaţă ai de îndeplinit o misiune. 

— Nu uit, doamnă. 

Reflectând o secundă, continuă cu un surâs ascuţit: 

— Totuşi păsărica nu trebuie speriată, ducându-te prea de 
dimineaţă. Te vei duce pe la ora unsprezece. 


XXIV.DRUMUL SPRE MELUN 


Printr-un drum ocolit, Robin ajunse în grădina din spalele 
palatului. N-avu decât să tragă zăvorul unei porţi mici, şi iată-l 
liber, în strada Pavee-Saint-Sauveur. 

leşind, Robin aruncă o privire circumspectă în dreapta şi-n 
stânga. La dreapta nu văzu nimic. În stânga, la răspântia pe 
care o făceau străzile Montorgueil, Comte-d'Artois care era 


prelungirea precedentei în direcţia Halelor, Tiquetonne şi Pavée, 
zări trei călăreţi care, descălecând, priveau cu încăpățânare 
spre el. 

„Am înţeles! îşi spuse Robin, monseniorul a pus să fiu 
urmărit.” Şi cu o grimasă de dezamăgire: „Era clar ca 
monseniorul să fi bănuit că, o dată liber, voi lăsa misiunea baltă 
şi o voi şterge. Sunt un neghiob că nu m-am gândit la asta.” 

Aşa încât nu se mai preocupă de urmăritorii săi. Târgui 
destul de repede o spadă şi un pumnal, şi, datorită banilor 
ducelui, cumpără un cal excelent. 

Odată călare, fără să dea nici o atenţie urmăritorilor, o luă 
fără grabă spre hanul Truie-Pendue. 

De pază la lucarnă, Brancaillon îl zări imediat. 

— Domnule, exclamă acesta cu vocea lui de bas profund, îl 
zăresc pe Robin! 

— Pe bunul Dumnezeu! baroane, v-am spus ca băiatul ăsta 
se va descurca şi singur, spuse bucuros Passavant. 

Şi Passavant împreună cu Talazar se repeziră la lucarnă. 

Robin înainta cu nasul pe sus. Îi zări imediat pe cei doi pe 
care-i numea stăpânii lui şi printr-o mimică expresivă, le 
recomandă prudenţă. În acelaşi timp, cu un gest discret le 
indică pe cei trei indivizi care-l urmăreau îndeaproape. 

— Ce vrea să spună? se nelinişti Talazar. 

— Vrea să ne arate că e strâns supravegheat, spuse 
Passavant. Dar fiindcă a venit până aici, asta înseamnă că are 
ceva urgent să ne spună. Să aşteptăm şi să nu-l încurcăm în 
manevra pe care are de gând s-o execute. Fiţi sigur, baroane, 
va urca aici când va crede el de cuviinţă. 

Robin intră în curtea hanului făcând mare gălăgie, aşa cum 
îi stă bine unuia care-şi simte punga plină. 

Jupân Thibaut le Poingre veni repede şi se apropie de cal. 

Când cei trei urmăritori pătrunseră şi ei în curte, îl văzură 
pe Robin instalându-şi chiar el calul în locul cel mai bun al 
hanului. 

În acest timp, Thibaut, puţin neliniştit, urca scările în fuga 
mare spre Passavant şi Talazar. 

— Ei bine? îl întrebă cavalerul văzându-l intrând. 


— Ei bine! Domnule, răspunse Thibaut, puţin înspăimântat, 
scutierul vostru m-a trimis să vă spun să ţineţi întredeschisă uşa 
camerei. Va veni să vă vadă în miezul nopţii. 

— Spuneţi-i că-l vom aştepta, răspunse Passavant. 

Harnicul hangiu veni chiar el să-i aducă tacâmurile lui 
Robin, şi cu această ocazie îi comunică şi răspunsul cavalerului 
fără ca nimeni să-şi dea seama de acest lucru. 

Cei trei urmăritori se aşezară la o masă apropiată de uşă şi 
cerură la rândul lor de mâncare. Thibaut se duse şi la aceştia, 
aşa cum făcea cu toţi clienţii, având un cuvânt amabil pentru 
fiecare. 

Unul dintre ei puse cu voce joasă o întrebare hangiului. 
Acesta răspunse pe acelaşi ton, arătând spre uşa. 

Robin, care nu-i pierdea o clipă din priviri, traduse 
surâzând: nu mai este nici o altă ieşire decât acea uşă. 

Când se lăsă întunericul, urcă în camera sa. În momentul în 
care-şi dădu seama că toată lumea adormise, se strecură fără 
zgomot pe scară şi ajunse imediat la stăpânii lui. 

Aici nu rămase mai mult de un sfert de oră, după care se 
întoarse în camera sa şi se culcă. 

Cam la aceeaşi oră, poarta Saint-Antoine se deschise, în 
urma prezentării unui ordin scris, şi două trupe de călăreţi ieşiră 
din oraş. Prima era formată din douăzeci de oameni comandaţi 
de seniorul de Giac şi de Jacqgueville. A doua, care părea că n- 
are nimic de-a face cu prima, era compusă din doisprezece 
oameni şi era comandată de Malâtre. 

Cele două trupe se îndreptară spre Charenton. Prima, 
mergând ceva mai repede, lăsă destul de repede pe cea de-a 
doua în urma sa. 

A doua zi dimineaţă, cu o jumătate de oră înainte de 
deschidearea porţilor, litiera doamnei de Giac, cu obloanele 
ermetic închise, escortată de patru servitori călare şi înarmaţi 
până-n dinţi, ieşiră pe aceeaşi poartă, îndreptându-se spre 
cătunul Saint- Antoine. 

Cu un sfert de oră înainte de deschiderea porţilor, 
Passavant, Talazar şi Brancaillon se aflau în primul rând al 
mulţimii şi de pe caii lor, scormoneau din priviri mulţimea 
căutând, fără ca cineva să-şi dea seama, pe seniorul Tanneguy 
du Châtel. 


Odată poarta deschisă, ieşiră printre primii. Nu merseră 
prea departe, oprindu-se la prima bifurcaţie unde descălecară şi 
începură să supravegheze drumul. 

Îl văzură trecând pe Robin, urmărit mereu de cei trei. Fără 
a avea aerul că-i vede, acesta îşi îndemna calul la trap spre 
mănăstire. 

La capătul unei jumătăţi de oră de aşteptare, Passavant 
spuse: 

— Numai dacă n-au pus mâna pe el în Paris, dar nu cred eu 
asta, e un vulpoi prea şiret. Cred că deja a ieşit şi acum e 
departe. 

Incălecară şi plecară în galop trecând Sena pe la 
Charenton. Se aflau cam la un kilometru de Maison când zăriră 
litiera doameni de Giac, înconjurată de mai mulţi tâlhari care o 
atacau, strigând în gura mare: Răscumpărare.!... 
Răscumpărare!... şi deschizând portiera litierei. 

Passavant, Talazar şi Brancaillon atacară cu lovituri date cu 
mânerul spadelor. După primul atac, trei bandiți se aflau 
prăbuşiţi la pământ. 

După al doilea atac, banda se redusese la mai puţin de 
jumătate. Acum, pentru ei, partida nu mai era egală. O luară la 
sănătoasa scrâşnind şi înjurând. 

Amanta lui Jean de Burgundia le mulţumi cu multă căldură 
salvatorilor săi. Dar părea atât de înspăimântată încât 
Passavant şi Talazar, blestemând în sinea lor, se oferiră s-o 
escorteze, ceea ce ea acceptă în grabă cu o uşurare vizibilă. 

Când ajunseră pe drumeagul ce ducea spre cătun, doamna 
de Giac opri litiera, întinse mâna celor doi cavaleri pe care 
aceştia o sărutară respectuos şi le spuse cu multă gravitate: 

— Domnilor, faceţi-mi plăcerea şi spuneţi-mi numele celor 
doi bravi gentilomi cărora le voi fi veşnic recunoscătoare. 

— Nu avem nici un motiv să ne ascundem numele, spuse 
Passavant. Şi făcu prezentările: domnul este seniorul Milon, 
baron de Talazar, care nu vă va trăda, fie şi numai din cauză că 
nu vă cunoaşte numele. Şi chiar dacă vi l-ar cunoaşte tot nu v- 
ar trăda pentru motivul că nu este capabil de o asemenea 
trădare. 

Talazar se înclină curtenitor şi prezentă la rândul sau: 

— Şi domnul este seniorul Hardy, cavaler de Passavant... 


— Aţi spus, domnule, cavalerul de Passavant? îl întrerupse 
doamna de Giac, aproape sfâşiindu-l din priviri pe cavaler. 

— Chiar eu, confirmă Passavant, puţin mirat. Şi cu un surâs 
naiv: Am oare marea onoare de a fi cunoscut de 
dumneavoastră? 

— Dar, domnule, se înspăimântă doamna de Giac, nu 
sunteţi...? 

Îşi dădu seama puţin prea târziu că era să spună o 
enormitate şi se opri interzisă. 

Şi decizându-se, cu regret vizibil, să se despartă de ei, 
spuse cu multă graţie: 

— Dar îmi dau seama că abuzez cu totul de bunăvoința 
dumneavoastră. Duceţi-vă, domnilor, şi amintiţi-vă: doamna de 
Giac nu uită niciodată nici binele nici răul care i s-a făcut. Va 
sosi odată şi acel moment în care vă veţi convinge că aveţi în 
mine o prietenă de nădejde. 

Îşi dăduse şi ea numele. Cei doi cavaleri se plecară adânc 
şi Passavant declară în numele amândurora: 

— De cum ne vom despărţi, baronul şi cu mine vom uita 
până şi amintirea acestei întâlniri. Vă asigur cu toată 
sinceritatea, doamnă. 

Aceste cuvinte, care ar fi trebuit s-o liniştească, părură mai 
degrabă că o întristează: 

— Nu vă cer să mă uitaţi, cavalere!... Cel puţin eu nu vă voi 
uita niciodată! 

Atât timp cât cei trei bărbaţi putură fi văzuţi pe drum, 
stând nemişcaţi în şa, cu capul descoperit, nu încetă să-i 
privească şi să le surâdă cu blândeţe. 

Când litiera dispăru la prima cotitură a drumeagului, 
Passavant trase de hăţuri, gândind: 

„Ciudată femeie!” 

Şi cu voce tare, îngrijorat: 

— La galop, baroane! şi fie ca cerul să ne ajute să 
recuperăm timpul pierdut! 

Litiera pătrunse în curtea unei ferme din cătun. Oamenii 
din escortă rămaseră în curte, unde li se aduseră mâncare şi 
băutură. 


Guillaume Bouteiller care veni s-o primească pe nobila 
doamnă dând dovadă de un respect profund, era un vechi 
soldat, cu o ţinută formidabilă, în genul lui Robert de Loire. 

Doamna de Giac îi repetă cuvânt cu cuvânt tot ce-i 
recomandase soţul ei să spună. 

— Pe matele papei! bubui bătrânul soldat, asta înseamnă 
să ai ghinion! Seniorul du Châtel a plecat mai acum douăzeci de 
minute de la mine. Dar nu-i nimic, încalec imediat şi, fie ce-o fi, 
trebuie să-l ajung din urmă. 

Dar doamna de Giac se codea să plece. De-acum nu mai 
îndrăznea să se încreadă în escorta sa de fricoşi. Aflând că 
doamna fusese pe cale de a fi răpită de banda de tâlhari, 
Bouteiller, care fără îndoială că primise unele instrucţiuni în 
acest sens, se oferi s-o escorteze cu trei oameni de nădejde pe 
care-i avea la ordinele sale. 

Un sfert de oră mai târziu, cu aceste întăriri la care la 
început nici nu sperase, doamna de Giac o luă pe drumul spre 
Paris. La ora zece se afla înapoi la ea în strada Saint-Antoine. La 
ora unsprezece îşi făcea intrarea în palatul de Burgundia unde 
se reinstală în micul apartament ce-i fusese destinat cu mult 
timp înainte. 

Ducele de Burgundia deja uitase că-i ceruse cu o zi mai 
înainte să se reîntoarcă. 

Putin înciudat, îi dădu totuşi de înţeles că este binevenită, 
fiind cu atât mai bucuros când află că această instalare este 
doar de moment: seniorul de Giac se afla în misiune iar ea, 
doamna de Giac era la ordinele reginei care nu se putea lipsi de 
prezenţa sa. 

— N-am venit, spuse ea, decât pentru a vă arăta, 
monseniore, graba cu care vă ascult şi vă execut ordinele, şi de 
ce să nu mărturisesc, de a mă afla cât mai aproape de persoana 
voastră. Dar tare mă tem că, de-acum, încă vreo câteva zile, voi 
fi nevoită să lipsesc de la Palat. 

Jean de Burgundia îi sărută mâna curtenitor şi-i spuse, nu 
fără o oarecare bucurie: 

— Vă mulţumesc, iubita mea, de graba de care aţi dat 
dovadă venind aici, la palatul meu. Dar, cu toate că prezenţa 
voastră aici, lângă mine, îmi este de nepreţuit, ştiţi totuşi ce 
mare interes am ca lângă regină să se afle o persoană devotată 


mie, şi în care să mă încred ca în mine însumi. Faceţi în aşa fel, 
doamnă, ca regina să fie cât mai mulţumită de dumneaoastră. 
Voi da ordinele necesare pentru a putea ieşi şi intra în palat 
oricând doriţi, fie chiar şi la miezul nopţii. 

Doamna de Giac ascultă cuvintele amantului său fără să 
clipească, cuvinte care o îndemnau, nici mai mult nici mai puţin, 
să o supravegheze clipă de clipă pe regină. Ca de la sine 
înţeles, doamna îi dădu toate asigurările de fidelitate. 

Şi totuşi părea tulburată şi puţin absentă. Ducele, 
dimpotrivă, părea radios. Dar dacă, din cauza egoismului său de 
bărbat şi de om atotputernic, nu-i remarcă tulburarea, ea, în 
schimb, fu uimită de bucuria imensă care-l copleşise. 

Un moment îl privi, cu o privire ascuţită şi inteligentă, 
întrebându-se ce eveniment capital îl făcuse să se comporte în 
acest fel. Dar, fără îndoială că un început de nepăsare începuse 
s-o acopere, deoarece dădu din umeri ca şi când ar fi spus: La 
ce bun! 

La ora unu după amiază, ca de obicei, se afla lângă regină. 

Intreaga zi păru distrată, gânditoare şi ciudat de serioasă, 
ea, care de obicei se arăta atât de nepăsătoare şi de veselă. Şi 
asta fu atât de evident, încât regina, la un moment dat, făcu o 
remarcă puţin zeflemitoare. 

— Ce se întâmplă cu tine, de Giac?... Nu cumva eşti 
îndrăgostită? 

Această remarcă o făcu să roşească şi o tulbură şi mai 
mult, ceea ce Isabeau observă imediat. 

Numai că, de această dată nu mai spuse nimic, 
mulţumindu-se să-şi privească pe furiş confidenta, cu un surâs 
ciudat. 

Seara, doamna de Giac nu se întoarse la palatul de 
Burgundia, ci se duse la locuinţa sa din strada Saint-Antoine. 


XXV.PĂDUREA SENART 


Passavant, Talazar şi Brancaillon tocmai trecuseră de 
sătucul Montgeron şi erau pe cale să intre în pădurea Sénart, 


care pe atunci era mult mai mare decât în zilele noastre. 
Străbătuseră, aşadar, mai mult de jumătatea distanţei care 
desparte Parisul de Melun, şi încă nu-l întâlniseră pe acela în 
urmărirea căruia porniseră. 

La drept vorbind, acum Passavant se întreba dacă nu 
cumva Tanneguy fusese reţinut la Paris de vreo cauză oarecare 
şi călărea în urma lor. 

— Fiindcă, spunea el, fără îndoială că i s-a pregătit o 
ambuscadă. Mergând înaintea lui, ar fi culmea să n-o 
descoperim. Hai să vedem ce avem de facut să nu picăm în ea 
ca neghiobii. 

Nici măcar în pădure, totuşi, nu-şi încetiniră galopul. 

Până acolo, nu observaseră nimic anormal. 

Când ajunseră la o cotitură, pe jumătate ascunsă în 
tufişurile dese, văzură două corpuri nemişcatc în mijlocul 
drumului. Săriră imediat din şa şi se apropiată de ele. 

Unul aparţinea celui pe urmele căruia porniseră: seniorul 
du Châtel care, acum, nu mai dădea nici un semn de viaţă. Al 
doilea corp era acela al lui Robert de Loire. Părea la fel de 
neînsufleţit ca al şefului său. 

Imediat le scoaseră platoşele de piele de bivol şi le 
descheiară tunicile. 

— Trăiesc! exclamă bucuros Passavant. 

Şi în timp ce încercau să-i reanimeze pe cei doi răniţi, să 
povestim ceea ce li se întâmplase: 

Tanneguy şi tovarăşul său, Robert de Loire, ieşiseră din 
Paris într-o căruţă, ascunși sub câteva legături de paie. Căruţa 
trecuse prin faţa lui Passavant şi Talazar care nu-i dăduseră nici 
o atenţie. In cele din urmă, căruţa se oprise în grajdul uneia din 
fermele aflate în jurul mănăstirii Saint-Antoine. 

Cu o zi înainte, cei doi îşi lăsaseră acolo caii. Ajunşi la 
fermă, încălecară şi plecară în galop, bucuroşi că reuşiseră să 
depăşească etapa cea mai periculoasă a călătoriei lor. Fiindcă 
nici prin gând uu-i trecea lui Tanneguy că ar putea fi trădat de 
jupân Mercerot. 

In drumul lor, depăşiră litiera doamnei de Giac, grăbindu-se 
să ajungă cât mai repede la Maison, unde Tanneguy avea de 
dat câteva ordine locotenentului său, Guillaume Bouteiller. 


Acolo erau aşteptaţi, deoarece masa era pusă cu tot 
dichisul, şi ceea ce avură de făcut, a fost numai să se aşeze şi 
să mănânce. Cu toţii, erau opt. Opt oameni care trecuseră de 
cincizeci de ani, toţi de aceeaşi vârstă, poate doar câteva luni îi 
despărţea, cu toţii viteji, vechi tovarăşi de arme ai şefului lor, 
Tanneguy şi cu toţii aparținuseră, pe vremuri, „familiei” ducelui 
Ludovic d'Orleans. 

Tanneguy îi privi cu o satisfacţie evidentă. Fiindcă, trebuie 
s-o spunem, era mai înverşunat împotriva lui Jean de Burgundia 
decât oricare din cei aliaţi de faţă. Şi din această cauză aceştia 
îi erau atât de devotați. Şi le promise: 

— N-avem decât să acţionăm, vitejii mei, şi jur pe viul 
dumnezeu că fiara va fi prinsă şi nu veţi avea decât s-o 
îmblânziţi după cum vă place. 

— Moarte Burgunzilor! — Pe ei! — Ucideţi-i! — Sugrumaţi-i! 
— Sfâşiaţi-i! urlă corul fanaticilor. 

Cu toate acestea, ştiindu-se purtătorul unui pergament atât 
de preţios, Tanneguy se simţea puţin neliniştit. Se grăbea să 
ajungă cât mai repede la destinaţie pentru a scăpa de o 
asemenea responsabilitate grea. Scurtă prânzul cât putu de 
mult. După ce-i dădu lui Guillaume Bouteiller ordinele care le 
avea de dat, plecă la drum împreună cu Robert de Loire. 

Înaintea lor, la sfatul lui Bouteiller, Olivier Layet şi Frottier 
plecaseră în chip de cercetaşi, precedându-i cu câteva minute 
doar. 

Cei doi viteji ajunseră la cotitura respectivă, de care am 
vorbit mai înainte, şi care se numea cotul de Ganne. Trecură 
fără să fie deranjaţi şi fără să observe nimic anormal. 

Aproape la cinci minute după ei, Tanneguy şi de Loire 
ajunseră în acelaşi loc. Bizuindu-se pe vigilenţa cunoscută a 
celor doi cercetaşi, liniştiţi şi de faptul că parcurseseră fără 
neplăceri jumătate din drum,galopau sub bolta de verdeață, 
schimbând între ei, nepăsători, impresiile călătoriei. 

Deodată cei doi se poticniră, în aceeaşi clipă, de o funie 
care fusese întinsă pe neaşteptate în faţa lor. Cele două 
animale se prăbuşiră cu un nechezat de durere. 

Călăreţii, aruncaţi cu violenţă din şa, se întinseră cât erau 
de lungi pe muşchiul care se afla de-a lungul potecii. Căzătura 


nu a fost periculoasă, dar câteva secunde rămaseră nemişcaţi, 
zăpăciţi de surpriza călătoriei lor. 

Şi aceste secunde le fură fatale. 

Nici măcar nu atinseseră pământul când deja douăzeci de 
oameni săriră asupra lor din spatele copacilor unde fuseseră 
ascunşi, formând un cerc dublu în jurul lor. Manevra se 
executase cu o precizie şi rapiditate uimitoare. 

Seniorul de Giac şi Jacqueville o comandau. Fiecare ţinea în 
mână o măciucă de război. Şi cu acelaşi gest, fulgerător, 
măciucile loviră pe cei doi, întinşi pe pământ. 

Tanneguy şi de Loire lăsară să le scape un geamăt surd şi 
se prăbuşiră nemişcaţi. 

De Giac şi Jacqueville se repeziră la ei şi-i traseră în 
mijlocul drumului. Brutal, cu o îndemânare şi rapiditate care 
demonstra că erau obişnuiţi cu asemenea acţiuni, scotociră cele 
două corpuri. 

— Am găsit! exclamă bucuros de Giac. 

Şi flutură triumfător faimosul pergament care reprezenta 
şaizeci de mii de scuzi de aur. 

Găsind ceea ce căutaseră, nu mai întârziară, şi, fără a se 
mai preocupa de starea celor doi, se înfundară în pădure, 
dispărând cât ai clipi din ochi. 

Passavant şi Talazar ajunseră la locul agresiunii la câteva 
minute după ce aceasta se produsese. 

După ce constatară că Tanneguy şi tovarăşul său nu erau 
morţi, se grăbiră să le dea ajutorul necesar. Dar degeaba, nu 
reuşeau să-i facă să-şi vină în fire. 

— Drace! făcu Passavant, tulburat, asta-i neliniştitor. 

Talazar îi răspunse, arătând spre un turn care se afla în 
vecinătate, propunânau-i: 

— Şi dacă i-am duce acolo? Cred că nu ne vor refuza, ce 
spuneţi? 

Putin nehotărit, Passavant acceptă în cele din urmă. 

Puseră cele două corpuri inerte de-a curmezişul şeilor şi 
Passavant ordonă: 

— Brancaillon, dă o fugă până la castelul de colo şi vezi 
dacă pot găzdui doi călători răniţi. 

Scutierul porni în galop, şi în câteva secunde se află în faţa 
porţii turnului, bătând de mama focului. Mult timp nu-i răspunse 


nimeni. Când era pe cale să plece, apăru un cap la una dintre 
ferestre şi cu voce acră îl întrebă pe un ton arţăgos: 

— Ce naiba vrei? 

— Găzduire pentru doi călători răniţi. 

— Du-te la dracu'! Ce, aici e leprozerie? 

— O să vezi tu pe dracu'! Nemernicule! urlă furios 
Brancaillon. Pe copitele diavolului, vei vedea ce va spune 
stăpânul meu, seniorul Hardy de Passavant, atunci când va afla 
cum i-a fost primită cererea sa politicoasă! Dacă nu va da foc 
cuibului vostru de bufniţe, va trebui să vă consideraţi fericiţi. 

— Spuneţi că seniorul de Passavant este stăpânul vostru şi 
că el v-a trimis? 

— Da, pe toţi dracii! 

— De ce n-aţi spus asta mai înainte? întrebă vocea, liniştită 
de această dată. 

Două minute mai târziu, poarta masivă a turnului se 
deschise în faţa lui. 

— la te uită! se miră Brancaillon, privindu-l pe cel care-i 
deschisese, nu-i aceeaşi figură pe care am văzut-o la fereastră! 

Liniştit, omul îi explică: 

— Tovarăşul meu e ocupat acum să pregătească primirea 
răniților. La dracu'! Nu suntem decât noi doi. Şi trebuie să vă 
mărturisesc că nu suntem prea îndestulaţi. 

— Ei, nu suntem chiar atât de pretenţioşi, liniştiţi-vă. 
Stăpânul meu vă va fi recunoscător. 

Calm, omul se aşeză pe una din bornele care flancau 
poarta, în timp ce Brancaillon alerga spre stăpânul său, 
spunându-i că cei din castel consimţeau să-i primească, dar, 
cum acesta fusese devastat puţin timp mai înainte, condiţiile de 
găzduire nu erau dintre cele mai bune. 

— Ei, spuse nepăsător Passavant, dacă găsim un pat şi apă 
caldă pentru răniţi, restul nu mai contează. 7 

Omul aştepta în continuare, aşezat pe bornă. li ajută 
îndatoritor să transporte răniții şi, scuzându-se, îi conduse până 
la o încăpere de la primul etaj unde se afla un pat uriaş, o masă 
şchioapă şi câteva taburete. Pe masă, un lighean mare, plin cu 
apă caldă, feşe şi vată. 

— Mă duc să închid poarta şi să bag caii în grajd. Urc 
imediat. 


Passavant îl aprobă cu o clătinare a capului. 

Omul ieşi şi închise uşa în urma sa. Atunci se făcu auzit 
zgomotul sec al unui zăvor tras. 

Passavant, Talazar şi Brancaillon se priviră interzişi şi 
aceeaşi întrebare ţâşni de pe buzele lor; 

— Ce naiba vrea să-nsemne asta? 

In aceeaşi clipă, dintr-un salt, Passavant se află în faţa uşii, 
zguduind-o. Dar aceasta rezistă. 

— Încuiată! exclamă el. 

Se îndreptă spre unica fereastră şi o deschise. Era 
împodobită cu bare de fier, enorme. Lăsă să-i scape un şuierat 
înciudat, în timp ce privirile-i cercetau camera. Nici o altă ieşire, 
în afară de uşa încuiată şi de fereastra cu gratii. 

— Suntem prizonieri, spuse el pe un ton rece. 

In spatele uşii, omul care-i răspunsese lui Brancaillon de la 
fereastră, stătea cu urechea lipită de broască, şi ochii săi, în 
semiîntunericul înconjurător, îi sclipiră de o bucurie feroce. 

Acest om nu era altul decât Malâtre, eminenţa cenuşie a lui 
Jean de Burgundia. 

Neauzind nimic, se îndreptă, cobori lent scările în timp ce-şi 
spunea, frecându-şi bucuros mâinile: 

„Să prinzi şi să închizi pe seniorii de Passavant şi du Châtel 
— nu mai vorbesc de ceilalţi — asta se poate numi, fără falsă 
modestie, o lovitură de excepţie! Şi eu sunt aceea, eu, Malâtre, 
care am reuşit-o... Dacă monseniorul nu va fi mulţumit, să nu- 
mi spună pe nume. Şi dacă nu voi fi răsplătit după cum merit, 
înseamă că recunoştinţa prinților nu-i decât un cuvânt aiurea.” 

Dădu fuga la poartă şi o deschise larg. Scoase un şuier 
prelung şi aşteptă. In mai puţin de un minut apărură opt oameni 
călare care intrară în curtea castelului. 

Malâtre închise grijuliu poarta şi se adresă oamenilor săi: 

— Şi acum, aveţi grijă să nu zboare păsările pe care de 
abia le-am închis în colivie. 

— Bizuie-te pe noi, mai ales că nu vrem să pierdem cele o 
sută de livre promise fiecăruia din noi, în numele monseniorului. 


XXVI.ÎN GURA LEULUI 


În dimineaţa în care Passavant, Talazar şi Brancaillon 
fuseseră făcuţi prizonieri de Malâtre, Flore se duse la cocioaba 
mamei sale. Nebuna era într-unul din momentele sale bune. 
Adică fata fu bine primită. Faţa ei blândă se lumină de bucurie 
sperând într-o posibilă vindecare. Dar, vai! Această speranţă i 
se spulberă la următoarele vizite. 

Simonne o spiona. Bănuielile i se înmulţiseră. Mai mult ca 
oricând o muncea o întrebare: Ce însemna această pasiune? In 
această dimineaţă pretextă un drum pe care îl avea de făcut şi 
ceru permisiunea să iasă un moment. 

Şi ieşi. Numai că rămase în spatele uşii, cu urechea lipită 
de gaura broaştei. 

Câteva clipe crezu că-şi pierde vremea. Flore nu spunea 
decât cuvinte obişnuite. Deodată tresări, Flore, cu un accent de 
o deosebită tandrete şi de o tristeţe sfâşietoare, spunea: 

— Mamă, oh! Mamă, priveşte-mă!... Nu-ţi recunoşti fiica?... 
Pe micuța ta Flore, care-ţi vorbeşte?... 

Bătrâna nu mai auzi altceva. Dar asta-i era deajuns. 

„Mama  sa!... Femeia asta-i mama sa!” murmură ea 
înfricoşată. 

Un gând fulgerător o făcu să se aplece din nou. De această 
dată încercă să privească prin gaura broaştei., 

„ISuse Cristoase! Unde mi-au fost ochii?... Seamănă ca 
două picături de apă!... Deci asta-i doamna de Sombernon pe 
care jupân Mercerot o crede moartă!... Oh!... Nici neghiobul 
ăsta n-a văzut nimic, exact ca şi mine.” 

În capul său începu să întoarcă problema pe toate părţile. 
După reflecţii, începură întrebările: 

„Am descoperit un secret de o importanţă uriaşă. Cum pot 
profita de el?... Trebuie să-l păstrez numai pentru mine, ori să-l 
mărturisesc?” 

Reveni curând în camera sărăcăcioasă a nebunei şi 
instinctiv începu să manifeste un interes afectuos faţă de 
sărmana nebună pe care până atunci nu încetase s-o certe. Și 
constată cu satisfacţie că această bruscă schimbare o face să 
reintre în grațiile fetei. 

Tot timpul cât Flore rămase lângă mama sa şi în timpul 
drumului din strada Bon-Puits până la Palat, drum care era 
destul de lung, mai ales pentru femei, nu încetă să fie 


frământată de acea întrebare. Când ajunseră acasă, hotărîrea 
era luată: 

„Nu voi spune nimic nici Florei, nici jupânului Mercerot, 
nimănui. Voi vedea ce va urma. Cine ştie dacă acest secret nu- 
mi va fi de folos cândva? Aş fi o proastă să vorbesc.” 

A doua zi, jupân Mercerot aduse de la palatul de Burgundia 
cei o sută de mii de scuzi de aur smulşi nebuniei amoroase a 
ducelui. Căruţa conţinând sacii cu aur fu băgată în grajd. 

Cei doi vlăjgani plecară. Puțin mai apoi sacii dispărură cât 
ai clipi din ochi transportaţi chiar de negustor la locul său 
secret. 

Nu uitase că-i promisese ducelui ca în această dimineaţă 
trebuia s-o ducă pe fiica sa la palat. La o oră după întoarcerea 
celor două femei, pe la nouă dimineaţa, intră în camera fetei şi-i 
spuse pe un ton grav şi orgolios: 

— Flore, ţi-am anunţat unele schimbări care se vor produce 
în starea noastră socială. Aceste schimbări s-au produs mai 
repede decât mă aşteptam. Pregăteşte-te, într-o oră vei părăsi 
modesta noastră casă. 

— Unde vreţi să mă duceţi? 

— La palatul de Burgundia, unde sunteţi aşteptată, sclipi 
de mulţumire jupân Mercerot. 

— Eu? La palatul de Burgundia? exclamă Flore stupefiată, 
ce poate face acolo o biată fată ca mine, într-un palat aproape 
regal? 

— Mai întâi de toate, fiica mea, declară liniştit jupân 
Mercerot, nu sunteţi o biată fată, aşa cum aţi spus. Sunteţi 
contesa de Sombernon. Este un nume şi un titlu măreț. Nu uitaţi 
asta. În această calitate, locul vostru este la curtea şi la palatul 
suveranului nostru. 

— Vă implor, lăsaţi-mă şi pe mai departe aici, în casa 
voastră. 

— Dar, copilul meu, o certă patern jupân Mercerot, tocmai 
pentru a vă păstra aproape de mine vă duc la palatul de 
Burgundia. 

— Vreţi să spuneţi că şi dumneavoastră locuiţi la palatul 
monseniorului de Burgundia? se miră Flore. 


— E drept, am uitat să vă spun: monseniorul de Burgundia 
mi-a făcut onoarea să-mi încredinţeze administrarea finanţelor 
sale. Deci tatăl vostru, Flore, a devenit ministru de stat. 

Surpriza fetei deveni brusc spaimă. 

— Vă jur, Flore, că tatăl vostru are posibilitatea să vă apere 
şi să vă facă respectată. Nimeni nu va îndrăzni să vă facă rău. 

Şi adăugă insinuant: 

— De altfel, însuşi monseniorul, dacă va fi nevoie, va şti să 
vă facă respectată de toţi ceilalţi. 

Şi cum ea încă mai arăta o mirare temătoare, continuă pe 
acelaşi ton insinuant: 

— Da, Flore, monseniorul însuşi s-a interesat de tine. Şi să 
nu crezi că a făcut-o din consideraţie pentru mine. Monseniorul, 
pe care toţi îl zugrăvesc drept violent, autoritar, dus de 
propriile-i pasiuni, este în realitate, în palatul său, prinţul cel 
mai afabil, cel mai curtenitor şi, aş putea spune, cel mai patern 
care poate exista. Şi pe deasupra magnific şi generos... cum nu 
se poate mai mult. Nici o persoană care trăieşte în apropierea 
sa nu poate să nu-l adore, şi toţi s-ar lăsa tăiaţi în bucăţi pentru 
el. Veţi vedea, Flore, că veţi ajunge să împărtăşiţi această 
adoraţie şi veţi ajunge să-l iubiţi după ce-l veţi cunoaşte. 

Schiţând acest portret pe care încercă să-l facă deosebit de 
măgulitor, observă efectul produs. 

Flore reflecta. 

— Atunci voi face precum doriţi, domnule. 

Un licăr de triumf sclipi în ochii întunecaţi ai jupânului 
Mercerot. 

— Fiţi gata să plecăm într-o jumătate de oră, spuse el 
simplu. 

Pe la ora zece, jupân Mercerot, Flore şi Simonne, care 
ducea câteva obiecte mărunte de care fata se ataşase, soseau 
în strada Mauconseil, unde se afla palatul de Burgundia. 

De mai bine de-o oră, întunecat, neliniştit, agitat, trecând 
de la bucuria nebună la disperarea extremă, fără nici o 
explicaţie plauzibilă, Jean de Burgundia cutreiera nervos aleile 
parcului. 

Când văzu poarta deschizându-se, inima aproape că încetă 
să-i bată. Se opri sufocat, livid, tremurând. Fu obligat să se 
sprijine de un copac ca să nu cadă. Când văzu că și ea se află 


acolo sângele îi îmbujoră obrajii palizi. Ochii-i stinşi începură să-i 
sticlească şi un suspin de bucurie delirantă îi scăpă din piept, 
semănând mai degrabă cu un răget. 

Jupân Mercerot, care prin toată atitudinea sa recomanda 
ducelui prudenţa cea mai mare, făcu ceremonios prezentările. 

Simonne, stând umilă ceva mai departe, pe jumătate 
prosternată, observa totul cu o atenţie ascuţită, şi deseori o 
sclipire răutăcioasă îi trecea prin priviri atunci când ochii săi 
bănuitori se îndreptau spre jupân Mercerot. 

— Pe Sfânta Fecioară, domnule ministru, nici nu ştiam că 
sunteţi tatăl unui copil aşa de frumos! Asta-i o trădare din 
partea dumitale. 

Şi întorcându-se spre Flore, adăugă curtenitor: 

— Doamnă, veţi fi bucuria şi raza de soare a acestei curţi 
care, înainte de venirea voastră era atât de sumbră. 

Simţind că se lasă târit de pasiune şi înțelegând sfaturile 
mute ale jupânului Mercerot, o tăie scurt, spunând: 

— Veniţi, doamnă, vreau, din consideraţie pentru tatăl 
vostru, să vă prezint chiar eu, şi vreau ca fiecare de aici să vă 
facă primirea pe care o binemeritaţi. 

Luă familiar braţul monseniorului său de finanţe şi, fericit, 
transfigurat, întinerit cu douăzeci de ani, se îndreptă spre palat 
cu paşi repezei. 

Cele două femei îi urmară. 

Simonne se plecă la urechea fetei şi-i şopti: 

— Nu vă îneredeţi în duce!... Nu vă încredeţi în jupân 
Mercerot! 

— De ce? se nelinişti Flore, tulburată. 

Simonne nu mai apucă să-i răspundă. Tocmai atunci jupân 
Mercerot se întoarse şi se îndrepta spre ele. Îi luă Simonnei din 
mână micul pachet şi-i ordonă: 

— Intoarce-te acasă. 

Ascultătoare, bătrâna se supuse. Ajunsă în pragul porţii pe 
care negustorul tocmai o deschisese, se opri în faţa lui şi 
agresivă, cu ochii scăpărând, îi spuse scrâşnind: 

— Şi partea mea? 

—Căţea nebună! aproape că zbieră de furie negustorul, ți- 
ai şi găsit momentul pentru un asemenea subiect. 


— Aştept, jupâne, făcu Simonne calmă. Nimic nu mă 
împiedică să aflu chiar acum ce vrei să-mi dai. 

— Vorbim acasă. Du-te! 

Şi cu un brânci puternic o aruncă afară, închise repede 
poarta şi se grăbi să-l ajungă din urmă pe duce. 

Jean de Burgundia îl aştepta răbdător, privind-o cu adoraţie 
mută pe Flore. Sub privirile-i arzătoare, tânăra simţea cum 
roşeşte. Aşa încât, cu tot avertismentul Simonnei care îl sublinia 
pe cel al lui Robin, se simţi mult mai uşurată văzându-l pe jupân 
Mercerot intervenind între ea şi duce. 

Şi totuşi, tulburarea i se accentuă. Oricât de neştiutoare ar 
fi fost ea în ceea ce priveşte eticheta curţii, nu se putea să nu 
se mire şi să nu se neliniştească văzând pe ce drum întunecos, 
pustiu, misterios, o introduceau, ca într-o celulă, în palatul 
ducal. 

Într-adevăr, Jean de Burgundia o conducea la el prin acel 
drum secret care îl dezvăluise cu o zi înainte negustorului şi al 
cărui secret îl surprinsese şi Robin. 


XXVII.SIMONNE 


În urma brânciului puternic dat de stăpânul său, Simonne 
se rostogolise până-n mijlocul drumului plin de praf. 

După cădere, reuşi să se liniştească aruncând spre poarta 
închisă o grămadă de înjurături şi de blesteme. 

Reuşi să se scoale cu greu, îşi scutură furioasă praful de 
care era plină şi rămase câtva timp, zbârlită ca o găină furioasă, 
în faţa porţii. După care se îndepărtă, luând-o spre Palat, cu 
ochi furioşi, murmurând cuvinte fără sens. 

În uşa casei, se găsi în prezenţa unui gentilom care bătea 
cu putere. Era Sacrament. Dar prezenţa sa cădea cum nu se 
poate mai prost; bătrâna se afla într-o stare de furie extremă. 

— Ce doriţi? îl întrebă ea pe un ton arţăgos. 

Sacrament se întoarse, îşi scoase pălăria, se plecă adânc, 
şi cu o politeţe mult prea exagerată pentru a nu fi afectată, se 
adresă bătrânei: 


— Puteţi să-mi spuneţi, frumoasă doamnă, dacă nu cumva 
aici locuieşte jupân Mercerot. De mai bine de un sfert de oră bat 
în uşă şi nu răspunde nimeni. 

— Da, aici locuieşte jupân Mercerot, nobile senior. Şi eu 
sunt slujnica lui. Nu a răspuns nimeni, fiindcă nimeni nu-i acasă. 
Jupân Mercerot a plecat şi nu se întoarce astăzi. 

— Nu contează, răspunse Sacrament care păru satisfăcut 
de informaţie. De altfel, nu cu el aveam treabă, ci cu fiica lui. 

— Nici fiica lui nu-i acasă, declară Simonne. 

De această dată Sacrament deveni neliniştit: 

— Pe toţi dracii! exclamă el, asta-i rău! Puteţi să-mi 
spuneţi, frumoasă doamnă, dacă nu cumva se întoarce repede? 

— Cred că mai degrabă nu se mai întoarce, lăcrimă 
Simonne băgând cheia în broască. 

Sacrament rămase  descumpănit. Şi cum văzuse că 
Simonne luase un aer funebru, întrebă, fără să-şi dea seama ce 
spune: 

— Nu cumva i s-a întâmplat vreo nenorocire? 

Simonne deschise uşa, ridică disperată ochii spre cer şi 
gemu: 

— Pentru mine e ca şi cum ar fi moartă! 

Făcu o reverență, intră şi închise uşa. 

* 


x x 


Sacrament rămase mult timp în faţa uşii, total aiurit. În cele 
din urmă îşi spuse: 

„La urma urmei, dacă fetişcana-i moartă, cu atât mai 
bine!” 

Şi se duse să-i raporteze reginei convorbirea avută cu 
servitoarea negustorului. 

Regina nu dădu dovadă de nici un fel de nelinişte. 

începu să reflecteze, căutând adevăratele motive ale 
acestei dispariţii neaşteptate. Fiindcă dacă Sacrament s-a lăsat 
păcălit de ultima frază a Simonnei, crezând-o moartă pe tânăra 
fată, regina nu comise aceeaşi greşeală. 

Rezultatul acestor reflecţii a fost că, la ora unu după 
amiază, seniorul de  Chastellux, mareşal de Burgundia, 
şambelan al ducelui, în prezent guvernator al palatului de 
Burgundia, alergă într-un suflet la stăpânul său pentru a-l 


anunţa că regina, fără nici o altă escortă decât domnul Odo de 
Rheinburg, tocmai intrase în palat făcând o vizită ducelui. 
Imediat ce o instala într-un fotoliu din cabinetul său, singuri 
fiind, Isabeau începu cu acel calm înfricoşător care-i era propriu, 
şi care anunţa furtuna ce urma să se dezlănţuie: 

— Duce, aţi aflat că Flore Mercerot a dispărut? 

Se aplecă spre el şi-i spuse pe un ton firesc: 

— Ştiţi ceea ce am convenit: între noi doi, nici unul să nu 
mai trăiască, din cei care ne pot compromite. Mi-aţi cerut viaţa 
cavalerului de Passavant. N-am ezitat. L-am prins şi l-am 
aruncat în neant. E mort, să nu mai vorbim despre el. Dar şi 
tânăra asta este condamnată: va muri, v-o jur!... Fiindcă o voi 
găsi, duce, şi o voi lovi tot atât de nemilos cum l-am lovit pe 
Passavant. 

Îşi puse mâna albă, mătăsoasă, pe braţul care ducele i-l 
întindea plecându-se respectuos, şi surâzătoare, ieşi cu paşi 
înceţi, teatrali, condusă respectuos până la litieră de Jean de 
Burgundia, cu capul descoperit, care şi el, la rândul lui, surâdea. 

* 


x x 


De-abia intrase în bucătărie Simonne, când felul său 
neîncrezător o făcu să-şi spună: 

„Ei la naiba! ce dorea gentilomul ăla de la fiica jupânului 
Mercerot? Neghioabă ce sunt, nu puteam să-l întreb?” 

Alergă la uşă, o deschise şi aruncă o privire afară. Dar 
Sacrament dispăruse deja. 

Bombănind, se întoarse în bucătărie. Întreaga zi nu încetă 
să se gândească la tot ce se întâmplase. 

Spre seară se înapoie şi jupân Mercerot. 

Simonne nu scoase nici un cuvânt cu privire la Flore şi nici 
nu reînnoi cererea pe care o făcuse pe pragul porţii palatului de 
Burgundia. 

Nici jupân Mercerot nu spuse nimic. Nu schimbară decât 
câteva cuvinte banale. Numai că, pe furiş, se supravegheau 
unul pe celălalt, ca doi câini care nu vor întârzia să sară la 
bătaie. 

La ora obişnuită, Simonne urcă la ea în cameră, să se 
culce, după un bună seara sec. 


Jupân Mercerot rămase singur. Se retrase în cabinetul său, 
unde începu să meargă în sus şi-n jos cu paşi nervoşi. 

Câteva minute mai târziu se afla în misterioasa pivniţă în 
care îşi îngrămădise avuţiile. Cu ochi de nebun, exclamă cu 
voce lugubră, în timp ce întindea mâinile spre grămada de aur: 

„Asta-i singurul lucru care contează! Totul începe şi se 
sfârşeşte cu asta!... Restul nu-i decât deşertăcune şi 
neghiobie!...” 

Deodată, cu un gest furios mătură grămada de aur care 
căzu zornăind, în timp ce jupân Mercerot gemea: 

„Şi la urma urmei, nu-mi pasă de tot aurul din lume dacă 
ea nu-i aici... dacă nu o mai pot vedea în casa asta care acum e 
pustie!” 

Îşi reveni cu încetul. Nu mai avea acea privire 
înspăimântată. 

Văzând aurul împrăştiat pe jos, surâse ciudat şi murmură: 

„Doamne fereşte, cred că am avut un acces de nebunie!” 

Se aplecă şi începu să adune monezile şi să le aşeze în loc. 

„Da, cred că am avut un acces de febră”, îşi mai spuse el. 

Când se trezi a doua zi de dimineaţă, păru că nici nu-şi mai 
aminteşte de curioasa criză prin care trecuse în timpul nopţii. Îşi 
regăsise toată siguranţa, calmul şi demnitatea, ca unul care era 
conştient de forţa sa. 

Simonne, mai arţăgoasă ca niciodată, îi stătea mereu în 
cale ca un reproş mut. De această dată se simţi îndatorat s-o 
liniştească: 

— Nu te nelinişti, îi spuse el. Crezi că dacă Flore se află la 
monseniorul duce, totul a fost spus? Lasă-mă să acţionez. La 
momentul oportun vei avea şi tu partea ta, şi vei vedea că n-ai 
aşteptat degeaba. 

— Toate acestea nu-mi spun deloc cât îmi veţi da, replică 
sec Simonne, încăpăţânată în ideea ei. 

Pe un ton glumet, jupân Mercerot încercă să-i explice: 

— Cum vrei să spun o cifră când nici măcar n-am stabilit 
cheltuielile pe care le am de suportat şi încă nu cunosc 
beneficiul pe care-l va aduce această afacere? Aşteaptă puţin, 
ce dracu' ! 

— Ei, să nu mai vorbim despre asta, spuse Simonne pe un 
ton respingător. 


Negustorul o cunoştea până în străfundul sufletului şi o 
supraveghea cu coada ochiului. Gândi: 

„Nemernica, se gândeşte să mă trădeze.” 

Rcflectă câteva secunde şi-şi spuse: 

„Ei, aş! Acum nu-mi mai poate face nimic.” 

Şi cu o sclipire în ochi, cu un surâs livid, continuă tot în 
gând: 

„Facă ce-o vrea... Va fi un pretext bun pentru a o lipsi de 
partea ei. Oricât ar fi ea de mică, va fi un câştig pentru mine.” 

Bucurându-se la acest gând, o anunţă vesel că este liberă 
toată ziua, el întorcându-se abia spre seară pentru a se culca, şi 
plecă. 

Când socoti că s-a îndepărtat îndeajuns, Simonne îşi puse 
veşmintele de duminică şi ieşi şi ea. În timp ce mergea, se 
întorcea deseori pentru a verifica dacă nu cumva este urmărită. 
Merse astfel până în strada Saint-Antoine şi intră ca la ea acasă 
în locuinţa doamnei de Giac. 

In momentul în care ea intra, un călăreț plin de praf intră în 
galopul calului în curte, sări jos din şa şi, aruncând frâul unui 
lacheu, pătrunse în interiorul casei ca unul care se simte ca la el 
acasă. 

Intr-adevăr, călăreţul nu era altul decât stăpânul casei, 
seniorul de Giac. 

Abia se află faţă în laţă cu soţia sa, că o servitoare intră şi 
anunţă că o bătrână insistă să fie primită de doamna, având, 
după cum afirma ea, să-i dea veşti despre o tânără numită Flore 
Mercerot. 

Doamna de Giac făcu un gest de nepăsare, atât de grăitor, 
încât servitoarea făcu un pas spre uşă pentru a o trimite de- 
acolo pe vizitatoare. 

Dar seniorul de Giac o ţintui pe loc cu un semn plin de 
autoritate în timp ce i se adresa soţiei sale care acum părea 
neliniştită, pe un ton rece, plin de ameninţări: 

—La ce te gândeşti, draga mea? Trebuie s-o primeşti 
neapărat pe acea bătrână. 

Imediat ce servitoarea ieşi, reluă acel aer de superioritate 
dispreţuitoare pe care i-o arăta mereu, şi-i spuse pe un ton sec: 


— Mă mir că încă nu ţi-ai dat seama cât de mult înseamnă 
pentru noi tot ceea ce-i vorba despre această Flore Mercerot. 
Poate că această bătrână vrea să ne vândă o informaţie. 

Şi pe un ton neglijent: 

— De altfel, cum nu-mi păreţi în starea voastră normală, 
voi asista la această convorbire... din spatele tapiseriei aceleia 
de unde aş putea să vă şoptesc, la nevoie, unele sfaturi. Hai, 
du-te, draga mea. 

Când se află în prezenţa doamnei de Giac, Simonne, cu 
aplombul inconştienţei, îi povesti cum Flore fusese introdusă în 
palatul de Burgundia, cu o zi înainte. li descrise scena cu lux de 
amănunte, răspunzând cu plăcere tuturor întrebărilor pe care 
doamna de Giac consideră că trebuie să le pună. 

Când bătrâna ieşi, era fericită. In buzunarele sorţului ţinea 
câte un săculeţ bine umplut cu aur. In timp ce mergea, îşi 
spunea: 

„Pentru a se descotorosi de rivală, amanta lui Jean de 
Burgundia o va elibera pe Flore, care se va întoarce acasă. ŞI 
poate că voi reuşi să găsesc un senior puternic căruia, dând o 
răsplată bună, i-o voi da pe această micuță. Aşa încât întreg 
profitul îmi va rămâne numai mie.” 


XXVIII.DE GIAC ACŢIONEAZĂ 


După ce Simonne se retrase, de Giac ieşi din dosul 
tapiseriei în spatele căreia se ascunsese. Se lăsă într-un fotoliu, 
neliniştit, şi medită câteva clipe. 

— Trebuie, spuse el în cele din urmă, s-o prevenim pe 
regină imediat. În acest moment, în care totul se prăbuşeşte în 
faţa noastră, nu trebuie s-o nemulţumim. Du-te şi spune-i că 
mica Mercerot, înghiţi-o-ar iadul, a fost introdusă în palatul 
monseniorului, şi vezi ce ordine îţi va da. 

Gânditoare, doamna de Giac murmură înduioşată: 

— Biata copilă! 

Exclamaţia a fost spontană, şi o regretă numaidecât. Dar 
era deja prea târziu. Oricât de încet ar fi vorbit, fusese auzită; 
sări cât colo, plin de mânie. 


— Cum asta! cred că ai înnebunit, draga mea! 

— Da, nu mă simt prea bine, spuse ea pe un ton suferind. 
Mă simt sfârşită, zdrobită... Cred că am nevoie de puţină 
odihnă. 

Inţelese şi el că spunea adevărul. 

— Asta-i cât se poate de rău, spuse el contrariat. Ştiţi ce se 
va spune mâine la Melun? Că Delfinul a dispărut fără ca nimeni 
să ştie unde. 

— Vreţi să spuneţi că e mort? întrebă ea cu o voce 
înfundată. 

— Drept să spun, nu prea cred... cel puţin încă. Dar Robin 
acţionează repede. Da, nu-şi prea pierde timpul, ticălosul... 
Dacă aş fi prevăzut cât de repede acţionează... m-aş fi aranjat 
altfel. 

Şi cu o explozie de furie: 

— Moartea Delfinului nu se va produce cât timp noi ne 
aflăm lângă duce!... Ar fi prea frumos! Gândeşte-te, odată 
Delfinul mort, ducele va accede în mod sigur la tronul Franţei... 
şi asta ar însemna domnia noastră!... Chiar astăzi, ah! şi astăzi 
va profita micuța burgheză!... Deja se află la palat! Şi noi!... Noi 
vom trebui să dispărem, să ne întoarcem pe domeniile noastre 
din Auvergne în timp ce ea va triumfa!... Pe toţi dracii! Am 
manevrat atât de bine, şi cu ce rezultat? 

Doamna de Giac gemu: 

— Vă asigur că sunt la capătul puterilor! 

— Alegeţi, spuse el: ascultare oarbă sau un pumnal înfipt în 
gâtlej. 

Lividă de spaimă, femeia se prăbuşi la pământ şi horcăi: 

— Îndurare! 

Aplecându-se asupra corpului prăbuşit, scuturat de frigurile 
morţii, de Giac ridică mâna să lovească: 

— Te vei supune? 

Cu un sughiţ, femeia răspunse: „Da!” 

— Ei bine, spuse el, punându-şi pumnalul în teacă, poţi să 
te scoli. 

Cu o voce în care încă se mai simţea mânia, continuă: 

— Părerea mea este să-ţi vezi de treabă... dacă vrei să uit 
momentul ăsta de nebunie... Haideţi, doamnă, duceţi-vă, şi la 
întoarcere, nu uitaţi să-mi spuneţi ce s-a hotărit. 


Când, câteva momente mai târziu, doamna de Giac intră la 
regină, orice urmă de emoție şi de spaimă dispăruse de pe faţa 
ei, recăpătându-şi aerul ei vesel şi nepăsător. 

Discuţia cu regina fu destul de lungă. Raportul dat soţului 
său fu însă mai scurt. După care, soţul şi soţia se întoarseră la 
apartamentul lor rezervat în palatul de Burgundia. 

Încă de la sosire, doamna de Giac se închise în camera sa 
şi nu se mai mişcă de acolo. 

De Giac, dimpotrivă, se arătă peste tot, făcând un număr 
uriaş de vizite scurte. 

Perechea nu lipsi să asiste la reuniunea intimă pe care 
ducele o proiectase încă de cu o zi înainte. 

Doamna de Giac, cu ochi strălucitori, mai frumoasă ca 
oricând, se arătă de o vervă extraordinară, şi prin farmecul ei, 
prin grațiile şi spiritul său, fu regina de netăgăduit a 
aristocraticei adunări. 

Şi, fie din calcul, fie din faptul că era într-adevăr subjugat 
de acest farmec, ca toţi ceilalţi, Jean de Burgundia se arătă plin 
de atenţii faţă de doamna de Giac, lucru remarcat de toţi din 
jur. 

In această zi, în care doamna de Giac îşi făcea o întoarcere 
triumfală în palatul de Burgundia, această zi era cea de-a doua 
pe care Flore o petrecea în palatul ducal. 

Neliniştită, înspăimântată, condusă de Jean de Burgundia şi 
de jupân Mercerot, ajunse fără să întâlnească pe nimeni în faţa 
uşii unui apartament mărginaş, tocmai sus de tot, sub acoperiş. 

In faţa uşii se afla o femeie care aproape că se prosternă în 
faţa ducelui. Era o femeie solidă, cam la patruzeci de ani, 
robustă, cu o figură hotărită, una din acele femei capabile să 
ţină piept şi unui bărbat. 

Ducele le arătă apartamentul compus din trei camere. 
După cum se vedea din anticameră, luxul era nemaivăzut. 

Jean de Burgundia găsi stăpânirea de sine de a nu-şi 
impune prea mult prezenţa. 

— Acesta este modestul vostru apartament, spuse el pe 
tonul cei mai binevoitor. Puteţi să vă odihniţi acum. De-abia 
peste câteva zile veţi intra în funcţia pe care v-am rezervat-o la 
curte. 


Plecând ducele, jupân Mercerot păru ca la el acasă. Cele 
trei camere se succedau una după alta. Ghici uşoara nelinişte a 
fetei şi, încercând s-o liniştească, hotărî: 

— Aceasta va fi camera ta... pentru că aici se află patul. (Şi 
arătă camera din fund). Aceasta va fi camera de zi, în care vom 
servi masa (camera din mijloc) iar aceasta, cabinetul meu, în 
care-mi voi instala un pat. (Camera de la intrare, a cărei uşă 
dădea în anticameră). 

Se feri s-o spună de-a dreptul, deşi felul în care aranjase 
lucrurile şi insistența cu care sublinia fiecare detaliu, vorbea de 
la sine: „Vezi, ca să se ajungă până la tine, ar trebui mai întâi de 
toate să treacă peste mine. Deci, nu ai de ce te teme.” 

Jupân Mercerot îşi petrecu întreaga zi cu fiica sa. Pentru a-i 
câştiga şi mai mult încrederea, sau pentru a o convinge că nu-i 
prizonieră, se oferi s-o însoţească în grădină, dar fata refuză. 

Serviră masa numai ei doi. Femeia, care răspundea la 
numele de Perinelle, îi servi cu o îndemânare remarcabilă şi se 
arătă plină de atenţii faţă de ei. Familiară, se amestecă în 
conversaţia pe care jupân Mercerot aproape că o ducea singur. 
Dar tot ce spunea, era numai spre lauda ducelui. 

Până la urmă, cei doi făcură să adoarmă bănuielile tinerei. 

Când se înseră, fata se închise în camera sa şi se culcă. Dar 
nu reuşi să adoarmă toată noaptea. O nelinişte vagă, nelinişte 
care nu ştia nici măcar de unde vine, o tortura. 

Dimineaţa constată că negustorul nu dormise în camera sa, 
după cum promisese, şi i-o reproşă cu blândeţe. 

— Ei, trebuie să te obişnuieşti, îi răspunse acesta, râzând. 
Am vrut să-ţi arăt că aici nu trebuie să te temi, de nimic. Sper 
că am reuşit. 

În această dimineaţă, ducele veni să discute cu ministrul 
său de finanţe, dar îşi reprimă dorinţa de a intra la Flore. Dar 
jupân Mercerot se duse după ea şi o aduse în cabinetul său 
pentru a-i face o reverență monseniorului. Fata nu rămase acolo 
mai mult de cinci minute. Ducele, care se arătă de o amabilitate 
extremă, avu destulă prudenţă să nu-i spună nimic care s-o 
înfricoşeze. 

La terminarea acestei vizite, jupân Mercerot o anunţă că 
trebuie să participe la consiliu şi că nu va putea lua nici prânzul 


şi nici cina cu ea, şi că, foarte probabil, nu se va întoarce decât 
a doua zi dimineaţa. 

Perinelle se oferi să-i ţină ea companie, şi trebui s-o 
suporte în timpul dejunului, cu toate că femeia se arătă plină de 
solicitudine. 

După prânz, pretextând oboseala, se despărţi de temnicera 
sa, retrăgându-se în camera ei, având grijă să tragă zăvorul. 

Privirile îi căzură asupra perdelelor patului, şi i se păru că 
aceste perdele se mişcă uşor. Dar nu auzi nici un zgomot 
neobişnuit. 

Mai întâi i se păru că este o iluzie. Privi cu mai multă 
atenţie, nu, nu era o iluzie. Perdelele se mişcau uşor ca şi când 
o mână prudentă încerca să le dea la o parte. 

Brusc, dar fără nici un zgomot, perdelele se despărţiră şi 
apăru un cap. 

Strigătul, care era gata să ţâşnească de pe buzele fetei, 
muri în aceeaşi clipă, fiindcă acel cap aparţinea unei tinere şi 
frumoase femei, care nu avea nimic neliniştitor... poate doar 
modul în care îşi făcuse apariţia. 

Era doamna de Giac, care se încuiase în apartamentul său 
şi din care ieşise fără a fi văzută de nimeni, seniorul de Giac, 
soţul ei, servindu-i de apărător. 

Femeia îşi duse un deget la buze, cerându-i tinerei să tacă, 
şi o privi cu multă curiozitate. 

La un moment dat, în şoaptă, întrebă scurt: 

— Perinelle? 

Flore înţelese sensul întrebării. Cu un gest îi arătă zăvorul 
tras, zăvor care interzicea accesul în cameră. 

Doamna de Giac surâse şi ieşi din spatele perdelelor. Cu un 
gest o invită pe Flore să se apropie. 

Tânăra se supuse şi se aşeză şi ea pe pat. 

Doamna de Giac se aplecă spre Flore şi-i spuse cu voce 
fierbinte, în şoaptă: 

— Te ameninţă o mare primejdie. Eu te pot scăpa. Eşti de 
acord? 

— Cine sunteţi doamnă? Şi de ce primejdie vreţi să mă 
scăpaţi? 


— Vă înţeleg neîncrederea. Şi totuşi secundele trec, 
secunde care-mi pot fi fatale. Acum eu îmi risc viaţa. Nu-mi 
purtaţi pică dacă vă vorbesc atât de brutal, dar nu am timp... 

Cu un gest brusc, depărtă perdelele patului şi-i arătă o uşă 
secretă, îngustă, care se afla la capătul patului. 

— Pe acolo, spuse ea, într-o noapte, când veţi fi adormită, 
un bărbat se va strecura în patul vostru. La sculare, veţi fi fost 
deja dezonorată. Asta-i pericolul. 

Inspăimântată, Flore o privea cu ochii măriţi de teamă. 

— De ce vreau să vă salvez cu toate că nu vă cunosc şi nu 
mă cunoaşteţi? Fiindcă am auzit că sunteţi logodită cu seniorul 
Milon de Talazar. 

— ÎI cunoaşteţi pe Milon? exclamă Flore cu ochii 
strălucindu-i. 

— Mi-a salvat viaţa. Acum înţelegeţi de ce vreau să vă 
salvez? 

— Ah! Doamnă, imploră Flore, îmi spuneţi adevărul?... Ştiţi 
că mi-au spus că Milon e mort? 

— Să nu crezi asta, copila mea, spuse energic doamna de 
Giac. L-am văzut, nu mai departe decât ieri dimineaţă, în drum 
spre Melun, călătorind cu prietenul său, seniorul de Passavant. 
Ei doi m-au salvat de la moarte. 

Flore se decise. 

— Vă cred şi mă încred în dumneavoastră spuse ea, 
privind-o pe doamna de Giac drept în ochi. 

Un suspin de uşurare scăpă de pe buzele acesteia. Se 
mulţumi doar să dea uşor din cap. 

Cu un gest rapid îşi scoase mantia cu care era înfăşurată şi 
o aruncă pe pat, spunând: 

— Vă veţi îmbrăca cu ea. Şi acum luaţi flaconul acesta. 
Trebuie ca Perinelle să-i bea tot conţinutul dacă vreţi să ieşiţi de 
aici. 

Flore deja întinsese mâna, dar şi-o retrase repede. 

— Liniştiţi-vă, o asigură doamna de Giac, nu-i otravă, e un 
simplu narcotic. Fiţi pregătită, voi veni să vă iau între miezul 
nopţii şi unu dimineaţa. 

După ce rosti aceste cuvinte, dispăru. 

Zăpăcită, ameţită, Flore încercă fără succes să regăsească 
uşa secretă de la capătul patului. Dacă n-ar fi ţinut în mână 


micul flacon şi dacă pe pat n-ar fi văzut mantia, ar fi crezut că 
totul nu fusese decât un vis. 

Mai înainte de toate luă mantia şi o ascunse într-un cufăr. 
Flaconul şi-l puse într-un buzunar. După ce termină acestea, se 
aşeză pe un scaun, lângă fereastră, şi începu să reflecteze. 

Sub aparenţa sa fragilă şi delicată, nu era lipsită de curaj şi 
hotărire. După ce privi problema pe toate părţile, hotărî: 

„Mai degrabă moartea decât dezonoarea. Mă voi încrede în 
această femeie... şi Dumnezeu să mă ajute.” 

Sosi şi ora cinci, şi se aşeză la masă împreună cu Perinelle. 
Îi fu destul de uşor să golească flaconul cu narcotic în paharul 
temnicerei sale, care, încrezătoare, era într-un du-te vino 
necontenit, potrivit obligaţiilor serviciului său. 

Din fericire, efectul narcoticului fu aproape instantaneu. 
P&rinelle lăsă să-i cadă capul pe masă şi adormi imediat. Flore o 
scutură de câteva ori, fără a reuşi s-o trezească. Atunci se simţi 
uşurată. 

Cu mult timp înainte de ora hotărită era deja gata, învăluită 
în mantia doamnei de Giac. 

Şi dintr-o dată, fără a auzi nimic, doamna de Giac apăru. 
De această dată nu mai era singură. O însoțea domnul de Giac 
care-i făcu în tăcere, o plecăciune. 

— Ce bine că sunteţi gata! exclamă doamna de Giac. 
Foarte bine. Veţi merge în urma mea. Dacă vă întreabă cineva, 
ceva, sunteţi servitoarea mea. Nici un cuvânt mai mult. M-aţi 
înţeles?... Să plecăm. 

Făcu un semn lui de Giac care o luă înainte, cu mâna pe 
pumnal, gata să lovească fără nici o explicaţie. 

Precauţiile pe care de Giac şi le luase, dădură roade, 
deoarece ajunseră la o poartă din fundul unei curţi mici fără ca 
nimeni să le iasă în cale. 

În faţa porţii făcea de pază un soldat care cum îi văzu le 
întoarse spatele şi dispăru fără ca nimeni să-i spună ceva. 

De Giac băgă o cheie în broască şi poarta se deschise fără 
nici un zgomot. 

În străduţa întunecată aştepta o litieră păzită de patru 
călăreţi. 

Doamna de Giac o prinse de braţ pe Flore şi o conduse la 
litieră, spunându-i în şoaptă: 


— Repede, repede... Nu te teme, copila mea, aceşti oameni 
sunt servitorii mei... Ne întâlnim mâine. 

Şi doamna de Giac nu mai întârzie nici o clipă şi intră 
repede în palat, refăcând drumul parcurs. 

Domnul de Giac închise poarta şi-şi puse cheia în buzunar. 
Santinela, care îl pândea cu coada ochiului, se apropie cu gura 
până la urechi. 

De Giac scoase o pungă şi i-o întinse. Soldatul o luă, 
mormăind câteva cuvinte de mulţumire. 

— Vezi dacă cele o mie de livre se află într-adevăr acolo, 
spuse pe un ton neglijent de Giac. 

Santinela schiţă politicos un gest de protest. 

— Ba da, ba da, insistă de Giac, verifică. 

Şi de Giac se apropie şi el, ca şi când ar fi vrut să se 
convingă, împreună cu soldatul. Brusc îşi ridică braţul înarmat şi 
pumnalul se înfipse în gâtlejul soldatului care căzu fără un 
strigăt. 

De Giac îl privi nepăsător până când nu mai mişcă şi se 
aplecă asupra lui pentru a verifica dacă este mort. 

„E mort de-abinelea” îşi spuse el cu aceeaşi nepăsare, şi, 
după ce-şi şterse pumnalul de sânge, luă punga şi o băgă la loc 
în buzunar, murmurând: 

„Cred că în felul acesta nu mă va putea trăda. Şi acum, s-o 
sfârşesc şi cu cealaltă.” 

Se întoarse în apartamentul Florei. Perinelle dormea în 
continuare cu capul pe masă. O luă în braţe şi o duse până în 
anticameră. Câteva clipe privi cercetător în jur. Smulse şnurul 
unei draperii făcându-i un laţ pe care-l puse la gâtul femeii. 
Trase puternic până când Perinelle, ca şi soldatul din curte, 
muri. 

Cu acelaşi calm înspăimântător care nu-l părăsise nici o 
secundă se strecură afară, se întoarse în apartamentul său şi o 
linişti cu un gest pe soţia sa care-l privea întrebătoare. Peste 
câteva minute se culca spunându-şi: 

„Monseniorul poate căuta mult şi bine pe cel care i-a suflat 
păsărica, nimeni nu mă poate acuza pe mine.” 


XXIX.MILIOANELE DELFINULUI 


După ce-i luase lui Tanneguy du Châtel pergamentul care 
valora mai multe milioane de livre, de Giac şi de Jacqueville 
plecară în viteză spre Melun. 

In drum se opriră la poarta oraşului, la un han, unde erau 
aşteptaţi de restul trupei. Acolo se deghizară în negustori. 

Cu bastonul în mână, intrară în oraş pe jos, îndreptându-se 
direct spre adresa indicată în pergament. Îi întâmpină un bătrân 
înalt, slab, care-i privi fix. 

După ce verifică minuţios pergamentul, le declară politicos 
că plăteşte suma... în patruzeci şi opt de ore. Recunoscuse pe 
cei doi şi crezu de cuviinţă că jupân Mercerot trebuie anunţat 
înainte de a plăti. 

Degeaba protestă de Giac şi Jacqueville, bătrânul rămase 
ferm în hotărîrea sa, jurându-se pe toţi sfinţii că nu are o 
asemenea sumă în casă şi că timpul acesta, de două zile, îi este 
strict necesar pentru a strânge banii. 

— Ţi-am spus eu, bombăni de Giac, că mai greu e să facem 
rost de bani decât să punem mâna pe pergament. Acum 
suntem obligaţi să ne pierdem două zile în târgul ăsta prăpădit. 

— Fără să mai punem la socoteală cum va privi 
monseniorul această întârziere. 

Cu toate acestea, trebuiră să se resemneze. Îşi păstrară 
deghizamentul de negustori care le permitea să treacă 
neobservaţi şi-şi pierdură timpul bând şi jucând cărţi. 

Seara luară cina în sala comună, având totuşi grijă să se 
aşeze în colţul cel mai întunecos. Acolo auziră spunându-se în 
gura mare că în oraş umblă zvonul că Delfinul ar fi dispărut. 
Auzind acestea, de Giac îşi spuse că monseniorul trebuie 
anunţat imediat. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, îmbrăcat de această dată cu 
costumul său de gentilom, porni la drum. În drumul său, 
conştiincios, anunţă şi pe oamenii care aşteptau la Pouilly-le- 
Fort, pe urmă pe cei din Liorsain, apoi, în cele din urmă, pe 
Malâtre, la turnul de Ganne, unde nu intră, grăbit să-l vadă cât 
mai repede pe duce. 

Luându-şi aceste măsuri, porni în galop spre Paris, unde |- 
am văzut cum a acţionat. 


A doua zi dimineaţă, proaspăt şi bine dispus, părând că nici 
măcar nu-şi mai aminteşte cele petrecute în cursul nopţii, 
refăcu în aceeaşi viteză drumul spre Melun, unde-i întâlni pe 
Jacqueville în hanul în care-l lăsase. 

La ora hotărită se prezentară la bătrîn, calmi în aparenţă, 
dar în sufletul lor teribil de neliniştiţi. | se păru că micul orăşel 
este cuprins de o agitaţie mult prea puternică. 

De această dată avură satisfacția să constate că săculeţii 
cu aur îi aşteptau aliniaţi pe o masă, gata să fie luaţi şi duşi de 
acolo. 

Bătrânul, mereu îndatoritor, le cedă contra unui preţ 
bunicel o căruţă trasă de doi cai puternici. 

Avură norocul nesperat să iasă uşor din oraş, fără a fi 
deranjaţi de cineva şi curând ajunseră la han. Ca din 
întâmplare, oamenii lor tocmai îl părăseau, în grupuri de câte 
doi sau câte trei, unii luând-o spre Melun, alţii în partea opusă. 

Cei cinci care se îndreptaseră spre Melun, făcură repede 
cale-ntoarsă, aşa încât, fără a fi prea bătător la ochi, căruţa 
încărcată cu aur era escortată de zece oameni, cinci în faţă şi 
cinci în spate, oameni hotăriţi la orice. 

Cei aproape doi kilometri care separă Melun de Pouilly-le- 
Fort fură străbătuţi fără nici un eveniment. Acolo escorta se mai 
mări cu încă cinci oameni care-i aşteptau. La Liorsain erau acum 
cu toţii. 

De Giac şi Jacqueville îşi încălecară caii, pe care-i duseseră 
până acolo doi oameni, şi ceea ce le păru mult mai important, 
îşi încinseră din nou spadele cu un suspin de uşurare. Cei 
douăzeci de oameni încadrară căruţa, avându-i pe cei doi 
seniori în frunte. Porniră la drum, în trap vioi, trecând prin 
tunelul de verdeață al pădurii Sénart, cu ochii şi urechile la 
pândă. 

Ca şi până aici, nici în pădure nu se întâmplă nimic. Când 
ajunseră în dreptul turnului de Ganne, se simţiră cu totul 
uşuraţi. 

Acum, într-adevăr, misiunea lor luase sfârşit, fiindcă acolo 
urmau să-l întâlnească pe Malâtre şi cei şase oameni ai săi, fără 
a-l mai pune la socoteală pe Jean de Burgundia aflat în fruntea 


impozantei sale escorte. 
x 


x x 


În urma catorva cuvinte şoptite la ureche de seniorul de 
Chastellux, Jean de Burgundia întrerupse petrecerea şi se 
retrase în camera sa. 

În cameră era aşteptat de un omuleţ plin de praf, care se 
plimba în sus şi-n jos plin de nerăbdare, frecându-şi mâinile cu 
putere, semn al bucuriei depline. Era Malâtre, care se frânse în 
două văzându-şi stăpânul apărând. 

— Ce s-a întâmplat, Malâtre? întrebă repede ducele. 

— Veşti fericite, monseniore! Atât de fericite, încât n-am 
ezitat să-mi părăsesc locul pentru a vi le aduce la cunoştinţă. 

— Vorbeşte! 

Malâtre făcu din nou o plecăciune adâncă, şi cu falsă 
modestie: 

— Monseniore, spuse el, am onoarea să vă anunţ că l-am 
făcut prizonier şi-l ţin la dispoziţia voastră... pe seniorul... de 
Pas... sa... vant! 

Ducele sări, cu o figură înspăimântătoare, cu ochii injectaţi. 
Îl apucă cu ambele mâini de gât pe Malâtre, şi spumegând, urlă: 

— Mizerabil nenorocit, te învăţ eu minte să mai râzi de 
mine! 

— Monseniore, gemu Malâtre, pe jumătate sufocat, vă jur 
pe întreg Paradisul că am spus adevărul! 

Ducele îl lăsă, dar îl privi cu o privire lungă, ascuţită, 
bănuitoare. Şi nu se mai îndoi de sinceritatea lui. 

— Pe toţi dracii! monseniore, se strâmbă omuleţul 
frecânduşi gâtul, ce mâini de fier aveţi! Cred că voi purta multă 
vreme de acum înainte semnele degetelor voastre pe gât! 

— Ei hai, reluă ducele, stăpân pe sine dar încă sceptic, eşti 
sigur că nu te înşeli? Nu cumva e vorba de o asemănare 
oarecare?... 

— Monseniore, spuse Malâtre pe un ton ciudat, ştiţi bine că 
nu mă pot înşela. îl cunosc mult prea bine pe seniorul de 
Passavant. 

— Şi totuşi, scrâşni ducele bătând cu asprime din picior, şi 
totuşi Passavant e mort. O ştii prea bine! 

— S-au înşelat! se încăpăţână să susţină Malâtre. Sau 
poate... a înviat. N-ar fi pentru prima dată când ar juca festa 
asta. Amintiţi-vă, monseniore. Oricum ar fi, împreună cu 


seniorul de Passavant l-am făcut prizonier şi pe seniorul du 
Châtel, pe Robert de Loire, pe Milon de Talazar, pe Brancaillon... 

— Toţi duşmanii ăştia sunt în puterea mea?... Nu, ar fi prea 
frumos, cred că te înşeli! 

— Nu mă înşel deloc, insistă Malâtre cu tărie. În ce-l 
priveşte pe Milon de Talazar, pe care încă nu-l cunoaşteţi, 
monseniore, o să fiţi mirat atunci când vă voi spune că este 
îndrăgostit ca un nebun de... aceea pe care o ştiţi, şi că o va 
disputa cu dumneavoastră până la moarte. 

— Până la moarte?... Până la moartea lui, vrei să spui!... Şi 
încă în ce chinuri!... ladul nu va fi nimic pe lângă ele! 

Liniştit de această explozie de furie, se aşeză şi spuse pe 
un ton rece: 

— Povesteşte-mi cum ai reuşit isprava asta. Vezi să nu uiţi 
nici un amănunt. 

Când acesta termină, şi după ce răspunse şi fără nici o 
ezitare tuturor întrebărilor pe care ducele socoti necesar să le 
pună, Jean de Burgundia se convinse că, cel puţin dacă nu 
cumva înnebunise subit, Malâtre spunea adevărul. 

— Dacă ai spus adevărul, te mai aşteaptă încă o sută de 
pungi ca asta!... Dacă ai minţit, dacă te-ai înşelat, vei atârna în 
spânzurătoarea donjonului până când corpul tău va fi mâncat în 
întregime de păsările cerului. 

— Slavă Domnului! schelălăi Malâtre, sunt bogat. 

Bucuria sa era atât de mare încât ducele nu se mai îndoi, 
dar de această dată se nelinişti: 

— Şi dacă toţi aceştia scapă în timp ce tu te afli aici? 

— Cei zece oameni ai mei veghează zi şi noapte în faţa uşii 
lor. Şi cum le-am promis două sute de livre fiecăruia, în numele 
monseniorului, înseamnă că prizonierii n-au scăpare. 

Şi strecură o privire furişă spre duce spre a citi pe faţa 
acestuia ce efect a produs promisiunea celor două sute de livre 
de om, făcută în numele său. Fiindcă ticălosul dublase cu 
neruşinare cifra sumei promisă. 

După ce premeditase încă dinainte, cu multă grijă, mica 
combinaţie „cinstită”, se îmbăţoşă deodată, luă un aer grav şi 
anunţă cu multă importanţă: 

— Şi asta nu-i totul, monseniore. Ştiam bine că, luându-l 
prizonier pe seniorul de Passavant, isprava va fi considerată un 


eveniment deosebit. Şi totuşi asta nu-i nimic pe lângă ceea ce 
am a vă mai spune. 

— Oh! Oh! murmură Jean de Burgundia privindu-l lung, vrei 
să spui că... Robin? 

— A reuşit cu succes, monseniore. 

Ducele se sculă dintr-un salt. Bucuria care-l copleşi era atât 
de uriaşă încât se simţi cutremurat şi aproape că se halbal: 

— Delfinul? 

— Este prizonier în turnul de Ganne, unde Robin mi l-a 
adus chiar în această seară, la căderea nopţii. 

— A băut? întrebă repede ducele, palid de nelinişte. 

— Nu ştiu ce vrea să spună monseniorul, dar pot ghici. 
Monseniorul Delfin mi-a părut a fi exact în starea în care se află 
regele atunci când e bolnav. Delfinul, acum, nu-şi dă seama de 
nimic. Este ca o oaie, o adevărată oaie, monseniore: poţi face 
cu el tot ce vrei. 

— A băut! În sfârşit! izbucni ducele. 

Şi ducele îşi dezvălui gândurile cele mai ascunse: 

— Dacă monseniorul Delfin este pe atât de grav bolnav pe 
cât spui, dacă raţiunea, voinţa, demnitatea, aş îndrăzni să spun, 
i-au fost anihilate în aşa fel încât îşi părăseşte prietenii pentru a- 
| urma pe un tâlhar cum e Robin, asta înseamnă că acest 
mizerabil i-a dat să bea un elixir diabolic... înseamnă că a comis 
un sacrilegiu, magie, în fine, cine ştie ce artificii infernale. Şi în 
acest caz, acest vrăjitor va fi dat pe mâna călăului. Înţelegi 
acum? 

— De minune, monseniore, exultă Malâtre. 

— De-acum poţi spune că norocul ţi-e asigurat dacă 
lucrurile stau aşa cum spui, promise ducele. 

Dar imediat se corectă: 

— Te vei întoarce acolo chiar mâine dimineaţă. Nu uita că 
un călău, îşi aşteaptă condamnatul... Aşa încât, dacă din 
întâmplare Robin scapă, tu îi vei lua locul. 

— Viaţă pentru viaţă. Am înţeles, monseniore şi accept, 
spuse Malâtre cu o deplină siguranţă. 

Ducele îl aprobă cu o mişcare scurtă şi sfârşi prin a-i mai da 
unele sfaturi. 

A doua zi, Malâtre, pe la orele şase dimineaţa, se afla din 
nou la turnul de Ganne. 


XXX.ÎN DRUM SPRE TURNUL DE GANNE 


În ziua în care seniorul şi doamna de Giac o răpiseră pe 
Flore din palatul de Burgundia, jupân Mercerot se întoarse târziu 
acasă la el. 

O găsi pe Simonne tot atât de supărată ca şi de dimineaţă. 
Şi totuşi, fără voia sa, bucuria pe care o simţea în urma 
demersului său pe lângă doamna de Giac se trăda printr-o 
sclipire de mulţumire persistentă în privirile sale. 

Jupân Mercerot o cunoştea prea bine pentru a nu remarca 
acest amănunt, oricât de mic ar fi fost. Şi se nelinişti: 

„Ce festă mi-a mai jucat zgripţoroaica asta bătrână?” se 
întrebă el. 

Negăsind răspuns la această întrebare, îşi repetă ceea ce-şi 
spusese şi de dimineaţă: 

„Acum nu-mi mai poate face nici un necaz 

Şi se duse să se culce. 

Când a doua zi de dimineaţă ieşi din casă pe la orele opt, 
văzu că Cite şi întreg oraşul era tulburat de o animaţie ca în 
zilele de mare sărbătoare. 

Stupefiat, jupân Mercerot îl întrebă pe un negustor pe care- 
| cunoştea: 

— Hei! Jupâne, ce sărbătoare-i astăzi? Ce înseamnă bucuria 
asta generală? 

— Se spune că Delfinul a crezut că vede în boala care l-a 
cuprins mâna lui Dumnezeu pedepsindu-l pentru răzvrătirea sa 
împotriva regelui, tatăl său, şi a reginei, mama sa. 

— Şi atunci, ce-a făcut monseniorul Delfin? 

— A hotărît să-şi recunoască greşeala. Întenţionând acest 
lucru, fără a mai spune nimic sfetnicilor săi din preajma sa, 
escortat de un singur servitor, se pare că a ajuns în împrejurimi, 
la Montgeron, şi s-a pus la dispoziţia mamei sale şi a vărului 
său, Jean de Burgundia. Se spune că, drept chezăşie a bunelor 
sale intenţii, a adus cu el mai multe căruţe pline cu saci de aur. 
Tot tezaurul Delfinului. Multe milioane, cu care vrea să mai 


|”? 


scape de sărăcie bietul popor copleşit de toate aceste dări. Se 
spune că, regina şi ducele, înduioşaţi de acest act de supunere 
şi de toată această generozitate, au hotărit să-i iasă în 
întâmpinare şi să-l însoţească până la Palatul Saint-Pol. 

Indepărtându-se, jupân Mercerot, care, fără a fi încă la 
curent cu toate secretele ducelui, ştia totuşi destul de multe 
lucruri pentru a face unele legături, îşi spunea: 

„Ceea ce-mi pare destul de clar, este că ducele a pornit la 
drum. De-acum, nimic nu-l va mai opri. Şi cred că, nu peste 
multă vreme, voi deveni ministrul de finanţe al Franţei. 

Imediat cum ajunse la palatul de Burgundia se îndreptă 
prin calea secretă arătată de duce spre apartamentul Florei. 

Ajuns în faţa uşii, observă că aceasta nu-i închisă. Fu 
cuprins de un început de nelinişte. Împinse violent uşa şi intră. 
Primul lucru pe care-l văzu, a fost corpul înţepenit al nefericitei 
P&rinelle, întins în mijlocul anticamerei, acolo unde-l lăsase de 
Giac. 

Nu-şi pierdu vremea prea mult timp şi se îndreptă spre 
camera învecinată în fugă, stigând cu voce înnăbuşită: 

— Flore!... Flore!... 

Cercetă în amănunţime toate cele trei camere răscolind 
totul, privind până şi sub pat, aşteptându-se în fiecare clipă să 
dea peste corpul neînsufleţit al tinerei, care, gândea el, 
împărtăşise aceeaşi soartă cu a temnicerei sale. 

Negăsind nimic, răsuflă uşurat, gândind: 

„Frumoasă răpire... sau poate că a fugit. De ce nu? Flore e 
un copil nevinovat, e drept, dar nu e proastă. Cred că a 
observat că, pur şi simplu, este ţinută prizonieră. Asta poate c-a 
neliniştit-o şi a fugit.” 

Se hotărî să-l anunţe pe duce, care, fără îndoială, încă nu 
aflase nimic. Cobori şi se duse spre apartamentele sale, 
aşteptându-l răbdător. 

Jean de Burgundia se dusese la regină pentru a-i comunica 
vestea adusă de Malâtre. 

— Şi ce-aţi hotărît? întrebă ea privindu-l drept în ochi. 

Ducele ridică din umeri şi spuse rînjind: 

— Poporul, în mod prostesc, îşi închipuie că noi, 
dumneavoastră, doamnă şi eu, în fruntea întregii curţi, ne vom 
duce în calea prinţului pentru a-l aduce aici în triumf... pe el şi 


milioanele sale... Adevărul este, doamnă, că plec chiar acum în 
fruntea a cincizeci de oameni curajoşi pentru a-i veni în ajutor 
lui de Giac, dacă-i nevoie. Şi sper că în această seară, la 
căderea nopţii, îl voi aduce aici fără a fi văzut de nimeni, pe 
Delfin, nu chiar în triumf, ci drept prizonierul nostru; nu cu 
fabuloasa-i avere, ci cu cele cinci sute de mii de livre pe carei 
le-am luat... Ceea ce reprezintă o sumă frumuşică şi cu care 
trebuie să mă mulţumesc. 

Sprijinindu-şi capul în mâini, Isabeau reflectă câteva 
momente. 

— Poporul are dreptate. El mi-a spus ceea ce am de făcut. 
Delfinul fiind bolnav, eu, mama sa, am datoria de a merge 
înaintea lui şi de a-i veghea. i 

jean de Burgundia o admiră în mod sincer. Ințelese de 
minune ceea ce voia să spună: nu trebuia să fie bănuită de 
crimă, şi în forul său interior recunoscu că are dreptate. 

Isabeau reluă pe un ton sinistru: 

— Adevărul este, duce, că acest excelent popor, cu 
autoritatea pe care o are, a aranjat lucrurile mult mai bine 
decât le-am fi putut face noi... având în vedere interesele pe 
care le avem. Să veghem ca nimic să nu se schimbe. Vor să-l 
vadă venind liber pe Delfin. Li-l vom arăta, călărind liber alături 
de noi. Speră la milioane? Ei bine, le vom arăta o căruţă plină cu 
saci de aur. Le vom arăta chiar ceea ce nu se aşteaptă să vadă: 
pe vrăjitorul acela infernal... mizerabilul ăla... cum se 
numeşte?... Robin Şmecherul, cred. Li-l vom arăta înlănţuit pe 
acela care, datorită vrăjilor sale, a distrus judecata şi sănătatea 
moştenitorului tronului Franţei. Şi pentru că au fost pregătite 
focuri de bucurie, îl vom alege pe cel mai uriaş, pe cel mai 
frumos, pentru a-l prăji pe blestematul de vrăjitor... Aşa încât 
lemnele bunului nostru popor, măcar nu vor arde degeaba. 

Aceste ultime cuvinte ale reginei aduseră pe faţa ducelui 
un surâs enigmatic. Gândindu-se la cavalerul de Passavant, 
despre care nu suflase nici un cuvânt, îşi spunea: 

„Pe sfânta Fecioară, ce idee minunată! Robin ăsta nu-i 
decât un executant, bun de ars imediat pe rug... şi asta mă va 
debarasa de el. Adevăratul criminal, şeful, cel care a conceput 
crima, este Passavant... Passavant care reînvie de fiecare dată 
când este ucis... probă de netăgăduit că a făcut un pact cu 


diavolul. Da, pe bunul Dumnezeu, ideea-i grozavă. Aşa îl voi 
face să treacă prin supliciul la care visez de mult şi la care 
nimeni nu mă va face să renunţ... nici măcar Isabeau. Şi nimeni 
nu mă va putea bănui, chiar dacă Passavant este cunoscut 
drept duşmanul meu personal.” 

În acel moment, Isabeau, care nu făcuse nici cea mai mică 
aluzie la Flore de Sombernon, îl privea intens, şi văzându-l calm, 
surâzător, îşi spuse: 

„Încă nu ştie nimic.” 

Şi cu glas tare: 

— Duceţi-vă, duce, îl concedie ea cu graţie. Reveniţi peste 
două ore. Şi mai ales, nu uitaţi să pregătiţi bine lucrurile, aşa 
încât dorinţele bravului nostru popor să fie îndeplinite. Asta-i 
esenţial. 

— Nu voi uita nimic, doamnă, răspunse ducele, înclinându- 
se. V-am înţeles prea bine dorinţele. 

În stradă, mulţimea se îngrămădise zgomotoasă. 

Zărindu-l pe Jean de Burgundia, se dădu la o parte imediat 
din calea lui şi a escortei sale. 

Pentru a evita gloata, ducele se întoarse la palat pe 
drumuri lăturalnice. Dădu imediat ordinele necesare pentru cei 
care aveau calitatea de a-i sta alături, dorind ca aceştia să fie 
pregătiţi, în costume de gală, pentru călătoria ce urmau s-o 
facă. După aceea dădu ochi cu jupân Mercerot care-i aduse la 
cunoştinţă cele întâmplate cu fiica sa. 

La început, ducele îl ascultă aproape cu indiferenţă. 
Răpirea aceasta, în casa lui, cu toate măsurile pe care le luase, i 
se părea aproape imposibilă, încât nu-i venea a crede. 

Dar negustorul insistă, aduse amănunte, şi sfârşi prin a-i 
învinge neîncrederea. Atunci ducele deveni livid şi pentru a nu 
cădea, trebui să se sprijine de masă. Un suspin sfâşietor îi ieşi 
din piept; cu ochi însângeraţi privi ca turbat prin cameră şi 
mâna i se încleştă pe mânerul pumnalului. Mânia se 
dezlănţuise. O mânie înfricoşătoare, care devasta totul în calea 
ei, ca un uragan. 

Nu putu decât să spună, cu o voce şuierătoare: 

— Veniţi, domnule!... Şi nenorocire celui care a îndrăznit!... 


Se năpusti ca o furtună pe drumul secret, urmat de jupân 
Mercerot, care, cu un surâs zeflemitor pe buze, îşi spunea în 
sine: 

„E grozav că ducele-i atât de îndrăgostit! Pot face din el tot 
ce vreau!” 

Aproape alergând ajunseră în apartamentul pe care, cu 
abia o zi înainte, încă mai era locuit de Flore. Departe de a se 
linişti, mânia ducelui nu făcea decât să crească. 

La rândul său, cercetă şi el cu multă grijă apartamentul, şi 
mai ales, trecerea secretă prin care intrase doamna de Giac. 
Probabil că i se deşteptaseră unele bănuieli asupra ei. 

Dar nu descoperi nici un indiciu, şi atunci se întoarse în 
cabinetul său. Puse să fie chemat imediat mareşalul palatului, 
seniorul de Chastellux, care se grăbi să se înfăţişeze stăpânului 
său. 

— Domnule, îi spuse ducele cu o voce pe care furia o făcea 
să-i tremure, veţi pune în lanţuri pe ofiţerul care a comandat 
astă noapte postul de sus. In ce-i priveşte pe oamenii din post... 

Se opri, părând a căuta pedeapsa cea mai potrivită, şi 
hotărî, cu o voce tăioasă: 

—... Să fie spânzurați! 

— Toţi? se înspăimântă mareşalul. 

— Toţi! Mă auziţi? Toţi, fără nici o excepţie! Şi chiar acum! 
urlă ducele lovind masa cu pumnii. 

— Dar, monseniore, încercă să intervină Chastellux. 

Cu o violenţă de care nu mai dăduse dovadă până atunci, 
ducele îl întrerupse: 

— Domnule mareşal, capul vi se clatină pe umeri. Un 
cuvânt mai mult, şi va cădea. 

Puțin mai calmat de această ieşire furioasă, Jean de 
Burgundia începu să cutreiere cabinetul. Numai că acum 
începuse să reflecteze. Concluzia acestor reflecţii fu 
următoarea: 

„Dumnezeule, numai blestemata de Isabeau a putut 
comanda lovitura asta! Sunt un neghiob că nu m-am gândit mai 
devreme. Chastellux nu-i va putea prinde pe vinovaţi, asta-i 
clar. Pe sângele lui Cristos! Şi doar mi-a spus că o va găsi şi că o 
va ucide!... Şi acum, ce să spun?... Ce să fac?... 


Imediat îşi aminti de jupân Mercerot. Ezită o clipă: oare, să- 
i spună adevărul? Se hotări să mai aştepte. Va avea destul timp 
să vorbească dacă nu va rezolva nimic cu cercetările. Şi îl 
asigură: 

— Duceţi-vă, domnule ministru. Jur pe bunul Dumnezeu că 
fiica voastră se va întoarce teafără şi nevătămată... Fără ea, 
viaţa mi-ar fi un calvar. 

Jupân Mercerot făcu o plecăciune şi se retrase. 

Grăbindu-se spre locuinţa sa unde trebuia să-şi îmbrace 
costumul de gală, — deoarece în calitate de ministru al ducelui, 
urma să facă parte din cortegiu, — îşi spunea, sincer mirat: 

„Oare de ce sunt atât de bucuros?...” 

În acest timp, Jean de Burgundia se întreba ce atitudine 
trebuie să adopte faţă de regină. Se hotărî ca pentru moment 
să ignore evenimentul. 

„Acum, îşi spunea el, Isabeau are alte griji şi câteva zile de 
acum înainte nu va încerca nimic împotriva Florei. O să încerc 
să profit de acest timp.” 

Hotărîrea o dată luată, se grăbi să-şi facă toaleta. 

La ora stabilită se îndreptă spre palatul Saint-Pol. 

Urmase cu sfinţenie instrucţiunile reginei şi acum se afla în 
fruntea unei mici armate. 

La palatul Saint-Pol, cortegiul se mări cu încă vreo sută de 
gentilomi şi soldaţi şi cu mai multe litiere splendide, destinate 
reginei şi doamnelor sale de onoare. 

Regina luă loc în prima litieră, încadrată de doi paji călări 
pe cai ale căror valtrapuri aveau brodate însemnele regale. 
Împreună cu ea mai urcară şi doamnele de Giac şi de Coucy. 
Sacrament se aşeză în dreptul portierei din partea stăpânei 
sale. 

Tot timpul cât dură drumul, Isabeau se arătă plină de 
farmec şi de graţii cum rareori părea să fie. 

Comedian perfect, ca şi ea, ducele părea la fel de bucuros, 
la fel de degajat şi de plin de bunăvoință. 

Cu toate acestea, surâzându-i mereu, regina îl cerceta cu 
priviri atente, şi-şi spuse convinsă: 

„Acum a aflat!” 

După ce trecură de Montgeron, se prezentară doi călăreţi. 
Erau doi dintre oamenii lui de Giac şi de Jacqueville care, după 


cum ne amintim, rămăseseră să facă de pază la turnul Ganne. 
Cei doi se îndreptară spre seniorul de Chastellux şi unul din ei 
luă cuvântul: 

— Am fost trimişi la voi, domnule mareşal, în scopul de a-l 
anunţa pe monseniorul duce că seniorii de Giac şi de Jacqueville 
şi-au îndeplinit misiunea. Căruţa se află acum în curtea 
castelului. Şi asta nu-i totul, domnule mareşal: monseniorul 
Delfin a fost cuprins de un acces destul de rău. Ne-a fost 
imposibil să-l facem să se mişte din colţul de lângă cămin unde 
tremură şi acum din cauza febrei. Se scuză că nu poate ieşi în 
întâmpinarea mamei sale. Şi cum sărmanul prinţ, în starea în 
care se află, nu poate suporta nici cel mai mic zgomot în jurul 
său, vă roagă să vă apropiaţi de castel în cea mai deplină 
linişte. 

Chastellux se grăbi să avertizeze pe regină şi pe duce de 
cele aflate. 

Isabeau şi Jean de Burgundia schimbară o privire furişă. 
Lucrurile mergeau chiar mai bine decât speraseră ei. Şi dădură 
ordine în consecinţă. 

Hotărîră să meargă singuri la Delfin şi să fie însoţiţi doar de 
un număr restrâns de mari seniori, care vor rămâne în curte. 

Pe la orele patru după amiaza, evitând orice zgomot, 
cortegiul ajunse în faţa turnului. 

Trupele se desfăşurară în tăcere în jurul acestuia. 

Seniorii se masară în faţa porţii. 

Isabeau şi Jean de Burgundia coboriră. 

Poarta era acum larg deschisă. Sub bolta porţii aşteptau 
Robin şi Malâtre, adânc plecaţi. 

Recunoscându-şi fostul valet, ducele schiţă un surâs şi 
strecură un ordin seniorului Chastellux, care se îndepărtă cu un 
aer indiferent, nu mai înainte de a arunca o privire scurtă spre 
Robin. 

Ducele întinse braţul reginei şi amândoi înaintară fără prea 
mare grabă. 

În spatele lor se afla Sacrament a cărui datorie, mai înainte 
de toate, era de a-şi urma stăpâna în orice loc în care aceasta 
ar fi mers. 

Ajungând sub bolta porţii, Isabeau întrebă cu un ton 
îngrijorat: 


— Şi fiul meu?... 

Frângându-se în două, Robin răspunse, cu o figură de 
circumstanţă: 

— Vai, doamnă! Sărmanul prinţ e grav bolnav! 

— Vino repede, duce! exclamă Isabeau târând după ea pe 
Jean de Burgundia. 

Şi, conduşi de Robin, se repeziră spre turn. 

Ajunşi la al doilea etaj, ducele deschise uşor o uşă pe care 
Robin i-o arătă din priviri. În camera cufundată în 
semiobscuritate, în colţul de lângă căminul în care ardeau 
câţiva butuci, aşezat într-un fotoliu dărăpănat şi înfăşurat în 
mantie, un copil de vreo cincisprezece ani tremura şi gemea. 
Lângă copil se aflau doi bărbaţi. 

Isabeau şi Jean, aflaţi pe pragul uşii nu distingeau prea bine 
cele trei siluete aflate lângă cămin. Cu toate acestea nu 
întârziară să recunoască pe Delfin, de Giac şi Jacqueville, care 
păreau că nu-i auzise deschizând uşa. 

Intrară în cameră mergând în vârful picioarelor. Poate că 
ducele, sincer emoţionat, uitase de Sacrament care-i urma, şi 
închise cu un gest mecanic uşa. Sacrament fusese urmărit încă 
de la corpul de gardă de trei oameni fără să-i audă sau să-i 
vadă. 

Cei trei nu erau alţii decât cavalerul Hardy de Passavant, 
baronul Milon de Talazar şi scutierul Brancaillon. 

Brancaillon se strecurase în urma lui Sacrament fără ca 
măcar cel mai mic zgomot să-i trădeze prezenţa. 

Închizând cu grijă uşa de jos şi ascunzând cheia în buzunar, 
Passavant spuse cu un suris răutăcios pe buze: 

— Şi acum, să vedem ce părere are monseniorul de 
Burgundia de festa pe care i-am jucat-o. 

Şi împreună cu Talazar, care râdea pe înfundate, o luară şi 
ei pe scări în sus, având grijă să nu facă nici cel mai mic 


zgomot. 
x 


x x 


Dar, oare cum Passavant, Talazar şi Brancaillon pe care i- 
am lăsat închişi într-o cameră din turn; oare cum, Robin, pe 
care l-am văzut călărind spre Melun, urmat de cei trei ticăloşi 
care-l supravegheau îndeaproape; cum oare, toate aceste 


personaje îşi recăpătaseră libertatea şi acum se aflau 
împreună? 
Asta vom vedea imediat. 


XXXI.RĂPIREA DELFINULUI 


Robin, urmărit necruţător de cei trei, pe care neîncrederea 
fostului său stăpân îi pusese pe urmele sale, o luase pe drumul 
spre Melun. 

La Melun traseră la acelaşi han unde începură printr-un 
prânz copios, după care, plătind, Robin ieşi imediat. 

La douăzeci de paşi în urma lui, încăpăţânaţi, cei trei îl 
urmăreau destul de neîndemînatic. 

Robin opri primul soldat întâlnit în cale şi-l întrebă unde se 
află cartierul general al seniorului de Barbazan, care comanda 
armata de gasconi aflată în serviciul Delfinului, după cum 
seniorul de Rieux comanda armata de bretoni. 

Soldatul îi arătă o casă modestă. Robin se îndreptă spre ea 
şi intră. 

Cei trei urmăritori începură să patruleze în faţa porţii. După 
cinci minute, văzând că Robin nu mai iese, intrară într-o 
cârciumă mică aflată în faţa casei. Cu o sticlă de vin în faţa lor, 
începură pânda. 

După vreo jumătate de oră, poarta se deschise, dar nu 
Robin fu acela care ieşi. Erau aproape doisprezece soldaţi care, 
râzând şi glumind, se îndreptară spre cârciuma în care intraseră 
cei trei. 

Imediat ce uşa cârciumii se închise în urma lor, fără nici o 
explicaţie, soldaţii năvăliră asupra celor trei urmăritori care, 
luaţi prin surprindere, nu avură nici măcar timpul să-şi scoată 
spadele. Cât ai clipi din ochi fură copleșiți, dezarmaţi, legaţi. 

Furioşi, se văzură încadraţi de soldaţii care-şi băteau joc de 
neîndemânarea lor, şi în ciuda protestelor lor, fură conduşi la 
castel, devenind prizonieri la rândul lor. 

După ce păşise pragul porţii, Robin se găsi într-o cameră de 
gardă. Un ofiţer inferior, cu un aer obraznic, voce aspră şi ton 
respingător, îl întrebă ce vrea. 


Robin scoase din tunică un pergament. Era ordinul purtând 
semnătura Delfinului, pe care Tanneguy du Châtel i-l dăduse lui 
Passavant, şi prin care se ordona tuturor ofiţerilor, indiferent de 
rangul lor, să se supună purtătorului. 

Ofiţerul aruncă o privire spre pergament, pălind uşor. 
Imediat luă atitudinea soldatului în faţa superiorului. 

— Vă aştept ordinele, spuse el simplu. 

— Sunteţi amabil să-l anunţaţi pe seniorul de Barbazan că 
scutierul cavalerului Hardy de Passavant doreşte să aibă 
onoarea de a-i comunica din partea stăpânului său o veste de 
cea mai mare importanţă. 

Ofiţerul ieşi imediat. În mai puţin de cinci minute, Robin fu 
introdus într-un cabinet unde se afla un bărbat cam la şaizeci de 
ani, dar, datorită înfăţişării sale, părea mult mai tânăr. 

Era seniorul de Barbazan care-l fixa cu o privire 
pătrunzătoare, şi care, cu un puternic accent gascon, îl întrebă: 

— Veniţi din partea cavalerului de Passavant? 

— Seniore căpitan, vreţi să luaţi cunoştinţă de acest ordin? 

Şi-i întinse faimosul pergament dat de Tanneguy. 

Barbazan îl citi cu atenţie, îi verifică pecetea şi semnăturile, 
şi deveni deodată grav. 

— E-n regulă, spuse el fără nici cea mai mică urmă de 
ciudă în glas, e ordinul monseniorului, nimic de spus. Comandaţi 
şi mă voi supune. 

Robin făcu o plecăciune adâncă, şi, cu cel mai profund 
respect, începu: 

— M-am prezentat în numele stăpânului meu, seniorul de 
Passavant, deoarece m-a asigurat că pronunţându-i numele în 
faţa voastră, mă veţi primi de îndată. V-am arătat acest ordin 
deoarece am nevoie de toată încrederea voastră. In ceea ce 
priveşte cele dorite de mine, vă voi spune imediat. Poate vi se 
părea cam lungă povestirea, dar vă asigur că nu veţi avea nimic 
de pierdut. 

Barbazan îl privi din nou cu atenţie şi pe faţa lui Robin citi o 
convingere adâncă. 

— Aşază-te, îl îndemnă arătându-i un scaun, şi vorbeşte, te 
ascult. 

Şi, la rândul său, seniorul de Barbazan se aşeză pe un alt 
scaun. 


Robin se aşeză şi începu să se scotocească prin buzunare, 
scoțând în cele din urmă două flacoane de dimensiuni şi de 
culori diferite. Le puse pe masa aflată în faţa sa şi, arătându-le 
cu un calm perfect, începu: 

— Lichidul acesta galben, care se află în flaconul mai mare 
este un narcotic. Se pare că poţi adormi o companie cu tot ce 
se află aici. Licoarea albă din flaconul mai mic, mai înainte de a- 
| ucide pe cel care a băut-o, îl face să înnebunească. Am venit 
special la Melun pentru a-l otrăvi pe monseniorul Delfin. 

— Drace!... Şi-mi spui tocmai mie asta? 

— Bineînţeles, seniore căpitan, replică Robin cu un calm 
desăvârşit, fixându-l cu privirea, fără îndoială, fiindcă am nevoie 
de dumneavoastră. 

— Aha!... Şi pentru ce anume? 

— Pentru a-l otrăvi pe Delfin, pentru ce altceva? 

— Aha!... Aha!... făcu Barbazan cu ochi strălucitori, ei bine! 
Păi... cred că se poate face. Explică-te. 

— Un moment, seniore căpitan. În cârciuma din faţa casei 
se află precis trei indivizi care, dacă vor dispare pentru vreo opt 
zile, nu mă voi supăra deloc... Asta pentru că mă încurcă 
grozav. 

— Şi ei vor să te ajute să-l otrăveşti pe Delfin? întrebă 
Barbazan. 

— Nu... dimpotrivă... De altfel nici nu prea ştiu bine. Ce ştiu 
eu de exemplu este faptul că aşteaptă să-mi termin isprava 
pentru a mă înhăţa în scopul de a mă conduce la monseniorul 
de Burgundia care se va grăbi să-l dea pe mâna călăului pe 
asasinul prinţului... Aşa încât, nimănui nu-i va trece prin minte 
că otrava folosită de asasin i-a fost dată acestuia de însuşi Jean 
de Burgundia. 

O expresie de dezgust apăru pe figura aspră şi cinstită a lui 
Barbazan. Bătu din palme şi în pragul uşii apăru un ofiţer căruia 
îi dădu câteva ordine. 

Zece minute mai târziu, cei trei indivizi erau arestaţi în 
modul în care l-am descris mai înainte. 

In ce-l priveşte pe Robin, acesta mai rămase încă o 
jumătate de oră cu seniorul de Barbazan, după care ieşiră 
împreună şi se îndreptară spre palatul aflat pe una din insulele 
Senei. 


Zece ore mai târziu, în oraş începu să circule zvonul 
dispariţiei Delfinului, zvon încă vag, de altminteri. Spre seară 
ajunse şi la urechile lui de Jacqueville şi de Giac, care plecară a 
doua zi dimineaţa pentru a-l înştiinţa pe Jean de Burgundia. 

Robin petrecu restul zilei şi toată noaptea la castel. A doua 
zi, târziu după amiază, călărind un cal de curse, părăsi castelul. 

Nu era singur. Un copil de cincisprezece ani, călărind un cal 
ale cărui valtrapuri purtau însemnele Delfinului, tremurând sub 
manta, îl însoțea. Copilul părea că moţăie. 

Văzând copilul, santinela de la poartă chemă întreaga 
gardă care le dădu onorul. 

După ce trecură pragul porţii, ofiţerul care comanda postul 
spuse privind cu milă la copilul care se îndepărta, clătinându-se 
în şa: 

— Monseniorul Delfin îmi pare tare bolnav!... Dumnezeu să 
aibă în paza sa pe moştenitorul coroanei! 


In acest timp Robin şi Delfinul — pentru că se pare că 
Delfinul era — ieşiră pe poarta oraşului şi se îndreptară în grabă 
spre Paris. 


Curând ajunseră la turnul de Ganne. Apropiindu-se de 
poartă, Robin zări îndărătul unei ferestre zăbrelite feţele lui 
Passavant şi Talazar care-i făceau semne disperate încercând 
să-i atragă atenţia asupra lor. Pe faţa lui Robin nu tresări nici 
măcar un muşchi. Doar din ochi le puse o întrebare, continuând 
să înainteze încet. 

Passavant îi răspunse încrucişându-şi pumnii, ceea ce 
semnifica în mod clar: Suntem prizonieri. Cu un semn din cap, 
Robin îi arătă că a înţeles. Şi atunci Passavant şi Talazar se 
retraseră imediat de la fereastră. i 

Robin bătu cu putere în poartă. Intre timp se lăsase 
întunericul . Cu toate acestea, din înaltul turnului de unde 
veghea, Malâtre recunoscuse silueta lungă şi slăbănoagă a 
duşmanului său. Şi mai văzu că nu era singur. Nu reuşi să-l 
recunoască pe Delfin, care, în ciuda căldurii, dârdâia sub manta, 
dar bănui că este acesta. Pe faţă îi apăru o grimasă care arăta 
atât bucuria cât şi ciuda: bucuria că pusese din nou mâna pe 
Robin, a cărei soartă i se hotărise dinainte, ciudă, fiindcă vedea 
că acesta-şi dusese misiunea la îndeplinire cu mult succes. 


Se repezi şi deschise el însuşi poarta, pe care o închise în 
urma lor cu multă grijă. 

Fără a-i mai da vreo atenţie lui Malâtre, cei doi călăreţi 
pătrunseră în curte şi Robin sări greoi din şa, prinzând în braţe 
pe Delfinul care se clătina. 

—  Monseniore, veniţi. lată un servitor al ducelui de 
Burgundia care ne va conduce în apartamentul ce vi s-a 
pregătit. 

— Veniţi, Monseniore, spuse şi Malâtre. 

Şi-i conduse în turn, ducându-i la etajul superior al aceluia 
unde se aflau închişi Passavant şi tovarăşii săi. Le deschise o 
uşă şi cei doi intrară într-o cameră mobilată la fel ca aceea de 
dedesubt, cu un pat mare, o masă, câteva taburete şi un fotoliu 
pe jumătate dărăpănat. După care ieşi să aducă lemne. 

De cum le întoarse spatele, Delfinul, care deja se aşezase 
pe pat, unde tremura din răsputeri, se sculă repede şi alergă 
spre Robin, şoptindu-i la ureche: 

— Mor de foame şi sete! 

Robin începu să râdă. 

— Monseniore, reluaţi-vă repede rolul de bolnav, îl sfătui el, 
fiţi liniştit, veţi mânca pe săturate. 

Când Malâtre se întoarse aducând un braţ de lemne, îl văzu 
pe Delfin acolo unde-l lăsase, tremurând parcă şi mai puternic. 
În timp ce aprindea focul, Robin îi porunci: 

— Trebuie înştiinţată imediat regina şi ducele de sosirea 
monseniorului Delfin, şi trebuie să se grăbească să sosească 
aici. 

— Mă voi duce chiar eu. Plec imediat. 

— Hei! Un moment, facu Robin, simt o foame turbată şi 
setea mă strânge de gât. N-am pus nimic în gură încă de azi 
dimineaţă. Înainte de a pleca, trimite-mi ceva de ale gurii, nu 
sunt prea pretenţios: câteva plăcinte cu carne, câteva găini 
fripte, câteva felii de friptură rece şi şase sticle cu vin. Asta-mi 
va fi deajuns, fiindcă monseniorul, bolnav fiind, nu mănâncă 
nimic. Nui aşa, monseniore? 

— Nu. 

— Vino cu mine, spuse Malâtre, şi o să-ţi iei tot ce vrei. 

Şi dându-şi seama de greşeală, continuă frângându-se în 
două: 


— Dacă monseniorul o permite. 

— Da. 

leşiră împreună. Pe scară, Robin îi spuse cu un grăunte de 
ironie pe care Malâtre nu-l sesiză: 

— Ei vezi, ai mai avut vreodată un prizonier mai supus ca 
acesta? Joacă aşa cum i se cântă. 

— E extraordinar! exclamă cu sinceritate Malâtre. Dar gata, 
trebuie să plec. 

Îşi chemă unul din oameni şi-i dădu ordinul să-l lase pe 
Robin să ia tot ce vrea. Acest ordin îl dădu cu voce tare. 

Dar în şoaptă îi mai dădu câteva instrucţiuni. 

Robin îl însoţi până la poartă, urându-i călătorie plăcută pe 
un ton puţin zeflemitor, şi nu plecă de acolo până când nu se 
asigură că nu se va mai întoarce. Omul căruia îi vorbise Malâtre 
îl însoţise la rândul său chiar el şi apoi zăvori poarta. După care 
îl conduse pe Robin la bucătărie şi-l lăsă să ia tot ce dorea. 

Încărcat cu un coş enorm în care îngrămădise tot soiul de 
bunătăţi, o luă înaintea individului şi începu să urce scara. La 
primul etaj, în faţa uşii camerei în care se afla Passavant şi 
prietenii săi, era postată o santinelă înarmată până-n dinţi. 

Era limpede că fusese postată acolo pentru a-l împiedica 
pe Robin să comunice cu prizonierii. 

Acesta surâse batjocoritor şi continuă să urce indiferent. 

Auzind zgomot de paşi, prinţul începu să dârdâie şi mai 
puternic. 

— Oh! E inutil să vă mai obosiţi, monseniore, izbucni vesel 
Robin, intrând în cameră, blestematul de Malâtre a plecat, iar 
ceilalţi nu contează. 

— Uf!... începusem să mă sufoc!... Să joci o asemenea 
comedie pe zăduful ăsta... ce chin! 

Şi se repezi la coşul adus de Robin, spunând: 

— la să vedem ce mi-ai adus?... Ţi-am spus că mor de 
foame! 

— O secundă, monseniore, înainte de a ne aşeza la masă, 
trebuie să fac o mică experienţă. 

Prinţul lăsă imediat coşul cu provizii, şi, cu faţa încordată şi 
ochii sclipitori, ca un leu tânăr care vrea să-şi măsoare forţele, îl 
imploră: 

— Pot să merg cu tine? 


— Nu, monseniore, nu încă. 

— Of, fir-ar să fie! spuse prinţul, făcând o mutră înciudată. 
Şi mi-au promis că mă voi bate. Şi când colo, rolul meu a fost s- 
o fac pe bolnavul... Încep să mă plictisesc! 

— În momentul ăsta nu-i vorba de nici o luptă. Şi iată 
dovada. 

Îşi desfăcu centura unde avea atârnată spada şi pumnalul 
şi o puse pe pat. 

Văzând aceasta, prinţul suspină plin de regrete. Cu aceeaşi 
nerăbdare se repezi din nou la coş, începând să-l golească şi să 
aranjeze bucatele pe masă. 

Dezarmat, Robin începu să coboare scara, fluierând liniştit. 
Cu o mutră indiferentă traversă postul de pază şi se îndreptă 
spre ieşire. 

Omul căruia  Malâtre îi dăduse acele instrucţiuni 
misterioase se interpuse între poartă şi Robin. Imediat, ca din 
întâmplare, alţi doi indivizi i se alăturară. Robin păru că nici 
măcar nu bagă de seamă manevra lor. 

Le întoarse spatele şi începu să urce din nou cele două 
etaje. 

Prinţul nu-l aşteptase. Cu gura plină, îl întrebă: 

— Ei bine! Ce se aude cu experienţa aia? 

— S-a făcut, monseniore, spuse liniştit Robin. Suntem 
prizonieri. 

Vestea păru că nu-l impresionează pe prinţ, care nu-şi 
pierdu pofta de mâncare pentru atât de puţin lucru ca acesta. 

Robin luase cu el opt sticle cu vin. Puse deoparte două. 
După ce făcu acest lucru, se ocupă de prinţ, care râdea şi 
glumea vorbind numai de bătălii şi lupte, de lovituri date şi 
primite. 

Când în cele din urmă i se potoli foamea, Delfinul se 
ghemui în fotoliu cu un aer satisfăcut. Robin, la rândul său, se 
aşeză la masă şi curăţă tot ce mai rămăsese. 

Nemaiavând ce mânca, lui Robin nu-i mai fu foame. Se 
sculă de la masă şi luă cele două sticle pe care le pusese 
deoparte, şi le aşeză pe masă. Scoţându-le dopurile, îi spuse 
prinţului care-l privea mirat: 

— Sticlele astea două, monseniore, vor fi cheile porţii. 


Se scotoci prin buzunare şi scoase flaconul cu lichid galben 
pe care i-l arătase seniorului de Barbazan. Goli jumătate din 
flacon în cele două sticle şi le agită puternic. După ce făcu 
aceasta, îi spuse delfinului: 

— V-ar face plăcere, monseniore, să vedeţi cum putem 
pune stăpânire pe întreaga garnizoană? 

Cu nerăbdarea-i obişnuită, prinţul sări imediat în picioare, 
frământând mânerul spadei. 

Robin se văzu nevoit să-l calmeze: _ 

— Uşurel, monseniore, încă nu ne vom bate. Infăşuraţi-vă 
în manta şi nu uitaţi că sunteţi bolnav. 

Docil, prinţul se învălui în manta, luă o figură suferindă şi 
începu să dârdâie. 

Robin îşi aşeză cele două sticle sub braţ: coborîră împreună 
şi pătrunseră în camera de gardă. 

Orele erau destul de înaintate. Unii dintre oameni 
începuseră deja să-şi pregătească culcuşurile. Văzându-i 
apărând pe cei doi, pe care deja îi considera drept prizonieri, 
izbucniră în râs. Se gândeau că aceştia încearcă să reînnoiască 
tentativa eşuată cu câteva minute în urmă de Robin, şi la acest 
gând, se prăpădeau de râs. 

Robin se însărcină cu prezentările: 

— Domnilor, spuse el, aveţi în faţa voastră pe monseniorul 
Delfin. 

Se opri la mijlocul frazei pentru a-i vedea efectul. Şi efectul 
a fost fulgerător. Intr-o clipă erau cu toţii în picioare, cu capul 
descoperit, frânţi în două, privindu-se înspăimântați. Robin 
surâse şi continuă: 

—... care, simțindu-se bolnav, a venit aici pentru a se 
împăca cu mama sa şi cu vărul său, ducele de Burgundia, care 
vor veni aici mâine. 

Spaima paznicilor deveni teroare. Şi această teroare era cu 
totul justificată. Nefericiţii primiseră ordinul de a-i împiedica pe 
cei doi prizonieri să iasă. Dacă nu executau ordinul, îi aştepta 
tragerea pe roată. Dacă-i executau, Delfinul, mai târziu, putea 
ordona să fie spânzurați. Şi într-un caz, şi-n celălalt, era de rău 
pentru ei. 

Înţelegând ce se întâmplă în mintea lor, Robin continuă: 


— Monseniorul doreşte să-l păziţi cu credinţă şi să nu lăsaţi 
pe nimeni să se apropie de persoana sa în timp ce se va odihni. 

Asta-i făcu pe oameni să respire uşuraţi. 

— ŞI, isprăvi Robin, monseniorul, drept răsplată, vă trimite 
aceste două sticle pe care vă roagă să le goliţi în cinstea sa. Ei, 
hai, aduceţi paharele, vitejilor. 

Cu strigăte de bucurie, paharele fură întinse spre Robin, 
care le umplu cu grijă. 

— Dar santinela de la primul etaj? spuse el, n-ar fi drept să 
fie uitată. 

Insuşi şeful postului strigă santinela, care coborind şi 
văzînd despre ce-i vorba, îşi lăţi faţa într-un zâmbet bucuros. 

O dată pline cele zece pahare, cei zece oameni îşi puseră 
mâna stângă pe inimă, zece braţe se ridicară în acelaşi timp, şi 
zece voci strigară ca una singură: în sănătatea monseniorului! 
După care paharele fură golite în aceeaşi clipă, după cum e 
obiceiul. 

— Noapte bună, vitejilor, catadicsi să le ureze Delfinul. 

Şi vitejii răspunseră într-un glas: 

— Trăiască monseniorul Delfin!,.. 

Un sfert de oră mai târziu, Robin şi Delfinul coborau uşurel 
scara. Pe palierul primului etaj, santinela dormea sprijinită de 
uşa pe care o păzea. 

— Unu! spuse bucuros Robin. 

Coboriră în corpul de gardă. Toţi oamenii erau prăbuşiţi 
care pe unde, dormind profund. 

Robin găsi destul de repede legătura de chei şi deschise 
uşa camerei în care Passavant şi prietenii săi erau închişi. Cu 
toţii coboriră în corpul de gardă unde îl întâlniră pe Delfin. 


XXXII.REVANŞA LUI ROBIN 


În cele din urmă îşi reveniseră din îndelungatul leşin şi 
seniorul Tanneguy du Châtel şi însoţitorul său, Robert de Loire. 
In momentul în care Robin le deschisese uşa camerei, nu 
păreau că mai resimt înfricoşătoarele lovituri pe care le 
primiseră. 


Şi totuşi acestea fuseseră destul de puternice, şi, orice s-ar 
spune, nu prea se simțeau în apele lor atunci când coboriră în 
corpul de gardă. 

De cum îi zări, Delfinul se repezi spre ei, strigând bucuros: 

— Du Châtel! De Loire! cei mai viteji oameni ai sărmanului 
meu tată. Cât de fericit sunt că vă văd! 

— Bastardul lui d'Orleans! strigară într-o voce Tanneguy şi 
De Loire. 

— Pe toţi dracii! adăugă Tanneguy, vreau să vă îmbrăţişez, 
monseniore. 

Copilul impetuos şi robust care juca acum rolul Delfinului 
Carol, nu era altul decât Jean, copilul nelegitim al lui d'Orléans, 
care urma să devină un ilustru căpitan, cunoscut în istorie sub 
numele de Dunois, ei bine, acest copil se aruncă în braţele lui 
Tanneguy care-l strânse puternic în braţe şi-i sărută obrajii. 

— Semănaţi din ce în ce mai mult cu ilustrul vostru tată, 
bietul duce Luis, atât de laş asasinat! 

— Şi pe care am jurat că-l voi răzbuna! Pentru asta am şi 
venit aici. 

— Fiți liniştit, monseniore, îl vom răzbuna!... Poate chiar 
mai repede decât cred unii. 

În acest timp, Passavant, Talazar, Robin şi Brancaillon nu 
rămaseră inactivi. Dezarmaseră pe toţi oamenii şi armele le 
adunaseră grămadă într-un colţ. După ce sfârşiră cu asta, îi 
legaseră pe toţi. Toată această operaţie nu durase decât câteva 
minute. Tocmai voiau să-i ducă şi să-i închidă în corpul de 
gardă, când Tanneguy îi întrerupse din lucru. 

Luându-l de mână pe bastardul lui d'Orléans şi ducându-i în 
faţa lui Passavant, surâzând răutăcios cu aerul unuia care se 
bucură dinainte de efectul pe care-l va produce, strigă în gura 
mare: 

— Monseniore, acesta-i seniorul de Passavant despre care 
aţi auzit vorbindu-se. 

Mai înainte ca Passavant să poată schiţa cel mai mic gest, 
copilul îi apucă mâna dreaptă şi i-o sărută cu venerație. 

— Ce faceţi, monseniore, se bâlbâi Passavant. 

Şi voi să-şi retragă mâna. 

Dar copilul i-o reţinu cu blândeţe şi cu o emoție profundă, 
printre suspine, cu o voce blândă, vorbi: 


— Nu! Nul!... Vă datoram acest omagiu, cavalere: mâna 
aceasta a lovit pe asasinii tatălui meul!... 

Şi însufleţindu-se, cu voce aspră, cu ochii scânteind de 
mânie, continuă: 

— Scas, Guines, Ocquetonville şi Courteheuse, pe care i-aţi 
ucis, nu erau decât nişte unelte nenorocite!... Arme vii!... Capul 
care a uneltit, braţul care a acţionat cu adevărat, în sfârşit, 
adevăratul asasin, nu-i altul decât Jean de Burgundia... şi încă 
mai trăieşte, nemernicul!... Nu voi avea linişte până când 
moartea tatălui meu nu va fi răzbunată! 

Răvăşit de această explozie de dragoste filială, Passavant 
promise: 

— Pe crucea Mântuitorului!  Încredeţi-vă în mine, 
monseniore. Răzbunarea vă va întrece aşteptările. 

— Asta mă linişteşte mai mult ca toate jurămintele care mi 
s-au făcut până acum. Dacă aţi spus-o, cavalere, Jean de 
Burgundia e ca şi mort. 

Passavant îl privi lung şi-i spuse pe acelaşi ton serios: 

— Să-l ucid? Oh, slabă răzbunare, şi cât de uşoară! Dacă aş 
fi dorit-o, acum Jean de Burgundia ar fi fost deja mort. Uitaţi, 
monseniore, am aici, alături câţiva prieteni care ar putea 
mărturisi că acum câteva zile ducele a fost la discreţia mea. 

— Şi nu l-aţi ucis? 

— Câteodată te poţi răzbuna mult mai bine acordând viaţa, 
decât ucigând. Fiţi sigur că-mi voi împlini sarcina pe care mi-am 
asumat-o, Jean de Burgundia va regreta fiecare zi pe care o va 
trăi. 

Bastardul lui d'Orleans ascultă aceste cuvinte cu interes 
crescând, cuvinte care-i deschideau orizonturi nebănuite. 

— Poate, spuse el pe un ton visător, poate că aveţi 
dreptate. Nu mi s-a spus niciodată aşa ceva. 

Passavant surâse blând. Părându-i-se că, probabil, spusese 
mai mult decât trebuie, încercă să-i distragă copilului atenţia, şi 
se grăbi să-l prezinte pe baronul de Talazar şi să-i amintească 
faptul că încă mai au de lucru. A 

Se puseră cu toţii pe treabă. In câteva minute, cei zece 
prizonieri, încă adormiţi, legaţi ca nişte cârnaţi, fură aşezaţi pe 
legăturile de paie, într-o cameră izolată, a cărei uşă fu încuiată 
şi baricadată. 


— Cât de miraţi vor fi, fornăi Robin, când se vor trezi mâine 
dimineaţă. 

Rămaşi stăpâni pe locul de luptă, cercetară întreg turnul, 
nelăsând nici un colţişor necercetat. Passavant, care-şi avea 
ideile lui, studie totul cu mare atenţie. Bucătăria făcu obiectul 
unei minuţioase cercetări şi Passavant îşi expuse impresiile: 

— Alimente şi vin sunt din belşug. Putem rezista aici chiar 
şi câteva zile dacă-i necesar. 

Şi toate aceste alimente fură transportate în camera de la 
primul etaj, ca şi armele prizonierilor. 

După ce operară toate aceste mutări, ţinură consiliu de 
război. 

Am uitat să vă spunem un detaliu care, în aparenţă poate 
părea minor. Şi anume: în graba sa de a ajunge la Paris, de 
Giac, neştiind de altfel că Passavant şi cel căruia îi furase 
pergamentul se aflau închişi în turnul de Ganne, comisese 
enorma greşeală de a-i striga în gura mare lui Malâtre, care se 
afla pe platforma turnului tot ce avea să-i spună. Şi plecase 
imediat, fără ca măcar să descalece. 

Passavant şi tovarăşii săi auziră totul. Ştiau deci că de Giac 
şi de Jacqueville vor aduce a doua zi milioanele furate 
Delfinului, milioane care urmau să fie adăpostite în turn de unde 
ducele de Burgundia urma să le transporte cu o escortă 
numeroasă în aceeaşi zi. 

Cu un zâmbet zeflemitor, Passavant le făcu semn 
prietenilor săi să se apropie, şi în şoaptă le comunică ideea 
care-i venise. 

Când termină ce avea de spus, se pomeni cu o avalanşă de 
complimente pe care le primi cu un aer destul de sceptic. Cel 
mai entuziasmat şi cel mai nerăbdător, a fost bineînţeles 
tânărul bastard al lui d'Orléans. 

După ce puseră la punct planul, fiecare se ghemui care pe 
unde găsi un loc, şi în curând dormeau cu toţii. 

A doua zi dimineaţa, Malâtre se întoarse pe la ora zece. 
Brancaillon îi deschise, având grijă să se ascundă în spatele 
porţii. 

Fără nici un fel de bănuială, Malâtre păşi pragul porţii. În 
spatele lui, Brancaillon încuie cu grijă poarta, ascunse cheia în 
buzunar şi îl urmă păşind uşor şi râzând înfundat. 


Întrând în curte, Malâtre descălecă şi se miră că nu vede 
nici unul din oamenii săi. Mirare care totuşi încă nu se 
transformase în nelinişte. 

În schimb, îl văzu în curte pe Robin şi se încruntă 
mormăind înjurături şi ameninţări la adresa nemernicului care 
nu-i executase ordinele. 

Totuşi, prudent, îşi ascunse nemulţumirea, şi schiţă un 
suris pe care-l credea amabil în timp ce se apropia de Robin 
care, foarte absorbit — cel puţin în aparenţă — de treaba sa, 
părea că nici măcar nu-l văzuse. 

Robin se aşezase pe pământ la câţiva paşi de un foc ale 
cărui flăcări se ridicau sus de tot. Intre picioarele larg desfăcute 
ţinea o piatră de ascuţit şi avea la îndemână o secure şi trei sau 
patru cuțite bine ascuţite, de dimensiuni uriaşe. Gâfâind, cu 
limba scoasă de efort, trăgea acum pe piatră lama de 
dimensiuni uriaşe a altui cuţit. 

— Ce naiba faci aici de te prăjeşti la focul ăsta? întrebă 
Malâtre intrigat. 

Robin îşi ridică fruntea şi spuse cu o voce lugubră: 

— Doar ai ochi să vezi, ascut un cuţit. 

Şi-şi reluă cu înverşunare lucrul. 

— Văd şi eu, ce naiba! spuse Malâtre simțind o uşoară 
teamă, dar de ce? 

— Mă întrebi de ce? Să tai un porc. 

Şi aşa de funebră-i era figura, încât Malâtre simţi cum îl ia 
cu frig. Totuşi încercă să pară vesel. 

— Aha! făcu el, şi focul ăsta este... 

— Să pârlesc porcul, isprăvi Robin. 

Şi devenind brusc vorbăreţ — chiar prea vorbăreţ, se gândi 
Malâtre — apucă cuţitele şi, agitându-le neliniştitor, spuse pe 
nas: 

— Cuţitul ăsta... să tai porcul... astălalt, să tai urechile 
porcului... iar ăsta, să tai limba porcului... 

După care apucă securea şi i-o băgă sub nas lui Malâtre, 
destul de înspăimântat acum: 

— Cu asta voi tăia mâna porcului. 

— Vrei să spui poate, laba? încercă să glumească 
nefericitul Malâtre, îngheţat de spaimă. 


— Nu, nu, protestă Robin, porcul meu nu are labe. Are două 
mâini!... la fel ca tine. Nu-i un porc obişnuit. 

— Oh! bolborosi Malâtre, clănţănind din dinţi, asta 
înseamnă că porcul ăsta are şi el două mâini ca un om? Şi cine-i 
el? 

Robin reuşi să-l terorizeze definitiv când îi spuse cu o voce 
feroce: 

— Tu eşti ăla!... 

Şi începu să imite guiţatul porcului atunci când e tăiat. 

Abia atunci nefericitul Malâtre înţelese greşeala uriaşă pe 
care o făcuse neînchizând chiar el, cu mâna lui, pe duşmanul pe 
care-l cunoştea de mult timp. 

Cu toate acestea, voia încă să mai spere. 

Din nefericire auzi în spatele său un zgomot asemănător 
unui tunet îndepărtat. Se întoarse înspăimântat şi-l văzu pe 
Brancaillon care râdea în hohote ţinându-se cu mâinile de burtă, 
de imitaţia atât de perfectă a lui Robin. 

Dacă Brancaillon era liber, înseamnă că erau şi ceilalţi. Şi 
printre ceilalţi era şi Passavant de care Malâtre se temea cel 
mai mult. 

Teama de Passavant îl făcu să capete curajul de a-i înfrunta 
deodată pe Brancaillon şi Robin. Făcu un salt înapoi şi scoase 
spada şi pumnalul. 

Cu o îndemânare deosebită, Brancaillon îi smulse atât 
spada cât şi pumnalul, şi le aruncă într-un colţ. 

La rândul său, Robin îi apucă mâinile, i le suci la spate și i 
le legă solid. 

Malâtre se văzu neputincios chiar mai înainte de a-şi da 
seama ce se întâmplă. 

— Şi, la urma-urmei, ce vreţi să faceţi cu mine? strigă el 
furios. 

— Îl auzi, Brancaillon? pufni Robin, de o oră-i tot explic şi 
ne mai întreabă acum ce vrem să facem cu el! 

— Poate că prăpăditul e slab de urechi, îi explică 
Brancaillon fără pic de ironie în voce... 


XXXIII.MALÂTRE SE SUPUNE 


Robin văzu că în naivitatea sa, Brancaillon vorbise serios, 
dar îl lăsă în pace. 

În acel moment, Malâtre se înverzi, se clătină pe picioare şi 
s-ar fi prăbuşit dacă Robin nu l-ar fi sprijinit. Gemu: 

— Sunt mort! 

Robin avea auzul fin, aşa încât auzise văicăreala surdă a lui 
Malâtre. Privi în direcţia spre care ochii acestuia se aţintiseră şi 
îl văzu apropiindu-se pe Passavant. Râse fără milă: 

— Vai! Domnule cavaler, se pare că aveţi ceva socoteli de 
reglat împreună, şi se pare că acestea sunt multe. Altfel nu-mi 
explic de ce simpla voastră apariţie îl face pe ticălosul ăsta să 
moară de spaimă. 

Aceste cuvinte îl mai înviorară pe Malâtre care era pe 
punctul de a leşina. Prin minte-i trecu un gând: 

„Dacă vorbesc, dacă mărturisesc, s-a terminat cu mine! Mă 
va da pe mâna turbaţilor ăstora.” 

Îşi adună forţele şi încercă să susţină privirea pe care 
Passavant o aţintise asupra lui. 

Cavalerul se apropie până aproape îl atinse, spunând cu 
voce rece: 

— Mă recunoşti, tâlharule? 

— Fără îndoială, monseniore. Toţi cei din anturajul ducelui 
de Burgundia îl cunosc, cel puţin din vedere pe seniorul de 
Passavant. 

— Deci, mă recunoşti, caraghiosule! Ştii tu ce vreau să 
spun! Şi ştii şi unde m-ai văzut! 

— Îndurare, monseniore! 

— Deci, mărturiseşti? 

— Vai, monseniore! Mărturisesc tot ce doriţi. 

Cu un puternic efort de voinţă, Passavant îşi stăpâni furia. 
Nu se lăsă înşelat de viclenia lui Malâtre. 

—  Ticălosule, spuse el cu răceală, nu-i nevoie să 
mărturiseşti ceea ce vreau eu. Ştii bine ce crimă monstruoasă ai 
pe conştiinţă, crimă ce trebuie mărturisită, acum. 

— Mărturisesc că eu sunt acela care, îmbrăcat în haine de 
cerşetor, pentru a-mi arăta recunoştinţa faţă de generoasa 
pomană, am dat doamnei de Passavant un buchet de flori de 
câmp în mijlocul căruia se afla un trandafir... otrăvit. 


Şi adăugă imediat, cu faţa scăldată în sudoarea rece a 
groazei: 

— Dar, domnule, adevăratul criminal în această acţiune a 
fost stăpânul meu: ducele de Burgundia. Am ascultat de el fiind 
constrâns de teamă. Dacă n-aş fi făcut-o, aş fi fost ucis... Şi 
tineam la viaţa mea, domnule, eram atât de tânăr... 

— Şi pentru a-ţi salva hoitul, ai ucis-o pe ea! Ah! 
Mizerabilule! Nu ştiu ce mă opreşte să nu te zdrobesc chiar 
acum. 

Malâtre, copleșit, întins cu faţa la pămînt, tremurând din 
toate încheieturile, abia putu să mai geamă: 

— Mi-aţi promis viaţa! 

— Îţi ţii propria viaţă în mâini. Vei trăi sau vei muri, depinde 
de felul în care mă vei servi cu credinţă sau nu. 

— Vă voi servi în mod orbeşte, monseniore, orice mi-aţi 
comanda! Voi fi câinele vostru, sclavul vostru, obiectul vostru! 

— Bine, spuse Passavant cu un dezgust profund. La 
momentul potrivit îţi voi spune ce ai de făcut. 

Şi se depărtă fără a-i mai da cea mai mică atenţie. 

După ce-l dezlegară pe Malâtre, îl închiseră la al doilea etaj 
al turnului, unde-i aduseră şi de mâncare. Numai că Robin se 
închise cu el în cameră. 

— Pentru a-ţi ţine tovărăşie, să nu te plictiseşti prea mult, 
spuse acesta cu un ton care-l făcu pe Malâtre să se cutremure. 

După amiază, de Giac şi de Jacqueville împreună cu 
oamenii lor sosiră în faţa turnului. Robin, care-i pândea de la 
fereastră, îl avertiză imediat pe Malâtre. 

— Atenţie! Au sosit!... Ştii ce ai de spus şi de făcut. Te 
sfătuiesc să nu te abaţi nici cu un deget, dacă nu... 

Pentru a-şi salva preţioasa piele, Malâtre şi-ar fi ucis şi 
mama şi tatăl. Cu atât mai mult nu ezită să-şi trădeze stăpânul. 
Şi o făcu de minune. 

De Giac şi de Jacqueville nu fură nevoiţi să-şi anunţe 
prezenţa cu ajutorul cornului. Malâtre îşi scoase capul printre 
gratii şi le strigă: 

— Cobor imediat să deschid. Numai că ordinul 
monseniorului este să nu las să intre decât pe seniorul de Giac 
şi pe seniorul de Jacqueville, împreună cu căruţa. Ceilalţi 


oameni se vor răspândi în jurul turnului şi vor veghea până când 
ducele va sosi. 

Cei doi gentilomi nu făcură nici cea mai mică obiecţie, 
Jacqueville întorcându-se spre oamenii săi, întrebând cu voce 
aspră: 

— Ei, voi ăştia, aţi auzit? 

Dresaţi să se supună orbeşte, oamenii se răspândiră şi 
încercuiră turnul. 

În acest timp, Malatre, escortat de Robin îndeaproape, 
coborise deja şi poarta se deschise. Cei doi gentilomi şi căruţa 
intrară în curte. În spatele lor, Robin închise poarta, 
murmurând: 

„Şi iată-i şi pe ăştia doi căzând în cursă! Dacă şi seniorul 
duce, fostul meu stăpân, înghiţi-ar iadul, va pica tot atât de 
uşor, treburile vor merge de minune!” 

Malâtre, jucându-şi rolul în continuare, îi conduse pe cei doi 
gentilomi la grajd, fiindcă de Giac şi de Jacqueville, 
neîncrezători şi scrupuloşi voiră să adăpostească ei însuşi 
căruţa prețioasă. 

Atunci Passavant şi du Châtel ieşiră din corpul de gardă şi 
binişor, veniră şi se aşezară în faţa uşii grajdului. 

Talazar, de Loire, bastardul lui d'Orleans, Brancaillon şi 
Robin, care între timp se întorsese, se aşezară la câţiva paşi de 
ei, aproape de poartă. 

După ce deshămară caii şi-i legară în faţa ieslei bine 
căptuşită cu fân proaspăt, de Giac şi de Jacqueville ieşiră şi, din 
exces de prudenţă, încuiară uşa grajdului cu cheia pe care de 
Giac şi-o băgă în buzunar. 

Abia atunci se întoarseră şi rămaseră stană de piatră 
recunoscând în spatele lor pe Passavant şi Tanneguy, care-i 
priveau surâzând. 

Cu vocea sa răsunătoare, Tanneguy izbucni: 

— Salut pe domnii tâlhari de drumul mare! 

Şi Passavant, cu aerul său zeflemitor, adăugă: 

— Nu cumva aceşti domni au avut mărinimia să vă aducă 
aurul în schimbul acelui nenorocit de pergament ce vă fusese 
furat, după cum vă plângeaţi? Nu-i drept să fie acuzaţi, scumpul 
meu! 


Odată trecut momentul surprizei, Giac şi Jacqueville îşi 
reveniră. Imediat îşi dădură seama că sunt prizonieri şi asta le 
stârni furia. Aceeaşi idee le veni amândurora: prizonieri, ucişi, 
fie. Dar mai înainte de toate se vor debarasa pentru totdeauna 
de blestematul de Passavant. Se priviră cu colţul ochiului şi se 
înţeleseră perfect. Fără a le păsa de ceilalţi adversari, amândoi, 
în acelaşi timp, cu spada şi pumnalul în mâini, săriră pe 
neaşteptate asupra lui Passavant. 

Dar, fără a lăsa să se vadă, Passavant îi pândise cu mult 
timp înainte. Aşa că cei doi fură întâmpinați de spada şi 
pumnalul cavalerului, care le tăie elanul. Şi asta-i dezamăgi 
puternic pe cei doi. Dar culmea disperării lor a fost când l-au 
văzut pe Passavant acordându-le o atenţie minimă... 

— Te ucid! 

— Te sfâşii! 

Ambele exclamaţii au fost scoase în acelaşi timp, aproape 
urlând, de Jacqueville şi Giac, extrem de furioşi de disprețul pe 
care li-l arăta cavalerul şi care le demonstra inutilitatea efortului 
lor. 

— Adevărul este că nu sunteţi gentilomi. Tu nu eşti decât 
un măcelar (şi arătă spre Jacqueville) şi tu, un prăpădit negustor 
de mate de porc (arătând spre Giac). Amândoi mânuiţi spadele 
aşa cum măcelarul îşi foloseşte maiul de ucis boi şi cum 
negustorul îşi învârte cuţitele. Întoarceţi-vă din nou la abatorul 
de unde aţi plecat. 

Şi de această dată atacă cu o forţă de neînvins. Printre 
dinţii strânşi, îi avertiză: 

— Atenţie, vă expediez pe lumea cealaltă! 

Spunând aceste cuvinte, cu o lovitură teribilă a tăişului, 
crestă încheietura mâinii drepte a lui Jacqueville, care scăpă 
spada scoțând un urlet de durere. 

— Unu! strigă Passavant. Adunaţi-l pe măcelar. 

Cererea era adresată lui Brancaillon şi Robin. 

Împreună se năpustiră asupra lui Jacqueville care-şi scutura 
mâna însângerată şi-l legară într-o clipă. 

În timp ce acesta era legat, Passavant îl avertiză pe de 
Giac: 

— O să-ţi crestez figura, nobile desfrânat. 


Şi-n aceeaşi clipă, de Giac, crestat pe obraz de lovitura 
spadei lui Passavant, urlă: 

— Pe sângele lui Cristos! Banditul m-a desfigurat! 

— Culegeţi-l şi pe negustorul desfrânat, ordonă cavalerul, 
băgându-şi spada-n teacă. 

Nici nu trecuse un minut de când începuse atacul lui 
Passavant şi deja de Giac şi de Jacqueville, spumegând şi 
urlând, zăceau trântiţi la pământ, legaţi din cap până-n picioare, 
incapabili să facă şi cea mai mică mişcare. 

Bineînţeles că fură dezarmaţi, iar lui de Giac i se scoase din 
buzunar cheia grajdului. Cu toţii începură să descarce căruţa şi 
sacii cu aur au fost duşi în camera lor de la primul etaj al 
turnului. 

De Giac şi de Jacqueville au fost închişi într-o cămăruţă 
întunecoasă. 

Talazar, bastardul lui d'Orléans şi de Loire rămaseră în 
corpul de gardă. 

Robin şi Brancaillon, care se înțelegeau de minune, se 
duseră în curte şi, după puţin timp, puteau fi văzuţi mânuind 
securile şi îndeplinind cu febrilitate o muncă ciudată. 

Passavant îl luă cu el pe Malâtre în camera de la primul 
etaj, şi acolo îi explică ceea ce vrea de la el. Acesta-şi scoase 
capul printre barele ferestrei şi fluieră într-un anumit mod. 
Imediat se apropiară doi dintre oamenii care încercuiau turnul. 

Malâtre repetă ceea ce-i ordonase Passavant. Cei doi 
plecară imediat şi se duseră să se posteze în apropiere de 
sătucul Montgernon. Când văzură că apare convoiul, îi ieşiră în 
întâmpinare, şi, cu bună credinţă, repetară seniorului de 
Chastellux lecţia învățată pe dinafară. Manevră care, după cum 
am văzut, îi făcu pe Isabeau şi Jean de Burgundia să intre 
singuri, sau aproape în turn. 

După ce rezolvă cu Malâtre şi cu cei doi, Passavant îl încuie 
pe servitorul ducelui şi urcă împreună cu Tanneguy pe 
platforma turnului pentru a supraveghea împrejurimile. 

— Acum, declară cavalerul cu o siguranţă liniştită care-l 
ului pe breton, nu ne mai rămâne decât să-l aşteptăm pe Jean 
de Burgundia. 


XXXIV.TURNUL DE GANNE 


Să ne întoarcem acum la Isabeau şi Jean de Burgundia pe 
care i-arn părăsit în momentul în care, intrând în camera de la 
al doilea etaj, li se părură că văd în cele trei siluete pe Delfin, de 
Giac şi Jacqueville, şi care erau în realitate, aşa cum am lăsat să 
se înţeleagă, bastardul lui d'Orléans, Tanneguy du Châtel şi 
Robert de Loire. 

Puțin înainte de a ajunge pe palierul celui de-al doilea etaj, 
Robin, care îi conducea mergând înainte, se dădu la o parte din 
calea lor şi le arătă uşa, făcându-le semn să evite şi cel mai mic 
zgomot. 

Regina şi ducele trecură prin faţa lui şi intrară, după cum 
am arătat mai înainte. 

La câţiva paşi în urmă mergea Sacrament. 

Incă de la prima privire acesta recunoscu în Robin pe 
individul care, la casa Barbette îi jucase acea festă urâtă, 
trăgându-l de picioare şi dezarmându-l. Festă murdară după 
părerea sa, şi împotriva căreia păstra o ură feroce, gândind că 
într-o zi o va plăti cu vârf şi-ndesat. 

Animat de aceste sentimente puţin binevoitoare, 
Sacrament, care ştia că Robin era deja condamnat de stăpâna 
sa şi de duce, nu putu să-şi înfrângă ispita de a-l nelinişti puţin 
pe acesta. 

Ajuns lângă Robin, se opri în faţa lui şi-i rânji. 

Dar acesta îl aduse la realitate, spunându-i pe un ton 
amabil: 

— Ssst!... Monseniorul nu poate suporta nici cel mai mic 
zgomot! 

— Ei bine, bombăni furios Sacrament, lasă că dau eu de 
tine!... Şi atunci o să-ţi vin de hac, pe toţi dracii! 

După ce trecu şi el, Robin mai urcă vreo câteva trepte în 
urma sa, şi văzându-l într-o poziţie prielnică, nu mai aşteptă. 

Il apucă brusc de glezne, cum o mai făcuse la casa 
Barbette, îl trase cu violenţă spre el, şi nefericitul de Sacrament, 
zguduit puternic, se întinse cât era de lung, cu nasul pe trepte. 

Degeaba se zbătu mai apoi bavarezul, după ce-şi reveni din 
ameţeală. Nu mai era nimic de făcut. 


Exact în acelaşi moment sosi şi Passavant pe palier. 
Recunoscîndu-i, Sacrament fu cuprins de o teamă 
superstiţioasă. 

Fără a-i adresa nici un cuvânt, cavalerul trecu mai departe, 
ca o fantomă, şi, îndreptându-se spre uşă, o deschise. 

In camera în care intraseră, Isabeau şi Jean de Burgundia 
începeau să fie neliniştiţi. Că Delfinul, bolnav fiind, nu se 
deranjase s-o întâmpine pe regină, mama sa, mai treacă- 
meargă. Dar că cei doi, pe care-i credeau de Giac şi de 
Jacqueville să procedeze la fel, asta era de neconceput. 

Ducele, mai puţin răbdător, era tocmai pe punctul de a-i 
chema la ordine pe cei doi obraznici. Era scandalizat, furios, dar 
nu neliniştit încă. 

Şi chiar atunci, Tanneguy şi Robert de Loire se ridicară. Dar 
nu pentru a-şi prezenta omagiile ducelui şi reginei. Pur şi simplu 
dădură la o parte o cuvertură care acoperea fereastra în chip de 
draperie. Şi lumina zilei pătrunse din plin în cameră. 

In aceeaşi clipă, bastardul lui d'Orléans îşi aruncă mantia, 
se sculă şi se întoarse spre regină şi duce, apărând în plină 
lumină. 

Isabeau se opri brusc. 

Jean de Burgundia se retrase doi paşi. Nu era decât un 
copil care îi apărea acum în faţă. Dar acest copil era fiul aceluia 
pe care pusese să fie asasinat cu unsprezece ani în urmă. 

—  Bastardul lui d'Orléans! murmură el, ştergându-şi 
fruntea cu mâna care-i tremura. ; 

Ochii săi injectaţi de sânge priviră în jur. li recunoscu pe 
Tanneguy du Châtel şi Robert de Loire care, cu braţele 
încrucişate pe piept, stăteau în faţa ferestrei. 

Nu se miră că-i vede acolo, fiindcă ştia că erau prizonieri în 
turn. Dar prezenţa copilului îl uluia. Işi spuse că este victima 
unei neînţelegeri şi se simţi cuprins de spaimă. 

Isabeau, puţin palidă, ţeapănă, îi aruncă o privire rea, plină 
de suspiciune. li simţi neîncrederea şi izbucni: 

— Malâtre!... Malâtre!... Vino, nenorocitule! 

Şi-n acea clipă, în cameră îşi făcu intrarea Passavant, 
oprindu-se în faţa uşii, mascându-l pe Talazar care îl urma. 


De această dată Isabeau făcu doi paşi înapoi în faţa acestei 
apariţii neaşteptate. O spaimă nebună i se citea în priviri şi cu o 
voce sugrumată, se bâlbâi: 

— Passavant! 

— Mă credeaţi mort, doamnă?... Adevărat este că aţi făcut 
totul pentru a mă ucide. Dar aţi uitat că eu sunt mortul care nu 
moare niciodată... şi iată-mă încă în viaţă. Fiţi sigură că regret 
acest lucru... pentru dumneavoastră. Poate că veţi reuşi 
altădată. 

Ducele începu să se neliniştească. Mai strigă încă o dată, 
furios: 

— Malâtre! 

Passavant îl informă cu multă răceală în glas: 

— E inutil să-l chemaţi, seniore duce, nu vă va răspunde. 

Jean de Burgundia se simţi şi el cuprins de spaimă. Şi totuşi 
încă nu-şi dădea seama cu exactitate de situaţia teribilă în care 
se afla. Încă nu se credea ameninţat. Şi asta numai datorită 
faptului că mica sa armată înconjurase turnul. 

Din contră, Isabeau înţelesese totul de când îl recunoscuse 
pe bastardul lui d'Orléans. Sosirea lui Passavant, atitudinea sa 
glacială, siguranţa-i deplină, reuşise s-o dumirească pe deplin. 
Întrevăzu atunci pericolul. 

— De ce nu vă răspunde Malâtre, seniore cavaler? întrebă 
ea. 

— Pentru excelentul motiv că, legat fedeleş, zace în 
prezent în corpul de gardă unde l-au închis prietenii mei. 

— Aha! spuse Isabeau. 

Şi cu o nouă privire poruncitoare îi ceru ducelui să se 
stăpânească. 

— Spuneţi, seniore cavaler, că Malâtre nu poate răspunde 
chemării stăpânului său pentru că l-aţi legat. Tot asta s-a 
întâmplat şi cu servitorul meu, Sacrament? 

— Nu, doamnă, răspunse Passavant cu un surâs abia ghicit. 
Maiestatea Voastră doreşte ca servitorul său să-i fie aproape? 

Un fulger de bucurie trecu prin privirile reginei. 

— Da, spuse ea. 

Mereu surâzător, Passavant ordonă cu voce tare: 

— Întroduceţi paznicul reginei! 

Talazar deschise uşa larg şi se dădu la o parte. 


În semiîntunericul palierului se văzură confuz trei umbre 
care se agitau bombănind. Era Robin şi Brancaillon care-l 
păzeau pe Sacrament aşteptând acest ordin. 

De voie, de nevoie, târât din stânga şi din dreapta de cei 
doi paznici nemiloşi, Sacrament, furios la culme, fu băgat în 
cameră. 

— Uitaţi-l pe Sacrament! bombăni vesel Brancaillon. 

— Doamna regină nu are a se mai teme de nimic acum, 
având în vedere că acesta se află aici, zeflemisi Robin cu o 
ironie feroce. 

După care, cei doi coboriră în goană scările. 

În mai puţin de un minut se întorceau, împingând în faţa lor 
pe de Giac, de Jacqueville şi Malâtre, tot la fel de bine legaţi ca 
şi Sacrament, şi tot atât de furioşi ca şi acesta. 

— Şi iată-i şi pe paznicii monseniorului, fornăi Robin. Fără 
ei, mica noastră serbare n-ar fi fost completă. A 

Isabeau pricepuse totul cu mult înainte. Incercase să 
întârzie cât putuse de mult momentul acţiunii. Dar acuma acest 
moment devenea indispensabil şi acţiunea de neînlăturat. Cu un 
calm suveran, maiestuoasă, se aşeză pe unicul fotoliu, arătând 
astfel că doreşte să rămână doar o simplă spectatoare... până 
când va socoti că a sosit momentul să intervină. 

Ducele avea curaj. Era dotat cu acea vitejie care-i permitea 
să privească pericolul în faţă. Deci, îşi încrucişă braţele pe piept 
şi spuse dispreţuitor: 

— Nici nu mă îndoiesc, am căzut în mijlocul unei bande de 
asasini! 

Primul care a sărit cât colo la auzul insultei a fost bastardul 
lui d'Orléans. 

Impetuos, se înfipse în faţa ducelui şi, cu pumnii strânşi, cu 
faţa congestionată şi ochii strălucindu-i de mânie, îi aruncă în 
faţă: 

— Tu  îndrăzneşti să vorbeşti de asasinat! Tul!... 
Trădătorule, sperjurule, asasinule, ce-ai făcut cu tatăl meu?... 

— Hei, monseniore! zeflemisi Robin, încă mai am otrava pe 
care mi-aţi dat-o în timp ce mă ameninţaţi că veţi pune să fiu 
spânzurat dacă nu voi reuşi să-l prind pe monseniorul Delfin! 

Passavant, cu o voce şuierătoare, luă ultimul cuvântul: 


— Mai trebuie să v-o amintesc pe iubita mea Roselys — 
propria voastră fiică, domnule — pe care aţi ordonat să fie 
otrăvită de mizerabilul ăsta? 

Şi-i arătă pe  Malâtre, care tremura, gata să se 
prăbuşească. 

În faţa acestui cor de acuzaţii de netăgăduit, cu toată 
îndrăzneala sa, ducele îşi pierdu cutezanţa. 

— Şi la urma-urmei, ce vreţi de la mine? 

— Vă voi spune imediat, spuse Passavant înaintând spre el. 

Întinzând mâna spre de Giac şi de Jacqueville, cu un gest 
de dispreţ suprem, îi vorbi pe un ton rece: 

— La ordinul vostru, ăştia doi l-au atacat în mod laş pe 
seniorii du Châtel şi de Loire, aici de faţă, pentru a le fura un 
pergament care, schimbat pe aur, valora cinci sute de mii de 
livre pe care cei doi le-au adus aici. Vorbind la propriu, aceasta 
se poate numi furt dublat de asasinat. 

— Ce vreţi? repetă Jean de Burgundia bătând furios din 
picior. 

— Pur şi simplu, restituirea sumei furată Delfinului de voi şi 
de complicii voştri. 

Şi aceste cuvinte, pronunţate din vârful buzelor cu o 
mimică de nedescris, îl biciuiră pe duce ca o lovitură de 
cravaşă. 

O clipă, cavalerul avu impresia că acesta se va năpusti 
asupra lui. Dar nu se întâmplă nimic. Ducele reuşi să se 
stăpânească. Luându-se după Isabeau, care părea că puţin îi 
pasă de tot ce se petrece în jurul său, îşi luă şi el o atitudine 
indiferentă, mulţumindu-se să murmure printre dinţi: 

— Răbdare, totul se plăteşte până la urmă! 

Ca şi când nu l-ar fi auzit, Passavant continuă 
imperturbabil: 

— În schimbul acestor bani, voi şi ai voştri veţi ieşi liberi de 
aici. 

— Şi dacă refuz? 

— Voi şi acoliţii voştri veţi fi trataţi ca nişte bandiți de 
drumul mare, aşa cum şi sunteţi de altfel. Presupun că ştiţi ce 
se întâmplă cu ei atunci când sunt prinşi. 

— Aştept să-mi explicaţi, îl zeflemisi Jean de Burgundia. 


Passavant îl privi drept în ochi şi rece, cu o voce tăioasă, 
pronunţă: 

— Sunt spânzurați! 

Şi cu o hotărtre nestrămutată, adăugă: 

— Aveţi un minut pentru a decide la ce ţineţi mai mult: la 
bani sau la viaţă. 

Se întoarse cu spatele la ei ca pentru a-i lăsa să reflecteze 
în linişte. 

— Pe toţi dracii! Monseniore, exclamă de Giac, să le dăm 
banii şi să ne salvăm pielea! 

— Îi vom prinde mai târziu pe bandiții ăştia, şopti şi de 
Jacqueville, şi atunci ne vom răzbuna! 

Şi-ntr-adevăr, asta era cea mai bună soluţie, pe care 
ducele o înţelese foarte bine. Dar mândria sa se răsculă şi 
hotărî altfel: 

— Refuz! 

Hotărirea sa era tot atât de irevocabilă ca şi a lui 
Passavant. 

Ca şi când totul ar fi fost spus, cavalerul se duse liniştit la 
tovarăşii săi şi începu să le vorbească în şoaptă. Fără îndoială 
că le dădea ultimele instrucţiuni. 

Regina, în fotoliul său, dădu din umeri uşor, murmurând: 

„Prostul!... N-a înţeles că seniorul de Passavant vrea să-l 
facă de râs. N-a ghicit că i s-a pregătit, fără îndoială, o umilinţă 
mult mai mare decât cea pe care a suferit-o acum.” 

În acest timp Jean de Burgundia, stăpân pe sine, cu o voce 
aspră în care nu se ghicea nici cea mai mică urmă de teamă, 
adăugă, adresându-se reginei: 

— Pe Cristos crucificat, vreau să văd dacă bandiții ăştia vor 
îndrăzni să pună labele lor pe trupul sacru al unui suveran! 

Cu un calm înfricoşător, Passavant îi aduse la cunoştinţă: 

— Nu, sigur că nu ne vom murdări mâinile atingând nişte 
tâlhari ca voi. Dar am aici doi viteji. (Şi îi arătă pe Robin şi pe 
Brancaillon, care nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie.) Ei se 
pricep de minune la treaba asta, şi în mai puţin de un sfert de 
oră, Jean de Burgundia, între doi tâlhari ca şi el, se va legăna la 
capătul corzii. Acesta va fi sfârşitul celui care, hoţ, asasin, 
trădător, sperjur şi blasfemiator, visa să-şi pună pe fruntea-i de 
nemernic coroana lui Carol cel Mare. 


Jean de Burgundia, cu un dispreţ suveran şi surâzând 
batjocoritor, continua să stea întors spre regină, părând că nu-l 
aude, că le ignoră prezenţa. 

În faţa acestei atitudini pe care ducele o credea strivitoare, 
Passavant surâse, imperceptibil. Şi ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic, spuse liniştit: 

— Faceţi cum am hotărît. 


XXXV.TRIPLĂ EXECUŢIE 


Aceste cuvinte erau adresate tuturor tovarăşilor săi şi 
constituiau probabil un semnal, deoarece se puseră cu toţii în 
mişcare. 

Bastardul lui d'Orléans, Tanneguy du Châtel şi Robert de 
Loire ieşiră imediat după ce se înclinară ceremonios în faţa 
reginei. 

Trecând prin faţa ducelui, bastardul lui d'Orléans se opri o 
secundă, fixându-l cu o privire aprinsă. Ezită. În mod vizibil era 
pregătit să-i arunce o insultă sau poate o provocare. Dar 
simțind privirile lui Passavant, îşi înnăbuşi cuvintele şi ieşi 
schiţând un gest care spunea: 

„Ne mai întâlnim noi!” 

Passavant îi urmă pe palier închizând uşa în urma sa, 
lăsându-i pe Talazar, Robin şi Brancaillon cu prizonierii. 

Pe palier, înainte de a se despărţi, Tanneguy întrebă: 

— Credeţi că ducele va ceda? 

— Nici nu mă îndoiesc, rosti Passavant cu siguranţă. 

— E viteaz, nu se poate nega asta. Nu-mi vine a crede că 
teama de moarte îl va face să dea înapoi. 

— Teama de moarte, nu. Teama de ridicol, da. Şi apoi, 
prezenţa reginei pe care n-o prevăzusem, este un atu serios 
pentru noi. Ea se sprijină pe duce, deci viaţa lui îi este 
prețioasă. Fiţi sigur că atunci când va vedea că ameninţarea 
este serioasă, va ceda ea pentru el. Şi asta ne ajunge. Nu vă 
neliniştiţi. Fiţi pregătit să acţionaţi imediat ce vă voi face semn 
şi atunci plecaţi fără să vă mai preocupaţi de noi. Alergaţi cu 


toată viteza până când veţi întâlni escorta pe care o aduce 
Olivier Layet. 

La aceste cuvinte, Tanneguy şi cei doi tovarăşi ai săi 
coborîră în curte. Scoaseră căruţa din grajd, înhămară caii, o 
umplură cu sacii cu aur pentru care ducele îşi risca viaţa, şi 
aşteptară. 

Tanneguy se aşeză în căruţă. Bastardul lui d'Orléans şi 
Robert de Loire săriră în şa. Acum erau pregătiţi să primească 
semnalul lui Passavant. 

În acest timp, Robin şi Brancaillon, primind ordinul de a 
acţiona, nu stătură cu braţele încrucişate. Imediat ce Passavant 
ieşise din cameră, se înclinară în faţa ducelui, şi, cu figuri 
vesele, pufnind şi îmbrâncindu-se, săriră asupra lui. În tot acest 
timp gura nu le tăcea o clipă, aruncându-şi unul altuia replici de 
o savoare nemaipomenită. 

Robin jubila: 

— la te uită... Ah! Sărmane monsenior! Cine ar fi putut 
spune că veţi sfârşi cu o cravată de funie de gât,voi care aţi 
spânzurat atâţia oameni cât timp aţi trăit!... Ah! Sărmane 
monsenior. 

— Nu-l mai plânge atât, Robin, sau încep şi eu să rag ca o 
vacă!... Ce vrei, până mai ieri spânzura, astăzi el este cel 
spânzurat. Fiecăruia îi vine rândul. 

Ducele nu încercă nici măcar să se opună, dându-şi perfect 
de bine seama că este inutil. Şi cum s-ar fi putut el împotrivi 
unui Brancaillon şi Robin fără să se compromită? Nu le arătă 
decât dispreţ. 

Isabeau rămânea în continuare nepăsătoare, cu ochii 
privind în neant. Oare credea că va fi tot aşa tratată? 

Giac, Sacrament,  Jacqueville, şi mai ales  Malâtre, 
înspăimântat acum de trădarea sa, încercară cu disperare să-şi 
rupă legăturile pentru a veni ducelui în ajutor. Dar, vai! Funiile 
cu care fuseseră legaţi erau solide şi nu reuşiră decât să îşi taie 
carnea şi mai mult. 

Brancaillon duse până sub ochii lui Jean de Burgundia funia 
şi-i spuse pe un ton amabil şi sinistru: 

— Vedeţi cât de bine e unsă? Niciodată Capeluche n-a uns 
mai bine o funie. Nici nu veţi avea timp să observați când 
muriţi. 


În acel moment, Passavant se întoarse în cameră. 

Ca şi când i-ar fi aşteptat cu nerăbdare întoarcerea, Robin 
şi Brancaillon îşi părăsiră imediat victimele şi se năpustiră pe 
scară, urcând în fugă şi ajungând cât ai clipi pe platformă. 

Vă puteţi imagina cu uşurinţă uluirea mulţimii care 
înconjura turnul atunci când îi văzu pe cei doi pe platformă, 
meşterind la ceva de care nu reuşeau să-şi dea seama. În tot 
acet timp, cei doi, cu un dispreţ suveran, cântau un cântec de 
beţie. 

Sub razele soarelui care stătea să apună, Robin şi 
Brancaillon ciocăneanu, băteau cuie, săpau, şi totul cu o osârdie 
deosebită de parcă i-ar fi mânat de la spate o sută de draci. 

Munca nu dură prea mult, şi începu să se vadă despre ce 
este vorba. 

Curând se văzu silueta sinistră a unei spânzurători. Şi apoi 
alte două, încadrând-o pe prima, acestea fiind mai puţin înalte. 

Stupoarea privitorilor se schimbă în spaimă şi se auziră 
strigăte: 

— Spânzurători!... Sunt spânzurători!... 

Acum neliniştea îi cuprinse şi pe cei mai nepăsători, se 
auzeau de peste tot exclamaţii, întrebări, interjecţii. 

După care se făcu tăcere: toţi ochii, măriţi de o aşteptare 
neliniştită, se fixară asupra celei mai înalte spânzurători. 

Cu o sprinteneală de maimuţă, Robin se căţără pe ea şi 
bătu chiar în vârf un anunţ uriaş. 

Şi atunci asistenţa putu citi următoarea inscripţie scrisă cu 
cărbune, cu litere uriaşe: 


TÂLHARI DE DRUMUL MARE 


Robin începu să strige aşa cum făceau şi heralzii în 
asemenea ocazii: 

— Nobile doamne, nobili seniori, căpitani, soldaţi, oameni 
buni, pentru voi toţi cât şi pentru cei ce nu ştiu citi prezenta 
inscripţie, vă facem cunoscut că în aceste trei spânzurători pe 
care le vedeţi aici, vor atârna trei vestiți tâlhari de drumul mare 
care au avut neîndemânarea de a se lăsa prinşi asupra faptului. 
Dumnezeu să le ierte păcatele şi să aibă milă de ei. 


Acest anunţ, în asemenea circumstanţe stranii, nu făcu 
decât să-i arunce şi mai mult în uluire pe nobilii privitori. 

Robin dispăru în turn. Ajuns la prizonieri, se înclină în faţa 
lui Jean de Burgundia şi-i spuse pe un ton amabil: 

— Ah! Monseniore, ce bucurie şi ce onoare mi se face 
încredinţându-mi-se misiunea de a vă conduce de funie ca pe o 
vacă la tăiere. Ziua asta o voi socoti cea mai frumoasă din viaţa 
mea. 

Şi apucând laţul, i-l trecu pe după gât, trăgând cu toată 
puterea, în timp ce striga imitând aprodul de serviciu. 

— Loc!... Faceţi loc prea înaltului şi prea puternicului duce, 
Jean de Burgundia!... Faceţi loc monseniorului de Burgundia 
care va fi spânzurat! 

Cu paşi apăsaţi, Passavant se îndreptă spre Isabeau. Şi ea 
înţelese care-i era intenţia, nelăsându-i timpul să vorbească. Se 
ridică imediat în picioare şi spuse cu o voce calmă: 

— Vreau să văd şi eu execuţia... Dacă va avea loc cu 
adevărat. 

Passavant o privi ţintă, şi înclinându-se cu graţie, vorbi: 

— Vă întreb, doamnă, condiţiile pe care le-am pus ducelui 
vi se par umilitoare, exagerate? 

— Nu. Recunosc de bună voie că v-aţi arătat mărinimos. 

— Sunt fericit şi deosebit de onorat să vă aud spunând aşa 
ceva, doamnă. Fiţi sigură că execuţia va avea loc... Numai dacă 
nu cumva ducele nu se va răzgândi... cât mai este timp. 

Passavant îi întinse braţul de care regina se sprijini cu 
graţie, apăsând poate mai mult decât era nevoie. 

Şi înaintând cu mersu-i suplu şi elastic, cu o graţie puţin 
provocatoare, se gândi cu un regret amar la ceea ce se mai 
gândise în grădina regelui: 

„De ce acest cavaler nu este el ducele de Burgundia?... De 
ce nu vrea să mă slujească?... De ce?...” 

Când ajunseră pe palier, văzând că Passavant o conducea 
spre platforma turnului, întrebă: 

— Pe platformă va avea loc această triplă execuţie? 

— Sigur, doamnă! O asemenea execuţie nu se face pe 
ascuns, într-un ungher oarecare. Trebuie făcută la lumina zilei, 
în văzul tuturor. O regină, douăzeci de doamne nobile, curtezani 


ai curţii Franţei şi Burgundiei, miniştri, magistrați, ofiţeri, 
soldaţi, toţi vor privi acest lucru. 

Ţopăind, dansând, agitându-se ca un demon, Robin îl aduse 
pe duce până sub panoul infamant. 

În spatele ducelui, Brancaillon, la fel de exuberant ca 
Robin, îi aducea pe de Giac şi de Jacqueville şi-i aşeză, pe unul 
la dreapta şi pe celălalt la stânga ducelui, chiar sub laţul 
spânzurătorilor. 

Operația se efectuase cu o rapiditate fantastică. Nici nu 
reuşise mulţimea să-şi revină din uluire şi cei trei condamnaţi se 
aflau expuşi la vedere, mulţimea privindu-i cu o spaimă surdă, 
ca şi când i-ar fi fost greu să înţeleagă finalul acestor pregătiri 
înfricoşătoare. Robin, după ce-şi termină misiunea, se postă în 
dreptul unui crenel. Brancaillon, care-l imita mereu, făcu şi el la 
fel. Atunci Robin, zeflemitor, îl preveni în şoaptă: 

— Ai grijă, Brancaillon, o să plouă! 

— Pe tunetele din cer! răcni Jean de Burgundia, trageţi!... 
Trageţi odată! 

— Trageţi, repetă şi Chastellux, aproape înnebunit. 

Ordinul se adresa arbaletierilor care tocmai îşi încordau 
armele. Şi începu să plouă cu săgeți. 

— Jos capul, Brancaillon, exclamă Robin, vezi? a început să 
plouă. 

Dar nici o săgeată nu-i nimeri. Şi asta numai din cauză că 
trăgătorilor le era teamă să nu-l lovească pe duce. 

În acest moment, regina, condusă de Passavant se apropia 
la parapet cu un pas care, printr-un puternic efort de voinţă, 
reuşise să şi-l păstreze calm şi precis. Şi imediat nefericitul 
Chastellux care veghea necontenit, năvăli spre trăgători urlând: 

— Nu trageţi!... Nu trageţi!... Câini mizerabili, vreţi s-o 
ucideţi pe regină? 

Şi arbaletierii, înspăimântați, îşi atârnară armele la oblâncul 
şeilor. 

Dar, din rândul gentilomilor furioşi se făcură auzite strigăte 
înspăimântătoare, urlete furioase, ameninţări de nedescris, 
blesteme, înjurături. 

Ajuns la parapet, Passavant îşi ridică mâna. Imediat se făcu 
tăcere. 


— Domnilor, strigă Passavant cu o voce clară, îl acuz pe 
Jean de Burgundia, aici de faţă, de trădare şi viclenie. Îl acuz că, 
fiind ajutat de doi din acoliţii săi, care şi ei sunt de faţă, au 
atacat şi au rănit în mod laş doi gentilomi pentru josnicul mobil 
de a-i jefui. Dând dovadă de această nedemnă acţiune, singuri 
s-au exclus din rândul gentilomilor, coborindu-se la nivelul 
tâlharilor de cea mai joasă speţă. Aşadar, vor fi trataţi ca atare. 
Din această cauză, deoarece au refuzat să înapoieze bunurile 
furate, eu, Hardy, cavaler de Passavant, îi ţintuiesc la stâlpul 
infamiei până când vor fi spânzurați ca nişte tâlhari ce sunt. 
Dacă Jean de Burgundia îndrăzneşte să spună că mint şi o poate 
dovedi, consimt să-i iau locul. Am spus-o! 

Auzind aceste cuvinte îndrăzneţe, mulţimea fu cuprinsă de 
groază şi nimeni nu mai îndrăzni să vocifereze. 

jean de Burgundia, în faţa privirilor pătrunzătoare ale 
cavalerului, îşi plecă fruntea şi nu îndrăzni să nege. 

Ca şi când totul ar fi fost spus, Passavant se dădu doi paşi 
înapoi şi ordonă: 

— Executaţi! 

Cu o bucurie nebună, Brancaillon şi Robin se năpustiră 
asupra ducelui şi-i puseră laţul de gât. 

— Pentru fiecare, câte un picior, Brancaillon, jubilă Robin, 
fiecare vom trage câte un picior monseniorului. 

Nu se mai auzi răspunsul acestuia, fiindcă noi urlete şi 
vociferări se făcură auzite din josul turnului. 

Jean de Burgundia, livid, cu faţa şiroindu-i de sudoare, se 
văzu pierdut, fără scăpare. Dar mândria, mândria lui de feudal, 
neîmblânzită şi sălbatică, îl împiedică să dea înapoi. Cu toate 
acestea, aruncă o privire disperată spre Isabeau, privire care-i 
cerea ajutorul. 

Şi, lucru de necrezut, Isabeau păru că nu pricepe sensul 
acestei priviri, şi-şi întoarse capul cu un aer indiferent. 

Robin şi Brancaillon înşfăcară funia cu ambele mâini. 

— Uşurel, Brancaillon, recomandă Robin. Să tragem uşor!... 
aşa încât spânzuratul să se legene cât mai mult. 

Cu o încetineală înfricoşătoare funia începu să se întindă şi 
latul se strângea din ce în ce mai mult pe gâtul ducelui. Acesta 
închise ochii în timp ce un geamăt înfundat îi ieşi de pe buze. 


Pentru a întârzia cât mai mult momentul fatal, se ridică pe 
vârful picioarelor. 

Neîndurător, funia se întindea în continuare. 

La poalele turnului izbucniră din nou strigăte, dar nimeni 
nu îndrăzni să se mişte. 

Passavant, cu toată siguranţa sa, începu să arunce priviri 
furişe,  neliniştite, spre regină, care era în continuare 
nepăsătoare. 

Funia continua să se întindă. De acum, ducele începu să 
atârne. 

— Opriţi! ordonă Isabeau. 

Robin şi Brancaillon, care aşteptau, fără îndoială acest 
ordin, dădură imediat drumul funiei. 

Jean de Burgundia, simțind din nou pământul sub picioare, 
răsuflă uşurat. 

La rândul său, şi Passavant lăsă să-i scape un suspin de 
satisfacţie. 

— Spuneţi-mi ce doriţi, seniore cavaler, spuse Isabeau. 

— V-am mai spus-o, doamnă, făcu Passavant, care-şi reluă 
calmul său rece: toţi aceşti oameni să se retragă. Tovarăşii mei 
să poată ieşi liberi cu aurul lor. Asta-i tot. 

Regina aprobă cu o înclinare a capului. Se apropie încet de 
parapet şi ordonă cu o voce extrem de calmă: 

— Toată lumea să se retragă. Ne veţi aştepta dincolo de 
sătucul Montgernon, toţi fără excepţie. Domnule mareşal, 
răspundeţi cu capul de executarea acestui ordin. Nimeni să nu 
îndrăznească să atace pe cei ce vor ieşi din turn. Executati! 

Şi întorcându-se spre Passavant: 

— E bine, domnule? întrebă ea. 

— Maiestatea Voastră şi-a uitat litiera, remarcă respectuos 
cavalerul. 

— Aşa este, murmură regina cu o satisfacţie vizibilă. 

Şi dădu ordin ca litiera s-o aştepte în faţa porţii. 

Strălucitorul convoi, acum sumbru şi descumpănit, se 
întoarse în tăcere pe drumul pe care-l parcursese cu puţine ore 
mai înainte. 

Robin şi Brancaillon dezlegară imediat prizonierii care se 
repeziră spre regină, mulţumindu-i. Se formaseră două grupuri 
distincte: unul compus din Passavant, Talazar şi cei doi scutieri 


ai lor, celălalt format din regină, duce şi cei doi gentilomi. 
Ambele grupuri aşteptară în tăcere până când şi ultimul om din 
convoi dispăru la cotitura drumului. 

Atunci Talazar cobori în curte. 

— Plecaţi repede, spuse el deschizând larg poarta. 

Tanneguy biciui caii, bastardul lui d'Orléans şi de Loire 
dădură pinteni la ai lor şi o porniră în cea mai mare viteză. 

După ce ieşiră din curte, Talazar încuie cu grijă poarta şi se 
întoarse la prietenii săi. 

Isabeau auzi zgomotul căruţei ieşind din curte. 

— Putem pleca? întrebă ea după câteva secunde. 

— Nu încă, doamnă, trebuie să aşteptăm până când 
seniorul du Châtel îmi va face semn că a ajuns cu bine la 
escorta sa, explică Passavant. 

Coboriră în camera de la primul etaj. Passavant şi prietenii 
săi îi lăsară singuri, ei coborînd la corpul de gardă. Aşteptarea 
dură mai bine de o oră care le păru ucigător de lungă. 

Enervat, Passavant ieşi în curte şi începu să se plimbe cu 
paşi mari, nervoşi. 

Robin se strecură în spatele său. După ce aşteptă câteva 
clipe, chinuit de ideea sa, riscă cu timiditate: 

— Dacă tot l-aţi făcut prizonier, nu-i daţi drumul 
monseniorului de Burgundia decât după ce-i va fi dat drumul 
domnişoarei de Sombernon pe care o ţine prizonieră în palatul 
său. 

— Ce te face să crezi că ducele o ţine prizonieră? întrebă 
repede cavalerul, trădându-şi emoția la aflarea acestei veşti. 

— L-am auzit cu urechile mele, domnule. 

— De ce nu mi-ai spus asta încă de la han? 

— Oh! Domnule, aveam aşa de multe lucruri să ne spunem 
şi atât de puţin timp la dispoziţie. Şi apoi, să mărturisesc cinstit, 
mă temeam că lovitura ar fi prea crudă pentru seniorul Milon. 

— Doamne Sfinte! exclamă deodată Passavant, e o idee 
bună! Sigur că da, e atât de simplu. Sunt un neghiob că nu m- 
am gândit mai devreme! 

— Sfinte Robin, ajută-ne! gemu Robin, neliniştit. Domnule, 
încep să mă îndoiesc de aceste idei pe care le consideraţi 
simple! 


— Asta este într-adevăr simplă, îl asigură Passavant cu 
sinceritate. Uite ce vom face. Îl vom lăsa pe Jean de Burgundia 
să se întoarcă liber la Paris. l-am promis-o. După care, ţinându-- 
ne cuvântul dat, ne vom duce la el şi-l vom ruga politicos să ne 
predea fata. Ce spui? 

— Spun, exclamă Robin sufocat de spaimă, că ideea e 
nebunească, domnule! Cum! După chestia cu spânzurătoarea, 
vreţi să-l urmăm pe duce până în bârlogul lui? 

— A nu, asta nu, declară Passavant cu ochi maliţioşi. Mă voi 
duce singur... fiindcă ţie ţi-e frică. 

— Merg şi eu, se auzi vocea lui Talazar care apăru brusc. 

— Acum şi celălalt! gemu Robin consternat. Ce diavoli de 
stăpâni mi-am ales şi eu? 

— Eraţi aici? se miră Passavant. 

— Numai de câteva secunde, dar am înţeles totul, răspunse 
Talazar, puţin palid. Pentru a doua oară vă riscaţi viaţa pentru a 
o salva pe aceea pe care o iubesc. Şi nu mi-aţi fi spus nimic 
dacă întâmplarea nu m-ar fi făcut să aud crâmpeie din 
conversaţia voastră. Asta nu-i bine, cavalere. 

Passavant îi înţelese emoția care-l sfâşia, şi pentru a-i 
schimba gândurile, se adresă lui Robin: 

— Vezi că baronul îmi aprobă ideea fără s-o comenteze? 
Asta dovedeşte că nu i se pare chiar atât de rea. Deci vom 
merge fără tine. 

— Merg şi eu, pe toţi dracii! gemu Robin, chiar şi numai 
pentru a vedea cum evoluează această nouă nebunie... Şi apoi, 
nu uitaţi că eu cunosc palatul pe dinafară şi că numai eu singur 
vă pot conduce pe acolo fără a risca să fiţi prinşi. 

— Nu uit, surâse Passavant. Tocmai pentru asta ţineam să 
mergi cu mine. 

În acel moment se auziră trei lovituri puternice în poartă, 
după care o voce bolovănoasă, rosti: 

— Seniore de Passavant! 

—  Acesta-i mesagerul lui Tanneguy, exclamă vesel 
cavalerul. Să vedem ce spune. 

Şi toţi trei se îndreptară spre poarta pe care o 
întredeschiseră. Un călăreț, la vreo cincizeci de ani, solid ca un 
stejar, se înclină pe coama calului. 


— Seniorul Tanneguy m-a trimis să vă spun că acum se află 
în siguranţă, în mijlocul a o sută de haidamaci pe care Olivier şi 
cu mine i-am adus până aici. 

— Totul e bine când se termină cu bine! declară sentenţios 
Passavant. Vă puteţi întoarce la şeful dumneavoastră şi spuneți- 
i că şi pentru noi totul s-a terminat cu bine. 

— Seniore cavaler, spuse bătrânul soldat, şeful meu mi-a 
ordonat să vă rămân la dispoziţie, eu şi oamenii mei. 

— Vă mulţumim din inimă, domnule. Dar, după cum v-am 
spus, şi noi am terminat. Spuneţi asta şefului vostru. 

— Nu înainte de a spune acestui viteaz (şi-l arătă pe Robin) 
că şi-a câştigat prietenia bătrânului Frottier pentru sfaturile 
bune pe care i le-a dat la Melun. Nu înainte de a vă spune, 
seniore cavaler că vă suntem recunoscători vouă şi vitejilor 
voştri tovarăşi pentru serviciul uriaş pe care ni l-aţi făcut şi vă 
asigurăm că la prima ocazie vom fi fericiţi să ne lăsăm ucişi 
pentru dumneavoastră. Domnul să vă aibă în paza lui, domnilor. 

— Amen! spuse onctuos Robin. 

Spunând acestea, Frottier şi trupa sa făcură cale-ntoarsă, 
pornind în galop. După câteva sute de metri bătrânul soldat se 
întoarse din nou însoţit de întreaga trupă, o alinie fără zgomot 
în faţa turnului şi, ascunşi printre tufişuri, începură să 
pândească. 

In acest timp, Robin şi Brancaillon îi eliberau pe cei zece 
oameni ai lui Malâtre pe care-i ţinuseră încuiaţi până atunci, 
redându-le caii şi libertatea în timp ce le spunea: 

— Aşteptaţi lângă litieră. Vă veţi escorta stăpânul, pe 
seniorul duce de Burgundia. 

Cât despre Passavant şi Talazar, aceştia urcară să anunţe 
pe regină şi pe duce că pot pleca oricând doresc. Şi putem fi 
siguri că nu aşteptară să fie invitaţi de două ori. 

Coborîră imediat, urmaţi de oamenii lor. 

Jean de Burgundia nu se simţi în largul său decât atunci 
când se văzu dincolo de poartă. 

Passavant o conduse pe regină până la litieră şi se înclină 
cu graţie în faţa ei. Indreptându-se, i se adresă ducelui cu voce 
rece: 

— Puteţi pleca, seniore duce, sunteţi salvat, aşa cum vi s-a 
promis. Şi cu un surâs ascuţit: dar, după această aventură care 


a făcut ceva zgomot, presupun, cred că porecla voastră de Jean 
fără de Teamă se va schimba în Jean Spânzuratul. În orice caz, 
mă îndoiesc de pe acum că parizienii vă vor mai aclama ca pe 
un rege pe dumneavoastră, care aţi fost pe punctul de a fi 
spânzurat pentru furt. 

—  Banditule! scrâşni ducele printre dinţi, eşti curajos 
fiindcă eşti înconjurat de acoliţii tăi. 

— Hai, duceţi-vă, văd că profitaţi de faptul că mi-am dat 
cuvântul şi mă insultaţi. Nu-i nimic, totul se va plăti la 
momentul oportun, v-o jur. Până nu demult v-aţi aflat în fruntea 
unei armate. Asta nu m-a împiedicat să vă iau prizonier şi să vă 
pun laţul de gât. Acum socotiți şi dumneavoastră. Sunteţi 
paisprezece, noi numai patru. Ce vă împiedică să ne atacaţi?... 
Vreţi să vă spun ceva?... Voi veni la dumneavoastră, în propriul 
vostru palat, în mijlocul servitorilor, în plină zi, şi vă voi spune 
că sunteţi un laş. 

— Vei veni? 

— Da! 

— Când? 

— Când îmi va place! 

Jean de Burgundia izbucni în râs şi-i întoarse spatele. Luând 
loc în litieră, în faţa reginei, murmură: 

— Fanfaron! 

— Voi veni! strigă Passavant, ca o supremă ameninţare, în 
timp ce litiera se urnea din loc. 

Şi Isabeau îi răspunse: 

— La revedere, seniore cavaler! 

Atâta timp cât litiera şi escorta sa se putură vedea, cei 
patru rămaseră pe pragul porţii turnului. Nu intrară decât atunci 
când nu mai văzură pe nimeni. 

Passavant se duse la grajd şi-şi scoase calul. 

— S-o luăm din loc, spuse el, cred că a venit vremea. 

In mai puţin de un minut, părăseau cu toţii turnul de 
Ganne, călărind fără grabă, ca nişte oameni care vor să se 
plimbe. 

Malâtre fusese aşezat între Brancaillon şi Robin. 

Din locul în care se aşezase, Frottier asistase la plecarea 
reginei şi a ducelui. 


Când îl văzu pe Passavant şi pe ai lui îndepărtându-se la 
rândul lor, îşi socoti misiunea încheiată şi, urmat de trupa pe 
care o comanda, reluă în galop drumul spre Melun, mâncându-l 
tot timpul limba să povestească oricărui om întâlnit ceea ce 
văzuse şi auzise. 

În acest timp, aflându-se pe poteca ce traversa pădurea, 
Talazar întrebă: 

— Unde mergem acum, cavalere? 

La care Passavant îi răspunse: 

— La Paris, ce naiba! Şi odată ajunşi acolo, la palatul de 
Burgundia! 


XXXVI.MAMA ÎNCEPE SĂ CAUTE 


Credem că a sosit momentul să facem cunoştinţă mai 
aprofundată cu un personaj care a apărut prea puţin timp în 
primele capitole ale povestirii noastre. Este vorba de cel ce-şi 
spunea singur „Omul cu obrazul însângerat”, pe care cavalerul 
de Passavant îl numea Saitano, considerându-l un mare savant, 
în timp ce Brancaillon, scutierul său, îl socotea, pur şi simplu, 
vrăjitor şi tremura numai când îl vedea. 

Acest personaj era cunoscut în cartierul său sub numele de 
meşterul Gervais, şi sub acest nume îl vom prezenta şi noi. 

Cu două zile mai înainte de faptele ce se vor petrece şi pe 
care le vom povesti în acest capitol, meşterul Gervaise tocmai 
îşi terminase prânzul. 

În timpul mesei avusese o invitată care nu era alta decât 
Bonne Nebuna, mama Florei, contesa de Sombernon. 

În timp ce se pregătea s-o conducă pe cerşetoare, fixând-o 
cu o privire grea, încărcată cu efluvii magnetice, îi spuse pe un 
ton grav: 

— Nu o veţi găsi fiindcă vă încăpăţânaţi să căutaţi o copilă 
de cinci sau şase ani. 

— Dar asta-i vârsta micuţei mele Flore. Sunt sigură că nu 
are mai mult de şase ani. O ştiu prea bine!... Cum puteţi şti mai 
bine dumneavoastră? 

— Vă înşelaţi, spuse meşterul Gervaise cu autoritate. S-au 
scurs mulţi ani de când vi s-a întâmplat acea nenorocire. Nu mai 


este un copil. Mă auziţi?... Are şaisprezece sau şaptesprezece 
acum. Şi trebuie să mă credeţi, pentru că ştiu mai bine chiar 
dacă... îi sunteţi mamă. 

Nebuna rămase gânditoare. 

Ajunsese pe coridor şi tocmai se îndrepta spre uşa care 
dădea în stradă. 

— Căutaţi în Cite. Acolo o veţi găsi pe Flore. Acolo şi nu 
altundeva. Mă auziţi? j 

— Vă aud foarte bine, meştere Gervais, nu sunt surdă. In 
Cite, aţi spus? Oh! O voi găsi fără îndoială. Cite nu-i prea mare... 
Tinere de şaptesprezece ani nu sunt prea multe în Cité. Sigur că 
o voi găsi. 

Meşterul Gervais păru că ezită o secundă, după care se 
hotărî: 

— Vizitaţi-o pe Flore Mercerot. Cu ajutorul ei vă veţi regăsi 
fiica. 

Figura blândă a nebunei se contractă şi o lucire rea îi trecu 
prin priviri. Frângându-şi mâinile cu un gest de disperare 
sălbatică, spuse: 

— E drept, uitasem!... Acolo locuieşte blestemata aia!... 
Înghiţi-o-ar iadul! Satana s-o prăjească în veci în focul său!... 

—  Nefericito! strigă meşterul Gervais apucându-o de 
încheietură şi privind-o intens. E fiica ta, totuşi! Inţelegi? Fiica 
ta! 

— Mi-aţi mai spus-o făcu ea, şi cred tot ce-mi spuneţi... mai 
puţin asta... De multă vreme i-am ghicit jocul netrebnicei. A 
făcut să i se spună Flore... lată că acum vrea să facă să se 
creadă că este fiica mea... Numai că eu am ghicit, slavă 
Domnului! 

— Aveţi ceva împotriva acestei tinere? 

— O detest! declară nebuna cu voce tăioasă. Şi-ntruna din 
zile o voi face să-mi plătească scump răul ce mi l-a făcut. 

După ce aruncă ameninţarea, se strecură în stradă, 
traversând-o repede, întorcându-se în cocioaba sa. 

Rămas singur, meşterul Gervais murmură: 

„Şi totuşi, pe fiica sa o urăşte atât de mult!” 

Întră într-un cabinet mobilat confortabil şi începu să 
meargă-n sus şi-n jos, continuându-şi monologul: 


„Dar oare o urăşte într-adevăr?... Cine poate spune că nu-i 
o deformare a sentimentului matern?... Şi dacă-i aşa, înseamnă 
că în creierul ei mai există o scânteie care încă nu s-a stins!... 
Cine ştie, dacă voi reactiva această scânteie, poate voi reuşi s-o 
vindec?” 

Se opri brusc din mers şi, ridicând din umeri, se admonestă 
singur: 

„Ei, hai! M-am pornit!... Sunt incorigibil!... Nu reuşesc să 
reprim complet neobositul căutător de mistere care am fost 
altădată... Şi la urma-nrmei, ce-mi pasă de doamna de 
Sombernon!... Savantul a murit demult!... N-a mai rămas decât 
omul chinuit de dorul răzbunării!” 

Astea se întâmplau cu două zile înainte de întâlnirea 
meşterului Gervais cu Passavant, întâmplare pe care am 
povestit-o la timpul său. _ 

Meşterul Gervais urmărise banda de asasini. II văzuse pe 
Sacrament înaintând nepăsător şi pe buze-i înflori un surâs 
batjocoritor. Asistase şi la lupta dată de Talazar. Fu şi martorul 
intervenţiei lui Passavant şi rânji: 

„Era inevitabil! Absolut inevitabil!... Din momentul în care 
Isabeau şi Jean de Burgundia au început să folosească aceleaşi 
procedeee pe care le-au folosit în suprimarea Roselys-ei, 
trebuiau să-şi dea seama că Passavant le va sta împotrivă. De- 
acum, sunt bătuţi dinainte. Şi asta-i tot atât de inevitabil.” 

A doua zi află şi ce se întâmplase în grădina regelui. Cum? 
De la cine? N-are importanţă. A aflat şi asta-i de ajuns. Şi fu 
cuprins de un acces de bucurie nebună în cursul căreia în 
mijlocul unei fraze fără cap şi coadă, murmură ceva în genul: 

„Passavant este omul predestinat?!... Am înţeles lucrul ăsta 
de mult timp!... Pe tot iadul, am avut o inspiraţie fericită 


lăsându-l pe el să mă răzbune!... Îl va ucide pe duce, asta-i 
sigur!... Tot atât de sigur pe cât de adevărat este faptul că 
soarele este izvorul vieţii!... II va ucide... dar după ce-l va 


batjocori, umili, ridiculiza... după ce-i va dărâma unul după altul 
toate planurile sale ambiţioase.” 

leşi repede din cabinet, uitând să pună la locul lor diversele 
flacoane pe care le pusese pe masă. 

Aşa cum află de ce se petrecuse în grădina ducelui, tot aşa 
află, oră de oră, tot ceea ce făcu Passavant în zilele următoare. 


Din partea sa, Bonne, pe care o vizita în fiecare zi, şi uneori 
chiar de mai multe ori pe zi, Bonne îi povestea tot ceea ce 
întreprindea, arătând astfel rezultatul infructuos al încercării 
sale. Aşa află de faptul că Flore voise s-o adăpostească pe 
nebună în casa ei şi că aceasta refuzase să locuiască împreună 
cu fiica sa. 

— Ai făcut rău că ai plecat. V-am spus şi nu m-aţi crezut, v- 
o repet încă odată: prin Flore Mercerot vă veţi găsi fiica. 

Din moment ce nu-i mai spunea că Flore Mercerot este fiica 
sa, Bonne nu se mai enervă. Se vedea clar că încearcă să 
înţeleagă şi pentru asta depunea un efort uriaş. 

— Cum asta? întrebă ea. 

— Nu ştiu, făcu el. Dar dacă aţi şti să întrebaţi inima 
acestei copile pe care o detestaţi, aşa după cum spuneţi, veţi 
vedea că vă va spune unde este fiica voastră. 

Din nefericire, aceste cuvinte erau cam obscure pentru 
judecata slabă a sărmanei nebune. 

Într-adevăr, Bonne petrecu ore îndelungate repetându-şi 
aceste cuvinte şi încercând să le înţeleagă sensul. A doua zi, 
încă mai încerca. Numai că acum, inconştient, operase o mică 
modificare. O, nu prea mare lucru: pur şi simplu schimbase 
două cuvinte şi uitase alte două sau trei. 

Meşterul Gervais spusese: „Dacă veţi şti să întrebaţi inima 
acestei copile, veţi vedea că vă va spune unde este fiica 
voastră.” 

Şi acum Bonne repeta: „Dacă veţi şti să scotociţi inima 
acestei copile, veţi afla unde vă este fiica.” 

Aceste cuvinte i se întipăriră în memorie şi nu i se mai 
şterseră. 

În timpul vizitei pe care aceasta i-o făcu în acea zi, 
meşterul Gervais remarcă la nebună o preocupare ciudată, o 
văzu distrată, reflectând la unele lucruri pe care numai ea le 
ştia, şi cu toată îndemânarea de care dispunea, nu reuşi s-o 
facă să-i spună nimic. 

întâmplarea făcu ca Gervais, să fie nevoit să intre în 
cabinet şi ea îl urmă. Pe masă se mai aflau şi acum fiolele 
uitate. Bonne începu să le cerceteze în mod mecanic. Destupă 
una şi era cât pe ce s-o ducă la nas pentru a o mirosi, când 
meşterul Gervais o văzu şi i-o luă din mână spunându-i: 


— Nu te atinge de astea. Numai dacă aţi respira lichidul 
acesta, veţi dormi cel puţin o oră. 

Dându-i acest avertisment, meşterul Gervais făcu greşeala 
să-şi vadă de treabă lăsând flacoanele acolo unde se găseau. 

Şi oare ce idee trecuse prin mintea nebunei?... 

O lumină ciudată i se aprinse în ochi, şi în timp ce meşterul 
Gervais îi întoarse spatele, înşfacă flaconul şi-l ascunse în 
buzunarul şorţului. 

După ce-şi termină treaba, meşterul Gervais adună 
flacoanele, distrat, şi le puse într-un dulap, fără să observe că 
lipseşte unul. 

Conştientă de fapta sa — fiindcă gestul nu fusese mecanic, 
ci premeditat — Bonne ieşi repede şi nu mai reapăru în cursul 
zilei. 

Dar oare ce voia să facă cu acel flacon? Poate că nici ea nu 
ştia prea bine. Oricum, fapt este că ajunsă în coliba ei, se grăbi 
să-l ascundă în cel mai secret loc. 

Uitase oare cuvintele meşterului Gervais, cuvinte care o 
frapaseră atât de puternic? Ar putea fi posibil, deoarece se 
puteau observa la ea pierderi de memorie corespunzând cu 
momentele de nervozitate mai accentuate. Calmă acum, o 
primi pe Flore întrun mod binevoitor. 

Dar aceste vizite ale fetei la mama sa nu mai durară mult 
timp. Ele încetară în ziua în care jupân Mercerot o duse la 
palatul de Burgundia. Bonne nu arătase niciodată că acele vizite 
i-ar fi făcut plăcere. Când nu se arăta ostilă, era indiferentă. 
Oricum, niciodată nu aşteptase aceste vizite cu nerăbdare. 
Niciodată nu le dorise. 

Dar în momentul când acestea încetară, nu ştim prin ce 
fenomen inexplicabil, nebuna începu să le dorească cu ardoare, 
să le aştepte cu nerăbdare. 

Obosită să mai aştepte, se duse să întrebe în strada 
Galilée, la negustor acasă. 

Simonne nu o primi prea rău. Numai că se mulţumi să-i 
spună că tânăra nu este acasă şi că nu ştie când se întoarce, 
sau dacă se mai întoarce. 

Bonne se îndepărtă, pradă unei agitaţii de neînțeles, prinsă 
de un acces de disperare dintre cele mai violente. Ore în şir 
rătăci ca o stafie de-a lungul străzilor, gemiînd, plângând, 


lovindu-şi faţa şi mormăind cuvinte fără sens, întretăiate de 
înjurături şi blesteme. 

Asta se întâmpla în ziua în care seniorul şi doamna de Giac 
trebuiau s-o scoată pe Flore din palatul de Burgundia. 

A doua zi dimineaţă — prin urmare ziua în care Isabeau şi 
Jean de Burgundia urmau să întreprindă acea călătorie la turnul 
de Ganne, călătorie atât de nefastă pentru ei — a doua zi 
dimineaţă, Bonne bătu în uşa meşterului Gervais într-un mod 
care-i era propriu numai ei şi care făcea să fie imediat 
recunoscută. 

Foarte preocupată, nu observă că o litieră se oprise chiar în 
aceeaşi clipă, în faţa casei. Litiera era simplă, fără nici un 
blazon, şi cei doi vizitii care o conduceau nu purtau livrea. Un 
gentilom care călărea în dreptul portierei sări imediat din şa şi 
întinse mâna unei doamne îmbrăcată destul de simplu care 
cobori din litieră tocmai când servitoarea meşterului Gervais 
deschidea uşa. 

In această locuinţă, ospitalieră pentru ea, Bonne se simţea 
ca acasă. Se îndreptă direct spre bucătărie şi, nevăzându-l pe 
cel care-l căuta, după ce aruncă o privire şi în grădină şi văzu că 
nici acolo nu este, intră în cabinet neglijând sau uitând să 
închidă uşa în urma sa. 

De la prima privire, meşterul Gervais văzu că femeia se 
află în plină criza de furie. Şi imediat aceasta îi spuse: 

— Blestemul e asupra mea! Blestemata de Mercerot a 
dispărut! Mi-e imposibil s-o găsesc pe târfa asta a iadului! 

— Taci, îi spuse el cu asprime, e abominabil ceea ce spui! 

Şi, mai liniştit: 

— Dacă o urâţi atât de mult, de ce sunteţi supărată de 
dispariţia ei? Ce vreţi să-i faceţi? 

— Ce vreau să-i fac?... Nimic rău, vă jur, pentru că am 
nevoie de ea... pentru că mi-aţi spus că ea mă va ajuta s-o 
găsesc pe fiica mea, pe Flore, frumoasa Fleuron, blânda 
Fleurette... Fiindcă aşa mi-aţi spus, meştere Gervais! 

— Aşa v-am spus, într-adevăr. Dar v-am mai spus şi alte 
lucruri pe care n-aţi vrut să le credeţi. Şi nu aveţi dreptate. 

— Mi-aţi spus că voi afla unde mi-e fiica scotocind în inima 
acestei Mercerot! 


Fără voia sa, accentul fu de această dată atât de duşmănos 
încât orice ascultător l-ar fi remarcat. 

Dar meşterul Gervais nu observă. Nici măcar nu auzi ce 
spusese. 

Ochii săi se fixaseră asupra uşii întredeschise, şi în clar- 
obscurul culoarului tocmai o zărise pe femeia ce coborise din 
litieră şi care acum asculta cu atenţie. 

În spatele ei, sprijinit liniştit de zid ca şi când ar fi fost la el 
acasă, se afla gentilomul care o ajutase să coboare. 

Şi tocmai atunci Bonne repeta: 

— Mi-aţi spus că trebuie să-i scotocesc inima, nu-i aşa? 

Nici de această dată meşterul Gervais nu auzi. 

Zărind-o pe doamnă, avu un moment de uluire. Nelinişte, o 
nelinişte ucigătoare, i se întipări pe figură. Vizitatoarea ar fi 
remarcat această nelinişte dacă privirile sale n-ar fi fost 
îndreptate spre nebună. 

De altfel, meşterul Gervais îşi reveni repede. Înaintă 
repede şi plecându-se până la pământ, spuse cu un respect 
exagerat: 

— Dumneavoastră aici, doamnă? Ce onoare pentru casa 
mea! 

Isabeau, fiindcă ea era, urmărea cu atenţie concentrată 
cele spuse de Bonne, pe care o privea intens. In acest timp 
înainta cu pasul ei lent, teatral, pe care-l folosea în anumite 
circumstanţe. Se instală într-un fotoliu uriaş, într-o atitudine 
degajată, fermecătoare ca totdeauna, dând astfel de înţeles că 
a venit ca prietenă şi că vrea să lase la o parte orice etichetă 
împovărătoare. 


XXXVII.ISABEAU GĂSEŞTE 


În urma ei intră şi Sacrament. Închise uşa şi se sprijini cu 
umerii de ea, încrucişându-şi braţele. Nemişcat, ochii săi 
priveau în neant. 

Ce putea fi mai liniştitor decât atitudinea prietenoasă a 
reginei. 


Bonne, care-şi urmărea ideea cu tenacitatea răbdătoare 
specifică bolnavilor, se agăţase de haina meşterului Gervais de 
care-l trăgea din timp în timp, repetând: 

— Aţi spus-o, da sau nu?... Vreau să fiu sigură!... 

Nerăbdător, meşterul Gervais, bombăni: 

— Da, da, am spus-o. Lasă-ne, Bonne... vezi bine că o 
deranjezi pe doamna... Hai, du-te, copilul meu, întoarce-te la 
tine acasă. 

Atunci Isabeau îi aruncă una dintre cele mai blânde şi 
încurajatoare surâsuri. 

încurajată de acest surâs, nebuna se apropie şi făcu o 
reverență. 

După care se mai apropie puţin, şi, aplecându-se spre 
fotoliu, şopti misterios şi confidenţial: 

— Spuneţi şi dumneavoastră, doamnă, ştiţi bine, fiica mea, 
frumoasa Fleurette pe care contele cel rău mi-a furat-o... ei 
bine! Sunt pe cale s-o regăsesc. Puteţi presupune cât de fericită 
sunt! Văd că mă plăceţi... vreau să vă spun... Dar să n-o spuneţi 
nimănui... lumea e atât de rea: lată: fata aia, Mercerot, ea ştie 
unde se află fiica mea. Şi nu vrea să-mi spună, nemernica, dar 
nu-i nimic... ştiu cum trebuie să acţionez pentru a o face să 
vorbească... Aha! Da! Inima sa va vorbi în locul ei, o să i-o scot 
eu!... Adio, Doamnă. Şi mai ales, nu spuneţi nimănui secretul 
meu. 

Făcu o nouă reverență şi se îndreptă spre uşă. 

Sacrament îşi întrebă stăpâna din priviri, şi la semnul ei 
afirmativ, o lăsă pe nebună să treacă, închizând uşa în urma ei 
şi reluându-şi aceeaşi poziţie absentă. 

Când nebuna dispăru, Isabeau întrebă nerăbdătoare: 

— Cine era femeia? 

— O sărmană nebună. 

— Şi cum se numeşte? 

— E numită Bonne Nebuna. 

— Unde locuieşte? 

— Vizavi, doamnă. În colţul străzii Bon-Puits. 

Regina rămase pe gânduri câteva momente. 

— În mod sigur, spuse ea în cele din urmă, e o femeie de 
familie bună. 


— Altădată se numea doamna de Sombernon şi în Statele 
monseniorului de Burgundia, care pe atunci se numea contele 
de Nevers, purta titlul de contesă. 

— Povesteşte-mi istoria. 

— E o istorie pe care monseniorul de Burgundia o ştie de o 
mie de ori mai bine ca mine, doamnă, şi ar putea să vă spună 
toate detaliile pe care eu n-am de unde le cunoaşte... Şi asta 
numai dacă are curajul să vorbească. 

— N-are importanţă, rosti cu răceală Isabeau, spuneţi-mi ce 
ştiţi. 

— Puţine lucruri, doamnă, o asigură meşterul Gervais, 
foarte puţine. lată: se zvonise prin acele locuri că tânărul conte 
de Nevers se îndrăgostise nebuneşte de doamna de Sombernon 
fără a reuşi să-i sucească minţile — fiindcă era măritată şi era 
cinstită — aşa încât găsi cu cale să răpească fetiţa contesei, 
ameninţând-o că o va ucide dacă nu-i cedează. Şi mama trebui 
să cedeze. Rezultatul? Copila a dispărut, asasinată fără 
îndoială... În ce o priveşte pe mamă... aţi văzut-o. Mi-ar fi 
imposibil să vă spun mai mult, fiindcă nici eu nu ştiu mai mult. 

— Copila răpită se numea Flore? 

— Cel puţin aşa susţine mama ei. Şi cred că memoria n-o 
înşală asupra acestui lucru. 

— Oare acest copil nu se numeşte acum Flore Mercerot? 

Meşterul Gervais nici măcar nu clipi. Luă un aer mirat aşa 
de bine jucat, încât Isabeau îl crezu. 

— la te uită! făcu el simplu. Zece martori de o cinste de 
netăgăduit pot atesta că tânăra de care vorbiţi este fiica 
jupânului Mercerot. Părerea mea este că fiica sărmanei contese 
e moartă de mult timp. 

— Atunci, făcu Isabeau, în care mai persista un rest de 
bănuială, de ce o lăsaţi să creadă că fiica ei trăieşte şi că o va 
găsi? 

— Oare nu-i destul de nenorocită? Trebuie s-o aducem la 
disperare?... De altfel, chiar dacă i s-ar spune că fiica-i este 
moartă, n-ar crede. 

— E posibil, murmură gânditoare Isabeau. Dar atunci de ce 
i-ai spus femeii că Flore Mercerot ar putea s-o ajute să-şi 
găsească fata? 

Meşterul Gervais surâse îngăduitor: 


— Nebuna, fără să ştie de ce, nutreşte faţă de această 
tânără o ură puternică. Pentru a evita o nenorocire, oricând 
posibilă cu o nebună care are frecvent accese de furie, am 
inventat povestea asta. 

— Astea sunt sentimente de un umanism lăudabil, 
sentimente pe care nu le-am cunoscut la Saitano. 

— Saitano e mort, repetă meşterul Gervais cu răceală. Deja 
am avut onoarea s-o spun Meiestăţii Noastre. 

— Chiar dacă vă spuneţi acum meşterul Gervais, tot îmi 
puteţi fi util tot aşa cum mi-a fost util defunctul Saitano. 

Şi Isabeau se decise: 

— Tânăra asta mă deranjează, spuse ea cu un calm 
înfricoşător. Trebuie să dispară!... Îmi trebuie una din acele 
licori pe care vrăjitorul Saitano ştia atât de bine să le combine, 
şi care, în câteva săptămâni, îl face să coboare liniştit în 
mormânt pe cel care a băut-o. Şi îmi trebuie şi licoarea 
miraculoasă care întreţine nebunia regelui. 

Tonul pe care spusese aceste cuvinte arăta o hotărîre de 
nestrămutat şi meşterul Gervais înţelese. 

— Dar dacă vă spun că nu mai am nici una din acele licori 
despre care vorbiţi? 

Cu aceeaşi blândeţe sinistră, ea replică: 

— Va voi lăsa la dispoziţie, în acest caz, douăzeci şi patru 
de ore pentru a o pregăti. 

— Şi dacă vă spun — şi asta-i uşor de verificat — că nu mai 
am nici cuptor, nici alambic, nici un fel de instrument sau 
materii prime? 

O sclipire amenințătoare trecu ca un fulger prin privirile 
reginei. Fără ca măcar să se întoarcă, spuse cu un surâs pe 
buze: 

— Sacrament, ce trebuie să faci în cazul în care eu ies din 
această casă fără a obţine ceea ce doresc? 

— Voi rămâne aici pentru a-l păzi pe onorabilul burghez. 

— Şi apoi? 

— Îl voi da pe mâna domnului Le Veu de Bar care nu va 
întârzia să apară. 

— Şi apoi? 

— Drace, făcu Sacrament râzând gros, cred că între ei va 
urma o explicaţie mai degrabă penibilă pentru acest domn 


burghez, având în vedere că această explicaţie va avea loc prin 
intermediul călăului care-i cunoscut drept un om foarte dur. 

— Ei bine? întrebă ea laconic. 

— Ei bine, doamnă, se supuse bătrânul savant cu o 
demnitate de invidiat, cedez violenţei. 

Isabeau aprobă cu un gest şi aşteptă impasibilă. 

Meşterul Gervais se îndreptă spre dulăpiorul în care-şi 
pusese flacoanele şi scoase dintr-un sertar secret un flacon 
minuscul şi altul ceva mai mare, care părea să conţină apă, şi le 
întinse reginei în timp ce-i spunea: 

— Aceasta-i otrava pe care mi-aţi cerut-o. 

Isabeau luă flacoanele şi se sculă liniştită. Totul se 
petrecuse după cum prevăzuse. 

— Meştere, spuse ea cu gravitate, dacă evenimentele se 
vor desfăşura după cum cred că trebuie să se întâmple, aceste 
două flacoane îmi vor deveni nefolositoare şi le voi distruge fără 
să mă servesc de ele. Asta o spun pentru ca să ai conştiinţa 
împăcată, şi mai adaug că nu voi mai veni niciodată să te caut... 
Nu mai ştim să ne înţelegem. 

— Şi eu cred la fel, doamnă, spuse pe un ton rece meşterul 
Gervais. Mai mult, să nu credeţi că teama de moarte m-a făcut 
să cedez... Atunci când un anumit eveniment se va întâmpla, şi 
nu va întârzia să se întâmple, vă asigur, nu voi mai avea nici un 
motiv să mai trăiesc. Şi atunci, doamnă, dacă împotriva 
intenţiilor pe care păreţi că le manifestaţi, acum, dacă atunci 
veţi reveni cu o cerere asemănătoare, aduceţi cu 
dumneavoastră şi călăul să mă execute imediat, fiindcă nu veţi 
mai obţine nimic de la mine. 

Isabeau îl privi drept în ochi. Şi-i fu imposibil să se 
îndoiască de hotărîrea şi sinceritatea lui. Cu un suris 
ameninţător rosti: 

— Aşa voi face, spuse ea grav. Numai că, pentru a evita să 
mă prezint prea devreme, ar trebui să cunosc acel eveniment 
care nu va întârzia să se întâmple, după cum spuneţi. 

Meşterul Gervais se îndreptă, şi la rândul său o privi drept 
în ochi şi-i spuse cu o voce îngheţată: 

— Este drept, doamnă. E vorba de moartea lui Jean de 
Burgundia. 


— Cred că te înşeli, meştere... Un singur om l-ar putea 
ucide pe Jean de Burgundia. Acel om se numea cavalerul de 
Passavant... Şi el este acum mort. 

— Dumneavoastră vă înşelaţi, doamnă, continuă cu 
aceeaşi răceală meşterul Gervais. Există o altă mână mai 
puternică, mai hotărită ca aceea a seniorului de Passavant. ŞI 
aceasta va fi mâna care-l va ucide pe duce. 

Şi din nou, împotriva voinţei sale, Isabeau tresări interior. 
Dar bravă: 

— Este poate mâna însângerată care face să-ţi sângereze 
obrazul? 

— Nu, doamnă, strigă meşterul Gervais. Şi liniştindu-se: e 
vorba de această mână. 

Plecat respectuos, arătă spre mâna reginei. 

Impinsă de o forţă irezistibilă, Isabeau îşi ridică mâna 
dreaptă şi o privi un moment cu un aer gânditor. Murmură ca 
pentru ea: 

— Mâna asta, care până acum l-a îndrumat, l-a împins pe 
Jean de Burgundia spre putere, să se întoarcă împotriva lui, să-l 
arunce în mormânt?... Nebunie!... Ce crimă ticăloasă, odioasă 
va comite pentru a se justifica această moarte, după părerea 
ta? 

— Crima lui luda, doamnă... În scurt timp Jean de 
Burgundia vă va trăda cu laşitate, ca un mizerabil. 

Rămase un moment visătoare şi brusc izbucni în râs: 

— Atunci sunt liniştită, spuse ea. Dacă mâna mea va trebui 
să-l lovească pe Jean de Burgundia, acesta nu va muri 
niciodată. 

Şi cu un dispreţ abia ascuns: 

— Adio, meştere. Fie că ducele moare sau nu, nu ne vom 
mai revedea. Nu mai avem nimic în comun. Vino, Sacrament. 

Şi cu mersul său liniştit şi maiestuos ieşi din cabinet. 

Meşterul Gervais o urmă, cu un surâs enigmatic pe buze. În 
sinea sa îşi spunea: 

„Nu mai vrea să mă vadă fiindcă mă crede nebun... Și 
totuşi ne vom revedea. Eu mă voi duce de acea dată s-o văd. ŞI 
lovitura pe care i-o voi da va fi atât de grea, încât va blestema 
clipa în care am apărut.” 

Ajunsă pe pragul uşii, Isabeau repetă, insistând: 


— Adio, meştere. 

Ajutată de Sacrament urcă în litieră în timp ce meşterul 
Gervais rămase pe loc, plecat adânc. 

Odată instalată pe perne, Isabeau se aplecă spre 
Sacrament şi-i şopti: 

— La căsuţa din Clos-Margot. 

Şoapta-i fusese aproape imperceptibilă. Şi totuşi meşterul 
Gervais o auzi. Privind spre litiera care se îndepărta la pas, 
gândi: 

„Ce-i cu această căsuţă din Clos-Margot?... Trebuie să 


Se înfăşură într-o manta până la ochi şi-n mai puţin de 
două minute după plecarea reginei se afla în stradă. 

În colţul străzii Bon-Puits zări litiera care se îndrepta uşor 
spre strada Saint-Victor. 

Ajuns în faţa casei nebunei, avu o scurtă ezitare: 

„Dacă aş intra? îşi spuse el. Mi s-a părut că Isabeau s-a 
interesat prea mult de doamna de Sombernon... Ei aş! Ce-ar 
putea ea să-i ceară?... Şi, la urma-urmei, ce-mi pasă mie!... Să 
urmăresc litiera.” 

Şi într-adevăr, o urmări. O urmări de la distanţă, gândind în 
sinea sa: 

„De ce n-ar fi Isabeau aceea care l-ar ucide pe duce?... Da, 
de ce nu?” 

În timp ce gândea astfel, Isabeau se afla lângă nebună. 
Dacă ar fi intrat, aşa cum avusese prima intenţie, meşterul 
Gervais ar fi găsit-o acolo. 

Cele două minute pe care le pierduse în timp ce se 
îmbrăca, permisese litierei să ia un oarecare avans. Apropiindu- 
se de cocioba nebunei, Isabeau făcu un semn lui Sacrament 
care se aplecă spre ea. Regina îi dădu câteva instrucţiuni. 

Litiera se opri scurt, Isabeau cobori şi intră în cocioabă 
urmată de Sacrament, în timp ce litiera îşi continuă drumul, 
unul dintre vizitii încălecând calul bavarezului. 

Bonne recunoscu imediat pe aceea pe care în mintea sa o 
numea deja „Frumoasa Doamnă”, şi-i surâse. 

— Am venit pentru a-ţi aduce instrumentul cu care să-ţi 
găseşti fiica... Îţi aduc instrumentul cu care o vei face pe fata 
aceea, Mercerot, să vorbească. 


— Ştiu cum să o fac să vorbească. Nenorocirea e că 
ticăloasa a dispărut!... Ah! Dacă aţi putea să-mi spuneţi unde aş 
putea s-o găsesc! 

— Chiar asta vreau să-ţi spun, spuse Isabeau cu cel mai 
fermecător surâs. 

Şi aplecată asupra nenorocitei care-i sorbea cuvintele, îi 
vorbi timp îndelungat, în şoaptă, blând, convingător, 
impunându-şi voinţa. 

Când termină, Bonne părea beată de bucurie. Sau cel puţin 
aşa crezu Isabeau. 

— Ai înţeles bine? întrebă ea. 

— E vorba de fiica mea, izbucni Bonne, şi mă mai întrebaţi 
dacă am înţeles!... Mă credeţi nebună?... Haide, haide, totul mi 
s-a întipărit în memorie!... 

Isabeau se ridică şi lăsă pe măsuţă o pungă plină cu aur, 
căreia Bonne nu-i dădu nici o atenţie, îndreptându-se spre uşă, 
regina îi spuse: 

— Omul acesta va veni să te caute (şi-l arătă pe 
Sacrament) şi te va conduce la fata aia, Mercerot. 

— Faceţi-o cât mai repede posibil! 

— Mai trebuie să ai răbdare două sau trei zile, nu mai mult. 

— Nu mai mult!... scrâşni Bonne. Aş vrea să vă văd în locul 
meul!... 

— Mi-ai promis, spuse cu severitate Isabeau. 

— Bine, bine, voi încerca să am răbdare. 

— Mai ales meşterul Gervais să nu afle nimic! 

— Poate să-mi smulgă chiar şi limba şi nu va scoate de la 
mine nici un cuvânt. 

Cu un surâs sinistru pe buze, Isabeau o aprobă şi ieşi 
spunându-şi: 

„Otrava bătrânului nebun devine inutilă... Poate-i mai bine 
aşa. In ce priveşte licoarea destinată regelui... Nu poţi şti 
niciodată. Trebuie s-o păstrez.” 

Şi cu voce tare: 

— Dă-mi braţul, Sacrament, să ne întoarcem. Acum e prea 
târziu să mai mergem la Clos-Margot. Ne aşteaptă ducele. 

Pe căi ocolite şi nu prea circulate, ajunseră la palatul Saint- 
Pol. Două ore mai târziu, în ţinută de mare gală, îl urma pe Jean 
de Burgundia la turnul de Ganne. 


* 
XX 


După plecarea reginei, Bonne încercă să-şi vadă de 
treburile ei zilnice, dar era mult prea preocupată şi mereu în 
minte îi veneau aceleaşi cuvinte: 

„Două sau trei zile!... E ucigător de mult!... Nu cred că voi 
putea aştepta atât!” 

În mod vag îşi dădea seama că nu era în starea sa normală, 
deoarece, din timp în timp, murmura: 

„Nu mă simt prea bine!” 

Şi pe când îşi repeta aceste cuvinte poate pentru a zecea 
oară, se prăbuşi brusc şi rămase întinsă, nemişcată, leşinată ori 
poate moartă. 


XXXVIII.MEŞTERUL GERVAIS PREGĂTEŞTE 
EVENIMENTELE 


Isabeau şi Jean de Burgundia îşi întâlniră curtenii şi mica 
armată dincolo de Montgeron, unde-i aşteptau, urmând ordinele 
reginei. 

La Montgeron, ducele voi să dea ordinul ca pădurea să fie 
scotocită, să încerce măcar să prindă rebelii. 

— Inutil, spuse Isabeau pe un ton puţin dispreţuitor, 
oamenii voştri nu-l vor mai găsi pe seniorul de Passavant şi 
tovarăşii săi. 

Şi avea aerul că spune că ducele nu avea forţa de a se 
măsura cu viteazul cavaler. Sau cel puţin, aşa înţelese ducele... 
Şi-şi muşcă buzele până la sânge. 

— Seniorul de Passavant, spuse ea cu un accent de 
convingere nestrămutată, îşi ţine totdeauna promisiunile. A 
promis că va veni la palatul vostru pentu a vă spune unele 
cuvinte... Fiţi sigur că o va face. 

— Să dea Dumnezeu să vină! bubui ducele într-un acces de 
mânie. O jur pe Dumnezeu că nu va mai ieşi viu! 

— O sper, spuse Isabeau cu un surâs livid. Dar, credeţi-mă 
duce: luaţi-vă toate precauţiile şi... nu juraţi nimic. 


Doamnele de onoare luară loc în litiera reginei. Şi călătoria 
continuă, tăcută şi mohorâtă. 

Din Montgeron plecară câţiva curieri în goana calului. 
Mulţimii care aştepta bucuroasă şi gălăgioasă întoarcerea 
strălucitorului cortegiu, i se anunţă în sunetele trompetelor, că 
avusese loc o trădare mârşavă, că suveranii au fost victimele 
unei maşinaţii abominabile, maşinaţie ţesută de nişte renegaţi, 
trădători rebeli, fără de lege şi credinţă şi care vor fi pedepsiţi 
după cum merită, că monseniorul Delfin nu-şi părăseşte oraşul 
său,Melun, şi nici nu-şi trimisese vistieria. În final, erau invitaţi 
să plece cu toţii, cât mai repede, altfel vor risca pedeapsa cu 
moartea. 

La Palatul Saiut-Pol, ducele se despărţi de regină. 

Meşterul Gervais se aflase în împrejurimile porţii Saint- 
Antoine, în primul rând al mulţimii, murmurând cu o ironie 
veselă: 

„lată-mă bine plasat pentru a vedea intrarea triumfală a lui 
Isabeau şi Jean de Burgundia!...” 

Intrarea triumfală fusese aceea la care se aştepta. Singur 
în mulţimea imensă nu fusese surprins de toate evenimentele 
neaşteptate ce se abătuseră asupra cortegiului şi care 
înspăimânta pe toţi cei din jurul său, schimbând repede bucuria 
într-o tristeţe neliniştită. 

Acum, satisfăcut de cum trecuse ziua, se întorcea acasă, 
fără a-i păsa de toţi acei ticăloşi care, odată cu căderea nopţii, 
deveneau stăpânii străzilor. 

Ajunse fără a i se întâmpla nimic în strada Bon Puits, la 
câţiva paşi de casa sa. Se afla în faţa casei lui Bonne Nebuna. 
Trecând, aruncă o privire distrată spre uşă. 

„Asta-i ciudat, gândi el. Cum se face că Bonne s-a culcat 
fară a-şi închide uşa?...” 

Nu era omul care să mediteze la o problemă pe care o 
putea rezolva imediat. Împinse uşa întredeschisă şi intră. 

Aprinse o torţă care se afla în faţa căminului şi la lumina ei 
văzu întins pe jos corpul doamnei de Sombernon, chiar în locul 
în care se prăbuşise de dimineaţă. 

Se aplecă asupra acestui corp şi-l studie cu atenţie, 
nescăpându-i nici un simptom. Ridicându-se, murmură: 


„Dacă n-aş fi sosit acum, nefericirile doamnei de 
Sombernon ar fi luat sfârşit!” 

Se hotărise repede. Aplecându-se, luă corpul în braţe cu o 
forţă pe care n-ai fi bănuit-o la un om de vârsta lui, îl ridică şi, 
neuitând să încuie uşa şi să ia cheia, ieşi din casă. 

Ajunse la el, o instala pe bolnavă într-o cameră liniştită de 
la primul etaj şi-i dădu toate îngrijirile necesare. În mod voit, nu- 
şi trezi servitoarea. Făcu totul el singur, cu o îndemânare şi 
agilitate deosebite. 

La revărsatul zorilor cobori în cabinetul său părăsind 
bolnava, care părea că se simte mai bine, spu nând u-şi sati 
sfăcut: 

„Încă nu s-a întâmplat nimic. Dar... mai este timp!” 

Pe la ora şapte dimineaţa, cu faţa ascunsă în manta, sub 
streaşina casei care se afla în colţul străzilor Barillerie şi 
Calandre — casa în care locuia Milon de Talazar — stătea 
nemişcat, pândind intrarea în Palat, intrare aflată în faţa sa. 

Se pare că se afla acolo de mai mult timp, cu toate acesta 
nu dădea semne de nerăbdare, părând o statuie. O singură dată 
ochii i se desprinseră de pe poarta Palatului. Şi asta pentru a 
privi un grup ce se îndrepta spre el. O singură dată îşi părăsi 
locul de observaţie, şi asta pentru a urmări grupul care tocmai o 
luase pe strada Calandre. 

Reveni la postul său abia după ce văzu grupul intrând în 
casa lui Talazar, cu un surâs de satisfacţie pe buze. 

Puțin după ora opt, Simonne ieşi şi se îndreptă spre strada 
Orberie. Coşul pe care-l ţinea sub braţ arăta că se duce după 
târguieli în piaţa care se afla acolo. 

Meşterul Gervais o urmă pe Simonne pas cu pas şi o văzu 
cum îşi face cumpărăturile. 

Când văzu că femeia se întoarce spre Palat, meşterul 
Gervais o acostă politicos. Mereu acră, femeia îl întâmpină cât 
se poate de prost. Dar nu degeaba meşterul Gervais o acostase. 

În consecinţă, nu se dădu bătut şi nu se lungi la vorbă. 
Făcu pur şi simplu un gest, dar un gest de o elocvenţă 
irezistibilă pentru Simonne. Meşterul întinse mâna în palma 
căreia luceau cinci sau şase monezi de aur, spunând cu 
blândeţe: 

— Urmaţi-mă. 


Frumoasele monezi dispărură deja, ca prin minune. După 
care se grăbi să-l asculte, mirosind că-i vorba şi de alţi bani. 

Meşterul Gervais se mulţumi s-o conducă până la prima 
cârciumă întâlnită în drum. Acolo intrară într-un mic separeu 
rezervat clientelei mai bogate şi doritoare de singurătate. 

Când rămaseră singuri, în faţa unei sticle cu vin vechi de 
Saumur înconjurată de farfurii cu prăjituri apetisante, meşterul 
Gervais umplu paharele şi împinse farfuriile în faţa Simonnei, 
după care scoase o pungă din buzunar şi i-o arătă. 

Ochii bătrânei sclipiră cu lăcomie. Cu nepăsare, meşterul 
Gervais îi comunică: 

— Am înăuntru două sute de scuzi de aur. 

Bătrâna îşi împreună mâinile, extaziată. 

Ridicându-şi fruntea, îl privi drept în ochi şi întrebă: 

— Ce trebuie să fac? 

Şi nu spuse mai mult. Dar accentul folosit era de o 
elocvenţă care înspăimânta. Meşterul Gervais îşi dădu seama că 
pentru această sumă bătrâna şi-ar fi ucis şi propria mamă. 

— O să-ţi spun. Dar mai înainte, trebuie să afli că dacă mă 
serveşti cu credinţă, mai capeţi încă zece ca asta. 

— Sfântă Simonne! o adevărată avere. 

— Dar dacă mă trădezi, dacă mă minţi, continuă meşterul 
Gervais, n-o să-ţi spun ce-ţi voi face... dar să te aştepţi la 
chinurile cele mai îngrozitoare pe care le poate închipui mintea 
omului. 

— Consimt, spuse ea. Să fiu blestemată în veci dacă-mi va 
veni măcar ideea de a trăda sau de a minţi. 

— Bine, rosti grav meşterul Gervais. 

După o jumătate de oră de discuţie între patru ochi, 
meşterul Gervais şi Simonne se despărţiră. Amândoi păreau 
destul de încântați. 

Îndreptându-se spre strada Barillerie, Simonne se gândea: 

„Ah! Mereu mi-am spus că micuța Flore îmi va aduce o 
avere. Deja am pus mâna pe mulţi bani. Dar asta nu-i nimic faţă 
de ce voi mai căpăta în continuare. Şi de această dată nu voi 
împărţi cu nimeni, totul îmi va rămâne mie!... Ah! Jupâne 
Mercerot, o să afli pe pielea ta ce înseamnă s-o furi pe 
Simonne!... Desigur că o să-l servesc cu credinţă pe acest 
viteaz, pe acest generos, pe acest excelent meşter Gervais, 


Dumnezeu să-l binecuvânteze! Nu-i nici un pericol să-l trădez!... 
De altfel, are o privire care-ţi îngheaţă sângele în vine... şi care- 
ţi opreşte minciuna pe buze.” 

Dinspre partea sa, în timp ce se îndrepta spre Petit-Pont, 
meşterul Gervais îşi spunea: 

„Ticăloasa asta va face tot ce doresc, fiindcă eu fixez 
preţul. Voi afla prin ea tot ce unelteşte cămătarul ăsta, 
Mercerot. Voi afla tot ce a făcut cu aceea pe care o dă drept 
fiica sa. Voi fi ţinut la curent cu tot ce se va întâmpla în casa lui. 
Când va sosi momentul, voi putea pregăti evenimentele." 


XXXIX.ISABEAU ÎŞI TESE PLASA 


Passavant, Talazar şi scutierii lor, Robin şi Brancaillon, 
încadrându-l pe Malâtre a cărei figură îngrijorată îi trăda 
neliniştea, traversaseră Sena pe la Villeneuve-Saint-Georges. 

Acolo o luară pe drumul spre Corbeil şi ajunseră în cătunul 
Saint-Marceau cu mult înainte ca Isabeau şi ducele să fi ajuns la 
poarta Saint-Antoine. 

Cum era prea târziu pentru a mai intra în Paris, se opriră la 
un han, modest în aparenţă, la doi paşi de poarta Bordelle pe 
unde voiau să se înapoieze în oraş a doua zi dimineaţa. 

În han, Passavant avu o scurtă discuţie cu Malâtre. 

— Mâine dimineaţă, îi spuse el, vei fi liber să te duci să te 
spânzuri unde vrei. 

Malâtre, care începuse să se întrebe dacă nu cumva 
cavalerul şi cei doi scutieri turbaţi nu-l aduseseră cumva până 
aici cu scopul de a scăpa de el, simţi cum renaşte. Voi să-şi 
declare veşnica recunoştinţă. 

Passavant îi tăie vorba şi adăugă flegamtic: 

— Dar asta numai după ce ne introduci în Palatul de 
Burgundia. 

— Vreţi să vă introduc în Palatul de Burgundia? 

— Şi să ne conduci în apropierea stăpânului tău, adăugă 
Passavant. 

— Şi să mă asiguraţi că după asta voi fi liber! 


— Ai cuvântul meu, declară serios Passavant. 

— Ei bine, aşa să fie, spuse Malâtre fără să mai obiecteze. 

Şi fie că fusese impresionat de generozitatea gestului 
cavalerului, fie că-i venise vreo idee, adăugă cu o oarecare 
solemnitate: 

— Pentru că ţineţi cu tot dinadinsul, vă voi conduce până în 
apropierea stăpânului meu, mă însărcinez cu asta. Dar... v-aţi 
gândit la ce vă expuneţi?... Vă previn, domnule, că de acolo nu 
veţi mai ieşi viu. 

Nu se auziră decât câteva mormăituri înfundate. Era Robin 
care aproba aceste cuvinte înțelepte. 

Passavant se întoarse spre el şi-i aruncă una din privirile 
sale atât de expresive care făcu să se oprească imediat 
mormăitul. 

— Asta ne priveşte pe noi, spuse el, adresându-se de 
această dată lui Malâtre. 

— Am spus asta, insinuă omuleţul privindu-l furiş, pentru că 
n-aş vrea să mă acuzaţi de o nenorocire care se poate întâmpla 
oricând. 

— Orice s-ar întâmpla, promise Passavant, vei fi liber 
imediat ce noi ne vom afla în prezenţa stăpânului tău. 

Şi remarcându-i bucuria pe care nu şi-o putu ascunde 
complet, îl avertiză cu un suris ascuţit. 

— Te previn şi eu, la rândul meu, că la cea mai mică 
încercare de a fugi, te strâng de gât cu mâinile mele. 

— Fiţi liniştit, domnule, nici măcar nu mă gândesc la asta. 
Drace, ţin la pielea mea! 

Adevărul este că ticălosul gândea: 

„Să fug?... Nu sunt chiar atât de tâmpit!... Pe barba lui 
Cristos. Nu pot rata o ocazie atât de bună pentru a reintra în 
grațiile stăpânului meu care sunt sigur că acum îmi vrea 
moartea! Fiţi  liniştiţi, mieluşeilor, vă voi conduce la 
monseniorul... vă voi introduce în palat... Cât despre a ieşi, 
asta-i altă poveste.” 

Rezultatul acestor reflecţii a fost că atunci când au intrat în 
Paris, Malâtre nu a încercat absolut deloc să fugă, dimpotrivă. În 
timp ce se apropiau de Cite, Robin, ascultând fără îndoială de 
ordine prealabile, îl trase înaintea grupului, omuleţul îşi închipui 
că Passavant renunţase la acel plan nebunesc şi fu disperat. 


Cavalerul se gândise că după afacerea de la Turnul de 
Ganne, după aventura ce urma să aibă loc la palatul de 
Burgundia — chiar dacă ar fi ieşit de acolo nevătămaţi, ceea ce 
nu prea credea — ar fi fost deosebit de imprudent să mai 
locuiască la hanul Truie-Pendu. 

Talazar, căruia îi spusese acestea, propusese locuinţa lui 
din strada Calandre şi Passavant fusese de acord. Dar cum 
locuinţa se compunea doar dintr-o cămăruţă la mansardă, 
hotăriseră să se oprească în drum şi să discute cu proprietarul. 
Ceea ce şi făcură. 

Dar, cum ar fi fost o prostie să-i arate şi lui Malâtre noua 
locuinţă, Robin fusese însărcinat s-o ia înainte cu acesta. 

După ce rezolvă problema locuinţei, cei trei grăbiră pasul şi 
ajunseră din urmă pe Robin şi Malâtre, aproape de strada Saint- 
Denis. Malâtre văzu astfel cu bucurie că Passavant nu se 
răzgândise. Asta era esenţial pentru el şi nu mai încercă să afle 
de ce l-au făcut s-o ia înainte. 

In curând ajunseră în strada Mauconseil. Aici se afla 
intrarea principală în fostul palat d'Artois, devenit acum palatul 
de Burgundia. 

Afectând un aer nepăsător, Malâtre încercă să-şi conducă 
tovarăşii pe acolo. 

Socotise asta fără a se gândi că şi Robin cunoştea bârlogul 
în care urmau să intre, şi care fusese însărcinat din această 
cauză cu organizarea acestei părţi a aventurii. 

— O secundă, spuse acesta pe un ton răutăcios, suntem 
oameni de joasă condiţie şi, de altfel, adevărate flori de 
modestie. Nu ţinem neapărat că avem onoarea porţii principale. 
S- o luăm prin strada Petit-Lion. 

Se opriră în strada Pavee, în faţa acelei porţi mici prin care 
Robin ieşise să „îndeplinească” misiunea încredinţată de Jean 
de Burgundia. 

— Deschide, ordonă el pe un ton ce nu admitea replică. 

— Şi dacă-i tras zăvorul pe cealaltă parte? 

— M-ar surprinde să nu ai tu un semnal al tău care să facă 
să ţi se deschidă imediat. 

Malâtre înţelese că n-are încotro. Se resemnă şi, suspinând, 
băgă cheia în broască. Poarta se deschise imediat fără să facă 
nici cel mai mic zgomot. 


Robin îl înhaţă pe Malâtre cu mâna stângă, în timp ce, cu 
dreapta îşi scoase pumnalul, ascunzându-l sub manta. 

— Fii atent, spuse el cu răceală, dacă cineva încearcă să ne 
oprească, îl vei îndepărta. Cum? Asta-i treaba ta. Dacă nu 
reuşeşti, e vai de tine... La cel mai mic gest, la cea dintâi privire 
suspectă, te ucid... Hai, acum ia-o din loc. 

Intrară şi închiseră poarta în urma lor. 

Passavant explicase dinainte tovarăşilor săi planul pe care-l 
concepuse. 

— Odată ajunşi la duce, spusese el, îl înhăţăm. Cu 
pumnalul la gât, îl vom obliga să elibereze pe logodnica voastră 
şi să ne conducă nevătămaţi până la poartă. Ajunşi în stradă, ne 
descurcăm noi. Vedeţi cât de simplu este? 

Dar Robin care, hotărît lucru, era un cârcotaş, bobănise: 

— Jean de Burgundia e un vulpoi bătrân. N-o să se lase el 
prins chiar pe terenul său. O să ne joace o festă urită de tot. Noi 
vom fi cei prinşi şi făcuţi bucățele. 

Nerăbdător, Passavant îi replică: 

— Ştii tu alt mijloc mai bun? 

— Nu, pe coarnele diavolului! 

— Atunci să nu mai vorbim!... De altfel, nu trebuie uitat că 


eu sunt mortul care nu moare. 
* 


x x 


Chiar în aceeaşi dimineaţă, pe la ora opt, întinsă cu 
nepăsare pe divanul din cabinetul său secret, Isabeau de 
Bavière visa. 

La ce visa oare de mai bine de o oră de când stătea acolo, 
fără să scoată un cuvânt, fără să facă nici cel mai mic gest? 

Isabeau îşi reveni şi cu o mişcare obosită îşi ridică capul. 

— Sacrament, spuse ea cu vocea-i armonioasă, du-te şi 
vezi cum se simte regele. 

Colosul ciuli urechea. Simţise în vocea reginei un accent de 
nelinişte pe care-l are numai o femeie care iubeşte. Aruncă spre 
stăpâna sa o privire mirată, după care ieşi. 

Isabeau îşi lăsă din nou capul pe pernele de mătase. 

— Ei bine? întrebă ea atunci când colosul se întoarse. 


Pentru că, bănuia el, era ziua tandreţei conjugale, bravul 
Sacrament crezu că-i de datoria lui să-şi ia o figură de 
circumstanţă şi să spună cu glas trist: 

— Bietului rege îi este rău, doamnă, foarte rău. 

— Ce vrea să însemne asta? făcu ea cu blândeţe. 

— Păi bine, doamnă, spuse aiurit Sacrament, care 
înţelegea totul atât de greu, vreau să spun exact ce-am spus: 
regele este bolnav. 

— Se află într-una din crizele sale de nebunie sau este într- 
unul din momentele de luciditate? insistă ea. 

— Într-una din crizele de nebunie, doamnă, preciză 
Sacrament holbându-şi mai aiurit ochii. 

— Atunci, spuse ea cu o linişte sinistră, trebuia să spui că-i 
merge bine. 

Se ridică pe jumătate şi scoase de sub perne un flacon. 

— Uite, spuse ea, am aici un lichid miraculos care-i va 
întreţine această stare de bine până la completa vindecare. 

Şi întinzându-i flaconul lui Sacrament, continuă: 

— ÎI vei înmâna persoanei pe care o cunoşti 
recomandându-i să-i dea să bea regelui ori de câte ori fi va fi 
rău. 

Sacrament luă flaconul şi-l recunoscu. Era chiar acela pe 
care meşterul Gervais îl dăduse cu o zi înainte stăpânei sale. 

— Înţeleg! spuse el brusc. 

Isabeau nu surâse. Îl privi cu aerul cel mai serios. 

Îşi cobori picioarele pe podea şi se aşeză pe marginea 
divanului. 

— Mai mult ca oricând, spuse ea rar, după toate care s-au 
întâmplat ieri la turnul de Ganne, e necesar să ne facem o 
intrare solemnă în bunul nostru oraş... Cu această ocazie ar fi 
potrivit să organizăm o serbare de senzaţie... una dintre acele 
serbări de care se va vorbi şi în secolele următoare... 

Îşi ridică fruntea şi, privindu-l fix pe Sacrament, îi spuse: 

— Pentru asta trebuie să veghezi cu neînduplecare ca 
regele să bea această apă miraculoasă ori de câte ori va fi 
nevoie... Fără de care, serbarea mea riscă să eşueze... ca şi cea 
de ieri. 

Şi cu o ameninţare surdă în voce: 

— Ai înţeles? 


Puțin palid, dar hotărît, acesta confirmă: 

— Da, doamnă. 

Făcu un semn din cap, dându-i de înţeles că se încrede în 
el, şi-şi reluă visarea. 

— Sacrament, spuse ea după o lungă tăcere, poţi să-mi 
spui cum se face că ieri l-am întâlnit, în viaţă pe seniorul de 
Passavant? Seniorul de Passavant, reluă ea cu o încetineală 
calculată, de al cărui cadavru te însărcinasem să-l faci să 
dispară. 

Colosul înţelese că regina îl bănuia cel puţin de neglijenţă. 
Mutra sa de brută feroce luă o expresie de tristeţe sfâşietoare. 

— Pe locul meu în Paradis, murmură el cu voce surdă, vă 
jur, doamnă, că numai după ce l-am văzut deja rece pe seniorul 
de Passavant, deja ţeapăn, am dat ordin să fie dus... Jur că l-am 
văzut cu ochii mei mort pe dale şi că sub privirile mele l-au dus 
de acolo. 

— Eşti sigur de oamenii de care te-ai servit în acel 
moment? 

— Nu sunt sigur decât de mine, doamnă... Totuşi, cred... 
cred, înţelegeţi, doamnă, că pot conta pe cei doi... În orice caz, 
m-au servit totdeauna cu credinţă. 

— Trebuie să lămureşti afacerea asta, ordonă Isabeau cu 
răceală. Şi asta, cât mai repede posibil. 

Regina se ridică. 

— Cred, spuse ea, că ducele va şti ce să facă... Regret 
totuşi că nu mă pot afla lângă el în aceste circumstanţe... Nu-l 
văd reuşind să pună mâna pe cavalerul de Passavant. Trebuie 
să mă amestec şi eu. Din nefericire, nu pot intra în palatul de 
Burgundia. Dar pot veghea din afară. 

Timp de câteva clipe păru că-şi cântăreşte planul, şi 
continuă: 

— la câţi oameni crezi de cuviinţă şi înconjoară palatul de 
Burgundia. Dacă vezi pe vreunul din acei patru diavoli 
apropiindu-se, prinde-l de viu. Viu, înţelegi?... Nu-i vei ucide 
decât dacă n-ai încotro. Oamenii tăi vor trebui să stea ascunşi 
pentru a nu atrage atenţia asupra lor. Trebuie să acţionezi 
repede, fiindcă după câte-l cunosc pe Passavant, nu-şi va pierde 
timpul. Du-te, Sacrament, şi încearcă să nu uiţi nimic din ceea 
ce ţi-am spus. 


Şi Sacrament ieşi. 

Nu pierdu nici măcar un minut. Dar... 

Dar comise eroarea de a executa ordinele stăpânei sale în 
ordinea strictă cum îi fuseseră date. 

Mai întâi se duse să întâlnească un anume valet al regelui 
căruia îi dădu otrava meşterului Gervais, devenită în acest caz o 
licoare miraculoasă, repetându-i instrucţiunile reginei. 

O dată rezolvată această primă sarcină, Sacrament 
încălecă şi se duse în strada Barbette, la casa Montaigu. Cei doi 
indivizi care avuseseră drept misiune să arunce corpul lui 
Passavant în canal, se aflau acolo. 

Sacrament îi duse în pivnita de unde luaseră corpul 
înţepenit al cavalerului. Şi-şi conduse interogatoriul în cea mai 
expeditivă manieră. Scoase din teacă un pumnal cu lama lungă 
şi solidă şi le spuse cu o voce înfricoşătoare: 

— Nemernicilor, ce-aţi făcut cu corpul pe care l-aţi scos de 
aici? 

— L-am aruncat în canal, aşa cum ne-aţi ordonat. 

—  Minţiţi! strigă Sacrament. Dovadă-i faptul că l-am 
întâlnit, teafăr şi sănătos, nu mai departe de ieri. Asta nu s-ar fi 
întâmplat dacă l-aţi fi aruncat în canal. 

Uluiţi, cei doi se priviră, mulţumindu-se să se milogească: 

— Am executat ordinul, stăpâne. 

Braţul lui Sacrament lovi ca fulgerul şi unul din cei doi căzu 
cu gâtul străpuns de pumnal. 

Celălalt se aruncă în genunchi şi gemu: 

— Îndurare, stăpâne! 

Stăpânul ridică din nou braţul şi celălalt individ se prăbuşi 
şi el cu gâtul străpuns, lângă tovarăşul său. 

După ce-şi şterse lama pumnalului, flegmatic, Sacrament 
ieşi încuind cu grijă uşa pivniţei în care agonizau cei doi. 

Se întoarse la palatul Saint-Pol şi adună cam o sută de 
oameni cu care se duse la palatul de Burgundia. 

Îşi împărţi oamenii la toate ieşirile ascunzându-i cât putu de 
bine. Orice semnalment, oricât de precis ar fi fost el, putea fi 
subiect de eroare. Aşa încât le ordonă să prindă de viu pe 
oricine ar fi încercat să intre. Numai cei ce ieşeau, puteau pleca 
liberi. 


Dând aceste dispoziţii se duse să vegheze chiar el în strada 
Pavée şi se rugă la toţi sfinţii să-l ajute să pună mâna pe 
Passavant cu care avea o socoteală de încheiat. 


XL.LA PALATUL DE BURGUNDIA 


Întorcându-se la palat, Jean de Burgundia, cu o voce 
tunătoare, dădu acest ordin: 

— Ridicaţi podul mobil, întindeţi lanţurile şi dublaţi toate 
posturile. Domnule mareşal, răspundeţi cu capul de executarea 
ordinului. Până mâine la ora şapte, nimeni nu iese din palat. 

Cu paşi violenţi se îndreptă spre camera sa unde se închise 
pentru tot restul zilei. 

Toţi din palatul de Burgundia, de la cel mai mare la cel mai 
mic, începură să tremure cuprinşi de o teamă nebună. 

Chiar şi cei mai intimi favoriţi ai ducelui se supuseră fără 
un murmur. Printre aceştia erau căpitanul de Jacqueville şi 
seniorul de Giac. 

Între aceşti doi bărbaţi violenţi şi feroci se legase o 
prietenie strânsă, cimentată de ura lor comună împotriva celui 
care-i umilise. 

În tăcere, de Giac şi de Jacqueville se priviră lung şi-şi 
strânseră puternic mâinile. Şi privirea, şi strângerea mâinilor 
era o nouă ameninţare la adresa lui Passavant. 

După care, fiecare din ei se retrase în apartamentul său din 
uriaşul palat, Jacqueville singur, de Giac însoţit de soţia sa. 

Odată ajuns în apartament, de Giac se lăsă să cadă într-un 
fotoliu, pradă gândurilor. 

Nu spusese nici un cuvânt soţiei sale şi nici măcar n-o 
privise. Poate că greşise. El, care părea că o cunoaşte atât de 
bine, el care-şi promisese s-o supravegheze de aproape, n-ar fi 
întârziat să observe la ea o tulburare puternică. 

— La urma-urmei, conchise el cu voce tare după câteva 
momente, din această neplăcută aventură rezultă că de 
Passavant ne-a fost din nou de folos nouă. 


La auzul vocii sale, doamna de Giac tresări, şi-l privi cu un 
aer înfricoşat ca unul care se trezeşte din somn. Poate că nici 
nu înţelesese ce-i vorbise de Giac. 

— Ce-aţi spus? întrebă ea. 

— Am spus că mulţumită blestematului de Passavant, care 
a făcut să eşueze încercarea ducelui, Delfinul ne-a rămas nouă. 
Şi asta-i foarte bine. 

— Într-adevăr, îl aprobă ea, nenorocirea de care vă temeaţi 
nu s-a produs. Delfinul e liber, şi probabil în afara oricărui 
pericol. 

— Veţi lua toate măsurile ca Guillaume Bouteiller să vă 
poată găsi în caz de nevoie. După imensul serviciu pe care i l-aţi 
făcut, mi se pare că delfinul nu va întârzia să vă arate 
recunoştinţa sa. Aşteptaţi-vă aşadar să-i primiţi preţioasele 
mulţumiri... însoţite de câteva pietricele, nu mai puţin preţioase 
decât acelea pe care vi le-a dat seniorul du Châtel... împotriva 
căruia, totuşi, am un dinte. 

— Şi mai trebuie să-i mulţumiţi şi seniorului de Passavant. 

— Pe toţi dracii! făcu el râzând, asta nu uit eu. 

Şi pe un ton deosebit de ameninţător: 

— Nu sunt un uituc, scumpa mea... De asta-şi va da seama 
şi ticălosul de Passavant în ziua în care-i voi străpunge pieptul 
pentru a-i smulge inima s-o dau câinilor mei! 

— Fiţi atent, spuse ea cu gravitate, seniorul de Passavant e 
de temut. Nu se va lăsa prins chiar aşa de uşor. Şi tare mi-e 
teamă să nu vă aruncaţi într-o aventură care ar putea fi mortală 
nu pentru el, ci pentru voi. 

— Fii liniştită, scumpa mea, nu sunt chiar atât de naiv încât 
să mă expun chiar eu... Atunci când te afli aproape de un câine 
turbat, îţi iei toate măsurile pentru a-l ucide fără ca el să te 
muşte. 

Şi se învârti făcând o piruetă elegantă, încântat de sine. 

Aşa încât nu-i văzu privirea amenințătoare cu care îl fixă, şi 
nici nu-i auzi murmurul şoptit: 

— Da, pe la spate, ca un trădător. Numai aşa vei încerca 
să-l ucizi!... lată adevăratul pericol!... 

Unii soţi, în anumite împrejurări au neşansa de a nu vedea 
şi a nu auzi nimic din ceea ce i-ar fi interesat, poate, cel mai 
mult. 


Se poate crede că de Giac făcea parte dintre aceştia. 

Curând cei doi soţi se retraseră fiecare în camera sa. 

În acest timp, Jean de Burgundia îşi străbătea camera de la 
un capăt la altul lovind furios parchetul cu piciorul. 

Ore întregi dură accesul său de furie. Până la urmă se mai 
linişti puţin. 

Deodată ducele îşi aminti de Malâtre. 

Lovi în clopoţelul de pe masă cu o asemenea furie, încât 
ciocănelul de abanos i se zdrobi în mână. 

Valetul apăru în fugă. 

— Unde-i Malâtre? întrebă ducele pe un ton ameninţător. 
Cum se face că ticălosul ăsta nu-i aici, lângă mine. Căutaţi-l şi 
aduceţi-l imediat. 

După câteva minute, trebuiră să-i mărturisească ducelui că 
Malâtre era de negăsit. 

S-ar fi putut crede că Jean de Burgundia fusese cuprins de 
o iubire neaşteptată faţă de eminenţa sa cenuşie deoarece în 
plină noapte începu o anchetă. Diversele persoane întrebate îi 
afirmară că Malâtre nu se aflase cu ducele atunci când acesta 
sosise la Montgeron. 

La ordinul lui Jean de Burgundia fu trezit de Jacqueville, 
care apăru în fugă. La întrebarea ducelui îi răspunse că Malâtre 
nu fusese cu ei încă de când convoiul ieşise din turnul de 
Ganne. 

— Monseniore, spuse el, cred că valetul vostru a fost 
păstrat prizonier de diavolii ăia. Dracu' să mă ia dacă pot ghici 
motivul! Fiindcă, la urma-urmei, Malâtre nu-i un personaj de pe 
urma căruia să speri o răscumpărare. 

Aceste cuvinte rostite de căpitan şi spuse fără nici o 
bănuială, fură o rază de lumină pentru duce. 

Atitudinea sa amenințătoare şi nerăbdătoare deveni 
întunecată. Cu o voce surdă şi tremurătoare îi spuse: 

— Bine, Jacqueville, poţi să te duci să te culci. Ştiu eu 
pentru ce diavolii ăia, aşa cum îi numeşti tu, îl ţin prizonier pe 
Malâtre. 

Jacqueville se retrase, intrigat de această subită schimbare 
de atitudine. 

Jean de Burgundia rămase din nou singur. Scuturat de un 
fior de gheaţă, îşi spuse în sine: 


„Passavant ştie că eu am ucis-o pe Odette-Roselys. Aşa 
încât a aflat şi rolul lui Malâtre în această crimă. Şi Malâtre e în 
mâinile lui Passavant... E clar că nu-i va da drumul... Malâtre e 
mort! Pe când va sosi rândul meu?...” 

Indignându-se, se miră: 

„Am spus, pe când va sosi rândul meu?... Pe tot iadul, cred 
că am înnebunit!... Passavant încă nu mă are!... Mai degrabă el 
este în stăpânirea mea... Dacă va avea totuşi îndrăzneala să 
vină aici.” 

Emoţiile violente, mersul îndelungat prin cameră, toate 
acestea îl obosiseră puternic şi se hotărî să se culce. 

Dezbrăcându-se, murmură în timp ce căsca: 

„Caraghiosul ăsta de Malâtre nu avea pereche în a se 
descurca în asemenea afaceri!... Păcat că e mort!” 

Asta a fost toată cuvântarea funebră. Sigur, Malâtre nu era 
un personaj important. Şi totuşi, până în acea zi îşi servise cu 
credinţă stăpânul. Dar Jean de Burgundia îl credea mort şi era 
normal să şi-l şteargă din memorie. 

A doua zi dimineaţa, pe la orele opt, ţinu un consiliu de 
război la care luară parte diferite persoane, printre care se 
numărară seniorii de Giac, de Jacqueville, de Chastellux şi jupân 
Mercerot. 

Era vorba să pregătească o ambuscadă în care să cadă 
seniorul de Passavant şi tovarăşii săi — dacă erau atât de 
nebuni încât să se arunce în gura lupului — şi să fie prinşi de vii. 
Partea dificilă nu era de a-i prinde, odată intraţi în palat, ci de a- 
i momi acolo. 

Când totul fu pus la punct, fiecare plecă să transmită 
instrucţiunile primite, lăsându-l pe duce între patru ochi cu 
ministrul său de finanţe. 

Erau cam orele nouă. 

— Domnule ministru de finanţe, spuse ducele, a sosit 
momentul să vă arătaţi talentul de a găsi aur... Ne trebuie un 
milion de livre. 

— Este posibil, monseniore. Aşteptând ca aceşti bani să 
intre în visterie, voi avansa această sumă din banii mei. 

— Hotărit lucru, îl complimentă Jean de Burgundia, încep să 
mă felicit că v-am ales, domnule. Oricum, nu vă ştiam chiar aşa 
de bogat. 


Jupân Mercerot surâse înţelegător. Şi cum îl privea fix pe 
duce, acesta citi în privirea sa o oarecare întrebare mută, 
deoarece îi spuse cu o hotărîre rece: 

— Răbdare, domnule. Astăzi, din nefericire, avem alte 
afaceri mult mai urgente care trebuie rezolvate. Dar chiar de 
mâine ne vom ocupa de fiica voastră. 

Şi eu o voce aspră: 

— Şi vă jur că o voi găsi... chiar dacă pentru asta ar trebuie 
să-i smulg inima reginei. 

Aceste cuvinte-i ieşiră din gură fără voia sa şi le regretă 
imediat văzând figura lui Mercerot care spunea clar: „Ce-are de- 
a fiice regina în chestia asta?” 

După câte ştim, ducele nu considerase necesar ca ministrul 
său să cunoască toate detaliie pe care le bănuia în privinţa 
răpirii fetei. Pentru a ieşi din încurcătură, îl concedie cu 
blândeţe pe Mercerot, care nu îndrăzni să-i pună nici o 
întrebare. 

Această scenă care nu durase nici două minute, se 
petrecuse într-un cabinet mai retras. Pentru a ajunge la acest 
cabinet, trebuia să traversezi săli, galerii, coridoare, unde de 
obicei se aflau numeroase gărzi, gentilomi de serviciu, valeţi, şi 
unde, în câteva minute, s-ar fi putut aduna o mică armată. 

Dacă Passavant şi tovarăşii săi ar fi încercat acea 
nebunească întreprindere, ar fi putut intra în palatul ducal — 
chiar asta se şi voia — dar odată ridicat podul mobil, ar fi fost 
prinşi. Cât despre a ajunge la duce, nici măcar nu se puteau 
gândi. O barieră de netrecut de armuri vii se ridica între duce şi 
aceştia. 

Jean de Burgundia se credea complet la adăpost de o 
asemenea lovitură. Credea că-şi luase toate măsurile pentru a 
evita o nouă luptă. 

Bombănind, se apropie de uriaşa masă de lucru. 

„Numai să vină, asta-i tot ce doresc. Cei patru nemernici 
care au îndrăznit să ridice mâna asupra augustei mele persoane 
sunt condamnaţi... Şi mai ales caraghiosul ăla care a avut 
cutezanţa să-şi ridice ochii spre cea pe care o iubesc eu.” 

Se aşeză pe fotoliu şi întinse mâna spre o grămadă de 
pergamente. 


În acel moment uşa se deschise şi un om intră plecându-se 
pană la pământ, în timp ce făcea o strâmbătură elocventă. 

— Malâtre! exclamă ducele, atât de stupefiat încât nu 
observă grimasa omului său de încredere. Aşadar, Passavant 
ăla nu te-a ucis?... 


XLI.PASSAVANT ÎŞI ŢINE PROMISIUNEA 


Şi-n aceeaşi clipă, o voce muşcătoare care o cunoştea 
foarte bine, zeflemisi: 

— Nu, monseniore!... Passavant ăla a dăruit viaţa acestui 
mizerabil! 

— Passavant, răcni Jean de Burgundia care, aruncând 
fotoliul departe în spatele său, se sculă livid, aiurit, împietrit de 
stupoare şi poate chiar şi de teamă. 

Passavant se apropie, şi cu aceeaşi voce muşcătoare îi 
spuse: 

— V-am promis că voi veni, aşadar, iată-mă. 

Cu ochi măriţi de spaimă, Jean de Burgundia îl privea. 
Aşadar, în timp ce ei ţineau consiliu de război, acesta acţionase! 
În timp ce-l aşteptau în apartamentul oficial, unde se găseau 
numeroase trupe, el apărea în apartamentul particular pe care 
neglijase să pună să fie păzit. 

În timp ce făcea aceste reflecţii pline de amărăciune, 
Passavant continuă: 

— V-am promis că voi veni să vă repet la voi acasă că 
viitorul succesor al lui Carol cel Mare nu-i decât un pungaş 
nenorocit. Şi am făcut-o. Hardy de Passavant îşi ţine totdeauna 
promisiunile. 

Din nou Jean de Burgundia întoarse spre cavaler figura-i 
lividă, părând o fiară care vrea să ucidă sau care, văzându-se 
prinsă în capcană, spumegă de o mânie neputincioasă. 

— Şi acum, dacă îndrăzniţi seniore duce, chemaţi-vă 
gentilomii şi gărzile pe care ghicesc că le-aţi pus în spatele 
acestei uşi (îşi luă pumnalul în mână cu un gest hotărît). Inainte 


ca un sunet să iasă de pe buzele voastre, înainte ca un singur 
servitor să treacă pragul acestei uşi, vă ucid. 

Jean de Burgundia înţelese că de această dată nici o putere 
umană nu l-ar fi putut împiedica pe acest om să-şi ducă la 
îndeplinire ameninţarea. | se părea că în spatele cavalerului 
intrase Moartea. O vedea avansând spre el cu dinţii rânjiţi. Îşi 
simţea ceafa strânsă de degetele-i descărnate. Un frison de 
spaimă îl îngheţă din cap până-n picioare. Îşi întoarse capul 
încet privind înfricoşat în jurul său. 

Brancaillon păzea uşa cea mică căreia îi trăsese zăvorul şi 
acum se sprijinea cu umerii de ea. 

Robin, lipit de perete, se strecurase prin spatele ducelui şi 
se repezise la uşa principală. A fost nevoie doar de două mişcări 
rapide: zăvorul tras, uşa încuiată cu cheia, cheie care dispăruse 
în propriul buzunar. Acum Robin, ca şi Brancaillon, sprijinit 
nepăsător de uşa masivă de stejar, privea şi asculta cu atenţie. 

Indeplinindu-şi misiunea, Malâtre se socoti liber, potrivit 
promisiunii lui Passavant. Cu un aer nevinovat, se îndreptă spre 
uşa principală. Prea târziu, Robin se afla deja acolo. Acolo, în 
spatele ducelui, în şoaptă, avu loc între ei următorul dialog: 

— Un pas mai mult şi te spintec! ameninţă Robin. 

— Dar mi-am ţinut promisiunea. Aşadar sunt liber! 

— Eşti liber să primeşti, să asculţi şi... să taci! Bagă-te într- 
un colţ şi să nu te mişti de acolo... Nu te scap din priviri! 

Şi totul spus cu un asemenea calm înfricoşător, încât 
omuleţul, cuprins de o groază nebună, se întoarse şi se lipi de 
zid cu picioarele-i tremurând, rostogolindu-şi ochii şi clănţănind 
din dinţi. 

Robin îl privi şi avu un suris de milă la adresa laşului. 

Numai că acesta nu-l observă. 

Ca urmare a acestei mişcări întâmplătoare sau calculate cu 
abilitate? Malâtre, care se găsea mai înainte în dreapta lui 
Robin, se afla acum în stânga acestuia, cu spatele sprijinit de 
zid, la doi-trei paşi de cămin. 

Schimbare puţin importantă. 

Jean de Burgundia era cu spatele la Robin. Între ei doi se 
afla fotoliul pe care ducele îl împinsese. La câţiva paşi în faţa sa, 
masa de lucru. La stânga, şi puţin în faţă, Malâtre, în noul loc pe 
care-l ocupase. Passavant se afla la dreapta ducelui. 


Talazar se afla între Passavant şi colţul mesei. 

Asta fu tot ce văzu Jean de Burgundia atunci când privi în 
jurul său. 

Şi oare, în dispunerea personajelor din jurul său 
întrevăzuse o speranţă de scăpare?... Orgoliul care-l domina îi 
dădu o asemenea forţă a voinţei pentru a-şi ascunde spaima 
care-l cuprinsese?... Tot ce putem spune este că deodată îşi 
schimbă atitudinea. 

Îi trimise lui Passavant o privire strivitoare şi răspunse din 
vârful buzelor la ameninţarea acestuia: 

— leri, când mă găseam în mâinile voastre, n-aţi îndrăznit 
să mă ucideţi, spuse el. Nu veţi îndrăzni nici azi. 

Făcu doi paşi spre masa pe care se găsea un clopoțel. 

Acţiona hotărît, fără grabă. S-ar fi putut spune că bravând, 
voia să-i lase timpul necesar pentru a acţiona. Departe de a se 
mai teme, cum se întâmplase cu câteva clipe mai devreme, 
părea că acum doreşte executarea gestului cu care era 
ameninţat. 

Dar poate că, la urma-urmei, prefera moartea decât să 
arate că se teme. 

Orice ar fi fost, intervenţia se produse. Talazar, care era cel 
mai apropiat de masă, se interpuse între mâna ducelui şi 
clopoțel. 

Şi lucru curios, care trezi suspiciunea lui Passavant, mereu 
atent, această mişcare a lui Talazar pe care ducele părea că o 
provocase în mod deliberat, această mişcare înainte îi fu de 
ajuns pentru a-l hotărî şi de a-l deruta totodată: făcu un salt 
într-o parte, salt care-l plasă între Malâtre şi colţul mesei. Se 
afla acum la mai puţin de un pas de valetul ducelui. Simplă 
întâmplare. 

Fără a se mişca din locul său, Talazar îşi întinse braţul 
înarmat cu puternica-i spadă spre gâtul ducelui şi-i spuse cu 
calm, dar hotărît: 

— Monseniore, o singură mişcare şi distrugeţi până şi 
ultima şansă de a vă salva. 

Jean de Burgundia, ori se afla la capătul puterilor, ori 
cuvintele lui Talazar îi renăscură speranţele. Oricum, rămase 
nemişcat. Şi ca şi cum aceasta l-ar fi extenuat în mod deosebit, 
oftă din greu şi-şi pocni degetele în semn de ciudă. 


Dar făcând acest gest, aproape mecanic, ochii săi, într-o 
fracțiune de secundă, priviră la Malâtre. Fără îndoială că 
această privire rapidă conţinea un ordin misterios, înţeles de 
minune, deoarece Malâtre îi răspunse cu o clipire abia 
percepută. 

Asta cel puţin fu impresia lui Passavant. Şi impresia fu atât 
de puternică încât făcu repede doi paşi înspre duce cu intenţia 
de a-l ţine cât mai la distanţă de Malâtre. 

Dar Talazar întinse mâna şi spuse cu acea deferenţă 
afectuoasă pe care i-o arăta mereu: 

— Vă rog, cavalere, v-aţi expus destul pentru mine. Lăsați- 
mă să tratez eu această afacere, pentru că din noi doi, eu sunt 
cel mai interesat. 

Passavant ezită o secundă. Dar o privire aruncată spre 
prietenul său îl făcu să înţeleagă ce tristeţe l-ar fi cuprins dacă 
nu ar fi tratat chiar el eliberarea celei pe care o iubea. Ori, cum 
şi el ar fi făcut la fel într-o asemenea împrejurare, se înclină, 
aprobându-l. 

În acest timp, Jean de Burgundia spunea, adresându-se lui 
Talazar: 

— Spuneaţi, tinere gentilom, că am o şansă pentru a-mi 
salva viaţa? 

— Spun, monseniore, că vă propun un târg, o 
răscumpărare, dacă vreţi. Dacă-mi acceptaţi propunerea, vă 
salvaţi viaţa. Dacă refuzaţi... vom muri cu toţii aici... Dar voi veţi 
fi primul. 

Atitudinea lui Jean de Burgundia se modifică încă odată. 
Exclamă vesel: 

— lată ce înseamnă să vorbeşti cu adevărat!... Acum, când 
este vorba de o răscumpărare, cred că ne vom înţelege de 
minune. Sunt un jucător vechi: mărturisesc că am pierdut 
partida. Vorbiţi fără teamă, tinere gentilom, şi să nu credeţi că 
cereţi prea mult. Orice aţi cere, vă promit dinainte. Vă dau 
cuvântul meu de suveran! 

Ochii lui Talazar sclipiră de mulţumire. Nu se aştepta la o 
victorie aşa de uşoară. În mod cinstit avertiză: 

— Fiţi atent, monseniore, la ceea ce spuneţi: „Orice aţi 
cere.” Vă angajaţi înainte de a şti despre ce-i vorba. 

Cu un aer maiestuos, Jean de Burgundia confirmă: 


— Oricare ar fi suma, sau orice altă dorinţă. Mi-am dat 
cuvântul şi nu-l mai retrag. 

Talazar se înclină grațios şi-şi băgă spada în teacă, în semn 
de încredere absolută. 

Ducele surâse imperceptibil. Şi fie că nemişcarea îl obosise, 
fie că încerca să se convingă de buna-credinţă a tânărului, fie 
din altă cauză, se dădu înapoi cu un pas şi-şi duse mâinile la 
spate, spunând binevoitor: 

— Vorbiti, tinere gentilom. 

Acest nou pas făcut înapoi îl apropiase şi mai mult de 
Malâtre pe care acum aproape că-l atingea. Şi avu satisfacția să 
constate că nimeni nu spunea nimic. 

Asta nu înseamnă că manevra nu-i fusese observată. 
Robin, fără a-şi părăsi postul, făcea disperat tot felul de semne 
pentru a-i atrage atenţia lui Talazar. Dar îndrăgostitul, pe 
jumătate nebun de fericire la gândul că-şi va cuceri iubita, nu 
vedea şi nu înţelegea nimic. 

Pentru a doua oară Passavant se gândi să intervină. Dar îi 
fu teamă să nu tulbure această bucurie uriaşă şi înduioşătoare. 

Talazar care nu văzuse, deci, semnele ce i se făceau, 
merse direct la ţintă: 

— Monseniore, spuse el, în schimbul vieţii voastre, vă cer 
libertatea domnişoarei Flore Mercerot care se află aici, în palatul 
vostru. 

— Ce-ai spus?... Repetă!... 

— Am spus, repetă Talazar, modificându-şi pe moment 
atitudinea conform cu cea a ducelui, am spus că vreau să mi-o 
daţi imediat pe această tânără... Fiţi atent, monseniore, v-aţi 
dat cuvântul! 

— Şi-ţi spun acum că ăsta-i singurul lucru pe care nu-l pot 
îndeplini. 

— De ce? aproape că urlă Talazar presimţind catastrofa. 

— Pentru că fata nu se mai află la mine!... Pentru că au 
răpit-o. Au răpit-o, mă auziţi, aşa cum doreaţi şi dumneavoastră 
să mi-o răpiţi!... Nenorocire celei care a îndrăznit să mi-o 
răpească!... Nenorocire tuturor celor care vor îndrăzni să mi-o 
ceară. 

Jean de Burgundia continuă cu mânie crescândă: 


— Aşadar, asta era răscumpărarea ce voiai să mi-o ceri?... 
Şi credeai că oferindu-mi viaţa, voi ceda?... Neghiobule, de trei 
ori neghiob!... N-ai aflat că o iubesc?... Şi că decât să ţi-o cedez 
ţie sau oricui altcuiva, mai bine aş muri de o mie de ori? Numai 
să o recapăt, şi atunci vei vedea dacă moartea îl va face să dea 
înapoi pe Jean fără de Teamă. 

— V-am spus-o, numele vostru nu mai este Jean fără de 
Teamă. De acum vă numiţi Jean Spânzuratul. Şi-acum, s-o 
sfârşim. 

Aceste cuvinte, Passavant le rosti pe un ton biciuitor. 
Pronunţându-le, se îndreptă spre duce, cu mâna întinsă, gata 
să-l străpungă. 

Şi Jean de Burgundia, cu voce schimbată, repetă: 

— S-o sfârşim! 

Şi-n aceeaşi clipă făcu un salt înapoi. Mâna lui Passavant 
întâlni neantul. 


XLII.URMĂRIREA 


Jean de Burgundia şi Malâtre dispărură brusc. 

Zidul, acolo, chiar în locul în care omuleţul se rezemase de 
el, se dăduse la o parte, şi după ce-i înghiţise, se închisese în 
faţa lui Passavant. 

— Blestem! izbucni Talazar. 

— Ah! Diavolii, strigă şi Robin. Mă gândeam eu că 
urmăresc să ne joace festa. Dar al dracului să fiu dacă mă 
aşteptam la aşa ceva!... 

— Şi asta numai din cauza prostiei mele, se tângui Talazar. 

Se năpustiră cu toţii, înverşunaţi, împotriva zidului, căutând 
uşa secretă, fără să ştie prea bine ce aveau de făcut. 

Foarte calm, puţin palid totuşi, Passavant se răsuci pe 
călcâie şi spuse liniştit: 

— Vă pierdeţi inutil timpul. Nu-i acum momentul. Şi apoi, 
chiar dacă veţi găsi secretul, vă aruncaţi direct în ghearele 
tigrului. 

Făcu un semn lui Brancaillon care-l urmă imediat. Amândoi 
se îndreptară spre o panoplie şi desprinseră de acolo câteva 
ghioage de luptă. 


— Aşa este, pe coarnele diavolului! exclamă Robin. 

Văzându-le manevra, ceilalţi se repeziră fiecare la cea mai 
apropiată panoplie. 

Nici Talazar nu se mai încăpăţâna şi li se alătură imediat. 

Fiecare era înarmat acum cu câte o ghioagă de război, 
armă de temut dacă era mânuită cu îndemânare. 

— S-o luăm din loc! îi sfătui Robin. Şi fie ca cerul să ne 
ajute să ajungem până la calea secretă pe care, fără să vrea, 
mi-a arătat-o ducele. Până acolo, nu dau doi bani pe pieile 
noastre. 

Cu sânge-rece, Passavant îl aprobă şi-i spuse: 

— Arată-ne drumul. Şi încearcă să nu te înşeli. 

Cu ghioaga în mâna dreaptă şi cu pumnalul în stânga, o 
luară din loc. Passavant şi Robin, se aflau în frunte; Talazar şi 
Brancaillon îi urmau. 

leşiră prin uşa cea mică, pe care Talazar o încuie cu cheia 
în urma sa. 

Doar ce încheiară această operaţie, când auziră lovituri 
puternice în urma lor, lovituri date în uşa principală a 
cabinetului pe care tocmai îl părăsiseră. Jean de Burgundia deja 
îşi trimisese urmăritorii. 

Cu paşi furişaţi, uşori, fără să se grăbească inutil, cei patru 
înaintau în tăcere. Formau un grup de temut în faţa căruia ar fi 
dat înapoi până şi cei mai îndrăzneţi. 

Traversară mai multe camere întâlnind doar câţiva lachei 
singuratici care, văzându-i, o rupseră la fugă strigând după 
ajutor. De fiecare dată după ce ieşeau dintr-o cameră, Talazar şi 
Brancaillon trăgau zăvoarele sau încuiau cu cheia, asigurându-şi 
astfel spatele. a 

Ajunseră într-un fel de anticameră. In afară de uşa prin 
care intraseră, mai erau alte două: una la stânga lor şi una în 
faţă. Pe uşa din faţă trebuiau să treacă. Din câteva salturi se 
aflau în faţa ei. 

Şi în acelaşi timp, cele două canaturi se deschiseră larg, 
izbucnind strigăte sălbatice: 

— Pe ei!... Pe ei!... Ucide!... Moarte trădătorilor!... 

Douăzeci sau poate treizeci de oameni barau drumul. 

Şi totuşi trebuiau să treacă, orice ar fi fost. Dacă nu voiau 
să se lase sfâşiaţi chiar în anticameră. Fără să se mai consulte, 


fără să scoată un cuvânt, într-o clipă se aliniară hotăriţi să nu 
aştepte să fie atacați. Ridicându-şi capul, cu ochii strălucind de 
îndrăzneală, Passavant scoase strigătul său de luptă: 

— Hardy!... Passavant le Hardy! 

Şi ceilalţi trei, ca un tunet, răspunseră: 

— Hardy!... Passavant le Hardy! 

Şi-n aceeaşi clipă năvăliră. 

Cele patru ghioage loveau cu precizie, fulgerător. Se auziră 
sunete puternice de fier lovind fierul, strigăte, ameninţări, 
insulte. Dar mai puternic se auzeau strigătele de durere, vaiete, 
gemete înăbuşite. Dominând tot acest tumult, strigătul de luptă 
scos de cei patru: Passavant le Hardy! 

Şi manevra, de o nebunie eroică, reuşi. 

Zdrenţuiţi, plini de sudoare şi sânge, acoperiţi de crestături 
de spadă ori pumnal, dar fără nici o rană serioasă, într-un elan 
irezstibil, trecură ca un bolid zdrobind totul în calea lor. 

Erau oare salvaţi?... Nu încă... Dar după un astfel de efort 
aveau şi ei dreptul la o scurtă pauză. 

Salvarea se afla acolo, la stânga... O cameră mică de 
traversat. Apoi la dreapta, în cabinetul lui Jean de Burgundia. 
Cabinetul în care se află ieşirea secretă. Vor ajunge acolo chiar 
înainte ca ultima uşă pe care o încuiaseră în urma lor să fie 
dărâmată. 

lată-i acum în camera cea mică. Cineva se află în faţa lor. 
Şi acest cineva e o femeie. 

„Doamna de Giac!” strigă Passavant în mintea sa. 

Nu are timp să gândească mai mult că deja femeia se 
repede la ei, şi gâfâind, le spune într-o suflare: 

— Nefericiţilor, vă îndreptaţi direct spre moarte! 

— Lasă-ne să trecem, doamnă. Salvarea noastră se află 
acolo. 

— Vă spun că acolo se află moartea, repetă doamna de 
Giac cu o repeziciune care-i trădează tulburarea şi neliniştea. 
Sunt cincizeci de oameni care vă aşteaptă acolo. Cincizeci, 
comandaţi de seniorii de Giac şi de Chastellux. Veniţi!... 

Îi apucă mâna lui Passavant şi-l trage după ea. 

Ajung în faţa unei uşi. 


— Aşteptaţi aici, spune doamna de Giac cu aceeaşi grabă 
neliniştită. Vreau să curăţ drumul. Când mă veţi auzi strigând: 
„Hardy!” intraţi fără teamă şi duceţi-vă la cămin... 

Şi dispare imediat în viteză. 

Două secunde mai târziu intră în fugă în cabinet... 
cabinetul amantului său, unde acum se află soţul... trădându-i 
pe amândoi. 

— Alarmă, domnilor, strigă ea, încearcă să fugă pe acolo! 

De Giac şi de Chastellux se reped cu capul înainte urmaţi 
de oamenii lor. Cabinetul se goleşte într-o clipă. 

— Pe acolo! strigă în gura mare doamna de Giac, pe acolo! 
Pe ei!... Hardy!... Hardy! 

Şi pare că pune o infinită tandreţe în acest cuvânt: Hardy! 

În zăngănit de arme, cu strigăte puternice, urmăritorii o iau 
la fugă pe drumul fals indicat de doamna de Giac. 

Cei patru au ajuns deja în cabinet. Sunt acum în cămin şi 
Robin apasă butonul. Placa se răsuceşte descoperind coridorul 
strâmt şi scara în spirală. Robin trece primul, urmat de ceilalţi. 

Doamna de Giac, care între timp revenise, asistă la 
plecarea lor palidă şi agitată. Murmură plină de speranţă: 

„Dumnezeu să vă ajute!” 

Rămas ultimul, Passavant caută un cuvânt de mulţumire. 
Negăsindu-l se apleacă cu graţie asupra mâinii întinse şi i-o 
atinge cu buzele. 

Doamna de Giac tresare puternic şi e pe punctul de a 
leşina. Dar îşi revine imediat şi cu o voce neobişnuit de blândă îl 
roagă: 

— Plecaţi! 

Conduşi de Robin, care cunoştea drumul, Passavant şi 
tovarăşii săi ajung în acea grădină mică în care ducele o primise 
pe Flore în ziua în care fusese adusă de jupân Mercerot. Din 
câteva salturi au ajuns în faţa portiţei care dă în strada Pavée 
prin care jupân Mercerot o scosese atară pe Simonne. 

Era închisă cu cheia. Dar Robin prevăzuse şi asta. Cu 
picioroangele sale uriaşe îşi depăşise tovarăşii şi când aceştia 
au ajuns, au găsit poarta larg deschisă. 

Năvăliră în stradă... 

Şi căzură chiar în braţele lui Sacrament. 


Colosul reginei sosise la câteva minute după ce ei intraseră 
şi aşteptase răbdător. Numai că nu-i venise ideea că cei pe care 
avea misiunea de a-i prinde intraseră deja, şi supraveghea rarii 
trecători. Aşa încât nu observă că portiţa s-a deschis. 

Aşa încât numai când cei patru fură lângă el îi recunoscu. 
Uimit, rămase nemişcat o secundă, după care mugi: 

— Pe toţi dracii! 

Din întâmplare tocmai Brancaillon îi apăru în faţă. 

— la te uită! strigă şi acesta. De data asta ţi-am venit de 
hac! 

ŞI-I trăzni cu ghioaga de fier. 

Din fericire pentru el, Sacrament ghici lovitura. Saltul făcut 
într-o parte în aceeaşi clipă îl salvă de la o moarte sigură. Dar n- 
o putu evita totuşi complet, şi căzu leşinat. 

Brancaillon crezu că l-a ucis şi triumfă: 

— Ţi-am spus-o de câteva ori, om rău ce eşti, că vei sfârşi 
de mâna mea! 

Dar triumful fu de scurtă durată. 

Văzându-şi şeful căzând, câţiva dintre oamenii săi ieşiră din 
ungherul în care se ascunseseră. În câteva clipe, cei patru erau 
înconjurați. 

— N-o să scăpăm cu viaţă de aici! gemu Robin. 

Cu o privire rapidă, Passavant evaluă noul inamic. Grupul 
care se interpusese între ei şi strada cea mai apropiată, strada 
Montorgueil, i se păru mai puţin compact. Năvăli spre «ei, 
strigând: 

— Hardy!... Hardy! 

Ceilalţi trei îl urmară îndeaproape. Din nou ghioagele de 
fier îşi făcură datoria. Din nou urlete de moarte, gemete, 
horcăituri. Cei ce cădeau, nu se mai sculau. 

Passavant şi tovarăşii săi trecură. Într-o fugă îndrăcită o 
luară spre strada Tiquetonne, urmăriţi de haita asmuţită care 
urla: 

— Opriţi-i!... Opriţi-i!... 

Cei patru nu se opriră până în strada Montmartre. 

Acolo se despărţiră şi-şi aruncară ghioagele, care nu 
puteau decât să atragă atenţia asupra lor, după care se 
amestecară în mulţime. 


Fără a se grăbi, de teamă de a nu deveni suspecți, cu toţii 
se îndreptară spre Halle. In labirintul de străduţe înguste şi 
întortocheate îşi pierdură repede urma şi până şi cel mai 
încăpățânat copoi s-ar fi lăsat păgubaş. 

O oră mai târziu, cei patru se aflau în noua locuinţă din 
strada Calandre, locuinţă pe care avuseseră prevederea s-o 
închirieze încă de dimineaţă. 

Am spus că se aflau acolo cu toţii? Ei bine, am greşit. Unul 
lipsea, şi acesta era Talazar. 


XLIII.DOAMNA DE GIAC 


Părăsindu-l pe Jean de Burgundia, jupân Mercerot se 
retrăsese în micul cabinet ce-i fusese pus la dispoziţie în palatul 
ducelui, cabinet în care-şi petrecea cea mai mare parte a 
timpului. 

Se aşezase la masă şi-şi pusese la îndemână mai multe 
dosare pe care-şi propusese să le studieze. Dar la atâta se 
mărginise efortul său, fiindcă nici măcar nu le deschisese. În 
acel moment părea bucuros, şi-şi spunea: 

„Voi da eu milionul de livre cerut de duce. Şi nu voi cere 
nici măcar o para dobândă. Nu, pe sfântul Bartolomeu, nici 
măcar o para!... Numai că, în loc să ridic impozite de un milion, 
voi ridica de un milion şi jumătate. Această jumătate de milion 
în plus va fi pentru a mă despăgubi de munca şi grijile mele... E 
un profit destul de frumuşel pe care-l voi realiza în mai puţin de 
o lună. Ducele nu va pierde nimic şi eu voi avea de câştigat. 
Jacques Bonhomme! pentru asta-i doar tăcut... şi va plăti.” 

Se ridică şi începu să umble cu paşi rari prin cabinet. Puțin 
câte puţin, satisfacția pe care o încerca la perspectiva acestui 
câştig uriaş, începu să se topească. Acum părea încruntat, 
preocupat, în timp ce gândea: 

„Dacă am înţeles bine cuvintele scăpate de duce, regina a 
răpit-o pe Flore!... De ce?... Ce vrea să facă cu ea?...” 


1 Jacques Bonhomme — nume generic dat oamenilor din popor în 
Franţa (N.T.) 


Îşi ridică fruntea şi în timp ce sprâncenele i se încruntau, 
ochii-i aruncau fulgere: 

„Ah! Nu cumva Isabeau este geloasă?... Şi pentru asta vrea 
să se debaraseze de Flore?... S-o asasineze, poate?... Da, Dar 
eu nu vreau să mi-o asasineze! Mai bine să-mi smulgă inima!” 

Reflectă câteva momente, după care, ridicând din umeri, 
îşi spuse: 

„Am început să bat câmpii... De ce ar întrebuința regina 
asemenea căi ocolite, atunci când poate acţiona la lumina 
zilei?... Nu, adevăratul pericol nu vine de acolo!... Vine din 
partea acelui Milon de Talazar, pe care nemernicul de Robin m- 
a asigurat că l-a ucis şi pe care, nu mai departe de ieri l-am 
văzut teafăr, alături de prietenul său, seniorul de Passavant. 
Acela-i adevăratul pericol, fiindcă... Flore îl iubeşte.” 

Scrâşni din dinţi pronunţând ultimele cuvinte. După care se 
miră singur: 

„Şi de ce ideea asta îmi este chiar atât de nesuferită?... De 
ce mă scoate din sărite?... Nu cumva sunt şi eu gelos?” 

Rămase pe gânduri, înspăimântat, după care se enervă: 

„Dar dacă sunt gelos, înseamnă că sunt...” 

Şi ideea care-i explodă în minte i se păru, fără îndoială, atât 
de extravagantă şi de nebunească încât nici nu îndrăzni s-o 
formuleze. Izbucni în râs: 

„Pe toţi dracii!... Ce nebunie!... Da, pe toţi dracii, am 
înnebunit!... Sunt nebun de legat!...” 

Păru că se mai calmează puţin. Dar nu putea sta locului. 
leşi din cabinet mormăind: 

„Ceea ce este sigur, este că acest Talazar trebuie să 
moară!... Cel puţin pentru liniştea mea. Oare ducele mă va 
putea scăpa de el?... Ei da! Acum câtva timp, Jean de Burgundia 
mi s-a părut destul de ghinionist în tot ce-a întreprins!...” 

O luase înspre partea palatului rezervată ceremoniilor 
oficiale. Zgomotul şi mulţimea îl deranjară. Atunci se îndreptă 
spre locul rezervat apartamentelor particulare ale ducelui. Din 
nefericire căzu tocmai în mijlocul gloatei dezlănţuite care-l 
vânau pe Passavant şi tovarăşii săi. 

Se afla acum într-un coridor strâmt, luminat slab de o 
ferestruică. Deodată auzi un zgomot de paşi repezi în spatele 


său. Şi avu intuiţia că cel ce se afla în urma sa nu era altul 
decât Passavant şi prietenii săi. 

Dintr-un salt se ascunse într-un colţ întunecat, bombănina: 

„ladul mi l-a trimis în cale!...” 

Avea asupra sa un pumnal cu lama scurtă şi lată, bine 
ascuţită. Culcat pe burtă pe dalele de piatră, cerceta cu privirile 
semiîntunericul culoarului. Văzând că nu s-a înşelat, rânji 
bucuros. 

In penumbră, târându-se ca o reptilă, se luă după fugari. 
Norocul îl favoriza: Talazar încheia coloana. 

Atunci când Talazar trecu prin dreptul său, jupân Mercerot 
se afla deja în picioare şi lovi cu putere. Atins în spate, tânărul 
căzu inert, cu faţa la pământ. 

Livid, jupân Mercerot simţi cum i se taie picioarele. Privi 
înspăimântat corpul întins nemişcat la picioarele sale, şi fu 
cuprins de o spaimă nebună, spaima ucigaşului rămas singur cu 
victima sa. 

Fugi ca un nebun uitând pumnalul de care tocmai se 
servise. Fugea la întâmplare, refăcând fără a-şi da seama 
drumul parcurs mai înainte. Nu se linişti decât atunci când se 
află la adăpostul cabinetului său. 

Slăbiciunea-i fu de altfel trecătoare fiindcă-şi reveni destul 
de repede şi se felicită: 

„lată ce înseamnă să acţionezi cu rapiditate. Cel mai bine 
este să-ţi rezolvi singur afacerile. Asta am spus-o mereu.” 

Dar după ce se felicită, se nelinişti: „De trei ori nerod ce 
sunt, înainte de a fugi, ar fi trebuit să mă asigur că-i mort de-a 
binelea!... Ce dracu' m-a apucat s-o iau aşa, la fugă?... Ferească 
Dumnezeu, nu mă mai recunosc.” Dar până la urmă se linişti: 

„Ei aş! Lovitura a fost destul de bună!... Probabil că acum e 
deja mort. Dacă nu, ducele nu va avea decât să-l culeagă de 
acolo şi atunci... Ei bine, m-am liniştit. De acum pot spune cu 
adevărat că seniorul Talazar e mort!” 

Şi ieşi din nou. 

Dar jupân Mercerot se înşela: Talazar nu era mort şi Jean 
de Burgundia nu mai avea de unde să-l ia. 

După ce se asigurase că soţul ei o luase într-adevăr pe 
pista falsă pe care i-o indicase, doamna de Giac reveni încă o 


dată în cabinetul ducelui. Ţinea să se asigure că cei pentru 
care-şi riscase viaţa ieşiseră teferi din bârlogul fiarei. 

O luă cu hotărire pe drumul secret. De la distanţă, în 
penumbră, zări un corp întins pe dale. Simţi cum i se opresc 
bătăile inimii, şi trebui să se oprească, pe jumătate sufocată, 
gemând şi suspinâna: 

— Mi l-au ucis!... 

Până la urmă reuşi să-şi stăpânească momentul de 
slăbiciune şi se târî cu greu spre corpul întins pe dale. Atunci îl 
recunoscu pe Talazar. 

Se aplecă asupra tânărului şi-l cercetă cu atenţie. 

— Trăieşte! exclamă ea, ridicându-se. 

Reflectă câteva secunde, după care luă o hotărîre rapidă. 

„Fie ce-o fi, gândi doamna de Giac, nu-l pot lăsa pe acest 
tânăr să moară fără a încerca să-l salvez!... De altfel, este 
prietenul lui...” 

O oră mai târziu, Milon de Talazar se afla într-o cameră 
mobilată cu un lux nemaivăzut, întins pe un pat moale. 

Se afla în camera doamnei de Giac care, singură, reuşise 
să-şi adune forţele şi să-l transporte pe rănit până acolo. Cu 
mâini experte îi spălase şi-i dezinfectase rana şi acum aplica un 
pansament care-l linişti imediat pe logodnicul Florei de 
Sombernon. 

Era camera în care doamna de Giac îl primea pe amantul 
său, ducele Jean de Burgundia, şi o alesese tocmai din această 
cauză. 

După ce se întrebă mult timp ce avea de făcut, doamna de 
Giac se ridică din fotoliu şi se aplecă din nou spre rănit. 

Cu ochii încă tulburi, Talazar o recunoscu. După ce-i 
condusese şi-i salvase, acum se mira că o vede aplecată asupra 
sa ca un înger salvator. Dar nu era mai puţin liniştit. Şi asta 
numai fiindcă-şi putea da seama la ce se expune salvându.-l. Îi 
adresă un surâs de recunoştinţă şi încercă să se ridice. 

Femeia înţelese ce-i trece prin minte şi din instinct găsi 
cuvintele care erau în stare să-l liniştească: 

— Nu vă fie teamă pentru mine, spuse ea, surâzându-i, 
nimeni nu vă va descoperi aici, deci nu risc nimic. Rana nu este 
mortală... Acuma trebuie să ies... pentru dumneata. Stai 


cuminte, stai liniştit până când mă întorc... revin cam peste 
două ore. 

După ce-i schimbă pansamentul, ieşi în grabă. 

Curând ajunse în dreptul locuinţei meşterului Gervais la a 
cărui uşă bătu. La început, bătrânul refuză s-o primească. Dar 
ea spuse că vine din partea reginei. Neliniştit, acesta se hotărî 
s-o primească. 

O recunoscu imediat, dar nu lăsă să se vadă nimic. 

Femeia îi debită o poveste pe care o ţesuse pe drum şi 
sfârşi prin a-i cere o licoare destul de puternică pentru a reda 
pentru o oră sau două puteri depline unui rănit. 

— Doamnă, spuse cu răceală meşterul Gervais, fiindcă 
Maiestatea Sa regina v-a vorbit despre mine şi v-a dat adresa 
mea cred că v-a spus, de asemenea, că nu mă mai ocup de aşa 
ceva. Mie imposibil să vă dau ceea ce-mi cereţi fiindcă nu mai 
am nici un medicament aici. Credeţi-mă, regret enorm, dar 
asta-i realitatea. 

In faţa acestei neînduplecări, ochii doamnei de Giac se 
umplură de lacrimi şi murmură tristă: 

— Ce durere pentru Passavant când va afla!... 

— Şi de ce seniorul de Passavant ar putea fi interesat de 
rănitul vostru? 

— E unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, mărturisi 
doamna de Giac, căreia nu-i scăpase emoția bătrânului şi acum 
credea că va reuşi să-l convingă. 

— Şi cum se numeşte acest prieten? întrebă meşterul 
Gervais fixând-o cu ochi strălucitori. 

— Milon de Talazar! spuse ea fără să se codească. 

— Ah! De ce n-aţi spus-o de la început. Dacă vreţi cu 
adevărat să-l salvez pe prietenul lui Passavant, trebuie să-mi 
spuneţi tot adevărul, doamnă... Fiindcă nu cred nici un cuvânt 
din istoria pe care mi-aţi spus-o. 

In timp ce aceasta vorbea, meşterul Gervais, atent, îşi 
spunea: 

„Doamna de Giac e serios îndrăgostită de seniorul de 
Passavant dacă e în stare să-şi trădeze atât soţul cât şi 
amantul. Hai, fie, pe amant îl trădează de multă vreme. Dar 
soţul... Asta-i o noutate, şi-i poate fi mortală, fiindcă seniorul de 
Giac nu-i un om care să se lase tras pe sfoară şi nici nu se lasă 


orbit decât în faţa capetelor încoronate... Nu contează, bine că 
ştiu pe ce contez.” 

Când doamna de Giac sfârşi de povestit, meşterul Gervais 
scoase din dulăpior două flacoane mici şi o oală destul de mare. 

— Trebuie să văd rănitul, spuse el. Puteţi să mă introduceţi 
în palatul de Burgundia?... Să mă introduceţi şi să mă scoateţi? 
şi asta fără ca nimeni să mă vadă şi să mă recunoască? 

Doamna de Giac se gândi o secundă: 

— Veniţi, spuse ea cu hotărîre. 

Şi meşterul Gervais o urmă. 

În mai puţin de o oră se aflau la căpătâiul lui Talazar. Dintr- 
o singură privire, meşterul Gervais îşi dădu seama de situaţie. 

— Aţi avut noroc, spuse el cu un suriîs de satisfacţie. Câţiva 
milimetri mai la dreapta, şi aţi fi fost mort. In cincisprezece zile 
nici nu veţi mai şti că aţi fost rănit. 

Refăcu pansamentul doamnei de Giac adăugând şi câteva 
picături din cel mai mic din cele două flacoane. După ce-i dădu 
să bea o linguriţă din cel de-al doilea flacon, recomandă: 

— Din două în două ore câte o linguriţă. De asemenea, şi 
pansamentul trebuie schimbat din două în două ore. Mâine 
dimineaţă, rănitul va putea fi capabil de efortul pe care i-l 
cereti. 

Meşterul Gervais şi doamna de Giac mai discutară câteva 
clipe în şoaptă. După care bătrânul savant se retrase, condus 
de amanta ducelui de Burgundia. 

A doua zi dimineaţa, doamna de Giac ieşi din palat pe la 
ora zece. Trecu fără să se ferească prin toate sălile, coridoarele 
şi anticamerele întâlnite în cale, care la această oră erau pline 
du curteni, gărzi şi ofiţeri. Şi nimeni nu dădu atenţie tinerei 
servitoare care mergea în urma sa, plecându-şi fruntea cu 
timiditate. 

În curte, urmată de servitoare, doamna de Giac urcă în 
litiera care le aştepta. Litiera ieşi din palat şi după ce merse 
câtva timp, se opri un moment în strada Comte-d'Artois. În 
învălmăşeala străzii, nimeni nu observă cum timida servitoare a 
doamnei de Giac coboară din litiera acesteia pentru a se urca în 
altă litieră. 

Şi litiera doamnei de Giac îşi urmă drumul spre strada 
Saint- Antoine. 


Cealaltă litieră traversă podul şi se opri în faţa casei 
meşterului Gervais. 

Bătrânul savant ieşi imediat şi ajută să coboare din litieră 
un tânăr cavaler palid ca un mort şi care abia mergea. După 
cum aţi înţeles, nu era altul decât Milon de Talazar, care jucase 
rolul servitoarei. 

Zece minute după plecarea din palat a doamnei de Giac, 
soţul său intră în camera cu pricina, în care niciodată până 
atunci nu mai intrase. Părea neliniştit, agitat. 

Cercetă camera cu cea mai mare atenţie. | se păru în 
perfectă ordine şi ce era şi mai convingător, părea că nimeni nu 
intrase acolo de multă vreme. 

Şi totuşi seniorul de Giac nu pleca, încăpăţânându-se să 
scotocească la nesfârşit. Negăsind ceea ce căuta, bătu furios 
din picior: 

„Nimic!... Şi totuşi cred că nu m-am înşelat!... Trebuie să 
fie ceva, pentru Dumnezeu!” _ 

Cu toate acestea, nu părăsea camera. Inţepenit în mijlocul 
ei, adulmecă în aer. 

„Ce dracu' e cu mirosul ăsta?” îşi spuse el. 

Ochii-i fixară patul şi izbucni într-un râs înfricoşător: 

„Pe Dumnezeu! Asta miroase a trădare!...” 

Şi de această dată se hotărî să iasă, scrâşnind: 

„Cu atât mai rău pentru ea!...” 

Cinci minute mai târziu, surâzător, amabil, făcea curte unei 
blonde, contesa de Tonnere. Frumoasa blondă, descoperind un 
şir de dinţi ca nişte mărgăritare, îi replică: 

— Vă pierdeţi timpul, seniore de Giac. Unei văduve ca mine 
nu trebuie să-i vorbiţi decât de căsătorie. 

Şi de Giac cu un surâs şi o intonaţie echivocă: 

— Asta nu ţine, contesă... Nu am nici o plăcere pentru 
văduvie. 

— Slavă Domnului!... Ar trebui să aşteptaţi prea mult. 
Doamna de Giac e sănătoasă, Dumnezeu s-o ţină. 

— Greşeală, contesă. Nu trebuie să te iei după aparenţe. 
Adevărul este că doamna de Giac este atinsă de o boală care nu 
iartă. Cred că nu mai are mult de trăit. 

Şi blonda văduvă, privindu-l drept în ochi, îi spuse 
suspinând: 


— Asta-i cu totul altceva... Ei bine!... Vom relua discuţia... 
mai târziu. 

— Cât de curând, promise de Giac cu o voce sinistră şi 
tăioasă ca o condamnare. 


XLIV.TATĂL JEFUITORILOR 


Deci, Milon de Talazar se afla în strada Gaillart, la meşterul 
Gervais care se instalase la căpătâiul său şi nemaipărăsindu-l 
nici un moment, deoarece starea i se agravase brusc. Bătrânul 
savant nu era prea neliniştit de această agravare deoarece se 
aşteptase ca ea să apară în urma efortului pe care tânărul 
trebuise să-l facă. 

Întenţia lui era să-l anunţe pe Passavant, dar cum starea 
bolnavului nu-i permitea să-l părăsească nici un minut 
renunţase, spunându-şi: 

„Mai înainte de toate trebuie să-l scap de pericol. Nu face 
nimic dacă se mai întârzie puţin.” 

Dar meşterul Gervais se înşela. Această întârziere avea o 
importanţă mult mai mare decât bănuia el, deoarece în acest 
timp Passavant îşi căuta tânărul prieten pentru care simţea o 
dragoste frăţească. Şi era normal să-l caute în împrejurimile 
palatului de Burgundia. Ba mai mult, deja începuse să se 
gândească la o nouă intrare în palat unde bănuia că Talazar 
rămăsese, împiedicat fiind să iasă. 

Cititorul nu s-ar mira prea mult dacă i-am spune că în 
timpul cercetărilor pe care Passavant le făcea în plină zi, acesta 
nu-şi lua altă măsură de precauţie decât aceea de a se înfăşură 
în manta. Dar cum zilele erau foarte călduroase, i se întâmpla 
deseori să o scoată şi s-o pună sub braţ. Aşa că degeaba o mai 
căra cu el. 

Ori, trebuie să spunem că incredibilul ghinion al lui Jean de 
Burgundia a cărui veste se dusese în tot Parisul, făcea un 
zgomot teribil şi produsese o vie emoție în rândul orăşenilor. 


Numele lui Passavant, Talazar, Robin şi Brancaillon erau acum 
pe toate buzele. Şi erau însoţite de blesteme şi de insulte 
furioase. Toate acestea arătau cât de duşmăniţi erau de popor. 

În această duşmănie se afla intervenţia reginei. 

Prin grija sa, povestea evenimentelor de la turnul de Ganne 
circulase din gură în gură în tot Parisul. Numai că aceste 
evenimente erau povestite aşa cum îi convenise ei. 

Aşa încât binefăcătoarea pace atât de dorită de întreg 
poporul copleşit de necazuri, era mult amânată datorită acestor 
trădători. 

Şi iată cum reuşise Isabeau să pună pe urma celor patru 
îndrăzneţi care-i stăteau în cale, întreg poporul Parisului. 

Se poate înţelege astfel la ce pericol înfricoşător se 
expunea Passavant arătându-şi faţa descoperită în mijlocul 
mulţimii în care fiecare individ era un duşman necunoscut. 

Sigur că dacă meşterul Gervais ar fi cunoscut toate aceste 
lucruri, ar fi părăsit totul pentru a-l avertiza pe Passavant. Dar 
meşterul Gervais de două zile nici nu ieşise din casă, 
nepărăsind patul în care zăcea de Talazar. 

Aşa se scurseră câteva zile. 

Într-o dimineaţă pe când trecea prin faţa abatorului aflat la 
intrarea străzii Saint-Denis, aproape de Grand Châtelet, fu oprit 
de o mulţime de oameni adunată acolo. Precedat de un herald 
cu trompeta sprijinită pe şold, încadrat de patru sergenţi, 
crainicul oraşului, pe cal, având în mâini un pergament 
desfăşurat, citea cu o voce monotonă, fiind ascultat într-o 
tăcere religioasă. 

Şi iată ce spunea crainicul în acel moment: 

„... Tuturor celor prezenţi aici, somându-i să repete şi 
celorlalţi ca toată lumea să afle, le aducem la cunoştinţă: 

În primul rând, că nobilul Hardy, cavaler de Passavant; 
nobilul Milon, baron de Talazar; Robin, poreclit şi Şmecherul şi 
Brancaillon, scutieri ai mai sus-numiţilor, sunt declaraţi aţâţători 
la dezordine, trădători şi rebeli; 

În al doilea rând, se cere şi se ordonă fiecărui supus 
credincios al regelui să-i prindă morţi sau vii; 

În al treilea rând, este interzis, sub pedeapsa cu moartea, 
de a li se oferi adăpost, hrană sau îngrijire; 


În al patrulea rând, cel care află locul în care se ascund, e 
obligat să-i denunte, altfel va fi tras pe roată în piaţa publică. 

Facem cunoscut că s-a promis suma de: 

Cinci mii de scuzi de aur celui care-l va preda viu sau mort 
pe seniorul de Passavant; 

O mie de scuzi de aur celui care-l va preda viu sau mort pe 
seniorul de Talazar. 

Cinci sute de scuzi de aur celui care-l va preda viu sau mort 
pe sus-numitul Robin, poreclit şi Şmecherul. 

Cinci sute de scuzi de aur celui care-l va preda viu sau mort 
pe Brancaillon. 

Puțin palid, cu mustaţa zbârlită, privind fix, Passavant 
ascultase până la capăt. 

— Drace! făcu el cu un aer încântat, cinci mii de scuzi de 
aur!... E o sumă uriaşă şi mi-ar conveni de minune s-o văd în 
buzunarul meu!... Dacă l-aş cunoaşte pe acest Passavant... 

Omul căruia i se adresase putea să aibă în jur de patruzeci 
de ani. Era îmbrăcat ca un târgoveţ oarecare şi avea o faţă 
slabă, osoasă, acoperită cu o barbă încâlcită. Ochii-i luceau şi 
atunci când deschidea gura, lăsa să se vadă nişte dinţi ascuţiţi, 
ca de lup. Pe faţă i se citea o hotărîre sălbatică din care nu 
lipsea o oarecare măreție. 

— Mi se pare, spuse acesta cu o voce aspră, dar în şoaptă, 
mi se pare că totuşi îl cunoaşteţi destul de bine. 

Passavant tresări şi mâna i se îndreptă binişor spre 
mânerul pumnalului. In acelaşi timp privea cu insistenţă figura 
pe care până atunci abia i-o observase. Nu-şi termină gestul 
când un surâs, puţin emoţionat, îi apăru pe buze. 

Omul continuă, aţintindu-l cu privirea. 

— Eu îl cunosc foarte bine. Şi nu l-aş preda nici pentru o 
sumă de o mie de ori mai mare. Nu vă spun de ce... fiindcă 
după surâsul vostru văd că m-aţi recunoscut. 

Şi tot în şoaptă: 

— Urmaţi-mă, seniore de Passavant, trebuie să vă vorbesc. 

Şi fără să verifice dacă este urmat sau nu, fără să se 
grăbească, fluierând o melodie ciudată, se îndreptă spre strada 
Serpente, cea mai apropiată stradă. 

Passavant îl urma la câţiva paşi, cu o figură indiferentă. 


Şi, lucru ciudat, în spatele lor, din grupul celor ce 
ascultaseră pe crainic se desprinseră mai mulţi oameni care 
lăsau de înţeles că nu se cunosc între ei, discutând despre 
anunţul pe care tocmai îl auziseră. Aceste grupuri, ca din 
întâmplare, o luară tocmai pe strada Serpente. Unele dintre 
grupuri îi depăşiră şi merseră până în colţul străzii Vieille- 
Harangerie care întretăia strada Serpente. 

Aşa încât atunci când individul, pe care Passavant îl urma, 
se opri în mijlocul răspântiei, se văzură înconjurați de acele 
grupuri care rămăseseră pe loc. Erau cam douăzeci de vlăjgani 
care, în ciuda aerului lor paşnic, păreau destul de hotăriţi la 
orice. 

Passavant remarcase manevra. Nu păru absolut deloc 
neliniştit şi fără ca nimeni să-şi dea seama dacă glumeşte ori 
vorbeşte serios, îl felicită: 

— Complimentele mele, jupân Polifer. Domnii Jefuitori, 
după cum văd (şi-i arătă din priviri grupurile răspândite în jur), 
ştiu să vă păzească mai ceva ca pe un rege. 

— Şi nu-i normal, spuse acesta, nu le sunt eu tatăl? 

Cum nu voia să lungească prea mult discuţia, o tăie scurt şi 
cu o bruscheţe afectată, începu: 

— Seniore de Passavant, pe capul vostru s-a pus un 
premiu... ca şi pe al meu, de altfel... numai că-i ceva mai mare, 
mult mai mare, şi este drept, fiindcă valoraţi mai mult ca mine. 
Acum fiţi sigur că întreg Parisul, atras de suma aceasta uriaşă, 
va porni la vânătoare... şi voi veţi fi vânatul urmărit. V-aţi gândit 
să vă găsiţi un loc unde v-aţi putea adăposti în linişte oasele 
obosite după lungi ore de urmărire înverşunată, timp în care aţi 
reuşit să vă descoperiţi urmăritorii? 

Passavant îl urmărise cu atenţie încordată: 

— Ei! făcu el, surâzând uşor, adăpostul l-am găsit eu, dar 
nu-mi dau seama cât de sigur este. 

— Foarte bine! făcu Polifer cu aceeaşi bruscheţe, vă ofer eu 
acest adăpost sigur. 

Şi cum Passavant încerca să schiţeze un gest, Tatăl 
Jefuitorilor se grăbi să continue: 

— Liniştiţi-vă. Mi-aţi spus odinioară că deviza voastră este: 
„Nimic pentru nimic.” E mult de atunci, şi după cum vedeţi, n- 
am uitat... 


— Şi unde se află adăpostul? întrebă cu blândeţe 
Passavant. 

— În strada Saint-Martin, la palatul Passavant pe care mi l- 
aţi vândut la 25 noiembrie 1407 şi pe care vi-l închiriez în 
întregime. 

— Aşa este, ţin minte că v-am vândut atunci palatul meu. 
De altfel l-aţi plătit cu sângele vostru şi al tovarăşilor voştri. ŞI 
acest sânge l-aţi vărsat cu nepăsare pentru a mă lăsa pe mine 
să trec peste corpul burgunzilor care încercau să mă împiedice 
să ajung la palatul Saint-Pol, unde eram aşteptat. 

Şi ridicându-şi capul, rosti cu voce blândă: 

— Accept. 

Un fulger de bucurie ilumină preţ de o secundă figura 
întunecată a Tatălui Jefuitorilor. Se scotoci în buzunar şi scoase 
o cheie pe care i-o întinse cavalerului. 

— Când veţi socoti de cuviinţă, vă puteţi duce la palatul 
vostru pe care-l veţi găsi pregătit să vă primească. Nu trebuie 
să vă temeţi de nici o trădare. Înainte de a pleca, lăsaţi pe o 
masă suma pe care o veţi socoti de cuviinţă, aşa încât vom fi 
mulţumiţi cu toţii. Adio, seniore de Passavant. 

— Un moment, făcu Passavant, cu un aer grav. V-am spus 
odinioară — şi cred că vă amintiţi, voi, care aveţi o memorie 
atât de bună — v-am spus că drumurile noastre sunt diferite. 
Astăzi, acum, vă spun: lată mâna mea, Polifer, e mâna unui 
cavaler cinstit, şi nu o întind oricui. 

Polifer avu o ezitare uşoară. Oricât de stăpân pe sine ar fi 
părut, acest gest simplu îl ului şi nici nu încercă să-şi ascundă 
emoția. În cele din urmă se hotărî şi prinse în mâna sa 
butucănoasă mâna fină a cavalerului şi, în timp ce i-o strângea 
cu forţă, îi spuse: 

— Dacă m-aţi cunoaşte mai bine, aţi şti că nu sunt nedemn 
de marea onoare pe care mi-o faceţi. 

— Vă cunosc chiar mai bine decât credeţi, surâse 
Passavant. 

Îşi strecură nepăsător cheia în buzunar, făcu stânga- 
mprejur şi o luă înspre strada Male-Parole. 

Polifer rămase nemişcat pe loc, privind în urma cavalerului 
care se îndepărta nepăsător. Nu făcu nici o mişcare şi nici nu 
privi în jurul său. Numai că începu să fluiere o altă melodie 


decât aceea pe care o fluierase atunci când îl rugase pe 
Passavant să-l urmeze. 

Se pare că această melodie era un semnal pe care cei 
cărora le era adresat îl înţeleseseră perfect, deoarece trei dintre 
jefuitori se desprinseră din numeroasele grupuri şi o luară pe 
urma cavalerului, nepierzându-l o clipă din ochi. 

Ceilalţi, care — după cum spusese Passavant — îşi păzeau 
atât de bine şeful, se răspândiră unul după altul fără a mai le 
păsa de nimic. 

Polifer rămase singur în mijlocul răspântiei. Îşi reveni cu 
greu din visele ce-l cuprinseseră şi-şi ridică mâna dreaptă — 
mână pe care i-o prinsese Passavant — privind-o câteva clipe cu 
o expresie ciudată. Apoi, ridicând din umeri, plecă şi el, la 
rândul său, cu paşi repezi. 

Intră într-o cârciumă din strada Troussevache, alegându-şi 
ungherul cel mai întunecat, unde rămase întreaga zi. Nimeni nu 
veni să-i tulbure gândurile, şi asta numai din cauză că stăpânul 
localului, având aerul că puţin îi pasă de el, veghea totuşi 
asupra lui cu cea mai mare atenţie şi reuşi să aranjeze lucrurile 
în aşa fel încât nimeni nu se apropie prea mult de masa sa. 

Pe la orele patru după amiază, unul din cei trei jefuitori 
care o luaseră pe urmele lui Passavant, intră în cârciumă şi se 
aşeză în faţa şefului său. 

Şi în timp ce, aplecat peste masă, îi vorbea în şoaptă, 
figura întunecată a lui Polifer se lumină de un zâmbet satisfăcut. 


CUPRINS 


I.Negustorul 

II. Omul cu obrazul însângerat. 

III. Întâlniri 

IV. Isabeau atacă 

V. Înecaţi-i pe Armagnac! 

VI. Cucerirea castelului Gaillard 

VII. În care se vede cum Sacrament execută 
ordinele reginei Isabeau 

VIII. La jupân Mercerot 

IX. Arestarea 

X. Regele Nebun 

XI. Revanşa reginei Isabeau 

XII. Robin Şmecherul 

XIII. Mortul care nu moare 

XIV. Scutierul lui Milon de Talazar 

XV. Contesa de Sombernon 

XVI. Mamă şi fiică 

XVII. Negustorul acţionează 

XVIII. Câteva explicaţii retrospective 

XIX. Aventurierul breton 

XX. O pereche pe cinste 

XXI. Spânzurarea lui Robin Şmecherul 

XXII. Jupân Mercerot se trezeşte 

XXIII. Misiunea 


XXIV. Drumul spre Melun 151 
XXV. Pădurea Senart 
XXVI. In gura leului 164 


XXVII. Simonne 
XXVIII. De Giac acţionează 


17 


XXIX. Milionele Delfinului 185 


XXX. In drum spre Turnul de Ganne 191 
XXXI. Răpirea Delfinului 200 
XXXII. Revanşa lui Robin 211 
XXXIII. Malâtre se supune 217 
XXXIV. Turnul de Ganne 223 
XXXV. Triplă execuţie 230 
XXXVI. Mama începe să caute 243 
XXXVII. Isabeau găseşte 251 
XXXVIII.Meşterul Gervais pregăteşte evenimentele 260 
XXXIX. Isabeau îşi ţese plasa 265 
XL. La palatul de Burgundia 273 
XLI. Passavant îşi ţine promisiunea 279 
XLII. Urmărirea 285 
XLIII. Doamna de Giac 291 
ILIV. Tatăl Jefuitorilor 300 


Dat la cules 12.09.93. Bun de tipar 17.09.93. Apărut 1993. 
Format 84x108/32. Coli editoriale 24.2. Coli de tipar 12. Tirajul 
25 000. Editura ANVIMA, Bucureşti, str. ing. Zablovski 75 sector 

1. Cod 78189. 
Editura SARMIS, Chişinău, str. Lev Tolstoi 70 Tipografia 
editura “Universul”, or. Chişinău, str. Vlaicu Pîrcălab, 45. Com. 
3821