Michel Zevaco — Curtea Miracolelor

MICHEL ZEVACO 


MICHEL ZEVACO 


CURIEA MIRACOLELOR 


CUPRINS: 

1 CERŞETORI ŞI HAIMANALE 3 

II O VICTORIE A LUI FRANCOIS 1 16 

III GYPSIE 20 

IV BEATRIX 36 

V DOMNUL FLEURIAL 41 

VI RECOMPENSA LUI ALAIS LE MAHU 50 

VII TESTAMENTUL LUI ETIENNE DOLET 63 

VIII FONTAINEBLEAU 70 

IX UN CURIER DIN PARIS 80 

X CONDAMNAREA LUI DOLET 91 

XI LOCUL ÎN CARE A FOST ÎNĂLŢAT RUGUL 96 

XII PIAŢA MAUBERT 99 

XIII DUPĂ CE TOTUL S-A SFÂRŞIT 105 

XIV ŢIGANCA 108 

XV CONTELE DE MONCLAR 114 

XVI FIUL MARELUI MAGISTRAT 119 

XVII STĂPÂNUL CEL MARE 133 

XVIII MAMA LUI GILLETTE 146 

XIX O NOUĂ APARIȚIE A FRATELUI THIBAUT ŞI A 
FRATELUI LUBIN 157 

XX SPÂNZURĂTOAREA DIN STRADA TRAHOIR 163 

XXI JUPANUL LEDOUX 167 

XXII STRADA SAINT-ANTOINE 177 

XXIII CĂLĂTORIA LUI LOYOLA 186 

XXIV NEBUNUL 198 

XXV FRUMOASA DOAMNĂ FERRON 208 

XXVI TRECEAU DOI CĂLĂREŢI 220 

XXVII O MAMĂ BATE DRUMURILE 230 

XXVIII FIICA LUI MARGENTINE 238 

XXIX VÂNĂTOAREA REGALĂ 247 


XXX CONSEMNUL REGELUI 258 
XXXI LA HANUL CAROL CEL MARE 272 
XXXII PAVILIONUL GĂRZILOR 284 

XXXIII JARNAC ŞI LA CHÂTAIGNERAIE 293 
XXXIV CAMERA NELOCUITĂ 307 

XXXV DISPOZITIV DE LUPTĂ 322 

XXXVI DELIRUL PATIMILOR AMOROASE 330 
XXXVII BĂUTURA MIRACULOASĂ 342 
XXXVIII O SEARĂ DE PRIMĂVARĂ 352 

XXXIX UN DAR DE VIAŢĂ 367 

XL O ZI DE VARĂ 370 

XLI RAMBOUILLET 375 


I CERŞETORI ŞI HAIMANALE. 

Despre epocă pe care încercăm s-o schiţăm cu ajutorul 
caracterelor personajelor şi a întâmplărilor posibile atunci - 
schiţă palidă fără îndoială - aşadar la acea vreme, afacerile 
publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură 
decât în ziua de azi. 

Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg şi filosofic al 
cuvântului; cât priveşte libertatea socială şi politică, se afla 
în stadiul de vis în rândul câtorva minţi care îşi devansau 
contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea 
mai multă independenţă în atitudinea generală, mai puţină 
stinghereală în amănuntele mărunte ale vieţii. Erau 
inchizitori care încropeau ruguri; dar nu şi agenţi care 
încropeau contravenţii. Contravenţia reprezintă iadul 
modern. 

Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai faţă de 
cealaltă pedeapsă. 

După cum spuneam, exista mai puţin mister în afacerile 
publice. Azi o acţiune a poliţiei, o razie, să zicem, rămâne 
un secret până la declanşarea ei. 


Cerşetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toţii la curent 
cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de 
mare amploare pusă la punct de Monclar şi inspirată de 
Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se ştia printre 
cerşetori era ziua în care ar avea loc atacul. 

Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susţină un 
adevărat asediu. 

Regele Argotului - milogul de Tricot - a răspândit cu multă 
abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită 
sfaturilor lui Manfred şi ale lui Lanthenay, se acţionase ca şi 
cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească. 

Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, şi s-au baricadat 
temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor. 

Mai întâi, 'Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-şi 
lua în serios rolul de general de armată. 

În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po 
străzile ce se învecinau cu marele cadrilater. 

Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de- 
ai lui şi fiecăruia îi dăduse drept poruncă: 

— Nu spuneţi nimic, şi lăsaţi-i să treacă pe oricare! După 
aceste câteva explicaţii date, să ne întoarcem la Ragastens. 

Cavalerul şi Spadacape s-au îndepărtat cu iuţeală de 
strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum 
către Curtea Miracolelor. 

Ragastens era îngrijorat. 

Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred. 

Or, el s-a lovit de dificultăţi atât de ciudate de fiecare dată 
când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât îşi pierduse 
speranţa să mai poată pătrunde acolo. 

— Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i 
mustață, ştiţi la ce mă gândeam când ne aflam închişi în 
pivniţa din casa de lângă Tuileries? 

— Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui. 

— Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre 
soldaţi, i-ar fi fost sete, şi ar fi vrut să bea vin din butoiul cu 
pricina... 


— Ghicesc urmarea: am fi fost obligaţi să ne încăierăm. 
Dar pentru ce această reţinere? 

— De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e 
sete sunt capabili de orice, chiar să nu ţină seamă de un 
ordin. 

— Înţeleg unde baţi. Condamnabilă metodă! Am încercat- 
0... Nu, eu am o altă idee care poate va reuşi. Să mergem... 

Grăbiră pasul. 

Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o 
reţea foarte încurcată în jurul domeniului cerşetorilor. 

Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerşetor 
care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar 
din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopţii, imperiul 
Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către 
Monclar. 

Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit. 

Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica 
o baricadă formată din bârne şi butoaie. 

— Aha! gândi el, se pare că oamenii noştri s-au pus în 
gardă! Aici vom fi opriţi. 

Se apropie de baricadă. 

Un om se ivi în apropierea sa. 

— Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viaţa 
voastră a tuturor. 

— Sunteţi de la curte? spuse omul. Treceţi. Era una din 
santinelele lui Tricot. 

Şi trecu la iuţeală peste obstacolele adunate în acest loc. 
Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară 
uşurinţă care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în 
care mai mult ca niciodată suspiciunile cerşetorilor 
trebuiau să fie treze. Ragastens îşi continuă drumul. 

Şi avu o emoție puternică atunci când a zărit la capătul 
stradelei o piaţă vastă luminată de focuri. 

Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. 
Se opri mai întâi pentru a se orienta, şi să arunce o privire 
asupra spectacolului ciudat ce se desfăşura în jurul lui. 


Cinci sau şase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări 
mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt 
alunga fumul, şi atunci flăcările luminau cu reflexe roşii 
casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu 
pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau nişte 
ochi saşii imobili. 

În jurul fiecărui foc mişuna o adevărată mulţime. 

Se aflau mese de lemn aşezate aproape de focuri. 

În jurul acestor mese, oameni cu feţe sinistre, femei cu 
chipuri obosite cântau cu voce dogită şi goleau paharele din 
cositor pe măsura ce dezmăţatele le umpleau cu vin. 

Alţii aşezaţi pe pământul înmuiat, lustruiau săbii lungi ori 
ascuţeau pumnale. 

Câţiva încărcau archebuzele. 

Ragastens şi Spadacape treceau prin mijlocul acestor 
grupuri fără ca vreunul din ei să pară că le dă atenţie. 

Într-adevăr din moment ce se aflau aici, însemna că 
făcuseră dovada unor motive temeinice faţă de santinele. 

Se ştia că Tricot nu glumea cu consemnul. 

Într-o zi o santinelă a fost spânzurată din ordinul său 
pentru că a lăsat să treacă un necredincios, adică unul care 
nu făcea de loc parte din marea confrerie a cerşetorilor şi 
hoţilor. 

Deci, erau încredinţaţi pe deplin. 

Ragastens examina cu luare-aminte, grupurile bizare ce 
alcătuiau, la lumina focurilor, o adunare fantastică. 

Încerca să recunoască printre aceste figuri sumbre, 
printre înfăţişările acestea sălbatice, chipul luminos şi 
surâzător al tânărului pe care îl salvase din osuarul de la 
Montfaucon. 

Dar ar reuşi să-l recunoască, dacă l-ar vedea? 

Inima îi bătea puternic pe când îşi continua căutările. În 
centrul pieţei, un grup mai numeros şi mai interesant îi 
atrase atenţia. Şi grupul acesta, compus din două până la 
trei sute de oameni, părea să asculte cu atenţie pe cineva 
care vorbea. 


Oamenii aceştia erau bine înarmaţi. 

Cea mai mare parte din ei purtau cuirase. Constituiau de 
fapt adevărata armată de la Curtea Miracolelor. 

Ragastens se apropie, se strecură printre rânduri dese şi 
izbuti să ajungă pe lângă cei din faţă. În mijlocul grupului, 
într-un spaţiu destul de larg lăsat liber, se înălța un fel de 
eşafod construit din scânduri aşezate pe butoaie goale. Pe 
eşafod se afla un scaun, iar pe scaun un bărbat aşezat 
vorbea cu voce destul de tare ca să fie auzit de întreg 
grupul. 

Ragastens îl recunoscu deândată. 

Omul acesta era Tricot. 

Era îmbrăcat tot în zdrenţe de cerşetor, dar înfăţişarea sa 
renunţase la expresia de adâncă umilinţă, de timitate 
temătoare pe care şi-o însuşea ca pe o mască. 

Există pe chipul său un fel de tărie sălbatică şi răutate 
şireată ce se îmbinau pentru a-i da un caracter aproape 
nedefinit. 

Aşezat pe scaunul său de lemn, luminat din când în când 
de valuri de lumină puternică, în timp ce în alte clipe părea 
să dispară în întuneric, cu mâinile puternic sprijinite pe 
genunchi, vorbea fără să gesticuleze, cu o voce răguşită, 
puternică, dar egală, fără izbucniri. 

Din liniştea ce domnea în jurul lui, Ragastens ghicise de 
câtă autoritate se bucura tâlharul. 

În apropiere de eşafod, câţiva oameni aşteptau, poate să 
vorbească, la rândul lor la acest gen de adunare a 
notabililor; căci la Curtea Miracolelor ca în orice alt loc, se 
regăsea o ierarhie socială, atenuată e adevărat de către 
independenţa de care fiecare dintre membrii confreriei 
puteau s-o pretindă. 

— Mă rezum, spunea Tricot, dând gata un hering început 
de câteva minute. Nu ne vor ataca; nu vor îndrăzni! Avem 
privilegii consfinţite de datina mai multor secole; mai mult 
încă, suntem puternici! Aşadar, zic că nu avem a ne teme de 
nimic. Dar dacă este imposibil ca marele magistrat să-şi fi 


pierdut de tot prudenţa până acolo încât să rişte un atac 
violent împotriva regatului Argotului, tot aşa să înţelegeţi că 
nu trebuie să vă dedaţi la provocări periculoase. Propun 
deci ca baricadele care sunt un fel de insultă inutilă 
adresată marelui magistrat, să fie deîndată distruse, şi că 
fiecare să depună armele şi să se ducă să doarmă liniştit. 

Am hotărât. 

Un murmur aprobator circulă printre rândurile 
cerşetorilor, dar putea fi şi murmurul lupilor adunaţi, cu 
alte cuvinte se poate presupune că se auzi un bombănit pe 
care şi un profan ar fi putut să-l ia drept expresia 
nemulțumirii şi nu a încuviinţării. 

O voce tânără şi puternică domină dintr-o dată freamătul. 

— Fraţilor, spunea vocea, bunul Tricot se înşeală. Jur că 
veţi îi atacați în curând. Din contră propun să întărim 
baricadele. 

Ragastens fu zguduit de o tresărire profundă. 
Recunoscuse vocea! 

Se înălţă în vârful picioarelor şi văzu un bărbat tânăr care 
stătea sprijinit în sabia sa şi vorbea lângă şafod. Era 
Manfred. 

Inima cavalerului începu să bată cu putere. 

Nu! nu era posibil ca această înfăţişare sinceră, deschisă şi 
îndrăzneață să fie chipul banditului pe care Tricot îl 
zugrăvise acasă la Monclar. 

Eleganţa atitudinii sale, fineţea zâmbetului său, vigoarea 
cutezanţei sale se opuneau raportului cerşetorului, 
ticălosului ce-i trădase pe ai săi, devenit agent al marelui 
magistrat. 

Mânat de un elan irezistibil, Ragastens se repezi în acel 
spaţiu liber şi se opri în faţa lui Manfred. 

A fost o clipă de tăcere şi stupoare cauzată de acest 
incident. Văzând doi oameni înarmaţi năvălind către 
Ragastens, Manfred încruntase sprâncenele. Avea să strige 
„Trădare!” când cavalerul îi spuse cu vioiciune: 

— Amintiţi-vă de Montfaucon şi de osuarul său! 


— Cavalerul de Ragastens! strigă Manfred într-o izbucnire 
de bucurie. În sfârşit, vă întâlnesc, domnule! În sfârşit pot 
să vă mulţumesc! 

Şi întinse mâinile către Ragastens care le strânse cu o 
emoție de nedescris. 

Mii de gânduri se învălmăşeau în mintea cavalerului. Mii 
de cuvinte se doreau spuse în acelaşi timp. Voia să-i 
vorbească de Beatrix, de Gillette, de el însuşi, despre Italia, 
să-i pună întrebări pe care ardea de nerăbdare să i le 
adreseze. 

Dar mai înainte de toate trebuia salvată situaţia. 

— Domnule, spuse el, înainte de toate, daţi ordin să fie 
schimbate pe dată chiar, toate santinelele. 

— De ce asta? 

— Dacă am putut trece fără cea mai mică dificultate, 
înseamnă că şi ceilalţi vor putea trece nestingheriţi... 

— Aveţi dreptate. Suntem trădaţi! 

Spuse câteva cuvinte lui Lanthenay care plecă de îndată. 

Totuşi, incidentul provocase o vie curiozitate printre 
cerşetori care, mai întâi hotărâți să se năpustească asupra 
celor doi străini, se liniştiră văzând atitudinea lui Manfred. 

Tricot, aşezat la mijlocul eşafodului, nu putea să-l vadă pe 
cavaler. 

De altminteri nu dădu nici o atenţie agitaţiei ce se 
manifesta printre cerşetori. 

Şi, în timp ce Ragastens şi Manfred schimbau cu aprindere 
câteva cuvinte, regele Argotului reîncepea să vorbească 
pentru a-i convinge pe cerşetori. 

— Fratele nostru Manfred este cel care se înşeală, spuse 
el. Ştiu cu siguranţă că marele magistrat nu are nici o 
intenţie rea contra noastră. 

— Aşadar chiar el ţi-a spus-o! strigă Manfred cu o voce 
puternică. 

Ina acelaşi timp, escaladă eşafodul şi se îndreptă către 
Tricot. 

Acesta fremăta de furie. 


— Insulţi pe regele Argotului! ai să fii imediat judecat! 

O linişte de gheaţă se abătu peste grupul cerşetorilor. Cei 
ce beau în apropierea focurilor, văzând că se petrece ceva 
nefiresc în consiliu, se apropiară, şi, într-o clipă, se aflară 
mai mult de două mii de cerşetori şi dezmăţate în jurul 
eşafodului. 

— Tu vei fi judecat! replică Manfred. Fraţilor îl acuz pe 
Tricot de trădare. Îl acuz de a se fi vândut marelui 
magistrat. Îl acuz de a se fi înţeles cu cel care ne vrea 
pieirea... 

— E fals! urlă Tricot. 

— Judecata! Judecata 1 vocifera mulţimea. 

— Să dea socoteală! 

— Dacă Manfred a minţit va muri! 

În câteva secunde, scena pe cară am descris-o adineauri 
îşi schimbase înfăţişarea. 

Justiţia cerşetorilor era expeditivă. 

Nu se află deloc printre ei un judecător de instrucţie sau 
un tribunal permanent. Dar şi ultimul dintre nenorociţi ar fi 
putut să aducă o acuzaţie împotriva celui mai de temut 
dintre meseni ori asupra susținătorilor lor. Oricare dintre 
ei, chiar şi regele Egiptului însuşi, şi regele Argotului erau 
nevoiţi să dea explicaţii pe loc în faţa tribunalului. 

Tribunalul, era compus din doisprezece cerşetori aleşi 
dintre cei mai bătrâni şi cei mai respectaţi, judecau fără 
drept de apel, şi sentinţele erau executate cu scrupulozitate 
fără cea mai mică întârziere. 

Ori, nu departe de eşafod care servise de tron lui Tricot - 
tron sinistru şi care prin ironie filosofică s-a întâmplat să fie 
asemănător eşafoadelor condamnaților la moarte - nu 
departe de acest tron, aşadar, se ridica o spânzurătoare. 

Se compunea dintr-o grindă grosolană înfiptă în pământ. 
În vârf, o altă grindă transversală era bătută în cuie. 

Asta forma un „L: răsturnat. 

De capătul grindei transversale al lui „L! cobora un 
ştreang ce se termină printr-un laţ. 


Chiar sub laţ, se afla un scăunel cu trei picioare. 

Spânzurătoarea şi tronul se aflau acolo una lângă cealaltă. 

Când tribunalul condamna la moarte un cerşetor, sau un 
complice vinovat de vreo faptă rea împotriva confreriei, era 
pus să se urce pe scaun, şi i se petrecea ştreangul în jurul 
gâtului. 

Apoi unul dintre asistenţi dădea o lovitură de picior 
scaunului care se răsturna şi condamnatul căzând în gol. Se 
trezea spânzurat potrivit tipicurilor justiţei celei mai 
expeditive. 

Tribunalul se reuni chiar lângă stâlpul spânzurătorii. 
Tricot veni el însuşi să se aşeze în faţa judecătorilor. Ştia că 
orice împotrivire era imposibilă şi simulă o mare stăpânire 
de sine. 

Manfred, în calitatea sa de acuzator, se plasă în 
apropierea lui Tricot. 

În momentul acesta, bătea, de orele unsprezece la Saint- 
Eustache. 

Tricot tresări. 

— Să câştig numai o jumătate de oră, gândi el, şi dacă pot 
să dau semnalul sunt salvat. 

Îşi aruncă privirile în jurul lui. 

Aproape de spânzurătoare, archebuze încărcate fuseseră 
dispuse pentru a servi în caz de atac. Tricot le văzu şi 
surâse. 

Ne amintim că avea de tras trei focuri de archebuză 
pentru a-l înştiinţa pe Monclar că cerşetoriii dormeau şi că 
se putea invada Curtea Miracolelor. 

— Vorbeşte! spuse cu asprime unul din judecători 
adresându-se lui Manfred, Tricot îţi va răspunde. 

— Repet ceea ce am spus mai înainte. Tricot vă trădează. 
Santinelele pe care le postase el însuşi, erau în înţelegere 
secretă cu el. 

— Dovada? urlă Tricot. Lanthenay apăru. 

— Am înlocuit de curând toate santinelele, spuse; am dat 
ordin să fie legate cele pe care Tricot le postase; toate au 


mărturisit că primise drept consemn: Nu spuneţi nimic şi 
lăsaţi-i să treacă. 

Tricot păli, dar nu-şi pierdu cumpătul. 

Un murmur prelung de furie îi agită pe cerşetori. 

— Ce ai de spus? făcu unul dintre judecători. 

— Că santinelele au fost plătite pentru a mă acuza, sau că 
n-au înţeles ordinul pe care îl dădusem. 

— Îl acuz pe Tricot de a fi avut convorbiri cu marele 
magistrat, spuse cu răceală Manfred. 

— Răspunde! spune un judecător. 

— Răspund prin a spune că e fals! Dacă asta ar fi fost 
adevărat, m-ar fi văzut cineva... Cine este acela? 

— Eu! spune Ragastens care, în acelaşi timp ieşi din 
rândurile mulţimii. 

Tricot deveni livid. 

Un fior iute îl zgâlţâi din cap până-n picioare. Aţinti asupra 
cavalerului o privire năucită. Apoi, făcând un efort, 
murmură: 

— Nu vă cunosc... 

— Cine este străinul acesta? Cum de se află printre noi? 
întrebă judecătorul. 

— Da! Da! strigă Tricot reluându-şi întregul său aplomb... 
Să spună cum a putut să pătrundă printre noi! 

— E foarte simplu, răspunse liniştit cavalerul. Santinelele 
voastre m-au lăsat să trec pentru că ele primiseră ordinul 
să lase să treacă pe oricine ar veni de la curte. Am fost luat 
drept un senior de la curte... 

La aceste cuvinte, se auziră strigăte de nemulţumire, şi 
Tricot văzu întinzându-se spre el pumni enormi ai 
cerşetorilor. Dar era un atare instinct de disciplină la aceste 
naturi primitive încât niciunul nu făcu un pas; tribunalul nu 
se pronunţase încă. 

— E un străin! urlă Tricot pentru a domina tumultul. Aţi 
avea mai multă încredere în omul acesta, probabil un spion, 
decât în mine care vă cunosc şi vă iubesc de douăzeci de 
ani? 


Ragastens făcu un pas şi apucă încheietura mâinii lui 
Tricot. 

— M-ai numit spion, spuse el pe tonul care însemna pentru 
el indiciul unei încrederi nelimitate în sine însuşi, ai să-ţi 
ceri iertare... 

Tricot scoase un strigăt de durere şi încercă să scape. 
Mulțimea cerşetorilor, mută, atentă, privea cu aviditate. 
Tricot era rege. 

Adică era socotit cel mai abil, dar şi cel mai tare. 

Ragastens, nemişcat, aproape surâzător îşi destinse nervii 
cu un efort uimitor. Tâlharul se zbătu încă o dată, apoi, 
respirând cu greu, palid de turbare, căzu în genunchi şi 
horeai: 

— Iertare... 

Fura tropăieli de bucurie teribilă în această gloată care 
fremăta la spectacolul încleştării. Manfred făcu un semn. 

Liniştea se restabili. Vorbi. 

— Fraţilor, într-o zi am fost încolţit de către vulpile marelui 
magistrat. Încolţit la spânzurătoarea din Montfaucon, m-am 
refugiat în osuar. Ştiţi ce. A făcut domnul de Monclar? A 
închis uşa de fier şi a postat douăsprezece gărzi în faţa 
acestei uşi ordonând să mă lase să mor de foame... 

Ne-ar fi greu să oferim o idee despre furtună pe care 
aceste cuvinte o stârniseră. Toate ocările ce se găseau în 
toate limbile Europei se încrucişară şi se abătură asupra 
marelui magistrat. 

Asemenea exclamaţii se rostogoleau cu furie deasupra 
miilor de feţe crispate şi crâncene. 

Ragastens reprezenta bărbăţia personificată; şi 
spectacolul îi dădea fiori. 

În timp ce Spadacape, privea cu plăcere şi simpatie. 

Întâmplarea de faţă îi amintea de altele, de odinioară ce se 
petreceau cu mult timp în urmă în mahalalele Romei. 

— Fraţilor, reluă Manfred, în vremea aceea a sosit un 
bărbat. Le-a pus pe fugă pe cele douăsprezece gărzi ale 


V 


marelui magistrat; a spart uşa, apoi mi-a zis: „Eşti liber 
Omul acesta se fală în faţa voastră! 

Arătă spre Ragastens. 

Mii de priviri strălucitoare se aţintiră asupra cavalerului, 
şi, din nou, Curtea Miracolelor se umplu de strigăte 
puternice. 

Cel mai bătrân dintre judecători îşi întinse braţele şi 
liniştea deplină se restabili instantaneu. 

— Cinste acestui nobil străin, strigă bătrânul, cu înfăţişare 
sălbatică şi curioasă, cu barbă mare şi cenuşie, cu părul 
răvăşit; slăvit fie! De noi, de copiii noştri, de copiii copiilor 
noştri, până în generaţiile cele mai îndepărtate, amintirea 
vitejiei şi curajului său va dăinui ca pildă. Să vorbească! 
Prezenţa sa printre noi ne face cinste. 

Stânjenit, Ragastens se întoarse către Tricot şi îi spuse cu 
simplitate: 

— Mărturiseşte, jupâne viclean. 

— Să mărturisesc, înseamnă să mor, spuse Tricot cu glas 
scăzut. Monseniore, salvaţi-mă, îndurare! ... 

Ragastens se îndreptă atunci către straniul tribunal şi voi 
să ia cuvântul pentru a cere iertare regelui Argotului. 

Din nefericire pentru acesta, cuvintele sale fuseseră auzite 
de câţiva ce se aflau mai aproape. 

— A recunoscut! urlară aceştia. La moarte! la moarte! 

Şi într-o clipă, Tricot fu înşfăcat şi aşezat pe scaunul de 
sub spânzurătoare. 

Ragastens se pregăti să-l apere pe nenorocit. Tricot era un 
mizerabil, dar îi ceruse îndurare. Şi cavalerul se simţea 
obligat să-i salveze viaţa. 

Dar în clipa în care era să tragă spadă, se simţi apucat de 
braţ. 

— Lăsaţi-i în pace, domnule, spuse Manfred. E ca şi cum v- 
aţi împotrivi unui torent... Şi apoi, individul nu merită 
osteneala. 

Ori, în timp ce Manfred vorbea astfel, începea să se 
desfăşoare, o întâmplare, nemaipomenită, îngrozitoare. 


Vreo zece cerşetori, după cum am spus, îl înşfăcaseră pe 
Tricot, îl târâră spre spânzurătoare, îl suiseră pe scaun - 
trambulină sinistră a morţii - şi se pregăteau să-i petreacă 
ştreangul pe după gât. 

— Iertare! Nu mă ucideţi! zbieră nenorocitul. 

În acest moment, vreo sută de mahalagioaice se 
îndreptară cu repeziciune către spânzurătoare urlând: 

— Nu trebuie să moară ca un viteaz! 

Furioase, cu sânii dezgoliţi, cu figuri înspăimântătoare, 
îmbrânciră grupul care îl înconjura pe Tricot. Îl înşfăcară pe 
fostul rege al Argotului şi îl târâră către unul din cele mai 
întunecoase unghere ale Curţii Miracolelor. 

Ce se petrecea? 

Ce act sumar de justiţie, grosolan şi primitiv, îndeplineau 
aceste Eumenide cu părul în vânt, impudice cu sânii lor goi, 
hidoase şi arogante. 

Se auzi strigătele de groază ale lui Tricot şi cele de 
înverşunare ale mahalagioaicelor... 

Apoi, vocea regelui Argotului se stinse, se curmă, am 
putea spune. Câteva clipe mai târziu, cinci sau şase femei 
pline de sânge aruncau departe membrele unui cadavru. 

Aşadar îl sfârtecaseră? 

Se înhămaseră ele să tragă de mâinile şi picioarele lui aşa; 
cum se înhamă iepele ce se cabrează sub loviturile de bici 
ale călăului? 

Îl ciopârţiseră, în bucăţi? 

Nu se ştiu cu precizie niciodată. 

Un cerşetor, un fel de brută monstruoasă, peste măsură de 
înalt ce semăna cu atât mai mult cu un ciclop căci era chior, 
reveni calau lângă spânzurătoare. 

Se numea Noel cel Chior. 

La doi paşi de spânzurătoare, se afla stindardul 
cerşetorilor. El se compunea dintr-o lance de fier în care 
era înfiptă o ciozvârtă de hoit. 

Ori, Noel cel Chior apucă lancea, dădu la o parte ceea ce 
era înfipt în ea şi înfipse în ea ceva ce ascundea sub mantie, 


apoi puse stindardul la loc. 

Un urlet imens şi îndârjit întâmpină noul stindard. Acel 
ceva pe care Noel cel Chior îl fixase în fierul lancei, era 
capul lui Tricot, rege al Argotului... 

Ragastens păli. 

Asemenea orori îi produceau greață. Asistase totuşi în 
câteva rânduri la bătălii în care se produseseră masacrări... 

Apucă mâna lui Manfred ce rămăsese aproape de el. 

— Este ora unsprezece şi jumătate, spuse, veniţi e timpul. 

Manfred clătină din cap. 

— Rămân aici. 

— Dar toate efectivele marelui magistrat or să vă atace. 

— Din cauza asta nu vreau să plec. 

— Sunteţi cu adevărat de-ai lor? Sunteţi chiar un 
cerşetor? 

Aştepta răspunsul cu înfrigurare. 

— Nu sunt cerşetor, răspunse Manfred cu calm, dar am, 
crescut printre ei, întotdeauna au fost binevoitori cu mine, 
şi mâinile lor aspre au învăţat datorită mie să mângâie pe 
când eram copil. 

— Vorbiţi! mai spuneţi-mi câte ceva făcu Ragastens. 

Era cât pe aici să spună: 

— Vorbeşte! 

— Sunt nişte nefericiţi, continuă tânărul, şi ţin la ei aşa 
cum au ţinut şi ei la mine. În seara asta au nevoie de mine. 
Voi muri odată cu ei, dacă trebuie... Mulţumesc domnule, de 
bunele dumneavoastră intenţii... Vă sunt cu muit 
recunoscător... dar nu pot pleca... 

— Dacă-i aşa, rămân şi eu, spuse Ragastens. 

Manfred scoase un strigăt de bucurie. 

— Cu o sabie cum e a dumneavoastră, suntem salvaţi, 
spuse el. 

Îl chemă pe Lanthenay. 

— Frate, iată-l pe bărbatul generos despre care ţi-am 
vorbit deseori. 


Lanthenay privi cu admiraţie şi recunoştiinţă spre 
cavalerul căruia îi întinse mâna. 

— Domnule, sunteţi, un erou. Mulțumită dumneavoastră se 
mai află în viaţă fratele meu... 

— Fratele dumneavoastră? întrebă Ragastens cu vioiciune; 


— Da, noi aşa ne spunem, Manfred şi cu mine, ci toate că 
nu suntem de acelaşi sânge, cel puţin după toate 
probabilitățile. 

Ragastens, îl studiase şi îl cântări pe Lanthenay, din-tr-o 
privire, cu alte cuvinte îşi făcu o părere despre omul pe 
care Tricot îl descrisese capabil de orice crimă. 

Şi impresia acestei cercetări amănunțite era că Tricot 
minţise cu neruşinare. 

În ce scop? 

Ultimile cuvinte ale lui Lanthenay îl făcură să tresară. 

— Aţi spus „după toate probabilitățile”; scuzaţi-mi 
curiozitatea şi nu o puneţi decât pe seama simpatiei pe care 
mi-o inspirați amândoi... 

— Vorbesc astfel, răspunse Lanthenay, pentru că nici 
Manfred nici eu nu ne cunoaştem părinţii... Am fost crescuţi 
împreună de către o ţigancă de la Curtea Miracolelor, asta-i 
tot ceea ce ştim. 

Ragastens deveni foarte palid şi privirea sa arzătoare se 
pironi asupra lui Manfred cu o curiozitate entuziastă. 

— Dar ţiganca? întrebă el mai degrabă pentru a-şi 
ascunde tulburarea. 

— Se află printre noi. 

— Aş putea s-o întâlnesc... să-i vorbesc? 

— Fără îndoială, făcu Manfred uimit. Dar, domnule, parcă- 
mi spuneaţi că vom fi atacați la miezul nopţii. 

— Da, da, spuse Ragastens. 

Îşi şterse sudoarea ce-i inunda fruntea, şi se căzni să se 
abată de la gândurile sale. 

— Aveţi dreptate, reluă pe un ton hotărât. Să ne ocupăm 
de apărare. 


Manfred chemă printr-un semn pe câţiva din capii cei mai 
stimaţi pentru curajul şi cumpătarea lor. Se ţinu sfat. 

Ragastens se vedea într-o situaţie stranie. 

Înconjurat de cerşetori, de indivizi fără scrupule, încerca o 
jenă inexprimabilă la gândul că va trage sabia în sprijinul 
acestora. 

Dar jena dispărea de îndată ce privirea i se oprea asupra 
lui Manfred. Dacă tânărul acesta ar fi fiul său! 

Îşi amintea cu groază cuvintele lui Francois 1. 

Expediția avea mai ales scopul de a-i prinde pe Lanthenay 
şi pe Manfred. 

În zorii zilei, urma să fie spânzurat pe strada Croix du 
Trahoir. Şi dacă Manfred era chiar fiul său? 

Un val de sânge îi lovi tâmplele lui Ragastens. În acea 
clipă, s-ar fi luptat singur cu o întreagă armată pentru a-l 
salva. Şi nu mai conta nimeni în jurul lui. Nu mai era decât 
fiul său - poate! şi hotări să treacă Parisul prin foc mai 
degrabă decât să-l lase pe Manfred în seama regelui şi a 
marelui magistrat. 

Atunci îşi impuse să fie calm, să uite de toate ca să nu se 
mai gândească decât la o posibilă apărare... 

Privirea sa pătrunzătoare cuprinse dintr-o dată Curtea 
Miracolelor. Erau trei stradele ce se uneau aici. 

Toate trei erau baricadate. 

— Aveţi arme? întrebă el. 

— Aproape trei sute de archebuze, şi tot atâtea pistolete. 

— Muniţii? 

— Îndeajuns. 

— Trăgători. 

— “Toţi cei de faţă ştiu să folosească archebuzele. 

— Ce pot face femeile? 

— "Tot ceea ce e nevoie. 

— Bine, spuse atunci Ragastens. O sută de oameni pe 
strada aceasta (arătă spre stradela Saint-Sauveur). O sută, 
de oameni în dreptul acesta (arătă spre strada 
Montorgueil). O sută de oameni în faţa acestei străzi (strada 


Aux Pietres) ... Şi, în urma fiecărui grup de trăgători, 
postați, în aşa fel încât să fie la adăpost, vreo douăzeci de 
femei cu muniții. Ele vor reâncărca archebuzele... 

Pe măsură ce Ragastens dădea aceste indicaţii, ele erau pe 
dată executate. Chiar în clipa aceea se auzi bătând de 
miezul nopţii la Saint-Eustache. 

— Acum, continuă Ragastens, în spatele fiecărui grup de 
archebuzieri, plasați o sută de oameni înarmaţi cu pistolete. 
Dacă archebuzierii sunt obligaţi să cedeze, pistoletele vor 
intra în luptă. 

Noile dispoziţii fură luate în două minute. 

— În sfârşit, isprăvi Ragastens, aici în centrul pieţei, se vor 
afla restul de oameni disponibili... Aceasta va fi o rezervă de 
forţe care va putea să intervină în locul cel mai ameninţat. 

Cavalerul alesese singură soluţie ce prezenta oarecare 
şansa de succes. Capii adunaţi în jurul său îi împărtăşiră 
decizia şi adoptară fără împotrivire planul străinului. 

De altminteri vorbea cu o hotărâre ce avu darul să ridice 
moralul acestor oameni înspăimântați care urma să lupte 
împotriva unor trupe regulate. 

— Acum, spuse în sfârşit Ragastens, ascultaţi-mă bine: 
nenorocitul care a fost maltratat adineauri atât de 
îngrozitor trebuia să tragă trei focuri de archebuză pentru 
a da de veste marelui magistrat că la Curtea Miracolelor e 
linişte. Dacă cele trei focuri nu sunt trase e posibil că atacul 
să se amâne. Hotărâţi ce aveţi de făcut. 

— Domnule, înţeleg legitima d-voastră îndoială spuse 
Manfred. Voi lua cuvântul aşadar în locul d-voastră. Fraţilor 
dacă nu vom da semnalul vom fi surprinşi într-o altă noapte. 
Dacă îl vom da, oamenii regelui nu se vor aştepta să 
opunem rezistenţă. Este şi părerea voastră? 

Capii fură de acord. 

— Părerea d-voastră, domnule? întrebă Manfred pe 
Ragastens. 

— Copilul meu, spuse acesta puternic emoţionat, dacă aş îi 
fost în locul d-voastră aş fi vorbit la fel. La acest cuvânt 


„copilul meu”, Manfred îl privi pe Ragastens cu uimire. Dar 
îl puse pe seama unui exces de politeţe. 

— Aşa a hotărât soarta, spuse cu o voce fermă Lanthenay, 
postează-te pe stradela Montorgueil. Eu pe stradela Saint- 
Sauveur. Tu Cocardelle, pe stradela Aux Pietres... Domnule 
cavaler vreţi să ne faceţi onoarea conducând operaţiunile 
din locul acesta? 

— Prefer să vă urmez, răspunse Ragastens ce se căznea 
să-şi domine emoția. 

— Veniţi aşadar! Am să dau semnalul... 

Un minut mai târziu, la Curtea Miracolelor, cufundată în 
linişte şi întuneric, cu focurile stinse, răsunară trei focuri de 
archebuză... ce provocară ecouri surde peste oraşul 
adormit. 

II O VICTORIE A LUI FRANCOIS 1. 

În timp ce la Curtea Miracolelor se desăvârşeau 
preparativele unei rezistenţe disperate, se săvârşeau alte 
evenimente pe care trebuie să le povestim chiar de acum. 

Am povestit cum Francois I venise cu dl. De Moncilar şi cu 
o trupă puternică să facă o percheziţie la proprietatea de 
lângă 'Tuileries şi constatând dispariţia lui Gillette şi a 
cavalerului de Ragastengs, se reîntorsese la Luvru, hotărât 
să ia parte la atacul împotriva cerşetorilor... 

Or, în grupul pe care Monclar îl adusese la casa lui 
Madeleino Ferron se afla un bărbat pe care cititorii noştri îl 
cunosc. 

Era Alais Le Mahu. 

De când o ajutase pe ducesa d'Etampes s-o răpească pe 
Gillette, Alais le Mahu chibzuise intens. 

Şi rezultatul chibzuinţelor sale fusese că, pe de o parte nu 
trebuia să se încreadă în ducesa d'Etampes şi că, pe de altă 
parte asupra lui s-ar abate furia regelui dacă ar afla 
vreodată adevărul. 

Când află de moartea neaşteptată a bătrânei doamne de 
Saint-Albans, reflecţiile lui Alais Le Mahu se dublară în 
intensitate. 


— Biata mea prietenă a murit, îşi spuse, prefăcân-du-se că- 
şi şterge o lacrimă imaginară. Cu toţii suntem muritori, aşa 
e. Dar prietena mea dragă era sănătoasă tun. Ori, se zice că 
a murit de o colică neprevăzută... M-am interesat la Bastilia 
- şi m-a costat două sticle de vin de Saumur pe care i le-am 
dat beţivului ăluia - şi am aflat că acea colică survenise de 
la nişte fructe... Cine trimisese fructele? Mister... Dar îmi 
trecea prin, mintie că misterul s-ar putea numi chiar 
doamna d'Etampes. 

Ori, eu care nu sufăr fructele şi care nu sufăr de colici, s-ar 
putea foarte bine ca într-una din seri, la cotitură unei străzi 
mai întunecoase, să fiu obligat să înghit şase purici de oţel. 
Mersi, doamnă d'Etampes... 

Urmărind şirul gândurilor sale, jupan Alais, adăugase în 
continuare, tot vorbindu-şi sieşi: 

— Şi dacă Majestatea-Sa reuşeşte să, afle cum se numeşte 
omul care a răpit-o pe frumoasa domnişoară.? ... Am 
observat că au pus ştreanguri noi nouţe la toate 
spânzurătorile din oraş. La naiba! Fie că ştreangul e nou 
sau vechi, gâtul meu nu are nevoie deloc de o asemenea 
legătură... 

Şi Alais Le Mahu se sotărâse: 1 - să fie cu băgare de 
seamă; 2 - să încerce să aducă regelui vreun serviciul 
deosebit. 

După cum am spus-o, făcea parte din trupa lui Monclar în 
seara în care a fost vizitată casa de lângă Tuileries. 

Când se dăduse semnalul de întoarcere, Alais Le Mahu se 
întrebă despre cauza acestei dispariţii neaşteptate a 
persoanelor pe care se voia a fi arestate. Observă că 
Francois | punea mare preţ pe această arestare, şi că 
decepţia să fusese cu adevărat stranie. Le Mahu o ignora. 

Dar îşi zise că cel ce ar face arestarea ar deveni pe dată 
favoritul Majestăţii-Sale. 

Din toate astea, reieşea că Le Mahu, în loc să-i urmeze pe 
rege şi pe Monclar către Luvru, se ascunse în împrejurimile 
proprietăţii de lângă Tuileries. 


— Dacă oamenii ăştia au plecat într-adevăr, nu voi avea 
nimic de pierdut aşteptând, îşi spuse. Dar cum nu se 
observase nimeni ieşind, şi că e posibil ca nimeni să nu fi 
ieşit, s-ar putea să raportez regelui vreo veste bună, voi 
avea numai de câştigat aşteptând. Să aşteptăm! 

Adăpostit după un arbore masiv şi bătrân, Alais Le Mahu, 
se hotări să pândească serios şi atent. 

Aşteptarea sa a fost destul de lungă, şi era să renunţe la 
pândă când văzu pe cineva ieşind din casă. Acest cineva în 
ochii unui observator oarecare, ar fi trecut drept un tânăr 
cavaler. 

Dar Alais Le Mahu era mult mai viclean. 

Îşi dădu seama că e vorba de o femeie. 

Era întradevăr, Mâdeleine Ferron, care se asigură după 
cum s-a văzut, că împrejurimile erau liniştite. 

Le Mahu tresări de bucurie. 

Prindea în sfârşit norocul de un picior după care alergase 
atâta amar de vreme. 

Se pregătea să urmărească pe cavaler, sau femeie ce era. 

Dar ea intră deodată în casă. 

— Mai e de aşteptat! gândi Le Mahu. Toţi puii trebuie să 
fie în cuib. Şi sunt sigur că nu vor întârzia să-şi ia zborul. 

Într-adevăr, zece minute mai târziu, se arătă o lumină. 

— Uite-i pe oamenii noştri! murmură Le Mahu. Văzu ieşind 
pe tânărul cavaler, apoi două femei şi doi bărbaţi. 

La cincizeci de paşi în urma lui Spadacape, care forma 
ariergarda micului grup, începu să meargă Le Mahu cu 
prudenţa, furişându-se pe după copaci, şi pe lângă case 
atunci când se află în plin Paris, aruncându-se la pământ de 
fiecare dată când vedea oprindu-se silueta înaltă a lui 
Spadacape. 

Când ajunseră în strada Saint-Denis, Alais Le Mahu 
schimbă tactica. 

Înaintă către mijlocul drumului cântând un cântec de 
petrecere pe care Clement Marot îl lansase de curând la 
modă. 


Şi astfel îl depăşi mai întâi pe Spadacape, apoi pe 
Ragastens ce escorta cele două femei. 

Planul lui Le Mahu era să încerce să vadă pentru o clipă 
unul din aceste chipuri. 

Îi desluşi bine pe Spadacape şi Ragastens... 

Dar îi erau complet necunoscuţi. 

Cât despre cele două femei, acestea erau cu glugile trase 
pe figură încât era imposibil să le, distingă chipurile. 

Era scris că Le Mahu să aibă în seara aceea toate şansele. 
Prea de multă vreme îl urmărea ghinionul. 

O pală de vânt le descoperi deodată pe cele două femei. 
Acest eveniment neînsemnat se petrecu în momentul în 
care micul grup trecea prin lumina ce se revărsa din vitrina 
unei cârciumi. 

Le Mahu care cânta în gura mare a patra strofă a 
cântecului de petrecere, se opri brusc, surprins. 

Deja cele două femei îşi aşezaseră glugile pe cap. 

Le Mahu recunoscuse pe una dintre ele. 

Începu să tuşească puternic, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
motiveze opritul din cântat, apoi începu să cânte iară, şi- 
curând dispăru înainte. 

— Mica ducesă! îşi spuse în sinea lui. Este ducesa cea 
mică! 

Păsărică gingaşă pe care o condusesem în colivia aceea 
atât de murdară, din ordinul d-nei d'Etampes! 

Vai! aşadar a evadat? La dracul iată că totul se leagă, 
pare-mi-se! 

Depăşind-o pe Madeleine Ferron, Le Mahu se mulţumi să 
păstreze un avans suficient ca să nu-i piardă din vedere pe 
cei ce îi fila astfel. Cuvântul „fila”, fără îndoială, că nu se 
folosea la acea vreme, dar el redă foarte bine genul de 
spionaj la care se deda Le Mahu. 

Întoarcea capul din când în când. 

Deodată, îi văzu dispărând într-o casă mare şi frumoasă cu 
aspect burghez şi aproape nobiliar. 


Se întoarse înapoi, şi îşi întipări în minte cu grijă locul în 
care se află casa care de altminteri era foarte uşor de 
recunoscut. 

Aici se află, culcuşul definitiv, murmură. Înţeleg totul. 
Bărbatul care însoţeşte pe cele două femei este un părinte, 
un frate poate al micii ducese de Fontainebleau. Ela răpit-o 
din strada Mauvais-Garcons, din casa lui Margentine. 
Regele a văzut-o din întâmplare în casa de lângă Tuileries. 
Stătea ascunsă în acea casă. Şi acum, se vor ascunde aici. 
Bună pradă, pe toţi dracii! 

Nu mi-am pierdut timpul! 

Bucuros din cale-afară, Le Mahu se îndreptă în goană spre 
Luvru. Pe drum, banditul se gândea la ceea ce ar trebui să 
facă. Această întrebare cu dublu sens se agita în mintea-i 
vicleană: 

— Trebuie s-o previn pe ducesa d'Etampes? Se cuvine să-l 
previn pe rege? Pe care dintre cei doi stăpâni o să 
trebuiască să aleg? 

Sosind la Luvru, Le Mahu era hotărât să-i spună regelui 
totul. 

Intră astfel în grațiile Majestății Sale şi admițând chiar că 
s-ar afla partea sa de contribuţie care îi fusese datorată în 
răpirea lui Gillette de la Luvru era sigur acum că ar fi iertat 
după serviciul important pe care l-ar aduce regelui. 

Fără a mai socoti că s-ar putea foarte bine să tragă un 
profit din momentul de fericire pe care ştirea adusă i-ar 
procura-o regelui. 

Le Mahu era ofiţer inferior. 

Se sfătuia cu sine însuşi dacă ar trebui să ceară o sumă de 
bani sau avansarea în grad. 

Se hotăra pentru bani. 

S-a putut constata deja că Le Mahu era un spirit foarte 
practic. Sosind la Luvru, se pomeni într-o harababură 
ciudată. Mai multe companii de archebuzieri se rânduiau în 
curtea cea mare la lumina felinarelor purtate de lachei. 

În grajduri, se înşeuau caii. 


Un mare număr de nobili de la curte erau deja călare în 
ţinută de război, adică îmbrăcaţi în platoşă, cu sabia bătând 
de coastele cailor. 

Marele magistrat, stând de-o parte, nemişcat, asista fără 
să scoată un cuvânt la toate aceste pregătiri. 

Le Mahu se îndreptă cu iuţeală către apartamentul 
regelui. 

— Vreau să-i vorbesc Majestății Sale, spuse lui Bassignac. 

— Cum aşa? Fără să fi cerut audienţă? Sunteţi nebun, 
dragul meu. 

— E o ştire importantă pe care i-o aduc regelui. 

— Spuneţi-mi-o şi am să i-o. Transmit Majestății Sale. 

Le Mahu ridică din umeri. 

— Dumneavoastră sunteţi nebun, spuse. Nu vă spun nimic. 

Şi Le Mahu îi întoarse spatele. 

Îşi zicea că va găsi mijlocul de a-i vorbi regelui, care 
trebuia să încalece pentru a asista la atacul de la Curtea 
Miracolelor... 

— Să dau de ştire despre ce ştiu! bombăni, ar însemna să 
mă dau pe mâna călăului! Adică eu m-am ostenit, şi 
Bassignac să profite de ea? îl cunosc eu pe rege. De îndată 
ce ar afla ştirea i-ar pune de gât un lanţ de aur celui care i- 
ar da de veste, şi nu s-ar mai gândi şi la el. 

III GYPSIE. 

În acest timp marele magistrat se instalase în fruntea 
coloanei ce se îndrepta spre Curtea Miracolelor. 

Planul său de atac era stabilit de multă vreme. 

lată cum se prezenta planul acesta în toată simplitatea şi 
oroarea sa. Tricot dădea semnalul când se aşternea liniştea 
la Curtea Miracolelor că se putea ataca. 

Pe fiecare din cele trei străzi ce dădeau spre regatul 
Argotului se afla cantonată o capcană, adică un post întărit 
din trei sute de oameni care era tăinuit în fiecare din aceste 
trei străzi. 

La semnalul dat, Monclar intra fără zgomot la Curtea 
Miracolelor şi ocupa centrul cu cincizeci de archebuzieri 


dispuşi în careu. De îndată, soldaţii înarmaţi cu torţe ar 
pătrunde în toate casele şi le-ar pune foc. Locuitorii ar ieşi 
înnebuniţi din case. 

Careul de archebuzieri ar începe să executue foc în toate 
direcţiile, cerşetorii ar da buzna grămadă în cele trei străzi 
şi ar fi prinşi în cele trei capcane. Incendiul ar lăsa locul 
liber. Şi a doua zi ar începe un proces monstros care ar 
trimite la spânzurătoare pe toţi cei care ar fi scăpat de la 
ambuscadă. 

Ca să fim drepţi, căci trebuie să dăm Cezarului ce este al 
Cezarului - vom spune că planul era datorat în mare parte 
imaginaţiei d-lui de Loyola, care se arăta dintre cei mai 
inventivi de îndată ce era vorba să se ucidă şi să se 
incendieze... bine înţeles în intenţia de a salva nişte suflete. 

Aşadar, Loyola născocise planul de distrugere, iar Monclar 
se însărcina să-l aplice. 

În timp ce-şi vedea de drum, Monclar era pe gânduri. Se 
gândea la Manfred şi la Lanthenay. 

A afirma că marele magistrat ajunsese să urască aceşti doi 
oameni pe cât îl cunoaştem ar fi poate exagerat. Monclar nu 
avea decât o patimă în inimă şi patimă asta era o durere 
retrospectivă. 

Marele magistrat se adâncise în trecutul misterios şi 
sumbru care arunca asupra vieţii sale un văl de doliu. 

Dar dacă Monclar nu-i ura pe cei doi tineri pe care-i, 
numea capi ai cerşetorilor, îşi punea onoarea în joc pentru 
a-i trimite la spânzurătoare cât mai de grabă posibil. 

Dacă în suflet, Monclar nu avea decât o durere, în minte 
nu avea decât un crez. Şi crezul acesta însemna respectul 
absolut al autorităţii supreme. Dumnezeu şi reprezentații 
lui pe pământ trebuiau să poruncească în calitatea de 
stăpâni de necontestat. 

Dumnezeu era Dumnezeu. Şi aleşii săi erau oameni 
precum Loyola şi regi precum Francois |. 

A te atinge de Loyola însemna să te atingi de Dum nezeu. 
A-l ofensa pe rege însemna să-l ofensezi pe Dumnezeu. Or, 


Manfred îl insultase pe rege. Lanthenay îl lovise pe Loyola. 

Monclar nu punea la socoteală nici măcar îndrăzneala lui 
Manfred ce sărise pe crupa calului în cârca lui şi-l 
ameninţase că să-i permită lui Lanthenay să fugă... 

Nu era vorba aici decât de el şi asta însemna puţin... Dar 
a-i atinge pe rege şi pe Loyola, asta reprezenta în ochii lui 
Monclar crima monstruoasă pentru care nu exista iertare 
posibilă. 

Am ţinut să facem cunoscut cititorului felul în care gândea, 
marele magistrat cu scopul de a nu fi judecat pe nedrept. 

Dacă ar fi să mergem mai departe, să pătrundem mai 
adânc în tenebrele acestei conştiinţe, pentru a fi în spiritul 
adevăiului, am spune că un anumit egoism aparte se 
amestecă în toată această dezinteresare. 

În lungile sale meditări, de la gura vastului şemineu, 
Monclar. Evoca fantoma tinerei soţii pe care o pierduse, a 
copilului idolatrizat pe care de asemeni îl pierduse, şi în 
asemenea momente teribile celebrate de spaimă şi oroare, 
Moncilar, conversa cu Dumnezeu... 

Îi chema pe Atotputernic, cel ce era în stare, să 
săvârşească miracole şi să-i învie pe cei morţi. 

Îi făcea promisiuni. Îşi lua faţă de el angajamente 
categorice. El, marele magistrat se obliga ca Dumnezeu să 
fie respectat cât şi aleşii săi. 

„Dar în schimb, o Doamne, redă-mi soţia, redă-mi fiul, sau 
cel puţin dacă robul tău este nedemn de un astfel de 
miracol, fă să coboare o fărâmă din pacea ta augustă în 
această biată inimă torturată de durere...” 

lată care era implorarea perpetuă ce se ridica din adâncul 
acestei minţi. 

Am aruncat o lumină suficientă asupra acestui-om... Se 
înţelege acum cât de aspră îi era hotărârea ce-l mâna în 
îndeplinirea teribilelor sale atribuţiuni? 

Se înţelege cu ce voinţă implacabilă hotărâse să pună 
mâna pe Manfred şi pe Lanthenay, oh! mai ales! pe 


Lanthenay, care nu numai că a insultat majestatea regală, 
dar a mai şi ridicat mâna asupra unui sfânt! 

Tortură celor doi bărbaţi era, şi el nu se îndoia, preţul 
tihnei acordate în sfârşit inimii sale. 

Şi acum, îl putem însoţi pe marele magistrat şi să ne 
întrebăm la ce se gândea în vreme ce, călărea cu capul 
plecat în fruntea archebuzierilor şi cavalerilor ce defilau 
liniştiţi şi abătuţi ca nişte fantome. 

La ce putea să se gândească, dacă nu la schingiuirea lui 
Manfred şi a lui Lanthenay? ... 

Stabilea ordinea şi modul, în sensul pe care el îl 
presupunea că trebuie să fie cel mai pe plac Domnului 
Dumnezeu, rezervându-şi de altminteri să capete 
încuviințarea cucernicului Ignace de Loyola pentru ceea ce 
ar fi hotărât. 

Pentru Manfred, spânzurarea ar fi de ajuns. 

Dar în ceea ce-l priveşte pe Lanthenay, nu-i trebuia nimic 
altceva decât rugul. 

Într-adevăr, focul purifică: Loyola i-o afirmase, cu 
certitudine. 

În vreme ce Monclar chibzuia astfel, şi vedea deja 
înălțându-se în închipuirea sa flacăra rugului ce ridică 
vâlvătaie spre cer în timp ce mulțimile îngrozite se roteau în 
jurul stâlpului de execuţie, căpitanii de companie luaseră 
poziţie pe stradela Saint-Sauveur, stradela Montorgueile şi 
pe stradela Aux Pietres. Manevrele au fost îndeplinite în cea 
mai perfectă linişte. 

Marele magistrat ajuns pe câmpul de bătălie nu se gândi 
decât să asigure victoria regelui şi distrugerea cerşetorilor. 

Vizită succesiv fiecare dintre cele trei străzi, se asigură că 
fiecare înţelesese bine instrucţiunile, şi se postă el însuşi în 
strada Saint-Sauveur. 

La semnalul lui Tricot - trei focuri de archebuză trase la 
miezul nopţii - cele trei trupe să intre împreună pe terenul 
Curţii Miracolelor şi operaţia pe care am descris-o mai sus 
trebuia să înceapă de îndată. 


Din acel moment, nu mai avea decât de aşteptat. 

Părea că liniştea devenise mai apăsătoare. 

Totuşi, la un moment dat, Monclar auzi o larmă nedefinită 
ce venea dinspre Curtea Miracolelor. 

Ce se întâmpla? 

Tricot se obligase să inspire cerşetorilor o linişte care 
trebuia să înlesnească operaţiunea. Reuşise? 

Da, fără îndoială, căci acum Monclar nu mai auzea nimic. 
Fără îndoială, în momentul de faţă, toată lumea dormea la 
Curtea Miracolelor. 

Se scurse o jumătate de oră. 

Cele douăsprezece bătăi ale miezului de noapte răsunară 
cu gravitate la Sâint-Eustache... Alte câteva minute... 

Apoi deodată, o detunătură de archebuză izbucni în 
liniştea nopţii. O a doua... oa treia... Monclar le numără. 

— Înainte! ordonă atunci căpitanului de companie care se 
afla lângă el. 

Şi arătă spre baricadă ce se înălța în stradă, la câţiva paşi 
înainte de locul în care stradela se deschidea spre Curte. 
Sumedenia de archebuzieri se puse în mişcare. 

Baricada apărea ca un morman întunecat. 

Era sigur că baricada nu era păzită decât de câţiva oameni 
care erau în complicitate ou Tricot. Monclar, ajuns în 
mijlocul străzii, privea în linişte cum se perindă soldaţii. 

Archebuzierii se aflau doar la zece paşi de obstacol. 

În acea clipă, o voce aspră aruncă un ordin scurt. 

Baricada păru că se aprinde aidoma unui crater stins ce se 
pornea pe neaşteptate să scuipe lavă incandescentă şi o 
detunătură formidabilă zdruncină magherniţele străzii, 
făcând să se spargă în cioburi vitraliile ferestrelor închise. 

Cu greu am putea să zugrăvim năucirea, uimirea şi groaza 
companiei de archebuzieri. Mai mult de patruzeci de morţi 
şi răniţi căzuseră, printre urlete şi blesteme. 

Printre cei morţi se afla şi căpitanul care mărşăluia în 
frunte. Supraviețuitorii se retraseră în dezordine, 


încurcându-se în arme, rostogolindu-se unii peste alţii. 
Goana a fost disperată. 

Pentru un moment, prostit de uluire, Monclar auzi în 
depărtare alte două detunături surde: erau cerşetorii de pe 
stradela Aux Pietres şi de pe stradela Montorgueil care 
tocmai executaseră foc la fel ca şi cei de pe stradela Saint- 
Sauveur. 

În grabă mare, îi chemă la el pe unii dintre nobilii care 
veniseră, din amuzament, să asiste la marele masacru de ia 
Curtea Miracolelor. 

Împreună barară strada şi îi opriră pe fugari. 

— Înainte! răcni Monclar. Dacă nu luaţi cu asalt baricada o 
să fiţi ucişi până la unul, în ambuscada asta... 

Raționamentul acesta era singurul care putu să dea curaj 
archebuzierilor. 

Se întoarseră către baricadă, dar în loc să înainteze spre 
ea în rânduri strânse ca de prima dată, se împrăştiară pe 
lângă ziduri. 

Erau cam patru sute. 

Se năpustiră, în pas alergător asupra baricadei. O a doua 
detunătură răsună, şi câţiva oameni căzură la pământ fără 
viaţă. 

— Înainte! urlă Monclar. 

În câteva secunde, archebuzierii, asaltară baricada cu 
strigăte puternice. 

Dar atunci, pe baricadă, se ridicară o groază de demoni 
înarmaţi cu lăncii, halebarde, frânturi de spade, săbii 
antice, şi chiar cu vergele de frigări, cu tot soiul de cuțite 
ciudate. 

Şi începu o luptă înspăimântătoare. 

Gemete, strigăte de turbare, înjurături în toate graiurile, 
împuşcat uri de pistolet şi archebuză, se auziră timp de 
aproape douăzeci de minute. 

În vremea asta soldaţii regelui se retrăgeau puţin câte 
puţin. Înconjurat de nobili, Monclar, îşi păstrase sabia în 


teacă, pe când ce-i ce-l înconjurau se duelau cu 
înverşunare. 

Marele magistrat se afla acum foarte aproape de 
cerşetorii care ţâşniseră în jurul lui. 

Atitudinea sa şi ordinele sale inspirară un dram de curaj 
soldaţilor; fu încercat un efort suprem, şi a fost rândul 
cerşetorilor să dea înapoi. 

Dar în spatele lor, din inima Curţii Miracolelor, nă” văii o 
ceată, asemeni unei trombe. Avansară în rânduri compacte, 
cu platoşe solide, bine înarmaţi, mânuind sabia şi pistoletul, 
urlând a moarte... 

A fost sfârşitul... 

În câteva clipe, strada a fost curățată. 

Monclar, care rămăsese printre ultimii, palid la figuraşi 
clocotind de furie, era pe picior de fugă. 

În clipa asta, un bărbat înşfacă hăţurile calului său şi îi 
spuse: 

— Sunteţi prizonier, domnule, predaţi-vă! 

Monclar se trezi înconjurat de cerşetori. 

În depărtare, auzi tropotul fugii oamenilor săi. 

Ridică ochii spre cer ca pentru a-l zări pe Dumnezeu pe 
care îl invocase, apoi îşi întoarse privirea către omul care, 
în fruntea cetei de cerşetori îi pusese pe fugă pe soldaţii 
regelui, omul al cărui prizonier se afla... 

Şi îl recunoscu pe Lanthenay! ... 

Cerşetorii îşi celebrară izbânda prin urlete teribile. 

Au fost reaprinse focuri mari. 

În jur, au fost aduşi răniții pe care mahalagioaicele îi 
pansau şi le ungeau rănile cu alifii. 

Acum, la mese se dezlănţuia urgia. 

Fuseseră aşezate din loc în loc butoaie cu vin: se goleau: 
cu repeziciune. La fiecare masă, fiecare povestea acum 
despre loviturile iscusite pe care le dăduse, despre tigvele 
pe care le străpunsese. 

Asta producea un freamăt ciudat şi nepotrivit peste care 
dominau văicărelile femeilor ce-şi plângeau morţii. 


În celelalte două stradele evenimentele se desfăşuraseră 
aproape ca în strada Saint-Sauveur. 

Fără îndoială, de multă vreme, nu se mai gândise nimeni 
să atace Curtea Miracolelor. 

Cerşetorii îşi împărtăşeau unii altora avantajele pe care le- 
o dădea izbânda asta nesperată - datorată mai ales 
descoperirii trădării lui Tricot. 

Ragastens nu trăsese sabia. 

Era fericit să se afle tot timpul în preajma lui Manfred, 
gata să-l apere la nevoie cu sabia sa, armă de temut în 
mâinile sale. 

Când marele magistrat a fost condus în piaţa Curţii 
Miracolelor, se înălța din rândul cerşetorilor asemenea 
strigăte încât întreg oraşul păru că e zdruncinat din temelii. 

Jupanii şi apropiații lor îl înconjurară pe dată pe Monclar. 

Fără această măsură de prevedere, marele magistrat ar fi 
fost imediat tratat cum fusese tratat de curând agentul său 
Tricot. 

Dar autoritatea jupanilor era mare. 

Urmând ordinele lor repetate, cerşetorii se dădură înapoi, 
mârâind, asemeni câinilor înfometați cărora le-a fost smuls 
de la gură osul pe care voiau să-l roadă. 

Monclar a fost închis în pivniţa unei case de la Curtea 
Miracolelor. 

Şi jupanii ţinură sfat pentru a şti cum ar trebui să se 
procedeze în privinţa lui. 

Îndată după bătălie, Ragastens îl întrebase pe Manfred: 

— "Țiganca despre care îmi vorbeaţi... acea... 

— Gypsie? spuse mirat Manfred. 

— Da. Aţi spus că aş putea s-o întâlnesc? 

— Fără nici o îndoială. 

— Ei bine, doresc s-o văd... 

Surprins de atâta grabă, Manfred, se înclină şi-i spuse 
cavalerului că era gata să-l însoţească la bătrâna ţigancă. 

— Haideţi, vă rog, spuse Ragastens cu o emoție care-l 
surprinse din ce în ce pe tânăr. 


— Vai! cavalerul o cunoaşte deci pe bătrâna vrăjitoare 
care m-a crescut? gândi el. Sau dacă nu o cunoaşte, ce vrea 
de la ea? 

Câteva clipe mai târziu, intrară în locuinţa lui Gypsie. 

— Mamă, făcu Manfred, iată un străin care doreşte să vă 
întâlnească. Primiţi-l cum se cuvine, vă rog, căci îi sunt 
peste măsură de îndatoritor. 

— Să fie bine venit, fiule, spuse ţiganca care pronunţă 
aceste vorbe cu o atât de vădită intenţie încât cavalerul fu 
scuturat de un fior. 

Ragastens se află în clipe de emoție deosebită în care 
simţurile capătă o ascuţime particulară, în care inteligenţa 
devine mai pătrunzătoare, când un cuvânt, un semn, un 
gest capătă o importanţă fatală. 

Se întoarse către Manfred. 

— Copilul meu, spuse el, vreţi să aveţi bunătatea de a mă 
lăsa singur cu femeia aceasta! Scuzaţi-mă... 

— Cavalere, răspunse Manfred, am pentru dumneavoastră 
o asemenea simpatie încât iau dorinţele dumneavoastră 
drept, ordine... 

La aceste cuvinte se înclină cu graţie, şi Ragastens îl privi 
îndepărtându-se, admirându-i talia zveltă, eleganța 
exprimării, inteligenta ce-i strălucea în priviri. 

Când Manfred dispăruse deja de mai bine de un minut, 
cavalerul scoase un suspin şi se adresă lui Gypsie. 

Aceasta părea că-l cercetează cu o curiozitate prefăcută 
ce se acordă unei persoane pe care o întâlneşti pentru 
prima oară. 

— Doresc, spuse el. - şi glasul îi tremura uşor - să vă pun 
câteva întrebări. Vă cer să-mi răspundeţi cu toată 
sinceritatea... 

— Vorbiţi, seniore, spuse ea fără ca vocea să-i trădeze cea 
mai mică emoție sau bănuială, mă voi strădui să răspund 
cât voi putea mai bine... 

— Tânărul care a ieşit de aici reluă Ragastens agitat. 

— Manfred? 


— Da... Manfred! Vreţi să-mi spuneţi unde s-a născut? 

— În Italia, răspunse cu sumplitate bătrâna. Ragastens 
simţi inima bătându-i cu putere. 

— Nu mai încape îndoială! gândi el. E fiul meu! Fiul meu! 
Ah! ce fericită o să fie Beatrix! 

Reluă cu voce tare: 

— Unde l-aţi găsit? în care ţinut al Italiei? 

— Găsit? 

— Da, găsit, adunat de pe drumuri... sau ceva de felul 
ăsta! 

— Nu înţeleg, răspunse Gypsie cu un aer de o naivă 
simplitate. Manfred nu este un copil găsit... 

— M-am exprimat greşit... Aş vrea să ştiu cine v-a 
încredinţat copilul acesta? 

— Nimeni! 

Ragastens încercă să-i ghicească gândul ţigăncii, dar 
aceasta afişa un chip desăvârşit de calm. Reluă: 

— Vă repet că am să vă îmbogăţesc. Cereţi-mi ce doriţi. 

— Vă mulţumesc, seniore, făcu Gypsie cu efuziune. E sigur 
că ceva bani ar fi bineveniţi pentru bietul meu trai. Vreţi să 
vă ghicesc norocul. 

— Vreau doar să-mi răspundeţi: Manfred este un copil de 
furat nu-i aşa? Oh! nu încerc să aflu de către cine... 

— Vă înşelaţi, seniore... 

— Dar în sfârşit, cine este tatăl lui? Îl cunoaşteţi? 

— Vai! Cum nu l-aş cunoaşte! izbucni ţiganca cu o 
melancolie admirabil simulată. Tatăl său este un nobil 
napolitan. 

— Napolitan! exclamă Ragastens palpitând. 

— Da... Eram tânără pe atunci... Eram drăguță... l-am... l- 
am iubit... şi din iubirea asta s-a născut Manfred... 

Ragastens alunecă pe un scaun. Decepţia era crudă... 

— Aşa spuneţi, se bâlbâi el, Manfred este fiul 
dumneavoastră? 

— Fiul meu, da, seniore... I-am dat numele de Manfred în 
amintirea tatălui său, pe care el nu l-a cunoscut... 


— Dar tânărul, reluă cu vioiciune Ragastens agăţân-du-se 
de o ultimă speranţă, tânărul spune că nu sunteţi mama 
lui... 

— L-am lăsat să creadă asta... bietul copil! Este atât de 
inteligent, de puternic faţă de ceilalţi ce-l înconjoară încât 
până la urmă s-a convins că are părinţi de vază... Să încerci 
să-i spui că este fiul unei ţigănci, ar însemna să-i distrugi 
sufletul... Numai o mamă poate fi în stare de asemenea 
sacrificii! ... 

Țiganca Gypsie îşi şterse lacrimile care îi curgeau din ochi. 
— Ah! reluă ea dintr-o dată, nu e ca Lanthenay, de pildă! 
Acela nu e nicidecum fiul meu deşi îmi spune mamă... Acela 

da este un copil găsit... Tatăl său era parizian... A murit! 

Ragastens făcu un gest din mână ca pentru a arăta că se 
săturase... O tristeţe de moarte îi apăsa inima... 

Atunci se ridică, scotoci prin pungă, şi-i întinse ţigăncii un 
pumn de monezi de aur pe care aceasta le luă murmurând 
mulţumiri. 

Să-l lăsăm pe Ragastens cu gândurile sale acolo la Curtea 
Miracolelor apropiindu-se de Manfred cu care începu o 
discuţie pe care o vom descrie. 

În timp ce cavalerul ieşi din casa ei, Gypsie se aşeză 
aproape de colţul mesei şi începu să chibzuiască. 

— Aş fi putut, murmură ea, să spun adevărul seniorului 
Ragastens. Îi făceam fericiţi. Dar la ce mi-ar fi ajutat, mie, 
atâta fericire a cărei cauză eram. la să vedem ce s-ar 
întâmpla! dacă i-aş fi spus cavalerului: „Da, Manfred, este 
fiul dumneavoastră! Eu l-am furat ca să-i fac hatârul 
doamnei Lucreția Borgia. Dar ea e moartă acum!” Dacă 
spuneam aşa ceva, s-ar fi întâmplat ca la scurt timp, 
Manfred să fi plecat cu tată-său. Ori, cine îmi dovedeşte că 
n-ar încerca să-l ia şi pe Lanthenay cu ei şi n-ar reuşi? ... Şi 
la urma urmei, ce-mi pasă, dacă oamenii sunt fericiţi sau 
nefericiţi... S-a îngrijit vreunul de fericirea mea? S-a gândit 
vreodată cineva la lacrimile pe care le-am vărsat când l-am 
văzut pe fiul meu spânzurat sub ochii mei? 


Gypsie îşi cuprinse capul între mâini. 

Şi evocarea asta a fiului ei spânzurat o făcu să freamăte. 
Dar pentru ea, acum, asemenea amintiri nu mai răscoleau 
durerea; ochii ei, în loc să se umezească de lacrimi, aruncau 
flăcări. 

Şi murmură, cu dinţii strânşi: 

— Să mi-l ia pe Lanthenay! Ce-ar mai fi de mine în ziua în 
care nu l-aş mai avea sub mâna mea pe fiul lui Monclar 
pentru a fi sigură de răzbunare! 

Se ridică, se apropie de fereastra care dădea spre Curtea 
Miracolelor. 

În mijlocul curţii, în apropierea unui foc mare, îi văzu pe 
jupani adunaţi. 

Printre ei, Lanthenay. 

Manfred se îndepărtase în compania lui Ragastens. 
Reounoscându-l pe Lanthenay, Gypsie tresări şi un fulger de 
ură sălbatecă licări în privirea ei. Totuşi, nu pe Lanthenay îl 
ura. Ura asta mergea mai departe. 

Pe tatăl lui Lanthenay, marele magistrat şi şef al poliţiei din 
Paris, pe contele de Monclar se abătea această ură 
îndârjită. 

Pe timpul bătăliei, Gypsie rămăsese cu fereastra deschisă, 
ascultând zgomotele, scrutând întunericul. 

Nu se îndoia de rezutlatul bătăliei. 

Oamenii regelui, şi Monclar împreună cu ei, aveau să fie 
învinşi. Era pentru ea o convingere - o credinţă. Nu pentru 
că ar avea încredere în curajul, forţa sau agerimea 
cerşetorilor, ci pentru că înfrângerea lui Monclar, umilit de 
Lanthenay, îi apărea ca un fenomen inevitabil, a profundei şi 
abilei justiţii a destinului. 

Trebuia ca Moncilar să fie învins pentru că ura marelui 
magistrat să sporească! Trebuia ca Monclar să ajungă să-şi 
urască propriul fiu! 

Când totul se termină şi când află că trupele regelui 
fuseseră respinse din toate cele trei părţi deodată, închise 
la loc fereastra şi spuse: 


— Ştiam eu bine că lucrurile or să ia o asemenea 
întorsătură! 

Acum, examina cu curiozitate adunarea şefilor şi socoti 
ciudată durata atât de lungă a sfatului. 

— Nu se sfârşise? murmură ea. 

Cobori şi se apropie de focul aproape de care se ţinea sfat 
sub cerul liber, potrivit datinilor şi obiceurilor de la Curtea 
Miracolelor. 

În momentul acesta vorbea Lanthenay. 

— Dacă îl vom condamna la moarte, după cum sunteţi 
sfătuiţi, sunt de aşteptat cele mai mari nenorociri. 

Ascultaţi-mă, şi din contră profitaţi de evenimentul ăsta 
pentru a vi se confirma privilegiile. Smulgeţi-i promisiunea 
de netăgăduit că nu se va mai încerca nimic împotriva 
voastră, şi eliberaţi-l. Credeţi voi că regele ar lăsa 
nepedepsită uciderea lui? Chiar de mâine s-ar începe din 
nou o bătălie, şi poate, de data asta, avantajul 
împrejurărilor n-ar mai fi de partea voastră. 

Pe când dacă îl lăsaţi în viaţă, fără a-i pricinui vreun rău, 
nu numai că regele ar chibzui de două ori înainte să atace 
din nou nişte oameni care se apără atât de bine, dar ar avea 
fată de generozitatea voastră un fel de stimă, fără a mai 
socoti recunoştinţa prizonierului vostru... 

Gypsie tresări. 

Despre cine era vorba? 

Se afla la Curtea Miracolelor un prizonier de vază? O idee 
neaşteptată îi licări în minte. 

Atinse braţul unui slujitor care se afla lângă ea. 

— Frate, despre care prizonier este vorba? 

— Cum, bătrână Gypsie, nu ştii? 

— Nu ştiu decât un lucru, că dragii mei copii n-au fost ucişi 
sau răniţi în luptă; ăsta-i cel mai important pentru mine! 

— Da, da... se cunoaşte cât de mult ţii la fraţii noştri 
Manfred şi Lanthenay. E adevărat că nu te omori degeaba. 
La naiba! cum s-au mai bătut adineauri. 


Datorită lor au fugit oamenii regelui! Datorită lui 
Lanthenay mai ales! 

— Ah! 

— Da! El l-a făcut prizonier. 

— Pe cine a luat przonier? 

— Pe marele magistrat! 

— Contele de Monclar? se bâlbâi Gypsie. 

— Chiar pe el! Doar nu sunt doi mari magistrați. 

— Frumoasă pradă. 

— Se discută ce vor face cu el. 

— Şi unde l-au băgat? 

— Acolo! făcu cerşetorul. 

Cu un gest arătă spre o magherniţă. 

— Să nu scape cumva. 

Cerşetorul izbucni în râs. 

— E în pivniţă, legat cu frânghii solide, şi uşa pivniţei este 
închisă cu cheia. 

— Prevederea e bună pentru un prizonier aşa de 
important. 

Ea se îndepărtă agale. 

Mintea îi clocotea de gânduri. 

O bucurie fără seamăn făcea să-i tresalte inima. 

Astfel, împrejurările o serveau mai bine încă decât ar fi 
putut spera! 

Monclar era prizonier, şi asta datorită lui Lanthenay. În 
câteva clipe, se gândi la foloasele pe care avea să le tragă 
de pe urma acestei întâmplări. Trebuia ca toate astea s-o 
ajute în răzbunarea ei. 

Se îndreptă glonţ către magherniţa care îi fusese arătată. 
În faţa unei uşi, îl văzu pe Cocardere stând de pază. 

— Lanthenay vrea să-ţi vorbească, îi spuse ea. Am să te 
înlocuiesc. 

— Bine! făcu Cocardere, uite cheia de la pivniţă. 

— Vei aştepta până se termină sfatul. Mi-a spus să nu-l 
deranjezi mai înainte. 

— Bine, bine... 


Cocardere se îndepărtă fluierând. Țiganca se repezi la ea 
acasă. 

După câteva clipe mai târziu, se întorcea cu o legătură sub 
braţ şi o lampă. 

Atunci deschise uşa pivniţei, intră şi o închise la loc. După 
ce a aprins lampa, a coborât scara. În josul scării, se aflau 
două pivnițe. 

În cea de-a doua, îl văzu pe Monclar întins la pământ, legat 
bine, şi cu căluş la gură. 

Dintr-o mişcare, desfăcu căluşul şi tăie legăturile. 

— Mă recunoaşteţi, domnule mare magistrat? întrebă ea. 

— Da! Ce vrei de la mine? spuse acesta cu răceală, 
încredinţat ca bătrâna era escortată de cerşetori şi că 
venea să-l jignească. 

— Lanthenay v-a făcut prizonier? reluă ea. 

— Da! 

— În acest moment, sfatul şefilor este adunat pentru a 
hotări soarta dumneavoastră. 

Monclar ridică din umeri şi surâse cu dispreţ. 

— Toţi sunt de părere să vă elibereze fără să se atingă de 
dumneavoastră. Unul singur, mă auziţi, doar unul este de 
părere că trebuie să fiţi condamnat. Din nefericire, cuvântul 
lui, atârnă mai greu decât al celorlalţi. I se va da ascultare... 

— Ah! Şi cine este omul acesta neîndurător? 

— Lanthenay. 

— M-aş fi mirat să fie altul. Ei bine, s-o sfârşească 
repede... 

— Am venit să vă salvez... 

— Tu! exclamă marele magistrat cu o bucurie nedefinită. 

— Da, eu! 

— Şi de ce mă rog mă salvezi? 

— N-avem timp de lămuriri. Mai târziu, veţi afla. Numai 
că, vă cer să nu uitaţi că Lanthenay voia să vă trimită la 
spânzurătoare şi că eu vă salvez! 

— Fii liniştită, nu voi uita rugăminţile tale! 


În timp ce vorbea bătrâna desfăcu legătura cu care venise. 
Conţinea o mantie încăpătoare şi o tocă. 

— Lăsaţi-vă sabia, spuse ea. Ar putea să vă dea de gol. 

Monclar se supuse, se acoperi cu toca şi se înfăşură în 
mantie. Se îmbrăca fără grabă. 

Acest om de fier nu avusese o singură tresărire, şi inima să 
nu bătea mai repede decât dacă s-ar fi aflat acasă, în 
palatul său. 

— Veniţi, spuse Gypsie când pregătirile fură terminate. 

Urcară scara. 

Țiganca închise uşa din nou răsucind cheia de două ori şi o 
puse în buzunar. 

Ea o porni drept spre stradela Saint-Sauveur. Nimeni nu le 
dădu atenţie. 

În mijlocul pieţei se continua sfatul. 

Pe stradela Saint-Sauveur se găseau câteva santinele care 
fuseseră postate de teama unui nou atac. 

Dar fu lăsată să treacă fără dificultate, mai întâi pentru că 
era cunoscută, şi apoi pentru că cerşetorii supravegheau pe 
cei ce puteau veni din afară şi nu pe cei ce ieşeau de la 
Curtea Miracolelor. 

În capătul străzii Gypsie se opri. 

— Duceţi-vă, monseniore, spuse ea. 

— Şi tu? 

— Eu? ... Mă întorc acasă la mine, atâta tot. 

— Dar se va afla că tu m-ai eliberat? 

— Poate! 

— Atunci te vor ucide. Vino, mă oblig să-ţi fac o existenţă 
mai fericită decât cea pe care ai dus-o până azi... 

Ea clătină din cap. 

— Nimeni nu mai poate face nimic pentru fericirea mea, 
spuse ea. 

— Aşadar eşti tare nefericită? 

— Atât cât poate fi o fiinţă omenească. 

— Ciudată femeie! murmură marele magistrat. Nu eşti tu 
cea care mi-ai vorbit într-o zi, pe când treceam călare în 


apropiere de strada Saint-Denis? ... 

— Da, monseniore, eu sunt. 

— Pe atunci îmi spuneai că te interesează soarta lui 
Lanthenay. 

— Aşa-i, şi mă interesează şi acum. 

— Totuşi mă salvezi, în vreme ce ştii foarte bine ce am să 
fac... Ei bine, va trebui o dată şi-o dată ca Lanthenay să-mi 
pice în mână... 

— Se poate, monseniore... Şi apoi.? 

— Apoi? Am să dau ordin să fie tras pe roată de viu. Niciel 
nu m-ar fi cruțat! Parcă aşa spuneai adineauri... 

— Aşa spuneam pentru că ăsta-i adevărul, monseniore. 

— Aşa va să zică, te interesează soarta lui Lanthenay şi tu 
îl faci scăpat pe cel ce îl va trage pe roată? 

— Nu-i şi ăsta un fel de a te interesa de cineva? Marele 
magistrat păstră o clipă de tăcere. 

— Ce s-a întâmplat cu Tricot? întrebă el. 

Îşi aminti de Tricot în modul cel mai firesc printr-o 
asociaţie de idei. 

Ultimul răspuns al ţigăncii îi dădea de gândit că femeia 
asta avea poate contra lui Lanthenay un oarecare motiv de 
ură, precum Tricot. 

De ce asemenea ură? 

Nu se nelinişti din pricina asta. Cerşetorii şi ţigăncile, 
aceşti egipteni şi aceste boeme îşi aveau felul lor de a 
judeca; trăiau într-o lume aparte, nu iubeau şi nu urau 
precum ceilalţi oameni. 

La întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu Tricot?” bătrâna 
răspunse: 

— A murit, oamenii noştri l-au omorât pentru că trădase. 

— Cine i-a prevenit? lântrebă Monclar fără să-i acorde cel 
mai neînsemnat regret fostului său agent. 

— Lanhtenay, răspunse Gypsie. 

— Nu cumva minţi? ... 

Țiganca tresări. Oare Moncilar o dibuise? 

— De ce aş minţi? făcu ea cu calm. 


— Ce ştiu eu? ... Dacă-l urăşti pe Lanthenay... 

— Nu-l urăsc. Nu înseamnă ceva pentru mine. Şi chiar de 
l-aş urî, n-aş găsi de cuviinţă să mint. 

Când vreau să lovesc pe cineva, îl lovesc eu însămi. Şi vă 
jur, monseniore, că lovitura nu dă greş niciodată. 

— Te cred! făcu Monclar fremătând. Reluă, după un 
moment scurt de tăcere: 

— Ce doreşti pentru că m-ai făcut scăpat? 

— N-am nevoie de nimic, monseniore. V-am eliberat doar 
că oamenii mei să nu vă fi omorât, asta ar fi însemnat 
nenorociri groaznice pentru noi toţi. 

— Aşa să fie, atunci, Adio... 

— La revedere, monseniore... 

Ea îl privi cum se îndepărtează cu mers atât de liniştit ca şi 
cum n-ar fi înfruntat acum zece minute un pericol groaznic. 

Curând silueta lui dispăru în întuneric. 

Atunci se întoarse la Curtea Miracolelor. 

Sfatul jupanilor nu se terminase, şi din izbucnirile de voci, 
Gypsie îşi dădu seama că discuţia era furtunoasă. 

Se apropie de foc, şi, foarte liniştit, pătrunse în cercul de 
cerşetori ce discutau soarta marelui magistrat. 

În acea vreme de barbarie, credinţa în ursite şi în 
reîncarnări de toate soiurile ocupau în rândurile populaţiei 
un loc important. 

Se credea în deochi, în puterea pe care o deţineau anumiţi 
indivizi să citească în viitor şi chiar să rânduiască după 
bunul lor plac întâmiplările ce aveau să vină. 

În acest timp, cei ce deţineau în realitate această putere, 
adică regele şi biserica, acționau în deplină siguranţă. 

Era de aşteptat ca şi la Curtea Miracolelor, în rândul 
acestei populaţii neştiutoare, pradă instinctelor ei, aceste 
superstiții să fie respectate mai mult încă decât în oricare 
altă parte. De aceea era respectată şi de temut Gypsie. 

Avea reputaţia că deţine legături cu anumiţi demoni; că 
citeşte în stele ca într-o carte deschisă, „ceea ce negura 
timpurilor închide în vălurile sale” - ca să folosim splendida 


expresie a lui La Fontaine. Câţiva dintre cerşetori care nu 
se temuseră să se încaiere cu paza de noapte şi care, la 
nevoie, ar fi mers la spânzurătoare cu un surâs de sfidare 
tremurau când o întâlneau pe Gypsie, în nopţile fără lună şi 
se grăbeau să atingă vreun talisman capabil să îndepărteze 
duhurile rele... 

Tot aşa când pătrunse în cercul jupanilor şi când îşi ridică 
braţele sale slabe pentru a cere ascultare, se făcu de îndată 
linişte. 

— Fraţilor, spuse Gypsie, vă sfătuiţi dacă trebuie să-l 
ucideţi pe marele magistrat... 

— Spune-ne părerea ta! se auziră glasuri strigând. 

— Părerea mea nu foloseşte la nimic. Şi părerea voastră a 
tuturor nu foloseşte la nimic. 

Marele magistrat nu se mai află la Curtea Miracolelor. A 
evadat. 

Se auziră proteste înverşunate. 

Câţiva cerşetori se avântară către pivniţa în care Monclar 
fusese închis. Reveniră după câteva clipe spunând că 
Gypsie grăise adevărul. 

— Nu cercetaţi, reluă ţiganca, cum s-a putut întâmpla aşa 
ceva. Eu am deschis uşa marelui magistrat şi l-am condus în 
afara teritoriului regatului Egipt. 

Cuvintele acestea au fost primite cu o tăcere uluitoaie şi 
ţiganca se grăbi să continue: 

— Eliberându-l pe marele magistrat, ne-am salvat cu toţii. 
Spiritele mi-au arătat că moartea marelui magistrat ar fi 
semnalul unui masacru general. Totuşi, dacă m-am înşelat, 
mă voi supune pedepsei pe care o veţi crede de cuviinţă. 
Chiar dacă această pedeapsă ar fi moartea, voi muri fericită 
că mi-am salvat fraţii. 

Printre jupanii prezenţi, majoritatea erau fiinţe primitive 
asupra cărora cuvintele acestea pronunţate cu solemnitate 
produseseră o impresie adâncă. 

În timp ce aceia a căror inteligenţă depăşea asemenea 
credinţe vulgare înțelegeau foarte bine ce necazuri ar fi 


adus mai de vreme sau mai târziu execuţia marelui 
magistrat. 

Aşadar nimeni nu ridică glasul pentru a cere o pedeapsă 
împotriva lui Gypsie. 

Şi ţiganca se putu retrage în linişte. 

Pe când mergea spre magherniţa ei, îl văzu pe Lanthenay 
care se apropia în grabă de ea. 

— De ce aţi vrut să-l salvaţi pe omul acela? întrebă, el cu o 
asprime care nu-i era în obicei. 

— Chiar tu, adineuari, n-ai vorbit la sfat ca Monclar să fie 
cruțat? ... Am crezut că ţi-am făcut pe plac, fiule... 

Lanthenay îşi duse o mână la frunte şi murmură: 

— Aşa €... iertaţi-mi mânia. 

Şi ea îi cuprinse mâna. 

— Am făcut un rău chiar atât de mare? întrebă ea Şi vocea 
ei avea o duioşie de ciudată afecţiune. 

— Nu înţelegeţi, răspunse cu glas înăbuşit Lanthenay, nu 
pricepeţi că îl prinsesem pe omul acesta, pentru că în 
schimbul vieţii şi libertăţii sale, aveam de gând să obţin 
viaţa şi libertatea altei persoane! 

— Vai, biata de mine, nu m-âm gândit deloc la asta! se 
văicări Gypsie. 

— Să nu ne mai gândim la asta... Ce-a fost a fost... nu mai 
e nimic de făcut... Dar, într-adevăr, dacă oricare altul în 
afară de dumneavoastră ar fi făcut ceea ce aţi făcut 
adineauri, nu ştiu dacă aş fi avut destulă stăpânire de sine 
să nu-l ucid... 

Mânia şi disperarea lui Lanthenay erau atât de excesive 
încât îşi înăbuşea vocea ca să nu o sperie pe bătrâna 
femeie. 

Lăsă să-i scape un gest violent de nemulţumire, şi plecă pe 
neaşteptate strigând: 

— Sunt blestemat! 

Gypsie rămăsese pe loc. 

— Blestemat? bombăni printre dinţi. Cine îţi spune că nu 
eşti? 


Disperarea lui Lanthenay fu imensă. 

Din ziua în care suferise eşecul tentativei nesăbuite pe 
care o făcuse la Conciergerie pentru a-l elibera pe Etienne 
Dolet, aştepta cu o nerăbdare febrilă să fie atacată Curtea 
Miracolelor. Era încredinţat că marele magistrat ar dirija 
personal atacul. Planul său consta doar în a pune mâna pe 
Monclar. 

Odată ce-l făcea prizonier pe marele magistrat, nu se 
îndoia că ar putea să obţină libertatea pentru Dolet. 

— Viaţă pentru viaţă! gândea el. 

S-a văzut curn planul reuşise admirabil la capitolul pe care 
Lantheay îl considerase pe drept cuvânt ca fiind cel mai 
dificil. 

S-a descris cum, datorită lui Gypsie, planul eşuase în cea 
de-a doua parte a sa. 

IV BEATRIX. 

În timp ce evnimentele acestea se desfăşurau la Curtea 
Miracolelor, regele şi escorta sa, călăuziţi de Alais Le Mahu, 
sosiseră în faţa casei din strada Saint-Denis la care 
Madeleine Ferron îl condusese pe cavalerul de Ragastens. 

Regele descăleca. 

La fel făcură şi cei douăzeci de cavaleri care îl însoţiseră, 
şi ofiţerul care comanda escorta îşi luă deîndată sarcinile în 
primire după recomandările pe care Francois Ii le impuse. 

Regele făcu semn lui La Châtaigneraie, lui d'Esse şi lui 
Sansac să-l urmeze. 

— Domnule, se adresă ofițerului, dacă ordon, invadaţi 
casa, şi atunci, nu ezitaţi, să ucideţi pe oricine v-ar sta în 
cale, bărbat sau femeie! 

Ofiţerul se înclină în semn că a înţeles consemnul şi că era 
gata să-l execute întocmai. Atunci regele se apropie de uşă. 
Uşa era închisă. 

— Forţaţi uşa, spuse ofițerului. Fără să faceţi zgomot. 

La un semn al ofițerului, se apropie, un soldat, introduse 
pumnalul în deschizătura încuietorii, şi după zece minute, 
reuşi în sfârşit s-o deschidă. 


Francois 1 se avântă, urmat de cei trei fideli însoțitori. 

Pentru a se putea intra în casă, trebuia deschisă o altă uşă. 
Se folosi acelaşi procedeu. 

Totuşi, liniştea care domnea în casă, nu făcea decât să-l 
neliniştească pe rege. 

Trebuia să aştepte. 

De ce era atâta linişte şi întuneric înăuntru. 

Pătrunse în casă şi urcă pe o scară. 

Deodată, cum se afla aproape la mijlocul scării, întunericul 
în care se găsea se risipi. 

Regele duse iute mâna la sabie şi îşi ridică privirea. Căci 
lumina venea din capătul de sus al scării. 

Atunci, observă o femeie care ţinea o lampă în mână şi îl 
privea cu o demnitate tristă şi severă. 

O recunoscu pe dată. 

— Doamna de Ragastens! făcu el descoperindu-se cu un 
gest de politeţe ce îl părăsea arareori. 

Apoi, surâzător, se linişti şi spuse cu glas tare: 

— Ei! doamnă, ne-am despărţit adineauri puţin cam 
supăraţi, şi am ţinut să mă reconciliez cu o persoană atât de 
desăvârşită după cum pare să fiţi. 

— Sire, spuse Beatrix, vă voi repeta ceea ce v-am spus în 
casa de lângă Tuileries. Fiţi bine venit. 

Regele tresări şi privi în jurul lui cu nelinişte. 

Se aştepta la o împotrivire, la reproşuri. - căci intrase în 
casa aceasta ca unul dintre tâlharii cu care marele 
magistrat se lupta în momentul de faţă. - şi vorba liniştită a 
lui Beatrix îl făcea să se teamă de vreo eventuală capcană. 

Fără îndoiala, însoțitorii săi aveau aceeaşi impresie că şi el, 
căci îi văzu pe toţi trei cu mâna pe mânerul pumnalelor. 

Franccis I avea un curaj deosebit. 

— Poate că voi fi străpuns de pumnal, gândea în sinea lui, 
dar mai degrabă să mor decât să par ridicol! 

Şi urcă fără reticenţă cele câteva trepte care îl despărţeau 
de Beatrix. 


— Aş putea avea plăcerea să-l întâlnesc pe domnul de 
Ragastens? întrebă, regele în timp ce se înclina. 

— Domnul cavaler va fi dezamăgit că nu se află de faţă 
pentru a da curs onoarei ce i se face de către Majestatea 
Voastră, pentru a doua oară... 

În acelaşi timp, se dădu de-o parte pentru a-l lăsa pe rege 
să treacă. 

Îi observă ezitarea şi înţelese. 

Ochii ei frumoşi sclipiră de bucurie, căci avea posibilitatea 
să zgândere coarda sensibilă a regelui, cu alte cuvinte să 
facă haz de vanitatea lui de bărbat viteaz. 

— Nu vă fie teamă, sire, nu se mai află nimeni în afară de 
mine în casa aceasta... 

Regele roşi un pic şi intră, urmat de îndată de însoțitorii 
săi, într-o vastă şi frumoasă încăpere mobilată incomplet. 

— Cum, doamnă, vorbi el atunci cu glas tare, spuneţi că vă 
aflaţi singură aici? 

— Absolut singură, sire. Franccis I încruntă sprâncenele... 

— Totuşi, doamnă, au fost văzute intrând aici mai multe 
persoane... 

— Care erau de faţă acum nu mai puţin de un sfert de oră, 
sire. Dar în momentul acesta, cu tot regretul pe care îl 
resimt, mă aflu singură încercând să prezint regelui 
consideraţiunile onoarei ce i se cuvine... 

— Unde se află domnul de Ragastens? întrebă regele 
pălind de furie. 

— Sire, vorbi Beatrix cu un calm ce impuse regelui un fel 
de respectuoasă admiraţie, aş putea să vă răspund că 
dumneavoastră, primul cavaler al Franţei, interogaţi în 
acest moment o femeie ce a venit în acest regat prin 
reputaţia voastră de loială ospitalitate... 

— Iertaţi-mă doamnă, făcu regele fremătând. Dar vă 
asigur, există raţiuni foarte grave. La fel şi eu, cu toată 
dezamăgirea pe care o încerc, vă întreb în calitate de 
stăpân suprem al dreptăţii în acest regat şi vă somez să-mi 
răspundeţi... Unde se află domnul de Ragastens? 


— Devreme ce vă adresaţi ca un stăpân, sire, mă văd 
constrânsă să. Vă răspund: domnul de Ragastens a plecat 
pentru a conduce într-un loc sigur o tânără fecioară căreia 
amândoi i-am împărtăşit o mare afecţiune. 

Regele bătu furios cu piciorul în podea şi păli. 

— Cum de se amestecă, izbucni el, acest neînsemnat 
aventurier care nu este nici francez nici italian şi care 
pretinde a ne da lecţii? 

Fu rândul lui Beatrix să pălească. 

— Sire, spuse ea cu o voce deosebit de fermă, cavalerul de 
Ragastens, n-a tolerat niciodată nimănui, oricine ar fi acela 
po lume să-l insulte fără să rămână nepedepsit. Îmi fac o 
imperioasă datorie prin a veghea să nu fie insultat în 
absenţa sa. Dar cum sunt femeie şi nu am nici un mijloc să 
împiedic patru bărbaţi să fie insolenţi mă retrag pentru a 
nu mai auzi şi altele... 

— Rămâneţi, doamnă, se răsti regele. Aţi pronunţat 
adineauri cuvinte foarte îndrăzneţe; dar potrivit propriilor 
dumneavoastră expresii, sunteţi femeie! Şi nu voi uza, 
ferească Dumnezeu! de dreptul de reprimare de care aş 
putea să mă folosesc. Rămâneţi, îmi voi măsura cuvintele, şi 
sper că dumneavoastră veţi proceda la fel. 

— Majestasea Voastră poate fi sigură de asta, spuse atunci 
Beatrix. 

Regele rămase pentru o clipă tăcut. 

Era foarte abătut şi o furie surdă îl agita. 

— Doamnă, reluă el, de curând, în casa de lângă Tuileries, 
v-am afirmat limpede că Gillette este fiica mea... Mă 
credeţi? 

— Vă cred de bună seamă Majeştatea Voastră cu atât mai 
mult cu cât Gillette însăşi ne-a povestit întreaga sa păţanie. 
— Şi cu toate că ştia că Gillette este fiica mea, ştiind că o 
caut, cavalerul de Ragastens, o fură, o ascunde, o răpeşte! 

„„.„ Fără a voi să invoc alte drepturi, am să vă comunic, 
doamnă, că nu aşa am procedat eu faţă de cavaler, atunci 


când a venit să mă implore să-l ajut să-şi regăsească fiul... 
Pe fiul dumneavoastră, doamnă! 

Vorbele acestea abile produseră o impresie dureroasă 
asupra lui Beatrix, şi pe un ton emoţionat îi răspunse: 

— Sire, cavalerul mi-a vorbit de binevoitoarea primire pe 
care v-aţi străduit să i-o faceţi, şi vă garantez recunoştinţa 
să cât şi a mea... 

— Nu mă îndoiesc, doamnă; dar cavalerul are un stil bizar 
în a-şi mărturisi recunoştinţa. 

— Demnul de Ragastens a întrebat-o de curând pe Gillette 
dacă ar dori să fie condusă la Luvru; la răspunsulei 
afirmativ, sire, era hotărât să vă redea copilul... 

— Şi ce a spus ea? făcu regele cu ardoare. 

— Că ar prefera să moară... Francois I plecă fruntea... 

— Aşadar mă urăşte ea într-o asemenea măsură! 

Dar curând mânia îl cuprinse din nou. 

— Aşa să fie, spuse, doresc să aflu locul unde a condus-o. 

— Nu ştiu unde, sire. 

— Cavalerul a trebuit să vă spună. Observ asta din 
atitudinea dumneavoastră, din inflexiunea vocii, din privirea 
dumneavoastră stânjenită, toate acestea mă fac să cred că 
vă distraţi pe socoteala mea. Aşadar vă rog să-mi 
răspundeţi cu exactitate, de nu... 

— De nu, sire? 

— De dumneavoastră, doar de dumneavoastră, doamnă, 
am să mă leg! Deci, afirmaţi că domnul cavaler Ragastens 
nu se află aici? 

— Da, sire! 

— Că a luat-o cu el pe Gillette? 

— Da, sire! 

— De ajuns. El îmi sechestrează fiica; eu îi seshestrez 
soţia. Binevoiţi să vă pregătiţi a ne urma, doamnă. 

— Cum, sire, aţi îndrăzni... 

— Voi îndrăzni orice! făcu cu violenţă regele. Vă arestez 
doamnă. Atunci când cavalerul de Ragastens îmi va reda 
fiica, vă voi repune în libertate, asta o jur, şi vă mai jur că 


domnul cavaler nu vă va revedea înainte ca eu să nu-mi 
revăd fiica. 

— Sire, acesta este un abuz nedemn de forţă. 

— Nu, doamnă, asta înseamnă clemenţă. Sunteţi pregătită 
să ne urmaţi? 

— Sire, nu voi ceda decât forţei, să vedem dacă, în Franţa, 
patru gentilomi înarmaţi vor îndrăzni să ridice mâna asupra 
unei femei. 

— Puțin îmi pasă! strigă regele în culmea furiei. Şi făcu un 
semn gentilomilor săi, care, fără ezitare, se îndreptară spre 
Beatrix. Aceasta scoase un țipăt. 

În acea clipă, avu viziunea clară a disperării lui Ragastens 
atunci când ar reveni şi când n-ar mai găsi-o. 

Îşi acoperi chipul cu mâinile şi, curajoasă până la capăt, 
chiar şi în faţa acestei viziuni pe care tocmai o evocase, 
aştepta... 

În clipa aceea, se deschise o uşă, şi Gillette apăru. 

Tânăra fecioară, albă la faţă precum un crin, dar hotărâtă, 
înainta către rege ce privea uluit. 

— Sire, spuse, mă înfăţişez pregătită să vă urmez... 

— Copilă nefericită! strigă Beatrix. 

— Vai! doamnă... mă simt condamnată. Nenorocirea mea 
va spori cu certitudinea cu care v-am pricinuit-o. Sire, 
continuă ea, prima oară v-am urmat pentru a salva un om 
ce s-a devotat faţă de mine. De data asta, îndrăznesc să 
cred că arestarea cavalerului de Ragastens nu va urma 
reîntoarcerii mele la Luvru, precum arestarea lui Etienne 
Dolet... 

— Copila mea, spuse regele tulburat de o mulţime de 
sentimente, arestarea lui Dolet a avut un motiv politic, în 
ceea ce-l priveşte pe cavaler, vă jur că nu va exista motiv de 
nelinişte... 

— Bun rămas, doamnă, bun rămas, iubita mea 
binefăcătoare! strigă Gillette aruncându-se în braţele lui 
Beatrix. 


— Sire, spuse aceasta, ceea ce faceţi în noaptea asta e 
odios. Luaţi seama că nu cumva să se abată asupra voastră 
vreo mare nenorocire cu care să plătiţi fapta rea pe care o 
săvârşiţi! 

Regele tresări. 

Dar se mulţumi să se încline cu răceală. 

— Apoi, se adresă lui Gillette: 

— Copila mea, aveţi împotriva mea prejudecăţi nedrepte. 
Le voi risipi cu ajutorul afecțiunii, şi sper, că peste puţin 
timp, veţi regreta ostilitatea pe care mi-o mărturisiţi... 

La Châtaigneraie, continuă el, oferiţi-i mâna 
dumneavoastră ducesei de Fontainebleau. 

La Châtaigneraie se arătă amabil să se supună şi cuprinse 
mâna lui Gillette, care se lăsa condusă fără împotrivire. 

Apoi regele salută profund pe Beatrix. 

— Doamnă, îi spuse el, tocmai i-am promis copilei să nu se 
neliniştească în privinţa cavalerului de Ragastens; mă voi 
ţine de cuvânt; credeţi-mă însă, sfătuiţi-l să se înapoieze, 
cât mai degrabă în Italia. 

Stând în picioare, fără să schiţeze un gest, Beatrix primi 
vorbele acestea cu un surâs de dispreţ, pe care Francois | 
nu-l observă. 

Se retrase în timp ce murmura: 

— De data asta, nu o vai mai răpi nimeni! 

V DOMNUL FLEURIAL. 

Părăsind-o pe Gypsie, cavalerul de Ragastens se apropiase 
de Manfred. Pe timpul bătăliei cerşetorilor cu oamenii 
regelui îl studiase pe tânăr cu o curiozitate pătimaşă, şi 
simţi întărindu-se în el simpatia care se născuse pe când îl 
salvase din osuarul de la Montfaucon. 

— Nu e fiul meu! să zicem. Dar dacă aş avea fericirea să 
regăsesc copilul pe care l-am pierdut, nu mi-aş dori un altul 
decât pe tânărul acesta. 

Şi acum, în timp ce discutau, îl examina la lumina focului, 
străduindu-se din nou, întrebându-se nedesluşit dacă nu 
cumva ţiganca minţise. 


De ce ar minţi? Singurul motiv plauzibil al unei minciuni ar 
fi fost teamă de Lucreția Borgia sau dorinţa de a se păstra 
în grațiile ei. Ori, Lucreția Borgia murise, şi Ragasiens îi 
oferise o avere lui Gypsie. 

Aşadar nu minţea. 

Totuşi, în trăsăturile fine şi îndrăzneţe ale tânărului, îi 
părea uneori lui Ragastens că discerne ceva din profilul atât 
de mândru şi curat al lui Beatrix. Dar pe dată îşi spunea că 
era vorba fără nici o îndoială doar de o iluzie creată de 
imaginaţia sa influenţată de căutarea asemănărilor. 

— Aţi aflat ceea ce doreaţi să ştiţi, domnule cavaler? 
întrebase Manfred. 

— Vai! desigur, făcu Ragastens cu un suspin. Dar, spuneţi- 
mi, n-aţi auzit vreodată vorbindu-se de un copil care ar fi 
fost răpit de ţigani şi adus la Curtea Miracolelor? 

— Întâmplările de felul ăsta sunt numeroase aici, domnule. 
Eu însumi, sunt după cât se pare un copil furat... său 
pierdut. 

— Ah! Şi aţi păstrat vreo amintire din copilăria 
dumneavoastră? 

— Amintiri foarte vagi, frânturi fugitive ce îmi scapă de 
îndată ce încerc să-mi formez o imagine precisă. Aşa se 
face, că mi se întâmplă adesea să văd ca într-un vis Italia. 
Sunt momente în care mi se pare că aş putea reconstitui un 
peisaj bine cunoscut... Văd munţi înalţi, o grădină minunată, 
o casă frumoasă... apoi, deîndată ce vreau să adâncesc 
plăsmuirile acestea, ele se risipesc şi îmi scapă... 

Ragastens asculta cu o febrilitate şi o emoție 
extraordinare. 

— Aşadar, spuse el, credeţi că această ţigancă nu poate fi 
mama d-voastră? 

— Nu cred nimic, domnule, mă îndoiesc, asta-i tot. Gypsie 
n-a avut niciodată faţă de mine atitudinea unei mame. Ah! 
dacă ar fi Lanthenay, s-ar putea să fie posibil! Pentru ei are 
o profundă afecţiune... dar, vă rog să nu vorbim despre 
asemenea lucruri. Am să vă mărturisesc că sirrt o oarecare 


dezamăgire încercând să citesc într-un trecut care va 
rămâne pentru mine o carte închisă pe veci... 

— Cine ştie? murmură Ragastens. Aveţi dreptate, adăugă 
cu voce tare; asemenea priviri în trecut sunt dezagreabile 
pentru un tânăr, în plenitudinea forţelor şi ardoarea 
primăverii vieţii sale; viitorul vă surâde. Viteaz, curtenitor, 
inteligent precum sunteţi... 

Manfred îl întrerupse clătinând din cap. 

— Viitorul, spuse el, îmi apare la fel de sumbru precum 
trecutul meu neclar. 

— Asemenea gânduri triste, la vârsta d-voastră? 

— Scuzaţi-mă, domnule. Vă întristez şi pe d-voastră, în 
vreme ce ar trebui să-mi dau silinţa să vă fiu pe plac, d- 
voastră care mi-aţi făcut rând pe rând servicii atât de 
importante! 

— Nu, nu, făcu cu vioiciune cavalerul. Doream numai să 
aflu cauza tristeţei d-voastră. 

— Vreţi s-o aflaţi? 

— Vă rog, prietene. 

— E ciudat, domnule cavaler, că-mi inspirați atâta 
încredere şi simpatie. Simt destăinuindu-mă faţă de d- 
voastră, pe care abia vă cunosc, aceeaşi consolare ca atunci 
când îi vorbesc lui Lanthenay, singurul meu prieten, fratele 
meu... 

— Ei bine, izbucni Ragastens cu o voce emoţionată, vorbiţi- 
mi aşadar deschis şi poate aş putea într-adevăr să vă 
consolez... 

— Cauza tristeţei mele, cavalere, este foarte simplă: 
iubesc cu pasiune o tânără fecioară; probabil că o iubesc de 
multă vreme, cu toate că nu mi-am destăinuit această 
dragoste decât de puţin timp... 

— Ei bine, făcu cavalerul, nu văd nimic teribil în asta. 

— Staţi şu vedeţi. Tânăra fecioară este fiica regelui 
Franţei. 

— Aha! înţeleg... vă temeţi că nu veţi putea acoperi 
prăpastia ce vă desparte de ea? 


— Nu, nu-i asta. Există în toată povestea asta un lucru 
ciudat pe care am să vi-l deistăinui. Aflaţi însă că regele o 
persecută pe Gillette. 

— O cheamă Gillette? 

— Şi este şi mai gingaşă decât numele acesta frumos. 

— Dar cum poate regele să-şi persecute propria-i fiică? 

— Este mânat de un sentiment atât de ciudat, atât de 
josnic, atât de improbabil şi atât de nefiresc încât abia 
poate fi conceput. Îşi iubeşte fiica, înţelegeţi, o doreşte. 

— E îngrozitor, spuse Ragastens fără să se mire prea tare; 
căci prin întrebările pe care i le-a pus lui Gillette, isprăvi 
prin a discerne aproape întreg adevărul. 

— Nu-i aşa? făcu Manfred. 

— Înţeleg de pe acum dezamăgirea d-voastră; căci fără 
îndoială nu găsiţi mijlocul prin care s-o smulgeţi pe acea 
care o iubiţi de la acest tată denaturat... 

— Din fericire, nu se mai află în stăpânirea lui... 

— Dar atunci, cine vă împiedică să o reîntâlniţi? 

— Ăsta-i necazul meu! Gillette a dispărut de la Luvru, 
răpită în condiţii misterioase: de atunci o caut dar pană 
acum, spuse tânărul descurajat, am căutat-o în zadar. 

Manfred plecă fruntea. 

Ragastens îl contemplă o clipă cu un surâs. 

— Vreţi să mă însoţiţi până la mine acasă, spuse el dintr-o 
dată. 

— Ar însemna pentru mine o datorie de preţ să vă fiu 
escortă, domnule cavaler. 

— Mă înţelegeţi greşit. V-am cerut să veniţi cu mine până 
acasă. 

— Cum! la ora asta? 

— Ce importanţă are ora! Vă voi prezenta unei persoane 
care ar putea să vă dea veşti despre domnişoara Gillette. 

— Ce spuneţi! strigă Manfred pălind. 

— Adevărul... 

— Ah domnule, aveţi grijă să mă scutiţi de vreo deziluzie 
prea crudă... 


— Ştiu prea bine, spuse cu gravitate cavalerul, ceea ce 
înseamnă o decepţie sufletească! Nu vă temeţi de nimic: 
veniţi şi dorinţa d-voastră va fi satisfăcută. 

Tulburarea pe care o observați la mine nu v-ar surprinde 
dacă aţi şti cât de mare era disperarea care succede 
bucuriei pe care mi-o faceţi... Dar mă gândesc, reluă el 
dintr-o dată, că trebuie să-mi permiteţi să iau pe cineva cu 
mine... 

— Pe prietenul d-voastră Lanthenay? 

— Nu! Un om pe care am învăţat să-l stimez şi să-l 
respect... Cel care a crescut-o pe Gillette şi i-a servit de 
tată... Dl. Fleurial... 

— Cum strigă Ragastens, Dl. Fleurial se află aici? 

— Aşadar îl cunoaşteţi? făcu Manfred surprins. 

— Nu... dar am auzit foarte adeseori vorbind de el chiar 
pe persoana care vă va da veşti despre Gillette a d-voastră. 
Haideţi, prietene, duceţi-vă să-l căutaţi pe dl. Fleurial; nu 
numai că vă îngădui să-l luaţi cu d-voastră, dar prezenţa sa 
este necesară. 

Manfred plecă de grabă. 

— Nu-i fiul meu, suspină Ragastens. Dar merită cel puţin 
fericirea pe care o va simţi peste câteva minute... Cu cât îl 
privesc şi îl ascult pe tânărul acesta, pe atât îi descopăr mai 
multe virtuţi. Ei dar, călătoria mea nu va fi fost zadarnică, 
întrucât am putut face doi oameni fericiţi... fără a-l mai 
socoti pe nefericitul domn Fleurial pe care nu mă aşteptam 
să-l regăsesc aici. 

În acest moment îl zări pe Manfred revenind. 

Îl însoțea un bărbat îmbrăcat în negru. 

Şi Ragastens nu putu să-şi stăpânească un gest de 
compasiune când îl văzu pe bărbatul acesta atât de oropsit 
de către natură, atât de diform, de cocoşat, cu picioare 
strâmbe, fără ca luminoasa privire inteligentă ce strălucea 
în ochii săi, să fi putut să fie luată drept una din fiinţele 
fantastice sculptate de călugări pentru a împodobi cu chipul 
lor catedralele. 


În acest răstimp bărbatul îşi îndreptă spatele. 

Un aer de demnitate înnobila înfăţişarea sa dureroasă. Se 
apropie de cavaler pe care îl salută cu eleganţă. 

— Domnule cavaler, spuse Manfred, acesta este dl. 
Fleurial. Cum vă spuneam, îl consider ca pe adevăratul tată 
a lui Gillette şi ea însăşi îl consideră la fel. Ragastens 
examina cu viu interes fiinţa diformă despre care Gillette 
vorbise atâta. 

Îi întinse mâna. 

Triboulet i-o strânse spunându-i: 

— Există aşadar mari seniori ce se îngrijesc de fericirea 
celor necăjiţi, de vreme ce le este atât de lesne şi atât de 
plăcut să-şi bată joc de ei? 

Amărăciunea acestor vorbe ar fi produs fără îndoială o 
impresie neplăcută în sufletul cavalerului dacă acesta n-ar fi 
fost la curent deja cu toate mizeriile pe care le îndurase 
Triboulet. 

— Domnule Fleurial, răspunse Ragastens, aş putea pentru 
început să vă destăinui că nu sunt poate un atât de mare 
senior după cum se pare că presupuneţi; v-aş spune mai 
bine simplu că eu însumi care am fost crescut ca ucenic în 
ale nefericirii, am învăţat să respect durerea celorlaţi şi s-o 
cumpănesc cu îndurare... 

— Domnule, făcu 'Triboulet emoţionat, oricine aţi fi, sunteţi 
un orn de suflet şi, pe legea mea, lăsaţi-mă să vă privesc 
drept în faţă, căci aşa ceva este foarte rar... 

— Haideţi! veniţi! făcu Ragastens surâzând. 

Cei trei bărbaţi porniră deodată la drum, urmaţi de 
Spadacape. 

— Afirmaţi deci, reluă Triboulet, că cineva poate să ne dea 
veşti despre Gillette? 

— Veţi vedea, spuse Ragastens. 

— Să grăbim pasul! 

Restul de drum se parcurse în tăcere. 

Triboulet şi Manfred erau puternic emoţionaţi. În ce-l 
priveşte pe Ragastens, acesta gândea în sinea lui că 


încercările sale de a-şi găsi fiul nu mai aveau nici o şansă de 
izbândă. 

Ajunseseră în strada Saint-Denis. 

Poarta curţii ce împrejmuia casa era deschisă. 

Ragastens păli şi se avântă către uşa de la intrare, de 
asemeni deschisă! 

— Oh! bombăni el, aici s-a întâmplat o nenorocire! Beatrix! 
strigă el cu o voce înspăimântată, năvălind pe scară. 

— Sunt aici! răspunse vocea lui Beatrix. 

Şi apăru pe palier, cum apăruse adineauri regelui. 

Ragastens suspină uşurat. 

Manfred şi Triboulet îl urmaseră cu uimire... 

Toţi trei intrară în încăperea în care intrase Francois. |. 

— Dragă prietenă, spuse Ragastens, vă prezint pe Dl. 
Fleurial şi pe Dl. Manfred. 

Beatrix aruncă o privire profundă asupra tânărului, apoi 
privirea ei se îndreptă spre cavaler, cu o pătimaşă şi mută 
interogaţie. 

Ragastens, cu tristeţe a răspuns „nu” dând din cap. 

— Este acesta fiul nostru? întrebase privirea mamei Şi la 
răspunsul negativ, ochii săi se umbriră de lacrimi. Dar 
deîndată, dispăru din fiinţa aceasta generoasă, propria sa 
dezamăgire; şi nu se mai gândi decât la tristeţea lui 
Triboulet şi a lui Manfred. 

Înţelese de ce îi adusese Ragastens. 

— Domnilor, spuse ea, vă cunosc şi pe unul, şi pe celălalt... 

— D-voastră, domnule Fleurial, sunteţi cel mai bun şi cel 
mai devotat dintre taţi... Si d-voastră, domnule, mi s-a 
vorbit îndelung despre persoana d-voastră, cu toate că abia 
vă cunosc... 

— Doamnă... se bâlbâi Triboulet, privind în jurul lui ca şi 
cum s-ar fi aşteptat s-o vadă pe Gillette intrând. 

Cât despre Manfred, tânărul care fusese atât de viteaz şi 
atât de nepăsător în faţa archebuzelor oamenilor regelui, 
tremura şi simţea cum îl lasă puterile. 


— Domnilor, reluă atunci Beatrix, fiţi curajoşi, fiţi fermi, fiţi 
bărbaţi, căci am a vă da o veste tristă... 

— Gillette! strigă Ragastens... 

— Răpită! 

Vestea fu primită cu un strigăt întreit. 

— Aşadar Gillette se afla aici! strigă Triboulet. 

— Nu ştiaţi? 

— Vai! făcu Ragastens, le rezervasem o surpriză. 

— Doamnă! doamnă! făcu la rândul său Manfred, vorbiţi, 
vă implor! poate că nu e totul pierdut... Când s-a petrecut 
asta? 

— Către orele unsprezece şi jumătate, adică acum 
aproape două ore. 

— Cine a venit? 

— Cine ar fi altul! izbucni Triboulet cu o privire ce se 
lumină de un licăr sumbru. Cine, dacă nu banditul care 
pândeşte în noapte alergând după femei, laşul pe care 
autoritatea şi puterea să îl pun la adăpost de răzbunarea 
unei mulţimi de părinţi, de fraţi ori de logodnici! 

Cine altul decât regele Franţei! 

Beatrix avu un gest de admiraţie. 

— Într-adevăr, chiar ala venit, spuse ea. 

Atunci în câteva cuvinte spuse la iuţeală fără să omită nici 
un amănunt, povesti scena la care am asistat în capitolul 
precedent. 

Triboulet şi Manfred îşi repetară cu ardoare până în cele 
mai mici amănunte cuvintele regelui. 

— Nădăjduiţi! reluă Beatrix. Regele îi vorbea ca un 
adevărat tată... Poate că fata nu va păţi nimic rău... 

— Ah! doamnă, izbucni Triboulet, nu-l cunoaşteţi aşa acum 
îl cunosc eu. Ipocrit, abil în ale prefăcătoriei, cu atât mai 
nemilos pe cât ştie că nu are a se teme de nimic, îşi 
urmăreşte victimele cu perseverenţă, este în stare să facă 
mult rău. În realitate se îndoieşte că Gillette ar fi într- 
adevăr fiica lui. Chiar daică ar deţine dovada indiscutabilă îl 
cred capabil să nu ţină seama de ea. 


Manfred strângea din pumni cu nervozitate, între timp, 
Triboulet, se învesmânta în mantie. 

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse el, că vă părăsesc atât de 
grabnic. Aş fi vrut să aflu unde şi cum mi-aţi regăsit copila. 
Aş fi vrut mai ales să vă dau de înţeles câtă recunoştinţă 
izvorăşte din inima mea... Dar fiecare clipă care se scurge 
face că primejdia să se agraveze... 

— Unde alergi? întrebă Manfred, printre dinţi, tutuindu-l 
pentru prima dată pe cel pe care îl numea tatăl lui Gillette. 

— La Luvru, fiule, spuse Triboulet. 

— Te însoțesc. Noi doi, îl vom ucide pe tiran... 

— Nu, nu, prostestă cu vehemenţă Triboulet. E nevoie de 
viclenie şi nu de forţă. Viclenia este arma mea. Când va veni 
ceasul, voi apela la forţa braţului tău. 

— Domnul Fleurial are dreptate, spuse Ragastens 
cuprinzându-i mâna tânărului. 

— Oh! se tângui Manfred, nu se poate face nimic! Iţi vine 
să te dai cu capul de pereţi! 

— Bun rămas! zise Triboulet. Casa asta să fie locul nostru 
de întâlnire. Manfred, mai spuse el văzând că tânărul se 
încăpăţâna să-l urmeze, trebuie să rămâi. În cazul în care 
mi s-ar întâmpla o nenorocire, ce se va alege de ea? Şi apoi, 
sunt tatăl ei. E dreptul meu să acţionez primul... 

Rămâi, îţi poruncesc! 

Triboulet plecă de grabă. 

Epuizat, Manfred alunecă într-un fotoliu: Ragastens şi 
Beatrix se arătară curtenitori faţă de el. 

Să-l urmăm pentru un moment pe fostul bufon de la curtea 
lui Francois |. 

După cum spusese, Triboulet alerga spre Luvru, unde 
ajunse în mai puţin de douăzeci de minute, cu toate că i-a 
fost anevoie şi obositor... Gărzile de noapte care putură să-l 
întrezărească pentru o clipă se întrebară poate ce era cu 
umbra aceea diformă ce ţopăia de-a lungul zidurilor, 
gâfâind, cu mantia umflată de vânt, cu capul descoperit, 


căci, cu tot frigul de afară, îşi scosese toca să-şi răcorească 
fruntea ce ardea de febră. 

Ce voia să facă Triboulet? 

La drept vorbind nu ştia nici el. 

Nu avea decât un gând; să pătrundă în Luvru, să ajungă 
cu orice preţ până la Gillette... 

Odată ajuns acolo, va vedea ce are de făcut! 

Pentru Triboulet, care cunoştea Luvrul, care ştia cu câte 
obstacole erau presărate împrejurimile apartamentelor 
regale, tentativa era supraomenească. 

Totuşi, îl ispitea, şi se agăța de ideea fixă cu încăpăţânarea 
disperării... 

Dar dacă Triboulet respingea oricare altă soluţie, dacă îi 
era imposibil, în starea de spirit în care se afla, să-şi 
formeze un alt plan de atac, nu reflectă în mai mică măsură 
la cele mai bune mijloace de izbândă. 

Şi mai întâi, respinse imediat intenţia de a încerca să intre 
în Luvru pe poarta principală, unde ar fi inevitabil arestat. 

În clipa aceea se duse cu gândul la Montgomery. 

Şi îşi zise că acesta îi rezervase fără îndoială vreo 
răzbunare cumplită. 

Asta nu-l împiedica să înainteze. 

Ajuns la Luvru, îi făcu înconjurul cu repeziciune. Cunoştea 
o poartă ce dădea spre malul Senei, poartă aproape 
nepăzită pe care ar încerca s-o deschidă cu ajutorul 
pumnalului. 

În clipa când ajungea aproape de taluz, şi când dădu colţul 
pe lângă zidul incintei, se opri brusc. 

În faţa portiţei, tocmai distinsese o trăsură. Şi în jurul ei se 
agitau nedesluşit nişte umbre. 

Triboulet se aruncă la pământ, se caţără până la şirul de 
plopi falnici care se întindeau de-a lungul drumului. 

Atunci, înainta furişându-se după copaci. Pe măsură ce se 
apropia de grupul de umbre, auzea un murmurat de glas, şi 
umbrele deveneau mai distincte. 


În sfârşit, adăpostit în spatele unui trunchi enorm de plop, 
se opri aproape în faţa porţii. 

Şi putu să examineze în amănunt scena, care se desfăşura 
sub privirile sale. 

Vehiculul era o berlină trainică de călătorie la care erau 
înhămaţi doi cai energici. Pe calul din dreapta, un surugiu 
aştepta în şa, cu biciul în mână. În urma vehiculului erau 
masaţi vreo treizeci de cavaleri dintre care patru purtau 
torţe. 

Doi ofiţeri umblau de colo, colo. 

Pentru cine era trăsura asta? ... 

Triboulet avu rapida intuiţie că era pregătită pentra 
Gillette. Inima i se strânse. 

Mii de planuri se iscau în mintea sa, şi fără îndoială că s-ar 
fi dedat unei tentative disperate, dacă poarta nu s-ar fi 
deschis pe neaşteptate. 

Triboulei rămase țintuit locului. 

Gillette tocmai apăruse! 

O femeie o sprijinea, sau mai degrabă o târa după ea... 
Bufonul le văzu urcând în trăsură ale cărei obloane fură 
coborâte imediat. 

O voce porunci: 

— La Fontainebleau! ... 

Triboulet o recunoscu. Era vocea regelui! 

Şi îl zări, oprit în cadrul porţii. 

Surugiul pocni din bici, purtătorii de torţe o luară înainte. 
Vehicolul porni în galop, urmat de escortă... într-o clipă 
toată imaginea dispăru în beznă... 

Triboulet îl văzu pe rege care se întorcea în Luvru, şi 
poarta care se închidea-din nou. 

Toate astea au durat două sau trei secunde. 

Triboulet nu putuse să schiţeze nici un gest nici să strige. 
Şi a avut nevoie mai bine de un minut să revină la calm. 
Atunci plecă şi el. 

Trecuse de orele două când sosi îa casa din strada Saint- 
Denis. 


Ragastens şi Manfred se aflau încă în încăperea în care îi 
lăsase. 

— Au dus-o la Fontainebleau! izbcuni Triboulet îndată ce 
Spadacape l-a introdus în încăpere. 

— Să plecăm la Fontainebleau! replică Manfred cu 
înflăcărare. 

— Să plecăm! spuse Ragastens cu sânge rece. 

— Cum! cavalere, aţi consimţi... 

— Nimic nu mă mai reţine la Paris, spuse Ragastens. Nu 
am să vă ascund că mă interesez profund de soarta 
dumneavoastră, şi de a dumneavoastră domnule Fleurial în 
plus, fapta regelui Francois I m-a revoltat. lată mai multe 
motive decât e nevoie pentru a trage sabia în onoarea 
domnişoarei Gillette! ... 

— Suntem salvaţi! spune Manfred cuprinzând mâna lui 
Fleurial. 

VI RECOMPENSA LUI ALAIS LE MAHU. 

După ce a plecat din strada Saint-Denis, regele, a revenit 
direct la Luvru. A dorit să facă drumul pe jos, pentru a-i 
face cinste tinerei fecioare pe care o conducea din nou la 
palat. La fel, toţi nobilii care îl escortau merseseră pe jos, şi 
doar soldaţii, rămăseseră în şa. 

Ajungând la Luvru, Francois I află că numeroase doamne 
de la curte se reuniseră, aşteptând rezultatul expediției 
asupra cerşetorilor. 

Ele au găsit de cuviinţă că motivul era distractiv, şi au 
orgarizat o petrecere nocturnă la care era de faţă şi ducesa 
d'Etampes. 

Cât despre doamna Diane de Poitiers, aceasta se retrăsese 
în apartamentele sale. 

Regele se informă de sala unde erau reunite doamnele. 

Bassignac îl călăuzi. 

Francois I luase mâna ducesei de Fontainebleau, şi, urmat 
de nobilii care îl însoţiseră intră în sala unde avea loc 
petrecerea. 

Toate femeile prezente se ridicară în picioare. 


Dar regele, cu un gest curtenitor, porunci să nu se 
deranjeze nimeni. 

— Ferească Dumnezeu, spuse cu eleganţă, să tulbur 
petrecerea unei asemenea societăţi fermecătoare. Am venit 
numai să v-o încredinţez pentru un ceas pe ducesa de 
Fontainebleau, ce s-a întors printre noi după o călătorie. 
Doamna ducesă d'Etampes, o încredinţez în mod special 
sub protecţia dumneavoastră. 

Regele pronunţase cuvintele acestea fără nici o urmă de 
răutate şi fără, să le atribuie nici o aluzie. Ea crezu că 
regele aflase că o răpise pe Gillette. 

— Sunt pierdută, gândi ea. 

Ceea ce nu o împiedică să-i prezinte regelui cea mai 
desăvârşită reverență, şi, revenindu-şi din tulburare, îi 
adresă lui Gillette tot soiul de mângâieri. 

Ducesă aruncase o uitătură maşinală asupra nobililor care 
îl escortau pe rege. 

Printre ei, îl zărise pe Alais Le Mahu. 

— El m-a trădat! îşi zise. 

În timpul acesta regele părăsi încăperea. 

Dăduse diferite ordine, mai ales pentru a se pregăti 
imediat o trăsură pentru călătorie. 

Rămasă în prezenţa doamnelor de la curte, Gillette, o 
recunoscuse la rândul ei, pe ducesa d'Etampes. Se înfiora 
de groază şi primi alintările acestei femei cu o răceală atât 
de vizibilă încât ducesă, observând uimirea doamnelor care 
o înconjurau, se pronunţă cu îndrăzneală: 

— Micuța mea scumpă, s-ar părea că vă inspir spaimă! 

— Nu, doamnă, dacă mă vedeţi tulburată, răspunse 
Gillette, este pentru că mă gândesc la o femeie ce se 
aseamănă cu dumneavoastră într-un mod straniu şi care m- 
a condus în casa unei nebune ca să fiu ucisă. 

— Vai! Dumnezeule! ... în casa unei nebune! izbucniră mai 
multe doamne. 

— Da, spuse Gillette, o nebună, care poartă numele de 
Margentine şi care locuieşte într-o magherniţă în apropiere 


de Curtea Miracolelor... O cunoaşteţi cumva, doamnă? ... 

Ducesă d'Etampes îşi muşcă buzele şi nu răspunse. 

Fu mai încredinţată că niciodată că Alais Le Mahu o 
trădase. Spaima sa dură un ceas, la capătul căruia regele îşi 
făcu din nou apariţia. 

Veni personal s-o regăsească pe ducesa de Fontainebleau. 

Am istorisit unde o trimitea. 

Îndată ce regele reveni, ducesa d'Etapmes se întrebă dacă 
nu avea să fie arestată imediat şi condusă în vreo temniţă. 

Dar, spre marea sa uimire, regele se arăta într-o 
fermecătoare dispoziţie, binevoi să guste din petrecerea 
doamnelor de la curte, se aşeză lângă ducesa d'Etampes, şi 
a apărut evident în ochii tuturor că a fost în grațiile regelui 
mai mult ca niciodată. 

În clipa asta, s-a anunţat reîntoarcerea lui Monclar. 

— Rugaţi-l pe domnul mare magistrat să vină aici, făcu 
regele. 

Şi adăugă: 

— Doamnelor, o noutate: curtea va merge în voiaj. 

Ele bătură din palme. 

— Unde mergem, sire? întrebară câteva care aspirau la 
onoarea de a o înlocui pe ducesa d'Etampes. 

— La Fontainebleau. Plecăm mâine. 

Când intră Monclar se întrerupiseră exclamările de 
bucurie. 

— Ei bine, Monclar, rosti regele, sunteţi satisfăcut? Aţi 
redus la cenuşă Curtea Miracolelor? 

— Sire, spuse Monclar, aş dori să-mi acordaţi onoarea de a 
sta de vorbă cu Majestatea Sa... 

Francois I aruncă o privire în jurul său. Doamnele, în 
toalete de lux cu mătăsuri foşnitoare, se ridicară, salutară 
ceremonios şi se retraseră. 

— Vorbiţi! îl îndemnă regele când se văzu singur cu 
Monclar. 

— Sire, spuse marele magistrat, am fost înfrânți. 

— Glumiţi, domnule! izbucni Francois I, pălind. 


— Nu glumesc de fel, sire! 

— Într-adevăr, nu v-am pomenit râzând niciodată. Dar tot 
aiât de nemaipomenit este ceea ce-mi spuneţi. 

— Sire, am fost trădaţi. 

Marele magistrat făcu o expunere completă a atacului, a 
dispoziţiilor pe care le luase şi ceea ce a urmat. 

Regele, potrivit obiceiului său, de fiecare dată când avea 
un motiv de nelinişte, se plimba în lung şi-n lat, şi se auzea 
pe parchet clinchetul sacadat al pintenilor săi de aur. 

— Sire, spuse Monclar terminând de povestit, nu-i decât o 
partidă amânată, sper, căci în sfârşit e necesar ca 
supremaţia să rămână de partea autorităţii regelui... 

— Nu, domnule, răspunse Francois I, partida s-a terminat. 
Din cauză că aţi dat ascultare sfaturilor unui călugăr 
fanatic, m-aţi azvârlit într-o aventură care mă acoperă de 
ridicol, învinşi de către cerşetori! lisuse Cristoase! în zadar 
avem regimente la dispoziţia noastră! 

Vreţi s-o luaţi de la început? Eu unul nu vreau! E de ajuns 
o lecţie! La ce naiba avem nevoie să luăm cu forţa vizuina 
asta de hoţi? Regii, strămoşii mei, au respectat cu toţii 
privilegiile cerşetorilor. 

Dintre toate motivele temeinice pe care le etala regele, îl 
omitea pe cel mai de seamă: că dorea să părăsească Parisul 
ca să se ducă la Fontainebleau. 

Continuă: 

— Îi vom lăsa pe tâlhari în plata lor şi ei ne vor lăsa să 
guvernăm şi să domnim în pace! Ei! Dumnezeule, ştiu că 
pentru un mare magistrat este o treabă anevoioasă să 
menţină în frâu această populaţie neruşinată... Cu toate 
astea ne face un serviciu! 'Tâlharii produc spaimă 
burghezilor. Ori, vreţi să vă destăinui, domnule mare 
magistrat? Ei bine, mă tem mult mai mult de burghezi şi de 
popor decât de tâlhari. 

— Sire, spuse cu răceală Moncilar, dumneavoastră sunteţi 
stăpânul. Dar aş întreba pe Majestatea Voastră despre care 
călugăr a adus vorbă adineauri? 


— De domnul de Loyola, spuse tăios Francois Il. Negaţi că 
aţi vrut mai ales să-i fiţi pe plac atacând Curtea 
Miracolelor? 

— Am vrut doar să apăr autoritatea regală, sire! răspunse 
Monclar evaziv. 

— E posibil „bunul meu Moncilar, să admitem că aveţi 
dreptate. Dar nu aţi reuşit, să nu mai vorbim de asta. 

Marele magistrat se întreba de unde îi venea această 
bunăvoință extraordinară a regelui. 

Se aşteptase la o izbucnire de furie. 

Şi teribilă izbucnire se rezuma la o neânsemnată dojana 
politică. 

— La ce medită el oare? se întrebă marele magistrat. 

— Moncilar, reluă regele după o tăcere, vă ocupați s-o 
regăsiţi pe ducesa de Fontainebleau? 

— Da, sire. Cred că sunt pe o pistă bună. 

— Adevărat? ... 

— Cel puţin pe urma persoanelor care au pricinuit 
dispariţia de la Luvru a tinerei ducese de Fontainebleau. 

— Ei bine, când veţi afla îmi veţi da de ştre, replică regele 
cu calm. Cât despre ducesa de Fontainebleau, nu vă mai 
faceţi griji, a fost regăsită. Fiindcă veni vorba, Moncilar, 
mâine plec la Fontainebleau! Nu uitaţi să-mi trimiteţi în 
fiecare dimineaţă un curier pentru a mă ţine la curent cu 
ceea ce se petrece la Paris. Duceţi-vă dragul meu Monclar... 
duceţi-vă... 

Marele magistrat se înclină adânc şi se retrase cugetând: 

— 'Tâlharii sunt învingători, mica ducesă a fost regăsită 
fără ajutorul meu, dublă înfrângere pentru mine! Regele nu 
mă ia la Fontainebleau. Mă aflu în dizgrație! ... 

Să-l vizităm pe domnul de Loyola! 

A doua zi dimineaţa, Alais Le Mahu se sculă foarte vesel şi 
îşi făcu toaletă cu mare grijă, pregătindu-se să meargă 
acasă la domnul de Monclar pentru a-şi căpăta înscrisul cu 
cei o mie de scuzi, şi de acolo să treacă pe la domnul 
trezorier al regelui. 


Gândurile lui Le Mahu erau dintre cele mai optimiste. 

În timp ce se îmbrăca, stabilea o folosinţă chibzuită şi 
metodică a celor o mie de scuzi ai săi: îşi va schimba 
întreaga garderobă, îşi va mobila mai confortabil locuinţa 
lui sărăcăcioasă, şi aşa mai departe! 

Cât despre nenumăratele-i datorii, nici că se mai gândea la 
ele. După ce a terminat cu îmbrăcatul, tocmai când să plece 
şi să deschidă uşa se pomeni nas în nas cu o femeie cu 
chipul acoperit de glugă pe care i se păru că o recunoaşte. 

— Plecaţi? întrebă femeia. 

— Ducesa d'Etampes! pronunţă în sinea lui Le Mahu! 

Şi cu voce tare, adăugă: 

— Scuzaţi-mă, doamnă; într-adevăr, plecam, şi cum datoria 
faţă de rege mă solicită, îmi este imposibil să întârzii. 

— Ei, fugi de-aici! nici chiar pentru mine? izbucni ducesa 
ce îşi scoase gluga. 

În tmpul ăsta, intră în locuinţă, împingându-l pe Alais Le 
Mahu, şi închizând din nou uşa. 

— Ah! doamnă, se arătă curtenitor ofiţerul, dacă aş fi ştiut 
că e vorba de dumneavoastră! ... Ştiţi foarte bine că slujirea 
dumneavoastră este mai importantă chiar decât cea a 
regelui! ... Binevoiţi a lua loc... cu toate că fotoliul acesta nu 
merită deloc o asemenea onoare din partea 
dumneavoastră... 

Într-adevăr, fotoliul pe care îl împinse în apropierea 
ducesei era foarte şubrezit. 

Dar Anne de Pisseleu se aşeză în el fără mofturi. 

Cu iuţeală, Le Mahu se încredinţase că pumnalul se afla 
agăţat la centură. 

— Chiar aşa, exclamă ducesă, explicaţi-mi cum de s-a 
reîntors în noaptea asta la Luvru, tânăra pe care am 
condus-o acasă la nebună? 

— Doamnă, observați că eu însumi sunt tare surprins de 
aceasta. 

— Adevărat, bunul meu Le Mahu? 

— Aşa este după cum am onoarea să v-o afirm. 


— Minţi cu neruşinare, dragul meu. 

— Vă jur, doamnă... 

— Ascultaţi-mă, eu vreau să fiu mai sinceră decât 
dumneavoastră. Aşadar aflaţi, viteazule, că azi-noapte, am 
primit vizita domnului mare magistrat care s-a întâlnit cu 
mine după ce a ieşit de la Majestatea Sa. 

Le Mahu păli şi începu să se apropie încet de uşă. 

— Nu o luaţi la sănătoasa spune ducesă. Vă e cumva frică 
de mine? 

— Da doamnă, răspunse cu simplitate Le Mahu. 

Răspunsul era atât de neprevăzut încât pentru prima oară, 
ducesă, îl privi pe asasinul plătit cu un aer interesat. 

— Şi ce găsiţi de temut la mine? 

— La dumneavoastră, doamnă, nimic! Dar am aflat de 
întâmplarea cu fructele pe care biata doamnă de Saint- 
Albans le-ar fi fi mâncat, după care, ar fi murit de colici. 

— Sunteţi zăpăcit, domnule Le Mahu, făcu ducesa cu o 
severitate care-l potoli mai degrabă pe Le Mahu. Să lăsăm 
deoparte poveştile voastre cu teama şi cu fructele. Dacă vă 
doream răul, aş fi pus mâna pe dumneavoastră şi v-aş fi 
aruncat într-o temniţă... 

— E drept! gândi Le Mahu convins pe deplin. 

— Aşadar, reluă ducesă, domnul de Monclar s-a întâlnit cu 
mine şi mi-a adus la cunoştinţă un lucru care mi-a dat de 
gândit foarte mult: şi anume că avea ordinu regelui să vă 
plătească o mie de scuzi... Să nu ne pierdem timpul cu 
discuţii inutile. M-aţi trădat, bine: nu vă port pică. Şi vin cu 
o propunere: vreţi să-l trădaţi şi pe rege căruia i-aţi făcut 
un serviciu azinoapte? Vreţi ca la cei o mie de scuzi să 
adăugaţi altă mie de scuzi pe care îi veţi câştiga de la mine? 
Asta ar însemna pentru dumneavoastră două mii de scuzi: o 
avere. 

Le Mahu ascultase cu mare atenţie. 

Fu convins că ducesa era de bună credinţă. 

— Ce trebuie să fac? întrebă cu sânge rece. 


— Mai întâi să-mi povesteşti cum s-au petrecut lucrurile 
azinoapte. 

Nemaiavând nici un motiv să mintă, Le Mahu făcu din 
evenimentele nopţii o povestire foarte sinceră, şi foarte 
cinică. 

— Ar fi trebuit, adăugă el isprăvind, să vă previn când am 
văzut-o pe ducesa de Fontainebleau... dar sunt atât de 
sărac, doamnă şi e atâta timp de când mă aflu în situaţia 
asta... 

— Da, v-aţi dat de partea stăpânului celui mai bogat... Vă 
repet că nu vă port pică. Nu sunteţi decât o unealtă, iar eu 
trebuie să mă asigur de fidelitatea dumneavoastră plătindu- 
vă convenabil. 

— Zău! doamnă, vorbi cu glas tare Le Mahu luminându-se 
la faţă, aveţi darul vorbirii! 

— Aşadar, sunteţi hotărât să faceţi ceea ce poruncesc... în 
schimbul unei simbrii acceptabile? 

— De cei o mie de scuzi de care pomeneaţi? 

— Chiar de ei. 

— Aştept ordinele dumneavoastră, doamnă. Despre ce e 
vorba? 

— Să pun mâna din nou pe mica ducesă. 

E o treabă anevoioasă, doamnă. 

— Aş! am un plan. Nu vă cer să gândiţi, vă cer să 
executaţi. 

— Da, ca o unealtă folositoare; asta mi se potriveşte de 
minune. 

— Prea bine. În cazul ăsta, să fiţi la prânz la mine. Regele 
părăseşte Luvrul la orele două după amiază. Toată curtea 
pleacă la Fontainebleau. Mă aflu printre cei care pleacă. 

— Dar eu, sunt de gardă la Luvru. 

— Nu vă neliniştiţi, în privinţa asta. La momentul potrivit, 
veţi primi ordinul să veniţi la Fontainebleau; deja am dat 
dispoziţii în sensul acesta. 

Cu cât ducesa prezenta mai multe detalii, pe atât creştea 
încrederea lui Le Mahu. 


— Voi fi la dumneavoastră la prânz, doamnă, spuse el. 

— Da, două ore vor fi de ajuns ca să discutăm, răspunse 
ducesa în timp ce se ridica. 

Prinţesa se scotoci, şi scoase la iveală o pungă, cu ochiuri 
de mătase fină şi o întinse lui Le Mahu, şpunân-du-i pe un 
ton firesc: 

— Ţineţi, aceasta e arvuna. 

Le Mahu, cu plecăciune adâncă, apucă punga şi o strânse 
în mână. 

În aceeaşi clipă, scoase un țipăt uşor. Exista fără îndoială 
un ac în pungă... Şi acul îl înţepase. 

— La prânz, nu uitaţi! făcu ducesa îndreptându-se către, 
uşă, ca şi cum n-ar fi auzit ţipătul lui Le Mahu. 

— La prânz, doamnă... Bizuiţi-vă pe mine, spuse el. Ducesă 
ieşi. 

Le Mahu rămase câteva clipe pentru a-i lăsa timp să se 
îndepărteze. 

— Bună treabă! gândi el. Ducesă este mai puţin teribilă 
decât îmi închipuiam. E adevărat că are nevoie de mine... 
Să-mi fi ieşit norocul în cale? ... Apropos, să vedem ce 
conţine punga... 

Reluă punga pe care o aşezase pe şemineu, şi un alt 
strigăt îi scăpă. 

— Blestemat ac! mormăi el cu o înjurătură. Să fie ale naibii 
femeile astea care uită ace peste tot... 

Deschise punga. 

În pungă nu se găsea aur. 

Se afla o perniţă, o mică perniţă de ace din care ieşeau 
şapte-opt vârfuri de oţel. 

Le Mahu deveni livid şi lăsă să-i scape o exclamaţie 
răguşită de spaimă. 

— Oh! ticăloasa! M-a otrăvit! ... Dar vai de ea! Înainte de a 
muri vreau să mă răzbun! ... Vru să se repeadă spre uşă. 
Dar se opri deodată, cu fruntea scăldată de o sudoare rece, 
strângând puternic din dinţi; totul începu să se învârtească 
în jurul lui; un văl negru i se puse pe ochi. 


Căzu în genunchi. 

O clipă, scrijeli parchetul cu unghiile... Apoi dintr-o dată, 
rămase nemişcat pentru totdeauna. 

Cam la ceasul în care îşi dădea sufletul nenorocitul Le 
Măhu - mort chiar, în clipa în care, pentru prima oară în 
viaţa lui, era să pună mâna pe frumoasa sumă de o mie de 
scuzi. - cam la ceasul acela, contele de Moncilar intra în 
camera în oare cucernicul Ignace de Loyola zăcea pe un 
pat. 

Marele magistrat avea pe suflet ironia cu care îi vorbise 
regele. A fi displăcut stăpânului, era pe atunci o mare 
nenorocire; azi, lucrul acesta înseamnă doar un accident. 

Văzându-l pe Monclar că intră, Loyola, avu un licăr de 
bucurie în ochii săi trişti. Călugărul se afla în afara 
pericolului. Ştia că nu are să moară. Dar ura sa împotriva 
lui Lanthenay nu scăzuse. 

— Cucernice părinte, spuse Monclar în timp ce se aşeza la 
căpătâiul lui Loyola, sunt de-a dreptul hotărât... Sfaturile 
voastre, părerile voastre înțelepte mă inspiră. Vreau să 
intru în sfântul ordin pe care l-aţi fondat pentru slavă lui 
lisus şi prosperitatea Bisericii... 

— Bine, fiule! spuse Loyola dintr-o răsuflare. 

— Aşadar vreau să părăsesc cele lumeşti, curtea unde 
totul înseamnă minciună şi perfidie... Poate că în sfârşit îmi 
voi găsi tihna în lăcaşul unei mănăstiri. Vreau să mă retrag 
acolo cât mai de grabă. 

— Nu! făcu Loyola. 

— Cum, cucernice părinte? 

— Spun, continuă Loyola cu o voce întretăiată, că nu 
trebuie să intraţi într-o mănăstire. 

— Dumneavoastră mi-aţi dat ideea aceasta! 

— Nu! ... Doar ideea de a intra în ordinul nostru, dar nu ca 
să vă retrageţi într-o mănăstire... Trebuie să rămâneţi la 
curte... 

— Pot aşadar, întrebă Monclar uluit, să fiu în acelaşi timp 
curtean, mare magistrat... şi să aparţin ordinului lui lisus? 


— Da! răspunse limpede Loyola. 

Monclar nu era o fire oarecare. 

Emoţiile şi uimirile erau destul de rare la el. Totuşi, de 
data asta, fu întradevăr surprins. 

— Lămuriţi-mă, părinte, spuse el. 

Apoi, ca şi cum s-ar fi temut să-l fi supărat pe Loyola, se 
corectă: 

— Dacă totuşi asta nu vă oboseşte, părinte, şi dacă 
binevoiţi să luminaţi profunda mea ignoranță în materie de 
cazuistică. 

— Sunt obosit, spuse Loyola care într-adevăr părea că 
suferă mult; dar devreme ce este vorba de salvarea unui 
suflet, şi ce suflet! Dumnezeu îmi va da puterile 
trebuincioase Ceea ce o să vă destăinui n-am spus-o 
dealtminteri decât celor mai dragi discipoli ai mei, celor 
care ar fi însărcinaţi, dacă aş muri, să perpetueze tradiţia 
pe care am instaurat-o. 

Loyola respiră din greu pentru o clipă. Monclar, îl privea 
cu un amestec de respect şi groază, el care nu se temea de 
NIMIC. 

— Fiule, reluă atunci călugărul, există două căi de a servi 
pe Dumnezeu şi Biserica: Prima, este cea mai uşoară. Cea 
pe care o aleg sufletele bicisnice care se refugiază întru 
Dumnezeu în loc să umble prin lume pentru a lupta în 
numele său. Aceia intră în mănăstire. Acolo trăiesc în tihnă: 
Sunt nişte sfinţi, câteodată dar sunt mai ales nişte laşi... 

Loyola vorbea fără exaltare. 

Şi totuşi, exista o energie stranie în tonul vocii sale, cu 
toate că era slăbită de suferinţă. 

— A doua cale, continuă el, se potriveşte sufletelor tari. 
Spiritelor bine călite, cu inimi ce nu tremură. Un călugăr, 
fiule este un oştean. Oştean al lui lisus! Ce frumos titlu de 
glorie! Calea aceasta „domnule conte, constă în a rămâne în 
viaţa laică, a acţiona în văzul lumii ca şi cum nu ai fi 
pronunţat nici un jurământ. Şi totuşi ai face să 
îngenuncheze toate actele tale, toate gândurile, întreaga ta 


forţă, întreaga ta inteligenţă către un scop unic: slava lui 
lisus şi prosperitatea Bisericii... 

— Părinte, dar, făcu Monclar, calea asta, înseamnă cea a 
tuturor bunilor creştini cu o credinţă puternică. 

— Mă înţelegeţi greşit. Cel despre care vorbesc, omul tare, 
inteligent şi superior care rămâne laic şi se devotează 
bisericii... 

Loyola se întrerupse pe neaşteptate, apoi reluă: 

— Înţelegeţi, fiule, ce semnifică acest termen: Biserica! 

— Biserica, părinte... reprezintă ansamblul celor fideli, 
reprezintă turma pe care o conduc părinţii noştri; mai 
presus de părinţi, se află episcopii, apoi cardinalii, apoi, 
foarte aproape de Dumnezeu, cel ale cărui picioare se 
odihnesc pe pământ şi a cărui mitră ajunge la cer: Sfântul- 
Tată! 

Asta înseamnă Biserica, dacă nu mă înşel. 

— Aveţi dreptate până la un anumit punct. Asta înseamnă 
Biserica pentru prostime, pentru turmă aşa cum spuneţi. 
Dar, d-voastră, fiule, nu faceţi parte din rândul prostimii. 
Biserica reprezintă, aşa cum aţi zugrăvit-o adineauri, dar 
există ceva deasupra preoţilor, deasupra episcopiler, 
cardinalilor şi a papei chiar. 

— Cine oare, cucernice părinte? întrebă Moncilar cu o 
inexprimabilă uimire vecină cu groază. 

Căci i se părea că avea să afle vreun secret de temut, şi că 
într-o zi în mod vizibil avea să se desluşească pentru el 
lucruri care ar rămâne mistere pentru omul de rând. 

— Noi! răspunse Loyola. 

— Noi? ... 

— Noi... cu alte cuvinte cavalerii Fecioarei, adică ordinul 
lui lisus, comunitatea sfântă, oastea atotputernicăă în faţa 
căreia regi, împărați şi papa însuşi şi-au plecat capul. Când 
spun Biserică spun: Ordinul lui lisus. 

Şi Loyola îl privi pe Monclar cu atenţie pentru a observa 
efectul pe care cuvintele acestea stranii le produceau 
asupra lui. 


Monclar făcuse o plecăciune. 

— Mă consider uluit, părinte, făcu el cu o voce 
tremurătoare. 

Loyola zâmbi. 

Spiritul auster al marelui magistrat, atât de dur cu cei 
slabi, atât de recalcitrant, atât de inaccesibil milei, îl 
plămădea după placul său. 

Continuă cu calm. 

— Vă voi primi legământul, fiule, de îndată ce mă voi 
întrema, vă voi audia întru mărturisire, vă voi destăinui apoi 
rânduiala ordinului nostru, şi din clipa aceea veţi face parte 
din el. Dar după cum vă spuneam, legământul va rămâne 
secret: pentru toţi, chiar şi pentru rege, pentru oricine în 
afară de mine, dumneavoastră nu veţi reprezenta altceva 
decât marele magistrat al lui Francois ÎI. Pentru mine, 
însemnați un membru al comunităţii lui lisus, şi pentru 
Dumnezeu, fiule, veţi fi un alesl 

— Şi cum va trebui să procedez pentru a sluji cu 
demnitate Biserica, altfel spus comunitatea puternică din 
care voi face parte. 

— V-am observat îndeaproape, fiule; şi mi-am dat seama 
de credinţa adevărată a dumneavoastră, de inteligenţa 
dumneavoastră deosebită, şi v-am rezervat dumneavoastră 
una dintre sarcinile cele mai delicate, cele mai 
prijmedioase, dar şi una dintre cele mai de seamă... Veţi fi 
unul din oştenii noştri de elită în tabăra duşmanului. 

— Duşmanului! exclamă cu voce joasă Moncilar. 

Loyola, continuă nestingherit: 

— Vă însărcinez să-l supravegheați pe regele Franţei. 
Ascultaţi-mă cu luare-aminte, fiule. Curând voi părăsi 
Franţa, Ori, e nevoie să ştiu mereu către care destine se 
îndreaptă acest frumos ţinut. Nu trebuie să vă trădaţi dând 
sfaturi regelui. Asta cade în grija mea. Dar prin 
dumneaovastră, datorită zelului, graţie credinţei viguroase 
şi a spiritului dumneavoastră de luptă divin, aş putea afla ce 


gândeşte regele, şi nu numai cum acţionează, dar mai ales 
ceea ce vrea să facă. 

Monclar asculta fără indignare. 

Rolul de spion pe care i-l propunea Loyola cu un veritabil 
cinism nu-l înspăimânta. 

Omul acesta suferea. Şi, dorea să nu mai sufere. Era deja 
o fiinţă-domesticită. Sigur de inif uenţa sa, călugărul reluă: 

— Mai ales vreau să ştiu ce gândeşte regele. 

— În ce privinţă, părinte? 

— Lin toate privinţele, fiule. lar pe măsură ce evenimentele 
se produc, am să vă aduc la cunoştinţă asupra cărui punct 
special trebuie să vă îndreptăţi cercetările. Până atunci 
luaţi aminte la tot ceea ce face şi ce spune regele; acţiunile 
sale, vorbele sale în aparenţă lipsite de cea mai mică 
importanţă pot avea o însemnătate capitală... pentru mine, 
vreau să spun pentru binele Bisericii şi slava lui lisus... Şi 
iată, vreţi să vă dau un sfat trebuincios? 

— Desigur, părinte. 

— Ei bine, în fiecare seară, când vă întoarceţi acasă, în 
secret în cabinetul dumneavoastră, scrieţi tot ce aţi văzut şi 
auzit peste zi. Căci nu trebuie să vă mai spun că ceea ce se 
potriveşte regelui, se potriveşte la fel unor diverşi nobili de 
mai mică importanţă. Într-un cuvânt, alcătuiți istoriografia 
de la curtea Franţei. Consacrându-vă în fiecare seară 
acestei ocupaţii delicate, veţi fi sigur că nu omiteţi nici un 
detaliu... 

Monclar păstra tăcere. 

— Nu vă grăbiţi să cugetaţi, fiule, spuse cu vioiciune 
Loyola. Când veţi simţi că sunteţi întru Dumnezeu, în opt 
zile, într-o lună, dacă doriţi, daţi-mi de ştire. 

— Părinte, spuse Monclar, când doriţi să încep? 

— Imediat, fiule, spune cu gravitate Loyola. Vă voi audia 
întru mărturisire când veţi dori... 

— Chiar acum! replică înfierbântat marele magistrat. 

— Fie! făcu Loyola. 

Monclar îngenunche. 


Când se isprăvi, şi când Monclar se ridică, o expresie mai 
sumbră păru că se aşterne pe chipul său. 

— Veţi jura de îndată ce m-aş simţi în putere să păşesc 
într-o biserică, spuse Loyola. Dar din acel moment, sunteţi 
dintre ai noştri, fiule. Adineauri v-am uns creştetul cu 
vorbele auguste şi de temut care vă consacră Domnului. 
Dacă în viitor mă veţi trăda, îl veţi trăda pe Dumnezeu 
însuşi! 

Trecură câteva minute de tăcere solemnă. 

Şi Loyola îi lăsă timp lui Monclar pentru a se impresiona 
profund de rostirile amenințătoare pe care tocmai le 
pronunţase. 

Cât priveşte pe Monclar, accepțiunea aceasta definitivă îl 
lăsa rece. Îi spunea numai că de acum era mai puternic 
însuşi decât regele Franţei. 

Loyola reluă într-un târziu: 

— Acum, fiule, spune-mi dacă ai izbutit în acţiunea pe care 
ai întreprins-o împotriva tâlharilor. 

— Nu, părinte. 

— Aşadar, banditul ăsta, de Lanthenay, ne scapă? 

— Pentru moment, da. 

Loyola tresări. Fruntea sa palidă se acoperi de un nor şi 
ochii îi scăpărară un fulger. 

— Totuşi îl vreau pe omul acesta! mormăi el. 

— Răbdare, părinte, spuse Monclar, vă promit că va fi al d- 
voastră. 

— Bine, fiule... Am încredere în cuvântul dumneavoastră. 

— Vă jur că veţi fi răzbunat crunt. 

Loyola făcu semn că va aştepta cu încredere. 

— Şi Dolet? reluă el. 

— Oficialul a început să instruiască procesul. 

— Trebuie să se mişte mai repede. Vreau, înainte de a 
părăsi Franţa, să văd înălțându-se flăcările rugului său... 

— Le veţi vedea, părinte! ... Nu aveţi, alte ordine să-mi 
daţi în momentul de faţă? ... 


— Nu, fiule... Duceţi-vă, am nevoie de odihnă... Duceţi-vă 
şi Dumnezeu să vă călăuzească! ... 

În timp ce marele magistrat se apleca adânc sub temuta 
binecuvântare a lui Ignace de Loyola, la curte se pregătea 
totul pentru plecarea la Fontainebleau. 

Dis-de-dimineaţă, regele dăduse ordin să fie introdus 
maestrul Rabelais. 

S-a dat fugă să fie căutat ilustrul doctor în apartamentul 
care îi fusese desemnat de Francois |. 

Nu îl găsiră. 

Fu căutat în tot Luvrul fără vreun rezultat. În curând se 
dovedi că maestrul Rabelais fugise... Regele trimise cavaleri 
care străbătuseră împrejurimile Parisului; Căutările au fost 
zadarnice. 

Ştim cum şi pentru ce plecase Rabelais. 

Deasemeni ştim de ce nu fuseseră găsite în camera sa nici 
scrisoarea pe care o scrisese regelui nici medicamentul pe 
care îl pregătise. 

Neliniştea lui Francois I deveni spaimă. Nu avea decât o 
încredere limitată în medicii săi, şi fuga lui Rabelais 
însemna o prevestire tristă. 

Se pregăti să părăsească Luvrul cu un aer abătut. 

Un alt fapt care îl surprinse îndeajuns pe rege, a fost când 
a aflat că Alais Le Mahu nu se prezentase să ridice plata 
celor o mie de scuzi. 

Dar asemenea surpriză nu ajunsese până într-acolo încât 
să-l neliniştească soarta celui care dăduse de Gillette. 

Nimeni nu se ocupă deci de ceea ce se întâmplase cu Alais 
Le Mahu. Şi doar câteva zile mai târziu slujnica să 
descoperi cadavrul. 

Domnul Gilies Le Mahu, aflând despre moartea fratelui 
său, exclamă: 

— Un şnapan mai puţin pe lume; ne face economie de un 
ştreang! 

Acesta fu discursul funebru pentru bietul nenorocit. Către 
orele două după amiază, regele dădu semnalul de plecare. 


În curtea cea mare a Luvrului se aflau vreo treizeci de 
căleşti în care luară loc femeile, prințese şi doamne de 
onoare. 

Iar furgoanele ce cărau slugile şi bagajele, se aflau în jur 
de o sută. 

Nobilii de la curte trebuiau să facă deplasarea călare. Un 
regiment de cavalerie trebuia să slujească de escortă. 

Toată această fastuoasă cavalcadă traversă Parisul, mult 
admirată şi puternic aclamată de popor, adunată în rânduri 
compacte, care îşi dădea osteneala să strige: 

— Trăiască regele! 

Din toate timpurile au încercat o intensă jubilare în a 
striga: „Trăiască oarecine”, mai ales când acest careva 
trecea călare în mijlocul unui cortegiu falnic. 

Şi aşa va fi multă vreme. 

Căci parizienii sunt o populaţie inteligentă, iubitoare de 
luxul altora. Într-adevăr, ce poate fi mai respectuos în ochii 
unui negustoraş de treabă care se codeşte să cheltuia trei 
bănuţi ca să călătorească în omnibuz, decât un bărbat sau o 
doamnă trecând într-un vehicul capitonat. 

Pe vremea acea, nu existau omnibuze. 

Dar existau negustoraşi de treabă cu duiumul. 

Şi gândeau exact cum gândesc cei din ziua de azi. 
Exclamând „Trăiască regele!”, dădeau aşadar curs liber 
admiraţiei lor, respectului şi veneraţiei lor faţă de oamenii 
care erau sau păreau avuţi şi puternici. 

Francois I, călare, înconjurat de nobilii săi, nU dădea nici o 
atenţie, acestui entuziasm. 

Şi asta era drept. Căci ce s-ar întâmpla cu principiul 
autorităţii, dacă cei mari ar împărtăşi vreun semn de 
satisfacţie manifestărilor de slugărnicie? Erau datori s-o 
facă. Şi populaţia Parisului o ştia la perfecţie, cum o ştie şi 
acum, cum o va şti multă vreme. 

De altminteri aceasta făcea obiectul inteligenţei lor. Totuşi, 
atunci când, printre cei adunaţi, regele zărea vreo fată 
frumoasă care privea cu extaz, binevoia să-i surâdă. 


În sfârşit cavalcada ieşi din Paris şi cu mare viteză luă 
drumul spre domeniul Fontainebleau, reşedinţa regală. 

VII TESTAMENTUL LUI ETIENNE DOLET. 

Ziua judecății lui Etienne Dolet se apropia. Primise în 
repetate rânduri vizita oficialului care îl interogase 
îndelung. 

Acuzaţia se baza pe două fapte foarte exacte. În primul 
rând Etienne Dolet, era acuzat de a fi scris că după moarte 
omul nu mai este nimic. Apoi, era acuzat de a fi tipărit cărţi 
mai mult sau mai puţin diavoleşti, şi mai ales - culmea 
mârşăviei - de a fi tipărit o biblie într-o limbă obişnuită. 

Într-adevăr, Biblia tipărită în limba latină reprezenta o 
carte sfântă. Dar aceeaşi carte, tradusă în franceză, 
devenea o carte de perdiţie. 

La primul punct, Dolet răspundea: 

— N-am scris că omul după moarte nu mai este nimic l-am 
tradus pe Platon care a spus asta. Mai mulţi preoţi ai 
bisericii l-au tradus pe Platon; am făcut ca şi ei; dar nu am 
crezut că aveam dreptul să-l mutilez... 

La al doilea punct, Dolet negă cu simplitate. 

Obţinuse de la rege un privilegiu de editor. Ştia la ce îl 
obliga privilegiul. 

Şi adevărul este că Dolet ar fi renunţat mai de grabă la 
privilegiul său decât să comită o înşelătorie. 

Noi nu vom examina aici care era adevărata gândire a lui 
Dolet. 

Noi povestim, atâta tot. Ne este îndeajuns deci să 
constatăm că se aflase mereu, în cadrul strict şi se 
conformase riguros obligaţiilor privilegiului său. 

Cărţile găsite la tipografia lui fuseseră aduse de călugării 
Thibaut şi Lubin. 

Nu-i vom obosi pe cititori cu povestirea interogatoriilor 
nenumărate pe care le-a avut de îndurat acest nefericit. Să 
spunem doar că oficialul a fost pus în încurcătură de câteva 
ori în faţa răspunsurilor limpezi, simple şi precise ale 
acuzatului. 


În sfârşit, Dolet află că o să fie judecat ca recăzut în erezie, 
apostat şi dovedit în complicitate cu mai mulţi demoni. 

În ziua în care Gilles Le Mahu veni să-i citească sentinţa 
care îl aducea în faţa tribunalului, prin aceste inculpări 
groaznice, Dolet îşi zise: 

— Sunt pierdut! ... 

De când cu tentativa de evadare, nu fusese mutat într-o 
altă temniţă. Jupanul Le Mahu, înconjurat de gărzi cum era, 
se temea că prizonierul ar face o încercare disperată pe 
timpul mutării sale în altă celulă. 

Aşadar îl lăsase acolo unde era. 

Numai că, mărise de patru ori numărul de gardieni care 
făceau de pază în permanenţă la uşa temniţei. 

Mai mult, trei soldaţi înarmaţi rămâneau noapte şi zi în 
temniţă, supraveghind toate mişcările acuzatului, şi mereu 
gata să se năpustească asupra lui. 

Înafară de asta, Dolet nu fu maltratat din cale-afară. 

Avu o grămadă de paie unde să doarmă. Avea apă la 
discreţie să bea cât pofteşte. Cât despre hrană, jupanul Le 
Mahu se arătă generos; prizonierul avea o pâine în fiecare 
zi, şi o dată la două zile, o supă de legume. 

Adevărul ne obligă să adăugăm că pâinea era neagră şi că 
supa de legume se compunea din multă apă caldă cu foarte 
puţine legume; în sfârşit că hrana asta îi ajungea atât cât să 
nu moară de foame. 

În schimb, la ordinul expres al lui Loyola, prizonierul avea 
permisiunea să scrie. 

Se spera astfel că scăpa din pana lui vreo mărturisire, vreo 
frază care, prezentată şi comentată convenabil, ar putea la 
nevoie să treacă drept inspirată de diavol. 

De altminteri, nu exista nici cea mai mică îndoială asupra 
verdictului procesului: Dolet era condamnat dinainte. Dar 
în sfârşit, e mai bine să se însceneze un proces convenabil. 

Când nu există probe, trebuiesc născocite, atâta tot. Vom 
pătrunde în celula lui Dolet, în aceeaşi clipă cu Le Mahu, 
administratorul de la Conciergerie. 


Viteazul administrator, escortat de opt soldaţi înarmaţi 
până în dinţi, intră în celulă, în amurg. 

Venea să se informeze de reclamaţiile pe care acuzatul ar 
putea să le aibe de formulat. 

— Niciuna! răspunse Dolet. 

— De fapt, răspunse Le Mahu cu un zâmbet larg până la 
urechi pe chipu-i rubicond, aveţi pâine, apă, un culcuş, 
hrană sănătoasă, substanţială, din belşug, un pat 
mulţumitor, ce trebuie mai mult? Dar nu sânt necăjit să vă 
aud spunând chiar pe dumneavoastră că aveţi ceva de 
reclamat. 

— Nimic! repetă Dolet. 

— Am să vă atrag atenţia, în afară de asta, adaugă Le 
Mahu, că am dat ordin să se ducă în celula dumneavoastră 
o masă, o trusă de scris, pergament, şi că puteţi scrie, dacă 
găsiţi cu cale... 

— Vă mulţumesc. 

— Ei! ce Dumnezeu, noi temnicerii nu suntem nişte 
oameni josnici, cunoaştem şi noi bunele deprinderi ce se pot 
avea în vedere... 

— În ce zi voi fi judecat? întrebă Dolet. 

— Marţi este ziua hotărâtă de oficial. 

— Mulţumesc, spuse iară Dolet. Era sâmbătă. 

— Pot, întrebă prizonierul, să dau de veste celor de acasă 
că voi fi judecat în acea zi? 

— Datoria mă obligă să nu vă pot satisface asemenea 
dorinţă. 

Dolet păru că reflectează la lucrul acesta. Precum toţi 
prizonierii care nu au nici o legătură cu lumea de afară şi 
sunt izolaţi de vii în hrube în care animația vieţii nu răzbate 
niciodată, se credea uitat de lume, în afară de familia sa. | 
se părea că murise de multă vreme şi că nimeni nu mai 
vorbea de el. În realitate, în Paris nu se vorbea decât de 
apropiata sa judecare. 

Se aştepta cu nerăbdare şi curiozitate ziua în care 
acuzatul compărea în faţa tribunalului. 


Într-adevăr, pe lângă faptul că este întotdeauna interesant 
să contemplezi un om care fără îndoială are legături cu 
iadul, din cauza fiorului pe care îl provoacă faptul în sine, 
Dolet devenise mai celebru decât credea. 

Se ştia că era vorba în cazul său de un mare savant. Şi din 
cauza asta, nu erau de mirare acuzaţiile ce apăsau asupra 
lui: de la savant la vrăjitor, nu era decât un! 

În definitiv, ce se reproşa mai ales vrăjitorilor, dacă nu 
faptul de a şti. 

Aşadar, Dolet nu cunoştea toată această vâlvă ce se 
producea în jurul numelui său, şi se frământa de cum să le 
dea de ştire celor de acasă. 

Ar fi fost lesne lui Gilles Le Mahu să-l liniştească, cel puţin 
în privinţa asta. 

Dar Gilles Le Mahu, ca temnicer desăvârşit, ar fi 
considerat că-şi trădează îndatoririle aducând prizonierului 
său, o consolare, cât de slabă şi cât de tristă ar fi ea. 

Şi apoi, venise mai ales a-şi face poftă de mâncare, pentru 
că se apropia ora cinci. 

Am arătat ce caracter jovial poseda administratorul de la 
Concirgerie, îi plăcea să râdă din toată inima, şi credea că 
se cinează mai bine atunci când se râde cu poftă. 

Avea dreptate. 

Ori, nimic nu-l făcea să râdă atât de mult pe Gilles Le 
Mahu decât figura pe neaşteptate schimonosită şi 
înspăimântată a unui nenorocit, căruia îi aducea la 
cunoştinţă vreo veste groaznică. 

Tot aşa, pufnind dinainte făcea eforturi deosebite să nu 
izbucnească în râs, pe când îi spunea prizonierului saia: 

— Dealtminteri, maestre, dacă aveţi ceva a scrie, trebuie 
să vă grăbiţi, căci mă îndoiesc să puteţi ţine până în mână 
peste opt sau zece zile... 

— De ce? întrebă Dolet cu indiferenţă. 

— De ce? Poţi scrie când te afli pe cea lume? 

Ce fel de pană preferă cei morţi? Ei, haide, haide nu mai 
poate scrie nimeni atunci când este mort! Şi hotărât lucru, 


ideea că morţii ar putea să ţină o pană de scris în mână îi 
păru atât de caraghioasă încât nu se putu abţine să nu 
izbucnească în râs. Ce seriozitate! Dolet îl privea râzând. 

— Scuzaţi-mă, făcu Le Mahu în timp ce îşi ştergea ochii, n- 
am putut să mă stăpânesc. 

— Aşadar, spuse Dolet cu calmitate, credeţi că voi fi 
condamnat la moarte? 

Le Mahu făcu ochii mari şi puţin îi lipsi să nu izbucnească 
din nou în râs. Totuşi se stăpâni. 

— Pe ce lume trăiţi? zise el. Cu siguranţă că veţi fi 
condamnat căci am văzut cu ochii mei ordinul către călăul 
desemnat de a se ocupa cu procurarea stâlpului, a 
coardelor de lemn uscat, în sfârşit tot ceea ce este de 
trebuinţă! O! nu vă temeţi de nimic, veţi fi tratat precum o 
persoană de vază! 

— Prin urmare voi fi ars pe rug! replică Dolet care nu-şi 
putu stăpâni un tremur. 

— Ars, ars! făcu Le Mahu care îşi dădu seama că depăşise 
măsura, e un fel de a spune. Ce naiba, nu trebuie să 
disperaţi. Şi apoi, în definitiv, lemnele care au fost 
comandate poate că sunt pentru vreun condamnat de la 
Châtelet. 

Haide, noapte bună! 

Şi faţă de cele de mai sus, jupan Le Mahu, destul de 
nemulţumit, căci Dolet nu-şi schimonosise figura după cum 
ar fi sperat, se retrase. 

Rămas singur în celula sa - singur, căci prezenţa soldaţilor 
înarmaţi nu mai conta pentru el - Dolet, îngândurat, începu 
să se plimbe în lung şi-n lat. Erau zile şi nopţi când se 
plimba astfel, când cu gândul la Loyola a cărui victimă 
nevinovată era, când cu gândul la regele atât de laş, uneori 
abătându-şi spiritul asupra unor probleme de filosofie, dar 
mereu îndepărtându-şi pe cât putea mai bine gândul de la 
soţia şi de la fiica sa. 

Căci deândată ce se gândea la ele, simţea că îl părăseşte 
curajul. 


Moartea nu-l înspăimântă. 

Cât despre oribila suferinţă a arderii pe rug, nu îşi 
declama poate cu meşteşugită înţelepciune a stoicismului 
antic: „Durere, tu nu eşti altceva decât un cuvânt”, dar îşi 
închipuia cu fermitate înspăimântătoarea conjunctură. 

Se aşeză la măsuţă, pe un scaun şi îşi sprijini capul în 
mâini. 

— Voi fi ars pe rug! murmură el. 

Fu zguduit de un tremur. Carnea de pe el se revoltă 
împotriva abominabilei suferinţe. 

— Şi ce! gândi el, admițând chiar că aş merita moartea nu 
s-ar putea să fiu ucis fără să îndur? De ce aceia care se 
mândresc cu un Dumnezeu de bunătate sunt feroci într-o 
asemenea măsura? Cum! să pui mâna pe un om şi să-l faci 
să îndure asemenea tortură aşezându-l pe o grămadă de 
lemne cărora le dai foc! Dacă cineva s-ar hotări să provoace 
o asemenea suferinţă unui animal, unui câine, cei care l-ar 
zări făcând aşa ceva l-ar ucide cu pietre! Şi nimeni nu se 
revoltă la gândul că trupul omenesc sfârâie pe rug. Ce 
suflet pot avea mulțimile ce asistă la aceste spectacole? Ce 
fel de suflet pot avea preoţii care îşi pleacă torţele în flăcări 
spre rug cântând vorbe de reconciliere şi de iertare. 

Mâna lui se lăsă pe masă şi cu un gest maşinal, apucă pana 
de scris. Şi sub impresia cugetărilor care îl munciră începu 
să scrie: „Aceasta este cea din urmă cugetare a mea. 

„Este efortul ultim al unei minţi care în curând se va 
stinge. 

„Poate că rândurile de faţă vor cădea într-un târziu sub 
ochii unor oameni drepţi. 

„Poate că hârtia asta are să fie distrusă. 

„Nu vreau să cred decât în posibilitatea de a fi citită 
cândva. 

„Aşadar vorbesc oamenilor de pe marginea mormântului, 
şi am drept tribună un rug. 

„Voi fi ars! 

„Ars de viu! 


„Ceea ce va suferi carnea mea, nu voi şti. 

„Nu voi şti nici măcar ce gemete de agonie vor ieşi din 
pieptul meu în vreme ce, delirând în mijlocul noianului de 
flăcări, nu voi mai fi stăpân pe judecat mea. 

„Adevăratul geamăt al condamnatului se află aici, pe acest 
pergament. 

„lată aşadar care îmi este dorinţa: „Sunt nevinovat faţă de 
orice faptă rea. 

„Cât de departe privesc în viaţa mea, cu scrupul şi teama 
unei judecăţi imparţiale, nu descopăr nici o crimă, nici o 
greşeală adevărată. 

„Îi iubesc pe oameni, fraţii mei. 

„Am încercat să le arăt că există o flacără pentru a-i 
călăuzi către fericire prin tenebrele vieţii pe care o trăim. 

„Flacăra asta se numeşte: Ştiinţă. 

„Am făcut în aşa fel încât să răspândesc din toate puterile 
mele ştiinţă, adică lumină, spre a izgoni cât mai mult posibil 
întunericul, cu alte cuvinte ignoranţa. 

„Nu le-am întors spatele celor mai puţini înzestrați decât 
mine. 

„Nu m-am arătat necruţător faţă de greşelile celorlalţi. 

„Am gândit că țelul suprem al înţelepciunii umane, şi 
consecinţa iminentă a ştiinţei, a gândirii, a vieţii, o 
reprezintă indulgenţa. 

„O lume în care oamenii ar fi toleranţi unii faţă de alţii, în 
care s-ar dezvolta strălucitoarea şi măreaţa gândire a 
fraternității pe care Cristos a întrezărit-o, o asemenea 
omenire ar fi rezolvat problema paradisului terestru. 

„Iotuşi, ura triumfă. 

„Nu vreau aici să acuz pe nimeni. 

„Vreau numai să declar că spiritul de dominație dă naştere 
spiritului de ură. 

„Vreau să afirm că cei ce domină sunt cei care au născocit 
rugul pentru oamenii incapabili de servilism, sunt 
obstacolul ce trebuie îndepărtat. 

„Bine-ar fi să mă fac înţeles! 


„Bine-ar fi ca omenirea să înveţe să pătrundă în propria ei 
gândire! 

„Bine-ar fi ca oamenii să ajungă într-o zi să gândească 
liber, adică fără ca încrederea lor, credinţa lor, gândirea lor 
să le fie impusă. 

„Bine-ar fi ca ştiinţa să dea de-o parte din creuzetul 
analizei, credinţele inumane ce ne sunt transmise de către 
secolele barbare! 

„Formulând asemenea dorinţi, nu cred că am depăşit 
limitele judecății omeneşti. 

„Nu cred că mă aflu în greşeală. 

„Totuşi, pentru că am gândit ceea ce am scris, din cauză că 
am iubit ştiinţa, lumina, pentru a fi fost fratele fraţilor mei 
am să fiu ars pe rug. 

„Aş dori ca într-o zi să se înalțe un monument chiar în locui 
unde am să fiu chinuit, şi ca pe acest monument, în zilele de 
sărbătoare, oameni eliberaţi în cele din urmă să aducă vreo 
modestă ofrandă de flori, şi ca în sfârşit amintirea 
nedreptăţilor prezente să fie perpetuată cu vorba simplă pe 
care cineva ar declama-o mulțimilor, din an în an: „Aici a 
fost ars pe rug un om pentru că îşi iubea fraţii şi 
propovăduia indulgenţa şi proclamă binefacerea ştiinţei. 

„Asta se petrecea pe vremea în care existau regi precum 
Francois I, şi sfinţi precum Ignace de Loyola” „lată care e 
dorinţa mea. 

„De bună credinţă, liber în cuget şi sănătos la trup am 
semnat. 

Dolet semnă. 

Scrisese aceste rânduri cu hotărâre... Ar fi fost imposibil 
să se distingă în scriitura sinceră vreo ezitare care să indice 
teama fizică faţă de suferinţă. 

Apoi, din nou, îşi rezemă creştetul îngândurat în mâinile 
sale fine şi albe, şi se pierdu în meditaţie. 

Cât timp durară aceste ceasuri de suferinţă cumplită? 
Fără îndoială în ciuda tuturor eforturilor sale, imaginea 


soţiei şi fiicei sale - în curând văduvă şi orfană - i se 
prezentă cu intensitate. 

Căci, la un moment dat, soldaţii abia îl zăriră întinzându-şi 
braţul ca pentru o îmbrăţişare, şi o lacrimă îi întuneci 
vederea. 

Atunci Dolet, se ridică brusc. 

Începu să se plimbe agitat. 

Apoi se calmă. 

Se apropie de masă şi căută din ochi pergamentul pe care 
scrisese adineauri rândurile ce au fost citite. 

Poate că dorea să adauge câteva cuvinte pentru ai săi... 

După testamentul de gândire, poate dorea să scrie un 
testament al inimii... 

Nu mai zări pergamentul! ... 

În vreme ce se pierdea în visări, unul dintre soldaţi 
apucase cu delicateţe hârtia şi o dăduse gardienilor care 
stăteau pe coridor. 

Acum pergamentul se afla în mâinile lui Gilles Le Mahu! ... 

VIII FONTAINEBLEAU. 

În dimineaţa zilei în care Franşois | părăsi Parisul însoţit 
de curtea sa, Manfred îl anunţă pe Lanthenay că o să se 
ducă la Fontainebleau, şi îl puse la curent de tot ceea ce i se 
întâmplase în noaptea aceea. 

— Dar, adăugă el, tu însuţi, ai să încerci să-l salvezi pe 
Dolet. Trebuie să mă aflu la Paris în ziua aceea. Te las să 
pregăteşti totul după cum socoteşti, aşteptând momentul ca 
să acţionez. 

— Cum ţi-aş da de ştire, frate? spuse Lanthenay. 

— Ascultă... de la Paris la Fontainebleau, nu este în fond, 
pentru un călăreț destoinic, decât o poştă, cam dificilă, suni 
convins de asta; dar nu avem de ales... Dacă nu ne grăbeşte 
ceva, te vei mulţumi să-mi dai de ştire înainte de ziua în 
care ai hotări să acţionezi. Dacă, dimpotrivă, prevezi 
necesitatea de a acţiona pe neaşteptate, mi-l vei trimite pe 
Cocardere în goana mare şi ne vom întoarce împreună. 


— Da, spuse cu înfrigugrare Lanthenay, căci, fără ajutorul 
tău, nu am sorţi de izbândă. 

— Poţi fi sigur că voi fi lângă tine la nevoie. Lanthenay 
dădu din cap în semn că a înţeles, între cei doi atât de siguri 
unul pe celălalt, nu era nevoie ele prea multă vorbărie. 

— Ai un plan de atac? reluă Manfred. 

— Întrevăd o posibilitate, atâta tot. Procesul va dura mai 
multe zile. Dacă Dolet este condus la tribunal, putem 
încerca o răpire, sau poate chiar în incinta tribunalului... 

În sfârşit, încă nu ştiu precis. Împrejurările mă vor călăuzi. 
Dar tu, sărman prieten, ai să reuşeşti? ... Ah! Ce n-aş da să 
te însoțesc, să te susţin, să te încurajez, să mor alături de 
tine la nevoie... Dar aceste două nefericite... trebuie să 
rămân în preajma lor. 

— Nu te nelinişti pentru mine, frate. Suntem trei bărbaţi 


de nădejde... 

— Aşadar bun rămas! ... - Bun rămas, şi nu uita: în caz de 
alarmă, Cocardere va veni la mine. 

— Fii liniştit... 


Cei doi prieteni se îmbrăţişară. 

Apoi Manfred plecă să-l întâlnească pe cavalerul de 
Ragastens şi pe Triboulet. 

— Regele pleacă la ora două după amiază, spuse 
Ragastens. Adineauri am aflat. 

Manfred păli. 

Sperase ca regele să mai rămână câteva zile la Paris. 

— Asta, reluă cavalerul, modifică întrucâtva planul nostru 
în loc să plecăm în dimineaţa asta, vom pleca după-amiaza. 

— De ce aşa? zise Manfred care ardea de nerăbdare să 
intre în luptă. 

— Pentru că sosirea noastră la Fontainebleau înaintea 
curţii nu va lipsi să trezească curiozităţi în jurul nostru, şi 
că în fond avem nevoie să trecem neobservaţi. 

— Dacă vom ajunge după sosirea curţii, nu vom fi 
ameninţaţi de aceleaşi curiozităţi pe care vreţi să le evitaţi. 

— Desigur... dar dacă am ajunge odată cu ei? 


— Cum! ... Vreţi să călătorim împreună cu regele? 

— Domnul cavaler are dreptate! exclamă Triboulet. 

— Este cel mai sigur mijloc să nu fim remarcaţi nici în 
timpul călătoriei, nici la sosirea noastră la Fontainebleau. 

Ora plecării fu calculată deci după plecarea curţii. 

Spadacape trebuia să ia parte la călătorie. 

Prinţesa Beatrix rămăsese la Paris şi se instală din nou la 
palatul pe care Ragastens îl închiriase în strada Canettes. 

Într-adevăr, nu mai exista nici un motiv, pentru ca palatul 
să fie supravegheat. 

Şi acolo, Beatrix ar găsi locuinţa aranjată, cu servitori şi 
slujnice. 

După ce executară o seamă de pregătiri, la orele trei 
după-amiază, Ragastens dădea semnalul de plecare, adică 
la o oră după plecarea lui Franşois I şi a curţii. 

Cei patru călăreţi ieşiră din Paris şi se îndreptară spre 
drumul Melunului. Către orele cinci, cum se lăsa seara, 
Manfred care mergea la trap în frunte zări ariergarda 
escortei regelui. Chiar de atunci se menţinură la aceeaşi 
distanţă. Privind de mai multe ori în urma lui Ragastens i se 
păru că zăreşte în spatele său, pe drum un călăreț ce 
mergea la trap. 

— Să fim oare spionaţi? gândi el, Se opri şi îşi mană calul 
coborând într-o adâncitură dincolo de marginea drumului. 
Aşteptă acolo. 

Dar poate călăreţul necunoscut observase manevra, sau 
poate o luase dintr-o dată pe alt drum. Căci Ragastens 
aşteptă zadarnic. 

Destul de neliniştit, îşi ajunse prietenii în galop. Dar cum 
în clipa aceea, îşi întoarse privirile din nou, văzu acelaşi 
cavaler care îl urmărea mereu. 

— O să vedem noi, gândi el. 

La orele şase după amiază ajunseră la Lieusaint, sat aşezat 
la jumătatea drumului între Paris şi Fontainebleau. 

Curtea trebuia să inopteze aici şi furieri plecaţi mai înainte 
pregătiseră locuinţe pentru toată această lume, locuinţe 


care le făcură pe câteva dintre doamne să izbucnească 
pentru că erau obligate să se mulţumească cu aşternutul 
vreunei ţărânci. 

Ragastens şi prietenii lui găsiră adăpost la un fermier din 
împrejurimi care, pentru doi scuzi se învoi să-i lase să 
doarmă în şură. A doua zi, dis-de-dimineaţă escorta o porni 
la drum. Cei patru prieteni îşi luară locul în urmă coloanei. 

În momentul în care se intra printre primii copaci din 
pădure, Ragastens zări din nou pe călăreţul necunoscut, ce 
călărea în tihnă la o mie de paşi în urmă... 

— Aţi observat pe omul acela care ne urmăreşte? întrebă 
el pe însoțitorii săi de drum. 

Manfred şi Tribuolet se uitară în urmă şi îl zăriră pe 
călăreț. 

— Un spion! făcu Triboulet. 

— Vreau să-l arestez, spuse Manfred. 

— Nu... continuaţi drumul. Mă oblig să aflu cu cine avem 
de a face, spuse Ragastens. 

— Să vă însoțesc, monseniore? întrebă Spadacape. 

— Inutii. Bărbatul e singur. 

Manfred, Spadacape şi Triboulet îşi continuară aşadar 
drumul, şi Ragastens, părăsind drumul, se afundă într-un 
desiş unde se opri. De data asta manevra îi reuşi după 
dorinţă; după zece minute îl văzu trecând pe necunoscut, 
urcat pe un cal viguros şi înfăşurat cu grijă într-o mantie 
largă. Ragastens aşteptă să fie întrecut. 

Atunci părăsi tufişul şi din câteva fuleuri îl ajunse din urmă 
pe necunoscut. Se opri în dreptul lui şi salută politicos. 

— Domnul, întrebă el, vrea fără îndoială să se alăture 
curţii regelui Franşois I? 

Necunoscutul aruncă o privire rapidă asupra cavalerului şi 
răspunse: 

— Şi d-voastră, domnule de Ragastens? Ragastens tresări 
şi încruntă din sprâncene. 

Dar în acest moment, călăreţul îşi ridică toca care îi cădea 
pe ochi, îşi scoase mantia şi Ragastens recunoscu o femeie. 


Femeia era misterioasă locuitoare de la proprietatea de 
lângă Tuileries, cea care îl condusese în strada Saint-Denis, 
cea pe care putem s-o numim pe numele său: Madeleine 
Ferron. Trebuie spus că nici o clipă Ragastens nu se gândi 
că femeia i-ar fi putut trăda. 

Într-adevăr, i-ar fi fost foarte uşor s-o facă la locuinţa de 
lângă Tuileries. 

— D-voastră, Doamnă? izbucni cavalerul recunoscând-o. 

— Eu însămi! răspunse cu o veselie forţată care făcu să se 
strângă inima lui Ragastens. Mă duc la Fontainebleau. Dar 
d-voastră? 

— Şi eu tot într-acolo, spuse cavalerul uimit, Dar am un 
motiv serios să merg acolo. 

— Credeţi, cavalere, că aş merge acolo pentru plăcerea 
mea? Şi cum Ragastens, penibil impresionat de tonul ciudat 
pe care îl aveau cuvintele ei, păstra tăcerea, continuă. 

— Nu vă minunaţi cum de se întâlnesc destinele noastre 
într-un mod atât de ciudat? Iată este pentru a treia oară că 
ne întâlnim. 

— Este adevărat, doamnă, şi la primele două întâlniri, 
avantajul a fost cu totul de partea mea. 

— Sunt mai fericită de cât vă puteţi închipui că v-am 
ajutat. Spuneţi-mi v-aţi simţit bine în casa mea din strada 
Saint-Denis? 

— Acolo am suferit o nenorocire, spuse Ragastens. 

Madeleine Ferron, surprinsă, îl întrebă pe cavaler din 
priviri. Atunci Ragastens povesti ce i se întâmplase: 
năvălirea regelui, răpirea lui Gillette. 

— Am fost fără îndoială pândiţi pe timpul drumului de la 
Tuileries la strada Saint-Denis, isprăvi el. 

Madeleine ascultase cu o atenţie crescândă. 

— Şi acum, spuse ea, o să încercaţi s-o salvaţi pe copilă? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, dacă nu mă înşel, cred că cea de-a treia 
întâlnire a noastră nu vă va fi inutilă. Ceea ce îmi spuneţi dă 


peste cap tot planul pe care îl întocmisem. Bun rămas, 
cavalere, poate ne vom revedea. 

Şi vorbind astfel, înainte ca Ragastens să fi avut timpul să 
ceară o explicaţie, strania femeie dădu pinteni calului şi o 
porni înainte. 

Rămas pe gânduri, cavalerul, o urmări cu privirea de 
departe. 

Madeleine Ferron trecuse în galop prin faţa gupului 
format de Spadacape, Triboulet şi Manfred. 

Ea îl zări pe tânăr şi-l recunoscu de îndată. 

Tresări şi făcu o mişcare pentru a opri pe dată calul. 

Dar fără îndoială un alt gând i se înfăţişă în acelaşi timp în 
minte, căci trase de hăţuri şi îşi văzu de drum. 

Spadacape se uita în urmă cu nelinişte; 

Se linişti când îl văzu pe Ragastens sosind la pas. 

Madeleine Ferron se avântase în pădure, ca să reteze şi să 
depăşească lunga coloană de călăreţi, căleşti şi furgoane. 

— Ei bine? întrebă Manfred, în vreme ce cavalerul li se 
alătură. 

— Ei bine, nu era un spion, era un prieten... 

— Un prieten? întrebă Manfred. 

— Într-adevăr, mă văd obligat s-o numesc astfel pe femeia 
asta. 

— E o femeie? 

— Da, şi este pentru a treia oară că o întâlnesc. Ragastens 
povesti atunci tânărului în ce împrejurări o întâlnise de 
două ori pe misterioasa amazoană. 

Lui Manfred nu-i fu greu s-o recunoască, în portretul pe 
care îl zugrăvi cavalerul, pe femeia pe care o salvase de la 
spânzurătoarea din Montfaucon şi care însăşi îl salvase la 
rândul ei deschizând la ţanc poarta proprietăţii ce se afla în 
apropiere de Tuileries. 

La rândul său, povesti aceste două evenimente. 

— Dacă nu ne este prietenă, conchise el, cel puţin femaia 
asta nu ne vrea răul... 

— Dar ce poate ea să aibe de făcut la Fontainebleau? 


La întrebarea asta, nu există pentru moment nici un 
răspuns posibil. 

Cei patru călăreţi îşi continuară. Aşadar drumul în linişte, 
fiecare dintre ei lăsându-se pradă propriilor gânduri. 

Se traversă în acest moment pădurea cea mare, în care 
stejari monstruoşi îşi răsuceau ramurile desfrunzite ea nişte 
braţe disperate. Fagi seculari alcătuiau desişuri adânci, 
sicomori gigantici, frasini, castani venerabili prin vârstă 
desăvârşeau prin a crea vastei păduri caracterul măreț pe 
care îl posedă încă în rarele locuri unde rapacitatea 
oamenilor nu a ajuns cu securea. 

La prânz intrară în Fontainebleau. 

Toată escorta regală fu înghițită de castel. 

Ragastens şi prietenii săi căutară o pensiune care să nu fie 
prea îndepărtată de castel şi care să fie totuşi ferită de 
priviri indiscrete. 

Îşi găsiră culcuşul la hanul „Carol Cel Mare”, pe strada 
Fagots. - o stradelă destul de întunecoasă şi singuratică. 

În ciuda firmei cu nume pretenţios, hanul era modest şi 
puţin frecventat. 

Era chiar ce îşi doreau cei patru prieteni. 

În vremea asta, Madeleine Ferron, se oprise la una din 
primele case de la intrarea în oraş. 

În casa asta ajunsese, după lăsarea serii un bărbat pe care 
cititorii noştri l-au putut întrezări pentru o clipă. 

Omul acesta, era Jean le Pietre. - nefericitul a cărei 
înfăţişare ne apăruse în casa Leproasei. 

Jean le Pietre plecase din Paris cu două sau trei ore 
înaintea regelui: ajuns la Fontainebleau, se interesă ca să 
închirieze o casă. 

I-a fost prezentată, aproape de intrarea în oraş, o locuinţă 
cu aspect pe jumătate burghez, precum construiau 
fermierii bogaţi. 

Jean le Pietre încheie târgulde îndată şi plăti cât i se ceru. 
Apoi se pusese pe treabă, desfăşurând o activitate 
extraordinară pentru a face curăţenie şi ordine peste tot. 


Făcea treaba asta cu un fel de pasiune. 

În Sfârşit, aproape de ceasul când curtea trebuia să 
sosească, el se avântă în pădure la o mie de paşi, pe drumul 
Melunului. 

Se aşezase pe un trunchi de copac răsturnat de vreo 
furtună. Apoi, cu coatele pe genunchi şi bărbia în mâini, 
aşteptase cu ochii aţintiţi asupra drumului pe unde ea 
trebuia să sosească. 

Aşteptarea dură o oră. 

În sfârşit, se auzi un galop. 

Jean le Pietre se ridică de parcă ar fi năpădit de o emoție 
stranie şi privirea sa deveni înfocată. Madeleine Ferron 
apăru. 

Tăiase pădurea de-a curmezişul şi lăsase în urmă escorta 
regală. 

Îl zări pe Jear le Pietre şi se opri lângă el. 

— Ei bine? întrebă ea. 

— Casa este pregătită, doamnă, răspunse Jean le Pietre pe 
un ton în care era mai mult emoție decât respect. 

Trenmură uşor. 

Şi s-ar fi zis că nu îndrăznea să ridice ochii spre 
Madeleine. 

Aceasta îl contemplă cu un aer de satisfacţie sumbră. 

— Unde se află casa? întrebă ea. 

— A patra pe stânga când se intra pe stradă la capătul 
acestui drum. Dar mă tem că nu este demnă... Madeleine 
ridică din umeri. 

— Vino de grabă să mă întâlneşti acolo. Şi ea o porni din 
nou în galop. 

Câteva clipe mai târziu, ea se opri în faţa casei semnalate, 
descăleca, legă calul şi intră în casă fără să fi fost zărită de 
vecini, atât de iute se petrecuse totul. 

După zece minute sosi şi Jean le Pietre. 

— Există un grajd? întrebă ea. 

— Da doamnă: am dus calul acolo. 

— Am vizitat casa, spuse ea. 


Privirea lui Jean le Pietre întreba cu nelinişte. 

— E bine, spuse ea. Te-ai descurcat cât se poate de bine. 
Dar tu, unde vei dormi? 

Şi îl privi cu atenţie. 

Văzu obrazul bărbatului făcând feţe-feţe. 

— În grajd, răspunse cu glas scăzut. 

În acel moment se auzi zarvă mare pe stradă. Madeleine 
se apropie de o fereastră pe care o întredeschise atât cât să 
poată privi afară fără să fie zărită. Se auzea freamăt de 
voci. 

Locuitorii din Fontainebleau, în haine de sărbătoare, 
Invadaseră strada. 

Un om îmbrăcat m negru, înconjurat de personajele de 
vază ale micului oraş, foarte emoţionat, în aparenţă, ţinea 
un sul de pergament pe care era scris un discurs elogios 
care trebuia citit Majestății Sale. 

O droaie de copii porneau în trombă către pădure ca 
ţipete stridente care, în limbajul lor exterioriza o emoție 
puternică. Se scurseră zece minute. 

În sfârşit se produse o mare agitaţie în rândul mulţimii. 

Izbucniră strigăte de: Trăiască regele. Omul îmbrăcat în 
negru şi notabilităţile ieşiră în întâmpinare. 

Apărură primii cavaleri din escorta regală. 

În spatele vitraliilor ferestrei sale, Madeleine Ferron 
aştepta cu un chip nepăsător. La câţiva paşi în spatele ei, 
buimăcit, cu priviri înfocate, Jean le Pietre o privea cu 
admiraţie. Era frământat de acelaşi freamăt care îl 
cuprinsese adineauri în pădure. 

Acum, pe stradă, se aşternu o linişte deplină. 

Fără îndoială omul în negru citea regelui, discursul de bun 
venit. Apoi, dintr-o dată se auziră din nou ovaţii. 

Călăreţii defilau cu sabia sau lancea în mână. 

Apoi urmară caleştile... în sfârşit, apăru regele înconjurat 
de seniori. Ca şi la Paris, nu catadixi să răspundă 
aclamaţiilor altfel decât printr-un gest vag care, lăsa să-i 
scape când şi când. 


— Jean! făcu Madeleine. 

Dintr-un salt, ajunse aproape de ea. 

— Priveşte omul acela... 

— Îl văd... 

— E regele Franţei. 

— Ştiu, doamnă. 

Regele trecuse. Urmă furgonul, apoi, cavalerii care 
defilau. 

Îngândurată, Madeleine, rămăsese în apropierea ferestrei. 

Zece minute mai târziu, ea îl zări trecând pe Ragastens şi 
pe însoțitorii săi. 

— O să-i urmăreşti pe oamenii aceştia, spuse ea, şi te vei 
întoarce să-mi spui unde s-au stabilit; atunci vom avea de 
discutat. 

Jean le Pietre se repezi afară. Se întoarse după o oră. 

— Călăreţii se află la hanul „Carol-cel-Mare”, din strada 
Fagots, spuse el. 

— Bine! zise Madeleine care se aşezase. Jean le Pietre 
rămase în picioare dinaintea ei. Ea îl privi pe neaşteptate în 
ochi. 

El plecă privirea. 

— Spuneai că ai să te culci în grajd? zise ea. 

— Ca să nu vă deranjez, doamnă, se bâlbâi ei. 

Ea îi aruncă o privire care îl impresiona profund. După 
care reluă: 

— "Te-ai uitat bine la omul pe care ţi l-am arătat? 

— Regele; da, doamnă. 

— Dacă ţi-aş spune să-l ucizi, ce-ai face Jean? 

— L-aş ucide pe rege, doamnă. 

Vocea îi tremură; mâinile îi tremurau; le împreunase într-o 
atitudine de rugăminte mistică. Şi continuă cu înflăcărare: 

— Dacă îmi spuneţi să-l omor pe rege, îl voi omori pe rege. 
Dacă îmi spuneţi să-l omor pe papă, voi merge la Roma şi îl 
voi omori pe papă. Dacă îmi spuneţi să mă lepăd de 
credinţa mea, să-l hulesc pe Domnul, mă voi lepăda de 
credinţa mea până şi pe rug, şi îl voi huli pe Domnul chiar şi 


sub tortură... Regele meu, Domnul meu sunteţi 
dumneavoastră, doamnă! Doar ştiţi bine! Mai e nevoie să v- 
o spun? Vă aparţin trup şi suflet... Pentra un ceas asemenea 
celui pe care l-am petrecut lângă dumneavoastră, accept 
eternitatea iadului... Şi ce ar însemna de altminteri raiul 
fără dumneavoastră! Oh! noaptea aceea, când mă gândesc 
la ea! ... Numai la ea mă gândesc! Amintirea asta, înseamnă 
viaţa mea, acum. Nu trece o clipă în care să nu văd 
arătându-se în închipuirea mea imaginea care mă 
urmăreşte... Şi uneori, pentru a-mi uşura sufletul, îmi sfâşii 
pieptul cu unghiile... Ah! doamnă... veţi mai avea vreodată 
milă de mine! Ah! spuneţi! fie şi numai un cuvânt! Chiar, de 
s-ar întâmpla să mă lăsaţi să trăiesc cu o iluzie amăgitoare 
şi o umbră de speranţă! Să ştiu de bine că iluzia asta m-ar 
împinge la cele mai îngrozitoare suplicii! Să ştiu de bine că 
speranţa asta s-ar risipi şi nu mi-ar provoca decât 
înspăimântătoare suferinţe de regret! 

Madeleine asculta la vorbele acestea a căror pasiune se 
revărsa, delira. 

S-ar fi zis că găsea în spusele astea o plăcere fără de 
margini. 1 se spusese de multe ori că era frumoasă, că era 
iubită, adorată. 

Bărbaţi tineri, chipeşi ori puternici şi bogaţi se târâseră la 
picioarele sale şi primise omagiile suveranei sale frumuseți. 
Dar acest coate-goale, acest prăpădit, acest nenorocit pe 
care îl măcina o abominabilă boală, însemna pentru ea mult 

mai mult decât un amorez sau un amant. 

Însemna proprietatea ei. 

Ea simţea că el spunea un adevăr adânc şi definitiv când 
afirma că îi aparţinea cu trup şi suflet. 

Îşi dădea seama că nu trebuia să facă decât un gest, să 
pronunţe decât un cuvânt pentru a-l preface pe acest 
nenorocit, găsit prin mahalalele murdare ale Parisului, în 
erou, în criminal, în ce şi-ar fi dorit ea! 

Şi ea se minună de puterea absolută a frumuseţii sale. 

Surâsul ei îl făcu pe mizerabil să se extazieze. 


— Cine ţi-a interzis să speri? spuse ea cu o voce 
mângâietoare. 

— Oh! doamnă, se bâlbâi el, luaţi seama să nu devin nebun 
de fericire! ... 

— Ei, haide! Am fost aşadar atât de crudă deunăzi. 

— Da, e adevărat! zise el deodată întunecat la faţă şi 
disperat. 

— Dar la vremea aceea nu ştiaţi! 

— Nu ştiam... ce?.... 

Plecă fruntea şi deveni livid. 

— Despre boala ta? întrebă ea pe un ton atât de indiferent 
încât el se cutremură de o uimire fără seamăn, ca şi cum ar 
fi zărit vreo regină impunătoare aruncându-şi coroana în 
mocirlă. 

Şi cum el continua să rămână prostit de uluire şi de 
spaimă, ea se ridică şi se duse spre el. Surâsul de pe buzele 
ei dispăruse. Privirea sa, din mângâietoare ce era deveni 
dură şi rea. 

— Oh! doamnă, îmi provocaţi frică, replică el. Ea îi 
cuprinse mâna: 

— Boala ta! izbucni ea, vrei să afli? Vrei tu să-ţi destăinui, 
biet mizerabil? Răul de care suferi, este ceea ce vroiam de 
la tine! 

Izbucni într-un strigăt de groază şi disperare. 

— E oribil! murmură el. 

— Răul de care suferi! ... reluă ea cu mai multă duritate, 
cu mai multă sălbăticie, îl jinduiam! îl doream! Şi de aceea, 
Jean le Pietre ai devenit amantul meu! 

— E oare posibil? Nu visez! E chiar vocea dumneavoastră! 

— Răul de care suferi! ... Voiam ca un bărbat să ia boala 
asta... Un bărbat pe care îl detest, şi împotriva căruia am 
născocit suplicii groaznice... voiam dar poate n-am reuşit... 
Poate că îmi scapă de vreme ce aleargă după noi iubiri... 

— Asta bărbat! ăsta da bărbat! bombăni Jean le Pietre. 

— E regele Franţei! 

Năuc, tulburat, Jean o privea împietrit de groază. 


— Iţi spun că poate n-am reuşit. Atunci, am să-l lovesc 
altfel! Am nevoie de o unealtă docilă, de cineva care să-mi 
fie sclav... Vrei tu să-mi fi unealtă, sclavul? 

— Sunt! spuse el, cu glas înăbuşit. 

— Eşti hotărât să-l urăşti pe rege precum îl urăsc eu? 

— Îi urăsc din toată fiinţa mea din clipa asta. 

— Bine! ... În schimb, Jean le Pietre, voi fi a ta. 

— Când? ah! când? 

— Când va muri el! răspunse ea. 

Jean le Pietre fugi ca un apucat, şi se retrase în fundul 
grajdului. 

Acolo, cu capul sprijinit în pumni, cugeta: 

— lubeşte! ... Niciodată n-am suferit o asemenea tortură! 
„„„ Ea îl iubeşte pe rege... Şi se pare că iubirea asta este 
foarte puternică pentru ca ea să fi îndrăznit să imagineze şi 
să execute fapta nesăbuită pe care a săvârşit-o! ... S-a 
otrăvit ca să-l otrăvească pe rege! Şi-a distrus frumuseţea 
ca să-i distrugă viaţa lui Franşois! ... lubeşte! Şi eu, 
mizerabilul, ce însemn pentru ea? ... O unealtă josnică! Aşa 
a spus... Şi eu am fost de acord! Da, consimt, şi voi 
consimţi! Ce-mi pasă că e cu gândul la altul dacă ea este a 
mea! Ah! nebunia acelui ceas de dragoste! ... Şi bărbatul 
ăsta! regele care trece cu surâsul lui înfumurat! va muri! îl 
condamn! Chiar dacă ea ar vrea acum să-l salvez, este prea 
târziu! Ura mea va face mai mult decât toate otrăvurile... 

Se ridică şi schiţă un gest cu pumnul strâns. 

Era respingător la vedere... 

Printr-o lucarnă, Madeleine Ferron nu-l pierdea din 
vedere. Şi văzându-i înfăţişarea atât de oribilă, atât de 
groaznică, îi apăru un surâs duios pe buzele sale vinete. 

IX UN CURIER DIN PARIS. 

Castelul Fontainebleau era protejat de un parc imens ale 
cărui urme se mai păstrează încă. 

Parcul era închis de ziduri înalte. 

Atunci când Francois I venea să locuiască în castel, se 
plasa gărzi de-a lungul zidurilor, în interior. 


Exista o gardă la aproape fiecare sută de paşi. 

Triboulet venise deja de două ori la Fontainebleau cu 
regele. Nu neglija niciunul din aceste amănunte. 

Totuşi, prin parc hotărâse să se strecoare în castel, îi 
expuşese planul lui Ragastens şi lui Manfred. 

Să intre cu orice risc în parc şi să încerce să afle în care 
loc al castelului se afla închisă Gillette. 

Odată ce reuşea asta, cunoştea îndeajuns amplasamentul 
camerelor şi apartamentelor ca să poată să-şi călăuzească 
prietenii pe timpul unei nopţi întunecate. 

Atunci, ei patru ar pătrunde în castel, hotărâți să ucidă pe 
toţi cei ce le-ar sta în cale, ar ajunge la Gillette, şi ar lua-o 
cu ei, apoi ar pleca în Italia. 

Planul extrem de simplu, şi cu atât mai îndrăzneţ pe cât de 
simplu, era, într-adevăr, singurul care ar avea şansă de 
reuşită. 

Încă din prima seară a sosirii lor, Triboulet, însoţit de cei 
trei prieteni ai săi, se duse să studieze împrejurimile 
castelului. 

În treacăt prin faţa elegantei faţade, Ragastens şi Manfred 
îşi dădură foarte bine seama de imposibilitatea unui atac 
prin altă parte decât prin parc. 

Curtea era plină. De oameni înarmaţi. 

Nobili, ofiţeri o străbăteau în toate direcţiile. 

Triboulet îi conduse şi, împreună, făcură înconjurul 
vastelor clădiri care până mai ieri în amorţeală, azi erau 
pline de forfotă, precum castelul Frumoasei din pădurea 
adormită care se trezeşte dintr-o dată sub atingerea 
baghetei magice a unei zâne. 

Dinspre parc, însă, totul era sumbru şi pustiu. Merseră de- 
a lungul zidului. 

De cealaltă parte, auzeau uneori semnalele de veghe ale 
sentinelelor care îşi răspundeau una alteia. 

În timp ce mergea, Ragastens, examina zidăria. 

Era înaltă şi aproape peste tot foarte netedă, adică 
imposibil de escaladat fără ajutorul unei scări. 


Ajunseră în capătul cel mai îndepărtat al parcului. Acolo, 
pe alocuri, zidul era în stare proastă, căzuseră pietre din el; 
existau găuri. 

— M-aş urca pe aici ca pe o scară, spuse Spadacape. 

— Urcă-te dară! tăcu Ragastens. 

În câteva clipe, Spadacape se afla pe creasta zidului, unde 
se culcă pe burtă. Inspecta interiorul. 

În întuneric, dedesubtul lui, cam-la zece paşi, văzu lucind o 
armă. 

Era o sentinelă care se plimba. 

Spadacape cobori fără să facă zgomot şi povesti ce a 
văzut. 

— Hai mai departe, zise Triboulet. 

Dar mai încolo, zidăria redevenea netedă şi în stare bună. 
Se întoarseră la han, în seara aceea, fără să poată încerca 
ceva. A doua zi şi zilele următoare se scurseseră la fel: în 
fiecare seară, în singurul loc pe unde se putea escalada, 
exista o sentinelă. 

Fiecare dintre cei patru se gândeau cu oroare că trebuiau 
o dată ajunşi aici să ucidă un om nevinovat ori să renunţe la 
tentativă. 

Se scurseră astfel zece zile plictisitoare. 

Manfred căzu pradă disperării, şi disperarea asta îl scotea 
clin minţi. Plănuia să intre în castel în plină zi să-l înfrunte 
pe rege, să-l provoace! ... 

În seara celei de-a unsprezecea zi, Ragastens şi Triboulet 
se sfătuiră cu glas scăzut. 

— Trebuie să isprăvim cu asta! spuse Triboulet cu un aer 
ursuz. 

— Vă înţeleg... dar santinela? ... Triboulet ridică din umeri. 

— Devreme ce nu-i chip să facem altcumva, zise el. 

— Aşadar am s-o fac eu, spuse cu sânge rece Ragastens. 

Spera să-i cadă în spate unui soldat şi să-i pună repede 
căluşul să nu poată striga... 

Deci, pentru a unsprezecea oară, cei patru prieteni 
inspectară din nou zidul. 


Era cam pe la ceasurile zece noaptea. 

Un vânt rece şi pătrunzător sufla printre ramurile 
desfrunzite ale copacilor din parc. 

— Urc, zise Ragastens cu glas scăzut ajungând la locul 
ştiut. De îndată ce treaba va fi isprăvită, vă voi chema. Veţi 
trece unul câte unul, şi apoi... vom mai vedea. 

În clipa asta răsună în depărtare semnalul de veghe. Se 
repetă din aproape în aproape. 

Şi în sfârşit, fu repetat de soldatul care se afla în faţa lui 
Ragastens, de cealaltă parte a zidului. 

Auzind vocea soldatului, Triboulet tresări. 

Se avântă, îi apucă mâna lui Ragastens. 

— Aşteptaţi! spuse el. Mă urc eu. 

Şi înainte ca Ragastens să-l poată zări, Triboulet, cu o 
agilitate pe care n-ai fi bănuit-o, începu să se caţere pe zid. 
După zece secunde, se afla pe coama zidului, şi făcea semn 
prietenilor să păstreze cea mai profundă linişte. 

După cum procedase şi Spadacape, Triboulet se culcă pe 
burtă pe creasta zidului. 

Zărea distinct santinela nemişcată, sprijinită pe coada 
halebardei sale. 

Cu glas, scăzut, Triboulet îi spuse pe nume: 

— Ludwig! ... 

Soldatul sări ca ars. 

— Cine mă strigă? izbucni el. 

— Vorbeşte mai încet... apropie-te... aici! Nu recunoşti un 
prieten? Fir-ar să fie, eu nu te-am uitat deloc. 

— Domnul Triboulet! zise soldatul, recunoscând vocea. 
Parcă eraţi la Bastilia, după cât se spunea? 

— Aha! Şi cine spunea asta, viteazule. Ludwig? 

— Păi toată lumea. Domnul Montgomery v-a arestat şi v-a 
dus personal la fortăreaţa Saint-Antoine. 

— Drace! Ei bine, după cum vezi, dacă atunci eram la 
Bastilia, acum am ieşit de acolo. 

— Aţi ieşit de acolo! îngână elveţianul uluit. 


— Special ca să vin să te întreb dacă mai ai chef să revezi 
muntele din Jungfrau, să mergi să asculţi „balada 
păstorilor”, să-ţi îmbrăţişezi logodnică... ta, cum se 
numeşte? 

— Catherine! spuse soldatul înduioşat. 

— Da, Catherine: Ei bine, bunule Ludwig, îţi aminteşti de 
ce ţi-am promis la Luvru? 

— Dacă îmi amintesc, fir-ar să fie! Numai la asta mă 
gândesc, şi dumneavoastră m-aţi făcut să-mi pierd, 
minţile... O mie de scuzi!. 

— A câte şase livre bătute la Paris! Cu care să-ţi înalţi o 
casă în valea unde te-ai născut, unde te vei căsători cu 
Catherine a ta, şi unde vei duce traiul tău fericit înconjurat 
de o droaie de micuţi Ludwigi! 

— Domnule Triboulet, zise soldatul, aţi venit să mă 
întărâtaţi iarăşi. 

— Deloc! Am venit să-ţi spun doar că sunt gata să mă ţin 
de promisiune. 

— Cei o mie de scuzi! ... 

— Nu ai decât să vii să-i iei. 

— Unde? ... izbucni soldatul, cu înflăcărare. 

— La hanul Carol cel Mare. 

— Când? 

— Când vei dori î 

— Ah! Sunteţi cu adevărat un om tare de treabă că v-aţi 
deranjat în mod special... 

— Ca să-ţi aduc averea, era un lucru promis! 

— E adevărat, dar n-am avut ocazia să vă fac serviciul pe 
care mi l-aţi cerut, şi puteam să cred... 

— Acum, dragul meu Ludwig, am să-ţi cer un alt serviciu. 

— Aha! făcu elveţianul dezamăgit. 

— Mult mai puţin periculos decât primul pe care tu erai de 
acord să mi-l faci... Totuşi, nu vreau să te forţez. Nu e unul 
dintre elveţienii de gardă care să nu dorească să câştige 
cinstit o mie de livre făcând o faptă bună... 


— O faptă bună, care ar putea fără îndoială să mă ducă la 
spânzurătoare! 

— Da, dacă eşti neîndemânatic şi dacă dai greş. Dar tu eşti 
iscusit. Ludwig, şi o să ăi bani... 

— O mie de scuzi! ... 

— Ca să te întorci în Elveţa... frumoasa ta Elveţie, în văile 
tale pline de verdeață... 

— Ce trebuie să fac? întrebă Ludwig. 

— Doar să închizi ochii şi să-ţi astupi urechile timp de zece 
minute... 

— Domnule Triboulet! 

— Ei hai, hotărăşte-te. 

— Vreţi să pătrundeţi pe ascuns în castel? 

— Da! ... Şi apoi să-ţi cer o informaţie pe care ai putea să 
mi-o dai. Informaţia se plăteşte separat. 

— Spuneţi, totuşi. 

— Ai văzut vorbindu-se de o tânără fecioară pe care regele 
a adus-o la castel sub pază chiar din ziua în care a sosit aici 
el însuşi... 

— Vorbiţi de Domnişoara ducesă de Fontainebleau? 

— Da! zise Triboulet emoţionat. 

— Sărmana domnişoară, pare atât de tristă! 

— Ah! izbucni Triboulet, aşadar ai văzut-o? 

— De două ori, în cele două zile când am fost pus de pază 
lângă castel, coborâse în parc. 

— Singură? făcu Triboulet cu aviditate. 

— Însoţită de două femei. 

— Şi ea a pătruns până departe în parc? 

— O! nu!... 

— Ludwig! vrei să câştigi, nu o mie de scuzi, ci dublu! 
triplu! tot ceea ce am! Vrei să fii bogat ca un burghez? 
Spune, vrei? 

— Tăcere! zise Ludwig cu glas scăzut. 

Triboulet auzi paşi care se apropiau. Era un soldat ce 
făcea rondul. 


Se lipi de zid, cu inima tremurând la gândul că Ludwig i-ar 
îndeplini orice dorinţă. 

Într-adevăr, tăcerea impusă dintr-o dată de elveţian nu era 
la întâmplare. 

Soldatul de rond însoţit de ofiţer se apropia; ofiţerul 
schimbă câteva cuvinte cu Ludwig, apoi plecă mai 
departe... 

— Când o să mai fii de gardă, Ludwig? 

— Poimâine. 

Chiar în acest loc? 

— Pot să aranjez să fiu aici. 

— Bun! Te obligi ca mâine, să intri în vorbă cu ducesa de 
Fontainebleau? 

— Da... Nu este înfumurată; s-a întâmplat deja să 
vorbească soldaţilor. 

— Ei bine! spune-i să fie poimâine în parc la ora la care tu 
eşti de gardă. 

— Adică la zece noaptea... În ce loc? 

— Aproape de marele bazin cu crapi. Accepţi? 

— Accept! 

— Repetă ceea ce ţi-am spus. 

— Mâine, mă apropii de tânăra ducesă, îi atrag atenţia, ea 
îmi vorbeşte, şi îi spun: „Mâine, la orele zece noaptea, 
demnul Triboulet va fi în preajma bazinului cu crapi.” Am 
înţeles bine? 

— Da, viteazule Ludwig. Aşadar, poimâine noapte, la orele 
zece, chiar aici. 

— Am înţeles. 

— Şi după aceea, pleci împreună cu noi, şi bogat de acum 
înainte te vei întoarce în Elveţia... 

— O Catherine! suspină elveţianul cu vocea lui de bas. 

Triboulet alunecă în josul zidului. 

Nu mai avu nevoie să-i pună pe Manfred şi Ragastens ia 
curent cu ceea ce se petrecuse; nu le scăpaseră nici un 
cuvânt din discuţie. 

Se întoarseră la han. 


A doua zi Spadacape făcu rost de o trăsură pe care o 
cumpără. Toată ziua, cei trei prieteni rămaseră închişi la 
han. 

Ziua aceea a fost o zi agitată. 

Triboulet nu-şi mai găsea astâmpăr, vorbea de unul singur, 
cu voce tare, îi strângea mâna lui Ragastens. 

Manfred părea mai calm; dar îl răscolea o emoție 
profundă. Când se făcu de ora opt seara, el spuse: 

— Să pornim! 

Era un pic prea devreme. 

Dar Ragastens înţelese că tânărul nu mai avea răbdare. 

Toţi patru se echipară, se înarmară în grabă mare şi 
coborâră în stradă. 

În acest moment, un călăreț apăru în colţul străzii Fagots. 
Venea în goana mare. 

Şi zărindu-l pe Manfred, scoase o exclamaţie de bucurie, 
opri calul şi descăleca. 

Calul se prăvăli la pământ; era zdrobit de oboseală şi 
dădea sânge pe nări. 

Manfred era groaznic de palid. 

— Lanthenay? întrebă foarte îngrijorat. 

— El m-a trimis. Luaţi asta. 

Întinse un plic lui Manfred. Atunci, cu toţii, se retraseră în 
han. Manfred, deschise plicul şi citi: „Azi orele 
douăsprezece. 

„Mâino dimineaţă, la ora şapte Dolet va fi ars pe rug. 

„Dacă nu reuşesc să-l răpesc pe drumul dintre 
Conciergerie şi piaţa Greve... ah prietene, fratele meu... îţi 
dai seama! 

„le aştept! ... 

Cu calm, Manfred întinse scrisoarea lui Ragastens care o 
citi, apoi i-o dădu s-o citească lui Triboulet. Ragastens se 
aşeză. 

Aştepta cu un soi de teamă hotărârea ce avea s-o ia 
tânărul. 

Cât despre Triboulet, acesta se simţea distrus. 


LIA 


— Dar, se bâlâbâi el, cu înfăţişare lividă, dar... poţi pleca, 
după aceea! ... 

— După! zise Manfred blestemând deznădăjduit: după 
aceea, v-a însemna poate miezul nopţii, ora unu... prea 
târziu ca să mai ajung la timp! 

Dintr-o dată, se întoarse către Cocardere care asista la 
scenă, fără să înţeleagă ce era atât de grav. 

— Du-te în grajd, şi pregăteşte de drum doi cai. 
Spadacape are să ţi-i aleagă pe cei mai buni. Grăbeşte-te! 

Spadacape şi Cocardere o porniră într-acolo. Ragastens se 
ridicase şi-i cuprinse mâna lui Manfred. 

— Bine, copilul meu, zise el cu simplitate, numindu-l din 
nou astfel pe tânăr făcându-l să tresară căci pronunţat de 
cavaler cuvântul acesta avea o atât de profundă 
semnificaţie. 

Manfred plecă fruntea, şi ochii i se umplură de lacrimi. 

Sacrificiul era într-adevăr nedrept. 

Şi faptul că prietenia biruise în inima lui Manfred, într-un 
asemenea moment, era sublim. 

— Rămânem în trei! zise Ragastens întorcându-şi privirea 
spre Triboulet. Dar fără să doresc să ştirbesc importanţa 
ajutorului prietenului nostru, afirm că vom reuşi în trei ca şi 
cum am fi fost patru. 

Manfred înţelese intenţia cavalerului, şi la rândul său îi 
strânse mâna. 

În clipa aceasta, apăru Cocardere. 

— Nu eşti prea obosit să faci druml înapoi, întrebă, 
Manfred 

— Sunt istovit, zău aşa! Dar ca să nu fiu la Paris mâine 
dimineaţă, ar trebui să fiu mort şi îngropat... Dacă aţi fi 
putut vedea cum arăta Lanthenay, cum l-am văzut eu în 
dimineaţa asta! ... 

— Să mergem! spuse Manfred cu o voce răguşită. 

Îmbrăţişându-şi prietenii în mare grabă, se avântă în 
afară, urmat de Cocardere. 


În clipa următoare, Ragastens, Triboulet şi Spadacape 
auziră galopul dezlănţuit al celor doi cai. 

— Să mergem! zise atunci la rândul său Triboulet. 

Şi se îndreptară către parcul castelului. 

Manfred şi Cocardere galopau cot la cot pe drumul Melun- 
ului Drumul era o panglică lungă şi îngustă, desfundat pe 
alocuri, plin de hârtoape, barat uneori de vreun arbore 
doborât. 

Manfred şi Cocardere ca nişte buni călăreţi ce erau lăsau 
frâu liber cailor şi erau pregătiţi să-i oprească, în cazul în 
care s-ar ivi un obstacol. 

Într-adevăr noaptea era întunecoasă. 

Şi ei trebuiau în orice caz să se încreadă, în văzul şi mai 
ales în instinctul celor două animale. 

În timp ce galopau, erau cu urechea la pândă, pregătiţi 
pentru orice. 

Cocardere discuta... 

— Cum ai reuşit să ne găseşti? întrebase Manfred. 

— O şansă nesperată... Trebuie să vă spun că ajungând la 
Fontainebleau, nu prea mai ştiam de capul meu; cursa asta 
dezlănţuită mă istovise peste măsură. Deci, la prima casă, 
mă opresc, şi privesc în jurul meu. Nimeni. Bat la poarta 
unei case de ţăran. Şi, după cum m-a învăţat Lanthenay, 
întreb dacă a zărit un senior care se cheamă cavalerul de 
Ragastens şi dacă ştie unde locuieşte. Mi se răspunde să mă 
adresez la castel şi mi se închide poarta în nas. Părea că 
provoc teamă... Rămăsesem pe loc, prostit, neştiind încotro 
s-o apuc când deodată, dintr-o casă vecină, se iveşte o 
femeie. 

— O femeie? 

— Îmbrăcată bărbăteşte... Frumoasă cum nu mi-a mai fost 
dat să văd. 

— Am auzit că, îl căutaţi pe domnul de Ragastens îmi 
spune ea. 

— Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă? îi spun eu, 
neîncrezător. 


Căci femeia avea o privire ciudată. 

Ea ridică din umeri şi îmi spune: 

— Îl căutaţi pe domnul Ragastens, da sau nu? 

— Da, îi spun eu. Şi e urgent. 

— Ei bine, îmi spune ea, mergeţi în strada Fagots, aproape 
de castel, şi opriţi-vă la hanul Carol cel Mare. După care 
dispăru, încheie Cocardere, şi eu dau pinteni calului, 
cerându-i bietului animal un ultim efort. 

Ideea că femeia fusese Madeleine Ferron îi apăru de la 
sine lui Manfred. 

Care alta, într-adevăr, decât Madeleine ar putea să se 
intereseze de cavalerul Ragastens pe care nimeni nu-l 
cunoştea la Fontainebleau? 

— Oare femeia asta este îngerul nostru păzitor? îşi zise el. 

În timpul acesta cursa îndârjită continua în noapte; din loc 
în loc, caii făceau câte un salt, sărind peste vreoj hârtoapă 
sau un obstacol, pe care cavalerii, nu-l văzuseră... 

Traversară Melun-ul ca nişte fantasme. 

Ajunşi în afara oraşului, se opriră preţ de un ceas; dacă nu 
s-ar fi oprit, caii n-ar fi putut să ajungă la Paris. 

Cailor le dădură ovăz, şi Cocardere profită de oprire 
pentru a înfuleca o bucată de carne aşezată între două felii 
enorme de pâine. 

În ce-l priveşte pe Manfred, acesta se mulţumi cu o duşcă 
de lichior. 

Cei doi încălecară; şi porniră din nou la drum în goana 
mare. La orele două dimineaţa, se aflau la porţile Parisului. 

— la te uită ce zăpăcit am fost! mormăi cu amărăciune 
Manfred. Porţile sunt închise! Nu m-am gândit deloc la 
asta! 

— Porţile se deschid la ora cinci, spuse Cocardere; ori 
execuţia are loc la ora şapte. 

Manfred umbla de colo până colo în jurul calului său, care 
era în aşa măsură de obosit încât părea că nu mai poate 
face un pas. 

Dintr-o dată se hotărî. 


— Urmează-mă, îi spuse lui Cocardere. 

Merse şi bătu în portiţa care se afla în apropierea porţii 
celei mari. 

După câteva clipe, un soldat veni să deschidă. 

— Prietene, spuse el, am un mesaj urgent de comunicat 
sergentului tău. 

— Veniţi, spuse soldatul. 

Traversară o sală scundă cu bolți teşite, unde se aflau 
câteva gărzi, şi intrară într-o a doua încăpere de dimensiuni 
mai mari care constituia adevăratul post de gardă. 

Manfred văzu imediat poarta care se deschidea spre 
stradă, şi îi făcu semn lui Cocardere. Acesta se apropie de 
poartă. 

— Dânsul e sergentul, spuse soldatul. 

— Ce doriţi de la mine? întrebă şeful postului de gardă. 

— Să vă spun că sunt nevoit să intru imediat în Paris, 
spuse Manfred care urmărea cu coada ochiului mişcările lui 
Cocardere. 

— Nu este permis la asemenea oră, bombăni sergentul. 
Gardă, conduceţi-i înapoi pe aceşti doi oameni. 

— Înainte! strigă în acest moment Cocardere deschizând 
larg poarta şi năvălind în stradă. 

Sergentul, înțelegând că a fost păcălit, încercă să-i taie 
trecerea lui Manfred. Dar, dintr-un pumn, tânărul îl azvârli 
cât colo şi năvăli în stradă. 

După o clipă, auzi două sau trei focuri de archebuză pe 
care soldaţii din post le traseră în direcţia lor, dintr-un simţ 
al datoriei. 

O oră mai târziu, Manfred şi Cocardere ajunseră la Curtea 
Miracolelor. 

— E ora trei, spuse Cocardere, mă duc să dorm până la 
şase. Altfel, aş deveni inutil. 

— Am să te trezesc, fii liniştit. 

Şi se îndreptă către apartamentul pe care îl ocupa 
Lanthenay acolo unde se refugiaseră Julie şi Avette, soţia şi 
fiica lui Etienne Dolet. 


Zărindu-şi prietenul, Lanthenay scoase un strigăt de 
bucurie şi îl strânse în braţe. Cu o privire rapidă, arătă spre 
cele două nefercite femei care plângeau. 

— Aşadar, au îndrăznit să-l condamne! făcu Manfred. 

— Dar nu e totul piedut! izbucni Lanthenay, îl vom salva. 

— Cu siguranţă! 

— Ah! domnule! strigă Avette frângându-şi mâinile. Bietul 
meu tată! 

Julie era împietrită de durere. 

— Vom încerca imposibilul! spuse Manfred tulburat de 
atâta durere. 

— Vino, spuse dintr-o dată Lanthenay. 

Mi se rupe inima văzându-te cum plângi! lăcrima 
Lanthenay când fură afară din încăpere. Vino... am să-ţi 
descriu planul pe care l-am făcut ca să ne punem de acord 
cu ceea ce avem de făcut. 

La Curtea Miracolelor, cerşetorii pregăteau armele pentru 
încercarea pe care aveau s-o facă. 

Manfred şi Lanthenay ajunseră la închisoarea 
Conciergerie. 

— Undetr, trebuie să aibe loc execuţia? întrebă Manfred. 

— Ai să vezi. lată-ne la Conciergerie. 

Cortegiul va ieşi pe poarta asta. Să urmărim drumul pe 
care îl va străbate. Trecură pe pod. 

Apoi se întoarseră spre dreapta, şi, după câţiva paşi se 
aflară în piaţa Greve. 

Acolo, în centrul pieţei, trei sau patru oameni se ocupau de 
o singură treabă: păreau să înalțe cu multă grijă un soi de 
turn pătrat. 

Două care mari de la care fuseseră deshămaţi caii se aflau 
în apropierea unui foc ce lumina uneori cu o licărire rapidă 
casele cu acoperişuri ascuţite, la ferestrele cărora se arătau 
capete curioase. 

În faţă, o sumbră adunătură de case ale negustorilor, care 
începuseră să fie dărâmate şi în locul cărora se construia 
primăria. 


Cele două care pe care le-am amintit adineauri erau pline 
cu lemne şi vreascuri. 

Metodic, muncitorii nocturni stivuiau bucăţile lungi de 
lemn uscat. 

Un rând de lemne, un rând de vreascuri, apoi un alt rând 
de lemne, şi tot aşa în continuare. Cubul acesta se înălța în 
jurul unui stâlp lung de formă pătrată care fusese înfipt 
adânc în pământ. 

Oamenii care trebăluiau astfel, erau ajutoarele călăului. Şi 
ceea ce înălţau, era un rug. 

Manfred se albi la faţă. 

— Aici vor să-l ardă? întrebă el. 

— După cum observi! spune Lanthenay. Vino acum. 
Porniră spre intrarea podului. 

— Aici ne vom posta, reluă atunci Lanthenay... Vezi, 
cortegiul iese pe acolo, de cealaltă parte a fluviului; 
traversează podul; este nevoit să treacă prin dreptul 
acesta; în câteva clipe mulţimea o să înceapă să vină în 
număr mare ca să-l vadă trecând pe condamnat; ori, toată 
mulţimea care se va afla aici va fi alcătuită din cei de la 
Curtea Miracolelor; vor fi o mie, două mii, poate... Nu se va 
da nici un semnal... lată ce am stabilit: chiar în momentul în 
care cortegiul va ieşi de pe pod, vom năvăli asupra escortei 
toţi deodată fără să scoatem un strigăt... Chiar să fie ei şi 
cinci sute de gardieni, le vom, veni de hac... Le vom răpi 
prizonierul, şi ne vom refugia, la Curtea Miracolelor... Ce 
zici de planul ăsta? 

— Este singurul care pare rezonbil. Reuşita îmi parei 
certă. 

— Crezi? făcu Lanthenay cu un licăr de bucurie în priviri. 

— Cu siguranţă! 

— Ah! prietene, dacă am putea reuşi! Rolul nostru, la 
amândoi vă fi să ajungem până la Dolet fără să ne îngrijim 
de ceea ce se petrece în jurul nostru... lată că oamenii 
noştri îşi ocupă locurile... 


Într-adevăr, în întuneric, se zăreau confuz nişte umbre 
care forfoteau şi se rânduiau de-a lungul taluzului şi se 
adunau în număr mare în faţa podului. 

În aparentă, erau, bărbaţi şi femei din popor ori mici 
burghezi. 

Dar Manfred, privind cu atenţie la aceste grupuri, 
recunoştea, sub straiele pe care aceştia le purta, pe 
cerşetorii de la Curtea Miracolelor. 

Sub tunici ori pe sub mantii, ascundeau cu toţii arme; cea 
mai mare parte, o constituiau pumnalele; câte unii aveau 
pistolete. 

— Încep să cred că vom reuşi! spune Lanthenay, 
îmbătându-se cu un pic de speranţă, după cum mai întâi se 
îndoise de reuşită. Mă îndoiam! Mi se părea că niciunul 
dintre ei n-ar răspunde rugăminţii mele... Ce să-ţi mai 
spun! Ajunsesem să cred că nici tu însuţi nu ai putea ajunge 
la timp! 

— După cum vezi am ajuns! zise Manfred cu un zâmbet. 

X CONDAMNAREA LUI DOLET. 


Procesul lui Etienne Dolet, care durase şase zile se 
terminase în ajun la orele douăsprezece. 

Ar fi inutil să relatăm ultima fază a procesului dacă nu s-ar 
fi produs un incident care a dus definitiv la condamnare. 

Procesul fusese condus de câtre Mathieu Orry, inchizitor şi 
oficialul Etienne Faye... 

Erau doi bărbaţi despre care nu se putea spune că sunt răi 
ori buni; aveau nişte feţe pe care niciodată nu se putea zări 
un zâmbet ori o urmă de emoție... 

Nimeni nu auzise vrodată ca Mathieu Orry să se fi enervat. 
Vorbea cu delicateţe, şi cu o vece mângâietoare ordona 
călăului să-şi pregătească uneltele de tortură pentru a le 
folosi îa chestionarea unui acuzat. 

Dealtminteri era considerat un model de cucernicie şi îşi 
îndeplinea datoriile cu un zel care-l situa printre cei mai 
devotați. 

Cât despre Etienne Faye, acesta era o matahală, cu faţă 
netedă, cu cearcăne în jurul ochilor, şi înfăţişarea 
morocănoasă, replică admirabilă a lui Mathieu Orry. 

Nici o dificultate nu-i stânjenea pe cei doi bărbaţi. De 
îndată ce se aflau în faţa unei neclarităţi, în cadrul unui 
proces, dădeau ordin că acuzatul să fie trimis în camera de 
tortură. 

Rar dacă treceau vreodată mai mult de zece minute fără 
ca Mathieu Orry să nu poată spune cu vocea sa 
mângâietoare: 

— Problema în litigiu este lămurită. 

— Amin! răspundea Faye. 

— Într-adevăr, pe scaunul de tortură, nefericitul căruia i se 
sfărâmau oasele mărturisea tot ce se dorea de la el. Unii se 
învinuiau de grozăviile cele mai fantastice, ca de exemplu 
de a fi călătorit prin văzduh pe coada măturii ori că e în 
relaţii directe cu diavolul. 

Odată ieşiţi din camera de tortură nenorociţii se căiau cu 
amărăciune de mărturisirile lor, dar era prea târziu. Dolet 
nu a fost supus torturii. 


Printr-un ultim gest de pudoare, dintr-o instinctivă revoltă 
împotriva tiraniei preoţilor, Franşois I se opuse acestui 
tratament. Socotea că şi aşa era prea mult că Dolet era ars 
pe rug fără să albe vreo vină. 

Şi atunci când Loyola află că editorul nu avea să fie supus 
torturii, nu insistă asupra acestei probleme. 

Îşi aminti că Dolet publicase o carte intitulată: Faptele lui 
Frangois I de Valois, rege al Franţei, şi presupuse poate că 
Franţois I avea faţă de autor un fel de recunoştinţă pentru 
această carte faţă de care se arătase foarte mulţumit şi 
mândru. 

Intrăm aşadar în marea sală a Palatului de Justiţie în cea 
de-a şasea şi ultima a procesului. 

Mathieu Orry îndeplinea funcţia de acuzator. 

Etienne Faye prezida, asistat de asesori. 

Exista în sală o numeroasă asistenţă formată din burghezi 
şi oameni de rând, dintre care niciunul nu îndrăznea să-şi 
afişeze pe chip mila pe care o simţea de fapt pentru acuzat. 

Într-adevăr, de jur împrejurul sălii existau gărzi înarmate 
cu halebarde. 

Dar teama provenea în special de la prezenţa unor 
călugări răspândiţi prin mulţime; se ştia că aceşti oameni 
aveau auzul fin şi privirea ageră, şi nimeni nu-şi dădea 
osteneala să ajungă să fie tras pe roată de viu pentru a 
arăta pe faţă vreun sentiment uman. 

Etienne Dolet, stând în picioare în faţa tribunalului, cu 
mâinde legate la spate, asculta cu atenţie ceea ce spuneau 
când oficialul Faye, când acuzatorul Orry. 

Din când în când, se întorcea către mulţime şi căuta din 
priviri pe cineva care urmărise toate peripeţiile procesului. 

Acesta era Lanthenay care se măcina de disperare. 

Într-adevăr, acuzatul era adus în fiecare zi în sală printr-o 
trecere secretă care dădea spre închisoarea Conciergerie. 

Aşadar nu exista nici un mijjloc de a-l putea răpi pe Dolet 
pe timpul procesului, după cum sperase Lanthenay la 
început. 


În ziua aceea, cea din urmă, către orele unsprezece 
dimineaţa, Mathieu Orry şi oficialul Faye au ajuns în 
încurcătură - Etienne Dolet se încăpăţâna să nu recunoască 
acuzaţiile ce i se aduceau. 

Şi nu se puteau folosi de marele izvor al adevărului, 
camera de tortură. 

O spaimă nedefinită apăsa asupra sălii tăcute în care nu se 
auzea decât vocea judecătorilor şi cea a lui Dolet care 
riposta. 

— Aşadar, spunea Faye, afirmaţi că nu sunteţi deloc eretic. 

— Nu sunt. 

— Aşa spune dumnealui, izbucni Orry, dar nu a fost el cel 
care l-a tipărit pe Platon cu acea monstruoasă erezie, încât 
nu mai e nevoie de alte probe? 

— L-am tradus pe Platon, răspunse Dolet. Contestaţi 
dreptul de a-i traduce pe autorii antici? Prescrieţi studiul 
pentru limba greacă? 

— Aţi tipărit cărţi scandaloase, aţi publicat o Biblie în 
limba franceză. 

— Cărţile de care vorbiţi au fost aduse în imprimeria mea: 
dacă le-aş fi tipărit s-ar fi găsit urme ale încercărilor de 
tipar. 

— Mărturisiţi, reluă Faye, că sunteţi schizmatic? Asta nu o 
puteţi contesta. Aţi favorizat pe apărătorii noilor dogme. 

— Nu cunosc niciunul dintre ei; cum aş fi putut să-i 
favorizez. 

Faye şi Mathieu se priviră. 

Mărturia acuzatului era pe atunci piesa principală a unui 
proces. Era atât de uşor de obţinut! 

Se întâmpla arareori să se încerce stabilirea vinovăţiei 
unui acuzat prin probe acumulate în afara negaţiilor şi 
afirmațiilor. 

Faptul că Dolet persista în a nega, producea asupra 
mulţimii asistenţilor un efect uimitor. Şi cum justiţia nu era 
susţinută pe probe materiale atât de solide ca în zilele 
noastre, condamnarea lui Dolet devenea anevoioasă. 


În clipa asta, un bărbat înainta către oficialul Faye. 

Era un călugăr. 

Creştetul îi era acoperit de o glugă neagră. Fiecare putea 
observa că păşea cu greutate. Ce aducea sinistra apariţie? 


Călugărul se aplecă spre oficial, scoase o hârtie din sân şi, 
i-o întinse lui Faye spunându-i: 

— Lntrebaţi-l pe acuzat dacă pergamentul acesta este 
scris chiar de mâna lui. 

Faye citi cu iuţeală conţinutul hârtiei, apoi îl trecu lui 
Mathieu Orry care îl citi şi el. 

— Mârşăvie şi sacrilegiu! bombăni el. 

— Gărzi, aduceţi-l mai aproape pe prizonier, spuse Faye. 

Etienne Dolet se apropie el însuşi şi se aplecă asupra 
pergamentului. 

— Dumneavoastră aţi scris aceste rânduri, întrebă Faye. 

— Da, spuse stăpân pe sine Dolet. 

Şi, deosebit de calm, îşi reluă locul. 

Orry scoase un fel de bombănit de bucurie. 

Se ridică, ţinând hârtia în mână. 

Pergamentul, era cel pe care Dolet îl scrisese la 
Conciergerie într-un moment febril şi pe care soldaţii i-l 
confiscaseră ca să-l dea lui Gilles Le Mahu. 

Mathieu se ridică şi dădu citire documentului. Apoi îl 
comentă, ne putem închipui în ce fel. Mai ales ultimul pasaj 
îi excita verva. 

Reieşea într-un mod categoric faptul că acuzatul punea 
mare preţ pe ştiinţă, cauza tuturor relelor şi izvorul 
principal al tuturor ereziilor. 

Călugărul care adusese pergamentul acuzator se 
retrăsese într-un colţ. 

El îl zări pe oficialul Faye aplecându-se către asesori. 

Aceştia aprobară din cap. 

Atunci oficialul citi sentinţa, care îl declara pe Etienne 
Dolet vinovat, scandalos, schizmatic, eretic, apărător al 
ereziilor. 


Sentința condamna pe savant să fie ars pe rug în piaţa 
publică. 

Citirea sentinţei fu primită cu o tăcere de moarte. Gărzile 
îl înşfăcară pe Dolet imediat. Mulțimea care părăsea sala, 
era tristă, îngrozită peste măsură. 

Doar o femeie exclamă: 

— Mare păcat să arzi pe rug un bărbat atât de frumos şi 
care vorbeşte atât de bine. 

Femeia fu arestată pe loc. Şi ai săi nu mai avură niciodată 
vreo veste despre ea. 

După citirea condamnării, Lanthenay ieşise odată cu 
mulţimea, şi, nebun de disperare, scrisese cele câteva 
rânduri pentru Manfred. Cocardere încalecă deîndată. 
Restul povestirii se cunoaşte. 

Călugărul cu glugă neagră, auzise şi el pronunţarea 
tribunalului, după care ieşise, se urcase într-o caleaşca, şi o 
porni la palatul marelui magistrat. 

În timp ce intra în cabinetul lui Monclar, omul acesta îşi 
scoase gluga. 

— Ce imprudenţă! izbucni Moncilar, zărindu-l. Dacă rana d- 
voastră s-ar deschide din nou, sfânt tată! ... 

Loyola tresări şi-i spuse cu calm: 

— Îmi atribuiţi un nume ce nu se acordă decât papei, fiule. 

— În sinea mea, doream să aduc un omagiu sanctităţii 
voastre... şi de fapt, de ce nu aţi fi numit mai degrabă aşa? 

— Niciodată! spuse liniştit Loyola. Aş pierde jumătate din 
puterea mea dacă aş accepta mitra papală... Cât despre 
rana mea, fiţi liniştit... Tocmai am venit să vă aduc o veste 
bună: Dolet este condamnat... Restul vă priveşte, în 
calitatea dumneavoastră de mare magistrat. 

— Când doriţi să se înaâţe rugul? 

— Mâine, fiule. 

— Mâine! 

— Da, Dolet are prieteni îndrăzneţi; până când nu văd cu 
ochii mei flăcările rugului ridicându-se în jurul lui, nu voi 
avea linişte. 


— Ceea ce doriţi, părinte, este în afara uzanțelor. 

— Trebuie să-l luăm prin surprindere pe duşman. 
Dealtminteri, oficialul nu a ezitat să declare public faptul că 
acuzatul îşi va ispăşi pedeapsa chiar de mâine. 

— Fie, părinte. 

— Rămâne de ştiut în care loc o să-l ardem pe rug. 

— Există piaţa Greve... 

— Da ştiu piaţa voastră spațioasă, spuse Loyola. Discuţia 
dintre cei doi mai dură încă un ceas; ceea ce a fost hotărât 
în cadrul acestei discuţii, nu vom întârzia să aflăm? 

XI LOCUL ÎN CARE A FOST ÎNĂLŢAT RUGUL. 

Revenim la Manfred şi Lanthenay pe care i-am lăsat stând 
lângă podul Saint-Michel. 

Podul avea câte o poartă la fiecare din cele două 
extremităţi ale sale. 

Porţile nu se închideau decât arareori, exceptând zilele în 
care era vreo răzvrătire la Universitate şi când se voia să fie 
împiedicaţi studenţii să se răspândească prin oraş. 

Ziua ce se ivea părea, cenuşie şi sinistră. 

Era aproape ora şase. 

Doler trebuia să iasă de la Conciergerie pe la ora şapte 
pentru a fi condus la locul supliciului, adică în piaţa Greve, 
după cum fusese anunţat. 

În momentul de faţă, erau aproape trei mii de persoane 
masate la intrarea podului Saint-Michel, fără a mai socoti 
mulţimea enormă care se revărsa din străzile învecinate şi 
invada piaţa Greve. 

Oamenii masaţi lângă pod erau cu toţii cerşetorii de la 
Curtea Miracolelor. 

Lanthenay şi Manfred ocupaseră poziţie chiar în faţa porţii 
podului. Păreau foarte calmi şi nu-şi adresau nici un cuvânt. 
La orele şase şi jumătate două sute de călăreţi se aşezară 

de-o parte şi de alta a porţii luând poziţii de luptă. 

În spatele lor se postară trei tunuri mici de campanie. 

— Se apropie momentul! spuse cu glas înăbuşit Lanthenay. 


În timpul acesta, nişte soldaţi, încărcară tunurile, în mod 
făţiş, şi le îndreptară în trei direcţii diferite asupra mulţimii. 

Această demonstraţie amenințătoare fu remarcată de 
toată lumea şi primită cu strigăte de groază. Numai 
cerşetorii nu manifestară nici o surpriză. 

Doar, după ce au aruncat o privire asupra înşiruirii de pe 
pod, Manfred şi Lanthenay constatară mai multe lucruri 
care le dădură o nelinişte vagă. 

Mai întâi, toate dughenele podului erau închise, ceea ce nu 
se întâmpla niciodată în asemenea împrejurare, prăvăliaşii 
din Paris fiind din contră avizi de asemenea spectacole. 

Într-adevăr, dughenarul parizian avea un temperament 
războinic, şi cum rareori are ocazia să-şi satisfacă 
instinctele, adoră orice spectacol în care sunt omorâţi 
oameni. 

În plus, Manfred şi Lanthenay remarcară faptul că podul 
era înţesat cu soldaţi; erau poate două regimente masate 
pe pasajul îngust ce era liber între cele două rânduri de 
dughene. 

Alte şase tunuri la vedere desăvârşeau să dea podului 
aspectul unei fortărețe care se pregăteşte să susţină un 
asalt. 

Clopotul din turnul Palatului de Justiţie sună orele şapte. 

Se făcu în mulţime o vastă şi profundă mişcare ce indică 
freamătul de spaimă, şi care, plecat dintr-un centru de 
fierbere, se pierde în rândurile mărginaşe prin ondulaţii 
ample. 

În momentul ăsta, poarta podului fu închisă. 

— Ce se petrece? murmură Lanthenay devenit livid. 

— Vin din piaţa Greve, gâfâia o voce în apropierea lui. 

Manfred şi Lanthenay priviră înapoi cu repeziciune. 

Omul care vorbi astfel era Cocardere. 

Şi cuvintele astea atât de simple totuşi răsunară aidoma 
unui dangăt de clopot. 

Chiar în aceeaşi clipă, dangătul începu să răsune într- 
adevăr la Saint-Germain-l'Auxerrois şi la Notre Dame, apoi 


la Saint-Eustache, apoi la celelalte biserici, ajungând din 
aproape în aproape ca o voce lăuntrică prevestitoare de 
nenorocire care s-ar preschimba în ecou de doliu... 

În depărtare, de cealaltă parte a Senei, se auzi cântul a 
sute de călugări care, acoperiţi de glugi şi cu lumânarea în 
mână - lumânări care erau mai degrabă torţe pentru 
incendiat! ... - formau cortegiul condamnatului. 

— Sosesc din piaţa Greve! reluă Cocardere, şi ştiţi ce se 
petrece acolo? Se află într-adevăr un rug, dar în jurul 
rugului, nici urmă de călău şi nici ajutoarele sale. 

Nu în piaţa Greve va fi ars pe rug! Lanthenay scoase un 
țipăt sfâşietor. Manfred răcni o înjurătură teribilă. Fu 
printre cerşetori o agitaţie violentă. Şi strigătele 
neaşteptate, repetate de voci furioase, izbucniră, tunară: 

— În piaţa Maubert! In piaţa Maubert! 

O mie de cerşetori năvăliră asupra porţii podului, şi se 
produse acolo o învălmăşeală de nedescris, în timp ce din 
toate părţile alerga o mulţime îngrozită. 

Cum să te descurci? 

E îngrozitor! 

Cum să treci dincolo de pod? Cum să-i sar în ajutor? 

Cu mintea răvăşită, şi părul zbârlit, Lanthenay răcnea 
aceste întrebări întrerupte de înjurături din care se 
dezlănţuia disperarea. 

Şi, deodată, îi trecu o idee prin mintea-i răvăşită de 
gânduri. 

— Înainte! urlă el. 

Din câteva salturi, coborâse malul abrupt. Existau bărci 
legate cu frânghii de ţăruşi înfipţi în nisip. Dar mai era timp 
să dezlege bărcile? 

E sigur că nu le zări. 

Intră în apă! 

Lanthenay dădu de apă adâncă şi aproape de îndată se 
porni să înoate cu o asemenea îndârjire încât traversă 
curentul de apă aproape în linie dreaptă. 


Atunci, se întâmplă o scenă nemaiîntâlnită, un spectacol de 
vis sau de coşmar. 

În urma lui Lanthenay, Manfred; în spatele lui Manfred, 
Cocardere şi Fanfare, zece, o sută, o mie de cerşetori se 
aruncară în apă, urlând, vociferând, împingându-se; Sena 
se îngeri de tot se acoperi de capete furioase, de pumni 
care se agitau deasupra capetelor. 

Şi dangătul clopotelor, răsuna lugubru, asemeni unui 
plânset care ar fi îngânat în surdină miile de strigăte şi de 
blesteme ce se înălţau din apa Senei! 

XII PIAŢA MAUBERI. 

Da! în piaţa Maubert cele două mii de gărzi ale poliţiei, 
însoţite de mai mult de cinci sute de călugări, îl conduceau 
pe Etienne Dolet. 

Era o idee inteligentă pe care o avusese Loyola. 

Temutul călugăr şi-a explicat minuţios atacul de la Curtea 
Miracolelor împotriva cerşetorilor, şi izbânda lor 
extraordinară! 

Înlăuntrul său, admirase această faptă de arme el care 
odinioară mânuise cu atâta dibăcie sabia. 

Şi murmurase: 

— Acesta este Marignan-ul lui Lanthenay! 

Dar dintr-o dată conchise: 

— Omul ăsta e capabil de orice. Tentativa să de răpire a lui 
Doleţ de la Conciergerie este opera unui erou oria unui 
nebun, două categorii de oameni la fel de periculoşi. 

Şi hotărâse să-şi ia precauţii pentru ca Dolet să nu-i fie 
smuls la momentul potrivit. 

Am văzut cum a decurs convorbirea lui cu Monclar. 

Ii dădu sfaturi, sau mai degrabă ordine, care se rezumară 
la aceste manevre foarte simple: 

Să răspândească zvonul că Dolet ar fi ars în piaţa Greve, şi 
să ridice acolo uh rug pentru a înşela mai bine pe cei din 
Paris; apoi, către orele cinci dimineaţa, să ridice iute un rug 
în piaţa Maubert, să dea ordin să se blocheze podurile şi să 
fie păzite de forţe importante. 


Astfel sunase planul lui Loyola. 

Nimeni, nu avu acces la acest secret. Până în ultima clipă 
Dolet însuşi crezu că ar fi condus în piaţa Greve. 

Imediat după sentinţa de condamnare citită de oficialul 
Faye, Dolet fusese înşfăcat de gărzi care îl înconjurară şi îl 
duseră în temniţa sa prin pasajul subteran ce lega 
închisoarea Conciergerie de Palatul Justiţiei. 

Fu lăsat liniştit întreaga zi. 

Numai că Gilles Le Mahu dublă numărul temnicerilor ce 
staţionau în permanenţă pe culoar şi triplă numărul 
gărzilor plasate în temniţa în care se găsea Dolet. 

Către orele şapte seara, Gilles Le Mahu pătrunde în celulă 
şi îi spuse lui Dolet că i-ar satisface toate dorinţele şi 
cerinţele. 

— Doriţi, adăugă el, să fiţi servit cu o cină pe cinste, pe 
care s-o stropiţi cu un vin din propriile mele pivnițe? 

Gilles Le Mahu conta deosebit de mult pe efectul acestei 
propuneri. Nu concepea ca un om ce mai avea puţin de trăit 
să fi putut să-şi dorească altceva. 

De aceea a fost surprins când îl auzi pe Dolet 
răspunzându-i: 

— Mulţumesc, jupâne Le Mahu, pâinea îmi va fi de ajuns. 

— Ce aţi dori oare? 

— Să mă lăsaţi să dorm în linişte; căci sunt foarte obosit. 

Gilles Le Mahu se retrase foarte uimit. 

Etienne Dolet se aruncă într-adevăr pe grămada să de 
paie şi închise ochii. 

Teribilă a mai fost această ultimă noapte... 

Câte gânduri supreme îl asaltară pe savant... 

Cu câtă groază agonia bietei sale inimi distruse, preceda 
groaznica agonie a trupului care, în câteva ore, avea să 
devină pradă flăcărilor... 

Ce pană ar putea să descrie toate acestea? 

Şi ce povestitor ar găsi curajul să adaste asupra 
inexprimabilelor sale mistere ale sufletului? 


Şi care cititor ar fi acela care s-ar hrăni tihnit cu 
povestirea unui astfel de martir? 

E lesne de înţeles de ce lăsăm să cadă vălurile nopţii 
asupra condamnatului. 

Dolet nu dormi. 

Abominabila discuţie între patru ochi cu suferinţa lui dură 
până în ultima clipă. 

Dar la orele cinci dimineaţa când se deschise uşa celulei 
sale şi când reapăru Gilles Le Mahu, Etienne Dolet era în 
picioare şi avea un chip senin. 

Un preot îl însoțea pe Gilles Le Mahu. 

— Fiule, spuse preotul, vin să să vă aduc consolările pe 
care religia noastră întru iertare, cu bunătate şi resemnare 
o rezervă tuturor copiilor săi, chiar şi celor mai îndărătnici. 

Rostise vorbele acestea pe un ton glacial. 

— Domnule, răspunse Dolet, mă găsiţi într-o stare deosebit 
de dezolantă; aşadar nu am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră... Pentru care vă mulţumesc cu toată 
sinceritatea. 

— Cum, fiule! Nu binevoiţi, nici acum să apăreţi înaintea 
Domnului, să mărturisiţi greşelile, rătăcirile şi păcatele 
voastre? ... Vă aduceam iertarea de păcate. 

— M-am iertat eu însumi, spuse Dolet. 

— Nelegiuire! ... veţi asculta totuşi divinul sacrificiu al 
slujbei! 

— Trebuie neapărat să fiu dus acolo! 

Preotul făcu semnul crucii, care era fără îndoială un 
semnal convenit, căci în aceeaşi clipă chiar gărzile şi 
temnicerii se năpustiră asupra lui Dolet, îl culcară la 
pământ, îl legară şi îi luară pe sus, în capela în care fusese 
adus condamnatul, începea slujbă funerară... 

Călugării, rânduiţi în jurul capelei, întăreau corul 
ameninţător pe care Dolet, în lanţuri, înconjurat de gărzi, îl 
auzea şi îl tălmăcea în sinea lui. 

Cu un soi de furie sumbră oficialul interpretă cântul celor 
morţi. În apropiere de condamnat se afla un călugăr care 


nu cânta. 

Il privea pe Dolet. 

Şi prin cele două găuri ale glugii, condamnatul vedea 
strălucind doi ochi negri. - o privire aparte, o privire de 
ironie, de forţă şi izbândă. 

Tortură slujbei funerare luă sfârşit. 

Ii dezlegară picioarele lui Dolet. Dar îi strânseră din nou 
legăturile de la mâini. Dolet era cu capul descoperit 
îmbrăcat cu o vestă neagră care punea în evidenţă 
înfăţişarea sa îndrăzneață. 

Era palid. Dar o incomparabilă fermitate dădea privirilor 
sale o expresie de tragică indiferenţă faţă de ceea ce se 
pregătea. 

O cută de dispreţ îi arcuia gura. inea fruntea sus. 

Cortegiul se formă. 

Confrerii de pocăiţi îmbrăcaţi în negru şi în alb, purtau 
crucifixe grele, urmau şiruri de călugăriţe, apoi preoţi 
cătând monton rugăciuni pentru cei în pragul morţii, apoi 
numeroşi călugări, cu toţii acoperiţi cu glugi şi cu toţii 
purtători de lumânări groase de ceară. 

Urma Dolet, înconjurat de călugări. 

Întreg cortegiul de la un capăt la celălalt, era încadrat de 
trei rânduri de soldaţi, înarmaţi cu archebuze încărcate. 

În frunte şi la coadă, companii de călăreţi, deschideau şi 
închideau drumul cu lancea în mână. 

Dolet avea un mers foarte hotărât. 

Aproape de ei înainta călugărul a cărui privire stranie o 
remarcase. 

Abia se urni cortegiul şi bisericile toate începură să bată 
clopotul. 

Dolet îşi dădu seama anevoie că se îndreptau către piaţa 
Maubert şi nu spre piaţa Greve. 

În depărtare, de cealaltă parte a podului Saint-Michel, se 
ridica în aer un freamăt de voci înăbuşit. Totuşi de-a lungul 
acestui drum se formaseră grupuri. Oameni din Preş de la 


Cite şi de la Universitate, alergau şi se postau de-a lungul 
străzilor. 

Sentimentul care domina mulţimea era cel ai milei. 

Se manifestau imperceptibile atitudini de mânie şi 
indignare. 

Câţiva oameni strigau în gura mare că era o mârşăvie să 
ucizi un nevinovat şi că tortura aceasta se va abate asupra 
oficialului Faye, care s-a făcut vinovat de pronunţarea unei 
condamări nedrepte. 

Majoritatea femeilor plângeau. 

Călugărul care mergea lângă Dolet observă lacrimile 
mulţimii, şi cu o voce plină de ironie înţepătoare murmură: 

— Dolet pia turba dolet! 3 

Condamnatul tresări; recunoscu vocea lui Loyola! Îşi ridică 
fruntea şi răspunse fără să tremure: 

— Şed Dolet ipse non dolet4. Aha! dumneavoastră sunteţi 
domnule de Loyola? Ei bine, o să vedeţi cum ştie să moară 
un bărbat care nu se teme de nimic; nici măcar de 
dumneavoastră în momentul de faţă. 

Loyola nu mai spuse nimic. 

Curând se ajunse într-o piaţă strâmtă în jurul căreia se 
masară călăreţii, soldaţii şi călugării. 

Cei ce ţineau în mina lumânări înconjurară rugul. Se, 
construise o scară pentru a se ajunge la platforma rugului. 

Călăul şi ajutoarele sale se apropiară şi voiră să-l apuce pe 
condamnat pentru a-l obliga să urce scara. 

— Opreşte-te, călău, spuse Dolet. Nu vreau să fiu ajutat. 

Omul rămase pe loc. 

În acelaşi timp Dolet urcă treptele, cu toate că nu se putu 
ajuta de mâinile sale care erau legate. Ajuns pe platformă 
se plasă lângă stâlp. Deîndată călăul îl legă de stâlp cu o 
frânghie pe care o petrecu de mai multe ori în jurul 
trupului. 

Dolet îşi purta privirile în depărtare. 

O mulţime imensă, încremenită într-o atitudine de groază 
şi spaimă, umplea străzile învecinate. Călăul cobori. 


Dolet voi să înceapă să vorbească. Dar, la un semn al lui 
Loyola, călugării intonară „De Profundis” cu o voce 
sălbatică; nu se putea auzi nici un cuvânt din ce spunea. 
Nefericitul savant. 

În aceiaşi clipă călăul apucă o torţă pe care ajutoarele sale 
o aprinseră. Dar Loyola i-o smulse din mâini. 

— Astfel pier duşmanii lui lisus! izbucni el cu furie. Şi 
înclină torţa către vreascurile uscate ce formau temelia 
rugului. 

Cât ai clipi din ochi, toate luminările fură aplecate spre 
vreascuri. Un fum cânepiu şi înecăcios, precum fumul de la 
cuptoarele brutarului, se ridică în aer şi îl învălui pe Dolet 
în vârtejurile lui. 

Câteva secunde încă se mai zări chipul său senin. 

Deodată, flăcările urcară, împrăştiind fumul cu dâre 
roşietice: vâlvătăi unduitoare, suple, se legănau în vânt 
aidoma unor stindarde funeste care aţinteau către 
condamnat, ascuţişuri ce păreau să şuiere... 

Un strigăt, un imens şi sfâşietor strigăt de milă se ridică 
din mulţime... 

Apoi dintr-o dată a fost o agitaţie de groază; izbucniră 
urlete; a fost o fugă disperată şi două sau trei sute de fiinţe 
înebunite, cu părul ciufulit, din care picura apa se năpustiră 
asupra călăreţilor câte înconjurau rugul şi în fruntea lor 
Lanthenay, Manfred, livizi, înverşunaţi! ... 

— Foc! foc cu toate armele! tună Loyola. Un om călare pe 
cal comandă: 

— Ochiţi! Foc! ... Era Monolar. 

Tunetul a două archebuze descărcate dintr-o dată se 
rostogoli asupra acestei părţi a Parisului, în acelaşi timp cu 
tunetul strigătelor mulţimii; căzură vreo cincizeci de 
cerşetori; printre ei Manfred, cu braţul zdrobit. 

— Înainte! urlă Lanthenay cu o voce care nu mai avea 
nimic omenesc în ea. Se năpusti. 

Erau vreo sută... 

O nouă salvă răsună lugubră. 


Morți claie peste grămadă, răniţi rostogolindu-se 
blestemând înfiorător. 

Cocardere şi Fanfare nedespărţiţi căzuseră unul lângă 
celălalt. 

— Înainte! urlă Lanthenay fără a-şi da seama că nu mai 
erau decât vreo zece. Ochii săi ieşiţi din orbite, îndâriţi, 
încrâncenaţi, se aţinteau asupra înspăimântătoarei scene... 
acolo, la câţiva paşi de el, deasupra capetelor călugărilor şi 
soldaţilor... imagine roşie, neagră şi cenuşie, flăcările care 
urcau, urcau răsucindu-se, şuierând, se înălţau mai sus 
decât coama caselor vecine, stâlpul calcinat, imensul 
tăciune arzând care se prăbuşea în puzderii roşietice, 
cuptorul monstruos în mijlocul căruia un biet trup oribil la 
vedere, crispat, deformat, chircit, dispărea în foc! ... 

Deodată imaginea dispăru... 

Rugul se prăbuşi. 

Stâlpul căzu şi el... 

Ceea ce mai rămăsese din Etienne Dolet dispăru într-o 
ultimă şi violentă trombă de fum negru. Se sfârşise. 

Lanthenay, se năpusti cu pumnalul în mina. 

Îşi croia drum înainte, nebuneşte, groaznic, 
supraomenesc... La fiecare pas, braţul său, se ridica şi se 
cobora cu un gest fulgerător, doborând câte un soldat. 

Îşi croia astfel un drum de sânge către Monclar care, 
nemişcat în şa cu priviri fixe, îl zărea venind, cum se vede în 
coşmaruri venind fiara Apocalipsului. 

Lanthenay nu rostea un cuvânt. 

Dar la fiecare din mişcările sale ucigătoare, un soi de 
mormăit furios îi sfâşia gâtlejul, înainta către Monclar. Îl 
avea în mână. 

Soldaţii, îngroziţi peste măsură, în faţa acestui tăvălug se 
îndepărtau. 

Lanthenay izbuti să ajungă lângă calul lui Monclar. Îşi făcu 
elan. 

Pregătea saltul uimitor prin care s-ar trezi faţa în faţă cu 
Monclar... în clipa asta, din spate, o mână uscată, violentă şi 


nervoasă îi apăsă ceafa. 

A fost un brânci teribil. 

Lanthenay se rostogoli... 

Mâna care a îmbrâncit era mâna unei femei! 

Şi femeia asta, era Gypsie! 

Într-o clipă, douăzeci de gărzi se năspustiră asupra lui 
Lanthenay. 

După încă o clipă, se trezi legat fedeleş! 

XIII DUPĂ CE TOTUL S-A SFÂRŞIT. 

Monclar lăsă să-i alunece o privire asupra lui Gypsie. Şi de 
data asta, privirea asta, mai umană, lăsa să se ghicească un 
soi de recunoştinţă uimită. 

Era pentru a doua oară când bătrâna ţigancă îl salva pe 
marele magistrat. 

Şi tot din mâna lui Lanthenay îl salvase. 

Într-adevăr, dacă Gypsie nu l-ar fi îmbrâncit pe Lanthenay, 
chiar în clipa aceea când acesta avea să se arunce asupra 
lui Monclar, s-ar fi sfârşit cu marele magistrat. 

Se aplecă spre ea. 

— Ce vrei! întrebă el. 

În mintea lui, asta voia să însemne: 

— Ce recompensă doreşti pentru că m-ai salvat? Ea 
răspunse cu glas scăzut: 

— Iertarea acestui om! Ea arătă spre Lanthenay. 

Aceasta nu o zărise încă. Era înconjurat de soldaţii care îl 
legaseră. Recunoscându-i vocea ţigăncii, el îşi întoarse cu 
iuţeală capul spre ea. 

Un soldat crezu că avea să încerce o ultimă tentativă de 
rezistenţă şi îi trase o lovitură zdravănă în cap. 

Lanthenay căzu leşinat. 

Dar înainte să-şi piardă cunoştinţa, avu acest ultim gând: 

— Biata Gypsie! Bună. Mamă Gypsie! A dat buzna să mă 
salveze! 

Marele magistrat încruntase sprâncenele şi uitătura lui luă 
aerul de atonie glacială, care făcea acest chip atât de 
nepătruns şi atât de temut., Scutură din cap. 


— Monseniore, spuse cu vioiciune ţiganca, vă cer în 
schimb să binevoiţi să mă primiţi în palatul dumneavoastră. 

— Fie. Vino în seara asta la orele nouă. 

— Vă cer totuşi să nu ordonaţi nimic împotriva lui 
Lanthenay înainte de a mă fi ascultat... 

— Sunt de acord şi cu asta. 

Şi mormăi printre dinţi: 

— Nu va pierde nimic aşteptând! 

Satisfăcută, ţiganca se îndepărtase în grabă. 

Lanthenay fu azvârlit într-o şaretă, căci îl legaseră atât de 
strâns că i-ar fi fost cu neputinţă să facă un pas. 

În jurul şaretei. Monclar plasă două sute de călăreţi, cu 
sabio ori pumnlul în mână. 

— La palatul meu! ordonă el atunci. 

Într-adevăr, palatul marelui magistrat era pevâzut cu vreo 
jumătate de duzină de celule care nu erau mai prejos ca 
cele de la Conciergerie, de la Châtelet ori de la Bastilia. 

O oră mai târziu, Lanthenay era în lanţuri într-una din 
aceste temnițe. 

În jurul tăciunilor negri care se sfârşeau de ars, nu mai 
rămâneau decât călugării care cântau rugăciunile celor 
morţi. 

Mulțimea o luase la fugă în momentul sosirii cerşetorilor. 

Aproape două sute de cadavre zăceau pe pământul 
străduinţei, în încercarea de a ajunge până la rug. 

Soldaţii erau ocupați să-i adune pe cei morţi. Cât despre 
răniţi, aceştia dispăruseră. Unii se târâră cum putuseră mai 
departe de locul bătăliei pentru a scăpa de răzbunarea 
marelui magistrat. 

Ceilalţi fuseseră adunaţi de către destrăbălate. Cartierul 
era plin de destrăbălate. Ele se străduiseră să-i ascundă pe 
cerşetorii răniţi, nu numai pentru că menirea lor de 
destrăbălate făcea din ele aliatele fireşti ale cerşetorilor, 
dar poate şi pentru că era încă mai multă milă în sufletele 
lor neinstruite. 


După cum s-a văzut, Manfred căzuse printre cei dintâi, cu 
braţul zdrobit. Rămase leşinat timp îndelungat. 

Când se trezi, într-o scânteiere de rațiune după ce îl lăsă 
febră, se văzu culcat pe o grămadă de paie, într-o tristă şi 
sumbră magherniţă. 

O femeie îl privea. Era aşezată pe un scăunel şi cânta cu 
jumătate de gură un fel de bocet care suna cam aşa: 

În grădina vecinului, Am cules crini albi. 

Şi observând că Manfred deschise ochii, ea încetă să mai 
cânte şi râse cu gravitate. 

— D-voastră m-aţi salvat? întrebă Manfred. 

— Salvat? Nu ştiu... Mesange şi Bigorne, cele două femei 
te-au adus aici... 

— Cine sunteţi? 

— Sunt Margentine, nu ştiţi? Margentine cea blondă... 
Manfred închise ochii şi începu să murmure cuvinte fără şir. 

Începu să delireze din nou. 

Cât despre Cocardere şi Fanfare, aceştia dispăruseră. 

Erau morţi? 

Sau doar răniţi? 

În jurul tăciunilor mulţimea, în clipa de faţă, îşi revenise 
din teroare, se apropie şi privi în tăcere, cu o curiozitate 
avidă, grămada de tăciuni şi cenuşe. 

Din capul lui Dolet nu se mai zărea nimic decât câteva 
oase care se confundau cu tăciunii. 

Era pe la orele trei după amiază. 

Rugul fusese aprins la orele şapte şi jumătate. 

Totul era stins. Osemintele ce se zăreau mai distinct se 
răciseră de mult. 

Călugării se aflau tot acolo. 

Aşadar, către orele trei, mulţimea se strânse în jurul 
călugărilor. O femeie din mulţime strigă: 

— Să fie luată cel puţin cenuşa şi să fie înmormântată cum 
se cuvine în pământ creştin! 

Loyola auzi cuvintele astea, tresări şi păru că iese din 
letargia imobilă în care se găsea încă de dimineaţă. 


Livid sub gluga sa, cu priviri fixe, nu pierduse nici un 
amănunt măcar din supliciu, visând la torturi mai crunte, 
mai mostruoase... 

Strigătul de milă al femeii îl aduse la realitate. 

Vorbi cu voce puternică: 

— Fără slăbiciuni i Fără iertare faţă de nelegiuiţi şi eretici! 
Fraţilor luaţi cenuşa şi aruncaţi-o, împrăştiaţi-o în vreun loc 
părăsit! Dinăuntrul unei şarete călăul şi ajutoarele sale 
scoaseră o urnă mică din lemn alb şi nişte lopeţi. Doi 
călugări apucară lopeţile. Osemintele savantului fură 
aruncate în urnă pe care cei doi călugări, fără îndoială 
învăţaţi dinainte, le luară. 

— Aşa pier duşmanii lui lisus! mai strigă Loyola. Şi la 
vocea asta amenințătoare mulţimea fremăta şi plecă 
fruntea. 

— Amin! răspunse corul imens al celor 500 de călugări. 

XIV ŢIGANCA. 

După ce l-a părăsit pe Monclar şi după ce a plecat din 
piaţa Maubert, Gypsie s-a îndreptat deîndată la Curtea 
Miracolelor. 

Cum tocmai ajungea în strada Mauvaises-Garcons, ea văzu 
înaintea ei doi bărbaţi care, pe un fel de targa improvizată, 
îl purtau pe un altreilea. Aproape de targa mergeau două 
femei căci ea recunoscu deîndată pe două dintre 
destrăbălate. Se apropie şi pe targa îl zări pe Manfred, 
palid la faţă, cu ochii închişi. 

— E mort? întrebă ea. 

— O! nu, doar leşinat. Are braţul frânt, răspunse una 
dintre cele două destrăbălate. 

— Unde îl duceţi? 

— Păi mergem acasă la tine Gyipsie! 

— La mine! spuse ea cu o voce care le îngheţă pe cele 
două destrăbălate. Nu voi mai fi nici în seara asta şi nici 
mâine acasă la mine... Şi apoi ascultaţi-mă, nu ar fi în 
siguranţă la Curtea Miracolelor... 


Uimite peste măsură, cele două femei ascultau fără să 
priceapă. 

Țiganca cugeta. Ce se petrecea în această conştiinţă 
obscură? Era o privire de milă care lumina în clipa de faţă 
aceste priviri sălbatice? 

— Duceţi-l la Margentine! spuse ea dintr-o dată. 

— la nebună? ... Ei aş, ce ai astăzi Gypsie? ... 

— Ascultaţi-mă pe mine, apuse ea, trebuie să fie dus la 
Margentine... pentru motive... pe care nu le ştiţi... şi pe 
care eu le ştiu! 

Destrăbălatele se priviră din ce în ce mai uimite, atât era 
de mare autoritatea morală de care se bucura Gypsie, pe 
cat era de mare reputaţia sa de ghicitoare, în această lume 
naivă şi credulă încât ele nu mai obiectară de loc. 

Cei doi bărbaţi ridicară din nou targa şi ţiganca îi zări 
intrând în casa lui Margentine cea nebună. Atunci se 
întoarse în mare grabă la Curtea Miracolelor. Ajunsă la ea 
acasă, Gypsie începu să scrie pe îndelete. Căci ea ştia să 
citească, să scrie şi să socotească, îndeletniciri cu care 
avusese grijă să nu se mândeaiscă. Ea făcu munca asta cu o 
tihnă aparenţă care ar fi uimit pe orişicine ar fi putut să 
citească atunci în mintea sa. 

Isprăvind de scris împături pergamentul, îl sigilă, şi dădu 
fuga acasă la Margentine unde îl zări pe Manfred instalat 
pe o grămadă de paie aruncată pe jos. 

— Vei avea grijă de el? întrebă ea. 

— Da, da, făcu Margentine; m-a scăpat într-o zi când nişte 
bărbaţi alergau după mine... 

— Bine. Ai nevoie de bani? 

Fara să aştepte răspunsul, puse câţiva scuzi în palma 
Margentinei. 

— Acum vrei să-ţi destăinui ceva, Margentine? Ei bine, el 
te va ajuta să-ţi regăseşti fiica dacă îl îngrijeşti cum se 
cuvine. 

— Ascultă! continuă Gypsie, vezi asta? Ea îi arătă plicul 
sigilat. 


— Ei bine, când va fi vindecat, dar nu mai înainte, ascultă- 
mă cu atenţie... 

— Nu mai înainte! Am înţeles... 

— Atunci îi vei da hârtia asta. 

— Bine! daţi-mi-o! 

Margentine luă pergamentul şi se duse să-l ascundă într- 
un fel de nişă practicată în perete, care îi servise de dulap 
nebunei şi în care ascundea ceea ce credea că are de preţ. 

— "Ţine minte, mai spuse Gypsie, nu înainte de a se fi 
vindecat! 

— Nu înainte! 

— De ajuns! gândi în sinea ei Gypsie, asta înseamnă mai 
mult de opt zile... mai mult timp decât am nevoie. 

Aruncă asupra lui Manfred care delira o ultimă privire în 
care abia de se zărea un început de emoție, apoi plecă. 

Odată ajunsă acasă, Gypsie adună într-un pachet un un 
anumit număr de lucruri preţioase, mai ales bijuterii, de o 
valoare destul de considerabilă. 

Puse într-o centură de piele aurul pe care îl avea într-o 
ascunzătoare şi se încinse cu centura pe dedesubtul 
îmbrăcămintei. 

Umbla încolo şi-ncoace fără grabă, ca şi cum şi-ar fi văzut 
liniştită de treburile ei zilnice. 

Se gândea la Manfred, sau mai degrabă îşi impunea să se 
gândească la el bombănind vorbe fără şir. 

— Puteam să mă îndoiesc că mă voi ataşa de el şi şi că voi 
ajunge să-i doresc fericirea? ... Ah! Monclar ăsta! Cum o să 
mai sufere! ... Ce-mi pasă mie de fericirea lui Manfred? ... 
Acum nu mai poate să-l ia de lângă mine pe fiul marelui 
magistrat! ... O să plângă în hohote! ... Numai să nu 
înnebunească! ... Sau să nu moară din cauza asta imediat. 

Astfel, se ducea mereu cu gândul la suferinţele pe care 
voia să le provoace marelui magistrat. 

Lanthenay, vinovat de revoltă, tentativă de răpire a lui 
Dolet, de la Conciergerie, vinovat de a fi crut să-l omoare pe 
Ignace de Loyola, vinovat că a pătruns cu forţa în Luvru în 


fruntea cerşetorilor, că s-a răsculat împotriva autorităţii 
regale în momentul atacului Curţii Miracolelor, vinovat în 
sfârşit că i-a condus pe cerşetori împotriva lui Monclar când 
Dolet a fost ars pe rug, Lanthenay era pierdut. 

Ar fi fost condamnat în urma unui proces, sumar. Ar fi fost 
spânzurat cel târziu răspoimâine. Şi ea, Gypsie, ar asista la 
condamnare. Şi în vreme ce Lanthenay şi-ar fi dat obştescul 
sfârşit ea s-ar întoarce către contele de Monclar şi i-ar 
spune: 

— Îţi cauţi fiul. De mai bine de douăzeci de ani, îl deplângi. 

— Priveşte, iată-l! 

La evocarea aceasta a durerii lui Monclar, ochii ţigăncii 
aveau o strălucire înfiorătoare. 

O bucurie puternică punea stăpânire pe ea. 

Şi viziunea spânzurătorii, a ştreangului la capătul căruia s- 
ar legăna Lanthenay, spre disperarea marelui magistrat, fu 
atât de limpede, atât de vie, încât începu să vorbească cu 
glas ridicat: 

— Priveşte, Monclar! iată-ţi fiul! ... Suferi, plângi... nu vei 
plânge niciodată atât cât am plâns eu! Aminteşte-ţi curn mă 
târâsem la picioarele tale şi cât de necruţător ai fost! 

Tot aşa, am văzut şi eu un cadavru atârnând de un 
ştreang, şi cadavrul acela era al fiului meu! ... 

La orele nouă seara, ţiganca se prezentă la palatul marelui 
magistrat. Fără îndoială că fuseseră date ordine în privinţa 
ei, căci fu de îndată introdusă. 

O conduseră în cabinetul contelui de Monclar. 

Acesta o examină cu atenţie, căutând să citească în 
înfăţişarea-i enigmatică motivele ascunse ce îi munceau 
mintea. 

Dar chipul ţigăncii rămânea de nepătruns precum cel al 
marelui magistrat. 

— Vorbeşte, spuse el cu o bunăvoință care nu-i era în 
obicei. Ce vrei de la mine? 

— Monseniore, spuse Gypsie, făcând un efort deosebit să 
nu-şi trădeze ură care i se revărsa din inimă, vă amintiţi că, 


odinioară, am venit la dumneavoastră să vă cer o favoare? 

— Îmi amintesc, spune cu răceală Monclar. 

— Omul care avea să fie spânzurat, era fiul meu... Vă 
amintiţi monseniore? 

— Îmi amintesc, repetă Monclar. 

— Da ştiu, că aveţi o memorie bună, monseniore. 

— Poate că tu o ai mai bună decât a mea! spune marele 
magistrat pe un ton atât de profund încât Gypsie tresări, 
cuprinsă de o spaimă de moarte la gândul că se trădase. 

— Monseniore, reluă ea, am o memorie bună, într-adevăr! 
Căci ceea ce am suferit în ziua în care a fost spânzurat fiul 
meu, am suferit în fiecare zi, de la acea îngrozitoare 
dimineaţă... Ori, monseniore, este atât de groaznic încât o 
nouă suferinţă de felul acesta m-ar ucide... 

— Aha! ştiu unde baţi... 

— V-am salvat viaţa de două ori, monseniore; în schimb, 
daţi-mi-o pe cea a lui Lanthenay... 

— Credeam că îl urăşti... 

— Eu, monseniore! Cine v-a spus aşa ceva? cea putut să 
vă facă s-o credeţi? Am nevoie, de Lanthenay... Lanthenay... 

— Dar, când am căzut în mâna cerşetorilor, tu însăţi te-ai 
îngrijit să mă informezi că Lanthenay îmi voia moartea... 

— Şi ce reiese din asta? întrebă ea cu vioiciune. 

— Că voi fi necruţător ca şi el... 

Dar asta nu-mi explică atitudinea ta, care îmi pare 
ciudată... Mi-l denunţi pe Lanthenay, îmi atragi atenţia 
asupra lui în câteva rânduri, şi vii să-mi ceri iertarea lui! 

— Pentru că am nevoie de el, monseniore! Nu ţin la el şi 
nici nu-l urăsc, v-am mai spus-o într-o, seară... Dar am 
nevoie de el... nu mi-l ucideţi... 

— Şi de ce ai tu nevoie de el? ... Vorbeşte sincer... Şi voi 
vedea, căci am obligaţii mari faţă de tine. 

Țiganca Gypsie tremură. 

Dar continuă, fără să se îndepărteze de la ceea ce 
plănuise: 


— Am nevoie de el ca să duc la bun sfârşit o faptă de 
răzbunare. 

— Vreun cerşetor pe care vrei ca Lanthenay să-l 
înjunghie? ... spuse el cu un zâmbet sinistru. 

— Nu poate nimeni să vă ascundă ceva, monseniore! Da, 
este vorba de un cerşetor, de unul dintre cei mai ticăloşi, 
mai hidoşi! ... Omul ăsta mi-a pricinuit un râu de neiertat... 
Şi pentru a face legea ochi pentru ochi şi dinte pentra 
dinte, după cum e obiceiul la noi nomazii, am nevoie de 
Lanthenay... Monseniore, ştiam că o dată şi-odată, ar cădea 
în mâinile dumneavoastră de temut! Şi de aceea m-am 
purtat aşa... v-am salvat. Salvaţi-mă acum pe mine 
cruţându-l pe Lanthenay! 

Marele magistrat clătină din cap. 

— Imposibil! spuse el pe un ton sec. 

— Imposibil! Ah! acelaşi cuvânt groaznic pe care l-aţi 
pronunţat odinioară! Uitaţi, monseniore, iată-mă la 
picioarele dumneavoastră, ca şi atunci! Ca pentru fiul meu, 
vă cer: Iertare! îndurare pentru tânărul acesta! 

Gypsie se aruncă în genunchi. 

— E atât de tânăr, monseniore! Cum! Cugetaţi la acest 
lucru îngrozitor: fiinţa asta tânără şi frumoasă, plină de 
viaţă, sortită poate să aducă fericirea unei mame sau unui 
tată... să i se pună ştreangul de gât! Să fie preschimbată în 
cadavru! ... Gândiţi-vă la disperarea tatălui său, 
monseniore! ... Nu vă daţi seama cât de groaznic este ceea 
ce vreţi să faceţi! ... 

Marele magistrat se ridică. 

— Destul! spuse el. Poimâine în zori, mizerabilul va fi plătit 
pentru toate crimele sale... 

— Cum! poimâine! ... Ah! nu este posibil aşa ceva... Maie 
şi procesul, monseniore! Trebuie negreşit să aibe loc un 
proces de condamnare! ... 

— Te înşeli. Ticălosul a fost prins asupra faptului. Prin 
urmare nu depinde decât de bunul meu plac... Aş fi putut să 
ordon să fie spânzurat pe loc. 


— Necruţător! Oh! Necruţător! ... Nu voi găsi dară cuvinte 
care să vă mişte inima! ... Ah! monseniore, măcar să am 
trista mângâiere să-i aduc alinare în ultimele sale clipe! ... 
să ştiu cel puţin locul şi ora când va fi spânzurat! ... 

— Fie, poimâine la orele opt dimineaţă în strada Croix du 
Trahoir... 

— Vai! nimic nu-l poate salva. 

— Nimic... 

— Pentru ultima oară, monseniore, îndurare faţă de 
nenorocosul tânăr! 

— Destul îţi spun! Ridică-te... şi dacă nu ai altceva să-mi 
spui, pleacă! ... 

Se ridică ştergându-şi ochii. 

— Sunteţi neîndurător, spuse ea. 

Monclar avu un surâs palid de orgoliu. Faptul acesta îi 
satisfăcea vanitatea. 

— Ei, hai, spuse el, ce pot să fac pentru tine... în afară de 
rugămintea imposibilă pe care mi-ai făcut-o adineauri? 

— Pentru mine? ... Acum, nimic! ... Bun rămas! Amintiţi-vă 
măcar că v-am implorat în genunchi să-l iertaţi pe 
Lanthenay şi să-l lăsaţi în viaţă... Căci poate e mai puţin 
vinovat decât socotiți... şi poate... da! poate veţi regreta că 
l-aţi ucis... ah! monseniore! că l-aţi ucis! Dumneaovastră îl 
ucideţi... Aţi putea cu un cuvânt să-i redaţi libertatea... 

— Haide! iar începi! ... Pleacă! Şi în ceea ce priveşte 
vinovăția lui, nu te nelinişti. 

— Bun rămas, monseniore. 

Marele magistrat făcu un semn, şi lacheul care o 
introdusese pe Gypsie o conduse din nou până la portiţă. 

— N-aţi reuşit aşadar biata de dumneavoastră spuse omul 
acesta care era înduioşat de disperarea ţigăncii. 

— Vai! nu... Aţi văzut... 

— După cât se spune cerşetorul ăsta este pare-se, un mare 
nelegiuit... 

— Oh! dacă ar putea măcar să evadeze î... Lacheul clătină 
din cap. 


— Nici să nu vă gândiţi... făcu el. 

— E atât de sever păzit? ... 

— Are câte un lanţ la fiecare mână şi la fiecare gleznă; se 
află într-o celulă care se găseşte la treizeci de picioare sub 
pământ; celula asta nu are aerisire... Nimeni nu-l poate 
salva... Haide, consolaţi-vă, ce naiba! La urma urmei, nu 
este fiul dumneavoastră! 

— Mulţumesc, mulţumesc, omule cumsecade! murmură 
ţiganca. 

Afară, pe strada întunecată şi pustie, Gypsie izbucni într- 
un râs funebru, al unei nebune care l-ar fi înspăimântat pe 
marele magistrat dacă l-ar fi auzit. 

Ce-l puţin, bombăni ea în timp ce mergea cu paşi mari, nu 
va putea să spună că nu l-am prevenit... Ah! Ce spaimă, aş fi 
tras adineaori dacă mi-ar fi acordat iertarea lui Lanthenay! 

Se opri înspăimântată de gândul acesta. 

— Dar nu, reluă ea, nu, nu putea să ierte! E chiar aşa cum 
speram... necruţător... necruţător cu fiul său! Ceosă 
gândească, ce are să spună când va afla! Plângeţi, domnule 
de Monclar, plângeţi cum am plâns eu... Priviţi-vă fiul! 

Bărbatul închis în temniţă - pus în lanţuri de 
dumneavoastră - omul acesta care va fi spânzurat - pe care 
dumneavoastră îl trimiteţi la moarte! - este fiul 
dumneavoastră! Ah! v-am rugat pentru iertarea lui, m-am 
târât la picioarele voastre... Necruţător! E drept... e foarte 
bine... e admirabil! Apoi continuă: 

— Ei hai... a spus că poimâine dimineaţă, pe strada Croix 
du Trahoir! Numai să nu fi minţit, în definitiv mi-e tot una. 
Chiar de mâine dimineaţă, mă aşez în faţa uşii lui Monclar şi 
nu mă mai mişc de acolo! Voi fi acoio la momentul potrivit. 
Ce-ar însemna petrecerea asta fără mine? Voi fi de faţă 
acolo, să nu vă îndoiţi de asta, domnule de Monclar! 

Ajunse la Curtea Miracolelor, unde toţi erau agitaţi din 
cauza evenimentelor petrecute în dimineaţa aceea; dar ea 
trecu printre grupuri fără să dea atenţie planşetelor 
destrăbălatelor şi amenințărilor apocaliptice adresate lui 


Monclar; intră în casă, se trânti îmbrăcată cum era pe un 
pat, după ce a mâncat o bucată de pâine, şi adormi cu un 
zâmbet pe care nu-l mai avusese de atâta amar de ani... 

XV CONTELE DE MONCLAR. 

Marele magistrat fu în picioare cu noaptea în cap, potrivit 
obiceiului, său. 

Era un truditor îndârijit; doar munca izbutea uneori să-l 
facă să uite amărăciunea din suflet şi vidul existenţei sale. 

Se dedică deci, chiar de când se trezi, ocupaţiilor sale 
obişnuite, adică primi rapoartele agenţilor săi, dădu ordine, 
dictă scrisori. 

Către orele nouă dimineaţa, primi vizita călăului. 

În fiecare dimineaţă călăul venea acasă la marele 
magistrat; nu trecea o zi în care să nu fie spânzurat cineva, 
şi, zilnic, călăul venea să afle ce va face a doua zi. 

Contele de Moncilar îi spuse fără emoție: 

— Mâine, la orele opt dimineaţa, pe strada Croix du 
Trahoir, îl veţi spânzura pe cerşetorul Lanthenay deţinut în 
temniţele palatului meu... Duceţi-vă! 

Călăul ieşi fără să spună un cuvânt. 

Atunci marele magistrat privi în jurul său. Era. Singur, O 
plictiseală sumbră il măcina. Cu melancolie: Se, ridică, făcu 
câţiva paşi, se apropie de o fereastră care dădea spre 
stradă. Îşi sprijini fruntea înfierbântată de un vitraliu. 

— Tânărul va muri, murmură el. Nu simt nici măcar 
bucurie la gândul că va muri unul dintre cei care mi-au ucis 
fiul... şi pe ea! 

Odinioară, pe vremea când puteam să poruncesc să fie 
spânzurați, unul dintre aceşti cerşetori, una din aceste 
ţigănci blestemate, resimţeam un soi de plăcere teribilă 
care mă delecta... 

Acum, nu se mai întâmplă aşa... 

Şi cum nu izbutea să-şi răcorească fruntea, întredeschise 
fereastra. De cealaltă parte a străzii, o femeie aşezată sub o 
streaşină, discuta cu un bărbat. 

Monclar, îi recunoscu pe amândoi. 


— Gypsie! Ce face ea aici? Şi de ce îi vorbeşte călăului? 

După câteva clipe călăul plecă. 

Gypsie rămase în acelaşi loc, cu ochii pironiţi pe poarta 
castelului. 

Marele magistrat o supraveghe zece minute. Ea nu se 
mişcă şi părea că aşteaptă. Atunci, închise fereastra. 

Acum îl treceau fiori. Merse să se aşeze într-mn fotoliu 
vast de lângă şemineu unde ardea un foc straşnic. 

— O fi încercat să-l corupă pe călău? gândi în sinea lui... 
Dar călăul este incoruptiibil aproape tot atât ca şi mine 
însumi. E de neclintit. Nimic nu l-ar mişca. Aş fi putut să-i 
dau ordin adineauri să-şi spânzure fratele, dacă ar avea 
unul, s-ar fi supus ordinului cu aceeaşi indiferenţă şi mâine 
l-ar fi spânzurat. 

Ce făcea femeia aceea acolo? Ce aştepta ea? Insistenţa 
ţigăncii îi dădea de gândit. Nu era departe de el gândul că 
ea avea un oarecare motiv de ură împotriva lui Lanthenay. 

— Atunci de ce a mai venit să-i ceară graţierea? Enervat se 
ridică şi intră într-o încăpere la care numai el avea cheia şi 
unde intră singur. Era un dormitor. 

Dar Monclar nu-şi petrecea niciodată noaptea acolo. În 
încăperea asta se afla portretul soţiei şi fiului său. Marele 
maigstrat avea o grijă deosebită faţă de acest tablou, îl 
scutură de praf şi îl ştergea... Era tot ceea ce îi mai 
rămânea dintr-un trecut rămas prea viu înlăuntrul său. 

Monclar nu intra aici decât când avea sufletul zbuciumat. 
Venea aici să caute alinare şi nu găsea cel mai adesea decât 
un surplus de durere. 

În dimineaţa aceea, mai ales, nu putu suporta s-o 
privească pe tânăra soţie care sturâdea în marele său cadru 
aurit al tabloului. Il examina câteva secunde cu o privire 
abătută, îşi înăbuşi un suspin, apoi se întoarse de grabă în 
cabinetul său. 

În cabinetul marelui magistrat exista un crucifix pe unul 
din panouri; pe crucifix un Crist de argint masiv îşi plecă 
fruntea încoronată de spini. La picioarele crucifixului se afla 


o perniţă de rugăciuni. Monclar se aşeză pe perniţă în 
genunchi, îşi ascunse chipul în mâini şi se rugă. 

După cum am spus-o, credea sincer şi căuta la cer o 
alinare a suferințelor de pe pământ. Cerul încă nu-i 
răspunsese! Cineva bătu încet în uşă. Monclar nu auzi. 

— Dumnezeule puternic! murmură el, Dumnezeule drept, 
Dumnezeule bun nu m-am rugat eu îndeajuns, n-am suferit 
destul? 

Uşa se deschise. Apăru Loyola. Cu un gest călugărul îl 
concedie pe lacheul care îi deschise, apoi închise cu grijă 
uşa şi se apropie de omul îngenunchiat. 

— Doamne! doamne! spunea Monclar, care nu ai milă de 
mine? Oh! dacă aş putea uita! Totuşi, Doamne, am făcut 
totul ca să-ţi intru în voie... Am urmărit cu o ură fără 
cruţare pe defăimători şi eretici... Nu sunt decât umilul 
servitor al oastei lui lisus... şi totuşi nu-mi aflu tihnă! 

— Pentru că nu credeţi cu destulă ardoare! spuse cu 
asprime Loyola. 

— Dintr-un salt, marele magistrat fu în picioare, cu 
sprâncenele încruntate... îl recunoscu pe Loyola. 

— D-voastră, părinte! izbucni el. 

— Da, fiule. I-am obligat pe oamenii d-voastră să-mi 
deschidă uşa asta; adevărul mă obligă să mărturisesc că a 
trebuit să mă folosesc de ameninţări... 

— Părinte, pentru una: ca asta, chiar de-ar fi şi regele, fără 
ordinul meu, l-aş fi alungat; dar pentru d-voastră, părinte... 
Aşteptaţi... 

Chemă... 

Uşierul şi lacheul de antecameră se iviră tremurând. 

Monclar le aruncă o pungă cu galbeni. 

— Iată pentru că v-aţi supus cucernicului părinte care îmi 
face distinsa onoare de a mă vizita; orice ordin ar da este 
stăpân aici, aţi înţeles? 

Cei doi valeţi se aplecară profund, aruncând asupra lui 
Loyola o privire de teamă şi admiraţie; apoi se retraseră. 

Loyola nu mulţumi marelui magistrat. 


Onorurile acestea i se cuveneau. 

Se aşeză în timp ce contele de Monclar rămânea în 
picioare, cum ar fi procedat faţă de rege. 

— Aşadar, vă spuneam fiule, că Dumnezeu nu a auzit până 
acum rugăminţile voastre, pentru că vă lipseşte credinţa... 
lisus vrea sacrificiul absolut al trupului şi sufletului nostru. 
Or, ce-i oferiţi d-voastră? Gândul vostru se îndreaptă în 
întregime spre cei pe care altădată i-aţi îndrăgit... Sunt 
afecţiuni, omeneşti care n-au nimic de a face cu iubirea 
pentru lisus. Deplângeţi, fiule, dar nu o faceţi împotriva 
mârşăviei celor ce blasfemiază numele sfânt... Ceea ce se 
află înlăuntrul d-voastră este o suferinţă care n-ar putea fi 
pe placul lui Dumnezeu... Trebuie să vă devotați pe 
deantregul. Iisus nu adrnite asemenea împărţeală. Trebuie, 
zic eu, să vă smulgeţi din inima dumneavoastră orişice gând 
care nu este pentru gloria Ordinului din care aveţi acum 
fericirea să faceţi parte... 

— Jur că n-am să mă mai gândesc de acum înainte decât la 
sarcina asta. 

— Liniştiţi-vă, credinţa va veni, şi odată cu credinţa, forţa! 
Atunci veţi deveni invincibil. Atunci, asemeni mie, vă veţi 
scoate din suflet orice durere, orice bucurie, orice emoție 
omenească... Atunci, asemeiii mie, veţi arunca asupra 
acestui ţinut de pângărire o privire mânioasă, nu veţi gândi 
decât să-l răzbunaţi pe lisus... Fiindcă veni vorba... 
bărbatul care m-a rănit... 

— Se află în temniţele mele, părinte, mâine în zorii zilei, va 
plăti pentru crima lui. 

— Trebuie! Orişicine loveşte un oştean al lui lisus trebuie 
să piară. Aşadar, nimeni nu-l poate salva! 

— Nimeni, părinte... nimeni pe lume! 

— Veneam să mă asigur asupra acestui punct important. 
Am mai venit, fiule, şi pentru a vă aduce felicitările mele. 
Veţi fi unul din stâlpii cei mai solizi ai ordinului nosfru! 
Graţie dumneavoastră, nelegiuitul care corupea ţara a 
murit... Mâine, fiule, voi părăsi... Franţa... Nu uitaţi că 


aveţi, o misiune de cea mai mare importanţă... Voi încerca 
să găsesc în celelalte ţări ale Europei alţi slujbaşi al lui 
Dumnezeu la fel de fideli ca dumneavoastră... dar mă 
îndoiesc... în sfârşit, dacă deja, cu ajutorul dumneavoastră, 
îl avem în mână pe regele Franţei, e important, căci Franţa, 
fiule, este ţara aleasă de noi. Asemenea ţară vrem să 
cucerim... şi nu va exista linişte în lume atâta timp cât 
Franţa nu ar fi devotată sufletului sfânt al lui lisus... 

— Îmi iau rămas bun de la dumneavoastră, cucernice 
părinte... 

— Nu... încă, fiule. Vreau, înainte de a pleca să asist la 
slujba mizerabilului pe care din fericire l-aţi capturat. Este 
o satisfacţie meritată pe care mi-o acord... putină odihnă 
pentru viaţa mea fără o clipă de linişte... Voi încerca să-l văd 
pe omul acesta până să meargă la spânzurătoare. Poate aş 
reuşi să obţin de la el informaţii preţioase despre unii de 
teapa lui. 

Loyola se ridică. 

Pe mâine dimineaţă, părinte. Supliciul va avea loc în strada 
Croix du Trahoir, la orele opt dimineaţa. 

Loyola făcu un semn de bun rămas. Şi se retrase, escortat 
da marele magistrat până la poarta palatului. 

În clipa în care poarta se închidea din nou, Monclar 
constată că Gypsie se afla tot în locul acela. 

Şi aceeaşi întrebare din nou, se înfiripă în mintea lui: 

— Ce face femeia asta acolo? Ce gând ascuns o 
călăuzeşte? Aş! Ce importanţă are pentru mine, îm 
definitiv? Țiganca vrea numai să ia parte la supliciul 
ticălosului... De ce? Puţin îmi pasă... Să nu ne mai gândim la 
asta. 

Şi el continua să mediteze la lucrul acesta. 

Cu timpul, faptul acesta devenea o obsesie,. 

Cu cât orele se scurgeau, cu atât îl muncea gândul să ştie 
de ce Gypsie se afla acolo nemişcată, cu ochii aţintiţi asupra 
porţii palatului său. Din timp în timp, se ducea la fereastră 


să vadă dacă ea cumva plecase. O zărea mereu în acelaşi 
loc. 

Ar fi putut s-o izgonească. 

Ca să nu recurgă la asemenea gest, pretextă că de fapt 
biata bătrână îi salvase viaţa. De altminteri, ce rău făcea 
ea? 

În realitate, curiozitatea lui - o curiozitate sumbră şi 
bolnăvicioasă - era surexcitată în ultimul grad. Acum, ar fi 
simţit o decepţie puternică dacă ţiganca ar fi găsit de 
cuviinţă să plece. 

Dar ea nu plecă. 

Veni noaptea. 

În întuneric, Monclar nu reuşea s-o zărească... dar el avu o 
imagine limpede că ea se afla tot în locul acela... 

Un lacheu veni să aducă lumânări. 

Monclar se instala ca şi cum şi-ar petrece noaptea lucrând. 

Asta i se înâimpla adesea. 

Căci omul acesta care nu avea teamă de nimic şi de 
nimeni, îi era frică să se afle singur în camera sa, fără o 
ocupaţie, chemând în zadar somnul. 

Instalat pentru a lucra la un raport amplu pe care voia să-l 
redacteze pentru rege asupra incidentelor supliciului lui 
Dolet, Monclar apucă pana de scris îşi sprijini capul în mina 
şi începu să scrie involuntar câteva cuvinte. 

Apoi pană, de scris îi scăpă din mână. Şi se trezi după mai 
multe ore constatând că n-a făcut nimic altcevd decât că s-a 
gândit la Gypsie. 

Nici o clipă, absorbit de aceste gânduri, nu se gândi la 
Lanthenay. Lanthenay nu conta, nu exista. 

Însă Gypsie cucerea în mintea să o importanţă enormă. Cu 
minuţiozitate îşi schiţă din nou rarele incidente în care se 
aflase în legătură cu ea şi căuta să-şi amintească precis 
cuvintele, gesturile, înfăţişarea ei, semnificaţia privirii sale. 
Or, toate aceste lucruri se alipeau, se înlănţuiau în legătură 
cu două fapte. 

Primul... ţiganca venea să-i ceară graţierea fiului său. 


Al doilea... ţiganca îl imploră pentru Lanthenay. 

Cât despre misteriosul raport ce putea să existe între 
aceste două evenimente, el nu le sesiză. 

Se ridică plin de mânie şi începu să se plimbe cu agitaţie. 

Mult timp după asta, se trezi la masă, reflectând tot la 
țiagncă. 

Sună de ora patru. 

Tresări şi se ridică spunând: 

— Trebuie să cobor să-l văd pe tânărul ăsta în celula sa. 

Cititorii noştri vor lua act că hotărârea asta de a merge să- 
l vadă pe Lanthenay era o concluzie logică a întregii 
meditări a lui Monclar, doar că logica asta îi scăpase cu 
desăvârşire din vederile sale. 

XVI FIUL MARELUI MAGISTRATI. 

În acest timp, ceva de o deosebită importanţă se petrecea 
în mintea lui Lanthenay. Aşadar acum o să ne ocupăm de el, 
fără de care şirul povestirii noastre ar fi de neînțeles. 

S-a văzut cum în momentul în care, în apropiere de rugul 
lui Dolet, Lanthenay întorcea capul către Gypsie, primise o 
lovitură puternică de la un soldat după care căzuse în leşin. 

Fu aruncat legat fedeleş într-o şaretă care luă de îndată 
drumul castelului marelui magistrat. 

Lanthenay îşi reveni chiar în momentul în care era adus în 
curtea palatului a cărei poartă se închidea în urma lui. 

Lanthenay nu intrase niciodată în curtea asta. 

Din tot palatul marelui magistrat, nu zărise decât zidurile 
înegrite de vreme. 

Ori, în momentul în care deschise ochii pe curtea asta i se 
păru într-un mod sigur, evident şi convingător, i se păru, 
spunem noi, că se afla în prezenţa unui loc cunoscut. 

Se cunoaşte forţa irezistibilă a acestui fenomen aparte al 
minţii care se cheamă o asociaţie de idei. 

Uncuvânt auzit din întâmplare, un gest întrezărit sunt de 
ajuns să trezească în memorie un întreg discurs, un întreg 
peisaj care se afla în memorie. 


Lanthenay încerca o violentă surpriză care îi puse mai 
întâi imaginaţia în derută şi îl scoase din minţi. 

De altminteri, toată întâmplarea, dură o clipită; 

— Sunt nebun! spune el. 

Soldaţii care se aflau lângă el îl auziră şi începură să râdă. 

Dar el nu le dădu nici o atenţie, şi închise dintr-o dată 
ochii. 

— Ei haide, reflectă el cu intensitatea şi rapiditatea pe 
care mintea o dobândeşte în anuţnite momente de 
paroxism, dacă nu sunt nebun, dacă nu mă aflu pradă unui 
coşmar sau a unei halucinaţii, trebuie să se afle în stânga 
mea o uşă la care se ajunge urcând trei trepte, şi dincolo de 
care, un felinar de fier... 

Deschise ochii şi privi. 

Uşa, cele trei trepre, şi felinarul îi apărură. 

Lanthenay rămase înmărmurit. 

Nu avea nici o idee de ceea ce se întâmplă cu el. 

Il coborâră în celulă, îl puseră în lanţuri, închiseră uşa fără 
ca el să-şi fi dat seama. 

Fu năucit timp de câteva ore, şi nu se trezi decât atunci 
când auzi uşa temniţei sale deschizându-se. 

Un temnicer îi aducea de mâncare. 

— Prietene, zise Lanthenay cu o spaimă care făcea să-i 
tremure vocea, vreţi să-mi faceţi un serviciu imens... Oh! un 
serviciu care nu încalcă deloc consemnul dumneavoastră... 

Vocea lui Lanthenay era rugătoare. lemnicerul care 
tocmai intrase nu era poate un om rău la suflet. 

Dădu din cap şi gândi în sinea lui: 

— lată, aşadar pe teribilul cerşetor care a ţinut piept 
armatelor regelui! Iată-l înfrânt, neputincios ca un copil. 
Uite ce înseamnă care va să zică o temniţă sigură! 

Şi, cu voce sigură, îl întrebă cu asprime: 

— Ce serviciu? 

— Spuneţi-mi numai atât... Poarta care se află la stânga în 
curte, acolo sus, nu dă spre grădină? 


Temnicerul aruncă, o privire de neîncredere asupra 
prizonierului său. 

— Nu vă temeţi de nimic! izbucni acesta. De ce v-aţi teme? 
„.. Legat în lanţuri cum mă aflu, nu pot încerca nimic... 

— E chiar aşa... Da, poarta comunică cu grădina demnului 
mare magistrat! 

— Grădina domnului mare magistrat... Spuneţi-mi...ah!.... 
spuneţi-mi... nu se află cumva în grădina asta, de fiecare 
parte a porţii, doi ulmi tineri? 

— Pe legea mea, chiar există doi ulmi... nu ştiu dacă sunt 
tineri. 

Lanthenay simţea că leşină. 

— Încă o întrebare, viteazule, una singură... Nu cumva, 
pornind dinspre poartă, se află o alee lungă mărginită de 
trandafiri?. Aleea asta nu cumva ajunge la o terasă mică 
înălţată deasupra taluzurilor Senei? ... 

Toate astea sunt chiar aşa cum aţi spus, dar ce importanţă 
au toate astea pentru dumneavoastră? * 

Lanthenay scoase un strigăt sfâşietor şi se prăbuşi. 

Emoţia pe care o simţi era atât de violentă încât o fiinţă 
mai slabă de înger decât el n-ar fi putut să reziste şocului. 

Când îşi reveni în fire, temnicerul nu mai era acolo. 

Se afla singur pe întuneric. 

Uimitorul efort de memorie pe care îl făcea în momentul 
acesta proba o întreagă putere de gândire. 

Uită de supliciul lui Dolet... Logodnica sa, Avette nu mai 
exista. 

Nu mai ştia dacă era arestat, în lanţuri... 

Nu mai ştia nimic pe lume decât acest fapt exorbitant. 
Doar că recunoştea locul, ca şi cum ar fi locuit în interiorul 
palatului marelui magistrat! 

Ce? Ce se petrece? 

Lanthenay încercă mai întâi să se încredinţeze că nu se 
afla în prezenţa unei simple reminiscenţe. 

— Ia să vedem, voi fi intrat într-o zi aici... voi fi traversat 
curtea... voi fi trecut de poarta cu felinar de fier... voi fi 


străbătut grădina în toată lungimea sa... Când am... făcu 
aşa ceva? Cu siguranţă că am făcut-o, de vreme ce doar ce 
am văzut curtea şi mi-am amintit o mulţime de amănunte... 

Ei hai... să nu ne pierdem cu firea... Când şi cu ce ocazie 
am intrat în palat? ... Să urcăm pe firul anilor... 

Nu... oh! nu reuşesc! Niciodată n-am intrat în palat... 
niciodată! niciodată! ... 

Voi să-şi cuprindă capul în mâini şi îşi dădu seama atunci 
că era în lanţuri. Se aşeză pe vine, strânse cu putere din 
ochi... Totuşi se afla într-un întuneric deplin... dar chiar 
întunericul acesta îl deranja în efortul său... 

— Niciodată nu am intrat! ... la să vedem... poate cineva 
care a intrat mi-a zugrăvit cu exactitate interiorul... şi 
descrierea mi-a rămas întipărită în minte? Cine mi-a descris 
ceea ce văd? ... Oh! nimeni! Iţi vine să înnebuneşti nu alta! 

Gâfâia, simţea că îi plesneşte capul... 

Dacă mă întorc în timp cu ani în urmă, oricât de mult, mă 
închipui la Curtea Miracolelor... Acolo... poate vreun 
cerşetor ar fi fost arestat şi mi-ar fi povestit... Dar nu! Oh! 
licăririle astea de imagini care-mi trec prin minte! Oh! să-mi 
fi povestit cerşetorul ceea ce văd! 

Văd! ... Văd! ... scara de piatră care duce acolo sus... 
acolo... vastul vestibul... apoi cabinetul unde lucră un om 
tânăr şi surâzător... apoi camera în care sunt... oh! Ia să 
vedem... Cum stau? ... Stau în picioare... lângă o femeie 
tânără... şi cineva dinaintea noastră lucrează... Cine este 
aceasta? ... Văd! ... e un pictor... ne face portretul... 
portretul meu... şi cel al tinerei femei... mama mea, mama 
mea! 

Cuvântul „mama mea”, făcu, ca să spunem aşa, explozie în 
mintea lui Lanthenay în acelaşi timp în care ţâşni de pe 
buzele sale un strigăt răguşit discordant. 

Cuvântul acesta făcu să cadă, pulverizând, toate 
obstacolele adunate de ani asupra memoriei. 

Cuvântul, dacă putem spune astfel, dădu formă şi culoare 
profunzimilor amintirii. Şi cu cât Lanthenay îl repeta, cu 


atât peisajele evocate se îngrămădeau. După peisaje, 
interioarele... apoi cuvinte uitate, înmormântate, chipuri 
familiare, o întreaga viaţă care se ivea din adâncurile 
memoriei sale. 

Dacă nimic nu s-ar fi schimbat în dispunerea palatului, el 
putea să traseze din nou cele mai neînsemnate detalii, de la 
marea sală de recepţie până la oficiu, de la camera unde se 
găsea patul său, un pătuţ în formă de barcă, cu perdele de 
muselina, până la grajdurile în care se ducea uneori să 
privească la cai, până şi corpul de gardă unde soldaţii îl 
lăsau să atingă imensele halebarde şi care îl luau în braţe... 

Da! nu mai era nici o îndoială în mintea lui. L.ocuise la 
palat. 

Prima sa copilărie se petrecuse aici. Aici se născuse! 

Atunci, concluzia se arătă dinaintea lui, îngrozitoare, 
oribilă: 

Aceea că era fiul marelui magistrat! încerca mai întâi să se 
convingă că această concluzie nu era absolut riguroasă. 
Putea să fie născut în palat, în momentul în care era locuit 
de altcineva. 

Dar era bine ştiut că domnul conte de Monclar ocupase 
dintotdeauna palatul de când fusese învestit cu teribile 
funcțiuni de care se achita cu o atât de rece şi constantă 
cruzime. 

Nu era mai puţin notoriu că Domnul de Moncilar era mare 
magistrat de mai bine de treizeci de ani. 

Lanthenay convins că era chiar fiul marelui magistrat, nu 
se gândi o clipă că faptul acesta putea să-l salveze. 

Convingerea aceasta nu-i aducea decât o nouă suferinţă. 

Îndârjirea lui Monclar îl ucisese pe Dolet. Iată, ce era 
preponderent în meditaţia sa. Era fiul asasinului lui Etienne 
Dolet! 

Noaptea îşi urma cursul. 

Un pic de calm revenea cu încetul în mintea tânărului. 

Puternică emoție pe care o încercase adineauri nu îi lăsă 
decât un soi de mirare profundă, şi spiritul său scânteia în 


faţa acestei lumini neaşteptate aşa cum ochii trec dintr-o 
dată de la întuneric la o lumină orbitoare. 

Nu luase nici o hotărâre în ceea ce-l privea pe Monclar. 

Nu era probabil să-l revadă, gândi el. 

Trebuie să adăugăm că Lanthenay nu îşi ştia sfârşitul atât 
de aproape. Se aştepta să fie judecat şi nu cunoştea 
hotărârea pe care o luase marele magistrat. 

Toată această parte a nopţii se scurse aşadar fără ca 
spiritul său să se fi oprit la condamnarea lui. 

Faptul acesta nu-i apărea decât un lucru nedefinit şi 
îndepărtat. 

Cugetă numai la faptul că-şi regăsise tatăl, şi că departe 
de a simţi o bucurie în aceasta, nu resimțea decât, un fel de 
oroare pe care nu reuşea s-o'domine. 

În momentul acesta auzi zgomotul de zăvoare al temniţei 
sale. 

Venise cineva. 

Un temnicer, fără îndoială... 

Uşa se deschise. 

Domnul de Monclar apăru. 

Marele magistrat se sculase din fotoliul său zicând 

— Trebuie să. Cobor să-l văd pe tânărul acesta! 

În clipa aceea era ora patru dimineaţa. Se înfăşură în 
mantia sa, luă cu el un felinar, şi cobori în curte, apoi se 
îndreptă spre temnițe. 

Există la parter un corp de gardă unde dormeau câţiva 
temniceri. Din sala aceasta începea scara care cobora la 
temnițe. 

— Veniţi să-mi deschideţi uşa unde se află prizonierul, 
spuse Monclar. 

Temnicerul căruia i se adresă luă cheile. 

— Monseniorul coboară singur? întrebă el. 

— Da, de ce întrebi asta? făcu cu asprime marele 
magistrat. 

Omul tăcu încurcat. Căci era pentru el într-adevăr o mare 
îndrăzneală să-l întrebe pe marele magistrat, totuşi 


întrebarea îi era dictată de bune intenţii. 

— Monseniorul are să mă ierte, îngăimă el. 

Şi înainta cu stângăcie spre scări. 

Monclar îl urmă şi cobori în linişte. 

În josul scărilor era o pivniţă de formă rotundă! 

În jurul acestei rotonde, cinci sau şase uşi masive întărite 
cu drugi de fier şi prevăzute cu zăvoare grele. 

Erau uşile temniţelor. 

Domnea acolo un aer greu, fetid şi rece. 

Temnicerul se îndreptă către una dintre uşi. 

Dar Monclar îl opri cu braţul. 

— Tu mi-ai pus o întrebare acolo sus? întrebă el. 

Întrebare foarte simplă şi căreia, în oricare alt moment, 
contele de Monclar nu i-ar fi dat decât o atenţie 
neînsemnată. 

Dar se afla într-o stare de spirit astfel încât lucrurile cele 
mai nesemnificative căpătau o importanţă extraordinară. 

— Da, monseniore, răspunse temnicerul tremurând. 

— Repet-o... 

— Întrucât monseniorul porunceşte! ... Îl întrebăm pe 
monsenior dacă coboară singur în temniţa, prizonierului. 

— Singur! ... Ce vrei să spui tu prin asta? 

— Doream să ştiu dacă monseniorul nu ar vrea să fie 
excortat de câteva gărzi... 

— Aha! făcu Monclar, cu un surâs. Îţi era teamă pentru 
mine... Mulţumesc, viteazule! 

— Că, monseniorul... făcu temnicerul cu îndrăzneală. 

— Vorbeşte deschis, ţi-o poruncesc... 

— Ei bine,. Monseniore,. Prizonierul a înnebunit! 

— Nebun! ... Nu mai spune! ... 

— Da monseniore, nebun! Cât se poate de nebun! Şi se 
spune... Că nebunii capătă, o forţă nemaipomenită... 
puteam aşadar să cred... puteam să presupun... 

Monclar rămase un moment adâncit în gânduri... 

— Şi cum ştii tu că omul acesta este nebun? întrebă el 


— Nu monseniore... 

— Atunci? ... 

— Atunci, uitaţi ce e, monseniore. Când sosise sau mai 
degrabă când fusese adus la palat, în clipă în care şareta se 
oprea în curte, şi-a revnit din leşin, a deschis ochii, a privit 
în jurul lui... soldaţii care îl înconjurau l-au văzut pălind ca 
şi cum ar fi primit o altă lovitură la cap la fel de tare ca 
aceea care îl adusese în starea asta! 

— Spune odată! 

— Ei bine, soldaţii l-au văzut pălind, şi l-au auzit spunând 
cu glas tare: Înnebunesc! ... şi era clar că avea o înfăţişare 
tare ciudată, monseniore. 

Monclar ridică din umeri... 

— Dar asta nu-i totul, monseniore, făcu temnicerul care 
ţinea să arate stăpânului său că este perspicace şi poate cu 
aceeaşi ocazie să-şi pregătească avansarea: 

— Ce mai e? 

— Cea ce mi-a mai rămas de spus este şi mai curios, 
monseniore... După cum bine. Ştiţi, către sfârşitul zilei, am. 
Coborât să-l văd pe prizonier. Era ora la care trebuia să-i 
aduc de mâncare. Deci am luat bucata de pâine cuvenită şi 
cană cu apă şi am coborât. 

Temnicerul era confuz. 

Se complăcea în detalii fără importanţă pentru ceea ce 
avea să spună. 

Pe timp de veghe sau în oricare altă ocazie, Monclar i-ar fi 
întors spatele. 

Dar, acestor detalii, le dădea o importanţă aparte. 

Ascultă aproape cu pasiune, ca şi cum temnicerul i-ar fi 
povestit o întâmplare uimitor de interesantă. 

Atât de mult îl interesa încât viteazul temnicer, văzând 
atenţia cu care îl onoră, fu prins şi el de povestirea sa şi 
începu să gândească în sinea lui: 

— Oho! să fie oare mult mai grav decât aş fi gândit la 
început? ... 

— Continuă! spuse Monclar pe un ton scurt. 


— Îndată ajung şi acolo, monseniore. Aşadar iată-mă 
coborât. Pun cana într-un colţ, aproape de prizonier. Bun. Îi 
arăt pâinea. Bun. Îmi iau din nou felinarul şi dau să ies. 
Atunci, monseniore, iată că prizonierul, care nu dăduse 
atenţie nici pâinii nici cănii cu apă, ceea ce era deja un 
semn rău pentru un om care se părea fără îndoială că 
moare de foame şi de sete... 

— Spune odată, imbecilule! ... 

— Iată aşadar că prizonierul începe să mă privească... cu 
priviri, atât de calde, atât de rugătoare, atât de pline de 
lacrimi, încât eu care nu mă las prea uşor înduioşat, m-am 
simţit profund mişcat... Poate că nu este bine, monseniore, 
din partea unui temnicer... 

— Nu, făcu cu blândeţe Monclar. 

Şi rostise acest „nu” involuntar, fără să ştie. 

Şi abia o spusese că fu uimit şi de faptul acesta. 

Era el, el Moncilar, el necruţătorul mare magistrat care 
spunea asta. 

— Oh! monseniore! exclamă temnicerul, iată că 
dumneavoastră vorbiţi exact ca el... sau mai degrabă... este 
sunetul vocii care e la fel... 

— Continuă! făcu cu glas înăbuşit marele magistrat. 

— Atunci, îmi vorbeşte, îmi pune întrebări. 

— O încercare de instigare la dezertare! gândi marele 
magistrat revenindu-i stăpânirea de sine. Ţi-a vorbit... Tu 
nu i-ai spus nimic, sper! ... 

— lată, monseniore! ... l-am răspuns dar n-am crezut că 
fac rău... Monseniorul va cântări fapta aceasta. 

— Tu ştii totuşi că este interzis! 

— Da monseniore... 

— În sfârşit ce ţi-a spus el? ... Ţi-a oferit bani... avere, 
cunosc toate astea! 

— Ei bine nu, monseniore! Mai întâi am fost neîncrezător, 
după cum monseniorul poate să-şi dea seama. Dar am 
observat imediat că nenorocitul, departe de el gândul să 
fugă, îşi pierduse complet capul. 


— Hai spune odată ce te-a făcut să crezi asta? 

— A început să-mi pună întrebări... întrebări fără cap şi 
fără coadă... dacă existau într-adevăr doi ulmi la intrarea în 
grădina monseniorului, dacă aleea trandafirilor dădea chiar 
la o terasă de la marginea apei, în sfârşit, lucruri de astea 
care n-au nici o importanţă... 

Asta-i tot? făcu Monclar. În mintea lui era limpede, că 
prizonierul căutase să aibe un plan al palatului în cazul unei 
evadări. Evadare imposibilă, o ştia bine! 

— Dar spreanţa este atât de tenace în inima prizonierilor 
gândi el. 

— E tot ce m-a întrebat, monseniore reluă temnicerul; dar 
în toate astea, vedeţi dumneavoastră, ceea ce a fost mai 
ciudat, este felul în care îmi vorbea, şi mai mult felul în care 
îmi primea răspunsurile. Când i-am spus că existau doi ulmi 
de fiecare parte a porţii din grădină, a părut în întregime 
rătăcit, ca şi cum îi anunţasem un eveniment extraordinar. 
Vedeţi că e nebun, monseniore... să mă duc după gărzi? ... 

— Nu se află în lanţuri? ... 

— Da, monseniore. 

— Ei bine... lasă-ţi cheile aici şi. Felinarul şi pleacă. 
Temnicerul se retrase fără surprindere. 

Era într-adevăr, un obicei al marelui magistrat să intre 
singur în celula prizonierilor; mai întâi că era mereu posibil 
ca un prizonier să aibe de făcut mărturisiri, şi în continuare 
că nu-i părea rău să arate subalternilor că nimic nu-i sperie. 

În timpul acesta, cum temnicerul începea să urce scara, îl 
chemă cu un cuvânt. 

— Apropo... făcu el. 

— Monseniore? spuse temnicerul oprindu-se. 

Monclar reflectă câteva momente. Apoi spuse: 

— Nu nimic... Du-te. 

De data asta temnicerul dispăru. 

Chemându-l pe omul acesta, contele de Monclar se 
gândise pe dată la Gypsie, şi cuvântul care-i veni în minte 
fusese acesta: 


la seama dacă nu cumva o anume ţigancă în vârstă care şi- 
a petrecut ziua sub streaşină în faţa palatului... Se află tot 
acolo... 

Apoi, aproape tot atât de brusc, consideră întrebarea 
inutilă. 

De ce ca urmare a flecărelilor temnicerului, marele 
magistrat se dusese dintr-o dată cu gândul la Gypsie? De 
ce, acum, cele două figuri a ţigăncii şi a prizonierului erau 
unite în mintea lui? 

Se producea în mintea lui Monclar o frământare care îl 
uimea. Dacă s-ar fi găsit cineva în apropierea lui în acest 
moment l-ar fi auzit murmurând: 

— Pentru ce Gypsie era atât de înverşunată faţă de 
moartea acestui om? Căci iată adevărul ieşit la lumină! Ea 
vrea să-l vadă murind... Scena ei de ieri nu este decât 
comedie... 

Lăsase felinarul jos, acolo unde îl pusese temnicerul. 

Cu braţele încrucişate, cu bărbia într-o mână, cu privirile 
în mod straniu aţintite pe uşa temniţei, lui Lanthernay era 
adâncit în gânduri. 

Murmură încă ceva: 

— De ce omul acesta a cerut asemenea detalii despre 
palat? ... Poate nu pentru a evada. E prea inteligent ca să 
nu-şi dea seama imediat despre imposibilitatea evadării... 

A fost un sfert de oră lung de linişte apăsătoare, timp în 
care gândurile lui Monclar evoluară, se rostogoliră asemeni 
norilor în furtună, şi în sfârşit, cugetarea duse la această 
întrebare nouă care îi dădu fiori marelui Magistrat... 

— Dar, de fapt, cum, de cunoştea asemenea detalii? Atunci, 
cu calm, luă felinarul, trase zăvoarele, deschise uşa şi 
pătrunse în temniţa lui Lanthenay... 

Noi ne-am străduit să schiţăm atât de exact pe cât ne-a 
fost cu putinţă starea de spirit a lui Lanthenay. 

Am încercat în continuare să reconstituim şirul gândurilor 
contelui de Monclar. 

Şi acum iată cei doi oameni unul în faţa celuilalt! ... 


Ce are să iasă din şocul celor două conştiinţe? 

Intrând în temniţa, Monclar, îndreptă fascicolul de lumină 
a felinarului său spre chipul lui Lanthenay şi îl privi, am 
putea spune îl studie cu o asemenea aviditate încât inima îi 
pulsa cu putere. 

Erau ani de zile de când inima marelui magistrat nu 
bătuse atât de violent. 

În timpul acesta, Lanthenay, îl examină cu ardoare. 

Întâia sa privire a fost una de ură absolută, de ură de 
moarte de ură dezlânţuită. 

Si primul său cuvânt a fost: 

— Asasin! 

Apoi numaidecât, se îngrozi cu totul de cuvântul pe care îl 
rosti aproape fără voia lui. Se înspăimântă simțind că 
privirea sa, cu toată împotrivirea lui, nu putea să susţină cu 
aceeaşi intensitate ura ce se străduia să o arate că privirile i 
se împăijeneau, ochii i se umezeau! că pieptul îi tresaltă! că 
mâinile sale, se întindeau cu o mişcare nedefinită! ... Şi că 
el se legăna pe picioare ca şi cum ar fi fost gata să cadă în 
genunchi! ... 

Monclar aşezase felinarul pe podea şi înainta cu doi paşi... 
Nu auzise cuvântul „asasin”. 

Se apropie, şi cu o voce înăbușită în care se simţea un 
munte de spaimă, întrebă: 

— Întrebările pe care le-aţi pus temnicerului... adineauri... 
Se opri, neîndrăznind, neştiind ce urma să spună. 

— Groază şi nebunie! gândea Lanthenay. Nu Visez.! Simt 
că mi se întunecă mintea... Cum! Tatăl meu. E aici! Tatăl 
meu! ... Tatăl meu care vine să constate dacă sunt bun de 
aruncat în mâinile călăului? 

Tatăl meu! ... 

Izbucni într-un hohot de plâns. 

— Plângeţi! făcu Monclar cu o voce a cărui gingăşie îl 
înspăimânta. 

— Vai! ce se întâmplă oare? 


Venise să-şi facă datoria de mare magistrat! Venise să-i 
smulgă unui prizonier, înainte de a-l conduce la ştreang, 
ultimele mărturisiri, informaţii asupra complicilor săi! ... 

Şi se trezea tulburat de plânsetul acesta! 

El ca, EL sus 

Respirând din greu, chinuit, distrus de un sentiment fără 
nume întrucât sentimentul acesta nu se asemăna cu nimic, 
concret şi normal, contele de Monclar reluă: 

— Întrebările... întrebările puse temnicerului... spuneți... 
vreţi să mi le puneţi... mie! .... 

Lanthenay rămase tăcut preţ de un minut. 

Nu pentru că n-ar şti ce să spună... 

Dar ar fi vrut să spună atâtea dintr-o dată! ... în sfârşit 
grăi: 

— Să vă întreb pe dumneavoastră! ... oh! ... acestea sunt 
întrebări... E o descriere pe care vreau s-o fac! ... 

— O descriere! gâfâi Monclar. 

Acolo sus... o cameră... o cameră mare, frumoasă, cu 
tapiserii vechi... Una dintre tapiserii reprezintă pe cei patru 
fii ai lui Aymon... O alta îl reprezintă pe Roland şi sabia lui 
vitează... Celelalte două... Ah! ... celelalte două... nu mai 
Ştiu... 

Hipnotizat, livid, scuturat de un tremurat nervos, cu 
fruntea lac de sudoare, Monclar asculta. 

Sorbea cuvintele acestea. 

Nu asculta numai cu urechile, asculta cu ochii, asculta cu 
toată fiinţa sa... 

Lanthenay continua: 

— Există fotolii mari de lemn negru pe braţele cărora sunt 
sculptate înflorituri şi pe spătare au un ecuson... 
Ecusonul... nu... nu mai ştiu... 

— Apoi! Apoi! horcăi Monclar clătinându-se. 

— Două ferestre... se deschid spre o grădină vastă... ele 
sunt deschise... soarele intră în valuri, cu parfumuri de 
trandafiri... căci în grădină se află o întreagă alee mărginită 
de trandafiri... 


— Apoi! ... apoi! 

— Unul din fotolii a fost tras în apropiere de cea de-a doua 
fereastră; foarte aproape... zic bine... da, a doua 
fereastră... când se intră prin cabinet... în spatele fotoliului 
cade perdeaua ferestrei... o podea de mătase broşată... în 
fotoliu e aşezată o femeie... oh! e tânără, atât de 
frumoasă... atât de veselă... un pictor se află acolo şi 
pictează un portret... A intrat un bărbat... a sărutat-o pe 
frunte pe tânăra femeie... şi ea! ... ea l-a privit cu 
dragoste... apoi bărbatul a examinat munca pictorului... i-a 
adus elogii cu un surâs pe chip... apoi a intrat în cabinetul 
său... după ce a bătut uşor cu palma obrajii copilului... Şi 
copilul... şi copilul s-a sprijinit de mama lui... şi copilul... ah! 
„„„ surâse din toată inima... este fericit... mai fericit ca 
niciodată, mai fericit decât ar fi fost... vreodată! ... 

Căci acum nu-l mai are decât pe tatăl său... Şi pe atunci... 
avea o mamă... mama mea! 

— Fiule! 

Cuvântul acesta rostit cu mare greutate, ca un suflu, de pe 
buzele tumefiate ale lui Moncilar... Voi să înainteze, 
clătinându-se, îmbătat, delirând... Dar, la primul pas, căzu 
la pământ, palid, neânsufleţit... dar cu chipul transfigurat, 
cu gura destinsă de un surâs de extaz! ... 

Lanthenay făcu un efort supraomenesc pentru a înainta 
mai mult decât îi permitea lungimea lanțurilor. Gemea ca 
un copil care plânge. Şi repetă, în neştire: 

— Tatăl meu... tatăl meu... 

Şi întinzându-se, făcând să-i sângereze încheieturile 
mâinilor, reuşi să-l apuce pe Monclar şi cu încetineală, cu 
un sirgăt răguşit, îl trase spre el, şi îl puse pe genunchii săi, 
îl învălui cu braţele sale împovărate de lanţuri, şi o ploaie 
caldă de lacrimi îl trezi pe marele magistrat! ... 

— Tată! ... Iată! ... 

— Copilul meu! ... Fiule! ... 

Timp de zece minute, nu se auzi în temniţa întunecoasă 
decât sublimul concert al gemetelor lor, al cuvintelor, 


gângăvite, incoerente, fără expresie umană... 

Şi doar cuvintele acestea, repetate cu beţia, cu încântarea 
extaziată a celor două mângâieri în oare se revărsau 
comorile de tandreţe refulată, acumulată, exasperată timp 
de un sfert de secol. 

— Fiule! ... Copilul meu! ... 

— Tată! ... Iată! ... 

Monclar îşi privea fiul cum ar fi privit la un fenomen 
miraculos. Curios e că: nu era mirat de întâlnire; abia s-ar fi 
putut spune că simţea o bucurie, dar o bucurie vecină cu 
nebunia. Dacă comparaţia n-ar fi brutală, cu toată 
exactitatea ei, am spune că încerca o senzaţie analoagă cu 
aceea a unui om care ar fi postit timp îndelungat, care ar fi 
pe jumătate mort de foame, şi care, dintr-o dată, ar putea 
să-şi potolească foamea... 

Tot aşa căuta să se potolească inima marelui magistrat. 

— Lasă-mă să te privesc, murmură el. Ai acelaşi surâs 
luminos şi vesel. Asta trebuia să se întâmple. Înţelegi tu! ... 
Ştiam că trăieşti... M-am gândit atât de mult la tine... Şi tu, 
te-ai gândit uneori la mine? Ce mare şi ce puternic eşti! De 
necrezut... Cine te-a crescut... hai! Vreau să-i cunosc... pe 
oamenii de treabă, care te-au crescut... Ba da! Vreau să-i 
îmbogăţesc... 

Lanthenay răspunse involuntar: 

— O nomadă de la Curtea Miracolelor... O cheamă 
Gypsie... 

— Gypsie! răcni marele magistrat. 

Ţâşni în picioare, şir fără să se gândească la fiul său că-l 
lăsa în lanţuri, se năpusti în afara temniţei, urcă scările din 
câteva salturi, traversă ca o furtună corpul de gardă şi 
curtea... 

O lumină orbitoare se făcea în mintea sa. 

Înţelesese în sfârşit drama vieţii sale! 

— Gypsie, mormăi el. Oh! numai să fie tot în locul acela! 

Da! Se afla tot acolo! ... 


În stradă, sub aceeaşi streaşină, în nedefinita lumină a 
zorilor cenuşii şi triste, zări silueta mereu nemişcată a 
țigăncii. 

Într-o clipă se năpusti asupra ei. 

O înşfăca violent de braţ, o târi fără să spună un cuvânt. 

În curând fură în cabinetul lui. 

— Aşadar, ţigancă vrei să asişti la condamnarea lui 
Lanthenay? 

Gypsie tresări. Vocea schimbată a marelui magistrat, felul 
în care a venit s-o caute, s-o târască, uimitoarea întrebare, 
totul îi spunea că era ameninţată de-o nenorocire. 

— Monseniore, spuse ea, cu politeţe, tot vă mai cer 
graţierea lui... 

— Graţierea lui! E prea târziu! Mi-a scăpat! 

— A evadat! bombăni ţiganca blestemând înăbuşit. 

— Mai ceva decât evadarea! A murit! 

Gypsie înţelese chiar de atunci, sau crezu că înţelege 
atitudinea marelui magistrat. 

— Mort! repetă ea. Mort... cum? 

— S-a omorât! Îţi spun că mi-a scăpat! 

— Sunteţi sigur că a murit? 

— E mort, îţi spun! făcu Monclar pălind. 

— Şi nu mai putea fi salvat? 

— Deloc! Medicii au încercat orice... 

Gypsie izbucni într-un. Râs macabru. Îndârijită... se 
apropie de Monclar. 

— Râvneam, făcu ea, cu o voce stridentă, râvneam la o altă 
răzbunare... 

— Ce vrei să spui, bătrână nebună? 

Ea îi cuprinse mâna lui Monclar, şi o scutură cu violentă. 

— Nu sunt nebună! continuă ea. Spuneţi aşadar că e mort, 
monseniore? 

Monclar dădu din cap în semn că da. 

— A murit în temniţele dumneavoastră? 

— Da! în temniţele mele. 

— Arestat de dumneavoastră? 


— De mine! 

— Ah! Deci dumneavoastră l-aţi omorât! Dumneavoastră! 

— Dal eu! 

— Ei bine, mizerabile! să ştii dară! Tânărul! ... Lanthenay! 
Aveai un fiu! Aveai o soţie! ... Am venit să-ţi cer să cruţi trup 
din trupul meu! Şi te-ai arătat necruţător! Fiul tău! Pe fiul 
tău l-am furat! Auzi tu? Eu! eu l-am crescut! Eu am făcut 
din el un cerşetor! Eu l-am învrăjbit împotriva ta! Şi fiul tău, 
mare magistrat, este Lanthenay... 

Du-te să-l îmbrăţişezi şi să-i plângi cadavrul! 

— Vrâjitoare a iadului! Ai pierdut ocazia să te răzbuni! 
Mori de turbare pecum era să mor eu de, durere... E în 
viaţă! Va trăi! 

Gypsie căscă ochii mari... 

Voi să dea un țipăt... 

Dar nu avu timp. 

Căzu pe spate, dintr-o dată, înţepenită... 

Fără să-i mai dea atenţie Moncilar se avântă spre temniţei. 

Țiganca rămase leşinată câteva minute. 

Revenindu-şi în fire aruncă o privire cumplită în jurul ei şi 
se ridică. 

Nu ţipă, nu spuse un cuvânt. 

Legănându-se pe picioare, se îndreptă spre poartă... Era 
prizonieră? 

Nu! poarta era deschisă. 

Cobori, traversă curtea, şi cum fusese văzută intrând cu 
marele magistrat, cum nici un ordin nu fusese dat împotriva 
ei, fu lăsată să treacă fără dificultate. 

În stradă, Gypsie respiră cu nesaţ. 

Îşi întoarse privirea către palat, asupra căruia aţinti o 
privire de ură. 

Pumnul i se ridică ameninţător. 

Murmură: 

— Nu e totul pierdut! 

Apoi se afundă în Paris. 

XVII STĂPÂNUL CEL MARE. 


Contele de Monclar coborâse din nou în grabă în temniţa 
Jui Lanthenay, repetând cu o încăpățânare în care exista cu 
siguranţă un început de demenţă: 

— Gata cu îndoielile e chiar fiul meu! Acum plângea. 

Se aruncă asupra lui Lanthenay, îl cuprinse în braţe şi îi 
spuse: 

— Vino! 

Lanthenay îi arătă lanţurile. 

Un hohot de plâns izbucni din gâtlejul lui Monclar, se lovi 
cu pumnul închis peste frunte. 

— Nebun ce sunt! Mi-am pus fiul în lanţuri! Şi nici măcar 
nu m-am gândit să i le scot. 

Se urcă din nou spre corpul de gardă, luă cheile lacătelor, 
cobori din câteva salturi. Toate astea au însemnat pentru 
Monclar o treabă de câteva secunde. 

Atunci, încercă să deschidă lacătele. 

Mâna lui tremura prea tare. 

— Ai puţină răbdare, ai puţină răbdare, broasca lacătului 
este ruginită... 

Vorbea aşa fără să ştie prea bine de ce o făcea, poate ca sa 
se convingă că nu visa. 

Şi Lanthenay însuşi deschise cele două lacăte enorme. 
Lanţurile se prăbuşiră cu mare zgomot, încât doi temniceri 
în grabă mare şi apărură în uşa temniţei. 

— Cine v-a chemat? bombăni el. 

Temnicerii înspăimântați, îngroziţi, dispărură. Atunci 
Monclar se întoarse spre Lanthenay. Îi cuprinse mâinile. 

— Bietele tale mâini... Ai suferit mult, spune? 

— Nu tată, nu-i nimic... 

— Şi încheieturile mâinilor! Oh! învineţite! lovite! ... Oh!... 
blestematele astea de lanţuri... 

— Să nu ne mai gândim la asta, tată... 

— Tată! ... Ah! ce minunat să te auzi chemat astfel! Sunt 
mai mult de douăzeci de ani de când nu m-a m-ai strigat 
nimeni aşa! Şi cum mai aşteptam! cum mai încercam să-mi 
imaginez vocea ta! 


— Biet tată! ... 

— Acum, hai spune-mi... te gândeai la tatăl tău? Încercai 
să-ţi aduci aminte, spune? Cât a trebuit să suferi... Ţinea În 
mâinile sale mâinile lui Lanthenay şi le frământa cu 
strângerile sale. 

— Da, am suferit, spuse Lanthenay. Şi pentru faptul că nu 
reuşeam să-mi aduc aminte... 

— Vino... Nu... Să mai rămânem încă aici... Aici mi-am 
regăsit fiul! Fiul meu... Doamne! Destul am plâns... Aşadar, 
n-ai fi izbutit... 

— Uneori, frânturi de imagini îmi treceau prn minte... mi 
se părea că dacă aş fi putut găsi capătul firului, aş fi 
descurcat iţele amintirilor mele... Este ceea ce mi s-a 
întâmplat când am intrat în curtea palatului... 

— Bineînţeles! Ai fi recunoscut cu siguranţă că bătrânul 
tău tată se afla aici! ... Dar cât de corect te exprimi! 
Vorbegşti cu eleganţă... cu dezinvoltură... 

— E o moştenire părintească. 

— Nu, nu... sigur... s-ar spune că ai fi fost şcolit. Cine te-a 
instruit? Ce om venerabil şi deosebit de cumsecade a luat în 
grijă educaţia ta? ... căci nu oribila vrăjitoare... 

Lanthenay deveni livid, veselia sa încetă dintr-o dată. Fu 
cât pe aci să pronunţe numele lui Dolet, dar pentru fiinţa 
asta generoasă păstra toate durerile... Dealtminteri, 
Monclar prins de volubilitatea febrilă ce se remarcă în 
cuvintele şi gesturile sale de când se afla în temniţă, 
exclamă: 

— Ce nebun sunt! 'Te ţin aici, în temniţa asta infectă... Şi tu 
poate că eşti înfometat... Vino, vino... am să comand că ţi se 
pregătească o masă pe cinste. 

Îl apuca pe Lanthenay de braţ şi-l trase după el. 

În clipa asta, apăru în faţa uşii temniţei o umbră. 

Şi vocea lui Loyola bombăni: 

— Ei bine! Ce înseamnă asta? Marele magistrat ajută la 
evadarea unui prizonier? Aţi înnebunit, conte de Monclar? 


Da, erau vorbele lui Loyola. 

Ora condamnării lui Lanthenay se apropia, şi reverendul 
venea să-i ofere prizonierului alinările serviciului religios, 
cărora ţinea să le acorde o importanţă deosebită. 

Căci nu s-ar fi deranjat pentru alţi condamnaţi chiar de ar 
fi fost în cauză nobili distinşi. 

Însă Lanthenay îl înfruntase cu o îndrăzneală care îl 
surprinsese. Lanthenay îl lezase foarte grav, pe el. Care se 
credea de neînvins în mânuirea săbiei. 

De aici, izvora ură care se dezlănţuise împotriva lui 
Lanthenay. 

Poate căi îl ură mai mult decât îl urâse pe Dolet. 

În zori, Ignace de Loyola plecase în grabă mare din 
mănăstirea unde se refugiase de la păţania sa din „Bârlogul 
Ploşniţelor”, şi luase drumul palatului marelui magistrat. 

Nu numai că voia să ia parte la spânzurarea lui Lanthenay, 
cât mai ales să-l întâlnească înainte de execuţie, aşa cum îl 
anunţase pe Monclar. 

Aiungând la palatul marelui magistrat, Loyola văzu gărzile 
şi slugile adunate în curte care, discutau cu însufleţire. 

De îndată ce apăru el, discuţiile încetară, şi toţi aceşti 
oameni luară o înfăţişare umilă şi slugarnică proprie 
lacheilor care se treziră deodată în prezenţa Stăpânului. 

Ordinul dai de Monclar însuşi de a da ascultare, în orice 
ocazie călugărului, respectul deosebit pe care marele 
magistrat i-l arătase, grijă de a-l însoţi el însuşi până la 
poartă, şi multe asemenea indicii contribuiseră în ochii 
slugilor la prețuirea în mod deosebit a lui Loyola. Cu simţul 
special pe care îl au servitorii, ei ghiciră în persoană lui pe 
omul de temut, mult mai sus pus decât contele de Monclar, 
în faţa căruia tremurau curtea şi oraşul, şi de care se 
temeau şi ei. 

Loyola, observase dintr-o privire că se întâmplase ceva 
ciudat. Se îndreptă către sergentul care comanda postul de 
pază. 

— Ce se petrece, viteazule? întrebă el. 


— Părinte, făcu soldatul pe un ton încurcat, nimic chiar 
atât de grav... 

— Unde este domnul conte de Monclar? 

— Tocmai... discutam despre dânsul... Monseniorul marele 
magistrat se află jos la temnițe, stând de vorbă cu un 
prizonier... 

— Cu Lanthenay? 

— Chiar cu el, prea cucernice. 

— Ei bine, ce-i atât de extraordinar în asta? Sergentul 
tăcu, neîndrăznind să repete ceea ce bănuiau gărzile şi 
slugile. 

Şi ceea ce vorbeau între ei, era că marele magistrat 
înnebunise din senin. Însufleţirea ciudată cu care umblă 
încoace şi-n colo, felul în care o târâse pe Gypsie, 
ameninţarea neobişnuită care o rostise faţă de cei doi 
temniceri ce alergaseră auzind zgomot de lanţuri, toate 
astea erau de ajuns pentru a tulbura minţile acestor oameni 
despre cel pe care îl ştiuseră mereu rezervat şi glacial, care 
abia catadixea să scoată un cuvânt, schiţând arareori un 
gest... 

— Conduceţi-mă la domnul mare magistrat, făcu dintr-o 
dată Loyola... 

— Îndată, prea cucernice, spune sergentul care era curios 
să afle ceea ce se petrecea în temniţa lui Lanthenay. 

Dar speranţa îi fu înşelată. 

Căci, la ultima treaptă, călugărul reverend îi făcu semn să 
plece. 

Loyola se opri la ultima treaptă de jos a scării, nemişcat, 
ciulind urechea la intrarea în temniţa rămasă deschisă şi 
slab luminată de felinarele lui Moncilar... 

Şi când auzise ceea ce-şi spuneau tatăl şi fiul, când 
înţelesese că Lanthenay îi scăpa, călugărul surâse cu o ură 
înspăimântătoare. 

Şi din fostul cavaler, abilul mânuitor de arme, nu mai 
rămăsese decât sumbrul visător de despotisme 


supraomeneşti, stoicul şi sinistrul teoretician care născocise 
că scopul scuză mijloacele... 

Cu un mers lent, urcă la corpul de gardă, arătă un înscris 
sergentului, îi dădu ordine rapide şi clare... Apoi, cu acelaşi 
surâs, cobori spre temnițe. 

Auzind vocea lui Loyola, Lanthenay tresări de spaimă, 
fruntea i se brobonea de sudoare şi, involuntar, pipăi locul 
unde îşi ţinea pumnalul pe care acum nu-l mai avea. 

Dar Menclar izbucnise într-un strigăt de veselie. 

— Părinte! exclamă el înaintând spre călugăr, ce osăvă 
mai bucuraţi de fericirea care mă copleşeşte! Ah! fiţi 
binecuvântat de o sută de ori! ... căci nu mă îndoiesc, că 
prin mijlocirea rugilor dumneavoastră... 

— Conte de Moncilar, îl întrerupse cu asprime Loyola, aţi 
înnebunit de-a binelea! Cum, tocmai dumneavoastră îi 
eliberaţi pe răzvrătiți! Căci omul acesta, o ştiţi foart bine, 
este răzvrătit, trădător de rege şi de Dumnezeu; a încercat 
să-l asasineze pe Majestatea Sa chiar în palatul său la 
Luvru! 

Şi vai de oricare din supuşii regatului care ar ezita să-l 
aresteze! Vai de oricare dintre servitorii regelui care ar 
ezita să vă aresteze chiar pe dumneavoastră, dacă vă faceţi 
complicele ereticului, răzvrătitului, convins de faptele sale 
inadmisibile precum atentatul împotriva Majestății Sale. 

— Părinte, spuse Monclar uluit, uitaţi, mi se pare... Am să 
vă explic pe scurt... 

Gărzi! tună Loyola, în numele regelui pe care îl reprezint 
aici, în numele Bisericii a cărui împuternicit sunt, faceţi-vă 
datoria! 

Loyola dispăru. 

Pivniţa era înţesată de gărzi. 

Monclar strigă înnebunit: 

— Mizerbililor! cutezaţi să ridicaţi mâna asupra stăpânului 
vostru. 

— Sergent! mârâi Loyola, dacă ţineţi la viaţa 
dumneavoastră, supuneţi-vă! 


Gărzile, care ezitaseră pentru o clipă, se aruncară atunci 
asupra lui Monclar. Într-o secundă, fu smuls din temniţa a 
cărui uşă fu închisă cu violenţă în faţa lui Lanthenay, în clipa 
în care acesta se năpusti pentru a-i veni în ajutor marelui 
magistrat. 

— Ajutor! urlă Mondar. Ajutor! Laşilor! Mizerabili! Copilul 
meu! îmi fură copilul! 

Voi să se năpustească asupra uşii. Loyola făcu un semn. 

Marele magistrat fu înşfăcat, luat pe sus... 

Voi să implore să plângă... El care arestase atâta lume şi 
pe care lacrimile nu-l emoţionase niciodată! 

Dar nu mai avea glas, o ceaţă îi treeu pe dinaintea ochilor, 
şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Când Monclar îşi reveni în fire, se trezi în cabinetul său, 
aşezat în fotoliu. 

O lumină palidă păâtrundea prin fereastră. 

Îşi trecu mâinile peste frunte, cu senzaţia clară că avusese 
un coşmar... 

Da! aşa s-a întâmplat! 

Țiganca... coborâtul la temnițe... cuvintele lui Lanthenay... 
sosirea lui Loyola... toate astea n-au fost decât un vis... un 
vis îngrozitor! ... 

Moţăia la masa lui de lucru. 

Privirile sale dădură peste redactarea pe care o începuse: 
„Sire, „Am onoarea de a aduse la cunoştinţa Majestății 
Voastre amănuntul împrejurărilor care au însoţit 
condamnarea şi moartea ereticului Etienne Dolet şi o rog să 
bine...: 

Era tot ceea ce scrisese în raportul său. 

Îşi sprijini capul între mâini, puse coatele pe masă. 

Focul se stingea în şemineu. 

Monclar era cuprins de tremurat. 

Dar nu luă în seamă faptul acesta. 

— Ia să vedem, murmură el, cu sprâncenele încruntate de 
un efort de concentrare, nu sunt nebun nu-i aşa? ... Sunt în 
toate minţile? ... Asta-i chiar masa mea... biroul meu, uite şi 


raportul pe care îl începusem... am în faţa mea chiar fraza 
pe care voiam s-o scriu... pe care aş putea s-o termin... sunt 
pe deplin lucid... Ce mi s-a întâmplat? ... 

Mintea lui era încordată peste măsură. 

I se părea că dacă ar face un singur gest, pereţii palatului 
urmau să se prâăbuşească asupra lui... 

Îşi reluă monologul lamentabil: 

— Să procedăm cu metodă... să nu lăsăm mintea să o ia 
razna... Am fost lovit de o imensă nenorocire, ştiu astă... în 
două rânduri am simţit tulburătoarea, spaimă care mă 
gâtuia, golul din stomac, senzaţia mâinii de fier încleştându- 
se pe inima mea... Ştiu! ... Prima oară când mi-a fost furat 
copilul... a doua oară, când ea muri în braţele mele... De 
unde vine nenorocirea? Ce catastrofă s-a mai abătut asupra 
mea? ... Să ne străduim să reconstituim întâmplările 
nopţii... Aşadar: ieri reverendul Loyola... cel care este acum 
stăpânul meu... mai important decât regele (În vreme ce 
pronunţa aceste cuvinte fu scuturat de un tremur prelung) 
a venit... Mi-a spus că voia, ca înainte de condamnare, să 
coboare în temniţă să-l interogheze pe prizonier... Care 
prizonier? ... (Oricât se strădui Monclar nu izbuti să 
rostească numele care îi stătea pe limbă) ... Chiar aşa.:. 
Apoi am cinat... am dat ordine... m-am instalat în cabinet, 
chiar aici... voiam să lucrez... n-am putut... de ce? ... A! da, 
din cauza ţigăncii care stătea în faţa porţii palatului... am 
dormit am cugetat? 

Îmi amintesc de tulburarea stranie care mă frământa... 
atitudinea ţigăncii era cauza gândurilor, care mă uluiau... 
Apoi... îmi amintesc, că era ora patru dimineaţa... asta e... 
am coborât în temniţă... am coborât acolo! ... Şi l-am văzu? 
„.. pe el! i-am vorbit! ... 

Ultimele cuvinte reuşiseră să risipească vălul care se 
aşternuse asupra minţii lui Moncilar... 

Se ridică în picioare, izbucnind într-un strigăt teribil care 
se termină cu un hohot de plâns care imploră: 


— Copilul! ... redaţi-mi copilul! îndurare, domnilor... e fiul 
meu! ... 

— E un răzvrătit! spuse o voce aspră. 

Monplar îşi întoarse privirile spre cel care vorbea. 

Într-un colţ al cabinetului său, stând în picioare, cu braţele 
încrucişate în sutana de călugăr, îl zări pe Loyola care îl 
săgeta cu o privire împietrită. 

— Dumneavoastră! bombăni marele magistrat, în timp ce 
făcea doi paşi spre călugăr. 

— Eu, conte de Monclar! 

— Dumneavoastră! ... chiar dumneavoastră... mi-aţi smuls 
inima! Mi-aţi furat fiul! om hain la suflet! impostor oribil... 
Dumneavoastră omul pe care l-am urât din instinct încă din 
prima clipă! În faţa căruia m-am înclinat tremurând, 
înspăimântat de formidabila voastră putere! ... Ei bine, să 
ne răfuim! ... 

— Îmi provocaţi milă, spuse cu o voce tărăgănată Loyola. 

Şi Monclar se îndreptă spre el. 

— Încă un pas, şi vă leg, şi vă bag într-una din temniţele 
voastre, şi orice speranţă de a vă revedea fiul va fi pe veci 
pierdută... 

Monclar se opri. 

Îi tremurau genunchii, îşi împreună mâinile, ochii îi ardeau 
de lacrimi fierbinţi, şi vocea sa, slabă şi gângăvită precum 
vocea unui copil, rosti:. 

— Nu, venerabile părinte... iertare! Ah! Spune-ţi-mi numai 
că pot spera să-l revăd! Spuneţi-mi că nu va muri! ... 

— Mai întâi cer să mi se dea ascultare! bombăni călugărul. 
Aşezaţi-vă! (Monclar se supuse). Aşa! acum, aflaţi câteva 
amănunte: mai întâi, că în spatele fiecărei uşi se află zece 
gărzi înarmate care vor da buzna la chemarea mea... 

Sunteţi hotărât să mă ascultați fără să încercaţi vreun gest 
violent inutil? 

— Da, părinte, se bâlbâi Monclar! 

— Bine! acum, aflaţi că am prezentat şefului gărzilor 
voastre înscrisul pe care aţi binevoit să mi-l daţi din ziua în 


care v-aţi înrolat în ordinul nostru. 

Monclar fremăta. 

— Actul acesta, după cum ştiţi, semnat de dumneavoastră, 
sigilat cu sigiliul dumneavoastră, ordonă: oricărui agent de 
pază, gardian, temnicer de la oricare din închisori, şi în 
general slujbaş al autorităţilor să-mi dea ascultare în orice 
împrejurare, oricare ar fi ordinul pe care vreau să-l dau, şi 
cei ce nu se supun, sunt pedepsiţi cu ştreangul. 

Marele magistral, consternat, îl privea pe călugăr aşa cum 
se spune despre unele păsări care nu-şi pot lua privirea de 
la şarpele care le hipnotizează. 

Foarte calm, Loyola continuă: 

— De asemenea vă reamintesc, doar ca să vă 
reîmprospătez memoria, că sunteţi legat de Ordinul lui lisus 
printr-un legământ categoric, cu forme în regulă semnat şi 
parafat, act prin care juraţi supunere deplină, fără 
împotrivire prin vorbe sau prin fapte stăpânului absolut al 
Ordinului, fie şi împotriva prietenilor, fie şi împotriva 
familiei voastre, a regatului, a regelui vostru! Ar fi de ajuns 
pe de o parte, să dau un ordin să fiţi arestat şi asta în 
virtutea propriei voastre porunci; pe de altă parte, să trimit 
regelui Franţei angajamentul prin care juraţi să-i trădaţi 
interesele dacă interesul superior al Ordinului o pretinde. 
Vă încredinţez, domnule mare magistrat, grijă de a trage 
concluzii. 

Chiar de ar fi ascultat contele Monclar propria sentinţă de 
condamnare la moarte şi tot n-ar fi fost mai înspăimântat ca 
acum. Cuprins de un tremurat nervos, îl asculta pe Loyola, 
şi clătinările sale din cap păreau a-l aproba. 

Loyola se apropie atunci de marele magistrat. 

Înţelese că îl ţinea sub dominaţia sa. 

Vocea sa, la început calmă, căpătă asprimea de care se 
folosea în anumite ocazii. 

— Ce sunteţi dumneavoastră în mâinile mele? O biată 
unealtă. Nu trebuie să aveţi nici păreri personale, nici 
sentimente de iubire sau ură care să nu fie în folosul 


Ordinului lui lisus căruia îi aparţineţi. Să fac un semn, să 
pronunţ un cuvânt, şi sunteţi pe dată înlăturat din înalta şi 
strălucitoarea siuaţie pe care o deţineţi. Potrivit capriciului 
meu. Sunteţi un nobil puternic temut de oricine, sau un 
criminal pe care îl aşteaptă ştreangul... 

Fiţi aşadar ascultător, oştean al lui lisus; fiţi supus, nu vă 
împotriviţi! Nici vorbele nici faptele voastre nu trebuie să se 
ridice împotriva poruncii stăpânului vostru. 

Nu uitaţi vreodată: sunteţi în mâinile mele perinde ac 
cadaver! 5 

Lui Moncilar îi scăpă un geamăt ca şi cum într-adevăr ar fi 
avut senzaţia că nu mai însemna decât un cadavru, un lucra 
fără viaţă de care stăpânul suprem al Ordinului lui lisus se 
folosea după bunul său plac. 

Loyola se aşeză. 

O schimbare neaşteptată se petrecu în înfăţişarea sa care 
deveni părintească, binevoitoare. Reluă cu blândeţe: 

— Acum că aţi revenit la calea supunerii absolute, singura 
care duce la Domnul, acum fiule, spuneţi-mi ce aveţi pe 
suflet... 

Monclar voi să vorbească, o întreagă pledoarie îi stătea pe 
limbă; nu putu decât să izbucnească în hohote de plâns 
îngăimând: 

— E fiul meu! ... Oh! ştiţi doar... fiul după care am plâns 
atâta... fiul acesta... e el! Înduraţi-vă de fiul meu... 
Disperarea m-a aruncat la picioarele dumneavoastră... 
Durerea a făcut din mine sclavul vostru... Şi acum când |- 
am regăsit... Ce vă pasă că-mi iubesc fiul? ... Mă va 
împiedica asta să vă fiu şervitor fidel? ... O părinte... lăsa-ţi- 
Mi... 

— Rătăciţi din nou spre un sentiment care nu poate decât 
să vă îndepărteze de lisus... 

— lisus! ... Ce înseamnă aşadar Dumnezeul acesta 
groaznic care îi împiedică pe taţi să-şi iubească fiii! ... E 
posibil aşa ceva? ... 

Nu-i posibil... Minţiţi! ... 


— Mă aşteptam la aşa ceva: revolta naşte blasfemie... Adio 
dar! 

Loyola se ridică. Monclar căzu în genunchi. 

— Îndurare! răcni el; iertare pentru el... şi faceţi din mine 
ce doriţi... 

— Nu există iertare pentru un criminal! 

— E fiul meu! ... 

— Nu există iertare pentru, cine se răzvrăteşte! 

— E copilul meu! ... 

— Nu există îndurare pentru cine loveşte un oştean al lui 
Hristos! 

— E copilul meu! urlă Monclar rămas în genunchi 
frământându-şi mâinile. 

— Vă înşelaţi! Nu aveţi fiu... Sau mai degrabă, fiul vostru, 
este totodată tatăl vostru, mama, familia, totul este 
Societatea lui lisus... Omul despre care vorbiţi nu vă este 
nimic î 

— Groaznic! E groaznic să torturați astfel o inimă! 

— Alegeţi, domnule de Monclar; supuneţi-vă sau răzvrătiţi- 
vă pe faţă. În primul caz Lanthenay trebuie să moară; în al 
doilea caz, ştiu ce-mi rămâne de făcut... 

— Nu mă supun! răcni Monclar. Şi tu, călugăr al iadului, tu 
n-ai să ieşi viu de aici! 

Vorbind astfel, marele magistrat ţâşni în picioare şi se 
aşeză între uşă şi Loyola. 

Acesta, la fel de iute, se postă în spatele biroului. 

Atunci Monclar izbucni în râs. 

— Eşti la mâna mea! spuse el. 

Loyola ridică din umeri. 

— De ajuns mormăi marele magistrat. N-ai decât să ridici 
din umeri cât vei dori, vei muri; te urăsc; urăsc religia ta; 
pe Dumnezeul tău, Ordinul tău josnic, teoriile tale 
monstruoase. Nu însemni în ochii mei decât ceea ce are mai 
oribil şi mai abject abuzul de forţă. Ah! vrei să-mi ucizi fiul! 


Ei bine, ai să vezi de ce e în stare un tată! 


Loyola se crezu pierdut. 

Monclar înainta spre el. 

Părea că e în pragul nebuniei, încercă să-l oprească. 

— Vă previn, spuse el, că dacă nu părăsesc locul acesta 
într-o oră, un călăreț va pleca pentru a-i înmâna regelui 
angajamentul pe care vi l-aţi luat de a-l spiona mereu şi de 
a-l trăda la nevoie. 

— Eşti nebun! bombăni Monclar. Ce-mi pasă dacă mă 
spânzură sau dacă mi se taie capul, atâta timp cât fiul meu 
e salvat! ... Pe legea mea, călugării ăştia sunt glumeţi! 
Caraghioşi! Credeţi că totul vă este permis, şi născociţi 
torturi noi pentru inima taţilor! Credeţi că nu se suferă 
îndeajuns din cauza voastră! Socotiţi că n-aţi adunat 
destulă impostură, n-aţi făcut să se verse destul sânge 
nevinovat, n-aţi provocat destulă ruină! Vă mai rebuie să 
pătrundeţi cu forţa în conştiinţele oamenilor, să secaţi în ei 
izvorul oricărei bucurii! N-aţi pus stăpânire încă pe inimile 
lor ca, să le striviţi sub formidabila piatră de moară a 
tiraniei voastre! ... 

Şi cu ce scop? Ca să urziţi ce? Să întemeiaţi nu ştiu care 
putere nevăzută în faţa căreia să tremure universul! ... 
Răbdare, puţină răbdare, monstrule! Am să scap lumea de 
prezenţa ta! Să facă oricine astfel de fiecare dată când 
întâlneşte un călugăr în drumul său... Să nu-şi irosească 
timpul cu discuţii... Să-l zdrobească fără milă cum am să te 
zdrobesc eu! ... 

Loyola, care nu asculta vorbele acestea, îşi concentra 
întreaga putere de dominare şi imaginaţie. 

În clipa în care Monclar era gata să se arunce asupra lui, 
un zâmbet de triumf lumină chipul călugărului. Ridică 
braţele şi rosti cu voce tare. 

— Doamne! Doamne! Facă-se voia ta! Dacă a sosit ceasul 
la care trebuie să mă întorc la tine, binecuvântat fie ceasul 
acesta! ... Şi vai celor ce nu pricep că Abraham a putut să-i 
aducă fiul pe altarul ofrandei şi să pună mâna pe cuţit 
pentru a-l jertfi! Vai de cei care nu-şi amintesc că tu 


trimiteai în crângul acela un miel pentru a-l înlocui cu fiul 
lui Abraham! ... 

Monclar se apropie pe dată. 

— Ce zice? murmură marele magistrat. 

— E pierdut, gândi în sinea lui Loyola. Şi cu voce tare, cu 
sânge rece exclamă: 

— Loviţi, domnule, nu mă apăr. 

— Ce spuneaţi? 

— Nimic! ... în afară de faptul că Abraham nu ezitase să 
apuce cuțitul pentru ca să-şi jertfească fiul! 

— Dar Dumnezeu, parcă spuneaţi, trimitea un miel... 

— Nesocotitule! tună călugărul, cine îţi spune că în clipă 
supremă, mielul nu va ţâşni din crâng! Cine îţi spune că 
Dumnezeu n-a vrut cumva să pună la încercare credinţa şi 
fidelitatea ta aşa cum a făcut-o cu Abraham! ... Cine îţi 
spune că va lăsa să se îndeplinească groaznicul sacrificiu. 
Tu ne acuzi, o fiul meu! ... 

Aşadar crezi că în adâncul fiinţei suntem fără simţire şi că 
inima noastră e de piatră! ... Nu înţelegeţi... Nu... nu! 

Nu mai vreau să adaug nimic... loviți... 

— Vă implor, izbucni Monclar delirând, lămuri-ţi-mă! ... oh! 
dacă ar fi cu putinţă să înţeleg! ... Dacă ceea ce desluşesc 
ar fi un adevăr luminos! ... 

— Ei bine! ... nu pricepeţi, biet tată ieşit din minţi că în 
faţa mulţimii e nevoie de pilde salvatoare. Nu înţelegeţi că 
pentru Paris, pentru binele religiei, Lanthenay trebuie să 
meargă la moarte! ... Şi nu înţelegeţi că totul este pregătit 
pentru a-l salva şi că astfel spiritul de autoritate n-ar suferi 
ştirbiri iar dumneavoastră v-aţi păstra fiul, şi înalta voastră 
situaţie şi putere! ... 

Arma pe care o ţinea Monclar îi scăpă din mâini. 

— Aşa, bâigui el... fiul meu va fi salvat! ... 

— M-am săturat să tot explic! izbucni Loyola. Am încălcat 
pentru dumneavoastră legea Ordinului nostru care cere ca 
stăpânul absolut să fie ascultat fără să dea explicaţii. 

Monclar se înclină adânc. 


Nefericitul! 

Credea! ... 

Avea convingerea că Loyola dorise să-l pună la încercare. 

— Ce să fac să uitaţi de cuvintele mele neleiguite? 
murmură el. 

— Care cuvinte, fiule? N-am auzit nimic... nimic altceva... 
afară de faptul că vă supuneţi! 

— Da, da!.... 

— Că credeţi în puterea Ordinului lui lisus! ... 

— Da, da!...' 

— Că credeţi în atotputernicia stăpânului nostru aici de 
faţă! ... 

— Da, da! ... repetă Monclar cu fruntea plecată. 

— Nu vă mai rămâne decât să daţi ordin chiar 
dumneavoastră să fie condus la ştreang sceleratul care a 
lovit pe Hristos lovind în mine! 

Monclar fremăta, zgâlţâit din cap până-n picioare. 

— Şi acum că stăpânul Ordinului a vorbit, omul din mine 
adaugă... în timp ce se străduie să probeze iarăşi 
slăbiciunea pe care o are faţă de dumneavoastră: Fiţi fără 
teamă; fiul dumneavoastră nu va ieşi de aici. Am prevăzut 
totul. Peste cinci minute, el se va afla în braţele 
dumneavoastră... 

Monclar scoase un strigăt de bucurie nebună. 

— Părinte, spune el, când îmi veţi cere să-mi sacrific viaţa? 


— Grăbiţi-vă, fiule! spuse Loyola surâzând. 

— Gardă! chemă Monclar cu o voce tunătoare, în acelaşi 
timp, cuprinse mâinile lui Loyola: 

— Cucernice părinte! imploră el. Îmi juraţi că va fi salvat? 


— Vă jur... Fiul vostru va fi salvat. 

— Juraţi, reluă Monclar fremătând, că nu va ieşi nici măcar 
din palat? 

— Jur că fiul vostru nu va ieşi de aici! ... În sinea lui, Loyola 
adăugă: 


— Dar cum nu ştiu dacă Lanthenay este fiul lui Monclarf 
nu mă văd obligat să mă conformez jurământului. 

În timpul acesta, la chemarea marelui maigstrat gărzile 
deschiseseră cele două uşi ale cabinetului. Monclar văzu 
atunci că Loyola nu minţise: erau câte zece gărzi la fiecare 
uşă. 

Sergentul, destul de stânjenit, privea când pe călugăr 
când pe marele magistrat. 

— Supuneţi-vă ordinelor cucernicului părinte, spuse 
Monclar. 

— Luaţi-l pe prizonier, porunci călugărul. 

Gărzile coborâră în curtea palatului, uimite. 

De îndată în urma lor venea Monclar, palid şi agitat de 
tremurături, apoi Loyola. 

În curte, marele maigstrat se opri şi-l întrebă din priviri pe 
călugăr. 

— Răbdare! spuse Loyola. 

Gărzile şi temnicerii coborâseră la temnițe. 

— Părinte, făcu Monclar fremătând, încercarea n-a fost 
destul de grea? ... 

— Răbdare! 

— Mizerabilii ăştia o să-l chinuie... 

— Nu, nu... nu vă temeţi de nimic... 

— Oh! ... iată! ascultați! ... Nu mai pot suporta... Destul! ... 

Într-adevăr se auzea răbufnirile unei lupte. Monclar se 
repezi. 

În aceeaşi clipă, apărură gărzile şi, în mijlocul lor 
Lanthenay legat fedeleş. 

— Dezlegaţi-l! răcni Monclar... sau mai degrabă!., am să-l 
dezleg eu! ... 

— Gărzi! ordonă Loyola cu vocea sa glacială, conduceţi-l 
pe prizonier în strada Croix-du-Trahoir! 

Monclar îşi întoarse privirea spre el, şi, pe chipul său. 
Răvăşit, se strădui să schiţeze un surâs. Surâsul acesta era 
dezolant. 

— S-a isprăvit, nu-i aşa, cucernice părinte? murmură el. 


— S-a isprăvit, într-adevăr, spuse Loyola. 

— Tată! tată! strigă Lanthenay, îngăduiţi să fiu 
condamnat? 

— Fiule! Aşteaptă! Te voi salva! ... Monclar se aruncă 
asupra temnicerilor. 

— Gărzi, crdonă Loyola, puneţi mâna pe răzvrătitul acesta 
care după ce s-a prefăcut că s-a cuminţit, nesocoteşte iarăşi 
autoritatea regală şi religioasă! 

— Iertaţi-mă, monseniore! spuse sergentul înşfăcându-l de 
guler pe Monclar. 

— Mizerabil! ... Laş prefăcut! bâigui marele magistrat. 

Se zbătea, vrând să se arunce asupra lui Loyola, târând cu 
el cele cinci sau şase gărzi care îl ţineau. 

Vocea deja îndepărtată a lui Lanthenay se auzea strigând: 

— Ajută-mă, tată, ajută-mă! ... 

— Iertare! urlă Moncilar, iertare pentru fiul meu! ... Ajutor! 
„.. Săriţi! ... Îmi este răpit fiul! ... 

— Vedeţi foarte bine că a înnebunit! spuse sergentul. Ei, 
haide, haide, monseniore! ... 

— Nu vreau! nu vreau! Oh! E din cale-afară de oribil! 
Săriţi! ajutor! ... 

Trântit la pământ, căutând să se elibereze din strânsoarea 
gărzilor, Monclar nu mai rostea nici un cuvânt. Clocotea de 
mânie... 

Ochii săi, ieşiţi din orbite, ce aruncau priviri cumplite, nu 
mai plângeau... 

Deodată, din grupul nedefinit pe care Loyola îl contemplă 
cu o privire sumbră, ţâşni un hohot de râs! .... 

Şi hohotul acesta de râs, macabru, sfâşietor, provenea de 
la contele de Monclar. 

— Lăsaţi-l acum! porunci Loyola cu blândeţe. Gărzile se 
supuseră. 

Marele maigstrat se ridică în picioare. 

Aduse mâinile amândouă la frunte. 

Apoi privi cu spaimă în jurul lui. 


Soldaţii îl văzură cum începe să scotocească prin toate 
ungherele curţii. 

Loyola îl examina o clipă, apoi, cu pas grăbit, se alătură 
escortei care îl târa pe Lanthenay. 

Contele de Monclar, sfârşi prin a intra în corpul de gardă 
şi scoase un strigăt de bucurie zărind felinarul cu care 
coborâse la temnițe. 

Îl înşfacă iute. 

Atunci, cu felinarul stins în mină, năvăli afară, traversă 
curtea şi dispăru, în stradă. 

Nişte oameni care îl zăriră îl auziră mormăind: 

— Fiul! mi-a fost răpit fiul! ... 

XVIII MAMA LUI GILLETIE. 

În vreme ce se petrecea, la palatul marelui magistrat 
scenele pe care vi le-am prezentat adineauri, evenimente 
importante se desfăşurau în cocioabă lui Margentine. 

Îl lăsăm aşadar pe contele de Monclar cu nebunia lui pe 
Lanthenay mergând spre strada Croix unde îl aştepta 
călăul, uimit de întârzierea cu care îi va fi adusă prada, şi 
să-i conducem pe cititorii noştri în trista magherniţă a unei 
alte nebune: Margentine cea blondă. 

În momentul detunăturii archebuzierilor postați în jurul 
rugului lui Etienne Dolet, Manfred primise un glonţ în braţ. 

Rana nu era atât de periculoasă căci glonţul îi traversase 
prin braţ fără să-i fi atins osul. 

De aici, reiese că Manfred nu avea deloc braţul zdrobit 
cum spuseseră cele două femei compătimitoare care, 
urmând sfatul lui Gypsie, aduseseră rănitul acasă la 
Margentine. 

Dar rana asta, cu toate că nu era gravă, nu-l făcea să 
sufere mai puţin pe tânărul bărbat, s-a văzut cum o febră 
urmată de delir se arătase la început. 

Din fericire, rănitul era înzestrat cu un temperament 
viguros. Tinereţea şi forţa să nu întârziară să lupte cu febra. 

Îl vom întâlni chiar în ziua în care se petrecuseră faptele 
pe care le-am povestit. 


Era după-amiaza. 

Ziua întreagă din ajun şi toată noaptea, Margentine îl 
îngrijise pe tânăr cu o îndemânare remarcabilă pentru o 
nebună. 

Se ştie de altminteri că numeroşi nebuni devin foarte de 
treabă de îndată ce nu este zgândărit motivul nebuniei lor. 

Atât timp cât nu se aducea în discuţie fiica sa, era capabilă 
să raţioneze cu o anume logică, şi faptele sale se înlănţuiau 
cu naturaleţe. 

Aşa s-a întâmplat că în îngrijirile pe care le dădu lui 
Manfred, manifesta un adevărat spirit metodic şi, de 
dibăcie, schimbând compresele de vin tonic la timpul cerut, 
tamponând din când în când cu o cârpă umedă tâmplele, 
fruntea şi buzele tânărului pentru a-i calma accesul de 
febră. 

Îngrijrile au sporit în intensitate când Margentine îl auzise 
pe Manfred, în timp ce delira, chemând-o pe Gillette în 
repetate rânduri. 

Mai întâi şi întâi, descoperirea era cât pe ce să-i fie fatală 
lui Manfred. 

— Ce zice? mormăi Margentine. Aminteşte de Gillette? 

Şi ea adăugă:. 

— Încă un intrigant care se foloseşte de numele fiicei 
mele! 

Margentine medită o clipă dacă n-ar trebui să-l 
pedepsească pe tânăr pentru că s-a pretat la intriga pe care 
o presupunea îndreptată împotriva ei şi a fiicei sale. Îşi 
aduse aminte atunci de vizita lui Gypsie. 

Ori ţiganca îi spusese! 

— Ele cel care te va ajuta să-ţi regăseşti fiica! ... De 
atunci, Margentine nu se mai îndoi că rănitul n-ar fi 
interesat îndeaproape s-o repăsească pe Gillette. Care să 
fie cauza acestui interes? Nu găsi chiar răspunsul la 
asemenea întrebare; sau mai degrabă presupuse că tânărul 
era musai împins de o forţă nevăzută ca să-i aducă fiica 
înapoi. 


Cu o teamă nervoasă Margentine aşteptă ca Manfred sa 
înceteze să mai aiureze, ca să-l poată întreba. 

În aşteptarea asta, petrecu noaptea la căpătâiul lui 
Manfred. 

Ziua se ivi; o bună bucată de vreme se scurse. 

După primele ore de febră. Manfred căzu într-un somn de 
plumb; nu mai vorbi; timp în care, copleşită de oboseală, 
isprăvi prin a adormi ea însăşi pe scaunul fără spătar. Către 
orele două ale după-amiezii, Manfred se trezi. Aruncă în 
jurul lui o privire uimită care urmă crizelor sale de febră; îşi 
amintea vag că zărise deja ceea ce vedea într-un moment 
de luciditate. 

Lângă el o zări pe Margentine adormită. 

— Nebună! murmură el. 

Voi să facă o mişcare ca pentru a se ridica şi violenta 
durere pe care o resimţi în braţ îi aminti de tot ce se 
întâmplase până atunci. 

Ca într-o imagine tulbure se revăzu aproape de podul 
Saint-Michel aşteptând cu Lanthenay sosirea cortegiului lui 
Etienne Dolet. 

Apoi sosise Cocardere... 

Apoi fantomatica traversare înot a Senei, cursa furioasă 
către Piaţa Moubert... năvala în străduţa care ducea în 
piaţă... urletele... rugul, ale cărui flăcări urcau până Ia 
cer... detunătura archebuzelor. 

Şi apoi, totul se isprăvise! ... 

Gândul puternicei disperări care părea să-l copleşească pe 
Lanthenay îi veni în minte. 

Ce se întâmplase cu prietenul său? 

Căzuse pe stradă, printre cerşetori? Mai trăia? 

Şi în cazul acesta, cât de trist trebuia să fie! ... Manfred şi-l 
imagina pe prietenul său rătăcind în jurul rugului stins, 
neîndrăznind să părăsească oribila privelişte... apoi şi-l 
închipuia revenind la Curtea Miracolelor şi îşi reprezenta 
scena sfâşitoare: Lanthenay dându-i de ştire lui Julie şi lui 
Avette că suplicul lui Dolet se sfârşise! ... 


Atunci înlănţuirea ideilor îl aduse pe Manfred în stare să-şi 
spună că nu mai era nimic de făcut la Paris. Venise să-l ajute 
pe Lanthenay să-l salveze pe Dolet... Norocul îl trădase... 

Dolet murise ars pe rug. 

Manfred încercă o insurmontabilă groază la gândul de a 
mai rămâne mult timp în oraşul în care văzuse săvârşindu- 
se o asemenea mârşăvie. Planul său fu alcătuit la iuţeală: va 
merge să-l întâlnească pe Lanthenay şi să-l scoată din 
starea în care se afla. 

L.-ar fi luat cu el împreună cu Avette şi cu Julie... Chiar în 
clipa aceea gândul său zbură la Fontainebleau. Ce se 
petrecea acolo? 

Planul pregătit de bătrânul Fleurial reuşise? 

Toate aceste gânduri, toate aceste întrebări se ciocneau şi 
se amestecau în mintea lui Manfred. 

O spaimă teribilă îl gâtuia şi gândul de a rămâne închis în 
magherniţa asta, nemişcat, neputincios, îi deveni 
insuportabil. 

Îşi adună toate puterile şi izbuti să se ridice şi să se 
îmbrace. O dată în picioare, observă că în partea dureroasă 
a braţului său nu simţea o altă stânjeneală decât o anumită 
slăbiciune provocată de pierderea de sânge. Privi în jurul 
său căutând să zărească vreo doctorie întăritoare sau ceva 
vin. 

Margentine dormea adânc. Tânărul nu voi s-o trezească. 

— Biata femeie! murmură el contemplând pentru o clipă 
chipul tras de oboseală al nebunei. 

Şi cum nu găsea ceea ce căuta, zări într-un ungher o 
gaură, un fel de dulăpior practicat în zid. 

— Aici, poate... gândi el. 

Merse încetişor către dulap şi scotoci înăuntru. Mâna sa 
dădu de o bucată de pergament. Manfred apucă hârtia şi o 
parcurse distrat. 

Deodată tresări. Hârtia, pergamentul împăturit şi sigilat în 
formă de scrisoare avea scris ceva pe el. 

Citi: 


— Pentru Manfred. 

Despre care Manfred era vorba? De el, poate. Scrisul era 
ferm, deloc stângaci. Nu cunoştea asemenea scris. 

Manfred se hotări atunci s-o trezească pe Margentine, pe 
care o atinse cu blândeţe pe braţ. Nebuna izbucni într-un 
strigăt de mirare, apoi începu să râdă. 

— Te-ai şi vindecat? spuse ea. 

— Da, buna mea Margentine. Dar, ia spune-mi, ce-i cu 
scrisoarea asta? ... 

— Cine ţi-a dat-o? 

— Gypsie! Mi-a zis: „îi vei da scrisoarea când se va 
vindeca, peste opt zile, dar nu mai devreme.” 

— Ah! Ţi-a zis Gypsie asta? ... Da, dar sunt vindecat. Şi 
vorbind astfel, Manfred se aşeză pe marginea patului şi 
deschise curios scrisoarea, încă de la primele rânduri, făcu 
feţe-feţe şi Margentine observă că mâinile lui tremurau 
uşor. 

Manfred devoră toată scrisoarea dintr-o privire, apoi o citi 
din nou cu atenţie de mai multe ori. 

Iată curioasa scrisoare pe care o reproducem în întregime, 
Chiar şi cu anumite amănunte care sunt absolut utile pentru 
povestirea noastră. 

Scrisoarea lui Gypsie către Manfred. 

Acum când lucrul acesta nu-mi mai poate face nici un rău, 
am să-ţi destăinui în care ţară te-ai născut şi cum îl cheamă 
pe tatăl tău. 

Am şovăit înainte de a mă hotărî, pentru că jurasem pe 
Aldebaran marea stea a destinului meu, să nu vorbesc 
niciodată de asta. 

Dar. Ce vrei? Se poate prea bine că această credinţă în 
Aldebaran să fie moartă în inima mea, după cum au murit 
atâtea alte credinţe. 

Poate ţi-aş fi dezvăluit de mai mult timp amănunte despre 
locul unde te-ai născut - căci m-am ataşat de tine şi îţi 
purtam un fel de afecţiune - dar mă temeam de ceva de 


care nu e nevoie să-ţi explic. Azi teama asta nu-şi mai are 
motiv. 

Astfel, citeşte cu mare atenţie, căci n-ai să mai mă revezi 
nicicând şi lămuririle pe care ţi le dau aici conţin amănunte 
care vor fi de folos pentru aţi regăsi părinţii. 

lată, aşadar, Manfred: 

Se vor împlini în curând douăzeci de ani de când 
străbăteam Italia de la sud la nord cu o parte din tribul 
meu. Veneam din ţinuturile îndepărtate ale Asiei, ţinuturi de 
care nu-mi mai amintesc şi unde locuiau cei mai bătrâni 
oameni ai poporului nostru. Şi străbătusem Arabia, apoi 
Egiptul unde am făcut un lung popas, şi unde am deprins 
numeroase ştiinţe. 

Întreg tribul se îmbarcase la Alexandria; în vreme ce o 
parte urca pe un vas care se îndrepta spre Hellespont 
pentru a merge în ţara turcilor, cealaltă parte a tribului, în 
care mă aflam şi eu naviga spre Sicilia. Din Sicilia trecurăm 
în Italia şi acolo, tribul nostru se împărţi în numeroase 
grupuri care luară fiecare un drum diferit. 

Împreună cu omul pe care îl alesesem drept soţ şi cu fiul 
meu o pornirăm de-a lungul întregii Italii. Merserăm la 
Neapole, de la Neapole la Roma, apoi la Florenţa şi la 
Mantua. Mă ocupam cu ghicitul. Omul meu lucra împletituri 
de răchită pe care le vindea la preţ bun. Eu însămi câştigam 
mult; îmi iubeam fiul până la adoraţie, eram fericită... da, 
fericită! 

Îţi povestesc toate astea, Manfred, pentru că în clipa asta 
simt o plăcere înecată de tristeţe amintind de această 
perioadă în care trăia fiul meu. 

Fiul acesta, Manfred, avea pe atunci şaisprezece ani. Era 
frumos şi chipeş, după cum eşti şi tu. 

Ne aflam în vremea aceea la Mantua, după cum ţi-am 
spus. Ne aflam acolo de o lună şi ne hotărâsem să împingem 
mai departe destinul nostru de nomazi, când fusei lovită de 
o grea nenorocire. 


Insultat, batjocorit în plină stradă de către un tânăr nobil, 
fiul meu îl pălmuise pe acesta. De îndată îl arestară. 

— Pentru asemenea faptă, riscai pe puţin închisoare pe 
viaţă, de nu condamnarea la moarte. 

Ileşita din minţi, umblam încoace şi-n colo să mă informez. 

— Cine este cel care domneşte peste Mantua? întrebai eu. 

Mi se răspunde printre zâmbete: 

— Ducele domneşte peste Mantua, dar seniora Lucreția de 
Borgia domneşte peste duce. 

Alergai la palatul ducal. 

Numai după două zile am izbutit să intru acolo să fiu 
adusă dinaintea Lucreţiei de Borgia, celebra femeie de care 
fără îndoială că ai auzit vorbinidu-se, căci faima frumuseţii 
sale trecuse munţii. 

M-am aruncat la picioarele nobilei Lucreția şi îi povestii 
ceea ce i se întâmplă fiului meu. l-am spus că dacă nu mi-aş 
mai revedea fiul, aş muri de supărare, în sfârşit, plânsei şi 
implorai în genunchi vreme îdelungată. 

Seniora Lucreția mă ascultase la început cu o indiferenţă 
trufaşă. 

Apoi puţin câte puţin, păru că se interesează de 
întâmplarea şi de durerea mea. 

Mă cercetase cu atenţie. 

Concedie pe doamnele care o înconjurau, şi în inima mea 
se înfiripă speranţa. 

— Aşadar îl iubeşti mult pe fiul tău? ... mă întrebă ea 
atunci. 

— E viaţa mea! izbucnii eu hohotind de plâns. 

— Ştii că va fi fără îndoială condamnat la moarte; un 
nomad mizerabil care îişi permite să pălmuiască un fiu al 
nobilimii... Da, asta înseamnă pedeapsă cu moartea... dar 
dacă vrei... tu poţi să-l salvezi. Ascultam, plină de spaimă. 

— Dacă îţi iubeşti fiul, reluă ea cu înfăţişare sumbră, 
înseamnă că eşti dispusă să faci orice ca să-l salvezi? 

— Orice! orice! seniora... 


Păstră pentru o vreme tăcerea, cercetându-mă cu atenţie, 
şi, fără îndoială îşi dădu seama de sinceritatea şi de 
dragostea mea de mamă care mă copleşea, căci isprăvi prin 
a-mi spune: 

— Ei bine, poate că vom putea să ne înţelegem... Ascultă- 
mă... 

— Ascult, seniora, izbucnii eu, sorbindu-i cuvintele Aici, 
Manfred, trebuie să citeşti cu atenţie, căci în acest moment 
al vieţii mele a fost hotărâtă fapta care a legat destinul tău 
de al meu. 

Seniora Lucreția Borgia reluă: 

— Cunogşti oraşul Monteforte? 

— Nu îl cunosc, dar îl voi cunoaşte dacă trebuie. 

— Iţi voi da de altminteri toate indicaţiile necesare. Aşadar 
ai să te duci ia Monteforte... Până acolo sunt aproape zece 
zile de mers... şi tot atâtea ca să te întorci... zece zile ca să 
poposeşti acolo... ăsta înseamnă în total treizeci de zile... 
Trebuie să te pregăteşti să pleci cât mai degrabă... 

— Sunt gata, seniora; pot pleca pe dată... 

— Bine! ... Dar ai pe cineva care să te poată ajuta la o 
anumită treabă... în care dealtminteri e nevoie mai mult de 
şiretenie decât de forţă? ... 

— Sunt în stare, seniora... 

— În cazul acesta poţi pleca chiar de azi, vei merge pe jos 
căci este nevoie ca ajungând la Monteforte să treci 
neobservată. 

— Şi ce voi face la Monteforte, seniora? 

Lucreția Borgia avu o ultimă şovăire. 

— Bizuiţi-vă pe mine, îi spusei pe un ton hotărât, voi 
îndeplini misiunea dumneavoastră oricare ar fi ea, căci 
pentru a-mi salva fiul, sunt capabilă de orice, chiar şi de o 
crimă! 

Vorbii astfel cu tâlc, căci ghicisem de îndată că urma să mi 
se propună să fac o crimă. 

Într-adevăr, cuvintele acestea o încredinţară pe seniora. 

Se apropie de mine şi îmi zise pe un ton scăzut: 


— Există la Monteforte un bărbat pe care îl urăsc atât de 
mult pe cât îţi iubeşti tu fiul; există la Monteforte o femeie 
pe care o urăsc după cum l-ai uri tu pe călăul fiului tău... Pe 
bărbatul acesta şi pe femeia asta vreau să-i lovesc... Eşti 
dispusă să mă ajuţi? 

— Hotărâtă la orice, seniora! 

Şi vorbind astfel, Manfred, ochii mei se aţintiră asupra lui 
seniora Lucreția. Avea trăsăturile feţei tulburate de ură... 

Am mai văzut şi eu multe chipuri pe care se întipăriseră 
sentimente violente, dar niciodată, pe nici un alt chip 
omenesc, n-am mai regălsit expresia asta implacabilă. 

Totuşi, nu avui teamă. 

Din contră, mi-am zis că femeia asta atât de puternică ar 
putea să se ţină de cuvânt, şi dacă o ajutăm, ea mi-ar salva 
fiul. 

Ea păru mulţumită de nerăbdarea mea şi îmi spuse atunci: 

— Omul de care îţi vorbesc, este... Ea ezită din nou şi îmi 
zise: 

— Dacă verodată mă trădezi... 

— Dacă vă trădez, seniora, omorâţi-mi copilul, şi asta ar 
însemna propria mea moarte! 

— Bine... Omul acesta, este cavalerul de Ragastens, 
devenit conte de Alma şi senior de Monteforte. 

Femeia, este soţia lui, prinţesa Beatrix... Ei locuiesc în 
Palatul rezervat cenţilor din oraşul Monteforte. Sunt fericiţi 
şi vreau să-i lovesc... 

— Ce trebuie făcut? ... izbiicnii eu. Sunt meşteră în arta 
preparării otrăvurilor., şi dacă doriţi... 

Ea ridică din umeri, şi, cu o voce care îmi dădu fiori de 
gheaţă, îmi răspunse: 

— Otravă! Şi eu cunosc toate secretele de preparare a 
otrăvurilor... dar otrava... înseamnă prea puţin pentru 
Beatrix! şi prea puţin pentru Ragastens! 

Aştepta-i dar, întrebându-mă ce supliciu voia să le aplice 
teribila femeie acestor oameni pe care nu-i cunoşteam. 

Atunci ea îmi zise: 


— Ascultă... Ragastens a avut doi copii... amândoi au 
murit... Un altreilea s-a născut... E un băiat... şi acesta va 
trăi căci a moştenit întreaga forţă, de la tatăl său... Ori, 
copilul ăsta, este marea iubire a celor doi; nu mai trăiesc 
decât pentru el... este Dumnezeul lor. 

— Cred că vă înţeleg, seniora, trebuie să-l ucid pe copil? 
Spusei asta cu răceală, Manfred, şi îţi jur că pentru a-mi 
salva fiul aş fi omorât copilul contelui de Alma, dacă seniora 

Lucreția mi-ar fi dat ordin. 

Dar nu asta dorea ea. 

— Nu mă întrerupe, îmi spune ea. Să îl omori pe copil cu 
siguranţă că ie-ar produce o durere puternică... dar 
durerea, cu timpul, s-ar risipi... Cel ce e mort, mort rămâne, 
şi până la urmă este dat uitării. Din contră, dacă băiatul 
este pierdut pentru ei, şi totuşi ei ştiu că trăieşte, îţi dai 
seama ce viaţă plină de dezamăgire vor duce! Certitudinea 
că fiul lor, luat de nomazi, umblă prin lume, oropsit, bătut... 
şi că se topeşte pe zi ce trece... certitudinea asta poate să-i 
facă să-şi piardă minţile... 

Să-i vezi seara, întorcându-se în căminul lor pustiu 
spunându-şi: „În Clipa asta, copilul nostru e martirizat. În 
care colţ al lumii? Sub care cer? ... lată ce nu vom şti 
niciodată!” este pedeapsa la care am visat pentru ei! 

— Atunci, trebuie să fur copilul? întrebai eu. 

— Da, să-l furi, să-l iei cu tine, să faci din el un nomad, un 
bandit care va sfârşi într-o zi pe eşafod! 

— Mă oblig să îndeplinesc toate acestea! spusei eu atunci. 

— Va trebui să-mi arăţi copilul. 

— Cum as putea şti că este chiar el? Cine vă va dovedi că 
nu vă prezint un alt copil pe care l-aş cumpăra... 

— Întrebarea ta îmi place şi îmi dovedeşte că vei reuşi. Cât 
despre a-l recunoaşte pe copilul lui Ragastens, fii liniştită: îl 
cunosc. L-am văzut îndeajuns ca să fiu sigură că tu n-ai 
putea să mă înşeli... Aşadar vei veni să-mi arăţi copilul... 

— Chiar aici? 


— Nu, la Ferrare, căci nu locuiesc la Mantua decât câteva 
zile. Dacă vei reuşi, vei avea cinci sute de ducați. 

— Aurul este un lucru bun, seniora, dar dacă-mi redaţi fiul, 
nu vă cer altceva. 

La aceste cuvinte am plecat de la seniora Lucreția. 

De îndată pornii la drum,. Singură. 

Căci pentru o treabă de felul ăsta, nu mă încredinţam 
decât în mine. Dădui întâlnire omului meu la Marsilia, în 
Provența, oraş mare. Prin care noi trebuia să trecem cu 
uşurinţă neobservaţi în mulţimea de lume ce debarca de pe 
nave venite din toate colţurile lumii. 

Aşadar am plecat şi după opt zile sosi la Monteforte, oraş 
strălucitor prin grădinile sale şi prin palatul ce-i adăpostea 
pe conți. Oraşul este situat în munţi. Şi se ajunge cu 
greutate la el. 

Chiar în aceiaşi seară a sosirii mele, Manfred, reuşisem să 
mă strecor pe ascuns în grădinile palatului. Şi acolo l-am 
văzut pe copilul pe care trebuia să-l fur. Copilul acesta, 
Manfred, erai tu! Tu aveai pe atunci trei ani sau aproape... 

Poate, cu siguranţă chiar, tu mă vei uri peritru dezvăluirea 
pe care ţi-o fac. Da, ai să mă urăşti. Dar ura ta, Manfred, îmi 
este indiferentă. Nimic nu mai contează pentru mine pe 
lumea asta, de vreme ce mi-am pierdut fiul pentru care 
consimţisem să devin criminală. După tot ce am suferit, pot 
să-mi dau seama cât au suferit părinţii tăi. Urăşte-mă dar, 
Manfred, o merit... 

Şi totuşi, consideră că nimic nu mă obligă să-ţi scriu 
scrisoarea asta şi dacă voiam, n-ai fi aflat niciodată! După 
cum îţi spuneam, că am isprăvit prin a te îndrăgi, cu toate 
că tu nu ţi-ai dat seama niciodată de asta. Atât de bine 
reuşisem să-ţi ascund asemenea fel de tandreţe care puţin 
câte puţin mi se strecura în inimă. Poate că femeile nu 
reuşesc să trăiască fără iubire şi că au nevoie mereu de un 
copil pe care să-l îndrăgească? Se poate foarte bine să fie 
aşa. 


Nu este mai puţin adevărat că erau zile în care mi se 
întâmpla să mă întreb dacă nu cummva erai fiul meu... 

De asta doresc să fii de acum înainte fericit. 

Pedeapsa mea va fi să cuget că tu mă urăşti. 

Dar iată că mă înduioşez... Nu, nu... am cu totul altceva de 
făcut. 

Deci, după cum ţi-am destăinuit, izbutii încă din prima zi 
să văd copilul, pe tatăl său şi pe mama sa, fără să fiu 
observată eu însămi. 

Tatăl şi mama îşi adorau cu adevărat fiul! N-aş fi putut să 
mă înşel în privinţa asta; ştiam şi eu asta! Dar nu am stat pe 
gânduri. Acum să-ţi destăinui cum am făcut să-l răpesc pe 
copil ar fi o poveste prea lungă; îţi va fi deajuns să afli că a 
trebuit pentru ca să-mi ating scopul, să cer ajutorul unui 
tânăr napolitan care se afla la Monteforte, şi că, mulţumită 
acestui ajutor, în seara celei de-a cincea zi, plecam din 
Monteforte luându-te în braţele mele. 

Mi au trebuit opt zile să merg de la Mantua la Monteforte. 

Nu mi-au trebuit decât şapte să merg de la Monteforte la 
Ferrare. 

Cu totul, am lipsit douăzeci de zile - cu zece mai puţin 
decât îmi acordase seniora Lucreția Borgia. 

Abia ajunsă la Ferrare, te-am dus la Lucreția Borgia. Ea te 
privi cu atenţie cu o uitătură sumbră, şi apoi murmură: 

— E chiar el! 

Atunci, îmi numără 800 de ducați de aur şi nu 500 cum îmi 
promisese. Două ore mai târziu, puteam să-mi strâng în 
braţe fiul pe care ea aranjase să fie adus la Ferrare. 

Se hotări să te iau cu mine la Paris şi că niciodată să nu 
mai revin în Italia. Lucreția Borgia îmi spuse că are să vină 
la Paris să se încredinţeze că-i respectam într-adevăr 
instrucţiunile. 

Plecai deci cu fiul meu şi cu tine, ajunsei la Marsilia unde îl 
întâlnii pe omul meu; apoi, pe tot felul de drumuri ocolite, 
izbutirăm să ajungem la Paris unde ne instalarăm la Curtea 
Miracolelor... 


Vai! Crima asta nu mi-a ajutat, căci... dar restul nu te 
priveşte. 

Cât despre tine, Manfred, să-ţi spun ce mai plângeai la 
început întrebând de mama ta, apoi că ai uitat de tot de 
Italia, ar fi inutil. 

Restul îl cunoşti... 

lar pe tatăl tău, cavalerul de Ragastens, şi a ta mamă, 
prinţesa Beatrix, i-ai văzut zilele acestea, le-ai vorbit. 
Trebuie că ştii unde sunt. 

Manfred. Nu mai am nimic să-ţi spun... 

Îmi iau bun. Rămas de la tine pentru totdeauna. Dacă te 
vei gândi vreodată la mine, urăşte-mă dacă vrei, dar cugetă 
şi la faptul că nu am executat niciodată promisiunea de a te 
schingiui... niciodată n-am consimţit să-ţi fac rău... Şi apoi, 
gândeşte-te şi la faptul că bătrâna care îţi scrie a suferit 
mult... da, tare mult! 

Adio, Manfred! 

Aceasta a fost strania scrisoare pe care Manfred, 
tremurând, o citi de mai multe ori. 

Scrisoarea dovedea că deşi Gypsie, săvârşise o faptă 
mârşavă, ea nu era totuşi în întregime denaturată. 
Romancierii au obiceiul să prezinte personaje care sunt pe 
de-a-ntregui dezagreabile... În privinţa asta, ei se înşeală: 
nimic nu este absolut, mai ales firea omenească, şi viaţa se 
compune din antagonisme adesea greu de explicat. 

Nu l-am văzut noi pe marele magistrat transformân-du-se 
sub ochii noştri? ... De altfel, noi nu facem decât să 
povestim, fără altă pretenţie decât să prezentăm limpede o 
întâmplare pe care am considerat-o destul de mişcătoare ca 
să constituie subiectul unei celebre povestiri. 

În timp ce citea scrisoarea, Manfred, era prea frământat 
ca să observe că nici măcar o dată Gypsie nu adusese vorba 
de Lanthenay pe care totuşi ea păruse să-l prefere lui 
însuşi. 

Starea de spirit în care se găsea tânărul după ce a citit şi 
recitit scrisoarea a fost un fel de extaz... 


Nu mai simţea durerea. 

Nu se mai gândea la Gypsie. 

Evenimentele care se petrecură se îndepărtau din atenţia 
lui. 

Se plimba agitat prin camera sărăcăcioasă, în timp ce 
Margegntine îl privea umblând de colo-colo. 

Se străduia să şi-o închipuie pe prinţesa Beatrix pe care 
abia o zărise în casa din strada Saint-Denis, dar a cărei 
frumuseţe şi demnitate îl mişcase profund. 

Apoi gândul său îl ducea la cavalerul de Ragasitens care îi 
strângea mâinile cu putere, în timp ce ochii săi se umezeau 
de lacrimi. 

— Iată aşadar, gândi în sinea lui, tâlcul întrebărilor pe care 
mi le punea la Curtea Miracolelor, în noaptea atacului! 

Îşi căuta fiul... şi fiul tău se afla dinaintea ta, o tată... în 
clipa aceea, nebuna se apropie de el. 

— Ascultă-mă, spuse ea. 

Trezit brusc din visare, Manfred, tresări. 

— Ce vrei de la mine? întrebă el cu blândeţe. 

— Gypsie mi-a zis că tu ai să mă ajuţi să-mi regăsesc fiica. 
Oh! n-am uitat, chiar aşa mi-a zis... 

— Fiica ta, biata femeie! 

— Da, o fetiţă, care are abia şase ani, păr blond... ai văzut- 
o, nu? 

Ea implora, cu mâinile împreunate. 

Şi Manfred, mişcat, se simţi destul de stânjenit când 
deodată se auzi un zgomot de paşi grăbiţi şi uşa se 
deschise. 

În uşă apărură Cocardere şi Fanfare, veşnic nedespărţiţi 

— În sfârşit am dat de tine! izbucni Cocardere. Ai habar ce 
se întâmplă? 

— Cum aş putea să ştiu? De ieri, m-am luptat cu febra... 

— Ei bine, află că Lanthenay o să fie spânzurat! Eşti în 
stare să mergi? 

— Haideţi! mormăi Manfred care, în clipa asta, nu se mai 
gândea la nimic altceva. 


Toţi trei se năpustiră în stradă. 

— Oh! izbucni în plâns Margentine. Pleacă! ... Nu va mai 
reveni! ... 

XIX O NOUĂ APARIȚIE A FRATELUI THIBAUT ŞI A 
FRATELUI LUBIN. 

Să ne întoarcem cu puţin în urmă la momentul în care 
cerşetorii, încercau să-l salveze pe Etienne Dolet. 

Se ştie că au fost întâmpinați de un puternic foc de 
archebuze. 

În momentul detunăturii, Cocardere îl văzu pe Fanfare 
căzând lângă el. 

Fanfare gemea înăbuşit. Aşadar nu murise. 

Cocardere îl luă în spinare, căci pentru nimic în lume nu 
şi-ar îi abandonat prietenul. Pe de altă parte, nu voia să-l 
abandoneze nici pe Lanthenay şi pe Manfred în îndrăzneață 
lor tentativă. 

Cerşetorul îşi propunea să-l pună la adăpost pe prietenul 
său, apoi să se alăture de îndată agresorilor. 

Avându-l în cârcă pe Fanfare, el privea în jurul lui şi zări 
câteva femei care îi făceau înduioşate semne de chemare. 
Cocardere zâmbi, punând această înduioşare pe seama 
înfăţişării sale semeţe şi a mustăţilor lui fermecătoare. Se 

grăbi să intre în magherniţa în care ele îl chemaseră. 

După ce închiseră uşa în urma lui, Cocardere îl aşeză pe 
rănit pe o saltea şi îngenunche lângă el ca să-şi dea seama 
de gravitatea rănii. 

Fanfare, care îşi revenea în fire, îşi duse mâna la cap. 

Cocardere se grăbi să-i scoată casca de fier a prietenului 
său; 

Căci Fanfare avea o cască pe care o purta în ocazii 
deosebite. 

Eliberat de strânsoarea acestei armuri supărătoare, 
Fanfare respiră în voie, şi nu întârzie să se ridice în 
picioare. Zări atunci că nu avea altceva decât o uşoară rană 
la cap şi că fusese doar ameţit de şocul glonţului care lovise 
casca de fier. 


— Hai înapoi! spuse atunci Cocardere. 

— Degeaba! făcu una dintre femei care, aplecată peste 
fereastră, privea la ceea ce se petrecea cu o deosebită 
curiozitate comună femeilor din popor ale Parisului, pentru 
care o revoltă, o încăierare sunt mereu spectacole de un 
interes deosebit. 

Cocardere se repezi la fereastră. 

Într-adevăr, orice intervenţie era inutilă! ... 

Văzu strada presărată cu cadavre şi cu răniţi; nişte femei îi 
transportau pe răniţi cu riscul de a fi lovite de vreun glonte. 
Acolo jos, la capătul străzii, îl zări pe Lanthenay înconjurat 
de gărzi... Totul se isprăvise! ... 

Cocardere se prăvăli pe un scaun plângând cu 
amărăciune. 

— Ce să-i faci? îi spuse Fanfare care, din fire, era mai 
filosof, azi e rândul lui... mâine va fi al nostru! ... 

Dar Concardere nu-l lua în seamă. 

Se înapoie la fereastră şi examina ceea ce se petrecea în 
jurul rugului. Trecură două ore. 

Puţin câte puţin, el văzu mulţimea, domolită de spaimă, 
adunându-se din nou în jurul rugului. 

— Să mergem într-acolo! îi spuse el lui Fanfare. Poate 
aflăm veşti. 

Fanfare, schimbându-şi casca pe o tocă ce îi fusese 
împrumutată de către una din femei, îşi urmă prietenul, şi 
amândoi, coborând în stradă, merseră să se amestece prin 
mulţimea enormă care înconjura rugul. 

Aşa se făcu că asistară la toate peripeţiile spectacolului 
înfricoşător. 

— Hai. Să plecăm! spune Fanfare tulburat. 

— Aşteaptă... 

Era momentul în care Loyola, replicând manifestării milei 
unei femei, declama că cenuşa celui condamnat va fi risipită 
în vânt. 

Nişte călugări cu lopeţi în mână, puseseră osemintele 
nefericitului Dolet într-o urnă pentru a fi duse. 


Când totul se isprăvi, călugării se împrăştiară, fiecare grup 
întorcându-se la mănăstirea de care aparţinea. 

— Să mergem î spuse Cocardere. 

— Încotro? ... 

Cocardere îi arătă prietenului său pe cei doi călugări care 
duceau urna funerară... 

— Să-i urmărim! spuse el. 

— La ce bun? ... întrebă Fanfare nedumerit. 

— N-ai auzit că osemintele nefericitului vor fi aruncate 
într-un loc neştiut de nimeni? 

— Da! şi? ... 

— Şi? ... Nu ţi se pare că lucru acesta este înspăimântător, 
mă inimă de tinichea! Nu ţi se pare mârşavă persecuția asta 
care se îndârjeşte până şi asupra unor oseminte! Nu crezi 
că acei călugări care consimt la asemenea treabă sinistră 
de călăi ai morţilor merită o chelfăneală? 

— Pe legea mea! spuse Fanfare, nu mă gândeam la aşa 
ceva, dar de vreme ce tu socoteşti astfel... 

Amândoi se avântară, urmărindu-i pe călugării care 
duceau cu ei urna. 

Pe drum, când fură destul de departe de locul torturii, 
călugării îşi dădură glugile pe spate. Cocardere şi Fanfare îi 
recunoscură pe cei doi cărăuşi. 

— Fratele Thibaut! ... 

— Şi fratele Lubin! ... 

— Treaba asta li se potriveşte caraghioşilor ăstora, reluă 
Cocardere. 

— Nu vorbi cu păcat: le-am păpat bănuţii. 

Cei doi cerşetori îi urmară de departe pe călugării care se 
îndreptau spre mănăstirea lor, situată dinspre partea 
Bastiliei, spre mijlocul colinei Saint-Genevieve. 

[i văzură intrând într-o mănăstire de augustini. 

— Şi-i aşteptăm! spuse atunci Cocardere... 

— Să aşteptăm! spuse Fanfare cu resemnare. 

Aşteptarea fu lungă. 


Ziua trecu fără ca fraţii călugări să se mai arate. Veni şi 
noaptea. 

Totul deveni tihnit şi tăcut în jurul mănăstirii. 

Către orele zece noaptea, totuşi, zăriră sosind un călugăr 
care bătu la poarta mănăstirii şi dispăru înăuntru. 

Călugărul pe care Cocardere şi Fanfare nu-l recunoscură, 
era Loyola; venea de la marele magistrat. 

Fanfare blestema de mama focului faţă de pânda pe care i- 
o impunea prietenul său. 

— Să aşteptata până la miezul nopţii, spuse Cocardere. 
Atunci o să plecăm, dar zău, tare mi-ar fi plăcut să le trag o 
bătută mizerabililor ăstora. 

Perseverenţa lui Cocardere avea să fie răsplătită. 

Către orele unsprezece noaptea, poarta mănăstirii se 
deschise din nou, şi cei doi călugări ieşiră ducând urna cu. 
Ei, Cocardere şi Fanfare îi recunoscură de îndată: erau 
fratele Thibaut şi fratele Lubin. 

Loyola, care împingea până la capăt sinistra comedie pe 
oare o născocise, dăduse într-adevăr ordin celor doi 
călugări - favoriţii săi - să ducă cenuşa lui Dolet în 
mănăstirea în care se stabilise de când părăsise locuinţa din 
locul numit „Bârlogul-Ploşniţelor”. 

Tot din ordinul său, fură cântate liturghii întreaga zi 
asupra rămăşiţelor pământeşti ale condamnatului. 

În sfârşit, când Loyola se întoarse la mănăstire, trimise 
după Lubin şi Ihibaut şi le spuse că sosise ceasul ca asupra 
ereticului să se abată blestemul de după moarte pe care îl 
plănuise. 

— Cum, prea cucernice, în toiul nopţii! izbucni Thibaut, 
mai totdeauna rezervat. 

— V-ar conveni s-o faceţi la lumina zilei şi să riscaţi să 
ridicaţi mulţimea împotriva voastră? Căci în Parisul acesta 
blestemat nimic nu se mai respectă! 

Cei doi călugări fură de îndată convinşi de asemenea 
argument şi se declarară pregătiţi să se supună ordinului. 


— Mergeţi dar, fraţii mei, spuse Loyola, şi Dumnezeu să vă 
aibe în pază. 

Fratele Thibaut apucă de urnă şi, urmat de fratele Lubin, 
ieşi din mănăstire. 

Cei doi călugări tremurau de spaimă, potrivit obiceiului 
lor. De fapt nu erau la prima lor expediţie nocturnă şi nu-şi 
pierdeau cumpătul. 

Se îndreptară către o pajişte de cealaltă parte a colinei 
Saint-Genevieve, aproape de locul unde s-a înălţat mai 
târziu o mănăstire ce avea să devină închisoarea Saint- 
Pelagie. 

Acolo se afla pe atunci un loc pustiu, adică o pajişte 
oarecare neîmprejmuită de ziduri ori de zăplazuri. 

În locul acesta trebuiau aruncate rămăşiţele pământeşti 
ale lui Dolet, potrivit poruncii lui Loyola. 

Cât timp se aflau în apropierea Universităţii, călugării 
străbătuseră drumul cu destul curaj. În jurul Universităţii, 
se aflau o mulţime de mănăstiri şi biserici cât şi cârciumi 
dintre care un anumit număr, prin privilegiu, aveau 
permisiunea să dea de băut studenţilor până la o oră destul 
de înaintată în noapte. 

Unele din cârciumi erau încă deschise, cei doi călugări nu 
întârziară să intre într-una din ele ca să-şi recapete curajul 
care începuse să-i părăsească. 

E de la sine înţeles că fură întâmpinați de către glumele 
proaste le studenţilor. 

— Hei! Afurisitule de Thibaut! Ce duci în cufărul ăsta? 

— Sufletul lui pe care i-l vinde lui Lucifer! 

— Nu! E o comoară pe care o s-o ascundă! 

— O comoară! Virtutea lui! Thibaut şi Lubin îşi îngroapă 
virtutea! ... 

Călugării nu le răspundeau nimic, îşi goliră obişnuitul 
pahar cu vin şi îşi reluară peregrinările. 

Aşa că cenuşa lui Etienne Dolet fu dusă spre locul eternei 
sale odihne... 


A fost o treabă oribilă, tulburătoare, plimbarea asta 
macabră a urnei ce conţinea oasele lui Dolet prin cârciumile 
de pe lângă Universitate! ... 

După ultimul popas al călugărilor în ultima cârciumă 
deschisă, urna era pătată de vin, un student beat 
considerând nimerit să arunce conţinutul cănii sale, cu 
toată puterea, asupra fratelui Thibaut. 

Cei doi gropari improvizaţi - dacă totuşi asemenea termen 
poate să se potrivească celor doi călugări - se îndreptau cu 
paşi nesiguri spre pajişte, după ce trecuseră de ultimile 
case de lângă Universitate. 

Noaptea era neagră, şi rafale de vânt şuierau jalnic prin 
crengile plopilor ce mărgineau un râuleţ. 

Beţivăniile celor doi călugări le dădură într-o oarecare 
măsură curaj, curaj foarte relativ de altfel şi care le 
permitea doar, să nu arunce urna într-un loc dosit şi să fugă 
cât îi ţin picioarele. 

Dar dacă Lubin şi Thibaut se temeau foarte tare de vreo 
apariţie diabolică sau de vreun atac din partea unor borfaşi, 
se temeau şi mai mult încă de mânia lui Ignace de Loyola... 

Înaintară, deci, contând pe reflexele lor, încurajân-du-se 
mutual, oprindu-se la cel miai mic zgomot ca să se sprijine 
unul de celălalt. 

În sfârşit, ajunseră la pajişte, scopul final al sinistrei lor 
călătorii. 

Fratele 'Thibaut lăsă urna pe pământ... 

Solul pajiştei, mereu răvăşit de alergăturile copiilor, era 
dezgolit, peticit de gazonul ce nu mai creştea decât pe 
alocuri; era ceea ce azi se numeşte un loc viran. 

— Uf! răsuflă Thibaut, iată-ne aici! 

— De fapt, bine că nu ne-a ieşit careva în cale, reluă Lubin. 

— Da, frate, dar mai avem de mers şi înapoi! 

— Să sperăm că vreo cârciumă va fi deschisă. Aţi observat, 
fratele meu, cât de piperată este spaima? 

— Ce? făcu Thibaut tulburat. 

— Vreau să zic că te face să-ţi fie sete... 


— Ei aş! ... Vă mărturisesc că mi-e sete mai mereu. Dar de 
vrem, după cum întrevedeţi speranţa, să găsim o cârciumă 
deschisă, trebuie să ne grăbim cu urna asta. 

Precum o ladă cu gunoaie, după expresia cucernicului 
Loyola! 

În timpul acesta fratele Thibaut îngenunchease; Lubin 
îngenunebe lângă el, şi amândoi îşi uniră eforturile să ridice 
capacul bătut în cuie al lăzii. 

Chiar în momentul acela cei doi călugări dădură împreună 
un țipăt disperat de ajutor, de groază şi durere. 

O formidabilă lovitură cu ceva dur şi noduros se abătu 
asupra spinărilor lor. 

Uluiţi, îngroziţi de moarte, Lubin şi Thibaut ţâşniră în 
picioare. 

O nouă lovitură îi trăsni peste coaste. 

— Îndurare! vocifera Thibaut. 

— Ingeri ai cerurilor! urlă Lubin. 

Invocaţiile, cu toată ardoarea lor, rămaseră fără rezultat; 
nici un înger nu veni să le arate îndurarea. Din contră, o 
mână de fier se înfipse în câte unul din braţele călugărilor şi 
începu să plouă cu lovituri grele aidoma grindinei. 

Când Cocardere şi Fanfare obosiră să mai lovească le 
dădură drumul victimelor. 

Suflecându-şi sutanele, călugării o luară la sănătoasa, 
precum cerbii încolţiţi de haită de câini, urmăriţi 
îndeaproape de agresorii lor, prinzând din fugă când şi 
când câte o lovitură de ciomag. 

Doar la capătul pajiştei şi spre primele case de lângă 
Universitate se simţiră scăpaţi; dar nu-şi încetară goană 
nebună în salturi către mănăstire unde ajunseră extenuaţi, 
frânţi, pisaţi, şi unde boliră mai mult de trei luni de zile, de 
câte lovituri primiseră şi de groază pe care o păţiseră. 

Cocardere şi Fanfare reveniseră lângă ladă. 

Amândoi începură să sape pământul cu pumnalele. 

După o oră de muncă, săpaseră o groapă de o anumită 
adâncime, în care aşezară urna funebră. 


Apoi, cu mâinile, prăvăliră pământul în groapă pe care o 
astupară cât putură mai bine. 

Atunci Cocardere avu o idee. 

Apucă cele două ciomege din lemn de corn cu care le 
mângâiaseră spinările călugărilor, şi, împreunându-le făcu 
din ele o cruce! ... 

Şi crucea asta, o înfipseră în biata grămăjoară de pământ 
ce acoperea osemintele lui Etienne Dolet. 

Cocardere şi Fanfare erau într-adevăr buni creştini, şi ar 
însemna să-i judecăm greşit pe cerşetorii din vremea aceea 
încât să ne închipuim în privinţa lor o emancipare reală a 
gândirii. 

După ce-şi isprăviră treaba, cei doi cerşetori se înclinară - 
poate mai mult din compasiune decât din milă - şi spuseră 
de bine de rău un Tatăl Nostru. 

Apoi plecară. 

Aşa se întâmplă ca Dolet, care nu şi-ar fi dorit poate o 
cruce pe mormântul său, avu totuşi una; şi astfel rămăşiţele 
sale pământeşti fură înhumate creştineşte împotriva voinţei 
preoţilor. 

Cât despre cruce, ea rămase mult timp acolo. 

Niciodată nu se ştiu ce era cu ea acolo, singuratică, în 
mijlocul pajiştei peticite cu gazon. 

Dar ea intră în obicei, şi a fost respectată de copiii, care 
erau stăpânii de drept ai acestui pământ pe care ei se 
hârjoneau. 

Se presupune că ea ar reprezenta ex-voto al vreunui suflet 
chinuit, şi cum e nevoie ca orice lucru să fie etichetat şi 
catalogat, locul se numi Crucea Pajiştei... 

XX SPÂNZURĂTOAREA DIN STRADA TRAHOIR. 

Cei doi cerşetori se întoarseră în grabă mare în oraş, şi 
odată ajunşi la Curtea Miracolelor dormiră până dimineaţa. 
Cocardere se sculă cu noaptea-n cap şi îşi trezi prietenul. 

Lanthenay fusese arestat... 

Cocardere voia să ştie în care închisoare fusese aruncat 
acesta începu prin a se interesa de Manfred, şi află că şi el 


dispăruse. 

Voi să se informeze la Gypsie, dar nimeni nu ştia unde se 
află ţiganca. 

O mare deznădejde domnea printre cerşetori. Cocardere 
constată că mult timp de acum înainte nu ar mai putea fi 
atraşi într-o nouă aventură. 

Nu-şi slăbi căutările. 

Cu Fanfare, rătăci toată dimineaţa de la Conciergerie la 
Châtelet, de la Châtelet la Bastilia, căutând să afle, 
folosindu-se de şiretlicuri ca să întrebe pe câte un temnicer. 

Către prânz, cei doi amici, destul de obosiţi şi destul de 
descurajaţi de inutilitatea strădaniilor lor, se întorceau la 
Curtea Miracolelor, cu speranţa secretă că se întâmplase 
vreun lucru nou în timpul absenței lor. 

Se opriră într-o cârciumă unde cinară copios, căci 
niciodată teama nici neliniştea nu-i făcea să-şi piardă pofta 
de mâncare. 

Când se întoarseră, trecură în apropiere de strada Croix 
du Trahoir. Acolo se afla una din numeroasele spânzurători 
cu care erau înţesate străzile Parisului. 

Un ajutor de călău, căţărat pe o scară, era preocupat să 
agaţe de stâlpul spânzurătorii, o frânghie nou nouţă, a cărui 
rezistenţă o încerca trăgând de ea, şi pe care o unse apoi 
meticulos cu seu. 

Câţiva gură-cască se distrau la aceste pregătiri, dar nu cu 
mai multă emoție decât am privi azi la unul care zugrăveşte 
o firmă sau pe un altul care spală felinarul unui bec cu gaz. 

— O să-l spânzure pe careva! spulse Fanfare cu 
indiferenţă. 

Faptul era foarte frecvent şi nu era în asta un motiv care 
să uimească. 

Dar în starea de spirit în oare se afla, priveliştea asta îl 
afectă în mod penibil pe Cocardere şi-i aţâţă curiozitatea. 

Se aşeză în primul rând al acelor gură-cască, şi, cum 
ajutorul de călău, cobora de pe scară, examina treaba pe 
care o făcuse cu o satisfacţie evidentă... 


— Trainică frânghie! spuse Cocardere. 

— Nou-nouţă, spuse ajutorul de călău. 

— La naiba, celui căruia îi este sortită nu va avea de ce să 
se plângă! 

Ajutorul de călău începu să râdă şi ridică din umeri. 

— Veche sau nouă, o frânghie e tot o frânghie! Observă el 
cu filosofie. 

— Şi... pe când distracţia, prietene? 

— Mâine dimineaţă, răspunse acesta, flatat că fusese 
numit prieten de un bărbat care purta la cingătoare o sabie 
atât de mare, şi avea la tocă o pană care se lăsa până pe 
spate. 

— Un păhărel de vin? propuse cerşetorul. 

Figura ajutorului de călău exprimă o jubilare care, în ochii 
celor mai puţin avizaţi, ar putea să treacă drept o acceptare 
formală. 

Două minute mai târziu, ajutorul şi cei doi cerşetori erau 
aşezaţi la masă în cea mai apropiată tavernă, în faţa unor 
căni cu vin. 

— Aşadar o să-l spânzurați? întrebă Cocardere. 

— Pe cine? făcu ajutorul de călău. 

— Păi pe omul de mâine dimineaţă! 

— A! da... ei bine, acela o merită. 

— La naiba! Dar ce a făcut? 

— E unul dintre acei afurisiţi care atacă gărzile 
monseniorului mare magistrat, unul dintre cei mai feroce... 

— Şi cum îl cheamă? Iertaţi-mi curiozitatea... 

— Nu-i nici o supărare, spuse ajutorul de călău golindu-şi 
cana. Omul se numeşte Lanthenay... 

— Lanthenay! izbucni Fanfare lovind puternic cu pumnul 
în masă... 

— Ei bine! Ce v-a apucat? zise uimit ajutorul de călău. 

Fanfare se pregătea să vorbească, dar Cocardere îl calcă 
pe picior şi se grăbi să răspundă: 

— Nu-i daţi atenţie. Prietenul meu a avut de-a face într-o zi 
cu banditul ăsta, acest... cum spuneţi că-l cheamă? 


— Lanthenay. 

— Chiar aşa. Ei bine, prietenul meu a încasat-o zdravăn de 
la acest Lanthenay; din pricina asta, vă daţi seama ce 
bucurie l-a apucat când a auzit că ticălosul o să fie 
spânzurat... 

Incă un pic de vin? 

— Ei bine, spuse ajutorul de călău, în timp ce întindea 
cana, izbucnind în râs, în onoarea dumneavoastră, vă 
promit să am grijă de omul vostru... 

— Cum aşa? zise Cocardere pălind. 

— E foarte simplu: ori de câte ori ni se atrage atenţia 
asupra unui condamnat... înţelegeţi? 

— Da, da, spuneţi... 

— Ei bine, facem în aşa fel încât să sufere un pic mai mult 

— Aha! izbucni cerşetorul a cărui frunte era scăldată de 
sudoare. Şi cum faceţi asta? 

— E o mică şmecherie a meseriei... în clipa în care 
condamnatul se leagănă în ştreang, după cum ştiţi este 
legat şi de picioare... Tragem de funia aceea care face să se 
frângă oasele gâtului... şi atunci... chiţ! 

Ajutorul de călău avea un fel de a pronunţa acest chiţ, 
încât li se făcu părul măciucă celor doi auditori. 

El reluă: 

— Aşadar, vă daţi seama, dacă în loc să tragem de funia cu 
care îi sunt legate picioarele o dată şi bine, o facem mai 
lent, spânzuratul moare încetul cu încetul, şi asta uneori 
durează minute în şir. 

— Oribil! murmură Cocardere care totuşi nu prea arăta să 
fie slab de înger. 

— Ce spuneţi de asta? 

— Zic că e de-a dreptul amuzant... 

— Păi, în meseria noastră, ştiţi, ne distrăm cum putem. 

— Şi spuneţi că Lanthenay ăsta va fi spânzurat mâine 
dimineaţă? 

— La orele şapte; dacă vă dă inima ghes, veţi putea să vă 
distraţi un sfert de oră privind la isprava asta. 


— Vom veni negreşit, ce naiba! Şi în care închisoare l-au 
aruncat pe ticălos? 

— Asta nu cunosc... Ni-l aduce pe condamnat mâine 
dimineaţă, asta-i tot ce ştiu. 

Şi cum Cocardere tăcea consternat, ajutorul călăului, 
dispus de vinul băut, continuă: 

— De altminteri, nu veţi fi singurii care o să vă distraţi 
zgâindu-vă la asemenea privelişte. Banditul a fost 
recomandat de o manieră foarte specială meşterului meu... 

— Meşterului dumitale? 

— Da... călăul. A primit ordine deosebite, nu numai de la 
marele magistrat, dar şi de la unul care, este şi mai 
puternic... 

— Nu-i altul decât regele care e mai puternic decât marele 
magistrat. 

— Se vede treaba, spuse ajutorul călăului a cărui limbă se 
împleticea, că nu ştiţi ce ştim noi... şi că habar n-aveţi cât e 
de temut... regele, e regele... nu zic nu... dar pentru noi, 
marele magistrat e regele... şi există cineva care e şi mai de 
temut decât marele magistrat... 

— E de necrezut! 

— Dacă-i fi văzut, precum am văzut eu şi meşterul meu pe 
impunătorul conte de Moncilar tremurând în faţa acestui 
călugăr, n-aţi mai vorbi aşa! 

— Aşadar e vorba de un călugăr? 

— Da... dar nici că vă zic numele lui! adăugă omul privind 
în jurul său cu nelinişte... Mai bine să am de-a face cu toţi 
diavolii din iad decât să-mi atrag ura acestui reverend! 

Şi ca şi cum ar fi fost cuprins dintr-o dată de o groază 
inexplicabilă, ajutorul călăului se grăbi să-şi golească 
paharul şi, în mare grabă, îşi luă bun rămas de la cei doi 
cerşetori. 

Câteva clipe mai târziu, Cocardere şi Fanfare ieşiră în 
stradă. 

— Ce zici de toate astea? întrebă primul... Fanfare clătină 
din cap: 


— Zic ca bietul nostru Lanthenay e pierdut de-a binelea... 

— Aii! dacă am fi avut măcar opt zile dinaintea noastră! ... 
Dar e pentru mâine! mâine dimineaţă! 

Şi Cocardere grăbea pasul, ca şi cum speranţa l-ar fi 
mânat nu se ştie unde! 

Sabia lui cea lungă nu mai sălta cavalereşte, mantia-i 
peticită, şi imensa pana cu care era împodobită toca lui 
spânzura jalnic. Mergea adus de spate şi lacrimi mari îi 
curgeau din ochi. 

Ajungând la Curtea Miracolelor, avu totuşi o clipă de 
bucurie. O destrăbălată îi destăinui că Manfred care era 
rănit la braţ, se afla în îngrijirile lui Margentine nebuna. 

— Cel putin acesta era salvat! 

Alergară la Margentine acasă unde dădură de Manfred, 
după cum am povestit. 

XXI JUPANUL LEDOUX. 

În jurul închisorii Petit Châtelet se afla o sumedenie de 
străduţe, încrucişate oare formau un soi de pânză cu 
ochiuri dese în mijlocul căreia celebra închisoare era 
aşezată precum un păianjen monstruos. 

Erau stradele urât mirositoare, fără aer şi lumină, cu 
pârâiaşe care duceau cu ele rămăşiţe de tot felul. 

Una dintre aceste stradele se numea, nu ştiu pentru care 
motiv, stradela cu pisici. 

Era cea mai mohorâtă şi cea mai pustie. 

Oamenii cartierului o considerau suspectă. Şi, odată cu 
lăsarea serii, rarii trecători care erau obligaţi s-o străbată, 
o făceau alergând. 

Graba era datorată unei spaime nedefinite care se 
accentuă când aceiaşi trecători ajungeau în faţa unei case 
situate la mijlocul străzii. 

Casa aceasta, în care cititorii noiştri îşi vor aminti poate că 
l-au însoţit pe cucernicul părinte Ignaoe de Loyola, era 
apărată de o poartă solidă ferecată în care era practicată o 
vizetă protejată de gratii. 


Aici locuia călăul Parisului, persoană importantă care se 
afla în relaţii directe cu marele magistrat şi poruncea unei 
adevărate mici armate de valeţi, ajutoare şi lucrători. 

Se numea Ledoux6, nume pe care îl purta cu modestie şi 
care i se potrivea. 

Într-adevăr, dacă nimeni nu putea să se laude că l-a văzut 
vreodată râzând, nu se putea lăuda nici că l-a văzut mânios 
vreodată. 

Jupanul Ledoux îndeplinea cu indiferenţă groaznicile 
îndeletniciri de schingiuitor-şef. Zdrobea piciorul 
condamnatului, în camera de tortură, cu aceeaşi calmitate 
cu care îi punea ştreangul de gât unui cerşetori ori când 
ridică securea asupra unui nobil. 

Jupanul Ledoux trăia singur în casa din stradela cu pisici. 
Stătea tot timpul închis în casă şi nu ieşea de acolo decât 
pentru o execuţie. 

Aşa că vecinii, ori de câte ori vedeau deschizându-se 
poarta de stejar căptuşită cu fier, îşi spuneau între ei: 

— Cine va muri azi? 

Nu i se cunoştea nici slugă, nici servitoarea, nici soţia, nici 
amanta, sau pe careva din familie. Era în deplina accepţie a 
cuvântului, „un singuratic”. 

Din înfăţişarea mistreţului, poseda robusteţea şi uitătura 
fioroasă. 

În momentul în care jupanul Ledoux se pregătea să se 
ducă la culcare, cineva ciocăni în poartă de stejar. 

Jupanul Ledoux acoperise focul din vatră cu grijă, pentru a 
putea să-l reaprindă dimineaţa. Se afla în sala vastă 
împrejurul căreia era orânduită, atârnată de pereţi, 
faimoasa lui colecţie de securi, cleşti, ciocane şi pumnale. 

Auzind bătându-se la poarta sa, călăul mormăi câteva 
cuvinte de neînțeles şi păru că ezită dacă să deschidă sau 
nu. Totuşi, se hotări şi merse să se uite prin vizetă. Văzu trei 
bărbaţi. 

— Cine sunteţi voi? întrebă el. 


— Trei cerşetori de la Curtea Miracolelor, răspunse cu 
îndrăzneală unul dintre cei trei. 

Răspunsul nu făcu decât să-l uimească pe călău. 

Sinceritatea asta îi impuse un oarecare respect. Totuşi, 
bombăni: 

— Sunteţi tare grăbiţi să faceţi cunoştinţă cu mine. Ei 
haideţi, asta o să se întâmple cât de curând! Ce vreţi dela 
mine? 

— Să vă destăinuim ceva ce vă interesează cât se poate de 
mult... cu speranţa că ne veţi recompensa zelul cu câţiva 
scuzi. 

— Hm! Şi ce anume? 

— Nu putem să vă. Spunem decât după ce ne plătiţi. Aflaţi 
însă că sunteţi ameninţat să vă pierdeţi funcţia... După câte 
am aflat din întâmplare, mâine, Parisul va avea un alt călău. 

Fără îndoială, cel ce grăia astfel cunoştea efectul pe care 
asemenea vorbe le-ar produce asupra jupanului Ledoux. 
Călăul nu alerga după femei, nu avea darul beţiei, era o fire 
ursuză, avea într-adevăr toate virtuțile care constituie ceea 
ce numim un om de treabă. Să spunem totuşi că avea un 
cusur: îşi iubea meseria cu patimă. Mângâia cu mâna 
colecţia de securi asemeni avarului care îşi mângâie aurul. 
În ziua în care jupanul Ledoux n-ar mai fi călău, ar muri! ... 
Când însoțea cortegiul unui condamnat, cu securea pe 
umeri şi când cu coada ochiului supraveghea tremurul de 
groază care agita mulţimea, încerca înlăuntrul fiinţei sale o 
mare satisfacţie ce nu se traducea prin nici un semn 
exterior, dar care nu era mai puţin intensă. 

Cuvintele rostite de către necunoscut îl făcură pe jupanul 
Ledoux să pălească. 

În definitiv ce riscă? Acasă la el nu era nimic de furat. Şi 
apoi francheţea, accentul de sinceritate al celui ce îi vorbea 
îl impresiona puternic. 

Jupanul Ledoux ezită câteva clipe apoi deodată se hotări şi 
deschise spunând: 

— Intraţi! 


Cei trei dădură ascultare invitaţiei. Călăul închise poarta 
în urma lor şi îi privi din nou bănuitor. 

— Vă previn că nu-i nimic de furat din casa mea, în afară 
de câteva lovituri de pumnal în cazul în care veţi fi venit cu 
gânduri necurate. 

— Fiţi liniştit, jupâne, răspunse cel ce vorbise până acum, 
nu avem nici un gând necurat. 

Atunci călăul îşi conduse vizitatorii nocturni în sala cea 
mare unde o torţă cu răşină ardea ţinând loc de sfeşnic. 

Cei trei cerşetori erau: Manfred, Cocardere şi Fanfare. Ce 
aveau ei să facă în casa călăului? 

Cocardere îi povestise lui Manfred convorbirea pe care o 
avusese cu valetul jupanului Ledoux. Când se adusese vorba 
de călugăr, al cărui nume nu a vrut să fie pronunţat de 
acesta, Manfred ghici pe dată că era vorba de Loyola. Care 
altul putea să se îndârjească împotriva lui Lanthenay, dacă 
nu cel din cauza căruia a pierit Dolet, cel ce fusese rănit 
chiar de Lanthenay. 

Manfred înţelese din clipa aceea că nimic nu-l putea salva 
pe prietenul său. Dar tăria caracterului său îl făcu să nu se 
dea bătut şi să încerce ceva. Ce anume? Nu ştia. 

Adânc îndurerat şi înnebunit de iminenţa fatalului 
eveniment îşi pierdu două ore făcând planuri fanteziste 
respinse îndată ce erau concepute. 

Se făcu seară. 

Manfred nu ştia nici măcar în care închisoare era deţinut 
Lanthenay. Reconstitui drumul pe oare Cocardere îl făcuse 
dimineaţa, dar fără prea mult succes. 

Curând se făcu noapte... Mai erau câteva ore până când 
Lanthenay avea să fie executat... 

Atunci Manfred se duse cu gândul la călău. Da, doar călăul 
era singurul eare-i putea da o ştire sigură! ... 

Manfred nu pierdu timpul să chibzuiască asupra ideei care 
îi venise. El i-o împărtăşi lui Cocardere şi lui Fanfare care 
nu îl părăsiseră. Şi aşa se întâmplase că spre miezul nopţii 
toţi trei ajunseră să bată la poarta jupanului Ledoux. 


Abia intrat în sala mare, Manfred îşi îndreptă privirea spre 
călău. 

— Meştere, îi spuse el, mai întâi trebuie să vă spun că am 
minţit pentru a vă obliga să ne dechideţi poarta. Situaţia d- 
voastră nu este ameninţată sau dacă este, nu ştiu deloc... 

Straniu, cuvintele astea, în loc să-l adumbrească pe călău 
îi descreţiră fruntea, atât cât se putea descreţi o fire ursuză 
ca a lui. Jupanul Ledoux tremurase la gândul că nu mai este 
călăul Parisului. Certitudinea că fusese înşelat îl linişti. 

— Atunci, ce vreţi? bombăni el. 

— Dacă aţi avea suflet, v-aş spune că am venit cu gândul 
să vi-l înduioşez... dar prefer să vă fac o propunere în 
folosul d-voastră... Pot ca în două ore să strâng o mie de 
scuzi şi să vi-i ofer. 

— Pentru ce? 

— Ca să aflu în care închisoare se află omul pe care 
trebuie să-l spânzurați mâine în zori... adică foarte curând. 

— Lanthenay? 

— Da, Lanthenay. Călăul rămase neclintit. 

— N-am nevoie de bani, spuse el cu voce joasă; nu cheltui 
nici măcar un sfert din ceea ce câştiig. 

Manfred păli. Îşi dădu seama că gâdele era incoruptibil. 

Ultima sa speranţă se risipi. 

— Va să zică, se bâlbâi el, nu sunteţi de acord... 

— Sunteţi o fiinţă glumeaţă, spuse călăul. Încercaţi să 
aflaţi unde se găseşte omul care urmează să fie spânzurat. 
Ca să încercaţi să-l salvaţi. Şi tocmai mie vă adresaţi. 
Manfred îl privi pe călău cu ochi rătăciţi. 

Ledoux se îndreptă fără grabă spre locul unde erau 
atârnate securile şi luă una dintre ele spunând: 

— Chiar de-aţi fi şi zece m-aş încumeta să vă alung pe toţi. 
Şi chiar daca aţi reuşi să mă legaţi şi să mă torturați, n-aş 
scoate un cuvânt... O singură dată m-am lăsat ispitit de 
câştig! O singură dată m-am abătut de la îndatoririle mele 
şi am îndurat prea mult ca s-o mai mai fac încă o dată... 
Grăinid astfel, fizionomia călăului se transfigura. Din ursuză 


şi bestială cum era, fu deodată marcată de o suferinţă şi o 
timiditate stranie. 

Şi Manfred îl asculta ce murmura: 

— Ah! nopţile mele fără odihnă... Ah! ... ce coşmar să 
spânzuri o femeie fără sentinţă de condamnare! ... 

Cu toate că vorbele acestea fuseseră pronunţate cu glas 
scăzut, Manfred le auzi. Un fulger îi lumină gândirea şi îl 
copleşi. Dintr-o dată îi trecu pe dinaintea ochilor scena de la 
spânzurătoarea din Montfaucon, trăsura greoaie care 
trecea pe dinaintea lui, femeia care se zbătea în braţele 
călăului scoțând ţipete îngrozitoare... 

Înaintă un pas către jupanul Ledoux care, îngândurat, cu 
privirea în gol, părea să contemple ceva îndepărtat... poate 
chiar scena aceasta!. 

— Meştere, spuse el pe nepusă masă, de când n-aţi mai 
dat pe la Montfaucon?. 

— Cine vorbeşte aici de Montfaucon? ... 

— Eu! spuse Manfred. Eu care mă aflam la Montfaucon 
într-o seară geroasă de iarnă... iată meştere, era cam pe la 
ceasurile acestea... 

Călăul scoase un grohăit abia perceptibil care, la el 
trebuia să insemne fără îndoială un soi de plânset. Îl privi 
pe Manfred cu un aer îngrozit... 

— Noaptea era tare neagră, reluă Manfred, dar am priviri 
agere... Şi o trăsură, urcând anevoie colina... se opri în cele 
din urmă lângă spânzurătoare... Un bărbat ieşi din trăsură 
târând după el o femeie... 

— Pe ea! mârâi călăul fremătând de groază. 

— În acelaşi timp, continuă Manfred, vizitiul trăsurii sări 
de pe capră şi o luă în primire pe femeie... Apoi, jupâne, 
ştiţi ce a făcut vizitiul ăsta? 

— Nu, nu ştiu! Nu vreau să ştiu! ... 

— A înşfăcat-o pe femeie... o femeie tânără, frumoasă, 
demnă de milă, a înşfăcat-o cu putere şi a târât-o după el... 

— 'Tăceţi... Tăceţi! ... 


— Nefericita implora! ... Dar vizitiul era fără îndoială 
nemilos, căci o dusese până la spânzurătoare şi îi petrecu 
ştreangul de gât! ... 

— Îndurare! bâlbâi călăul în culmea îngrozirii în faţa unei 
asemenea scene atât de viu retrăită. 

— O clipă mai târziu, trupul nenorocitei se legăna în gol! 
„..„ Atunci bărbatul urcă din nou în trăsură, vizitiul pe capră 
şi vehicolul se îndepărtă în direcţia satului Montmartre... 
Or, ştiţi cumva cine era omul acela? ... 

— Nu! nu ştiu! urlă jupanul Ledoux făcând câţiva paşi 
înapoi. 

— Era Ferron, un burghez de treabă. Şi femeia era soţia 
să! Şi vizitiul ştiţi cine era? ... 

— Nu! Nu! ... Nu vreau să aud! 

— Eraţi d-voastră, meştere Ledoux! D-voastră călăul şef, 
care săvârşeaţi o crimă mârşavă, un asasinat, monstruos! ... 
Jupanul căzu în genunchi. 

— Îndurare! horcăi el... Dacă aţi şti cât am mai suferit de 
la această noapte îngrozitoare! ... Da... Aşa e! Pentru întâia 
oară m-am lăsat ademenit... Imbecilul de mine! ... Ca şi cum 
aş fi fost unul dintre cei avizi să cheltuiască aur! ... Şi cel pe 
care îl câştig acum... Şi pe acesta! ... Nu ştiu cum să-l 
cheltui! ... Era o cutie de argint cizelat... am sfărâmat-o cu 
lovituri de secure... Mai era şi un colier de perle cu care m- 
aş fi îmbogăţit... Am dat toate perlele... De atunci nu mai 
am somn! îndată ce închid ochii o văd pe femeia aceea cum 
se leagănă atârnată în ştreang, îi aud ţipetele... Şi totuşi 
câte femei şi câţi bărbaţi am spânzurat la viaţa mea fără să 
am remuşcări! ... 

Atunci Manfred se aplecă peste el! 

— Şi dacă ţi-aş reda tihnă? Şi dacă ţi-aş reda liniştea 
corectitudinii tale, ce ai face pentru mine? ... 

— Ce vreţi să spuneţi? se bâlbâi călăul. 

— Răspunde mai întâi: unde se află Lanthenay? 

— La palatul marelui magistrat! spuse jupanul Ledoux. 

— Acum mai spune-mi ceva: vrei să mă ajuţi să-l salvez? 


Călăul se ridică şi clătină din cap cu spaimă: Dacă ăsta e 
preţul cu care îmi veţi reda liniştea de odinioară, totul este 
inutil! ... 

— De ce?... 

— Pentru că nu am nici o putere! Dacă refuz să-l spânzur 
pe Lanthenay, unul dintre ajutoare o va face în locul meu... 

— Ah! răgni Manfred, aşadar nu există nici o posibilitate! 


— Ascultaţi-mă, zise călăul... Pretindeţi ca... 

— Da, te asigur! Cu un cuvânt pot să-ţi îndepărtez 
remuşcările tale... 

— Oh! dacă ar fi cu putinţă! 

— Aşa va fi, ţi-o jur! 

— Ei bine, voi face imposibilul ca să vă dau răgaz să 
acţionaţi... Cum am s-o fac? nu ştiu deloc! Dar vă jur că 
execuţia va fi întârziată până la orele zece... E tot ce pot să 
fac... şi nimeni pe lume n-ar putea face mai mult! 

— Şi te obligi să-i spui lui Lanthenay că mă aflu acolo şi că 
mă strădui să-l salvez? 

— Mă oblig! zise călăul cu convingere. 

Şi după o clipă de tăcere adăugă cu nelinişte: 

— Acum e rândul d-voastră. 

— Călăule, spuse Manfred, ai o inimă de vreme ce suferi, 
de vreme ce te căieşti! ... Fii aşadar încredinţat asupra 
soartei nenorocitei pe care tu ai spânzurat-o la 
Montfaucon... ea se află în viaţă. 

Nimic n-ar putea să ne dea o idee despre tulburarea care 
apăru pe chipul jupanului Ledoux. Faţa lui era atât de 
radioasă, exprima atâta fericire încât părea mai omenoasa 
la vedere. 

— Trăieşte! murmură el, în timp ce lacrimile îi întunecau 
privirea cumplită. 

— Da, spuse cu simplitate Manfred, am ajuns la timp ca s-o 
salvez... 

— D-voastră? 

— Eu. 


— Aţi salvat-o... 

— Am tăiat frânghia şi am readus-o la viaţă pe biata 
femeie. 

— Şi sunteţi sigur că trăieşte? 

— Foarte sigur, am văzut-o acum câteva zile. 

Călăul scoase un oftat adânc şi tot ceea ce însemna 
bucurie pentru firea asta ursuză îi apăru pe chip şi se 
traducea printr-un fel de admiraţie fără margini. De altfel, 
nu-şi manifestă prin cuvinte sentimentele care îl tulburau. 
Dar îl privea pe Manfred cu o blândeţe ce contrasta 
puternic cu înfăţişarea bestială a chipuiui său. 

Manfred nu îl vedea pe călău. Cu braţele încrucişate, cu 
capul în piept, medita, urmărind gândul ce se înfiripase în 
mintea lui. 

Totuşi, înainte de a se retrage, încercă pentru ultima oară 
să-i înmoaie inima călăului. 

— Aşadar, îi spuse el, în schimbul la ceea ce v-am adus, nu 
puteţi decât să întârziaţi ora execuţiei? 

— Nu pot decât atât! spuse călăul. Şi totuşi... 

— Şi totuşi ce! 

— Mi-aş da zece ani din viaţă ca să vă pot feri de o 
asemenea îndurerare. 

— Nu-mi trebuie viaţa dumitale... ci pe aceea a 
nefericitului meu frate pe care trebuie s-o salvez! 

— Este fratele d-voastră? 

— Da, e fratele meu! 

Jupanul făcu câţiva paşi în imensă şi sumbră încăpere. 

Mintea lui era muncită de gânduri. 

— Ascultaţi, spuse dintr-o dată oprindu-se dinaintea lui 
Manfred, în loc să amân execuţia până la ora zece, aş putea 
s-o amân până seara... asta ar face să aveţi o întreagă zi la 
dispoziţie... Şi apoi... mi-ar permite poate... Am mai văzut o 
întâmplare ca asta... 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Manfred cu febrilitate. 

— Va să zică... Execuţia nu ar avea loc decât la căderea 
nopţii; de treaba asta, mă ocup eu şi vă dă o şansă în plus 


ca să acţionaţi la adăpostul întunericului... Dar dacă nu 
reuşiţi... dacă... fratele d-voastră este spânzurat... 

— Ei bine? vorbi Manfred gâfâind. 

— Ei bine! nu vă îndepărtați de spânzurătoare... Aşteptaţi 
ca gărzile să plece... şi atunci... da, atunci, îi scoateţi 
ştreangul! ... Voi încerca minunea asta... dar nu uitaţi că nu 
răspund de nimic! Să nu uitaţi că în momentul acela sunt şi 
şanse să duceţi cu voi un cadavru! 

Manfred fremăta. 

Ce încercare de temut voia să izbutească jupanul Ledoux? 
Ce luptă mişcătoare avea să se dea între moarte şi călău, 
având ca teren de luptă spânzurătoarea? 

Tânărul se simţea purtat în lumea, întâmplărilor ireale... 

Poate că febra rănii sale, înteţită de efortul făcut de creier 
puse din nou stăpânire pe el... 

Privea în jurul lui şi pereţii mânjiţi cu roşu îi apărură ca o 
mare de sânge; securile agăţate aruncau sclipiri fulgurante, 
şi călăul, în acest decor fantastic creat de imaginea sa lua o 
anvergură fără margini... 

Manfred făcu un efort suprem să iasă din starea aceasta, 
apoi făcu semn tovarăşilor lui să-l urmeze şi după ce a 
aruncat o privire de supremă apreciere, se grăbi să se 
îndepărteze de casa blestemată. 

Rămas singur, jupanul Ledoux închise din nou uşa cu grijă 
şi se înapoie să se aşeze lângă vatră. Îndepărtă cenuşa care 
acoperea focul, aruncă o scurtătură de lemn peste jar şi o 
flacără vie lumină dintr-o dată trista încăpere. 

Cu coatele sprijinite de genunchi şi cu bărbia sprijinită în 
mâini, călăul privea nemişcat flacăra. Era serios şi sever 
după obiceiul său. Părea că nimic nu s-ar fi schimbat în 
adâncul fiinţei sale, de obicei şterse ori cumplite, ochii îi 
străluceau cu licărul deosebit pe care lacrimile le dau 
privirii. De fapt o profundă tulburare se întâmplase în fiinţa 
aceasta, fără ca el să-şi fi dat seama. Sentimentul profund 
uman, recunoştinţa urca înlăuntrul său crescând ca o floare 
ce creştea pe un pământ îngrăşat. 


Din timp în timp, mormăia fraze, neînţelese. 

— E al naibii de bine, totuşi... Să poţi privi în cele mai 
întunecate unghere fără teamă că vei mai descoperi acolo 
spectrul femeii... să poţi asculta vântul şuierând în vatră 
fără să auzi urletele moartei... să poţi privi şi asculta în 
interiorul fiinţei mele. 

Apoi, după o tăcere îndelungată, adăugă, urmărind fără 
îndoială înşiruirea unui gând. 

— Da, cu siguranţă... între occipital şi maxilar... Nu, asta 
ar fi un adevărat miracol... 

Şi încă ceva pe care el o mormăi mult timp după aceea: 

— Totuşi, nu doresc ca tânărul să sufere! 

Călăul se ridică pe neaşteptate şi începu să se plimbe 
domol cu mâinile la spate. Murmură: 

— Toată problema e să aflu dacă corpul poate rămâne 
suspendat luând ca punct de sprijin osul occipital şi osul 
maxilar, fără a zdrobi vertebrele... Urma să să convingă... 

Se îndreptă spre uşă şi trecu într-o încăpere folosindu-se 
de lumina torţei. Într-un colţ al încăperii, un obiect alungit 
stătea. În poziţie verticală sprijinit de perete înveşmântat în 
ser). 

Cu mişcări încete, meticuloase, călăul, îndepărtă serjul şi 
obiectul apăru. Era un schelet în întregime. Era admirabil şi 
nu lipsea nici, cel mai mic oscior: jupanul Ledoux depusese 
o trudă de mai multe luni în execuţia acestei îndeletniciri 
care ar fi făcut de râs lucrările de acest gen ce se execută 
pentru muzeele de anatomie. Lucrul acesta reprezentase o 
mare distracţie pentru călău. Şi o distracţie nu mai puţin 
atrăgătoare fusese pentru el să studieze îndeamănunt 
scheletul ăsta. Era sigur că jupanul Ledoux s-ar fi arătat 
superior faţă de cel mai savant chirurg în materie de 
schelete. 

Dezvelind scheletul, călăul îl contemplă cu înduioşarea 
specifică a artistului care îşi contemplă capodopera. Şterse 
cu grijă puţinul praf ce se aşternuse pe craniu şi pe 
omoplaţi. Apoi degetul său se aşeză pe vertebrele gâtului. 


— lată ce nu trebuie zdrobit! mormăi el. 

Se pierdu într-o îndelungă meditaţie, apoi murmură: 

— Totuşi s-a văzut aşa ceva! Lucrul acesta s-a întâmplat lui 
Gaspard Flamandul. O să-mi aduc aminte de asta toată 
viaţa. Era în anul o mie cincisute douăzeci, în luna aprilie, 
chiar la Montfaucon. Ce făcuse, Gaspard? Nu mai ştiu de 
fapt! Şi totuşi într-o frumoasă dimineaţă de aprilie îl 
spânzurai de-a binelea, de gât. Ori ce se întâmplă? ... Se 
întâmplă că după mai mult de opt minute de la execuţie, 
cum mă pregăteam să plec, Nicolas Bigot, unul dintre 
valeţii mei mă apucă de braţ pe neaşteptate şi strigă, palid 
de groază: „Meştere, priviţi la Gaspard Flamandul”. Îl privii 
pe spânzurat şi văzui că avea ochii larg deschişi, nu din 
cauza agoniei ci liniştiţi şi plini de viaţă... Şi ochii ăştia mă 
priveau cu un aer şiret... Când văzu că privesc fix la el, 
caraghiosul se grăbi să-i închidă... Mă apropiai de el şi îi 
spun: „Hei! Aşadar n-ai răposat? ..., întrebare la care nu 
dădu nici un răspuns dealtminteri... Mă urcai pe scară şi 
zării atunci că nodul ştreangului nu alunecase până în 
dreptul gâtului şi că bunul Gaspard rămânea suspendat în 
gol fără altă jenă decât că nu putea să deschidă gura, căci 
frânghia îl susţinea pe dedesubtul maxilarului... 

Faptul m-a surprins într-o asemenea măsură că mi-am 
permis să-l dau jos pe bietul nenorocit şi să-l fac scăpat... 
Călăul adăugă atunci: 

— Ceea ce i s-a întâmplat lui Gaspard Flamandul dintr-o 
brodire nu i se poate întâmpla altuia prin voinţa mea? 

Jupanul Ledoux avu în privire o licărire de orgoliu. 

Se simţea stăpânul unei vieţi omeneşti. 

Atunci se-nhămă la o treabă neobişnuită. 

Deasupra scheletului, bătu un piron; de piron, agăţă o 
frânghie şi îi făcu laţ. 

Petrecu laţul în jurul oaselor gâtului. 

Atunci plasă frânghia. Cu nod strângând-o în aşa fel încât 
ea să se sprijine cu o parte pe bărbie şi cu cealaltă pe osul 
occipital. Apoi trase. 


Scheletul se afla suspendat. 

— Bun! făcu jupanul Ledoux; iată cum voi proceda cu omul 
meu! Ce trebuie să fac în momentul ăsta? Trebuie să mă 
proptesc de picioarele lui şi să-l trag în jos cu o zmucitură 
foarte seacă... Ce urmează? ... Vertebrele gâtului se frâng şi 
moartea survine pe dată... Da, dar dacă nu smucesc? ... 
Dacă mă prefac doar că smucesc? ... Vertebrele rămân 
intacte, şi omul nostru rămâne în poziţia asta destul de mult 
timp... dacă totuşi nu se sufocă! ... s-o luăm de la capăt! 

Mai bine de zece ori, jupanul Ledoux exersa în acest 
macabru şi fantastic exerciţiu. 

Slăbea laţul scheletului, îi scotea frânghia. 

Apoi îi reaşeza nodul şi trăgea de frânghie. 

Repetă astfel până ce din prima încercare, fără să ezite, i 
se întâmplă să plaseze nodul alunecător în locul exact pe 
care şi-l stabilise. 

Atunci jupanul Ledoux rânji cu toată gura. 

Înfăşură scheletul cu multă grijă. 

Socoti să se odihnească un pic. 

Dar în momentul în care se-îndrepta către pat, cineva bătu 
cu putere în poartă. Se duse să deschidă. Era unul din 
valeţii săi. 

— Stăpâne, e timpul să vă treziţi! spuse omul. 

— Dar cât este ceasul? ... 

— Este ora şase, stăpâne. 

Noaptea trecuse cu o iuţeală pe care jupanul Ledoux nu o 
luă în seamă. 

— Bine, spuse el, mă duc într-acolo! ... 

XXII STRADA SAINT-ANTOINE. 

L-am văzut pe cucernicul Loyola avântându-se, în 
momentul în care izbucnea nebunia contelui de Moncilar, 
avântându-se, spunem noi, în afara palatului marii 
dregătorii pentru a ajunge din urmă gărzile care îl însoțeau 
pe Lanthenay ca să asiste la supliciul nefericitului tânăr. 

Cu mâinile strâns legate, ţinut din scurt de către doi 
temniceri, înconjurat de vreo douăzeci de gărzi, Lanthenay 


mergea fără să opună rezistenţă. 

O frământare - extraordinară - într-un asemenea moment 
- l-ar fi împiedicat dealtminteri să se gândească serios la 
opunerea unei rezistenţe. 

Nenorocitul nu pricepea nimic din ceea ce i se întâmpla... 
Tatăl său il recunoscuse! ... 

Regăsindu-l, împărtăşise, o bucurie, o emoție vie... 

Şi tatăl său îl lăsa să fie dus la ştreang... 

Ce se petrecuse oare în mintea marelui magistrat? ... 

Inima sa se împietrise oare în asemenea măsură din cauza 
exerciţiului îndatoririlor sale, încât ar sacrifica până şi pe 
fiul său! ... 

Lanthenay, simţea, datorită acestor întrebări, o durere 
care îi părea firească... 

Cât de mult îl mai ura pe marele magistrat pe vremea 
când nu bănuia că era fiul acestuia! 

Dar nu simţise el topindu-se ura asta precum zăpada în 
bătaia razelor de soare în clipa în care fusese sigur că îşi 
regăsise tatăl? 

Şi acum! ... 

Ce tată! urma oare el să moară aruncându-i un ultim 
blestem? 

Cum reflecta la lucrurile acestea, aproape nedându-şi 
seama că merge la ştreang, auzi lângă el o voce 
zeflemitoare., era aceeaşi voce ironică care răsunase pe 
neaşteptate la urechea lui Dolet, care mergea spre rug. 

— Sunteţi pregătit să muriţi? 

Lanthenay îl recunoscu pe Loyola. 

Ridică din umeri. 

— Sper, reluă Loyola, că veţi folosi cele cinci sau sau şase 
minute ce vă vor rămâne de trăit penţiu a vă reconcilia cu 
Dumnezeu. 

— Vă sfătuiesc, spuse cu asprime Lanthenay, să mă lăsaţi 
să mor în tihnă. 

— Cum! nici un cuvânt de căinţă... Sau măcar nu lăsaţi o 
vorbă pentru nimeni? Există totuşi fiinţe pe care le 


îndrăgiţi... care vă iubesc... 

Un nor îi umbri fruntea nefericitului. 

Se simţea înfrânt gândindu-se la logodnica sa. 

Dar deja Loyola se grăbea să adauge: 

— Sunt sigur că ar fi mângâietor pentru bietul d-voastră 
tată să vă primească urările de bun rămas, pentru care mă 
oblig de bunăvoie să i le transmit... 

— Tatăl meu! murmură Lanthenay devenind livid. 

— Da! Tatăl dumneavoastră care vă iubeşte. Mi-a 
destăinuit-o... Tatăl dumneavoastră care încearcă o durere 
foarte vie sacrificându-vă datoriei sale. 

— Aşadar, mormăi Lanthenay, mor din voia marelui 
magistrat? ... 

— Nu, din voia lui Dumnezeu cel Mare! ... dar cu 
consimţământul său... Ah! este o pildă măreaţă exemplul de 
abnegaţie de care dă dovadă contele de Monclar, tatăl 
dumneavoastră. 

Lanthenay tăcea. 

Se sufocă de amărăciune. 

— Nu vreţi să-i duc nici un cuvânt din partea 
dumneavoastră? Ar fi atât de fericit să ştie că aţi murit 
creştineşte, căindu-vă pentru crimele voastre... 

— Ei bine, spuneţi-i dar... spuneţi-i aceastui tată atât de 
tenace care îşi dă fiul în mâna călăului... spuneţi-i că la 
toate crimele pe care le-am făptuit mai adaug una... pe 
aceea de a-l uri cum îl urăşti pe călău, aceea de a-l dispreţui 
cum sunt dispreţuiţi valeţii călăului! Spuneţi-i asta, acestui 
tată demn, şi să sperăm că faptul acesta îi va asigura câteva 
nopţi de somn tihnit... 

— Dorinţa voastră este sfântă pentru mine, spuse Loyola, 
căci este dorinţa unui muribund. Dar Dumnezeu îmi este 
martor, că aş fi dorit să-i transmit alte vorbe nefericitului 
meu prieten... 

— De ajuns! spuse Lanthenay cu un aer sumbru; şi acum 
îndepărtaţi-vă. Nu rămâneţi în preajma mea... sau vă jur că 


cu toată slăbiciunea în care mă aflu vă gâtui după cum o 
meritaţi, vă voi scuipa de faţă cu toată mulţimea... 

Loyola se dădu înapoi cu doi paşi spunând cu voce tare... 

— Dumnezeule, iartă-l pe nenorocitul ăsta, căci nu ştie ce 
spune! ... 

Şi, în mulţime, fu admirată mărinimia călugărului. 

Din momentul acela, Lanthenay, mergea cu capul plecat, 
absorbit de ultima dintre meditaţiile sale. 

Dintr-o dată, îşi dădu seama că se opriră. 

Înălţă privirile în jurul lui, şi văzu spânzurătoarea. 

Ajunseră în strada Croix du Trahoir! 

Lanthenay surâse dispreţuitor. În faţa morţii iminente, îşi 
reluă întreaga sa libertate de spirit. Umbra tatălui său care 
îl obseda se risipi. 

EI înainta către spânzurătoare şi spuse călăului: 

— Străduieşte-te s-o faci iute şi bine! Se spune că eşti 
foarte priceput; am să-mi dau seama dacă reputaţia ta este 
justă. 

Spre surprinderea întregii asistenţe, călăul îi răspunse. 
Niciodată jupanul Ledoux nu vorbea la momenetul 
dinaintea execuţiei. 

I se întâmpla adesea că nefericitul condamnat să-i 
adreseze o rugăminte, o înjurătură, o apreciere. Niciodată 
nu s-a pomenit ca gâdele să-i răspundă orice s-ar fi 
întâmplat. 

De data asta el vorbi. 

— Fiţi liniştit, făcu el cu un soi de bucurie, am să mă 
străduiesc în privinţa dumneavoastră aşa cum n-am mai 
făcut-o pentru nimeni. 

— Hai odată, şi fă-o iute! 

În clipa asta, cântecele a doi sau trei călugări care 
fuseseră desemnaţi şi care se aflau la piciorul stâlpului 
spânzurătorii, se ridicară în slăvi. 

Jupanul Ledoux se apropie şi aranja cu mişcări energice 
gulerul vestei lui Lanthenay. Ca să facă treaba asta el s-a 
plasat în spatele lui Lanthenay. 


Şi Lanthenay fu scuturat ca de un fior fulgerător când auzi 
o voce - vocea călăului care îi murmură la ureche: 

— Nu vă miraţi în nici un chip, şi luaţi seama! Fratele 
dumneavoastră veghează... 

În acelaşi timp, călăul se trase înapoi, şi se adresă 
ajutorului principal: 

— Ei bine! izbucni el, ce aştepţi, secătură, de nu încerci 
trăinicia frânghiei. 

Surprins, valetul - căci asemenea formalitate nu era în 
obicei - nu aşteaptă să i se poruncească a doua oară. Se 
agăţă de frânghie şi trase cu putere de ea. Se auzi un 
troznet. 

Stâlpul spânzurătorii căzu la pământ! ...: 

Călăul blestemă cumplit. 

Cântecele călugărilor încetară... 

Inima lui Lanthenay zvâcnea cu putere în piept. 

— Fir-ar să fie! toţi stâlpii spânzurătorilor din Paris sunt 
putrezi, blestemă călăul. 

Loyola, se apropie şi se aplecă asupra stâlpului căzut la 
pământ şi cercetă ruptura. Se ridică zicând: 

— Stâlpul nu era putred... a fost slăbit de tăietura 
fierăstrăului. 

— E cu putinţă! izbucni călăul în timp ce se apropia. Dar, 
deja Loyola, adresându-se mulţimii şi părând a căuta 
printre cei adunaţi duşmani necunoscuţi, izbucni: 

— Condamnatul nu va rămâne nepedepsit. Orice 
împotrivire este zadarnică faţă de autoritatea bisericii şi 
autoritatea regelui! 

Atunci se întoarse către jupanul Ledoux:. 

— Călău, conduceţi condamnatul la cea mai apropiată 
spânzurătoare! 

— Imposibil! prea cucernice. 

— Imposibil? făcu Loyola încruntând sprâncenele. Şi de ce 
mă rog? 

— Pentru că am primit ordinsă spânzur prizonierul în locul 
numit Croix du Trahoir, şi nu în altă parte. 


În definitiv, prea cucernice, neajunsul va fi de îndată 
înlăturat 

— Fie! Cât timp îţi trebuie? 

— Pai! cam toată ziua. Chiar în seara asta, aş putea relua 
discuţia cu viteazul ăsta care pare că se bucură nespus de 
întârziere. 

— Călău, reluă Loyola, sunteţi pregătit să-mi daţi 
ascultare? Priviţi asta... 

Călugărul arătă jupanului Ledoux un pergament cu sigiliul 
marelui magistrat. 

— Prea bine, cucernice părinte, spuse Ledoux sunt gata să 
mă supun! Porunciţi. 

— Nu-l puteţi spânzura decât în locul acesta? 

— Da, prea cucernice. Pentru că aşa porunceşte şeful meu 
direct. 

— Fie! Vă veţi întoarce acasă şi veţi aştepta acolo ordinele 
mele. Persoana care va veni la dumneavoastră o să vă 
prezinte actul pe care l-aţi văzut adineauri. Veţi da 
ascultare? 

— Sunt chiar obligat s-o fac, prea cucernice, devreme ce 
monseniorul, marele magistrat porunceşte. 

— Bine. Peste o oră, veţi fi înştiinţat de către mine. 
Străduiţi-vă atunci să acţionaţi fără zâbavă. Sau, mai bine 
încă, aşteptaţi aici. 

— Voi aştepta, prea cucernice, spuse călăul uimit. 

— Gărzi, ordonă Loyola, supravegheați cu străşnicie 
prizonierul cât timp lipsesc, şi trageţi asupra oricui ar 
încerca să se apropie! 

— Fiţi liniştit, prea cucernice tată! spuse sergentul. 

Loyola porni de grabă în direcţia palatului marii 
dregătorii. 

Planul său era foarte simplu. 

Il va obliga pe Monclar să semneze ordinul de execuţie- 
pentru Lanthenay valabil la oricare altă spânzurătoare. 

În starea în care se afla, marele magistrat ar semna orice 
se va dori. 


Atunci Loyola ar transmite ordinul său, mai bine l-ar duce 
el însuşi, şi Lanthenay ar fi spânzurat. 

Nu era decât o întârzierp cel mult de o oră. 

Aşa gândea Ignace de Loyola în timp ce se îndrepta în 
grabă mare către palatul marelui magistrat. 

Parcurgea cu paşi mari strâmta şi întortocheata stradă 
Saint-Antoine, aproape pustie în clipa aceea, căci poporul 
se adunase în strada Croix din Trahoir, nu atât pe motivul 
execuţiei, care era un fapt banal cât pentru notorietatea 
condamnatului. 

Lanthenay era considerat, într-adevăr, unul dintre cei mai 
de temut cerşetori. 

În clipa în care Loyola trecea prin faţa unei case scunde, a 
cărei poartă era deschisă, se simţi pe neaşteptate înşfăcat 
de braţe puternice. 

Voi să strige. 

Dar nu mai avu timp. 

I se astupă de îndată gura cu un căluş strâns legat în 
acelaşi timp, călugărul fu târât către poarta deschisă şi 
dispăru odată cu agresorii săi în interiorul casei, în vreme 
ce poarta fusese închisă în urma lor. 

Toate astea s-au petrecut cu iuţeala fulgerului. 

Doi sau trei vecini zăriră răpirea asta care se petrecuse 
atât de brutal. 

Dar la vremea aceea, era un fapt destul de obişnuit. 

Fiecare îşi vedea de propriile sale treburi şi nu se ştia 
niciodată cu ce te puteai alege de pe urma unor asemenea 
întâmplări. 

Chiar dacă, au fost oameni care au asistat la răpirea lui 
Loyola, niciunuia nu-i trecu prin minte să pară uimit, 
emoţionat sau să intervină. 

Abia fusese târât în casă şi uşa fusese de îndată închisă. 
Loyola se trezi atunci azvârlit într-un loc întunecos; se simţi 
împins spre o scară ce părea să coboare spre nişte hrube; 
la ultima treaptă de jos a scării - Loyola fu îmbrâncit cu 
putere într-o pivniţă a cărei uşă deschisă pentru o clipă se 


închise din nou. O clipă după aceea cineva intră cu o torţă 
în mână. 

Loyola se trezi atunci în prezenţa a patru bărbaţi. Unul 
dintre ei îi scoase căluşul spunându-i; 

— E inutil să strigaţi, nu vă va auzi nimeni... Dealtminteri, 
nu vrem să vă facem nici un rău. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă călugărul cu o voce calmă. 

Trei dintre aceşti bărbaţi erau Manfred, Cocardere şi 
Fanfare. 

Părăsind casa călăului, pe timpul nopţii ei se întorseseră la 
Curtea Miracolelor. Prinseseră doi iepuri dintr-o dată. 


Mai întâi că Manfred ştia acum unde se afla Lanthenay şi 
la ce spânzurătoare trebuia condus şi prin urmare pe care 
străzi ar urma să treacă: de la palatul marelui magistrat 
până în strada Croix du Trahoir se mergea drept pe strada 
Saint-Antoine, până în strada Saint-Denis în continuare, 
Manfred ştia că execuţia ar fi întârziată cu câteva ore şi 
poate până spre seară, după cum îi promisese călăul. De 
altfel nu punea la îndoială cuvântul acestula pe care îl 
văzuse atât de emoţionat. 

Or, cele câteva ore câştigate, însemnau poate viaţa lui 
Lanthenay. La Curtea Miracolelor cei trei oameni îşi 
petrecură restul nopţii încercând să recruteze ajutoare 
pentru un atac. 

Dar Curtea Miracolelor era în doliu. 

Mai mult de trei sute de oameni fuseseră ucişi ori răniţi în 
piaţa Maubert în jurul rugului lui Dolet. 

Când mijiră zorii zilei, abia dacă vreo doisprezece dintre 
cerşetori îşi promiseseră sprijnul, cu jumătate de gură şi cu 
atâta reţinere, încât la orele şase dimineaţa, disperat, 
Manfred, pleacă însoţit doar de Cocardere şi Fanfare. 

— Avem vreo cunoştinţă sigură în strada Saint-Denis sau 
pe strada Saint-Antoine? întrebă el. 

— Îl avem pe Didier şelarul, pe strada Saint-Antoine spuse 
Fanfare. 

— Hai ia Didier... 

Şelarul care era şi negustor de boarfe locuia în strada 
Saint-Antoine într-o căsuţă a cărei proprietar era. 

Avea legături cu anumiţi cerşetori şi îşi punea pivnițele la 
dispoziţia lor, mijlocind o plată cinstită, când aceştia aveau 
mărfuri de tăinuit... 

Manfred şi cei doi însoțitori o dată ajunşi acasă la Didier, îl 
puseră la curent cu ceea ce voiau să întreprindă. 

— Casa vă stă la dispoziţie, răspunse cu simplitate şelarul. 

Planul lui Manfred era să se arunce pe neaşteptate asupra 
gărzilor lui Lanthenay. În vreme ce el s-ar lupta împreună 
cu Fanfare şi Cocardere, Didier l-ar lua pe Lanthenay în 


casa sa, în care s-ar refugia cu toţii. Cât despre fugă, ea 
devenea din clipa aceea uşor de realizat. În spatele casei 
şelarului se afla o grădină a cărui zid scund nu cerea un alt 
efort decât să-l treci cu pasul ca să ajungi la o altă casă. 
Asemenea gen de atac îi reuşise deja lui Manfred care îi 
scăpase astfel de spânzurătoare pe doi sau trei dintre 
cerşetori. 

Într-adevăr, o execuţie prin spânzurare nu era pentru 
vremea aceea un eveniment destul de considerabil ca să 
pună în mişcare forţa armată, exceptând cazul când era 
vorba de un personaj de vază precum Etienne Dolet, cu 
care se voia să se bage în sperieţi populaţia. 

De obicei, un condamnat condus la locul execuţiei era 
escortat de şapte sau opt gărzi fără prea multă hărmălaie. 

Planul nu a putut fi executat. 

Stând la pândă în dugheană şelarului, Manfred, Cocardere 
şi Fanfare aşteptau trecerea lui Lanthenay. 

Condamnarea era pentru ora şapte. Dar fără îndoială un 
eveniment neprevăzut întârziase ora, căci sună de ora opt 
la capelă Saint-Paul când Cocardere strigă: 

— Iată-i! 

Era chiar escorta lui Lanthenay. 

Manfred îşi înăbuşi o înjurătură şi deveni foarte palid. 
Erau mai mult de treizeci de gărzi în jurul lui Lanthenay. Nu 
se putea ca trei inşi să atace o asemenea ceată, în plină zi, 
în prezenţa unei întregi populaţii ostile condamnatului. 

Cei trei tovarăşi ieşiră de la şelar şi începură să meargă 
printre oamenii de rând care urmau escorta. Aşa s-a 
întâmplat că au ajuns la Croix de Trahoir. A fost pentru ei 
un moment de spaimă teribilă. Dar când văzură stâlpul 
spânzurătorii căzând la pământ, înţeleseră că gâdele se 
ţinuse de cuvânt şi îşi recăpătară curajul. 

Aveau o zi întreagă ca să poată acţiona. 

Manfred se plasase în primul rând al mulţimii, în speranţa 
de a fi zărit de Lanthenay şi să-i facă un semn de încurajare. 
Dar fie din întâmplare, fie că Lanthenay nu catadicsea să 


privească mulţimea care îl înconjura, privirile celor doi 
prieteni nu se întlâniră. 

Manfred asistă fără să poată auzi conversaţia care avusese 
loc între Loyola şi călău. Dar îl văzu pe călugăr fluturând o 
hârtie şi pe călău înclinându-se cu respect. 

În cele din urmă îl văzu pe Loyola plecând în grabă, îi făcu 
semn lui Cocardere şi lui Fanlare să-l urmeze. 

În faţa casei lui Didier şelarul, se aruncară asupra lui 
Loyola şi îl târâră înăuntru. 

Loyola îi examina cu un aer sumbru pe cei trei bărbaţi 
care se găseau în faţa lui. Sperase să fi căzut în mâinile 
unor bărbaţi îndrăzneţi care îi invidiau punga cu galbeni. 

Şi reluă: 

— De bani este vorba? ... Dacă-i aşa, spuneţi repede cât. 

— Şi cum am proceda? întrebă Manfred. 

Loyola surâse. Cu siguranţă era vorba de nişte hoţi. 

— Aduceţi-mi ceva de scris; într-o clipă am-să vă semnez 
un înscris valabil la visteria mănăstirii Saint-Augustin. 
Pentru ce sumă? 

Manfred îi făcu un semn lui Didier care se repezi în afara 
pivniţei. 

— O să vedeţi! îi spuse lui Loyola. 

După câteva minute, şelarul se întoarse: ducea cu elo 
măsuţă, cu cele trebuincioase perutru scris. 

— Scrieţi, domnule! spune Manfred. 

— Sunt gata! răspunse Loyola, oricare ar fi suma; dar sper 
să nu abuzaţi... 

— Nu. O să vedeţi că nu o să vă coste prea scump. 

Şi Manfred dictă: 

— Ordin către jupanul Ledoux, călăul şef al Parisului... 

— Ce spuneţi? izbucni călugărul lăsând pana din mână. 

— Domnule, spuse cu răceală în glas Manfred, fără 
comedii inutile între noi; îl urâţi de moarte pe Lanthenay 
pentru că v-a rănit, pentru că a încercat să-l salveze pe 
nefericitul de Dolet, victima dumitale, în sfârşit, pentru că 


pornirile sale fireşti de om independent vă displac, d- 
voastră fiinţă a autorităţii brutale şi absolute! 

— Vă înşelaţi, fiule... nu sunt omul autorităţii brutale, după 
cum spuneţi... 

— Fugiţi de aici! Priviţi-mă bine, domnule., nu mă 
recunoaşteţi? 

— Nu vă cunosc! spune Loyola privindu-l cu atenţie pe 
Manfred. 

— Amintiţi-vă de dejunul care a fost dat de maestrul 
Rabelais, la Meudon, în compania meşterului Calvin şi a 
încă unei persoane... 

— Aha! persoana aceea eraţi d-voastră, tinere! Acum vă 
recunosc. 

— Sunt foarte onorat, domnule. Vă daţi seama acum că 
ştiu cine sunteţi! Ştiu cu câta ură neclintită vă hrăniţi 
spiritul! Aţi unelitit atacul împotriva Curţii Miracolelor, tot- 
d-voastră sunteţi cel care aţi dorit moartea lui Dolet; şi 
acum vreţi moartea lui Lanthenay... 

— Pie! Ei şi? 

— O să scrieţi pe dată ceea ce am să vă dictez. 

— Şi dacă nu scriu? făcu Loyola clocotind de turbare. 

— În cazul acesta, peste două minute veţi muri. Viaţă 
pentru viaţă, domnule! Loyola plecă fruntea şi rămase 
gânditor. 

— Sunteţi prea tânăr, spuse el în sfârşit şi vă angajaţi într- 
o treabă care vă depăşeşte, vă previn. 

— Lanthenay este fratele meu. Sunt în stare de orice ca 
să-l salvez. 

— Chiar şi de o crimă mârşavă săvârşită asupra unui om al 
bisericii? 

— Da, domnule, spuse Manfred foarte calm. Grăbi-ţi-vă, nu 
vă mai rămâne decât un minut. Scrieţi... adăugă el 
ridicându-se, scrieţi, sau de nu, jur să vă gâtui cum aş gâtui 
o fiară blestemată... 

Loyola apucă pana de scris. 


— Dictaţi! spuse el dintr-o dată pe un ton în care Manfred 
desluşi un soi de ironie. Dictaţi... dar să fim bineinţeleşi, nu- 
i aşa? Viaţă pentru viaţă aţi zis? 

— Jur că este aşa! spuse Manfred. 

— Prea bine, sunt pregătit. Manfred, beat de fericire, 
dictă: „Ordin către Ledoux, călăul şef al Parisului, de a 
suspenda execuţia condamnatului Lanthenay care este 
grațiat... Ordin călăului să pună în ljbertate pe condamnat 
viu şi nevătămat din paza gărzilor sale.” 

Loyola semnă. 

— Asta nu e totul, spuse atunci Manfred. Scrieţi, 
domnule... nu pe acelaşi pergament... pe celălalt... 

Mina călugărului deveni-mai serioasă. 

— Aştept! spuse el muşcându-şi buzele. 

Manfred dictă: „Ordin sergentului, şef al gărzilor marii 
dregătorii însărcinat sa escorteze pe condamnatul 
Lanthenay, de a-l pune în libertate deîndată...” 

— Dar nu am calitatea să semnez un asemenea ordin! 
izbucni Loyola. 

— Scrieţi totuşi... şi fără să cădeţi pe gânduri, domnule! 

Loyola aruncă o privire spre Manfred. Îl văzu frământând 
cu nervozitate mânerul pumnalului. 

Il cuprinse un tremur de furie, scrise şi semnă. 

Manfred reciti cu grijă cele două pergamente şi le puse în 
buzunarul vestei. 

— Sunt liber, nu-i aşa? întrebă călugărul. 

— Îndată, domnule! Vreţi să-mi daţi înscrisul care îl aveţi 
asupra dumneavoastră? 

— Care înscris? întrebă Loyola pălind. 

— Fără prefăcătorie, domnule! Vorbesc de pergamentul pe 
care i l-aţi arătat călăului şi în faţa căruia s-a înclinat cu 
atâta respect. 

— Hârtia asta este nesemnificativă pentru 
dumneavoaistră, se bâlbâi călugărul. 

— Un motiv în plus ca să mi-l daţi... Haideţi, hotărâţi-vă! ... 
afară de cazul în care nu preferaţi să-l iau cu mâna mea 


trecând peste cadavrul dumneavoastră. 

Călugărul îşi dădu seama că orice împotrivire era inutilă şi 
cum nu era omul care să se înfurie protestând zadarnic, 
scoase pergamentul şi-l întinse lui Manfred spunându-i: 

— lată vă dau ceea ce doriţi, fiule. Amintiţi-vă că m-am 
supus de bunăvoie... şi poate că nu sunt duşmanul lui 
Lanthenay atât cât păreţi s-o credeţi. 

Dar Manfred nu-l mai asculta. 

Despături pergamentul şi scoase un strigăt de bucurie. 

Era ordinul semnat şi sigilat de marele magistrat care 
ordona tuturor gărzilor dregătoriei de pază, să dea 
ascultare, purtătorului acestui pergament. 

XXIII CĂLĂTORIA LUI LOYOLA. 

Manfred şopti câteva cuvinte la urechea lui Cocardere şi 
se grăbi să iasă afară. În stradă, începu să alerge ca un 
nebun indirecţia străzii Croix du Trahoir. 

Cum fugea aşa disperat, se izbi de un om pe care nişte 
ţânci îl urmau la câţiva paşi. 

Omul se rostogoli la pământ strigând: 

— Degeaba faceţi asta! Am să-l regăsesc chiar azi. 

El apucă felinarul stins care îi căzuse din cauza izbiturii şi 
începu să inspecteze casele, făcând un gest ca şi cum le-ar 
lumina. 

Auzind vocea omului, se opri brusc. 

Se uită în urmă şi îl recunoscu pe marele magistrat. 

Ce putea să facă aici cu felinarul în mână? 

Pentru ce îl urmăreau ţâncii cu atâta curiozitate? 

Uimit peste măsură, Manfred, îşi puse pentru o clipă 
întrebările acestea şi lăsând pentru mai târziu lămurirea 
misterului, îşi reluă goană nebună spre spânzurătoarea din 
strada Croix du Trahoir. 

Ajunse acolo gâfâind, pe jumătate sufocat, agitând hârtia 
şi strigând.:. 

— Graţiere: Condamnatul a fost grațiat! 

— Minune! strigă mulţimea care, cu obişnuita ei 
nestatornicie, aplauda vestea aceasta, după cum ar fi 


aplaudat spectacolul execuţiei. 

— Călăul apucă hârtia pe care i-o întinse Manfred. 

— Este un act de grațiere după tipicul legii! spuse el cu 
voce tare. 

Exclamaţia ar fi de ajuns ca să risipească îndoielile şefului 
gărzii în cazul în care sergentul ar fi avut îndoieli. 

EI cercetă cu ochi de cunoscător cele două pergamente 
întărite prin ordinul semnat de marele magistrat. 

Manfred aştepta cu o teribilă nelinişte. 

Prea bine, spuse în sfârşit sergentul. Să fie deslegat 
condamnatul. E liber! 

— Minune! Minune! urlă mulţimea... 

— Explică-mi, spune Lanthenay. 

— Vino! vino! murmură Manfred... Ai să afli îndată... 

Şi îl trase spre el în timp ce gărzile porniră înapoi spre 
dregăforie şi călăul spre strada cu pisici. 

Dându-şi seama că Manfred îi scapă, Loyola răbufni într- 
un blestem ce îi stătea pe limbă. 

Înţelese că fusese tras pe sfoară, el care avea de gând să- 
şi joace adversarul. 

Dar păstră tăcerea, dispreţuind a se adresa cu o plângere 
lui Cocardere şi lui Fanfare, simpli însoțitori în ochii săi. 

Cu braţele încrucişate sub mantia sa, cu pumnii strânşi şi 
sprâncenele încruntate, Loyola imagina deja planul unei 
crunte răzbunări. 

Trei ore interminabile se scurseră astfel. 

Nici Cocardere, nici Fanfare nu ieşiseră din pivniţă. Nu-l 
slăbeau pe călugăr din privire. 

Pentru o clipă, Loyola se gândi dacă ar putea să le vină de 
hac celor doi. Potrivit obiceiului său, ori de câte ori pleca la 
drum, era acoperit de zale şi purta sub sutană un pumnal. 

Dar cei doi gardieni improvizaţi ţineau fiecare în mână un 
pumnal de temut şi aveau un aer foarte hotărât. 

În plus Cocardere îi spusese: 

— Vă previn, cucernice părinte, că am ordin să vă ucid la 
primul gest suspect pe care l-aţi face. Aşa că, staţi liniştit 


dacă vreţi să vă păstraţi în serviciul lui Dumnezeu şi spre 
fericirea oamenilor. 

Cocardere îşi sprijinise acest discurs remarcabil printr-un 
gest făcut cu pumnalul care nu-i lăsase nici o îndoială 
călugărului asupra deznodământului unei eventuale lupte. 

Se hotărâse aşadar să stea nemişcat şi liniştit, 
presupunând că Manfred n-ar întârzia să se arate. 

Aşteptarea, după cum am mai spus-o, dură trei ore. 

După scurgerea acestui timp „călugărul auzi paşi ce 
coborau pe scară. 

Curând Manfred şi Lanthenay apărură. 

Manfred radia de fericire, şi Loyola prevestea cu bine 
bucuria asta manifestată de tânărul bărbat. Dar Lanthenay 
era sumbru. - mai sumbru poate decât atunci când mergea 
la spânzurătoare. 

Cocardere şi Fanfare strânseră cu căldură mâna celui la a 
cărei salvare contribuiseră într-un chip atât de fericit. 

— Domnilor, spuse Loyola luând-o înainte, pot să sper că 
acum sunt liber? 

— O să vedem! spuse Manfred. 

— Aţi îndrăznit să vă călcaţi cuvântul pe care mi l-aţi dat? 
În schimbul vieţii lui Lanthenay, mi-aţi jurat s-o cruţaţi pe a 
mea. 

Manfred îl privi pe Lanthenay. 

— Domnule, spuse acesta cu o voce ce se străduia să pară 
calmă, datorită jurământului prietenului meu... fratelui 
meu... mai sunteţi în viaţă. Dacă Manfred n-ar fi jurat să vă 
cruţe viaţa, după cum spuneţi, v-aş omori pe dată... 

— Luaţi seama că port o haină sfântă! întrerupse Loyola 
care se îngrozi de vorbele lui Lanthenay. 

— V-aş ucide, reluă acesta, ca pe un câine turbat, fără 
urmă de scrupul şi aş socoti că fac astfel un serviciu imens, 
omenirii. 

Lanthenay era cumplit în momentele acestea. Înainta 
ameninţător spre călugăr care, livid la faţă, se dădea înapoi 


aruncând o privire îngrozită spre Manfred ca şi cum i-ar 
cere să-i sară în ajutor. 

— Nu vă temeţi de nimic, îl ironiza acesta: noi cerşetorii 
avem mereu obiceiul să respectăm cuvântul dat. Sunteţi 
salvat, devreme ce Lanthenay este în viaţă. 

Lanthenay se opri atunci şi îşi şterse cu o mână, sudoarea 
care îi curgea pe frunte. 

— Da, spuse el, viaţa d-voastră este salvată... Cât despre 
libertatea d-voastră... ne vom mai sfătui. 

Loyola sigur de el că nu va fi ucis, surâse diabolic. Ridică 
fruntea şi luă o atitudine melancolică. 

— Sunteţi tare tineri amândoi, spuse el şi iert falsa 
judecată pe care o îndreptaţi asupra unui om căruia ar 
trebui să-i daţi respectul cuvenit pentru mai multe motive. 
Dar nu-mi stă în obicei să discut cu voi faptele vieţii mele şi 
temeiurile care le inspiră. Spuneţi-mi numai ce vreţi să 
faceţi cu mine... Cugetaţi câtuşi de puţin că dacă astăzi 
sunteţi cei mai puternici, nu va fi meru aşa. Dacă mă ţineţi 
prizonier, regele Franţei, al cărui oaspete sunt, se va 
nelinişti de dispariţia mea şi va da ordin să fiu căutat. Se va 
isprăvi prin aflarea adevărului... vorbesc în interesul vostru 
nu al. meu, căci mi-am deprins de multă vreme spiritul cu 
gândul persecuțiilor pe care le-aş putea îndura în slujba lui 
Dumnezeu şi a sfintei lui biserici... 

— Să nu vorbim de persecuții, domnule, spuse Manfred; 
capitolul ăsta ne-ar duce prea departe, dacă ar trebui să 
socotim pe acelea pe care le-aţi provocat. Să vorbim mai 
degrabă de afacerile noastre. 

— Fie! spuse calm Loyola. 

— Vom discuta deci, reluă Manfred, despre libertatea d- 
voastră, cu alte cuvinte de condiţiile pe care le vom pune 
acestei libertăţi. 

— Condiţii... 

— Da; ce vă miră? Aşadar, vom avea de tratat amândoi 
acest subiect interesant. Dar înainte de a-l aborda, iată 


fratele meu Lanthenay are mai întâi ceva de discutat cu d- 
voastră despre un subiect care îi stă pe inimă... 

Loyola aţinti o privire cercetătoare asupra lui Lanthenay. 

— Domnule, spuse la rândul lui Lanthenay, vă amintiţi 
vorbele pe care mi le-aţi spus în dimineaţa asta, în 
momentul în care mergeam la spânzurătoare? 

— Cuvinte de alinare creştinească,. Murmură cu prudenţă 
Loyola. 

— Nu, cuvinte de afurisenie care mi-au ars inima. Mi-aţi 
spus că mergeam la spânzurătoare cu consimţământul 
contelui de Monclar. 

— Este adevărat... 

— Or, eu vă întreb acum dacă nu cumva aţi minţit 

— Omul lui Dumnezeu nu minte niciodată. 

— Fiţi foarte atent, reluă Lanthenay cu un calm care îl 
îngheţă pe călugăr, băgaţi de searnă căci vă cer adevărul 
absolut... vă cer să vorbiţi din adâncul conştiinţei. Contele 
de Monclar fusese constrâns la asemenea consimţământ? ... 
Spuneţi... În cazul acesta, vă cunosc destul de bine acum ca 
să ştiu că puteţi să vă bateţi joc de cuvântul consimţământ... 
Cum de a consimţit marele magistrat? lată ce vreau să 
aflu... 

— Cine se poate lăuda că ştie adevăratul temei al 
oamenilor? 

— Observ că nu ne înţelegem. Am să vă spun altceva, 
domnule. Prietenul meu Manfred care se află de faţă s-a 
ciocnit adineauri de contele de Monclar în stradă. 

Lanthenay se opri ca să tragă aer în piept, ca şi cum s-ar 
sufoca... el reluă: 

— Or, ştiţi d-voastră ce a constatat Manfred? 

— Aştept să aflu de la d-voastră, spuse cu răceală în glas 
Loyola. 

Lanthenay apucă braţul călugărului. 

— Contele de Monclar a înnebunit? spuse el cu o voce 
răguşită. Nebun! înţelegeţi asta? îşi caută fiul! îl cheamă 


plângând... De ce a devenit nebun contele de Monclar? 
Vorbiţi, domnule! D-voastră o ştiţi, ah! dar vorbiţi odată! 

— Mă uimiţi! spuse Loyola. 

— De ce, în momentul în care am fost târât în afara 
palatului său, tatăl meu se zbătea printre gărzi? Şi asta o 
ştiţi! Vorbiţi! Mărturiseşte dar că ai minţit îngrozitor 
mizerabile! Mărturiseşte dar că perfidia şi îndrăzneala ta 
au fost cauza condamnării mele... 

— Vă înşelaţi, vă garantez! În clipa de faţă n-aş avea nici 
un interes să mint... într-adevăr am remarcat contraziceri 
ciudate în ordinele pe care marele magistrat le dădea în 
privinţa d-voastră... L-am auzit eu însumi ordonând să fiţi 
condus la spânzurătoare... Am văzut mai apoi că încerca să 
se arunce asupra gărzilor... Am plecat în clipa aceea şi nu 
ştiu nimic mai mult. 

Lanthenay îşi întoarse privirea către Manfred. Acesta 
ridică din umeri ca şi cum ar spune: 

— Nu o scoţi la capăt cu el! 

— Oh! murmură Lanthenay. Mi-aş da douăzeci de ani din 
viaţă ca să aflu că tatăl meu n-a încuviinţat condamnarea! 

Loyola strânse din buze. 

— Bine! gândi el... vei purta în veci această suferinţă în 
inimă... 

În rest, vem vedea. 

Lanthenay eliberă din strânsoare braţul călugărului, şi se 
dădu înapoi cu câţiva paşi, descurajat. 

— Întrucât domnul se încăpăţânează să tacă, făcu atunci 
Manfred, vom pune la punct chestiunea libertăţii sale... 

Loyola tresări, dar nu suflă o vorbă ştiind bine ce putere 
de temut se află în vorbele scăpate fără rost. 

— La început ne-am gândit să vă abandonăm pe una din 
străzile Parisului după ce totuşi ne-am fi pus la adăpost că 
să nu ne mai puteţi prinde. Dar am chibzuit că parizienii ar 
putea pe bună dreptate să ne blameze... Pe de altă parte, 
nefiind înzestrați precum d-voastră şi cei de teapa d-voastră 
cu o fire de călău, ne repugnă să vă ţinem în închisoare... şi 


apoi aţi isprăvi prin a înşela, cu jurămintele voastre, pe 
oamenii cumsecade pe care i-am pune să vă păzească. 

Loyola continua să tacă. Încrucişase doar braţele şi 
închisese ochii. 

Manfred continuă: 

— Ca să-i împăcăm pe toţi, am hotărât să vă conducem în 
afara Parisului. 

— Accept! nu putu să se abţină să nu exclame Loyola... 

— Cocardere şi Fanfare, pe care îi vedeţi de faţă, vor avea 
onoarea să vă escorteze... 

— Îmi daţi cel puţin posibilitatea să aleg oraşul unde voi fi 
dus? 

— Spuneţi totuşi... Unde aţi dori să fiţi condus? Vă previn 
că trebuie să vă alegeţi un oraş destul de departe de Paris... 

— Oraşul în care aş dori să fiu dus nu este prea îndepărtat, 
e adevărat Dar aş putea să vă jur pe crucifix să nu-l 
părăsesc mai înainte de opt zile, ceea ce, de fapt ar 
corespunde planului vostru... 

— Ei bine... care este acest oraş? 

— Fontainebleau! spuse Loyola, care nu ştia de loc că 
Manfred fusese interesat de plecarea regelui în acest oraş. 

Manfred izbucni în râs: 

— Cereţi-mi dar să vă duc de mână până la regele Franţei, 
domnul prieten al d-voastră, căruia n-aţi avea decât să-i 
solicitaţi condamnarea mea! 

— Regele Franţei! îngăimă Loyola. Vă înşelaţi... voiam să 
mă retrag în mănăstirea acestui oraş. 

Manfred privi la Cocardere peste umăr. 

— Ai zărit vreo mănăstire la Fontainebleau? 

— Zău că nu... 

— Vă daţi seama, domnule... E imposibil să vă conducem la 
Fontainebleau. 

— Fie şi aşa! Alegeţi d-voastră oraşul unde vreţi să mă 
conduceţi. O întrebare numai: când va trebui să plec de 
aici? 

— Chiar deîndată! 


— Fie! făcu iar Loyola ca şi cum ar consimţi la un 
sacrificiu, dar în realitate cu o bucurie care nu-i scăpă din 
vedere lui Manfred. 

Acesta continuă: 

— În stradă, în faţa porţii, se află o trăsură potrivită pentru 
asemenea călătorie şi prevăzută cu obloane ce se închid cu 
cheia. Te previn, Cocardere, că în ladă de sub capra trăsurii 
se află un sac în care vei găsi cele trebuincioase călătoriei... 

— Bun! făcu Cocardere. 

— Deci, iată cum, vom proceda: urcăm cu toţii, părintele 
se suie în trăsură fără să scoată un strigăt, căci îşi dă seama 
că la primul strigăt i-am cresta gâtul cu lama acestui 
pumnal... Apoi se suie în trăsură şi bunul nostru prieten 
Fanfare; obloanele sunt închise cu cheia; Cocardere se suie 
sus pe capră şi nu mai are decât să dea bice cailor care vor 
avea onoarea să vă poarte în călătorie... 

— Sunt dispus să mă supun fără împotrivire. Abuzaţi de 
forţă, şi nu s-ar cuveni ca slujbaşul lui Dumnezeu să facă la 
fel. Spuneţi-mi doar în ce loc o să mă lăsaţi... 

— D-voastră aţi păstrat secretul adineauri, spuse cu 
gravitate Manfred; e rândul meu să-l păstrez pe al meu! ... 
Cocardere ascultă... 

Manfred ieşi din pivniţă, urmat de Cocardere. Lipsi mai 
mult de o oră. Fără îndoială îi dădu lui Cocardere 
instrucţiuni amănunțite. 

— Urmaţi-mă, domnule! spuse el lui Loyola. 

— Pot să aflu cel puţin cât va dura călătoria? 

— Ei aş! câteva ore... Veniţi, şi luaţi aminte că la prima 
mişcare greşită, sunteţi mort... 

Manfred urcă. În urma lui venea Loyola. În urma 
călugărului mergea Lanthenay cu pumnalul în mână. 
Fanfare închidea plutonul. 

În faţa porţii şelarului staţiona într-adevăr o trăsură. 

La semnul lui Manfred, Fanfare luă loc în ea. Cocardere 
era deja pe locul vizitiului. Ajungând în dreptul porţii, 
Loyola care era încadrat de Manfred şi Lanthenay, aruncă o 


privire iute la dreapta şi la stânga. Dar strada era pustie. 
Doar câţiva ţânci priveau trăsura curioşi. 

Loyola fremăta de turbare şi urcă în trăsură murmurând: 

— Să fiţi blestemaţi de Dumnezeu! 

În clipa următoare, Fanfare închise obloanele şi puse cheia 
în buzunarul vestei. 

— Drum bun! strigă Manfred. 

Vehicolul se urni din loc şi porni în goana mare. 

Aflat în semiobscuritatea închisorii sale pe roţi, Loyola 
medita la ceea ce i se întâmpla. Nu numai că fusese tras pe 
sfoară, dar mai mult, țelul principal al călătoriei sale în 
Franţa eşuase. Scopul acesta era să plaseze pe lângă regele 
Franţei un om care să-l pună la curent cu tot ce ar face şi ar 
gândi monarhul. 

Pe îndelete, Loyola pusese stăpânire pe marele magistrat 
pe care puţin câte puţin îl adusese în stare să accepte, a 
chiar să solicite asemenea îndeletnicire. 

În privinţa marelui magistrat dăduse greş. 

Deja spiritul activ al şefului iezuiţilor se concentra spre 
viitor. Deja punea la cale planuri noi. 

Deîndată ce s-ar vedea liber, s-ar lepăda de hainele 
popeşti, ar cumpăra un cal şi ar alerga în goana mare până 
la Fontainebleau. Acolo prima sa grijă ar fi să-l determine 
pe Francois 1 să aleagă pe unul dintre apropiații săi ca mare 
magistrat de Paris în locul contelui Monclar. 

Atunci ar răvăşi Parisul până când ar fi pus mâna pe 
Manfred şi pe Lanthenay... Dar până atunci, trăsura îşi 
vedea de drum. 

— Va trebui totuşi să se oprească! gândi Loyola, măcar 
pentru a schimba caii; atunci vom vedea... 

Veni noaptea. 

Trăsura îşi continuă drumul. 

În timpul acesta, Fanfare căsca de-i pocneau fălcile. Pica 
de somn şi de foame, dar nu îndrăznea să aţipească. În cele 
din urmă, răzbindu-l foamea bătu în oblon. 


— Îndată! răspunse vocea lui Cocardere. Răbdare, ce 
naiba! 

Era aproape de ceasurile zece noaptea când trăsura se 
opri. 

Loyola aştepta cu o nestăpânită nelinişte. 

— Deschide! strigă Cocardere, Fanfare se supuse 
îndatoritor. 

— Ce naiba de treabă mai e şi asta care ne-a dat-o 
Manfred! izbucni el. Pentru o pocitanie ca asta e nevoie de 
atâtea fasoane? O să-l strâng de gât pur şi simplu... 

— Nici atât! Trebuie să-l conducem pe cucernicul părinte, 
trebuie. 

— Dar eu turbez de foame! 

— Fii liniştit, ora cinei a sunat. 

Loyola privise cu nerăbdare printre obloanele deschise. Se 
credea într-un oraş sau într-un sat, poate la capătul acestei 
călătorii forţate... 

Sprea marea sa uluire şi nelinişte şi mai mare, constată că 
trăsura se oprise în plin câmp, pe un drumeag absolut 
pustiu şi întunecat. 

— Dar oare unde mă duceţi? mormăi el. 

— Uitaţi ce este, cucernice părinte, nu vreau să vă las să 
vă frământaţi prea mult... vă conduc în Burgundia, la 
Dijon... 

— La Dijon! exclamă călugărul. De ce la Dijon? 

— Nu ştiu absolut deloc, prea cucernice părinte. 

— Insă ne trebuie patru zile bune să ajungem acolo! 

— Cel puţin... 

— Unde o să înoptăm? 

— Păi mi se pare că staţi foarte bine în trăsură. 

— Fie, în ce mă priveşte sunt obişnuit cu greul, dar voi, 
bieţi oameni! 

— Nu vă neliniştiţi din pricina asta, preacucernioe. Sub 
masca acestor întrebări nenumărate, Loyola îşi ascundea 
bucuria profundă ce-l încerca. 


— Patru zile să ajung la Dijon, tot atâta să mă întorc la 
Fontainebleau... Va să zică! nimic nu e pierdut! ... 

În timpul acesta Cocardere aranjase o cină sumară. 

Începuse prin a da de mâncare cailor, în prealabil îi 
deshămase pe acei cai normanzi şi îi dusese la adăpat unde 
băuseră un pârâu întreg. Sfârşind cu caii, Cogardere se 
ocupa de oameni. 

Mâncară în trăsură la lumina unui felinar. 

Loyola îşi luă partea de hrană ce i se cuvenea şi cină cu 
poftă foarte mare, se prezentă într-o stare excelentă de 
spirit şi reuşi să le trezească interesul celor doi paznici ai 
lui povestindu-le despre bătăliile la care luase parte înainte 
de a intra în ordin. 

Cocardere şi Fanfare ascultau cu gura căscată poveştile cu 
măiestrele lovituri de sabie pe care călugărul le dăduse şi le 
primise odinioară. Atât de prinşi erau de povestire încât 
Cocardere izbucni: 

Fir-aş ai naibii, părinte, ce straşnic cerşetor aţi fi fost d- 
voastră! Şi ce păcat că aţi apucat-o pe drumuri rele! 

Loyola se puse pe râs luând o duşcă dintr-un vin excelent 
pe care Fanfare îl adusese. 

Nu luă îri seamă ciudatul compliment al lui Cocardere, 
nebinevoind să-i catehizeze pe cei doi cerşetori. 

După o oră de asemenea conversaţie, Cocardere şi 
Fanfare ajungeau să creadă că reverendul părinte nu era 
poate chiar atât de afurisit după cum socotiseră la început. 

În cele din urmă, îi urară aproape cu o anumită 
cordialitate - noapte bună şi coborâră din trăsură ale cărei 
obloane le închiseră cu grijă. Se înfăşurară atunci în velinţe 
şi dormiră cu scrupulozitate. 

La răsăritul soarelui, porniră la drum în aceleaşi condiţii 
ca în ajun. Zilele trecură totuşi destul de iute pentru Loyola. 

Cinci zile se scurseră astfel. 

În seara celei de a cincea zi, cum cei trei bărbaţi deveniră 
aparent cei mai buni prieteni din lume, Loyola vorbi: 

— Nu suntem prea departe de Dijon... 


Cocardere începu să râdă. 

— Dijon? Am trecut prin el azi la prânz, spuse el. Loyola 
păli şi, o clipă fu cât pe ce să renunţe la rolul de băiat de 
viaţă pe care îl juca. Cocardere continuă: 

— Trebuie să vă spun... Nu la Dijon trebuie să vă 
conducem, ci chiar la Lyon... 

Un strigăt de turbare era cât pe ce să-i scape călugărului. 
Dar el se stăpâni şi răspunse cu o voce indiferentă: 

— Dijon sau Lyon... mi-e tot una. 

— Bravo! făcu plin de voioşie Fanfare. E o plăcere să 
escortezi un astfel de om cumsecade. 

La Lyon, călugărul află că cei doi gardieni ai lui trebuiau 
să-l conducă, la Avignon... 

În cele din urmă, la Avigngon îi fu dat la iveală că drumul 
s-ar prelungi până la Marsilia. 

La Dijon, Loyola se prefăcu că acceptă bucuros 
prelungirea călătoriei. La Lyon, pe cât de tare se ţinu, nu-şi 
putu reţine o înjurătură foarte soldăţească şi oare îi mirase 
tare pe cei doi cerşetori. Începând cu Avignon, Loyola se 
închisese într-un mutism îndârijit. 

Toate planurile sale se năruiau! Câtă ură şi fiere se 
adunase în sufletul lui, numai el însuşi ar fi putut s-o spună. 
Către cea de-a treizecea zi, sau mai degrabă a treizecea 
noapte, căci nu deschideau obloanele trăsurii decât 

noaptea, Cocardere îi spuse lui Loyola: 

Suntem în Marsilia, prea cucernice. 

Loyola aplecă fruntea şi se trezi într-o stradelă 
întunecoasă şi pustie. 

— Sunt liber, nu-i aşa? bombăni el. 

— Nu încă de tot, prea cucernice, răspunse cu dulceaţă în 
glas Cocardere. 

— Mizerabili! răcni călugărul. Asta nu va însemna că nişte 
țeluri atât de nobile vor fi zădărnicite printr-o asemenea 
stupidă fatalitate! Muriţi dar amândoi! 

Şi grăind astfel scoase de la sân un pumnal şi ţâşnise în 
afara trăsurii, îndreptându-şi lovitura năpraznică a armei 


sale spre Cocardere. Dar, în jocul acesta avea de-a face cu 
un adversar puternic. 

Cu o mişcare iute ca fulgerul, Cocardere îi prinse 
încheietura mâinii lui Loyola şi i-o răsuci violent. 

Călugărul căzu în genunchi scoțând un urlet de durere. 

În acelaşi timp Fanfare se aruncă asupra lui şi Loyola se 
trezi imobilizat. 

— Zău, prea cucernice, spuse Cocardere, procedaţi fără 
menajamente! Ptiu! uite ce s-a ales din porunca ce interzice 
slujitorilor lui Dumnezeu să se folosească de sabie! 

Loyola turba de furie. Cei doi îl apucaseră fiecare de câte 
un braţ. Îl târâră într-o fundătură sumbră la capătul căreia 
îl obligară să urce câteva trepte. 

În susul scărilor, un om care ţinea în mână o torţă lumina 
scena aceasta. 

— Salut maestre Giovanni! spune Cocardere. 

— Salut prietenilor din Paris! răspunse omul. Am fost 
prevenit. leri de apropiata voastră sosire. Vă aşteptam 
pentru mâine. 

Ne-am dat osteneala. 

Loyola fu îmbrâncit într-o încăpere destul de vastă. 

Cocardere îi legă mâinile şi picioarele. 

— Ei haide! urlă călugărul, ce vreţi să faceţi cu mine? ... 

— O să aflaţi, prea cucernice. 

Se întoarse către bărbatul căruia i se spunea maestrul 
Giovanni. Bărbatul acesta purta un costum de marinar. Era 
unul clin nenumăraţii asociaţi ai Curţii Miracolelor, care 
număra peste tot cunoştinţe ce se recunoşteau printr-un soi 
de francmasonerie. 

Maestrul Giovanni era patronul unui bric care făcea rutele 
Smirnei şi ale coastei Asiei. Se afla în relaţii închegate cu 
cerşetorii din Marsilia şi Paris. 

— Maestre Giovanni, întrebă Cocardere, sunteţi pe picior 
de plecare? 

— Păi... Belle-Etoile va ridica ancora peste şase zile cel 
târziu. 


— Ce este Belle-Etoile? 

— Bricul meu! 

Cocardere se întoarse cu faţa către călugăr. 

— Aşadar, prea cucernice, încă şase zile de răbdare şi vă 
veţi descotorosi, de tovărăşia noastră care, cu siguranţă nu 
a avut şanse să vă placă. 

— Nu înţeleg murmură călugărul mistuit de nelinişte. 

— "Totuşi e foarte simplu... Prietenul nostru Giovanni care 
e de faţă, este stăpânul unui prea frumos bric. 

Giovanni salută cu gravitate. 

— Ei şi? bombăni călugărul. 

— Păi... bricul ăsta, după cum aţi auzit adineauri, se 
numeşte Belle-Etoile, va ridica ancora peste şase zile... 
Loyola deveni livid, începea să priceapă. 

— Ei şi? mormăi el. 

— Ei bine, peste şase zile vom avea onoarea să vă 
conducem pe bricul Belle-Etoile şi vă vom instala acolo cum 
se cuvine în fundul calei, după care cucernice părinte, nu 
ne mai rămâne decât să vă cerem binecuvântarea, pe, care 
nu ne veţi refuza-o, sper. 

Loyola se strădui printr-un efort cumplit şi reuşi să-şi 
păstreze calmul său obişnuit. 

— Şi când nava asta va ajunge la destinaţie ce se va 
întâmpla cu mine? 

— Veţi fi liber... 

— Ce înţelegeţi prin cuvântul acesta... 

— Liber, prea cucernice! Liber ca pasărea cerului... liber 
să vă duceţi unde veţi crede de cuviinţă... 

— De dala asta e definitiv? 

— Dacă n-ar fi definitiv, prea cucernice, v-am însoţi. 

— Aşa este... 

Loyola păstră un moment de tăcere dus pe gândurl 
Cântări titmpul pierdut şi gândi că poate nu era totul 
pierdut dacă voiajul maestului Giovanni nu dură decât opt 
sau zece zile... îl privi fix pe marinar şi îl întrebă: 

— Şi în care port trebuie să mă eliberaţi? Aş putea şti? 


— Oh! asta nu are importanţă, răspunse Cocardere; prea 
cucernice, la Smyrna, în Asia, se pare că veţi fi eliberat. 

— Smyrna? îngăimă călugărul consternat. 

Această ultimă lovitură îl dădu gata. Cu vocea tremurând 
de turbare întrebă înăbuşit: 

— O ultimă întrebare... 

— Spuneţi... ne aflăm aici ca să vă răspundem... 

— Cât timp îi trebuie navei d-voastră ca să ajungem? la 
Smyrna? 

— E rândul tău, maestre Giovanni! spuse Cocardere. 

— Ca să ajungă la Smyrna, făcu patronul bricului Belle- 
Etoile... păi... cu escalele pe care le vom face în Italia, în 
Algeria, în Tunisia... Loyola fremăta de groază. 

— Da, isprăvi Giovanni, mă prind să ajung la Smyrna în cel 
mult patru luni! 

Loyola vru să dea un țipăt. Văzu roşu înaintea ochilor. Se 
roti în jurul său şi se prăbuşi cu greutate, leşinat, doborât 
pe dată! 

Când Loyola îşi reveni în fire, se folosi de toată puterea 
voinţei sale să-şi păstreze stăpânirea de sine. Dar oricât de 
tare ar fi fost, nu putu să-şi stăpânească o lacrimă 
arzătoare, lacrimă de ură şi turbare care căzu ca o picătură 
de fiere. 

Un întreg plan îndelung urzit se prăbuşea. Nu ar putea să 
fie înapoi în Franţa mai devreme de cel puţin şase luni. 
Plecă fruntea învins. Şi cei trei bărbaţi îl auziră 
murmurând: 

— Totul este pierdut... 

Lucrurile se petrecură potrivit programului trasat de 
Cocordere. În seara celei de-a patra zi de la sosirea la 
Marsilia, Loyola fu condus la bordul bricului Belle-Etoile şi 
închis într-o nişă din care n-ar putea ieşi decât în momentul 
în care nava ar fi pierdut, coastele din vedere. Belle-Etoile 
ridică ancoră a doua zi. 

Din depărtare, Cocardere şi Fanfare, îi văzură pânzele 
umflându-se de vânt puţin câte puţin, apoi bricul se avântă 


în larg. 

Cocardere rosti cuvântul pe care îl rostise Manfred. 

— Drum bun! ... strigă el, ca şi cum călugărul ar fi putut 
să-l audă. 

Apoi cei doi amici încălecară pe cai şi o luară înapoi spre 
Paris. 

XXIV NEBUNUL li vom lăsa pe cei doi prieteni să revină la 
Paris, cu sufletul împăcat şi să ne întoarcem la un personaj 
pe care cititorii noştri suntem siguri că nu l-au uitat: e 
vorba de Gypsie. 

După scenă emoţionantă şi ca să spunem aşa tragică care 
se petrecuse între ea şi marele magistrat, bătrâna nomadă, 
zdrobită, disperată, cu inima rănită, cu sufletul înnebunit de 
răzbunare, părăsise palatul marii dregătorii. 

În întunericul difuz al zilei ce mijea, ea arătase cu pumnul 
către palat şi, cu o voce plină de ameninţări înăbuşite, 
murmurase: 

— Încă nu e totul isprăvit! Oare ce spera ţiganca? Avea ea 
un plan de răzbunare? Se gândea la cineva anume, 
proferând asemenea ameninţări? 

Nu! Gypsie nu se baza decât pe ea însăşi. 

De mai bine de douăzeci de ani acest secret îngrozitor al 
urii sale îi muncea mintea, niciodată nu vorbise despre aşa 
ceva nimănui pe lume, dând alstfel o probă de tenacitate pe 
care Loyola i-ar fi apreciat-o, dacă temutul călugăr ar fi 
cunoscut-o pe femeia asta! 

Ea nu se încredea decât în instinctele ei. Petrecuse nopţi 
după nopţi rumegând planul care tocmai eşuase atât de 
jalnic. 

Şi acum când era învinsă acum când marele magistrat îşi 
recunoscuse fiul, nu mai apela decât la propria sa 
imaginaţie. 

Bătrâna se întoarse aşadar la Curtea Miracolelor ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Ajunsă la locuinţa sa, avu la început o criză de disperare. 
Într-adevăr, răzbunarea asta, reprezenta însăşi viaţa ei. 1 se 


părea că îi fusese smulsă inima. 

Ura absolută a lui Gypsie împotriva contelui de Monclar 
izvora din imensa durere pe care o simţise asistând la 
execuţia fiului ei! 

Dar dacă motivul dispăruse, efectul dăinuia intact. Ea nu-l 
mai iubea pe fiul acesta mort de atâta vreme sau cel puţin, 
nu mai reuşea chiar printr-un efort de voinţă să se 
transpună în starea de spirit a unei persoane care iubeşte... 
dar ura împotriva marelui magistrat nu făcuse decât să 
crească... 

Ajunsese să considere ura această ca pe scopul vieţii sale. 

La asemenea lucruri reflecta ţiganca, în vreme ce, 
disperată, clocotind de turbare şi de furie căuta să-şi 
limpezească gândurile. 

Curând nu mai avu răbdare şi printr-un fel de atracţie 
fatală, ieşi din casă şi se îndreptă către palatul contelui de 
Monclar. 

Forţa obişnuinţei! 

De câte ori nu dăduse târcoale în jurul palatului ăstuia! 

Acum îşi rememora scenele petrecute odinioară, ca şi cum 
s-ar fi petrecut în clipa aceea. Se vedea cu mai mult de 
douăzecişidoi de ani în urmă pândind în jurul palatului, fără 
un scop precis, fără un gând anume... Timp de câteva zile, 
gândul ei fusese să-l omoare pe marele magistrat. 

Şi atunci se petrecu scena care avusese punctul de 
plecare al întregului său plan de răzunare. 

Într-o dimineaţă cam la o lună după execuţia fiului ei, 
ţiganca venise să se posteze în faţa porţii palatului... 
Atunci... Ah! atunci, era încă mamă cu o proaspătă 
suferinţă, biata femeie a cărei inimă fusese îndoliată... 

Şi plângea, într-adevăr fără să-şi dea seama. 

Deodată poarta palatului se deschise. O trăsurică arătoasă 
aştepta în stradă... Şi marele magistrat apăruse! 

Văzându-l, ţiganca simţise spaima groaznică pe care o 
încerci în faţa anumitor fiare fioroase... Or, în preajma 


marelui magistrat, apărea o femeie, frumoasă şi atât de 
fericită că părea să radieze lumină, fericire şi iubire... 

Marele magistrat, pe atunci tânăr, în plenitudinea forţelor 
sale, o învăluia cu o privire atât de gingaşă, plină de 
pasiune, încât Gypsie tresărise profund în faţa 
neaşteptatului gând care tocmai îi încolţise în minte. Dar 
asta nu era totul... 

Intre marele magistrat şi soţia lui păşea un copil... Tânăra 
soţie îl ţinea de mână... Copilul părea să aibă patru ani. În 
realitate abia dacă avea trei ani. Era un copil frumos, cu o 
îmbrăcăminte minunată; se vedea că trebuia să fie iubit la 
nebunie de tatăl şi de mama sa... 

Copilui se avântă spre trăsură, cu exclamaţii de bucurie... 
Dar tatăl îl luase în braţe... Il privise câteva clipe cu o 
privire adâncă. În privirea asta Gypsie desluşise imensa 
pasiune părintească a contelui de Monclar. 

Apoi marele magistrat îl aşezase pe copil în apropierea 
mamei sale, care suise în trăsură... şi în sfârşit vehicolul se 
îndepărtase, în vreme ce contele de Monclar oprit în pragul 
porţii îl privea cum se îndepărtează... 

Chiar din clipa aceea, ţiganca simţise o bucurie aspră şi 
dureroasă. O cuprinse răzbunarea. Fusese lovită în amorul 
ei de mamă... 

În iubirea lui de tată voia să-l lovească pe marele 
magistrat... 

Atunci urzise planul său teribil... 

După opt zile, fiul marelui magistrat fusese răpit în chip 
misterios! 

Nebun de durere, contele alarmă toată poliţia Parisului, 
care scotoci peste tot. 

Un nou dezastru, primul efect al răzbunării lui Gypsie, se 
abătu asupra sa: tânăra lui soţie, lovită în inimă de 
pierderea copilului care însemna iubirea ei cea mare, 
murea de supărare după trei luni! 

Când muri soţia, când fu foarte sigur că fiul său nu ar mai 
putea fi găsit, marele magistrat speră pentru un moment că 


va muri şi el. Soarta a fost crudă cu el. Rămase în viaţă! ... 

Ceea ce a însemnat existenţa de dezamăgiri, lacrimi, doliu, 
mereu reinnoite de o memorie implacabilă, pe care noi am 
încercat s-o redăm în cursul acestei povestiri. 

Devenise ursuz, sălbatic, dur faţă de nefericiţii care îi 
cădeau în mână şi mai ales faţă de nomazi, cerşetori şi 
locuitorii Curţii Miracolelor pe care îi acuză în taină că i-ar 
fi furat sau poate i-ar fi omorât fiul... 

Acestea sunt amintirile necruțătoare care se conturau în 
mintea nebună de durere a lui Gypsie, în clipa în care o 
regăsim pe când se îndrepta către palatul pe care îl 
părăsise de curând, spre această casă spre care o atrăgea 
un soi de forţă magică. Şi ea îşi amintea cu ce precauţii 
minuţioase îl crescuse pe fiul marelui magistrat! ... 

Câtă răbdare îi trebuise ca să şteargă din această minte 
de copil prima impresie a copilăriei atât de puternică şi atât 
de durabilă. 

Şi mai târziu, când devenise adolescent, cu câte precauţii 
îl învățase pe copil să-l urască pe contele de. Monclar! 

Ce viclenie uimitoare, câtă abilitate cheltuise. Pentru a-l 
pune pe tată şi fiu faţă-n faţă! Ca să facă în aşa fel ca fiecare 
din aceste întâlniri să fie o nouă cauză de răzbunare în 
inima lui Lanthenay! Pentru a face în cele din urmă ca 
marele magistrat să ia neclintita hotărâre de a-şi ucide fiul! 

Şi toate astea rămăseseră fără rezultat! 

Un te miri ce, o umbră, un suflu, ea nu ştia ce anume 
făcuse să se năruie îngrozitoarea trudă a atâtor amar de 
ani de suferinţă şi de răbdare! Oare ce se petrecuse? Cum 
de aflase contele de Moncilar că Lanthenay era fiul său? 
Cum de aflase chiar în momentul în care urma să-l ducă la 
spânzurătoare? 

— Oh! bombăni ea în timp ce mergea, e o fatalitate 
groaznică! îţi vine să te dai cu capul de toţi pereţii casei 
ăsteia blestemate! Aşadar am trudit degeaba! Răzbunarea 
mea a eşuat chiar în clipa în care urma să se 


desăvârşească! Oh! nu, nu! trebuia să-i strâng de gât pe 
amândoi... 

Cum ajunsese pe strada Saint-Antoine, nişte oameni 
adunaţi priveu un spectacol care părea să fie dintre cele 
mai interesante. 

Se aflau de faţă copii, bărbaţi, femei. Puştii râdeau şi câte 
unii adunau pietre pe furiş; femeile priveau cu compasiune; 
bărbaţii păreau uimiţi şi aproape îngroziţi. 

Țiganca era să treacă mai departe, cufundată în întregime 
în gândurile sale, poate fără să fi zărit această adunare, 
când se făcu o mişcare printre aceşti oameni, rândurile se 
deschiseră, şi apăru un bărbat... Aproape că se izbi de 
Gypsie. 

Țiganca se opri brusc, prostită de uluire. Omul acela era 
marele magistrat... era contele de Monclar! Tot mai ţinea în 
mână felinarul stins şi bombănea! 

— Vă zic eu că mă cheamă... lăsaţi-mă să trec! 

Câteva slugi de la palat îl urmau pas cu pas pe stăpân şi 
încercau uneori să-l ducă înapoi. Dar el îi îndepărta cu un 
gest şi înainta cu vioiciune. 

Gypsie rămăsese o clipă zăpăcită în faţa acestui spectacol 
jalnic. Cum el trecea prin dreptul ei, îl auzi murmurând: 

— Degeaba e întuneric, simt eu că e pe aproape... 
Aşteaptă fiule, am să deschid lacătele lanțurilor... 

O revelaţie fulgerătoare se petrecu în gândirea ţigăncii. 
Contele de Monclar scăpa răzbunării sale pentru 
totdeauna! Nebunia îl salva de la răzbunarea pe care o 
pusese la cale! Fără să-şi dea seama, începu să-l 
urmărească. 

I se părea, în mintea ei răvăşită că are să înnebunească şi 
ea. Se pomenea mormăind ameninţări vagi. Setea ei de 
răzbunare se ascuţea şi atingea un soi de nebunie furioasă. 

În acest timp, nebunul părăsise strada Saint-Antoine 
afundându-se în labirintul stradelelor care se învecinau cu 
strada Saint-Denis. 


Îl urmă alergând deîndată ce el începuse să alerge, 
oprindu-se odată cu el, străduindu-se să pună un pic de 
ordine şi calm în propria-i judecată. Ce e de făcut? Să 
renunţe la ceea ce a însemnat țelul vieţii ei? 

Să plece, să dispară, să-şi petreacă în jalnice regrete 
ultimii ani ai existenţei sale? Să păstreze în suflet rana asta 
veşnis sângerândă a răzbunării sale nesatisfăcută. 

Nici gând. Asta, întrecea orice închipuire, era peste 
puterile sale! Trebuia să-l facă să sufere pe contele de 
Moncilar! Şi pentru că nu mai avea cum să-i tortureze 
sufletul, îi va chinui truţpul! 

Il condamnă la moarte pe marele magistrat. 

Şi se pregăti să execute sentinţa. 

Hotărârea să fiind luată, ţiganca se apropie de contele de 
Monclar şi îi atinse braţul uşor. Se văzu îndepărtată de una 
din slugile care îl urmăreau pe nebun. 

— Îndărăt femeie! spuse omul acesta. 

— Va să zică nu vreţi să fie vindecat? spuse ea. Valetui privi 
mai atent spre ţigancă şi o recunoscu pe bătrâna care 
fusese acasă la stăpânul lui. 

— Am un leac ce-l poate vindeca, mai spuse ea. 

— Lasă-l în seama ei! strigă celălalt valet. Bătrâna 
vrăjitoare cunoaşte o mulţime de leacuri... 

— Chiar aşa! întări ea. 

Şi fără să se mai preocupe de lachei şi de mulţimea 
adunată, se apropie din nou de contele de Moncilar şi îi şopti 
la ureche: ... 

— Ştiu unde se află fiul d-voastră... vă aşteaptă... veniţi... 

Nebunul se oprise nehotărât; apoi, surâzând îi luă mâna 
ţigăncii: 

— Adevărat? Ştii. Unde se află? 

— Dacă vă spun că vă aşteaptă şi, că m-a trimis... 

— Să mergem degrabă... 

Se lăsase cuprinsă de mâna marelui magistrat, şi îl trase 
după ea. 


— Vedeţi! vedeţi! strigă unul dintre valeţi. L-a şi 
îmblânzit... o urmează supus. 

Când Gypsie ajunse la Curtea Miracolelor, slugile contelui 
de Monclar voiră s-o urmeze. Dar nu se pătrundea aşa de 
uşor în regatul Argotului. Țiganca nu avea decât să facă un 
semn: valeţii se văzură înconjurați, îmbrânciţi şi în cele din 
urmă alungaţi. 

Sosirea marelui magistrat la Curtea Miracolelor însoţit de 
Gypsie făcu vâlvă. Vreo sută de cerşetori îl înconjurară 
deîndată pe nebun. Nu protestau... Dar privirile lor 
încărcate de ură dădeau de înţeles! Unii scoseseră deja 
pumnalele. Mai ales femeile destrăbălate care îşi 
pierduseră amanţii în încăierarea din piaţa Maubert, se 
apropiau ameninţător. 

Gypsie întinse braţul şi puse mâna pe creştetul marelui 
magistrat. 

— Omul acesta îmi aparţine! spuse ea cu voce tăioasă. 

Şi adăugă deîndată: 

— De altfel fiţi liniştiţi! De data asta nu ne va scăpa. Şi 
cuvintele acestea erau însoţite de un asemenea zâmbet, şi 
de o asemenea uitătură încât cerşetorii băgară pumnalele 
înapoi în teacă... Cu toţii înţeleseră că răzbunarea ţigăncii 
va fi teribilă... 

Marele magistrat indiferent la asemenea scenă, nu părea 
nici măcar că se îndoieşte de locul în care se află. Numai că 
repeta fără nelinişte, cu încăpățânare: 

— Să mergem degrabă... 

Țiganca îl luă din nou de mână şi-l trase după ea. Ajunsă la 
ea acasă, Gypsie închise uşa cu grijă. 

— Unde-i? întrebă Monclar. 

— Îndată... Aveţi puţină răbdare... 

— Da, da, o să am... 

Ea reflectă profund. Toată voinţa şi puterea de care era în 
stare se adunase într-un singur gând: să-l ucidă pe marele 
magistrat. 


Atunci îi trecu prin minte ideea că ceea-ce i-ar satisface în 
cea mai mare măsură setea de răzbunare ar fi să-l vadă pe 
marele magistrat legănându-se în ştreang, aşa cum îl 
văzuse pe fiul ei. 

Identitatea celor două privelişti îi apăru ca soluţia cea mai 
dreaptă şi cea mai firească. 

Fără să se preocupe de marele maigstrat, începu de-îndată 
să scotocească prin zdrenţe şi nu întârzie să găsească ceea 
ce îi trebuia, adică o frânghie solidă şi destul de lungă. Apoi 
începu să cerceteze pereţii. Zări un piron cu cârlig care 
fusese bătut odinioară în perete şi mormăi zâmbind: 

— N-ai zice că a fost bătut degeaba acolo! ... Totuşi, nu 
stătea locului şi pregătea laţul, încredinţân-du-se că 
alunecă destul de lesne, îndeplinind cu gesturi meticuloase, 
calma treabă ce-o avea de făcut. 

În sfârşit, se caţără pe un scaun şi trecu capătul frânghiei 
prin cârlig. Când pregătirile se isprăviseră, ea îl privi pe 
marele magistrat. Acesta, cuprins din nou de jdeea sa fixă, 
începu să scotocească în toate ungherele încăperii fără să 
se neliniştească de ceea ce făcea ţiganca şi poate uitând cu 
desftvârşire de ea. 

— Oh! mormăi Gypsie apropiindu-se de el, dacă i-aş putea 
trezi conştiinţa, chiar şi pentru câteva minute! 

Şi apucându-i mâna marelui maigstrat îi spuse: 

— Ascultaţi-mă... Priviţi-mă... mă recunoaşteţi, conte de 
Monclar? 

— Conte de Monclar? întrebă nebunul. 

— Da, sunteţi contele de Monclar, marele magistrat de 
Paris! 

— A,da!... 

— Şi eu sunt aceea cărei i-aţi ucis fiul... la aminti-ţi-vă! 

— Fiul meu... am să-l găsesc... mă aşteaptă... 

Țiganca începu să râdă. 

— Fiul tău a murit! spuse ea. 

Contele de Monclar scoase un urlet teribil: 


— Cine a spus că e mort? Nu vreau! Nu vreau să fie 
omorât! Opriţi-vă mizerabililor! ... Ah! laşilor... 

Țiganca se trase iute înapoi, cuprinsă de groază. Nu se 
lăsă şi continuă cu vocea ei aspră: 

— Şi eu îţi spun că e mort! Fiul tău e mort! 

— Mort! repetă nefericitul a cărei furie se domoli dintr-o 
dată şi. Care începu să tremure: 

— Mort prin spânzurare! Atârnat în ştreang! Tu l-ai 
condamnat! ... 

Monclar îşi duse mâinile la tâmplele sale arzânde: 

— Nu... nu... nu eu! Tu, părinte! tu călugăr păcătos mi-ai 
ucis copilul! îndurare! nu-mi ucideţi fiul! 

Nenorocitul horcăia. Era căzut în genunchi. Şi vocea lui te 
înfiora. Cuvintele ţigăncii îi aducea aminte cu o precizie 
demnă de groază chiar de momentul în care îi fusese 
arestat fiul. 

Țiganca era nebună de bucurie. Realitatea depăşea 
închipuirea ei. 

Timp de câteva minute stătu tăcută doar, preocupată să 
privească această înspăimântătoare durere şi să se 
hrănească cu ea. 

Marele magistrat se târa în genunchi, lovea podeaua cu 
fruntea, ţipând ca o fiară rănită de moarte. Apoi datorită 
comportamentului surprinzător cu care se manifestă 
nebunia, în creierul lui se petrecu o nouă schimbare, încetă 
să plângă, se ridică şi privi în jurul lui cu uimire. 

— E timpul să isprăvim! mormăi ţiganca. 

Se apropie de nebun. 

— Haideţi, spuse ea luându-l de mână. 

Contele de Monclar o urmă supus. Ea îl conduse lângă 
perete unde se afla ştreangul. 

— Şi copilul meu? întrebă el, amintindu-şi vag de ceeaoe îi 
promisese femeia. 

— Copilul tău! răcni ea, e mort,! Eu-l-am ucis! Mori şi tu! 

Chiar în acea clipă, cineva bătu cu putere în uşă gata s-o 
scoată din ţâţâni. Femeia nu dădu atenţie acestui fapt. 


— Mori precum a murit fiul tău pe care l-am ucis... Nodul 
ştreangului alunelcă în jurul gâtului marelui magistrat; dar 
în acest moment, cum Gypsie dădea un țipăt de triumf, se 
simţi la rândul ei apucată de gât. 

Contele de Monclar îi înfipse mâinile în gât... Mormăia 
nedesluşit: 

— Ah - tu l-ai ucis... Tu vrăjitoare... 

Țiganca se smuci cu putere... dar degetele de fier 
strângeau din ce în ce mai tare. Horcăi... agita braţele... 
dădu ochii peste cap... apoi, dintr-o dată, capul îi căzu 
domol într-o parte. 

Marele magistrat continua să strângă, de data asta cu un 
gest lipsit de mânie... uitase deja! 

Şi cum uşa lovită cu putere se deschise în sfârşit cu 
zgomot, scoasă din ţâţâni, el eliberă din strânsoare gâtul 
femeii al cărui trup se prăvăli cu greutate la picioarele sale, 
şi privi la cei doi bărbaţi care pătrunseră cu forţa în 
încăpere. 

Erau Manfred şi Lanthenay. 

Într-o clipă, acesta desfăcuse laţul pe care ţiganca îl 
atârnase de gât contelui de Monclar. 

— Am ajuns prea târziu. 

Lanthenay, tăcut contemplă o clipă cadavrul bătrânei oare 
fusese mama sa. Se părea că vrea să afle de la acest 
cadavru secretul pe care Gypsie îl ducea cu sine în eterna 
tăcere a neantului... 

Şi cu toate bănuielile grave care, în inima lui, o acuzau pe 
ţigancă, Lanthenay simţi cum i se rostogoleşte o lacrimă pe 
obraz. Apoi privirea să se îndreptă către contele de 
Monclar. 

Şi foarte firesc, ca şi cum nebunul ar fi putut să înţeleagă 
spuse cu tristeţe: 

— Vino, tată... 

Nebunul nu auzi sau nu pricepu că fu numit astfel. Efortul 
pe care îl făcuse pentru a o strangula pe femeie îi slăbise 
forţele. Se lăsă condus cu supunere. 


Acum, Manfred şi Lanthenay se aflau într-o încăpere vastă 
slab luminată. Cu toate că era ziua în amiaza mare, 
perdelele şi obloanele trase făceau ca încăperea să fie 
cufundată de un întuneric prin care răzbătea doar lumina 
unei lumânări de ceară. 

Lumânarea ardea în apropierea unui pat... 

— Aşezaţi-vă, tată, spuse cu gravitate Lanthenay care intra 
în cameră. Îl conduse pe contele de Monclar către un fotoliu 
în care se aşeză, tăcut, visând la întâmplări îndepărtate... 
prea îndepărtate de priveliştea pe care o avea sob ochi şi pe 
care el nu o distingea... 

Ce spectacol! 

Puternic emoţionat, Lanthenay se apropie de pat, în vreme 
ce Manfred, cu capul descoperit şi fruntea plecată, stătea în 
picioare lângă contele de Monclar. Aproape de căpătâiul 
patului, îngenunchiată, cu chipul ascuns în palme, o tânără 
plângea liniştit. 

— Avette! murmură Lanthenay cu o voce sugrumată de 
emoție. 

Tânăra fată nu auzi şi continua să plângă domol, fără 
ţipete, ca şi cum durerea nu-i lăsa decât puterea de a 
plânge... 

Atunci, privirile lui Lanthenay se îndreptară spre pat... 
Sub cearşaf se contura forma unui cadavru... 

— Biata Julia! murmură tânărul. Biata femeie martir! 
Răpusă de mortea celui pe care îl iubeai! Rugul lui Etienne 
Dolet l-a ars pe soţ şi i-a ucis soţia... Monştrii care au pus la 
cale mârşăvia condamnării marelui gânditor în numele lui 
Dumnezeu, în numele religiei lor criminale şi infame, nu 
ştiau că ai căzut răpusă de aceiaşi lovitură i Ai murit de 
durere, biată femeie... dar iată-te răzbunată... căci unul 
dintre cei care s-au înverşunat împotriva bărbatului pe care 
îl iubeai se află aici dinaintea cadavrului tău, crunt 
pedepsit... deşi era cel mai puţin vinovat! 

Cu un suspin înăbuşit, Lanthenay îşi întoarse privirea 
către tatăl său care surâdea. Inconştient, aţintindu-şi 


privirile asupra luminii palide a lumânării ce lumina 
cadavrul soţiei lui Etienne Dolet... 

Atunci Lanthenay se aplecă spre Avette şi-i atinse umărul. 

— Avette repetă el. 

Ea ridică spre el chipul scăldat de lacrimi, palid de durere. 
Cu gingăşie îi cuprinse mâna şi o ajută să se ridice. 

— Avette, spuse el, trebuie să vă îndepărtez de această 
privelişte tristă. Ea clătină din cap. 

— Dragul meu, răspunse ea, mai lasă-mă să stau lângă 
ea... 

— Fie... vom rămâne aici până în ceasul în care va trebui 
să ne despărţim pentru totdeauna de acest trup 
neînsufleţit... 

Atunci, la capătul puterilor, alunecă în braţele logodnicului 
ei, hohotind de plâns, murmurând nedesluşit cuvinte fără 
şir în care se repetau aceste vorbe: 

— Am rămas singură! Fără tată, fără mamă... Amândoi 
morţi! Singură pe lume! 

— Vă rămân eu, spuse Lanthenay cu o deosebită gingăşie. 
Şi pe urmă, Avette... dacă nu mai aveţi tată... poate că veţi 
avea pe cineva pe care să-l iubiţi ca pe un tată... cineva 
asupra căruia aţi lăsa să se aştearnă îndurarea şi iertarea 
privirii voastre... cineva către care vă veţi apropia... aşa 
cum îngerii trebuie să se apropie de cei osândiţi... 

Surprinsă, îl întrebă din priviri, neîndrăznind, neputând să 
grăiască... 

Şi el, în vreme ce-i şoptea la ureche aceste cuvinte pline 
de mister, o conduse spre fotoliul în care era aşezat 
nebunul... Contele de Moncilar... cel ce supraveghease 
condamnarea lui Etienne Dolet!, Ea îl recunoscu şi se trase 
înapoi dând un țipăt de groază: 

— Asasinul tatălui meu! marele magistrat de Paris! Aici! 

Cu multă blândeţe, o duse din nou în faţa lui. Şi pe un ton 
grav, cu o tristeţe infinită, grăi: 

— Avette... omul acesta este tatăl meu! Ea fu cuprinsă de 
fiori. 


Şi tânărul continuă: 

— Da, Avette... Tatăl meu! Toate astea vor fi explicate... E 
de ajuns să aflaţi un lucru groaznic... omul acesta... unul 
dintre cei care l-au ucis pe Etienne Dolet... ei bine! ... este 
tatăl meu... Avette! Scumpa mea Avette... cer îndurare 
pentru el... După cum v-am spus... a fost cel mai puţin 
vinovat... şi este cel mai crunt pedepsit... şi-a pierdut 
minţile... Tatăl meu... bietul meu tată nu mai este decât un 
trup fără suflet... 

Atunci, la aceste cuvinte pronunţate cu un accent de 
tristeţe sfâşietoare, în inima tinerei fete se petrecu o 
schimbare. 

Iubirea desăvârşise miracolul sublim. 

Speranţa iertării pe care o ceruse Lanthenay îngerului 
îndurării se aşternu asupra acelui nefericit... 

Se apropie de el. Fără dezgust, fără ură, îi cuprinse 
mâinile. 

Ea îi sărută fruntea. 

Şi în timp ce marele magistrat de Paris surâdea cu surâsul 
său inconştient, fiica lui Etienne Dolet murmură: 

— Fiţi iertat... tată! 

XXV FRUMOASA DOAMNĂ FERRON. 

Să ne deplasăm acum la Fontainebleau, în casă pe care 
Jean le Pietre o amenajase ou atâta grabă pentru Madeleine 
Ferron. 

Ne aflăm în locul acela odată cu căderea nopții. 

Şi pătrundem într-o cameră de la primul cat. 

Încăperea cu pricina este copia exactă a camerei în care, 
la începutul povestirii, l-am introdus pe cititor, în căsuţa 
iubirii de la proprietatea de lângă Tuileries. 

Sunt aceleaşi tapiserii. 

Aceleaşi mobile. 

Chiar şi imensa oglindă este la locul ei, gata să reflecte 
priveliştile tandre ale iubirii ce fuseseră trăite cândva la 
proprietatea de lângă Tuileries... Sau poate vreo scenă 


teribilă de asasinat, precum crima înfăptuită împotriva 
domnului Ferron! 

Frumoasa doamnă Ferron se afla aici... 

Şi ea a îmbrăcat veşmântul de mătase, care îi era pe plac 
amantului ei regal. 

Şi în aerul călduţ al camerei, plutesc aceleaşi miresme de 
parfum. 

În cameră, precum în casa aceea din Paris... se află un pat 
larg... patul îmbrăţişărilor pătimaşe... 

Pe jumătate răsturnată întru-n fotoliu vast, frumoasa 
doamnă Ferron fixează printre pleoapele-i pe jumătate 
închise o privire pătrunzătoare asupra lui Jean le Pietre, 
care stând în picioare în faţa ei, o contemplă cu admiraţie 
pătimaşă. 

Nenorocitul tremură din toate încheieturile. 

Boala de care suferă îi macină trupul... 

Poate că nu mai are de trăit decât câteva zile. 

Dar neîmblânzita pasiune care îi arde în piept îl menţine în 
viaţă. 

— Jean, scumpul meu Jean, murmură fermecătoarea 
femeie. 

Jean le Pietre tresări. 

— Stăpână? întrebă el. 

— Povesteşte-mi în amănunt tot ce s-a întâmplat... 

O expresie de suferinţă tristă se aşternu pe chipul palid al 
nenorocitului. 

— V-am spus tot! ... 

— Ce are a face! ... poate că ai uitat vreun amănunt care 
mă va interesa... 

— N-am uitat nimic, zise el cu glas înăbuşit. 

— Fă-o pentru mine! reluă ea cu nerăbdare. Oare nu eşti 
tu fidelul meu? ... 

— Fidel până la moarte! vorbi gâfâind Jean le Pietre. 

— Sclavul meu? ... ia spune? 

— Sclavul dumneavoastră, da! 

— Ei bine, da-mi ascultare! ... 


— La ce bun să revin asupra acestor lucruri ce mă fac să 
sufăr atât de crunt! ... Oare n-am suferit destul adineauri! 


— Iţi spun, Jean, că în noaptea asta suferinţele tale or să 
se isprăvească dintr-o dată! ... 

— Oh! de-ar fi aşa! bombăni el, cu gura încleştată de 
spaimă... 

— Spuneai aşadar, reluă Madeleine Ferron, că fusesei în 
pădure? 

— Devreme ce mi-aţi poruncit! ... Da, stăpână, am avut 
asemenea curaj şi am făcut ceea ce mi-aţi spus... însă vă jur 
că mai bine aş fi murit de o mie de ori decât s-o iau de la 
capăt cu asemenea suferinţă... 

— Bunul meu Jean! ... 

Ea îi zâmbi cu suprema cochetărie a cărei artă o posedă. 
Tulburat de asemenea zâmbet, nefericitul continuă: 

— Da, mă dusesem în pădure... Aşteptasem trecerea 
vânătorii regale... L-am zărit pe rege... Da, i-am înmânat 
biletul pe care mi-l dăduseţi... 

— Şi ce-a spus el? ... L-a citit îndată? ... 

— Da! ... spuse Jean le Pietre strângând din pumni. 

Era într-adevăr o nemiloasă tortură de gelozie la care 
Madeleine îl supunea pe omul acesta. Dar ea nici măcar nu- 
şi dădea seama de aşa ceva. 

Preocupată de gândul ei, atentă, când mângâietoare când 
aspră, îi smulgea lui Jean le Pietre cuvinte care-i ardeau 
inima acestuia. 

— L-a citit, reluă ea. Dar cum arăta? A zâmbit? ... 

— Da! ... a zâmbit... 

— Cunosc bine acest zâmbet, rosti cu voce tare frumoasă 
doamnă Ferron; zâmbet de rege care crede că totul îi 
aparţine, zâmbetul de bărbat sătul de aventurile sale, şi 
care îşi închipuie că face pomană când o femeie i se 
dăruie... Şi ce-a spus? 

— A spus: Bine, voi fi acolo... 

— Ora se apropie, Jean! 


Bărbatul fremăta. 

Ea se ridică, merse spre şemineu, aţâţă focul, cai şi cum i- 
ar fi fost frig. 

Jean privea la acest dute-vino cu priviri rătăcite, şi, de fapt 
ea nu încerca decât să facă mişcări în stare să-l zăpăcească. 
Atunci, deschise o casetă ce se afla pe masă şi scoase din 

ea un pumnal. 

— Vezi jucăria asta? spuse ea. 

EI făcu semn cu capul. 

— Ei bine, el mi-a dat-o... da, într-o seară, am văzut 
pumnalul acesta atârnat la cingătoarea sa, i l-am luat din 
capriciu, şi el mi-a spus să-l păstrez şi a adăugat zâmbind: 

— Poate vă va servi într-o zi! 

Jean le Pietre dârdâia. 

Gânditoare, Madeleine Ferron, contempla pumnalul cu 
mâner bătut cu smaralde. 

Începu să râdă încetişor. 

Şi iată că pumnalul va fi de folos! spuse ea. 

Merse spre Jean le Pietre, îi puse arma în palmă şi i se 
adresă cu seriozitate: 

— Nu vei tremura? 

— Nu! spune el cu un accent de ură neîmpăcată, cea mai 
rea dintre uri, născută din gelozie. 

— "Ţine minte că nu trebuie să loveşti decât dacă te chem 
eu! ... Aisă mă asculţi? 

Ezită o clipă şi-răspunse: 

— Nu voi lovi decât atunci când mă veţi chema... 

Însă ezitarea lui fusese de ajuns ca să-i dea lui Madeleine 
Ferron certitudinea că Jean le Pietre ar lovi, chiar dacă nu i- 
ar cere-o... 

Care era gândul ascuns al frumoasei Ferron? 

Ne vedem obligaţi să declarăm că Madeleine Ferron îl ura 
mult pe rege, dar că îl iubea poate şi mai mult pe cât îl ura, 
sau mai degrabă ura sa nu însemna altceva, în definitiv, 
decât o iubire, încercată de tristeţe. 


Să nu ne grăbim să tragem concluzia că nu mai avea de 
gând să se răzbune... 

Voia cu adevărat să-l ucidă pe rege. Îşi dorea cu adevărat 
să-l vadă murind de moartea groaznică ce o ticluise pentru 
el. 

Dar poate că încerca, într-o ultimă întrevedere cu amantul 
condamnat, o voluptate supremă. 

Poate, astfel, voia să se asigure că Franşois I era atins într- 
adevăr de groaznica boală... de otravă mortală. 

Ea însăşi stătea la îndoială: 

— Sau Francois este atins de boală, şi va muri din pricina 
asta; sau nu este bolnav, şi voi porunci să fie înjunghiat. 

În realitate, nu voia să recunoscă faptul că avea o dorinţă 
arzătoare de a-şi revedea amantul. 

Cât despre pericolul pe care îl risca, cât despre 
posibilitatea de a fi ucisă de către amant sau de a fi arestată 
şi aruncată în vreo temniţă uitată de toţi, nici că se gândea 
vreo clipă. 

Regele Francois I primise într-adevăr biletul de la 
frumoasa Ferron. Şi Jean le Pietre nu minţise deloc. Biletul 
conţinea aceste, cuvinte: „O femeie tânără şi frumoasă vă 
îndrăgeşte. De la sosirea voastră la Fontainebleau, visează 
sărutul pe care aţi consimţi poate să i-l acordaţi. În seara 
asta, la orele zece veţi fi aşteptat.” 

Franşcis | avusese mii de aventuri de felul acesta, şi ar fi 
putut să lege un volum in-folio cu toate biletele de dragoste 
pe care le primise. 

Nici biletul acesta nu-l surprinse în nici un chip. 

Se mulţumise să-şi mângâie barba grizonată şi murmură: 

— Vreo micuță burgheză, fără îndoială... 

Apoi il întrebă, pe Jean le Pietre despre locul unde se află 
casa în care era aşteptat, şi, în cele din urmă răspunse: 

— Spune-i că voi veni... 

Către ceasurile nouă, regele îmbrăcă veşmintele de 
burghez de care se folosea în asemenea escapade. 


Apoi ordonă lui Bassignac, valetul de cameră, să meargă s- 
o caute pe una dintre doamnele de onoare ale ducesei de 
Fontainebleau. 

Era obiceiul său de la sosirea la Fontainebleau. 

Curând sosi una dintre doamnele de onoare ale „micuţei 
ducese”. 

— Ce face domnişoara ducesă de Fontainebleau? întrebă 
regele. 

— Se odihneşte, sire. 

Regele scoase un suspin. 

— De multă vreme? 

— Domnişoara ducesă tocmai s-a culcat acum un sfert de 
oră... 

Regele păstră un minut de tăcere, apoi reluă: 

— Ce-a făcut astăzi? 

— Domnişoara ducesă n-a dorit să-şi părăsească 
apartamentul cât a fost ziua de mare. 

— Trebuie totuşi să se plimbe, să se recreeze... 

— Noi am insistat în zadar, sire. 

— Şi ce-a făcut în apartament? 

— Nimic, sire. N-a dorit nici să i se citească şi nici să 
permită să i se adreseze vreun cuvânt. 

— Şi ce a mai spus? 

— Nimic, sire. 

— N-a amintit de mine? 

— Nu, sire; nici de Majestatea Voastră, nici de altcineva. 

Un nou suspin şi o nouă tăcere a regelui. 

— Şi spuneţi că doarme? relua el. 

— Sau cel puţin se află în patul ei şi stă cu ochii închişi... 

— Bine, puteţi să vă retrageţi... 

Doamna de onoare făcu obişnuita plecăciune şi dispăru. 

Foarte abătut, regele, rămase pe gânduri timp de câteva 
minute. La ce se gândea? 

Ce gânduri secrete se trezeau în sinea lui? 

Privirile i se luminară pentru o clipă; apoi ridică din umeri 
preschimbându-şi deodată fizionomia chipului cu uşurinţa 


care făcea din el un comediant desăvârşit, ieşi din camera 
sa, unde avusese loc conversaţia şi intră îri cabinetul său 
unde îl aşteptau câţiva gentilomi. 

Apăru surâzând. 

Şi gentilomii îşi ziseră între ei: 

— Majestatea sa, este bine dispusă... 

Regele făcu semn la doi sau la trei dintre ei, onoare de 
care ceilalţi se arătară foarte geloşi, şi, însoţit de ei, ieşi din 
palat. 

Curând avea să fie orele zece. 

Trebuie să fim drepţi cu Franţois I care foarte rar se 
întâmplase să se facă aşteptat de o femeie. 

Să comită vreo infamie în genul celei pe care a săvârşit-o 
faţa de Ferron, asta da. 

Să poruncească să fie aruncat în temniţă vreun hoţ 
recalcitrant, sau mai mult, să năruie cu un cuvânt 
dispreţuitor femeia de care se săturase, asta mai treacă- 
meargă. Insă să se lase aşteptat de femeia care i se dăruia, 
aşa ceva în nici un caz! Se vede că era de-a binelea ceea ce 
în zilele noastre se numeşte un om de onoare, expresie 
fericită ce străluceşte într-un mod cu totul deosebit în 
terminologia timpurilor noastre. 

Deci era aproape de orele zece noaptea, şi regele grăbi 
pasul. 

Ajuns în fata casei a cărei amplasament Jean le Pietre îl 
indicase cu deosebită grijă, regele îşi trimise înapoi escorta. 

Nu-i era teamă. 

Nu-i trecea prin minte că s-ar putea ca într-o zi să cadă în 
vreo capcană. 

Şi totuşi, dacă i s-ar întinde vreodată o capcană, simpla 
apariţie a regelui trebuia să fie de ajuns să-i pună pe fugă 
pe ticăloşi ori spadasini... 

Bătu în uşă, mângâind cu un gest care îi era familiar, 
barba în care se zăreau fire de argint. 

Uşa se deschise în aceeaşi clipă, şi Francois I surâse de 
asemenea gest curtenitor care îi spunea că era aşteptat cu 


nerăbdare. 

— Intraţi, spune o voce feminină pe care regele o luă drept 
vocea unei slujnice. 

În realitate, era Madeleine Ferron; Fără îndoială, se 
temuse că Jean le Pietre să nu lovească de îndată; îl zărise 
pe rege sosind, şi coborâse îndată să se posteze în spatele 
uşii. 

Odată ce regele intră în casă, uşa se închise cu toată 
greutatea. 

Francois 1 se trezi în întuneric, şi tresări, cuprins de o 
nelinişte nedefinită. Madeleine Ferron, care îl ţinu de mână, 
simţi această tresărire. 

— Vă e cumva teamă? spune ea. Mai este timp să 
renunţaţi! ... 

— Teamă! Când susţii o mână catiefelată şi parfumată cum 
este aceasta! Pe Maica prea Curată, frumoasa mea copilă, 
din contră, asemenea mister mă încântă... Grăbeşte-te să 
mă conduci la stăpâna ta... 

Madeleine Ferron nu spuse nimic, şi trăgându-l după ea pe 
rege, îl ajută să urce treaptă cu treaptă pe scară cufundată 
într-un întuneric deplin. 

— Dacă acesta este drumul către rai, e tare întunecat! 
glumi regele. 

— Iată-ne ajunşi... murmură Madeleine, nu trebuie decât 
să deschideţi uşa asta... acesta e zăvorul. 

Ea aşeză mâna lui Francois I pe zăvorul camerei sale, şi 
dispăru în tăcere. 

Regele rămase o clipă cu inima bătându-i cu putere în faţa 
acestei uşi. Nu pentru că i-ar fi fost teamă... Din contră, 
după cum spusese, adora misterele care dădeau intrării” 
un farmec aparte acestor expediţii amoroase. Asta îi crea 
cel puţin iluzia unui pericol posibil, şi prin urmare iluzia 
unei cuceriri. Gândea în sinea lui: 

— Dacă ar fi să judecăm după aceste precauţii, trebuie să 
fi dat de vreo burgheză tare timidă care se află la prima ei 
întâlnire. lisuse Hristoase, ce întâmplare fericită î. 


Atunci deschise încetişor uşa şi intră. Camera eră pustie. 

Era luminată slab de lumina unei torţe de ceară 
parfumată. 

Regele cuprinse dintr-o privire elegantul decor de mobilă 
şi tapiserii în care se găsea. 

— Hotărât lucru, gândi în sinea lui admirând cu ochi de 
cunoscător, stăpâna casei este poate mai expertă decât 
credeam... 

Insă, încetul cu încetul, sprâncenele sale se încruntară. 

Pe îndelete, piesă, cu piesă, recunoştea decorul! 

Mai întâi, parfumurile, îi atraseră atenţia... miresmele 
favorite ale aceleia pe care o iubea, apoi patul pe care îl 
recunoscu... apoi fotoliile... 

Se crezu obiectul unei halucinaţii şi păli. 

Involuntar, voi să redeschidă uşa pe care intrase... şi de 
data asta tremura de groază: uşa era închisă! 

Francois 1 era un luptător încercat. Însă tăcerea aceasta 
deplină, lumina palidă a lumânării, reconstituirea exactă a 
interiorului, toate astea aveau asupra lui efectul unei 
senzaţii de coşmar. Privirile sale pierdute se fixară asupra 
unei draperii din fundul încăperii. 

— Pe aici, va intra ea, murmură el ştergându-şi sudoarea. 
Care-i picura de pe frunte... Va apărea în rochia ei largă de 
mătase... de mătase bleu cu braţele sale albe ca marmură... 

Va intra spunând: „lată-mă, dragul meu nobil”, şi va veni 
să se atârne de gâtul meu... Oh! halucinație a iadului! Vai! 
„„„ unde am ajuns! Ea să fie! Ah! Numai să nu fie tot ea! 
Bine ar fi ca întâmplarea asta să nu fie decât un vis! 

Chiar în acea clipă, draperia din fundul camerei fu dată 
într-o parte şi Madeleine Ferron îşi făcu apariţia. Cu un gest 
instinctiv, regele duse mâna la pumnal. 

Era îmbrăcată chiar în rochia pe care el o descrisese 
adineauri şi înaintând surâzătoare, îi spuse cu o voce 
fermecătoare care tulbură minţile bărbaţilor: 

— lată-mă, dragul meu, nobil! 


Francois I, foarte palid, se dădu cu un pas înapoi. Daro 
clipă mai târziu, ea era lângă el. Ea îşi încolaci braţele 
goale în jurul gâtului lui, frumoasele ei braţe albe, şi întinse 
către el buzele ei umede, în timp ce ochii ei mistuiţi de 
iubire priveau în ochii regelui. Şi ea se lipea de el, îl 
strângea în braţe, îl încălzea cu respiraţia ei călduţă. 

— Cum de ai întârziat să vii, răule! suspină. Ea. E atâta 
timp de când nu ai mai fost al meu ca în clipa aceasta... Ah! 
iubitul meu Francois, cât te iubesc! ... Şi tu... mă iubeşti? 

O ciudată nebunie copleşise mai întâi mintea regelui... 

O spaimă superstiţioasă îl îngheţase... 

Dar acum, nebunia care făcea să-i zvâcnească tâmplele, 
era nebunia, iubirii. Madeleine îl recucerise cu mângâierea 
ei ademenitoare... 

— Femeie sau arătare, gândi el în sinea lui fremătând, este 
adorabilă... şi chiar de m-ar duce cu ea în iad, aş urma-o! 

Totuşi ultimile cuvinte ale frumoasei doamne Ferron 
năruiră întrucâtva farmecul spaimei şi al pasiunii... 

— Dumneavoastră! grăi el nedefinit. Surfteţi chiar 
dumneaovastră! Aţi uitat oare îngrozitoarea întâmplare din 
casa Leproasei? 

Făcu un efort să se desprindă din strânsoarea ei. Dar ea 
mai suplă, mai graţioasă şi cu mai multă vigoare, îl strânse 
şi mai tare în braţe. 

— Taci! murmură ea; ceea ce am făcut, am făcut din 
iubire, o dragul meu Franşois! doresc să mor pe braţele te 
tale, să-mi sfârşesc viaţa cu un sărut de-al tău... Ascultă 
cum îmi zvâcneşte inima. 

Voi să se împotrivească din nou, apelă la ceea ce ar putea 
să trezească în el ura şi mânia... 

— M-aţi distrus! mormăi el... Aţi însemnat pentru mine 
destrăbălată hidoasă a cărui sărut este ucigător... 

— Taci! te iubeam nespus de mult! 

În acest răstimp ea îl cerceta cu atenţie; îi cercetă în 
amănunt chipul, ochii, gura; lacomă, căuta să surprindă 
urmele vizibile ale bolii... Da, da... nu era nici o îndoială, 


regele era atins de boală, regele era condamnat... pumnalul 
lui Jean le Pietre, devenea inutil! 

Semnele acestea îngrozitoare, ruşinoase stigmate ale unui 
rău contra căruia nu se cunoştea vreun leac, le observa cu o 
bucurie excesivă! 

Francois I surprinse în ochii ei licărul de bucurie... 

— Afurisenie! răcni el, ai vrut să te convingi că fapta ta era 
desăvârşită! Ai vrut să vezi dacă sunt într-adevăr 
condamnat la cea mai îngrozitoare dintre morţi! Ei bine, 
destrăbălat-o, vei muri înaintea mea! 

Făcu un efort violent pentru a o îndepărta, pentru a apuca 
pumnalul. 

Insă deja patima îl ardea, îl paraliză. 

Dorea s-o omoare, şi o dorinţă pătimaşă îl îndemnă s-o mai 
strângă încă o dată în braţe... ridică braţul... pumnalul 
sclipi... 

— Mori! horcăi el; mori ca o netrebnică! 

— Da, îngăimă ea, ucide-mă, iubitul meu Francois! Iată- 
mă, ucide-mă! 

În aceeaşi clipă, se desprinse de el, şi cu o_ mişcare iute 
făcu să-i alunece de pe trup rochia de mătase; apăru în 
toată splendoarea ei, cu sânii tresăltând, cu buzele 
fremătânde., cu braţele întinse. 

— Ucide-mă, exclamă ea, dar ucide-mă din dragoste. 

Francois scoase un suspin răguşit, aruncă furios pumnalul 
pe care îl ţinea în mână, şi se prăvăli în genunchi, nebun de 
patimă, cu tâmplele-i arzând, sfâşiat de dorinţe şi de 
voluptate. 

Ea dădu un țipăt uşor de triumf; îl prinse în braţe, gura ei 
se lipi de a lui şi îngăimă: 

— Suntem condamnaţi, fie şi aşa! Dar condamnată cu tine, 
e raiul... O iubitul meu Francois, înainte să coborâm în iad... 
o noapte de dragoste... o noapte de delicii şi de voluptate 
supraomenească! 

Şi au fost cu adevărat ore de pasiune nebună. 


Francois I şi Madeleine Ferron încercară senzaţia că se 
aflau la prima lor întâlnire... Atinşi amândoi de moarte, 
loviți de o boală mai rea decât otrava, petrecură o noapte 
de dragoste ca doi tineri proaspăt căsătoriţi... 

Dar când se făcu de orele trei dimineaţa şi Francois se 
pregăti să se retragă, niciunul nici celălalt nu pronunţară 
fermecătorul cuvânt „revedere” atât de drag îndrăgostiţilor. 

Stăteau palizi, abătuţi şi îngheţaţi, într-adevăr asemeni a 
doi condamnaţi care nu îndrăznesc să se privească. O 
cuprinse o pudoare stranie. Zărindu-se dezbrăcată, roşi! Se 
grăbi să se îmbrace. 

Atunci vreme de cinci minute, îngrozitoare, rămaseră unul 
lângă celălalt, tăcuţi, absorbiți de gândul că moartea 
supraveghease iubirile lor pătimaşe. 

Un fel de turbare retrospectivă creştea în Francois |. 
Acceptând această noapte de dragoste, îşi interzicea orice 
represalii împotriva frumoasei doamne Ferron... sau cel 
puţin, orice represalii imediate... 

— Bun rămas! spuse el dintr-o dată cu o voce înăbugşită. 

Aşa au luat sfârşit iubirile lui Francois I şi a frumoaşei 
doamne Ferron. 

Ea nu răspunse, însă luă sfeşnicul pentru a-l conduce pe 
rege. 

Ea deschise uşa. 

Scara fu luminată nedefinit. 

Şi în josul scării, vârât într-un ungher întunecos, aştepta 
Jean le Pietre, zgâlţăit de tremurături de furie, cu pumnalul 
în mână. 

În momentul în care Francois I, trimitea escorta înapoi şi 
se apropiase de casă, Jean le Pietre, postat lângă Madeleine 
Ferron, îl zărise venind. 

Ţinea în mână încă arma pe care frumoasa doamnă Ferron 
i-o dăduse de curând. 

La vederea regelui, Jean de Pietre păru să-şi 
redobândească pe neaşteptate calmul deplin. 


Se mulţumi să atingă cu buricul degetului vârful 
pumnalului ca şi cum l-ar încerca. 

Apoi cu o voce care nu mai tremura spuse: 

— Mă duc să-i deschid uşa regelui... 

Madeleine avu impresia foarte clară că Francois | urmă să 
fie înjunghiat. 

— Nu, nu, făcu ea cu vioiciune, o să-i deschid eu. Însămi. 

Bărbatul făcu un gest de nemulţumire, dar nu se împotrivi. 

— Unde voi aştepta? întrebă el cu glas tăios. 

— Vino! 

LI luă cu ea, îl introduse într-o încăpere vecină camerei, 
însă fără comunicare cu ea. 

— De aici, mă poţi auzi strigând, spuse ea cu glas scăzut, şi 
atunci... 

— Bine, îl întrerupse Jean le Pietre cu o voce aspră. 

Atunci ea cobori cu iuţeală şi se trezi lângă uşa de la 
intrare chiar în momentul în care regele bătea la uşă... Jean 
le Pietre, cu urechea la pândă, îi auzi urcând. Ascultă vocea 
regelui care vorbea în glumă. 

Când ajunseră la ultima treaptă de sus a scării, el era pe 
punctul să-şi facă apariţia. Se abţinu. 

— Numaidecât! mormăi el. Trecură câteva minute. 

O linişte adâncă domnea în casă. 

Jean le Pietre era zguduit când şi când de câte un tremur; 
dar nu se mişca. 

Stând în picioare în mijlocul încăperii întunecate, cu ochii 
larg deschişi, cu mâna crispată pe mânerul pumnalului, se 
afla în starea de spirit şi de nervi în oare omul devine fiară, 
în care vechile instincte atavice, profund tulburate, ies la 
iveală, şi în care pofta de sânge primează asupra oricărui 
alt sentiment. 

Era sigur că dacă Jean le Pietre ar fi lovit în clipa aceasta, 
lovitură ar fi fost cumplită, definitivă. 

Îşi repeta lui însuşi că trebuia să aştepte semnalul. 

Încredinţat că Madeleine Ferron i l-ar da pe mână pe 
Francois I, îşi spunea în sinea lui: 


— Încă doua minute de suferit... încă unul poate... 

Şi totuşi, aceste câteva momente pe care le petrecu acolo 
îi părură nesuferit de lungi... După un minut, avu senzaţia 
că aştepta de un ceas. 

— Pe palier, voi fi mai aproape, murmură el. 

Se mută de grabă acolo fără zgomot, şi se trezi în faţa uşii 
camerei. 

Insă acolo, pricepuse că nu putea să aştepte prea mult... 

Întinse mâna către clanţă. 

Chiar în clipa aceea, cineva umblă la clanţă, ca şi cum din 
interior se încerca să se deschidă uşa. 

Jean le Pietre rămase nemişcat, cu mâna întinsă, ţinându- 
şi respiraţia, ca străfulgerat... apoi mâna lui se retrase... 

Dar uşa nu se deschise! 

S-a văzut cum regele constatase că era încuiată, şi că el 
era cel care mişcă inutil clanţa. 

Jean le Pietre era scăldat de o sudoare rece. 

— Ea a închis uşa cu cheia! murmură el cu glas înăbuşit. 

Şi îndată reluă: 

— Asta înseamnă că n-am să pot intra! ... 

Rămase mai întâi stupefiat, ca atunci când descoperi o 
trădare la care nu te aşteptai. 

— Să încerc la cealaltă uşă, spuse el deodată. 

Porni în grabă, ocoli etajul traversând cele patru încăperi 
ce înconjurau camera Madeleinei Ferron, şi ajunse în faţa 
uşii la care socotise adineauri să vină, era uşa pe unde 
frumoasa doamnă Ferron i se înfăţişia lui Francois |. 

Cu băgare de seamă, Jean le Pietre încercă s-o deschidă. 

Îşi înăbuşi un mormăit de furie. Şi uşa asta era încuiată! ... 
Atunci, reveni pe palief. 

Îşi muşcă pumnul până la sânge ca să nu strige. 

În halucinaţiile repezi ce se succedau în creierul său, se 
închipui lovind-o mai întâi pe Madeleine înainte de a-l lovi 
pe rege. 

Îşi lipi urechea de uşă... 


Apoi, puţin câte puţin, alunecă în genunchi, şi aşa, în 
genunchi, cu urechea lipită de uşă, petrecu orele acestea, 
care, printr-un straniu fenomen inversat, îi părură să 
dureze numai câteva minute. 

Nu desluşi toate spusele lor... 

Dar le ghici,. Pricepu inflexiunile vocilor, era atent la 
suspine... A fost groaznic. 

Deodată pricepu că se isprăvise... că regele urma să 
plece.!. Din două sărituri fu în josul scării şi se ghemui în 
ungherul din casa scării recăpătându-şi stăpânirea de 
sine... 

Regele ieşise primul. 

Urmă Madeleine, cu sfeşnicul în mână. 

Dintr-o privire iute se încredința că Jean le Pietre nu se 
afla pe palier. Regele începu să coboare. 

Madeleine aşeză sfeşnicul pe prima treaptă de sus a scării 
şi coborând cu repeziciune, trecu în faţa regelui, 
murmurând: 

— Mă duc să deschid. 

Cum ea se atinse de el în treacăt, regele simţi, la atingerea 
ei, un frison. Ce părea a fi un frison de groază. Focul iubirii 
se potolise, odată calmată patima iubirii, întreaga lui ură 
revenea împotriva femeii care îl îmbolnăvise... 

În clipu în care Madeleine trecu de rege, ea îl zări pe Jean 
le Pietre înverşunat, pregătit să ucidă. 

Printr-un efort mânios de voinţă, ea îşi impuse să nu-l 
privească şi să continue să coboare ca şi cum nu l-ar fi 
zărit... 

În aceste două clipe îşi încorda mintea aşa cum se 
obişnuieşte în momentele decisive. 

Acum era sigură că regele era atins de boală. 

Lovitura de pumnal suprima răzbunarea ei, sau cel puţin 
aşa credea. Şi ajunse la concluzia că: El nu trebuie să 
moară în felul acesta! Exact în momentul în care regele 
atingea treapta cea mai de jos a scării şi Jean le Pietre, cu 
un fel de urlet gâtuit, năvăli asupra lui. Urletul de turbare 


se termină cu un horcăit înspăimântător, înainte ca să poată 
lovi, Jean le Pietre seprăvălise, fulgerat într-o baltă de 
sânge care ţâşnea din grumazul său întredeschis de 
tăietură... 

Cu o mişcare fulgerătoare, Madeleine, îi înfipsese în gât un 
mic pumnal pe care îl ţinea în mână, chiar în momentul în 
care nenorocitul se năpustea... 

Împroşcată de sânge, lividă la faţă, Madeleine Ferron privi 
o clipă spre Jean le Pietre care se zbătea în tresăltările 
agoniei. Voi să se ridice, aţinti asupra ei o privire 
înspăimântătoare, apoi se prăvăli fără viaţă. Şi ochii lui 
rămaşi deschişi erau încă aţintiţi asupra ei cu o hidoasă 
expresie de iubire şi ură. 

Frumoasa doamnă Ferron, ce surâdea sinistru îşi întoarse 
privirile către Fancois 1 care, palid de uluire, şi de groază, 
privea fără să înţeleagă. 

— Sire, spuse ea, aţi scăpat ca prin urechile acului... 

Atunci regele pricepu! ... 

Înţelese că omul acesta se afla aici pentru, a-l ucide. 

Înţelese că ea, pusese la cale asasinatul şi că, dacă scăpase 
de pumnal, însemna că ea era foarte sigură că el nu 
scăpase de otrava îmbolnăvirii! 

Şi cum frumoasa doamnă Ferron întredeschise uşa, el se 
strecură afară şi fugi, tulburat de spaimă, strângând din 
dinţi... 

XXVI TRECEAU DOI CĂLĂREȚI. 

În clipa în care regele fugea astfel, cu sudoarea groazei pe 
frunte, doi călăreţi soseau în galop pe drumul Melun-ului! 

Trecură prin faţa casei frumoasei doamne Ferron tocmai 
când regele ieşea de acolo, în aşa fel încât Francois | 
aproape că se izbi de unul din cai. 

Din fericire, călăreţul, zări umbra aceasta şi o feri printr-o 
smucitură bruscă a hăţurilor. 

— La naiba cu burghezii ăştia care se plimbă la o 
asemenea oră! mormăi el. 


Cei doi călăreţi urmau să-şi continue drumul după clipa de 
oprire provocată de acest incident. 

— Domnilor! strigă regele cu o voce atât de neliniştită 
încât ei se opriră brusc. 

— Cu ce vă putem fi de folos? întrebă acela dintre cei doi 
cavaleri care vorbise mai înainte. 

Regele se apropie cu repeziciune. 

— Sunteţi gentilomi? întrebă el. 

— Putem spune, într-adevăr, că suntem, dar ce importanţă 
are! 

— Domnilor, sunt gentilom. Dacă sunteţi după cum 
spuneţi, îmi datoraţi ajutor. 

— Domnule, spuse atunci celălalt cavaler, dacă aveţi 
nevoie de ajutor, vă vom ajuta fără a avea nevoie să vă 
cercetăm titlurile. 

— Pe Maica prea Curată, că bine ziceţi! zise regele 
venindu-şi puţin câte puţin în fire. Ei bine, aveţi îndatorirea 
să descălecaţi şi să mă urmaţi. 

Cei doi cavaleri ezitară o clipă. 

Dar cererea fusese făcută cu un asemenea glas temător 
încât se supuseră. 

— Domnilor, vorbi din nou regele, vedeţi casa asta nu-i 
aşa? Ei bine, adineauri era să se săvârşească aici o crimă 
groaznică... Aici a fost atras, un nobil gentilom, pentru a fi 
ucis, şi dacă nu s-a reuşit... este graţie unei împrejurări 
providenţiale. 

Asasinul se află în casa aceea, domnilor. 

— Ei bine? întrebară cei doi călăreţi. 

— Trebuie ca ucigaşul să fie arestat, domnilor... în zece 
minute, fără îndoială că el va dispare... 

Se va observa că regele spunea el, vorbind de Madeleine 
Ferron. 

Se temea într-adevăr că o să fie refuzat dacă ar declara că 
ar fi vorba de o femeie... 

Nobilul gentilom, chiar aşa după cum se numise el însuşi, 
găsea foarte firesc acest mic subterfugiu. 


— Cu ce putem să vă fim de folos? reluă unul dintre cei doi 
călăreţi pe un ton destul de aspru. Unde se află gentilomul 
pe care au vrut să-l omoare? 

— Eu sunt, domnilor. 

— Ei bine, dar nu sunteţi rănit, după cât se pare? 

— Nu, pe toţi diavolii, dar puţin a lipsit. lată deci ceea ce 
cer de la dumneavoastră, domnilor. 

O să rămâneţi în faţa acestei porţi până când voi reveni cu 
întăririle necesare. 

— Bun rămas, domnule! spuse dintr-o dată călăreţul. 
Treaba asta s-ar putea să nu ne convină! 

Şi încălecară din nou. 

Regele strânse pumnul cu furie şi era cât pe ce să spună: 

— Sunt regele, supuneţi-vă! Se abţinu totuşi. 

— Domnule, spuse călăreţul, dacă vă mai temeţi de orice 
altceva, suntem dispuşi să vă escortăm până la 
dumneavoastră acasă... 

Regele se afla într-o dispoziţie nervoasă de care până şi 
cei mai curajoşi s-ar fi temut. 

În afară de asta, lăsându-se însoţit, spera să afle numele 
celor doi gentilomi pe care se gândea deja să-i facă să 
plătească scump pentru refuzul lor. 

— Accept, spuse el, şi vă mulţumesc din toată inima. 

— Dacă-i aşa, mişcaţi-vă, şi fiţi pe deplin încredinţat, că vă 
escortăm. 

Regele tresări. Se simţea umilit de asemenea protecţie un 
pic cam trufaşă ce i se acorda. Acceptă totuşi. 

— Veniţi, domnilor, spuse el. 

Şi începu să meargă repede, urmat de aproape de cei doi 
necunoscuţi care potriveau mersul cailor după pasul lui. 

Francois 1 o luă drept spre castel. 

Nu întârzia să ajungă în faţa porţii celei mari şi se apropie 
de santinelă. 

Mai întâi, acesta îi bară trecerea cu halebarda strigând: 

— În lături! 


Dar, în aceeaşi clipă, îl recunoscu pe rege şi, înainte oa 
acesta să-i poată adresa un cuvânt ca să-l reducă la tăcere, 
soldatul luase o poziţie respectuoasă şi strigă din toate 
puterile: 

— Prezentaţi armele în onoarea regelui! 

Se auzi un tumult, şi pe dată cei patruzeci de halebardieri 
se aliniară, în timp ce şase dintre ei înaintau cu torţe pentru 
a-i lumina drumul Majestății Sale. 

Cei doi cavaleri care îl escortaseră pe Francois I se priviră 
murmurând: 

— Regele! 

Acesta se întoarse către ei. 

— Domnilor, spuse el râzând, iată-mi incognito-ul 
dezvăluit... Urmaţi-mă, vreau să vă mulţumesc cum se 
cuvine... 

Dar, adăugă el încruntându-şi sprâncenele şi asprindu-şi 
vocea, mă mir că mai sunteţi încă în şa şi cu creştetele 
acoperite! 

Cei doi cavaleri nu se urniră. 

Nu-şi descoperiră creştetele! 

Şi cum regele, furios, urma să dea un ordin ofițerului 
halebardierilor, unul dintre cei doi necunoscuţi răspunse cu 
o voce calmă în tonul căreia se întrezărea o iritaţie 
înăbuşită: 

— Domnule, v-am întâlnit pe drumuri; vă era teamă, noi v- 
am escortat; iată-vă acasă la dumneavoastră... Rămâneţi cu 
bine dar, nu vă faceţi griji pentru mulţumirile pe care ni le 
datoraţi; vă considerăm achitat de o astfel de îndatorire. 

Uluirea şi indignarea îl amuţiră pe rege. 

Dar, la un semn al lui, soldaţii năvăliră pentru a-i aresta pe 
cei doi neobrăzaţi. 

În aceeaşi clipă, cei doi necunoscuţi făcură stânga- 
mprejur, dădură pinteni cailor, şi dispărură în întuneric. 

Cei doi călăreţi pe care regele nu-i recunoscu, au fost 
recunoscuţi cu siguranţă de către cititorii noştri; erau 
Manfred şi Lanthenay. 


Ajunseră la Paris unde, înainte de plecarea lor, se 
petrecuse o scenă pe care suntem datori s-o povestim. 

Reluăm aşadar şirul întâmplărilor din momentul în care 
Julie, nefericita soţie a lui Dolet, răpusă de durere, tocmai a 
fost înmormântată. 

Avette, resemnată şi curajoasă, urmă sicriul până la 
cimitirul Inocenţilor. 

Apoi, în ciuda insistențelor lui Lanthenay, tânăra a vrut să 
se întoarcă în casa din strada Saint-Denis în care fiecare 
obiect îi amintea de tatăl şi de mama sa. 

Aici regăsim pe cele trei personaje. 

De ceea ce se temea Lanthenay se întâmplase. 

La vederea lucrurilor de familie care au fost deseori atinse 
de mâinile celor ce nu mai sunt, Avette a fost cuprinsă de o 
criză de disperare. 

Dar, în fine, lacrimile pe care le-a vărsat au calmat-o. 

Acum, retrasă în camera tatălui său şi a mamei sale 
plângea liniştit... 

În încăperea în care la începutul acestei povestiri, Etienne 
Dolet l-a primit pe regele Francois I, Manfred şi Lanthenay 
stăteau la taifas pe un ton scăzut. 

— Ce ai de gând să faci? a întrebat Manfred. 

— Ce-i de făcut? murmură Lanthenay. Mai întâi să alin 
suferinţa acestei copile... Apoi să încerc să-l smulg pe 
bătrân din starea de nebunie în care se află. Mă simt 
copleşit, descurajat de durerea logodnicei mele şi de cea a 
tatălui meu; viitorul îmi apare sumbru... 

— Cât de mult trebuie să suferi. Şi tu însuţi trebuie să te 
smulgi gândurilor jalnice care te apasă. 

Şi cum L.anthenay schiţă un gest de neîncredere, Manfred 
continuă cu blândeţe: 

— Frate, mai dojenit de atâtea ori pentru ca la rândul meu 
să ţe dojenesc şi eu un pic. Mi se pare că eşti nedrept cu 
destinul tău; o dublă nenorocire s-a abătut asupra ta; 
moartea lui Dolet pe care îl considerai că pe un tată 
adevărat; pierderea minţilor contelui de Monclar. Însă o ai 


pe Avette; şi eşti sigur de iubirea ei; e lângă tine; în vreme 
ce eu... trebuie să plec la Fontainebleau; nu am nici o veste 
de acolo; probabil că n-au izbutit s-o elibereze pe Gillette... 

Vorbind astfel, Manfred, socotea mai ales să-l ducă pe 
prietenul său departe de Paris. 

— Dac'ai nevoie de mine, sunt gata, spuse Lanthenay, dar 
ce am să fac cu Avette şi cu tata? Ce se va întâmpla cu ei cât 
timp. Voi lipsi? Te întreb pe tine, frate. 

Manfred surâse.:. 

— Cunosc un loc în care se vor afla în perfectă sigjranţă 
amândoi... 

— Ce vrei să spui? 

— Ai să afli. Dar ia spune-mi, dacă îţi dovedesc că Avette şi 
contele de Moncilar nu vor avea de ce să se teamă în timpul 
absenței tale, ai consimţi să mă urmezi? 

— Fii sigur că da! exclamă Lanthenay. 

— Asta voiam să aud, spuse Manfred. Aşteaptă-mă aici... 

Deîndată Manfred ieşi şi se îndreptă către Catedrala 
Notre-Dame. Ajunse curând pe o străduţă - strada Canette 
- unde se afla palatul pe care îl închiriase cavalerul de 
Ragastens. 

Nu s-a uitat faptul că în momentul plecării sale la 
Fontainebleau, cavalerul o însoţise pe soţia sa, prinţesa 
Beatrix, în acest palat, în care i se părea că nu mai 
constituia nici un pericol pentru ea. 

Manfred nu ignoră asemenea amănunt. 

Or, de când citise scrisoarea revelatoare a lui Gypsie, 
Manfred era meeru cu gândul la palatul ăsta în care se afla 
mama sa. 

Dar eliberarea lui Lanthenay îl acaparase cu totul. De trei 
zile nu se mai dezlipea de prietenul său. 

Acum că Lanthenay fusese salvat, Manfred se gândea la 
cele două fiinţe dragi lui: 

Gillette şi prinţesa Beatrix. 

Aşadar era emoţionat în clipa când ajunse în strada 
Canette. Ce-i va spune prinţesei Beatrix? 


Se trezi dintr-o dată în faţa porţii mări a palatului; atunci 
fu cuprins de o nespusă emoție şi dădu să plece. Acum, îi 
pierise curajul! 

Făcu câţiva paşi pe stradă, apoi îşi luă inima-n dinţi şi bătu 
în poartă. 

Una din slugi întredeschise poarta. 

Fără să-i lase răgaz de a-l întreba, Manfred îi spuse: 

— Anunţaţi pe doamna prinţesă că cineva sosit de la 
Fontainebleau doreşte să-i vorbească din partea Domnului 
cavaler de Ragastens. 

— Aşteptaţi aici! reluă valetul după ce îl privi ca luare 
aminte. 

Prinţesa era bine păzită. Manfred aştepta, foarte 
emoţionat. 'Trecură câteva minute, apoi acelaşi valet se ivi 
din nou şi îi spuse: 

— Urmaţi-mă. 

O clipă mai târziu, Manfred se afla de faţă cu Beatrix. 

O privi cu înflăcărare, în timp ce gândea: 

— Mama mea se află aici! 

Şi fu încercat de o nespusă uimire, un fel de încântare 
care îl încremenea. 

Beatrix era pe atunci o femeie de patruzeci şi doi de ani. 

Dar ea păstrase, cum se întâmplă câtorva femei 
privilegiate, întreaga eleganţă suplă a tinereţii sale, ca pe 
vremea când parcurgea călare drumurile Italiei şi când se 
aşeza în fruntea războinicilor din Monteforte ca să răpună 
armata lui Cezar Borgia. 

Numai că, privirea ei pierduse strălucirea arzătoare cu 
care îl încântase atât de mult pe cavalerul de Ragastens la 
prima lor întâlnire. 

Acum, privirea aceasta, era umbrită de melancolie. Se 
vedea că suferise şi plânsese mult. 

Şi cu toată această melancolie, era încă admirabil de 
frumoasă. 

Manfred, care nu se putuse stăpâni să n-o admire atunci 
când încă nu ştia că ar putea fi mama sa, o contemplă acum 


cu pasiune emoţionată. Il se părea că necunoscută de faţă! - 
s-ar fi putut să vegheze mereu asupra vieţii sale. Şi 
impresia aceasta imaginativă a fost atât de puternică încât 
după câteva momente, se încredința că o cunoştea de când 
lumea. 

— Veniţi de la Fontainebleau? întrebă ea pe un ton 
emoţionat. 

— Am fost acolo acum trei zile, doamnă. 

Şi Manfred avea o înfăţişare atât de tulburată încât 
Beatrix cuprinsă de un presentiment, izbucni: 

— 1 s-a întâmplat ceva cavalerului? 

— Nimic, doamnă, nimic! Fiţi liniştită... L-am lăsat pe 
domnul cavaler în perfectă stare de sănătate şi în bună 
dispoziţie... 

Gândul lui Beatrix se îndreptă atunci cu totul asupra 
tânărului care se afla dinaintea ei. Îşi înăbuşi un suspin. 

O clipă, sperase că a regăsit în el fiul pe oare îl căuta. 

Dar după cum ne amintim, un semn al cavalerului de 
Ragastens o făcuse să înţeleagă că se înşelase. 

În ciuda acestei decepţii, păstra faţă de Manfred o 
simpatie nefirească şi dorea cu ardoare să fie fericit. 

— Ei bine, domnule, întrebă ea, aţi reuşit ceea ce v-aţi 
propus? 

Această fermecătoare Gillette... această tânără fecioară pe 
care am îndrăgit-o din toată inima... 

De câteva clipe, Manfred, se simţea răvăşit de gândurile 
care-i copleşeau mintea. O asculta pe prinţesă fără s-o 
înţeleagă. Şi ea fără să-i cunoască motivul, remarca 
profunda emoție care îl frământa pe tânăr. Nu se mai putu 
abţine. 

— Uitaţi ce se întâmplă, doamnă, spuse el cu o voce 
gâtuită, cea ce am a vă spune este atât de straniu încât nu 
ştiu cum să mă exprim... Şi cum ea rămase tăcută, mută de 
uimire, el avu o inspiraţie neaşteptată. 

Scoase de la piept scrisoarea lui Gypsie cu o mână 
tremurândă şi i-o întinse lui Beatrix spunând: 


— Citiţi! 

Beatrix fu zguduită de o tresărire puternică. Părea că 
vocea lui Manfred, emoția intensă care izvora din atitudinea 
sa în clipa de faţă i-ar desluşi adevărul. 

Mâinile ei tremurară puternic luând scrisoarea pe care o 
citi pălind din ce în ce mai tare. În fine, ea murmură 
înăbuşindu-şi un suspin care îi apăsa pieptul. 

— Ştiam eu... ştiam eu... Şi căzu pe spate. 

Manfred dădu un țipăt de groază, o prinse în braţe tocmai 
în momentul în care era să cadă. 

— Doamnă! vai! doamnă! îngăimă el. 

Lucrul curios şi totuşi foarte natural: nu-i trecu prin minte 
să-i spună „mamă”. 

Leşinul prinţesei se prelungea. 

Livid la faţă, Manfred credea că vestea aceasta îi omorâse 
mama. Există întradevăr bucurii puternice ca şi durerile: 
ele pot să ucidă, în ciuda proverbului banal care socoteşte 
că nu se poate muri de bucurie. 

Manfred o aşeză pe Beatrix pe un fotoliu şi nebun de 
disperare chemă în ajutor. Apărură două slujnice şi curând, 
datorită îngrijirilor primite, prinţesa deschise ochii. Îl văzu 
pe Manfred aplecat către ea şi murmură, încântată: 

— Fiule! 

Doar atunci Manfred îndrăzni să spună: 

— Mamă! 

Şi începu să plângă îndelung, aşa cum plâng pruncii. 

Cele trei ore care urmară trecură pe nesimţite; ne-ar 
părea inutil să detaliem nenumăratele întrebări ce şi le 
puseră reciproc mama şi fiul, fiecare dintre ei uitând 
adesea să. Răspundă; inutil să mai descriem mişcătoarele 
manifestări de sentimente ale celor două suflete alese care 
se descoperiră, încercând să se cunoască, sau mai degrabă 
să se recunoască. 

Să spunem doar că Manfred, după cele petrecute, se duse 
cu gândul la Lanthenay şi o anunţă pe prinţesă că urma să 
plece: 


Beatrix păli: 

— Dacă o să-l pierd iarăşi! ... 

Gândul acesta se putea citi lesne pe chipul ei... Dar 
Manfred o linişti cu un surâs şi o vorbă bună. 

— Nu mai sunt copilul pe care să-l răpească o nomadă, 
spuse el şi sunt în stare să-mi port de grijă... mai ales acum! 
Le-aş plânge de milă celor care ar încerca să ne despartă! 

Atunci Beatrix se uită mai bine la fiul ei. 

Văzu cât de puternic este şi cât de frumos, şi o flacără de 
mândrie îi, îmbojură chipul. Totul i se părea admirabil în 
persoana lui. 

Era într-adevăr onorabilul fiu al lui Ragastens. 

Manfred nu lipsi nici măcar două ore. 

Când reveni, era însoţit de trei persoane. 

Mamă, spuse el, prinţesei, iată-l pe Lanthenay prietenul şi 
fratele meu, cel oare mi-a salvat viaţa de nenumărate ori... 
Acesta este contele de Monclar... Bătrânul este tatăl lui 
Lanthenay... 

Ea este domnişoara Avette Dolet, logodnica prietenului 
meu, o consider ca pe sora mea... 

Beatrix întinse mâna lui Lanthenay şi o sărută pe frunte, 
pe Avetie. 

Apoi cele trei personaje discutară îndelung, discuţie la 
care doar Contele de Monclar nu putu să ia parte. 

— Fu hotărât ca Avette şi contele să rămână în palat în 
vreme ce Manfred şi Lanthenay ar merge la Fontainebleau. 

Apoi, Lanthenay, Avette şi bătrânul fură conduşi în 
camerele pe care Beatrix poruncise să le fie pregătite. Ce 
mai putem adăuga în plus? 

Mijeau zorii, şi nici Beatrix, nici Manfred nu se gândeau să 
se ducă la culcare, li se părea că nu vor izbuti să-şi spună 
tot ce aveau de zis. 

Trebuia să se despartă totuşi. 

După mii şi mii de sfaturi, Manfred urcă pe-cal şi, însoţit 
de Lanthenay, o porni spre Fontainebleau. 


Prima oră de mers la trap se scurse în tăcere. Manfred şi 
Lanthenay fiind absorbiți fiecare de gândurile lor... 

Dar gândurile lui Manfred erau numai dintre cele 
optimiste. 

Se afla într-adeăr în starea de spirit fericită în care 
imposibilul nu există, în care dificultăţile te fac să ridici din 
umeri. Era sigur că o va regăsi pe Gillette pentru că îşi 
regăsise mama... 

Viitorul îi rezerva poate decepţii crunte... 

— Cum ţi se pare mama mea? îl întrebă pe Lanthenay... 

Lanthenay tresări, smuls pe neaşteptate din şirul 
gândurilor sale care erau pline de tristeţe. 

— Mama ta? făcu el... este aşa cum aş fi dorit să fie a mea. 
Ah! ce fericit eşti, frate! Ţi-ai regăsit mama... eu, eu nu am 
decât portretul mamei mele. Ţi-ai regăsit tatăl... eu nu am 
decât umbra tatălui meu. 

Şi cum Manfred îşi privea prietenul cu un aer uimit acesta 
îi zise: 

— lartă-mi amărăciunea. Nenorocirea mă înrăieşte... 

— Înrăit, tu? ... Glumeşti... Dar parcă spuneai că ai 
portretul mamei tale? 

— Da, un portret tare frumos care se găsea la palatul 
marii dregătorii... Am fost ieri acolo, în timp ce tu te duceai 
în strada Canette. 

— Eşti imprudent! Lanthenay ridică din umeri. 

— Nimeni nu mi-a dat atenţie, spuse el. Am întâlnit slugile 
care jefuiau, palatul pe îndelete. Numita... boală a 
stăpânului lor le-a dat curajul neobrăzării: „Ce vreţi, 
domnule, mi-a zis majordomul, trebuie să ni se plătească 
lefurile, devreme ce nu ştim dacă monseniorul se va mai 
întoarce vreodată...” Am obţinut pentru 20 de ducați 
permisiunea de a lua pânza, cu condiţia să nu iau şi rama... 
Pânza se află acum în casa bietului Dolet. 

Şi Lanthenay adăugă: 

— E tot ce îmi rămâne de la mama mea. 


În vreme ce discutau astfel cei doi prieteni îşi vedeau de 
drum; la căderea nopţii, îşi lăsară caii să se odihnească 
vreme de trei ceasuri, dar hotărâră să nu oprească pe 
timpul nopţii, şi să meargă cu iuţeală. 

Aşa se făcu că ajunseră la Fontainebleau în puterea nopţii 
şi avură întâlnirea pe care am povestit-o. 

Câteva minute după ce l-au părăsit atât de brusc pe rege, 
descălecau în faţa hanului Carol cel Mare. 

Regele rămăsese uluit de răspunsul celor doi necunoscuţi, 
şi de plecarea lor neapteştată. 

Nu se mai gândea să încerce să-i regăsească. 

Halebardierii din post se întorseseră la corpul de gardă, la 
un semn al lui Francois I, care nu dorea să se facă discuţie 
în jurul lui într-o asemenea ocazie. 

— Cine naiba ar putea fi cele două haimanale? murmură 
el. 

— Haimanale, bine zis, sire spuse o voce din preajmă lui. 

Francois I recunoscu vocea şi zări o umbră în dreptul său. 

— La Châtaigneraie! exclamă regele. 

— Chiar eu, sire. 

— Ai văzut? 

— Totul! Tocmai mă întorceam la castel, după... o raită, şi 
urma să mă retrag în minunata cameră pe care regele a 
binevoit să mi-o ofere, când tropotul celor doi cai mi-a atras 
atenţia. Am zăbovit aşadar lângă poartă, am zărit sosind pe 
Majestatea Sa, am auzit santinela dând onorul cu stângăcie 
şi am văzut tot, tot, sire. 

— Ce vrei să spui? întrebă regele. 

— Vreau să spun că la lumina torţelor, am putut zări pe 
cele două haimanale după cum Majestatea Voastră, i-a 
numit pe bună dreptate; am putut să le vad chipurile 
pentru o clipă, este adevărat, dar clipa asta mi-a fost de 
ajuns să-i recunosc. 

— Îi cunoşti? făcu cu vioiciune Francois. 

— Majestatea Voastră îi cunoaşte la fel de bine. 


În vreme ce discutau astfel, regele şi însoţitorul său 
intrară în palat, şi Francois I ajunsese în apartamentele 
sale. 

— Unul dintre aceşti doi bărbaţi, continuă La 
Châtaigneraie este cel care ne-a rănit pe toţi trei, pe Esse, 
pe Sansac şi pe mine, şi care mai târziu l-a desfigurat atât 
de crunt pe bietul Sansac încât acesta nu mai îndrăzneşte 
să iasă din bârlogul său... 

— Cerşetorul Manfred? exclamă cu voce înăbuşită regele. 

— Da, Sire! Acelaşi care a avut îndrăzneala să ţină piept 
Majestății Voastre în apropiere de căsuţa din strada 
Trahoir, acelaşi care a îndrăznit şi mai mult venind să vă 
înfrunte la Luvru, şi celălalt este blestematul său însoțitor, 
cerşetorul Lanthenay! 

— Amândoi la Fontainebleau! ... 

— Majestatea Voastră nu uită fără îndoială că unul dintre 
aceşti mizerabili îndrăzneşte să ridice privirile către 
domnişoara ducesă de Fontainebleau! 

Nu, regele nu uitase asemenea amănunt... 

— Vino! îi spuse lui La Châtaigneraie. 

Regele cobori în curtea de ceremonie şi intră în corpul de 
gardă. 

— Domnule, spuse el ofițerului, ce consemn impuneţi 
santinelelor voastre? 

Surprins ofiţerul răspunse după câteva clipe: 

— Sire, consemnul e cel obişnuit... să se dea onorul... 

— Nu de onor îţi vorbesc! izbucni în mod violent regele. Îţi 
vorbesc de consemnul de apărare... 

— De apărare? îngăimă ofiţerul. 

— Da, cum aţi proceda, domnule, dacă nişte oameni rău 
intenţionaţi s-ar apropia de poartă? ... Reaua intenţie e 
mereu de bănuit, domnule! Nu deţineţi consemn, după câte 
văd... Ah! că bine mai sunt păzit, pe legea mea! 

— Iertare, sire! Nimeni nu poate intra în castel fără să fie 
anunţat la unul dintre ofiţerii de gardă. 


— Nu-i de ajuns. Începând din clipa aceasta, orice individ, 
bărbat ori femeie, fie zi fie noapte, care se va apropia la 
douăzeci de paşi de grilaje va fi somat să se retragă. Dacă 
nu se supune pe loc, va fi împuşcat... Înlocuiţi chiar acum 
halebardierii cu archebuzieri. În loc de o santinelă, veţi 
plasa două la fiecare poartă; vor avea archebuza încărcată 
şi vor fi gata să tragă asupra oricui s-ar apropia. lată 
consemnul, domnule. Vino, La Châtaigneraie. 

Regele ieşi din corpul de gardă, lăsându-l pe ofiţer fără 
replică. 

— Câte posturi de pază sunt? întrebă Francois pe 
însoțitorii săi. 

— Patru, sire. Dar cel mai important este cel pe care îl 
îndeplinesc santinelele din parc. 

Călăuzit de La Châtaigneraie, regele vizită toate corpurile 
de gardă. 

Şi dădu peste tot aceleaşi ordine, astfel încât la castel se 
răspândi zvonul că erau ameninţaţi de un atac, fără ca să se 
poată preciza despre ce atac era vorba. 

Regele nu se limită doar la vizitarea posturilor de pază, şi 
făcu înconjurul parcului oprindu-se la fiecare saminela. 
Încurajându-i, promiţându-le mulţi ducați dacă îşi 
îndeplineau bine serviciul de gardă, le promise supliciul 
sfârtecării dacă n-ar da dovadă de vigilenţă, şi în fine, abia 
încredinţat de eficacitatea acestor măsuri nenumărate, se 
întoarse în apartamentul său când se făcu ziuă. 

Toate astea pentru că La Châtaigneraie murmurase două 
nume la urechea sa: Manfred, Lanthenay. 

XXVII O MAMĂ BATE DRUMURILE. 

Nu vom întârzia să-i regăsim pe cei doi prieteni a căror 
prezenţă la Fontainebleau cauza toată această panică. 

Dar înainte de-a ne întoarce la ei, e necesar să-l punem în 
temă pe cititor cu anumite evenimente care tocmai se 
petrecuseră la Paris. 

În cocioabă lui Margentine cea nebună vom purta-paşii 
cititorilor noştri. 


Asta se petrecea în ziua următoare celei în care Manfred, 
regăsit de către Cocardere, părăsea pe neaşteptate casa lui 
Margentine pentru a încerca să-l salveze pe Lanthenay. 

După plecarea lui Manfred, Margentine fusese cuprinsă de 
una din acele crize înverşunate care o făceau să iasă în 
stradă, cu părul despletit, dezgolită la piept, cutreierând 
cartiere întregi strigându-şi fiica pe nume. 

Se întorsese în jalnica ei locuinţă către miezul nopţii, 
zdrobită de oboseală, şi aţipise până la ziuă. 

În momentul în care o reîntâlnim, ea era ghemuită într-un 
colţ, cu privirea aţintită asupra uşii încercând să pună cap 
la cap frânturi răzlețe de gând şi de amintire. 

— Țiganca, mormăi ea, ţiganca mi-a zis că Manfred mă va 
ajuta s-o regăsesc pe fetiţa mea! Dar Manfred a plecat... 

lată-mă iarăşi fără copila mea... Biată Margentine, toţi s- 
au îndârjit împotriva ta! ... 

Cum bombănea blesteme confuze, zări uşa deschizându- 
se. 

Intră o femeie. 

Margentine care, precum anumiţi nebuni, avea memoria 
fizionomiilor bine dezvoltată, o recunoscu pe dată. 

— Doamna cea frumoasă! murmură ea. 

Cea pe care o numise „frumoasa doamnă” era ducesa 
d'Etampes. 

Ducesă era neînsoţită. Intră, surâzătoare, spunând: 

— Ei bine, draga mea Margentine, eşti bucuroasă că mă 
vezi? Mă recunoşti? 

— Vă recunosc, spuse nebuna fără să se mişte din loc. 

— Mă recunoşti, reluă ducesa prefăcându-se supărată; îţi 
dai seama ce mult ţin la tina, şi că m-am interesat mereu de 
fericirea ta? 

— Nimeni nu mă iubeşte, spuse Margentine cu o voce 
posomorâtă, şi nici nu ţin să fiu iubită. Vreau să fiu lăsată în 
bârlogul meu să mă gândesc în voie. Nu sunt fericită decât 
atunci când pot gândi. 

— La ce gândeşti? 


— La multe... 

— Vrei să-ţi spun la ce te gândeşti, biată femeie, atunci 
când tristă, singură, părăsită de toţi în afară de mine, visezi 
în ungherul tău? ... Te gândeşti la tinereţea ta... la vremea 
în care erai mai frumoasă încă decât acum, căci tu eşti încă 
frumoasă, ştii tu? ... Te gândeşti la oraşul în care ai iubit, la 
bărbatul căruia i-ai oferit inima de-a pururi. Oraşul se 
numeşte Blois, bărbatul se numeşte Francois... 

Margentine clătină din cap. 

— Vorbiţi bine, murmură ea. Spuneţi tocmai ceea ce n-aş 
putea spune eu însămi... 

— Şi apoi, continuă ducesă, te gândeşti şi la îngerul 
pierdut, la heruvimul cu creştet blond ale cărui mângâieri 
te fac încă să zâmbeşti şi să plângi când ţi le reaminteşti. 

— Îmi punea aici mânuţele ei mici, făcu Margentine 
încântată, arătând spre gât. Dacă îmi amintesc, Doamne, 
bunule Isus! Dar eu, nu mă gândesc decât la asta! ... Mă 
strângea în braţe râzând. Îmi închipui şi acum cele două 
gropiţe din obrajii ei când râdea atât de gingaş, şi dinţii ei... 
mici perle, dacă aţi vedea-o! ... 

Acum, ducesa o lăsa pe Margentine să vorbească. 

Ducesă dirijase discuţia spre punctul dorit. Una câte una 
amintirile bietei nebune se depanau... 

Vorbea cu o voce monotonă curmată uneori de un hohot 
de râs de o nespusă tristeţe. 

Şi, ca mai totdeauna, asta se termină printr-un acces de 
plâns. 

— N-am s-o mai văd... s-a isprăvit... Dumneavoastră mi-aţi 
promis... ţiganca mi-a promis şi ea... dar simteu că s-a 
isprăvit, şi că în veci n-am s-o mai revăd pe scumpa mea 
Gillette... 

Ducesă aştepta această reacţie. 

— Şi eu, izbucni ea, te încredinţez că îţi vei revedea fiica 
atunci când vei dori! 

Margentine privea la „doamna cea frumoasă” cu 
neîncredere. 


— Îmi spuneţi asta că să mă faceţi să sufăr iar. 

— Ei să te fac să suferi, nenorocito! La ce mi-ar ajuta? 
Nu... ştii prea bine că mă interesez de tine; am avut milă de 
durerea ta de mamă... Am căutat-o pe fiica ta şi am găsit- 
0... 

Margentine sări în picioare. 

— Oh! de-ar fi aşa! făcu ea, cu mâinile încrucişate. 

— E chiar aşa. Îţi spun că am întâlnit-o pe fiica ta. Şi am 
venit să-ţi spun unde se află... 

— Oh! doamnă... Ascultaţi-mă, spuse Margentine cu o voce 
spartă, nu sunt decât o nenorocită; unii îmi zic că aş fi 
nebună... Nu am de oferit decât viaţa mea... şi viaţa mea vă 
aparţine. Dacă va fi nevoie să mor pentru dumneavoastră, 
voi muri. Dacă va fi nevoie ca cineva să-şi smulgă inima din 
piept pentru a vă feri de o nenorocire, mi-o voi smulge eu... 

Ducesă d'Etampes nu avu nici o tresărire de compătimire. 
Inima ei rămase de piatră şi nu încercă nici o emoție. 

— Spuneţi! izbucni Margentine. Unde se află? 

— Destul de departe de aici... 

Nebuna suprinse cu înflăcărare mâinile ducesei. 

— Să fie şi la capătul lumii, şi de-ar fi să merg până acolo 
în picioarele goale... nu-mi pasă, o să ajung... 

— Fiica ta se află la Fontainebleau, spuse ducesa. 

— Fontainebleau? întrebă nebuna. 

— Da, într-un oraş... destul de departe de Paris, după cum 
ţi-am spus... 

Inima Margentinei bătea să-i spargă pieptul. 

Ea repeta: 

Fontainebleau... 

Ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească numele acesta în 
minte. 

— Cum se ajunge acolo? reluă ea cu febrilitate. 

— Iţi voi spune, îţi voi da toate îndrumările. Nu ai să te 
rătăceşti. 

Nebuna umbla încoace şi-n colo prin cocioabă, ca o 
leoaică. 


— Fontainebleau! murmură ea... Am să plec chiar acum... 
Adio! ... 

— Şi cum ai s-o regăseşti, dacă nu-ţi spun cum să ajungi 
acolo? se răsti ducesă. 

— A! da... spuneţi... gândul acesta mă înnebuneşte... Oh! 
doamnă, cât sunteţi de bună! ... ca să-mi spuneţi unde se 
află fiica mea! ... 

— Ascultă: uite mai întâi ţine nişte bani ca să ai cu ce 
călători. 

— Nu-i nevoie de bani... Voi merge şi-n genunchi, de va fi 
nevoie. 

— Ţine... vei ajunge mai repede. 

— Aşa e, plătind, voi ajunge mai repede. 

Luă cele cinci sau şase piese de aur pe care i le întindea 
ducesa d'Etampes. 

— Când ajungi la Fontainebleau, continuă ducesă, ai să 
întrebi unde se află castelul. Înţelegi? 

— Da înţeleg! ... m-aş da cu capul de pereţi dacă aş uita un 
singur amănunt! Voi întreba de castel când voi ajunge la 
Fontainebleau... Pe urmă? 

— Ştii tu cine locuieşte în castelul acesta? 

— Nu! De unde vreţi să ştiu! Spuneţi odată! ... 

— Ei bine, în castel locuieşte Francois. 

— Francois! ... 

— Da... iubitul tău... tatăl lui Gillette... Nu l-ai mai revăzut 
niciodată? 

— Niciodată! 

— L-ai recunoaşte? 

— A! da! făcu ea cu un accent de ură care o făcu pe 
ducesă să zâmbească satisfăcută. 

— Chiar dacă e puţin îmbătrânit? 

— L-aş recunoaşte, vă zic? 

— Ştii tu ce este Francois al tău? 

— Oh! e un personaj de vază... 

— E rege! E regele Franţei... 


Spre uluirea ducesi, nebuna izbucni în râs şi bătu din 
palme. 

— Ei zău! asta îi mai lipsea lui Gillette a mea. Fiica unui 
rege! ... Dar nu-i de mirare. Chiar de-ar fi ea regină nu m- 
ar mira. Cât despre Francois, nu-mi pasă că e regele 
Franţei. Poate să fie ce-o vrea. Îi voi spune ce am de spus... 

— Îi vei spune? ... 

— Desigur! 

— Ei bine, ascultă, Gillette a ta se află în castelul regelui 
Franţei. N-ai decât să mergi la Fontainebleau. Te vei duce la 
castel. Vei aştepta în faţa porţilor... Cel puţin, vei fi în stare 
să aştepţi. 

— Da, da! Voi avea răbdare. 

— Regele iese aproape în fiecare dimineaţă ca să meargă 
la vânătoare... Atunci, când îl vei vedea că iese în fruntea 
escortei sale, te vei apropia de el, şi restul te priveşte! Dacă 
nu îl vei determina să-ţi redea fiica, înseamnă că nu eşti 
descurcăreaţă... 

Margentine ascultase vorbele acestea cu o atenţie 
profundă. 

Ducesă îi indică atunci cum să ajungă acolo, pe care 
poartă a Parisului să iasă şi plecă. 

În grabă mare, Margentine se îmbrăcă cu o rochie făcută 
dintr-un postav pe care şi-o punea arareori, făcu un 
pacheţel şi ieşi. 

Ducesă, postată la un colţ de stradă împreună cu doi 
oameni care o însoţiseră, asistă la plecarea Margentinei. 
Aceasta traversă Parisul cu paşi repezi. Un aer de uimire şi 
de încântare se răspândise pe chipul său. Se surprindea 
stăpânindu-se să le strige trecătorilor: 

— La Fontainebleau mă duc. Fiica mea se află la 
Fontainebleau. 

O dată ajunsă pe drumul ce duce spre Melun îşi înteţi 
ritmul mersului. Era cam pe la ceasurile trei când ieşise din 
magherniţa ei. Merse dintr-o bucată până la orele opt 
seara. În clipa aceea intră într-un sat. 


O caleaşca la care erau înhămaţi patru cai mânaţi de doi 
vizitii sosea în goana mare, în urma ei şi era cât pe ce s-o 
izbească. 

— Păzea! păzea! urlă vizitiul din frunte. Margentine abia 
dacă avu timp să se tragă într-o parte şi privi o clipă la 
caleaşca ce dispărea spre Fontainebleau. 

— Tare aş fi vrut să merg în caleaşca, gândi ea. Aş fi ajuns 
devreme. 

Caleaşca aceasta aparţinea ducesei d'Etampes care se 
întorcea la Fontainebleau. 

Care dintre motive o determinase pe Anne, ducesă 
d'Etampes, să facă acest demers pe lângă Margentine? De 
ce o trimisese pe nebună la Fontainebleau? 

Spera ea ca prin asta s-o facă ridicolă pentru totdeauna pe 
Gillette? Se poate! 

Sau poate, cu încrederea instinctivă pe care o au toate 
femeile în forţa enormă a sentimentului matern, să fi sperat 
că Margentine ar găsi mijlocul prin care s-o zmulgă pe 
Gillette lui Francois I, sau cel puţin s-o protejeze împotriva 
iubirii lui. 

Căci pentru d'Etampes nu mai exista îndoială posibilă: 
regele o iubea pe Gillette. 

Atât timp cât tânăra fecioară îi rezista, ea şi-ar păstra 
locul. Însă în ziua în care ar deveni oficial metresa regelui, 
ce s-ar întâmpla cu ea, ea, puternica favorită care făcea să 
se plece sub dominaţia ei până şi Diane de Poitiers? 

Anne reflectase timp de câteva zile la această situaţie. 

Era cât pe aici să se oprească la o hotărâre brutală: aceea 
de a o otrăvi pe Gillette. 

Dar nu avea pe nimeni la îndemână ca să ducă la bun 
sfârşit asemenea proiect; complicele ei Alais le Mahu 
murise; ea însăşi îl ucisese., Cât despre gentilomii ceilalţi, 
nu avea în discreţia lor decât o încredere relativă. 

Aşa se întâmplă să se gândească la Margentine şi se 
întreba dacă nu cumva nebuna abil mânuită n-ar putea juca 
un rol în comedia sau în dramă pe care ea o pregătea. 


Ii trecuse prin minte să-i spună Margentinei că Gillette era 
chiar fiica pe care o căuta. 

Ducesă d'Etampes nici nu bănuia că Gillette era fiica 
nebunei şi credea că o minte. 

Se întâmplă că minciuna ei era un adevăr; viaţa cunoaşte 
asemenea încurcături. 

Odată treaba îndeplinită, ducesa se întoarse cu toată 
grabă la Fontainebleau să aştepte şi să supravegheze de 
acolo evenimentele. 

Caleaşca ei era să dea peste Margentine. 

Aceasta, după cum am văzut, pornise la drum pe jos. Nu-i 
trecea prin minte că banii pe care îi lăsase „doamna cea 
frumoasă” îi putea servi la închirierea unei trăsuri. Pentru 
ea, pentru asemenea minte în care viaţa nu se reflecta 
decât în imagini tulburi, nu exista decât un mijloc ca să se 
ajungă dintr-un loc în altul: era acela de a mărşălui atât cât 
o ţineau picioarele. 

Am spus că prima etapă a drumului ei a durat cinci ore. Şi 
dacă se opri, o făcu mai ales că pe timpul nopţii, simţea că 
urma negreşit să se rătăcească; un drum din acele vremuri, 
mai degrabă o potecă ceva mai largă prost întreţinută, 
brăzdată de alte poteci mai mici, nu era lesne de urmat. 

Margentine, preocupată de nevoia de a înainta, traversă 
satul în care tocmai ajungea şi încercă să-şi continue 
drumul. Insă fu nevoită să se oprească din cauza 
întunericului precum în faţa unui zid. 

Atunci, îşi încetini mersul, se întoarse în sat, pătrunse într- 
un han, şi scoase la iveală o piesă din aur. 

Hangiul se arătă binevoitor, puse masa, servi o cină ca 
pentru o jurnătate de duzină de gentilomi. Piesa de aur se 
duse pe aceste bucate, dar Margentine mancă o bucată de 
pâine şi bău o cană de apă, părând chiar că nu a văzut 
pateurile şi puiul pe care o slujnică i le aşezase înainte. 

— Încotro? o întrebase hangiul. 

— Unde merg? Ce întrebare! Mă duc să-mi regăsesc fiica, 
negreşii! 


Oamenii din han se priviră clătinând din cap. Călătoarea, 
cu privirile ei rătăcite, cu apucăturile ei ciudate, îi făcu să 
se dumirească de faptul că femeia era nebună. 

Margentine datoră acestei împrejurări faptul de a nu fi în 
întregime jecmănită de rapacele hangiu; exista teamă faţă 
de nebuni Consideraţi fiinţe aparte care erau mai mult sau 
mai puţin în legătură cu spiritele, cu îngerii sau demonii, cu 
toate felurile de puteri extraterestre a căror mânie nu era 
bine să ţi-o atragi. 

La răsăritul soarelui, Margentine îşi reluă drumul. 

Primăvara începea să împodobească cu flori piersicii şi 
merii care, de-a lungul întregului drum, se îmbrăcau iarăşi 
cu gingaşe veşminte de petale albe şi roz. 

Era o primăvară capricioasă cu ploi scurte în care soarele 
„râde cu lacrimi”, şi vijeliile scurte de zăpadă învolburează 
dintr-o dată cerurile care apoi pe neaşteptate, redevin 
azurii. 

Totuşi era primăvară, şi Margentine îşi simţea inima 
reîncălzindu-se şi gândurile înveselindu-se. 

Mergea voiniceşte, cu paşi repezi. La un moment dat o 
cerşetoare îi ceru de pomană. 

— Margentine dădu una din piesele sale de aur pe care le 
avea asupra ei. Cerşetoarea, la început uluită, nu mai 
contenea cu binecuvântările. 

Nebuna se duse mai departe fredonându-şi cantilena 
favorită, un vechi cântec de leagăn din timpuri străvechi, 
naiv, copilăresc: 

În grădina vecinului. 

Am cules floarea crinului. 

Dar, de data asta, melodia i se părea veselă. 

Când şi când, se oprea şi îşi lovea palmele spunând: 

— Oare ce va spune ea, Dumnezeule! Ce va spune oare 
când am s-o iau în braţe ca s-o legăn precum făceam când o 
adormeam... O să fie tare fericită! ... D'apăi eu! ... Doamne, 
ce bine el Şi ce timp frumos! N-am pomenit în viaţa mea o zi 
atât de frumoasă! ... 


O rafală de zăpadă o învălui în clipa aceea. 

De fiecare dată când întâlnea un ţăran sau când trecea 
prin faţa unei case, întreba: 

— Ia spuneţi, mai este de mers până la Fontainebleau? 

I se arăta drumul. 

Întâia oară când pusese asemenea întrebare se temuse să 
nu i se răspundă că: 

— Nu există Fontainebleau! N-am auzit de aşa ceva. Acum 
era sigură. 

Există cu adevărat undeva un oraş ce se numea 
Fontainebleau; aşadar fiica ei trăia şi urma s-o întâlnească, 
şi nu ajunse decât a doua zi dimineaţa. 

Un grup de case îi apăru dinainte, şi bărbatului pe care îl 
întâlni îi puse obişnuita ei întrebare: 

— Mai e mult de mers până la Fontainebleau? 

Omul întinse braţul în direcţia caselor, spunându-i: 

— Fontainebleau? Aţi ajuns, aici e... Nebuna rămase 
încremenită. 

Şi se oprise, cu mâinile încrucişate, cu ochii căscaţi de 
uimire. 

Cât a ţinut durmul, avusese impresia neclară că niciodată 
n-are să ajungă şi că oamenii îşi băteau poate joc de ea 
când îi spuneau: 

— Mai sunt patru ore de mers... două ore. 

Ajunsese acolo! 

Ea nu pricepea cum un lucru atât de extraordinar s-a 
putut petrece atât de lesne. 

Plângea liniştit, fără să se gândească măcar să-şi şteargă 
lacrimile. 

Mai mult de un ceas, rămăsese locului, plângând şi 
privind. Simţi un fel de timiditate când intră în oraş, o 
timiditate care o făcea să calce cu luare-aminte, aşa cum 
făcea când intra într-o biserică din Paris. 

Câteva clipe mai târziu ajungea în faţa castelului. Castelul 
îi apăru ca un palat scânteietor. 


— Dumnezeule! ce frumos mai este! murmură ea cu o 
profundă şi sinceră admiraţie. 

Se apropie cu băgare de seamă de grilajul porţilor, ca 
atrasă de o forţă irezistibilă, ca hipnotizată. 

— Şterge-o de aici! strigă deodată un archebuzier; şterge- 
o femeie! de nu, trag asupra ta! 

XXVIII FIICA LUI MARGENTINE. 

L-am lăsat pe Franşois | în momentul în care, după cea 
inspectat nenumăratele posturi de pază ale castelului, se 
întorcea în apartamentele sale. 

Întâlnirea cu Manfred şi cu Lanthenay îl făcuse pe rege să 
uite de noaptea nemaipomenită pe care o petrecuse acasă 
la Madeleine Ferron, noapte de dragoste, şi de ură, de 
groază şi de pasiune, care se terminase cu tragica scenă a 
acelui om căzând într-o baltă de sânge cu gâtlejul tăiat. 

Toate aceste amintiri reveniră şocându-l, cum era şi firesc 
pe Francois jn momentul în care crezu că a luat destule 
măsuri de precauţie împotriva celor doi cerşetori. 

— La Châtaigneraie, eşti obosit? îl întrebă pe însoţitorul 
său. 

— Da, sire, dacă e vorba de mine; nu, dacă e vorba de 
slujirea Majestății Voastre. 

— Ei bine, de vreme ce nu eşti obosit, zise regele care nu 
dorise să audă decât cea de-a doua parte a răspunsului, ţi 
se va încredința o escortă şi vei cotrobăi în casă la a cărei 
poartă m-ai lăsat azinoapte. 

Vei aresta orişice persoană care se va afla în această casă. 

— Chiar dacă e vorba de o femeie, sire? 

— Mai ales dacă e femeie. 

La Châtaigneraie se îndreptă blestemând straşnic 
corvoada pe care i-o impunea stăpânul său, în vreme ce 
pică de somn. 

Cât despre Frangois I, acesta nu mai avea somn deloc, cu 
toate că ochii săi cu pleoapele înroşite şi obrajii săi palizi 
trădau o reală oboseală. 


E adevărat că această oboseală avea alt temei care ataca 
în fiinţa lui însăşi izvoarele vieţii. 

Oricum ar fi, regele nu luă hotărârea să se culce. 

Bassignac îl ajută doar să-şi schimbe îmbrăcămintea. 

Apoi Francois | porunci valetului său de cameră să-i dea 
de ştire tinerei ducese de Fontainebleau că hotărâse să 
meargă s-o vadă şi porunci să fie lăsat singur. 

Potrivit atitudinii sale, ori de câte ori îl presa o problemă 
gravă începea să se plimbe agitat. 

Apoi, pe neaşteptate, se oprea în, faţa unei oglinzi mari în 
care se putea vedea din cap până-n picioare. Un alt obicei 
al său era să se cerceteze cu atenţie, nu din cochetărie ci 
din nevoia de a-şi da seama că eră mereu la fel de puternic. 

Oglinda îi reflecta imaginea unui bărbat viguros, a unui 
atlet cu umeri largi, şi picioare muşchiuloase şi el surâse. 

Era într-adevăr tipul - luptătorului aprig. - nu un colos, şi 
anume ceea ce în zilele noastre se numeşte un bărbat bine. 

— Viaţa în campanii, exerciţiile dure, războiul imprimase 
atitudinilor sale o anume îndârjire şi brutalitate; silueta sa 
era într-adevăr cea a unui războinic; sub armură din oţel 
strălucitor, sub casca cu creastă stufoasă, urcat pe un cal 
masiv ghintuit în fier, cu spada în mână, trebuia să fi produs 
asupra oamenilor din vremea să o impresie grozavă, şi 
asupra femeilor o impresie admirativă. 

Tot ce era violent în persoana lui, mai aspru, se şlefuia 
dealtminteri prin îngrijirile excesive acordate propriei sale 
persoane, avea un cult pentru mâinile sale pe care se 
străduia să pară cât mai albe; cheltuia mult timp cu cele 
mai migăloase detalii ale toaletei, şi ţinea la Bassignac 
pentru că valetul ăsta de cameră ştia cum să-i pieptene 
părul şi barba dându-le o linie armonioasă. 

Constatând dintr-o aruncătură de ochi că se putea încă, 
prin prestanţă, să treacă drept primul gentilom al regatului, 
Francois I îşi continua inspecția prin a-şi examina chipul. 

În clipa aceea surâsul său dispăru. 


Pe chip, într-adevăr, se înmulţeau semnele unei bătrâneţi 
premature. Riduri late şi adânci îi brăzdau fruntea; obrajii 
arătau obosiţi; constată cu groază că, de o lună încoace, 
părul îi albise, şi că barba grizona. Pleoapele sale aveau 
marginile roşii, şi privirea devenea tulbure. 

În fine, printre semnele necruțătoare ale oboselii fizice, se 
iveau semnele ruşinoase ale răului care îl măcina 

— Sunt pierdut! murmură Francois alunecând într-un 
fotoliu. Sunt pierdut... şi nimic nu mă poate salva. Rabelais 
îmi jurase că va găsi un leac... însă Rabelais a dispărut... 

Laş la fel ca aceia asemeni lui, el mă abandonează 
mişeleşte... se jură strâmb... 

Regele nu-şi spunea că şi el, jurase strâmb când îl lăsase 
pe Dolet să fie ars pe rug deşi jurase să-l salveze. 

Este dealtminteri sigur că dacă Rabelais ar fi cunoscut 
adevărul, ar fi alergat din fundul Italiei unde se refugiase. 

Dar Rabelais nu ştia că Diane de Poitiers pusese mâna pe 
scrisoarea pe care el o scrisese lui Francois I şi pe 
medicamentul pe care îl preparase. 

— Cât despre medicii ăştia care roiesc în jurul meu, 
continuă regele, a mă lăsa pe mâna lor ar însemna să-mi 
grăbesc moartea. Nu exista în regatul meu decât un om în 
stare să mă salveze, şi acela a fugit! Sunt de-a dreptul 
pierdut! ... Oh! să fii rege şi să nu poţi nimic! Să-i condamni 
pe oameni, să dispun după bunul meu plac de un întreg 
popor, să pot după voia mea să dezlânţui războaie, 
sângeroase, să arunc în luptă escadroanele morţii, să fac să 
mi se supună la un semn al meu milioane de fiinţe ce 
tremură doar văzându-mă. - şi să mă văd dat gata de către 
o femeie! 

Se opri la asemenea gând, amintind de noaptea pe care o 
petrecuse în braţele Madeleinei Ferron, şi un val de sânge i 
se ridică în obraji. 

Dar curând ura din el vorbi mai tare decât plăcerea şi el 
murmură: 


— Numai s-o găsească La Châtaigneraie! Pe toţi diavolii, 
vreau ca să se ducă în iad înainte dea mă duce eu!... 

Acest ultim cuvânt îl făcu să tresară. 

— Iadul! gândi, el în sinea lui, asta mă aşteaptă! Şi, la 
iuţeală, îşi aduse aminte de spectrele soţilor sau ale fraţilor 
care muriseră datorită lui la Bastilia atunci când aceştia se 
împotriveau iubirilor sale... 

Halucinaţiile erau atât de vii încât scoase un strigăt, se 
ridică, ţinând pumnalul în mână, cu ochii larg deschişi... 

Puțin câte puţin se linişti: era într-adevăr singur, îşi reluă 
plimbarea nervoasă şi mormăi: 

— Pierdut şi blestemat, fie! ... Dar îmi mai rămân câteva 
luni de trăit... şi vreau să trăiesc din tot sufletul aceste zile, 
ore, minute care mi-au mai rămas, fără să pierd vreuna din 
ele... vreau să mor satisfăcut de voluptate, într-o ultimă 
zvâcnire de plăcere... Şi, zău că asta ar însemna o moarte 
demnă de mine! 

Acum umbla de colo-colo ca o fiară sălbatică. 

— Cuprins de scrupule? continuă el ridicând din umerii săi 
largi... 

E sigur că ea este... fiica mea? ... Pentru că nebuna aia a 
aruncat un cuvânt la întâmplare... Ce ştiu eu dacă e fiica 
mea! ... Şi apoi... şi chiar dacă ar fi! 

Satanica aventurieră a acelei nopţi, desăvârşindu-mi 
otrăvirea, n-a spus ea că mă aşteaptă iadul? ... Atunci, la ce 
bun să şovâi? ... 

Blestemat, aşa să fie! ... Oh! puritatea imaculată, albeaţa 
crinului, savoarea nevinovăţiei... toate astea promise pentru 
delirul agoniei mele! Să mor! Să simt puţin câte puţin 
trupul acesta robust căzând pradă hidoasei putreziciuni, să 
văd cum înspăimântătoarea cangrenă îmi cuprinde 
picioarele, braţele, pieptul... să-mi simt inima măcinându-se 
până ce încetează să mai bată... Da, da! toate astea vor 
deveni realitate... Ba mai mult! Este de pe acum o realitate 
groaznică... Dar de vreme ce mor, să piară o dată cu mine 
crinul imaculat şi ca agonia mea, arzătoare, să se 


răcorească la atingerea acestei purităţi... voi muri... oh! voi 
muri, disperat, devorat de lupusul infam... dar voi muri în 
braţele lui Gillette! ... 

Astfel, toată gândirea agonizată a regelui se îndrepta 
asupra a trei motive strâns legate: 

Madeleine, cauza răului; răul propriu-zis; Gillette. 

În ceea ce priveşte boala nu mai era nimic de făcut! se ştia 
condamnat. 

Cât priveşte pe Madeleine Ferron, el visa s-o 
schingiuiască. lar pe Gillette, visa să o sacrifice, ultimului 
său delir. 

Francois 1 ieşi din camera sa şi intră într-un salon vast plin 
de curteni, îndată ce sosea La Châtaigneraie. 

— Ei bine? întrebă el ascunzându-şi cu un aer de 
indiferenţă enormul interes pe care îl acorda chestiunii. 

— Am găsit cuibul gol, sire. 

— Ah! blestemata! mormăi regele. 

— Am cotrobăit prin toată casa şi n-am găsit decât 
cadavrul unui bărbat, în josul unei scări, un cadavru foarte 
dezagreabil cu gâtul sfâşiat... 

Regele tremură la amintirea scenei pe care o evocau 
aceste cuvinte. 

— Bine, spuse el. Montgomery! 

— lată-mă, sire! spuse îndatoritor căpitanul gărzilor. 

— Ascultaţi... 

Francois 1 îl trase pe căpitan în dreptul unei ferestre, şi îi 
dădu ordine pe un ton sacadat: 

— Luaţi o sută de oameni abili, hotărâți, împărţiţi-i în 
atâtea grupuri câte hanuri se afla la Fontainebleau. 
Fiecăruia din aceste grupuri, repartizaţi-i un han; aşteptaţi 
să se facă întuneric; şi în noaptea asta, către ceasurile zece, 
scotociţi în toate pensiunile oraşului; arestaţi fără explicaţii 
orice persoană străină oraşului, care s-ar afla aici de când 
mă aflu eu însumi - pricepeţi, orice persoană, bărbat sau 
femeie... 

— Înţeleg, sire... 


— Mai ales femei! adăugă regele. Între timp, porniţi la 
drum cincizeci dintre cei mai buni călăreţi şi trimiteţi-i pe 
toate drumurile, şi în primul rând pe cel ce duce la Paris. 
Daţi-le misiunea să reţină orice bărbat sau femeie care s-ar 
îndepărta de Fontainebleau... Aţi înţeles? 

— Da, sire. Dar dacă totuşi Majestatea Voastră ar dori să- 
mi desemneze cu mai multă precizie persoana pe care o 
caută, aş putea să acţionez cu mai multă siguranţă. 

Francois Il şovâi o clipă. 

— O cunoaşteţi pe doamna Ferron? spuse el dintr-o dată. 

— Am văzut-o de două sau de trei ori, sire. 

— De ea este vorba - mai ales de ea! Dar şi de doi 
cerşetori din Paris. 

— Manfred şi Lanthenay, sire? 

— Chiar aşa. Sunteţi un slujbaş bun, Montgomery. Haideţi, 
străduiţi-vă... contez pe dumneavoastră... 

— Imposibilul va fi înfăptuit, sire! vorbi răspicat căpitanul 
gărzilor care se avântă radiind, în vreme ce numeroşi 
curteni îi aruncau priviri invidioase. 

Ordinele pe care tocmai le dăduse îl înseninară întru 
câtva. Întoarse către gentilomii săi tăcuţi un chip surâzător. 

Pe dată, chipurile neliniştite şi întunecate se preschimbară 
în chipuri vesele, conversațiile îşi urmară şirul, şi regele 
traversă grupurile adresând vorbe amabile. 

leşi din încăperea cea mare în care se aflau adunaţi 
curtenii şi se îndreptă cu pas domol către apartamentele 
ducesei de Fontainebleau. 

Aflate în aripa stângă a castelului acestea erau alcătuite 
dintr-o duzină de încăperi vaste foarte somptuoase. 

Exista o frumoasă antecameră, în care doisprezece 
halebardieri, în costum de paradă, stăteau de gardă pentru 
a o onora pe micuța ducesă. 

Exista un salon imens unde se adunau doamnele de 
onoare. 

Se afla o sufragerie impunătoare cu bufete înalte 
încărcate cu vesele preţioase, cu ibrice de aur, cu 


candelabre enorme. 

Exista în fine un dormitor al cărui pat de formă pătrată, 
suprainălţat de o estradă asemeni unui tron, era un 
adevărat monument şi o capodoperă de sculptură. 

Dar Gillette nu intra niciodată în minunatul salon de 
primire. 

Servea masa, singură, într-o mică încăpere din fundul 
apartamentului. 

Şi în fine tot în încăperea asta se odihnea. 

În prima zi a sosirii sale în castel, ceruse ca să i se aşeze 
un pat mic în camera asta retrasă, afirmând că ar dormi 
mai degrabă pe un scaun decât să doarmă în patul acela 
imens cu baldachine. 

A trebuit să i se dea ascultare. 

În plus Gillette anunţase că doreşte să servească masa, 
singură, în această cameră şi că nu admitea decât persoana 
care o servea. 

În fine, pretinsese că să se plaseze un zăvor mare la uşă 
amenințând să sară pe fereastră în cazul în care nu i s-ar da 
satisfacţie. 

Fiecare dintre aceste pretenţii revoltase mica lume a 
doamnelor de onoare care se arătaseră scandalizate de 
astfel de pretenţii. 

Gillette locuise aşadar în această cameră cu o singură 
fereastră ce dădea spre parc. 

Era de fapt destul de ferită împotriva pericolelor de tot 
felul pe care le ghicea instinctul ei de tânără fecioară. 

Ceruse să i se aducă acolo o vârtelniţă şi torcea ca să-şi 
petreacă timpul. 

Trista să existenţă de pustnică fusese dintre cele mai 
monotone. 

Singura distracţie a lui Gillette era să coboare în parc; 
deşi o amâna mereu până la lăsarea serii. 

Dar ea nu putea face un pas fără să fie urmărită, pe 
motivul că vor s-o distreze sau că vor să-i acorde onoarea 
cuvenită. 


Într-o seară, cum se plimba agale pe o alee care se 
întindea pe lângă zidul înalt al palatului, unul dintre 
străjeri, ce erau plasați din loc în loc, o privea atât de atent 
încât Gillette se apropie de el. 

Deja de mai multe ori, i se întâmplase să adreseze câteva 
cuvinte unora dintre soldaţi, după care le dăruia 
întotdeauna un bănuţ de argint. 

Totul spre marea indignare a doamnelor de companie. 

În seara aceea, deci, Gillette, văzându-l pe străjer care o 
privea şi crezând că acesta voia poate să-i ceară o favoare, 
se apropie de el. 

— Doriţi să-mi vorbiţi, nu-i aşa? întrebă ea cu gingăşia 
care o făcea să fie adorată de servitorime. 

Străjerul privi iute în dreapta şi-n stânga lui. 

— Domnul Triboulet se află la Fontainebleau, spuse el cu 
glas scăzut. 

Gillette dădu un țipăt, şi doamnele năvăliră în jurul ei în 
momentul în care soldatul urma poate să mai adauge o 
nouă destăinuire. 

Gillette înţelese că acesta mai avea ceva de spus. 

Dar prea târziu. 

— Omul acesta s-a arătat obraznic faţă de d-voastră? 
izbucni prima doamnă de onoare; am să trimit după ofiţer... 

— Nu, spuse cu vioiciune Gillette, am alunecat şi m-am 
temut să nu cad, atâta tot! 

— De altfel, adaugă doamna de companie cu o înfăţişare 
severă, când o doamna de rang mare consimte să 
converseze familiar, împotriva oricărei etichete, cu oameni 
de tot soiul, te poţi aştepta la orsice... 

Gillette se îndepărtase aruncând către soldat o privire 
semnificativă. 

A doua zi, coborâră în parc, îl căută în zadar pe străjer. 
Zilele următoare se întâmplă la fel. 

Gillette îşi închipui că soldatul fusese schimbat şi pentru a 
adormi bănuielile încetă să mai coboare în parc. 


Emoţia pe care a simţit-o a fost violentă. Trebuie să ne 
imaginăm câtă disperare se ascundea sub prefăcuta 
indiferenţă ca să ne dăm seama de bucuria ei la aflarea 
veştii că nu fusese părăsita, că încercau s-o caute, că se 
ocupau de eliberarea ei... 

Aceasta era starea de spirit în care se afla atunci când i se 
anunţă vizită Majestății Sale. 

Gillette fu cuprinsă de o spaimă de moarte şi se simţi 
pălind. 

Pentru prima oară, se duse în marele salon în care se 
adunau doamnele de onoare care, la sosirea sa, se ridicară 
şi făcură reverenţe. 

Ajunsă acolo se mai linişti câtuşi de puţin. 

Şi cum se făcu tăcere în jurul ei, spuse: 

— Nu doresc să vă deranjez; continuaţi-vă discuţiile sau 
ocupațiile ca şi cum nu m-aş afla de faţă... 

— Eticheta o interzice, doamnă, spuse guvernanta. Ne 
aflăm aici pentru a vă onora prezenţa... 

— Ca să fiu păzită. Nu sunt decât prizoniera voastră. Ea se 
aşeză în apropierea unei ferestre, lăsându-şi privirea să 
rătăcească asupra oraşului, ducându-se cu gândul de la 
Triboulet la Manfred, apoi la regele ăsta care-se pretindea 
că îi este tată şi de care se temea ca de un pungaş. 

— Domnilor, regele! strigă o voce în antecameră. 

Francois | intră. 

Gillette aruncă în jurul ei o privire de groază constatând 
că femeile părăseau sala, şi că uşile se închideau. 

— Sire! spuse ea cu o voce ce tremura de indignare mai 
mult decât de teamă, porunciţi să se deschidă uşile, sau de 
nu strig şi fac un scandal încât nu veţi mai îndrăzni să 
călcaţi pe aici în veci. 

— Fiţi liniştită, spuse Francois I. Dădu poruncă. 

Un gentilom apăru. 

— De ce se închid uşile? spuse regele. Este inutil. Nu am la 
dispoziţie decât câteva clipe de petrecut în preajma 
domnişoarei ducese... 


Şi, îndreptându-se cu privirea către Gillette îi spuse: 

— Vedeţi, vă dau ascultare, Gillette. Dar pentru ce atâta 
neîncredere faţă de persoana mea? 

Era pentru prima oară când regele îi spunea „Gillette”. 

Până acum, îi vorbea, se folosea pătimaş de apelativul 
„copila mea”. 

El reluă: 

— Aşadar mă veţi duşmăni întotdeauna? Ce v-am făcut, 
răutăcioaso? 

— Giliette tresări de groază. 

Tonul lui Francois I se schimbase. Recunoştea acum vocea 
bărbatului care pătrunsese cu forţa în căsuţa din strada 
Trahoir şi încercase s-o răpească. 

— Am venit, continuă regele, am venit să mă interesez de 
sănătatea voastră... Sunteţi palidă, Gillette, aţi slabit... Vă 
închideţi în tainiţa gândurilor voastre... Când mă veţi 
cunoaşte mai bine, veţi regreta nedreptatea făcută pe 
seama mea... Dar până atunci, aş vrea să vă distrez... M-am 
gândit să dau o petrecere... dar mi-aţi refuzat deja onoarea 
de a vă arăta la petrecerile noastre... Mâine, se va organiza 
o vânătoare... Vreţi să luaţi parte? 

— Accept, sire! spuse Gillette. 

Francois | rămase uluit. 

— Acceptaţi? 

— Da, sire. N-am fost niciodată la o vânătoare, şi asta îmi 
va face plăcere. 

Pe Maica Prea Curată! iată primul moment de bucurie pe 
care îl încerc după atâta amar de vreme! Aşadar, cu 
adevărat, acceptaţi? 

— Da, sire... 

— Ah! Gillette, murmură cu patimă regele, făcând un pas 
spre tânăra fecioară., dacă aţi dori... dacă aş îndrăzni în 
relaţiile noastre... 

— Sire, spuse Gillette la capătul forţelor, voi fi de faţă la 
vânătaorea pe care o organizaţi mâine... Insă vă rog, până 
atunci... lăsaţi-mă în voia mea... 


— Facă-se voia voastră, zise regele care tremura la fel ca 
şi ea, dar a cărui emoție era de altă natură. 

Se retrase, şi Gillette se grăbi să se refugieze în camera 
sa. 

Întorcându-se în apartamentele sale, regele, radia de 
fericire. 

— Cedează! mormăi el Dumnezeule mare, că mult a mai 
durat, dar în fine... 

Planul lui Franşois era dintre cele mai simple. Odată ajuns 
în pădure, făcea în aşa fel încât să fie singur cu Gillette. 

Ideea unui viol brutal nu era în măsură să-l sperie. 

Din contră imaginaţia sa se complăcea în astfel de acţiuni, 
şi instinctul său de luptător cuceritor se regăsea în 
asemenea fapta. 

Un singur fapt, din întâmplarea de faţă, îl uimea pe rege şi 
aproape că îl neliniştea. 

Era uşurinţa cu care Gillette, până acum foarte îndârjită, 
acceptase propunerea de a asista la vânătoare. 

Da, Gillette acceptase - şi cu bucurie chiar. 

Mai întâi, nu-i trecea prin minte sărăcuţei de ea că ar 
putea să se teamă de un pericol oarecare; o întâlnire în doi 
cu regele îi părea un lucru imposibil la o vânătoare la care 
luau parte. Poate două sau trei sute de persoane. 

Apoi, spera, că traversând oraşul, să fie zărită de 
Triboulet, să-şi facă semne cu el, şi poate să izbutească să-i 
vorbească. 

Trebuie spus că dacă Gillette se mişca în voie în 
apartamentul său, dacă putea să coboare în parc, îi era 
interzis să se plimbe în afara castelului. 

Aşadar, să străbaţi Fontainebleau, chiar şi într-o companie 
numeroasă, însemna o şansă de care trebuia sa profite. 

Toate aceste gânduri îi trecuse prin minte în clipă în care 
regele venise cu propunerea sa. Încuviinţase fără săjse 
gândească să-şi acundă bucuria, pe care regele o puse pe 
seama plăcerii. 

XXIX VÂNĂTOAREA REGALĂ. 


Grupul care trecea prin Fontainebleau a doua zi dimineaţa 
era într-adevăr măreț, spre admiraţia deosebită a 
burghezilor care, prin strigăte repetate de: Trăiască 
regele! îşi exprimau admiraţia entuziastă. 

Acesta scânteia sub razele soarelelui ce se înălța pe un cer 
frumos şi mătăsos, un cer de acuarelă în care se 
răspândeau fiorii primăverii. 

Acesta strălucea, cu puzderia scânteilor de pe broderii şi 
de pe cuţitele de vânătoare; gentilomii de la curte 
executând volte şi râzând în jurul regelui bine dispus, 
îngăduitor, mai amabil că niciodată; nobill de ţară de prin 
împrejurimi sosiți în grabă la invitaţia pe care le-o adresase 
mai marele vânătorii, arzând de dorinţa de a-l vedea de 
aproape pe monarh şi mai ales de a fi zăriţi de el; tinere 
femei călări pe cai de paradă pe care îi struneau cu dibăcie 
ecvestră dobândită de mai toate femeile din acea vreme în 
care nu există alt mijloc de călătorie decât calul; scutieri cu 
ţinute luxoase; hăitaşi ţinând în lesă pe cei două sute de 
câini ai haitei regale, zgomotoşi şi înfometați, căci au fost 
lăsaţi să ajuneze ca să li se ascută mirosul; trâmbiţaşi, cu 
cornul aşezat cruciş peste piept, toată această suflare 
pălăvrăgind, izbucnind în râs, printre detunături de arme... 

Gillette, călare pe un cal negru, poate prea nervos pentru 
ea de ce i s-o fi dat asemenea cal şi cine a dat ordin? 

— Gillette, aruncând în jurul ei priviri neliniştite, căutând 
cu nerăbdare vreun chip cunoscut printre miile de chipuri 
de pe străzi şi de la ferestre, Gillette călărea alături de 
ducesa d'Etampes, şi amândouă erau în grațiile 
gentilomilor în rândul cărora Esse şi La Châtaigneraie n-o 
pierdeau din vedere pe tânăra fecioară. 

Cât despre Diane de Poitiers, volta în cerc în fruntea 
alaiului pe un focos armăsar pe care o bună parte dintre 
călăreţii reputați n-ar fi îndrăznit să-l încalece. 

Pentru ea, adevărată, zeiţă a vânătorii, plină de nerv şi 
suplă, trăgând în piept aerul curat prin nările sale 
fremătânde, stârnind animalul deja sperios prin mici 


îndemnuri şi plescăiri, şi cu lovituri de cravaşa autoritare 
şfichiuindu-i urechile, pentru ea, superba femeie-centaur 
îmbrăcată într-un costum care îi punea admirabil în valoare 
bustul său de o frumuseţe viguroasă, pentru ea, zicem noi, 
orişice altă preocupare înceta. 

Nu o mai pasiona decât plăcerea vânătorii, beţia curselor 
nebuneşti pe sub păduricea de stejari foşnitori întrezărită 
ca o apoteoză, voluptatea uciderii şi a sânge-iui răspândit, 
agonia cerbului încolţit de lătrăturile haitei de câini, în fine 
măruntaiele animalului doborât, fâşiile de carne sângeroasă 
şi care tremură sfâşiată printre lătrături de câini cu ochii 
sângerii... 

Catherine de Medicis, încălecând potrivit modei celei noi 
pe care ea o inventase, călărea cu curaj, fericită să-şi arate 
glezna piciorului pe care o avea foarte fină, fericită să-şi 
arate ştiinţa în ale echitaţiei, şi iar fericită să scape pentru o 
dimineaţă de insuportabilă proasta dispoziţie a soţului său 
prinţul Henri, care de altfel nu avea ochi decât pentru 
Diane de Poitiers. 

În ce-l priveşte pe rege, acesta radia de fericire. 

Talia sa înaltă depăşea talia gentilomilor care îl înconjurau. 

Arăta minunat, în vesta lui de velur de culoare roşie- 
închisă, strâns de o centură de aur la care atârna un cuţit 
de vânătoare cu mâner de aur încrustat cu pietre preţioase. 
Vorbea de cerb, de campaniile pe care voia să le 
întreprindă, vorbea tare, râdea, complimenta nobilimea de 
ţară ale căror familii urmau să transmită din generaţie în 
generaţie complimentul smuls regelui datorat bunei 
dispoziţii; căci regele, în acea dimineaţă, ar fi complimentat 
întreg universul; îi râdeau ochii în cap de fericit ce era, şi 
întreaga sa atitudine era aitât de exuberantă încât în jurul 
lui se putea auzi strigându-se: 

— Majestatea Sa a întinerit cu douăzeci de ani! 

Era adevărat că spuneau asta în speranţa de a fi auziţi de 
rege şi de a primi în schimb chilipirul preţios al unui surâs, 
al unui cuvânt... 


Se ajunse în pădure. 

Evenimentul dorit, aşteptat cu ardoare de câtre Gillette nu 
se produsese de loc; ea nu zărise înfăţişarea cunoscută pe 
care o căutase atât de stăruitor... Şi imediat se căi că 
venise. 

La răspântie, cortegiul se opri. 

Se făcu un cerc mare în jurul regelui. 

Haitele ţinute încă în lese se aliniară în afara cercului. 

Trâmbiţaşii erau orânduiţi în linie de bătaie. Un fel de 
solemnitate izvora din scena aceasta. 

La o chemare a regelui, mai-marele vânătorii regale 
înainta la raport în mijlocul cercului. 

Acesta salută mai întâi pe rege, apoi, cu mai puţină 
plecăciune, pe vânătorii de faţă. În marea tăcere care se 
făcuse, vorbi cu glas răspicat şi limpede ca un herald de 
arme, despre locul unde se afla vânatul, după care tăcu. 

Regele privi cu subînţeles pe Châtaigneraie şi pe d'Esse 
care nu-l pierdeau din ochi. 

Apoi, mulţumindu-i şi felicitându-l pe mai marele vânătorii 
regale, se întoarse către grupul de trâmbiţaşi şi făcu un 
semn. 

Cornurile de vânătoare sunară. 

Câinii, sloboziţi într-o clipă, năvăliră în grup compact, 
hămăind înăbuşit, adulmecând urmele. 

Apoi a fost rândul vânătorilor să galopeze în grup. 

Pământul duduia; pădurea fremăta; sloiuri de păsări îşi 
luară zborul îngrozite; nişte iepuri înspăimântați ţâşneau pe 
neaşteptate în salturi vertiginoase... strigăte, chemări, 
sunete de corn se amestecau, şi întreg alaiul acesta zglobiu 
şi gălăgios, dispăru în inima codrului... 

Departe, mult mai departe, singuratic, simțind cu 
deznădejde, mirosurile duşmanilor săi, oameni şi câini, 
cerbul, fremătând pe picioarele sale subţiri şi nervoase, 
aruncă un răget de spaimă şi se pregătea penteu o ultimă 
strategie de apărare şi de fugă. 


Or, în momentul în care Francois I porni la rândul sau s-ar 
putea spune, cu o anumită ezitare, ca şi cum ar fi voit să se 
lase întrecut, în clipa aceea, un călăreț care asistase, 
nevăzut, la toată scena raportului, stând ascuns în 
desişurile din apropiere, începu să galopeze în rând cu 
regele, ţinându-se departe de privirile sale şi ascunzându- 
se cu grijă. 

Călărețul acesta, svelt îndemânatic, mânându-şi calul 
printre copaci, cu o agilitate extraordinară, avea chipul 
acoperit pe jumătate de o mască de catifea neagră. 

Nu făcea parte dintre curteni. 

Nu era nici dintre gentilomii din vecinătate veniţi în grabă 
la vânătoare. 

Şi în fine, cine l-ar fi putut examina de aproape, cu toată 
fugă să iute, n-ar fi întârziat să-şi dea seama că era vorba 
de o femeie. 

Chiar în clipa în care se sunaseră cornurile, La 
Châtaigneraie se apropiase de rege şi întrebase cu glas 
scăzut: 

— Ultimele dumneavoastră ordine, sire? 

— Peste o jumătate de ceas, să fiţi la Stânca Sihastrului 
răspunise regele. 

Atunci, La Châtaigneraie îşi reluă locul lângă ducesa de 
Fontainebleau, în timp ce d'Esse ocupa atenţia ducesei 
d'Etampes. 

Or, Stânca Sihastrului era departe de locul unde se 
desfăşura vânătoarea. 

Această Stâncă a Sihastrului, numită astfel pentru ca 
odinioară fusese locuită probabil de vreun ascet, era de fapt 
o îngrămădire de stânci. 

Prăvălite unele peste altele, stâncile acestea înverzite de 
muşchi formau nenumărate adâncituri, dintre care una din 
dimensiuni destul de mari, ar fi trebuit să fie pe vremuri 
grota sihastrului de care am amintit. 

Către această grotă galopa Franşois 1 după ce s-a izolat de 
restul alaiului de vânătoare. Era tot timpul escortat de 


însoţitorul său nevăzut. - de călăreţul, sau mai degrabă de 
călăreaţa cu mască de catifea neagră. 

lată dar ce se petrecu în momentul în care vânătoresele şi 
vânătorii se avântaseră în urmărirea câinilor. 

S-a văzut că ducesa d'Etampes se aflase până atunci în 
preajma lui Gillette. 

Cu instinctul ei de femeie geloasă şi cunoştiinta sa 
perfectă despre vicleşugurile amoroase ale lui Francois I, 
ea înţelese imediat că vânătoarea nu avea alt scop decât să- 
l apropie pe rege de Gillette. 

Tânăra fecioară, este adevăiat, nu răspunse la niciunul din 
gesturile de bunăvoință ale ducesei, şi aceasta se hotări să 
călărească în apropierea ei fără să-i vorbească, dar decisă 
să n-o piardă din vedere nici o clipă. 

Or, chiar în clipa în care începea vânătoarea, d'Esse 
coborâse pe neaşteptate din şa, spunând: 

— Grăjdarii ăştia de la castel sunt cu siguranţă tare 
neîndemânatici... calul dumneavoastră este prost înşeuat, 
doamnă... 

Şi în acelaşi timp, d'Esse făcu geslul că strânge chinga de 
la şa care de altminteri era bine strânsă... 

— Mulţumesc, scumpul meu, spuse ducesă. 

Şi ea îmboldi calul ca s-o ajungă din urmă pe Gillette. 

Dar nu făcu douăzeci de paşi că şeaua alunecă; ducesă 
abia avu timp să sară jos. 

— Cât de nepriceput sunt! izbucni d'Esse care la rândul lui 
cobori din şa dar de data asta cu mişcări mai încete; şi care, 
în vreme ce nu mai contenea cu exclamaţiile de regret, se 
strădui să înşăueze calul ducesei. 

Aceasta biciuia cu nervozitate aerul cu cravaşa sa fără să 
scoată un cuvânt. Urmărea din ochi pe La Châtaigneraie şi 
pe Gillette care călăreau în urma vânătorilor. 

Nu după mult timp dispărură. 

D'Esse părea că nu mai isprăveşte, îşi înmulţea, scuzele la 
adresa neîndemânării sale. 


În fine, calul fu înşeuat, de data asta foarte strâns, şi 
ajutata de însoţitorul său, ducesa d'Etampes îşi reluă locul 
în şa. 

Atunci privi pe d'Esse drept în ochi. 

— Încă o dată mulţumesc, spuse ea. Fiţi sigur că nu voi 
uita importantul serviciu pe care tocmai mi l-aţi adus, şi că 
în curând recunoştinţa mea va şti să vă răsplătească. 

— Pentru puţin, doamnă, făcu d'Esse pălind; oricum, sunt 
sigur că am fost pe placul regelui ferindu-vă de o 
întâmplare nedorită. 

Schimbară un zâmbet glacial. 

Apoi ducesa porni în goana mare, în timp ce d'Esse o urmă 
la mică distanţă gândind în sinea lui: 

— E încă în putere, vipera; şi dacă regele nu-i zmulge 
colții, aş putea prea bine ca într-una din zile să aflu cât de 
tare muşcă... Va trebui să mă păzesc! 

În vreme ce d'Esse juca astfel rolul scenetei pus la cale de 
Francois I, La Châtaigneraie il juca pe al său. 

I se dăduse lui Gillette un cal sperios; şi era nevoie în mare 
măsură de îndemânarea şi sângele rece de care dispunea 
La Châtaigneraie ca să evite un accident de călărie. 

În fiece clipă gentilomul apuca hăţul din mâna, lui Gillette 
şi oprea calul pentru a-l calma. 

Datorită acestui fapt se treziră în curând în urma alaiului 
de vânătoare. 

— Să-i prindem din urmă? făcu deodată La Châtaigneraie. 

Gillette, îngrijorată că nu-l zărise pe cel care îl căutase din 
priviri, absorbită de tristeţea gândurilor ei, nu luă seama că 
în momentul acela, se aflau la o răspântie cu mai multe 
poteci... 

Care era cea bună? 

Fără îndoială aceea pe care pornise Ia Châtaigneraie, căci 
o pornise pe acolo fără şovăială, şi el până în clipa de faţă 
depusese toate eforturile pentru a linişti calul lui Gillette. 

Cu toate că era puţin pricepută în ale echitaţiei, Gillette se 
ţinea în şa. 


Galopară astfel preţ de mai bine de zece minute. 
Zgomotele vânătorii se stinseră. 

Gillette nu mai auzea decât tropotul calului său şi pe celal 
însoţitorului. 

Cum se întâmplă adesea, îşi dădu seama dintr-o dată de 
liniştea din jurul ei. 

Voi să se oprească. 

Dar fie din întâmplare, fie din nefindemânare, cravaşa lui 
La Châtaigneraie rătăci o clipă pe crupa calului negru care 
ţâşni furios. 

Cinci sute de paşi mai departe, Gillette izbuti în fine să-l 
oprească şi descăleca spunând că n-are să meargă mai 
departe. 

— La ordinele dumneavoastră, doamnă, spuse La 
Châtaigneraie cu un surâs. 

Şi la rândul său sări jos din şa.; 

În aceeaşi clipă, biciui cu putere animalul care plecă în 
goana mare, urmat imediat de calul lui Gillette. 

Asta s-a întâmplat atât de iute încât tânăra fecioară nu 
surprinsese manevra. 

La Châtaigneraie izbucni în râs. 

— lată-ne rămaşi pe jos! făcu el. Nu-mi pasă de cei doi 
fugari pe care îi voi prinde cu siguranţă... ci de 
dumneavoastră, doamnă... 

Gillette rămase tăcută. 

Incidentul acesta o marcă într-o mică măsură. Ba din 
contră întrezărea în el un mijloc de a se sustrage obligaţiei 
de a continua vânătoarea. 

— Am găsit izbucni deodată La Châtaigneraie lovindu-se 
peste frunte; ne aflăm la două minute de mfers de grotă 
Sihastrului... Doamna ducesă se poate adăposti acolo, în 
timp ce voi merge în căutarea... încuviinţaţi asemenea 
propunere? 

— De bună seamă, spuse, cu vioiciune Gillette. 

Ea socotea că, vreme de un ceas, s-ar afla singură. 


Cu siguranţă, gândul la o posibilă fugă nu se înfăţişă cu 
limpezime în mintea ei, dar ideea de a fi singură, de a scăpa 
pentru prima oară de neîncetata supraveghere al cărui 
obiect era, însemna pentru ea o mare uşurare sufletească. 

De aceea nu întrezări nici o dificultate în a-l urma pe La 
Châtaigneraie care, după câteva minute de mers, ajunse în 
faţa stâncilor.? 

Gentilomul se opri. 

Fără îndoială, nu dorea s-o sperie pe tânăra fecioară. 

— Domnişoară, spuse el, iată-vă în faţa grotei Sihastrului, 
aici sunteţi în siguranţă şi la adăpost; dacă mi-aţi permite, 
m-aş duce să caut ceva cu care sa vă duc la Fontainebleau. 

— Duceţi-vă, domnule, murmură Gillette a căror ochi 
scânteiau de bucurie pe care încerca în zadar s-o ascundă. 

— Aici am să vă. Regăsesc? 

— Da... voi aştepta aici... 

Şi, la iuţeală, se îndreptă spre grotă în vreme ce La 
Châtaigneraie se îndepărta... 

Înainte de a o urma pe Gillette în grota Sihastrului să dăm 
câteva explicaţii în ce-l priveşte pe La Châtaigneraie. 

Poate că cititorii noştri n-au uitat scena în care Francois | 
o promisese pe Gillette de soţie aceluia dintre cei trei 
gentilomi favoriţi care l-ar prinde pe Manfred. 

La Châtaigneraie, Sansac şi Esse, hotărâți să-şi unească 
eforturile, o jucase pur şi simplu pe Gillette La zaruri. 

Câştigase La Châtaigneraie. 

S-a văzut că cei trei favoriţi nu reuşiseră cu nici un chip să 
pună mâna pe Manfred. 

Asta însemna că în lipsa unui serviciu deosebit adus 
regelui, La Châtaigneraie nu prea putea spera să devină 
soţul lui Gillette. 

Or, a o lua în căsătorie pe Gillette, însemna să devină nobil 
şi stăpânul unui titlu de vază şi al unor imense domenii pe 
care regele i le atribuise prin act tinerei fecioare, când o 
unsese ducesă de Fontainebleau. 


Gentilomul şi-a muncit mintea multă vreme că să găsească 
un anumit serviciu deosebit pe care putea într-adevăr să i-l 
aducă regelui. 

Şi îl mai căuta încă atunci când regele, în dimineaţa 
dinaintea plecării la vânătoare, i-a prezentat micul său plan 
de viol. 

La Châtaigneraie îşi acceptase rolul cu entuziasm. 

Într-adevăr, lui Gillette devenită metresa Regelui, i-ar 
trebui un bărbat. - un bărbat devotat, destul de prieten cu 
amantul regal pentru a nu dăuna iubirilor aceluia. 

— Soţul acesta voi fi eu, îşi zise gentilomul. 

Gillette intră în grotă fără a se teme de ceva. 

Dintr-o privire inspecta interiorul... Grota era de 
altminteri puţin adâncă şi foarte luminată. 

O rază caldă de soare o lumină în întregime. Grota era 
pustie. 

Cu inima fremătând, Gillette, se aşeză pe un pat de muşchi 
ce se formase în fundul grotei. 

Simţea că ajunsese la o clipă decisivă. 

Mai dumirită, ar fi trebuit să se întrebe de ce neobosita 
supraveghere a cărei ţintă era încetase dintr-o dată. 

Dar ea gândea doar că o împrejurare minunată îi venea în 
ajutor. 

Era nerăbdătoare. Căci acum se înfiripă cu limpezime în 
mintea ei gândul să fugă. 

Planul a fost făcut de grabă: să plece la întâmplare, unde o 
vedea cu ochii, pâtlă când ar da peste o casă în care ar 
putea să ceară găzduire... 

Acolo, s-ar gândi cum să-i dea de ştire celui pe care îl 
socotise întotdeauna ca pe adevăratul ei tată, şi să-l 
reîntâlnească. 

Odată ce luă asemenea hotărâre, Gillette aşteptă două sau 
trei minute ca să-i lase lui La Châtaigneraie timp să se 
îndepărteze. 

În fine, nemaiavând răbdare, o porni încet către 
deschiderea grotei. 


Dar când era gata să ajungă afară, o umbră curmă dintr-o 
dată raza de soare; se ivi un bărbat. Gillette dădu un țipăt 
de spaimă şi de groază. Bărbatul, era Franşois I. Surâdea 
înaintând către Gillette. 

Părea un pic palid şi tremura uşor. Tânăra fecioară se 
retrase până în fundul grotei. Nu scotea o vorbă, adunându- 
şi puterile. Pentru o luptă pe care o ghicea nedefinit că se 
apropie. 

— Eram neliniştit, bâigui regele. Sper că nu vi s-a 
întâmplat nimic grav? Continua să înainteze. 

Gillette se trezi dintr-o dată încolţită în fundul grotei. 

Se crezu pierdută. 

O clipă imaginea regelui se perindă pe dinaintea privirilor 
sale, cu chipul lui înflăcărat, şi privirile lui arzătoare... De- 
odată avu o inspiraţie neaşteptată, o inspiraţie pe care 
minţile înfierbântate de febră momentului suprem o dau la 
iveală. - şi spuse: 

— Nu mi s-a întâmplat nimic, tată! 

Francois se opri pe dată. 

Cuvântul acesta pe care Gillette îl pronunţa pentru prima 
oară, asemenea cuvânt pretins de el în zadar, se înălța 
acum ca un zid între tânăra fecioară şi el. 

Rămase zăpăcit. 

Ultimele asalturi ale scrupului făcură să-i tremure mâinile 
şi să-i pălească obrazul. 

Tata! ... Era tatăl acestei copile pe care venise s-o violeze! 

Şi ea, cu îndrăzneală, îl privea în faţă, cu o privire limpede 
în care, se citea cea mai groaznică acuzaţie. 

Stătea în faţa lui dreaptă şi fără să se dea bătută, un pic 
trufaşă cu buza tremurându-i uşor, fără să schiţele un gest. 
- ca de piatră, în înfăţişarea ei, simțind nedefinit cât de 
fragil era obstacolul pe care ea îl ridicase înaintea lui. 

În inima lui Franţois, lupta dură câteva minute, minute de 
groază în timpul cărora Gillette nu îndrăzni să rişte un pas, 
de teamă să nu rupă acest soi de vrajă ce părea că îl ţine pe 
rege pe loc. 


Lupta, zicem noi, a fost de lungă durată, căci, în asemenea 
împrejurare, minutele înseamnă ore. 

Dar, pe neaşteptate, Francois I aţinti o privire înflăcărată 
asupra tinerei fecioare. Orice scrupul se risipi în sinea lui. 

Toată teama se destramă. Mintea nu mai gândea decât la 
închipuirile destrăbălării. Şi chiar această certitudine a 
incestului îl biciuia. 

Tot ceea ce însemna rafinament, strălucire în persoana lui 
căzu ca o spoială care se cojeşte. Numai era decât 
luptătorul sălbatic, cuceritorul dezlănţuit, fiara în călduri... 

Şi mormăi, cu privirile rătăcite: 

— Cine ţi-a spus că sunt tatăl tău? ... 

În depărtare, Gillette desluşi tropot de cai. Franţois I, nu 
mai auzea nimic. 

O apucă pe tânăra fecioară de încheieturile mâinilor: 

— Tatăl tău! ... Eşti nebună! ... Eu sunt regele tău, sunt 
amantul tău... le iubesc, nu-ţi dai seama? ... 

Se crispă, fără să scoată un cuvânt, ca să se ferească de 
răsuflarea-i arzătoare. 

— Te iubesc... îngăimă el cu un râs grosolan... Şitu mă 
iubeşti nu-i aşa? ... Mă iubeşti... spune că mă iubeşti... 
Spune! ... 

O înşfacă de talie. 

Buzele lui, încercau s-o sărute cu ardoare... 

— Ilată-l! ... Viu şi nevătămat! ... Trăiască regele! 

Strigătele acestea izbucniră dintr-o dată, în clipa în care 
Gillette, pierdută, îşi aduna puţinul de forţe care îi mai 
rămăseseră pentru a-l respinge pe bărbatul înnebunit de 
pasiune. 

Franşois I se întoarse către ei. Livid de furie. 

Văzu grota plină de lume. 

În fruntea vânătorilor, sosiți de grabă, se afla ducesa 
d'Etampes, care îi cuprinse mâna spunând: 

— Slavă domnului, viu şi nevătămat! ... Domnilor, trăiască 
regele! 

— Trăiască regele! aclamară gentilomii. 


În depărtare, dinspre făgete, cornurile sunau dând de 
veste încolţirea vânatului... 

lată ce se petrecuse: 

Călăreaţa cu mască de catifea neagră, după cum am 
povestit, galopa de câteva minute în rând cu regele. 

Deodată, ea recunoscu drumul pe care îl urma Franţois 1. 

— Înseamnă că se duce la Stânca Sihastrului! zise ea 
oprindu-şi calul. 

Chiar din clipa aceea, scenele pe care le observase se 
legau între ele: regele rămânea în urmă, în timp ce La 
Châtaigneraie o conducea pe Gillette. Ea izbucni în râs.: 

— Bietul Francois? murmură ea, ce dezamăgire am săi 
produc împiedicându-l să săvârşească o infamie în plus! ... 

Şi se ridică în scări, ascultă cu atenţie, şi isprăvi prin a 
auzi sunetul cornului în adâncurile pădurii. 

Atunci, dădu frâu liber calului şi porni în goană nebună. 

Zece minute mai târziu, se alătura vânătorii, chiar în 
momentul în care ajungea şi ducesa d'Etampes şi constată 
cu un surâs de furie absenţa lui Gillette şi a regelui. 

Călăreaţa o zări pe ducesă şi. Se apropie de ea. 

— Il căutaţi pe rege, doamnă? spuse ea cu un zâmbet 
radios. 

— Cine suneţi dumneavoastră? ... întrebă ducesa uimită. 

— Ce vă pasă... Sunt o prietenă faţă de dumneavoastră, de 
vreme ce vin să vă dau de ştire că regele se afla în clipa 
asta la grotă Sihastrului şi că nu este singur. 

Şi spunând astfel, călăreaţa făcu stânga-mprejur, şi, se 
îndepărtă iute, dispărând în pădure. 

La o sută de paşi de locul acela ieşi, scoase masca, şi 
frumosul şi întunecatul chip al Madeleinei Ferron, apăru. 

Se opri ca să urmărească ce avea să se întâmple. Ducesă 
nu pieduse o clipă. Abia de auzise vorbindu-se de grotă 
Sihastrului că şi izbucni: 

— Proasto! Ar fi trebuit să mă gândesc la aşa ceva! ... 
Domnilor! domnilor! ... 


La strigătele ducesei vreo douăzeci de călăreţi se opriră 
din drum şi o înconjură. 

— Domnilor, spuse ducesa prefăcându-se puternic 
emoţionată, mi se dă de ştire că regele, azvârlit din şa de 
către calul său, s-a adăpostit la Stânca Sihastrului. Mă tem 
de o nenorocire... 

Ducesa plecă în goana mare, urmată de grupul de călăreţi. 

Ce-a urmat se ştie. 

Iar frumoasa doamnă Ferron, observând că ducesa pleca 
în direcţia grotei, o porni înapoi liniştit spre Fontainebleau. 

Cu uimitoarea uşurinţă de prefăcătorie ce însemna pentru 
felul său de a fi latura civilizată, regele, zărind-o pe ducesa 
d'Etampes, îşi înăbuşi starea de furie care deja îi crispa 
pumnii, şi replică vesel: 

— Ei da, domnilor, teafăr şi nevătămat! Pe Maica Prea 
Curată, regele vostru a mai păţit de astea! ... 

Vorbea la întâmplare. 

— Trăiască regele! repetară curtenii 

— Pe cai, domnilor, şi să isprăvim cu incidentul acesta 
ridicol. 

Porniră degrabă către cai. 

— Majestatea Voastră va asista la prinderea vânatului? 
întrebă ducesa d'Etampes. 

— Nu... ne întoarcem la palat. 

— Asta înseamnă că v-au scăpat cele două vânaturi, 
Francois! murmură Anne în aşa fel încât să fie auzită numai 
de rege. 

Francois 1 îi aruncă o asemenea privire încât d'Esse care 
surprinse expresia acestei priviri, se apropie de ducesă şi îi 
spuse cu ironie: 

— Socotesc, doamnă, că devreme ce asta nu depinde decât 
de voia Majestății Sale, recunoştinţa pe care aţi binevoit să 
mi-o promiteţi va fi greu să mă ajungă. 

— Vom vedea! replică Anne cu un aer sfidător. Şi. 
Întorcându-se cu faţa către Gillette care, palidă, şi 


tremurătoare făcea eforturi supraomeneşti să se ţină pe 
picioare, îi spuse: 

— O iau sub protecţia mea pe domnişoara ducesă de 
Fontainebleau. 

Regele nu auzi fraza asta cu dublu înţeles; se afla deja 
afară şi se aşeză în şa pe calul unuia dintre nobilii de ţară 
care, beat de fericire şi de mândrie, îngăimă: 

— Ah! sire, ce onoare pentru familia noastră! ... Niciodată 
o altă persoană nu va mai urcă pe calul acesta... 

— Puneţi-i cruce, domnule, şi luaţi-vă adio de la el! vorbi 
cu glas puternic Francois | cu o veselie zgomotoasă. 

Curtenii izbucniră în râs, bietul nobil de ţară rămase fără 
grai. 

În vremea asta, ducesa d'Etampes îi cuprinse mâna lui 
Gillette. 

— Biată micuță! murmură ea. Aveţi acum, încredere în 
mine? ... Vă simţiţi în stare să vă ţineţi în şa? ... Vă previn că 
ar fi foarte periculos pentru dumneavoastră să nu ne 
urmaţi... regele ar dori fără îndoială să vă ţină de urât... 

— Îndată! spuse Gillette înviorata. 

Afară, aerul curat o făcu să-şi vină în fire. Câteva clipe mai 
târziu porneau la drum spre Fontainebleau. 

XXX CONSEMNUL REGELUI. 

S-o lăsăm pe Diane de Poitiers să-şi continue vânătoarea 
cu pasiune şi să urmărim grupul de gentilomi, discutând cu 
aprindere, ce urmau să ajungă la Fontainebleau. 

Am văzut că Margentine aiunsese în faţa castelului. O 
santinelă îi strigase: 

— Înapoi, de nu trag asupra ta! ... 

Nebuna se oprise în loc. 

Tare voia totuşi să se apropie de grilajurile porţii pe care 
le zărea închipuindu-şi întrucâtva că n-ar avea decât să 
privească printre vergelele porţii ca să-şi zărească fiica. 

Dar Margentine nu uitase niciunul din sfaturile aceleia pe 
care ea o numea „doamna cea frumoasă”. Aşa nebună cum 


era, cuvintele ducesei d'Etampes îi serveau ca să spunem 
aşa drept călăuză. 

Or ducesa o sfătuise să aibe răbdare. Şi Margentine 
făgăduise. Îşi amintea foarte bine. 

Atât de bine, chiar, încât întrebă un soldat care trecea: 

— Regele se pregăteşte să meargă la vânătoare? 

— La vânătoare? Este acolo, cu blonda cea frumoasă. Se 
va întoarce fără îndoială foarte târziu. 

— Ah! Acolo e... Şi ştiţi dacă Gillette se află că el? 

Soldatul rămase uluit. Ştia că Gillette eră numele ducesei 
de Fontainebleau, şi fu uimit că o astfel de sărântoacă 
vorbea atât de familiar de o persoană care era socotită de 
unii ca fiind metresa lui Francois I, de alţii că ar fi fiică lui. 

Îngăimă câteva cuvinte şi se grăbi către castel, temându- 
se să fie văzut în prezenţa unei persoane atât de lipsită de 
respect comparativ cu aceste fiinţe atât de nemaipomenite 
ce îşi duceau viaţa la curte. 

Fără să dea de altfel atenţie acestei plecări bruşte, îşi 
reluă contemplarea, cu ochii aţintiţi asupra frumosului 
castel de vis în care locuia fiica ei. 

De-o dată în urma ei, se auzi strigându-se: „Irăiască 
regele!” 

Se întoarse pe dată, palidă şi tremurând. 

— Regele! murmură ea. Regele! ... El! Francois. 

Un grup de călăreţi se apropia de porţile castelului. 

Cel ce venea în frunte, cu câţiva paşi înaintea celorlalţi, se 
distingea prin înfăţişarea sa trufaşă iar vesta de catifea de 
un roşu-închis îi punea în evidenţă statura atletică. 

Înaintă către ea, falnic şi plin de strălucire asemeni 
soarelui. 

Şi ochii Margentinei sorbeau, ca să spunem aşa, această 
apariţie, cu o uimire nemărginită, în timp ce i se părea că 
totul se năruie înlăuntrui ei şi că o uimitoare prefacere se 
săvârşea în mintea sa. 

Din vremurile îndepărtate de când Margentine fusese 
părăsită de iubitul ei, de la îngrozitoarea scenă în care plină 


de sânge de la chinurile facerii, pe jumătate sfârşită, se 
ivise în încăperea de dezmăţ în care Francois râdea şi cânta 
alături de camera tinerei fete ce devenise acum mamă, din 
acel blestemat ceas, niciodată Margentine nu-l mai 
revăzuse pe bărbatul pe care îl lubise atât de mult. 

La Paris, nu l-a văzut niciodată pe rege. 

Totuşi, într-o seară, în faţa locuinţei lui Etienne Dolet, se 
aflase foarte aproape de el, dar pe lângă faptul că Francois 
I îşi ascunsese chipul, întunericul nopţii ar fi fost de ajuns 
pentra a o împiedica să-l recunoacă. 

Nu, niciodată nu-i fusese dat să-l revadă. 

Dar nebuna avea în minte înfăţişarea lui, cu necruţătoarea 
limpezire pe care bietele inimi disperate îl datorează unei 
amărăciuni crâncene. 

Chiar dacă regele se schimbase, îmbătrânise, nu-şi 
pierduse câtuşi de puţin din prestanţa sa de călăreț atât de 
mândru, cu zâmbetul său un pic ironic şi privirile sale 
distante, pe care ea cu adoraţie îl zărea venind odinioară, 
când, în pragul casei din Blois, ea scrută cu ardoare drumul 
pe care el avea să sosească. 

Era de-a pururi iubitul ei. 

Şi ea îl revăzu aşa cum îl vedea pe atunci. 

Nu putem zice că ea îl recunoscu: de la momentul Blois la 
cel de acum numit Fontainebleau, nu însemna pentru ea 
întreruperea continuității. 

Atunci ce catastrofă cerebrală îi tulbura mintea şi sufletul? 

Oare şocul teribil al acestei apariţii neaşteptate să-i fi 
răvăşit minţile? 

Să fi suferit ea o transformare care o mişcase până-n 
fibrele cele mai lăuntrice ale fiinţei sale? 

Regele trecu la zece paşi de ea. 

Nu o văzu. 

Niciodată Francois I nu-şi plecă privirea asupra supuşilor 
săi, mergea cu privirile aţintite înainte, şi abia surâdea 
când, de la înălţimea vreunui balcon seniorial o domnişoară 


îşi manifesta entuziasmul fluturându-şi eşarfa brodată cu 
stemă. 

Dar ea îl văzu. 

Îşi frânse mâinile cu putere. Vru să strige. Înţelese că nu 
reuşea decât să gângăvească... 

Rămânea ţintuită în loc, uluită şi mai mult de limpezimea 
tulburătoare ce-i inunda mintea, că l-a văzut şi recunoscut 
pe Francois... 

Trecuse deja... 

Ea continua să rămână pe loc. 

Călăreţii care îl urmau pe rege în pluton dezordonat 
trecură şi ei. 

Şi atunci, printre cei câţiva gentilomi ce formau escorta, 
ea zări două femei... 

Două femei care drumeţeau umăr la umăr. 

Una dintre ele îi aruncă o privire arzătoare, apoi privirea 
aceasta se mută asupra însoţitoarei sale pentru ca nebuna 
s-o desluşească mai bine. 

Era ducesa d'Etampes. 

Şi cealaltă, era Gillette pe care Margentine n-o 
recunoscu... Gillette care, cu o tristeţe de moarte, privea cu 
groază acelaşi castel pe care mama să îl privise adineauri 
cu atâta admiraţie... 

De-odată caluil ducesei d'Etampes ţâşni din loc, şi din 
câteva salturi ajunse aproape de Margentine... 

Ducesă, aplecându-se peste grumazul calului ca şi cum ar 
dori să-l mângâie şi să-l liniştească, îi şopti câteva cuvinte. 

Apoi se alătură din nou însoţitoarei sale surâzând, fără ca 
cineva să-i fi bănuit manevra. 

— Iat-o pe fiica ta, pe Gillette ata! ... 

Cuvintele acestea se rostogoliră în mintea Margentinei ca 
nişte picături de plumb, topit. 

Şi cuvintele o însufleţiră, o biciuiră, o împinseră 
nebuneşte, către grupul care, în acest moment, trecea de 
porţile cu grilaje ale castelului. 

— Gillette! Fiica mea! 


Ţipătul ce se răspândi în curtea de primiri, îl făcu pe 
Francois să tresară şi pe Gillette să palpite. Margentine 
pornise în goană. 

— Îndărăt! urlă santinela. 

Fiica mea! Gillette! urlă mama ţâşnind spre poartă. 

Izbucni o detunătură. 

Însângerată, Margentine, căzu în genunchi, cu braţele 
întinse către Gillette, apoi se răsturnă pe spate leşinată. 

Un strigăt de groază răsună în grupul gentilomilor regelui. 

Unul dintre ei. Alergă către santinelă. 

— Cine ţi-a ordonat să tragi, mizerabile? 

— E consemnul regelui, răspunse soldatul. 

Gentilomul se îndepărtă cu prudenţă, deja neliniştit de 
atitudinea sa de indignare. Dar regele nu era atent la el. 

O urmărea din priviri pe Gillette care, sărind din şaua 
calului „se repezise către Margentine, şi el îi spuse ducesei 
d'Etampes: 

— Dragă prietenă, îndepărtaţi-o de acolo pe micuța 
descreierată căci o să se compromită... 

Regele o recunoscuse pe Margentine? 

Nu încă! 

Aşadar, Gillette porni să alerge spre Margentine, 
îngenunche lângă ea, şi o ridică de cap. 

Atunci, o recunoscu.pe nebună ce locuia în magherniţa din 
strada Mauvais-Garcons. 

Îşi aminti de groază pe care această femeie i-o provocase, 
îşi aminti şi de mască otrăvită... 

O lacrimă îi picură din ochi, şi murmură: 

— Nu este mama mea! ... 

La strigătul Margentinei, la această chemare puternică şi 
mişcătoare, Gillette avusese pentru o clipă senzaţia clară că 
mama ei era aceea care o strigase... 

Şi acum, dezamăgirea ei era atât de amară încât faptul 
acesta o făcu să lăcrimeze. 

Nu! Nu putea fi mama ei, femeia asta care o ameninţase, 
şi o bruscase! ... 


— Hai, veniţi, copila mea... locul vostru nu este aici. 

Gillette ridică ochii şi o recunoscu pe ducesa d'Etampes. Şi 
în aceeaşi clipă, văzu că un anumit număr de gentilomi se 
apropiaseră şi o priveau cu mirare. 

Regele nu se afla printre ei. 

— A sosit medicul! spuse unul dintre cei de faţă. Gillette se 
ridică, făcând loc medicului. 

Ducesă încercă s-o îndepărteze. Dar ea se opunea. 

I se făcu nespus de milă de femeia care o numise „fiica ei”. 

— Trebuie s-o luăm de aici spuse medicul. Ştie cineva unde 
locuieşte?. 

— Locuieşte la castel, în apartamentul meu! spuse Gillette. 

Cuvintele îi scăpară ca să spun aşa, peste voinţa ei; le 
pronunţă cu impetuozitate şi, chiar de atunci, i se păru că 
avea un interes deosebit ca Margentine să fie dusă în 
camera ei; cu o clipă mai devreme, n-ar fi desluşit acest 
interes. 

— Ceţi trece prin minte, draga mea! spuse cu glas tare 
ducesa d'Etampes, dar atât de neconvingător, încât era 
evident că nu s-ar împotrivi ideii că sărăntoaca să fie dusă 
în castelul regal. 

În acest răstimp, nişte soldaţi aduseseră o targă pe care fu 
aşezată Margentine în stare de inconştienţă. 

— Ce hotărâți, doamnă? întrebă medicul pe ducesa 
d'Etampes. 

— Daţi ascultare domnişoarei de Fontainebleau, spuse 
Anne cu un surâs. 

Fără să aştepte sfârşitul acestui incident, regele, se 
retrăsese în apartamentul său. 

Era furios, şi o dată ce se văzu singur, dădu curs liber 
turbării sale. 

— Mi-o va plăti scump! mormăi el. Amenințarea era 
adresată ducesei d'Etampes. 

De-o dată, se aşeză la masă, apucă o pană şi scrise: „Ordin 
către doamna Anne de Pisselen, ducesă d'Etampes, de a se 
retrage îndată ce va primi înscrisul acesta, la proprietăţile 


ce-i aparţin, pe care nu le va mal părăsi fără 
comsimţământul nostru, şi de unde nu va reveni decât 
atunci când vom binevoi s-o chemăm la cartea noastră”. 

Semnă şi-l chemă pe Bassignac. 

Valetul de cameră se ivi. 

— Trimite-l la mine pe căpitanul gărzilor, spuse regele. 

— Domnul de Montgomery se află chiar în anticameră, 
sire, dar Majestatea Voastră ar dori s-o primească pe 
Doamna ducesă d'Etampes? 

Regele tresări. 

— Iarăşi ea! făcu el tulbure. Să se ducă la dracu. Ba nu, 
spune-i să intre... 

O clipă mai târziu, ducesa intră, surâzătoare, în cabinetul 
regelui. 

Intră în acelaşi moment cu Montgomery, la porunca lui 
Francois |. 

Acesta îi întinse căpitanului pergamentul pe care îşi 
pusese adineauri sigiliul. 

— Montgomery, spuse el, citiţi acest act şi însărcinaţi-vă 
să-i asiguraţi executarea. 

Ofiţerul parcurse pergamentul dintr-o privire. 

— Chiar imediat, sire? întrebă el. 

— Chiar acum, răspunse regele, calmat de sentinţa pe 
care tocmai o dăduse. Haideţi, şi aşteptaţi momentul în 
antecamere. 

Montgomery înţelese, salută şi ieşi. 

Anne aruncase o privire pătrunzătoare asupra 
pergamentului. Şi privirea surprinsă a lui Montgomery îi 
lăsară să întrezărească adevărul. 

Se apropie de rege şi punându-i mâna pe braţ îi spuse: 

— Chiar atât de mult îmi purtaţi pică, Franşois? Şi lăsând 
la o parte orice etichetă în exprimare şi în conportament, 
înfăţişându-i-se nu ca o supusă, ci în calitate de metresă, 
Anne acţiona asemeni unui diplomat. 

— Doamnă, spuse cu răceală în glas regele, aţi dorit să-mi 
vorbiţi. Am consimţit să vă acord audienţă. Însă grăbiţi-vă... 


— Grăbiţi-vă! strigă ducesă, căci Montgomery aşteaptă 
nerăbdător, nu-i aşa, sire? Ca să mă arunce în cine ştie ce 
temniţă? Spuneţi deschis, aşa cum vorbesc şi eu, ca să se ia 
aminte că la curtea Franţei devotamentul se află Ia bunul 
plac al unui capriciu regal, şi că cel care îşi riscă viaţa 
pentru rege, va ajunge poate mâine proscris sau 
condamnat! ... Ah! Franşois! Acesta este oare preţul 
fidelității şi constantei mele prietenii? Ce-mi reproşaţi? Că 
nu mai sânt frumoasă, poate! E şi acesta un păcat, într- 
adevăr, dar totuşi aveam dreptul să sper că afecțiunea mea, 
nu mai îndrăznesc să spun iubirea mea, ar fi într-o zi 
recompensată altfel decât prin mijlocirea unui 
Montgomery! Şi asta tocmai în clipa în care aduceam un 
serviciu regelui meu... un nou serviciu, sire! 

Ducesă d'Etampes îl cunoştea pe Francois al ei pe de rost. 
Ea ştia că fondul, esenţa însăşi a acestui caracter era de un 
egoism incurabil. 

Aruncă aceste ultime cuvinte regelui pentru a-i trezi 
interesul, şi se prefăcu de îndată că se retrage pe 
neaşteptate, strategie de altminteri comună tuturor 
femeilor. 

— Adio, sire, spuse ea cu o voce spartă ca şi cam ar fi făcut 
un efort ca să nu izbucnească în lacrimi... Adio, Francois! 
Ceea ce aveam să vă spun n-ar mai avea sens, acum... Adio! 


Regele o cuprinse de mână. Cuvântul „serviciu” îi atrăsese 
atenţia, căci niciodată Anne nu se lăudase degeaba când 
avea să-i fie util. 

— Lăsaţi-mă, sire! spuse ea acoperindu-şi ochii cu mâna 
rămasă liberă. 

— Ei! la naiba, doamnă ce vi s-a năzărit? Ce vă face să 
credeţi că sunteţi ameninţată? 

— Sire... aţi încerca să luaţi înapoi de la Montgomery 
pergamentul pe care i l-aţi înmânat, şi să mi-l daţi să-l 
citesc? 


În timp ce se străduia să scape din strânsoarea lui, ducesa 
potrivi în aşa fel lucrurile încât să alunece în braţele 
regelui. 

Anne era o remarcabilă frumuseţe, şi doar Diane putea să 
rivalizeze cu ea. 

Nu purta nici pe chipul său, nici pe frumoasele-i braţe, 
niciunul dintre stigmatele bătrâneţii sau ale maturității. 

Părul ei răspândea un parfum îmbătător. 

Ochii ei scânteietori erau înecaţi de lacrimi care îi făceau 
mai strălucitori şi mai melancolici. 

Oferea în clipa aceea, şi în splendoarea sa, tipul femeii 
ameţitoare. 

Nu-i trebuia atât de mult lui Francois I, el care doar la 
simplă vedere a unei fuste zărită pe unul din coridoarele 
palatului său îl făcea să se aprindă. 

— Ei, hai, se bâlbâi el, nu mă judeca atât de aspru... Era 
mărturisirea înfrângerii! 

— Vreau pergamentul, sire! murmură ducesa pe un ton 
foarte slab. 

— Montgomery! chemă regele. 

Căpitanul gărzilor, care aştepta în spatele uşii intră. Din 
atitudinea regelui şi a ducesei, ghici ceea ce se petrecu. 

— Înscrisul pe care vi l-am înmânat... făcu regele. 

— lată-l, sire. 

— Ei bine, distrugeţi-l. Il revoc. 

Ducesă întinse mâna ca să poată apuca pergamentul, dar 
deja Montgomery îl aruncase în şemineu, prefăcându-se a 
nu fi observat gestul ducesei d'Etampes. 

— Puteţi să vă retrageţi, Montgomery, spuse atunci regele, 
care adresă căpitanului său un surâs care ar fi făcut să 
pălească de invidie pe favoriţii regelui dacă l-ar îi putut 
vedea. 

— Domnul de Montgomery este cu adevărat un om de 
spirit, făcu ducesă. 

— Este un soldat devotat, spuse regele; îi voi asigura o 
carieră strălucită... Pergamentul nu conţinea nimic 


interesant pentru persoana dumneavoastră; dar de vreme 
ce vă neliniştea existenţa lui, sunt fericit că n-a mai rămas 
nici urmă de el... Dar parcă spuneaţi... 

— Că tocmai v-am adus un serviciu? Da, sire, un serviciu 
izvorât din dragoste. 

— Nu m-am îndoit niciodată de simpatia dumneavoastră, 
draga mea Anne... 

— Ah! Francois, e atâta timp de când nu mi-aţi mai vorbit 
astfel... Simt că renasc! Am plâns zile şi nopţi de-a rândul... 

— Şi totuşi ochii voştri nu sunt mai puţin frumoşi, şi 
strălucirea lor nu s-a ofilit, făcu regele mai mult din 
galanterie decât din convingere Despre ce este vorba? 

— Sire, femeia aceea, sărântoaca asupra căreia a tras una 
din santinele voastre... 

Regele încruntă din sprâncene. 

Cuvintele acestea, care îi aminteau de consemnul pe care 
îl dăduse, îl mutau cu gândul spre alte preocupări; ura sa 
împotriva doamnei Ferron, sosirea lui Manfred. 

Clătină din cap ca pentru a îndepărta asemenea 
preocupări. 

— Ei bine, întrebă el, ce-i cu femeia asta? 

— A fost adusă în castel, sire. 

— În castel! izbucni regele surprins. 

— În apartamentul ducesei de Fontainebleau, sire. Asta 
am vrut să vă aduc la cunoştinţă; tânăra ducesă a cerut, a 
pretins că cerşetoarea să fie adusă în apartamentul ei. Or, 
cred, sire, că ele se cunosc; cred... da, sunt sigură că aţi 
face foarte bine să mergeţi s-o vedeţi pe femeie... 

— Mă duc chiar acum, replică Francois 1 agitat. 

— Duceţi-vă dar, sire, şi amintiţi-vă cel puţin că eu am 
împins devotamentul până într-acolo încât să vă slujesc 
trecând chiar peste interesele sufletului meu! 

Francois I fu cuprins de emoție, fapt care se întâmpla 
destul de rar la el. 

Îi cuprinse mâinile ducesei şi murmură: 

— De fapt, nu vă iubesc decât pe dumneavoastră! 


Şi el se grăbi să alerge spre apartamentul lui Gillette. 

Era o lovitură măiastră de îndrăzneală şi fineţe feminină 
pe care tocmai o reuşise ducesa d'Etampes. Nu numai că 
nu suflase un cuvânt despre gelozia sa faţă de Gillette - 
gelozie de care se temea regele. - ci mai mult se dădea 
drept protectoarea iubirilor lui Francois pentru Gillette. 

Chiar din acea clipă devenea metresa legitimă, indulgentă 
care închide ochii în faţa unui capriciu pentru că era destul 
de puternică s-o facă! 

Margentine fusese dusă în mica odaie retrasă în care 
locuia Gillette. 

Medicul castelului, descoperi bustul rănitei, examina rana 
ce se afla deasupra sânului drept. 

Doamnele de onoare s-au îndepărtat în grabă cu aere de 
pudoare, ofensată. 

Gillette rămăsese pe loc. 

Şi chiar dorise să-l ajute pe medic. 

Atunci examina rana. 

— Cred că suferinda se va pune pe picioare în câteva zile, 
spuse el în cele din urmă. 

Şi cum îşi continuă consultaţia, îi spuse lui Gillette. 

— Ridicaţi-o un pic de creştet... aşa... rămâneţi aşa. 

Ascultătoare, Gillette, pusese mâinile sub capul 
Margentinei şi o susţinu, în timp ce medicul spăla şi pansa 
rana. 

În momentul acela Margentine deschise ochii. 

Prima sa privire, cu un amestec de îndoială, de uimire 
nesfârşită şi de încântare, se fixă asupra lui Gillette. 

— Biată femeie, spuse aceasta, cum vă simţiţi? 

— Bine... foarte bine... spuse Margentine. Niciodată cu m- 
am simţit atât de bine... 

Şi ea continua s-o mănânce din priviri pe Gillette. 

— Gata, am terminat! spuse medicul. Daca stă liniştită, şi 
dacă nu atinge pansamentul, se va vindeca repede. 

EI se retrase. 


Atunci, Gileltte, privi în jurul ei şi văzu că nu mai era 
nimeni în camera sa. 

Închise uşa şi veni să se aşeze lângă Margentine surâzând. 

— Unde mă aflu aici? întrebă Margentine. 

— În castelul de la Fontainebleau, răspunse cu gingăşie 
Gillette. 

Margentine simţi un fior de nelinişte. 

— Castelul, murmură ea. Ah! da... castelul regelui Franţei, 
nu-i aşa? 

— Da doamnă. 

Ele discutau astfel cu glas scăzut, în linişte, fără emoție 
aparentă, şi totuşi fiecare dintre ele simţea tresărind în 
vocea celeilalte o nedefinia şi profundă agitaţie. 

Margentine îşi ţinea în frâu sentimentele ce izbucneau 
înlăuntrul ei cu o forţă cu atât mai de temut încât acurn era 
pe deplin conştientă de asemenea sentimente şi de această 
forţă. 

Ai fi zis că focul de armă al santinelei ucisese nebunia din 
ea... 

Cu uluire aproape îngrozită, îşi dădu seama că raţiona; 
desluşi limpezimea, ordinea şi logica gândurilor sale; 
înţelegea că redevenea stăpână pe memoria sa. 

Ea refăcu precum într-un vis de o clipă călătoria sa de la 
Paris la Fontainebleau; se revăzu aşteptând trecerea 
regelui - a amantului său! - şi îşi repetă cuvintele ducesei 
d'Etampes: 

— Uite-o pe fiica ta! pe Gillette ata! ... 

Dar un fel de umbră ascundea, o parte din întâmplările 
care se petrecuseră în timpul nebuniei sale şi rămâneau de 
nepătruns. 

Aşa se făcea că nu-şi amintea deloc de ce avusese ideea să 
vină la Fontainebleau; nu-şi amintea nici faptul că tânăra 
fecioară care îi zâmbea fusese în magherniţa sa. 

“Vorbi din nou cu o sfială temătoare: 

— Vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră? Aş fi 
fericită să-l ştiu... 


— Mă numesc Gillette... 

Degetele Margentinei se strânseră sub aşternuturile 
patului; dar se abţinu. 

— Gillette! făcu ea cu o profundă tandreţe; e un nume tare 
frumos... 

Gillette zâmbi. 

Margentine păstră câteva momente de tăcere. Apoi 
întrebă: 

— De ce am fost adusă în castelul acesta frumos? 

— Eu am dorit aşa... 

— Dumneavoastră? Ah! de fapt... nu-i de mirare; ... 

— De ce? făcu Gillette surâzând. 

— Pentru că aveţi suflet bun... se vede... apoi... poate 
pentru că trebuia să se întâmple astfel... 

Gillette nu înţelesese fraza aceasta confuză care, pentru 
Margentine, exprima sentimente şi mai confuze. 

De altminteri totul o uimea în atitudinea şi în vorbele 
rănitei. 

Să fie oare aceeaşi femeie care se comportase atât de urât 
faţă de ea la Paris? 

Ce schimbare se petrecuse în ea? 

Şi de ce, Margentine, adineauri, înainte de detunătura 
armei, se avântase către ea, strigând: 

— Fiica mea! Gillette a mea! Femeia îi apărea învăluită de 
mister. 

Dar, oricum ar fi, o simpatie care nu însemna poate în fond 
decât o milă intensă i se făcu faţă de nenorocita femeie. 

Poate aşa numai pentru faptul că putuse să creadă preţ de 
un minut că era mama sa. 

În acest răstimp, Margentine o întrebă: 

— Se spune că regele are o fiică... pricepeţi... o fiică a 
cărei mamă nu se cunoaşte... Aşa-i? 

Întrebarea o făcu pe Gillette să pălească. Ochii i se 
împăienjeniră. Plecă fruntea... Margentine o privea cu 
nesaţ. 

Vorbi din nou pe un ton tremurat: 


— Răspundeţi-mi... oh! credeţi-mă... fiţi sigură de asta... 
dacă vă întreb asemenea lucruri... Uitaţi ce este... viaţa 
mea atârnă de un fir... Răspundeţi-mi cum i-aţi răspunde 
unei muribunde pe care cuvintele voastre pot s-o facă să 
rămână în viaţă sau s-o ucidă. 

— E adevărat, doamnă, spuse atunci Gillette... regele are o 
fiică sau, cel puţin, aşa am înţeles de vreme ce el însuşi mi-a 
destăinuit-o... 

— Fiica aceasta... sunteţi dumneavoastră, aşa-i? sunteţi 
dumneavoastră... 

Un suspin de durere îi scăpă tinerei fecioare care îngăimă: 

— Eu sunt, într-adevăr... Fiica regelui... vai! o fiică fără 
mamă! 

Margentine fu străbătută de un tremur nervos. 

Mâinile sale, se împreunară, într-o atitudine de adoraţie, şi 
o contemplă pe Gillette aşa cum îşi amintea că o 
contemplase într-o zi, cu o privire plină de iubire, pe 
Fecioară pe care, în credinţa sa naivă, o implorase când 
fusese în biserică. Şi ochii ei plângeau liniştit. 

— Doamnă! Doamnă! strigă tânăra fecioară îngrozită vă 
simţiţi mai rău? 

Margentine clătină din cap în semn că nu. Şi cu o voce 
gâtuită, murmură: 

— Aveţi puţină răbdare... Am atâtea lucruri să vă 
destăinui... să-mi trag un pic sufletul ca să pot vorbi. 

Gillette aştepta fremătând. 

Femeia rănită îşi păstrase atitudinea sa de adoraţie; 
lacrimile îi curgeau încet, fără a fi zguduită de plâns, şi 
părea că sub influenţa lor, chipul căpătase o expresie de 
strălucire stranie. 

— Ascultaţi spuse în fine Margentine... trebuie să vă pun... 
A existat în viaţa mea o lungă perioadă plină de întuneric, şi 
simt că aş încerca în zadar să-mi amintesc ceva din vremea 
aceea... Ce s-a petrecut în timpul acesta? Nu ştiu... Câte 
zile sau câţi ani a durat, nici asta nu stiu... Mi se pare că am 
dormit mult timp... vreme îndelungată... şi că doar acum m- 


am trezit... Abia dacă păstrez o amintire vagă a câtorva 
întâmplări... ca o amintire de visuri deja şterse de lumina 
zilei... Aşa se face că mi se pare să vă fi văzut... dare o 
închipuire, fără îndoială... 

— Da, o închipuire! spuse Gillette. 

Căci i se părea că dacă ar aminti de şederea ei din strada 
Mauyvaises-Garcons, i-ar provoca femeii rănite o mare 
dezamăgire. 

Margentine continuă: 

— Dar, de pildă, tot ceea ce s-a petrecut înainte de acest 
răstimp întunecat, îmi amintesc până în cele mai 
neînsemnate amănunte... Durerile mele de atunci mă 
înăbuşă de spaimă, ca şi cum le-aş fi simţit adineauri... şi 
bucuriile mele mi se par atât de vii încât mă întreb dacă anii 
aceştia au trecut cu adevărat... 

— Odihniţi-vă, vă implor, o întrerupse Gillette îngrozită de 
pasiunea pe caro o ghicea în mintea Margentinei. 

— Să mă odihnesc! izoucni cu patimă aceasta. Dar faptul 
că vă vorbesc mi se pare nespus de odihnitor... şi apoi... nu 
ştiţi... oh! dacă ar fi cu putinţă... Ascultaţi-mă... Sunteţi o 
tânără feioară cu suflet neîntinat, şi poate că n-ar trebui 
totuşi să vă spun... poate că o să mă condamnaţi... Dacă ati 
şti cum mi se strânge inima la gândul că îmi este ruşine de 
dumneavoastră! Totuşi trebuie să mă destăinui...! Eram 
tânără pe atunci; eram frumoasă, şi îl iubeam din tot 
sufletul pe acet tânăr călăreț care îmi jura că, mă va iubi 
toată viaţa... Roşiţi... Ah! de asta mă temeam... cum să 
procedez? 

— Nu, nu! vorbi cu iuţeală Gillette tulburată de emoție. 
Vorbiţi... nu luaţi aminte la mine... Mă voi strădui să vă 
înţeleg... 

— Ei bine, devenii mamă... Avui un copil... şi chiar în ziua 
aceea... Zi de blestem, zi de bucurie, aflai despre 
nelegiuirea bărbatului pe care îl iubeam... fu cât pe ce să 
Mor... apoi imi-am revenit la viaţa care mi s-ar fi părut 
luminoasă dacă aş fi putut păstra copilul... 


— Aşadar copilul a murit? întrebă Giliette fremătând. 
Margentine nu răspunse. Poate că nu auzise întrebarea. 
Reluă discuţia cu o ardoare crescândă: 

— Ştiţi cum se numea acel om? 

— Spuneţi! Ah! spuţieţi 1 

— Se numea Francois şi devenise regele Franţei... 

— Tatăl meu! murmura Gillette cu glas foarte slab. 

— Cât despre copilul meu... v-am spus că era fetiţă? 
Ascultaţi... ascultați... Faptele astea se petreceau la Blois... 

— Blois! exclamă înăbuşit tânăra fecioară. 

— Într-o zi... copila dispăru... Cum? Nu ştiu... Mai târziu, 
mult mai târziu, aflai că fusese văzută la Mantes... 

— Mantes! spuse Gillette cu glasul înecat de emoție şi 
palidă ca o moartă... 

— Mi s-a spus că un bărbat o luase cu el... o pocitanie... 
apoi, nu-mi mai amintesc nimic... 

Un geamăt nedefinit de bucurie inexprimabilă îi scăpă lui 
Gillette. Voi să strige: Mama! mamă!. Eu sunt fiica ta! dar 
nu putu să scoată un sunet; voi să întindă braţele... dar 
simţi că o părăsesc puterile şi căzu la pământ... 

— Îngeri ai cerului! ea este! ea este! 

Margentine ţâşni din aşternut şi îşi cuprinse fiica în braţe. 

Mângâierile pătimaşe ale mamei sale o făcură pe Gillette 
să redeschidă ochii. 

— Mamă! murmură ea cu voce slabă. 

— Tu eşti, spuse Margentine hohotind de plâns şi râzând, 
aşadar tu eşti! Nu eram sigură! Cât eşti de frumoasă! şi cât 
ai crescut! Doamne! Aşadar a trecut o groază de timp! 
Închipuie-ţi, când mă gândeam că te voi regăsi, îmi ziceam 
că te voi lua în braţe să te legăn... 

Şi vorbind astfel, Margentine se aşezase, o puse pe Gillette 
pe genunchii săi, şi o legănă ca şi cum ar fi fost o fetiţă 
foarte mică. 

Ghemuită în braţele mamei, cu simţământul fericirii 
depline şi al tihnei pe care îl încerca pentru prima oară, 
Gillette plângea încetişor. 


Scena care urmă este dintre acelea care scapă descrierii. 

Mama şi fiica strâns înlănţuite plângeau şi se sărutau căci 
vorbele erau de prisos. 

În fine, după atâta manifestare de sentimente Margentine 
dori să afle cum se făcea că Gillette îşi cunoştea tatăl, şi 
cum de se afla în castelul din Fontainebleau. 

— Regele... începu ea. 

Gillette se nelinişti... 

— Ah! mamă, mamă scumpă, să nu vorbim de omul 
acesta... mă înspăimântă... 

Margentine rămase înmărmurită ca în faţa unei destăinuiri 
neaşteptate a unei crime monstruoase. 

— Aşa care va să zică, bombăni ea, răul pe care i l-a făcut 
mamei nu i-a fost de ajuns... maitrebuia ca... 

În clipa aceea, în pragul camerei apăru o mulţime de 
persoane, bărbaţi şi femei. 

Şi unul dintre ei, înainta până în mijlocul camerei şi grăi cu 
asprime în glas: 

— Ia te uită, ce mai e şi comedia asta? ce caută aici 
cerşetoarea asta? ... Să fie înşfăcată şi să fie dată afară din 
palat, fără altă pedeapsă, având în vedere starea în care se 
află... 

Cât despre dumneavoastră, Gillette... 

Întinse mâna, ca s-o prindă pe Gillette. 

Dar se opri pe dată, palid, şi începu să se retragă ca şi cum 
ar fi văzut un spectru. 

Margentine se ridicase în picioare. 

Cu un gest energic dar grijuliu, o trăsese înapoi pe fată. 


Mâna ei se înţepeni pe spătarul scaunului pe care stătuse 
o clipă mai înainte, şi, furioasă, încordându-şi puterile, cu 
ochii numai văpăi, mormăi: 

— Hai, încearcă să te atingi de ea... încearcă, şi atunci să 
te ţii... 

— Mama! bâigui regele. 

Şi cuvântul acesta, pe buzele lui schimonosite de un rânjet 
de groază, căpătă o semnificaţie formidabilă. Mama! ... asta 
voia să însemne: blestemul... 

Chiar el, într-o seară, auzind-o pe nebună cum urlă pe 
străzile Parisului, nu grăise oare această mărturisire 
supremă: 

— Margentine! Păcatul tinereţelor mele! ... 

Lui Franşois 1 i se făcu frică. 

De cine? 

În palatul său, înconjurat de soldaţi, chiar în camera asta 
în care îl ascortau numeroşi gentilomi, de ce avea să se 
teamă? 

li era teamă de pornirea ei disperată; avu senzaţia că dacă 
s-ar apropia nebuna i-ar sări la gât; îi era teamă că nu 
cumva ea să amintească faţă de cei prezenţi tragica 
întâmplare de la Blois; îi era teamă să nu fie făcut de 
batjocură; îi era teamă că devine dezgustător; îi era teamă 
să nu fie ucis; îi era teamă de orice; dar nu recunoscu în 
sinea lui că dacă dădea înapoi, dacă fugea era pentru faptul 
că o forţă invizibilă, îndârjită, o forţă admirabilă numită, 
iubire de mamă, i se opunea... şi de aceea avea pe buze acel 
unic cuvânt al cărui sens profund se potrivea cu 
profunzimea spaimei sale: 

— Mama! ... 

Dintre gentilomii pe care regele îi adusese pentru anu o 
îndârji pe Gillette venind de unul singur, câţiva voiră să se 
năpustească asupra neobrăzatei. 

Regele îi opri şi spuse - murmură mai bine zis: 

— Retrageţi-vă, domnilor... Femeia aceasta se află în locul 
pe care îl merită... retrageţi-vă... 


Uimiţi, îngroziţi, se supuseră... dădură înapoi, plecară 
urmaţi de rege, ascultând cu uluire bombănelile mamei 
furioase. 

XXXI LA HANUL CAROL CEL MARE. 

Cu o seară înainte se petrecuse, la hanul Carol cel Mare, o 
întâmplare care îşi are locul ei în povestirea noastră. 

S-a văzut cum, pe timpul dimineţii, înainte de a se întâlni 
cu Gillette pe care voia s-o invite la vânătoare, Francois 1 
dăduse anumite ordine căpitanului gărzilor, Montgomery. 

Pe, de-o parte, călăreţii trebuiau să cutreiere 
împrejurimile oraşului Fontainebleau, şi, pe de altă parte, la 
căderea serii, să se cotrobăie prin toate hanurile şi 
pensiunile sale. 

Această dublă acţiune avea ca scop să-i aresteze pe 
Madeleine Ferron, pe Manfred şi pe Lanthenay. 

Ia vremea aceasta, Montgomery, era pe punctul de a face 
carieră la curtea Franţei. 

Militarul acesta nu era tocmai ceea ce numim un curtezan; 
avea maniera lui de a curta, şi asta consta în a cere 
persoanelor în stare să-i fie de folos nişte favoruri care nu 
pot fi cerute orişicui, chiar dacă îi trăda cu cea mai 
desăvârşită indiferenţă tocmai pe aceia care îl sprijiniseră. 

În ceea ce priveşte pe rege, care dispunea pe deplin de 
titlurile nobiliare, de domenii şi de funcţii bine plătite, 
Montgomery hotărâse să-i cucerească bunăvoința dovedind 
un devotament fără margini şi având succes de fiecare dată 
când Francois I făcea apel la acest devotament. 

Fără scrupule inutile, puţin jenat de o conştiinţă de care 
nu se sinchisise vreodată să-i adreseze cel mai mic reproş, 
poate pentru că ar fi avult prea multe să-şi reproşeze, 
îndemânatic, subtil curajos cu sânge rece, Montgomery era 
modelul perfect al căpitanului de gărzi. 

Când Franşois [ îi încredința misiunea să-i aresteze pe 
frumoasa doamnă Ferron şi pe cei doi cerşetori, 
Montgomery luă lucrurile în serios. 


Prima sa grijă a fost să trimită ştafete pe toate drumurile; 
şi în acelaşi timp, îşi pregăti expediţia de noapte răspândind 
iscoade prin toate hanurile din Fontainebleau. 

Ştafetele se întoarseră cu coada-ntre picioare. 

Şi până la sfârşitul zilei, căpitanul fu convins că Madeleine 
Ferron era deja foarte departe de Fontainebleau. 

Dacă în privinţa asta, dezamăgirea a fost completă, nu la 
fei se întâmplă în privinţa celor doi cerşetori. 

Una dintre iscoade, sosi către orele şapte seara şi îi spuse 
că nişte străini sosiți de puţină vreme locuiau la hanul Carol 
cel Mare şi că doi dintre ei semănau cu cei căutaţi. 

Montgomery hotări să se afle el în fruntea cetei care ar 
merge la hanul Carol cel Mare. 

— Din trei, gândi în sinea lui, îi voi oferi regelui doi, şi, 
dacă nu mă înşel, prinderea celor doi îl va face pe rege să 
uite de fuga doamnei Ferron. 

Montgomery îşi frecă mâinile. 

Către orele nouă şi jumătate seara, oraşul Fontainebleau 
fu cutreierat de patrule ce acționau pe tăcute. Fiecare 
dintre patrule mergeau la hanul care îi fusese desemnat, 
intra acolo dacă hanul era deschis, cerea să i se deschidă, 
invocând porunca regelui dacă era cumva închis... 

Atunci soldaţii se răspândeau înăuntru, trezeau cu 
brutalitate pe călătorii adormiţi, le legau mâinile la spate şi 
îi duceau la castel. 

Hanul Carol cel Mare era aşezat pe o stradelă puţin 
frecventată şi cu o reputaţie destul de proastă, ce se numea 
strada Fagots. 

Cu tot numele său pompos, era un han prăpădit, care 
găzduia călători destul de rar şi care îşi ducea existenţa 
mizeră din vânzarea de bere la cană soldaţilor. 

Într-adevăr, hanul nu era prea departe de castel. 

În acelaşi timp cu celelalte cete, Montgomery plecă de la 
castel în fruntea la vreo patruzeci de soldaţi bine înarmaţi, 
şi pregătiţi cu tot ce era nevoie pentru a forţa o poartă sau 
să reducă la tăcere şi să imobilizeze un fugar. 


Nu întârzie să ajungă în stradela Fagots, şi începu prin a 
bloca cele două capete ale străzii cu câte zece archebuzieri; 
aceştia primiseră ordin să ucidă pe orişicine ar încerca să 
treacă. 

Apoi, cu ceilalţi douăzeci care îi rămâneau, căpitanul 
înainta spre hanul Carol cel Mare. 

Poarta era închisă. 

Hanul era cufundat în cea mai deplină tăcere. Nu se zărea 
lumină la niciuna dintre ferestre. Montgomery bătu în 
poartă. 

Spre marea sa surpriză, poarta se deschise deîndată. 

— Drace! gândi el, iată o poartă care se deschide prea 
lesne! 

Să găsesc oare şi de data asta cuibul gol? 

Totuşi intră în odaia cea mare, unde hangiul, salutând 
slugarnic, tocmai îl poftise înăuntru. 

Îşi lăsase soldaţii în stradă. 

— Moşneagule, i se adresă el hangiului, aveţi drumeţi care 
au tras la dumneavoastră? 

— Da, monseniore. 

— Câţi? Spuneţi sincer, căci s-arputea să vă coste scump 
dacă încercaţi să va bateţi joc de oamenii legii din slujba 
regelui. 

— Să mă ferească Dumnezeu, monseniore! Găzduiesc în 
clipa de faţă cinci necunoscuţi, de asta mă vedeţi aşa de 
mulţumit, căci de multă vreme un asemenea chilipir... 

— Ce fac ei în clipa aceasta? 

— Ce să facă, dorm, fără îndoială... 

— Bine, inimosule. Am venit aici ca să-i arestez pe aceşti 
necunoscuţi din porunca regelui; soldaţii mei or sa intre, 
treaba se va face fără zgomot şi fără zarvă, nu veţi avea 
altceva de făcut decât să-mi arătaţi uşile odăilor lor. 

— Sunt un supus fidel al Majestății Sale, făcu hangiul 
înclinându-se până în pământ, şi cu toată paguba pe care 
lucrul acesta mi-o provoacă bietului meu han, mă voi 
supune, monseniore. 


— Iată într-adevăr un om onroabil, gândi Montgomery. 

— Daţi poruncă soldaţilor să intre... mai spuse hangiul. 

— O clipă. Printre necunoscuţi, se află doi sosiți doar de 
câteva zile, nu-i aşa? 

— Da, monseniore, ăi doi mai tineri. 

— Auzit-aţi cumva, din întâmplare de numele lor? 

— Da, monseniore. 

Montgomery fremăta. 

Cariera sa urma să se hotărască printr-un joc al 
întâmplării. 

— Spuneţi-mi-numele acestea! făcu el pe un ton răguşit. 

— I-am auzit pe cei doi gentilomi strigându-se pe nume, 
unul se numeşte Manfred şi celălalt Lanthenay. 

— Hangiule! izbucni Montgomery radios, vă promit 
cincizeci de scuzi, şi să mă bată Dumnezeu dacă nu vi-i 
aduc chiar mâine... 

Haideţi, conduceţi-mă la odaia celor doi... ceilalţi nu mă 
mai interesază. 

Căpitanul se întoarse cu faţa către uşa întredeschisă ca să- 
şi cheme soldaţii. 

În clipa aceea, o uşă cu vitralii aflată în capătul încăperii se 
deschise, se ivi un om, şi îi vorbi pe un ton ironic: 

— Nu vă osteniţi să porunciţi soldaţilor să intre, domnule 
de Montgomery, noi ne predăm regelui! 

— Triboulet! exclamă cu glas înăbuşit Montgomery. 

— leşit anume de la Bastilia pentru a vă ajuta să executaţi 
ordinele regelui, dragul meu! 

— Triboulet! repetă căpitanul consternat. 

— Gata să dea socoteală Majestății Sale de abilul zor cu 
care m-aţi condus la Bastilia. 

— Vorbiţi mai încet! murmură Montgomery aruncând 
către soldaţi o privire de groază 

— Aveţi dar bunăvoința să închideţi uşa, dacă nu vreţi să 
se audă că l-aţi minţit pe rege lăudându-vă că m-aţi arestat 
şi m-aţi condus la Bastilia! 


Montgomery se supuse cu docilitate, apoi reveni spre 
Triboulet. 

— Avem de discutat dragă domnule de Montgomery! 

Insă soldaţii ăştia au auzul foarte fin... sunt sigur de asta... 
Nu sunteţi de părere să retrageţi ceata asta care încurcă 
strada degeaba. 

— Degeaba? repetă Montgomery uluit. 

— Păi! Aşa mi se pare, de vreme ce ne predăm de 
bunăvoie, prietenii mei şi cu mine... 

— Prietenii dumneavoastră?. 

— Fără îndoială... nişte prieteni tare dragi, doi tineri care 
ştiu ce datorează ordinelor bunului nostru rege Franşois de 
Valois; căci pot să vă încredinţez că Manfred şi Lanthenay 
au fost mult calomniaţi; ei nu cer altceva decât să meargă la 
închisoare... cu condiţia să merg acolo cu ei şi împreună cu 
ei să mă înfăţişez dinaintea regelui, care va fi tare bucuros 
să mă revadă, sunt convins de asta... Am vrut să le abat 
gândul de la o asemenea intenţie, dar s-au încăpățânat atât 
de tare încât nu ştiu ce să mai cred... Hai, dragă căpitane, 
doriţi să-i chem şi ca împreună să mergem escortaţi de 
soldaţii dumitale? ... „lată-l pe Triboulet! vor striga cu vocile 
lor minunate Manfred şi Lanthenay; uite-l pe faimoşul 
Triboulet care a ieşit de la Bastilia unde fusese însoţit de 
domnul de Montgomery!” Căci slavă Domnului, oricine ştie 
cât de lesne este să scapi de la Bastilia... 

Lui Montgomery nu-i trebui mai mult. 

leşi în stradă închizând cu grijă uşa în urma sa, şi ordona 
sergentului să ridice paza de la cele două capete ale străzii 
şi să se întoarcă împreună cu toată ceată la castel. 

— Cei căutaţi nu se află la han, păsările au părăsit cuibul, 
însă am să-l cercetez pe hangiu şi poate voi căpăta vreo 
lămurire. 

Surprins şi încântat că şeful îi acordă atenţie binevoind să- 
i dea explicaţii, sergentul se grăbi să-şi adune ceata, în 
vreme ce Montgomery intra din nou în han. 


— Adu-ne nişte vin de Anjou, hangiule! comandă Triboulet 
bătând cu pumnul în masă. 

Şi, invitându-l pe Montgomery să ia loc, adăugă cu ironie: 

— E vinul preferat de Majestatea Sa; de bufonul său; deci 
şi de căpitanul gărzilor regelui! 

O cană pântecoasă din cositor fu adusă la masă de către 
hangiu care, la un semn al lui Triboulet, dispăru pe furiş de 
îndată... 

Triboulet umplu cele două pahare. 

— Ce-ar fi dacă am relua discuţia de acolo de unde am 
lăsat-o? vorbi Triboulet aşezând pe masă paharul pe care îl 
golise dintr-o singură înghiţitură. 

— Unde rămăsesem? bâigui Montgomery. 

— Ah! căpitane, v-a lăsat memoria. Am să vă vin în ajutor... 
la să vedem, dacă îmi aduc eu bine ajninte, m-aţi luat de 
braţ, m-aţi scos pe poarta Luvrului şi mi-aţi cerut să intervin 
pentru dumneavoastră pe lângă rege, crezând că intrasem 
deja în graţia regelui. 

— Acesta-i adevărul; unde vreţi să ajungeţi? 

— La ceea ce a urmat: am şters-o, fapt pentru care îmi cer 
scuze din adâncul inimii. Când v-aţi întors la Luvru regele v- 
a ordonat să mă duceţi pe dată la Bastilia, şi să mă aruncaţi 
într-o temniţă de unde nu se aud vaietele celui nenorocit şi 
unde este lăsat să moară uitat de toţi! 

— Cum de ştiţi asta? făcu Montgomery care îşi revenea 
puţin câte puţin. 

— Uite că ştiu, onorabile căpitan. Or, a doua zi dimineaţa, 
l-aţi anunţat pe rege că, graţie străduinţei dumneavoastră, 
mă aflam de acum în închisoare. Aţi minţit, dragul meu, dar 
asta a însemnat începutul carierei voastre. 

— Se poate... Şi? 

— Şi asta înseamnă că: dacă i-aţi aresta pe tinerii mei 
prieteni, mă voi da şi eu prins odată cu ei şi îi vei spune 
regelui: „Sire, altă dată, alegeţi-i cu grijă pe cei care 
trebuie să mă ducă la închisoare.” Vă daţi seama ce efect ar 
avea. 


Montgomery fremăta. 

Înţelegea prea bine că dacă s-ar petrece un asemenea 
eveniment ar însemna pentru el o catastrofă din care nu s- 
ar mai restabili, în cel mai fericit caz ar pierde gradul şi 
slujba şi ar cădea în disgrație. 

— Da, spuse el oftând furios, sunt nevoit să cad la învoială. 
Şi tot atât de bine, după cum vedeţi nu i-am arestat pe cei 
doi cerşetori pe care dumneavoastră îi socotiți prieteni. 

— Nu în seara asta, dar cu altă ocazie? 

— Vă dau cuvântul meu de... 

— Vă cred, dragul meu, dar nu s-ar putea aranja cumva cu 
un alt ofiţer, înştiinţat, sau cuprins de un imbold 
neaşteptat... 

— Nu voi sufla o vorbă... 

— Nu mă îndoiesc de lucrul acesta; însă latinii care, după 
cum o ştiţi şi dumneavoastră, erau un popor tare inteligent, 
aveau un proverb... Cunoaşteţi latină? 

— Nu! răspunse cu răceală în glas căpitanul. 

— Mare păcat... Vreau să vă spun totuşi acest proverb, 
care m-a şocat prin exaicititatea sa, pe lângă alte însuşiri pe 
care le poate avea. 

lată ce spune proverbul, dragule: Verba volant, scripta 
manent. 

— Ce vrea să spună? 

— Că vorbele zboară, ca fulgul luat de vânt, dar cele scrise 
rămân. 

— Vreţi să vă dau un înscris? 

— Atâta tot. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, ascultaţi-mă cu atenţie. Sunt în vârstă, nu ţin 
deloc la pielea mea, şi, în fond, puţin îmi pasă de voi putrezi 
în fundul vreunei temnițe. Dar dacă refuzaţi să scrieţi, mă 
duc chiar acum la castel, şi spun primului ofiţer pe care îl 
întâlnesc: Mă numesc Triboulet, duceţi-mă la rege... 

— Asta n-ar împiedica arestarea cerşetorilor, spuse 
Montgomery pe un ton sumbru. 


— Aşa-i, dar asta ne-ar răzbuna dinainte. 

Manfred şi Lanthenay ar fi arestaţi... poate, şi doar dacă ei 
o consimt! Dar ceea ce e sigur, este că dumneavoastră care 
aţi înşelat bună credinţă a regelui veţi fi arestat dus la Paris 
sub pază severă, şi aruncat în vreo temniţă oarecare. 

Montgomery tremură. Fruntea i se brobonă de o sudoare 
rece. 

— Aşadar scrieţi! reluă Triboulet împingând sub ochii 
căpitanului o foaie de pergament şi o pană de scris care, de 
bună seamă, fusese pregătite dinainte. 

— Şi dacă te ucid! răcni deodată Montgomery. 

În aceeaşi clipă, împinse masa cu putere, trase pumnalul şi 
se avântă spre Triboulet. 

Acesta urmărise încă de la începutul acestei întâmplări 
mişcările interlocutorului său. 

Făcu un salt în urmă, şi înainte ca Montgomery să-l fi putut 
atinge, se găsea pe poziţie, cu sabia în mână, izbucnind în 
râs. 

Căpitanul ştia că Triboulet era o forţă de temut la scrimă. 
Ar fi încercat totuşi să îşi lovească adversarul dacă în clipa 
aceea n-ar fi intrat câţiva bărbaţi în odaia cea mare a 
hanului. 

Montgomery îi recunoscu pe doi dintre ei: Manfred şi 
Lanthenay. 

În rest, nu mişcară un deget împotriva căpitanului şi 
părură că vor să fie de faţă la luptă ca simpli spectatori. 

Însă Montgomery înţelese că dacă îl rănea pe Triboulet nu 
mai ieşea viu din acest han. 

Cu o mişcare furioasă, băgă pumnalul în teacă, şi merse 
să-şi reia locul la masă spunându-i lui Triboulet: 

— Ce trebuie scris? 

Atunci Manfred, Lanthenay, Spadacape şi cavalerul 
Ragastens luară loc în celalalt capăt al sălii. 

Triboulet dictă şi Montgomery scrise: „Ordin şefilor de 
pază ai castelului din Fontainebleau de a se purta cu 


respect şi bunăvoință cu bunul meu prieten Fleurial care se 
mai numeşte şi Triboulet”. 

Întorsătura echivocă a acestei fraze îi scăpă lui 
Montgomery, care de altminteri nu mai era în stare să 
judece. 

Semnă. Cu un licăr de bucurie în ochi, Triboulet puse 
mâna pe act zicând: 

— Înţelegeţi, dragul meu... Cu un asemenea înscris de 
împărtăşanie, pot să pătrund peste tot fără teamă. 

— Aşa să fie! făcu Montgomery cu o voce gâtuită de furie; 
dar izbânda dumneavoastră va fi de scurtă durată; mă voi 
strădui ca în mai puţin de optzile... 

— Oho! în mai putin de opt zile, vom fi cu toţii departe de 
Fontainebleau. 

Asta voia să afle căpitanul. 

— Bine ar fi să fie precum zici, viperă! mormăi căpitanul. 

Şi ieşi, însoţit până în prag de către Triboulet, care îl 
salută cu adâncă plecăciune. 

A doua zi dimineaţa, Montgomery, postat în antecamera 
regelui aştepta cu nerăbdare să fie chemat de Franccis |. 
Dar regele era absorbit de o problemă serioasă: ţinuta sa 
de vânătoare. 

Plecă la vânătoare fără să afle de la căpitanul său vreo 
veste despre dubla înfrângere din ajun. 

Am povestit scena care a avut loc între Francois I şi 
ducesa d'Etampes la întoarcerea de la vânătoare, am văzut 
cum Montgomery se pricepuse să merite de la regele său 
un zâmbet care îl încuraja întrucâtva; am văzut în fine că 
regele se dusese în apartamentul lui Gillette, şi tot ceea ce 
a urmat. 

Acesta era momentul în care Francois I îşi aminti de 
ordinele pe care le dăduse. 

[i chemă pe Montgomery şi îi puse întrebări pe un tot atât 
ele sumbru încât căpitanul, tremurând, gândea că, 
neîndoios urma să petreacă un sfert de oră dezagreabil. 


Dar de îndată, deveni stăpân pe el şi, dând dovadă de 
îndrăzneală, bizuindu-se pe şansă şi pe schimbările bruşte 
de la curte, răspunse: 

— Sire, n-am putut să arestăm nici pe doamna Ferron nici 
pe cei doi cerşetori... Motivul este foarte simplu, sire, 
femeia şi cei doi bâiibaţi au părăsit oraşul Fontainebleau. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Foarte sigur, sire. 

Şi Montgomery se porni să înşire amănunte cu duiumul, 
născoci pe loc o serie de întâmplări care îi trezi un puternic 
interes regelui, şi termină zicând: 

— Am arestat ieri şi azi-noapte vreo şaizeci de persoane ce 
se află în castel, sire... Dacă Majestatea Voastră îmi 
îngăduie, am să-i pun în libertate, întrucât cei căutaţi au 
reuşit să fugă... 

Francois Il ascultase cu o mină abătută explicaţiile lui 
Montgomery. Era evident că se afla cu gândul în altă parte. 

Se plimba domol, doborât sufleteşte de apăsarea unei 
nenorociri, neştiute. 

Preţ de câteva minute, păru că uitase de prezenţa 
căpitanului. 

Apoi lăsă să-i scape un suspin. 

Şi întorcându-se cu faţa spre Montgomery îi spuse: 

— Duceţi-vă, domnule. Eliberaţi-vă prizonierii, şi din 
moment ce sunteţi sigur că persoanele în cauză nu se mai 
află la Fontainebleau, totul este cât se poate de bine; să nu 
mai vorbim despre asta. 

Francois I rămase închis în apartamentul său preţ de două 
ceasuri. 

Montgomery era atât de uimit de nepăsarea regelui faţă 
de nereuşita sa încât căzu pe gânduri. Dar se înşela. 

În acest moment, regele, se gândea prea puţin la 
Madeleine Ferron, iar la Manfred şi la Lanthenay nici atât. 

Margentine era ţinta gândurilor sale. 

Apariţia neaşteptată a mamei ce intervenea între Gillette 
şi el, înfruntându-l cu privirea, ameninţându-l cu fapta, îl 


surprinsese peste măsură. 

După două ore, Francois 1 fu văzut ieşind din cabinetul 
său. 

Părea abătut şi preocupat. 

Se îndreptă către apartamentul ducesei d'Etampes. Ce 
căuta în apartamentul Annei? Urma să-i ceară consolarea? 

Încerca să reînvie în inima lui o frântură de iubire faţă de 
metresa favorită, să uite o clipă de dragostea incestuoasă 
care îi ardea sufletul? 

Poate că ducesa cea vicleană aştepta asemenea vizită... 

Poate contase pe decepţia puternică la care se aştepta 
regele în privinţa lui Gillette... 

Îşi pregătise o toaletă îndelung studiată. 

Înveşmântată, sau mai de gralbă abia înveşmântată cu o 
măiestrie desăvârşită se pregătea de o ultimă luptă pentru 
a recuceri coroana. 

Coroana! ... 

Dar nu era ea cu adevărat aproape regină? 

Sau exista în adâncul acestei conştiinţe vreo speranţă 
hidoasă ce se bizuia pe posibile asasinate? 

Oricum ar sta lucrurile, atunci când Francois | intră la 
ducesă, se aşeză sau mai curând alunecă într-un fotoliu, şi, 
ca după bătălia de la Marignan, murmură: 

— "Totul este pierdut! 

Dar de data asta, nu îndrăzni să adauge cum o făcuse 
atunci: 

— În afară de onoare! 

Nu dădu atenţie nici fermecătoarei toalete a Annei, nici 
zâmbetului ei plin de promisiuni, şi nu observase că ea se 
apropiase de el oferindu-i buzele. 

Şi, în această clipă efemeră, Anne simţi unul din rarele 
sentimente omeneşti ce o frământaseră în lunga sa carieră 
de metresă. 

Chiar suferea. 

Suferea de patima geloziei, fără că ambiția şi calculul făcut 
cu sânge rece să fie prezente în suferinţa sa. 


O gelozea pe Gillette şi credea că era tare fericită că este 
dorită atât de mult. 

Se gândi că în vremurile de demult când nu-i ceda regelui 
pentru a-l face să se aprindă şi mai tare, niciodată Franşois 
nu lăsase să se întrevadă o asemenea copleşire. 

Şi înţelese că, pentru prima oară în viaţa lui, regele 
Franţei iubea cu adevărat, din adâncul inimii sale, al fiinţei 
sale. 

Pentru o femeie cum era ducesa d'Etampes, îndoiala nu-şi 
avea rost. 

Regele acesta, acest mare vânător de femei, bărbatul 
acesta pe care bătrâneţea îl însemnase în frunte cu riduri 
adânci şi pe care boala îl împingea spre mormânt, regele 
acesta care şi-a petrecut viaţa bătându-şi joc de iubire şi de 
femei, acest luptător aspru care nu văzuse niciodată altceva 
în femei decât un instrument de pasiune, ei bine! fusese 
îmblânzit de o copilă nevinovată... 

Doi ochi albaştri, doi ochi senini şi adânci şi luminoşi ca 
cerul azuriu al acestui colţ de Franţă îl tulburase pe sceptic. 

Fremăta, suspina, suferea. 

lubea în sfârşit! ... 

Era blestemul care venea să-l surprindă la sfârşitul 
carierei sale de mare amorez. 

Gânditoare, cu inima strânsă de emoție, Anne privea la 
rege cum plângea! ... 

Stătea acolo, în fotoliu plângând dinaintea metresei sale 
cu acea imperioasă şi necruțătoare nevoie pe care o au toţi 
cei nefericiţi să-şi destăinuie amarul! 

Şi amarul acesta, tocmai ei venea să i-l spună... locmai ei! 
„.„. metresa oficială! Ei, care avea drept la toată iubirea 
acestui bărbat! ... 

Poate în minutul acela, conştiinţa ei se revoltă... 

Căci buzele sale, tremurară uşor, şi privirile ei se 
împăienjeniră. 

Dar după cum am spus, clipa asta a fost efemeră. 


Anne îşi reveni curând şi se gândi să tragă foloase din 
situaţia de faţă. 

Nu mai era femeia adorată! Scăpătase de la aceasta 
supremație pe care o deținuse ani de zile asupra inimii 
suveranului. 

Şi înţelese că era sfârşitul profesiunii sale de amantă. 

Ea aruncă pe furiş o privire în oglindă şi se zări bătrână, 
sau cel puţin crezu că se vede pe neaşteptate bătrână, în 
ciuda fardurilor, a măiestriei uimitoare pe care o depusese 
pentru a-şi păstra o aparenţă de frumuseţe. 

Momentul acesta a fost tragic. 

A fost o dramă care se desfăşura în tăcere în tainiţa minţii 
ei. 

Anne se resemnă abdicării... 

Era singurul cuvânt care îi veni în starea de spirit, în care 
se afla într-un asemenea moment. 

Abdica, da! Dar ea nu abidica decât de la supremaţia ei de 
amoreză. Cât despre supremaţia sa politică, şi influenţa sa 
asupra minţii regelui, ea urma să încerce un ultim asalt 
pentru a o păstra... 

Şi de aceea se mulţumi cu un rol care, cu un ceas mai 
devreme, o revoltase... 

Regele ezitase multă vreme înainte de a se duce la ducesa 
d'Estampes. Şi venise la ea fără un scop anume, căutând un 
refugiu împotriva propriei sale dezamăgiri. 

Cu tandreţe, Anne, se apropie de el, se aplecă, şi îl sărută 
pe frunte. 

Nu mai era sărutul unei amante. Exista ceva matern în 
gestul acesta, în sărutul acesta consolator. 

Ea murmură: 

— Suferi mult, bietul meu Franşois? 

— Regele Franţei îşi ascunse chipul la sânul acestei femei 
care se aplecă asupra lui şi fu cuprinsă de hohote de plâns. 

Şi spunea într-una: 

— Biet prieten! Ah! biet prieten! ... 


Şi era de o abilitate demnă de admirat, era aproape 
frumos şi aproape înălţător, acesit sacrificiu al amantei, 
această transformare a Annei, ducesă d'Etampes. 

Mângâiat de ea, regele, îşi reveni în fire puţin câte puţin. 

Atunci îl întrebă: 

— Ce se petrece? 

Şi, foarte firesc, ca şi cum i-ar fi vorbit unui vechi prieten, 
îi povesti scena în care Margentine se ivise ca un obstacol 
între el şi Gillette. 

— Şi este mama ei? ... întrebă ducesă. 

— Da! făcu regele. 

— Şi o iubiţi pe această tânără fecioară, Francois? 

— Da! răspunse din nou regele. 

Ducesa se cutremură. Pasiunea incestului declarat atât de 
făţiş o tulburase. Esenţialul, pentru moment, era să nu facă 
nici o aluzie la legătura părintească ce îl lega pe rege cu 
Gillette. 

Anne se aşeză lângă rege, îi puse mâna albă pe braţ, şi cu 
un uşor tremur în glas, zilse: 

— Francois, ştiţi cât v-am iubit! ... Aflaţi că vă iubesc destul 
ca să mă simt nefericită de noua voastră iubire, că sufăr de 
suferinţa voastră, şi că detest pe copila asta pentru că nu vă 
iubeşte... 

Regele aruncă ducesei o privire de admiraţie care o făcu 
să surâdă cu tristeţe. 

Il întrebă: 

— E un capriciu al inimii voastre, nu-i aşa? 

— Da, un capriciu, izbucni regele agăţându-se de această 
motivaţie care îi venea în ajutor; un simplu capriciu, draga 
mea Anne. Inima mea vă aparţine... Pentru totdeauna! 

— Ei bine, iubitul meu, să fim destul de prieteni unul faţă 
de celălalt ca să cântărim cu limpezime situaţia. O iubiţi pe 
această Gillette... şi doresc să cred, vreau să fiu sigură că 
Majestatea Sa n-a încetat să mă iubească... Vai! o biată 
femeie iubitoare ca mine nu poate da o ultimă dovadă a 
iubirii sate decât devotându-se... 


— Dragă Anne! izbucni regele de-a dreptul emoţionat. 

— Dar, reluă ea, dacă mă devotez, dragul meu, dacă... vă 
ajut în a vă face iubit, eu nu mă aleg cu nimic! mai curând 
voi fi complet uitată, şi eu care eram prima la curtea 
voastră, voi fi atât de batjocorită de către rivalele pe care 
le-am zdrobit, încât îmi va rămâne o singură cale: să mă 
retrag în castelul meu şi să îmbătrânesc dezonorată, 
aşteptând cu lacrimi în ochi sfârşitul pe care îl voi chema... 
pe care îl voi grăbi poate... 

— Anne!. Anne! vă jur, vă dau cuvântul meu de rege că 
rămâneţi la curtea mea cea dintâi, cea mai onorată... 

EI avu curajul să adauge: 

— Cea mai adorată! ... 

Ducesă înţelese că ajunsese la punctul delicat al acestei 
discuţii. 

Regele îi dădea asigurările pe care ea le pretindea era 
rândul ei să arate o dovadă a acestui devotament în 
schimbul căruia i se promitea menţinerea poziţiei deţinută 
de ea la curte. 

Ea reluă, ca şi cum ar cugeta şi ar urmări firul unei idei: 

— Aşdar, această Margentine constituie obstacolul? ... Ei 
bine, Sire, trebuie să înlăturăm obstacolul. 

— La aşa ceva mă gândesc, răspunse Francois I pe un ton 
care îi dădu fiori ducesei, oricât de mult sânge rece ar fi 
avut. 

Cu siguranţă, regele se gândea să pună pe cineva s-o 
asasineze pe Margentine. 

Şi aşa fără altă explicaţie, înţelese pe deplin gândul lui 
Francois, şi murmură: 

— E o metodă... dar nu e potrivită. 

— Despre ce metodă vorbiţi? 

— Despre aceea la care vă gândiţi. 

Se priviră şi observară că amândoi erau palizi la faţă. 

— Ei bine, da! făcu nervos Francois I, de vreme ce femeia 
asta mă stinghereşte... 

Făcu un gest semnificativ. 


— lar eu vă spun, Franşois, că metodă ar fi dăunătoare. 

— De ce? 

— Pentru că, mânjit de sângele Margentinei, i-aţi provoca 
lui Gillette o asemenea groază că ea ar ajunge să se omoare 
mai degrabă decât să cadă în braţele voastre. 

Regele rămase un timp pe gânduri. 

— Acum, spuse el în cele din urmă, recunosc întreaga tărie 
a devotamentului dumneavoastră, draga mea Anne... Aveţi 
de o mie de ori dreptate. Dar atunci, duceţi treaba la bun 
sfârşit, călăuziţi-mă, sfătuiţi-mă... 

— Trebuie să le îndepărtăm; altfel vom da greş; odată ce 
vor fi singure, nu vor mai putea conta pe vâlva iscată de 
vreun scandal. 

— Da, înţeleg... dar cum să facem asta? Unde să le ducem? 
„.. în afara castelului? Nici gând! 

— Există pavilionul gărzilor departe în parc. Mă oblig să-l 
pregătesc, şi chiar de mâine le voi face să se retragă acolo. 

XXXII PAVILIONUL GĂRZILOR. 

Paviilonul despre care ducesa d'Etampes pomenise 
adineauri lui Franşois I era aşezat în adâncul parcului, în 
mijlocul unui pâlc de copaci bătrâni care, pe timpul verii, îl 
acopereau cu o umbră de nepătruns. 

Numele îi venea de la faptul că multă vreme servise drept 
locuinţă gărzilor parcului; dar în realitate era nelocuit de 
mai mulţi ani şi se găsea într-o stare de ruină ce contrasta 
cu luxul orbitor şi aspectul impecabil din împrejurimi. 

Se mergea rar prin părţile acestea. 

Locul era singuratic. 

Oamenii castelului îi atribuiau idei superstiţioase acestui 
pavilion, ascuns privirilor de pâlcul de copaci ce îl 
înconjura. 

Şi, într-adevăr, cu ferestrele sale căptuşite cu obloane 
dărăpănate, cu pietrele zidăriei înverzite de muşchi, 
pavilionul gărzilor avea un aspect destul de sinistru. 

Or, tocmai în seara zilei în care ducesa d'Etampes şi 
Franşois I avură întrevederea la care am fost martori, unul 


dintre lacheii castelului pătrunse pe neasteptaet, palid la 
faţă şi tremurând, în camera slugilor, unde tovarăşii săi, 
erau adunaţi pentru masa de seară. 

Fu întrebat fireşte despre pricina paloarei întipărită pe 
chipul său. 

Acesta răspunse clănţănind din dinţi că adineauri a văzut o 
nălucă. 

Povesti că având de făcut un comision uneia dintre 
santinelele postate lângă zidul din fundul parcului, voise ca 
la întoarcere să o ia pe scurtătură şi, neţinând seama de 
întuneric, de foşnetele neliniştitoare ce-i dădeau târcoale, 
trecuse prin dreptul pavilionului gărzilor. 

Insă, prin crăpăturile obloanelor de lemn din dreptul 
privirilor sale, zărise lumină! 

La început, cuprins de o spaimă nebună voi s-o rupă la 
fugă, apoi omul afirmă că îşi luase inima-n dinţi şi se 
apropie tiptil de oblonul de lemn prin care abia răzbătea 
lumina, şi că văzuse o siluetă întunecată venind domol 
înspre el. 

Atunci, înnebunit de groază, fugise mâncând pământul. 

E lesne de înţeles că povestea nu întâlni prin tagma 
lacheilor oameni care să tăgăduie cele spuse, şi că a fost 
subiectul unor discuţii aprinse. 

Părerea generală a fost că năluca despre care se vorbise 
nu era ceva nemaipomenit, şi că era un lucru ştiut de toată 
lumea că pavilionul gărzilor era bântuită. 

De către cine? Sau de către ce? 

La aşa ceva nu se putea da un răspuns. 

Rămăsese aşadar pe deplin stabilit că pavilionul gărzilor 
era în momentul de faţă sălaşul unei „siluete întunecate”, 
care, din pricină că nu i se putea da un nume mai precis, fu 
numită Dama în Negru, fără ca vreunul dintre ei să fi fost în 
întregime convins că nălucirea reprezenta o femeie. 

Fantoma aceasta era o fiinţă în carne şi oase, o persoană 
ca oricare alta plină de viaţă. 


Il rugăm aşadar pe cititorul curios să dezvăluie incognito- 
ul damei în negru - dacă se consideră destul de curios 
pentru lucrul acesta - să binevoiască să revină pentru o 
clipă împreună cu noi la momentul în care Francois I ieşind 
din casa frumoasei doamne Ferron, avu, cu Manfred şi 
Lanthenay, întâlnirea pe care am narat-o pe cât ne-am 
priceput. 

Să ne-o închipuim pe Madeleine Ferron, stând în picioare 
lângă cadavrul lui Jean le Pietre pe care tocmai la ucis 
pentru a-l salva pe Francois I, pentru ca răzbunarea ei să-şi 
urmeze cursul. 

După plecarea regelui, Madeline se aplecă asupra 
cadavrului pe care îl privi preţ de o clipă cu o curiozitate 
rezervată. 

Convinsă că Jean le Pietre era mort de-a binelea, se urca 
din nou în camera de la primul cât şi întredeschise 
fereastra pentru a încerca să-l zărească o ultimă oară pe 
amantul său. 

Deslugşi în întuneric un grup de umbre neclare, auzi vocea 
regelui, şi dacă nu pricepu tot ceea ce se auzea vorbindu- 
se, auzi destule ca să poată ghici planul regelui.! 

Surâse. 

— Da, da, murmură ea, dă tu ordin să fie împresurată 
casa, să fie scotocită! N-ai să mă mai găseşti aici... 
Altundeva trebuie să mă întâlneşti, dulcele meu Francois! 

Apoi, se îmbrăcă la iuţeală, în costumaţie de călăreț, făcu o 
boccea din câteva boarfe, pe care, o săltă voiniceşte, şi o 
duse cu uşurinţă fără să simtă oboseala, apoi intră într-una 
din încăperile ce dădea în dosul casei. 

Acolo se afla o grădină închisă de ziduri puţin înalte. 
Madeleine aruncă bocceaua în grădină şi sări. Pe fereastră, 
bănuind că poarta de la intrare urma să fie forţată dintr-o 
clipă într-alta şi că n-ar putea să treacă pe acolo. 

O dată ajunsă, în grădină, trecu peste zid cu ajutorul unei 
scări, se trezi într-un pasaj îngust ce străbătea grădinile 
dinprejur, şi ajunse în stradă. 


Observând că strada era pustie, murmură: 

— Ce naivă am fost cu graba asta a mea! Aveam timp 
destul ca să plec în linişte pe poartă. 

Totuşi, porni rute la drum în direcţia castelului. 

După zece minute, auzi zgomotul puternic de paşi a mai 
multor persoane ce veneau în întâmpinarea sa, şi se ghemui 
în ungherul unei porţi mari cu două canaturi. 

Din locul acela, zări trecând vreo douăzeci de oameni care 
mergeau în grabă mare conduşi de un călăreț care era 
Châtaigneraie ce urma să scotocească locuinţa frumoasei 
doamne Ferron, şi care trecu la trei paşi de ea fără s-o 
zărească. 

Nu ajunse până-n dreptul fațadei castelului. 

Dar îi dădu ocol pe la aripa din dreapta, şi o porni de-a 
lungul zidului parcului şi ajunse în fine la locul pe care îl 
stabilise. 

Acolo, după ce a privit cu băgare de seamă împrejurimile, 
bătu de două ori din palme. 

Ii fu aruncată deandată o frânghie din interiorul parcului. 

Legă mai întâi bocceaua de capătul frânghiei. Apoi, prin 
forţa braţelor, se caţără ea însăşi pe frânghie. Ajunsă pe 
creasta zidului, pe care stătea călare, trase către ea 
bocceaua şi o aruncă în parc, apoi, ajutându-se de frânghie 
cobori în parcul castelului. 

Acolo jos o aştepta un om. 

— Mereu la post, spuse ea; e bine. 

— De patru nopţi, doamnă, răspunse bărbatul. 

— Perfect. Acum condu-mă. 

— Veniţi doamnă. 

Bărbatul începu să meargă în tăcere, urmat de Madeleine 
Ferron; după un sfert de oră, el ajunse în faţa unui pavilion 
dărăpânat. 

Era paviilonul gărzilor. 

Deschise uşa şi pătrunse într-o încăpere de la nivelul 
solului. 


Acolo, aprinse o torţă pe care fără îndoială a trebuit s-o 
aducă în ajun sau chiar în acea zi. 

— E puţin cam umedă şi mucegăită, spuse bărbatul. 
Madeleine ridică din umeri. 

Desfăcu bocceaua cu boarfe pe care o adusese şi scoase 
de acolo o pungă ce atârna greu, din care luase un număr 
considerabil de piese de aur. 

I le întinse bărbatului. 

— Iată, zise ea, ceva pentru început; dar ţine minte că 
dacă îmi eşti de nădejde până la capăt, şi mai ales dacă eşti 
ager la minte, eşti un om făcut. 

— Cât despre fidelitate, puteţi conta pe ea cu atât mai 
mult cu cât ar însemna să mă trădez pe mine însumi, şi prin 
urmare să risc nici mai mult nici mai puţin decât să fiu 
spânzurat; cât priveşte agerimea minţii, îmi voi da toată 
silinţa... 

lar acum veniţi să vă arăt odaia. 

Omul deschise o uşă şi cobori pe o scară care dădea într-o 
pivniţă destul de încăpătoare şi destul de aerisită. 

— Iată, spuse el. Am coborât unul din păturile care se 
aflau sus. Aici este o masă, un fotoliu, şi cât despre merinde, 
vă voi aduice în fiecare noapte tot ce este nevoie. 

— Şi calul? întrebă Madeleine. 

— Ileşind pe portiţa din parc şi urmând drumul, după cinci 
sute de paşi, veţi întâlni o veche colibă din bârne. Acolo am 
dus un cal; nu veţi avea decât să-i puneţi şaua; coliba vă va 
fi de folos şi pentru a aştepta momentul potrivit ca să vă 
înapoiaţi în parc. 

— Când se va duce regele la vânătoare? 

— Poimâine... va fi o vânătoare măreaţă la care va lua 
parte întreaga curte. 

— Bine; continuă în fiecare noapte să-mi dai veşti despre 
ceea ce se petrece la castel. Până acum sunt mulţumită de 
tine. Acum du-te, căci sunt obosită. 

Bărbatul se retrase. 


Madeleine închise uşa pavilionului cu grijă şi cobori să se 
culce în pivniţă, unde nu întârzie să aţipească într-un somn 
tihnit. 

Aşa se prezenta pavilionul gărzilor. În care ducesa 
d'Etampes se gândea să le mute pe Margentine şi pe 
Gillette. 

— Mă oblig să le fac să se mute aoolo, spusese ducesă, şi 
să mă îngrijesc de pregătirea pavilionului. 

Într-adevăr, îndată ce se despărţise de rege, se puse pe 
treabă. 

Şi curând vreo zece lucrători şi slugi se ocupară să curețe 
pe îndelete încăperile cele mai bine păstrate din pavilion, 
care fură de îndată împodobite cu mobile şi tapiserii. 

Chiar a doua zi, pavilionul putea fi locuibil, cel puţin în 
partea destinată să fie locuită de Margentine şi de fiica sa. 

Mai rămânea să le lămurească să se mute. 

— Va fi anevoios, gândi ducesa în sinea ei, dar cu răbdare 
izbuteşti în orice. Şi apoi, în definitiv, chiar dacă se întâmplă 
ca mititica de Gillette să-mi poarte pică, Margentine, din 
contră, îmi datorează recunoştiinţă, devreme ce am ajutat-o 
cu adevărat să-şi găsească fiica. 

Acum, care era exact intenţia ducesei d'Etampes? 

Dorea ea cu sinceritate să-l ajute pe rege s-o biruie pe 
Gillette? 

Sau mai degrabă nu cumva spera ea în secret că din 
contră tânăra fecioară i-ar rezista mai lesne dacă s-ar afla 
în pavilionul gărzilor? 

Ea n-ar fi putut spune cu exactitate. 

În realitate, mergea pe căi ocolite şi căuta să salveze 
situaţia, fără a şti exact dacă ar reuşi acest lucru şi cum ar 
izbuti să-l facă. 

Când ea ajunse în apartamentul ducesei de Fontainebleau, 
o găsi pe Margentine stând într-un fotoliu. Neţinând seama 
de rana sa, ea nu mai dormea, ca să fie gata oricând să-şi 
apere fiica. 

Gillette era aşezată lângă ea. 


Mama şi fiica, rătăcite într-una dintre acele lungi şi 
plăcute conversații care însemna viaţa lor de când ele se 
reîntâlniseră, nu o zăriră deloc intrând pe ducesă. 

Ea întredeschisese uşa camerei lor, şi cât de încet îşi 
vorbeau, ea putu să audă o parte din discuţia lor. 

— Şi pe tânăr, zicea Margentine, cum spui că-l cheamă? ... 

— Manfred, mamă. 

— Manfred... Manfred, făcu Margentine gânditoare; 
ciudat, mi se pare că ştiu numele acesta... Şi mai bine, mi se 
pare a-l recunoaşte pe el însuşi după portretul pe care mi l- 
ai zugrăvit. S-ar zice că l-am cunoscut într-o vreme 
îndepărtată a vieţii mele. 

O roşeaţă ştrengară împurpura chipul lui Gillette: 

Ea ghicea foarte bine adevărul. 

Pe vrema când era nebună, Margentine, locuia în strada 
Mauvaisese-Garcons, la graniţele de Ia Curtea Miracolelor. 

Oare, Manfred nu locuia şi el la Curtea Miracolelor? 

În consecinţă, putea fi ceva mai uimitor în întâmplările 
care fuseseră povestite până acum? 

Insă Gillette ocolea cu un fel de groază să nu cumva să 
rostească ceva ce ar putea s-o facă să-nţeleagă pe mama ei 
că fusese nebună. 

— Nu vă frământaţi, mamă dragă, spuse ea. Şi mai ales, nu 
vă gândiţi la nimic din trecutul dumneavoastră, întrucât 
asta poate să vă facă rău. 

— De ce nu m-aş gândi la trecut, draga mea copilă? Ba din 
contră cuget asupra trecutului atât cât pot. 

Aş vrea să pot acoperi acest gol care se află în memoria 
mea; aş vrea să unesc prezentul cu tinereţea mea şi să 
arunc un pod peste prăpastia care le separă... în fine, ca să 
revenim la Manfred, cred cu adevărat că l-am cunoscut. 
Unde şi când? 

Lată ce nu ştiu să spun. 

— E o închipuire, mamă... 

— E posibil... Şi spui că te-a salvat? Da, mi-ai spus asta... 
Şi îl iubeşti... Sărăcuţa de tine, înţeleg cât trebuie să suferi, 


departe de el... Dar toate necazurile tale o să sfârşească, 
las' pe mine! Te voi scoate eu de aici... n-ai teamă. 

— Nu-mi mai este frică, mamă... Uitaţi, chiar şi atunci 
când... regele se iveşte aici. Pe neaşteptate, nu mi-e frică, 
altă dată aş fi murit de groază dacă aş fi fost singură... ca 
acolo... 

— Da! Mi-ai povestit... ca în grota Sihastrului... Ah! 
nemernicul! 

— Când sunt cu dumneavoastră nu mă mai tem de nimic. 

— Se poate să vă înşelaţi, copila mea, spuse ducesa 
d'Etampes apropiindu-se. 

Şi cum Gillette rămăsese fără replică, ea se grăbi să 
adauge: 

— lertaţi-mă că am surprins ultimile voastre cuvinte şi că 
mă amestec în discuţia voastră. Vin ca prietenă... 

— Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă? întrebă 
Margentine. 

Observând privirea limpede şi ageră a Margentinei, 
ducesă, înţelese adevărul. Ea nu mai era nebună! 

— Chiar aşa, spuse ea, priviţi-mă bine... nu mă 
recunoaşteţi? 

— Doamnă, imploră Gillette. 

— Lasă să vorbească, fiica mea! o întrerupse Margentine. 
Mi se pare că în sfârşit o să aflu... să înţeleg... 

— Tăceţi, din compasiune! se rugă Gillette cu glas scăzut. 

— V-am spus că am venit ca prietenă, răspunse Anne cu o 
fermitate vecină cu asprimea; trebuie s-o dovedesc... Priviţi- 
mă, Margentine... Străduiţi-vă să vă amintiţi... haideţi... Vă 
amintiţi de Paris... strada Mauvaisese-Garcons? ... 

— Strada Mauvaisese-Garcons! zise Margentine punându- 
şi mâinile-n cap ca pentru a nu pierde şirul ideilor. 

— Da... acolo m-aţi văzut, Margentine. 

— Îmi ziceţi pe nume ca şi cum v-ar fi familiar... Şi totuşi... 
nu... nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată... nu-mi 
amintesc de strada Mauyvaisese-Garşons... 


— O străduţă îngustă, mărginită de magherniţe ale căror 
acoperişuri ascuţite, cu ţigle, par nişte cuie care ameninţă 
cerul... un drum desfundat cu un pârâiaş pe mijloc... 
dughene mizere... nişte copii vagabonzi îmbrăcaţi în 
zdrenţe, cu picioarele goale, oameni care te privesc trecând 
cu un aer sinistru... 

— Da... da... mi se pare că mă dumiresc mai bine pe 
măsură ce vorbiţi... 

Şi pe strada asta, reluă ducesa d'Etampes, o casă mai 
dărăpănată decât celelalte... o scară de lemn roasă de carii 
cu pereţi jilavi... 

— Aşa-i, aşa-i! izbucni Margentine interesată. 

— Oh, doamnă, ceea ce faceţi acum este neîndurător! 
spuse Gillette. 

Ducesa ridică din umeri şi răspunse: 

— Ca să vă salvez, copila mea, cum v-am mai salvat în două 
rânduri diferite. 

Şi adresându-se lui Margentine continuă: 

— În partea de sus a scărilor, o odaie întunecoasă a cărei 
fereastră dă spre o curte strâmtă, întunecată, fără aer... o 
odaie în care se află un pat mizerabil şi câteva biete 
lucruşoare... 

— Acolo trăiam! izbucni Margentine. 

— Da, acolo! Ia amintiţi-vă... într-o seară... era iarnă... 
într-o seară friguroasă şi întunecată... cineva a venit să vă 
spună să coborâţi... şi când aţi coborât, o doamnă împinse 
în braţele dumneavoastră o tânără fecioară... 

Gillette nu reuşi să-şi reţină un geamăt la depanarea 
îngrozitoarei amintiri. 

— O tânără fecioară, continuă ducesă, pe care aţi înşfăcat- 
o în braţe şi aţi dus-o în casă... 

— Oh cât de groaznic! murmură Gillette. 

— Era fiica voastră! Fiica voastră care acum e de faţă! Şi 
doamna aceea, eram eu! Eu care am smuls-o pe Gillette de 
la Luvru şi v-am adus-o... Vă amintiţi cumva? 


— Oh! este de neînchipuit, ce se petrece în mintea mea! 
făcu Margentine. Revăd scena pe care o povestiţi... O 
trăiesc ca şi cum aş fi acolo... O înşfac pe tânăra fecioară... 
pe fiica mea... pe Gillette a mea... o îmbrâncesc cu ură... o 
trag în odaie ca s-o fac să sufere! Asta înseamnă... Oh! 
înţeleg înspăimântătorul adevăr... eram nebună! 

— Mamă! mamă scumpă! hohoti de plâns Gillette 
aruncându-se de gâtul mamei sale. Nu te gândi la un lucru 
atât de îngrozitor... Aşa ceva nu se poate! 

— Am fost nebună! Nebună vreme de cincisprezece ani! Şi 
mi-am chinuit fiica! O copilul meu... Gillette a mea, ţi-ai 
blestemat mama! ... 

— Niciodată! ... 

— Bietul meu înger! Cum de n-am înţeles atunci că tu erai 
fiica mea? 

— Nu m-aţi torturat! Nu m-aţi urât! ... 

— Mi-o juri? 

— Vă jur pe sufletul meu! 

— Ah! simt cum îmi creşte inima... Ar fi fost din cale afară 
de groaznic ca o mamă să-şi schingiuiască fiica... 

— Dacă v-am adus-o atunci, spuse ducesa d'Etampes, am 
făcut-o pentru a o scăpa de rege... 

— Ca s-o salvaţi! 

— Da! Nu ştiaţi dar... 

— Da, da... ea mi-a destăinuit totul, biata micuță... 

— Ei bine, Margentine, acum fiţi atentă... Cine a venit să 
vă spună că Gillette se află la Fontainebleau? Cine v-a dat 
amănunte despre drumul ce-l aveaţi de făcut? Cine a venit 
să vă înveţe cum să procedaţi? 

— Dumneavoastră, doamnă! dumneavoastră.! 

— În sfârşit! Mă recunoaşteţi aşadar! 

— Dacă nu vă recunosc, îmi dau seama cel puţin că spuneţi 
adevărul... 

— Dacă v-aş spune că Gillette nu se află în siguranţă aici? 

— Să îndrăznească cineva s-o atingă! bombăni 
Margentine. 


— Biată femeie! Se vor descotorosi repede de 
dumneavoastră folosindu-se de pumnal sau de otravă. 

Gillette dădu un ţipat de spaimă şi Margentine se îjifioră. 

— Aşa este! murmură ea. Dacă ei mă ucid, Gillette este 
pierdută... 

— Aveţi încredere în mine? Eu vă promit să vă salvez pe 
amândouă. Nu mă întrebaţi pentru ce vreau să vă salvez... 
E de ajuns că vreau s-o fac! Aţi avea încredere în ajutorul 
pe care vi-l dau? 

— Vorbiţi!, spuseră în aceeaşi clipă Margentine şi 
Gillette... 

Ducesă d'Etampes pricepu că partida fusese câştigată. 

Într-adevăr, Gillette, în vreme ce simţea o neîncredere 
instinctivă faţă de ea, nu putea să nesocotească faptul că ar 
fi fost salvată de ea din ghearele regelui. 

Se îndoia în mare măsură că motivele ducesei nu erau 
dezinteresate, dar în fond, la Luvru mai întâi, în continuare 
la grotă Sihastrului, Anne îi luase apărarea în faţa regelui. 

Cât despre Margentine, ea ghicea în persoana ducesei, o 
femeie care putea fi o duşmancă de moarte, ori o aliată, dar 
care, pentru moment, avea interes s-o apere pe Gillette. 

Ducesă reluă atunci: 

— Nu trebuie să rămâneţi aici... Evident regele nu vă va 
lăsa să plecaţi de la castel; sunteţi prizonierele lui, cel puţin 
una dintre voi... Dar pot obţine cu uşurinţă să vi se dea o 
altă locuinţă... 

— Ce vom câştiga cu asta? spuse Margentine, care cu 
multă atenţie, se străduia să ghicească şi să priceapă 
adevărata intenţie a Annei d'Etampes. 

— Nu veţi câştiga nimic dacă nouă locuinţă este situată în 
castel... Dar dacă se află în afara lui... 

— În afară! N-aţi spus chiar dumneavoastră că suntem 
prizoniere! 

— Într-adevăr; asta nu înseamnă pă veţi trece dincolo de 
zidurile curţii castelului; dar între zidurile curţii se află un 
mare parc şi în parcul acesta, numeroase pavilioane. Dacă 


unul dintre ele v-ar fi atribuit ca locuinţă, cred că aţi putea 
să vă apăraţi mai bine şi poate să profitaţi de o ocazie... 

Ducesă vorbea cu un aer de o deosebită sinceritate. 

Margentine şi Gillette acceptară cu bucurie ideea 
sugerată de ea, şi, chiar în aceeaşi seară, ele se stabiliră în 
pavilionul gărzilor. 

XXXIII JARNAC ŞI LA CHÂTAIGNERAIE. 

În cabinetul său, regele Franşois I aşteptase rezultatul 
strădaniei ducesei, ca şi cum viaţa lui ar fi depins de asta. 

Ideea că Gillette, o dată ce se afla retrasă în pavilionul 
gărzilor, devenea pentru el pradă uşoară, o asemenea idee 
îi luminase chipul, atât de sumbru de la întâlnirea sa cu 
Margentine. 

Fapt destul de curios la acest om care, sub aparențele 
nepăsărilor, era foarte interesat: avea o încredere 
nemăsurată în ducesa d'Etampes. 

Pe cât o detestase după întâmplarea de la grotă, pe atât îşi 
schimbă atitudinea faţă de ea într-un soi de afecţiune 
egoistă. 

— Ea mă va salva! gândea el... 

A fi salvat, în clipa de faţă, asta voia să însemne în mintea 
lui Francois, că Gillette îi va aparţine. 

Gândul că Gillette era fiica sa nu-l mai tulbura. Se 
resemnase. 

Şi după o discuţie purtată cu el însuşi, discuţie de 
altminteri plină de ipocrizie, isprăvi prin a nu se mai gândi 
la faptul acesta. 

Când ducesa d'Etampes veni să-i dea de veste că 
Margentine şi Gillette urmau să se stabilească în pavilionul 
gărzilor, îl găsi discutând cu La Châtaigneraie. 

Gentilomul se retrase discret. 

Dar regele îi strigă: 

— Nu pleca, rămâi în antecameră... Ei bine? ... o întrebă el 
cu ardoare pe ducesă. 

— Ei bine, sire, lucrul acesta n-a fost obţinut fără trudă, 
dar victoria e de partea noastră. 


— Sunteţi îngerul meu păzitor! izbucni Francois 1. 

Ducesa surâse cu melancolie. 

Îşi amintea de vremea în care regele îi spusese aceleaşi 
vorbe, dar cu un alt ton dându-le un alt sens. 

— Când se va întâmpla asta? reluă el. 

— Mă strădui să se îndeplinească chiar azi, sire. Ducesă 
d'Etampes se retrase şi se ţinu de cuvânt, datorită ei, după 
două ceasuri de la discuţia aceasta, Margentine şi fiica sa 
locuiau în pavilionul gărzilor. 

După ce ducesa ieşi, La Châtaigneraie intră din nou în 
cabinetul regal. 

Observă că regele este foarte bucuros, şi socoti fără 
îndoială că sosise momentul să-i pună o întrebare... 

— Observ, sire, spuse el, că aveţi veşti bune. 

— Excelente, amice, excelente... Renasc... e atât de multă 
vreme de când n-am mai simţit gustul fericirii! 

— Sire, spuse atunci La Châtaigneraie, de vreme ce 
Majestatea Voastră este atât de fericită, ar trebui să profite 
de faptul acesta pentru a răspândi bucuria împrejurul său. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, sire, că ştiu pe cineva care areavă 
adresa o rugăminte şi care nu îndrăzneşte. Dacă veţi 
îngădui, am să vorbesc în locul acelei persoane. 

— Vorbiţi dar! făcu regele trântindu-se într-un fotoliu. 

— Majestatea Voastră îşi mai aminteşte de promisiunea pe 
care a făcut-o într-una din zile la trei dintre gentilomii săi? 

— În ce privinţă? 

— În privinţa doamnei ducese de Fontainebleau, sire. 

La Châtaigneraie pronunţă asemenea frază pe tonul cel 
mai firesc şi cel mai indiferent. În realitate, ştia foarte bine 
efectul ce urma să-l producă asupra regelui. 

Acesta tresări. 

— Îmi amintesc! spuse el cu glas tăios. 

— Ei bine, sire, întreb pe Majestatea Voastră dacă mai are 
în vedere aceleaşi intenţii. Precizez că regele dorea pe 


atunci să dea în căsătorie pe tânăra ducesă unuia dintre 
acei trei favoriţi ai săi. 

Francois I se întrebă pe moment dacă La Châtaigneraie nu 
înnebunise. Gentilomul ştia de iubirile regelui, care nu se 
jenă faţă de el, dădea glas gândurilor şi îl considera 
confidentul său. 

La Châtaigneraie urmărea cu privire atentă meditaţia 
regală. 

Zări chipul regelui pălind, înfăţişarea sa dând primele 
semne de mânie oarbă care îl făceau atât de temut. 

— Sire, spuse gentilomul surâzând, mai întâi doresc să 
atrag atenţia Majestății Voastre că nu vorbesc în numele 
meu ci în numele unuia dintre prietenii mei... 

— D'Esse? 

— Nu despre el vorbesc. 

— Atunci despre Sansac? 

— Nici despre acela. Permiteţi-mi să termin, sire. Acest 
prieten nu nesocoteşte nicidecum sentimentele cu care 
Majestatea Voastră consimte s-o onoreze pe tânăra ducesă. 

— Atunci, prietenul tău simte nevoia să facă cunoştinţă cu 
Bastilia? 

— Nu, sire; prietenul meu simte nevoia să dea regelui său 
o dovadă de devotament absolut... 

— Explică-te, spuse cu răceală regele. Şi vorbeşte limpede. 
Căci îţi jur pe Sfânta Fecioară că niciodată nu te-ai aflat atât 
de aproape de disgratie ca în momentul de faţă! 

La Châtaigneraie se înclină: 

— Dacă e pe plaicul Majestății Voastre să mă pedepsească 
voi fi şi mai fericit că mi-am atras mânia sa dorind să-i fiu de 
folos. 

— Explică-te o dată! 

— Vai! sire, în definitiv treaba asta este anevoioasă. Şi 
dacă ar fi vorba despre mine, m-aş abţine! Ei bine, ca să 
vorbesc fără înconjur, prietenul meu mi s-a destăinuit. 

Mi-a dat de înţeles că era dispus să accepte titlul de soţ 
fără să-i pretindă drepturile... Observ că Majestatea 


Voastră începe să înţeleagă, căci surâde... Este sigur, sire, 
că tânăra ducesă o să aibe peste puţină vreme nevoie de un 
protector... Nici o bănuială nu va trebui să se abată asupra 
ei! ... Nimeni să nu surâdă cu subînţeles la apariţia ei... Şi 
cine ar putea astupa gura calomniatorilor, cine ar putea 
face să le îngheţe surâsul pe buze, dacă nu un bărbat 
căruia titlul de soţ îi dă asemenea drept şi care îşi va 
susţine acest titlu cu sabia sa mâăiastrăâ? 

Regele rămase pe gânduri preţ de câteva minute. 

— Ai dreptate, spuse el în cele din urmă. 

La Châtaigneraie tresări de bucurie. 

— Ce trebuie să-i dau de veste prietenului meu? întrebă el. 

— Vesteşte-l că regele este bucuros să ăâibe un prieten aşa 
cum este el, şi că devotamentul său va primi o strălucită 
recompensă. Acum, spune-mi, prtetenul tău nu se numeşte 
d'Esse, aşa-i că nu? 

— Aşa este, sire: nu se numeşte d'Esse. 

— Nici Sansac, zici tu? 

— Nici Sansac, sire. 

— Înseamnă că, prietenul tău se numeşte La 
Châtaigneraie? 

Gentilomul se înclină adânc. Regele îl bătu prieteneşte pe 
umăr: 

— Spune-i că sunt mulţumit de el, înţelegi? 

Până într-o lună, titlul de duce de Fontainebleau va fi al lui. 

Pentru a-şi ascunde bucuria care strălucea în ochii săi, La 
Châtaigneraie, se înclină şi mai mult, până la pământ, în 
vreme ce regele, gândea în sinea lui, surâzând cu dispreţ: 

— Ploconeşte-te! 

La Châtaigneraie ieşi de la rege strălucind de fericire. În 
antecameră, îl întâlni pe căpitanul gărzilor Montgomery, 
care îl cuprinse de braţ şi îi zise: 

— Cred, dragă prietene, că avem de discutat lucruri foarte 
importante şi foarte urgente. 

Montgomery avea, printre alte calităţi, o ştiinţă 
desăvârşită care îl împinsese atât de sus pe cât se putuse: 


Ştiinţa de a asculta la uşi. 

Auzise discuţia dintre rege şi La Châtaigneraie. 

— Despre ce este vorba? întrebă acesta. 

— Despre căsătoria dumneavoastră cu ducesa de 
Fontainebleau, răspunse cu neobrăzare căpitanul gărzilor. 

La Châtaigneraie îl privi pe Montgomery drept în ochi. 

— Drace! zise el, sunteţi bine informat, dragul meu, şi vă 
felicit pentru asta. 

— Uitaţi ce se întâmplă, facem şi noi ce putem; interesul 
meu este să ştiu ce se petrece la curte; mă strădui deci s-o 
fac cât se poate de bine. 

— Da, dar căsătoria mea cu ducesa de Fontainebleau abia 
a fost hotărâtă. - şi încă nu este sigură. 

— La, primul punct, o să vă răspund cu sinceritate; am 
tras du urechea. 

— Hei, domnule de Montgomery, aveţi o îndeletnicire 
dezagreabilă, după cât se pare! 

Căpitanul ridică din umeri. 

— Dragul meu, spuse el cu răceală în glas, mă 
îndeletnicesc cu ce îmi convine, şi dacă aş avea chef în clipa 
asta să-mi sară ţandăra, aţi putea să mai lăsaţi din 
pretenţiile dumneavoastră de măre nobil. 

Dar să nu ne certăm; sinceritatea mea absolută trebuie să 
vă dovedească faptul că avem nevoie unul de celălalt: să 
rămânem buni prieteni, şi mai ales să mergem să discutăm 
ceva mai departe de locul în care ne aflăm, căci aici există 
urechi indiscrete... fără să le socotim pe ale mele. 

Într-adevăr, de câteva momente, un gentilom de-al 
Doamnei Diane de Poitiers, Guy de Chalot de Jarnac, se 
plimba în antecameră şi părea destul de curios să afle ce se 
discută între La Châtaigneraie şi căpitanul gărzilor. 

La Châtaigneraie reflectă la faptul că Montgomery se afla 
în grațiile deosebite ale regelui. Acceptă aşadar braţul pe 
care i-l oferea căpitanul gărzilor, şi aşa, braţ la braţ, 
coborâră în curtea de ceremonie. 

— Vorbiţi, făcu La Châtaigneraie. 


— Aşadar spuneaţi, dragă prietene, că nu este sigur de tot 
ca dumneavoastră şi ducesa de Fontainebleau să vă 
căsătoriţi. Şi aveaţi dreptate când spuneaţi... 

— Aha! ... înseamnă că ştiţi dumneavoastră ceva! ... Este 
vorba de un obstacol, nu-i aşa? 

— Unul foarte serios. 

— Dacă din întâmplare regele... 

— Majestatea Sa v-a făcut cu bună credinţă promisiunea 
de adineauri, şi sunt convins că este hotărât să-şi ţină 
cuvântul. 

— Atunci tânăra ducesă? 

— Ştiţi mai bine decât mine că nici o femeie nu vă rezistă 
şi sunt sigur că nici aceasta nu va face excepţie... Nu, 
obstacolul nu se află la castel... Vă amintiţi de un anume 
cerşetor numit Manfred? 

— Manfred! făcu La Châtaigneraie pălind de furie; dar 
dumneavoastră i-aţi spus regelui că omul acesta a plecat 
din Fontainebleau! 

— Acesta este adevărul... dar credeţi că tânărul acesta va 
renunţa atât de uşor la femeia pe care o iubeşte? ... Mi se 
pare că a dat deja destule dovezi de îndrăzneală şi curaj 
pentru care trebuie să-l socotiți de temut. 

— Foarte adevărat. 

— Ei bine, iată unde am, vrut să ajung. Cred că pot să vă 
afirm că Manfred o să revină în scurtă vreme la 
Fontainebleau. 

— Dacă am şti măcar unde îşi are bârlogul! 

— lată un fapt asupra căruia vă pot da satisfacţie. 
Cunoaşteţi hanul „Carol cel Mare?” 

— Din strada Fagots? 

— Chiar acolo. Ei bine, duceţi-vă la hanul „Carol cel Mare”, 
dragul meu, străduiţi-vă să puneţi întrebări iscusite, să 
observați fără să fiţi văzut, să trageţi cu urechea la ce se 
vorbeşte... şi cred că o să aveţi deîndată veşti despre omul 
dumneavoastră. 


— Zău, Montgomery, sunteţi un adevărat prieten, şi regret 
că adineauri v-am... 

— Să nu mai vorbim despre asta, îl întrerupse 
Montgomery. 

— Il urăsc pe omul acesta mai mult decât aş putea spune; 
m-a umilit în două rânduri, şi dacă într-adevăr voi reuşi într- 
o zi să înfig sabia în el, veţi avea din partea mea o 
recunoştinţă... 

— Din care socotesc să trag foloase, dragul meu... V-am 
mai spus eu: avem nevoie unul de celălalt. Eraţi trei în 
anturajul intim al regelui. N-aţi mai rămas decât 
dumneavoastră şi Esse. Sansac a dispărut... Dacă aş putea 
să-i iau locul... 

— Înţeleg... 

— Ce mare lucru? Un cuvânt acolo aruncat cu dibăcie la 
momentul potrivit... 

— Bizuiţi-vă pe mine. 

— Aşa cum şi dumneavoastră vă puteţi bizui pe prietenia 
mea. 

Îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. 

Cărui temei i se supunea Montgomery trimiţându-l pe La 
Châtaigneraie la hanul cu pricina? 

Spera doar că, spadasinul care era La Châtaigneraie să-l 
întâlnească pe Triboulet. 

Or, dacă gentilomul era pornit atât de tare împotriva 
cerşetorului, era şi mai pornit pe bufon. Exista între ei doi o 
veche răfuială, şi Montgomery credea că dacă La 
Châtaigneraie l-ar întâlni pe bufon, erau şanse ca acesta să 
rămână lat. 

O dată ce bufonul era ucis, Montgomery îşi închipuia că va 
obţine cu uşurinţă din partea lui La Châtaigneraie o 
discreţie absolută, făcându-i un oarecare serviciu 
important. 

Rămas singur, La Châtaigneraie, se îndreptă pe dată către 
hanul „Carol cel Mare”. 


Era tare viteaz, abil mânuitor al armelor, cu o forţă fizică 
deosebită, nepăsător în faţa primejdiei, şi ardea de 
nerăbdare să se bată cât mai curând posibil. Îl ura nespus 
de mult pe Manfred. - ură ce provenea din faptul că 
cerşetorul îl rănise de faţă cu regele. 

Oricum ar sta lucrurile, La Châtaigneraie visa să-şi ia o 
revanşă strălucitoare, şi fără să mai stea pe gânduri, intră 
în han, se aşeză la o masă şi comandă să i se aducă vin. 

Dar nici nu apucă să se aşeze bine la masă că un gentilom 
îşi făcu apariţia în sala hanului şi se aşeză nu departe de 
masa lui. 

Era Jarnac. 

La Châtaigneraie încruntă sprâncenele. 

Îl zărise pe Jarnac privindu-l cu obrăznicie în antecamera 
regelui. 

În curtea de ceremonie a castelului, Jarnac, coborât 
aproape în acelaşi timp cu el, îşi continuase purtarea 
vicleană. 

Acum, îl urmărea până şi în acest han retras... 

Intenţia de provocare era evidentă. 

Totuşi La Châtaigneraie se abţinu. În reptate rânduri deja, 
a vrut să se bată cu Jarnac, dar regele îi interzisese de 
fiecare dată, şi La Châtaigneraie nu era omul care să iasă 
din spusa regelui, mai ales acum când era interesat. 

Cum hangiul se întorcea din pivniţă cu vinul pe care îl 
comandase La Châtaigneraie, Jarnac se ridică, apucă sticla 
din mâinile hangiului năucit şi îi sparse gâtul zicând: 

— Bagă la cap, mitocane, că atunci când mă aflu într-o 
cârciumă, eu trebuie să fiu servit cel dintâi... Pleacă şi caută 
alt vin pentru domnul dacă ţi-a mai rămas în pivniţă! 

La Châtaigneraie se învineţi la faţă. Se ridică şi merse 
direct la Jarnac: 

— Domnul a venit aici să caute ceartă? 

— Se pare că vă trebuie ceva timp ca să înţelegeţi, 
răspunse Jarnac cu remarcabilă obrăznicie a cărei secret îl 
deţinea. 


— Dacă pentru a înţelege îmi trebuie ceva timp, poate 
mult mai puţin îmi va trebui ca să-ţi vâr în burtă şase purici 
de fier! ... 

— Vă lăudaţi, dragul meu! 

— Trageţi-vă sabia, de nu, vă şarjez fără cruţare! 

— Domnilor!. Domnilor! imploră hangiul. 

— Taci, beţivane! făcu Jarnac îndepărtându-l pe pârlit cu 
un dos de palmă... Domnule La Châtaigneraie, adăugă el în 
timp ce luă poziţia în gardă, ştiţi cumva unde se află în clipa 
asta d'Esse prietenul dumneavoastră? Am să vă spun... se 
află pe peluza parcului unde l-am lăsat lat, şi cum mă veţi 
denunța regelui, va trebui ca şi pe dumneavoastră să vă 
omor... 

— Mizerabile! răgni La Châtaigneraie, dacă l-ai omorât pe 
d'Esse, nu vei întârzia să te alături lui... 

În timp ce se ocărau după moda vremii - din toate 
vremurile de când eroii şarjau cu sabia în mână, şi ca în 
scrierile lui Homer, erau buni de gură - aşadar în timp ce se 
ocărau, cei doi gentilomi îşi dădeau lovituri straşnice, şi 
pentru oricine ar fi putut asista ca spectator nepăsător la 
acest duel, scena ar fi fost cu adevărat demnă de interes. 

Bine făcuţi amândoi, animați de o furie constantă ce 
modera un constant sânge rece, tineri, remarcabili, viteji, 
făceau să fulgere săbiile care scânteiau şi zăngăneau. 

Vom povesti ceva mai departe cititorilor noştri despre 
motivele acestei gâlceve căutată de Jarnac lui La 
Châtaigneraie. 

Pentru moment, curioşi cum suntem să vedem ce se 
întâmplă, mulţumindu-ne să asistăm până la capăt la acest 
duel care a rămas faimos şi care a fost învăluit pe nedrept 
de născociri de tot soiul. 

Duelul nu avu ca martor de faţă decât pe nefericitul 
hangiu care dârdâia de spaimă, sigur că el va plăti oalele 
sparte, oricare ar fi rezultatul luptei. 

Poate că erau de faţă şi alţi martori, întrucât povestirea a 
fost făcută cu destulă precizie pentru ca să se poată mai 


apoi înflori născociri, să ajungă la Paris, să se facă din ea un 
spectacol care ar fi fost prezentat în faţa întregii curţi. 

Dar aceşti martori, dacă urmăriră cu o privire atentă 
peripeţiile luptei, nu se arătară nici o clipă, şi cei doi duelgii 
putură să creadă că erau singuri. 

Ştirea morţii lui d'Esse îi dăduse o lovitură lui La 
Châtaigneraie. 

Il cunoştea destul pe Jarnac pentru a fi sigur că nu se 
lăuda. 

La numeroasele motive pe care le avea să-l deteste pe 
adversar veni dar să se adauge dorinţa de a răzbuna 
moartea prietenului său. 

Timp de un îndelungat sfert de oră, cei doi combatanți se 
duelară cu o patimă la fel de mare, înmulţin-du-şi loviturile 
complicate cu contre şi duble. 

Apoi, de comun acord fără să-şi fi vorbit, avu loc un 
armistițiu. 

Gâfâind, sprijinindu-şi vârful săbiei de vârful cizmelor cei 
doi gentilomi se priviră cu o admiraţie reciprocă. 

Din această admiraţie, rezulta o anumită destindere în 
simţămintele lor. 

Mai ales La Châtaigneraie n-ar fi pretins mai mult decât ca 
lucrurile să rămână aşa. 

Şi poate că era gata să facă o propunere în acest sens 
când Jarnac reluă poziţia în gardă, zicând: 

— La dispoziţia dumneavoastră... 

La Châtaigneraie atacă de îndată şi se năpusti asupra 
adversarului cu o furie cu atât mai însufleţită cu cât fusese 
pe punctul de a ceda. 

Jarnac nu dădu înapoi. 

Cele două săbii se aflau încleştate în dreptul gărzii. 

Deodată Jarnac se lăsă în jos cu iuţeală fulgerătoare. 

La Châtaigneraie crezu că îl avea la îndemână şi ridică 
sabia să-l lovească de sus în jos. 

Dar nu mai avu timp pentru o asemenea manevră. 


Scăpă pe neaşteptate arma şi căzu pe podea, horcăind şi 
vărsând sânge pe gură: Aplecându-se, Jarnac trăsese 
pumnalul şi-l înfipise violent îm burta nefericitului gentilom. 

Jarnac îl privi o clipă cu atenţie. 

Apoi îşi şterse în linişte pumnalul, îşi băgă sabia în teacă, şi 
zărindu-l într-un colţ pe hangiu palid de groază, se duse 
către el, îl înşfacă de ureche şi-i zise: 

— Tu, dacă sufli vreodată un cuvânt îţi smulg urechile 
înainte de a te spinteca. 

Incapabil să grăiască, hangiul făcu semn că va tăcea, după 
care, Jarnac ieşi din han la fel de nepăsător ca şi cum s-ar fi 
bucurat că golise acolo o sticlă de vin bun. 

Nici nu ieşise bine Jarnac din han că şi apăru un om pe uşa 
cu vitralii şi se aplecă asupra rănitului. 

— Nu vă pot fi de folos cu nimic? întrebă el cu emoție. 

La Châtaigneraie deschise ochii. 

Şi o nedefinită surprindere se amestecă pe obrazul său cu 
chinurile morţii apropiate: îl recunoscu pe omul ce se 
apleca asupra lui. 

Şi bărbatul acesta era Triboulet. 

— Am văzut totul, reluă acesta. V-aţi luptat amândoi cu 
vitejie, şi regret că sunteţi într-o asemenea stare jalnică, cu 
toate că în ce mă priveşte n-am avut a mă lăuda mereu cu 
prietenia dumneavoastră. 

Dacă vă pot fi de folos, dispuneţi de mine, vă rog, şi uitaţi 
că odinioară m-aţi urât... 

La Châtaigneraie făcu un efort pentru a grăi. 

Triboulet îngenunchease lângă el şi îi susţinea capul. 

Cu un semn, îi ceruse nişte vin hangiului şi vărsă câteva 
picături în gura muribundului. 

Dar La Châtaigneraie nu-şi veni în fire într-atât încât să 
poată vorbi. 

Ultimele gânduri ale spadasinului, care atât de adesea îl 
insultase pe bufon cu râsul său şi cu sarcasmele şale, 
trebuiră să-l fi tulburat printr-o adâncă emoție a 
simţământului. 


Căci privirea sa, neînsoţită de grai, exprimă o recunoştinţă 
uluitoare. 

Poate că-i venise ideea să-i dea vechiului său duşman o 
dovadă a acestei recunoştinţe. 

Căci, adunându-şi toate forţele, încercă să pronunţe o 
frază. 

Dar numai primul cuvânt fu rostit. Cuvântul acesta era: 

— Gillette... 

Chiar în clipa aceea, La Châtaigneraie se răsturnă pe 
spate, se încorda, dădu un suspin răguşit, şi asta a fost tot... 
La numele de Gillette, Triboulet tresări, se aplecă încă şi 
mai mult, sorbind ca să spunem aşa cu ochii săi arzători 

intenţia rănitului. 

Dar la momentul în care spera, cu o teribilă zbatere a 
inimii, că urma să afle vreo veste despre fiica sa, el îşi dădu 
seama că nu mai ţinea decât un cadavru în braţe. 

Jarnac se întorsese la castel, şi se prezentă direct. În 
apartamentul pe care îl ocupa Diane de Poitiers. Aceasta îl 
întrebă din priviri. 

— Gata, răspunse Jarnac. 

— Sunteţi un erou... Povestiţi-mi... 

— Oh! a fost foarte simplu: L-am întâlnit mai întâi pe 
d'Esse şi îi reproşai cu amărăciune că poartă o vestă cu 
mâneci din satin de culoarea cireşei, în vreme ce a mea era 
de catifea neagră. Avu proasta inspiraţie să-mi ia 
reproşurile în nume de rău şi trei minute mai târziu, printr- 
o contră de patru urmat de o lovitură în asalt frontal, i-am 
demonstrat pentru totdeauna că nu avusese dreptate să se 
supere. Acum, sărăcanul nu-şi va mai îmbrăca vestă cu 
mâneci de culoarea cireşei sau neagră, din catifea ori din 
satin. 

Cât de nepăsătoare şi cât de aspră ar fi fost în realitate 
Diane de Poitiers, nu se putu abţine să nu se cutremure. 

Şi cu o jumătate de gură întrebă: 

— Şi celălalt? ... 


— În privinţa lui La Châtaigneraie, continuă atunci Jarnac, 
treaba a fost deopotrivă îndeplinită cum nu se poate mai 
bine, cu toate că adversarul a fost mai serios. 

Il găsii într-o cârciumă mizerabilă, şi dracu să mă ia dacă 
ştiu ce avea de gând să facă acolo, căci vinul de acolo este 
dezgustător. Pe scurt, îl găsii aşezat la masă, şi cum hangiul 
îşi exprima exagerata pretenţie de a-l servi înaintea mea, 
înşfăcai sticla şi îi spărsei gâtul. Bietul La Châtaigneraie nu 
avu dreptate să se supere şi fui nevoit să-i înturnez mânia în 
burtă, cu o straşnică lovitură de pumnal. 

Diane de Poitiers rămase gânditoare. 

— Sunteţi. Un slujitor teribil, spuse ea după câteva clipe 
de reverie aparte, pe căre le au criminalii când au îndeplinit 
fapta ireparabilă. 

Jarnac o ţintui cu o privire indiferentă pe metresa prinţului 
Henri. 

— Doamnă, nu prea văd ce este atât de teribil în toată 
treaba asta. Să cădem de acord aşadar o dată pentru 
totdeauna asupra acţiunilor şi simţămintelor noastre. Ce 
sunt eu? Un braţ care loveşte atâta tot. Insă 
dumneavoastră, doamnă, sunteţi creierul care meditează şi 
imaginează. Or, dacă moartea lui La Châtaigneraie şi a lui 
d'Esse sunt lucruri teribile, asta nu mă priveşte, pe mine. 

— Bine, bine, făcu Diane de Poitiers recăpătândii-şi 
întreaga stăpânire de sine, nu dau vina pe cineva, credeţi- 
mă. Am nopţile mele de insomnie, cum le aveţi poate şi 
dumneavoastră (Jarnac făcu un semn de tăgăduire). Asta va 
însemna două fantasme mai mult, atâta tot... 

— Fantasmă de rang inferior, rânji Jarnac; simplă canalie... 
în timp ce adevărata fantasmă... 

— Tăceţi! făcu Diane de Poitiers privind în toate părţile, cu 
spaimă. 

— Fantasma regală, termină Jarnac, ei bine, doamnă, când 
doriţi, să vină să vă bântuie nopţile? ... Eu unul, sunt grăbit! 
Mi-aţi promis funcţia de conetabil când veţi fi regină. Dar 
pentru ca să fiţi regină şi pentru ca să fiu, eu, conetabil al 


Franţei, trebuie ca bătrânul rege să se ducă să-şi 
odihnească oasele la Saint-Denis... Locul e liber, acum... 
Numai e de dat decât ultima lovitură. 

— Să mai avem răbdare câteva zile încă... 

— Da, ştiu ce vreţi să spuneţi. Credeţi că regele e bolnav... 
Priviţi-l dar, doamnă... pare că întinereşte... 

— Aşa e, totuşi. 

— Bătrâneţea nu este făcută pentru acest trup de fier, şi 
chiar dacă ceea ce mi-aţi spus e adevărat, chiar dacă răul a 
pus stăpânire pe el, cred că ela triumfat asupra lui... 

Nu era nevoie, doamnă, să faceţi să dispară medicamentul 
pe care l-a preparat maestrul Rabelais... 

— Cred că aveţi dreptate... E timpul să acţionăm. 

— Dacă aşteptăm ca regele să revină la Paris, totul este 
pierdut, doamnă. 

— De ajuns cu subiectul ăsta, spuse Diane de Poitiers cu o 
voce care îi făcea cunoscut complicelui său că ea tocmai 
luase o teribilă hotărâre. 

Jarnac pricepu şi se înclină. 

— Când doriţi să luăm ultimele noastre hotărâri? murmură 
el. 

Diane de Poitiers se încredința printr-o privire iute în jurul 
ei că nimeni nu putea s-o audă, şi răspunse cu glas scăzut: 

— O să vă previn... Până atunci, pot să vă destăinui, locul 
în care acţiunea ar putea avea sorţi de izbândă. 

Jarnac ciuli urechile. 

— Cred, spuse Diane de Poitiers, că veţi face' bine să 
supravegheați de aproape pavilionul gărzilor... 

— Pavilionul gărzilor! 

— Da, am motive să cred că el nu va întârzia să facă în 
locul acela vizite nocturne... şi s-ar putea profita de una din 
aceste vizite... 

— E de ajuns, doamnă! zise Jarnac înclinându-se adânc în 
faţa Dianei de Poitiers. 

Apoi ieşi. 


Rămasă singură, Diane de Poitiers se adânci într-una din 
acele visări sinistre în care am mai surprins-o deja. La ce 
gândea ea oare? 

Lupta ea, într-o ultimă zbatere a conştiinţei sale să se 
abată de la gândul crimei? ... Sau mai degrabă pregătea 
ultimul act al acestei drame la deznodământul căreia spera 
să găsească o coroană? 

După o oră de meditaţie, păru că se trezeşte şi, se privi 
într-o oglindă, studie un moment înfiriparea unui zâmbet, 
apoi, chemând pe una din însoţitoarele sale favorite, se 
duse la prinţul Henri care se afla în dreptul unei ferestre, în 
timp ce soţia sa, tânăra Catherine, înconjurată de o 
întreagă curte de doamne şi gentilomi, ascultau balade pe 
care poetul Clement Marot le recita cu vocea sa frumoasă şi 
caldă. 

La apariţia Dianei de Poitiers, Catherine de Medicis căpătă 
chipul cel mai vesel, şi cu un semn o invită să se aşeze lângă 
ea, onoare de la care Diane de Poitiers nu s-ar fi putut 
eschiva dacă prinţul nu ar fi zărit-o chiar în acel moment şi 
nu ar fi izbucnit: 

— Iat-o pe Egerie! ... Veniţi aici, doamnă să vă spun, cât 
mă plictisesc. 

— lată o vorbă ce nu-l măguleşte pe masetrul Marot, spuse 
Catherine mascându-şi ciuda cu o abilitate uimitoare. 

— lertaţi-mă, doamnă, spuse Clement Marot: non licet 
orhnibus adire Corinthum...7 

— Ce vrea să spună, maestrul scrib? întrebă... prinţul care 
nu cunoştea limba lui Virgiliu şi a lui Horaţiu. 

— Vreau să spun, monseniore; că baladele mele sunt cu 
adevărat disperate că nu reuşesc deloc să vă împrăştie 
plictiseala. 

Catherine de Medicis care ştia latină, surâse. 

De altfel, fără să mai dea atenţie nici soţiei sale, nici lui 
Marot, nici restului acestei societăţi distinse, prinţul 
cuprinse mâna Dianei, şi o, făcu să se aşeze lângă el, destul 


de departe de grupul format de curtea de poezie pe care o 
ţinea Catherine. 

— Vă plictisiţi, Henri, spuse Diane de Poitiers cu glas 
scăzut; aveam acest presentiment... căci am venit aici în 
fuga mare după un vis pe care tocmai l-am avut... 

— Un vis? Povesteşte-mi-l. Eu ador visele. 

— Îmi apăreaţi trist... dar de o tristeţe de moarte... 

— Acesta este aerul meu obişnuit spuse Henri cu 
amărăciune. 

— Da, dar în visul meu, aveaţi un motiv real să fiţi trist. 

— Să vedem motivul... 

— Nu ştiu dacă voi îndrăzni... E înspăimântător. 

— Ei! la urma urmei nu-i decât un vis! 

— Aveţi dreptate. Am să vă destăinui totul, şi o să vedeţi că 
există într-adevăr motiv să fiţi înspăimântat după cum sunt 
şi eu... 

— Într-adevăr, păreţi un pic neliniştită şi sunteţi aproape 
palidă. 

— Nu-i nimic, spuse cu vioiciune Diane... visul m-a 
tulburat. 

— Să auzim ce spune visul. 

— Ei bine, mă plimbam prin parc; era întuneric; eram 
singură; mergeam, pare-mi-se, la o întâlnire pe care mi-o 
dăduseţi... 

— Dragă Diane! 

— Deodată, ideea asta a întâlnirii se contura în visul meu. 
Mi se păru că întârziasem tare mult, şi că făcui un efort 
pentru a mă grăbi către locul întâlnirii care era, dacă îmi 
amintesc bine, pavilionul gărzilor... Dar cu cât voiam să mă 
grăbesc, cu atât mă simţeam ca paralizată... 

— Este efectul obişnuit al coşmarelor. 

— Da, însă iată că visul meu se complică. Nemaiputând 
alerga către pavilionul gărzilor, vă chemai cu un strigăt 
puternic, şi vă zării atunci ivindu-vă dintre copaci, palid şi 
abătut şi hohotind de plâns... Şi trecând prin apropierea 


mea, îmi spuneţi: „S-a întâmplat o mare nenorocire, tatăl 
meu a murit!” 

— Vai! vai! făcu prinţul privind spre metresa sa cu mai 
multă atenţie. 

— În clipa aceea, continuă Diane de Poitiers, zării venind 
câţiva bărbaţi ducând o targă pe care era întins regele. 
Avea în piept o rană îngrozitoare prin care tot sângele său 
se scursese. Şi unul dintre oameni îmi vorbi cum îmi 
vorbiseţi dumneavoastră, şi îmi zise: „Este o mare 
nenorocire; cineva l-a omorât adineauri pe rege!” 

— Aşadar, nu numai că regele murise, ci fusese şi 
asasinat? întrebă cu sânge rece prinţul. 

— Da, Henri. Şi eu mă gândeam în sinea mea că 
dumneavoastră eraţi regele Franţei! 

Prinţul tresări. 

— Dar, preciza Diane, vă vedeam atât de trist din cauza 
acestui accident încât nu izbuteam să mă bucur de suirea 
voastră pe tron... Auzeam strigându-se în jurul 
dumneavoastră: „Trăiască regele Henri!” şi în momentul 
acela m-am trezit... 

— Este într-adevăr un vis tare ciudat... Se zice că visele 
preced uneori realitatea la foarte scurt timp... 

Diane de Poitiers păstră tăcerea şi luă un aer gânditor. 

Ea aştepta ca părerea prinţului să se formuleze. 

— Dacă visul dumneavoastră ar trebui să se împlinească în 
curând, reluă Henri, ar fi cu siguranţă o foarte mare 
nenorocire... Dar ce ne putem noi împotrivi hotărârilor 
cerului? Dacă Dumnezeu m-ar chema mâine să urc pe 
tronul Franţei, cred că aş face fapte mari. Aş restaura 
cavaleria care-acum piere... Aş vrea, ca prin organizarea 
turnirurilor, să mă pregătesc pentru mari războaie la care 
aş participa, apărând popoarele slabe de cele puternice... 
Da, Diane, ştiţi cât de greu mă stăpânesc şi cât de mult mă 
plictisesc din lipsă de acţiune... Căci tatăl meu, m-a ţinut, 
până acum departe de guvernare. Poate că nu izbuti-voi 
niciodată să-mi împlinesc proiectele mele de cavalerie, 


poate fi-voi mărginit totdeauna să caut în lectura faptelor 
de vitejie de altădată o alinare vieţii monotone pe care o 
duc cu stângăcie... Să nu credeţi, cel puţin, că doresc 
moartea regelui... Ba din contră să dea Dumnezeu să-i 
prelungească zilele din cele ale mele, dacă e nevoie. 

— Henri, cunosc toată afecțiunea voastră pentru 
Majestatea Sa. Insă găsesc că e tare nedrept ca 
înflăcărarea voastră să fie condamnată la inactivitate; 
dumneavoastră care nu visaţi decât la fapte de vitejie şi la 
turniruri, dumneavoastră trăiţi o viaţă retrasă precum 
ultimul gentilom din regat. 

Henri strânse pumnii şi un pic de roşeaţă îi urcă în obrajii 
palizi. Diane reluă: 

— Şi eu doresc din toată inima ca visul meu să nu se 
realizeze. Şi eu sunt gata să-mi dau viaţa pentru a o salva 
pe cea a regelui... Dar în fine, dacă nenorocirea s-ar 
produce... aţi fi rege, Henri! 

— Rege! cu alte cuvinte întâiul dintre cavalerii francezi... 

Poate că prinţul era pe punctul de a se exprima cu mai 
multă claritate, dar se opri la timp. 

De altfel Diane, ajunsese până în adâncul gândirii lui. 

Ea ştia la ce se putea aştepta, acum. 

Ştia mai ales că gândul că ar putea fi în curând rege ca 
urmare a unui „accident” al lui Francois picat pe 
neaşteptate era pe punctul de a încolţi în mintea lui slabă şi 
de a da fructele otrăvite ale căror seminţe le împrăştiase 
adineauri. 

Ea se ridică şi, fără tragere de inimă, se amestecă în 
grupul care o înconjura pe Catherina de Medicis. 

— Ce-aţi pus la cale cu soţul meu? o întrebă aceasta cu cel 
mai fermecător surâs. 

— Monseniorul delfin mi-a destăinuit că dacă n-ar îi avut 
fericirea să vă aibe aproape de el, ar fi murit de multă 
vreme de plictiseală, răspunse Diane. 

XXXIV CAMERA NELOCUITĂ. 


Însăşi ducesa d'Etampes voise să le instaleze pe Gillette şi 
Margentine în noua lor locuinţă. 

Apartamentul lor cuprindea patru încăperi din cele cinci 
ce se aflau la parter. 

Uşa scării ce ducea la caturile superioare fusese astupată. 

Margentine cercetase cu grijă parterul, însoţită de ducesă. 

Se încredința că obloanele de lemn erau trainice şi că uşa 
de la intrare nu putea fi forţată. 

Printr-o extremă perfidie a ducesei d'Etampes, cele patru 
încăperi fuseseră mobilate cu o simplitate care semăna a 
sărăcie. 

Simplitatea asta o încântă pe Gillette care constată cu 
fericire că n-are să mai fie înconjurată de luxul copleşitor 
care o înfricoşase într-atât. 

Camera Margentinei era alăturea de cea a Gillettei. 

O a treia trebuia să servească drept cameră de zi. Cea de- 
a patra era o sufragerie cu o vatră unde se putea pregăti de 
mâncare. 

Şi cel două încăperi de la parter care nu fuseseră 
amenajate, au fost cercetate de Margentine. 

În ultima, se afla o uşă. 

— Este uşa de la pivniţă, explică ducesă; dar nu se mai 
coboară acolo de multă vreme... 

Ducesă adăugă: 

— Slujnica ce vă va sta la dispoziţie se va ocupa de 
bucătărie. 

— Nu-i nevoie de slujnică, spuse Margentine. 

— Atunci cine se va îngriji de treburile casei? 

— Eu, spuse Margentine; pot foarte bine să mă îngrijesc 
de fiica mea şi de mine, vreau ca nimeni să nu pătrundă 
aici. 

— Fără îndoială! zise ducesa care, o oră mai târziu, se 
duse să-l întâlnească pe rege şi îi spuse: 

— Ele se află în pavilion, şi am potrivit în aşa fel lucrurile 
încât să nu aibe nici măcar slujnica. 


Obloanele de la fereastra din stânga sunt slăbite... se 
poate intra cu uşurinţă pe acolo, şi apoi se dă de o încăpere 
în care se află două uşi... Prima, cea care se află în stânga 
ferestrei, duce spre pivniţă; iar cealaltă, care este în faţa 
ferestrei, dă spre camera ocupată de mamă. 

Acea primă seară a fost o adevărată încântare pentru 
Gillette şi Margentine. Cu un pic de imaginaţie, ele se 
puteau crede libere într-o oarecare casă de ţară retrasă în 
inima pădurii. Se stabilise să fie aduse merindele 
trebuincioase în fiecare zi. 

Gillette îşi ajută mama la bucătărie. 

Credea că revenise la vremurile minunate dinainte, când 
locuia în căsuţa ei scumpă din strada Croix-du-Trahoir. 

Cinară împreună şi cu mare poftă, flecărind câte în lună şi 
în soare, recăpătându-şi speranţa fericirii. 

Cu toate că rana o făcea să sufere, Margentine voia să se 
ocupe de toate şi nu o lăsa pe Gillette să se atingă de nimic. 

A fost o seară plină de fericire. 

Margentine închisese uşa şi ferestrele. 

Se simţea în perfectă siguranţă. 

I se întâmplă lui Gillette ceea ce nu i se mai întâmplase de 
luni de zile: să râdă din inimă şi să fredoneze o frumoasă 
baladă pe care o cânta altădată torcând la vârtelniţă. 

După cină trebuia totul pus la locul său, curăţat, măturat, 
fapt ce a dat naştere la mari discuţii împletite cu sărutări 
afectuoase. 

În fine, se aşezară în preajma focului ce strălucea în vatră 
ca să-şi petreacă seara. 

— Ce mâini frumoase ai, spuse Margentine... Degetele tale 
sunt fine şi lungi ca nişte degete de prinţesă... Gillette 
surâse. 

— Când mă gândesc, reluă mama, că am putut trăi atâta 
amar de vreme fără tine! Cred că aş muri pe dată dacă ne- 
ar despărţi acum una de cealaltă... 

— Scumpă mamă! să nu ne gândim la lucruri atât de 
crunte... Mai de grabă să ne gândim să scăpăm de aici... 


căci suntem adevărate prizoniere. 

— E cât se poate de adevărat... Ascultă, chiar mâine, dacă 
pot să umblu, voi ieşi din casă... 

— Oh! nu, nu chiar de mâine, mamă! Vă mai trebuie 
câteva zile de odihnă... 

— Cred că aş putea chiar mâine. Nu sunt destul de 
întremată, dar sunt obişnuită cu greul... Am cercetat 
împrejurimile şi... 

— Ascultaţi dar, mamă! făcu deodată Gillette cu glas 
scăzut. N-aţi auzit nimic? ... Acolo... în camera aceea... 

Margentine o văzu pe Gillette palidă de spaimă. 

— N-am auzit nimic, spuse ea. Linişteşte-te, copilul meu... 
Sunt aici! 

— Da mamă! Şi totuşi... Oh! auziţi! cu siguranţă s-au auzit 
paşi adineauri... acolo! ... 

De data asta auzise şi Margentine... 

— Aşteaptă aici! spuse ea, pornind către camera de unde 
venea zgomotul. Deschise dintr-o dată uşa şi intră cu un 
sfeşnic în mână. Dintr-o privire se convinse că în camera 
aceasta nu se afla nimeni. 

Atunci Margentine pătrunse în ultima cameră; din nou 
nimeni. Încercă să deschidă uşa pivniţei, dar nu izbuti şi, 
după stratul gros de praf ce îi acoperea îmbinările era 
neîndoios că nu mai fusese deschisă de multă vreme. 

— Mi s-a părut, spuse Margentine înapoindu-se lângă 
Gillette. Vântul o fi zgâlţâit vreun oblon... Cele două femei 
petrecură o noapte liniştită şi a doua zi nu se întâmplă 
nimic din ce ar ptuea să le trezească bănuieli. 

La ora cinei, ca şi în ajun, Margentine, închise cu grijă uşa, 
şi obloanele de lemn. Afară, întunericul era deplin. 

Cu veselie ele se aşezară la masă. Încrederea lor renăştea. 

Margentine nu se îndoia că ar reuşi curând să părăsească 
locul acesta împreună cu fiica. 

Mama era aşezată cu spatele câtre uşa camerei nelocuite, 
iar Gillette cu faţa câtre ea. 


Cele două femei începură să discute ca şi în ajun, despre 
Manfred, despre Triboulet şi despre posibilitatea de a-i 
întâlni. 

Deodată, ca şi în ajun, Gillette tresări. 

— Vă spun sigur, mamă, spuse ea cu glas scăzut, că 
adineauri s-a auzit cineva umblând prin camera aceea... 

— Micuţă fricoasă! răspunse Margentine, convinsă că nu 
putea fi nimeni decât ele două în pavilionul gărzilor. 
Linişteşte-te dar, sunt aici lângă tine! 

Dar nu isprăvise de vorbit că Gillette dădu un țipăt, se 
ridică brusc în picioare, albă la faţă de spaimă, şi cu braţul 
tremurând arătă mamei sale spre uşa camerei nelocuite. 

Margentine se întoarse şi se ridică, apucând un cuţit de pe 
masă. 

Uşa tocmai se deschisese. 

În pragul uşii se arătă o siluetă întunecată. 

Era o femeie. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Margentine pe un 
ton hotărât. Grăbiţi-vă să răspundeţi... Că de nu e vai de 
dumneavoastră! 

— Nu sunt o duşmancă, răspunse dama în negru, sunt ca 
şi dumneavoastră o nefericită care a pătimit multe din 
cauza celor care vă fac să suferiţi. Vreţi să stăm de vorbă? 
Vă jur că faptul acesta nu vă poate pricinui nici un rău. 

Şi în timpul acesta, ea făcu vreo câţiva paşi în cameră şi se 
aşeză în bătaia luminii, în timp ce Margentine şi Gillette, 
râămaseră neclintite de mirare. 

Totuşi, Margentine, îşi păstra sângele rece. 

— Doamne spuse ea, doresc să cred că nu ne vreţi răul; 
dar, înainte de toate, explicaţi-ne pe unde aţi intrat în acest 
pavilion. 

— Nu am intrat, spuse dama în negru. Şi se grăbi să 
adauge: 

— Nu vă gândiţi la cine ştie ce; faptul acesta înseamnă 
doar că mă aflam în pavilion înainte de venirea 
dumneavoastră. 


— Unde? 

— În pivniţă. Zadarnic aţi încercat ieri să deschideţi uşa, 
pentru că am închis-o pe dinăuntru în clipa în care 
domnişoara Gillette mi-a ghicit prezenţa. 

Chiar ieri, voiam să vă vorbesc... n-am îndrăznit... Azi 
trebuia s-o fac oricum, din nenumărate motive dintre care 
cel mai urgent este că, datorită dumneavoastră, sunt 
ameninţată să mor de foame... 

Ea pronunţă aceste cuvinte cu o veselie pătimaşă. 

Apoi se adresă lui Gillette: 

— Hai, domnişoară, nu mă recunoaşteţi? Aminti-ţi-vă de 
casa de lângă Tuileries... Amintiţi-vă de seara în care casa 
aceea a fost invadată de oamenii regelui... Eu v-am ascuns, 
eu v-am condus în strada Saint-Denis, pe dumneavoastră, 
pe cavalerul de Ragastens şi pe prinţesa Beatrix. 

— Oh! Acum vă recunosc! izbucni Gillette. Mamă... cu 
siguranţă, doamna nu ne este duşmancă. M-a salvat. 

Margentine înainta către Madeleine Ferron, pe care 
cititorii noştri au recunoscut-o cu siguranţă. Dădu mâna cu 
ea. 

— Fiţi binecuvântată, doamnă, spuse ea cu o voce 
emoţionată; nu numai că nu sunteţi o duşmancă, ba din 
contră sunteţi pentru mine o prietenă tare scumpă, 
dumneavoastră care mi-aţi salvat fiica... lertaţi-mă că v-am 
ameninţat adineauri... 

Fiţi binevenită... luaţi loc la masa noastră. Deja Gillette 
adusese de mâncare pentru dama în negru care se aşeza şi 
vorbi cu un ton vesel: 

— Aşa! ce a fost mai greu a trecut. Tare mult mă temeam 
să mă arăt vouă, şi nu prea ştiam cum să procedez, căci îmi 
era teamă să nu vă înspăimânt... Totuşi a trebuit s-o fac... 
Nu mai aveam merinde şi nu se mai putea să mi se aducă. 
Mutarea voastră aici, mi-a încurcat foarte mult planurile. 

După cum am spus-o, Madeleine Ferron vorbea cu 
voioşie... însă chiar voioşia asta o impresiona dureros pe 


Gillette, care îşi aminteşte că a încercat, aceeaşi impresie 
când se afla în casa din apropiere de Tuileries. 

Totuşi dintr-un simţământ de gingăşie care o mişcă adânc 
pe Madeleine, Gillette şi Margentine evitară pe tot timpul 
cinei să-i pună vreo întrebare. 

După ce termină de cinat, Madeleine se ridică de la masă 
şi spuse: 

— Vreau mai întâi să vă arăt apartamentul meu. Apoi o să 
vă răspund la întrebările pe care aţi avut politeţa să nu mi 
le adresaţi, dar pe care le ghicesc în privirile voastre. 
Veniţi... 

Margentine şi Gillette o urmară fără teamă pe doamna în 
negru. 

Împreună cu ea, coborâră în pivniţă, şi le arătă cămăruţa 
în care se adăpostise. 

— Dar e îngrozitor de umed aici! izbucni Gillette. 

— Într-adevăr, spuse cu simplitate Madeleine. Margentine 
remarcă atunci că strania femeie tuşea din când în când cu 
o tuse seacă, că ochii îi luceau de febră, şi că pomeţii 
obrajilor îi erau foarte aprinşi. 

— Nu trebuie să rămâneţi aici! spuse ea, cuprinsă de milă. 
O să locuiţi cu noi, acolo sus... Şi eu am să vă îngrijesc... Şi 
dumneavoastră mi-aţi salvat fiica... 

Ochii Madeleinei se împăienjeniră. O clipă, ea păru gata să 
cedeze unei oarecari emoţii binefăcătoare. 

Ea care, de luni de zile, nu-şi frământa mintea decât cu 
simţămintele unei amărăciuni deznădăjduitoare, îşi simţi 
inima încălzindu-se la întâlnirea acestei simpatii pe care i-o 
mărturiseau cele două femei. 

Dar îndepărtă această emoție. 

Înfăţişarea ei, pentru un moment tulburată de emoție, îşi 
căpătă asprimea în care părea că se închistase. Puse mâna 
pe braţul Margentinei şi spuse: 

— Credeţi oare că ţin atât de mult la viaţă? 

Întrebarea asta, tonul cu care fusese pusă, le mişcară pe 
Margentine şi pe Gillette. 


— Dacă e nevoie să rămâneţi în pavilionul acesta, izbucni 
aceasta, nu suport să locuiţi în pivniţa asta... Biata femeie! 
Dacă aţi şti cât de mult vă compătimesc... Şi totuşi nu vă 
cunosc frământările... dar, în locul acela, la Tuileries, am 

avut deja senzaţia că sunteţi demnă de compătimit... 

— Şi eu, spuse înăbuşit Madeleine, avusesem chiar de 
atunci impresia că eraţi un înger... 

Apoi, ca şi cum s-ar fi temut să nu cadă pradă emoţiei 
spuse: 

— Să ne întoarcem sus! 

— Nu înainte de a ne promite că veţi veni să locuiţi acolo 
sus cu noi, spuse cu hotărâre Gillette. 

— Vreţi dumneavoastră? Ei bine, fie! în sinea ei Madeleine 
adăugă: 

— De fapt, poate că va fi mai bine aşa... După ce urcară, 
Madeleine continuă: 

— Iată au trecut trei zile de când locuiesc în această 
pivniţă. Am putut să pătrund cu mare greutate în parc, şi să 
ajung în acest pavilion, datorită complicităţii unui servitor 
de la castel al cărui devotament l-am câştigat plătindu-l 
foarte scump. Căci totul se plăteşte. - mai ales 
devotamentul! 

Gillette asculta cu o surprindere amestecată cu spaimă la 
femeia asta care vorbea cu simplitate despre faptele 
îndrăzneţe pe care le săvârşise. 

— Omul acela, continuă Madeleine Ferron, trebuia să-mi 
aducă în fiecare seară merindele pentru ziua următoare. A 
trebuit să fie tare mirat ieri că n-a putut intra, întrucât 
închiseseţi uşa. lar eu am auzit forfota din pavilion... în fine, 
m-am urcat sus pe scări, am ascultat şi am înţeles că se 
făcea curăţenie în pavilion pentru două persoane care 
urmau să locuiască aici din ordinul regelui. Cine puteau fi 
cele două persoane? Cum aveam să ies de aici? Oare 
căzusem în propria-mi capcană? * 

lată întrebările care mă frământau... Dar ieri v-am putut 
asculta discutând şi m-am liniştit... Asta este păţania mea. 


Au fost câteva minute de tăcere penibilă la capătul cărora 
Madeleine reluă: 

— Acum, fără îndoială vă întrebaţi pentru ce am pătruns 
pe furiş în parc, de ce m-am ascuns în acest pavilion, în fine 
cine sunt şi ce caut la castelul din Fontainebleau? Nu-i aşa? 


Doriţi să aflaţi răspunsul la aceste întrebări teribile pe 
care abia de îndrăznesc să mi le pun mie însămi? 

Sprijinită de mama sa, Gillette asculta cu spaimă şi milă. 

În schimb, Margentine era copleşită de uimire. 

— Ascultaţi, continuă Madeleine Ferron, inima mea este 
atât de plină de amărăciune încât e gata să plesnească. Am 
suferit atâta amar de vreme în tăcere încât tăcerea a 
devenit pentru mine de nesuportat... 

— Vă vom aduce mângâierile noastre, spuse cu dulceaţă în 
glas Gillette cuprinzându-i mâna. 

— Nu există alinare pentra mine, răspunse Madeleine 
clătinând din cap. Sunt pierdută, sunt condamnată... Trup 
şi suflet, totul suferă, înlăuntrul meu ultimile zvârcoliri ale 
unei groaznice agonii... 

— Trageţi nădejde! trageţi nădejde! spuse Gillette care nu 
reuşi să-şi reţină o lacrimă de, milă. 

Şi, cuprinzând cu braţele sale gâtul Madeleinei, ea dori s-o 
sărute. 

Dar Madeleine se ridică, o respinse aproape cu asprime şi 
se albi din cap până-n picioare... 

— Biată copilă, spuse ea pe un ton sumbru lui Gillette 
rămasă fără replică şi tremurând, ce era să faceţi! Nu ştiţi 
că atingerea mea este aducătoare de moarte! 

Margentine dădu un țipăt, o trase pe fiică lângă ea şi o 
strânse la piept. 

— Nu vă temeţi de nimic, reluă Madeleine ştergân-du-şi 
fruntea scăldată de sudoare. E de ajuns să nu staţi prea 
aproape de mine... Unde rămăsesem? A! da! doream să vă 
explic ce caut la castelul din Fontainebleau. 


— De ce vă frământaţi astfel? spuse Gillette. Pentru mine 
şi pentru mama mea, însemnați o biată fiinţă suferindă 
aproape o martiră pe care o întrezăresc foarte tristă. 
Pentru acest motiv, aveţi simpatia noastră, la care adaug şi 
afecțiunea mea. 

— Totuşi trebuie să aflaţi, răspunse cu fermitate Madeleine 
Ferron, că destinele noastre, au cel puţin un punct comun. 
Şi trebuie ca ceea ce vreau să fac să nu vă poată cauza 
vreun rău. 

Ea păstră un moment lung de tăcere, ca şi cum ar fi şovăit 
să vorbească. 

— Ascultaţi-mă, reluă ea deodată, îl urâţi pe regele 
Franţei, nu-i aşa? 

— Mă tem de el, atâta tot! făcu Gillette fremătând. 

— Şi eu, îl urăsc, adăugă Margentine. 

— lată prin ce se leagă destinele noastre: avem un duşman 
comun; voi, nu căutaţi decât să vă apăraţi; eu, am de gând 
să-l atac... De ce îl urăsc pe regele Franţei? Aflaţi doar că 
m-a pedepsit cu cea mai crudă caznă pe care o poate suferi 
o inimă de femeie, insulta cea mai mârşavă cu care se poate 
lovi o fire mândră... Am hotărât să mă răzbun. Îl urmăresc 
deja. Am venit aici ca să asist la răzbunarea mea. Am venit 
după rege în castelul său, ca să-l văd murind. 

— Aşadar regele va muri? ... 

— Da! spuse cu calm Madeleine. Este mai sigur 
condamnat decât nefericita asupra căreia călăul ridică 
mâna, atunci când nu mai e loc de îndurare şi când 
ştreangul leagănă capul nefericitei... Da, regele este 
condamnat. Da, regele o să moară. Şi vă jur că moartea să 
va fi îngrozitoare, şi că se va vorbi despre ea multă vreme 
ca despre o întâmplare nemaipomenită! 

Madeleine vorbea cu o asemenea asprime încât 
Margentine şi Gâllette nu putură să se abţină să nu 
tremure. 

Cum de ştia că regele trebuia să moară? 


De unde provenea această certitudine care o făcea să pară 
în acest moment remarcabil precum unul dintre arhanghelii 
râului pe care Dante îl situează în al său infern, sau mai 
degrabă asemeni unei teribile justiţiare desăvârşind 
orbeşte legile destinului? 

Ele nu îndrăzniră s-o întrebe. 

O priviră îndelung cu o curiozitate amestecată cu milă şi 
spaimă. 

Madeleine reluă: 

— Acum trebuie să aflu anumite lucruri... Şi mai întâi, ce s- 
a petrecut de când cu întâmplarea de la grotă Sihastrului? 
Vă văd uimită, copila mea, că mă auziţi vorbind despre 
acest incident ca şi cum l-aş cunoaşte perfect... îl cunosc, de 
vreme ce eu am condus-o ca să spunem aşa pe ducesa 
d'Etampes la grotă... 

— Aşadar m-aţi salvat pentru a doua oară! Ei bine, din acel 
moment, în ce mă priveşte s-a petrecut un eveniment care 
este cel mai minunat din viaţa mea, mi-am regăsit mama! ... 

Madeleine o privi cu atenţie pe Margentine. 

— Vreţi să ştiţi cum s-a întâmplat? ... spuse aceasta. 

— Da! ... dacă asta nu vă stânjeneşte... poate mi-ar fi de 
folos. 

— Ducesa d'Etampes a venit să-mi dea de ştire la Paris că 
fiica mea se afla aici. 

— Înţeleg, înţeleg... Acum, spuneţi-mi cum aţi ajuns să 
locuiţi în acest pavilion? Aţi cerut lucrul acesta regelui? Sau 
din contră, el v-a obligat să locuiţi aici? ... 

— Niciuna, nici cealaltă. Ducesă d'Etampes ne-a propus să 
ne adăpostim aici, şi noi am fost de acord, crezând că ne-am 
putea apăra mai bine şi ne-am putea pregăti fuga. 

— Aha! va să zică ducesa d'Etampes, spuse Madeleine 
gânditoare. 

Şi ea murmură: 

— De data asta, nu mai înţeleg... doar dacă... da... totul 
este posibil la curtea asta coruptă, putredă până la 
măduvă... 


Şi reluă cu glas tare: 

— Ascultaţi, o să reflectez la situaţia noastră. Cât despre 
plecarea voastră de aici, o să încerc să... 

Gillette dădu un chiot de bucurie. 

— Oh! va fi anevoie... dar nu imposibil. Şi până atunci, 
aveţi grijă, fiţi cu ochii-n patru, păziţi-vă zi şi noapte... 

Madeleine se ridică. 

— Ia să încercăm uşa, spuse ea. 

Ea merse la uşă, se încredința că broasca uşii era solidă, 
că bara de fier ce se aşeza de-a curmezişul nu era pilită şi 
că scoabele se ţineau bine. 

— Aici totul este în regulă; nu dinspre partea asta ar veni 
atacul. 

Cercetă în acelaşi fel toate ferestrele. 

După ce a constatat că obloanele sunt la fel de solide, 
rămase câteva minute pe gânduri. Deodată, surâse ironic. 

— Am găsit, murmură ea. Şi cu glas tare spuse: 

— lată ce este, spuse ea, cred că aveţi dreptate. Nu pot 
rămâne în pivniţa aceea în care tuşeam, în care sufeream 
inutil. Şi de vreme ce mi-o îngăduiţi, am să mă mut în 
apropierea voastră, în camera nelocuită... 

Domnişoara Gillette o să doarmă foarte liniştită. Îi 
garantez că cel puţin în noaptea asta nu se va întâmpla 
nimic. În ce vă priveşte pe d-voastră, doamnă, avem de 
discutat... vreţi? 

— Dar, izbucni Gillette, dar cum o să dormiţi pe o canapea 
cum e aceea! 

— Va folosi admirabil scopului meu, spuse Madeleine. 

În camera lui Gillette exista într-adevăr o canapea 
minunată, pe care o singură persoană putea dormi la fel de 
bine ca într-un pat. 

— Iată o canapea care îşi are mai bine locul în camera 
nelocuită decât în camera acestei copile! gândi în mod 
ciudat Madeleine. 

Toate trei o împinseră în încăperea vecină, aceea care era 
alăturea de sufragerie. Gillette dorise ea însăşi să aranjeze 


pernele şi cuverturile. Apoi îşi îmbrăţişa mama şi întinse 
obrazul lui Madeleine. 

Dar aceasta, în clipa de faţă, părea tare preocupată cu 
aranjatul culcuşului ei şi păru să nu observe intenţia tinerei 
fecioare. 

Gillette, visătoare, se retrase în camera ei. 

Margentine şi Madeleine rămaseră singure în sufragerie. 

Atunci Madeleine se duse să cerceteze uşa ce despărţea 
încăperea asta de camera nelocuită. Uşa nu se închidea 
decât cu zăvorul. 

— Aţi observat acest amănunt? întrebă Madeleine. 

— Nu, căci m-am încredinţat că nu este cu putinţă să se 
deschidă fereastra camerei şi că nu se poate pătrunde pe 
acolo. 

— Să cercetăm dar fereastra asta... 

Obloanele păreau a fi bine înţepenite şi dacă le zgâlţâiai 
de la mijloc, părea imposibil să se deschidă fereastra. 

Atunci Madeleine examina balamalele. Cu un cui râcâi 
piatra în jurul acestor balamale. 

— Priviţi! îi spuse Margentinei. 

— Margentine deveni foarte palidă la faţă şi murmură: 

— Oh! mizerabilii! 

Sub acţiunea cuiului, piatra se fărâmiţă precum ipsosul. 
Căci era ipsos, întradevăr. Fuseseră slăbite scoabele 
balamalelor, şi astupaseră găurile cu ipsos pe care îl 
adusese la culoarea zidăriei amestecându-l cu praf. 

— Pe aici trebuie să pătrundă pungaşul. Parcă văd scenă 
ca şi cum aş fi de faţă. Soseşte prin partea asta a parcului, 
escortat de doi sau trei dintre fanaticii săi; în câteva minute 
desprinde balamalele, îndepărtează obloanele şi intră. 

Apoi, în timp ce acoliţii săi se năpustesc asupra 
dumneavoastră şi la nevoie vă omoară, el aleargă în camera 
lui Gillette. 

Mâine dimineaţă, voi astupa la loc scobitura pe care am 
făcut-o adineauri pentru a nu exista bănuiala că acum ştiţi 
adevărul. 


— Oh! laşul! laşul! bombăni Margentine. 

— Da! este singurul cuvânt care i se potriveşte acestui om, 
care se crede erou, şi pe care eu însumi l-am admirat multă 
vreme ca pe un semizeu de pe vremea cavalerilor... 

— Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Oh! nu voi mai dormi! Voi 
sta de veghe la uşa fiicei mele! Ei nu ştiu ce însemnează o 
mamă! ... 

— Nu vă temeţi de nimic! spuse Madeleine. 

— Cum! ce tot spuneţi acolo? 

— Vă spun să nu vă mai temeţi de nimic! Vă jur că 
nemernicul se va feri din calea mea mai lesne decât din faţa 
unui pumnal. 

— Nu pricep... 

— Nu vă neliniştiţi din pricina asta. Potoliţi-vă, şi dormiţi în 
tihnă în patul dumneavoastră: pungaşul nu va pătrunde 
aici... 

Totuşi, pentru mai multă siguranţă, veţi putea să 
baricadaţi uşa care separă... 

— Nu!. Nu! nu voi face aşa ceva! izbucni Margentine. 
Vreau să fiu pregătită să vă sar în ajutor... Oh! Aţi fi în stare 
să înfruntaţi primejdia de una singură... 

— Ei bine, fie! spuse Madeleine cu un zâmbet emoţionat. 
Amândouă vom fi mai puternice ca să o apărăm pe copilă... 

Ele se întoarseră apoi în sufragerie, şi se aşezară, fără să 
spună o vorbă. 

Se priveau cu curiozitate, o curiozitate în care se desluşea 
simpatie. 

Fiecare dintre ele citea în privirile celeilalte întrebarea pe 
care o avea în minte. Madeleine Ferron îndrăzni: 

— Aşadar, spuse ea, regele ştie că Gillette este fiica sa, şi 
totuşi... 

— Da! 

— Îţi stă mintea-n loc, nu alta... ai crede că mişelul este 
lovit de vreun fel de nebunie care îl împiedică să nu mai 
recunoască pe nimeni, când i se dezlănţuie poftele... 

— Îl urâţi mult? ... 


— Ca şi dumneavoastră! Margentine tresări. 

— Dar eu, spuse ea pe un ton sumbru, am motive... 

— O să vi le spun eu: v-a apărut în cale într-o zi de 
primăvară, pe vremea când inima dumneavoastră se 
deschidea către primele dorinţi ale iubirii... 

— Da, da!... 

— Atunci, v-a jurat că vă iubea încât era în stare să-şi ia 
viaţa... 

— Da, da! ... oh! cât de bine ştiţi toate astea... 

— Vai! ... Şi apoi, furată de focul patimei lui, de privirile 
sale arzătoare şi disperate, poate în faţa amenințării că se 
ucide, i-aţi cedat, l-aţi iubit, l-aţi adorat cu pasiune pe 
bărbatul care, chiar după ce i-aţi aparţinut, nu se mai 
gândea decât la vreo glumă batjocoritoare pe care ar putea 
să v-o facă părăsindu-vă! E chiar aşa? ... 

— Cuvânt cu cuvânt! izbucni Margentine tresăltând. 

— Am reconstituit cu uşurinţă păţania dumneavoastră 
pentru că este cea a multor nefericite pe care bărbatul 
acesta le-a împins la disperare... 

Madeleine tăcu. 

Margentine o privea, frământată de nevoia de a-i pune o 
întrebare pe care nu îndrăznea s-o exprime... în fine se 
hotăra şi grăi: 

— Povestea asta, făcu ea şovăind, este cumva şi a 
dumneavoastră? 

— Da! spuse limpede Madeleine. 

Şi fură cuprinse amândouă de o jenă distantă. 

Poate că cele două metrese ale lui Francois I simțeau în 
adâncul sufletului lor, fără să şi-o mărturisească în sinea lor, 
un soi de gelozie bolnăvicioasă... 

Dar asemenea simţământ, chiar dacă se putu înfiripa, fu 
de îndată înăbuşit. 

Ba din contră, ura împotriva regelui le apropie mai mult. 
Şi milă care şi-o purtau una alteia făcu să dispară aproape 
de tot această jenă. 

Madeleine reluă: 


— Da, este povestea mea, şi ca toate poveştile de dragoste 
se termină cu veselie din pricina regelui; iată ce a născocit 
ca s-o înveselească şi pe a mea: i-a înapoiat soţului meu 
cheia casei în care trebuia să ne vedem într-una din seri şi îi 
destăinui ora întâlnirii! ... 

— Ce grozăvie! 

— Apăru soţul meu! continuă Madeleine izbucnind într-un 
râs nervos, nu veni singur ci însoţit de călău. Şi dacă 
osemintele mele nu odihnesc în momentul de faţă în osuarul 
de la Montfaucon, se datorează unei întâmplări ce ţine de 
miracol. 

— Ce grozăviej repetă Margentine. 

— Dar pentru dumneavoastră? ... Ce-a pus la cale ca să vă 
părăsească? Haide, povestiţi-mi... 

— A fost îngrozitor, murmură Margentine cu o voce 
înăbuşită. În seara când fiica mea veni pe lume... în seara în 
care, aproape sfârşită de viaţă, agonizam pe patul de 
naştere, neavând nici măcar puterea să-i surâd micuţei 
nevinovate, el, aflat într-o încăpere vecină, se deda orgiei... 
îi aud vocea... mă ridicai cum putui... şi când deschisei uşa 
încăperii în care avea loc festinul, îl zării cum ridica paharul 
râzând şi cum strângea în braţe o femeie aşezată pe 
genunchii săi... 

— Da, făcu domol Madeleine, se pricepe la rele... Numai el 
e în stare de aşa ceva. 

O tăcere posomorâtă se abătu asupra lor. 

Fără îndoială îşi aminteau de trecut; fără îndoială, făceau 
să reînvie în gândul lor aceste efemere ceasuri de iubire 
atât de scump plătite... 

În fine Madeleine Ferron se ridică şi ură noapte bună 
Margentinei. 

— Dormiţi fără grijă, mai spuse ea. 

Atunci ea se retrase în camera cu canapea, în timp ce 
Margentine trecu într-a sa. 

Totuşi, Madeleine Ferron, cobori în pivniţă. 


Potrivit ordinelor sale, valetul de la castel, pe care îl 
tocmise cu preţul aurului, adusese în acea pivniţă toate 
lucrurile pe care ea considerase că i-ar putea fi de folos. 

Aşa se făcea, că pe măsuţă, se găseau foi de hârtie, 
cerneală, pene de scris. 

Pe una din aceste foi, Madeleine scrisese câteva cuvinte, o 
împături şi o sigilă. 

Apoi scrise următoarea adresă: 

— Domnul cavaler de Ragastens, la hanul Carol cel Mare. 
Atunci urcă din nou şi, crăpând încet fereastra, cercetă din 
priviri împrejurimile. 

Dar afară era întuneric beznă. Nu se vedea la doi paşi. 

Distingea doar fantomele înalte ale copacilor. 

— Cum să fac... murmură ea. 

Sperase că servitorul ar reveni să dea târcoale în jurul 
pavilionului. 

Dar fără îndoială omul prinsese frică şi era puţin probabil 
să se arate. 

— Trebuie totuşi că scrisoarea să ajungă! gândi 
Madeleine. 

Închise fereastră la loc şi intră în camera Margentinei. 

— Ascultaţi, spuse ea, puteţi să vegheaţi singură timp de o 
oră? 

— Şi toată noaptea dacă e nevoie. 

— Bine. Cât timp lipsesc, rămâneţi în camera mea în 
apropierea ferestrei. Dacă vine careva, va fi de ajuns, cred, 
să faceţi zgomot, şi la nevoie să rostiţi vreo ameninţare. 
Căci sunt sigură că pungaşul socoteşte că vă ia pe 
nepregătite în timp ce dormiţi... 

— Aşadar o să lipsiţi? întrebă Margentine uimită. 

— Da. Trebuie să previn pe cineva despre ceea ce se 
petrece aici... cineva care vă poate fi de un mare ajutor... 

— Nu mai spuneţi! zise Margentine cu emoție, şi bine ar fi 
să izbutiţi! ... 

— Perfect! Aşadar pot pleca liniştită. 


Atunci, Madeleine, cobori din nou în pivniţă, şi, în câteva 
clipe, îşi scoase veşmintele femeieşti şi se îmbrăcă în 
costum de călăreț. 

Peste hainele de curând dezbrăcate aruncă o mantie 
largă. 

Apoi se încinse cu o centură de care atârna o sabie. La 
cizme, îşi pusese pinteni care zornăiau la cea mai mică 
mişcare. 

Astfel îmbrăcată şi acoperită cu mantia, purtând o tocă cu 
pană mare şi neagră, ar fi fost imposibil să recunoşti în 
persoana ei o femeie, şi ar fi fost luată drept un gentilom de 
la curte. 

Câteva minute mai târziu, apărea astfel travestită în faţa 
Margentinei care luase loc lângă fereastră. 

— Când voi reveni, îi spuse ea, voi bate de trei ori în oblon 
şi voi rosti cu glas scăzut numele dumneavoastră şi pe al 
meu... 

— Numele dumneavoastră! zise încetişor Margentine; încă 
nu mi l-aţi spus până acum... 

— Mă numesc Madeleine... 

— Madeleine... un nume pe care nu-l voi uita niciodată! 

Madeleine deschisese deja fereastra, scrutase 
împrejurimile cu o privire pătrunzătoare, apoi a sărit cu 
uşurinţă jos şi o dispărut în întuneric. 

Margentine închise fereastra şi aşteptă... 

Gillette dormea cu încrederea deplină pe care o au copiii 
când ştiu că mama lor le veghează somnul. 

Madeleine Ferron dispăruse într-un pâlc de copaci. 

Se îndreptă chiar spre portiţa mascată pe care ieşise o 
dată ca să reîntâlnească alaiul de vânătoare al regelui. 

Ziua, nu era santinelă în faţa acestei portiţe. 

Să nu fie oare nici pe timp de noapte? 

Madeleine mergea iute. 

Deodată, i se păru că aude paşi în urma ei. 

Se trase pe neaşteptate în spatele trunchiului noduros al 
unui fag secular şi aşteptă. 


Două secunde mai târziu, o umbră se ivi în apropierea ei. 

Era limpede că o urmărea de câteva minute. Cine? ... De 
ce? ... 

Umbra părea să ezite, de parcă ar fi pierdut-o din vedere. 

La un moment dat, necunoscutul care, fără îndoială, o 
căuta, trecu atât de aproape de ea încât o atinse. 

Madeleine tresări. 

Necunoscutul se aruncă asupră.-i... 

Madeleine zări strălucind în întuneric fulgerul unui 
pumnal... 

Se aplecă cu promptitudine. 

— Blestem! mormăi necunoscutul, care în aceeaşi clipă 
trase sabia. 

Iute ca fulgerul, Madeleine trase spada şi ea. Nu suflă un 
cuvânt. Necunoscutul, aşijderea. 

Şi, în noaptea adâncă, cu aceste două umbre la pândă, cu 
săbiile şovâind ce se căutau şi liniştea asta care apăsa 
asupra celor două fiinţe gata să se sfăşiei, totul era sinistru. 

Pe neaşteptate săbiile se încrucişară. 

Fără să-şi piardă cumpătul, Madeleine, cu fruntea 
încruntată de efortul intens pe care îl făcea ca să-l zărească 
pe adversar, pară lovitura ce se abătu asupra ei. 

În aceeaşi clipă, ripostă după o apreciere ageră printr-o 
lovitură directă... Manevra reuşi din plin... 

Ea simţi lama săbiei pătrunzând prin stofa straielor 
necunoscutului în carne... 

— Sunteţi atins! spuse ea fără să se poată stăpâni. 

— Nu este el! spuse necunoscutul, care pe dată destul de 
serios rănit după cât se pare, se îndepărtă iute şi dispăru în 
beznă. 

Abia atunci simţi Madeleine că inima îi bate să-i spargă 
pieptul. 

Rămase câteva clipe locului, reflectând la acest incident 
straniu. 

Cine putea fi omul acesta? 

Cui voia să-i facă de petrecanie? 


Nu ei, cu siguranţă, după vorbele pe care le rostise. 

Dori să creadă că era vorba de un gentilom căutând să-şi 
potolească ura vreunei răzbunării... 

Dar de ce atât de aproape de pavilionul gărzilor? 

Şi gândul că incidentul avea legătură cu faptul că Gillette 
se afla acolo îşi făcu neîndoios loc în mintea ei. 

Şi clătină din cap parcă dorind să spună: 

— O să aflu eu! 

Apoi porni din nou la drum. 

Un sfert de oră mai târziu, ajungea la portiţa mascată în 
zid. 

Se oprise în spatele unei tufe de arbuşti de unde putea 
cerceta lesne zidul incintei parcului. În lungul acestui 
perete se mişcau agale nişte umbre. Erau nişte santinele. 

Madeleine se nelinişti pentru un moment la gândul că n-ar 
reuşi să treacă. 

Dar curând observă că santinela plasată în dreptul porţii 
se plimba agale; făcea vreo douăzeci de paşi spre dreapta 
porţii, apoi, revenind parcurgea aproape aceeaşi distanţă 
spre stânga... 

În felul acesta rămânea o jumătate de minut cu spatele 
întors către portiţă. 

Madeleine poseda o cheie de la portiţă. 

Ii fusese dată de către omul care o introdusese în parc şi 
de acolo în pavilionul gărzilor. 

Manevra la care gândea Madeleine în acea clipă era 
periculoasă. 

Dar era hotărâtă să încerce orice ca s-o smulgă pe Gillette 
din ghearele lui Francois I. Şi poate, în această hotărâre 
mai era încă o fărâmă de gelozie amoroasă. 

Tufa în spatele căreia se adăpostea se afla la cinci sau şase 
paşi, de portiţă. 

Ea aştepta că santinelă să fi trecut prin faţa portiţei şi să 
se îndepărteze în plimbarea sa somnolentă. 

Atunci Madeleine înainta către portiţă. Nu alergă într- 
acolo, merse încetişor, întratăt încât cu greu se putea auzi 


zgomotul pasului ei uşor. 

De altminteri, fără îndoială, santinela era pe jumătate 
adormită. 

Madeleine ţinea în mână un pumnal scurt. Hotărâtă să 
lovească dacă era nevoie. Dar ea nu se folosi de arma 
aceasta. 

Ajunsese la portiţă şi o deschisese înainte că santinelă să 
se fi întors. Se strecură în afară şi închise uşa din nou fără 
să facă zgomot. 

XXXV DISPOZITIV DE LUPTĂ. 

În acel moment, era cam ora unsprezece. 

Madeleine Ferron porni la drum cu iuţeală mergând de-a 
lungul zidului parcului. Gândul său era să meargă până la 
hanul Carol cel Mare şi să-l întâlnească pe cavalerul 
Ragastens... 

Scrisoarea pe care o scrisese devenise din acea clipă 
inutilă. 

Voi s-o rupă în bucăţi ca să arunce bucăţelele de hârtie de- 
a lungul drumului. Dar o căută în zadar: scrisoarea se pare 
că a fost pierdută în timpul scurtului duel cu necunoscutul 
care o atacase. 

Madeleine nu-şi putu stăpâni un blestem. 

Deodată, i se păru că la zece paşi în faţa sa nişte umbre 
încercau să se furişeze de-a lungul zidului incintei. Se opri 
pe dată, cu mâna pe garda săbiei sale. 

Nu îi era frică. 

Lupta din parc, victoria izbutită, îi dăduse un fel de 
înflăcărare de care nu-şi dădea seama. 

Ar fi luptat contra a zece oameni înarmaţi; ea simţea acea 
exaltare violentă care dă în febra acţiunii, când acţiunea nu 
este decât o suită de primejdii teribile suferite una după 
alta. 

Oprindu-se o clipă, înainta apoi, neînfricată. O clipă mai 
târziu îşi dădu seama că cei trei sau patru oameni se lipeau 
de zid, ca şi cum ar fi vrut să nu fie văzuţi. 

Trecu fără ca acei oameni să-i adreseze vreun cuvânt. 


— Fără îndoială nişte haimanale, gândi ea. Dar chiar din 
clipa aceea, gândi că dacă ar fi fost nişte haimanale ar fi 
atacat-o; o idee neaşteptată îi licări în minte şi făcu pe dată 
drumul înapoi. 

Necunoscuţii se aflau încă acolo, aşteptând fără îndoială 
ca ea să se îndepărteze. 

Ajungând în dreptul lor, Madeleine, ca şi cum şi-ar fi vorbit 
sieşi, începu să spună: 

— Hotărât lucru e prea târziu, îi voi da de ştire mâine 
cavalerului de Ragastens. 

După cum prevăzuse, sau sperase, în rândul acelor oameni 
se făcu agitaţie care, după câteva replici schimbate pe un 
ton scăzut, se năpustiră şi o înconjurară. 

— Nu vă fie teamă, domnule, spuse unul dintre ei... dar v- 
am auzit pronunţând un nume... 

— Pe al d-voastră, domnule cavaler de Ragastens, spuse 
Madeleine Ferron. 

Era într-adevăr cavalerul. El recunoscu vocea Madeleinei 
Ferron. 

— Este bună noastră ocrotitoare! vorbi el cu glas ridicat. 

— Aşadar pe mine mă căutaţi, doamnă? 

— Da... avem de discutat, dar nu în locul acesta... 

— Să ne reîntoarcem la han, spuse Ragastens. 

— Asta ar însemna încă o zi pierdută! grăi o voce tânără a 
cărui accent o făcu să tresară, pe Madeleine, care 
răspunse: 

— O zi pierdută pentru a o reîntâlni pe Gillette, nu-i aşa, 
domnule? 'locmai despre ea vreau să vă vorbesc... 

— Să mergem! ... izbucniră oamenii cu emoție. Porniră la 
drum în linişte; trecuse de miezul nopţii când ajunseră la 
hanul Carol cel Mare. 

Câteva clipe mai târziu, erau adunaţi în odaia cea mare a 
hanului. Prima privire a lui Madeleine Ferron fu îndreptată 
către Manfred. 

— Trebuie, spuse ea de vreme ce v-am reîntâlnit, să vă 
mulţumesc din nou că mi-aţi salvat viaţa... 


— D-voastră mi-aţi salvat-o pe a mea, doamnă, zise 
Manfred, înclinându-se din politeţe ca pentru a scăpa de 
privirea pătrunzătoare a femeii. Într-adevăr, privirea 
aceasta îi spunea limpede: 

— Îţi mai aminteşti tu de acea clipă plină de patimă în care 
mi-ai declarat că mă iubeşti! ... Manfred nu şi-o mai 
amintea decât foarte vag. El ar fi dat un an din viaţă ca să 
dispară această clipă în care cu intenţie, o trădase pe iubita 
sa Gillette. 

Frumoasa doamnă Ferron pricepu fără îndoială. Ce se 
petrecea în inima tânărului, căci îşi mută privirea către cei 
de faţă. 

Acolo se afla Triboulet, Ragastens, Lanthenay, Spadacape 
şi Manfred. 

— Doamnă, grăi atunci Ragastens, ne-aţi promis să vorbiţi 
de Gillette. lertaţi-ne grabă la toţi, grabă pe care o 
înţelegeţi, când aţi afla că dl. Fleurial, aici de faţă, este tatăl 
lui Gillette şi că scumpul meu fiu Manfred este logodnicul 
ei. 

Madeleine tresări: 

— Spuneţi că Manfred este fiul d-voastră? ... 

— Da, doamnă, spuse Ragastens cu un accent în care se 
întâlnea bucurie, orgoliu şi o profundă afecţiune 
părintească. 

— Ah! făcu Madeleine, sunt foarte fericită să aud aşa ceva. 

Nici Ragastens, nici Manfred nu pricepură sensul acestei 
stranii exclamaţii. După o clipă ea reluă: 

— şi Gillette este logodnica d-lui Manfred? Sau cel puţin 
cei doi copii se îndrăgesc... 

Şi ea repetă: 

— Şi pentru acest motiv sunt fericită. Dl. Manfred are un 
caracter nobil şi Gillette este fata cea mai fermecătoare pe 
care am văzut-o vreo dată... 

— Aşadar aţi văzut-o? izbucniră în acelaşi timp Triboulet şi 
Manfred. 


— Un pic de răbdare, spuse ea surâzând. Din tot ceea cea 
spus adineauri dl. De Ragastens, m-a uimit mai ales un 
fapt... A spus că dl. Fleurial este tatăl lui Gillette. 

— Sunt, doamnă, spuse Triboulet cu o voce pe care emoția 
o făcea să tremure; pot fi atâta cât poate fi tată un om care 
a cules acest copil de pe drumuri, l-a crescut, l-a adorat şi a 
făcut din fericirea copilului scopul vieţii sale... 

— Înţeleg, zise Madeleine clătinând din cap. Cavalere şi d- 
voastră domnilor, să ştiţi că am văzut-o pe Gillette... Abia 
dacă au trecut două ore de când m-am despărţit de ea. 

Toţi bărbaţii păstrară o tăcere de moarte. Era limpede că 
aceeaşi spaimă îi sugrumă pe toţi, că aceeaşi chinuitoare 
întrebare le ardeau buzele. 

— Fiţi mai întâi liniştiţi, grăi Madeleine: copila a scăpat de 
toate primejdiile care o învăluiau şi vă spun tuturor, 
domnilor şi nu mai e vreme să insist asupra naturii acestor 
pericole, atâta vreme cât Gillette se află în casa regelui 
Franţei... 

— E salvată! murmură Triboulet ai căror ochi se umplură 
de lacrimi, în vreme ce Manfred, incapabil să rostească un 
cuvânt, strângea cu putere o mână a tatălui său şi cu 
cealaltă mână pe a lui Lanthenay. 

— Da, adăugă cu seriozitate Madeleine, salvată dar nu în 
afară de pericol şi dacă e să-mi daţi ascultare, trebuie să 
acţionaţi cât mai curând posibil. 

— Să acţionăm! izbucni Triboulet cu deznădejde... Dar în 
ce fel? De când suntem în Fontainebleau am dat greş de 
zece ori una după alta... Astă seară eram hotărâți să sărim 
gardul în parc, să ucidem o santinelă şi să mergem la 
castel... 

— Unde n-aţi fi găsit-o pe aceea pe care o căutaţi... 
Binecuvântaţi întâmplarea care m-a adus în drumul lui 
Gillette... Domnilor, aflaţi mai întâi că fata nu mai se află în 
castel; ea este împreună cu mama sa într-un pavilion din 
parc. 

— Cu mama sa! 


Exclamaţia aceasta le scăpă tuturora. 

— Fără îndoială! făcu Madeleine. Mama ei... Margentine... 

— Margentine! izbucni Manfred! Ah! acum înţeleg ce voia 
să-mi spună biata nebună în vreme ce-mi obloja rana! 

— Margentine! exclamă la rândul său Ragastens; acea 
nefericită din ghearele căreia Gillette a fost scoasă la ţanc! 

— Domnilor, spuse Madeleine Ferron, aici există un mister 
pe care am să vi-l dezleg dintr-un cuvânt. 

Nefericită Margentine, mi-a istorisit povestea demnă de 
plâns a vieţii ei. Margentine, domnilor, a fost nebună; ea nu 
mai este nebună acum de când se află în preajma fiicei sale. 
Cine e Margentine? ... O domnişoară din Blois care a avut 
nenorocul să-l întâlnească acum optsprezece ani pe 
Francois de Valois... Bănuiţi, domnilor drama care o azvârili 
pe această fiinţă iubitoare în starea de nebunie. Trădată de 
cel pe care îl adoră, batjocorită, abandonată, lănându-i-se 
copilă, se prăbuşi în nebunie... şi nu-şi mai reveni în minţi 
decât pentru a-şi regăsi copila ameninţată de către acelaşi 
om care a pierdut-o şi pe ea! 

Tăceau, puternic impresionați de această poveste 
neprevăzută, spusă cu o voce ştearsă, fără strălucire, din 
care răzbătea o ură fără margini Împotriva autorului atâtor 
nenorociri. 

Ea reluă: 

— Nu vă voi spune, domnilor, despre motivul pentru care 
am venit.la Fontainebleau. Domnule de Ragastens, cred că 
după atâtea întâlniri, ar trebui să-mi ghiciţi secretul. 

— Nu doamnă, afirmă Ragastens cu fermitate. 

— Vă cred... Că vă este de ajuns să ştiţi că interesele 
noastre sunt comune, în sensul că îl urăsc pe Francois de 
Valois. Cel mult îndrăznesc să adaug că şi eu îl îndrăgesc la 
fel de mult pe îngerul acesta cu numele de Gillette... 
Oricum ar sta lucrurile, continuă ea pe neaşteptate ca 
pentru a se sustrage emoţiei, am reuşit să pătrund în parc 
şi mi-am stabilit centrul acţiunilor în pavilionul gărzilor; 
acolo am întâlnit-o pe Gillette şi pe mama sa... 


Cei de faţă, o priveau cu admiraţie uluită pe femeia 
aceasta care, de una singură, reuşise să facă ceea ce ei 
încercaseră în zadar., Ea se afla în picioare, cu mâna 
sprijinită de spătarul unui scaun, şi, aşa îmbrăcată în haine 
de călăreț, acoperită de mantia sa, cu o eleganţă înnăscută 
pe care n-o părăsea niciodată, dădea o stranie impresie de 
cutezanţă. 

Ea continuă: 

— E vreunul dintre dumneavoastră, domnilor care 
cunoaşte parcul? 

— Eu, spuse Triboulet; cunosc la fel de bine castelul cât şi 
parcul. 

— Aşadar cunoaşteţi situarea pavilionului gărzilor? 

— Pe de rost. 

— În cazul ăsta iată ce vă propun. Aflaţi-vă cu toţii mâine 
în dreptul portiţei secrete. Am cheia de la ea, vă voi 
deschide... 

— De ce să nu mergem acolo chiar acum? făcu nerăbdător 
Manfred. 

— Pentru două motive importante: primul este că poarta e 
păzită de o santinelă care ar da alarma dacă n-am reuşi s-o 
ucidem dintr-o lovitură de pumnal. 

— Aşadar santinela asta nu va mai exista mâine? 

— Nu, răspunse cu sânge rece Madeleine. 

Se produse un freamăt printre oamenii aceştia obişnuiţi 
totuşi cu vărsarea de sânge, într-o vreme în care o viaţă de 
om însemna prea puţin. 

— Există un al doilea motiv, reluă Madeleine. Adineauri, 
traversând parcul, am întâlnit pe cineva - Cine! nu ştiu - 
dar, cu siguranţă supraveghea pavilionul. Există deci puţine 
şanse ca patru oameni să treacă prin parc fără să nu 
trezească bănuieli. lată aşadar ce propun: mâine seară, la o 
oră stabilită... să fie pentru orele unsprezece noaptea? ... 

— Orele unsprezece noaptea... s-a înţeles. 

— La acea oră sosiți la portiţa secretă. Atunci una din 
două: ori izbutesc s-o aduc cu mine pe Margentine şi pe 


Gillette, să deschid şi evadarea se face cu uşurinţă, ori 
întâmpin vreo primejdie mare în timp ce le traversez parcul 
şi în cazul acesta veniţi în pavilion. E cam un sfert de oră de 
mers iute de la poartă până la pavilion. Gillette şi 
Margentine vor fi pregătite. Un sfert de oră pentru a ne 
întoarce. Cu totul o jumătate de ora. 

Nu-i nevoie să vă spun că trebuie să fiţi bine înarmaţi şi 
gata de orice! 

Asta voia să însemne: gata să ucizi pe oricine vă stă în 
cale. 

— Alt plan mai bun nu există, spuse Ragastens rezumând 
părerea însoţitorilor săi... O întrebare, doamnă, deca îmi 
este îngăduit. 

— Spuneţi cavalere. 

— Veţi fugi cu noi? 

— Nu, spuse ea cu acelaşi aer de fermitate rece; eu, 
rămân... trebuie să rămân... 

— De ce nu fugiţi împreună cu noi? insistă Ragastens, 
emoţionat. Credeţi-mă, pedeapsa cu care vreţi să nimiciţi... 
pe o anume persoană... 

— Aha! vedeţi că îmi cunoaşteţi secretul! 

— Nu, dar observ că pregătiţi o răzbunare. Daţi-mi voie să 
vă spun că în felul acesta vă puneţi viaţa în pericol... Veniţi 
cu noi... 

— Viaţa mea e mai mult decât în pericol; este sacrificată. 
De rămân sau de plec, peste puţină vreme oricum voi muri; 
îmi place mai mult să mor răzbunată. 

Incă o dată un fior de milă, de admiraţie şi aproape de 
spaimă îl trecu pe Ragastens şi pe tovarăşii săi. 

— Un ultim cuvânt înainte de a ne despărţi, mai spuse 
Madeleine; ar fi prudent să nu vă petreceţi ziua de mâine, 
nici măcar restul acestei nopţi în hanul acesta. 

— De ce? întrebă Triboulet... Au dat pe aici ca să ne 
aresteze, dar singurul om care este însărcinat s-o facă nu 
va mai îndrăzni să încerce s-o facă, răspund pentru asta... 


— Nu înţeleg, spuse Madeleine. În orice caz, iată ce mi s-a 
întâmplat: nu aveam de gând, în seara asta să mă întâlnesc 
cu d-voastră. Pregătisem o scrisoare care speram să poată 
ajunge la d-voastră. Scrisoarea are ca ardesă: „Domnului 
cavaler de Ragastens, la hanul Carol Cel Mare”. Cât despre 
conţinut iată ce am scris cuvânt cu cuvânt: „Aflaţi-vă mâine 
seară, la orele unsprezece, la portiţa parcului”. Şi am 
semnat: „O prietenă a lui Gillette”. Dacă scrisoarea ar 
cădea în mâinile regelui, ar însemna o adevărată 
denunţare... Ori tocmai am pierdut-o în parc. 

În cazul acesta încercarea noastră de mâine îmi pare 
imposibilă. 

— De ce oare? Parcul este imens. Trebuie să acţionăm 
chiar mâine. Doar printr-o întâmplare nemaipomenită s-ar 
putea că bucata de hârtie căzută în iarba deasă să poată fi 
găsită mai devreme de opt zile şi asta în cazul în care ar fi 
găsită... Dar în fine, pentru mai multă siguranţă, nu 
rămâneţi aici... În rest, nu schimbăm nimic din ce am 
hotărât. 

— Aveţi dreptate, doamnă, spuse Ragastens care ascultase 
cu atenţie aceste explicaţii. Voi părăsi hanul pe dată. Mâine 
noapte, chiar la orele unsprezece, vom fi la portiţa secretă. 

— Cu bine dar! spuse Madeleine înfăşurându-se în mantie. 
Apoi clătină din cap, şi înainte ca Ragastens să fi putut să-i 
adreseze câteva cuvinte de mulţumire, ea se avântă către 
uşă şi dispăruse. 

Madeleine Ferron reluă cu pas iute drumul către parc şi 
ajunse fără peripeții la portiţa secretă. 

Acolo, făcu din nou manevră care îi reuşise o dată. 

Dar cum încuia poarta şi mergea către desişul din spatele 
căruia urma să dispară, santinelă se întoarse şi o zări. 

— Stai aşa! strigă ea. 

Madeleine socoti că dacă nu s-ar opri, omul acesta ar da 
alarma. 

Pentru ea, nu era nici o pagubă: n-avea decât să facă două 
salturi pentru a se pierde în parcul scăldat în întuneric. 


Dar dacă santinela raporta acest fapt, poarta ar fi fost 
supravegheată cu străşnicie a doua zi. Se opri deci şi merse 
drept către santinelă. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă soldatul... 

— Ofiţer al regelui! răspunse ea cu voce îngroşată. Nu 
face zgomot, imbecilule! Nu vezi că dacă intru pe poarta 
secretă cu cheie de la Majestatea Sa, o fac pentru a nu fi 
observat! 

— Scuzaţi, domnule ofiţer... 

— N-ai văzut nimic, înţelegi! dacă, cel puţin, ţii la pielea ta! 

— N-am văzut nimic, domnule ofiţer. 

— Cum te numeşti? 

— Guillaume le Picard... 

— Bine. Am să aflu dacă ţi-ai făcut datoria. 

Ea se îndepărtă în linişte, în timp ce santinela îşi relua 
rondu! monoton mormăind în barbă: 

— Ofițerii ăştia umblă tot timpul teleleu... 

Din fericire am avut inspiraţia să nu-mi dau numele 
adevărat! ... 

Şi începu să râdă gândind la farsa straşnică cu care l-a 
păcălit pe ofiţer. 

Madeleine ajunse la povilionul gărzilor fără să mai dea 
peste careva. Lovi de trei ori în oblon aşa cum stabilise, îşi 
spuse numele cu glas scăzut, îl pronunţă şi pe celal 
Margentinei, fereastra se deschise, şi ea sări cu vioiciune în 
interior. 

— Mâine veţi fi salvate, spuse ea lui Margentine. Aceasta 
îşi împreună mâinile, cuprinsă de o asemenea bucurie încât 
deveni lividă. 

— Este cu neputinţă! murmură ea. 

Madeleine îi povesti atunci ceea ce făcuse de curând. 

— Ah! ne salvaţi! repeta biata mamă nebună de bucurie. 

„ Voia s-o trezească pe Gillette ca să-i spună ce se 
petrecea, să-i spună că Manfred se afla la Fontainebleau 
foarte aproape de ea. 


— Cruţaţi-o, făcu Madeleine. Mâine va trebui să fie în 
putere. Dacă îi veţi spune că logodnicul ei se află aproape 
nu va mai dormi. 

După plecarea Madeleinei Ferron, s-au purtat discuţii în 
odaia cea mare a hanului „Carol cel Mare”. Triboulet era 
neliniştit şi nervos. 

— Nu ştiu de ce, vorbi el în cele din urmă, dar eu nu mă 
încred în femeia asta. 

Mai ales povestea asta cu scrisoarea pierdută, mi se pare 
peste măsură de necurată. 

— Dacă ar fi vrut să ne trădeze, spuse Lanthenay, îi era 
lesne să aducă cu ea oameni care ar fi împresurat hanul; 
din contră ea ne-a rugat să nu rămânem aici. 

— Garantez pentru ea! spuse la rândul său Manfred. 

— Şi eu, adăugă Ragastens. Triboulet clătină din cap. 

— Oricum ar fi, spuse el, mâine ne vom duce la întâlnire. E 
o şansă: trebuie să profităm de ea... să ştiu de bine că pier 
din asta! Dar până atunci să ne luăm precauţii. 

— Singura precauţie de luat, ar fi să părăsim hanul chiar 
pe dată. Dar ca să mergem să batem în poarta altui han la 
asemenea oră, ar însemna multă agitaţie, iar noi vrem să 
evităm orice primejdie. 

În cele din urmă, isprăviră punându-se de acord că era 
mai bine să rămână la hanul Carol cel Mare, având grijă 
totuşi să facă de pază cu rândul până a doua zi. 

Noaptea se petrecu în tihnă. 

Cei cinci prieteni, retraşi în fundul hanului de unde nu mai 
ieşiră, îşi ocupară ziua cu pregătirea supremei încercări. 

Spadacape lustruia armele cavalerului şi ale lui Triboulet. 

Cât despre Manfred şi Lanthenay, aceştia nu lăsau 
niciodată treaba asta în grija altuia. 

Ragastens avusese o discuţie cu gazdă care a înţeles să-i 
facă rost pentru seara aceasta de o trăsură cu doi cai. 

Manfred, Lanthenay şi Ragastens îşi aveau caii în grajd. 

Cât despre Spadacape acesta făcea oficiul de vizitiu. 


Triboulet urma că călărească pe calul credinciosului 
slujitor al cavalerului. 

Către orele opt seara, toţi cei cinci se aşezară la masă să 
mănânce zdravăn. 

Manfred şi Triboulet au fost meseni abătuţi, dar la 
insistenţele cavalerului, se străduiră să mănânce. 

La orele nouă seara totul era pregătit. 

Trăsura gata de drum se afla în faţa hanului. 

Caii erau înşeuaţi. 

La orele nouă şi jumătate seara, Ragastens dădu semnalul 
de plecare. 

Manfred se aruncă în braţele tatălui său, care îl îmbrăţişa 
spunându-i: 

— Curaj! Vom izbândi... 

Încălecară pe cai. 

Spadacape se urcă pe unul din caii de la trăsură. 

În afară de săbii toţi erau înarmaţi cu pistoale şi pumnale. 

Pofniră la drum. 

Trăsura înainta la pas. Cei patru călăreţi veneau în urma 
sa. Oraşul dormea adânc. Noaptea era fără lună. 

În definitiv expediţia se arăta prielnică. 

Ajunseră fără necazuri pe drumul ce se întindea de-a 
lungul zidului parcului. 

Chiar la orele zece şi jumătate seara Spadacape se opri la 
zece paşi de portiţa secretă. 

Caii de călărie fură legaţi atunci cu hăţurile de roţile 
trăsurii. 

Cei de la trăsură fură pironiţi de un copac. Apoi toţi 
merseră să se aşeze în faţa portiţei. O linişte adâncă 
domnea în parc şi în împrejurimi. Şi fiecare dintre aceşti 
oameni îndrăzneţi nu auzeau altceva decât bătăile inimilor 
lor care zvâcneau cu putere. 

XXXVI DELIRUL PATIMILOR AMOROASE. 

Am fost de faţă când ducesa d'Etampes îi dăduse de ştire 
lui Francois I că Margentine şi Gillette se mutaseră în 
pavilionul gărzilor. 


În clipa în care ducesa ieşea de la rege, Sansac se făcu 
anunţat şi fu primit de îndată. 

Sosea de la Paris în goana mare, şi trebuia să fi avut a 
spune lucruri foarte serioase că să fie nevoit să se arate în 
plină zi cu chipul său brăzdat de îngrozitoarea cicatrice 
roşiatică. 

— Iată-te în sfârşit! izbucni regele. Pe Maica Prea Curată! 
dacă prietenii mei mă vor părăsi, am să mor de plictiseală. 

Ideea morţii evocată de Francois I, îl făcu să tresară, şi 
adăugă în sinea lui: 

— Dacă, totuşi, am timp să mor de plictiseală! 

— Sire, răspunse Sansac, mai este şi curtea... 

— Da, rânji regele, o gloată de ipocriţi care îşi petrec 
timpul întrebându-se dacă să facă sluj la picioarele mele, 
sau să se prosterneze în faţa fiului meu! E îngrozitor, 
Sansac... ei se bucură de pe acum de apropierea morţii 
mele... Uneori, când sosesc pe neaşteptate în apartamentul 
lui Henri, remarc jenă de pe chipurile lor, şi tăcerea care se 
lasă îmi dă de ştire despre succesiunea regelui ce moare... 

Sansac privi atunci către rege. 

Il văzu palid, slăbit, cu ochii încercănaţi, de roşu; cu bube 
pe faţă, şi, în colţul buzelor, ai fi zis că apăruse un fel de 
lepră. 

— Totuşi Majestatea Voastră are o mină bună, spuse 
gentilomul. 

— Să lăsăm asta!. Făcu regele clătinând din cap. Ai venit 
să te întâlneşti cu noi, şi lucrul ăsta mă bucură tare... O să 
trimit după La Châitaigneraie şi d'Esse... 

— Sire, spuse Sansac, Maiestatea Voastră mă va ierta. 
Doresc să plec de la Fontainebleau cât mai de grabă posibil. 
Am venit doar să-i dau de ştire regelui despre anumite 
fapte destul, de ciudate ce se petrec la Paris... 

— Vorbeşte, făcu regele mirat. 

— Ei bine, sire, acum două zile, a trebuit să mă întâlnesc 
cu marele magistrat. 

— Cu Moncilar? 


— Da, sire. Şi m-am dus către seară - căci nu umblu decât 
noaptea, precum bufniţele, m-am dus aşadar, la palatul 
Marii Dregătorii. Or ştiţi d-voastră ce am aflat când am 
ajuns acolo? Că marele magistrat Conte de Monclar, a 
înnebunit dintr-o dată, a părăsit palatul şi că nu se mai ştia 
ce se întâmplase cu el! 

— Ce tot îndrugi acolo? izbucni Francois I pălind. 

— Adevărul, sire. 

— Şi nu am fost informat despre faptul acesta! Fără 
îndoială, prinţului i s-a dat de veste! 

Regele făcu câţiva paşi prin cabinet, cu obrazul în flăcări 
de un acces de mânie nestăpânită ce făcea să tremure 
Luvrul şi Parisul şi uneori Franţa întreagă. 

Cu o lovitură de pumn, răsturnă un preţios porțelan care 
împodobea şemineul. 

— O să vedem noi, mormăi el, dacă mai sunt încă rege... 

Sansac o să pleci la Paris împreună cu La Châtaigneraie şi 
d'Esse... Nu am încredere decât în voi trei. Te numesc mare 
magistrat, ai priceput? 

Sansac se înclină fără bucurie. 

Pentru acest gentilom, viaţa se isprăvise din ziua în care 
nu mai era „frumosul Sansac”... 

— Te investesc cu puteri depline, adăugă cu furie regele 
care, în timp ce vorbea astfel începuse să scrie şi completa 
felurite pergamente. Vei lua în posesie marea dregătorie. 
Vei da ordin să fie aruncaţi în Bastilia marele cancelar şi 
guvernatorul Luvrului... Ah! o să vedem noi... pleacă de 
îndată... Montgomery! 

Căpitanul gărzilor se înfăţişă. 

— Montgomery, spuse regele cu o voce răguşită, duceţi-vă 
pe dată în apartamentul prinţului şi la cel al doamnei 
Diane... 

— Sire! Voi să intervină Sansac. 

— Linişte! îl veţi aresta pe fiul meu, Montgomery. O veţi 
aresta pe d-na Diane... Plecaţi... şi vedeţi dacă nu cumva 
Châtaigneraie şi d'Esse se află pe acolo... 


— Sire, spuse Montgomery care era un pic palid la faţă, în 
clipa în care Majestatea Voastră m-a chemat, tocmai 
alergam către ea ca să-i spun... ca să-i dau de veste... 

— Să-mi spui ce! Hai... vorbiţi o dată, domnule! 

— Sire, a fost găsit adineauri întins pe peluza parcului, la o 
sută de paşi de lac, cadavrul d-lui d'Esse, cu pieptul 
străpuns din loc în loc. 

— D'Esse este mort! izbucniră în aceiaşi clipă regele şi 
Sansac. Dar vestea aceasta produse un efect diferit asupra 
celor doi bărbaţi. În. Vreme ce Sansac lăsa să-i scape o 
înjurătură de furie şi punea mâna pe garda săbiei ca şi cum 
ar căuta duşmanul care îl ucisese pe tovarăşul său, regele 
alunecase într-un fotoliu, copleşit de asemenea veste. 

— Cine este mizerabilul? ... răgni Sansac. lertaţi-mă, sire! 

— Nu se ştie nimic! răspunse Montgomery. 

În acea clipă se făcu mare zarvă în antecameră şi 
Bassignac, valetul de cameră se ivi strigând: 

— Sire! Ce veste înspăimcintătoare pentru Majestatea 
Voastră! D-l de La Châtaigneraie este mort! 

— Mort! repetă înăbuşit regele. 

— Mort! izbucni Sansac şi Montgomery, de data asta cu un 
început de groază. 

— Mort, asasinat, reluă. Bassignac; adineauri au adus la 
castel cadavrul nefericitului gentilom şi oamenii care au 
îndeplinit acest oficiu funebru mărturisesc că au găsit 
trupul pe o stradă retrasă care se numeşte strada Fagots. 

Montgomery tresări, păli şi îşi murmură în barbă: 

— Aş pune capul că ucigaşul este Triboulet. 

— Bine, Bassignac, spuse regele, lasă-ne! Valetul de 
cameră se retrase. 

Montgomery aştepta, cu presimţirea că această ştire ar 
aduce vreo schimbare în intenţiile regelui. 

Acesta într-adevăr, părea năucit. 

Ridică priviri rătăcite spre Sansac şi îl zări atunci pe 
căpitanul gărzilor care nemişcat, îl privea. 


— Montgomery, spuse regele cu greutate... ceea ce v-am 
spus... 

— Va trebui să execut, sire? 

— Nu! Consideraţi că nu v-am spus nimic... Şi ca nimeni să 
nu afle! 

— Eu! sire... Majestatea voastră ştie bine... 

— Da... d-voastră sunteţi un om de nădejde... Plecaţi 
Montgomery. 

Montgomery ieşi. 

Abia ajuns în antecameră, căpitanul se întrebă: 

— Oare trebuie să-l previn pe prinţ... pe regele de mâine? 

Francois I, rămas singur cu Sansac, se ridică şi îşi reluă 
plimbarea dar, de data asta, înceată şi abătută. Gentilomul 
observă atunci cât de prăbuşit sufleteşte era regele şi ce 
teribile schimbări se produseseră în persoana lui de când 
părăsise Parisul... 

— Să plec, sire? întrebă el. 

— Nu, răspunse regele pe un ton aproape rugător; 
rămâi... nu te mai am decât pe tine în care să mă încred 
aici! 

Şi ceea ce reuşi să-l înspăimânte pe Francois I a fost însăşi 
atitudinea lui Sansac. Altădată, în împrejurări 
asemănătoare, gentilomul l-ar fi sfătuit pe rege la violenţă... 
Acum tăcea... 

— Oh! gândi el cu o adâncă amărăciune. Aşadar este 
foarte adevărat că sunt condamnat! 

Veştile astea aduse una după alta, nebunia contelui de 
Monclar, moartea lui La Châtaigneraie şi a lui d'Esse, îi 
dăduseră o lovitură teribilă lui Francois |. 

Simţea în jurul lui că-i fuge pământul de sub picioare. 

Era ca o năruire. 

Şi în sufletul acesta ros de egoism după cum îi era şi 
trupul ros de o boală incurabilă, nu avu un regret sincer 
faţă de bunul său slujitor care fusese marele magistrat, faţă 
de vitejii însoțitori ai petrecerii şi ai primejdiei care 
fuseseră La Châtaigneraie şi d'Esse. 


Regele îşi deplânge doar propria-i soartă. 

Apoi puţin câte puţin, cum se întâmplă uneori firilor 
excesive, durerea să se transfigura, imaginile tovarăşilor săi 
plutiră neclar, isprăviră prin a dispare şi fură înlocuite cu 
imaginea Gillettei. 

Trădat, părăsit - o ştia prea bine - prietenii săi căzuţi în 
preajma lui, loviți poate de mâini care se pregăteau să-l 
lovească pe el însuşi, regele se refugie în pasiunea sa cu un 
fel de turbare. 

Chiar durerea aţâţa isteria simţurilor. 

Câteva ore după ştirea marilor nenorociri, Francois I nu se 
mai gândea decât să pună mâna pe Gillette. 

Dar în loc să se gândească la ea cu ezitări cum făcuse 
până atunci, acum o făcea ou furie. 

Visa la o moarte hidoasă. 

Simţea o bucurie funestă, cu tremurături nervoase, 
închipuindu-şi propriul său cadavru sufocând în braţele-i 
îngheţate pe tânăra fecioară biruită... Cine ar fi putut să-l 
vadă pe Francois I în clipa aceasta ar fi fost îngrozit. Petele 
vinete de pe obrajii săi păreau să ia culoarea fierii. 

Prăbuşit într-un fotoliu, cu privirea fixă, cu capul agitat de 
un tremur senil, cu buzele schimonosite de un rânjet 
nervos, el rostea cu glas scăzut numele lui Gillette, pentru 
ca, tot pronunţând numele acesta, îşi plăsmuia mai bine 
imaginea căreia îi dădea viaţă din frânturi. 

Şi imaginea erotică se împresura de imagini funebre; 
înfăţişarea lui Gillette, înfăţişare a vieţii şi a dragostei, 
chema figurile tovarăşilor săi morţi. 

În delirul de dragoste a lui Francois I, viaţa şi moartea, 
împletite, încâlcite, alcătuiau un tablou straniu al cărui 
desen macabru se trasă cu tuşe de foc în închipuirea sa 
înfierbântată. 

Apoi a fost frumoasă doamnă Ferron care urmă pe 
dinaintea ochilor săi, provocatoare, desfrânată, admirabilă 
frumuseţe în goliciunea trupului ei, dar o mască de schelet 
rânjea pe chipul ei. 


Şi mereu revenea la această fantastică închipuire a 
delirului său. 

Era mort... ucis de dragoste... ucis de voluptate. 

Şi braţele sale de cadavru înlănţuiau într-o strângere 
copleşitoare trupul lui Gillette tresăltând de viaţă şi groază. 

Printr-un efort de voinţă, Francois 1 s-ar fi putut lepăda de 
aceste obsesii. 

Dar el se complăcea într-o asemenea stare. 

Ele îi cauzau o spaimă fără nume şi în acelaşi timp o 
inexplicabilă voluptate. 

Când să se culce, îl concedie pe Bassignac care, neliniştit 
se postă în antecameră şi aşteptă. 

Timp de ore întregi, regele se chinui, căută, dădu viaţă 
înşiruirii de privelişti care îl încântau şi îl ucideau. 

Era o agonie de voluptate. 

Când şi când i se părea că era asemeni unei flori... floare 
hidoasă crescută într-o atmosferă vătămătoare, o floare 
care se otrăvea pe ea însăşi prin propriile sale miresme şi 
care se sfârşea într-o înăbuşire de spaimă şi de desfătări... 

O sudoare rece cu miros înţepător îi curgea pe frunte fără 
să o şteargă. Frânturi de cuvinte ţâşneau de pe buzele sale 
învineţite şi negricioase. 

Curând dureri ascuţite îi atacară creierul. 

În acelaşi timp, măruntaiele se răsuceau cuprinse de 
chinurile răului. Trecuse de mult de miezul nopţii şi regele 
răbda durerile în tăcere. Starea asta mai dură două ore... 

Vedeniile nu dispăruseră deloc. Din contră, se limpezeau 
cu un fel de cruzime. 

Pe neaşteptate, durerile din măruntaie se potoliră, dar, 
curând i se păru că cineva îi înfigea ace de foc în pleoape. 
Închise ochii, şi nu se simţi mai uşurat... 

Atunci, grozăviile morţii i se arătară ca şi cum ea ar fi fost 
foarte aproape. Voi să se ridice ca să scape de nălucirile 
delirului său, făcu doi paşi şi căzu cu greutate, cu un strigăt 
sfâşietor. 

Este ora trei după miezul nopţii. 


— Regele moare... Regele o să moară! ... 

În castelul în care mişuni încoace şi-n colo nişte lumini, ce 
strălucesc la toate ferestrele, vorba asta alerga din gură în 
gură. 

Locuitorii castelului, treziţi pe neaşteptate, din somn 
aşteaptă sfârşitul crizei... 

Şi apartamentele lui Francois | erau pustii. 

Singuri, Bassignac şi Sansac, pătrunseseră în cabinetul 
regal, şi Bassignac se năpustise afară în căutarea medicului 
lui Francois |. 

După ce îl căută în zadar pe medic peste tot, isprăvi prin a- 
l găsi în apartamentul prinţului. Acolo era îmbulzeală. 

În rândul din faţă al curtenilor îndatoritori să salute 
răsăritul de soare, Montgomery povestea cu glas scăzut 
fiului lui Francois I o întâmplare care fără îndoială trebuia 
să-l intereseze foarte mult, căci prinţul asculta cu o atenţie 
deosebită. 

Un grup de gentilomi înconjura această ceată, cu chipuri 
arzând de nerăbdare, aşteptând să le vină rândul. 

În urmă se afla mulţimea fremătândă în speranţa 
apropiatei goane după onoruri. 

Zărind pe medic în dreptul unei ferestre, Bassignac 
traversă mulţimea. Sosind la fereastră observă că medicul 
discuta cu d-na Diane de Poitiers. Ce putea ea să-i spună? 

Fără să se îngrijească de etichetă, Bassignac îl trase pe 
medic de mânecă. 

— Ce se petrece, Bassignac? făcu Diane de Poitiers 
surâzând. 

— Regele este serios indispus; nu ştiaţi de faptul acesta, 
doamnă? spuse valetul de cameră. 

— Oh! Dumnezeule! ... trebuie să-i dăm de veste 
monseniorului prinţ! izbucni Diane care se îndepărtă de 
îndată aruncând o privire medicului. 

Acesta îl urmă pe Bassignac. 

Cum valetul de cameră pleca alergând, se izbi de Jarnac 
care scoase un strigăt de durere însoţit de o înjurătură. 


Bassignac era prea preocupat.ca să se oprească. Dar 
medicul se opri. 

— Imbecilul ăsta v-a izbit? întrebă el. 

— Da, la naiba şi mă arde aici... 

— Bun! ... Am să vă consult pe dată umărul. Important 
este că nu a căzut compresa... Chirurgul se avântă şi el mai 
departe. 

Jarnac intră în apartamentul prinţului şi merse drept către 
Diane de Poitiers. 

— Ce vă mai face umărul? întrebă aceasta. 

— Cât se poate de bine, cu toate că turbatul care mi-a dat 
lovitura de sabie, folosindu-se de întuneric, nu prea şi-a 
curăţat arma... dar mă voi revanşa când voi dibui cu ce 
afurisit am avut de-a face! Până atunci alta e povestea... 
Adineauri, în speranţa că voi da de o urmă, după ce mi se 
pansase rana, m-am dus cu o făclie în locul în care m-am 
întâlnit cu necunoscutul în chestiune. Ştiţi ce am găsit în 
iarbă? ... 

— Să vedem! făcu Diane. Jarnac întinse un petec de hârtie. 

— Am avut curiozitatea să-l deschid, mai spuse el. Citiţi şi 
veţi vedea că este destul de interesant... 

Diane de Potiers deschise scrisoarea şi o citi de câteva ori. 

Fruntea i se cută de la efortul căutărilor febrile. 

— Ce spuneţi de asta? întrebă Jarnac. 

— Să avem răbdare! reluă Diane... Medicul are să-mi 
aducă deîndată un răspuns. Depinde de acest răspuns dacă 
scrisoarea se va dovedi inutilă sau nu. În orice caz, asta e 
bine venită. 

În patul său vast pictat cu embleme, Francois I horcăia. 

Tapiseriile scumpe ale încăperii primeau o strălucire 
plăcută de Ia lumină unui sfeşnic cu opt făclii de ceară, iar 
personajele eroice ale acestui sfeşnic, în poziţii de luptă, cu 
căşti şi zale de fier, se înfăţişau regelui că nişte fraţi de 
cavalerie veniţi în goană să ia parte la funerariile sale. 

Ideea morţii căpătase înlăuntrul lui o întindere 
monstruoasă. Dar ea nu reuşea să înăbuşe pasiunea care 


delira în trup. Din contra, după cum am spus-o ea se alătura 
acestei pasiuni şi o irita. 

Cuvintele care îi scăpau trădau această dublă stare 
sufletească şi trupească. 

— Să mor în braţele lui Gillette... să mor împreună cu ea... 
oh! este îngrozitor să mori atât de tânăr... dar voi muri 
sufocând-o cu sărutări... 

— Sire! sire! alungaţi asemenea idei... 

— Oh! ochii mei... Ochii mei mă ard! Ah! ce flăcări îmi ard 
pleoapele! ... Sunt sigur că un sărut al tinerei fecioare le-ar 
răcori. 

— Beţi, sire, spuse medicul ducând spre buzele regelui o 
băutură calmantă. Regele bău cu lăcomie. 

— Ah! d-voastră sunteţi! spuse el apucând mâna 
medicului. Unde e Rabelais? Vreau ca Rebelais să fie la 
mine! ... 

Medicul schiţă o grimasă de dispreţ: 

— Ilustrul meu confrate nu se află la castel, sire, mă 
strădui să-l înlocuiesc atât cât stă în puterea palidei mele 
ştiinţe. 

— Da... da... şi d-voastri sunteţi un savant... 

Regele se ridică într-o rană. 

La un semn îl concedie pe Bassginac. 

— Regelui îi este mai bine! spuse medicul. 

Bassignac se grăbi să iasă ca să răspândească ştirea falsă, 
bucurându-se dinainte de consternarea curtenilor. 

— Du-te şi tu, îi spuse cu blândeţe Francois I lui Sansac. 

Sansac îl consultă din priviri pe medic. 

— Majestatea Sa a avut adineauri o criză puternică... criza 
a urcat până la punctul ei culminant, acum scade treptat. 

Răspund de zilele Maiestăţii Sale, dacă binevoieşte să-mi 
urmeze prescripţiile... 

— Dumnezeu să-l aibe în pază pe Majestatea Sa! murmură 
Sansac. 

Şi omul acesta de fier ieşi plângând. Căci, tot împărțind 
desfătările şi primejdiile regelui, se legase profund de el. 


Fie că băutura calmantă ar fi acţionat într-adevăr asupra 
lui, fie că criza de isterie ar fi fost în descreştere, el părea 
mai liniştit. 

— Vorbiţi-mi despre starea mea, zise el cu o anumită 
fermitate. 

— Starea Majestății Voastre nu este îngrijorătoare. Nu are 
nevoie decât de odihnă. 

— Şi eu, vă spun că sunt condamnat! ... Poate maiam trei 
luni de trăit... Da?: la ce bun!... 

— Majestatea Sa este în putere. Sângele se poate 
regenera sub influenţa ierburilor ce calmează şi purifică... 

Francois | clătină din cap. 

— Pentru ce minţiţi? spuse el cu asprime. Ştiţi mai bine 
decât mine că răul de care sunt atins este nevindecabil... Vă 
spun că abia mai am trei luni de trăit... 

Medicul păstră tăcere. 

— Vă rog)! izbucni regele cu o disperare îndârjită. 

— Sire! ... Mărturisesc că boala Majestății Voastre este 
anevoie de vindecat. Dar nu este vorba numai de trei luni 
de viaţă, dacă doriţi... 

— Şase luni, nu-i aşa? spuse regele eu o inexprimabilă 
amărăciune... 

De data asta medicul rămase tăcut. 

— Ascultaţi, spuse atunci Francois I, aceste câteva 
mizerabile zile de existenţă care îmi mai rămân, nu mi le 
doresc... Ascultaţi-mă... tăceţi... şi supuneţi-vă... Vreau ca 
de acum şi până în zorii zilei, să-mi preparaţi o băutură 
care să-mi redea toate forţele timp de opt zile, chiar şi 
pentru mai puţin... Vreau, ca în ultimele ceasuri ale vieţii, 
să redevin tânăr, înfocat, în fine precum eram acum 
douăzeci de ani... o puteţi face? 

— Da, sire... Dar dacă vă dau această băutură, vă ucidi 

— Oricum preparaţi-o şi aduceţi-mi-o... voi vedea... 

— Sire, repet Majestății Voastre că această băutură vă 
ucide 


— Tăceţi, domnule! horcăi regele. Să am în dimineaţa asta 
băutura! e în joc viaţa dumneavoastră! ... 

— Regele o porunceşte? 

— Da! Vă poruncesc! ... 

— E bine, fie... Vi se va da ascultare... 

Poate că era un om onorabil medicul ăsta. 

Poate doar îi era teamă... dar el hotări să tacă şi să încerce 
apoi un ultim efort pentru a-l îndepărta pe Francois de la 
funestul său plan. 

leşind de la rege, o zări pe Diane de Poitiers care aştepta 
cu nerăbdare. 

— Ei bine? întrebă ea avântându-se dinaintea lui. 

— Majestatea Sa a avut o criză, dar nimic nu dovedeşte că 
regele se află în pericol... Va fi salvat dacă consimte să se 
odihnească. Şi mai ales, adăugă el... să fie îndepărtată cu 
grijă de el... cauza excitaţiei. 

— Care cauză? întrebă Diane de Poitiers pironind o privire 
ascuţită în ochii bărbatului. 

— Femeile! răspunse acesta cu o asprime hotărâtă. El se 
îndepărtă. 

— Femeile! gândi Disne... Şi poate fi salvat! Ah! 
scrisoarea! 

Medicul se avântă către apartamentul său. Unde era 
instalat un laborator. 

Am spus că era poate un om de onoare. 

Ideea preparării băuturii pe care o promise regelui îl 
revoltă. 

Se aşeză într-un fotoliu, şi, sprijinindu-şi capul în mâini 
începu să reflecteze. 

Departe, în vreun turn de clopot, sună de ceasurile patru. 

În clipa aceea, cineva bătu la uşă, şi nchipuindu-şi că 
veneau să-l caute ca să alerge la rege, se grăbi să deschidă. 

Era Diane de Poitiers. 

Intră şi închise din nou uşa cu băgare de seamă. 

— Hai, spuse ea aşezându se, spuneţi-mi tot ce ştiţi... 


— Nu pot decât să vă repet ceea ce v-am spus, doamnă. 
Ptegele poate fi salvat... în clipa de faţă, cel puţin... 

— Ce ar trebui făcut pentru asta? 

— Odihna cea mai deplină... mă înţelegeţi, doamnă? ... Cu 
alte cuvinte nu numai odihna trupului, dar şi aceea a minţii. 

Şi prin odihnă, doamnă, înţeleg numai... odihna... 
simţurilor. 

— Vorbiţi deschis, zise Diane de Poitiers; împrejurările 
sunt prea grave ca să pierdem timp cu metaforele. 

— Fie, doamnă. Afirm deci că regele poate şi trebuie să se 
ocupe de exerciţiile sale obişnuite, chiar şi de cele mai 
obositoare. 

Din contră; vânătoarea, turnirurile, tot ceea ce poate să 
ducă la transpiraţii din belşug şi să îmblânzească simţurile 
nu-i poate fi decât favorabil. Dar trebuie să înceteze într-un 
fel absolut orice legătură cu femeile; trebuie chiar să 
alunge în întregime din mintea să orice gând de dragoste... 
cu ajutorul căruia... 

— Lămuriţi-mă... 

— Urmând aceste prescripţii cu stricteţe supunân-du-se 
medicaţiei motivate, Majestatea Sa ar mai putea trăi cinci 
sau şase ani. 

— Cinci sau şase ani! repetă cu glas înăbuşit Diane de 
Peitiers. 

— Şi poate chiar, concluziona medicul, ar reuşi să 
oprească mersul bolii mulţumită deosebitei sale vigori... Din 
nefericire... 

Apoi, medicul tăcu pe neaşteptate. 

— Aţi spus „din nefericire”... Desăvârşiţi-vă intenţia, 
izbucni Diane; şi luaţi bine seama, domnule. - este, 
indispensabil pentru salvarea statului ca dumneavoastră să 
fiţi în clipa de faţă de o sinceritate absolută. 

— Ei bine, doamnă, daca trebuie să vorbesc limpede, nu 
cred că Majestatea Sa renunţă la obiceiurile sale. 
Temperamentul său, de o ardoare nemăsurată, a pus 
stăpânire pe voinţa sa. Departe de a căuta liniştea care 


poate să-l salveze, regele mi-a poruncit să-i prepar o 
băutură excitantă... 

— Excitantă? întrebă Diane. 

— O băutură care, pentru câteva zile, i-ar reda toate 
puterile şi toate aparențele tinereţii... 

— Asemenea băutură... o puteţi prepara? 

— Pot, doamnă, dar nu o voi faceî 

— De ce? 

— Pentru că l-aş ucide pe rege cu o băutură magică de 
felul acesta la fel de sigur că şi un glonte de muschetă în 
cap sau o lovitură de pumnal în piept... 

— Înţeleg, maestre, însă vă este foarte greu să vă opuneţi 
pe faţă poruncilor Maiestăţii Sale... 

— De aceea, doamnă, nu mă voi opune pe faţă. Voi prepara 
pentru Majestatea Sa o băutură calmantă, şi îi voi spune că 
este băutura dătătoare de puteri pe care mi-a cerut-o. 

— Şi atunci când regele îşi va da seama că l-aţi înşelat, veţi 
fi arestat şi aruncat în temniţă... 

Medicul păli. 

Diane de Poitiers se ridică şi merse către el. 

— Trebuie să preparaţi băutura magică, spuse ea cu 
răceală în glas. 

— Doamnă, mă întreb ce pretindeţi de la mine de fapt!.... 

— Ascultaţi-mă bine, maestre: minutele sunt preţioase. În 
spatele acestei uşi se află pe culoar doi oameni care vor 
pătrunde aici... la chemarea mea... Ia priviţi... 

Numaidecât Diane deschise uşa. 

Medicul zări într-adevăr pe coridor doi oameni. 

Erau mascaţi şi nu putu să-i recunoască. 

Diane închise din nou uşa. 

— Vă daţi seama, maestre, ce se va întâmpla dacă îi voi 
chema? 

— Nu mă îndoiesc de asta, doamnă, spuse medicul care, 
din vânăt precum era se făcu alb ca varul. 

— Ei bine, aceşti doi oameni vor pătrunde aici şi vor înfige 
fără milă pumnalul în dumneavoastră. Aveţi un minut să vă 


hotărâți. Ori vă asumaţi răspunderea să pregătiţi băutura 
magică, ori de nu îi chem pe cei doi de afară... 

Medicul şovăi cam douăsprezece secunde, răstimp destul 
de mare, dacă socotim că o considera pe Diane de Poitiers 
incapabilă să amenințe în zadar şi dacă ne gândim că deja 
aţâţase spiritele împotriva nenorocitului în apartamentul 
prinţului. 

— Doamnă, îngăimă el, voi pregăti băutura. 

— Bine, maestre, este tot ceea ce vă cer. Acum, liniştiţi-vă. 
Conştiinţa dumneavoastră va fi la adăpost de orice reproş. 
Mie, doar mie îmi veţi înmâna licoarea. 

În privinţa regelui, veţi proceda după cum aţi spus: îi veţi 
aduce băutura calmantă. Băgaţi de seamă numai ca acele 
două sticluţe să fie identice. Dacă, atunci când veţi aduce 
regelui băutura ce se află la dumneavoastră, se va afla vreo 
persoană în apropierea Majestă-ţii Sale, va fi bine ca 
persoană să ştie că băutura este nevătămătoare. În 
schimbul îndeplinirii acestor prescripţii, după cum spuneţi, 
veţi fi numit medicul Majestății Sale Henri al II-lea, rege al 
Franţei. Veniturile vi se vor dublă şi vi se vor acorda titluri 
de nobleţe. Vi se pare îndestulător? 

Medicul se înclină tremurând. 

— Să isprăvim cu asta, maestre. Cât timp vă trebuie ca să 
pregătiţi cele două băuturi... pe cea bună şi pe cea rea?.... 

— Cam două ceasuri, doamnă. 

— Să zicem trei. La orele opt, mă voi înfăţişa aici. Cred că 
suntem de acord în toate privinţele nu-i aşa? 

— Da, doamnă! ... 

— La orele opt! spuse Diane de Poitiers, cu o inflexiune a 
vocii care îl făcu să tremure pe nefericitul medic. 

Puțin după ora opt, medicul se îndreptă către 
apartamentul regelui. 

Chiar în clipa în care ajunsese în anticarperă se ivi pe dată 
dintr-o cameră alăturată o femeie care îl cuprinse de braţ. 

Era ducesa d'Etampes. 


— Aţi adus regelui băutura pe care v-a pretins-o? ... spuse 
ea cu glas scăzut. 

— Doamnă... 

— Am auzit totul, noaptea trecută, când Majestatea Sa v-a 
vorbit! Aţi cugetat, domnule, că a da ascultare regelui 
însemnează a-l ucide? ... 

— Doamnă, spuse medicul plecând privirea, băutura pe 
care o aduc este nevătămătoare... 

— Cum aşa? 

— Nu pot să mă explic mai mult, doamnă, dar vă jur pe 
mântuiră sufletului meu că aduc regelui o băutură calmantă 
şi nu băutura magică pe care mi-a pretins-o. 

— Sunteţi un om de onoare! izbucni ducesa care-l sărută 
pe amândoi obrajii pe medicul ce părea năucit, şi dispăru 
precum apăruse. 

— Regele nu va muri! gândi ducesa privind spre 
apartamentele sale. 

Ah! scumpa mea Diane, cine râde la urmă râde mai bine! 

Din acest proverb, se poate dovedi că bună ducesă nu era 
cu nimic mai prejos decât rivala sa şi că de fapt., veghind 
asupra vieţii regelui, o făcea mai ales pentru a-şi menţine 
poziţia sa influentă de la curte. 

— Cum a petrecut regele restul nopţii? întrebă atunci 
medicul pe Bassignac. 

Credinciosul valet de cameră, nu dormise şi îşi petrecuse 
toată noaptea în antecameră, trăgând cu urechea la uşa 
regelui, deschizând-o câteodată să privească înăuntru... 

— Majestatea Sa n-a întârziat să adoarmă, spuse el. 

— Este efectul băuturii pe care l-am sfătuit să o ia... 

— Dar somnul i-a fost întrerupt de coşmare, dacă e să ne 
luăm după vorbele neclare care-i scăpau Majestății Sale. 

— O să-l consult în privinţa asta... 

Şi medicul dori să-şi continue drumul. 

— Maestre! zise Bassignac cu o voce rugătoare, reţinându- 
l. 

— Ce doriţi prietene? ... 


— E în intenţia dumneavoastră să daţi ascultare Maiestăţii 
Sale... poruncii pe care v-a dat-o? 

Deodată, el îi arătă lui Bassignac sticluţa ce-o avea asupra 
lui: 

— Vedeţi sticluţa aceasta, nu-i aşa? 

— Da! rosti cu înfocare valetui de cameră. Medicul privi cu 
nelinişte în jurul lui. 

— Ascultaţi-mă bine, zise el pe neaşteptate aplecându-se 
către Bassignac. Atâta vreme cât regele nu va bea decât din 
conţinutul acestei sticluţe, răspund de viaţa sa, m-aţi 
înţeles? 

— Înţeleg... Oh! Fiţi binecuvântat! 

— Dar, adăugă medicul pe un ton atât de scăzut că abia de 
se înţelegea ce spune, dacă sticluţa este schimbată, nu mai 
răspund de nimic... 

Şi lăsându-l pe Bassignac fremătând de speranţă şi 
spaimă, intră în camera regelui. 

XXXVII BĂUTURA MIRACULOASĂ. 

Francois 1 se trezise. O mare tristeţe se citea pe 
trăsăturile chipului său obosit. Doar, ochii îi străluceau cu o 
licărire ciudată. 

O clipă, medicul speră că o dată cu încetarea crizei de 
isterie, regele să renunţe la gândul său funest. 

Dar de la primele cuvinte pe care le rosti bolnavul, el 
pricepu că nu era deloc aşa. 

— Ei bine, domnule, exclamă Francois I, aţi izbutit să-mi 
preparaţi băutura aceea? 

— Medicul aşeză pe o masă aflată în mijlocul camerei, 
sticluţa pe care o adusese. 

— Sire, bâigui el, licoarea pe care mi-a comandat-o 
Majestatea Voastră este bine cunoscută, şi compoziţia sa, 
adusă în Franţa de către asiatici, nu poate fi ignorată de 
către un medic... 

— De ajuns, maestre, spuse regele a cărui privire se 
înflăcăra şi mai mult. 

— Dacă Majestatea Voastră ar binevoi să îngăduie... 


— Nu, maestre, nu! ... Ştiu ce aţi putea să-mi spuneţi... 
Orice vorbă este de acum înainte de prisos... 

V-aţi îndeplinit misiunea, puteţi să vă retrageţi... 

— Îndrăznesc să sper că răul ce poate surveni nu se va 
abate asupra mea! spuse medicul care, după ce se înclină, 
se retrase. 

Acum, antecamerele erau înţesate de lume. 

Vestea că regele se simţea mai bine, şi că s-ar putea 
vindeca, lăsase locul gol în jurul prinţului Henri şi atrăsese 
în preajma bătrânului rege mulţimea de curteni. 

Singur în camera sa, Francois I rămase câteva minute 
gânditor, cu privirile aţintite în tavan. 

La ce se gândea în clipa asta în care putea, potrivit 
dorinţei sale să-şi prelungească existenţa sau să o curme? 

La împăratul Charles? 

La dezbinările ce învrăjbeau biserica şi amenințau în 
esenţa sa principiul de autoritate divină pe care se sprijinea 
monarhia? 

La suferinţele poporului său strivit de dări şi de corvezi 
pentru a-i susţine fastul? 

La acei poeţi şi scriitori pe care aparent îi apreciase 
pentru a merita numele de Tată al Literelor, pe care câte 
unii il acordau, şi pe care îi persecutase în secret, pentru a 
fi pe placul bisericii? La umbra lui Etienne Dolet ce se 
apleca asupra patului său pentru a-l blestema, sau la figura 
amenințătoare a lui Loyola care i se înfăţişa pentru a-i 
porunci să-i supună torturilor pe gânditorii din timpul 
domniei sale? ... 

Nu!... 

Un nume de femeie îi venea pe buze. 

Pe: patul său de suferinţă, atât de aproape de moarte, 
Francois | rămăsese ceea ce fusese întreaga sa viaţă: un 
vajnic soldat pentru care femeia reprezintă marea 
fortăreață de cucerit. 

Bassignac intră şi îi spuse că doamna Diane de Poitiers, 
pretindea să i se înfăţişeze regelui imediat. 


Franşois I avea pentru Diane o stimă deosebită. 

Poate că fusese metresa lui înainte de a deveni cea a fiului 
său, dar asta nu e sigur. 

Regele iubea în persoana ei frumuseţea profundă, şi 
disprețul ei pentru sulimanuri sau artificii, pe care ştiu să o 
păstreze intactă până la sfârşit. 

Admira la ea îndrăzneala uşor deşănţată, tenacitatea şi în 
fine, trecea drept o fiinţă ponderată, în stare de un sfat bun 
în afacerile serioase. 

Totuşi femeia asta il trăda: voia să-i ucidă. 

EI nu ştia lucrul acesta. 

Şi acesta este blestemul grandorii al celor pe care Bussuet 
îi numeşte mai-marii pământului: ei sunt înconjurați de 
trădare, respiră ipocrozie şi mor chiar de mâna acelor pe 
care i-au stimat cel mai mult. 

Doar omul liber caută în fiinţa sa izvorul fericirii, flacăra 
de bucurie şi de măreție care străluceşte asupra a tot ce-l 
înconjoară. Sclavul şi stăpânul sunt nevoiţi să se completeze 
unul prin celălalt, şi unirea lor inevitabilă naşte ura... 

Diane de Poitiers nu îl ura pe Francois Î, ci pe acela care 
ocupa locul lui Henri Il. Căci ea credea cu tărie că 
încoronarea prinţului s-ar completa cu propria ei 
încoronare. 

De aici reiese că ea putu să se aplece, asupra bătrânului 
rege muribund cu un chip plin de considerare şi simpatie, 
în vreme ce inima ei era plină de amărăciune, de ură şi 
nerăbdare. 

Aceasta este înfăţişarea tuturor nefericiţilor care tind spre 
acest sumbru abis ce se numeşte: Putere... 

— Sire, puse ea cu vocea sa un pic masculină, constat cu 
fericire că ni s-a făcut o descriere falsă. 

— Ce descriere, scumpa mea Diane? 

— Ni s-a spus că Majestatea Voastră ar suferi de un rău 
nevindecabil... 

Regele deveni livid din cauza acestei împunsături atât de 
aspre. 


— Şi că suferinţele din noaptea trecută amenințau să-l 
sfârşească, mai spuse Diane neîndurătoare. Bag de seamă, 
se grăbi ea să adauge, că nimic nu e adevărat din toate 
astea şi că prin voia Domnului, regele va mai dura multă 
vreme. 

— Regele moare, întrerupse cu o voce înăbuşită Francois 
[. 

— Sire, sire! ce tot spuneţi? ... Sunt convinsă că suferiţi 
doar de un pic de plictiseală, şi că ar fi de ajuns un pic de 
distracţie ca să vă smulgă gândurilor ce vă întristează... 
Îngăduiţi-mi sire, să vorbesc cu toată sinceritatea... 

— Vorbiţi, scumpa mea prietenă... 

— Ei bine! de la sosirea noastră la Fontainebleau, 
Majestatea Voastră nu se înconjoară decât de feţe triste şi 
severe... fără petreceri, fără turniruri... Abia dacă 
vânătoarea izbuteşte să frângă aspra monotonie a zilelor 
sale... Vai sire, doar nu suntem la manevre! ... Chemaţi din 
nou în jurul dumneavoastră pe poeţii pe care i-aţi 
îndepărtat, pe trubadurii ale căror povestiri ne vrăjeau 
odinioară, alcătuiți o curte care să arate ca un strat cu flori. 
Nu lipsesc tinerele şi fermecătoarele femei a căror 
privelişte o să risipească gândurile triste ale Majestății 
Voastre... Şi iată, sire, la ce mă gândesc... Fără a îndrăzni 
prea mult... pentru ce aţi alungat din cartel şi aţi surghiunit 
în fundul parcului pe atât de frumoasa Gillette pe care noi o 
îndrăgim cu toţii... 

Regele sorbea aceste cuvinte şi se îmbăta cu ele asemeni 
unei otrăvi care te prinde în mrejele ei. 

Auzind pomenindu-se de, Gillette, îl trecură fiorii. 

Diane putu să cântărească dintr-o privire întreaga 
grozăvie a distrugerilor pe care pasiunea le poate cauza 
unei inimi care a trecut de vârsta iubirilor şi care se 
îndârjeşte în ale iubirii... 

Deodată bătu din palme: 

— Dar asta îmi aduce aminte de o întâmplare destul de 
curioasă pe care vreau s-o fac cunoscută Majestății Voastre 


pentru a o dispune. 

— Sunteţi o fiinţă încântătoare, Diane şi din pricina 
vorbelor d-voastră, simt că trăiesc din nou! 

— Din fericire, Majestatea-Voastră, n-are nevoie de 
sprijinul cuiva ca să trăiască... 

— Să vedem despre ce întâmplare e vorba... La cine se 
referă. 

— Păi... la tânăra ducesă de Fontainebleau... 

Ochii regelui străluciră. 

— Un grădinar, continuă Diane, a găsit în parc o scrisoare 
ciudată care este semnată: O prietenă, a lui Gillette... 

Scrisoarea este adresată unui domn... de... am uitat... Dar 
priviţi, Sire, iată scrisoarea... 

Diane întinse regelui bucata de hârtie pe care acesta 
începu s-o citească şi s-o recitească. 

Din discreţie, fără îndoială, şi pentru a-l lăsa pe rege să 
cugete în voia sa, Diane se trase îndărăt şi se strecură până 
la masa pe care medicul aşezase băutura. 

După ce a citit scrisoarea, regele, ridică în fine privirile 
către Diane de Poitiers. 

— Vă mulţumesc, scumpa mea Diane, spuse el. 

— Pentru ce, sire? 

— Pentru cuvintele frumoase şi pentru scrisoarea pe care 
mi-aţi adus-o. 

— Oh! Dumnezeule, are cumva vreo oarecare importanţă? 

— O importanţă însemnată, Diane. Binevoiţi a mă lăsa... 
Dar înainte de a vă retrage, faceţi-mi un ultim serviciu... 
Aduceţi-mi sticla care se afla în apropierea dumneavoastră, 
pe masă... Nu o vedeţi? 

— Iertare, sire... Nu o vedeam, într-adevăr. Diane apucă 
sticla şi o aduse regelui. 

Apoi, după ce a făcut o frumoasă reverență se retrase 
zâmbind. 

Regele privi cu o uitătură sumbră sticla ce semăna aidoma 
cu aceea pe care medicul a aşezat-o pe masă. 


Şi cu o mişcare neaşteptată umplu un pahar de argint, pe 
care îl goli dintr-o înghiţitură. 

Apoi dădu ordin să vină Motgomery. 

Căpitanul gărzilor se înfăţişă de îndată 

— Luaţi douăzeci de oameni de nădejde, spuse regele, 
duceţi-vă la hanul Carol cel Mare şi arestaţi-l pe cavalerul 
de Ragastens, care se află acolo. Dacă se află în compania 
altor persoane, arestaţi şi pe aceste persoane. De grabă! 

Montgomery, se înclină şi dispăru. 

— Bassignac! striga regele. 

— lată-mă, sire! ... 

— Ajută-mă să mă îmbrac...” 

În timp ce începea să-l gătească pe rege, Bassignac 
aruncă o privire sticlei cu băutură şi o recunoscu pe cea pe 
care i-o arătase medicul. 

— Iată că totul e bine. Murmură printre dinţi bătrânul 
servitor. 

— Ce spui? întrebă regele. 

Lui Francois I îi plăcea tare mult să flecărească cu valetul 
său. Şi însemna chiar o mare destindere pentru el 
asemenea oră petrecută cu pregătirea toaletei, în timpul 
căreia Bassignac îl distra povestindu-i faptele mărunte de la 
curte. Vaietul făcea în felul acesta oficiul de foaie de 
informaţie. 

— Spun, sire, răspunse acesta la întrebarea pe care i-o 
pusese Francois I, spun că Majestatea Voastră a început să 
ia băutura şi că sunt fericit de faptul acesta... 

— De ce eşti fericit? zise regele care, revenit din gândurile 
sale funebre, tresări. 

— Pentru că licoarea este calmantă, sunt sigur de asta, şi 
Majestatea Voastră poate s-o bea fără teamă. 

Vorbele acestea care în mintea valetului de cameră, se 
refereau la scurtă discuţie pe care o avusese cu medicul, nu 
fură pricepute de Francois |. 

— Ai dreptate, spuse el cu o voce sumbră; băutura asta 
magică trebuie să-mi liniştească simţurile înfierbântate ale 


trupului meu. Mai umple-mi paharul... 

Bassignac se grăbi să dea ascultare poruncii. Regele bău 
dintr-o înghiţitură precum făcuse adineauri, cu un soi de 
disperare cumplită. 

— Beau moarte! gândi el în sinea lui. 

În acest răstimp, pe când Bassignac vorbea fără noimă, 
regele se studia, se ascultă, se consultă pe sine însuşi ca să 
zicem aşa. 

Primul efect imediat al băuturii magice a fost o stare 
plăcută în tot trupul care se răspândi în mădularele sale 
zdrobite de oboseală. 

Sudoarea rece şi acră care îl chinuise atâta se opri. 

Durerile confuze în măruntaie dispărură, zvâcnirile 
pleoapelor, slăbiră atât de mult încât atunci când Bassignac 
dăduse perdelele la o parte, el putu să privească cerul 
strălucitor inundat de lumină aurie a dimineţii 
primăvăratice. 

În vremea asta, Montgomery, ieşise din apartamentele 
regale pradă unei tulburări vecină cu nebunia. Ei se gândea 
în sinea lui: 

— Ce se întâmplă? ... La Châtaignerie a fost ucis la hanul 
Carol cel Mare, nu mă îndoiesc de faptul acesta... Ucis de 
Triboulet, e sigur. Îmi închipui scenă ca şi cum aş fi fost de 
faţă. 

Afurisitul de bufon mă va pierde chiar în momentul când 
îmi făceam o poziţie la curte... în timp ce cugetă astfel, 
Montgomery coborâse în curtea castelului şi dăduse ordine 
unuia dintre ofiţerii săi. 

Curând ofiţerul veni să-i spună că cei douăzeci de oameni 
de care era nevoie erau gata de drum. 

— Ei bine, urmaţi-mă! zise căpitanul. Porni la drum către 
strada Fagots. 

— Sunt pierdut! murmură el. Dacă mă duc la hanul Carol 
cel Mare, sunt obligat să-l arestez pe Triboulet. Bufonul 
este adus la rege. Şi favoarea mea, sprijinită pe o minciună, 
se năruie în acelaşi timp cu minciuna... 


— Unde mergem, domnule? îl întrebă în clipa aceea 
ofiţerul care mergea în dreptul său în fruntea celor 
patruzeci de archebuzieri. 

— Mergem în strada Fagots, răspunse căpitanul. 

Şi pe dată regretă acest răspuns. 

— Avem de făcut vreo arestare? ... continuă ofiţerul. 

— Da, chiar aşa... o arestare la han. 

— La care dintre hanuri? Sunt două în strada Fagots... 

— Aha! sunt două hanuri... 

— Păi da, domnule... e hanul Carol cel Mare şi Soarele de 
Aur. 

— Ei bine, domnule, la Soarele de Aur mergem! spuse 
Montgomery inspirat de o idee neaşteptată. 

Şi pe un ton firesc, adăugă: 

— Carol cel Mare nu este un han, este un loc mizerabil, iar 
persoana pe care o s-o arestăm e de condiţie bună. 

— Pot să aflu despre cine e vorba? ... 

— Secret de stat! răspunse căpitanul gărzilor. Ofiţerul se 
înclină. 

Ajunseră în strada Fagots şi, la un semn făcut de 
Montgomery, mica trupă se opri în faţa hanului Soarele de 
aur, care era într-adevăr o pensiune bine întreţinută faţă de 
vecina sa. 

Montgomery intră în odaia cea mare. 

Ofiţerul postă soldaţi la toate. Ieşirile, apoi se întoarse la 
căpitan în fata căruia hangiul şi soţia sa, tremurau şi făceau 
nenumărate plecăciuni. 

— Domnule spuse Montgomery ofițerului, o să deschideţi 
toate uşile camerelor din han şi să le aduceţi la mine pe 
toate persoanele pe care le găsiţi în aceste camere. 

Fără să spună un cuvânt, hangiul, se grăbi să-i arate 
ofițerului drumul. 

După douăzeci de minute, cei cinci sau şase drumeţi din 
han erau adunaţi în faţa căpitanului gărzilbr, care luă un 
aer dintre cele mai severe. Şi încruntă sprâncenele. 


Drumeţii erau palizi şi se priveau unii pe alţii tremurând. 
Niciunul nu îndrăznea să protesteze împotriva brutalităţii 
cu care erau trataţi. 

Pe cât de nevinovaţi erau, drumeţii aceştia tremurau 
aşadar care mai de care, în timp ce Montgomery îi trecea în 
revistă fără să binevoiască a le adresa vreun cuvânt. 

În fine, căpitanul rosti aceste cuvinte care fură primite cu 
un oftat de uşurare: 

— Persoana pe care o căutăm nu se află aici! ... Şi se 
adresă hangiului: 

— N-aţi avut acum vreo trei zile un drumeţ tânăr, cam de 
treizeci de ani, cu mustață şi păr blond, cu vestă violetă şi 
pană albă la tocă? 

— Nu, monseniore răspunse hangiul aplecat până la 
pământ. Niciodată un asemenea drumeţ nu s-a ivit la hanul 
meu. De altfel, monseniorul se poate informa, Soarele de 
Aur are un bun renume şi... 

— Bine, bine, hangiule! zise Montgomery pe un ton aspru. 
În orice caz suntem cu ochii pe dumneata, şi altă dată nu 
veţi mai scăpa aşa ieftin! 

Hangiul, năucit, se descoperi şi strigă cu o voce gâtuită de 
spaimă: 

— Trăiască regele! ... 

Ofiţerul îşi adună soldaţii, şi curând trupa se îndepărtă, 
spre marea bucurie, a drumeţilor, dar nu şi a nefericitului 
hangiu ai cărui clienţi în trecere se grăbiră să-şi adune 
boarfele şi să se retragă într-o casă în care nu trebuie să 
suporte asemenea emoţii. 

Reîntors la castelul Fontaihebleau, Montgomery se înfăţişă 
dinaintea regelui, escortat de ofiţerul care îl însoţise. 

— Sire, spuse el, am făcut în hanul cu pricina o percheziţie 
amănunţită, şi nu am dat de persoana pe care mi-a 
desemnat-o Majestatea Voastră. 

— Mă paşte neşansa în clipa aceasta, zise cu amărăciune 
regele. 


Şi, fără să insiste mai mult, îi concedie cu an semn al 
mâinii pe căpitan şi pe ofiţer, destul de mirat că a fost adus 
în faţa regelui că şi cum ar fi fost nevoie de mărturia sa. 

— Of! zise Montgomery, e timpul ca regele să se ducă să li 
se alăture, onorabililor săi strămoşi! Situaţia devine de 
nesuportat! 

Şi îi spuse ofițerului: 

— Aţi văzut, domnule, ne-am supus întocmai ordinelor 
regelui! Şi totuşi l-aţi auzit plângându-se! Ah! domnule, să 
nu ajungeţi niciodată căpitanul gărzilor Majestă-ţii Sale, 
dacă vă place tihnă! ... 

Regele n-a fost contrariat de această nouă nereuşită după 
cum se temea Montgomery sau se prefăcea a se teme. 

El era cufundat în gândurile sale care se îndreptau către 
Gillette şi către scrisoarea pe care i-o dăduse Diane de 
Poitiers. Scrisoarea era astfel alcătuită: 

— Aflaţi-vă mâine seară la orele unsprezece la portiţa din 
parc. 

— Mâine seară, murmură regele, cu alte cuvinte în seara 
asta dacă scrisoarea a fost pierdută ieri. Şi era semnată: O 
prietenă a lui Gillette. Cine poate fi această prietenă a lui 
Gillette? De ce îi scrie cavalerului de Ragastens? ... Ce se 
pune la cale? ... 

Timp de un ceas, regele se gândi la această scrisoare 
bizară. 

Apoi, deodată, porunci valetului de cameră să trimită după 
Sansac. 

Fără îndoială că luase o hotărâre. 

Atunci, regele simţea o deosebită forţă străbătându-i 
venele. Era efectul puternic al băuturii magice. 

Căci ceea ce luase regele era într-adevăr un elixir al 
iubirii, al juneţii. 

Groaznica oboseală datorată crizei dispăruse de tot. Se 
simţea sprinten, gata de luptă - oricare ar fi fost ea! ... 

Culoarea din obraji îi reveni. 


Şi ochii săi, care şi-au pierdut funesta licărire cauzată de 
febră, străluceau ca şi cum într-adevăr ar fi întinerit cu mai 
mulţi ani. 

Sansac, căruia îi poruncise să vină, sosi şi scoase mn 
strigăt de veselă uimire. 

— Pe toţi dracii, se pare că Majestatea Voastră a reînviat. 

— Reînviat este chiar cuvântul potrivit, spuse regele. 

Şi, de data asta, surâse fără amărăciune în timp ce se 
privea în oglindă. 

Şi într-adevăr vigoarea de moment pe care o simţea, 
starea plăcută ce pusese stăpânire pe el, îl făcea să uite că 
această reizbucnire de forţă vitală era nenaturală. 

O imensă speranţă îl cuprindea. 

Şi simțindu-se atât de viguros, ajunsese să creadă că 
biruise boala. 

— Vino, spuse el lui Sansac, vreau să respir aerul curat al 
acestei dimineţi. Vom merge până la heleşteu, vrei? 

— Sunt la ordinele Majestății Voastre. 

— Da, dar nu vreau să fim escortaţi. Vei da de ştire că 
vreau să merg numai cu tine în parc. 

Francois 1 trecu atunci prin anticameră şi prin saloanele 
înţesate de curteni. 

Răsunară puternice aclamații de „Trăiască regele!” Se 
fluturau toci. 

A fost un deosebit elan de entuziasm. 

Să-i fi desconspirat pe nedrept? gândi Francois I, deja 
gata să se lase convins de sinceritatea acestei bune 
dispoziţii şi a acestui devotament ce se citea pe toate aceste 
chipuri. 

Şi el trecu printre cei adunaţi de faţă, împărțind vorbe 
bune şi surâsuri, în timp ce Sansac îi repetă lui 
Montgomery că regele voia să meargă neînsoţit de escortă 
în parc. 

Parcul imens şi pustiu râdea de prospeţime, cu verdeaţa sa 
abia ivită, încă plăpândă şi de cântatul primelor păsărele. 


Francois I mergea în tăcere, escortat de Sansac care îi 
respecta visarea. 

Ajunse la heleşteu, dar nu se opri acolo, ca în alte daţi 
pentru a arunca bucățele de pâine crapilor. 

Îşi continuă drumul, trăgând cu nesaţ aer în piept, făcând 
mişcări ca pentru a se convinge că era cu adevărat viu, 
departe de moarte. 

Deodată, se opri, ascuns printre tufe de liliac care nu 
înfloriseră încă, dar ale căror ciorchini de muguri păreau 
pregătite să izbucnească în înfloriri înmiresmate. 

Ii făcu semn lui Sansac să se oprească şi să nu facă nici un 
zgomot. 

Atunci îndepărtă încetişor tufele dese ale boschetului de 
arbuşti, şi Sansac zări, casa cu aspect părăginit... 

Era pavilionul gărzilor. 

Regele fremăta. 

Într-adevăr, inima îi bătea ca în zilele îndepărtate ale 
primelor sale iubiri. 

— 'Tot ceea ce iubesc se află acolo! murmură el. Şi asemeni 
unui tânăr student care îşi pândeşte de departe metresa, 
regele aştepta, cu privirile aţintite asupra pavilionului. 

Deodată păli şi apucă mâna lui Sansac. 

În dreptul uneia dintre ferestrele aflate la parterul clădirii 
se ivea un chip de tânără fată care părea că priveşte 
întrebător cu nelinişte spre cerul albastru şi că aşteaptă 
vreun eveniment de care depindea viaţa sa. 

— Este ea! mormăi cu glas înăbuşit regele. Era într-adevăr 
Gillette. 

Dar tânăra fecioară nu întârzie să dispară de la fereastră, 
şi degetele ce se încleştară pe mâna lui Sansac, slăbeau 
strânsoarea puţin câte puţin. 

Atunci regele se întoarse cu faţa către gentilom şi îl 
întrebă: 

— Ai văzut, Sansac? 

— Da, sire... 

— Nu-i aşa că e frumoasă? 


— Sire, eu nu ştiu dacă femeile sunt frumoase sau urâte! 

Regele nu mai asculta. 

Privirile sale, atrase de o forţă nevăzută erau încă aţintite 
asupra bătrânului pavilion părăginit, spre acea fereastră, 
aşteptând strălucitoarea apariţie pe care o spera. 

Multă vreme, Francois I rămase astfel cufundat în 
contemplarea sa. 

În fine păru să se trezească şi cu un suspin adânc, porni 
din nou în direcţia castelului. 

— Aşadar, întrebă Sansac, Majestatea Voastră tot o mai 
iubeşte pe această tânără fecioară? 

— De-a pururi! Mai nebuneşte ca niciodată! Iubirea asta 
mă chinuie şi mă duce la disperare... dar s-a isprăvit... 

Sansac îl privi fix pe Francois |. 

— Regele este stăpânul grăi el. 

— Da, fir-ar să fie, eu sunt stăpânul... Iţi spun că s-a 
isprăvit Sansac! În seara asta o răpim, pricepi? 

— Bine, sire, spuse cu nepăsare Sansac. La ce oră? Când 
va începe să se lase întunericul. 

XXXVIII O SEARĂ DE PRIMĂVARĂ. 

Intre Margentine şi Medeleine Ferron rămăsese stabilit ca 
Gillette să nu fie încunoştinţată desprea ceea ce se 
pregătea decât în ultimul moment. 

Ziua se scurse aşadar pentru tânăra fecioară într-un calm 
relativ. 

Totuşi, spre seară, starea nervoasă a Margentinei începu 
s-o neliniştească. 

— Ce vi se întâmplă, mamă? întrebă ea în repetate 
rânduri. 

Margentine îi răspunse cu ocolişuri. 

Cum soarele cobora către orizont, Margentine începu a 
pregăti de grabă masa de seară. 

Madeleine care, pe timpul zilei rămăsese închisă în 
camera sa, se arătă în acel moment. Era mai palidă ca de 
obicei. Şi Gillette nu se putu stăpâni să nu i-o spună. 


— Copilă scumpă, spuse Madeleine, nu vă neliniştiţi din 
pricina mea... Ea o atrase către fereastră deschisă şi 
amândouă îşi dăruiră o clipă. Această tihnă de nedefinită 
seninătate care face ca pădurea să-şi recapete înfăţişarea 
atât de maiestuoasă, la căderea nopţii se întindea peste 
parc, în acelaşi timp cu primele umbre ale înserării. 

Miresmele discrete ale tinerelor vlăstare moleşeau 
atmosfera deja călduţă. 

Cerul era fără lună, dar pe fondurile unui albastru deschis 
se aprindeau câteva stele ce licăreau ca luminile sfioase 
peste care adia briză. 

— Ce seară frumoasă! murmură Madeleine Ferron. Ce 
mult mi-aş dori să pot iubi din suflet şi să las frâu liber 
inimii... în loc să... 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă? ... Oh! vorbiţi... simt că 
aveţi în adâncul sufletului o imensă durere şi mi-aş dori atât 
de mult să vă aduc alinare! 

— Biată micuță! Uitaţi de tristeţile voastre care sunt 
întemeiate ca să încercaţi să-mi consolaţi capriciile... 
Credeţi-mă, copila mea nu prea simt nevoia să fiu 
consolată... am isprăvit cu amărăciunile şi grozăviile vieţii... 
Dumneavoastră, din contră, atât de tânără, plină de 
freamătul speranţei şi al iubirii... nu roşiţi... iubirea este o 
trăsătura nobilă... 

Ea adăugă cu un oftat înăbuşit: 

— “Totul este să fii iubită! ... Dar dumneavoastră, sunteţi cu 
siguranţă iubită. 

— Cum se face că ştiţi asta, doamnă? făcu cu însufleţire 
tânăra fecioară. 

— Ştiu eu. Vai! am prea multă experienţă despre aceste 
lucruri ca să mă pot înşela. Sunteţi iubită, nu vă îndoiţi de 
faptul acesta. 

Gillette îşi simţea pieptul tresăltând. 

Fremăta sub mângâierea acestor cuvinte care răspundeau 
gândurilor intime pe care le trezea înlăuntrul ei frumoasa 
seară de primăvară. 


În clipa aceea Margentine le chemă. 

Închiseră fereastra şi se aşezară la masă cu veselia 
rezervată a persoanelor ce au a-şi ascunde vreo nelinişte. 

Madeleine şi Margentine schimbară priviri ce o 
surprindeau pe Gillette şi pe care ea nu le înţelegea. 

Cina se sfârşi în tăcere. 

Madeleine se aplecă spre Margentine. 

— Acum vine ora nouă, murmură ea. E timpul s-o 
prevenim. Eu mă duc să văd dacă nu cumva se petrece 
vreun fapt alarmant prin împrejurimi. 

Se ridică, se înfăşură în mantie şi ieşi. 

Gillette rămase visăoare; gândul ei era cu siguranţă tare 
departe de pavilionul acesta în care era închisă. 

Gândul ei zbura către căsuţa din strada Trahoir de unde, 
într-o seară de primăvară asemeni acesteia, îl zărise pentru 
prima oară pe acel tânăr ce se uita spre ea cu o privire atât 
de gingaşă şi totodată atât de arzătoare. 

— La ce te gândeşti? întrebă Margentine surâzând. Vrer 
să îţi spun eu? Te gândeşti la iubitul tău. 

— Da, mamă, spuse ea cu simplitate. Şi ochii i se întristară. 

— Ele atât de departe, spuse ea cu un suspin. Nu ştie, că 
mă aflu aici. Şi cine ştie dacă se gândeşte la mine! 

— La cine vrei să se gândească? zise cu naivitate 
Margentine. Spui că se află foarte departe de locul ăsta... 
Poate nu se află aşa de departe precum crezi. 

— Mai că nu-mi vine să cred, mamă! izbucni Gillette 
pălind. 

Margentine îi cuprinse mâinile. 

— Ascultă, copila mea... A sosit ceasul să-ţi destăinui ceea 
ce ţi-am ascuns până acum; a venit clipa să sperăm... Ce-ai 
zice tu dacă ţi-aş spune că Manfred se află la 
Fontainebleau. 

— Oh! E cu putinţă! 

— Că se gândeşte la tine! că se pregăteşte să te salveze! 

— 'Tăceţi, mamă! 


— Ce-ai zice dacă, după ce ar intra în parc, ar veni să te 
caute! ... 

— Când? Oh!. Spuneţi-mi când? 

— În seara asta, fiica mea, în seara asta! Peste două ore, 
poate mai curând, va bate la uşa asta... 

În clipa aceea o izbitură în uşă se făcu auzită. Gillette dădu 
un țipăt sfâşietor, ţâşni la uşă, şi trase cu putere zăvorul, 
uşii pe care o închisese Margentine. 

— El este! el este! ţipă ea înainte ca Margentine să poată 
face vreun gest cu care s-o oprească. 

Pe uşa deschisă, intrară doi oameni. 

Gillette se trase înapoi, de data asta cu un strigăt de 
groază... 

Primul dintre aceşti doi bărbaţi, era regele! ... 

Margentine, cu un fel de urlet sălbatic, se aruncase asupra 
lui Francois |. 

Dar în clipa în care urma să-l atingă, ea simţi o lovitură 
puternică în creştetul capului; i se păru că se despică 
pământul, şi căzu pe spate, leşinată. 

Autorul loviturii era Sansac. 

— Mamă! ajută-mă, mamă! ... 

Gillette voi să strige, voi să se zbată... 

Dar un căluş îi înăbuşi glasul, şi două braţe puternice o 
apucară, şi, readucând-o la neputinţă, o luară pe sus... 

Medeleine Ferron ieşise să cerceteze împrejurimile. 

Ea se îndepărtă destul de mult, cerceta prin boscheţii 
copacilor, cerceta ungherele întunecoase, toate astea le 
făcea pe direcţia portiţei. - cu alte cuvinte în direcţia 
aproape opusă celei castelului. 

— Totul e în ordine, murmură ea, în fine întâlnirea din 
noaptea trecută nu a fost decât o întâmplare; nu avem să ne 
îndoim de nimic; peste două ore, Gillette va fi salvată şi 
regele Francois îmi va aparţine din clipa aceea... Un pic de 
răbdare, Majestate, vom muri împreună! 

Convinsă că totul era liniştit şi că nimic n-ar împiedica fuga 
pregătita, Medeleine reveni la pavilion. 


Ea zări uşa deschisă. 

— S-a întâmplat o nenorocire! spsue ea. 

Din două salturi, ajunse în interior şi văzu pe Margentine 
leşinată, întinsă la pământ... 

Gillette dispăruse. 

Un blestem teribil ţâşni pe buzele Madeleinei. În grabă 
mare, ea începu să umezească cu apă rece tâmplele 
Margentinei. 

Curând această deschise ochii. 

— Fiica mea! putu ea să murmure. 

— Ce s-a petrecut? întrebă Madeleine care stătea 
îngenuncheată. 

— Regele! răspunse Margentine. 

— A venit? 

— Da! 

— A răpit-o? 

— Da! 

Margentine făcu un efort puternic pentru a se ridica. Dar 
căzu din nou cu toată greutatea, fără cunoştinţă. 

Aflată în faţa acestei nenorociri neprevăzute, Madeleine 
Ferron îşi păstra acel straniu sânge rece pe care l-a avut în 
toate ocaziile de după noaptea tragică în care soţul ei o 
târâse la spânzurătoarea din Montfaucon. Se ridică încet şi 
socoti: 

— Este nouă şi jumătate. Ei trebuie să vină la unsprezece. 
Trebuie să. Pun la socoteală nerăbdarea iubirii şi afecțiunea 
părintească adunate în Manfred şi în Fleurial. Peste o 
jumătate de oră vor fi la întâlnire... 

În timp ce monologa astfel, ea pregătea o compresă cu vin 
dulce şi ulei. 

O aşeză pe rană şi puse un bandaj cu o îndemânare pe 
care ar fi admirat-o şi un medic. 

Femeia aceasta nemaipomenită excuta aceste îndeletniciri 
cu acelaşi calm cu care s-ar fi îngrijit de lucru, la o broderie 
sau orice altă ocupaţie ce i-ar reveni unei femei. 


De data asta, Margentine îşi reveni pe de-a-ntregul la 
viaţă. 

— O să-ţi treacă, spuse Madeleine... Ei bine! încotro 
alergaţi? adăugă ea postându-se în faţa bietei mame care 
năvălea, către uşă. 

— Lăsaţi-mă să trec! mormăi Margentine cu o voce 
îndârjită. 

— Niciodată! Veţi fi ucisă degeaba... 

— Lăsaţi-mă să trec sau vă ucid pe d-voastră! 

— Să mă ucideţi! izbucni Madeleine. Ah! Nici nu bănuiţi ce 
serviciu mi-aţi face! Dar nu este vorba despre mine. Vă 
împiedic să faceţi o nebunie care v-ar pierde pe d-voastră şi 
pe fiica d-voastră... Vreţi s-o pierdeţi pe Gillette? Ce-o să 
faceţi? Să ţineţi piept unor oameni înarmaţi care vă vor 
înhăţa şi vă vor arunca într-o temniţă... Şi astfel să daţi de 
bănuit răpitorilor; aţi grăbi astfel pierderea copilului d- 
voastră... Vreţi să mă ascultați? Vreţi s-o salvaţi pe Gillette? 

Cuvintele astea pronunţate cu vigoare făcură impresie 
asupra Margentinei. Ea izbucni în hohote de plâns. 

— Salvaţi-mi fiica! strigă ea. Mi-aş da viaţa pentru asta. 

Atunci Madeleine dădu drumul mâinilor mamei pe care le 
ţinuse strâns pentru a o domoli şi se duse în linişte să 
închidă din nou uşa cu zăvorul... 

— Ascultaţi-mă, spuse ea revenind lângă Margentine, aveţi 
încredere în mine? 

— Da! căci mi-am dat seama de ura ce o purtaţi în inimă şi 
am mai înţeles că, pentru a satisface această ură trebuie ca 
d-voastră să-mi salvaţi copila. 

— Aveţi dreptate, spuse pe un ton nepăsător Madeleine. 
Ura mea împotriva lui Francois I vă arată zelul cu care mă 
voi strădui să vă salvez fiica şi nu este nevoie să invoc 
afecțiunea pe care ea a început să mi-o inspire... 

— Iertaţi-mă! spuse Margentine aruncându-se în braţele 
Madeleine... durerea mea de mamă m-a făcut să fiu 
nedreaptă. Vorbiţi. Mă încred în d-voastră. Este cea mai 


mare dovadă de afecţiune pe care pot să o dau în clipa de 
faţă. 

— E timpul să mă despart de voi, murmură Madeleine, 
căci voi două aţi reuşit să mă împăcaţi cu viaţa... şi ar fi fost 
prea târziu... Să nu mai vorbim despre asta... Ştiţi că 
întâlnirea cu Manfred este pentru ora unsprezece... Vă 
simţiţi în stare să mergeţi până la portiţă? 

— Până la Paris dacă trebuie! 

— O să ieşim amândouă şi vom ajunge la timp la întâlnire. 
Mă ocup să deschid portiţa secretă. Veţi ieşi... 

— În vreme ce fiica mea... oh! niciodată! 

— Aşadar d-voastră vreţi să stricaţi totul? Am să aduc în 
parc cinci bărbaţi viteji, puternici, bine înarmaţi. Prezenţa 
d-voastră, o biată femeie nervoasă, rănită ce ar trebui 
protejată, ar însemna un mare obstacol... 

— Aşa e! zise Margentine frângându-şi mâinile. Din contră, 
dacă plecaţi, dacă ne aşteptaţi în linişte noi ne putem mişca 
nestingheriţi şi atunci garantez pentru tot... Să mergem! 
adăugă ea cu mai multă hotărâre. În clipa de faţă, prin 
calmitate şi sânge rece trebuie să vă dovediţi curajul... 
Sunteţi pregătită? 

— Sunt! spuse Margentine convinsă, dar e atât de 
groaznic... 

— Aşteptaţi-mă, aici, spuse Madeleine, care se avântă spre 
camera ei. 

Câteva minute mai târziu, Margentine o zări ivindu-se 
îmbrăcată în costum de călărie. 

Ea purta la centură, în afară de spadă, un pumnal, armă 
de temut în mâinile ei. 

Era pumnalul pe care i-l oferise Francois |. 

Cu arma asta l-a înjunghiat pe soţul ei Ferron, apoi, mai 
târziu, pe Jean le Pietre... 

— Vă spuneam că urma să aduc aici în parc cinci bărbaţi, 
zise ea surâzând; cu mine, vor fi şase. 

Or, ce nu pot face şase oameni hotărâți, gata să-şi dea 
viaţa! Dacă aţi şti câtă forţă stă în faptul acesta, de a fi 


pregătit să-ţi dai viaţa! 

Margentine o privea cu o admiraţie amestecată cu spaimă. 
Şi i se părea foarte firesc că Madeleine Ferron să se 
asemene cu un bărbat. 

— Urmaţi-mă, spuse ea lui Margentine. Ce vă face rana? 

— Nu o mai simt! 

Madeleine ieşi, urmată de Margentine. Ea porni de îndată 
pe drumul ce ducea la poarta secretă. 

Ţinea pumnalul în mână. Dar nu se servi de el. 

Tocmai bătu ora zece când ajunse la boschetul de arbori 
de unde, în noaptea trecută, scrutase rondul pe care îl 
făcuse santinela. 

— Nu vă mişcaţi de aici! îi şopti ea la ureche Margentinei. 

Aceasta, printr-o strângere de mână, îi dădu de înţeles că 
se va supune. 

Atunci Madeleine merse drept către santinelă, nu numai 
fără a-şi lua precauţii pentru a nu fi zărită ci din contră 
exagerând zgomotul făcut de paşii săi. 

— Stai aşa! strigă soldatul. 

— Ofiţer! răspunse Madeleine, cum răspunsese în ajun. 

Şi ea continua să meargă spre santinelă, care, luând-o 
drept ofiţer tânăr însărcinat să-i transmită vreun consemn, 
o lăsă să se apropie. 

Dar cum venea către el, aceasta avu fără îndoială bănuieli, 
căci încercă să încrucişeze halebarda. 

— Prietene, spuse Madeleine îndepărtând cu un gest 
lancea armei, ce-aţi zice dacă v-aş oferi o mie de livre? ... 

— Aş spune ca mi-i oferiţi fără îndoială pentru a-mi trăda 
consemnul. Îndepărtaţi-vă, domnule ofiţer... 

— Vă ofer o mie de livre ca să tăceţi timp de un ceas, orice 
s-ar întâmpia. 

— Înapoi! răspunse soldatul, sau vă arestez, cât sunteţi 
dumneavoastră de ofiţer. 

— Doream să folosesc un alt mijloc, mormăi Madeleine, 
dar de vreme ce tu o vrei... ţine! 


Ea ţişni asupra soldatului şi, înainte ca acesta să fi putut 
face vreo mişcare sau să scoată vreun strigăt îi împlântase 
pumnalul în gât. 

Soldatul căzu cu greutate. 

— Cu atât mai rău! murmură Madeleine un pic palidă... 
Dealtminteri, îşi va reveni, poate!. Şi ea se îndreptă către 
poartă. 

În acel moment, în depărtare, întrezări o lumină care se 
legăna şi înainta către ea. Probabil un rond de noapte. 

— Dacă nu aflu parola, gândi Madeleine cu spaimă, totul 
este pierdut! Şi acolo... un rond de naopte care se 
îndreaptă încoace! Dacă acest rond nu întâlneşte santinela 
în faţa porţii... 

Parola de veghe se pronunţa din santinelă în santinelă... 

Trecură câteva clipe... 

Parola fu pronunţată şi de soldatul de gardă cel mai 
apropiat de poarta secretă, adică la două sute de paşi spre 
stânga. 

Madeleine nu stătu pe gânduri... 

Se întoarse cu faţa către santinela din dreapta, mascată de 
întuneric, şi strigă: 

— Santinelă, „în gardă”! 

În clipa următoare, ea auzi soldatul repetând parola care 
se continua îrrdepărtându-se şi slăbind din intensitate, 
făcând, înconjurul parcului. 

Luminiţa se apropia din ce în ce mai mult. 

Era cu siguranţă un rond de noapte. 

Peste câteva minute, ar fi aici! Ar observa cadavrul 
soldatului ucis... S-ar da alarma... 

Deodată, Madeleine se aplecă către corpul soldatului, îl 
apucă de picioare, şi începu să-l târască spre boschetul de 
arbori unde o lăsase pe Margentine. 

Acolo, din câteva mişcări, îi scoase mantaua, şi se înfăşură 
în ea. 

Apoi îşi puse pe cap toca cea grea. 


În fine, apucă halebarda, şi, revenind la poartă, începu a 
se plimba încet, fără a se îndepărta prea mult. 

Zece minute mai târziu, rondul de noapte ajunse în 
preajma ei. 

Rondul se compunea din patru archebuzieri, un sergent şi 
dintr-un purtător de felinar. 

— Vegheaţi atent! strigă sergentul în treacăt. Şi nu vă 
îndepărtați de poartă... 

Madeleine scoase un bombănit oarecare, în acelaşi timp cu 
un suspin de uşurare. 

Ea se temuse că sergentul rondului să nu cumva să-şi 
îndeplinească misiunea după tipic şi să-i pună întrebări. 

Din fericire, sergentul ăsta, asemănător cu mulţi alţi 
sergenţi din trecut şi din prezent, nu avea decât un gând: 
să-şi termine iute corvoadă şi să sforăie din nou pe patul 
său de campanie. 


Curând lumina lanternei dispăru în depărtare. Atunci 
Madeleine alergă s-o caute pe Margentine, o trase iute cu 
putere după ea şi deschise poarta. Din prima ochire, ea zări 
trăsura. 

În aceeaşi clipă, fu înconjurată de către cei cinci bărbaţi. 

— Iată n-am adus decât pe una! spuse ea cu o veselie care 
într-un astfel de moment, era aproape sinistră. Cât despre 
cealaltă, trebuie s-o cucerim! 

— Gillette! murmură două voci neliniştite. 

— Tăcere! zise Madeleine, altfel nu mai garantez de nimic. 

Şi oamenii, uluiţi se supuseră. 

Madeleine o dusese pe Margentine până la trăsură. 

— Intraţi aici! spuse ea. Îmi juraţi să staţi aici liniştită? 

— Voi aştepta aici! spuse Margentine cu hotărâre. 

Şi epuizată din cauza pierderii de sânge şi a durerii 
provocate de rană, ea alunecă sleită de puteri pe una din 
pernele trăsurii. 

— Să intrăm! spuse ea, apoi celor cinci bărbaţi. Intrară, cu 
inima zvâcnind de emoție. Ea închise cu calm uşa portiţei. 

— Luaţi cheia cavalere, adăugă ea întinzându-i lui 
Ragastens cheia de la portiţă. Pe aici veţi ieşi. Eu, după cum 
ştiţi, rămân... Acum, urmaţi-mă. 

Se supuseră în linişte. Li se părea firesc că cinci bărbaţi să 
se supună orbeşte poruncilor unei femei. Şi în acest minut 
cumplit, ea căpătă în ochii lor dimensiuni epice. 

Ea întruchipa geniul urii şi al răzbunării. 

— Cum s-a descurcat cu santinela care trebuia să fie de 
gardă în faţa porţii? murmură Ragastens. 

Şi cum îşi punea asemenea întrebare, piciorul său se izbi 
de un trup. 

Se aplecă iute, atinse ceva călduţ şi umed. 

Atunci se ridică tresărind şi văzu că mâna îi era roşie de 
sânge... 

— Santinela! murmură el scuturându-se de groază, în 
acest răstimp, Madelein, mergea fără să întoarcă privirile în 
urmă. 


Ei o urmară în grup compact. 

Triboulet ascundea sub mantia sa un felinar orb. 

Cum se apropiau de pavilionul gărzilor, Madeleine se opri 
deodată şi le făcu şi lor semn să se oprească. Un bărbat se 
apropia de pavilion. 

Intră acolo, Madeleine lăsase uşa întredeschisă după ce 
plecase împreună cu Margentine. 

Omul acesta era Sansac. 

După cum s-a observat, Sansac, îl însoţise pe rege când 
acesta venise la pavilion. Erau singuri, neavând sau 
necrezând că au de a face decât cu două femei. 

— Ocupă-te de mamă, spuse Francois I, eu mă ocup de 
fiică... 

Expediția reuşise pe deplin dorințelor regelui. Atunci 
Sansac il escortase pe rege până la castel. El dorise să-l 
ajute s-o ducă pe tânăra fecioară... Dar regele simţea cum îi 
cresc puterile de la o clipă la alta. 

O clocotire uimitoare se petrecea în venele sale. Simţea 
nevoia obligatorie să-şi cheltuiască forţa. O luase pe sus pe 
Gillette ca pe un fulg, o aşezase pe umerii săi largi de 
luptător, şi plecase în goană, cu mintea înfierbântată, 
pârjolit de şuvoaiele de lavă ce păreau să le azvârle pieptul 
său. 

Sosind la castel, regele urcă scările cu Gillette în cârcă la 
fel de grăbit. 

— Întoarce-te acolo, îi spuse lui Sansac. E de prisos ca 
mama să deştepte castelul cu ţipetele sale. 

— Şi dacă are să ţipe, sire? ... 

— Ei bine... descurcă-te cum crezi. Făcu un gest sinistru. 
Sansac plecă în pas alergător. 

Regele intră în cameră, a cărei uşă o deschise cu o 
puternică lovitură de picior. 

O aruncă pe tânăra fecioară pe patul său. 

Comportamentul şi înfăţişarea îi erau sălbatice precum 
trebuiau să fi fost în vremuuri de demult fiinţele preistorice 


când îşi alegeau femeia cu japca. - primară şi grosolană 
ceremonie a căsătoriei. 

— Bassignac! strigă el cu o voce răguşită. 

Valetul de cameră, care zărindu-l pe rege, că soseşte 
împovărat de o asemenea pradă, şi care se tupilase cu 
prudenţă, apăru pe dată. 

— Sire? ... 

— 'Toată lumea doarme, nu-i aşa? 

— Da, sire! 

— Vreau ca toată lumea să doarmă, ai auzit? Exista în 
vocea sa un început de nebunie şi de delir. 

— Da, sire! zise Bassignac. 

— Dă-i de ştire lui Montgomery. Să posteze gardă în faţa 
anticamerei, ca nimeni să nu se apropie de apartamentele 
mele... 

— Da, sire! ... 

Sansac începu să alerge către pavilionul gărzilor. Socotea 
s-o mai găsească acolo pe Margentine leşinată, şi chibzuia 
în sinea lui dacă, s-ar cuveni doar să-i astupe gura sau s-o 
ucidă. 

— Regele nu doreşte ca ea să facă zarvă. Doar morţii nu 
mai spun nimic! 

Ajungând aproape de pavilion, se opri o clipă ca să asculte. 

— Bun! gândi el, tot mai doarme; treaba va fi uşor de 
mântuit. 

Cu nepăsare, trase pumnalul şi încercă vârful pe 
genunchiul său. 

Prin uşa întredeschisă, Sansac zărea aceeaşi rază de 
lumină netulburată. Calmul acesta, liniştea şi seninătatea 
frumoasei nopţi de primăvară nu-l emoţionară deloc: era 
devotat şi se supunea regelui său, atâta tot. 

Sub ochii aştrilor care abundau pe bolta cerească, el 
înainta în linişte ca s-o omoare pe femeia adormită. Inima să 
nu bătea mai tare ca de obicei. 

Gentilomul pătrunse înăuntru. 


Din prima aruncătură de ochi, văzu că Margentine nu se 
mai afla acolo. 

— Poate s-a târât în camera vecină, îşi spuse el. Cercetă 
rând pe rând cele trei camere şi negăsind pe nimeni, reveni 
în prima şi avântânu-se către uşă bodogăni: 

— A naibi damă! Cum să dau de ea în parc? E întuneric 
precum în cuptorul jupanului Satan... Oho! ar putea fi chiar 
domnul Satana? 

Şi grăind aceste ultime cuvinte, ţâşni înapoi. 

Într-adevăr în momentul în care ajunsese în pragul uşii o 
umbră i se proţăpi dinainte, apoi-o alta... 

Sansac numără şase bărbaţi care cu calm intrară şi 
închiseră uşa în urma lor. 

— Cine sunteţi? întrebă Sansac pe un ton hotărât. Unul 
dintre bărbaţi făcu un pas înaintea celorlalţi zicând: 

— Omul acesta este al meu. Să nu mişte nimeni... 
Domnule, adăugă ei adresându-se lui Sansac, nu sunteţi 
cumva unul dintre acei laşi care, într-o anume noapte a 
iernii, trecute, făcură pe dracu-n patru pentru a răpi o 
tânără fecioară în apropiere de strada Croix-du-Trahoir? ... 

— Drace! vocifera Sansac, ăsta e cerşetorul! 

— Aha! Mă recunoşti! Eu te-am recunoscut imediat după 
lovitura cu care ţi-ai şficuit obrazul pentru ca să porţi în 
veci semnul dispreţului meu... Apără-te! ... 

Şi Manfred lăsând să-i alunece mantia, luă poziţia în 
gardă, cu sabia în mână: 

Sansac alb ca varul de furie, scoase la rândul său sabia, 
mormăind: 

— E destul de multă vreme de când te caut vagabondule. 

Te ascundeai, dai diavolul cumătru cu tine te-a trădat... Ai 
să plăteşti pentru lovitura pe care mi-ai dat-o atunci la 
marginea apei... 

Cele două săbii se ciocniră şi adversarii îşi dădeau lovituri 
una după alta. 

— De ce ai venit aici? reluă Manfred; mai ai de şterpelit 
vreo fată? Căci nu sunteţi viteaz decât cu femeile domnilor 


de la curte şi nu de unul singur ci în cârd! ... 

— Precum voi, cerşetorii vagabonzi! Veniţi câte şase ca sa 
asasinați un om. Dar omul nu se va da bătut fără să nu vă 
jupoaie un pic! ... 

— Daţi-vă la o parte domnilor! strigă Manfred tovarăşilor 
săi. 

Nu trebuie ca pungaşul să-şi închipuie că i s-a făcut 
onoarea că am venit şase oameni pentru a ne lupta cu el. 
Unul singur de-al nostru este de ajuns pentru patru de-ai 
lor! 

— la seama, copile, izbucni cu teamă cavalerul de 
Ragastens. 

Într-adevăr, nu numai că Sansac se apăra cu dibăcie, dar 
şi lovea cu sânge rece. 

După ce cei doi adversari s-au ocărât potrivit uzanțelor 
vremii, se bătură în săbii. 

O picătură de sânge se ivi deodată la mâna lui Manfred. 

— Asta ca să-ţi deschid pofta! rânji Sansac. 

Cu un gest ca fulgerul, Manfred schimbă sabia în mâna 
cealaltă, luă gardă pe stânga şi pe neaşteptate, imobilizând 
lama săbiei adversarului, îl împinse cu putere până la 
perete, apoi îşi încorda puterile, se destinse, ţâşni, sabia lui 
se răsuci străpungând pieptul adversarul şi se frânse de 
perete... 

Sansac rămase în picioare câteva secunde cu ochii ieşiţi 
din orbite, cu gura înroşită de o spumă sângerie. 

Apoi, fără să se vaite, doar cu un suspin de o nemărginită 
tristeţe, alunecă de-a lungul peretelui şi căzu cu greutate 
într-o rână: murise... 

— Acum să discutăm, spuse Manfred întorcându-se cu faţa 
spre tovarăşii săi fără să se mai sinchisească de Sansac. 

Îşi schimbase doar sabia frântă cu cea a mortului. 

— Domnilor, spuse Madeleine Ferron, v-am adus aici să ne 
putem sfătui în linişte. Gillette şi Margentine, mama ei, se 
aflau în acest pavilion, încă acum două ore. Planul meu era 
să le conduc pe amândouă până la poarta secretă. Am ieşit 


în parc pentru a mă încredința că planul avea sorţi de 
izbândă. Când m-am întors, Gillette dispăruse. 

Manfred scăpă o înjurătură pe un ton răguşit. 

— Răbdare, fiule, spuse cavalerul. 

— Domnilor, reluă Madeleine, o găsii pe Margentine 
leşinată. Am readus-o în simţiri. Ea mi-a spus că în timpul 
cât am lipsit a venit regele şi i-a răpit fata... Cât despre ea, 
cineva o lovise în cap şi o lăsase lată pe podea. Gillette se 
află în clipa asta în castel. Dar unde anume? 

Un fel de geamăt, mai cumplit, ca o ameninaţre de moarte, 
se ivi pe buzele lui Manfred. 

Cu calmul şi sângele rece ale unui medic care disecă un 
cadavru, Madeleine Ferron continuă: 

— Luaţi aminte, domnilor, că la început regele i-a oferit un 
apartament în castel lui Gillette. Apoi, socotind că ar putea 
s-o biruiască mai lesne în acest pavilion, dăduse ordin să fie 
mutată aici. În fine, în seara asta, scos din minţi fără 
îndoială de nu ştiu ce delir - îl cunosc pe rege, domnilor! - 
mânat de vreuna din ideile ce îl frământă pe neaşteptate, 
vine, o înşfacă pe tânăra fecioară şi o răpeşte. Vă spun: ea 
nu poate fi în clipa asta decât în apartamentul regelui. 

— Să mergem! spuse Manfred. 

Şi se auzi un strigăt atât de aspru, şi înfăţişarea sa 
răvăşită exprima o asemenea spaimă încât cu toţii 
pricepură că s-ar sinucide dacă nu l-ar urma. 

Doar, Fleurial strigă: 

— Merg în frunte; eu cunosc apartamentul!. Atunci, ieşiră 
în grabă şi merseră spre castelul în care se afla o 
garnizoană de patru sute de oameni înarmaţi, fără a mai 
socoti cei aproape două sute de gentilomi: ei erau şase 
persoane, dintre care una era o femeie. 

Înaintau în ordine, tăcuţi, cu mişcări repezi, surprinzători. 
Fiecare dintre ei îşi zicea că mergea la moarte. Şi gândul 
acesta chiar le grăbea incursiunea lor de fantome în noapte 

înspre vreo neîndurătoare fatalitate. 


Triboulet alerga în frunte, având-o alături de el pe 
Madeleine Ferron. Manfred mergea între Ragastens şi 
Lanthenay. 

Spadacape venea în urma lor. Chipurile lor, dacă ar fi fost 
luminate de lumina zilei, ar fi înspăimântat o armată. 

Când silueta castelului se desprinse din umbră şi le apăru, 
dintr-o mişcare instinctivă, se strânseră în pâlc... 

Câteva minute mai târziu ţâşneau pe scări. 

Deodată, Triboulet le făcu semn să se oprească. 

— Acolo este! spuse el cu voce tare, ca şi cum orice 
precauţie ar fi fost de acum înainte inutilă. 

Arătă către un culoar lung la capătul căruia se găsea o uşă 
închisă: uşa apartamentelor regale... 

Două clipe mai târziu, se aflau la uşa pe care Ragastens o 
deschise cu o mişcare violentă. Dincolo, era anticameră. 

În anticameră, Mongomery discuta cu voce scăzută 
împreună cu trei ofiţeri. Aşezaţi pe banchete, patru lachei 
pe jumătate adormiţi; în capăt, în faţa unei uşi, doi 
halebardieri uriaşi: 

Când Ragastens a deschis uşa, a văzut toate acestea dintr- 
o privire. Tovarăşii săi năvăliră înăuntru. Şi el închise uşa 
din nou în faţa căreia se postă. 

— Hei! uriaşe Montgomery. Alarmă! 

Invadatorii se opriseră preţ de o clipită, asemeni unor 
mistreți care aleg câinele pe care îl vor spinteca. 

Apoi, a fost o debandadă deosebită. Strigăte înverşunate 
răsunară. Urlete şi blesteme îngrozitoare izbucniră. 

Dintr-o lovitură de pumnal, Madeleine doborâse pe unul 
din halebardierii uriaşi, şi îl atacă pe celălalt. 

Manfred şi Lanthenay săriră asupra celor trei ofiţeri. 

Aceştia scoaseră săbiile. Dar nici Manfred şi nici 
Lanthenay nu trăseseră săbiile: năvăliră furioşi, cu 
pumnalele în mână. În două secunde cei trei ofiţeri fură 
totuna de sânge de la loviturile ascuţişurilor pe care le 
primiseră, şi trei trupuri se frământau în chinurile agoniei. 


În aceeaşi clipă, Madeleine Ferron, izbucni într-un teribil 
hohot de râs: era cât pe ce să alunece sub tăişul săbiei 
uriaşului halebardier pe care îl spintecă printr-o lovitură de 
pumnal. 

Cei patru servitori, în genunchi, tulburaţi de groază, îşi 
întinseseră mâinile spre Spadacape pentru a fi legaţi. 

Cât despre Montmomery, imediat ce se deschisese uşa 
dăduse alarma şi voise să se repeadă în afară. 

În faţa uşii, îl întâlni pe Ragastens. 

— Faceţi loc! bombăni el. 

În clipa aceea, simţi în spate o apăsare ciudată. Triboulet 
sărise asupra lui şi, livid, cu obrazul scăldat de sudoare i se 
adresă: 

— Domnule Montgomery, umilul dumneavoastră servitor. 

Îşi înfipsese degetele în gâtul căpitanului care, după 
câteva clipe. - se prăvăli, poate mort, poate numai leşinat. 

Scena asta de coşmar, plină de salturi fantastice, de 
horcăieli, de scrâşnete, de fulgerări şi suspine îngrozite, 
priveliştea aceasta nu durase douăzeci de secunde... 

— Ajutor! ajutor! 

Strigătul vrednic de milă al tinerei fecioare încolţite 
izbucni în noapte. 

Se aruncară asupra uşii... 

— Ajutor, mamă! ajutor! 

— Ai să taci! 

Strigătul de groază şi mormăitul răguşit al istericului în 
delir urma unul altuia. 

Atunci, văzând că nu-i mai stinghereşte nimeni, se 
aruncară asupra uşii zgâlţâind-o. 

Urmă un strigăt de turbare disperată. 

— Uşa e încuiată! Nenorocirea dracului! încuiată! ... 
înjurătura lui Manfred a fost cumplită. 

Se priviră, uimiţi că nu se mai recunoşteau. 

Aveau feţe de nebuni... 

— Ajutor! Manfred! ajută-mă iubitule! Gemetele lui Gillette 
semănau cu ceva tragic, cu una din acele voci precum se 


aud în vise, o voce care venea din vreun tărâm al groazei... 

Asemeni unui berbec, Manfred, lovea ameninţător cu 
umărul în uşă... 

Şi la fiecare lovitură, un icnet sălbatic vuia în pieptu-i 
dogorâtor. 

— Ajutor! ... Ajutor, Manfred! 

În clipa aceea ea uită de mamă, de tată, de totul! doar 
bărbatul iubit o putea salva! ... 

Zgomotul luptei înverşunate ce se auzea în spatele uşii 
părea că dă semne de domolire. Era un strigăt de agonie. 
Mârâitul fiarei în călduri, al regelui care nu mai era atent la 
nimic altceva, răsună victorios. 

— A mea eşti! le am! ... 

Departe în palat, un freamăt de voci se făcea din ce în ce 
mai bine auzit. 

Ragastens scoase un strigăt: 

— Banchetă! ... 

Toţi trei năvăliră asupra banchetei lungi şi masive din lemn 
de stejar. 

Prin ce uimitor efort s-au însutit puterile lor ca s-o poată 
smulge din piroanele de fier fixate în perete? ... 

Prin ce forţă de necrezut o ridicară şi duseră pe sus, 
asemenea catapultă tunătoare care, din prima lovitură, 
dată cu furie, sfărâmă în bucăţi uşa cea grea? .... 

Apoi a fost-un salt infernal al celor şase care, claie peste 
grămadă, sângerând, cu feţe ce nu mai semănau a oameni, 
năvăliră înăuntru. 

Manfred îşi exterioriza. Printr-un strigăt cumplit groaza şi 
bucuria. 

În picioare în spatele fotoliilor îngrămădite, înmărmurită, 
Gillette, se mai apăra încă... În aceeaşi clipă fu lângă ea... 

Ea avu un surâs de extaz, de orgoliu, de bucurie 
supraomenească, şi închise ochii, ameţită de fericirea de a- 
şi găsi, atât de neaşteptat tihna. 

El o înşfăcă, o ridică pe umeri cu icnetul scurt al omului 
care îşi amână pe mai târziu emoția; cu o mână o susţinea, 


cu cealaltă, agita în aer pumnalul... Năucit, prostit de o 
uluire fără nume, regele bâiguia chemări pe care le credea 
grăitoare şi care abia i se citeau pe buze. Manfred se 
avântă spre antecameră. Cei cinci îl înconjurau alergând... 
Trecând de antecameră, ei năvăliră pe culoar. Freamătul de 
voci izbucnea acum. 

— În apartamentul Majestății Sale se întâmplă ceva! 
strigară nişte glasuri. 

Cinci, zece, douăzeci de gentilomi apărură, mare parte din 
ei abia dacă avuseseră timp să-şi tragă ceva pe ei. 

Cei şase atacară. 

Ragastens se postă în frunte. 

Sabia sa cea grea arunca fulgere în clar-obscurul 
culoarului. 

Sabia se ridică şi lovea... 

EI nu lovea cu vârful săbiei... Lovea precum o cravaşa, şi în 
mâna sa, arma, şuiera, biciuia; strigate cumplite răsunară. 

Ei atacau! 

Şi culoarul, pe o porţiune de vreo doisprezece paşi, până 
la treapta cea mai de sus a scării ce conducea în parc, 
deveni o cărare însângerată. 

Cei şase erau cu toţii răniţi. 

Dar multe cadavre zăceau în jur... 

În urma lor, urletul de delir al regelui ce îşi revenise din 
uluire răsună: 

— Stai! Stai! ... Pe ei! ...Peei!... 

Alb ca varul, răcnind, Francois I alerga, cu un pumnal în 
mână. 

Şi când ajunse la capătul de sus al scărilor, o privelişte de 
iad îi cuprinse privirea. 

Cu salturi frenetice, Manfred, cobora scara. 

Pe umerii săi se afla Gillette... In jurul lui patru bărbaţi, 
patru demoni. 

Şi mulţimea curtenilor prin care ei trecuseră, ca o ghiulea, 
ţopăia acum de colo-colo, urlând, în jurul unei fiinţe 


extraordinare care aflat pe prima treaptă, de unul singur, 
aţinea haita! ... 

— Triboulet! ... Triboulet! ... Triboulet! ... 

Triplul strigăt în care se regăsea groaza superstiţioasă, 
oroarea şi ura, bucuriei feroce atraseră atenţia puhoiului de 
curteni, care, abia treziţi, crezură că aud, în numele acesta, 
trâmbiţa judecății de apoi... 

Cum! Triboulet nu a murit! 

Cum! Cadavrul său ieşea din Bastilia în care se ştia foarte 
bine că bufonul se sfârşise încetul cu încetul în fundul unei 
temnițe de la subsol! 

Era o ameţeală? o închipuire? 

— Triboulet! da, Triboulet! izbucni bufonul. Triboulet, sire! 
... Triboulet, domnilor nobili! Bună ziua Majestate! Bună 
seara putregaiule! Jos labele, câinilor... Păziţi-vă de biciul 
bufonului! ... 

XXXIX UN DAR DE VIAŢĂ. 

Haita asediatorilor ripostă printr-un urlet de turbare, şi 
zece spade înţepară deodată pe Triboulet. Una îl atinse la 
frunte, o alta în umăr. 

Cobori două trepte, acoperindu-se de morişca amplă a 
rotirilor de sabie, strălucitoare barieră de netrecut pentru 
atacatorii care, grăbiţi, înghesuiți, se încurcai unii de alţii, 
în timp ce, el singur, cuprindea lărgimea scării prin fulgerul 
neîntrerupt al săbiei sale şuierătoare... 

Manevra era îndrăzneață până la nebunie. 

Triboulet ştia acest lucru. 

O flacără de devotament îi lumina fruntea. 

Va muri! Da! Va muri împresurat, strivit, străpuns de sute 
de lovituri... dar tovarăşii săi vor avea timp s-o pună pe 
Gillette la adăpost! ... 

Încet, cobora scările una câte una. 

Două sau trei minute erau de acum câştigate. 

Se menținea încă bine pe poziţie, şi vocea sa zeflemitoare, 
aspră, şfichiuia, biciuia pe atacatori: 


— Şi dumneavoastră domnule de Brissac... tot mai sunteţi 
întâiul încornorat al Franţei? ... Ia te uită! drăguţul marchiz 
de Fleury... ce mai face amabila dumneavoastră soră, de 
când Majestatea Sa a îndopat-o cu bogății? ... Şi 
dumneavoastră domnule... Prinţul căruia i-aţi oferit soţia 
vreme de cinci ani, se va lăsa emoţionat multă vreme! ... 

O lovitură de ascuţiş îl atinse la mâna stângă, fără ca el să- 
şi dea seama. Şiroia de sânge. 

Sângele care-i picura mai ales din frunte, îl stânjenea, îl 
orbea... 

Voi să se şteargă cu mâna stângă. 

Dar şi mâna aceasta era roşie de sânge, şi când o 
îndepărtă de la obraz, chipul acesta arăta precum Masca 
Morţii Roşii, atât de oribil, atât de scânteietor, atât de 
formidabil, încât printre rândurile haitei se produse un fior 
de groază şi de şoivăire... 

Triboulet mai cobori câteva trepte. 

Începea să se clatine. 

Era sfârşit de puteri; sudoarea şi sângele alcătuiau pe 
chipul său şi pe mâinile sale şiroiri purpurii. 

Acum, se afla aproape de ultima treaptă. 

Dintr-un salt, ar fi putut sări în parc, s-ar fi putut pierde în 
întuneric, s-ar fi salvat... 

Rămase... 

O lovitură îi sfâşie gulerul vestei, şi gâtul începu să-i 
sângereze cum îi sângera mâinile, fruntea, pieptul... 

— E diavolul! vociferară curtenii înnebuniţi. 

— Haida de! rânji Triboulet, sunt un demon pentru voi? Vă 
lăudaţi! Servitorime, aici este bufonul... atenţie, lăsaţi-l să 
treacă pe Francois de Valois care vrea să mă vadă. De 
aproape! ... 

Într-adevăr, în clipa aceea, Francois I, îndepărtând cu o 
mişcare violentă haită, cobori, cu mâna încleştata pe 
pumnal, beat de turbare. 

— Luaţi seama, sire! îl rugară curtenii în timp ce îi făceau 
loc să treacă. 


În câteva clipe, regele şi bufonul se întâlniră faţă în faţă, şi 
a fost ca un armistițiu. - o oprire bruscă printre atacatori. 
Cei doi bărbaţi se priviră. - se străpunseră cu privirea... 

Regele slobozi un soi de mârâit pe care nimeni nu-l 
pricepu. 

Dar Triboulet pricepu! 

Mârâitul, vocea înspăimântătoare, fără expresie şi fără 
sens, chema pe fiica lui Francois 1 - fiica lui Triboulet. 

— Gillette! Unde este Gillette? ... răcnea regele. 

— Fir-ar să fie! tună bufonul. 

Palid la faţă, regele ridică pumnalul. 

Dar, înainte ca arma să se fi prăvălit, bufonul înălţându-şi 
talia încovoiată, aruncă sabia cu toată forţa în mulţimea 
curtenilor înghesuiți în spatele lui Francois... 

Înainte ca arma să se prăvălească, mâna lui Triboulet, 
mâna însângerată se ridică... 

Înainte ca arma să se fi prăvălit, palma bufonului larg 
deschisă se prăvăli, pocni, răsună pe obrazul regelui, cu o 
atât de teribilă forţă încât mulţimii curtezanilor li se păru că 
zidurile castelului se vor nărui pentru a ascunde lumii 
întregi înspăimântătorul fapt al acestei nelegiuiri. 

Pentru 'Triboulet dezarmat acum, iureşul de pe scară 
întunecată provocat de, mulţimea înnebunită a fost o 
privelişte de delir... 

EI, adunându-şi ultimele sale forţe, se proţăpise încă pe 
picioare. Se afla în picioare, sângerând, înălţător. 

Încrucişase braţele. 

Valul uman se revărsă asupra lui. 

O sută de pumnale aruncară lumini de fulgere. 

Trei sute de piepturi omeneşti revărsară un uragan de 
ocări. 

Triboulet. Căzu. 

Mai mult de douăzeci de lovituri de pumnal îl ciuruiră, îi 
străpunseră gâtul, pieptul, umerii, vintrele. 

Avu o ultimă zvâcnire de forţă... 

Gura sa încleştată de agonie vomita violent. 


Chipurile aplecate asupra lui primeau tragică şi roşia 
insultă... 

Şi el muri... 

Muri, fremătând pentru o ultimă oară, murmurând: 

— Adio, Gillette... fiica mea... 

Şi astfel se întâmplă că bietul său suflet eroic îi părăsi 
trupul în acelaşi timp cu rostirea numelui celei care fusese 
toată iubirea lui, toată viaţa sa... 

XL. O ZI DE VARĂ. 

Povestirea ar trebui să-şi găsească aici sfârşitul ei firesc. 
Dar - poate ne mângâiem cu o presupusă iluzie - ni se 
pare că un anume, interes a putut să se nască în sufletul 
cititorilor noştri pentru astfel de personaje ale acestei 

povestiri. 

Pentru aceşti binevoitori cititori vom povesti ce se 
întâmplă în continuare după moartea tragică a bietului 
Triboulet, ce s-a ales de Manfred şi de Lanthenay şi de 
eroina noastră Gillette şi dulcea Avette - castă şi ştearsă 
figură pe care abia am putut s-o creionăm, stârniţi cum 
eram de vâltoarea evenimentelor - cât şi de contele de 
Monclar - în fine şi mai ales de frumoasa doamnă Ferron... 

S-a observat că Manfred, care o ducea pe Gillette pe 
umerii săi, cobori scara, înconjurat de Ragastens, 
Lanthenay, Spadacape şi Madeleine Ferron care, într-o 
epică îmbulzeală îşi croise drum printre curtenii treziţi şi 
atraşi de zarva luptei în antecameră. 

Este sigur că dacă Fleurial n-ar fi acoperit această 
retragere, ei ar fi fost urmăriţi şi ajunşi în parc. 

Şi soarta bătăliei, chiar dacă trebuise să fie dată de şase 
oameni împotriva a două sau trei sute, n-ar fi avut sorţi de 
izbândă! 

Aşadar reuşiseră să ajungă în parc, pe care îl traversară 
pieziş, alergând, călăuziţi de Madeleine Ferron... 

Aceasta se opri după vreo douăzeci de paşi. 

— Adio! spuse ea lui Ragastens. Adio pe veci! ... 

— Veniţi! veniţi! se rugă cavalerul. 


— Plecaţi! Dacă vă opriţi din drum, pierdeţi, d-voastră şi 
tovarăşii d-voastră: destinul meu este legat de cel al 
regelui. Rămân, chiar dacă va trebui să fiu fulgerată pe loc. 
Plecaţi! Adio! 

Cavalerul înţelese că nimic pe lume n-ar putea să-i 
zdruncine asemenea hotărâre. 

— Ascultaţi, spuse el cu repeziciune. Pricep planul d- 
voastră. 

Dacă izbutiţi, dacă sunteţi vie şi nevătămată, veniţi să vă 
refugiaţi în Italia, la Monteforte. Acum adio, biată femeie! 

Victimă a urei voastre... a iubirii voastre! 

O strânse în braţe şi, făcând un ultim semn cu mâna se 
alătură tovarăşilor săi care continuaseră să alerge către 
poarta secretă... 

Câteva minute mai târziu ajunseră cu toţii la trăsură. 
Manfred o dădu pe Gillette care era leşinată, în grija lui 
Margentine şi Spadacape ocupă loc pe capră trăsurii. Ei se 
pregăteau să sară pe cai şi să fugă. În clipa aceea 
Ragastens îl apucă de braţ pe Manfred. 

— Fleurial! spuse el. Triboulet nu se afla printre ei! 

Să-l părăsească? Să fugă fără el? Nu le trecuse prin gând. 

Gâfâind şi uitându-se cu priviri aiurite, toţi trei se 
întoarseră. Spadacape rămase pe capră trăsurii. 

Beată de bucurie, Margentine încerca s-o aducă în simţiri 
cu mângâierile sale pe Gillette. 

După ce Madeleine Ferron îşi luase rămas bun de la 
Ragastens se strecură spre castel. Văzuse şi ea că Triboulet 
se oprise şi îi ghicise planul. 

Ce avea să facă ea? 

Urma ca sacrificându-şi răzbunarea, să se alăture lui 
Fleurial? 

Nu ştia cu precizie. Mintea sa era tulburată. 

Ea voia mai ales, înainte de toate, să vadă chipul regelui 
căruia îi fusese smulsă Gillette. 

Şi la adăpostul trunchiurilor copacilor se pitula şi ajunse 
astfel, călăuzită de zarvă, în faţa scării pe care o coborâse 


împreună cu Manfred şi tovarăşii săi. 

Ajunse acolo în clipa în care mâna lui Triboulet se ridică 
sângerândă pentru a se prăvăli peste obrazul lui Francois 1. 

Într-o viziune de groază, ea avu asemenea privelişte 
nemaipomenită a bufonului ce-l pălmuia pe rege cu ultima 
sa vorbă grea, pălmuindu-l cu propria sa palmă şi căzând 
apoi sub loviturile de pumnal... 

Atunci, ea auzi vocea lui Francois I urlând: 

— În parc! Ei se află în parc! Căutaţi! Scotociţi! Ucideţi! 

Atunci Madeleine se repezi alergând înspre poarta 
secretă. 

Avu intuiţia că Ragastens şi prietenii săi ar vrea să-l 
aştepte pe Fleurial şi ea voia să-i prevină. 

La câţiva paşi de poartă, îi întâlni tocmai când intrau în 
parc. 

— E zadarnic, spuse ea cu răceală în glas: a murit! 

— Pleurial! ... făcură cei trei bărbaţi exclamând cu aceeaşi 
durere. 

— E mort! L-am văzut căzând sub loviturile a zece 
pumnale... 

Fugiţi! 

În parc răsunară strigăte. 

Santinelele îşi răspunseră între ele. 

Nişte oameni alergau cu felinare în mâini. 

— Mort! hohoti de plâns Manfred. Mort pentru ea! Mort 
pentru noi! Biet Triboulet... înfăţişare de bufon, inimă de 
erou. 

— Alarmă! spuse Lanthenay. 

— Fugiţi! fugiţi! repeta Madeleine. 

Ragastens şi Lanthenay îl traseră după ei pe Manfred. Un 
minut mai târziu, erau călare, în jurul trăsurii ce pleca în 
goana mare şi curând luase drumul Parisului. Cât despre 
Madeleine Ferron, ea rămase în parc. 

Cum scăpase goanei care fusese organizată? 

Toate pavilioanele care se ridicau în parc fură scotocite 
amănunţit, cât şi pavilipnul gărzilor. 


Dar în fine, isprăviră prin a-şi da seama după două ore că 
portiţa secretă era deschisă. 

Întrebate, santinelele din vecinătate, nu ştiură ce să 
răspundă. 

Cei doi nenorociţi fură azvârliţi în închisoare. 

Apoi găsiră cadavrul santinelei pe care Madeleine Ferron 
o străpunsese cu pumnalul. 

Concluzia generală a fost că cerşetorii - căci nimeni nu se 
ducea cu gândul la frumoasa doamnă Ferron - fugiră pe 
poarta găsită deschisă. 

Erau fără îndoială deja destul de departe. De altminteri, 
regele nu porunci nimic în privinţa asta. 

După ce îl văzuse pe Triboulet prăbuşindu-se, el urcă încet 
către apartamentul său. 

Persoanele care îl văzuseră pe regele Francois I în clipa 
aceea confirmară mai târziu că regele, în cele câteva 
minute, îmbătrânise cu zece ani. 

Fulgerătoarea aţâţare produsă de elixirul dragostei se 
risipise dintr-o dată. Forţele pe care le aţâţase leacul, 
fuseseră risipite de rege ca să spunem aşa în cele câteva 
minute de turbare împinsă la culme. 

Li se părea tuturor că palma dată de Triboulet îl ucisese 
pe rege la fel de sigur precum pumnalele îl uciseseră pe 
bufon. 

După ce urcase scara, aşteptă rezultatele căutărilor ce se 
făceau în parc. 

Acest uriaş trup gârbovit, cu figură palidă, cu mâinile sale 
pe care le agita un tremur iute, era greu de suportat 
vederii. 

Când veniră să-i dea de ştire lui Francois I că toată 
cercetarea fusese zadarnică şi că cerşetorii fugiseră 
probabil pe portiţa secretă, el nu zise nimic; dar un suspin 
adânc îi umflă pieptul şi se întoarse în apartamentul său. 

În clipa în care păşea în antecameră, două femei îl priveau 
trecând, una cu o sumbră bucurie, cealaltă cu o vie 
disperare. 


Prima era Diane de Poitiers, cealaltă - ducesă d'Etampes. 

Regele dispăru; ele se priviră îndelung. 

Apoi ducesa d'Etampes făcu o mişcare pentru a se 
retrage. 

— Unde vă duceţi, scumpa mea Anne? întrebă Diane de 
Poitiers cu un surâs de triumf. 

— Mă duc să poruncesc, scumpa mea Diane, oamenilor 
mei să-mi pregătească plecarea la domeniile mele 
strămoşeşti... 

— Urma să vă dau acest sfat, făcu Diane... 

O lacrimă de deznădejde se ivi în ochii ducesei d'Etampes. 

Cât despre rege, acesta dădu ordin să fie chemat primul 
ofiţer al casei şi îi spuse: 

— Domnule, mă plictisesc la Fontainebleau. Luaţi măsuri 
pentru că încă de mâine să putem pleca la Rambouillet. 

Nu-l vom urma pe cavalerul de Ragastens şi pe însoțitorii 
săi în călătoria lor la Paris unde nu rămăseseră decât câteva 
ceasuri pentru a pleca de îndată în direcţia Italiei. 

Vom spune doar că moartea lui Fleurial îi fu ascunsă lui 
Gillette, cât mai mult timp cu putinţă. 

Totuşi veni ziua în care prinţesa Beatrix îi mărturisi 
adevărul. 

Gillette era cât pe ce să moară de durere. 

Dar ea era atât de tânără... 

Ea îl zărea pe Manfred atât de disperat de deznădejdea ei, 
atât de trist de tristeţea ei, încât încetul cu încetul încercă 
cel puţin să-şi ascundă jalea... 

Apoi această durere mare se şterse cu încetul - cum se 
şterg toate marile dureri omeneşti - timpul şi iubirea, 
aceste două mari mângăieri, liniştiră sufletul îndoliat al lui 
Gillette. 

Apoi, în fine, ea putu să se gândească la bietul bufon cu o 
melancolie gingaşă, dar fără ca această melancolie să-i 
stingă bucuria din inimă sa. 

În Monteforte, oraş plăcut din Italia în care se refugiaseră, 
cavalerul Ragastens a poruncit să se ridice în mijlocul unei 


grădini un monument de marmură albă în memoria lui 
Triboulet şi a lui Etienne Dolet. 

Şi, la picioarele acestui monument, sub umbra protectoare 
a marilor arţari şi a sălciilor argintii, le plăcea să se adune 
pentru a depăna amintirile trecutului... 

Două familii noi se întemeiaseră în acest colţ de ţară tihnit 
şi vesel. 

În data de 15 iunie a anului în care se petrecură ultimile 
evenimente pe care le-am povestit, o dublă căsătorie uni pe 
Manfred cu Gillette, pe Lanthenay cu Avette. 

Această ceremonie a veseliei, petrecută în strălucitoarea zi 
de vară, fu umbrită de melancolie... 

Cele două tinere femei fiecare în sinea ei, murmurară: 

— Oh! tată, de ce nu te afli aici! ... Cât despre contele de 
Monclar, el nu-şi mai recapătă nicicând judecata. 

Groaznicele evenimente pe care le pusese la cale şi le 
condusese Ignace de Loyola aruncase pentru totdeauna 
asupra acestei minţi întunericul nebuniei. 

Prinsese o afecţiune deosebită pentru Avette, care îl 
înconjura cu o emoţionantă atenţie. 

Şi pentru cine ar fi ştiut care fusese partea de contribuţie 
a fostului mare magistrat la condamnarea lui Etienne Dolet, 
faptul acesta ar fi reprezentat un spectacol de o 
inexprimabilă emoție, văzând pe fiica condamnatului 
zâmbind cu o deosebită gingăşie călăului tatălui ei... 

Era adevărat că acest călău era tatăl soţului ei. 

Într-o zi, în splendida grădină a castelului din Monteforte, 
prinţesa Beatrix era aşezată la umbra unei sălcii bătrâne 
care, în istoria tinereţii sale frământate, avusese un anume 
rol. 

Cavalerul de Ragastens se afla lângă ea. 

Avette şi Gillette lucrau de mână o tapiserie. 

Manfred şi Lanthenay erau şi ei de faţă. 

Şi la fel şi bătrânul conte de Monclar. 

Cu glasul ei în acelaşi timp serios şi gingaş care la ea 
reprezenta un farmec atât de deosebit, povestea cum, la 


poalele acestei sălcii, îşi declaraseră pentru prima dată 
iubirea, ea şi Ragastens. 

Cei de faţă ascultau, fermecaţi, subjugaţi... 

Şi când ea îşi isprăvi povestea, cum ei se priveau cu ochi 
umezi, Avette şi Gillette schimbau cu Lanthenay şi Manfred 
priviri emoţionante şi profunde, Beatrix le rezumă 
impresiile la toţi. 

— Există aşadar un fapt care este mai puternic decât, 
nenorocirea, care trece peste obstacole, face ca munţii să 
devină şesuri, şterge distanţele şi perpetuează gloria inimii 
omului ce înfruntă neajunsurile vieţii, un fapt măreț între 
toate, mai splendid decât frumuseţea, mai tare decât forţa, 
mai viu decât viaţa, mai puternic decât moartea... şi faptul 
acesta este Iubirea... 

XLI RAMBOUILLET. 

Călătorii pe care capriciul lor, afacerile lor sau simplă 
întâmplare îi aduc la Rambouillet o să viziteze mai toţi 
bătrânul castel socotit printre monumentele istorice ale 
Franţei. 

Călătorii aceia au dreptate, căci castelul merită a fi văzut. 

Acolo, ca în toate „monumentele istorice”, se află un 
supraveghetor care, la slabele venituri pe care i le „alocă” 
statul, adaugă - din fericire pentru el! - bacşişurile 
vizitatorilor. 

Acest supraveghetor de muzeu, Cicero oficial, începe a 
purta paşii Clienţilor prin vastele saloane care evocă 
privelişti de petreceri la care marchize pudrate fac în 
timpul dansului reverenţe pline de ifose în faţa unor 
marchizi galanţi. 

Apoi în fine, vă conduce pe un culoar lăturalnic, pe care se 
arată privirilor câteva camere goale. 

Aici domneşte un fel de atmosferă de tristeţe. 

Aici, cu siguranţă, a trebuit să se petreacă ceva 
înspăimântător. Se pare că zidurile, păstrase de-a lungul 
secolelor, imaginea unei anume privelişti de groază. 

Să mergem mai departe... 


Culoarul dă spre un turn singuratic, şi te crezi dintr-o dată 
deplasat foarte departe de castel. 

Încăperea în care abia am intrat este de mici dimensiuni. 

Ea dă spre parc. 

Este nemobilată. 

Este tristă, de o tristeţe apăsătoare de care zadarnic 
încerci să te eliberezi... 

Şi supraveghetorul vă spune: 

— Aici a murit regele Francois 1... 

Apoi, când micul său efect s-a produs, când îi simte pe 
auditori impresionați potrivit gustului său, bravul 
supraveghetor adaugă: 

— Fapt straniu, Francois I voi să fie strămutat în această 
încăpere lăturalnică pentru a-şi da obştescul sfârşit... nu 
dori să rămână în camera sa, nu dori ca agonia sa să fie 
înconjurată de atenţii şi simpatii: nu se ştie de ce, dar 
porunci, să fie strămutat aici şi aici voi să rămână singur! 

Şi în imaginaţia vizitatorului se trezeşte această privelişte 
funebră a bătrânului rege care doreşte să moară singur, 
departe de apartamentul său, departe de fiul său, departe 
de prietenii săi, departe de orice. 

Şi un „de ce?” se înfiripă în mintea neliniştită... 

De ce? 

Această curioasă şi misterioasă particularitate o s-o 
luminăm şi va servi de epilog povestirii noastre. 

Aşadar îl conducem pe cititor la castelul Rambouillet. 

Asta se petrecea cam la douăzeci de zile de la moartea 
tragică a lui Triboulet. 

În încăperea turnului misterios şi îndepărtat unde nimeni 
nu pătrunde, două femei discutau cu glas scăzut. 

Erau Madeleine Ferron şi Diane de Poitiers. 

Madeleine a urmat curtea la Rambouillet. Ea urmări fără 
abatere drumul pe care şi l-a propus. Era ca umbra funebră 
care însoțea peste tot pe rege... 

Cum de a putut să se strecoare în castel? Prin ce efort de 
imaginaţie, prin ce studiu meticulos a putut ea să ghicească 


gândul ascuns al Dianei de Poitiers? 

Puțin contează... Ceea ce interesează, este faptul că ea se 
ivi într-o seară dinaintea Dianei, cu care discutase 
îndelungat, şi că această femeie meşteră în intrigă politică, 
a făcut din ea fiinţa din umbră. - mai bine zis: complicea sa. 

Camera turnului misterios a fost transformată de către 
Madeleine aidoma încăperii unde îl atrăsese pe rege în casa 
din Fontainebleau. La fel şi aici, regăsim acelaşi pat vast, 
aceeaşi oglindă de mari dimensiuni, aceleaşi tapiserii de 
mătase, aceleaşi fotolii care, vreme de atâta timp, fuseseră 
familiare regelui Franţei. Oricine intră aici se trezeşte dus 
ca de o magie în casa din apropiere de Tuileries, în camera 
iubirii care a fost martora alinturilor uimitoare ale lui 
Francois I ale prestigioasei magiciene a pasiunii. 

În clipa în care pătrundem în camera aceasta, este cam 
ora trei după amiază. Afară, un soare cald străluceşte peste 
parcul splendid al cărui frunziş stufos adăposteşte cuiburile 
adormite în tihnă maiestuoasă a verii... 

Dar interiorul este cufundat în umbra prielnică asprelor 
rivalități de dragoste; mireasma puternică a naturii se 
opreşte la fereastra închisă şi este înlocuită de parfumurile 
care aţâţă simţurile, răvăşesc mintea, fac să fiarbă sângele. 

Convorbirea între Madeleine Ferron şi Diane de Poitiers a 
durat mai mult de un ceas. 

În fine, Madeleine îi încredinţează Dianei o scrisoare; apoi 
cele două femei, aflate în picioare, schimbară o ultimă 
privire de curiozitate şi de groază. Aceasta era clipă care le 
înspăimântă; în care ele sunt cuprinse de fiori pentru că s- 
au potrivit atât de bine şi atât de complet; ele încarnează 
două fantome la fel de teribile şi sinistre atât una cât şi 
cealaltă: Diane încarnează, Ambiţia, şi Madeleine, 
Moartea... Şi ele se înrudesc, şi pare foarte firesc că ele au 
isprăvit prin a lua legătura... 

Oare Moartea nu întâlneşte în Ambiţie pe cea mai 
credincioasă servitoare a sa? Oare Ambiţia poate să facă un 
pas care să nu fie călăuzit de câtre Moarte? ... 


Se petrecu între ele o clipă de tăcere înspăimântătoare... 
apoi se despărţiră. 

Aşadar, în ziua aceea, după ce o părăsi pe Madeleine 
Ferron, Diane de Poitiers, se duse în apartamentul prinţului 
şi îi spuse: 

— Curând se va întâmpla! ... 

Henri, fiul lui Franţois I, tresări şi deveni palid... el se 
sprijini de braţul aceluiaşi Montgomery pe care Triboulet 
nu reuşise, se pare, să-l strângă de gât încât să-l omoare, de 
vreme ce căpitanul gărzilor se afla acolo, Mai în graţie ca 
niciodată, pe lângă prinţ, nemaiparăsind apartamentele 
acestuia şi căutând să-şi asigure o situaţie de vază în timpul 
viitoarei domnii a regelui, servind ucigătoarea intrigă care 
îl încorona pe prinţ, înainte de a servi el însuşi ca 
instrument al destinului justiţiar care trebuia să facă din el 
ucigaşul lui Henri II. 

Diane de Poitiers nu rămase la prinţ. 

Ea izbuti să ajungă în apartamentele regelui. Bassignac, 
ultimul slujitor credincios al lui Franţois I - stătea de pază 
în vasta antecameră pustie şi jalnică. În clipa aceea, 
medicul ieşi din camera regelui. 

— Ei bine? îl întrebă Diane. 

Medicul o privi fix pe puternica intrigantă şi îi spuse: 

— Doamnă, mai există o speranţă... dar... 

— Dar? ... întrebă ea, fremătând. 

— O noapte de dragoste, una singură... şi regele va muri! 

Medicul se retrase în grabă, palid din cauza vorbelor pe 
care abia le rostise. 

— Bassignac, spuse Diane surâzând, vreau să-l văd pe 
rege. 

— Dar Majestatea Sa se odihneşte, doamnă. Medicul mi-a 
dat de ştire adineauri. 

— Afacere de stat! spuse cu asprime Diane, care deschise 
încetişor, în timp ce servitorul se trăgea înapoi îngrozit. 

Diane se opri în prag. Regele avea un somn agitat, încet ca 
o umbră, ea alunecă până lângă patul său]... Pe cearceaf, 


aşeză scrisoarea pe care tocmai i-o dăduse Madeleine 
Ferron... apoi se trase înapoi, pe furiş, cum procedează 
marii criminali în faţa victimei lor, ajunse la uşă, plecă tiptil, 
dispăru... 

Regele doarme. 

Un sforăit uşor iese de pe buzele sale tumefiate, aproape 
negre, crăpate de febră. Fruntea şi pomeţii săi sunt de un 
roz aprins în timp ce cutele de sub nări şi bărbia par de 
ceară. Pieptul său dezgolit, e acoperit de pete livide, şi în 
cele două colţuri ale gurii, părea că nişte muşte veninoase 
lăsaseră urma purulentă a trecerii lor; nişte eroziuni umede 
din jurul pleoapelor dădeau acestei măşti o anume aparenţă 
de putregăit. 

Regele doarme... Apartamentele sale pustii sunt tăcute. 
Departe, în aripa castelului în care locuieşte prinţul, se 
aude zumzăitul înăbuşit al conversaţiilor... 

Gânduri funeste traversează somnul lui Franşois |. 
Murmură frânturi de fraze în care revin numele lui Etienne 
Dolet, lui Triboulet şi al lui Gillette. Şi un lung frison îl 
scutură pe de-a-ntregul când pronunţă acest ultim nume... 

Către orele şase, regele se trezi. 

Mâna sa, de cum se mişcase, atinse scrisoarea. 

O deschise cu gesturi grăbite şi citi: „Francois... o 
Francois - o scumpul meu iubit Francois... aceea care a 
trăit din dragoste pentru tine... aceea care vrea să moară 
din dragoste cu ultimele tale sărutări pe buze te aşteaptă în 
turn... Apoi mă vei ucide, dacă vei voi...” 

Regele se frecă la ochi, apoi citi din nou. 

— Asemenea scrisoare! mormăi el, de unde provine 
asemenea scrisoare? Să fie oare continuarea 
abominabilelor mele coşmaruri? Oh! ce visuri 
înspăimântătoare în care nişte femei goale se oferă, 
impudice, delirului săruturilor mele! ... Şi când vreau să le 
cuprind în braţe, dispar! ... Da... se pare că visez... Şi, totuşi 
nu... Scrisoarea asta! ... O pipăi, o văd, o citesc! ... Drace!.... 
Iţi recunosc scrisul, desfrânată blestemată! Şi cuvintele tale 


varsă în mine lave de pasiune! ... Ah! ai venit! Ah! te-ai 
strecurat până aici! Ah! aşa vrei... Ei bine, da, voi înşfăca 
monstrul şi îl voi sugruma... 

Il voi sfâşia cu dinţii mei gâtul ce zvâcneşte... da... vreau 
aşteaptă, Madeleine... Ai răbdare... vin să te ucid... 

În acelaşi timp, regele dădu la o parte cu violenţă 
cuvertură şi începu să se îmbrace. - singur pentru prima 
oară în viaţa sa! Ochii săi aruncau flăcări acum; un delir 
îndoit puse stăpânire pe el, şi, cu toată epuizarea să se 
ţinea pe picioare... delir erotic, delir de ură. - dragoste şi 
furie fermentau laolaltă în mintea lui înfierbântată. 
Mormăia lucruri fără noimă. 

— Gillette, aşteaptă-mă... în sfârşit! tu eşti a mea... Oh! 
scrisoarea! ... Tu ai adus-o, Satană! ... Desfrânato, mori dar, 
dătătoare de otravă! 

Insulte intraductibile, chemări erotice înflăcărate şi 
neruşinate se îngrămădeau pe buzele sale... 

În câteva minute, fu gata, şi, puse la cingătoare un pumnal 
solid, cu lama goală. 

La zgomotul pe care îl făcu, Bassignac intră şi ridică 
braţele spre cer. 

— Sire! Sire! se rugă el. 

— Taci! vreau să mă duc în turn. 

Voi să pornească dar căzu sfârşit de puteri într-un fotoliu. 

O înjurătură de furie îl făcu să tremure pe bătrânul valet 
de cameră. 

— Ce se întâmplă? întrebară mai multe voci... 

În fruntea noilor sosiți, Diane de Poitiers, stătea atentă, cu 
simţurile încordate. 

— La turn! mormăi regele. Să fiu dus în turn. 

— Trebuie să-i dăm satisfacţie Majestății Sale! strigă 
Diane. 

La un semn de-al ei, patru lachei voinici ridicară fotoliul şi 
îl duseră pe rege care se potoli pe neaşteptate... 

Când se află în faţa uşii, putu să se ridice, se ridică în 
picioare şi se îndreptă către cei care l-au urmat: 


— Nimeni să nu intre! ... îşi va atrage pedeapsa cu 
moartea! Ceea ce se va petrece aici nu mă priveşte decât 
pe mine... 

Curteni şi lachei se dădură înapoi... Regele intră şi închise 
uşa cu cheia... 

Atunci Diane de Poitiers, după ce l-a văzut.pe Francois | 
intrând în camera turnului, alergă la apartamentul prinţului 
Henri, înţesat de lume, şi, cu o îndrăzneală nemaipomenită, 
înlocuind formula consacrată, ea rosti cu glas puternic 
triumfal: 

— Domnilor, regele o să moară... Trăiască regele! Şi 
mulţimea enormă a curtenilor, plecaţi în jurul prinţului, 
palid, striga cu frenezie: 

— Trăiască regele! 

Acolo jos, Francois I apucase imediat pumnalul, înainta 
mormăind. El o căuta în semiîntuneric. Lucrul acesta dură 
un minut... şi deja parfumurile iubirii dezlănţuiau în el o 
furtună de voluptate... Apoi, cu priviri pierdute, delirând, 
precum cuprins de vârtejul unui gând de agonie, recunoscu 
patul cel mare, patul larg, altarul iubirii... Şi atunci, el o 
zări! ... Ea era dezbrăcată... era splendidă, fremăta, palpita, 
cu braţele întinse către el... 

Şi el aruncă pumnalul... îşi smulse veşmintele... Ea ţâşni 
lângă el, îl ajută să se dezbrace... şi ei năvăliră în pat, într-o 
îmbrăţişare furioasă, recuceriţi de-a binelea unul de către 
celălalt, uitându-şi ura, uitând că erau condamnaţi, 
neobservând pustulele ce se deschideau, hidoase flori ale 
răului, pe buzele şi pe sânii lor! 

Suspinele lor răguşite umplură încăperea cu o gângăveală 
de moarte şi desfătări... răsuflările lor fetide se contopiră... 

Trecură ceasuri în şir... Noaptea era adâncă... Nu 
aprinseseră lumânările sfeşnicului... 

Francois I într-un ultim spasm, horcăia... sughiţa... 
Madeleine îl atinse: extremităţile sale erau de gheaţă... 

Ea înţelese că el urma să moară... 


Şi atunci, pasiunea lor a amândorura se risipi, măturată de 
suflul de gheaţă al morţii. Şi nu mai există altceva viu între 
ei decât ură lor de nepătruns... 

Ea se culcă cu tot trupul asupra lui ca pentru a-l sufoca 
sub o mângâiere înspăimântătoare... 

Grumazul ei fremătând se oferi sărutului iubitului în 
agonie. 

— O iubitul meu, bombăni ea, iubeşte-mă iarăşi! iarăşi! 

Atunci el, în infernala fantasmagorie a agoniei sale, 
întrezări femeia culcată deasupra sa... grumazul ce se 
oferea buzelor sale... 

În efortul uriaş al agoniei sale, deschise larg gura şi cu 
sălbăticie, cu un urlet sfâşietor de voluptate, de turbare şi 
de moarte, îşi înfipse dinţii în grumazul alb ca zăpada, cu o 
muşcătură teribilă. 

Ţâşnetul sângelui îl năpădi. 

Ea şocase un suspin slab şi înţepeni fără viaţă. 

Privirile nebune ale lui Francois I contemplară cadavrul. 

Un hohot de râs scrâşni în gura roşie de sânge şi o 
cuprinse pătimaş în braţe... Asta dură o clipă, şi aşa se făcu 
că în efortul acestui râs şi a acestei îmbrăţişări funebre 
înţepeni şi el întru odihna eternă a morţii aducătoare de 
alinare. 


SFÂRŞIT 


1 Contele de Moncilar ar fi fost deci unul dintre primii 
iezuiţi cu sutană scurtă. N-ar trebui să credem că instituţia 
iezuiţilor cu sutană scurtă, nu exista şi în zilele noastre. Din 
contră este foarte înfloritoare şi cuprinde oameni de stat, 
ziarişti, romancieri, generali, magistrați etc... 

2 Majoritatea istoricilor plasează data condamnării lui 
Dolet în luna august. Unii o plasează în luna ianuarie, şi cu 


toate că opinia asta este mai puţin acreditată, am preferat-o 
pe motivul înşiruirii evenimentelor din povestirea noastră. 
3N.A. 

— Loyoia faco în cazul acesta un calambur straşnic: dolet, 
în latină, îndeamnă: geamăt, plânset. 

— Dolet pia turba dolet vrea aşadar să îndemne: Mulțimea 
pioasă îl deplânge pe Dolet. 

4AN.A. 

— Dar Dolet însuşi nu-l deplânge pe Dolet. 

SN.A. 

— Precum un cadavru 

6 N. TRAD. 

— Ledoux nume de familie însemnând, Cel Blând. 

7 NOTA AUTORULUI: Nu este dat tuturora sa meargă în 
Corint (care era lăcaşul artelor frumoase şi al filosofiei). 
Cea ce în tălmăcirea lui Marot s-ar putea traduce prin: 
Printul este prost ca să-mi înţeleagă versurile.