Michel Zevaco — [Fausta] 01 Cavalerii Pardaillan vol.1

MICHEL ZEVACO 


CAVALERII PARDAILLAN 


Volumul | 


Textul a fost tradus după LES PARDAILLAN de MICHEL ZEVACO, 
Editions Robert Laffont, S.A., Paris, 1988. 
Editor MIRCEA ŞTEFĂNESCU 
EDITURA OCTOPODIUM, Bucureşti, 1992 


ISBN 973-9005-15-2 


MICHEL ZEVACO 


CAVALERII 
PARDAILLAN 


Roman 


Volumul | 


Traducere din limba franceză 
de Maria Emilia Goian 


Editura OCTOPODIUM + Bucureşti «e 1992 


CEI DOI FRAŢI 


Casa era mică, nu avea decât parter, iar înfăţişarea îi era 
sărăcăcioasă. 

Aproape de o fereastră deschisă, aşezat într-un fotoliu cu 
blazon, se zărea un om, un bătrân voinic, cu părul alb: una din 
acele fizionomii aspre, asemănătoare celor ale căpitanilor care 
au supravieţuit epopeelor războinice din vremea regelui 
Francisc |. 

Acesta fixa cu o privire posomorâtă masa enormă, gri, a 
castelului feudal al neamului Montmorency, care în depărtare îşi 
azvârlea orgolios către azur turnurile amenințătoare. 

Apoi privirea, i se întoarse. 

Un suspin, teribil ca un blestem nemărturisit, îi umflă pieptul; 
el întrebă: 

— Fiica mea?... Unde este fiica mea? 

O servitoare care deretica îi răspunse: 

— Domnişoara s-a dus în pădure să culeagă lăcrămioare. 

Fruntea bătrânului fu luminată de o expresie de inefabilă 
tandreţe; surâse cu drag şi murmură: 

— Da... E adevărat... a venit primăvara. Gardurile vii sunt 
înmiresmate. Fiecare copac pare un uriaş buchet. Totul râde, 
totul cântă, pretutindeni vezi doar flori. Dar cea mai frumoasă 
floare, draga mea Jeanne, nobila şi pura mea copilă, tu eşti... 

Spunând acestea, privirea i se îndreptă din nou către silueta 
măreaţă a castelului înălţat pe o colină, asemenea unui monstru 
de piatră care-l pândea din depărtare... 

— Tot ceea ce urăsc se află acolo! mormăi el. Acolo este 
puterea care m-a sfărâmat, care m-a distrus! Da, eu, seniorul de 
Piennes, odinioară stăpânul întregii regiuni, am ajuns să duc o 
viaţă mizerabilă, aici, în acest sărman colţ de ţară pe care mi l-a 
lăsat rapacitatea conetabilului!... Dar ce spun eu oare, smintitul 
de mine? Nu încearcă el chiar acum să mă alunge de pe acest 
petec de pământ, ultimul nostru refugiu?!... Cine ştie dacă 
mâine fiica mea va mai avea un acoperiş deasupra capului!... 
Of, Jeanne... Tu culegi flori... Poate ultimele tale flori!... 

Şi două lacrimi săpară o dâră amară printre zbârciturile 
acestui chip disperat. Deodată, păli înspăimântat: un cavaler 
înveşmântat în negru descălecă în faţa casei, apoi intră şi se 
înclină în faţa lui!... 


— Infernul!... Judecătorul lui Montmorency!... 

— Senior de Piennes, tocmai am primit din partea stăpânului 
meu, conetabilul, o hârtie pe care mi s-a ordonat să v-o aduc de 
îndată la cunoştinţă. 

— O hârtie, murmură bătrânul, în timp ce un fior de nelinişte îl 
străbătu din cap până-n picioare. 

— Sire, misiunea mea este neplăcută: hârtia asta este o copie 
a unei hotărâri a Parlamentului din Paris, cu data de ieri, 
sâmbătă 25 aprilie a anului 1553. 

— O hotărâre a Parlamentului! exclamă seniorul de Piennes 
îndreptându-se şi încrucişându-şi braţele. Vorbiţi, domnule. Ce 
nouă lovitură mi-a rezervat ura conetabilului? Să vedem! 
spuneţi! 

— Sire, spuse judecătorul cu o voce ruşinată, hotărârea arată 
că dumneavoastră ocupați pe nedrept domeniul Margency; că 
regele Ludovic al XII-lea şi-a depăşit atribuţiile dându-vă 
proprietatea asupra acestui pământ care trebuie să se 
reîntoarcă familiei Montmorency, şi că sunteţi obligat să 
restituiţi castelul, cătunul, păşunile şi pădurea în decurs de o 
lună... 

Seniorul de Piennes nu făcu nicio mişcare, niciun gest. O 
paloare înspăimântătoare. Se răspândi pe chipul său şi, în 
tăcerea încăperii, pe când afară se auzea cântecul unei mierle 
cu cap negru de pe o crenguţă înflorită de prun, vocea sa 
tremurătoare se făcu auzită, din ce în ce mai tare: 

— O! bunul meu rege Ludovic al XII-lea! şi tu, ilustre Francisc 
întâiul! Veţi ieşi oare din morminte pentru a vedea cum este 
tratat cel care, pe patruzeci de câmpuri de bătălie, şi-a riscat 
viaţa şi şi-a vărsat sângele? Reînviaţi, stăpânii mei! Veniţi, şi 
veţi asista la marele spectacol oferit de bătrânul soldat despuiat 
bătând drumurile Franţei ca să cerşească o bucăţică de pâine! 

În faţa acestei disperări, judecătorul începu să tremure, 
impresionat. Parcă pe furiş, puse pe o masă documentul 
blestemat şi, mergând cu spatele, ieşi din încăpere şi o luă la 
fugă. Atunci, în sărmana căsuţă se auzi un strigăt sfâşietor: 

— Dar fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! Fiica mea este 
fără un acoperiş deasupra capului! Jeanne a mea este lipsită de 
pâine! Montmorency! Fii blestemat tu şi toţi ai tăi! 

Bătrânul îşi întinse pumnii strânşi înspre castel, ochii săi 
rămaseră ficşi, trăsăturile i se crispară... şi leşină. 


Catastrofa era înspăimântătoare. Într-adevăr, Margency, care 
de pe vremea lui Ludovic al XIl-lea aparţinea seniorului de 
Piennes era tot ceea ce îi mai rămăsese din vechea splendoare 
a acestui om care odinioară guvernase Picardia. Din năruita sa 
avere nu-i mai rămăsese ca loc de refugiu decât această 
sărmană bucată de pământ înfiptă în mijlocul domeniului 
conetabilului. Doar o singură bucurie îl mai legase până atunci 
de această viaţă, o bucurie fără margini şi atât de curată: fiica 
sa Jeanne, iubirea şi adorata sa. 

Sărmanul venit al domeniului Margency îi asigura fetei cel 
puţin un trai demn. Acum, era sfârşitul! Hotărârea Parlamentului 
însemna, pentru Jeanne de Piennes şi pentru părintele ei 
nefericit, însăşi mizeria, mizeria ruşinoasă, mizeria sinistră, ceea 
ce poporul, cu geniul său lingvistic a denumit: sărăcia /ucie, 
mizeria neagră! 


x 


Jeanne de Piennes avea şaisprezece ani; zveltă, gingaşă, 
mândră, de o eleganță rafinată, ea părea o creatură făcută 
pentru a încânta ochiul, o emanaţie a acelei primăveri 
încântătoare, asemănătoare, în graţia ei puţin sălbatică, unei 
flori de măceş care tremură înrourată sub mângâierea dulce a 
celor dintâi raze ale răsăritului de soare. 

In această duminică, 26 aprilie 1553, ea ieşise din casă, ca în 
fiecare zi, la aceeaşi oră. Intrase în pădurea de castani ce 
aparţinea domeniului Margency. Era către seară. Pădurea era 
parcă îmbălsămată, parfumul se răspândea în valuri. In aer 
plutea iubirea. Ajunsă sub copaci, Jeanne, grăbită, cu o mână 
apăsată pe inimă, începu să meargă tot mai repede, 
murmurând: 

— Voi îndrăzni oare să-i spun? În seara asta, da, în seara asta 
voi vorbi!... îi voi spune secretul teribil... dar atât de iubit! 

Deodată, două braţe puternice, dar drăgăstoase, o 
îmbrăţişară. O gură fremătătoare îi căuta buzele: 

— In sfârşit! dragostea mea... 

— Frangois al meu! dragul meu stăpân... 

— Dar ce ai, iubita mea? Tremuri... 

— Ascultă, ascultă, iubitul meu Francois... Oh! nu 
îndrăznesc... 


El se aplecă şi o înlănţui şi mai strâns. Era un băiat frumos, cu 
o privire deschisă, un chip drăgălaş, cu o frunte înaltă şi liniştită. 
Dar... acest tânăr se numea François de Montmorency!... Da! 
era fiul cel mare al conetabilului Anne, care tocmai îi smulsese 
seniorului de Piennes cel de pe urmă refugiu! 

Buzele li se împreunară! Înlănţuiţi, mergeau încetişor printre 
florile deschise, din mijlocul cărora se ridica un efluviu misterios. 
Din când în când, o tresărire o cutremura pe îndrăgostită. Se 
opri, ascultă şi murmură: 

— Suntem urmăriţi... Suntem spionaţi... ai auzit? 

— Vreun căldăraş înspăimântat, dulcea mea iubire... 

— François! Frangois!... of, mi-e frică... 

— Frică? eşti copilă... Cine ar îndrăzni să-şi ridice privirea 
asupra ta câtă vreme braţul meu te protejează! 

— Totul mă nelinişteşte... tremur! Mai ales de trei luni... Ah! 
mi-e frică... 

— lubita mea scumpă! de trei luni de când eşti a mea, din ora 
binecuvântată în care dragostea noastră nerăbdătoare a luat-o 
înaintea regulilor şi legilor omeneşti, ascultând de legea naturii, 
de atunci mai mult ca niciodată, Jeanne, eşti sub protecţia mea. 
De ce te temi? În curând vei purta numele meu. Ura care ne 
desparte părinţii va fi înlăturată! 

— Ştiu asta, stăpâne, o ştiu! Şi chiar dacă această fericire nu 
mi-ar fi hărăzită, voi fi şi mai fericită să fiu a ta în întregime. O! 
iubeşte-mă, iubeşte-mă, François! căci mă pândeşte o mare 
nenorocire! 

— Te ador, Jeanne. O jur pe ce am mai sfânt, nimic pe lume 
nu va putea să mă împiedice să mă căsătoresc cu tine! 

Un hohot surd de râs se auzi în apropiere... 

— Aşa încât, continuă François care nu auzise nimic, dacă ai 
vreo durere secretă, mărturiseşte-o iubitului tău... soţului tău. 

— Da, da!... în seara asta. Te voi aştepta la miezul nopţii... la 
buna mea doică... Trebuie să ştii!... noaptea, voi îndrăzni! 

— La miezul nopţii deci, iubita mea... 

— Şi acum, du-te, pleacă... Adio, pe diseară... 

O ultimă îmbrăţişare îi reuni. Un ultim sărut îi făcu să tremure. 
Apoi François de Montmorency porni şi dispăru în hăţiş. Un 
minut încă, Jeanne de Piennes rămase pe loc, emoţionată, 
fremătătoare. În sfârşit, suspinând, ea se întoarse. În aceeaşi 
clipă se făcu albă la faţă: cineva îi bara drumul, un bărbat de 


vreo douăzeci de ani, cu o figură crudă, cu ochi întunecaţi, o 
ţinută arogantă. Jeanne strigă, înspăimântată: 

— Dumneata, Henri! dumneata! 

O indescriptibilă expresie de amărăciune crispa chipul noului 
venit care, cu o voce răguşită, îi răspunse: 

— Eu, Jeanne. Se pare că asta te sperie. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu am şi eu dreptul de a-ţi vorbi... ca el... ca fratele 
meu! 

Ea rămase tremurând, fără a scoate o vorbă. El izbucni în râs. 

— Dacă nu am acest drept, mi-l iau singur! Da, eu sunt, 
Jeanne! eu, care dacă nu am auzit chiar totul, am văzut totul! 
Tot! sărutările voastre şi îmbrăţişările! Tot, cum ţi-o spun! La 
dracu, m-aţi făcut să sufăr ca un blestemat! Şi acum, ascultă- 
mă! Pe sângele lui Hristos, nu ţi-am declarat eu mai întâi iubirea 
mea? Eu nu valorez cât François? 

Deodată, cu demnitate, fata începu să vorbească: 

— Henri, spuse ea, te iubesc şi te voi iubi întotdeauna ca pe 
un frate... fratele celui căruia i-am dat însăşi viaţa mea. ŞI 
probabil că dragostea mea este destul de mare, de vreme ce nu 
i-am spus nimic lui Francois... nu-i voi spune niciodată asta... 
Niciodată! 

— Ah! asta doar pentru a-i înlătura un subiect de nelinişte! 
Dar ia spune-i că te iubesc! Să vină, cu arma în mână, să-mi 
ceară socoteală! 

— Asta e prea mult, Henri! Aceste cuvinte îmi par odioase, şi 
am nevoie de toată puterea ca să-mi mai amintesc faptul că eşti 
fratele lui! 

— Fratele lui?... Rivalul lui! Gândeşte-te la asta, Jeanne!... 

— O, dragul meu François! spuse ea împreunându-şi mâinile 
ca pentru rugăciune, iartă-mă că am ascultat aşa ceva şi am 
tăcut! 

Tânărul scrâşni din dinţi şi gâfâi: 

— Deci, mă respingi!... Vorbeşte! dar vorbeşte odată!... Taci? 
„„„ Ah! ai grijă, păzeşte-te! 

— De-ar fi ca amenințările pe care le citesc în ochii tăi să cadă 
doar asupra mea! 

Henri se înfioră. 

— La revedere, Jeanne de Piennes, mârâi el; mă auzi? la 
revedere şi nu adio! 

Apoi ochii i se injectară de furie. Făcu un gest violent, îşi plecă 


fruntea asemenea unui mistreţ rănit şi o luă la goană prin 
pădure. 

— De-aş fi eu singura rănită! murmură ea înnebunită. 
Spunând aceste cuvinte, ceva necunoscut, ce venea de departe, 
tresări în adâncul fiinţei sale. Cu un gest instinctiv, îşi duse 
mâinile la piept şi, căzând în genunchi, copleşită de o teamă 
cumplită, ea bâigui: 

— Singură! singură! Dar nefericito, nu eşti singură! în mine se 
află o fiinţă care vrea să trăiască! pe care nu vreau s-o las să 
moară! 


lI 
MIEZUL NOPŢII!... 


Liniştea şi umbrele unei nopţi fără lună apăsau valea. În 
depărtare, un câine lătra a moarte. Clopotele din Margency 
bătură încet ora unsprezece. 

Jeanne de Piennes se sculase şi numără bătăile, care se 
stinseră încet. Murmură: 

— Rod scump al iubirii mele, sărmane îngeraş, cine ştie ce 
dureri îţi pregăteşte viaţa!... g 

Tăcu îndelung, afundându-se în gânduri. Intr-un târziu, o cută 
îi apăru pe fruntea pură şi ea reluă: 

— De ce oare părea tata, când m-am întors în seara asta, 
răscolit de o suferinţă adâncă?... De ce oare m-a strâns atât de 
puternic şi de disperat la piept? Cât de palid era! Zadarnic am 
încercat să-i smulg taina... Sărmanul meu tată! Ce n-aş da să-ți 
împărtăşesc durerea... dar nu ai vrut să-mi spui nimic... doar 
plângeai, privindu-mă! 

Privirea înceţoşată i se opri pe o cadră agăţată de perete. Se 
ridică, se apropie şi îngenunche cu mâinile împreunate: 

— Sfântă Fecioară, se spune că eşti mama tuturor mamelor, 
că ştii totul şi că totul îţi este cu putinţă. Fă ca stăpânul şi iubitul 
meu să nu-şi alunge copilul care vrea să trăiască... Preacurată, 
bună Fecioară, fă ca rodul trupului meu să nu fie blestemat... şi 
ca doar eu singură să port povara greşelii mele!... 

Se auzi bătând jumătatea de oră... Ea ascultă, neliniştea 
pătrunzându-i în inimă... În sfârşit, stinse sfeşnicul, se învălui 


într-o mantie şi, împingând încetişor uşa, ieşi din locuinţă 
îndreptându-se către o căsuţă simplă, aflată la vreo cincizeci de 
paşi. Pe când ea se strecura pe lângă un gard viu de trandafiri 
sălbatici care răspândea un parfum delicat, i se păru că o 
umbră, ceva asemănător unei fiinţe omeneşti, se zărea de 
cealaltă parte a gărduleţului. 

— Frangois! chemă ea palpitând. 

Nimeni nu-i răspunse... şi, plecând capul, îşi urmă drumul. 

Atunci umbra se puse în mişcare, se strecură spre casa 
seniorului de Piennes, se îndreptă spre o fereastră luminată şi 
bătu cu putere. 


* 


Domnul de Piennes nu se culcase. Se plimba prin încăpere cu 
paşi mari, cu spatele încovoiat, preocupat de un gând obsedant 
şi înspăimântător: ce se va întâmpla cu Jeanne a sa? Cui să o 
încredinţeze? Cui să-i ceară, mai bine zis să-i cerşească 
ospitalitatea? pentru ea! pentru ea!... doar pentru ea! 

Bătaia din fereastră îi întrerupse posomorâta plimbare şi îl 
ţintui locului, în aşteptarea emoţionată a unei ultime catastrofe. 
Geamul fu lovit din nou, mai poruncitor. Seniorul de Piennes 
atunci se îndreptă spre fereastră, o deschise, privi!... 

Un răcnet de furie, de durere şi de disperare îi ieşi din pieptul 
îndurerat... Cel care bătuse era unul dintre fiii neînduplecatului 
său duşman, era Henri de Montmorency! 

Bătrânul se întoarse şi dintr-o săritură apucă de pe o panoplie 
două săbii pe care le aruncă pe masă. Henri sărise pe fereastră 
şi îl privea cu un aer buimac. Cei doi bărbaţi se aflau faţă în faţă, 
livizi, crispaţi, furioşi. Gâfâiau, incapabili să scoată un cuvânt. 
Seniorul de Piennes arătă cele două săbii. Henri scutură din cap, 
ridică din umeri şi apucă mâna bătrânului. 

— N-am venit să mă bat cu dumneata, spuse cu o voce ce-i 
trăda starea de surescitare. De ce-aş face-o? V-aş omori. De 
altfel, eu nu va urăsc. Ce mă priveşte că tatăl meu a făcut să fiţi 
dizgraţiat? Ştiu! oh! ştiu! din cauza conetabilului v-aţi pierdut 
calitatea de guvernator; pământurile din Piennes v-au fost 
confiscate; dintr-un om puternic şi bogat aţi devenit sărac şi 
neputincios!... 

— De ce-ai venit atunci? Vorbeşte! strigă bătrânul soldat, 


lovind puternic cu pumnul masa pe care se aflau cele două 
săbii. Prezenţa ta în această casă este o ultimă ocară! Şi nici 
măcar nu vrei să te baţi? Să vedem! Ai venit să mă înfrunţi? Te 
trimite tatăl tău, neîndrăznind să vină el însuşi? Ai venit să 
constaţi dacă ultima lovitură pe care mi-a dat-o nu m-a ucis? 
Vorbeşte, sau, pe onoarea mea, peste câteva clipe vei fi un om 
mort! 

Henri îşi şterse cu dosul mâinii sudoarea de pe frunte. 

— Vrei să ştii pentru ce sunt aici? Pentru că ştiu că datorită lui 
Montmorency trăieşti în mizerie! Da, fiindcă îţi cunosc ura, 
bătrân nesăbuit, vin să-ţi strig: Nu este un sacrilegiu ca Jeanne 
de Piennes să fie amanta lui François de Montmorency? 

Seniorul de Piennes se clătină brusc. Văzu roşu în faţa ochilor. 
Pupilele i se dilatară. Mâna i se ridică pentru a pălmui. Henri de 
Montmorency îl apucă fulgerător de braţ şi i-l strânse puternic. 

— Te îndoieşti! răcni el. Bătrân nerod! îţi spun că fiica ta, în 
chiar această clipă, este în braţele fratelui meu! Vino! Vino! 

Năuc, fără forţă, lipsit de glas, tatăl Jeannei fu târât cu 
violenţă de tânărul care, cu o lovitură de picior, deschise uşa de 
la camera fetei: camera era goală! 

Seniorul de Piennes îşi ridică spre cer braţele ca pentru un 
blestem, iar din gură îi ieşi doar un sunet - asemănător urletului 
unui om care este sugrumat - şi acest strigăt sparse tăcerea 
nopţii. Apoi, încovoiat, horcăind, şovăielnic, lovindu-se de ziduri, 
ajunse în camera lui... Căzu în fotoliu ca un stejar fulgerat de 
furtună. Henri se pierduse în noapte, aşa cum odinioară, 
probabil, fugise Cain. 


x 


Jeanne de Piennes ajunsese la casa ţărănească. Dar nu intră; 
avea nevoie ca fața să-i fie ascunsă de umbrele nopţii când va 
face dulcea, dar dificila mărturisire... Viața ei, viața copilului pe 
care îl purta în pântece urma să se hotărască aici! 

Se auzi cea dintâi bătaie ce vestea miezul nopţii; la capătul 
cărăruii, la trei paşi, apăru François. Îl recunoscu pe dată şi în 
aceeaşi clipă fu în braţele lui; îmbrăţişarea fu dureroasă: se 
iubeau doar din toată inima! 

— lubita mea, spuse François de Montmorency, în seara asta 
clipele ne sunt numărate. La castel tocmai a ajuns un cavaler, 


care îl precedă cu o oră pe tatăl meu; trebuie ca acesta să mă 
găsească acasă... Vorbeşte, iubita mea... Spune-mi secretul 
care te apasă. Orice ai avea să-mi spui, nu uita că soţul tău te 
ascultă. 

— Soţul, iubitul meu François! Oh! Sunt copleşită de bucurie... 
soţul! Să fie adevărat? 

— Soţul, Jeanne, ţi-o jur pe numele meu glorios şi nepătat 
până astăzi. 

— Bine, spuse ea tremurând, ascultă... 

El se aplecă spre ea. Ea îşi lăsă capul pe pieptul lui. Era pe 
punctul să vorbească... îşi mai căuta încă vorbele... 

În acel moment, un strigăt teribil, un strigăt de agonie sfâşie 
tăcerea. François sări. 

— Este vocea tatălui meu! murmură Jeanne înspăimântată. 
François! François! tatăl meu este omorât! 

Se smulse din braţele amantului şi începu să fugă; după 
câteva secunde fu în faţa casei şi văzu uşa şi fereastra 
deschise... O clipă mai târziu era în sală; tatăl ei horcăia în 
fotoliu. Se aruncă în braţele lui, scuturată de hohote de plâns, îi 
luă capul alb în mâini.. 

— Tată, tată, sunt eu! sunt Jeanne a ta! 

Bătrânul deschise ochii şi îi fixă pe chipul fiicei sale. Ce 
privire! Ce blestem îngrozitor arunca asupra nefericitei sale 
fiice. In faţa acestei priviri, ea dădu înapoi, înnebunită pe 
jumătate; între ei nu era nevoie de cuvinte; ea înţelese că tatăl 
ştia tot! Se simţi condamnată pentru totdeauna. | se tăiară 
picioarele. Căzu în genunchi. Din ochi îi ţăâşniră lacrimi fierbinţi. 
Inconştientă, începu să vorbească: 

— lartă-mă, tată! lartă-mă că l-am iubit, iartă-mă că-l mai 
iubesc şi acum! Hai, tată, nu mă mai privi aşa... vrei ca micuța 
ta Jeanne să moară de disperare la picioarele tale? Nu este vina 
mea că-l iubesc... o forţă necunoscută m-a aruncat în braţele 
sale... Oh! tată, dacă ai şti cât îl iubesc!... 

Pe măsură ce ea vorbea, seniorul de Piennes îşi recăpăta o 
parte din puteri. Părea acum un spectru... O apucă pe fiica sa de 
o mână şi o ridică în picioare. 

— Mă ierţi, nu-i aşa? Ah, tată, spune-mi că mă ierţi! 

Fără a-i răspunde, o duse până în faţa casei, întinse braţul şi 
spuse: 

— Pleacă... eu nu mai am fiică! 


Ea se clătină; un geamăt i se auzi din gâtlej. 

În acelaşi moment, o voce caldă, sonoră, bărbătească se auzi: 

— Vă  înşelaţi, domnule. Aveţi o fiică! V-o jură fiul 
dumneavoastră! şi François de Montmorency apăru în aceeaşi 
clipă în cercul de lumină, în timp ce Jeanne lăsă să-i scape un 
strigăt de speranţă, iar seniorul de Piennes făcu înapoi câţiva 
paşi bâlbâind: 

— Amantul fiicei mele!... aici!... în faţa mea!... Ruşinea 
supremă a ultimei zile pe care-o mai am de trăit! 

Calm, fără să pară impresionat, François se înclină: 

— Monseniore, mă vreţi ca fiu? repetă el, aproape 
îngenuncheat. 

— Fiul meu! murmură bătrânul. Dumneata, fiul meu? am auzit 
bine? Sau este o nouă batjocură! 

Francois apucă mâinile Jeannei. 

— Monseniore, aveţi bunătatea de a-i acorda lui Francois de 
Montmorency mâna fiicei dumneavoastră Jeanne, ca să-i fie 
soţie legiuită? spuse el cu mai multă fermitate. 

— Soţie legiuită!... Visez!... Dumneata nu ştii... dumneata! fiul 
conetabilului! 

— Ştiu totul, monseniore! Căsătoria mea cu Jeanne de 
Piennes va îndrepta toate nedreptăţile, va înlătura toate 
nenorocirile... Aştept, tată, să-mi hotărâți soarta... 

O bucurie nemărginită inundă inima bătrânului; deja cuvintele 
de binecuvântare îi urcară pe buze, când un gând fulgerător îi 
trecu prin minte: „Omul ăsta vede că sunt pe moarte! Dacă mor, 
îşi va bate joc de fată aşa cum o face cu tatăl!“ 

— Hotărâţi, domnule! repetă François. 

— Tată! Veneratul meu tată! imploră Jeanne. 

— Vrei să te căsătoreşti cu fiica mea? răspunse atunci 
bătrânul. Asta vrei? Când? În ce zi? 

Tânărul înţelese ce se petrecea în sufletul muribundului. O 
rază îi lumină fruntea, şi răspunse: 

— Chiar mâine, tată! chiar mâine! 

— Mâine... spuse înăbuşit seniorul de Piennes, mâine voi fi 
mort. 

— Mâine veţi trăi... şi încă multă vreme, pentru a vă 
binecuvânta copiii! 

— Mâine! horcăi bătrânul cu o amărăciune fără margini. Prea 
târziu! s-a sfârşit! Mor! mor blestemat... disperat... 


Francois privi în jurul său şi văzu câţiva slujitori care, sculaţi 
din somn, se adunaseră acolo. Şi îi veni o idee minunată. Cu un 
braţ o apucă pe tânăra pierdută, făcu semn la doi servitori să 
ridice fotoliul în care agoniza seniorul de Piennes şi vocea lui 
solemnă, vibrând de dragoste, se auzi: 

— La biserică! spuse el. Tată, este miezul nopţii; capelanul îşi 
poate rosti prima liturghie... va fi aceea care va uni familiile de 
Piennes şi de Montmorency. 

— Ah! visez!... visez!... repetă bătrânul. 

— La altar! repetă François cu o voce puternică. 

Atunci inima bătrânului soldat se muie. Ceva ca un geamăt îi 
cutremură pieptul; căci bucuriile puternice gem adesea ca cele 
mai adânci dureri. Un suspin de nespusă mulţumire îl 
cutremură. Ochii i se umplură de lacrimi şi mâna lui lividă se 
întinse tremurând spre nobilul copil din neamul de atâtea ori 
blestemat! 

Zece minute mai târziu, în micuța capelă din Margency, 
preotul oficia în altar. În primul rând se aflau François şi Jeanne. 
În spatele lor, chiar în fotoliul în care fusese transportat, stătea 
seniorul de Piennes. După aceea veneau două femei şi trei 
bărbaţi, servitorii casei, martori ai căsătoriei atât de tragice. În 
curând se schimbară inelele şi mâinile nerăbdătoare ale celor 
doi amanti se înlănţuiră. Apoi preotul rosti binecuvântarea: 

— Frangois de Montmorency, Jeanne de Piennes, în numele lui 
Dumnezeu sunteţi uniţi veşnic... 

Atunci cei doi soţi se întoarseră spre seniorul de Piennes spre 
a-i cere şi lui binecuvântarea. Văzură cum bătrânul încearcă să 
ridice braţul, chipul fiindu-i scăldat într-o lumină de bucurie şi de 
împăcare. O clipă le surâse. Apoi braţele îi căzură... lar surâsul îi 
pecetlui pentru totdeauna buzele livide. 

Seniorul de Piennes murise! 


II 
GLORIA NUMELUI 


O oră mai târziu, François intra în castelul Montmorency... 
O lăsase pe tânăra sa soţie înlăcrimată în braţele doicii, 
confidenta dragostei lor şi, strângând-o la piept pe Jeanne, îi 


promise că la răsăritul soarelui va fi lângă ea, după ce-şi va fi 
salutat tatăl, a cărui sosire îi fusese anunţată de un cavaler. 

Când François intră în sala armelor, îl zări pe conetabilul Anne 
de Montmorency aşezat într-un măreț fotoliu, care era pus pe un 
podium înspre care urcai trei scări, sub un baldachin de catifea 
împodobit cu ciucuri de aur, pe care apărea blazonul casei. Sala 
era imensă şi puternic luminată de douăsprezece candelabre de 
bronz în care ardeau câte douăsprezece lumânări de ceară. 
Pereţii încăperii erau acoperiţi cu tapiserii enorme, pe care 
străluceau săbii uriaşe şi scânteiau pumnale. Vreo zece portrete 
erau încadrate între aceste panoplii. lar pe panoul care stătea în 
faţa tronului apărea imaginea întemeietorului familiei, acel 
Bouchard cu trăsături aspre care, o clipă, îşi întinsese mâna şi 
apucase coroana Franţei. Armurile, platoşele, brasardele, 
coifurile cu panaşe luceau la picioarele acestor cadre, părând că 
bătrânii nu trebuie decât să coboare şi să se îmbrace. 

Pe tronul său stătea bătrânul conetabil cu platoşa pe el, 
acoperit, cu zale de oţel, ţinând între mâinile-i puternice 
înspăimântătoarea spadă cu două tăişuri, cu sprâncenele 
încruntate, coiful fiindu-i în mâinile unui paj care stătea în 
apropiere. Cincizeci de ofiţeri nemişcaţi aşteptau tăcuţi lângă el. 
El însuşi părea unul dintre acei străvechi războinici care 
decideau soarta bătăliilor de odinioară. 

De la Marignan, unde-îl îmbrăţişase însuşi Francisc întâiul, 
până la Bordeaux, unde masacrase o mulţime de hughenoți 
salvând astfel religia catolică, câte bătălii nu purtase!!! 

François nu-şi mai văzuse tatăl de doi ani. Înaintă până la 
picioarele tronului. In apropierea acestuia se afla Henri, sosit şi 
el doar de vreun sfert de oră. Era palid şi tremura. La ce se 
gândea oare acest tânăr de douăzeci de ani? Ce funeste şi 
confuze gânduri fratricide îi bântuiau mintea înfierbântată? 

Francois de Montmorency nu zări privirea ucigaşă a fratelui 
său; el se înclină profund în faţa părintelui. Conetabilul, văzând 
cât era de lat în spate şi cât părea de puternic fiul său cel mare, 
surâse; şi acesta fu singurul semn al iubirii părinteşti. Apoi, fără 
gesturi inutile, vorbi liniştit, dar teribil: 

— Ascultaţi-mă. Aveţi cunoştinţă de cumplitul dezastru suferit 
de împăratul Carol Quintul sub zidurile de la Metz, în luna 
decembrie a anului trecut. Frigul şi boala i-au distrus în câteva 
zile uriaşa armată de şaizeci de mii de oameni... Cu toţii am 


crezut atunci că asta însemna sfârşitul imperiului! Spaniolul fiind 
distrus, hughenotul fiind zdrobit de mine în ţinutul limbii d'oct, 
se părea că pacea este asigurată: şi toată această primăvară, 
Maiestatea Sa Henric al II-lea şi-a petrecut-o în serbări, turniruri 
şi dansuri... Deşteptarea din acest vis frumos este cumplită! 

Conetabilul adăugă pe un ton înăbuşit: 

— Da, elementele care se amestecă uneori pentru a da 
învingătorului lecţii cumplite l-au împins pe Carol Quintul într-o 
memorabilă înfrângere; da, împăratul a plâns părăsindu-şi 
taberele în care lăsa peste douăzeci de mii de cadavre, 
cincisprezece mii de bolnavi şi optzeci de piese de artilerie!... 
lată-l însă că-şi ridică din nou capul! Înaintează! Ne atacă!... 

Francois îşi asculta părintele cu un fior de nelinişte. Henri, cu 
braţele încrucişate, cu ochii întunecaţi, îşi privea fratele. 
Conetabilul? îşi plimbă privirea de vultur pe chipurile soldaţilor 
care-l înconjurau, apoi urmă: 

— leri, la ora trei, ne-a sosit prima veste; împăratul Carol 
Quintul se pregăteşte să invadeze ţinuturile Picardiei şi Artois! 
Omul ăsta de fier şi-a refăcut armata! În chiar această oră, un 
corp de artilerie şi unul de infanterie sunt în marş forţat către 
Thérouanne’. Ascultaţi-mă bine toţi, dacă Thérouanne cade, 
asta înseamnă invadarea Franţei, după cum ştiţi! lată ce am 
decis, Maiestatea Sa şi cu mine: armata mea se va îndrepta 
către Paris, urmând să plece peste două zile. Până atunci însă, 
un corp de două mii de cavaleri va alerga, la Therouanne, se va 
închide în castel şi va lupta până la ultimul om pentru a întârzia 
înaintarea inamicului. 

— Până la moarte! răcniră căpitanii în timp ce panaşurile 


1 Langue d'oc - limba oc (occitana) este un ansamblu de dialecte din sudul 
Franţei, de origine latină, care se opune limbii oil ansamblu de dialecte 
vorbite în nordul Franţei. Languedoc reprezintă, deci, ţinutul în care se 
vorbesc aceste dialecte în vechea Franţă, care a trecut sub autoritatea 
directă a regilor Franţei în sec. al XIII-lea, dar care şi-a păstrat, până la 
Revoluţie, instituţiile proprii. (N.t.) 

2 Conetabilul de Montmorency a reprimat o revoltă populară împotriva 
creşterii impozitelor în ţinuturile Saintonge şi Bordelais (1547) (N.a.) Anne, 
duce de Montmorency (1493-1567), mareşal şi pair al Franţei (1522), 
conetabil (1537). Familia Montmorency este una dintre cele mai importante 
din evul mediu francez (N.t.) 

3 În 1552, Henric al II-lea a pus stăpânire pe Metz şi pe încă trei oraşe. Carol 
Quintul asediază Metz-ul dar este respins de ducele de Guise. În 1553, reia 
ofensiva, începe asediul cetăţii Thérouanne care este cucerită şi pustiită. 


coifurilor se mişcau ca răscolite de furtună. 

— Or, continuă  conetabilul, pentru această expediţie 
aventuroasă trebuie un conducător tânăr, neînfricat, temerar. L- 
am ales!... François, fiule, tu vei fi acela! 

— Eu! se clătină François, disperat. 

— Tu! Da, tu vei fi acela care îţi vei salva regele, părintele, 
ţara!... Două mii de cavaleri sunt acolo! la-ţi armele! Vei pleca, 
peste un sfert de oră! Porneşte şi nu te opri până la Therouanne, 
unde va trebui sau să învingi, sau să mori!... Henri, tu vei 
rămâne la castel şi-l vei pregăti pentru apărare. 

Henri îşi muşcă buzele până la sânge ca să-şi înăbuşe urletul 
de bucurie. „Jeanne este a mea!“ îşi spuse el. 

François făcu un pas înainte şi gâfâi scurt, rostind: 

— Ce! tată! strigă el. Eu!... eul!... 

Ochii priveau rătăciţi, inima îi era strânsă. În faţă îi apăru 
viziunea Jeannei, a soţiei sale... abandonată... plângând la 
picioarele cadavrului, acolo... lipsită de consolare... singură pe 
lume! 

— Eu! repetă el. Cumplit!... Imposibil!... 

Conetabilul îşi încruntă sprâncenele şi cu o voce furioasă, 
metalică, ordonă: 

— Pe cal, François de Montmorency, pe cal! 

— Tată, ascultă-mă!... Două ore! O oră! Vă cer o oră! strigă el 
frângându-şi mâinile. 

Conetabilul Anne de Montmorency se ridică în picioare. O 
furie cumplită îl făcea să tremure. Cuvintele căzură tăioase în 
tăcerea ce se lăsase: 

— Mi se pare că pui în discuţie ordinele regelui şi ale şefului 
tău! 

— O oră! o oră doar, tată, şi alerg către moarte! 

Bătrânul comandant înveşmântat în zale de oţel cobori 
treptele tronului şi izbucni: 

— Mii de  trăsnete! încă un cuvânt, François de 
Montmorency... unul singur... şi, pentru a salva onoarea numelui 
pe care-l porţi, te voi aresta eu însumi! 

Cu o voce care îi înspăimântă pe cei care asistau la această 
scenă; conetabilul continuă: 

— Să fiu mort dacă mint! în cinci secole, eşti primul din 
neamul, nostru care şovăie să moară! 

Jignirea era cumplită. Nu-i mai rămânea lui François decât să 


se omoare în faţa acestei adunări de războinici ale căror inimi, 
asemenea platoşelor, păreau făcute din oţel. 

Furios, scuturând din cap, se îndreptă. Totul îi dispăru din 
minte: dragostea, femeia iubită, visurile de fericire. Ochii săi 
priveau furioşi în cei ai părintelui. lar cuvintele lui le acoperiră 
pe acelea ale bătrânului comandant: 

— Să moară cel care a putut afirma că un Montmorency dă 
vreodată înapoi! Pentru gloria numelui nostru te ascult, tată, şi 
plec. Dar dacă voi reveni viu, domnule conetabil, vom avea ceva 
de rânduit între noi! Adio!... 

Cu un pas apăsat trecu printre rândurile căpitanilor uimiţi de 
această provocare neaşteptată, de această întâlnire pe care fiul 
i-o fixa stăpânului atotputernic al armatelor, tatălui său! Se auzi 
cum din uşă dădea ordine scurte şi răguşite: 

— Scutierul meu! Calul meu de luptă! Spada cu două tăişuri! 

Toate chipurile, întoarse spre conetabil, aşteptau ordinul de 
arestare. Dar un surâs destinse chipul bătrânului, iar cei din 
apropierea lui îl auziră murmurând: 

— Este un adevărat Montmorency! 

Peste zece minute, François era în curtea de onoare, cu 
armura pe el, împlătoşat, gata să încalece. Se întoarse spre un 
paj: 

— Fratele meu Henri! spuse el. Să fie chemat fratele meu 
Henri! 

— lată-mă, François! 

Henri de Montmorency apăru în lumina torţelor, adăugând cu 
un vizibil efort: 

— Am venit să-mi iau rămas bun... căci eu, eu rămân! 

Francois îi prinse mâna, nebăgând de seamă că aceasta 
ardea: 

— Henri, spuse el, îmi eşti tu într-adevăr frate bun? 

Henri tresări, roşi, se bâlbâi: 

— De ce te îndoieşti de asta? 

— lartă-mă! sufăr atâta! Vei înţelege îndată. Plec, Henri, 
poate pentru totdeauna... şi las în urma mea o suferinţă fără 
margini! 

— O suferinţă? 

— O nenorocire! Ascultă-mă, căci de tine va depinde 
hotărârea mea. O cunoşti pe Jeanne... fiica seniorului de 
Piennes... 


— O cunosc, răspunse înăbuşit Henri. 

— Ei bine, asta este nenorocirea.. Eu plec... şi Jeanne şi cu 
mine ne iubim! 

Henri îşi stăpâni cu greu urletul de furie. 

— Taci! continuă François, ascultă până la sfârşit. De şase 
luni, noi ne iubim; de trei luni, suntem unul al celuilalt; de două 
ore, ea se numeşte Montmorency, ca şi mine! 

Un geamăt se auzi din pieptul lui Henri, ca şi cum el nu ar fi 
văzut, nu ar fi ştiut nimic... 

— Nu fii mirat, nu striga! spuse febril François. Ea însăşi îţi va 
spune mâine cum am fost uniţi în noaptea asta de preotul din 
Margency. Dar asta nu este totul! In clipa asta, Jeanne plânge la 
căpătâiul unui cadavru: seniorul de Piennes a murit! A murit 
chiar în biserică, aruncându-mi o ultimă privire care îmi 
poruncea să veghez asupra copilei sale! Şi nici asta nu este încă 
totul! Margency se va înapoia domeniului conetabilului! Ah! 
Henri! Henri! asta este cumplit, că o las pe Jeanne singură pe 
lume, fără apărare şi mijloace de trai... Mă auzi? mă înţelegi? 

— Te aud... şi înţeleg... 

— Frate, ascultă-mă bine. Accepţi ce-ţi cer? Îmi juri că vei 
veghea asupra femeii pe care o iubesc şi care-mi poartă 
numele? 

Henri se cutremură dar răspunse: 

— Ţi-o jur! 

— Dacă nu voi pieri în război, îmi voi găsi soţia în casa 
părintelui său, fără ca ea să fi avut de suferit în absenţa mea. 
Căci vei fi tu acolo pentru a o apăra, pentru a o proteja. Mi-o 
juri? 

— Jur! 

— Dacă mor, vei dezvălui acest secret conetabilului şi îl vei 
determina să îndeplinească dorinţa fratelui tău mort: că partea 
mea o va pune pentru totdeauna la adăpost de sărăcie pe 
văduva mea, asigurându-i o existenţă demnă. Juri? 

— Jur! răspunse a treia oară Henri. 

Francois îl îmbrăţişă atunci, spunând: 

— Aşa este bine. Acum pot pleca! 

Şi adăugă, punându-şi în vorbele rostite toată tulburarea şi 
durerea din inimă: 

— Ai jurat!... Aminteşte-ţi! 

Şi îndată încălecă, apoi se aşeză în fruntea celor două mii de 


cavaleri adunaţi, gata de plecare, pe o esplanadă, o masă de 
oameni întunecată, din care nu se distingea decât, ici-colo, 
lucirea armelor. O clipă, François se întoarse şi privi spre 
Margency. Şi lacrimi i se scurseră pe obraji! Căci fiul cel mai 
mare din acest neam măreț de luptători vibra de dragoste. 
Plângea, şi printre lacrimi ochii încercau să străbată întunericul 
pentru a zări pentru ultima oară acoperişul care îi adăpostea 
iubita. Dar noaptea era întunecată, valea, la fel ca şi satul, nu se 
putea zări. El murmură: 

— Adio, Jeanne... Adio! 

Apoi, înălţându-şi braţul, cu un strigăt care ascundea întreaga 
disperare care-l stăpânea şi pe care bătrânul conetabil îl auzi din 
fundul castelului, ordonă: 

— Înainte! La moarte! 

Cei două mii de cavaleri - două mii de condamnaţi la moarte 
- răcniră cu un accent sălbatic! 

— La moarte! 

Apoi masa de oameni se puse în mişcare într-un trap greoi, 
părând un tunet într-o cumplită furtună şi se pierdu în 
depărtare, umplând întunericul nopţii cu torţele sale roşii, 
lucirile de oţel ale armelor şi zgomotul acestora, ca un misterios 
meteor care trece prin noapte... 

Din balcon, conetabilul asculta acest zgomot de avalanşă care 
se depărta... Când liniştea se înstăpâni, suspină adânc şi, 
încălecând la rându-i, porni spre Paris. 

Henri rămase singur. 


IV 
JURĂMÂNTUL FRATERN 


Corpul seniorului de Piennes, înveşmântat în hainele de gală, 
cu mâinile încrucişate pe spada goală, asemenea unei statui 
care străjuie mormântul unui viteaz, fusese aşezat, după obicei, 
în mijlocul sălii de onoare, pe un pat de campanie. Se făcuse 
deja dimineaţă. Palidă din pricina oboselii acumulate peste 
noapte, căci veghease la căpătâiul părintelui său, Jeanne se 
îndreptă către fereastră şi o întredeschise. Un minut, privirea i 
se plimbă asupra frumuseţilor din jur - arborii înfloriţi, mugurii 


care se desfăceau, tufişurile din care răsunau cântecele vesele 
ale păsărelelor şi peste toate domnind azurul cerului de aprilie, 
totul fiind scăldat în lumină, totul exalând puritate, tandreţe, 
asemenea surâsului blând al Vieţii, al Naturii materne şi 
consolatoare. 

Jeanne îşi întoarse privirile către cel ce odihnea în mijlocul 
camerei. Două lacrimi îi străluciră între genele prelungi. Şi 
aproape de îndată, aceeaşi tresărire care, ieri, îi cutremurase 
fiinţa din adâncuri, o infioră din nou, ca o chemare îndepărtată 
şi confuză a fiinţei pe care o purta în pântec. Atunci, printre 
lacrimi, pe buze îi apăru un surâs dulce. 

— Ah, tată, murmură ea împreunându-şi mâinile, veneratul 
meu tată, iartă-mă! De ce oare, în momentul sfâşietoarei 
noastre despărţiri, nu-mi pot înlătura bucuria? De ce nu sunt în 
stare să-mi alung gândurile prea pline de speranţă care vor să le 
înlocuiască pe cele pe care ţi le datorez în aceste momente de 
doliu? Bucuria aceasta, tată, eşti martor că încerc că mi-o 
domin, căci morţii citesc în sufletele celor vii... şi mi-o reproşez 
cu amărăciune... Şi, totuşi, mă cuprinde, mă îmbată... Pot să 
lupt împotriva ei, dar nu reuşesc să o înving! 

Se apropie atunci de cadavru şi, naivă şi încrezătoare, începu 
să-i vorbească, asemenea unei fiinţe vii: 

— Ei bine, tată, trebuie să-ţi explic! Să nu crezi că sunt fiica 
denaturată care nu suferă când părintele ei porneşte pe ultimul 
său drum... Ascultă-mă... acest atât de drag secret pe care m- 
am temut să-l împărtăşesc stăpânului inimii mele, acest secret 
pe care i-l voi mărturisi cu atâta mânarie, căci el este acum 
soţul meu, acest secret, tată, vei fi primul care să-l cunoşti... 
ştii, voi fi mamă! Mamă! Acum vei putea înţelege de ce îl plâng 
pe cel care pleacă, dar nu mă pot opri să nu surâd celui care 
vine! 

Pe faţă i se răspândi o roşeaţă delicată. 

Stătu pe gânduri câteva clipe, apoi rosti cu hotărâre: 

— Copilul va purta numele mamei... al celei pe care am iubit- 
o atât; se va chema Lois. lubitul meu micuţ, de ce nu eşti acum 
aici? Mi se pare că-l văd... Lois! ce nume fermecător! Vai, dragă 
tată, de asta sunt atât de bucuroasă! Că am devenit soţia celui 
mai ilustru senior, că voi fi probabil o doamnă vestită la Curte... 
tu ştii că nu mă gândesc la asta cu o plăcere vinovată... Dar că 
fiul meu va avea un nume... un tată... şi ce nume! şi ce tată! Ei, 


vezi tu, de asta sunt mândră şi fericită cum nu a fost vreodată 
vreo femeie! 

Vai! sărmana Jeanne de Piennes, la care iubirea maternă se 
afirma cu atâta vigoare! Cine putea bănui ce viitor îi rezerva 
soarta tocmai din pricina forţei acestei iubiri... 

Atunci, din depărtare se auzi tropotul unui cal care se apropia 
în galop. 

— lată-l! strigă tânăra femeie din toată fiinţa, iar ochii i se 
pironiră pe uşa care urma să-i facă loc iubitului ei François. 

Uşa se deschise şi Jeanne, pe punctul de a alerga în 
întâmpinarea celui abia sosit, rămase împietrită. Fu străbătută 
de un fior de gheaţă, căci cel care intră era fratele lui François. 
Henri de Montmorency făcu trei paşi, se opri în faţa ei şi, cu 
capul acoperit, fără a face fireasca plecăciune, rosti: 

— Doamnă, sunt purtătorul unor veşti pe care am jurat să vi 
le aduc la cunoştinţă încă în această dimineaţă; de aceea mă 
vedeţi aici, în locul celui pe care-l aşteptaţi. 

Jeanne începu să tremure, presimţind o nenorocire. Brusc, 
Henri continuă: 

— Frangois a plecat în noaptea aceasta... 

Un geamăt stins se auzi. 

— A plecat? întrebă ea cu timiditate. A plecat... dar pentru a 
se reîntoarce, nu-i aşa?... poate chiar astăzi? 

— François nu se va mai întoarce! 

Această propoziţie fu rostită cu duritatea unei sentinţe, a unei 
condamnări la moarte. Jeanne se clătină şi îşi duse mâinile la 
pieptul care îi tresărea. Şi se gândi că François a părăsit-o. Ochii 
ei înnebuniţi îl fixau pe Henri, care urmă de îndată: 

— A început războiul. François a solicitat şi a obţinut onoarea 
de a se duce la Therouanne ca să oprească acolo armata lui 
Carol Quintul... Să stai în calea împăratului pentru a-l opri cu o 
mână de cavaleri, asta înseamnă să vrei să-ţi găseşti moartea! 
Vă voi spune tot ceea ce gândesc, doamnă... dar şi gândurile 
fratelui meu: prins într-o cursă, în ciuda dorințelor sale cele mai 
intime, pus în faţa alternativei de a renega o căsătorie pe care o 
regretă sau de a-şi atrage dizgraţia conetabilului, François a ales 
cel mai glorios, dar şi cel mai sigur mijloc de a se sinucide! 

Jeanne se făcu la fel de albă ca şi cadavrul tatălui său. Un 
strigăt îi ţâşni din adâncuri. Căzu în genunchi. Şi, în durerea 
cumplită care-i spărgea parcă pieptul, în fulgerătoarea 


catastrofă care o dărâmase, un singur cuvânt, doar unul, reuşea 
să concentreze imensa disperare care o copleşise: 

— Copilul!... sărmanul meu copil! 

Rămase mult timp apatică, înlăcrimată, uitând de prezenţa lui 
Henri, uitându-l pe tatăl ei mort, uitându-se chiar pe ea, dar 
încercând să-şi imagineze, cu acel curaj al tuturor mamelor, 
nenorocirea care-i lovea copilul încă înainte de venirea sa pe 
lume. Mamă! În această oră de disperare ea nu mai era decât 
mamă. Şi când se ridică, pe chip i se întipărise o asemenea 
hotărâre, ochii îi deveniseră atât de strălucitori, încât Henri, 
surprins, întunecat, fremătător, dădu înapoi. 

— Bine! spuse ea. Unde se află soţul, trebuie să-i fie şi 
nevasta, în seara aceasta voi pleca la Therouanne! 

— Să pleci? Dumneata? izbucni fratele lui François. Hai, nici 
nu te gândi la asta! Să traversezi o ţară năpădită de duşmani, să 
treci printre liniile lor... nu vei ajunge întreagă! Nu vei pleca! 

— Şi cine mă va împiedica? strigă ea exaltată. 

— Eu! răspunse Henri, răscolit de chipul acestei femei care-l 
făcu să-şi piardă capul, părându-i de o sută de ori mai frumoasă 
acum, atât de copleşită de durere. Şi pasiunea, pe care o 
dominase până atunci, izbucni cu furie, ; părea nebun. O luă pe 
tânăra femeie în braţe, o strânse convulsiv, îi şopti cu o voce 
aprinsă: 

— Jeanne! Jeanne! El a plecat! Te-a abandonat! Prea laş 
pentru a fi în stare să-şi mărturisească dragostea, a dovedit că 
nu te iubeşte! Dar eu! eu, Jeanne! Te ador ca un nebun, sunt 
gata să înfrunt şi iadul şi cerul, aş fi în stare să-mi omor tatăl cu 
mâinile mele dacă ar îndrăzni să se opună acestei iubiri! Jeanne! 
Jeanne! Fie ca François să moară ca un om slab, dacă n-a ştiut 
să te păzească! Eu te vreau! eu te voi revendica întregului 
univers! Ah! Jeanne, un cuvânt, dă-mi doar o speranţă! sau mai 
bine nu! nu-mi spune nimic... o singură privire de-a ta îmi va 
spune dacă pot să sper... şi dacă ar fi aşa, m-aş îndepărta până 
când îmi vei face tu un semn... mă vei chema... Şi atunci voi 
veni, mai umil decât un câine care se târăşte la picioarele 
stăpânului, mai puternic decât un leu care-şi păzeşte leoaica... 

Vorbele îi erau scurte, sacadate, întretăiate de suspinuri. Se 
exalta, îmbătându-se puţin câte puţin de violenţa pasiunii sale. 

Jeanne abia îl auzea. Îşi folosea întreaga voinţă, întreaga forţă 
pentru a se smulge din puternica lui îmbrăţişare. Reuşi să se 


elibereze din strânsoarea braţelor lui, şi atunci el se opri 
gâfâind. Înălţându-se parcă sub imperiul tensiunii care o anima, 
Jeanne îi aruncă o privire lungă, cumplită, măsurându-l de jos în 
sus. Făcu un pas înainte. Intinse braţul. Degetul îi atinse fruntea 
bărbatului. Şi rosti: 

— Jos pălăria, domnule! Dacă nu în faţa unei femei, măcar în 
faţa unui mort! 

Henri tresări. Privirea lui tulbure se opri o clipă asupra 
cadavrului, pe care păru să-l zărească pentru prima oară. Cu un 
gest lent, duse mâna spre frunte, ca pentru a se descoperi, 
învins. Dar nu-şi duse gestul până la capăt. Braţul îi căzu. Ochii i 
se înroşiră. lIntreg orgoliul şi toată violenţa neamului său 
răbufniră. Furia resimţită pentru că era dominat, pentru că se 
dovedea atât de mic, explodă. 

— La naiba! ştii dumneata, doamnă, că aici sunt la mine 
acasă şi că, după tatăl meu, eu singur am dreptul de a rămâne 
acoperit? 

— Acasă! strigă tânăra, neînţelegând. 

— Acasă! Da, acasă! Hotărârea Parlamentului, care i-a fost 
adusă la cunoştinţă tatălui tău, restituie domeniul Margency 
casei noastre, şi eu nu voi îngădui ca o vasală... 

Nu apucă însă să-şi sfârşească vorbele. Dintr-o săritură. 
Jeanne se repezi la o casetă care conţinea hârtiile defunctului, o 
deschise, despături primul document pe care-l zări şi după ce-l 
citi, îl aruncă; vocea i se ridică, acoperind-o pe aceea a lui 
Montmorency, chemându-i pe servitori: 

— Guillaume! Jacques! Toussaint! Pierre! veniţi toţi încoace! 
intraţi!... intraţi toţi!... 

— Doamnă! vru Henri să o întrerupă. 

Servitorii îmbrăcaţi în haine de doliu intrară şi, odată cu ei, 
mai mulţi ţărani din Margency. 

— Intraţi toţi! continuă Jeanne înfierbântată, susţinută de o 
stranie exaltare. Intraţi toţi! Aflaţi vestea: eu nu mai sunt aici la 
mine acasă!... 

— Doamnă! mormăi Henri. 

Jeanne apucă o mână îngheţată a cadavrului şi începu să o 
scuture: 

— Nu-i aşa, tată, că nu mai suntem aici acasă? Nu-i aşa că 
suntem alungaţi? Nu-i aşa, tată, că tu nu mai vrei să rămâi 
niciun minut în plus în casa familiei blestemate?... Haideţi, voi 


de colo! nu auziţi că seniorul de Piennes nu mai este aici la el 
acasă şi până şi cadavrul său nu mai poate rămâne aici! Afară! 
Să ieşim afară, vă spun! 

Cu obrajii în flăcări şi cu ochii aidoma, tânăra femeie alerga 
de la un servitor la altul, îi împingea cu o forţă căreia nu i se 
puteau opune, îi aranja în jurul patului de campanie... şi când 
termină manevra, făcu un semn. Opt bărbaţi apucară patul, îl 
ridicară pe umeri iar ceilalţi făcură un cortegiu, din mijlocul 
căruia se auzeau blesteme surde. Jeanne se afla în frunte. 

Ca într-un coşmar, Henri văzu cum cadavrul iese pe uşă, apoi 
Jeanne îi dispăru din raza privirii şi, în depărtare, în sat, nu se 
mai auzi decât un murmur înăbuşit de blesteme... Atunci, furios, 
bătu din picior, ieşi, sări pe cal şi o luă la goană... 

Sosind la doica ei bătrână unde poruncise să se aducă trupul 
seniorului, Jeanne căzu sfărâmată, fără cunoştinţă, fără a vărsa 
o lacrimă... Forţa care o susţinuse în acele minute cumplite 
dispăruse. Aproape îndată se declară o febră cerebrală. Nu mai 
avea conştiinţa lucrurilor care i se aflau în preajmă şi singurul 
semn al vieţii care-i mai pulsa slab în vine era delirul. 


x 


Henri petrecu o noapte îngrozitoare, cu accese de ruşine dar 
şi de furie dementă, cu crize de pasiune. A doua zi se întoarse la 
Margency, gata, pentru orice, poate chiar pentru moarte! O 
veste îl zdrobi: Jeanne era pe sfârşite. Delira. 

De atunci, veni în fiecare zi, dând târcoale căsuţei 
sărăcăcioase... Asta dură câteva luni. Se scurse aproape un an... 
un an în care pasiunea lui crescu; un an în timpul căruia află că 
Thérouanne căzuse, că garnizoana fusese trecută prin tăişul 
săbiilor duşmanului, că François dispăruse! 

Dispărut!... 

Sau poate mort?... 

Spera! Da, în inima acestui frate se născuse, creştea şi se 
întărea speranţa cumplită... 

Francois trebuie să fi fost ucis; aşa trebuie să fi fost! Şi îşi 
confirmă această speranţă în ziua în care câţiva oşteni 
extenuaţi, slăbiţi, în zdrenţe, trecură prin Margency şi se opriră 
la castel. Le puse întrebări. 

Ei îi povestiră cum a fost cucerită Therouanne, cum a fost, 


incendiată cetatea, cum a fost rasă de pe faţa pământului, cum 
a fost masacrată garnizoana... 

Cât despre comandant, François de Montmorency - dispărut! 
Nimeni nu ştia nimic. Şi părerea lor se rezuma într-un cuvânt: 

— Mort! 

Fusese văzut pentru ultima oară în spatele unei baricade care 
fusese atacată de vreo trei mii de duşmani... 

Liniştit acum, Henri îşi reîncepu pândele în jurul căsuţei, 
aşteptând ca Jeanne să se vindece. 

Într-o zi - la vreo unsprezece luni de la plecarea fratelui său 
- o zări pe Jeanne în micuța livadă a doicii. Bătăile accelerate ale 
inimii îl făcură să înţeleagă cât de mare îi era, iubirea. 

Jeanne era în doliu. După tatăl ei? după François? 

Nimeni nu ştia... 

Dar ea strângea la piept cu dragoste un copilaş. 

Henri se întoarse, punând la cale un plan. In sfârşit, Jeanne 
era vindecată! În sfârşit, va putea să acţioneze! Era foarte 
simplu: o va răpi pe tânăra femeie şi o va duce cu forţa la 
castel, o va răpi aşa cum procedau odinioară oamenii primitivi 
capturându-şi femeia dorită! Odată această hotărâre fiind luată, 
Henri se simţi calm cum nu mai fusese de mai bine de un an! 

Sosind la castel, văzu în curtea de onoare un cavaler plin de 
praf care tocmai descălecase. Henri păli... 

De ce?... N-ar fi fost în stare să spună... 

Dar i se păru că acest om avea o figură fericită, că aducea o 
veste pe care era încredinţat că toţi o vor primi cu bucurie... Nu 
îndrăzni să-l întrebe nimic. Dar, de cum îl zări, călăreţul se 
îndreptă către el şi îi spuse, făcându-i plecăciunea: 

— Monseniorul François de Montmorency, eliberat din 
captivitate, va sosi, poimâine, la castelul părinţilor săi. Mi-a 
făcut cinstea de a mă trimite înainte pentru a-i anunţa de 
întoarcerea lui pe iubitul său frate şi pe toţi cei care-i sunt 
dragi... Acestea au fost cuvintele pe care m-a rugat să le 
transmit. 

Henri se făcu livid; îl întrezări în imaginaţie pe fratele său, 
justiţiar, pedepsindu-l, ucigându-l! Apoi un văl de sânge îi 
împurpură chipul şi buzele i se învineţiră. Ridică pumnul spre cer 
şi horcăi: 

— Blestem! 

Se prăvăli apoi, fulgerat, asemenea unui taur doborât la 


abator... 


V 
LOÏSE 


Vreme de patru luni, Jeanne se zbătuse în ghearele morții. În 
sărmana cămăruță ţărănească unde fusese culcată, luptă zile şi 
nopţi împotriva febrei cerebrale care trebuia sau să o ucidă, sau 
să o facă să-şi piardă minţile, după părerea tuturor. Ea însă nu 
muri. Nici nu înnebuni. 

La capătul a patru luni, era în afara pericolului, febra 
dispărând pentru totdeauna. 

Într-un pat încăpător, fixând cu privirea scândurile înnegrite 
de vreme, Jeanne petrecu astfel luni întregi fără a scoate o 
vorbă. Totuşi, când rămânea singură, pronunţa foarte încet 
cuvinte tandre... Cui le adresa?... doar ea singură ştia... 

Boala, însă, o distrusese... O slăbiciune de neînfrânt o ţintuia 
în patul de suferinţă. Se mai scurseră astfel încă două luni. 

Într-o dimineaţă de toamnă, când prin fereastra deschisă se 
strecurau razele soarelui de octombrie, amintind de frumuseţea 
verii nu prea îndepărtate, Jeanne se simţi mai în puteri şi vru să 
se scoale din pat. Bătrâna şi credincioasa ei doică începu să o 
îmbrace, plângând de bucurie. Când fu în picioare, Jeanne vru să 
meargă la fereastra care o atrăgea prin frumuseţile din exterior. 
Dar abia făcu doi paşi, că îşi duse mâinile la pântece, lăsând să-i 
scape un țipăt. Era cel dintâi strigăt al facerii, cel dintâi 
avertisment al Vieţii care doreşte să iasă din întuneric. 

Fu moşită de doică. După ce aceasta o culcase din nou, dureri 
mari, din ce în ce mai puternice şi mai dese îi cutremurară 
trupul. În sfârşit, după câteva ore lungi, într-un ultim spasm, 
crezu că a atins-o pentru totdeauna aripa morţii... 

Când îşi reveni, când putu să-şi ridice pleoapele îngreunate, 
când putu, în sfârşit, să vadă ceva în jurul ei, un frison prelungit 
de bucurie şi de dragoste o străbătu: acolo, lângă ea, pe aceeaşi 
pernă, cu pumnişorii strânşi cu putere, cu ochişorii închişi, cu 
feţişoara albă ca laptele şi cu obrăjorii roz ca o petală de 
trandafir, cu buzele întredeschise, copilaşul, fiinţa atât de dorită, 
fiinţa atât de adorată dormea acolo, lângă ea! 


— Este fetiţă! murmură bătrâna doică, surâzând printre 
lacrimile care scaldă faţa oricărei femei martore la misterul 
naşterii. 

— Loise, şopti Jeanne aproape neauzit. 

Şi cu o uimire nesfârşită, cu încântarea tinerelor mame, ea 
repetă: 

— Fata mea... Fata mea... 

Se întoarse apoi spre copil, neîndrăznind să îl atingă, abia 
mişcându-se. Şi surâzătoare, bâiguind cuvinte de dragoste, o 
mângâia cu privirea plină de tandreţe. Deodată, izbucni în 
lacrimi. 

— Sărmana mea adorată... biată micuță nevinovată... Deci 
este adevărat! Nu vei avea tată!... 

Apoi, cu multe precauţii, Jeanne îşi apropie buzele de 
feţişoara copilei. Aceasta sugea în vis. Deodată, pumnişorul i se 
desfăcu, mânuţa i se îndreptă spre capul mamei, iar degeţelele 
sale micuţe apucară cu putere o şuviţă din părul acesteia; apoi, 
după ce mama o sărută, ca şi cum nu s-ar mai fi temut de nimic, 
adormi pe dată. 


x 


Pe măsură ce creştea, Loise se făcea tot mai frumoasă. De 
cum începură să i se precizeze trăsăturile, deveni evident faptul 
că această fetiţă va fi o minune de graţie şi frumuseţe. Ochişorii 
ei albaştri ca seninul cerului din sud îţi zâmbeau tot timpul, 
guriţa îi era un adevărat poem de drăgălăşenie. Fiecare gest, 
fiecare mişcare aveau un nu ştiu ce de o eleganţă rafinată. Nu 
cred să se afle vreo comparaţie care să pună în valoare 
frumuseţea acestui bebeluş adorabil: căci întruchipa însăşi 
frumuseţea. 

Jeanne încetase să mai trăiască pentru sine. Dacă ne este 
posibil să înţelegem afirmaţia, s-ar putea spune că viaţa ei 
devenise viaţa copilei. Fiecare privire pe care i-o adresa era 
extaziată; fiecare cuvânt, un poem de iubire. Ea nu-şi iubea 
propriu-zis copilul, îl idolatriza! Şi când îşi desfăcea corsajul 
pentru a-i da micuţei sânul ei alb ca zăpada, gestul îi era atât de 
tandru, se dăruia într-atât, era o asemenea mândrie în 
atitudinea ei, încât un pictor genial ar fi fost disperat, înțelegând 
că nu ar fi putut fi în stare vreodată să realizeze o transpunere 


cât de cât apropiată a unei asemenea iubiri totale. Ea 
reprezenta simbolul Maternității, aşa cum Loise era Frumusețea 
însăşi. 

Abia seara, când copila îi adormea pe piept, cu o mânuţă 
ţinând strâns o şuviţă din părul mamei, într-un gest devenit de 
acum familiar, doar la acea oră Jeanne se putea îndepărta o 
clipă de preocuparea ei permanentă... Se gândea la amantul 
ei... la soţ... la tatăl minunii sale! 

Francois... dragul ei amant!... omul căruia i se dăduse 
întreagă, fără gânduri ascunse! Să fie oare adevărat că a plecat 
la război datorită ruşinii pentru căsătoria lor? Să fie oare 
adevărat că el a abandonat-o, că nu se va mai întoarce 
vreodată? Să fi murit oare?... Nicio veste... nimic... 

Ah! cât suferea în acele triste ore din noapte... Fetiţa se 
trezea uneori scăldată în lacrimile mamei sale disperate. 

Atunci Jeanne redevenea mama iubitoare. Işi înăbuşea 
suspinele, amintirile, dragostea şi, luându-şi în braţe copilul 
nefericirii sale, copilaşul fără tată, cântându-i încetişor, o 
adormea pe micuța fiinţă atât de adorată, murmurându-i 
melopeea pe care mamele o ştiu fără a o fi învăţat şi care sună 
la fel în toate limbile pământului, amintirea ei urmărindu-l pe om 
până când intră în mormânt: 

— Nani, nani, puiul mamei... Micuța şi iubita mea Loise... 
îngeraş adorat care îmi luminezi cu surâsul tău drăgălaş infernul 
în care mă zbat... îngeraş coborât din rai pentru a o consola pe 
sărmana îndurerată... nani, nani, puiul mamei... 

Astfel trecu iarna. Jeanne ieşea foarte rar din casă, rămânând 
doar în grădină. Păstrase o asemenea amintire a ultimei ei 
întrevederi cu Henri de Montmorency, încât tremura doar la 
gândul unei posibile întâlniri cu omul care o terorizase. 

Veni primăvara, destul de devreme în acel an. In martie, când 
Loise se apropia de împlinirea a şase luni de viaţă, primii muguri 
se deschiseră şi universul întreg deveni de o frumuseţe fără 
seamăn, pustiu rămânând doar sufletul sărmanei Jeanne. 

Într-o zi, către sfârşitul lui martie, doica şi bărbatul ei se 
duseseră după lemne la pădure, căci erau oameni sărmani. 
Jeanne era în camera ei, contemplându-şi cu nespusă dragoste 
comoara adormită. Camera dădea înspre grădină, fereastra fiind 
întredeschisă pentru a lăsa să pătrundă aerul parfumat al 
primăverii. 


Deodată, se auzi un zgomot de paşi în încăperea din faţă, ce 
dădea spre stradă, şi o voce imploră pomană. Jeanne intră şi 
zări un călugăr cerşetor care îi întindea desaga. Rupse o bucată 
de pâine şi i-o întinse, spunându-i: 

— Mergi în pace, părinte. Altădată ţi-aş fi dat mai mult... 

Călugărul îi mulţumi fonfăit, o binecuvântă şi plecă. Atunci 
Jeanne se reîntoarse în cameră. Cea dintâi privire şi-o aruncă 
înspre patul pe care dormea Loise. Şi atunci un strigăt inuman, 
asemănător urletului lupoaicei căreia i se iau puii, urletul unei 
mame disperate, îi ţâşni din adâncul fiinţei sale înnebunite. Căci 
Loise dispăruse! 


VI 
ÎNTOARCEREA PRIZONIERULUI 


Reuşit-am oare să vă convingem cât de pasionată, cât de 
exclusivă, cât de puternică era dragostea mamei pentru copila 
ei? S-a înţeles oare suficient de bine că, pentru Jeanne, Loise 
reprezenta Universul, Viaţa, Credinţa, singura rațiune de a fi? 
Această iubire care luase naştere încă înainte ca micuța să-şi fi 
făcut, surâzătoare, apariţia, nefiind decât o speranţă pe atunci, 
sporise, devenise un al şaselea simţ pentru sărmana fiinţă care 
avusese atâtea nenorociri de îndurat. 

Aşa încât descoperirea cumplită nu era durere. Nu era nici 
disperare. 

Jeanne îşi căută copilul cu o înfrigurare, cu o furie 
asemănătoare aceleia a fiinţei care-şi caută însăşi viaţa. Patru 
ore întregi înnebunită, despletită, roşie la faţă, înspăimântătoare 
la vedere, ea cotrobăi prin tufişuri, prin hăţişuri, îşi smulse părul 
din cap, se zgârie pe faţă - fără nicio lacrimă, tragică şi vrednică 
de milă. Deodată îi veni în minte că fetiţa ar putea să fie prin 
casă... O luă la fugă... Sosi gâfâind... în mijlocul încăperii, în 
picioare, livid, se afla un om... Henri de Montmorency! 

— Dumneata! dumneata care nu-mi ieşi în cale decât în cele 
mai cumplite ore ale existenţei mele! 

Dintr-un salt el fu lângă ea, îi apucă strâns mâinile şi, repede, 
cu o voce amenințătoare, îi şopti: 

— Îţi cauţi fata? Spune!... Da... o cauţi! Ei bine, află: fiica ta a 


fost răpită de mine! Eu ţi-am luat-o! Este în puterea mea! Vai de 
capul ei dacă nu mă asculţi! 

— Tu! urlă ea. Tu, trădător mizerabil! Aha, tu mi-ai luat fiica! 
Ei bine, vei afla de ce este în stare o mamă! ŞI, zbătându-se 
pentru a-i scăpa din strânsoare, încerca să-l muşte, să-l zgârie, 
să-l omoare. El însă o strângea cu forţă. 

— Taci din gură! scrâşni el, sfărâmându-i aproape mâinile cu 
forţa lui necontrolată. Ascultă-mă, dacă vrei să o mai vezi 
vreodată... 

Mama nu auzi decât cele de pe urmă cuvinte: să o vadă! Îşi 
domină furia şi începu să-l implore: 

— Să o văd! Of, ce-ai spus? Să o văd!... Spune!... ah! ai milă, 
repetă ce-ai spus! lţi voi săruta picioarele, voi săruta urma 
paşilor tăi! Îţi voi fi roabă!... Să o văd!... Chiar aşa ai spus?... 
Fata mea! Copilaşul meu! Dă-mi copilul înapoi! 

— Ascultă-mă, ţi-am spus!... In această clipă, fiica ta este în 
mâinile unui om de-al meu. Un om? Un tigru, mai bine-zis, şi, 
dacă eu vreau, un sclav! Am căzut de acord următoarele: 
ascultă, nu mişca!... lată ce am căzut de acord: daca eu mă 
apropii de această fereastră şi îmi ridic pălăria, omul - eşti în 
stare să mă urmăreşti? - ei bine, omul acela, la vederea gestului 
meu, îşi va înfige pumnalul în trupul copilei... Acum, mişcă-te 
dacă vrei... 

Spunând acestea, îi dădu drumul şi îşi încrucişă braţele. Ea 
căzu în genunchi, începu să-şi izbească fruntea de duşumele; 
voia să implore milă, dar nu fu în stare şi nu făcu altceva decât 
îşi înălţă braţele în semn de supunere... 

— Scoală-te! îi comandă el. 

Ea îl ascultă pe dată, ţinându-şi mâinile împreunate în acelaşi 
tulburător gest, atât de grăitoare prin durerea pe care o 
exprimau. 

— Eşti deci hotărâtă să mă asculţi? reluă fiara. 

Ea răspunse dând din cap da, fără a îndrăzni să scoată vreun 
sunet - înnebunită, cu sufletul la gură, teribilă şi sublimă în 
acelaşi timp. 

— Atunci, află că Frangois... Fratele meu... Ei bine, el se 
întoarce! Auzi? li voi vorbi aici, în faţa ta... Dacă nu-i spui că 
mint, dacă taci... ei bine, atunci diseară... astă-seară îţi vei 
putea strânge fiica în braţe... Dar dacă spui un singur cuvânt, 
auzi, unul singur... îmi scot pălăria... şi fiica ta va fi moartă! Hei, 


iată, François soseşte... 

Pe drumul dinspre Montmorency apăru un nor de praf... ca un 
vârtej. Şi din mijlocul acestuia se auzea o voce: 

— Jeanne! Jeanne!... Eu sunt!... lată-mă! 

— François! François! urlă Jeanne ca împinsă de un resort! La 
mine! La mine! 

Atunci, cu o linişte fioroasă, Henri se îndreptă spre fereastră şi 
scrâşni: 

— Deci tu vei fi aceea care-şi va fi omorât fiica! 

— Ai milă! Ai milă! Tac! Ascult! 

În aceeaşi clipă, François de Montmorency împinse cu putere 
uşa şi, fremătând de emotie, beat de bucurie şi de iubire, se opri 
clătinându-se, îşi întinse braţele şi murmură: 

— Jeanne!... iubita mea! 


x 


Da, era chiar François de Montmorency, pe care atâția îl 
crezuseră mort, chiar şi conetabilul, şi care apăru acum, după o 
captivitate de câteva luni. 

Pornit către Thérouanne cu două mii de cavaleri, François 
ajunsese la destinație doar cu nouă sute dintre războinicii săi, 
căci restul căzuseră pe drum în lupte. Era şi timpul! În chiar 
seara sosirii sale, un corp de armată spaniol şi unul german 
încercuiră cetatea şi presăraseră mine. A doua zi se dădu primul 
asalt. Atunci muri d'Ess6, unul din vechii tovarăşi de arme şi de 
nebunii ai lui Francisc |. Stimulaţi de energia fiului cel mare al 
conetabilului, garnizoana şi locuitorii oraşului se apărară timp de 
două luni cu întreaga forţă a disperării. Această mână de 
oameni aflată într-o cetate distrusă de bombardamente, printre 
ruinele fumegânde, reuşi să stăvilească paisprezece asalturi 
succesive. 

La începutul celei de-a treia luni, solii duşmanilor se 
prezentară pentru a propune condiţii onorabile de predare a 
cetăţii. Îl găsiră pe François pe metereze, mâncându-şi raţia de 
pâine făcută din puţină făină şi, în rest, din paie tocate. Era 
înconjurat de câţiva dintre locotenenţii săi, toţi slabi, palizi, cu 
hainele ferfeniţă, dar cu ochii strălucitori şi cu priviri de lei. 
Parlamentarii începură să expună condiţiile propuse de împărat. 
În momentul în care François dădu să răspundă, strigăte 


furioase răsunară: 

— La arme! La arme! strigau francezii. 

— Muerte! Muerte! (Moarte! Moarte!) strigau invadatorii. 

Era corpul de armată spaniol care, fără a primi niciun ordin 
(se spunea) se aruncase în luptă printr-o spărtură care tocmai 
fusese făcută. 

Şi atunci, pe străzile din Therouanne începu un măcel cumplit. 
Oraşul era incendiat. Printre flăcări, prin zgomotele asurzitoare 
ale exploziilor, printre detunăturile archebuzelor se auzeau doar 
blestemele şi strigătele sfâşietoare ale răniților. 

Seara, în spatele unei baricade improvizate, nu se mai găseau 
decât vreo treizeci dintre vajnicii apărători ai cetăţii, în fruntea 
cărora se afla un viteaz care-şi ridica în fiecare clipă uriaşa 
spadă cu două tăişuri, lăsând-o să cadă cu putere pe capul câte 
unui atacant. Un foc de archebuză reuşi, într-un târziu, să-l 
doboare... Asta fu sfârşitul! 

Acel viteaz nu era altcineva decât François de Montmorency 
care, credincios cuvântului dat, luptase până la moarte! 

În timpul nopţii, netrebnicii care bântuiau câmpul de bătaie 
pentru a-i prăda pe cei morți îl găsiră întins în chiar locul unde 
căzuse. Unul dintre ei îl recunoscu şi, văzând că încă mai 
trăieşte, îl duse în tabăra duşmană, unde fu răsplătit cu bani 
grei. În felul acesta căzu Thérouanne. Se ştie că această cetate 
nefericită, citadelă înaintată a provinciei Artois, deja distrusă în 
1513, a fost de data aceasta rasă de pe faţă pământului... Se 
mai ştie şi că regii Franţei nu au reconstruit-o. Exemplu unic, 
apreciază un istoric, al unui oraş care a pierit, pentru totdeauna. 
Se mai ştie că provincia Artois fu atunci invadată de 
nenumărate ori şi că armata regală cunoscu numeroase 
înfrângeri, dintre care memorabilă este cea de la Hesdin, până 
când, graţie succeselor obţinute în alte părţi, în Cambrésis, fu 
încheiată o pace trecătoare. 

Această pace permise, cel puţin, eliberarea prizonierilor de 
război. François de Montmorency nu muri în urma rănii primite. 
Luptase însă mult timp împotriva morţii care-i dădea târcoale. În 
sfârşit, se vindecă şi, într-o zi, fu anunţat că este liber. Porni de 
îndată la drum împreună cu vreo cincisprezece dintre vechii săi 
camarazi, rămăşiţă a celor care luptaseră în marea bătălie de la 
Therouanne. El trimise înainte un sol pentru a-l vesti pe fratele 
său de apropiata lui reîntoarcere. 


Apoi, încrezător, fericit, respirând cu bucurie aerul libertăţii, 
repetând numele femeii adorate, îşi continuă drumul. Când zări 
în depărtare turnurile castelului Montmorency, inima începu să-i 
bată nebuneşte, ochii i se umplură de lacrimi şi porni în galop. 


x 


Clopotele răsunau, salve de artilerie se înălţară către înalt. 
Toţi oamenii din împrejurimi ieşiseră la drum şi strigau de 
bucurie. Adunați pe esplanada de pe care plecase în urmă cu un 
an şi mai bine François, soldaţii din garnizoană dădură onorul. 

— Judecătorul se apropie pentru a prezenta un discurs de 
întâmpinare. 

— Unde este fratele meu? îl întrebă François. 

— Monseniore, începu judecătorul, aceasta este o zi... 

— Jupâne, spuse François încruntându-şi sprâncenele, o să-ţi 
ascult vorbăria de îndată. Unde este fratele meu? 

— La Margency, monseniore. 

Francois se aruncă în şa, străbătut de nelinişte. | se părea că 
toate aceste chipuri care îl înconjurau şi care aveau zâmbete de 
bucurie pe buze îl priveau cu milă... 

„De ce oare Henri nu este aici spre a mă întâmpina?... Mai 
repede! mai repede!“. Nu mergea, zbura parcă. Nu-i trebuiră 
decât zece minute să ajungă la Margency, unde sări de pe cal în 
faţa casei seniorului de Piennes. 

— Inchisă! Tăcută! Uşile ferecate! Obloanele trase! Ce se 
întâmplă?... Hei, bătrâne, spune-mi... 

Bătrânul ţăran căruia îi adresase François întrebarea nu 
scoase o vorbă, dar îi arătă cu mâna o casă. Apoi rosti cu 
greutate: 

— Monseniore, acolo! acolo veţi găsi ce căutaţi, stăpâne! 

— Stăpâne? Stăpâne! De ce stăpâne? 

— Păi acum Margency vă aparţine... 

Francois nu-l mai ascultă. O luă la goană. Alerga ca vântul 
spre căsuţa bunei doici, fremătător, presupunând deja că o 
catastrofă s-a întâmplat... Poate că Jeanne a murit!... şi ajunse 
acolo, împinse uşa cu violenţă... şi un suspin de uşurare şi de 
bucurie îi eliberă pieptul. Jeanne era acolo! 

Întinse braţele spre ea, murmură numele multiubitei... Dar 
braţele îi căzură încetişor. Palid de fericire, François deveni livid 


de uimire şi de nelinişte. 

Ce se întâmpla? lată, se întorsese! îşi regăsise iubita, scumpa 
lui soţie... lar ea stătea acolo nemişcată, îngrozită... Poate 
remuşcări îi umpleau sufletul! 

Francois făcu trei paşi. 

— Jeanne! repetă el. 

Un suspin de moarte ieşi din pieptul mamei. Vru să se 
repeadă în braţele iubitului. Privirea i se îndreptă către Henri. 
Acesta îşi ţinea pălăria în mână şi braţul începuse să se ridice 
încet. 

— Nu! nu! scânci. Mama. 

— Jeanne! repetă François, şi în strigătul acesta se putea uşor 
descifra o cumplită acuzaţie. Apoi îşi îndreptă şi el privirea către 
Henri. 

— Frate! 

Amândoi, soţia şi fratele, tăceau. Era o tăcere cumplită. 
Atunci François îşi încrucişă braţele pe piept. Cu efort reuşi să-şi 
stăpânească hohotul de plâns. Grav, solemn ca un judecător, 
trist ca un condamnat, începu să vorbească: 

— De peste un an nicio bătaie a inimii mele nu a fost pentru 
altcineva decât pentru femeia căreia i s-a dăruit pentru 
totdeauna, pentru soţia căreia i-am dat numele. In clipele de 
disperare, în faţa ochilor mei apărea imaginea chipului adorat al 
acestei femei. În bătălii, gândul meu era la ea. Când am căzut, 
numele ei l-am şoptit, crezând că mor. Când m-am trezit, captiv, 
pradă febrei, fiecare clipă i-am dăruit-o, în semn de credinţă şi 
de iubire... şi gândul la ea m-a menţinut în viaţă. Şi ori de câte 
ori îmi trecea vreun gând neliniştitor prin cap, ori de câte ori mă 
acuzam că am lăsat-o singură, o consolare aveam: aceea că o 
lăsasem pe mâini bune... Căci fratele meu, bunul şi loialul meu 
frate, îmi jurase că va veghea... Şi, iată-mă! Sosesc, cu inima 
plină de dragoste, cu capul înflăcărat de bucurie şi... soţia 
întoarce capul... fratele nu îndrăzneşte să mă privească în faţă! 

Nimeni nu poate să-şi imagineze ce suferinţă atroce îndura în 
acele clipe sărmana Jeanne. Inspăimântătorul supliciu depăşea 
limitele capacităţii omeneşti de a suporta! Ea iubea! Ea adora! 
Şi, cu toate acestea, în timp ce inima o împingea înspre braţele 
soţului, ale amantului, ochii îi rămăseseră fixaţi pe mârşavul 
autor al acestei torturi, mai bine-zis pe mâna acestuia, care, cu 
o singură mişcare, putea să-i omoare fiica. Urechile percepeau 


vocea atât de iubită, fără însă a înţelege ce spunea, căci în 
mintea ei răsunau fără încetare cuvintele: „Un cuvânt!... şi fiica 
ta este moartă!“. 

Fiica ei! Loise a ei! Sărmanul îngeraş nevinovat! Minunea ei 
de graţie şi de frumuseţe! Ce?! Sugrumată!? Ce! Monstrul 
îngrozitor care pusese stăpânire pe ea, care aştepta semnalul, 
va fi în stare să-i străpungă gâtul ei delicat cu pumnalul! Gâtul 
acela pe care, ea aşternuse mii de sărutări! 

Vai, mamă! nefericită mamă! Cât de sublimă îţi fu tăcerea! 

Jeanne îşi frângea mâinile; în colţul buzelor îi apăru o dâră 
sângerie, căci nefericita, pentru a-şi înăbuşi strigătul de iubire, 
şi le muşcase cu furie şi disperare... 

Nici nu-şi termină François bine vorbele, că Henri se întoarse 
pe jumătate spre el. Fără a pleca din faţa ferestrei deschise, cu 
mâna gata să dea cumplitul semnal, cu o voce a cărei linişte în 
aceste momente o făcea şi mai sinistră, începu: 

— Frate, adevărul este trist. Dar va trebui să-l cunoşti în 
întregime. 

— Vorbeşte! spuse François, care cu o mână ascunsă de 
pelerină îşi zgâria pieptul. 

— Această femeie... spuse Henri. 

— Această femeie... soţia mea... 

— Ei bine, eu am alungat-o! eu, fratele tău! 

Francois se clătină. Un geamăt surd ieşi din pieptul nefericitei, 
un vaiet care nu avea nimic omenesc. Nu cred să se mai fi 
întâmplat vreodată aşa ceva pe lume! 

Apoi, decis, Henri continuă: 

— Frate, femeia aceasta care-ţi poartă numele este nedemnă 
de el. Această femeie te-a înşelat. Şi de aceea, frate, am 
alungat-o eu în locul tău, ca pe o desfrânată. 

Acuzaţia era îngrozitoare: pe atunci, femeia adulteră era 
biciuită în piaţa publică şi apoi spânzurată fără nicio altă 
judecată. 

Aceasta trebuia să o facă Frangois de Montmorency, care în 
absenţa tatălui său era stăpânul, judecătorul, seniorul! 

Cumplit fu minutul care urmă acestei tragice acuzaţii. 

Henri, pregătit pentru orice situaţie, având mâna dreaptă 
strânsă de mânerul pumnalului, iar în cea stângă ţinându-şi 
pălăria - semnul fatal - părea calm, în mintea lui precizându-se 
hotărârea unei duble crime dacă adevărul va ieşi la iveală. 


Jeanne, sub biciul cumplitei acuzaţii, avu un moment de 
ezitare. Preţ de o secundă, îndrăgostita o domină pe mamă; fu 
scuturată de un fior, aşa cum este un cadavru prin care trece 
curentul electric. Trupul i se avântă febril înainte; în aceeaşi 
clipă, Henri începu să-şi ridice braţul... Nefericita îl zări, dădu 
înapoi, bâigui ceva de neînțeles... Apoi îşi plecă fruntea şi 
rămase împietrită, cumplită statuie vie a Durerii... 

Vie?... Dacă acest cuvânt poate fi atribuit nenorocitului de pe 
marginea abisului care nu vede în jurul său decât adâncul 
întunecat şi simte cum se prăbuşeşte în gol... 

Cât despre François, acesta se clătină, ca şi cum ar fi fost lovit 
cu o măciucă în moalele capului, aşa cum s-a clătinat la 
Therouanne când primise lovitura de archebuză direct în piept. 
În inima lui nobilă nu-şi spuse cuvântul dreptul feudal al 
stăpânului, drept de viaţă şi de moarte... Dar bărbatul fu supus 
unei torturi cumplite: să reuşească să-şi domine furia ucigaşă, 
să-şi ţină pumnii în frâu pentru a nu zdrobi ţeasta, să fie, ce mai, 
mai puternic decât se bănuia el însuşi a fi capabil. 

Da, în acest înspăimântător minut, în nemişcarea celor trei 
fiinţe atât de măcinate de pasiune, pasiuni atât de diferite însă, 
în împietrirea lor se citea ceva fantastic, de neînțeles. 

Când François fu sigur că a reuşit să-şi ţină furia în frâu, când 
se domină până într-atât încât să nu o apuce pe trădătoare între 
mâinile sale puternice şi să o sugrume, se îndreptă spre ea. 
Dintre buzele lui albe ieşi ceva care semăna cu nişte cuvinte, 
fără îndoială întrebarea pe care i-o aruncă din înălţimea staturii 
sale impunătoare: 

— Adevărat? 

Jeanne, cu ochii pironiţi asupra lui Henri păstră tăcerea, 
sperând ca să-şi afle moartea între mâinile adorate. Aceeaşi 
întrebare răsună: 

— Adevărat? 

De data aceasta, Jeanne nu mai rezistă, tortura mersese mult 
prea departe. Ea căzu, nu în genunchi, ci întinsă pe pământ, 
încercând să se ridice sprijinindu-se într-o mână, cu capul întors, 
într-o mişcare spasmodică, înspre Henri, cu ochii nedezlipindu-i- 
se de mâna care putea face oricând gestul asasin. De acolo 
murmură, sau crezu că spune ceva, căci nimeni nu-i auzi 
vorbele: 

— Hai, ucide-mă mai bine!... nu vezi oare că eu mor acum 


pentru a o salva pe fiica noastră? 

Şi nu mai fu decât un trup inert, a cărui viaţă era semnalată 
doar de violenta palpitare a tâmplelor. François o privi o clipă, 
aşa cum probabil primul om din Biblie şi-a privit pentru ultima 
oară Paradisul pierdut. Spera să cadă fulgerat lângă aceea pe 
care o iubise atât de mult. Dar viaţa, atât de crudă uneori, 
învinse de data aceasta, împiedicând sosirea morţii aducătoare 
de linişte, mult dorită de amândoi. 

Francois se întoarse spre uşă şi, fără un strigăt, fără un 
geamăt, plecă, mergând încet, încovoiat, de parcă ar fi fost 
epuizat de o cursă cum este aceea care-ţi bântuie visele negre. 

Henri îl urmă - la distanţă. 

Nu-i păsa de Jeanne atunci. Nici nu se mai gândea dacă 
aceasta va muri sau va supravieţui momentului cumplit. 

Dacă va trăi, acum îi va aparţine! lar dacă va muri, ei bine, 
atunci va putea scăpa în sfârşit de cumplita gelozie care-l 
înnebunise şi-i pusese stăpânire pe spirit. Va putea astfel să 
scape de oroarea nopţilor albe, petrecute numărându-le 
sărutările, imaginându-şi-i făcând dragoste, plângând de furie! 
Abia acum, în această clipă înţelese Henri cât de mult îl urăşte 
pe fratele său. Il vedea în faţa lui zdrobit de durere. Şi nu era 
încă mulţumit. Mai dorea ceva!... Ce? Voia ca François să treacă 
exact prin ceea ce trecuse el, să îndure aceeaşi suferinţă! ÎI 
urmărea cu acea răbdare a fiarei ce-şi pândeşte prada, 
aşteptând momentul cel mai potrivit pentru a se năpusti asupra 
ei... 

Francois mergea înainte, la întâmplare, cu acelaşi pas lent, 
înainta fără a-şi alege drumul, fără a se opri sau a încetini vreo 
clipă... Incerca să-şi alunge disperarea prin oboseală?... Se 
gândea? Nu, de fel. Prin minte îi treceau gânduri fără contur, pe 
care nici nu încerca să le înţeleagă. Ore întregi dură marşul 
acesta fără ţintă pe câmpuri, prin hăţişuri, prin păduri... Şi iată 
că sosi momentul în care François pricepu că se făcuse seară. 
Atunci se opri şi îşi dădu seama că se află în mijlocul pădurii din 
Margency... Se aşeză atunci la poalele unui castan... şi, luându- 
şi capul în mâini, izbucni în plâns. Plânse îndelung. Apoi, ca şi 
cum lacrimile i-ar fi îndepărtat puţin câte puţin cumplita durere, 
el înţelese că revenise din lumea morţilor în aceea a celor vii şi 
supuşi păcatelor. Işi aminti atunci totul... iubirea lui... întâlnirile 
din casa doicii... scena cu tatăl jJeannei... căsătoria de la miezul 


nopţii... plecarea.. apărarea cetăţii Therouanne... captivitatea... 
şi în sfârşit catastrofa din ziua aceea... Retrăi totul cu 
intensitate. Şi un gând i se născu atunci, un gând cumplit: „Cine 
este cel care mă omoară?... Cel care îmi fură fericirea, cine-i?... 
Nebun netrebnic! Mă gândeam să plec! Să plec şi apoi să 
păstrez în suflet toată viaţa rana asta sângerândă! Ah! de l-aş 
cunoaşte pe bărbatul acela! Să-l omor cu mâinile mele! Să-l 
omor!“ 

Francois de Montmorency avea o inimă generoasă. Şi totuşi 
gândul omorului i se născu în suflet. Of, inimă! 

Se ridică, respiră adânc şi un surâs cumplit îi crispă buzele 
livide. 

— Să cunosc bărbatul! Să ştiu cine este şi să-l omor cu 
mâinile mele! Să-l omor! 

În momentul în care se sculă, îl zări pe Henri în apropiere. 
Poate că François rostise cu voce tare vorbele pe care credea că 
doar le gândise. Poate că Henri le auzise. Poate că François 
dorise ca acesta să le audă... Cine ştie? 

Fapt este că François nu păru mirat să-şi vadă fratele lângă el 
şi, ca şi cum ar fi continuat o convorbire, îl întrebă: 

— Cum s-au petrecut lucrurile? Povesteşte-mi. 

— La ce bun, frate? De ce să te frămânţi atâta pentru acest 
rău pe care nimic nu-l poate vindeca... nimic... 

— Te înşeli, Henri. Ceva mă poate vindeca, spuse încet 
Francois. 

— Şi ce anume? îl întrebă mezinul batjocoritor. 

— Moartea acelui bărbat! 

Henri tresări. Se îngălbeni uşor. În acelaşi moment însă o 
lumină ciudată îi luci în ochi. Îşi înălţă dispreţuitor capul. 

— Asta vrei? 

— Asta vreau! spuse François. Mi-ai jurat că o vei veghea... 
hai, taci! Nu îţi fac reproşuri, nu te acuz! Constat, asta e! Numai 
că tu, în schimb, eşti dator să-mi povesteşti totul de-a fir a păr... 
va trebui să-mi povesteşti amănunţit crima şi să-mi spui numele 
criminalului... Îmi datorezi asta, Henri! Şi la nevoie ţi-o impun! 

— Mi-o ceri ca frate sau ca stăpân? 

— Ca un lucru ce mi se datorează! 

— Bine! Te ascult! Abia plecaseşi, monseniore, că domnişoara 
de Piennes îi mărturisi bărbatului cât de puţin îţi regretă 
plecarea... 


— Bărbatul!... Cine este?... Asta vreau mai întâi! Numele lui! 

— Ai răbdare, monseniore!... Poate că încă înainte de 
plecarea ta omul împărţise cu tine fericirea... Poate că era mai 
iubit decât erai tu! Poate că ea nu dorea decât să pună mâna pe 
tine pentru numele, pentru averea, pentru puterea pe care ţi le 
asigura calitatea ta de prim născut! Da, monseniore, asta 
trebuie să fi fost! 

Francois îşi luă mâna de la piept pentru a face un gest. Atunei 
Henri observă că unghiile acestuia erau pline de sânge. ŞI 
continuă, cu răutate: 

— Acum, când mă gândesc la asta, monseniore, acum, când a 
sunat ora adevărului, nu mă mai mulţumesc să fac presupuneri! 
Afirm... Încă înaintea ta... mă înţelegi tu, încă înaintea ta omul 
acela o avusese pe Jeanne de Piennes... se iubiseră... iar tu ai 
fost doar al doilea! 

Un urlet scăpă din pieptul lui François şi fu atât de îngrozitor, 
că Henri ezită. François îi aruncă o privire cumplită şi-i ceru: 

— Vorbeşte... 

— Te ascult, mă supun! Chiar de la plecarea ta, continuă el, 
Jeanne de Piennes şi bărbatul de care-ţi vorbesc îşi continuară 
iubirea. De altfel, acum erau liberi să o facă. Jeanne avea un 
nume, un titlu... Soţul fiind plecat, amantul avu parte de toate 
bucuriile din lume, fu fericit mai presus decât poţi tu să-ţi 
închipui măcar!... Ce nopţi minunate... 

— Tăcere, mizerabile! urlă François, care ajunsese la capătul 
puterilor. 

— Bine, mă supun. Tac. 

— Nu! Nu! Vorbeşte! Spune tot! 

— Mă supun. Omul era unul dintre cei apropiaţi, monseniore! 
În ziua în care află că vă întoarceţi, făcu ceea ce aţi fi făcut, la 
rândul vostru! Pasiunea îi fusese satisfăcută. El nu dorea ca 
cineva din casa noastră să mai fie murdărit multă vreme! O 
alungă pe femeia adulteră! O alungă pe desfrânată! 

Francois simţi cum tot pământul se învârteşte. Gândurile i se 
topeau în cap. Abisul deasupra căruia se afla era mult mai 
adânc decât crezuse. Privirea pe care i-o aruncă lui Henri fu 
aceea a unui nebun... lar Henri, cu gura strânsă, cu chipul plin 
de ură, şuieră, încheind: 

— Acum nu-ţi mai trebuie decât numele bărbatului, 
monseniore, nu-i aşa, frăţioare? lată-l: amantul Jeannei de 


Piennes, care a avut-o înaintea ta, monseniore, se numeşte 
Henri de Montmorency! 


VII 
PARDAILLAN 


Amenințarea lui Henri că o va ucide pe Loise nu fusese falsă 
într-adevăr, fetiţa era în mâinile unui bărbat; într-adevăr, acesta 
aştepta semnalul; într-adevăr, acesta acceptase să-şi înfigă 
pumnalul în gâtul sărmanei copile, la semnalul lui Henri. 

Era deci acest om tigrul sângeros, aşa cum îl apreciase Henri? 

să vi-l prezentăm aşa cum era, omul vremii sale, iar cititorul 
să aprecieze singur. 

Se numea Pardaillan, mai bine zis cavalerul de Pardaillan. 
Provenea dintr-o veche familie din Armagnac, care, prin secolul 
al XIII-lea, dobândise senioria Gondrin, în apropiere de Condom. 
Familia se împărţi în două ramuri. Cea a fiului cel mare dădu 
istoriei câteva nume cunoscute: o celebră descendentă fu 
doamna de Montespan; ducele d'Antin, al cărui nume îl poartă 
astăzi un cartier al Parisului, era descendent al acestei ramuri, 
din care o altă rămurică se va uni apoi cu familia Comminges. 

Cea de-a doua ramură rămase obscură şi săracă. In privinţa 
sărăciei, nu avem ce face... Cât despre caracterul ei obscur... 
sperăm că acesta va fi înlăturat, cel puţin în ochii cititorilor 
noştri, căci vom povesti viaţa ciudată, fabuloasă şi prestigioasă 
a eroului care îşi va face în curând apariţia în această istorisire. 

Cavalerul Pardaillan, care ne preocupă în aceste clipe, 
aparţinea deci acelei ramuri sărmane şi obscure, dispreţuite şi 
uitate... Era un om de vreo cincizeci de ani, un soldat îmbătrânit 
în lupte, unul dintre acei aventurieri care cunoşteau toate 
drumurile Franţei şi ale ţărilor vecine, permanent împlătoşat, 
suferind vara de sete şi din pricina căldurii, iar iarna de frig şi de 
foame; învingător şi învins, plin de cicatrice, târa o spadă lungă 
ce-i ajungea până la călcâie; ochii înconjurați de riduri îi erau 
aproape gri, ca şi mustaţa răsucită; faţa îi era tăbăcită de ploi şi 
de razele soarelui; sufletul, de o dezarmantă naivitate, îi era 
lipsit de scrupule; nu era nici bun, nici rău; nu cunoştea decât 
bucuria unui culcuş în care să se oploşească din când în când, 


graţie bunătăţii vreunei gazde de sex feminin; înjurând, 
blestemând, tăind şi lovitul la comandă, se afla întotdeauna în 
solda celui care plătea mai bine sau a celui care îl solicita 
ultimul. 

Conetabilul de Montmorency îl adună de pe drumuri în timpul 
campaniei sale din Armagnac. Sărac, netrebnic, fără o para 
chioară, Montmorency îl găsi prin împrejurimile localităţii 
Lectoure şi, aflând în el un spadasin desăvârşit, îl luă cu sine şi i- 
| dădu fiului său Henri. Acesta era obiceiul acelor îndepărtate 
vremuri, ca în preajma tinerilor seniori să fie puşi oameni viteji, 
capabili să câştige în locul acelora victoriile cu care ei se 
împăunau pe urmă. 

Când conetabilul porni înspre Artois iar François înspre 
Therouanne, cavalerul Pardaillan rămase la castel, lângă Henri. 
In tot cursul anului ce trecuse, Henri, presimţind că într-o zi va 
avea nevoie de cineva care să-l asculte orbeşte, îl înconjurase 
pe Pardaillan cu multe atenţii, îi făcuse daruri, îi dăruise toată 
atenţia care poate să păcălească pe un bătrân soldat. Şi astfel el 
puse stăpânire pe Pardaillan, care s-ar fi lăsat şi spânzurat în 
locul seniorului său. Cavalerul nu aştepta decât clipa în care să 
poată să-şi dea viaţa pentru el! 

Intr-o zi, bătrânul luptător auzi vestea care se răspândise în 
fot castelul: Monseniorul Francois de Montmorency se întorcea! 
Monseniorul sosea!... Va fi peste două zile la castel! 

In ziua în care era aşteptat François de Montmorency, dis de 
dimineaţă, Henri, palid şi agitat, îl duse la Margency, îi arătă 
căsuţa doicii şi îi porunci să o răpească pe Loise; după o oră, la, 
locul întâlnirii cu stăpânul, Pardaillan apăru, ţinând în braţe 
sărmana ființă lipsită de apărare, dar atât de minunat de 
frumoasă, că inima lui îmbătrânită fu mişcată. 

Atunci Henri îi dădu instrucţiunile pe care Pardaillan le ascultă 
făcând o uşoară strâmbătură; în acelaşi timp, îi strecură un inel 
care avea un diamant enorm - plata oribilei crime plănuite. 

Pardaillan se aşeză astfel încât să poată vedea cât mai bine 
fereastra de unde trebuia să-i vină cumplitul semn... 

Henri intră în casă şi aşteptă întoarcerea Jeannei. Scena 
tragică petrecută acolo o cunoaştem... 

Pardaillan îl zări pe François sosind... rămase cu ochii aţintiţi 
la fereastră, puţin mai palid însă, cu fetiţa adormită în braţe... 
era îngrozitor... 


Când îl văzu pe François ieşind din casă, când îl văzu apoi pe 
Henri urmându-l, Pardaillan scoase un suspin de uşurare: 
cumplitul semnal nu va mai fi dat! Şi atunci, cine ar fi fost în 
preajma lui l-ar fi putut auzi mârâind: 

— Bine că nu mi-a fost dat semnalul! Căci aş fi fost nevoit să 
nu dau ascultare poruncii, să fug, să iau din nou calea pribegiei, 
ca altădată, având însă în spate şi ameninţarea răzbunării lui 
Henri de Montmorency! Şi sunt destul de bătrân... de obosit! 
Hai, domnişoară, zâmbeşte!... In rest... zău că mă voi supune... 
pe onoarea mea! Nu cred să fie ceva rău în asta, să am grijă de 
frumuseţea asta mică o lună-două, cum a sunat ordinul... 

Atunci, cu o neaşteptată delicateţe, bătrânul soldat acoperi cu 
pelerina copilaşul şi se îndepărtă. Ajunse în faţa unei căsuțe 
modeste care se afla la piciorul turnului cel mare al castelului şi 
intră acolo. Un băieţel de vreo patru-cinci anişori îi ieşi în 
întâmpinare, alergând spre el eu braţele deschise: 

— Jean, băiete, spuse Pardaillan, îţi aduc o surioară. 

Apoi se adresă unei ţărănci care să învârtea prin curte: 

— Hei, Mathurine, iată o fetiţă care are nevoie de lapte... Şi, 
te mai rog, nicio vorbă nimănui! Dacă nu... vezi spânzurătoarea 
aia din vârful donjonului?... acolo vei atârna! 

Înverzindu-se de teamă, servitoarea jură să fie mută ca 
mormântul, apoi o luă în braţe, pe drăgălaşa micuță căreia îi 
dădu de îndată lapte... 

Cât despre băieţel, acesta făcu ochii mari. | se citea în ei 
inteligenţa şi subtilitatea. Era un băiat bine făcut, fiecare 
mişcare a lui dezvăluind şi forţa unui lup tânăr, şi supleţea unei 
pisici. Era fiul bătrânului soldat care, locuind la castel, îl creştea 
în această locuinţă sărmană, venind zilnic să-l vadă. De unde 
avea Pardaillan acest fiu? De la vreo hangiţă sau de la vreo 
doamnă galantă? Era un lucru despre care nu vorbise 
niciodată... 

ÎI luă pe genunchi şi în ochii lui se aprinse o luminiţă, 
dezvăluind dragostea adâncă pe care i-o purta. Insă Jean se 
smulse din braţele părintelui, lunecă la pământ şi o luă la fugă 
spre încăperea în care Mathurine o dusese pe fetiţă, aşezând-o 
în pătuţul băiatului. Acolo o luă în braţe pe Loise. Ea nu plânse, 
ci îşi deschise ochişorii albaştri şi schiţă un zâmbet. Jean tropăi, 
entuziasmat: 

— Ah! tăicuţă! Ah! micuța surioară! 


Pardaillan se ridică brusc cu ochii încruntaţi şi plecă, fără o 
vorbă, gândindu-se la durerea mamei! Îşi închipuia disperarea 
lui dacă iubitul său Jean ar fi dispărut! Şi în ochii soldatului, care 
nu plânsese niciodată, ceva ca o rouă se ivi o clipă... 

După o oră, Pardaillan era la Margency! Strecurându-se pe 
lângă gărduleţele vii, târându-se chiar uneori, se apropie de 
fereastra Jeannei, privi, ascultă. Ceea ce văzu îl făcu să i se 
ridice părul în cap! Ceea ce auzi îl făcu să simtă fiorul de gheaţă 
pe care îl mai simţise doar în bătălii, în momente de crâncenă 
încleştare! 

Vai, ce bocete ale amantei răsunară când aceasta se trezi din 
îndelungatul leşin! Ce crize de furie! Cum se mai acuza de a fi 
păstrat tăcerea, cum se mai blestema! Cum voia să o ia la 
goană şi să-l regăsească pe François pentru a-i spune totul! 
Totul! Totul! 

Când deodată, gândul la micuța ei Loise, ucisă, o opri! Dacă 
ea făcea vreun pas, micuța ei Loise, lumina ochilor ei era 
moartă! Nenorocita gâfâi: 

— Dar m-am supus! M-am omorât! M-am asasinat!... El mi-a 
promis că-mi va înapoia fiica... Nu-i aşa că a jurat? Mi-o va 
înapoia, nu-i aşa? Loise! Loise!.:. Unde eşti?... Îngeraşul meu, în 
seara asta nu-ţi vei încleşta atât de iubitele tale mânuşiţe în 
părul mamei tale?!... François, nu-l asculta, minte! Ah! laşul ăsta 
nenorocit! Va  îndrăzni să-mi atingă copilaşul! Banditule, 
înapoiază-mi fiica! La mine! Ajutor! La mine!... Loise! îngeraşul 
meu, viaţa mea... sărmana mea micuță! Nu o auzi pe măicuţa ta 
nenorocită cum te strigă? vino, sufletul meu, adorata mea, 
lumina mea! 

Hei, cât de neputincioase se dovedesc aceste cuvinte pentru 
a reda durerosul /amento al mamei care-şi plânge copilul 
pierdut! 

Cât par ele de reci şi de nepăsătoare... 

Pardaillan, ascultând aceste accente de disperare omenească 
în ceea ce are ca mai sublim, văzând acel chip desfigurat, 
însângerat nu numai de spinii prin care se târâse, ci şi de 
unghiile cu care se zgâriase, observându-i privirile de fiară dusă 
la tăiere, când într-atât de furioasă încât era în stare să ţină 
piept la douăzeci de oameni, când înduioşătoare de ar fi făcut şi 
pietrele să lăcrimeze, Pardaillan începu să tremure, apoi dinţii îi 
clănţăniră în gură şi rămase pironit locului, înspăimântat şi 


ruşinat de ceea ce făcuse... Într-un târziu, se trase înapoi, mai 
întâi încetişor, apoi se porni mai repede şi la urmă fugea cât îl 
ţineau picioarele. Când ajunse la căsuţa Mathurinei se 
înnoptase; era chiar clipa în care François şi Henri, undeva, prin 
pădure, vorbeau, fiecare cuvânt rostit, ascunzând o tragedie... 

Mathurine i-o arătă stăpânului pe Loise, care dormea lângă, 
fiul său. Jean întinsese braţul şi fetiţa, încrezătoare, îşi pusese 
căpşorul pe mâna lui. Atunci, încetişor, pentru a nu o trezi, 
soldatul o luă cu delicateţe, o înveli în pelerină cu grijă, şi porni 
spre uşă. Ajuns aici, se opri o clipă şi, cu o voce înecată, spuse: 

— Scoală-l pe Jean. Îmbracă-l. Pregăteşte-l ca pentru un drum 
lung... Totul să fie gata peste o oră... A! încă ceva... du-te şi 
anunţă-l pe valetul meu să-mi aducă aici calul gata înşeuat... da, 
şi cufărul... 

Apoi Pardaillan, lăsându-şi servitoarea cu gura căscată de 
surpriză, refăcu drumul spre Margency, ducând-o în braţe pe 
fetiţa Jeannei, adormită, surâzătoare - cu un surâs care părea 
adresat nu numai stelelor, ci şi gândului care îl emoţiona până şi 
pe bătrânul soldat. 

Zdrobită de oboseală, şi de disperare, cu capul golit, de 
gânduri, Jeanne somnola într-un fotoliu, din când în când de pe 
buzele ei făcându-se auzite cuvinte disparate, ca într-un delir, în 
timp ce doica, plângând, îi ştergea fruntea înfierbântată cu o 
cârpă umedă. 

— Hai, copila mea, o implora bătrâna, hai, sărmană 
domnişoară, trebuie să te culci... Isuse, ai milă de ea şi de noi 
toţi! Domnişoara noastră se va stinge... Hai, copila mea! 

— Loise! murmura mama. Vine!... vine! 

— Sărmană martiră! Da, da! Vine Loise a ta... Hai, hai să te 
culc... Vino, draga mea domnişoară. 

— Vine! îţi spun eu că vine!... Loise! fetiţa mea, vino, hai să 
dormi în braţele mele... 

În această clipă, Jeanne se trezi deodată, ţipând sfâşietor. Se 
ridică, o împinse cât colo pe doică şi ţâşni spre uşă, strigând: 

— Loise! Loise! 

— E nebună! Isuse! Sfântă Fecioară! Aveţi milă de ea!... Vai 
de mine, e nebună! 

— Loise! Loise! repeta Jeanne cu o voce care răsuna în 
noapte. 

Şi deodată, în faţa ei apăru o umbră; cu un gest frenetic, 


Jeanne îi smulse ceva din braţe, pe care îl aduse în casă 
ascunzându-se parcă, asemenea unei hoaţe; puse obiectul pe 
fotoliu, îngenunche şi... fără un cuvânt, fără o lacrimă, fără ao 
îmbrăţişa măcar, începu să o dezbrace, cu mâinile ei care 
tremurau neîncetat. Bolborosea doar: 

— Bine măcar că este aici, acum! bine că nu i-au făcut niciun 
rău... ia să vedem, aşa... ia să vedem şi aici... 

Într-o clipă fetiţa fu goală, fericită, ca toţi bebeluşii, să-şi 
poată mişca mâinile şi picioarele, într-un talmeş balmeş de 
cărniţă roz-albă şi gângurituri bucuroase. Cu aviditate, cu 
lăcomie, mama o apucă, o examină, o palpă, o devoră cu 
privirea din căpşor până la ultima unghiuţă... Şi atunci, izbucni 
în hohote de plâns... Apoi o strânse la piept cu putere... Pe urmă 
îi acoperi trupuşorul cu sărutări furioase. Umerii, gurita, 
ochişorii, gropiţele mânuţelor, picioruşele, nimic nu scăpă 
sărutărilor mamei. Copila plângea, se zbătea. Hohotind, nebună, 
beată de bucurie, murmura cu dragoste: 

— Plângi, strigi! hai, strigă, răutate mică! Hai, e bine, hai! 
strigă, adorata mea! Uite-o... e aici... eşti chiar tu! nu-i aşa? 
chiar tu! Micuța mea Loise! Hei, şireato! se poate să te smiorcăi 
aşa?! Uite, doar acest sărut al mamei tale, îngeraşule!... şi ăsta 
numai!... Dar ce glas are... la să vedem, ăştia sunt ochişorii tăi, 
dragii tăi ochişori rupţi parcă din cer... să-i sărute mama... Da, e 
guriţa ta, aşa-i? Şi astea sunt adoratele tale picioruşe... Hai, şi 
acum trage-mă de păr, aşa, mai tare! A mai văzut cineva 
vreodată o asemenea răutate mică?! Hei, uitaţi-vă... spuneţi că 
nu-i un înger! Vă spun eu că este un înger! Loise... mititica 
mea... Aici e mămica ta... Loise... fetiţa mea... Asta este fata 
mea! 

Pardaillan privea această scenă. Părea ameţit. Deşi voia să 
plece, nu putea. Deodată, mama, tot în genunchi şi plină de 
lacrimi se întoarse către el, se târâi spre el, îi îmbrăţişă 
genunchii, îi luă mâinile şi începu să i le sărute, înfrigurată... 

— Doamnă! Doamnă!... 

— Lasă-mă! Vreau să-ţi sărut mâinile, căci dumneata mi-ai 
înapoiat fiica! Cine eşti? Lasă-mă să-ţi sărut mâinile care mi-au 
adus fetiţa! Cum te cheamă? Cum te cheamă?! Spune-mi 
numele, să-l binecuvântez până la sfârşitul zilelor mele! 

Pardaillan făcu un efort să scape din strânsoare. Jeanne se 
ridică atunci, alergă la fiica ei, o luă în braţe, aşa goală cum era, 


şi i-o întinse lui Pardaillan, mai calmă: 

— Hai, îmbrăţişeaz-o! sărut-o! 

Bătrânul cavaler rătăcitor tresări, îşi scoase pălăria şi, cu 
timiditate, sărută fruntea pură a copilaşului. 

— Numele dumitale? repetă Jeanne. 

— Un soldat bătrân, doamnă... azi aici... mâine aiurea... 
numele meu nu are importanţă... 

În timp ce el vorbea, fruntea Jeannei se încruntă... amintirea 
nenorocirii sale îi reveni în faţa ochilor... readucându-i şi ura 
pentru nemernicul care fusese complicele lui Henri de 
Montmorency. 

— Cum de mi-ai adus fiica? întrebă ea deodată. 

— Doamne, păi e simplu, doamnă! Am surprins o convorbire... 
Am văzut un bărbat care ducea un copilaş... îl cunoşteam... l-am 
pus şi câteva întrebări... şi, cam asta-i totul! se bâlbâi el, când 
pălind, când înroşindu-se. 

— Atunci, spuse ea, nu vrei să-mi spui numele dumitale 
pentru a te binecuvânta? 

— Îmi cer iertare, doamnă, dar la ce bun? 

— Ei bine!... atunci spune-mi-l pe celălalt! 

Pardaillan tresări. 

— Numele celui... care a răpit fetiţa? 

— Da! Căci dumneata îl cunoşti! Numele acelui mizerabil care 
a acceptat să-mi omoare fata! 

— Vreţi... ca eu... să vă spun eu numele lui... eu... 

— Da! Numele lui!... spre a-l blestema veşnic! 

Pardaillan ezită. Căuta în minte un nume oarecare. Deodată, 
în minte îi apăru un gând, venit din adâncurile acestei conştiinţe 
vinovate... un regret... Palid, murmură: 

— Da, doamnă, cred că aveţi dreptate... 

— Numele nenorocitului! 

— Se numeşte cavalerul de Pardaillan! 

Bătrânul aruncă acest nume cu o voce înăbuşită şi fugi, 
probabil spre a nu asculta blestemele de pe buzele nefericitei 
mame. 


VIII 
DRUMUL SPRE PARIS 


În pădurea de castani era deja noapte. Henri, făcând acea 
cumplită mărturisire în care se acuza pe sine numai pentru a 
reuşi astfel să o piardă definitiv pe Jeanne în ochii lui François, îl 
privea pe fratele său. Nu văzu decât o figură lividă, cu privirea 
unui om ieşit din minţi. 

Henri se aştepta la blesteme, la înjurături. Nimic! Deodată se 
cutremură: mâna lui François i se puse uşor pe umăr. Şi acesta 
spuse! 

— Vei muri! 

Cu un efort, Henri se smulse din strânsoare şi făcu vreo câţiva 
paşi înapoi. Îşi scoase fulgerător sabia şi se puse în gardă. 

— Vrei să spui, frate, că unul dintre noi va muri! 

— Am spus că tu vei muri! repetă François. 

Vocea îi era atât de glacială, că Henri simţi parcă atingându-l 
aripa rece a morţii şi şovăi. 

Fără grabă, François, cu un gest ameninţător prin lentoarea 
sa, Îşi scoase şi el sabia... 

În clipa următoare cei doi fraţi se înfruntau, unul în faţa 
celuilalt, cu săbiile încrucişate, privindu-se în ochi. Şi în privirile 
lor fosforescente, asemănătoare fiarelor sălbatice, se citea ura 
şi disperarea. Noaptea era foarte întunecată. Abia se zăreau, dar 
se ghiceau unul pe celălalt şi se călăuzeau după strălucirea 
smintită a ochilor. 

Ciudat, fantastic! În timp ce Henri, foarte preocupat de duel, 
lovea cu grijă, tatonând, fentând, fandând chiar de vreo două- 
trei ori, François părea cu totul absent. Braţul şi ochiul îi 
conduceau spada. El însă se gândea la cu totul altceva: 

„Deci, fratele meu este acela! Nu m-am închipuit vreodată că 
poţi suferi atât văzându-te trădat de un frate! Credeam că 
trădarea acestei femei mi-a împins capacitatea de suferinţă 
până la ultimele limite... Ei bine, nu! Trebuia să mai aflu şi 
numele... amantului! Ce monstruozitate! De ce nu am murit pe 
loc? De ce nu mi-am smuls mai bine limba, decât să cer acest 
nume?... ÎI voi omori... fie! dar oare eu, dacă voi mai continua să 
trăiesc, voi găsi oare ceva care să mă vindece de această 
cumplită suferinţă, nenorocirea de a şti că cel care m-a trădat a 
fost propriul meu frate!?“ 

Henri fandă adânc, vârful spadei îi atinse uşor gâtul lui 
François şi o picătură de sânge apăru... Deodată, François se 
regăsi, dar foarte încet... Spunem încet, căci în acele clipe o 


secundă părea a se întinde pe durata unei zile! 

Din clipa aceea el nu mai văzu decât ochii lui Henri. Uită - sau 
vru să uite - că în faţa lui se afla fratele... Nu se mai gândea 
decât că înaintea lui se găseşte amantul Jeannei. Şi asta îl 
schimbă. Din piept i se rostogoli un soi de muget. Strânse cu 
putere straja spadei şi porni la atac. Spadele se loviră. Erau unul 
lângă altul. Se auzea zgomotul metalului care se încrucişa, apoi 
gâfâiala accelerată, apoi o scurtă înjurătură a lui Henri... O clipă 
de linişte... şi deodată un suspin, apoi un strigăt, zgomotul surd 
al unui trup care se prăbuşeşte, în sfârşit! 

Spada lui François străpunsese pieptul lui Henri, în partea 
dreaptă, dedesubtul celei de-a treia coaste. Francois puse un 
genunchi pe pământ. Îşi dădu seama că Henri trăieşte. Îşi 
scoase pumnalul şi îl ridică furios: 

— Mori! mizerabile... urlă el. 

O lumină slabă îi permise să vadă chipul livid al lui Henri în 
acea clipă. 

— Fratele meu! Fratele meu! murmură ca un smintit François, 
de parcă abia atunci şi-ar fi dat seama că cel din faţa lui îi este 
frate, îşi aruncă pumnalul cât putu de departe. Apoi îşi aminti 
scena cumplită care avusese loc nu demult: fratele lui! chiar el 
era!... chiar el îl trădase! chiar el îl torturase adineaori cu 
spusele sale! chiar el îşi mărturisise infamia... 

Se ridică şi privi în jur. Zări atunci doi tăietori de lemne, a 
căror colibă se afla la câţiva paşi, şi care alergaseră la auzul 
loviturilor de spadă cu nişte torţe în mâini. Fără a fi în stare să 
spună un cuvânt, François le arătă, cu un gest care-i trăda 
drama sufletească, trupul fratelui său. Apoi, încet, încovoiat cum 
ieşise cu câteva ore mai înainte din casa doicii, plecă, fără să 
mai întoarcă ochii asupra celui care îi fusese frate... 

Două ore mai târziu, François ajunse la castel. Şeful gărzii se 
sperie văzându-l şi arătă unui ofiţer părul fiului cel mare al 
conetabilului. Părul, care dimineaţă fusese negru ca pana 
corbului, devenise deodată alb ca al unui bătrân. 

— Monseniore, spuse ofiţerul, v-am pregătit apartamentul şi... 

— Să mi se aducă un cal! îl întrerupse François. 

— Deci monseniorul nu se opreşte la castel? întrebă cu teamă 
ofiţerul. 

— Calul! repetă Montmorency bătând din picior. 

După câteva clipe, un valet aduse un cal iar ofiţerul, ţinându-i 


scara, întrebă: 

— Fără îndoială monseniorul se va întoarce în curând la 
castel? 

— Niciodată! răspunse François săltând în şa. Apoi porni şi, 
cum ieşi dintre ziduri, dădu pinteni calului şi dispăru în întuneric. 

— François! François! François! 

Acest triplu strigăt, dezolat, tulburător, gâfâit răsună în 
aceeaşi clipă, şi o femeie se ivi, ținând un copil în braţe. Însă 
Montmorency nu auzi acest strigăt sfâşietor, căci nu se întoarse. 
In curând, zgomotul făcut de galopul calului se stinse. Atunci 
femeia se apropie de grupul luminat de torţe, al soldaţilor şi al 
ofiţerilor care îl salutase pe stăpân la plecare, asistând uimit la 
această cursă atât de asemănătoare cu o fugă. 

— Unde merge? întrebă ea abia auzit. 

Recunoscând-o pe domnişoara de Piennes, ofiţerul se 
descoperi şi răspunse: 

— Cine poate şti, doamnă! 

— Când se va întoarce? 

— A spus că niciodată... 

— Pe aici... unde duce drumul ăsta? 

— Este drumul spre Paris, doamnă. 

— Deci Paris. Bine! 

Şi Jeanne porni pe acelaşi drum, strângându-şi convulsiv la 
sân fetiţa adormită. 

După ce fiica îi fusese redată, după prima oră de fericire, 
îndată după plecarea lui Pardaillan, Jeanne pornise către castelul 
Montmorency, singură cu fetiţa, în ciuda doicii care voise să o 
însoţească. Acum, dacă ea îşi ţine fetiţa în braţe, nimeni nu i-o 
va mai putea smulge! De acum încolo, nu o va mai lăsa singură 
nicio clipă! Acum ea va putea vorbi, va putea să-i spună lui 
François tot adevărul, va putea da pe faţă mârşăvia celuilalt! 

— Dragul meu soţ!... iubitul meu!... Tu... pentru care aş fi în 
stare să-mi dau viaţa!... Cât mă vei fi blestemat!... Dar nu e 
nimic! Cât trebuie să fi suferit!... Ah! aş da toate zilele pe care le 
mai am de trăit, pe care le-am consacrat fericirii tale, pentru a 
putea şterge din sufletul tău, ziua asta în care ţi-am sfărâmat 
inima!... Eul... tocmai eu care te ador!... Însă tu mă poţi 
înţelege, nu-i aşa, iubitul meu Frangois?... Mă poţi aproba, nu-i 
aşa?... Dacă aş fi spus un cuvânt, unul singur, fiica ta ar fi murit! 
.„. Vai, François! Tu nu ştii! Nu-ţi cunoşti copilul!... Cât de fericit 


vei fi, iubitul meu soţ! Cum se vor umple de lacrimi frumoşii tăi 
ochi când îţi voi spune: „Hai, sărut-o pe micuța ta Loise!“... 

Mergea, mergea din ce în ce mai repede, aproape alerga spre 
castel, bolborosind aceste cuvinte şi multe altele fără şir. Când 
ajunse la vreo sută de paşi de poarta cea mare, ea zări un grup 
de soldaţi, torţe, apoi un bărbat care se îndepărta în galop. 

— El este! El este!... 

Făcu un ultim efort, îşi concentră întreaga forţă în strigătul 
care-i ţâşni de pe buze... Prea târziul... Prea târziul... Doar 
câteva secunde i-au lipsit... 

Il întrebă pe ofiţer. François apucase pe drumul care ducea 
spre Paris. Asta este! Va merge şi ea la Paris! Şi mai departe, 
dacă va fi nevoie! Atât cât o vor ţine picioarele! Va merge chiar 
până la capătul lumii! 

Intărită de cele două iubiri care se armonizau, aceea faţă de 
iubit şi cea pentru copilă, Jeanne se pierdu în noapte, pătrunse 
în pădurea bătrână de castani, pe care rafalele vântului de 
martie îi înclinau în faţa ei, părând că o salută. Era susţinută de 
o exaltare de neexplicat în cuvinte. 

Nu-i era frică nici de noaptea întunecoasă, nici de umbrele 
misterioase care o înconjurau, nici de tâlharii care roiau pe 
drumurile Franţei de odinioară, nepunând niciun preţ pe viaţa 
celui de la care sperau să obţină ceva, chiar neînsemnat... 

Mergea hotărâtă, ţinându-şi fetiţa în braţe, fără a-i trece prin 
minte că nu avea la ea nici haine de schimb, nici bani... că 
habar n-avea unde este Parisul... nu se gândea la nimic... 
mergea extaziată, cu privirea arzătoare fixată pe imaginea doar 
întrezărită a iubitului... 


x 


Cam la vreo oră după plecarea lui François de Montmorency, 
câţiva tăietori de lemne aduseră pe o targă corpul însângerat al 
fratelui său Henri. Se făcu mult zgomot, era un dute-vino în tot 
castelul. Henri fu dus în apartamentul său, iar chirurgul 
castelului, după ce-i examină rana, decise: 

— Va trăi. Dar nu se va putea ridica din pat cel puţin şase 
luni. 

Tăietorii de lemne îl recunoscuseră pe François în timpul 
duelului. Dar întâmplarea părându-li-se foarte ciudată, nu 


spuseră nimic. S-a presupus atunci că fiul mezin al conetabilului 
a fost atacat de nişte bandiți. Puţini fură aceia care îndrăzniră, în 
fundul sufletului, să apropie această nenorocire de plecarea 
precipitată a lui François. 


x 


Cam la aceeaşi oră părăsea şi cavalerul Pardaillan castelul 
Montmorency. Habar nu avea de cele întâmplate. Şi chiar dacă 
ar fi ştiut, tot ar fi plecat, căci îl cunoştea îndeajuns pe Henri de 
Montmorency, ca să ştie că nu va putea aştepta milă din partea 
lui. 

— Rezumând, mormăia el, ce-am făcut? Redând mamei 
copilul, mi-am trădat ilustrul şi răzbunătorul stăpân! La naiba! 
Demnului meu stăpân îi place să admire trupuri bălăbănindu-se 
la capătul unei spânzurători! Şi, cu toate că sunt nobil, zăpăcitul 
nu se va sfii să probeze pe gâtul meu noua spânzurătoare 
ridicată pe donjon! De aceea, va trebui să mă grăbesc şi să pun 
o distanţă cât mai mare între gâtul meu bătrân şi suszisa 
mâncătoare de suflete! 

Gândindu-se astfel, examinând cu atenţie potcoavele calului 
şi burduşindu-şi cufărul, cavalerul de Pardaillan sări în şa, îi 
aşeză pe micuțul Jean în faţa lui, făcu un ultim gest batjocoritor 
de salut castelului şi porni la trap, în direcţia Parisului. 

In curând intră în pădure, care pe atunci se întindea până 
aproape de porţile Parisului, ultimii copaci umbrind colina 
Montmartre. La capătul unui trap de vreo douăzeci de minute, 
cavalerului i se păru că zăreşte, la doi paşi în faţă, o umbră. Mai 
făcu vreo doi paşi apoi se opri. Aplecându-se din şa, Pardaillan 
zări o femeie, pe care o recunoscu îndată. Tresări. Jeanne 
continua să meargă. Poate că nici nu-l auzise pe cavaler 
apropiindu-se. 

— Doamnă... şopti cavalerul. 

Jeanne se opri. 

— Domnule, spuse ea, acesta este într-adevăr drumul spre 
Paris? 

— Da, doamnă. Dar... mergeţi astfel, singură, prin pădure, în 
toiul nopţii?... Îmi permiteţi să vă însoţesc?... 

jeanne  scutură capul a negaţie, murmurând o slabă 
mulţumire. 


— Aha! Deci vreţi să rămâneţi singură? întrebă Pardaillan. 

— Singură, da. Nu mă tem de nimic, răspunse ea şi îşi reluă 
mersul susţinut. 

Pardaillan o  contemplă o clipă, uimirea, admiraţia 
amestecându-se cu mila. Apoi, ridicând din umeri, îşi reluă 
trapul. După nicio sută de paşi însă, se întoarse la Jeanne. 

— Doamnă, reluă el, cel puţin aveţi vreo rudă la Paris? Ştiţi 
încotro mergeţi? 

— Nu... nu ştiu... 

— Dar bani... aveţi? Să nu vă simţiţi jignită, vă rog... 

— Nu mă jigniţi... Nu am bani... Vă mulţumesc pentru grija pe 
care mi-o arătaţi, oricine aţi fi... 

O luptă violentă se dădu atunci în sufletul cavalerului care 
bodogănea, înjura, blestema în surdină. Luând o decizie, într-un 
târziu, se aplecă spre Jeanne şi puse pe pieptul micuţei Loise un 
obiect strălucitor, apoi o porni la galop, spunând aceste ultime 
cuvinte: 

— Doamnă, vă rog, nu-l blestemaţi prea tare pe cavalerul de 
Pardaillan, e unul dintre prietenii mei! 

Jeanne îşi dădu atunci seama că acest, călăreț era omul care 
i-o înapoiase pe micuța ei Loise. Şi, examinând obiectul 
strălucitor, constată că era un imens diamant montat într-un inel 
de aur. 

Era inelul cu diamant pe care i-l dăduse Henri de 
Montmorency lui Pardaillan, pentru a-l răsplăti pentru răpirea 
fetei. 


IX 
JERTFA 


Cu un pas nervos, conetabilul de Montmorency se plimba prin 
imensa sală de onoare a locuinţei sale din Paris. Gentilomii săi, 
răspândiţi în grupuri, aşezaţi pe banchete sau în picioare, îşi 
povesteau încet, cu o voce scăzută şi temătoare, lucruri ciudate. 

Mai întâi, spuneau că adineaori, aplecându-se pe o fereastră, 
conetabilul văzuse în faţa porţii celei mari a palatului o femeie 
care aştepta în picioare. Era extenuată, foarte palidă şi ţinea 
strâns în braţe un copilaş. Conetabilul dăduse ordin ca să-i fie 
adusă de îndată această femeie. Acum îl aştepta într-o sală 


alăturată. 

Apoi, mai spuneau că fiul cel mare al conetabilului, pe care îl 
crezuseră mort, apăruse pe neaşteptate în timpul nopţii, că 
avusese loc o lungă şi furtunoasă întrevedere între cei doi şi că 
François plecase din nou, cu o destinaţie necunoscută. 

Că tocmai sosise vestea de la Montmorency că cel de-al 
doilea fiu al conetabilului fusese atacat în pădure şi grav rănit. 

În sfârşit, că Maiestatea Sa, Henri al Il-lea, urma, chiar în 
aceeaşi zi, pe la ora patru, să-i facă o vizită prietenului său, 
marele comandant al forţelor armate. Se trase astfel concluzia 
că se pregătea o nouă campanie. 

Nenumăraţii servitori ai palatului se zoreau să pună totul la 
punct în vederea vizitei regale. 

Căci era deja ora două şi regele trecea drept un om foarte 
punctual. 

Palatul Montmorency era o reşedinţă de-a dreptul regească, 
aşezată aproape în faţa Luvrului, nu prea departe de Port-aux- 
Passeurs. Domnea aici luxul măreț al acelei epoci în care 
Richelieu nu pusese încă nobilimea în frâu. Era o vreme în care 
seniorii feudali, aproape regi prin forţa lor, erau adesea mai regi 
decât regii prin bogăţia lor. 

Se aflau deci, în marea sală a palatului, peste şaizeci de 
gentilomi ce ţineau de casa de Montmorency: o adevărată curte, 
pe care bătrânul politician nu se sfia să o arate regelui, care, 
desigur, cât era el de rege, nu va aduce cu el o asemenea suită. 

In aceste clipe însă nu la asta se gândea conetabilul. De 
câteva ori se îndreptase înspre uşa cabinetului în care fusese 
introdusă femeia cu copilul. Şi de fiecare dată se întorsese, 
bătând furios din picior, reluându-şi plimbarea agitată prin sala 
aproape tăcută. In sfârşit, păru să se hotărască, împinse uşa şi 
intră. 

În mijlocul încăperii, femeia, în picioare, aştepta. Îşi pusese 
copilul adormit pe un fotoliu şi, sprijinită de el, o privea pe 
micuță. Conetabilul făcu câţiva paşi şi se opri în faţa ei, cu 
sprâncenele lui stufoase împreunate, în semn de supărare. O 
întrebă pe un ton aspru: 

— Ce doreşti, doamnă! 

Neliniştea provocată de această voce o făcu să se 
îngălbenească mai tare. Abia i se auzi vocea: 

— Monseniore... 


— Aha! continuă şi mai aspru conetabilul, nu pe mine mă 
aşteptai, nu-i aşa? În locul fiului pe care sperai să-l seduci cu 
vorbele tale mieroase, apare tatăl! Asta te înspăimântă, aşa-i? 

Jeanne de Piennes îşi ridică spre el faţa îndurerată: 

— Monseniore, spuse ea cu o voce tremurătoare, este 
adevărat că speram să-l văd pe François... Dar o femeie de 
rangul meu nu se poate înspăimântă la vederea tatălui soţului 
ei! 

— Soţul tău! scrâşni conetabilul, strângându-şi pumnii! Să nu 
îndrăzneşti să mai foloseşti acest titlu în faţa mea! François mi-a 
povestit totul astă-noapte. Totul, înţelegi tu! Totul! Ştiu că tu şi 
tatăl tău aţi avut abilitatea de a smulge slăbiciunii fiului meu o 
căsătorie. Şi ce mai căsătorie! nocturnă şi ascunsă, ca o faptă 
nedemnă... A 

Un strigăt al Jeannei îl opri pe bătrânul conetabil. Impurpurată 
de indignare, îşi întinse braţele într-un gest de o fermecătoare 
demnitate la această fiinţă graţioasă şi frumoasă. 

— Minţiţi, domnule! spuse ea cu un calm impresionant. 

— Pentru Dumnezeu! Ce naiba spune ea? 

— Spun, domnule, că aveţi doar hainele de gentilom! Spun că 
această coroană de păr alb nu v-ar fi putut pune la adăpost de 
răzbunarea pe care, dacă tatăl meu, ucis încetişor de dumneata, 
ar fi fost lângă mine, v-o datora! Spun că vă adresaţi unei femei 
care poartă numele de Montmorency, domnule! 

Accentul cu care rostise aceste cuvinte depăşise cu mult, prin 
demnitatea vorbelor, orgoliul femeii jignite, atingând maiestatea 
unei regine! 

Uimit, Montmorency roşi, se îngălbeni apoi, păru gata să dea 
un ordin... 

Apoi bătrânul comandat se înclină cu respect. Fusese pus la 
punct. 

— Monseniore, reluă Jeanne, apăsându-şi pieptul pentru a 
tempera bătăile precipitate ale inimii, mi-aţi spus adineaori că 
ştiţi totul!... Am priceput destul de bine ce acuzaţie conţin acele 
cuvinte pe care mi le-aţi aruncat! Ce dureroasă acuzaţie... Ei 
bine, monseniore, pentru că fatalitatea m-a adus în faţa 
dumneavoastră, trebuie să vorbesc! Nu, monseniore, nu ştiţi 
totul! Nu cunoaşteţi cumplitul adevăr, aşa cum nu-l cunoaşte 
nici stăpânul şi soţul meu, stăpânul inimii mele, omul căruia i- 
am dăruit viaţa mea, onoarea mea, omul pentru care mi-aş 


dărui chiar sângele pentru a-i evita orice suferinţă! Acest adevăr 
va trebui să-l ascultați, monseniore, pentru onoarea mea 
mânjită, pentru fericirea lui François, pentru a salva viaţa 
acestei fiinţe nevinovate pe care o adăposteşte acum această 
încăpere... copilul, rodul iubirii noastre! 

Impresionat de noblețea femeii şi de durerea pe care o 
întrezărea, fascinat de frumuseţea şi de simplitatea ei, subjugat 
de autoritatea şi de graţia pe care le emana Jeanne, bătrânul 
soldat se înclină pentru a doua oară şi-i spuse: 

— Vorbiţi, doamnă! 

Ochii i se opriră asupra micuţei Loise care dormea.. Jeanne 
observă această privire. Ceva ca o rază de speranţă îi lumină 
sufletul. Cu mândria mamelor, ea luă în braţe micuța fiinţă, o 
sărută îndelung, apoi cu timiditate, cu un surâs înlăcrimat, o 
întinse cumplitului ei bunic. Poate că în această clipă sufletul 
împietrit al lui Montmorency se va înmuia! Schiţă un gest, ca şi 
cum ar fi vrut să o ia în braţe, şi întrebă: 

— Cum îl cheamă? 

— O cheamă Loise! răspunse Jeanne, plină de speranţă. 

Conetabilul, făcu o strâmbătură. O fată!... Fata nu avea nicio 
importanţă în ochii acestui feudal!... Braţele îi căzură. Un fior de 
gheaţă îi trecu Jeannei prin inimă. Dădu înapoi pălind, în timp ce 
el reluă: 

— Vă promit, doamnă, să vă ascult cu răbdare... Vorbiţi deci 
fără teamă şi spuneţi-mi adevărul de care aminteaţi... 

Jeanne înţelese pe loc faptul că acea legătură care părea că 
se înfiripase între ea şi Montmorency se frânsese. Dar o femeie 
care iubeşte găseşte în ea forţa care îi uimeşte pe bărbaţi! Işi 
adună deci tot restul de energie şi începu să se justifice în faţa 
tatălui lui François. 

Cu aceea voce care părea o melodie de un farmec delicat şi 
convingător în acelaşi timp, cu acea poezie a iubirii sale, ea 
relată primele întâlniri cu François, irezistibila dragoste care îi 
aruncase pe unul în braţele celuilalt, jurămintele lor, apoi 
greşeala, pe urmă scena căsătoriei nocturne, amenințările lui 
Henri, naşterea Loisei, în sfârşit cumplitului supliciu în care 
inima i se sfărâmase, fusese împărţită între dragostea pentru 
François şi aceea pentru copilul nevinovat... 

Spuse totul, nu omise niciun amănunt; bătrânul Montmorency 
o ascultă fără a scoate o vorbă, cu chipul împietrit într-o 


atitudine glacială. 

Jeanne tăcu, palpitând; în van căuta ochii conetabilului, 
pentru a căuta să descifreze în ei emoția aşteptată. 

Disperată, căzu în genunchi şi-şi ridică spre el mâinile 
împreunate ca pentru rugăciune, încercând să-şi înăbuşe 
hohotele de plâns: 

— Monseniore, văd că nu am reuşit să vă conving! Nefericita 
de mine! Nu am ştiut să găsesc accentul care să vă facă să 
înţelegeţi că spun adevărul. Şi totuşi, vă jur că am spus numai 
adevărul... o jur pe sufletul meu... voi jura pe Evanghelie!... sau, 
mai bine, uite, o jur pe capul copilului meu!... Cred că nu vă 
puteţi închipui că aş fi în stare să atrag prin minciună nefericirea 
asupra fiicei mele? Nu, nu-i aşa?... Atunci, de ce nu mă credeţi? 
De ce tăceţi?... Ah! monseniore, sunteţi tatăl lui François... Loise 
este nepoata dumneavoastră... puţină milă pentru mamă... Vai 
de mine... nu mai pot! 

În timp ce ea vorbea astfel, cu o voce atât de tristă şi de slabă 
că se putea vedea bine că a ajuns la capătul puterilor şi că 
sărmana femeie are nevoie doar de puţină milă, Montmorency 
se gândea. Ochii i se încreţiră; nesimţitor la drama femeii, 
conetabilul căuta o şmecherie cu care să-i închidă gura... 

— Ridicaţi-vă, doamnă, spuse el într-un târziu. Sunt convins 
că spuneţi adevărul... 

— Ah! strigă Jeanne, Loise este salvată!... 

Strigătul de fericire al mamei mişcă pentru o clipă inima 
bătrânului războinic; dar numai pentru o clipă. Apoi acesta 
continuă: 

— Nu ştiam tot ce mi-aţi povestit despre fiul meu Henri. 
Francois nu mi-a spus nimic (minţi el) şi adineaori, când vă 
spuneam că ştiu totul, mă refeream la acea căsătorie secretă 
care m-a jignit, lovind în autoritatea părintească şi în interesele 
familiei noastre. Căsătoria asta este imposibilă, doamnă! 

— Căsătoria aceasta nu este nici posibilă, nici imposibilă, 
este, răspunse Jeanne, lovită drept în inimă. Este, asta-i! 

Un val de furie înroşi chipul conetabilului. Cuvinte grele îi 
veniră pe buze; reuşi însă să-şi înăbuşe mânia ce sta gata să 
izbucnească, îşi înghiţi vorbele. Cu o linişte care o făcu pe 
tânăra mamă să se înfioare, scoase de la brâu două hârtii şi 
desfăcu una. l-o arătă şi-i spuse: 

— Hai, citeşte asta! 


_ Dintr-o privire Jeanne parcurse documentul. Deveni lividă. 
Incepu să tremure şi, incapabilă să scoată vreun cuvânt sau să 
facă vreun gest, întoarse doar spre cumplitul tată al lui François 
una dintre acele priviri pe care probabil le aruncă un animal 
măcelarului care ridică toporul spre a-l lovi. Hârtia nu avea 
decât vreo câteva rânduri, care se încheiau cu formula născocită 
de Francisc întâiul. lat-o: 


„Celor de față şi celor ce vor veni, sănătate. 

Se ordonă armaşului Nostru, domnia-sa Tellier, să-l aresteze 
pe numitul Francois, conte de Margency, fiul cel mai mare al 
casei de Montmorency, cotonel al corpului de elveţieni, şi să-l 
conducă în închisoarea Noastră de la Temple, unde va rămâne 
până când Domnul se va îndura de el şi-l va chema la dânsul. 
Noi o vrem şi o cerem astfel judelui şi ofițerilor săi, căci acesta 
este voința Noastră.“ 


— Monseniore! Vai! Monseniore! bâigui într-un târziu Jeanne, 
ce v-a făcut François? Aha, vreţi să mă speriaţi! vreţi să mă 
înspăimântați! Este cumplit!... Închisoarea pe viaţă!... Vai, 
iubitul meu François! 

— Doamnă, spuse cu un calm înfiorător Montmorency, acest 
document nu este încă semnat. Eu sunt, doamnă, conetabilul 
armatelor regeşti şi unul dintre cei mai puternici oameni din 
Franţa. Peste câteva clipe, regele se va afla în acest palat. Nu 
am decât să-i arăt regelui acest document şi să-i spun: 
„Binevoiască Maiestatea Voastră să-şi pună semnătura pe acest 
document“. lar mâine, doamnă, va începe închisoarea... 
noaptea veşnică pentru cel pe care îl iubiţi aşa cum spuneţi... 

— Ah, este îngrozitor! Îmi pierd minţile! Dar, Monseniore, ce 
v-a făcut? Cu ce v-a greşit? 

— S-a căsătorit cu dumneata: asta-i este crima! 

— Crima! bâigui nenorocita, a cărei minte, începuse într- 
adevăr, s-o ia razna. Vai, Monseniore, pedepsiţi-mă numai pe 
mine! lertare pentru François! Dumnezeule mare! Dumnezeule 
drept! Deci aici, pe pământ, nu este loc nici pentru dreptate, nici 
pentru milă! Haideţi, domnule, ucideţi-mă pe mine, căci este o 
crimă să iubeşti! 

O flacără se aprinse în ochii bătrânului Montmorency, care 
continuă pe acelaşi ton de gheaţă: 


— Acum, doamnă, priviţi şi acest al doilea document... Este 
un act de renunțare voluntară la căsătoria voastră... 

— Nu! Nu! Nu! asta nu! horeai Jeanne, apoi strigă sfâşietor; 

— Omorâţi-mă! dar nu-mi cereţi asta! 

— Ştiu eu mai bine cât de gravă este problema unui divorţ şi 
cât este de greu să desfaci o căsătorie... Dar, cu ajutorul 
regelui... 

— lertare! Fie-vă milă! Faceţi dreptate, Monseniore, strigă 
Jeanne căzând din nou în genunchi. 

— Bunăvoinţa Sfântului Părinte va putea fi câştigată... nu 
trebuie decât să semnaţi... 

— Milă! aveţi milă! Lăsaţi-mi-l pe François! Lăsaţi-mă să-l 
iubesc! 

— Semnaţi, doamnă, şi Sfântul Părinte va anula căsătoria! 

— Fata mea, Monseniore! Fata lui François! Îi răpiți tatăl! îi 
smulgeţi numele! _ 

— Destul, doamnă! Indată voi da unul sau altul dintre aceste 
documente regelui. Mâine François va fi la Temple, dacă eu nu 
voi putea trimite încă în seara asta la Roma renunţarea 
dumneavoastră. Semnati şi-l veţi salva... 

Puse apoi o pană în mâna nefericitei. 

— lertare! Îndurare! hohotea soţia martirizată. Nu! nu! 
niciodată! 

— Regele! Regele! Trăiască Regele! 

In curtea de onoare se auzeau strigăte. Răsunară sunetele 
trompetelor. Se auzeau paşii grăbiţi ai gentilomilor care alergau 
în întâmpinarea lui Hernic al II-lea. Uşa se deschise cu violenţă şi 
un om strigă: 

— Monseniore! Monseniore! Regele! 

— Adio, doamnă, spuse rar Montmorency, rupeţi această 
renunțare. li voi da regelui, spre a-l semna, ordinul de 
întemniţare pe viaţă a fiului meu! 

— Staţi! Semnez! horcăi martira. 

Semnă, apoi căzu leşinată, încercând încă, într-un gest 
sublim, să-şi protejeze copila adormită. 

Conetabilul apucă documentul îl strânse şi-l ascunse la piept, 
şi cu pasul lui apăsat, cu care zdrobea inimile, ucigaşul se grăbi 
să-l întâmpine pe rege. In curte, strigătele de bucurie nu mai 
conteneau: 

— Trăiască Regele! Trăiască Regele! Trăiască Montmorency! 


xX 
DOAMNA ÎN NEGRU 


Căsătoria secretă dintre François de Montmorency şi Jeanne 
de Piennes fu desfăcută de papă. Memoriile timpului făcură 
mare caz de aceasta şi spuneau că problema nu se rezolvase 
prea uşor, dar că încăpățânatul Henric al Il-lea a obținut până la 
urmă ce voia. 

În anul 1558, François de Montmorency, mareşal al armatei 
regale, se căsători cu Diana, fiica naturală a regelui. Cu vreo 
două săptămâni înaintea datei fixate pentru căsătorie, François 
se duse la prințesă. 

— Doamnă, îi spuse el, nu ştiu ce sentimente aveţi pentru 
mine, aşa că iertaţi-mi francheţea: nu vă iubesc şi nu vă voi iubi 
niciodată... 

Prinţesa îl ascultă surâzătoare. 

— Vom fi căsătoriți, continuă François.  Acceptând 
nemaipomenita onoare de a fi soţul dumneavoastră, mă supun 
regelui şi conetabilului, care doresc aceasta din raţiuni de stat; 
dar în ziua în care arhiepiscopul ne va binecuvânta căsătoria, 
inima mea nu va fi acolo. Ştiu că vă jignesc. 

— Nu, domnule mareşal, spuse Diana. Continuaţi, vă rog, cu 
toată încrederea... 

— Dacă inima mea ar fi liberă, spuse atunci François, a 
dumneavoastră ar fi, căci sunteţi cea mai frumoasă dintre 
frumuseţile din jur. Dar... 

— Dar inima dumneavoastră este dată alteia? 

— Nu, doamnă! Cred că nu m-am exprimat bine! Inima mea 
este moartă, asta-i! Şi dacă eu însumi mai trăiesc, asta nu se 
datorează faptului că nu mi-aş fi căutat cu înfrigurare moartea 
în bătălii. 

Ochii i se întunecară. Cu un surâs dezolat, adăugă: 

— S-ar părea că nu mă vrea... lată deci, doamnă, adevărul 
gol-goluţ, crud pentru mine! Aşa încât căsătoria noastră nu va 
însemna decât unirea a două nume. Dacă prietenia cea mai 
devotată şi gata de orice, dacă o afecţiune frăţească, dacă un 
devotament orb vor putea să ţină locul iubirii, vă ofer cu 


umilinţă acest devotament, această prietenie... Şi acum, 
doamnă, după ce v-am spus totul atât de deschis, de sincer şi 
de loial aşa încât puteţi să aveţi încredere în mine, acum 
doamnă vă aştept hotărârea... 

Diane se ridică. Era o femeie înaltă şi frumoasă, căreia nu-i 
lipsea nici inima, nici spiritul. 

— Domnule mareşal, spuse ea cu dulceaţă în glas, dacă ar fi 
venit de la oricine altcineva în afara dumneavoastră, o 
asemenea francheţe putea să mi se pară, într-adevăr, o jignire. 
Dar dumneavoastră, domnule, vă iert totul... Să ne supunem 
ordinului regelui şi să ne păstrăm fiecare inima. Asta doriţi? 

— Doamnă... murmură Francois pălind, căci probabil că 
aştepta un alt răspuns. 

— Haideţi, domnule mareşal, vă voi respecta doliul... 

Şi, pe când el se înclina sărutând mâna prinţesei, ea adăugă: 

— Maestrul Ambroise Pare pretinde că aş avea uimitoare 
talente în domeniul medicinei... Cine ştie dacă nu voi putea să 
vă vindec? 

Şi cu aceste cuvinte fu încheiat pactul. 

După ceremonie, François se aruncă disperat în câteva 
campanii periculoase; dar, aşa cum o spusese el însuşi, se părea 
că moartea nu-l doreşte! 

În ceea ce-l priveşte pe Henri, acesta nu-şi mai revăzu fratele 
mai mare. Cei doi fraţi se evitau până într-atât încât, când unul 
se lupta în nord, celălalt se găsea în sud şi invers. Şi totuşi, ziua 
reîntâlnirii trebuia să vină, pentru acele clipe pregătindu-se 
lucruri teribile... Căci cei doi fraţi mai iubeau... Amândoi o 
iubeau pe aceeaşi femeie - acum dispărută - fără însă ca 
niciunul dintre ei să o fi putut găsi, în ciuda disperatelor lor 
căutări. 


x 


Ce se întâmplase cu această femeie atât de iubită, adorată 
chiar? Mai fericită decât François, îşi găsise ea oare liniştea 
refugiindu-se în somnul cel veşnic? Incetase ea oare să mai 
sufere şi îngrozitorul calvar al inimii ei iubitoare de soţie şi de 
mamă o condusese în mormânt? 

Nu! Jeanne trăia... Dacă a trăi poate însemna lupta 
necontenită împotriva durerii, înăbuşirea în fiecare clipă a 


tresăririlor şi a elanurilor unei inimi pline de durere şi de 
dragoste, petrecerea nopţilor, a lunilor, a anilor, plângându-şi 
paradisul pierdut, dacă toate astea însemnau viaţă, ei bine, ea 
trăia! 

Cum a plecat ea din palatul Montmorency după îngrozitoarea 
scenă în care s-a jertfit? Cum de nu a murit de disperare? Cine a 
cules-o de pe drumuri şi a salvat-o? Cum i s-au scurs anii care 
urmară, lentă şi cumplită agonie a dragostei? Nu ne stă în puteri 
să reconstituim aceste episoade ale existenţei ei mizerabile. 

O regăsim pe Jeanne într-o căsuţă mizeră de pe strada Saint- 
Denis. Ea locuieşte sus de tot, sub acoperiş, într-o mansardă 
strâmtă, alcătuită din trei cămăruţe. ŞI, chiar din clipa în care o 
reîntâlnim, înţelegem care a fost secretul, acea forţă teribilă 
care a ajutat-o pe Jeanne să trăiască. 

Să intrăm în casă... să pătrundem în acea cămăruţă 
luminoasă, mică, însă aranjată cu gust... să privim sublimul 
tablou ce ne încântă ochiul... să ascultăm... 

Jeanne intră chiar acum în cameră şi se îndreaptă către o 
fereastră, în faţa căreia este aşezată o tânără. 

Indreptându-se într-acolo, Jeanne se opreşte o clipă în faţa 
unei oglinzi, se priveşte şi îşi spune: „Cât de ciudată i-aş părea, 
dacă m-ar vedea acum!... Oare ar putea să mă recunoască? Vai, 
nu mai sunt Jeanne de odinioară, nu mai sunt aceea pe care el o 
numea „zâna primăverii“... acum sunt „doamna în negru“... nu 
mai sunt eu!“ 

Jeanne se înşală însă! Ea mai este încă frumoasă, chiar 
încântătoare. Paloarea nu reuşeşte să-i estompeze frumuseţea 
ideală a chipului, puritatea trăsăturilor, splendoarea părului... 
Doar strălucirea ochilor s-a stins, un văl părând să o atenueze. 
Buzele pe care odinioară înflorea zâmbetul, de pe care ţâşneau 
cântece şi cuvinte de iubire pasionată, acum s-au strâns, 
căpătând o linie amară. Dar ea este şi acum o femeie foarte 
frumoasă, pe care vecinii o numesc Doamna în negru, pentru că 
ea poartă şi veşminte de doliu, nu are doar inima îndoliată. 

Ochii ei însă îşi recapătă strălucirea, gura schiţează un surâs 
încântător când privirea i se opreşte asupra fetei care, în pervaz, 
este aplecată asupra unei tapiserii. 

Deci micuța lucrătoare cu degete roz care aleg lâna este fiica 
sa, Loise! Abia acum putem înţelege de ce Jeanne nu a murit! 
De ce a vrut să trăiască! 


Acum, în privirea şi în zâmbetul acestei martire recunoaştem 
sentimentul care se născuse în ea - atât de puternic, de dulce, 
de exclusiv - încă înainte de naşterea copilei adorate. 

Jeanne poate să fie femeia care a avut de îndurat 
indescriptibile torturi în pasiunea ei de îndrăgostită. 

Ea poate fi soţia care a trecut prin cea mai cumplită 
nenorocire ce se iveşte uneori în viaţa celor mai iubitoare femei. 

Ea însă rămâne, este înaintea oricăror alte sentimente - 
mama! Şi dacă ea a tresărit cu bucurie în clipa în care a înţeles 
că în trupul ei se împlineşte acel extraordinar mister al 
maternității, dacă ea şi-o idolatrizat micuța încă de la primul 
gângurit, vă puteţi imagina cât o iubea acum! 

Loise avea vreo şaisprezece primăveri. Ochii ei, de un 
albastru intens, aproape violet, păreau să reflecte puritatea 
inefabilă a cerului unor dimineţi senine, când imensitatea 
cerească părea mai adâncă, albastrul şi mai albastru... In jurul 
frunţii ei de zăpadă părul pare un nimb luminos, parcă fluid, atât 
este de fin, un nimb care se aureşte în bătaia soarelui, de parcă 
un pictor şi-ar fi întrebuințat tot aurul paletei pentru a i-l colora. 

Ţinuta, gesturile, cuvintele îi sunt un adevărat poem 
armonios. Din acest ansamblu minunat se degajă însă un nu ştiu 
ce, o impresionantă mândrie, aparent atât de nepotrivită 
condiţiei ei umile. 

Şi totuşi... Câtă melancolie se citeşte pe această frunte 
încântătoare, cu trăsături atât de nobile, de expresive! De parcă 
şi ea ar fi marcată de fatalitate! 

Oare şi în viaţa ei, ca în aceea a mamei sale, vor apărea şi se 
vor declanşa acele pasiuni cumplite, aducătoare de suferinţă? 


x 


Jeanne s-a apropiat de fiica ei. Loise ridică fruntea... Mama şi 
fata îşi zâmbesc... şi cine le-ar vedea în această clipă s-ar 
întreba care dintre ele este mai frumoasă, fiind gata să jure că 
sunt două surori între care nu se află decât distanţa câtorva ani. 

jeanne se aşază în faţa Loisei, apucă celălalt capăt al 
tapiseriei şi începe să lucreze. 

— Mamă, spune Loise, odihneşte-te... Au trecut deja trei nopţi 
pe care ţi le-ai petrecut aplecată asupra lucrului. In câteva ore 
voi termina eu însămi tapiseria. 


— Scumpă Loise! Ai uitat oare că trebuie să duc chiar astăzi 
lucrul tinerei doamne? 

— Spuneai că este o burgheză... Marie Touchet, mi se pare... 

— Da, copila mea... 

— Of, mamă, de ce nu suntem şi noi oare nişte burgheze?... 
De ce nu suntem decât nişte sărmane lucrătoare?... Spun asta 
pentru tine, căci eu sunt foarte fericită! adăugă repede Loise. 

Jeanne aruncă o privire fiicei sale şi murmură, tresărind: 

— Burgheze! 

Apoi căzu într-o întunecată şi dureroasă visare... „Sărmană 
copilă fără nume!... Ce-ai spune oare dacă ai şti că tu eşti Loise 
de Montmorency?“ 

— La ce te gândeşti măicuţă? 

Mama tremură... Ochii i se umplu de lacrimi... sânul îi palpită. 
Încet, ca şi cum ar evoca lucruri de odinioară, cu ochii în gol, ea 
răspunde: 

— Mă gândesc, copila mea, adorata mea Loise... că poate tu 
nu eşti făcută pentru această muncă înjositoare... şi cât este de 
îngrozitor pentru mine să-ţi văd degetele înţepate de vârful 
acului... Şi Jeanne luă mânuţa fetei, acoperind-o de sărutări. 

Loise izbucni în râs, veselă: 

— Asta-i bună, măicuţo! râdea ea. Crezi acum că am mâini de 
prinţesă? 

Jeanne se cutremură din adâncul sufletului. 

— Cine ştie? răspunse ea. Cine ştie dacă, fără aceşti doi 
oameni blestemaţi... 

Loise lăsă să-i scape acul din mână şi emoţionată de data 
aceasta, o întrebă: 

— Ah, măicuţă, când îmi vei dezvălui secretul care-ţi 
amărăşte zilele? 

— Niciodată! Niciodată! murmură Jeanne. 

— Când îmi vei spune, reluă Loise care nu o auzise, numele 
acelor doi oameni care ţi-au adus nenorocirea, după cum o 
simt?... Din cele două, nu mi-ai spus decât unul... 

— Da, Loise... Numele cavalerului Pardaillan! 

— Nu-l voi uita, mamă dragă! Şi-ţi jur că-l urăsc din adâncul 
sufletului pe omul care ţi-a adus atâta nenorocire, pentru răul 
acela necunoscut pe care ţi l-a făcut!... Dar celălalt! celălalt, 
care este şi mai cumplit, după cum mi-ai spus! 

„Niciodată! Niciodată!“ repetă Jeanne în adâncul sufletului. 


Loise respectă tăcerea mamei sale, dar suspină. Cele două 
femei se aplecară din nou asupra tapiseriei, şi nu se mai văd 
decât degetele lor harnice, într-un du-te vino fără încetare. 

In curând, tapiseria este gata. Atunci Jeanne se învăluie într-o 
pelerină şi, după ce o îmbrăţişează pe Loise, iese repede pentru 
a duce tapiseria celei care i-a comandat-o, doamna Marie 
Touchet. Loise şi-a însoţit mama până în palier. Acum se 
întoarce în cameră şi, ca atrasă de o forţă necunoscută, aleargă 
spre cealaltă cameră, a cărei fereastră dă înspre strada Saint- 
Denis. In faţă se înalţă un han: La Deviniere. Loise îşi îndreaptă 
privirea spre han, temătoare, pe furiş, în timp ce sânul ei tânăr 
palpită de speranţă şi de emoție. Acolo, la o fereastră a podului, 
apare un tânăr cavaler... Din vârful degetelor el îi trimite o 
sărutare... 

Loise ezită, roşeşte, apoi se îngălbeneşte... o clipă ochii îi 
rămân fixaţi pe necunoscut... iar privirea ei este mai mult decât 
o mărturisire! 


x 


Tânărul cavaler are un nume pe care Loise nu-l cunoaşte, dar 
care, dacă ar fi dezvăluit, ar răsuna ca un blestem în inima fetei 
care se umpluse de o dragoste pură, profundă. 

Căci tânărul cavaler se numeşte Jean de Pardaillan! 


XI 
PARDAILLAN, GALAOR, PIPEAU ŞI GIBOULEE 


Jean de Pardaillan locuia de peste trei ani într-o cameră destul 
de frumoasă de la etajul hanului La Dev;niere, ale cărei ferestre 
dădeau înspre strada Saint-Denis. Vom vedea cum şi de ce un 
om sărman ca el putea să-şi permită luxul de a poposi la hanul 
La Deviniere, cea dintâi rotiserie din cartier, renumită în tot 
Parisul pentru că Ronsard şi ceata lui de poeţi veneau să 
chefuiască aici; Deviniere, botezată astfel cu patruzeci de ani în 
urmă de însuşi Rabelais! La Deviniere, al cărei stăpân era 
ilustrul Landry-Gregoire, fiul unic şi moştenitorul lui Grégoire, 
faimosul birtaş. 


Jean de Pardaillan era un băiat sărman, fără o lescaie. Era un 
tânăr de vreo douăzeci de ani, înalt, subţirel, flexibil ca o spadă 
făcută din cel mai bun oţel. 

Fie vară, fie iarnă, îl vedeai îmbrăcat cu acelaşi costum de 
catifea gri; nu purta tocă, ci un fel de pălărie rotundă, din fetru 
gri - acel soi de pălărie pe care îl va impune mai târziu Hernie al 
III-lea - al cărei inventator a fost, fără îndoială, chiar Pardaillan. 
O pană roşie de cocoş era prinsă la pălărie, pană care sclipea în 
soare, dându-i un aer îndrăzneţ. Cizmele sale de piele gri 
(culoarea şoarecelui), modelându-i gamba fină şi nervoasă, 
urcau până dincolo de genunchi. Nişte pinteni uriaşi completau 
aceste încălțări de războinic. Ţinutei sale de soldat i se adăuga, 
prinsă de centura lată de piele zgâriată şi ruptă ici-colo, o spadă 
lungă, mai lungă decât cele obişnuite; când ochiul vreunui 
curios urca de la pinteni la spadă şi de acolo la pieptul lat, 
încorsetat într-o vestă cârpită, de la piept la mustăţile răsucite, 
apoi spre ochii strălucitori, apoi, în sfârşit, spre pălăria pusă pe-o 
ureche, păstra impresii diferite. Bărbaţii aveau impresia, 
studiind acest ansamblu, că se află în faţa unui viteaz, senzaţia 
de forţă pe care o răspândea generând un respect nedisimulat; 
femeile, că se află în faţa unei frumuseți şi eleganţe drăceşti, 
stârnindu-le admiraţia pe care cu greu şi-o ascundeau. 

Intr-adevăr, dragostea femeilor pentru un cavaler este un 
reflex direct al respectului pe care acesta îl inspiră bărbaţilor. 
Prestanţa, figura tinerească şi deschisă, ochii care trimit fie 
săgeți furioase, fie scântei amoroase, atitudinea unui îngâmfat 
care provine din conştiinţa valorii sale, pasul sigur, sobru, buzele 
fine, un surâs drăgălaş şi tandru pe sub mustaţa provocatoare - 
iată cum apărea Pardaillan celor din jur. Şi, oricât de zdrenţuite, 
de învechite, de arse de soare şi de decolorate de ploi, de 
găurite de vârfuri de spadă i-ar fi fost hainele, cel care le purta 
rămânea acelaşi tânăr elegant, grațios, cu un nu ştiu ce de 
războinic. 

Pe toată strada Saint-Denis şi în împrejurimi, pe strada 
Temple, pe Saint-Antoine, în cabaretele înşirate de-a lungul 
străzii Mauvais-Gargons, cavalerul Pardaillan era cunoscut şi 
temut. Soții se strâmbau văzându-l cum trece mândru ca un 
rege, sărac însă ca un cerşetor; burghezele se întorceau după el 
zâmbindu-i, ba chiar şi doamne din înalta societate ridicau 
perdeluţele litierelor pentru a-l privi. 


lar el, nevinovat în fond, nebăgând de seamă această 
admiraţie care îl însoțea, îşi târâia pintenii pe drum, făcându-i să 
sune, cu nasul în vânt, ca un lup tânăr în căutarea aventurii - 
bătaie, dragoste, lovituri de dat sau de primit, ample învărtituri 
ale uriaşei sale spade, sărutări furate - totul i se părea bun! 
Paznicul de noapte îl considera un diavol pe care trebuia să-l 
trateze cu respect, în aşteptarea momentului în care va putea 
să-l ucidă în linişte; cerşetorii îi arătau o admiraţie nemărginită 
şi-i oferiseră zadarnic sceptrul regatului vagabonzilor... Această 
stimă pe care i-o purtau bandiții, nemernicii, hoţii de buzunare şi 
alte persoane hărăzite, datorită ocupaţiilor lor, spânzurătorii, ar 
fi în stare - şi nu puteam face nimic împotriva acesteia - să 
îndepărteze simpatia cititorului. Dar acesta era el! 

Deci, în afara sănătăţii de fier, a forţei şi a eleganţei sale, 
cavalerul Pardaillan nu deţinea nimic din valorile lumeşti. De 
fapt, ne înşelăm. Îl avea pe Galaor! Îl avea pe Pipeau! O avea pe 
Giboulee! 

Cine era Galaor? Un cal! 

Pipeau? Un câine! 

Giboulee? O spadă uriaşă! 

Cum de a devenit proprietarul legitim al acestor trei fiinţe?... 
căci Giboulee însăşi, o simplă tijă de oţel, devenea o fiinţă în 
mâna lui Pardaillan, o fiinţă fremătătoare, rapidă, şuierătoare, 
sunătoare, vorbind într-o limbă cunoscută doar de cei doi. 

Nu este lipsit de interes să le cunoaştem istoria, câtă vreme 
aceasta are afinități secrete cu povestirea noastră, legături care 
vor fi evidenţiate la timpul şi la locul potrivit. 


Cu vreo şase luni înaintea zilei în care l-am văzut pe Jean de 
Pardaillan trimiţându-i Loisei din depărtare o sărutare în vârful 
degetelor, gest care îi dezvăluia profunzimea sentimentelor, 
bătrânul Pardaillan îşi chemase fiul. Bătrânul hoinar locuia în 
hanul La Deviniere de peste doi ani. Aveau o cameră mică şi 
întunecată care dădea înspre o curte sumbră. 

— Fiule, spuse el, am vrut să-mi iau rămas bun... 

— Cum, domnule! Plecaţi? strigă tânărul cu un elan care îl 
impresionă pe tată. 

— Da, copilul meu, plec!... Totuşi, ţi-aş propune să mă 
însoţeşti... 

Tânărul Pardaillan, care roşea rareori şi se îngălbenea şi mai 


rar, roşi şi păli în acelaşi timp auzind această propunere. 

Bătrânul Pardaillan, care îl examina pe ascuns, ridică uşor din 
umeri şi continuă, prefăcându-se că nu a văzut nimic: 

— Îţi propun să mă însoţeşti, dar cred că ai face mai bine să 
rămâi în Paris... Parisul, dragul meu băiat, este oala uriaşă în 
care nişte vrăjitoare nevăzute amestecă şi bunul şi răul, şi 
norocul şi nenorocul... Rămâi aici, copilul meu. Ceva îmi spune 
că în distribuţia porţiilor din uriaşa lor marmită, vrăjitoarele ţi-o 
vor da pe cea mai bună... Aşa că bine-am zis: îmi iau rămas 
bun... 

— Dar, tată, zise Jean, mai emoţionat decât voia să pară, ce 
te îndeamnă să te îndepărtezi? 

— O grămadă de lucruri - şi multe altele pe deasupra... Ce 
vrei? Am nostalgia drumurilor. Şi acum mai regret soarele 
arzător şi ploile torențiale, cascada tunetelor... Mă sufoc în Paris. 
Ce mai, trebuie să plec! 

Oare nu cumva Pardaillan avea vreun alt motiv care-l făcea să 
fugă din Paris? Părea cam încurcat. Se mulţumi însă să continue: 

— În clipa despărțirii noastre, probabil pentru totdeauna - nu 
uita, tinere, că sunt destul de în vârstă - regret, cavalere, că nu 
pot să-ţi las decât nişte sfaturi. Dar mi-aş dori din suflet ca 
aceste sfaturi, care-ţi vor fi singura moştenire, să fie demne de 
a-ţi servi drept îndreptar în viaţă... 

— Jean nu-şi putu stăpâni o lacrimă care i se rostogoli pe 
obrazul delicat... 

— Asta-i bună! Plângi, cavalere?! Asta mă supără! Păstrează- 
ţi lacrimile pentru nenorocirile care te vor lovi pe tine! Plec, 
iubitul meu fiu, dar plec bucuros că pot să mă laud că am făcut 
din tine un bărbat care să fie în stare să lupte împotriva chestiei 
acesteia perverse şi nenorocite pe care o numim viaţă. Eşti un 
spadasin desăvârşit şi desfid pe orice maestru de arme din 
întregul regat care ar încerca să-ţi pareze loviturile pe care ţi le- 
am arătat. Ochi de oţel, pumn neobosit, sânge rece, curaj, nimic 
nu-ţi lipseşte. În cei şaisprezece ani care s-au scurs, te-am dus 
cu mine; şi, fie călare în faţa mea sau în spate când erai mic, fie 
pe propriile picioare sau în mijlocul de transport pe care ni-l 
scotea hazardul în cale, când erai adolescent, ai străbătut în 
lung şi-n lat Franţa, din miazăzi la miazănoapte, de la răsărit la 
apus. Ai deprins deci cele mai grele obiceiuri: să fii în stare să 
dormi pe pământul gol, cu şaua sub cap; să te culci cu burta 


goală; să suporţi cu stoicism şi frigul, şi căldura ucigătoare; să 
zâmbeşti soarelui şi să râzi în hohote în faţa ploii; să saluţi 
vântul cumplit care ţi se strecoară pe sub pelerină; să suferi de 
sete şi de foame, zâmbind... Da, pe toate acestea le cunoşti 
prea bine, fiule, şi de aceea eşti acum făurit parcă din fier şi din 
oţel! 

Bătrânul Pardaillan îşi privi fiul cu o admiraţie orgolioasa. Apoi 
reluă: 

— Şi totuşi, ai fi putut trăi fericit şi liniştit, urmându-mi într-o 
slujbă bună, înconjurat de bogăţie şi de bunăstare, având un 
stăpân nobil ca regele, dar mai bogat decât acesta! O crimă a 
hotărât însă ca soarta noastră să fie alta... 

— O crimă, tată! strigă Jean emoţionat. 

— O crimă sau o tâmpenie - este tot una. Şi eu sunt cel care... 

— Dumneata? Imposibil ca dumneata să fi făcut vreo crimă! 
Dumneata, sufletul cel mai bun de pe faţa pământului! 

— Hei, hei, hei, fiule! Ce-i asta!? Pe Pilaf şi Barabas! Mai bine 
ascultă. 

După o viaţă de pribegie, de sărăcie, de derbedeu, de 
haimana, şi asta spune tot, îmi găsisem liniştea: chiolhanuri, 
vinuri bune... Tot restul, tot ceea ce constituie bucuria şi 
satisfacția unei vieţi normale. Şi era minunat mai ales pentru 
tine, fiule... Dar, într-o zi, stăpânul meu îmi dădu un comision 
dintre cele mai simple: să răpesc o fetiţă dintr-o căsuţă de 
ţăran... Am făcut-o şi am primit în schimb un diamant care 
valora pe puţin trei mii de scuzi... Mi s-a promis dublul dacă o ţin 
câtva timp pe micuță... Nu-ţi mai spun nimic despre o altă 
clauză a contractului, pe care de altfel eram hotărât de la 
început să nu o respect... 

— ŞI, tată? 

— Şi? Păi am făcut prostia să-mi plec urechea la nu ştiu ce 
voce ciudată, care-mi murmura nu ştiu ce lucruri şi mi-a înmuiat 
inima... Pe scurt, am înapoiat copilul! Şi, criminal până la capăt, 
i-am dat diamantul mamei ei... Rezultatul: încă şaisprezece ani 
de alergătură şi de haimanalăc pentru mine... lar pentru tine, 
sărăcia! 

— Cum o cheamă pe această mamă? Cum îl cheamă pe 
stăpânul cu... comisionul? 

— Secretul nu-mi aparţine, fiule... Să continui. Datorită 
acestei crime tu eşti mai sărac decât însuşi lov. De altfel, aici se 


opreşte posibila asemănare dintre tine şi acest sfânt, atât de 
pios, de cast, de cumpătat... 

O uşoară roşeaţă urcă în obrajii lui Jean, în timp ce tatăl său, 
după ce zâmbetul ghiduş i se stinse, părea să viseze. După 
câteva clipe, bătrânul continuă: 

— Şi acum, cavalere, ascultă ce am să-ţi spun... Te rog, 
ascultă cu atenţie şi primeşte moştenirea bunelor şi 
credincioaselor mele sfaturi... lată-le. 

jean îşi ascuţi urechile şi se pregăti să primească, 
recunoscător, ceea ce urma să-i fie moştenirea părintească. 

— Mai întâi, spuse bătrânul pribeag, să nu ai încredere în 
bărbaţi. Niciunul nu valorează mai mult decât funia care ar 
trebui să le pună capăt zilelor. Dacă vezi că cineva se îneacă, 
scoate-ţi pălăria şi treci mai departe. Dacă vezi nişte bandiți că 
atacă un burghez la colţ de stradă, treci pe partea cealaltă. 
Dacă vreunul pretinde a-ţi fi prieten, întreabă-te ce are de 
împărţit cu tine. Dacă cineva spune că-ţi vrea binele, pune-ţi 
zalele. Dacă cineva strigă după ajutor, astupă-ţi urechile... Îmi 
promiţi că nu vei uita niciodată ce ţi-am spus? 

— Îţi promit, domnule... Apoi? 

— In al doilea rând, să nu ai încredere în femei! Cea mai 
drăgălaşă este în fond o Furie. Părul lor fin, şuviţele lor 
mătăsoase nu sunt decât şerpi care se încolăcesc în jurul tău şi 
te sugrumă. Ochii lor sunt de fapt lovituri ucigătoare şi laşe de 
pumnal. Surâsul lor nu e decât otravă. Mă înţelegi bine, fiule? 
Poţi să ai câte femei îţi pofteşte inima. Aşa cum eşti tu făcut, nu- 
ţi vor lipsi... Dar să nu te dărui cu totul niciuneia, dacă nu vrei 
să-ţi distrugi viaţa, dacă nu vrei să mori copleşit de minciuni şi 
de trădări. Fereşte-te de femei, cavalere! 

— Îţi promit! Altceva? 

În al treilea rând, teme-te de tine însuţi! Ah! mai ales de tine 
însuţi! Îndepărtează cu putere, încă de la începutul vieţii, 
prosteştile îndemnuri spre iertare, dragoste sau milă, toate 
acele capcane, pe care inima ta bună nu va întârzia să şi le 
presare în cale, nu durează decât vreo câţiva ani! La capătul lor, 
simplu şi cu puţină bunăvoință, vei deveni asemeni celorlalţi 
bărbaţi adevăraţi: dur, nemilos, egoist - şi atunci vei fi bine 
pregătit pentru viaţă, foarte bine înarmat. M-ai înţeles oare 
bine? 

— Da, tată drag, şi-ţi promit că voi face tot, ce-mi stă în 


putinţă. 

— Bine! Deci pot pleca liniştit. Ţi-o las pe Giboulee, adăugă 
Pardaillan, mângâind cu privirea o spadă uriaşă care atârna pe 
un perete al cămăruţei. El o luă şi îl încinse cu mâna lui pe Jean, 
atârnându-i-o la, brâu. 

— Aşa! Şi acum iată-te într-adevăr cavaler! Şi, cu tonul unui 
rege care conferea rangul de cavaler, pronunţă formula 
consacrată, pe care însă o modifică puţin: 

— Fii puternic împotrivă-ţi, fii tare în faţa femeilor, fii tare în 
faţa bărbaţilor! Giboulee te va ajuta. Este un prieten care nu 
trădează, o amantă care-ţi va fi pururi credincioasă... Adio, fiule, 
adio! 

— Tată! Tată! strigă Jean copleşit de emoție, spune-mi 
numele acelei mame căreia i-ai înapoiat fiica! Numele fostului 
tău stăpân! 

— Cavalere, nu este secretul meu, ţi-am mai spus-o! 

jean înţelese atunci că hotărârea tatălui său nu putea fi 
clintită. Nu mai insistă şi se mulţumi să-l însoţească pe bătrân 
până la ieşirea din Paris, el pe jos şi tatăl călare. Când ajunseră 
dincolo de capitală, în satul Montmartre, Pardaillan descălecă, 
îşi strânse cu dragoste fiul la piept apoi, aruncându-se în şa, 
porni în galop... 

Jean plânse şi, durerea copleşindu-l, uită repede de numele pe 
care tatăl le luase cu sine, amintire a unor vremuri apuse... 

Astfel rămase el singur pe lume, doar cu Giboulee. 

După vreo două săptămâni de la plecarea tatălui său, pe când 
cavalerul de Pardaillan se plimba, melancolic, pe malurile Senei, 
văzu un grup de şmecheraşi care legau labele unui câine, având 
intenţia, evidentă pentru oricine, de a-l îneca. Să se repeadă 
asupra lor, să-i împrăştie cu câteva şuturi bine plasate, să 
dezlege labele sărmanei creaturi, nu-i luă decât câteva clipe. 

„Hm! se gândi el, tata mi-a recomandat să las oamenii să se 
înece, u câinii. Deci nu am păcătuit, prin neascultare!“ Nu mai 
este nevoie să spunem că sărmanul animal salvat de la moarte 
îl urmă pas cu pas pe eliberatorul său când acesta îşi reluă 
plimbarea. Jean, care reuşea cu destulă greutate să-şi găsească 
mijloace de a-şi procura hrana pentru sine, vru să-l alunge. Dar 
cățelul se culcă la picioarele sale cu labele încrucişate, îl privi cu 
nişte ochi atât de calzi şi de rugători, că bietul băiat îl lăsă să-l 
urmeze până la hanul La Deviniere, unde continua să locuiască. 


După vreo trei luni, Pardaillan cunoştea şi părţile bune, şi pe 
cele rele ale câinelui, pe care îl numise Pipeau. De ce Pipeau? 
Nu ştim. Noi ne-am luat răspunderea de a vă prezenta o 
întâmplare, şi nu să facem etimologia numelor tuturor 
persoanelor, pe care le vom întâlni în această istorisire. 

Pipeau era un câine ciobănesc roşcat şi zbârlit, nici prea 
frumos, nici prea urât, care însă arăta destul de bine şi era 
impresionant de inteligent şi de blând. Avea nişte ochi calzi, dar 
şi o gură cu nişte dinţi care puteau zdrobi chiar fierul. Era cam 
zăpăcit, îi plăcea să alerge ca un besmetic după vrăbii, cu capul 
aplecat, dărâmând tot ce întâlnea în cale, făcând o mutră foarte 
uimită descoperind, când se oprea din goana lui trăznită, că 
vrăbiile nici nu l-au auzit. Era un câine mâncăcios, hoţ, viclean, 
destrăbălat şi mincinos - acest epitet din urmă nu trebuie să 
surprindă pe nimeni, căci fiecare ştie că şi câinii vorbesc şi că nu 
trebuie decât să fii în stare să-i înţelegi - dar Pipeau, printre 
atâtea defecte, avea cel puţin o calitate: era viteaz; cât despre 
devotamentul său, reprezenta superlativul neamului canin, 
adică al celui mai devotat dintre fiinţele create de Dumnezeu. 

În seara în care se întoarse la han însoţit de Pipeau, adică la 
vreo două săptămâni după atât de ciudata plecare a tatălui său, 
tânărul Pardaillan urcă trist în cămăruţa lui cea întunecată din 
vârful hanului şi aruncă o privire încruntată în jurul său, la 
această vizuină lipsită de aer şi de lumină. 

— Nu se mai poate, scrâşni el, să mai stau multă vreme în 
gaura asta nenorocită. Aş muri aici, dacă domnul de Pardaillan 
nu mai este cu mine, să o mai înveselească. Pe Pilaf şi Barabas, 
cum spunea tatăl meu! Îmi trebuie o cameră cumsecade! Dar 
unde s-o găsesc? Unde oare? 

Pe când se gândea la asta, observă că uşa camerei din faţa lui 
era întredeschisă. Intră pe dată, după ce împinse uşa mai tare şi 
vâri capul înăuntru. Nu era nimeni în camera mare şi frumoasă, 
în mijlocul căreia trona un pat impunător. Câteva scaune, o 
masă, chiar şi un fotoliu împodobeau locuinţa. 

— lată casa mea! rosti Pardaillan. Deschise fereastra. Dădea 
spre strada Saint-Denis. „Perspectivă plăcută, îşi continuă în 
gând observaţiile, pare sănătoasă şi curată, fiind în stare să-ţi 
inspire cele mai alese gânduri“. 

Era pe punctul să-şi tragă capul când, căzându-i privirea 
asupra casei din faţă, mai joasă decât hanul, văzu, la o fereastră 


care tocmai se deschisese în podul ei, ceva care îi smulse un 
strigăt de surpriză şi de admiraţie. În fereastră apăruse căpşorul 
unei fete, atât de frumoasă cu părul ei de aur, atât de 
drăgălaşă, atât de candidă şi atât de mândră, că tânărului i se 
păru că vede o fiinţă descinsă din paradis. La capătul câtorva 
clipe de uimire, îşi dădu seama că frumoasa este o fată pe care 
o mai zărise de câteva ori pe strada Saint-Denis. 

La auzul strigătului său, fata ridică fruntea, roşi, închise 
fereastra şi dispăru. 

Pardaillan însă rămase încă cel puţin o oră în faţa ferestrei, ca 
pironit, şi ar mai fi rămas aşa, cufundat în visare, de nu l-ar fi 
trezit o voce ce răsună în apropiere. Se întoarse încruntându-şi 
sprâncenele şi se văzu în prezenţa jupânului Landry Gregoire, 
succesorul tatălui său, Gregoire cel vestit, proprietar actual al 
hanului La Deviniere. 

În copilărie, jupânul Landry fusese un copil pipernicit şi cu 
picioarele scurte, pe care clienţii rotiseriei îl porecliseră Picior de 
Lampă. Pe măsură ce îmbătrânea, în loc să se înalțe, crescuse 
doar în lăţime, câştigând în rotunjime ceea ce ceilalţi luau în 
înălţime. Aşa că, în jurul vârstei de patruzeci de ani, adică 
tocmai momentul povestirii noastre, jupân Landry apărea 
privirilor uimite ale vizitatorilor hanului său ca un fel de bulgăre 
imens, plasat în echilibru pe două coloane cărnoase, deasupra 
căreia era înfipt un cap ascuţit, ca o căpăţână de zahăr. Avea 
nişte  ochişori înecaţi în grăsime, temători, neîncrezători, 
cercetători şi prefăcuţi. 

— Tocmai la dumneavoastră veneam, domnule cavaler, spuse 
jupân Landry, făcând un efort inutil pentru a se înclina. 

— Ei bine, iată-te! spuse Pardaillan aşezându-se în fotoliu. 

— Cum aşa? bâigui Landry Gregoire, străbătut de un fior 
dureros. 

— Da, mi-am schimbat locuinţa; din seara asta, stau aici! 

Jupânul Grégoire se înroşi atât de tare, de parcă ar fi avut un 
atac de apoplexic. 

— Domnule, spuse el având curajul dement al celui care se 
ştie în dreptul său, tocmai venisem să vă spun că nu-mi mai pot 
permite să vă găzduiesc în cabinetul negru... 

— Vezi bine! Suntem deci de acord! continuă tânărul cu sânge 
rece. 

— Cu atât mai mult, continuă exasperat Gregoire, nu v-aş 


putea găzdui în această cameră, care face cincizeci de scuzi pe 
an. A venit timpul să-mi spun păsurile, domnule cavaler... Când 
tatăl domniei voastre mi-a făcut onoarea de a veni să locuiască 
la mine, acum doi ani, mi-a promis că va plăti la vreme... Am 
avut răbdare şase luni, deci cu cinci luni mai mult decât. Orice 
confrate... 

— Asta te onorează, jupâne! 

— Da, dar nu mă umple de bani! La capătul celor şase luni, 
deci, neprimind până atunci niciun chior măcar, m-am prezentat 
la domnul cavaler, tatăl dumneavoastră, şi l-am rugat să-şi 
plătească datoria... 

— Şi ce-a făcut venerabilul meu părinte? Cred că v-a dat 
banii! 

— M-a snopit în bătaie! spuse Landry cu o indignare 
maiestoasă. 

— De atunci cred că ştii că este o impertinenţă să-ţi permiţi să 
ceri bani unui gentilom! 

— Da, domnule, răspunse simplu stăpânul hanului La 
Deviniere. Trebuie însă să vă spun că distinsul dumneavoastră 
tată îmi făcea unele mici servicii. Îmi proteja rotiseria. Nu mai 
era urmi ca el, în stare să ia de fundul pantalonilor pe orice beţiv 
şi să-l arunce în stradă! 

— În cazul acesta, dumneata îi eşti îndatorat, jupâne Landry. 
Nu are importanţă însă, îţi acord credit... 

Din roşu ca focul, Landry se făcu vânăt. Gâfâi câteva minute, 
lipsit parcă de aer. Apoi reîncepu: 

— Să încetăm cu glumele, domnule! 

— Ce vrei atunci? Spune! Spune odată, ce dracu?! 

— Domnule, vreau să plecaţi odată din casa mea, desigur 
după ce-mi plătiţi cele cuvenite pentru cei doi ani de găzduire 
pentru dumneavoastră şi pentru tatăl dumneavoastră! 

— Acesta este ultimul tău cuvânt, jupâne? întrebă liniştit 
cavalerul Pardaillan. 

— Ultimul cuvânt. Vreau ca de mâine dimineaţă încăperea să 
fie liberă, răspunse hangiul cu aplomb, păcălit de atitudinea lui 
Jean. 

Liniştit, cavalerul trecu în camera neagră, puse mâna pe un 
baston care odihnea într-un colţ al încăperii, acelaşi pe care îl 
întrebuinţase tatăl său, se întoarse şi îl apucă pe jupân Landry 
de una din scurtele înotătoare care îi serveau ca braţe, ridică 


băţul şi îl lăsă să cadă pe spatele acestuia, însoţindu-şi gestul 
neaşteptat de câteva cuvinte rostite pe un ton drăgălaş: 

— Un fiu adevărat trebuie să-şi imite tatăl, spuse el; bunul 
meu părinte te-a bătut, deci datoria mea este să te snopesc în 
bătaie!... 

Şi Pardaillan începu să-l bată pe jupân, cu o conştiinciozitate 
care demonstra că nu ştie să facă ceva doar pe jumătate. 
Hangiul începu să scoată urlete înfiorătoare, ţipetele lui 
răsunând în toată casa. Îndată apăru nevasta acestuia, urmată 
de lucrători, de servitori înarmaţi cu frigări şi cu mături pe care 
le agitau în aer, strigând cât îi ţinea gura: „Foc! La moarte! 
Bandiţii!“ şi altele asemenea chemări care nu înspăimântau pe 
nimeni. Vecinii bănuiră că este ucis un hughenot, deci nu se 
deranjară doar pentru atât. Dar cei din casă nu se înşelau. Într-o 
clipă, încăperea fu plină de slugi. 

Pardaillan îl împinse atunci pe sărmanul hangiu până la 
fereastră, o deschise larg, îl apucă, îl ridică în aer şi-l scoase pe 
fereastră, ţinându-l atârnat în aer. Dedesubt se căsca prăpastia 
celor două etaje... 

— Afară, spuse el cu vocea lui liniştită, afară sau îi dau 
drumul! 

— Plecaţi!... plecaţi!... gemea sărmanul, mai mult mort decât 
viu. 

De îndată, servitorii se grăbiră să iasă din cameră. Numai 
doamna Landry rămase, şi trebuie să fim cinstiţi şi să spunem 
că nu părea prea impresionată de tragica situaţie a soţului ei. 

— lertare, domnule cavaler! murmură hangiul cu o voce 
stinsă. 

— Deci, ne-am înţeles?! Aşa-i? Nicio cerere neruşinată... 

— Niciodată!... Niciodată! 

— Şi voi putea sta în camera asta? 

— Da! Da! Dar aduceţi-mă odată înăuntru, pentru Dumnezeu! 
„.. Mor! 

Fără grabă, cavalerul îl puse pe hangiul aproape leşinat în 
fotoliu, unde jupâneasa Landry se grăbi să-i ude tâmplele cu 
oţet. 

— Vai, domnule cavaler, spuse ea, aruncându-i o privire care 
contrazicea vorbele, ce frică mi-a fost! Dacă l-aţi fi lăsat să cadă 
pe sărmanul meu bărbat... Ar fi murit pe loc... 

— Imposibil! răspunse rece tânărul. 


Hangiul deschise un ochi şi şopti: 

— Imposibil?! 

— Fără îndoială, amice! Ai fi căzut pe burtă şi ai fi fost 
aruncat, înapoi, ca o minge... 

Landry fu atât de stupefiat de explicaţia dată, că leşină, 
înnebunit de spaimă. Când, într-un târziu, îşi reveni, avu loc o 
discuţie între cei doi, în urma căreia se stabili că frumoasa 
încăpere în care se aflau va fi de acum locuinţa tânărului, că 
acesta va putea chiar să ia, masa la han, cu condiţia ca el să-şi 
imite tatăl până la, capăt, făcând aceleaşi lucruri atât de 
necesare pentru a păstra liniştea cârciumii atât de căutate. Și 
tânărul cavaler îşi asumă această plăcută sarcină. 

Şi astfel se încheie pacea între jupân Landry Gregoire şi 
tânărul aventurier. 

V-am explicat deci cum se făcea că, sărac cum era, Pardaillan 
era găzduit - şi foarte bine! - într-unul dintre cele mai bune 
hanuri din Parisul acelor ani. Povestindu-vă cum a căpătat-o pe 
Giboulee, cum se procopsise cu Pipeau şi cum îşi câştigase 
locuinţa, nu ne-a mai rămas să vă spunem decât în ce fel 
devenise stăpânul lui Galaor. 

Într-o seară, cavalerul Pardaillan ieşea dintr-o speluncă de pe 
strada Francs-Bourgeois, unde trăsese un chef cu câţiva dintre 
prietenii săi. Era destul de aproape de acea stare pe care o 
numim beţie... Adică, mustaţa i se zbârlise mai tare ca niciodată 
şi Giboulee se târâia pe caldarâm, ocupând întreaga stradă. 
Cânta un sonet la modă, pe care poetul Ronsard îl făcuse, se 
spunea, pentru o prinţesă: 


„Quand vous serez bien vieille, au soir, à la chandelle 
Assise au, coin du feu, devisant et filant, 
Direz, chantant mes vers, et vous émerveillant: 
— Ronsard me célébrait du temps que j'étais belle!“ 


— Pe Pilat şi Barabas! mormăi cavalerul trecând pe strada 
Tixeranderie. Este oare adevărat? Sunt chiar îndrăgostit?... Hm! 
Teme-te de femei!... Ehe... şi sfaturile atât de înțelepte ale 
domnului Pardaillan! Tată, oare unde eşti acum? 

Şi după aceste reflecţii, intonă cu o voce caldă al doilea 
catren al vestitului sonet: 


„LOrs, vous n'aurez servante oyant cette merveille 
Déjà sous le labeur à demi sommeillant, 
Qui, au bruit de mon nom ne s'aille réveillant, 
Bénissant votre nom de louange immortelle“. 


— Şuviţele lor fine de păr sunt, asemenea năpârcilor care te 
sugrumă! continuă Pardaillan cu jumătate de voce. Surâsul lor 
otrăveşte... La naiba! şi ochii?... Ah, ochii ei!... Dar, teme-te de 
femei... 

Apoi cele două terţine îşi luară zborul către înalt, pe un ton 
ironic şi melancolic totodată: 


„Je serai sons la terre, et, fantôme sans os, 
Par les ombres myrteux je prendrai mon repos, 
Vous serez au foyer une vieille accroupie, 


Regrettant mon amour et votre fier dédain! 
Vivez, si m'en croyez, n'attendez à demain: 
Cuiellez dès aujourd’hui les roses de la vie!“ 


— Să-mi sară ochii dacă ăsta nu este cel mai frumos sonet 
care s-a făcut vreodată! 

— Asasinul! Banditul! se auzi o voce disperată, în depărtare. 

— Hopa! zise Pardaillan, iată un tip care nu prea pare fericit. 
Mi se pare că se pregăteşte să-şi ia prânzul printre umbrele 
parfumate cu mirt! 

— Ajutor! Paza! striga vocea - părea vocea unui om bătrân. 

— S-ar părea că strigătele astea vin din strada Saint- 
Antoine... conform sfaturilor tatălui meu, trebuie să, întorc 
spatele şi să ajung la La Deviniere. La drum, deci, cavalere! 

Incă de la primul strigăt, tânărul Pardaillan şi începuse să 
alerge cu agilitatea şi supleţea unui om care-şi petrecuse 
copilăria căţărându-se prin copaci, pe stânci, traversând înot 
torentele şi care, nu numai o dată, îşi găsise scăparea în iuţimea 
picioarelor din faţa unui adversar prea numeros. Nu-i trebui prea 
mult să ajungă în strada Saint-Antoine. 

— la te uită! făcu el, şi aş fi jurat că sunt în strada Saint- 


4 Este vorba despre celebrul Sonet XLIII, pentru Hélène, al lui Pierre Ronsard, 
a cărui tălmăcire datorată lui lon Pilat (Opere vol. IV, Editura Eminescu, 1988) 
o oferim cititorului la sfârşitul volumului. 


Denis!... Cum oi fi ajuns aici? 

Zări doi oameni înconjurați de vreo duzină de hoţi. Amândoi 
erau călare. Unul dintre ei ţinea de căpăstru un al treilea cal 
înşeuat. Era un bătrân îmbrăcat ca un servitor de casă mare. El 
era acela care striga: 

— Moarte! Asasinii! Paza! 

Bandiţii însă, ştiind bine că nimeni n-ar fi intervenit şi că 
paznicul, auzind strigătele, căuta să se îndepărteze cât mai 
mult, nu se ocupau de el, ci de celălalt călăreț care, fără a 
scoate o vorbă, se apăra cu vigoare, dovadă fiind cei doi 
atacatori întinşi pe drum, cu căpăţânile crăpate. Şi totuşi, acest 
om, atât de puternic şi de curajos, era pe punctul de a fi omorât. 
Cei care-l atacau îl înghesuiseră într-un ungher căutând să-l 
azvârle din şa. 

— Ţineţi-vă bine, domnule! se auzi o voce calmă şi 
batjocoritoare. Am sosit! 

În aceeaşi clipă, Pardaillan se aruncă în mijlocul grămezii şi o 
ploaie de lovituri începu să cadă cu repeziciune asupra 
bandiţilor. Nici nu o scosese pe faimoasa Giboulee din teacă; 
dar, apucându-i de gât pe primii hoţi care îi picară în mână, îi 
apropie unul de altul într-o mişcare rapidă şi căreia nu-i putură 
rezista: cele două chipuri se loviră, nasurile începură să le 
sângereze; apoi, refăcând mişcarea în sens invers, tânărul îi 
îndepărtă, îi împinse pe unul în dreapta şi pe celălalt în stânga, 
folosindu-i ca pe nişte berbeci pe care îi aruncă asupra celorlalţi; 
fiecare dintre ei se rostogoli vreo zece paşi, antrenând în cădere 
şi câte doi-trei dintre tovarăşii lor. În felul acesta se făcu un 
spaţiu gol în mijloc, în centrul căruia, în faţa călăreţului, se 
aşeză Pardaillan care îşi scoase cu un gest de actor sabia din 
teacă... 

Se înspăimântară oare bandiții de manevra şi de forţa 
musculară a tânărului? Îl recunoscură oare pe Pardaillan, care 
avea printre ei reputaţia unui sfarmă-piatră? Fapt este că 
începură să dea înapoi, tăcuţi şi grăbiţi; într-o clipă, toţi 
dispărură, luându-şi răniții, asemenea unor fantome care se 
pierd în noapte. 

— La dracu, viteazule! strigă atunci cavalerul necunoscut, mi- 
ai salvat viaţa! 

Cavalerul de Pardaillan îşi puse tacticos sabia în teacă, îşi 
ridică pălăria şi răspunse: 


— Ştiţi, domnule, ce-am făcut? 

— La naiba! Mi-ai salvat viaţa! Pentru numele lui Dumnezeu! 
Ce pumn! Ce lovituri! Ce forţă! 

— Nu, domnule, spuse flegmatic Pardaillan, tocmai am comis 
o crimă. 

— O crimă? Ce!? glumeşti! strigă stupefiat călăreţul. 

— Nu tocmai: am încălcat una dintre poruncile tatălui meu. Şi 
mă tem să nu mă pască acum vreo nenorocire. 

Aceste cuvinte fură spuse pe un asemenea ton, încât 
necunoscutul se înfioră. 

— In orice caz, reluă el după un moment de tăcere, mi-ai 
făcut un mare serviciu. Ce-aş putea face pentru dumneata? 

— Nimic! 

— Vă rog atunci, spuse necunoscutul cu respect, să acceptaţi, 
ca amintire a întâlnirii noastre, calul pe care-l ţine de căpăstru 
servitorul meu. Galaor este cel mai bun cal din grajdurile mele. 
Şi, în fond, are şi un nume care vă va plăcea, căci îmi păreţi o 
întruchipare a viteazului Galaor. 

— Fie! Accept calul! răspunse Pardaillan, cu tonul şi gestul pe 
care le face regele primind omagiul unui vasal. Apoi, cu uşurinţa 
unui călăreț care, de la vârsta de cinci ani, încălecase şi 
cutreierase în şa prin munţi şi prin văi, sări pe Galaor. 

Necunoscutul îi făcu un semn de rămas bun şi se îndepăriă, 
grăbit. In momentul în care bătrânul servitor se pregătea să-şi 
urmeze stăpânul la o distanţă respectuoasă, Pardaillan se 
apropie de el şi-l întrebă încet: 

— Pot eu, oare, să aflu numele acestui senior pentru care am 
comis păcatul neascultării sfaturilor părinteşti? 

— Desigur, domnule, spuse mirat bătrânul. 

— Atunci, cum îl cheamă? 

— Este monseniorul Henri de Montmorency, mareşalul de 
Damville... 


XII 
CASA DIN STRADA DES BARRES 


În acea seară, Jean de Pardaillan aduse deci un nou musafir la 
hanul La Deviniere. Ajunse tocmai când se închidea; fără a 


întreba pe nimeni, duse calul în grajd, îl instală pe locul cel mai 
bun şi-i puse dinainte, în iesle, o măsură de ovăz. Apoi aprinse o 
făclie şi începu să-şi examineze noua achiziţie cu grija şi 
priceperea unui cunoscător în materie. Un fluierat prelung şi o 
mişcare a capului exprimară semnificativ admiraţia tânărului 
pentru comoara descoperită la colţ de stradă. 

Galaor era un cal şarg de vreo patru ani; avea capul fin, 
fruntea largă, nările deschise, greabăn bine făcut, crupa suplă, 
picioarele subţiri. Era un animal minunat. 

— Hei! ce dracu faceţi pe aici? se auzi deodată vocea 
mieroasă a jupânului Landry. 

Pardaillan îşi întoarse încetişor capul spre balonul de unsoare 
care răspundea la numele de Landry şi-i aruncă peste umăr: 

— Examinez rezultatul ultimei mele crime. 

Gregoire se cutremură. 

— Deci, calul acesta este al dumneavoastră, domnule 
cavaler? 

— Ţi-am spus-o deja, jupâne, răspunse Pardaillan, aruncând în 
iesle şi o legătură considerabilă de lucernă. 

— Şi deci, continuă hangiul cu moartea în suflet, va trebui să-l 
hrănesc? 

— Asta-i bună, doar n-ai vrea ca acest nobil animal să moară 
de foame, prietene? 

Şi cavalerul asigurându-se, după un ultim examen, că lui 
Galaor nu-i lipseşte nimic, îi dori hangiului noapte bună şi se 
duse la culcare. Jupân Landry se apucă atunci cu amândouă 
mâinile de cap şi, în criza de disperare pe care i-o provocase 
noul musafir, începu să-şi smulgă părul de pe creştet. Trebuie să 
vă spunem însă că n-a prea reuşit, căci jupânul era chel, capul 
lui având măreţia şi strălucirea fildeşului învechit de scurgerea 
anilor! 

Începând din acea zi, Pardaillan nu a mai fost văzut decât 
încălecat pe Galaor, în faţa lor alergând Pipeau cu nasul în vânt, 
adulmecând orice era bun de mâncat şi de furat de pe 
tejghelele vânzătorilor de păsări; cât despre Galaor, acesta nu 
ar fi renunţat pentru nimic în lume la linia dreaptă; asta vrea să 
spună că cei care-i ieşeau în cale trebuia să se ferească din 
drumu-i, dacă nu doreau să fie trântiţi şi călcaţi în picioare. Să 
mai adăugăm la toate acestea că pentru un murmur, pentru o 
privire nelalocul ei Giboulee ieşea singură din teacă... 


Pardaillan pe Galaor, complicat cu Pipeau, agravat de 
Giboulee, deveni deci spaima cartierului - ne vedem siliţi să 
completăm, sau să precizăm, că era spaima celor necuviincioşi, 
a şoimilor jefuitori ai curților cu păsări, a spadasinilor şi a 
soldaţilor care viermuiau pe acolo. Deoarece cavalerul - şi asta 
poate îl va împăca acum cu cititorul nemulţumit de portretul de 
mai înainte, din păcate foarte asemănător - cavalerul deci nu 
intervenea într-o ceartă decât pentru a lua apărarea celui mai 
slab; i se întâmpla adesea să care după el vreun cerşetor pe 
care îl aşeza la masă cu el şi pe care-l poftea să mănânce pe 
săturate, oferindu-i cele mai bune bucăţi şi umplându-i cu 
dărnicie paharul de câte ori se golea. 

Jupân Landry nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, deşi 
prezenţa unui coate-goale în rotiseria lui atât de vestită îl 
deranja puţin. Căci în acele zile, Pardaillan, care nu plătea 
niciodată când era singur, acuma arunca banii. | se întâmplă 
odată hangiului să încerce să-i atragă atenţia cavalerului, care îi 
răspunse cu răceală: 

— Te consideri deci un mare senior, jupâne dragă? Să fii chiar 
ducele de Guise, să fii tu însuşi regele, şi tot nu ţi-aş permite 
neruşinarea de a plăti mesele invitaţilor mei. Musafirii mei sunt 
doar ai mei, jupâne Gregoire! 

Alteori i se întâmpla să apară la han - rece şi nesimţitor - să 
aleagă o găină bine rumenită, la care adăuga o sticlă de vin şi o 
pâine, ca apoi să se depărteze, nu înainte de a arunca un scud 
chelnerului sau servitoarei. Şi, dacă băiatul îl urmărea intrigat, 
avea ce vedea. Căci Pardaillan intra într-o văgăună nenorocită, 
unde băgase de seamă că domnea mizeria cea mai neagră, 
punea în faţa nenorociţilor mâncarea şi vinul, saluta cu pălăria 
lui garnisită cu o pană uriaşă de cocoş şi pleca, fără a spune un 
cuvânt. Doar pe urmă, continuându-şi plimbarea, murmura 
pentru sine: 

— Bravo! lată că din nou nu l-am ascultat pe tata, domnul de 
Pardaillan! lar am păcătuit! Probabil că pe lumea cealaltă voi 
avea de suferit... 

In aşteptarea aceleia, cavalerul începuse să se plictisească în 
această lume... Işi spunea, şi trebuie să recunoaştem că nu fără 
temei, că această existenţă este nedemnă pentru un om însetat 
de aventuri şi care se simte în stare să aspire la altceva. Ambiţii 
nemărturisite, dorinţe vagi îl făceau să tresară... Pe scurt, 


tânărul se plictisea... 

Cele mai fericite clipe erau cele în care focul privirii i se 
concentra asupra acoperişului casei vecine. Şi când, după ore 
întregi de aşteptare răbdătoare, întrezărea chipul încântător al 
necunoscutei, era fericit. Numea asta „provizia de bucurie a 
sufletului“. 

Încetul cu încetul, vecina se îmblânzi. Nu mai trântea cu atâta 
repeziciune fereastra! Ba chiar îşi ridică fruntea. Reuşi să 
răspundă privirilor arzătoare ale tânărului cu o privire care nu 
mai părea înspăimântată. Dar lucrurile se opriră aici. 

Pardaillan şi Loise nu ştiau nimic unul despre celălalt. Oare se 
iubeau?... Ştiau ei oare că în sufletul lor prinsese aripi 
dragostea? 

Cavalerul aflase numai că era fata frumoasei necunoscute 
căreia, i se spunea Doamna în negru şi că cele două îşi duceau 
traiul modest cu ce câştigau de pe urma tapiseriilor pe care le 
făceau pentru doamnele din lumea bună sau pentru burghezele 
bogate. 

Într-o zi, Pardaillan era ocupat cu recondiţionarea vestei sale. 
De obicei, asta era treaba doamnei Landry. Dar surprinzând 
cavalerul cu ochii aţintiţi pe acoperişul din faţă, frumoasa 
hangiţă se supărase şi se retrăsese sub cort, adică se refugiase 
printre oalele şi cratiţele sale. Trebuie să spunem că Pardaillan 
se apucase de treaba asta oftând. Într-adevăr, nu putea să-şi 
împiedice gândul că acest costum de catifea gri, uzat de-i puteai 
vedea firele urzelii, nu putea inspira prea multă admiraţie unei 
fete frumoase! 

„Câtă vreme nu voi găsi un mijloc de a mă îmbrăca asemenea 
gentilomilor de la Curte Ea nu mă va iubi! Poate cineva să 
iubească un sărăntoc ale cărui haine ţipă a mizerie?“ 

După aceste gânduri ne putem da seama că Pardaillan era, în 
fond, un suflet curat încă. 

După ce, de bine de rău, Pardaillan reuşi să facă să dispară 
ruptura, îşi puse vesta, se încinse cu sabia şi se pregăti de 
plecare hotărât să-si câştige cu orice preţ hainele luxoase la 
care visa. Înainte de a pleca însă, se duse la fereastră; chiar în 
acel moment o zări pe Doamna în negru ieşind pe poartă şi 
luând-o în direcţia străzii Saint-Antoine. Îndată apăru şi Loise la 
fereastră. Împins probabil de un soi de bravadă la adresa 
propriului costum zdrenţuit, ca o provocare la gândul 


imposibilității de a fi iubit într-o astfel de ţinută, pentru prima 
oară îşi luă inima în dinţi şi-i trimise fetei un sărut... Este 
adevărat că Loise se împurpură! Însă ea mai întârzie o secundă 
la fereastră, privindu-l fără mânie pe tânărul cavaler, şi se 
retrase încet. 

„Ah! îşi spuse cavalerul, a cărui inimă începuse să bată cu 
putere, mai să-i spargă pieptul, s-ar părea că ea nu este 
supărată! Pe Pilat! pe Barabas! Aş putea deci să sper!... va 
trebui ca de îndată să-i vorbesc mamei sale!“ 

Un nenorocit şi-ar fi spus: Trebuie să profit de absenţa mamei 
şi să alerg să mă arunc la picioarele ei, cerşindu-i iubirea! 

El însă, fără a mai sta pe gânduri, o luă la fugă, coborând câte 
patru scări deodată, porni ca vârtejul şi o ajunse pe Doamna în 
negru tocmai în clipa în care aceasta dădea colţul străzii Saint- 
Denis, apucând-o pe strada Saint-Antoine, către Bastilia. Atunci 
însă, îşi pierdu curajul! | se părea că are de spus nişte lucruri 
foarte mari. Aşa că se mulţumi să o urmeze pe Doamna în negru 
de la distanţă. Ajunsă nu departe de Bastilia, Jeanne o luă la 
dreapta în acest labirint de străduţe care serveau drept căi de 
comunicaţie între străzile Saint-Denis şi Saint-Paul. Se opri doar 
pe strada Des Barres, chiar în locul unde fusese odinioară o 
mănăstire carmelită. Aici călugării erau îmbrăcaţi în alb şi negru; 
de aici provine numele de dungați (barrés) care li s-a atribuit de 
popor; tot de aici provine şi numele Les Barrâs, pe care l-a 
căpătat strada pe care locuiau. Mănăstirea dispăruse, carmeliţii 
mutându-se pe vremea lui Ludovic al XII-lea, pe colina Saint- 
Geneviève. Dar strada continua să se numească Les Barres. Mai 
târziu, accentul ascuţit de pe vocala e se pierdu (nu de pe 
tăbliţa indicatoare, căci pe vremea aceea nu existau asemenea 
lucruri), ci din chiar pronunţarea popular., şi apoi strada se numi 
Barres... 

Casa în faţa căreia se oprise Jeanne de Piennes era aşezată 
chiar pe locul unde fusese odinioară mănăstirea carmeliţilor; era 
înconjurată de o grădină încântătoare; era micuță, dar arătoasă, 
având ceva misterios. 

Pardaillan o văzu pe Doamna în negru lovind cu ciocanul şi 
apoi dispărând în casă. „li voi vorbi la plecare, îşi zise el. Trebuie 
să-i vorbesc!“ Şi se postă la capătul străzii. 

O servitoare robustă şi neîncrezătoare o introdusese pe 
Jeanne şi o conduse la primul etaj, într-o încăpere mare, 


frumoasă, bine mobilată şi foarte confortabilă. În momentul în 
care ea pătrunse în cameră, un tânăr şi o femeie care erau 
aşezaţi unul lângă altul se întoarseră. 

— Aha, spuse tânăra, iată-mi tapiseria! 

— Bravo, spuse tânărul adresându-i-se Jeannei. Aţi ţinut cont 
de ceea ce v-am cerut să scrieţi? 

— Da, domnule, răspunse Jeanne. 

— Ce să scrie? întrebă cu timiditate tânăra femeie posesoare 
a unui glas de o dulceaţă de nedescris. 

— Vei vedea! răspunse tânărul, frecându-şi bucuros mâinile 
palide. 

Acest bărbat tânăr părea de vreo douăzeci de ani, cel mult. 
Era îmbrăcat ca un burghez bogat, cu haine din postav fin. 
Costumul era negru; la toca sa de catifea neagră strălucea însă 
un enorm diamant. Era de înălţime mijlocie şi părea a avea o 
sănătate firavă. Chipul îi era palid, bilios; avea o frunte 
bombată; ochii lui nu-ţi priveau drept în faţă; gura se strâmba 
într-o schimă de zâmbet rău, uneori sinistru, dar care, în aceste 
clipe, părea cordial; mâinile îi erau tot timpul în mişcare, 
degetele i se contractau; poate că acest tânăr avea o boală de 
nervi. Uneori, izbucnea pe neaşteptate în râs, fără niciun motiv, 
şi acest râs, care contrazicea focul sumbru al privirii, era cumplit 
la vedere, cumplit de auzit... 

In ceea ce o priveşte pe femeie, părea cu vreo trei sau patru 
ani mai mare decât însoţitorul ei. Era o blondă frumoasă, cu o 
ţinută modestă, care nu ar fi provocat într-o mulţime murmurul 
de admiraţie ce se ridică la trecerea unei femei de o frumuseţe 
remarcabilă. Era întruchiparea modestiei; când privirea ei se 
îndrepta spre tânăr, era de o dulceaţă şi de o tandreţe 
extraordinare. Modestia, dulceaţa, tandreţea erau punctele de 
sprijin ale caracterului acestei tinere. De la prima privire 
recunoşteai în ea una dintre fiinţele devotate şi curate, care 
trăiesc pentru a iubi o singură dată şi mor în nevoie, fără a se 
plânge... 

— Să vedem inscripţia! spuse ea cu o curiozitate 
nerăbdătoare 

— Priveşte, Marie! spuse tânărul, luând din mâinile Jeannei 
tapiseria. 

Aceasta reprezenta o serie de buchete de crini înlănţuite, care 
formau un chenar amplu; în mijloc apărea un desen asemănător 


unui pergament pe jumătate desfăcut, pe un fond albastru, un 
cartuş cum se numeşte; pe acesta se detaşa, scrisă cu litere de 
aur, inscripţia: 


IE> CHARME TOUT. 


Cea pe care am numit-o Marie îşi ridică încântătoarea privire 
către tânăr, întrebătoare. Acesta, frecându-şi mâinile pale, îi 
spuse cu un surâs fericit: 

— Dragă Marie, nu ghiceşti? 

— Nu, iubitul meu Charles... 

— Ei bine, de acum înainte asta îţi va fi deviza. Eu ţi-am găsit- 
o! 

— O, Charles!... Bunul meu Charles... 

— Ascultă, Marie! Doream o deviză pentru mobilele, pentru 
argintăria, pentru toată casa ta, ce mai! l-am cerut, lui Ronsard, 
ba chiar maestrului Jean Dorat, profesor de greacă şi latină la 
College de France, să-mi facă una; dar ce mi-au propus nu mi-a 
plăcut; atunci am început să mă gândesc eu însumi la una, şi 
iată, am găsit-o pe asta! Vezi, Marie, doar iubirea este în stare 
să-ţi inspire cele mai bune idei... 

— Charles! Charles! mă faci prea fericită! 

— Stai, ascultă şi sfârşitul! spuse tânărul burghez numit 
Charles. 

— Ştii tu oare unde am găsit această deviză? încearcă să 
ghiceşti... 

— Cum aş putea oare ghici, dragul meu drag? 

— Ei bine, strigă Charles cu mândrie, chiar în numele tău! 

le charme tout (farmec totul) nu este altceva decât anagrama 
numelui tău, Marie Touchet! N-ai decât să verifici! 

Marie Touchet alergă spre o măsuţă de scris, îşi notă repede 
numele şi constată că, într-adevăr, toate literele devizei IE 
CHARME TOUT se regăseau în MARIE TOUCHET. 

Atunci, roşie de fericire, ea se aruncă în braţele amantului 
care o strânse la piept având întipărită pe chip o tandreţe de 
nedescris. 

Jeanne de Piennes asistase, nemişcată şi îndurerată, la 
această scenă de fericire. „Cât se iubesc! se gândi ea. Cât sunt 


5 Se ştie că i şi j se scriau la fel ca litere majuscule. Se scria „lésus“ pentru 
Jesus, „I&râme“ pentru Jérôme, „le“ pentru Je etc. (N.a.) 


de fericiţi tânărul burghez şi această drăgălaşă femeie! Vai, şi 
eu aş fi putut fi fericită...“ 

— Da, Marie, spunea încetişor tânărul, la asta m-am gândit în 
toată vremea din urmă! Căci doar la tine mă gândesc îngropat 
cum sunt în nesuferitul meu Luvru! Şi, în timp ce mama îşi 
închipuie că sunt preocupat de distrugerea hughenoţilor, în timp 
ce fratele meu d'Anjou se întreabă dacă mă gândesc la mijlocul 
de a-l ucide, în timp ce vărul meu Guise caută să surprindă pe 
fruntea mea secretul destinului său, în tot acest timp eu nu mă 
gândesc decât la faptul că te iubesc, doar pe tine, căci doar tu 
singură mă iubeşti, doar în tine se află dulcea vrajă care mă 
susţine în viaţă, căci doar tu eşti aceea care merită deviza IE 
CHAEME TOUT! 

Marie asculta fermecată aceste cuvinte... Uitase de prezenţa 
Doamnei în negru. 

— Sire! Sire! spuse ea cu voce tare, mă umpleţi de fericire. 

— Sire! murmură Jeanne tresărind. Regele Franţei! 

Şi în sărmana ei imaginaţie, atât de martirizată, se produse o 
puternică zguduitură. Era în faţa lui Carol al IX-lea... Micul 
burghez palid şi întunecat era regele!... Regele Franţei!... Omul 
de care visase de atâtea ori să se apropie pentru a-l implora să-i 
facă dreptate... nu pentru ea, nu, ci pentru fiica ei, pentru Loise! 
Fremătătoare, cu mintea înfierbântată, făcu un pas înainte. 

Carol al IX-lea o îmbrăţişase pe Marie Touchet şi continuă cu 
jumătate de voce: 

— Aici nu este niciun „sire“! Aici nu este nicio maiestate, mă 
auzi, Marie? Aici nu este decât Charles! Bunul tău Charles, cum 
îmi spui tu! Căci doar tu îmi spui că sunt bun, şi asta mă susţine, 
asta aruncă o rază de lumină în mijlocul cumplitelor mele 
gânduri... Regele! Eu sunt regele!... lubită Marie, nu sunt decât 
un sărman copil pe care propria lui mamă îl disprețuiește şi pe 
care chiar fraţii lui îl urăsc! La Luvru nu îndrăznesc să mănânc, 
mi-e teamă de paharul cu apă care mi se aduce, mă tem până şi 
de aerul pe care-l trag în piept... Aici - mănânc, dorm, beau fără 
frică; aici, ah! aici respir din rărunchi! la uită-te cum mi se umflă 
pieptul! 

— Charles! Charles! linişteşte-te. 

Dar Carol al IX-lea se înflăcărase. Ochii îi aruncau flăcări. 
Vocea îi devenise răguşită şi şuierătoare. Tremurând, Jeanne se 
retrase într-un colţ întunecat al încăperii. Faţa regelui devenise 


de o paloare înspăimântătoare. Tremurul nervos al mâinilor se 
accentuase. 

— Îți spun că vor să mă omoare! scrâşni el deodată uitând să- 
şi coboare vocea. Ah! Marie, Marie! Salvează-mă! ascunde-mă! 
„„„ Le-am citit gândurile, ţi-o spun! Le-am scormonit sufletele şi 
am citit în ele condamnarea mea la moarte scrisă cu litere de 
foc! 

— Charles, fie-ţi milă, pentru numele lui Dumnezeu! Linişteşte 
te, iubitul meu!... Ah! uite, încă una din crizele tale!... Charles! 
Revino-ţi! Eşti lângă mine... eşti lângă Marie, dragostea mea! 

Carol al IX-lea o împinse pe Marie Touchet. Criza teribilă 
izbucnise pe neaşteptate. Cu mâinile se apucase cu putere de 
dosul unui fotoliu. O sudoare rece îi apăru pe faţă; ochii 
însângeraţi priveau în gol înspre fiinţe închipuite şi un hohot de 
râs răsună înspăimântător. 

— Mizerabilii! scrâşni el. lată-i cum caută mijlocul de a mă 
ucide! Cine va pune mâna pe tronul meu?... Tu oare, infernal 
Guise? Tu să fii acela, Anjou? Sau tu, Béarn? Ah! Toţi! Toţi! lată-i 
cum complotează!... Şi aştia care avansează prin întuneric... 
Cine este în fruntea lor?... Aha, mizerabilul de Coligny... Ah, 
bandiţilor! aşteptaţi!... Gărzile, la mine!... Arestaţi-i pe nelegiuiţii 
ăştia de calvinişti! Treceţi-i pe toţi prin tăişul săbiilor!... Ah! mă 
omoară! Ajutor!... La moarte! La mine! 

Aceste ultime cuvinte se stinseră în gâtlejul regelui, printre 
hohote de râs care i-ar fi înfiorat pe cei mai puternici; căzu în 
braţele Mariei, pradă, unei crize îngrozitoare, cu ochii 
însângeraţi, făcând convulsii, frângându-şi mâinile. Jeanne sări 
în ajutorul Mariei. 

— Vai, doamnă, bâigui aceasta, aveţi milă de sărmanul meu 
Charles care este atât de nefericit! vă implor, nu spuneţi 
vreodată ceva despre asta... nimănui pe lume! 

— Fiţi liniştită! răspunse Jeanne cu măreţia care o făcea atât 
de demnă, de admiraţie, ştiu prea bine ce înseamnă durerea, 
ştiu prea bine că ea este aceeaşi şi în apropierea tronurilor şi în 
cele mai umile case! Durerea m-a învăţat să tac... 

Marie îi mulţumi cu o mişcare uşoară a căpşorului ei drăgălaş. 
Era foarte înduioşătoare această, rugăminte pe care o făcuse 
unei simple, lucrătoare, rugămintea amantei regelui pentru 
rege! 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă Jeanne. 


— Nu, nu, spuse repede Marie; fiţi binecuvântată... sunt 
obişnuită cu aceste crize cumplite... Charles, peste câteva 
momente, îşi va reveni... Vedeţi, nu trebuie decât să-l ţin în 
braţe... doar asta îl linişteşte... 

— În cazul acesta, vă las... nu trebuie să-şi dea seama că a 
avut un martor la criza lui de slăbiciune... 

— Ah! Doamnă! strigă Marie plină de recunoştinţă, cât sunteţi 
de delicată... Cât trebuie să fi iubit! 

Un surâs trecător şi dureros apăru pe buzele albe ale femeii, 
care, după un semn de rămas bun, se retrase, se şterse cao 
umbră, sacrificându-şi astfel dorinţa de a-i vorbi regelui. 

Nici nu dispăruse bine că tânărul Carol al IX-lea deschise 
ochii, îşi trecu uşor mâna pe faţă, îşi aruncă ochii speriaţi în jur 
şi, văzând-o pe Marie aplecată cu dragoste asupra lui, îi surâse 
trist. 

— Încă o criză? spuse el cu o nelinişte prost ascunsă. 

— Nu-i nimic, aproape nimic, iubitul meu Charles! Mult mai 
slabă decât ultima... Hai, linişteşte-te... S-a terminat... 

— Parcă mai era adineaori cineva aici... Aha, da! femeia care 
a făcut această tapiserie... Unde este? 

— A plecat, dragul meu, a plecat de vreo zece minute... 

— Înaintea crizei? 

— Da, da, iubirea mea, înainte!... Hai, acum eşti bine... Bea 
puţin din această licoare... hai, odihneşte-ţi sărmanul tău cap 
aici... pe pieptul meu... să-mi asculţi inima cum îţi spune că te 
iubesc, bunul meu Charles. 

Ea se aşezase, îl trăsese pe amant pe genunchii ei şi acesta, 
ascultător ca un copil, obosit de violenţa crizei, îi urmă sfatul, 
lipindu-şi de pieptul ei capul palid şi întunecat de gânduri. Se 
făcu tăcere... Regele Franţei adormi legănat de braţele Mariei 
Touchet, cu capul pe sânul ei, fericit să ştie că asupra somnului 
său veghează un înger... 


XIII 
VOX POPULI, VOX DEI!... 


Cavalerul de Pardaillan aşteptase ieşirea Jeannei cu răbdarea 
îndrăgostitului. Era decis să-i vorbească, pentru a-i spune ce? Că 


o iubea pe fiica ei? Că dorea să-i ceară, mâna? Poate, căci, în 
fond, nici nu prea ştia ce şi nu-şi dorea altceva decât să se 
apropie de mamă şi de fiică. 

Când o văzu ieşind şi îndreptându-se către el, îşi pregăti un 
discurs, foarte elocvent după părerea lui, capabil să o 
emoţioneze pe aceea căreia i se adresa. Din nefericire, în clipa 
în care Doamna în negru trecu pe lângă el, uită începutul 
discursului, după el partea cea mai frumoasă... Rămase cu gura 
căscată, ca un prunc... Jeanne îl depăşi, iar cavalerul îşi ridică 
pălăria şi făcu atât de cunoscutul său salut când ea se afla deja 
departe... 

Atunci, după o clipă de ezitare, porni după ea, aşteptând să 
ajungă în strada Saint-Denis pentru a o aborda pe Jeanne şi a-i 
prezenta cererea lui la care, pentru mai multă siguranţă, adăugă 
şi o patetică peroraţie. li revenise memoria... Cavalerului nici 
nu-i trecea prin minte că cel mai simplu mijloc, şi cel mai 
convenabil, de fapt, era să se prezinte la locuinţa doamnelor. Nu 
se gândi şi hotărî să-i vorbească pe dată. 

Ajungând însă în strada Saint-Antoine, băgă de seamă că 
aspectul Parisului se schimbase, aşa cum, în apropierea unei 
furtuni, se schimbă aspectul oceanului. 

Grupuri numeroase de oameni se îndreptau în direcţia 
Luvrului. Strada atât de mare devenise un adevărat fluviu de 
oameni, din rândul cărora se auzeau murmure amenințătoare, 
uneori voci puternice Ce se întâmpla? Pardaillan încerca să nu o 
scape din vedere pe Doamna în negru, care mergea la vreo 
douăzeci de paşi înaintea lui. Deodată, o mişcare violentă agită 
mulţimea, fără a se şti pricina ei. Jeanne fu înghițită de această 
masă fremătătoare. Cavalerul se avântă în mijlocul ei lovind în 
stânga şi-n dreapta, dând cu pumnii şi cu coatele, primind şi el 
câte-un ghiont. Dar Doamna în negru dispăruse. Se lăsă atunci 
purtat de gloată, devenită între timp mai compactă, în faţa lui, 
braţ la braţ, mergeau trei bărbaţi, trei uriaşi cu cefe de tauri, cu 
feţe roşii şi ochi ameninţători. La trecerea lor, mulţimea striga: 

— Trăiască Kervier! Trăiască Pezou! Trăiască Cruce! 

— Cine-s elefanții ăştia? îl întrebă Pardaillan pe cel mai 
apropiat vecin. 

Vecinul, un burghez respectabil, înstărit, îl privi strâmb pe 
cavaler, dar văzându-i uriaşa spadă care-i atârna la brâu, îi 
răspunse politicos; 


— Cum, domnule, se poate să nu-l cunoaşteţi pe Cruce, 
făurarul atât de vestit? Nici pe Pezou, măcelarul din strada Roi- 
de-Sicile? Sau pe Kervier, bibliotecarul Universităţii? Nici pe el 
măcar? Se vede că nu vă prea interesează cărţile, domnule! 

— Scuze, tocmai am picat din provincie, spuse Pardaillan. 
Aha, măcelarul, făurarul, bibliotecarul! Buun, sunt foarte fericit 
că am putut să-i văd! 

— Sunt cei trei buni prieteni ai monseniorului de Guise! 
continuă, entuziasmat, burghezul. 

— La dracu! Câtă onoare pentru monseniorul de Guise! 

— Da, domnule! Căci ei sunt apărătorii religiei, vă rog! 

— Ai cărei religii? întrebă cu răceală Pardaillan. 

— Cum, ai cărei religii? făcu omul stupefiat. A noastră, 
domnule! Aceea a papei! Aceea a regelui! Aceea a reginei! 
Aceea a marelui Guise! Aceea a poporului! 

— Aha! tare bine! Şi ce vrea, religia asta a noastră? Fiindcă 
bănuiesc că trebuie să fie puţin şi a mea religia asta care este a 
atâtor oameni! 

— Ce vrea? Fiţi atent, ascultați! 

În acest moment, Pardaillan ajunsese în apropierea unui pod 
de lemn. Acolo, o mulţime enormă, agitată de acele mişcări 
ondulatorii care o făceau să semene cu valurile unei mări 
zguduite de furtună, urla din răsputeri: 

— Trăiască Guise! Moarte hughenoţilor! 

— Auziţi? spuse burghezul. Auziţi poporul? Or, cum probabil 
că ştiţi, Vox populi, vox Dei! 

— Mă  scuzaţi, răspunde cavalerul, ştiţi, eu nu ştiu 
englezeşte... 

— Nici nu este englezeşte, domnule, spuse dispreţuitor 
burghezul. Este latineşte. Şi asta înseamnă, în limba noastră, că 
vocea poporului este vocea lui Dumnezeu. 

— lată ceva care este demn de a fi ţinut minte... spuse 
Pardaillan. Deci în clipa asta Dumnezeu strigă: Moarte 
calviniştilor! 

— Da, domnule, şi tot Dumnezeu, prin vocea poporului său, îl 
aclamă pe marele Guise în cinstea căruia s-a adunat mulţimea 
asta, marele Guise care intră astăzi în Paris şi va trece pe aici 
pentru a se duce la Luvru. Trăiască Guise! Moarte bearnezului! 
Moarte pentru Albret! 

Pe când striga cât îl ţinea gura, burghezul fu despărţit de 


Pardaillan datorită unei noi mişcări a gloatei; un dublu cordon de 
archebuzieri şi arbaletieri eliberau marginile podului, pentru a 
lăsa cale liberă lui Henri de Guise care se apropiase. 

Pardaillan se afla la capătul podului, lângă prima casă de pe 
partea stângă; o clădire pe jumătate ruinată, probabil 
abandonată, căci ferestrele îi erau închise, în timp ce la toate 
celelalte case de pe pod puteai vedea spectatori până şi pe 
acoperişuri. Cavalerul băgă de seamă însă că şi casa situată în 
faţa celei părăsite era închisă; doar o singură fereastră era 
deschisă aici, şi aceasta însă fiind prevăzută cu nişte gratii 
groase. In spatele acestora, lui Pardaillan i se păru o clipă că 
zăreşte o figură de femeie care arunca priviri înflăcărate gloatei 
care striga; 

— Moarte hughenoţilor! 

Oare de ce?... Nu erau atunci hughenoți în Paris, sau, dacă 
erau, se ascunseseră. Şi, de altfel, pacea încheiată la Saint- 
Germain nu promisese oare protestanților că vor sta liniştiţi în 
capitală? 

Deodată, Pardaillan îi văzu pe făurar, pe măcelar şi pe 
bibliotecar - Cruce, Pezou şi Kervier - cum treceau de la un grup 
de oameni la altul dând un cuvânt de ordine. După ce treceau, 
din grupul respectiv se striga şi mai cu foc: _ 

— Peste hughenoți! Moarte bearnezului! In apă cu Albret! 

Atunci Cruce, Pezou şi Kervier veniră şi se postară pe partea 
stângă a podului, la trei paşi de cavaler. 

— Pe Pilat şi Barabas! murmură acesta, cred că astăzi voi 
avea de văzut lucruri tare interesante! 

— Ah! urla în clipa aceea Cruce, iată-l trecând pe domnul de 
Biron! Biron şchiopul! 

— Şi pe domnul de Mesmes, senior de Malassise! adăugă 
Kervier. 

— Semnatarii păcii de lai Saint-Germain!* striga Pezou. 
Prietenii îndrăciţilor de hughenoți! 

— Oho! O pace şchioapă, strigă unul, arătându-l cu degetul pe 
Birou, care într-adevăr şchiopăta. 

— Şi rău întocmită, completă librarul arătându-l pe domnul de 
Mesmes de Malassise!. 


6 Pacea de la Saint-Germain (1570) a pus capăt celui de-al treilea război 
religios (N. Ed. fr.) 
7 Seniorul de Malassise - nume propriu, care poate fi tradus, fiind un cuvânt 


În jurul lor, gloata fremăta de bucurie şi urla: 

— Jos cu pacea de la Saint-Germain! Jos cu pacea şchioapă şi 
rău întocmită! Moarte calviniştilor! 

Cruce ridică ochii înspre fereastra cu gratii unde lui Pardaillan 
i se păruse mai înainte că vede o femeie. De data aceasta, un 
chip bărbătesc se zări în spatele gratiilor. Acesta schimbă o 
privire fulgerătoare cu Cruce şi dispăru înăuntru... 

Să intrăm şi noi o clipă în această casă, prima de pe partea 
dreaptă a podului, cum spuneam. Acolo, în încăperea cu 
fereastra zăbrelită o femeie solidă, îmbrăcată toată în negru, 
având un cap de pasăre de pradă, un nas de vultur, cu buzele 
strânse şi o privire pătrunzătoare era aşezată într-un fotoliu. 
Această femeie impunătoare era văduva lui Henric al ll-lea, 
mama lui Carol al IX-lea, temuta Caterina de Medici... Lângă ea 
se afla un bărbat încă tânăr şi care trebuie că fusese foarte 
frumos, făcând gesturi ample şi studiate, cu o ţinută teatrală, 
având un mers suplu şi felin. Era Ruggieri*, astrologul. 

Ce făceau oare aici amândoi? Ce legături misterioase erau 
oare între ei, care îi dădeau astrologului dreptul să păstreze în 
faţa reginei mame această atitudine, în care aflai mai multă 
mângâiere decât respect? Ce treabă sinistră i-a adus în casa 
asta? 

Caterina dădu nervoasă din picior. Părea nerăbdătoare. 
Uneori se scutura, înfiorată. 

— Răbdare, răbdare, Catarina mia”, spuse Ruggieri surâzând 
strâmb. 

— Şi eşti sigur, Rene, că ea este la Paris? Haide! mai spune-mi 
încă o dată. 

— Cât se poate de sigur. Regina Navarrei a intrat ieri în mod 
secret în Paris. Fără îndoială ca Jeanne d'Albret a venit să se 
întâlnească aici cu o persoană importantă. 

— Cum de-ai aflat? Povesteşte-mi, René, povesteşte-mi, 


compus ca rău (mal) aşezată (assise) sau întocmită (alt sens al adjectivului) 
(N.t.) 

8 Ruggieri (Cosimo) a fost un vestit astrolog florentin, favorit al reginei 
Caterina de Medici. Zevaco face o confuzie (ca şi alţi autori, vezi şi Ponson du 
Terrail, de ex.), între Ruggieri şi René Bianco, florentin şi el, care fusese 
principalul furnizor de parfumuri al reginei. Pe acesta îl vom întâlni ca 
personaj important în ciclul „Tinereţea regelui Henric al IV-lea“ al lui Ponson 
du Terrail, împrumutând, la rândul său, trăsături ale vestitului astrolog. (N.t) 
? Caterina mea (italiană) (N.t) 


prietene! 

— Cum? Cum aş fi putut oare afla, dacă nu prin intermediul 
frumoasei bearneze pe care ai avut abilitatea de a o plasa în 
apropierea ei? 

— Alice de Lux? 

— Ea însăşi! Ehe... este o fată prețioasă şi o spioană fidelă... 

— Şi sigur că Jeanne d'Albret va trece pe podul ăsta? 

— Crezi oare că, daca nu aş fi fost sigur, i-aş mai fi chemat pe 
Cruce, Pezou şi Kervier? spuse Ruggieri ridicând din umeri. După 
părerea dumitale, poporul din Paris s-a ridicat pentru a-l aclama 
pe Henri de Guise?... Răbdare, Caterina, vei avea ce vedea! 

— Of! suspină Caterina frângându-şi mâinile, vezi tu, pe 
această femeie, pe Jeanne d'Albret, o urăsc! Guise nu înseamnă 
nimic. Îl am la mână şi-l voi distruge la timpul potrivit, când voi 
găsi de cuviinţă. Dar d'Albret, ea este duşmanca, René! Singurul 
duşman de temut! Ah! Dacă aş putea s-o am aici, s-o sugrum cu 
mâinile mele! 

— Haide, regina mea! spuse Ruggieri, lasă această treabă 
murdară în grija bunului popor al Parisului. Stai! lată-l cum se 
pregăteşte! Ascultă! Priveşte! Pe Altair şi Aldebaran!'" Zău că 
este o prostie să stai cu ochii pironiţi în stele când pe pământ se 
petrec asemenea orori măreţe! 

Într-adevăr, urlete înspăimântătoare izbucniră afară. Ruggieri 
se apropie de zăbrele, urmat îndeaproape de Caterina. Capetele 
lor erau atât de apropiate că se atingeau şi acum, cu dinţii 
strânşi şi ochii în flăcări, cu nările trăgând în piept aerul care era 
infestat de masacru, hidoşi, aşteptau şi priveau... 

— Nu-l văd decât pe Henri de Guise! gâfâi Caterina de Medici. 

— Priveşte acolo, jos... la capătul podului... litiera aceea, în 
spatele escortei... 

— Da, da! O văd! 

— Litiera nu mai poate să se înapoieze... mulţimea o 
înconjoară... deodată... când va ajunge în dreptul nostru... 
perdelele se vor îndepărta o clipă... şi doar mâna diavolului - |- 
ar putea împiedica pe Cruce să nu o recunoască pe regina 
Navarrei! 

Pe pod, Henri de Guise înainta, urmat de vreo treizeci de 
cavaleri. Saluta, zâmbea, şi din când în când striga: 

— Trăiască liturghia! 


10 Altair şi Aldebaran sunt numele unor stele. (N.a.) 


— Trăiască liturghia! Moarte hughenoţilor! repeta mulţimea în 
delir. 

Ochilor li se oferea un spectacol măreț, dar şi înspăimântător. 
Seniorii din escortă, încălecaţi pe cai împodobiţi cu dărnicie, 
purtau costume strălucitoare, pe care luceau pietrele 
preţioase... Aurul, mătasea, satinul, culori strălucitoare, penele 
de la tocile lor, diamantele care îi împodobeau dădeau un 
ansamblu minunat! Însă cel mai frumos, cel mai strălucitor, era 
conducătorul lor: Henri de Guise. Avea vreo douăzeci de ani. Era 
înalt, bine făcut, iar pe faţă i se citea imensul orgoliu; o pelerină 
din satin albastru îi flutura pe umeri, iar la tocă avea un şirag de 
perle. 

— Guise! Guise! striga mulţimea cu aclamații care o făcură pe 
Caterina de Medici ca, auzindu-le, să-şi înfigă unghiile în palmă. 
lar undeva, mai jos, în căsuţa din strada Les Barres, în locuinţa 
Mariei Touchet, regele Franţei dormea liniştit, cu capul pe 
umărul drag al iubitei sale. 

In acest timp, Guise cu escorta sa ajunseseră pe la mijlocul 
podului. Aici însă mulţimea era atât de compactă că trebuiră să 
stea pe loc mai multe minute. Deodată, în spatele lor se auziră 
nişte strigăte atât de cumplite, încât ducele de Guise, instinctiv, 
îşi duse mâna la pumnal şi făcu stânga-împrejur. Nu, nu pe el îl 
voiau! Îşi repuse pumnalul la cingătoare şi urmări acelaşi 
spectacol pe care îl vedeau şi Caterina cu Ruggieri din spatele 
gratiilor. 

O litieră, înaintând cu greu, ajunsese la capătul podului, în 
faţa casei în ruină lângă care stăteau Cruce, Pezou şi Kervier. 
Era o litieră modestă, cu perdelele foarte bine trase. 

In această clipă una dintre perdele se dădu la o parte, preţ de 
o clipă doar. Dar această clipă a fost de ajuns! 

— Infern! mugi Cruce, a cărui voce de stentor acoperea 
urletele, asta este regina Navarrei! Moarte calvinistei! Moarte 
Jeannei d'Albret! 

Şi, urmat de tovarăşii săi, se năpusti asupra litierei. 

— În sfârşit! murmură Caterina surâzând crunt. Zâmbetul îi 
dezveli dinţii ascuţiţi. 

Intr-o clipă, un grup numeros şi disciplinat înconjură litiera, 
gesticulând şi strigând: 

— Albret! Albret! Moarte pentru Albret! În apă eu calvinista! 

Litiera fu săltată asemeni unui fir de pai dus de valurile 


oceanului; răsturnată, călcată în picioare, dispăru... Dar cele 
două femei care se aflau înăuntru avuseseră timpul de a sări din 
ea. 

— Fie-vă milă de Maiestatea Sa! striga cea mai tânără dintre 
ele, o femeie de o frumuseţe ucigătoare, dar care, din motive 
necunoscute, nu părea atât de înspăimântată cum ar fi trebuit 
să fie. 

— lat-o! lat-o! tunară Cruce şi Pezou, arătând-o pe cealaltă, 
care ţinea în mână un fel de săculeţ de piele. 

Intr-adevăr, era Jeanne d'Albret! Cu un gest maiestuos, ea îşi 
luă vălul de pe faţă. Fu împinsă şi aruncată înspre casa în ruină, 
împreună cu cea care o însoțea. O mie de braţe se ridicară. 
Regina Navarrei urma să fie apucată, bătută, sfârtecată... 

In această clipă, de la înălţimea ferestrei, regina Caterina 
văzu, cum văzu şi ducele de Guise de pe calul său, un spectacol 
neaşteptat, fantastic şi minunat... Un tânăr se aruncă în mijlocul 
mulţimii, făcând-o să dea înapoi; împărțea cu generozitate în 
stânga şi în dreapta pumni, lovituri de cap, coate; pătrunse 
astfel ca un colţ de fier făcând spaţiu liber în jur printr-o 
uimitoare mişcare a umerilor. Cât ai clipi din ochi se făcu un 
spaţiu liber între poarta casei ruinate de care se lipiseră cele 
două femei şi gloata furioasă, în fruntea căreia se aflau făurarul, 
măcelarul şi bibliotecarul. 

Atunci tânărul îşi scoase din teacă uriaşa spadă care străluci 
în soare şi începu să o rotească, mişcare pe care nu o întrerupea 
decât pentru a împunge, la fiecare secundă, pe cei care îi 
stăteau în apropiere. Inspăimântată, stupefiată, temătoare, 
mulţimea dădu înapoi, lărgind cercul! 

— Rene mârâi Caterina, trebuie ca acest tânăr să moară sau 
sa fie al meu! 

— Mă şi gândisem la asta! răspunse Ruggieri luând-o la fugă. 

— Saint-Megrin! rostea, de cealaltă parte, ducele de Guise.. 
Să încercăm să aflăm cine este turbatul ăsta! Pe coarnele 
diavolului, e ca un mistreţ! Ce lovituri! Cum îi mai trosneşte! 

Turbatul, cum îi spusese Guise, mistrețul acesta care ţinea în 
loc gloata, era cavalerul de Pardaillan. În momentul în care 
mulţimea condusă de Cruce şi de prietenii săi se aruncase 
asupra litierei, el observase că în litieră se găsesc două femei. 
Vru să sară, dar cineva îl ţinu de braţ. Întorcându-se, văzu că 
acela era burghezul care, adineaori, îi dăduse atâtea lămuriri. 


— Lăsaţi-i să o facă! striga acesta cu emfază. Lăsaţi poporul 
să acţioneze! Amintiţi-vă! Vox populi, vox Dei! 

— Hei, domnule, răspunse Pardaillan fără a da vreun semn de 
nerăbdare, v-am spus doar că nu înţeleg englezeşte! 

Şi, vorbind, reuşi să scape din strânsoarea mâinii acestuia, 
apoi îl apucă şi-l aruncă pe nefericitul burghez asupra primului 
rând de atacatori; apoi, ca un berbece, se năpusti el însuşi, cu 
capul înainte... 

— Per Bachus! strigă sărmanul burghez, apucându-se cu o 
mână de falcă; acesta este Hercule în persoană, sau eu nu mai 
sunt Jean Dorat, Johannus Auratus, cel mai mare poet al 
Pleiadei, Vergilius al timpului nostru! 


XIV 
REGINA NAVARREI 


Cam o jumătate de minut, în faţa ochilor uimiţi se desfăşură 
un spectacol uimitor, asemănător cu acela oferit de o stâncă 
asupra căreia se năpustesc valurile furioase ale mării. În jurul lui 
Pardaillan mulţimea se îngrămădea urlând. Cruce, Kervier şi 
Pezou îi aruncau ameninţări apocaliptice. lar Pardaillan, fără o 
vorbă, cu dinţii strânşi, bine înfipt în pământ, fără a face vreo 
mişcare inutilă, o învârtea cu sârg pe Giboulee, strălucitoare şi 
dornică de luptă. Şi totuşi, lucrurile nu mai puteau dura astfel. 
Semicercul se strâmta, în ciuda rezistenţei celor aflaţi în primele 
rânduri. Mulțimea din spate împingea, înainte, cu mişcări 
îngrozitoare de flux şi de reflux. Pardaillan înţelese că va fi 
zdrobit. Aruncă o privire fulgerătoare către Jeanne d'Albret şi 
însoţitoarea acesteia şi strigă:, 

— Atenţie! La o parte! 

Cele două femei îl înţeleseră. Atunci el, acoperindu-se cu 
spada, se aplecă înainte, în echilibru pe piciorul stâng, în timp 
ce cu dreptul începu să lovească puternic poarta încuiată. Încă 
de la prima lovitură care răsună ca pocnetul asurzitor al unui 
baros, mulţimea îi înţelese intenţia, scoase strigăte de furie şi 
încercă să se arunce împotriva smintitului care o apăra pe 
regina Navarrei. Doi sau trei oameni căzură plini de sânge, iar 
Giboulée descrise un asemenea cerc în jur că, o secundă toţi 


dădură înapoi, dezorientaţi. La cea de-a doua lovitură dată cu 
călcâiul, poarta ferecată păru că geme şi unul dintre zăvoare 
căzu. La a treia, se deschise, cu broasca distrusă. 

— Hai, Alice, spuse Jeanne d'Albret cu o voce ciudat de 
liniştită. 

Intră apoi în casă, urmată de cealaltă. 

Poporul, văzând că victima îi scapă pentru moment, scoase 
un asemenea urlet, că se păru că sărmana casă nu va rezista, ci 
se va prăbuşi; Cruce, Pezou şi Kervier nu se mai găseau acum în 
frunte, ci dispăruseră înghiţiţi de vastele vâltori ale acestei mări 
de oameni; atunci avu loc un asalt, asemenea înaintării 
irezistibile a unui val uriaş, care se lasă în jos tumultuos... dar 
aceste mase de oameni care se striveau, se călcau în picioare, 
se împingeau sau era împinşi înapoi, auzindu-se când gemetele 
celor căzuţi, când urletele turbate ale celorlalţi, aceste mase de 
oameni deci ajunseră, gâfâind, înroşiţi, sfărâmaţi de propriile lor 
lovituri, în faţa unei porţi ferecate! Căci, îndată ce regina 
Navarrei dispăruse, Pardaillan, încetându-şi mişcarea de rotire a 
spadei, dădu câteva lovituri - în dreapta şi în stânga, unde 
apucă, fiecare fiind urmată de un urlet de durere. Apoi, în acest 
interval de timp în care gloata se opri ezitând, înnebunită, făcu 
un salt înapoi, împinse poarta şi aruncă în jur o privire 
înflăcărată. Casa, o fostă locuinţă a unui tâmplar sau a unui 
dulgher, era plină de bârne. Să apuce vreo cinci sau şase bârne, 
să le proptească în poartă, să construiască un zid de apărare din 
ce mai găsii constitui o treabă de doar un minut, aşa încât, când 
poarta fu scoasă din ţâţâni de asediatori. Aceştia se găsiră în 
faţa unui nou obstacol. 

— ii de religie, domnule? fu prima întrebare pe care i-o puse 
Jeanne d'Albret. 

— Ei, doamnă, ţin de religia celor care iubesc viaţa... mai ales 
în această clipă în care pielea mea nu valorează mai mult de un 
scud. X 

Jeanne d'Albret îi aruncă tânărului o privire admirativă. In 
zdrențe, cu mâinile pline de zgârieturi din care se prelingea 
sângele, el continua să zâmbească, să glumească. In această 
clipă era grozav de frumos, strălucind de cutezanță, cu ceva 
clipind ironic în colţul ochilor. 

— Dacă va trebui să murim, reluă regina Navarrei, aş vrea, 
înainte de orice, să vă mulţumesc şi să vă spun că, acum, sunt 


fericită că în clipa morţii l-am cunoscut pe cel mai viteaz 
gentilom din câţi au trăit vreodată... 

— Oho! murmură Pardaillan, încă nu am murit; avem cel puţin 
trei minute de răgaz!... Linişte, micuţii mei pui de lup! adăugă 
el, răspunzând astfel strigătelor mulţimii. Un pic de răbdare, ce 
naiba, ne asurziţi, ne spargeţi urechile! 

Deşi vorbea, nu pierduse nicio clipă. Dintr-o privire examină 
locul în care se găseau. Era o încăpere imensă, care probabil că 
servise drept atelier unui dulgher. Nu avea plafon. Atelierul era 
acoperit chiar de acoperişul casei. Acesta era sprijinit pe trei 
bârne uriaşe, care păreau să fie înfipte în pivniţa casei. Cât ai 
clipi din ochi, Pardaillan străbătuse încăperea. Ajungând în 
fundul acesteia, adică în partea care dădea spre Sena, zări o 
gaură care asigura intrarea în pivniţă. Le făcu semn femeilor să 
se apropie. 

— Coborâţi! spuse el pe un ton care nu admitea replică. 

— Şi dumneata? îl întrebă regina. 

— Coborâţi odată, doamnă, şi, vă rog, nu mai puneţi întrebări 
în clipele astea! 

Jeanne d'Albret şi tovarăşa sa îi dădură ascultare. Când 
ajunseră jos, băgară de seamă că se află nu într-o pivniţă, ci 
într-o încăpere asemănătoare celei de deasupra; sub 
duşumeaua de scânduri auziră clipocitul apei... casa era 
construită pe piloni, deasupra Senei! Fluviul curgea sub ele! Și 
deasupra lor, sus, era o furtună înspăimântătoare de strigăte şi 
de amenințări cu moartea, acestea din urmă răsunând asemeni 
tunetelor care se aud în timpul uraganului. Moartea era şi 
deasupra, şi dedesubtul lor! 

Abia un minut se scursese din clipa, în care intraseră în casă. 
O clipă, Jeanne d'Albret ascultă cu atenţie. Într-o clipă de 
acalmie, când rumoarea gloatei se stinse, i se păru că aude 
zgomotul făcut de un ferăstrău... dar asta nu dură decât foarte 
puţin, căci urletele mulţimii, asemănătoare unui muget 
îngrozitor, acoperiră totul. Infierbântată, ea începu să caute 
ceva... nici ea nu ştia ce! În clipele cumplite în care moartea ţi 
se pare atât de aproape şi de neevitat, spiritul dă dovadă, la 
fiinţele puternice, de o ciudată luciditate... Jeanne d'Albret avu 
intuiţia că trebuie neapărat să existe o cale de comunicare cu 
fluviul... Deodată, piciorul i se lovi de un inel de fier... se aplecă 
şi scoase un strigăt de bucurie; cu efort - dar puterile păreau că 


i se înzeciseră - reuşi să smulgă trapa de la locul ei... şi acolo, 
sub ochii ei, da, acolo, constată ea cu suspinul din străfunduri al 
condamnatului la moarte căruia îi este citit ordinul de grațiere, 
acolo era o scară ce cobora, pe lângă piloni, până la fluviu!... şi 
la capătul scării, o barcă! 

— Domnule! Domnule! strigă ea. 

— lată-mă! tună Pardaillan. Dacă vom muri, cel puţin vom 
avea o considerabilă companie! Şi cavalerul apăru în capătul de 
sus al scării, ţinând în mână o sfoară groasă. Trăgea cu atâta 
putere de funie, că muşchii i se întinseră, gata să plesnească, 
cum de altfel i se umflaseră şi vinele de la tâmple! Hidoasa 
mulţime înfometată şi dornică de moarte se precipită, se 
rostogoli, urlând asurzitor: 

— La moarte! La moarte! La moarte! 

Nu se mai auzea decât răgetul acesta înspăimântător. 

În aceeaşi clipă, cu o ultimă încordare, asemenea unui titan 
care încearcă să smulgă din rădăcină un arbore uriaş, Pardaillan 
trase din nou de funie. Un trosnet îngrozitor se auzi, casa păru 
să se mişte o clipă apoi, printre strigăte cumplite de disperare, 
răsună un uruit înfricoşător, ceva asemănător unui tunet 
prelungit... casa se prăbuşea! Stâlpii căzură! Acoperişul se 
prăbuşi deodată: ţigle, fiare, scânduri, totul se amestecă într-un 
vuiet sinistru, strivind, rănind, omorând sute de oameni care cu 
o clipă în urmă doreau ei să ucidă! Un nor imens de praf se 
ridică, din mijlocul lui înălțându-se spre cer plânsete, înjurături 
furioase, tot ceea ce poate să utilizeze limba omenească în 
cumplitele momente ale unui cataclism. 

Apoi, o tăcere fără margini se instală pe această scenă 
neaşteptată. Ce se întâmplase? 

Pardaillan tăiase cu fierăstrăul cele trei bârne care susțineau 
acoperişul. Le legase apoi cu o sfoară, un adevărat odgon, pe 
toate trei... Trăgând apoi de funie, Pardaillan făcuse ca aceste 
bârne să se prăbuşească! 

Apoi, cu un salt, se aruncă în gol, căzu la piciorul scării, se 
rostogoli spre Jeanne d'Albret, în timp ce acoperişul casei se 
prăbuşea peste atacatori! Ș 

Cu un gest, regina îi arătă fluviul, scara, barca! Intr-o clipă, 
toţi trei fură în ea... Cavalerul tăie sfoara care o ţinea legată de 
scară şi uşoara ambarcaţiune, dusă de curent, începu să 
plutească în direcţia palatului Luvru. 


x 


Pardaillan dirijă barca, descoperind pe fundul ei o vâslă. Cinci 
minute mai târziu, debarcă lângă Luvru, în locul în care se 
găseau cu câţiva ani în urmă împrejurimile de la Tuileries, acolo 
unde Caterina de Medici puse să se construiască un palat de 
către arhitectul ei, Philibert Delorme. 

Îndată ce debarcară, Pardaillan se opri pe taluz, ţinându-şi 
pălăria în mână, în atitudinea surăzătoare a unui gentilom care, 
după ce a însoţit două doamne la plimbare, se pregăteşte să-şi 
ia rămas bun. 

— Domnule, spuse atunci Jeanne d'Albret cu acel calm care 
nu o părăsise nicio clipă de-a lungul dramaticei scene la care am 
asistat, eu sunt regina Navarrei... lar dumneavoastră? 

— Sunt cavalerul de Pardaillan, doamnă. 

— Domnule, dumneavoastră aţi făcut casei Bourbon un 
serviciu pe care nu-l va uita niciodata. 

Cavalerul făcu un gest de nerăbdare, înlăturând elogiul. 

— Nu vă apăraţi, domnule, reluă regina, cel puţin nu în faţa 
mea, adăugă ea cu amărăciune în glas. 

Pardaillan înţelese aluzia: apărând-o pe hughenotă, probabil 
că îşi semnase condamnarea la moarte! 

— Nici în faţa dumneavoastră, nici în faţa nimănui, doamnă, 
spuse el, cu simplitatea care îl caracteriza. Sunt convins că am 
făcut un mare serviciu Maiestăţii Voastre, salvându-vă viaţa; dar 
trebuie să mărturisesc şi faptul că habar nu aveam ce mare 
regină apăram, atunci când am încercat să scap din ghearele 
morţii două femei lipsite de însoțitori, singure într-o litieră. 

Jeanne d'Albret, care de atâţia ani se afla în război, Jeanne 
d'Albret, politician desăvârşit şi iscusit conducător de armate, 
Jeanne d'Albret care comanda eroi şi se pricepea să aprecieze 
eroismul, ei bine, Jeanne d'Albret fu impresionată de această 
atitudine demnă, rece, înveselită de un nu ştiu ce ironic şi 
zeflemitor care emana din întreaga persoană a cavalerului. Pe 
când vorbea cum am arătat, chipul îi era nemişcat, ochii foarte 
reci, dar mâna lăsase pentru o clipă garda spadei pentru a face 
un gest de ştrengar care îşi râde de toţi şi mai ales de sine. 

— Domnule, îi spuse regina după ce îl examină cu o admiraţie 
pe care nu încerca să şi-o ascundă, dacă vreţi să mă urmaţi pe 


câmpul de bătaie al fiului meu Henri, norocul v-a surâs. 

Pardaillan tresări auzind cuvântul noroc. 

În aceeaşi clipă, imaginea tinerei fete cu părul de aur, a 
adorabilei sale vecine pe care o pândea ore întregi de la 
fereastra camere sale, această imagine drăgălaşă şi radioasă îi 
trecu prin faţa ochilor. Gândul de a părăsi Parisul îi strânse 
inima, surprinzându-l, frământându-l şi fermecându-l totodată. 
Făcu deci o strâmbătură la adresa norocului care-i trecea prin 
faţa nasului când nici nu-l mirosise bine şi răspunse făcând o 
plecăciune plină de graţie: 

— Maiestatea Voastră să binevoiască să accepte expresia 
celei mai înalte recunoştinţe pentru propunerea făcută; numai 
că eu am hotărât să-mi caut norocul la Paris. 

— Bine, domnule, nu-i nimic. Dar în cazul în care vreunul 
dintre ai mei ar dori să vă întâlnească, unde v-ar putea găsi? 

— La hanul La Deviniere, doamnă, pe strada Saint-Denis. 

Jeanne d'Albret făcu atunci un semn cu capul şi se întoarse 
spre însoţitoarea sa. Aceasta era o creatură minunată: ochi mari 
şi plini de viaţă, o gură senzuală, o impresionantă cască de păr 
negru ca abanosul, o talie fină şi o ţinută de o eleganţă rafinată. 
Părea cam neliniştită, aruncându-i uneori câte o privire furişă 
reginei. 

— Alice, îi spuse aceasta, ai fost imprudentă îndreptând litiera 
să treacă peste pod... 

— Credeam că trecerea este posibilă, doamnă, răspunse cu 
fermitate tânăra. 

— Alice, continuă regina, ai fost mai imprudentă ridicând 
perdeaua litierei... 

— Un moment de curiozitate... spuse Alice, cu mai puţină 
siguranţă în glas. 

— Alice, urmă Jeanne d'Albret, ai fost foarte imprudentă 
pronunţând numele meu cu voce tare în mijlocul acelei gloate 
ostile... 

— Îmi pierdusem capul, doamnă! răspunse tânăra, bâlbâindu- 
se de astă dată, înspăimântată. 

Regina Navarrei o privi lung şi rămase o clipă pe gânduri. 

— Nu-ţi spun astea ca un reproş, copila mea, răspunse regina 
rar. Mă gândesc însă că cineva care ar fi vrut să mă vândă nu ar 
fi procedat altfel... 

— Vai! maiestate! 


— Altă dată să fii mai prudentă, încheie regina cu atâta 
seninătate, încât Alice de Lux (am aflat de la Ruggieri numele 
ei) se linişti şi începu să-i facă mii de declaraţii de devotament 
total. 

— Domnule cavaler, spuse atunci Jeanne d'Albret întorcându- 
se spre Pardaillan, voi abuza de răbdarea şi de bunăvoința 
dumneavoastră. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, doamnă. 

— Bine! Îţi mulţumesc. Te-aş ruga deci să ne urmezi de la 
distanţă acolo unde vom merge... Sub protecţia unei spade ca a 
dumneavoastră, aş îndrăzni să trec şi prin mijlocul unei armate 
duşmane. 

Pardaillan primi complimentul fără să tresară. Suspină doar şi- 
şi spuse cu voce scăzută: 

— Ce păcat că nu pot părăsi Parisul! Bine se mai aranjează 
toate! Bine m-a mai sfătuit domnul de Pardaillan, tatăl meu 
iubit! Teme-te de femei!... Ar cam fi timpul, pe Pilat şi Barabas! 
lată-mă înlănţuit pe părul de aur al frumoasei mele vecine!... 
faimoşii şerpi de care vorbea cavalerul, care te înlănţuie şi te 
sugrumă apoi!... Şi când te gândeşti, adăugă el aruncând o 
privire amărâtă zdrenţelor care-l acopereau, când te gândeşti că 
ieşisem din casă pentru a pune mâna pe un costum de prinți... 
Va trebui să stau cu acul în mână toată noaptea, după ce ziua 
întreagă am ţinut spada!... Ei şi, oare o fi atât de mare 
diferenţa? 

Monologând, cavalerul le urma la vreo zece paşi, cu ochiul 
atent, cu mâna pe garda spadei, pe cele două femei care se 
afundară cu paşi repezi în oraş. Incepuse să se lase seara. 
Pardaillan, care, în graba de a o urma pe mama Loisei, plecase 
fără a mânca nimic, începu să resimtă revolta dureroasă a 
stomacului său gol. După ocoluri nenumărate, Jeanne d'Albret şi 
însoţitoarea sa ajunseră, în sfârşit, la Temple. 

În faţa sumbrei închisori al cărei turn central, înnegrit de 
vreme, domina cartierul, ca o ameninţare, se ridica o căsuţă cu 
un etaj. La un gest al reginei Alice de Lux bătu la uşă. Aproape 
îndată li se deschise. Jeanne d'Albret îi făcu un semn lui 
Pardaillan şi acesta se apropie. 

— Domnule, v-aţi câştigat dreptul de a-mi cunoaşte afacerile. 
Vă rog deci să intraţi. 

— Doamnă, răspunse cavalerul, Maiestatea  Voastră 


exagerează; nu am decât un drept: acela de a sta gata la 
ordinele dumneavoastră. 

— Sunteţi un cavaler fermecător. Aflaţi însă că prezenţa unui 
bărbat şi mai ales a unuia ca dumneavoastră! - nu va fi inutilă în 
această casă. 

— In acest caz, mă supun, doamnă, spuse Pardaillan cu voce 
tare, iar în gând continuă: „În clipa asta, găinile lui jupân Landry 
trebuie să fie gata... Oare de ce nu mă pot eu pune la ordinele 
lor?“... 

Pe când el reflecta astfel, uşa se închise. Cei trei vizitatori fură 
conduşi de o servitoare, un soi de gigant de sex feminin, până 
într-o încăpere îngustă, aproape goală, însă destul de curată. 
Acolo un bătrân cu nasul încovoiat, cu o barbă lungă, biblică, era 
aşezat la o masă pe care tronau trei balanţe de diferite mărimi. 
Bătrânul îi aruncă Jeannei o privire pătrunzătoare şi un uşor 
surâs îi înflori pe buze. 

— Ei, ei! făcu el cu o bunăvoință exagerată, din nou 
dumneavoastră, doamnă... Aşa repede? V-am văzut doar în 
urmă cu trei ani... dar numele dumneavoastră este înscris 
acolo... în cufărul meu... 

— Doamna Leroux! spuse sec regina. 

— Chiar aşa! Asta voiam să spun şi eu! Şi mai aveţi vreun 
colier de perle, vreo agrafă cu diamante de vândut bunului Isaac 
Ruben? 

Trebuie să remarcăm faptul că bătrânul pronunţa Rupen în loc 
de Ruben, matame pentru madame, acrave pentru agrafă şi 
golier în loc de colier. Spunem asta cititorului căci nu ţinem să 
notăm în cărţile noastre, ca alţii, modul în care pronunţă evreii. 

Vrem însă ca cititorul să-şi reamintească faptul că, atunci 
când a sărit din litieră, regina Navarrei ţinea în mână un săculeţ 
de piele, de care nu s-a despărţit nicio clipă. Pe acesta îl aşeză 
pe masă şi îl deschise, apoi îi vărsă conţinutul. 

Bătrânul evreu clipi din ochi. Trase spre el diamantele, 
rubinele,  smaraldele, pietrele preţioase care sclipeau la 
grămadă, încrucişându-şi fulgerările de culori diferite. Degetele 
sale le mângâiară o clipă. Cămătarul era un poet în felul său, şi 
această comoară aruncată pe masa făcută din lemn ordinar îi 
aduse un uşor surâs pe buze. În ceea ce-l priveşte pe Pardaillan, 
va trebui să rezistăm, tentaţiei de a-l prezenta mai frumos decât 
era şi să mărturisim adevărul, chiar dacă astfel riscăm să-i 


răpim o bună parte din simpatia cititorului. Căci în faţa acestei 
averi care lua forma cea mai măreaţă şi cea mai poetică a 
norocului, în faţa acestor scântei albastre, roşii, verzi care 
sclipeau într-un loc imaginat ca din poveste, el căscă ochii mari 
şi fu scuturat de un fior. 

„Şi când mă gândesc, îşi spuse el, că cea mai mică pietricică 
dintre astea ar face din mine un om bogat!“ 

Printr-un joc rapid al imaginaţiei, se şi văzu posesorul acestei 
comori: se văzu defilând pe sub ferestrele Doamnei în negru şi 
ale fiicei sale într-un costum care i-ar fi făcut se să sufoce de 
invidie pe favoriţii cei mai eleganţi ai ducelui d'Anjou - arbitrul 
necontestat al eleganţei din acele vremuri! 

Când însă îşi aruncă privirea asupra propriei persoane, când 
se văzu aşa cum era - un coate-goale cu o spadă uriaşă la brâu, 
atât de jerpelit, de zdrenţuit, de hărtănit - îşi muşcă buzele şi, 
pentru a scăpa de fascinația pe care o exercita comoara asupra 
lui, începu să o examineze cu atenţie pe Jeanne d'Albret. 

Regina Navarrei era pe atunci în vârstă de patruzeci şi doi de 
ani. Mai purta încă doliu după soţul ei, Antoine de Bourbon, care 
murise în 1562, dar pe care nu-l regretase serios, fiindcă fusese 
un om slab, indecis, pendulând între partidele din Franţa, şi care 
nu luase decât o hotărâre justă: aceea de a muri la vreme şi de 
a-i lăsa cale liberă soţiei sale, spirit întreprinzător, viteaz şi 
bărbătesc. Ea avea nişte ochi albaştri întunecaţi, care păreau 
gri, o privire pătrunzătoare care reuşea să ajungă până în 
adâncul sufletului. Vocea ei entuziasma. Gura îi era severă. La 
prima vedere, această femeie curajoasă părea glacială. Când 
însă era animată de pasiune, se transforma, ca prin minune. Nu 
i-a trebuit, pentru a deveni eroină desăvârşită, acea Jeanne 
d'Arc a protestantismului, decât ocazia de a-şi pune în lumină 
calităţile; nu i-a lipsit pentru ducerea la bun sfârşit a planurilor 
sale decât întâmplarea, care a făcut-o să se oprească în cale, 
ucisă! Avea o ţinută, mândră, cu un aer de suverană demnitate. 
Trebuie să fi semănat cu mama fraţilor Grahi. Istoria, care 
studiază doar aspectele exterioare ale faptelor, nu i-a acordat 
locul la care avea dreptul. Romancierul însă, căruia îi este 
permis să scruteze sufletele ascunse de bronzul statuii, să 
încerce înţelegerea scopurilor care i-au animat pe acei oameni 
de demult, romancierul se pleacă pios şi o admiră. 

Cu Jeanne de Piennes, v-am înfăţişat un model de mamă. O 


altă figură de mamă care a trebuit să vă impresioneze neplăcut 
a fost aceea a Caterinei de Medici. Şi tot despre o mamă vom 
vorbi şi când vom face prezentarea Jeannei d'Albret, regina 
Navarrei. Vom vorbi despre pasiunea care o transfigura. Or, 
Jeanne d'Albret nu avea decât o singură pasiune: fiul său. Pentru 
fiul său s-a desprins această femeie simplă, deprinsă cu traiul 
patriarhal din Béarn, de casa ei, trăind prin tabere militare. 
Pentru fiul său şi-a părăsit caierul şi cărţile, înflăcărându-i pe 
bătrânii oameni de arme. Pentru fiul său era ea curajoasă, 
stoică, în stare să sfideze cu bărbăţie însăşi moartea. Pentru fiul 
său, pentru plata armatei acestuia şi-a vândut jumătate din 
bijuterii. Pentru el vindea, în ziua în care am cunoscut-o, cealaltă 
jumătate care-i mai rămăsese, ultimele fărâme ale vechii şi 
regeştii ei bogății. 

Pardaillan tresări. 

Evreul surâsese. 

Numai ea rămase impasibilă. 

In acest timp, Isaac Ruben triase piesele aranjându-le pe 
categorii, după valoare. Le examina, cu sprâncenele încruntate, 
cu fruntea încreţită de efortul pe care-l făcea pentru a calcula. 
Fără a le atinge, fără a le cântări, fără a le studia defectele, 
rămase pe gânduri vreo cinci minute. 

„Acum va începe munca de estimare a valorii lor, se gândi 
Pardaillan; vom avea de aşteptat vreo trei-patru ore!“ 

— Doamnă, spuse deodată evreul ridicând capul, sunt aici 
pietre care valorează o sută cincizeci de mii de scuzi. 

— Exact, spuse Jeanne d'Albret. 

— Vă pot oferi o sută patruzeci şi cinci de mii. Restul va 
reprezenta beneficiul meu şi riscul pe care mi-l asum. 

— Accept. 

— Cum vreţi să fac plata? 

— Ca data trecută. 

— Printr-o scrisoare pentru unul dintre oamenii mei? 

— Da. Numai că nu aş mai vrea să fie cel din Bordeaux. 

— Alegeţi dumneavoastră, doamnă. Am oameni pretutindeni. 
Oraşul? 

— Saintes. 

Fără a mai adăuga vreun cuvânt, evreul începu să scrie 
câteva rânduri, le semnă, puse o pecete specială pe pergament, 
reciti cu grijă acest soi de scrisoare de schimb şi i-o întinse apoi 


Jeannei d'Albret care, după ce o citi, o puse în sân. 

Isaac Ruben se sculă atunci, spunând: 

— Voi rămâne la dispoziţia dumneavoastră, doamnă, ori de 
câte ori veţi avea de făcut asemenea operaţii. 

Regina Navarrei tresări şi cu un suspin care-i ridică pieptul, 
repede înăbuşit, reuşi să zâmbească: ceea ce tocmai vânduse 
reprezenta restul bijuteriilor sale. Nu mai avea nimic! li făcu deci 
un semn de rămas bun vânzătorului de iluzii şi se retrase, 
urmată de Alice. În spatele lor se puse în mişcare şi Pardaillan, 
năucit, uimit, neştiind ce să admire mai întâi: ştiinţa evreului 
care, fără un control amănunţit, era în stare să ofere o 
asemenea sumă, având certitudinea că nu s-a înşelat, sau 
încrederea reginei Navarrei, care pleca fără a arunca o privire 
bijuteriilor ce scânteiau pe masa aceea nenorocită, neducând cu 
sine decât un prăpădit de pergament cu o semnătură şi o 
pecete! 


XV 
CEI TREI AMBASADORI 


Jeanne d'Albret ieşi din Paris pe poarta Saint-Martin, în 
apropiere de Temple. La patru sute de metri de acolo o aştepta 
o trăsură de călătorie, la care erau înhămaţi patru căluţi 
viguroşi, conduşi de doi bărbaţi. Fără a scoate un cuvânt, regina 
Navarrei se îndreptă spre această trăsură. O lăsă pe Alice de 
Lux să urce mai întâi, apoi se întoarse spre Pardaillan: 

— Domnule, îi spuse ea cu vocea atât de gravă, dar care 
devenea în unele împrejurări atât de  melodioasă, 
dumneavoastră nu faceți parte din categoria celor cărora li se 
poate mulțumi. Sunteţi un cavaler descins parcă din acele 
timpuri eroice de odinioară şi conştiinţa propriei valori vă 
situează deasupra oricăror vorbe sau mulțumiri. Spunându-vă 
adio, aş vrea doar să reţineţi că voi lua cu mine imaginea unuia 
dintre ultimii cavaleri rătăcitori, a ultimului paladin care se mai 
află pe lume... 

În acelaşi timp îi întinse mâna. 

Cu graţia care-l caracteriza, cavalerul se aplecă şi sărută cu 
respect această mână. Era foarte emoţionat şi mirat de ceea ce 


auzise. Apoi trăsura se porni la drum, în galopul răsunător al 
căluţilor atât de puternici, în ciuda aspectului lor. Rămase 
îndelung pironit locului, visător. 

„Un cavaler descins din timpuri eroice... Un cavaler rătăcitor, 
un paladin... Eu!... Şi, în fond, de ce nu? Da! De ce nu m-aş 
apuca să le arăt contemporanilor mei că bărbăţia, curajul 
nebunesc sunt vicii cumplite când se dedică, intrigilor şi urii; că 
acestea devin virtuţi atunci când...“ 

Ajungând aici cu gândurile, se opri şi începu să râdă aşa cum 
îi era obiceiul, adică fără zgomot. Se îndreptă apoi, sprijinindu- 
se de Giboulee, iar mustăţile i se zbârliră, ochii începură să 
arunce scântei. Cu o lovitură de călcâi o împinse în spate pe 
Giboulee şi mormăi: 

— Domnul de Pardaillan, tatăl meu, m-a sfătuit să mă tem 
mai ales de mine însumi. Hai mai bine să vedem dacă jupânului 
Landry i-a rămas vreo prepeliţă sau vreo târtiţă de găină! 

Şi porni la drum, fluierând cu foc un cântec de vânătoare pe 
care regele Carol al IX-lea, mare amator, îl făcuse apreciat; intră 
în Paris cu o clipă mai înainte de închiderea porţilor. Nici o oră 
nu trecu până se afla în cârciuma hanului La Deviniere având în 
faţă o uriaşă pasăre friptă pe care doamna Landry Gregoire, 
dornică să încheie pace, i-o tăia ea însăşi, punând în valoare 
rotunjimea unui braţ alb, dezgolit până la cot. Trebuie însă să 
spunem că toată această desfăşurare a graţiilor ei fu inutilă, 
fiindcă eroul, paladinul, cavalerul rătăcitor, înfometat, nu avea 
ochi decât pentru friptură şi pentru pântecoasele clondire cu vin 
de Saumur din apropiere. Nu mânca, ci de-a dreptul devora, 
înghiţea ca un adevărat Flămânzilă, dublat de un sârguincios 
Setilă. După ce-si puse astfel burta la cale, Pardaillan se duse 
liniştit la culcare, în timp ce jupânul Landry suspina disperat, 
constatând cum trei dintre preţioasele sale clondire îşi dăduseră 
obştescul sfârşit în faţa viguroaselor atacuri ale cavalerului, iar 
doamna Huguette Landry Grégoire, nevastă-sa, scoase alt 
suspin de dezolare, constatând cum rezistase Pardaillan 
atacurilor sale drăgălaşe. 

A doua zi, obosit în urma bătăliei din ziua precedentă, 
Pardaillan se sculă destul de târziu. Se ridică din pat, îşi trase 
pantalonii şi, aruncându-şi pe umeri o veche manta zdrenţuită 
de-a tatălui său, se apucă să-şi cârpească vesta, operaţie care îi 
devenise familiară. S-ar putea ca în mintea vreunei cititoare o 


asemenea îndeletnicire umilă să-l coboare pe cavaler de pe 
piedestalul unde-l plasase, datorită virtuţilor sale. Vom face doar 
observaţia că scopul nostru este de a prezenta cu exactitate 
amănuntele vieţii acestui aventurier de pe vremea domniei lui 
Carol al IX-lea. 

Deci Pardaillan scoase o trusă bine garnisită cu tot felul de 
ace, de soiuri diferite de aţe, de cordoane, de pamblicuţe, de 
agrafe, în sfârşit de tot ce este necesar pentru cusut, pentru 
reparat, cârpit, înlăturând cu degete pricepute găurile şi 
rupturile provocate de loviturile de spadă. 

Se aşezase lângă fereastră pentru a avea lumină, dar şi 
pentru a zări acoperişul din faţă, stând cu spatele la uşă. Tocmai 
sfârşise de cârpit, o primă gaură şi se pregătea să dea asaltul 
celei de-a doua, plasată chiar la mijlocul pieptului, când auzi o 
bătaie uşoară în uşă. 

— Intră, strigă el fără să-şi schimbe poziţia. 

Uşa se deschise şi el auzi vocea mieroasă a jupânului Landry 
Gregoire spunând cu respect: 

— Aici, Înălţimea Voastră, chiar aici... prinţe! 

Întorcând capul spre a vedea despre ce prinţ este vorba, 
Pardaillan îl zări pe cel mai măreț senior care călcase vreodată 
pragul hanului La Deviniere: cizme lungi din cea mai bună piele, 
cu pinteni de aur, pantaloni scurţi din catifea violet, vestă de 
satin cu nasturi de aur şi panglicuţe mov, o imensă pelerină de 
satin violet deschis, o tocă la care era prinsă, cu o agrafă de 
smarald, o uriaşă pană violetă; în acest costum, un bărbat tânăr, 
frizat, pomădat, parfumat, cu mustăţile încreţite cu fierul, cu 
obrajii pudraţi şi cu buzele date cu ruj, afectat: o imagine a 
unuia dintre „micuţii“, favoriţii ducelui d'Anjou. 

Cavalerul de Pardaillan se ridică şi spuse politicos, ţinându-şi 
încă acul în mână: 

— Sunteţi binevenit, domnule. Intraţi. 

— Du-te, spuse necunoscutul, şi spune-i stăpânului tău că 
Paul de Stuer de Caussade, conte de Saint-Megrin, doreşte să 
aibă onoarea de a putea sta de vorbă. 

— Scuze, spuse rece cavalerul, ce stăpân? 

— Bineînţeles că al tău, drace! Am spus stăpânul tău, ce 
naiba! 

Pardaillan deveni ca de gheaţă şi, cu superbul calm ce-l 
caracteriza, răspunse: 


— Eu sunt singurul meu stăpân! 

Era o afirmaţie incredibilă în acele timpuri în care fiecare om, 
cu excepţia regelui, avea un stăpân. Şi, de fapt, însuşi regele îl 
considera pe papă stăpânul de necontestat. 

Mirat sau nu de acest răspuns, Saint-Megrin rămase impasibil, 
preocupat să nu-şi deranjeze dantela superbei sale colerete. Din 
înălţimea acesteia, lăsă doar să cadă aceste cuvinte: 

— Veţi fi fiind, din întâmplare, domnul cavaler de Pardaillan? 

— Am această cinste, răspunse cavalerul cu aerul acela de 
nedescris al său, care-i zăpăcea pe oameni, lăsându-i încurcaţi, 
întrebându-se dacă aveau de a face cu un diplomat sau cu un 
naiv. 

Saint-Megrin, ca bun cunoscător al etichetei ce se afla, se 
descoperi şi execută cea mai desăvârşită reverență. 

Pardaillan îşi potrivi pe umeri pelerina ruptă şi cu un gest îi 
arătă contelui singurul fotoliu din încăpere, el însuşi aşezându- 
se pe un scaun. 

— Cavalere, spuse Saint-Megrin odată aşezat, după ce făcuse 
acest lucru luându-şi toate măsurile de precauţie necesare 
pentru a nu-şi şifona pelerina de satin de un violet deschis, am 
fost trimis aici de ducele de Guise spre a vă spune că vă 
stimează şi vă admiră. 

— Fiţi încredinţat, domnule, spuse Pardaillan foarte natural, 
că înapoiez această stimă şi această admiraţie. 

— Afacerea de ieri v-a pus într-o postură tare bună. 

— Ce afacere?... Aha, da!... Podul de lemn... 

— Ehe... nu se vorbeşte decât despre asta la Curte. Chiar mai 
adineaori, la scularea Maiestăţii Sale, i-a fost povestită regelui 
de către poetul său favorit, Jean Dorat, care a asistat la 
întâmplare. 

— Bine! Şi ce-a spus poetul ăsta? 

— Că meritaţi să ajungeţi la Bastilia pentru vina de a fi salvat 
două criminale. Căci părea dovedit că cele două femei erau 
nişte criminale... 

— Şi ce a spus regele? 

— Dacă aţi face parte dintre obişnuiţii Curţii, aţi şti că 
Maiestatea Sa vorbeşte foarte puţin... Orice-ar fi, însă, treceţi 
acum drept un Alcide sau un Achile. Să ţii piept întregii populaţii 
a Parisului, pentru a apăra două femei, asta pare de-a dreptul 
fabulos. Ştiţi că sunteţi acum un erou, ceva asemănător unui 


cavaler al Mesei Rotunde? 

— Nu spun nu. 

— Ah! Şi vârtelniţa aceea a spadei! Şi înţepăturile de la 
sfârşit! Şi casa aceea care se dărâma! 

— Ei, o nimica toată, credeţi-mă. 

— Ce mai, domnule, ducele de Guise ar fi încântat să vă fie 
cât mai apropiat. Şi, ca dovadă, m-a însărcinat să vă rog să 
acceptaţi acest mic diamant ca o primă mărturie a prietenei 
sale. Vă rog să nu-l refuzaţi, l-aţi jigni pe acest mare comandant 
de oşti... 

— Nici nu am de gând să-l refuz, spuse la fel de calm 
Pardaillan, punându-şi pe deget superbul inel pe care i-l întindea 
contele, nu fără a arunca o privire furişă diamantului, ca să-l 
evalueze, cum s-ar spune. 

— Sunt fermecat de buna primire pe care aţi avut bunăvoința 
să mi-o faceţi, spuse Saint-Megrin. 

— Eu sunt cel onorat... şi câştigat, răspunse cavalerul. 

— Să nu mai vorbim de inelul ăsta... o mizerie. 

— Să mă ia naiba! Eu nu cred astfel. Voiam doar să vorbesc 
despre profitul imens pe care vizita în această vizuină a unui 
personaj de importanţa dumneavoastră mi-l va aduce... 
Mărturisesc că doream, visam că mă aflu în apropierea unui om 
din lumea bună. Şi acum iată-mă satisfăcut din plin. Pe Pilat! 
Nici nu mi-aş fi putut imagina atâta eleganţă! Numai pelerina 
singură şi este o minune! Cât despre vestă, nici nu îndrăznesc 
să-mi dau cu presupusul... sau pantalonii dumneavoastră violet, 
cât mă uimesc! Şi toca dumneavoastră, domnule conte! Ah! ce 
tocă! Nu voi mai avea curajul de acum să-mi pun pălăria... 

— lertare! Mă copleşiţi! 

Pardaillan, care până acum se arătase destul de puţin 
locvace, deveni liric. Privirea îi scruta toate amănuntele şi 
splendorile hainelor lui Saint-Megrin. Era imposibil să-l bănuieşti 
a fi sceptic sau batjocoritor. Şi totuşi, un observator atent ar fi 
putut identifica în colţul ochilor, în clipirea lor, acea intensă 
bucurie a celui care se amuză din plin. 

— Să lăsăm asta, spuse contele într-un moment de liniştire a 
torentului de vorbe admirative, să discutăm probleme mai 
serioase. Marele nostru Henri de Guise îşi pregăteşte oamenii în 
vederea unor importante evenimente care se anunţă. Vreţi să 
fiţi de-ai casei noastre? Intrebarea e directă şi deschisă. 


— Vă răspund la fel de direct şi de deschis; doresc să aparţin 
unei singure case. 

— Care? 

— A mea! spuse Pardaillan, făcând o reverență admirabil 
copiată. După cele ale lui Saint-Megrin, încât niciunul dintre 
fanfaronii de la Curte nu ar fi putut să-i reproşeze ceva. 

— Acesta este răspunsul pe care trebuie să i-l dau ducelui de 
Guise? întrebă contele. 

— Spuneţi-i monseniorului că sunt impresionat până la lacrimi 
de înalta sa bunăvoință şi că voi veni eu însumi să-i dau 
răspunsul. 

„Bun se gândi Saint-Megrin, al nostru e! Îşi rezervă însă 
posibilitatea de a discuta preţul spadei pe care o aduce“. 

Convins că intuise adevărul, fermecat de elogiile cu care-l 
flatase Pardaillan, îi întinse cavalerului mâna care-i fu strânsă cu 
vârful degetelor. Pardaillan îl însoţi până la uşă unde nu-şi mai 
dădeau rând în salamalecuri şi reverenţe. 

„Hm! se gândi cavalerul când fu singur în sfârşit. lată ceea ce 
se numeşte o propunere neaşteptată. Să faci parte din suita 
ducelui de Guise! Adică a celui mai strălucitor, mai generos, mai 
bogat, mai puternic senior! Ah, niciodată nu voi fi în stare să 
găsesc cele mai potrivite calificative... Dar asta înseamnă noroc! 
Asta înseamnă, avere! asta înseamnă glorie!... Hm!... oare de ce 
nu sar în sus de bucurie? Ce soi de animal capricios, arţăgos, 
morocănos şi ipohondru se ascunde în sufletul meu?... Pe 
Barabas! Trebuie să accept, la naiba!... Nu, nu voi accepta!... De 
ce?“ 

Pardaillan începu să-şi măsoare camera cu paşi agitaţi. 

„Ei, pentru numele lui Dumnezeu, am găsit! Nu accept pentru 
că iubitul meu tată mi-a poruncit să nu am încredere! Să mă 
tem!... lată explicaţia, fir-aş să fiu!... Ce fiu bun sunt!“ 

Mulţumit de a fi găsit sau mai bine zis de a i se fi părut că a 
găsit explicaţia, sătul să se mai tot autointerogheze, operaţiune 
care îi era tare antipatică, tânărul cavaler începu să admire - 
sincer de data asta - diamantul pe care i-l lăsase Saint-Megrin. 

— Asta face cam o sută de pistoli, murmură el. Poate chiar o 
sută douăzeci? Cine ştie dacă nu voi putea scoate chiar o sută 
cincizeci... 

Ajunsese pe la două sute, când uşa se deschise din nou şi 
Pardaillan văzu intrând un bărbat învăluit într-o pelerină, lungă, 


în rest înveşmântat asemenea unui negustor. Acesta îl salută cu 
o plecăciune amplă pe cavalerul stupefiat şi întrebă: 

— Am onoarea de a-l saluta chiar pe domnul cavaler de 
Pardaillan? 

— Într-adevăr, domnule. Cu ce vă pot ajuta? 

— Văi voi spune, domnule, spuse necunoscutul devorându-l 
din ochi pe tânărul nostru prieten. Înainte de orice, vreţi să-mi 
faceţi plăcerea de a-mi spune în ce zi sunteţi născut? La ce oră? 
În ce lună? În ce an? 

Pardaillan aruncă o privire să vadă, dacă Giboulee era la locul 
ei. „Măcar de n-ar deveni furios nebunul acesta“, se gândi el. Şi 
totuşi, deşi întrebările sale erau cel puţin ciudate, necunoscutul 
nu avea aerul unui nebun. Adevărat este că privirile lui 
străluceau, dar nimic din atitudinea lui nu putea fi considerat ca 
gest demential. 

— Domnule, îi răspunse Pardaillan cu dulceaţă în glas, tot, ce 
vă pot spune este că m-am născut în '49, în luna februarie. 
Habar nu am însă de zi sau de oră. 

— Peccato! murmură, bizarul vizitator. În sfârşit! Voi încerca 
să fac horoscopul cât de bine voi fi în stare cu aceste date. 
Domnule, continuă el cu glas tare, sunteţi liber? 

„să-l menajăm“, îşi spuse cavalerul, şi continuă apoi tare: 

— Liber, domnule? Ehei, cine se poate lăuda că este? Este 
oare regele, de vreme ce nu poate face un pas în afara Luvrului? 
Este oare regina Caterina, despre care se spune că ar fi mai 
rege decât regele însuşi? Sau cumva ducele de Guise? Liber! Ce 
puteţi spune, domnule! Ca şi cum m-ati întreba dacă sunt bogat. 
Totul este relativ. Sunt zile în care un scud mă face să mă simt 
la fel de bogat ca un prinţ. În zilele în care pot să mă aşez la 
masă faţă în faţă cu o butelcă de Saumur mă cred la fel de nobil 
ca un Montmorency. Liber! Pe Pilat! Dacă prin asta înţelegeţi că 
mă pot trezi la prânz şi mă pot culca în zorii zilei, că pot, fără 
teamă şi regrete, fără a privi în urmă să văd cine mă pândeşte, 
să intru fie într-o cârciumă, fie într-o biserică, dacă pot mânca 
atunci când mi-e foame şi bea atunci când mi-e sete... (Fii 
cuminte, Pipeau! Ce ai acum de latri, prostule!), dacă pot să 
sărut obrajii frumoasei doamne Huguette sau pot să le ciupesc 
pe servitoarele de la Cornul de aur, dacă pot să cutreier Parisul 
în lung şi-n lat când am poftă, (nu vă temeţi, nu muşcă!), dacă 
pot să-mi bat joc de bandiți şi de paznici, dacă pot să fac numai 


ceea ce îmi dictează inspiraţia momentului, singurul meu 
stăpân, atunci da, domnule, sunt liber! Şi dumneavoastră? 

Necunoscutul îl ascultase pe Pardaillan cu o atenţie deosebită, 
tresărind la vreun accent mai sceptic, ridicând privirea la câteva 
care i se părură mai inimoase... sau emoţionate. Fără a scoate o 
vorbă, se îndreptă către masă şi puse pe aceasta un sac pe 
care-l scoase de sub pelerină. 

— Domnule, spuse el abia atunci, aici se află două sute de 
scuzi. 

— Două sute de scuzi? Drace! 

— De şase livre. 

— Oho! De şase livre? Dumneavoastră spuneţi: de şase livre? 

— Pariziene, domnule. 

— Aha, pariziene! Ei bine, domnule, iată un sac de-a dreptul 
cumsecade. 

— Este al dumneavoastră, spuse necunoscutul. 

— În cazul acesta, spuse Pardaillan cu acea linişte care îl 
caracteriza, atunci să-l punem la loc sigur, dacă-mi permiteţi. 
Luă apoi săculeţul plin şi îl puse într-un cufăr pe care se aşeză şi 
întrebă: 

— Şi acum, spuneţi-mi de ce sunt ale mele aceste două sute 
de scuzi a câte şase livre? 

Necunoscutul crezuse că-l va zdrobi cu dărnicia lui. Era 
problema lui însă. Se aştepta să audă mulţumiri entuziaste, aşa 
încât întrebarea lui Pardaillan îl surprinse ca o lovitură primită în 
piept pe neaşteptate. Îşi reveni însă repede şi fu silit să 
recunoască în sinea lui că avea în faţă un jucător de marcă. 
Hotări să-şi ameţească adversarul cu un singur cuvânt. 

— Aceşti două sute de scuzi parizieni sunt ai dumneavoastră 
pentru că am venit să vă cumpăr libertatea, spuse el. 

Fără a face o mişcare sau vreo strâmbătură, Pardaillan spuse: 

— În acest caz, domnule, îmi mai datoraţi noua sute nouăzeci 
şi nouă de mii opt sute de scuzi. 

— Briccone! murmură necunoscutul,  dezumflat. Pfui, 
domnule, chiar la un milion de scuzi vă apreciaţi libertatea? 

— Pentru primul an, spuse cavalerul. 

De data aceasta Rene - pe care presupunem că l-aţi 
identificat până acum - trebui să se recunoască învins. 

— Domnule, spuse el după ce îi aruncă tânărului, aşezat 
modest şi liniştit pe cufărul său vechi, o privire plină de 


admiraţie, constat că vă jucaţi şi cu vorbele aşa cum vă jucaţi cu 
spada, fiind tare priceput la toate soiurile de confruntări. Vă cer 
iertare pentru că am încercat să vă uimesc. Să revin la afacerea 
mea. Păstraţi-vă libertatea, domnule. Sunteţi un om inimos şi 
inteligent... 

„La dracu, se gândi cavalerul, nebunul turbează?“ 

— Mi-aţi demonstrat acum cât sunteţi de inteligent, aşa cum 
ieri aţi arătat tuturor ce inimă mare aveţi. Per bacco, domnule! 
Sunteţi posesorul unei spade care îmbucătăţeşte şi al unor 
vorbe care ameţesc. Ce părere aţi avea dacă, v-aş propune să le 
puneţi pe amândouă în slujba unei cauze, cea mai nobilă, şi mai 
dreaptă dintre toate, o cauză sfântă, ca să, zic aşa! În slujba 
unei prințese puternice, bune generoase... 

— Să lăsăm cauza şi să vedem prinţesa. O fi doamna de 
Montpensier? 

— Pfui! se poate, domnule? 

— Oho! O fi doamna de Nemours? 

— Nici gând! spuse cu ardoare Ruggieri. Hai, mai bine nu mai 
căutaţi... Mulţumiţi-vă să ştiţi că este vorba de cea mai 
puternică prinţesă din Franţa! 

— Totuşi, trebuie să ştiu la cine şi pentru ce mă angajez! 

— Adevărat! Nimic nu-i mai adevărat. Deci, vă rog, veniţi 
mâine seară, când bat clopotele de zece, la podul de lemn şi 
bateţi de trei ori la uşa primei case din dreapta podului... 

Pardaillan nu-şi putu opri o tresărire, gândindu-se la acea 
figură palidă pe care crezuse că o întrezăreşte după gratiile 
ferestrei misterioase. Intr-o secundă se hotări. 

— Voi fi acolo! răspunse el scurt. 

— E tot ceea ce vreau de la dumneavoastră... deocamdată! îi 
răspunse Ruggieri, apoi îl salută cu o plecăciune adâncă, în care 
cavalerului i se păru că, zăreşte un nu ştiu ce ironic sau 
ameninţător. 

După câteva secunde, vizitatorul dispăruse. Pardaillan se 
cufundă în gânduri: 

„L-aş lăsa pe diavol să-mi smulgă fiecare fir din mustață, unul 
câte unul, dacă această prinţesă misterioasă ar fi altcineva 
decât Caterina de Medici! Cât despre cauza nobilă şi sfântă... 
vom vedea noi... Până atunci însă, omul ăsta ştie cine sunt şi eu 
habar n-am nici măcar cum îl cheamă!... Bun!... Şi acum să 
vedem dacă scuzii lui au un nume cunoscut în taverne!” 


Scoase săculeţul din cufăr, îl întoarse cu gura în jos şi se 
aşeză la masă pentru a număra monedele pe care le aşeza în 
fişicuri, în timp ce mustaţa i se zbârlise mai tare ca niciodată, 
dând la iveală şi un zâmbet care-i dusese gura până la urechi. 

„Pe onoarea mea, atâţia sunt! lată chiar două sute de scuzi, 
noi şi cu efigia iubitului nostru rege! Şi sunt treaz, pe Pilat! Nu 
visez!... Uite monedele... uite şi diamantul!... la te uită! oi fi pe 
cale de a deveni un om bogat? Bravo, iată-mă şi emoţionat! Mi-o 
fi frică acum de bunăstare, mie, care nu m-am temut de 
mizerie?“ 

Când, visător, Pardaillan ajunsese la acest punct al reflecţiilor, 
uşa se deschise pentru a treia oară. Tresări, uimit, tocmai el 
care îşi făcuse un punct de onoare din a nu se mira de nimic... 
nil mirari cum ar fi spus poetul Jean Dorat, poetul preferat al 
regelui, care îl cita pe Horaţiu când nu se cita pe sine însuşi. 

De îndată însă, uimirea, fără a se diminua, îşi schimbă 
subiectul, căci bărbatul care intrase acum părea copia fidelă a 
celui care tocmai ieşise. Avea acelaşi aer mândru, întunecat şi 
orgolios, aceeaşi atitudine plină de sine, aceleaşi trăsături bine 
subliniate, aceeaşi privire strălucitoare. Doar că omul cu scuzii 
(Rene Ruggieri) părea de vreo patruzeci şi cinci de ani. Avea o 
înălţime mijlocie. Ipocrizia îi ascundea focul privirii. Părea mult 
mai încrezător în vicleşuguri decât în forţă. 

In schimb, noul venit nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de 
ani şi era înalt. Francheţea i se citea în privire, iar orgoliul său 
era echivalent cu mândria. O tristeţe grea apăsa asupra 
acestuia. In el se vedea ceva, ca un semn al sorții neiertătoare. 
Gesturile sale, ca acelea ale lui Ruggieri, erau emfatice, dar 
vocea îi era caldă şi ascundea multă melancolie. 

Cei doi bărbaţi se studiară o clipă şi, deşi erau atât de opuşi, 
se simţiră pe loc legaţi de o simpatie neaşteptată. 

— Dumneavoastră sunteţi cavalerul de Pardaillan? întrebă al 
treilea vizitator din acea dimineaţa târzie. 

— Da, domnule, răspunse Jean cu o voce plină de dulceaţă, 
atât de neobişnuită la el. Îmi veţi face cinstea de a-mi spune pe 
cine am plăcerea să primesc în această sărmană locuinţă? 

La auzul acestei întrebări normale (deşi făcută, în termenii 
atât de preţioşi ai epocii) străinul tresări şi păli uşor. Apoi, 
ridicându-şi capul ca pentru a înfrunta - nu cavalerul, ci însuşi 
destinul - răspunse cu un glas stins: 


— Este drept. Politeţea cere să vă spun numele. 

— Domnule, spuse repede Pardaillan credeţi-mă că această 
întrebare mi-a fost inspirată de simpatia pe care am simţit-o 
pentru dumneavoastră de cum v-am zărit. Dacă numele 
dumneavoastră este secret, m-aş simţi dezonorat să vreau să-l 
aflu. 

— Numele meu nu este secret, cavalere, spuse necunoscutul 
cu o amărăciune grăitoare. Mă numesc Déodat. 

Pardaillan avu un gest de nemulţumire. 

— Da, continuă tânărul. Déodat, scurt. Déodat şi atât. Adică 
un nume care nu este un nume. Un nume care strigă, că nu am 
nici mamă şi nici tată. Deodat, domnule, înseamnă: dat lui 
Dumnezeu. Într-adevăr, sunt un copil găsit, adunat din faţa unei 
biserici. Smuls acelui Dumnezeu căruia m-au oferit părinţii mei 
necunoscuţi. Încredinţat de către întâmplare unei femei care 
este pentru mine mai mult decât Dumnezeu. Acesta este 
numele meu, domnule, şi povestea acestui nume. Această 
poveste am spus-o oricui a vrut să mă asculte, în speranţa că 
într-o zi îi va biciui pe cei care, aducându-mă pe lume, m-au 
abandonat, lăsându-mă pradă durerilor. 

Neprevăzutul acestei scene, repeziciunea cu care fu relatată 
această mărturisire, tonul, în acelaşi timp amar, sumbru şi 
mândru al celui care se numea Déodat, produseră o impresie 
profundă asupra cavalerului care, pentru a-şi ascunde emoția, îl 
întrebă maşina: 

— Şi femeia care v-a cules? 

— Este regina Navarrei. 

— Doamna d'Albret! 

— Chiar ea, domnule. Şi asta îmi aminteşte misiunea, pe care 
îmi cer scuze că am uitat-o pentru a vă bate capul cu 
problemele neînsemnatei mele persoane... 

— Dragul meu domn, spuse Pardaillan, mi-aţi făcut o mare 
cinste purtându-vă cu mine ca şi cu un prieten de la prima 
noastră întâlnire; persoana dumneavoastră, pe care o numiţi 
mediocră, neînsemnată, mi-a stârnit o vie curiozitate, care la 
mine nu este ceva obişnuit, credeţi-mă. Figura dumneavoastră 
m-a impresionat, devenindu-mi... 

Ajungând aici, cavalerul întinse mâna. Chipul lui era luminat 
de o asemenea loialitate, surâsul îi dezvăluia atâta simpatie, 
încât mesagerul Jeannei d'Albret păru întors pe dos de emoție şi 


privirea i se împăienjeni. 

— Domnule! Domnule! spuse el cu o voce întretăiată, 
apucând şi strângând cu emoție mâna lui Pardaillan. 

— Ei bine? surâse cavalerul. 

— Deci nu mă goniţi! dumneavoastră, pe care nu vă cunosc! 
Dumneavoastră, pe care v-am văzut prima oară acum cinci 
minute! Dumneavoastră nu-l dispreţuiţi pe cel care nu are 
nume! 

— Să vă gonesc! Să vă dispreţuiesc! Pe Barabas, dragul meu! 
Când cineva are ţinuta dumitale, aceşti umeri atletici, această 
spadă ce vă atârnă la brâu, ehei, atunci nu poate fi disprețuit! 
Dar chiar dacă aţi fi slab, urât, dezarmat, nu cred că aş avea 
dreptul să vă tratez astfel, pentru un asemenea motiv! 

— Ah, domnule, de când nu am mai avut un asemenea prilej 
de a mă bucura! Simt în atitudinea, în ochii, în vocea 
dumneavoastră o generozitate a sufletului care mă tulbură atât 
de tare! Sunt sigur că sunteţi superior atâtor mari seniori sau 
prinți de care am avut prilejul să mă apropii... 

Şi cel care îşi spuse Déodat, căci acesta îi era numele, îşi 
acoperi o clipă ochii cu mâinile. 

— Lubin! Lubin! strigă Pardaillan. 

— Ce se întâmplă? făcu Déodat. 

— Nimic, domnule, decât că o conversație începută sub 
asemenea auspicii nu se poate încheia demn decât în faţa unei 
mese... lată că tocmai a bătut ceasul anunțând amiaza. ŞI 
pentru orice om cinstit, amiaza este ora prânzului; Lubin! Hei, 
călugăr nenorocit, o să-ţi tai urechile! 

— Ah, cavalere, mă faceţi să-mi crească inima! 

— Ascultaţi! Hai să stabilim un lucru, dacă îmi faceţi onoarea 
de a mă număra printre prietenii dumneavoastră: vă numiţi 
Déodat, iar eu mă numesc Jean. Ei bine, să ne spunem pe 
nume! 

Această propunere, de o asemenea ingenioasă delicateţe, 
făcu să cadă şi ultima umbră din acea întunecată mândrie şi a 
acelei apăsătoare tristeţi de care am vorbit. Se însenină şi apăru 
atunci aşa cum era de fapt, o fiinţă de o stranie frumuseţe, de o 
atitudine nobilă şi de o drăgălăşenie a figurii pe care Pardaillan 
le ghicise instinctiv. 

— Lubin! Lubin! strigă din nou cavalerul. Lubin, adăugă el, 
este chelnerul rotiseriei. Imaginaţi-vă că acest aiurit este un fost 


călugăr care şi-a părăsit mănăstirea şi s-a făcut chelner, din 
dragoste pentru puii fripţi şi pentru pateurile de la La Deviniere. 
Când am bani şi sunt bine dispus, îmi place să-i dau de băut; şi, 
cu toate că a trecut de cincizeci de ani, să ştiţi că face faţă 
onorabil acestei îndeletniciri... Ah, iată-l! 

Intr-adevăr era Lubin, însă însoţit de jupân Landry în 
persoană. Landry urcase etajele cu rapiditatea maiestoasă cu 
care se ridică în văzduh un burduf... căci Lubin îl împinsese de la 
spate. Acum Landry li se înfăţişa cu o faţă surâzătoare, ţinându- 
şi - fapt total neobişnuit la el - boneta în mână, cu gura 
zâmbitoare şi mâinile pe pântece. 

— Ce naiba faci, jupâne? îl întrebă Pardaillan, mirat de 
această atitudine. 

— Incerc, răspunse Landry abia respirând, să-mi trag 
nenorocitul ăsta de burtoi... şi nu reuşesc... Monseniorul mă va 
ierta... că nu sunt în stare să fac plecăciunea... 

— Cu mine vorbeşti? 

— Da, domnule... Monseniore, am vrut să spun! rosti Landry 
aruncând o privire piezişă fişicurilor de monede care rămăseseră 
pe masa cavalerului. 

— Bine! bine! spuse cavalerul, reluându-şi acel zâmbet rece şi 
batjocoritor, aţi şi aflat că dintr-un simplu cavaler am devenit 
peste noapte prinţ. Sunteţi la curent, jupâne Landry. 

Hangiul căscă nişte ochi imenşi. 

— Ar fi cazul deci, jupâne, să ne tratezi ca pe nişte prinți de 
sânge (Deodat păli înspăimântător auzind aceste ultime cuvinte) 
şi să ne trimiţi de îndată tot ceea ce se trimite la un prânz 
princiar, ba mai bine regal (Deodat fu scuturat de frisoane). Să 
vedem: o bucată zdravănă de friptură; doi cârnaţi fripţi, din 
aceia care au dus vestea cârciumii dumitale; o tartă din aceea 
cu prune al cărei secret nu-l are decât frumoasa dumitale 
doamnă Huguette; să mai adăugăm şi nişte jambon, din acela 
atârnat pe a treia bârnă din bucătărie; să mai punem şi o porţie 
de omletă şi două clondire de Saumur, din 1556, apoi vreo două 
din acel Mâcon şi, la sfârşit, două clondire cu Bordeaux, din ăla 
pe care nu-l ţii decât pentru maestrul Ronsard... 

— Indată, Monseniore! spuse Landry. 

— Amin! adăugă Lubin, lingându-şi buzele, căci fostul călugăr 
se şi vedea golind ceea ce mai rămăsese pe fundul 
preafericitelor recipiente înşirate. Vai, iubite frate Thibaut, spuse 


el încet cu o lacrimă jucând în colţul ochiului, de ce nu eşti şi tu 
aici... 

Peste un sfert de oră, Jean şi Déodat, cavalerul şi omul fără 
nume, se aflau la masă, în faţa acelor minuni ale artei culinare 
pe care Lubin le aranjase cu atâta dragoste creştinească. Fostul 
călugăr voia să-i servească. Spre disperarea lui, însă, Pardaillan 
îl dădu afară şi închise uşa, spunând că va face singur acest 
oficiu, aşa prinţ cum devenise pe neaşteptate... 

— Dragul meu Jean, spuse atunci Déodat, sunt înmărmurit, 
încântat şi foarte emoţionat de prietenia pe care ţi-o arăţi faţă 
de mine chiar de la prima noastră întâlnire. Asta însă nu trebuie 
să mă împiedice să-mi duc la capăt solia. 

— Ştiu despre ce-i vorba. 

— Cum aşa, ştii? 

— Da, fii atent. Regina Navarrei te trimite să-mi spui că îmi 
mai mulţumeşte o dată pentru că ieri am smuls-o din inimile 
turbaţilor; te-a însărcinat să-mi mai faci o dată oferta pe care ea 
însăşi mi-a făcut-o ieri, de a intra în serviciul ei; şi, la urmă, îmi 
mai trimite prin intermediul dumitale o bijuterie... Aşa este? 

— Dar de unde ştii? 

— Foarte simplu. De dimineaţă am primit un ambasador al 
unui oarecare mare senior care mi-a dat un diamant şi m-a 
întrebat dacă nu aş vrea să-i servesc stăpânul; a apărut apoi un 
trimis misterios care mi-a dat două sute de scuzi şi m-a înștiințat 
că o necunoscută prinţesă ar dori să mă număr printre 
gentilomii săi. În sfârşit, iată-te pe dumneata, al treilea. Şi 
presupun că ordinea logică a faptelor nu se poate schimba. 

— lată, într-adevăr, bijuteria, spuse Déodat, întizându-i 
cavalerului o agrafă splendidă pe care sclipeau trei rubine. 

— Ce ţi-am spus, strigă Pardaillan, luând impresionanta şi 
strălucitoarea bijuterie. 

— Maiestatea Sa, continuă Déodat, m-a însărcinat să-ţi spun 
că a scos această agrafă dintr-un anumit sac despre care ştii. A 
mai adăugat că nu va uita niciodată ce îţi datorează. Cât despre 
locul pe care-l vei ocupa în armata ei, poţi să faci asta când vei 
dori. 

— Deci te-ai întâlnit cu regina? întrebă cavalerul. 

— Nu m-am întâlnit; o aşteptam la Saint-Germain, de unde 
Maiestatea Sa s-a îndreptat spre Saintes, după ce mi-a dat 
comisionul căruia îi datorez acum bucuria nemărginită de a-ţi fi 


devenit prieten. 

— Bine. Altă întrebare: nu ai întâlnit, urcând aici, un bărbat 
învăluit într-o pelerină, părând de vreo patruzeci şi cinci de ani? 

— N-am întâlnit pe nimeni, răspunse Déodat. 

— O ultimă întrebare: când pleci înapoi? 

— Nu mai plec, răspunse Déodat, a cărui figură se întunecă 
din nou. Regina Navarrei mi-a dat şi alte însărcinări, care-mi vor 
cere ceva timp, apoi va trebui să mă ocup puţin şi de... mine 
însumi. 

— Buun! În cazul acesta, ţi-am şi găsit locuinţa: vei sta aici. 

— Mii de mulţumiri, cavalere. Dar sunt aşteptat la cineva... Ce 
spun eu...? Pfui! Nu am niciun secret faţă de un om ca 
dumneata! Jean, sunt aşteptat la domnul de Téligny, venit pe 
ascuns la Paris. 

— Ginerele amiralului Coligny? 

— El însuşi. Şi acolo, la palatul amiralului din strada Bethisy, 
mă vei găsi, dacă steaua mea va face ca vreodată să ai nevoie 
de mine. Palatul pare gol. iți va ajunge însă doar să baţi de trei 
ori la poarta cea mică. Şi când se va deschide ferestruica, nu 
trebuie decât să rosteşti; Jarnac şi Moncontour. 

— De minune, prietene. Dar, că veni vorba de Teligny, ştii ce 
se spune pe aici? 

— Că Teligny este sărac? Că nu are altă avere decât spiritul şi 
caracterul său întreprinzător? Că amiralul a făcut o mare 
greşeală dându-şi fiica unui gentilom fără avere? 

— Asta, dar şi altceva... Cineva, un bandit, unul dintre aceia 
destinaţi spânzurătorii, care a fost amestecat nu numai într-o 
singură poveste urât mirositoare şi care a văzut multe... Mi-a 
spus deci că, în ajunul căsătoriei lui Teligny, un gentilom înalt s- 
ar fi prezentat la amiral şi i-ar fi spus că o iubeşte pe fiica 
acestuia, pe Louise. 

— Gentilomul acesta, îl întrerupse Déodat, se numeşte Henri 
de Guise. Vezi că ştiu povestea. Da, aşa este. Henri de Guise o 
iubea pe Louise de Coligny. A venit la Coligny pentru a-i aminti 
că tatăl său, marele François de Guise, şi amiralul purtaseră la 
începutul vieţii lor primele lupte împreună la Gerisoles, că unirea 
caselor Guise şi Châtillon (reprezentată de Coligny) va pune 
capăt războaielor religioase; în sfârşit, orgoliosul gentilom 
plânse chiar în faţa amiralului, implorându-l să rupă logodnă şi 
să-i acorde lui mâna fetei sale. 


— Aşa auzisem şi eu. Şi ce i-a răspuns amiralul? 

— Că nu are decât un cuvânt şi că pe acesta i l-a dat lui 
Teligny. Adăugă la asta şi faptul că această căsătorie era dorită 
chiar de fiica lui, care, în fond, este singura ce poate să decidă 
în această privinţă. Henri de Guise a plecat disperat. Teligny se 
însură cu Louise. De supărare, Guise se aruncă înspre Catherine 
de Cleves, cu care s-a însurat acum vreo zece luni. 

— Şi care Catherine iubeşte pe oricine, cu excepţia soţului 
său. 

— Are un amant, spuse Deodat. 

— Care este? 

— Saint-Megrin. 

Pardaillan izbucni în râs. 

— Îl cunoşti? îl întrebă trimisul Jeannei d'Albret. 

— Îl cunosc din această dimineaţă. Dar, dragă prietene, să-ți 
dau o veste: Henri de Guise este la Paris. 

— Eşti sigur? exclamă Deodat, ridicându-se. 

— L-am văzut cu ochii mei. Şi trebuie să adaug că bunul 
popor al Parisului l-a copleşit cu uralele! 

Deodat se încinse cu sabia şi îşi aruncă pelerina pe umeri. 

— Adio, spuse el scurt, întunecându-se din nou la faţă. 

Şi, cum Pardaillan se ridicase la rândul său, adăugă: 

— Dă-mi voie să te îmbrăţişez. Am petrecut una din orele cele 
mai fericite din viaţă alături de tine. 

— Şi eu doream să-ţi propun îmbrăţişarea frăţească, îi 
răspunse cavalerul. 

Şi cei doi tineri se strânseră în braţe bucuroşi. 

— Nu uita, spuse Déodat. Palatul Coligny... portiţa... 

— „Jarnac şi Moncontour“. Fii liniştit, prietene. În ziua în care 
voi avea nevoie de cineva care să fie în stare să moară lângă 
mine, la tine mă voi gândi mai întâi. 

— Îţi mulţumesc, spuse Déodat, plecând cu capul sus. 

Cât despre Pardaillan, prima lui grijă fu să alerge la un telal 
pentru a-şi schimba îmbrăcămintea. Îşi alese tot un costum de 
catifea gri, asemănător cu cel pe care îl părăsea, cu singura 
diferenţă că acesta era nou. Apoi îşi prinse la pălăria nouă 
agrafa cu rubine, pentru a fixa mai bine pana de cocoş. Se duse, 
în sfârşit, la evreul Issac Ruben spre a-i vinde diamantul ducelui 
de Guise, pe care reuşi să primească o sută şaizeci de scuzi... 


XVI 
O CEREMONIE PĂGÂNĂ 


Seara începuse să se lase atunci când Pardaillan se întoarse 
la La Deviniere. Instinctiv, ochii i se ridicară spre ferestruica 
unde de atâtea ori apăruse fermecătoarea figură a Loisei. Şi-ar fi 
dat jumătate din scuzii al căror fericit posesor devenise pentru a 
fi văzut în frumosul său costum. Dar aceasta rămase închisă. _ 

Pardaillan suspină şi se întoarse spre intrarea hanului. In 
stânga ei, zări trei gentilomi care, cu nasul în vânt, păreau să 
examineze cu atenţie casa în care locuia Doamna în negru. 

— Spui că aici este, Maurevert? întrebă unul dintre ei. 

— Chiar aici, conte de  Quelus. La primul etaj stă 
proprietăreasa, o doamnă bătrână, surdă, bigotă, care se roagă 
toată ziua. Al doilea este al meu începând de azi dimineaţă. 

— Maugiron, reluă cel care fusese numit conte de Quelus, poţi 
tu oare înţelege aceste pasiuni ciudate ale Alteţei Sale pentru 
micuţele burgheze? 

— Şi chiar mai puţin decât burgheze, Quelus. El, care la 
Curte... 

— Şi chiar mai mult, Maugiron: o are pe Margot! 

Cei doi tineri gentilomi începură să râdă în hohote şi să 
vorbească între ei, fără a se mai ocupa de Maurevert, faţă de 
care cu greu reuşeau să-şi ascundă disprețul, dar şi teama pe 
care acesta le-o inspira. Maurevert se îndepărtă, spunând: 

— Pe diseară, domnilor! 

Qu€lus şi Maugiron erau pe punctul de a pleca şi ei, când în 
faţa lor apăru un tânăr care, cu o politeţe glacială, îşi ridică 
pălăria şi îi întrebă: 

— Domnilor, vreţi să fiţi atât de buni şi să-mi spuneţi ce 
anume priviţi cu atâta atenţie? 

Cei doi gentilomi, şocaţi, schimbară o privire între ei. 

— De ce ne puneţi această întrebare, domnule? întrebă la 
rându-i, de sus, Maugiron. 

— Pentru că, răspunse Pardaillan, această casă îmi aparţine. 

Cavalerul era puţin cam palid. Această paloare însă trecu 
neobservată de cei doi interlocutori, care nu-l cunoşteau. In 
plus, atitudinea lui era foarte politicoasă. 


— Şi vă imaginaţi cumva, spuse Qu€lus, că avem de gând să 
o cumpărăm? 

— Casa aceasta nu este de vânzare, domnilor, spuse 
Pardaillan cu o faţă pe care nu se citea nimic. 

— Atunci, ce doriţi? 

— Să vă spun doar atât: nu doresc ca cineva să privească 
ceea ce îmi aparţine şi mai ales să râdă. Or, dumneavoastră aţi 
privit şi aţi râs! 

— Nu doriţi! spuse Maugiron, albindu-se de furie. 

— Hai, spuse Qu€lus. Nu vezi că este nebun? 

— Domnilor, spuse Pardaillan impasibil, nu sunt nebun. Vă 
repet că nu-i pot suferi pe acei insolenţi care se uită la ceea ce 
nu ar trebui să vadă... 

— La dracu, domnule! Vrei să rămâi fără urechi?! 

— Şi că am obiceiul să-i pedepsesc pe cei al căror râs îmi 
displace, sfârşi cavalerul. Mergeţi să râdeţi în altă parte. 

— Aha! spuse Qu€lus. Şi unde naiba aţi vrea să râdem? 

— De exemplu, la Preâ-aux-Clercs. 

— Bine. Când? 

— De îndată, dacă doriţi! 

— Nu acum. Dar mâine dimineaţă, la ora zece, vom fi acolo, 
prietenul meu şi cu mine. lar dumneavoastră, domnule, aţi face 
bine să vă săturaţi de râs în seara asta, căci este foarte probabil 
ca mâine să nu mai fiţi în stare. 

— Mă voi strădui, domnilor, spuse Pardaillan, salutând amplu 
cu pălăria sa împodobită cu pana de cocoş. 

Qu€lus şi Maugiron se îndreptară în aceeaşi direcţie în care 
apucase Maurevert. 

Pardaillan, neliniştit, intră în sala cârciumii şi se aşeză la o 
masă. „Ce naiba făceau acolo cei doi zăpăciţi?... Şi celălalt, cu 
mutra lui de pasăre care prevesteşte răul!... Să fi venit oare 
pentru ea?... Pe coarnele tuturor dracilor! Dacă este aşa... Nu, 
hai să stăm şi să judecăm... Ea iese însă atât de rar! Oare cine 
să o fi remarcat?“ 

În fine, ajungând la această concluzie liniştitoare, ajutat şi de 
un clondir pântecos cu vin de Anjou, Pardaillan se calmă şi, 
conform obiceiului său, începu să privească în jur. 

În această seară urma să aibă loc o masă mare în han. 
Servitoarele aşezau tacâmurile într-o cameră alăturată. Jupânul 
Landry şi ajutoarele sale zdrăngăneau diferite oale şi cratiţe. 


— Ei, îi spuse cavalerul lui Lubin care-l servea, deci în seara 
asta vom avea aici o societate numeroasă? 

— Da, domnule. De asta sunt atât de fericit. 

— De ce fericit? 

— Mai întâi, pentru că poeţii sunt nişte oameni foarte 
generoşi... ei beau din greu şi-mi dau şi mie să beau! 

— Deci vor veni poeţi? 

— Ca în fiecare lună, în prima vineri, domnule cavaler. Ei se 
strâng pentru a spune poezii care mă fac să roşesc, şi aşa s-ar şi 
întâmpla dacă nu aş fi mai ocupat cu băutul decât cu ascultatul. 

— Bine. Apoi, mai ai şi vreun alt motiv de bucurie? 

— Ei, da! Va veni fratele Thibaut. 

— Călugărul? Dar ce, şi el este poet? 

— Nu... Dar, iertaţi-mă, cavalere, iată că se vede o pană 
roşie... 

Şi, fără a-şi sfârşi fraza, Lubin, care părea tare încurcat, se 
grăbi înaintea unui cavaler care tocmai intrase în marea sală a 
hanului. Acesta avea o pană roşie la tocă. Se înfăşurase cu grijă 
în manta, pe care o ridicase până în dreptul nasului. Dar, oricât 
de bine ar fi încercat să se ascundă, ochii pătrunzători ai 
cavalerului zăriră o fracțiune de secundă chipul. 

— Domnul de Cosseins! murmură el. 

Cosseins era căpitanul gărzii lui Carol al IX-lea, adică cel dintâi 
personaj cu o funcţie militară la Luvru. Participa la toate 
parăzile, la toate vânătorile regale, şi Pardaillan îl văzuse de mai 
multe ori. 

„Ce-o mai fi cu această societate de poeţi din care fac parte 
căpitanul gărzilor şi călugărul Thibaut? se întreba cavalerul. 
Oare de ce Lubin şi nu jupânul Landry îi iese în cale unui 
asemenea personaj?“ 

Şi pătruns de curiozitate, el urmări cu atenţie manevrele lui 
Lubin şi ale lui Cosseins. Landry, ocupat cu oalele sale în 
bucătărie, nu-l băgase în seamă pe noul venit, deşi, dată fiind 
poziţia acesteia, aşezată în stânga sălii mari, putea foarte bine 
să vadă ce se petrecea în cârciumă. Lubin şi căpitanul intrară în 
sala în care servitoarele aşterneau masa. 

— Aici va avea loc banchetul, domnule poet, spuse Lubin, 
încercând zadarnic să desluşească figura bărbatului cu pană 
roşie. 

— Să mergem mai departe! spuse Cosseins. 


Următoarea încăpere era goală şi din ea se intra în alta, tot 
goală, în care însă erau pregătite deja vreo cincisprezece jilţuri. 
In stânga celei de-a patra încăperi se găsea un cabinet negru. 
Cosseins intră aici. 

— Unde dă uşa asta? întrebă căpitanul. 

— Inspre aleea care ajunge chiar până în stradă, trecând pe 
lângă celelalte camere. 

— Nimeni nu poate intra pe aici? 

Lubin surâse şi arătă două zăvoare enorme care închideau 
uşa. Cosseins îşi continuă interogatoriul: 

— Unde va sta călugărul? 

— Fratele Thibaut? În sala cea mare, în faţa uşii pentru 
camera cu banchetul. Oho, nimeni nu va intra pe acolo, aşa că 
puteţi să vă spuneţi sonetele şi baladele în voie! 

— Cred că înţelegi, sunt atâţia invidioşi şi geloşi care ar fi 
foarte fericiţi să ne audă operele! 

— Da, ştiu, plagiatorii! 

Cosseins aprobă dintr-o mişcare a capului şi, mulţumit de 
rezultatele inspecției, făcu drumul în sens invers, traversând 
toate încăperile şi apoi dispăru. 

„Ce dracu se va întâmpla în seara asta la La Deviniere“”? se 
întreba Pardaillan. Cavalerul nu era omul care să-şi piardă 
timpul stând pe gânduri. Era curios atât de la natură, cât şi din 
nevoia de a se putea apăra. Nu mai ezită şi hotărî să afle 
adevărul pe care după cât se părea, nu-l cunoştea nici Lubin. 
Tânărul cunoştea hanul ca pe propriile buzunare. Se ridică deci 
şi îl chema pe Pipeau pocnind cu limba; intră apoi în sala 
desemnată pentru banchet, unde pregătirile erau pe sfârşite. 
Trecu prin ea foarte repede şi intră în cea goală, închizând uşa 
după el. Trecu repede prin camera cu jilţurile şi ajunse în 
cabinetul negru. Acesta nu era decât un fel de cavou cu zidurile 
umede de piatră, prin care atârnau ici-colo pânze de păianjen. 
Avea ieşire în alee printr-o uşă foarte groasă, iar cu încăperea 
cu jilţurile comunica printr-o uşă prevăzută cu o ferestruică, ale 
cărei gratii erau ascunse de straturi groase de praf. Incăperea 
asta atât de neplăcută era antecamera pivniţelor jupânului 
Landry. In fundul ei se găsea o trapă, acoperită cu un chepeng 
prevăzut cu un inel de fier. 

Urmat de credinciosul său Pipeau, Pardaillan cobori scara ce 
ducea în pivnițe, le controlă cu grijă şi, neremarcând nimic ieşit 


din comun, reveni şi se instală în cabinetul negru, lăsând 
deschisă trapa care ducea spre pivnițe. 

să-l lăsăm să-şi ducă la bun sfârşit treaba pe care o începuse 
şi să revenim în sala cea mare a hanului. 

Către ora nouă seara, apărură trei bărbaţi foarte bine 
înfăşuraţi în pelerine, având pene roşii la toci. Lubin alergă în 
întâmpinarea acestor personaje misterioase şi le conduse în sala 
banchetului. După zece minute, alţi doi cavaleri, apoi încă trei, 
toţi purtând o pană roşie la tocă, intrară în La Deviniere şi fură 
conduşi de Lubin, care murmură: 

— Opt pene roşii. Numărătoarea este bună! 

În aceeaşi clipă, un călugăr cu barba albă, cu ochii vicleni şi 
faţa rotofeie trecu pragul hanului. 

— Fratele Thibaut! strigă Lubin alergând în întâmpinarea 
noului venit. 

— Frate, spuse acela încet, au venit poeţii noştii? 

— Acolo sunt, răspunse Lubin arătând încăperea cu degetul. 

— Foarte bine. Fă acum bine şi mă ascultă cu atenţie, dragul 
meu frate. Este vorba de lucruri grave. Inţelegi! Aceştia sunt 
poeţi străini care au venit pentru a sta de vorbă cu ai noştri. 

— Dar, frate, cum se face că te-ai băgat în chestia asta cu 
poezia? 

— Frate Lubin, spuse cu severitate călugărul, dacă reverendul 
nostru şi venerabilul nostru abate, Sorbin de Sainte-Foi, ţi-a 
permis să părăseşti mănăstirea pentru a veni să-ţi faci de cap în 
acest loc de pierzanie... 

— Frate! ah! frate Thibaut! 

— Deci, dacă reverendul nostru, făcându-i-se milă de setea ta 
fără sfârşit, ţi-a dat o dovadă a bunătăţii şi înţelegerii sale de 
necuprins, nu cred că ti-ar ierta în schimb păcatul cu mult mai 
mare al curiozităţii! 

— Tac, frate! 

— Nu trebuie să pui nicio întrebare. Sau, dacă nu, înapoi la 
mănăstire! 

— Îndurare!... Îţi jur, frate... preabunul meu frate... 

— M-ai convins... aşa da! Acum, aranjează-mi masa acolo, 
chiar în faţa uşii de la sala cu pricina, fiindcă simt o oarecare 
poftă de mâncare! Şi spunând aceste din urmă cuvinte, fratele 
Thibaut făcu o mutră mai puţin aspră. Ochii i se încălziră şi îşi 
linse buzele. 


— Cât eşti de fericit, frate Lubin! nu se putu el împiedica să 
murmure, neauzit de înspăimântatul său prieten. 

— lubite frate, ce ai dori să mănânci? 

— Mai nimic: o jumătate de găină, o fripturică, un pateu, hai, 
să fie şi o omletă... nişte dulciuri... şi patru clondire cu vin de 
Anjou... Altădată, frate Lubin, aş fi cerut şase... Of, îmbătrânim... 

Călugărul se instală deci în faţa uşii, astfel încât nimeni nu 
putea intra acolo fără permisiunea lui. Îndată ce Lubin îi înşiră 
dinainte felurile comandate pentru cina modestă cerută de 
fratele Thibaut, acesta reîncepu discuţia: 

— Şi acum, frate Lubin, ascultă-mă cu atenţie. Ştii aleea care 
duce la cabinetul negru? Ei bine, te vei duce să te postezi ca 
santinelă la poarta care dă în stradă, până ce vine cineva să te 
ia de acolo. 

Lubin, care-şi văzu spulberate toate visurile sale 
gastronomice şi bahice, suspină atât de adânc, încât până şi 
unui tigru i s-ar fi făcut milă de el. Dar fratele Thibaut nu păru 
să-l observe. 

— Dacă cineva vrea să intre pe această alee, continuă el 
impasibil, dar mestecând de zor, te vei opune. Şi dacă acest 
cineva insistă, vei scoate un țipăt de alarmă. Hai, frate, 
grăbeşte-te! 

Fratele Lubin nu avu încotro şi plecă. Atunci fratele Thibaut îşi 
termină cu conştiinciozitate găinuşa şi atacă fripturica... 

Se auzi bătaia care vestea că, trecuse jumătate de oră peste 
nouă. În acest moment, în han îşi făcură intrarea alte şase noi 
personaje. 

— lată-i pe atei! mâărâi fratele Thibaut. Acum fac şi eu ca 
fratele Lubin! Nu înţeleg de ce sunt obligat să păzesc uşa 
acestor discipoli ai lui Phoebus, cum sunt aceşti Ronsard, Baiff, 
Rémy Belleau, Jean Dorat, Jodelle, Pontus de Thyard! 

Mărâind astfel, fratele Thibaut îi privea în faţă pe cei şase 
poeţi care treceau pe lângă el, intrând în încăperea pregătită cu 
atâta sârguinţă pentru banchet. Este de la sine înţeles că 
sosirea şi subita dispariţie a poeţilor trecură neobservate. Şi, 
pentru a-şi imagina mai bine scena pe care ne aflăm, cititorul va 
trebui să-şi închipuie marea încăpere a cârciumii La Deviniere, 
plină de soldaţi, de şcolari, de aventurieri, de gentilomi; ici-colo, 
câteva desfrânate; în mijlocul sălii, un ţigan care făcea 
scamatorii; hohotele de râs, cântecele, strigătele beţivilor care 


cereau vin, zgomotele cănilor trântite pe mese sau ciocnite; ce 
mai, toată zăpăceala dintr-o tavernă plină ochi, cu puţin înainte 
de a se suna stingerea, când hanul se goleşte şi întârziaţii se 
grăbesc să-şi golească recipientele. 

Cei şase poeţi ai Pleiadei (cel de-al şaptelea, Joachim du 
Bellay, murise în 1560) intrară în încăperea pregătită fără a fi 
stârnit curiozitatea nimănui. Ajunşi aici, Jean Dorat îşi opri 
prietenii şi le spuse: 

— Deci iată-ne, încă o dată, reuniți pentru celebrarea 
misterelor noastre. Îndrăznesc să afirm că noi reprezentăm aici 
floarea poeziei antice şi moderne şi că niciodată vreo adunare a 
celor mai pretenţioşi specialişti ai sublimei arte nu a fost mai 
demnă să urce în Parnas spre a-i saluta pe zeii tutelari. Tu, 
Ponthus de Thyard cu ale tale Erreurs amoureuses şi cu Fureur 
poétique; tu, Etienne Jodelle, senior al tragediei, cu ale tale 
Cléopâtre captive şi Didon; tu, Rémy Belleau, cu sclipitoarele 
tale Pierres précieuses, evocator al magicelor ametiste, agate, 
safire şi perle; tu, Antoine Baif, marele reformator al diftongului, 
renumitul făurar al celor şapte cărţi despre Amours, şi eu, în 
sfârşit, eu, Jean Dorat, care nu îndrăznesc după atâtea glorii, să- 
mi amintesc neînsemnatele opere, iată-ne deci reuniți aici în 
jurul maestrului nostru al tuturor, al antichităţii ca şi al 
prezentului, marele şi desăvârşitul poet care s-a lipsit de greacă 
şi latină pentru a dăltui o limbă nouă, el, fiul lui Apollo; care, din 
timpurile îndepărtate în care l-am învăţat, la colegiul Coqueret, 
arta de a vorbi asemenea zeilor, m-a depăşit cu mult şi ne 
zdrobeşte cu ale sale Ondes, Amours, Bocage royal, 
Mascarades, Eglogues, Gaietés, Sonnets şi El&gies... Domnilor, 
să ne înclinăm în faţa maestrului nostru, domnul Pierre de 
Ronsard! 

Trebuie să precizăm că Jean Dorat vorbea în limba latină cu o 
uşurinţă şi o corectitudine care dovedeau perfecta sa 
cunoaştere a acestei limbi.!! Poeţii făcură toţi o plecăciune în 


11 Trebuie să observăm că, deşi se exprimă în franceză, limbă considerată pe 
atunci „vulgară“, aceşti poeţi, în special, şi în diversele personaje ale 
naraţiunii noastre, în general, utilizează termeni pe care ne-am străduit să-i 
traducem, pe cât se poate, într-o „franceză modernă“. De aici numeroasele 
anacronisme din gura eroilor noştri. Dar trebuia să se aleagă între culoarea 
locală şi claritate. Nu am ascuns, cum am spus-o în legătură cu operele care 
au precedat acest ciclu că intenţia noastră este de a oferi cititorului o idee 
asupra stării acestor personaje, şi, în consecinţă, scene şi moravuri ale epocii 


faţa lui Ronsard, care le acceptă acest omagiu cu o simplitate 
maiestuoasă. Ca să fim sinceri, Ronsard, ce pe atunci era mai 
surd decât clopotarul de la Notre Dame, nu auzise niciun cuvânt 
din discurs. Dar, asemenea tuturor surzilor, nu-şi mărturisea 
infirmitatea. De aceea răspunsul lui fu dat cu o sinceritate 
neprefăcută: 

— Maestrul Dorat a spus nişte lucruri de o minunată 
îndreptăţire, cărora mă asociez pe deplin. 

— Nune est bibendum! Şi acum să bem! strigă Ponthus căruia 
îi plăcea să-l tachineze pe ilustrul surd. 

— Mulţumesc, fiule! spuse Ronsard zâmbindu-i cu bunătate. 

Jean Dorat, uşor neliniştit, reluă: 

— Domnilor, v-am vorbit în urmă cu vreo opt zile de acei 
iluştri străini care doresc să asiste la celebrarea unuia dintre 
misterele noastre. 

— Sunt poeţi tragici? întrebă Jodelle. 

— Nici gând. Nici măcar nu sunt poeţi. Garantez însă că sunt 
oameni cinstiţi. Mi-au spus numele lor, cerându-mi însă să 
păstrez secretul, ceea ce le-am promis. Maestrul Ronsard a 
aprobat prezenţa lor. Şi oare noi nu am tolerat şi de alte dăţi 
printre noi diverşi străini? 

— Şi dacă ne trădează? observă Remy Belleau. 

— Au jurat să nu scoată o vorbă, răspunse cu aprindere Dorat. 
De altfel, mâine pleacă, şi e puţin probabil să se mai întoarcă 
vreodată la Paris. 

Ponthus de Thyard, care era băutor şi un gurmand de mare 
clasă, Ponthus, cel supranumit „Marele Ponthus“ din pricina 
aspectului său herculean, dar care aprecia această poreclă ca 
un elogiu adus geniului său, spuse atunci: 

— Mie mi se pare că nu se mănâncă cu poftă şi digestia nu se 
face normal atunci când... 

— Aceşti nobili străini nu vor participa la agapa noastră! îl 
întrerupse Dorat. Bag însă de seamă că unii ne suspectează şi 
tocmai prezenţa printre noi a unor asemenea oaspeţi iluştri, la a 
căror mărturie vom putea apela, ne va fi de folos dacă va trebui 


> 


să demonstrăm inocenţa reuniunilor noastre. În fond, să 


în care evoluează. Restul nu ar face decât să îngreuneze şi să lungească 
naraţiunea. În plus, îndrăznim să adăugăm că nu avem altă pretenţie decât 
aceea de a atrage atenţia cititorului asupra unor episoade dramatice ale 
acelor timpuri, care au dispărut pentru totdeauna. (N.a.) 


supunem la vot! 

Votarea, la aceste reuniuni, se desfăşura în maniera romanilor 
care, în circuri, cereau viaţa sau moartea gladiatorului învins. 
Pentru da, se ridică degetul mare, iar pentru nu, se îndrepta în 
jos. Cu o satisfacţie pe care reuşi să şi-o ascundă, Jean Dorat 
constată că toate degetele mari se ridicară, chiar şi al lui 
Ronsard care nu auzise niciun cuvânt din discuţie. 

Poeţii începură apoi să intoneze un cântec bahic. Şi în 
acordurile acestuia (pe care regretăm că nu vi-l putem oferi, 
pentru că nu ne-a parvenit) îşi făcură intrarea în sala din spate, 
unde se aflau deja cei opt necunoscuţi cu pene roşii. Aceştia se 
aşezaseră pe două rânduri, ca şi cum ar fi venit să asiste la un 
spectacol. Toţi erau mascaţi. Cei şase poeţi păreau să nu-i fi 
băgat în seamă. Abia îşi făcură intrarea, că bahica lor cântare 
(probabil un fel de Gaudeamus igitur) se transformă într-o 
melopee eu un ritm bizar, care probabil că era vreo invocaţie. 

In acelaşi timp, ei se rânduiră în faţa panoului din spatele 
sălii, pe un singur rând. Acest panou se afla în faţa uşii 
cabinetului negru, pe unde se intra în pivnițe. Deci cei opt 
spectatori erau aşezaţi cu spatele către această uşă. Pe dată, 
Jean Dorat deschise un bufet enorm, care ocupa tot peretele. Un 
alcov răsări atunci în faţa spectatorilor. În fundul acestui alcov 
se înălța un fel de altar antic. Acest altar, făcut din granit roz, 
avea forma primitivă şi rudimentară a pietroaielor care, 
odinioară, pe vremea misterelor, se foloseau pentru sacrificii. 
Fundamentul însă era împodobit cu sculpturi în manieră 
grecească şi cu medalioane; unul dintre aceste medalioane îl 
reprezenta pe Phoebus - sau Apollo - zeul poeziei; în altul, 
apărea Ceres, zeiţa agriculturii; un al treilea îl înfăţişa pe 
Mercur, zeul comerţului şi al hoţilor, în realitate zeul 
ingeniozităţii. 

La baza altarului, o piatră mare, împodobită la fel, în care era 
săpat un şăânţuleţ. 

In faţă, pe un trepied înalt din aur sau aurit, un recipient 
pentru ars mirodenii. 

Pe altar, un bust, înfăţişând un cap ciudat, cu un zâmbet 
amplu, cu urechi păroase, cu două corniţe în frunte - un cap de 
satir sau de faun pentru nepricepuţi, capul lui Pan, al marelui 
Pan, stăpânul naturii, pentru iniţiaţi. 

In stânga şi în dreapta altarului erau atârnate tunici albe şi 


albastre şi coroniţe din frunze. 

În sfârşit, printr-un de necrezut dar real capriciu sau, poate, 
printr-un straniu amestec al păgânismului cu religia creştină, din 
care era exclusă în mod sigur orice idee de sacrilegiu, sau, 
poate, printr-o stranie uitare, în spatele altarului şi puţin spre 
stânga, agăţată de perete, uimită peste poate de a se afla aici, 
într-o asemenea companie, era o miniatură reprezentând-o pe 
Sfânta Fecioară zdrobind un şarpe! 

Trebuie să completăm acest, ciudat tablou spunându-vă că, în 
dreapta altarului se afla un inel de fier aurit, de acesta fiind 
legat un ţap, un tap adevărat, viu, un ţap încoronat cu flori, 
acoperit cu frunze şi care, pentru moment, se îndeletnicea cu 
mestecarea pe îndelete a frunzişului presărat în jurul lui. 

Abia fu deschisă uşa alcovului că Jean Dorat şi intră acolo, luă 
tunicile albe şi coroanele şi le întinse prietenilor săi. Intr-o clipă, 
cei şase poeţi fură îmbrăcaţi asemenea unor preoţi ai vreunui 
templu din Delfos, încununaţi cu coroniţe din frunze şi flori. 

Atunci, ei se aşezară în stânga altarului şi începură, în 
greceşte, un cuplet pe o muzică primitivă; când se termină 
cupletul, cei şase veniră şi se plasară în dreapta altarului, unde 
intonară un al doilea cuplet, o prefigurare a antistrofei, aşa cum 
cel dintâi figurase strofa. Apoi, deodată, se făcu tăcere. 

Ronsard înaintă spre vasul cu mirodenii şi aruncă acolo 
conţinutul unei cutiuţe pe care o luase de pe altar. De îndată în 
aer se ridică un fum alb şi uşor, umplând alcovul şi sala cu un 
parfum subtil de mirt. 

Din nou urmă o repriză de cor, pe o melodie lentă. 

Apoi se făcu din nou tăcere. 

Ronsard se înclină în faţa bustului care se strâmba şi, ridicând 
mâinile deasupra capului, le întoarse cu palmele în sus, apoi 
pronunţă această invocaţie: 

— Pani, agipani şi fauni! Satiri şi driade! Oreade şi nimfe! Voi 
toţi, buni locuitori ai pădurilor! Voi, care prin caprifoi, la umbra 
fagilor şi a stejarilor, dansaţi şi săltaţi prin iarbă! Voi, prieteni 
silveştri ai arborilor, care trăiţi liberi, mândri şi batjocoritori, 
departe de doctori şi confesori, departe de dascăli nefaşti 
pentru care existenţa este atât de amară, de ce nu mă pot şi eu 
amesteca în jocurile voastre inocente? O, driade prietenoase, şi 
voi, fauni surâzători! Ah! când voi putea şi eu să mă aplec 
asupra misterelor ascunse în limpezile izvoare şi, lungit pe spate 


în mijlocul pădurilor înmiresmate, să ascult cum pică frunza, 
cum creşte iarba, să aud muzica infinită a ramurilor legănate în 
braţele vântului, să văd jocul zglobiu al veveriţelor! Când oare 
voi putea să mă îndepărtez de oamenii din oraşe, cei cu inima 
atât de înşelătoare, să fug de preoţii duşmănoşi, de episcopii 
care, cu cârjele lor, visează să-i ameţească pe cei nevinovaţi, de 
curteni, impostori fără culoare, de regi care sug măduva 
popoarelor, de oameni de arme care merg, cu archebuza în 
mână şi întunericul în suflet, să caute pe cine să mai masacreze! 
O, Pan! O! Natură! Către tine se îndreaptă visele sărmanului 
creator de rime! pe tine te adoră spiritul meu, o! Pan! tu, 
creatorul, tu, protagonistul fecundărilor perene, al iubirii, al 
desfătării! Viaţă! o! maternă viaţă, pe care gândurile oamenilor 
muritori o jignesc! Primeşte ofranda visurilor din glasurile 
poeţilor, o, Pan! Primeşte la sânul tău generos spiritele noastre! 
Şi, deoarece nu putem să ajungem până la tine noi, nefericiţii, 
pogoară-ţi în sufletele noastre sufletul! Dă-ne dragostea pentru 
spaţiile nemărginite, pentru solitarele umbrare, pentru fântânile 
fremătătoare, o, Pan! dă-ne puterea iubirii, a însăşi iubirii, a 
prieteniei, a naturii, a Vieţii! Şi primeşte aici modestul nostru 
omagiu! Fie ca sângele acestui ţap să-ţi facă plăcere şi să te 
facă mai înţelegător cu visurile noastre! Să curgă deci mai bine 
ofranda sângelui acestei fiinţe care-ţi este atât de dragă, decât 
aceea a nefericiţilor muritori al căror sânge nu satisface decât 
ucigătoarele visuri ale preoţilor! Să curgă vesel, aşa cum vesel 
va curge vinul în cupele pe care le vom bea în cinstea ta! Pentru 
gloria ta, o, Pan! pentru frumuseţea ta, stăpână Natură! pentru 
triumful tău veşnic, Viaţă! pentru seculara voastră, tinereţe, o, 
voi nimfe şi oreade, voi satiri şi driade! 

Apoi, în timp ce corul, pe un ritm mai larg, îşi reluă cântecul, 
în timp ce Ronsard arunca noi parfumuri pe cărbunii încinşi din 
vasul de pe trepied, Ponthus de Thyard, colosul Pleiadei, înaintă, 
luă de pe altar cuțitul lung cu mâner de argint, apucă ţapul de 
coarne şi-l aduse în faţa pietrei prevăzute cu un şănţuleţ. O clipă 
mai târziu, un strop de sânge se scurse în şanţ. 

— Evohe! strigară atunci poeţii. 

Ţapul nu fusese omorât, cum ar putea crede unii. Ponthus se 
mulţumise să-l înţepe la gât, pentru a îndeplini ritualul indicat 
de Ronsard. Când îi fu din nou redată libertatea, el se scutură şi 
se întoarse la locul său, mestecându-şi din nou, liniştit, 


rămurelele presărate peste tot. În acest timp, poeţii îşi scoaseră 
tunicile albe, păstrându-şi însă pe capete cununiţele înflorate. 
Apoi, ca prin farmec, uşile alcovului se închiseră. 

lar poeţii, pe fondul aceluiaşi cântec bahic care servise ca 
introducere pentru această ciudată scenă de păgânism, se 
înşirară unul în spatele celuilalt şi dispărură în sala pregătită 
pentru banchet, de unde, îndată, se auziră zgomotele cupelor 
ciocnite, fragmente de conversaţie amuzată şi hohote de râs. 

— lată ceva nou! Aştia sunt sau nebuni, sau filosofi! murmură 
cavalerul Pardaillan. 

Cred că cititorii noştri nu au uitat, că acesta se ascunsese în 
cabinetul negru, pregătit, să coboare pe scara care ducea spre 
pivnițe la orice semn că ar fi fost descoperit. 

După dispariţia poeţilor, cei opt bărbaţi mascaţi se ridicară la 
rândul lor. 

— Sacrilegiu! Profanare! spuse unul dintre ei, scoţându-şi 
masca. 

— Episcopul Sorbin de Sainte Foi! remarcă Pardaillan, abia 
reuşind să-şi înăbuşe un strigăt de surpriză. 

— Şi am fost silit să asist eu, reîncepu Sorbin, tocmai eu la 
asemenea infamii! Ah! Credinţa se stinge! Erezia ne sufocă! Nu 
mai este timp de aşteptat! Trebuie să acţionăm!... Şi când mă 
gândesc că i s-au dat lui Ronsard beneficiile de la Bellozane şi 
de la, Croix-Val! Şi stareţia Evailles! 

— Ce-aţi fi dorit, monseniore! strigă altul, scoţându-şi la 
rândul său masca. Darat este de-ai noştri. El ne acoperă. El 
supraveghează această întâlnire. Unde aţi fi vrut să mergem? La 
dumneavoastră? Intr-o oră am fi fost toţi arestaţi! Peste tot este 
o supraveghere cruntă! Aici suntem în siguranţă. 

In cel care vorbi astfel, Pardaillan îl recunoscu pe domnul de 
Cosseins, căpitanul gărzilor regelui! 

Nu ajunsese încă la capăt cu surprizele. Căci, după ce şi 
ceilalţi şase se demascară, recunoscu între aceştia, stupefiat, pe 
ducele de Guise şi pe unchiul său, cardinalul de Lorraine! Pe 
ceilalţi patru nu-i cunoştea. 

— Să nu ne ocupăm acum, spuse cardinalul de Lorraine, de 
comedia acestor poeţi. Mai târziu, vom ajunge să înăbuşim şi 
această nouă erezie... Dar mai târziu, când noi vom fi stăpânii. 
Cosseins, ai cercetat locurile? 

— Da, monseniore. 


— Garantezi că suntem în siguranţă? 

— Cu capul meu! 

— Ei bine, domnilor, să ne ocupăm atunci de treburile 
noastre, spuse autoritar ducele de Guise. Liniştiţi-vă, 
monseniore episcop, vremea noastră se apropie. Când pe tronul 
Franţei se va afla un om, un rege demn de acest nume, vă veţi 
lua revanşa. V-am jurat că erezia va fi exterminată; mă veţi 
vedea cum acţionez! 

Acum conspiratorii îl ascultau pe tânărul duce cu un respect 
exagerat, care i-ar fi părut ciudat unuia necunoscător în scopul 
acestei conspirații. 

— In ce stadiu suntem? reluă Henri de Guise, după o scurtă 
pauza. Vorbiţi dumneavoastră mai întâi, unchiule. 

— Eu, spuse cardinalul de Lorraine, am făcut cercetările 
necesare şi pot acum dovedi cum Capeţii au fost nişte 
uzurpatori, iar cei ce le-au urmat nu au făcut altceva decât să 
permanentizeze această uzurpare. Prin Lothar, duce de 
Lorraine, descinzi direct din Carol cel Mare, Henri. 

— Şi dumneata, mareşal de Tavannes? întrebă liniştit Henri de 
Guise. 

— Am şase mii de pedestraşi gata să pornească la drum, 
spuse laconic mareşalul. 

— Dumneata, mareşale de Damville? 

Pardaillan tresări. Mareşalul de Damville! Cel pe care-l 
scosese din mâinile bandiţilor! Cel care i-l dăruise pe Galaor! 

— Am trei mii de archebuzieri şi patru mii de călăreţi, 
răspunse Henri de Montmorency. Dar ţin să reamintesc 
condiţiile mele. 

— Să vedem dacă le-am uitat, spuse surâzând Henri de Guise: 
după înlăturarea fratelui dumneavoastră Franşois, veţi deveni 
şeful casei Montmorency şi veţi primi spada de conetabil a 
tatălui dumneavoastră. Aşa este? 

Henri de Montmorency făcu o plecăciune, iar Pardaillan 
observă cum în ochii acestuia se aprinse o clipă o luminiţă ce-i 
dezvăluia atât ambiția, cât şi ura. 

— E rândul dumitale, domnule de Guitalens! continuă ducele 
de Guise. 

— În calitatea mea de guvernator al Bastiliei, rolul meu este 
foarte clar. Să mi se aducă numai prizonierul în chestiune şi 
răspund că nu va ieşi viu de acolo. 


Cine să fi fost prizonierul în chestiune? 

— Dumneata, Cosseins! spuse Henri de Guise. 

— Răspund pentru gărzile de la Luvru. Toţi sunt cu mine. La 
primul semn Ñ iau, ÎI] urc în trăsură şi // conduc la domnul de 
Guitalens! 

— Dumneata, domnule Marcel! 

— Pe mine, m-a înlocuit în rolul de jude al neguţătorilor 
jupânul rotar. Dar am poporul cu mine. De la Bastilia la Luvru 
toţi ofiţerii de pază şi toţi şefii milițiilor burgheze sunt gata să-şi 
ridice oamenii când doresc eu. 

— Şi dumneavoastră, monseniore episcop? 

— De mâine voi începe marea predică împotriva lui Charles, 
spuse Sorbin de Saint Foi. Căci Charles este protectorul 
ereticilor. De mâine îmi voi trimite predicatorii şi toate 
amvoanele din Paris vor începe să tune şi să fulgere. 

Un minut, Henri de Guise rămase pe gânduri. Poate că mai 
ezita încă în momentul în care era pe punctul de a se arunca în 
această serie de conspirații care vor conduce la sângeroasa 
tragedie de la Blois... 

— Şi ducele de Anjou? Cu el ce facem? întrebă deodată 
domnul de Tavannes. Şi ducele d'Alençon? 

— Fraţii regelui! murmură Guise tresărind. 

— Familia este blestemată! răspunse cu asprime Sorbin de 
Sainte-Foi. Să lovim mai întâi capul; mădularele ei vor putrezi şi 
singure! 

— Domnilor, spuse atunci Henri de Guise, fiecare zi cu 
problema ei. Ne-am întâlnit. Acum ştim pe ce putem conta 
pentru a duce la bun sfârşit opera noastră atât de importantă. In 
curând vom încheia perioada de pregătire pentru a o începe pe 
aceea a acţiunii. Domnilor, puteţi avea încredere în mine... 

Toţi îi sorbeau cuvintele. 

— Puteţi conta pe mine, reluă Guise, nu numai în ceea ce 
priveşte acţiunea în sine, ci şi pentru ceea ce va urma acesteia. 
Vă dau mână liberă să promiteţi celor ce vi s-au alăturat orice 
doresc, în funcţie de ambițiile lor, pe de o parte, dar şi după 
ajutorul pe care ni-l pot acorda; promisiunile dumneavoastră vor 
fi onorate. Timpul se apropie. Veţi primi cuvântul de ordine. De 
acum încolo, toţi să-şi reia ocupațiile obişnuite. Şi acum, 
domnilor, să ne despărţim. Cu cât vom fi văzuţi mai puţin 
împreună, cu atât va fi mai greu să stârnim bănuieli. 


Atunci toţi, unul după altul, veniră şi-i sărutară mâna lui Henri 
de Guise, omagiu acordat doar regilor, pe care tânărul duce îl 
acceptă ca pe un fapt foarte normal. 

leşiră din încăpere rând pe rând, la un interval de câteva 
minute unul de altul. 

Cei dintâi trecură în cabinetul negru Henri de Guise şi 
cardinalul de Lorraine. Cosseins trase zăvorul uşii care dădea 
spre curte. La celălalt capăt al aleii, Lubin păzea, santinelă 
atentă. După aceea, ieşiră Cosseins, Tavannes şi episcopul, 
împreună. Apoi ieşiră fostul jude al negustorilor, Marcel, 
împreună cu guvernatorul Bastiliei, Guitalens. Ultimul, singur, 
plecă Henri de Montmorency. 

Atunci se ridică şi chepengul care acoperea scara spre pivniţă 
şi apăru chipul lui Pardaillan, puţin schimbat la faţă din cauza 
celor văzute şi auzite. 

Surprinsese un secret uriaş. 

Unul din acele secrete care duc la moarte. 

Şi Pardaillan, care nu tremurase niciodată în faţa tâlharilor, 
cel care ţinuse piept unei gloate dezlănţuite, Pardaillan, care cu 
zâmbetul pe faţă riscase să piară zdrobit de casa care se 
prăbuşea, Pardaillan se înfiora simțindu-se stăpânul - sau poate 
sclavul - unei asemenea taine. Îşi strânsese umerii asemenea 
unui sportiv care a primit pe neaşteptate o lovitură prea 
puternică. Îşi imagina înspăimântătoarea alternativă. 

Sau ducele de Guise va afla că scena din hanul La Deviniere 
avusese un martor. Din acea clipă martorul se poate socoti un 
om mort! Lui Pardaillan nu-i era teamă de moarte atunci când 
avea un inamic în faţă, cu care să lupte direct. li era însă teamă 
de a trăi de atunci înainte în tovărăşia acestui sinistru sentiment 
care se numeşte Teroare! Fiecare colţ de stradă va putea să fie 
o cursă! Fiecare ieşitură din zid va putea ascunde o ambuscadă! 
Fiecare bucată de pâine pe care o va înghiţi ar putea să conţină 
vreo otravă aducătoare de moarte, una dintre acele cumplite 
otrăvuri pe care le adusese din Italia Caterina de Medici! Gata 
cu hoinăreala fără griji! Gata cu petrecerile! Pretutindeni 
spectrul cumplit al morţii, al acelei morţi viclene, care pândeşte 
în umbră! 

Sau ducele de Guise şi conjuraţii nu vor şti nimic... Şi atunci, 
ce-ar putea face? Va trebui să asiste, ca un spectator 
neputincios, la tragedia care se punea la cale? Nu! De o mie de 


ori, nu! Începu să-i urască pe complotişti... Pardaillan nu-l iubea 
pe rege. Mai bine-zis îl ignora... Carol al IX-lea îi era indiferent... 
Dar, oricine ar fi fost regele Franţei, era regele lui! Cât de urâţi, 
de mişei i se păreau aceşti indivizi! Cum? Chiar Cosseins, 
căpitanul gărzilor regelui! Acest Guitalens, guvernatorul 
Bastiliei! Acest Tavannes, mareşal! Şi celălalt, Montmorency, tot 
mareşal! Toţi, dar toţi îşi datorau regelui locurile, funcţiile, 
onorurile... Toţi făceau parte dintre curteni, îl tămâiau, îl adulau 
pe faţă... lar prin spate se pregăteau să-l lovească! Treaba asta i 
se păru extrem de urâtă lui, celui care avea, din instinct, cultul 
actului dezinteresat, cinstit, nobil! 

Şi atunci? ce-i rămânea de făcut?... Să-i denunţe?... Niciodată, 
dar niciodată nu va face asta! Nu era omul care să se preteze la 
asemenea lucruri josnice... 

Toate aceste gânduri trecură cu repeziciune prin mintea 
cavalerului. Işi scutură umerii ca pentru a scăpa de o greutate... 
Şi cum nu-i prea era în fire să contemple, să reflecteze, omul 
nostru de acţiune îşi acoperi faţa cu mantia şi ieşi în alee, chiar 
în clipa în care Lubin se îndrepta înspre uşă pentru a o închide. 
Bine instruit de fratele Thibaut, Lubin ştia că prin alee trebuie să 
iasă opt persoane, opt dintre poeţi. Îi numărase, fericit la gândul 
că va putea acum să meargă să-i ţină de urât aceluia şi să-şi 
umple burdihanul nesăţios cu bunătăţi... 

— Hei! strigă el zărindu-l pe cel de-al nouălea personaj care-i 
strica socoteala, ce faceţi dumneavoastră aici? 

Uimirea lui Lubin se schimbă numaidecât în teroare, căci abia 
îşi termină vorbele, că şi primi un pumn zdravăn, care-l trimise, 
cât era de lung, la pământ. Pardaillan sări cu uşurinţă peste 
trupul din care se auzeau doar uşoare gemete şi ajunse în 
stradă.. 


XVII 
TIGRUL LA PÂNDĂ 


La ora aceea, cârciuma La Deviniere era deja închisă, cum 
erau, de altfel, toate celelalte dughene din jur. Casele se 
aşternuseră pe somn, cu pleoapele ferestrelor bine închise. 
Strada era pustie, liniştea apăsătoare. Doar undeva, în 


depărtare, se mai zăreau rareori felinarele, unor burghezi 
întârziaţi în vizite pe la vecini. Ar trebui să vedeţi cum arăta o 
stradă din acea vreme în timpul nopţii. 

Case prost aliniate, ba ieşind, ba intrând dincolo de linia 
dreaptă a străzii, cu unghiuri în locurile cele mai neaşteptate; 
acoperişuri ascuţite; turnulețe şi giruete care se detaşau pe 
fundalul întunecat al cerului; alinierea îngrăditurilor ce, 
asemenea halebardelor unor ostaşi situaţi pe două rânduri 
duşmane, te agăţau când de-o parte, când de alta; pietrele care 
apărau zidurile de loviturile trăsurilor apărând ici-colo asemenea 
unor fantome; faţade cu stinghi la ferestrele cu vitralii, cărora 
lumina lunii le dădea un aspect gotic; drumul desfundat, cu 
şanţul la mijloc, în care se adunau gunoaiele, pietre de caldarâm 
scoase de la locul lor, bălți de apă şi, peste toate, o linişte 
totală, asemănătoare cu aceea de la ţară, linişte despre care 
Parisul modern, al zilelor noastre, nu poate în niciun fel, la nicio 
oră, să-ţi creeze o imagine similară; din când în când, pasul 
cadenţat al unei patrule de archebuzieri; alteori strigăte izolate 
ale unor întârziaţi atacați de tâlhari şi, peste toate acestea, 
peste această umbră, domină umbrele nenumăratelor biserici şi 
mănăstiri, fiindcă Parisul de azi, cu cele trei milioane de 
locuitori, nu are mai multe decât Parisul acelor ani, care număra 
mai puţin de două sute de mii de suflete - şi peste toate 
acestea, bătăile grave, ascuţite, solemne, ţipătoare, 
amenințătoare, morocănoase, lente sau repezi care cădeau 
parcă din clopotniţe, asemenea unor voci de bronz care-ţi trimit 
salutări... 

Trebuia ca cineva să fie un om îndrăzneţ pentru a se aventura 
singur pe străzile care, după ce se suna stingerea, deveneau 
vastul şi încurcatul domeniu al bandiţilor, al pungaşilor, al 
mişeilor, al hoţilor, al desfrânatelor, al vasalilor mercenari. Un 
senior din acele vremuri nu ieşea pe atunci decât călare, căci 
drumurile erau adevărate mlaştini fetide; iar noaptea nu ieşea 
decât însoţit de o escortă puternică şi cu purtători de făclii. O 
doamnă nu putea să se deplaseze decât în litieră. Cea mai mare 
parte a burghezilor se deplasau fie cu calul (cei mai avuti), fie cu 
catâri sau chiar cu măgari. Numai sărmanii călcau de-a dreptul 
pe pavajul regelui, mă rog, să-i spunem aşa, deşi, în cele mai 
multe cazuri, caldarâmul era total absent. 

Trebuia deci să fie cineva fie un tip brav, fie un bandit sau un 


aventurier, pentru a risca o plimbare noaptea, singur, fără 
lumină şi pe jos, pe o stradă pariziană, sau trebuia ca motivul 
plimbării să fie foarte puternic. 

Henri de Montmorency pornise fără a ezita pe strada Saint- 
Denis. Mergea fără grabă, ţinând-o pe dreapta, înspre Sena. 
Deodată se opri, se înfundă într-un colţ întunecat, lipindu-se de 
o bornă. La vreo douăzeci de paşi, îndreptându-se spre el, se 
distingea un grup nelămurit de oameni care, în clipa următoare, 
îi apăru clar în faţă. Erau patru bărbaţi pedeștri. 

— Tâlhari! se gândi mareşalul Damville şi strânse mânerul 
pumnalului. 

Nici gând. Nu putea fi o bandă de tâlhari. Căci aceşti trecători 
aveau mersul sigur care îi indică pe cei aflaţi în bună tovărăşie 
cu paznicul de noapte, oameni cu conştiinţa curată. Trebuie să 
recunoaştem că pentru mulţi dintre noi cele două - conştiinţa şi 
poliţia - sunt tot una. Vorbeau fără teamă, mareşalul putând să 
le audă hohotele de râs repede înăbugşite. Trecură pe lângă el 
fără a-l observa. 

— Domnilor, domnilor, spuse chiar atunci unul dintre ei, nu 
mai râdeţi. Persoana asta are un nume. 

„Vocea ducelui d'Anjou!“ îşi spuse Henri de Montmorency. 

— Care-i este numele? întrebă altul. 

— Pe strada Saint-Denis i se spune doamna Jeanne sau 
Doamna în negru. 

— Ce nume sinistru! 

— E un nume care te înfiorează! 

— Sunt de acord, domnilor. Ce contează însă numele mamei, 
de vreme ce fata este frumoasă! Nu există ceva mai încântător 
ca această micuță Loise!... Ah, domnilor, veţi vedea minunea, şi 
vreau... 

Restul nu se mai auzi. Dar mareşalul nici nu mai asculta. La 
numele Jeanne, tresărise. La numele Loise abia reuşi să-şi 
înăbuşe strigătul şi, aproape fără a-şi lua cele mai elementare 
măsuri de precauţie, începu să-i urmărească pe ducele d'Anjou 
şi pe cei din escorta, acestuia. 

„Jeanne! Loise!“ 

Aceste nume avură asupra lui efectul unei lovituri de trăsnet. 

Cine era această Jeanne? 

Dar această Loise? 

Ele eraul!... 


Of, ar fi vrut să o afle cu orice preţ, chiar dacă ar trebui să-i 
pună întrebări pentru asta însuşi ducelui d'Anjou. Da, chiar dacă 
va trebui să-l provoace pe fratele regelui! 

— Ele! Oh! dacă ar fi ele! Şi de ce să nu fie chiar ele? 

O clipă, Henri de Montmorency stătu locului, lipsit de aer. Da, 
se scurseseră şaisprezece ani! Şi acest nume aruncat în noapte, 
acest nume care putea să nu fie al ei, care putea fi al oricui, 
acest nume redeşteptă în el pasiunea pe care o crezuse stinsă. 

„Jeanne! Jeanne!“ 

Era oare posibil să o revadă? să-i vorbească? Deci era posibil 
ca, vie, să-i reapară când el o credea moartă, când spera să fi 
reuşit să-şi înăbuşească iubirea de odinioară sub cenuşa 
ambițiilor de mărire! 

Da! lubea. lubea ca altădată. Ba chiar mai mult decât atunci! 

Trupa se îndepărtase. Din câteva salturi o ajunse. Capul îi era 
în flăcări. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Deodată, un gând 
cumplit i se strecură printre vedenii. Părea un fulger care 
despică cerul acoperit de nouri. 

„Şi dacă este ea! Dacă ea este la Paris! Cu fata ei!... Dacă află 
Franqois!... Dacă întâmplarea sau diavolul îi fac să se 
întâlnească! Dacă el mi-ar cunoaşte trădarea pe de-a-ntregul!... 
Ah! fratele meu apărându-mi înainte, ca altădată în pădurea de 
castani!... François cerându-mi socoteală, pentru minciună!... 
Ce-aş avea de spus?... Ce-aş putea face?...“ 

Îşi şterse sudoarea de pe frunte. Deodată un râs tăcut, 
cumplit, condensa aburii uimirii, ai fricii şi ai dorinţei de 
răzbunare care îi umpluseră sufletul şi apoi mintea. 

„Nu voi mai aştepta ca Henri de Guise să devină rege al 
Franţei pentru ca eu să ajung capul familiei Montmorency! Și 
pentru că François mă stânjeneşte, pentru că este de prisos, „să 
moară“! 

Când luase această hotărâre, băgă de seamă că grupul se 
oprise în faţa hanului La Deviniere. 

Montmorency - sau Damville, ca să-i spunem pe numele mai 
cunoscut - se lipi de un perete, sub o streaşină şi de acolo, 
clătinându-se, cu respiraţia întretăiată, se căznea să audă, să 
vadă. 

— Maurevert, cheia! se auzi vocea poruncitoare a ducelui 
d'Anjou. 

— lat-o, Monseniore. 


— Haideţi, domnilor! 

Cei patru se îndreptară spre uşa casei situată în faţa hanului 
la Deviniere. 

— Ah! gâfâi Henri de Damville, în numele iadului, trebuie să 
ştiu! şi făcu o mişcare ca pentru a porni după ei. Se opri însă la 
vreme şi se retrase sub streaşina hanului. 

În faţa porţii apăruse deodată un bărbat, care spunea fără 
furie, dar şi fără teamă: 

— Pe Pilat şi Barabas, domnilor! Mă siliţi să nu dau ascultare 
ordinelor tatălui meu! Fie ca acest păcat să cadă asupra 
voastră! 

— Asta-i nebun! spuse ducele d'Anjou, dându-se trei paşi 
înapoi. 

— Ei, la naiba, Maugiron, e omul nostru de mai înainte! 

— Chiar el, sau să mă bată Dumnezeu! strigă Maugiron. Asta-i 
bună, cinstite proprietarule, deci faci de pază în faţa casei... 

— După cum vedeţi, cinstite domnişor, răspunse Pardaillan. 
Ziua, noaptea, sunt aici tot timpul! Ziua, de teama 
impertinenţilor care râd. 

— lar noaptea? întrebă Quelus. 

— Noaptea, de teama spărgătorilor de case... 

— Hai! izbucni ducele d'Anjou, gata, domnule zăpăcit, mişcă- 
te de acolo! 

— Ah, domnilor, li se adresă Pardaillan lui Quélus şi lui 
Maugiron, spuneţi-i lacheului dumneavoastră să se potolească, 
sau va fi spintecat mâine dimineaţă, ca şi dumneavoastră în Pré- 
aux-Clercs! 

— Mizerabile! urlară gentilomii, nu mâine dimineaţă, ci acum 
vei muri, chiar aici! 

Pardaillan îşi trase sabia. 

Maurevert, fără a spune o vorbă, se aruncă înainte, dar se 
trase de îndată înapoi cu un țipăt de durere şi de furie totodată. 
Cavalerul îşi trăsese sabia cu gestul acela amplu şi rapid care o 
făcea pe Giboulee să-i şuiere în mână. Lama descrise un 
semicerc strălucitor şi se abătu cu dosul, asemenea unei 
cravaşe de oţel, asupra obrazului lui Maurevert. O dungă 
sângerie descria urma loviturii pe obraz iar Pardaillan, în gardă 
deja, începu a spune: 

— Dacă vreţi acum, fie pe voia dumneavoastră, asta-mi e şi 
dorinţa cea mai vie! Dar, pe Pilat, ce-ar spune iubitul meu tată 


dacă m-ar vedea? Desigur, m-ar acuza! Ah, domnule, sunt 
dezolat că trebuie să-l contrariez astfel, dându-vă această 
lovitură! 

De data asta Maugiron fu cel lovit. Ţipând, acesta scăpă 
spada din mâna dreaptă, care-i atârna acum inertă. 

Se aruncă şi Qu€lus, la rândul său. 

— Stai! se auzi vocea poruncitoare a ducelui d'Anjou. 
Opreşte-te, Quélus! Ducele îl îndepărtă pe Quélus şi înaintă, 
dezarmat, până la Pardaillan, care îşi cobori spada, sprijinind-o 
de vârful cizmei. 

— Domnule, i se adresă ducele, vă consider un gentilom 
curajos. 

Pardaillan făcu o plecăciune până la pământ, fără însă a 
pierde din ochi pe adversarii care se strânseseră în spatele 
ducelui. 

— Aţi spus adineaori nişte lucruri pe care le-aţi regreta amar 
dacă aţi şti cui i le-aţi adresat. 

— Domnule, îi răspunse Pardaillan, noblețea pe care o arătaţi 
mă face deja să le regret. Oricât de josnic şi de nedemn s-ar 
purta un gentilom, este prea mult să-l tratezi, totuşi, ca pe un 
lacheu, îmi cer scuze, sunt tare mâhnit... 

Fraza era atât de echivocă, atât de ambiguă, încât ducele păli 
de ruşine. Era însă hotărât să treacă peste asta şi să considere 
scuzele valabile, deşi nu constituiau decât un nou afront. 

— Vă accept scuzele, spuse el pe nas, ceea ce i se întâmpla 
atunci când dorea să pară mai maiestuos decât era în realitate. 
Şi acum, că ne-am vorbit deschis, vă spun că am treabă în 
această casă. 

— Aha! Aha! De ce n-aţi spus-o de la început!... Treabă! La 
naiba! Aveţi treabă aici!? 

— O problemă amoroasă, domnule! 

— Nici nu-mi închipuiam altceva! 

— Ne veţi lăsa deci să trecem! 

— Nu! spuse liniştit Pardaillan. 

— Ah! Luaţi aminte, domnule! Se spune că răbdarea regelui 
este cam scurtă! A fratelui său este şi mai scurtă! 

Vorbind astfel, ducele d'Anjou căuta să se înalțe, şi mai mult. 
Căci era destul de scund, abia ajungându-i până la umăr 
cavalerului de Pardaillan. Cavalerul, se făcu a nu înţelege că 
ducele aproape îşi dăduse numele. Şi, cu aerul său nevinovat pe 


care-l lua în împrejurări grave, răspunse: 

— Domnule, în numele prieteniei proaspete cu care aţi 
binevoit să mă onoraţi adineaori, vă implor să nu mai insistaţi, 
mă veţi sili... 

Situaţia devenise ridicolă, adică îngrozitoare pentru ducele 
d'Anjou. 

Se albi de furie şi ridică mâna, într-o clipă de orbire. 

În aceeaşi clipă simţi vârful ascuţit al spadei lui Pardaillan pe 
gât. Cei trei gentilomi scoaseră un strigăt şi, apucându-l pe 
duce, îl traseră înapoi. 

— Să pornim toţi odată asupra lui! spuse Qu€lus. 

— Nici gând! răspunse ducele, înnebunit de ruşine. Să 
amânăm partida, domnilor. Maugiron nu mai poate lupta, 
Maurevert nu mai vede. În ceea ce mă priveşte, nu-mi pot 
încrucişa spada cu banditul ăsta. Inapoi, Quelus! Inapoi, 
prietene, vom reveni mai puternici! Apoi, adresându-i-se lui 
Pardaillan care, cu spada într-o mână şi cu cealaltă mână 
sprijinită de poartă, aştepta în tăcere, îi spuse: 

— La revedere, domnule. Veţi primi în curând veşti din partea 
mea. 

— Sper să fie bune, domnule, îi răspunse cavalerul. 

După câteva clipe, întreaga bandă dispăru. Timp de o oră, 
Pardaillan rămase în acelaşi loc, cu mâna pe spadă şi cu 
urechile ciulite. Aştepta o contraofensivă. Dar strada rămase 
pustie şi tăcută. Sigur acum că, cel puţin în noaptea aceea, un 
nou atac nu va avea loc, tânărul bătu la uşa cea mică a hanului 
La Deviniere şi, după ce i se deschise, urcă liniştit în cameră. 

Aici, pretextând că vrea să se mai asigure odată, deschise 
fereastra şi-şi aruncă privirea pătrunzătoare spre stradă. De la 
această înălţime însă, nu văzu nimic, sau, ca să fim sinceri, nu 
văzu decât ferestruica spre care cătau, cercetători, ochii-i 
arzători. 

De altfel, fereastra era întunecată. Loise şi mama ei dormeau 
dacă se poate numi somn acea aţipire febrilă, presărată cu 
visuri, care de atâţia ani era unica formă de odihnă a Jeannei de 
Piennes. Cât despre Loise, ea dormea adânc, fiind acum încă la 
acea vârstă fericită, ce din păcate trece atât de repede, în care 
necazurile se risipesc asemenea unui vis urât, îndată ce ochii se 
închid. 

Trebuie însă să arătăm că Pardaillan însuşi rămase surprins 


de ceea ce tocmai făcuse. Căci îl recunoscuse pe loc pe ducele 
d'Anjou. Şi acum, când febra încleştării trecuse, înţelese 
gravitatea faptei sale. 

Fratele regelui Carol la IX-lea, moştenitorul coroanei Franţei, 
era, de altfel, un personaj bine-cunoscut parizienilor. 

In timpul marilor lupte care se dăduseră împotriva 
hughenoţilor, Henri d'Anjou se acoperise de glorie. Abia 
împlinise şaisprezece ani când luase comanda armatelor regale. 
Câştigase bătăliile de la Jarnac şi Moncontour!?, îl bătuse pe 
Coligny, ucisese cu mâna lui un mare număr de eretici. Ar fi 
omorât şi mai mulţi! Ajunsese să întruchipeze toate speranţele 
poporului, era un simbol al religiei catolice. Se mai găseau însă 
şi guri rele care să spună că, de fapt, bătăliile fuseseră conduse 
de mareşalul de Tavannes, Henri d'Anjou nepunându-şi decât 
numele la bătaie. Aceşti răuvoitori - şi se găsesc o mulţime 
dintre ei în toate epocile, când e vorba să denigreze oamenii 
care s-au acoperit de glorie - pretindeau, de altfel, că fratele lui 
Carol al IX-lea nu era bun decât să ţeasă tapiserii şi să se joace 
cu biluţe de fildeş!*, ocupaţii favorite, că se interesa mai ales de 
probleme de toaletă şi că, în privinţa faptelor de arme, nu 
condusese niciodată altceva decât armata „micuţilor“ săi, care, 
fardaţi, parfumati, îmbrăcaţi cu o neruşinare magnifică, îl 
însoțeau pretutindeni. Astea nu sunt decât dovezi ale geloziei... 
In realitate, poporul Parisului, atât de bun cunoscător şi care nu 
se înşală niciodată, îl aclamase din suflet pe ducele d'Anjou cu 
ocazia ultimelor două sau trei intrări triumfale în oraş, când 
acesta apăruse înveşmântat într-un costum măreț de satin, 
călare pe un cal alb care se învârtea şi sălta. Mai ales salturile şi 
învârtelile calului alb legitimară entuziasmul obştesc, chiar dacă 
acesta îl supără pe Carol al IX-lea. 

Fie cum o fi, trebuie să recunoaştem că ducele d'Anjou era 
popular. 

Gură-cască, asemeni tuturor parizienilor. Pardaillan nu lipsise 
de la aceste intrări triumfale pe care tocmai le-am amintit, aşa 
că figura ducelui d'Anjou îi era bine cunoscută. El îl recunoscuse 
în ciuda întunericului, şi acum era doborât de ceea ce făcuse. 


12 La Jarnac şi Montcontour au avut loc două bătălii în care a fost biruitoare 
armata regală în timpul celui de-al treilea război religios (1569). (N. Ed. fr.). 

15 Bilboquet - jucărie alcătuită dintr-o bilă de fildeş sau de lemn şi un beţigaş 
(N.t.). 


„Scandalul e cam mare, se gândi. Cine naiba m-a pus să intru 
în conflict cu un asemenea adversar? Dacă mă descoperă, sunt 
pierdut... Ce muscă nenorocită şi veninoasă m-o fi înţepat? Ce 
nevoie aveam eu să merg să mă încurc printre picioarele 
acestor gentilomi? Bravo! Asta-mi mai lipsea! Va să zică în inima 
mea nu mai încape niciun sentiment frumos, cum ar fi cinstea, 
respectul!... Cum? Nici un pic de respect faţă de prinții de 
sânge! Scheletul meu va servi de îndată drept mic dejun câinilor 
de la Montfaucon! Cum? Nici cea mai mică urmă de venerație 
faţă de fratele mai mic al regelui! Blestemul cerului va cădea 
asupra mea! Şi chiar dincolo de aceste sentimente atât de 
fireşti, de normale în inima unui bun supus, nu aş fi putut oare, 
ca fiu ascultător, să urmez sfaturile atât de preţioase ale 
iubitului meu tată?!... Nu, a trebuit să fac pe grozavul, să dau 
din picioare!... A trebuit - să mor dacă ştiu de ce - să mă pun în 
contra prinţului! Şi de ce? Da, de ce? Cine poate să-mi 
dovedească oare că pe ea o dorea acest personaj sus-pus? 
Poate că înăuntru o fi trăind vreun vânzător de biluţe de 
fildeş...“ 

Dar după ce s-a gratificat cu aceste injurii, printr-un 
reviriment instantaneu, Pardaillan se gândi că ora respectivă nu 
prea era potrivită să mergi să-ţi faci cumpărăturile - fie şi de 
bilute - şi că, în mod sigur, gentilomii aveau gânduri murdare. 
Cu toate acestea, găsi intervenţia lui nepotrivită. Constată cu 
amărăciune că fatalitatea parcă îl împingea să-şi vâre nasul în 
ceea ce nu-l priveşte şi că, fiu denaturat, făcea exact contrariul 
a ceea ce îl sfătuise, cu atâta înţelepciune şi dragoste, tatăl său, 
deşi în fiecare dimineaţă îşi jura că va urma cu stricteţe 
poveţele lui. 

Cavalerul de Pardaillan nu era nici pe departe vreun prost. 

Aparţinea însă unei epoci în care violenţa, sângele, pasiuni 
înspăimântătoare, erau în stare să ridice masele populare parcă 
îmbătate de vreo otravă misterioasă, o epocă în care viaţa 
omenească nu avea vreo importanţă, în care morala, în sensul 
de astăzi al cuvântului, era necunoscută, o epocă în care fiecare 
ataca şi se apăra după posibilităţile sale... 

De aceea, să nu vă imaginaţi că tot ce v-am relatat ar fi fost 
vreo comedie pe care şi-o interpretase pentru propriul 
amuzament. El credea cu tărie în justeţea sfaturilor părintelui 
său şi nu cu mai puţină sinceritate îşi jura în fiecare dimineaţă 


că le va urma cu sfinţenie. Cu tot atâta sinceritate se acuza de 
ceea ce tocmai făcuse. El nu era în stare să-şi aprecieze 
generozitatea sufletească ce-l deosebea atât de mult de 
contemporanii săi. 

Ba mai mult, considera că toate acele sublime elanuri ale 
sufletului său mare erau doar o manie, plăcerea de a scoate 
spada din teacă la cel mai mic semn... 

Ne-a fost necesară această mică investigaţie psihologică 
pentru a-l putea fixa mai bine pe eroul nostru, pentru a-i contura 
mai bine personalitatea. 

Cât despre ultimul său scandal, trebui să ajungă la concluzia 
că nu-şi putea găsi vreo scuză. El nu putea crede că ducele 
d'Anjou, cel mai mare personaj al regatului după rege, ar fi 
putut să bage în seamă o micuță lucrătoare neînsemnată şi fără 
nume. 

La sfârşitul gândurilor sale, îşi ridică umerii în acel gest atât 
de propriu, care însemna: 

— Haide, acum te-ai prins în horă, trebuie să joci! Şi, în 
definitiv, să vedem ce va mai fi! 

Aşteptând, îşi promise să fie prudent şi să nu se ducă a doua 
zi la întâlnirea pe care o avea cu Quélus şi cu Maugiron la Pré- 
aux-Clercs. 

„L-am servit cât am putut de bine pe unul dintre gentilomi, îşi 
spuse. Cât despre celălalt, voi căuta o ocazie pentru a-i face pe 
plac. În ceea ce priveşte însă plimbarea la Pr&-aux-Clercs, ar 
însemna să mă arunc exact în braţele zbirilor pe care ducele 
d'Anjou îi va trimite acolo şi care mă vor conduce apoi direct la 
Bastilia.“ 

Mulţumit de felul în care pusese lucrurile la cale, se culcă şi o 
visă pe Loise. 

Jos, în stradă, mareşalul de Damville asistase la toată 
întâmplarea fără a-l fi recunoscut pe Pardaillan, pe care abia îl 
întrezărise în noaptea aceea întunecoasă, când tânărul îi sărise 
în ajutor, cu câteva luni în urmă, şi al cărui nume îi era total 
necunoscut. 

Fără a se clinti din locul în care se aşezase, asistase la 
intervenţia neaşteptată a tânărului, la plecarea ducelui d'Anjou 
şi a tovarăşilor acestuia, în sfârşit la pânda lui Pardaillan şi la 
intrarea târzie a acestuia în hanul La Deviniere. 

Când se încredinţă, într-un târziu, că strada era într-adevăr 


pustie, îşi părăsi postul de observaţie şi, trecând pe lângă 
dughenele adormite, veni şi se aşeză în faţa casei în care dorise 
să intre ducele d'Anjou. 

Din nou începură întrebările chinuitoare: 

„Cine o fi această Jeanne? Cine o fi această Loise?... Ele sunt! 
Este sigur! Să fie o simplă coincidenţă de nume, s-ar putea! Dar 
să coincidă ambele nume! E prea de tot! Să fie doar o 
coincidenţă?.. Nu, nu, ele sunt!... Ea stă aici!... Ah, trebuie să o 
ştiu, trebuie să fiu sigur!... Voi reveni ziua... Da, şi dacă dispare 
în acest interval?... Nu, voi sta aici până când voi afla!“ 

Ochii săi aţintiţi asupra fațadei casei întrebau, căutau, scrutau 
înfriguraţi. Gânduri tumultuoase se declanşară. Acest suflet 
violent şi întunecat veghea în noaptea asta, întrezărind crima. 

Gânduri de iubire, tresăriri ale pasiunii pe care limpid nu 
reuşise să o stingă, proiecte pline de ură împotrivă fratelui său, 
toate acestea se ciocneau, asemenea norilor aducători de 
furtună ce se năpustesc din cele patru zări, din lovitura acestora 
luând naştere cutremurătorul tunet, aşa îi apăru lucirea 
înspăimântătoare a gândului crimei. 

Noaptea se scurse. 

Se făcu dimineaţă. 

Una după alta, încetişor, se deschiseră dughenele; strada se 
anima; vânzători ambulanți treceau, urmărind uimiţi chipul livid 
al acestui bărbat care-si ţinea ochii aţintiţi asupra casei... dar 
niciunul nu îndrăzni să-i pună vreo întrebare, fiindcă, ori de câte 
ori unul părea că i se va opri înainte, necunoscutul îl privea atât 
de dur, că bietul om nu ştia cum să dispară mai repede din raza 
privirii acestuia. 

Henri de Montmorency, mareşal de Damville, nu se clintea. 
Din când în când tremura, ca străbătut de un fior. 

Deodată, acolo sus, o fereastră se deschise şi capul unei 
femei se arătă, preţ de o secundă; aceasta însă fusese 
suficientă şi Henri abia reuşi să-şi înăbuşe strigătul: era Jeanne 
de Piennes! 


XVIII 
CATERINA DE MEDICI 


Era ora nouă seara. În casa de pe Pont au Bois, în care deja 
cititorul nostru a intrat, Caterina de Medici şi astrologul Ruggieri 
îl aşteptau pe cavalerul Pardaillan căruia, după cum ne amintim, 
florentinul îi fixase o întâlnire. 

Regina scria la o masă, în vreme ce astrologul se plimba cu 
paşi rari, venind din când în când să arunce o privire peste 
umărul Caterinei la ceea ce scria aceasta, fără a încerca să-şi 
ascundă această indiscreţie, ca un om care are dreptul - sau 
care şi-l ia - de a fi indiscret. 

Un teanc de scrisori deja lipite era înghesuit într-un coşuleţ. 
lar Caterina scria într-una. Abia încheia o scrisoare, că şi începea 
alta. Aceasta era ritmul în care lucra Caterina. Spiritul ei nu 
avea nicio clipă de linişte. Cu o uşurinţă de-a dreptul uimitoare 
trecea de la un subiect la altul aproape fără a sta pe gânduri. 

Aşa că, după o scrisoare de opt pagini adresată fiicei sale 
Elisabeta, regină a Spaniei, în care prezenta situaţia celor două 
partide religioase din Franţa şi în care o ruga să-l determine pe 
regele Spaniei, Filip al II-lea, să intervină, ea îi scria lui Philibert 
Delorme, arhitectul său, căruia îi dădea indicaţii în privinţa 
palatului Tuileries cu o luciditate şi o precizie de invidiat; apoi îi 
scrise, în termeni măgulitori, lui Coligny, pentru a-l asigura că 
pacea de la Saint-Germain va fi de durată; îi scrise apoi 
maestrului Jean Dorat; apoi îi scrise papei, după aceea 
maestrului de ceremonii pentru a-i propune organizarea unei 
serbări. Din când în când, fără să se întrerupă din scris, arunca 
vreun cuvânt: 

— Va veni tânărul? 

— Sigur. Sărman, fără vreun sprijin, nu va pierde ocazia de a 
se îmbogăţi. 

— Este o spadă iscusită, dragă René. 

— Fără îndoială, dar ce ai de gând să faci cu acest spadasin? 

Caterina de Medici lăsă pana, îi aruncă o privire astrologului şi 
spuse: 

— Am nevoie de oameni, René. Se pregătesc lucruri mari, o 
simt... Îmi trebuie oameni, şi mai ales îmi trebuie un asemenea 
spadasin, desăvârşit, cum îi spui tu. 


— ÎI avem pe Maurevert. 

— Ai dreptate... Dar Maurevert mă cam nelinişteşte... Prea 
ştie multe. Şi, pe urmă, la ultimul duel a fost atins. Mâna i-a 
tremurat. Vor veni momente cumplite, împrejurări tragice, când 
soarta întregului regat va putea depinde de o spadă... şi dacă 
această spadă tremură - fie şi o fracțiune de secundă - imperiul 
se va putea pierde... Rene, braţul acestui tânăr nu tremură! 

— Linişteşte-te, Caterina, va fi al nostru. 

Regina sigila ultimele scrisori pe care le terminase şi spuse: 

— Să nu uit, Rene, palatul pe care l-am construit este gata. Mi 
s-au dat cheile azi de dimineaţă. 

— Am văzut, regina mea, l-am văzut! l-am dat ocol prin strada 
du Four, apoi prin Deux-Ecus şi prin Grenelle. E întins palatul 
Soisson... Faci nişte lucruri măreţe. 

— Ce părere ai de turnul!* pe care ţi l-am ridicat? spuse 
Caterina zâmbind. 

— Cred că niciodată Parisul nu a văzut o asemenea minune 
de frumuseţe! Pentru un om ca mine un vis era frumos acela de 
a mă putea apropia atât de mult de stele, să fiu deasupra 
valurilor de acoperişuri, apropiindu-mă tot mai mult de această 
impunătoare carte pe care destinul a întipărit-o deasupra 
noastră, să intru, ca să zic aşa, cu totul în cele douăsprezece 
case zodiacale, să nu fiu nevoit decât să întind mâna ca să aflu 
totul! 

Deja însă spiritul Caterinei era pe o altă cale. 

— Da, reluă ea rar, acest tânăr îmi va fi util. Ai încercat oare, 
René, să-i afli soarta, făcând uz de nemaipomenitele tale 
cunoştinţe în privinţa astrelor? 

— Îmi mai lipsesc vreo câteva date, însă îi voi afla destinul. 
Dar de ce trebuie oare, regina mea, să-ţi faci asemenea gânduri 
cu individul ăsta? Nu ai oare gentilomi, femei, propriile tale 
iscoade? 

— Da, René, le am pe cele o sută cincizeci de fete şi prin ele 
sunt la curent cu tot ceea ce o sută cincizeci de duşmani 
mărturisesc unei amante; da, am oamenii mei chiar şi în 
apropierea ducelui de Guise, chiar şi în Bearn; prin aceştia aflu 
planurile celor care îmi doresc moartea, aşa încât, în loc să fiu 
ucisă, ucid eu; da, e adevărat, îi am pe gentilomi, şi prin aceştia 


14 Este vorba despre turnul care se mai poate vedea şi astăzi la Bursa de 
comerţ (N.a.). 


ţin Luvrul şi Parisul în mână. Dar nu am încredere, René! 

Caterina îşi luă capul în mâini, un cap atât de livid, că ai fi zis 
că era al unui vampir, atât părea de lipsit de sânge. Privirea i se 
pierdu în necunoscut. Părea să evoce lucruri trecute, după cum 
un spectru evocă morţii. După un timp, cu o voce rece, întrebă; 

— René, aveam paisprezece ani când am sosit în Franţa. 
Acum am cincizeci. Câţi ani au trecut? 

— Treizeci şi şase, Maiestate, spuse mirat René. 

— Deci treizeci şi şase de ani de suferinţe, de chinuri 
cumplite, treizeci şi şase de ani de umilinţe, de furii cu atât mai 
dureroase cu cât a trebuit să le ascund sub surâsuri de 
circumstanţă; treizeci şi şase de ani în care am fost, pe rând, 
dispreţuită, batjocorită, redusă, la starea de simplă servitoare şi, 
în sfârşit, vai... urâtă... Şi asta nu ar fi nimic, René, dacă nu ar fi 
început din chiar seara căsătoriei mele, René... 

— Caterina! Caterina! De ce astfel de amintiri?! spuse 
Ruggieri încruntându-se. 

— Fiindcă amintirile, sunt cele care hrănesc ura! spuse încet 
Caterina de Medici. Da... lunga serie de umilinţe a început din 
chiar seara căsătoriei mele... Şi chiar de-aş mai trăi o sută de 
ani nu voi uita niciodată acel minut când fiul lui Francisc |, după 
ce m-a condus în apartamentul meu, mi-a făcut o plecăciune şi 
a plecat fără a-mi spune un singur cuvânt... În noaptea 
următoare, în cele care i-au urmat, a făcut la fel... Până când 
soţul meu a devenit rege al Franţei şi apoi mulţi ani după aceea, 
soţia, adevărată regină apoi nu eu am fost... Ci Diana de 
Poitiersi>, ah, această Diana! Anii s-au scurs pentru mine în 
singurătate; într-o zi, am aflat că soţul meu, delfinul, voia să mă 
repudieze. Tremurând, plină de furie nemărturisită, bine 
ascunsă, l-am întrebat pe confesorul meu despre motivele 
acestui gest al soţului meu... Ştii ce mi-a răspuns? 

René clătină din cap. Lividă ca un cadavru, Caterina de Medici 
răspunse: 

— Doamnă, mi-a spus preotul, soţul dumneavoastră pretinde 
că duhniţi a moarte! 


15 Diana de Poitiers, favorita regelui Henric al II-lea, a cărui amantă a fost o 
vreme îndelungată, pentru care a fost construit castelul Anet. A trăit între 
1499-1566 (N.ed. fr.) Această favorită, deşi mult mai în vârstă decât augustul 
său iubit, a fost aceea care a reuşit să-şi impună punctele de vedere în faţa 
regelui, ţinând-o pe regina Caterina la distanţă. După moartea timpurie, 
tragică, a regelui Caterina se va grăbi să o alunge de la curte. (N.t.) 


Ruggieri tresări şi păli. 

— Miroseam a moarte! urmă Caterina, reaşezându-se în 
fotoliul din care se ridicase cu câteva clipe mai înainte. Inţelegi? 
Aduceam moartea, o provocam... tot ce atingeam se stingea... 
Şi, lucru înspăimântător, René, se pare că Henri avea dreptate 
să judece astfel... Şi când, împins de acoliţii săi, ba chiar de 
Diana de Poitiers - a cărei generozitate mă uimi -, la insistența 
preoţilor, el se decise să facă din mine soţia lui adevărată, când, 
în sfârşit, am avut şi copii... ah! René, ce soartă au avut aceşti 
copii? Francois a murit la douăzeci de ani'€, după un an de 
domnie, datorită unei boli de o origine necunoscută la ureche... 
Ambroise Pare mi-a spus că a murit de putreziciune... 

O clipă Caterina se opri, cu buzele strânse şi fruntea 
încruntată. 

— Uită-te la Charles! reluă ea cu vocea înfundată. Este 
doborât de crize înspăimântătoare şi în unele clipe mă întreb 
dacă nu va înnebuni, şi-si va afla sfârşitul în putreziciunea 
inteligenţei, aşa cum François a sfârşit în putreziciune 
trupească. Uită-te la ducele d'Alençon, ultimul meu născut! Nu 
pare şi el însemnat, cu chipul său răvăşit de un semn fatal? Uită- 
te, în sfârşit, la ducele d'Anjou! (Pomenind acest nume, vocea 
reginei căpătă o surprinzătoare nuanţă de tandreţe). Pare 
viguros, nu-i aşa? Ei bine, eu, cea care îl cunosc, cea care ÎI 
îngrijesc, eu singură văd semne de debilitate la acest copil 
incapabil să lege două idei... 

Furioasă, continuă; 

— Francois a murit. Charles este condamnat. Henri, fără 
îndoială, în curând va trebui să-şi aşeze pe capul lui slab o 
coroană a cărei greutate îl va zdrobi. Vezi deci că eu sunt aceea 
care trebuie să fiu puternică, eu trebuie să suport greutatea 
acestei coroane, şi o voi suporta; în timp ce Henri se va amuza... 
eu voi domni... eu voi conduce Franţa! 

Se ridică din nou, făcu vreo câţiva paşi prin cameră şi se 
întoarse spre Ruggieri: 

— Voi domni! În sfârşit voi domni! Să nu mai fiu la bunul plac 


16 Francisc al II-lea, fiul Caterinei, a trăit doar 16 ani (1544-1560). Căsătorit 
cu Mary Stuart, viitoarea regină decapitată din ordinul Elisabetei | a Angliei, 
nefericită regină a Franţei şi a Scoției; a domnit doar optsprezece luni (1559- 
1560). Deoarece soţia lui era nepoata ducilor de Guise, a fost puternic 
influenţat de aceştia, opunându-se adeseori mamei sale. (N.t.) 


al acestei familii de Guise, a acestor Coligny, Montmorency şi nu 
mai ştiu care ce îşi dispută puterea! René, gândeşte-te că într-o 
zi Guise a avut curajul să ia cu el cheile palatului regal! 
Gândeşte-te că am fost aproape prizonieră la curte! Gândeşte-te 
că blestematul de Coligny nu este preocupat decât de modul în 
care îi va înlocui la tron pe cei din familia Valois cu cei din 
familia Bourbon! Gândeşte-te la toţi duşmanii care m-au copleșit 
cu injurii atunci când eram slabă şi singură, gândeşte-te că eu 
singură, cu ghiarele şi cu dinţii, am apărat ceea ce i se cuvenea 
copilului meu... 

— Care! întrebă cu răceală Ruggieri. 

— Henri, viitorul rege al Franţei! Henri, singurul care mă 
iubeşte şi mă înţelege! Henri d'Anjou; pe care Charles - regele 
Carol - este gelos, bietul copil! Henri, căruia tocmai i-au refuzat 
sabia de conetabil! Henri, fiul meu!... Of, am înţeles ce vrei să 
spui! Şi Charles este copilul meu, nu-i aşa? Şi François d'Alençon 
este fiul meu! Dar ce vrei, în fond? O mamă nu se simte cu 
adevărat mamă decât a copilului care este prin totul al său, 
inimă şi suflet! 

Ruggieri scutură din cap şi cu jumătate de glas, ca şi cum s-ar 
fi temut să fie auzit, deşi nimeni în afara lor nu se mai afla în 
casă: 

— Şi celălalt, doamnă... Nu vorbeşti niciodată de el... 

Caterina tresări. Ochii i se măriră şi-l privi pe astrolog drept în 
față. 

— Care celălalt? întrebă ea cu răceală. Ce vrei să spui? 

Sub această privire, la auzul acestei voci, care păreau ale 
unui spectru, Ruggieri îşi plecă fruntea. In adevăr, în această 
clipă, Caterina de Medici, după cumplita expresie pe care o 
folosise ea însăşi, mirosea a moarte. 

— Cred, adăugă ea, că ţi-ai pierdut mințile. Fii atent ca nu 
cumva să-ţi mai scape vreodată aşa ceva. 

— Şi totuşi, trebuie să vorbesc! 

Spunând acest lucru, Ruggieri rămăsese cu capul plecat. Şi 
tot aşa continuă: 

— Oh! fiţi fără teamă, doamnă, nimeni nu ne aude; mi-am luat 
măsuri de siguranţă; suntem singuri şi, dacă mă decid să vă 
vorbesc despre lucruri care, în nopţile mele de nesomn, mă 
înspăimântă chiar pe mine, îngreunându-mi conştiinţa, asta 
înseamnă, doamnă, că probabil se va auzi glasul solemn şi grav 


al justiţiei... ora aceasta se apropie... Şi dacă am îndrăznit să vă 
vorbesc de asta, regina mea, este pentru că întrebând astrele, 
asta mi-au spus! Că ceasul judecății este aproape! 

Caterina se înfiora. Ea, care nu tremura în faţa crimei, 
tremura totuşi în faţa amenințărilor stelelor! 

Sigur că va fi ascultat, Ruggieri continuă ridicându-şi capul: 

— Deci, doamnă, puteţi dormi liniştită! Aşa, Caterina, nu te 
gândeşti niciodată la celălalt! Eu, însă, mă gândesc! De multă 
vreme somnul nu-mi mai este somn... Şi de fiecare dată când 
reuşesc să adorm, Caterina, acelaşi vis sinistru îmi apare în faţa 
ochilor din adâncul conştiinţei, aceleaşi fantome mi se aşază la 
căpătâiul patului. Văd un bărbat care iese dintr-un palat într-o 
noapte întunecoasă, în timp ce femeia, amanta, în sfârsit, lăuza, 
îi face un semn care nu-i lasă bărbatului nicio speranţă... Omul 
acesta a plâns, a implorat zadarnic... fiindcă amanta a pronunţat 
o condamnare irevocabilă... deci bărbatul iese din palat... nu se 
ştie ce duce strâns sub pelerină... ceva care, probabil, trăieşte, 
fiindcă acel ceva se mişcă, plânge, strigă după ajutor, deşi 
nimeni nu-l înţelege... şi omul este neînduplecat, fiindcă acest 
bărbat, laş pentru prima dată în viaţă, se teme de femeie... de 
amantă... de mamă! El se duce şi-l lasă pe noul născut pe 
scările unei biserici... şi apoi fuge! 

Caterina, cu trăsăturile dure, cu chipul imobil şi de 
nedescifrat, abia murmură cu răceală: 

— Uiţi un singur lucru, René! Pe cel mai important! Dacă tot 
evocăm acel spectru, să o facem complet! 

— Nu, nu uit! Nu, Caterina! Ce fericit aş fi fost de-aş fi putut 
uita!... Căci înainte de a lua şi a duce noul născut... i-am pus pe 
buzele delicate o picătură... una singură!... dintr-o licoare albă... 
Asta vrei să spui, nu-i aşa? 

— Desigur! Căci datorită acelor otrăvuri copilul nu putea trăi 
măi mult de două luni... Ai fost un om brav, René, şi stoic... Aşa 
că nu-mi pare rău că te-am iubit, câtă vreme tu ai fost de acord 
să faci să dispară, fără urmă, dovada adulterului reginei... Dar la 
ce bun să răscolim asemenea amintiri? Da, este adevărat, te-am 
iubit! Ai apărut într-un moment în care soţul meu mă obliga săi-i 
salut amanta, când gentilomii de la curte îmi întorceau spatele, 
când cuvintele îmi erau întâmpinate cu ridicări din umeri, când 
chiar şi servitorii aşteptau, ca să mă servească, reconfirmarea 
ordinelor mele de către Diana de Poitiers. Singură, dispreţuită, 


umilită la tot pasul, sfâşiată de furie şi de disperare, într-o zi ți- 
am zărit în ochi o licărire de milă... Ne-am îndreptat unul către 
celălalt... Petreceam zile întregi vorbind despre Florenţa iar 
nopţile ni le legănam cu gândul şi privirile aţintite către astre. M- 
ai învăţat arta ta divină. Ba mai mult: mi-ai dezvăluit secretele 
familiei. Borgia. Datorită ţie, Rene, am aflat ce este acqua 
toffana!”. Datorită ţie am învăţat acea ştiinţă care-l face pe om 
egalul lui Dumnezeu, fiindcă astfel el poate dispune de viaţa şi 
de moartea celor din jur. Am învăţat cum se ascunde otrava în 
montura unui inel, în parfumul unei flori, pe fila unei cărţi, pe 
buzele unei amante... De altfel, aşa am devenit chiar mai de 
temut decât Borgia, căci puterii lui Cezar i-am alăturat tăria 
sufletească a lui Alexandru cel Mare şi surâsul aducător de 
moarte al Lucreţiei! De atunci mi-a şi început norocul, René... 
Ţie ţi-l datorez. Ai primit recompensa care ţi-a plăcut... Ai 
împărţit patul cu o regină! 

Această înspăimântătoare mărturisire o făcu regina Caterina 
cu vocea scăzută, ca şi cum şi-ar fi vorbit doar sieşi, purtată pe 
aripile unei sumbre reverii. 

— Şi acum, adăugă ea, acum când sunt într-adevăr regină, 
acum, când unul după altul mi-am împins adversarii din 
preajmă, acum, când pe aceste sărmane ruine vreau să 
întemeiez o putere care să uimească lumea, acum ţi-ai găsit să 
vii şi să-mi vorbeşti despre trecut... 

René, ieri a murit. 

Doar mâine mai contează! 

Copilul? de ce mi-aş mai îndrepta gândurile către această 
biată fiinţă dispărută de atâta timp? Neîndoielnic, vreo femeie 
bună l-a luat de pe treptele bisericii... Şi, fiindcă tu i-ai picurat 
pe buze licoarea aducătoare de moarte, fără îndoială că după 
două luni s-a reîntors în neantul din care nu ar fi trebuit să aibă 
curajul să apară... 

Ruggieri o apucă pe Caterina de mână şi o strânse cu forţă: 

— Şi dacă m-am înşelat? spuse el încet. 

Caterina rămase înmărmurită, mută, cu gura întredeschisă ca 


17 Acqua toffana - o otravă, o „apă“ toxică preparată de o femeie numită 
Toffana, care va face numeroase victime. Otrăvitoarea este executată în 
1632. În discursul Caterinei se face aluzie şi la crimele familiei Borgia. Se 
pare că, în gama infinită a otrăvurilor, cei din această familie descoperiseră 
cu patru secole înaintea chimiştilor, alcaloizii putrefacţiei. Şi crimele se 
succed cu repeziciune. (N.t.) 


pentru a scoate un țipăt care i se stinse în gâtlej. 

— Şi dacă doza nu a fost suficientă? Dacă s-a înfăptuit vreun 
miracol? Dacă acest copil trăieşte? spuse Rene. 

— Blestem! murmură regina. 

— Ascultă, Caterina, ascultă! Ori de câte ori am întrebat 
astrele după acea noapte îngrozitoare, ele mi-au răspuns că 
acest copil trăieşte!... In van am sperat să mă înşel! Zadarnic 
am făcut şi am refăcut calculele! Acelaşi răspuns: el trăieşte! 

— Blestem! repetă regina cu un ton care-l înspăimântă pe 
René, o sudoare rece apărându-i pe frunte. 

— Nu-ţi voi mai spune nimic, niciodată! Voi păstra numai 
pentru mine spaima, durerea, remuşcările. Însă acum, regina 
mea, tăcerea ar fi o crimă... o crimă îndreptată împotriva ta, 
care ai rămas idolul vieţii mele! 

In acest timp, Caterina de Medici, cu acea tărie de caracter 
care o făcea mai de temut decât otrăvurile la care recurgea 
uneori, îşi impuse să fie calmă. Găsindu-se deodată în faţa unui 
eveniment care putea să constituie o ameninţare puternică, ea 
decise să-l privească rece. Îşi înfrână tresăririle - nu ale inimii, 
căci aceasta era de piatră - ale imaginaţiei pe care o dirija cu o 
fermitate naturală. 

— Fie, zise ea, să admitem că acest copil trăieşte. Ce are a 
face cu mine? Trăieşte, dar nu va şti niciodată cine este! 
Trăieşte, fără nume, prin cine ştie ce cartier sărman - un copil 
găsit, sărac... Trăieşte, dar nu vom şti niciodată unde se află, iar 
el nu va şti niciodată cine-i este mamă. 

— Caterina, spuse Ruggieri, pregăteşte-te! Fii tare! Copilul 
este la Paris şi eu l-am văzut! 

— Tu l-ai văzut? se înroşi regina. Tu! Unde? 

— În Paris! 

— Când? Unde? Dar vorbeşte odată! 

— În Paris... ieri... Şi înainte de orice, ştii cine este femeia 
care l-a găsit, l-a salvat, l-a crescut?... 

— Cine? 

— Jeanne d'Albret! 

— Fatalitate! 

Caterina de Medici sări în picioare şi dădu înapoi câţiva paşi, 
ca şi cum o prăpastie i s-ar fi căscat deodată dinainte. 

să fi avut praf de puşcă la picioare, şi nu ar fi fost mai 
impresionată, mai neliniştită. 


— Fatalitate! repetă ea, scuturată ca de friguri. Fiul meu 
trăieşte!... Dovada adulterului se află în mâinile celei mai 
înverşunate duşmance! 

— Fără îndoială că ea habar nu are! îngăimă René. 

— Taci! Taci din gură! tună ea. Dacă Jeanne d'Albret a crescut 
băiatul, ea ştie!... Cum? Nu ştiu! Dar îţi spun eu, că ştie 
adevărul! Oho! Vezi că trebuie să moară?! Vezi că nu m-am 
înşelat văzând în ea obstacolul de care trebuia să mă împiedic! 
Ah! Jeanne d'Albret! Între noi două nu mai este acum doar o 
luptă a ambițiilor noastre! Nu mai este vorba să ştim dacă 
neamul tău sau al meu va domni!... Acum între noi este o 
problemă de viaţă şi de moarte!... Şi tu eşti aceea care trebuie 
să moară! 

După aceste cuvinte care îi scăpară printre dinţi, şuierătoare, 
întretăiate, parcă împotriva dorinţei sale, Caterina de Medici îşi 
recâştigă, puţin câte puţin, stăpânirea de sine. Pieptul care îi 
sălta îşi recăpătă imobilitatea de piatră. Ochii scânteietori 
redeveniră opaci. Era din nou asemenea unei statui fără viaţă... 
asemenea unui cadavru, cum părea când se odihnea... 

— Şi acum vorbeşte! spuse ea. Când şi cum ai aflat? 

Ruggieri, umil, înspăimântat de furia pe care el însuşi o 
provocase, răspunse: 

— leri, doamnă, ieşeam de la tânărul acela. 

— Cel care a salvat-o? 

— Da, de la Pardaillan. În clipa în care ieşeam din han, am 
rămas împietrit de un fel de viziune care m-a stupefiat: un 
bărbat se îndrepta înspre mine. Şi, lucru care făcu să mi se 
ridice părul în cap, mi se păru că acel bărbat sunt eu însumi! Eu! 
Eu, care mă îndreptam... înspre mine! Dar eu, aşa cum voi fi 
arătat la douăzeci şi patru de ani! Eu în tinereţe, ca şi cum 
oglinda mi-ar fi pus în faţă deodată propriul meu chip, 
întinerindu-mă cu un sfert de secol... 

Ruggieri îşi trecu mâna prin faţa ochilor, ca şi cum ar fi dorit 
să alunge o fantomă. 

— Urmează! spuse rece Caterina. 

— Primul meu gând a fost acela că am înnebunit. Cel de-al 
doilea mă îndemnă să-mi acopăr la iuţeală faţa. Căci, dacă acel 
bărbat m-ar fi văzut, ar fi avut, neîndoielnic, aceeaşi impresie ca 
şi mine... Când mi-am revenit din starea aceea, l-am văzut 
intrând în hanul din care tocmai ieşisem... Eram răscolit, 


Caterina!... Dacă l-ai fi văzut cât era de trist! 

Ruggieri se opri o clipă, sperând, pesemne, să surprindă la 
regină vreun semn, cât de mic, de emoție. 

Însă Caterina rămase îngheţată, cu faţa împietrită. 

— Atunci, reluă astrologul suspinând, un gând înspăimântător 
îmi trecu prin minte. Mi-am amintit că astrele mi-au confirmat 
de atâtea ori că el trăieşte şi, în adânc, mi-am strigat: „El este! 
Fiul meu!“ Ah! Caterina, îţi împărtăşesc acum tot ce mi-a trecut 
prin minte atunci... Apoi m-am gândit la tine! M-am gândit la 
pericolul care ar putea să te amenințe şi totul a dispărut, totul! 
Nu mi-a rămas decât dorinţa imperioasă de a te salva... 

Caterina făcu un gest asemănător aceluia cu care cineva îşi 
mângâie câinele credincios. 

— Palpitând, am intrat din nou în han, am urcat din nou scara 
cu paşi de lup, l-am zărit pe tânăr din nou... l-am văzut intrând 
chiar la Pardaillan, de la care tocmai ieşisem... mi-am lipit 
urechea de uşă... Le-am ascultat toată convorbirea... şi din 
aceasta, Caterina, mi-a devenit foarte clar totul, am avut 
dovada de neclintit că el este! El, fiul nostru, cules odinioară, 
salvat, apoi crescut de Jeanne d'Albret! 

Tăcerea se înstăpâni în cameră. Caterina de Medici se 
gândea. În sfârşit, după o ezitare, ea întrebă: 

— Şi el... bănuieşte ceva? 

— Nu, nu! răspunse repede Ruggieri. Răspund de asta! 

— Este în serviciul reginei Navarrei şi, fără îndoială, merge să 
se întâlnească din nou cu aceasta. 

Caterina recăzu pe gânduri. Ce mai punea la cale, acum când 
i se dezvăluia faptul că fiul său trăia? Oare ce gânduri o 
frământau pe această mamă?! 

Ar fi trebuit să fii Ariei pentru a le putea ghici, pentru a putea 
citi în acest suflet întunecat. Şi este posibil ca, fie înger, fie 
demon, cel care ar fi ridicat vălul acestei conştiinţe tulburi să fi 
dat înapoi, înspăimântat. 

Deodată, Caterina de Medici tresări. 

— Bate cineva! spuse ea cu acel accent de groază pe care l-or 
fi având criminalii surprinşi în clipa în care se îndeletniceau cu 
treaba lor sinistră. 

— Este cavalerul de Pardaillan. l-am dat întâlnire aici la ora 
zece şi iată că tocmai bate de zece... 

— Cavalerul de Pardaillan! spuse regina, trecându-şi mâna 


peste fruntea de fildeş. Ah! da!... Ascultă, Ren€... de ce s-a dus 
el la Pardaillan?... Sunt oare prieteni? 

— Nu, doamnă, a venit doar să-i transmită mulţumirile reginei 
Navarrei. 

— Deci nu sunt prieteni? insistă Caterina. 

— Nici gând, abia s-au văzut ieri pentru prima oară.. 

Un zâmbet lunecă pe buzele palide şi subţiri ale reginei. 
Ruggieri se cutremură. 

— Du-te şi deschide, René, du-te, prietene... am găsit o 
ocupaţie pentru acest tânăr. Spuneai că este sărac, nu-i aşa? şi 
orgolios? Nu asta spuneai despre Pardillan? 

— Da, doamnă, de o sărăcie care ar putea fi numită chiar 
mizerie; şi de un orgoliu nebunesc! 

— Deci, în stare să înţeleagă şi să întreprindă orice. Hai, du-te 
şi deschide, Ren€... 

— Doamnă! doamnă!... Ce gând vă trece prin minte?! 

— Ce-i? Ţi-ai pierdut minţile? Este a treia oară când vizitatorul 
bate la uşă! 

— Caterina! horcăi René. lertare! Ai milă de fiul meu! 

Regina întinse mâna arătându-i uşa şi porunci: 

— Du-te şi deschide! 

La vederea gestului poruncitor, Rene se încovoie şi, 
clătinându-se, o ascultă... 

În timpul celor două minute cât rămase singură, Caterina de 
Medici îşi schiţă repede planul şi îşi compuse o asemenea 
înfăţişare, încât, atunci când cavalerul de Pardaillan apăru, nu 
văzu în faţa lui decât o femeie cu un surâs melancolic, dar fără 
nimic sinistru, o femeie mândră, dar nu distantă şi rece. 

El se înclină până la pământ. De la prima privire o 
recunoscuse pe regină. 

— Domnule, îi spuse aceasta cu o voce pe care era în stare să 
o facă, dacă nu dulce, cel puţin lipsită de acea asprime care o 
făcea înspăimântătoare, domnule, ştiţi cine sunt? 

„Să ne ţinem bine, se gândi Pardaillan. Va minţi, deci să 
facem şi noi la fel“. Cu voce tare, răspunse: 

— Aştept să-mi faceţi onoarea să mi-o spuneţi chiar 
dumneavoastră doamnă. 

— Vă aflaţi în faţa mamei regelui, spuse Caterina cu o 
simplitate maiestuoasă. 

Ruggieri îi admiră procedeul. Pardaillan se înclină şi mai tare, 


îndreptându-se de spate, rămase în picioare în acea poză a 
naivului care îl prindea atât de bine. Caterina îl examină cu o 
atenţie sporită. Cavalerul purta costumul cel nou, care îi punea 
foarte bine în evidenţă frumuseţea trupului. Forţa lui se putea 
remarca uşor, însă trăsăturile întregii fiinţe erau atât de 
armonioase, atât de plăcute la vedere acum, când se odihnea, 
ca să spunem aşa. Chipul său de nepătruns, pe care nu se putea 
citi nici nelinişte, nici curiozitate, privirea lui de o stranie 
fermitate produseră o impresie puternică asupra Caterinei. 

— Domnule, reluă după o scurtă pauză regina, ceea ce aţi 
făcut ieri a fost nu numai greu, ci şi frumos... Să te arunci astfel 
într-o asemenea gloată şi să-ţi rişti viaţa pentru a salva două 
necunoscute, este admirabil... 

Caterina aştepta. Răspunsul uzual şi mincinos: „N-am făcut 
decât ce ar fi făcut oricine...“ Aşa că tresări, auzindu-l pe cavaler 
răspunzând sincer, fără farafastâcuri: 

— Ştiu, Maiestate. 

— Este cu atât mai frumos cu cât cele două femei nu 
reprezentau nimic pentru dumneata. 

— Aveţi dreptate, Maiestate; cele două doamne îmi erau total 
necunoscute. 

— Acum însă le ştii numele, nu-i aşa? 

La rândul ei, Caterina îşi spuse: „Va minţi!“ 

— Ştiu, răspunse Pardaillan, că am avut cinstea de a o apăra 
cu puterile mele pe Maiestatea Sa regina Navarrei şi pe una 
dintre însoţitoarele ei. 

— Şi eu o ştiu, domnule, spuse Caterina uimită. Şi de aceea 
am vrut să vă cunosc. Aţi salvat o regină, domnule, şi reginele 
sunt solidare. Ceea ce probabil nu a putut să facă vara mea, 
domnule, o voi face eu. Înţelegeţi-mă, cavalere. Regina Navarrei 
este săracă şi are mari încurcături. Şi totuşi, este normal să fiţi 
recompensat. 

— O, cât despre asta, Maiestatea Voastră poate să fie liniştită. 
Am fost răsplătit după merit. 

— Cum anume? 

— Printr-un cuvânt pe care Maiestatea Sa regina Navarrei a 
avut bunăvoința de a mi-l spune. 

Caterina rămase pe gânduri. Tot ceea ce spunea acest tânăr 
era impregnat cu o asemenea nobleţe, că fu pentru o clipă 
derutată. Deveni şi mai melancolică, iar vocea i se făcu şi mai 


blândă. 

— Cum, spuse ea, oare verişoara mea regina Navarrei nu ţi-a 
oferit o situaţie pe lângă ea? 

— Ba da, doamnă. Dar am fost nevoit să o refuz. 

— De ce? întrebă iute Caterina. 

— Fiindcă îmi este imposibil să părăsesc acum Parisul. 

— Şi dacă te-aş invita să intri în serviciul meu, ce-ai spune? 
Nu te grăbi să-mi răspunzi. Nu vrei să părăseşti Parisul? Ei bine, 
tocmai asta ţi-aş cere eu. Cavalere, dumneata care te-ai aruncat 
cu ochii închişi în luptă pentru a apăra două necunoscute, nu ai 
vrea să continui apărându-ţi regina? 

— Asta-i bună! Maiestatea Voastră are oare nevoie să fie 
apărată? strigă Pardaillan cu sinceritate nedisimulată. 

Un surâs trecător trecu pe buzele Caterinei. Aflase punctul 
slab al acestei armuri. 

— Da! Şi văd că asta vă surprinde! spuse ea cu vocea cea mai 
seducătoare. Şi totuşi, aşa este, cavalere! Înconjurată de 
duşmani, nevoită să veghez zi şi noapte pentru siguranţa 
regelui, îmi petrec viaţa tremurând. Dumneata nu ştii câte 
ambiţii, câte  comploturi se urzesc în jurul tronului, 
ameninţându-l... 

Pardaillan tresări, gândindu-se la complotul pe care tocmai îl 
surprinsese noaptea trecută la La Deviniere. 

— Şi pentru a mă apăra, pentru a-l apăra pe rege, pentru a 
înlătura neliniştile sufletului meu de mamă, sunt aproape 
singură... Ah! dacă ar fi fost vorba numai despre mine, de multă 
vreme m-aş fi lăsat surprinsă de duşmanii care mă pândesc cu 
atâta răutate. Dar sunt mamă! Şi vreau să trăiesc pentru copiii 
mei! 

— Doamnă, spuse cavalerul fără a lăsa să se întrevadă 
emoția. Care-l cuprinsese, nu cred că există vreun gentilom 
demn de acest nume care ar ezita să vă ofere sprijinul spadei 
sale. O mamă este ceva sfânt, Maiestate! Şi când această mamă 
mai este şi regină, ceea ce nu era decât o faptă de omenie 
devine o datorie căreia nimeni nu i s-ar putea sustrage. 

— Deci nu aţi ezita să vă luaţi locul în rândul gentilomilor - 
vai, atât de puţini! - care, având milă atât de mamă cât şi de 
regină, îmi sunt devotați? 

— Sunt al dumneavoastră, doamnă, răspunse Pardaillan. Şi 
dacă Maiestatea Voastră mi-ar face cinstea de a-mi spune cum 


poate să-i fie util un sărman ca mine... 

Regina abia îşi stăpâni o tresărire de bucurie. Ruggieri însă 
păli şi-şi reţinu un oftat. 

— Înainte de a vă spune ce puteţi să faceţi pentru mine, reluă 
Caterina de Medici, vreau să vă spun ce vă ofer... Sunteţi sărac, 
vă voi îmbogăţi; sunteţi necunoscut, veţi primi onorurile pe care 
le merită un om ca dumneavoastră. Şi, pentru început, ce 
părere aţi avea de un post la Luvru, cu o rentă de douăzeci de 
mii de livre? 

— Nu pot spune decât că sunt copleşit, doamnă, şi că mă 
întreb dacă nu cumva visez... 

— Nu visaţi, cavalere! Este datoria regilor să găsească o 
ocupaţie unor asemenea spade ca a dumneavoastră! 

— Să vedem atunci cu ce ocupaţie, spuse Pardaillan ciulindu- 
şi urechile. 

Caterina de Medici păstră un moment liniştea. Ruggieri îşi 
şterse sudoarea care-i năpădise fruntea. El ştia ce avea de gând 
să-i ceară regina cavalerului. 

— Domnule, spuse atunci regina, căutând să dea o impresie 
de durere cuvintelor sale, v-am vorbit despre duşmanii mei, 
care sunt aceia ai regelui. Curajul le sporeşte zi de zi. Şi fără cei 
câţiva gentilomi devotați despre care tocmai v-am amintit, de 
mult aş fi fost lovită. Deci vă voi spune, domnule, cum procedez 
atunci când văd apropiindu-se de mine un duşman. Mai întâi 
încerc să-l dezarmez prin rugăciuni, apoi prin lacrimi, apoi prin 
promisiuni, şi trebuie să mărturisesc faptul că adesea i-am 
înduplecat... căci mulţi oameni sunt mai puţin răi decât s-ar 
părea... 

— Şi atunci când Maiestatea Voastră nu reuşeşte? spuse 
Pardaillan, incapabil să-şi mai stăpânească emoția. 

— Atunci, îl chem la judecată în faţa lui Dumnezeu! 

— Să mă ierte Maiestatea Voastră... nu ştiu, totuşi... 

— Ei bine! Unul dintre gentilomii mei se însărcinează cu asta: 
el îl găseşte pe duşman, îl provoacă la luptă dreaptă, îl omoară 
sau este omorât... Dacă va fi omorât, este sigur că va fi plâns şi 
răzbunat. Dacă omoară, el şi-a salvat regina şi regele care, nici 
unul, nici altul, nu sunt nişte ingraţi... Ce părere aveţi despre 
această cale, domnule? 

— Spun că nu mai aştept decât să trag sabia, doamnă! Să te 
baţi pentru doamna visurilor sau pentru regină mi se pare un 


lucru foarte firesc. 

— Deci... dacă îţi voi numi pe unul dintre acei oameni răi... 

— Îl voi provoca la luptă! spuse Pardaillan îndreptându-şi 
trupul, cu mustaţa zbârlită. Îl voi provoca, chiar dacă s-ar numi... 

Se opri la vreme, în momentul în care era gata să strige: 

— Chiar dacă s-ar numi Guise sau Montmorency! 

Într-adevăr, în aceste clipe prin faţa ochilor îi trecură imaginile 
scenei petrecute cu o seară înainte între conspiratori şi era 
convins că regina făcea aluzie la ducele de Guise. 

Un duel cu ducele de Guise! Gândul acesta îl făcu să scapere 
din ochi. Se simţi crescând. Nu mai era doar cavalerul reginei. 
Era chiar apărătorul regalității. 

— Chiar dacă s-ar numi?... întrebă Caterina, ale cărei bănuieli 
se declanşară pe loc. V-aţi oprit chiar în clipa în care doreaţi să 
spuneţi un nume. 

— În momentul în care căutam un nume, Maiestate, răspunse 
Pardaillan recăpătându-şi sângele rece. Voiam să spun că nu voi 
ezita, oricât de teribil ar fi acest adversar sau oricât de sus 
plasat - ceea ce este cam acelaşi lucru! 

— Ah! sunteţi chiar omul pe care mi-l imaginam, pe care-l 
aşteptam strigă regina. Cavalere! Te voi face un om bogat, 
înţelege! Dar mi te repezi, din prea multă generozitate, să-ţi 
sacrifici viaţa... Căci începând de astăzi, îmi aparţineţi şi nu mai 
aveţi dreptul să fiţi atât de imprudent... 

— Nu prea înţeleg, doamnă... 

— Ascultaţi-mă, spuse rar Caterina, căutând să ghicească, 
după efectul fiecărui cuvânt, părerea cavalerului; ascultaţi-mă 
cu atenţie... Duelul este un lucru bun, nimic de zis... Dar sunt şi 
mii de alte metode de luptă... Ei, desigur, adăugă ea privindu-l 
drept în ochi pe Pardaillan, că eu nu vă cer... să aşteptaţi 
duşmanul... noaptea... la colţul unei străzi... şi să-l loviți de 
moarte... cu pumnalul... pe la spate... nu, nu, spuse ea cu 
înfrigurare, nu asta vă cer! 

— Într-adevăr, doamnă, asta ar fi o crimă! Eu mă bat, fie zi, 
fie noapte, dar faţă în faţă, încrucişându-mi spada cu celălalt, 
atingându-mi pieptul de al lui. Asta este metoda mea, 
Maiestate! Să mă iertaţi dacă nu este cea mai bună! 

— Chiar asta mă aşteptam să aud! se grăbi să spună 
Caterina. Totuşi, prudenţa trebuie să facă bună casă cu vitejia. 
Eu nu vă pot cere să fiţi viteaz, pentru că sunteţi însăşi 


întruchiparea vitejiei... Tot ce vă pot cere este să fiţi prudent! 

— Nu mai trebuie decât să ştiu cu ce adversar trebuie să mă 
măsor, reluă atunci Pardaillan. 

— Vă voi spune îndată, zise regina. 

Ruggieri făcu o ultimă tentativă, muţească. Îşi întinse mâinile 
împreunate ca pentru rugăciune către Caterina, în timp ce ochii 
lui implorau iertarea. Caterina îl fulgeră cu privirea. 

Nenorocitul dădu înapoi, încovoiat de greutatea privirii şi de 
suferinţă. 

„Să ne ţinem bine, se gândea Pardaillan. Sigur că trebuie să 
fie ducele de Guise. Este imposibil să-l arestezi pe Guise! ŞI 
totuşi, Guise conspiră! Şi ea o ştie, ca şi mine, fără îndoială. Un 
duel cu Henri de Guise! Ce cinste pentru Giboulee!“ 

— Domnule, spuse deodată regina, ieri aţi primit un 
vizitator... 

— Mai mulţi chiar, doamnă... 

— Vorbesc de acel tânăr care a venit din partea reginei 
Navarrei. Acesta, domnule, este unul dintre cei mai mari 
duşmani despre care v-am vorbit. Poate că este cel mai 
înverşunat şi cel mai cumplit dintre toţi, fiindcă acţionează din 
umbră, nu loveşte decât de moarte, când te aştepţi mai puţin... 
Acesta mă înfricoşează, domnule... Vai! Nu pentru mine... căci 
eu sunt gata de sacrificiu... ci pentru sărmanul meu copil... 
pentru Charles... regele vostru, Carol! 

Pardaillan îşi adună toate puterile ca să nu lase să i se vadă 
gândurile. Visul său despre o luptă eroică în care să înfrunte un 
senior puternic, cel mai viteaz dintre toţi, într-un duel în care el 
să reprezinte pe regină, pe mamă, acest vis i se spulberă şi 
începu să întrevadă realităţi din cele mai cumplite. 

Sprâncenele i se împreunară. Mustaţa i se zbârli. Apoi, pe 
dată aproape, trăsăturile i se destinseră şi chipul îşi reluă acea 
imobilitate caracteristică, acel surâs abia mijind, acea cumplită, 
usturătoare cută de ironie în colţul gurii. 

— Ezitaţi, dragul meu cavaler? spuse regina, mirată de 
această neaşteptată, tăcere. Vocea ei căpătase un asemenea 
accent ameninţător, încât cavalerul, parcă mai mult ca 
niciodată, se întări, se zbârli fără a lăsa să se vadă însă nimic. 

— Nu ezit, Maiestate! spuse el. 

— Minunat! strigă regina, a cărei voce redeveni pe dată dulce 
şi mângâietoare. Nu mă aşteptam la altceva de la un asemenea 


cavaler rătăcitor ca dumneata, a unui voinic ce-şi pune braţul la 
dispoziţia sărmanelor prințese obijduite! 

„Ah! îşi spuse Pardaillan, al cărui chip strălucea, ce mai 
trăncăneşti tu! Cum îţi mai baţi joc de acest sărman nenorocit 
care nu este în stare să-şi stăpânească inima, după atât de 
înţeleptele sfaturi ale iubitului său tată... Aşteaptă tu puţin“! 

Spuse apoi cu voce tare: 

— Nu ezit; refuz! 

Obişnuită să vadă numai spinări plecate în faţa ei, să audă 
doar vorbe bâlbâite, un moment Caterina de Medici rămase 
stupefiată. Se putea aştepta la un refuz, dar nu la o asemenea 
atitudine. Se uită în jur, ca şi cum şi-ar fi căutat căpitanul 
gărzilor pentru a-i da o poruncă. Se văzu singură, neputincioasă. 
Roşeaţa uşoară care i se ridicase în obrajii de obicei livizi îi arătă 
lui Ruggieri furia care i se născuse în suflet. Dar Caterina era de 
atâta timp obişnuită să-şi ascundă gândurile, ea, care toată 
viaţa trebuise să şi le ascundă... 

— Cel puţin ne veţi spune din ce cauză? spuse ea cu aceeaşi 
dulceaţă prefăcută a vocii. 

— Cea mai bună, doamnă, şi o inimă mare şi bună ca aceea a 
dumneavoastră va înţelege pe loc. Omul de care vorbeşte 
Maiestatea Voastră a venit la mine, s-a aşezat la masa mea, mi- 
a fost oaspete şi m-a numit prietenul său; atâta vreme cât 
această prietenie nu se va stinge datorită vreunui motiv ruşinos, 
omul acesta îmi este sacru. 

— Într-adevăr, iată nişte motive convingătoare, cavalere. Şi 
cum se numeşte prietenul dumneavoastră? 

— Nu ştiu, doamnă. 

— Cum aşa? Acest om vă este prieten şi nu-i ştiţi nici măcar 
numele? R 

— Nn mi-a făcut cinstea de a mi-l spune. In plus, mi se pare 
mult mai de neînțeles ca cineva să nu ştie numele nu al unui 
prieten, ci al unui asemenea duşman înverşunat... 

Caterina îşi plecă fruntea, gânditoare. 

„Ăsta da, om! se gândi ea. Asta nu înseamnă că nu este şi 
mai periculos. Şi fiindcă nu vrea să mă servească...“ 

— Domnule, spuse ea tare, v-am întrebat acel nume pentru a 
fi sigură că ne referim la aceeaşi persoană. Constat acum că nu 
sunteţi lipsit de nicio calitate. În aceste vremuri, discreţia este 
chiar mai mult decât o calitate, este o adevărată virtute. Să nu 


mai vorbim deci de acel om. Înţeleg şi respect sentimentele care 
vă conduc. 

— Ah! doamnă! cât sunt de fericit.! Mă temeam să nu care 
cumva să vă fi displăcut! 

— Vai, dar de ce? Fidel în prietenie, asta înseamnă: puternic 
împotriva duşmanului comun. Duceţi-vă, domnule, şi amintiţi-vă. 
Că am de gând să vă veghez soarta! Vă aştept la Luvru mâine 
dimineaţă. 

Caterina de Medici se ridică. 

Pardaillan îi făcu o plecăciune şi fu răsplătit cu cel mai grațios 
surâs de care era în stare Caterina. 

Câteva clipe mai târziu ajunse afară, îl găsi în uşă pe Pipeau şi 
porni spre La Deviniere, încercând să descifreze enigma vie care 
era regina Caterina... 

— Ea a spus: „Mâine dimineaţă la Luvru“, spuse el. Foarte 
bine. Voi fi acolo. Luvrul este anticamera norocului... Ce mai, 
cred că domnul de Pardaillan, scumpul meu tată, se înşela! 

La o oră după această scenă, Caterina de Medici se întorcea 
la Luvru. Ajunsă în cabinetul ei, trimise după căpitanul gărzilor 
sale şi îi spuse: 

— Domnule de Nancey, mâine dimineaţă, la prima oră, veţi 
lua doisprezece oameni şi o trăsură şi veţi merge la hanul La 
Deviniere din strada Saint-Denis; veţi aresta acolo pe un 
conspirator care se numeşte cavalerul de Pardaillan şi îl veţi 
duce la Bastilia... 


XIX 
MAREŞALUL DE DAMVILLE 


Pardaillan se sculă odată cu soarele, căci dormise foarte rău. 
Nu ajungi aşa uşor în apropierea norocului, fără ca gândurile să 
ţi se răvăşească... Cavalerul, care se şi vedea ajuns favoritul 
unei mari regine, nu privea fără emoție schimbările pe care i le 
va aduce în viaţă noua sa situaţie. 

Ca om metodic ce ora, sfârşise, în timp ce se tot sucea şi se 
răsucea în pat, să se edifice asupra tuturor punctelor neclare ce- 
| nelinişteau. lată la ce concluzii ajunsese: 

1. Va merge la Luvru, conform invitaţiei pe care i-o făcuse 


Caterina de Medici. 

2. Va merge la palatul Coligny pentru a-l preveni pe Déodat că 
trebuie să părăsească de îndată Parisul. 

3. Îl va provoca pe Henri de Guise, aducându-i astfel reginei cel 
mai mare serviciu. 

4. O dată sigur pe noua sa poziţie, va merge să-i vorbească 
Doamnei în negru, îi va spune de dragostea pe care i-o poartă 
fiicei ei şi, fiind gentilom al curţii şi neîndoielnic favorit al 
regelui, acesta va reuşi să o determine să i-o dea pe Loise de 
soţie. 

5. De atunci va fi cel mai fericit om din lume. 

6. Va pune să-i fie căutat tatăl, căruia îi va asigura o bătrâneţe 
frumoasă şi liniştită, nu fără a-i arăta că Pardaillan fiul îşi 
câştigase norocul neascultând sfaturile lui Pardaillan tatăl. 

Aranjându-şi astfel viaţa, cavalerul reuşi să tragă, totuşi, un 
pui de somn. Dar nici nu răsărise bine soarele că şi se sculă. Işi 
făcu grijuliu toaleta. Era nevoie să dovedească gentilomilor de la 
Curte că un Pardaillan este în largul său oriunde. Când fu gata, 
nemaiavând decât să se încingă cu spada care era atârnată de 
perete, constată că mai avea cel puţin două ore, ba chiar trei, 
până să se poată prezenta la Luvru. 

Se duse deci la fereastră, fără o prea mare speranţă de ao 
putea zări pe Loise. Pentru un îndrăgostit însă, chiar şi să 
privească fereastra în spatele căreia îi doarme iubita „este o 
fericire“, aşa cum se cântă prin operele comice. 

În acea clipă, Pipeau începu să mârâie. 

Pardaillan nu dădu nicio atenţie acestui mârâit şi îşi deschise 
fereastra. Aproape în aceeaşi clipă se deschise şi fereastra 
Loisei şi tânăra, cu părul lăsat pe spate, cu ochii înspăimântați, 
foarte palidă, apăru în cadrul ei, îşi ridică înspăimântată capul 
spre cavaler şi strigă: 

— Veniţi! Veniţi! 

— Pe Infern! urlă Pardaillan pălind. Ce se petrece? 

Era prima dată când fata îi adresa un cuvânt cavalerului. Şi 
asta, după toate aparențele, pentru a-i cere ajutorul; trebuie că 
pericolul era deosebit de grav, de vreme ce ea îndrăznise să 
strige, iar strigătul ei părea un strigăt de groază. 

— Fug! strigă Pardaillan întorcându-se spre a se arunca pe 
scări. 

În aceeaşi clipă, Pipeau începu să latre furios, uşa zbură în 


ţăndări şi o duzină de oameni înarmaţi năvăli în încăpere. Unul 
dintre ei strigă: 

— În numele regelui! 

Pardaillan vru să se repeadă să-şi ia sabia atârnată de perete, 
dar înainte de a reuşi să facă cea mai mică mişcare fu 
înconjurat, apucat de mâini şi de picioare şi căzu cât era de 
lung. 

— Blestem! urlă cavalerul. 

— Ajutor, domnule! La mine! striga vocea disperată a Loisei. 

Pardaillan, întins cum era pe podea, se sprijini în cap şi în 
călcâie şi încercă să se ridice; o clipă, masa de oameni se mişcă, 
păru să scape; erau însă prea mulţi!... Se prăbuşi la loc, 
spumegând de furie... 

— La mine! se mai auzi vocea Loisei. 

Un nou urlet scăpă din pieptul cavalerului la auzul acestui 
strigăt care îl galvaniză de parcă ar fi fost străbătut de curent 
electric. Cu un efort supraomenesc, îşi întinse muşchii... dar 
constată că picioarele îi erau legate! La fel şi braţele. Inchise 
atunci ochii şi de sub pleoape i se strecură o lacrimă, repede 
uscată pe obrajii înfierbântaţi de efort şi de furie... 

În acest timp, câinele urla, înhăţa, muşca furios pe cei care se 
năpustiseră asupra iubitului său stăpân. 

Când cavalerul fu, în sfârşit, învins, Nancey numără doi morţi 
şi cinci răniţi. Pardaillan îl omorâse pe unul cu o lovitură de 
pumn în tâmplă. Pe celălalt îl omorâse Pipeau, muşcându-l de 
gât. 

— La drum! comandă căpitanul. 

Legat ca un balot, Pardaillan fu apucat, luat pe sus, dus... 
doar lugubrul lătrat al câinelui se mai auzea. 

Când ajunseră în stradă, cavalerul deschise ochii şi văzu trei 
trăsuri. Una era drept în faţa hanului şi aceea era pentru el. 
Celelalte două stăteau în faţa casei în care locuia Loise; prima 
ora goală; în cealaltă Pardaillan îl recunoscu pe Henri de 
Montmorency, mareşal de Damville! 

Nu avu vreme să vadă mai mult, deoarece fu aruncat în 
trăsura care-i fusese destinată. Perdelele de piele fură de îndată 
coborâte, uşile fură ferecate, iar el se află într-o închisoare pe 
roţi care se puse imediat în mişcare. Era înnebunit de furie şi de 
disperare. Oricât de disperat ar fi fost, mai păstră însă ceva din 
acel sânge rece care nu-l părăsea niciodată, aşa că fu în stare 


să refacă, după traseul trăsuri şi ascultând cu atenţie zgomotul 
roţilor acesteia, drumul. Cunoştea aproape pe dinafară Parisul, 
aşa că, la capătul a numai câteva minute, înţelese... 

Fruntea i se îmbroboni, simţi cum îl ia cu frig... părul i se 
ridică... şi murmură, înfiorat: 

— Sunt dus la Bastilia! 

Bastilia!... Reputația sinistrei închisori a statului era, în acea 
epocă, identică celei de mai târziu, sub Ludovic al XIV-lea şi 
Ludovic al XV-lea. Doar Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea au 
ales alte locuri de recluziune. 

Bastilia nu era o închisoare cum erau Temple, Chatelet sau 
atâtea altele. 

Bastilia însemna uitarea, însemna mormântul, însemna 
moartea care vine cu paşi rari să te întâlnească în fundul cine 
ştie cărei carcere lipsite de aer. 

Deja în jurul masei sale enorme se înstăpânise o atmosferă de 
teroare. 

Dându-şi seama unde este dus, Pardaillan înţelese că era 
pierdut. 

Pierdut, chiar în momentul în care soarta părea că începe să-i 
surâdă! 

In momentul în care cea pe care o iubea îl chema în ajutor, 
mărturisind astfel că şi ea îl iubea! 

Când, după ce trecu podul mobil, trăsura se opri, îndată ce fu 
dat jos Pardaillan se uită de jur împrejur şi se văzu într-o curte 
sumbră, înconjurat de un număr mare de soldaţi. 

O clipă îi trecu prin minte gândul de a se arunca asupra 
acestora, doar-doar va primi acea lovitură mortală care avea să- 
i pună capăt vieţii... 

Dar chiar mai înainte ca acest gând să prindă contur, fu 
apucat de câţiva paznici herculeeni care mai mult îl duseră pe 
sus decât îl ajutară să meargă. Trecu pragul unei încăperi lungi 
străjuite de o poartă de fier. Intră într-un culoar lung şi umed, ai 
cărui pereţi roşi de salpetru miroseau a moarte; urcă apoi o 
scară de piatră în spirală, trecu apoi de două grilaje de fier, apoi 
de-a lungul unui nou coridor şi, în sfârşit, Pardaillan se văzu 
împins într-o încăpere destul de mare, la cel de-al treilea etaj al 
turnului vestic al închisorii. 

Auzi apoi cum poarta grea de fier se închide cu zgomot. 
Înspăimântat, înnebunit aproape, ascultă zgomotul îngrozitor al 


lacătelor uriaşe care erau încuiate. Apoi, cum legăturile îi 
fuseseră tăiate, scoase un strigăt cumplit de disperare şi se 
aruncă asupra uşii pe care începu să o scuture cu frenezie... 
Aceasta însă nici nu se clintea... 

Curând, el înţelese că eforturile îi erau zadarnice... 

Şi atunci, epuizat şi disperat, căzu leşinat pe dalele reci... 


* 


Ce se petrecea în casa din strada Saint-Denis? De ce Loise, 
care nu-i vorbise niciodată cavalerului Pardaillan, îl chemase să-i 
sară în ajutor? Vom afla acum. 

Cum vă mai amintiţi, mareşalul Damville o recunoscuse pe 
Jeanne de Piennes. 

Când fu sigur că presentimentele nu l-au înşelat, se uită în 
jurul lui şi văzu că se luminase bine de ziuă şi că era privit cu 
multă curiozitate de cei din dughenele din jur. 

Atunci se îndepărtă şi se întoarse la palatul Mesmes!* unde 
locuia ori de câte ori venea la Paris. 

Era o clădire sinistră, cu un nu ştiu ce lugubru, fie din pricina 
vecinătăţii închisorii Temple, situată în acelaşi cartier, fie din 
cauza caracterului celui care o locuia. Nu se zăreau decât câţiva 
servitori tăcuţi sau soldaţi, care dădeau palatului aspectul unei 
fortărețe. 

Toată ziua Henri de Montmorency şi-o petrecu într-o cameră 
retrasă, fiind străbătut de fiori la cel mai mic zgomot, ciulindu-şi 
urechile îndată ce auzea vreo uşă deschizându-se. 

Da, Damville care nu se temea de nimic pe lume, Damville, 
care chiar în aceste timpuri feroce trecea drept un tigru, 
Damville însuşi tremura în faţa ideii care i se înscrisese cu litere 
de sânge şi de flacără - ca un Mané, Thâcel, Phares!* - în fundul 
gândurilor sale frământate: 

— Cauzele care m-au adus pe mine la Paris nu l-ar fi putut 
oare aduce şi pe François? Acelaşi joc al întâmplării, care m-a 
dus în strada Saint-Denis, nu-l va putea îndruma oare şi pe 
fratele meu? Şi dacă o vede şi el, aşa cum am văzut-o eu? Dacă 


18 Acest palat nu a fost dărâmat decât prin 1827. Se înălța pe locul în care 
astăzi se află pasajul Saint-Avoye (N.a.) 

19 Ameninţare profetică pe care o mână misterioasă a scris-o pe zidul 
palatului regal în momentul în care Cyrus intra în Babilon. (N.t.) 


îşi vorbesc?! Dacă ea îi spune totul!? Dacă ea va reînvia acel 
trecut îngrozitor care reprezintă coşmarul nopţilor mele de 
atâţia ani!?! 

Simţi broboane reci de sudoare pe frunte. Simţi apoi cum se 
îngălbeneşte la faţă. 

— Da! îşi reluă el firul sinuos al gândurilor, câţi ani s-au scurs 
de când încerc să uit totul! Da, chiar şi în timpul bătăliilor, chiar 
în clipele celor mai crâncene lupte cu hughenoţii, când sângele 
scurs mă îmbăta, chiar şi în timpul festinurilor pe care le-am 
organizat pentru ofiţerii mei, când eram beat de vin, chiar şi 
atunci nu am putut uita nimic!... Totdeauna o revăd aşa cum am 
văzut-o... acolo... în cocioaba din Margency... atât de palidă că 
ai fi putut să o crezi moartă... Tot timpul o aud spunând cu 
vocea ei tremurătoare, abia şoptind, cerându-i lui François: „Hai, 
termină odată! Oare nu vezi că mor!“. Cum mă mai ura! Cum 
mă mai dispreţuia! Ah! dar şi revanşa mea a fost cumplită! 
Dintr-o lovitură am distrus trei vieţi: tatăl, mama şi fiica!... 
Nenorocirea îl paşte pe cel care mă urăşte! Căci ura mea nu 
cunoaşte milă şi nu iartă! 

Un moment se gândi cu admiraţie la forţa orgoliului său, la 
propria-i neînduplecare. 

Indată însă gândul la acel bărbat - fratele lui! - căruia îi 
distrusese viaţa îi reveni, nu însă ca o remuşcare, nu, ci ca un 
subiect de spaimă, de uimire. 

Amintirile ieşeau una câte una din mormântul lor, apărându-i 
în faţă ca nişte fantome. 

Una însă îi era de nesuportat şi încerca să o înlăture, 
tremurând... Se revedea în pădurea de castani, căzând lovit, de 
spada fratelui său... II revedea pe François aplecându-se asupra 
lui... Şi această privire a fratelui său, această ultimă privire îl 
urmărise şi îl înnebunea şi acum! 

să fie oare posibil ca François să nu fi aflat adevărul?... Şi ce 
ar face dacă l-ar cunoaşte? 

La această întrebare, Henri căzu într-un fotoliu şi îşi luă capul 
înfierbântat în mâini. 

li veni mai întâi ideea de a fugi. Să fugă! Da, dar unde? Căci 
era sigur că François l-ar fi urmărit, fie şi până la capătul lumii! 

Şi atunci, când se afla la capătul limitelor sale omeneşti, 
atunci se născu în el o reacţie de o violenţă cumplită. 

Scoase un suspin puternic, îşi trase pumnalul şi, cu un gest 


plin de furie, îl împlântă în masă ca şi cum l-ar fi înfipt în pieptul 
fratelui său. 

Arma vibră îndelung, ca şi cum ar fi scos un geamăt. 

— Crime! scrâşni el din dinţi cu figura strâmbată, crime! 
Omoruri! Aşa să fie! Îmi voi îneca spaimele în sânge!... Vechile 
amintiri le voi înăbuşi sub altele noi!... Să se ferească fratele 
meu! Mă va scăpa de el pumnalul ăsta! Pentru totdeauna!... Cât 
despre ea... Cât despre fata ei... să moară şi ele! 

Dar nici nu apucă să strige, sau mai bine zis să gândească 
ceea ce abia îi mijise în întunericul sufletului, că şi tresări cu 
spaimă., cutremurându-se. 

Femeia asta pe care dorea s-o omoare... cum? doar o iubea!... 
a iubit-o totdeauna!... şi o va iubi totdeauna! 

Vreme îndelungată se zbătu astfel Henri, dominat şi de 
dragoste, dar şi de teroare în acelaşi timp. 

Într-un târziu, un surâs îi destinse buzele; neîndoielnic găsise 
calea împăcării celor două sentimente atât de contradictorii, 
iubire şi ură deopotrivă! Îşi chemă unul dintre ofiţeri şi îi dădu o 
serie de ordine. 

Rezultatul hotărârii pe care o luase fu acela că putu să 
mănânce cu o poftă destul de considerabilă. 

Se aruncă apoi, aşa îmbrăcat cum era, în pat şi reuşi să 
doarmă câteva ore bune. Către miezul nopţii, cam la aceeaşi oră 
la care îi întâlnise pe ducele d'Anjou şi pe tovarăşii săi, se sculă, 
se înarmă cu grijă şi o luă către strada Saint-Denis. 

Îşi petrecu restul nopţii la pândă în acelaşi loc pe care-l 
alesese cu o noapte înainte. 

Dis de dimineaţă sosiră două trăsuri urmate de oameni 
înarmaţi. Soldaţii avuseseră grijă, să înlăture de pe portiere 
însemnele casei Damville. Henri se urcă în una din ele spre a nu 
putea fi observat sau, cine ştie prin ce minune, recunoscut, şi îi 
făcu semn ofițerului că poate să acţioneze. 

Urmat de vreo şase soldaţi, ofiţerul intră în casă. 
Proprietăreasa, o bătrână bigotă, îi primi tremurând, arătându- 
se uimită de spusele ofițerului: 

— Doamnă, ţineţi aici două luterane. Aceste două hughenote 
sunt acuzate de înţelegere cu duşmanii regelui... 

— Isuse, să fie posibil? Dar ce duşmani? 

— Blestemaţii de hughenoți. 

— Sfântă Fecioară! Voi fi şi eu blestemată! 


— E foarte cu putinţă! În orice caz, riscaţi de a trece drept o 
complice a acestora. 

— Eul? 

— Doar dacă nu mă ajutaţi să le arestez fără zgomot, fără 
scandal prea mare. 

— Vă ajut, sunt la ordinele dumneavoastră, domnule ofiţer! 
Cine ar fi crezut? Hughenote în casa mea! Imi spuneam eu bine, 
deci: de ce nu merg niciodată la biserică? Dulce Isuse, ce 
întâmplare urâtă! 

Mormăind aceste cuvinte, morfolindu-le între cei patru dinţi 
care-i mai rămăseseră, buna creştină urca scara, urmată 
îndeaproape de ofiţer şi de soldaţi. Ajunsă în faţa modestei 
locuinţe a Jeannei, bătu la uşă. Indată ce înţelese că înăuntru se 
trage zăvorul, se dădu la o parte. 

Jeanne de Piennes se trezi în faţa ofițerului. 

Păli uşor. Dar, obişnuită cum era cu nenorocirea, îşi păstră 
sângele rece şi, cu o voce firească, ce nu-i tremura, întrebă: 

— Ce doriţi, domnule? 

Ofiţerul se înroşi. Nu prea avea dreptul de a face ce era pe 
cale să săvârşească. În fond, nu era vorba decât de o cursă, căci 
nu avea dreptul să aresteze pe cineva. lar acum, în faţa acestei 
femei cu o ţinută atât de mânară şi cu o atitudine atât de 
demnă, în faţa acestei frumuseți pe care tristeţea o făcea şi mai 
pură, înţelese mârşăvia a ceea ce făcea, înţelese cât era de 
netrebnic. 

Prin faţa ochilor însă îi trecu figura furioasă a mareşalului de 
Damville. Şi tremurând mai tare decât Jeanne, răspunse încet, 
ruşinat: 

— Doamnă... am de îndeplinit un ordin... scuzaţi-mă, nu fac 
decât să mă supun... 

Câte crime din istoria umanităţii nu s-au înfăptuit cu această 
scuză înfiorătoare: Mă supun! Nu eu sunt de vină! Nu eu sunt cel 
responsabil!... Ca şi cum ar exista vreo disciplină mai înaltă 
decât aceea a conştiinţei! Ca şi cum totul ar fi clar, din moment 
ce ucigaşul poate răspunde: Mi s-a dat ordinul de a omori, nu 
am făcut altceva decât am executat acest ordin! M-am supus! 

— Ce ordin? întrebă Jeanne, aruncând o privire neliniştită 
către camera fiicei sale. 

— Trebuie să vă arestez, doamnă. Sunteţi acuzată de a 
aparţine religiei hughenote şi de a nu vă fi supus ultimelor 


edicte. 

In acea clipă se deschise uşa camerei Loisei. Dintr-o privire 
fata înţelese totul. 

— Domnule, spuse atunci Doamna în negru, este o greşeală! 

— Dacă-i aşa, vă va fi uşor să demonstrati, doamnă. Până 
atunci, însă, vă rog să mă urmaţi fără scandal. 

— Fiica mea! Sunt despărțită de fiica mea! strigă Jeanne, 
pierzându-şi stăpânirea de sine. 

Loise scosese un țipăt. Innebunită, fără a-şi da aproape 
seama ce face, se repezi la fereastră, o deschise cu forţă şi îl 
zări pe cavalerul Pardaillan. Şi primul său cuvânt adresat 
acestuia - ce dovadă de încredere şi de dragoste! - fu de a-l 
chema pe acest bărbat cu care nu vorbise niciodată până 
atunci: 


— Veniti! Veniţi! 
Văzând că lucrurile se încurcă, ofiţerul intră în locuinţă, urmat 
de soldaţi. 


— Doamnă, strigă el, vă jur că nu veţi fi despărțită de fiica 
dumneavoastră, fiindcă şi domnişoara trebuie să mă urmeze. Vă 
jur că trebuie să vă duc pe amândouă în acelaşi loc... Supuneţi- 
vă mai bine fără zgomot, fiindcă mă veţi obliga să recurg la 
forţă, ceea ce voi regreta apoi toată viaţa! 

Jeanne văzu că ofiţerul era hotărât să facă aşa cum spunea, 
îşi văzu locuinţa plină de soldaţi. Inţelese pericolul şi inutilitatea 
oricărei rezistenţe. In plus, i se spusese că nu va fi despărțită de 
Loise. In sfârşit, i se părea uşor să dovedească faptul de a nu fi 
încălcat edictele regale cu privire la religia protestantă. i 

— Bine, domnule, spuse ea recăpătându-şi sângele rece. Imi 
acordaţi cinci minute pentru a mă pregăti? 

— Cu plăcere, doamnă, îi răspunse fericit ofiţerul. 

Şi el ieşi cu soldaţii, în timp ce Jeanne îi făcu un semn bătrânei 
proprietărese, invitând-o înăuntru. 

Aceasta intră, nu înainte de a-l fi consultat din ochi pe ofiţer şi 
de a fi obţinut muta încuviinţare a acestuia. 

Jeanne alergă atunci la fiica ei, o smulse de la fereastra de 
care aceasta se agăţase cu disperare. Cele două femei se 
găseau în acea situaţie în care gândurile, cuvintele spun mult 
mai multe decât de obicei. Jeanne se uită în ochii fiicei sale: 

— Pe cine chemai, copila mea? o întrebă ea cu dulceaţă în 
glas. 


— Pe singurul om care ne-ar putea fi de un oarecare ajutor, 
mamă. 

— Acel tânăr cavaler care priveşte atât de des ferestrele casei 
noastre? 

— Da, mamă, răspunse Loise cu o exaltare febrilă, fără a se 
gândi că aceste cuvinte erau o mărturisire. 

Jeanne îşi strânse atunci şi mai tare fiica la piept şi cu şi mai 
multă blândeţe o întrebă: 

— Deci îl iubeşti? 

Loise trecu de la roşeaţa bruscă la paloare, apoi îşi plecă 
fruntea şi două lacrimi îi străluciră între gene. 

— Dar el? întrebă Jeanne. 

— Cred... da... sunt sigură că da! şopti Loise. 

— Deci crezi că putem conta pe el? Gândeşte-te, fata mea... 
te întreb dacă ai încredere în loialitatea şi generozitatea acestui 
cavaler... 

— Ah! mamă! strigă Loise din toată inima, este omul cel mai 
loial, sunt gata să răspund cu capul pentru asta! 

— Cum îl cheamă? 

Loise făcu nişte ochi mari. 

— Dar... spuse ea cu o adorabilă naivitate... încă nu ştiu... 
cum îl cheamă... 

— Of! nevinovăție! murmură Jeanne cu un surâs scăldat în 
lacrimi. Şi se gândi că şi ea, odinioară, fusese îndrăgostită fără a 
şti numele celui pe care-l iubea. Un val de amărăciune o năpădi, 
iar ochii începură să privească spre ceva nevăzut Loisei. Işi 
reveni însă repede: 

— Nu-i nimic, spuse ea. Nu avem de ales, nu avem nici timp! 
Poate că nu te înşeli! 

Alergă de îndată la un cufăr, îl deschise, scoase de acolo o 
scrisoare gata închisă, pe care fără îndoială că o scrisese cu 
mult timp înainte, şi apoi luă o foaie de hârtie pe care scrise 
grăbită: 


„Domnule, 

Două femei sărmane lovite de soartă se încredințează bunei 
voastre credințe. Sunteţi tânăr şi desigur milos. Dacă sunteți cel 
care credem noi, fiica mea şi cu mine, veți trimite la adresa 
indicată scrisoarea din acest plic. 

Fiti binecuvântat şi primiți mulțumirile noastre pentru imensul 


serviciu pe care ni l-aţi făcut. 
Doamna în negru“ 


Apoi ea lipi şi sigilă totul la un loc şi o chemă pe 
proprietăreasă, căreia îi spuse: 

— Doamnă Maguelonne, puteţi să-mi faceţi un serviciu? 

— Sigur că da, fiica mea. ŞI totuşi, cine-ar fi putut crede că 
dumneavoastră, atât de frumoasă şi de înţeleaptă, aţi fi 
hughenotă? 

— Doamnă Maguelonne, mă credeţi în stare să mint? 

— Să mă ferească Dumnezeu! 

— Vă jur că sunt victima unei greşeli... măcar de nu ar fi şi 
asta vreo comedie... adăugă ea cu tristeţe. 

— În cazul ăsta, spuse cucernica bătrână, spuneţi-mi cu ce v- 
aş putea ajuta, şi, tot atât de cinstit cum spun că nu cred în 
nimic pe lume decât în Dumnezeu tatăl, în Dumnezeu fiul, în 
Sfânta Fecioară şi în Sfântul Magloire, la fel voi face şi pentru 
dumneavoastră! Voi transmite mesajul, orice ar fi, oricât m-ar 
costa! 

— Nu vă va costa nimic, bună doamnă. Nu trebuie decât să-i 
daţi plicul acesta unui tânăr cavaler, care locuieşte în hanul din 
faţă, la ultima fereastră de sus. 

Bătrâna ascunse plicul. 

— Peste cel mult zece minute scrisoarea va ajunge la 
destinaţie. Dragă doamnă! De s-ar limpezi mai repede greşeala 
aceasta. Cine nu v-ar iubi? Cine ar putea crede şi susţine că 
sunteţi cu adevărat hughenote? 

În acest timp, Jeanne îi mulţumi venerabilei credincioase şi 
deschise uşa. 

— Domnule, suntem gata, spuse ea. 

Ofiţerul făcu o plecăciune şi începu să coboare scara. Ar fi 
putut să se întrebe în privinţa discuţiei prizonierei sale cu 
proprietăreasa. După cum am putut însă constata, îi era ruşine 
de rolul pe care-l juca şi, atâta vreme cât le ducea la palatul 
Mesmes pe Doamna în negru şi pe fiica acestuia, era decis să nu 
se mai intereseze de orice altceva. 

Ascuns în caleaşca sa, Henri de Montmorency abia putu să-şi 
înăbuşe strigătul de bucurie la vederea Jeannei şi a fiicei sale. 
Nici nu băgase de seamă că în han avusese loc o arestare şi că 


grupuri de oameni se strânseră pentru a comenta întâmplarea. 

Jeanne şi Loise se urcară în trăsura care era trasă chiar în faţa 
porţii. Maguelonne le urmase până acolo. In momentul în care 
trăsura se puse în mişcare, Jeanne îi aruncă o ultimă privire 
imploratoare. Bătrâna se apropie cu repeziciune chiar în clipa în 
care se traseră perdelele şi murmură: 

— Fiţi fără nicio grijă; peste câteva minute scrisoarea va fi în 
mâinile cavalerului de Pardaillan... 

Un strigăt cumplit, un strigăt ce dezvăluia nelinişte, oroare şi 
spaimă răsună îndată şi Jeanne, lividă, vru să sară jos. Uşile însă 
se închiseră şi trăsura porni în goana mare. Jeanne leşină 
murmurând: 

— Cavalerul de Pardaillan!... Ah... Fatalitate! 


XX 
PALATUL MESMES 


Aşa cum promisese, Maguelonne, fără a mai intra în casă, 
trecu dincolo, la La Deviniere, îndată ce cele două trăsuri 
dispărură după colţul străzii. 

Dar Maguelonne era asemenea tuturor femeilor bătrâne care 
nu au altceva mai bun de făcut: ea îşi petrecea timpul 
spionându-i pe cei din jur. Aşa că ea băgase de seamă că 
tânărul cavaler stătea pironit ore întregi la fereastră, cu ochii 
aţintiţi asupra casei ei; nu-i trebui mult să ghicească cui i se 
adresau privirile tânărului şi, cum se avea bine cu una dintre 
servitoarele hanului, îi pusese acesteia diverse întrebări şi aflase 
de multă vreme tot ce se putea şti despre tânărul Pardaillan, în 
timp ce Loise nici nu ştia cum îl cheamă. 

Bătrâna cea pioasă mirosi deci existenţa unei poveşti de 
dragoste şi îşi imagină că va fi şi ea în curând amestecată... Ce 
poate fi mai aţâţător pentru curiozitatea unei drept 
credincioase? 

Aşa că ea intră, cu ochii plecaţi, dar ascultând tot ce putea 
prinde din mers, în hanul La Deviniere şi-i spuse vecinei sale, 
Huguette Landry Gregoire: 

— Aş vrea să vorbesc domnului cavaler de Pardaillan. 

— Cavalerul de Pardaillan! strigă jupân Landry care auzise. 


Dar nu aţi văzut nimic? 

— Nu... Nu ştiu nimic!... Ce se întâmplă? 

— Ah! ah! iarăşi! Păi toată strada nu vorbeşte decât de asta! 
E adevărat că, în ceea ce vă priveşte, sunteţi foarte ocupată... Şi 
ce eveniment important aţi scăpat! 

— Dar, în numele cerului, ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, s-a întâmplat că teribilul Pardaillan... Pardaillan 
spintecătorul... Pardaillan matamorul, ei bine, a fost arestat! 

— Arestat! spuse bătrâna îngălbenindu-se nu numai pentru că 
se interesase de cavaler, ci mai ales pentru că se şi credea 
compromisă. 

Huguette Landry făcu tristă un semn care confirma spusele 
bărbatului său, în timp ce hangiul, radios, roşu de bucurie - sau 
poate doar de căldura cuptorului - reîncepu: 

— l-a venit şi lui rândul! Asta îl va învăţa minte să mai apuce 
de guler pe oamenii serioşi şi să-i ţină suspendaţi în gol! Aha! s- 
a făcut! 

— Dar ce-a făcut, totuşi? 

— Se pare că era amestecat într-o conspirație cu blestemaţii 
ăia de hughenoți, spuse Landry încet, privind cu atenţie în jur, 
ca şi cum simplul fapt de a fi fost deţinătorul unui asemenea 
secret ar fi putut să atragă asupra lui cele mai cumplite 
primejdii. 

Dintr-o dată Maguelonne începu să tremure. Se retrase în 
grabă, intră la ea şi ascunse scrisoarea care-i fusese 
încredinţată într-un loc sigur. 

„Totul devine foarte clar, se gândi ea. Erau chiar hughenote şi 
conspirau cu calvinistul de dincolo! Şi eu, care era să devin, fără 
să ştiu, o duşmancă a sfintei noastre religii! O novenă pentru 
sfântul Magloire ar putea să mă mântuiască de acest păcat de 
moarte!“ 

În timp ce astfel se desfăşurau lucrurile în strada Saint-Denis, 
trăsura care le ducea pe Jeanne de Piennes şi pe fiica sa ajunse 
liniştită la palatul Mesmes, intră în curtea sumbră şi tristă în 
care iarba se strecura printre pietre şi poarta se închise. 

Ofiţerul deschise portiera şi le invită pe cele două prizoniere 
să coboare. Jeanne aruncă repede o privire în jur. Dar cum 
singura ei teamă în această clipă era aceea de a nu fi cumva 
despărțită de fiica sa, pe care o strângea cu disperare la piept, 
nici nu băgă de seamă că închisoarea unde fusese condusă nu 


prea aducea a închisoare. Este adevărat că palatul avea un aer 
lugubru. Dar cea mai sinistră casă, chiar dacă este comparată 
cu o închisoare, oricât ar părea cea din urmă, de veselă, îşi mai 
păstrează o notă de cordialitate şi de cinste, pe care nu le poţi 
regăsi, cu oricâtă bunăvoință, la o închisoare. 

Cele două femei, strângându-se una pe alta în braţe, îl urmară 
pe ofiţer, care le conduse la primul etaj. Se opri în faţa unei uşi, 
se înclină politicos şi spuse: 

— Binevoiţi să intraţi aici. Misiunea mea este încheiată şi sper 

să fi făcut nimic s-au să nu fi spus nimic ce ar putea să vă fi 
supărat. 
_ Jeanne de Piennes făcu un semn cu capul şi deschise uşa. 
Indată ce intrară amândouă, uşa se închise şi ele auziră cum se 
învârteşte cheia în broască. Da, acum erau cu adevărat 
prizoniere. 

Camera în care tocmai fuseseră închise era mare şi bogat 
mobilată. Pereţii erau acoperiţi cu tapiserii; pe aceştia Jeanne 
remarcă locul a două tablouri care fuseseră scoase şi se gândi 
că erau de fapt nişte portrete pe care nu trebuiau să le vadă. 

In fundul încăperii era o uşă deschisă. Pe aici se trecea într-un 
dormitor, la capătul căruia se afla altul. Asta era tot. Un 
apartament spaţios de trei camere, ale căror ferestre dădeau în 
curtea palatului. Ferestrele nu aveau gratii, dar Loise, uitându- 
se afară, observă că acea curte, în care intraseră mai înainte şi 
care fusese goală, era acum locul de plimbare a doi 
halebardieri. 

O spaimă tot mai mare puse stăpânire pe Jeanne. Pe măsură 
ce îşi dădea seama că această închisoare nu era altceva decât o 
locuinţă luxoasă, se îngrozea tot mai tare la gândul misterioasei 
arestări. Reveni în prima încăpere şi se lăsă să cadă într-un 
fotoliu. 

— O scrisoare! strigă Loise arătând cu degetul o hârtie care 
se găsea pe masă. O luă şi începu să citească: 


„Prizonierele, nu trebuie să se teamă de nimic, rău. Orice ar 
dori nu au decât să scuture clopoțelul care se găseşte lângă 
această scrisoare. O cameristă se află la dispoziția lor şi 
aceasta nu aşteaptă decât chemarea. Aceasta le va servi şi 
masa. Sunt foarte multe şanse ca această situaţie să nu dureze 
decât câteva zile.“ 


— Ce înseamnă toate astea? murmură Loise. Din fericire, 
mamă, se pare că nu suntem chiar într-o închisoare. 

— Cred că ar fi fost mai bine de o sută de ori să fi fost într-o 
închisoare a regelui! 

— Ce vrei să spui, mamă? Nu mi se pare că cineva arvrea să 
ne facă vreun rău. 

Jeanne îşi lăsă capul în piept, îl scutură apoi ca şi cum ar fi 
vrut să alunge gândurile sau cumplitele bănuieli care i se 
născuseră în minte. 

— Să aşteptăm copila mea. Să aşteptăm. În curând vom şti la 
ce ne putem aştepta... Până atunci, am o mărturisire să-ţi fac... 

— Spune, măicuţă, zise Loise aşezându-se lângă ea. 

— Copila mea, este vorba de acel tânăr cavaler... 

Loise se înroşi. 

— Deci îl iubeşti într-adevăr! strigă Jeanne îndurerată. 

Loise lăsă capul în piept. Mama păstră câteva minute tăcerea 
ca şi cum ar fi ezitat să vorbească. 

— Acum ştim cum se numeşte, reluă ea rar. 

— Da, ni l-a spus buna Maguelonne. Il cheamă cavalerul de 
Pardaillan. 

Tandreţea cu care Loise rosti acest nume o făcu pe Jeanne să 
tresară. 

— Cavalerul de Pardaillan! murmură ea descurajată. 

— Mamă! Mamă dragă! strigă Loise, s-ar părea că acest nume 
nu îţi este necunoscut şi că îţi provoacă o durere ascunsă, pe 
care eu nu o înţeleg... Şi mă tot gândesc, dar nu-mi dau seama! 
Mai adineaori, când doamna Maguelonne i-a pronunţat numele, 
ai scos un strigăt în care eu am crezut că pot să descifrez nu 
doar nelinişte, ci chiar groază!... Apoi ai leşinat, măicuţă! ŞI 
degeaba ţi-am tot pus întrebări când ţi-ai revenit... Of! tremur... 
mi se pare că-mi vei spune ceva îngrozitor! 

— Da... îngrozitor! spuse maşinal Jeanne, ca şi cum şi-ar fi 
răspuns doar sieşi. 

— Hai, vorbeşte, mamă dragă! 

— Trebuie, copila mea, adorata mea fetiţă... Trebuie să-ți 
spun, ca să fii salvată... 

— Mă înspăimânţi, mamă! 

— Ascultă-mă, scumpa mea Loise... Când ai venit pe lume, 
sărmana ta mamă trecuse deja printr-o mulţime de necazuri... 


Peste ea s-au abătut nenorociri cumplite... Loise, dacă nu ai fi 
fost tu, aş fi murit de durere, de disperare... Nu-ţi vei putea 
închipui niciodată cât te adoram... 

— Măicuţă, mi-e destul să te privesc pentru a-mi putea da 
seama! spuse tremurând Loise. 

— lubita mea copilă!... Da, te iubeam la fel de mult ca şi 
acum. Te iubeam mai mult decât pe mine însămi, mai mult 
decât orice pe lume, mai mult chiar decât pe el! 

— El! 

— Soţul meul!... Tatăl tău! 

— Ah, mămico, niciodată nu ai vrut să-mi spui cine este! 

— Gata, trebuie să o ştii. A sosit clipa. Tatăl tău, Loise, se 
numea... 

Ea se opri tremurând de emotie, ca şi cum întreaga ei iubire, 
toate acele clipe, fericite sau cumplite, i-ar fi trecut prin faţa 
ochilor. 

— Spune, mamă! strigă Loise. 

— François de Montmorency! spuse Jeanne dintr-o răsuflare. 

Loise scoase un țipăt. Nu fiindcă s-ar fi zăpăcit în faţa acestui 
nume atât de mare, când ea se credea de o origine atât de 
umilă; ci fiindcă îşi aminti atunci că unul dintre cei doi oameni 
de care mama ei îi spusese că trebuie să se teamă mai mult pe 
lume se numea Henri de Montmorency”. 

Cu sufletul la gură, sorbea cuvintele de pe buzele Jeannei, 
care continuă destăinuirea: ` 

— Tatăl tău, Loise, plecase la o bătălie cumplită. Il crezusem 
mort şi-l plângeam. Într-o ai - zi de nesfârşită bucurie, dar şi de 
nenorocire fără sfârşit - am aflat că trăia, că se întorsese şi că 
se grăbea către mine... lar cel care mi-a adus vestea cea bună 
era tocmai fratele tatălui tău, Henri de Montmorency! 

— Ce-mi va fi dat oare să aud? murmură Loise. 

— Mai află un lucru, copila mea dragă! Acest om, înainte de a 
mi da veştile, pusese pe un mizerabil să mi te răpească... Era un 
tigru, cum îl numea chiar stăpânul lui. Şi, după ce mi-a spus că 
soţul meu s-a întors, după ce mi-a spus că el te-a răpit, a 
adăugat că dacă nu-i voi confirma spusele în faţa soţului meu, la 
un semn de-al lui vei fi sugrumată! 


2 Semnalăm o inconsecvenţă a lui Z&vaco. Într-un capitol anterior, Jeanne 
vorbeşte Loisei de Pardaillan, numindu-l astfel pe cel dintâi duşman de care 
aceasta trebuie să se teamă. (N.t.) 


— Oroare! 

— Da, oroare! Căci nimeni, niciodată, nu va şti cât am suferit 
când, în faţa soţului meu, Henri de Montmorency mă acuza de 
trădare! Voiam să protestez! dar la fiecare încercare, la cel mai 
mic gest pe care îl făceam, îi vedeam braţul gata să se ridice şi 
să-i facă semn tigrului pe care îl adusese să mi te omoare!... Şi 
am tăcut!... 

— Ah! mamă! mamă iubită! strigă Loise aruncându-se în 
braţele Jeannei, cât trebuie să fi suferit! Pentru mine! Pentru a 
mă salva! 

Singurul răspuns al Jeannei fu un surâs eroic şi dureros... 
Puțin câte puţin, sub mângâierile pline de dragoste ale fiicei 
sale, ea reuşi să-şi calmeze bătăile înnebunite ale inimii. Putu să 
continue: 

— Acum înţelegi de ce ţi-am spus întotdeauna că există un 
om în lumea asta pe care trebuie să-l urăşti, de care trebuie să 
fugi cât vezi cu ochii, pentru că el este cel care seamănă 
nenorocirea, moartea... Acela era Henri de Montmorency... 

— Şi celălalt, mamă... celălalt? întrebă Loise cu vocea stinsă. 

— Celălalt, fetiţa mea... Cel care te-a răpit? 

— Da, mamă! 

— Cel care a acceptat mârşava misiune de a te sugruma?... 
tigrul? 

— Da, mamă! 

— Loise, fii curajoasă... Ţine-te bine... Căci celălalt se numea 
cavalerul de Pardaillan! 

Loise nu strigă, nu mişcă... Rămase ca trăznită, foarte albă la 
faţă, iar din ochi i se rostogoliră două lacrimi mari, fierbinţi. Îşi 
încrucişă apoi braţele pe piept, îşi plecă fruntea şi şopti: 

— Tatăl celui pe care-l iubesc! 

Jeanne o strânse cu dragoste la piept, convulsiv aproape. 

— Da, spuse ea, înfierbântată, pierdută. Da, iubita mea 
Loise... Suntem amândouă sclavele nenorocirii... purtăm 
amândouă semnul nenorocului... Un om generos te-a salvat şi 
mi te-a adus înapoi... De la el am aflat numele acelui monstru... 
Da, era chiar tatăl celui pe care-l iubeşti tu acum... Fiindcă ştiu 
că fiara avea un copil... Un băiat de patru-cinci ani... Fără 
îndoială că tigrul a murit... Dar băiatul a crescut... şi aceeaşi 
neşansă care mi l-a scos în cale mie pe tată, îl aduce pe fiu în 
drumul tău! 


Loise nu spunea nimic. Inima îi era sfâşiată de durere. Ea ÎI 
iubea pe băiatul nenorocitului din cauza căruia mama ei fusese 
condamnată la o viaţă de mizerie! 

Cine ştie dacă nu cumva acest fiu nu îndeplinea aceleaşi 
oribile sarcini ca şi tatăl său? 

Oare de ce tânărul cavaler nu-i sărise în ajutor? De ce se afla 
el oare la fereastră, pândind, tocmai la ora la care ele fuseseră 
arestate? De ce oare le pândea el de atâta vreme? 

Vai! nu mai trebuia să se îndoiască! Acest cavaler de 
Pardaillan era trimisul celui care a făcut-o prizonieră... şi care a 
făcut-o prizonieră şi pe mama ei, iubita ei mamă! 

Cine ar putea fi acesta? 

Când ajunse la această întrebare pe care şi-o adresă, tresări 
de spaimă. Aruncându-şi ochii spre mama ei, o privire plină de 
tristeţe, o văzu atât de palidă, ochii îi erau plini de o groază atât 
de mare, încât înţelese că şi Jeanne se gândea la acelaşi lucru. 

— Vai, mamă, spuse ea neliniştită, inima mi-e sfărâmată... 

— Sărmana mea fetiţă adorată.. A trebuit s-o ştii, pentru a 
putea să eviţi nenorociri şi mai mari... 

— Inima mea e moartă... spuse Loise; dar nu la mine mă 
gândesc... 

— Atunci la cine te gândeşti, copilă dragă? spuse Jeanne, 
uitându-se îngrijorată la fiica ei. La el, desigur... Ah, draga mea, 
nu te mai gândi acolo... 

Loise îşi scutură capul. 

— Mă gândesc, spuse ea înfiorată, la omul care ne-a răpit... 

Jeanne tresări, căci şi ea se gândea la acelaşi lucru. 

— Şi, adăugă Loise, punând cap la cap tot ce mi s-a întâmplat 
şi tot ce am aflat acum, cred că ghicesc cine este... Este... 

— O! taci! taci! şopti Jeanne, de parcă numele care se afla pe 
buzele fiicei sale şi chiar şi pe ale ei ar fi fost el însuşi un semn 
rău. 

Cele două femei, înspăimântate din ce în ce mai tare, se 
strânseră una în alta. Deodată, Jeanne o strânse şi mai tare pe 
Loise cu braţul drept, în timp ce stângul se îndrepta spre uşa 
care începuse să se deschidă uşurel, fără zgomot... 

— EI! murmură ea, făcându-se lividă. 

În pragul uşii, şi el livid, asemenea unui spectru, nemişcat şi 
cu braţele încrucişate pe piept, stătea Henri de Montmorency! 


XXI 
SPIOANA 


Este un personaj al acestei povestiri pe care abia l-am 
întrezărit şi pe care este timpul să-l scoatem la lumină. Este 
vorba despre acea Alice de Lux care o însoțea pe regina 
Navarrei. Vă amintiţi că Jeanne d'Albret şi Alice de Lux, salvate 
de cavalerul de Pardaillan, au mers amândouă la evreul Isaac 
Ruben şi cum, apoi, s-au urcat amândouă într-o trăsură care 
staţiona în afara zidurilor, nu departe de poarta Saint-Martin. 

Trăsura, purtată de cei patru căluţi vânjoşi de munte, a ocolit 
Parisul, trecu pe la piciorul colinei Montmartre, ajunse la râuleţul 
care, pe lângă satul Grange-Batelière se transforma în mlaştină, 
apoi, repede, se îndreptă direct spre Saint-Germain, unde fusese 
semnată pacea între catolici şi reformaţi, pace care nu însemna 
decât un ameninţător armistițiu, fiecare dintre cele două părţi 
făcând eforturi de a strânge noi forţe pentru a angaja o bătălie 
decisivă. 

In biserici preoţii predicau făţiş masacrul. 

Regele Carol al IX-lea fu nevoit să dea un edict care permitea 
doar nobililor şi soldaţilor să poarte armă. 

Se dădu foc unei case doar pentru că s-a presupus că acolo se 
adunau hughenoți în mod secret. Trebuie să vă reamintim că 
reformaţii făceau marea crimă de a se ruga lui Dumnezeu în 
limba franceză, în timp ce catolicii o făceau în latină. 

În ziua bătăliei de la Moncontour, Caterina de Medici fu 
înştiinţată că hughenoţii par a câştiga lupta. 

— Vom asculta liturghia în franţuzeşte! răspunse ea simplu. 

lar când află că hughenoţii au fost înfrânți, spuse: 

— Slavă Domnului! Tot în latineşte se va ţine liturghia! 

La opt zile de la semnarea păcii, într-o biserică, un bărbat 
împinse din greşeală o bătrână. Aceasta căută o injurie şi nu o 
găsi decât pe asta: 

— Luteranule! 

La acest strigăt, mulţimea năvăli asupra nenorocitului care, în 
câteva clipe, fu omorât, sfâşiat, făcut bucăţi. Doi burghezi 
cumsecade care, indignaţi, făcură greşeala de a-i lua apărarea, 
avură aceeaşi soartă. 


La fiecare colţ de stradă se găsea câte o statuie a Fecioarei. 
Lângă ea stăteau permanent vreo douăzeci de bandiți înarmaţi 
până-n dinţi. Timp de două luni, peste cincizeci de nenorociţi 
fură omorâţi pentru că nu au salutat şi nu au îngenuncheat 
înaintea statuii. Ei mai cereau şi ca fiecare trecător să depună o 
ofrandă într-un coş ţinut de unul dintre tâlhari; vai de 
nenorocitul care refuza să contribuie la această taxă impusă 
abuziv. 

Aceasta era atmosfera din zilele în care se petrec întâmplările 
pe care vi le relatăm. Să ne întoarcem deci la regina Navarrei. 
Aceasta, împreună cu Alice de Lux, ajunse la Saint-Germain. 
Jeanne d'Albret intră într-o căsuţă de pe o stradă care dădea în 
partea dreaptă a castelului. Acolo, trei gentilomi o aşteptau într- 
o încăpere joasă. 

— Veniţi, conte de Marillac, îi spune ea unuia dintre ei. 

Cel pe care-l chemase era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci 
de ani, viguros, bine făcut, dar cu o fizionomie pe care se citea o 
imensă tristeţe. 

La intrarea reginei şi a însoţitoarei sale, chipul i s-a luminat, ai 
fi zis că o rază de soare care străbate prin norii groşi ce acoperă 
corul în timpul iernii îi luminase o clipă fruntea. 

Alice de Lux îl privi şi ea. Sânul i se ridica emoţionat, semn al 
unei tulburări pe care nici ea nu şi-o putea explica. Dar această 
emoție - pe care nimeni nu o observase - abia de dură câteva 
secunde. Deja contele de Marillac se înclina în faţa reginei şi o 
urmă apoi în cabinetul retras în care aceasta intrase. 

— De ce îmi spune astfel Maiestatea Voastră? întrebă atunci 
tânărul care, se vede, era dintre apropiații reginei, de vreme ce 
îşi permitea să-i vorbească el primul. 

Jeanne d'Albret îi aruncă o privire melancolică. 

— Deci acesta nu este încă numele dumitale? spuse ea. Nu 
te-am făcut chiar eu conte de Marillac? 

Tânărul clătină capul. 

— Datorez totul Maiestăţii Voastre, spuse el, viaţa, averea, 
titlul... Recunoştinţa mea nu se va stinge decât odată cu bătăile 
inimii... Numai că eu mă numesc simplu Déodat... Toate titlurile 
pe care ar putea să mi le ofere draga mea regină nu vor putea 
însă să-mi dea un nume! Toate vălurile pe care aţi încerca să le 
aruncaţi peste mine nu vor fi în stare să ascundă tragedia, sau 
poate infamia care a provocat naşterea mea... O, regina mea! 


Oare nu vedeţi că sunteţi singura ce-mi daţi titlul de conte de 
Marillac, nu auziţi cum toţi ceilalţi îmi spun Déodat, copilul găsit! 

— Copilul meu, spuse regina cu o severitate drăgăstoasă, 
trebuie să-ţi alungi aceste idei. Ele te vor ucide! Curajos, cinstit, 
întreprinzător, ţi se deschide în faţă un drum plin de bucurii 
dacă nu te vei încăpăţâna în această mortală căutare, care s-ar 
putea să  paralizeze toate elanurile de bunătate şi de 
generozitate ale inimii tale minunate... 

— Ah! oftă contele de Marillac stins, de ce a trebuit să 
surprind acea discuţie?! De ce a vrut soarta să aflu numele 
mamei mele?! Şi de ce oare nu am murit în ziua în care, aflând 
acel nume, am aflat că mama mea este regina funestă, tigreasa 
însetată de sânge, implacabila Caterina de Medici! 

In acea clipă, în camera vecină se auzi un strigăt, imediat 
înăbuşit. Un strigăt de uimire nemăsurată, sau poate de 
groază... Dar nici regina Navarrei, nici contele de Marillac, atât 
de adânciţi în gânduri, nu-l auziră. 

— Copil ce eşti! Copil! spuse regina Navarrei. Ai grijă şi nu te 
mai amăgi! Nu mai alerga după himere... S-ar putea să te 
aştepte mari deziluzii... 

— Asta îmi stăpâneşte inima, Maiestate. 

— Orice ar fi, reluă regina fermă, închide-ţi în inimă acest 
secret fatal. Ştii ce mult te iubesc: te-am crescut ca pe propriul 
meu fiu; ai străbătut munţii cu Henri al meu, aţi avut aceiaşi 
dascăli... continuă să fii copilul meu adoptiv... în inima mea de 
mamă este destul loc pentru doi... 

Contele de Marillac se înclină în faţa ei cu un respect ce trăda 
o mare dragoste, dar şi o mare emoție; luă mâna reginei şi o 
duse la buze, cu lacrimi în ochi. 

— Şi acum, reluă regina, ascultă-mă, conte. Am nevoie la 
Paris de un om de care să fiu la fel de sigură ca şi de propriul 
meu fiu. 

— Eu voi fi acela! spuse Déodat. 

— Aşteptam să spui asta, copilul meu, spuse regina, abia 
ascunzându-şi emoția. Dar ţine seama, poate că însăşi viaţa ta 
va fi în pericol. 

— Viaţa mea vă aparţine. Am riscat-o de o sută de ori pentru 
cel care îmi spune frate mai mare... pentru fiul dumneavoastră, 
doamnă. Cu atât mai mult sunt gata să mi-o pun în joc pentru 
dumneavoastră... 


— S-ar putea, spuse rar regina, să-ţi rişti mai mult decât 
viaţa... S-ar putea să te trezeşti în vreo împrejurare în care vei 
avea de luptat cu propria-ţi inimă... aşa că, dragul meu copil, eu 
nu voi aştepta de la tine să-ţi arăţi doar curajul, ci mai ales acea 
măreție a sufletului pe care sunt sigură că nu o voi găsi la 
altcineva, decât la tine... 

— Oricare ar fi împrejurările, Maiestate, îmi va fi imposibil să 
uit vreodată faptul că, dacă trăiesc, dumneavoastră v-o datorez! 
Dacă nu sunt vreo fiinţă nenorocită şi hărăzită durerii şi sărăciei, 
asta se datorează faptului că mâna dumneavoastră miloasă s-a 
întins către mine! Aşa că vă stau la dispoziţie şi aştept ordinele 
pe care mi le veţi da. 

— Da, murmură, gânditoare, regina, trebuie! Ascultă-mă, 
dragul meu copil, scumpul meu fiu... 

Atunci Jeanne d'Albret, deşi era sigură că nimeni nu i-ar fi 
putut auzi vorbele, începu să vorbească atât de încet, încât 
contele de Marillac, pentru a o putea auzi, îşi încordă auzul, 
închise ochii şi se apropie atât de tare de regină, că fruntea sa 
aproape o atingea pe aceea a Jeannei d'Albret. 

Convorbirea, sau mai exact monologul, dură o oră. La capătul 
ei, contele repetă, rezumând, instrucţiunile pe care le primise. 

— Făcu un gest ca pentru a-şi lua rămas bun. Dar Jeanne 
d'Albret îl luă de mână, îl trase la piept, îl sărută pe frunte şi-i 
spuse: 

— Du-te, fiule, fii binecuvântat... 

Déodat se îndepărtă, ieşi din cameră şi apoi traversă 
încăperea în care se aflau încă cei doi gentilomi. Aruncă o 
privire în jur; fără îndoială nu zări ceea ce căuta în această 
cameră, fiindcă ieşi în stradă, dezlegă un cal al cărui frâu era 
prins de un cârlig înfipt în oblonul ferestrei, urcă în şa şi porni la 
drum, în direcţia Paris, coborând cărarea îngustă. 

S-ar părea că un regret îl reţinea, fiindcă îşi lăsă calul să 
meargă la pas şi, după ce ieşiră la drum, nu-i mai dădu atenţie 
decât din când în când, atunci când acesta se împiedica sau 
întârzia prea mult cu botul prin iarbă. Drumul pe care apucase 
era de fapt o cărare prost întreţinută, presărată cu pietre, 
înclinată ca o potecă de munte. 

După vreo douăzeci de minute, contele de Marillac ajunse la o 
mică aşezare - vreo câteva căsuțe sărăcăcioase şi o bisericuţă. 
Era un cătun care se chema Mareil. Prin întuneric Deodat - sau 


contele de Marillac zări deasupra unei porţi un buchet de 
merişor şi frunze de stejar. Era un han. 

Tânărul se opri, privi înapoi ca pentru a examina înălțimile de 
unde tocmai coborâse, dar întunericul era prea adânc. Saint- 
Germain abia se profila la orizont ca o linie şi mai întunecată. 

Suspină, apoi descălecă, pretextând în sinea lui, ca o scuză, 
că porţile Parisului erau închise la această oră şi că va trebui să 
aştepte sosirea dimineţii aici, decât în vreo vizuină pe lângă 
Rueil sau Saint-Cloud. 

Bătu în uşă cu mânerul pumnalului şi, după vreo zece minute, 
un ţăran-hangiu îi deschise; la vederea spadei ce-i atârna la 
brâu, mai curând decât la aceea a scudului strălucitor pe care-l 
primi, consimţi să-i dea ceva de mâncare contelui, pe un colţ de 
masă, lângă vatră. 

Deodat se sprijini cu coatele pe masă şi îşi întinse picioarele 
spre foc, în timp ce calul îi era dus în grajd. 

De multă vreme zăcea omleta, care i se pregătise deasupra 
flăcării, în faţa lui, neatinsă. Nici nu o băgase în seamă. Se 
gândea. 

După plecarea contelui de Marillac, regina Navarrei rămase 
câteva minute singură, cufundată în gânduri. Făcu apoi un efort 
de a reveni în actualitate. Cu un ciocănel bătu de două ori într- 
an timbru de metal. Aşteptă un minut apoi, cum nimeni nu 
venea, mai bătu de două ori. De data aceasta, se deschise o uşă 
şi în cadrul ei apăru Alice de Lux. 

— Îi cer iertare Maiestăţii Voastre, spuse ea volubilă; cred că 
m-a chemat de două ori; cum însă mă găseam departe de 
această cameră... Nu am fost prea sigură... 

Regina Navarrei se aşezase într-un fotoliu. Îşi fixase privirea 
limpede asupra tinerei şi, sub această privire, Alice de Lux se 
simţi tulburată. 

— Alice, spuse într-un târziu Jeanne d'Albret, ţi-am spus mai 
adineaori, în momentul în care am fost salvate, că ai fost 
imprudentă insistând să trecem pe acel pod, şi mai imprudentă 
când ai îndepărtat perdelele de la fereastra trăsurii şi, în sfârşit, 
foarte imprudentă atunci când ai început să-mi strigi numele în 
faţa gloatei care, se vedea de departe, îmi era ostilă... 

— Aşa este... dar credeam că i-am explicat Maiestăţii 
Voastre... 

— Alice, o întrerupse regina, afirmând că ai fost imprudentă 


m-am înşelat... sau am vrut să par că m-am înşelat, fiindcă, 
dacă ţi-aş fi spus atunci părerea mea reală, probabil că ai fi 
comis vreo nouă imprudenţă care, de această dată, mi-ar fi fost 
fatală... 

— Nu vă înţeleg, doamnă, bâigui Alice de Lux devenind foarte 
palidă. 

— Mă vei înţelege îndată. Atunci când ai venit la curtea din 
Navarra, Alice, mi-ai spus că eşti nevoită să fugi pentru a scăpa 
de furia reginei-mame, Caterina, furie pricinuită de dorinţa ta de 
a îmbrăţişa religia noastră reformată... Asta se întâmpla acum 
opt luni... Te-am primit aşa cum i-am primit întotdeauna pe toţi 
cei care sunt persecutați; şi, fiind de familie bună, te-am numit 
domnişoară de onoare... Ai vreun reproş să-mi faci, după aceste 
opt luni? Vorbeşte deschis, ţi-o ordon! 

— Maiestatea Voastră m-a copleşit, spuse Alice recăpătându- 
şi puţin sânge rece. Dar, deoarece regina mea doreşte să-mi 
pună întrebări, vă rog să-mi permiteţi să pun şi eu o întrebare, 
la rândul meu. Nu am meritat? Nu mi-am îndeplinit oare, în 
aceste opt luni, tot ceea ce mi s-a cerut, cu zel? Am dat oare 
ocazia de a se vorbi urât despre mine? Mi se spune Frumoasa 
bearneză, doamnă; şi fiind atât de frumoasă cum spun unii, am 
încercat să sucesc oare capul vreunui gentilom, făcându-l să-şi 
uite îndatoririle? În sfârşit, de când m-am convertit, nu mi-am 
manifestat oare toată dragostea faţă de noua mea religie, nu 
mi-am demonstrat, oare ataşamentul pe care îl poate oricine 
aştepta de la o neofită? 

— Recunosc totul, spuse regina cu o gravitate care înnoră 
brusc fruntea tinerei, recunosc faptul că ai arătat un zel de care 
unii au fost chiar surprinşi... Ce spun? Te-aş fi preferat catolică, 
decât protestantă într-un asemenea hal! Cât despre 
comportarea ta faţă de gentilomii mei, trebuie să spun că este 
ireproşabilă; mărturisesc însă că aş fi fost mai puţin surprinsă 
dacă ai fi fost mai puţin... severă; în sfârşit, modul în care ţi-ai 
îndeplinit sarcinile a fost întotdeauna atât de admirabil, încât, 
chiar şi atunci când nu erai de serviciu, chiar şi atunci când nu 
aveam nevoie de dumneata, erai întotdeauna cel puţin atât de 
aproape încât să poţi vedea totul, ba chiar să şi auzi totul. 

De data aceasta, acuzaţia era atât de făţişă, încât Alice de 
Lux se clătină. 

— Ah, Maiestate, murmură ea, mi-e şi frică să înţeleg! 


Jeanne d'Albret o privi cu un soi de milă. 

— Trebuie, totuşi, să înţelegi, spuse ea într-un târziu. 
Bănuielile mele nu s-au trezit decât de vreo două săptămâni. Aş 
fi vrut să te scutesc de această ruşine, Alice, fiindcă, totuşi, ţin 
la dumneata. Sunt însă nevoită să mă despart de dumneata, 
fiindcă am ajuns la concluzia că mă trădezi... 

— Maiestatea Voastră mă alungă! bâigui tânăra: 

— Da! spuse simplu regina Navarrei. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare care dură vreun minut. 

Ţinându-se de spătarul unui fotoliu, Alice de Lux arunca în jur 
priviri înspăimântate, de fiară prinsă în cursă; îşi strânse 
mâinile, maşinal, ca pentru a implora. Sânul ei sculptural fu 
cutremurat de un suspin prelung; apoi reuşi să rostească câteva 
cuvinte: 

— Maiestatea Voastră se înşală... Sunt victima unor calomnii 
mârşave... 

Probabil că regina Navarrei suferea mai mult, decât fata. 
Pentru o inimă generoasă ca a ei, într-adevăr, nu există 
spectacol mai dureros decât acela al trădării unei fiinţe în care 
ţi-ai pus toată încrederea. Şi, când această fiinţă, pusă în faţa 
unei situaţii fără ieşire, se zbate sub povara acuzațiilor, când o 
vezi gâfâind şi făcând eforturi disperate pentru a-ţi aduce 
dovada loialității sale, spectacolul este, desigur, mult mai 
cumplit decât acela pe care ţi-l oferă un duşman înfrânt. 

— Ascultă, Alice, spuse Jeanne d'Albret cu o voce atât de 
tristă încât tânăra se înfioră, aş fi putut, probabil, să te dau pe 
mâna judecătorilor noştri, oferindu-le şi dovada trădării tale; nu 
am însă curajul necesar... Mă mulţumesc să te trimit înapoi la 
stăpâna ta regina Caterina... 

— Maiestatea Voastră se înşală!... murmură Alice gemând 
parcă. 

Regina Navarrei scutură din cap. 

— În ziua aceea în care am intrat la tine şi te-am surprins 
scriind o scrisoare, de ce, Alice, ai aruncat scrisoarea în foc, 
furnizându-mi astfel prilejul de a-ţi pune întrebări pe care altfel 
nu le-aş fi pus niciodată? 

— Doamnă, strigă Alice cu disperarea înecatului care se agaţă 
de un fir de pai, doamnă, să vă mărturisesc adevărul!... lubesc, 
îi scriam celui pe care-l iubesc! 

— Aşa mi-am imaginat şi eu, şi de aceea nu ţi-am spus 


nimic... Dar în ziua aceea în care ofiţerii mei te-au văzut vorbind 
cu un curier care pleca la Paris, Alice... Curierul s-a îndepărtat 
prea repede... Nu a mai revenit... De ce? 

— l-am dat nişte comisioane pentru prietenii mei din Paris, 
doamnă. Este oare vina mea că acel om nu s-a mai întors? Cine 
ştie dacă, de fapt, nu o fi fost omorât pe drum? 

— Atunci când generalii mei s-au adunat pentru a discuta, de 
ce, Alice, ai fost surprinsă în acel cabinet care se învecina cu 
sala de conferinţe? 

— Am fost surprinsă de venirea soldaţilor, doamnă; nu am 
mai îndrăznit să trec printre ei. 

— Da, astea sunt explicaţiile pe care mi le-ai mai dat, şi eu te- 
am crezut. Totuşi, acum două săptămâni, cum ţi-am mai spus, 
am început să te bănui serios... 

— De ce, doamnă, de ce? 

— Insistenţa ta de a mă însoţi la Paris mi-a readus în minte tot 
ceea ce ţi-am spus acum şi multe altele. M-am hotărât la asta, 
Alice, pentru că doream să te pun la încercare. Vezi până unde 
ajunsesem, ce mult îmi doream să te pot crede... Vezi cum 
încercam să alung gândul că erai... ceea ce toţi apropiații mei te 
acuzau, din moment ce mi-am riscat viaţa cu speranţa de a 
putea să-ţi demonstrez în faţa tuturor nevinovăția. 

Înspăimântată, tremurând, cu fruntea îmbrobonită de 
sudoare, Alice de Lux încercă să facă un ultim efort: 

— Ei bine, Maiestate, vedeţi deci că sunt nevinovată, de 
vreme ce sunteţi în viaţă... 

— Asta nu este greşeala ta! spuse înăbuşit regina. Alice de 
Lux, ai fost înţeleasă cu cei care au vrut să mă omoare! 

— Niciodată... 

— Alice de Lux! Tu ai vrut ca litiera să treacă, pe acel pod! Tu 
ai tras perdelele! Strigătul tău m-a descoperit criminalilor! Ţie a 
dorit unul dintre ei să-ţi dea acest bilet în momentul în care 
litiera a fost răsturnată! Probabil că eram mai puţin speriată 
decât tine, din moment ce l-am văzut când ţi-a căzut pe 
genunchi, de vreme ce l-am adunat de pe jos, fiindcă tu nu-l 
observaseşi, din moment ce l-am păstrat - şi iată-l! 

Spunând aceste cuvinte, regina Navarrei îi întinse lui Alice o 
hârtie îndoită în formă de triunghi. 

Tânăra fată căzu în genunchi, sau mai precis se prăbuşi, 
zdrobită de ruşinea îndurată, părând că nu se va mai putea 


ridica vreodată. 

— la-l! spuse Jeanne d'Albret. Biletul acesta ţi-a fost destinat, 
îţi aparţine. 

Spioana rămase nemişcată, împietrită, aproape inconştientă. 

— la-l odată! repetă cu asprime regina. 

De data aceasta, spioana ascultă. Fără a ridica fruntea, 
întinse mâna şi primi biletul. 

— Citeşte-l! îi ordonă Jeanne d'Albret. Citeşte-l, căci ai aici un 
ordin de la stăpâna ta! 

Spioana, subjugată, înspăimântată, desfăcu biletul şi îl citi. 
lată ce scria: 


„Dacă afacerea reuşeşte, fiţi la Luvru mâine dimineaţă. Dacă 
nu, păstraţi-vă postul sau mai bine solicitati un concediu şi 
veniți în cel mult o săptămână. Regina vrea să vă vorbească.“ 


Nu era nicio semnătură... 

Un strigăt slab care semăna cumplitului geamăt al umilinţei 
se strecură de pe buzele tumefiate ale spioanei. Apoi, din nou, 
ea se prăbuşi, pierdută, cumplit de nefericită. 

Regina Navarrei îi aruncă o ultimă, privire în care se citea o 
compătimire adâncă, dar şi iertarea păcătoasei. Apoi îi spuse: 

— Pleacă... 

Spioana se ridică încet; văzu că regina, cu braţul întins, îi 
arată uşa; începu să meargă cu spatele, cu paşi mici, până 
ajunse în pragul acesteia. Cu mâinile tremurânde o deschise, 
ieşi din cameră şi o luă apoi la fugă ca scoasă din minţi. 

La rândul ei, Jeanne d'Albret părăsi cabinetul, intră în 
încăperea joasă în care se aflau cei doi gentilomi şi le spuse: 

— Plecăm, domnilor. 

leşi din căsuţă şi, înainte de a se urca în trăsura care o 
aştepta, se uită de jur împrejur, ca şi cum ar fi vrut să ştie ce se 
întâmplase cu Alice de Lux. 

— Copil nenorocit! murmură ea suspinând. lată încă una din 
operele tale, Medici! 

Câteva clipe mai târziu, trăsura, escortată de cei doi 
gentilomi, se îndepărta cu viteză. 

Când ieşise din casă, Alice de Lux o luase la fugă, aşa cum am 
spus, de parcă ar fi fost ieşită din minţi. Cea dintâi idee care-i 
venise fu aceea de a se îndepărta cât mai repede de locul în 


care îndurase cumplitul chin al ruşinii. 

Traversă esplanada din faţa castelului fără a şti încotro 
merge. Deodată se opri, cutremurată, şi privi în jurul ei. 

— Încotro s-o apuc? murmură ea. Unde să mă ascund? Ce se 
va întâmpla cu mine atunci când el va afla? Ce să fac? Să merg 
la Paris? Să mă supun ordinelor neiertătoarei Caterina? Of, nu! 
nu!... Ce-am făcut?... Am vrut să fie asasinată regina Navarrei!... 
Cine sunt?... Of, Doamne, ce fel de om sunt?... Câtă abjecţie se 
ascunde în sufletul meu! Ah! ce ruşine-mi este!... Din fericire, e 
noapte... nu mă vede nimeni... dar peste câteva ore va fi 
lumină... Voi fi văzută... Cine nu va ghici oare ruşinea mea, cine 
nu va şti oare ce fiinţă mizerabilă, am devenit! 

Se aşeză pe o piatră, cu capul în mâini. 

Această femeie era tânără. Era frumoasă, avea acea 
frumuseţe brună şi provocatoare a bearnezelor, pe jumătate 
andaluze, cum o dovedeau fruntea de un alb mat, buzele 
minunate ca nişte rodii, focul privirii ascuns de pleoapele grele 
de după care te priveau ochii mari, invitându-te la voluptăţi 
nebănuite. 

Acolo, în munţii în care fiul Jeannei d'Albret vâna lupi când nu 
alerga după fetişcane, i se spunea Frumoasa bearneză, iar 
această poreclă i se potrivea de minune. 

În clipa în care o vedem noi cum stătea prăbuşită pe piatră, 
însă, nimeni nu ar fi recunoscut frumuseţea, despre care am 
vorbit adineaori, în aceste trăsături convulsionate, în aceşti ochi 
înspăimântați, pe această frunte pătată şi încruntată. 

— Ce să fac? îşi reluă ea monologul. Să fug de regina 
Caterina?... Nebunie!... Pentru a scăpa de urmărirea ei, nu este 
decât un refugiu: mormântul!... Şi eu nu vreau să mor!... Vai, 
nu! nu!... sunt prea tânără ca să mor... Mergi, mizerabilo... Va 
trebui să ajungi până la capătul infamiei tale... Haide, sus, 
spioană infamă!... Regina ta te aşteaptă... 

Aşa se tortura nefericita fiinţă. Pentru a o plânge sau pentru a 
o acuza nu este încă momentul... Fiindcă evenimentele care se 
vor desfăşura ne vor arăta ce femeie, ce monstru sau ce 
nefericită se ascundea în această Alice de Lux. 

Maşinal aproape, ea se ridică şi-şi reluă drumul care, spera, o 
ducea spre Paris - fiindcă nu cunoştea deloc regiunea. 

O tristeţe cumplită o apăsa. Picioarele i se împiedicau de 
pietre, aluneca pe drumul povârnit, dar nu simţea nici oboseală, 


nici durere. Mergea spre Paris ca atrasă de o forţă magnetică, 
aproape împotriva voinţei sale. 

După vreo oră de mers, întrezări câteva căsuțe joase, spre 
care se îndreptă cu înfrigurarea omului disperat, aflat singur în 
noapte. Se gândi că ajunsese destul de departe de Saint- 
Germain şi că, probabil, regina Navarrei trebuie să se fi 
îndreptat şi ea spre casă. Căci unica ei dorinţă, în acest timp, 
era aceea de a pune o distanţă cât mai mare între ea şi Jeanne 
d'Albret, ca şi cum astfel s-ar fi îndepărtat de ruşine. Ruşinea 
aceasta o zdrobea, o apăsa părându-i-se o suferinţă cumplită. 
Se simţea şi frântă de oboseală, nu numai din cauza drumului - 
destul de scurt, de altfel, pe care-l străbătuse, ci din pricina 
încordării nervoase. Oboseala îi era dată şi de dorinţa de a se 
vedea singură între patru pereţi, unde să-şi ascundă capul sub o 
pernă şi să nu mai vadă, să nu mai audă nimic. Se temea până 
şi de arbori, care i se păreau nişte imense fantome ce se 
mişcau, fremătătoare, în jurul ei, şi de stelele care o priveau, şi 
de cerul ce o dispreţuia. Işi închipuia că, odată ajunsă sub un 
acoperiş, se va linişti, fiindcă va scăpa de martorii nevăzuţi ai 
ruşinii pe care o trăise şi pe care imaginaţia ei o scormonea la 
fiecare pas. 

La zece paşi de ea îi apăru o căsuţă, în faţa căreia se opri; i se 
păru că vede strecurându-se o lumină. Cu hotărârea 
subconştientului care-i dirija toate mişcările, se îndreptă spre 
uşă şi bătu în ea cu putere. | se deschise de îndată. 

— O cameră pentru noaptea asta, ceru ea clănţănind din dinţi. 

— Da, răspunse omul care-i deschisese. Dar haideţi mai întâi 
să vă încălziţi puţin, căci sunteţi tare înfrigurată, doamnă. 

Aprobă invitaţia, dând din cap. Țăranul deschise o altă uşă, a 
unei încăperi mai mari în care se vedeau flăcările zglobii din 
vatră, ce constituia şi singura ei sursă de lumină. 

Intră în încăperea ce părea să fie sala mare a hanului şi, 
instinctiv, îşi întoarse privirile spre locul de unde se vedeau 
luminile, în stânga uşii. Acolo văzu un cavaler cu spatele la ea, 
cu coatele pe masă, privind la dansul ciudat al flăcărilor, care 
nici nu tresări la intrarea ei. 

II recunoscu pe dată. Obrajii i se îmbujorară şi un strigăt îi 
scăpă din piept, aproape fără să vrea. 


XXII 
HANUL DIN MAREIL 


La strigătul ei, cavalerul se întoarse cu repeziciune: era 
Déodat. Zărind-o pe Alice nemişcată, parcă împietrită, păli, se 
ridică în grabă şi-i ieşi în întâmpinare, luând-o de mână. 

— Ce!? Alice! exclamă el cu o înfocare neaşteptată în glas. Nu 
visez?! Eşti chiar tu! Tocmai tu, şi tocmai în momentul în care 
sufletul meu era înecat în tristeţea gândului că vom fi despărțiți 
atâta vreme! Ah! deci nu sunt întru totul blestemat, de vreme 
ce-mi este dată fericirea de a te revedea! 

Vorbea parcă prins de un soi de febră, stupefiat într-atât de o 
asemenea fericire, încât nu se mai gândea de ce şi cum dea 
ajuns ea acolo. O trase aproape spre flacăra jucăuşă a vetrei, o 
determină să se aşeze, îi luă mâinile îngheţate într-ale sale. 

— Vai, dar eşti îngheţată... Alice, tremuri!... Ce reci îţi sunt 
mâinile... Hai, apropie-te... hai... aşa... aici, mai lângă foc... Ah! 
Tu eşti! Chiar tu!... Ah, spune-mi... De ce tremuri aşa? Cât eşti 
de palidă! Cât pari de obosită! 

„Ce-i voi spune?“ se gândea ea. 

— Adorata mea! Chiar în clipa în care te-am văzut acolo, 
dreaptă, în cadrul uşii, mă gândeam: „Gata! S-a sfârşit! Nu o voi 
mai revedea vreodată! Suntem despărțiți pentru totdeauna!“... 
Şi, când colo, iată-te!... Eşti chiar aici, lângă mine! 

„Vai de mine, se gândea ea, ce să-i spun? ce să inventez!?“ 

Tăcerea ei îl miră de astă dată pe tânăr. Ea tăcea. De ce? 

Ah! Dumnezeule! Oare nu este ea înspăimântată de propria-i 
îndrăzneală? Cum!? Această tânără fată o părăsise pe regina 
Navarrei pentru a-l întâlni, făcând astfel un lucru ce o va 
compromite pentru totdeauna, care o va pierde! lar el este atât 
de ridicol încât să se întrebe asupra cauzelor acestei palori, a 
neliniştii, a tăcerii ei! 

Este adevărat că se iubeau, că-şi juraseră credinţă, că se 
logodiseră în ascuns! 

Cu toate acestea, un copil, un copil pur şi cast cum e Alice nu 
aleargă astfel după un bărbat - fie el şi logodnicul ei - fără a 
resimţi o profundă emoție! 

Cât de mult regreta acum faptul de a nu-i fi mărturisit reginei 


Navarrei dragostea lor!... Ea i-ar fi liniştit logodnica iubită, buna 
regină care-i era ca o mamă! Despărțirea lor nu i s-ar mai fi 
părut atât de crudă! 

După ce aceste gânduri îi trecură fulgerător prin minte, 
tânărul nu ştia cum să-i mărturisească iubitei sale respectul de 
care-i era plină inima ca şi, deopotrivă, bucuria care-i invadase 
sufletul la vederea ei. Îi strânse şi mai timid mâinile. 

— Alice! murmură. 

Ea deschise ochii doar pe jumătate. 

„lată sosită clipa infernală! se gândi. Of, de-aş muri înainte de 
a apuca să scot o vorbă...“ 

— Alice, reluă el eu o voce în care se citea o infinită iubire, te 
voi duce înapoi la Saint-Germain, lângă regină... Poate că nu va 
fi plecat încă... 

Ea fu scuturată de un fior şi ochii ei mari, înspăimântați, se 
ridicară spre el, imploratori. 

— Alice, draga mea Alice, înger iubit al vieţii mele triste, 
zadarnic voi căuta cuvintele potrivite să-ţi mulţumească pentru 
ceea ce ai făcut... Dacă vreodată am fost atât de nemernic încât 
să mă pot îndoi de iubirea ta, ce dovadă mai grăitoare mi-ai fi 
putut oferi decât această sublimă încredere care te-a împins să 
pleci şi tu, fiindcă eu a trebuit să plec!... Ce dovadă, 
Dumnezeule, aş mai putea visa!... Ah! Alice! cum să te 
răsplătesc pentru acest minut de fericire... pentru această 
bucurie a sufletului pe care mi-ai oferit-o în această noapte... În 
această binecuvântată noapte! 

Ochii fetei se măriră, uimiţi de această revărsare de vorbe de 
iubire. Şi, în adânc, simţi cum începe să-i înflorească, încetişor, 
speranţa. Prudentă până la capăt, continua totuşi să păstreze 
tăcerea. 

— Însă nimeni nu va trebui să ştie ce ai făcut, îngerul meu! 
spuse el. Vino... mai avem vreme... vino, sufletul meu? peste o 
jumătate de oră vom fi la Saint-Germain... îi vom spune totul 
reginei... apoi eu voi pleca... iar tu mă vei aştepta liniştită, 
încrezătoare... 

Abia atunci Alice, găsind ce trebuie să spună, începu să 
vorbească. Ţinând capul plecat, cu vocea tremurătoare, 
murmură: 

— Regina a plecat... 

— A plecat! strigă tânărul, lovindu-şi palmele una de alta. 


— Şi acum cred că este cam departe... 

Se lăsă o clipă tăcerea. Profund tulburat, Marillac o privea cu 
nespusă dragoste pe Alice de Lux care, acum, se mai întări 
puţin. Pericolul se îndepărtase pentru moment, nu mai simţea 
praful de puşcă gata să-i explodeze sub picioare. 

Câteva clipe, sau poate chiar câteva zile, cumplita destăinuire 
era îndepărtată, fiindcă era sigură acum că Marillac se gândea 
la vreo prostie de moment a fetişcanei, pricinuită de marea ei 
dragoste pentru el; o nebunie, e adevărat, dar de care el nu era 
în stare să o învinovăţească. 

Aşa că revenindu-şi, acum ea fu cea care luă iniţiativa: 

— Am profitat de momentul în care Maiestatea Sa s-a urcat în 
trăsură şi m-am îndepărtat... i-am auzit chemându-mă, i-am 
zărit căutându-mă... apoi am văzut trăsura îndepărtându-se în 
noapte... 

— Ah, ce nenorocire... spuse contele. Of, înţelege-mă, Alice! 
Pentru mine tu vei rămâne ceea ce eşti, logodnica mea pură şi 
nobilă, aleasa inimii mele! te voi iubi şi mai mult, dacă este 
posibil, pentru nebunia asta a ta care-mi aduce atâta bucurie... 
Dar ce se va spune? Ce va gândi regina? 

Alice îndreptă spre logodnicul său flacăra ochilor ei mari. Apoi 
pleoapele grele cu gene lungi şi negre i se lăsară încetişor. 
Şopti: 

— Ce mă interesează pe mine ce-ar putea spune sau gândi 
alţii! de vreme ce eu te-am văzut... Nu puteam suporta ideea 
unei despărţiri îndelungate... aşa că, în momentul în care te-am 
văzut apucând drumul Parisului, o forţă irezistibilă m-a împins să 
pornesc şi eu pe aceeaşi cărare... O, prieten drag, nu mă trimite 
înapoi... nu mă alunga de lângă tine... 

Spunându-i acestea, Alice părea zdruncinată. Şi chiar era! 
Numai că nu de dragoste sau de pudoare, ci pur şi simplu din 
pricina minciunii sale, a noii sale minciuni şi a şirului de 
asemenea minciuni pe care era conştientă că va trebui să le 
înşire de acum încolo. 

În toate acestea D&odat nu întrezări însă decât dragostea. 
Pieptul i se umflă de încântare. Ochii i se umplură de lacrimi. 
Îngenunche în faţa fetei şi îi luă mâinile, pe care i le acoperi cu 
mii de sărutări înflăcărate. 

— lartă-mă, Alice! ah, iartă-mă! strigă el din adâncul 
sufletului. Eşti mai mare, mai mândră, mai generoasă decât 


mine! Nici nu merit să fiu iubit de o fiinţă asemenea ţie! Ah! în 
clipa asta binecuvântată în care tu îmi dai dovada sublimă, 
magnifică, a încrederii tale în mine, a iubirii tale, eu, nenorocitul, 
nu găsesc ceva mai bun de spus... îmi exprim temerile puerile! 

Da, da! iubita mea Alice, eşti a mea şi eu sunt al tău în 
întregime şi pentru totdeauna! Da, şi asta din prima clipă în care 
te-am văzut... Îţi mai aminteşti, iubirea mea?... Veneai de la 
Paris... erai singură... trăsura ţi se sfărâmase în munţi... cei care 
erau cu tine te părăsiseră... vitează, îţi urmai drumul pe jos şi eu 
te-am întâlnit pe malul acelui torent pe care nu îndrăzneai să-l 
treci... Atunci mi-ai povestit câte înduraseşi... În timp ce tu 
vorbeai, te sorbeam din ochi... Am rămas multă vreme singuri, 
sub nucul cel mare care se înălța pe malul pârâului de munte ce 
curgea vijelios la vale... Când sosi momentul asfinţitului, te-am 
luat în braţe, te-am trecut ţinându-te cu drag la piept, pe malul 
celălalt... apoi te-am condus la regina Navarrei... 

Se ridicase. În picioare, cu braţele încrucişate, cu fruntea 
plecată parcă sub povara gândurilor, a îndepărtatelor amintiri, 
silueta lui înaltă fiind puternic luminată de o parte de flăcările 
din vatră, cealaltă parte rămânându-i în umbră, părea imaginea 
vie şi convingătoare a fiinţelor pe care destinul le-a ales pentru 
a le oferi pasiuni mari, existenţe furtunoase. 

De jos, din jilţul în care era aşezată, ea se uita la el, îl privea 
cu o admiraţie nedisimulată. 

Amândoi uitaseră că se aflau într-un sărman han de ţară. Nu-i 
interesa nici dacă sunt ascultați, nici dacă sunt priviţi de cineva. 
Era una din acele clipe de neuitat, cumplite şi în acelaşi timp 
fermecătoare, în care iubirea izbucneşte în întreaga ei 
splendoare în două suflete care, instinctiv, ghicesc abisul imens 
ce le desparte. 

Atunci, se pare că însuşi cerul se deschide pentru a lăsa să se 
zărească eternul şi sublimul spectacol al fericirii depline, dar tot 
în aceeaşi clipă ochiul se teme să se ridice spre înalt, de frică să 
nu afle acolo furtuna... 

Şi cât de frumoasă era această spioană, frumoasă ca unul 
dintre acei îngeri ai răului, aşa cum, în străvechile legende, forţa 
adâncurilor se ridică pentru a semăna distrugerile pe drumul pe 
care-l urmează, asemănătoare unor meteori înspăimântători, 
dar atât de impresionanţi, prin frumuseţea lor. 

Era frumoasă, frumoasă de la natură, de o frumuseţe fatală, 


ce însă sporise parcă sub influenţa iubirii - pură, sinceră - care-i 
ardea în piept! 

Dar pentru a o uri sau a o plânge, să aşteptăm cu răbdare să 
o cunoaştem mai bine. 

În picioare în faţa spioanei, fiul Caterinei de Medici continuă: 

— Din acea zi, Alice, s-a născut iubirea mea şi, chiar de-aş 
mai trăi încă de o sută de ori, nu aş putea uita vreodată acea 
clipă în care te duceam în braţe... Ah! ai intrat în viaţa mea 
asemenea unei raze de soare ivite într-o temniţă. Purtam în 
mine gânduri la fel de negre ca norii aducători de furtună, iar de 
atunci mintea mi s-a luminat! Eram un nenorocit care se 
îndrepta spre o şi mai cumplită nenorocire, care se numeşte o 
viaţă întunecată, iar tu mi-ai aruncat deasupra mantia albastră a 
speranţei, a visurilor de fericire posibilă! Eram însăşi disperarea, 
ruşinea, umilinţa, iar de atunci în sufletul meu s-a înstăpânit 
mândria, o mândrie regească! O, Alice, iubita mea Alice! Incă 
odată ai apărut spre a alunga norii din viaţa mea! Să ne facem 
doar lumea noastră, să fim unul al altuia, să uităm restul 
universului! Nu mă interesează ce vor spune ceilalţi... chiar aşa 
ai spus! Da, ce ne interesează?!... lubirea mea este aici ca să te 
apere, iar spada mea va stinge pe veci orice privire 
batjocoritoare care ar îndrăzni să se ridice spre tine! 

În aceeaşi clipă, Alice de Lux fu în picioare. Îşi aruncă braţele 
în jurul gâtului lui, două braţe delicat modelate, şi totuşi atât de 
puternice. Îşi apăsă pe pieptul lui puternic capul, simțind bătaia 
precipitată a inimii celui pe care-l iubea şi-i şopti: 

— Ah! Dacă ar fi adevărat ce spui! Dacă am putea uita totul! 
Ascultă, dragul mea iubit, ascultă-mă... Şi eu eram tristă... tristă 
de moarte. Şi eu eram înconjurată de tenebre. Şi eu sufeream 
torturi cumplite... Nu, nu mă întreba de ce... ai apărut tu, iar eu 
am zărit atunci luminându-se orizontul existenţei mele către 
care mă împingea fatalitatea... Să fim deci doi blestemaţi pe 
care un înger i-a aruncat unul în braţele celuilalt pentru a-si 
alunga, împreună, disperarea!? Da, aşa trebuie să fie! Ei bine, 
de vreme ce tu eşti totul pentru mine iar eu sunt totul pentru 
tine, să fugim, iubirea mea, să fugim! Să părăsim Franţa! Să 
trecem dincolo de munţi, ba chiar, la nevoie, să trecem peste 
mări şi peste ţări! Să mergem să ne ascundem cât mai departe 
tristeţea trecutului nostru şi să ne trăim iubirea!... Hai, spune! tu 
însuţi o vrei, nu-i aşa? la-mă, du-mă unde vei vrea, dar cât mai 


departe de Paris, de Franţa! Îți voi face o viaţă de vis, te voi 
servi, îţi voi fi nu numai iubită, nu numai soţie, îţi voi fi 
servitoare, totul! căci mă vei fi salvat de mine însămi! 

Tremura. Dinţii îi clănţăneau. Părea terorizată. 

— Alice! Alice! Revino-ţi! strigă Déodat înspăimântat. 

Ea privi zăpăcită în jur şi-l întrebă, pierdută: 

— Vom fugi, nu-i aşa?... Hai, să nu mai aşteptăm ziua... Vino, 
să plecăm... 

— Alice! Alice! repetă tânărul. Ce este cu aceste vorbe 
ciudate? Ce înseamnă oare că vrei să te salvezi de tine însăţi? 

Spioana făcu un efort pentru a-şi recâştiga stăpânirea de sine. 
Simţea că a ajuns la una din acele clipe în care un cuvânt, un 
gest te pot condamna la moarte. Se înfioră la gândul că unul 
dintre acele cuvinte ar fi putut să-i scape. 

— Ce-am spus? şopti ea, în timp ce sânul i se ridica şi-i cobora 
năvalnic. Ce-am spus?... Nimic, iubirea mea, nimic ce ar putea 
să te înspăimânte... 

Incercă să zâmbească. 

— Hai, înţelege-mă. Ti-am propus să plecăm, să plecăm cât 
mai departe... Am spus să fugim... e un fel de a vorbi... Am spus 
să fugim? De ce să fug? Nu am de ce să fug! Dar vreau să plec 
cu tine... Abia atunci ai fi al meu în întregime! Nu vor mai fi 
despărţiri! Nu va mai fi altceva în afara dragostei noastre! Nu 
voi fi eu astfel salvată de tristeţea care îmi ameninţă iubirea, 
viaţa? 

— Da, iubita mea adorată!... dar erai atât de exaltată... 

— După cum vezi, acum sunt calmă. Şi cu tot calmul, liniştită, 
îţi repet: să plecăm! Să plecăm în Spania sau în Italia, chiar mai 
departe de va fi nevoie. Îndrăzneţ şi puternic cum eşti, vei găsi 
oriunde o slujbă... Ce prinţ nu ar fi fericit să te aibă printre 
gentilomii săi! 

Încet, contele de Marillac scutură capul. Luă uşurel braţele 
iubitei de după gâtul său, o aşeză, lângă el, aruncă un butuc pe 
foc. Flăcările izbucniră într-un dans vesel, aruncând lumini, 
jucăuşe în odaie. 

— Ascultă-mă, iubita mea Alice, spuse el la rândul său. îţi jur 
că, dacă eram liber, ţi-aş fi răspuns: vrei să plecăm... să plecăm! 
Să mergem unde vrei! Spania, Italia, oriunde, numai să fiu cu 
tine! 

— Dar nu eşti liber! spuse Alice, din a cărei voce se 


desprindea o imensă amărăciune. 

— Dar nu o ştii?... Într-o zi, îţi voi spune secretul naşterii 
mele... ba chiar şi numele mamei mele... 

Alice tresări, căci ea aflase, întâmplător, secretul... Căci ea 
era aceea care ţipase înăbuşit când, în căsuţa de la Saint- 
Germain, contele de Marillac vorbise de mama sa... Caterina de 
Medici! 

— Da, reluă tânărul; într-o zi, probabil foarte curând, îţi voi 
spune totul! Să ştii însă de acum că, dacă există vreo femeie pe 
lume pe care o venerez, pentru care aş fi gata oricând să-mi dau 
şi viaţa, aceasta este regina Navarrei, şi tu o cunoşti, Alice, cea 
căreia îi spunem buna noastră regină. Ea m-a salvat. Ea mi-a 
fost mamă. Ea m-a adunat de pe drumuri, fiinţă sărmană şi 
despuiată, pentru a face din mine un om adevărat. Ei îi datorez 
total: viaţa, cinstea, onorurile... Ei bine, regina Navarrei are 
nevoie de mine. l-am jurat că-i voi executa ordinele. Dacă aş 
pleca acum, nu ar fi doar o fugă, ar fi o laşitate, o trădare. Aş fi 
mai josnic decât acele sinistre creaturi pe care regina Caterina 
le-a făcut spioane... Mă înţelegi, acum, iubita mea Alice? 

— Inţeleg, spuse ea dintr-o răsuflare, devenind albă ca varul. 
Abia mai şopti: 

— Deci, nu plecăm? 

— Gândeşte-te ce nenorociri o pândesc pe buna noastră 
regină, dacă eu nu merg la Paris! spuse el cu nerăbdare, uimit 
de această insistenţă a logodnicei sale. 

— Da... aşa este... regina este ameninţată... tu nu trebuie să 
pleci. 

— In sfârşit, te regăsesc, iubita mea prietenă, atât de 
generoasă cum te ştiam!... Să nu crezi însă că datoria mea faţă 
de regină va reuşi să şteargă sau mă va face să uit iubirea pe 
care ţi-o port! Doi îngeri mă veghează. Unul dintre aceştia este 
Jeanne d'Albret. Tu eşti celălalt, Alice. Şi, deoarece regina 
Navarrei a plecat, deoarece nu vrei să pleci după ea, vei veni cu 
mine la Paris! Cunosc o casă în care vei fi primită ca o fiică 
iubită, fiindcă eu însumi sunt primit ca un fiu acolo... Vei 
aştepta, acolo, departe de orice bănuială, dar şi de orice 
primejdie, ca vieţile să ne fie unite pentru totdeauna. 

— Ce casă? întrebă ea. 

— Aceea a şefului nostru militar, amiralul Coligny. 

Aceeaşi tresărire profundă care deja o mai cutremurase pe 


spioană de-a lungul acestei întrevederi o scutură din cap până-n 
picioare, iar chipul îi luă o culoare cadaverică. La rândul ei, 
clătină din cap. 

— Nu vrei să stai la amiral? întrebă contele. 

Închise ochii, încurcată. Nu avea decât un singur gând: să fie 
singură doar o oră, să se închidă în ea însăşi, să se gândească, 
să-şi măsoare dezastrul, să inventeze o nouă minciună... 

— Sunt atât de obosită, şopti ea, atât de obosită că nici nu 
mai ştiu ce-mi trece prin cap... nici ce spun... 

— Emoţiile astea îţi fac rău... Ah! Alice, sărmanul meu 
îngeraş... de-aş putea să-ţi ofer în schimbul acestora puţină 
fericire... de-aş putea schimba răul în bine... 

— Nu-i nimic... ah, de-aş putea dormi... aici... aproape de 
acest foc... sub privirea ta... cred că mi-ar pieri toată oboseala... 

Şi ca şi cum ar fi adormit, îşi lăsă capul pe spate. 

În vârful picioarelor, contele de Marillac merse şi-i ceru 
hangiului două perne şi o pătură. Aranjă apoi pernele sub capul 
iubitei, îi aruncă pătura pe genunchi şi, ascultându-i respiraţia 
regulată, înţelese că a adormit. Apoi se aşeză şi el şi, cu coatele 
sprijinite pe masă şi cu capul pe mâini, o privea, aşteptând să se 
trezească. 

Hangiul, după ce l-a întrebat pe conte dacă nu-i mai trebuie 
nimic, închise uşa şi plecă să se culce. 

Liniştea domnea şi afară şi înăuntru. Deodat îşi veghea iubita, 
iar Alice de Lux medita. 

Cred că este necesar aici să rezumăm această meditaţie, căci 
altfel multe din atitudinile acestor personaje ar părea cititorului 
de neînțeles. Situaţia acestei femei era tragică. Era o situaţie 
cumplită, pe care o putem rezuma în câteva cuvinte: spioana 
Caterinei de Medici îl adora pe contele de Marillac. Decât să-i fi 
apărut aşa cum era în realitate, mai bine ar fi murit de o mie de 
ori. Deodat, fiul Caterinei de Medici, îi aparţinea trup şi suflet 
Jeannei d'Albret. Alice de Lux spiona pentru Caterina de Medici, 
cu intenţia de a o distruge de Jeanne d'Albret. De la aceste 
premize porneşte cumplita concluzie: Alice şi Déodat se găseau 
împreună, dar puteau ajunge în curând duşmani, adică în 
situaţia în care datoria fiecăruia ar fi fost, vreodată, dea-l ucide 
pe celălalt... Or, în timp ce Deodat nu ştia nimic despre Alice, 
aceasta ştia totul despre trimisul reginei Navarrei. Ceea ce am 
spus până acum apăru în mintea lui Alice ca o înspăimântătoare 


teoremă. Ea îşi puse deci cele două posibilităţi: 
1. Ea se omoară. 
2. Ea trăieşte. 

să continuăm deci, în dramatica simplitate a raţionamentului 
acesta matematic, să urmărim deducţiile ce-i apărură în minte: 

În primul caz. Se omoară. Nu-i era teamă. Avea permanent 
asupra ei o otravă mortală. Deci nimic mai uşor. Astfel, va scăpa 
de cumplita ruşine îndurată. Da, numai că astfel ar fi trebuit să 
renunţe la dragoste... lubea. In felul ei, este adevărat. lubea mai 
mult dragostea, iar aceasta căpătase numele lui Deodat. 
Murind, ar fi însemnat să se îndepărteze de bună voie de 
minunatul spectacol al iubirii pe care imaginaţia ei exaltată şi-l 
proiectase magnific. Tânără, frumoasă, viguroasă, nu putea 
muri. Simplul gând că s-ar putea opri la această soluţie o 
întorcea pe dos. Încă odată, nu era laşă şi nici nu se temea de 
moarte; dar dragostea era mai puternică. Aşa că înlătură 
această soluţie. 

Al doilea caz. Trăieşte. Ar putea încerca să-l ducă pe Déodat 
cât mai departe de Paris. Da, ar putea să-i reuşească. Esenţialul 
ar fi ca el să nu ştie nimic. Ar putea încerca să se smulgă de sub 
dominaţia Caterinei. Trebuia, probabil, să presimtă dificultăţile 
insurmontabile (de ce natură? vom afla curând!), ba chiar 
imposibilitatea acestei soluţii. Când ajunse aici cu gândurile, 
Déodat o văzu cutremurată de un asemenea fior, încât crezu că 
îi este frig, îi potrivi mai bine pătura deasupra şi, neliniştit, îi luă 
o mână într-ale sale. Mâna era îngheţată. Încet, ea şi-o retrase, 
ca în vis. lată la ce concluzie ajunse. 

Va trebui să se despartă un timp, nu se ştie cât, de Déodat. 
Să inventeze un motiv pentru această despărţire. Va reveni 
lângă regina Caterina şi va aştepta. Indată ce va reuşi să scape 
de Caterina, se va întâlni cu contele şi-l va hotărî să plece cu 
ea... 
Da, totul e bine, dar dacă în acest timp el se va reîntâlni cu 
regina Navarrei? Dacă regina va vorbi? 

Bine, dar de ce să-i spună ceva regina, dacă el va tăcea? Deci 
va trebui ca el să tacă. Să inventeze ceva, astfel încât Déodat să 
nu vorbească niciodată despre ea în faţa reginei Navarrei. 

Nu-i mai rămâne acum decât să găsească motivul despărțirii. 
Va fi o despărţire totală? Nu, nu ar fi util, ba ar fi chiar periculos. 
Va trebui ca ea să-l poată vedea, măcar din când în când... 


Şi dacă, deodată, într-o bună zi el i-ar spune: Îți cunosc 
mârşăvia! Ei bine, atunci va putea să scape de ruşine, de 
nefericire, de disprețul lui, de tot... murind. 

La asta medită în acea noapte cumplită femeia aceasta atât 
de curajoasă! 

Lumina răsăritului începuse să se întrezărească printre 
obloanele hanului când spioana se mişcă, prefăcându-se că se 
trezeşte. Îi zâmbi contelui de Marillac. Un atât de profund şi 
sincer sentiment de iubire se citea în surâsul ei, încât contele se 
cutremură din cap până-n picioare. 

— Asta a fost o noapte de care îmi voi aminti toată viaţa. 

— Şi eu, răspunse ea cu gravitate. 

— A sosit momentul să luăm o hotărâre. lubita mea, îţi 
propusesem să stai la palatul Coligny. 

— Adevărat? spuse ea cu un aer de nevinovăție. Mi-ai propus 
aşa ceva? 

În acelaşi timp îşi spunea: 

„Ah! nenorocita de mine! Of! minciuna! Să mint! Să mint tot 
timpul! Şi cât îl iubesc, Dumnezeule!“ 

— Aminteşte-ţi, Alice... 

— Ah, da, spuse ea repede. Este imposibil însă, iubirea mea. 
Gândeşte-te la faptul că tu însuţi, din câte am înţeles, vei sta 
acolo. 

El se înroşi. Nu se gândi nicio clipă la faptul că, înainte de a 
adormi, ea părea gata să înfrunte lumea întreagă pentru a fi eu 
el. 

— Da, aşa este... se bâlbâi el. 

— Ascultă-mă, viaţa mea, iubitul meu! Am la Paris o rudă în 
vârstă, un fel de mătuşă, cam săracă, dar care mă iubeşte mult. 
Are o căsuţă modestă. Voi putea însă locui acolo foarte bine 
până în clipa în care ne vom căsători, când voi putea fi a ta pe 
de-a-ntregul... Acolo mă vei duce, dragul meu. 

— Minunat! strigă fericit Déodat, fiindcă soluţia pe care i-o 
propusese era destul de gravă, palatul Coligny putând deveni 
centrul unor întâmplări violente. Dar, adăugă el, aş putea să te 
văd? 

— Desigur, spuse ea bucuroasă. Mătuşa mea este o femeie 
bună şi înţelegătoare... Îi voi povesti o parte din dulcele meu 
roman secret. Ai putea veni de două ori pe săptămână, lunea şi 
vinerea, dacă vei dori... 


— Bine! La ce oră ne vom întâlni? 

— Cred... că spre nouă seara... 

Deodat începu să râdă, fericit că lucrurile s-au aranjat aşa de 
bine. 

— Să nu uit, unde locuieşte mătuşa ta? 

— Strada La Hache, răspunse ea fără ezitare. 

— În apropierea palatului reginei? întrebă el tresărind. 

— Chiar acolo. Nu departe de turnul noului palat. Vei vedea, 
în apropiere de colţul străzii La Hache, unde se întretaie cu 
strada Traversine, o căsuţă mică şi retrasă, cu poarta vopsită în 
verde. Acolo este... 

— Atât de aproape de Luvru! Atât de aproape de regină! 
murmură neauzit contele. Dar de ce să mă neliniştească treaba 
asta?... 

Hangiul apăru şi tânărul ceru ceva de mâncare pentru Alice. 
Se aşezară la masă. Ea mâncă cu poftă. Au petrecut împreună o 
oră grozavă. Intr-un târziu, cu regret, se ridicară de la masă, iar 
Déodat înşeuă calul, urcă şi o luă, cum se obişnuia, pe Alice cu 
el, aşezată comod în faţa lui. Tânăra era obişnuită. 

Mergând la trap, pe la ora opt dimineaţa intrară în Paris. În 
curând ajunseră în strada La Hache şi Deodat îşi lăsă dulcea 
povară în faţa casei care-i fusese indicată. Se afla în apropierea 
turnului în formă de coloană dorică pe care Caterina de Medici îl 
construise pentru Ruggieri. 

In împrejurimi apărură câteva capete curioase; tânărul conte 
o salută cu gravitate pe Alice de Lux, în acelaşi timp trimiţându-i 
din ochi un rămas bun pasionat. 

Se îndepărtă apoi fără a se întoarce înapoi. 

Alice îl însoţi cu privirea până ce dispăru după un colţ. Atunci 
suspină din adâncul sufletului; deodată se simţi slăbită, căci 
forţa care o ţinuse căzu deodată. 

Temătoare, lovi cu ciocănelul în poarta verde, murmurând: 

— Adio, poate pentru totdeauna, vis al meu de dragoste, vis 
de puritate, vis de fericire... 


XXIII 
ALICE DE LUX 


Poarta se deschise. Tânăra traversă un fel de grădiniţă lungă 
de vreo şapte-opt paşi, apoi intră în căsuţa care avea parter şi 
etaj. Un zid destul de înalt, în care era încastrată poarta verde, 
separa grădina de stradă - mai bine zis o străduţă strâmtă, 
liniştită, tulburată vreme de trei ani de zgomotele celor care 
ridicau palatul reginei, dar care acum recăzuse din nou în acea 
pace şi linişte, aşa că, după cum am văzut, trecerea unui călăreț 
făcea senzaţie. 

Şi, dacă strada, din pricina liniştii, a umbrei pe care o ţinea 
înalta clădire ridicată de Caterina, părea atât de misterioasă, 
casa era şi mai şi... Aici nu intra nimeni niciodată. 

O femeie de vreo cincizeci de ani locuia aici singură. Nimeni 
nu ar fi putut să spună dacă această femeie era acolo cu rol de 
servitoare, de guvernantă, sau de proprietăreasă. 

Era cunoscută în cartier sub numele de doamna Laura. Era 
totdeauna curat îmbrăcată, ba chiar destul de bogat, putem 
spune. Vorbea puţin. Când ieşea din casă, se strecura în tăcere 
pe lângă ziduri. leşirile ei din casă aveau loc fie dimineaţa 
devreme, fie după apusul soarelui. Stârnea puţină teamă, deşi 
părea o femeie bună şi duminica dimineaţa asista regulat la 
liturghie şi la toate slujbele religioase. 

Ce mai, era una dintre acele fiinţe ciudate despre care se 
vorbeşte mult printr-un cartier burghez, mai ales când nu e 
nimic de spus. Cât despre numele ei cu rezonanţă italienească, 
el nu putea să fie un subiect de neîncredere, regina Caterina 
fiind ea însăşi florentină. 

Văzând-o pe Alice intrând, Laura nu avu niciun gest de 
surpriză. Cu toate acestea trecuseră mai bine de zece luni de 
când fata nu-i mai trecuse pragul. Probabil se aştepta la această 
reîntoarcere. 

— lată-te, Alice! spuse ea fără emoție. 

— Zdrobită, strivită, buna mea Laura, obosită, cu inima şi cu 
trupul sfâşiate de durere, scârbită de infamia mea, dezgustată 
de viaţă. 

— Haide, haide! lată-te că iar ai luat-o razna... Eşti aceeaşi 
totdeauna... Exaltată, zăpăcindu-te din nimic... 

— Fă-mi şi mie un elixir din acela de care-mi dădeai 
altădată... 

— Îndată. Dar nu vrei să mănânci nimic? 

— Nu mi-e foame. 


— Asta-i semn rău la o fată ca tine, spuse bătrâna vărsând 
câteva picături dintr-o sticlă pe care o scosese din dulap într-un 
păhărel de argint. 

Alice sorbi licoarea ce-i fusese pregătită. De îndată fu 
invadată de o senzaţie de bucurie, iar chipul ei palid, buzele 
livide îşi recăpătară culoarea. 

Se dezbrăcă de hainele cu care călătorise şi îşi puse o rochie 
de interior, din lână albă, strânsă pe talie cu o centură de 
mătase. Abia atunci începu să privească în jur, examinând totul, 
ca şi cum ar fi făcut, din nou, cu plăcere, cunoştinţă cu acest 
interior atât de familiar. 

Deodată, ochii i se opriră asupra unui portret. Tresări şi 
începu să-l examineze îndelung. 

Laura o privea, urmărindu-i cu atenţie fiecare mişcare. Se 
vedea că este mai mult decât o simplă, servitoare. Probabil că 
între cele două femei era o legătură misterioasă, fiindcă Alice 
părea să nu aibă nimic de ascuns faţă de cea mai vârstnică. 

După vreo câteva minute de contemplare, Alice îi arătă Laurei 
portretul, spunând: 

— Va trebui să-l luăm de aici... 

— Să-l pun în camera ta de culcare? spuse bătrâna, pe buzele 
căreia apăru un surâs cinic. 

— Ba să-l distrugi! spuse Alice înroşindu-se. Distruge-l acum, 
în faţa mea... 

— Sărmanul mareşal! bombăni Laura, apoi se urcă pe un 
scaun şi dădu jos tabloul. Desfăcu apoi pânza, o rupse în fâşii şi 
le aruncă una câte una în foc. 

Alice asistase fără a scoate o vorbă la această operaţie pe 
care o poruncise. Abia după ce totul se sfârşi se lăsă într-un 
fotoliu şi îşi întinse mâinile spre flacără, ca şi cum i-ar fi fost 
foarte frig. 

— Laura, spuse ea într-un târziu, va veni aici, vineri seara, un 
tânăr... 

Bătrâna, care privea cu un surâs ciudat în colţul buzelor cum 
se răsuceau în flăcări ultimele rămăşiţe ale tabloului, îşi întoarse 
ochii asupra tinerei. De data aceasta, încercă să-şi facă privirea 
miloasă. 

— De ce mă priveşti astfel? spuse Alice. Mă plângi, nu-i aşa? 
Într-adevăr, sunt de plâns... Dar ascultă-mă bine... Acest tânăr 
va fi aici în fiecare luni şi vineri seara... 


— Ca celălalt! spuse Laura privind flăcările jucăuşe. 

— Da! ca şi celălalt... Fiindcă doar lunea şi vinerea sunt liberă. 
Ştii deci ce aştept de la tine, buna mea Laura... 

— Înţeleg foarte bine, Alice. Voi redeveni ruda ta... verişoara 
ta mai în vârstă? 

— Nu, am spus că eşti mătuşa mea. 

— Bun! lată-mă înaintată în grad. Noul tău iubit trebuie să fie 
mai important decât acest sărman mareşal de Damville. 

— Taci, Laura, spuse înăbuşit Alice. Henri de Montmorency nu 
mi-a fost decât un amant... 

— lar ăstălalt? 

— Pe acesta... îl iubesc! 

— Dar celălalt? nu mareşalul... ci primul... pe acela nu-l 
iubeai? 

Alice păli. 

— Marchizul de Pani-Garola! şopti ea. 

— Da, da, acel atât de demn marchiz! A, ştii ce a făcut? 

— De unde să ştiu? 

— S-a călugărit. 

Un țipăt uşor scăpă de pe buzele lui Alice. 

— Eşti uimită, nu-i aşa? Şi totuşi, aşa este! Acest diavol, acest 
spintecător, acest spadasin, cel prezent în toate orgiile, ei bine, 
acum este un demn carmelit... Călugăr la douăzeci şi patru de 
ani! cine ar fi crezut aşa ceva despre strălucitorul marchiz!... leri 
a predicat împotriva hughenoţilor. 

— Călugăr! Marchizul de Pani-Garola! murmură Alice. 

— Acum reverendul Panigarola! spuse bătrâna. Aşa-i viaţa! 
leri demon, azi înger al Domnului... dacă nu cumva o fi chiar 
invers. Să revenim însă la tânărul tău. Cum îl cheamă? 

Alice de Lux însă nu auzi. Cugeta adânc. Chipul îi căpătase o 
expresie sumbră, care se lumina însă, puţin câte puţin. 

— Ah! dacă ar fi posibil! şopti ea. Aş fi liberă!.. Spui, reluă ea 
tare, că marchizul s-a făcut călugăr?... În ce ordin? În ce 
mănăstire? 

— Este carmelit la mănăstirea Sainte-Geneviève. 

— Şi predică? 

— La Saint-Germain-l'Auxerrois, unde vine o mulţime imensă 
pentru a-l asculta. Este căutat de cele mai frumoase doamne, 
care vor să le fie confesor. Câte păcate iartă acum, după cea 
distrus atâtea suflete! 


— La Saint-Germain-l'Auxerrois! Laura, ai putea să-mi salvezi 
viaţa dacă ai vrea... 

— Ce trebuie să fac? 

— Să obţii de la marchiz... de la reverendul Panigarola... să 
mă primească pentru a mă mărturisi de păcate... 

Bătrâna îi aruncă lui Alice o privire pătrunzătoare; nu văzu 
însă decât un chip frământat, pe care se putea citi atât o imensă 
durere, cât şi o speranţă nemărginită. 

„Oho! se gândi ea, iată un secret pe care trebuie să-l 
descopăr.“ 

— Nu va fi prea uşor, continuă ea tare. Reverendul este 
asaltat de cereri... cred, însă, că voi reuşi, mai ales dacă îi voi 
spune ce nouă păcătoasă imploră ajutorul demnului părinte... 

— Fereşte-te să-i spui numele meu! strigă Alice. Ascultă-mă, 
Laura, buna mea Laura, ştii cât te iubesc şi ce încredere am în 
tine, mai ales că tu m-ai salvat deja o dată... 

— Da, ai încredere în mine... dar numele tânărului care va 
veni aici în curând tot nu mi l-ai spus... 

— Mai târziu, Laura, mai târziu! Vezi tu, numele acesta este 
un secret cumplit şi abia îndrăznesc să mi-l spun eu, de teamă 
ca nu cumva cineva să-mi audă bătăile inimii şi să-i descifreze 
astfel misterul pe care-l ascunde sărmana de ea... Fie-ţi 
suficient să afli că îl iubesc... ah! îl iubesc atât de mult, că aş fi 
în stare să-mi dau viaţa pentru a nu-l face să sufere... Dacă ai şti 
ce mult a suferit până acum! Cine ştie câte suferinţe îi mai 
rezervă viaţa!... Să-ţi spun cât îl iubesc... nu aş fi în stare să-ţi 
descriu sentimentul... Mi se pare că m-a purificat... m-a ajutat 
să cunosc dragostea în ce are ea sfânt şi frumos... m-a făcut să 
trăiesc bucurii pe care nu credeam că voi fi în stare să le mai 
simt! Ah! De ce oare nu mai sunt casta fecioară pe care el o 
vede în mine! De ce oare nu-i pot oferi decât un trup maculat şi 
un suflet decăzut! 

Işi frângea mâinile cu disperare. 

— Nu-ţi pot spune încă numele lui, Laura! Şi asta pentru că îl 
iubesc! Aş prefera să mor decât să dezvălui cine este... Dar tu 
ştii cât sufăr lângă blestemata de Caterina. Tu ştii câtă silă îmi 
este de mine! Tu ştii că văzând până unde am căzut, cât de 
infamă am ajuns, am vrut să mă omor! Şi că fără tine, fără 
îngrijirile tale care m-au readus în viaţă, fără mângâierile tale de 
mamă adevărată care m-au consolat, aş fi moartă!... Ei bine, 


astăzi mai mult ca oricând va trebui să încetez de a mai fi, ca 
atâtea nenorocite, un instrument în mâinile acestei femei 
necruțătoare. Şi ce instrument josnic! Instrument al delaţiunilor, 
al intrigilor neruşinate, chiar al morţii uneori! Să-mi las corpul 
pradă sărutărilor celor pe care ea mi-i arată! Să surprind 
secretele amanţilor pe pernă! Să joc neruşinata comedie a 
dragostei când îi cade bine reginei! Ah! Dacă ai şti cât este de 
îngrozitor! Asta mă înspăimântă, gândul că sărutările mele sunt 
mortale şi că omul a cărui dragoste o provoc va fi dat pe mâna 
morţii prin intermediul meu!... Dar acum, acum când iubesc din 
toată fiinţa, poţi tu oare să-ţi imaginezi cât sunt de îngrozită, cât 
sunt de plină de dispreţ?! Înţelegi tu oare că trebuie să scap de 
această ruşine, de înspăimântătorul despotism al celei care a 
făcut din mine un instrument fără nume... un trup menit să 
ademenească şi apoi să omoare! 

Ea izbucni într-un hohot de plâns. 

— Hai, hai! spuse bătrâna Laura, toate astea vor trece... Eşti 
doar obosită, nervoasă... Ceea ce-ţi trebuie este puţină odihnă, 
şi după asta vei vedea cum zboară gândurile cele negre... 

— Ah! da, obosită! spuse Alice ştergându-şi ochii. Obosită 
cum nici nu-ţi poţi închipui... Şi, adăugă ea cu o voce sumbră, 
dacă acele lucruri pe care le aştept să se întâmple nu vor căpăta 
viaţă, pentru mine nu va mai fi decât un singur loc de odihnă... 
mormântul! 

— Să mori la vârsta ta! Hai, hai! alungă-ţi repede aceste 
gânduri sinistre, sau mă vei face să cred că vrei să-l imiţi pe, 
frumosul tău marchiz de Pani-Garola, care a devenit călugărul 
Panigarola, ceea ce este, în fond, tot un fel de moarte... 

Auzind aceste cuvinte spuse cu o voce muşcătoare şi 
batjocoritoare, Alice se cutremură. 

— Călugărul! exclamă ea, trecându-şi mâna pe frunte. 

— Linişteşte-te, doamna mea, mă voi da peste cap să obţin de 
la el permisiunea, de a merge să te mărturiseşti... 

— Când? întrebă repede Alice. 

— Să vedem... Astăzi este marţi... Ei bine, nu cred că s-ar 
putea mai devreme de sâmbătă seara... Şi acum lasă-mă să-ți 
pun o întrebare: în ce zi crezi că vei merge la Luvru? 

Alice se scutură. 

— Ştii că eşti aşteptată, insistă bătrâna. 

— Ziceai că voi putea vorbi cu călugărul sâmbătă seara! 


— Îţi promit! 

— Ei, atunci voi merge la Luvru sâmbătă dimineaţa. Şi acum, 
te rog, lasă-mă singură. Am nevoie de odihnă, sărmana mea 
Laura, şi aceste câteva zile nu-mi vor ajunge pentru a mă 
restabili... 

Aşezându-se într-un fotoliu odihnitor, Alice de Lux păru că se 
afundă într-o reverie pe care bătrâna Laura i-o respectă. 

În seara aceleiaşi zile, pe când luminile erau stinse şi totul 
părea adormit, către zece seara, pe vremea în care liniştea şi 
singurătatea se înstăpâniseră pe străduţele strâmte, poarta 
verde se deschise fără zgomot şi o femeie ieşi în strada La 
Hache. Fără să facă niciun zgomot, se îndreptă cu un pas vioi 
către turnul palatului nou construit de regină. 

Trei lucarne ale turnului luminau scara interioară a acestuia, 
una dintre ele, prima, prevăzută cu bare groase de fier, aflându- 
se la nivelul unui stat de om. 

Femeia pe care am observat-o se opri în faţa acestei lucarne 
şi, ridicându-se pe vârful picioarelor, îşi strecură braţul printre 
bare şi lăsă să cadă un bilet în interiorul turnului construit 
pentru astrologul reginei, Ruggieri. 

Reveni apoi în grabă pe acelaşi drum, strecurându-se, 
prelingându-se pe lângă ziduri ca o fantomă. Fără niciun 
zgomot, intră în casa cu poarta verde, în care Alice de Lux 
dormea, zdrobită de oboseală. 

Femeia aceea era bătrâna Laura. 


XXIV 
PIPEAU 


Capitolul acesta va fi scurt; dar, deşi are drept titlu numele 
atât de simplu al unui animal, asta nu înseamnă că importanţa 
lui nu este mare pentru povestirea noastră. De ce un câine să 
nu aibă dreptul de a avea un capitol pentru el, ca orice alt 
personaj? Oricum ar fi, printre faptele şi gesturile acestui câine 
există unul care va influenţa covârşitor destinul stăpânului său 
şi, în consecinţă, pe acelea ale unor eroi sau eroine ale dramei 
pe care v-o relatăm. 

Tocmai acest gest al lui Pipeau vi-l vom prezenta în cele ce 


urmează. 

După cum vă mai amintiţi, în dimineaţa în care cavalerul de 
Pardaillan fusese arestat, Pipeau, condus de un sentiment de 
fraternitate, făcu ce ştiu el mai bine pentru a-şi apăra stăpânul, 
mai bine zis prietenul. 

Şi, dacă în urma acestei memorabile lupte, câteva pulpe 
sângerau, dacă nişte pantaloni fură sfâşiaţi, dacă un soldat 
rămase pe jos, cu gâtul sfârtecat, alături de cei doi pe care-i 
ucisese cavalerul, aceasta se datora faptului că Pipeau îşi 
utilizase fălcile de fier în aceste treburi diverse de care se achită 
cu zel, însoţindu-şi acţiunile de mârâituri şi lătrături puternice. 

Pardaillan fu învins. 

Pipeau fu învins. 

Surprinşi, copleşiţi de numărul mare al atacanţilor, câinele şi 
stăpânul său se apărară până la capăt, după cum v-am relatat. 

Pipeau cobori scările în urma soldaţilor care-l duceau pe 
cavalerul legat cu funii groase. 

Asta nu s-a întâmplat fără a primi câteva picioare şi chiar o 
lovitură de sabie, care-i sfâşie o ureche. 

Ajuns în stradă, câinele porni în urmărirea trăsurii în care 
fusese aruncat cavalerul. 

Cu coada şi cu urechile căzute, eroul nostru - despre câine 
vorbim - ajunse la Bastilia şi, cu naturaleţea lui firească, vru, pur 
şi simplu, să intre acolo. 

Numai că santinelele fortăreței erau foarte atente când era 
vorba de un consemn. Pipeau ignora consemnul, ceea ce este o 
greşeală, chiar şi pentru un câine deosebit de devotat 
stăpânului, cum este eroul nostru. 

Din această ignoranță a unuia şi din cunoaşterea celorlalţi 
rezultă faptul că sărmanul câine dădu cu botul în vârful unei 
halebarde şi că, după ce încercă o retragere strategică, fu 
însoţit în această operaţiune de o ploaie de pietre şi de diverse 
alte proiectile. Şi, când reveni la atac, se trezi în faţa unei porţi 
ferecate. 

În faţa ei, Pipeau dădu drumul unui urlet prelung, lugubru, 
urmat apoi de o serie de lătrături furioase. 

Urletul era o plângere adresată stăpânului, lătrăturile erau o 
ameninţare adresată santinelelor. 

Constatând însă că nici stăpânul, nici santinelele nu-i răspund 
plângerilor şi provocărilor, Pipeau începu să înconjoare 


fortăreaţa în maniera caracteristică. 

Reveni însă la punctul de plecare, fără a descoperi ceea ce, 
după raţionamentul său primitiv şi confuz, spera să găsească, 
adică un loc prin care stăpânul său ar fi putut să iasă. 

Într-adevăr, cum ar fi putut oare, înţelege un căpşor de câine 
faptul că un om poate fi dus într-o fortăreață înconjurată de 
ziduri nesimţitoare la lătrăturile sale, fără a mai putea ieşi de 
acolo? Asta este o idee proprie doar oamenilor. 

Sărmanul câine petrecu vreo câteva ore adâncit într-o 
profundă nelinişte. Până la urmă se aşeză la vreo douăzeci de 
paşi de poartă şi, cu botul în, aer studia chestia aceea enormă şi 
întunecată care-i înghiţise stăpânul. 

Nişte ştrengari dădură în el cu pietre, distracţie care îi dovedi 
de îndată lui Pipeau că aceşti tineri necunoscuţi aparţineau unei 
rase superioare. Se mulţumi doar să se instaleze puţin mai 
departe. 

Tot aşteptând, ziua se scurse. Când pofta de mâncare îi veni, 
Pipeau rezistă eroic asalturilor zgomotoase ale stomacului său 
neobişnuit cu postul, rămânând ferm pe poziţie, la postul său de 
observaţie; pentru a-şi amăgi foamea abia de-şi îngădui să 
caşte... 

lată că sosi şi seara. 

Nu vrem să insinuăm că acest câine gândea. Dacă am acorda 
şi câinilor dreptul de a gândi, ce ar mai deveni atunci omul? Noi 
îl respectăm pe om chiar prea mult, aşa că nu ne îngăduim să 
lăsăm să se bănuiască faptul că acest animal avea inimă şi 
spirit; teoria superiorității şi a inferiorităţii raselor este foarte 
bună; şi dacă i s-ar face vreo breşă, s-ar ajunge la 
monstruozităţi; ar trebui poate să se admită că un negru 
valorează cât un alb, că un evreu este egalul unui creştin... ceea 
ce ar fi o aberaţie! Să menţinem deci această formidabilă teorie. 

Pipeau, aparţinând unei rase inferioare, nu gândea... 

În acest timp, nişte oameni care se simţiră interesaţi de 
manevrele sale, se apropiară de el. Unul vru chiar să-l ia cu el. 
Pipeau îşi arătă colții. Fu văzut inspectând cu atenţie mare 
diferitele etaje ale întunecatei clădiri. Din când în când, ciulea 
urechile iar năsucul i se agita în aer. Apoi începea să trimită 
câte o chemare sonoră, şi, fiindcă nu primea niciun răspuns, 
chelălăia jalnic. 

Pipeau nu gândea... 


Dar la venirea nopţii, dacă nu în virtutea unui silogism, cel 
puţin în aceea a unei asociaţii de idei, sărmanul câine decise să 
plece. 

Cine poate şti dacă nu cumva în aceste momente prin cap îi 
trecură următoarele gânduri: 

„Poate că el a revenit acolo, la hanul nostru... Este tocmai ora 
la care se aşază la masă... de unde-mi cad şi mie bucățele bune 
pe care le prind din zbor...“ 

Orice ar fi fost în capul lui, Pipeau o luă în linie dreaptă spre 
La Deviniere, urmând exact aceeaşi cale pe care dimineaţa o 
făcuse în sens invers. Intră ca fulgerul, traversă cârciuma pe 
care o inspectă dintr-o privire şi urcă în goana mare până la 
camera cavalerului de Pardaillan. 

Acolo, supărarea lui fu fără margini. 

Camera era închisă şi stăpânul nu era acolo, fapt de care se 
asigură după ce mirosi cu grijă. Intristat de moarte, cobori, 
mărturisindu-şi totuşi că pofta de mâncare îi crescuse în raport 
direct proporţional cu tristeţea. Cel puţin aşa bănuim, de vreme 
ce, fără nicio ezitare, cu cinica hotărâre a unei fiinţe care nu se 
teme de niciun Laundry, de niciun Gregoire, intră în bucătărie şi 
se opri drept în mijloc, cu nările fremătânde şi ochii plini de 
neîncredere. 

Trebuie să spunem că toate întâlnirile anterioare dintre 
Pipeau şi jupânul Landry se terminaseră întotdeauna cu un şut 
al omului în trupul bietului animal. Judecaţi atunci 
dumneavoastră îndrăzneala câinelui şi stupoarea hangiului când 
îl zări pe Pipeau plantat în mijlocul bucătăriei, ca şi cum ar fi fost 
în toate drepturile sale acolo. 

Dar jupânul Landry era tocmai pe punctul de a tăia în bucăţi o 
pasăre. Se opri pe dată. Fălcile începură să-i tremure de 
indignare, începu să strige: 

— lată-te, javră afurisită! neam de beţivan! 

La aceste injurii, câinele rămase impasibil. Se aşeză doar jos, 
sprijinit pe labele din faţă şi-l privi fix pe jupân. 

— Da, continuă acela cu oarecare bunăvoință în glas, încearcă 
să înţelegi; numai că tu eşti prea afurisit, nu faci parte dintre 
acei câini cinstiţi care păzesc casa şi respectă bucătăria, având 
grijă de ceea ce-i spune stăpânul şi mulţumindu-se cu ceea ce-i 
dă acesta să mănânce; tu nu eşti în stare să sesizezi aceste 
nuanţe de delicateţe şi de cinste; de altfel, la aşa stăpân, aşa 


câine! Ce e stăpânul tău? Un hoţ, un bandit, un nimic, ieşit de 
nu se ştie unde şi cu care am fost blestemat să mă întâlnesc. 
Hoţ ca şi el, de câte ori nu te-am surprins aici prădând cu 
neruşinare! 

Din maiestuoasă, vocea jupânului deveni furioasă. 

Pipeau nici nu clipea. Totuşi, un colţ al buzei sale superioare 
începu să se ridice încetişor, lăsând să se întrezărească un colţ 
foarte alb şi foarte ascuţit, iar mustaţa începuse să-i mişte a 
ameninţare; evita să-l privească în ochi pe jupân Landry; 
evident era foarte atent la discursul acestuia, dar era solicitat şi 
de alte gânduri. 

— Or, continuă hangiul, câtă vreme stăpânul tău, lua-l-ar 
dracu! s-a impus aici, a trebuit să-ţi arăt o prietenie pe care de 
altfel nu am simţit-o niciodată faţă de tine. Pipeau, aici! Pipeau, 
dincolo? Oho! ce căţel frumos! Ce minunat! Ce credincios! Ce 
inteligent! Hai, Huguette, vrei să-i dai oasele astea de pui! Dar 
ce te mai blestemam în sinea mea! Ei gata, s-a sfârşit! lată-mă 
liber, căci stăpânul tău este la închisoare. Şi, fiindcă sunt liber, 
te alung! Ai înţeles acum? Te-alung! Marş afară! Lubin, frigarea! 
... sau, mai bine... un şut în burtă! 

Spunând aceste cuvinte, jupân Landry îşi luă elan. Cu acea 
graţie pe care o pot avea doar hipopotamii, cu care se pare că, 
în ciuda teoriilor evoluționiste, jupânul nostru se înrudea, el îşi 
balansă o clipă piciorul drept, dându-i apoi drumul înainte cu 
toată forţa kilogramelor sale. 

Se auzi un lătrat, urmat de îndată de un geamăt puternic. 

În aceeaşi clipă Pipeau fu zărit fugind cât îl ţineau cele patru 
labe până în mijlocul străzii, în vreme ce hangiul, întins cât era 
de lat pe duşumeaua bucătăriei, făcea eforturi zadarnice de a se 
ridica. Pur şi simplu, jupânul ratase lovitura; câinele sărise într-o 
parte, iar piciorul enorm al hangiului întâlnind doar aerul, îl 
antrenă pe acesta într-o mişcare circulară, în urma căreia masa 
de carne se prăbuşi, nefiind sprijinită decât de o singură coloană 
din cele două absolut necesare. 

După ce, cu greu, servitorii reuşiră să-l aducă în poziţia 
bipedă, activitate însoţită de o serie de gemete ale hangiului, 
acesta rosti: 

— Duşmanul a fugit. Huguette, va trebui să dăm o masă 
zdravănă pentru a sărbători dispariţia câinelui şi a stăpânului 
său! 


În aceeaşi clipă însă, un țipăt disperat se strecură cu greu din 
adâncul burdihanului mătăhălos, iar mâna lui cu degete ca nişte 
cârnaţi arăta, tremurătoare, platoul pe care era pe punctul de a 
tranşa un pui rotofei la apariţia lui Pipeau. 

Puiul dispăruse! 

Pipeau îl luase! 

Era ultimul act de tâlhărie la care meditase în timpul acelui 
atât de emoţionant discurs al jupânului Landry! 

Câinele fugise deci, îngreunat cu puiul care fusese destinat 
stomacului unui client bogat, aşa că el putu în seara aceea să se 
hrănească asemenea unui rege! 

Neîndoielnic, îşi petrecu noaptea pe stradă, sub vreo 
streaşină; şi, cum o ploaie rece căzu, jupânul Landry fu astfel 
răzbunat! 

Timp de câteva zile, Pipeau dispăru. Ce se întâmplase cu el în 
aceste zile posace? Fu zărit de vreo două sau trei ori privind de 
departe, nostalgic, hanul La Deviniere, adevărat paradis pierdut. 
Ce a mâncat seara sau dimineaţa? Cine ştie, acum mai bun, 
acum... mai nimic! Neîndoielnic, destui cârnăţari fură nevoiţi să 
contribuie, fără voie, la mesele sale. Fiindcă Pipeau - câine hoţ 
şi mincinos, cum am mai spus, - cunoştea foarte bine manevra 
prin care se apropia cu un aer nevinovat de o tejghea, fără a-ți 
da măcar impresia că a observat-o, şi de a apuca, pe negândite, 
cea mai bună bucată ce se găsea acolo, rupând-o apoi la fugă 
cu prada... 

Oricum, cartierul său general deveni acela în care se găsea 
Bastilia. Petrecea zile întregi, aşezat în faţa porţii prin care-i 
dispăruse stăpânul, foarte atent, cu nările fremătând în aer. 

Îl vom regăsi tot acolo şi în dimineaţa celei de-a zecea zile. 
Sărmanul Pipeau slăbise. Credem însă că supărarea îl adusese 
în această stare. Plin de noroi, cu părul zbârlit, ud, cu mustaţa 
amenințătoare... desigur, nu mai era frumosul Pipeau pe care 
stăpânul său îl pieptăna cu drag în fiecare zi. Nu mai era decât 
un câine vagabond, un câine fără stăpân! Ceea ce este culmea 
destinului nedrept al unor câini, în general, şi, al unor oameni 
sărmani, în particular. 

Cu coada ochiului, Pipeau privea pe furiş, melancolic, turnul 
care se înălța într-unul din unghiurile Bastiliei. În mod sigur îşi 
spunea: 

„De ce dracu nu iese? Ce-o fi făcând atâta timp înăuntru?“ 


Deodată, se sculă pe cele patru labe, fremătând, cu ochii 
sclipitori, cu codiţa în vânt, mişcând-o bucuros. 

Pipeau observase ceva! 

Sus, la una dintre acele ferestre înguste, în spatele gratiilor 
apăruse un chip! 

Pipeau însă nu era încă prea sigur. Privea acest chip fix, fără a 
îndrăzni să facă vreun pas. Doar felul în care i se mişca bucăţica 
de coadă îi dovedea licărirea de speranţă ce se aprinsese în 
sufletul lui de câine (dacă putem admite că, deşi nu sunt în 
stare să gândească, aceste animale pot avea suflet). 

Dar, iată, chipul se apropie tot mai mult de fereastră... Pipeau 
făcu patru paşi, mirosi aerul, adulmecă, făcu ochii mari, privind 
nu numai cu ochii, ci şi cu nasul... şi deodată se convinse! 

— El este! strigă Pipeau... 

Cititorii noştri ne vor ierta că utilizăm aceleaşi expresii pentru 
un câine ca şi pentru un om. Dar lătratul sonor, fericit, delirant 
al câinelui nu putea avea alt înţeles decât acesta: 

— El este! El este! 

Pipeau îşi dezvăluia bucuria şi nerăbdarea alergând în toate 
părţile de parcă şi-ar fi pierdut minţile; se învârtea pe loc 
încercând să-şi apuce coada cu botul, se tăvălea prin noroi, 
sărea în sus, lătra, ce mai, toate acele gesturi care traduc starea 
de fericire a unui câine. 

După ce se satură de joacă, se apropie de zid cât putu de 
tare, ridică botul spre chipul iubit şi dădu drumul la trei 
hămăituri clare şi puternice: 

— Eu sunt! Eu sunt! Uită-te la mine odată! 

— Pipeau! se auzi un strigăt din fereastra zăbrelită. 

Câinele răspunse printr-o lătrătură scurtă. 

— Atenţie! strigă vocea, care nu părea de loc preocupată că 
ar putea fi auzită de paznici. 

Răsună un alt lătrat care însemna: 

— Sunt gata! Ce vrei? 

În acest moment, santinelele care erau de gardă la poartă se 
apropiară. Această conversaţie ciudată a unui câine cu un 
prizonier le părea un lucru grav; poate chiar o încercare de 
evadare! În orice caz, era un act în afara legii, contrar oricărui 
regulament! 

Or, chiar în aceeaşi clipă, un obiect alb porni pe ferestruică şi, 
fiind lansat cu putere, după ce lovi zidul, căzu la vreo douăzeci 


de paşi de câine. 

Acest obiect alb era o hârtie înfăşurată în jurul unei pietre. 
Paznicii se avântară. Dar, mai prompt decât ei, Pipeau ajunsese 
la hârtie şi o înşfăcase. 

De atâtea ori jucase acest joc cu stăpânul său. Pipeau se 
pregătea să se întoarcă la zid pentru a aduce stăpânului înapoi 
hârtia pe care o ţinea între fălci. Urletele gărzilor îl opriră şi-l 
hotărâră să facă pe dată cale-ntoarsă. Fugi cât îl ţineau picioare 
pe strada Saint-Antoine. 

— Stai! Stai! strigau gărzile care porniseră în urmărirea lui cu 
disperare. 

Pipeau alerga însă ca vântul. Mulțimea se strânse pe dată 
întrebându-se ce hoţ sau ce hughenot era astfel urmărit. Nu-i 
trebuiră deci câinelui decât câteva clipe pentru a dispărea din 
raza ochilor celor care-l urmăreau. Atunci paznicii se întoarseră 
la Bastilia, pentru a-i raporta guvernatorului această întâmplare 
extraordinară: 

— Un prizonier coresponda cu exteriorul, trimitea scrisori! lar 
mesagerul acestuia era un câine! 

Prizonierul cu pricina era Pardaillan... 

Cât despre Pipeau, când constată că nu mai este urmărit, 
după ce se opri abia respirând, dădu drumul hârtiei pe care o 
adusese până acolo, nedând nicio importanţă acestei chestii 
care nu era bună de mâncare. Făcând ocoluri mari, se întoarse 
liniştit în faţa Bastiliei. 

Un trecător care urmărise scena ridică ghemul, desfăcu hârtia 
cu grijă, o examina pe ambele feţe... Hârtia era albă... ca hârtia, 
fără niciun semn scris, fără vreo semnătură... 

Trecătorul o aruncă... şi hârtia căzu în șanțul care transporta 
mizeriile străzii. Firul de apă duse hârtia, care se încurcă printre 
alte epave... 


XXV 
BASTILIA 


Îndată ce auzi uşa închizându-se în spatele său, îndată ce 
înţelese faptul că această uşă era de neclintit, cavalerul de 


Pardaillan căzuse pe dalele încăperii aproape inconştient. 

Sub aparenţa sa afectată şi batjocoritoare, rece, Pardaillan 
ascundea o natură impresionabilă. 

Furiile şi clipele sale de bucurie, care nu se exteriorizau prin 
gesturi exuberante, păreau cu atât mai violente. 

Când îşi reveni, cea dintâi întrebuințare a excesului său de 
energie fu aceea de a-şi impune un calm absolut, stăpânindu-şi 
furia care-l măcina. 

Astfel reuşi să-şi privească încăperea în care fusese închis. 
Era o cameră destul de mare, cu un planşeu din dale de piatră 
enorme. Doar într-un colţ în care acestea se spărseseră fuseseră 
puse nişte pietre pentru a, completa podeaua. 

Pereţii şi tavanul erau tot din pietre mari, înnegrite de 
scurgerea timpului; nu erau însă umede, carcera fiind situată la 
o înălţime apreciabilă. Totuşi era frig ca într-o pivniţă, fără 
îndoială datorită grosimii zidurilor. 

O lucarnă strâmtă, aşezată foarte sus, lăsa să intre puţin - 
foarte puţin - din razele soarelui. Pe acolo intra şi aerul în 
temniţa în care fusese aruncat cavalerul. Dar, urcându-se pe un 
scaun fără spătar - singurul obiect pe care puteai să te aşezi din 
această încăpere - înaltul cavaler putea cu destulă uşurinţă să 
ajungă la această singură legătură cu lumea exterioară - o 
ferestruică prevăzută cu nişte gratii enorme. 

O mână de paie, un ulcior cu apă pe care se afla o bucată de 
pâine desăvârşeau conţinutul acestei încăperi. g 

O tăcere apăsătoare domnea, accentuând tristețea locului. In 
coridor răsunau paşii rari ai unei santinele. Zgomotele Parisului 
abia ajungeau până acolo, stinse, îndepărtate. 

Pardaillan se aruncă pe paiele, destul de curate de altfel, care 
aveau să-i fie patul pentru cine ştie câtă vreme. Pe ele se afla o 
pătură găurită, peticită ici-colo. 

Trebuie să arătăm că eroul nostru, în acest moment de 
nelinişte cumplită pentru un om care ştie că din Bastilia nu se 
iese decât „cu picioarele înainte“, se gândea doar la Loise. 
Durerea pe care i-o provocase arestarea îi venea tocmai din 
faptul că nu putuse să alerge în ajutorul micii sale vecine. 

„Pe mine m-a chemat, se gândea el. Doar la mine s-a gândit 
în momentul când a ameninţat-o pericolul. Şi iată-mă în 
închisoare! Mai bine zis în mormânt! Ce va fi spus? Ce va fi 
gândit despre mine?“ 


Lacrimi de furie şi de durere i se scurseră pe obraji. 

Vreme îndelungată întoarse pe toate feţele acest gând, marea 
neşansă pe care a avut-o de a fi arestat tocmai într-un 
asemenea moment. Niciodată nu-şi spusese Pardaillan atât de 
clar că o iubeşte pe frumoasa fetişcană. Durerea pe care o 
resimţi acum fu pentru el revelaţia acestui atât de neaşteptat 
sentiment. Aproape cu uimire îşi repeta: 

„O iubesc!“ 

La ce bun însă iubirea asta? O va revedea el vreodată? Mai 
iese oare cineva viu din Bastilia? Şi chiar admițând că cine ştie 
ce miracol l-ar ajuta să ajungă, după ani lungi, în afara zidurilor 
acestei fortărețe, o va mai regăsi el oare pe Loise? 

Oare ce pericol o fi fost acele care a determinat-o să-l cheme 
în ajutor pe omul pe care abia dacă-l cunoştea din vedere? Ce o 
fi ameninţat-o? 

La ducele d'Anjou i se opri gândul... Fără îndoială că ducele şi 
acoliţii săi reveniseră dimineaţa devreme... sau poate nici nu au 
plecat... or fi rămas prin apropiere... 

Copleşit de o disperare fără margini, Pardaillan îşi spuse că 
de-ar fi rămas toată noaptea în stradă, aşa cum se gândise o 
clipă, s-ar fi găsit acolo pentru a o apăra, şi în plus nici nu ar mai 
fi fost arestat! 

Când se gândi la asta, când se gândi că acum Loise era în 
puterea ducelui d'Anjou, izbucni în lacrimi, muşcându-şi pumnii 
până la sânge. Starea asta de disperare, ca să zicem aşa 
retrospectivă, dură patru zile. În tot acest timp nefericitul tânăr 
abia închise ochii câteva ore, morfoli câteva bucățele de pâine; 
în schimb, urciorul cu apă i se golea cu câteva ore înainte ca 
temnicerul să-i reînnoiască provizia; o sete puternică îi frigea 
măruntaiele, avea febră. Pentru a obosi, pentru a se putea 
adânci câteva clipe în uitarea pe care numai somnul i-o putea 
aduce, mergea tot timpul; toată ziua mărşăluia în lungul şi în 
latul temniţei, cu pasul lui viu şi elastic. Nu-şi dăduse încă 
seama că faptul de a se putea gândi la Loise, de a-şi concentra 
toată disperarea asupra acestui unic aspect îl împiedica să fie 
cuprins de disperare, constituind, în fond, o adevărată 
consolare. 

Sosi însă şi această clipă. 

Obligat să se gândească la ironia sorții care îl scotea în afara 
lumii celor vii, în chiar clipa în care ar fi putut să fie atât de 


fericit, ajunse să se întrebe: de ce este arestat?... 

Vag, îi apăru în minte bănuiala că totul i se trăgea de la 
regina Caterina... Şi totuşi, ea se arătase atât de bună, atât de 
deschisă, îi dăduse întâlnire la Luvru atât de firesc, încât refuză 
să se mai gândească la această posibilitate. 

Atunci... de ce? 

„Să fie oare complotul pe care l-am surprins... să fie oare 
ducele de Guise... nu se poate! De unde să fi ştiut?“ 

Întrebarea obsedantă ajunse în curând să-l tortureze. 

După vreo cinci-şase zile, Pardaillan era de nerecunoscut! 
Obligat să-şi pună aceleaşi întrebări care rămâneau fără 
răspuns, chipul îi căpătase o imobilitate dureroasă, singura 
lumină venind din focul întunecat al ochilor săi încercănaţi. 

În seara celei de-a şasea zile, nu mai rezistă şi hotărî să afle 
măcar de ce crimă este acuzat. Acum îl înspăimânta gândul 
închisorii. 

Nenorocitul care este azvârlit într-o carceră sau într-o ocnă 
pentru cinci, ba chiar pentru douăzeci de ani, cel care poate 
întrezări salvarea din temniţă, oricât de îndepărtată ar fi ea, nu 
ajunge la ultimele limite ale disperării. Chiar şi acela care este 
condamnat pe viaţă, care îşi cunoaşte deci viitorul, găseşte o 
consolare, oricât de dură ar fi ea, în însăşi certitudinea 
nenorocirii sale. 

Dar să fii luat pe nepusă masă, în plină tinereţe, în plină forţă 
şi, fără a şti pentru ce, fără a putea întrevedea limitele detenţiei, 
tot aşa cum într-o noapte întunecoasă nu poţi zări fundul unei 
prăpăstii; a nu avea drept orizont decât patru pereţi înnegriţi 
fără a şti de ce ţi s-a luat dreptul de a admira cerul şi pământul, 
să nu mai ştii că există un mâine, considerându-te mort la doar 
douăzeci de ani şi asistând la propria-ţi moarte zi de zi şi ceas 
de ceas vreme de patruzeci sau cincizeci de ani, asta întrecea 
totul! 

Aici ajunsese Pardaillan, la această limită a disperării. 

Ah! de-ar şti! de-ar afla motivul, cu orice preţ! 

Când temnicerul intră seara în carceră, Pardaillan, pentru 
prima dată de când se afla acolo, i se adresă: 

— Prietene... spuse el încetişor. 

Temnicerul îl privi cruciş. 

— Aş vrea să-ţi pun o întrebare... Te implor să-mi răspunzi... 

— Este interzis să vorbim cu prizonierii, spuse brusc paznicul. 


— Un cuvânt! Unul singur! De ce sunt aici?... Nu pleca, te rog! 
Spune-mi! ` 

Temnicerul se îndreptă spre uşă. Se. Intoarse spre prizonier şi 
văzându-l pe tânăr atât de răscolit, atât de palid, atât de vrednic 
de milă., fără îndoială că sufletul i se muie. 

— Ascultă, spuse el cu o voce mai puţin aspră, îţi spun pentru 
ultima oară: nu am voie să-ţi vorbesc; dacă insişti, voi fi nevoit 
să fac un raport, către guvernator. 

— Şi ce se va întâmpla atunci? întrebă, gâfâind cavalerul. 

— Se va întâmpla că vei fi coborât în carcere! 

— Ei bine, aşa să fie! Dar vreau să ştiu! Vreau, mă auzi?! Deci 
spune-mi, mizerabile, sau, de nu, îţi jur că te voi strânge de gât! 

Făcu o săritură pentru a-l apuca pe paznic, conform 
amenințării. Fără îndoială însă că acesta se aştepta la un atac 
fiindcă, în aceeaşi clipă, fu deja în coridor şi trânti uşa, pe care o 
încuie repede. 

La fel ca în prima zi, Pardaillan se aruncă asupra uşii; abia de 
reuşi să o clatine puţin... De această dată, însă, neputinţa sa, 
departe de a-l calma, nu reuşi decât să-i sporească furia. 

Toată noaptea şi ziua următoare, făcu un asemenea zgomot, 
scoase asemenea urlete, trase atâtea picioare în uşă, că 
temnicerul nu îndrăzni să intre în încăpere. 

Prevenit, guvernatorul luă vreo zece soldaţi înarmaţi şi, însoţit 
de aceştia, se îndreptă spre carcera turbatului. 

— Domnul guvernator vine să te vadă! strigă temnicerul de 
după uşă. 

— În sfârşit! Voi afla! murmură Pardaillan, scăldat în sudoare 
şi plin de sânge. 

Ca la comandă, tăcu şi rămase liniştit. A 

Uşa se deschise. Soldaţii îşi încrucişară halebardele. Impins de 
disperare, Pardaillan vru să se arunce asupra lor, pentru a-şi afla 
moartea. Se opri însă deodată. O expresie de uimire i se întipări 
pe faţă... Tocmai îl zărise pe guvernator în mijlocul soldaţilor. Il 
recunoscu! Era unul dintre conspiratorii pe care îi văzuse în 
săliţa din spate a hanului La Deviniere. 

— Ah! Ah! exclamă guvernatorul, s-ar părea că vederea 
halebardelor produce şi asupra ta acelaşi efect ca asupra 
tuturor turbaţilor ca tine! Dai înapoi, acum! Bine, bine... Nu mai 
spui nimic acum?... Ascultă, eu sunt un suflet milos; să nu se 
mai întâmple asta, ne-am înţeles? Dacă nu, la prima recidivă, 


carcera; la a doua, se suspendă apa; la a treia, tortura! lată-te 
prevenit! Ce naiba, dragul meu, dacă tu nu poţi dormi, cel puţin 
lasă-i pe ceilalţi să-şi facă somnul! 

Intr-adevăr, Pardaillan făcuse doi paşi în spate. Apoi înţepeni, 
concentrându-se, în vreme ce chipul nu-i arăta decât profunda 
uimire. Convins că prin simpla sa prezenţă reuşise să-l 
înspăimânte pe prizonier, guvernatorul îşi ridică umerii cu milă: 

— lată ce ajung diavoli ca ăsta! spuse el. 

Pardaillan păstra tăcerea. Cu sprâncenele încruntate, cu 
pumnii strânşi, ţeapăn, se gândea... 

— Haide!... reluă guvernatorul, iată-te mai înţelept... şi 
avertizat!... Păzeşte-te de şevalet!?1... Sper că vei sta liniştit. 
Poţi să îmi mulţumeşti că nu mă port mai rău... 

Făcu o mişcare ca pentru a se retrage. Atunci Pardaillan 
înaintă. 

— Domnule guvernator, spuse el cu o voce a cărei linişte ar fi 
părut uimitoare celui care ştia ce se petrece în sufletul lui în 
acele clipe. Domnule guvernator, am o cerere... O, fiţi fără 
teamă... nu voi mai încerca să fac scandal... m-aţi convins... 

— La naiba! exclamă guvernatorul. 

— O simplă cerere, reluă Pardaillan. 

— Ştiu! Vrei să ştii de ce eşti aici?... Ei bine, dragul meu, lasă- 
mă să-ţi spun un lucru: nu mă întreb niciodată care este vina 
prizonierilor mei. Mi se aduce un om, eu îl iau în primire şi asta-i 
tot! Singurul lucru pe care ţi-l pot aduce la cunoştinţă este acela 
că, probabil, nu vei mai ieşi niciodată de aici! Aşa că încearcă să 
faci casă bună cu mine şi cu aceşti oameni de treabă care nu-şi 
fac decât datoria, păzindu-vă. 

— Nu vreau altceva, domnule guvernator, vă mulţumesc 
pentru sfaturile înțelepte pe care mi le-aţi dat... Dar nu asta 
doream să vă cer! 

— Dar ce naiba? 

— Pur şi simplu hârtie, o pană şi cerneală. 

— Interzis. De altfel, ne-am ruina dacă am permite tuturor 
prizonierilor să-şi scrie memoriile... Haidem, la revedere, 
viteazule! 

— Domnule guvernator, strigă Pardaillan, este vorba de o 
destăinuire de cea mai mare importanţă! 

— O destăinuire? 


21 Şevaletul era un vechi instrument de tortură. (N. Ed. fr.) 


— Da! Pe care vreau să v-o fac în scris. Am descoperit un 
complot din întâmplare. 

— Un complot?! spuse guvernatorul pălind. 

— Un complot al hughenoţilor, domnule guvernator! Nici mai 
mult, nici mai puţin, este vorba de uciderea domnului de Guise 
şi a diverselor alte persoane care sunt ataşate sfintei noastre 
biserici... 

— Ah! ah! drace! Şi chiar tu ai descoperit treaba asta? 

— Vă voi prezenta în scris mijlocul de a-i prinde pe blestemaţii 
de hughenoți şi dovada complotului. Sper să astfel voi putea să 
reintru în grațiile celor care m-au trimis aici... Îndată ce voi fi 
terminat de scris, puteţi să-mi luaţi pana, cerneala, hârtia... Nu 
voi mai cere nimic... Voi aştepta doar ca bunăvoința mea să fie 
răsplătită... fiindcă ceea ce fac este un serviciu foarte 
important! 

— Într-adevăr! Ai dreptate! spuse guvernatorul. Şi dacă 
lucrurile stau chiar aşa cum spui... 

— Chiar şi mai şi... 

— Drace! 

— Mult mai rău decât v-aţi putea închipui! 

— Ei bine, dacă-i aşa, îţi promit că voi face tot ce-mi stă în 
puteri pentru a-ţi asigura eliberarea. Ă 

Drăguţul de guvernator îşi şi stabilise planul... II va lăsa pe 
prizonier să-şi scrie denunţul, apoi, cu primul pretext, îl va duce 
într-una din acele cămăruţe uitate de lume şi de Dumnezeu, 
unde un om moare în câteva luni... Înarmat cu aceste 
destăinuiri, va deveni nu numai salvatorul ducelui de Guise, 
după el viitorul rege al Franţei, ci şi acela al Sfintei Biserici 
Catolice!! 

Se retrase strălucind de bucurie... 

După vreun sfert de oră, temnicerul îi aduse lui Pardaillan 
două foi de hârtie, cerneală şi pene gata ascuţite. Cavalerul 
apucă hârtia cu nerăbdare. Ochii îi fură luminaţi de o bucurie 
enormă. 

— Peste câteva zile voi fi liber! strigă el. 

Temnicerul îl privi ciudat. 

— Chiar stăpânul dumitale îmi va deschide porţile! continuă 
Pardaillan. 

— Stăpânul meu? spuse temnicerul, uitându-şi consemnul. 

— Da, da, guvernatorul, domnul de Guitalens! 


— Şi spuneţi că domnul guvernator vă va deschide porţile? 

— El însuşi! 

Temnicerul ridică din umeri şi se retrase, spunându-şi: 

„Asta este o nouă formă de nebunie! cel puţin, de data asta, 
nu mai este furioasă...“ 

A doua zi, foarte de dimineaţă, intră în carceră spunând: 

— Ei, s-a făcut denunţul? Poate veni domnul guvernator să-l 
ia? 

— Încă nu... Ştiţi... trebuie să-mi amintesc bine toate detaliile! 

— Grăbiţi-vă, oricum... Domnul guvernator este nerăbdător... 

— Bine! Spuneţi-i că, dacă aşteaptă, va fi răsplătit după cum 
merită. Vă jur că va fi mulţumit. 

— Până acolo încât vă va deschide el însuşi porţile! râse 
temnicerul pe când ieşea din celulă. 

Cum rămase singur, Pardaillan duse scăunelul sub fereastră, 
se grăbi să se urce şi-şi lipi faţa de gratii. 

Oare ce spera? Ce idee îi venise? Una interesantă, căci 
tremura. Toata ziua privi cu atenţie de pe scăunelul pe care se 
instalase împrejurimile închisorii... De vreo două-trei ori îl zări pe 
Pipeau care se învârtea şi murmură, cu un surâs drăgăstos: 

— Sărmanul Pipeau! 

Deodată, pronunţând acest cuvânt, abia reuşi să-şi înăbuşe 
strigătul de fericire nebună care-l invadase. 

— Am găsit! îşi spuse el coborând de pe un scaun. Am găsit! 

Începu să se învârtească, aproape alergând, de jur-împrejurul 
celulei; condamnatul căruia i se aduce iertarea trăieşte adesea 
asemenea stării de bucurie, corpul simțind nevoia de a se 
descărca de surplusul de energie, pentru ca nu cumva să-i 
plesnească capul! 

Aşa îl găsi temnicerul. 

— Ei, şi hârtiile întrebă el fără convingere, fiindcă era din ce în 
ce mai convins că prizonierul înnebunise. 

— Mâine dimineaţă! răspunse Pardaillan. 

Paznicul îi reînnoi provizia de apă, îi puse pe urcior porţia de 
pâine şi plecă. 

Îndată, Pardaillan luă una din hârtiile ce-i fuseseră date şi 
scrise pe ea vreo câteva rânduri. După aceea o îndoi cu grijă şi o 
ascunse la piept. 

După aceea, lovind cu călcâiul reuşi să scoată de la loco 
piatră care fusese pusă pentru a înlocui într-un colţ una din 


dalele sparte, apoi o ascunse şi pe aceasta. 

După aceea se întinse pe patul său de paie, rămase nemişcat, 
preocupându-se doar de a-şi recâştiga echilibrul interior pentru 
a-şi putea definitiva planul. În această poziţie îşi petrecu tot 
restul zilei şi noaptea care urmă; chiar dacă ochii îi erau închişi, 
nu dormea; chiar de avea aparenţa unei statui datorită 
nemişcării, mintea îi clocotea. 

Cum se făcu dimineaţă, Pardaillan, foarte calm şi rece în 
aparenţă, luă foaia de hârtie rămasa, adică aceea pe care nu 
scrisese nimic. Înveli cu această hârtie bucata de gresie pe care 
o scosese din podea şi, cu inima bătându-i să se spargă, îşi reluă 
locul în faţa ferestrei cu gratii. 

Ochii i se opriră asupra lui Pipeau care, de asemenea, îşi 
reluase locul, melancolic şi fidel. 

— Acum este momentul! murmură Pardaillan, fiind străbătut 
de un fior de nelinişte pe care nu fu în stare să şi-l stăpânească. 

Apoi, cu o voce puternică, strigă: 

— Pipeau! 

Din locul în care se găsea, putea să vadă o parte din intrarea 
în Bastilia. La strigătul lui, le zări pe santinele ridicând capetele. 

— Merge! Ţine figura! se bucură el. 

Cu şi mai multă forţă, strigă: 

— Pipeau! Atenţie! 

In aceeaşi clipă, dându-se puţin pe spate, aruncă puternic 
pacheţelul învelit în hârtia albă. 

Clipa care urmă fu pentru el o clipă înspăimântătoare, de 
nelinişte, de teamă. Livid, cu sudoarea şiroindu-i pe faţă, văzu 
pachetul  rostogolindu-se pe pământ, îl văzu pe Pipeau 
apucându-l, văzu apoi santinelele repezindu-se în urmărirea 
câinelui. Cobori de pe scaun abia când le văzu întorcându-se. Se 
aşeză, îşi trecu mâinile peste fruntea lac de apă şi murmură: 

— Dacă Pipeau a dat drumul hârtiei în faţa santinelelor, m-am 
ars! 

Libertatea lui, dragostea lui, viaţa lui chiar se jucau pe 
această carte... 

Indată se auzi un zgomot de paşi repezi în coridor. Pardaillan 
era palid ca un mort. Uşa se deschise cu violenţă; în cadrul ei 
apăru guvernatorul cu gărzile sale. Pardaillan se uita la buzele 
acestuia fără a mai vedea nimic în jur. De primele cuvinte pe 
care acesta urma să le rostească atârna totul! O nelinişte vecină 


cu nebunia îl stăpânea. 

— Domnule, urlă guvernatorul, îmi vei spune de îndată ce 
conţinea scrisoarea pe care ai aruncat-o, sau te voi pune de 
îndată la tortură! 

Suspinul care se auzi elibera pieptul cavalerului de tensiunea 
cumplită în care aşteptase aceste cuvinte. O bucurie imensă îi 
umplu sufletul. 

— Sunt salvat! murmură el, neauzit. 

— Negi zadarnic! reluă Guitalens. Ai fost auzit chemând 
câinele! Ai fost văzut! Răspunde! 

— Sunt gata să spun tot ce doriţi răspunse Pardaillan cu o 
voce puternică. Întrebaţi-mă orice doriţi. 

— Acest câine este al dumitale? 

— Da, este câinele meu. 

— l-ai aruncat o hârtie pe care acesta a dus-o! Nu nega! 

— Nu neg. Voi spune chiar mai mult. De mult timp câinele 
meu este dresat să facă asemenea operaţiuni! 

— Ştie deci unde trebuie să ducă bucata de hârtie? 

— Chiar foarte bine, a mai fost acolo de o sută de ori! 

— Deci pentru asta ai cerut hârtia, pretextând că vrei să-mi 
faci o destăinuire!... Mi-o vei plăti scump!... Şi dacă nu-mi spui 
tot... 

— Ce tot? 

— Ai scris? 

— La naiba! 

— Prizonier, eşti obraznic! Fii atent! 

— Răspund, asta-i tot! 

— Cui i-ai scris? 

— Unei persoane pe care v-o voi spune îndată doar 
dumneavoastră. 

— Acestei persoane i-a dus câinele scrisoarea? 

— Nu, ci unuia dintre prietenii mei, un prieten devotat şi sigur, 
care, încă în seara asta, va înmâna scrisoarea cui îi este 
destinată. Adaug doar faptul că prietenul meu intră şi iese când 
vrea de la Luvru. 

Guvernatorul Guitalens tresări. 

— Persoana care trebuie să citească scrisoarea locuieşte deci 
la Luvru? 

— Chiar acolo! 

— Numele ei! 


— ÎI veţi afla îndată. 

Guitalens stătu câteva clipe pe gânduri. Prizonierul răspundea 
atât de deschis sau, mai bine zis, cu un asemenea aplomb, că o 
vagă nelinişte începu să se strecoare în sufletul său. 

— Bine, continuă el. Acum spune despre ce era vorba în 
scrisoare. 

— Cu plăcere, domnule de Guitalens, răspunse liniştit 
Pardaillan. Cred însă că ar fi mai bine să vă spun asta doar între 
patru ochi... Aţi putea să mă credeţi... 

Guvernatorul aruncă iute o privire prizonierului şi neliniştea îi 
crescu. Reluă însă la fel de sever: 

— Vreau să vorbeşti chiar acum. 

— Aşa să fie, domnule. Pur şi simplu i-am scris persoanei în 
chestiune că, într-o seară, mă găseam într-un han din Paris... 

— Un han! exclamă Guitalens. 

— Un han care se află pe strada Saint-Denis... 

— Taci! şuieră guvernatorul. 

— Acolo unde merg să petreacă nişte poeţi... şi alte 
persoane... continuă Pardaillan vorbind mai tare. 

Guitalens deveni livid. 

— Prizonier, îl întrerupse el cu o voce tremurată, mă poţi 
asigura că scrisoarea dumitale este atât de gravă încât este 
necesar să vorbim între patru ochi? 

— Este un secret de Stat, domnule, răspunse serios 
prizonierul.. 

— În cazul acesta, cred că este mai bine să fiu doar eu cu 
dumneata, pentru a-i afla conţinutul. Se întoarse şi făcu un 
semn. 

Pe dată, soldaţi şi temniceri ieşiră din celulă. Guitalens îi însoţi 
până în coridor. 

— Mai departe! mai departe! le spuse el. 

— Dar, domnule guvernator, spuse un temnicer, dacă omul 
ăsta are gânduri rele în ceea ce vă priveşte? 

— O, nu-i niciun pericol! răspunse febril Guitalens. Fiţi atenţi, 
este vorba de un secret de Stat! Primul care se apropie de uşa 
asta va fi aruncat în carceră! 

Gărzile se retraseră în grabă. Guitalens reintră în celulă, 
închise uşa, precaut şi se îndreptă repede spre Pardaillan. 
Tremura din toate încheieturile. Voi să spună ceva, dar niciun 
sunet nu-i ieşi din gâtlej... 


— Domnule, spuse cavalerul, nu cred că vă voi surprinde prea 
mult când vă voi spune că persoana căreia îi este adresată 
scrisoarea mea este... 

— Domnule, vă rog, mai încet, mai încet! spuse Guitalens 
implorator. 

— Este regele Franţei! termină cavalerul. 

— Regele! şopti guvernatorul prăbuşindu-se pe scaun. 

— Şi acum, dacă ţineţi să ştiţi ce i-am scris Maiestăţii Sale, 
poftiţi aici copia pe care am făcut-o scrisorii mele, intenţionând 
să v-o arăt. Poftim copia. Citiţi-o. 

Pardaillan scoase din vestă scrisoarea pe care o scrisese în 
seara trecută şi i-o întinse guvernatorului. 

Acesta o luă dând toate semnele unei spaime cumplite. Abia 
reuşi să o despăturească, o citi, sau mai bine zis o sorbi cu 
privirea şi apoi scoase un geamăt de spaimă. lată ce conţinea 
scrisoarea: 


„Maiestatea Sa este prevenită că împotriva Ei s-a organizat un 
complot ce urmăreşte asasinarea Sa. Domnii de Guise, de 
Damville, de Tavannes, de Cosseins, de Sainte-Foi, de Guitalens, 
guvernatorul Bastiliei, conspiră pentru a-l omori pe rege şi a-l 
încorona în locul său pe ducele de Guise. Maiestatea Sa va avea 
dovada complotului dacă-l va tortura pe fratele Thibaut sau pe 
domnul de Guitalens, unul dintre cei mai înverşunați. Ultima, 
întâlnire a conspiratorilor a avut loc într-una din sălile, din spate 
ale hanului La Deviniere, din strada Saint-Denis.“ 


— Sunt pierdut, bâigui Guitalens. 

Aproape leşinat, se lăsă pe spate şi ar fi căzut dacă nu l-ar fi 
prins la vreme cavalerul Pardaillan. 

— Curaj, ce naiba! spuse acesta încet. 

În acelaşi timp, îl strângea puternic de braţ pe Guitalens. 

— Curaj? întrebă nefericitul guvernator. 

— Sigur că da! Dacă a mai rămas o şansă, una singură, ca 
dumneavoastră să puteţi fi salvat, v-o irosiţi acum leşinând ca o 
femeiuşcă slabă de înger, în loc să vă întăriţi... 

— Mizerabile! şuieră Guitalens la capătul puterilor, după ce că 
m-ai nenorocit, acum îţi mai şi baţi joc de mine! Aha! vrei să-ţi 
cumperi libertatea cu acest preţ? Aşteaptă tu atunci... vei vedea 
tu... 


— Domnule! spuse solemn Pardaillan. Luaţi aminte la tot ceea 
ce veţi face sau veţi spune. Nu mă acuzaţi. Sunt o fiinţă 
nenorocită, aruncată nevinovată în această temniţă cumplită 
pentru a-mi sfârşi aici zilele! Îmi caut libertatea, asta-i tot! Dar 
aş putea să vă salvez... 

— Dumneata?... Dumneavoastră să mă salvaţi? Cum?... Nu, 
nu... Adăugă el frângându-şi mâinile, nicio speranţă! Peste 
câteva clipe regele va cunoaşte adevărul teribil... vor veni să mă 
aresteze... 

— Ei! strigă Pardaillan scuturându-l de braţ, cine v-a spus că 
regele va afla totul în câteva minute? 

— Dar scrisoarea?! 

— Nu o va primi decât în seara asta. Prietenul meu nu trebuie 
să i-o ducă decât în seara asta, la ora opt! La ora opt, mă 
auziţi?! Avem deci o zi întreagă înainte! 

— Să fug! Dar unde să fug?... Voi fi prins oriunde... 

— Nu! Nu veţi fugi! Nu trebuie decât să faceţi cumva ca 
scrisoarea să nu ajungă la rege! 

— Dar cum? 

— Un singur om poate să oprească această scrisoare din 
drumul său: eu însumi! Ajutaţi-mă să ies de aici; peste o oră, voi 
fi la prietenul meu, voi lua scrisoarea şi o voi arde! 

Guitalens îşi ridică spre Pardaillan ochii înnebuniţi de spaima 
care atinsese punctul culminant. 

— Cine-mi garantează că veţi face asta? bâigui el. 

— Domnule, strigă Pardaillan, priviţi-mă. Vă jur pe capul meu 
că, dacă mă veţi face să ies de aici, această scrisoare nu va 
ajunge niciodată la rege. Să mă trăsnească dacă mint!... Mai 
bine ascultaţi-mă: aceasta este ultima dumneavoastră şansă, nu 
vă voi mai spune nimic! Dacă nu-mi daţi dumneavoastră 
drumul, o va face însuşi regele, pe care eu îl salvez! Ce risc eu? 
Să mai rămân aici o zi, cel mult două... În timp ce 
dumneavoastră... dacă nu mă ajutaţi să ies de aici... sunteţi un 
om mort... Adio, domnule! 

Spunând aceste cuvinte, Pardaillan se retrase într-un colţ al 
celulei. 

Guitalens rămase câteva minute pe scaun, făcând eforturi de 
necrezut să-şi recapete capacitatea de a judeca la rece. Lovitura 
pe care o primise fusese, într-adevăr, cumplită. Se şi vedea 
condamnat la moarte... Şi ce moarte!... Va fi fără îndoială sfâşiat 


înainte ca trupul să i se balanseze la capătul unei funii din 
Montfaucon! 

In această clipă, cu o ciudată rapiditate a gândirii, cu 
extraordinara precizie pe care o capătă imaginaţia în anumite 
momente de spaimă, el reconstituia chinurile la care asistase în 
calitatea sa de temnicer al celei mai mari închisori regale. El 
revăzu fantomele tuturor celor pe care îi trimisese pe masa de 
tortură, colții de lemn care se înfigeau cu lovituri de ciocan între 
picioarele nefericiţilor, colţi care le sfărâmau oasele, cleştii 
înroşiţi în foc cu care se smulgeau sânii, pensele cu care se 
smulgeau unghiile una câte una, pâlnia care se înfunda în gura 
pacientului, prin care se turnau litri de apă, până când pântecele 
se umfla, gata să plesnească, caii care trăgeau în cele patru 
direcţii trupurile paricizilor, sfâşiindu-le... şi apoi regia acestor 
spectacole hidoase, mulţimea avidă care se îngrămădeşte şi 
trepidează în jurul condamnatului, lumânările arzând, cântecele 
pe nas ale călugărilor... 

Toate acestea i se perindară rapid prin faţa ochilor! 

Dar lui! ce-i vor face lui, regicidului! 

O spaimă cumplită îl cuprinse. Trebuie să spunem că 
Guitalens nu era mai legat de Henri de Guise, pe care dorea să-l 
vadă încoronat, decât de Carol al IX-lea, pe care dorea să-l 
detroneze. Aidoma tuturor celor care conspiră, nu pentru o 
schimbare de natură socială, nu pentru un ideal, ci doar pentru 
o schimbare de natură personală, pe un asemenea om doar 
ambiția îl determinase să rişte să se aventureze în această 
afacere. 

lar acum, în faţa morţii, în faţa amenințării inevitabilelor 
chinuri, îşi blestema această ambiţie. Ar fi dat orice pentru a nu 
fi altceva decât unul dintre cei mai umili dintre temniceri, pe 
care îi chinuia zilnic, sau chiar unul dintre prizonierii pe care 
trebuia să-i păzească... 

Se întoarse spre Pardaillan şi-l văzu liniştit, indiferent, sigur pe 
sine. Se gândi atunci că gărzile şi temnicerii care stăteau afară 
se vor nelinişti de lunga lui întrevedere cu prizonierul, poate îl 
vor bănui! 

Cu toate acestea, nu se putea decide. Voința îi era paralizată. 

| se părea că nu se va mai putea scula niciodată de pe acel 
scăunel. Deodată, un zgomot sonor, trist, ca un dangăt de 
clopot răsună în coridor. Guitalens se îndreptă, cu ochii ieşiţi din 


orbite, cu părul măciucă, iar un geamăt îi ieşi dintre buzele 
muşcate până la sânge. Se gândi: 

„Sunt descoperit!... au venit după mine!“ 

Şi iarăşi se instală tăcerea apăsătoare pe această scenă a 
dramei care se petrecea în sufletul guvernatorului. Dar nimeni 
nu veni să-l caute. 

Nu fusese încă descoperit... Ce se întâmplase? Simplu, unui 
paznic îi căzuseră cheile pe dalele coridorului... 

Pardaillan, care se prefăcea foarte liniştit, îl urmărise cu 
coada ochiului tot timpul, descoperind pe faţa nefericitului 
Guitalens progresele  spaimei şi ale  neliniştii. Aştepta 
înspăimântat el însuşi finalul acestei scene cumplite. Erau două 
posibilităţi. 

Sau Guitalens va fi destul de înspăimântat pentru a-l pune în 
libertate... 

Sau această teamă, ajunsă la paroxism, îl va paraliza... 

„in acest din urmă caz, se gândea el, sunt pierdut. Dacă, în 
termen de cinci minute, acest om nu va fi convins că nu poate fi 
salvat decât eliberându-mă, se va întoarce la el şi va aştepta 
desfăşurarea evenimentelor. Va tremura opt zile... două 
săptămâni... o lună... şi apoi, când va vedea că nimic nu se 
întâmplă, când îşi va da seama că l-am minţit, că nu l-am 
denunţat, sau chiar dacă îşi va spune că Pipeau ar fi putut 
pierde hârtia importantă... Atunci va recăpăta curaj şi se va 
răzbuna... Voi fi aruncat în vreo subterană care-mi va fi şi 
mormântul!“ 

Căderea cheilor îl făcu şi pe el să tresară. 

Atunci se hotărî şi merse spre Guitalens, gata la orice 
tentativă disperată, dar îl văzu la timp pe guvernator cum, 
întărindu-se, forţându-se, se apropie de el tremurând. Dinţii 
guvernatorului clănţăneau. 

— Juraţi-mi...  juraţi-mi,  bâiguia el, pe Hristos... pe 
Evanghelie... că veţi ajunge la timp... să puneţi mâna pe 
scrisoare... 

— Voi jura pe ce vreţi, spuse Pardaillan cu calm, dar vreau să 
vă atrag atenţia că timpul trece... gărzile dumneavoastră se vor 
nelinişti... 

— Aşa este, spuse Guitalens, ştergându-şi fruntea de sudoare. 

— Deci? 

In sufletul guvernatorului se dădea o ultimă luptă. Pardaillan 


fierbea de nerăbdare. Trăsăturile lui însă rămăseseră rigide. 

— Sau poate, spuse el, poate că ar fi mai bine ca lucrurile să 
meargă pe făgaşul lor... prietenul meu a primit scrisoarea... o va 
da regelui... eu voi fi eliberat... Cât despre dumneavoastră... 
fără îndoială nu va fi greu să vă dezvinovăţiţi... 

— Domnule, spuse Guitalens cu o voce abia auzit, peste o 
jumătate de oră veţi fi afară. 

Pardaillan avu atâta putere încât reuşi să-şi impună chipului 
să nu exprime altceva decât o bucurie de circumstanţă. 

— Cum doriţi, răspunse el. 

Guitalens ridică braţele spre tavan, ca şi cum ar fi cerut 
ajutorul divin. Într-adevăr, trădătorii de factura acestui Guitalens 
au fabricat un Dumnezeu foarte comod, care soseşte totdeauna 
la timp să se facă complice cu ei în discursuri şi în gesturi. 

Apoi, mulţumit, desigur, de a şi-l fi atras de partea lui pe 
Dumnezeu cu acest gest, deschise uşa, chemă gărzile şi, în faţa 
lor, se întoarse spre prizonier: 

— Domnule! spuse el, secretul dumneavoastră, trebuie într- 
adevăr să fie transmis regelui. Nn mă îndoiesc de recunoştinţa 
Maiestăţii Sale şi sper, ca peste câteva clipe, să vă deschid eu 
însumi porţile Bastiliei. 

Temnicerul lui Pardaillan rămase cu gura căscată. 

— i-am spus eu! îi şopti cavalerul zâmbind. 

— Pe onoarea mea! v-am crezut nebun, spuse paznicul. Dar 
acum... 

— Acum? 

— Vă cred vrăjitor! 

Guvernatorul, în graba mare, se urcă în trăsură spunând cu 
glas tare că merge la Luvru. Aşa şi făcu, rămânând acolo exact 
timpul necesar pentru a crea impresia că îi vorbise regelui. 

Nu după o jumătate de oră, cum spusese, ci după o oră, se 
întoarse şi spuse unor ofiţeri: 

— Ei! Ce serviciu imens a adus acest om Maiestăţii Sale! Dar, 
domnilor, nicio vorbă despre toate astea. Este în joc nu numai 
funcţia, ci chiar viaţa dumneavoastră! Afacere de Stat! 

Ofițerii se cutremurară. Afacere de Stat era o sintagmă care 
reuşea să închidă gura chiar şi celui mai vorbăreţ. 

Numaidecât Guitalens se întoarse în carcera lui Pardaillan. 

— Domnule, spuse el, sunt fericit să vă înştiinţez că, graţie 
serviciului adus Maiestăţii Sale, sunteţi iertat... 


— Eram sigur, răspunse Pardaillan, făcând o plecăciune. 

După cinci minute, cavalerul era dincolo de ziduri. 
Guvernatorul îl însoţise până la podul mobil, atitudine care 
demonstră tuturor stima pe care i-o purta fostului său prizonier. 
În momentul în care Pardaillan era pe punctul de a se îndepărta, 
el îi întinse mâna şi i-o strânse semnificativ. 

— Vreţi să vă asigur? spuse Pardaillan cuprins de milă. 

Ochii lui Guitalens scânteiau. 

— Ei, asta e... ascultaţi-mă: hârtia pe care am aruncat-o 
câinelui meu... 

— Da... 

— Prietenul care trebuia să o ducă regelui... 

— Da, da... 

— Ei bine, prietenul acela nu există! Hârtia era albă... Nu sunt 
în stare să denunţ pe cineva... nici chiar pentru a-mi salva viaţa! 

Cu greu reuşi Guitalens să-şi înăbuşe strigătul, nici el nu ştia 
bine dacă de bucurie sau de regret. O clipă, se gândi să-l apuce 
de guler pe cel care-i mărturisise că l-a păcălit. Dar, om cu două 
feţe, presupuse, firesc, şi faptul că Pardaillan putea minţi, că 
hârtia ar fi putut foarte bine să conţină denunţul... Zâmbi printre 
dinţi: 

— Sunteţi un cavaler încântător, spuse el, şi sunt realmente 
fericit că v-am eliberat. Dar dacă, din întâmplare, vă schimbaţi 
ideile, dacă aveţi fantezia de a trimite într-adevăr scrisoarea cu 
pricina, amintiţi-vă de mine, sper că veţi fi capabil să apreciaţi 
serviciul pe care vi l-am făcut astăzi. 

— Cum anume? 

— Uitându-mi numele! 


XXVI 
SCRISOAREA JEANNEI DE PIENNES 


Îl vom duce acum pe cititor în compania cumetrei Maguelonne 
- bătrâna proprietăreasă a casei în care locuiau Jeanne de 
Piennes şi fiica ei. Vă amintiţi că această venerabilă matroană 
se dusese la hanul La Deviniere, că aflase acolo de arestarea 
cavalerului de Pardaillan, care coincidea atât de ciudat cu aceea 
a celor două locatare ale sale şi că se întorsese acasă foarte 


înspăimântată, să afle că propria ei casă fusese un cuib al 
conspiratorilor hughenoți. 

Primul ei gând fu să ardă scrisoarea care-i fusese încredinţată 
de Jeanne de Piennes. O urmărea îndeaproape tema de a nu 
trece drept complice. 

Însă cumătra Maguelonne era femeie, bătrână şi cucernică. 
Or, dacă ne gândim că întotdeauna curiozitatea unei cucernice 
reprezintă pătratul curiozităţii unei femei vârstnice care nu este 
bigotă; că şi curiozitatea unei vârstnice reprezintă pătratul 
curiozităţii unei femei tinere, că, în sfârşit, curiozitatea unei 
femei reprezintă deja o cifră respectabilă în ansamblul 
sentimentelor umane, această simplă socoteală matematică ne 
va da o idee relativ exactă asupra curiozităţii care o măcina pe 
Maguelonne. Însă, dacă de la punctul de vedere aritmetic 
trecem la cel sentimental, vom constata că această femeie 
venerabilă tremura de spaimă la gândul că ar fi putut fi găsită la 
ea această scrisoare - şi totuşi, ea nu o puse pe foc! 

lar când, la sfârşitul a trei sau patru zile de luptă contra 
propriei frici cumătra Maguelonne luă hotărârea de a nu arde 
scrisoarea, se trezi în faţa altei probleme. 

În acea zi, de cum rămase singură, fugi şi îşi ferecă bine uşa, 
apoi ferestrele, se duse şi luă scrisoarea din locul în care o 
ascunsese, se aşeză şi, ore întregi, se tot întrebă: 

„Ce-ar putea oare să fie înăuntru?“ 

Buna noastră cumătră se istovise punându-şi aceeaşi 
întrebare de mii de ori, câteva zile la rând. 

Întoarse de mii de ori hârtia pe toate feţele, îi zgârie cu 
unghiile colţurile, apoi încercă şi cu un ac să-i ridice partea 
lipită. De atâtea ori o tot învârti, că, până la, urmă, scrisoarea se 
desfăcu. O clipă rămase cu gura căscată. Apoi îşi spuse: 

— Nu eu am deschis-o! 

Decizia nu întârzie prea mult: 

— Acum pot să o citesc! 

De fapt deja începuse să o citească înainte de a-şi da singură 
aprobarea pentru asta. Plicul însă nu conţinea decât câteva 
rânduri adresate cavalerului Pardaillan şi o scrisoare care purta 
o altă adresă... În acele rânduri Doamnă în negru îl implora pe 
cavaler să ducă la destinaţie scrisoarea... 

Adresa era: „Pentru François, mareşal de Montmorency“. 

Bătrâna rămase stupefiată şi remuşcările o cuprinseră. Acum 


îşi dădu seama că, într-adevăr, nu exista niciun fel de înţelegere 
între Doamna în negru şi cavalerul de Pardaillan; de aici, de 
altfel, i se născu uimirea. Pe de altă parte, curiozitatea îi 
rămăsese neştirbită, nesatisfăcută, datorită faptului că acum se 
afla în faţa altei scrisori de desfăcut, altă sursă a remuşcărilor... 

Ce ar putea să aibă în comun Doamna în negru şi mareşalul 
de Montmorency? lată întrebarea care începu să o tortureze pe 
bătrâna noastră bigotă. 

In mod eroic, ea rezistă timp de câteva zile dorinţei 
nemăsurate de a şti cum de este posibil ca o sărmană 
lucrătoare, cum era chiriaşa sa, să se poată adresa unui senior 
atât de mare cum era François de Montmorency... 

Până la urmă nu mai rezistă. 

Într-o zi când, pentru a mia oară, îşi repeta că nu are dreptul 
de a deschide scrisoarea şi că Doamna în negru ar fi avut toată 
dreptatea să-i reproşeze asta când se va fi întors, decizia i se 
impuse aproape de la sine; spunând nu, alergă, o luă, o puse pe 
masă şi îi desfăcu sigiliul. 

In aceeaşi clipă sări în sus. Cineva bătea la uşă. Chiar în 
secunda următoare uşa se deschise. Femeia scoase un țipăt de 
spaimă. In nerăbdarea ei uitase să se încuie... Şi cineva intră. 

Acest cineva nu era altul decât cavalerul de Pardaillan! 

— Dumneavoastră! strigă cumătra Maguelonne acoperind cu 
mâini tremurătoare hârtiile de pe masă. 

O clipă, cavalerul o privi uimit. 

„Bătrâna asta mă cunoaşte“! îşi spuse. 

Apoi, salutând-o cu acea politeţe graţioasă al cărei secret îl 
deţinea doar el, îi spuse: 

— Doamnă, liniştiţi-vă, nu vă vreau răul. lertaţi-mă însă că am 
intrat astfel şi că, probabil, v-am înspăimântat... O problemă 
importantă însă m-a făcut o clipă să uit care-mi sunt obligaţiile... 

— Da, scrisoarea! spuse bătrâna, zăpăcită cu totul. 

— Ce scrisoare? întrebă Pardaillan din ce în ce mai mirat. 

Cumătra îşi muşcă buzele; se trădase prosteşte; încerca 
neîndemânatecă să ascundă hârtiile, dar Pardaillan le văzuse şi 
nu le mai scăpa din ochi. 

— Nu mai sunteţi în închisoare? reluă bătrâna pentru a 
câştiga timp. 

— După cum vedeţi, bună doamnă; fusese o greşeală şi, când 
şi-au dat seama, mi-au dat drumul pe loc. Prima mea vizită a 


fost la dumneavoastră, stimată doamnă. Mă puteţi smulge, cu 
un cuvânt, dintr-o mare nelinişte. 

„Nu-mi vorbeşte deci de scrisoare“ se gândi cuvioasa noastră. 

— Sau, măcar, să mă ajutaţi să dau un contur incertitudinii 
care mă face să sufăr cumplit. 

— Sărmane tânăr... Vorbiţi, vă voi răspunde cât voi putea mai 
bine. 

— Acum zece zile, doamnă, am fost arestat şi dus la Bastilia 
în urma unei erori care, după cum vedeţi, nu a întârziat să fie 
reparată. Or, chiar în momentul în care locuinţa îmi era năpădită 
de soldaţi, două persoane care locuiau la dumneavoastră erau 
amenințate de un mare pericol, fiindcă mi-au cerut ajutorul. Ştiu 
că cele două au fost ridicate în aceeaşi zi în care am fost arestat 
eu însumi... 

— În acelaşi timp. 

— Chiar aşa. Ei bine, doamnă, puteţi să-mi daţi vreo lămurire 
în legătură cu această întâmplare? Cum au fost ridicate? 

Pardaillan vorbea cu o emoție care o câştigă pe bătrână. 

— Vă voi spune tot ce ştiu, spuse ea. Doamna în negru şi fiica 
ei Loise au fost arestate, se zice, fiindcă ele complotau cu 
dumneavoastră. 

— Cu mine? 

— Dar e foarte clar acum că erau nevinovate, sărmanele 
fiinţe, din moment ce şi dumneavoastră sunteţi... 

— Şi, spuneţi-mi, vă rog, cine le-a arestat? 

— Nişte soldaţi, un ofiţer... 

— De-ai regelui? 

— Zău că nu prea ştiu... Ah! dacă ar fi fost oameni ai bisericii, 
i-aş fi recunoscut după veşminte. 

— Ducele d'Anjou nu era printre ei? 

— Nici gând! răspunse bătrâna, speriată cu totul. 

Pardaillan rămase tăcut, înțelegând că nu va mai putea afla 
nimic important de la femeia înspăimântată. Misterul, în loc să 
se descâlcească, devenea din ce în ce mai întunecat... 

— Nu aveţi vreo idee unde ar fi putut să fie duse? 

— Cât despre ăsta... nu... Eram atât de speriată... înţelegeţi... 

— Dar, spuse deodată cavalerul, când am intrat aţi spus ceva 
despre o scrisoare. Au scris oare aceste nefericite? 

Mâinile bătrânei începură să strângă convulsiv hârtiile, care 
până la urmă îi căzură pe masă. 


— Adică... se bâlbâi ea. 

— Dar ce hârtii strângeţi acolo? 

— Domnule cavaler, nu eu le-am deschis, v-o jur! strigă 
bătrâna. 

Cu un gest disperat îi întinse hârtiile lui Pardaillan, care le luă 
nerăbdător... Dintr-o privire parcurse scrisoarea care îi era 
adresată. 

— Această scumpă doamnă mi-a cerut să-i promit că vă voi 
da aceste hârtii, continuă cu avânt buna Maguelonne. Vă jur că 
m-am dus de îndată la La Deviniere pentru a-mi ţine 
promisiunea, însă dumneavoastră tocmai fuseserăţi arestat şi 
atunci le-am păstrat cu grijă... 

— Nu le-a mai văzut nimeni? întrebă Pardaillan cu o voce 
tremurată. 

— Nimeni, scumpul meu domn, nimeni pe lumea asta... Vă jur 
pe Sfânta Fecioară... 

— Atunci cine le-a deschis? 

— Nimeni! S-au deschis singure! răspunse bătrâna cu vitejia 
pe care ţi-o dă doar disperarea. Cred că nu au fost prea bine 
închise... 

— Dar le-aţi citit!? 

— Numai una, bunule cavaler! Una singură! Cea care vă era 
adresată! 

— Dar cealaltă? 

— Cea către mareşalul de Montmorency? 

— Da. 

— Mă pregăteam să o citesc, dar aţi sosit dumneavoastră şi... 

— Doamnă, spuse Pardaillan ridicându-se, voi lua aceste 
hârtii. După cum vedeţi, sunt rugat să duc această scrisoare 
mareşalului de Montmorency; nimic pe lume nu mă va împiedica 
să fac pe placul celei care m-a onorat cu atâta încredere. Cât 
despre dumneavoastră, doamnă, aţi făcut un lucru foarte rău 
deschizând aceste hârtii. Vă iert cu o singură condiţie... 

— Care, bunul meu cavaler? 

— Aceea de a nu spune nimănui nimic despre existenţa lor. 

— Oho, cât despre asta, puteţi fi sigur! Mi-ar fi prea teamă de 
a mă compromite! spuse cucernica noastră, cu naivitate. 

„Bun! spuse Pardaillan pentru sine, iată ceva care mi se pare 
mai sigur decât toate jurămintele!“ 

Cavalerul o salută pe cumătra Maguelonne şi se retrase. Afară 


îl găsi pe Pipeau, care îl aştepta. Traversă liniştit strada şi intră 
în han. 

Jupânul Landry, care căra o carafă mare cu vin pentru nişte 
clienţi, o scăpă din mână şi rămase înţepenit, plin de uimire. 

— Bună ziua, domnule Grégoire, îi spuse Pardaillan. 

— Cavalerul! exclamă înnebunit hangiul. 

— Vino-ţi în fire, dragul meu, îţi înţeleg bucuria pe care o 
resimţi la vederea mea. Totuşi, asta nu este o pricină atât de 
importantă, încât să te facă să uiţi să mă întrebi dacă nu cumva 
mi-e foame sau sete... 

Laundry nu-i răspunse decât printr-un suspin. Privirea i se 
muta de la stăpânul care se aşezase la o masă la câinele care-i 
arăta colții. 

Apoi, împleticindu-se de disperare, reuşi să ajungă în 
bucătărie, căzu pe un scaun şi începu să-şi care pumni în cap. 
La vederea acestor gesturi, Huguette înţelese că se întâmplase 
o catastrofă; alergă cât o ţineau picioarele în sala mare şi, 
văzându-l pe Pardaillan, înţelese totul. 

Doar că, dacă şi ea resimțea aceeaşi disperare ca a soţului ei, 
acest fapt se traducea printr-o mimică şi o gestică total diferite 
de cele ale jumătăţi sale. Ea se îmbujoră, se apropie cu iuţeală 
de cavaler şi, felicitându-l pentru că s-a reîntors acasă, începu 
cu frenezie să aranjeze masa. 

— Ah! domnule cavaler, spuse ea cu dulceaţă în glas, ce 
teamă mi-a fost pentru dumneavoastră! De zece zile abia mai 
pot închide ochii! 

„Sărmană Huguette! se gândi Pardaillan. Păcat că mi-am dat 
seama că o iubesc pe Loise!“ 

In ciuda acestui ciudat regret, ochii tânărului erau pesemne 
mai tandri decât era obişnuită Huguette să-i vadă, căci se înroşi 
până la urechi şi începu un du-te-vino, cu surâsul pe buze şi 
fredonând un cântec, care avu drept consecinţă pregătirea unui 
festin demn de Pardaillan. 

— Sărmanul tânăr, îi spuse ea lui jupân Landry, ce-a mai 
slăbit! 

— De ce nu s-o fi topit oare ca untul pe foc? 

— Domnule Gregoire, eşti cam urâcios... 

— Nu, doamnă Gregoire. Numai că acest tânăr şi câinele lui 
mă vor ruina după postul de zece zile! 

— Ei şi! Doar eşti plătit dinainte! 


— Cum asta? întrebă stupefiat Gregoire. 

— Ai uitat că i-ai înhăţat toţi banii pe care cavalerul i-a lăsat în 
cameră? Şi, dacă-i cere, ce vei spune? Crede-mă, domnule 
Gregoire, ai fi mai înţelept, dacă te-ai purta frumos cu oaspetele 
dumitale, cel puţin de teamă să nu-ţi ceară socoteală... 

Landry Grégoire înţelese forţa acestui raţionament. 

Aşa că îşi compuse o figură din cele mai fericite şi veni în sală, 
învârtindu-se în jurul cavalerului, căruia Huguette îi şi servise o 
bucată zdravănă din pateul preferat de tânărul erou. 

— Hei, Huguette, strigă el, nu-l vezi pe sărmanul Pipeau cum 
stă cu limba scoasă? Dragul de Pipeau! iată-l şi pe el revenit 
acasă! Ah, ce câine bun şi credincios aveţi, domnule cavaler! 
Huguette, ia vezi dacă nu a mai rămas prin bucătărie vreun os 
mai prezentabil! Domnule cavaler, ia încercaţi vinişorul ăsta de 
Saumur, l-am păstrat pentru întoarcerea dumneavoastră! 

Pardaillan îl lăsă în pace, mulţumindu-se să zâmbească pe 
sub mustață. 

Pipeau, mărinimos, nu mârâi, mulţumindu-se doar să 
supravegheze cu coada ochiului piciorul jupânului Landry. 

Astfel fu restabilită pacea în acest menaj... 

După ce mâncă pe săturate, Pardaillan se duse la grajd, 
constată că nimic nu-i lipsea calului şi că nobilul animal nu 
suferise în absenţa sa. 

Abia atunci se urcă în camera lui şi cel dintâi gest pe care-l 
făcu fu de a-şi încinge sabia care rămăsese agăţată pe perete. 

Reciti pe urmă de trei sau patru ori biletul care îi fusese 
adresat de Doamna în negru. 

— Deci, trase el concluzia, trebuie să fac într-un fel ca acest 
plic să ajungă la mareşalul de Montmorency. 

Dar, la fel ca bătrâna Maguelonne, Pardaillan începu să se 
întrebe ce puteau avea în comun cea pe care o credea o 
sărmană lucrătoare cu marele mareşal de Montmorency. 

Scrisoarea era acolo... pe masă... 

Pardaillan străbătea camera în lung şi-n lat, visând cu ochii 
deschişi. La fiecare întoarcere, ochii i se opreau pe scrisoarea 
aşezată în mijlocul mesei. 

Era deschisă... 

Sigur că nu o va citi! 

Dar dacă... 

Ce rău ar face citind-o? Cine ştie, în fond, dacă nu va găsi 


acolo indicaţii preţioase în legătură cu cei care au arestat-o pe 
Loise, pe mama ei! Fără îndoială, Doamna în negru cerea 
protecţia mareşalului de Montmorency. 

Dacă este aşa, el, Pardaillan, va lua locul mareşalului! 
Protecţia unui asemenea mare senior era foarte discutabilă - în 
timp ce a sa i-ar fi fost întreagă acordată Loisei... 

— Ce nevoie e de mareşal? zise el. Dacă cineva trebuie să le 
elibereze pe Loise şi pe mama ei, eu sunt acela! Nici nu-mi trece 
prin cap să las pe cineva să se amestece aici!... Hai, să citim! 

Apucând scrisoarea pe care cumătra Maguelonne o 
desfăcuse, Pardaillan avu o ultimă ezitare. Dar gândul că trebuie 
să-i dea ajutor Loisei şi că s-ar putea să găsească în scrisoare 
datele necesare îi înlătură scrupulele. De altfel, alături de aceste 
sentimente se adăugase şi un soi de gelozie instinctivă: nu voia 
ca altcineva să se amestece, să încerce să le salveze pe cele 
două femei. 

Tânărul desfăcu deci dintr-o mişcare pergamentul şi începu 
să-l citească. Lectura, făcută cu o atenţie remarcabilă, dură mult 
timp. Când sfârşi, cavalerul era foarte palid. 

Pusese pergamentul pe masă şi îl privea fix, cu un surâs amar 
în colţul buzelor. 

Cu coatele pe masă, cu capul între mâini, pentru prima oară 
în viaţă probabil cavalerul nostru începu să viseze. 

Pesemne că imaginaţia îl purtă pe culmile disperării, căci pe 
măsură ce se adâncea în visuri, chipul i se întuneca tot mai 
mult. 

Un suspin profund îi ieşi din piept. 

Luă din nou scrisoarea şi o citi de la un cap la altul, reveni 
asupra a două sau trei pasaje esenţiale, repetă cu jumătate de 
glas câteva fragmente, ca şi cum ceea ce vedea cu ochii părea 
insuficient pentru a-l convinge. 

Şi, când termină şi această a doua lectură, scrisoarea îi scăpă 
din mâini... 

Cavalerul de Pardaillan îşi lăsă atunci capul în piept şi începu 
să plângă. 


Scrisoarea Jeannei de Piennes era datată 20 august 1558, 
adică în chiar anul căsătoriei lui François de Montmorency cu 


Diana a Franţei, fiica naturală a regelui Henric al II-lea. 
Trecuseră aproape paisprezece ani de când fusese scrisă. De 
paisprezece ani aştepta într-un cufăr ora potrivită pentru a ieşi 
la iveală, asemenea unui spectru care iese din mormânt pentru 
a spune celor vii o vorbă despre adevărurile închise acolo pentru 
totdeauna... 
lată scrisoarea: 


„Am încercat astăzi cea mai cumplită durere pe care îi este 
dat unei îndrăgostite să o îndure. Am îndurat-o, sufletul îmi este 
încă parcă amortit, inima mi se frânge, şi totuşi nu mor! 

Poate că încă nu mi-a sunat ceasul. De fapt, ceea ce mă 
menține legată de viața asta mizerabilă este faptul că mă pot 
apleca deasupra pătuțului copilaşului. Dacă eu mor, cine va 
avea grijă de ea? Trebuie să trăiesc... 

Atunci când hohotele de plâns mă inăbuşă, când mi se pare 
că această sărmană inimă zdrobită va înceta să bată, când simt 
că durerea mă doboară, merg şi mă aşez lângă pătuțul ei şi o 
contemplu... şi atunci, puțin câte puțin, curajul îmi revine iar 
viața Îşi reintră în drepturi. 

Are cinci anişori-?. Dacă ai putea să o vezi, o, iubitul meu 
François! În clipa asta doarme, liniştită, încrezătoare... ea ştie că 
mama ei veghează. Părul ei desfăcut, împrăştiat pe pernă, pare 
o aureolă blondă; gurita îi surâde; pieptul i se ridică încetişor... 
este fericită. Cât este de frumoasă! Ce înger, Francois!... Nu s-ar 
putea imagina ceva mai grațios, mai drăgălaş, mai pur... 
Aceasta este fiica ta, iubitul meu soț! 

Astăzi, Francois, a avut loc căsătoria ta. Toată lumea de pe 
sărmana străduță unde locuiesc nu vorbeşte decât despre asta 
şi spune că Doamna Diana este demna soție a unui asemenea 
senior impozant cum eşti tu... Vai! deci eu nu am fost demnă să- 
ti aduc fericirea? 

Astăzi, totul s-a sfârşit! Ultima licărire de speranță care 
tremura în sufletul meu s-a stins pentru totdeauna. 

Ziua în care tatăl tău m-a alungat mi-a sfâşiat sufletul, ziua în 
care, pe jumătate nebună, am ieşit clătinându-mă din acel palat 
unde, pentru a te salva, mi-am semnat propria condamnare, 


22 Semnalăm şi o inadvertenţă în datare a lui Zévaco. Între cele două 
momente la care face aluzie, fapt confirmat de vârsta Loisei, se scurseră 
paisprezece ani. (N.t.) 


ziua în care pierdută, agonizâna, mă înfundam în cumplitul Paris 
cu odorul meu în braţe, ei bine, ziua aceea am crezut că 
înseamnă momentul în care am trecut dincolo de limitele durerii 
umane. 

Dar vai! Încă nu era totul! încă nu trăisem tragedia zilei de 
azi! 

Oricât de mare mi-ar fi fost nenorocirea, mai întrevedeam 
încă dincolo de orizontul întunecat care mă înconjura ceva ca o 
rază în depărtare... Astăzi totul s-a sfârşit: în mine s-a lăsat 
definitiv întunericul! 

S-a sfârşit, Francois! Şi lotuşi o legătură de nezdruncinat te 
mai ține legat de mine. Copilul tău trăieşte. Copilul tău va trăi! 
Pentru ea mi-am muşcat buzele care voiau să-ți vorbească, 
pentru ea am urcat calvarul disperării, pentru ea am îndurat 
martiriul... Fiica ta va trăi, Francois! 

A trebuit să tac pentru ea. Astăzi, pentru fiica mea, trebuie să 
vorbesc... 

Oare ţi-am spus că o cheamă Loise?... Frumoasa noastră 
copilă îşi poartă minunat frumosul nume. Dacă vrei să ştii cum 
arată fiica ta, imaginează-ți cea mai frumoasă Loise care se află 
pe lume, şi nici atunci nu ar fi îndeajuns! Ar trebui să o poți 
vedea! 

Că am fost eu lovită, o admit. Că viața mi-a fost distrusă, că 
mi s-a luat titlul de soţie fără a fi meritat acest afront suprem, 
fie! Dar vreau ca Loise să fie fericită! Tot ce îmi mai rămâne din 
forță, viaţă, voință, energie, gândire, totul se află în aceste 
cuvinte! Nu vreau ca Loise să fie lovită în mod nedrept aşa cum 
am fost eu! 

Pentru asta va trebui să-ți poți deschide inima pentru fiica ta! 
Trebuie ca ea să poată intra cu fruntea sus în casa ta, trebuie ca 
ea să-şi poată căpăta sub acoperișul tău locul care îi este 
cuvenit! 

De aceea, iubitul meu soț, trebuie să cunoşti teribilul, 
cumplitul adevăr. Adevărul adevărat! 

Încă îţi spun soţul meu. Căci asta vei rămâne pentru mine 
până la sfârşitul zilelor. Liber şi nesilit de nimeni m-ai luat de 
nevastă în vechea şi sărăcăcioasa capelă din Margency. 
Aminteşte-ţi de noaptea aceea în care unirea noastră a avut ca 
martor un muribund când, în fața mortii... în fața tatălui meu 
fulgerat de emoțiile acelei zile, ai jurat că mă vei iubi veşnic! 


Te văd aşa cum erai în noaptea aceea, te voi revedea 
întotdeauna la fel, iubitul meu soţ! 

Putin îmi pasă de hotărârile conetabilului, ale regelui, ale 
papei! Puțin îmi pasă de ceea ce au decis, au vrut, au aranjat! 
Tu eşti soțul meu, Francois! 

Va trebui însă să ştii care este crima nemărginită care ne-a 
despărțit. Va trebui să ştii totul: şi că tatăl tău a fost crud, şi că 
fratele tău, a fost un criminal, şi că iubita ta, soția ta îti poate 
purta numele cu mândrie, şi că fiica ta are dreptul de a-şi lua 
locul în casa Montmorency. 

Să nu-ți închipui că aş vrea să-ţi întorc viața pe dos! 

Scriu această scrisoare, Francois, pentru că trebuie ca 
adevărul să iasă la lumină. 

Pentru a ti-o trimite însă, aştept trei lucruri: 

Cel dintâi este ca tatăl tău să fie mort”. Fiindcă asupra ta va 
cădea mânia conetabilului atunci când va afla că secretul fatal 
ti-a ajuns la ureche. 

Al doilea este ca fiica mea... Loise a ta... să aibă vârsta la care 
să fie în stare să apere memoria mamei sale şi să vorbească aşa 
cum trebuie să facă o Montmorency, fiică a unei de Piennes, 
moştenitoare nepătată a familiei Montmorency. 

Al treilea este să simt că mă pândeşte moartea sau că un 
pericol ne amenință copilul. 

Atâta vreme cât aceste condiţii nu vor fi îndeplinite, o, dragul 
meu François, vreau să rămân în umbră, fericită măcar pentru 
faptul că-mi pot spune că, tăcâna, contribui la liniştea şi la 
fericirea omului pe care l-am iubit atât... 

Asta pentru că viața mea nu are importanță. 

Ceea ce contează, însă, Francois, este viaţa, este fericirea 
copilului nostru... 

Când vei primi această scrisoare, Loise va fi destul de mare ca 
să-ți poată vorbi. Tatăl tău va fi mort şi nu va mai trebui să mă 
tem de ceva care ar putea să te amenințe din această parte... 

Dar în clipa aceasta... Sau eu voi fi pe moarte, sau un pericol 
o va amenința pe Loise. 

În aceste două situaţii, François, dorința supremă a iubitei 
tale, a soției tale va fi aceea ca tu să-ți dai întreaga dragoste de 


23 Se ştie că Anne de Montmorency, conetabilul, a murit în 1567, adică la 
nouă ani după ce această scrisoare fusese redactată. Vom mai vorbi despre 
această moarte. (N.a.) 


care eram atât de mândră Loisei, să-i redai numele la care ea nu 
a încetat să aibă dreptul, deoarece ea s-a născut când eu mai 
eram încă soția ta, va trebui să-i faci o viață care trebuie să fie 
cea la care are dreptul: aceea a unei reprezentante demne a 
familiei Montmorency. 

Și acum, Francois, iubitul meu, dragul meu soț, iată care este 
cumplitul secret. 

Fratele tău Henri mă iubea... 

Toată nenorocirea noastră îşi are originea în aceste cuvinte: 

Fratele tău Henri mă iubea! 

Nu i-a fost teamă să mi-o spună. Am sperat că atitudinea mea 
va sfârşi prin a îndepărta acest sentiment din inima fratelui tău, 
care era atât de tânăr încă. Am sperat că iubirea mea pentru 
tine să mă ferească de injurioasa lui iubire. Am tăcut pentru a 
nu fi eu aceea care va declanşa războiul, într-o asemenea 
familie ilustră. 

În noaptea plecării tale la război, o mărturisire îmi stătea pe 
buze... Ştii ce evenimente au avut loc pe neaşteptate în acea 
noapte şi cum avu loc atunci căsătoria noastră... A doua zi, te- 
am, aşteptat în zadar: plecaseşi! 

Mărturisirea care-mi ardea atunci inima iat-o, scumpul meu 
Francois: urma, să-ți dăruiesc un copil! 

Acest copil veni pe lume, pe când tu erai pe câmpul de 
luptă... Este Loise a noastră! 

În acele luni cumplite în care te-am crezut, mort, când am fost 
eu însămi pe punctul de a muri, fratele tău a dispărut şi eu 
speram că pentru totdeauna. 

Într-o zi fiica îmi fu răpită. Cum, o căutam, îÎnnebunită, a 
apărut fratele tău Henri care, după ce-mi anunţă sosirea ta, îmi 
spuse că îl cunoştea pe cel care mi-o furase pe Loise. Fericită că 
te voi revedea, bucuroasă că trăieşti, am început să mă întreb 
ce nebunie îl putea impinge pe fratele tău. Atunci, Francois, s-a 
deschis în fata mea prăpastia care trebuia să mă înghită. Căci 
iată ce am aflat în chiar clipa în care tu alergai spre mine şi eu 
începusem să-ți aud vocea iubită... 

Loise a noastră era în mâinile unui om plătit de fratele tău... 
Un mizerabil care se numea cavalerul de Pardaillan. Acest 
monstru trebuia, la un simplu semn al fratelui tău, să o sugrume 
pe micuță... pe fiica ta, François... micuțul îngeraş iubit... Acest 
semn urma să i-l facă fratele tău lui Pardaillan dacă aş fi avut 


proasta inspirație de a scoate un singur cuvânt în fata ta, orice 
s-ar fi spus... iar eu am fost acuzată de a te fi înşelat! De 
propriul tău frate! 

Cred că iți mai aminteşti acea scenă cumplită care s-a 
petrecut atunci! Nu se poate să fi uitat! 

Acum ştii de ce am tăcut atunci când fratele tău mă acuza! 

Am tăcut, Francois! Şi cât de tare îmi tipa inima de disperare, 
cum îşi mai striga suferința propria carne! Am tăcut şi am simţit 
cum nebunia mă pătrunde! Am tăcut, şi fără îndoială că natura 
s-a înduioşai de soarta, mea... căci am leşinat şi, atunci când mi- 
am revenit în simțiri, tu nu mai erai acolo... 

Eu eram condamnată... Dar Loise, fiica ta, era salvată! 

Ah! Francois! Blestemată să fie în veci ființa cumplită care 
poartă acelaşi nume cu tine... fratele tău!... mizerabilul tău frate 
care în acea zi fu un diavol ieşit din Infern, urmărind cu 
înverșunare pieirea mea şi a ta! 

Blestemat să fie acel Pardaillan, hidosul complice care a 
acceptat acea inspăimântătoare sarcină! 

Va trebui însă să ştii şi ce s-a mai întâmplat după aceea,. 
După ce ai plecat, fiica mi-a fost înapoiată de un necunoscut. 
Am alergat la Montmorency pentru a-ți spune totul: porniseşi 
însă spre Paris! Am alergat la Paris... şi l-am văzut pe tatăl tău... 

lar conetabilul, care a aflat de la mine tot adevărul, îmi dădu 
să aleg: sau voi renunța la titlul de soţie, sau tu vei fi închis la 
Temple pentru totdeauna! 

A însemnat renunțarea! 

Am semnat, mă auzi! Şi am dispărut, strivită, nenorocită... 
Dar îmi rămânea fiica mea! Am trăit numai pentru ea! voi trăi şi 
în continuare, pentru ea... trebuie să trăiesc... 

lar acum, dragul, iubitul meu soț, ştii tot adevărul, aşa 
îngrozitor cum este. 

îți jur că dacă aş fi fost eu singură cea lovită, aş fi murit 
ducând cu mine în mormânt cumplitul secret. 

lată însă că ţi-l destăinui. 

ȚI-I voi trimite în ora morții mele; murind, vreau să fiu sigură 
că Loise a ta îşi va recăpăta rangul la care are dreptul şi că viața 
fi va fi de acum încolo fericită. 

Grăbeşte-te deci, iubitul meu soț! 

În ce an ar fi, în ce zi s-ar întâmpla, oricare ar fi ora la care voi 
decide să-ți fie iînmânată această scrisoare, grăbeşte-te 


urmează mesagerul pe care ţi-l voi trimite... grăbeşte-te, să 
ajungi lângă soția ta care nu a încetat o clipă să fie demnă de 
acest nume şi care te adoră; vino lângă fiica ta, lângă Loise a ta, 
pe care vreau să o încredințez tatălui său!“ 


Jeanne de Piennes 
ducesă de Montmorency 


Aceasta era scrisoarea pe care o citise cavalerul de 
Pardaillan! Dintr-un soi de cult înduioşător, din conştiinţa 
dreptului său şi din aceea a nevinovâăţiei sale, a rezultat că 
sărmana Jeanne o semnase cu titlul său: ducesă de 
Montmorency! 

După cum vă amintiţi, scrisoarea îi căzuse lui Pardaillan din 
mâini. Câteva minute, tânărul rămase nemişcat, de parcă ar fi 
primit vestea unei catastrofe. De fapt, chiar o catastrofă se 
abătuse asupra lui. 

Plângea în tăcere, iar lacrimile i se scurgeau pe obraji fără să 
se gândească să le şteargă. 

Luă într-un târziu pergamentul de pe jos, îl şterse maşina! cu 
mâneca şi-l puse pe masă, dinaintea lui, parcă spre a se 
convinge şi mai bine de nenorocirea care îl lovea. Ochii îi căzură 
pe semnătură. 

— Ducesă de  Montmorency!... Loise era fiica lui 
Montmorency! 

Această exclamaţie înăbușită îi dezvăluia una din sursele 
amărăciunii. Căci el, Pardaillan, un nenorocit fără niciun sfanţ 
poate ar fi putut să se însoare cu Loise, fiica unei modeste 
lucrătoare... 

Dar Loise, fiica mareşalului de Montmorency, nu ar putea să 
devină soţia sărmanului cavaler; dacă nu mai era timpul în care 
regii se însurau cu ciobăniţe, cu atât mai puţin era timpul în care 
prinţesele îşi dădeau mâna unor aventurieri fără titlu, fără 
glorie, fără avere... 

Trebuie însă ca toată lumea să înţeleagă de ce numele acesta 
de Montmorency evoca atâta putere şi strălucire. 

Cu conetabilul, această casă, una dintre cele mai importante 
case nobiliare ale regatului, ajunsese la apogeul măririlor. Chiar 
şi după moartea conetabilului, numele îşi păstră întreg 
prestigiul. Şi, dacă ne gândim că François devenise şeful unui 


partid puternic ce ţinea în şah familia Guise, pe de o parte, dar 
şi pe rege, pe de altă parte, se va înţelege de ce Pardaillan simţi 
cum totul se învârte cu el atunci când măsură distanţa care îl 
separa acum de Loise. 

— Totul s-a sfârşit! murmură el, repetând fără să-şi dea 
seama cuvintele citite în scrisoarea Doamnei în negru, adică a 
Jeannei de Piennes, cuvinte pline de disperare... 

Era sfârşitul unui vis! 

În unele, clipe, totuşi, cavalerului i se părea că puţină 
speranţă i se strecoară în inimă. Dacă Loise l-ar fi iubit! Dacă ea 
nu s-ar lăsa orbită de noua situaţie care o aştepta! 

— Nici, gând, sărman nebun! spunea tot el. Chiar dacă Loise 
m-ar iubi, ar fi oare de acord tatăl ei cu o asemenea mezalianţă? 
Cine sunt eu? Mai mult decât nimic, un cerşetor, sau, după alţii, 
un bandit; un aventurier fără un acoperiş deasupra capului, fără 
un ban... Nu am altceva pe lume decât spada, calul şi câinele... 

Auzind aceste cuvinte, Pipeau veni şi-şi puse căpşorul 
expresiv pe genunchii stăpânului său, iar acesta începu să-l 
mângâie încet. 

— Şi, de altfel, continuă el, cine-mi va dovedi că ea mă 
iubeşte? Este o idee pe care mi-am băgat-o singur în cap! Nu i- 
am vorbit niciodată. Fiindcă ea m-a privit fără să se supere în 
ziua în care i-am trimis o sărutare, fiindcă ea m-a chemat în 
ajutor într-o clipă de nebunie, acum îmi închipui că mă şi 
iubeşte! Ah! de trei ori prost!... Hai, mai bine să nu ne mai 
gândim la asta! 

Se ridică şi făcu vreo câţiva paşi prin cameră. 

— Ah! spuse el strângându-şi pumnii, pe asta o uitasem!... Nu 
numai că Loise nu poate fi a mea, nu numai că ea nu mă 
iubeşte, după toate aparențele... dar ea trebuie să mă urască!... 
În ziua în care mama ei îi va spune ce a făcut tatăl meu, în ziua 
în care ea va şti că mă numesc Pardaillan, ce sentimente va 
putea avea faţă de mine, dacă nu pe acela al unei repulsii 
instinctive? Ah! tată, tată! ce mi-ai făcut? Dar oare de ce, din 
moment ce sunt fiul tău, nu ţi-am ascultat sfaturile înțelepte?! 

Reveni la scrisoare, reciti pasajul referitor la tatăl său ca şi 
cum spera să se fi înşelat. Insă acuzaţia era acolo, gravă, 
precisă, cumplită! 

El o iubea pe Loise iar tatăl lui o răpise pe aceeaşi Loise 
pentru o treabă murdară! monstruoasă!... Nu poate să fie 


altceva decât ură şi dispreţ în sufletul Loisei faţă de bătrânul 
Pardaillan! la fel şi pentru fiul său! 

Cavalerul făcu o mişcare care îi trădă furia. 

— Ei bine! strigă el mai mult pentru sine, dacă e aşa, dacă 
totul ne desparte, dacă ea probabil mă urăşte... de ce să mă 
mai gândesc la ea?... Da! de ce aş duce această scrisoare?... Şi 
ce-mi pasă mie de doamna ducesă de Montmorency, care-mi 
blestemă tatăl, care mă va blestema chiar şi pe mine?... Ce mă 
interesează fiica ei?... Sunt nefericite?! Ei bine, n-au decât să 
alerge alţii în ajutorul lor. N-au decât să-l cheme în ajutor pe 
tânărul bogat şi puternic ce va fi demn să se unească pe veci cu 
familia Montmorency!... Hai, gata cu slăbiciunea! Tată, sărmanul 
meu tată! De ce oare nu eşti aici să-mi dai curaj! Dar, de fapt, 
deşi nu eşti aici, am înscrise în minte sfaturile tale! Ţi-o jur, 
serios de data asta, să nu mă mai îndepărtez niciun pic de la 
aceste atât de înțelepte cuvinte! Fii bărbat, ce naiba! Viaţa şi 
fericirea sunt ale celor puternici: să facem asemenea lor! Să-i 
călcăm în picioare pe cei slabi, să ne astupăm urechile la 
cererile de ajutor, de milă, să punem trei cuirase în jurul inimii! 
Înainte! pentru a cuceri fericirea cu spada, dacă nu am putut să 
ajung acolo prin iubire! 

O ciudată exaltare îl răscolea pe sărmanul nostru cavaler. Se 
plimba cu paşi mari, gesticula - el, cel atât de sobru, vorbea 
tare - el, care în cele mai furioase momente ale existenţei sale 
era de o politeţe impresionantă! 

Acum îşi rezumă situaţia. 

Era înspăimântătoare! 

O avea împotriva lui pe regina Caterina, adică pe femeia cea 
mai puternică şi cea mai neiertătoare a vremii sale; îl avea 
împotrivă pe ducele d'Anjou şi pe domnişorii acestuia, pe care îi 
jignise grav; îl avea împotriva lui pe ducele de Guise, căruia 
desigur că Guitalens se şi repezise să-i spună ce se întâmplase 
la Bastilia; acesta era bilanţul. Caterina, fratele regelui, şeful 
partidului catolic!... Aştia da, duşmani! 

Şi când se mai gândi că el, sărmanul care nu avea decât o 
spadă îşi făcuse asemenea duşmani, care ar fi putut sfărâma ca 
pe un pahar de sticlă pe oricare dintre marii seniori ai întinsului 
regat, întâi rămase nemişcat, apoi simţi, cum uşor, este cuprins 
de orgoliu, fiind străbătut de nebunia ce precedă lupta... 

— Singur împotriva reginei! Singur împotriva lui Anjou! Singur 


împotriva lui Guise! Bravo! Dacă mor, nu se va putea spune că 
nu am avut adversari de marcă! 

Un hohot de râs amar îşi luă zborul. 

— Uitasem!... în inventarul duşmanilor, îl uitasem pe 
Montmorency! La naiba! Nu este cel mai neînsemnat, şi, îndată 
ce doamna de Piennes îi va repeta ce a încercat să facă tata cu 
fiică-sa, tare m-aş mira dacă, în cazul în care Medici nu m-ar 
arunca până atunci în cine ştie ce gaură, el nu m-ar căuta! Sau 
în cazul în care nu aş fi găurit de nişte pumnale la colţul vreunei 
străduţe, pumnale tocmite de Anjou! în cazul în care Guise nu ar 
fi pus pe urmele mele pentru a mă reduce la tăcere pe un 
Cruce, un Pezou, un Kervier! Bătălie, deci!... Bătălii mai bine zis! 
Dacă-i bal, bal să fie! Simt că sunt născut ca să lupt! Păziţi-vă, 
domnilor! feriţi-vă, că eu mă feresc!... 

Şi, trăgându-şi sabia din teacă, cu o mişcare amplă care îi era 
atât de obişnuită, Pardaillan începu să spintece aerul... Zbârlit, 
cu ochii înflăcăraţi, apărea în această clipă măreț şi cumplit. 

— Hei! Doamne-Dumnezeule! Domnule cavaler, ce este? 

Buna Huguette se ivi pronunţând aceste cuvinte cu vocea ei 
dulce şi mângâietoare. 

Pardaillan se opri, o puse la loc pe Giboulee, îşi recompuse de 
îndată chipul şi răspunse: 

— Făceam exerciţii, draga mea doamnă Huguette; mi s-a 
îngreuiat braţul în zilele astea şi... Să o lăsăm baltă... Eşti atât 
de fermecătoare... Hai, nu te sfii... Eşti perla străzii Saint- 
Denis... 

— O, domnule cavaler. 

— La naiba, chiar aşa este! Şi primul care va îndrăzni să 
susţină că nu eşti cea mai frumoasă hangiţă din Paris, va avea 
de-a face cu mine... Il omor! 

— Vai, domnule! spuse Huguette cu un uşor țipăt uimit. 

Pardaillan o luă de talie şi două sărutări sonore răsunară pe 
cei doi obraji plini şi roşii ai doamnei Grégoire. Emoţionată, 
aceasta bâiguia: 

— lertaţi-mă că am intrat aşa... veneam... 

— Nu mă interesează, Huguette! Vii întotdeauna la timp. Pe 
Pilat! N-am mai văzut vreodată o guriţă atât de roşie, nişte ochi 
atât de înnebunitori! Şi un înger ar cădea în păcat! 

— Am venit... pentru asta... reuşi să spună Huguette. 

— Asta? spuse Pardaillan, examinând cu coada ochiului un 


săculeţ dolofan pe care hangiţa îl puse pe colţul mesei. 

— Da, domnule cavaler. Când aţi fost arestat... v-aţi uitat 
banii aici... Deci, cum cred că înţelegeţi... vi i-am păstrat... şi 
vi-i aduc acum! 

Pardaillan deveni gânditor. 

— Doamnă Huguette, spuse el deodată, minţi! 

— Eu, Dumnezeule!... Vă jur... 

— Nu jura! Jupânul Landry, soţul dumitale, mi-a luat sărmanii 
mei scuzi... lar dumneata, ca o gazdă bună, mi-i înapoiezi! 

— Cum adică? întrebă ea cu timiditate. 

— Doamnă Huguette Landry Grégoire, zise  Pardaillan 
reluându-şi acel aer princiar care o făcea pe biata Huguette atât 
de disperată, aţi făcut o greşeală! Îi datoram aceşti bani 
jupânului Gregoire. Nu am uitat de ei! l-am lăsat anume. Aşa că, 
dragă prietenă, vei duce acest sac în cufărul stimabilului 
dumitale soţ... 

— Dar ce veţi face dumneavoastră? Măcar să-i împărţim! 

— Draga mea Huguette, află un lucru: nu mă simt niciodată 
aşa de bogat decât atunci când n-am niciun chior în buzunare! 
De altfel, îmi rămâne agrafa asta, adăugă el, arătând bijuteria 
pe care o primise de la regina Navarrei şi pe care o prinsese la 
pălărie. 

Huguette apucă săculeţul, surâzătoare. 

— Dar, continuă cavalerul, îndreptându-se din nou spre ea, 
asta nu înseamnă că te iubesc mai puţin... ai o inimă aşa de 
bună, draga mea Huguette... eşti la fel de bună pe cât eşti de 
inimoasă... 

— Bună... poate... dar frumoasă... 

— Dacă ţi-o spun eu! La naiba! Îndrăzneşti să spui că nu am 
dreptate? |ţi spun că eşti cea mai frumoasă creatură pe care am 
văzut-o vreodată. Gâtul acesta atât de alb, obrajii ăştia atât de 
trandafirii, dinţişorii aceştia sclipitori... privirea asta atât de 
languroasă, braţele astea rotunde şi atât de albe... Ah, 
Huguette, ce mai, cred că te ador! 

Huguette îşi plecă fruntea şi două lacrimi îi străluciră între 
genele lungi şi negre. 

— Cum! plângi, Huguette? strigă Pardaillan la fel de 
înfierbântat, în ochi citindu-i-se disperarea. Plângi? În clipa în 
care eu îţi jur că te iubesc? 

Incetişor, Huguette, se desprinse din îmbrăţişarea cavalerului. 


— Ce mult trebuie să suferiţi! murmură ea cu vocea 
schimbată. 

Pardaillan tresări. 

— Eu? Să sufăr! De unde-ai mai scos-o şi pe asta, că sufăr? 

— Domnule cavaler... 

— Draga mea Huguette! 

— Nu vă veţi supăra, dacă vă spun tot ce cred? 

— Şi ce naiba crezi tu? Dă-i drumul, sunt curios să aflu ce 
mocneşte în căpşorul tău drăgălaş... 

Huguette îşi ridică spre cavaler frumoşii ochi înlăcrimaţi. 

— Cred, spuse ea cu melancolie, că sunteţi tare supărat... Ah! 
Nu mai râdeţi aşa! Îmi faceţi rău şi vă faceţi şi dumneavoastră şi 
mai mult rău! Da, domnule cavaler, aveţi inima îndurerată... 
fiindcă iubiţi... Credeţi oare că nu mi-am dat seama... că nu am 
văzut?... lertaţi-mă, dar v-am pândit... v-am văzut petrecând ore 
întregi la fereastra asta... cu ochii aţintiţi la ferestruica din faţă... 
V-am văzut coborând supărat de atâtea ori când nu se 
deschidea... lubiţi... acolo v-aţi lăsat inima... pe care a luat-o cu 
ea cea care a dispărut... Şi acum credeţi, sărmane tânăr, că nu 
sunteţi iubit... Ei bine, nu vă mai înşelaţi... vă iubeşte... 

Pardaillan o apucă strâns de mână pe doamna Gregoire. 

— De unde ştii? o întrebă el cu ardoare. 

— Ştiu, domnule, pentru că v-am pândit... Am pândit-o şi pe 
ea! Ştiu, pentru că, dacă, e uşor să înşeli pe cineva care este 
indiferent, nu se poate să înşeli o femeie... 

Huguette tăcu. Pieptul îi palpita. Termină în gând: 

„Să înşeli o femeie geloasă... O femeie care te iubeşte ea 
însăşi!“ 

Pardaillan nu auzise aceste cuvinte, care de altfel nici nu 
fuseseră spuse, dar le înţelese. O emoție de nedescris îl 
cuprinse şi, emoţionat, murmură: 

— Huguette, eşti un înger... 

Şi, în ciuda eforturilor, ochii i se umplură de lacrimi. 

— Deci o iubiţi mult... spuse Huguette aproape neauzită. 

El nu-i răspunse, îi strângea însă convulsiv mâna. Huguette se 
apropie şi-l sărută pe frunte, sărut în care inima ei, atât de bună, 
puse toată consolarea de care era în stare, sărut aproape 
matern. 

Nu prea ştim cum s-ar fi putut termina această scenă, dacă 
vocea jupânului Landry, care-şi chema nevasta, nu s-ar fi auzit 


la capătul scărilor. 

Huguette se desprinse uşor, jumătate fericită, jumătate 
dezamăgită... 

„Sărmana Huguette! se gândi Pardaillan, după ce hangiţa ieşi 
din odaie. Ea mă iubeşte şi, cu toate acestea, încearcă să mă 
consoleze, înşelându-mă! Dar gata, s-a sfârşit! Loise nu mă 
iubeşte, nu poate să mă iubească! Ei bine, nici eu nu o mai 
iubesc! Voi redeveni liber... liber şi stăpân pe inima mea... pe 
gândurile mele... pe paşii mei. La naiba cu Parisul ăsta!... Mâine 
voi porni în căutarea tatălui meu!... Cât despre scrisoarea asta... 
va ajunge la destinaţie cum va putea!“ 

Spunând aceste cuvinte, Pardaillan apucă scrisoarea Jeannei 
de Piennes, o împături, o vâri furios în vestă şi ieşi în fugă din 
încăpere, hotărât să nu se mai preocupe de nimic în ceea ce le- 
ar privi pe Loise, pe mama ei sau pe toţi cei cu numele de 
Montmorency care ar trăi în Franţa. 

Se făcuse ora două după-amiază. 

Ce va fi făcut, Pardaillan în acea zi probabil că habar nu avea 
el însuşi. Fu zărit în vreo trei cârciumi în care era cunoscut. Nu 
încerca deloc să se ascundă. Cu toate acestea, situaţia lui ora 
înspăimântătoare. Vagabonda, fără îndoială, la întâmplare, 
părând preocupat doar de a se batjocori sau, cel puţin, de a lua 
o hotărâre importantă. 

Către ora cinci, îşi regăsi calmul, sângele rece. Redeveni 
stăpân pe el. Privi atunci în jurul său, descoperind că se află nu 
departe de Sena, aproape în faţa Luvrului, pironit înaintea unui 
palat măreț. 

Şi, ca şi cum ar fi ignorat unde l-au îndreptat paşii, ca şi cum 
ar fi ajuns aici în ciuda voinţei sale, strigă furios: 

— Palatul familiei Montmorency! Nici gând să intru aici! însă 
chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, Pardaillan se apropie de 
poarta cea mare a palatului şi începu să bată furios. 


XXVII 
CONFESORUL 


În ajunul zilei în care cavalerul de Pardaillan ieşise din Bastilia, 
cu ajutorul păcălelii pe care i-o trăsese domnului de Guitalens şi 


când, în ciuda hotărârii sale de nestrămutat, se găsea în faţa 
palatului Montmorency, o scenă importantă se petrecuse în 
biserica Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Era în jurul orei nouă seara. Predicatorul îşi terminase 
cuvântarea în faţa unei mulţimi imense care umpluse vechea 
bazilică - o mulţime alcătuită mai cu seamă din femei bogate, 
ale căror toalete elegante străluceau în penumbră. 

Acest predicator era un călugăr frumos, înalt şi foarte bine 
făcut. Purta costumul alb-negru al carmeliţilor cu un soi de 
distincţie teatrală. | se spunea reverendul Panigarola. 

Acest călugăr, în ciuda tinereţii sale, producea o impresie de 
ascetism care reuşea să atenueze entuziasmul atât de puţin 
creştinesc pe care îl transmitea frumoaselor sale ascultătoare. 

Era de o frumuseţe remarcabilă; avea ştiinţa gestului, a acelui 
gest amplu prin care îşi îndrepta braţele spre bolțile înalte, 
coborându-le deodată pentru a ameninţa sau pentru a 
binecuvânta. Vocea îi era aspră şi uneori izbucnea cu accente 
de furie care făcea auditoriul să tremure. 

Ceea ce însă era admirat cel mai mult la cest călugăr era 
vehementa atacurilor sale, în care nu-l ocolea nici măcar pe 
rege. 

Acest Panigarola propovăduia deschis lupta împotriva ereziei 
şi exterminarea hughenoţilor. În aceeaşi ură îi îngloba şi pe 
regina Navarrei, Jeanne d'Albret, şi pe fiul ei, Henri de Bourbon, 
şi pe prinţul Condé, pe amiralul Coligny, în sfârşit pe toţi 
hughenoţii, dar şi pe acei care, asemenea regelui Carol al IX-lea, 
dovedeau slăbiciune tolerându-i. 

Panigarola inspira o curiozitate pasionată femeilor care-l 
ascultau. 

Pentru unele dintre ele, mai ales pentru cele simple, era un 
om sfânt pe care regina Caterina îl adusese din Italia pentru a 
salva Franţa şi a-i ierta păcatele. Dar pentru cea mai mare parte 
a doamnelor din lumea bună care-l ascultau, era mai mult decât 
un sfânt: era un bărbat! 

Un bărbat care păcătuise mult şi căruia, conform preceptelor 
din Evanghelie, îi iertau şi mai multe. 

ÎI cunoscuseră înainte pe strălucitorul marchiz de Pani-Garola. 
Era prezent la toate serbările, la toate orgiile; era un spadasin 
neînfricat care presărase în drumul lui vreo jumătate de duzină 
de morţi, pe care îi avea acum pe conştiinţă; fusese prezent prin 


cele mai sordide cârciumi; era unul dintre acei domnişori puşi pe 
ceartă şi a căror insolenţă, lux şi putere îi înspăimântau pe cei 
slabi. 

Apoi, deodată, dispăruse. 

Şi iată-l acum! Il descoperiseră sub mantia călugărească a 
carmeliţilor, mai strălucitor, dar cu blestemul pe buze, pe aceste 
buze care altădată erau atât de surăzătoare. 

In acea seară când, după o tunătoare invocaţie, frumosul 
călugăr căzu în genunchi şi păru că se adânceşte într-o profundă 
meditaţie, în mulţime se produseră mişcări şi se înălţară 
exclamaţii care nu ţineau cont de respectul datorat acelui loc 
sfânt. 

Apoi această mulţime, încet, se retrase şi se răspândi în oraş, 
strigând: 

— Moarte hughenoţilor! 

Nu mai rămăseseră în biserică decât vreo cincisprezece femei 
tinere îngenuncheate în jurul unui confesional. 

Veni însă un paraciliser şi le spuse că reverendul, foarte obosit 
în acea seară, nu va sta cu nimeni de vorbă. 

Atunci, murmurând nemulţumite, penitentele ieşiră la rândul 
lor, cu excepţia a două dintre ele care se încăpăţânară să 
rămână pe loc. 

Una, tânără şi frumoasă, atât cât se putea ghici sub vălurile 
negre cu care era acoperită, era prăbuşită pe un scaun de 
rugăciune, cu capul între mâini. Din când în când, era străbătută 
de un fior. Când călugărul traversă biserica mişcându-se 
aproape neauzit, însoţitoarea ei o împunse cu cotul, şoptind: 

— lată-l că se apropie, Alice! 

Alice de Lux îşi ridică fruntea tremurând. _ 

Vastul naos al bisericii era acum întunecat. In depărtare, în 
apropierea altarului, se vedea o luminiţă într-un du-te vino; era 
paracliserul care aranja scaunele corului. Sus, bolta se pierdea 
în umbră. Cele mai mici zgomote răsunau înfricoşător în această 
tăcere apăsătoare. 

Panigarola trecu pe lângă penitentă şi se închise în 
confesional. 

— Ei, ce faci? spuse încet însoţitoarea lui Alice. 

— Laura... acum parcă nu mai îndrăznesc, răspunse tânăra cu 
o voce tremurătoare. 

— Bravo! Am obţinut pentru tine această favoare 


excepţională, celelalte au fost trimise acasă... 

— Cel puţin nu ai spus cine sunt! exclamă ea stins. 

— Reverendul te aşteaptă! exclamă bătrâna ridicând din 
umeri. 

Alice se apropie de confesional şi îngenunche în nişa 
rezervată penitentelor. Era despărțită de călugăr printr-un grilaj 
subţire de lemn; de altfel, vălurile îi ascundeau chipul; de altfel, 
întunericul nici nu-i permitea să vadă ea însăşi faţa 
reverendului. 

Nu-i mai fu teamă de a fi văzută. 

In tot acest timp, călugărul se ruga încet. Terminându-şi 
rugăciunile, spuse cu o voce indiferentă: 

— Vă ascult, doamnă. 

„Nu ştie că sunt eu, se gândi Alice. Să încerc să-l surprind şi 
să-i smulg...“ 

In ea se dădu o luptă care nu dură prea mult şi, pe 
neaşteptate, spuse: 

— Marchize de Pani-Garola, sunt Alice de Lux. Sunt femeia pe 
care ai iubit-o, pe care poate o mai iubeşti şi acum... şi această 
femeie vine la tine pentru a te implora... 

— Vă ascult, doamnă, se auzi aceeaşi voce indiferentă. 

Alice tresări înspăimântată. | se păru că în spatele acelui grilaj 
de lemn nu un om, ci o statuie nesimţitoare o asculta. 

— Clement, spuse ea cu aprindere, oare nu-mi recunoşti 
vocea? 

— Nu mai există niciun Clement, doamnă, aşa cum nu mai 
există nici marchizul de Pani-Garola. Nu se află în faţa 
dumneavoastră decât un om al Domnului care vă va asculta în 
numele Lui şi care se va ruga lui Dumnezeu să aibă milă de 
dumneavoastră, dacă veţi merita această milă... Vorbiţi, 
doamnă, vă ascult... 

— Oh! bâigui Alice cu disperare, este imposibil să fi uitat 
dragostea noastră până-ntr-atât... Buzele tale mai poartă încă 
urma sărutărilor mele... 

— Doamnă, dacă îmi veţi mai vorbi astfel mă văd obligat să 
mă retrag. 

— Nu! Nu! rămâi!... Trebuie să-ţi vorbesc! 

— Faceţi asta ca şi cum i-aţi vorbi lui Dumnezeu, doamnă... 
omul pe care l-aţi amintit este mort... 

— Fie!... Atunci, ascultaţi-mă, părinte... Şi, de vreme ce vă voi 


vorbi cum i-aş vorbi lui Dumnezeu, îmi veţi spune dacă mi-am 
ispăşit îndeajuns greşelile şi crimele şi dacă braţul lui Dumnezeu 
care s-a întins deasupra mea nu m-a lovit îndestul! 

— Te ascult, fiica mea, spuse călugărul cu acelaşi accent 
cumplit de indiferenţă. 

— Vă voi spune mai întâi greşeala mea; apoi vă voi povesti şi 
ispăşirea. In felul acesta veţi putea judeca totul. Abia împlinisem 
şaisprezece ani. Eram frumoasă. Eram adorată. O mare regină 
m-a remarcat şi m-a aşezat printre domnişoarele ei de onoare. 
Şi, neavând nici mamă, nici tată, nici familie, fiind orfană, 
această mare regină m-a asigurat că ea va fi mama mea, îmi va 
ţine loc de familie... 

Fremătând, Alice de Lux se opri o clipă; un hohot de plâns îi 
curmă glasul. Când reuşi să-şi mai ordoneze ideile, continuă cu 
o voce surdă: 

— Pe vremea aceea, mulţi tineri seniori mi-au spus că mă 
iubesc... dar eu nu iubeam pe nimeni. Pe nimeni... nu iubeam 
decât luxul... dantelele... bijuteriile... căci eram săracă... Regina 
despre care vă vorbesc mi-a promis nu numai lux, ci bogăţie, 
dacă îi voi urma sfaturile... l-am promis să o ascult orbeşte... 
Aceasta mi-a fost prima crimă; vederea câtorva cutii cu bijuterii 
mă înnebuni şi, pentru a intra în stăpânirea acelor diamante, 
pentru a mă împodobi cu ele am semnat un pact cu diavolul!... 
L-am semnat, vai de mine, nefericita!... Într-o zi, regina mă 
chemă în oratoriul ei... Deschise în faţa mea un sertar în care 
străluceau perle, smaralde, rubine, diamante... şi mi-a spus că 
toate acelea vor fi ale mele dacă o voi asculta... înnebunită, cu 
obrajii încinşi de emoție, cu sufletul răscolit, am strigat: „Ce 
trebuie să fac, Maiestate?“... 

Regina surâse, mă luă de mână, mă conduse în camera de 
dinaintea oratoriului său şi ridică o perdea... în spatele ei se afla 
marea galerie a palatului... care duce spre locuinţa regelui... pe 
acolo se plimbau care încotro gentilomi... îi cunoşteam pe toţi... 
Mi-a arătat pe unul dintre ei şi mi-a spus: 

— Fă-te iubită de acesta! 

Din nou penitenta tăcu, aşteptând, pesemne, un gest, un 
cuvânt, o mişcare... Dar, în spatele grilajului de lemn după care 
se afla, călugărul rămase nemişcat şi mut, ca şi cum mantia 
monahală a carmaeliţilor ar fi fost cioplită în piatră şi reverendul 
ar fi fost una dintre acele statui care, în nişele lor, îşi păstrează 


veşnic nemişcarea. 

Vocea lui Alice deveni mai mişcată, mai surdă, ca şi cum 
cuvintele i s-ar fi născut cu greutate pe buze. 

— O lună mai târziu, continuă ea aşa de încet, încât călugărul 
abia o mai auzea, eram amanta acestui gentilom... 

Atunci, fără a face vreo mişcare, călugărul o întrebă: 

— Cum se numea acel gentilom? 

Alice tresări. Ea înţelese bătaia de joc şi, palpitând, îi 
răspunse: 

— Da! Vreţi să spuneţi că am avut atâţia amanți că trebuie 
să-i numesc pe toţi, nu-i aşa? Ei bine, dacă vreţi! Se numea 
Clement-jacques de Pani-Garola. Era marchiz. Venea din Italia. 
Probabil, părinte, că nu-ţi este tocmai necunoscut! 

— Continuă, fiica mea, spuse liniştit călugărul. Desigur că îl 
iubeai pe omul acela, nu-i aşa? Ei, dacă asta îţi este vina, pot să- 
ţi garantez că Dumnezeu te va ierta, iar eu sunt gata să te 
absolv de acest păcat... Cine nu ar ierta o sărmană femeie care 
a iubit?... 

Tânăra fu scuturată de un fior de revoltă. Făcu o mişcare ca 
pentru a se scula şi a pleca. Fără îndoială însă, fiind 
înspăimântată de consecinţele pe care le putea avea această 
fugă, se stăpâni. Umerii i se scuturau. 

— Vă bateţi foc de mine, murmură ea. Bine, să fie şi asta! 
Râdeţi, dacă aveţi poftă, dar ascultaţi-o şi pe asta: nu-l iubeam 
pe acel gentilom! 

Fu rândul călugărului să tresară. Îşi stăpâni cu greu un suspin. 
Dar simţurile ascuţite ale tinerei percepură şi tresărirea, şi 
suspinul, aşa slabe cum fuseseră. 

— Nu-l iubeam, continuă ea cu o voce suavă. Cu toate 
acestea, niciun cavaler atât de strălucitor ca el nu-mi mai 
apăruse vreodată în faţa ochilor. Mânaria, noblețea din toate 
gesturile sale, curajul său nebunesc, măreţia... toate însuşirile 
sale îl făceau demn să fie iubit... dar eu nu-l iubeam! 

— Dar el? întrebă stins călugărul. 

— El!... El mă iubea... mă adora... cel puţin aşa cred... Oricum 
ar fi fost, părinte, un an după ce am primit ordinul reginei pe 
care vi l-am spus... am devenit mamă... Copilul veni pe lume 
într-o căsuţă de pe strada La Hache pe care mi-o dăduse 
regina... Această naştere nu fu cunoscută de nimeni... iar tatăl 
luă nou-născutul... 


Ajunsă aici, Alice trebui să se oprească din pricina hohotelor 
de plâns. 

— Înţeleg... spuse călugărul scrâşnind din dinţi. Un sentiment 
matern întârziat s-a născut în sufletul dumitale, regretele te 
macină... ai vrea să ştii ce s-a întâmplat cu copilul... Pot să-ţi 
spun eu... Fiindcă îl văd în fiecare zi! 

— Deci copilul nu este mort!... gemu Alice într-un spasm de 
uimire amestecată cu spaimă. M-ai minţit! Vorbeşte! Dar 
vorbeşte odată! Sau scol tot cartierul cu ţipetele mele şi te dau 
pe mâna gloatei! 

— Taci! mormăi Panigarola. Taci, sau plec pentru totdeauna! 

— Nu! Nu! lertare!... Ai milă de mine... Vorbeşte... 

— Dumnezeu s-a îndurat şi i-a lăsat copilului zile... Poate că 
va vrea să facă din el instrumentul mâniei sale îndreptăţite!... 
Marchizul, tatăl, acel gentilom strălucitor şi naiv despre care 
vorbeai, l-a încredinţat unei doici... i-a dat un nume... 

— Care? întrebă Alice într-un suflet. 

— Cel al tatălui său. Băiatul se numeşte Jacques-Clement... 

— Unde este? Unde este? horcăi mama. 

— Este crescut într-o mănăstire din Paris... Ţi-am spus: este 
un copil al Domnului... şi poate că Dumnezeu îl ţine în viaţă 
pentru cine ştie ce aventură eroică... Asta doreai să ştii? 
continuă călugărul cu o curiozitate sporită. Oare remuşcările să 
te fi făcut să te arunci la picioarele mele? Vezi că încă mi-e milă 
de tine, de vreme ce-ţi spun adevărul gol-goluţ! Fiindcă acum 
ştii că acea crimă nu s-a înfăptuit pe deplin! Fiindcă acel sărman 
copil nu a murit! 

Zdrobită, Alice păstră tăcerea. 

Această tăcere era mult mai cumplită decât ar fi putut să 
presupună chiar călugărul Panigarola. 

Poate că Alice îşi întreba inima, în această clipă în care i s-a 
adus la cunoştinţă că fiul ei trăieşte, acel fiu pe care-l crezuse 
probabil mort... şi poate că, în loc de bucuria mamei, nu găsi în 
sufletul ei decât motivul unei noi spaime! 

Călugărul, cu o voce aspră, ca sfâşiată de puternicele emoţii 
care se dezlănţuiseră în el, lăsând de-o parte, de data aceasta, 
atitudinea pe care dorise să o adopte, încetă să mai fie un 
confesor, redevenind bărbat, şi spuse: 

— Ai vrut, să-mi vorbeşti, Alice! Ei bine, acum ascultă-mă şi 
tu! Ai venit să tulburi pacea care începuse să se aşeze, 


asemenea unui giulgiu, pe sărmana mea inimă... mi-ai 
scormonit amărăciunea, slăbiciunile, disperarea... şi toate 
acestea se înalţă acum în sufletul meu... să răscoală... Ah! 
crezuseşi că sărmanul copil a murit! şi, poate pocăită, ai venit 
să-mi ceri iertarea crimei care nu a fost înfăptuită... 

Nu băgă de seamă gestul de disperată negaţie pe care îl făcu 
Alice şi continuă: 

— Te-ai întrebat oare de ce a fost gândită această crimă? 
Spune, te-ai gândit vreodată la motivele ascunse ale atitudinii 
mele faţă de tine? Ai încercat să afli de ce, luând copilul, nu am 
mai apărut lângă mama acestuia, de ce m-am aruncat în 
vârtejul serbărilor, de ce am coborât în infernul orgiilor, de ce, în 
final, m-am aruncat, în această groapă fără fund care se 
numeşte o mănăstire!? 

— Clement, bâigui tânăra, nu numai că m-am întrebat, dar 
cred că am ştiu aproape totul! Asta m-a adus în faţa ta, asta m- 
a împins la picioarele tale! Această răzbunare pe care te implor 
să o încetezi!... Ah, crede-mă... am fost destul lovită! Am suferit 
destul! 

Călugărul tresări. 

— Haide: Vorbeşte! strigă el. Povesteşte-mi ce-ai făcut! 
Spune-mi mai ales originea crimei, dacă vrei ca eu să pot 
măsura răul făcut şi expierea! 

Atunci, Alice de Lux, cu o voce întretăiată, abia perceptibilă, 
reîncepu: 

— Regina presupunea că partidul lui Montmorency căutase 
aliaţi în Italia. Ştia că tu călătoriseşi prin Verona, Mantua, Parma 
şi Veneţia. Ai fost văzut cu Francois, mareşal de Montmorency. 
Regina dorea să obţină dovada acestei conspirații şi de aceea a 
fost necesar să devin amanta ta... lată care este originea 
crimei... 

— Da! spuse călugărul. Şi acum crima propriu-zisă. Spune 
tot... 

— Intr-o noapte în care dormeai adânc, obosit de pe urma 
mângâierilor mele... Ah! Clement!... ai milă!... nu mă obliga să 
îndur atâta ruşine! 

— Şi ruşinea este o ispăşire, spuse cu brutalitate călugărul. 
Vorbeşte! 

— Ei bine, se bâlbâi nenorocita, am profitat de somnul tău şi... 

Se opri, tremurând. 


— Nu îndrăzneşti să spui totul. Voi sfârşi eu, însă! bubui glasul 
lui Panigarola. Ai profitat de somnul în care eram adâncit şi mi-ai 
furat hârtiile... iar a doua zi ele se aflau în mâinile Caterinei de 
Medici! 

Nevenindu-i să creadă, Alice rămase tăcută, speriată. 

— Mi-am dat seama imediat ce s-a întâmplat, continuă 
călugărul. Şi doar câteva zile mi-au fost suficiente pentru a mă 
convinge că femeia pe care o adoram, idolul meu, nu era 
altceva decât o spioană mizerabilă! 

— lertare! gemu Alice! M-am căit, ţi-o jur! 

— Din fericire, hârtiile acelea erau neimportante. Mareşalul de 
Montmorency a putut rămâne liniştit acasă. Viaţa unor oameni 
însă atârna de un fir de păr... Nu-ţi vorbesc de viaţa mea, pentru 
că eu deja murisem... Nu-mi venea să cred că acel cumplit 
coşmar nu era un vis... 

— lertare! Taci! 

— După o lună... năşteai... Eu, în timpul acelor zile cumplite, 
îmi puneam la cale răzbunarea... 

— Cumplită răzbunare! aproape strigă tânăra. Răzbunare 
îngrozitoare care te-a coborât pe aceeaşi treaptă, cu mine! Ai 
profitat de starea mea de slăbiciune, de febra mea şi m-ai făcut 
să semnez o scrisoare pe care mi-ai dictat-o cuvânt cu cuvânt! 
In acea scrisoare mă acuzam eu însămi de a-mi fi ucis propriul 
copil! 

Călugărul scrâşni furios din dinţi. 

— Nu asta convenisem? gâfâi el. Nu ai consimţit tu oare să 
iau copilul şi să-l omor?!... Amantă perfidă, mamă fără inimă... şi 
iată ca acum vii să mă acuzi tu pe mine! 

— Nu! Nu! gemu Alice terorizată, nu te acuz, te implor!... 
Răzbunarea ta a fost îndreptăţită, dar atât de cumplită!... 
Această scrisoare pe care mi-ai dictat-o! Această scrisoare care 
mă pune la zid! Care mă trimite în mâinile călăului! Care face 
din mine logodnica spânzurătorii! Şi pe care i-ai dat-o Caterinei 
de Medici! 

— Da! spuse călugărul cu răceală. 

Alice îşi vâri unghiile în planşeul de lemn care o despărţea de 
călugăr. 

— Şi ştii oare ce urmări a avut acest fapt? Spune! O ştii?... A 
rezultat de aici că am devenit în mâinile reginei un instrument 
dintre cele mai infame! Că îmi petrec zilele şi nopţile tremurând! 


că sunt nevoită să îndur îmbrăţişările tuturor celor pe care îi 
bănuieşte neiertătoarea Caterina! Că a trebuit să mă fac luntre 
şi punte pentru a deveni amanta lui Francois de Montmorency! 
Că, nereuşind să-l seduc pe acest om care trece prin viaţă 
asemenea unui spectru de gheaţă, a trebuit să devin amanta 
fratelui său, Henri! Nu-ţi vorbesc, după cum vezi, de ceilalţi 
amanți pe care am fost nevoită să-i am! îţi spun însă că trăiesc 
în cea mai odioasă abjecţie şi că mi-a ajuns, că nu mai pot! 

— Ei şi? spuse călugărul cu un surâs crud, ce te împiedică să 
te eliberezi?... Mai ales că acum ştii că acea crimă nu a fost 
comisă, deoarece copilul trăieşte! 

— Cum aş putea-o însă dovedi? murmură spioana încurcată. 

Zâmbetul călugărului deveni triumfător. 

— Ah! este îngrozitor! hohoti nenorocita. Răzbunarea ta este 
atroce! 

— ţi aleseseşi o meserie... am căutat o cale pentru a te 
obliga să ţi-o continui... asta-i tot! 

— Fără milă!... Of!... este fără pic de milă! 

— Cine ţi-a spus că aş fi fără milă? strigă Panigarola. Mi-ai 
cerut oare ceva? 

Alice se cutremură. O speranţă nebunească îşi făcu loc în 
sufletul ei. Işi strângea cu putere mâinile. 

— O! se bâlbâi ea, dacă ar fi posibil! M-aş prosterna în faţa ta 
ca în faţa unui Dumnezeu! Aş săruta praful de pe urma paşilor 
tăi!... Clement! Clement! Spune-mi că vei încerca să mă scoţi 
din infernul în care trăiesc! Spune-mi că voi înceta să mai fiu o 
blestemată pentru care fiecare clipă de viaţă echivalează cu o 
oră de neagră disperare! Spune-mi că mă poţi ierta! 

Surâsul de pe buzele călugărului dispăru. O suferinţă fără 
margini îi crispă trăsăturile. Cu dosul palmei îşi şterse sudoarea 
rece de pe frunte şi, rar, spuse: 

— Spune-mi ce aş putea face pentru tine. 

— Ah! sunt salvată! strigă Alice cu o voce care se rostogoli în 
biserica înaltă, spărgând tăcerea apăsătoare. Ecouri prelungi 
răsunară şi o înspăimântară. Privi terorizată în jur. Nu văzu 
altceva decât undeva, departe, silueta întunecată a bătrânei 
Laura care o aştepta, îngenuncheată în faţa unui scaun de 
rugăciune. 

Atunci, cu o voce arzătoare, murmură: 

— Clement, ai putea să mă salvezi! Poţi să mă smulgi din 


ruşinea mea, din disperare, din moarte! Nu trebuie pentru asta 
decât să rosteşti un cuvânt! Clement, asta am venit să-ţi cer! 
Când am aflat că te-ai călugărit, că acum aparţii lui Dumnezeu, 
m-am gândit că împăcarea ţi-a coborât în inimă! Mi-am spus că 
inima ta acum ar fi gata să fie miloasă... să ierte... Clement, ți- 
am făcut mult rău... fii mare... fii generos... iartă-mă... iartă-mă! 

— Ce aş putea face pentru a te salva? repetă călugărul. 

— Poţi totul!... O, Clement, am venit să te implor, dar 
gândeşte-te că m-ai iubit... Ascultă-mă... nu ştiu ce pact te 
leagă acum de Caterina... dar o cunosc... îi ştiu multe secrete... 
ştiu şi ce mult te bănuia odinioară... dar şi cât te admiră acum... 
Nu va putea să-ţi refuze nimic, Clement!... Spune un cuvânt... şi 
îţi va înapoia... scrisoarea aceea fatală... scrisoarea cumplită.. 

— Asta ai venit să-mi ceri deci! spuse Panigarola cu dulceaţă 
în glas. 

— Da! răspunse ea neliniştită. 

— Te înşeli, răspunse călugărul grav. Am destulă influenţă 
asupra reginei... Cât despre scrisoare, mi-ar fi suficient să i-o 
cer... Peste câteva ceasuri ar fi în mâinile tale... o vei arde... ai fi 
eliberată... 

— O! cât de bine ţi-am apreciat inima atât de mare!... O! voi 
înnebuni de atâta bucurie! 

— Deci îi voi cere această scrisoare... 

— Clement! Clement! Fii binecuvântat! 

— Insă cu o condiţie... sfârşi călugărul. 

— Spune!... O! cere-mi orice vrei! Dorinţele tale vor fi de 
acum înainte ordine pentru mine! 

— Simplu: dovedeşte-mi că este folositor, util ca această 
scrisoare să-ţi fie înapoiată... spun util pentru tine! 

O bănuială îndepărtată o sperie pe Alice. Făcu ochii mari. 
Bâigui: 

— Dar nu ţi-am spus... tot ce sufăr! 

— Şi totuşi asta nu e suficient... Câţiva amanți... câteva 
trădări în plus sau în minus nu prea contează în viaţa ta... 
Spune-mi cauza reală... 

— Dar jur! 

— Haida de! văd că va trebui să-ţi smulg eu însumi 
mărturisirea şi să produc fără ajutorul tău dovada... Să descopăr 
eu singur cât îţi este de necesară această eliberare... Dacă îţi 
doreşti atât de mult libertatea, Alice, dacă suferi pentru că 


trebuie să-ţi vinzi trupul, dacă îţi simţi inima înecată de ruşine, 
Alice, asta este pentru că, în sfârşit, iubeşti! În sfârşit... Este 
adevărat?... Trebuie oare să-ţi spun numele celui pe care-l 
iubeşti?... Se numeşte contele de Marillac! Şi dacă acesta este 
adevărul... desigur că trebuie să te simţi eliberată... 

— Ei da, aşa este! horcăi spioana împreunându-şi mâinile. 
lubesc! Pentru prima oară în viaţă, iubesc! Din tot sufletul, cu 
toată fiinţa mea!... Lasă-mă să iubesc! ce-ţi pasă ce se întâmplă 
cu mine!? Te-ai răzbunat! Am suferit atât... am ispăşit... voi 
dispărea... o, bunul meu Clement... aminteşte-ţi că m-ai iubit... 
aminteşte-ţi că, în neruşinarea meu, inima mea a fost totuşi 
emoţionată... a bătut şi pentru tine... Salvează-mă, lasă-mă să 
reîncep să trăiesc, lasă-mă să încep o viaţă nouă, de puritate şi 
de dragoste adevărată! 

Câteva minute, un secol pentru nenorocită, Panigarola 
rămase nemişcat, tăcut. Acest strigăt de dragoste care-i 
scăpase nefericitei probabil că declanşase în el o furtună pe 
care încerca zadarnic să o liniştească. 

— Taci? îl imploră tânăra. 

— Îţi voi răspunde, spuse carmelitul cu o voce atât de 
răguşită încât Alice abia o mai recunoscu. Îmi ceri să merg şi să 
o găsesc pe regina Caterina şi să obţin de la ea scrisoarea 
acuzatoare pe care i-am înmânat-o eu însumi? Asta-mi ceri, nu-i 
aşa? Ei bine, nu se poate! Nu sunt un favorit al reginei, cum îţi 
imaginezi şi cum, de altfel, ţi-am spus eu însumi, pentru a te sili 
să-ţi dezvălui gândurile în întregime. De multă vreme nu am mai 
văzut-o pe regină şi este foarte probabil să nu o mai revăd 
vreodată... Crede-mă că sunt dezolat de lipsa mea de putere... 

O notă falsă se desluşea în cuvintele călugărului; vorbea cu o 
voce palidă, dacă se poate spune aşa. Evident că se gândea în 
altă parte. Poate căuta să-şi dea un răgaz sau să se liniştească 
sub calmul aparent al vorbelor abia rostite. Alice rămase 
stupefiată, ca fulgerată, fără a putea înţelege. 

— Refuzi să mă salvezi! murmură ea. 

O voce puternică izbucni în confesional. 

— Să te salvez! urlă călugărul, incapabil să se mai 
stăpânească. Adică, din fundul mormântului tău, din adâncul 
nenorocirii mele, să îţi contemplu fericirea! Să fiu fericit că 
aceasta este opera mea! Adică să te las să-l iubeşti pe acest 
conte de Marillac! Haida de! Eşti nebună! 


Alice nu reuşi să-şi facă noua rugăminte auzită. Călugărul i se 
arătă. Nu mai era confesorul Panigarola, omul pe care 
rugăciunile îl liniştiseră, călugărul plin de îndurare... ci din nou şi 
pentru totdeauna acelaşi marchiz de Pani-Garola, acel gentilom 
pasionat pe care-l cunoştea! 

Nici nu mai putea să fie disperată, pentru că o nouă spaimă i 
se născu în suflet. 

Cum de ştia Panigarola numele celui pe care ea îl numea 
logodnicul ei? Cine-i destăinuise lui această iubire? 

Chiar călugărul i-o va spune. Pierdut, dând frâu liber pasiunii 
copleşitoare care-l stăpânea, fără a se mai preocupa de faptul 
că ar putea fi auzit, el îşi urmă discursul aspru şi violent, iar 
vocea căpătă sub arcurile boltite ale înaltei catedrale inflexiuni 
ciudate, care erau amplificate de tăcerea din biserică. 

— Crezi oare că te-am pierdut o singură clipă din ochi?! Din 
fundul mănăstirii mele te-am urmărit pas cu pas. Ti-am văzut 
gesturile, ţi-am auzit fiecare vorbă! Nu este nimic din ceea ce ai 
făcut, adică niciuna din trădările tale, a cărei istorie să nu ţi-o 
pot reconstitui în amănunt! Aş putea să-ţi enumăr toţi amanţii, 
unul după altul!... Să nu crezi însă că aş fi fost gelos! Eu ţi-am 
vândut carnea ca pe a unei prostituate de ultimă speţă! Voința 
mea te-a împins să cobori până la cea din urmă treaptă a 
infamiei! Dându-te pe mâna reginei, ştiam foarte bine ce fac! 
Asta mi-a fost răzbunarea! Mă delectam văzând murdăria acelui 
trup pe care-l adorasem atâta! Eu, cel care am fost cel dintâi 
trădat, eu te-am condamnat la această permanentă trădare!... 
Nu mi-am imaginat vreodată că răzbunarea mea va fi într-o zi 
atât de frumoasă, atât de completă! Când ai fost trimisă la 
curtea Navarrei, am ştiut zilnic tot ce ai făcut, tot ce ai spus! Ţi- 
am ştiut chiar şi cele mai ascunse gânduri! Ţi-am aflat şi iubirea! 
Cât l-am binecuvântat pe acest conte de Marillac pentru bucuria 
pe care mi-a adus-o, permiţându-mi să duc la capăt răzbunarea 
mea!... Ah! îl iubeşti! cel puţin atât cât eşti tu în stare să iubeşti! 
Deci vei putea acum să cunoşti dragostea în ce are ea mai 
cumplit! De-ar fi acest om demn într-adevăr de această mare 
pasiune care ţi s-a născut în sufletul tău murdar, pentru că 
atunci vei putea cunoaşte, din oroarea pe care i-o vei provoca, 
suferinţa pe care am îndurat-o eu însumi! 

Un hohot puternic de râs, un hohot cumplit se auzi deodată, 
în timp ce spioana, zdrobită, se clătina. 


— Bravo! Vii la mine şi vrei să faci din mine artizanul fericiri 
tale! Bravo! Îţi descopăr faptul că fiul îţi trăieşte! încerc să 
trezesc în tine un sentiment omenesc, singurul care ar putea să 
valoreze mai mult decât mila pe care o cerşeşti! lar tu nu te 
gândeşti decât la dragostea ta! Neruşinato! Nebuno! Spui că ai 
venit să ceri iertarea păcatelor, a crimelor tale aici! Spune mai 
bine un blestem! Dacă acest Dumnezeu despre care predic eu 
există, dacă ne vede, dacă aude fierbintea rugă ce se înalţă din 
inima mea zdrobită, cu riscul damnării mele veşnice îi cer cu 
toată puterea nu fericirea, ci nenorocirea ta, ruşinea ta, 
disperarea! 

Călugărul se ridicase. leşi din confesional. Braţele i se ridicară 
spre bolile ascunse în întuneric ale catedralei, apoi înspre 
altar... Şi aşa se îndepărtă, alunecând ca o fantomă enormă, 
scuturat de hohote de plâns şi se pierdu în întuneric, lăsând-o 
pe Alice căzută la pământ, leşinată. 

Atunci bătrâna Laura, cu un surâs în colţul buzelor ei subţiri, 
alergă lângă Alice de Lux şi îi duse la nas o sticluţă cu săruri 
puternice. Într-o clipă tânăra îşi reveni. Înspăimântată, zăpăcită, 
se ridică în capul oaselor, privi în jurul ei cu un aer rătăcit, apoi o 
apucă pe Laura de braţ: 

— Să fugim! spuse ea cu disperare. Să fugim! Căci aici este 
lăcaşul ororii, al crimei şi al damnării veşnice! 


XXVIII 
POLITICA REGINEI CATERINA 


Alice de Lux petrecu o noapte înspăimântătoare. Dar avea o 
asemenea energie morală, că femeia nu-şi pierdu o clipă 
lamentându-se. 

După toate aparențele, era condamnată. Viaţa ei se scurgea 
inexorabil către o catastrofă. Dar în această noapte, toate 
resursele inteligenţei sale fură solicitate la maximum pentru a 
găsi o cale de salvare. 

— Voi lupta până la capăt! spuse ea fremătătoare. 

Oricum, ceea ce sperase devenise de neîmplinit. 

Dacă fostului ei amant i-ar fi fost milă de ea, dacă acest 
călugăr i-ar fi smuls scrisoarea Caterinei de Medici, scrisoarea 


aceea cumplită care o făcuse o adevărată sclavă a reginei, 
planul ei era să nu se mai întoarcă la Luvru decât pentru a-i 
spune italiencei: 

„Până acum v-am servit. Acum îmi reiau libertatea. Nu vă cer 
altceva decât neutralitatea, nu sper nimic altceva decât să mă 
uitaţi pentru totdeauna. Plec, asta-i tot, iar restul mă priveşte 
numai pe mine!“ 

Tot acest vis de libertate, de fericire, dispăru. Trebuia să 
accepte din nou jugul, trebuia să se întoarcă foarte curând la 
Luvru, conform ordinelor primite; este adevărat că ar fi putut să 
susţină că biletul care îi fusese atât de ruşinos înapoiat de către, 
regina Navarrei nu i-ar fi parvenit. Dar ea cunoştea furiile 
Caterinei... şi era timpul să i se înfăţişeze. 

A doua zi Alice de Lux îşi compuse o figură atât de senină de 
parcă scena din ajun nu ar fi fost decât un vis urât. Se îmbrăcă 
elegant cu ajutorul Laurei şi, însoţită de bătrână, se duse direct 
la Luvru. 

Indată ajunse în apartamentele particulare ale reginei, unde 
fu nevoită să suporte miile de întrebări ale celorlalte domnişoare 
de onoare. 

Le răspunse cu umor şi cu acea prezenţă de spirit care 
contase atât de mult în alegerea Caterinei şi în încrederea pe 
care o avea în talentele ei. 

Caterina de Medici fu anunţată că domnişoara Alice de Lux, 
întoarsă dintr-o lungă călătorie, solicită onoarea de a-i prezenta 
omagiile. Răspunse că o va primi pe Alice îndată ce va fi liberă 
şi îi ceru acesteia să nu părăsească Luvrul înainte de a o fi 
văzut. 

Caterina ora, într-adevăr, într-o mare întrevedere cu 
astrologul său, Ruggieri, 

Trebuia apoi să aibă o întâlnire cu regele Carol al IX-lea şi 
acesta, ştiind că regina doreşte să-i vorbească, îi aştepta vizita 
cu acea curiozitate neliniştită, dar destul de bine ascunsă, pe 
care i-o inspira dintotdeauna mama lui. 

Vom pătrunde deci acum în acel vast şi măreț cabinet de 
lucru de lângă dormitorul Caterinei. 

Acest cabinet era mobilat cu o somptuozitate într-adevăr 
regală. O mulţime de tablouri de pictori italieni îl împodobeau. 
Tintoreto, Rafael, Perugino, Tiţian, Veronese şi alţii erau prezenţi 
pe pereţii înalţi, acoperiţi cu catifea roşie. Erau picturi religioase 


şi profane, un amestec de Diane lascive şi Madone extatice, în 
rame care ele însele erau adevărate minuni - rame de lemn 
sculptat de sculptori de geniu, acoperite cu un strat subţire de 
aur. Caterina de Medici era o bună cunoscătoare a puterii 
artistice a aurului. Aurul, materia pură, metal admirabil, bucurie 
pentru ochi, este singurul care reuşeşte să pună în valoare 
culorile unei picturi. Un tablou încadrat în ramă de aur îşi 
dezvăluie întreaga semnificaţie; aurul nu distrage privirea - ca 
argintul, lemnul sau cositorul - de la conţinutul tabloului; aurul 
se adaptează şi se armonizează şi cu violenţa, şi cu dulceata, şi 
cu splendoarea, şi cu delicateţea unor Rembrandt, Tiţian, 
Rubens sau Watteau. Aurul este rama ideală. 

Să adăugăm la asta că tablourile erau atunci în toată 
strălucirea culorilor lor, că timpul nu le crăpase, nici nu le 
murdărise. Fiindcă regina Caterina era contemporana acelor 
pictori care au descoperit armonia culorilor... 

Aceste pânze care, acum, dispar sub neiertătoarea patimă a 
veacurilor scurse şi care, în acele măreţe necropole ale artei 
care poartă numele de muzee, apar ochiului melancolic al celor 
de azi ca nişte triste fantome ale vremii de odinioară, aceste 
pânză merită din plin veneraţia noastră sentimentală, mai ales 
că ele abia sunt văzute şi noi continuăm să le admirăm cu 
încredere, în timp ce arta modernă ne oferă ochilor atâtea 
bucurii încântătoare, în toată splendoarea tinereţii culorilor, a 
strălucirii lor proaspete, aceste pânze astăzi îmbătrânite, ridate, 
şterse, demne de meditaţia filosofului, dar devenite impure 
pentru artist ca toate lucrurile vechi - ce poate fi mai hidos 
decât decrepitudinea - aceste pânze străluceau şi erau 
posesoarele unei cu totul alte semnificaţii de frumuseţe, de 
armonie, de forţă activă. 

Caterina, artistă desăvârşită, le aranjase cu un gust perfect, 
fără a-i păsa de subiectele pe care le înfăţişau. 

Ar greşi cine ar privi-o pe Caterina de Medici doar ca pe o 
cumătră vulgară, preocupată numai de a face rău din plăcerea 
răului. 

Avea o imaginaţie prodigioasă. 

lubea viaţa în toate manifestările ei. 

Când îşi însoțea fiii la război, era înconjurată de artişti, de 
muzicieni, de decoratori şi, pe câmpul de bătaie, punea la cale 
serbări fastuoase. 


Nenorocirea poporului a fost că această femeie a ajuns regină 
şi că, pentru a-şi satisface poftele măreţe, a declanşat 
înspăimântătoare dezastre... Dar care este omul care ar rămâne 
inofensiv când ceilalţi îşi pun propria libertate în mâinile sale? 
Oare este femeia care, deplină stăpânitoare a puterii, nu 
resimte ameţeala pe care ţi-o dă tirania? 

Sceptică, necredincioasă, însetată de putere şi roasă de 
regretul de a-şi fi petrecut tinereţea tremurând în loc de a trăi, 
Caterina de Medici, în pragul bătrâneţii, ajunsese abia acum să 
se bucure în libertate de satisfacerea instinctelor ei artistice şi 
dominatoare. 

De aceea se înconjură de opere de artă minunate, în mijlocul 
cărora punea la cale planuri cumplite. li trebuia o atmosferă 
genială pentru a căpăta ea însăşi geniu în rău, pe care Îl 
considera capabil să-i aducă fericirea. Ea îşi găsea cele mai 
redutabile idei într-un cabinet mobilat cu o somptuozitate 
fantastică, cu statui excitante, cu tablouri în care era distilată în 
culori strălucitoare forţa invenţiei, într-o armonie de frumuseți 
desăvârşite. 

Aici o regăsim împreună cu confidentul ei, fostul ei amant, 
adevăratul ei prieten, astrologul italian Ruggieri. 

Caterina avea deplină încredere în ştiinţa lui Ruggieri. Și 
acesta însuşi nu era deloc un şarlatan. El considera că astrologia 
este singura ştiinţă care merită să fie studiată. 

Asta nu reprezintă o contradicţie. Caterina, care nu credea în 
Dumnezeu, era destul de imaginativă şi de artistă pentru a 
crede într-o ştiinţă care trebuie să-i fi apărut ca ceva seducător. 
Această grijulie femeie care scruta conştiinţele, această poetă 
trebuia să năzuie spre absolut. Şi astrologia, care îi permitea să 
afle viitorul, reprezenta tocmai acest absolut. Credem că, dacă 
ea ar fi crezut în Dumnezeu şi deci în existenţa lui Satan, 
preferința ei s-ar fi îndreptat spre cel din urmă, pentru că i s-ar fi 
părut mai interesant datorită revoltei sale, mai frumos prin 
atitudine, mai poetic, mai asemănător ei înseşi. 

În momentul în care pătrundem în cabinetul reginei, Ruggieri 
tocmai îşi lua rămas bun. 

— Deci, spunea astrologul, este pace? 

— Da, René, pacea... pacea care este de cele mai multe ori o 
armă mai cumplită decât războiul. 

— Şi credeţi că Jeanne d'Albret va veni la Paris? 


— Va veni, René. 

— Coligny? 

— Va veni. Vor veni şi Condé, Henri de Bourbon... Gândeşte- 
te, deci, la ce ţi-am spus. 

— Să răspândesc zvonul că regina Navarrei este bolnavă? 

— Aşa, bunul meu René, spuse Caterina surâzând, şi pot să te 
asigur că ea chiar este bolnavă. Dar asta nu e totul... Uiţi ce 
este mai important. 

— Să răspândesc zvonul că Jeanne d'Albret mai are un copil în 
afara lui Henri! spuse Ruggieri pălind. 

— Da, un copil care este chiar mai în vârstă decât Henri din 
Béarn... şi care ar avea drepturi... dacă Henri ar dispărea... îl 
cunoşti, adăugă ea, fixând o privire dominatoare asupra 
astrologului. 

Acesta îşi puse capul în piept murmurânad: 

— Fiul meu! 

Apoi îşi reveni: 

— Nu este decât o calomnie, Caterina! 

— Am spus eu că este altceva? 

— Nimeni nu va vrea să creadă asta, spuse el ridicând 
fruntea. 

Caterina ridică din umeri spunând: 

— Odinioară, Rene, am cunoscut un bărbat abil care şi-a făcut 
o scurtă apariţie la curtea regelui Francisc |. Era unul dintre 
spiritele cele mai puternice şi cele mai lucide pe care le-am 
cunoscut. Avea geniul marilor lucruri care supraviețuiesc 
creatorului lor şi îi poartă pecetea până în secolele următoare, 
Nu visa numai să cucerească, să stăpânească lumea întreagă în 
timpul vieţii, asemenea unui simplu rege, ci să o domine şi după 
moartea lui prin forţa învăţămintelor pe care le va lăsa 
discipolilor săi. 

Se numea Loyola. 

O clipă regina tăcu, visătoare, gândindu-se probabil că ea 
însăşi era un discipol al marelui om. 

— Domnul de Loyola, reluă ea, mă văzu abandonată de toţi. 
Nu ştiu dacă i-a fost milă de mine, sau dacă nu cumva a înţeles 
că spiritul meu era gata să primească sămânţa învăţăturii sale... 
Dar mi-a vorbit cu grijă, mi-a alungat disperarea şi, înainte de a 
părăsi curtea lui Francisc |, mi-a făcut cadou cea mai prețioasă 
armă, atât pentru atac cât şi pentru apărare. 


— Ce armă? întrebă Ruggieri. 

— Minciuna. 

— Minciuna? 

— Arma celor puternici, arma celor care au privit viaţa în faţă 
şi i-au spus: Nu eşti decât neant! Arma celor care şi-au sondat 
conştiinţa şi i-au spus: Nu eşti decât închipuire. Vulgul, turma pe 
care o guvernăm trebuie să urască minciuna. Căci, dacă i-ar 
înţelege forţa, ar folosi-o împotriva noastră şi atunci am fi 
pierduţi. Dar noi, René, noi putem şi trebuie să minţim, atâta 
vreme cât minciuna este însăşi baza, temelia unei guvernări 
puternice. 

— Armă, fie! spuse astrologul. Dar este o armă de temut şi 
pentru cel care o foloseşte, aveţi grijă, regina mea! 

— Este tocmai ceea ce i-am spus şi cu domnului de Loyola. lar 
acest om mare mi-a răspuns: „Armă de temut în mâinile celor 
neîndemânateci. Şi numesc neîndemânatece mâinile care nu 
îndrăznesc să lovească până la capăt. Dacă vă întâlniți cu un 
câine turbat şi cuțitul vă tremură în mână, câinele va fi rănit; 
dar, înainte de a muri, va avea timp să vă muşte şi aţi fi astfel 
infectată; din contră, dacă loviți puternic, drept în inima câinelui, 
sunteţi salvată!“ 

Caterina de Medici surâse uşor la ideea duşmanului bine lovit, 
terminat de la prima lovitură. 

Urmă apoi: 

— Domnul de Loyola, spunându-mi asta, mi-a prezentat apoi 
ideile sale asupra minciunii: 

„Dacă minţiţi timid, lumii îi va fi silă sau se va preface că îi 
este silă de dumneavoastră... Dacă minţiţi cu tărie, dacă vă 
susţineţi minciuna cu toată forţa necesară, dacă o repetaţi fără 
osteneală şi chiar de mai multe ori pe zi, lumea va fi convinsă că 
susţineţi un adevăr; şi, dacă îşi va da seama de minciună, se va 
preface că o crede, şi de asta aveţi nevoie. Este o slăbiciune să 
te nelinişteşti asupra verosimilităţii unei minciuni. Nu există o 
minciună care să nu poată fi considerată adevărată. Nu există 
decât energia sau timiditatea mincinosului. Minciuna este 
credibilă în funcţie de energia celui care o susţine. Presupuneţi, 
de exemplu, că eu voi spune sau voi face să se spună că 
doamna d'Etampes a încercat să-l otrăvească pe Francisc |. la 
gândiţi-vă la numărul imens de imbecili care vor spune de 
îndată: Nu iese fum fără foc! Adăugaţi acestei mulţimi pe aceia 


care sunt duşmanii personali ai doamnei d'Etampes, care vor 
spune, la rândul lor: În ce mă priveşte, eu nu cred, dar se 
susţine că doamna d'Etampes a vrut să-l otrăvească pe regele 
Francisc... Adăugaţi acestora mulţimea celor care abia aşteaptă 
un scandal, fie pentru câştigul lor, fie pur şi simplu din dragoste 
pentru scandaluri... Şi iat-o pe doamna d'Etampes bine legată 
într-o plasă strânsă de afirmaţii. Atunci, se pot întâmpla două 
lucruri: sau nu îndrăzneşte să răspundă acelor minciuni, sau 
vrea să se dezvinovăţească. Dacă nu răspunde nimic, minciuna 
îşi urmează drumul. O repetaţi sau faceţi să fie repetată până 
când mulţimea celor despre care v-am vorbit va începe să strige 
cu forţa indignării false: Ea nu spune nimic, deci este vinovată! 

Dacă însă va dori să se apere, daţi un detaliu, o nouă 
minciună care o întăreşte pe cea dintâi. Spuneţi, de exemplu, că 
otrava era un praf verde. Doamna d'Etampes va dori să-i 
demonstraţi că ea a fost vreodată, posesoarea unui praf verde. 
Din acea clipă, este pierdută... Ea nu va mai lua în discuţie 
minciuna principală, ci pe aceea secundară, accesoriul... 
Curtenii, burghezii, plebea vor paria pentru sau contra prafului 
verde. Şi, ca urmare, ca un fenomen aproape natural, peste 
câtăva vreme se va discuta doar dacă otrăvirea s-a făcut cu un 
praf verde sau de altă culoare, dar problema otrăvirii nu va mai 
fi pusă la îndoială de nimeni...“ 

Caterina de Medici păstră tăcerea încă o clipă, surăzătoare. 
Apoi adăugă: 

— lată ce mi-a spus domnul de Loyola, care era un atât de 
mare filosof. l-am reţinut cuvintele. 

— Dar, spuse René, le-aţi pus în aplicare? 

— Deseori, spuse simplu Caterina. 

— Dar ştiţi, Caterina, că este înspăimântătoare această 
armă... Şi dacă cineva reuşeşte să o folosească... 

— Acest cineva va fi stăpânul lumii. Dar nu cineva, ci un grup 
de oameni foarte disciplinaţi pot guverna cu acest mijloc, ceea 
ce a dorit, de altfel, domnul Loyola. Crede-mă, va veni o zi în 
care partidele politice vor înţelege forţa enormă a minciunii şi o 
vor folosi cu îndemânare. Când spun partide politice, mă 
gândesc la grupuri de oameni dornici de putere, aceia care 
înţeleg că gloata imensă şi stupidă va trebui să muncească, în 
întregime, în folosul şi spre fericirea altora, cei puţini... 
Gândeşte-te la numărul mare de minciuni acumulate de-a lungul 


secolelor pentru ca poporul să ajungă să aibă parcă inoculat în 
sânge visul regalității, nevoia regelui, a stăpânului, a celui care 
îl guvernează, fie el cine-o fi! Aşa că încetează de a te mai teme 
de minciună! Spune şi tu, ca mine, că minciuna este sfântă, că 
ea ne este începutul şi sfârşitul, că ei îi datorăm tot ceea ce 
doreşte întreaga omenire! Ah! René, să minţim! să minţim cu 
forţă, cu energie, să minţim plini de curaj, să minţim cu frenezie, 
şi astfel vom fi stăpâni, vom rămâne stăpâni! 

— Voi minţi atunci, frumoasa mea regină! strigă Ruggieri. 

— Regina Navarrei va veni la Paris, ţi-o repet. Trebuie ca, deja 
înainte de sosirea ei, drumul să fie pregătit pentru noi... Prin 
minciună... Oricum, este bolnavă, mă înţelegi? Apoi... are un 
fiu... De ce te întuneci la faţă? Şi cine-ţi spune că acest fiu... nu 
va avea rezervată o soartă bună din partea mea? De unde ştii 
că acest fiu nu va putea să ajungă rege al Navarrei, în locul lui 
Henri? 

Ruggieri abia reuşi să-şi stingă pe buze strigătul de bucurie. 

— Tăcere! bombăni Caterina de Medici. 

— Ah! Caterina! murmură astrologul sărutând mâna reginei, 
cât eşti de mare! Ce gândire adâncă ai! Cât de umil te admir eu, 
nefericitul... 

— Du-te! spuse regina surâzând, du-te şi ai grijă să mă 
asculţi. 

— Orbeşte! strigă astrologul ieşind din cabinet. 

La rândul ei, Caterina de Medici ieşi din apartamentul ei fără a 
mai trece prin sala în care îi erau adunate doamnele din suită şi, 
prin coridoare speciale, rezervate doar pentru puţine persoane, 
ajunse la locuinţa regelui. 

Pe măsură ce se apropia, se auzea tot mai tare un corn de 
vânătoare. Carol al IX-lea, mare vânător, avea o pasiune de-a 
dreptul furioasă pentru vânătoare şi pentru toate artele care 
erau legate cât de puţin de aceasta. 

Sufla în corn din toţi plămânii, până când nu mai putea. 
Degeaba îi spunea medicul său, Ambroise Pare, să se dedea 
acestei pasiuni cu mai multă grijă pentru propria sănătate. 
Trebuia ca în fiecare zi regele să-şi interpreteze întreg 
repertoriul de cântece de vânătoare. lar acest repertoriu se 
îmbogăţea permanent cu vreo melodie nouă. 

Înainte de a intra la rege, Caterina îşi compuse o mască 
melancolică. Atunci când ea intră, Carol al IX-lea îşi puse îndată 


deoparte cornul în care sufla cu o convingere de vânător 
înverşunat şi, înaintând, îi ieşi înainte, o prinse de mână, i-o 
sărută şi o conduse până la un fotoliu imens de abanos, în care 
regina-mamă se aşeză. 

— Fiul meu, spuse atunci Caterina, vin, ca în fiecare 
dimineaţă, să aflu veşti privind starea ta de sănătate. Cum te 
simţi?... la întoarce-te către fereastră, la lumină, să te pot vedea 
mai bine... Văd că arăţi bine... chiar foarte bine... Ah! sunt 
uşurată! În sfârşit pot respira liniştită... Căci, vezi tu, de când cu 
crizele alea blestemate, nici nu mai trăiesc... mai ales de când 
Ambroise Pare mi-a spus... 

— Haide, mamă, spuse Carol fără a lăsa să i se vadă 
neliniştea. 

— Acest doctor ilustru mi-a spus că una dintre aceste crize ar 
putea să te omoare pe loc; dar, dragul meu Charles, nu cred o 
iotă! de altfel, am dat ordin să se facă rugăciuni secrete în trei 
biserici, mai ales la Notre-Dame. 

— Ce-mi spuneţi, doamnă, mă va întări dacă voi avea nevoie 
de asta... Dar eu sunt ca şi dumneavoastră, nu cred o iotă din 
sinistrele profeţii ale maestrului Paré, pe care, de altfel, le 
ignoram cu desăvârşire... Sunt încă destul de puternic, aşa că 
cei care îmi aşteaptă moartea vor mai avea de suportat 
prezenţa mea... 

— Amin! spuse Caterina. Dar fiule, pentru Dumnezeu, doar nu 
vei crede că există oameni care s-ar bucura de moartea regelui! 
Vai de mine şi de mine, în ce timpuri am apucat să trăiesc!... 
Atunci când ilustrul tău tată a căzut la acel turnir de tristă 
amintire, lovit de unul dintre căpitanii lui, întregul Paris plânse, 
regatul întreg se cerni, întreaga lume civilizată îşi mărturisi 
durerea. De ce nu ar fi şi cu tine la fel, când lui Dumnezeu i-ar 
face plăcere să te cheme la el? 

Carol al IX-lea păli. De furie sau de teamă? fără îndoială că din 
cauza amândurora. Îşi privi ţintă mama şi strigă: 

— Ei, Doamnă, de unde vă vin aceste idei funebre? Nu pot 
vorbi două minute cu dumneavoastră fără să aduceţi vorba 
despre moartea mea! 

— Este neliniştea mamei aceea care vorbeşte în mine! 
Charles, nu dezarma niciodată în faţa aparenţelor de pază 
bună... 

— lar eu, pentru numele lui Dumnezeu, vă spun că mă simt 


minunat! Să nu mai vorbim despre asta. Cât despre oamenii 
despre care vorbeam şi care se bucură de câte ori mă doare 
burta, aceştia se află pretutindeni, ba chiar şi în acest palat! 

— Desigur că vrei să vorbeşti despre acei domni hughenoți, 
fiule. Chiar despre ei doream să-ţi vorbesc şi eu... Dacă ţi-ar 
conveni, tocmai este momentul... 

Dar Caterina aruncă o privire semnificativă asupra celor trei 
sau patru persoane din anturajul regelui care, în momentul 
intrării reginei mame, se retrăseseră respectuoase într-un colţ al 
încăperii. 

Regele ridică nerăbdător din umeri şi se întoarse spre aceia: 

— Domnilor, spuse el, regina vrea să discute cu mine... 
Domnule Pompeus, vă aştept pentru lecţia de scrimă peste o 
oră... A, să nu uit, aduceţi-mi şi câteva dintre armele acelea 
arabe despre care mi-aţi vorbit... Domnule Cruce, vom mai vorbi 
mâine despre feronerie; vreau să văd acel nou model de 
încuietoare pe care l-aţi inventat; domnilor, pe curând. 

Maestrul Pompeus, Cruce, ceilalţi gentilomi ieşiră, făcând 
plecăciuni respectuoase reginei. In momentul în care Cruce o 
saluta, acesta schimbă o privire rapidă cu Caterina. 

— Vă ascult, doamnă, spuse atunci Carol al IX-lea aruncându- 
se într-un fotoliu imens. La mine, Nysus, Euryalus! 

Cei doi ogari superbi, care la de intrarea Caterinei nu 
încetaseră să mârâie, veniră şi se aşezară la picioarele regelui, 
care începu să-i scarpine maşinal. 

— Charles, spuse atunci Caterina, nu ţi se pare de plâns 
starea regatului? Nu te-ai gândit oare că această dispută 
prelungită, aceste războaie cumplite în care mor unul după altul 
cei mai buni gentilomi care aparţin acelor partide religioase, vor 
sfârşi prin subţierea considerabilă a moştenirii pe care ai primit- 
o de la tatăl tău şi pe care va trebui să o transmiţi intactă celor 
care-ţi vor urma la tron? 

— Chiar aşa, la naiba! Mi se pare că se plăteşte prea mult 
plăcerea de a asculta liturghia în latină, în schimbul vieților 
sacrificate ale atâtor viteji, care ar fi putut să găsească o altă 
întrebuințare acestor vieţi, punându-şi, de pildă, spadele în 
slujba prosperității noastre! 

— Îmi place tare mult să te găsesc într-o asemenea dispoziţie, 
sire, spuse Caterina, surâzătoare. 

— Nu mă minunează decât un singur fapt, doamnă: acela că 


starea mea şi mai ales părerile mele vă pot mira pe 
dumneavoastră! Nu sunt eu oare acela care a tot susţinut, 
necesitatea de a se face pace între cele două religii? Nu mi-am 
mărturisit eu oare întotdeauna oroarea pentru atâta sânge 
vărsat inutil? Nu am dat eu oare atâtea edicte peste edicte care 
au fost strigate în cele patru colţuri ale Parisului împotriva celor 
prea belicoşi? In sfârşit, nu eu sunt cel care a dorit să se 
semneze odată pacea de la Saint-Germain?... Este deci evident 
că nu... dispoziţia mea, ci atitudinea dumneavoastră este cea 
surprinzătoare! lată acum ceva nou! Dumneata vii să-mi predici 
MIE necesitatea concordiei naţionale, când eu n-am făcut 
altceva tot acest timp decât să mă strădui să rezist puternicului 
dumitale apetit, pentru războaie, pentru vărsări de sânge! 

— Cât de puţin mă cunoşti, fiule! 

— Ei, doamnă, nici nu-mi doresc altceva decât să-mi cunosc 
mai bine propria mamă! strigă Carol al IX-lea cu amărăciune. 
Trebuie să mărturisesc însă, că, dacă am o imagine ireală 
asupra dumneavoastră, asta este pentru că alţii dintre copiii 
dumneavoastră sunt cei care au beneficiat de cea mai bună 
parte a încrederii mamei... 

Ca în toate situaţiile în care se simţea încurcată, şi de data 
aceasta Caterina se prefăcu a nu fi auzit amarele vorbe ale fiului 
său. 

— De altfel, reluă ea melancolică, mi-am petrecut viaţa fără a 
fi înţeleasă... sau doar prost înţeleasă... Dar, fiule, cred că nu-ţi 
spun nimic nou afirmând că am vrut războiul pentru a asigura 
pacea! 

— Da, da, da... vă cunosc raţionamentul: să-i distrugem pe 
hughenoți până la unul şi vom fi liniştiţi... Şi aţi putut vedea şi 
singură ce rezultate minunate am obţinut! Cu toate victoriile de 
la Jarnac sau Montcontour - unde iubitul meu frate d'Anjou s-a 
acoperit de glorie, după cum mi-a spus Tavannes, (Caterina îşi 
muşcă buzele), - în ciuda altor zece biruinţe, l-am văzut pe 
bătrânul amiral Coligny?* respingându-ne la Arnay-le-Duc în 
fruntea unei noi armate, apoi am fost împinşi până la malurile 
râului Loing şi iată-l chiar amenințând Parisul... Dacă nu l-aş fi 
oprit cu acea ofertă de pace, cine ştie ce ni s-ar fi putut 


24 învins la Montcontour, Coligny îi înfrânse pe catolici la La Roche-Abeille şi la 
Arnay-le-duc, înainte de a se semna pacea de la Saint-Germain (1570). (N. 
Ed. fr.) 


întâmpla. Aceste războaie pot oricând să reînceapă. Loviţi într- 
un punct, reformaţii reapar mai puternici în altul. Şi m-am 
săturat, la naiba! Aştept să mi se asculte ordinele, aştept ca toţi 
domnişorii ăştia certăreţi ai dumneavoastră să înceteze odată 
să-i mai provoace pe hughenoți... Aştept ca toţi călugării 
dumneavoastră blestemaţi, cum este acest Panigarola... Vom 
vedea noi bine, la dracu! adăugă deodată Carol al IX-lea 
ridicându-se, cine comandă la Luvru! Pe domnişorii ăştia spilcuiţi 
îi voi trimite la Bastilia! Cu atât mai rău pentru fratele meu dacă 
îi va plânge! Cât despre călugării dumneavoastră... îi voi aduce 
eu unde trebuie, le voi băga eu minţile în cap... Pentru început, 
îl voi aresta pe acest blestemat de Panigarola! 

Tânărul rege se înfierbântase. Se plimba agitat prin încăpere. 
Când rosti ultimele cuvinte, se îndreptă spre Caterina cu un aer 
ameninţător, care o făcu pe regină să se ridice, la rândul ei, 
întinzând braţele. 

— Ei, fiule, spuse ea râzând strâmb, s-ar putea spune într- 
adevăr că ai ce ai cu propria ta mamă! 

Carol al IX-lea se opri scurt; o uşoară roşeaţă îi urcă pe obrajii 
palizi, pe fruntea ce părea de ceară. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, spuse el reaşezându-se în fotoliu. Dar 
oamenii ăştia mă scot de atâta vreme din sărite! Cât despre 
ideea că sunteţi ameninţată în propriul palat, la Luvru, sper că 
nu s-a putut naşte în mintea dumneavoastră... 

— Nu, fiule, nu... este doar un fel de a spune... Dar, dacă m- 
aţi asculta, nu ar trebui să arestaţi pe nimeni, nici pe Panigarola, 
nici pe Maugiron sau Que€lus... A 

— Ba o să-i arestez, dacă aşa-mi place! Il voi aresta chiar şi 
pe Henri dacă trebuie! Să aibă toţi grijă, căci răbdarea mea are 
şi ea limite! 

— Bravo! vorbeşti de pace şi nu visezi decât la arestări, chiar 
şi în familie! 

Dar deja Carol al IX-lea, cu un gest de sfârşeală, îşi dădu 
drumul pe spate în fotoliul încăpător. Explozia de furie care 
izbucnise fără voia lui îi irosise puţina energie. 

Asta şi aştepta Caterina. 

— Nu vei fi nevoit să arestezi pe nimeni, spuse ea, dacă îţi 
ofer mijlocul cel mai bun pentru a garanta pacea generală. 

— Şi aţi găsit acest mijloc, doamnă? 

— Bineînţeles! 


— Şi nu este vorba de vreun măcel „onorabil“, de vreo nouă 
bătălie, de vreo nouă ridicare de armate, de vreun nou impozit? 

— Nimic din toate astea, fiule! spuse Caterina cu un surâs 
matern pe buzele subţiri. 

— Sunt gata să vă ascult, doamnă spuse Carol al IX-lea, 
neîncrezător. _ 

— lată ceea ce doresc de multă vreme. In timp ce tu mă crezi 
ocupată cu visuri sângeroase, ca nu ştiu ce eroină despre care 
ai citit, eu nu sunt decât o sărmană văduvă, o mamă care caută 
să asigure fericirea copiilor ei prin orice mijloace, sublinie ea, 
băgând de seamă o mişcare a lui Carol. Şi iată ce idee mi-a 
venit, fiule: hughenoţii nu mai înseamnă nimic, sau cel puţin nu 
mai sunt periculoşi, dacă nu-i mai au în fruntea lor pe Henri de 
Béarn şi pe Coligny. 

— Deci v-aţi gândit să... 

— Aşteaptă, fiule. Spun doar că, lipsiţi de aceşti capi, 
hughenoți nu vor mai fi în stare să se ridice la luptă, de a pune 
la cale un nou război împotriva ta! 

— Dar, doamnă, nu împotriva mea luptă! 

— Fie! Dar luptă!... Presupune acum faptul că Henri de Béarn 
şi Coligny ţi se vor supune. 

— Niciodată! Nu vor fi niciodată de acord! 

— Ei bine! strigă triumfătoare Caterina, am găsit ceva mai 
bun decât această supunere, care ar putea fi doar o ipocrizie din 
partea lor. Am găsit mijlocul de a face din ei nu numai cei mai 
buni prieteni ai regelui, ci şi cei mai credincioşi! 

— Pe sângele lui Christos, doamnă, vă mărturisesc că, dacă 
aţi găsit soluţia, admiraţia mea pentru dumneavoastră va fi 
nemărginită! 

— Bine, în cazul acesta ascultă-mă. Ce crezi că ar face 
bătrânul Coligny ducă i-aţi da o armată cu care să sară în 
ajutorul coreligionarilor săi din Ţările de Jos, masacrați de ducele 
de Alba? 

— Cred că mi-ar cădea la picioare! Dar, doamnă, asta ar 
însemna război cu Spania! 

— Despre asta vom discuta în consiliu, fiule. Ştiu eu ce mijloc 
să întrebuinţez pentru a evita războiul cu Spania, care ne este şi 
trebuie să ne rămână prietenă. Acestea fiind spuse, eşti de 
acord să-i propui amiralului ce ţi-am, prezentat? 

— Fără îndoială. Dar Henri de Béarn? întrebă cu aviditate 


Carol al IX-lea. 

— Ah! iată unde ideea mea devine strălucită! Henri îţi este 
duşman... Ei bine, voi face din el mai mult decât un prieten 
devotat, voi face un frate... 

— Henri, ca şi amiralul, nu este duşmanul meu. Noi, până 
acum, suntem cei care i-am silit să recurgă la război. Să ne 
recunoaştem greşelile... în sfârşit, sunt tare curios să ştiu cum 
ar putea deveni bearnezul fratele meu... 

— Căsătorindu-se cu sora ta... Cu fiica mea Marguerite! rosti 
Caterina cu un zâmbet triumfător. 

— Margot!? strigă Carol stupefiat. 

— Chiar ea! iți imaginezi tu oare că el va refuza această 
alianţă? Crezi tu oare că orgolioasa Jeanne d'Albret însăşi nu va 
fi mândră şi fericită de o asemenea căsătorie? 

— Ideea este minunată, într-adevăr! Ce va spune însă 
Margot? 

— Marguerite va spune ce vom vrea noi. Şi, pe lângă 
supunerea ei, inteligenţa ei ne asigură şi că ne va fi devotată. 

— Pe sângele lui Christos! strigă regele ridicându-se, iată, 
doamnă, cea mai frumoasă şi profundă idee!... Da... Da... asta 
ne-ar asigura pacea... Bearnezul făcând parte din familie şi 
Coligny ocupându-se de povestea din Ţările de Jos, nu mai 
există, de fapt, un partid hughenot!... Este formidabil, pe 
cuvânt... Fără război, fără sânge scurgându-se pe caldarâmul 
Parisului... serbări, vânători, dansuri... La naiba, doamnă, ce 
curte frumoasă vom avea! Ştiţi că acum a devenit aşa de 
tristă?!... Ce fericire! Vreau să hotărâm totul cât mai repede! 
Vreau să fiu liniştit! Mâine să se adune consiliul!... Ah! pot 
respira! 

Şi regele Carol al IX-lea, ca un adevărat copil ce era, schiţă un 
pas de dans, apoi îşi luă mama în braţe şi o sărută pe amândoi 
obrajii, pe urmă începu să cânte din toate puterile o arie de 
vânătoare... 

Caterina, cu chipul ei îngheţat, urmărea această manifestare 
de bucurie copilărească. Deodată, îşi văzu fiul pălind. Carol îşi 
duse mâna la piept şi se opri, gâfâind. Pupilele i se dilatară. 
Vreme de două secunde păru pradă unei viziuni misterioase sau 
unei amețeli. Apoi trăsăturile i se destinseră. Privirea i se 
limpezi. Incepu să respire regulat. 

— Vezi, mamă, uite o criză care nu a mai avut loc. Bucuria pe 


care mi-ai făcut-o mă şi face mai puternic... Ah! de nu ar mai fi 
în jurul tronului meu atâta ură, atâtea intrigi... Dacă s-ar face în 
sfârşit pace! _ 

— Se va face, Charles, spuse Caterina ridicându-se. Increde-te 
în mama ta, care veghează asupră-ţi... Deci am aprobarea ta 
pentru a începe demersurile privitoare la această căsătorie? 

— Bineînţeles, puteţi începe... lar eu, eu merg să o văd pe 
Margot şi să o conving, să o fac să înţeleagă sensul acestei 
căsătorii. 

Regina surâse cu şiretenie. Plecă aruncându-i fiului o ultimă 
privire pătrunzătoare. Acesta, fredonând bucuros, porni într- 
adevăr către apartamentul lui Margot. 

Astfel se decise acel act politic menit să asigure liniştea şi 
pacea regatului, dar care duse la una dintre cele mai cumplite şi 
mai sângeroase tragedii pe care le cunoscu istoria. 

Însă nu am terminat încă acest capitol în care am vrut să 
aruncăm o lumină pătrunzătoare asupra întunecatei şi încurcatei 
politici a Caterinei de Medici sub trei aspecte. 

Această a treia parte a episodului le va completa pe celelalte 
două şi va arunca o palidă lumină asupra gândului care o 
călăuzise pe Caterina în convorbirile ei, mai întâi cu Ruggieri şi 
apoi cu Carol al IX-lea. 

Se întoarse cu paşi rari, gânditoare, şi intră în oratoriu. 
Această încăpere era la antiteza celei pe care cititorul nostru a 
avut posibilitatea să o cunoască mai înainte. Aici nu mai erau 
nici tablouri, nici statui, nici draperii brodate cu fir de aur, nici 
perniţe... Pereţii erau acoperiţi cu o tapiserie sobră; se mai afla 
o masă de abanos, un fotoliu tot din abanos, un scăunel de 
rugăciune şi, deasupra acestuia, un crucifix de lemn negru pe 
care atârna, îndurerat, un Isus făcut din argint masiv. 

— Paola, îi spuse Caterina unei însoţitoare italience care era 
totdeauna prezentă în apropierea sa, adu-mi-o pe Alice. 

Câteva clipe mai târziu, Alice de Lux intră în oratoriu, făcând o 
plecăciune amplă, nu numai pentru a face dovada respectării 
regulilor etichetei, ci mai ales pentru a-şi ascunde în parte 
neliniştea crescândă. 

— lată-te înapoi, copila mea, îi spuse Caterina cu gingăşie. Ai 
sosit cumva ieri? Nu mă înşel... 

Alice de Lux făcu un efort considerabil pentru a-i răspunde: 

— Nu, doamnă, am sosit deja de vreo zece zile... Unsprezece 


mai exact... 

— Unsprezece zile, Alice! strigă regina fără să pară prea 
supărată. Unsprezece zile, şi doar astăzi eşti aici!? 

— Eram atât de obosită, doamnă, bâigui  încurcată 
domnişoara de onoare. 

— Da... Da... te înţeleg... aveai nevoie să te odihneşti... poate 
şi să meditezi puţin... să te pui de acord cu tine însăţi... Hai, să 
nu ne mai gândim la asta... sunt mulţumită de tine, copilă 
dragă... Ţi-ai înţeles de minune misiunea, pot spune că nu am 
mai văzut o fiinţă atât de diplomată ca tine... Alice, pentru că 
mi-ai servit atât de bine interesele, care sunt, de fapt, ale 
regelui şi ale regalității, vei fi răsplătită cu prisosinţă. 

— Maiestatea Voastră mă copleşeşte, murmură nenorocita. 

— Nu, nu, nu spun decât adevărul adevărat... Datorită ţie, 
draga mea ambasadoare, am putut să cunosc la timp, şi astfel 
să le pot dejuca, planurile celei mai înverşunate duşmance... 
regina Jeanne d'Albret. Ah, să nu uit, meriţi toate laudele pentru 
curierii pe care i-ai ales... Aceşti oameni atât de siguri şi de 
iuți... Cât despre redactarea scrisorilor tale... toate nişte 
capodopere de limpezime, de spirit, de sinteză... Da, ăsta-i 
adevărul, draga mea copilă, ne-ai făcut servicii foarte mari... Şi, 
în fond, nu este de fel vina ta dacă aceste servicii nu au putut 
merge mai departe... 

— Nu ştiu la ce se referă Maiestatea Voastră... 

— Alice, cum a putut părăsi regina Navarrei Parisul?... Căci de 
venit, a venit, asta o ştiu eu bine... Hai, povesteşte-mi despre 
asta... Ai participat şi tu la această călătorie? Oare nu mi s-a 
spus că a fost ceva, o învălmăşeală, o mică revoltă mai bine-zis, 
pe podul de lemn?... Tare supărată aş fi fost dacă verişoara 
mea, regina Navarrei, ar fi păţit ceva... Hai, spune, ce s-a 
întâmplat? 

Alice începu să relateze, fără lux de amănunte, întâmplarea 
pe care am aflat-o mai înainte. Făcu această istorisire în termeni 
limpezi şi clari, cu o voce lipsită de viaţă. 

— Isuse! exclamă regina Caterina, împreunându-şi mâinile a 
uimire. Să fie posibil să fi trecut tu printr-o asemenea 
primejdie!?... Doamne, când mă gândesc la faptul că regina 
Navarrei nu a fost departe de a fi omorâtă, nu-mi pot stăpâni un 
tremur... Fiindcă, de fapt, eu nici nu vreau ca această sărmană 
regină să moară... Ar fi destul dacă ar fi făcută inofensivă... Nu 


fac altceva decât să mă apăr, acesta-i adevărul... Şi cea mai 
bună dovadă a faptului că nu-i doresc răul este tocmai pacea pe 
care intenţionez să o instaurez între noi... pentru care motiv te 
voi trimite înapoi la ea, pentru a o pregăti tu, aşa cum te pricepi, 
pentru marele evenimente la care am reflectat între timp... Cred 
că te-ai odihnit destul, fata mea, şi ai putea să porneşti la drum 
curând, chiar astăzi... 

Vorbindu-i astfel, Caterina o fixa cu privirea-i pătrunzătoare 
pe Alice. 

Tânăra, cu capul plecat, străbătută de frisoane, rămase cu 
gura căscată, ca să spun aşa, precum pasărea ce vede rotindu- 
se deasupra ei, în cercuri din ce în ce mai mici, şoimul ce 
încearcă să o prindă. Fu profund înspăimântată, gândindu-se ce 
poate să-i spună Caterinei. 

— Să nu uit, spuse aceasta deodată, deci de ce a venit la 
Paris regina Navarrei? 

— Ca să-şi vândă bijuteriile, Maiestate! 

— Ah! peccato! Draga de ea... Bijuteriile ei?!... la te uită... ŞI 
măcar a reuşit să obţină un preţ bun pe ele?... De fapt, nici nu- 
mi pasă, nu vreau să par indiscretă... Cel puţin, ea este 
bucuroasă că mai are bijuterii care să-i aparţină şi pe care să le 
poată vinde la nevoie... Eu, sărmana de mine, nu mai am... 
decât vreo câteva... şi încă nici astea nu sunt ale mele... fiindcă 
le-am hărăzit, unor buni prieteni... Hai, ia uită-te, Alice! Hai, ia 
cufăraşul ăla mic... De acolo, de pe scaunul de rugăciune... Da, 
da, acela, bine! 

Alice o ascultă şi luă de pe pupitru un cufăraş, mai bine-zis o 
casetă de abanos, pe care-l puse pe masă şi pe care regina 
Caterina se grăbi să-l deschidă. 

Cufăraşul era alcătuit din rafturi suprapuse; fiecare raft era 
format, din câte un capac îmbrăcat în catifea, care se putea 
deschide în afară oferind ochilor frumuseţile pe care le 
ascundea, prin simpla acţionare a două panglicuţe de mătase 
prinse la fiecare extremitate. 

Regina îi arăta lui Alice primul raft. Pe catifea se lăfăia o 
cataramă, lângă ea stând aşezaţi şi doi cercei, ca două lacrimi 
imense. Bijuteriile erau încrustate cu perle a căror dulce 
strălucire era accentuată de catifeaua neagră. 

Alice rămase indiferentă, parcă de gheaţă în faţa lor. Regina îi 
aruncă o privire furişă, pe buze apărându-i de îndată un surâs, 


care se stinse imediat. 

„La naiba, îşi spuse ea, domnişoara a devenit, cam 
pretențioasă!“ 

— Ce părere ai de astea, copila mea? spuse ea însă cu voce 
tare. 

— Ce să spun, că aceste bijuterii sunt tare drăguţe, doamnă. 

— Da, ai dreptate... la uite ce ape admirabile au aceste perle, 
zadarnic le-ai căuta vreun defect... Ah! dar ce spuneam?... Am 
atâtea probleme pe cap... Da! spuneai că regina Navarrei şi-a 
vândut ultimele bijuterii cui... cui spuneai tu oare? 

— Evreului Isaac Ruben, răspunse Alice, care până acum nu 
scosese o vorbă despre aceasta adresă. 

— Da, îmi amintesc, asta spuneai, zise Caterina. Şi ai adăugat 
că buna regină a plecat... 

— La Saint-Germain, doamnă; apoi la Saintes, trecând prin 
Tours, Chinon, Loudun, Moncontour, Parthenay, Niort, Saint- 
Jean-d'Angely. Cel puţin acesta este traseul pe care îl ştiu eu. S- 
ar fi putut ca între timp să fi apărut modificări. Cred că, de la 
Saintes, Maiestatea Sa regina Navarrei se va duce la La 
Rochelle. 

Caterina ascultase cu atenţie această enumerare pe care 
spioana o făcuse cu un glas lipsit de relief, ca pe o lecţie de care 
abia aştepţi să-ţi eliberezi memoria. 

— De ce ai spus dumneata, Alice, că s-ar putea ca acest 
itinerar să se fi schimbat? o întrebă Caterina care, după nevoi, o 
tutuia sau nu pe domnişoara ei de onoare. 

— l-o voi spune îndată Maiestăţii Voastre. 

— Haide-hai, copila mea, de ce pari atât de neliniştită? V-aţi 
odihnit, totuşi, zece zile. Şi eu nu v-am spus nimic în legătură cu 
posibilele încurcături pe care ai fi putut să mi le pricinuieşti 
nerăspunzând de îndată ordinelor mele... Acum însă, ar trebui 
să arăţi cu totul altfel... Hai, încă un efort, micuța mea Alice... 
ştii că nu am încredere decât în tine... că sunt înconjurată numai 
de duşmani... Vei vedea că nu am niciun secret faţă de tine... 
Vreau să-ţi dau acum o veste mare... Regele vrea să se împace 
de îndată cu hughenoți... înţelegi? şi atunci, verişoara mea din 
Navarra ne va fi prietenă... va veni aici... la Paris... La Curte... 

Pe măsură ce Caterina vorbea, Alice se făcea tot mai albă la 
faţă. La ultimele cuvinte ale reginei, nu mai reuşi să-şi 
stăpânească un strigăt uşor, pe care însă Caterina se prefăcu a 


nu-l băga în seamă. Sau chiar nu-l auzi? 

— Aşa că, urmă ea, va trebui să pot face cumva ca un mesaj 
să ajungă până la regina Navarrei... Un mesaj oral, care însă nu 
va fi decât preambulul propunerilor oficiale... înţelegi?... Şi m- 
am gândit că numai tu poţi să duci la capăt această misiune... 

Alice făcu un gest, ca pentru a o întrerupe pe regină. 

— Taci, continuă însă aceasta. Ascultă-mă bine, pentru că 
timpul este foarte preţios acum... trebuie să ne grăbim... Vei 
pleca de îndată. Peste o oră, la poarta casei tale te va aştepta o 
trăsură de călătorie; te va duce în goana mare... până o vei 
reîntâlni pe regină. Şi acum străduie-te să înregistrezi foarte 
bine tot ce-ţi voi spune! Vei primi o dublă însărcinare... cea 
dintâi, va fi aceea de a-i prezenta reginei, cu toată delicateţea 
de care eşti în stare, propunerile pe care ţi le voi destăinui de 
îndată... lar cea de-a doua, mai personală, ca să zic aşa, va fi 
aceea de a-i oferi, atunci când vei găsi momentul potrivit... şi 
dacă o vei găsi în dispoziţia necesară... un cadou... un mic, dar 
foarte drăguţ cadou... care însă, fii atentă, va trebui să-i fie 
oferit ca din partea ta... Eu nu trebuie să fiu amestecată cu 
nimic în această problemă... A, linişteşte-te, nu-i nimic altceva 
decât o casetă pentru mănuși... Taci, ştiu ce ai de gând să 
spui... n-ai decât să-i spui orice, să inventezi ce vei dori pentru 
a-i putea aduce la cunoştinţă ceea ce îi propun, te vei descurca 
tu într-un fel pentru a-i explica felul în care ai ajuns să fii 
mesagera mea... Cât despre mănuşile din cutie... să nu care 
cumva să pomeneşti numele meu... tu le-ai cumpărat din Paris 
pentru a-i face o plăcere binefăcătoarei tale... 

— O implor pe Maiestatea Voastră să nu-mi mai spună nimic... 
Este inutil! strigă Alice. 

„A înţeles deja povestea cu mănuşile! se gândi Caterina. Şi îi 
este frică...“ 

inchise cu o mişcare aproape instantanee primul raft al 
cufăraşului în miniatură cu bijuterii şi la fel de repede îl deschise 
pe cel de-al doilea. 

„Să o mai lăsăm să respire cinci minute!“ se gândi regina. 

— Ce părere ai despre asta, micuța mea Alice? spuse ea cu 
voce tare. 

— Asta? care asta? ce spuneţi, doamnă? bâigui Alice, 
ducându-şi mâna la frunte. 

— Ei! nu se poate!... asta!... rubinele acestea! Haide, 


priveşte! 

Pe cel de-al doilea răftuleţ care fusese tras strălucea un imens 
pieptene de aur pe care se găseau şase rubine foarte mari, al 
căror foc întunecat şi somptuos ilumina noaptea catifelei negre 
pe care odihnea această bijuterie de-a dreptul regală. 

— Acest pieptene îţi va veni minunat în părul ăsta negru atât 
de frumos, spuse regina. Parcă ar fi o coroană. Eşti demnă de 
ea, fata mea. 

Alice, cu o mişcare disperată, îşi frângea frumoasele sale 
mâini albe şi delicate. 

„Hm! lovitura este cam neaşteptată! se gândi regina. 
Mănuşile! Mănuşile! Asta-i o problemă gravă! Ah! femeile 
acestui timp degenerează... Nimic nu le mai este pe plac!... la 
să vedem... să mai încercăm puţin să o liniştim pe fata asta...“ 

Luă pieptenele în mâini şi-l învârti în lumină, făcându-l să 
strălucească. 

— De fapt, strigă ea, nici nu mi-ai povestit cum ai reuşit să 
ajungi până acolo... Hai, spune-mi şi mie... 

— Am făcut cum ne înţelesesem, răspunse Alice cu acea 
febrilitate pe care i-am mai remarcat-o în anumite situaţii. 
Vizitiul a dus trăsura exact până la punctul pe care îl 
stabiliserăm noi două. Trăsura s-a sfărâmat... am aşteptat... 
până a venit cineva într-un târziu, adăugă ea cu o voce din ce în 
ce mai scăzută. 

— Cineva? spuse regina ridicând deodată capul. 

— Un gentilom de-al reginei Navarrei. Acesta m-a condus la 
ea... l-am povestit ce fusese stabilit... că doream să mă 
convertesc la noua religie... că dumneavoastră m-aţi 
persecutat... că mă hotărâsem să mă refugiez în Béarn... Regina 
m-a primit... restul îl ştiţi... 

— Cum se numea acel gentilom? 

— Nu i-am aflat niciodată numele, spuse Alice cutremurându- 
se, străbătută de un fior de gheaţă. A plecat în aceeaşi zi... Ah, 
Maiestate, vedeţi bine că nu pot să îndeplinesc această nouă 
însărcinare... Fiind persecutată de dumneavoastră... Cum şi-ar 
putea explica regina... 

— Spui deci că nu i-ai ştiut niciodată numele... 

— Al cui nume? spuse Alice cu nepăsarea aparentă pe care ți- 
o poate da doar disperarea. 

— Acel gentilom... Ah! da! Aşa este!... el a plecat în aceeaşi 


zi... parcă aşa spuneai... să nu mai vorbim despre asta... Cât 
priveşte bănuielile pe care le-ar putea avea Jeanne d'Albret... 
eşti copilă, asta e!... Ai venit la Paris, am aflat de prezenţa ta şi, 
ştiind că eşti în grațiile reginei Navarrei, mânată de dorinţa mea 
puternică de conciliere, pentru a-i da o dovadă de prietenie 
verişoarei mele, te-am însărcinat pe tine cu mesajul care este o 
garanţie a bunelor mele intenţii... şi pe care-l vei cunoaşte 
îndată... Să vorbim mai întâi însă de mănuşi... Ah, să nu uit, te 
rog mult să nu care cumva să le încerci şi nici măcar să nu 
deschizi cutia în care sunt puse! 

— Dar este ceva imposibil, doamnă! Vă repet că este 
imposibil! 

Accentul cu care şi-a rostit cuvintele era de data asta atât de 
ferm, deşi vocea îi era tot tremurată, că regina Caterina o privi 
cu mai multă atenţie. 

— Ce vi s-a întâmplat? întrebă ea. Spune-mi care este piedica, 
vom încerca să o înlăturăm? 

— Piedica este de neînlăturat, doamnă. 

— Nu doream să vorbesc despre asta, fiindcă simt cum îmi 
crapă obrazul de ruşine ori de câte ori mă gândesc la ce s-a 
întâmplat. 

— Spune! rosti regina cu o voce poruncitoare, aspră. 

Alice îşi puse capul în piept, îşi acoperi ochii cu mâinile şi 
şopti; 

— Regina Navarrei... şi-a dat seama... 

— Ce şi-a dat seama?... Eşti... nebună? 

— De ceea ce eram eu pe lângă ea... 

— Te-a descoperit Jeanne d'Albret! strigă furioasă Caterina de 
Medici. 

— Eşti sigură de asta? 

— Da, doamnă... 

— Of, Christoase! urlă Caterina care, după ce împinse cu 
putere masa în faţa căreia era aşezată, începu să străbată 
oratoriul în lung şi în lat. Aşa se scurseră câteva minute. 
Caterina se gândea. Încetul cu încetul, se linişti. Nu era ea 
femeia care să se lase stăpânită prea multă vreme de mânie. Se 
reîntoarse şi-şi luă locul la masă, apoi întrebă cu o voce aparent 
indiferentă: 

— Spune-mi acum, o dată pentru totdeauna, cum de s-a putut 
întâmpla aşa ceva. 


Păstrându-şi mâinile la ochi, Alice răspunse: 

— Când cu întâmplarea de pe pod... cineva mi-a aruncat pe 
genunchi un bilet... care-mi dădea nişte ordine... Nu am avut 
vreme să observ biletul... Căci regina, iute de mână, l-a luat... 
Deja avea vagi bănuieli în privinţa mea... şi cu această ocazie s- 
au transformat în certitudini... M-a lăsat să merg cu ea până la 
Saint-Germain... lar acolo... m-a... alungat! 

Urmară câteva clipe de tăcere. Spioana plângea încetişor. 
Aceste lacrimi o uimiră pe Caterina de Medici, care se gândii că 
în inima tinerei trebuie să se fi petrecut „altceva“. Într-adevăr, 
era „altceva“. Dar Alice era acum fericită de a fi găsit un pretext 
oarecare pentru a da frâu liber durerii care o măcina. 

— Hai, hai, calmează-te! reluă regina. In fond, nu ai de ce să 
te plângi, ţie ţi-au ieşit socotelile... Lovitura este dură... pentru 
mine. Înţeleg însă ce ţi-a fost dat să înduri... dar gândeşte-te că 
ai suportat asta pentru a te pune în slujba reginei şi a regelui 
tău... Ar trebui să te consider neîndemânatecă, dar nu am 
curajul necesar... căci durerea ta mă înduioşează... îmi face 
chiar rău... Hai, micuța mea Alice, fii tare, ce naiba, vorba fiului 
meu Charles... Nu te teme că acum te voi alunga şi eu... îţi voi 
găsi o altă ocupaţie, demnă de inteligenţa ta... şi de frumuseţea 
ta... Niciodată nu vom mai pomeni numele reginei Navarrei... 
niciodată!... Însă încrederea mea în tine a rămas neştirbită, şi 
acest lucru îţi va fi dovedit în curând. 

Alice fremătă, curioasă şi îndoită totodată. 

Ce să facă oare? Să o ia înaintea noilor propuneri ale 
Caterinei? Să încerce să se sustragă acestei dovezi de 
încredere? Să pretexteze oare că este obosită şi că are o nevoie 
copleşitoare de linişte... Riscă însă să trezească astfel bănuielile 
acestei îngrozitoare inchizitoare, căreia îi era imposibil să-i 
poată ascunde vreun gând. Rămase pierdută, stupefiată, 
incapabilă să se revolte, cum plănuise. Aştepta... Oare ce altă 
nouă lovitură urma să o doboare acum? 

— Bun! zise deodată regina, iată-te mai calmă acum. Nu te 
mai gândi la ce a fost... pentru că eu mă gândesc la viitorul tău, 
atât de frumos, pe care ţi-l pregătesc... Nu-mi mai poţi fi 
folositoare departe de Paris, îmi vei fi în Paris, asta-i totul! 

— Dar, doamnă, îndrăzni spioana, nu mi-aţi spus adineaori că 
regina Navarrei va veni aici? 

— Da... cel puţin, aşa sper... Dar fii atentă, nu vorbi cu nimeni 


despre asta... Tu ştii care este soarta nenorociţilor care mă 
trădează... A, nu-ţi spun asta decât pentru a te preveni... căci 
am încredere deplină în tine. Deci, ce rău vezi tu în venirea aici 
a Jeannei d'Albret? 

— La Luvru, doamnă? 

— Da, la Luvru, unde altundeva? 

— Şi dacă mă vede, doamnă?... Nu ar fi mai bine, cel puţin 
pentru Maiestatea Voastră, desigur că şi pentru mine, nu neg, 
ea regina Navarrei să nu mă vadă? Dacă Maiestatea Voastră ar 
fi de acord, m-aş duce undeva, departe pentru câtva timp... 
Şase luni... un an... De altfel, aş putea să vă scriu... 

— Ai dreptate!... Nu trebuie ca Jeanne d'Albret să te vadă! 

Bucuria pe care o resimţi spioana fu atât de puternică, încât 
închise ochii pentru ca regina să nu i-o poată descoperi. Bucuria 
îi fu însă de scurtă durată, căci deja Caterina continua: 

— Deci nu te vei arăta deloc pe la Luvru. De altfel, pentru 
misiunea pe care ţi-o voi încredința, nici nu este necesar să 
apari... Şi îmi vei scrie, deşi nu vei părăsi Parisul... Vei continua 
să locuieşti în casa ta din strada La Hache. În fiecare seară, îmi 
vei raporta privitor la rezultatul observaţiilor tale. lată cum: ei, 
mă urmăreşti cu atenţie? 

— Da, Maiestate! spuse Alice descurajată. 

— Ai văzut palatul cel nou pe care l-am construit? Ai văzut 
oare turnul? Ei bine, cea dintâi deschizătură a acestuia este la 
un stat de om. Este o ferestruică zăbrelită - sunt două bare 
printre care însă se poate strecura o mână; în fiecare seară vei 
arunca pe acolo micile tale scrisori; iar dacă voi avea să-ţi dau 
un ordin, o mână îţi va întinde biletul respectiv. Ai înţeles totul? 

— Da, Maiestate! repetă Alice cu aceeaşi disperare ascunsă. 

— Foarte bine. Acum, fii foarte atentă. Mai întâi, însă, Alice, 
ţin să te anunţ ceva. Ai făcut de ajuns pentru mine, voi face şi 
eu ceva pentru tine: lată, Alice, că s-au scurs aproape şase ani 
de când te folosesc pentru treburile mele, care sunt, de fapt, 
cele ale regelui. Fiica mea! Spune-ţi că în tot ceea ce ai făcut ți- 
ai îndeplinit vitejeşte datoria faţă de rege. Eu nu am făcut 
altceva decât să mă folosesc de inteligenţa şi de devotamentul 
tău... Acum, Alice, mă gândesc la faptul că ai muncit destul... 
misiunea pe care ţi-o dau va fi ultima... mă auzi tu oare? Ultima! 

— Maiestatea Voastră nu glumeşte? strigă, într-o revărsare 
necontrolată a bucuriei, spioana. 


— Deloc, copila mea! Îți jur că după acest ultim... serviciu pe 
care îl vei aduce regalității, vei fi liberă de tot. 

— O, doamnă! zice Alice tremurând toată. 

— Vei fi liberă! îţi jur pe Christos care ne ascultă! Eu însă nu 
mă voi considera liberă în ceea ce te priveşte. Te voi îmbogăţi, 
Alice. Mai întâi, poţi conta că vei primi o pensie regală de 
douăsprezece mii de scuzi. Apoi, eu am şapte-opt palate în 
Paris... îl vei alege pe care-l vei dori, iar eu ţi-l voi dărui mobilat, 
cu grajdurile pline şi cu servitorii care îţi vor fi necesari... In 
sfârşit, în ziua în care te vei mărita, vei primi din propria mea 
casetă o sută de mii de livre... bani gheaţă. Căci mă gândesc 
serios să te mărit... adăugă regina, urmărind-o cu atenţie pe 
domnişoara ei de onoare. 

Printr-un extraordinar efort al voinţei, Alice reuşi să nu lase să 
se zărească nici aprobare, nici dezaprobare şi să pară 
indiferentă la auzul acestui proiect. 

— Deci, urmă Caterina, acum liniştită complet, îţi găsesc eu 
un gentilom care să te iubească, pe care să-l iubeşti şi tu... Veţi 
locui unde vă va plăcea, în Paris sau în provincie; veţi veni sau 
nu la Curte, cum veţi dori... Ce mai, veţi fi liberi să faceţi ce veţi 
vrea... iar tu, fiica mea, nu vei fi numai liberă, ci fericită, bogată, 
invidiată... Ah! fata mea! iată şi bijuteriile pe care le vei purta în 
ziua căsătoriei tale! 

Spunând aceste cuvinte, Caterina închise cel de-al doilea 
sertăraş al casetei cu bijuterii şi trase cel de-al treilea raft. Era 
de-a dreptul uimitor. 

Pe acela, prins eu câteva agrafe de aur, şerpuia un colier de 
diamante, demn de o regină în ziua încoronării sale. In cele 
patru colţuri ale raftului erau fixate patru brățări masive, fiecare 
având câte o perlă impresionantă, aproape la fel de mare cât o 
nucă! În spaţiile dintre brățări şi colier se odihneau inele şi 
cercei, pe care erau încrustate safire; în sfârşit, în mijlocul 
spaţiului lăsat liber de colier, era aşezată o agrafă alcătuită din 
două smaralde imense, care păreau doi ochi verzi-albăstrui care 
încercau să o fascineze pe tânăra fată. 

Alice însă nu simţi decât oroare în faţa bijuteriilor, care 
odinioară ar fi reprezentat pentru ea o uriaşă tentaţie. Aruncă o 
privire acestor minunăţii fascinante; smaraldele, ochii aceia 
blestemaţi care o priveau cu o mortală ironie o făcură să se 
cutremure... Înţelese însă de îndată ce greşeală enormă făcuse 


rămânând indiferentă. Făcu un efort uriaş pentru a regăsi tonul 
de odinioară prin care îşi exprima admiraţia faţă de bijuterii şi 
strigă: 

— O, doamnă, nu se poate să-mi hărăziţi o recompensă atât 
de măreaţă! 

În sinea ei, însă, nenorocita îşi spunea: „Cea de pe urmă 
ruşine! Cea de pe urmă mârşăvie! După asta, voi fi liberă!... 
liberă! o, iubitul meul!... o, tu, care m-ai făcut să renasc prin 
durere, dragoste şi disperare!“ 

La rândul ei, regina se gândea: „Hm! ce-o fi având?... Nici al 
treilea sertar nu o copleşeşte?... Vom vedea noi de îndată ce va 
spune în faţa celui de-al patrulea... şi ultimul!“ 

Însă reluă cu jumătate de voce, de parcă ar fi încercat o 
oarecare nemulţumire în cinismul său: 

— Am hotărât deci, nu-i aşa? Şi acum, iată care-ţi va fi 
misiunea... Ţi-am iertat înfrângerea pe care ai suferit-o în faţa 
lui François de Montmorency... însă nu te voi mai ierta dacă nu 
vei reuşi cu acesta... fiindcă despre un bărbat este vorba... 
Trebuie, înţelegi tu, ca acest bărbat să aibă o încredere oarbă în 
tine... să fie al tău în întregime... nu doar cu inima, dar şi cu 
mintea! Va trebui să îi cunoşti cele mai ascunse gânduri... Va 
trebui să fii în stare să mi-l aduci într-o zi... unde îţi voi spune 
eu... Oare m-ai înţeles? 

— Da, doamnă, spuse Alice cu siguranţă. 

— Acest bărbat, continuă regina cu o voce şuierătoare, 
asemănătoare aceleia a viperelor pe care o poţi auzi în liniştea 
pădurii, bărbatul este în Paris; este duşmanul meu de moarte, 
ba chiar mai mult decât un duşman... Este o ameninţare vie, 
cumplită... Îţi voi spune cum vei putea să-l găseşti... să-l 
cunoşti... mai târziu, deoarece acum habar nu am unde se 
ascunde... Tu însă, cu ajutorul indicaţiilor pe care ţi le voi da, vei 
putea să îl descoperi... Atunci îţi vei pune la treabă toată 
ingeniozitatea... caută, găseşte, născoceşte... fii prudentă cum 
ar fi o Borgia, fă-te frumoasă precum o Diană... fii pudică, sau 
nu... fii cum vei dori... fii un geniu! Fă orice, dar îmi trebuie 
acest bărbat! Trebuie să pun mâna pe el! 

— Cum îl cheamă? întrebă Alice. 

— Contele de Marillac! Răspunse Caterina de Medici. 

Numele răsună ca un bubuit de tunet în urechile nefericitei 
Alice de Lux. 


Clipele care urmară, aceleia în care numele fusese pronunţat 
au fost pentru ea unul din acele minute în care întreg sufletul e 
parcă ametit, în care totul pare să se şteargă din conştiinţă, în 
care sufletul cel mai puternic pare a-şi pierde stăpânirea de 
sine, zăpăcit ca o pasăre rănită care se învârteşte fără scăpare 
purtată pe aripile nebuneşti ale uraganului. 

Lividă, cutremurată de un tremur convulsiv, agăţată de 
spatele unui fotoliu, lupta, cu o înspăimântătoare energie, 
încercând să îşi folosească toate forţele pentru a-şi păstra o 
mască impasibilă, pentru a nu începe să ţipe, pentru a nu leşina, 
pentru a nu da ocazia de a se naşte vreo bănuială. 

In această clipă însă, Caterina o studiase cu atenţie sporită... 
şi poate înţelesese... 

Fiindcă se ridică şi se îndreptă către spioană. 

Alice o privea cum se apropie, aşa cum probabil pasărea 
fascinată vede îndreptându-se spre ea reptila care o va înghiţi... 

Regina o luă de mână. Strânse furioasă această mână şi-i 
spuse cu o voce aspră, în ciuda eforturilor pe care le făcea 
pentru a se stăpâni: 

— II cunoşti? spuse ea. 

O clipă, prin cap îi trecu ideea de a cădea la picioarele reginei. 
Se stăpâni însă şi răspunse: 

— Nu! 

Nu era capabilă să spună mai mult de un cuvânt. 

— lar eu îţi spun că îl cunoşti! spuse regina cu un mârâit 
ameninţător. 

Speriată, încăpăţânată, pierdută, încercând zadarnic să pună 
cap la cap vreo idee, nu găsi alt ceva mai bun de spus decât, 
acelaşi cuvânt pe care îl ţipă aproape: 

— Nu! 

Aproape un minut Caterina o studie, privind-o drept în ochi, 
scormonindu-i adâncurile sufletului. Fură nişte clipe cumplite... 

Cele două figuri, una de o admirabilă frumuseţe, acum 
descompusă însă de nelinişte, cealaltă violentă, sinistră, cu ochii 
ei care aruncau fulgere, aceste două capete care aproape se 
atingeau dădeau o imagine exactă a dramei create de această 
ciocnire a celor două suflete. 

Sub privirea Caterinei, Alice, clătinându-se, făcu câţiva paşi 
înapoi, ca pentru a scăpa de o viziune înspăimântătoare. 

Lupta a fost cumplită şi scurtă. 


Alice căzu, abia respirând, fără ca cea care o fascina să o fi 
atins măcar. 

Caterina puse un genunchi la pământ, nescăpând-o din ochi. 
lar vocea ei aspră, răguşită, ţâşni nu ca o întrebare, ci ca o 
afirmaţie neîndoielnică: 

— Îl iubeşti! 

Spioana îşi adună cu disperare toate forţele şi mai avu 
puterea de a spune: 

— Nu-l cunosc! 

Apoi leşină. 

Caterina luă dintr-un sertar un flacon de cristal pe care îl 
desfăcu foarte atent. li dădu fetei să respire. Efectul fu aproape 
instantaneu. Alice se simţi parcă galvanizată, fiind cutremurată 
ca sub efectul curentului electric. Deschise ochii. Faţa i se 
acoperi de o transpiraţie rece. 

— În picioare! urlă regina. 

Alice se grăbi să o asculte. În timpul în care aceasta se sculă, 
regina îşi reluă locul în fotoliu. 

Chipul ei, capabil să ia orice expresie, redeveni calm şi liniştit. 
Ochii i se îndulciră într-o clipă. Un surâs îi trecu pe buzele 
subţiri. Vocea îi deveni mângâietoare: 

— Ce ţi s-a întâmplat, copila mea? Oare eşti chiar atât de 
obosită? Sau poate ţi-ai pierdut în timpul ultimei călătorii acele 
atât de sublime calităţi, energia şi forţa morală pe care le 
admiram atât la dumneata? Haide, vorbeşte-mi fără teamă... 
spune-mi la ce te gândeşti... totul... ştii bine că te iubesc destul 
pentru a putea să-ţi accept un capriciu... 

Işi ridică umerii într-un gest care-i dovedea sinceritatea, faptul 
că este contrariată de a nu-i fi înţeleasă dragostea... Era de o 
bunătate admirabilă... 

O clipă, Alice se simţi deasupra unui abis; întrevăzu două 
posibilităţi: spaima înnebunitoare a unei noi înşelătorii atât de 
posibile, pe de-o parte, iar de cealaltă parte speranţa că regina, 
din dragoste, din capriciu, poate din raţiuni politice, o va 
menaja. 


x 


Judecătorii de instrucţie, când vor să smulgă prizonierilor, 
- asemenea poliţiştilor, de altfel, - mărturisirea care-i poate 


trimite la ocnă sau la eşafod, se dedau unor treburi murdare şi 
înspăimântătoare ce sunt o adevărată ruşine a spiritului uman. 
Oricare ar fi drepturile pe care o societate trebuie să le apere, 
există asemenea mijloace care te determină, dacă reflectezi 
puţin, să roşeşti la gândul de a aparţine aceleiaşi specii ca şi 
judecătorii de instrucţie sau poliţiştii. 

Vinovat sau nu, cel aflat în arest preventiv, prevenitu/, este 
supus unei cumplite torturi morale care poate fi comparată fără 
grijă cu torturile fizice ale Inchiziției; din nefericire, acesta este 
un adevăr de necontestat, deoarece s-au întâlnit numeroşi 
oameni capabili să mărturisească orice numai pentru a scăpa de 
chinurile înspăimântătoare. 

Această mizerabilă activitate a judecătorului de instrucţie sau 
a poliţistului constă în trecerea prevenitului (ceea ce este, 
totuşi, altceva decât un acuzat...) într-un timp scurt, cât mai 
scurt cu putinţă, prin stările sufleteşti cele mai contradictorii, cu 
cât mai violent sau mai antitetic contrastante, cu atât mai 
bine... Aşa ar fi, de exemplu, dacă am avea un burghez cu o 
avere medie căruia i s-ar spune într-un interval de timp foarte 
redus şi că tocmai a moştenit zece milioane, şi apoi, după ce 
acesta a fost cuprins de bucuria veştii neaşteptate, să i se spună 
nu numai că nu a moştenit nimic, ci că, din contră, este ruinat; 
puţini oameni rezistă psihic unei asemenea duble lovituri 
aproape concomitente. La fel procedează judecătorul de 
instrucţie care face ca sufletul prevenitului să treacă prin stări 
contradictorii: îl împinge în vârtejul celei mai cumplite temeri, îi 
arată umbra eşafodului care-l pândeşte, îi înfăţişează în termeni 
siniştri cea de pe urmă noapte a unui condamnat la moarte, 
deşteptarea în zorii zilei, felul în care se năpusteşte spre gâtul 
victimei cuțitul neiertător al ghilotinei, ca apoi să-i ofere, pe 
neaşteptate, libertatea, zdrăngănindu-i în faţă cheile celulei, 
fluturându-i prin faţă imaginile porţilor care se deschid, a aerului 
curat din afara închisorii, ale înapoierii în sânul familiei... Aceste 
cumplite oscilaţii în care este târât un suflet aduc foarte repede 
o stare psihică vecină cu nebunia sau un dezechilibru care, în 
fond, tot nebunie este. 

Această activitate are în argou o denumire la fel de odioasă şi 
de monstruoasă pe cât este activitatea în sine - a-/ pune la 
frigare pe anchetat. 

Or, tânărul cumsecade care, după ce a somnolat pe cărţile de 


drept, după cinci-şase ani de viaţă boemă studenţească, după 
ce şi-a trecut examenele de bine de rău şi a ajuns titrat, căruia i 
se conferă, de abominabila organizare a societăţii, rolul de 
inchizitor, acest tânăr, în fond cumsecade, care se contemplă 
punându-şi prevenitul /a frigare este liniştit să-şi spună că, de 
fapt, nu el este inventatorul acestei metode! Aceste 
înspăimântătoare mijloace, aceste cumplite obişnuinţe au ca 
provenienţă timpurile îndepărtate în care lupta directă a 
oamenilor atinsese o perioadă de apogeu, pe care o putem, 
probabil, identifica în canibalism... Blestemul cade asupra 
societăţilor care perpetuează asemenea tradiţii! Ruşine pentru 
acele state ai cărei reprezentanţi de frunte refuză să intre în 
această văgăună ce poartă numele de Palat de justiţie, pentru a 
lua taurul de coarne... adică să-i apuce de coarne pe aceşti tauri 
de bronz care sunt judecătorii! Judecători, avocaţi, martori, 
uşieri, grefieri... cumplita maşină devoratoare care macină între 
dinţii ei de fier pe cei sărmani! 


La această cumplită activitate se dedă şi Caterina de Medici. 
Ea începu „să-si pună la frigare“ spioana. lar situaţia lui Alice de 
Lux era identică aceleia a prizonierilor pe care tocmai i-am 
amintit. Fiindcă ea era prizoniera Caterinei. 

— Haide, reluă regina cu acel surâs fals pe buze, mărturiseşte 
dumneata că eşti obosită... Ei, Doamne, cum să nu înţeleg 
tocmai eu aşa ceva? Nu-ţi ceream decât un ultim serviciu, asta-i 
tot! Dar dacă acesta îţi depăşeşte puterile, să nu care cumva să 
crezi că voi profita de asta pentru a-mi retracta promisiunile... 
Nu, nicidecum Alice, pentru mine dumneata reprezinţi ceva 
aparte între domnişoarele mele de onoare... Atât în privinţa 
stimei cât şi a afecțiunii pe care ţi le port. Şi dacă eşti hotărâtă 
să te odihneşti chiar de acum, trebuie să ştii că-mi voi ţine 
promisiunile: dota, căsătoria, banii, bijuteriile, totul, fiica mea! 

Alice o urmărea cu toate simţurile în alertă, îi sorbea 
cuvintele, îi studia gesturile, vocea, fizionomia. 

Şi un fapt i se profila dacă nu sigur, cel puţin posibil: este 
vorba de această afecţiune de care vorbea Caterina. Şi apoi, 
regina era foarte naturală; îi fu imposibil spioanei să surprindă 
cel mai mic indiciu de ironie sau de falsitate. 


— O! doamnă, dacă Maiestatea Voastră ar binevoi să-mi dea 
voie... strigă ea împreunându-şi mâinile. 

— Să-ţi dau voie? Ce anume? Haide, încearcă să fii clară şi 
limpede. Ştii doar că nu am vreme de pierdut. 

Această mişcare de nerăbdare bombănită fu, pentru Alice, 
dovada sincerităţii Caterinei. 

— Prea bine, da, spuse ea cu o voce tremurată, sunt obosită... 
Mult mai tare decât poate să-şi închipuie Maiestatea Voastră. 
Adineaori, animată de dorinţa de a vă face plăcere, dar şi de 
siguranţa că acest efort va fi ultimul, vă promisesem că mă voi 
strădui să... seduc, persoana care urma să-mi fie indicată de 
Maiestatea Voastră... Dar... când m-am trezit în faţa faptului 
împlinit... când i-am înţeles iminenţa... Mi-am simţit întreaga 
oboseală... 

— Deci nu numele acelui bărbat te-a făcut să te îngălbeneşti? 
întrebă regina. 

Alice înţepeni. 

— Numele? Numele bărbatului?... Dar l-am şi uitat, Maiestate! 
„„acela sau altul... ce importanţă mai are? 

Numai vehemenţa cu care rosti aceste cuvinte ar fi fost 
suficientă să dovedească faptul că minţea, dacă ar mai fi fost 
nevoie de vreo dovadă. 

— Nu continuă ea, nu numele bărbatului mi-a făcut rău (ea 
crezu că a găsit mijlocul de a o face pe regină să se demaşte), 
de ce să-mi fi făcut rău acel nume? Nici nu-l cunosc! Dar dacă ar 
fi chiar aşa, dacă mi-ar fi odios, Maiestatea Voastră ştiţi că eu 
sunt în stare să trec peste orice... Nu, doamnă, nu este vorba 
decât de oboseală... O mare oboseală... Ah! Am nevoie de 
repaus... de singurătate... Nu-i cer nimic Maiestăţii Voastre... De 
altfel, dumneavoastră m-aţi copleşit cu binefacerile... sunt 
bogată, am şi pământ, am şi două rente, am bijuterii chiar mai 
multe decât mi-aş dori... dar pe toate acestea le-aş da, doamnă, 
în schimbul faptului de a putea să rămân cu mine însămi, de a 
veni şi a pleca după bunul plac, de a râde sau de a plânge când 
am poftă... mai ales de a plânge! 

Şi, spunând aceste cuvinte, nefericita începu chiar să plângă. 

Caterina îşi scutură încetişor capul. 

— Sărmana micuță, spuse ea ca pentru sine, cât pare a suferi! 
Asta e doar vina mea, ar fi trebuit să mă gândesc, să-mi dau 
seama la vreme că această copilă năzuia la o viaţă liniştită... 


Spioana se aruncă în genunchi şi hohoti: 

— Da, Maiestate, asta doresc... o viaţă liniştită! maiestatea 
Voastră sunteţi o regină atât de mare! 

— Cum! m-ai auzit? 

— lertaţi-mă, Maiestate! zise Alice, străduindu-se fără succes 
să zâmbească, ştiţi că am urechile fine şi că aud tot ce vreau... 
O, regina mea, fie-vă milă de mine! V-am slujit cu credinţă, mi- 
am pus trup şi suflet în această muncă... am fost cinstită, ba 
chiar pot spune că am fost vitează... interesele Maiestăţii 
Voastre mi-au fost sacre; acum... am ajuns la capătul puterilor... 

— Ridică-te acum, o întrerupse regina, mă îndurerează să te 
văd la picioarele mele ca o cerşetoare... Ca o criminală... 

O uşoară bănuială că regina îi pregătea o lovitură cumplită se 
născu în sufletul tinerei, dar ea fu repede stinsă de cuvintele pe 
care i le spuse în continuare regina: 

— Deci, micuța mea Alice, vrei să ne luăm rămas bun? 

— Dacă Maiestatea Voastră ar fi de acord să mă elibereze din 
serviciu, spuse Alice ridicându-se în picioare, v-aş fi 
recunoscătoare toată viaţa... Am spus bine: recunoscătoare... 
Nu e o vorbă în vânt... Vreau să spun că dacă reginei mele i-ar fi 
acum milă de mine, la cel dintâi pericol care ar ameninţa-o aş fi 
gata chiar să, mor pentru ea... 

— Deci, spuse Caterina continuând să zâmbească, nu mai vrei 
să faci nici acest mic efort, cel de pe urmă, micuța mea, cel de 
pe urmă... 

— Ah! strigă Alice, Maiestatea Voastră nu m-aţi înţeles! 

— Ultimul, Alice, ultimul!! 

— Fie-vă milă de mine, Maiestate! 

— AŞ! sunt sigură că poţi să mai faci acest mic efort, ultimul! 
Ei, nu ştii!? Îţi voi da în schimb o bijuterie de o valoare 
nepreţuită... O am aici, în casetă... 

— Maiestatea Voastră mi-a arătat aceste bijuterii pe care 
chiar şi o prinţesă ar fi geloasă... Nu m-au tentat... 

— Da, dar bijuteria de pe ultimul raft, Alice! Nici nu-ţi poţi 
imagina frumuseţea ei... Cerceii cu perle, pieptenele cu rubine, 
colierul cu diamante, agrafa cu smaralde... Toate acestea nu 
înseamnă nimic... 

— Doamnă, vă implor! 

— Hai, lasă-mă să ţi-o arăt eu însămi, şi apoi tu vei fi aceea 
care vei avea ultimul cuvânt! 


Spunând aceste cuvinte, Caterina închise cel de-al treilea raft 
şi apăru partea de jos a casetei. Era acoperită tot cu catifea 
neagră, ca celelalte. 

— Priveşte! spuse Caterina ridicându-se în picioare. 

Alice aruncă o privire indiferentă asupra bijuteriei pe care i-o 
arăta regina. Deodată se făcu albă ca varul şi făcu doi paşi 
înainte, cu mâinile întinse, ca pentru a implora un spectru, iar un 
strigăt răguşit, i se ridică din piept: 

— Scrisoarea! Scrisoarea mea! 

Când Caterina văzu mişcarea spioanei, luă repede scrisoarea 
şi o ascunse în corsaj. 

— Scrisoarea ta! urlă ea. O recunoşti! Chiar ea este. Ştii tu 
oare ce se face mamelor care şi-au ucis copilul şi care o mai şi 
mărturisesc cu atâta cinism cum ai făcut tu în această 
scrisoare? 

— Nu-i adevărat! ţipă spioana. Este fals! Copilul nu este mort! 

— Dar nici dovada că nu este mort nu există! rânji regina. 
Mama vinovată, dragă Alice, este adusă în faţa curții 
excepţionale... 

— lertare! 

— Care o condamnă la moarte... 

— lertare! Fie-vă milă! Copilul trăieşte! 

— Atunci, mama vinovată este dată pe mâna călăului, care o 
duce la spânzurătoare... 

— lertare! repetă Alice, căzând în genunchi şi ducându-şi la 
gât mâinile. 

— Supune-te! spuse regina cu o voce îngheţată. Supune-te 
sau te dau pe mâna lor. 

— Îngrozitor! Este îngrozitor! Nu pot! Vă jur că nu pot! 

Caterina lovi cu putere într-un timbru care răsună sinistru în 
încăpere. Paola, însoţitoarea ei italiancă pe care v-o mai 
amintiţi, îşi făcu apariţia. 

— Domnul de Nancey! ordonă regina. 

— Este aici, Maiestate! 

— Să vină îndată! 

— Fie-vă milă! Fie-vă milă! gemu Alice trântită la pământ. 

Căpitanul gărzilor Caterinei apăru în aceeaşi clipă în uşa 
oratoriului. 

— Domnule de Nancey, începu regina. 

În aceeaşi clipă, Alice fu în picioare şi, abia reuşind să 


vorbească, şopti într-un suflu agonic: 

— Mă supun... 

— Domnule de Nancey, continuă Caterina surâzătoare, o 
vedeţi pe domnişoara de Lux? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, este cu putinţă ca într-una din zilele următoare să 
aibă nevoie de dumneata şi de oamenii dumitale. Vedeţi că va 
trebui să o ascultați, să o urmaţi unde vă va duce, să-i daţi 
ajutor şi să o arestaţi pe persoana pe care v-o va arăta. Duceţi- 
vă acum şi nu uitaţi! 

Ofiţerul făcu o plecăciune fără a părea surprins, ca un om 
care văzuse şi auzise destule lucruri asemănătoare. 

Îndată ce acesta ieşi, Caterina se întoarse către spioană şi 
vocea ei redeveni dură: 

— Te-ai decis? Eşti hotărâtă? 

— Da, doamnă, bâigui nenorocita. 

— Vei intra în legătură cu contele de Marillac? 

— Da, doamnă. 

— Bine; şi acum bagă bine la cap: dacă mă trădezi... 

Alice se cutremură, văzând că gândurile i-au fost ghicite. 

— Dacă mă trădezi, continuă regina, nu pe mâna armaşului 
voi da eu scrisoarea ta... voi mai avea puţină milă pentru tine ca 
să nu te trimit la moarte. 

Alice îi aruncă acestei cumplite femei care o tortura o privire 
înnebunită. 

— l-o voi da altei persoane! spuse Caterina. Şi-i voi adăuga şi 
o istorisire a vieţii tale, oferindu-i desigur toate dovezile 
necesare. 

— Altei persoane, abia şopti nenorocita. 

— Şi acest altul este contele de Marillac! sfârşi Caterina de 
Medici. 

Un strigăt neomenesc de spaimă şi de oroare sfâşie liniştea 
din oratoriu, iar Alice de Lux se prăbuşi fără cunoştinţă la 
picioarele reginei. 


XXIX 
O ÎNTÂLNIRE 


Cum am explicat la începutul capitolului precedent, scenele 
pe care le-am schiţat s-au petrecut în dimineaţa zilei în care 
Pardaillan ieşise de la Bastilia, cu complicitatea... involuntară... 
a guvernatorului acesteia, domnul de Guitalens. 

Am văzut că în urma unor raționamente ale tânărului cavaler, 
acesta luase hotărârea de a nu se mai ocupa din acel moment 
decât de sine însuşi şi cum, având asupra lui scrisoarea pe care 
Jeanne de Piennes i-o trimisese lui Francois de Montmorency, se 
hotărâse să nu o ducă la adresant. 

Sigur nu numai de faptul că nu era iubit de Loise, ci chiar că 
era detestat, convins, de altfel, de faptul că, şi de nu ar fi fost 
urât, şi tot ar fi fost irealizabil visul unei căsătorii cu Loise, 
deoarece frumoasa sa vecină era fiica unui senior prea nobil şi 
prea puternic, Pardaillan îşi spusese: 

„AŞ fi un mare prost, la urma urmei, să mă ocup de probleme 
care nu mă privesc... De ce-aş duce această scrisoare? Ce avem 
în comun eu şi aceşti Montmorency?“ 

In ciuda hotărârilor sale atât de frumoase, cavalerul îşi 
ascunse scrisoarea în vestă şi plecase de la La Deviniere, ca să 
se sature de libertate, îşi spuse el. 

In realitate, după ce se învârti pe ici, pe colo, după ce poposi 
în diverse cârciumi rău famate, se îndreptă către palatul 
Montmorency şi, afirmând sus şi tare că nu va intra, bătu furios 
cu ciocanul în poarta principală. 

Acest sărman cavaler de Pardaillan părea parcă împins de un 
geniu al răului să facă întotdeauna contrariul a ceea ce 
hotărâse. 

Bătând în poartă cu un fel de furie - furie împotriva cui? fără 
îndoială că împotriva lui însuşi! - cavalerul aşteaptă câteva 
minute bune înjurând printre dinţi. 

Şi fiindcă nu venea nimeni să-i deschidă, începu să facă un 
scandal care ridică toată lumea din jur. 

Nu se deschise în urma vacarmului poarta cea mare, ci portiţa 
alăturată. Pe ea ieşi un elveţian uriaş înarmat cu un ciomag. 

— Ce doriţi? mormăi colosul agitându-şi ciomagul cu mutra 
cea mai puţin calmă. 


Căzu tocmai bine. Cavalerul de Pardaillan, furios împotriva 
tuturor celor care purtau numele de Montmorency din Franţa, 
furios împotriva lui însuşi, era într-o dispoziţie numai bună! 
Tonul dispreţuitor, hainele împodobite cu broderii şi mai ales 
ciomagul sus-amintitului elveţian reuşiră să-i transforme proasta 
dispoziţie în exasperare. 

Pe loc fizionomia lui căpătă acea impasibilitate acidă şi acea 
răceală de lamă de oţel gata să sfârtece, care îi erau atât de 
caracteristice. Doar surâsul care îi juca pe sub mustaţa zbârlită, 
ar fi putut indica celor care îl cunoşteau bine acea stare specială 
a omului ajuns în clipa în care este capabil să zdrobească tot ce 
întâlneşte în cale sau cel puţin să moaie spinarea cuiva, fără a 
da importanţă cui, şi care găseşte, pe neaşteptate, ocazia mult 
dorită! 

— Ce doriţi? repetă cu străşnicie gigantul. 

Cavalerul îi răspunse din postura pigmeului care contemplă 
un colos, dar cu vocea sa cea mai batjocoritoare cu putinţă, cea 
mai pătrunzătoare, mai rece şi mai politicoasă: 

— Copilul meu, aş dori doar să vorbesc cu stăpânul tău... 

Nimeni nu ar putea descrie stupoarea, spaima şi aerul de 
măreție ofensată a demnului elveţian, auzindu-se numit „copilul 
meu“ de acest, soi de şmecheraş cu privirea de gheaţă, cu sabia 
atârnându-i la spate până la călcâie, cu pumnul încleştat pe 
mânerul ei, cu aerul unui matamor neînfricat. 

— Ce-aţi spus? bâigui el. 

— Am spus: copilul meu, aş dori să vorbesc acum cu stăpânul 
tău, mareşalul. 

Elveţianul privi în jur pentru a se încredința că într-adevăr lui 
îi erau adresate aceste cuvinte. 

— Mie îmi spuneţi asta? întrebă el. 

— Da, copilul meu, chiar ţie. 

Atunci elveţianul izbucni în râs, un asemenea hohot puternic, 
încât vitraliile ferestrelor palatului se cutremurară în lăcaşurile 
lor de plumb aurit. 

Nici nu-şi începuse însă prea bine această tunătoare simfonie, 
că i se păru că râsul lui are un ecou, un râs strident, acid, un râs 
care ar fi spart cele mai straşnice timpane. 

Se opri pe dată. Şi, întorcându-şi capul spre ştrengar, adică 
spre cel căruia îi spunea aşa, în sinea lui, văzu că cel care râdea 
era chiar cavalerul. Râsul acestuia însă era doar din vârful 


buzelor şi din gâtlej, în vreme ce privirea îi rămăsese de gheaţă. 

Elveţianul îşi lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup, căci şi le 
încrucişase pe pântece ca să râdă mai bine. Cu dosul palmei îşi 
dădu acoperământul pe spate şi începu să se scarpine în cap. 

De ce oare se scarpină, unii în cap când sunt încurcaţi? 

Deodată, fără îndoială datorită acestei activităţi susţinute a 
unghiilor sale asupra capului, gigantul avu o clipă de sublimă 
inspiraţie. Deveni purpuriu, fie din cauza subitei idei, fie din 
pricina efortului intelectual pe care-l făcuse. Se aplecă, 
îndoindu-şi genunchii şi, sprijinindu-şi mâinile pe aceştia, în aşa 
fel încât chipul să i se găsească la nivelul feţei cavalerului, urlă 
furios: 

— Aha! Vă bateţi joc de mine! 

Pardaillan începuse mişcarea contrarie, adică se înălţase pe 
vârful picioarelor odată cu uriaşul, aşa că ajunse să-l domine. ŞI 
răspunse simplu: 

— Da, copilul meu! 

Elveţianul fu năucit, ameţit de acest răspuns, încurcat, de 
ciomagul pe care-l ţine în mână, stând ca măgarul lui Buridan la 
egală distanţă de două sentimente opuse: să râdă sau să se 
supere. Figura cu râsul nu-i reuşise. Se hotărî deci să se 
supere... Se ridică atunci punându-şi în valoare ameţitoarea 
înălţime, în timp ce Pardaillan reveni la forma iniţială, 
sprijinindu-se bine pe călcâie. Şi, încruntându-şi sprâncenele, 
umflându-şi obrajii şi încrucişându-şi mâinile pe pieptul enorm, 
spuse uimit: 

— Dumneata ai curajul să-mi spui asta în faţă, mie? 

— În măsura în care cineva îţi poate spune ceva în faţă, 
copilul meu! 

— Şi de asta încerci să dărâmi poarta cea mare lovind în ea 
cu atâta forţă? 

— Nici gând: doream doar să fiu condus la stăpânul tău, 
copilul meu... 

— Copilul lui! copilul lui! mugi colosul, sătul de această 
adresare încăpăţânată repetată de ştrengar. Deci, micuţule, ori 
pleci de îndată de aici, ori fii atent la ciomag! 

— Fii atent, copil mare ce eşti, spuse Pardaillan cu politeţea 
rafinată care îl caracteriza în momentele de furie, fii atent să nu 
te loveşti cu jucăreaua asta... Crede-mă, păstreaz-o mai bine 
pentru nevastă-ta, când vei fi destul de vârstnic pentru a te 


însura! Cu ajutorul acestui băț vei reuşi să instaurezi pacea în 
micuțul tău menaj. Nu-ţi va putea evita, din păcate, coarnele la 
care aspiră inteligenta ta frunte, dar cel puţin vei găsi când te 
întorci supa caldă şi vinul rece. Deci, copilul meu, ai grijă de 
acest ciomag preţios pentru momentul când îţi va suna ceasul 
de a intra în rândul mulţimii nenumărate a încornoraţilor; te rog 
însă, nu te mai agita atâta deocamdată, să nu care cumva să-ţi 
crape capul de atâta gândit... 

În timpul acestui discurs susţinut metodic, didactic am putea 
spune, elveţianul făcea spume la gură, sălta pe loc, îşi rotea 
ochii şi scotea gemete furioase. 

— Îmi jigneşte nevasta! reuşi el într-un târziu să spună. Pe toţi 
dracii din lume! La naiba! Mii de tunete! O să o guşti tu de 
îndată! 

— Pe nevastă-ta? întrebă cu un aer de nevinovăție cavalerul. 

— Ba bâta asta! tună gigantul. 

Şi se repezi cu ciomagul ridicat, urlând furios. 

Suplu şi uşor ca o lamă de oţel, cavalerul făcu un salt uşor 
într-o parte. Dus de forţa cu care se avântase, elveţianul lovi în 
aer cât putu de tare. Nici nu reuşi să termine bine această 
mişcare, că şi simţi cum ciomagul îi este smuls din mâini cu o 
putere de neînvins, şi apoi Pardaillan i-l vâri între picioare; 
uriaşul se împiedică, se clătină, bătu aerul cu mâinile lui uriaşe 
şi se întinse cât era de lung de-a latul străzii... 

— Îmi curge sânge din nas! ţipă el înspăimântat. 

În acelaşi timp auzi un lătrat puternic şi simţi doi colţi 
înfingându-i-se în părţile cele mai moi ale spatelui său rămas 
fără apărare... 

— Chiar numai nasul îţi sângerează? zise Pardaillan. 

— Ucigaşul! strigă elveţianul asupra căruia Pipeau se 
aruncase cu bucurie. 

— La mine, Pipeau! ordonă sever cavalerul. Dă-i drumul! Nu e 
o bucăţică pe măsura ta! 

Câinele îl ascultă. lar Pardaillan, cu ciomagul în mâna stângă 
îi întinse dreapta elveţianului care rămăsese cu gura căscată, 
pentru a-i da ajutor să se repună pe picioare. 

O clipă elveţianul stătu pe gânduri, ajungând însă, fără 
îndoială, la concluzia înţeleaptă că nu se poate lupta cu un 
asemenea adversar. Fiindcă, gemând, acceptă ajutorul lui 
Pardaillan şi, paralizat de surpriză, zăpăcit, sângerând şi pe sus, 


şi pe la spate, reuşi să se ridice. 

— Am văzut de la începutul începutului că această afacere va 
sfârşi prost pentru unul dintre noi, spuse cu răceală cavalerul. 

— Să mă ia naiba! mormăi uriaşul care trebui, pentru a putea 
să se urnească din loc, să se sprijine pe umărul adversarului 
său. Şi, deşi gemea cu putere, nu se putu opri să nu admire cu 
respectul cuvenit faptul că, sub greutatea lui atât de 
considerabilă, acel umăr părea tare ca o stâncă. 

— Respectele mele, domnule! nu se putu el împiedica să 
spună pe când îşi relua locul în cuşca sa de lângă poartă unde îl 
condusese Pardaillan. 

— la te uită! zise cavalerul surprins să audă o asemenea 
concluzie din partea uriaşului, te pomeneşti că din întâmplare 
vei fi fiind un om de spirit. 

Nefericitul elveţian nu avu timpul necesar să bage de seamă 
ce avea usturător această nouă felicitare. Când să se aşeze, 
simţi o nouă durere, ascuţită şi nişte zvâcnituri. 

— lată-mă acum şi condamnat să nu mă pot aşeza cel puţin 
vreo opt zile! zise el sărind în sus ca ars. 

— Nu-i nimic, spuse Pardaillan cu un ton de consolare. 

— La naiba, aş vrea să vă văd în locul meu! 

— Vreau să spun că tei vei înzdrăveni repede, dacă vei urma 
sfaturile mele. Am un leac minunat. 

— Să-l auzim! Au!... Poate o fi bun la ceva! 

— Mi se pare foarte normal să ţi-l ofer, de vreme ce tot eu ți- 
am dat şi răul! 

— Ei, nu chiar dumneata... Ci câinele dumitale... De altfel, e 
un câine frumos! 

— E acelaşi lucru... lată deci leacul: vei pune la fiert la un loc 
vin, ulei, miere, presărând deasupra şi nişte ghimber bine pisat. 
Te vei freca apoi de două ori pe zi cu acest balsam; o să îmi 
mulţumeşti apoi!... Şi acum, dacă tot am intrat, dragul meu 
domn, vrei să fii atât de amabil şi să-l anunţi pe domnul mareşal 
că este solicitat de cavalerul de Pardaillan, care doreşte să-i 
aducă la cunoştinţă o problemă foarte gravă? 

— Dar domnul mareşal nu este acasă! spuse cavalerul. 

— Drace! Şi când se va întoarce? Poţi să vorbeşti fără teamă, 
văd că pari mult mai dispus acum să răspunzi la întrebări. 
Spune-mi, când va fi acasă? 

— Ei, asta nu prea ştiu. Poate mâine, poate peste o 


săptămână. 

— Drace! Drace! Deci nu este în Paris? 

— Sigur că nu, domnule! Auu! 

— Drace! Drace! Drace! zise Pardaillan care, deşi părea 
disperat, nu se putu împiedica să nu descopere şi o bucurie cu 
gust destul de amar în adâncul sufletului. Deci mă voi întoarce... 
Dar sper că următoarea noastră întâlnire va avea loc sub 
auspicii mai bune, fiind dumneata tot în această dispoziţie care 
îţi împodobeşte acum spiritul... 

— Fiţi fără grijă, domnule, răspunse flatat uriaşul. Deci 
spuneaţi... vin... 

— ... ulei, miere, în părţi egale, şi ghimber pisat. Totul trebuie 
să fiarbă vreo două ore. Adio, dragul meu. Şi spune-i domnului 
mareşal, cum se întoarce, că voi reveni, căci este vorba despre 
el, doar pentru el şi nu pentru mine, problema îl priveşte în 
întregime. Şi este o problemă de o importanţă deosebită. 

Spunând aceasta, Pardaillan îl fluieră pe Pipeau şi, salutându-l 
cu bunăvoință pe elveţian, plecă. 

„Pe Pilat! se gândea el străbătând cu paşi mari drumul înapoi 
pe malul Senei, eu am făcut tot ce-am putut!... Să se descurce 
de-acum şi ele cum pot!... Dar unde naiba or fi?... Domnul 
mareşal nu este în Paris... buun! Când se va întoarce, i se va 
înmâna scrisoarea; asta pot să o fac... Cât despre restul... eu mă 
spăl pe mâini! Să le salveze domnul mareşal, pentru că sunt din 
familia lui!... Dar eu... Ah! eu nu am familie!“ 

Se lăsa seara. În faţa lui Pardaillan, de cealaltă parte a apei, 
se zăreau prin ceaţă zidurile neterminate ale palatului pe care îl 
înălța maestrul Philibert Delorme pentru Caterina de Medici la 
Tuileries; mai departe se aflau turnurile amenințătoare ale 
Luvrului cel vechi, mai departe clopotniţa catedralei Saint- 
Germain-l'Auxerrois, apoi o învălmăşeală de acoperişuri ascuţite 
şi, departe, în spate, primăria. 

Cavalerul se opri la umbra unor plopi înalţi, pe care luna 
călduţă de aprilie îl împodobise deja cu un frunziş de un verde 
delicat, un veşmânt încântător. Se aşeză pe o piatră mai 
mărişoară de pe malul Senei şi, cu capul între mâini, urmărea 
dansul valurilor limpezi de culoarea absintului, ocupaţie dragă 
celor care nu au ce face în clipele ce vor veni, din această 
mulţime  detaşându-se, evident, grupul compact al 
îndrăgostiţilor. 


Un îndrăgostit este întotdeauna înclinat spre filosofie. Dar 
pentru unii - cei fericiţi - această filosofic este zâmbitoare şi le 
arată o lume sub cele mai frumoase culori, o lume strălucitoare; 
pentru ceilalţi - cei nefericiţi - ea este amară şi nu le permite să 
zărească pe această sărmană planetă decât tristeţe şi 
întunecime. În acest fel, în fiecare secundă ce se scurge lumea 
este binecuvântată şi blestemată în acelaşi timp de două 
categorii de fiinţe, pornind de la aceeaşi sursă care naşte şi 
blesteme, şi binecuvântări. 

Răbdare, cititorule!... 

Pardaillan se apucă deci să filosofeze privind scurgerea Senei; 
şi, pe bună dreptate, gândurile sale fură cele mai amare din 
lume. 

Aşa că acuza, cer şi pământ deopotrivă, de a conspira pentru 
a-i aduce nefericirea. _ 

la te uită, deci tânărul cavaler era nefericit? In ciuda hotărârii 
sale de a nu se mai gândi la Loïse“! 

Suntem obligaţi să o spunem: chiar în momentul în care se 
aşezase pe piatra de pe mal, Pardaillan îşi făcu o mărturisire de 
o deosebită gravitate: 

„Tot ceea ce mi-am spus până acum nu este decât minciună. 
Mă amăgesc singur. Nu pot să-mi mai ascund faptul că o iubesc 
pe Loise mai mult decât îmi iubesc propria viaţă, că o iubesc 
fără speranţă şi...“ 

În acel moment, Pipeau, care se aşezase pe pământul umed, 
căscă îndelung, ceea ce nu însemna că filosofia stăpânului său îl 
plictisea, ci pur şi simplu că sărmanului câine i se făcuse foame. 

Pardaillan îl privi strâmb. Pipeau înţelese că făcuse o 
necuviinţă şi îşi încrucişă cele două lăbuţe de dinainte ca şi cum 
ar fi spus că se hotărâse să se înarmeze cu răbdare. 

„O iubesc fără speranţă, îşi urmă firul gândurilor cavalerul, şi 
sunt nefericit pentru că i s-a întâmplat această nenorocire. Ştiu 
foarte bine că, dacă o voi elibera eu însumi, un altul va fi 
răsplătit cu dragostea ei... Căci poate oare o Montmorency să 
iubească un sărăntoc aşa cum sunt eu? Şi totuşi, ideea de a nu-i 
sări în ajutor mi se pare odioasă. Trebuie deci să pornesc în 
căutarea ei. Trebuie ca eu să o găsesc! Şi o voi găsi, chiar dacă 
va trebui să-mi dau viaţa pentru asta! Şi atunci îi voi spune... 
sau mai bine nu îi voi spune nimic... să o găsim mai întâi şi vom 
vedea noi pe urmă...“ 


Din inconsecvenţele acestui discurs se poate remarca faptul 
că sărmanul cavaler ezita. 

In ciuda lui însuşi, sufletul îi era pus în faţa acestei dileme 
care nu avea nimic încurajator: 

Sau o elibera pe Loise, iar atunci tânăra era pierdută pentru 
el, fiindcă nici nu încerca să-şi închipuie măcar posibilitatea unei 
căsătorii cu moştenitoarea unui neam atât de bogat şi de 
puternic... 

Sau nu o elibera, iar în acest caz ea era pierdută din motive 
mult mai puternice... 

Şi totuşi, rezultatul acestei meditații pe malul Senei, la umbra 
plopilor care se mişcau asemeni unor fiinţe uriaşe sub adierea 
brizei, fu că Pardaillan se hotărî să-şi îndepărteze gândul la 
posibilitatea vreunei răsplăţi de natură amoroasă şi să i se 
devoteze Loisei, orice s-ar întâmpla. 

Câţiva ani mai târziu Cervantes avea să publice nemuritorul 
său Don Quijote. Nu ştim dacă romancierul Spaniol îl cunoscuse 
cumva pe eroul nostru în timpul vreunei vizite pe care a făcut-o 
la Paris. Este foarte posibil. Pardaillan, ca şi Don Quijote, îşi 
dedică viața  devotându-se  prinţeselor oprimate, luptând 
împotriva celor care le amenințau. Nu ar fi deci surprinzător să-l 
identificăm pe Pardaillan ca fiind modelul lui Cervantes. Dar 
oare de ce acesta ne dă impresia că ar fi vorba de un nebun? 

Pardaillan, după ce luă hotărârea definitivă de a se devota 
fericirii Loisei - ceea ce face din el un tip deosebit în marea 
categorie a îndrăgostiţilor, fiinţe atât de egoiste - se simţi ca 
eliberat de o mare greutate şi-şi vesti câinele că este timpul de 
a se duce la masă. 

Mergea cu pasul lui liniştit şi elastic ce-i caracterizează pe cei 
puternici şi tocmai intrase pe strada Saint-Denis, când auzi pe 
cineva alergând în urma lui. 

Deşi era întuneric şi strada era pustie, Pardaillan se hotărî să 
nu se întoarcă. In aceeaşi clipă, necunoscutul care alerga îl lovi. 

Fu o ciocnire violentă. 

Împins pe neaşteptate, cavalerul se clătină; îşi reveni de 
îndată şi, trăgându-şi furios sabia din teacă, se pregăti să-l 
provoace cum se cuvenea pe mojicul prea grăbit, când fu țintuit 
locului de ceea ce auzi ieşind ca un mâărâit din gura 
necunoscutului: 

— Pe Barabas! Dă-te la o parte, cel puţin! 


Când cavalerul îşi reveni din surpriză, necunoscutul, alergând, 
ieşise din raza privirii lui cercetătoare. 

— Vocea asta! Înjurătura! murmură Pardaillan. Ei, dar s-ar 
spune că nu este altcineva decât el! Tata! 

Şi o luă la fugă şi el. Era însă prea târziu. Nu mai văzu pe 
nimeni de-a lungul străzii Saint-Denis. 

Cea dintâi întrebare pe care i-o puse frumoasei Huguette, de 
îndată ce intră în Deviniere, fu aceea dacă acum vreo câteva 
minute nu a fost cineva pe acolo pentru a-l căuta. 

Cum răspunsul hangiţei fu negativ, fu convins că s-a înşelat şi 
regretă că l-a lăsat să scape aşa de uşor pe necunoscutul care îl 
împinsese. 

După ce mâncă zdravăn - altă particularitate care îl 
detaşează net de restul îndrăgostiţilor, oameni cu o poftă de 
mâncare redusă - cavalerul îşi încinse din nou cureaua, îşi 
completă armamentul cu un pumnal cu o lamă zdravănă şi, 
apucând-o pe străzile adormite ale Parisului, se îndreptă spre 
palatul Coligny. 

Ajuns acolo, aşa cum îl sfătuise Deodat, bătu uşor de trei ori 
în portiţă. 

Aproape de îndată văzu cum ferestruica tăiată la nivelul 
ochilor se întredeschise. Era clar, cineva se afla permanent în 
spatele porții. 

Pardaillan îşi apropie chipul de ferestruică şi pronunţă cu voce 
scăzută cele două cuvinte; 

— Jarnac şi Montcontour... 

Indată se deschise poarta şi apăru un bărbat cu o cuirasă de 
piele, ţinând un pistol în mână. 

— Ce doriţi dumneavoastră? întrebă el cu o voce aspră. 

— Aş vrea să-l văd pe prietenul Deodat, spuse Pardaillan, care 
începuse deja să se întrebe dacă nu cumva i se va întâmpla şi 
aici ca la palatul Montmorency. 

— Scuzaţi-mă, domnule, reluă bărbatul cu o voce care se făcu 
pe loc plăcută, aţi vrea să-mi spuneţi numele dumneavoastră? 

— Sunt cavalerul de Pardaillan. 

Omul abia reuşi să-şi stăpânească strigătul de bucurie, 
deschise larg portiţa şi-l duse pe tânărul nostru în curtea 
palatului. 

— Domnul de Pardaillan! strigă el abia atunci. Ah! fiţi 
binevenit domnule! Doream aşa de mult să vă cunosc! 


— Scuzaţi-mă, spuse şocat cavalerul, dar... 
— Nu ştiţi cine sunt, nu-i aşa? Atunci să facem cunoştinţă... 
sunt Teligny. 


XXX 
HUGHENOŢII 


Teligny, ginerele amiralului Coligny, era un bărbat de vreo 
douăzeci şi opt - treizeci de ani. Era bine făcut şi trecea drept 
foarte priceput nu numai în privinţa mânuirii armelor, ci şi în 
aceea a inteligenţei sale. Avea o figură deschisă, ochi blânzi; era 
de o politeţe rafinată, avea o ţinută elegantă; era foarte cult; se 
înţelege deci uşor de ce fiica amiralului l-a preferat pe el dintre 
partidele mult mai bogate care i s-au oferit, dintre care, după 
cum se spunea, la loc de cinste se aflase însuşi ducele Henri de 
Guise. 

După ce îl introdusese pe cavaler în curtea palatului, 
gentilomul se grăbi să închidă la loc poarta, chemă un servitor, îi 
dădu acestuia pistolul şi îi spuse: 

— Nu mai aşteptăm decât o persoană, ştii cine; nu te vei 
putea deci înşela... 

Apoi, luându-l pe Pardaillan de braţ, traversară curtea, urcară 
o scară de piatră şi ajunseră într-o încăpere micuță. 

— Stau eu însumi de pază, explica el mergând, fiindcă în 
seara aceasta avem o întrunire. Sunt aici şi amiralul, şi domnul 
de Condé, ba chiar şi Maiestatea Sa regele Navarrei... 

Pardaillan nu se miră de încrederea care i se dovedea. Dar se 
gândea în acelaşi timp: 

„Voi asista, oare, la o scenă asemănătoare aceleia de la La 
Deviniere? După Guise, îi voi vedea acum complotând pe 
hughenoți?“ 

In acest timp, Teligny, după ce-l condusese pe cavaler în 
cabinet, îl îmbrăţişă cu o bucurie atât de sinceră şi de vizibilă, 
încât tânărul nostru fu uşor emoţionat. 

— lată deci eroul care a salvat-o pe marea şi nobila noastră 
Jeanne! strigă Teligny. Ah, cavalere, de câte ori am vrut în 
aceste ultime zile să vă vedem, să vă mulţumim!... Ce lucru 


minunat aţi făcut... Cu atât mai mult cu cât, nefiind de religia 
noastră, nu aveaţi niciun motiv să o faceţi... 

— Pe cuvânt de onoare, vă mărturisesc acum că habar nu 
aveam în onoarea cărei prințese vestite am tras sabia din 
toacă... dar, vă rog să mă scuzaţi, o problemă de o mare 
importanţă m-a obligat să vin pentru a-i cere ajutor prietenului 
meu Déodat, care a avut amabilitatea de a-mi spune că va fi 
oricând gata... 

— Toţi suntem gata să-ţi sărim în ajutor, cavalere! strigă 
Teligny. Cât despre contele de Marillac... 

— Contele de Marillac? 

— Acesta este numele adevărat al dragului nostru Déodat. 
Spuneam, deci, că pe acesta l-aţi vrăjit: toată ziua numai de 
dumneata vorbeşte, şi are o încredere... 

— Este cumva în seara asta în palat? 

— Fireşte. Mă duc să-l chem. 

Teligny chemă un valet şi-i dădu un ordin. Valetul se 
îndepărtă, nu înainte însă ca tânărul nostru să bage de seamă 
că, asemenea tuturor slujitorilor din acest palat, era înarmat 
până-n dinţi, ceea ce dădea frumosului palat din strada Béthisy 
aspectul unei fortărețe care se pregăteşte de asediu. 

Se scurseră doar câteva clipe. Apoi se auziră paşi grăbiţi, se 
deschise o uşă în cadrul căreia apăru contele de Marillac şi 
acesta se îndreptă în fugă înspre Pardaillan, cu braţele larg 
deschise. 

— Dumneata aici, dragul meu prieten! strigă el, voi fi oare 
atât de fericit încât să ai nevoie de mine? Ce ai venit să cauţi, 
punga mea sau spada? Amândouă îţi stau la dispoziţie... 

Cavalerul simţi cum îi creşte inima. 

Această cordialitate adevărată, această prietenie cu care se 
simţea, înconjurat el, cel care trăise tot timpul singur, închis în 
el însuşi, fără a-şi arăta nici bucuria, nici supărarea, această 
fraternitate evidentă reuşi să moaie carapacea de gheaţă în 
care îşi învăluise chipul; ochii i se umeziră; abia acum înţelese 
cât de nefericit era din cauza iubirii sale şi cât de plăcută îi era 
această prietenie... 

— Chiar nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, reuşi el să spună. 

— Să-mi mulţumească! strigă Deodat. Dar eu sunt acela care 
trebuie să-ţi mulţumesc!... Ba chiar noi toţi, cei de aici, fiindcă 
dumneata ai salvat-o pe marea noastră regină... iar eu în primul 


rând, eu mai ales, eu, care nu voi uita niciodată acea oră atât de 
plăcută pe care am petrecut-o împreună! 

Teligny, văzându-i pe cei doi prieteni antrenați în discuţie, se 
retrase discret. 

Pardaillan şi Marillac se aşezară. 

— Oră care m-a consolat! urmă contele. Sosisem în Paris 
disperat, cu inima măcinată... Privirea dumitale deschisă, râsul 
dumitale, spiritul şi bunătatea inimii m-au făcut să mă împac cu 
mine însumi. Vezi, prietene, mi-ai purtat noroc. 

— Intr-adevăr, s-ar spune că dumneata eşti acum mult mai 
puţin întunecat decât în acea zi în care m-ai vizitat la han. Ochii 
dumitale strălucesc, pe buze ţi-a apărut surâsul... oare ce 
eveniment fericit s-o fi întâmplat? 

— Spune mai bine o mare fericire! 

— Care?... O, iartă-mă, ce ţi-e şi cu această curiozitate a 
mea... O adevărată manie... 

— Dragul meu, zise contele, am o asemenea afecţiune pentru 
dumneata, încât, chiar de ar fi un secret - şi este, în parte - şi 
tot aş simţi nevoia de a ţi-l împărtăşi, nedorind să am nimic de 
ascuns în ochii dumitale. În fond, însă, această fericire nu este 
un secret decât pentru că nu vreau să-l spun celor cu care sunt 
acum... Nu că n-aş avea încredere în ei... numai că mi-e frică să 
nu care cumva să nu mă înţeleagă... 

— Şi dumneata crezi deci că eu te-aş putea înţelege? spuse 
surâzârnd uşor Pardaillan. 

— Sunt sigur. Ce mai, asta este: sunt îndrăgostit! 

Pardaillan suspină. 

— Sunt îndrăgostit de aproape un an, continuă Deodat. Dar 
atât de îndrăgostit, încât m-am dăruit trup şi suflet, pentru 
totdeauna... da... aşa cum cred că ai să fii şi dumneata dacă... 

— Ah! suspină din nou cavalerul. 

— Adică voiam să spun că pentru mine nu mai există nimic 
altceva în afara celei pe care o iubesc. Ea a devenit universul 
meu. Dacă ar trebui să renunţ la ea, aş înnebuni... iar, dacă într- 
o zi aş afla, că m-a înşelat... 

— Ei? 

— Ei bine, aş muri, spuse contele cu gravitate solemnă. Vezi, 
de aceea cred că mi-ai purtat noroc. Veneam la Paris cu 
convingerea că eram despărţit, de ea pentru o lungă perioadă, 
poate pentru totdeauna... Or, după cum sunau ordinele pe care 


le primisem, trebuia să merg la Saint-Germain, unde regina 
Jeanne îmi dădu diverse misiuni, printre care şi aceea de a-ţi 
aduce  mulţumirile ei... Şi tocmai îndreptându-mă spre 
dumneata, aproape de Paris, într-o văgăună nenorocită, într-un 
han mititel, am reîntâlnit-o pe cea pe care o iubeam... Este o 
poveste pe care ţi-o voi istorisi altădată mai pe larg... află însă 
că pot să o văd de două ori pe săptămână, aşteptând... 

— Aşteptând... 

— Să o pot duce cu mine înapoi în Béarn şi să mă însor cu ea. 
Logodnica mea este singură pe lume... aşa că îi sunt frate până 
când voi avea fericirea de a-i fi soţ. 

— ţi înţeleg acum fericirea... spuse Pardaillan suspinând din 
nou. 

— lată ce înseamnă egoismul îndrăgostitului! strigă contele. 
Te ameţesc cu poveştile mele pe care ai avut politeţea de a le 
asculta răbdător, şi nici măcar nu m-am gândit să te întreb... 

— Intr-un cuvânt, asta este problema, spuse Pardaillan dintr-o 
suflare. Şi eu sunt îndrăgostit! 

— Ce noroc! O să facem nunțile în acelaşi timp! 

— Aşteaptă, prietene... lubesc şi eu, ca şi dumneata, exact în 
felul în care ai descris iubirea... Şi eu simt că aş înnebuni dacă 
aş fi despărţit de ea pentru totdeauna... Şi eu cred că aş muri 
dacă aş fi înşelat... Numai că, dumneata poţi să-ţi vezi logodnica 
de două ori pe săptămână, iar eu nu i-am vorbit niciodată... 
Dumneata eşti sigur că eşti iubit, iar eu mă tem că sunt 
disprețuit, ba chiar urât... Dumneata ştii unde o poţi vedea pe 
cea pe care o iubeşti, iar cea pe care o iubesc eu a dispărut... 
Or, vreau să o găsesc cu orice preţ, chiar şi pentru a o auzi 
spunându-mi că mă detestă. Şi de aceea am venit să-ţi cer 
ajutorul. 

— Poţi conta pe mine! spuse cu căldură contele. Vom 
scormoni împreună întreg Parisul. Nu ai putea însă să-mi spui în 
ce condiţii a dispărut? 

Pardaillan povesti pe scurt istoria iubirii sale, cum ajunsese să 
fie arestat chiar în momentul în care Loise îl chema în ajutor, 
apoi despre popasul făcut la Bastilia, despre felul în care 
izbutise să scape de acolo, despre scrisoarea pe care fusese 
rugat să o ducă la destinaţie, în sfârşit, tot ce deja cititorii noştri 
cunosc în amănunt. 

Nu pomeni însă numele lui Montmorency, rezervându-l pentru 


momentul potrivit, acesta fiind cel în care îşi vor începe 
cercetările. 

— Am o vagă bănuială, adăugă el terminându-şi istorisirea, 
asupra locului unde ar putea să fie, ca şi asupra celui care ar 
putea să aibă un interes în răpirea Loisei şi a mamei sale. Şi, 
dacă doreşti, ne-am putea începe cercetările prin împrejurimile 
închisorii Temple. 

— Perfect, prietene; când vrei să începem? 

— Chiar de mâine dimineaţă. 

— Bine, mâine dimineaţă sunt în întregime al dumitale, şi 
acum, vino să te prezint câtorva persoane care ard de 
nerăbdare să te cunoască. 

— Ce persoane? 

— Regele Navarrei, prinţul de Condé, amiralul... Hai, haide 
fără mofturi, dragul meu, dumneata eşti cunoscut aici, iar 
povestea evadării dumitale de la Bastilia nu va face decât să 
sporească admiraţia pe care ţi-o poartă aceşti mari seniori... 

Mai mult împotriva voinţei sale, Pardaillan fu condus de 
contele de Marillac. Traversară repede două sau trei camere şi 
ajunseră în sala mare a palatului Coligny. Acolo, în jurul unei 
mese, erau adunate cinci persoane. 

Pardaillan recunoscu pe loc pe două dintre ele: Teligny, pe 
care tocmai îl văzuse, şi pe amiralul Coligny, pe care avusese 
ocazia să-l zărească de departe de câteva ori. 

Celelalte trei chipuri erau necunoscute. 

Ţinându-l în continuare de mână pe Pardaillan, Marillac se 
apropie de masă şi spuse: 

— Sire, şi dumneavoastră, monseniore, şi dumneavoastră, 
domnule amiral, şi dumneata, dragul meu colonel, iată-l pe 
salvatorul reginei, domnul cavaler Jean de Pardaillan. 

La aceste cuvinte personajele care nu priviseră fără un soi de 
nelinişte intrarea unui necunoscut, deşi acest necunoscut le era 
adus de unul de-ai lor, aceşti importanţi seniori ridicară spre 
cavaler ochii plini de bunăvoință, de căldură şi de admiraţie. 

— Dă-mi mâna, tinere! strigă cel dintâi Coligny. Dumneata ai 
fost puternic asemenea lui Samson, curajos precum David şi ai 
salvat Reforma noastră de la o nenorocire ireparabilă. 

Cavalerul strânse mâna care îi fusese întinsă cu un respect şi 
o emoție care erau evidente. 

— Şi eu vreau să strâng această mână care mi-a salvat 


mama, spuse atunci cu un puternic accent gascon dintre cele 
mai neplăcute un tânăr de vreo şaptesprezece-optsprezece ani, 
care nu era altul decât regele Navarrei, viitor rege al Franţei cu 
numele de Henric al IV-lea. 

Pardaillan îndoi un genunchi, după moda timpului, apucă 
mâna regească doar cu vârful degetelor şi se înclină cu o 
asemenea graţie că provocă admiraţia tânărului care se afla 
lângă rege. 

Şi acesta era tânăr deci, părând abia de vreo nouăsprezece 
ani, dar în fizionomia sa şi, în atitudinile sale era ceva mai 
cavaleresc şi mai impunător, care lipsea bearnezului. Era Henri | 
de Bourbon, prinţ de Condé, văr al lui Henri al Navarrei. 

Şi prinţul de Conde îi întinse mâna lui Pardaillan; dar, în 
momentul în care acesta îşi făcu plecăciunea, îl trase la piept şi 
îl îmbrăţişa cu căldură, spunându-i: 

— Cavalere, Maiestatea Sa regina ne-a spus că dumneata eşti 
un adevărat paladin descins din timpuri străvechi; să facem deci 
asemenea acelor eroi când se întâlneau şi să ne îmbrăţişăm... 
regele Navarrei, vărul meu, ne dă voie... 

— Monseniore, spuse Pardaillan, care, graţie acestor cuvinte ÎI 
recunoscuse pe prinţul de Condé, pot să accept astăzi acest titlu 
de paladin, deoarece el îmi este atribuit de demnul fiu al lui 
Louis de Bourbon, adică al unui viteaz între viteji, cel mai 
curajos dintre cei care au căzut pe câmpul de bătaie. 

— Bine spus, ventre-saint-gris! strigă  bearnezul, regele 
Navarrei. 

Tânărul prinţ, emoţionat de acest elogiu pe care cu un tact şi 
o fermecătoare graţie îl adusese cavalerul tatălui său mort, în 
loc de a încerca să-l flateze chiar pe el, răspunse: 

— Domnule, sunteţi pe cât de spiritual, pe atât de curajos şi 
voi fi foarte bucuros să putem sta de vorbă. 

Cel din urmă personaj, care până atunci nu spusese nimic, îl 
felicită la rândul său pe cavaler, spunând: 

— Dacă prietenia bătrânului Andelot vă face plăcere, tinere, 
ea vă este oferită... 

— Colonelul Andelot, răspunse Pardaillan, se înşală, fără 
îndoială, oferindu-mi prietenia; probabil că a vrut să spună 
exemplul său, sfaturile sale înțelepte; şi nu a existat vreodată 
un model mai curat de devotament, de modestie şi de vitejie 
care să fi fost oferit unui tânăr cavaler ca mine, care am atâtea 


de învăţat încă... 

— Cu excepţia isteţimii! spuse prinţul de Condé. 

— Şi a curajului! adăugă regele. Cavalere, eşti un tip 
îndrăzneţ şi-mi eşti tare pe plac! Cât despre bătrânul meu 
Andelot, dacă dumneata îl consideri bun spre a-ţi fi un model, el 
a şi fost deja pentru noi, nu-i aşa, vere? 

— Sire! abia şopti soldatul. 

— Ştiu eu ce spun! Şi nu este vina mea dacă nu a ajuns deja 
mareşal; eu îi voi oferi însă spada aurită de conetabil! 

— O! Sire!... mă copleşiţi! spuse Andelot care se înroşise ca 
un adolescent de plăcere. 

Şi, deoarece Pardaillan era pricina directă a frumoaselor 
cuvinte pe care tocmai le rostise regele, bătrânul soldat tinu, 
emoţionat, să-i mai strângă odată mâna cavalerului, aproape 
frângându-i-o şi îi şopti la ureche: 

— Tinere, sunt al dumitale pe viaţă şi pe moarte... 

— Aşa este cum spun eu, reluă Henri al Navarrei, îţi spun eu 
că vei fi conetabil, aşa cum şi vărul meu Conde va fi locotenent 
general, cum veneratul meu tată, amiralul, va fi şeful suprem al 
Consiliului meu, cum va fi Teligny aghiotantul şef al cavaleriei, 
iar Marillac va fi cel dintâi dintre gentilomii mei din palat... 
Ventre-saint-gris! Vreau ca atâta devotament să fie răsplătit 
odată şi odată... Nu vreau să văd în jurul meu decât ochi 
surâzători şi feţe luminoase... Răbdare... răbdare... După 
furtună vine ea şi vreme bună, la naiba! Daţi-mi vreme să ajung 
mare şi veţi vedea! Până atunci însă, nu aveţi decât să puneţi 
asta în buzunare! 

Asta însemna de fapt promisiunile pe care bearnezul le făcuse 
cu o asemenea dărnicie şi mai ales cu atâta umor, cu accentul 
lui gascon voit exagerat, că toţi izbucniră în râs. 

— De-ar fi aşa mereu! strigă Henri al Navarrei. lată chipurile 
care îmi plac!... Domnule cavaler, ce-ai spune dumneata de un 
asemenea regat, în care toată lumea ar râde aşa? 

— AŞ spune, sire, că acel regat ar avea norocul de a fi condus 
de un rege genial. 

— Bine-bine, zise Henri, dar cred că nu este nevoie de atâta 
geniu ca să-i faci pe oameni fericiţi. Într-o zi, prin munţii noştri 
din Béarn, mă rătăcisem; eram cu nădragii rupţi, cu vesta 
sfâşiată în bucăţi, cu încălţămintea făcută praf, fiindcă mă tot 
băgasem prin cele mai sălbatice tufişuri; mă temeam că voi lua 


bătaie la întoarcerea acasă; îmi era foame, îmi era sete... ce 
mai, eram cel mai nefericit dintre muritori, când am zărit o 
colibă de tăietori de lemne din care răsuna un cântec atât de 
plin de voie bună, că mi-am şi spus: acolo trebuie să locuiască 
un om cumsecade. Într-adevăr, tăietorul de lemne îmi dădu să 
beau din plosca lui o asemenea băutură, că-mi lasă şi acum 
gura apă când mă gândesc şi, deşi era, în fond, o poşircă, îmi 
vine să mă ling pe buze... Mi-a dat să mănânc mere şi pere 
uscate în cuptor, pe care le pregătise pentru iarnă. lar după ce 
m-am odihnit, m-a călăuzit pe drumul bun. „Sire, mi-a spus el 
atunci, ăsta-i drumul dumneavoastră şi ăsta-i al meu. Să ne 
vedem sănătoşi!“ 

— Mi-am dat seama că mă recunoscuse şi i-am spus atunci: 

„Om bun, văd că eşti foarte fericit, mai fericit decât mine; e 
adevărat că nu eşti nevoit, să înveţi, ca mine, greacă, şi că nici 
nu-ţi e teamă că vei fi bătut la fund fiindcă ţi-ai făcut fărâme 
hainele; dar cum faci de reuşeşti să fii aşa de fericit în coliba 
asta a ta?“ 

„Ei, sire, mi-a răspuns el, habar n-am avut că aş fi atât de 
fericit, cum spuneţi... Dar, dacă eu vă par aşa de fericit, cred că 
fericirea asta îmi vine din faptul că nimeni nu încearcă să mă 
facă fericit. Sunt pierdut în mijlocul acestui codru. Habar nu are 
nimeni de existenţa mea. Atunci, nici mie nu-mi pasă de corvezi, 
de biruri, de tot ceea ce serveşte să-i facă pe oameni fericiţi în 
ciuda dorinţei lor. Încercaţi să vă amintiţi asta atunci când veţi 
ajunge să domniţi, sire!“ 

— lată, spuse sfârşindu-şi istorisirea regele Navarrei, ce mi-a, 
spus cinstitul tăietor de lemne. După cum vezi, nu prea este 
nevoie de geniu, că, de fapt, este suficient să-i laşi pe oameni în 
pace, ca să-şi aranjeze ei singuri fericirea, aşa cum vor... mă 
rog, porţia lor de fericire! 

— Este fermecătoare povestioara, sire, spuse prinţul de 
Conde dar lasă-mă, dacă vrei, să îi duc o completare... 

— Te ascultăm, vere. 

— Acum vreo trei ani, în timpul bătăliei de la Jarnac, eram 
călare şi luptam alături de tatăl meu. Ştiţi ce nenorocire 
cumplită mi s-a întâmplat atunci. Tatăl meu fu capturat, iar eu 
am fost luat de ai noştri şi dus de val destul de departe de 
acolo... M-au legat de şa, fiindcă tineam morţiş să pornesc 
singur la atac pentru a-mi elibera părintele. Făcând eu tot soiul 


de mişcări dezordonate, calul s-a supărat şi a început să se 
învârtească pe loc, şi atunci iată ce spectacol înspăimântător 
mi-a apărut în faţa ochilor: sub un stejar uriaş era tata, pe care-l 
vedeam foarte bine; probabil că era rănit la braţ, fiindcă un 
chirurg se pregătea să-l panseze; stătea în picioare; în jurul lui, 
descălecaţi, se strânseseră un grup dintre cavalerii ducelui 
d'Anjou; deodată, unul dintre aceşti nenorociţi se repezi... am 
văzut o flacără... am auzit detunătura pistolului... l-am văzut pe 
iubitul meu tată prăbuşindu-se, cu ţeasta sfărâmată, asasinat în 
mod laş, deşi era prizonier şi se afla sub pavăza duşmanilor, iar 
prizonierul este sfânt... 

Tânărul prinţ de Conde se opri o clipă, cu gura uscată de 
durerea amintirii. 

— Am leşinat, continuă el. Încă nu împlinisem pe atunci 
şaisprezece ani... lar această slăbiciune de care am dat dovadă 
putea să fie scuzată chiar şi unui soldat, călit în lupte... Dar 
înainte de a-mi pierde cunoştinţa, am avut vreme să aud pe 
unul dintre ai noştri, care striga: „Nenorocitul ăsta de 
Montesquiou l-a ucis pe prinţ!“ 

— Buun! Vă puteţi imagina fără mare greutate că l-am plâns 
pe tata, fiindcă îl divinizam. Şi totuşi, după vreo şase luni, m-am 
gândit că aveam ceva mult mai important de făcut decât de a 
plânge. Aşa că mi-am cerut o permisie şi am venit la Paris... 

— Ei, nu ne-ai povestit niciodată treaba asta! zise regele 
Navarrei. 

— Pe onoarea mea că ocazia este prea bună pentru a o 
pierde... Deci am venit la Paris unde am aflat de îndată că acel 
Montesquiou era căpitanul gărzilor domnului duce d'Anjou. M- 
am ascuns în casa unui prieten, care a avut bunăvoința de a 
accepta comisionul pe care i l-am încredinţat... 

— Nimeni nu a ştiut ce s-a întâmplat cu Montesquiou, îl 
întrerupse Andelot. 

— Răbdare! reluă prinţul de Conde. Comisionul consta în 
rugămintea adresată domnului Montesquiou să se găsească pe 
malurile Senei când se întunecă, acolo, puţin mai jos de locul 
unde se găsea vechiul Tuilerie... Căpitanul acceptă propunerea 
cu galanterie, trebuie să o mărturisesc. Veni singur la întâlnire la 
ora stabilită şi mă găsi tot singur. Mă întrebă: 

„Ce doreşti, tinere? 

— Să vă omor! 


— Drace!... Dumneata eşti aşa de tânăr, că mi-ar fi ruşine să- 
mi încrucişez spada... 

— Spuneţi mai bine că vă este frică, Montesquiou! 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă el mirat. 

— Sunt fiul lui Louis | de Bourbon, prinţ de Condé, asasinat 
mişeleşte de dumneata la Jarnac!“ 

Atunci nu mai făcu nicio obiecţie, îşi dădu jos pelerina şi îşi 
trase sabia. Am făcut la fel şi ne-am pus în gardă, fără a mai 
scoate vreun cuvânt. Parcă eram nebun. Nu mai ştiu nici cum 
am atacat. Nici cum am parat sau cum am ripostat loviturilor 
sale... Ceea ce mai ştiu este doar că, la capătul a trei minute de 
luptă, mi-am simţit spada înfundându-se parcă în gol... In acea 
clipă am reuşit să zăresc, prin acea ceaţă sângerie care îmi 
acoperise ochii, vârful roşu al spadei... l-am văzut pe căpitanul 
Montesquiou întins la pământ, lovind cu călcâiul nisipul de pe 
prund, iar mâna lui se strângea convulsiv. Am înţeles că era pe 
punctul de a muri. Atunci m-am aplecat asupra lui şi l-am 
întrebat: 

„Te-a împins cineva să faci ce ai făcut? Vorbeşte! Spune 
adevărul, căci vei muri! 

— Nimeni! îmi răspunse el horcăind. 

— Nimeni? Nu cumva stăpânul tău, fratele regelui? 

— Nimeni! repetă muribundul. Am acţionat din proprie voinţă. 

— Dar de ce? Spune-mi de ce? De ce să asasinezi un 
prizonier? 

— Fusesem convins de cei din jur că moartea prinţului era 
necesară pentru fericirea regatului şi că nu va fi posibilă pacea, 
fericirea, atâta vreme cât unii dintre ai noştri nu vor asculta 
liturghia! Acum văd că m-am înşelat!“ 

— Spunând aceste cuvinte, continuă prinţul, după ce un val 
de sânge i se scurse, scoase un ultim suspin, dându-şi sufetul... 
Cât despre mine, am sărit în şa şi am plecat, mai bine zis am 
fugit în goana mare, fericit că mi-am răzbunat tatăl, dar 
spunându-mi că vor mai fi comise încă multe crime atâta vreme 
cât unii vor să impună tuturor oamenilor să se roage în latină, în 
loc să o facă în franţuzeşte... 

— Asta înseamnă, dragă vere, spuse regele Navarrei, că un 
rege nu trebuie să fie preocupat de religia celor pe care-i 
conduce. Ei da, accept această lecţie! N-au decât să se roage în 
franceză, în greacă sau în latină... 


Bearnezul se opri deodată; o cută de îngrijorare brăzda 
fruntea amiralului Coligny. Dar în sinea lui, tânărul rege 
continuă: 

„Sau chiar pot să nu se roage de loc!... Numai să domnesc eu 
în Paris!“ 

Tânărul prinţ de Conde se posomorâse în urma povestirii sale. 
Pardaillan îl examina cu o curiozitate izvorâtă din simpatie. 
Acest chip deschis, ochii aceştia care te priveau în faţă, privirea 
aceasta când plină de dulceaţă, când azvârlind fulgere, faţa 
aceea de o fermecătoare prospeţime şi de o frumuseţe de 
necontestat, acest ansamblu de graţie şi de forţă îi apărură într- 
un contrast surprinzător cu fizionomia regelui Navarrei. 

Acesta, deşi era mai tânăr decât vărul lui, purta semnele unei 
fanfaronade, ale şireteniei care desigur că nu putea ascunde 
decât gânduri egoiste. Era o figură mai mult şireată decât fină. 

Bearnezul râdea uşor şi la orice. Râdea zgomotos şi vorbea 
tare. Privirea îi era scânteietoare, dar evita să ţi se uite în faţă; 
adesea făcea glume deşucheate; de aceea a trecut drept un om 
spiritual, ca şi cum spiritul ar putea fi identificat în capacitatea 
de a găsi cuvântul potrivit în momentul potrivit; recurgea la acel 
soi de glume cunoscut sub numele de galice, povestea 
istorioare pipărate despre femei, se lăuda cu succesele sale în 
materie, cu o fanfaronadă atât de proprie, definitorie pentru 
ceea ce numim noi un spirit „galic“... 

Şi totuşi, era departe de a fi antipatic; era unul din acei egoişti 
cumsecade, cărora mulţimea le iartă multe, pentru că ştiu să 
râdă cu poftă; în fond, tipul comis-voiajorului, aşa cum apare el 
în romanele de acum treizeci de ani şi în şansonete... „Fie vânt, 
fie furtună, el cântă cu voie bună“... A avut neaşteptata şansă 
de a-l întâlni pe Sully. Reputația i-a fost exagerată, asemenea 
aceleia a lui Francisc |. Trebuie să remarcăm, de altfel, că 
poporul, plebea, a păstrat un fel de prietenie pentru regii cărora 
le-a plăcut păhărelul... Căci şi acum acest popor îl mai blestemă 
pe Ludovic al XI-lea, vorbeşte de cavalerism când este vorba de 
Francisc | şi surâde cu indulgență când se vorbeşte de Henric al 
IV-lea... 

Este însă timpul să revenim la istorisirea noastră. 

Ce făceau oare la Paris Coligny, prinţul de Conde, regele 
Navarrei? Nu vom întârzia să aflăm acest lucru. 

Ceea ce ne-a interesat mai întâi a fost prezentarea cavalerului 


de Pardaillan diverselor personaje pe care le-am adus în scenă. 

De altfel, discuţia părea că se terminase în momentul în care 
avusese loc această prezentare. 

Şi totuşi, cum probabil vă mai amintiţi, mai era aşteptată încă 
o persoană. 

Regele Navarrei îl tot studiase cu ochii săi mici, cercetători şi 
vicleni, probabil căutând vreo cale pentru a-l câştiga pe cavaler 
de partea lui; deodată, uşa se deschise şi unul dintre acei 
servitori înarmaţi până-n dinţi, pe care-i remarcase Pardaillan, 
veni repede la amiralul Coligny şi îi şopti la ureche câteva 
cuvinte. 

— Sire, spuse Coligny cu o notă de bucurie în voce, domnul 
mareşal de Montmorency a avut bunăvoința să răspundă 
invitaţiei pe care i-am făcut-o. Este aici. Aşteaptă să binevoiţi 
să-l primiţi. 

O licărire de satisfacţie străluci în ochii bearnezului; aceasta 
însă se stinse aproape pe dată; cu buna lui dispoziţie gasconă, 
regele strigă: 

— Dragul de François! Cât de fericit voi fi să-l întâlnesc! Să 
poftească! Să intre! Domnule amiral şi dumneata, vere, aveţi 
bunătatea şi staţi cu mine în timpul acestei întrevederi. 

Celelalte persoane prezente, se ridicară pentru a se retrage. 

— Ei bine, spuse Deodat strângându-l de braţ pe Pardaillan, la 
ce te gândeşti oare? 

Pardaillan tresări de parcă s-ar fi trezit pe neaşteptate dintr- 
un vis. Vestea că mareşalul de Montmorency urma să intre în 
această încăpere Il stupefie. 

— lartă-mă, bâigui el. 

Se înclină în faţa regelui Navarrei care, pentru a doua oară, îi 
întinse mâna, spunându-i: 

— Contele de Marillac mi-a spus că dumneata nu preţuieşti 
nimic mai mult decât propria libertate şi că ai de gând să te ţii 
deoparte de aceste lupte; vreau totuşi să cred că întâlnirea 
noastră va avea şi un mâine; cât despre mine, aş fi fericit să vă 
am printre ai noştri. 

— Sire, răspunse Pardaillan, datorez acestei bunăvoinţe cu 
care m-aţi primit o francheţe pe măsură: războaiele religioase 
nu mă interesează, fiindcă am avut nefericirea de a fi cam fără 
nicio religie... Bunul meu tată uitând să mă educe şi în acest 
sens... 


Cavalerul nu băgă de seamă mişcarea începută de Coligny şi 
continuă, conştient de faptul că ceea ce a spus putea părea o 
enormitate. În faţa ei, viitorul rege Henric al IV-lea se mulţumi 
doar să zâmbească, acest surâs fiind destul de edificator în 
privinţa sentimentelor religioase ale bearnezului. 

— Dar, încheie cavalerul, îi mărturisesc Maiestăţii Voastre că, 
dacă simpatia, arzătoare a unui sărman cavaler ca mine i-ar 
putea fi utilă, când va suna ceasul o voi dovedi pe de-a- 
ntregul... 

— Bine... bine... vom relua această discuţie, spuse regele. 

Pardaillan ieşi însoţit de contele de Marillac. Deja Teligny şi 
Andelot ieşiseră şi ei, împreună. 

— Ce stare de slăbiciune te-a apucat adineaori, dragă 
prietene? îl întrebă atunci Marillac. Păreai foarte emoţionat şi 
iată că şi acum mai eşti palid... 

— Ascultă, spuse atunci Pardaillan, chiar mareşalul de 
Montmorency este acum condus la rege? 

— Cum, chiar el? 

— Adică François de Montmorency, nu-i aşa? 

— Sigur că da! spuse Marillac, mirat. 

— Ei bine, acest Montmorency este tatăl celei pe care o 
iubesc! Trebuie să-i înmânez scrisoarea pe care o am sub vestă 
şi care îmi frige pieptul. Dacă nu-i dau scrisoarea, sunt un 
netrebnic şi un laş, răpindu-i Loisei protecţia firească şi cea mai 
serioasă. lar dacă i-o dau, omul acesta are să mă urască, iar 
Loise va fi atunci pierdută pentru totdeauna pentru mine. 


XXXI 
FRANÇOIS DE MONTMORENCY 


Bărbatul care era aşteptat la palatul Coligny şi care tocmai 
fusese condus la regele Navarrei părea să aibă vreo patruzeci 
de ani. Era înalt, foarte bine făcut, voinic, membrele sale având 
acea supleţe specifică oamenilor care fac multe exerciţii fizice. 
Părul îi era complet alb. Era o mare mirare pentru cei care-l 
priveau să remarce această coroană albită, atât de specifică 
bătrâneţii, deasupra unui chip care rămăsese tânăr; iar mustaţa 
lui, de un şaten închis, îşi păstrase culoarea; niciun rid nu-i 


brăzda faţa; ochii, de altfel fără strălucire, ca voalaţi, aveau o 
privire limpede, fermă şi dreaptă. 

Un aer de dezgust puternic părea totuşi să strice armonia şi 
vigoarea pe care le degajau acest superb ansamblu. 

Odată cu trecerea anilor, încet, bucată cu bucată, durerea îi 
dispăruse... 

Tristeţea lui însă rămăsese adâncă şi apăsa asupra acestui 
bărbat cu o forţă egală; poate de aici şi impresia de oboseală 
care te impresiona de la prima vedere... 

Într-adevăr, François de Montmorency avea aerul unuia care 
suportă viaţa, fără a se bucura de ea. 

De altfel, lui însuşi i se părea că viaţa i se oprise în ziua 
cumplită în care, întorcându-se atât de fericit, atât de 
îndrăgostit, atât de grăbit de la război şi din captivitate, fusese 
lovit de acea mare nenorocire a cărei greutate o mai simţea şi 
acum, fără a găsi puterea de a se elibera de atât de dulcea 
amintire a iubirii sale de odinioară, din tinereţe. 

Era asemenea acelor călători care, ajungând la mal după o 
călătorie îndelungată, îşi găsesc locuinţa arsă, familia distrusă, 
peste tot doar ruină şi nenorocire şi rămân fără nicio replică, 
stupefiaţi, la vederea unei asemenea nedreptăţi pe care trebuie 
să o suporte. 

Francois de Montmorency făcea parte din categoria celor care 
nu-şi dăruie inima decât o dată, şi atunci pentru totdeauna. 

Această dragoste atât de curată, atât de adâncă pe care o 
resimţise pentru Jeanne de Piennes încă nu-i dispăruse din 
suflet, ci rămăsese acolo, întreagă. Doar că luase o altă formă. 
S-ar putea spune că, după catastrofa cunoscută de noi, nu 
trecuse o oră fără ca el să se gândească la Jeanne - este 
adevărat că pentru a o blestema. De nenumărate ori simţise 
nevoia de a o revedea, dar întotdeauna reuşise să-şi înfrâneze 
dorinţele şi apoi se arunca în vreo nouă campanie, în vreo 
afacere cu iz de război căreia i se dăruia febril, fără însă a reuşi 
să se elibereze de obsesia chinuitoare a amintirilor. 

Fantoma Jeannei urca alături de el pe crupa calului cu care se 
avânta în luptă şi îi stătea alături şi în timpul diverselor consilii 
la care participa. 

Era câteodată văzut, în mijlocul unor discuţii aprinse, cum 
dintr-o dată, înceta să se mai mişte, privirea aţintindu-i-se în 
gol; atunci nu mai auzea nimic; i se întâmpla doar să şoptească 


vorbe fără şir. 

Rareori se gândea la Henri de Montmorency. 

să-l fi iertat? 

Nu, nici gând, dar se străduia să-l uite şi acest lucru i se 
întâmplase adesea, în timp ce Jeanne era întotdeauna prezentă 
în gândurile sale. 

Cu un asemenea caracter, cu aceste rădăcini adânci ale iubirii 
înfipte în inimă, este inutil aproape să spunem că François de 
Montmorency ar fi putut vreodată să se gândească măcar să 
încerce să îşi refacă viaţa, să întemeieze o familie. 

Cu toate acesta, acceptase, căsătoria cu Diana a Franţei. 

Acceptând acestea legătură, fără îndoială că a dorit să scape 
de insistenţele tiranice ale bătrânului său tată, conetabilul, şi 
poate sperase o clipă că va reuşi să se agaţe de o nouă 
dragoste; şi, ca să spunem adevărul întreg, acceptase cu 
credinţa că moartea nu va întârzia să-l elibereze din chinurile 
cumplite la care era zilnic supus. Nu se mulţumi doar să-şi 
dorească moartea, ci o căuta! 

Viaţa lui cu Diana, fiica nelegitimă a regelui Henric al II-lea, 
decurse exact aşa cum stabiliseră iniţial: o simplă asociaţie. 
Cultivată, spirituală, ambițioasă, Diana nu căuta un soţ, ci o 
persoană de încredere în cel pe care-l alesese. Mai târziu, 
ambițiile sale politice fiind sortite eşecului, şi negăsind în 
Francois decât un conspirator de mâna a şaptea, lipsit de 
pasiune, relaţiile dintre ei încetară cu totul. Se vedeau la 
intervale foarte mari: în opt ani, François de Montmorency nu se 
văzu decât de trei sau de patru ori cu această prinţesă, care, de 
altfel, ştiu să nu îi facă numele de ruşine; adică, deşi a avut 
numeroşi amanți, cum ne spune cronica, avu întotdeauna atâta 
stimă şi am putea să spunem chiar afecţiune pentru soţul său, 
încât să salveze aparențele, ceea ce în acea epocă era deja o 
faptă eroică! 

Probabil că, François habar nu avea de conduita soţiei sale, 
probabil pentru că niciun interes, de natură afectivă sau 
spirituală, nu-l împinsese la asta: Diana nu se măritase decât cu 
un nume. 

Trebuie să vă mai spunem că, de vreo câteva, ori, puţine, 
François de Montmorency avu ideea de a merge la castel. 

Într-o zi, chiar porni la drum cu intenţia bine precizată de a 
reconstitui povestea crimei care îi zdrobise viaţa, de a şti toate 


amănuntele. Căci, de fapt, îşi spunea el, nu cunoştea în fond 
decât felul în care încuviinţase Jeanne, fără a scoate o vorbă, 
ceea ce susţinea sus şi tare fratele lui. Voia să ştie, totul, să 
pună întrebări oamenilor să reconstituie deci toată cumplita 
aventură. 

Aşa că ajunse, foarte hotărât, până la o movilă de pe care, la 
ieşirea din codru, se putea zări castelul Montmorency şi, mai 
departe, chiar satul Margency. Dar forţa îl părăsi. Işi oprise 
nervos calul. Şi, pentru a nu îşi arăta emoția care pusese 
stăpânire pe el, dădu ordin escortei să reia fără el drumul 
Parisului. 

Emoţia lui fu violentă. Fiecare privire pe care o arunca. În zare 
cu aviditate îi trezea o amintire, îi evoca vreo fantomă dragă sau 
alta înspăimântătoare. 

Vederea locurilor primei iubiri atât de puternice, dar şi a 
îngrozitoarei sale suferinţe, avu menirea de a-i preciza, la o 
distanţă în timp considerabilă, cu o claritate incomparabilă, 
sentimentele care începuseră să-i devină confuze în amintire. 

Francois nu avu puterea de a suporta gândul că va traversa 
pădurea aceea de castani în care Jeanne îi făcuse prima 
mărturisire a iubirii ei, că va intra în acea veche locuinţă a 
seniorului de Piennes în care îi apăruse acestuia în faţă în 
ultimele clipe ale vieţii sale, că va păşi în vechea bisericuţă, al 
cărei clopot suna atât de trist în acele clipe. 

Două lacrimi i se scurseră pe obrajii albi ca varul. 

Rămase mult timp acolo, meditativ, contemplând scena 
fericirii sale, dar şi a cumplitei sale nenorociri. 

Apoi plecă... 

Şi niciodată de atunci nu-i mai veni ideea de a se întoarce să 
dea târcoale pe la Margency; prea mult suferise acolo! 

Destinul oamenilor atârnă adesea de lucruri aproape 
neînsemnate; dacă François de Montmorency ar fi avut curajul 
să meargă până la Margency pentru a aduna dovezi, cine ştie 
dacă nu ar fi fost de îndată nevoit să constate nevinovăția 
Jeannei de Piennes? 

Şi totuşi, mai fu o împrejurare în care nevinovăția ei era pe 
punctul de a ieşi la iveală, fără ca François să fi căutat ceva 
anume. 

In 1567 avu loc marea bătălie de la Saint-Denis? între catolici 


25 Bătălia de la Saint-Denis. Al doilea război religios. (N. Ed. fr.) 


şi hughenoți. Hughenoţii tocmai câştigaseră câteva lupte şi se 
apropiau de Paris. Conetabilul Anne încercă să iasă din 
încercuire, atacând în fruntea cavaleriei sale, în acea zi având 
loc una dintre cele mai cumplite măcelăriri a hughenoţilor. 
Numai că, în focul luptei, conetabilul fu rănit de moarte. 

Rănitul fu transportat la palatul Mesmes, care îi aparţinea 
fiului său Henri, duce de Damville pe atunci. In vremea aceea, 
Henri era în Guyana, undo se remarcase prin zelul cu care 
urmărea să le impună ereticilor liturghia. François se găsea în 
Paris. Nu îşi mai văzuse tatăl de vreo trei ani. Când îi ajunse la 
urechi vestea că părintele îi era grav rănit, sosi pe dată la 
palatul Mesmes, fiind de altfel sigur că nu se va întâlni acolo cu 
fratele său. 

Îl găsi pe conetabil culcat, cu capul înfăşurat în pansamente, 
dictându-şi ultimele dorinţe. Îndată ce bătrânul Montmorency 
sfârşi de dictat, îl zări pe fiul său cel mare care tocmai dădea să 
intre în cameră şi o rază de bucurie lumină chipul muribundului. 

Sosi apoi un canonic de la Notre Dame, care îi dădu rănitului 
ultima împărtăşanie. Şi cum slujitorii săi, îngenuncheaţi, 
plângeau pe rupte, le spuse că lamentaţiile lor îl vor tulbura pe 
preot. Aproape de îndată trebui să primească un trimis al regelui 
şi al reginei Caterina de Medici, care transmise puternica durere 
pe care o resimt regalii săi stăpâni. Şi fiindcă acest ambasador 
încerca să-l consoleze, el spuse: 

— Credeţi că în optzeci de ani de existenţă nu am învăţat cum 
să mor în zece minute? 

După aceasta, dădu afară pe toată lumea, făcându-i semn 
fiului său François să rămână singur lângă el. 

Momentul agoniei se apropia însă cu paşi grăbiţi. Respirația 
conetabilului deveni şuierătoare. Muribundul fu nevoit să facă 
un efort considerabil pentru a rosti câteva cuvinte pe care fiul 
său le auzi, apropiindu-se mult de el, aplecându-se deasupra 
patului. 

— Fiule, spuse el, când eşti atât de aproape de moarte, 
lucrurile se văd cu totul altfel... Poate, în anumite împrejurări, nu 
am fost suficient de preocupat să te fac fericit... Spune-mi drept, 
eşti fericit.? 

— Fiţi liniştit, tată, sunt atât de fericit cât îmi este permis să 
fiu. 

— Fratele tău... 


François tresări şi se îngălbeni pe loc. 

— Nu te vei împăca deci cu el? 

— Niciodată! răspunse François cu o voce surdă. 

Conetabilul făcu un nou efort pentru a mai ţine o clipă agonia 
la distanţă. 

— Ştii... poate este mai puţin vinovat... decât crezi... 

Francois scutură din cap furios. 

— Şi tânăra aceea, ce s-a mai întâmplat cu ea? 

— De cine vorbiţi, tată? 

— De fata... seniorului de Piennes... Ah!... mor... François... 

— Tată, liniştiţi-vă... Tot ce-a fost a murit pentru mine! 

— François... iți spun... că trebuie să o găseşti... pe ea... şi 
pe... 
Conetabilul nu mai apucă să rostească acel cuvânt care îi 
stătea pe buze. Intră în agonie, mai bâigui vreo câteva cuvinte 
fără niciun sens şi muri. 

Astfel, secretul Jeannei de Piennes nu îi fu dezvăluit lui 
Francois de Montmorency, care nici nu încercă să afle de ce 
tatăl său voia ca el să o găsească pe Jeanne... Se gândi că nu 
era decât un capriciu al unui spirit care se îndrepta către neant. 

Conetabilului i se făcură nişte funeralii aproape regale. Dar, 
începând cu Guise care se temea de puterea lui, şi până la 
Caterina de Medici, care suporta nerăbdătoare, măreţia 
acestuia, toată lumea fu mulţumită de moartea bătrânului erou. 

Doar François singur îl plânse sincer pe acest om, odată cu 
care dispărea o epocă. 

După bătălia de la Saint-Denis, François de Montmorency trăi 
fără să se mai aventureze pe câmpurile de bătaie. În ziua în 
care regina mamă îi oferi comanda unei armate împotriva 
hughenoţilor, el o refuză, spunând că îi consideră pe reformaţi 
ca pe nişte fraţi de arme şi nu ca pe nişte duşmani cu care să-şi 
încrucişeze spada pe câmpul de luptă. 

Această atitudine îi atrase bănuielile şi ura Caterinei de 
Medici, care se zbătu zadarnic să-i afle secretele încercând să i- 
o strecoare în pat pe Alice de Lux. 

Ştim că Alice nu avusese succes. 

Şi, de fapt, François nu avea secrete; pur şi simplu se 
retrăsese din acele lupte la care nu participase decât din pricina 
dorinţei conetabilului. 

Această atitudine atrase atenţia şi celor care se constituiseră 


într-un puternic partid, format de curând, şi care vedeau în el un 
posibil conducător. 

Acest partid, nemulţumit la vederea sângelui care se scurgea 
în numele religiei ce propovăduia pacea, visa să restabilească 
armonia între toţi francezii, fie ei hughenoți sau catolici. | s-a 
spus Partidul Politicilor. 

Francois deveni şeful acestuia, puţin cam împotriva dorinţei 
sale intime, fără îndoială însă datorită acelei idei seducătoare de 
a realiza o pace durabilă şi sinceră. 

Se găsea în această stare de spirit, în urma celor pe care le- 
am povestit pe scurt, când, într-o zi, primi vizita contelui de 
Marillac. 

Contele venea ca trimis al reginei Jeanne d'Albret; reuşi să 
obţină acordul mareşalului de a se întâlni cu regele Navarrei. 

Henri al Bearnului, venit pe ascuns în Paris împreună cu vărul 
său, prinţul de Condé şi cu Coligny, stabili întâlnirea cu François 
de Montmorency. În ziua şi la ora stabilite, François de 
Montmorency se prezentă la palatul din strada Be&thisy. Vă 
amintiţi ce efect avu asupra cavalerului de Pardaillan vestea 
sosirii lui. 

Îl vom lăsa pe cavaler să-i explice prietenului său Marillac 
motivele emoţiei puternice pe care o resimţise, iar noi îl vom 
urma pe mareşal, această întrevedere cu Henri al Bearnului 
având o influenţă considerabilă asupra urmării povestirii 
noastre. 

Bearnezul îl privi pe mareşal cu o gravitate care nu îi era 
caracteristică. Era un tip care reuşea să se pună de acord, 
ajungând la unison, dacă putem spune astfel, cu oamenii pe 
care dorea să îi atragă, fiind vesel sau trist, în funcţie de 
caracterul celui cu care vorbea şi pe care urmărea să-l seducă. 

— ÎI salut pe vestitul apărător al cetăţii Thérouanne. 

Cuvintele îşi atinseră ţinta. Printre faptele de arme ale 
mareşalului nu se afla alta care să-i fie atât de scumpă, fie 
pentru că apărarea disperată a cetăţii Therouanne era opera 
cea mai importantă a tinereţii sale, fie şi pentru că acesteia îi 
alătura amintiri personale, neîmpărtăşite nimănui. 

François se înclină în faţa tânărului rege. 

— Sire, spuse el, mi-aţi făcut onoarea de a mă invita să stăm 
de vorbă în legătură cu situaţia generală, a partidelor religioase. 
Aştept acum ca Maiestatea Voastră să binevoiască să-mi arate 


care îi sunt intenţiile şi eu îi voi răspunde cinstit. 

Aşa viclean cum era, bearnezul fu dezarmat de această 
claritate puţin cam seacă. El se aştepta la vorbe cu 
subînţelesuri, unele spuse doar pe jumătate, şi iată că se trezi 
faţă în faţă cu un om care îi vorbea deschis, pretinzându-i şi lui 
acelaşi lucru. 

— Luaţi mai întâi loc, îi spuse el, căutând să câştige astfel 
timp pentru a mai reflecta; nu aş putea suporta ca eu să stau 
jos iar mareşalul de Montmorency să stea în picioare în faţa 
mea, care sunt încă un simplu învățăcel într-ale armelor. 

— Sire, respectul... 

— Aşa doresc eu! zâmbi Henri. 

Montmorency se supuse. 

— Domnule mareşal, reluă apoi regele după o clipă de tăcere, 
în timpul căreia studie fizionomia bărbătească a celui cu care 
urma să discute, nu vă voi spune nimic despre încrederea pe 
care o am în dumneavoastră. Deşi am fost adversari de cel puţin 
două ori pe câmpul de luptă, fiind în tabere diferite, v-am purtat 
întotdeauna o stimă deosebită, cea mai bună dovadă fiind 
tocmai prezenţa dumneavoastră aici, singurul din tot Parisul 
care cunoaşte sosirea noastră aici şi locul pe care mi l-am ales 
drept adăpost. 

— Această încredere îmi face cinste, dar aş vrea să-i atrag 
atenţia Maiestăţii Voastre că nu cred să existe vreun gentilom, 
demn de acest nume, care să fie capabil să trădeze un 
asemenea secret. 

— Chiar credeţi asta? spuse regele surâzând neîncrezător. Nu 
sunt de părerea dumneavoastră şi vă repet că sunteţi singurul 
căruia îi pot spune să vină aici, având siguranţa că la noapte voi 
putea dormi fără grijă. 

Mareşalul făcu o plecăciune fără a răspunde. 

— Rezultatul acestei încrederi în dumneavoastră, continuă 
tânărul rege, este acela că vă voi vorbi deschis, spunându-vă 
chiar de la început scopul prezenţei mele la Paris. 

Coligny şi Conde îi aruncară tânărului bearnez o privire uimită 
şi îngrijorată în acelaşi timp. 

Acesta însă nu văzu aceste priviri, sau se făcu doar că nu le 
vede. Cu o voce foarte calmă, spuse: 

— Domnule mareşal, avem intenţia de a-l răpi pe Carol al IX- 
lea, regele Franţei. Ce părere aveţi dumneavoastră despre asta? 


Coligny se albi puţin la faţă. Conde se apucă să se joace 
nervos cu găitanele vestei. Întrevederea se situa de la început la 
o asemenea înălţime, încât pericolul ameţelii care poate aduce 
căderea este permanent. 

Dar mareşalul nici nu clipise. Vocea îi rămase la fel de calmă 
ca aceea a bearnezului. 

— Sire, spuse el, Maiestatea Voastră îmi cere părerea asupra 
posibilităţii de a se realiza această aventură, sau asupra 
urmărilor pe care le-ar putea avea, fie în caz de reuşită, fie în 
caz de eşec! 

— Despre acestea vom vorbi îndată, domnule mareşal. La 
început, însă, aş dori să ştiu doar ce părere aveţi 
dumneavoastră asupra... îndreptăţirii acestui act care a devenit 
foarte necesar. Să vedem, ce părere aveţi! Veţi fi cu noi? Veţi fi 
împotriva noastră? Vă veţi păstra oare neutralitatea? 

— Totul va depinde, Sire, de ce aveţi de gând să faceţi cu 
regele Franţei. Nu pot nici să-l laud, dar nici nu mă pot plânge 
de Carol al IX-lea. El este regele meu. Îi datorez ajutorul şi 
sprijinul meu. Orice gentilom care nu ar alerga să-l salveze pe 
regele său aflat în pericol, ar fi un mişel şi un trădător. Deci, 
Sire, aveţi intenţia de a-l trata cu violenţă pe regele Franţei, vă 
gândiţi oare la vreo înlocuire a familiei domnitoare? Sunt 
împotriva dumneavoastră în acest caz. Încercaţi să obţineţi 
garanţii pentru exercitarea în deplină libertate a religiei 
dumneavoastră? Voi fi neutru. În nicio situaţie, însă, Sire, nu mă 
voi alătura celor care urmăresc să-l răpească. 

— Asta înseamnă să vorbeşti deschis! Este o adevărată 
plăcere să discute cineva cu dumneavoastră, domnule mareşal. 
Să vă explic acum de ce am hotărât să-l răpim pe vărul meu 
Charles... regele... Ştiu, toţi ştim de altfel, că regina mamă 
pregăteşte un nou război. Resursele noastre sunt pe sfârşite, şi 
în privinţa oamenilor, şi în aceea a banilor. Nu vom mai putea 
deci să-i facem faţă. De data asta mai mult ca oricând, suntem 
ameninţaţi cu distrugerea. Actul pe care îl pregătim este un act 
de război perfect îndreptăţit. Dacă Charles, vărul meu, se află în 
fruntea armatelor sale, nu voi face eu oare tot ce-mi stă în 
puteri pentru a-l vedea prizonier?... Eu cred că cel puţin asupra 
acestui punct suntem de acord... 

— Da, Sire, şi vă mărturisesc faptul că, dacă aş fi supusul 
dumneavoastră şi nu acela al regelui Carol, v-aş sprijini în acest 


proiect pe de-a-ntregul! 

— Foarte bine! Rămâne deci problema de a şti ce vom face cu 
regele când acesta va fi prizonierul nostru. 

— Intr-adevăr, Sire, acesta este aspectul cel mai delicat... 
spuse mareşalul. 

Bearnezul privi în gol. Ce întrevedea el oare în viitorul a cărui 
ceaţă încerca să o străpungă? Oare coroana Franţei? Sau pur şi 
simplu încerca să pară cinstit în faţa acestui om care i se părea 
o întruchipare a cinstei, a loialității? 

Indiferent la ce s-o fi gândit, cert este că figura lui îşi pierdu 
acea expresie vicleană care îi era întipărită pe faţă. Şi nu fără un 
soi de melancolie şi mai ales de impresionantă măreție, zise: 

— Domnule mareşal, prin tatăl meu, Antoine de Bourbon, care 
descindea în linie dreaptă de la Robert, cel de-al şaselea fiu al 
lui Ludovic al IX-lea (Ludovic cel Sfânt), sunt cel dintâi prinţ de 
sânge al casei domnitoare a Franţei. Deci am un oarecare drept 
de a mă amesteca în treburile regatului şi, dacă mi s-ar 
întâmpla să mă gândesc, într-o zi, că această coroană a Franţei 
ar trebui să stea pe fruntea mea, această idee nu ar fi 
neîndreptăţită. Acum însă domnesc cei din familia Valois, prin 
mila lui Dumnezeu. Voi aştepta şi eu, deci, mila lui Dumnezeu 
pentru a şti dacă familia Bourbon, la rândul ei, trebuie să ocupe 
acest tron, cel mai frumos din lume. Intenţia mea nu este de a 
ajuta într-un fel voinţa divină... cel puţin sub acest aspect. 
Vedeţi deci că v-am înţeles gândurile, dragă duce. 

— Sire, departe de mine gândul de a-mi pune întrebări asupra 
intenţiilor dumneavoastră, mai mult chiar, nu vreau nici să-mi 
permit măcar de a le întrevedea. Spuneam doar, şi o repet, că 
nu vreau să acţionez în niciun fel împotriva regelui meu. 

— Cred că v-am dat satisfacţie în întregime. Nu vreau coroana 
lui Charles. N-are decât să domnească, să domnească... acest 
văr ce mi-e atât de drag, cel puţin atât cât poate domni cineva 
care o are ca mamă pe Caterina de Medici! Dar, ventre-saint- 
gris! dacă noi nu avem nimic cu Charles, el ce are cu noi? Ce 
înseamnă oare aceste noi persecuții ale hughenoţilor, în ciuda 
păcii de la Saint-Germain? De ce se, face această diferenţă între 
cei care merg la liturghie şi cei care nu merg? Nu trebuie ca 
toate acestea să se sfârşească? Şi fiindcă nu mai avem puterea 
de a mai continua lupta pe câmpul de bătaie, este necesar să 
obţin prin convingere ceea ce nu ne poate da războiul! lar 


pentru asta, oare nu se impune să pot sta liniştit de vorbă cu 
Charles, aşa cum discut acum cu dumneavoastră? Spuneţi, 
duce, nu este oare un act îndreptăţit cel pe care-l intenţionăm, 
acela de a încerca să-l răpim pe Charles! O, nu i se va face 
niciun rău! Ba chiar va fi liber să accepte sau nu condiţiile 
noastre. Nu vreau altceva decât să vorbim singuri-singurei între 
patru ochi, fără ca el să poată fi influenţat de alţii... 

Bearnezul făcuse o voltă pe care Coligny nu se putu stăpâni 
să nu o aprecieze în sinea lui. Deci nu mai era vorba deo 
captură, de un act de război, ci de o întrevedere între capii celor 
două partide, fiecare fiind liber să semneze sau nu contractul 
propus. 

— Ìn aceste condiții, aş putea deci să contez pe 
dumneavoastră, mareşale? întrebă regele Navarrei. 

— Ca să-l răpiți pe rege, Sire? Aţi fost sincer, voi fi şi eu. Sunt 
singur aici. lar dumneavoastră sunteţi numeroşi. Voi putea deci 
vorbi atât de deschis cât îmi impune conştiinţa, neavând a mă 
teme decât de moarte... 

Coligny făcu un pas înainte. 

— Duce, spuse el, sunteţi oaspetele meu; orice aţi spune, veţi 
pleca de aici fără ca vreun fir de păr de-al dumneavoastră să se 
clintească. Vorbiţi, vă rog. 

— Asta doream să spun: voi uita întrevederea la care am avut 
cinstea să particip, căci nu-mi stă în fire să joc rolul marelui 
armaş. Dar vă dau cuvântul meu, Sire, că voi întreprinde tot ce 
voi putea pentru a-l apăra pe regele Carol, fără a-l preveni, 
bineînţeles! 

— İl invidiez pe vărul meu Charles că are asemenea prieteni 
ca dumneavoastră, spuse bearnezul suspinând, şi aş fi un om 
fericit dacă toţi duşmanii noştri v-ar semăna. 

— Maiestatea Voastră se înşală în ambele cazuri. Eu nu sunt 
prieten cu regele Carol. Slujesc însă Franţa, asta-i tot. Cât 
despre ideea că aş fi duşmanul dumneavoastră, Sire, vă jur că 
nu există altul care să se roage mai arzător şi mai sincer pentru 
ca hughenoţii să fie în sfârşit trataţi în mod drept. 

— Vă mulţumesc, mareşale, spuse tânărul rege dezamăgit. 
Deci nu putem conta nici pe dumneavoastră, nici pe prietenii 
dumneavoastră? 

— Nu, Sire, răspunse François cu fermitate. Dar permiteţi-mi 
să adaug că, dacă într-o zi, voi fi chemat la o consfătuire care se 


va ţine între dumneavoastră şi regele Franţei... 

— Da? întrebă Coligny cu bucurie. 

— Dacă va avea loc o întrevedere, continuă François, şi dacă 
Maiestatea Sa Carol al IX-lea mă cheamă, nu voi încerca să aflu 
cum a putut să aibă loc aceasta, cum s-a pregătit; voi încerca 
doar, din toate, puterile, să influenţez hotărârile regelui, şi nu 
mă tem să susţin că eu, catolic, mă simt ruşinat şi indignat de 
atitudinea coreligionarilor mei... 

— Veţi face asta, duce! strigă regele Navarrei, ai cărui ochi 
străluciră. 

— Vă promit, Sire! răspunse Montmorency. Însă vă promit că, 
îndată ce voi trece pragul acestei case, voi lua măsurile 
necesare ca această întrevedere să fie în mod liber acceptată. 

— Viteaz, loial şi credincios! exclamă Coligny întinzându-i 
mâna mareşalului. 

— Duce, spuse Henri de Navarra, am reţinut ce aţi spus. Sper 
ca această întrevedere să aibă loc foarte curând. Puteţi pleca, 
duce, sunt încântat să-mi pot spune că nu vă numărați printre 
duşmanii noştri. 

— lar eu, Sire, pot să o asigur pe Maiestatea Voastră că 
devotamentul meu îi este asigurat, totuşi cu excepţia unor 
anumite acţiuni, adăugă François surâzând uşor. 

Spunând aceste cuvinte, mareşalul se retrase, condus de 
amiral, care ţinea să-i facă această cinste, până la poarta 
palatului său. 

In timp ce traversau curtea, precedaţi de doi lachei, dar fără 
vreo lumină, fiindcă palatul trebuia să treacă drept nelocuit, doi 
bărbaţi se apropiară repede de François de Montmorency. 

Acesta, încrezându-se în cuvântul amiralului, nu făcu niciun 
gest pentru a se apăra, dar prin cap îi trecu gândul că va fi 
atacat. Această bănuială i se stinse în aceeaşi clipă. 

— Domnule mareşal, spunea unul dintre cei doi bărbaţi, îmi 
permiteţi să vă prezint pe unul dintre prietenii mei, iertându-mi 
împrejurările în care am fost nevoit să fac această prezentare? 

— Prietenii dumneavoastră sunt şi ai mei, conte, de Marillac, 
spuse François de Montmorency recunoscându-l pe cel care i se 
adresase. 

— Este domnul cavaler de Pardaillan, care are o comunicare 
urgentă de făcut. 

— Domnule, răspunse François adresându-i-se lui Pardaillan, 


voi fi mâine toată ziua acasă şi voi fi bucuros să vă primesc. 

— Nu mâine, spuse Pardaillan cu o voce schimbată, ci de 
îndată vă solicit onoarea de a sta de vorbă. 

Emoţia care era evidentă din voce, întorsătura frazei, 
imperativă şi rezervată totodată, produseră o impresie adâncă 
asupra mareşalului. 

Coligny, mirat de această scenă, dar sigur că Pardaillan nu 
putea avea intenţii suspecte, interveni şi el, spunând: 

— Mareşale, vă încredinţez că acest cavaler este unul dintre 
cei mai curajoşi şi mai loiali gentilomi pe care i-am cunoscut. 

— lată un elogiu care, venind, din partea domnului Coligny, vă 
face chiar prietenul meu, tinere, spuse François. Veniţi deci, 
fiindcă văd că problema despre care vreţi să-mi vorbiţi nu 
suportă vreo amânare. 

La cuvântul „prieten“ Pardaillan tresărise. 

Îşi luă repede rămas bun de la Marillac, în timp ce ducele 
făcea acelaşi lucru cu Coligny. Apoi cei doi bărbaţi ieşiră 
împreună. Atât era de mare încrederea lui Montmorency şi, pe 
de altă parte, într-atât se temea să nu dezvăluie secretul 
prezenţei în Paris a regelui Navarrei, că nu îşi luase nicio 
escortă. Dar îl avea acum pe Pardaillan, o escortă pe care i-ar fi 
invidiat-o şi un rege. 

Oricum, nu li se întâmplă nimic neplăcut pe drum. Străbătură 
distanţa dintre strada Bethisy şi palatul Montmorency repede şi 
în tăcere. Spre marea mirare a mareşalului, tânărul nu scoase o 
vorbă tot timpul drumului, iar el avea noblețea de a nu le pune 
întrebări oamenilor atunci când aceştia nu ţin să vorbească. 

Mareşalul îl duse pe cavaler în cabinetul său, lângă marea 
sală de onoare a palatului. 

Chiar în acest cabinet, odinioară, Jeanne de Piennes, torturată 
de amenințările bătrânului conetabil, semnase renunţarea la 
căsătoria sa secretă. 

Dar François nu ştiuse niciodată că această scenă cumplită 
avusese loc. 

— Vă las o clipă singur, spuse mareşalul, cât să-mi scot 
cuirasa şi cămaşa de zale. 

Spunând aceste cuvinte, îl aţinti cu privirea pe tânărul 
cavaler, dar acesta se mulţumi să facă o plecăciune. 

— În mod sigur, se gândi Francois părăsind încăperea, nu are 
figura unui asasin plătit. 


Rămas singur, Pardaillan îşi şterse sudoarea care-i şiroia pe 
faţă. Clipa atât de dorită şi totuşi, atât de înspăimântătoare, 
sosise! Îndată îi va dezvălui lui Francois de Montmorency că are 
o fiică! Deci mareşalul va afla de îndată că, dacă el ignorase 
până acum existenţa acestei copile, dacă o repudiase pe Jeanne 
de Piennes, dacă, poate, a suferit, dacă, în orice caz, fusese 
făcută o îngrozitoare nedreptate, toate acest ea le datora unui 
Pardaillan! Şi tot un Pardaillan venea să-i spună toate aceste 
lucruri! 

— Trebuie! Trebuie! repeta tânărul, aruncând în jur priviri 
zăpăcite. 

Una din aceste priviri îi căzu deodată pe un portret agăţat în 
cel mai întunecat colţ al cabinetului. Pardaillan tresări puternic. 
Portretul acesta... îl contemplă cu aviditate, îşi întinse mâinile 
către el: 

— Loise! Loise! şopti. 

Dar în mintea lui se strecură gândul: „Cum oare de mareşalul, 
care nu ştie că are o fiică, are atârnat în cabinet portretul ei?“ 

Îndată însă, studiind mai îndeaproape portretul femeii 
minunat de frumoase care îi zâmbea de pe pânză, înţelese 
adevărul: 

„Nu este Loise!... Este mama ei, mama ei când era tânără! 

Chiar în aceeaşi clipă François de Montmorency intră în 
cabinet şi îl văzu pe cavaler extaziat în faţa portretului Jeannei 
de Piennes. Un nor îi adumbri fruntea. Inaintă până lângă 
Pardaillan şi îi puse mâna pe umăr. Cavalerul sări în sus, ca şi 
cum ar fi fost smuls cu violenţă dintr-un vis frumos. 

— lertaţi-mă, domnule mareşal, bâigui el. 

— O priveaţi pe această femeie... 

— Într-adevăr... 

— Şi vi se părea frumoasă, ba chiar adorabilă, fără îndoială? 

— Adevărat, domnule... Această suspusă şi nobilă doamnă 
este, fără îndoială, de o frumuseţe care m-a impresionat. 

— Şi probabil, în sufletul dumneavoastră încă plin de iluzii, vă 
spuneaţi cât de fericit, aţi fi dacă pe drumul vieţii aţi întâlni o 
femeie asemănătoare acesteia... cu aceşti ochi de o atât de 
încântătoare francheţe... cu acest surâs atât de dulce... cu 
această frunte atât de pură? 

Mareşalul părea să fie pradă unei emoţii teribile. Nu-l mai 
privea pe Pardaillan, ochii săi arzători nu-şi dezlipeau flacăra 


întunecată de pe tablou. Un suspin puternic îi ieşi din piept. 

— Mi-ati citit gândurile, domnule mareşal, spuse Pardaillan cu 
o gingăşie în care se descifra tristeţea. Visam, într-adevăr, să 
întâlnesc, pentru a o iubi, pentru a o diviniza, pentru a-i dărui 
viaţa şi sufletul, toată energia, şi forţa mea, pe femeia al cărei 
surâs luminează această lume, această femeie a cărei frunte 
atât de pură, cum spuneţi dumneavoastră, nu a putut ascunde 
vreodată gânduri  ruşinoase... sau, poate, o femeie 
asemănătoare acesteia... care ar putea să-i fie soră... sau fiică... 
da, asta trebuie să fie, fiica sa! lar dacă m-aţi văzut atât de 
tulburat este pentru că mi-am spus că, fără îndoială, chiar dacă, 
aş întâlni-o, această întâlnire nu ar fi decât sursa nefericirii 
mele, fiindcă, o femeie de o asemenea nobleţe, atât de suspusă, 
n-ar putea, să conceapă că un sărman aventurier ca mine o 
iubeşte atât de mult încât ar fi gata să moară, pentru ea! 

— Tinere, îmi plăceţi... nu doar pentru că domnul de Coligny 
v-a elogiat astfel, deşi, în această privinţă, cuvintele amiralului 
valorează aur. Aerul dumneavoastră hotărât şi nevinovat în 
acelaşi timp, francheţea ochilor, toată persoana dumneavoastră 
îmi inspiră o reală simpatie... 

— Mă copleşiţi, monseniore, spuse Pardaillan cu o emoție care 
îl surprinse pe mareşal; nici nu îndrăznesc să cred că vorbele 
dumneavoastră ar conţine altceva decât politeţea unui spirit 
atât de rafinat... de superior... Dacă nu ar fi acest gând, aş fi în 
stare să îmi fac, speranţe deşarte... 

Care erau aceste speranţe? Mareşalul îşi spuse, fără îndoială, 
că acestea erau legate de demersul pe care urma să-l facă 
tânărul cavaler. 

— Această simpatie, este atât de adevărată, încât, sunt gata 
să vă spun o întâmplare. A trecut multă vreme, chiar foarte 
multă de când nu am mai povestit-o... Mi se pare că aceasta mă 
va consola, iar apoi în mod sigur, figura dumitale mă 
impresionează mai mult decât m-a impresionat cineva 
vreodată... Nu vă cunosc, dar mi se pare că dacă aş avea un fiu 
mi-ar face o mare plăcere să vă semene... 

— Monseniore! strigă Pardaillan cu o ciudată exaltare. 

— Hai, aşezaţi-vă aici, în faţa acestui portret care pare să vă fi 
tulburat atât. 

Pardaillan îl ascultă şi observă că mareşalul, aşezându-se, 
avusese grijă să stea cu spatele la portret. 


— lată un om care trebuie să fi suferit îngrozitor! îşi spuse el. 

— Femeia asta, începu mareşalul, este soţia unui prieten de-al 
meu... sau mai bine-zis a fost... Era săracă; tatăl ei era 
duşmanul familiei prietenului meu... Acesta o văzu, o iubi... şi se 
însură cu ea. Să ştiţi însă că pentru a se însura avea să înfrunte 
blestemul părintesc. Trebui să se pună în contra părintelui său, 
un senior foarte puternic... În ziua căsătoriei, prietenul meu a 
aflat că trebuie să plece la război. lar când s-a întors, ştiţi ce a 
aflat? 

Pardaillan tăcea. 

— Tânăra fată cu fruntea pură, continuă François cu o voce 
calmă, ei bine, fata atât de curată era o desfrânată! Incă 
dinaintea căsătoriei îl înşela pe prietenul meu... Tinere, teme-te 
de femei! 

Cavalerul tresări, amintindu-şi poveţele pe care i le dăduse 
tatăl său înainte de a pleca. 

Mareşalul adăugă, fără a lăsa să i se întrevadă amărăciunea: 

— Prietenul meu îi dăruise acestei femei toată dragostea, 
toate speranţele, toată fericirea, toată viaţa lui... toate erau 
legate de ea... Şi a fost condamnat să urască, a fost condamnat 
la disperare, la nefericire, iar viaţa îi fu distrusă. Asta-i tot! De ce 
a fost nevoie pentru ca toate acestea să se întâmple? Simplu, s- 
a întâmplat ca într-o seară de primăvară să întâlnească o tânără 
frumoasă, dar cu sufletul unei târfe... 

La auzul ultimelor cuvinte ale mareşalului, Pardaillan se ridică, 
se îndreptă spre mareşal şi, apropiindu-se de el, spuse hotărât: 

— Prietenul dumneavoastră se înşală, Monseniore! 

François ridică spre cavaler o privire surprinsă; nu înţelegea. 

— Sau, mai bine spus, dumneavoastră vă înşelaţi... 

Mareşalul îşi închipui că musafirul lui, încă naiv şi plin de 
încredere, protesta într-o manieră generală contra acuzațiilor cu 
care bărbaţii le acoperă pe femei. Cu un gest politicos, îi spuse: 

— Hai mai bine, tinere, să revenim la motivul vizitei dumitale. 
Cu ce aş putea să te ajut? 

— Fie, spuse Pardaillan, reîntorcându-se la loc şi aşezându-se 
din nou. 

Îi mai aruncă portretului Jeannei de Piennes o ultimă privire, 
ca pentru a o lua drept martoră a sacrificiului pe care îl făcea. In 
acel moment, figura lui bărbătească fu luminată de o asemenea 
rază eroică, încât mareşalul, uimit, înţelese că se vor spune 


lucruri de mare gravitate. 

— Monseniore, începu Pardaillan, locuiesc pe strada Saint- 
Denis, în hanul La Deviniere. În faţa hanului se află o casă 
modestă, din acelea care pot fi locuite doar de oameni sărmani 
care sunt obligaţi să muncească pentru a-şi asigura existenţa; 
cele două femei despre care am venit să vă vorbesc, 
Monseniore, sunt asemenea fiinţe sărmane ca cele de care v-am 
vorbit. 

— Două femei! îl întrerupse mormăind încet mareşalul. 

— Da. Mama şi fiica. 

— Mama şi fiica? Numele lor? 

— Nu-l ştiu, Monseniore. Sau, mai bine zis, nu vreau să vi-l 
spun deocamdată. Dar trebuie să vă atrag de partea acestor 
două fiinţe atât de nefericite în mod nedrept, şi pentru asta 
trebuie să vă povestesc viaţa lor. 

Ultimele cuvinte ale cavalerului îl liniştiră pe mareşal, a cărui 
imaginaţie îşi luase deja zborul. 

— Aceste două femei, reîncepu cavalerul, sunt considerate de 
toată lumea ca fiind demne de tot respectul. Mai ales mama. De 
vreo paisprezece ani de când locuiesc în acea locuinţă 
sărăcăcioasă, niciodată nu au atras vreo vorbă urâtă, nicio bârfă 
nu le-a umbrit cinstea. Tot ce se ştie despre ea este că se 
omoară făcând tapiserii pentru a-i putea oferi fiicei sale o 
educaţie de prinţesă. Da, Monseniore, de prinţesă, căci fata ştie 
să citească, să scrie, să brodeze, să picteze cărţi de rugăciuni. 
Ea însăşi este un înger de delicateţe şi de bunătate. 

— Cavalere, cu o asemenea ardoare pledezi cauza sărmanelor 
dumitale protejate, că deja m-ai câştigat de partea lor. Ce 
trebuie să fac? Vorbeşte... 

— Puţină răbdare, domnule mareşal. Am uitat să vă spun că 
mama, al cărei nume adevărat nu este cunoscut, este numită 
Doamna în negru. Într-adevăr, este întotdeauna îmbrăcată în 
negru, purtând doliu pentru nu se ştie cine... Există în această 
viaţă atât de pură şi de nobilă o înspăimântătoare nenorocire... 

Vocea lui Pardaillan deveni tot mai emoţionată: 

— Şi aş vrea să înlătur această nenorocire, chiar cu preţul 
sângelui meu, fiindcă unul de-ai mei este cauza... 

— Unul dintre ai dumitale, cavalere? 

— Da, tatăl meu, propriul meu tată, domnul cavaler de 
Pardaillan! 


— Şi cum de tatăl dumitale... 

— Vă voi spune, Monseniore, povestindu-vă istoria catastrofei 
care a lovit-o pe această doamnă nobilă. Aflaţi că era 
căsătorită... şi că soţul ei a fost nevoit să lipsească mai multă 
vreme... Vedeţi, este ca în întâmplarea prietenului pe care mi- 
aţi povestit-o... 

— Continuă, cavalere. 

— După plecarea soţului ei, la vreo cinci sau şase luni, 
această doamnă aduse pe lume un copil. Deodată, pe 
neaşteptate, soţul se întoarse. Atunci a comis tatăl meu crima... 

— Crimă!? 

— Da, Monseniore, spuse Pardaillan în timp ce din ochi i se 
prelinseră două lacrimi, crima! Şi dacă cineva ar avea 
îndrăzneala să repete ce spun eu acum, l-aş ucide pe acela chiar 
înainte de a reuşi să termine cuvântul! Tatăl meu a răpit-o pe 
fetiţa ei. lar mama, mama care-şi adora copilul, mama care ar fi 
fost gata să moară pentru a nu da prilejul ca vreo lacrimă să 
umezească ochişorii îngeraşului ei, mama, Monseniore, fu pusă 
în faţa acestei înfiorătoare alternative: sau va consimţi să apară 
în faţa ochilor soţului ei ca o trădătoare, ca o adulteră, sau 
copilul ei va muri! 

Francois de Montmorency deveni de o paloare înfricoşătoare. 
Se sufoca. Îşi smulse gulerul cu o mişcare violentă. 

— Numele! urlă el cu o voce răguşită. 

— Nu îmi este dat să vi-l spun eu, monseniore. 

— Cum de ai ştiut toate astea? Spune!... horcăia François de 
Montmorency, simțind cum germenele nebuniei îl invadează. 

— lată şi finalul. Aceste două femei au fost răpite de curând. 
Amândouă, mama şi fiica... Au făcut în aşa fel ca să-mi parvină 
o scrisoare care este adresată unui mare senior. 

Pardaillan puse un genunchi în pământ, scormoni sub vestă şi 
sfârşi: 

— Aceasta este scrisoarea, Monseniore! 

Montmorency nu băgă în seamă omagiul regal al cavalerului. 
Nu băgă în seamă chipul acesta curajos care era scăldat în acele 
clipe de flacăra sacrificiului şi care se ridică înaintea lui cu o 
mişcare de mândrie de nedescris. François nu văzu decât 
această scrisoare care îi era întinsă, deja deschisă. 

Nu o luă imediat. Convulsiv, îşi duse mâinile la frunte. Cum? 
Nu visa?... Tânărul acesta a venit şi i-a schiţat povestea Jeannei 


de Piennes... Ah! acest nume nu fusese pronunţat, dar el îi 
răsună în inimă ca un bubuit, de tunet? 

Cum! Jeanne trăieşte!... Jeanne munceşte ca o lucrătoare 
umilă pentru a-şi creşte fiica!... fiica lui!... El avea o fiică!... 
Jeanne era nevinovată! Să fie adevărată această, cumplită 
dramă a mamei torturate, lăsându-se acuzată, pentru a-şi salva 
copilul? 

să fie oare posibil?! 

Şi scrisoarea asta! Scrisoarea asta asupra căreia arunca priviri 
înflăcărate!... Deci ea, conţinea povestirea cumplitei tragedii! Îi 
scria chiar Jeanne! Jeanne, nevinovată, şi credincioasă! 

— Citiţi, monseniore, spuse Pardaillan, citiţi-o... Şi după ce o 
veţi fi citit, întrebaţi-mă... căci, chiar dacă nu am fost martorul 
crimei, sunt cel puţin fiul bărbatului pe care sunteţi îndemnat 
să-l urâţi... iar acest bărbat... tatăl meu... ei bine, mi-a spus câte 
ceva... mi-a spus lucruri pe care odinioară nu le-am înţeles, dar 
care mi-au rămas înscrise în memorie... Citiţi-o, Monseniore! 

Mareşalul apucă scrisoarea. Dar aceasta îi tremura în mâini. 

„Să vedem, îşi spuse François, să vedem dacă totul nu este 
decât un vis şi în curând nu mă voi deştepta într-o realitate care 
îmi va părea mai cumplită după această clipă sublimă de 
speranţă... Fii bărbat!... Ah! am suportat destul de bine cea mai 
chinuitoare durere!... de ce n-aş fi în stare să suport şi o falsă 
bucurie... fiindcă totul nu este decât un vis... Acest tânăr nu 
este decât o fantomă... această scrisoare este doar o iluzie... 
Nu, nu cred! nu vreau să cred!... iar acum, să încercăm să citim! 

Deodată recunoscu scrisul Jeannei. 

Rezistă cu greu tentaţiei de a duce scrisoarea la buze, 
această scrisoare pe care ea o atinsese, literele acestea pe care 
ea le trasase pe hârtie şi care i-o aduceau palpitantă şi 
fremătătoare în faţa ochilor. 

Citi, în timp ce un bâzâit puternic îi umplea urechile, ca şi cum 
o voce i-ar fi strigat într-una că Jeanne este nevinovată. 

Citi pe fugă, de două, de trei ori... 

Apoi, când termină, se întoarse spre portret, scuturat de 
hohote de plâns, căzu pe parchet, se târâi în genunchi, cu 
mâinile ridicate cu disperare, de pe buzele livide neridicându-se 
decât un singur cuvânt răguşit: 

— lartă-mă! lartă-mă! 

Căzu deodată ca fulgerat, fără cunoştinţă. Cavalerul alergă la 


el. Nu era momentul să cheme pe cineva în ajutor, să-i lase pe 
străini sau pe valeţi să intervină într-o asemenea dramă... 

Pardaillan se strădui cum se pricepu să-l readucă în simţiri pe 
mareşal. Îi dădu îngrijiri, îi scăldă fruntea în apă rece, îi desfăcu 
vesta... 

La capătul câtorva minute bune, sincopa încetă; François 
deschise ochii. Se ridică de jos. O flacără ciudată îi strălucea în 
ochi. Bucurie, durere, vii speranţe, regrete adânci asemenea 
prăpăstiilor, cele mai contradictorii sentimente se ciocneau în 
mintea lui. Pardaillan vru să spună ceva. 

— Taci, şopti François, taci... mai târziu... aşteaptă-mă... 
aici... promite-mi... 

— Vă promit, spuse Pardaillan. 

Montmorency îşi puse scrisoarea sub vestă, în dreptul inimii, 
apoi ieşi în fugă din cabinet. Alergă la grajduri, înşeuă singur un 
cal, ceru să i se deschidă poarta palatului şi Cavalerul auzi 
galopul unui cal care se îndepărta. 

Era unu noaptea. 

Francois traversă Parisul în goana mare, conducându-şi calul 
mai mult instinctiv, trăgând guri mari de aer în piept, încercând 
să-şi limpezească gândurile. Calul se opri în faţa porții 
Montmartre, închisă ca toate porţile Parisului în timpul nopţii. 

— Din ordinul regelui! tună François în noapte. 

Şeful postului de pază, speriat, ieşi chiar el, îl văzu şi-l 
recunoscu pe mareşal şi se grăbi să-i deschidă el însuşi poarta şi 
să coboare podul mobil care era ridicat în fiecare seară, în acele 
vremuri tulburi. 

Într-o clipă, mareşalul se pierdu în noapte, soldaţii spunându- 
şi că probabil a intervenit un fapt foarte grav, poate chiar că 
hughenoţii s-au ridicat din nou la luptă. 

Pe câmpia tăcută şi întunecată, vocea răguşită a lui François 
răsuna, lăsând să se audă fragmente de cuvinte din tropotul 
calului care lovea pământul cu potcoavele lui puternice, într-un 
galop nebunesc. 

— Vie!... Nevinovată!... Jeanne!... Fata mea!... 

Încet-încet, furia galopului reuşi să domine şi să atenueze 
furia acelor sentimente dezlănţuite pe neaşteptate. 

Când François ajunse la Montmorency, în apropiere de 
Margency, se simţi mai calm. 

Mai calm, fiindcă bucuria de adineaori făcea loc regretului 


pentru atâţia ani de fericire pierduţi! 

Mareşalul, fără ezitare, se îndreptă direct spre căsuţa în care 
apăruse în faţa lui Henri şi a Jeannei. 

— Oare mai trăiesc aceşti oameni? îşi spuse el. O! de-ar trăi! 

Trăiau! Foarte bătrâni, neputincioşi, dar trăiau! 

Auzind loviturile puternice pe care Francois le dădea uşii de la 
intrare, bătrânul se sculă, se îmbrăcă, îşi pregăti vechea 
archebuză şi întrebă, fără să deschidă: 

— Cine-i? 

— Deschideţi, pentru Dumnezeu! urlă François. 

Bătrâna, vechea doică al cărei cap se clătina, cu încetineala 
cumplită a bătrânilor, sări din pat, îşi aruncă o haină pe spate şi- 
| strânse de mână pe bărbat: 

— El este! spuse ea, răscolită de emoție. 

— Care el? 

— Seniorul de Montmorency şi de Margency! Deschide-i! 
Acum ştie tot! Fiindcă vine! 

Ridică ea însăşi scândura care bara uşa, spunând: 

— Intraţi, Monseniore, vă, aşteptam... intraţi... nu voiam să 
mor... Ştiam că veţi veni... 

Bătrânul aprinsese un opaiţ care fumega, răspândind o lumină 
roşiatică, tristă. 

Montmorency intră. Era cu capul gol, gulerul îi era sfâşiat, 
pintenii erau însângeraţi. Se auzea calul care, cu hăţurile pe gât, 
cu picioarele tremurând, răsufla precipitat. 

Francois, gâfâind, căzu pe un scăunel fără spătar. 

În lumina roşie a opaiţului, o văzu pe bătrână în faţa lui, 
încercând să-şi îndrepte trupul adus de greutatea anilor şi de 
îndelungata ei muncă de ţărancă, tot timpul aplecată spre 
pământ. 

Şi, lucru ciudat, ca şi cum ar fi înţeles că în acele clipe 
distanţele care-i separă pe cei de ranguri atât de diferite ar fi 
fost înlăturate, sărmana şi umila femeie fu aceea care vorbi mai 
întâi, întrebându-l pe înaltul şi puternicul senior: 

— Aţi venit să aflaţi tot? 

— Da! rosti el cu o voce spartă. 

Tremura tot. Bătrâna părea calmă. Totuşi, prin forţa lor uriaşă 
emoţiile o cuprinseră şi pe ea. 

— Aţi aflat, nu-i aşa? 

— Da! 


— Există deci dreptate pe lume! spuse rar şi solemn bătrâna. 
Apoi adăugă: 

— Vino, fiule! 

lar seniorul de Montmorency, în aceste clipe sfâşietoare, nu fu 
deloc mirat că femeia sărmană, un personaj cu totul neînsemnat 
din ducatul său, îl numea fiul ei. Nici bătrâna nu fu uimită să 
constate acest lucru, expresia venindu-i pe buze foarte natural, 
fiindcă şi pe Jeanne de Piennes, pe care o adorase atâta, o 
numea tot fiica ei. 

François se ridică şi o urmă pe bătrâna care mergea încetişor, 
aplecată de spate şi sprijinindu-se într-un băț. 

— Fă-ne lumină! îi spuse ea bărbatului său. 

Deschise o uşă, în spatele cămăruţei. Mareşalul intră. Se afla 
într-o încăpere a cărei curăţenie şi al cărei aspect aproape 
elegant contrastau cu nenorocita locuinţă din care făcea parte. 
Se găsea chiar şi un fotoliu, un obiect de lux uimitor în această 
cocioabă, şi un pat mare cu baldachin. Patul dovedea că nu este 
folosit. Pe perete, în spate, se zăreau două-trei imagini: o Sfântă 
Fecioară, un Evreu rătăcitor, un crucifix şi, chiar la capul patului, 
o miniatură. Mareşalul se recunoscu, ochii i se umeziră, lacrimile 
i se scurseră pe obraji... 

Atunci bătrâna vorbi: 

— Aici a venit, Monseniore, a, doua zi după ce dumneavoastră 
aţi plecat; aici a stat, în patul ăsta, patru luni, ca moartă, fiindcă 
i se spusese că aţi părăsit-o... aici a plâns, s-a rugat, a implorat 
pronunţând doar numele dumneavoastră în acel delir care dură 
patru luni... 

Mareşalul căzu în genunchi. Un hohot de plâns 
înspăimântător, neaşteptat la un om ca el, răsună în căscioară. 

Bătrâna tăcea, respectând durerea şi meditaţia, stăpânului 
său. La uşa camerei, bătrânul ţăran, în picioare, cu opaițul în 
mână, părea o cariatidă cum vezi doar în vis. 

Când mareşalul se ridică, bătrâna doică a Jeannei continuă: 

— Aici, încetişor, a revenit la viaţă... De atunci s-a, îmbrăcat în 
haine de doliu. 

— Doamna în negru! murmură surd François. 

— Aici, în patul ăsta, s-a născut Loise, Monseniore, fiica 
dumneavoastră. 

François fu străbătut de un fior. Bătrâna continuă: 

— Naşterea, copilului o salvă, pe mamă. Ea, care se stingea 


puţin câte puţin, reuşi să-şi strângă toată forţa pentru copilă. Pe 
măsură ce Loise creştea, mama revenea la viaţă. Când fetiţa 
zâmbi pentru prima oară, mama, pentru prima oară de la 
plecarea dumneavoastră, surâse şi ea, Monseniore! 

François îşi înăbuşi strigătul care i se urcase din adâncuri şi cu 
dosul palmei îşi şterse sudoarea rece care îi scălda fruntea. 

— Trebuie să vă spun şi restul? întrebă doica. 

— Tot! Tot ce ştii! 

— Atunci veniţi! 

leşi din casă, urmată pas cu pas de Montmorency. Bărbatul ei 
venea şi el, dar îşi lăsase acasă opaițul; de altfel, noaptea era 
luminoasă; valea apărea în lumina lăptoasă a lunii, cu masele ei 
întunecate profilate pe un orizont scăldat într-o lumină opacă. 

Ai fi crezut că sunt trei căutători nocturni de comori, văzându- 
i cum mergeau încet, iar siluetele lor aveau acel aspect ciudat 
pe care-l dă noaptea fiinţelor aflate în locuri singuratice. 

La capătul unui tufiş de aglice şi de păducel, bătrâna se opri, 
se întoarse şi îşi îndreptă mâna spre căsuţă. 

— Priviţi, Monseniore, spuse ea, de aici se vede fereastra, în 
această clipă e luminată de lună; în plină zi, din acest loc, s-ar 
vedea foarte bine cineva care ar sta în picioare în faţa ferestrei, 
înăuntru în casă, ba s-ar putea băga de seamă toate gesturile 
pe care le-ar face cineva acolo. 

— Fratele meu stătea acolo, lângă fereastră, când am intrat! 

Francois nu pronunţă aceste cuvinte, ci şi le strigă lui însuşi; 
ca într-o slabă lumină care aruncă o rază în întuneric, îl revăzu 
pe Henri aproape de fereastră, cu toca în mână; îl vedea acum 
mai bine chiar decât în realitate, pentru că acum dădea un sens 
tuturor gesturilor pe care le făcuse atunci Henri! 

Bătrâna se întoarse atunci spre bărbatul ei şi-i spuse: 

— Povesteşte ce ai văzut... 

Omul se apropie de stăpân, îi făcu o plecăciune şi spuse: 

— Totul mi-a rămas întipărit în cap de parcă ieri s-ar fi 
petrecut. Deci, în ziua aceea, de dimineaţă mi-am început 
munca aici, pe câmpul ăsta, dincolo de tufiş... Cum mă lungisem 
la umbră ca să mă odihnesc, iată ce am văzut când am deschis 
ochii: un bărbat era acolo, la doi paşi de mine, ţinând ceva sub 
pelerină, nu ştiam ce; părea să fie unul dintre ofiţerii de la castel 
şi n-am făcut o mişcare, căci ne era foarte frică de aceşti ofiţeri, 
de soldaţi; rămase acolo o bucată de vreme, să fi fost vreo 


jumătate de ceas, iar eu nici nu mai răsuflam de frică; deodată, 
se ridică pe jumătate şi plecă foarte repede, aplecat, de-a lungul 
tufişului; în clipa în care plecă, am zărit ce ascundea sub 
pelerină: era un copilaş, dar nici nu mi-a trecut prin cap să mă 
gândesc că acel copil era fata domnişoarei noastre... lată ce am 
văzut, Monseniore, şi asta este la fel de adevărat pe cât este de 
adevărat faptul că suntem acum aici. Când m-am întors acasă, 
am aflat că aţi venit şi că domnişoara noastră plecase. 

Atunci doica începu din nou să vorbească: 

— Ceea ce s-a petrecut între ea, dumneavoastră şi 
monseniorul Henri, nu am ştiut de la început, dar am cam ghicit 
ce se întâmplase din cuvintele răzlețe ale sărmanei mame... A 
venit un om... a adus fetiţa... mama era să înnebunească de 
bucurie... O zbughi din casă cu fetiţa în braţe ca să vă 
întâlnească, oprindu-ne să o urmăm... Ce, s-a întâmplat cu ea? 
.„. Nu ştiu... De atunci o plâng, ca şi cum ar fi moartă. lată tot ce 
ştim, Monseniore. Am priceput, da, am priceput nenorocirea... 
am priceput că dumneavoastră aţi bănuit-o pe nedrept pe cea 
mai curată, pe cea mai credincioasă dintre soţii, pe cea mai 
iubitoare... În primii ani, când mai eram încă în putere, veneam 
la Paris în fiecare zi în care se întâmplase nenorocirea; dar nu 
am reuşit să o văd niciodată, nu am putut să o regăsesc 
niciodată... Acum nu mai plâng... căci ochii mei nu mai au 
lacrimi... dar voi muri binecuvântându-l pe cel care ar veni să-mi 
spună: „Ea trăieşte... va fi fericită... atâta nedreptate va fi 
îndreptată!“  Monseniore, oare asta aţi venit să-i spuneţi 
sărmanei, bătrânei doici a Jeannei? 

Ducele de Montmorency îngenunche în faţa bătrânei ţărănci: 

— Binecuvântaţi-mă, spuse el eu o voce întretăiată de hohote 
de plâns, căci v-o spun: trăieşte! Atâta nedreptate va avea o 
reparaţie strălucitoare, iar Jeanne va fi fericită! 

Bătrâna ţărancă făcu ce îi spuse stăpânul său: îşi întinse 
mâinile  tremurătoare deasupra capului seniorului şi îl 
binecuvântă... Apoi toţi trei, în tăcere, reintrară în casă. 

Francois stătu închis în camera în care se născuse Loise o oră. 
Stătu fără lumină. Cei doi bătrâni îl auziră plângând, vorbind cu 
voce tare, când furios, când cu o gingăşie impresionantă. 

Apoi, când se calmă, ieşi din încăpere, îşi luă rămas bun de la 
cei doi bătrâni şi încălecă. La Montmorency se opri în faţa casei 
judelui pe care îl sculă şi care, speriat de această neaşteptată 


întoarcere a seniorului, vru să dea fuga să pună să se bată 
clopotele. 

Francois îl opri cu un gest, mulţumindu-se să-i ceară o hârtie 
pe care scrise repede câteva rânduri. Documentele respective 
fură primite de bătrâna doică, a doua zi, dis de dimineaţă: erau 
un act de donaţie, pentru ea şi pentru urmaşii săi, a casei în 
care locuia cu pământul care ţinea de ea şi o altă donaţie de 
douăzeci şi cinci de mii de livre de argint. 

După ce îşi termină treburile cu judele, François se duse la, 
castel şi acolo stârni o mare emotie; mareşalul se mulţumi însă 
să îl cheme pe intendent şi îi dădu ordin să pregătească totul, 
spunând că în curând va veni să locuiască, la castel; insistă ca o 
aripă întreagă a acestuia să fie făcută ca nouă, şi să fie luxos 
mobilată, adăugând că va avea onoarea să găzduiască, două 
prințese cărora le va fi hărăzită această aripă a castelului. 

Abia atunci se îndreptă în galop spre Paris. Ajunse acolo la 
deschiderea porţilor şi se îndreptă într-o cursă susţinută către 
palat. 

Gândurile încă îi erau confuze. Capul îi era ca golit din pricina 
întâmplării extraordinare care îi întorcea pe dos existenţa. 

Din când în când, ca o străluminare, îi venea gândul care îi 
dădea curaj: Jeanne era credincioasă! Jeanne era de fapt soţia 
sa! lar el se însurase cu alta! 

Îşi îndepărtă însă cu furie acest gând, concentrându-se asupra 
unui singur aspect: Jeanne era în primejdie! 

Trebuia să o regăsească, trebuia să o salveze, trebuia să îi 
redea fericirea, însutit pentru tot ce îndurase! 

De ce natură va fi această fericire? Ce va face? Va încerca să 
se despartă de Diana? Totul i se învârtea în cap, dar gândul 
obsedant la care revenea şi care-l făcea să-şi lovească furios 
calul cu pintenii era acesta: „Mai întâi să o regăsească!“ 

Şi astfel, într-o cursă dezlănţuită a închipuirii sale întărâtate la 
culme, asemănătoare săriturilor calului său, ajunse la palatul 
său, unde îl aştepta Pardaillan. 

Cavalerul îşi petrecuse noaptea pradă neliniştii şi unei agitaţii 
care, de câte ori se gândea, era pe deplin justificată. Incercă să- 
şi bată singur joc de el, dar nu reuşi decât să se înfurie şi mai 
rău. Se strădui să adoarmă într-un fotoliu, dar abia se aşeza, că 
nevoia de a se mişca îl şi făcea să sară de acolo şi să străbată 
cu paşi mari cabinetul. 


De ce plecase mareşalul? Unde se dusese? Poate că doar 
încerca să se calmeze făcând o cursă călare? O oră întreagă 
încercă să dea răspuns acestor întrebări. 

În curând însă îşi dădu scama că adevărata, cumplita 
problemă care îl preocupa era de a şti ce gândeşte mareşalul 
despre tatăl său. 

Este adevărat că bătrânul Pardaillan înapoiase el însuşi 
copilul. Cavalerul îşi amintea foarte bine ce-i spusese tatăl... Şi 
nu-i dăduse el oare mamei fetiţei răpite un diamant? 

Toate astea nu erau însă decât o scuză palidă...; faptul brutal, 
cumplit, rămăsese acelaşi: datorită acelei răpiri făcute de 
bătrânul Pardaillan, mareşalul îşi repudiase soţia! Jeanne de 
Piennes îndurase şaisprezece ani de chinuri cumplite! 

Cu această nelinişte crescândă auzi cavalerul întoarcerea 
mareşalului. 

Către dimineaţă se plimba cu paşi mari prin cabinet, când uşa 
acestuia se deschise. Elveţianul cu care avusese cu o zi înainte 
acel schimb de amabilităţi apăru şi rămase un moment 
nemişcat din cauza uimirii. 

Este necesar să spunem că mareşalul nu anunţase pe nimeni 
că în palat se află cavalerul; în momentul în care plecase, 
înfierbântat, aproape înnebunit, uitase complet că ar mai exista 
vreun Pardaillan pe lume. Pe de altă parte, demnul elveţian nu îl 
văzuse pe cavaler intrând. Uimirea lui era deci pe deplin 
îndreptăţită. 

— Dumneavoastră?! strigă el, îndată ce putu să rostească un 
cuvânt. 

— Eu însumi, dragul meu, spuse Pardaillan. Ce-ţi mai face 
rana? 

— Pe unde aţi intrat? 

— Pe uşă! Dar mai întâi pe poartă! 

Elveţianul, puţin câte puţin, simţi cum este apucat de una 
dintre furiile acelea oarbe, cum păţise şi cu o zi înainte. In 
acelaşi timp însă, amintirea forţei pe care şi-o demonstrase 
tânărul îi menţinu turbarea în limite rezonabile. 

— Pe poartă?! strigă el. Şi cine v-a deschis? 

— Dumneata, dragă prietene. 

Elveţianul făcu un gest asemănător aceluia pe care-l face 
cineva când intenţionează să-şi smulgă părul din cap. 

— AŞ! urlă el, îmi veţi explica felul în care aţi intrat aici! 


— De zece minute îmi bat gura de pomană ca să-ţi spun: am 
intrat pe poartă! Şi chiar dumneata mi-ai deschis! 

— Şi tot eu v-am adus şi în cabinet? adăugă elveţianul, iar cu 
o ironie de care nu l-ai fi crezut în stare, completă: 

— Spune acum că domnul mareşal! 

— Ai ghicit. Chiar de la prima încercare! Nu te-aş fi crezut atât 
de deştept! 

Atunci elveţianul explodă: 

— Afară! Îndată! Sau mai bine nu! Te-am găsit în palat, unde 
aveai intenţia să furi! Am să pun să fii arestat şi apoi dat pe 
mâna armaşului... O funie va fi o răsplată... 

Dar elveţianul nu avu vreme să-şi încheie discursul care 
promitea acest sfârşit atât de cumplit, generat de ranchiuna pe 
care i-o purta cavalerului. Se simţi apucat de un braţ şi, 
întorcându-se, se trezi nas în nas cu mareşalul. 

— Lasă-ne singuri, spuse acesta, şi ai grijă să nu ne deranjeze 
nimeni. 

Uriaşul se făcu mic de tot, făcu o plecăciune, curbându-se 
exagerat de mult, probabil şi sub greutatea surprizei, nu numai 
din pricina respectului, iar François rămase dincolo de uşa pe 
care i-o trânti în nas, în faţa căreia mai făcea încă o serie de 
plecăciuni înspăimântate. 

— Cavalere, te rog să-mi scuzi maniera în care te-am 
părăsit... Eram, însă... prea emoţionat... prea tulburat... aş 
îndrăzni să spun. lată-mă acum liniştit de cursa pe care am 
făcut-o şi putem sta de vorbă. 

Pardaillan înţelese ce se petrecea în sufletul mareşalului. 

— Monseniore, spuse el cu acea simplitate rece care dădea o 
valoare specială cuvintelor cavalerului, întotdeauna am auzit 
spunându-se despre dumneavoastră că aţi fi un om cu un 
caracter nobil; Am auzit însă vorbindu-se şi despre orgoliul celor 
din familia Montmorency, şi despre importanţa pe care o acordă 
măririi permanente a casei lor; dar această măreție şi această 
nobleţe nu mi-au apărut în toată strălucirea până mai adineaori, 
când v-am văzut orgoliul topindu-se sub emoție, când v-am 
văzut plângând în faţa acestui portret... 

— Aveţi dreptate, strigă mareşalul; am plâns, este adevărat; 
şi mărturisesc acum că este plăcut, totuşi, să poţi plânge în faţa 
unui prieten... Dă-mi voie să-ţi spun aşa... Nu eşti dumneata 
oare cel care mi-ai făcut cea mai mare bucurie a vieţii mele?! 


— Domnule mareşal, spuse cavalerul cu o voce schimbată, 
uitaţi că sunt fiul domnului de Pardaillan! 

— Nu, nu am uitat! Şi tocmai asta mă face să te iubesc nu 
numai pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o, ci şi pentru 
sacrificiul pe care l-ai făcut dumneata... Fiindcă este foarte 
evident că îţi iubeşti tatăl... 

— Da, spuse tânărul, nutresc pentru domnul de Pardaillan o 
puternică afecţiune. Şi cum ar putea fi oare altfel? Nu mi-am 
cunoscut mama, şi, oricât de departe aş încerca să mă îndrept 
spre primii mei ani de viaţă, pe tatăl meu îl văd aplecat asupra 
leagănului, ţinându-mă de mână pentru a mă învăţa să merg, 
îndrumându-mi paşii temători şi nesiguri, muindu-si străşnicia 
de oştean hârşit în lupte în funcţie de cerinţele mele copilăreşti; 
apoi, mai târziu, străduindu-se să facă din mine un om curajos, 
îndrumându-mă în lupte, acoperindu-mă adesea cu spada, dar şi 
cu propriul trup... De câte ori nu l-am surprins în nopţile reci 
când ne culcam pe pământul gol dezbrăcându-se de haină şi 
acoperindu-mă cu ea! De câte ori, când îmi spunea: „Hai, ia 
bucăţica asta, eu o păstrez pe a mea pentru mai târziu!“ 
cotrobăind prin cufărul lui descopeream că nu şi-a păstrat nimic! 
dar nimic pentru el... Da, domnul de Pardaillan, în viaţa mea 
până acum singuratică şi lipsită de prieteni, îmi apare ca un 
prieten devotat, gata oricând să-şi dea viaţa pentru mine... 
căruia îi datorez totul... pe care îl iubesc... neavându-l decât pe 
el pentru a-l iubi! 

— Cavalere, spuse Montmorency emoţionat, ai o inimă, mare! 
Dumneata, care îţi iubeşti atât de mult tatăl, nu ai ezitat să-mi 
aduci totuşi scrisoarea care îl acuză fățiș... 

Pardaillan ridică fruntea cu mândrie. 

— Numai că nu v-am spus totul, Monseniore! Dacă am 
consimţit, spre a îndrepta o mare nedreptate, să vă aduc 
scrisoarea acuzatoare, este şi pentru că îmi rezerv dreptul de a-l 
apăra pe tatăl meu când mi se iveşte ocazia. Am spus: să-l apăr! 
Cu toate puterile şi prin toate mijloacele! Asta înseamnă, că voi 
deveni duşmanul de moarte al oricui va îndrăzni, în faţa mea, să 
repete ceea ce numai eu pot spune: domnul de Pardaillan a 
făcut o crimă! 

Un gest ameninţător, sălbatic îi scăpă cavalerului. 

Clipa aceea era foarte gravă pentru el: într-o secundă, urma 
să se aleagă: să fie prietenul sau duşmanul declarat al tatălui 


Loisei, în funcţie de răspunsul pe care-l va da acesta. Ceea ce 
spuse în continuare nu-i ieşi din gură decât după o ezitare: 

— Aşa că, domnule mareşal, presupun că îmi veţi face cinstea 
de a mă trata o clipă de la egal la egal. Să mă explic. Insă 
înainte de a vorbi mai departe, vă cer să-mi spuneţi deschis ce 
atitudine înţelegeţi să aveţi faţă de tatăl meu. li sunteţi 
duşman? Voi deveni şi eu duşmanul dumneavoastră! Vă gândiţi 
cumva să vă răzbunaţi pentru răul pe care l-a făcut? Sunt gata 
să-l apăr cu spada în mână... 

Cavalerul se opri, fremătător. 

Entuziasmul său îi aureola figura fermecătoare cu un curaj 
strălucitor. 

Gânditor, Montmorency îl privea, admirându-l. Ce-ar fi spus 
oare dacă ar fi ştiut că Pardaillan rostea aceste cuvinte 
provocatoare cu disperarea în inimă, ce ar fi spus dacă ar fi ştiut 
că tânărul o iubea pe Loise!? 

Păru să ezite un minut. Nu avusese timp să se gândească la 
problema pe care Pardaillan o pusese cu atâta tărie. | se cerea 
să şteargă cu un cuvânt ceea ce ar fi putut să fie considerat ca 
un act nelegiuit. Şi ce nelegiuire!... Datorită lui Pardaillan, 
complicele lui Henri, cumplita eroare putuse să aibă loc şi două 
existenţe fuseseră zdrobite... 

Dar într-un suflet atât de cinstit şi de drept ca acela al 
mareşalului, ezitarea nu putu să fie de lungă durată... Fie pace, 
fie război, el trebuia să ia o decizie cu promptitudinea şi cu 
generozitatea care-l caracterizau, îi întinse deci mâna lui 
Pardaillan: 

— Cavalere, spuse el cu o voce gravă, nu există şi nu poate 
exista pentru mine decât un singur Pardaillan: cel care a venit 
să mă smulgă din disperarea pe care anii care s-au scurs au 
adâncit-o continuu. lar dacă vreodată mă voi întâlni cu tatăl 
dumitale, o voi face pentru a-l felicita că are un fiu ca 
dumneata! 

Cavalerul strânse fericit mâna care i se întinsese. 

— Ah! Acum vă pot spune că dacă v-ar fi ieşit din gură un 
singur cuvânt de ură faţă de tatăl meu, aş fi ieşit din acest palat 
cu moartea în suflet! 

Montmorency îl privi uimit. 

Tânărul îşi dădu seama că era să-şi trădeze secretul. Avu însă 
tăria să continue: 


— Acum, domnule, acum vă pot spune că tatăl meu a încercat 
să repare răul pe care-l făcuse. 

— Cum anume? întrebă repede mareşalul. 

— O ştiu chiar de la el. Mi-a povestit diverse lucruri, sau mai 
bine zis mi le-a dezvăluit doar pe jumătate, într-o vreme în care, 
în mod sigur, nici nu-i trecea prin gând că aş putea avea cinstea 
de a vă fi prezentat. Monseniore, domnul de Pardaillan a răpit 
copilul, este adevărat; dar tot el l-a înapoiat mamei sale, în 
ciuda ordinelor pe care le primise... 

— Da... da... spuse mareşalul, îmi închipui cum trebuie să se fi 
petrecut lucrurile... În toată treaba asta există doar un singur 
criminal, iar adevăratul criminal poartă numele meu! 

Francois apucă brusc mâna cavalerului şi, cu o voce sumbră, 
continuă: 

— Copilul meu, asta este îngrozitor de crezut! Că o asemenea 
nelegiuire a putut fi gândită de propriul meu frate, că inventarea 
acelei trădări a putut să se nască în sufletul celui căruia îi 
încredinţasem eu însumi pe soţia mea, asta mi se pare un vis 
neadevărat, imposibil şi cumplit... Dar să lăsăm toate astea. 
Cavalere, vreau să o eliberez pe nefericita femeie care a suferit 
atât de mult... Vrei să-mi povesteşti acum amănunţit tot ceea ce 
ştii în această privinţă, a răpirii de acum? 

Pardaillan povesti cum a fost arestat şi cum, la ieşirea de la 
Bastilia, se trezise cu scrisoarea deja deschisă a Jeannei de 
Piennes. 

În povestirea sa un singur lucru rămase încurcat: 

De ce oare Jeanne de Piennes şi Loise i se adresaseră tocmai 
lui? Avu grijă să treacă repede peste acest episod periculos. Cât 
despre faptul de a spune ce primejdie le ameninţa pe cele două 
femei, cine le răpise, unde se găseau, Pardaillan nu putea spune 
nimic, sigur. Dar avea bănuieli pe care le împărtăşi mareşalului: 

— Sunt două piste posibile, spuse el terminându-şi povestirea. 
V-am spus că l-am văzut pe ducele d'Anjou dând târcoale cu 
tovarăşii lui casei din strada Saint-Denis. Poate că ducelui va 
trebui să-i cereţi socoteală asupra, acestei dispariţii. 

Montmorency clătină din cap. i 

— Îl cunosc pe Henri d'Anjou, spuse el. ÎI înspăimântă 
violența. Nu este el omul care să rişte un scandal... 

— Atunci, Monseniore, revin la ideea care nu a încetat să mă 
frământe. Cred că întâmplarea a vrut să-l pună pe mareşalul de 


Damville în prezenţa ducesei de Montmorency şi că trebuie să 
ne începem cercetările la palatul Mesmes. Tocmai asta îi 
spuneam în noaptea asta contelui de Marillac, pe care venisem 
să-l rog să mă ajute în cercetările mele. 

— Cred că dumneata ai dreptate, spuse mareşalul cu o vie 
agitaţie. Din această clipă pornesc să-l caut pe fratele meu... 
Dar, spune-mi, dacă dumneata, nu m-ai fi găsit, la Paris, te-ai fi 
apucat să, încerci să le eliberezi? De ce? Ce interes particular te- 
ar fi putut conduce? 

— Monseniore, spuse Pardaillan care era aproape să se dea 
de gol, am considerat ca o datorie a mea aceea de a încerca să 
repar, măcar în parte, răul de care în bună măsură era vinovat 
chiar tatăl meu. 

— Da... adevărat... dumneata eşti într-adevăr o ființă 
deosebită, cavalere. lartă-mi, te rog, aceste întrebări... 

— Cât despre ideea de a merge să-l întâlnim pe mareşalul de 
Damville, reluă Pardaillan care se grăbi să treacă mai repede de 
această parte a întrevederii, îmi imaginez că demersul va fi 
periculos... 

— Ah! strigă François cu o exaltare terifiantă, de-ar fi să-l 
întâlnesc! Vom vedea noi atunci din ce parte va veni pericolul! 

— Nu la dumneavoastră mă gândesc, monseniore, ci la ele... 
Doar despre ele este vorba acum! 

— Ele! rosti mareşalul tresărind. 

— Fără îndoială! Cine ştie până unde va putea merge ducele 
de Damville, dacă ele sunt în puterea, lui şi dumneavoastră veţi 
căuta să-l provocaţi! Cine ştie ce ordine va da! Cine ştie dacă nu 
se va găsi un nou complice, care va fi în stare, de data asta, să 
facă ceea ce nu a putut face tatăl meu! 

— Fiica mea! bâigui François, albindu-se la faţa. 

— Monseniore, nu vă cer decât o zi şi o noapte de răbdare. 
Lăsaţi-mă să încerc! Voi încerca, în chiar această noapte, să aflu 
ce se petrece în palatul Mesmes. Dacă ele sunt acolo, ne vom 
gândi ce urmează să facem... va trebui, probabil, să recurgem la 
vreo viclenie... şi veţi putea recurge la forţă atunci când nu va 
mai fi vorba decât despre răzbunare. 

— Într-adevăr, cavalere, strigă Francois, pe măsură ce te 
ascult îţi admir tot mai mult energia şi spiritul... Întâlnirea 
noastră este o mare bucurie pentru mine. 

— Deci, Monseniore, îmi daţi acest răgaz? Mă lăsaţi pe mine? 


— Până mâine, da! 

— Monseniore! reluă rece Pardaillan, până în ziua în care voi fi 
putut să pătrund în palatul Mesmes, ca să ştiu exact ce se 
petrece acolo! De altfel, sper că voi reuşi acest lucru chiar în 
noaptea asta. 

— Fă cum vrei, copilul meu. lar dacă vei reuşi, îţi voi datora 
mai mult decât viaţa... 

Cavalerul se ridică pentru a se retrage. Mareşalul îl îmbrăţişă 
cu dragoste. Inţelese că, în starea de emoție violentă în care se 
găsea, tot ce ar fi întreprins putea să se întoarcă împotriva lui şi 
îl considera pe cavaler ca pe o fiinţă hărăzită spre a le salva, 
spre a o salva pe Jeanne, spre a o salva pe fiica lui. 

Pardaillan se îndepărtă cu paşi mari de palatul Montmorency. 
Se duse direct la La Deviniere, unde îşi făcu o toaletă care 
semăna în suficientă măsură cu o ţinută de campanie. 

Apoi ieşi, spunându-şi: 

— Şi acum, poate, spre cucerirea fericirii!... La palatul 
Mesmes! 


— Sfârşitul volumului | — 


NOTE 


1. Sonetul XLIII, pentru Helene, al lui Pierre Ronsard în limba 
română, în traducerea lui lon Pilat: 


Când tu vei fi bătrână, veghind la lumânare 
Pe lângă focul vetrei din fusul tău torcând, 
Cântând vei spune viersuri, visând şi minunâna: 
Ronsard mă lăudase pe când eram în floare! 


Și Slujnica atunci, la veste aşa mare 
N-o fi, de oboseală aproape ațipind, 
La numele meu somnul din gene alungâna, 
Prinos să nu-ți aducă, slăviri nemuritoare. 


__Voi fi pe sub ţărână, năluca fără oase, 
Imi voi găsi odihna prin umbrele mirtoase, 
Tu la cămin şedea-vei, o babă-n zgribuliri, 


Plângându-mi şi amorul şi mândrul tău dispreț! 
De mă asculti, trăieşte, căci mâine n-are preț: 
Culege-ți-i de astăzi ai vieţii trandafiri! 


2. Jean Dorat, unul dintre celebrii poeţi ai pleiadei, face o trecere 
în revistă a operelor celor prezenţi la întâlnire, şi considerăm 
nimerită o reluare a contribuţiei acestora la dezvoltarea 
literaturii franceze. Poeţii Pleiadei au fost în număr de şapte: 
Pontus de Tyard(sau Thiard) (1521-1605) - umanist, poet, 
prozator şi teolog. A impregnat doctrina Pleiadei cu elemente 
mistice, ezoterice. Operele amintite de Dorat sunt Greșelile 


dragostei (1549) şi Patima poetică. Alte opere: Discursuri 
filosofice, Carte de versuri lirice; Etienne Jodelle (1532-1573), 
poet şi dramaturg; a fost primul autor al unei tragedii şi al unei 
comedii franţuzeşti, de factură renascentistă. Dorat reaminteşte 
tragediile Cleopatra captivă şi Didona (1553); acestora le putem 
adăuga Eugene sau /ntâlnirea (1552), Culegere de inscripții 
(1558), /coane (1558); alt membru al Pleiadei este Remy 
Belleau (1525-1577), poet erudit şi traducător. Dintre opere 
menţionăm: Mici invenții (1556), Pastorala (1565) şi Iubiri şi noi 
schimburi de pietre prețioase, virtuți şi proprietăți ale acestora 
(1566), aceasta din urmă fiind opera amintită de Dorat; Jean- 
Antoine de Baif (1532-1589), poet şi traducător, care a 
încercat o reformă de natură fonetică a ortografiei franceze şi, 
fără a reuşi, să introducă în poezia franceză versul cadenţat şi 
măsurat, asemănător celui antic. Dintre opere, menţionăm: 
Iubirile Melinei, (1552), lubirile Francinei (1555), Diverstimente 
(1573), Mime, învățăminte şi proverbe (1576); în 1570 a fondat, 
împreună cu Thibault de Courville, o Academie de muzică şi 
poezie, care în timpul domniei lui Henric al Ill-lea va deveni 
Academia Curţii: jean Dorat (1508-1588) poet, umanist, 
profesor al lui Ronsard şi al lui du Bellay, admirator al culturii 
greco-latine. Opera reprezentativă este Poeme (1586); Pierre 
de Ronsard (1524-1585) care, prin superioritatea concepţiei, 
prin talentul şu viziunea înnoitoare în arta poetică se situează în 
fruntea Pleiadei. Dintre operele sale amintim patru cărţi de Ode 
(1550), /ubirile (1552), Imne (1555), Elegii (1565), Compendiu 
de artă poetică (1565), Franciaada (ale cărei prime patru cărţi vor 
apărea în 1572, epopeea nefiind terminată). Poet al curţii în 
vremea lui Carol al IX-lea, ia atitudine contra Reformei în Discurs 
asupra nefericirilor din lumea noastră. La început tributar 
poeziei antice, în special Pindar, poezia sa devine tot mai 
personală, imprimând un suflu nou atât în privinţa inspiraţiei, 
cât şi în aceea a formei versurilor sale care îl situează între cel 
mai mari poeţi ai umanităţii. Din enumeraţia lui Dorat lipseşte 
Joachim du Bellay (1522-1560), prieten apropiat al lui 
Ronsard, care întocmeşte manifestul Pleiadei, Apărarea şi 
cultivarea limbii franceze. Dintre operele sale amintim Măs/inul, 
(1549) Regretele, Antichităţi romane, Jocuri rustice (1558); nu 
este amintit de Dorat deoarece murise la data la care se petrece 
acţiunea romanului (1572). 


ECHIVALENŢE MONETARE 


Unitatea monetară este livra sau francul (1 gram de aur). 

1 livră = 20 de soli. 

1 sol = 12 dinari (bani) 

După valoarea actuală a aurului (anul 1988), 1 gram de aur 
valorează 100 de franci, deci 1 livră ar corespunde aproximativ 
la 100 de franci actuali. (Dar dacă se ţine cont de puterea de 
cumpărare, valoarea aceasta ar fi mult mai mare). 

Salariul unui lucrător calificat în secolul al VI-lea era de 5-6 
livre pe săptămână (deci de 2000-4000 de franci pe lună). Un 
consilier al Parlamentului primea cam 70.000 de livre, adică 
vreo 7 milioane din ziua de azi. 

Bugetul regatului Franţei, la suirea pe tron a lui Henric al IV- 
lea ajunsese la 20 milioane de livre, adică 2 miliarde de astăzi. 

Scudul de aur este o monedă care avea o greutate în aur între 
3,10 şi 3,20 grame (În general este considerat echivalentul a 3 
livre sau 60-65 de scuzi). 

Celelalte monede de aur; nobil, ducat, pistol, au valori 
variabile, în funcţie de greutatea lor în aur, dar această valoare 
corespunde cel puţin la 10 livre (10 franci), adică 1000 de franci 
actuali. 

Liardul este o monedă de aramă, valorând un sfert de scud, 
adică 3 dinari (puţin mai mult decât un franc din 1988) 


CUPRINS 


Í; CEI DIO) FRA Tiainen fai 4 
I. MIEZUL NOPŢII... ana 10 
lii; GLORIA NUM E LIU si ate aaa 16 
IV. JURĂMÂNTUL FRATERN.. men ae 22 
VLO E se oameni to a a dineu me tăia 29 
VI. ÎNTOARCEREA PRIZONIERULUI... nana 33 
VIS PARDAL LAN aseita a EEE 45 
VIII. DRUMUL SPRE PARIS „men 52 
EE T Arseeni A TR 59 
X: DOAMNA ÎN NEGRU ate caii aa ei aa 66 
XI. PARDAILLAN, GALAOR, PIPEAU ŞI GIBOULEE................ 72 
XII. CASA DIN STRADA DES BARRES... manea 88 
XIII. VOX POPULI, VOX DEI... ae 98 
XIV. REGINA NAVARREI.....mn nenea 106 
XV. CEI TREI AMBASADOR. nenea 117 
XVI. O CEREMONIE PĂGÂNĂ........me nenea 135 
XVII, TIE RUL L-A PANDA see eo sepia aa ata 152 
XVIII. CATERINA DE MEDICI... nenea 163 
XIX. MAREŞALUL DE DAMVILLE, nenea 183 
XX. PALATUL MESMES... manea a 195 
DR. SP OANA ae lea iai mata ae 202 
XXII. HANUL DIN MAREIL.... nana 214 
XXIII. ALICE DE LUX ss titi maia ne 227 
SAD PIE ANU si ioan poi li td al 233 
KN BA ÎI toat ml 003 alai 0 S 241 
XXVI. SCRISOAREA JEANNEI DE PIENNES........me ana aeaenee 258 
XXVII. CO NIFE SO RIL) nesiaâiaas iinnetc l 279 
XXVIII. POLITICA REGINEI CATERINA... nenea nene 293 
XXIX. O INTALNIRI tii oii tn umane a 329 
XXX. HUGHENOTȚII. e sein lait 339 


XXXI. FRANÇOIS DE MONTMORENCY.....ee eee 353 


Tehnoredactor: CAE MIHAI 
Tipărit la S.C. UNIVERSUL S.A 
sub comanda nr. 378 
Bucureşti, România