Michel Zevaco — Pardaillan — V2 Epopeea Dragostei

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 
Vol. 2 - Epopeea dragostei 


CUPRINS: 

Capitolul 1 

În care o clipă de bucurie e mai puternică decât 
şaptesprezece ani de suferinţe 2 

Capitolul 2 

În care făgăduiala lui Pardaillan tatăl este ţinută de 
jupânul Gillot 11 

Capitolul 3 

Astrologul 38 

Capitolul 4 

Porunca regelui 64 

Capitolul 5 

Vuieşte furtuna 118 

Capitolul 6 

Vuieşte furtuna (urmare) 145 

Capitolul 7 

Primul trăsnet 163 

Capitolul 8 

Gillot 178 

Capitolul 9 

Panigarola 192 

Capitolul 10 

În care toată lumea e fericită 217 

Capitolul 11 

Întâlnirea dintre Damyville şi Pardaillan 230 

Capitolul 12 

În care Maurevert joacă un rol important 253 

Capitolul 13 

Temple 289 

Capitolul 14 


Regina Margot 330 

Capitolul 15 

Escadronul zburător al reginei 351 

Capitolul 16 

Escadronul zburător al reginei (urmare) 368 

Capitolul 17 

Călugărul 379 

Capitolul 18 

Logodnicii 386 

Capitolul 19 

Destrăbălatele 390 

Capitolul 20 

Ultima şotie a unchiului Gilles 415 

Capitolul 21 

Vrerea lui Dumnezeu 426 

Capitolul 22 

Cimitirul sfinţilor neprihăniţi 440 

Capitolul 23 

Aventurile de dragoste ale lui Pipeau 455 

Capitolul 24 

Amiralul Coligny 466 

Capitolul 25 

Noaptea de groază 493 

Capitolul 26 

Camera de tortură 516 

Capitolul 27 

Mesia sfintei inchiziţii 536 

Capitolul 28 

Uimirea lui Montluc; urmare la aventurile de dragoste ale 
lui Pipeau (şi noua sărăcire a lui Catho) 550 

Capitolul 29 

Ce ascundea tăcerea? 562 

Capitolul 30 

Misterele reîncarnării 567 

Capitolul 31 

Mecanismul 588 


Capitolul 32 

Întunericul 610 

Capitolul 33 

Regele care râde 615 

Capitolul 34 

Catho intră pe porţile gloriei 630 

Capitolul 35 

Leii dezlănţuiţi 645 

Capitolul 36 

Aici se măcelăreşte 654 

Capitolul 37 

Marşul spre spânzurătoare 664 

Capitolul 38 

Memorabilele cuvinte ale lui Beme 666 

Capitolul 39 

Duminică, 24 august 1572, sărbătoarea sfântului 
Bartolomeu 679 

Capitolul 40 

Profiluri de monştri 682 

Capitolul 41 

Privelişti tragice 694 

Capitolul 42 

Oaza 097 

Capitolul 43 

Mulţi din câinii hrăpăreţi se sfâşiau între ei 706 

Capitolul 44 

Între cer şi pământ 713 

Capitolul 45 

Ca la Therouanne 718 

Capitolul 46 

Titanii 734 

Capitolul 47 

Etapa cea bună 755 

Capitolul 48 

Sudoare însângerată 774 

Capitolul 49 


Primăvara la Montmorency 793 


Capitolul 1 

În care o clipă de bucurie e mai puternică decât 
şaptesprezece ani de suferinţe 

După şaptesprezece ani, mareşalul de Montmorency a 
regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soţia de care fusese 
despărţit prin ticăloşia fratelui său mai mic, mareşalul de 
Damyville. 

Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înşelase, 
mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei... duelul cu acesta 
când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei, precum şi 
dispariţia contesei de Piennes, ducesă de Montmorency. 

Revedea divorţul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de 
altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-şi inima plină de 
imaginea primei soţii. 

Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un 
tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia 
pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viaţa sa. 

Jeanne de Piennes trăia! 

În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior şi stăpân, 
scoțând la iveală ticăloşia lui Damville şi implora bunăvoință 
şi sprijin pentru Lodse, fiica ei ţi a lui, duce de 
Montmorency. 

Zorile luminoase ale recunoştinţei şi fericirii au cuprins 
sufletul bătrânului duce: el încercase, dar în zadar, să-l 
aducă pe fratele său în faţa judecății regelui, în zadar îl 
chemase la luptă dreaptă, ştiind că viaţa Jeannei şi a fiicei ei 
se aflau în mâna lui; în deşert răscolise tot Parisul pentru a 
le regăsi şi era gata să se cufunde din nou în întunericul 
doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el. 

Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea 
că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la 
locuinţa misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai 


mult pe lume şi i-o înfăţişase pe Jeanne de Piennes, prima 
ducesă de Montmorency. 

Sosise în sfârşit momentul atât de aşteptat, după 
şaptesprezece ani de lacrimi şi doliu. 

Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria 
inimii, vlaga trupului său, însăşi raţiunea sa de a fi, într-un 
cuvânt, o revedea pe femeia iubită. 

Dar ce nenorocire! Tot astfel cum un şuvoi prea puternic 
de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit 
creierul celei ce-i fusese soţie, în ce stare o regăsea? 
Nebună? ... 

Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, 
atunci când se simţea lovită de moarte, mai trăia doar cu un 
singur gând: „Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la 
adăpost fericirea fiicei mele... Dar ce fericire mai putea 
exista pentru sărmana micuță atâta vreme, cât nu se găsea 
sub ocrotirea tatălui său? Da, trebuie să-l regăsesc pe 
Francois, chiar dacă el mă mai consideră vinovată... Să-i 
încredinţez copilul... şi apoi să mor! ...” 

De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan şi acesta îi 
răspunsese că nu era cel îndreptăţit să-i spună felul în care 
fusese primită scrisoarea de către mareşal, Jeanne îşi 
formase convingerea intimă că Frangois citise scrisoarea şi 
că ştia adevărul. lată de ce nu încetase să aştepte, iar când 
bătrânul Pardaillan a înştiinţat-o de prezenţa mareşalului, 
ea nu păru deloc surprinsă. 

Nu fu zguduită de nici un fior şi şopti doar atât: „lată şi 
clipa morţii mele!” 

Gândul morţii n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se 
temea de ea. 

De fapt, simţea că moare. 

Ce se sfărâmase în ea? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i 
aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede 
stinsă? Nu-şi putea da seama. 

De bună seamă că ceva se prăbuşise în ea şi acum îşi 
putea spune: lată moartea! lată venită şi clipa odihnei 


veşnice! ... 

O strânse pe Lodse cu patimă la pieptul ei şi îi murmură la 
ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect 
fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o 
sforţare inutilă de a-şi urma mama, dar rămase pironită 
locului, sfârşită, sprijinită de bătrânul Pardaillan. 

Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă 
încremenirea minţii, încât nu băgă de seamă leşinul Lodsei. 

Începu să păşească purtată de gânduri. 

„Frangois, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd 
împreună! Am să pot deci muri în braţele voastre!” 

Deschise uşa arătată de Pardaillan şi se găsi în faţa lui 
Francois de Montmorency. 

Voi să se avânte şi i se păru chiar că se aruncă în braţele 
lui. 

Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea. 

Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus 
deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l rosteşte cu 
adevărat: „Adio... mor...”. 

Dar trupul ei nu murise... 

Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie 
care îndurase atâtea suferinţe, care ţinuse piept atâtor 
înfricoşătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu 
fusese susţinută în timpul calvarului său decât de ideea fixă 
de a-şi salva copilul, ei bine, această nefericită căzu pradă 
uitării de sine. Încetă să mai reziste din clipa în care-şi 
socoti fiica salvată, în deplină siguranţă! Nebunia care o 
pândea fără îndoială de mulţi ani, se abătu asupra ei. 

Mai bine de şaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o 
dobori. 

Dar o clipă de fericire i-a ucis raţiunea. 

Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci 
împotriva ei - dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste 
cumplite drame ale minţii omeneşti - printr-un fel de milă a 
soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani 


ai luminoasei sale tinereţii, ai neprihănitei ei iubiri, în acele 
dragi ţinuturi de la Margency, unde iubise atât de mult... 

Sărmană Jeanne! Biată zână a florilor! 

Istoria nedreaptă nu ţi-a închinat decât câteva cuvinte 
şterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas 
şovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută 
fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a 
trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al 
suferinţei omeneşti, iar noi, cei care ţi-am evocat durerea, 
salutăm cu o amintire duioasă blândul şi nobilul tău chip. 

Când mareşalul de Montmorency îşi reveni în fire, se 
ridică într-un genunchi şi plimbându-şi prin încăpere 
privirea uimită a unuia care se crede trezit dintr-un vis, O 
văzu pe Jeanne şezând într-un jilţ, zâmbitoare, cu faţa 
liniştită, dar, din nefericire, cu ochii lipsiţi de viaţă. 

O tânără îngenunchiată în faţa ei, cu capul ascuns în poala 
nebunei, plângea înăbuşit. 

Frangois se ridică şi se apropie clătinându-se de acest 
grup atât de fermecător şi de trist. 

Se aplecă spre fată şi îi atinse uşor umărul. 

Lodse înălţă fruntea. 

Mareşalul îi cuprinse mâinile, o ridică în picioare, fără ca 
mama să încerce s-o reţină, şi o privi cu nesaţ. 

O recunoscu pe loc. 

Lodse era portretul viu al mamei sale. 

Sau mai curând, era Jeanne la începuturile ei, astfel cum o 
văzuse şi-o iubise el la Margency. 

„ Fiica mea!” îngăimă el. 

Lodse, zguduită de plâns, căzu în braţele mareşalului şi 
pentru prima dată în viaţa ei rosti, cu o inexprimabilă 
încântare şi o nesfârşită desfătare, acest cuvânt neobişnuit 
„lată!”... 

În clipa aceea lacrimile lor s-au contopit. Mareşalul o 
aşeză lângă Jeanne, păstrându-i mâna într-a lui şi luându-şi 
fiica pe genunchi ca pe o copilă, îi spuse cu solemnitate: 


„Copilul meu, tu nu mai ai mamă... dar în momentul în care 
eşti lovită de această mare nenorocire, îţi regăşesti tatăl...” 

Astfel se reîntâlniră cele trei fiinţe. 

Când mareţalul ţi Lodse se mai liniţtiră, spunându-şi 
neîncetat că, unindu-şi strădaniile, ei doi vor izbuti să 
salveze minţile Jeannei, când lacrimile se mai uscară, 
începură să-şi pună nenumărate întrebări. 

Astfel, Frangois află de la fiica sa, după o lungă povestire, 
des întreruptă, ce fel de existenţă dusese aceea care-i purta 
numele. 

La rândul lui, el îşi depănă viaţa începând cu drama de la 
Margency. 

Iar atunci când, înlănţuiţi, depuseră pe fruntea palidă a 
Jeannei câte un sărut, era aproape de miezul nopţii. 

Capitolul 2 

În care făgăduiala lui Pardaillan tatăl este ţinută de 
jupânul Gillot 

Mareşalul de Damyville, după ce asistă la încercuirea casei 
din strada Montmartre, se grăbi să ajungă la palatul 
Mesmes. 

Îi avea în mână pe cei doi Pardaillan şi-şi făgăduia să nu-i 
mai scape. 

Într-adevăr, numai moartea acestor doi oameni ar putea 
să-l pună la adăpost. Erau amândoi posesorii unei taine 
care l-ar putea trimite la eşafod. 

Atunci când, încredinţat că bătrânul Pardaillan urmărise 
trăsura care o răpise pe Jeanne de Piennes, mareşalul se 
hotărâse s-o rupă cu el, fu decisă şi uciderea acestui 
periculos ajutor. 

Se lipsea astfel de un sprijin preţios, dar obținea în schimb 
o oarecare linişte în ce le privea pe cele două captive. 

Damyville se avântase în conspirația lui de Guise numai din 
ură împotriva fratelui său: pentru a-l trage pe Damville, 
Guise făgăduise moartea lui Montmorency. Francois mort, 
ucis cu abilitatea necesară, Henri devenea capul familiei, 
unicul moştenitor, un senior aproape tot atât de puternic şi 


poate mai bogat decât regele, îi va fi atribuită spada de 
conetabil care făcuse faima tatălui său, se şi vedea cel de-al 
doilea personaj al regatului! 

Iată gândurile care încetul cu încetul, s-au adunat în 
conştiinţa crudului mareşal, care iniţial fusese împins doar 
de nemărginita dorinţă de a scăpa de fratele său. 

Iar ura această izvorâse din dragostea lui Henri pentru 
Jeanne de Piennes. 

Respins la Margency de către logodnica fratelui său, el se 
răzbunase cumplit. 

Aşa stăteau lucrurile în clipa când o reîntâlni pe Jeanne şi- 
şi dădu seama, sau crezu că-şi dă seama, că patima lui 
nestinsă se redeşteptase mai aprinsă ca oricând. 

Conspirația care trebuia să-l facă pe Guise rege al Franţei, 
îl purta şi pe Damville spre putere, prilejuind în acelaşi timp 
dispariţia fratelui său, astfel că Jeanne de Piennes nu mai 
avea nici un temei să-i rămână credincioasă lui Francois. 
lată cum însuşirea acestei puteri îi putea aduce lui Henri 
cucerirea Jeannei. 

Înţelegem acum de ce se grăbise Damville s-o răpească pe 
Jeanne şi pe fiica ei: voia să împiedice cu orice preţ o 
întâlnire a lor cu Franqois, astfel ne explicăm totodată şi 
relativa lui îngăduinţă faţă de cele două captive. 

Voia să se înfăţişeze într-o bună zi Jeannei şi să-i spună: 
„Sunt nemărginit de bogat, sunt omul cel mai puternic din 
regat după rege; voi fi poate într-o zi rege al Franţei, căci în 
zilele noastre, puterea aparţine celor mai îndrăzneţi. N-aţi 
dori să împărţiţi cu mine această putere şi această bogăţie, 
aşteptând momentul când voi putea să vă împodobesc capul 
cu o coroană?” 

Nu se îndoia de faptul că va izbuti s-o orbească pe Jeanne 
de Piennes cu această strălucire. 

Înţelegem acum de ce ţinea Damville atât de mult ca 
Pardaillan, pe care-l socotea devotat lui Montmorency, să nu 
afle niciodată unde se găseau Jeanne şi Lodse. 


De aici şi nevoia de a tăinui această ascunzătoare 
bătrânului Pardaillan, care n-ar fi şovăit să-l înştiinţeze pe 
fiul său! De aici şi pricina pentru care mareşalul se 
înfuriase, atunci când d'Aspremont i-a arătat că bătrânul 
cavaler urmărise trăsura! 'Tot de aici şi hotărârea de a-l 
ucide mai întâi pe acesta şi apoi pe fiu! 

Fusese încredinţat că bătrânul Pardaillan murise în ziua 
când el părăsise Parisul pentru a-l urma pe rege, la Blois. 

Se înţelege acum uimirea lui, turbarea, precum şi groaza 
de a da din nou de Pardaillan viu şi nevătămat. Pardaillan 
împreună cu fiul său! 

Dar ce trebuie să fi gândit când a văzut-o cu ochii lui pe 
Jeanne! 

Însemna prăbuşirea întregului său plan. 

Cei doi Pardaillan vor da pe faţă conspirația. Frangois o va 
regăsi pe Jeanne: toate acestea le-a înţeles într-o clipită şi, 
pe când se îndrepta spre palatul Mesmes, era pe deplin 
hotărât să obţină un ordin al regelui, să se întoarcă şi să 
asedieze personal casa, ucigându-i cu mâna lui pe cei doi 
Pardaillan. 

Înainte de orice voia să ştie cum se făcea că bătrânul 
Pardaillan, pe care-l lăsase mort în fundul pivniţei sale, se 
găsea acum în viaţă şi cum de-o lăsase Gilles pe Jeanne de 
Piennes să scape din casa Alicei. 

El împlinise ruga amenințătoare a Jeannei spunându-i: 
„Aceşti doi oameni sunt ai dumneavoastră, luaţi-i!” Dar 
cedând, îşi spusese în sinea lui că astfel îi va avea pe toţi 
patru la un loc şi că-i va putea prinde din nou pe toţi în 
aceeaşi plasă. Cu toate gândurile liniştitoare pe care tot el 
le născocea, se simţea totuşi ros de îngrijorare şi când 
ajunse la palatul Mesmes, spumega de furie. 

Străbătu repede palatul fără să găsească pe cineva. 

„Mare prost mai sunt! mormăi el, ticălosul de Gilles 
trebuie să fie şi el la Fosses-Montmartre! ... Dacă nu cumva 
a fugit! ...” 


Era gata să se întoarcă şi să iasă, când îi veni ideea să 
meargă mai departe până la odăile de lângă bucătărie. 

În acest scop trebuia să străbată lungul coridor, în care se 
găsea uşa vestitului beci unde se desfăşurase marea bătălie 
a lui Pardaillan. 

Trecând prin faţa pivniţei, mareşalul văzu uşa deschisă. 

Se aplecă şi zări pâlpâind o lumină. 

„Dă Doamne să fie el!” scrâşni mareşalul printre dinţi. 
Beciul acesta, care ar fi trebuit să fie mormântul lui 
Pardaillan ar deveni cel al lui Giles. E foarte simplu. Numai 
cadavrul ar fi altul! 

Cobori cu băgare de seamă. 

Pe măsură ce cobora, interiorul pivniţei i se înfăţişa mai 
limpede. 

Un spectacol ciudat, aproape fantastic se oferea privirilor 
sale. 

Se strecură atunci fără zgomot într-un colţ întunecat, ca 
să nu piardă nimic din spectacolul amintit. 

Scena pe care o vom descrie, desfăşurată sub ochii 
mareşalului, era luminată de o torţă cu răşină care desena 
un cerc de lumină, în timp ce restul vastei pivnițe rămânea 
cufundat în întuneric. 

În acest cerc luminos, produs de flacăra fumegătoare a 
torţei, se vedeau doi oameni. 

Unul dintre ei în picioare, legat cu o frânghie de un fel de 
stâlp de tortură. 

Celălalt şedea pe o buturugă de lemn, în faţa celui legat. 

Cel legat de stâlp era încă tânăr; avea un obraz pălit de 
groază şi gemea că ar fi putut rupe şi inimă cea mai tare. 

Celălalt, un bătrân cu chip diavolesc, avea un rânjet care i 
se întindea ca o cicatrice pe toată faţa brăzdată de 
zbârcituri. 

Stătea mai mult pe vine decât aşezat pe buturugă şi se 
îndeletnicea foarte atent cu ascuţirea unui cuţit. 

Bătrânul ce părea să se pregătească pentru o treabă de 
călău era Giles. 


Iar tânărul era Gillot. 

Să lămurim în câteva cuvinte de ce Gillot se afla în această 
pivniţă, în timp ce prudenţa cea mai elementară l-ar fi 
sfătuit să se ţină cât mai departe de respectabilul lui unchi. 

Pe Gillot, cerul îl blagoslovise cu numeroase vicii. Era 
fricos, făţarnic, fustangiu, lacom sau mai curând mare 
mâncău, leneş, bun de nimic, rău când putea, deci laş, cu 
alte cuvinte o făptură respingătoare. 

Dar mai mult decât orice, Gillot era zgârcit. 

Mogştenise meteahna de la unchiul său, care era zgârcenia 
pe pământ. Şi tocmai această zgârcenie l-a pierdut pe 
nefericitul Gillot, precum dragostea a fost pricina căderii 
Troiei. 

În adevăr, atunci când după eroica rezistenţă a lui Gilles, 
care, aşa cum am văzut, refuzase cu încăpățânare să dea în 
vileag taina mareşalului, Gillot, ca să-şi apere urechile, îi 
destăinuise lui Pardaillan în ce casă se aflau Jeanne de 
Piennes şi Lodse. În momentul acela, profitând de 
încremenirea unchiului ţi de tulburarea celor doi Pardaillan, 
Gillot o ţtersese pe furiţ. 

Îşi salvase astfel urechile lui clăpăuge, acelea la care, după 
spusele bătrânului Pardaillan cu ideile lui deosebite despre 
estetică, rău făcea Gillot că ţinea atât de mult. 

Dar asta nu era tot, la urma urmei urechile nefiind decât o 
podoabă a capului. De data aceasta era însă vorba de 
salvarea întregului său trup. 

Pardaillan nu-i ameninţase decât urechile şi susţinea că 
dispariţia lor va înfrumuseţa chipul roşcovan al lui Gillot. 

Dar cu Gilles era altceva. Necruţătoarea mânie a unchiului 
îi va pune în primejdie chiar viaţa! Gillot se aştepta să fie cel 
puţin spânzurat dacă vreodată ar fi dat nas în nas cu 
înfricoşătorul bătrân, care nu şovăia să-şi dea mai curând 
viaţa şi averea, decât să piardă stima stăpânului său! 

Iar acest stăpân, la rândul lui, ce soartă i-ar rezerva el lui 
Gillot? 


Gillot se cutremură şi simţi cum îi cresc aripi la picioare. 
Se caţără pe scară cu toată iuţeala inspirată de această 
groază pe deplin îndreptăţită. În câteva secunde, Gillot 
ajunse în camerele de lângă bucătărie şi acolo îşi spuse: 
„Gândindu-mă bine, la Paris nu pot rămâne. Dacă n-aş muri 
spânzurat, sugrumat sau zdrobit de tortură, aş muri de 
frică, ceea ce e totuna. Trebuie să dispar!” 

Şi Gillot voi s-o ia la sănătoasa. 

Dar în aceeaşi clipă, chipul i se întunecă. Ca să mergi 
departe ai nevoie de mulţi bani. 

Un alt gând îi străbătu pe loc mintea vicleană şi chipul lui 
luă pe dată expresia unui asemenea rânjet, încât ai fi putut 
crede că înnebunise de-a binelea. 

Nu, Gillot nu era nebun! 

Îşi amintise doar că dacă el era sărac, unchiul lui era 
foarte bogat. Tot hoinărind şi scotocind prin palat, Gillot 
descoperise de mult venerabilul cufăr, în care Gilles îşi 
îngrămădea la un loc scuzii pe care-i câştigase, împreună 
cu cei pe care-i furase. 

Două minute i-au fost de ajuns sprintenului Gillot să pună 
mâna pe un târnăcop, să găsească cheile, să zboare spre 
locuinţa unchiului său şi să-i deschidă odaia în care se 
găsea vestitul cufăr. 

Socoti în gând că Gilles va fi reţinut mai bine de un sfert 
de oră de cei doi Pardaillan. 

Gillot, înainte de a da prima lovitură, pipăi capacul 
cufărului ca să aleagă locul unde era mai bine să lovească. 

Un lung fior de bucurie şi uimire îl zgudui din cap până-n 
picioare: la prima mişcare izbuti să ridice capacul. Cufărul 
nu era încuiat! De ce? (Cititorii noştri n-au uitat probabil că 
bătrânul Pardaillan trecuse pe acolo). 

Fără să mai stea pe gânduri, Gillot dădu capacul la o parte, 
izbucni într-un răcnet de bucurie, căzu în genunchi şi-şi 
înfundă cele două braţe până la cot în grămezile de scuzi. 

În acele clipe Gillot uitase şi de dracu şi de Dumnezeu. 
Uitase şi de Pardaillan şi de unchiul său. După un răgaz de 


încântare şi visare, Gillot îşi aminti totuşi că se află acolo ca 
să-şi umple buzunarele, treabă pe care o începu 
neîntârziat. 

„Nu voi putea niciodată să car totul!” bombăni el cu un 
oftat de mânie neputincioasă, un adevărat oftat de avar. 

Aceste cuvinte îl întruchipau cum nu se poate mai bine pe 
Gillot. 

Totuşi îşi îngrămădi claie peste grămadă scuzii în 
buzunare, în încălțări, în pieptar, fără să se gândească nici 
un moment că nu va putea face un pas pe stradă, fără să 
zornăie ca un catâr cu clopoței şi fără să împrăştie aurul pe 
tot drumul. 

După ce se înfruptă cât putu din argintul şi aurul din ladă. 
GilloT. Cu picioarele crăcănate, cu braţele înţepenite, greoi 
şi împiedicat, se dădu un pas înapoi murmurând: „Ce 
nenorocire! Am luat abia jumătate. Dar hai s-o şterg!” 

Se întoarse spre uşă şi rămase încremenit Unchiul era 
acolo! 

Cumplitul Gilles, rezemat de uşa închisă, cu un rânjet şters 
pe buze, îl privea cum se agită. 

Gillot voi să-şi împreuneze mâinile, dar mişcându-se, doi 
sau trei scuzi se rostogoliră pe podea. 

El se prăbuşi în genunchi şi atunci îi plesniră ghetele, iar 
ţopăiala scuzilor reîncepu, un adevărat torent de aur pe 
care bătrânul îl urmărea cu coada ochiului, continuând să 
rânjească în chipul cel mai hidos. 

Gillot încercă şi el să zâmbească, de aici o ciocnire între 
două schimonoseli nemaipomenite. 

— Unchiule, preacinstite unchi, bâlbâi Gillot. 

— Ce faci aici? întrebă bătrânul. 

— Nu vezi, hm... încerc să fac ordine în cufăr... 

— Bun! Faci ordine în cufăr? Ei bine, dă-i drumul mai 
departe, băiete! 

Gillot rămase fără glas. 

— Cum... să continui? 


— Bineînţeles: în cufărul meu se găsesc douăzeci şi nouă 
de mii trei sute şaizeci şi cinci de livre de argint şi şaizeci de 
mii două sute douăzeci şi opt de livre de aur, în total, dacă 
nu mă înşel la socoteală, optzeci şi nouă de mii cinci sute 
nouăzeci şi trei de livre. Numără, băiete, numără în faţa 
mea ban cu ban, aşază totul în fişicuri de câte douăzeci şi 
cinci, aurul la dreapta, fiind mai nobil, iar argintul la stânga. 
Hai, ce mai stai? 

— Gata, cinstite unchi, bunul meu unchi, gata, încep! 
spuse Gillot. 

Prima mişcare fu să-şi golească buzunarele, încălţările şi 
pieptarul. 

Numărătoarea porni în ordine şi metodic, sub privirile 
unchiului ai cărui ochi scăpărau ca nestematele roşii. 

Pe măsură ce fiece fişic era pus din nou la locul lui în cufăr, 
Gillot îşi înăbuşea câte un oftat, în timp ce unchiul număra: 
„Încă cincisprezece mii... încă douăsprezece mii...” 

Suma descreştea din ce în ce, pe măsură ce monezile erau 
din nou rostuite în cufăr. 

Operația, după cum ne putem uşor da seama, a durat 
multă vreme. Începută pe la orele două, ea s-a terminat 
abia pe la cinci spre seară. 

Toată această întâmplare se petrecea în acelaşi timp cu 
reîntoarcerea regelui Charles al IX-lea la Paris şi în 
momentul când cei doi Pardaillan luptau în strada 
Montmartre cu oamenii lui Damyville. 

Deci, unchiul Gilles rostea totalul, pe măsură ce grămezile 
de aur şi de argint se îngrămădeau iar în cufăr. 

„Nu mai lipsesc decât cinci mii de livre... numai patru 
mii... numai trei mii...” 

Gillot, care aşezase cu băgare de seamă ultimul ban şi 
scoase un ultim oftat, privi în jurul lui şi nu mai văzu nimic. 

Podeaua se golise de tot şi nu se mai vedea nici un singur 
scud. 

— Ce spui acolo, unchiule? i se adresă Gillot. 

— Spun că nu mai lipsesc decât trei mii de livre. 


Gillot se scotoci şi scoase din buzunar scudul, cei doi soli şi 
cei şase bănuţi care formau averea lui personală. 

Îi întinse cu eroism bătrânului, care-i înhaţă şi spuse: 

— Dar restul? 

— Care rest, unchiule? Cele trei mii de livre! Nu mai am 
nimic, unchiule! 

— Hai, grăbeşte-te, că dacă nu, te caut. 

— Caută-mă, dragă unchiule, că eu nu mai am nimic? 

Gilles îşi înăbuşi un bombănit de deznădejde. Pipăi cu 
mâinile tremurătoare căută vestmintele lui Gillot şi o 
sudoare rece îi apăru pe pielea capului. 

Gillot nu minţea! 

— Dezbracă-te! 

Gillot se supuse, mai mult mort decât viu. Bătrânul Gillot 
cercetă fiecare loc strâmt, pipăi cusăturile, întoarse pe dos 
buzunarele, descusu căptugşelile şi trebui să accepte cruda 
realitate: 

Lipseau trei mii de livre din comoară! 

O înjurătură sălbatică şi un urlet de groază răsunară în 
acelaşi timp în încăpere. Înjurătura venea de la Gilles care 
totodată răcnea: 

— Dă-mi-i înapoi, ticălosule! 

Urletul fusese al lui Gillot, pe care unchiul îl apucase de 
beregată. 

— Economiile mele de cinci ani! zbieră Gilles. Dar atunci 
cine mi i-a luat, sărmanii mei bănuţi? Dragii mei bănuţi, 
unde aţi plecat? ... 

Numai bătrânul Pardaillan ar fi putut răspunde la această 
întrebare. 

Dar Gillot socoti că venise momentul potrivit să se dea 
bine pe lângă unchi şi-i şopti: 

— Unchiule, am să te ajut să-i regăseşti! 

— Ei stai! urla bătrânul care uitase de nepot tu ai venit aici 
ca să mă furi! Tu aşteaptă numai! Ai să vezi îndată ce ai să 
păţeşti pentru trădarea ta! Hai, îmbracă-te, dar repede! 


În acelaşi timp îşi scutură nepotul cu o putere pe care nici 
nu i-o putea bănui. În sfârşit, îi dădu drumul şi Gillot se 
îmbrăcă la repezeală. 

Gilles, în vremea asta, se liniştise treptat. 

Gillot fu gata, îl înhaţă de ceafă cu degetele lui lungi, 
osoase şi tari ca fierul, închise cu grijă odaia, şi-l târî după 
el. 

— Îndurare! gemea Gillot. 

Ajunşi jos, Gilles dădu drumul nepotului şi scoțând un 
pumnal ascuţit, îi zise: 

— La prima mişcare pe care o faci ca să fugi, îţi tai 
beregata! 

Amenințarea aceasta îl mai linişti pe Gillot. Prin urmare nu 
urma să fie omorât, din moment ce era ameninţat cu 
moartea numai dacă încerca să fugă! 

— Ia-o înainte! spuse unchiul, cu pumnalul în mână. 
Condus sau, mai bine zis, împins de bătrân, Gillot străbătu 
grădina şi intră în magazia grădinarului. 

— Pune mâna pe bulumacul ăsta! porunci unchiul arătând 
spre un stâlp destul de lung, ascuţit la un capăt. 

Gillot se execută şi luă stâlpul pe umăr. 

— Ia şi frânghia asta! Mai ia şi hârleţul ăsta! adăugă 
unchiul. 

Nepotul se încarcă cu lucrurile ce-i fuseseră arătate. 
Temutul bătrân făcea haz privindu-şi nepotul împovărat cu 
instrumentele propriei sale torturi, iar Gillot, astfel 
încărcat, se îndreptă din nou spre oficiu şi pătrunse apoi în 
coridorul pivniţei. 

Din oficiu, Gilles luă în trecere o torţă şi un cuţit. 

Îl împinse pe nepot în pivniţă, iar când ajunseră jos, îl târî 
în fund şi-i spuse: 

— Sapă aici! 

Gillot, o adevărată zdreanţă de om, pierit de groază, 
năucit, începu să sape cu hârleţul. 

Gillot înfipse adânc cu barosul stâlpul în gaura săpată, 
până când Gilles constată că e destul de ţeapăn şi îi strigă: 


Ajunge! 

Atunci bătrânul îl luă pe nepot, îl lipi de stâlp şi-l legă cu 
frânghia, astfel încât să nu poată mişca nici braţele nici 
picioarele şi nici capul. 

Gillot, înnebunit de frică, nu se împotrivea, căci instinctul 
lui vital nu-l îndemna să se revolte. 

— Ce-ai de gând să faci cu mine? bolborosi el. 

— Ai să afli, îi răspunse unchiul. 

Bătrânul împinse în faţa lui Gillot un fel de buturugă de 
lemn, se aşeză pe ea şi începu să ascută cuțitul adus din 
bucătărie pe tăişul pumnalului său. 

La vederea acestor pregătiri, Gillot începu să se 
văicărească fără încetare. 

Tocmai atunci mareşalul Damyville pătrunse în pivniţă. 

— Mă plictiseşti cu zbieretele tale de porc dus la tăiere, 
strigă Gilles. Dacă nu taci, să ştii că te omor. 

Gillot amuţi pe dată. 

„Deci, nu vrea să mă ucidă, gândi el. Dar atunci, ce vrea?” 

— Ei bine, continuă bătrânul Gilles, acum te voi judeca 
după mintea şi conştiinţa mea. Aceasta înseamnă că voi fi 
îndurător, în măsura în care crimele tale îngăduie 
îndurarea. Să-mi răspunzi cu toată sinceritatea. 

— Da, unchiule, îţi făgăduiesc din toată inima, răspunse 
Gillot, începând să mai prindă curaj. 

Între timp însă, trăgea neîncetat cu ochiul la cuțitul pe 
care bătrânul îl ascuţea întruna cu sârg. Acesta îl întrebă: 

— Ai urmărit deci trăsura în care monseniorul le-a ascuns 
pe prizoniere? 

— Da, unchiule, până în strada de la Hache. 

— 'Te-a văzut cineva? 

— Cred că domnul d'Aspremont trebuie să mă fi zărit. Dar 
nu cred că m-a recunoscut. 

— Şi care ţi-a fost gândul când ai urmărit trăsura? 

— Niciunul. Voiam să văd, asta-i tot. 

— Ei bine, băiete, ai văzut ceea ce nu s-ar fi căzut să vezi! 

— Vai mie! Tare mă mai căiesc, cinstite unchi! 


— Bine! Acum spune-mi, pungaşule, spune-mi, 
nelegiuitule, ce drac te-a împins să povesteşti blestemaţilor 
de Pardaillan ceea ce n-ai fi trebuit să vezi vreodată? 

— Nici un drac. Am vrut să-mi apăr urechile, unchiule. 

— Ah! Laş nenorocit! Voiai să-ţi salvezi urechile, în timp ce 
eu îţi dădeam o pildă vie, oferindu-mi întreaga avere, cu 
toate că aş fi murit de mâhnire dacă mi-ar fi fost primită! 
Ştii tu, blestematule, ce nenorociri îi va aduce trădarea ta 
ilustrului meu stăpân? 

— Vai, unchiule, iartă-mă! 

— Şi eu, eu ce voi deveni? Ce voi răspunde acestui 
puternic senior când mă va trage la răspundere? 

Bătrânul Gilles era sincer. Lăsă să-i cadă capul între mâini 
şi-şi punea întrebarea dacă nu era mai bine să moară decât 
să înfrunte mânia mareşalului. 

Avea totuşi un martor al împotrivirii şi al deplinei sale 
nevinovâţii. Acest martor era chiar Gillot. Era deci preţios şi 
trebuia păstrat. 

— Ascultă! îi spuse el ridicând capul. Nu te condamn la 
moarte. Monseniorul va lua în privinţa ta hotărârea pe care 
o va crede de cuviinţă. Trebuie totuşi să pedepsesc laşitatea 
şi trădarea, care mă aduc pe mine însumi în pragul 
spânzurătorii, fără să mai vorbim de faptul că ele îmi 
pătează cinstea. Bagă de seamă că nici nu pomenesc de 
cele trei mii de livre lipsă din cufăr... 

— Da, dar nu le-am luat eu! urlă Gillot. 

— Nu-ţi mai spun nimic, continuă Gilles din nou tulburat, 
de marea hoţie pe care te pregăteai s-o făptuieşti. De ce nu 
ţi-a trecut mai bine prin minte să mă înjunghii, decât să te 
atingi de scumpii mei bănuţi? Dar, cum îţi spuneam, îţi iert 
această crimă! În ce priveşte însă trădarea, monseniorul va 
judeca şi poate te va cruța şi el dacă-i vei povesti lucrurile 
aşa cum s-au petrecut. Mi-o juri? 

— "i-o jur pe partea mea de rai! 

— Bine. În acest caz mă voi mulţumi să te trag la 
răspundere numai pentru răul pe care mi-l faci, fiind în 


primejdie de a fi cel puţin izgonit de seniorul meu. Şi am să 
te pedepsesc pe acolo pe unde ai păcătuit... 

— Dar cum? Cum? îngăimă Gillot înverzit de spaimă. 

— l-ai trădat pe seniorul şi pe unchiul tău pentru a-ţi salva 
urechile. Ei bine, am să-ţi tai urechile! 

— Îndurare! răcni nefericitul Gillot. 

Gilles se ridicase liniştit şi încercă tăişul cuţitului pe 
unghia degetului mare. 

Se apropie de nepot care, livid, cu ochii închişi, mai avu 
puterea să se ferească. 

— Cel puţin nu-mi tăia decât una! ... 

Nici nu terminase bine această ciudată rugăminte, că un 
urlet înfricoşător îi ţâşni din gătlej: cumplitul bătrân îi 
apucase urechea, dreaptă, trase cu putere de ea şi o tăie 
dintr-o singură lovitură de cuţit. 

Urechea căzu pe podeaua pivniţei. 

— Cruţare pentru aceea care mi-a rămas, strigă Gillot, 
înnebunit de groază şi de durere. Cruţare! Milă! ... 

Se auzi un al doilea urlet şi apoi nepotul leşină. 

Cu aceeaşi seninătate, unchiul trecuse la stânga şi, într-o 
clipită, urechea stingă a lui Gillot ajunse lângă cea dreaptă, 
pe podeaua însângerată. 

Nimeni nu-şi poate ocoli soarta, afirmă fataliştii. Se pare 
că aceea a bietului Gillot fusese ca, mai devreme sau mai 
târziu, să fie lipsit de aceste două imense şi clăpăuge 
podoabe, cu care natura îl înzestrase din plin de fiecare 
parte a chipului. 

După ce îşi termină treaba, monstruosul bătrân începu să 
zâmbească. 

Dar când îşi văzu nepotul plin de sânge şi fără cunoştinţă, 
se cutremură şi mormăi: „Drace, nu trebuie ca prostănacul 
ăsta să moară numaidecât. Este doar martorul meu în faţa 
mareşalului.” 

Alergă deci în grabă la oficiu şi aduse apă, vin îndulcit, un 
întăritor şi comprese. 


După ce spălă bine cele două răni, după ce le arse cu vin 
îndulcit şi le legă cum trebuie, strecură o înghiţitură de 
întăritor între buzele bolnavului şi îi stropi faţa cu apă rece. 

Gillot îşi reveni, deschise nişte ochi pierduţi şi crezând că 
visase urât, îşi duse îndată cele două mâini la urechi. Dar 
acestea nu mai existau... 

Gillot gemu jalnic. 

— Nu cumva ai să te plângi de ceva? îl întrebă unchiul cu 
acea intonaţie batjocoritoare, care i se atribuie de obicei lui 
Satan în vechile legende. 

— Ce nenorocire! răspunse Gillot, cum am să mai pot auzi 
acum? 

— Prostănacule! replică Gilles. 

Aceasta fu singura mângâiere pe care i-o acorda bietului 
mutilat. În acelaşi timp însă, îl luă de braţ, îl ajută să se 
ridice, îl puse pe picioare şi împreună se îndreptară spre 
scară, la lumina ultimelor pâlpâiri ale torţei gata să se 
stingă. 

Dar rămaseră pironiţi locului, unul mai îngrozit decât 
celălalt. 

În faţa lor se afla un om! 

lar acest om era mareşalul de Damville! 

— Monseniore! exclamă Gilles, căzând în genunchi. 

— Ei bine, rosti Damville cu un glas liniştit, ce se întâmplă 
aici? 

— Ah, monseniore, o nenorocire înspăimântătoare! Sunt 
nevinovat, v-o jur! Am vegheat, supravegheat aşa cum mi- 
aţi poruncit când aţi plecat. Soarta şi acest mizerabil au 
făcut totul. 

— Lămureşte-mă mai bine, jupâne Gilles, i se adresă 
Damyville cu asprime. 

— Ei bine, monseniore, blestematul de Pardaillan ştie 
acum unde se află cele două captive... 

— Şi tu n-ai nici o vină în această trădare? 

— Monseniore, v-o jur! Dar binevoiţi să-l întrebaţi pe acest 
mizerabil, căruia i-am tăiat urechile. 


— E de prisos. Am încredere în cuvântul tău, Gilles. Ridică- 
te. 

— Ah, monseniore! exclamă intendentul: credeţi ce doriţi, 
dar ceea ce mi-aţi spus acum este pentru mine o răsplată 
mai strălucită decât aceea din ziua când mi-aţi dăruit cinci 
sute de scuzi dintr-o dată! 

— Aşadar, îmi rămâi devotat? 

— Până la moarte! Vorbiţi, porunciţi-mi, viaţa mea vă 
aparţine! 

— Atunci vino şi caută să te foloseşti de toată şiretenia ta. 
N-am nevoie de sângele tău, dar ceea ce eu voi cere acum 
va fi neîndoielnic mai greu decât să mori pentru mine. 

— Sunt gata la orice, monseniore! 

Bătrânul se ridică mândru în picioare. Mareşalul a spus că 
are încredere în cuvântul lui, al unui lacheu! Ca în acel al 
unui gentilom! ... de la egal la egal! 

Gilles simţi cum talentul lui de intrigant se înzeceşte şi 
ardea de nerăbdare să se arunce în luptă, întrezărind la 
capătul acestei lupte o victorie strălucită, iar odată cu ea, 
averea. 

Damyville urca scara pivniţei, adâncit în gânduri. 

— Monseniore, dar acest nătâng? spuse bătrânul arătând 
spre Gillot leşinat. Să-l dau gata? 

— Nu, fiindcă va putea servi în cele ce vei avea de făcut. 
Vino! ... 

Capitolul 3 

Astrologul 

Îl vom lăsa pe mareşalul Damville, hărțuit de ura şi furia 
sa, în căutarea mijlocului de a-i lovi de moarte pe cei doi 
Pardaillan şi a pune din nou mâna pe Jeanne. Îi vom părăsi 
şi pe Frangois de Montmorency, pe sărmana nebună şi pe 
Lodse, aflaţi cu toţi în casa învățatului Râmuş, unde nevoile 
povestirii ne vor readuce curând. 

Trei zile după aceste evenimente, trei zile după 
reîntoarcerea triumfală a regelui în capitală să, în timp ce, 
la biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, zece lovituri răsunau 


în noapte anunțând ora, două umbre mergeau fără grabă în 
întunericul care învăluia grădinile noului palat al reginei. 

Pe actualul loc al halei de grâu (Bursa de comerţ) se ridica 
altădată palatul Soissons, nu departe de palatul Nesle. 

Catherine de Medicis, care avea un simţ deosebit al 
proprietăţii, cumpărase întinsele grădini şi terenuri virane 
din jurul palatului Soissons, căzut în ruină. Poruncise să fie 
doborâte zidurile şubrede, iar o armată de zidari se 
străduise să scoată din pământ, ca prin puterea baghetei 
magice a unei zâne, un palat de o elegantă măreție, în timp 
ce o armată de grădinari făcuse să răsară în jurul palatului 
reginei, arbuşti, plante şi flori. 

În aceste grădini, Catherine, care toată viaţa a dus dorul 
Italiei, a cerut să fie răsădiţi, cu mari cheltuieli, portocali şi 
lămâi. 

Îi plăceau toate desfătările, toate bucuriile ameţitoare, 
toate parfumurile, sângele şi florile. 

La capătul acestor grădini, într-un colţ al unei mici curţi 
aflată într-un ieşind în direcţia Luvrului, fusese ridicată, 
după porunca şi planurile Caterinei, o coloană dorică - şi 
azi în picioare - ultimă rămăşiţă a acestui armonios 
ansamblu de construcţii. Acest soi de foişor fusese clădit 
pentru astrologul reginei. 

Spre acest turn se îndreptau cele două umbre de care am 
vorbit. Umbre... deoarece Ruggieri şi Catherine - ei doi 
erau - înaintau în linişte, înveşmântaţi în negru. Se opriră la 
piciorul coloanei. 

Astrologul scoase o cheie din pieptar şi deschise o uşă 
joasă. 

Intrară şi se găsiră imediat în faţa unei scări, care urcă în 
spirală până la platforma turnului. 

Acolo se afla un cabinet, sau mai curând o cămăruţă 
îngustă, unde Ruggieri îşi depunea instrumentele de lucru, 
lunete, compasuri ş.a. Drept mobilă, nu se găseau acolo 
decât o masă încărcată cu cărţi şi două fotolii. 


O ferestruică îngustă, dând spre strada de la Hache, lăsa 
să pătrundă aerul în acest colţişor. 

Prin această ferestruică, bătrâna Laura, spioană a unei 
spioane, comunica cu Ruggieri. 

Tot pe aici îşi arunca Alice de Lux rapoartele destinate 
reginei. 

În ziua aceea, Catherine primise de la Laura un bilet 
conţinând aceste câteva cuvinte: „Astă-seară, pe la zece, ea 
va primi o vizită importantă, despre care vă voi raporta 
mâine”. 

— Majestatea voastră doreşte să aprind o făclie? întrebă 
Ruggieri. 

În loc de răspuns, Catherine apucă grăbit mâna 
astrologului şi i-o strânse puternic, făcându-i semn să 
păstreze linişte. 

Într-adevăr, dinspre stradă ea auzise un zvon de paşi care 
se apropiau de turn. 

Iar Catherine de Medicis, care ar fi putut fi un poliţist de 
mâna întâi, îşi spuse din instinct că paşii erau, fără îndoială, 
al persoanei care trebuia să-i facă Alicei de Lux acea vizită 
importantă. 

Regina se apropie de ferestruică şi pentru că nu putea 
vedea nimic din pricina întunericului prin adânc, se aşeză 
astfel încât să poată asculta. 

Paşii se apropiau. 

— 'Trecători! zise Ruggieri, dând din umeri. Credeţi-mă, 
majestate! 

E] ridicase glasul ca şi cum ar fi voit să se facă auzit de cei 
ce veneau. 

— Linişte! şopti Catherine pe un ton ameninţător, care-l 
făcu pe astrolog să pălească. 

Persoanele care umblau pe stradă, oricine ar fi fost ele, nu 
puteau bănui cu nici un chip că erau pândite. Ele se opriră 
lângă turn, nu departe de ferestruică, iar regina auzi un 
glas... un glas de bărbat învăluit într-o tristeţe greu de 
definit şi care o făcu să tresară surprinsă. 


Glasul rostea: 

— O voi aştepta aici pe majestatea voastră. Din acest punct 
voi supraveghea în acelaşi timp strada Traversând, cât şi 
strada de la Hache. Nimeni nu va putea ajunge la uşa verde 
fără ca eu să-i ţin calea. Majestatea voastră va fi deci în 
deplină siguranţă... 

— N-am nici o teamă, conte, răspunse un alt glas, de astă 
dată de femeie. 

— Deodat! murmură înfundat Ruggieri. 

— Jeanne d'Albret! adăugă Catherine de Medicis. 

— lată uşa, doamnă, se auzi din nou glasul contelui de 
Marillac. Vedeţi, prin grădină se zăreşte o lumină Fără 
îndoială că ea a primit mesajul dumneavoastră şi acum vă 
aşteaptă... 

— Tremuri, bietul meu copil? 

— Niciodată în viaţa mea nu voi mai trăi o asemenea 
emoție, cu toate că am trecut prin atâtea, unele plăcute, 
altele cumplite. Gândiţi-vă, Majestate, că în acest moment 
este în joc viaţa mea! Orice s-ar întâmpla însă, eu vă 
binecuvântez, doamnă, pentru bunăvoința pe care 
înţelegeţi să mi-o acordaţi. 

— Deodat, ştii bine că te iubesc ca pe fiul meu. 

— Da, regina mea, ştiu. Dar din păcate o alta ar trebui să 
se afle în locul dumneavoastră. Când mă gândesc, doamnă, 
că propria mea mamă m-a recunoscut fără îndoială în 
timpul convorbirii de la Podul de lemn, că a observat 
tulburarea mea, mi-a atins rana, mi-a simţit durerea şi n-a 
rostit totuşi nici un cuvânt, n-a făcut nici un gest, n-a dat 
nici un semn de dragoste, că a rămas rece ca gheaţa, de 
nepătruns, înspăimântătoare în încremenirea ei. 

Contele îşi arătă printr-un gest adânca lui mâhnire, iar 
zgomotul înăbuşit al unui suspin ajunse până la urechea 
Catherinei, care rămase nepăsătoare. 

— Curaj. Îl îndemnă Jeanne d'Albret ca să mai schimbe 
gândurile tânărului. Nădăjduiesc că peste o oră am să-ţi pot 
face o mică bucurie, scumpul meu copil... 


Cu aceste cuvinte, regina Navarei trecu repede strada şi 
se duse să bată la uşa verde. 

O clipă mai târziu, uşa se deschidea şi Jeanne d'Albret 
pătrundea în casa Alicei de Lux. 

Contele de Marillac, cu braţele încrucişate pe piept, se 
sprijini de turn şi începu să aştepte. Capul lui aproape că 
atingea ferestruică. 

Care au fost gândurile acestor trei fiinţe de-a lungul 
clipelor care se scurgeau una câte una în tăcerea nopţii? 
Astrologul ca tată, regina ca mamă, iar Deodat, copilul! ... 

Printr-o mişcare înceată, Ruggieri se aşezase pe nesimţite 
într-o poziţie, care s-o împiedice pe Catherina să scoată 
braţul prin ferestruică. Ce bănuială îngrozitoare îi trecea 
oare prin minte? 

Catherine era întotdeauna înarmată cu un scurt pumnal 
ascuţit, o armă florentină, pe a cărui lamă erau imprimate 
minunate arabescuri, un înfricoşător giuvaer în mâinile 
reginei. 

Ruggieri se cutremura de groază, căci el însuşi muiase 
vârful pumnalului într-o otravă fulgerătoare, iar cea mai 
mică înţepătură cu acest preţios obiect de artă era mortală. 

Cine ştie dacă regina nu intenţiona să-şi întindă pe 
neaşteptate braţul şi să lovească? Oricum însă, ea rămase 
nemişcată. 

Orologiul bătu la ora unsprezece şi apoi de jumătate. 

În sfârşit, când ultimă bătaie de miezul nopţii se pierdea în 
văzduh, regina Navarei o părăsi pe Alice de Lux. 

Cu gâtul încordat, năpădit de nelinişte, contele o văzu 
venind, dar nu se putu clinti din loc. 

Catherine se pregătea să asculte. 

lată însă că Jeanne d'Albret, apropiindu-se de contele 
Marillac, îi spuse doar atât: 

— Vino, dragul meu fiu, avem ceva de vorbit fără 
întârziere... 

Şi amândoi se îndepărtară... 

După plecarea lor, Catherine de Medicis şopti: 


— Acum poţi să-ţi aprinzi făclia. 

Astrologul dădu ascultare şi atunci se văzu cât era de livid, 
cu toate că mâna nu-i tremura de fel, iar căutătura îi era 
liniştită. Catherine, privindu-l atent, dădu din umeri şi zise: 

— Ai crezut că am să-l omor? 

— Da, răspunse astrologul cu o înspăimântătoare 
sinceritate. 

— Nu ţi-am spus doar că nu-i vreau moartea? Că-mi va 
putea fi folositor? Vezi deci că nu mă gândeam să-l lovesc, 
de vreme ce mai trăieşte după cele ce am auzit amândoi. N- 
ai auzit? Ştie că-i sunt mamă! 

Astrologul nu răspunse nimic. 

— Până acum mă mai îndoiam! Acum s-a terminat. El 
singur a spus-o. Ştie, Ren€!.... 

Oricui altuia decât lui Ruggieri, aceste cuvinte ale 
Catherinei nu i-ar fi produs nici un fel de impresie. Dar 
astrologul o cunoştea şi glasul cumplitei sale amante îi 
apăru atât de ameninţător, încât rămase cu ochii plecaţi, 
neîndrăznind s-o privească pe aceea care, în aparenţă, îi 
vorbea atât de liniştit. 

Întunecată, cu gura încleştată, cu ochii aţintiţi în noapte 
spre punctul de unde dispăruse contele, regina continuă: 

— Vezi deci că poţi fi liniştit, dragul meu Rene; dragostea 
ta părintească nu va fi supusă nici unei încercări. 

— Ba da, doamnă! răspunse eu glas şoptit astrologul, ştiu 
că fiul meu va muri şi că nimic pe lume nu-l poate salva. 

Catherine, uimită, îl privi pe furiş pe astrolog. 

— Lămureşte-mă şi pe mine spuse ea, aşezându-se într-un 
fotoliu. 

Ruggieri ridică capul. Chipul său nu era lipsit nici de 
frumuseţe, nici de o anumită semeţie naturală. Ruggieri era 
departe de a fi un şarlatan. Fire complicată, slab până la a 
se învoi să execute fără crâcnire cele mai josnice treburi, 
necruţător în înfăptuirea crimelor pe care el însuşi n-ar fi 
fost niciodată în stare să le închipuie, milos când redevenea 
el însuşi, crud când ajungea din nou instrumentul reginei, 


şi-ar fi petrecut probabil viaţa studiind şi ar fi devenit un 
paşnic învăţat, dacă n-ar fi întâlnit-o în calea sa pe 
Catherine. 

Arta ghicitului în stele nu era pentru Ruggieri, decât o 
îndeletnicire intermediară: el aspira mai sus şi mai departe. 
A cunoaşte adevărul, spunea el, înseamnă a-l stăpâni! Ce 
putere de temut va avea la îndemâna sa omul care va izbuti 
să cunoască azi din ce va fi făcută ziua de mâine! Şi ce va 
deveni această putere, dacă omul va putea să producă aur 
după placul lui? 

Ruggieri avea deci o neclintită încredere în această artă. 

Mereu dezamăgit de calculele sale, adesea, după ce 
veghease nopţi întregi, lăsa să-i cadă pana, plin de 
deznădejde. Curând însă, noi puteri îl împingeau înainte şi, 
cu o mânie rece, se cufundă iar în rezolvarea 
nerezolvabilului. 

Nu e deci de mirare că acest creier ostenit era bântuit de 
vedenii. 

— Doamnă, zise el, vreţi să aflaţi de ce fiul meu va muri şi 
de ce nimic nu-l va putea salva? Am să v-o spun. Atunci când 
mi-am recunoscut fiul în hanul acela unde m-aţi trimis, m- 
am gândit la început numai la dumneavoastră. Ce însemna 
atunci fiul meu pentru mine? Un necunoscut. În timp ce 
dumneavoastră, dumneavoastră eraţi marea iubire a vieţii 
mele. Apoi, puţin câte puţin, milă s-a strecurat în inima 
mea. Şi odată cu ea şi alte sentimente destul de puternice 
ca să mă facă să sufăr, dar nu atât de mari ca să vă pot 
înfrunta şi spune: pe acesta nu-l puteţi lovi. Iar atunci când 
am înţeles că l-aţi condamnat, m-am mulţumit doar să plâng 
în tăcere, fiindcă aţi dobândit asupra mea o putere 
neobişnuită, Catherine. Cred că n-am să vă uimesc 
spunându-vă că am luptat să vă izgonesc din sufletul meu. 
Mai ales în timpul din urmă, întrebând astrele şi neprimind 
decât răspunsuri îndoielnice, începusem din nou să sper. 
Trebuie să vă spun că mă hotărâsem să intervin şi să 
împiedic uciderea copilului meu. Chiar adineauri, doamnă, 


dacă aţi fi încercat să-l loviți n-aţi fi izbutit, pentru că acum 
câteva momente îmi mai închipuiam că va putea trăi. Acum 
însă ştiu că va trebui să moară. 

Catherine clătină din cap, cu o linişte înşelătoare. 

— Superstiţie! murmură ea. 

— Vederi diferite, doamnă. Dumneavoastră vedeţi ceva. lar 
eu nu. Dacă dumneavoastră aveţi o vedenie, o numiţi 
nălucă. Dacă eu am o vedenie, o numesc corp astral. 

— Te cred, Rene, te cred, răspunse cu glas scăzut 
Catherine, deoarece această femeie atât de puternică şi 
care pusese o asemenea stăpânire asupra astrologului, era 
la rândul ei subjugată de el, când Ruggieri îi vorbea despre 
ocultism. 

Pe chipul astrologului se produse o schimbare ciudată. 
Ochii, uşor convulsionaţi, aveau acea privire îndreptată 
spre interior, care schimbă în întregime înfăţişarea feţei 
omeneşti. 

„Da, urmă el încet, atunci când Cerul nu vrea să-mi 
răspundă, când problemele ce le pun după datele siderale 
nu duc la o soluţie, întrebarea pe care am pus-o puterilor 
nevăzute ajunge uneori la mine pe altă cale. Este tocmai 
ceea ce s-a petrecut acum. lată ce am văzut, Catherine. Vă 
aflaţi lângă ferestruică, iar eu în acest loc. Toată atenţia 
mea era aţintită asupra braţelor voastre. Inelul pe care-l 
purtaţi pe arătător strălucea blând în noapte şi nu-l scăpau 
din ochi. Căci astfel vă puteam urmări mâna, iar dacă aţi fi 
dus-o la pumnal, aş fi oprit-o. Deodată mi s-a tulburat 
vederea. În aceeaşi clipă am simţit un fel de uşoară 
zguduire în craniu, iar capul s-a îndreptat de la sine spre 
ferestruică. În faţa unor asemenea semne mi-era cu 
neputinţă să nu recunosc că eram în legătură cu nevăzutul. 
Reţineţi că de unde mă aflam, eu nu-mi puteam vedea fiul. 
Cu toate acestea l-am zărit foarte limpede. Era ca la vreo 
douăzeci de paşi în faţa ferestruicii, plutind în aer la o 
înălţime de vreo şapte sau opt picioare; zbura, ca să spun 
aşa, într-un nimb strălucitor, până şi el sclipea într-un fel 


ciudat, pe toată întinderea corpului. Cu o mână îşi apăsa 
pieptul în partea dreaptă. Apoi, mâna îi căzu încet. În locul 
unde se găsise înainte mâna, am văzut o rană întinsă, din 
care curgea şiroi un sânge asemănător unui cristal topit şi 
nu roşu ca sângele omenesc. Fiul meu a plutit astfel, în faţa 
ochilor mei, aproape două minute. Apoi, încetul cu încetul, 
contururile i-au devenit mai puţin lămurite, forma s-a topit, 
până ce a rămas numai un abur subţire, lumina s-a stins, 
viziunea s-a risipit şi apoi nimic...” 

Glasul lui Ruggieri de-abia se mai auzi rostind aceste 
ultime cuvinte şi nu mai era decât o şoaptă de neînțeles. 

Regina se scutură ca pentru a se uşura de nefolositoarea 
povară a spaimelor închipuite, ochii ei plini de ameninţare 
îşi înfipsese privirea de-o stranie limpezime în punctul 
urmărit de astrolog. 

„Soţul meu, mormăi ea printre dinţi, se jura că miros a 
moarte! Poate! Pe trupul lui Cristos, îmi place să fiu aceea 
care trece lăsând în urma ei un şir de cadavre, căci pentru 
a stăpâni, e nevoie să loveşti! Vă mulţumesc vouă, puteri 
nevăzute care mi-aţi adus vestea! Marillac trebuie să 
moară, aşadar, să moară! Charles trebuie să moară şi el, să 
moară! Îngeri şi demoni, mă veţi ajuta să-l ridic pe tron pe 
fiul inimii mele, pe scumpul meu Henri...” 

Catherine îşi făcu în grabă o cruce şi atinse fruntea 
astrologului cu vârful degetului ei îngheţat. Ruggieri se 
înfiora. 

— Rene, îi spuse ea, tu vezi bine că până şi Cerul îl 
condamnă... 

— E fiul nostru... 

— Ei bine, să lăsăm soarta să se împlinească, să nu ne 
amestecăm, punând în discuţie sentinţele hotărâte de 
forţele atotputernice, a aflat că îi sunt mamă şi de aceea 
este condamnat! 

Catherine zicea „este” condamnat pentru că nu ştia prea 
bine dacă trebuie să spună Dumnezeu ori Satan. 


— Este condamnat, în timp ce eu visam pentru el un viitor 
regesc. Să nu mai vorbim de el, Ren€! ... Dar cealaltă? 
Femeia aceea care şi ea ştie! Ai auzit doar: Jeanne d'Albret 
cunoaşte taina... Pe aceasta, Rene, o condamn eu! O am în 
mână. Visez să curăţ regatul pe care-l pregătesc fiului meu. 
Visez să reînscăunez autoritatea Romei, pentru a o întări 
astfel pe aceea a lui Henri. L-am iscodit pe Coligny, l-am 
cercetat pe Bearnez, i-am examinat amănunţit pe toţi aceşti 
seniori care se îmbulzesc plini de ifose la curte şi în tot 
oraşul. Ren€, îţi spun, toţi, începând cu regina lor şi până la 
ultimul gentilom, toţi poartă în ei germenul revoltei. Ei nu 
se ridică numai împotriva bisericii ca o piedică 
amenințătoare, ci se simt asupriţi de puterea regală din 
Franţa, acolo, în munţii lor au căpătat obiceiuri de 
neatârnare şi nu puţini dintre ei îşi spun hughenoți, ceea ce 
în realitate înseamnă pur şi simplu rebeli. Rene, dacă nu 
nimicesc reforma, monarhia însăşi va fi într-o zi reformată. 
Să începem deci prin a lovi capul. Jeanne d'Albret este 
capul protestanților. Ea cunoaşte taina mea. Ucigând-o, mă 
salvez pe mine şi salvez totodată Biserica şi Statul. 

Acestea fiind spuse, Catherine de Medicis ieşi împreună cu 
Rene afară din turn. 

— Parcă aveam de gând să citim în stele? spuse acesta. 

— Cercetarea lor a devenit de prisos. Am aflat ceea ce 
voiam să ştiu. 

Străbătură grădinile în care se aflau şi ajunseră la o mică 
clădire, cu o înfăţişare elegantă, aşezată la o sută de paşi de 
turn. Aceasta se compunea dintr-un parter şi un singur etaj. 
Catherina o construise pentru a servi de locuinţă 
astrologului său. Era o casă frumoasă din cărămidă şi piatră 
albă, cu un balcon pântecos din fier forjat. O uşă frumoasă, 
arcuită, din stejar împodobit cu ghinturi groase cu capete 
mari, ferestre cu vitralii delicate, o faţadă pe care se 
căţărau tufe dese de trandafiri, dădeau locuinţei o 
înfăţişare elegantă. 


Intrară şi din vestibul pătrunseră numaidecât într-o 
încăpere vastă, care ocupa toată aripa stângă a parterului. 
Pe o masă mare erau întinse hărţi cereşti întocmite chiar de 
Ruggieri, pereţii erau acoperiţi cu rafturi de stejar pline cu 
cărţi. 

Regina şi astrologul se opriră câteva clipe în cabinetul de 
lucru plin de praf. 

— Să mergem în laborator, zise Catherina. 

Ruggieri se cutremură, dar se supuse. 

Străbătură din nou anticamera, iar Ruggieri, punând în 
mişcare trei broaşte complicate, sfârşi prin a deschide, 
după zece minute de trudă, o uşă grea întărită cu drugi de 
fier. 

În spatele acestei uşi se mai găsea una. Aceasta era în 
întregime de fier şi n-avea nici o broască. Catherine, apăsă 
cu putere pe un buton aproape invizibil şi uşa se deschise 
sau, mai bine zis, se dădu înapoi, lăsând de o parte şi de 
alta destul loc pentru trecerea unui om. 

Camera în care intrară acum ocupa aripa dreaptă a 
parterului. 

Aerul intra acolo prin două ferestre acoperite cu grijă de 
perdele groase de piele, care le apărau împotriva oricărei 
priviri ce ar fi ajuns să străbată vitraliile. 

Ruggieri aprinse două făclii de ceară şi atunci apăru 
interiorul încăperii. 

Tot peretele din fund era ocupat de bolta coşului de zid 
aşezată deasupra unei vetre atât de mari, încât ar fi putut 
forma ea singură o cameră separată. Sub această boltă 
fuseseră construite două cuptoare, având fiecare foalele lor 
de fierărie. Cuptoarele erau ticsite cu recipiente de diferite 
mărimi. Pe cinci sau şase mese, aşezate ici-colo se aflau 
retorte de toate dimensiunile. Pe o scândură, o colecţie de 
măşti de sticlă sau din plasă de oţel. 

La un semn al Catherinei, Ruggieri deschise un dulăpior 
cu o cheie pe care o purta atârnată de gât, sub vestă. 

Catherine se aplecă şi murmură: 


— Să alegem! Ce-i cu acul acesta, Rene, acul ăsta frumos 
de aur?.... 

Rene se aplecă la rândul lui. Capetele lor aproape că se 
atingeau. 

Chipul Catherinei era hâd în acest moment pentru că 
râdea. De obicei, figura reginei avea o înfăţişare de 
întunecată tristeţe, nu lipsită de o anumită maiestate. Când 
zâmbea, izbutea să fie fermecătoare ca pe vremea tinereţii, 
când zâmbetul ei fusese cântat de toţi poeţii. Dar când 
râdea într-un anumit fel, atunci devenea îngrozitoare. 

În ce-l priveşte pe Ruggieri, pe chipul lui nu se mai citea 
nici durere, nici nelinişte, ci doar sălbatica mândrie a 
savantului care-şi priveşte opera. 

— Acul acesta? răspunse el cu un surâs de înfricoşătoare 
modestie, luaţi un fruct, de pildă, o piersică frumoasă, 
coaptă şi pârguită, înfigeţi acul în carnea ei gustoasă. 
Vedeţi, acul este atât de subţire încât ar fi cu neputinţă să 
se observe urma trecerii lui prin fruct. De altfel, fructul nu 
va fi deloc vătămat. Numai persoana care va fi mâncat 
această piersică va fi cuprinsă în timpul zilei de greţuri şi 
amețeli, iar până seara va fi moartă. 

— Ah! Ah! ... Dar lichidul acela gras din sticlă, care 
seamănă cu un ulei? 

— Într-adevăr, doamnă, este un ulei. Dacă atunci când se 
pregăteşte lampa de noapte a majestăţii voastre, s-ar 
amesteca douăsprezece până la cincisprezece picături din 
acest ulei cu cel al lămpii, majestatea voastră ar adormi ca 
întotdeauna, fără să simtă nici o nelinişte sau indispoziţie. 
Atâta doar că ar adormi mai curând ca de obicei... şi nu s-ar 
mai trezi. 

— Minunat, Rene! Da şirul acesta de sticluţe? 

— Esenţe de flori, regina mea. lată trandafirul, iată 
garoafa şi aici heliotropul, mai departe, violeta şi portocalul. 
Vă plimbaţi, de pildă, în grădină cu un prieten şi-i atrageţi 
atenţia asupra frumuseţii unui trandafir. Prietenul vostru 
admiră şi apoi cere să culeagă floarea. O culege şi o 


miroase: poate fi socotit mort dacă în ajun aţi făcut o mică 
crestătură în arbust şi dacă în crestătură aţi turnat zece 
picături din această esenţă. Vă puteţi mulţumi să turnaţi 
doar o singură picătură pe floarea ce-i va fi oferită. 
Parfumul florii nu va fi schimbat, deoarece fiecare din 
aceste esențe corespunde cu propriul parfum al florii. 

— Foarte frumos, Rene! Dar pomezile acestea? 

— Sunt pomezi obişnuite, doamnă. Cea neagră este pentru 
gene şi sprâncene, cea roşie pentru buze şi mai e crema de 
întins pe faţă, acestea sunt creioanele pentru 
înfrumusețarea ochilor. Numai că femeia care va 
întrebuința aceste creme şi aceste creioane, va fi cuprinsă, 
în următoarele două zile, de puternice mâncărimi pe obraz, 
unde curând va apare o rană care va distruge şi cel mai 
fermecător chip. 

— Ah, dar atunci nu-i ucigător? 

— Ei, doamnă, se poate ucide o femeie tânără răpindu-i 
frumuseţea. 

— Toate acestea sunt fulgerătoare, şopti Catherine. Dar 
aici ce-i? Apă? 

— Da, doamnă, apă curată, fără nici un gust, aromă sau 
miros, fără parfum, o apă care n-ar strica cu nimic apa, sau 
vinul, sau un lichid oarecare cu care aţi amesteca-o în 
proporţia infimă de treizeci, patruzeci de picături la o oca. 
Aceasta, doamnă, este capodopera Lucreţiei: aqua-tofana. 

— Agua-tofana! repetă în şoaptă regina. 

— O adevărată capodoperă! Spuneaţi, nu fără temei, că 
efectul tuturor acestor otrăvuri este prea fulgerător, înţeleg 
că sunt cazuri când trebuie lucrat cu o oarecare prudenţă. 
Aqua-tofana, limpede ca un cristal, nu lasă nici o urmă în 
corpul oricărei fiinţe, animal sau om, care ar fi băut din ea. 
Omul acela, dacă a avut cinstea să cineze la masa voastră, 
se va întoarce la el în perfectă stare de sănătate. Numai că 
după o lună el va începe să simtă o indispoziţie, o nelinişte 
deosebită, treptat îi va fi cu neputinţă să mai mănânce, va 


cădea într-o slăbiciune generală, iar trei luni după aceea 
cină, va fi îngropat. 

— Grozav, spuse Catherina, dar prea încet. 

— Să vorbim deschis. În cât timp doriţi ca... piedica să fie 
înlăturată? 

— Trebuie ca Jeanne d'Albret să moară peste douăzeci sau 
treizeci de zile, nici mai mult, nici mai puţin. 

— Lucrul e posibil, doamnă, iar victima ne va indica 
singură mijlocul de folosit. Alegeţi de pe tot acest raft de 
abanos. 

— Cartea aceasta? 

— Este o carte de rugăciuni, doamnă, de un nepreţuit folos 
în mâna unui catolic, valoroasă pentru lucrătura 
închizătoarei de aur şi legătura ei în argint. E de ajuns s-o 
răsfoieşti. 

— Dar, Jeanne d'Albret e protestantă, îl întrerupse 
Caterina. Broşa aceasta, ce-i cu ea? 

— Este un giuvaer minunat. Din nefericire, care se închide 
greu. Atunci, se întâmplă ca persoana care se serveşte de 
ea să forţeze arcul şi apăsând, se înţeapă la mână, o 
înţepătură neînsemnată, care însă în următoarele opt zile 
provoacă o cangrenă zdravănă. 

— Nu. Dar sipetul acesta ce-i? 

— Îl vedeţi, doamnă, e un sipet obişnuit, la fel cu toate 
celelalte din lume, cu o singură diferenţă totuşi, că el a fost 
cizelat de meşteşugari pricepuţi şi că este făcut din aur 
masiv, ceea ce-l transformă într-un dar cu adevărat regesc. 
Apoi mai există încă o diferenţă. Deschideţi-l, doamnă! 

Catherine îl deschise fără nici o şovăire. Un altul decât 
Ruggieri ar fi tresărit în faţa acestei dovezi de deplină 
încredere. El era însă obişnuit. 

— Priviţi, doamnă, continuă Ruggieri, interiorul acestui 
mic sipet este dublu şi făcut dintr-o frumoasă piele de 
Cordoba. Această piele de Cordoba formează ea singură un 
obiect de artă, fiind imprimată în relief după metodele 


secrete ale tradiţiei arabe şi este uşor parfumată, aşa cum 
vă puteţi încredința. 

Catherine, fără nici o ezitare, aspiră parfumul delicat ce se 
răspândea uşor din interiorul sipetelui. 

— Nu e nici o primejdie să mirosiţi acest parfum, continuă 
chimistul. Dacă însă aţi atinge această piele, dacă v-aţi lăsa 
mâna în acest sipet destul timp, adică în jur de o oră, 
esenţele cu care este îmbibată pielea s-ar comunica 
sângelui vostru prin pori şi peste douăzeci de zile aţi fi 
doborâtă de o febră, care în trei sau patru zile vă va fi 
fatală. 

— Foarte bine. Dar ce m-ar determina să-mi las mâna în 
acest mic cufăr timp de cel puţin o oră? 

— Dacă mâna voastră nu va atinge pielea de Cordoba, nu 
poate oare pielea să vină în întâmpinarea mâinii? Vă ofer 
acest mic sipet... îi daţi o întrebuințare oarecare... va servi 
la păstrarea eşarfei pe care o purtaţi la gât şi a mănuşilor 
ce se vor lipi de mâna voastră. Eşarfa sau mănuşile, 
rămânând închise în cufăraş, efectul lor devine la fel de 
puternic ca al pielii propriu-zise. 

— lată o adevărată capodoperă, murmură regina. 

Ruggieri se ridică. Mândria lui de chimist găsi în aceste 
momente răsplata migăloasei sale munci. 

— Da, zise el, aveţi în faţă capodopera mea. Mi-au trebuit 
ani îndelungaţi ca să combin elementele subtile, în stare să 
se potrivească şi pielei ca şi tunicii lui Nessus, am vegheat 
nopţi peste nopţi, eram de o sută de ori gata să mă otrăvesc 
singur, până ce am găsit esenţa care să se comunice prin 
atingere şi nu prin miros sau pe gură. În acest cufăraş de 
temut am ferecat moartea, pe care am schimbat-o astfel 
într-o slugă ascultătoare, mută. Nevăzută şi de 
nerecunoscut. Luaţi-l, regina mea, e al vostru. 

— Îl iau! răspunse Catherine. 

Într-adevăr, ea închise la loc cufăraşul şi-l ridică. Îl păstră 
o clipă în cele două mâini înălțate în dreptul ochilor şi 
murmură: 


— E voinţa lui Dumnezeu! 

Capitolul 4 

Porunca regelui 

A doua zi după ce Frangois de Montmorency şi-a regăsit 
fiica şi pe aceea ce-i fusese soţie, cei din casa de pe strada 
Montmartre s-au bucurat de linişte. 

Mareşalul simţea cum îi creşte inima în piept. Era căzut în 
admiraţie în faţa fiicei sale şi nu-şi închipuia că mai poate 
exista pe lume o fiinţă atât de fermecătoare. În ce o priveşte 
pe Jeanne, era din ce în ce mai încredinţat că ea suferea o 
criză trecătoare şi că fericirea îi va readuce în acelaşi timp 
raţiunea şi sănătatea fizică. Uneori i se părea că zăreşte în 
ochii nebunei o umbră de înţelegere. Voia să creadă în 
vindecarea ei. 

Aruncă adesea priviri pline de îndoială spre Jeanne şi-şi 
spunea: „Atunci când va putea din nou înţelege, cum voi 
izbuti oare să-i explic căsătoria mea? N-ar fi trebuit să-i 
rămân credincios chiar socotind-o pe ea necredincioasă?” 

Era cuprins de tulburare văzând-o atât de frumoasă, abia 
schimbată, aproape tot atât de desăvârşită ca pe timpul 
când o aştepta în pădurea de la Margency. 

Cât despre Lodse, în afară de durerea de a n-o putea face 
pe mamă să ia parte deîndată la fericirea ei, era plină de 
încântare. Şi ea era convinsă că o lună de îngrijiri atente îi 
va reda martirei raţiunea. Se lăsa astfel furată de acea 
bucurie, necunoscută până atunci, de a avea o familie, un 
nume, un tată. Acest tată i se părea un om excepţional, prin 
forţa şi cinstea lui neîntinate. Era, în acelaşi timp, unul 
dintre puternicii regatului. 

Această zi fu deci una de fericire adevărată, cu toată 
nebunia Jeannei. 

Nu se afla ea oare acolo, în viaţă? Şi atunci când ei doi, 
tatăl şi fiica, o priveau, nu vedeau oare că în sănătatea ei se 
petreceau schimbări îmbucurătoare? 

Ochii îşi regăseau strălucirea, iar obrazul îşi recăpăta 
culorile: niciodată n-o văzuse Lodse atât de frumoasă şi de 


veselă. Râsul nebunei nu răsuna ascuţit şi nervos, ci plăcut 
şi plin de o nevinovată fericire. 

În ziua aceea, mareşalul făcu îndeaproape cunoştinţă cu 
bătrânul Pardaillan. Îşi strânseră mâinile cu multă 
încredere, iar amintirea răpirii Lodsei fu dată uitării. 

Noaptea care urmă fu şi ea foarte liniştită. 

Totuşi, la începutul nopţii, pe stradă avu loc o întâmplare. 
Mareşalul de Damyville veni să inspecteze postul de pază din 
faţa casei Era însoţit de patruzeci de guarzi regali, care 
aveau să-i schimbe pe guarzii lui d'Anjou. Erau comandaţi 
de un ofiţer al casei regale, iar căpitanul care primise 
garanţia pentru Jeanne de Piennes trebui să se retragă. 

Damyville îşi petrecu noaptea pe stradă, iar în zori se 
produse o mişcare în rândul soldaţilor. 

Douăzeci dintre ei îşi întoarseră archebuzele şi erau gata 
să deschidă focul. 

Era vădit că se pregăteau să spargă uşa. 

Chezăşia dată pentru Jeanne de Piennes era socotită deci 
nulă şi neavenită? Aceasta fu părerea bătrânului Pardaillan 
când, scoţându-şi nasul pe ferestruică, văzu toate, aceste 
pregătiri. El îi chemă îndată pe mareşal şi pe cavaler, care 
veniră să vadă cu ochii lor situaţia. Bătrânul cavaler era 
tare bucuros şi ochii îi scăpărau. 

— Dacă ne vor ataca, spuse el, nu mai avem nici un motiv 
să ne ţinem de cuvânt, ne aflăm aici prizonieri ca zălog 
pentru doamna de Piennes. Atacul ne eliberează de 
îndatorire şi ne redă dreptul de a fugi. Există o uşă 
deschisă, să fugim! 

— Aceasta e şi părerea mea, spuse mareşalul, în cazul în 
care ne vor ataca. Un cuvânt călcat nu mai trebuie 
respectat! 

— Vor ataca, n-aveţi nici o teamă. Ce crezi, cavalere? 

— Cred că domnul mareşal va trebui să iasă de îndată cu 
cele două femei, dar că noi trebuie să rămânem şi să-i 
înfruntăm. 


— Ia te uită ceva nou! mormăi bătrânul Pardaillan, care 
înţelesese numaidecât ceea ce se petrecea în inima fiului 
său. 

Îl luă deoparte: 

— Vrei să mori, da? 

— Da, tată. 

— Atunci să murim împreună. Cu toate acestea, mai poţi 
încă asculta o părere a bătrânului tău tată? ... 

— Da, domnule... 

— Ei bine, nu-mi doresc decât moartea, din moment ce tu 
nu poţi trăi fără această micuță Lodse, dracul s-o ia, iar eu 
nu pot trăi fără tine. Dar ar trebui să fii sigur că Lodsette a 
ta n-o să-ţi scape! 

— Ce vrei să spui? exclamă cavalerul pălind de nădejde. 

— Doar atât: ai cerut-o mareşalului pe fiica sa? 

— E o nebunie! 

— De acord! Dar, în sfârşit, ai cerut-o? 

— Ştii bine că nu! 

— Ei bine, va trebui să i-o ceri! 

— Niciodată! Niciodată! Oh, jignirea de a mă vedea 
respins! 

— Bine, atunci voi vorbi eu în locul tău! Una din două: ori 
eşti acceptat şi le vei face Montmorency-ilor cinstea de a 
intra în familia lor. Pe moartea tuturor dracilor! Spada ta 
face cât a lor, iar numele ţi-e nepătat. Continui deci: ori eşti 
respins şi numai atunci va veni momentul să ne potcovim 
cizmele pentru marea călătorie din care nu mai e 
întoarcere. Hai, încuviinţează să trăieşti până ce tatăl 
Lodsei îmi va fi spus definitiv nu! 

— Fie, tată! răspunse cavalerul, care întrezări aici un 
mijloc de a muri singur şi de a nu-ltâri şi pe tată după el. 

— Monseniore, se adresă atunci bătrânul Pardaillan 
mareşalului, apropiindu-se de el, cavalerul şi cu mine am 
ţinut un consiliu de război. lată ce am hotărât: 
Dumneavoastră veţi pleca deîndată, iar noi rămânem pe loc 
până când se va porni atacul. După aceea vom pleca şi noi. 


— Nu plec de aici fără voi, răspunse mareşalul cu glas 
hotărât. Gândiţi-vă, cavalere, că dacă nu mă veţi urma după 
primul atac, cele două fiinţe nevinovate sunt sortite unei 
morţi cumplite. 

Cavalerul tresări. 

— Atunci, vom pleca, spuse el. 

— Nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să aşteptăm, 
continuă Pardaillan-tatăl. 

Aşteptarea nu fu lungă. Pe la cinci dimineaţa, bătrânul 
cavaler, rămas de veghe la ferestruica din acoperiş, văzu un 
călăreț făcând semn unui ofiţer. Călărețul, cu toate că era 
cald. Era învăluit într-o mantie care-l acoperea cu totul. De 
aceea, Pardaillan nu-l putu recunoaşte. 

Ofiţerul se apropie de casă, însoţit de un împuternicit în 
haine negre, care scoase o hârtie dintr-un toc şi începu să 
citească cu glas tare şi limpede: 

— În numele regelui: „Sunt declaraţi trădători şi răsculați 
domnii Pardaillan, tatăl şi fiul, adăpostiţi în această casă pe 
chezăşia nobilei doamne de Piennes, numita chezăşie este 
declarată nulă şi neavenită, întrucât doamna arătată nu 
cunoştea crimele făptuite mai înainte de domnii Pardaillan. 

Îi somăm pe numiții domni să se predea, pentru a fi duşi la 
Temple, spre a fi judecaţi acolo pentru crimă şi trădare şi 
lezmajestate, incendierea cu bună-ştiinţă a unei case, 
precum şi revoltă cu arma în mână. 

Însărcinăm pe ofiţerii din paza regelui să-i prindă chiar 
morţi dacă nu vor izbuti să-i prindă vii, pentru ca leşurile 
lor să fie spânzurate. 

Iar noi, Jules-Henri Percegrain, declarăm că le-am 
comunicat cele de mai sus cu glas tare rebelilor şi că, 
printr-o ultimă îngăduinţă, le-am mai dat o oră de gândire. 

Drept pentru care am semnat şi predat prezentele 
mandate de arestare gentilomului Guillaume Mercier, 
baron de Teil, locotenentul companiei de archebuzieri ai 
regelui.” 


Omul în negru dădu hârtia ofițerului şi se retrase lângă 
cavalerul în mantie, care în tot acest timp rămăsese 
nemişcat. 

Ora de gândire încuviinţată rebelilor se scurse repede. 

Stradă se umpluse de lume, curioşii se ridicau în vârful 
picioarelor să vadă dacă răsculații vor fi prinşi vii sau morţi. 

Ora îngăduită trecuse, ofiţerul se apropie de uşă şi bătu cu 
putere, strigând: 

— În numele regelui! 

Bătaia de ciocan răsună surd în interiorul casei şi o 
fereastră de la etajul întâi fu deschisă. Apăru bătrânul 
Pardaillan. Se auziră strigăte din stradă: 

— lată-i! lată-i! Se predau! 

Pardaillan salută cu demnitate, se aplecă şi întrebă: 

— Domnule, aveţi de gând să ne atacați? 

— Chiar acum, răspunse ofiţerul, dacă nu vă predaţi. 

— Băgaţi de seamă că sunteţi primul care călcaţi învoiala. 

— Ştiu, domnule şi dumneavoastră trebuie să vă predaţi 
fără condiţii. 

— Să ne predăm, asta-i altceva. Voiam doar să vă spun că 
nu vă ţineţi cuvântul dat. Acum puteţi ataca dacă vă trage 
inima. 

Acestea fiind spuse, bătrânul Pardaillan închise liniştit 
fereastra, în timp ce ofiţerul mai strigă o dată: 

— În numele regelui! 

Deoarece nu primea nici un răspuns, ofiţerul făcu un semn 
şi o bârnă folosită ca berbece fu pusă în mişcare La a cincea 
lovitură, uşa căzu. 

Archebuzierii îşi îndreptară ţevile asupra uşii şi stăteau 
pregătiţi. 

Întrucât nu apăru nimeni, trebuiră să se hotărască să intre 
în casă. Acolo dădură peste o scară înţesată cu diferite 
obstacole. 

— Trebuie să-i asediem acolo, sus, răcni ofiţerul. 

A fost nevoie de două ceasuri ca să se elibereze scara. 


Când trecerea fu în sfârşit liberă, toată trupa se caţără cu 
băgare de seamă, urmată de călăreţul care descălecase şi 
continua să-şi ascundă chipul în faldurile mantiei. 

Spre mulţumirea ofițerului, sus toate uşile erau deschise. 

Pătrunseră în odăile pe care le cercetară una câte una, cu 
toată precauţia necesară. 

După ce scotociră tot etajul întâi, devenise limpede că 
asediaţii se retrăseseră în pod. 

Dar când, după multe şovăieli şi somaţii repetate, se 
hotărâră în cele din urmă să pătrundă în pod, nu găsiră 
acolo decât fân. 

Călărețul scoase atunci un strigăt turbat şi, zărind o uşă 
de trecere prin care se putea intra în casa vecină, o sparse 
cu o puternică lovitură de picior: 

— Pe aici au fugit! urlă el. Îmi scapă iar! 

Atunci, cavalerul furios lăsă să-i cadă mantia şi soldaţii, 
uimiţi, îl recunoscură pe ilustrul mareşal de Damville. 

— Ce ordonaţi, monseniore? întrebă ofiţerul. 

— Scotociţi toată casa! scrâşni Damville. 

Casa fu cercetată cu grijă, dar nu fu găsit nimeni. 
Mareşalul de Damville ieşi prin ulicioara Groparilor. Era 
vânăt de furie. Încalecă numaidecât şi se repezi în direcţia 

Luvrului. 

Ajuns acolo, ceru să fie neîntârziat primit de rege. 

În acest timp, fugarii ajungeau la palatul Montmorency şi, 
îndată după instalarea celor două femei, ţinură un consiliu 
de război. 

— Aici, spuse mareşalul celor doi Pardaillan, vă aflaţi la 
adăpost. 

Cavalerul clătină din cap. 

— Monseniore, spuse el, dacă-mi daţi crezare, ar trebui să 
fugiţi. Nu v-aş da acelaşi sfat dacă aţi fi singur. 

— Aveţi dreptate, cavalere, răspunse mareşalul. Nici eu n- 
am de gând să primejduiesc viaţa fiicei mele şi a mamei 
sale. Voi pleca chiar astă-seară cu ele la castelul 
Montmorency. Mă bizui pe dumneavoastră pentru a ne 


însoţi până acolo. Odată ajunşi la Montmorency, nimeni, nici 
chiar regele, nu va avea îndrăzneala să vă caute acolo. Le- 
ar trebui o întreagă armată ca să cucerească palatul. 

Rămaseră deci înţeleşi că pe seară, la căderea nopţii, vor 
părăsi Parisul. 

În aceeaşi zi, Pardaillan-tatăl avu cu mareşalul o 
convorbire memorabilă. Cavalerul se retrăsese în camera 
sa, iar Lodse se dusese lângă mama ei. Pardaillan, rămas 
singur cu mareşalul şi după ce o văzu pe Lodse plecând, 
deschise în mod eroic vorba despre ceea ce avea pe suflet: 

— Încântătoare copilă, zise el, trebuie să fiţi tare fericit de 
a o fi regăsit, monseniore. 

— Da, domnule. Fericit cum nu se poate spune. 

— De-ar putea găsi, exclamă bătrânul vulpoi, un soţ demn 
de ea! Dar mă îndoiesc că ar putea exista un bărbat vrednic 
de a deţine o frumuseţe atât de desăvârşită... 

— Acest bărbat există totuşi, răspunse sincer mareşalul. 
Cunosc un personaj ciudat, care dă dovadă de un curaj şi de 
o fineţe fără cusur. Ceea ce mi s-a povestit despre el şi ceea 
ce am văzut chiar eu, mă fac să mi-l închipui că pe unul din 
acei cavaleri fără frică şi prihană din vremea bunului nostru 
împărat Charlemagne... Acestui om, scumpe domnule 
Pardaillan, îi este sortită fiica mea. 

— Iertaţi-mi îndrăzneala, monseniore, dar portretul pe 
care l-aţi înfăţişat este atât de frumos încât doresc din inimă 
să-l cunosc. Aş fi prea curios dacă v-aş întreba numele lui? 

— Deloc. Am faţă de dumneavoastră şi de fiul vostru atâtea 
obligaţii, încât nu vreau să vă ascund niciuna din supărările 
sau bucuriile mele. Îl veţi vedea, domnule, pentru că 
nădăjduiesc că veţi lua parte la căsătoria Lodsei. 

— Şi atunci, care-i numele? întrebă Pardaillan. 

— Contele de Margency, răspunse mareşalul aţintindu-şi 
privirea asupra bătrânului cavaler. 

Acesta se clătină. Primise lovitura drept în inimă. Îngăimă 
câteva cuvinte şi, încă năucit, doborât, se despărţi de 
mareşal şi se duse să-şi întâlnească fiul. 


— Am vorbit cu domnul maregşal, zise el. 

— Ah! ... Şi i-ai spus? 

— L-am întrebat, cui se gândeşte s-o dea pe Lodse de 
soţie. 'Ţin-te bine, cavalere! Un fier înroşit într o rană e mai 
bun decât alifia. Micuța nu va fi niciodată a ta. Este ursită 
unui oarecare conte de Margency. 

— Ah şi îl cunoşti pe acest om? 

— Cunosc Margency-ul, este un comitat frumos. Prins între 
domeniile lui Montmorency, fusese, ca să zic aşa, hărtănit şi 
nu mai rămăsese din el decât un mic rest, care aparținuse 
altădată familiei de Piennes, până când conetabilul a pus 
stăpânire şi pe acesta. Fără îndoială că între timp comitatul 
a fost reîntregit, fiind cumpărat de vreun nobil de ţară, 
pentru a obţine titlul de conte. 

— Nu contează, spuse liniştit cavalerul. 

— Admir puterea ta de stăpânire, exclamă bătrânul. Cum, 
eşti tratat în felul acesta şi nu sari în sus? 

— Dar, tată, cum ai vrea să fiu tratat? Mareşalul îmi 
acordă o minunată ospitalitate pentru cele câteva 
neînsemnate servicii pe care i le-am făcut. 

— Cavalere, vom pleca de aici. 

— Nu, tată. 

— Tu spui nu? Dar acum ce te mai reţine? 

— Mareşalul se bizuie pe noi pentru a-l escorta până la 
Montmorency. Îl vom escorta până la Montmorency. Îl vom 
escorta până acolo, tată şi după ce se va afla în deplină 
siguranţă în castelul său, atunci ne vom duce să ne căutăm 
moartea într-o aventură cât mai minunată. 

— Dar pe toţi dracii! De ce nu-l cheamă oare mareşalul pe 
contele de Margency să-l însoţească? 

— Fără îndoială că ne vom întâlni cu contele pe drum. 
Rosti cavalerul cu acelaşi zâmbet. Dar chiar dacă s-ar afla 
aici, tot nu i-aş ceda lui dreptul cucerit de mine, acela de ao 
pune la adăpost pe Lodse Ea pe mine m-a chemat atunci în 
ajutor, numai pe mine. N-am să uit niciodată clipa aceea. 
Mă găseam la locul meu de pânda de la Devinicre. Ah, bine 


că mi-am amintit! Va trebui să trec pe acolo să-mi plătesc o 
veche datorie. Ai ceva bani la dumneata, tată? 

— Trei mii de livre. E ultimul dar pe care mi l-a făcut 
domnul de Damyville, mai mult fără să vrea, de altfel. 
Spuneai deci că ai de gând să-i plăteşti lui jupân Landry. 

— Şi doamnei Huguette. 

— Le eşti dator ambilor? 

— Da, numai că lui Landry îi datorez bani, iar Huguettei 
recunoştinţă. Unuia îi voi plăti în monedă, iar celeilalte... 
ştiu eu, va fi mai greu. Un scud nu-i decât un scud, dar un 
cuvânt spus din inimă face cât o comoară. Am să caut... am 
să mă descurc. 

Dar, tată, până una alta, trebuie să ne pregătim să părăsim 
astă-seară Parisul. Escorta mareşalului, dacă va întâlni o 
piedică, va trebui neapărat să se bată, iar ceea ce avem nu 
este de ajuns spre a face faţă. Avem nevoie de multă putere 
şi de multă viclenie. Damyville este un luptător încercat, fără 
a mai socoti că avem pe urmele noastre o mulţime de potăi 
mai puţin însemnate. 

— Cunosc, zise Pardaillan, câţiva băieţi buni care ne-ar 
putea fi de folos astă-seară. Va trebui să dau o raită prin 
Truanderie (cartierul vagabonzilor). 

— Du-te, tată, dar fii cu băgare de seamă. 

Bătrânul aruncă fiului său o ultimă privire, clătină din cap 
şi se îndepărtă. 

Cavalerul îşi desprinse spada, făcu de câteva ori ocolul 
camerei şi se aşeză într-un jilţ larg, cunoscut în palat sub 
numele de jilţul regelui, pentru că Henri Il se aşezase o 
dată pe el. 

Să nu ne închipuim acum că tânărul cavaler a jucat în faţa 
tatălui său comedia tânărului îndrăgostit, care vorbeşte cu 
nepăsare de suferinţa lui, lăsând să se sub-înţeleagă însă 
marea durere care se ascunde sub zâmbetul său amar. 

Cavalerul era atât de sincer, încât nu se prefăcea nici faţă 
de sine, ceea ce este şi mai greu decât să te ascunzi de alţii. 


Zâmbetul lui ironic nu-i dispăruse de pe buze. N-a plâns şi 
nici n-a suspinat. La el totul se petrecea în adâncul 
sufletului. 

Era foarte încrezător în alţii. O durere, fie chiar întrezărită 
la unii necunoscuţi, ajungea ca să i se strângă inima. Visa 
bogății fabuloase ca să aibă cu ce usca toate lacrimile pe 
unde va trece. În lipsă de bogății, visa să străbată lumea 
ajutându-i pe asupriţi şi lovind în asupritori. Niciodată nu se 
admirase pe sine, dar înţelegea într-un fel nedesluşit că era 
o fiinţă neobişnuită şi demnă de admiraţie. De aici izvorau 
uneori valuri de ambiţie care îi aprindeau imaginaţia. Avea 
ambiția de a trăi un destin măreț şi glorios. 

Îşi cunoştea întocmai valoarea şi l-am văzut cum în faţa 
regelui, adică în faţa unei fiinţe de esenţă superioară, foarte 
aproape de divinitate, s-a purtat ca de la egal la egal, 
liniştit, netulburat şi ironic ca de obicei. În sinea lui fusese 
însă uluit de a nu fi tremurat în faţa majestăţii regale. 

De aceea, când s-a regăsit singur, n-a simţit nici un îndemn 
să-şi schimbe atitudinea. Îi spusese tatălui că nu-i mai 
rămânea decât să moară, pentru că se socotea incapabil să 
renunţe la iubirea care-i înrobise inima. Ar fi plâns, cu 
aceeaşi simplitate, în hohote, dacă ar fi simţit nevoia. 

Acesta era eroul care o uimise pe Catherine de Medicis, o 
fiinţă atât de greu de impresionat, cel ce cucerise admiraţia 
Jeannei d'Albret, pălmuise cu râsul său pe ducele de Anjou, 
îl făcuse de râs pe regele Franţei, îi învinsese în toate 
împrejurările pe mareşalul de Damville şi pe care mareşalul 
de Montmorency îl trata ca pe un oaspete regesc. 

Era atât de sărac, încât în afara celor trei mii de scuzi 
făcuţi de tatăl său, nu va mai avea nici un singur bănuţ în 
ziua plecării din acest palat. Sincer, ironic, duios, deschis 
tuturor emoţiilor, puternic ca Samson, elegant ca Guise, 
trecea prin viaţă, fără să vadă că păşea spre glorie. 

Rămas singur, nu-l blestemă pe mareşal şi găsi că lucrurile 
trebuiau luate aşa cum sunt, deoarece după părerile celor 
din vremurile de atunci - din toate vremurile - un sărântoc 


nu putea lua de soţie pe moştenitoarea unor averi 
nemăsurate. 

O blestemă cu atât mai puţin pe Lodse ţi se mulţumi să 
murmure cu o adorabilă naivitate: 

— Ce nenorocire pentru ea! Cum o va putea iubi vreodată 
cineva aşa cum aş fi iubit-o eu? ... Sărmana Lodse! ... 

Iar după câteva clipe de gândire: 

— Sunt încredinţat că este cu neputinţă ca cineva să 
sufere mai mult ca mine acum. Dacă ar fi ca suferinţa să 
dureze opt zile, aş înnebuni. Din fericire, totul se va sfârşi. 
Noaptea aceasta ajungem la Montmorency, mâine mă întorc 
la Paris şi atunci... ia să vedem câţi sunt? Damville: o spadă 
de temut. Acest d'Aspremont despre care mi-a vorbit tata. 
Cei trei curteni, Maurevert. Fac şase. Îi provoc pe toţi şase 
deodată. Mare minune dacă toţi la un loc nu mă dau gata. 
Şi ce înmormântare frumoasă voi avea! 

În clipa aceea, pe genunchi i se aşeză un cap călduţ. 

Plecă privirea şi văzu că Pipeau se lipise de el, îşi potrivise 
comod capul şi acum îl privea cu ochii lui mari căprui, 
duioşi, adânci, de o admirabilă omenie. 

— Iată-te şi pe tine! zâmbi el vesel. Pipeau latră mai puţin 
vesel, răspunzând: „Ei bine, eu sunt! Eu... prietenul tău! 
Păreai să mă fi dat uitării, să nu te mai gândeşti la mine ca 
la cel mai credincios prieten... credincios până la moarte!” 

Asta spuneau hămăiturile lui Pipeau. 

Cavalerul puse mâna pe capul câinelui şi zise: 

— Va trebui deci să ne despărţim, Pipeau! Tare mai sunt 
mâhnit. Îţi sunt foarte îndatorat, ştii tu? Datorită ţie am ieşit 
de la Bastilia şi apoi, într-o zi când eram înfometat, tu ţi-ai 
împărţit hrana cu mine, ţi-aduci aminte? Totdeauna vesel, 
mi-ai fost un tovarăş atât de plăcut! Ce-ai să te faci fără 
mine? 

Câinele asculta cu seriozitate. 

Cu toate că stăpânul îşi sfârşise cuvântarea, nu încăpea 
nici o îndoială că Pipeau continua să asculte ceea ce 
cavalerul îşi spunea în sinea lui, căci ochii câinelui nu-i 


părăsiră nici o clipă pe cei ai tânărului şi animalul sfârşi 
prin a scoate un plânset înfundat. 

— Pipeau! îl strigă în momentul acela bătrânul Pardaillan 
care întredeschise uşa. 

Câinele se uită întrebător la cavaler, care-i spuse: 

— Du-te. 

— Plec la Devinicre, de vreme ce tu ai obligaţii faţă de 
jupânul Landry, continuă tatăl. 

— Te însoțesc, tată. 

— Nici vorbă, ce dracu! Îmi va fi de ajuns câinele în caz de 
atac. Îmi va putea servi şi de curier. Dar tu să nu te mişti de 
aici! 

Cavalerul făcu un semn de încuviinţare, iar Pardaillan-tatăl 
se îndepărtă urmat de câine, fericit că va putea face singur 
pe iscoada aşa cum se gândise. Deoarece, sub pretextul că 
se duce la Devinicre să plătească datoriile fiului său, 
bătrânul voia mai ales să se asigure că palatul nu era 
supravegheat, că n-au fost urmăriţi, că, în sfârşit, cavalerul 
se găsea în deplină siguranţă. 

„Odată ajunşi la Montmorency, se gândea el, am să-l 
hotărăsc să vină cu mine şi, ce dracu, voi izbuti eu să-l fac 
să le uite pe toate Lodsetele din lume. La vârsta lui, eu aţ fi 
răpit-o pe micuță şi gata! De altfel, cine ştie dacă vicleşugul 
meu n-o să rezolve lucrurile? E un vechi şiretlic de război.” 

— Hei, Pipeau. Sări pe mine! 

Pardaillan întinse braţul, iar câinele sări cu un lătrat 
răsunător. 

La ce vicleşug, la ce şiretlic se gândea el? 

Să-l urmăm deocamdată pe bătrânul cavaler în cercetarea 
lui. Străbătu străzile învecinate şi după ce văzu că totul 
părea să fie liniştit, neobservând nimic suspect, cobori până 
la bac ca să treacă Sena. 

După aceea o luă pe strada Saint-Denis şi ajunse la 
Devinicre, gândindu-se că apoi să dea o raită şi pe la 
cârciuma lui Catho. 

Jupânul Landry privi cu frică şi nădejde. 


Cine ştie, poate de data asta voi fi plătit, mormăi 
preacinstitul hangiu. 

— Jupâne Landry, îi spuse Pardaillan, vin să vă plătesc 
datoriile mele şi ale fiului meu, întrucât părăsim Parisul. 

— Ah, domnule, ce nenorocire! exclamă Landry. 

— Ce să-i facem, scumpe domn Gregoire, ne retragem 
după ce ne-am îmbogăţit. 

Hangiul deschise nişte ochi cât cepele. 

— Dar n-o văd pe doamna Huguette, continuă Pardaillan. 
Am să-i predau ceva din partea fiului meu. 

— Soţia mea trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Dar 
domnul va binevoi să-mi facă cinstea de a mai lua o dată 
masa la hanul meu, înainte de a pleca din Paris? 

— Cu multă plăcere, dragă prietene. De altfel, în timpul 
mesei ne veţi face socoteala. 

— Vai, domnule, dar nu e nici o grabă. 

— Ba da, este. 

— Dacă-i aşa, am să vă mărturisesc, domnule, că socoteala 
dumneavoastră e gata făcută. Chiar dumneavoastră mi-aţi 
poruncit s-o fac şi, în două rânduri, eraţi gata să-mi plătiţi 
acest fleac de datorie, dar aţi fost mereu împiedicat de 
împrejurări neplăcute... 

— Pentru dumneavoastră? izbucni în râs Pardaillan. 

— Nu pentru mine, ci pentru dumneavoastră, răspunse 
Landry, care începu să râdă şi el din politeţe. Într-adevăr, 
prima dată aţi avut duelul acela înfricoşător cu domnul 
Orthes, iar a doua oară... în clipa când întindeam mâna, v- 
aţi repezit în stradă. 

— Da, am văzut trecând un vechi prieten, pe care voiam 
să-l strâng în braţe. 

— Iată de ce lucrurile au rămas cum sunt, încheie Landry 
cu o mutră atât de jalnică, încât bătrânul cavaler fu cuprins 
de un nou hohot de râs. 

Între timp, pe o masă mică se pregăteau tacâmurile, iar 
Pipeau, reluându-şi într-o clipă vechile obiceiuri, intră în 
bucătărie cu înfăţişarea lui făţarnică şi ruptă de cele 


pământeşti, care insufla atâta încredere celor ce nu-i 
cunoşteau lăcomia şi şiretenia. 

Pardaillan se aşeză deci la o masă. După aspectul 
venerabil al sticlelor pe care Landry personal le înşiră pe 
faţa de masă strălucitor de albă. Îşi dădu seama că devenise 
un personaj important în ochii hangiului. 

„Hm, mormăi el, bun lucru e totuşi banul! Cu paralele pe 
care crede că le am, cumpăr pe veresie respectul şi 
admiraţia acestui om cumsecade. Ce ar fi dacă aş fi cu 
adevărat bogat!” 

În momentul acela, Huguette intră în salon. 

— Mereu proaspătă, roză şi fragedă ca o ridiche de lună 
care trosneşte între dinţi, o întâmpină bătrânul Pardaillan. 

Huguette, fără a se mira de ciudăţenia comparaţiei, zâmbi 
şi oftă: 

— Se pare deci că ne părăseşti? 

— Da scumpă doamnă Huguette, plecăm în... în ţări 
necunoscute, iar înainte de plecare, ne-am gândit, fiul meu 
şi cu mine, că avem de plată aici o veche datorie... 

— Ah, domnule, exclamă Landry înduioşat şi adăugă: mă 
duc să caut socoteala. 

— Scumpă Huguette, continuă bătrânul Pardaillan, cred 
că-i va fi greu cavalerului să vină şi să-ţi plătească personal 
ceea ce-ţi datorează, cu toate că mi-a împărtăşit dorinţa lui 
de a trece pe la Devinicre. 

— Domnule, cavalerul nu-mi datorează nimic, răspunse 
Huguetie. 

— Ba dimpotrivă, pe toţi dracii! Şi dovadă, îţi voi repeta 
cuvintele lui: „În ce o priveşte pe frumoasa Huguette, a 
spus el, nu-i datorez bani, ci două calde sărutări drept 
recunoştinţă pentru bunăvoința ei faţă de mine. Şi vreau să- 
i mai spui că, orice s-ar întâmpla, n-o voi uita niciodată şi-i 
voi păstra întotdeauna un loc de cinste printre cele mai 
plăcute şi mai bune amintiri ale mele.” 

— A spus cavalerul asemenea vorbe? exclamă hangiţa 
roşind. 


— Pe onoarea mea! Şi cred că n-a spus decât jumătate din 
ce gândea. De aceea vreau să mă achit de însărcinarea 
primită. 

Bătrânul cavaler se ridică şi o sărută pe Huguette de două 
ori pe fiecare obraz, plătindu-şi astfel din plin datoria. Apoi, 
reaşezându-se, ridică paharul şi ură emoţionat: 

— În sănătatea dumitale, frumoasă Huguette! 

— Domnule, rosti atunci hangiţa adânc tulburată, nu voi 
uita niciodată bunele gânduri adresate mie de domnul 
cavaler. Spuneţi-i acest lucru, vă rog. Vreau şi eu să-i 
dovedesc recunoştinţa, printr-o veste... 

— Vorbeşte, scumpa mea. 

— Ei bine, spuneţi-i că ea îl iubeşte! zise Huguette 
suspinând. 

— Care ea? întrebă într-un strigăt Pardaillan, mirat. 

— Acea pe care o iubeşte el, frumoasa domnişoară... 
Lodse... îl iubeşte, repetă Huguette sunt sigură. L-am văzut 
pe sărmanul tânăr atât de abătut... 

— Dar scumpă mea Huguette, eşti un adevărat înger! 

— Atât de abătut, încât nu m-am putut abţine să-i trimit 
chiar eu această veste. Spuneţi-i-o şi să-şi amintească, 
atunci când va fi soţul Lodsei, că eu am fost aceea care i-am 
anunţat această fericire. 

— Ei drăcie, să ştii că-i porţi noroc, draga mea Huguette. 
Ah, deci aşa stau lucrurile! Atunci toată situaţia e al 
dracului de schimbată! Slavă Domnului. Vino să te mai sărut 
o dată! ... 

Urmă o nouă îmbrăţişare, după care bătrânul Pardaillan 
îşi continuă masa, cu o neţărmurită mulţumire. 

Toate au un sfârşit, chiar şi prânzurile bogate. 

Acela a lui Pardaillan se supuse şi el acestei legi generale 
şi, după ce goli ultima sticlă până la cea din urmă picătură, 
bătrânul cavaler, cu privirea cuceritoare, îşi încinse din nou 
spada şi ducând mâna la brâul de piele, ce conţinea cele 
trei mii de livre luate din cufărul lui Gilles, îl chemă pe 
jupânul Landry care, cu nota de plată în mână, se apropie 


alergând, fericit, sprinten, despicând aerul cu braţele ca să 
ajungă mai repede. 

Landry, ajuns la masă, îşi desfăşură nota. Era lungă de un 
cot. Pentru a se dezvinovăţi parcă de această lungime 
amenințătoare, hangiul se grăbi să spună: 

— Fir-ar să fie, domnule, ce lungă e! Şi să ştiţi că n-am pus 
la socoteală toate suplimentele. 

— Trece totul, dragă Landry, zise Pardaillan. 

— În acest caz, cu totul şi cu totul, face tocmai trei mii de 
livre... 

Bătrânul cavaler primi lovitura fără să clintească şi începu 
să deschidă brâul de piele. Chipul lui Landry, strălucitor de 
fericire, deveni luminos şi înflăcărat la culme de emoție. 

— În sfârşit, murmură el cu sufletul la gură. 

— Iată-l! Iată-l! bubui în clipa aceea un glas furios. 

Pe neaşteptate, trei personaje apărute în acelaşi moment 
îşi traseră spadele şi se repeziră la Pardaillan. Hanul se 
umplu de strigăte. Mâna lui Pardaillan, dusă la vestitul lui 
chimir, cobori spre spada pe care o şi scoase la iveală. 
Zâmbetul lui Landry se schimbă într-o strâmbătură de 
durere şi spaimă... 

Pardaillan răsturnă masa cu o lovitură de picior şi toate 
vasele se împrăştiară pe podea. Huguette se refugiase la 
bucătărie. Cei trei turbaţi dădeau lovitură după lovitură. 

— De data asta, nici o garanţie! rânji unul din ei. 

— De data asta nici o îndurare! urlă al doilea. 

Primul era Maugiron şi al doilea Quelus. 

Al treilea, care nu zicea nimic, dar îşi învârtea spada cu o 
furie rece, era Maurevert. 

Intraseră cu totul întâmplător în han, ştiind că Devinicre 
fusese multă vreme sediul principal al Pardaillanilor. 

În lipsa cavalerului, dădură peste tată şi fără să mai stea 
pe gânduri, înţelegându-se dintr-o privire, trecură la atac. 

Pardaillan, slăbit de rănile căpătate pe strada Montmartre, 
se mulţumi să rămână în defensivă. 


Spre pieptul lui se îndreptau trei vârfuri de spadă 
amenințătoare. 

Para cum putea fiecare lovitură, sau făcea un salt înapoi. 

Încăierarea era tăcută de astă dată. Cei trei erau hotărâți 
să-l ucidă pe tată până ce vor putea da de fiu şi îşi păstrau 
toate forţele, tot sângele rece, luptând prudent, căutând 
lovitură mortală. 

Pardaillan dădea deci înapoi. Din nenorocire, cei trei 
adversari luptau pe bucata de loc aflată între Pardaillan şi 
uşa ce dă în stradă. Treptat, el fu împins spre fundul sălii, 
unde se găsea o uşă deschisă. Trecu prin ea şi nimeri în 
încăperea aceea în care, la începutul povestirii noastre, 
avusese loc ospăţul poeţilor Pleiadei. 

O străbătu grăbit, pătrunse în următoarea şi ajunse în 
sfârşit în ultima odaie. 

— De data asta l-am prins, scrâşni Maurevert printre dinţii 
încleştaţi. 

„Păcat, gândi Pardaillan, nu vom putea muri împreună, 
cavalerul şi cu mine.” 

În clipa aceea văzu o uşă deschizându-se şi, fără a mai 
şovăi, se repezi prin ea într-o cămăruţă întunecoasă pe care 
o zărise: era o mică încăpere fără lumină, în care se găseau, 
de o parte, intrarea în pivniţă, iar de cealaltă, intrarea în 
lungul coridor ce ducea în stradă. 

Cei trei atacanţi voiră să se arunce după Pardaillan în mica 
încăpere, dar uşa le fu trântită în nas. 

Ea fusese închisă nu de bătrânul cavaler, ci de Huguette! 

Când văzuse ce întorsătură ia încăierarea, ea ocolise 
repede pe stradă şi prin coridor, deschizând şi închizând 
apoi cu cheia uşa cămăruţei. 

— Dumneata! exclamă Pardaillan recunoscând-o pe 
Huguetite. 

— Fugiţi! răspunse frumoasa hangiţă arătând spre coridor. 

— Nu înainte de a-ţi fi mulţumit, spuse cavalerul băgându- 
şi spada în teacă şi, cuprinzând mijlocul Huguettei, o sărută 


pe amândoi obrajii. Una pentru mine! Şi alta pentru 
cavalerul de Pardaillan. 

Se avântă neîntârziat pe coridor şi, o clipă după aceea, 
gonea de-a lungul străzii Saint-Denis. 

— De data asta n-ai să ne mai scapi! Strigau Maugiron şi 
Quelus, în timp ce Maurevert alerga să caute un ciocan cu 
care să spargă broasca. 

El se lovi de Huguette în sala de banchete. 

— Un ciocan! porunci Maurvert. 

— De prisos, spuse Huguette, am să deschid cu cheia. 

— Vei fi răsplătită pentru bunăvoința ta, femeie. 

Uşa fiind deschisă, cei trei spadasini au dat de coridor şi 
au înţeles că bătrânul vulpoi fugise. 

Toţi trei se repeziră spre stradă. Dar era prea târziu! 
Pardaillan, ajuns departe, alerga spre Truanderie, nu 
pentru a căuta un adăpost, ci pentru a-i găsi pe ceitrei 
băieţi de care avea nevoie ca să supravegheze plecarea 
mareşalului. 

În stradă, el fu ajuns de Pipeau care, credincios 
obiceiurilor lui, ţinea în bot un cârnat furat de pe o masă de 
la Devinicre. 

Huguette, după plecarea oamenilor regelui, reveni la 
bucătărie, unde-l găsi pe soţul ei vânăt de furie. 

— Ei bine, striga cât îl ţinea gura Landry, vreau să sper că 
domnul de Pardaillan nu va mai avea prilejul să mă 
plătească! 

— Dar de ce? întrebă Huguette zâmbind. Va trebui totuşi 
să plătească, nu suntem atât de bogaţi încât să renunţăm la 
o asemenea sumă! 

— Pe dracu! răspunse hangiul. De fiecare dată când vine 
să mă plătească, se porneşte o bătălie cu spargere de 
veselă în bietul meu han! 

— Ei, pune-i-le pe toate la socoteală... 

Jupânul Landry, oftând adânc, se aşeză la o masă, porunci 
să i se aducă cerneală şi un condei şi adăugă la cunoscută 
notă suplimentul următor: „Item, un dejun complet şi 


îmbelşugat. Preţul: doi scuzi şi cinci bani. Item, o sticlă de 
vin vechi de Beau-gency: trei scuzi. Item, două sticluţe de 
Saumur: doi scuzi: item, veselă spartă: douăzeci de livre; 
item, un cârnat furat de câinele domnului de Pardaillan 
cincisprezece soli şi patru bani. 

— Daţi-mi nota s-o închid, spuse Huguete, care citise peste 
umărul soţului său. 

Landry îi încredința hârtia şi se duse înapoi în bucătărie, 
copleşit de o adâncă tristeţe. 

Atunci, sub totalul general, Huguette scrise cu mâna ei: 
„Primit din partea domnului de Pardaillan două sărutări, 
una din partea lui şi cealaltă din partea fiului, în valoarea de 
o mie cinci sute de livre fiecare”. 

Închise apoi nota în dulapul din camera sa. 

Pe la şase seara, bătrânul Pardaillan se întoarse la palatul 
Montmorency, fără să mai fi avut vreo altă întâlnire 
neplăcută. Se oprise o bucată de vreme la Truanderie, unde 
a avut misterioase convorbiri cu mai multe din acele mutre 
bune de dus la spânzurătoare, care roiesc pe acolo. 

Îşi zâmbea pe sub mustață mormăind: „Ia să vedem ce s-a 
mai întâmplat cu întâlnirea pe care am pregătit-o cu atâta 
dibăcie!” 

Despre ce întâlnire era vorba? 

Ne amintim că bătrânul cavaler îşi părăsise mai întâi fiul, 
spunându-i că se duce la Truanderie şi apoi se întorsese: ca 
să i-l ceară pe Pipeau. Dar, îndată după ce ieşi din camera 
cavalerului, Pardaillan-tatăl început să cutreiere palatul, 
până ce izbuti s-o întâlnească pe Lodse. 

— Vă căutam, îi spuse bătrânul cavaler. Voiam să-mi iau 
rămas bun. 

— Rămas bun! exclamă fermecătoarea copilă, neputându- 
se împiedica să pălească. 

— Da, noi plecăm, fiul meu şi cu mine! 

În timp ce vorbea astfel, explicând cu multe amănunte că 
fiul lui, părea lovit de o boală nevindecabilă, bătrânul vulpoi 
îşi îndrepta paşii spre camera cavalerului. 


Lodse îl urmă fără să-şi dea seama, zguduită de ştirea 
acestei neaşteptate plecări, cu inima îndurerată de o 
nelinişte necunoscută. 

Pardaillan deschise uşurel uşa. 

Lodse auzi cuvintele adresate de cavaler lui Pipeau. 

Bătrânul chemă atunci câinele şi plecă, lăsând uşa 
deschisă şi pe Lodse buimăcită în faţa ei. Ce se petrecu cu 
ea în clipa aceea? Ce îndemn a împins-0? 

Fapt este că ea trecu pragul şi ridicând ochii nevinovaţi 
spre cavalerul încremenit şi răvăşit, întrebă: 

— Vreţi să plecaţi? ... De ce? 

Cavalerul, nu mai puţin zăpăcit şi desigur mai cutremurat 
decât tânăra fată, întrebă la rândul lui, în şoaptă: 

— Cine v-a spus, domnişoară, că am de gând să plec? 

— Tatăl dumneavoastră în primul rând şi apoi 
dumneavoastră. lertaţi-mă, domnule... Am auzit bine, fără 
să vreau... Aţi spus că voiţi să plecaţi ca să nu vă mai 
întoarceţi... că nu puteţi lua câinele acolo unde vă duceţi... 
şi că plecaţi pentru că aici vă plictisiţi. Vai, domnule, dar 
unde e ţara din care nu vă veţi reîntoarce niciodată? ... 

— Domnişoară... 

— Şi unde nu-l puteţi lua şi pe bietul Pipeau? Dar aici de 
ce vă plictisiţi? 

Vorbea ca într-un vis, uimită de propria îndrăzneală, 
tremurând din toată fiinţa, în timp ce două lacrimi se iviră 
pe marginea genelor lungi. 

Cavalerul o privea cu o încântare de nedescris, pradă unei 
dureri neîndurătoare. 

— Când spun că mă plictisesc, domnişoară, e un fel de a 
vorbi... 

— Oh, continuă ea, sub imboldul unui nestăpânit îndemn al 
inimii, vă plictisiţi pentru că vă aflaţi aici? 

Cavalerul închise ochii, îşi împreună mâinile şi şopti cu 
înflăcărare: 

— Aici... dar aici e raiul! ... 


Ea scoase un mic strigăt şi lumina aceea, care în anumite 
împrejurări străfulgera mintea şi inima tinerelor fete, o 
limpezi dintr-o dată şi, foarte palidă, albă ca un crin, îi 
spuse: 

— Nu vreţi să plecaţi... de fapt vreţi să muriţi... 

— E adevărat. 

— De ce? 

— Pentru că vă iubesc. 

— Mă iubiţi? 

— Da. 

— Şi vreţi să muriţi? 

— Da. 

— Vreţi, deci, să mor şi eu?! 

Aceste întrebări şi răspunsuri date în grabă, cu sufletul la 
gură şi înfrigurate, au fost rostite de unul şi de celălalt cu 
glas scăzut. Furaţi de visul lor, abia-şi dădeau seama ce 
spuneau. Dar la ei totul era pătruns de dragoste. 

Între ei nu putea fi vorba de nesinceritate: Lodse, care îi 
vorbea cavalerului pentru a doua sau a treia oară, îşi 
mărturisi în mod spontan iubirea. Nici nu-i trecu prin minte 
gândul că ar fi putut s-o ascundă sau să roşească din 
pricina ei. Această floare a timidităţii n-ar fi sfială în acest 
moment. 

Dacă va muri el, nici ea nu va supravieţui. 

Era simplu, limpede şi luminos. Nimic nu mai putea fi 
adăugat, nici o îndelungată chibzuire, nici împotrivirea nu 
mai erau cu putinţă. Aceasta este oare dragostea? 

Strigătul scăpat de buzele ei, mărturie de o impresionantă 
sinceritate, arăta din plin şi cât se poate de convingător 
ceea ce gândea. Nu ştia şi nu putea şti decât un lucru: 

Că viaţa ei se contopea firesc cu viaţa cavalerului: că 
sufletul ei se împletea strâns cu sufletul acestui bărbat. 

Dar acum, dacă va pleca el, va pleca şi ea. 

Dacă murea el, murea şi ea. 

Nimic pe lume nu i-ar mai fi putut despărți. 

— Vreţi într-adevăr să mor? întrebă Lodse. 


În acelaşi timp ochii ei albaştri, luminoşi ca albastrul 
cerului, se adânciră un timp în ochii cavalerului. 

El fu zguduit. 

Uită că mareşalul o sortise contelui de Margency, acel 
necunoscut care i-o va răpi şi, fermecat, răscolit de o 
neţărmurită uimire, şopti: 

— Visez! 

Încet, ea îşi cobori privirea; o paloare de crin i se aşternu 
pe chip şi spuse: 

— Dacă muriţi, atunci voi muri şi eu, pentru că vă iubesc... 
Trupurile lor erau foarte aproape şi cu toate acestea, nu 
se atingeau. Tânărul era stăpânit de puternica impresie că 

îngerul se va mistui la cea mai mică mângâere a mâinii. 

Atunci, cu acel accent firesc care este mărturia cea mai 
înaltă a emoţiei zguduitoare, el murmură: 

— Lodse, trăiesc datorită dragostei tale. Mi se părea că 
este o nelegiuire să fiu iubit de tine. O nebunie că privirea 
ta să coboare până la mine... şi totuşi acum toate acestea 
există. Lodse, nu ţtiu dacă sunt fericit sau nenorocit, nu ştiu 
dacă cerul s-a deschis înaintea mea... Dar deplinătatea 
vieţii, Lodse, tu m-ai făcut s-o trăiesc. 

— Te iubesc. 

— Da. O ştiam. Toate din jur îmi strigau acest lucru. Totul 
îmi spunea că am venit pe lumea aceasta pentru tine, numai 
pentru tine! 

Deodată tăcu. 

Plutea între groază şi extaz. 

Amândoi înţeleseră că orice cuvânt era de prisos. 

Încet, cu privirea ţintuită în aceea a cavalerului, Lodse se 
retrase până la uşă, se îndepărtă, se mistui ca să spunem 
aşa, în timp ce el rămase încă mult timp nemişcat, ca lovit 
de trăsnet. 

Atunci, în firea aceea aparent rece, dar în realitate 
furtunoasă, izbucni fulgerător reacţia. 

O bucurie nemaiauzită, o bucurie sălbatică îl însufleţi şi-l 
purtă pe aripile ei. 


Privirea lui strălucitoare îmbrăţişa Parisul prin 
deschiderea ferestrei. 

Gândurile lui strigau, dar buzele încremenite nu lăsau să 
treacă nici un sunet: „Am devenit stăpânul lumii! Rege 
Charles, Montmorency, Damville, puterea şi gloria mea e 
deopotrivă cu a voastră! O Lodse! Lodse! ...” 

Pe la orele şase, bătrânul Pardaillan se înapoie la palatul 
Montmorency. Îl regăsi pe fiu, înarmat ca de război, 
sfătuindu-se cu mareşalul de Montmorency. În curtea 
palatului aştepta una din acele căleşti grele, ce puteau fi pe 
deplin închise cu ajutorul obloanelor. 

Bătrânul îl privi cu băgare de seamă pe cavaler, care 
părea calm şi stăpânit ca de obicei. 

„Se vede că nu s-a întâmplat nimic. Din fericire, aduc eu 
vestea bună trimisă de dragă noastră Huguette!”. 

Luându-l de-o parte pe fiu, îi spuse că vreo douăzeci de 
vagabonzi, tocmiţi de el, se aflau în jurul palatului, gata să-l 
însoţească pe mareşal fără ca acesta să poată bănui ceva. 

Mareşalul dădu atunci semnalul de plecare. 

Ca să-i înşele pe curioşi sau pe bandiți, urmau să iasă pe 
poarta Saint-Antoine, apoi să facă un ocol la stânga, spre a 
ajunge pe drumul Montmorency-ului. 

Lodse ţi mama ei luară loc în trăsura care fu închisă cu 
grijă. 

Maregşalul se postă lângă portiera din dreapta, cavalerul 
lângă cea din stânga, iar bătrânul Pardaillan, în frunte, în 
urmă veneau doisprezece călăreţi din trupa mareşalului. 

Asemenea escorte, străbătând Parisul cu mare pompă, nu 
erau deloc rare pe vremea aceea, iată de ce nimeni nu-i 
dădu importanţă şi trăsura ajunse pe la şapte dimineaţa la 
poarta Saint-Antoine. 

— Pe aici nu se trece! rosti în clipa aceea un glas. 

Iar ofiţerul, comandantul postului, înainta. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă mareşalul pălind. 

Ofiţerul îl recunoscu pe dată şi salutându-l îi zise: 


— Monseniore, spre marea mea părere de rău, sunt 
obligat să vă opresc trecerea. 

— Dar, domnule, la ora această poartă este încă deschisă! 

— Iertaţi-mă, monseniore, ea a fost închisă, priviţi, podul 
este ridicat! 

Mareşalul se aplecă, privi pe sub boltă şi văzu că într- 
adevăr podul era ridicat! 

— De acord pentru poarta aceasta, spuse el, dar fără 
îndoială că celelalte... 

— 'Toate porţile Parisului sunt închise, monseniore. 

— Şi mâine când vor fi deschise? 

— Mâine nu vor fi deschise, monseniore: nici mâine, nici în 
zilele următoare. 

— Dar, izbucni mareşalul mai mult neliniştit decât înfuriat, 
asta-i curată tiranie! 

— Porunca regelui, monseniore! 

— Şi cum, nu se mai poate intra, nici ieşi din Paris? ... 

— lertaţi-mă, monseniore, este uşor atât de intrat cât şi de 
ieşit. Nimeni nu este împiedicat să intre. În ce priveşte 
ieşirea, trebuie să vă procuraţi o liberă trecere de la şeful 
jandarmeriei. Locuieşte la doi paşi de Bastilia. Dacă 
monseniorul doreşte... 

— De prisos, spuse mareşalul. 

Şi dădu ordinul de întoarcere. 

— Porunca regelui mormăi el. Foarte bine. Dar pentru cine 
a fost dat acest ordin? Pentru mine? Ce uneltire e la mijloc? 


Îndată se gândi la numeroşii hughenoți veniţi la Paris cu 
Jeanne d'Albret, regele Henri de Navarra şi amiralul 
Coligny. 

Frangois de Montmorency era încredinţat că e vorba de o 
măsură a poliţiei, luată fără alte scopuri: împotriva 
hughenoţilor. 

În acest timp, trăsura începuse drumul înapoi spre palatul 
Montmorency. Bătrânul Pardaillan descăleca şi dădu calul 


pe mâna unuia dintre călăreţii escortei. Voia să aibă cugetul 
împăcat şi se duse să-l iscodească pe ofiţer. 

Nu se scurseseră nici cinci minute de la plecarea 
mareşalului, şi, în timp ce el se frământa ce poveste să 
scornească pentru a-l face pe ofiţer să vorbească, văzu pe 
unul din soldaţii postului îndepărtându-se de poartă şi 
îndreptându-se spre strada Saint-Antoine. 

Pardaillan se luă după el. Se gândea că-i va fi mai uşor să 
scoată ceva de la acest soldat. 

Se apropie deci şi încercă să meargă lângă el. 

— E cald, zise că să intre în vorbă. N-ar fi binevenită o 
sticlă de vin rece? 

— Tare binevenită, gentilome. 

— Vreţi să beţi una cu mine, în sănătatea regelui? 

— Vreau, de ce nu? 

— Să intrăm în cârciuma asta... 

— Nu acum. 

— De ce nu acum, din moment ce acum ne e sete? 

— Pentru că am o treabă de făcut. 

— Unde? 

Dintr-o dată soldatul începu să-l privească pieziş pe 
stăruitorul curios. În momentul acela, privirea lui Pardaillan 
căzu pe o hârtie ascunsă de soldat în pieptar şi din care se 
zărea un colţ. 

— Asta-i bună, gentilome, dar de ce vă interesează? 
continuă soldatul. 

— Nu mă interesează. Dar, dacă treaba dumitale ne duce 
departe, atunci înţelegi... 

— E drept. Ei bine, mă duc la lemple. 

Pardaillan tresări. Merse mai departe câţiva paşi tot 
gândindu-se la o idee ce-i trecu deodată prin cap. 

— Camarade, zise el fără şovâire, vreţi să vă spun ceva? 
Duceţi o scrisoare la palatul Mesmes. 

— Dar de unde ştiţi? exclamă soldatul uimit. 

— lată, aici aveţi scrisoarea cu colţul ieşit din pieptar, o să 
cadă, băgaţi de seamă! 


În acelaşi timp apucă hârtia cu două degete şi trase. 
Aruncă la iuţeală o privire pe adresa astfel întocmită: 
„Domnului mareşal de Damyville, în palatul său”. 

Pardaillan roti o privire în jur. Se aflau pe strada Saint- 
Antoine, plină de trecători. La douăzeci de paşi venea spre 
ei o patrulă de pază călare. Nu era chip să fugă luând cu el 
scrisoarea. O înapoie deci soldatului. Putu zări însă că era 
destul de prost lipită, ca de cineva care fusese tare grăbit. 

Îşi continuară drumul, Pardaillan hotărât să nu-l scape pe 
om din mână, iar soldatul devenit foarte bănuitor. 

— lertaţi-mă, domnule, spuse deodată acesta din urmă, 
dar scrisoarea trebuie predată cât mai curând cu putinţă! 

Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, soldatul începu să 
alerge. 

Avea însă de-a face cu unul mai încăpățânat ca el: 
Pardaillan o luă şi el la goană. 

— Camarade, zise el, vrei să câştigi o sută de livre? 

— Nu, răspunse soldatul grăbind pasul. 

— Cinci sute! spuse din nou Pardaillan. 

— Daţi-mi pace, domnule, sau încep să strig! 

— O mie! ... 

Soldatul se opri deodată şi se făcu stacojiu. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă el cu glas tremurător. 

— Să-ţi dau o mie de livre de aur, dacă mă laşi să citesc 
scrisoarea pe care o duci. 

— Să fiu spânzurat pentru o mie de livre? Fiţi serios! 

— Aha, în scrisoare e deci vorba de un lucru de mare 
însemnătate. În acest caz îţi ofer două mii de livre! 

Soldatul şovăi şi atunci Pardaillan îi şopti la repezeală: 

— Intrăm în prima cârciumă şi în timp ce goleşti o sticluţă, 
dezlipesc scrisoarea, o citesc şi o lipesc la loc. Nimeni nu va 
şti. 

— Nu, îngăimă soldatul cu glas înăbuşit: ofiţerul mi-a spus 
că dacă pierd scrisoarea voi fi spânzurat. 

— Prostule! Dar cine îţi spune s-o pierzi? Trei mii de livre! 
oferi Pardaillan şi luându-l pe soldat de braţ, îl trase în 


fundul unei cârciumi din apropiere. Soldatul asuda din 
greu, pălea şi se înroşea. 

— Este chiar adevărat? întrebă el când fură aşezaţi în faţa 
unei sticle de vin. 

Pardaillan îşi goli chimirul şi spuse: 

— Numără! 

Soldatul, orbit, înăbuşi un urlet. Nu mai văzuse niciodată 
atâta aur. Avea o avere în faţa lui. Tremurând, îi dădu 
scrisoarea lui Pardaillan şi, fără să mai numere, îşi umplu 
doldora buzunarele cu aur. Apoi, ca apucat de nebunie, se 
ridică, fugi spre uşă şi dispăru. 

Pardaillan dădu din umeri şi, pe îndelete, dezlipi 
scrisoarea al cărei stăpân devenise. 

Ea conţinea următoarele: „Monseniore, o trăsură închisă, 
de călătorie, s-a prezentat la poarta Saint-Antoine, însoţită 
de doisprezece călăreţi. Mareşalul de Montmorency se afla 
şi el acolo. A părut foarte supărat că n-a putut trece. Cred 
că i-am recunoscut şi pe cei doi aventurieri pe care mi i-aţi 
semnalat. Am dispus urmărirea trăsurii, care cred că se 
întoarce la palatul Montmorency. Îndrăznesc să sper, 
monseniore, că veţi arde aceste câteva rânduri îndată după 
primire şi că nu-l veţi uita pe acel ce vi le trimite”. 

„Aha! exclamă Pardaillan. Ştiu acum ce înseamnă porunca 
regelui de a se închide toate porţile Parisului!” 

Fără să mai întârzie, Pardaillan porni în grabă spre palatul 
Montmorency. 

În seara aceea, mareşalul de Damville primi atâtea bilete 
câte porţi avea Parisul. Toate conţineau aceleaşi veşti în 
câteva cuvinte: „Nimic nou” sau „Maregşalul nu s-a 
prezentat pentru ieşire” sau: „Persoanele în cauză n-au 
venit”. 

Numai postul de la poarta Saint-Antoine n-a trimis nici un 
raport. 

Aţadar, mareţalul de Montmorency, Lodse, Jeanne de 
Piennes ţi cei doi Pardaillan se găseau închişi în Paris. 
Damville, aşteptând momentul când va putea să-l ucidă pe 


Charles al IX-lea, se folosea şi abuza de încrederea pe care 
tânărul rege i-o acorda şi obţinu astfel, pe o durată de trei 
luni sarcina de a inspecta porţile Parisului. Nu i-a fost prea 
greu să-l convingă pe rege că, în situaţia de azi, trebuia 
exercitată o supraveghere severă asupra tuturor intrărilor 
în Paris. 

Regele îi încredința această împuternicire de temut. Care-l 
transformă într-un fel de guvernator militar al Parisului. 

La palatul Montmorency, viaţa se depăna în tihnă. Se 
deciseră să rămână închişi fără alte încercări darnice. 
Porţile Parisului nu puteau sta multă vreme închise şi, cu 
primul prilej, vor pleca în modul cel mai firesc. 

Se scurseră astfel cincisprezece zile. 

Cavalerul şi bătrânul Pardaillan ieşeau aproape în fiecare 
zi după noutăţi, luând toate măsurile de prevedere ca să nu 
fie recunoscuţi. 

Într-o seară, bătrânul cavaler ieşi singur şi, pe când se 
întorcea la palat, zări în ghereta elveţianului pe cineva pe 
care-l recunoscu imediat: era Gillot, preacinstitul nepot al 
intendentului lui Damyville. 

— Ce cauţi aici? se răsti la el. 

— Domnule ofiţer, am venit... tocmai îi explicam... 

— Vii să mă spionezi, mizerabile! ... 

— Ascultaţi-mă, vă rog, se bâlbâi Gillot. 

— Nici o vorbă! Am să-ţi tai urechile! Gillot se îndreptă şi, 
foarte demn, rosti: 

— Vă desfid s-o puteţi face, ia priviţi! 

Îşi trase în acelaşi timp căciula care-i acoperea capul până 
la ceafă şi Pardaillan rămase cu gura căscată: Gillot nu mai 
avea urechi! ... 

— Vedeţi dar, domnule, că nu-mi puteţi tăia ceea ce nu mai 
am. 

— Dar cine te-a făcut aşa frumos? 

— Unchiul meu! Chiar el, domnule! Când monseniorul de 
Damyville a aflat că i-am trădat taina de frică să nu-mi tăiaţi 
urechile, i-a spus unchiului meu: „Bine, taie-le”... Atunci 


unchiul, pe care nu l-aş fi crezut niciodată în stare de 
asemenea crimă, a executat cumplita poruncă şi aşa, leşinat 
cum eram, m-a dat afară din palat O femeie m-a ridicat, m-a 
îngrijit, mi-a vindecat cele două răni, iar eu, domnule, din 
dorinţă de răzbunare vin să mă pun la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Ia te uită! Ia te uită! gândi bătrânul Pardaillan. 

— Luaţi-mă, domnule... N-o să vă căiţi. Vă voi ajuta din 
răsputeri, puteţi să mă credeţi, iar pentru serviciile mele nu 
vă cer decât un lucru. 

— Care? la să vedem. 

— Acela ca la rândul dumneavoastră să mă răzbunaţi pe 
monseniorul de Damyville, care a poruncit să mi se taie 
urechile, precum şi pe unchiul meu, care a executat acest 
ordin. 

„lată un animal însufleţit de cele mai bune intenţii şi care 
ne va putea fi de folos”, gândi Pardaillan adăugând: 

— Ei bine, s-a făcut, te iau în slujba mea. 

O străfulgerare de bucurie trecu prin ochii lui Gillot şi 
dacă Pardaillan ar fi văzut-o, ar fi fost foarte neliniştit. Dar 
el făcând semn lui Gillot să-l urmeze, pătrunse înăuntrul 
palatului. 

Gillot îl urmă, mormăind printre dinţi: „Cred că unchiul 
Gilles va fi mulţumit de mine!” 

Capitolul 5 

Vuieşte furtuna 

La vreo douăzeci de zile după intrarea regelui în Paris a 
avut loc logodna lui Henri de Bearn cu Marguerite, sora lui 
Charles al IX-lea. Cu acest prilej s-a desfăşurat la Luvru o 
serbare atât de fastuoasă, cum nu se mai văzuse de la 
marile spectacole îndrăgite de Franqois I şi Henri II. 

Această memorabilă, strălucită şi înfricoşătoare seară 
merită să fie urmărită, ca să spunem aşa, ceas cu ceas. 

Luvrul scânteia de lumini, un imens freamăt de râsete se 
ridica din această văpaie, dar, în fiecare din sălile în care se 
desfăşura aceste splendori, avea loc câte o dramă... 


Afară, mulţimea poporului, cu greu stăpânită de arcaşii de 
serviciu, ajutaţi de companiile de archebuzieri, se zbuciumă 
în jurul Luvrului ca o mare cu valuri întunecate, vuind în 
jurul unei stânci luminoase. Mulțimea nu era atrasă numai 
de curiozitate. Cu toate ordinele strigate în mai multe 
rânduri, cei mai mulţi dintre burghezi erau înarmaţi cu 
sulițe şi purtau cuirase. 

La începutul acestei seri, pe când noaptea învăluia Parisul, 
Catherine de Medicis şi fiul ei, Charles al IX-lea, se găseau 
singuri într-o încăpere, din al cărei balcon se vedea Sena şi 
malul ei stâng. Îmbrăcat în negru, aşa cum obişnuia, mai 
palid ca oricând, cu mâinile sale uscate, de culoarea 
fildeşului, încleştate pe balustradă de fier, Charles al IX-lea 
privea în depărtare la o lumină mare, roşietică. Lângă el, la 
un pas în urmă, Catherine surâdea cu zâmbetul ei misterios 
şi crud de sfinx ameninţător. 

— De ce m-aţi adus aici, doamnă? întrebă regele. 

— Pentru a vă arăta acest foc, sire. 

— Este un foc de petrecere? Dragii mei parizieni se 
înveselesc? 

— Nu, sire. Parizienii ard o casă în care se ţinea o adunare 
a hughenoţilor. lată, colo, se mai aprinde, un foc, acolo, la 
stânga! 

Un val de sânge năvăli în obrajii palizi ai lui Charles al IX- 
lea. 

— Slavă Domnului, continuă Catherine, că hughenoţilor le 
dă în gând să aprindă Luvrul! 

— Pe sângele lui Isus! Am să ordon să-i atace pe 
incendiatori. 

Şi, întorcându-se, regele strigă: 

— Ascultă Cosseins! 

— "Ţi-ai pierdut minţile oare, Charles? urlă Catherine 
prinzând mâna fiului său. Vrei să produci agitaţie şi 
răscoale în tot Parisul? 

— Dar ce vorbe sunt astea, doamnă? întrebă Charles, 
înfiorându-se. 


— Adevărul! ... Ai visat o împăcare a catolicilor cu 
hughenoţii. Dumnezeu ştie cât am suferit din pricina asta, 
pentru că vedeam prăpastia spre care te îndreptai. Nu vezi 
chipurile amenințătoare ce te înconjoară de când sunt aici 
Jeanne d'Albret, Henri de Bearn, Conde şi Coligny? Ai 
orbit? 

În depărtare, pârjolul se înălța şi se întindea, uriaşă ardea 
de flăcări roşii şerpuind în noapte! 

— lată răspunsul parizienilor la logodna de astă-seară! 
continuă Catherine. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, cu maxilarele încleştate, Charles 
al IX-lea privea. Din când în când era scuturat de un fior. 

— Charles, vorbi din nou regina, ascultă-mă. Ştii cu câtă 
bucurie am luptat pentru pace, ştii că m-am umilit personal 
în faţa trufaşei Jeanne d'Albret. Ştii că am mers până acolo, 
încât am pus la cale căsătoria propriei mele fiice cu Henri 
de Bearn. Pentru că şi eu eram oarbă! Credeam pe atunci 
că pacea între catolici şi hughenoți era cu putinţă. Pacea cu 
hughenoţii? O nebunie! Un vis nesăbuit! Trebuie ca Erezia 
sau Biserica să triumfe sau să moară! 

— Doamnă! Mă înspăimântați! Este cu neputinţă ca 
lucrurile să fi ajuns aici numai pentru că mi-a fost groază de 
tot sângele ce se vărsa! 

— Cu neputinţă? N-ai citit scrisorile pe care le aduc 
ambasadorii tuturor statelor? Ce ne spune regele Spaniei? 
Că pregăteşte o armată ca să reînscăuneze domnia lui 
Dumnezeu, primejduită de slăbiciunea noastră. 

— Voi declara război spaniolului! 

— "Ţi-ai ieşit din minţi! Ce ne spune Veneţia? Ce ne scriu 
Parma şi Mantua? Ce ne spun statele Imperiului? Toţi, dar 
toţi ne condamnă, toţi ne ameninţă! 

— Am să înfrunt Europa de va fi nevoie! ... 

— Îl vei înfrunta şi pe suveranul pontif? exclamă 
Catherine. Cum te vei apăra de excomunicarea cu care te 
ameninţă? 


— Pe tot infernul, doamnă! Papa este papă, iar eu sunt 
regele Franţei! ... 

Şi, agăţat de balustradă, regele se încorda şi mai mult. 

— Tăcere! spuse el. Vreau ca în jurul meu să fie linişte! Am 
hotărât să fie pace şi se va face pace în regatul meu! Dacă 
va trebui să duc război cu Spania, cu Imperiul şi chiar cu 
papa, ei bine, îl voi duce. 

— Cu ce? întrebă Catherine cu glas îngheţat... 

— Cu armatele mele, cu nobilimea şi cu poporul meu! 

— Poporul tău! Vino, sire! Şi vei auzi ce doreşte poporul. 

În acelaşi timp, regina prinse mâna fiului său cu o 
irezistibilă mişcare autoritară şi, trăgându-l lângă ea, 
străbătu mai multe camere. 

Catherine se opri într-o sală mare, care răspundea spre o 
aripă a Luvrului, opusă Senei. 

— Vorbeşti de nobilime, spuse ea atunci. Pe cine te vei 
bizui? Pe un Guise care urzeşte nu ştiu ce în umbră? Pe un 
Montmorency care se închide în palatul lui ca să dea azil 
rebelilor? 

— La naiba! Doamnă, despre ce rebeli vorbiţi? 

— De cei doi aventurieri care în plin Luvru şi-au bătut joc 
de mine şi de dumneata! 

— Şi spuneţi că Montmorency îi adăposteşte? 

— Da, sire. Şi toată nobilimea se află pe acelaşi picior de 
revoltă făţişă... în ce priveşte poporul, ascultă... 

Catherine îl împinse pe rege spre pervazul unei ferestre 
deschise şi Charles, aplecându-se, văzu dincolo de şanţurile 
Luvrului, o uriaşă mulţime care se înghesuia şi striga: 
„Irăiască religia catolică! Moarte hughenoţilor!” 

Dar şi aceste strigăte erau întrecute şi acoperite de un 
tumult şi mai puternic şi mai hotărât şi mai organizat: 
„Trăiască Guise! Trăiască căpitanul nostru general! ... 

Charles pocni cu violenţă din palme şi, întorcându-se către 
regina-mamă: 

— Ce înseamnă asta? ... Cine e căpitan general? 

— Ţi-o spune chiar poporul, sire: este Henri de Guise! 


LLA 


— Şi al cui căpitan general este el? 

— Al trupelor catolice, sire! 

— Staţi puţin, doamnă, să nu ne pierdem cu firea! Unde se 
află aceste trupe catolice şi cine le-a înfiinţat? 

— Charles, aceste trupe înseamnă întregul regat! Sunt 
seniori care nu vor ca ereticii să fie trataţi la fel cu servitorii 
devotați regelui! Sunt burghezii pe care-i poţi vedea aci, cu 
sulița în mână! Este întregul popor, în sfârşit, care ia arma 
în mână ca să apere vechea religie, care la rândul ei a 
salvat lumea. Toţi aceştia la un loc fac o armată, sire!” 

Charles al IX-lea închise trântind fereastra şi începu să 
măsoare sala cu paşi iuți. 

— Ce-i de făcut? Ce să facem? bâigui el. 

— Ei, pe Sfânta fecioară, sire, numai datoria de rege, de 
fiu mai mare al Bisericii. 

— Cum! O trădare împotriva bietului Coligny, care plânge 
de bucurie când îi spun tată? Împotriva lui Henri, care e 
atât de fericit şi mă asigură de toată prietenia lui? ... Faceţi 
ce vreţi! Eu nu vreau să mă amestec. 

Tot caracterul lui Charles al IX-lea se afla în aceste 
cuvinte. 

Catherine îşi stăpâni o tresărire de bucurie. Se îndreptă 
repede spre fiul ei, îşi aţinti privirea ascuţită în ochii lui 
tulburi şi şopti cu glas înăbuşit: 

— Charles, bunătatea inimii tale te duce la pieire. Copil 
nefericit, nu vezi că ai lăsat să intre lupul în Paris? 

Vorbeşti de prietenia lui Henri de Bearn! Ştii unde se afla 
Henri în timp ce credeai că se găsea în tabăra de la 
Rochelle, înaintea plecării tale spre Blois? Întreabă-l numai 
pe şeful poliţiei. 

— Spuneţi, doamnă! ... 

— Ei bine, era la Paris, împreună cu Conde, d'Andelot şi 
Coligny. Şi ştii ce făceau? Puneau la cale moartea ta ca să-ţi 
răpească coroana! 

Regele păli puternic şi aruncă în jurul lui priviri rătăcite. 

Aplecându-se la urechea fiului, regina adăugă: 


— Nici un cuvânt, sire! Nici o mişcare prin care 
blestemaţii de hughenoți ar putea înţelege că ştii 
înfricoşătorul adevăr! Nu da nimic în vileag, sire, sau 
suntem cu toţii pierduţi! ... 

Apoi se îndepărtă, cobori o scară ascunsă şi ajunse în 
capela ei. 

— Paola! chemă ea. 

Slujnica florentină apăru. 

— Sunt aici? întrebă regina. 

— Da, majestate. El aici, iar celălalt dincolo! 

— Bine, bravul nostru mai întâi. Pe urmă el. 

Slujnica ieşi şi reapăru câteva clipe mai târziu, urmată de 
un bărbat care se plecă până la pământ. 

— Bună ziua, scumpe Maurevert, zise regina cu zâmbetul 
ei cel mai fermecător. Văd că vă numărați mereu printre 
prietenii noştri, întotdeauna gata când avem nevoie de un 
om viteaz, energic şi credincios. 

— Majestatea voastră mă copleşeşte, răspunse Maurevert 
ridicându-se. 

— Deloc. Îmi place să-mi arăt recunoştinţa faţă de prietenii 
coroanei. Sărmană coroană! Foarte şubredă pe capul fiului 
meu! ... „Drace, gândi Maurevert îngălbenindu-se, să fi aflat 
oare ceva?” 

Apoi, cu glas tare: 

— Dacă nu e vorba decât de viaţa mea pentru a întări 
această coroană, Majestatea voastră n-are să spună decât 
un singur cuvânt: sunt pe deplin gata... la orice! 

În sinea lui, Maurevert tremura. 

Aruncă în jur o privire furişă, ca să se asigure că era 
singur cu regina. 

Întrucât îl avem în faţă pe acest Maurevert, să-i descriem 
unele din trăsături. Arăta de vreo treizeci de ani, zvelt şi 
subţire, cu părul şi barba de un blond aprins, aproape roşu, 
cu ochi cenuşii cu scăpărări de oţel, obrazul regulat, ţinuta 
elegantă şi cu un mers elastic, ca de fiară, luat în totul, nu 
era lipsit de o oarecare frumuseţe. Priceput în toate 


îndeletnicirile în care se cerea forţă, trecea drept foarte 
primejdios cu sabia în mână şi mai avea, de altfel, o faimă 
larg răspândită de perfect trăgător cu archebuza şi pistolul. 

N-avea o situaţie bine stabilită la curte. Nu se ştia de unde 
venea şi care îi era familia. La început, fusese foarte 
susţinut de ducele d'Anjou, fratele regelui, căruia el îi 
făcuse unele servicii de nemaărturisit, din cele pe care un 
luptător viteaz le putea aduce unui prinţ. Drept răsplată, 
Henri l-a prezentat reginei Catherine, spunându-i: „Mamă, 
domnul de Maurevert şi-ar ucide tatăl dacă i-aş porunci”. 

Maurevert, la periferia curţii, disprețuit de unii, temut de 
alţii, acceptat, mai curând tolerat, nu iubea şi nu ura pe 
nimeni, era însă în stare să omoare cu sânge rece pe oricine 
îi stătea în cale. 

Ce urmărea el? În primul rând bani, mulţi bani. Apoi, un 
titlu care să-i îngăduie să ocupe un loc onorabil printre 
prietenii din nobilime, care-l primeau în cercul lor. 

Îl trăda în taină pe ducele d'Anjou cu ducele de Guise, fiind 
gata să-l vândă pe ducele de Guise regelui Charles. El ştia 
că fratele regelui aştepta cu nerăbdare moartea lui Charles 
al IX-lea şi, poate că Maurevert l-ar fi ucis pe rege, dacă nu 
s-ar fi temut că după aceea ar putea fi părăsit de Anjou. 

Atunci, deci, când Catherine l-a făcut să înţeleagă că se 
temea de soarta Coroanei, Maurevert îşi închipui că regina 
are, poate, unele bănuieli despre conspirația lui de Guise. 

„Dacă aşa stau lucrurile, gândea el şi vrea să mă aresteze, 
sar asupra ei, o sugrum şi-i dovedesc regelui că regina 
mamă voia să-l omoare, ca să-i predea tronul lui Anjou.” 

lată de ce el răspunse pe un ton ameninţător, pe care 
Catherine nu-l putea înţelege: 

— Sunt gata... la orice! 

— O ştiu, domnule, o ştiu şi de aceea, în împrejurările 
grele prin care trecem, m-am gândit la dumneavoastră. Am 
duşmani, sau mai curând fiul meu are mulţi duşmani... 

— Despre care fiu vorbeşte majestatea voastră în acest 
moment? 


„Aha, gândi regina, Corpo di Christo, iată un voinic mai 
inteligent decât îl credeam.” 

Suspină adânc şi răspunse pe un ton galeş: 

— Dar de care fiu aţi dori să vorbesc dacă nu de rege? .... 

— Deoarece sunt cel mai credincios servitor al 
monseniorului Henri, sunt întotdeauna înclinat să cred că el 
este singurul fiu al reginei. Vă rog să mă iertaţi, doamnă, îl 
uitasem pe rege! 

— Domnule Maurevert, spuse ea, îmi iubesc deopotrivă 
copii. Când Dumnezeu se va îndura să-l cheme la el pe 
bietul Charles, voi fi fericită să ştiu că Henri are servitori 
atât de devotați ca dumneavoastră. Dar acest devotament 
pe care-l închinaţi ducelui d'Anjou, nu l-aţi putea pune un 
timp la dispoziţia regelui? 

— Doamnă, zise Maurevert, am spus cele dinainte, pentru 
ca majestatea voastră să înţeleagă că aparţin trup şi suflet 
monseniorului d'Anjou... 

Ochii reginei scăpărară de bucurie. Maurevert zări 
această scânteiere şi continuă: 

— Dar e de la sine înţeles că dacă regele are nevoie de 
umilele mele servicii, sunt oricând gata: este doar datoria 
mea de supus credincios. 

Era o asemenea deosebire între tonul pe care voinicul îl 
folosea vorbind de ducele d'Anjou şi acela când vorbea de 
rege, încât Catherine, entuziasmată, exclamă: 

— Domnule de Maurevert, sunteţi un om cumsecade şi 
dacă voiţi să-mi daţi ascultare, voi avea grijă de soarta 
dumneavoastră! 

Această femeie atât de aspră, atât de subtilă, devenea 
oarbă din clipa în care îi era măgulită dragostea pentru 
Henri. 

După o clipă de gândire, continuă: 

— Dacă doriţi să-l slujiţi pe rege, vreau să vă dau o dovadă 
de prietenie, dezvăluindu-vă care îi sunt duşmanii... 

— Ascult, majestatea voastră, pregătit să închid în adâncul 
inimii mele, ca în fundul unui mormânt, tainele pe care veţi 


binevoi să mi le încredinţaţi. 

— Vă cunosc discreţia, dar este oare o taină pentru 
dumneavoastră? Nu bănuiţi despre ce duşmani vreau să vă 
vorbesc? 

— Să fie poate ducele de Guise? 

— Guise, ah nu, ducele ne este pe deplin devotat... 

— Atunci majestatea voastră vrea să vorbească de 
mareşalul de Damville? 

— Damville, căruia i-am acordat guvernarea Guianei este 
unul din cei mai buni prieteni ai noştri... 

— Atunci, urmă Maurevert, e vorba de cel numit capul 
Politicilor. 

— Montmorency! zise regina. De data aceasta aţi 
pronunţat numele unui duşman. Dar despre acesta vom 
vorbi mai târziu. 

— Atunci, continuă Maurevert, de nepătruns, nu văd... 

— Gândiţi-vă că regele este cel mai mare fiu al Bisericii. 

— Majestatea voastră vrea să vorbească de hughenoți! 
exclamă temerarul duelist, cu o surprindere desăvârşit 
jucată. Dar n-a proclamat chiar regele marea împăcare? 

— Ei bine, da! Dar cu toate insistenţele, cu toată 
sinceritatea propunerilor noastre, hughenoţii continuă să 
conspire. Sunt de neîmpăcat. Ah, Maurevert, tremur pentru 
fiul meu! 

— De ce majestatea voastră nu-l arestează pe amiral? 

— Prea târziu, bunul meu Maurevert, prea târziu. Să-l 
arestez pe amiral! Cine ar îndrăzni acum să îndeplinească o 
asemenea misiune? 

— Eu, răspunse Maurevert. 

— Dumneavoastră? ... 

— De ce nu? Regele să-mi semneze numai ordinul şi încă 
astă-seară, în plină sărbătoare, îl arestez pe Coligny. 

— Ce scandal! Nu, e cu neputinţă! Sunt o regină tare 
nefericită! Ah, dacă Cerul ar da cel puţin o dată ascultare 
rugii mele! Nişte friguri zdravene ne-ar descotorosi de 
Coligny şi n-ar mai fi nici un scandal, mă înţelegeţi... Dar 


vai, vom fi siliţi să ne supunem ereticilor şi să ascultăm 
slujba în limba franceză, deoarece nici nu trebuie să ne 
gândim la speranţa că Dumnezeu îi va trimite amiralului 
frigurile salvatoare pentru toţi şi care pe dumneavoastră v- 
ar îmbogăţi, bunul meu domn Maurevert. 

Regina se opri aici. Maurevert zâmbi. Aştepta ordine 
precise. De altfel, înţelesese de mult toată povestea. 

— Un accident, rosti el. 

— Ei da, îl încuraja regina. Nu s-ar putea să cadă o 
cărămidă în capul amiralului? 

— Hm! Ar trebui ca acea cărămidă să fie înzestrată cu un 
devotament... 

— Oare ar costa scump, nu-i aşa? Vorbiţi fără teamă, 
scumpe domn Maurevert. Cât ar trebui să dau pentru 
înţelegerea şi devotamentul acelei cărămizi? 

— Nu ştiu, doamnă. Dar în lipsa unei cărămizi, cunosc 
undeva o archebuză dibace... 

— Dar asta-i tot ce ar trebui! 

— În acest caz, majestatea voastră nu trebuie să-şi mai 
facă griji. Numai un cuvânt să spun unui prieten şi el s-ar 
ocupa de această treabă. 

— Să vedem! Cum o să procedeze acest prieten? 

— În modul cel mai simplu şi cel mai puţin zgomotos. L-ar 
aştepta la colţul unei străzi pe domnul amiral, care 
părăseşte Luvrul în fiecare zi la aceeaşi oră şi urmează 
acelaşi drum pentru a se duce la palatul său... iată, doamnă, 
eu şi văd locul. Majestatea voastră îl cunoaşte pe 
reverendul Villemur? 

— Canonicul de la Saint-Germain-l'Auxerrois? 

— Întocmai. Ei bine, acest cinstit canonic, care e unul din 
cei mai zeloşi prieteni ai Bisericii, locuieşte chiar în 
cuprinsul mănăstirii Saint-German-l'Auxerrois pe care 
amiralul îl străbate zilnic pentru a ajunge în strada Bethisy. 
Locuieşte într-o casă foarte frumoasă, acest cumsecade 
Villemur şi, ca din întâmplare, ferestrele locuinţei lui sunt 
zăbrelite la parter cu o împletitură destul de deasă, astfel, 


este cu neputinţă să se vadă din stradă ceea ce se întâmplă 
înăuntrul casei. 

— Foarte bine, foarte bine! ... 

— Să presupunem, deci, că prietenul meu va cere 
ospitalitate canonicului şi că se va aşeza lângă fereastră, cu 
archebuza în mână, jucându-se cu ea. Dintr-o dată îi scapă 
un glonte şi-l loveşte pe domnul amiral, care trece tocmai 
atunci pe acolo. Sunt încredinţat, doamnă, că vom avea 
astfel un rezultat tot atât de bun ca şi cu cărămida sau 
frigurile. 

— Bineînţeles! Şi dacă un asemenea accident ar avea loc, 
prietenul dumneavoastră ar fi răsplătit regeşte. 

— Dacă ar fi vorba de mine, aş răspunde că cea mai 
frumoasă răsplată ar fi aceea de a o fi servit pe regină. 

— Da, dar nu toată lumea e atât de dezinteresată ca 
dumneavoastră. 

— Din păcate, e adevărat, doamnă. De aceea cred că 
prietenul de care vă vorbesc, cu toate că e de o precizie 
nemaiîntâlnită la archebuze, ar putea să se arate stângaci 
dacă nu m-aş găsi şi eu acolo, ca să-i asigur o plată 
corespunzătoare. Dar majestatea voastră să nu-şi facă griji: 
am vreo cincizeci de mii de livre şi cu această sumă 
modestă... 

Catherine tresări, dar revenindu-şi îndată, luă o foaie de 
hârtie pe care scrise următoarele cuvinte: 

— Domnule de Maurevert, n-aş putea accepta un 
asemenea sacrificiu din partea dumneavoastră. Păstraţi 
cele, cincizeci de mii de livre. În ceea ce-l priveşte pe 
prieten, aveţi aici un bon de douăzeci şi cinci de mii de livre 
asupra vistieriei statului. 

Maurevert citi hârtia, o îndoi şi o băgă în buzunar. 

— Restul... după accident, spuse Catherine. Vedeţi că nu 
mă tocmesc când e vorba de răsplata prietenilor 
dumnevoastră, dar sper că veţi ţine seamă de aceasta. 
Comunicaţi-i de asemenea prietenului că voi avea nevoie de 
el... 


— Împotriva cui, doamnă? 

— Am să vă spun. Dar de data aceasta nu mai e vorba nici 
de rege, nici de Biserică. E vorba... 

Catherine, scuturându-se de acea zâmbitoare simplitate 
pe care o folosise pentru a vorbi de treburile statului, se 
lăsă în voia izbucnirii de ură care i se citea pe chip. 

— Este vorba, continuă regina, de doi oameni care m-au 
jignit de moarte. Fără ei, sau cel puţin fără unul dintre ei, n- 
am fi ajuns unde suntem. N-ar mai fi existat armată 
hughenotă. N-ar mai fi avut loc logodna regală de astă- 
seară de la Luvru. Salvând viaţa Jeannei d'Albret ne-a 
produs, fiului meu şi mie, o pagubă atât de mare încât nu 
ştiu dacă o voi putea acoperi cu toate mijloacele de care 
dispun. Dar încă nu-i totul. Acest mizerabil se amestecă 
apărând pe cineva care reprezintă o mare piedică în calea 
vieţii mele. Şi tot n-am terminat, în două rânduri şi-a bătut 
joc de mine şi de fiul meu. Îl urăsc pe el şi pe tatăl lui, 
Maurevert şi vă dau, dezvăluindu-vă această ură, cea mai 
mare dovadă de stimă pe care am acordat-o vreodată cuiva. 
Ucideţi-i pe aceştia doi şi vă acord titlul de conte. 

Maurevert fu zguduit. 

— Am să vă găsesc un comitat pe măsură. Până atunci, veţi 
primi câte o sută de mii de livre pentru fiecare din aceste 
două capete. 

— Sunt probabil nişte personaje extrem de sus-puse, 
doamnă? 

— Sunt doi aventurieri nenorociţi. Dar, fiţi atent, sunt doi 
oameni de fier. Crezi că i-ai ucis şi te pomeneşti cu ei vii. Le 
dai foc într-o casă şi îi regăseşti în alta. Dar aţi fost şi 
dumneavoastră acolo, Maurevert! Aţi asistat la încercuirea 
cârciumei şi la asediul din stradă Montmartre şi aţi fost de 
faţă când am fost jignită, batjocorită. 

— Vorbiţi de cei doi Pardaillan, doamnă? 

— l-aţi numit! Ei se află acum... 

— La Palatul Montmorency, ştiu, doamnă. Ei bine, am să vă 
spun ceva care să vă uimească: pentru viaţa celor doi n-am 


nevoie nici de comitat, nici de cele două sute de mii de 
livre... şi mi-aş da până la ultima picătură de sânge ca să-i 
am în puterea mea şi să-i sugrum cu propriile mele mâini... 

— Aha, spuse în şoaptă Catherine, se pare că aveţi mare 
ciudă pe ei, dragul meu Maurevert! 

Maurevert îşi duse degetul la obrazul drept. Acolo se 
vedea o cicatrice lungă, lividă sub straturile de cremă. 

— Frumoasă lovitură de cravaşă, spuse regina, cu răceala 
ei înspăimântătoare. Sunteţi însemnat pe viaţă. 

Maurevert scrâşni din dinţi, dar stăpânindu-se aproape 
numaidecât, se înclină: 

— Regina mai are nevoie de mine? 

— Puteţi pleca, domnule şi gândiţi-vă că dacă voi fi bine 
servită, veţi putea cere orice veţi dori, fără a vă teme că aţi 
cerut prea mult. 

Maurevert se îndepărtă. 

„E bine, gândi regina. Coligny, cei doi Pardaillan. Să vedem 
acum care-i situaţia cu drăguţa noastră Jeanne d'Albret.” 

Se aşeză într-un fotoliu încăpător. 

Puțin câte puţin, trăsăturile încordate ale Catherinei se 
destinseră. O expresie de melancolie visătoare o înlocui pe 
cea de ură. Se privi într-o oglindă şi atunci când se văzu aşa 
cum se dorea, se instală într-un fotoliu, luă o poză de femeie 
zdrobită, îşi înfăşură umerii cu voalul negru de pe cap şi-şi 
făuri astfel, un fel de cadru care se potrivea de minune cu 
poziţia şi cu melancolia ei. 

Numai după aceea chemă slujnica şi îi făcu un semn. 

Paola pătrunse într-o odaie alăturată şi, tot astfel cum îi 
introdusese pe Maurevert, introduse de astă dată un nou 
personaj, după care se retrase în tăcere. 

În ce-l priveşte pe Maurevert, el se întorsese în imensele 
saloane unde se aflau zece mii de oaspeţi. Fără că serbarea 
să fi ajuns în toi, începuse să domnească în sânul mulţimii 
acea libertate de mişcare care dovedea că gheaţa fusese 
spartă. 


Maurevert se învârti multă vreme prin saloane, în 
căutarea cuiva. 

Zări, în sfârşit, un numeros grup de seniori ce păreau să 
formeze o curte în jurul unui personaj care, după atitudine 
şi importanţa anturajului, nu putea fi decât însuşi regele. 

Dar nu era regele, ci Henri, duce de Guise. 

El purta cu o eleganţă trufaşă un costum reprezentând o 
culme a luxului şi a bunului gust: garda spadei sale de gală 
scânteia de diamante, fiecare din panglicile pieptarului era 
prinsă cu o perlă mare, o agrafă de smaralde şi rubine fixa 
penele albe ale tocei sale. 

Henri de Lorraine, duce de Guise, fericit, zâmbitor, 
strălucind de tinereţe, într-adevăr măreț, putea trece în 
seara aceea drept cavalerul cel mai desăvârşit de la curtea 
Franţei. Împreună cu cei din jur, râdea de hughenoţii care 
treceau în costumele lor mai modeste. 

Deodată îi fulgeră fără îndoială prin cap ideea unei farse 
minunate, căci începu să râdă mai agitat ca oricând. 
Teligny, ginerele amiralului, îşi făcuse apariţia, la braţul 
soţiei sale, Louise de Coligny, pe atunci în plină strălucire a 
frumuseţii sale. 

Guise o zări de departe. Îşi înăbuşi un suspin şi păli uşor. 
Apoi, izbucnind în râs, după cum am mai spus, exclamă: 

— Domnilor, o frumoasă comedie! Apropiaţi-vă să vă 
explic. 

Cercul curtenilor se strânse. În clipa aceea cineva atinse 
braţul lui Henri de Guise. Ducele se întoarse şi-l văzu pe 
Maurevert. 

— Aşteptaţi-mă, vă rog, le spuse el. Mă întorc îndată şi 
vom pune împreună la cale o mică mascaradă care o să 
rămână de pomină! 

Apoi se retrase din cerc, urmat de Maurevert şi se aşeză 
mai departe, pe pragul unei ferestre largi. 

— Ei bine, întrebă el, ce a vrut ea? 

— Să-mi dea ordinul de a-l ucide pe Coligny! răspunse 
Maurevert. 


Ducele tresări şi murmură înăbuşit: 

— Vrea să ne-o ia înainte... Dar ce importanţă are? Se 
poate începe şi cu amiralul. Ei, Coligny! Coligny! Ai să 
plângi cu lacrimi de sânge pentru că m-ai făcut pe mine să 
vărs lacrimi de dragoste. Ce i-ai făgăduit? 

— Să trag asupra amiralului. 

— Bine! Dar va trebui să aştepţi să aleg eu momentul 
potrivit. Înţelegi? Să nu tragi fără ordinul meu. 

— Da, monseniore. 

— Apoi, în ziua când ai să tragi... ai să te descurci să-l 
răneşti grav, mă înţelegi... dar să nu-l omori pe loc. 

Guise se întoarse la cercul de curteni, cărora începu să le 
explice ideea sa, care era probabil foarte comică, dacă 
judecăm după râsetele şi aplauzele cu care a fost primită. 

Cât despre Maurevert, el se pierdu în mulţime, se apropie 
încet de uşa salonului şi ieşi apoi din Luvru, dispărând în 
străzile întunecate. 

Capitolul 6 

Vuieşte furtuna (urmare) „Spadasinul mai întâi... şi el pe 
urmă!” îi poruncise regina Catherine slujnicei sale Paola. 

Am asistat la convorbirea avută cu Maurevert. Slujnica 
florentină introduse apoi persoana numită de regină numai 
cu „el”. 

Acest nou personaj, după ce o salută pe regină, rămase 
nemişcat în faţa ei într-o atitudine încordată, în care se 
simţea altceva decât mândria. Era foarte palid. Ochii lui 
scânteietori luminau paloarea chipului cu o înflăcărare 
ciudată. 

Omul acesta era contele de Marillac. 

— Sunteţi punctual la întâlnire, rosti, în sfârşit, Catherina, 
vă mulţumesc, conte. 

— Mai curând eu trebuie să mulţumesc majestăţii voastre 
pentru interesul pe care binevoieşte să mi-l poarte, pentru 
făgăduiala pe care a consimţit să mi-o facă. 

Regina făcu un semn cu capul, în care se putea citi 
osteneala, tristeţea, sentimentele înăbuşite, asemenea unei 


dragoste adânci ce nu putea îndrăzni să iasă la lumina zilei. 
Glasul ei se umplu de o duioşie nemaipomenită. 

— Conte, i se adresă ea cu acel glas armonios rămas atât 
de tânăr şi de curat, trebuie să vă rog, înainte de orice, să 
nu fiţi mirat de interesul pe care l-aţi putut observa... 

— Doamnă, exclamă Maurillac profund zguduit, este într- 
adevăr regina care-mi vorbeşte astfel? 

În clipa aceea el avu impresia răscolitoare că regina îi va 
răspunde: „Nu regina... ci mama ta! ...” 

Dar un asemenea răspuns nu veni. 

— Conte, spuse ea, sunteţi omul cel mai generos pe care l- 
am întâlnit. La această generozitate fac apel când vă rog să 
nu mai întrebaţi nimic în legătură cu interesul ce vi-l arăt... 
cu dragostea pe care v-o port. 

— Dacă există o taină în gândurile majestăţii voastre şi ea 
ar fi surprinsă de mine, m-aş lăsa mai curând fulgerat de 
trăsnetele cerului decât s-o dezgrop din inima mea şi să 
vorbesc de ea! 

— Există o taină... Ei bine, da, conte! ... Şi să ştiţi că 
această taină, v-o jur, am să v-o dezvălui într-o zi... curând. 

Tânărul lăsă să-i scape un mic strigăt. 

— În curând, continuă regina cu o admirabilă tulburare în 
voce, veţi afla de ce mă interesez atât de dumneavoastră, 
de ce a trebuit, la ultima noastră întâlnire, să simulez 
răceala şi de ce, cu toate acestea, v-am oferit un regat... de 
ce v-am iscodit tristeţea şi de ce, în sfârşit, doresc să vă văd 
fericit! ... 

— Doamnă, doamnă! exclamă Marillac ca şi cum ar fi 
strigat: Mamă! ... 

Dar nu era în intenţiile Catherinei să fie pronunţat vreun 
cuvânt hotărâtor. Ea zise, zâmbind: 

— Ce aţi făcut cu acel sipet de aur pe care aţi binevoit să-l 
primiţi? 

Marillac răspunse printr-un alt zâmbet. 

— Acest sipet, îngăimă el? Îl păstrez cu sfinţenie ca pe 
relicvă, doamnă, pentru că vine de la dumneavoastră! 


Umbra unui nor trecu pe fruntea Catherinei. 

— Îl păstraţi... la dumneavoastră? 

— Majestatea voastră ştie că locuiesc în palatul reginei de 
Navarre, fiind unul dintre prietenii ei... Cufăraşul este o 
bijuterie de femeie. 

— E adevărat, spuse Catherine, păstrând acelaşi zâmbet. 
Îl foloseam pentru a-mi păstra când mănuşile, când 
eşarfele. Mi-a fost dăruit pe vremuri de bunul rege Frangois 
[... când am venit la curtea Franţei. 

— El nu şi-a schimbat menirea, răspunse atunci contele, 
deoarece majestatea sa, regina îşi ţine în el mănuşile. 

— Într-adevăr? întrebă Catherine cu un oftat, care ar fi 
părut o capodoperă de viclenie oricui ar fi putut vedea 
bucuria sălbatică, izbucnind deodată în inima ei. 

— Da, urmă contele cu o subită tristeţe, o iubesc pe regina 
de Navarre, iertaţi-mă, doamnă, eram să spun: ca pe mama 
mea. Aşa că am rugat-o să-mi păstreze această relicvă... 
acest cufăraş... până în ziua... 

— Aţi făcut foarte bine, copilul meu! 

Contele se clătină, orbit de acest cuvânt pe care-l auzea 
pentru prima dată din gura Catherinei. 

— Spuneaţi... că până în ziua? continuă Catherine 
grăbită... 

— Până-n ziua când voi şti, în sfârşit, adevărul asupra 
aceleia pe care o cunoaşteţi, spuse contele căzând din nou 
în acea neagră deznădejde care părea să-l zdrobească. 

Şi aceasta îmi aminteşte că trebuie să o rog pe majestatea 
voastră să nu uite, că în timpul acelei întâlniri când mi-a 
dăruit minunatul cufăraş, a binevoit să-mi făgăduiască... 

— Ei bine, am să-mi ţin făgăduiala, scumpul meu conte... 
Dar nu sunteţi curios să ştiţi cum am aflat de pasiunea 
voastră pentru Alice de Lux? 

— Trăiesc într-o asemenea nelinişte, doamnă, încât nimic 
nu mă mai impresionează, nimic nu mă mai miră. Am 
presupus doar că majestatea voastră a binevoit să se 
intereseze de mine... 


— E aproape aşa, conte... dar credeţi-mă că dibăcia şi 
intriga pe care a trebuit să le folosesc ca să vă urmăresc 
pas cu pas, să ştiu ce gândiţi, să vă apăr la nevoie... 

La aceste cuvinte, contele avu din nou o tresărire 
nestăpânită, cum îi mai pricinuise Catherine în două sau 
trei rânduri de la începutul acestei convorbiri. Dar şi de 
această dată ea se opri şi îşi regăsi pe dată cumpătul, chiar 
în clipa în care părea că vrea să se lase pradă emoţiei. 

— V-am supravegheat, continuă ea cu un zâmbet. Am vrut 
mai întâi să mă uit mai îndeaproape şi Dumnezeu ştie cât 
am suferit ca să pot rămâne atât de nepăsătoare în faţa 
voastră, în timp ce... 

— Spuneţi până la capăt, doamnă, vă implor! 

— Nimic, zise regina înfundat. Încă n-a venit momentul, iar 
dumneavoastră mi-aţi jurat să nu-mi smulgeţi taina. 

Contele îşi împreună mâinile şi se înclină ca în faţa unei 
sfinte. 

— După prima noastră întâlnire, spuse mai departe regina, 
n-a trecut multă vreme până am aflat de dragostea voastră 
pentru Alice de Lux. Într-o seară, conte, v-aţi oprit aproape 
de noul meu palat, chiar la piciorul turnului. Eraţi însoţit de 
regină de Navarre. Ea a intrat la Alice, iar dumneavoastră 
aţi aşteptat-o. Atunci am vrut să aflu ce vă frământă... O 
cunoşteam pe Alice... m-am purtat mai aspru cu ea în 
trecut, pentru că părăsise religia noastră. N-am avut 
dreptate, o mărturisesc; ar trebui să respectăm 
întotdeauna credinţa celorlalţi. Am văzut-o, deci, a doua zi 
dimineaţa... şi am aflat ceea ce s-a petrecut între ea şi 
draga mea regină Jeanne. 

— Tocmai în ziua aceea, doamnă, o întrerupse contele 
cutremurat, avusese loc a doua noastră întâlnire... în ziua 
aceea m-aţi chemat şi aţi binevoit să-mi dăruiţi acel sipet de 
aur în numele dragostei dumneavoastră regale şi tot în 
aceeaşi zi mi-aţi făcut o făgăduială... 

— Da, aceea de a vă spune pe faţă cine este Alice de Lux! 
Am să-mi ţin această făgăduială. Dar, spuse Catherine, 


regina de Navarre nu v-a vorbit nimic din ziua aceea? 

— Nimic, doamnă, nimic! Plecând din casa Alicei de Lux, 
ea mi-a spus... şi aceste cuvinte le voi avea săpate toată 
viaţa în minte: „Copilul meu, am stat de vorbă multă vreme 
cu logodnica dumneavoastră. lată ce cred în adâncul 
sufletului meu: aş privi cu groază faptul că această 
domnişoară să devină soţia unui om pe care-l iubesc ca pe 
un fiu... dar dragostea poate face minuni... şi cred că 
dragostea Alicei pentru dumneavoastră este cu adevărat 
din acelea ce fac minuni... în faţa unei iubiri atât de mari, vă 
spun, copilul meu: nu vă împotriviţi soartei!” 

Contele păstră apoi o tăcere grea, ca şi cum ar fi repetat 
în sinea lui aceste cuvinte. Apoi continuă: 

— De atunci regina n-a mai vrut să spună nici un cuvânt. 
M-a rugat chiar să nu-i mai vorbesc despre aceste lucruri 
până în ziua când voi fi hotărât să mă căsătoresc cu Alice. 
Ce să însemne oare groaza pe care o arată la gândul că 
Alice ar putea deveni soţia mea? Ce s-a întâmplat oare că a 
fost nevoie de o minune, o minune a dragostei, pentru a o 
face pe doamna d'Albret să uite? Mi se pare, gândindu-mă 
mai bine, că regina de Navarre a descoperit la Alice o crimă 
şi că, de mila mea, a hotărât, poate să-mi ascundă această 
crimă... 

— De atunci aţi mai văzut-o pe Alice? întrebă Ca-therina. 

— Nu, doamnă! Acum mi se pare că la primul ei cuvânt, la 
prima mişcare, aş putea să-i descopăr crima... şi totuşi nu 
pot trăi fără ea! 

— Vorbiţi de o crimă, continuă regina clătinând din cap, 
băgaţi de seamă să nu mergeţi prea departe cu bănuielile, 
care ar putea fi nejustificate. Ascultaţi-mă, conte... Sunt 
optsprezece zile de când v-am cerut o lună, ca să aflu tot 
adevărul despre Alice de Lux. Cercetările mele s-au 
terminat mai repede decât aş fi sperat... adevărul îl veţi şti 
potrivit cu făgăduiala mea... Alice de Lux este nevinovată. 
Ea a dus existenţa cea mai neprihănită, Alice de Lux este 
demnă de dragostea unui bărbat ca dumneata... dar... 


Acest „dar” nu fu auzit de contele de Marillac. În faţa 
convingerii ce şi-o făcuse datorită Catherinei despre 
curăţia, nevinovăția Alicei de Lux, nefericitul căzu în 
genunchi, prinse mâinile reginei şi un strigăt explodă pe 
buzele sale: 

— Mamă! ... Mamă! ... 

Catherine aruncă asupra contelui prosternat o privire 
înfricoşătoare, apoi, aceeaşi privire făcu înconjurul capelei 
cu o groază de nedescris. 

— Sunteţi nebun, domnule? îl dojeni ea. 

În aceeaşi clipă Marillac fu în picioare... 

— Ah, conte, murmură Catherine, m-aţi făcut să trăiesc o 
emoție crâncenă, oricât de plăcută ar fi ea. Gândiţi-vă că 
dacă aţi fi fost auzit, mama regelui Franţei ar fi fost 
dezonorată... 

— Oh, nemernic ce sunt! lertaţi-mi delirul, majestate... 

— 'Tăcere, conte! Pentru Dumnezeu, dacă v-am putut 
inspira nu chiar dragoste, ci doar acea milă firească pe care 
orice bărbat o acordă unei femei care a suferit crunt şi 
îndelung, păstraţi tăcerea! Cea mai mare tăcere asupra 
acestor lucruri. 

— O jur! O jur pe sufletul meu! 

— Nici un cuvânt, nici o aluzie nimănui pe lume! 

— Nimănui, doamnă, nimănui! 

— Nici chiar Alicei! Nici chiar acelei regine a bunătăţii 
care e Jeanne d'Albret. 

— O jur! 

— Mi-aţi jurat deopotrivă să păstraţi taina asupra tuturor 
întâlnirilor noastre... 

— O jur din nou! ... 

Regina păru atunci ceva mai liniştită şi căzu în acea 
tristeţe care dădea, atunci când voia, un farmec sever 
chipului ei. 

„De ce” se gândea el. De unde mă năpădeşte atâta 
bucurie? M-am îndoit eu cu adevărat de Alice! Niciodată! 
Niciodată! 


După câteva clipe în care Catherine a calculat încrederea 
pe care i-o putuse inspira lui Marillac, spuse mai departe: 

— Acum, pentru că v-am promis să vă spun tot adevărul, 
trebuie să aflaţi de ce regina de Navarre. A şovăit, de ce aţi 
putut avea îndoieli asupra Alicei de Lux. Există într-adevăr 
un mister legat de această micuță... Ea se temea ca 
adevărul să nu vă sară într-o zi în ochi: acest adevăr este 
înspăimântător în sine, cu toate că sărmana copilă nu 
poartă nici o răspundere... 

— Vorbiţi, doamnă, imploră contele. 

— Ei bine, Alice este o tânără fără nume, fără familie. 
Adoptată de de Lux, ea nu poate pretinde că e de obârşie 
nobilă, acesta-i adevărul, conte! 

Această ciudată învinuire aruncată în faţa lui Deodat - el 
însuşi un copil găsit - era una din îndrăznelile zămislite de 
creierul drăcesc al Catherinei. A nu fi „născută”, era pe 
vremea aceea o mare nenorocire pentru o tânără. 

Contele, strălucind de fericire, exclamă: 

— Alerg să mă arunc la picioarele Alicei... Va putea oare 
să-mi ierte îndrăzneala de a o fi bănuit? 

— Aşadar, conte, treceţi peste aceasta? ... 

— Ah, doamnă, şopti Marillac cu glas şoptit şi înflăcărat, 
cum ar putea să mă oprească un asemenea lucru, când şi 
eu... 

Tăcu pe loc, văzând aerul de tristeţe ce s-a aşternut dintr- 
o dată pe fruntea reginei şi plecându-se în faţa ei adăugă: 

— Doamnă, vă binecuvântez pentru nemăsurata bucurie 
pe care mi-aţi făcut-o... dumneavoastră vă datorez viaţa... 

— Ei bine, conte, dacă vreţi ca eu să închei această 
căsătorie, ascultaţi-mă şi faceţi-o fără zgomot. 

— Puțin interesează, doamnă, cum se va face această 
căsătorie. Important este că ea să se facă! 

— Îmi daţi libertatea să rânduiesc lucrurile, întrebă regina 
cu un surâs încântător? 

— Ah, doamnă, dar mă copleşiţi! exclamă contele cu 
entuziasmul dublei sale fericiri, de fiu şi de iubit. 


— Ei bine, am să aleg biserica, ora şi ziua... Doar nu 
sunteţi atât de hughenot încât să-mi refuzaţi această 
bucurie... 

— Doamnă, voi face ceea ce doriţi... puţin mă interesează 
preotul... 

— Preotul? Ah, da! ... Ei bine, l-am şi găsit pe preasfântul... 
reverendul Panigarola, el vă va uni. Biserica? Va fi aceea de 
la Saint-Germain-l'Auxerois... 

— Ziua? întrebă contele cu totul ameţit. 

— Ziua? Să spunem, a doua zi după nuntă fiicei mele 
Marguerite... 

— Ora? 

— Cea mai bună! Miezul nopţii! Şi acum plecaţi şi fiţi 
fericit...! 

— Sunt fericit dincolo de orice închipuire, zise contele, 
acoperind cu sărutări mâna întinsă de regină. 

— Încă un cuvânt, mai adăugă aceasta. Lăsaţi-mi plăcerea 
de a anunţa personal Alicei căsătoria voastră, îi datorez o 
satisfacţie acestei sărmane copile, pe care am tratat-o 
înainte cu mai multă asprime decât se cuvenea. 

— Vă voi da ascultare, doamnă. 

Apoi, sprinten, mânat de acea forţă a bucuriei care-i 
cuprinde pe toţi adevărații îndrăgostiţi, contele se 
îndepărtă, cu sufletul scăldat de încântare pentru a 
împărtăşi fericirea reginei de Navarre şi apoi să alerge să 
ceară iertare Alicei. 

Îndată după plecarea lui, regina părăsi capela, străbătu 
cabinetul ei de lucru şi se opri într-o încăpere îndepărtată. 
Acolo, o tânără aştepta în întunericul odăii unde ardea o 
singură făclie. Tânăra era Alice de Lux. 

Regina se apropie de ea, îi luă mâna şi privind-o până în 
fundul sufletului, îi spuse: 

— Ai auzit? 

— Nu, majestate, răspunse Alice. 

— Mă uimeşti, zise regina. Deci nu mai eşti cea de 
altădată! Ei bine, ascultă: el a ieşit acum din capela mea, te 


iubeşte mai înflăcărat ca oricând, vă veţi căsători curând, 
nu-l întreba nici ziua, nici ora, nici numele preotului, am să- 
ţi comunic eu toată aceste amănunte la timpul potrivit. Să 
ştii doar că nu eşti fiica contelui de Lux, ci numai un copil 
adăpostit de el, căruia nu i se cunoaşte nici tatăl, nici mama. 
Aceasta este taina pe care i-ai încredinţat-o Jeannei d'Albret 
şi din pricina căreia tremurai în faţa lui. Mă înţelegi? 

— Da doamnă, rosti de-abia auzit Alice. 

— Deci, începând din această zi, eşti fericită. Nu mai eşti 
supusă nici unei constrângeri. Nimic care să te 
stânjenească, eu fiind singura care ştie taina. 

— Dar regina de Navarre? murmură slab Alice. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Catherina cu un glas straniu. 
Deci, te vei mărita cu el şi veţi pleca departe şi, de veţi voi, 
veţi fi pentru totdeauna fericiţi... Bineînţeles, cu condiţia să 
mă asculţi până la capăt... Cu cea mai mică şovăire din 
partea ta, pe tine te robesc... iar pe el îl ucid. 

— Voi asculta, doamnă, răspunse Alice. 

— Du-te, fata mea. Şi aminteşte-ţi că doresc fericirea lui şi 
a ta... 

Alice rămase nemişcată. 

Se părea că este frământată de o luptă lăuntrică. 

— Ei bine, Alice? întrebă regina. La ce te gândeşti? 

— lertaţi-mă, doamnă, zise ea tresărind, eu... nu... 

— Ei haide, ai să-mi spui ceva? 

— Nu... mă gândeam... 

— Ascultă, strigă regina, eşti sigură că n-ai auzit 
convorbirea pe care am avut-o cu el? 

— V-o jur, doamnă! 

Regină o cunoştea pe Alice, cele mai mici intenţii ale 
glasului ei îi erau familiare. După accentul tinerei fete 
înţelese că era sinceră. De altfel, Alice îşi recăpătase 
cumpătul, făcu o reverență şi ieşi. 

Mergând pe culoare şi scări retrase, spioana ocoli 
saloanele de festivități şi ajunse la o poartă a Luvrului pe 


care ieşi, intrând înapoi în mica ei căsuţă de pe stradă La 
Hache. 

Acolo, se aşeză cu coatele pe o masă, cu capul în mâini şi 
începu să judece. 

— Cu toate acestea, e fiul ei! ... O ştie ea? Trebuie să i-o 
spun? Ah, din fericire m-am stăpânit la timp adineauri când 
era gata să-i mărturisesc... N-am ascultat la uşă şi am 
greşit. Ce au putut să-şi spună? Oricum ar fi, eu nu mă 
înşel, memoria mea e sigură. Acolo, la Saint-Germain, când 
regina de Navarra m-a izgonit, ea a avut o convorbire cu 
Deodat... a auzit doar... cuvintele lui îmi mai răsună încă în 
urechi... el a spus: „De ce n-am murit oare în ziua când am 
aflat că mama mea e necruţătoarea Medicis!” Trebuie să-i 
spun că ştiu acest lucru? Dar Catherine ştie că Deodat e fiul 
ei? Dacă-i spun... că ştie dacă n-o să-şi schimbe 
simţămintele! ... 

Ea stătu mult pe gânduri, întorcând lucrurile pe toate 
feţele. 

„N-am să spun nimic”, aceasta fu concluzia ei. „Dacă am să 
dezvălui Catherinei că acest conte e fiul ei, s-ar putea să 
hotărască moartea lui! ...” 

Capitolul 7 

Primul trăsnet 

Îl vom urmări acum pe contele de Marillac care, după ce o 
părăsise pe Catherine de Medicis, se reîntorsese în 
saloanele unde se desfăşura serbarea logodnei... 

Aşadar, toată durerea adunată în sufletul lui se topise la 
primele cuvinte ale Catherinei. În această regină, care în 
ochii lui fusese cel mai cumplit duşman, n-a regăsit azi 
decât o mamă îndurerată. 

Acum o căuta pe Jeanne d'Albret să-i spună, ei cea dintâi, 
cât a fost de fericit... fără să-i mărturisească însă motivul 
acestei fericiri neprevăzute, deoarece se angajase prin 
jurământ să tacă. Apoi, nefiind prea târziu, se va duce la 
Alice. 


În momentul acela, o bandă veselă îl înconjură şi îl atrase 
într-o farandolă pe care o dansau în felul lor. Cel mai vesel 
din grup era ducele de Anjou. 

„Cumetre, dar nu te amuzi deloc”, exclamă ducele de 
Anjou. 

„Fratele meu...” gândi contele şi îi zâmbi cu toată 
dragostea de care îi era plin sufletul. 

„Pe toţi dracii, domnilor reformaţi, trebuie să ne distrăm”, 
strigă din nou contele de Anjou. 

— Monseniore, răspunse contele, niciodată în viaţa mea n- 
am avut o asemenea bucurie. 

— Aşa mai zic şi eu! 

Apoi, toţi din bandă, înconjurându-l pe Marillac, căutară 
să-l tragă după ei. 

I se păru totuşi contelui că seniorii catolici, care se 
veseleau şi ei, căutau să-l ia peste picior. Un val de sânge îi 
năvăli în obraji şi cu câteva smucituri ieşi din grămadă. 
Banda se îndepărtă, râzând. 

Atunci, contele observă că serbarea luase o întorsătură 
ciudată. 

Seniorii catolici se adunaseră în mici grupuri de cinci sau 
şase, fiecare dintre acestea înconjurând câte un gentilom 
hughenot. Sub pretextul petrecerii şi al distracţiei, fiecare 
hughenot devenea ţinta unor zeflemeli. 

Într-un salon, Henri de B6arn, prins astfel de grupul lui de 
Guise, servea drept minge, pe care gentilomii catolici şi-o 
trimiteau de la unul la altul. Palid şi neliniştit, vicleanul 
Bearnez râdea însă din ce în ce mai tare. 

Într-o altă sală, prinţul de Conde făcea faţă la vreo zece 
catolici, dar mai puţin răbdător ca regele său, răspundea 
fiecărei lovituri printr-o lovitură şi fiecărui ghiont printr-un 
alt ghiont, aşa încât acolo, încăierarea luase locul serbării. 

Cu toate acestea, hughenoţii nu o luau încă prea în serios 
şi dădeau dovadă de o îngăduinţă răbdătoare, care încuraja 
şi mai mult zeflemelile şi glumele deocheate ale 
gentilomilor catolici. 


Deodată, vreo cincizeci de nimfe, ţinându-se de mână, 
lăsând să se vadă din formele lor tot ce se putea arăta, cu 
ochii strălucitori şi buzele oferite sărutărilor, năvăliră în 
imensul salon poleit, unde avusese loc un balet silvestru, în 
care ele îşi jucaseră rolul. 

— Escadronul zburător al reginei! exclamă Guise. O să ne 
veselim. 

Cuvântul fusese bine nimerit şi făcu înconjurul sălilor. 
Pontus de 'Thyard declară că era nevoie de cai pentru un 
asemenea escadron şi vrând să dea exemplul, prinse din 
zbor pe una din bacante şi o aşeză călare pe umerii lui. 

Într-o clipită, un vânt de nebunie cuprinse serbarea, 
fiecare dintre bacante îşi găsi un cal în persoana unui 
senior, dar, în afară de Pontus, care era catolic, toţi cei 
transformați în cai se nimeriră să fie hughenoți, în adevăr, 
fiecare bacantă se agăţase de un hughenot şi de voie, de 
nevoie, împinsă, ridicată de catolici, i se aşezase călare pe 
umeri, iar hughenotul, mai râzând, mai scandalizat, se lăsa 
călărit. 

Apoi, fiecare din aceşti hughenoți transformați în animale 
de povară, fu apucat de mâini de doi catolici care-l târau 
după ei. 

În felul acesta, cincizeci de domnişoare stăteau călare pe 
umerii hughenoţilor; totul formă un lung cortegiu care, în 
mijlocul aclamaţiilor, al strigătelor şi al râsetelor, începu să 
galopeze. 

În fruntea acestei cavalcade se afla ducele de Guise, care 
striga: 

— Loc centaurelor! Loc împreunării sexelor şi a religiilor! 

lar centaurele, neruşinate şi superbe, toate fete frumoase, 
toate domnişoare din înalta nobilime, loveau cu picioarele 
lor despuiate, ca şi cum ar fi vrut să dea pinteni, cu pieptul 
dezgolit, zbătându-se, gesticulând, proclamau marea 
victorie a bisericii. 

Dar, în timp ce escadronul zburător al reginei, adică 
domnişoarele pe care Catherine le atrăsese şi le supusese 


nevoilor politicii şi poliţiei sale, puseseră stăpânire pe 
hughenoți, o scenă identică se desfăşura tot acolo, în care 
seniorii catolici prindeau doamnele hughenote şi le forţau 
să participe la un fel de sarabandă nebună. 

În clipa aceea apăru regele. 

Râsetele încremeniră deodată. 

Hughenoţii se întoarseră la soţii, iar catolici se 
îngrămădiră la un loc în drumul lui Charles al IX-lea. 

Acesta îl zări pe Coligny care, netulburat şi cu sprâncenele 
încruntate, asistase, palid şi mut, la scenele pe care le-am 
schiţat pe scurt. Amiralul îl salută adânc pe rege, dar 
acesta, apropiindu-se de el, îl prinse în braţe, îl îmbrăţişă cu 
drag şi îi spuse: 

— Ei bine, bunul meu părinte, petreci? 

— Admirabil, sire, domnii aceştia de la curte au nişte 
obiceiuri pe care n-am să le uit toată viaţa... 

— Poate, răspunse regele, aţi fi preferat o altă distracţie, 
ca de pildă aceea de a-l vâna pe rege ca pe un cerb... 

Cuvintele răsunară ca o lovitură de trăsnet, Charles al IX- 
lea le rostise totuşi zâmbind. 

— Sire, zise amiralul cu calm, sper că majestatea voastră 
va binevoi să-mi explice gândurile sale. 

— Ei, blestemăţia dracului! începu regele. 

Devenise livid, ochii îi scânteiau ca două fulgere şi poate ar 
fi căzut pradă mâniei sale, poate ar fi lăsat să-i scape tainele 
pe care mama lui i le dezvăluise, când zări chipul palid al 
Catherinei apărând, să spunem aşa, din umbră. Regina păşi 
repede înainte şi, numai zâmbete, exclamă: 

— Domnule amiral, deoarece vă pregătiţi să-l fugăriţi pe 
ducele de Alba, va trebui să vă hotărâți să-l fugăriţi şi pe 
regele Spaniei! 

Un suspin de uşurare ieşi din piepturile hughenoţilor, în 
timp ce un murmur de nedumerire se făcu auzit printre 
catolici. 

— Sire! continuă atunci Coligny strălucind de fericire, 
mărturisesc că m-ar interesa, într-adevăr, mai mult să 


petrec în Ţările de Jos, cu toate că serbarea majestăţii 
voastre este una dintre cele mai minunate. 

— Da, domnul meu părinte, sunteţi mai curând un om de 
luptă decât un om de curte, o ştiu, răspunse regele, care 
sub privirile mamei sale îşi regăsise repede cumpătul. Dar 
nu-l văd pe vărul meu, de Bearn... 

— Iată-l, exclamă Catherine, e atât de fericit încât ar fi 
păcat să-i tulburăm fericirea. 

Într-adevăr, Henri de B&arn trecea în momentul acela de 
braţ cu Marguerite, părând foarte ocupat să-i facă acesteia 
curte. 

Charles al IX-lea făcu atunci un semn şi serbarea continuă 
şi mai îndrăcit, cu toate că se păstra în aparenţă o oarecare 
moderație. 

Totodată, îl luă pe Coligny de braţ şi plecă cu el, spunându- 
Il: 

— Să discutăm puţin, părinte, în ce stadiu se află această 
expediţie în "Ţările de Jos? Ştiţi că acolo, Dumnezeule mare, 
se petrec mari masacre şi că ducele de Alba a ucis 
optsprezece mii de hughenoți? 

— Din nefericire, sire, o ştiu prea bine, dar datorită înaltei 
generozităţi a regelui Franţei, sper ca peste puţin timp să 
putem opri aceste îngrozitoare măceluri... 

— Acţionaţi repede, domnule amiral, pentru că s-ar putea 
ca şi alte ţări să fie ispitite să facă şi ele asemenea omoruri. 

Charles al IX-lea se îndreptă spre un tron ce i se pregătise 
în salonul central. În drum, îl întâlni pe poetul Ronsard şi 
chipul lui păru să se mai lumineze. Îl luă şi pe acesta cu el. 
Apoi, aşezându-se pe tron spre a privi petrecerea, îl obligă 
pe Coligny să se aşeze la dreapta lui, cinste neobişnuită, 
care smulse hughenoţilor zgomotoase manifestări de 
entuziasm. 

În acelaşi timp, tot la un semn al regelui, Ronsard luă loc 
la stânga, poetul, roşu de plăcere, se pierdea în temenele. 

— Ronsard, zise vesel Charles al IX-lea, în timp ce oamenii 
noştri petrec, iar bunul meu părinte se gândeşte la război, 


hai să facem noi versuri, vrei? 

Ronsard, după cum se ştie, era pe deplin surd. El 
răspunse, deci, în modul cel mai firesc din lume, făcând 
aluzie la locul pe care-l ocupa lângă rege: 

— Fără îndoială, sire, că este o cinstire de care îmi voi 
aduce aminte toată viaţa. 

— Ascultă, răspunse regele, vrei să-ţi recit ultima strofă în 
şase versuri pe care am compus-o? le rog s-o corectezi: „A 
mişca sufletele, a iubi, este deviza mea...” 

Dar regele nici nu isprăvise primul vers când un tumult 
neaşteptat se auzi din marea sală vecină, în care, cu o oră 
mai devreme, fusese dansat marele balet al nimfelor şi al 
driadelor. 

Se auzi: „Moare regina! ... 

lată ce se întâmplase. 

L-am văzut pe contele de Marillac plecând în căutarea 
Jeannei d'Albret. El izbuti s-o găsească, aproape în acelaşi 
moment când Charles al IX-lea se aşezase pe tron între 
Ronsard şi Coligny. Tot în acel moment, Catherine de 
Medicis, înconjurată de o escortă de gentilomi, se îndrepta 
cu paşi rari, cu zâmbetul pe buze, spre regina de Navarre. 

Solemnă şi adâncită în gânduri, Jeanne d'Albret asista la 
petrecerea dată în cinstea fiului său. În două sau trei 
rânduri, doamnele de onoare şi gentilomii care formau în 
jurul ei o adevărată curte, au văzut-o pălind, apoi, o roşeaţă 
aprinsă, ca o flacără, a luat locul paloarei. 

Cu toate acestea, ea nu dădea decât o mică atenţie 
semnelor unui rău pe care n-avea cum să-l prevadă. 

Îl căuta cu ochii pe fiul ei, Henri şi când îl găsi, îl urmări cu 
o privire îngrijorată. 

În aceste momente, el îl zări deodată pe contele de 
Marillac, care se zbătea să treacă prin cercul de curteni, 
încercând să se apropie de ea. 

Zâmbi şi îi întinse mâna. 

Deîndată, curtenii se îndepărtară, iar contele, strălucind 
de fericire, cum am mai arătat, înainta sprinten pentru a-i 


LLA 


lua şi săruta mâna întinsă. 

Dar, în aceeaşi clipă, regina retrase mâna şi o duse la 
frunte apoi la gâtlej. Totodată, căzu pe spate, învineţită, cu 
fruntea scăldată în sudori. 

„Aer! Aer! strigă Marillac îngălbenindu-se. Reginei îi e 
rău! ...” 

Pe dată se auziră strigăte, femeile îşi pierdură capul şi se 
produse un tumult. 

„Ah, Dumnezeule, se auzi un glas blând şi cutremurat de 
emoție, dar ce are scumpa noastră verişoară? ...” 

Cei de faţă o văzură pe Catherine de Medicis apropiindu- 
se în grabă, aplecându-se asupra Jeannei d'Albret, dând 
semnele unei nemăsurate suferinţe. 

„Repede, repede, porunci ea. Să fie căutat maestrul Pare.” 

Douăzeci de curteni se repeziră după medicul regelui. Dar, 
datorită unui flacon pe care Catherine i-l dădu să respire, 
regina de Navarre a şi început să-şi revină în fire şi să 
bâiguie: 

— Nu-i nimic... căldura... emoția... Tu eşti, scumpul meu 
Copil? ... 

— Da, doamnă, răspunse Marillac cu glas răvăşit. De s-ar 
milostivi cerul să-mi ia mie viaţa şi să v-o lase pe a voastră. 

În momentul acela, Ambroise Pare se plecă asupra reginei 
şi o cercetă cu grijă. 

— Ajutor! Horcăi deodată Janne d'Albret... Fiul meu! 
Vreau să-l văd pe fiul meu! Ah, ard! Mâinile mele ard! 

Pare prinse mâinile reginei, în timp ce era căutat Henri de 
Bearn. 

Jeanne d'Albret îşi pierdu pentru a doua oară cunoştinţa. 
Dar de data aceasta, flaconul de săruri se dovedi 
neputincios. Henri sosi chiar atunci. O văzu pe mama sa pe 
moarte, păli îngrozitor şi apucându-l pe doctor de braţ, îi 
ceru cu o voce joasă şi înfricoşătoare: 

— Adevărul, domnule! În numele viului Dumnezeu, 
adevărul! ... 

Pare, copleşit şi el, îşi pierdu capul şi şopti imprudent: 


— Va muri! 

Atunci Henri se aruncă în genunchi, o prinse pe mamă, se 
agăţă de ea, iar hohotele acestui rege, care părea atât de 
vesel, fură înfricoşătoare. Înspăimântătoare era şi durerea 
lui Marillac, care se dăduse puţin înapoi, sprijinindu-se de o 
coloană ca să nu se prăbuşească. 

Catherine îşi acoperise ochii cu palmele şi striga: „O, 
Dumnezeule, ce îngrozitoare nenorocire! ...” 

Astfel, sinistra veste se răspândi printre hughenoți din sală 
în sală, din grup în grup, înăbuşind râsetele, izgonind 
bucuria. 

„Regina moare!” 

Coligny sosi şi el în goană. Cond6, d'Andelot, cei mai de 
vază hughenoți se aşezară în jurul reginei de Navarre, a şi 
cum ar fi înţeles într-un fel că, nenorocirea care-i lovea era 
poate o tainică prevestire a morţii fiecăruia dintre ei. 

Între timp, Charles al IX-lea a aflat ştirea, pălind. 

Era pe cale să strige, să-şi exprime uimirea, când, ca şi 
adineauri, văzu privirea mamei sale aţintită asupra lui. 

Aceşti ochi îi cereau atât de imperios să tacă, erau de o 
atât de mare expresivitate, încât Charles al IX-lea înţelese 
fără îndoială! 

Plecă privirea şi rosti cu glas tare: „Să plecăm, petrecerea 
s-a terminat!” 

Douăzeci de minute mai târziu, toate luminile Luvrului 
erau stinse şi totul părea să doarmă. 

În capelă, Catherine şi Ruggieri, amândoi palizi şi răscoliţi 
de emoția crimei, vorbeau pe şoptite. 

— Ce spunea ea? întrebă astrologul. 

— Că o ardea peste tot, mai ales la mâini... 

Ruggieri clătină din cap şi zise: 

— Isprava este a mănuşilor... 

— Dar bine, prietene, cufăraşul tău e o adevărată minune. 

— Minunea, răspunse Ruggieri, este că dumneavoastră aţi 
izbutit ca Jeanne d'Albret să primească cufăraşul, fără să 
bănuiască ceva. 


A doua zi dimineaţa, în Paris, se răspândi zvonul că regina 
de Navarre murise de o boală fulgerătoare, un fel de febră 
necunoscută. Celor care se mirau de această moarte 
neaşteptată, li se răspundea în general că, la urma urmei, 
era vorba de o eretică mai puţin şi că aceasta nu-i va 
împiedica pe parizieni să se bucure de marile serbări, ce 
vor avea loc cu prilejul căsătoriei lui Henri de Bearn cu 
Marguerite de France. 

Capitolul 8 

Gillot 

Revenind la întâmplări mai vechi, vom reînnoi cunoştinţa 
cu interesantul Gillot, chiar în momentul când, după ce 
unchiul lui îi tăiase urechile, rămăsese întins şi fără 
cunoştinţă pe podeaua umedă a pivniţelor palatului 
Mesmes. 

Ne amintim că cinstitul unchi Gilles îl întrebase pe 
Damyville: 

— Ce facem prostănacul ăsta? Trebuie să-l dau gata? 

lar mareşalul îi răspunse: 

— Nu, fiindcă ne va putea servi. 

Gillot rămase leşinat, dar nu întârzie să-şi vină în fire. 

Prima mişcare fu să-şi ducă mâinile la urechi, ca şi cum i- 
ar fi rămas o urmă de speranţă că totul a fost doar un vis. 
Dar mâinile nu întâlniră decât compresele îmbibate cu vin şi 
ulei, pe care unchiul i le înfăşurase în jurul capului. 

— Ce nenorocire, exclamă el, prin urmare nu mai am 
urechi! Cum voi fi privit de ceilalţi? Am să trec drept un 
monstru, dar iată, mi se pare că aud sunetul propriilor mele 
cuvinte... 

Gillot se ridică în picioare şi constată că în afara puternicei 
dureri de care suferea de fiecare parte a capului, se simţea, 
la urma urmei, ca şi cum n-ar fi suportat vreo mutilare 
supărătoare. 

Recapătă deci curaj şi slăbit de suferinţă cum era, începu 
să urce scara, când în capul ei apăru cineva. Era unchiul 
Gilles. 


„Vine să mă ucidă, gândi cu tristeţe Gillot. Fără îndoială că 
mareşalul i-a poruncit să mă omoare!” 

Dar spre marea sa uimire, unchiul se apropie de el cu un 
zâmbet din cele mai plăcute: 

— Ei bine, sărmane prietene, cum te simţi? 

— Hm! ... Destul de prost, unchiule. 

— Curaj... Vei fi îngrijit, vei fi cocoloşit şi te vei vindeca. 

— Deci, n-aveţi de gând să mă ucideţi? 

— De ce să te ucid, prostule? Monseniorul te iartă. Şi nu 
numai că te iartă şi-ţi dăruieşte viaţa, dar vrea să te 
îmbogăţească. 

— Să mă îmbogăţească? bâigui Gillot. 

— Da, prostănacule! Cu condiţia, să-l asculţi şi să-l faci să 
uite trădarea ta ruşinoasă. 

— Ah, unchiule, mult mă mai căiesc, v-o jur. 

— Cu atât mai bine, căci dacă eşti sincer, eşti pe cale să 
devii un om bogat. 

Ne aducem, fără îndoială, aminte că zgârcenia era viciul 
cel mai mare al cumătrului Gillot şi că această patimă l-a 
pierdut. 

— Spuneţi, dragă unchiule, rosti el cu un glas tremurând 
de emoție. Sunt gata să vă dau ascultare. Ce porunceşte 
monseniorul? 

— În primul rând, să te vindeci! 

Şi, sprijinindu-şi nepotul de subsuori, Gilles îl conduse în 
camera sa, îl culcă chiar în patul lui şi începu să-i dea 
îngrijirile cele mai atente. 

Abia aşezat în pat, el fu cuprins de o febră puternică. 

Gillot aiură două zile, cu alte cuvinte petrecu aceste două 
zile rugându-şi unchiul să-i dea înapoi urechile. 

Gilles, plictisit, îl ameninţă cu căluşul. 

La capătul zilei a şasea, fierbinţeala scăzu, iar după zece 
zile rănile se vindecară şi Gillot putu să stea pe picioare. 

În a cincisprezecea zi, Gillot ieşi din casă. 

Prima grijă fu să-şi cumpere neîntârziat mai multe bonete, 
care să-i acopere în întregime capul, de la frunte până la 


ceafă. 

Deasupra bonetei îşi punea pălăria obişnuită. 

Privindu-se într-o oglindă, găsi că arăta destul de bine. 

În ziua aceea, Gillot avu o foarte lungă convorbire cu 
unchiul său. 

În urma acestei discuţii, el îşi puse hainele de duminică şi 
Gilles îi spuse: 

— Du-te, acum, du-te, ai binecuvântarea mea. 

— Aş avea nevoie mai curând de câţiva scuzi ca arvună, 
răspunse Gillot. 

Gilles strâmbă din nas, dar n-avu încotro. 

— Ai să izbuteşti cel puţin să intri? îl întrebă el cu un ton 
jignitor pentru isteţimea nepotului său. 

— Răspund pentru asta, zise Gillot: am un mijloc fără greş. 

— Care? 

— Urechile mele! 

Acestea fiind spuse, lăsându-l pe unchi năucit să se 
gândească la răspunsul primit, vicleanul Gillot se îndepărtă. 

Cititorii noştri au văzut cum a intrat Gillot în palatul 
Montmorency. Îl întâlnise pe bătrânul Pardaillan în ghereta 
elveţianului, iar cavalerul îl condusese în odaia pe care avea 
s-o locuiască. 

Când ajunseră în cameră, cavalerul se aşeză călare pe un 
scaun cu spătarul de lemn, îşi întinse picioarele, îşi propti 
coatele pe spătarul scaunului şi-l privi atent pe Gillot, care 
luase un aer demn, hotărât şi modest. 

— Prin urmare, zise Pardaillan, ai putea să ne faci servicii? 

— Cred, domnule. 

— Foarte bine, Gillot. Să vedem cum te-am putea folosi, 
dar înainte de toate trebuie să-ţi spun un lucru. 

— Care, domnule? 

— Dacă observ la tine cea mai mică intenţie de trădare... 
Dacă te prind ascultând pe la uşi... 

— Ei bine, domnule? 

— Ei bine, îţi tai limba! 


Gillot rămase mai mult de un minut fără suflare în faţa 
acestei perspective. Cum adică? După urechi, limba! 

— Dar, în sfârşit, domnule, ce nebunie vă împinge să mă 
tăiaţi de viu? 

— Ce vrei? Asta-i metoda mea. Se pare că este şi aceea a 
unchiului tău. Dar, să ne întoarcem la limba ta, poţi fi sigur 
că dacă aflu că ai povestit cuiva ceea ce se întâmplă aici, ei 
bine, ţi-o tai! 

Amenințarea aceasta încreţi pielea pe Gillot, care se 
întrebă deîndată dacă nu era mai bine s-o şteargă. Dar se 
gândi că mânia unchiului ar fi înspăimântătoare. Pe de altă 
parte, răsplata făgăduită îi dădu din nou puţin curaj. 

Tot sunt tăiat în bucăţi. Ceva mai mult sau ceva mai puţin, 
tot un drac. Aşa cel puţin n-am să mai vorbesc. Da, dar 
unde se vor opri cu aceste tăieri? Pentru că, în sfârşit, dacă 
după urechi mi se taie limba, într-o zi îmi vor tăia şi nasul şi 
după aceea, poate, capul... 

— La ce te gândeşti? îl întrebă Pardaillan. 

— Mă gândeam la ceea ce aş putea să vă spun, casă vă 
conving de buna mea credinţă. Câtă vreme mai am limbă, 
aş vrea să mă servesc de ea ca să vă jur supunere şi 
credinţă. 

— Bine, dar acum să ne gândim, ce fel de servicii ai putea 
să ne faci? 

— Ei, domnule, nu mi-a scăpat din vedere că între 
dumneavoastră şi monseniorul de Damyville există o 
duşmănie. Cred că dacă l-aţi putea ucide pe acest mare 
senior, n-aţi şovăi nici o clipă. Tot astfel, vă pot asigura că 
dacă aţi cădea în mâinile fostului meu stăpân, după cinci 
minute v-aţi legăna în gol, cu o frânghie bună de gât. 

— Continuă, Gillot. Ştii că le spui bine? 

— Mulţumesc, domnule. Presupun că aţi dori să fiţi ţinut la 
curent cu tot ceea ce face monseniorul de Damyville. 
Socotesc că e un lucru care v-ar ajuta să vă apăraţi. 

— Dar ştii că eşti într-adevăr mult mai puţin prost decât 
pari? 


— Cu alte cuvinte, micul meu plan vă interesează? 

— Da, dar cum să fac să aflu ce va pune la cale mareşalul, 
dacă tu nu mai poţi intra în palatul Mesmes? 

— E adevărat că nu mă pot întoarce acolo fără să-mi 
primejduiesc viaţa. Deoarece monseniorul şi unchiul meu 
au declarat că mă vor spânzura dacă mai vin vreodată în 
faţa lor. 

— Atunci, cum ai să faci? 

— Domnule, aţi auzit vreodată spunându-se că ceea ce 
vrea femeia, vrea şi Dumnezeu? Ei bine, este acolo, la 
palatul Mesmes, o femeie, mai curând o fată. Se numeşte 
Jeannette. 

— Da, da, exclamă Pardaillan amintindu-şi cele povestite 
de cavaler. 

— Aşadar, continuă Gillot, Jeannette mă iubeşte şi 
urmează să ne căsătorim. Pot să-i cer să facă tot ceea ce 
doresc. Şi, pentru că are o minte tare isteaţă, ea va şti, 
dacă-i cer, tot ce se vorbeşte, se face şi se gândeşte în 
palatul Mesmes. 

— Minunat! 

— Planul meu vă place deci? 

— Îmi place. Şi ce-mi ceri ca să mă serveşti astfel? 

— V-am spus: să mă ajutaţi să mă răzbun pe unchiul meu, 
care mi-a tăiat urechile. 

— Bine, îţi făgăduiesc să ţi-l aduc pe acest drac bătrân 
legat fedeleş şi tu să faci cu el ce ai să vrei. Dar să vedem, 
ce ai vrea să-i faci? 

— Domnule, am să-i fac acelaşi lucru! 

— Bravo! ... Şi când ai de gând să te pui pe treabă? 

— Cât mai repede cu putinţă. 

— E bine. Acum gândeşte-te că dacă voi fi mulţumit de 
tine, nu numai că te vei răzbuna pe zgârcitul tău unchi, dar 
ai să ai şi atâţia bani că n-ai să mai ştii ce să faci cu ei. 

Gillot se prefăcu bucuros la culme, ceea ce-l convinse 
definitiv pe bătrânul cavaler. 

lată cum uneori poate fi păcălită şi cea mai şireată vulpe. 


Trebuie să mai spunem că Gillot, viclean şi prefăcut ca şi 
unchiul său, îşi jucase minunat rolul. Oricum, el fu găzduit 
în palatul Montmorency, care din acea clipă adăpostea un 
trădător. 

Gillot nu stătu multă vreme pe gânduri. 

Îşi folosi restul serii şi a doua zi, ca să studieze planul 
palatului Montmorency. 

După o altă zi, el plecă, spunându-i lui Pardaillan că se 
ducea să vorbească cu Jeannette, ca să se înţeleagă cu ea. 
Hoţomanul se duse la palatul Mesmes, asigurându-se la 
fiecare sută de paşi că nu era urmărit. 

— Ei bine? întrebă Gilles. 

— Ei bine, unchiule, am intrat în cetate! 

Gilles îşi privi nepotul cu oarecare admiraţie. Apoi, se duse 
să ia o foaie de hârtie, un condei şi cerneală, îl aşeză pe 
Gillot în faţa unei mese şi îi spuse: 

— Aşterne... 

Şi Gillot aşternu. El începu prin a schiţa planul palatului 
Montmorency care, aşa rudimentar cum era, nu era mai 
puţin preţios. 

— Aici, la stânga, unchiule, vedeţi, se află o mare clădire 
pentru militari şi cai. 

— Câţi oameni? 

— Douăzeci şi cinci, unchiule, înarmaţi cu archebuze. 

— Bine. Continuă... 

— Priveşte, unchiule, clădirea aceasta este aşezată în 
spatele gheretei paznicului elveţian. În faţa gheretei, ceea 
ce desenez acum reprezintă o altă clădire, asemănătoare cu 
cea a soldaţilor. 

— Şi ce se află în ea? 

— Serveşte de locuinţă la vreo zece din gentilomii devotați 
mareşalului. 

— Douăzeci şi cinci cu zece. Fac treizeci şi cinci de oameni. 

— Întocmai! Dar încă nu-i totul: mai e ceva important. 

— Cum, mai este şi o altă garnizoană? 


— Mai este cavalerul şi tatăl său, tăietorul de limbi! spuse 
Gillot cutremurându-se. 

— Ce vrei să spui, netotule? 

— Nimic, unchiule, decât că cei doi blestemaţi de 
Pardaillan fac, poate ei singuri, mai mult decât cei douăzeci 
şi cinci de soldaţi şi cei zece gentilomi la un loc. 

— E cu putinţă. Şi unde sunt găzduiţi aceşti doi turbaţi? 

— Aşteptaţi, unchiule. Al doilea etaj al clădirii gentilomilor 
este ocupat de slugi, în număr de cincisprezece. Bun! Acum 
priviţi clădirile grajdurilor care sunt despărțite de cele ale 
gentilomilor prin acest pătrat, reprezentând o curte pavată. 
În fundul acestui pătrat se ridică palatul propriu-zis, adică 
locuinţa mareşalului. Mai vedeţi că această locuinţă nu se 
lipeşte de celelalte două construcţii, în aşa fel că palatul 
este cu desăvârşire izolat. În spate se află o grădină. 

— Înţeleg. Vorbeşte-mi acum de locuinţa izolată. 

— Aici, cum v-am mai spus, locuieşte mareşalul, tot aici, în 
apartamentele cu vederea spre grădină locuiesc cele două 
doamne şi tot acolo sunt instalaţi şi cei doi Pardaillan. 

Mareşalul de Damyille cunoştea foarte bine palatul 
Montmorency. Planul lui Gillot nu-i servea deci la nimic, dar 
îi arăta aşezarea forţelor în palat, ceea ce putea fi un lucru 
preţios. 

Unchiul Gilles nu precupeţi laudele adresate nepotului, 
dar adăugă: 

— Acum trebuie să fim înştiinţaţi de ceea ce se petrece 
acolo. Trebuie, deci, să găseşti calea de a veni aici la două, 
trei zile. 

— Calea este gata găsită, spuse liniştit Gillot. 

— la lămureşte-mă şi pe mine! 

— Păi, domnul de Pardaillan crede că vin aici să vă 
spionez: da, da, l-am făcut să creadă acest lucru! 

Gilles răspunse: 

— Gillot, să ştii că niciodată n-am să-ţi mai spun nerod! 
Încă câteva sforţări şi vei câştiga acel vestit cufăr, care 
după câte mi-ai spus singur, ţi-a luat ochii cu strălucirea lui. 


Gillot părăsi deci palatul Mesmes, fericit şi convins că 
averea lui era ca şi făcută. 

— Dar ce să-i povestesc lui Pardaillan? se gândea el tot 
drumul. 

Avu deodată o tresărire. 

„Deoarece”, exclamă el în sinea lui, „voi primi o comoară 
pentru a spune ceea ce se petrece la palatul Montmorency, 
de ce n-aş mai căpăta încă una povestind ceea ce se 
întâmplă la palatul Mesmes?” 

A trăda ambele părţi însemna a primi din ambele mâini, se 
hotări deci să-şi trădeze unchiul în faţa lui Pardaillan, tot 
astfel cum va face cu Pardaillan în faţa unchiului. 

Gillot luă hotărârea să facă două averi. 

Astfel, când se întoarse la palatul Montmorency, se grăbi 
să-i spună lui Pardaillan. 

— Ah, domnule, am să vă povestesc nişte lucruri 
nemaipomenite. Am vorbit cu Jeannette şi sunt sigur că veţi 
fi interesat. 

„Hotărât lucru”, gândi Pardaillan, „de data asta am pus 
mâna pe un aliat preţios.” 

Capitolul 9 

Panigarola 

În toată această perioadă, reverendul Panigarola, care se 
remarcase altădată prin violenţa atacurilor împotriva 
hughenoţilor, nu apăru niciodată la amvon. 

Renunţase până şi la sinistra funcţie de „crainic al 
morţilor”. 

La ce se gândea el? Ce urzea? 

Două zile după înmormântarea regală făcută Jeannei 
d'Albret, la căderea nopţii, o litieră de înfăţişare burgheză 
se opri în faţa mănăstirii Vărgaţilor. 

Din ea coborâră două femei, care intrară în vorbitor. 
Purtau văluri negre. 

Părintele portar întrebându-le ce doreau, cea mai tânără 
dintre ele răspunse că doreau să vorbească cu stareţul 
personal. 


Călugărul ridică mâinile la cer şi le spuse că nu se putea 
vorbi oricând cu reverendissimul stareţ al mănăstirii, 
atunci, cea mai vârstnică, sau aceea care părea astfel, 
scoase o scrisoare din sân şi o dădu portarului. 

„Predaţi-o domnului stareţ”, zise ea. „Şi grăbiţi-vă dacă nu 
vreţi să fiţi pedepsit!”. 

Femeia vorbi cu un asemenea ton autoritar, încât 
călugărul, zăpăcit, se grăbi să dea ascultare... Se pare că 
vizitatoarea era o femeie suspusă, căci, abatele paăli la 
citirea primelor rânduri, se sperie şi se grăbi să fugă spre 
vorbitor. 

Cât de mare fu uimirea părintelui portar când îl văzu pe 
stareţ plecându-se cu umilinţă în faţa femeii cu văl negru! 

lar această uimire se prefăcu aproape în revoltă când 
stareţul, după un schimb de cuvinte şoptite, o introduse pe 
femeie în mănăstire şi o conduse de-a lungul lungilor 
coridoare pustii. 

Cea tânără rămăsese în vorbitor. 

Starețul, urmat de doamna voalată, se opri, în sfârşit, în 
faţa unei chilii. 

Era chilia abatelui Panigarola. 

Uşile chiliilor rămâneau tot timpul deschise. 

„Aici!” murmură stareţul, care se retrase îndată. 

Femeia intră. 

Panigarola zărind-o, se ridică, brusc. 

Femeia lăsă să-i cadă vălul. 

— Regina, şopti călugărul. 

În adevăr, era Catherine de Medicis! 

— Bună ziua, bietul meu marchiz, vorbi regina zâmbind. 
Trebuie să vin eu la dumneata şi să te găsesc în fundul 
acestei hâde mănăstiri. Fără să mai vorbim de faptul că 
pentru a intra, am fost obligată să mă arăt stareţului 
dumneavoastră, astfel că în zece minute toată lumea va şti 
că mama regelui se află aici. 

— Liniştiţi-vă, doamnă, zise Panigarola, venerabilul stareţ 
nu este în stare să dezvăluie un incognito de asemenea 


importanţă. Dar ar fi fost o posibilitate mai simplă de a ocoli 
orice dificultate, chemându-mă la dumneavoastră. M-aş fi 
prezentat la Luvru la prima chemare a reginei. 

— E chiar atât de sigur? 

— Un om al lui Dumnezeu e dator să nu mintă. 

— Da, dar l-am cunoscut pe un oarecare marchiz de 
Panigarola, care le făcea pe toate după bunul lui plac. 

— Omul de care vorbiţi a murit, doamnă! 

Panigarola se ridică. Chipul lui răvăşit apăru livid şi aspru, 
cu unele trăsături de o ciudată măreție, în cutele sutanei 
sale alb şi negru, el încremeni ca o statuie. 

Catherine privi în jurul ei, căutând un scaun. Panigarola, 
fără grabă, împinse în faţă singurul scăunel din chilie. 

— Nu, rosti Catherine râzând, e prea tare, eu n-am trecut 
încă la călugărie! 

Şi se aşeză pe marginea patului călugărului. 

— Aşezaţi-vă, marchize! continuă regina, arătându-i la 
rândul ei scăunelul. 

Penigarola refuză cu un semn al capului, exprimând 
respectul ierarhiei şi al etichetei. 

— Marchize, spuse din nou regina, să ne înţelegem un 
lucru: în acest moment nu sunt regină, ci doar o prietenă 
adevărată şi sinceră... Dar cât de mult v-aţi schimbat, bietul 
meu Pani! Sunteţi chiar dumneavoastră cel pe care-l revăd 
atât de palid, de slăbit, aproape descărnat. Poate că există 
un leac pentru boală care vă roade... 

În timp ce Catherine vorbea astfel cu o oarecare bună, 
dispoziţie, călugărul spori şi mai mult încordarea ţinutei. 

Îşi trase gluga pe jumătate, încât aceasta îi acoperea 
aproape ochii. 

Astfel, nu se mai vedea decât partea de jos a obrazului său 
supt şi o gură fără zâmbet. 

— Doamnă, rosti el cu voce gravă, îmi cereţi sinceritate. 
lată deci: când am ajuns la curtea Franţei, v-aţi închipuit că 
eram un trimis al republicilor italiene şi că venisem să 
complotez cu mareşalul de Montmorency. Aţi presupus că 


eram purtătorul unor primejdioase secrete. Atunci, ca să-mi 
smulgeţi tainele, aţi pus pe urma mea pe una din spioanele 
domniei voastre. Femeia aceea s-a convins curând că nici 
nu mă gândeam la o conspirație. De-atunci v-aţi liniştit şi 
majestatea voastră a binevoit chiar să-mi facă unele 
propuneri pe care le-am respins, îmi propuneaţi să devin 
omul unui partid, în timp ce, tânăr fiind, plin de viaţă şi de 
pasiune, nu mă gândeam decât să iubesc viaţa în toate 
manifestările ei. Cu tot refuzul meu, majestatea voastră a 
binevoit să mă cinstească cu prietenia sa... poate pentru că 
nădăjduiaţi că va veni o zi când o mare nenorocire va 
schimba cursul vieţii mele şi astfel mă voi găsi la discreţia 
domniei voastre, ca un instrument politic mai supus. Cer 
îndurarea majestăţii voastre şi sper că nu va fi jignită de 
brutalitatea sincerităţii mele. 

— Dar nu mă supăr deloc, mio caro, răspunse Catherine 
accentuându-şi zâmbetul. Mă întreb numai cum aţi aflat că 
vă bănuiam a fi un spion al prinților italieni? 

— În chipul cel mai firesc, doamnă: femeia pe care aţi pus- 
o pe urmele mele s-a îmbolnăvit. 

— Ca urmare a naşterii, ştiu... căci sunteţi tată, scumpul 
meu marchiz. 

Un suspin înfiorător ca un geamăt ţâşni din gătlejul 
călugărului. 

— Este adevărat, continuă el. Femeia aceea a devenit 
mamă... într-o noapte mi-a furat documentele ca să vi le 
predea. În acest fel am aflat că era în slujba domniei 
voastre. Când a născut şi s-a îmbolnăvit, în delirul ei mi-a 
dezvăluit ceea ce aţi urzit împotriva mea. Atunci am pus-o 
să scrie această scrisoare, în care îşi recunoaştea vina de a- 
şi fi ucis fiul, iar eu, ca să mă răzbun, ştiind felul în care o 
veţi folosi, v-am predat acea scrisoare. 

— Aha, aţi crezut că o voi trimite în judecată pe Alice, iar 
călăul se va însărcina cu răzbunarea dumneavoastră! ... 

— Nu, doamnă. V-am supravegheat şi vă cunoşteam... Vă 
pot spune că nu vă credeam în stare de un act atât de puţin 


folositor, ca acela de a ucide pe loc o femeie. Mă gândeam 
că, înarmată cu scrisoarea, o veţi forţa pe această femeie să 
vă devină sclavă; m-am gândit că va veni ziua când ea va 
iubi. M-am gândit că veţi avea mărinimia să-i acoperiţi 
trecutul, m-am gândit că în ziua aceea va suferi şi ea ceea 
ce am suferit eu şi că astfel voi fi răzbunat. Mi-aţi cerut să 
fiu sincer, doamnă... 

— Da. lată o sinceritate adevărată! Dar nu sunt supărată 
pe dumneavoastră, dimpotrivă! Sunteţi un om superior, 
marchize! 

— Oh, doamnă, exclamă călugărul cu un sumbru ton de 
deznădejde, binecuvântată fie clipa în care, pentru că v-aş 
jigni, m-aţi da pe mâna călăului! Aş fi astfel uşurat de 
această existenţă pe care n-am curajul s-o scurtez! În ce 
priveşte faptul că m-aţi putea folosi... priviţi-mă, nu mai 
sunt decât o zdreanţă de om... La un moment dat am mai 
sperat că frământându-mi creierii, voi izbuti să cred în 
Dumnezeu... 

— Şi nu credeţi în el? 

— Nu, doamnă. 

— Vă plâng, îi răspunse Catherine. 

— Am făcut tot ce am putut: predicile mele furioase 
împotriva hughenoţilor, îndrăzneala atacurilor mele 
împotriva regelui, fiul domniei voastre, au izbutit la un 
moment dat să mă însufleţească... dar am căzut din nou în 
deşertăciunea mea... 

— De ce? întrebă cu interes regina. 

— Pentru că întâlnisem femeia aceea, pentru că dragostea 
pe care o credeam înăbugşită, se redeşteptase cu mai multă 
înflăcărare ca oricând! ... 

Ochii Catherinei scăpărară. Un fulger. 

„L-am prins!” gândi ea. 

Urmară câteva lungi minute de tăcere, în timpul cărora 
Catherine se feri să facă vreo mişcare. 

Călugărul fu cel ce reluă firul convorbirii. El aţinti asupra 
reginei o privire întrebă-toare. 


— Vreţi să ştiţi de ce am venit aici? întrebă Catherine. 

— Sunt dator s-o ascult pe majestatea voastră, dar n-am 
dreptul s-o întreb. 

— Ei bine, am să fac ca şi cum m-aţi fi întrebat şi voi 
răspunde curiozităţii pe care o citesc în ochii voştri. 
Liniştiţi-vă, nu vin să vă cer să-mi fiţi confesor... 

Călugărul îşi reluase ţinuta lui de statuie. Nimic nu părea 
să vibreze sau să trăiască în el. 

— Este vorba de un caz de conştiinţă, pe care am să vi-l 
expun. Cred că sunteţi, ca şi mine, interesat în rezolvarea 
lui. Spuneţi-mi, marchize, nu credeţi că v-aţi răzbunat 
destul şi că Alice a suferit suficient? 

De data aceasta, pleoapele plecate ale călugărului se 
ridicară încet, iar privirea i se fixă asupra reginei, cu 
groază. 

— Mi-aţi vorbit de o scrisoare, continuă ea, de scrisoarea 
aceea pe care ea a scris-o după dictarea dumitale şi pe care 
mi-aţi predat-o, am să vă spun, marchize: scrisoarea aceea 
vreau să i-o înapoiez nefericitei, pentru că eu cred că e de 
ajuns. Dar dumneavoastră? 

— Sunt de părerea majestăţii voastre, răspunse Panigarola 
cu un glas posomorât. 

„Ha, ha”, gândi regina. „Să facă oare pe vicleanul? ... Nu, 
pe Sfânta Fecioară, este foarte sincer!”. 

Apoi adăugă: 

— Sunt fericită pentru tot ceea ce-mi spuneţi, căci 
scrisoarea... ei bine, i-am şi înapoiat-o Alicei. 

Panigarola rosti cu glas liniştit - prea liniştit pentru 
urechea exersată a Catherinei: 

— Iat-o astfel liberă? Adică eliberată de ameninţarea 
voastră, doamnă. 

— Şi de dumneavoastră, părinte reverend. 

— Eu n-am ameninţat-o niciodată. 

— Să fim serioşi, marchize, sunteţi încă un copil. Trebuie 
oare să vă spun că am asistat la scena împărtăşaniei Alicei 
la Saint-Germain-l'Auxerrois? La întrevederea pe care aţi 


avut-o cu ea la ea acasă? Am văzut şi am auzit totul, dacă 
nu cu ochii şi cu urechile proprii, cel puţin prin nişte ochi şi 
urechi ce-mi aparţin. Ştiu că o iubiţi pe Alice. Ştiu că v-aţi 
terfelit nobila dumneavoastră eleganţă, până la a practica 
hâda meserie de „Crainic al morţilor”, pentru a putea în 
timpul nopţii să daţi târcoale şi să suspinaţi în jurul casei 
sale. O adoraţi încă, vă spun eu. 

— V-am spus eu că n-o iubesc? întrebă călugărul. 

De data aceasta statuia păru că se însufleţeşte. 

— O iubesc! urmă el. Şi încerc o bucurie chinuitoare, 
rostind cu glas tare ceea ce-mi repet în şoaptă în tăcerea 
nopţilor mele nedormite. Da - gândirea mea s-a prăbuşit 
într-un ocean de disperare şi atunci când înnebunit de 
durere, ridic ochii spre cer, nu pot descoperi acolo steaua 
care ar putea să-mi redea liniştea. Dumnezeule, supremă 
speranţă! Te-am căutat, dar nu eşti decât o închipuire... în 
mine, doamnă, n-a mai rămas nimic. Sunt o umbră, mai 
puţin ca o umbră. Şi totuşi când intru în bezna prăpăstiilor 
conştiinţei mele, uneori, în noaptea îndoliată, văd strălucind 
zorile nesigure ale unui nou sentiment. 

— Dar care este acest sentiment? întrebă Catherine 
mirată. 

— Mila, răspunse călugărul. Ah, doamnă, ştiu că vă 
vorbesc în momentul de faţă o limbă necunoscută domniei 
voastre, necunoscută de oamenii vremurilor noastre. Şi 
totuşi, mi se întâmplă să-mi spun că mila va slăvi lumea. 

— Nebunie! murmură Catherine. Visuri nesăbuite ale unei 
minţi în agonie! Să plecăm, nu mai am ce căuta aici. 

Călugărul auzi sau nu, dar continuă: 

— Iată aşadar ceea ce gândesc uneori, majestate. Atunci 
simt potolindu-se suferinţele mele. Atunci renunţ să mai dau 
târcoale femeii pe care o iubesc. Atunci mă închid în 
această chilie şi mila ce-mi cuprinde inima pentru această, 
nefericită care m-a făcut să sufăr, dar care îndură poate mai 
multe ca mine... 


— Sunteţi o fire bună, marchize... spuse Catherine 
ridicându-se. 

Panigarola se înclină încet, ca şi cum n-ar mai fi avut nimic 
de zis. 

Regina făcu doi paşi spre uşă. 

Deodată, o idee neaşteptată o făcu să se oprească locului, 
se întoarse pe jumătate spre călugăr, plecat într-o atitudine 
în care se citea mai mult politeţea faţă de femeie, decât 
respectul pentru regină. 

— Vă felicit, i se adresă ea fără o ironie vizibilă. Alice va fi 
deci fericită, deoarece, eliberată de teamă faţă de 
dumneata şi de mine, va putea să împartă divina fericire cu 
omul pe care-l iubeşte. 

— Omul pe care-l iubeşte! murmură Panigarola livid. 

— Ei, da! Domnul conte de Marillac, prieten credincios al 
regelui de Navarre. Acest respectabil hugenot se va 
căsători cu Alice a lui, deîndată ce nunta bearnezului va fi 
avut loc, va pleca cu ea în provincia lui. Şi, întrucât pacea va 
domni în întregul regat, nimic nu va tulbura deplina fericire 
a tinerilor însurăţei. 

Numai Panigarola ar putea să ne spună ceea ce a suferit el 
în clipa aceea. Infernala regină redeşteptase cu un singur 
cuvânt toţi demonii geloziei. Marillac! ... îl uitase în cele din 
urmă! Supunându-se îndelungatei fascinaţii de a se gândi la 
Alice, luând mereu în seamă suferinţele ei, ajunsese să-i fie 
milă de ea... 

Fu stăpânit de asemenea de visul iertării. 

Cine ştie dacă într-o zi nu-l va duce Alicei pe micul Jacques 
Clement? 

„V-aţi ispăşit crima”, îi va spune el, „acum îmbrăţişaţi-vă 
copilul!”. 

În aceste vise zbuciumate, în această întunecată căutare a 
împăcării, contele Marillac nu mai existase. 

Un singur cuvânt al Catherinei de Medicis l-a reînviat în 
mintea călugărului. 


Pasiunea se va dovedi cea mai puternică! Dacă o ierta pe 
iubita nefericită, nu-l putea ierta şi pe norocosul rival. 

În acest moment îl ura. Îl ura poate pe Marillac, tot atât de 
mult pe cât o iubea pe Alice. 

— Omul pe care ea îl iubeşte, repetă Panigarola. 

— Vă este milă şi de el? întrebă Catherine. Vă jur că el n-ar 
avea îndurare pentru dumneavoastră. 

Deodată, călugărul înţelese că trebuie să-l ucidă pe 
Marillac. 

Înţelese, în sfârşit, sensul a ceea ce numea el milă: Alice 
nu trebuia să aparţină nimănui, iar Marillac trebuia, să 
dispară! 

„Femeia să trăiască! bolborosi el. Să trăiască liniştită, atât 
cât putea ea să mai simtă liniştea! ... Dar bărbatul! ... ah, cu 
bărbatul va fi altă treabă! ... 

— Să ne gândim! spuse Catherine. Ce puteţi face 
împotriva lui? 

— Nimic! răspunse călugărul scrâşnind din dinţi. Dar 
domnia voastră puteţi totul! 

— E adevărat. Dar nu mă interesează. Marillac n-are decât 
s-o ia de soţie pe Alice de Lux, să se iubească, să se adore, 
să plece, în fine, nu văd de ce m-ar privi toate acestea. 


— Atunci, de ce aţi venit aici? izbucni călugărul. Sunteţi 
regina! Regina cea mai puternică a creştinătăţii! 
Instrucţiunile primite de la Roma, vă arată ca stăpâna 
absolută a soartei catolicilor! Regină, v-am vorbit fără 
respect şi cu toate că vă ştiu şefa catolicilor, v-am strigat în 
faţă că n-am nici credinţă, nici religie!, iar domnia voastră 
nu mă arestaţi şi nu mă aruncaţi într-o temniţă, ca să faceţi 
din moartea mea o pildă pentru toţi ereticii! De ce mă 
ascultați cu atâta îngăduinţă? Pentru că aveţi nevoie de 
mine, ca să vă astâmpăraţi setea unei răzbunări pe care 
încă n-o cunosc, pentru a sluji cine ştie căror planuri 
ascunse! Ei bine, fie! Mă încredinţez dumneavoastră! 

— În sfârşit, vă recunosc! rosti cu gravitate Catherine. Uit 
tot ceea ce mi-aţi spus. Am venit să vă văd pentru că am 
nevoie de dumneavoastră. Mă bizuiam pe acest ajutor, 
pentru că ştiam ura ce i-o purtaţi lui Marillac. 

— Vorbiţi, deci! Vorbiţi, doamnă! Eliberaţi-mă de povara 
acestei gelozii şi vă dau până şi sufletul! 

— Îl „primesc!” zise Catherine cu un calm straniu. 

Panigarola îşi vârâse mâinile sub sutană şi-şi însângerase 
pieptul cu propriile-i unghii. 

Milă, dragoste, durere, totul se destrăma în el. 

Rămânea doar o fiinţă plină de ură. 

Catherine, sigură că acum putea face cu el, ce voia, 
continuă cu un accent atât de firesc, încât vorba ei părea 
mai înfricoşătoare decât strigătele de jale ale călugărului: 

— De fapt, ce doriţi! Ca Alice să nu devină soţia singurului 
om pe care l-a iubit vreodată? Vreţi să-l ucideţi pe acesta? 
Şi aţi mai vrea ca Alice să nu ştie că ucigaşul sunteţi 
dumneavoastră? Acestea toate pentru că iubiţi, pentru că 
mai speraţi? Ei bine, toate sunt uşor de realizat, dacă în 
schimb îmi veţi da ajutorul pe care am venit să vi-l cer. 

— Sunt gata, zise Panigarola într-un suflet. 

— Ascultaţi. Prin cuvântările dumneavoastră pătimaşe şi 
sălbatice aţi devenit omul care poate răscula Parisul. De ce 
dintr-o dată aţi tăcut? Să spunem că vă priveşte. Dar acum 


vă cer eu: urcaţi-vă din nou în amvon, cutreieraţi bisericile 
Parisului, vorbiţi, vorbiţi din nou ca mai înainte... 

— La ce-mi mai folosesc acum predicile? 

— Nesăbuitule! Uitaţi că Marillac e hughenot? 

Panigarola oftă sfâşietor. 

— Pacea este încheiată, reluă Catherine cu un zâmbet 
livid. Şi sper că va fi menţinută. Dar, printre aceşti 
hughenoți se află vreo sută de capete, pe care nu sunt în 
stare să le domesticesc. Este vorba deci, de a le face să 
dispară. Mă înţelegeţi? Acum, un proces este cu neputinţă. 
Procesul a o sută de hughenoți ar fi semnalul unor noi 
lupte. Dar dacă poporul, într-un moment de mânie, îi 
omoară pe aceşti oameni, dacă aceştia dispar într-o 
încăierare, iar regele va dezaproba aceste omoruri şi eu de 
asemenea, atunci pacea va fi consolidată pe multă vreme. 
Ce trebuie să facem ca să izbutim? Să înfierbântăm 
patimile, să aţâţăm superstiţiile poporului, să deschidem 
cuşca fiarei şi să-i arătăm victimele! Pentru aceasta e nevoie 
de extraordinara dumneavoastră elocvenţă! ... 

Călugărul nu răspunse pe dată. 

Era cuprins de o fierbinţeală. Cu închipuirea lui aprinsă, 
se şi vedea hotărând moartea hughenoţilor. 

Era un vis straniu, de o tragică amploare, acela de a putea 
decide moartea unora, de a străbate oraşul ca un meteor 
devastator, de a pârjoli tot sub paşii săi, de a călca în râuri 
de sânge şi de a ajunge în sfârşit la Alice, pentru a-i spune: 

— Vezi? Parisul arde! Parisul moare! Pentru a-l omori pe 
Marillac, am măcelărit Parisul! 

Panigarola, aproape delirând, cu ochii în flăcări, chipul 
răvăşit, groaznic la vedere, o luă de mână pe Catherine. 

— Mâine, doamnă, voi predica la Saint-Germain- 

l' Auxerrois. 

— Pentru rest, răspund eu! zise ea repede. Marchize, vă 
garantez că se vor petrece minuni şi că prima va fi aceea că 
veţi fi iubit! 

— Eu! urlă el cu un accent de neasemuită deznădejde. 


— Dumneavoastră! ... Iubit de Alice! ... O cunosc! Ea vă 
dispreţuieşte lacrimile. Stropit de sângele grozăviilor ce vor 
urma, îi veţi apărea ca un zeu! ... Noi vom fi gata... 

— Cum? 

— Într-o noapte, casele celor o sută de condamnaţi vor fi 
însemnate. Dimineaţa, aceste case vor arde. 

— Ştiţi unde locuieşte el? 

— Fiţi liniştit, casa lui va fi prima aprinsă, deoarece 
Colingy trebuie să fie ucis primul! Totul e prevăzut, ziua e 
fixată... 

— Care zi? 

— Duminică 24 august, ziua închinată sfântului 
Bartolomeu. 

— Plecaţi liniştită, doamnă, zise călugărul. Eu rămân să mă 
gândesc la ceea ce am de spus poporului din Paris! 

Vorbind astfel, Panigarola, spumegând, dădea cu adevărat 
impresia de sluţenie şi forţă dezlânţuită. Catherine de 
Medicis înţelese că nu mai avea nevoie să stăruie. Se 
retrase, îi spuse câteva cuvinte stareţului, care o aştepta pe 
culoar, întâlni în vorbitor femeia care o însoţise şi se urcă cu 
ea în litieră. 

Tânără femeie, însoţitoarea Catherinei în această 
expediţie, rămânea tăcută. 

— Ei bine, rupse regina tăcerea, cu o veselie care ar fi 
putut părea sinistră, nu mă întrebi ce a spus? 

Tânăra lăsă să-i cadă vălul şi atunci apăru palidul chip al 
Alicei de Lux. 

— Doamnă, murmură ea, cum aş putea îndrăzni să pun 
întrebări majestăţii voastre? 

— Îţi îngădui acest lucru... Nu îndrăzneşti? Ei bine, am să 
fac ca şi cum tu mai fi întrebat... El te-a iertat. 

Alice de Lux se înfiora. 

— Doamnă... 

— Ei, da, scrisoarea? Asta e, nu? Să ştii că i-am predat-o şi 
el vrea să ţi-o înapoieze cu mâna lui. Şi încă nu e totul! Vrea 


să fii fericită până la capăt: îţi vei revedea copilul, Alice şi 
vei putea să-l iei la tine. 

Alice păli înspăimântător. 

— Ah, Dumnezeule! continuă regina, uitasem cu totul. 
Contele nu trebuie să ştie de existenţa acestui copil. N-ai 
decât să nu-l iei la tine. 

În timp ce Catherine, pricepută ca nimeni altul în 
chinuirea oamenilor îşi continuă drumul, călugărul se 
îndrepta spre grădini, străbătând coridoarele şi scările 
mănăstirii. 

Panigarola se duse din obişnuinţă spre un colţ unde se 
găsea o bancă de piatră şi pe unde se plimba adesea. 

În momentul acela, se întunecase aproape de-a binelea. 
Panigarola văzu deodată pe cineva aşezându-se lângă el. 
Acesta era stareţul mănăstirii Carmeliţilor, personaj 
însemnat, bucurându-se de o mare influenţă şi venerat ca 
un sfânt. 

— Lucrezi, frate? întrebă abatele. Rămâi pe bancă, nu te 
ridica! ... 

— Monseniore, răspunse Panigarola ascultând de gestul 
binevoitor al abatelui, într-adevăr, lucram... pregătesc o 
predică. 

— E tot ceea ce voiam să ştiu... Continuă, continuă, cinstite 
frate... mă duc să-i anunţ pe preoţi şi pe vicarii lor să vină 
mâine să te asculte la Saint-Germain-l'Auxerrois... în acelaşi 
timp voi scrie la Roma că se apropie momentul... îngăduie- 
mi să-ţi dau un sfat, frate... 

— Îl voi primi cu cea mai mare recunoştinţă, monseniore. 

— Predica dumitale de mâine să fie limpede! De data 
aceasta nu vei avea obişnuiţii dumitale ascultători mondeni: 
biserica va fi plină de preoţi, iar dumneata cunoşti cât de 
puţin inteligenţi sunt preoţii noştri, va fi vorba de a le arăta 
pe înţeles datoria lor. Într-un cuvânt, dragă fiule, gândeşte- 
te că le transmiţi un consemn. 

— Reverenţa voastră poate fi liniştită, voi face tot ce-mi va 
sta în putinţă. 


— Dacă este aşa, rosti stareţul ridicându-se, vor fi 
săvârşite lucruri măreţe. Fiule, primeşte binecuvântarea 
mea. 

Panigarola îşi plecă capul sub mâna binecuvântătoare a 
stareţului. 

Când îşi ridică privirea îl văzu pe acesta depărtându-se. 
Apoi, se duse în acea parte a mănăstirii unde locuiau unii 
angajaţi aici, care era despărțită de mănăstirea propriu-zisă 

printr-un zid prevăzut cu o uşă. 

Călugărul trecu prin uşă, străbătu o curte, intră într-o 
clădire izolată şi pătrunse, în sfârşit, într-o cămăruţă în care 
dormea un copil. 

Panigarola nu făcu lumină. 

Se aplecă deasupra pătuţului şi privi îndelung copilul, ca şi 
cum în întunericul acela ar fi văzut ca ziua. 

Cineva care s-ar fi găsit alături de el, l-ar fi putut auzi 
şoptind într-un suspin: „O, fiule! ... Dacă cel puţin ea te-ar 
iubi! Dacă ai putea să mă ajuţi s-o recapăt pe mama! ...”. 

În seara următoare, reverendul Panigarola a predicat la 
Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Arhiepiscopul Parisului asistă şi el la această predică. 
Episcopii Vigor şi Sorbin-de-Sainte-Foi, predicatorul 
obişnuit al regelui, canonicul Villemur, titularul amvonului 
bisericii sale, preoţii, decanii şi vicarii tuturor parohiilor, 
aproape trei mii de oameni ai bisericii umpleau vastul naos. 
Uşile erau închise. Fură admişi numai vreo douăzeci de 
laici. În afară de aceştia, un anumit număr de căpetenii ai 
miliției burgheze, comandanţi de grupe mai mari şi mai mici 
s-au înghesuit în interior, aproape de porţi şi au putut auzi 
predică. 

Cuvântarea reverendului fu ascultată în cea mai mare 
tăcere. 

Numai la sfârşit, o mare agitaţie cuprinsese asistenţa, mai 
ales pe preoţi. 

Apoi, toată lumea se împrăştie. 


Atunci, o femeie care, ascunsă într-una din loji, văzuse şi 
auzise totul, se ridică la rândul ei şi ieşi. La uşă, ea se întâlni 
cu câţiva gentilomi care-i însoţiră litiera până la palatul 
reginei. 

Într-adevăr, era Catherine. 

Iar Catherine, în momentul când predica era pe terminate 
se aplecă şi, privind ţintă, plină de o ură nestinsă, spre 
ducele de Guise, murmură: „Domnilor de Lorena, 
exterminaţi-i pe hughenoți! ... Mare mirare dacă în timpul 
încăierării, câteva dibace archebuze hughenote sau altele 
nu mă vor descotorosi şi de voi în acelaşi timp! În ce-l 
priveşte pe rege, adaugă ea cu un zâmbet, nu e nevoie să 
fie ucis: moare el de la sine. O, Henri, tu vei fi cel ce vei 
domni!”. 

Chiar de a doua zi după această memorabilă seară, predici 
încărcate de ură fură rostite în acelaşi timp în toate 
bisericile Parisului, iar ca urmare a fiecărei cuvântări, 
poporul se răspândi pe străzi ameninţându-i şi 
blestemându-i pe reformaţi. 

Capitolul 10 

În care toată lumea e fericită 

A sosit momentul când, asemenea unui călător care urcă o 
coastă abruptă şi presărată cu obstacole, trebuie să-l 
rugăm pe cititor să răsufle un moment împreună cu noi şi 
să privească de sus întreaga panoramă a situaţiilor. 

Catherine de Medicis este adevăratul personaj central al 
unei uriaşe drame. Regina, datorită unei manevre 
îndelungate, se găseşte în ajunul unui dublu eveniment, 
care trebuie, după ea, să aibă loc simultan. Într-adevăr, 
nimicirea hughenoţilor nu trebuie oare să însemne totodată 
moartea fiului său Deodat? 

Catherine se temea de hughenoți, deoarece erau în stare 
să susţină pretenţiile pe care bănuia că le nutreşte Henri de 
Bearn. 

Se temea de oamenii lui de Guise, pe care-i presupunea 
devotați trup şi suflet puterii regale. 


Le era frică de Marillac, copilul unui păcat care, dacă era 
descoperit, ar face-o de râsul curţii. 

Să-i masacreze pe hughenoți cu ajutorul lui de Guise, iar 
pe de Guise cu mâna hughenoţilor, să izbutească dispariţia 
contelui şi a fiului său, acestea erau punctele cardinale ale 
acţiunilor ei. 

Rezultatul victoriei trebuia să fie urcarea pe tron a ducelui 
d'Anjou, în momentul atât de aşteptat al morţii lui Carol al 
IX-lea când ea va domni ca singură suverană sub numele 
fiului ei preferat. 

Toată această grea şi îndelungată combinaţie era pe 
punctul de a izbândi; prin Alice şi Panigarola îl avea în mână 
pe Marillac; Carol al IX-lea, speriat şi şovăielnic, convins că 
hughenoţii puneau la cale moartea lui, devenea un 
instrument ascultător; elanul lui Guise era gata să 
năvălească în Paris şi să-l treacă prin foc şi sabie. 

Catherine era deci mai împăcată, mai fericită decât am 
văzut-o vreodată. 

Dacă trecem acum de la regină la contele de Marillac, de 
la mamă la fiu, vedem că Deodat a avut parte de o dublă şi 
neprevăzută fericire. 

Sărmanul tânăr îşi închipui că a mişcat, în sfârşit inima 
mamei sale, iar Catherine îl amuza prin bizara ei 
maternitate mărturisită pe jumătate. 

În afară de aceasta, contele îşi regăsise întreaga 
seninătate a dragostei pentru Alice. 

Vagile bănuieli nelămurite, pe care le putuse plăsmui, s-au 
împrăştiat sub suflarea Catherinei. Nu încetase nici un 
moment s-o adore pe Alice de Lux, dar acum era sigur de 
ea... 

Momentul căsătoriei se apropia. 

O mare tristeţe umbrea însă această fericire: moartea 
Jeannei d'Albret. 

Fusese tot ceea ce contele venerase mai mult până atunci! 

Dar chiar şi această întristare se micşora, atunci când 
Deodat se gândea că regăsise o mamă şi o logodnică... 


Deci, încă unul fericit! 

În ce o priveşte pe Alice de Lux, moartea Jeannei d'Albret 
o uşurase de cea mai cumplită îngrijorare. Numai regina de 
Navarre avea interesul s-o despartă de conte. Numai ea 
putea şi trebuia s-o dea de gol. Regina odată moartă, Alice 
putea respira. 

Catherine de Medicis îi făgăduise suprema răsplată a 
serviciilor aduse. Se va căsători cu contele de Marillac! 

Încă una, deci, care îşi închipuia că după atâtea furtuni, 
ajunsese în apele liniştite ale unei fericiri atât de greu 
cucerită! ... 

Carol al IX-lea aştepta răbdător marele eveniment 
făgăduit de mama sa. Nu ştia întocmai ceea ce avea să se 
întâmple. Ştia doar că nu va mai avea bătaie de cap, nu vor 
mai fi necazuri şi nici războaie. Va putea să cutreiere 
pădurile, să vâneze cerbi şi mistreți, fără să se întrebe în 
fiecare clipă, dacă vreunul din vânătorii care-l însoțesc n- 
are să-l ucidă. Va putea studia noi melodii pe cornul său, în 
sfârşit, să trăiască după placul inimii. 

De acum încolo, gândea el, teribilele crize care, la cea mai 
mică emoție, îl aruncau în ghearele unor deliruri, când 
furioase, când deznădăjduite, crizele acelea nu se vor mai 
repeta. Va domni fără conflicte, adică va putea folosi pentru 
plăcerile vieţii sale toate bogăţiile produse de un popor 
întreg, de geniul, de ştiinţa şi de arta acestuia. 

Va putea, neconstrâns de nimeni, îmbrăcat în burghez, să 
străbată dragul lui oraş, să se oprească uneori în vreo 
cârciumă şi să-şi termine toate plimbările la Marie Touchet, 
pe care o iubea fără pasiune, dar cu o adâncă afecţiune. 
lată ceea ce visa acest copil de douăzeci de ani; în ce privea 
restul treburilor, avea consilieri, parlament, cancelari şi 
miniştri, care se vor ocupa de administrarea regatului. 
Acum arăta bine, cu alte cuvinte, în loc să fie livid ca de 
obicei, era numai palid. 

Părea că în ochii lui străluceşte chiar o licărire de 
mândrie, licărire care-i miră pe curteni, îl îngrijoră pe 


Guise, iar pe Catherine o făcu să viseze. 

Toate acestea, deoarece se întâmplase un lucru pe care 
întreaga curte nu-l ştia: 

Marie 'Touchet născuse un băiat frumos, bine făcut, 
zdravăn, cu glas puternic şi plin de viaţă: Carol al IX-lea 
devenise tată! ... Un nou mic Valois venise pe lume, iar 
regele se gândea ce titlu îi va putea conferi. 

Voia să se ocupe de fiul său... dar pentru aceasta trebuia 
ca perioada paşnică, prezisă de mama sa, să se înfăptuiască 
în sfârşit. 

Să aruncăm acum o privire şi în locuinţa Mariei Touchet. 

Maria Touchet era o fată din popor cu toată fineţea 
încântătoare a acestor tinere. Intrând la ea, o vom găsi 
aplecată peste leagănul fiului său. De câteva zile terminase 
cu lehuzia şi de-acum nu mai trăia decât pentru acest copil. 

Ce tihnă în această locuinţă, ce curăţenie! Şi câtă 
modestie! Fermecătoare modestie, nelipsită de cochetărie. 
În dormitorul cu mobilă de nuc ceruit, plin de lumină, stătea 
leagănul în care dormea ducele de Angouleme. Deasupra 
leagănului, un frumos portret al lui Carol al IX-lea, în ţinută 
burgheză. Regele zâmbea din rama tabloului, iar Marie îi 
răspundea tot cu un zâmbet, atunci când îşi ridica privirea 
de la copil la tată. 

Să trecem acum la alte personaje mai active. 

Panigarola, în mănăstirea lui, medita la nimicirea 
hughenoţilor şi la moartea rivalului său, Marillac. Ciudat 
chipul acestui călugăr necredincios, împins de dragoste în 
braţele urii şi devenit, fără ştirea lui, un instrument de 
temut mânuit de Sfânta Inchiziţie! 

Ducele de Guise se pregătea pentru suprema cucerire. 
Planul lui era de o înfiorătoare simplitate: regele părea să 
se opună curentului de credinţă apostolică şi romană, care 
voia să salveze Biserica, exterminându-i pe reformaţi. 
Această mişcare trebuie să se termine inevitabil printr-o 
bătălie uriaşă pe străzile Parisului. 


Atunci, el, Guise, îl va învinui pe faţă pe Carol al IX-lea de 
complicitate cu hughenoți; va fi numit căpitan general al 
armatei catolice şi când va începe măcelul, când Parisul va 
fi în flăcări, când şanţurile străzilor se vor preschimba în 
fluvii de sânge şi poporul se va dezlănţui, el va ataca Luvrul; 
regele nepopular, regele hughenoţilor va fi arestat. 
Tavannes, mareşalul era de partea lui, Damville îi garanta 
trei mii de călăreţi aflaţi în drum spre Paris, precum şi 
patru mii de archebuze, Guitalens, guvernatorul Bastiliei, 
pregătise temniţa cea mai sigură unde va fi închis Carol al 
IX-lea, iar când regele va voi să se apere, când va chema 
garda, atunci Cosseins, propriul său căpitan, va fi cel care îl 
va aresta. 

Apoi, Guise va opri masacrul, dintr-o singură lovitură va fi 
cucerit dragostea catolicilor pe care i-a asmuţit şi pe aceea 
a hughenoţilor pe care îi va fi salvat. 

Întrucât Franţa nu putea vieţui fără rege şi pentru că 
unchiul său, cardinalul de Lorena, stabilise limpede 
genealogia lui coborâtoare din Charlemagne, Henri de 
Guise va deveni rege! ... 

Mareşalul de Damville pregătea de asemenea o lovitură. 

El aducea din străfundurile guvernământului său 
numeroase trupe: aproape şapte mii de oameni pe care îi 
oferise lui Guise ca să-l ajute la detronarea lui Carol al IX- 
lea. Printr-un miracol de viclenie, aceste trupe porniseră la 
drum la cererea personală a regelui. 

Dacă Guise va fi ucis, Damville va căuta cu îndrăzneală să-i 
ia locul, iar visul de a ajunge acoperit de sânge la Luvru, de 
a smulge coroana lui Carol al IX-lea pentru a şi-o pune lui 
pe cap, îl urmărea fără încetare. 

Dacă dimpotrivă, Guise izbutea, Damyville se va mulţumi să 
fie cel mai înalt personaj al regatului, după rege. 

Dar ceea ce urmărea, mai cu seamă, Damyville, era 
zdrobirea fratelui său. 

Vechea ură născută în acea zi îndepărtată când Jeanne de 
Piennes îl respinsese, această ură îi putrezise sufletul. Ea 


devenise o hidoasă rană nevindecabilă. Damyville ar fi dat 
până şi această domnie la care visa în taină, pentru a-l face 
pe fratele său să sufere. Prilejul se va prezenta în sfârşit: 
Damyville păstrase pentru el atacarea palatului 
Montmorency... El voia să cucerească vechiul palat în care 
a trăit tatăl său, conetabilul! Ca să-l transforme în cenuşă! Îl 
va prinde pe Frangois şi-l va ucide cu mâna lui. Apoi o va 
răpi pe Jeanne de Piennes. 

Montmorency făcea deci parte din victimele masacrului. 
Cu toate că nu era hughenot! E adevărat... dar era suspect. 
Partidul moderat, care urmărea împăcarea, îl socotea drept 
şeful lui firesc. Dar la urma urmei, era nevoie să fii 
hughenot ca să fii condamnat? 

Damyville, în perioada în care noi încercăm să arătăm 
situaţia generală a istoricei puneri în scenă, aştepta, deci, 
cu siguranţă, ca ura şi dragostea să să fie în acelaşi timp şi 
în scurtă vreme, satisfăcute. Prin Gillot el afla tot ce făcea şi 
spunea fratele său şi lua măsurile potrivite. 

Gillot spiona activ... Exista un singur lucru, unul singur 
despre care el nu-l putuse informa pe unchiul Gilles, pentru 
bunul motiv că nici el nu-l cunoştea, iar acest lucru care 
poate va răsturna, în întregime toate planurile lui Damville, 
era acela că sărmana Jeanne de Piennes era nebună. 

Să pătrundem acum în palatul Montmorency. Aici se află 
cinci personaje interesante. 

În primul rând cei doi eroi îndrăgostiţi: cavalerul de 
Pardaillan şi Lodse de Piennes de Montmorency. 

De când şi-au mărturisit dragostea, abia îţi vorbesc. Dar 
de ce ar avea nevoie de cuvinte? Toate gândurile 
cavalerului erau închinate Lodsei, toate bătăile inimii Lodsei 
erau pentru cavaler. Pentru Lodse totul era foarte simplu: 
ar putea muri în această clipă fără să simtă că moare, dacă 
el era alături de ea! Putea oare exista vreo primejdie atâta 
vreme cât cavalerul era acolo? Ea, nu numai că avea 
încredere, dar era încrederea întruchipată. 


În ce-l priveţte pe cavaler, sigur de dragostea Lodsei, e 
convins că nu se mai putea teme de o soartă potrivnică. Cu 
toate acestea, nu credea că se va putea căsători vreodată 
cu Lodse. Mareţalul de Montmorency a declarat că fiica sa 
este sortită contelui de Margency. Cavalerul de Pardaillan 
nu-l cunoaşte pe conte, dar ar face orice pe lume ca să-l 
întâlnească şi cu spada în mână să-şi cucerească logodnica. 

El era în căutarea a două lucruri. Primul, era mijlocul de a 
o salva definitiv pe Lodse, scoţând-o din Paris, al doilea, de a 
şti cine era contele de Margency, pe care mareşalul îl 
alesese ca logodnic al Lodsei. 

În acest timp, bătrânul Pardaillan stătea la pândă. Îl 
folosea pe Gillot şi punea la cale un plan pe care nu vom 
întârzia să-l vedem desfăşurându-se sub ochii noştri. 
Bătrânul vulpoi era îngrijorat. Presimţea, fără să ştie anume 
ce, o mare primejdie. 

Sărmana Jeanne era nebună. Ce putem spune mai mult? 
Era poate cea mai fericită. Blânda şi înduioşătoarea ei 
nebunie, o reîntorsese la frumoasele zile ale primei ei 
tinereţi. Se credea la Margency. Printr-un fenomen destul 
de rar, sănătatea ei fizică se refăcuse pe deplin. 

Mareşalul de Montmorency era ţinut departe de şefii 
hughenoți, pentru că nu voise să ia parte la acţiunea lui 
Henri de Bearn, atunci când împăcarea nu fusese încă 
declarată, iar pe de altă parte era urât de Curte, fiind 
învinuit de bunăvoință faţă de hughenoți. Partidele politice 
nu puteau înţelege că un om influent putea rămâne 
independent. 

Dar Frangois de Montmorency nu căuta stima şi admiraţia 
concetăţenilor săi, pentru bunul motiv că nici el nu-i admira 
sau stima pe ei. Văzuse prea multe ambiţii dezlănţuite în 
jurul tronului, prea multe gânduri criminale, prea multă 
ipocrizie, prea multă cruzime. Nu se mai gândea acum 
decât să se retragă sub zidurile castelului său. 

lată deci, în general, poziţia tuturor personajelor noastre 
principale. 


Deasupra lor plutea o linişte prevestitoare de furtună. 

Tot astfel, în clipele tragice dinaintea furtunii, copacii 
pădurii rămân încremeniţi, nici o adiere nu străbate 
văzduhul. Cerul senin nu prezice nimic ameninţător şi 
aburii cenuşii, cu care se acoperă, par că se vor risipi 
curând. 

Deodată, acest cer se întunecă, o enormă răbufnire de 
vânt mătură totul şi furtuna bântuie la orizont. 

Capitolul 11 

Întâlnirea dintre Damville şi Pardaillan 

Îi vom transporta acum pe cititorii noştri la palatul 
Montmorency, într-o caldă seară a primelor zile din august, 
în camera pe care o ocupa acolo, bătrânul Pardaillan îşi 
termina, tocmai, echiparea de luptă, fluierând o melodie de 
vânătoare. 

Cu alte cuvinte, îşi pusese cazaca de piele şi se încinsese 
cu spada lui lungă, nu fără a se asigura întii că vârful ei nu 
era tocit. În afară de aceasta, se mai înarmase cu un 
pumnal scurt, darul lui Montmorency, purtând marca unei 
fabrici din Milano. 

„Pe Pilate! exclamă el, mă înăbuş în cuirasa asta, dar sper 
că în curând nu voi mai avea nevoie de ea”. 

În acel moment era ora nouă nouă seara şi apăsătoarea 
înserare de vară începuse să aştearnă un văl deasupra 
Parisului. 

Când fu gata, bătrânul cavaler se aruncă într-un fotoliu, cu 
picioarele încrucişate, cu spada pe genunchi şi căzu pe 
gânduri. 

„Irebuie oare să-l anunţ pe cavaler? Nu, pe toţi dracii. Ar 
voi să mă urmeze, pentru că nu face decât după capul lui, 
iar eu vreau să fiu singur când voi avea această mică 
discuţie. În adevăr, din nouă, una: ori fostul meu stăpân va 
fi singur, cum mi-a spus-o animalul ăla de Gillot şi atunci n- 
am nevoie de ajutor, ori cad într-o cursă şi este inutil ca fiul 
meu, cavalerul, să moară odată cu mine. Da, dar dacă sunt 
ucis! ... Hm! Tare aş vrea să-mi mai văd fiul înainte.” 


Pardaillan continuă să viseze până în momentul când auzi 
că bate ora zece. Atunci, cobori fără zgomot, se arătă 
elveţianului de la poartă şi ieşi din palat, prevenindu-l pe 
onorabilul paznic că se va întoarce probabil noaptea foarte 
târziu, iar dacă nu se va întoarce, însemna că a plecat într-o 
călătorie. 

Între timp, Pardaillan se îndepărtase. Cobori fără grabă 
până la Sena şi fiindcă barcagiul dormea, se duse să treacă 
fluviul la podul cel mare, care poartă azi numele de Pont au 
Change. 

Pardaillan, tot colindând, fără să se grăbească, se îndreptă 
spre Temple şi era aproape de ora unsprezece când ajunse 
la palatul Mesmes. 

După aspectul fațadei, palatul părea adormit. 

Pardaillan dădu un ocol. În spate, după cum am văzut, se 
găsea o grădină împrejmuită de un zid. 

Bătrânul se caţără peste zid, cu acea sprinteneală care 
stârnea încă admiraţia fiului său. 

Ajuns la uşa camerei de serviciu care dădea spre grădină, 
începu să meşterească cu pumnalul ca să-i deschidă 
broasca. Era miezul nopţii, când Pardaillan avu bucuria să 
vadă uşa deschizându-se. 

În clipa următoare el se şi afla înăuntrul palatului. În 
timpul şederii sale acolo, Pardaillan iscodise destul de mult 
locurile, după cum obişnuia să spună, pentru a fi sigur că se 
putea orienta cu ochii închişi. Străbătu, deci, antreul 
oficiului, merse de-a lungul coridorului unde se afla vestita 
intrare în pivniţă şi zâmbi amintindu-şi de marea bătălie pe 
care o dăduse acolo. 

Ajuns în partea din faţă a palatului, începu să urce o scară 
largă şi ajunse la primul etaj, apoi, trecând prin coridor, se 
opri în faţa unei uşi: acolo începea apartamentul particular 
al ducelui de Damyille. 

„E acolo? Nu-i acolo? Dacă era acolo, era singur?”. 

Bătrânul cavaler îşi punea toate aceste întrebări. 

„Bine”, murmură el în cele din urmă, „am să văd eu”. 


Apoi întinse mâna pentru a vedea dacă uşa era închisă. 

Dar, în aceeaşi clipă uşa se deschise singură şi apăru 
mareşalul Damville, cu o torţă în mână. 

— Ia te uită, rosti mareşalul cu glas liniştit, e scumpul meu 
domn, Pardaillan. Cred că mă căutaţi? Daţi-vă osteneala să 
intraţi... tocmai voiam şi eu să vă văd şi să vă vorbesc... 

Pardaillan rămase o clipă încremenit. Oricât de greu 
impresionabil ar fi cineva, el tot nu se poate abţine să 
resimtă o puternică zguduitură, atunci când este surprins 
deodată de un duşman de moarte chiar în clipa când credea 
că cel surprins va fi duşmanul. 

Între timp, datorită unei mari sforţări a voinţei, bătrânul 
cavaler îşi reveni repede şi salutând cu amabilitate, 
răspunse: 

— Nu pot, monseniore, decât să primesc invitaţia voastră, 
pentru că am să vă spun lucruri urgente. 

— Dacă aş fi ştiut că mă căutaţi, continuă Damville, v-aş fi 
evitat osteneala de a-mi forţa broaştele uşilor. 

— Sunteţi de o mie de ori prea bun, monseniore. Forţăm şi 
noi ce putem... unii broaştele... alţii inimile oamenilor. 

— Dar intraţi, vă rog! 

Pardaillan nu şovăi şi intră. Mareşalul închise uşa în urma 
lor. 

Se aflau acum într-o spațioasă anticameră cu două uşi: 
una din ele dădea spre un fel de salon. În acest salon intră 
Damyville împreună cu Pardaillan. 

— Prin urmare, zise Pardaillan aşezându-se, mă aşteptaţi, 
monseniore? 

— Domnule de Pardaillan, vă aşteptam, da şi nu. Un om ca 
dumneavoastră este întotdeauna aşteptat. 

— Să fim sinceri, monseniore, spuneţi-mi că aţi fost 
anunţat de vizita mea, spuse Pardaillan gândindu-se la 
Gillot. 

— Acesta-i adevărul, răspunse Damyville. 

— Din moment ce aţi plecat pe panta sincerităţii, n-aţi 
putea să-mi spuneţi cine v-a prevenit? 


— E uşor şi nu văd nici un temei ca să vă ascund acest 
amănunt. Unul din ofiţerii mei, care vă este bine cunoscut şi 
pentru care nutriţi cea mai caldă prietenie... acest brav 
Orthes... 

— Vicontele d'Aspremont! 

— Chiar el. Prieteniei dumneavoastră el îi răspunde printr- 
o asemenea dragoste, încât caută toate prilejurile să vă 
zărească, fie numai un minut. Cred că are să vă comunice 
ceva interesant. 

— Îl voi asculta cu plăcere, monseniore. Există într-adevăr 
o convorbire începută între mine şi acest gentilom şi va 
trebui ca ultimul cuvânt să aparţină unuia din noi. 

— Cum vă spuneam, scumpul meu domn, excelentul 
dumneavoastră Orthes, în speranţa de a vă strânge la piept, 
dă neîncetat târcoale palatului Montmorency. 

„Ah, gândi Pardaillan, deci nu e vorba de Gillot!”. 

— Astă-seară el v-a urmărit, v-a văzut sărind zidul 
împrejmuitor şi în timp ce vă ocupați de broasca oficiului, a 
intrat pe uşa principală şi mi-a anunţat vizita 
dumneavoastră. Eram gata să mă culc, dar pentru plăcerea 
de a vă vedea, m-am hotărât să rămân treaz. Bine am făcut, 
pentru că, iată-vă. 

— Da, iată-mă, răspunse Pardaillan. Dar monsenioare, din 
moment ce duceţi bunăvoința până aici îmi veţi permite să 
vă pun o mică întrebare, una singură? 

— Desigur că da! Zece întrebări fie obişnuite, fie 
neobişnuite, aveţi dreptul la orice întrebare. 

De data aceasta, bătrânul cavaler nu se putu împiedica să 
pălească! 

Va fi oare dat pe mâna călăului? 

Va fi oare supus interogatoriului, adică torturii? 

Cu toate acestea, îşi păstră cumpătul şi continuă. 

— Vă voi întreba, domnule, dacă sunteţi singur? 

— Domnule Pardaillan, puteţi să-mi spuneţi orice şi să vă 
descărcaţi inima. În ceea ce priveşte dacă sunt singur, nu 


vor fi niciodată destui ofiţeri curajoşi ca să poată face faţă 
unui om ca dumneavoastră. De altfel, priviţi! 

Odată cu aceste cuvinte, mareşalul se ridică. Trei uşi se 
deschideau spre salon: una prin care intrase Pardaillan, a 
doua care dădea spre dormitor, a treia care ducea spre o 
sală de arme. 

Damyville o deschise pe prima şi Pardaillan zări 
doisprezece guarzi, înşiraţi pe două rânduri, înarmaţi cu 
halebarde. 

Bătrânul cavaler clătină din cap şi Damville închise uşa la 
loc. Apoi o deschise pe a doua şi vreo cincisprezece 
gentilomi apărură în faţa lui Pardaillan; toţi erau cu spada 
în mână. 

— Bună seara, domnilor! li se adresă bătrânul, salutându-i. 

Această a doua apariţie dispăru numaidecât, mareşalul 
închizând şi această uşă. 

Se duse s-o deschidă pe a treia şi, de astă dată, dădură 
ochii cu şase archebuzieri, în poziţie de tragere, în spatele 
lor se afla Orthes, gata să ordone salva. 

„Sunt prins” îşi spuse Pardaillan. 

— Să stăm acum de vorbă, zise mareşalul încruntându-se. 
Scumpul meu domn, aţi venit aici să mă ucideţi. 

— Nici vorbă, monseniore, venisem să vă omor, e adevărat, 
dar într-o luptă dreaptă. Speram să vă găsesc singur. 
Prevăzusem chiar cazul când v-aş fi găsit dormind. V-aş fi 
trezit, v-aş fi rugat să vă îmbrăcaţi şi v-aş fi spus: 
„Monseniore, stânjeniţi grozav de mult o seamă de oameni 
cumsecade, care nu cer altceva decât să trăiască fericiţi şi 
liniştiţi, dar pe care dumneavoastră aţi hotărât să-i 
nimiciţi... Aţi făcut destul rău în viaţa voastră şi ar însemna 
să vi se facă un mare serviciu împiedicându-vă să faceţi rău 
şi mai departe. lată-vă spada, iat-o şi pe a mea. Apăraţi-vă, 
căci am intenţia să nu ies de aici până nu vă voi fi omorât”. 
lată ceea ce v-aş fi spus monseniore. Şi sunt gata să v-o 
repet. Veţi deschide aceste trei uşi şi vor fi destui martori 
care să spună că monseniorul Henri de Montmorency, 


mareşal duce de Damyville, n-a fost asasinat, ci ucis după 
lege, prin graţia lui Dumnezeu şi a spadei mele! 

Mareşalul era o adevărată fiară sălbatică, dar avea cultul 
curajului. 

Atitudinea liniştită şi batjocoritoare a lui Pardaillan, acel 
zâmbet care-i zbârlea mustaţa, calmul său fără cusur într-o 
împrejurare atât de groaznică, făcură asupra lui o impresie 
adâncă. 

— Domnule de Pardaillan, zise el, n-aţi prevăzut cazul 
când eu v-aş putea ucide... 

— Era cu neputinţă, monseniore. Aveam toate avantajele 
de partea mea. N-am să vă spun că apăr o cauză dreaptă, 
iar domnia voastră pe una rea, dar am să vă spun că în 
meseria armelor, cel mai îndrăzneţ învinge şi sânt sigur că 
sunt mai curajos ca dumneavoastră. 

— Fie, dar n-aţi prevăzut cazul când eu n-aş fi vrut să vă 
fac cinstea de a lupta cu dumneavoastră. 

— În direcţia aceasta ne-am lămurit în timpul întâlnirii 
noastre de la Ponts-de-Ce6, monseniore, cred că v-am 
dovedit că spada mea e la fel de valoroasă ca a voastră. 

Maregşalul se ridică, gânditor, făcu câţiva paşi prin sală, nu 
fără a supraveghea cu coada ochiului mâinile adversarului. 

Dar Pardaillan, aşezat liniştit, cu coatele sprijinite pe 
fotoliu, îl privea cu un aer de cumsecădenie, care i se păru 
mareşalului un exces de îndrăzneală. Se sprijini pe căminul 
înalt şi spuse încet: 

— Domnule de Pardaillan, am avut întotdeauna pentru 
dumneavoastră cea mai înaltă stimă şi v-am dovedit-o. V-o 
dovedesc şi de astă dată prin stăpânirea mea de sine. Dacă 
aş face un singur semn, v-aţi prăbuşi mort în această clipă. 
Aş putea face chiar mai mult aş putea să vă trimit la Bastilia 
care, după cum ştiţi, e sub comanda unui prieten care, la 
cererea mea, v-ar omori tot atât de sigur cum ar face-o 
halebardele şi archebuzele, cu singura diferenţă că aţi muri 
pe masa de tortură, iar agonia ar putea dura mai multe ore, 
sau chiar mai multe zile... într-adevăr, cine sunteţi 


dumneavoastră pentru mine? Un duşman. M-aţi trădat mai 
demult la Margency, La Ponts-de-Ce am încheiat un pact: v- 
am iertat trădarea, v-am primit în casa mea, vă numărați 
printre prietenii mei, m-aţi trădat din nou în felul în care 
ştiţi. Printr-o minune aţi scăpat de dreapta mea răzbunare, 
iar de atunci aţi trecut în tabăra duşmanului. Ce-mi puteţi 
răspunde la acestea? 

— Că nu v-am trădat, monseniore. Fiind decis să vă ajut 
cinstit într-o acţiune măreaţă, nu voiam să vă fiu complice 
într-o faptă infamantă. În stare să intru în Luvru şi să-l 
arestez pe rege cu mâinile mele, capabil. 

Deci mi-aţi fi poruncit să răpesc coroana şi să v-o aduc, să 
ţin piept în câmp deschis armatei regale, dacă mi-aţi fi 
încredinţat pumnul de oameni de care dispuneaţi, nu eram 
însă în stare să devin călăul unei femei. Trebuia să-mi cereţi 
numai ceea ce v-aş fi putut da, monseniore, spada, sângele 
şi curajul meu. Aţi vrut să faceţi din mine spionul fiului meu 
şi temnicerul celei pe care el o iubeşte. V-aţi înşelat... Ştiţi, 
de altfel, că nu v-am trădat. Dacă aş fi vrut să vă trădez şi să 
mă îmbogăţesc în acelaşi timp, dacă aş fi vrut să vă trimit la 
Mountfaugon şi să recâştig din mârşăvia asta propria 
voastră avere, n-aveam decât să merg să-l văd pe rege şi să- 
i spun că vreţi să-l asasinați ca să treceţi coroana ducelui de 
Guise. Tăcerea mea în această chestiunea vă dovedeşte, 
monseniore, că v-aţi despărţit, din vina voastră, de un om în 
stare să păstreze o taină importantă, ceea ce este rar, 
credeţi-mă! 

Maregşalul păli înspăimântător. El, care-l avea în puterea 
lui pe bătrânul cavaler, fu cel ce, cu un glas rugător, îl 
întrebă: 

— Aşadar, n-aţi spus nimănui nimic despre această 
afacere? 

Pardaillan ridică din umeri cu cel mai mare dispreţ. 

— Înţelegeţi-mă bine, continuă Damville. Fără să mă, 
denunţaţi, fapta înjositoare şi monstruoasă, pe care 
mândria dumneavoastră n-ar suporta-o, aţi fi putut-o 


încredința... „Ha, ha, iată deci secretul a ceea ce numeşte el 
stăpânire de sine”, gândi Pardaillan. „Vrea să ştie dacă n- 
am vorbit! ...” 

Apoi, cu glas tare, adăugă: 

— Cui să-i încredinţez, monseniore? 

— Unor persoane care n-ar fi tot atât de generoase ca 
dumneavoastră! Domnului de Montmorency de pildă! 

— Şi chiar dacă aşa ar fi: răspunse Pardaillan. Vorbeaţi de 
drepturile dumneavoastră! Nu-l am şi eu pe acela dea vă 
trata ca pe un duşman? N-am dreptul să predau această 
armă fratelui dumneavoastră? E mai mult decât un drept. 
Dar cum! Dumneavoastră o sechestraţi pe fiica mareşalului 
de Montmorency... nici nu mai vorbesc de nefericita 
doamnă de Piennes! lau lucrurile aşa cum se prezintă ele 
azi: închideţi mareşalului porţile Parisului, îl ţineţi prizonier, 
pe el, pe ai săi şi pe noi doi, bineînţeles! Aceasta înseamnă 
că pregătiţi ultima lovitură, care trebuie să ne zdrobească 
pe toţi! V-o declar, monseniore, n-aş avea curaj să devin 
denunţătorul vostru, dar m-am gândit că am cel puţin 
datoria de a spune totul mareşalului, fratele 
dumneavoastră, ca să se poată apăra. 

— Aţi făcut una ca asta? urlă Damville cu furie şi 
deznădejde. 

— Voiam s-o fac, dar n-am făcut-o. Nu-mi mulţumiţi, căci 
turbez că am păstrat această tăcere, fiul meu m-a 
împiedicat să vorbesc. Ştiţi ce mi-a spus? Mai curând decât 
să dezvălui un secret încredinţat cinstei noastre, un secret 
al cărui stăpân nu mai sunt, m-aş sinucide aici în faţa 
dumneavoastră! Damville, dacă îndrăzneşte, n-are decât să 
ardă Parisul ca să pună mâna pe noi! Dacă va fi să murim, o 
vom face cel puţin fără ca cineva pe lume, nici chiar un 
mişel ca el, să ne poată învinui de trădare! ... lată ce mi-a 
spus fiul meu şi de ce eu am tăcut, monseniore! 

— Aşadar, rosti Damville cu glas răguşit, Montmorency nu 
ştie nimic. 


— Nimic, monseniore. Nici el, nici altcineva! Mareşalul 
oftă adânc uşurat. Fusese atât de îngrozit, încât nu se mai 
gândea nici să remarce cuvântul mişel cu care Pardaillan îl 
pălmuise. 

În câteva clipe îşi recăpătă sângele rece. 

Făcu un pas ca pentru a se îndrepta spre uşa în spatele 
căreia se afla Orthes ţi archebuzele sale. 

Dar, răzgândindu-se brusc, se întoarse spre Pardaillan. 

— Să vedem, zise el pe neaşteptate, ce-ar fi dacă v-aş 
propune pacea? 

Pardaillan se ridică, se înclină şi întrebă: 

— Condiţiile dumneavoastră, monseniore? 

— Să nu-mi staţi în cale în ceea ce vreau să întreprind: veţi 
ieşi împreună cu fiul dumneavoastră, din palatul 
Montmorency, veţi pleca din Paris oriunde vreţi. Să vă dau 
doi cai cu tot harnaşamentul, iar, în coburii fiecărui cal se 
vor găsi două mii de scuzi. 

Pardaillan, cu capul plecat, părea să se gândească adânc. 

— Gândiţi-vă la ce v-am propus, continuă mareşalul. M-aţi 
dezarmat prin abnegaţia cu care aţi păstrat un secret, pe 
care mulţi alţii l-ar fi vândut. Insultele dumneavoastră, le 
uit. Micile trădări, le şterg din minte. Dumneavoastră, ca şi 
tânărului cavaler vă doresc tot binele cu putinţă. Nici nu 
vreau să-mi mai amintesc că v-aţi strecurat în acest palat ca 
să mă ucideţi. Vă spun: Pardaillan, să nu fim nici prieteni, 
nici duşmani, să fim neutri. Sunteţi prizonierul meu de 
război. Oricât de tare şi viteaz aţi fi, nu puteţi lupta 
împotriva acestor archebuze, halebarde şi a puternicelor 
spade care vă înconjoară. Fuga nu este cu putinţă, sunteţi 
prins, domnule. Ei bine, primiţi ceea ce vă propun şi sunteţi 
liber. 

— Şi dacă aş accepta, răspunse în sfârşit bătrânul 
Pardaillan, cum veţi proceda, monseniore? Căci vă ştiu 
neîncrezător, numai pe cuvântul meu de cinste nu-mi veţi 
deschide dumneavoastră porţile palatului. 


O străfulgerare de bucurie, stinsă pe dată, scapără în ochii 
mareşalului, care răspunse: 

— Nu voi lua decât precauţiunile strict necesare: veţi scrie 
cavalerului o scrisoare, destul de insistentă, ca el să vină 
aici să vă întâlnească. Unul dintre gentilomi va duce 
scrisoarea. Când cavalerul va fi aici, când amândoi îmi veţi 
fi dat cuvântul că nu vă mai întoarceţi la Paris înainte de 
trei luni, vă voi însoţi chiar eu, împreună cu câţiva prieteni, 
până la o poartă a Parisului, pe care o veţi alege şi vă voi 
ura călătorie plăcută. Primiţi, nu-i aşa întrebă Damville 
fremătând. 

— Desigur, monseniore! Cu bucurie! Cu recunoştinţă! 

— Scrieţi atunci! mormăi mareşalul, care repezindu-se la o 
mobilă, scoase de acolo cele necesare scrisului şi hârtie. 

Pardaillan rămase nemişcat. 

— Un cuvânt, spuse el: primesc, dar, din nefericire, n-o pot 
face decât pentru mine. 

— Oricum, scrieţi! lau asupra mea să-l conving pe cavaler! 

— Aşteptaţi puţin, monseniore. Îmi cunosc fiul. Nu ştiţi cât 
e de bănuitor. N-are încredere nici în mine, nici chiar în el 
singur. Bănuieşte până şi umbra propriilor săi paşi. Da, 
monseniore, nu o dată am roşit văzându-l atât de 
neîncrezător, în timp ce eu am un respect fără margini faţă 
de cuvântul unui personaj ca dumneavoastră. 

— Ce înseamnă aceasta? 

— Aceasta înseamnă, monseniore, că citind scrisoarea 
mea, va exclama: „Cum, tatăl meu este prizonierul 
mareşalului de Damville şi vrea să mă tragă după el sub 
pretext că a încheiat pace cu acesta! Să fim serioşi! Ţi-ai 
pierdut minţile, tată! Nu ştii oare că mareşalul de Damyville 
este un viclean, un mişel - fiul meu ar spune aşa - o fiinţă 
plină de şiretlicuri, care ar vrea să pună mâna pe amândoi 
şi să ne ucidă o dată? Dar vicleşugul e prea cusut cu aţă 
albă. Sunt tânăr şi vreau să trăiesc. În ce te priveşte, tată, 
dacă crezi că ai trăit destul, n-ai decât să mori singur, dacă 
ai făcut prostia să te bagi de bunăvoie în gura lupului.” Iată 


ce ar spune cavalerul, primind scrisoarea, mi se pare că-i 
aud hohotul de râs. 

— Aşadar, rosti Damville scrâşnind din dinţi, nu scrieţi? 

— N-ar servi la nimic, monseniore. Şi apoi, hai să admitem 
că, prin imposibil, fiul meu s-ar hotări să vină la mine. Ştiţi 
ce s-ar întâmpla? 

— Spuneţi! 

— Cavalerul nu este numai omul cel mai bănuitor de pe 
pământ, este şi încăpățânat, monseniore, aproape tot atât 
cât dumneavoastră. Dacă şi-a pus în cap să smulgă din 
ghearele dumneavoastră pe doamna de Piennes, pe fiica ei 
şi pe monseniorul, fratele dumneavoastră, nimic nu-l va face 
să dea înapoi. Dar, mă înţelegeţi, eu primesc cu 
recunoştinţă onorabila voastră propunere. În timp ce el... 
Ştiţi ce ne-ar spune? 

Pardaillan se proţăpi în faţa lui Damyville, cu mâna pe 
garda spadei, cu pieptul umflat. 

— Ne-ar spune aceasta, monseniore: „Aşadar, tată şi 
dumneavoastră, domnule duce, îndrăzniţi să-mi propuneţi 
asemenea mârşăvie! Haida de, domnilor, să mă vând pentru 
patru mii de scuzi şi doi cai înşeuaţi chiar cu aur, iar dacă 
mi-aţi oferi patru mii de saci, cu patru mii de scuzi fiecare, 
jignirea ar fi cu atât mai mare. Sunt deci doi oameni pe 
lume care au putut să creadă că tânărul cavaler Pardaillan 
ar putea să-şi scoată la mezat spada pe care a primit-o de la 
tatăl său şi lăsând în voia soartei două fiinţe omeneşti, pe 
care s-a jurat să le salveze, să se treacă el singur în 
rândurile laşilor? Ah, tată, n-am să pot uita niciodată ofensa 
pe care mi-o aduci. Revino la poziţia de înaltă stimă şi 
neîmpăcată mândrie pe care ţi-o datorezi şi lasă ruşinea 
unor asemenea propuneri pe seama ducelui de Damyville, 
care, el, are obişnuinţa înşelătoriilor şi a trădării.” 

— Mizerabile! răcni Damville. 

— Un ultim cuvânt, monseniore! Unul singur! În afară de 
cusururile pe care vi le-am arătat, cavalerul îl mai are şi pe 
acela de a mă iubi aşa cum sunt. El mă ştie aici! Dacă în 


zorii zilei nu mă revede, este în stare să meargă să 
povestească regelui că îl trădaţi în favoarea lui de Guise... 
Cu riscul de a se sinucide apoi, ca să se pedepsească pentru 
săvârşirea acestui denunţ! 

Mareşalul, care se şi avântase, se opri ca lovit de trăsnet, 
galben, spumegând, înfiorător. Pardaillan îşi zâmbi în 
mustață şi murmură: 

— Fereşte-o şi pe asta, dacă poţi! ... 

Dar, în mintea mareşalului, turbat de cuvintele bătrânului 
cavaler, ca taurul înfuriat de banderile, mânia şi ură au 
învins frica. 

— Ei bine, fie! urlă el. Mă expun acestei primejdii! Ajutor! 

Pardaillan, cu o mişcare fulgerătoare, trase pumnalul şi 
sări asupra mareşalului. 

— Ai să mori tu cel dintâi! răcni el. 

Dar Damville zări mişcarea. În clipa în care pumnalul se 
abătu asupra lui, el se lăsă să cadă întins pe covor! 
Pardaillan, furat de avânt, căzu. În acelaşi moment 
încăperea se umplu de lume şi se tixi de halebarde şi spade. 

Pierdut, bătrânul voi atunci să tragă spada, că cel puţin să 
moară apărându-se: zadarnică încercare! Prins din toate 
părţile deodată, țintuit de douăzeci de braţe, el fu dezarmat 
într-o clipă, i se puse un căluş şi fu legat cobză. 

Atunci el închise ochii şi se împietri într-o nemişcare 
cumplită. 

— Monseniore, întrebă Orthes, unde trebuie să-l 
spânzurăm pe acest vagabond? 

— Să-l spânzurăm? zise Damyville cu un glas tremurând 
încă de furie. Nici vorbă de aşa ceva. Vagabondul acesta 
cunoaşte taine pe care e folositor să i le smulgem în 
interesul majestăţii sale regelui. 

— Îl vom supune, deci, torturii? reluă Orth&s. 

Pardaillan se înfiora îndelung. 

— Asta da! răspunse Damyville. Călăul oficial va fi anunţat 
de mine şi vreau să asist personal la această operaţie. 

— Unde să-l ducem? 


— La Temple, răspunse mareşalul. 

Capitolul 12 

În care Maurevert joacă un rol important 

În duminica aceea, cavalerul de Pardaillan fusese să-l vadă 
pe prietenul său Marillac, aşa cum făcea aproape zilnic. Cei 
doi tineri îşi împărtăşeau grijile, bucuriile şi speranţele: 
Marillac vorbea de Alice, iar cavalerul de Lodse. 

De mai multe ori, contele îi propusese prietenului său s-o 
întâlnească pe regina mamă şi să-i ceară un permis de 
trecere pentru mareşalul Montmorency şi ai săi. Dar 
cavalerul refuzase întotdeauna cu încăpățânare. 

De fiecare dată când contele vorbea de regină, de 
bunăvoința, de făgăduielile ei, Pardaillan păstra tăcerea. 

„Totul e cu putinţă!” îşi spunea în adevăr cavalerul. „Cine 
ştie dacă diavoliţa Catherine nu fusese, în sfârşit, 
înduioşată”? Cine ştie dacă n-a început să-l iubească pe acest 
fiu regăsit? Dar, tot astfel, cine ştie ce capcane poate 
ascunde această bunăvoință prea bruscă? În ce o priveşte 
pe nefericita Alice, mai curând mi-aş smulge limba, decât să 
dezvălui înfricoşătoarea taină pe care mi-a încredinţat-o 
într-un moment de delir...”. 

Cavalerul păstra deci tăcerea atât asupra reginei, cât şi 
asupra Alicei... Dar nu înceta să-i repete prietenului său: 

— Este momentul să fii mai prudent ca oricând, dragul 
meu... 

Marillac zâmbea atunci... fiind într-o stare de încredere 
absolută, care acţionează asupra minţii ca un fel de 
amorţeală. 

Fericirea lui era umbrită numai de un lucru: moartea 
Jeannei d'Albret. 

În duminica aceea se împlineau trei zile de când nu-l mai 
văzuse pe cavaler, când acesta tocmai intră. 

— Voiam să te caut la palatul Montmorency! exclamă 
contele strângând mâinile prietenului... ce s-a întâmplat? 
Îmi pari trist... îngrijorat. 


— Dumneata, dimpotrivă, eşti plin de bucurie, după câte 
văd... încerci un costum? 

Contele de Marillac îşi scosese tocmai un costum care-i 
fusese adus şi pe care îl încerca... Era o îmbrăcăminte de 
mare senior şi arăta astfel cum îl putea concepe fastul 
acelei epoci... Dar costumul era în întregime negru, de la 
pana pălăriei, până la pantalonii scurţi din satin. 

— Mâine e ziua cea mare, rosti Marillac zâmbind. Mâine, 
regele nostru Henri o ia de soţie pe Marguerite. Ai văzut 
pregătirile ce se fac la Notre-Dame? Va fi feeric. Toată 
biserica este acoperită cu catifea cu franjuri de aur. Jilţurile 
tinerilor soţi sunt o minune... 

— Va fi splendid, încuviinţă cavalerul! Îţi înţeleg bucuria. 

Marillac îi luă mâna şi i-o strânse. 

— Dragă prietene... dar bucuria mea nu vine de aici... 
Ascultă... am jurat să n-o spun nimănui pe lume, dar 
dumneata, prietenul meu, eşti un al doilea eu. Mâine va fi o 
căsătorie la Notre-Dame, iar tot mâine, seara, va fi încă una 
la Saint-Germain l'Auxerrois... şi doresc să fii acolo! ... 

— Ce căsătorie? întrebă cavalerul. 

— A mea! ... 

— A ta! exclamă Pardaillan care nu se putu împiedica să se 
cutremure. Şi de ce seara? 

— Mai curând noaptea, la miezul nopţii! ... Trebuie să 
înţelegi... regina vrea să fie acolo ca să mă binecuvânteze... 
şi-a luat asupra ei toate amănuntele căsătoriei... vor asista 
numai prietenii ei, prieteni siguri... şi dumneata, dragul 
meu, fratele meu! Dar să nu scoţi un cuvânt! Regina vrea să 
fie acolo, înţelegi? Şi dacă s-ar şti atunci, dragă Pardaillan, 
toată lumea ar vrea să afle de ce mama lui Carol al IX-lea se 
interesează atât de căsătoria unui biet gentilom hughenot. 

Cavalerul fu străbătut de un fior, pe care contele nu-l 
observă: această ceremonie misterioasă, căsătoria la miezul 
nopţii, care trebuia tăinuită şi la care Catherine avea să 
asiste! Îi făcea impresia unei capcane. 

„Din fericire voi fi acolo!” gândi el. 


Şi, ca şi cum ar fi fost urmărit de presimţirea unei 
nenorociri arătă spre costumul întins pe un fotoliu: 

— 'Te vei căsători în acest costum? 

— Da, frate, răspunse Marillac redevenit deodată mai 
temperat. În acest costum vreau să asist la căsătoria regelui 
nostru şi în acelaşi costum, seara, la miezul nopţii, mă voi 
duce la Saint-Germain-l'Auxerrois... 

— Dar cum, complet în negru? 

— Ascultă, cavalere, zise Marillac, pe al cărui chip se 
aşternu tristeţea. Trăiesc o fericire atât de mare, încât 
uneori mă întreb dacă nu visez. Ştii cât de mult am suferit 
pentru că am trebuit s-o afurisesc pe mama... ei, această 
mamă apare acum în ochii mei ca femeia cea mai iubitoare. 
Ştii cât îmi iubesc logodnica... ei bine, mâine Alice va deveni 
soţia mea... înţelegi deci că aceste două fericiri 
nemaipomenite îmi copleşesc sufletul! ... 

— Aşadar, zise cavalerul, nici o umbră pe fericirea ta. 

— Ce grijă, ce teamă aş putea avea? Nu, prietene... sunt 
foarte fericit şi plin de încredere. Totuşi, da, fericirea 
aceasta este puţin învăluită într-un zăbranic. 

— Trebuie să dai uneori ascultare presimţirilor. 

— Nu e vorba de o presimţire. Încă o dată, nu mă tem de 
nimic, nimic nu mă ameninţă. Dar mă îmbrac în negru, 
pentru că vreau ca în văzul tuturor să port doliul după acea 
admirabilă femeie care mi-a fost o adevărată mamă: regina 
de Navarre. Curtea se pare că a şi uitat-o. Chiar şi fiul ei, 
Henri, pe care l-a iubit atât, şi-a reluat repede înfăţişarea 
lui nepăsătoare şi diabolică... a început prea repede să se 
învârte în jurul femeilor, în timp ce aceea ce urmează să-i 
fie soţie se ocupă de iubiri în care regele de Navarre nu 
joacă nici un rol, dacă nu pe acela de iubit plictisit de 
aşteptare... Ah, prietene, atâta nerecunoştinţă faţă de o 
femeie atât de curajoasă şi bună mă revoltă, iar eu, care am 
venerat-o, care am văzut-o murind, vreau să-i port doliul, 
deopotrivă, în faţa fiului ei, în faţa mamei... şi a soţiei mele! 

Marillac rămase câteva minute pe gânduri. 


— Scumpe prietene, reluă cavalerul, nu te-ai minunat 
niciodată de strania soartă care a făcut să-ţi regăseşti 
mama, tocmai în momentul când ai pierdut-o pe aceea pe 
care o socoteai ca atare? 

— Ce vrei să spui? întrebă Marillac tresărind. 

— Numai atât: câtă vreme a trăit regina de Navarre, 
Catherine ţi-a apărut ca un monstru în stare de toate 
grozăviile. Şi tocmai în noaptea când a murit nefericita 
Jeanne d'Albret, doamna, mama ta, a început să ţi se 
dezvăluie în toată mărinimia ei de mamă. 

— Îţi mărturisesc că nu m-am gândit la această 
coincidenţă, răspunse Marillac ducându-şi o mână la frunte. 
Dar, deoarece mă îndemni să mă gândesc, nu trebuie să 
găsesc oare în această o dovadă mai mult că fericirea mea 
depăşeşte orice aşteptări? 

Fu rândul lui Pardaillan să se cutremure. 

Avea impresia că prietenul său voia să se ameţească şi 
făcea o mare sforţare să se convingă în sinea lui că era 
fericit. 

Da, s-ar putea ca Marillac să fi întrezărit ura ucigătoare 
care se ascundea sub zâmbetele Catherinei! Poate că 
întorcând lucrurile pe toate feţele ajunsese şi el să 
presimtă, nelămurit, spre ce prăpastie era târât! Poate că în 
sufletul lui nu era decât o nesfârşită deznădejde. 
Disperarea de a fi înţeles că propria lui mamă voia să-l 
ucidă, disperarea de a bănui că logodnica era doar o 
complice a mamei! ... 

Noi spunem, poate! ... 

Pentru că, ceea ce stabilim noi în câteva rânduri drept 
adevăr, pentru el nu puteau fi decât bănuieli. 

— Nu mi-ai povestit niciodată moartea reginei de Navarre, 
continuă deodată cavalerul. 

— Sunt amintiri tragice pe care îmi ceri să le răscolesc, 
cavalere, răspunse contele cu o expresie întunecată. Totul s- 
a petrecut fulgerător. Regina sosise la ora nouă la Luvru, 
unde se sărbătorea logodna fiului ei cu prinţesa 


Marguerite. După ce a primit omagiile seniorilor catolici, s- 
a aşezat într-un fotoliu din salonul unde regele Franţei a 
venit, în persoană, să-i exprime admiraţia şi afecțiunea. Eu 
mă aflam acolo unde ştii. Când am coborât din nou în 
saloanele de ceremonii, am căutat-o îndelung şi n-am găsit- 
O, decât în clipa în care-şi pierduse cunoştinţa. S-a produs o 
mare zarvă şi n-am să uit niciodată durerea zugrăvită pe 
chipul reginei-mamă. 

— Al Catherinei de Medicis? insistă cavalerul. 

— Da, prietene. După ce medicul regelui a examinat-o pe 
regina de Navarra, aceasta a fost deîndată dusă până la 
litiera sa, cu toată intervenţia lui Ambroise Pare, care voia 
să-i administreze pe loc nu ştiu ce leac. Regele Henri, 
amiralul, prinţul de Conde şi cu mine am încălecat ca să 
însoţim litiera, câţiva gentilomi au venit cu noi. Litiera, 
astfel înconjurată de grupul nostru şi precedată de lachei 
călare, purtând torţe, prin mulţimea din jurul Luvrului. La 
vederea regelui Henri, mulţimea începu să strige la noi ca 
la nişte duşmani, totuşi, când s-a aflat că în litieră era 
Jeanne d'Albret pe moarte, s-a aşternut o mare tăcere, iar 
oamenii, probabil ruşinaţi, se îndepărtară, dar chiar în 
tăcerea lor se simţea că nu e vorba de respectul faţă de 
moarte. Ah, cavalere, ce noapte! Când îmi amintesc 
serbarea aceea monstruoasă, aducând mai curând cu o 
orgie, în care ai noştri au lăsat ca soțiile lor să fie înjosite, 
apoi acele strigăte funebre, litiera trecând printre rândurile 
unei populaţii care îşi reţinea cu greu urletele, încep să mă 
gândesc la o capcană enormă şi fantastică... dar e o 
nebunie... 

— Hm! rosti cavalerul. 

— Regele ne copleşeşte cu bunăvoința, regina mamă... îi 
cunosc simţămintele... 

— Hm! Hm! repetă cavalerul. 

— Numai poporul ne este potrivnic, dar domnul de Guise 
ne asigură că parizienii nu mai păstrează decât urme ale 


mâniei, ce se vor împrăştia atunci când regele nostru va fi 
văzut intrând la Notre-Dame... 

Şi, ca şi cum ar fi ocolit să se oprească mai mult asupra 
bănuielilor exprimate de atitudinea cavalerului, contele se 
grăbi să-şi continue povestirea: 

— Când regina a fost culcată în patul ei, şi-a regăsit un 
moment cunoştinţa. Medicul regelui, Ambroise Pare, sosi în 
clipa aceea. Dar regina, privindu-l drept în ochi, îi spuse: 
„Vă mulţumesc, maestre. Puteţi să vă retrageţi. Orice 
îngrijiri sunt zadarnice împotriva răului meu. Am să mor... 
Plecaţi!”. 

Fără a mai stărui, maestrul Pare se înclină, oftând şi în 
timp ce se retrăgea am văzut că figura lui purta urmele 
unei spaime ciudate. 

— Ha, ha, medicul acesta nu este oare de religie 
reformată? 

— Da, cavalere. 

— Şi spui că n-a stăruit mai mult ca să dea îngrijiri 
nefericitei regine? Şi mai spui că avea o înfăţişare 
înspăimântată? 

— Într-adevăr. Dar nu era firesc? Această îmbolnăvire 
fulgerătoare... 

— Nu, conte! Ambrose Pare este un om în toată firea. Dacă 
n-a insistat, dacă era îngrozit, dacă s-a retras, în sfârşit... 

— Ce vrei să spui, cavalere? exclamă Marillac cu 
înfrigurare. 

— Nimic, răspunse înfundat cavalerul. Mă mir de această 
purtare, asta-i tot. Dar continuă, scumpe prietene... 

— Hai să lăsăm deoparte bănuielile. 

— În sfârşit, ai rostit cuvântul potrivit! Tu, de asemenea ai 
bănuieli. 

— Ce? bâigui contele. 

— O crimă! ... 

Marillac păli. Privirea lui îl ocoli pe Pardaillan. 

— Ei bine, da, zise el în sfârşit, cred că e o crimă! Regina 
de Navarre avea duşmani îndârjiţi. Nu o dată a scăpat de la 


moarte. Poate că unul din aceşti duşmani... unul din 
oamenii care nu dau înapoi în faţa oricărei mişelii... mi-aş 
da viaţa ca să aflu cine e. 

Marillac îşi trecu mâna pe frunte. Şi, pentru că tânărul 
cavaler păstra tăcerea, el urmă: 

— Dar, la urma urmei, poate că nu e decât o bănuială fără 
temei. 

— Poate! spuse cavalerul. Spui deci că medicul regelui s-a 
retras? 

— Ca şi noi toţi, continuă Marillac, cu o grabă înfrigurată. 
Regele Henri a rămas singur lângă mama sa. Timp de trei 
ore întregi am aşteptat în încăperea alăturată, în sfârşit, 
zorile s-au strecurat în acea sală în care suferinţele noastre 
mute vegheau laolaltă şi făcură să pălească torţele. În acel 
moment, regele Henri ieşi din camera mamei sale... Ce 
putuse ea să-i spună? Care au fost cele din urmă 
mărturisiri? Cine ştie? Da, cine poate şti dacă strania 
vedenie care m-a copleşit nu se petrecuse aievea. Aceasta 
deoarece, găsindu-mă în apropierea uşii, mi s-a părut un 
moment că surprind câteva frânturi din tristele cuvinte 
regale... „Mor asasinată, rostea vocea răguşită a 
muribundei, dar vă poruncesc să uitaţi: prefaceţi-vă a crede 
într-o moarte naturală... sau, dacă nu, veţi fi lovit la rândul 
vostru. Dar fiţi foarte atent, fiul meu! ... Da, da, feriţi-vă! ... 

Aceste cuvinte, când mă gândesc mai bine, au fost fără 
îndoială rodul închipuirii minţii mele zguduite... Regele 
Henri a reapărut în faţa noastră şi ne-a făcut semn să 
intrăm. 

Marillac îşi înăbuşi un hohot şi două lacrimi, pe care uită 
să şi le şteargă, se prelinseră din ochii săi. 

— Am intrat, deci, continuă el. Când am văzut-o pe această 
mărinimoasă regină, pe această războinică ce îi uimise pe 
generalii noştri, când am văzut-o pe această mamă 
admirabilă, care părăsise viaţa liniştită din palatul său, ca 
să aleagă viaţa de tabără, care îşi vânduse până la ultimul 
diamant ca să plătească soldaţii fiului său, când am văzut-o 


pe aceea care m-a salvat de la moarte, da, m-a smuls din 
ghearele morţii, când am văzut-o lividă, mi s-a părut că voi 
muri şi eu, am rămas înlemnit, într-o adâncă prăbuşire a 
puterilor şi a minţii mele. Ea îi spuse prinţului de Conde: 
„Nu plânge, copilul meu. Poate că sunt cea mai 
norocoasă...”. Stăteam în jurul ei, încercând să ne stăpânim 
plânsul. Privirea ei tulbure făcu ocolul acelei adunări de 
militari, aplecaţi asupra patului unei regine muribunde. Mi 
s-au întipărit ultimele cuvinte. lată-le, cavalere: 

— Domnule amiral, trebuie să părăsiţi Parisul îndată după 
căsătoria regelui. Adunați toate forţele noastre, nu pentru 
că n-aş avea încredere în vărul meu Carol, dar trebuie să 
fiţi pregătit la orice. Sub ordinele regelui, domnule amiral, 
aveţi comandamentul suprem... Henri, adăugă ea 
adresându-se prinţului de Conde, sunteţi un frate pentru 
fiul meu... Vă binecuvântez, copilul meu... Să rămâneţi 
totdeauna alături de el. La război, în oraş, la curte... Adio, 
domnilor. V-am iubit mult pe toţi... Pe tine, dragul meu 
d'Anderlot şi pe tine, căpitane Briqguement, pe voi toţi, 
falnici gentilomi, datorită vouă marile nedreptăţi vor lua 
sfârşit... dreptul de a trăi şi de a gândi va fi asigurat 
hughenoţilor... aveţi încredere... cauza noastră e măreaţă... 
ce înseamnă oare fericirea oamenilor fără libertate? ... Adio 
tuturor... 

La aceste cuvinte, cei din faţă izbucniră în hohote. 
Credeam că totul se sfârşise... dar regina, aţintindu-şi 
privirea asupra mea, mi-a făcut semn să mă apropii. Am 
ascultat şi am căzut în genunchi, aproape de rege, încât 
capul meu se găsi aproape de cel al reginei... şi i-am simţit 
ultima suflare... 

Marillac se ridică şi făcu câţiva paşi, pradă unei frământări 
pe care durerea unor asemenea amintiri nu o putea explica 
îndeajuns. Reveni şi se opri în faţa lui Pardaillan, 
continuând cu un glas şi mai surd: 

— Da, cavalere, eu am cules ultima suflare a reginei de 
Navarre... dar se poate ca suferinţa mea să se fi împletit, în 


acel moment înfricoşător, cu o groază care m-a făcut să 
înţeleg spaima pe care am surprins-o pe chipul medicului şi 
pe cel al regelui... într-adevăr, când am fost foarte aproape 
de ea, Jeanne d'Albret şi-a întors spre mine capul desfigurat 
de agonie şi mi-a murmurat foarte limpede: „Fereşte-te. 
Copilul meu, fereşte-te! Ascultă... trebuie să ştii...”. Ce voia 
să-mi spună regina? Ce taină trebuia dezvăluită de buzele 
ei încremenite. Nu voi şti niciodată, cavalere, căci în clipa 
aceea regina intră în agonie. Se străduia din răsputeri să- 
mi vorbească, dar n-a mai putut rosti nici un cuvânt. Doar 
privirea ei s-a aţintit deodată asupra căminului, cu o 
expresie înfiorătoare... apoi, fu scuturată de un fior uşor şi 
totul se terminase, regina murise, iar privirea ei părea să fi 
rămas aţintită asupra acelui obiect, pe care în ultima clipă îl 
căutase din ochi... 

Marillac tăcu. 

Printre degetele încleştate în faţa ochilor, se prelinseră 
lacrimi. 

— Dragul meu conte, i se adresă Pardaillan, iartă-mă că ţi- 
am reamintit aceste scene apăsătoare... Dar spune-mi... n- 
ai putea să-mi arăţi care a fost obiectul pe care regina l-a 
privit în clipa morţii? 

Marillac se apropie de un dulap a cărui cheie o avea la el 
şi, deschizând, scoase o casetă de aur pe care o puse pe 
masă. 

— Această casetă mi-a fost dată de o persoană augustă. 
Am oferit-o la rândul meu reginei de Navarre. Care a 
păstrat mănuşile în ea. Fără îndoială că sărmana regină, 
murind, a vrut să-mi spună că-mi pot lua înapoi caseta, care 
se afla pe căminul camerei sale şi s-o păstrez ca pe o dublă 
amintire... o amintire din partea celor două mame ale mele. 

— Aşadar, zise încet cavalerul, regina Catherine ţi-a dat 
acest cufăraş? 

— Da, prietene, răspunse Marillac cutremurat. 

Cei doi oameni se priviră şi, fără nici o îndoială, fiecare 
putu citi în ochii celuilalt gândul îngrozitor care-l frământa, 


căci amândoi păliră şi-şi întoarseră ochii. 

Marillac rămase tremurând, cu mâinile înţepenite pe 
caseta de aur. Plecă capul şi deodată taina gândurilor sale îi 
ajunse până pe buze, ca şi cum n-ar mai fi putut-o opri. Cu 
privirea rătăcită, livid, şopti: 

— Sângele meu... l-aş da până la ultima picătură... ca să 
aflu adevărul... oh, cavelere... adevărul acesta... dar nu e cu 
putinţă! Ar fi prea îngrozitor dacă această casetă ar fi 
instrumentul morţii, iar Catherine, mama mea s-o fi ucis pe 
Jeanne, cealaltă mamă a mea, iar eu... eu... fiul lor, al celor 
două, să-i fi adus uneia otrava pe care i-o trimisese cealaltă! 

— Conte! Conte! exclamă cavalerul, ai dreptate, ar fi prea 
înspăimântător... 

— Ah, cât de bine ar fi dacă m-ar lovi trăsnetul decât să 
port în suflet asemenea bănuieli! Nu e cu putinţă ca regina 
Catherine să fi pus la cale asemenea grozăvii... Catherine 
mă iubeşte... sunt sigur... e mama mea... mama mea!... 

Vorbind astfel, Marillac deschise caseta cu un fel de furie 
disperată. 

În casetă se găsea o pereche de mănuşi albe - cele purtate 
de Jeanne d'Albret în noaptea morţii. 

Le luă şi, închizând ochii, le sărută îndelung. 

Pardaillan, ieşit din fire, pradă unei furii ameţitoare, îi 
smulse mănuşile, le puse la loc, funebră relicvă şi se duse, 
cu o spaimă vizibilă, să închidă în dulap, cu mâna lui, 
misterioasa casetă. 

Între cei doi bărbaţi se lăsă atunci o îndelungă tăcere 
bântuită de spaime. 

Mişcarea rapidă a lui Pardaillan lămurise şi mai bine în 
mintea lui Marillac, o bănuială pe care nu îndrăznea să şi-o 
mărturisească. 

Bucuria lui înfrigurată, fericirea prea mult proslăvită chiar 
de el, nedesluşita spaimă care copleşea această fericire, 
nesiguranța, îndoielile, deznădejdea ascunsă, totul fu 
înţeles de el într-o străfulgerare orbitoare. 


Şi asistă, amuţit de groază, la mişelească dramă care se 
depănă în mintea lui. 

Moartea inexplicabilă a Jeannei d'Albret, misterioasele 
avertismente, privirea aceea înspăimântată arătându-i 
caseta de aur, moartea aceea, dădură naştere la bănuieli în 
sufletul contelui. 

Ce bănuială? Aceea că regina Catherine a ucis-o pe Jeanne 
d'Albret. 

— Nu, nu! nu putea crede! 

Dacă o învinuia pe Catherine, dacă acceptă această josnică 
bănuială, admitea că mama sa ucigaşe îşi bătea joc de el! 

Prin urmare îl minţea asigurându-l de cinstea Alicei! 
Însemna că Alice era o creatură a Catherinei! 

Dacă Alice l-a jucat, dacă era necinstită, dragostea lui se 
prăbuşea! Oh, să moară mai bine de o mie de ori! Trebuia 
să respingă din răsputeri bănuiala. 

lată în ce prăpastie rătăcea sufletul contelui de Marillac. 

lată de ce s-a smuls cu forţa din meditaţia lui. lată de ce, 
izbucnind în râs, se duse să ridice cheia aruncată de 
cavaler, o puse din nou în broască dulapului şi exclamă plin 
de bucurie: 

— Pe Dumnezeul meu, scumpe prieten, mi se pare că 
suntem nebuni... E şi din vina ta! De ce mi-ai vorbit de 
moartea Jeannei d'Albret? Ah, da, înţeleg, costumul negru e 
de vină de toate. Ei bine, da, scumpule, mă voi însura în 
negru, vreau să port doliu după marea prietenă pe care o 
voi plânge totdeauna... Să vorbim de altceva, vrei? 

— Cu plăcere, conte, răspunse cavalerul ştergându-şi 
sudoarea rece care-i şiroia pe tâmple. Un ultim cuvânt 
totuşi. 

— Vorbeşte, dragă prietene. 

— Mâine urmează deci să aibă loc căsătoria? 

— Mâine, la miezul nopţii, la Saint-Germain-l'Auxerrois. 
Dar eşti singurul care ştii. 

— Şi doreşti să asist? 

— Fericirea mea n-ar fi deplină dacă n-ai fi acolo. 


— Bine. Cum şi la ce oră voi intra în biserică? 

— Fii la ora unsprezece la uşa mică care dă spre 
mănăstire... dar să fii singur. 

— Foarte bine, dragă conte! 

Dar cavalerul se gândea în sinea lui: 

— Voi fi acolo cu câteva spade zdravene pe care le cunosc. 
Căci sunt gata să-mi dau sufletul diavolului dacă drăguţa de 
Catherine nu încearcă să-şi asasineze fiul! ... 

— Să ieşim, nu vrei? spuse Marillac. Vreau să-mi petrec cu 
tine acest sfârşit de după amiază. Să intrăm într-o 
cârciumioară pe malul apei şi să bem o sticluţă... 

— Nu, n-am remarcat, prietene. Ce vrei? Fericirea este 
egoistă... dar ceea ce văd limpede este că dumneata, atât 
de vesel în ultimele zile, azi eşti trist... 

— Sunt şi eu de acord, deoarece nu mi-ar displace să văd 
puţin cu ochii mei ce se mai întâmplă în Paris. Ai observat, 
scumpe conte, cât de înfrigurat pare Parisul? 

— Trist, nu, ci îngrijorat. 

Cei doi prieteni se aflau afară, unde strălucea un soare 
frumos şi, pentru că ora marei arşiţe trecuse, strada era 
plină de oameni în haine de duminică... 

— Care-i cauza acestei îngrijorări, întrebă Marillac, luând 
braţul cavalerului. 

— Iat-o. Tatăl meu a dispărut de trei zile şi mă tem să nu 
se fi aruncat într-o aventură periculoasă. 

— Cum, n-ai nici o ştire? 

— Niciuna. Miercuri seară a ieşit din palatul Montmorency, 
spunându-i elveţianului că dacă nu se va întoarce până 
dimineaţă, însemna că a plecat într-o călătorie. Ce fel de 
călătorie? Şi cum a putut să iasă din Paris? 

— Este un om de o rară prudenţă şi fără îndoială că n-ai 
motive să fii îngrijorat. 

— Ştiu, de aceea nu sunt foarte neliniştit din cauza lui. 
Dacă ar fi existat o primejdie imediată, m-ar fi înştiinţat. 
Numai că, în timp ce el se străduia pe de o parte, eu lucram 


la rândul meu pe alte căi, iar lipsa lui ar putea împiedica 
împlinirea planului meu. 

— Să vedem care e acest plan, zise Marillac. 

— Am izbutit să-l conving pe un sergent, care va fi de 
gardă marţea viitoare la poarta Saint-Denis. Mi-a făgăduit 
că va împiedica numai de formă trecerea, dacă eu voi ataca 
în forţă. În afară de aceasta, se va descurca în aşa fel, ca 
podul să fie coborât în momentul atacului meu. Mă bizui şi 
pe dumneata, prietene. 

— Foarte bine, Marţi, la ce oră? 

— Pe la şapte seara. Va veni o trăsură în care se vor găsi 
Lodse şi mama ei, împreună cu mareşalul, de la care am 
obţinut angajamentul să nu se amestece. Noi vom fi vreo 
douăzeci. 

— Bine. Îţi făgăduiesc că am să aduc şi eu tot atâţia. 

— Ah, dacă tata ar putea fi acolo! 

— Până marţi se va întoarce fără îndoială. Dar ce-i cu 
mulţimea asta? 

— Uite, acum au îngenuncheat! Să ne apropiem. 

— Iată doi din ei, răcni în clipa aceea un glas care-l făcu pe 
cavaler să tresară. 

Marillac şi Pardaillan, tot vorbind de una de alta, s-au 
ciocnit de o mulţime care înconjura ceva, în faţa porţii unei 
mănăstiri. Mulțimea striga: „Minune! Crăciun! ...”. 

Cei doi tineri au înaintat mai departe până când au ajuns 
în faţa mănăstirii, în mijlocul unor oameni, din care unii 
intonau cântece religioase, iar alţii, ca prinşi de un delir, se 
îmbrăţişau fără să se cunoască, făceau semnul crucii şi se 
loveau peste piept. Apoi, tot acest popor a căzut în 
genunchi, în timp ce Marillac şi Pardaillan rămaseră în 
picioare. 

Mulțimea, în timp ce îngenunchea striga într-un glas, ceea 
ce credea că le place cel mai mult sfinţilor din Rai: „Moarte 
hughenoţilor! ...”. 

În acel moment se auzi răcnetul: „Iată doi din ei.” 


Pardaillan îl recunoscu numaidecât pe Maurevert, care 
arăta mai cu seamă spre el. Maurevert era înconjurat de 
vreo cincisprezece gentilomi, care păreau să-l socotească 
drept şeful lor. 

La un semn al acestuia, ei s-au năpustit asupra cavalerului 
cu spada înainte. 

Mulțimea furioasă, scoasă din minţi, îi şi înconjurase pe cei 
doi prieteni care, strânşi de aproape, înăbuşiţi, nu puteau 
nici să-şi tragă spadele. 

„Loc! Loc!” strigară gentilomii, încercând să ajungă până 
la cele două victime. 

Dar, fiecare din această mulţime ţinea să fie el cel dintâi. 
lată de ce nimeni nu se dădu de o parte. Populaţia voia ca 
ea să-i măcelărească pe cei doi hughenoți care, cu pumnalul 
în mână, nemişcaţi, mai ţineau încă la distanţă, prin 
atitudinea lor, pe turbaţii care-i înconjurau. 

Cei doi tineri schimbară o privire, păreau să-şi spună: 

— Vom muri aici, dar înainte de a cădea le vom face de 
petrecanie câtorva? 

— Ucide! Ucide! strigă Maurevert. Hughenoţii la ştreang! 


Se produse un vârtej enorm în mulţime şi mii de pumni se 
ridicară... 

Dar în acelaşi moment, ca şi cum un vânt puternic ar fi 
răcit această furie, oamenii căzură din nou în genunchi, 
strigând: 

— Minune! ... lată-l pe sfânt! ... 

Sfântul era fratele Lubin care, deschizând poarta 
mănăstirii, unde îl rechemase superiorul după terminarea 
misiunii sale laice, apărea acum cu braţele deschise, cu faţa 
lui rumenă şi zărindu-l pe cavaler, se îndrepta spre el, cu 
lacrimi în ochi în amintirea nenumăratelor resturi de sticle 
cu care Pardaillan îl cinstise la Devinicre. 

— Cinstite cavaler! Scumpe prietene! bâigui călugărul 
făcându-şi drum printre oamenii prosternaţi. 


Maurevert şi creaturile lui îl urmau în grup. Pardaillan şi 
Marillac folosiră acest răgaz nesperat ca să-şi bage în teacă 
pumnalele şi să tragă spadele. 

Pardaillan nu se întreba de ce Maurevert se găsea în 
mijlocul acestei mulţimi şi în ce scop era însoţit de 
gentilomi, din care recunoscute pe câţiva ca pe cei mai 
devotați reginei Catherine. 

— Atenţie, îi strigă el lui Marillac, iată haita. Vezi la stânga 
ungherul acela sub copertină? 

— Îl văd, răspunse Marillac, care cu vârful spadei îl şi 
ameninţa pe unul din agresori. 

— Să facem un salt până acolo. Din locul acela le vom 
putea face faţă. Atenţie! Gata? 

Cei doi prieteni se repeziră în acelaşi timp şi se auziră 
două urlete: doi dintre atacatorii cei mai înaintați fură 
răsturnaţi. 

Atunci, Marillac, executând mişcarea potrivită, se năpusti 
spre ungher rotindu-şi spada. 

Mulțimea se îndepărtă, mai întâi, cu mare larmă şi, apoi, îl 
înconjură din toate părţile Când Marillac ajunse la locul 
ales, îşi dădu seama că era singur. 

„Pardaillan!” răcni el şi se aruncă cu capul înainte în zidul 
viu. 

În clipa aceea fu prins prin spate, imobilizat, fără să mai 
poată face o mişcare, ridicat, târât şi dus înlăuntrul 
mănăstirii. 

În ce-l priveşte pe cavaler, iată ce i se întâmplase: când 
Lubin ajunsese lângă el, unul din gentilomii care-l escortau 
pe Maurevert l-a lovit cu o înţepătură de sabie. Atunci, el se 
năpusti din răsputeri şi cu o lovitură din faţă a despicat 
umărul adversarului. Tocmai când se ridica şi voia să sară în 
ungherul arătat de Marillac, călugărul îl cuprinse cu 
braţele, bâlbâind: „Dumneavoastră sunteţi! Ah, cât sunt de 
fericit... Veniţi să bem...” 

Cu o smucitură îndrăcită, Pardaillan se scăpă de călugăr, 
care se rostogoli la pământ, mormăind: 


„Nerecunoscătorul!”. 

În momentul acela, o sută de braţe se abătură asupra 
cavalerului: spada îi fu sfărâmată într-o clipă, hainele fură 
sfâşiate, cavalerul voi să scoată pumnalul, dar Maurevert i-l 
luase. 

Atunci s-a produs un spectacol nemaipomenit. 

Dezarmat, însângerat, cavalerul era atacat de o gloată de 
oameni, care voia să-l zdrobească. 

Iar el, sălta, zguduia, împrăştia această mulţime printr-o 
extraordinară rotire a umerilor: gloata revenea, îl copleşea, 
dar el o târa, se rostogolea cu ea, se ridica muşcând, izbind 
cu amândoi pumnii ca şi cu doi berbeci. Oameni plini de 
sânge cădeau în jurul lui. Urlete înfricoşătoare izbucneau 
din mulţimea îngrămădită, în timp ce ceata turbată agăţată 
de el, lupta într-o tăcere îndârjită. 

Aproape doborât, cu obrazul şi gura pline de sânge, 
Pardaillan, uluitor, zgâlţâia ciorchinele omenesc, aşa cum 
mistrețul, prins şi copleşit, face să se cutremure haită de 
câini. 

Sufla gâfâind din greu şi scurt. O ceaţă îi plutea în faţa 
ochilor. Nu se mai gândea la nimic... decât să ajungă la 
Maurevert, care la zece paşi de el comanda lupta, să pună 
mâna pe el şi să-l sugrume înainte de a fi omorât. 

Deodată se auziră strigăte şi mai puternice: 

Cavalerul căzuse pentru ultima dată şi nu se mai ridicase: 
de fiecare picior, de fiecare mână şi de piept se aruncaseră 
câte doi, trei sau patru oameni cu toată greutatea lor. 

„Frânghii!” strigă atunci Maurevert. 

Câteva clipe mai târziu, Pardaillan, legat zdravăn, era 
târât în mănăstire, în mijlocul străzii zeci de răniţi sângerau 
din plin. 

Iar mulţimea, apucându-l pe Lubin, îl ridică purtându-l în 
triumf şi aclamându-l. El era sfântul care îi apărase de 
eretic! Era sfântul, care numai înlănţuindu-l cu braţele îi 
smulsese puterea! 


Maurevert intră în mănăstire şi avu o convorbire destul de 
îndelungată cu stareţul. În urma celor discutate, fu condus 
în celula în care era închis contele de Marillac. El purta sub 
braţ spada contelui. 

— Domnule, zise el intrând, sunteţi liber, primiţi spada. 

Marillac nu se arătă nici bucuros, nici surprins. Luă cu 
nepăsare spada care-i fusese întinsă şi o vâri înapoi în 
teacă. 

— Domnule de Maurevert, spuse el, sper să ne mai 
întâlnim, dar în împrejurări mai favorabile, adică într-un 
moment când nu veţi fi luat toate măsurile să vă înconjurați 
de douăzeci de spadasini ca să atacați doi oameni. 

— Domnule conte, ne vom întâlni când veţi dori, răspunse 
Maurevert mormăind. 

— Poimâine dimineaţă, vă convine? 

— Fie. 

— Pe pajiştea podarului? 

— Locul şi ora îmi convin, dar îngăduiţi-mi să vă spun, 
domnule conte, că nu înţeleg de ce îmi căutaţi ceartă din 
moment ce v-am salvat viaţa. 

— Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa? Dumneavoastră? 
exclamă Marillac cu un dispreţ care-l făcu pe Maurevert să 
pălească în ochii ucigaşului năimit se văzu o sclipire de 
bucurie, dar se stăpâni şi continuă: 

— Este fără îndoială o mare cinste pentru mine, dar aşa 
stau lucrurile. Am ajuns în faţa mănăstirii chiar în clipa 
când mulţimea furioasă din nu ştiu ce cauză, se năpustea 
asupra dumneavoastră. Împreună cu prietenii mei v-am 
smuls din mijlocul lor şi v-am adus aici. Fără mine, aţi fi fost, 
deci, mort, domnule conte. 

Marillac ascultă explicaţiile cu uimire şi surprindere. 

— Domnule, răspunse el, dacă este aşa cu adevărat, nu pot 
să fiu decât mirat. Nu vă sunt prieten, cred... 

— Dar bine, trebuia să-mi fiţi prieten ca să încerc să vă 
scot din mâinile acelor turbaţi? Cine n-ar fi făcut la fel în 


locul meu? Apoi trebuie să vă mărturisesc, aveam şi un 
motiv ascuns ca să sar în ajutorul dumneavoastră. 

— Care e acest motiv, domnule? 

— Dorinţa de a fi pe placul reginei mamă, răspunse 
Maurevert înclinându-se cu un respect exagerat. 

Marillac tresări şi păli. Maurevert continuă însă îndată: 

— Dacă nu vă sunt prieten, domnule conte, dacă ne-am 
uitat supăraţi unul la celălalt în timpul ultimei serbări de la 
Luvru, am totuşi deosebita cinste de a mă număra printre 
prietenii reginei. Ştiţi dumneavoastră ce mi-a spus foarte de 
curând regina, mie şi altor câţiva devotați? A spus, întocmai 
aşa, că simte pentru dumneavoastră o adevărată dragoste 
şi îi roagă pe toţi prietenii să vă apere în orice împrejurare 
v-aţi afla. 

— A spus regina lucrul acesta? exclamă Marillac cu glasul 
schimbat. 

— Sunt chiar slăavitele ei cuvinte, pe care am cinstea să vi 
le repet, domnule conte. Astfel că, primind întâlnirea pe 
care-mi faceţi cinstea să mi-o daţi, vă rog totuşi să mă 
consideraţi drept un foarte devotat al dumneavoastră. 

Maurevert, după ce se înclină, făcu un pas ca să se 
retragă. 

— Aşteptaţi, domnule! strigă Marillac. 

Întunecat, răvăşit, cu glas tremurat în ciuda sforţărilor lui 
de a se stăpâni, el continuă: 

— Domnule, cuvintele pe care le puneţi pe seama 
majestăţii sale au pentru mine o importanţă, de viaţă şi de 
moarte. Îmi juraţi că regina s-a exprimat astfel vorbind 
despre mine? 

— V-o jur! răspunse Maurevert cu vădită sinceritate. 
Trebuie chiar să mai adaug că, dacă cuvintele reginei erau 
pline de căldură, tonul era încă şi mai afectuos. Nu e o taină 
pentru nimeni, domnule conte, că sunteţi printre primii 
favoriţi ai majestăţii, sale şi că vi se va acorda un înalt 
comandament în armata pe care domnul amiral o va 
conduce în "Ţările de Jos! 


Un oftat ca un strigăt umflă pieptul lui Marillac. 

„Mamă, mamă, bolborosi el în sinea lui. Să fie oare 
adevărat? Să mă fi înşelat? ...” 

— Domnule de Maurevert, reluă el cu glas tare, îmi pare 
rău că v-am primit atât de prost. 

— Oricine s-ar fi putut înşela, domnule conte! 

— Adio, deci şi vă mulţumesc. Vă rog să mă conduceţi la 
domnul Pardaillan, ca să plecăm împreună. 

— Domnule conte, v-o repet, dumneavoastră sunteţi liber. 
În ce-l priveşte pe domnul de Pardaillan, lucrurile se 
schimbă, deoarece domnul de Pardaillan este un rebel, 
învinuit de lezmajestate şi am datoria să-l arestez. 

— Să-l arestaţi? 

— E un lucru făcut. 

— Cu ce drept? Sunteţi ofiţer de gardă? 

— Nu, domnule. Am primit numai un ordin că trebuie să-l 
prind pe domnul de Pardaillan şi eram tocmai în căutarea 
lui, când am avut cinstea să vă întâlnesc. 

— Un ordin, exclamă Marillac. De la cine? 

— De la regina mamă! 

După aceste cuvinte, Maurevert salutând încă o dată pe 
conte, ieşi, lăsând uşa deschisă. 

Marillac rămase o clipă complet zăpăcit. Dar îndată, 
lovindu-se peste frunte, murmură: „De data asta am să văd 
cât de mare este dragostea reginei pentru mine! ...”. 

Marillac părăsi celulă şi se găsi într-o sală lungă în 
prezenţa unui călugăr, care-l salută şi îi zise: 

— Domnule conte, sânt însărcinat să vă scot din mănăstire 
pe poarta din spate. 

— De ce nu pe poarta mare? 

— Ascultaţi, domnule, rosti călugărul zâmbind. 

Marillac ascultă. În depărtare, spre stradă, auzi un vuiet 
furios. 

— Acesta, continuă călugărul, este glasul poporului care-şi 
cere victima, iar victima lui sunteţi dumneavoastră. Dar noi 
ştim prea bine câtă durere ar copleşi-o pe marea noastră 


regină, dacă vi s-ar întâmpla o nenorocire. Veniţi, deci, 
domnule. 

Marillac, fără să mai spună un cuvânt, îl urmă pe călugăr, 
care-l conduse până la o portiţă ce dădea într-o străduţă 
singuratică. 

Contele se îndreptă neîntârziat spre Luvru. 

Capitolul 13 

Temple 

Oricât de repede s-a îndreptat Marillac spre Luvru, 
Maurevert ajunsese acolo înaintea lui. Aripile urii sunt mai 
repezi decât cele ale prieteniei. 

Se pare că Maurevert era aşteptat cu nerăbdare în acea 
parte a Luvrului unde se găseau apartamentele reginei 
mamă. Căpitanul gărzilor, Nancy, deîndată ce-l zări îi făcu 
semn să-l urmeze şi conducându-l printr-un culoar 
particular, îl introduse într-o anticameră unde se găsea 
slujnica florentină Paola care, la rândul ei, îl introduse 
neîntârziat în faimoasa capelă. 

Catherine de Medicis se afla acolo, scriind cu înfrigurare. 
Avea în faţa ei un teanc de scrisori terminate. Regina scria 
corespondenţa întotdeauna cu mâna proprie, fie dintr-o 
neîncredere ce-o caracteriza, fie din nevoia de a îndeplini o 
activitate febrilă, astfel încât ea n-a avut niciodată secretar. 

La intrarea lui Maurevert, ridică privirea, făcu un semn 
scurt, poruncindu-i să aştepte şi termină fraza începută. 

Maurevert avea o privire ascuţită. 

Încercă să descifreze adresele tuturor scrisorilor închise, 
pe care regina le împrăştiase pe masă la întâmplare. Putu 
să constate că aproape toate erau adresate guvernatorilor 
de provincii. 

În clipa aceea, Catherine, ridicând pe neaşteptate capul, 
surprinse privirea lui Maurevert. 

— Încercaţi să aflaţi cui îi scriu? întrebă ea. Îmi plac 
oamenii curioşi. Curiozitatea este un semn de inteligenţă. 
Duceţi-vă la fereastra aceea. 

— O rog pe majestatea voastră să creadă... 


— Executarea... 

Maurevert se duse la fereastră tremurând şi presimţind o 
surpriză înspăimântătoare. 

— Ce vedeţi în curte? întrebă Catherine. 

— Văd vreo treizeci de curieri ai majestăţii sale, încălecaţi, 
gata de plecare. 

— Ei bine, rămâneţi unde sunteţi! urmă regina, care între 
timp lovi într-un clopoțel cu micul ei ciocan de argint. 

Intră un om care, instruit dinainte, luă toate scrisorile 
închise şi ieşi în grabă, fără să spună un cuvânt. Două 
minute mai târziu, îl văzu pe acelaşi om apărând în curte. El 
predă o scrisoare unuia din curieri, iar curierul plecă îndată 
cu toată iuţeala, apoi trecu la un al doilea, care plecă la 
rândul lui, la al treilea... După cinci minute, toţi curierii 
fuseseră expediaţi. 

— Data viitoare când îl veţi vedea pe prietenul 
dumneavoastră, ducele de Guise, spuse potolit Catherine, 
să-i spuneţi că i-aţi văzut plecând pe curierii mei, purtători 
ai unor depeşe pentru fiecare din guvernatori. Să mai 
adăugaţi că fiecare depeşă ordona guvernatorilor să-şi 
adune trupele şi să se îndrepte spre Paris, ca să-i aresteze 
pe nesăbuiţii care nu se tem să comploteze împotriva 
regelui. În câteva zile, domnule de Maurevert, şaizeci de 
mii de oameni vor mărşălui spre Paris, pentru a-l apăra pe 
rege. 

Maurevert simţi un fior adânc alergându-i de-a lungul 
spinării, ca şi cum securea călăului i-ar fi atârnat deasupra 
cefei. 

„Sunt pierdut” şopti el, înclinându-se. 

Catherine îi aruncă o clipă o privire întunecată, plină de 
bănuială, dispreţ şi triumf. 

De altfel, ea minţise. 

Scrisorile conţineau ordinul ca guvernatorii să oprească 
orice curier fără permis de liberă trecere, orice fugar 
venind de la Paris şi să-i înhaţe pe toţi hughenoţii, 
organizând o mare razie. 


— Ridicaţi-vă, domnule, continuă regina. 

Maurevert se îndreptă. 

— Dacă sunteţi sincer, spuse mai departe Catherine, vă 
dăruiesc viaţa! 

Un urlet de bucurie umflă pieptul lui Maurevert. Regina 
nu-l aresta. Regina discuta încă cu el. Era, deci, salvat. 

— Cât de departe a ajuns conspirația domnului de Guise? 
întrebă nepăsătoare Catherine de Medicis. 

— Doamnă, răspunse în fine Maurevert, făcând un efort 
supraomenesc ca să-şi păstreze glasul, jur pe Cristos că n- 
am conspirat. 

— Dar cine vă spune că aţi conspirat? Haida, de, ca să 
conspiri trebuie să fii cineva! Dumneavoastră trebuie să fi 
auzit ce se vorbea în jur. Ce ştiţi? 

— Ei bine, doamnă, se speră că majestatea sa regele nu va 
lua măsurile necesare împotriva ereticilor. 

— Şi atunci? 

— Întrucât Parisul este în plină fierbere, de Guise va 
profita de situaţie ca să fie numit de nobilime, de burghezie 
şi de popor drept căpetenie a catolicilor. 

— Şi apoi? 

— Asta-i totul, doamnă! 

— Minţi, domnule de Maurevert! 

— Doamnă, nici pe masa de tortură n-aş putea spune mai 
mult. Totuşi, cred... e o simplă presupunere... 

— Spuneţi în orice caz. 

— Cred că, odată stăpân al Parisului, căpitan general al 
forţelor catolice va profita poate, dacă împrejurările vor fi 
prielnice, să-l atace direct pe rege... „Oare să nu ştie într- 
adevăr nimic?” gândi regina. 

Maurevert îşi regăsise acum cumpătul. Chipul îi redeveni 
de nepătruns. 

— Domnule, i se adresă deodată regina, ne-aţi făcut multe 
servicii şi ne veţi face fără îndoială şi altele. 

— Viaţa mea aparţine majestăţii voastre! Dispuneţi de ea! 


— Vă iert, răspunse Catherina. În ce-l priveşte pe ducele 
de Guise, dacă vrea să fie căpitan general, va fi. Îmi place 
înflăcărarea credinţei lui. Îl duce până la conspirație ca să-i 
impună regelui voinţa sa. Sunt de părerea lui, iar pentru a-l 
ajuta să-l convingă pe rege, am făcut să vină la Paris o 
armată întreagă. După aceea vom vedea. Cât despre 
dumneavoastră... 

Îl pironi cu o privire ascuţită. 

Maurevert îndură căutătura cercetătoare cu suprema 
îndrăzneală a deznădejdii. 

— În ce vă priveşte, continuă Catherine aşternând câteva 
cuvinte pe un pergament, iată ce pot face pentru 
dumneavoastră. 

Maurevert încercă cu disperare să citească de departe. 

„Ordinul de a fi trimis la Bastilia?” gândi el. 

Regina îi întinse documentul: era un bon de cincizeci de 
mii de livre plătibile din caseta reginei-mamă. 

O străfulgerare de bucurie îl cutremură pe Maurevert, 
care se înclină cu un respect neexagerat. 

„Cu siguranţă că nu ştie nimic”, îşi spuse Catherine, „care 
urmărise cu băgare de seamă efectul generozităţii sale...” 

— Momentul se apropie, continuă ea, vă veţi lua în 
primire, domnule, postul de la fereastra canonicului 
Villemur, împreună cu prietenul dumneavoastră, amicul 
acela despre care mi-aţi vorbit. 

— Dar, doamnă, zise Maurevert, prietenul acela este gata 
plătit şi se află la post, iar cele cincizeci de mii de livre pe 
care majestatea voastră binevoieşte a mi le acorda... 

— Sunt recompensa pentru o bănuială nedreaptă, 
răspunse Catherine cu zâmbetul ei cel mai încântător şi 
răsplata pentru ştirile pe care mi le-aţi adus. 

— Doi eretici au fost arestaţi datorită intervenţiei voastre, 
da, sunt informată... Ce aţi făcut cu cei doi oameni? 

— Unuia dintre ei i-am redat libertatea... Semne de 
surprindere şi îngrijorare apărură pe chipul reginei. 


— Cel căruia i-am redat libertatea, continuă Maurevert, 
cel pe care cred că l-am salvat din mâinile mulţimii furioase, 
este un hughenot de frunte... Cred însă că am observat că 
majestatea voastră îl preţuieşte. Este cel ce poartă numele 
de Conte de Marillac. 

Regina n-avu nici cea mai mică tresărire. Rămase mai 
departe zâmbitoare, aproape nepăsătoare. Dar Maurevert 
s-ar fi cutremurat de spaimă dacă ar fi putut auzi clocotul 
inimii acestei mame. Fără cea mai mică emoție, zise doar 
atât: 

— Aţi făcut bine că l-aţi cruțat pe domnul de Marillac, este 
un prieten al meu... Dar celălalt? 

— Celălalt, doamnă! Îngăduie majestatea voastră să-i 
reamintesc o făgăduială pe care a binevoit să mi-o facă? 

— Care? întrebă regina mirată. 

— Doamnă, port pe obraz un semn de neşters. Atâta 
vreme cât nu voi răzbuna în mod cumplit jignirea... 

— Lovitura aceea de bici? întrebă regina. 

— Da, doamnă, zise Maurevert scrâşnind din dinţi. E vorba 
cu adevărat de lovitura de cravaşă. Ei bine, doamnă, omul 
pe care l-am prins în faţa mănăstirii este cel ce m-a lovit. 

— Cavalerul de Pardaillan? 

— Da, majestate... „Ah, hotărât lucru, gândi Catherine 
fremătând de bucurie, Maurevert acesta este un om 
minunat!”. 

— Doamnă, reluă cutezătorul tânăr, îndrăznesc a vă aminti 
că mi l-aţi dat pe acest om să fac cu el ce voi voi. 

— Unde e? întrebă Catherine. 

— Închis într-o chilie a mănăstirii. 

— Şi unde vreţi să-l duceţi? 

— La Bastilia, dacă majestatea voastră îmi porunceşte. 

— Şi ce vreţi să faceţi cu cei doi oameni? îl întrebă ea pe 
nepregătite. 

— Majestatea voastră a spus cei doi oameni? 

— Da, celălalt, tatăl, bătrânul vagabond, a fost prins la 
mareşalul de Damyville, care m-a anunţat, se găseşte la 


Temple. Domnul mareşal mi-a cerut, pentru motive pe care 
nu le cunosc, un ordin de a-i lua acestui bătrân un 
interogatoriu extraordinar. Domnul mareşal vrea să asiste 
personal la tortură. La urma urmei, toate acestea sunt 
lucruri foarte serioase. Nu există nici o sentinţă. 
Mărturisesc a fi destul de surprinsă de purtarea ducelui de 
Damville: vrea să practice o meserie care nu-i a lui... Dar, 
poate că din întâmplare Pardaillan deţine secrete 
preţioase? 

— Dacă majestatea voastră îmi va porunci, voi şti să smulg 
aceste secrete! 

— Înţelegeţi că n-am nici un temei să-l urăsc pe acest 
Pardaillan, împotriva căruia sunteţi atât de pornit... 

— Cavalerul a insultat-o pe majestatea voastră în plin 
Luvru. 

— Cu siguranţă că n-a avut intenţia să mă jignească. Acest 
tânăr i-a făcut, de altfel, un mare serviciu regelui, apărând- 
o într-o zi pe vara lui, d'Albret, pe care a scos-o dintr-o 
situaţie cât se poate de rea. Ce păcat, biata regină de 
Navarre! Aceasta n-a împiedicat-o să moară... este o mare 
nenorocire... 

Maurevert încerca în zadar să urmărească gândirea 
întortocheată a reginei. Ea continuă, suspinând: 

— V-am dat aceşti doi oameni şi nu-mi retrag cuvântul. Dar 
este oare nevoie, pentru ca lucrurile să iasă bine, să fie 
amândoi închişi împreună? Da, deoarece bătrânul se 
găseşte la Temple, atunci trebuie să-l trimitem acolo şi pe 
cel tânăr. 

Ea semnă în acelaşi timp un ordin de arestare. 

— Ah, doamnă, la Temple sau la Bastilia, puţin interesează, 
important e să-i am în mână, mai ales pe cavaler! 

— Şi spuneţi că vă luaţi sarcina să-i supuneţi torturilor 
interogatoriului? 

— Da, doamnă. Cu aceasta voi socoti răzbunarea mea 
împlinită. 


— Atunci poftim, domnule, zise regina, întinzându-i ordinul 
de arestare. 

Maurevert îl apucă cu lăcomie şi, înclinându-se: 

— Majestatea voastră mai are nevoie de mine? 

— Un moment, Maurevert. Când credeţi că-i veţi supune 
torturii pe cei doi duşmani? 

— Chiar deîndată, doamnă. Numai cât să-l mut pe cavaler 
la Temple şi să-l anunţ pe călăul oficial. 

— Care nu va voi să acţioneze decât în prezenţa 
judecătorilor! 

— E adevărat! zise Maurevert abătut. 

— În afară de cazul când ar avea un ordin special, 
continuă regina. Şi ea scrise la repezeală câteva cuvinte pe 
o hârtie, pe care i-o întinse lui Maurevert. 

Era ordinul de a se aplica tortura obişnuită şi 
extraordinară celor doi Pardaillan, în închisoarea. Temple, 
sâmbătă 23 august, la orele zece dimineaţa. 

— Va trebui deci să aştept până atunci! scrâşni Maurevert. 

— Ei, scumpul meu domn, eu am răbdat mai mult ca 
dumneavoastră. Ce înseamnă cinci zile? Suntem doar 
duminică seara. 

— E adevărat. Majestatea voastră să mă ierte! 

— Un ultim cuvânt. Vreau ca în camera de tortură să nu se 
afle nimeni. Nimeni în afară de dumneavoastră şi călăul 
principal. Ne-am înţeles? 

— Majestatea voastră poate fi sigură. 

— Şi-mi veţi împărtăşi întocmai mărturisirile celor doi? 

— V-o jur, doamnă. 

— Bine. Acum, să mai ştiţi un lucru, domnule. Anume, că 
vă dau viaţa acestor doi oameni în schimbul vieţii domnului 
de Coligny, pe care prietenul dumitale mi-a făgăduit-o. 

— Prietenul meu îşi va lua în primire chiar de mâine 
dimineaţă postul la mănăstirea Saint-Germain-l'Auxerrois... 

Maurevert se retrase cu capul înfierbântat, cu gâtlejul 
uscat, cu inima plină de o bucurie înfricoşătoare. 


— lată că lucrurile se limpezesc, murmură Catherine de 
Medicis. Domnule amiral, puteţi să spuneţi un ultim Tatăl 
nostru, dacă cumva n-aţi uitat să vă rugaţi. În ce-i priveşte 
pe cei doi spadasini, voi afla taina pe care voia să le-o 
smulgă Damville... în camera de tortură de la Temple se află 
o cămăruţă întunecată, de unde voi putea asculta de 
minune şi voi afla totul. 

În momentul acela, Paola, slujnica florentină, intră şi 
anunţă: 

— Doamnă, domnul conte de Marillac se află în anticameră 
şi are o discuţie aprinsă cu domnul de Nancy. 

Zâmbetul reginei încremeni pe buze. 

— Şi ce doreşte acest scump conte? 

— Cred că-l roagă pe căpitan să ceară pentru el o audienţă 
imediată la majestatea voastră. 

— Ei bine, du-te şi spune că poate fi lăsat să intre! 

Iar zâmbetul de pe buze i se făcu mai blând, mai liniştit, cu 
o expresie de seninătate, în timp ce bolborosea: „De ce nu 
pot să te arestez şi pe tine? Ar fi simplu! Da... dar dacă 
vorbeşte? Nu, nu, răbdare, multă răbdare, Încă ozi!.... 
Dacă l-aş ucide acum, de altfel animalul ăla de Alice ar fi în 
stare... Să fim înţelepţi: îi am în mână pe amândoi! Să nu 
stricăm lucrurile! ...” 

— Bună ziua, dragă conte... mi se spune că vreţi să-mi 
vorbiţi... 

Marillac tocmai intrase. 

Regina îndepărtă cu mâna scrisorile aflate în faţa ei 
Contele, palid, agitat, adânc emoţionat, se apropie la un 
semn făcut de regină. 

— Să vedem, continuă Catherine, ce aţi venit să mă 
întrebaţi? Dacă totul e gata pentru ceremonia de mâine 
seară? 

Marillac îndoi un genunchi. 

— Majestatea voastră, zise el cu glas tremurat, mă 
copleşeşte cu o asemenea bună-voinţă, încât aş fi 
nerecunoscător dacă aş crede asemenea lucru... Nu, 


doamnă, nu de mine este vorba. Am venit să vă cer 
îndurare. 

— Îndurare? întrebă cu uimire regina. 

— Sau mai curând dreptate. Unul dintre prietenii mei a 
fost arestat. Un prieten, doamnă. Un frate! 

— Ajunge, conte, răspunse regina mişcată. Este destul să-l 
iubiţi pe acel om ca să-i doresc tot binele pe care vi-l doresc 
şi dumneavoastră. Numele lui? 

— Din nenorocire, doamnă, a avut de două ori neşansa să 
nu vă fie pe plac: prima dată, într-o întâlnire pe care a avut- 
o cu dumneavoastră la Pont-de-Bois, în aceeaşi sală unde eu 
am avut fericirea să vă cunosc! A doua oară, la Luvru, în 
cabinetul majestăţii sale regelui... 

— Conte, zise Catherine cu tristeţe în glas, atâţia nu mi-au 
fost pe plac... încerc să-i uit. 

Marillac îi aruncă reginei o privire aprinsă. 

— Este vorba de cavalerul de Pardaillan, spuse el. 

Regina păru că-şi cercetează un moment memoria, apoi 
bătând din palme: 

— Ah, da! Ei, bine, Îl uitasem cu desăvârşire pe tânărul 
acela, căruia, acum îmi aduc aminte, îi oferisem să intre în 
serviciul meu. Şi spuneţi că e arestat? 

— Da, doamnă, iar eu vin să vă rog să-i redaţi libertatea. 
Mă pun chezaş că tânărul cavaler n-a făcut nimic nici 
împotriva regelui, nici împotriva majestăţii voastre. 

— Nancy! chemă regina lovind cu ciocânelul. Căpitanul 
guarzilor apăru neîntârziat. 

— Nancy, întrebă regina, aveţi cunoştinţă de arestarea 
unui tânăr gentilom, cavalerul de Pardaillan? 

— Da, doamnă. Cavalerul acela care, arestat prima dată, a 
evadat din Bastilia. 

— Cine a dat ordinul? întrebă Catherine încruntându-se 

— Majestatea sa regele. Cred că tânărul este învinuit de 
rebeliune. În orice caz, se ştie că s-a opus în două rânduri 
soldaţilor regelui. 


— Ah, doamnă, exclamă Marillac, am să vă spun în ce 
împrejurare... 

— Sst! rosti regina. Poţi pleca, Nancy! 

Căpitanul se retrase. 

— Dragul meu copil, spuse mai departe Catherine, am să 
vă dau o dovadă de bună-voinţă... cum numai fiii mei Henri 
şi Francois ar putea aştepta de la mine... Rămâneţi aici 
până mă întorc! 

Marillac se înclină adânc. Tremura. În mintea lui se 
producea o răsturnare. Îşi făcea loc, profundă şi de 
nedezrădăcinat, convingerea că regina îi purta o dragoste 
adevărată, o iubire de mamă. 

Vinovată? Criminală? Ipocrită? Să fie oare toate acestea 
femeia care-l privea cu o asemenea duioşie, care-i vorbea 
cu căldura pe care numai el o înţelegea. 

Până şi această încredere nemărginită a reginei îi umplea 
inima de o recunoştinţă, o încredere pe care bănuitoarea 
Catherine nu i-ar arăta-o poate nici regelui. 

Într-adevăr, regina îl lăsase singur! Şi aici, în faţa lui, se 
găseau scrisori personale, secrete de stat, fără îndoială. 

Ah, mai bine decât să încerce să le citească, mai curând 
decât să arunce o privire asupra acestor înalte taine, şi-ar 
scoate singur ochii. 

Catherine lipsi o jumătate de oră, timp în care nu-l slăbi 
nici o clipă din ochi pe contele de Marillac. 

În mintea contelui rămânea încă un singur lucru 
nedesluşit. 

Maurevert i-a declarat că Pardaillan fusese arestat din 
porunca reginei mamă, iar regina părea să fi uitat până şi 
numele cavalerului! 

Nancy susţinea că ordinul venea de la rege. 

La urma urmei, nişte simple nepotriviri! 

Deodată, regina reveni: strălucea de bucurie. 

— Am izbutit! exclamă ea veselă. 

— Ah, doamnă, murmură Marillac cu un glas pe care 
emoția îl înăbuşea. Aşadar, prietenul meu - cavalerul de 


Pardaillan... e liber? 

— Am cuvântul regelui. Mărturisesc că n-a fost deloc uşor. 
Se pare că prietenul dumitale complotează cu mareşalul 
Montmorency. 

— Eh! Ah, doamnă, iată, pentru că se prezintă prilejul, 
îngăduiţi-mi să vă spun ceea ce mareşalul... 

— Tăcere, conte... Acestea nu sunt treburile mele şi apoi, 
dacă domnul de Pardaillan are să-mi spună ceva cu privire 
la maregşal, are s-o facă personal. 

— Cât de mare regină sunteţi! rosti Marillac privind-o 
înduioşat. 

— Din nefericire, nu sunt decât o femeie care a suferit, iar 
durerea, scumpul meu conte, este cea mai bună şcoală a 
îngăduinţei... Nu vreau să ştiu dacă prietenul dumitale 
conspiră sau nu. Vreau să ştiu numai că vă este prieten. 
Spuneţi-i că dacă are să-mi ceară orice, pentru el sau 
pentru mareşal, îl voi primi poimâine dimineaţa, la ora zece, 
după ce regele va fi terminat cu interogarea lui... 

— Majestatea sa doreşte, deci, să-l supună 
interogatoriului? 

— Da, am reuşit să obţin această neobişnuită derogare de 
la toate procedurile. În loc să fie interogat de un judecător, 
prietenul dumitale va răspunde regelui... 

Şi dacă răspunsurile lui vor fi satisfăcătoare, dacă va 
lămuri de ce locuieşte închis în palatul Montmorency... va fi 
absolvit de toate celelalte, adică de triplă întâmplare de la 
Luvru, de cârciuma incendiată şi de luptă din stradă 
Montmartre. 

— Ah, doamnă, exclamă Marillac fericit, explicaţia e dintre 
cele mai simple! Pardaillan şi mareşalul nu vor altceva 
decât să părăsească Parisul... dacă aţi şti! Sub toate acestea 
nu se ascunde decât o poveste de dragoste... 

— Ei bine, fiţi poimâine dimineaţa la ceremonia coborârii 
din pat a regelui şi-l veţi putea lua cu dumneavoastră pe 
amicul aşteptat. 


— Doamnă, el nu va părăsi Luvrul fără să fi depus la 
picioarele domniei voastre omagiul recunoştinţei sale. În ce 
mă priveşte, viaţa mea vă aparţine. 

Un fulger se aprinse în ochii Catherinei, dar Marillac, 
plecat cum era în faţa reginei, n-a văzut străfulgerarea care 
l-ar fi îngrozit. 

— La revedere, conte, zise aceasta. Pe mâine seară, mai 
întâi la Saint-Germain-l'Auxerrois... şi apoi poimâine 
dimineaţa la Luvru... 

Contele ieşi, beat de fericire. 

Se duse pe jos până la mănăstire. În timp ce sosea, ieşi de 
acolo un călăreț, care încalecă şi dispăru în direcţia 
Luvrului. Contele ceru să fie condus la abate, sau cel puţin 
la stareţ. Fu primit de stareţ, în vorbitor. 

— Domnule, întrebă el - cuvântul provocă o strâmbătură 
din nas a reverendului stareţ - există vreo piedică să-mi 
spuneţi dacă tânărul cavaler de Pardaillan mai este în 
mănăstirea aceasta? 

— Nici o piedică. Acest tânăr se mai află încă aici. Trebuia 
să fie trimis la Bastilia, dar am primit tocmai un ordin de la 
Luvru, care-mi cere să-l ţin aici până marţi dimineaţa, în 
cea mai bună cameră a mănăstirii. l-am dat-o pe a mea,e 
tot ce puteam face. 

— Şi ce se va întâmpla marţi dimineaţa? întrebă Marillac 
nerăbdător. 

— Am ordin să-l pun pe acest tânăr în libertate, spunându- 
i numai că regele vrea să-i vorbească la coborârea lui din 
pat şi că o persoană sus-pusă se bizuie pe cinstea lui de 
gentilom ca... 

— Se va duce! Răspund eu de aceasta! exclamă Marillac 
entuziasmat. Dar nu l-aş putea vedea câteva clipe pe 
cavaler? 

— Domnule, din partea mea nu văd nici o piedică. Dar n- 
am primit nici un ordin în această privinţă. 

— Da, da, răspunse Marillac zâmbind... Nu stărui. Dar îi 
puteţi spune cel puţin cavalerului, că voi fi aici marţi 


dimineaţa ca să-l însoțesc la Luvru? 

— Bineînţeles, e un lucru uşor, răspunse stareţul cu 
bunăvoință. Comunicarea va fi făcută în cinci minute. 

Contele salută şi se retrase încântat. 

Totuşi, simţea o apăsare, o îngrijorare, care semăna într- 
un fel cu spaimă. 

„E bucuria.”, îşi spunea el, „Să revedem, să recapitulăm 
toată fericirea mea. Mâine dimineaţă are loc căsătoria 
regelui Henri la Notre-Dame... Bun. După aceea sunt liber. 
Mă duc să cer un concediu până la plecarea în campanie. 
Mâine seară, la miezul nopţii, mama, da, chiar mama, va 
binevoi s-o ducă pe Alice a mea la altar, iar un preot mă va 
uni în sfârşit cu aceea care e toată viaţa mea... Un preot! Ei 
bine, pot face concesia aceasta mamei mele! Şi apoi am sub 
ochi exemplul regelui. Bine! Poimâine dimineaţa mă voi 
duce să-l iau pe Pardaillan, să-l duc la Luvru, să obţin 
pentru mareşal şi familia sa autorizaţia de a părăsi Parisul. 
Vom pleca cu toţii! Ah, mamă! Cine mi-ar fi spus acum 
câteva luni că vă voi datora atâta fericire!”. 

Grupuri tăcute cutreierau străzile, zvonuri neobişnuite se 
auzeau din adâncurile întunecate ale Parisului. 

„Parizienii se pregătesc pentru marile serbări ce vor 
începe mâine!” se gândi Marillac. 

Starețul minţise când afirmase că tânărul cavaler se mai 
găsea în mănăstire. De mai mult de o oră sosise o escortă 
de douăzeci de călăreţi, comandată de Maurevert, iar 
cavalerul, legat fedeleş, fusese aruncat într-o trăsură 
închisă, care a pornit apoi în galop întins, înconjurată de 
călăreţi. 

Ea s-a oprit în faţa închisorii Temple. Vechea construcţie 
împrejmuită de ziduri păstra încă din vremea aceea numele 
pe care îl primise de mult, pe vremea când călugării soldaţi, 
Templierii, trăiau acolo. Ea se numea Villeneuve du Temple, 
ca şi cum ar fi fost vorba de un oraş într-un oraş. 

Cu toate acestea, lemplierii fuseseră exterminați de mai 
bine de două secole, iar cavalerii de Malta, care le luaseră 


locul, fuseseră şi ei împrăștiați de multă vreme. 

Nu mai rămăsese în picioare decât vechiul turn, în care, cu 
două sute de ani mai târziu, Ludovic al XVI-lea avea să fie 
întemnițat înainte de a fi dus la eşafod. 

Turnul de la Temple servise drept închisoare încă din 
1572. Chiar Frangois 1 îl folosise în acest scop. 

Guvernatorul lui se numea Marc de Montluc şi era fiul 
acelui Blaise de Montluc, care în Guyenne îi tăiase în săbii 
pe hughenoți cu atâta zel, încât fu botezat „Măcelarul 
regelui”. 

Marc de Montluc avea înfăţişarea şi sufletul unui temnicer. 
Era un om de treizeci şi cinci de ani, cu părul roşu zbârlit, 
cu o ceafă de taur, un obraz purtând pecetea viciilor lui, cu 
o privire sângeroasă - o brută desăvârşită, care se mai 
potolea numai în faţa unei sticle de vin sau a unei femei. 

Bătrânul Blaise de Montluc servise mai întâi sub 
conetabilul Montmorency, pentru a trece apoi în serviciul 
mareşalului de Damyville. Montluc îi prezentase pe fiul său 
mareşalului, care obţinu pentru acesta postul de 
guvernator al închisorii Temple. 

Când Damville l-a prins pe bătrânul Pardaillan, l-a expediat 
direct la Temple. El n-avea încredere în Bastilia, al cărei 
guvernator, Guitalens, cu toate că-i era prieten, nu i se 
părea destul de energic. 

După aceea raportă reginei Catherine despre prizonierul 
lui şi îi înfăţişă acţiunea drept un mare serviciu adus 
reginei. 

Maregşalul îşi rezerva lui plăcerea de a-l interoga personal 
pe bătrânul cavaler vagabond... 

Planul lui avea să fie însă răsturnat de Maurevert care, 
arestându-l pe tânărul cavaler de Pardaillan, fusese 
însărcinat, de Catherine să îndeplinească el operaţia 
interogatoriului. Am văzut că regina avea intenţia să asiste, 
ascunsă, la această acţiune. 

Am mai văzut şi faptul că regina stabilise pentru dimineaţa 
zilei de 23 august, momentul aplicării torturii celor doi 


Pardaillan. 

lar această tortură, sortită la început să-l răzbune pe 
Maurevert, i-a prezentat-o mercenarului asasin ca pe o 
recompensă pentru asasinarea lui Coligny. 

Maurevert îi datora reginei un cadavru, iar ea îi dădea lui 
două. Era plătit regeşte. 

Din clipa când fusese dus la mănăstire, cavalerul nu mai 
deschisese ochii. Stătea adâncit în gânduri. Cu chipul 
împietrit, cu un zâmbet batjocoritor în colţul buzelor, el 
aştepta lovitura de moarte. Căci nu se îndoia deloc că 
Maurevert era hotărât să-l ucidă. 

„Aş vrea să ştiu şi eu la îndemnul cui mă asasinează acest 
Maurevert. Nu cred să-mi poarte pică pentru lovitura 
răsucită de sabie cu care l-am plesnit. Nu i-a rămas decât 
un semn. Dar cine să-l împingă oare să mă omoare? Marea 
Catherine? Se poate! De ce! Pentru că am refuzat să-i ucid 
propriul fiu. Sărmane prieten! Cred că vom muri împreună, 
iar Lodse se va mărita cu contele de Margency şi asta va fi 
tot!”. 

Se smuci din toate puterile, încercând să-şi rupă 
legăturile, sprijinindu-se cu încordare pe cap şi pe picioare. 
Frânghiile însă rezistau şi el se prăbuşi, gâfâind, cu sufletul 
la gură. 

De fiecare dată numele Lodsei revenea în tristul lui 
monolog, era zguduit de aceeaţi încordare, într-un spasm 
neputincios. 

Pe neaşteptate, se pomeni în celulă cu vreo zece oameni. 
Pardaillan deschise ochii, vrând să-şi privească în faţă 
ucigaşii. Spre marea lui surprindere, nu-l văzu pe 
Maurevert, iar cei intraţi se mulţumiră să-l ridice şi să-l 
ducă până la o trăsură, în care fu aruncat, legat cum era. 
După douăzeci de minute îşi dădu seama că trăsura a trecut 
peste un pod mobil. Apoi auzi scârţâitul zgomotos al unei 
uşi ce se deschidea. După aceea fu scos din închisoarea lui 
pe roate şi recunoscu curtea de la Temple. Îl văzu pe 
Maurevert vorbind cu un om înalt, puternic ca un Hercule. 


În spatele acelui om erau aliniaţi douăzeci de paznici. 
Lângă el, doi temniceri purtau făclii, căci se făcuse 
întuneric. 

— Domnule de Montluc, spunea Maurevert, sunteţi 
răspunzător de aceşti doi oameni până sâmbătă. 

„Doi oameni? Se întrebă cavalerul. De ce până sâmbătă? 
„„. Doi oameni! Ah, da, Marillac! ...”. 

„Prea bine, domnule de Maurevert, răspunse guvernatorul 
râzând, am să fiu atât de grijuliu cu ei că nu vor mai voi să 
se despartă vreodată de mine. Răspund, deci, de ei până 
sâmbătă. Dar sâmbătă? ... 

— Citiţi! 

— Ho, ho, rânji guvernatorul. Interogatoriu obişnuit. 

— Şi extraordinar, domnule de Montluc. 

Cavalerul se cutremură îndelung. 

— Deci pe sâmbătă, la ora zece, prea bine! 

— Anunţaţi-l pe călăul jurat pentru ora zece, spuse 
Maurevert. 

— Iar pe gropari pentru ora prânzului! încheie Montluc, 
cu rânjetul lui grosolan, de beţiv. 

După aceea, curtea întunecată, obrazul roşu al 
guvernatorului, făcliile, guarzii, toate dispărură. Apucat de 
cinci sau şase paznici, Pardaillan fu târât în temuta clădire a 
Turnului pătrat. Urcară o scară. O uşă se deschise. 
Cavalerul fu repede dezlegat şi apoi împins într-un fel de 
temniţă, iar uşa fu închisă cu grabă. 

— Bună seara, domnilor, rosti un glas pe care cavalerul îl 
recunoscu ca fiind cel al lui Montluc. 

— De ce domnilor, suntem doi? se întrebă tânărul cavaler. 
În clipa aceea cineva îl cuprinse în braţe, cineva pe care 
nu-l putea recunoaşte în întunericul de nepătruns de acolo. 
Dar omul acela, îmbrăţişându-l, printre adânci suspine, îi 

spuse în cele din urmă, cu un glas înăsprit de durere: 

— Tu, tu aici! Tu în iadul acesta! 

— Tată! exclamă cavalerul care, pentru o clipă fu cuprins 
de o nemărginită bucurie. 


Apoi îl îmbrăţişă la rândul lui, cu multă duioşie, pe 
bătrânul tată. 

— De data asta suntem pierduţi, spuse Pardaillan tatăl. 
Pentru mine, paguba nu e prea mare. Dar tu, tu, sărmanul 
meu cavaler! ... 

— Bine, dar ştiai demult că soarta noastră este să murim 
împreună! 

— Şi vei avea această satisfacţie, se auzi batjocoritor de 
după uşă glasul lui Maurevert. Datorită mie, domnilor, vă 
aflaţi aici, în aceeaşi cameră, datorită mie veţi fi supuşi 
aceleiaşi torturi şi tot datorită mie veţi muri împreună! lată 
răsplătită lovitura dumitale de cravaşa! ... 

— Mizerabile, urlă bătrânul vagabond, aruncându-se 
asupra uşii. Tânărul cavaler nici nu clipi. 

— Vino, continuă Pardaillan, luându-şi fiul de braţ. Vino să 
te aşezi, bietul meu copil... 

Cunoscând temniţa în care zăcea de câteva zile, el îl 
conduse pe cavaler într-un colţ în care erau îngrămădite 
paie, servind în acelaşi timp de scaun şi de pat, fiinţelor ce 
trăiau în acel loc sinistru. 

Cavalerul îşi întinse pe paie mădularele îndurerate de 
strânsoarea frânghiilor. După trecerea primei clipe 
instinctive de bucurie, el resimțea acum o durere mai 
copleşitoare decât în momentul arestării. Nedesluşit, fără 
să şi-o spună, se bizuise pe tatăl său pentru a o salva pe 
Lodse! După moartea lui, bătrânul s-ar fi aflat acolo ca s-o 
apere pe Lodse ţi s-o pună la adăpost. 

Acum nu mai era nici o scăpare! Bătrânul Pardaillan era 
prins împreună cu el. 

Şi atunci, o nouă spaimă îi sugrumă gâtlejul. 

Cum? Va privi oare cu proprii săi ochi tortura tatălui său? 
Va asculta îngrozitoarele gemete ale acestui bătrân pe care- 
l iubea atât? 

Cavalerul izbucni în hohote şi cuprinse cu braţele lui 
veneratul cap al bătrânului aventurier. 

„O, tată! bâigui el... sărmanul meu tată...”. 


Pardaillan rămase încremenit, cu desăvârşire răvăşit, 
auzind plânsetele fiului său. 

Era pentru prima dată! ... 

Da, oricât căuta să-şi aducă aminte, niciodată în viaţa lui 
nu-l auzise plângând pe fiul său. Pe când era copil, îl mai 
mângâia cu câte o palmă - foarte rar de altfel, iar micuțul îi 
întorcea spatele, după ce-i aruncă o privire mândră, dar nu 
plângea! Mai târziu, după ce petrecuseră ani mulţi 
împreună hoinărind pe drumuri, trecând prin aceleaşi 
aventuri şi aceleaşi primejdii, atunci când el se hotărâse să 
plece singur la Paris, surprinsese într-adevăr în ochii 
cavalerului ceva ca umezeala unui abur, dar nu putea spune 
că acesta a plâns cu adevărat. Nici când tânărul, înnebunit 
de dragoste, se convinsese că Lodse nu va fi niciodată a lui, 
tot n-a plâns! 

Lacrimile fierbinţi ce se prelingeau acum pe părul lui alb, 
îi pricinuiau un inexplicabil sentiment de uimire dureroasă. 

— Jean, îi spuse el cu glas şoptit şi tremurat, Jean, fiul 
meu, zadarnic caut în inima mea cuvinte de mângâiere. Cât 
trebuie să suferi, sărmanul meu copil! ... Atât de tânăr, atât 
de frumos şi atât de viteaz... Dacă aş putea muri de două 
ori, iar suferinţa mea să-i mulţumească pe aceşti mizerabili! 
Dar, nu! Ei pe tine vor să se răzbune... pe mine m-au prins 
numai ca să ajungă mai uşor la tine. Plângi, micul meu Jean, 
plângi împreună cu bătrânul tău tată, care se blestemă că 
în acest moment suprem n-are să-ţi dăruiască decât lacrimi 
- plânge-ţi tânăra ta viaţă sfărâmată... 

— Venerat părinte, te înşeli. Voi muri cu curaj şi voi şti să 
cinstesc numele tău. 

— Atunci, o plângi pe micuța ta Lodse? 

— Nu, tată... Lodse mă iubeşte... o ştiu... şi a muri, fiind 
sigur de acest lucru, înseamnă a muri cu Raiul în inimă. Dar 
hai să nu mai vorbim de acel moment de slăbiciune pe care 
l-am avut şi să ne păstrăm mai bine puterile pentru 
momentul... când... 


Cavalerul nu putu sfârşi şi-şi muşcă adânc buzele. 
Bătrânul Pardaillan se ridică şi, obişnuit cu întunericul, 
începu să se învârtească furios prin temniţă. 

— Cavalere, răcni el, nu sunt decât un prostănac! Dacă n- 
aş fi săvârşit nebunia de a mă arunca în gura lupului, aş fi 
liber acum şi te-aş fi eliberat, chiar dacă ar fi trebuit să dau 
foc acestui vechi turn. 

Povesti apoi cum s-a dus la palatul Mesmes, crezând că-l 
va găsi pe general singur şi-l va obliga să se bată. La rândul 
lui, cavalerul povesti scena arestării. În sfârşit. Frânt de 
osteneală, tânărul aţipi şi dormi câteva ore. 

Când deschise ochii, constată că în temniţă era o lumină 
slabă, dar destulă ca să mai poată vedea. 

Primul gând a fost să cerceteze cu grijă uşa şi apoi strâmta 
ferestruică pe unde se strecura lumina. Bătrânul cavaler îl 
lăsă să se uite în voie şi clătină din cap. Când cavalerul 
termină inspecția, se întoarse la tatăl său. 

— Ceea ce ai făcut tu acum, îi spuse acesta, am făcut eu 
încă în prima zi de închisoare. Şi uite ce am putut afla: dacă 
am izbuti să deschidem uşa - e nevoie de zece, 
cincisprezece zile de lucru pentru asta - am intra într-un 
culoar fără ieşire, păzit de vreo treizeci de archebuzieri. 

— Dar ferestruica? întrebă cavalerul cu un calm 
netulburat. 

— Priveşte! Ar trebui scoase din loc trei sau patru din 
blocurile acestea cimentate, ca să ajungem la gratii şi apoi 
ar trebui să coborâm în curtea întotdeauna plină de 
paznici... 

— Atunci nu există nici o cale? Nici o nădejde? 

— Nici o posibilitate de evadare, răspunse bătrânul 
aventurier. Cât despre speranţă, nu ne mai rămâne decât 
una: aceea de a nu suferi prea mult în momentul morţii şi 
de a nu ne schimonosi prea tare. 

Înainte de a părăsi închisoarea Temple, să ne întoarcem 
pentru câteva clipe la figura de brută a lui Montluc, pe care 
de-abia am întrezărit-o. După ce l-a trimis pe noul său 


deţinut în temniţă, guvernatorul din Temple s-a întors la 
locuinţa sa. Sosirea lui Maurevert îl surprinsese în timpul 
cinei. După întemnițarea cu toate formele cuvenite a 
deţinutului, Montluc îşi reluă netulburat cina de acolo de 
unde o întrerupsese. 

— De băut! strigă el aruncându-se într-un fotoliu. 

Sufrageria era încăpătoare şi bogat mobilată. În mijlocul 
încăperii se afla o masă bine iluminată, încărcată cu tot 
soiul de vinuri şi mai ales de sticle de toate mărimile. Erau 
pregătite trei tacâmuri: acela al lui Marc de Montluc, 
precum şi cele ale unor tinere, care văzându-l intrând, 
greoi şi cu pasul apăsat al cuiva care nu vrea să se 
poticnească, se grăbiră să-i umple paharul, un pahar mare 
de cositor, de jumătate oca. 

Cele două fete erau despuiate: sânii lor goi se revărsau din 
pieptarele descheiate, aveau părul despletit, iar feţele 
sulemenite. Erau frumoase cu toate că purtau stigmatul 
dezmăţului lor. Erau două fetişcane zdravene, una roşcată, 
de un roşu aprins de fiară sălbatică, cealaltă brună, cu un 
minunat păr de spaniolă. 

Roşcata se numea pur şi simplu Roşcovana şi nici ea 
singură nu-şi cunoştea vreun alt nume. 

Cea brună se numea Pâquette. 

Amândouă erau blânde, inofensive, foarte proaste, nici cel 
puţin mândre de frumuseţea puţin ofilită a carnaţiei lor, 
docile şi apatice. 

Marc de Montluc sorbi dintr-o înghiţitură încăpătorul şi 
adâncul pahar care-i fusese oferit şi apoi strigă din nou: 

— De băut! Gâtlejul meu arde ca iadul. 

— Trebuie să fie din cauza şuncii aceleia, îşi dădu cu 
părerea Roşcovana. 

— Sau mai curând mirodeniile din sfertul acela de 
căprioară, rosti Pâquette, mânată de gelozie. 

— Orice ar fi, turbez, drăguţelor, turbez de sete şi de 
dragoste. 


— Beţi deci, monseniore, îl îndemnară în acelaşi timp cele 
două desfrânate, apucând fiecare câte o sticlă din care 
începuseră să toarne împreună în faimosul pahar. 

Această masă, mai curând această orgie se preschimbase 
în ceea ce, inevitabil, trebuia să fie. Montluc, gata beat la 
sosirea lui Maurevert, era din ce în ce mai însetat. 
Deşucheatele, bând şi ele întruna, se transformară în 
bacante. 

Pe la zece, ele se lipsiră şi de acele rochii uşoare care le 
mai acopereau. Acum erau cu desăvârşire goale, iar 
Montluc, un faun puternic, se distra în nemăsurata lui 
veselie, să le poarte pe braţele sale întinse. Roşcovana 
călare pe braţul drept, iar Pâquette pe cel stâng. 

Apoi, se amuza teribil aruncându-le spre tavan ca pe nişte 
mingi şi prinzându-le din nou în braţe. Ele râdeau, cu toate 
că fuseseră zgăriate şi lovite peste tot. Pâquette avea o rană 
la frunte, iar Roşcovanei îi sângera nasul. Veselia lui 
Montluc se transforma în delir. Îi veni ideea să lupte cu cele 
două dezmăţate printre sfărâmăturile veselei şi a sticlelor. 

— Dacă voi fi învins, urlă el, vă făgăduiesc o recompensă 
rară. Pe cuvântul meu! Până şi regina mamă vă va invidia! 

Lupta începu deîndată. Cele două destrăbălate atacară 
colosul Goliciunile lor se încolăciră într-o strânsoare 
furioasă şi formară un grup. Deşucheat, ale cărui atitudini 
erau adevărate capodopere de deşănţată neruşinare. 

Bărbatul se lăsă doborât, copleşit de sărutări, de 
muşcături şi de zgârieturi, umplând încăperea cu râsul lui 
tunător. 

— Să vedem răsplata! strigară în cor Roşcovana şi 
Pâquette. 

— Recompensa, bâigui Montluc. Ah, da... 

— Să fie oare frumosul colier pe care ni l-aţi arătat? 

— Nu, pe dracu”, ceva mai bun! 

— Isuse Cristoase, exclamă Roşcovana, atunci centura 
aceasta de mătase albastră, în întregime brodată cu aur? 


— Şi mai mult, strigă beţivul, căutând să-şi adune minţile, 
vrea să vă duc... ascultați, mieluşelelor... 

— Să-i vedem pe actori! strigară împreună dezmăţatele 
bătând din palme. 

— Nu... să priviţi tortura! ... 

Roşcovana şi Pâquette se priviră îngrijorate, puţin palide. 
Montluc dădu în masă o lovitură de pumn, care răsturnă o 
făclie. 

— De băut! îngână el. Vreau să vă duc... la locul torturii, 
veţi vedea instrumentul de tortură... cum îşi înfige... colții... 
ah, ah, va fi tare frumos, pe sfântul Marc! Vor fi doi 
torturați... nu vor scăpa cu viaţă, daţi-mi de băut! 

— Dar ce-au făcut? întrebă Pâquette, cutremurându-se. 

— Nimic, răspunse Montluc. 

— Sunt tineri, bătrâni, gentilomi? 

— Un bătrân, domnul de Pardaillan... şi un tânăr... tot 
domnul de Pardaillan; tatăl şi fiul... 

Cele două desfrânate se închinară. 

— Şi când vom vedea tortura, monseniore? 

— Când? spuse Montluc. Ah, uite... Aşteptaţi... 

În mintea înceţoşată a beţivului se născu o idee tulbure... 
O rază de gândire îl făcu să întrezărească urmările pe care 
ar putea să le aibă pentru el această trăsnaie care-i trecea 
prin cap. Îşi risca postul şi putea avea chiar un proces! 

O idee bruscă îl străfulgera şi pentru că tortura urma să 
fie aplicată sâmbătă dimineaţa, el îngăimă: 

— Duminică, mieluşelelor, veniţi duminică la prima oră... 
nu uitaţi, duminică! ... 

Capitolul 14 

Regina Margot 

În dimineaţa de luni, 18 august 1572, clopotele de la 
Notre-Dame au început să bată cu toată puterea, încă de la 
orele opt. Clopotele bisericilor învecinate nu întârziară să le 
răspundă, astfel încât, în scurt timp, în aerul curat şi uşor al 
acelei dimineţi luminoase de vară se iscă un uriaş concert 
de glasuri de bronz, care se înălţau pline de bucurie. 


Pe toate străzile Parisului, burghezi şi oameni din popor se 
plimbau în grupuri numeroase, femeile ţinând după ele 
copii care păşeau grăbiţi. Negustori mergeau din grup în 
grup, oferind gogoşi fierbinţi, rulouri cu frişcă, tarte, 
plăcinte calde, tot soiul de bunătăţi pregătite la repezeală. 

Strigăte, chemări, râsete se auzeau din mijlocul acestor 
mulţimi, dând străzii o atmosferă sărbătorească. 

Dar, în aceste râsete se simţea o undă de răutate ascunsă, 
iar feţele aveau în ele ceva ameninţător. 

Amenințarea devenea mai limpede, atunci când observai 
că cei mai mulţi dintre burghezi, în loc să-şi fi pus 
îmbrăcămintea de stofă de duminică, purtau o cuirasă de 
bivol sau de metal şi se sprijineau în nişte sulițe cu vârful 
lat. 

Mulţi dintre ei purtau o archebuză pe umeri. 

Într-adevăr, în dimineaţa aceea avea să se celebreze la 
Notre-Dame căsătoria lui Henri de Bearn cu Marguerite de 
France, pe care Carol al IX-lea o şi numea la Luvru, regina 
Margot. 

Patru companii au luat poziţie, în timpul nopţii, în piaţa din 
faţa catedralei şi împiedicau mulţimea să se apropie de 
scările ce duceau spre marele portal central Un şir dublu 
de soldaţi înarmaţi până în dinţi cu archebuze şi halebarde, 
se alinia mai departe, în afara pieţei catedralei, până la 
poarta Luvrului din faţa bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Ca urmare, grupurile de oameni ce ajungeau în faţa 
catedralei, o găseau ocupată de o mulţime înghesuită Noii 
sosiţii împingeau ca să-şi facă loc, iar cei aflaţi acolo se 
opuneau: de aici şi această viitoare nemaipomenită 
încăierări şi urlete. 

Uneori se produceau tăceri neaşteptate, de o 
neliniştitoare apăsare, apoi, strigătele izbucneau din nou, 
nu se ştia de ce, toate grupurile vorbeau despre lucruri 
amenințătoare: rar se mai găseau ici-colo femei care să 
discute despre toaleta pe care o va purta Doamna 
Marguerite şi care, se spune că era o minune de bogăţie, 


sau despre luxul echipajelor de ceremonie... Peste tot însă 
se revenea repede la subiectul care le stătea parizienilor la 
inimă. 

Acest subiect, despre care se discuta cu aprinderi, cu 
multe înjurături şi cruci mari, era întrebarea dacă regele de 
Bearn şi blestemaţii lui partizani, hughenoţii, vor intra în 
Notre-Dame. Unii spuneau că regele trebuia oricum să 
intre dacă vrea să se însoare, dar cei mai mulţi jurau că 
afurisitul nu va îndrăzni să intre în sfântul lăcaş. 

În general, se credea că va trebui să fie târât cu forţa în 
Notre-Dame, pentru a putea cere iertarea. 

Aceasta era starea de spirit a poporului, când tunurile 
Luvrului începură să bubuie. 

La suprafaţa acestei mase de oameni se produse atunci un 
fel de tălăzuire, care se întinse din piaţa catedralei până în 
străzile din jur, gâturile se încordară curioase, se auziră 
ţipete înăbuşite de femei, dar totul fu acoperit de un uriaş 
strigăt, răsunând sălbatic: „Irăiască sfânta liturghie! 
Hughenoţii la liturghie! ...” 

Aproape în acelaşi timp, noi companii de arcaşi şi de 
archebuzieri au întărit şirurile de soldaţi, care acum erau 
formate din patru rânduri de fiecare parte. 

Burghezii protestau strigând. 

Era limpede că nu se va putea ajunge la hughenoţii astfel 
apăraţi. Dar, era de asemenea limpede, că această mulţime, 
adusă cu iscusinţă pe culmile extazului, putea deveni 
înfiorătoare dacă din nenorocire ar fi fost lăsată să se 
dezlănţuie! 

Operația militarilor, care pentru moment îi punea la 
adăpost pe hughenoți, a avut darul să scoată din fire 
mulţimea, iar această mânie izbucni în violente murmure 
împotriva regelui, care era învinuit cu glas tare că-i apără 
pe eretici. 

„Ne trebuie o căpetenie care să ne comande! ...”. 

Strigătul acesta, care exprima atât de bine gândul 
burghezilor înarmaţi, se întinse din gură în gură, se întări, 


se umflă. 

„Guise! Guise! Guise, căpetenia noastră generală 
„Hughenoţii în biserică!”. 

Deodată. Se produse o acalmie: douăzeci şi patru de 
crainici, călări, minunat înveşmântaţi în stofă cu fir de aur, 
cu stema regală brodată în albastru pe piept, cu caii 
acoperiţi cu valtrapuri lungi fluturătoare, ieşiră în faţă, pe 
patru rânduri, cu coatele înălțate, cu trompetele îndreptate 
spre cer, purtând drapele cu armoariile prinse la mâner. În 
aceeaşi clipă, răsună o fanfară asurzitoare. 

„lată-i! Iată-i!”... 

Strigătul acesta acoperi un moment tot celălalt vacarm, iar 
ura ce mocnea în toţi se preschimbă în curiozitate. 

Cortegiul regal îşi desfăşura fastul cu adevărat impunător 
şi se făcură auzite chiar unele aplauze. 

Îndată după fanfara crainicilor, apăru o companie de 
guarzi călări, comandată de domnul de Cosseins: erau toţi 
călăreţi înalţi, încălecând cai grei normanzi, strălucind de 
oţeluri şi broderii. 

Urma, apoi, marele maestru de ceremonie, al cărui cal era 
ţinut de căpăstru de doi valeţi. El preceda vreo sută de 
seniori, toţi din cercul celor apropiaţi regelui Franţei. 

lată însă că o mare tăcere se lăsă în piaţa catedralei, în 
timp ce străzile învecinate deveneau agitate: apăruse 
echipajul regelui. Carol al IX-lea, înfăşurat în marea sa 
mantie regală, tremura de febră. Fusese lovit de una din 
crizele sale tocmai când ieşea din Luvru. Avea un obraz ca 
de fildeş, iar ochii, sub sprâncenele încruntate, aruncau 
priviri de nebun. A fost o apariţie sinistră, care a trecut 
lăsând în urmă un fior de neîncredere. Lângă el, Henri de 
Bearn - şi el foarte palid - totuşi zâmbitor, privea cu 
îngrijorare poporul, nevăzând în jurul său decât figuri 
duşmănoase şi ochi ameninţători. 

Într-o enormă trăsură, în întregime aurită, trasă de opt cai 
albi, apărură Catherine de Medicis şi Marguerite de 
France: bătrâna regină strălucind de diamante, ţeapănă, 


LIA 


într-o rochie de mătase grea, părea sculptată în marmură, 
distantă, semeaţă, oarecum întristată de ceremonia care se 
pregătea, fiica ei, Margot, sclipitoare de frumuseţe, 
nepăsătoare la tot ce era în jur, ca un zâmbet dispreţuitor 
în colţul buzelor. 

Regina mamă şedea la dreapta şi pe partea aceea 
răsunară urlete turbate de: „Trăiască liturghia! Trăiască 
regina liturghiei!” 

Marguerite se afla la stânga, iar din partea aceea 
izbucniră rânjete batjocoritoare: „Bună ziua, doamnă”, 
strigă o femeie, „soţul dumitale s-a împărtăşit cel puţin?”. 

Echipajul lăsă în urma lui un râs enorm. Îndată după cele 
douăzeci şi patru de trăsuri, în care se aflau prinți de sânge 
ca: Henri, duce de Anjou şi Francois, de Alencon, ducesa de 
Lorraine, a doua fiică a Catherinei, apoi doamnele din 
serviciul reginei, domnişoarele de onoare, apărură diferite 
personaje pe care mulţimea le primi cu tunete de aplauze: 
erau ducele de Guise, mareşalul de Tavannes, mareşalul de 
Damville, ducele d'Aumale, domnul Gondi, cancelarul 
Birague, ducele de Nevers şi o mulţime de gentilomi, toţi în 
trăsuri de o fabuloasă bogăţie, îmbrăcaţi în costume cu 
adevărat fastuoase. 

După trecerea acestora, urletele reîncepură: „La liturghie! 
La liturghie!”. 

Hughenoţii apărură la rândul lor în costume cu nimic mai 
puţin bogate, dar mai sobre decât catolicii. 

Nu se ştie cine stabilise astfel mersul cortegiului. Dar, 
această separare foarte vizibilă între gentilomii catolici şi 
cei protestanți, grija cu care fuseseră aşezaţi hughenoţii în 
coada defilării, în afară de câţiva, cum erau Coligny şi 
Conde, care-şi ocupau locurile lor fireşti, îngăduiră mulţimii 
numeroase presupuneri, dintre care cea mai des întâlnită 
era aceea că s-a urmărit umilirea ereticilor. 

Aceştia trecură foarte mândri, dispreţuind prea mult 
glumele grosolane, sarcasmele şi insultele, pentru a le 
răspunde. 


Pe măsură ce cortegiul se scurgea, personajele din fiecare 
trăsură se adunau sub bolta portalului cel mare, unde se 
afla arhiepiscopul împreună cu consiliul de canonici, ca să-i 
primească pe cei doi regi, pe regină şi pe mireasă. 

În acest grup semnalat de noi, se găseau Cruc6, P&zou şi 
Kervier, nedespărţiţi ca întotdeauna. 

Gentilomii regelui, rămaşi călare, formau un semicerc în 
jurul bolţii, astfel ca să constituie o nouă barieră, care s-o 
întărească pe cea a halebardierilor şi archebuzierilor. 

Carol al IX-lea şi Henri de Bearn, precedaţi de marele 
maestru de ceremonii, de ajutoarele acestuia şi de 
doisprezece crainici descălecaţi şi sunând din trompete, 
intrară primii în Notre-Dame. 

Călugărul Salviati, trimis special al Papei, înainta în 
întâmpinarea regelui şi, îndoindu-şi uşor genunchiul, îi oferi 
apă sfinţită într-un vas de aur. Spunându-i că această apă 
fusese adusă de el de la Roma, după ce fusese luată din 
agheasmatarul Sfântului Petru. 

Carol al IX-lea îşi înmuia degetele în vas şi-şi făcu încet 
semnul crucii, aruncând o privire piezişe lui Henri. 

Căpetenia hughenoţilor a înţeles că toţi ochii erau aţintiţi 
asupra lui şi toţi aşteptau ca şi el să facă semnul crucii. 

— Vere, exclamă el cu jumătate glas, iată deci o 
Impunătoare adunare de episcopi. Binecuvântată de un atât 
de mare număr de sfinţi, căsătoria mea nu va putea fi decât 
fericită. 

Spunând acestea, gasconul gesticula solemn cu mâna, 
încât s-ar fi putut crede că şi-a făcut şi el cruce. Carol al IX- 
lea zâmbi uşor şi se îndreptă spre tron. 

Treptat, cortegiul se înghesui în enormul naos, sub 
sclipirea miilor de lumânări, în enormul cadru al draperiilor 
brodate care coborau din înaltul bolților, în sunetele 
clopotelor, în cântările solemne ale trompetelor, formulând 
un spectacol de o măreție nemaipomenită. 

Afară, ţipetele izbucneau acum şi mai amenințătoare, iar 
zgomotul mulţimii, asemănător vuietului oceanului bântuit 


de furtună, îl făcea pe Carol al IX-lea să se cutremure, 
ascultând livid strigătele: „Trăiască Guise! Trăiască 
căpitanul general! ...” 

Hughenoţii, în număr de aproximativ şapte sute de 
gentilomi, tocmai descălecară în faţa marelui portal. 

Dar, în loc să intre în biserică, s-au oprit, tăcuţi sau 
formând grupuri care vorbeau între ele cu glas scăzut, fără 
să pară că aud urletele celorlalţi. 

— La liturghie! La liturghie! răcni Pezou. 

— Blestemaţii nu vor să intre! urlă Kervier. 

— Vor intra îndată fără voia lor! tună Cruce Această 
ameninţare făţişă provocă un entuziasm delirant în rândul 
celor ce se aflau pe trepte, în timp ce, în depărtare 
mulţimea neştiind despre ce este vorba, râdea strigând: 
„Afurisiţii de hughenoți sunt la liturghie. Trăiască liturghia! 

În biserică au pătruns însă numai trei hughenoți. Primul 
era mareşalul de Coligny, care rosti cu glas tare: 

— Aici poate fi un câmp de luptă ca oricare altul... 

Al doilea fu tânărul prinţ de Conde care, aplecându-se la 
urechea Bearnezului, îi şopti: 

— Sărmana regină dispărută mi-a cerut să nu vă părăsesc 
niciodată, nici în luptă, nici în oraş, nici la curte. 

Al treilea fu Marillac. 

Marillac nu ştia decât un lucru: că de două zile, în semn de 
dragoste şi pentru a avea dreptul s-o apere, regina mamă o 
primise pe Alice de Lux printre domnişoarele ei de onoare. 

Alice de Lux trebuia deci să se găsească la Notre-Dame, 
iată de ce intrase. Ar fi intrat şi în iad. Într-adevăr, o văzu. 
Era foarte aproape de regină, îmbrăcată în alb şi tare 
palidă. Ținea ochii plecaţi. 

La ce s-o fi gândind? îşi spuse el sorbind-o din ochi. 

În clipa aceea Alice gândea: „În seara aceasta. Oh, în 
seara aceasta, la miezul nopţii, voi avea scrisoarea, 
drăceasca scrisoare care m-a făcut sclava Catherinei! Astă- 


seară voi deveni liberă, ah, liberă... vom pleca mâine şi 
astfel fericirea va începe şi pentru mine”. 

În dimineaţa aceea când se credea atât de aproape de 
libertate, adică de dragoste, de fericire. Alice nu închina, 
deci, nici un gând sărmanei fiinţe micuţe pe care o părăsise, 
fiului ei, Jacques Clement! 

Regina Catherine stătea la stânga altarului principal, pe 
un tron ceva mai jos decât cel al regelui, aşezat la dreapta 
altarului. În jurul ei stăteau domnişoarele de onoare 
preferate, aşezate pe scaune de catifea albastră smălțuită 
cu flori de crin. 

Ascuns în spatele unei draperii, nimeni nu-l putea vedea 
pe călugărul ce stătea în picioare, în penumbră: era 
Salviati, trimisul papei. Se aplecase pe jumătate spre 
regină, care părea foarte atentă la ceea ce citea în cartea ei 
de rugăciuni. 

— Veţi pleca chiar azi, rosti Catherine din vârful buzelor. 

— Şi ce trebuie să raportez Sfântului Părinte? Că faceţi 
pace cu ereticii? Spuneţi-mi, doamnă, aceasta trebuie să 
raportez? 

Catherine răspunse: 

— Veţi raporta Sfântului Părinte că amiralul de Coligny e 
mort! 

Salviati tresări: 

— Amiralul! bâigui el. lată-l aicl. La treizeci de paşi de noi, 
mai semeţ ca oricând. 

— De câte zile aveţi nevoie ca să ajungeţi la Roma? 

— Zece zile, doamnă, dacă am ştiri importante. 

— Ei bine, amiralul va fi mort peste cinci zile. 

— Şi cu ce o voi putea dovedi? întrebă, fără ocol călugărul. 

— Cu capul lui Coligny, pe care vi-l vom trimite! răspunse 
Catherine netulburată. 

Salviati, oricât ar fi fost el de călit împotriva milei, nu se 
putu împiedica să nu se înfioare. Dar iată că regina mai 
adăugă: 


— Veţi spune deci Sfântului Părinte că amiralul nu mai 
există. Spuneţi-i de asemenea că în Paris nu se mai află nici 
un hughenot. 

— Doamnă! 

— Că nu mai există hughenoți în Franţa! încheie Catherine 
cu un glas lugubru. 

În acelaşi timp, ea îngenunche pe scăunelul de rugăciune 
şi se închină. Salviati, palid ca un mort se dădu încet înapoi. 

Nimeni nu observase mişcările lui ferite, în afara unei 
persoane care părea cufundată în cea mai religioasă 
meditaţie, dar care rotindu-şi privirea când la stânga, când 
la dreapta, nu pierdea nici un amănunt din ceea ce se 
petrecea în jurul ei. 

Această persoană era chiar mireasa - sora lui Carol al IX- 
lea, fiica cea mare a Catherinei. 

Învăţată, sceptică, superioară epocii sale, în stare să 
susţină o discuţie serioasă în latină şi chiar în greacă, 
îndrăgostită de literatură şi de moravuri uşoare, Mar- 
guerite era antiteza vie a mamei sale. Nu putea suferi 
violenţa, vărsarea de sânge şi nici războiul. 1 se putea fără 
îndoială reproşa că privea virtuțile casnice ca pe o 
prejudecată. Vrem doar să arătăm că Margot, chiar în 
destrăbălările sale a păstrat totuşi o eleganţă de atitudine şi 
de spirit, care ne face să-i trecem multe cu vederea. 

Chiar în dimineaţa aceea, când amiralul de Coligny sosise 
la Luvru pentru a-şi ocupa locul în cortegiu, acesta îi 
spusese regelui: 

— Sire, iată deci că pentru regele de Navarra începe 
desigur o zi frumoasă, ca şi pentru mine şi toţi cei de religia 
mea. 

— Da, răspunse grăbit Carol, căci dând-o pe Margot 
vărului meu Henri, o dau în acelaşi timp tuturor 
hughenoţilor regatului. 

Această glumă, care arăta lămurit puţina stimă pe care o 
avea regele pentru virtutea sorei sale, fusese de îndată 


şoptită Margueritei, care răspunse cu cel mai încântător 
surâs: 

— Şi încă cum! Fratele şi stăpânul meu a spus-o? Ei bine, 
primesc urarea şi mă voi strădui din răsputeri să-i fac 
fericiţi pe toţi hughenoţii din Franţa! 

În timpul ceremoniei, Margot, cu ochii în patru, 
surprinsese convorbirea dintre mamă şi trimisul papei. În 
clipa aceea era îngenuncheată alături de Henri de Bearn, 
pe care-l trase uşurel de mână. 

Henri, puţin palid şi totuşi zâmbitor, cu acel zâmbet 
batjocoritor, se uita şi el cu o atenţie bine ascunsă la 
oamenii din jurul său. 

— Domnule, iubite soţ, şopti Marguerite în timp ce 
arhiepiscopul cânta psalmi, aţi văzut-o pe mama vorbind cu 
reverendul Salviati? 

— Nu, doamnă, răspunse Henri cu glas scăzut, continuând 
să pară că îl asculta cu religiozitate pe oficiant. Dar, cum 
ştiu că aveţi ochi buni, îndrăznesc să sper că-mi veţi 
împărtăşi şi mie cele văzute. 

— N-am văzut şi nu văd nimic bun în jurul nostru, continuă 
Margot. 

— Vă este oare frică? întrebă curajos gasconul. 

— Nu. Dar, spuneţi-mi, nu simţiţi nimic? 

— Ba da. Simt mirosul de tămâie. 

— lar eu pe cel de praf de puşcă. 

Henri aruncă o privire soţiei sale. Pentru prima dată, 
poate, o înţelesese cum trebuie. Căci, plecând capul ca 
pentru rugăciune, îi şopti, cu un glas, de data aceasta lipsit 
de ironie: 

— Doamna mea, aş putea deci să vă vorbesc cu inimă 
deschisă? Pot să mă bizui într-adevăr pe dumneata? 

— Da, stăpânul meu şi sire, răspunse Marguerite cu un 
accent de adâncă sinceritate. Să nu mă părăsiţi nici o clipă 
atâta vreme cât vom rămâne la Paris... 

— Ei drăcie, ştiţi, doamnă, că de-acum nu-mi va mai fi frică 
decât de un lucru? 


— Care, sire? 

— Că am să încep să vă iubesc. 

Margot zâmbi plină de cochetărie. 

— Aşadar, ne-am înţeles? Îmi juraţi credinţă pentru tot 
timpul cât veţi sta la Paris? 

— Doamnă, sunteţi adorabilă! răspunse gasconul cu o 
emoție reţinută. 

Acestea fură cuvintele schimbate de proaspeţii căsătoriţi, 
în timpul desfăşurării ceremoniei nupţiale. 

Ceremonia se termină în cele din urmă. Apoi, precedaţi cu 
mare pompă de întregul sobor de la Notre-Dame, 
arhiepiscopii strălucind de bogăţia aurului cu mitra pe cap 
şi cârja în mână, merseră până la portal, intonând un Te- 
Deum. Regele de Navarra, la braţ cu noua regină, 
Catherine de Medicis, Carol al IX-lea, prinții trecură prin 
dublul şir de seniori şi doamne nobile înţepenite în faldurile 
mătăsurilor. Trompetele răsunară vesel, clopotele îşi 
reluară bătăile lor grave, tunurile bubuiră, poporul începu 
să urle şi toată această mulţime, zguduită de o puternică 
agitaţie, în strigăte amestecate de bucurie şi ameninţare, 
reluă drumul Luvrului. 

La Luvru începură deîndată serbări pline de strălucire. 
Dar, după ce Marguerite primi salutul şi urările numeroşilor 
seniori, în clipa când toţi se împrăştiară prin saloane, nouă 
regină îşi conduse soţul până la apartamentul ei. 

— Sire, spuse că, iată camera mea. După cum vedeţi, am 
cerut să fie pregătite două paturi. Acesta-i al meu, iar 
celălalt e al vostru... Atâta vreme cât veţi dormi în acest pat, 
răspund de dumneavoastră, sire! 

— Pentru Dumnezeu, doamnă, ce ştiţi? 

— Nu ştiu nimic, răspunse sincer Margot. Ştiu doar atât că 
aici mă aflu la mine. Nimeni nu va îndrăzni să pătrundă aici, 
nici chiar regele. 

Henri înclină capul şi căzu pe gânduri. 

— Veniţi, sire, spuse regina Margot. Nu trebuie că absenţa 
noastră să fie observată. S-ar putea bănui că vorbim despre 


dragoste... 

— În timp ce noi vorbim despre moarte! zise Bearnezul 
cutremurându-se. 

Amândoi palizi din pricina gândurilor uluitoare de care 
erau frământaţi, precum şi de întâmplările pe care le 
prevedeau, reluară în tăcere drumul salonului de 
ceremonii. 

„Trăiască liturghia!” urla afară mulţimea. 

— Ei, să fie al dracului, rosti Bearnezul... tocmai ies de la 
liturghie... şi nu-mi pare deloc rău, adăugă el ascunzându-şi 
îngrijorarea sub aparenţa unei vesele galanterii... deoarece 
prima liturghie la care am asistat, mi-a adus ca soţie femeia 
cea mai frumoasă şi înţeleaptă din Franţa. 

Aruncă o privire lungă noii regine. 

— Dar ce-mi va aduce oare o a doua liturghie? 

— Cine ştie! răspunse regina Margot privindu-l tot atât de 
lung cum o făcuse şi el. 

În sinea ei însă gândea: „Poate o lovitură de pumnal... sau 
poate tronul Franţei”. 

Capitolul 15 

Escadronul zburător al reginei 

Pe străzile din jurul Luvrului, mulţimea de burghezi şi 
oameni din popor, eliberată în sfârşit de orice oprelişte, s-a 
răspândit urlând atât de sălbatic, încât posturile tuturor 
porţilor Parisului au socotit mai prudent să ridice podurile 
mobile. 

Nu se poate şti ce s-ar mai fi întâmplat în ziua aceea, dacă 
cerul nu s-ar fi înnorat brusc şi dacă o puternică ploaie şi 
furtună nu i-ar fi împins pe parizieni să se întoarcă la casele 
lor. 

Totuşi, două sau trei mii din cei mai furioşi au rezistat 
eroic sub ploaia torențială, strigând din ce în ce mai 
puternic: „Irăiască liturghia! Trăiască liturghia!”. 

Strigătul acesta fu ascultat fără multă îngrijorare de către 
hughenoţii adunaţi la Luvru, fiindcă li se părea cu neputinţă 
ca cel mai mare rege al creştinătăţii să nu-şi îndeplinească 


cu cinste datoria de ospitalitate, îngăduind ca ei să fie 
atacați. 

Erau, de altfel, foarte hotărâți să se apere pe ei şi chiar pe 
rege însuşi. Mulţi dintre ei bănuiau mâna lui Guise în toată 
această fierbere a poporului. Dacă lucrurile ar merge prea 
departe, dacă Guise într-un moment de nebunie, l-ar ataca 
pe Carol al IX-lea, ei l-ar apăra pe rege şi l-ar menţine pe 
tron. 

Dar mulţimea mai striga şi altceva, pe care Catherine îl 
asculta cu un zâmbet subtil. 

La un moment dat îl împinse pe fiul său, Carol, spre un 
balcon, spunându-i: 

— Sire, arătaţi-vă puţin acestui drag popor care vă 
aclamă. 

Carol al IX-lea apăru pe balcon. La vederea lui, în stradă 
izbucni un urlet plin de mânie. 

„Trăiască căpitanul general! Trăiască Guise! ... Moarte 
hughenoţilor! 

— Auziţi, sire? şopti Catherine la urechea regelui. E 
momentul să trecem la acţiune... dacă nu vreţi ca Guise s-o 
facă în locul vostru! 

Carol al IX-lea avu o tresărire de furie şi de groază. O 
lumină sângeroasă i se aprinse în ochi. Se dădu înapoi, intră 
în cameră şi pe când se întorcea spre interiorul ei, îl văzu 
venind pe Henri de Guise, împreună cu amiralul Coligny, 
care păreau că se înţeleg foarte bine între ei. 

Carol al IX-lea îi privi pe amândoi cu nişte ochi de nebun. 
Deodată izbucni în râs: acel râs crunt, funebru, îngrozitor, 
care-l scutura ca o zvârcolire de moarte. 

Catherine de Medicis se îndepărtă încet. La trecerea ei, 
frunţile se plecau. Trecea printre oameni zâmbitoare şi 
trufaşă. 

Era mai galbenă ca de obicei, o adevărată statuie de fildeş 
în mers. Fu văzută oprindu-se în faţa uneia din 
domnişoarele ei de onoare, rosti câteva cuvinte şi îşi 


continuă apoi drumul. Se adresă apoi unei alte domnişoare 
şi apoi încă uneia. Se părea că împarte tuturor ordine. 

În cele din urmă, se retrase în apartamentele ei, urmată 
de patru din aceste tinere, care o însoţiseră tot timpul. 

Printre cele patru se afla şi Alice de Lux Catherine 
pătrunse în vastul şi luxosul ei cabinet. La un semn, fu 
lăsată singură cu Alice. 

— Copila mea, zise regina luând loc într-un fotoliu imens, 
în timp ce Alice îi punea o perniţă de catifea sub picioare, 
copila mea nu vei mai părăsi Luvrul în tot cursul zilei, sau, 
mai bine zis, vei rămâne tot timpul lângă mine... 

— Totuşi, doamnă... 

— Da, ştiu ce ai să-mi spui: trebuie să-l aştepţi pe contele 
de Marillac astă-seară la opt... 

Alice aruncă spre regină o privire uimită. Catherine dădu 
din umeri. 

— Oare nu ştiu tot? întrebă ea cu bunăvoință. Dar, pentru 
că, fără îndoială, ne vom despărţi vreau să-ţi vorbesc cu o 
sinceritate desăvârşită: Laura este aceea care m-a informat. 
Această cumsecade bătrână Laura, care ţi-a inspirat atâta 
încredere, ei bine, ea m-a ţinut zilnic la curent cu tot ce 
spuneai şi făceai... Pe viitor, Alice, fii mai prudentă în 
alegerea prietenilor şi a confidentelor... 

Alice rămase zdrobită, cuprinsă din nou de acea spaimă de 
neînvins pe care i-o inspira Catherine. 

— Această Laura este o făptură urâtă, continuă regina. S-o 
goneşti chiar de mâine... Dar să mă reîntorc la ceea ce 
spuneam: ştiu deci că i-ai dat întâlnire contelui de Marillac 
astă-seară, la orele opt. El trebuia să-ţi dezvăluie taina pe 
care o păstra atât de greu, sărmanul băiat! ... Această 
taină, am să ţi-o spun eu: contele trebuia să te ducă la 
miezul nopţii la Saint-Germain-l'Auxerrois... ştii pentru ce? 

— Nu, doamnă, îngăimă Alice. 

— Copilă! Te credeam mai isteaţă... Ei bine, află că am 
ordonat să se pregătească totul pentru ca unirea ta cu 
contele să aibă loc astă-seară. 


Spioana roşi şi păli rând pe rând Inima i se umflă în piept. 
Ochii i se umplură de lacrimi. Murmură: 

— Dar, scrisoarea, doamnă... Trebuie să-mi fie înapoiată 
astă-seară, rosti Alice tremurând de speranţe. 

— Aceea pe care Panigarola trebuie să ţi-o predea, vrei să 
spui? Deoarece i-am dat-o personal! Din moment ce el te 
iartă! Ei bine... la ora unsprezece îl vei vedea pe marchiz şi 
la miezul nopţii va sosi contele de Marillac, iar eu mă oblig 
să-l anunţ... 

Alice îşi simţea capul învârtindu-se ca prinsă de o 
ameţeală. 

Faptul că Panigarola şi Marillac erau aduşi de regină în 
acelaşi loc şi aproape la aceeaşi oră, aceasta i se părea o 
situaţie de temut. 

Oare călugărul va voi să plece? Ştia el de căsătoria ce se 
pregătea? Va dovedi el, deci, atâta mărinimie dispărând, 
lăsând-o pe ea liberă, fericită? ... 

— Nu-mi mulţumegşti? întrebă regina zâmbind mereu. 

— Vai de mine, doamnă, sunt cu totul copleşită de fericire 
şi de teamă... 

— De teamă? A, da... te gândeşti că cei doi rivali s-ar putea 
întâlni, că un cuvânt scăpat de Panigarola ar putea să-i 
dezvăluie tot lui Marillac. Linişteşte-te! Am luat toate 
măsurile... ei nu se vor vedea. 

— Ah, doamnă, exclamă Alice într-o explozie de bucurie 
sinceră, de ce nu pot muri pentru Majestatea Voastră? ... 

— Copilă ce eşti! Gândeşte-te mai bine cum să trăieşti! Dar 
încă n-am terminat, Alice. 'Ţi-am vorbit cu cea mai 
desăvârşită sinceritate... sper că şi tu... 

— Întrebaţi-mă, doamnă! 

— Ei bine, o descusu regina, ce ai de gând să faci? Înţeleg, 
nu numai mâine, dar chiar din această noapte... Vei rămâne 
la Paris? Pleci? 

Atunci spioana ghici sau crezu că ghicise gândul ascuns al 
reginei. 

Contele de Marillac era fiul ei! 


Spioana o ştia. Aflase acest lucru la Saint-Germain, chiar 
în seara când regina de Navarre o izgonise. Închisese 
această îngrozitoare taină în cel mai ascuns colţ al inimii 
sale. 

Într-adevăr, ea avea intima convingere că regina l-ar ucide 
pe Marillac în ziua în care ar exista pericolul că misterul 
naşterii lui să fie descoperit. 

lată, aşadar, ce presupunea: „Regina ştia că Marillac este 
fiul ei. Ştie de asemenea că eu nu pot trăi la Paris fără risc 
de a fi demascată în orice moment. Ea ştie, deci, că îl voi 
convinge pe conte să mergem cât mai departe cu putinţă de 
Paris. De aceea şi numai de aceea mi-l dă ea ca soţ, iar 
căsătoria mea se face face noaptea, în plin mister...” 

— Doamnă, răspunse ea. locmai despre aceste lucruri 
voiam să vorbesc astă-seară cu contele. Dar voi aştepta 
porunca Majestății Voastre. 

— În nici un caz. Vreau să faci aşa cum te taie capul. Ia să 
văd, ce ai de gând să-i propui contelui? 

— Ei bine, doamnă, ca să fiu sinceră cum îmi porunceşte 
regina mea, n-am altă dorinţă mai arzătoare decât aceea de 
a părăsi Parisul. Să mă ierte Majestatea Voastră dacă 
îndrăznesc să spun. 

— Aşadar, spuse Catherine cu vădită bucurie, poate 
sinceră, veţi pleca - dar când? 

— Dacă pot, chiar în această noapte, doamnă. Catherine 
căzu câteva clipe pe gânduri. 

Cine ştie dacă în clipa aceea ea nu cumpănise ultima oară 
în mintea ei nevoia de a-şi ucide fiul? 

Cine ştie dacă nu-şi spunea că acel omor era poate de 
prisos? 

— În noaptea aceasta, la miezul ei, rosti ea încet, vă va 
aştepta o trăsură la poarta bisericii Saint-Germain- 
l'Auxerrois. Voi da ordinele necesare ca ea să poată ieşi fără 
piedici prin poarta Bucy, pe unde veţi părăsi Parisul. Veţi 
călători fără oprire până la Lyon. De acolo, veţi trece în 
Italia. Vă veţi opri apoi la Florenţa şi veţi aştepta acolo 


îndrumările mele. Îmi făgăduieşti că totul se va desfăşura 
întocmai cum ţi-am spus? 

— V-o jur, doamnă! răspunse Alice căzând în genunchi. 

— Bine... Dacă contele... dacă soţul tău va exprima într-o 
zi dorinţa de a reveni în Franţa, îmi făgăduieşti că ai să-l 
faci să-şi schimbe părerea?, iar dacă insistă, voi fi anunţată? 

— Nu ne vom mai întoarce niciodată în Franţa, doamnă. 

— Bine. Ridică-te. Copila mea... în trăsură vei găsi darul 
meu de nuntă. La Florenţa am să vă trimit un act de donaţie 
a unuia dintre palatele familiei mele... Nu-mi mulţumi, 
Alice... m-ai servit cu credinţă şi este drept ca acum să te 
răsplătesc. 

Un şiroi de lacrimi fierbinţi năpădi ochii Alicei. 

— Ah, doamnă, zise ea, săracă, fără avere, lipsită de 
puţinul pe care-l posed, chiar dacă ar trebui să călătoresc 
pe jos şi tot aş fi fericită să părăsesc Parisul. lertaţi-mă, 
doamnă, dar am suferit prea mult aici. 

— Acum, Alice, ascultă-mă cu atenţie... mai am să-ţi spun 
încă multe lucruri serioase... Am să-ţi dau, copila mea, o 
dovadă de încredere fără margini. 

— Tainele Majestății Voastre îmi sunt sfinte. 

Catherine aţinti o privire pătrunzătoare asupra spioanei şi 
rosti limpede: 

— În viaţa mea există o greşeală... 

Alice rămase atentă, dar fără să pară surprinsă. 

— Vreau să spun, continuă Catherine, în viaţa mea de 
femeie... în ceea ce priveşte viaţa mea de regină, ea se află 
deasupra greşelilor... Pentru a vorbi mai limpede, Alice, vei 
afla un înspăimântător secret ca să vezi până unde merge 
încrederea mea în tine: Carol, Henri şi Frangois nu sunt 
singurii mei fii... 

Alice nici nu tresări. 

Poate că această lipsă absolută de sensibilitate a fost o 
greşeală din partea ei. Poate că ar fi trebuit să dea dovadă 
de o respectuoasă surprindere. 

Regina, care n-o scăpa din ochi, continuă: 


— Am un al patrulea fiu. Acesta se află departe de treptele 
tronului. 

— Cum, doamnă, exclamă în sfârşit Alice, unul din fiii 
Majestății Voastre a fost deci îndepărtat chiar de la 
naştere... 

Exclamaţia era de o uimitoare iscusinţă şi era gata s-o 
convingă pe Catherine. 

— N-ai ghicit, spuse aceasta mai departe. Fiul de care îţi 
vorbesc este al meu, dar nu şi al defunctului rege. 

— Doamnă, îngăimă Alice. Maiestatea Voastră îmi face 
tocmai mie această îngrozitoare destăinuire? 

— Socoteşti, aşadar, că lucrul e îngrozitor? întrebă 
Catherine. Da. Ai dreptate, căci dacă s-ar afla că în viaţa 
marei Catherine există un adulter, dacă ar fi pe lume un om 
care ar putea intra aici într-o bună zi ca să-şi revendice, 
poate, drepturile lui naturale, desigur drepturi 
sentimentale, ar fi îngrozitor pentru mine! Aceasta ai vrut 
să înţelegi, nu-i aşa? 

— Doamnă, izbucni spioana înnebunită, cum mi-aş putea 
îngădui un asemenea gând? 

Catherine se ridică deodată. 

— Acest om există! strigă ea. Da, Alice, această 
înspăimântătoare ameninţare atârna deasupra capului 
reginei tale! Şi acum ai să afli de ce îl privesc pe Marillac ca 
pe duşmanul meu de moarte, de ce am vrut să-l 
supraveghez îndeaproape, de ce l-am legat de tine pas cu 
pas. 

Alice se înfiora. 

Catherine observă aceşti fiori, privea atentă această 
paloare cadaverică şi căuta să producă străfulgerarea care 
se ilumineze ceea ce rămăsese în întuneric din gândurile 
Alicei... 

— Alice, spuse regina vorbind apăsat, există un om care e 
dovada vie a greşelii mele, iar acest om, fiul meu, este 
cunoscut de Marillac... 

— Nu-i adevărat, exclamă Alice. 


— De unde ştii tu? rosti cu sufletul la gură Catherine. Ştii, 
deci, ceva? 

— Nimic, doamnă, v-o jur! Marillac nu ştie nimic. 

— Dar de unde ştii? 

— Mi-ar fi spus-o! El n-are secrete faţă de mine... 

Răspunsul era atât de firesc şi de crezut încât regina îşi 
reluă încet locul ei şi murmură: „Să mă fi înşelat oare? ... 

Dar Catherine de Medicis era o iscoditoare prea isteaţă, îşi 
adună gândurile şi cu acea repeziciune, acea limpezime în 
judecată care o făcea atât de temut, îşi schimbă într-o clipă 
planul ei de atac. 

— Da, spuse ea cu adâncă tristeţe. Îl uram pe contele de 
Marillac. Acum nu-l mai urăsc, Alice. Să nu crezi că l-am 
iertat din pricina ta... îl iubesc mult, e adevărat, dar 
afecțiunea mea nu poate merge până acolo... Nu, dacă l-am 
iertat pe conte, am făcut-o pentru că am căpătat siguranţa 
că n-a vorbit, că a îngropat în el cumplita taină. Apoi, ceea 
ce mă linişteşte este că mă bizui pe tine pentru a-l duce cât 
mai departe de Paris. 

Din acea clipă, spioana se linişti. 

„lată deci adevărul. Îl văd limpede. Regina ştie că fiul ei 
trăieşte! Ea crede că Deodat îi cunoaşte fiul şi mă 
însărcinează pe mine să-l duc departe de Paris. E simplu. 
Dar ce s-ar întâmpla dacă ar şti că însuşi Deodat este acest 
fiu!”. 

În această ultimă şi hotărâtoare bătălie dintre cele două 
femei, regina se dovedi cea mai puternică. Nu făcuse nici o 
greşeală. Alice însă săvârşise una cumplită, uitând să se 
întrebe de ce Catherine îi făcea asemenea destăinuiri. 

În momentul acela regina duse până la capăt, ceea ce 
putea fi numită o adevărată cotitură a gândirii, fără o prea 
mare sforţare, ochii i se umplură de lacrimi şi murmură: 

— Din păcate, copilul meu, va putea oare cineva să 
cerceteze adâncul inimii unei mame? Acest fiu, care e o 
ameninţare pentru mine, acest fiu de care mă tem, pe care 
caut să-l îndepărtez din viaţa mea fără să-l cunosc, ei bine, 


LL 


aş da tot ce am pe lume ca să-l văd... cel puţin o dată! Oh, 
tu nu poţi înţelege această. 

Alice asculta zdrobită. 

„Într-adevăr”, gemu ea în străfundul conştiinţei sale, „eu 
nu pot înţelege acest lucru! Eu, care voi pleca şi-mi voi 
părăsi copilul...”. 

— Vezi tu, continuă regina într-un hohot de plâns, de 
aceea, de ani şi ani de zile oamenii mă văd cuprinsă de o 
tristeţe de moarte! Fiul acesta, Alice, îmi inspiră o teamă pe 
care n-o pot învinge... şi totuşi, îl iubesc! Ah, dacă aş putea 
cel puţin să-l binecuvântez, să-l îmbrăţişez în ultimele clipe 
ale vieţii... Cât de mult l-am căutat... Cât de mult îl mai caut 
încă! ... Cu mâinile împreunate, cu ochii înlăcrimaţi, cu 
glasul frânt, regina părea că uitase de prezenţa Alicei. 

— Există oare un chin mai cumplit pentru o mamă! Să-şi 
petreacă viaţa căutând copilul pe care-l iubeşte în taină, 
fără a avea cel puţin mângâierea de a-i putea mărturisi 
dragostea de mamă! Dar ce spuneam adineauri, Alice? Ah, 
da, mă bizui mult pe tine... 

— Pe mine, doamnă? bâigui spioană. 

— Ascultă! Orice ai spune, Marillac îl cunoaşte pe fiul meu. 
Contele, profund credincios, nu ţi-a divulgat niciodată acest 
secret... dar din câteva cuvinte care i-au scăpat în faţa mea, 
m-am convins că îl cunoaşte pe fiul meu! ... Atunci... 

— Atunci, doamnă? întrebă Alice nerăbdătoare. 

— Ei bine, când veţi fi la Florenţa, ai să-i smulgi această 
taină... este ultimul serviciu pe care ţi-l cer, Alice! 

Alice se clătină. Mintea i se tulbură. Era ca un spadasin 
care, primind mai multe lovituri, simte cum îi alunecă spada 
din mână. Aruncă o privire asupra reginei şi o văzu lividă. 

— Din nefericire, continuă, regina într-un suspin, 
închizând ochii, slabă nădejde! Cine ştie dacă vei izbuti 
vreodată să-mi spui numele acestui copil pe care-l caut 
zadarnic. 

— Sunt pe deplin sigură, doamnă! exclamă spioana ieşită 
din fire. 


— Cauţi să mă consolezi, spuse regina, jucându-şi din ce în 
ce mai bine rolul. Nu ştii nimic... mi-ai mărturisit-o doar... 

— Doamnă, vă jur că veţi cunoaşte numele fiului vostru! 

— Din păcate, nu poţi fi sigură. 

— Tot atât de sigură cum vă văd acum, Majestate! 

Cuvintele ţâşniră de pe buzele Alicei. 

Regina închise ochii, iar trăsăturile i se destinseră, lupta 
se terminase odată cu aceste cuvinte. Adânc mulţumită de 
triumf, cu o ură turbată adunată de atâta vreme, cu groază 
ca nu cumva taina să fi depăşit cercul în care era închisă, ea 
murmură pentru sine: „În sfârşit, mărturiseşti! Ştii deci, 
viperă! Bine, bine... Erau trei: Janne d'Albret, Marillac, 
Alice. Jeanne d'Albret e moartă. E rândul Alicei şi a fiului 
meu!”... 

Deschise ochii, se ridică şi sărută spioana pe frunte. 

— Copila mea, zise ea, te cred! Tu vei fi aceea care mă vei 
ajuta să-mi regăsesc fiul... La revedere, Alice pe astă- 
seară... Până atunci, rămâi prizoniera mea... cineva va veni 
să te ia de aici... 

leşi, lăsând-o pe Alice cutremurată, încovoiată mai mult de 
greutatea emoţiei, decât de respectul datorat reginei. 

„O iubitul meu!” exclamă spioana când rămase singură, 
„ne apropiem, în sfârşit, de fericire”. 

Capitolul 16 

Escadronul zburător al reginei (urmare) 

A bătut de ora zece noaptea. La Luvru, prima zi a 
serbărilor date în cinstea marelui act al căsătoriei lui Henri 
de Bearn cu Marguerite de France, această primă zi se 
încheia în mijlocul unei bucurii neumbrite. 

Afară, peste tot, domnea întunericul şi tăcerea. 

La zece seara, biserica Saint-Germain-l'Auxerrois era 
cufundată într-o beznă deplină. 

Totuşi, una din capelele laterale era slab luminată, cu 
ajutorul a patru făclii care ardeau pe altar. 

În acest colţ al bisericii, un spectacol ciudat ar fi atras 
atenţia vizitatorului intrat în acel moment, presupunând că 


cineva ar fi putut totuşi intra, aceasta, deoarece toate 
porţile erau ferecate, iar în faţa fiecăreia din ele, pitiţi în 
umbră, stăteau de pază trei sau patru oameni. 

Dacă cineva venea şi bătea într-un anumit fel înţeles 
dinainte, aceştia nu trebuiau să facă nimic: persoanei 
respective. 1 s-ar fi deschis poarta din interior. Paznicii de 
noapte aveau doar sarcina să pună mâna pe oricare 
altcineva s-ar fi apropiat. 

Înăuntru, lângă fiecare uşă, două femei aşteptau 
persoanele necunoscute care trebuiau să sosească. 

În capela laterală, despre care am vorbit, erau adunate 
vreo cincizeci de femei. 

Ele erau aşezate în jurul altarului, în semicerc, pe cinci 
sau şase rânduri şi vorbeau între ele cu glas scăzut. Se 
producea astfel un murmur confuz, care nu era cel al 
rugăciunilor. Din când în când, în mijlocul lor izbucnea câte 
un hohot de râs înăbuşit. De asemenea, uneori, câte un 
cuvânt spus mai tare domina deodată şoapta pălăvrăgelii. 

Toate erau foarte tinere: cea mai în vârstă n-avea încă 
douăzeci de ani. Purtau veşminte bogate şi erau toate 
frumoase, aveau priviri cutezătoare, semeţe, chiar aspre. 
Aşa cum arătau ele, multe din aceste femei erau totuşi de o 
frumuseţe majestuoasă, acea frumuseţe care inspiră iubirile 
tragice. 

Toate aceste fete purtau la piept câte un pumnal. 
Pumnalele, făurite de acelaşi armurier, erau ascunse în teci 
identice, de catifea neagră. Mânerul tuturor pumnalelor 
forma acelaşi semn al crucii. Pe fiecare din aceste mânere, 
adică pe toate acele cruci, se vedea o singură podoabă, un 
rubin frumos. 

În umbră, cele cincizeci de rubine, încrustate pe crucile 
pumnalelor agăţate de corsajele lor, aruncau lumini roşii. 

Se auzi sunând de ora zece. 

Murmurul glasurilor se opri dintr-o dată. 

În acelaşi timp se simţi un fel de alunecare nevăzută, iar 
fetele îşi întoarseră capul spre altarul principal... „Regina! 


lată regina!”. 

Atunci toate se ridicară, tăcute, cu capetele plecate, 
înfiorate. 

Catherine înainta încet, venind din fundul bisericii, 
probabil din sacristie. 

Era îmbrăcată în întregime în negru. Vălul lung, de 
văduvă, o înfăşura şi îi ascundea obrazul. Pe cap, coroana 
regală din aur vechi arunca sclipiri palide. 

Ea străbătu şirurile şi îngenunche în faţa altarului. 

Femeile îngenuncheară şi ele. 

Atunci, fantoma se ridică şi urcă cele trei trepte ale 
altarului. 

Apoi, aruncând pe umeri vălul ce-i acoperea obrazul, 
Catherine se întoarse spre tinerele femei care, în picioare, 
mute, puternic emoţionate, o priveau cu un fel de teamă 
superstiţioasă. 

Regina aruncă o privire lungă asupra fetelor ei. 

Catherine de Medicis fu mulţumită de ceea ce văzu. 

Aceste cincizeci de feţe privind spre ea erau ca 
încremenite de spaima izvorâtă din această înscenare, iar 
ea, atât de tare de obicei, înţelese ce impresie a putut să 
producă asupra lor, după surda emoție care o făcea şi pe ea 
să palpite. 

Da, regina era mişcată! Prin minte îi trecea o amintire. 
Se revăzu la bătălia de la Jarnac, cu trei ani mai înainte, 
dansând în sunetul violelor pe câmpul de luptă, cu aceleaşi 
fete care se găseau acum în faţa ei. Auzea din nou hohotele 

lor de râs, când se întâmpla să calce un rănit sau îşi târau 
poalele lungi prin băltoacele de sânge, iar în capul ei, 
sunetul violelor se amesteca cu acela al tunurilor. În timp ce 
dansa, erau bombardaţi hughenoţii. Puşi pe fugă. 

Sânge şi dansuri! 

Moartea îngemănată cu dragostea! 

Mintea Catherinei era alcătuită din asemenea antiteze 
nemaipomenite, din contraste extraordinare. 


Acum, sub ochii ei, în biserica întunecată şi tăcută, 
escadronul zburător se afla prezent, dar nu în întregime: 
din o sută cincizeci de fete din nobilime, pe care le scotea 
din minţi, preschimbându-le pe unele în desfrânate, pe 
altele în spioane, ea nu le chemase decât pe cele de care 
era foarte sigură. 

Acestea îi erau supuse, îi aparţineau trup şi suflet. 
Admiraţia lor pentru suverana stăpână se transformase în 
adoraţie. 

Destrăbălate, războinice, spioane, isterizate de pasiuni, de 
plăcerile orgiilor, sleite de delirul desfrâului şi de 
superstiții, într-o mănăstire ele ar fi fost socotite ca 
posedate de diavol. Aşa şi erau: sufletul Catherinei le 
devora tinereţea... 

Erau atât de tinere, atât de frumoase, da, de o frumuseţe 
care putea isca în jurul lor pasiuni înspăimântătoare! 

Astfel arăta escadronul zburător al reginei. 

— Fetelor, li se adresă Catherine, se apropie momentul 
când veţi elibera regatul. Veţi intra în istoria glorioasă a 
celei mai mari victorii. Am dorit pacea cu ereticii şi 
Dumnezeu m-a pedepsit. Sunt lovită în ceea ce am mai 
scump pe lume, adică în soartă voastră, care sunteţi 
adevăratele fiice ale inimii mele. 

Fetele ascultau şi se priveau între ele cu acel tulbure 
simţământ de spaimă, pe care accentul, mai mult decât 
cuvintele reginei, părea să-l semene în sufletul lor. Ea 
continuă: 

— Deoarece sunteţi toată bucuria, toată mângâierea, toată 
puterea mea, pentru că mă ajutaţi în această cumplită luptă 
pe care am început-o, pentru că sunteţi cel mai neîmblânzit 
duşman pe care Dumnezeu l-a creat contra ereticilor, în 
sfârşit, pentru că sunteţi soldaţii lui Dumnezeu, ei au 
hotărât pieirea voastră. Urmează să fiţi ucise toate în 
aceeaşi noapte. Dacă s-ar întâmpla o asemenea nenorocire, 
dacă groaznicul măcel ar avea loc, totul ar muri. Ar fi 
sfârşitul regatului. Şi iată, fetelor, că totul e pregătit. 


Cincizeci de gentilomi, cincizeci de monştri, în sfârşit, 
cincizeci de hughenoți vor omori în noaptea de sâmbătă 
spre duminică, pe cele cincizeci de credincioase ale reginei, 
fiecare din ele fiind atrasă într-o capcană! 

Cele cincizeci de tinere traseră toate într-o singură 
mişcare pumnalele din tecile lor. Fremătau tot atât de mult 
de furie cât şi de spaimă. Un semn al reginei potoli această 
furtună. 

Aprinse, cu gâturile încordate, cu pupilele mărite, 
ascultau. 

— Sunt pedepsită după cum merit pentru că am vrut 
pacea! Pedepsită cu atât mai mult, cu cât trădarea vine de 
la aceia cărora le-am acordat toată încrederea mea. Printre 
hughenoți se află unul care mi-a inspirat un fel de dragoste. 
Printre voi se afla una pe care am iubit-o cel mai mult. 
Tocmai ea m-a trădat, vă trădează! Acel hughenot este cel 
ce a întocmit, a pus la cale, a uneltit acest măcel care 
trebuie să mă lase singură, fără sprijin, fără prieteni, fiindcă 
voi veţi fi toate ucise! 

Regina vorbea fără mânie. 

De data aceasta, fetele rămaseră tăcute, încremenite de 
groază. 

— Aceea ale cărei planuri criminale, le-am descoperit, 
continuă regina, este şi cea care a dat numele vostru. Ah, 
nu s-a înşelat! A ales dintre cele o sută cincizeci de prietene 
ale mele, pe cele mai hotărâte, pe cele mai credincioase, pe 
cele mai luptătoare. Numele ei este Alice de Lux. 

— Frumoasa Bearneză! urlară mai multe glasuri. 

Vijelia se dezlănţui! O furtună de ţipete, de ameninţări 
rostite de aceste guri schimonosite, cu braţele ridicate, cu 
mâinile agitate, fluturând pumnalele; o furtună pe care 
Catherine, lividă în vălurile ei negre, nemişcată şi ţeapănă, 
o domina ca un geniu al răului. Treptat, urletele se potoliră. 

— Omul care, după indicaţiile Bearnezei, a pus la cale 
masacrul, este hughenotul acela prefăcut, care a ştiut să-mi 
inspire o adevărată prietenie: contele de Marillac! Începând 


din această noapte, din clipa când veţi ieşi de aici, vă veţi 
duce toate în noua mea locuinţă, unde veţi fi găzduite până 
duminică. Niciuna dintre voi să nu îndrăznească să iasă 
până atunci de acolo, căci va fi pedepsită fără milă. 
Duminică, orice primejdie va fi îndepărtată. Veţi vedea cum, 
dar veţi fi salvate. Încă nu v-am spus totul, fetelor! Într-o 
oră, Alice de Lux şi Marillac vor fi aici! 

O tăcere îngrozitoare urmă acestei veşti şi Catherine 
zâmbi. 

— Îi las în seama voastră, continuă Catherine. Dar mai 
întâi ascultaţi-mă. Un om sfânt trebuie să vină aici. El ştie 
de trădare şi a luat asupra lui pedepsirea celor doi 
trădători. Loviţi de el, ei vor fi loviți de mâna lui Dumnezeu 
şi aşa va fi mai bine. Este voinţa mea! Este şi voinţa lui 
Dumnezeu! Cucernicul Panigarola, unealta Celui de Sus, vă 
va răzbuna. Voi, adunate lângă poarta cea mare, nevăzute, 
nu vă veţi arăta în timpul execuţiei. Aşa vă cer să faceţi. Dar 
dacă Panigarola ar şovăi... dacă mâna lui ar tremura... dacă 
frumoasa Bearneză şi Marillac s-ar apăra prea bine... 
Atunci, fetelor, veţi sări voi - şi veţi duce totul până la capăt. 
Acest semnal... 

Catherine îşi trase pumnalul şi-l ridică ca pe o cruce. 

— Semnalul, acesta va fi! rosti ea cu un glas ce răsună 
puternic în tăcerea înfiorătoare. Voi striga în acelaşi timp: E 
voinţa lui Dumnezeu! 

Ea rosti acest cuvânt cu un accent atât de aspru, atât de 
sălbatic, încât cele cincizeci de fete se dădură înapoi de 
groază. 

Dar în aceeaşi clipă, lovite ca de un nemaipomenit puhoi 
de ură, împinse de gândul răzbunării ele întinseră braţele şi 
pumnalele în formă de cruce, în timp ce un urlet sinistru şi 
înfundat ţâşni din piepturile lor. 

— Este voinţa Domnului! 

Un suflu de superstiție făcu să se plece toate capetele. 
Deodată, totul fu cufundat în beznă. Lumânările de pe altar 
se stinseră şi ele... Când fetele reginei au ridicat capul, au 


văzut-o pe Catherine coborând treptele altarului, după ce 
stinsese făcliile. 

Cutremurate, zbuciumate de simţăminte în care se 
înfruntau furia, răzbunarea, spaima şi groaza 
superstiţioasă, cele cincizeci se strecurară spre locul care le 
fusese arătat. 

Strângând pumnalele în mâini, ele aşteptau. 

Capitolul 17 

Călugărul 

Se scurseră astfel douăzeci de minute. Vuietul vântului 
puternic din jurul uriaşei biserici, din cuprinsul mănăstirii, 
dădea o şi mai mare adâncime tăcerii din interior. Căci 
furtuna, care atârnase toată seara, părea că va izbucni 
chiar atunci. 

Bătu de ora unsprezece. 

Apoi şi jumătate. 

În momentul acela, un om se apropie de altarul principal 
şi, cu o mână tremurătoare, aprinse patru lumânări: două la 
dreapta şi două la stânga tabernacolului. Omul era palid şi 
se clătina pe picioare. Se întoarse şi o văzu pe regină 
prosternată, într-o atitudine de reculegere. 

— Doamnă... şopti el. 

Şi, deoarece ea nu răspundea, el o atinse pe umăr şi 
murmură: 

— Catherine! ... 

Regina ridică capul, iar acest cap era înspăimântător. 

— Rene, întreba regina într-un suflet, totul e pregătit? 

Ruggieri îşi împreună mâinile. 

— Doamnă, răspunse el cu un glas surd, totul nu-i decât un 
vis cumplit! O să-l iertaţi, nu-i aşa? Îndurare, regina mea! 
Îndurare pentru fiul meu! 

Regina se ridică. 

— Rene, spuse ea, pe Dumnezeul din cer care ne ascultă, 
îţi jur că azi am vrut să-l salvez... Am descusut-o pe Alice... 
am descoperit adevărul... E groaznic acest adevăr! Nu 
numai că Deodat ştie că este fiul meu, dar se şi laudă cu 


acest lucru! Alice de Lux cunoaşte taina şi cum ar fi putut-o 
cunoaşte dacă el nu i-ar fi spus-o? Cine ştie ce sunt în stare 
să facă ei doi cu acest secret, dacă i-aş lăsa să fugă? Nu, 
Rene, nu poate fi vorba de îndurare. Nu l-ai condamnat 
oare tu singur? Nu l-ai văzut oare mort, cu pieptul 
străpuns? 

— A fost o închipuire a minţii mele bolnave, răspunse 
Ruggieri clănţănind din toţi dinţii. lertare, doamnă? lată, 
voi pleca şi eu cu ei şi-i voi supraveghea. 

— Taci, Rene€... lată semnalul... acolo... la uşa aceea... 

— Nu, e bubuitul tunetului! 

— Îţi spun să deschizi! 

— Catherine, cum, sânge din sângele tău! Carne din 
carnea ta! Se poate să nu-ţi fie milă? ... 

Regina se aplecă, îl apucă pe astrolog de braţ şi, ca şi cum 
puterile i s-ar fi înzecit în clipa aceea, îl ridică cu o mişcare 
de nestăvilit. 

— Mizerabile, strigă ea, vrei aşadar să-mi sacrific cinstea, 
gloria, puterea, regalitatea, pentru slăbiciunea ta jalnică! 
Bagă tu singur de seamă! 

Ruggieri ridică braţele spre bolțile întunecate. 

— Du-te, deschide, porunci regina, împleticindu-se, 
lovindu-se de grilajul corului şi de stâlpii masivi, se duse la 
uşă şi o deschise. 

Se găsi faţă în faţă cu un bărbat, un călugăr. Gluga îi era 
trasă peste ochi. 

Călugărul intră. Se întoarse spre Ruggieri, care buimac, 
cu părul zbârlit pe cap, îl privea cu nişte ochi de nebun. 

„Încotro trebuie s-o iau?” întrebă încet călugărul. 

Ruggieri întinse braţul spre altarul principal şi cu glas 
răguşit, fără nimic omenesc în el, răcni: 

— Acolo... Acolo te aşteaptă ea! Du-te, călăule! ... 

Călugărul tresări îndelung. 

Ruggieri, cu privirea aţintită spre el, se dădu înapoi, cu 
braţul întins şi ieşi pe uşă. Atunci călugărul auzi un plâns 
sfâşietor, pe care-l acoperi zgomotul unui tunet şi, la lumina 


fulgerului, îl văzu pe omul care pleca, fugea poticnindu-se, 
cu amândoi pumnii înfipţi în păr, urlând blesteme surde. 

Călugărul închise singur uşa şi lăsând să-i cadă gluga pe 
umeri, se îndreptă spre altarul principal. 

Catherine îl văzu apropiindu-se şi nu făcu nici un pas în 
întâmpinarea lui. 

— Foarte bine, marchize de Panigarola. Punctual la 
întâlnire. Puternic în dragoste, tare în faţa morţii. Fiţi 
binevenit! 

Panigarola întoarse capul spre uşa pe care o închisese şi 
gândi: 

— De ce omul acela m-a numit călău? ... 

— Marchize, rosti regina, v-aţi ţinut de cuvânt. Datorită 
dumneavoastră, Parisul este în fierbere. Datorită 
dumneavoastră, fiecare parohie s-a preschimbat într-un 
focar de incendiu. Nu mai lipseşte decât scânteia care să 
aprindă toate patimile. Mulţumesc, prea cucernice... Acum 
e rândul meu să-mi ţin cuvântul. Aici, peste o clipă, o veţi 
vedea pe aceea pe care o iubiţi. 

— Alice! Se înfiora călugărul din toată fiinţa lui. 

— Este a dumneavoastră! Luaţi-o, marchize. V-o dăruiesc. 
În ce-l priveşte pe rival, omul acela respingător, iată cu ce 
să-l ucideţi. 

Regina întinse călugărului hârtia împăturită în patru. 

— Scrisoarea Alicei! urlă Panigarola apucând hârtia. Ah, 
înţeleg! Sunteţi mare şi de temut! Da, el o iubeşte, o adoră, 
iar această scrisoare îl poate ucide mai sigur decât un glonţ 
în inimă... 

— Suntem, aşadar, de acord? Îi arătaţi scrisoarea lui 
Marillac? O să-l faceţi s-o citească? 

— Da, da! 

— Ei atunci, o luaţi cu dumneavoastră pe Alice. Va trebui 
să ştiţi s-o consolaţi... ea nu doreşte decât să vă creadă... 
am întrebat-o, marchize, fiţi sigur că nu vă urăşte! Vă 
aşteaptă o trăsură! ... Cred că aţi văzut-o. 

— Dar el, el, va veni şi el aici? 


— Va veni. Asta-i important. Dar dacă cu toată scrisoarea 
el nu va voi să se despartă de Alice? Dacă o va voi aşa 
ticăloasă şi acoperită de ruşine cum o să i-o arăâtaţi? Dacă 
dragostea lui va supravieţui acestei dezvăluiri, astfel cum 
dragostea dumneavoastră a supravieţuit trădărilor ei? 

— Doamnă, doamnă, gemu călugărul. 

— Totul trebuie prevăzut, urmă Catherine cu un glas 
îngrozitor de liniştit. Dacă Marillac va lupta pentru Alice? 

Cu o mişcare bruscă, călugărul îşi îndepărtă rasa. Sub 
rasă, el apăru îmbrăcat în gentilom, într-un veşmânt de o 
rară bogăţie. Arăta ca odinioară, elegantul marchiz, cu 
pieptarul de mătase, cu dantele preţioase şi un lanţ de aur 
în jurul gâtului, precum şi un pumnal mare la centură. 

Fioros, el trase lama scurtă, groasă şi puternică, iar cu un 
glas şuierător răcni: 

— Iată cine va hotări. 

Capitolul 18 

Logodnicii 

Panigarola lăsă să-i cadă anteriul la loc, cobori din nou 
gluga peste ochi şi îngenunche. Catherina îl privi o clipă cu 
un zâmbet plin de înţeles. Apoi se îndreptă spre uşa pe 
unde intrase călugărul. 

Era aproape de miezul nopţii. 

Auzi zgomotul unei trăsuri şi deschise personal uşa. 
Trăsura se opri şi din ea coborâră trei femei. Una dintre ele 
era Alice de Lux, palidă, îmbrăcată în alb. Avu o şovăire 
înainte de a intra. Celelalte femei se suiră din nou în trăsură 
şi plecară neîntârziat. 

Pătrunzând în biserică, spioana rămase o clipă locului 
cuprinsă de emoție, vrând să străpungă întunericul pe care 
cele patru făclii ale altarului principal, aşezate departe în 
fund îl brăzdau cu luminile lor slabe. 

Mâna ei fu prinsă de altă mână, un glas îi şopti la ureche: 

— lată-te, deci, copila mea! ... 

Alice recunoscu atunci glasul reginei. 


— Îl cauţi, nu-i aşa? spuse mai departe Catherine. 
Răbdare... va veni... 

— Cât de bună sunteţi, doamnă! ... 

— Ai văzut trăsura cu care trebuie să plecaţi? 

— N-am observat, doamnă! ... Dar nu văd preotul... Cum, 
nu-i nimeni în această biserică? ... 

— Răbdare! Îţi spun... 

— Bate de miezul nopţii, doamnă... 

— lată-l pe logodnicul tău, zise regina. 

În adevăr, pe când răsuna prima bătaie de miezul nopţii, 
se auzi la uşă, venind din afară, semnalul convenit. Alice, 
înfiorată, întinse braţul să deschidă. Regina reţinu braţul cu 
o mişcare brutală. 

— Eu deschid, se răsti ea. 

Alice rămase locului. Înmărmurită! Era într-adevăr ciudat 
ca regina să se afle la această intrare a bisericii şi să nu fi 
însărcinat pe un servitor oarecare să deschidă uşa, iar ea 
personal, cu mâinile ei regeşti, să se ocupe de această 
treabă. 

În ochii îngrozitei nenorocite, ea apăru ca un păianjen 
înspăimântător, la pândă, în mijlocul pânzei pe care a ţesut- 
0. 

„Nu-i Marillac”, gândi ea înnebunită. 

Se înşela. Era chiar Marillac! 

Regina, după ce a deschis, a cercetat împrejurimile 
bisericii, ca să se asigure că acesta venise singur. 

— Cum, întrebă regina, n-ai adus cu dumneata doi sau trei 
prieteni? 

Marillac, recunoscând-o pe regină, fu uluit. Se înclină în 
faţa ei cu o puternică emoție. Doamne, chiar regina îl 
aştepta la uşă şi i-o deschidea cu mâna ei! Care altă mamă 
i-ar fi dat dovadă de o asemenea nemărginită bunăvoință? 

— Doamnă, spuse el, Majestatea voastră uită că mi-a 
poruncit să vin singur. Trebuie totuşi să mărturisesc că 
hotărâsem să fiu însoţit de cel mai bun prieten al meu, dar 
cavalerul nu va fi liber decât mâine dimineaţă... 


— Da, da, întrerupse grăbită Catherine. 

Închise uşa, în timp ce din pieptul ei se auzi un oftat de 
adâncă uşurare şi bucurie. 

Cei doi logodnici se zăriră în umbră, se recunoscură mai 
mult decât se văzură. În clipa aceea, mâinile lor se 
înlănţuiră şi dădură uitării tot restul universului. 

Din instinct, se îndreptară spre altarul principal, atraşi de 
cele patru stele care scânteiau slab. 

Regina mergea în urma lor, neslăbindu-i din ochi, cu 
privirea ei sinistră. 

Logodnicii se opriră în faţa altarului. 

Alice murmură: 

— Nu-l văd pe preotul care trebuie să ne cunune... Să fie 
oare în întârziere? 

Catherine înainta spre Panigarola prosternat, îl atinse pe 
umăr şi zise: 

— lată-l pe cel ce vă va uni... 

Călugărul se ridică încet, îşi descoperi faţa şi se întoarse 
spre cei doi logodnici. 

Capitolul 19 

Destrăbălatele 

În aceeaşi seară de luni, 18 august, bătrâna Laura se afla 
singură în căsuţa din stradă La Hache... 

La ora 8, după cum se înţelesese cu Alice, sosi Marillac. 

— Alice? întrebă el. 

— Reţinută de regină până la miezul nopţii. M-a însărcinat 
să vă rog s-o aşteptaţi. Oare ce trebuie să se mai întâmple, 
Isuse Cristoase? Niciodată n-am văzut-o pe Alice atât de 
veselă. 

Marillac zâmbi. 

— Mi-a spus să vă anunţ... aşteptaţi puţin să-mi aduc 
aminte chiar cuvintele ei. Doamne, cât e de fericită, scumpa 
copilă! 

— Haideţi, rosti blând contele, aduceţi-vă aminte întocmai. 

— Mi-am amintit! ... lată: sunteţi aşteptat la prima bătaie 
de miezul nopţii, nici mai înainte, nici mai târziu, acolo unde 


Ştiţi... 

— Ei bine. 

— Ştiţi deci? continuă Laura împreunându-şi mâinile. Oh, 
cât de mult aş vrea să ştiu şi eu unde! 

— Veţi afla mâine dimineaţă, v-o făgăduiesc... La revedere, 
buna mea doamnă! ... 

— Dumnezeu să vă ocrotească, domnule conte! 

Contele de Marillac aruncă o privire înduioşată încăperii 
aceleia liniştite, unde o văzuse de atâtea ori pe aceea pe 
care o iubea, făcu un semn de rămas bun şi dispăru. 

Bătrâna Laura îl însoţi până la poarta grădinii, copleşindu- 
l cu binecuvântări fierbinţi. Apoi se reîntoarse în casă, se 
închise cu grijă şi, aşezându-se, începu să aştepte. 

Sună de ora nouă. 

Atunci mormăi: „Cred că acum nu se va mai întoarce. În ce 
o priveşte pe ea... se află în mâini bune”. 

Se ridică, roti ochii peste tot şi murmură, zâmbind: „E 
finita la commedia. Începusem să mă plictisesc. Uf, bine că 
s-a terminat! lată-mă acum liberă. Ce voi face? Ei, să fie al 
dracului, e foarte simplu. Voi căuta în Paris un han micuţ şi 
convenabil, unde să pot petrece trei sau patru zile fără să 
fiu văzută. Apoi voi porni şi voi ajunge în Italia, mergând în 
fiecare zi puţin, iar acolo, voi vedea: sunt doar bogată!”. 

Se urcă în camera Alicei, spărgând broasca cu două 
lovituri de ciocan. 

Acolo, pe pat, adunase Alice tot ce voia să ia cu ea: o 
geantă şi un sipeţel. 

Cufăraşul conţinea scrisorile primite de la Marillac. Laura 
le aruncă liniştită pe foc şi deschise geanta. Ochii îi 
scăpărară, iar gura-i ştirbă schimonosi un zâmbet. 

În geantă se aflau bijuteriile Alicei şi vreo treizeci de 
fişicuri de monezi de aur - toată averea ei! 

„Bijuteriile şi aurul fac vreo trei sute de mii de livre”, 
murmură bătrâna pălind. „Cu ceea ce mi-a mai dat 
regina...”. 

Se auzi o puternică bătaie din afară. 


Laura stinse într-un suflet făclia şi trăgând un pumnal, se 
piti în spatele uşii. 

„Să intre numai!” bombăni ea. „O omor, orice ar fi! Mi- 
ajunge! Regina mi-a spus doar că totul se va termina în 
noaptea asta!”. 

Aceeaşi lovitură puternică se repetă şi ea răsună prin 
toată casa. 

Atunci Laura respiră. 

„Proastă mai sunt! E oblonul care s-a deschis...”. 

Apoi, îngrămădi cu grabă în geantă bijuteriile şi fişicurile 
cu monezi de aur pe care le scosese de acolo. Fugi într-o 
cameră apropiată şi se întoarse cu un săculeţ. 

„Patruzeci de mii de livre!” mormăi ea cu dispreţ. „Asta-i 
tot ce mi-a dat marea Catherine pentru atâtea servicii de 
preţ şi de încredere. E puţin. Din fericire, mă mai 
despăgubesc eu!”. 

Înfundă cele patruzeci de mii de livre în geantă pe care o 
închise cu atenţie. 

Îşi aruncă apoi o haină pe umeri, ieşi, închise poarta 
grădinii, aruncă cheia peste zid şi se îndepărtă cât îi 
îngăduia mai repede greutatea genţii. 

O umbră se desprinse dintr-un ungher apropiat şi începu 
s-o urmărească. 

Era nouă şi jumătate. 

Străzile erau pustii şi cufundate în beznă; nori joşi zburau 
cu iuţeală deasupra acoperişurilor ascuţite; sunase de mult 
stingerea; hanurile şi restaurantele erau închise. 

Laura nu-şi dădea seama că era urmărită. 

Mergea la întâmplare, cunoscând destul de puţin Parisul. 
Din vremea când sosise, ea nu mai părăsise strada La 
Hache. Până în cele din urmă se rătăci de-a binelea. 

Uneori mai zărea umbra mişcând în jurul ei. Auzea şoapte. 
Poate că omul care o urmărea vorbea acestor oameni... 
Poate... căci în mai multe rânduri, atunci când umbrele 
voiră s-o oprească, ele se îndepărtau dintr-o dată. 


În momentele acelea se cutremura de spaimă şi grăbea 
pasul... „Descreierată ce sunt!” mormăi ea, „să plec din 
casă înainte de răsăritul soarelui, din moment ce Alice tot 
nu avea să se mai întoarcă... Da, dar dacă regina m-a 
minţit? Dacă totuşi ea s-a întors?”. 

Şi degetele i se înfigeau şi mai tare în geantă. 

La un moment dat se opri gâfâind: se găsea într-o stradă 
îngustă şi zărise puţină lumină strecurându-se prin 
încheieturile unei uşi. 

Un fulger imens sfâşie întunericul şi înecă strada într-o 
lumină vineţie, iar la această lumină, Laura zări o firmă 
legănându-se deasupra uşii, scârţâind în vânt. 

Firma reprezenta doi mauri aşezaţi la masă, bând şi 
pălăvrăgind. 

„E un han!” răcni ea. 

Şi se repezi spre uşă. 

În clipa aceea se simţi apucată de două braţe zdravene şi 
răsturnată în stradă, în timp ce o mână grea o apăsa pe 
gură ca să nu strige. 

Laura era încă puternică. Se încorda cu o deznădejde 
furioasă. 

— Diavole! Diavole! se răsti un glas de beţiv, faci pe reaua! 
Jos labele! Ia te uită ce turbată! ... 

Bătrâna muşcă mâna care-i acoperea gura, mâna se trase 
înapoi, Laura începu să urle: 

— Săriţi, unde-s paznicii, mă omoară! 

Ultimul strigăt îi rămase în gât, mâna care a fost luată de 
pe gură s-a înfipt în beregată, degetele se strângeau... şi 
cleştele se închidea încet, cu o apăsare pricepută. 

Laura se mai zbătu câteva clipe... Apoi deodată, bătrâna 
spioană înţepeni, capul îi căzu pe umăr, iar unghiile i se 
înfipseră în noroiul străzii. Murise. 

Banditul o pipăi şi o întoarse mormăind. 

Când găsi geanta, o cântări şi un zâmbet de mulţumire îi 
brăzdă obrazul, astfel cum fulgerele brăzdau cerul 
întunecat. 


Apoi, o apucă pe bătrână şi o lungi cu grijă lângă un zid. 

„Aşa, bombăni el. Acum sunt liniştit! lată una care nu va 
mai vorbi vreodată!”. 

Cu toate acestea, oricât de călit era, ucigaşul nu putu 
scăpa de acele gânduri copleşitoare, care se abat asupra 
criminalului după crimă. 

Rămase locului o clipă, aşeză cadavrul lângă zid, că nu 
cumva să fie udat de şuvoiul de apă din mijlocul stradelei. 

„Nostim”, se gândi el. „Azi dimineaţă eram sărac ca Iov şi 
astă-seară iată-mă bogat. Bogat! De câte ori n-am jinduit 
după bogăţie! Pe maţele diavolului! Înăuntru sunt patruzeci 
de mii de livre, iar eu nu mă simt mai fericit de aceea. Dar 
să vedem, sunt acolo cele patruzeci de mii de livre? Dacă nu 
mă înşel la numărat, sunt la al şaisprezecelea cadavru... de 
când fac preacinstita meserie de ucigaş plătit... Şaisprezece 
cadavre! Ce-mi pasă! Ucid, sunt plătit şi asta-i tot...”. 

Banditul se înfiora. Poate că în această conştiinţă 
întunecată, totul nu fusese încă spus. 

EI îşi continuă monologul, aşteptând un nou fulger pentru 
a o privi pentru ultima dată pe bătrână, poate din acea 
înfricoşătoare curiozitate a ucigaşului, sau poate numai din 
dorinţa de a fi sigur că era moartă. 

Se aplecă, privind cu ochii lui buimaci şi gândi: „Azi 
dimineaţă, deci, îl văd pe om intrând în coşmelia mea. Îşi 
ascundea bine faţa... dar eu cunosc toate feţele din Paris! E 
de ajuns că domnul astrolog nu voia să fie recunoscut, fie şi 
aşa: nici văzut, nici recunoscut! Monseniore Ruggieri, în 
meseria mea suntem discreţi! Omul m-a întrebat: 

— Cât ceri pentru o femeie bătrână? 

— Cinci scuzi de câte şase livre, nu e prea mult. 

— lată cei cinci scuzi. Te vei duce în strada Hache, colţ cu 
strada Traversine, vei aştepta în faţa casei cu o poartă 
verde... Pe la orele opt, femeia va pleca. Ai s-o urmăreşti. 
Dar ca s-o loveşti va trebui să aştepţi s-ajungă departe, 
foarte departe de casă. Ne-am înţeles, nu? Ne-am înţeles, 
pe toţi dracii! Bine! Îmi mai spuse el. Acum ascultă-mă cu 


atenţie. Dacă nu faci treabă bună, dacă loveşti greşit şi 
femeia îşi revine, vei fi spânzurat. Te cunoaştem ca pe un 
cal breaz şi nu te slăbim din ochi. 

— Fiţi liniştit, monseniore! Treaba va fi făcută şi bine, 
nenorociţi cinci scuzi: femeia va avea asupra ei cel puţin 
patruzeci de mii de livre, sunt ale tale! ...” 

Ucigaşul răsuflă adânc şi pipăi cadavrul. 

„Hm! A şi început să se răcească”, mormăi el... „Ce zi! Mi 
se părea că noaptea n-o să mai vină niciodată. Şi totuşi a 
venit!, iar bătrâna a ieşit în adevăr din casa cu poartă 
verde! Am urmărit-o, iar acum iat-o aici moartă! Ale mele 
sunt cele patruzeci de mii de livre!” 

Un fulger lumină în momentul acela faţa umflată a 
cadavrului. 

Criminalul se ridică. 

„Nici o primejdie că să-şi revină, domnule astrolog! Să 
intrăm aici, mi-e sete...”. 

Bătu în uşă într-un anumit fel. Uşa se întredeschise 
Banditul intră şi se aşeză într-un colţ întunecat, cu geantă 
pe genunchi, sub masă. 

Izbuti s-o întredeschidă, băgă mâna, pipăi fişicurile de 
scuzi şi, cu degetele, dădu de nestemate. 

„Bun! Cele patruzeci de mii de livre sunt la locul lor. Pe 
coarnele diavolului! Dar de ce nu sunt mai bucuros? ...”. 

Ce-ar mai fi spus hoţomanul dacă ar fi ştiut ce avere era cu 
adevărat ascunsă în geantă? 

De fapt, nici nu ne interesează. 

Această sinistră apariţie de o clipă va dispărea din 
povestirea noastră, fără să ştim dacă o vom mai reîntâlni 
vreodată. E ca o umbră trecătoare, am arătat-o numai 
pentru a înfăţişa tragica întâmplare pusă la cale de 
Catherine... care şi-a luat toate măsurile de prevedere. 

Banditul a golit mai multe sticle, apoi a plătit şi a plecat pe 
nesimţite. 

Dar, dacă tot am intrat în cârciuma „La doi morţi care-şi 
vorbesc”, să aruncăm o privire în jurul nostru. 


În ceea ce Catho numea salonul mare era lume multă, mai 
ales femei. Catho era mereu victima imaginaţiei şi a 
exagerărilor. În realitate, acest „salon mare” era destul de 
strâmt. În el se aflau cinci mese, iar la fiecare masă. Stăteau 
trei sau patru băutori, ticăloşi şi desfrânate, feţe crude sau 
îndobitocite, oameni fără de lege, care formau clientela de 
noapte a cârciumii. 

Într-adevăr, localul „La doi morţi care-şi vorbesc”, 
frecventat ziua de burghezi şi de soldaţi, devenea noaptea 
un adevărat cuib de hoţi. Catho n-a avut niciodată 
îndrăzneala să refuze ospitalitatea vechilor ei cunoştinţe. 

De aici şi faptul că, în timpul zilei, sala aceasta avea 
înfăţişarea unui local onorabil, în timp ce noaptea căpăta 
aspectul unei taverne unde se refugiau oameni urmăriţi de 
poliţie şi femei dezmăţate, în căutarea unei lovituri fericite. 

La ora aceea târzie, Catho încă nu se culcase. Era aşezată 
în faţa unei mese, într-o mică încăpere ţinând de sala 
pentru public şi vorbea cu două femei tinere. 

Acestea au intrat în cârciumă pe la ora zece şi, întrucât 
vizita lor este strâns legată de diferite întâmplări din 
povestirea noastră, este interesant să reluăm de la început 
convorbirea pe care o aveau cu Catho. 

Când acestea pătrunseră în salon, Catho le ieşi în 
întâmpinare, spunându-le: 

— lată-vă, deci, frumoaselor! Nu v-am mai văzut de mai 
mult de o lună... Cu siguranţă că aveţi să-mi cereţi ceva... 

— E adevărat, Catho, e adevărat. Avem să-ţi cerem ceva, 
spuse una din femei. 

— Ceva important, adăugă cealaltă. 

— Bine, bine, intraţi aici, zise Catho împingându-le spre 
cămăruţă. N-aveţi niciodată ce vă trebuie, dar de dat 
înapoi, nu daţi. Tu, Roşcovano, mai am încă la tine şiragul 
de mărgele albastre pe care ţi le-am împrumutat ca să-l 
cucereşti pe acel frumos căpitan, iar tu, Pâquette, îmi 
datorezi nici nu mai ştiu câţi bani... Sunteţi amândouă nişte 
puțuri fără fund. 


— Da, dar cât de mult te iubim! 

— Ah, tinereţe, tinereţe! Nu vreţi să puneţi un ban de-o 
parte. Dacă vi s-ar întâmpla totuşi ceea ce mi s-a întâmplat 
mie! Dacă v-aţi pierde drăceasca frumuseţe? 

Ele intrară în cămăruţă, în timp ce stăpâna localului se 
ocupa de diferiţi clienţi. În sfârşit, preacinstita Catho veni 
să vorbească cu protejatele ei, punând pe masă o sticlă de 
vin vechi şi ceva de-ale gurii. 

Le iubea pe Roşcovana şi pe Pâquette, tocmai din cauza 
slăbiciunilor pentru care le certa. 

Roşcovana, cea mai îndrăzneață din cele două, luă 
cuvântul, după ce fu îmboldită cu cotul de Pâquette. 

— Iată, spuse ea, Pâquette şi cu mine suntem poftite la o 
serbare. 

— Când? întrebă Catho zâmbitoare. 

— Duminică... Vezi deci că avem destulă vreme să ne 
pregătim, mai ales dacă tu ne ajuţi. 

— Cu ce vă pot ajuta eu, şmecherelor? Vă trebuie un şirag 
sau vreo cingătoare? 

— Ei bine, nu-i vorba de asta, Catho. Trebuie să fim foarte 
decent îmbrăcate, ca nişte burgheze, dacă pot spune astfel. 
Ce Dumnezeu, la serbarea asta vor lua parte judecători, 
preoţi, fără îndoială... şi atunci, înţelegi? Pâquette şi cu 
mine am petrecut ziua de azi examinând rochiile noastre. 
Toate sunt bune pentru meseria noastră... pieptare 
deschise... cingătoare strălucitoare: nu e cu putinţă să ne 
ducem astfel îmbrăcate la această serbare. Şi totuşi, dorim 
să ne ducem... Ascultă, Catho, trebuie ca până duminică, 
sau chiar sâmbătă seara, să ne îmbraci din cap până în 
picioare... 

Catho ridică braţele spre cer: 

— Bine, bine, exclamă ea, dar ce fel de serbare este aceea 
unde vin judecători şi preoţi şi unde voi nu puteţi apărea în 
rochiile voastre, care totuşi vă stau minunat? 

— Ah, Catho, dacă ai şti! rosti timid Pâquette. 

— O nuntă poate? Sau nişte artificii festive! 


— Nici vorbă, Catho! Suntem invitate să privim o anchetă 
cu tortură. 

Catho rămase uluită. 

Roşcovana şi Pâquette confirmară dând din cap, că era 
chiar aşa. 

— Şi asta vă distrează? strigă preacinstita cârciumăreasă. 
Să-l priviţi suferind pe un nenorocit, să-l auziţi strigând şi 
cerşind îndurare... Eu am văzut o dată o tragere pe roată şi 
mă cutremur şi azi când îmi aduc aminte. 

— Ce să-i faci? răspunse Roşcovana, eu n-am vrut. Dar 
Pâquette vrea să vadă. Şi apoi, dacă nu ne vom duce, 
domnul de Montluc, care e foarte generos, dar şi foarte 
brutal, s-ar supăra... 

— A, domnul de Montluc este cel ce vă pofteşte să priviţi 
tortura? Guvernatorul de la Temple? 

— Ei da, Catho. Vezi deci că e vorba de un om important. 

— Şi unde va avea loc tortura? 

— Chiar la Temple. Vom fi ascunse într-o cămăruţă lângă 
camera torturilor. Pentru că nu trebuie să fim văzute. Dar, 
în sfârşit, dacă vom fi văzute, va trebui să trecem drept 
rude ale victimei, venite să asiste. 

— Aha, bine! Dar eu, în locul vostru, tot nu m-aş duce. 

— Catho. Buna noastră Catho, vrei oare să ne aduci o 
mare supărare? spuse Pâquette. 

— Şi să ne faci să pierdem un client ca domnul de 
Montluc? 

— Şi să atragi furia lui asupra noastră? 

— Ei bine, fie! exclamă Catho învinsă. 

— Pentru sâmbătă? 

— Pentru sâmbătă seara, ne-am înţeles deci? 

Cele două dezmăţate bătură din palme de bucurie şi o 
îmbrăţişară pe bună cârciumăreasa. 

— Dar, continuă Catho. Cine-i nenorocitul care va fi 
torturat? 

— Sunt doi, răspunse Pâquette. 

— Cum îi cheamă pe aceşti doi năpăstuiţi? 


— Pardaillan, rosti netulburată Pâguette. Tatăl şi fiul. 

Catho rămase fără glas. Pălise. Mâinile îi tremurau şi se 
străduia în zadar să împartă în bucăţi o plăcintă. 

E sigur că era însufleţită de sentimente puternice pentru 
aceşti doi oameni. 

Pe vremuri, îl iubise pe bătrânul Pardaillan timp de 
cincisprezece zile sau o lună, nu-şi mai aducea aminte 
acum. 

Cu toate acestea, n-ar fi crezut că putea resimţi o 
asemenea spaimă, o atât de adâncă revoltă a inimii şi a 
trupului la gândul că omul acela trebuia să moară. 

Catho trecuse prin viaţă, respingând din instinct orice 
sentiment ce i-ar fi putut produce suferinţă. Era oare bună? 
Rea? Ea singură nu ştia. Plânsese rar. Singura ei durere 
adevărată a fost atunci când i-au rămas ciupituri pe obraz şi 
fusese urâţita de boală. 

În ce-l privea pe cavalerul Pardaillan, tânărul acela nu i-a 
inspirat niciodată altceva decât un fel de admiraţie. Nu mai 
văzuse niciodată un gentilom asemănător Mândria, 
gingăşia, felul lui de a ţine la distanţă pe cine voia, ironia 
zâmbetului şi, pe lângă toate astea, acea milă cuibărită în 
fundul privirii lui. Toate la un loc făceau din el un om 
deosebit. 

Adesea, Catho, gândindu-se la el, a oftat privindu-se în 
oglindă. Dar nu-i trecuse niciodată prin minte că l-ar putea 
iubi pe cavaler. 

Şi iată că acum ei trebuiau să moară! ... Aveau să fie 
torturați! ... 

Catho se simţi atât de tristă, atât de abătută, că dori să 
moară şi ea pe loc. 

— S-ar spune că te-am amărât, reluă vorba Roşcovana, îi 
cunoşti oare pe aceşti oameni? 

— Eu? Nu... murmură Catho. 

— Atunci... ne-am înţeles pentru rochii? 

— Da, răspunse cu gândul aiurea Catho, o să le aveţi, dar 
acum haideţi, plecaţi... Spuneaţi că treaba aceea va avea 


loc duminică? 

— Duminică dimineaţa... dar trebuie să fim la Temple de 
sâmbătă seara. 

— Aha, deci sâmbătă seara. 

— Sigur, ce mai vorbă! Domnul de Montluc ne aşteaptă la 
masă sâmbătă seara, la orele opt... înţelegi? 

— Da, da, bâigui Catho... Vă rog, acum plecaţi... Cele două 
deşucheate o îmbrăţişară pe bună lor prietenă şi plecară. 

Catho îşi rezemă atunci coatele pe masă, îşi luă capul între 
mâini şi şopti: „Duminică! Duminică dimineaţa! ...” începu 
să plângă în hohote. 

Cred că e folositor să reamintim aici că tortura urma să fie 
aplicată celor doi Pardaillan nu duminică, cum credeau 
Pâquette şi Roşcovana, ci într-adevăr sâmbătă dimineaţa. 
Marc de Montluc, după ce a promis celor două dezmâăţate 
că le va aduce să asiste la respingătoarea operaţie, şi-a 
schimbat la timp părerea. Dar, întrucât nu voia să le piardă, 
le-a spus că acţiunea va avea loc duminică, atunci când va 
trebui să-şi ţină făgăduiala, la capătul unei nopţi de orgii pe 
care o pregătea, se gândea că va scăpa, spunându-le că 
tortura fusese aplicată mai devreme cu o zi. 

Odată precizate cele de mai sus, să ne întoarcem la Catho. 

După cum am putut vedea, era o femeie energică. Explozia 
durerii a fost deci de scurtă durată. După primele plânsete, 
izbi puternic cu pumnul în masă, rostind cu tonul acela 
neîmblânzit al hotărârilor nestrămutate: 

— Bine. Trebuie ca în noaptea de sâmbătă spre duminică 
să intru în Temple! 

În momentul când a luat această hotărâre, se auziră 
strigăte în salonul cel mare. 

Catho se şterse la ochi, îşi frecă obrazul cu şorţul ca să-i 
mai redea ceva culori şi pătrunse în cârciumă răstindu-se: 

— Dar aici ce se mai întâmplă? 

— Un omor! A fost ucisă o biată bătrână! 

— Asta-i o ispravă a Roşcovanei şi a Pâquettei! 


Trei sau patru femei de stradă aruncaseră aceste vorbe: 
erau duşmance îndârjite ale celor două fete, invidioase pe 
succesul şi pe frumuseţea lor. 

De aceea făceau un atât de mare zgomot în jurul omorului, 
care în alte împrejurări le-ar fi lăsat cu desăvârşire 
nepăsătoare. 

— Sărmana bătrână! scheună una dintre ele. E îngrozitor! 

— Am spus întotdeauna că Pâquette are o privire rea! 
strigă cealaltă. 

— Trebuie denunţate jandarmilor! urlă o a treia. 
Roşcovana şi Pâquette plângeau, suspinau şi jurau că erau 
nevinovate. 

— Tăcere, toţi să tacă! porunci Catho. 

— În stradă, peste drum, vai, sărmana bătrână! Mi-e atât 
de milă, simt că mi se face rău... 

Aceea care vorbi astfel era o fată grasă, cu un ciuf blond, 
cu ochii bulbucaţi, care arunca priviri înfricoşătoare celor 
două prăpădite năucite, înspăimântate de învinuirea 
neaşteptată ce se abătea asupra lor. 

— la să vedem, Jeanne, povesteşte tu tot ce ştii, spuse 
Catho. 

Grăsana îşi înfipse pumnii în şolduri, se legănă un timp şi 
începu: 

— Deci, tocmai ieşisem acum cinci minute, eu şi Jacques 
Ciungul, împreună cu Blonda înaltă, Fifine, fata soldaţilor şi 
Leonarde... De abia păşisem afară, că iată-l pe Jacques 
Ciungul că strigă: „la te uită! Ce-o mai fi aici?” „Să ne 
uităm, spuse Fifine. 

„Hai să ne uităm, zic eu”. 

Atunci, cu Jacques Ciungul înainte, ne-am dus toate să 
privim. Şi ce să vezi? Roşcata şi Pâquette aplecate peste o 
bătrână, pe cale s-o gâtuie. Nu-i aşa? Spuneţi! 

— Aşa e! exclamară, Leonarde, Blonda înaltă şi Fifine... 
fata soldaţilor. 

— Nu-i adevărat sări Roşcovana. Bătrâna era gata moartă. 

— Gata moartă, gata moartă! Ba mai mişca încă puţin! 


Pâquette şi Roşcovana izbucniră în plânsete şi jurau că s- 
au lovit în întuneric de cadavru şi că au voit să vadă. Doar 
dacă nu era ceva bun de şterpelit. 

— Nici vorbă! strigă Jeanne rotind nişte ochi cât cepele. 
Eu cea dintâi am să anunţ jandarmii! Vino, Ciungule! 

Catho apucă fata de braţ. 

— Ce de poveşti, spuse ea fără ocol, pentru o bătrână care 
a venit să moară la uşa mea. Se întâmplă, oare pentru 
prima dată? Ce ai de spus? Du-te, cheamă jandarmii, fetiţă 
şi am să le povestesc eu ce i s-a întâmplat sergentului care 
n-a mai fost regăsit niciodată, iar tu, Ciungule, ştiu multe pe 
socoteala ta... şi despre voi toate, la fel. Ei? 

Un fior de groază cutremură clientela cârciumii. 

— Pe toţi dracii! continuă Catho, este pentru prima dată 
când se vorbeşte aici de chemarea jandarmilor. N-au decât 
să vină, că au să aibă ce asculta! ... 

— Catho! Catho! strigară câţiva hoţomani. 

— Dar Catho are dreptate! E din vina Jeannei! 

Grăsana îşi ceru iertare şi îi asigură că n-a vrut decât să 
glumească atunci când a pomenit de denunţarea 
Roşcovanei şi a Pâquettei. Liniştea fu reîntronată. Doi 
cerşetori se oferiră să ducă moartă cât mai departe, ca să 
înlăture orice bănuială ar fi putut plana asupra cârciumii, 
„La doi morţi care-şi vorbesc”. Apoi, cei de faţă se risipiră. 

În momentul în care Roşcovana şi Pâquette voiau să se 
îndepărteze la rândul lor, Catho le reţinu: 

— Rămâneţi, vreau să vă vorbesc! Le spuse ea. Hanul fu 
închis, iar luminile stinse. 

Catho le conduse pe cele două prietene până într-o 
cameră şi acolo le zise: 

— Ia spuneţi, nu aţi ucis-o voi pe bătrână? 

— Catho, e oare cu putinţă ca tu să ne bănuieşti? 

— Ei bine, eu cred că voi aţi făcut-o. Nu strigaţi, nu 
plângeţi, e în zadar. Cred că e vorba de voi. Şi chiar dacă n- 
aţi fi fost voi, totul vă e împotrivă. Există martori care 
dovedesc că voi aţi săvârşit crima. Aţi auzit-o pe Jeanne? 


Gura, deci! Fără smiorcăieli... o să ne înţelegem noi... 
ascultaţi-mă! 


Pâquette îşi împreună mâinile. Roşcovana plecă capul. 
Tremurau de frică. 

— Ascultaţi-mă, vorbi din nou Catho. Dacă vă supuneţi, n- 
am să spun nimic. Dar dacă nu mă ascultați, vă denunţ. 
Alegeţi. 

— Porunceşte! răspunseră ele, clănţănind din dinţi. 

— lată cum! Vă cer cinci zile de supunere, nici un ceas mai 
mult, e uşor. 

— Ce trebuie să facem? 

— Am să v-o spun la timpul potrivit. Dar deocamdată, o să 
dormiţi aici. În astea cinci zile n-o să ieşiţi din casa mea. Să 
nu vă temeţi, ştiţi doar că la mine se doarme bine şi se 
mănâncă şi mai bine. 

— 'Te vom asculta, Catho. Vom fi cuminţi şi nu o să ne 
arătăm nasul. 

— Aşa şi trebuie. Dar să ştiţi, dacă una dintre voi pleacă 
până sâmbătă seara, mă duc la şeful poliţiei. 

— Şi ce se va întâmpla sâmbătă seara? 

— Ei bine, sâmbătă seara veţi fi libere, vă îmbrac ca pe 
nişte fete de burghez şi vă veţi duce de-a dreptul la Temple! 

Capitolul 20 

Ultima şotie a unchiului Gilles 

În timp ce la hanul „La doi morţi care-şi vorbesc” se 
petreceau cele arătate, la palatul Mesmes se desfăşura o 
scenă caraghioasă şi macabră în acelaşi timp. 

Astfel, în seara următoare căsătoriei lui Henri de Bearn cu 
Margot, în noaptea când s-a dezlănţuit puternica furtună de 
care am pomenit, trei puncte din Paris rețin atenţia noastră 
- fără a mai vorbi de Luvru, unde străluceşte fastul 
serbărilor, despre care analele timpului vorbesc ca despre 
un eveniment nemaipomenit. Tot fără să mai vorbim de 
palatul Montmorency, unde dispariţia inexplicabilă a celor 
doi Pardaillan a produs confuzie, teamă şi îndurerare, 
precum şi de toate ungherele întunecoase unde foiau 
umbre pregătind cine ştie ce năpastă... 


Cele trei puncte erau: hanul lui Catho, pe care l-am părăsit 
nu demult, biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, unde ne vom 
întoarce la miezul nopţii şi, în sfârşit, palatul Mesmes. 

Palatul ducelui de Damyville era pustiu. Toţi cei din casa 
mareşalului se duseseră în strada Fosses-Montmartre. 
Existau două motive pentru aceasta. Primul, cel mai 
puternic poate, este că Henri de Montmorency se temea de 
un atac al fratelui său. Vizita bătrânului Pardaillan n-a făcut 
decât să-i mărească această teamă. 

„Prevenit la timp!” îşi spunea Damville, „l-am putut aştepta 
bine pregătit pe acest om şi astfel să-l arestez, dar cine ştie 
dacă Francois, într-un moment de disperare, nu va veni 
chiar el în fruntea gentilomilor?”. 

Al doilea motiv era faptul că mareşalul, obţinând 
supravegherea tuturor porţilor Parisului, s-a folosit de 
aceasta ca să posteze oamenii lui la poarta Montmartre. 
Dacă s-ar produce o catastrofă, dacă regina mamă ar afla 
de conspirația lui de Guise, aşa cum lăsa să se înţeleagă 
Maurevert, sau dacă Parisul ar fi ocupat de trupele aflate în 
marş, el n-ar fi avut de făcut decât un salt ca să fugă prin 
poarta Montmartre. 

Palatul Mesmes fusese deci părăsit. 

Totuşi, în seara aceea s-au strecurat în el doi oameni şi, pe 
la orele nouă tocmai terminau de cinat în bucătărie, 
pălăvrăgind între ei: erau Gilles şi nepotul Gillot. 

— Încă un păhărel din vinul ăsta vechi, spuse Gilles în 
momentul când începem să ne ocupăm de cei doi cumetri. 

Şi umplu paharul lui Gillot. 

Paharul fu golit pe dată. 

— N-am băut niciodată asemenea vin, spuse Gillot cu 
limba împleticită. 

Avea faţa lucioasă, iar ochii îi străluceau. 

— Du-te, băiete şi ia sticla aceea din dulapul deschis, ai să 
bei un vin şi mai bun. 

Gillot, răsturnat pe spătarul fotoliului, începu să râdă 
poticnească prea mult. 


„Încă nu-i făcut criţă”, mormăi Gilles. 

Şi îi turnă nepotului încă un pahar plin. 

— Aşadar, urmă el, nu vrei să te mai întorci la palatul 
Montmorency? 

— Să mă întorc acolo? exclamă Gillot ridicând braţele spre 
cer. Nici vorbă, unchiule! Ştii că toată casa e răvăşită după 
dispariţia batonului retezător de limbi? 

— Retezător de limbi? întrebă Gilles. 

— Da... blestematul cela de Pardaillan! ... 

Gillot, răsturnat pe spătarul fotoliului, începu să râdă în 
hohote. Gilles făcu la fel. Dar râsul lui scârţâia ca o morişcă 
ruginită şi i-ar fi dat fiori nepotului, dacă acesta n-ar fi avut 
minţile furate de plăcerea vinului. 

— Acolo, continuă Gillot, toată lumea se ferea de mine. 
Trebuie să fi bănuit ei că îmi vârâsem coada în această 
păcăleală împieliţată: îţi spun unchiule, venise vremea să 
plec de acolo... altfel mi-aş fi pierdut capul şi... eu ţin la 
capul meu. 

Amintindu-şi de mutilarea pe care o suferise, Gillot îşi duse 
mâinile la cap fie pentru a se asigura că acesta se mai află 
încă la locul lui. Fie în memoria fostelor lui urechi tăiate. Se 
înfiora şi păru că se mai trezeşte. 

Unchiul se grăbi să-i umple din nou paharul. 

— Ce mai vorbă, i-am jucat un renghi grozav, unul al 
dracului de tot! Pardaillan avea în mine o încredere! ... Şi 
când i-am spus că-l va găsi singur pe monsenior... era gata 
să mă îmbrăţişeze. Sărmanul de el! 

— Da, dar a vrut să-ţi taie urechile! 

— E adevărat! Blestematul! ... 

— Şi limba! 

— Vai de mine! Acum n-are decât să vină! ... Gillot puse 
mâna pe un cuţit şi încercă să se ridice, dar căzu grămadă 
înapoi şi începu să râdă. 

— În felul acesta, rosti Gilles, eşti mulţumit? 

— Mulţumit, unchiule! Mi se pare că visez! ... Când mă 
gândesc că din ordinul bunului nostru stăpân mi-ai dat o 


mie de scuzi! 

— Şi eşti într-adevăr hotărât să nu te mai întorci acolo? îl 
întrebă Gilles. 

— Doar n-ai înnebunit, unchiule! 

— Prostănacule, din moment ce Pardaillan nu mai e acolo! 

— Da, dar vezi că l-am trădat şi mi-ar tăia limba, înţelegi 
dumneata? Vreau să mă pot bucura de cei o mie de scuzi! 
Vreau să beau! Şi cum aş putea bea fără limbă? 

Din clipa aceea, Gillot, deveni plângăreţ. 

— Îi ai aici, scuzii tăi? Arată-mi-i puţin, spuse unchiul. 

Gillot îşi deşertă cingătoarea pe masă, iar scuzii se 
rostogoliră peste tot; ochii lui Gilles scăpărau. 

— Totuşi, eu sunt cel ce ţii-am dat! rosti el cu un accent 
ciudat, în timp ce degetele osoase mângâiau scuzii şi 
începură să-i aşeze în grămezi. 

— 'Toate astea fără să mai ţinem seamă... bolborosi Gillot, 
de aceea ce mai trebuie să-mi dai. Asta, unchiule, e numai 
pentru băut... aşa mi-ai spus... dar acum trebuie să-mi dai şi 
restul... 

— Ce rest? gâfâi Gilles. 

— Mareşalul a spus trei mii de scuzi... trei mii. 

— la şi bea, nerodule! 

Gillot ascultă, iar paharul lui gol se rostogoli pe podea. 

Unchiul se ridică. Era năucit. Vederea grămezilor de scuzi 
l-a ameţit. 

— Netotule! răcni el. Trei mii de scuzi de aur pentru tine? 
Cred că te-ai îmbătat! 

— Monseniorul... a spus! Hei, unchiule! Plăteşte-mi sau mă 
plâng... mareşalului... 

— Să-ţi plătesc! urlă bătrânul. Şi dacă nu vreau? 
Mizerabile! Vrei oare să mă ruinezi? ... 

— Bine, bine, mormăi Gillot încercând în zadar să se 
ridice. Om vedea noi... ceea ce monseniorul... 

— Băgă de seamă, Gillot, rânji unchiul. 

— Vai, ce râs ciudat... ai azi... mi-e frică... 


Râsul lui Gilles era înspăimântător. Era livid. Îl înnebunea 
gândul de a fi obligat să dea trei mii de scuzi de aur. Dar şi 
gândul că Gillot l-ar putea denunța mareşalului, în cazul că 
nu s-ar supune, nu era mai puţin de speriat. 

— Ascultă, Gillot, spuse el deodată, nu vrei să-mi dai de 
bunăvoie aceşti bani, cu care tu nici n-ai şti ce să faci? 

— Nebun, îngăimă Gillot, sărmanul meu unchi a 
înnebunit... 

Gillot nu putu termina. Bătrânul se aruncă asupra lui şi cât 
ai clipi din ochi îi şi puse un căluş. Apoi, luând o frânghie pe 
care o pregătise fără îndoială dinainte, îl legă de scaun. 

Toate se petrecură atât de repede încât Gillot, trezit brusc 
de groază, se văzu în neputinţă de a face vreo mişcare, 
încercând să se apere. 

În ce-l priveşte pe bătrân, acesta bolborosea cuvinte fără 
rost, învârtindu-se în sus şi în jos ca o sfârlează, aşezând 
într-un dulap scuzii aruncaţi de Gillot pe masă, în afară de o 
mică grămăjoară. După ce isprăvi această treabă şi închise 
la loc dulapul, Gilles se întoarse la nepot şi-i scoase căluşul. 

Gillot se folosi de acest lucru şi începu să urle. Gilles 
aştepta cu răbdare. Când nepotul înţelese că tânguielile nu 
foloseau la nimic şi tăcu, Gilles îi spuse liniştit: 

— Iată-te, în sfârşit, iar cu mintea întreagă. Uite, vezi 
grămada asta? E partea ta: cincizeci de scuzi. Restul e al 
meu! 

Bătrânul zâmbi şi-şi turnă un pahar de vin. 

— Cu aceşti cincizeci de scuzi te vei duce să-ţi încerci 
soarta în altă parte şi încearcă să nu mai dai ochii cu mine. 
Pentru că atunci, fără nici o milă, te voi ucide. 

Gillot luă repede o hotărâre. Se prefăcu că e complet 
resemnat: 

— Dacă asta ţi-e vrerea, unchiule... am să plec... 

— Şi unde ai să te duci? 

— Nu ştiu unde... am să părăsesc Parisul. 

— Da, sper Dar, înainte de a părăsi Parisul, ai să te duci să 
mă denunţi puţin mareşalului, nu? Ba da, te cunosceu! 


— Am să-mi ţin gura, unchiule, ţi-o jur. 

— Da, dar eu vreau să fiu liniştit. Şi pentru aceasta am să- 
ţi tai limba! 

Gilles izbucni în râsul lui drăcesc şi adăugă: 

— Tu mi-ai dat ideea. Tot aşa cum mi-ai dat-o pe aceea de 
a-ţi tăia urechile. Bune idei, băiete, grozave! 

Cât îl priveşte pe Gillot, spaimă şi frica lui erau atât de 
mari, încât îşi răsturnă capul pe spate, dădu un oftat de 
groază şi leşină. 

Gilles, calm şi rapid, începu să ascută un cuţit de 
bucătărie. 

Apoi, apucând un cleşte mare dintr-un sertar, se apropie 
de nenorocit. 

Numai atunci îşi dădu seama că era mai greu să tai o 
limbă decât nişte urechi. Rămase o clipă încurcat, cu 
cleştele într-o mână şi cu cuțitul în cealaltă. 

„Ei, asta-i bună!” mormăi el, „am să-ţi viu totuşi de hac... 
Acest nefericit Gillot!”. 

Pufni în râs închipuindu-şi ce mutră va avea nepotul. 

Era crunt de tot. 

Afară, furtuna era în toi în jurul palatului şi uneori 
pătrundea urlând şi pe coridoare. Deodată, Gillot deschise 
ochii. 

Şovăielile lui Gilles dispărură pe loc. Gillot n-avu timp nici 
să-şi termine strigătul de groază şi de rugăminte, că 
nemilosul bătrân îi şi înfipsese cleştele în gură, sau mai 
curând căuta să i-l înfigă. 

Nenorocitul, cu ochii sângeroşi, cu vinele frunţii umflate 
de sforţare, strângea dinţii într-o criză de disperare. 

Lupta aceasta mută era cumplită. 

Gillot scoase un fel de răcnet scurt, apoi un lung şi 
înspăimântător vaiet ascuţit, ca al unuia ieşit din minţi, 
cleştele apucase limba şi o reteză! 

„Ireaba lui,” bolborosi Gilles. „Dacă nu s-ar fi zbătut, i-aş fi 
tăiat-o frumos, cu cuţitul!”. 


În clipa în care îşi începuse hohotul lui drăcesc de râs, iar 
o suflare furioasă de vânt deschise brusc fereastra şi stinse 
făcliile de pe masă, Gilles răcni la rându-i lui un urlet de 
spaimă. Gillot îl apucase de beregată! 

În turbarea suferinţei lui, Gillot se încordase într-o 
sforţare nemaipomenită şi rupse frânghia care-i ţinuse 
legat braţul drept. Gillot, cel pe jumătate mort, dar 
înnebunit de durerea lui cumplită se ridicase şi, aruncându- 
se cu toată greutatea asupra unchiului, înspăimântător, 
însângerat, monstruos cum era, îl cuprinse pe bătrân, iar 
degetele lui se înfipseră în beregata acestuia, după care 
amândoi se rostogoliră pe podea. 

Când se făcu din nou ziuă şi soarele pătrunse prin 
fereastra deschisă, el lumină cu razele lui două cadavre 
înlănţuite, dintre care unul, cu obrazul plin de sânge, mai 
avea încă degetele înfipte în beregata celuilalt. 

Capitolul 21 

Vrerea lui Dumnezeu 

Panigarola se ruga, îngenuncheat, prosternat pe treptele 
altarului principal de la Saint-Germain-l'Auxerrois. Se ruga, 
adică se certa de fapt cu el însuşi, într-o tragică şi tăcută 
încleştare cu sine. Părea de piatră. El nu se închina nici 
bunătăţii, nici puterii divine, ci căuta în sufletul lui chinuit o 
rază de adevăr. 

Aceasta fu rugăciunea sau mai curând reculegerea 
călugărului în biserica tăcută, pe care furtuna de afară o 
plesnea cu aripile ei uriaşe, în timp ce Catherine de 
Medicis, pitită la intrarea cea mică, pândea sosirea Alicei de 
Lux şi a contelui Marillac, iar cele cincizeci de nobile 
deşucheate, cele cincizeci de frumoase domnişoare, 
aşteptau cu pumnalul în mână. 

„De ce mă aflu aici? Ce am de făcut? Şi ce am făcut? Ceea 
ce am făcut e îngrozitor: ca să lovesc pe un om, am turnat 
ura mea în sufletul mulțimilor, cărora le-am vorbit în 
numele lui Dumnezeu, adică că ceea ce, pentru oameni, 
înseamnă bunătate, iertare şi dreptate. Deci, în numele 


dreptăţii am arătat că trebuie să fie nedrepţi faţă de mai 
mulţi nefericiţi, în numele, iertării am susţinut că trebuie 
nimiciţi toţi cei ce nu sunt de credinţă catolică, în numele 
bunătăţii, am dezlănţuit ura. Am urmărit să-l omor pe 
Marillac, să-i răpesc această femeie! Am vrut să cuceresc 
un sărut şi pentru acest sărut am aprins cele patru colţuri 
ale zărilor. Şi acum, unde am ajuns? lată: azi, trimisul 
Catherinei a venit să-mi spună: „Astă-seară, puţin înainte de 
miezul nopţii, să fii la Saint-Germain-l'Auxerrois. Te 
aşteaptă Alice. Da, iată ce mi-a spus... Şi când sosesc, vrând 
să-l dau uitării pe Marillac şi să caut dragostea, mă lovesc 
tot de ura mea, iar Catherine se află acolo pentru a-mi 
spune că mă voi găsi faţă-n faţă cu Marillac. O, geniu 
întunecat, misterioasă intrigantă, ce aştepţi oare de la 
mine? Ceea ce aştepţi de la mine, regino, este ca să strecor 
în sufletul acestui om o durere şi o ură ca aceea de care e 
cuprins sufletul meu, iar eu am făgăduit acest lucru! 
Trebuie să-l fac să citească scrisoarea aceea, hârtia pe care 
o mototolesc acum în mâna mea! lată la ce duce 
răzbunarea! ... la acest lucru respingător şi josnic, abject şi 
urât, ca eu, marchizul de Panigarola, care peste munţi eram 
numit lealul, mândrul, gentilomul cinstit, da, chiar eu, să 
omor în mod laş un om, nu în luptă, dreaptă ca pe vremuri, 
nu la lumină, ci în întuneric, după ce l-am atras în cea mai 
dezgustătoare capcană, nu cu arma în mână, ci cu o 
scrisoare, o mârşăvie! ... lată ce mi se cere să fac. Toate 
astea pentru ca o femeie, care nu mă iubeşte, să devină a 
mea!”. 

O mână grea se lăsă pe umărul călugărului: el se 
cutremură. 

„Momentul înfricoşător a venit!” murmură el. 

Acesta a fost cel din urmă gând al călugărului, în clipa 
când contele de Marillac şi Alice de Lux, cu mâinile 
înlănţuite, cu sufletele îmbătate de fericire, apropiindu-se 
cu paşi înceţi, s-au oprit în faţa altarului. 


Catherine. Îngrijorată, atentă, fără o mişcare de prisos, 
încordată în aşteptarea ei, rosti cu o voce sigură: 

— lată-l pe cel ce vă va uni... 

Logodnicii ridicară privirea spre călugărul care se 
îndreptă încet, îşi dădea gluga pe spate şi se întorcea spre 
ei. 

Groaza din acea clipă a fost de nedescris. 

Alice îl recunoscu pe Panigarola. Buzele îi albiră. Şi, 
apucată de un tremur care o zguduia puternic. Ochii, 
aţintiţi în cei ai călugărului, arătau o spaimă 
supraomenească. 

În acea secundă fără asemuire, ea înţelese oribila 
capcană. 

Privirea ei înnebunită se desprinse de aceea a călugărului 
şi se îndreptă asupra Catherinei, cu o spaimă atât de 
îngrozitoare încât regina se dădu un pas înapoi. Îl privi apoi 
pe logodnic, dar de data aceasta cu o compătimire atât de 
adâncă, încât Marillac se clătină. După aceea ochii ei se 
îndreptară din nou asupra călugărului. 

Marillac simţea cum mintea i se fărâmiţează cu trosnetul 
unui monument care se prăbuşeşte. 

Nimic pe lume nu-l putea face să ştie... dar el ghicea, 
vedea cu o limpezime care-i sărea în ochi, că totul trebuie 
să fie ceva monstruos, cu neputinţă de crezut şi totuşi sigur 
că exista ceva nemărginit şi fabulos de hidos. 

Călugărul n-o vedea decât pe Alice... Numai pe ea! 

Totul n-a durat decât două secunde. 

Dar aceste două secunde răsunară în sufletul lui 
Panigarola ca o veşnicie a deznădejdii. Se vedea în purtarea 
Alicei o asemenea dragoste, atât de mare, de adevărată, de 
curată, încât în umbra bisericii ea părea aureolată. 

Ah, ochii ei mari căprui îndreptaţi spre călugăr! Cum îi mai 
vorbeau! Cât de inexprimabilă şi de sublimă implorare se 
citea în dubla lor rază de lumină! 

„Omoară-mă, spuneau aceşti ochi, supune-mă pe mine 
oricăror torturi vei alege, dar nu te atinge de el! Dacă nu 


LLA 


eşti mai călău decât toţi călăii, nu-i face lui nici un rău! ...”. 

Această rugăminte mută a îndrăgostitei, amestecul de 
durere cruntă, implorarea întregii ei fiinţe, pătrundeau în 
sufletul călugărului. 

El se ţinea în picioare printr-o minune a voinţei. 

Şi, când după două clipe, îşi regăsi cumpătul, când putu să 
arunce o privire în sinea lui, nu mai descoperi acolo decât o 
nemărginită milă. 

Ridică braţele spre bolțile înnegrite, ca şi cum ar fi voit să 
ia drept martori ai sacrificiului său nişte puteri nevăzute, 
apoi, ochii îi căpătară o expresie de milă, în care se părea 
că i se adunase tot sufletul, în clipa următoare, când Alice 
de Lux înăbuşea un strigăt de bucurie, de speranţă şi de 
recunoştinţă, călugărul se prăbuşi, leşinat. 

Sacrificiul îi zdrobise puterile. 

Marillac, uluit, livid, se smulse din îmbrăţişarea Alicei şi 
făcu doi paşi spre Catherine. 

„Doamnă, rosti el cu glas aspru, ce se întâmplă aici? Cine-i 
acest om? Nu e preot? Priviţi... sub sutana de călugăr se 
ascunde un gentilom!”. 

Într-adevăr, sutana se descheiase. Se zărea în parte 
strălucitorul costum al lui Panigarola. În mâna lui încleştată, 
călugărul mai strângea încă o hârtie mototolită. 

— Vino, gâfâi Alice, vino, să plecăm, să fugim! ... 

— Doamnă, strigă contele, cine-i acest om? 

Catherine răspunse: 

— Nu ştiu, dar hârtia aceasta s-ar putea să ne spună... în 
aceeaşi clipă, regina exclamă: 

— A, dar îl recunosc! Este marchizul de Panigarola. Ce 
caută el aici în locul preotului care mă aştepta? ... 

Marillac se aplecă şi smulse hârtia din mâna ţeapănă a 
călugărului, sau cel puţin o parte a hârtiei şi cu o mare 
înfrigurare a degetelor tremurătoare, o desfăcu şi o 
netezi... 

Ambele încheieturi îi fură prinse tot în secunda aceea, ca 
de două menghine, de nişte mâini gingaşe, îngheţate, 


plăcute, catifelate, dar strâns încleştate de disperare. 
Obrazul Alicei apăru foarte aproape de al său. Privirile lor 
schimbară între ele sentimente nebune, întunecate, de 
nedescris, înfricoşătoare. Ea şopti cu un glas abia auzit: 

— Nu citi... 

— Alice, tu ştii ce e în ea? 

— Nu citi! ... Dă-mi această dovadă de dragoste! Priveşte- 
mă! Te iubesc, nici nu poţi şti cât de mult te iubesc! Nu citi, 
iubitul meu, soţul meu! Nu citi hârtia acestui om! 

— Alice, tu îl cunoşti pe om! 

Glasurile lor aveau acum un ton ciudat. Nici ei nu şi le mai 
recunoşteau. În vocea Alicei răsuna toată groaza, toată 
spaima, în timp ce glasul lui Marillac striga din răsputeri 
bănuiala. 

Nenorocita făcu o sforţare disperată şi încercă să smulgă 
hârtia. 

Marillac, cu o mişcare de neţărmurită blândeţe se eliberă 
de înlănţuirea ei, se urcă până în altar şi aşeză lângă 
tabernacol scrisoarea pe care degetele sale n-o mai putea 
ţine. 

Alice îngenunche şoptind: 

— Oh, iubitul meu, singura mea dragoste, adio... nu vei şti 
niciodată... cât de adorat ai fost... adio... 

Apoi, ducându-şi la buze montura inelului care n-o 
părăsise niciodată, muşcă din conţinutul ei. 

Atunci ea ridică spre Marillac o privire pătrunsă de 
pasiune supraomenească şi aşteptă moartea. 

La lumina lumânării de lângă tabernacol, Marillac citi 
următoarele cuvinte: „Eu, Alice de Lux, declar că, dacă 
copilul pe care îl am de la marchizul de Panigarola, amantul 
meu, a murit, înseamnă că eu l-am ucis. Dacă va fi regăsit 
cadavrul copilului meu, el nu...” 

Aici hârtia fusese ruptă. Restul rămăsese în mâna 
călugărului. 

Contele se întoarse. Era atât de desfigurat încât Catherine 
nu-l recunoscu. 


— Catherine, care la doi paşi mai încolo, ghemuită în ea 
însăşi, cu pumnalul în mână, privea scena. 

Alice întinse braţele spre el şi cu un glas redevenit ciudat 
de limpede, într-un extaz de dragoste, transfigurată, 
purificată de moartea care o copleşea, rosti: 

— Te iubesc! ... 

Marillac n-o văzu, nici n-o auzi. 

Se miră că mai era viu, că înfiorătoarea povară a durerii 
prăvălită deodată asupra lui nu-l zdrobise, iar în mintea lui, 
cu o deosebită limpezime, dăinuia luminos un singur gând - 
o întrebare pe care şi-o punea: „Cum să mor mai repede?” 

Tot restul dispăruse într-un fel de beznă. Nu mai rămăsese 
în el decât groaza de a trăi. Să mai trăiască încă un singur 
ceas, un singur minut, i se părea ceva cu totul de 
neînchipuit. 

Plimbă în jurul lui o privire sticloasă ce se opri o clipă 
asupra Alicei, care cu braţele întinse, cu ochii aţintiţi asupra 
lui, nevăzându-l decât pe el, repeta într-una: 

— Te iubesc... 

EI nici n-o văzu. Privirea lui ajunse la regină. 

Se desprinse cu mare greutate de altarul de care stătea 
sprijinit şi cu un pas greoi, şovăitor, se apropie de ea. 

Catherine de Medicis îl privi apropiindu-se, fără a putea 
face cea mai mică mişcare. 

Era sub puterea groazei. Simţea, nedesluşit, că întrecuse 
toate limitele. 

Când Marillac fu foarte aproape de ea, îi zâmbi. 

Ce zâmbet! ... 

Şi iată ce i-a spus, sau mai curând ce a bâiguit: 

— Ei bine, mamă, acum eşti mulţumită? De ce mă omori... 
în felul acesta? 

Catherine află astfel că fiul ei înţelesese tot adevărul. 
Convingerea aceasta o redeşteptă. Înfricoşătoare, se ridică. 
Cu o mişcare bruscă flutură ceva ce părea o cruce, dar care 
de fapt era un pumnal şi strigă: 


— Conte, nu eu vă ucid... ci această cruce... este spre 
binele lui Dumnezeu! E voia lui Dumnezeu! 

Şi, cu glas tunător, repetă: 

— E voia lui Dumnezeu! 

Atunci, o zarvă neobişnuită răsună în biserică. S-ar fi spus 
că furtuna care urla afară spărsese uşile şi că suflul 
puternic al vântului năvălea spre altarul principal. Un 
foşnet de rochii care se mototoleau şi se frecau între ele, un 
tropăit rapid însoţit de zgomotul scaunelor răsturnate, un 
murmur de voci la început nedesluşit, apoi vuietul acestor 
voci izbucni în strigăte sălbatice... „E voia lui Dumnezeu, e 
voia lui Dumnezeu!” 

Marillac, ca într-o nălucire de coşmar, văzu mulţimea de 
capete femeieşti, schimonosite de ură şi de teamă, precum 
şi întunericul străpuns de fulgerul pumnalelor. 

Apoi, privirea îi căzu asupra Alicei. Şi atunci n-o mai văzu 
decât pe ea! 

— 'Te iubesc... 

Nu mai auzi decât aceste cuvinte. 

Gândirea i se destramă, raţiunea i se nărui cu un zgomot 
asurzitor, i se păru o clipă că nişte urlete îi umpleau capul, 
că muşchii strigau, că nervii şi creierii urlau. Apoi, deodată, 
nu mai simţi nimic, cercul de foc se îndepărtă, iar în el 
cobori o linişte neţărmurită. Zâmbetul îi deveni fericit. 
Înnebunise! 

În aceste câteva secunde, nebunul începuse să se îndrepte 
spre Alice. 

Ea repeta mereu: 

— 'Te iubesc... 

EI îi răspunse cu glas de îndrăgostit: 

— 'Te iubesc... Aşteaptă-mă... să plecăm... 

— Dumnezeule din cer! exclamă Alice, el mă iartă! ... în 
aceeaşi clipă, corpul iubitului se prăbuşi lângă ea: 

Mai mult de zece lovituri de pumnal îl doborâră în acelaşi 
timp. 


— De ce? horcăi ea. Ce se întâmplă? Cine-i acolo? ... 
Ascultă! 

Încercă să ridice cadavrul, dar el căzu înapoi, greoi. 

Tot atunci, mâini mânioase se abătură şi asupra ei, o 
sfâşiară, făcură ferfeniţă rochia. Însângerată, năucită, 
aproape goală, Alice se agăța cu disperare de cadavru şi 
gâfâia: 

— Lăsaţi-l! Îndurare pentru el! Omorâţi-mă numai pe 
mine! 

Un urlet enorm, îi năvăli în urechi. 

— La moarte! La moarte cu cei doi trădători! La moarte, 
Bearneza! 

Noi lovituri de pumnal se abătură asupra cadavrului. 
Printre lacrimile de sânge care-i înecau obrazul. Alice o zări 
atunci, într-o ultimă privire, pe regină, în picioare, sprijinită 
de altar, cu pumnalul ridicat spre cer, cu piciorul proptit în 
pieptul lui Marillac. Hidoasă şi scânteietoare, răcnind: 

— Astfel pier duşmanii reginei! E voinţa, domnului! 

— Îndurare pentru el! strigă ieşită din minţi Alice. 

— Fetelor! Fetelor! tună Catherine, juraţi că veţi lovi tot 
astfel pe duşmanii lui Dumnezeu şi ai reginei! E voinţa 
Domnului! 

Alice, în culmea înfricoşării, izbuti să ridice capul pământiu 
al iubitului, ca pentru a-l arăta Catherinei. Cu o mână se 
agăţase, disperată, de rochia reginei. 

Şi, în timp ce cele cincizeci jurau să ucidă, în timp ce 
pumnalele se agitau, gurile se înspumau, ochii scânteiau, în 
mijlocul furtunii de jurăminte, nenorocita dădu acest 
strigăt, ca o ultimă rază de nădejde: 

— Fii blestemată! Regină a sângelui şi a crimei! Îţi căutai 
fiul! Priveşte.-l! Iată.-l... 

În aceeaşi clipită, ea recăzu peste trupul lui Marillac şi 
muri murmurând: 

— 'Te iubesc! 

Capitolul 22 

Cimitirul sfinţilor neprihăniţi 


După ce s-a potolit toată larma, Catherine rosti câteva 
cuvinte, iar cele cincizeci, una câte una, părăsiră biserica. 
Numai una dintre ele, ieşind în stradă, se îndreptă îndată 
spre un grup de patru sau cinci oameni care aşteptau şi le 
vorbi în şoaptă. 

Atunci, oamenii intrară în biserică şi merseră până la 
altarul principal, unde văzură o femeie îngenuncheată, 
înfăşurată pe de-a-ntregul în văluri negre. 

Femeia le arătă leşul contelui de Marillac. 

— Dar ea? întrebă unul din ei, arătând spre Alice de Lux. 

Femeia scutură capul, iar oamenii îl apucară pe Marillac 
şi-l duseră afară din biserică. 

Apoi, regina stinse cele patru lumânări care ardeau în 
dreapta şi în stânga tabernacolului şi în întunericul 
străpuns, acum, numai de lumina slabă a candelei atârnată 
de boltă, se aplecă deasupra unei umbre întinse la piciorul 
altarului. 

Umbra aceea era călugărul Panigarola. 

Regina duse mâna la pieptul călugărului şi constată că 
inima îi mai bătea slab. Atunci scoase o sticluţă dintr-o 
pungă ce o purta la brâu şi, deschizând-o, i-o dădu celui 
leşinat să o miroasă. 

Timp de câteva minute, eforturile ei rămaseră zadarnice. 

— Totuşi trăieşte! rosti ea cu glas aspru. 

În sfârşit, o tresărire uşoară a călugărului, care în curând 
deschise ochii. 

„Bine! Gândi regina. El n-a văzut şi n-a auzit nimic”. 

Panigarola se ridică în picioare. 

I se părea că iese atunci dintr-un mormânt şi cu mintea 
şovăitoare, tulburată, credea că se întoarce din 
îndepărtatele zări ale morţii. 

Catherine îl luă de mână, îl duse până la cadavrul Alicei şi 
îi spuse: 

— Ea a murit, sărmanul meu marchiz Vezi, el a omorât-o... 
Am asistat neputincioasă la acest omor... Când a văzut 
hârtia pe care o ţineai în mâinile tale înţepenite, a apucat- 


0... a citit-o... niciodată n-am văzut o asemenea furie... în 
câteva clipe, nenorocita copilă, tăiată, sfâşiată după cum 
vezi, a căzut sub loviturile lui. Dar să ştii că eşti răzbunat, 
câţiva gentilomi care m-au însoţit... văzându-l ieşind plin de 
sânge, năuc, au crezut că m-au ucis pe mine şi acum... 
cadavrul lui Marillac pluteşte pe valurile Senei... Adio, 
marchize... las corpul acestei biete copile în sfinţită 
dumitale grijă... Dumnezeu să se milostivească de sufletul 
ei! 

Catherine se dădu înapoi, asemenea unei fantome care se 
afundă din nou în întunericul din care a ieşit un moment, 
pentru a săvârşi vreo vrăjitorie. Câteva clipe mai târziu, 
singură, pe jos, fără escortă, cu pumnalul în mână, semeaţă 
ca un cavaler viteaz, cu sufletul ghiftuit de grozăvii, 
împăcată şi puternică, ea se strecură pe străzi şi se întoarse 
la palatul ei. 

Panigarola, rămas singur, se aplecă peste cadavrul Alicei. 

Mâna îi alunecă pe sânul gol şi rece. Nimic nu mai tresălta 
sub acest sân de nea. Alice murise cu adevărat. 

Călugărul, ridicându-se, privi în jurul lui ca şi cum ar fi 
căutat ceva. Găsind, fără îndoială, ceea ce căuta, se 
îndreptă spre agheasmator, muie în el batista dintr-o pânză 
fină şi întorcându-se la cadavru începu să-i spele încetişor 
petele de sânge. 

Cu tot întunericul de nepătruns, cu excepţia locului de sub 
candelă, se părea că el vedea fără greş, căci în acel du-te- 
vino al lui, mergea fără şovâăială şi fără zgomot. 

Se întoarse de trei ori la agheasmator ca să înmoaie 
batista. 

Îndată, anghesmatorul păru plin de sânge. 

Printr-o întâmplare destul de neînțeles. Alice n-avea nici o 
rană pe obraz, iar sângele de pe ea se scursese din rănile 
care i-au străpuns umerii, gâtul şi pieptul. 

După ce termină de spălat toate rănile, călugărul privi o 
clipă cadavrul. Figura palidă a Alicei apărea în lumina 


pâlpâindă a candelei în toată minunata ei frumuseţe, 
idealizată de măreţia morţii. 

Panigarola cercetă între timp rană cu rană. 

Erau şaptesprezece. Lungi tăieturi la suprafaţa pielei, 
niciuna nu pătrunsese până la izvoarele vieţii. 

Călugărul clătină capul şi murmură: „Niciuna din ele nu 
era mortală...”. 

Urmându-şi lugubra cercetare, el observă la arătătorul 
mâinii drepte un inel cu montură plesnită. Cu mare 
greutate izbuti să scoată inelul din degetul care şi începuse 
să înţepenească. 

Apoi, aprinse o lumânare şi cu o curiozitate bolnavă, privi 
atent inelul. 

În montura găurită, zări câteva fire dintr-un praf alb; 
strânse la loc marginile monturii, că nu cumva praful să se 
risipească şi-şi puse inelul în degetul lui cel mic. 

„Inelul de logodnă”, zise el. 

Reîntorcându-se la Alice, încercă s-o acopere pe cât putu 
mai bine, dar cum nu putea uni fâşiile zdrenţuite ale 
corsajului, îşi scoase sutana de postav gros castaniu şi înveli 
în ea cadavrul. 

Apăru astfel în elegantul lui costum de bogat gentilom. 

Cu o mişcare puternică, aproape fără efort, el ridică în 
braţe cadavrul învelit în sutana lui de călugăr şi-l purtă spre 
uşa pe care Ruggieri i-o deschisese atunci când intrase în 
biserică. 

O trăsură de drum lung se afla acolo, aşteptând: era aceea 
pregătită de regină. 

Un om îmbrăcat în vizitiu se apropie de marchizul de 
Panigarola şi-i zise: 

— Monseniore, iată trăsura de călătorie... 

— Trăsura aceasta se află aici pentru mine? întrebă el fără 
să se mire. 

— Da, monseniore. Am ordine. Pornim pe drumul Lyonului 
şi al Italiei. N-aveţi decât să vă urcați. 


Marchizul, fără a mai răspunde, o aşeză pe Alice în trăsură 
şi o întinse pe banchetă astfel încât să nu cadă. Apoi, 
închizând uşa, trecu în faţa cailor pe care îi apucă de hăţuri. 

După aceea, porni la drum. 

Vizitiul mirat, îl urmă şi gândi: „Aceasta-i mireasă de care 
mi-a vorbit regina... E cea din trăsură... dar de ce o fi oare 
îmbrăcată în călugăr? ...”. 

În momentul acela era ora două dimineaţa. 

Uneori, palele vântului puternic opreau trăsura, iar caii, 
cu capul în vânt, îşi încordau picioarele ca să reziste 
furtunii. 

Vizitiul, înfricoşat acum mai mult de gentilomul tăcut, cu 
înfăţişare de strigoi, decât de vijelia care vuia în jur, se 
ascundea în spatele trăsurii şi se agăța de spiţele roţilor. 

Panigarola stătea nemişcat, cu faţa pământie ridicată spre 
cerul brăzdat de flăcări. 

După ce răbufnirea vântului trecu, el îşi reluă înaintarea în 
zgomotul de fiare ale trăsurii funerare, în vacarmul şi 
urletele elementelor dezlănţuite. 

„Încotro se îndreaptă? Încotro? bolborosea vizitiul 
înnebunit. Cam ciudat pentru o călătorie de nuntă... începe 
să-mi fie frică!”. 

Panigarola opri brusc, iar omul privind în jurul lui, se 
închină repede şi bâigui: „E cimitirul Sfinţilor 
Neprihăniţi!”... 

Panigarola, nemaiţinând seama de vizitiu, ca şi cum nici n- 
ar fi existat, se urcă în trăsură, în clipa următoare cobori 
din ea cu cadavrul Alicei pe braţe. Îl aşeză la piciorul zidului 
care, în partea aceea, înconjura cimitirul. 

Se duse apoi şi bătu la fereastra joasă a unui fel de colibă 
care se găsea acolo. 

Vizitiul, cu ochii căscaţi de groază, privea pe aceea pe care 
el o numise mireasă. O răbufnire de vânt îndepărtată 
sutana de postav gros: zări astfel obrazul ca ceară al 
cadavrului. Atunci, cu o înjurătură înăbuşită, el sări în şaua 
calului fruntaş, înfipse pintenii în burta animalului şi, ca 


smulsă de o vijelie de spaimă, trăsura cea grea dispăru în 
noapte. 

— Cine-i acolo? răsună un glas nesigur, la bătaia lui 
Panigarola. 

— Dumneata eşti groparul? întrebă gentilomul. 

Uşa colibei se deschise şi apăru un moşneag cu o lampă 
afumată în mână. Acesta se uită o clipă la neobişnuitul 
vizitator, care-l trezea la o asemenea vreme. 

— Cuviosul Panigarola! murmură el. Cu ce haine? ... 

— Mă cunoşti? 

— Cine nu o cunoaşte pe Cuvioşia voastră? Cine nu v-a 
auzit predicând? 

— Bine! Atunci, dacă ştii cine sunt, ştii ce ai să păţeşti dacă 
nu mă vei asculta. Ia-ţi târnăcopul şi celelalte scule... 

— E vorba deci... întrebă bătrânul temător. 

— De săpat o groapă, da! răspunse Panigarola cu un glas 
care-l îngheţă pe gropar. 

Acesta se cutremură. Părul i se umezi de o sudoare rece. 
Glasul pe care-l auzea nu-i suna ca ceva omenesc. Părea că 
vine din fundul unui mormânt. 

Clătinându-se, puse mâna pe un târnăcop şi o lopată. La 
un semn al sinistrului vizitator, el deschise o uşă şi pătrunse 
în cimitir. 

Panigarola ridicase în braţe cadavrul Alicei şi-l strângea, 
mergând cu el, într-o îmbrăţişare a cărei gingăşie n-ar 
putea-o descrie nici un fel de cuvinte. 

O îmbrăţişa astfel cum numai cel mai pătimaş iubit ar 
putea strânge în braţe fecioara ce-i mărturisea dragostea. 
O îmbrăţişa însă şi ca o mamă îndurerată, care cuprinde 
strâns în braţe cadavrul copilului iubit, pe care caută să-l 

învie. 

Groparul se oprise. 

Începu să sape cu o grabă neîndemânatică. 

Treabă dură o oră. La capătul acestei ore groapa era 
destul de adâncă. 


În tot acest timp, marchizul de Panigarola, primul iubit al 
Alicei de Lux, rămase în picioare la marginea gropii ce se 
săpa, ţinând în braţe cadavrul iubitei. Ochii lui înecaţi de 
lacrimile compătimirii rămaseră aţintiţi pe obrazul moartei, 
fără cea mai mică tresărire a genelor. De-a lungul acestei 
ore. În timp ce groparul săpa, în timp ce fulgerele îl 
învăluiau în lumina lor albăstrie, iar crucile de lemn se 
prăbuşeau în jur cu zgomotul uscat al ramurilor ce se frâng, 
el rămase neclintit ca o statuie a deznădejdii şi a milei. 

Groparul ieşi din groapă, iar Panigarola cobori, culcându- 
şi acolo iubita. 

Îi acoperi cu grijă faţa şi mâinile şi o înfăşură în întregime 
în sutana lui de călugăr. 

După aceasta, ieşi pe marginea gropii. 

Bătrânul speriat, cu părul cărunt bătut de vânt, întinse 
degetul arătător spre cadavru şi întrebă: 

— Cum? Fără coşciug? ... 

— Nu-i nevoie, îi răspunse Panigarola. 

— Cum aşa, de abia acoperită? 

— Îndată va fi mai bine acoperită. 

Groparul nu înţelese tâlcul acestor cuvinte. Apucă sapă şi 
se pregăti să arunce în groapă primele lopeţi de pământ. 

Panigarola îl prinse de braţ şi-l opri. 

— Încă nu! 

Groparul, încovoiat, se îndreptă. 

Panigarola continuă. 

— Lipseşte cineva în mormânt... 

— Cine! Ţipă bătrânul. 

— Eu. 

Groparul se cutremură de groază. Era furat de scena 
înfricoşătoare... Nu căuta să înţeleagă. Nu mai trăia în 
realitate, ci în vis. 

— Pleacă, porunci Panigarola. Să te întorci peste un ceas. 
Şi atunci, ascultă... 

— Ascult, rosti moşneagul clănţănind din dinţi. 


— Vei umple groapa fără să priveşti. Vor fi două cadavre, al 
meu şi al ei... Ai să acoperi tot. la asta. 

Întinse groparului o pungă plină cu aur; o adevărată 
avere. Bătrânul o primi şi se mai linişti puţin. 

— Asta-i ca să nu spun nimic? întrebă el cu un zâmbet în 
care lăcomia se lupta cu groază. 

Panigarola făcu nu cu capul. 

— Atunci, e răsplata muncii? 

— Dacă ai spune un singur cuvânt despre ceea ce faci aici 
azi-noapte, ai fi spânzurat. În ce priveşte munca, nu trebuie 
să ţi-o plătesc, pentru că e treaba ta de gropar. 

— Atunci de ce acest aur? 

— Ascultă... Mâine, peste opt zile, într-o lună, nu ştiu când, 
va veni un copil, un băieţel cu părul negru, ochii negri, un 
obraz trist şi palid, subţirel... să-i tot dai şase ani. Vei lua de 
mână acest copil, îl vei aduce la acest mormânt şi îi vei 
spune: 

— Dacă eşti în căutarea mormântului mamei tale, copile, 
atunci iată-l. Ai să faci întocmai? 

— E uşor. 

— Copilul se numeşte Jacques-Clement. 

— Jacgqucs-Clement, bine. Va putea veni să se roage şi să 
plângă după voia inimii. Asta-i sfânt. 

Panigarola făcu un semn de mulţumire. 

— Acum pleacă. Adu-ţi aminte şi întoarce-te într-o oră. 

Groparul se dădu înapoi, plecă cu capul întors spre omul 
acela care, în picioare la marginea gropii, nemişcat, părea 
un strigoi pregătindu-se să se întoarcă în mormântul de 
unde ieşise. 

Fu cuprins din nou de o spaimă paralizantă. Simţi că are 
să cadă şi se sprijini de ceva, care era o cruce de lemn. Se 
agăţă de ea şi de acolo continuă să privească. Un fulger ce 
brăzdă larg cerul, îi arătă omul aplecat peste groapă. 

Apoi, întunericul se făcu şi mai adânc. 

Un nou fulger aruncă o lumină peste tot cimitirul. 
Groparul, la capătul puterilor, căzu în genunchi: privi spre 


groapă şi de data aceasta nu mai era nimeni la marginea ei! 


Panigarola se întinse lângă corpul Alicei, cu faţa spre faţa 
ei. Îşi trăsese pumnalul, ca să poată lovi, fără şovăială dacă 
moartea n-ar veni destul de repede. 

Apoi duse la buze inelul pe care-l muşcase Alice şi-l muşcă 
în acelaşi loc sorbind restul de praf alb. 

Abia gândea. Îşi duse braţul drept sub gâtul moartei. Ochii 
lui larg deschişi căutau s-o vadă, iar privirea lui nu exprima 
nici ură, nici dragoste, ci numai o neţărmurită milă. 

La douăzeci de paşi de acolo, groparul, prăbuşit lângă 
crucea de lemn, cu privirea pierdută, livid, cu gâtul întins 
spre groapă, aştepta. Astfel se scurse ceasul cerut. Apoi 
încă unul. Furtuna se potoli treptat. Numai la ivirea zorilor, 
în momentul în care pe un cer fără pată, spălat de ape şi de 
vânturi, se ridică lumina soarelui ce răsărea, numai atunci 
bătrânul se târi până la marginea gropii şi aruncă în ea o 
privire plină de acea uimire de nedescris, pe care o 
provoacă numai închipuirile viselor tragice. 

Cele două cadavre, obraz lângă obraz, cu ochii deschişi, cu 
gurile încleştate, păreau să se privească, să-şi zâmbească şi 
să-şi spună lucruri misterioase şi drăgăstoase. 

Bătrânul îşi scoase vesta de miel care-i acoperea umerii şi 
o aşeză peste cele două feţe. 

Apoi, grăbit, începu să acopere groapa, cu mişcări repezi 
de lopată. 

Capitolul 23 

Aventurile de dragoste ale lui Pipeau 

De la dispariţia cavalerului de Pardaillan, unul din 
personajele cele mai active, mai ocupate, mai agitate din 
Paris, era cu siguranţă cumătrul Pipeau. 

Acest câine, care avea minciuna în sânge şi ştia să fure cât 
şase hoţi de buzunare, găsise la început, în palatul 
Montmorency, raiul pe care-l putea visa un câine. Prin 
urzeli, viclenie şi dibăcie s-a pus bine cu bucătarul palatului. 
Îl convinsese pe acest bucătar, cam sărac cu duhul de altfel, 


că avea pentru el o prietenie nemărginită. Minciună 
gogonată! Pipeau îl dispreţuia din suflet pe bucătar, dar îi 
plăcea bucătăria lui. 

„Cât de mult mă iubeşte!” repeta bietul om. „Mereu 
printre picioarele mele! Nu mă mai slăbeşte un pas!”. 

Ce-ar fi spus însă dacă ar fi cunoscut adevăratele gânduri 
ale lui Pipeau? 

O minciună era şi coada, ciosvârta de coadă, din care 
dădea fără încetare! Minciună şi privirea lui supusă, în care 
ar fi fost cu neputinţă să citeşti cea mai mică zeflemea! 
Minciună limba care lingea cu smerenie mâinile cinstitului 
om, precum şi zeama care mai rămânea uneori pe ele! Tot 
minciună şi acele lătrături prieteneşti, tumbele, care 
scuturau de râs pântecele bucătarului! 

Dar cum ar fi putut ghici acesta şiretenia, prefăcătoria şi 
viclenia câinelui? 

Pipeau primea rar o ciosvârtă direct din mâna bucătarului, 
oricât ar fi fost de înfometat. Avea pentru aceasta un temei 
foarte simplu, dar care a rămas pentru totdeauna 
necunoscut acestui om: faptul că Pipeau se servea singur. 

Pe ascuns, la momentul potrivit, apuca ce-i plăcea. Pentru 
el era întotdeauna mai bine aşa. 

„Nu-i lacom,” îşi spunea bucătarul. „Mă iubeşte numai 
pentru mine”. 

Nu era lacom? Doamne, Dumnezeule, aşa se clădesc toate 
renumele, bune sau rele! Pipeau şterpelea tot ce putea. 
Pipeau jefuia bucătăria. Pipeau, credincios instintelor sale, 
îşi petrecea timpul furând. Se îngrăşase, devenise obraznic. 

Dar Pipeau nu era numai un câine hoţ, un neruşinat, un 
mincinos după cum credem că am dovedit-o în diferite 
împrejurări. Când am prezentat cititorului acest personaj, 
îmi amintesc că am spus despre el că era un câine 
destrăbălat. 

Să mai adăugăm că n-am fi trecut sub tăcere aventurile de 
dragoste ale lui Pipeau, dacă povestea acestor iubiri n-ar fi 
fost legată de întâmplări însemnate din povestirea noastră. 


Deci, Pipeau era cel mai fericit dintre câini în palatul 
Montmorency. 

Fericirea aceasta a fost neumbrită şi fără încurcături, până 
în ziua când dispăru cavalerul de Pardaillan. Câinele avea 
pentru stăpânul său - mai curând prietenul său - o mare 
dragoste, de data aceasta, sinceră. 

Într-o seară, seară de nelinişte şi îndurerare, prietenul nu 
mai apăru! 

Din noaptea aceea. Pipeau nu a mai închis ochii. Se 
învârtea prin palat, căuta, adulmeca, chema pe cineva cu 
mici gemete, dar toate în zadar. Dimineaţa, se aşeză în 
stradă, în faţa porţii celei mări a palatului. 

Pardaillan nu s-a mai reîntors. Pipeau uită până şi de 
bucătărie. Degeaba îl îmbia bucătarul, iar când bunul om a 
vrut să-l apuce de zgardă, câinele a mârâit astfel, încât l-a 
făcut să înţeleagă că trebuia să-i dea pace. 

Ziua aceea trecu astfel. Seara, câinele nu se întoarse la 
palat. Continua să aştepte în faţa porţii. 

Şi când se iviră zorile, când a fost sigur că stăpânul nu se 
va mai întoarce, zbură ca o săgeată. 

Unde credeţi că s-a dus? 

Ei bine, a fugit la Bastilia. 

„Să-mi mai spună cineva, după o asemenea întâmplare,” 
exclamă undeva La Fontaine, acest maestru al poeţilor, „că 
animalele n-au inteligenţă!” 

Pipeau era desigur deştept. Petrecuse ore îndelungate tot 
frământându-se de lipsa stăpânului său. 

„Unde poate fi,” sfârşi el prin a-şi zice în limba lui, „unde 
poate fi dacă nu tot în acelaşi loc întunecos şi povârnit unde 
s-a mai închis o dată? Dar ce-o fi făcând acolo înăuntru?”. 

lată de ce se avântă ca o săgeată în direcţia Bastiliei. De 
obicei Pipeau nu se mişca încet, dar când mai era şi grăbit, 
galopul, care era mersul lui obişnuit, devenea o vijelie. 
Pipeau răsturnă pe rând vreo doisprezece copii, două sau 
trei bătrâne, dădu peste cap garniţi cu lapte şi coşurile cu 
ouă de pe diferite tejghele, se aruncă cu capul înainte în 


grupuri de oameni, provocă, în trecerea lui, puternice 
strigăte şi blesteme şi se opri gâfâind în faţa aceleiaşi porţi, 
prin care cavalerul de Pardaillan fusese târât în Bastilia. 

Câinele ridică nasul spre fereastra unde-l văzuse pe 
prietenul său. Dar ce folos! Strâmta deschizătură fusese 
astupată. Prevederea, la funcţionarii administrativi, apare 
întotdeauna după desfăşurarea faptelor şi s-ar putea spune 
că are caracter răzbunător. Domnul de Guitalens zidise 
ferestruica prin care cavalerul de Pardaillan comunicase, 
altădată, cu câinele său! 

Pipeau, după ce a aşteptat zadarnic, a început să facă 
înconjurul Bastiliei. 

Dar, degeaba a lătrat, a chemat, s-a uitat la toate 
ferestruicile la fel cu a lui. 

Atunci, plecă mai departe, alergând tot atât de nebuneşte, 
şi, după câteva minute năvăli în hanul La Devinicre. Se urcă 
până la camera locuită altădată de stăpân, cobori, cercetă 
amănunţit în toate colţurile, până ce-l zări jupânul Landry 
Gregoire şi bietul câine fu gonit cu o ploaie de lovituri de 
mătură. 

Pipeau o şterse fără să mai întoarcă capul. Era limpede că 
stăpânul nu se afla acolo, altfel n-ar fi fost astfel tratat. 

Urmându-şi firul cercetărilor, Pipeau străbătu Parisul în 
toate direcţiile şi, tot timpul, în goana aceea dezordonată. 
Vizită toate locurile pe unde fusese împreună cu stăpânul şi, 
pe seară, ajunse în cele din urmă la hanul „La doi morţi 
care-şi vorbesc”, înfometat, însetat, rupt de oboseală, cu 
sufletul la gură. 

Catho îi dădu să mănânce, îl îngriji şi Pipeau găsind locul 
pe placul său, rămase acolo peste noapte. 

Dar, a doua zi dimineaţă, odihnit după nouă ore de somn, 
cu forţele refăcute, după ce avusese grijă să dea o raită pe 
la bucătărie, o şterse îndată ce o servitoare deschise uşa. 

De data aceasta nu mai alerga. 

Mergea încet, cu nasul în pământ, cu coada şi urechile 
pleoştite. 


„S-a terminat,” gândea bietul animal, „m-a părăsit, n-am 
să-l mai revăd!”. 

Ajunse astfel la palatul Montmorency, se culcă în faţa porţii 
şi aşteptă. Rămase acolo toată ziua, surd la toate chemările 
bucătarului care, într-adevăr mărinimos în asemenea 
împrejurare, îi adusese, pe seară, o masă îmbelşugată, 
compusă dintr-un schelet de pui. 

Ne aflăm în seara de miercuri, 20 august. Această dată n- 
avea nici o importanţă pentru câine, dar pentru noi ea are 
una. 

Veni noaptea. Pipeau, culcat în fundul unui ungher, căuta 
să adoarmă şi era stăpânit de gândurile cele mai negre, 
când deodată sări în cele patru labe, nasul începu să se 
mişte şi să miroase, coada i se legăna încetişor. 

Pipeau îl simţise oare de departe pe stăpân? 

Din ce-i venise agitația? De unde bucuria? 

Ne e neplăcut că trebuie să mărturisim, dar adevărul 
înainte de toate: Pipeau mirosise o căţea! 

Pipeau, deci, se ridicase, cu ochii ţintă, cu nasul iscoditor. 
Nu întârzie să vadă astfel patru umbre care se opriră chiar 
în faţa palatului. 

Ceata aceasta de patru umbre era compusă din doi 
bărbaţi şi doi câini. 

Pipeau se apropie. Cei doi câini mârâiră. Unul dintre cei 
doi oameni, cu un glas scăzut şi aspru, porunci: „Lăcere, 
Pluton! Tăcere, Proserpina!”. 

Pluton şi Proserpina trebuie să fi fost numele celor doi 
câini dresați, căci ei tăcură pe dată. Erau doi câini mari, 
dintr-o rasă cu păr ţeapăn, cu ochii sângeroşi, cu fălci 
enorme. Unul dintre câini, Pluton, era în întregime negru. 
Celălalt, căţeaua Prosperina, era complet albă. Dar 
amândoi erau din aceeaşi rasă. 

Timp de aproape o oră, cei doi oameni au rămas la pândă 
în faţa palatului. Se învârteau în sus şi-n jos cu fereală şi 
păreau că vor să vadă ceea ce se petrecea înăuntrul 
palatului. 


— Vedeţi, zise în cele din urmă unul dintre ei, pe aici ar 
trebui să atacăm, credeţi-mă, monseniore... 

— Da, Orthes, răspunse celălalt. Ai avut dreptate. Să 
plecăm, cheamă câinii şi să plecăm. 

Bărbatul care fusese chemat cu numele de Orthes fluieră 
încet: Pluton, Prosperina şi, cu ei, Pipeau se puseră în 
mişcare. 

Cum şi Pipeau? ... Da! 

Căci Pipeau se apropiase de Prosperina şi în limba lor i-a 
spus ceva măgulitor. I s-a prezentat, fără îndoială cu cele 
mai plăcute cuvinte, fiindcă Proserpina îşi legănase 
încetişor coada, semn la care Pipeau, fără alte multe 
oboluri, i-a făcut o declaraţie în toată regula, adică începu 
să se învârtă în jurul domnişoarei, mirosind tot ceea ce un 
câine trebuie să miroasă. 

Atunci, Pluton, soţul doamnei, rânjindu-şi buzele groase, 
arătă două şiruri de colţi nemaipomeniţi. 

Pipeau îi aruncă soţului o privire piezişă. Părul de pe el se 
zbârli ca nişte ţepi. Buza lui fremătândă descoperi şi la el 
nişte instrumente de atac şi de apărare de un calibru 
onorabil. 

De o parte şi de alta se auzi un mârâit înfundat. 

Bătălia devenise inevitabilă. 

Proserpina, aşezată, în voie pe fund, se pregătea să 
arbitreze lupta, al cărei premiu de preţ, la fel cu Chimene, 
era chiar ea. 

Deodată, Pipeau dădu înapoi. Pipeau se retrase până la 
carcasa de pui ce-i fusese adusă şi de care nu se atinsese fie 
din tristeţe, fie că voise să-şi economisească proviziile. 
Apucă carcasa cu dinţii şi i-o aduse... cui? Proserpinei? Nu, 
lui Pluton! 

Pluton era un câine crud şi prost. Se aruncă asupra 
scheletului şi începu să înfulece de zor. După care îi aruncă 
lui Pipeau o privire de uimire şi de recunoştinţă. În semn de 
pace, dădu din coadă şi se culcă liniştit. 


Pipeu înţelese că din acel moment câştigase prietenia 
puternicului câine. 

Se întoarse repede spre Proserpina şi, în deplină 
siguranţă, îşi reîncepu temenelile. 

Când cei doi oameni au plecat, Pluton şi Proserpina îi 
urmară. Foarte firesc, Pipeau se ţinu după ei. 

Uită de prietenie în schimbul dragostei. Îşi uită şi tristeţea. 
Îl uită şi pe stăpânul dispărut. Ar fi urmat-o pe Proserpina 
până la capătul lumii, cu atât mai mult, cu cât dezmăţata 
făcea graţii, se juca cu el şi părea dispusă să-i acorde toate 
favorurile. 

Pluton mergea trist şi-şi spunea, poate că la urma urmei 
un prieten care oferea asemenea schelete de pui, merita pe 
deplin un mic sacrificiu din partea lui. 

Ajunseră cu toţii la o casă mare de pe Fosses-Montmartre. 
Uşa grea se deschise şi Pipeau, strecurându-se pe nesimţite 
între Proserpina şi Pluton, intră în casă! ... 

Uşa se închise la loc. 

Pipeau era musafirul mareţalului de Damyville ţi a lui 
d'Orthes, viconte d'Aspremont! ... 

Capitolul 24 

Amiralul Coligny 

Îl vom lăsa deoparte pe Pipeau şi aventurile lui de 
dragoste, o vom lăsa pe Catho, hangiţa de la „Doi morţi 
care-şi vorbesc” să se ocupe, împreună cu Roşcovana şi 
Pâquette, de o îndeletnicire misterioasă pentru care-şi 
dădea multă osteneală şi, înainte de a ne reîntoarce la 
Pardaillani, care în închisoarea Temple aşteptau ceasul 
înfricoşător când vor fi supuşi torturii, îi vom conduce pe 
cititorii noştri la Luvru. 

Serbările se înlănţuiau fără încetare, începând de luni, 18 
august. 

Hughenoţii erau foarte fericiţi. 

Catherine de Medicis se arăta încântătoare faţă de toţi. 

Numai Carol al IX-lea, singuratic, bănuitor şi tăcut, îşi 
plimba în mijlocul acestei bucurii tristeţea lui de 


nevindecat. 

Vineri, 22 august, dis-de-dimineaţă, amiralul Coligny 
părăsi palatul său din stradă Bethisy şi se duse la Luvru. 

Era, ca întotdeauna, escortat de cinci sau şase gentilomi 
hughenoți şi ducea sub braţ o grămadă de hârtii. 

Era planul definitiv al campaniei ce avea să înceapă 
împotriva "Ţărilor de Jos şi a cărei comandă supremă urma 
să-i fie încredinţată lui Coligny. 

Regele trebuia să studieze planul împreună cu amiralul şi 
să-i dea ultima aprobare. 

Carol al IX-lea tocmai coborâse din pat când amiralul 
ajunsese la apartamentele regelui, înţesate cu oamenii 
curţii încă de la ora aceea. Era bine dispus în dimineaţa 
aceea şi când îl zări pe Coligny, îi ieşi în întâmpinare, îl 
strânse cu drag în braţe şi exclamă: 

— Bunul meu părinte, am visat în noaptea asta că mă 
băteaţi! 

— Eu, sire? 

— Da, da, chiar dumneata. 

Neliniştea se şi aşternu pe feţele hughenoţilor prezenţi, în 
timp ce catolicii râdeau batjocoritor. 

Şi unii şi ceilalţi presimţeau una din acele teribile glume, 
atât de obişnuite la Carol al IX-lea. 

Dar regele, izbucnind în râs, continuă: 

— M-aţi bătut la jocul cu mingea! E de admis aşa ceva? Pe 
mine, primul jucător al Franţei! 

— Şi al Navarei, sire! interveni zâmbind Henri de Bearn. 
Toată lumea ştie că vărul meu Carol este imbatabil la jocul 
cu mingea. 

Carol al IX-lea mulţumi lui Henri cu o mişcare amabilă a 
capului şi spuse: 

— Amirale, vreau să-mi iau revanşa visului meu. Veniţi. 

— Dar, sire, răspunse Coligny. Majestatea Voastră ştie prea 
bine că în viaţa mea n-am ţinut o rachetă în mână. 

— Ei, drăcie! Şi eu care vroiam să vă bat. 


— Sire, sări atunci în vorbă Teligny, dacă Majestatea 
Voastră îmi dă voie, voi fi în acest joc locţiitorul domnului 
amiral, pe care am tot dreptul să-l numesc părinte şi voi 
primi în locul lui provocarea. 

— Pe. Dumnezeul meu, domnule, sunteţi un om fermecător 
şi-mi faceţi o mare plăcere. Amirale, vom vorbi astă-seară 
despre lucruri serioase, căci văd după teancul ameninţător 
de hârtii pe care-l ţineţi sub braţ, că vreţi să mă obligaţi să 
lucrez. Mă iertaţi, nu-i aşa, bunul meu părinte? 

Iar regele, fluierând o melodie de vânătoare, cobori la 
jocul cu mingea, urmat de toţi cei de la curte. Fură formate 
două tabere şi partida începu numaidecât, cu o frumoasă 
lovitură a regelui, care era într-adevăr excelent la acest joc. 

Coligny rămase cu câţiva gentilomi şi bătrânul general al 
galerelor, La Garde, care în mod familiar era numit 
căpitanul Paulin. 

Antoine Escalin des Aismars, baron de La Garde, era un 
soldat îndrăgostit de aventură. Sărac, născut din părinţi 
fără situaţie, se ridicase din grad în grad până la cel de 
general al galerelor, ceea ce ar corespunde oarecum titlului 
de contra-amiral din zilele noastre. 

Era un om rece, fără scrupule, crunt în bătălie, catolic 
neînduplecat, mai mult din calcul politic, decât din credinţă; 
pentru Coligny avea însă un fel de admiraţie şi stimă şi se 
interesa mult de campania prevăzută, sperând să 
cucerească astfel noi favoruri. 

Coligny îl însărcinase în mod deosebit cu armarea vaselor 
ce urmau să fie folosite, căci se proiecta atacarea ducelui de 
Alba pe mare şi pe uscat. Bătrânul La Garde se achitase de 
misiunea lui cu cel mai mare zel: flota era gata. 

Omul acesta simţise că era vorba de o trădare? 

Mirosise el planurile Catherinei? 

E probabil. Dar, om de curte priceput, pe cât era de 
neînfricat în luptă, păstra pentru el toate impresiile. 

Coligny a avut cu elo lungă convorbire, care a durat două 
ore. 


Aceasta s-a întâmplat chiar în anticamera regelui, lângă 
pervazul unei ferestre, unde Coligny trăsese un fotoliu. Pe 
acest fotoliu şi-a expus Coligny planurile. Până la urmă s-au 
aşezat amândoi în genunchi, lângă fotoliu, ca să cerceteze 
mai de aproape o hartă întinsă de amiral. 

Erau atât de cufundaţi în studiul lor, încât n-o văzură pe 
regina Catherine de Medicis ieşind din apartamentele 
regelui, străbătând anticamera, salutată în trecere de 
gentilomii prezenţi şi înfundându-se apoi într-o galerie, cu 
un mers rar, palidă, de gheaţă, ca o arătare în veşmintele ei 
negre. 

Catherine părea tulburată după înfricoşătoarele scene de 
la Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Se oprea câteodată, scurt, în timpul lungilor ei plimbări 
solitare dinăuntrul capelei, iar cine ar fi fost aproape de ea 
ar fi putut auzi: „Era fiul meu...”. 

Să fi izbutit oare remuşcările să spargă porţile acestei 
minţi, până atunci atât de închisă, atât de puternic 
zăvorâtă?! 

Dacă ea, Catherine, luptă într-adevăr cu un simţământ 
ciudat, numit remuşcare, dacă mintea ei privea cu groază 
abisurile pe care le săpase, atunci, cineva care ar fi 
cunoscut-o bine, de pildă Ruggieri, s-ar fi temut de explozia 
acestor remuşcări. 

În adevăr, Catherine nu era femeia care să dea înapoi. 
Dacă din străfundurile conştiinţei ei se ridica un vaiet, ea va 
căuta să-l înăbuşe în vaietul unor strigăte şi mai puternice. 

Astfel, remuşcările ei, dacă erau remuşcări, o mânau spre 
o grabă şi mai înfrigurată, spre o sete de sânge încă şi mai 
arzătoare. 

Catherine gândea. 

„Sânge şi mai mult sânge pentru a şterge urmele acestui 
sânge!”. 

În dimineaţa aceea, mai întunecată ca oricând, rămăsese 
singură, iar zâmbetul fericit pe care-l arăta Curţii dispăruse 


de pe buzele sale. Ea trecu, după cum am mai spus şi 
aruncă o privire piezişă spre Coligny. 

La capătul galeriei, în momentul când să intre în capelă, 
văzu un om care o aştepta. Era Maurevert. Acesta se înclină 
într-un salut şi şopti: 

— Aştept ultimele domniei voastre ordine, doamnă! 

Catherine aruncă o privire cercetătoare până în fundul 
galeriei, până la anticameră, până la Coligny, care se ridica 
şi îşi strângea documentele, vorbind însufleţit cu La Garde. 

Ea rosti doar acest cuvânt: 

— Du-te! 

Maurevert se înclină şi mai adânc. Avea ceva de spus... Se 
gândea la sfatul dat de ducele de Guise într-o noapte de 
sărbătoare: Colingny trebuia rănit, nu ucis... Maurevert 
voia să păstreze bunele relaţii cu ducele, ascultând în 
acelaşi timp şi de regină. Lăsând la o parte faptul că un 
prieten al său urma să tragă în amiral, spuse: 

— Şi dacă nu va fi lovit, doamnă? 

— Ei bine, răspunse regina netulburată, va trebui s-o iei 
de la capăt! 

— Aşadar, insistă ucigaşul, dacă amiralul moare sau nu, 
mâine dimineaţă cei doi prizonieri de la Temple îmi vor 
aparţine? ... 

— Da! ... Cu condiţia să asist la tortură... 

După acestea, Catherine se întoarse din nou în capelă. 
Câteva minute mai târziu, Maurevert ieşea din Luvru. 

Stând în pervazul ferestrei din anticameră, bătrânul La 
Garde spuse în acel moment: 

— Domnule amiral, dacă vreţi să mă ascultați, ar trebui să 
grăbiţi ultimele pregătiri... Am luptat contra voastră... Dar 
vă port stima pe care o datorez unui comandant ilustru... 
îngăduiţi-mi să insist. Ar trebui ca cel mult într-o lună să fiţi 
în plină campanie. 

— Într-o lună, dragă baroane? Spuneţi mai bine în zece 
zile şi veţi fi mai aproape de adevăr. 


— O, cu atât mai bine! răspunse bătrânul La Garde cu un 
suspin de uşurare. 

Cei doi comandanţi îşi strânseră mâna, iar La Garde cobori 
la jocul cu mingea, pentru a se prezenta regelui. 

Coligny, după ce şi-a înfăşurat documentele, le-a aşezat 
sub braţ şi făcând semn gentilomilor din suită, cobori la 
rândul lui şi ieşi din Luvru, răspunzând cu un zâmbet 
saluturilor respectuoase. 

Maurevert ajunse fără grabă la mănăstirea Saint-Germain- 
l'Auxerrois. Intră într-o casă joasă, ale cărei ferestre de la 
parter aveau gratii. Acolo locuia canonicul Villemur. De trei 
zile, canonicul părăsise în mod făţiş casa, duelându-se, după 
cum spunea, la o rudă în Picardia. Casa trecea deci drept 
nelocuită. Maurevert se strecură înăuntru şi ajuns repede 
în sufrageria de la parter. 

— Acum e momentul! spuse el atunci unui om care i-a 
deschis şi l-a însoţit ca să-i arate drumul. 

Omul acela nu era altul decât canonicul Villemur. 

— Ştiam, răspunse scurt canonicul. Veniţi! 

Maurevert îşi urmă gazda, cu care străbătu trei odăi până 
să ajungă, în sfârşit, într-o curte aflată în spatele casei. 

Curtea era înconjurată de ziduri destul de înalte. Ieşirea 
de aici se făcea printr-o uşă aşezată în aceste ziduri. 
Villemur o deschise şi îi arată lui Maurevert o potecă pustie 
care ducea la Sena. 

— Veţi fugi pe aici spuse el. Aveţi tot ce vă trebuie pentru 
această fugă. 

Arătă cu degetul spre un cal zdravăn, gata înşeuat, legat 
cu frâul într-un inel. 

— Monseniorul Henri de Guise este cel ce s-a ocupat astfel 
de siguranţa dumneavoastră. Calul provine din grajdurile 
lui. La poarta Saint-Antoine veţi fi lăsat să treceţi. Vă veţi 
duce în Soissonnars, apoi, luând-o spre răsărit, vă veţi 
îndrepta spre Reims. Acolo veţi aştepta. 

— Bine, bine, răspunse Maurevert cu un zâmbet 
batjocoritor. Credeţi că este într-adevăr nevoie de această 


fugă? 

— Cred că altfel vă riscaţi capul. 

— Voi fugi deci, continuă Maurevert, ferm hotărât să nu 
facă nimic din ce spunea. 

Apoi, reveniră amândoi în sufragerie. Villemur luă dintr-un 
colţ o archebuză încărcată şi i-o predă lui Maurevert, care o 
cercetă cu atenţie. 

— În ordine, zise el în sfârşit. 

— Iată-l, strigă în acel moment, cu oarecare emoție, 
Villemur, care se aşezase la fereastră cu gratii. 

Maurevert rezemă ţeava archebuzei pe împletitura 
ferestrei. 

La stânga lui apăru un grup de cinci sau şase gentilomi. În 
fruntea lor, la trei paşi, mergea Coligny, care vorbea liniştit 
cu Clermont, conte de Piles, un tânăr din suita regelui de 
Navarra. 

Maurevert apăsă în acea clipă pe trăgaci. 

În curtea mănăstirii Saint-Germain-l'Auxerrois se produce 
o clipă de încremenire. Coligny arăta cu mâna dreaptă 
însângerată spre fereastră: glonţul îi smulsese degetul 
arătător. 

„Un asasinat!” urlară gentilomii. 

În aceeaşi clipă răsună un al doilea foc şi amiralul se 
prăbuşi, de data asta cu umărul stâng sfărâmat. 

În acel moment, curtea mănăstirii se umplu de strigăte, 
mulţimea se adună, dar când se află că cel lovit era amiralul 
Colingy, mulţimea se retrase îndată, cu ameninţări mârâite 
la adresa hughenoţilor. 

După primul său foc, Maurevert lăsase arma, mustrându- 
se: „Neîndemânaticule! L-ai scăpat”. 

— Încă o dată! răcni Villemur. 

— Cu ce? întrebă Maurevert zeflemitor. 

Canonicul, dintr-o săritură fu lângă el cu o a doua 
archebuză în mână, gata încărcată. Maurevert, fără vreo 
şovăire, o apucă şi trase din nou. Amiralul căzu. 

— E mort! spuse Villemur. 


— Cred că da, încuviinţă Maurevert cu un zâmbet. 

— Fugiţi! ... 

Maurevert se supuse fără grabă, cu toate că în momentul 
acela uşa era zguduită de lovituri puternice. 

Ajunse în curtea din spate, desfăcu calul, încalecă şi o luă 
la trap pe potecă. 

Atunci, canonicul cobori repede în pivniţa casei, ridică un 
capac, se înfundă într-un tunel, străbătu un culoar lung şi 
urcând o scară de piatră, ajunse în sacristia bisericii Saint- 
Germain-l'Auxerrois. 

În curtea mănăstirii se petrecea o scenă de zăpăceală 
teribilă. Gentilomii hughenoți s-au repezit mai întâi la 
fereastră, dar împletitura era rezistentă. Apoi, în timp ce 
unii căutau să spargă uşa, alţii, cu spada în mână, îl 
înconjuraseră pe Coligny pentru a face faţă unui nou atac. 

— Înştiinţaţi-l pe rege, spuse liniştit Coligny. 

Unul dintre gentilomi, baronul de Pont, o luă la goană spre 
Luvru, străbătând grupurile de oameni tăcute şi 
duşmănoase. 

Între timp, cu ajutorul prietenilor săi, Coligny se ridicase, 
dar nu se putea ţine pe picioare şi părea gata să cadă din 
nou. 

— Un scaun! strigă Clermont de Piles. 

În mulţime se auziră râsete batjocoritoare; nimeni nu se 
clinti. Hughenoţii se priviră înspăimântați, foarte palizi. 

Atunci, doi între ei îşi împreunară mâinile încrucişate, 
formând un fel de scaun pe care fu aşezat rănitul, cu cele 
două braţe sprijinite pe umerii gentilomilor. 

Ceilalţi înconjurară în tăcere grupul, cu spadele trase. Cei 
care au încercat zadarnic să spargă uşa, au venit să se 
alăture cortegiului care se puse în mişcare. 

Coligny nu-şi pierduse cunoştinţa. 

— Fiţi calmi, repeta el cu un glas încă destul de puternic. 

Dar prietenii lui nu-l ascultau. Clermont de Piles plângea, 
atât de furie cât şi de durere, în timp ce ceilalţi stricau: 


— A fost ucis amiralul! A fost lovit părintele nostru! 
Răzbunare! 

În fiecare clipă întâlneau alţi hughenoți, care se alăturau 
cortegiului şi văzându-l pe amiral grav rănit, îşi trăgeau 
spadele şi strigau: 

— Răzbunare! 

Ajungând în strada Bethisy, ei erau vreo două sute, 
fluturând spadele, plângând, amenințând. În timp ce 
populaţia care-i privea trecând, păstra tăcerea. 

Vestea atentatului se răspândi cu o repeziciune 
nemaipomenită. În mai puţin de o oră Parisul fremăta de o 
fierbere extraordinară; burghezii ieşiră înarmaţi la toate 
răspântiile, se organizară dansuri, în timp ce în alte locuri, 
preoţii, căţăraţi pe pietre de hotar, explicau poporului că 
Dumnezeu pedepsise pe unul din duşmanii bisericii. 

La palatul Bethisy şi în jurul lui s-au adunat mai mult de o 
mie de hughenoți şi s-au organizat: nemaiavând nici o 
îndoială că s-a urmărit uciderea amiralului, erau hotărâți 
să-l apere într-o luptă făţişă. 

Mulțimea de gentilomi scoşi din fire umplea curtea 
palatului şi revărsându-se prin porţile larg deschise, ocupa 
toată strada. 

Totuşi, calmul se restabili treptat, iar spadele luară drumul 
tecilor, când se răspândi zvonul că ucigaşul amiralului era 
un ticălos obişnuit şi nu cineva plătit de canonicul Villemur, 
cum s-a crezut la început, iar calmul se preschimbă în 
linişte când se află că rănile nu erau deloc mortale. 

Cu tot calmul şi liniştea revenite, un mare număr de 
hughenoți se interesa pe loc de locuinţele ce ar fi de 
închiriat pe strada Bethisy, voind să fie pregătiţi şi pe a- 
proape, zi şi noapte, să sară în ajutorul şefului lor. 

Pe la orele două, se produse un freamăt în mulţimea care 
continua să rămână în stradă. 

O litieră apăru în capătul străzii. Era precedată şi urmată 
de o jumătate companie de archebuzieri. 

„Regele! Regele! ...” 


Toate capetele se descoperiră. 

Dar durerea şi indignarea fiind mai tari decât respectul, se 
strigă: „Răzbunare!” 

Înainte de a intra în palat, litiera se opri un moment. Şi 
atunci se putu vedea că în ea se aflau regele, Catherine şi 
ducele d'Anjou. 

Charles al IX-lea, palid, întunecat, agitat, se aplecă spre 
grupul de gentilomi cel mai apropiat. 

— Domnilor, rosti el, ca şi dumneavoastră doresc 
răzbunarea. Mai mult decât dumneavoastră, sunt obligat s- 
o obţin, căci amiralul este oaspetele meu. Fiţi aşadar 
liniştiţi. Criminalul va fi prins şi supus unei pedepse 
memorabile... 

Se auziră strigăte entuziaste de „Trăiască regele!”. 

Charles al IX-lea se afla la jocul cu mingea şi conducea 
partidă împotriva taberei adverse, în fruntea căreia se afla 
domnul de Teligny, ginerele amiralului, atunci când baronul 
de Pont sosi în fugă, răvăşit şi cu lacrimi în ochi. 

— Sire, a fost ucis domnul amiral! 

Charles al IX-lea care se pregătea să arunce mingea, 
rămase o clipă încremenit, ca împietrit de uimire. 

Teligny, Henri de Bearn, Conde şi ceilalţi câţiva hughenoți 
care auziseră, s-au şi repezit afară, fugind spre strada 
Bethisy. 

— Pe sufletul lui Dumnezeu, spuse regele, ce vorbe sunt 
astea, domnule? 

— Adevărul, sire! Tristul adevăr! ... 

Şi povesti apoi întâmplarea din curtea mănăstirii Saint- 
Germain-l'Auxerrois. 

Charles aruncă furios racheta. 

— Asta-i prea de tot, strigă el. Nu trece o zi fără un omor. 
Ei, domnilor parizieni, nu vreţi să faceţi decât ce vă taie 
capul? lată că şi eu, care sunt rege, am să fac tot ceea ce-mi 
trece prin cap! Au început acum să-mi omoare comandanții 
de armate! 

Intră apoi grăbit în Luvru, poruncind: 


— Să vină domnul de Birague şi şeful poliţiei. Şeful poliţiei 
se găsea la Luvru şi se prezentă neîntârziat în cabinetul 
regelui. 

— Domnule, spuse Charles al IX-lea şefului poliţiei, vă dau 
trei zile ca să-l găsiţi pe ucigaşul bunului meu părinte, 
amiralul Coligny. 

— Dar, sire... 

— Plecaţi, domnule, plecaţi! se răsti la el regele. Trei zile, 
mă înţelegeţi? Şi dacă nu-l găsiţi, vă voi considera 
complicele lui şi vă voi face proces. 

Şeful poliţiei se retrase într-o spaimă de nedescris. 
Cancelarul Birague sosi după un ceas, timp în care Charles 
al IX-lea se plimbase înfrigurat prin cabinet. 

— Domnule, i se adresă Charles al IX-lea, ce pedepse am 
hotărât pentru burghezii purtători de arme? 

— Întâi, amendă, sire, o amendă în proporţie cu averea 
celui vinovat, apoi închisoarea. 

— Ei bine, domnule, vreau ca azi să redactaţi o nouă lege, 
pe care s-o şi înregistraţi. 

Cavalerul, plecat, aştepta. Regele rosti atunci 
următoarele: 

— Orice purtător de arme la vedere, archebuze, spade, 
pumnale, pistoale, arbalete, halebarde sau suliţi va fi 
arestat şi, fără nici un alt proces, închis pe zece ani: 
bunurile lui, dacă le are, vor fi confiscate. Orice purtător de 
arme ascunse sub mantie, va fi dus la locul de 
spânzurătoare al ocolului său judecătoresc şi spânzurat, 
după un termen de cel mult douăsprezece ore, pentru a se 
putea căi şi împăca cu Dumnezeu, dacă are vreun păcat de 
moarte. 

— Sire, zise Birague, legea va fi strigată azi la toate 
răspântiile. Dar Majestatea Voastră îmi îngăduie o 
observaţie? 

— Spuneţi, domnule. 

— Legea priveşte pe toţi parizienii, fără excepţie? 

— Da, domnule, în afară de gentilomi. 


— Foarte bine, sire. Aş vrea totuşi să arăt că de câtva timp 
nici un parizian nu iese pe stradă fără arme. 

— lată deci un lucru care dovedeşte în ce fel sunt 
respectate ordinele noastre regale. Ce vreţi să spuneţi? Că 
va fi greu să-i arestăm pe toţi parizienii înarmaţi? Îi vom 
aresta pe toţi, dacă va fi nevoie! De altfel, liniştiţi-vă, 
domnule cancelar, câteva exemple vor fi de ajuns: două 
duzini de spânzurați agăţaţi în furci, îi vor îndemna pe 
ceilalţi la o judecată sănătoasă. Fiţi sigur, domnule. 

Birague se înclină şi ieşi. 

— Domnilor, continuă regele adresându-se curtenilor, 
vreau să ne purtăm frumos cu hughenoţii şi dacă vom trage 
spada, s-o facem spre binele nostru şi al regatului, nu 
pentru a duce mai departe un război intern. Hughenoţii 
sunt acum prietenii noştri şi vreau să se ştie acest lucru! 

Apoi, Charles al IX-lea făcu semn şi mulţimea curtenilor se 
grăbi să iasă. 

Regele rămase singur, se aruncă într-un fotoliu şi căzu pe 
gânduri: „Pe naiba, aş vrea ca ciuma să-l înăbuşe pe 
ticălosul care a tras asupra amiralului! Iată că în acest fel, 
campania va fi întârziată! Şi totuşi, salvarea mea se află în 
acest război, care-i va scoate în afara regatului pe toţi 
hughenoţii, pe urmele şefului lor... Să se ducă să lupte în 
Ţările de Jos şi altfel am să fiu mai liniştit. Câţi se vor mai 
întoarce? ... Coligny mă trădează oare, aşa cum susţine 
regina mamă? E posibil! Dar cea mai bună cale dea mă 
scăpa de el şi de toţi oamenii lui, nu este aceea de a-idao 
armată şi a-l trimite departe de regat? El, o dată plecat, 
Henri de Bearn, ţinut în frâu de Margot, care mă iubeşte, 
nu l-aş mai avea în faţa mea decât pe Guise şi de el m-aş fi 
descotorosit repede. Iată... deci politica mea! E cel puţin tot 
atât de bună cât aceea a mamei! ... 

Charles al IX-lea rămase închis două ore în cabinetul său, 
vrând să arate prin aceasta durerea pe care i-o provocase 
evenimentul. 


Apoi, după ce cină în grabă, îi anunţă pe Catherine şi pe 
fratele său, ducele d'Anjou, că trebuiau să se pregătească 
spre a-l însoţi la amiral. 

În curând, litiera se puse în mişcare, escortată de o 
companie comandată de Cosseins, căpitanul gărzilor 
regelui. Pe toată durata drumului, ducele d'Anjou şi 
Catherine vorbiră neîntrerupt, în mod intenţionat, despre o 
minune constatată la Saint-Germain-l'Auxerrois: 

Cu trei zile mai înainte, marţi dis-de-dimineaţă, 
paracliserul intrând în biserică, găsise cristelniţa plină de 
sânge, în timp ce în seara din ajun fusese plină cu apă. Era 
vorba de o minune. Tot acest sânge a fost strâns cu sfinţenie 
în sticle, care au fost duse la Notre-Dame. 

După semnul acesta, devenise cu neputinţă să nu înţelegi 
voinţa sfântă: Dumnezeu voia sânge! 

Charles al IX-lea ascultase toată această convorbire, 
întunecat şi tăcut, întrebându-se dacă poate el nu se înşeală 
şi venise într-adevăr momentul de a se face voia Domnului. 

Totuşi, atunci când litiera ajunse în faţa palatului lui 
Coligny, regele, mişcând din cap, păru să-şi recapete 
siguranţa şi aplecându-se pe fereastra litierei, rosti 
cuvintele arătate de noi şi care fuseseră primite cu strigăte 
entuziaste de... Trăiască regele!”. 

Coligny era culcat când Charles al IX-lea, Henri d'Anjou şi 
Catherine intrară în camera sa. Figura palidă a generalului 
strălucea de bucurie. Regele alergă spre el şi îl îmbrăţişa, 
spunând: 

— Nădăjduiesc că ticălosul se va legăna curând la capătul 
unei frânghii. Sper că preţioasa voastră viaţă nu e în 
primejdie. 

— Sire, interveni Ambroise Pare, care se găsea lângă el, 
răspund de viaţa domnului amiral. În cincisprezece zile va fi 
pe picioare... 

— Sire, zise la rândul lui Coligny, bucuria pe care mi-o dă 
dovada de afecţiune arătată de regele meu, va contribui 
mult la vindecare. 


— Domnule amiral, rosti ducele d'Anjou, suntem cu toţii 
zguduiţi de nefericita întâmplare... 

— Fie ca Domnul să-l apere pe ilustrul comandant şi 
devotat servitor, în care ne-am pus toată încrederea! zise 
Catherine ştergându-şi lacrimile. 

La aceste cuvinte, se auzi în cameră plină de gentilomi un 
puternic murmur de mulţumire. 

Cu toate recomandările lui Ambroise Pare, se strigă: 

— Trăiască regele! Trăiască regina! Şi trăiască ducele 
d'Anjou... 

În cele din urmă, camera rănitului se goli. Rămaseră în 
jurul patului doar cei trei auguşti vizitatori, împreună cu 
Henri de Navarre, Teligny şi soţia acestuia, Louise de 
Coligny. 

Vizita se mai prelungi cu încă o oră, la capătul căreia 
regele se retrase, spunând că va reveni peste două zile, 
duminică. 

— Domnule de Cosseins, strigă el cu glas tare, ca să fie 
auzit de toată lumea: 

— Sire? se prezentă căpitanul guarzilor, apropiindu-se. 

— Câţi oameni aveţi cu dumneavoastră? 

— O companie, sire! 

— Bine! Aceasta va fi de-ajuns să apere palatul în cazul 
unui atac? 

— Sire, cu compania mea sunt în stare să rezist în faţa a 
trei mii de atacanţi bine organizaţi. 

— Bine, veţi rămâne aici, vă încredinţez paza acestui palat 
şi răspundeţi cu viaţa dumneavoastră de aceea a amiralului. 

— Dar, sire, cine vă va escorta pe drumul întoarcerii la 
Luvru? 

Charles al IX-lea, cu un gest larg, arătă spre hughenoţii 
care umpleau curtea. 

— Aceşti mândri gentilomi vor binevoi să facă, o dată, 
parte din escorta mea şi pot afirma că n-am avut vreodată o 
escortă mai frumoasă. 


Izbucni atunci un asemenea vacarm de aclamații, încât se 
părea că palatul se va prăbuşi. 

Charles al IX-lea era bucuros. Catherine schimbă o privire 
fulgerătoare cu ducele d'Anjou şi îşi ascunse cu greu uriaşa 
bucurie care o făcea să palpite. 

Într-adevăr, palatul Coligny va fi astfel părăsit de 
hughenoți şi ocupat de Cosseins. Care îi împlinea poruncile 
la cel mai mic semn. 

Gentilomii hughenoți se organizară de îndată pentru a-l 
escorta pe rege. Traseră spadele şi se aliniară în şiruri ca 
soldaţii la paradă. 

Regele se întoarse, astfel, la Luvru în mijlocul a o mie de 
hughenoți, în aclamaţiile mulţimii. 

Seara, fu oferită o mare cină pentru a sărbători sfârşitul 
fericit al întâmplării care ar fi putut fi mortală pentru 
amiral. Campania plănuită va începe în clipa când Coligny 
va fi în stare să plece, adică peste vreo cincisprezece zile. 
Regele voi să joace un nou joc de cărţi de curând inventat şi 
pierdu împotriva Bearnezului două sute de scuzi, râzând 
din toată inima. 

Regele de Navarre îşi umplu buzunarele cu cele două sute 
de scuzi, arătându-şi făţiş satisfacția şi îi spuse tinerei 
regine, soţia sa: 

— Dacă lucrurile merg mai departe aşa, drăguţo, vom 
deveni bogaţi şi aceasta îmi va mai schimba viaţa. 

Margot privi cu nelinişte în jurul ei şi murmură: 

— Sire, fiţi atent! 

— La ce? ... Charles e de bună credinţă, aş putea s-o jur. 

— Se poate, dar priviţi-o pe regină... n-am văzut-o 
niciodată atât de zâmbitoare... Fiţi atent, sire! 

Catherine de Medicis, într-adevăr, părea furată cu totul de 
bucurie. 

La ora zece ea se retrase în apartamentul ei, rostind cu 
glas tare: 

— Noapte bună, domnilor reformaţi, mă voi ruga pentru 
dumneavoastră. 


La miezul nopţii, la Luvru, totul părea adormit. 

Capitolul 25 

Noaptea de groază 

Regele se culcase de o oră şi încă nu dormea. Se gândea la 
această fiinţă bolnăvicioasă, nervoasă la culme, gândirea 
lua în mod firesc forma ei cea mai poetică şi poate cea mai 
fecundă, adică forma închipuirilor. 

În mintea lui nu se formau judecăţi, ci imagini. 

Revedea mulţimea zgomotoasă a hughenoţilor, acele feţe 
răvăşite de furie, spadele trase în strada Bethisy. Apoi 
liniştirea, din clipa când el făgăduise că amiralul va fi 
răzbunat, iar ovaţia din ziua aceea, triumful pe care l-a 
trăit, îi inspira în aceeaşi măsură recunoştinţă şi mândrie. 

Charles avea douăzeci de ani. Era încă un copil. Dar era 
rege. Dublu temei pentru a-i ierta egoista vanitate de a fi 
ascultat atâtea aclamații, cuprinse în câteva cuvinte: „Să 
trăiesc eu!”. 

Apoi, revedea pe Coligny, palid de moarte în patul său şi 
respingea ideea că acea figură severă, dar cinstită, ar putea 
fi a unui trădător. Aproape numaidecât, o imagine 
înlănţuindu-se cu alta pe ecranul închipuirilor, apăru mama 
lui. Calmat de imaginea lui Coligny, el se cutremură în faţa 
celei a mamei sale şi se feri să se întrebe de ce. 

Guise îi apărea atunci tot atât de plin de trufie, strălucind 
de frumuseţe, măreț, zâmbitor şi puternic, pe cât el, 
sărman regişor, era plăpând, trist şi bolnăvicios... „Da, 
desigur, Guise ar fi un suveran mai impunător decât mine! 
...” gândea el, atât de revoltat încât se ridică în capul 
oaselor. 

Apoi se linişti, chemând în ajutorul său priveliştea 
închipuită a armatei gata să plece la război, mulţimea de 
oameni de arme trecând prin faţa lui, Coligny, hughenoţii şi 
Conde, Guise, toţi cei de care se temea în mod firesc sau de 
care fusese învăţat să se teamă, toţi, până şi fratele lui, 
d'Anjou, plecând spre meleaguri îndepărtate, de unde, 
poate, nu se vor mai întoarce niciodată. 


Asta era cea mai proaspătă născocire a lui. Era politica lui. 

Şi atunci, în jur nu vor mai rămâne decât împăcarea, 
liniştea şi dragostea Mariei Touchet. Charles închise ochii şi 
zâmbi încetişor. Apoi, fu cuprins de somn. 

Aşa era în fiecare noapte. Visările, care preced somnul la 
orice om care adoarme, duc în mod inevitabil la punctul 
central al preocupărilor sale din cursul zilei. La Charles, 
după unele ocolişuri, visarea ajungea întotdeauna la Marie 
Touchet. 

Charles se afla deci în starea aceasta, când viaţa 
adevărată se topeşte într-un fel de toropeală, dar iată că o 
zgârietură la uşă îl readuse în mod brutal la realitatea 
înconjurătoare. 

Se ridică într-un cot şi ascultă. 

Camera lui avea trei uşi: una mare, care se deschidea cu 
ambele laturi, pentru a-i lăsa să intre pe curteni în 
momentul ceremoniei trezirii de dimineaţă şi alte două mici. 
Una din acestea dădea într-un cabinet particular, pe unde 
regele putea să treacă în sufragerie. Cealaltă ducea la un 
culoar ascuns, lung şi îngust, care era folosit numai de două 
persoane din tot Luvrul: mama lui şi el. 

La această uşă zgâriase cineva. 

Charles sări jos din pat, se duse la uşă şi întrebă: 

— Eşti dumneata, mamă? 

— Da, sire. Trebuie să vă vorbesc numaidecât. 

Regele nu se înşelase, aceea care venise să-l trezească era 
chiar Catherine de Medicis. Avu un gest de enervare, apoi 
se îmbrăcă în grabă, îşi încinse un pumnal la mijloc şi 
deschise. 

Catherine intră şi fără altă explicaţie îi spuse: 

— Fiul meu, în acest moment, domnul cancelar de 
Birague, domnul Gondi, ducele de Nevers şi fratele 
dumitale, Henri d'Anjou, sunt adunaţi în capela mea pentru 
a lua unele hotărâri menite să vă salveze pe dumneavoastră 
şi statul. Ei îl aşteaptă pe rege pentru a-i supune lui 
rezultatul dezbaterilor. 


Charles al IX-lea rămase o clipă uimit. 

— Doamnă, zise el în cele din urmă, dacă n-aş cunoaşte 
puterea minţii dumneavoastră, m-aş întreba dacă nu cumva 
vreo vedenie nu v-a tulburat judecata. Cum, doamnă? Veniţi 
să mă deşteptaţi la ora unu după miezul nopţii ca să-mi 
spuneţi că domnii aceia discută? Dar cine i-a adunat? Ce 
primejdie mă ameninţă pe mine şi, deci, Statul? Ei bine, n- 
au decât să discute şi să mă lase pe mine să dorm liniştit! ... 

— Charles, rosti cu răceală Catherine, nu vă culcaţi la loc. 
Sau aceasta va fi pentru ultima dată. 

Regele se întoarse repede spre ea. Ochii îi luaseră 
înfăţişarea aceea de spaimă, obrajii căpătară paloarea 
plumbului, pe care o aveau în timpul crizelor sale. 

— Dar ce se întâmplă oare?, bâigui Charles al IX-lea. 

— Se întâmplă că, din fericire, aveţi prieteni care 
veghează asupra dumneavoastră. Se întâmplă că în 
următoarele patruzeci şi opt de ore Luvrul trebuie să fie 
ocupat, regele masacrat, iar eu exilată. Se întâmplă că 
vitejii supuşi, de care v-am vorbit, au venit să mă înştiinţeze 
şi că eu, la rândul meu, fac acelaşi lucru. Acum, sire, dacă 
aveţi chef, culcaţi-vă la loc, că discuţiile lor n-au avut nici un 
rost şi că regele vrea să doarmă liniştit... 

— Luvrul ocupat? Regele masacrat? repeta întruna 
Charles, trecându-şi mâinile pe fruntea gălbejită. Ce 
nebunie! 

Catherine îl apucă de un braţ, pe care-l strânse cu furie. 

— Charles, zise ea cu o voce întunecată, n-ai încredere în 
mama şi fratele tău, în cei ce te iubesc şi al căror propriu 
interes, fără să mai vorbim de sentimente, reprezintă o 
chezăşie de credinţă. Ceea ce este o nebunie, este faptul de 
a te preda cu picioarele şi mâinile legate acestor blestemaţi 
de eretici, care urăsc religia noastră şi care pentru a-şi 
atinge scopurile sunt obligaţi să înceapă prin a-l ucide pe 
fiul cel mare al bisericii, pe tine. Ce rău le-ai făcut, Charles? 
I-ai copleşit cu atâtea dovezi de dragoste, încât 
creştinătatea catolică a regatului e deznădăjduită, iar trei 


mii de seniori catolici, cu Guise în frunte, au luat hotărârea 
să salveze Franţa şi Biserica, chiar fără voia ta. lată-te deci 
prins între aceste două forţe la fel de temut: hughenoți, 
plini de orgoliu şi hotărâți să ne impună reforma şi catolicii, 
descumpăniţi, furioşi, împinşi la revoltă supremă. Momentul 
e grav, sire! Atât de grav, încât mă întreb dacă fiind pe 
punctul de a pierde tot, cinstea şi coroana, n-am face mai 
bine să ne salvăm vieţile fugind! Purtarea ta de azi a dat foc 
prafului de puşcă. Jurând în mod public, în plină, stradă, să 
răzbuni un nenorocit de foc de archebuză, care abia l-a 
zgâriat pe scumpul nostru amiral, ţi-ai ridicat împotrivă 
întregul popor. Poruncind să se strige la răspântii legea 
care-i dezarmează pe burghezi, ai întărit zvonul că vrei să-i 
ucizi pe parizieni de dragul hughenoţilor. Ordonând să fii 
escortat de eretici, ai arătat gentilomilor catolici că ei nu 
mai valorau nimic şi că în scurtă vreme vor trebui să cedeze 
locul hughenoţilor. lată ce-ai făcut, sire! Oh, Doamne, 
Doamne! adăugă ea pe neaşteptate ridicând braţele, 
luminează-l pe rege şi spune-i tu, pentru că în mama lui nu 
are încredere, spune-i că a venit momentul de a muri sau 
de a ucide! 

— Să ucid! Mereu să ucid! ... Pe cine trebuie să omor? 

— Pe Coligny! 

— Niciodată! 

Charles se ridică, livid, cu privirea pierdută. Cuvintele 
mamei îl ameţeau. Fu cuprins de o groază nemăsurată. 
Aruncă în jurul lui priviri nebune, iar mâna i se înfigea în 
mânerul pumnalului. Doar gândul acelui înfiorător proces 
ce ar trebui să fie făcut amiralului (căci în mintea lui despre 
aşa ceva era vorba) îi producea un dezgust de nestăpânit. 

Este adevărat că o vreme dăduse crezare mamei sale şi 
admisese că amiralul uneltea împotriva lui. 

Dar dovezile de nevinovăție ale bătrânului comandant s-au 
adunat atât de numeroase, atât de limpezi în mintea lui, 
încât trebuise să se lase convins de evidenţă. 


— Mi-aţi spus, urmă el, că voi avea dovezile trădării lui 
Coligny şi a hughenoţilor. Unde sunt ele, acele dovezi? 

— Vreţi dovezi? Le veţi avea! 

— Dar când? 

— Mâine dimineaţă, nu mai târziu. Ascultaţi. Am izbutit să 
arestez doi aventurieri, care au descoperit multe taine şi 
care ştiu destule, atât despre Guise cât şi despre 
Montmorency şi Coligny. Unul dintre ei este tânărul cavaler 
Pardaillan, care a venit la Luvru împreună cu mareşalul şi 
care a avut purtarea aceea atât de ciudată. Celălalt este 
tatăl său. Îi am în mână pe aceşti doi. Mâine dimineaţă, la 
Temple, unde sunt întemnițați, vor fi interogaţi sub tortură. 
Vă voi aduce procesul verbal al interogatoriului şi veţi 
vedea că Coligny a venit la Paris doar pentru a vă ucide! 

Regina vorbea cu o asemenea putere de convingere, încât 
Charles, înspăimântat, o crezu de astă dată. 

Totuşi, nu voia să lase impresia că cedează şi rosti cu 
siguranţă prefăcută: 

— Bine, doamnă, mâine vreau să citesc personal 
interogatoriul celor doi Pardaillan. 

— Dar asta nu-i totul, fiule, continuă Catherine cu şi mai 
multă energie. V-am spus că Tavannes se află în capela mea 
şi mi-aţi răspuns că n-aveţi încredere în mareşal. Ei bine, 
nici eu nu-i acord încredere! Dar eu nu mă mulţumesc 
numai cu presupuneri, ci merg drept la ţintă şi caut să aflu 
adevărul: acum îl cunosc! 

— Există deci un adevăr despre Tavannes? 

— Un adevăr groaznic: ştiţi de ce mareşalul Tavannes se 
află la Luvru? A fost trimis de Guise! Aşadar, acest om care 
comandă trei sferturi din garnizoana Parisului şi cu un 
simplu ordin poate trimite patru mii de soldaţi asupra 
Luvrului, acest om îi aparţine lui Guise! Şi ce caută el în 
consiliul nostru? Să se asigure că vă purtaţi într-adevăr ca 
un rege, că veţi lua măsurile potrivite pentru a salva Tronul 
şi Biserica! ... Altfel, Guise va fi cel ce va lua aceste măsuri. 
Dar el nu va salva Biserica, iar în ceea ce priveşte tronul şi 


viaţa dumneavoastră, va trebui să-i cerşiţi îndurarea. Ah, 
Charles... fiul meu... regele meu! ... puţin curaj, pentru 
numele lui Dumnezeu! lată-i pe hughenoți care se 
pregătesc pentru supremă acţiune! lată-l pe Guise care 
aşteaptă un moment de slăbiciune pentru a face să fie ales 
căpitan general şi să vă atace... pe dumneavoastră, regele 
prieten al ereticilor! ... 

— Pe toate flăcările iadului! răcni Charles ridicându-se. Ah, 
pentru aceştia, nici o şovăială! Am înţeles foarte bine 
trădarea lor. Vreau ca Guise să fie arestat, de-ndată, în 
palatul său! Vreau ca Tavannes să fie arestat chiar în capela 
voastră... 

— Sire! Sire! strigă Catherine, repezindu-se şi acoperind 
cu mâinile ei gura regelui, pentru a-l împiedica să cheme. 

— Ei, doamnă! Nu cumva sunteţi şi dumneavoastră de 
partea lor? întrebă Charles scuturându-se de strânsoare. 

— Charles, ce aveţi de gând să faceţi? De unde să luaţi 
guarzi pentru arestarea lui Guise? Să ştiţi că tot Parisul se 
va ridica în apărarea lor. E nevoie acum nu numai de curaj 
şi energie, ci şi de prudenţă! Lăsaţi-l pe Guise să se creadă 
în siguranţă şi vom pune noi mâna pe el mai devreme sau 
mai târziu. Important este ca el să nu poată face nimic în 
noaptea aceasta şi mâine, iar pentru aceasta e nevoie să 
afle prin 'Tavannes că sunteţi hotărât să apăraţi Biserica! ... 
Veniţi, Charles, veniţi fiul meu! Haideţi să jucăm împreună 
ultima partidă, care va întări pe capul dumneavoastră 
poziţia acestei coroane ce se clatină! 

Catherine părea transfigurată de entuziasm. 

Niciodată regele n-o văzuse atât de puternică, atât de 
hotărâtă, cu un obraz atât de înflăcărat şi ochi care să 
trădeze intenţii atât de tragice. 

Iar el, plăpând. Slăbănog, asudând de spaimă şi de febră, 
se simţi pe lângă ea ca un copil mic. 

Ea îl luă de mână şi îl târî cu o putere de neînvins. 

Regina ajunse în capelă, deschise brusc uşa şi se dădu în 
lături din faţa lui Charles al IX-lea, care intră primul. 


— Regele! anunţă Tavannes. 

Ceilalţi se ridicară, se înclinară şi rămaseră plecaţi. 
Charles al IX-lea se regăsise de ajuns pentru a părea sigur 
de el. 

— Domnilor, spuse el, vă mulţumesc de a vă fi prezentat la 
chemarea mea... 

Această îndrăzneală era o idee aproape genială şi 
Catherine îşi privi fiul uimită. 

— Luaţi loc, domnilor, continuă Charles şi să discutăm 
despre treburile urgente. Vorbiţi primul, domnule cancelar. 

— Sire, zise Birague, am făcut publică azi legea care 
interzice parizienilor portul armelor pe străzi. Dar, pe 
măsură ce legea era strigată, străzile Parisului se umpleau 
şi mai mult de oameni înarmaţi. Comandanții de cartiere şi- 
au adunat oamenii şi chiar în aceste momente, în fiecare 
casă se află cetăţeni-soldaţi gata să ocupe răspântiile. Cred, 
sire că este cu neputinţă să ne opunem unei asemenea 
forţe. Dacă domnul de Coligny va mai rămâne în viaţă încă 
douăzeci şi patru de ore, nu va mai fi piatră pe piatră în tot 
Parisul. 

— Părerea dumitale, este, deci, că trebuie să-l arestăm pe 
domnul amiral şi să-i deschidem un proces? 

— Părerea mea, sire, este că domnul de Coligny trebuie 
executat pe loc şi fără alte forme de proces. 

Regele nu-şi arătă surprinderea. 

Deveni însă ceva mai palid, iar ochii păreau mai sticloşi ca 
de obicei. 

— Dar, dumneavoastră, domnule de Nevers? 

— Eu, zise ducele de Nevers, am văzut astă-seară bande 
de hughenoți care o învinuiau în gura mare pe Majestatea 
Voastră, că faceţi un joc dublu. I-am văzut pe aceiaşi 
hughenoți palizi şi descumpăniţi în momentul în care au 
aflat că amiralul a fost ucis, se pregăteau cu toţii să fugă. 
Apoi, când au auzit adevărul, mai obraznici ca oricând, au 
hotărât că trebuie nimiciţi catolicii, de frică de a nu fi 


exterminați de aceştia. Să fie omorât Coligny şi orice 
primejdie va fi îndepărtată. 

Tavannes, întrebat, dădu un răspuns asemănător. 

Ducele d'Anjou susţinu că mareşalul de Montmorency, în 
fruntea politicienilor abili, se va alătura hughenoţilor, spre 
a-l dobori pe rege şi a stăpâni Parisul. 

Gondi, într-un răspuns extrem de furios, a spus că era gata 
să-l gâtuie pe amiral cu propriile sale mâini. 

Catherine nu spuse nimic. Asculta şi zâmbea. 

Numai după ce toţi au vorbit şi ea l-a văzut pe Charles al 
IX-lea livid ca un strigoi, cu buzele albe scuturate de un 
tremur convulsiv, s-a întors spre el şi i-a spus: 

— Sire, noi toţi, aici de faţă, şi toată creştinătatea, odată 
cu noi, aşteptăm cuvântul care trebuie să ne mântuiască. 

— Vreţi deci, ca amiralul să moară? bâigui Charles. 

— Să moară! rostiră toţi într-un glas. 

Regele se ridică din jilţul lui şi începu să se plimbe prin 
capelă cu paşi grăbiţi, ştergându-şi mereu cu mâna 
sudoarea care-i şiroia din plin pe obraji. 

Catherine îi urmărea din ochi mişcările. Mâna ei, acea 
mână de femeie încă delicată şi frumoasă, se încleşta pe 
mânerul pumnalului pe care-l purta întotdeauna la brâu. 
Două flăcări cu ţâşniri întunecate izvorau din ochii ei 
cenuşii. Sprâncenele se încruntară. Toată fiinţa ei se 
încorda într-o concentrare de voinţă dusă dincolo de 
putinţă. 

Charles al IX-lea se învârtea prin încăpere, în sus şi în jos. 
Murmurând cuvinte dezlânate. 

Regina îl văzu apropiindu-se de piciorul marelui Cristos 
din argint masiv, răstignit pe crucea lui din lemn de abanos. 
Catherine făcu trei paşi şi ridicând braţele spre cruce, 
strigă cu un glas aspru, stăpânit de o ciudată exaltare: 
„Afuriseşte-mă pe mine, Doamne! Blesteamă-mă pentru că 
am purtat în pântecele meu un fiu care dispreţuieşte legea 
ta, se pune de-a curmezişul poruncilor tale şi sub sfânta ta 


LIA 


privire se gândeşte să-ţi dărâme templul! ...”. 


Charles, cu părul zbârlit, se dădu înapoi şi strigă: 

— Huliţi pe Dumnezeu, doamnă! ... 

— Blesteamă-mă, Doamne! continuă Catherine fanatizată 
de uriaşa încordare. Blesteamă-mă pentru că nu pot găsi 
cuvintele care să-l convingă pe regele Franţei! 

— Ajunge! Ajunge, doamnă! Ce doriţi? 

— Moartea lui Anticrist. 

— Moartea lui Coligny! murmură Charles. 

— Ah, strigă Catherine cu glas pătrunzător, vedeţi doar că- 
i spuneţi pe nume! ... Da, sire, ştiţi, tot atât de bine ca noi 
toţi, că Anticrist este prefăcutul care ne-a omorât mai mult 
de şase mii de viteji în atâtea bătălii, care a pornit un război 
îndârjit împotriva noastră, care, chiar în Paris, însufleţeşte 
trufia demonilor săi şi pune la cale nimicirea sfintei Biserici! 

— Este oaspetele meu, doamnă... domnilor, gândiţi-vă... 

— Iadul ne aşteaptă pe toţi dacă el rămâne în viaţă! urlă 
Catherine. 

— Eu mă întorc în Italia, spuse Gondi. Mântuirea sufletului 
meu, înainte de orice! 

— Sire, zise cancelarul de Birague, binevoiască Maiestatea 
Voastră să îngăduie să mă retrag la moşiile mele... 

— Pe toate fulgerele cerului! răcni Tavannes, mă duc să-mi 
ofer spada ducelui de Alba! 

— Plecaţi! strigă Catherine. Plecaţi cu toţii! Să înceapă 
aşadar exodul fiilor Franţei! Nenorocire! Nenorocire pe 
capetele noastre! Charles, mama ta va rămâne singură cu 
tine şi va muri sub ochii tăi, apărânduc-te cu trupul ei de 
loviturile ereticilor. 

Apoi, apropiindu-se de el, îi strecură la ureche: 

— Înainte ca Henri de Guise să fie proclamat rege al 
Franţei, pentru a fi smuls regatul din mâna hughenoţilor... 

— Aceasta voiţi cu toţii? gâfâi Charles al IX-lea. O vreţi cu 
toţii? ... Ei bine, ucideţi-l! Ucideţi-l pe amiral! Ucideţi-l pe 
oaspetele meu! Omorâţi-l pe cel pe care-l numesc părintele 
meu! Dar pe flăcările iadului! Ucideţi-i atunci pe toţi 
hughenoţii din Franţa, să nu mai rămână niciunul din ei ca 


să mi se poată imputa vreo trădare... Omorâţi! Omorâţi tot! 
Ucideţi! ... Ah!... 

Faţa i se schimonosi, iar acel râs întunecat, fantastic şi 
înfiorător care uneori izbucnea pe buzele sale, îl scutură, 
cutremurându-i toată fiinţa. 

— În sfârşit! urlă Catherine cu un accent de bucurie 
sălbatică. 

Cu un semn, Catherine îi adună pe toţi într-un cabinet 
apropiat de capelă, în timp ce regele se prăbuşea într-un 
fotoliu, luptând cu deznădejdea împotriva crizei ce se 
dezlănţuia. 

— Domnule mareşal, rosti atunci Catherine, privindu-l în 
faţă pe Tavannes, vă însărcinez să-l înştiinţaţi pe domnul de 
Guise că regele a hotărât să salveze Biserica şi regatul. Ne 
bizuim cu toţii pe el... 

Tavannes se înclină. 

— Plecaţi, domnilor, continuă regina, iată că sună de ora 
trei. Să fiţi aici mâine dimineaţă la ora opt. Aduceţi-i şi pe 
domnii de Guise, d'Aumale, de Montpensier şi de Damyville, 
nu-l uitaţi pe şeful poliţiei Le Charron. La ora opt să fim cu 
toţii adunaţi aici... 

Ducele d'Anjou rămase singur cu mama sa. 

Catherine îi cuprinse ambele mâini, îl privi îndelung cu o 
nemărginită afecţiune şi cu un glas extrem de blând 
murmură: 

— Vei fi rege, fiul meu! Du-te, odihneşte-te... 

— Pe cuvântul meu, răspunse viitorul Henri II căscând, 
simt mare nevoie de odihnă, doamnă. 

Apoi se retrase fără să răspundă la sărutul mamei sale. 
Această răceală a fiului preferat, adorat... era poate 
ispăşirea... 

După câteva clipe de visare, Catherine deschise o uşă. 

Apăru Ruggieri. În trei zile îmbătrânise cât în zece ani. 

— A venit momentul, spuse regina. Anunţă-i pe Cruce, 
Kervier, Pezoz. 

— Da, doamnă, răspunse Ruggieri cu o voce ştearsă. 


— A rămas stabilit pentru noaptea ce vine. Ai grijă de 
semnal. La ora trei după miezul nopţii. Ora este bine aleasă. 
Ai să trimiţi pe cineva la clopotele de la Saint-Germain- 
l'Auxerrois... 

Ruggieri tresări şi dădu semne de îngrozire. 

— Eşti nebun! îl certă Catherine ridicând din umeri. 

— Mă voi duce chiar eu, şopti înfundat Ruggieri, n-au fost 
trase clopotele pentru fiul meu... Le voi trage eu!... 

— Fiul lui! îşi spuse regina. Era şi fiul meu! ... 

Făcu un gest violent şi brutal pentru a-şi îndepărta 
gândurile neplăcute şi continuă: 

— Ia stai, ce ai făcut la Laura? 

— E moartă, răspunse Ruggieri. 

— Şi Panigarola? 

— Nu ştiu. 

— Va trebui să afli. Omul acesta poate fi primejdios... 

Ruggieri dispăru în tăcere, palid ca o arătare. 

Regina se aşeză la masă. Cu toate că era trecut de ora 
trei, nu-i era deloc somn. Puse mâna pe condei şi începu să 
scrie cu înfrigurare... 

Dar se opri curând... până îi căzu din mână, fruntea i se 
plecă şi cu un glas surd ce de-abia se auzea, printre 
suspinele lungi şi adânci ce-i umflau pieptul murmură: „Era 
fiul meu!”. 

Între timp, Charles al IX-lea, cu corpul în fierbinţeli, se târi 
afară din capelă şi ajunse în odaia lui de dormit. 

Se aruncă pe pat îmbrăcat cum era, dar nu rămase acolo 
decât câteva minute. 

Mergea în sus şi în jos cu un pas şovăielnic şi uneori ridica 
perdelele ferestrei, pentru a vedea dacă nu se făcuse zi. Cei 
doi câini favoriţi, Nysus şi Euryalus, se ţineau de el dădeau 
semne de nelinişte. 

„Ce să fac ca să nu mă mai gândesc la asta?” bâiguia el 
clănţănind din dinţi. 

Aprinse toate făcliile din cameră şi îndreptându-se spre o 
mică mobilă cu geamuri, scoase de acolo un manuscris. 


Manuscrisul era în întregime scris de mâna regelui şi 
purta titlul: „Vânătoarea regală”. Regele îl răsfoi mecanic cu 
mâinile lui tremurătoare şi ajunse la ultimele rânduri: 
„Când animalul e hăituit...”. 

— Hăituit! strigă regele. Oh, ce drăcească şi sinistră 
hăituială se pune la cale! ... 

Aruncă furios manuscrisul în fundul micii mobile. 

Se auzi atunci un geamăt. 

— Cine-i acolo? urlă Charles, întorcându-se livid. 

Era Nysus, unul dintre cei doi câini, care cerşea o 
mângâiere. Stăteau acolo amândoi, cu boturile în vânt, 
privindu-l şi întrebându-l: 

— Ah, zise Charles oftând uşurat, voi eraţi? Ce vreţi? 
Sunteţi câini de vânătoare? Vi-e dor de hăituială? ... Înapoi! 
Înapoi! E prea mult sânge! ... 

Cei doi câini de vânătoare, speriaţi, se dădură înapoi, 
scheunând. 

Charles se clătină pe picioare, mâinile i se întinseră în 
căutarea unui reazem şi apoi se prăbuşi. Unghiile i se 
înfipseră în covor, dădu ochii peste cap până nu se mai văzu 
decât albul lor şi pe gură îi ţâşni o spumă... 

— Ajutor! ... lată-l pe Guise care mă ucide! Săriţi asupra 
criminalului! Dar cine vine în urma lui? Coligny! 
Hughenoţii! Să fie ucişi, ucideţi! Ucideţi! ... Aruncaţi-l pe 
acest Pardaillan pe masa de tortură... Răspunde! Ce ştii? ... 
Cosseins! Aresteaz-o pe mama! Ah, mor! ... 

Gâfâi acolo timp de zece minute. 

Apoi, ridicându-se în mâini, răcni: 

— Ce de sânge! Doamne! Doamne! Uite că acum asud cu 
sânge! Maestre Ambroise, salvează-mă! Groaznic, e sânge! 
Mă înăbuş! Ajutor, mă vor lăsa să mă înec în sânge! Să 
fugim, Marie, să fugim... Acolo... mai sus... în turnurile de la 
Notre-Dame! ... Să fugim, Marie, sângele creşte mereu...” 

Timp de o oră, regele se zbătu luptând cu criza, în 
înfiorătorul coşmar al viziunilor sale. 


Apoi, cu respiraţia scurtă şi horcăită, căzu într-un somn 
adânc, plin de întunecimi. 

Capitolul 26 

Camera de tortură 

În timp ce la Luvru se desfăşurau tragicele peripeții ale 
acelui important şi suprem consiliu, pe care am încercat să-l 
schiţăm, cei doi Pardaillan, în închisoarea lor de la Temple, 
pe grămăjoara lor de paie, dormeau unul lângă altul. 

În dimineaţa aceea de sâmbătă, 23 august, cei doi 
trebuiau să fie supuşi interogatorului sub tortură obişnuită 
şi extraordinară, ceea ce corespundea unei condamnări la 
moarte. 

Dar ce moarte! Cu oasele zdrobite, cu carnea smulsă de 
cleştii încinşi până la topire, cu picioarele strânse în 
menghină ucigătoare, până ce vinele plesneau şi sângele 
ţâşnea stropind în jur! ... 

Operația urma să aibă loc la zece dimineaţa. 

Ei dormeau. 

De şase zile, de când cavalerul se întâlnise cu tatăl său în 
închisoare, cei doi prizonieri n-au mai avut nici o ştire de 
afară. Montluc nu venise să-i vadă. S-ar putea ca beţivul să 
fi uitat de ei. Nu-l vedeau nici pe temnicer, deoarece de 
mâncat şi de băut li se dădea printr-un fel de deschizătură 
din partea de jos a uşii. În primele trei zile, cu toate cele 
spuse de tatăl său, cavalerul căutase fără încetare un mijloc 
de evadare. 

A încercat zidurile, dar grosimea lor - peste cinci sau şase 
picioare - le punea la adăpost de orice încercare. Ar fi fost 
nevoie de un an ca să le străpungi fără ajutorul sculelor 
necesare - şi pentru a ajunge apoi unde? Fără îndoială într- 
o cameră vecină. 

În ce priveşte ferăstruică pe unde se strecura o lumină 
zgârcită, nu se putea ajunge nici până la gratiile ei. Uşa era 
din stejar masiv, cu ferecături de fier şi acoperită cu 
ghinturi grele. 


Folosirea forţei ar fi fost zadarnică şi cavalerul se gândea 
la o şiretenie. 

Într-o seară se lungi pe burtă, cu capul lipit de 
deschizătura de jos a uşii, chemă santinela şi îi oferi cinci 
sute de scuzi de aur dacă voia să-l ajute să evadeze, 
neîdoindu-se că ducele de Montmorency va plăti această 
sumă. Paznicul răspunse că domnul de Montluc, 
guvernatorul, este atât de bănuitor încât păstrează la el, 
cheile celulelor în care se găseau deţinuţii mai importanţi 
şi, chiar de ar fi avut cheile, el, un soldat, n-ar fi deschis 
pentru tot aurul din lume, fiindcă ţinea la capul lui mai mult 
decât la orice bogăţie. 

— Ştii ceva, zise bătrânul Pardaillan, pentru că tot nu mai 
avem de trăit decât două sau trei zile, să încercăm să le 
petrecem în linişte. Ah, dacă m-ai fi ascultat cavalere! Dacă 
mi-ai fi urmat sfaturile! Dar aşa, de ce să oftezi? Îţi pare rău 
că mori? 

— Cred şi eu, domnule, răspunse cavalerul în curăţia 
sufletului său. Îmi place viaţa, o mărturisesc. Şi apoi mi se 
pare că aveam de jucat un rol şi că nu mă aflam decât abia 
la începutul lui. Aş fi vrut să fiu unul dintre acei oameni 
simpli şi cumsecade, care cu lancea în mână, cu inima 
curată şi mintea liberă, cutreieră lumea ca să-i pedepsească 
pe cei răi şi să-i ajute pe cei slabi! 

Tot pălăvrăgind despre asemenea lucruri, cei doi 
Pardaillan - ferindu-se să pomenească de Lodse, unul ca să 
nu scormonească o mare durere în sufletul fiului, iar 
celălalt ca să nu plângă - ajunseră în noaptea de vineri, 
ultima lor noapte. 

Ca în toate serile, ei adormiră liniştiţi. Ca în toate 
dimineţile, bătrânul Pardaillan se trezi primul, pe la ora 
şase. Un firicel subţire de lumină se juca pe obrazul 
cavalerului. El zâmbea, gândindu-se fără îndoială la Lodse. 

Bătrânul îl privi cu îndurare şi o expresie de dragoste de 
nedescris. Momentul înfiorător sosise. O mişcare uşoară îl 


deşteptă pe tânăr. El deschise ochii şi-şi văzu tatăl aplecat 
asupra lui. 

Atunci fiecare se cutremură până în străfundul fiinţei sale 
şi îşi dădu osteneala să păstreze o înfăţişare senină. 

Nu-şi spuseră nimic. Ce-ar fi putut să-şi spună în aceste 
ultime clipe? 

În sfârşit, după ceasuri care li se părură minute, auziră pe 
culoar zgomotul unor paşi numeroşi. 

Se strânseră în braţe, în tăcere, într-o îmbrăţişare de 
rămas bun. 

Uşa se deschise şi Montluc apăru, urmat de o escortă de 
douăzeci de archebuzieri. 

Montluc făcu un semn: guarzii îi înconjurară pe cei doi 
Pardaillan, care avură parte de o ultimă bucurie, văzând că 
vor rămâne împreună până la urmă. 

Cortegiul se puse în mişcare. Cavalerul observă că la 
capătul culoarului se aflau alţi guarzi care aşteptau: toată 
garnizoana din Temple - şaizeci de soldaţi - era în stare de 
alarmă. 

Coborâră pe o scară de piatră. Se cufundară în adâncimile 
vechii închisori. 

În cele din urmă pătrunseră într-o mare încăpere podită 
cu lespezi de piatră. 

Era chiar camera de tortură. 

Călăul jurat se afla acolo. Lângă el stătea un om, pe care 
cavalerul îl recunoscu îndată la lumina torţelor: era 
Maurevert. Cavalerul întoarse capul către tatăl său şi 
zâmbi. Maurevert era alb ca varul şi tremura de ură 
nerăbdătoare. 

Treizeci de archebuzieri se aliniară în jurul sălii cu bolțile 
teşite. Din şase în şase oameni se afla câte o torţă. Cei doi 
Pardaillan cuprinseră toate acestea dintr-o privire. Văzură 
masa de tortură, cu scândurile şi frânghiile ei, colții de lemn 
şi barosul aşezat pe o lespede; văzură cărbunii încinşi unde 
se roşeau fiarele şi cleştii. Îl văzură pe călău dând ordine 


celor doi oameni, ajutoarele lui; îl zăriră pe Montluc stând 
de vorbă cu Maurevert... 

— Cu care începem? întrebă Montluc. 

— Domnule... rosti cavalerul înaintând un pas. 

Deîndată, două mâini grele se abătură asupra lui, ca şi 
cum ar fi existat teama unei ultime încărcări disperate. 

— Ce doriţi mormăi Montluc. 

— O favoare, răspunse cavalerul, cu un glas sigur, 
dobândit cu preţul unei uriaşe sforţări. Porunciţi să fiu 
primul torturat. 

— Să fie al naibi! strigă bătrânul Pardaillan, ceea ce ceri tu 
nu-i drept. Cinstiţi bătrâneţea, ce dracu! 

— Mie îmi e totuna, zise Montluc, întrebându-l pe 
Maurevert cu privirea. 

Maurevert căută ochii cavalerului, dar tânărul îndreptase 
spre tatăl său o ultimă privire de despărţire. 

— Mai întâi bătrânul! răcni Maurevert cu glasul plin de o 
ură de neîmpăcat. 

Ghicise cât de mult va suferi tânărul privind la tortura 
tatălui. În acelaşi moment se retrase spre o uşă care dădea 
spre un fel de cabinet, unde erau înşirate diferite 
instrumente. Acolo, în umbră, o femeie îmbrăcată în negru, 
cu obrazul acoperit de un văl lung, aştepta, asemănătoare 
duhului familiar acestui iad. 

Ea îi făcu un semn lui Maurevert, care strigă: 

— Haide, călăule, începe-ţi treaba! 

— Am spus că îl luăm mai întâi pe bătrân? întrebă călăul 
cu un glas nepăsător. 

Cele două ajutoare, călăul şi câţiva guarzi, îl apucară pe 
bătrânul cavaler rătăcitor. 

— Tată! Iată! urlă cavalerul. 

Şi ca scuturat de un curent electric, îşi adună din 
disperare toate forţele, se îndoi, se încorda şi se zbătu, 
făcându-i să se clatine şi să se cutremure pe cei opt guarzi 
care încercau să-l ţină în loc. Se produse un moment de 
zarvă şi zăpăceală. Montluc îşi trase pumnalul, iar 


LIA 


Maurevert strigă: „Lanţurile! Lanţurile!” când deodată, uşa 
camerei de tortură se deschise şi un glas gâfâind, un glas 
de femeie, pătrunzător, domină zgomotul înfiorătoarei 
lupte: 

— În numele regelui! ... Se amână! ... 

La acest strigăt de „în numele regelui” înlemniră cu toţii, 
începând cu călăul care lăsă să-i cadă lanţurile cu care 
începuse să lege picioarele cavalerului, cu Maurevert care- 
şi muşca pumnii pentru a-şi înăbuşi un urlet de furie 
turbată şi terminând cu Catherine de Medicis care, la 
umbra adăpostului, tresări din tot corpul. 

Cu toţii văzură, atunci o femeie, o tânără fată cu o 
înfăţişare frumoasă, modest îmbrăcată, care arunca o 
privire de emoţionantă compătimire şi adâncă bucurie spre 
cei doi condamnaţi şi care cu mâinile împreunate, 
murmura: 

— Binecuvântată fie fecioară Maria, sfânta mea 
protectoare, am ajuns la timp! 

— Marie Touchet! şopti cavalerul înclinându-se cu o graţie 
minunat de firească, cu toate împrejurările momentului. 

— Cine sunteţi, doamnă? întrebă Montluc îndreptându-se 
spre tânăra femeie. 

— Sunt o mesageră a regelui Franţei, aceasta e tot ce vă 
interesează, domnule! răspunse Marie 'Touchet. 

— Cum aţi ajuns până aici? 

Fără să răspundă, ea întinse o hârtie, pe care Montluc s-a 
dus s-o citească la lumina unei torţe. Conţinutul ei era 
acesta: „Ordin către guvernatorii, paznicii porţilor şi toţi 
temnicerii din 'Temple, de a lăsa purtătorul prezentei să 
treacă până la camera de tortură. 

— Semnat: Charles, Rege.” 

— Şi acum, citiţi aici! continuă Marie Touchet. 

Îi întinse lui Montluc, încremenit de uimire, un al doilea 
document, pe care regele scrisese cu mâna lui următoarele 
rânduri: „Ordin de a se suspenda interogatoriul domnilor 
de Pardaillan, tatăl şi fiul... 


— Semnat: Charles, Rege.” 

Montluc, după ce citi, se întoarse către sergentul 
comandant al guarzilor şi spuse: 

— Duceţi-i pe deţinuţi în celulele lor. Călăule, vei reveni 
când va porunci regele. 

— O clipă, strigă Maurevert. Lucrurile încă nu s-au 
terminat... 

— Totul s-a terminat când avem ordinul regelui, rosti 
Montluc. 

Cavalerul şi bătrânul rătăcitor au ţinut, în aceste câteva 
clipe, privirea aţintită asupra Mariei Iouchet, mulţumindu-i 
din ochi. leşiră, înconjurați de paznicii care începură să fie 
mai respectuoşi. 

Atunci, Marie Touchet se îndepărtă la rândul ei, 
asemănătoare unui înger din poveşti, coborât o clipă în 
vizuina demonilor. 

În lugubra sală de tortură nu mai rămăsese decât 
Maurevert şi Montluc. 

— Încredinţaţi-mi aceste hârtii, ceru Maurevert. Regele va 
fi desigur fericit pentru felul neşovăitor în care l-aţi 
ascultat, dar, dacă nu sunt scrise de el?.... 

— Pentru mine, scumpe domn, îi răspunse soldăţoiul, dacă 
sunt ale regelui sau ale altuia, puţin îmi pasă. Există un 
sigiliu pe aceste hârtii? Da. Sigiliul este cu armele regelui? 
Da. Restul nu mă interesează. 

Maurevert luă hârtiile şi intră în cabinet. 

— Am auzit tot, spuse regina aruncând în treacăt o privire 
asupra documentelor. Cunosc persoana care le-a adus. 

— Deci, regele le-a semnat cu adevărat? bolborosi 
Maurevert. Atunci, ce-i de făcut? 

— Să ne supunem. Mă duc la Luvru şi am să pun lucrurile 
la punct. Stai liniştit. Ceea ce am spus, am spus: îi vei avea 
pe cei doi oameni. Să vii peste opt zile la palatul meu. Până 
atunci, călătoreşte, nu rămâne la Paris. Ai comis o primă 
gafă nenimerindu-l pe amiral. Dacă o mai faci şi pe a doua, 


lăsându-te arestat - pentru că ucigaşul e căutat - vei fi de 
data asta pierdut fără nici o scăpare. 

— Doamnă, cred că e în interesul meu să rămân la Paris. 
De altfel, peste opt zile căutarea autorului împuşcăturilor 
de archebuză de la mănăstire nu va fi slăbit cu nimic. 

— Nu cred! răspunse Catherine cu un zâmbet pălit. Apoi, 
luându-l pe Maurevert de braţ, îi spuse: 

— Te acopăr, mă înţelegi? Marea dumitale greşeală nu 
este de a fi tras asupra amiralului, ci de a nu-l fi nimerit. 
Dar s-ar putea ca lucrurile să iasă mai bine aşa. 
Neîndemânarea dumitale ar putea să se transforme într-o 
lovitură de o abilitate neobişnuită. Ascultă-mă, pleacă şi 
întoarce-te peste opt zile, când vei afla intenţiile mele. În 
ce-i priveşte pe cei doi oameni, să n-ai nici o teamă: 
răspund eu de ei. 

— Mă voi supune, doamnă! zise Maurevert. El ieşi, 
spunându-şi: „Mă ascund undeva, aproape de Temple şi nu 
mă mişc de acolo timp de optzile. Vreau să văd şieu!...”. 

„Cum şi de ce iubita regelui se interesează de cei doi 
aventurieri? se întrebă Catherine. Cum şi de ce a obţinut 
acela de amânare? Am s-o aflu în câteva zile. Pardaillanii 
nu-mi pot scăpa. Astăzi să ne gândim însă la acţiunea cea 
mare!” Cum a obţinut Marie Touchet amânarea? lată ce 
trebuie să explicăm neîntârziat. 

Valetul regelui intrase la şapte dimineaţa în apartamentul 
lui Charles al IX-lea şi îl găsi dezbrăcându-se. 

— Vezi, i se adresă Charles, mi-am petrecut noaptea 
lucrând. 

— lată şi de ce Majestatea Voastră arată ca o sperietoare, 
răspunse cu familiaritate valetul. 

— Am să îndepărtez toate aceste urme. Voi dormi până la 
unsprezece, mă auzi? Nimeni să nu intre aici! Le vei spune 
gentilomilor mei că azi nu se va ţine ceremonia trezirii şi că- 
i aştept după amiază la jocul cu mingea. 

După plecarea valetului, regele continuă dezbrăcarea şi se 
îmbrăcă imediat cu nişte haine de postav, de înfăţişare 


burgheză. În scurt timp, prin culoare şi scări ascunse, 
ajunse într-o curte pustie şi se opri la o portiţă situată nu 
departe de colţul de lângă Saint-Germain-l'Auxerrois. Pe 
aici trecea el când voia să se creadă că se afla la Luvru, în 
timp ce se plimba prin frumosul lui oraş, ca un şcolar fericit 
să scape câteva ceasuri de constrângerile disciplinei. 

Îndată ce se găsi afară, regele trase cu nesaţ în plămâni 
aerul pătrunzător al Senei. Pieptul lui îngust se umflă şi 
obrajii se colorară puţin. 

Nimeni n-ar fi recunoscut în acest burghez surâzător şi 
fericit, pe omul care s-a zbătut nu demult în ghearele unei 
crize turbate, împotriva unor vedenii îngrozitoare, pe 
regele care a hotări masacrarea hughenoţilor... 

Urcă de-a lungul Senei, apoi coti la stânga, ajunse în 
strada Des Barres şi pătrunse în casa Mariei 'Tlouchet. 

Aici venea el să caute o odihnă dătătoare de noi puteri 
după îngrozitoarele accese, care-l transformau când într-o 
zdreanţă umană, când într-un nebun furios. Aici venea el să 
caute liniştea şi gingăşia, după scenele distrugătoare care-l 
puneau faţă în faţă cu mama lui. 

După ce regele fu introdus în apartamentul Mariei 
Touchet, el se opri în pragul uşii, încântat de spectacolul ce- 
l avea în faţa ochilor: Marie 'Touchet, aşezată lângă o 
fereastră deschisă, pe unde intra din plin aerul şi lumina, se 
găsea într-o cămaşă uşoară de dimineaţă. Un sân îi era 
descoperit, iar de acest sân alb se agăța copilul trandafiriu, 
grăsun, apăsându-l cu cele două mânuţe şi sugând cu 
lăcomie, cu picioarele făcând în aer o gimnastică grăitoare 
de satisfacţie. Marie îl privea zâmbind. 

În sfârşit, copilul, sătul fără îndoială, adormi deodată, cu 
un strop de lapte în colţul buzelor. 

Atunci, Marie Touchet se ridică şi-l aşeză încetişor în 
leagăn, în timp ce ea rămase locului, plină de admiraţie. 

În clipa aceea, Charles înaintă fără zgomot, o prinse în 
braţe pe la spate şi-i puse amândouă mâinile pe ochi, 
râzând ca un ştrengar care face o năzdrăvănie izbutită. 


Marie îl recunoscu numaidecât, dar făcând jocul iubitului, 
exclamă într-un râs plăcut: 

— Cine-i acolo? Cine-i răul care mă împiedică să-mi privesc 
fiul? Ah, asta-i prea de tot, am să mă plâng regelui... 

— N-ai decât să te plângi regelui! zise Charles, luându-şi 
mâinile de pe ochii ei. 

Atunci, Marie, aruncându-i-se în braţe, îi întinse buzele, 
spunând: 

— Scumpul meu stăpân, prima sărutare pentru mine... Şi 
acum e rândul fiului vostru. 

Regele se aplecă asupra leagănului, iar Marie, lângă el, se 
aplecă şi ea. Cele două capete se atingeau. Amândoi 
exprimau aceeaşi admiraţie naivă, care la rege era însoţită 
de uimire... Cum? Fiinţa această mică, atât de puternică şi 
atât de frumoasă, este fiul meu? Regele era încurcat. Căuta 
un locşor unde să-l sărute pe micuţ fără a-l trezi şi în cele 
din urmă, neîndrăznind. 

Căută buzele Mariei, zicându-i: 

— Uite, dă-i tu acest sărut... eu aş putea să-l trezesc. 

Marie 'Touchet duse cu gingăşie buzele la fruntea copilului. 

Apoi, amândoi, ridicându-se, intrară pe vârful degetelor în 
sufragerie, unde regele se aruncă într-un fotoliu şi spuse: 

— Mor de somn şi de osteneală... 

— Povesteşte-mi necazurile tale, îi şopti ea. Cât de palid 
eşti! ... Cine te-a mai chinuit? Sper că cel puţin n-ai avut 
vreo criză? 

— Ei bine, da, am avut o criză şi a fost îngrozitoare. Ceea 
ce-i de speriat, vezi tu, este faptul că a intervenit ceva nou 
în boala mea... Simt că mintea mi-e atinsă, cum creierul îşi 
pierde echilibrul... Când simt criza apropiindu-se, pătrunde 
în mine un vânt de ură furioasă împotriva omenirii. În 
momentele acelea, aş vrea să nimicesc tot ce mă înconjoară, 
să dau foc Parisului, aşa cum ţi-am povestit că a făcut 
împăratul acela al Romei, să lovesc, să ucid... Ah, Marie! 
Prea mult mi s-a spus că regii sunt tari numai dacă sunt 


temuţi, dacă ucid... şi acestea, vezi tu, mi-au intrat în 
sânge... 

— Haide, toate au să treacă. E nevoie numai de puţină 
odihnă. 

— Da... de linişte... de odihnă. Dar unde să le găsesc în 
afara acestui loc? Sunt înconjurat de conspiratori. 

— Nu te mai gândi la acest lucru. Găseşte-ţi cel puţin aici 
odihna care să liniştească puţin sărmanul tău cap... plânge- 
te, spune-mi ce ai suferit, dar nu-mi povesti lucrurile de 
care te temi... Tu eşti regele... nimeni n-ar îndrăzni să te 
atingă... 

Ea îi vorbi astfel îndelung, cu glasul ei blând, legănându-l, 
mângâindu-l... 

Dar de data aceasta, regele nu voia să fie mângâiat. Prea 
multe lucruri, prea înspăimântătoare, se puneau la cale în 
jurul lui. Şi, pentru că nu îndrăznea să vorbească de ele, 
începu să povestească despre tabăra lui Guise care 
urmărea distrugerea lui, că mama sa a descoperit dovezile 
conspirației şi că, chiar în acea dimineaţă vor fi supuşi 
torturii doi partizani ai lui Guise. 

— S-a făcut ora nouă, încheie el. Peste o oră aceşti 
blestemaţi Pardaillan vor fi mărturisit totul şi voi cunoaşte 
adevărul. 

Marie 'Touchet scoase un strigăt. 

— Spui că vor fi torturați doi oameni care se numesc 
Pardaillan? 

— Bineînţeles. Sunt fără îndoială în serviciul lui de Guise. 

— Sire, exclamă Marie Touchet, îţi cer îndurare pentru 
aceşti doi oameni. 

— Ce, ţi-ai pierdut minţile? 

— Nu, nu bunul meu Charles! Nu ţi-am spus că am fost 
salvată de doi necunoscuţi care mi-au zis că se numesc 
Brisard şi La Rochelle? Ei bine, ei sunt! Râmuş le-a 
cunoscut adevăratul nume... 

— Aşadar, vezi bine că urzesc împotriva mea, de aceea îşi 
ascund numele! Ascultă, Marie, vrei să fiu ucis? 


— Charles! Scumpul meu Charles! Îţi jur că ei nu pot fi 
vinovaţi Tu singur îi căutai ca să le acorzi cinstirea pe care 
o merită... şi iată că acum vor fi torturați. Dar e îngrozitor, 
sire! Aceşti doi oameni m-au salvat. Dacă sunt în viaţă, le-o 
datorez lor. 

— Marie! ... 

— Nu, Charles! Aş fi o ticăloasă dacă aş lăsa ca aceşti doi 
viteji gentilomi să ajungă pe mâinile călăului, ei, care şi-au 
pus viaţa în primejdie pentru mine! Nu poţi să-i aduci la 
Luvru? Să interoghezi fără ajutorul călăului? Îţi vor spune 
tot! Mă fac chezaşă pentru aceasta! ... 

— Ei, drăcie, dar e adevărat. De ce nu le-aş vorbi chiar eu? 

Marie, tremurând din cap până-n picioare, îl conduse pe 
rege lângă un birou. 

— Scrie, zise ea, scrie un ordin de amânare. 

Charles, scrise ordinul. 

— Unde sunt? întrebă ea. 

— La Temple. Am să trimit... 

— Nu, nu, mă duc eu singură! Alerg! exclamă Marie 
Touchet aruncându-şi în grabă o pălărie cu boruri largi pe 
cap şi o mantie pe umeri. Dă-mi numai o liberă-trecere... 

Charles scrise libera-trecere, puse pecetea lui pe cele 
două documente şi le dădu Mariei Touchet. 

— O, scumpul meu Charles, cât eşti de bun... cât de mult 
te iubesc! ... Ea se repezi afară, lăsându-l pe rege 
înmărmurit, dar fermecat. Ce a urmat, se ştie. Regele mai 
rămase câteva momente în casa aceea liniştită, se întoarse 
să-şi vadă fiul care dormea liniştit în leagănul lui şi apoi, 
calm, cu sufletul împăcat, cu ochii strălucitori, reluă din nou 
drumul spre Luvru. 

Capitolul 27 

Mesia sfintei inchiziţii 

Regina, plecând din Temple, s-a întors tainic la Luvru, 
unde o aşteptau câţiva seniori, cărora le dăduse întâlnire la 
ora opt. Ordinul de amânare a interogatoriului celor doi 
Pardaillan fusese pentru ea o mare dezamăgire. 


Într-adevăr, ea sperase să pună în sfârşit mâna pe dovada 
trădării lui Guise. 

Pregătise o lovitură de teatru, care să-l pună pe Henri de 
Guise la discreţia ei. 

Trecând printr-un culoar secret, ea ajunse în capelă. 

Acolo o aştepta însoţitoarea ei. 

— Cine-i dincolo? întrebă regina. 

— Monseniorul duce de Anjou, tânărul duce de Guise, 
ducele d'Aumale, domnul de Birague, domnul Gondi, 
mareşalul de Tawanes şi mareşalul Damyville, domnul duce 
de Nevers şi domnul duce de Montpensier. 

— Unde e Nancy? 

— Căpitanul este la postul lui, împreună cu o sută de 
guarzi. 

— Regele ce face? 

— Majestatea sa a ieşit azi-dimineaţă devreme, însă toate 
lumea din Luvru crede că regele doarme. 

Catherine dădu la o parte o draperie şi-l văzu pe Nancy, 
căpitanul ei, cu spada trasă în mână. Se arătă mulţumită şi, 
aşezându-se lângă o măsuţă pe care stătea o carte grea de 
rugăciuni, se asigură dacă pumnalul era la locul lui, la 
îndemână şi spuse: 

— Anunţă-l pe domnul duce de Guise că îl aştept. 

Două minute mai târziu, ducele luxos îmbrăcat ca de 
obicei, pătrundea în capelă şi se înclina în faţa reginei. 

Regina se înarmă cu zâmbetul ei cel mai fermecător şi 
arătă ducelui un scaun, pe care acesta se aşeză fără a 
aştepta să fie rugat de două ori, îşi înfipse pumnalul în şold 
şi privi drept în ochii reginei, ca de la egal la egal. 

„Se şi crede rege!”, gândi ea. 

Cine era acest om care o făcea să tremure pe net 
îmblânzita Catherine? 

Henri 1 de Lorraine, duce de Guise, avea atunci douăzeci şi 
doi de ani. Era foarte frumos. Era portretul viu al mamei 
sale, Anne d'Este, ducesă de Nemours. Avea deci acea 
frumuseţe bărbătească moştenită de la minunata italiancă, 


ce s-ar fi putut să aibă în vine puţin din sângele Lucreţiei 
Borgia. Această moştenire se exprima pe chipul său prin 
orgoliu şi dispreţ. 

EI se îmbrăca admirabil, întreținea o curte mai fastuoasă 
decât aceea a regelui, purta la gât un triplu colier de perle 
de o valoare nepreţuită, iar garda spadei sale era semănată 
cu diamante. Costumul lui era croit din mătăsurile cele mai 
strălucitoare şi catifelele cele mai fine. Când vorbea 
oamenilor, îşi apleca puţin capul pe spate şi închidea ochii 
pe jumătate, ca şi cum ar fi vrut ca vorbele lui să vină de cât 
mai de sus. În perioada aceea, credinţa lui că se va urca pe 
tronul Franţei era neclintită. 

De unde această convingere, care îi dădea acea minunată 
încredere în sine, acea aroganță somptuoasă, acel orgoliu 
neîmblânzit? Vă vom explica în cele ce urmează. 

Să notăm în treacăt, că acest impunător cavaler, care-l 
lăsa în umbră chiar şi pe ducele d'Anjou în ce priveşte 
eleganța, acest model desăvârşit de frumuseţe, a cunoscut 
toată viaţa lui curioasa soartă de a fi încornorat de soţia sa. 
Amanţii se perindau în patul ei, iar ducele de Guise afişa 
întotdeauna o mândrie de fiinţă pe jumătate divină, pe care 
ridicolul situaţiei nu l-ar putea atinge niciodată. 

Dacă Henri de Guise moştenise de la mama sa frumuseţea 
obrazului şi noblețea arogantă a ţinutei, de la tatăl său 
moştenise cruzimea. 

Frangois de Lorraine, duce de Guise şi de Aumale, prinţ de 
Joinville şi marchiz de Mayenne, ucisese uneori pentru 
simpla plăcere de a ucide - ca de pildă la Vassyi, fără inimă, 
fără suflet, fără simţire, astfel fusese ilustrul, generosul şi 
viteazul Francois de Guise, pe care scriitorii s-au străduit 
întotdeauna să-l înfăţişeze ca pe un model de virtute civică 
şi războinică. 

Regina, după ce a încercat să-l oblige pe temutul ei 
înlocuitor să-şi plece privirea, s-a hotărât să-i nimicească, 
cel puţin pentru un timp, speranţele. 


— Domnule duce, rosti ea cu un glas glacial, aţi aflat 
desigur că regele, stăpânul dumneavoastră, s-a hotărât să 
curețe regatul de ereticii stânjenitori. 

— Cunosc această hotărâre şi sunt extrem de fericit, 
doamnă, cu toate că ea vine puţin cam târziu. 

— Regele este liber să aleagă momentul. El ştie mai bine 
ca toţi intriganţii şi încurcă-lume, momentul potrivit pentru 
a lovi în duşmanul Bisericii... şi ai tronului. 

Guise rămase nepăsător şi continuă să zâmbească. 

— Regele, continuă regina, se poate bizui pe sprijinul 
dumneavoastră? ... 

— O ştiţi foarte bine, doamnă! Tatăl meu şi cu mine am 
făcut destule pentru salvarea Bisericii, pentru a da înapoi în 
ultima clipă. 

— Bine, domnule. Cu ce misiune specială vreţi să fiţi 
însărcinat? 

— Mă voi ocupa de Coligny, zise cu răceală Guise. Am de 
gând să trimit capul lui fratelui meu, cardinalul. 

Catherine păli. Capul acesta fusese făgăduit de ea 
inchizitorilor! 

— Fie! răspunse ea. Veţi acţiona la semnalul stabilit: 
clopotele de la Saint-Germain-l'Auxerrois. 

— Asta-i tot, doamnă? 

— "Totul, răspunse Catherine. Totuşi dumneavoastră fiind 
unul din stâlpii tronului, vreau să vă arăt măsurile pe care 
le-am luat, în cazul în care Luvrul ar fi atacat de 
necredincioşi. Nancy! 

Căpitanul guarzilor reginei apăru deîndată. 

— Nancy, întrebă regina, câţi archebuzieri avem, în 
momentul de faţă la Luvru? 

— Două sute, doamnă. 

Guise zâmbi. 

— Mai departe? continuă regina privindu-l pieziş. 

— Apoi, urmă Nancy, avem două mii de elveţieni, patru 
sute de arbalete şi o mie de călăreţi încartiruiţi cum s-a 
putut. 


De data aceasta, fruntea lui Guise se încreţi de îngrijorare. 

— Apoi? întrebă din nou regina. Poţi spune totul în faţa 
domnului duce, care este un credincios servitor al regelui. 

— Apoi, mai avem, în sfârşit, douăsprezece tunuri. 

— Bombardiere cu care se trage la sărbători? insistă 
Catherine. 

— Nici vorbă, doamnă: douăsprezece tunuri de luptă, care 
au intrat noaptea trecută, în taină, la Luvru. 

Guise se îngălbeni. Nu mai zâmbea. Din instinct se ridică şi 
luă o înfăţişare în care începea să apară o umbră de 
respect. 

— Continuă să-l linişteşti pe domnul duce, spuse 
Catherine. Ce ne-au anunţat mesagerii sosiți în ultimele trei 
zile? 

— Dar, rosti Nancy mirat, aceşti mesageri anunţă că 
poruncile regelui se execută în mod normal şi că fiecare 
guvernator a pornit trupele sale în marş spre Paris. 

— Astfel încât? 

— Şase mii de călăreţi ne-au fost semnalaţi azi dimineaţă 
şi vor fi la Paris în cursul zilei; alţi opt până la zece mii de 
infanterişti trebuie să sosească astă-seară sau mâine 
dimineaţă; în acest fel, peste trei zile se va găsi în Paris sau 
înăuntrul zidurilor Parisului, o armată de douăzeci şi cinci 
de mii de luptători la dispoziţia regelui. 

De data aceasta, Henri de Guise nu se mai putu preface: 
era doborât. 

„Partida e pierdută!” bombăni el. 

Se înclină apoi în faţa reginei cu un respect pe care nu i-l 
arătase niciodată până acum: era învins. 

Dar iată că Nancy nu se oprea aici. 

— Pentru că vorbim de asemenea lucruri, doamnă, nu 
doriţi să-mi spuneţi cine trebuie să preia comanda trupelor 
din Luvru? Oare domnul de Cosseins? 

Ducele de Guise tresări de speranţă: Cosseins era de-ai 
lui, se ştia. Dar nădejdea fu de scurtă durată. 


— Domnul de Cosseins, răspunse regina, a primit din 
partea regelui ordinul să păzească palatul amiralului. Să 
rămână deci acolo. Nancy, dumneata vei fi comandantul. 
Ştiu cât îmi eşti de credincios!. 

Nancy duse un genunchi la pământ şi rosti: 

— Până la moarte, majestate! 

— O ştiu. Comandă, deci, ca la căderea nopţii să fie 
încărcate archebuzele. Postează oameni la toate porţile. 
Tunurile să fie încărcate şi îndreptate în toate direcţiile. 
Călăreţii să se adune în curte, pe cai, gata de atac. Să aşezi 
patru sute de elveţieni în jurul regelui şi dacă se va încerca 
un atac asupra Luvrului, foc, Nancy! Foc din archebuze, foc 
din tunuri, foc din toate direcţiile şi împotriva oricui ar fi, 
oameni din popor, burghezi, preoţi, gentilomi hughenoți sau 
catolici... ucide-i pe toţi. 

— Îi voi ucide pe toţi! exclamă Nancy ridicându-se. Dar, 
doamnă, în jurul Majestății voastre pe cine trebuie să 
păstrez? 

Catherine se ridică, întinse braţul spre Cristosul de argint 
şi cu un glas sunând ciudat, răspunse: 

— În jurul meu? Pe nimeni. Dumnezeu e cu mine! 

— Doamnă, zise Guise cu o voce schimbată, după ce ieşi 
Nancy, Majestatea Voastră ştie că poate să se servească de 
mine atât în folosul regelui, cât şi pentru apărarea religiei. 

— Ştiu, domnule duce. De aceea, credeţi-mă că dacă nu v- 
aţi fi ales singur misiunea în marea acţiune ce se 
pregăteşte, pe dumneavoastră v-aş fi rugat să preluaţi 
comanda Luvrului. 

Guise îşi muşcă buzele până la sânge. Căzuse în propria lui 
cursă. 

— Doamnă, spuse el mai departe, nu-mi mai rămâne decât 
să vă cer favoarea de a-l primi pe omul căruia i-am dat 
ordine pentru noaptea viitoare. 

— Să vină! răspunse Catherine. 

Guise se duse să deschidă uşa unui culoar şi făcu un semn. 
Un fel de colos cu o figură de prostănac, copilărească, cu 


mâini enorme, cu ochi rotunzi, bulbucaţi, de culoare 
albastră ca faianţa, cu fruntea teşită şi încăpăţânată, intră 
legănându-se. 

Omul se numea Dianowitz. Dar, pentru că era de origină 
boemiană, ducele de Guise, după obiceiul care stabilea că 
slugile purtau numele provinciei lor de origine, îl chema 
Boemia, iar printr-o abreviere, pur şi simplu, Beme. 

Regina îl privi pe uriaş cu admiraţie exagerată. 

Uriaşul zâmbi şi îşi mângâie mustaţa. 

— Ai vreo misiune în noaptea aceasta? întrebă Catherine. 

— Să-l omor pe Anticrist, da. Dacă Majestatea Voastră 
doreşte, îi tai capul. 

— Vreau, răspunse regina. Du-te şi ascultă de stăpânul 
tău. 

Uriaşul se legănă pe picioare, dar rămase locului. 

— Ei bine, Beme, n-ai auzit? zise ducele. 

— Ba da! Dar vreau să pot ieşi din Paris cu doi sau trei 
însoțitori buni, care să mă escorteze până la Roma. 

— Ştii doar că toate porţile sunt închise... 

Catherine se aşeză şi scrise repede câteva rânduri pe o 
hârtie, pe care o semnă şi puse pecetea regală. 

Beme o citi cu atenţie şi textul era următorul: „Liberă- 
trecere pentru toate porţile Parisului, valabilă azi, 23 
august şi încă trei zile. 

— Lăsaţi să treacă purtătorul prezenţei şi persoanele ce-l 
însoțesc. 

— Serviciul regelui.” 

Uriaşul împături hârtia şi o strecură în pieptar. 

— Vezi că ai uitat ceva, spuse Catherine lăsând să cadă pe 
podea o pungă plină cu aur. 

Uriaşul se plecă, o ridică şi ieşi, convins că produsese o 
impresie neobişnuită asupra reginei. 

— Ce brută minunată! rosti regina. Vă felicit, domnule 
duce, că puteţi avea pe lângă dumneavoastră asemenea 
servitori. Şi acum, să mergem să discutăm cu prietenii 
noştri. 


Convorbirea a durat până la şapte seara. 

În toată această după-amiază, în Luvru se petrecea un du- 
te-vino misterios. 

Regina trimisese în mai multe rânduri să-l cheme pe rege, 
dar regele juca mingea cu hughenoţii şi refuza neîncetat să 
îndeplinească cererea mamei sale. 

Nădăjduia, poate, că fără el nu vor îndrăzni să ia decizii 
hotărâtoare. Poate că voia doar să uite de toate în focul 
jocului. 

La ora opt seara, avu loc în palatul ducelui de Guise o 
adunare a tuturor celor ce-şi puseseră în el toate nădejdile 
şi îl şi priveau ca pe un rege al Franţei - începând cu 
Damville şi terminând cu Cosseins, trecând pe la Sorbin de 
Sainte-Foi şi Guitalens. 

— Domnilor, li se adresă el, în noaptea aceasta vom salva 
religia Sfintei Biserici. Ştiţi cu toţii ce aveţi de făcut... 

Cuvintele fură ascultate într-o tăcere adâncă... 

— În ceea ce priveşte planurile noastre, continuă Guise. 
Ele sunt amânate pentru mai târziu. Regina şi-a luat toate 
măsurile, aşa că, domnilor, să arătăm în seara aceasta că 
suntem nişte supuşi credincioşi, iar pentru rest, vom 
aştepta. Mergeţi, domnilor. 

În acest fel dădu Henri de Guise contraordinul 
conspiratorilor. Părea tulburat, îngrijorat, furios. 

Începând de la nouă şi până la unsprezece, ducele primi 
pe preoţii diferitelor parohii şi pe comandanții civili din 
cartiere, care fuseseră chemaţi în grupe de opt până la 
zece. Fiecărui grup îi comunică aceleaşi lucruri, în câteva 
cuvinte spuse cu un glas sacadat: 

— Domnilor, fiara a căzut în cursă! 

— La moarte! La moarte! răspunseră preoţii şi 
comandanții. 

Pe măsură ce fiecare grup se retrăgea, i se dădea ultimele 
instrucţiuni. Semnalul urma să fie dat prin tragerea 
clopotelor în fiecare biserică. Credincioşii în slujba religiei 
vor purta o banderolă albă la braţ. Cei ce nu vor avea timp 


să-şi facă o banderolă vor înfăşura o batistă în jurul 
braţului. 

Capitolul 28 

Uimirea lui Montluc; urmare la aventurile de dragoste ale 
lui Pipeau (şi noua sărăcire a lui Catho) 

În seara aceea, s-au desfăşurat în cele mai diferite colţuri 
ale Parisului trei scene felurite, dar la fel de ciudate. 

Prima, la 'Temple. 

A doua, în vizuina lui Damyville, la Fosses-Montmartre. 

A treia, la cârciuma celor „Doi morţi care-şi vorbesc”. 

Pe la ora nouă, două femei înfăşurate în mantii largi, fură 
introduse în mod misterios în Temple şi conduse în 
apartamentul guvernatorului: erau Pâquette şi Roşcovana. 

Montluc le aştepta în faţa unei mese încărcate cu 
mâncăruri şi băuturi. Şi, pentru a fi cu desăvârşire liber în 
timpul orgiei, el dădu drumul celor trei valeţi şi servitoarei, 
care bucuroşi de asemenea pomană, s-au grăbit să plece să 
respire afară un alt aer decât cel al puşcăriei. 

— lată-vă, deci, turturelelor! exclamă Marc de Montluc 
nemaiputând de râs. Apropiaţi-vă să vă sărut! 

Dar Pâquette şi Roşcovana, în loc să asculte, îşi descheiară 
mantiile şi le lăsară să cadă. 

Montluc deschise nişte ochi enormi şi rămase cu gura 
căscată. Cele două dezmăţate îi apărură îmbrăcate, în 
saten, cu gâtul prins de nişte guleraşe largi, cu mijlocul 
strâns, subţiat şi ascuţit în faţă, nişte rochii nu de burgheze, 
ci de prințese. Erau împodobite cu bijuterii la găt, la urechi, 
la încheietura mâinii, pe degete şi fardate că doamnele 
nobile. 

În naivitatea ei, Catho socotise că trebuia să vadă lucrurile 
în mare şi a urmărit un lux somptuos. Unde făcuse rost de 
toate boarfele? În fundul vreunei prăvălii de haine vechi de 
la Curtea Miracolelor? Puţin interesează. 

Un lucru e sigur, că izbutise să le transforme pe dezmăţate 
în prințese. Erau însă unele amănunte care dovedeau 
deplină necunoştinţă a Cathiei în materie de costume de 


curte. De altfel, dacă rochiile erau din saten adevărat, erau 
însă mototolite şi pătate. Bijuteriile erau de sticlă şi de 
aramă. Cele două destrăbălate erau sulemenite în mod 
supărător. 

Astfel cum arătau ele, se admirau cu naivitate şi după ce 
lăsară să cadă mantiile, înaintară spre Montluc, încremenit 
de uimire şi executară cele trei reverenţe învăţate de la 
Catho. 

Montluc, gata beat, deoarece în aşteptarea lor se afla la a 
patra sticlă, se ridică descumpănit, aiurit, întrebându-se 
dacă nu era pradă unui coşmar şi dacă, în loc de cele două 
stricate pe care le aştepta, nu primea vizită a două regine. 

— Dar, se răsti Montluc, ce înseamnă toate astea? 

— Ei bine, răspunse Roşcovana, ne-am îmbrăcat pentru 
petrecerea de mâine dimineaţă. 

— Petrecere? bâigui Montluc. 

— Desigur, zise cu drăgălăşenie Pâquette, cei doi ticăloşi 
ce vor fi torturați, li se va smulge carnea cu cleştele şi vor fi 
chinuiţi pe masa de tortură... 

Montluc dete peste cap o dușşcă zdravănă şi venindu-şi în 
fire, râse de se cutremură geamurile. 

— Petrecere! Ah da, mi-amintesc. Şi cum, v-aţi travestit în 
prințese ca să priviţi tortura? Pe coarnele diavolului! 
Straşnică idee! Mor de râs! Preacinstitele coate-goale! Şi 
eu care nu le recunoşteam! Nu mai pot de râs, mă înăbuş, 
mă înec! Nişte prințese! La ordin, guarzii Majestăţilor Lor! 
Pe Dumnezeul meu, vreau să fiţi regine astă-seară! Lasă 
vorbă, Roşcovano! Aşează-te aici, la stânga mea şi tu, 
Pâquette, la dreapta. Pe maţele ultimului necredincios pe 
care l-am ucis! Trebuie să-i scriu domnului Blaise toată 
povestea, ca s-o poată trece în memoriile pe care le scrie... 
la să vedem, tu, Roşcovano, tu vei fi... tu vei fi regina 
Margot în persoană, iar tu, Pâguette, cine vei fi tu? Tu vei fi 
Elisabeta a Spaniei... 'Tăcere! Totul să tacă în Paris şi în 
această noapte de pomină! Tu, regină a Navarei, umple-mi 


paharul. Şi tu, regină a Spaniei, vino şi aşează-te pe 
genunchii mei... 

Nu intră în intenţiile noastre să-l scandalizăm pe cititor cu 
descrierea orgiei ce a urmat. Vrem numai să pomenim de 
intrarea celor două desfrânate în Temple. 

La miezul nopţii, Montluc ajunsese în ultimul grad de 
beţie. Şi totuşi, se mai lupta încă. 

La două, el se tăvălea pe podea, strângând la piept, într-o 
îmbrăţişare sălbatică, pe cele două regine, ale căror rochii 
fuseseră transformate în zdrenţe, iar pieptănăturile 
despletite, în timp ce sulemenelile topite se prelingeau într- 
un amestec de felurite culori pe obrajii lor. 

Curând nu se mai auziră decât puternicele sforăituri ale 
soldăţoiului. 

Atunci, Pâgquette şi Roşcovana se ridicară şi traseră cu 
urechea. 

Sub fardurile lor, erau galbene şi tremurau din tot corpul. 

Să ne mutăm acum în casa din Fosses-Montmartre Este 
ora unsprezece noaptea. Mareşalul de Damyville abia se 
întorsese acasă. Este nemulţumit: primise ordin de la şeful 
conspirației să nu întreprindă nimic împotriva Luvrului! 
Toate planurile măreţe fuseseră amânate pentru mai târziu! 
Dar în acelaşi timp, din ochii lui ţâşnea flacăra cruntă a unei 
bucurii plină de răutate: îi fusese dat pe mână fratele său! 
Primise sarcina de a ataca palatul Montmorency şi el era cel 
ce trebuia să-l execute pe cel ce era numit fruntaşul 
oamenilor politici. 

Iar în acel palat Montmorency se afla Jeanne de Piennes, 
pe care o va recuceri în sfârşit! ... 

După uciderea fratelui, Jeanne va fia lui! ... 

Mareşalul străbătu spaţioasele saloane ale locuinţei. Ele 
erau pline de soldaţi, dintre care unii îşi ascuţeau 
pumnalele pe pietre, alţii îşi inspectau pistoalele, iar alţii îşi 
încărcau archebuzele; totul se petrecea în linişte. Pe mese 
erau înşirate căni pântecoase cu vin. Când unul, când altul 
îşi turna câte un pahar zdravăn. 


Damville făcu semn la vreo doisprezece gentilomi care îl 
aşteptau şi urma să se închidă cu ei într-o încăpere, ca să 
dea fiecăruia ordine şi să-i arate ce avea de făcut. Înainte 
de a dispărea, întrebă unde e protejatul lui vicontele 
d'Aspremont şi primise răspuns că Orthes era cu câinii lui. 
Damyville se duse să-l vadă şi-l găsi într-o curte luminată de 
două torţe. 

— Dar cum se face, îl întrebă el, că tu nu-ţi pregăteşti 
armele? 

Fără a răspunde, Orthes d'Aspremont arătă spre cei doi 
câini puternici ai săi. Damville zâmbi. 

În această curte strâmtă, pe care lumina celor două torţe 
o colora în roşu, vicontele d'Aspremont se îndeletnicea cu o 
ocupaţie ciudată. 

Mergea în sus şi în jos cu paşi rari, cu mâinile la spate. În 
mâini ţinea un bici pentru câini. Pe urmele lui veneau doi 
câini, cu boturile întredeschise, cu ochi sângeroşi, cu buzele 
lor groase atârnând: erau Pluton şi Proserpina! 

Iar în spatele Proserpinei, un câine ciobănesc, cu părul 
roşu, făcea frumos, sărea şi se tăvălea: era Pipeau. 

Pipeau împărțea masa cu Proserpina. Orthes voise să-l 
gonească, dar Proserpina îi arătase colții. 

În ce-l priveşte pe Pluton, el acceptase curtea făcută de 
Pipeau Proserpinei, fie din indiferenţă filosofică, fie ca 
recunoştinţă pentru oasele de pui. 

Pluton şi Proserpina, deci, îl urmau pas cu pas pe stăpânul 
lor. 

Acesta ajunse la capătul curţii: acolo, un om în picioare, 
aştepta, încremenit, fără o tresărire, fără nici o mişcare. 

Atunci, Orthes se întoarse deodată spre cei doi câini şi 
plesni din bici. La semnalul acesta, cei doi monştri săriră pe 
omul încremenit şi dintr-o singură mişcare, cu un mârâit 
îngrozitor, îşi înfipseră colții în beregata lui! ... 

Pipeau, cu o labă ridicată, privea cu uimire la această 
scenă. 


Atunci, vicontele d'Aspremont îl ridică pe om, îl aşeză din 
nou în picioare şi puse ordine în îmbrăcămintea şi în 
înfăţişarea figurii acestuia. Omul nu era decât un manechin. 

Apoi, vicontele îşi reluă plimbarea, cu biciul la spate, cu cei 
doi câini pe urmele lui, iar Pipeau continuând să-i facă curte 
Proserpinei. 

Deodată, dădu din nou semnalul şi respingătoarea lecţie fu 
luată de la capăt. 

Orthes dAspremont se întoarse apoi către mareşal, care 
privea atent această scenă înfiorătoare şi, cu un calm 
înspăimântător, îi spuse: „Monseniore, iată armele mele!” 

La cârciuma celor „Doi morţi care-şi vorbesc” bătu de 
miezul nopţii. De multă vreme Catho îi expediase pe 
obişnuiţii ei clienţi nocturni. Chiar ea încuiase uşa atunci 
când sunase ora stingerii. 

Dar, pe la orele unsprezece, uşa se întredeschise şi curând 
apăru o femeie, o săracă, îmbrăcată jalnic. Apoi intrară 
două bătrâne, un fel de vrăjitoare cu glugi negre. După 
aceea, o femeie chioară, cu un plasture pe ochi, care, după 
ce intră, îşi dezlipi plasturele. Mai târziu, o schiloadă de un 
braţ, respingătoare, cu o figură plină de răutate, care după 
ce se aşeză, dezlegă câteva frânghii şi îşi recăpătă braţul. 
Mai târziu sosiră cinci sau şase femei în cârje, care se târau 
cu greu, dar care aruncară cârjele din clipa în care au 
intrat în cârciumă. Pe la miezul nopţii, cârciuma era plină, 
toate saloanele ocupate. 'Toate mesele înţesate de lume. 
Acolo mişuna o mulţime stranie, numai femei, tot muieretul 
Curţii Miracolelor, pungăşoaice, ghicitoare, dansatoare pe 
frânghie, cerşetoare, unele frumoase sub zdrenţele lor, 
altele respingătoare, toate îmbrăcate în petice şi zdrenţe. 

Tuturor, Catho, împreună cu alte două sau trei femei le 
servea de mâncat şi le turna de băut. Vorbea însufleţită cu 
unele din ele, strecurând când uneia un ducat, când alteia 
un scud de aur... 

La un moment dat, după ce Catho a rostit câteva cuvinte, 
ca prin minune, viziunea s-a mistuit. Şchioapele în cârje se 


sprijineau din nou în ele, cocoşaţii aveau, iar cocoaşă, 
chiorii peticele pe ochi şi în câteva minute cârciuma se goli. 

Toată această lume uimitoare, ieşită din comun, s-a 
cufundat în întunericul senin al nopţii de vară. 

Catho se îndreptă atunci spre un dulap, de unde scoase 
trei saci cu scuzi de argint şi de aur. 

„Ultimii” şopti ea cu o strâmbătură. 

Pe la unu, cârciuma, care se golise, începu să se umple din 
nou. Şi de data aceasta veniră numai femei. Sărăcia 
acestora era mai puţin respingătoare şi erau împopoţonate 
cu o strălucire falsă. Printre ele se aflau şi fete foarte 
frumoase, dar se găseau şi urâte. Cele mai multe erau 
tinere şi aproape toate purtau rochii largi cu cordon, iar 
multe cordoane erau brodate cu aur. 

Erau femei de stradă, toate cele ce îşi făceau o meserie din 
trupul lor şi pe care Catho le atrăsese, una după alta, timp 
de trei zile. Râdeau, cântau, unele cu, un glas plăcut şi trist, 
altele cu o voce răguşită. Toate beau întruna, nesătule. 

Catho începu din nou să împartă scuzi. Cei trei saci se 
goliră la rândul lor. 

Atunci, dezmăţatele, în grupuri mici, dispărură în noaptea 
tăcută, iar cârciuma se goli. 

Catho luă o lanternă şi cobori în pivniţă. Văzu că îi mai 
rămăsese o singură sticlă de vin şi alta de lichior! Se duse 
din nou sus în cârciumă, intră în bucătărie şi constată că 
nu-i mai rămăsese nici un jambon, nici o bucată de pâine, 
nici o pasăre, nici o tocă tură! ... Se urcă în camera ei, 
deschise dulapurile şi văzu că de două zile vânduse tot ce 
avusese, ca să facă rost de bani. Deschise apoi şi dulapul în 
care pusese banii şi constată că nu-i mai rămăsese nici un 
ban de cinci. 

„Atâta pagubă!” se mulţumi ea să spună. 

După aceea, apucă un pumnal pe care-l prinse la brâu, 
ieşi, închise uşa cârciumii devastate, puse cheia sub uşă şi 
se îndepărtă la rândul ei. 

Capitolul 29 


LLA 


Ce ascundea tăcerea? 

Noaptea era luminoasă. Cerul, plin de stele din înaltul 
bolţii lui şi cât vedeai cu ochii, părea foarte palid, de acea 
paloare confuză şi firavă din timpul primilor zori. 

Totuşi, zorile erau încă departe. 

Catho mergea, uimită de această impunătoare seninătate. 
Cu toate că sufletul ei incult şi sălbatic nu putea să 
înţeleagă aceste frumuseți de nepătruns, ea ridică din când 
în când capul spre depărtările strălucitoare de diamante. 
Apoi, poate pentru că nu putea să simtă emoția izvorâtă de 
asemenea armonii, îşi plecă privirea, înfiorându-se. 

Îşi spunea doar atât: „Cât de frumoasă este noaptea”. 

Se mira că Parisul era atât de tăcut. 

Unde erau îndrăgostiţii? Unde erau cerşetorii? De ce se 
ascundea toată lumea? 

Deodată, văzu deschizându-se uşa unei case frumoase, 
probabil casa unui nobil sau cel puţin a unui burghez. Vreo 
cincisprezece oameni ieşiră de acolo. Erau înarmaţi cu 
archebuze, pistoale, sulițe cu vârf lat şi halebarde. Unul 
dintre ei ducea o lanternă cu flacără ascunsă. Un altul avea 
în mână o hârtie. Toţi purtau brasarde albe, iar câte unii o 
cruce albă pusă de-a dreptul pe pieptar. 

Ceata se puse în mişcare. 

Omul cu hârtia mergea în frunte, lângă cel cu lanterna. 

„Încotro se duc? Ce au de gând?” se întreba Catho 
urmându-şi drumul. 

Trupa se opri pe neaşteptate. Omul din frunte se uită pe 
hârtie şi apropiindu-se de o casă, făcu un semn pe uşă. 

Oamenii merseră mai departe şi Catho, ajunsă în faţa uşii, 
văzu că semnul era o cruce albă trasă cu cretă. 

Grupul se mai opri în faţa altor două case, pe care acelaşi 
om le însemnă cu o cruce albă. 

Apoi, ei coborâră deodată pe o altă stradă şi Catho îşi 
continuă drumul. 

Atunci, la douăzeci de paşi de ea, apăru o altă ceată, apoi, 
la stânga, la dreapta, în toate străzile prin care trecea sau 


le traversa zări grupuri asemănătoare. Şi toate însoțeau pe 
un om care purta o hârtie. Omul acela se apropia din când 
în când, îşi cercetă hârtia şi însemna casa cu o cruce albă... 

Catho numără la început felinarele oarbe care se mutau 
din loc în loc, mai numără şi uşile din drumul ei care 
fuseseră însemnate cu o cruce albă, apoi se lăsă păgubaşă, 
fiindcă prea erau multe. 

Când în depărtare, în mijlocul acelei tăceri măreţe, sună 
ora două, ea tresări şi grăbi pasul spunându-şi: 

— Ce-mi mai trece acum prin cap! S-a apropiat momentul 
şi sunt aşteptată! 

Era trecut de două. Prin tot oraşul se răspândi un freamăt 
uriaş şi surd, asemănător vântului care foşneşte dintr-o 
dată prin frunzele unei păduri. 

Apoi, tăcerea se făcu şi mai adâncă... 

Henri de Guise se postase, călare, în curtea palatului său 
înţesat cu oameni înarmaţi. 

Ducele d'Aumale se afla nu departe de palatul Coligny, 
într-o şură, împreună cu o sută de archebuzieri. 

Marchizul cancelar de Birague luase poziţie în faţa 
bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois şi, cu voce scăzută, 
dădea ordine unei căpetenii de cartier, care comanda 
cincizeci de oameni. 

Mareşalul de Damyville aştepta în faţa casei, fremătând de 
nerăbdare. Era călare. În jurul lui, trei sute de călăreţi 
asemănători statuilor călare. 

Cruce era ascuns aproape de palatul ducelui de La Force, 
un vechi hughenot, care după moartea soţiei sale trăia 
retras, închinându-şi viaţa educaţiei tânărului său fiu. 
Împreună cu Cruce mai erau vreo douăzeci de oameni. 

Treizeci de măcelari, cu braţele goale, cu cuţitele în mâini, 
îl înconjurau pe Pezou. 

Librarul Kervier, împreună cu un anume Charpentier, 
comanda o ceată de cerşetori, gata beţi de atâta vin, 
aşteptând să se îmbete şi cu sânge. Acest Charpentier era 


un medic mai mult sau mai puţin priceput, dar duşman de 
moarte al bătrânului Râmuş. 

Mareşalul 'Tavannes, instalat pe podul cel mare, asculta, 
aplecat pe grumazul calului său. Două sute de infanterişti, 
cu sulița în mână, aveau ochii aţintiţi spre înalta lui siluetă 
neagră. 

La fiecare pod se găsea astfel un baraj, băieţi pedestraşi, 
iar din partea Universităţii fuseseră întinse lanţuri, pentru 
ca trupele să nu poată fi luate prin surprindere din spate. 

La fiecare încrucişare din oraş se găsea o căpetenie de 
cartier şi cincizeci de burghezi înarmaţi. 

În spatele uşilor ferecate ale tuturor catolicilor, erau 
pregătiţi oameni gata să se repeadă afară, care pândeau 
întunericul mut cu feţe livide. 

Tăcerea era atotcuprinzătoare: era tăcerea morţii. 

Capitolul 30 

Misterele reîncarnării 

Pe la acea vreme, adică între două şi trei dimineaţa, în 
momentele grandioase, când suflul spaimei făcea să 
freamăte noaptea, la Temple se desfăşura o scenă 
înfiorătoare, având ca singure personaje pe bătrânul 
cavaler şi pe fiul lui, cavalerul de Pardaillan. 

Era una dintre acele scene, care prin groaza pe care o 
stârnesc întrece închipuirea şi în faţa cărora condeiul 
romancierului şovăie şi se cutremură. Dar pentru a o 
prezenta cititorului, trebuie, pentru câteva momente, să 
urmărim faptele şi comportarea unui personaj, asupra 
căruia ne vom concentra toată atenţia. 

Acest personaj este astrologul reginei, Ruggieri. 

Ruggieri era fără îndoială cel mai învăţat om de la curtea 
Franţei. Era foarte credincios şi pătruns de o încredere 
adâncă şi sinceră în posibilitatea unei ştiinţe absolute. Era 
nebun? Este cu putinţă, fără însă a fi sigur. 

Astrologul purta în sufletul lui misterul evului mediu căzut 
în agonie. Născut la Florenţa, era poate fiul vreunei 


vrăjitoare siriene sau egiptene, care îi lăsase moştenire 
dragostea pentru învăţăturile mistice. 

Alchimia şi astrologia erau dubla şi neîncetata preocupare 
a acestui om. Căutând piatra filosofală, manipulând şi 
amestecând corpuri chimice, Ruggieri descoperise otrăvuri 
de temut. 

Trebuie să notăm că, pentru el, piatra filosofală şi 
cunoaşterea viitorului cu ajutorul aştrilor, nu erau decât 
două forme ale aceleiaşi ştiinţe absolute. Studiile sale oculte 
cuprindeau şi o a treia formă, care era căutarea nemuririi 
omului. 

Aşadar, atotputernicia printr-o bogăţie fără margini, 
ştiinţa absolută prin cunoaşterea viitorului, deplina 
desfătare în viaţă, prin nemurire, iată visul fabulos care 
obseda acest creier. 

Când ostenea să privească cerul, se întorcea la chimie, 
când se sătura de a sta aplecat peste creuzete, se lua la 
luptă cu moartea. 

Şi, ghemuit deasupra leşului vreunui torturat cumpărat de 
la călău, căuta, da, căuta mijlocul să reînsufleţească acel 
cadavru! 

„Ce este inima? Se întreba el: un organ al echilibrului. Ce 
este sângele? Cărăuşul vieţii. Iată acest corp: sângele se 
află încă în el, adică mijlocul de transport al vieţii. Inima se 
află şi ea în acest corp, cu alte cuvinte, regulatorul necesar 
mişcării vii. Nervii, muşchii, carnea, creierul, toate se 
găseau încă în el. Acest corp, aşa cum îl vedem acum, a fost 
viu azi dimineaţă. A fost de ajuns ca o frânghie să-l 
sugrume, pentru a se preschimba într-un cadavru. Şi totuşi, 
el este acum acelaşi ca înainte de spânzurătoare. Ce-i 
lipseşte acestui corp din punct de vedere al materiei? 
Desigur că elementul astral, care pune în mişcare 
regulatorul şi împrăştie viaţa peste tot cu ajutorul vinelor. 
Ce trebuie deci făcut, la urma urmei? Să obligi acest corp 
astral să se reîncarneze în corpul natural. Asta-i tot!” 


În timp ce visa astfel, Ruggieri modela o statuetă de ceară, 
care reprezenta pentru el corpul astral al cadavrului. Şi 
începu să-şi încerce descântecele pe această păpuşică. 

Uneori i se părea că vede cadavrul tresărind, gata să se 
redeştepte. Dar iluzia dispărea îndată. 

Tot frământând problema pe toate feţele, într-o zi se lovi 
cu palma pe frunte: „Ce greşeală! mormăi el. Spun că 
sângele se află în cadavru. Da, este acolo, dar nu în stare 
lichidă. E coagulat şi nu mai poate transporta viaţa. 
Viitorului cadavru pe care-l voi cumpăra va trebui deci, 
înainte de orice descântece, să-i injectez un sânge viu! ...”. 

Acum, că am întregit portretul lui Ruggieri şi am aruncat o 
lumină, palidă dar necesară, asupra monstruoasei lui 
apariţii, îl vom ruga pe cititor să se întoarcă înapoi cu cinci 
zile, până în momentul când, grupul de oameni pe care l-am 
semnalat în timp şi spaţiu, a pătruns în biserica Saint- 
Germain-l'Auxerrois şi a ridicat cadavrul lui Marillac. 

Catherine se arătase generoasă: lui Panigarola îi lăsase 
cadavrul Alicei, iar lui Ruggieri i-l trimitea pe acela al fiului 
său. Când văzu oamenii care purtau trupul lui Marillac, el 
se apropie şi rosti câteva cuvinte, fără îndoială o mulţumire. 

Apoi făcu un semn şi siniştrii purtători îl urmară. 

Ajuns în strada La Hache, Ruggieri se opri nu departe de 
casa unde locuise Alice de Lux şi cerând ca leşul să fie lăsat 
la pământ, făcu semn oamenilor să plece. 

Ridică trupul cu mare greutate şi-l transportă, mai curând 
îl târî, până în grădină şi închise portiţa. Apoi încărcă din 
nou pe umeri lugubra povară şi ajunse în cele din urmă 
până la căsuţa atât de dichisită unde se găseau 
laboratoarele. 

După ce trupul se află întins pe o masă mare de marmură 
şi Ruggieri îl dezbrăcase şi îl spălase cu grijă, primul lucru 
pe care-l făcu fu acela de a-i injecta nişte aromate, care să 
împiedice orice descompunere timp de mai multe zile, 
această operaţie fiind o joacă pentru primejdiosul 
născocitor de otrăvuri. 


Se aşeză apoi lângă masa de marmură pe care-şi sprijini 
coatele şi cercetă trupul fiului său: era sfâşiat de lovituri de 
pumnal, dintre care mai multe pătrunseseră până la 
izvoarele vieţii. Pieptul, umerii, gâtul erau brăzdate de răni 
întinse, întredeschise. Capul păstrase o seninătate 
minunată. Era vădit că Marillac nu-şi dăduse seama că va fi 
omorât. Prima lovitură fusese probabil fatală. Pleoapele 
erau uşor deschise. Ruggieri încercă în zadar să le închidă 
şi neizbutind, aruncă pe obraz o batistă fină, parfumată, pe 
care o găsise în haina mortului şi care purta inițialele Alicei. 

Ruggieri nu era deloc emoţionat. 

Durerea părintească se topea în sforţarea cerebrală a 
savantului. 

lar această sforţare trebuie să fi fost uriaşă, căci timp de 
mai multe ore, magicianul rămase împietrit într-o asemenea 
nemişcare, încât putea fi luat drept un cadavru, dacă un fel 
de tremur nu i-ar fi străbătut uneori mâinile. Era de altfel 
tot atât de palid ca şi cadavrul pe care-l studia... Dar ochii 
scăpărau o flacără aprinsă. 

Adâncit în gânduri, el bâgui, la un moment dat, câteva 
cuvinte: „Şi-a pierdut tot sângele... operaţia nu este astfel 
simplificată? ... Voi coase la loc toate rănile, afară de una, 
aceasta... care a tăiat carotida şi voi face pe aici 
transfuzia...”. 

Într-un alt moment al zilei murmură: 

— Nostradamus nu ne-a spus oare că a obligat corpul 
astral al unuia din copiii săi, să rămână în apropierea lui 
timp de mai mult de o lună? Iar eu însumi n-am văzut 
tresărind de mai multe ori, cadavrele pe care voiam să le 
reînsufleţesc? Oare corpul astral nu se afla acolo, încercând 
să reintre în lăcaşul lui trupesc? 

Când începu să se lase noaptea, Ruggieri se ridică 
deodată, se repezi la un dulap plin cu cărţi şi manuscrise şi 
începu să caute cu înfrigurare. 

Tremura din tot corpul şi repetă: „Am să-l găsesc... Am să-l 


LL 


găsesc! ...”. 


După două ore, când podeaua fusese acoperită cu hârtii şi 
volume risipite, dădu în cele din urmă peste ceea ce căuta: 
era o carte, nu mai mare de cincizeci de pagini. Hârtia era 
mucegăită, iar caracterele literelor erau ebraice. 

Ruggieri începu să răsfoiască încetişor. Privirea cuprindea 
fiecare pagină într-o singură ochire. 

La pagina douăzeci şi nouă, el izbucni într-un răcnet surd, 
iar degetul se aşeză, se înfipse într-un rând. 

„Formula descântecului!” exclamă el. 

În clipa aceea era ora zece seara. Liniştea de afară era 
deplină. 

Întrucât se apropia miezul nopţii, astrologul aprinse alte 
cinci torţe, care împreună cu cele ce arseseră până atunci, 
atingeau numărul de şapte. 

Le aşeză direct pe podea, în colţul de răsărit al 
laboratorului. Torţele erau aranjate în formă de potcoavă, a 
cărei deschidere era deci îndreptată spre apus şi formau cu 
unghiul un semicerc orientat spre răsărit. În mijlocul 
acestui semicerc de lumină se aşeză Ruggieri în picioare, cu 
faţa spre interiorul laboratorului, adică privind spre apus, 
care este lăcaşul întunericului, în contrast cu răsăritul, de 
unde vine lumina. 

Trase cu mâna un cerc prin aer, ca pentru a se închide. 

Apoi, în faţa lui, în picioare, între cele două laturi ale 
potcoavei formată de cele şapte torţe, înfipse adânc 
pumnalul a cărui gardă închipuia o cruce. 

Scoase atunci din haină un şirag de mătănii, desprinse 
douăsprezece dintre ele, pe care le înşiră ca un cerc în jurul 
pumnalului înfipt ca o cruce. 

Orologiul începu să bată de miezul nopţii, cu lovituri rare 
şi răsunătoare, învăluite de tristeţe... 

La a şasea lovitură, Ruggieri rosti formula cu glas calm, 
puternic şi adânc. 

Mai răsunau încă, surd, în aer vibraţiile celei de a 
douăsprezecea lovituri, când la celălalt capăt al 


laboratorului zări o formă albă, la început nedesluşită, dar 
care se limpezi repede, luând forma unui corp omenesc. 

Nu spunem că acest abur alb a apărut în laborator, 
spunem doar că Ruggieri l-a văzut. 

Atunci, cu un pas intermitent, ieşi din cercul format de 
torţe şi de cruce şi înaintă spre forma albă pe care o vedea. 

Nu făcea decât un pas pe minut, iar fiecare, din aceşti paşi 
era executat cu rigiditatea lentă, fără oprire, a unui 
mecanism. 

La capătul a doisprezece paşi se opri şi întrebă: 

— Tu eşti, copilul meu? 

Nu văzu dacă buzele arătării s-au mişcat şi nici un sunet 
nu-i ajunse la ureche. Dar auzi în interiorul lui, foarte 
limpede, răspunsul: 

— De ce m-ai chemat, tată? 

Ruggieri reîncepu să păşească, iar pe măsură ce el înainta, 
arătarea dădea înapoi. Corpul astral încerca să fugă. Dar el 
îl urmărea. 

Ruggieri îşi continuă mersul, revenind de data aceasta 
spre cerc. 

Arătarea se găsea acum lângă pumnal, între cele două 
laturi ale potcoavei luminoase. 

Atunci, Ruggieri vorbi din nou şi spuse: 

— Copilul meu, trebuie să intri. 

Văzu cum forma albă se zbătea din răsputeri şi, tot ca 
adineauri, auzi în sinea lui: 

— De ce îmi tulburi odihna veşnică? 

— Ai să intri, ţi-o cer, urmă Ruggieri. lartă-mă fiule că te 
întemniţez aici. Intră, ţi-o cer. 

Atunci văzu cum forma albă şovăi, dădu înapoi, se avântă 
şi se aşeză în cele din urmă în centrul luminilor, chiar în 
locul pe care-l ocupase el înainte. 

O mulţumire nemărginită se aşternu pe faţa împietrită a 
lui Ruggieri. 

După câteva minute, obrazul i se destinse, ochii îşi reluară 
poziţia lor obişnuită, braţul drept căzu greoi, iar cartea îi 


scăpă din mâna stângă şi se rostogoli pe podea. 

Privind în centrul luminilor, Ruggieri nu mai văzu nimic, 
forma albă dispăruse. Dar el zâmbi şi murmură: „Nu mai 
sunt în stare de transă, deci, nu-l mai văd, dar ele aici. 
Corpul astral al fiului meu se află aici şi nu va ieşi decât 
când voi voi eu!”. 

Ruggieri fu cuprins dintr-o dată de reacţia stării 
nesănătoase în care a intrat datorită fenomenului de voinţă, 
cunoscut şi descris de toţi vechii autori de ştiinţe mistice, 
dar care a fost descoperit de ştiinţa modernă sub noul său 
nume de autosugestie. 

Timp de câteva minute el continuă să tremure, clătinându- 
se sub zbuciumul fiorilor fierbinţi. Îşi reveni însă repede şi, 
repezindu-se la volumele pe care le aruncase pe podea, 
apucă unul din ele şi ieşi grăbit din laborator. 

Cadavrul rămase singur pe masa de marmură, în timp ce 
cele şapte torţe continuau să ardă. 

Ruggieri intră în camera sa de dormit şi după ce aprinse o 
lampă, începu să răsfoiască volumul intitulat „Tratat despre 
reîncarnare”. 

Era una din lucrările lui Nostradamus, publicată la Lyon în 
anul 1552. 

„lată, murmură Ruggieri, iată ce mi-a lăsat după moarte 
bunul meu învăţător Nostradamus. De câte ori n-am citit şi 
răsucit aceste rânduri scrise de mâna lui cu puţine ceasuri 
înainte de moarte! Câte nopţi nu mi-am petrecut eu pe 
aceste pagini, pe care mi le-a lăsat, fără îndoială, ca să 
încerc reîncarnarea lui! ... Am încercat-o. De trei ori am 
intrat în mormântul lui, acolo, în biserica din Salon... dar n- 
am avut sânge pentru transfuzie. Să mai citim... şi să mai 
încercăm!”. 

Manuscrisul conţinea trei părţi foarte scurte, scrise în 
grabă, iar unele fraze erau numai începute. 

Prima parte începea cu cuvintele: „Reîncarnarea se poate 
obţine prin rechemarea corpului astral...”. 


A doua parte, purta un fel de titlu care suna astfel: 
„Legăturile ce pot exista între corpul astral şi corpul 
material după despărţirea lor”. 

În sfârşit, a treia parte era de asemenea rezumată în 
câteva cuvinte, aşezate în capul paginii: „Cel fel de sânge 
trebuie infuzat cadavrului”. 

Ruggieri începu să citească şi să recitească pe îndelete 
această ultimă parte, cu capul prins între cele două mâini. 

În cele din urmă se ridică, se duse la un dulap de fier 
îngropat în perete şi ascuns de o draperie. Îl deschise şi 
scoase din el, printre o mulţime de alte hârtii, un sul de 
pergament, pe care-l desfăşură pe masă şi peste care se 
aplecă. 

Era o foaie mare, pe care erau trase semne geometrice, cu 
trimiteri explicative pe margini. În partea de sus a foii erau 
scrise următoarele: „Horoscopul fiului meu Deodat, conte 
de Marillac şi diferitele constelații în întretăiere cu a sa”. 

Apoi, astrologul începu o serie de calcule geometrice, 
fiecare fiind urmat de calcule în cifre. 

Aceasta dură două ore. 

Către sfârşit, ajunse să scrie cu o înfrigurare delirantă. O 
bucurie neasemuită strălucea pe faţa lui. 

„Am găsit! murmură el deodată, iată constelația omului de 
care am nevoie! ... Cine-i acest om? Dau eu de el!”. 

Pe neaşteptate, căzu leşinat. 

Poate de bucurie, poate de osteneală. 

Când îşi reveni, după câteva momente, îşi spuse: „Nu mai 
e mult până se va lumina... Ei bine, am să aştept până 
seara!”. 

Se ridică, strânse hârtiile şi le rândui în dulapul de fier, 
scoțând de acolo o cutie pe care o deschise: în ea se găsea 
un anumit număr de pilule. Luă una din ele şi după ceo 
înghiţi, se simţi deîndată în deplinătatea puterilor, după 
zdrobitoarea osteneală care îl răpusese. 

Aruncă o privire asupra orologiului: „Ora nouă, zise el, e 
mai lumină ca ziua...”. 


De-abia atunci a înţeles că a petrecut o zi întreagă 
studiind horoscopul, după ce pierduse toată noaptea cu 
chemarea corpului astral al fiului său. Ne aflăm miercuri 
seară. Trecuseră cel puţin patruzeci şi două de ore de când 
Ruggieri nu mâncase, nu băuse şi nici nu dormise! ... 

Fără îndoială că pilulele din care înghiţise una şi pe care le 
compusese chiar el, conţineau o substanţă întăritoare de o 
mare putere, fiindcă acum nu-i mai era nici foame, nici 
somn şi se mulţumi să bea numai un pahar mare cu apă. 

Ruggieri petrecu toată noaptea următoare în vârful 
turnului, cu ochii aţintiţi într-o lunetă puternică, pe care o 
perfecţionase pentru folosinţa lui personală. 

Vineri, în timpul nopţii, fu tulburat din munca lui neobosită 
de către un trimis al reginei, care-l chema la ea. Când se 
întoarse de la Luvru, reîncepu din nou să studieze 
constelația omului de al cărui sânge avea nevoie pentru 
reîncarnarea fiului său. 

Pe la ora trei, în timp ce stelele păleau şi se gândea să 
amâne pentru noaptea următoare continuarea cercetărilor, 
izbucni într-un strigăt sălbatic: „Am găsit! Ele!”. 

Alergă din nou în camera sa şi scoase din dulapul de fier o 
foaie de pergament asemănătoare cu aceea care conţinea 
horoscopul fiului său. Într-adevăr, era tot un horoscop. 

Tremura atât de tare de bucurie, încât de-abia mai putea 
scrie. Ochii scăpărau lumini ciudate, iar după fiecare calcul 
mormăia: „Da... e chiar el! ... lotul se potriveşte...”. 

La ora şase seara, dădu un oftat adânc. Ca un răcnet şi 
căzu din nou leşinat, rostind un nume: „Pardaillan! ...” 

lată deci ceea ce aflase Ruggieri! Numele omului de al 
cărui sânge avea nevoie pentru reîncarnarea fiului său! ... 

lar acest om era cavalerul de Pardaillan şi asupra acestuia 
va încerca el respingătoarea, înspăimântătoarea 
experienţă! ... 

Cum a putut sinistrul astrolog să ajungă la acest rezultat? 

Este probabil că în rătăcirea lui, în starea de delir rece pe 
care o trăia din momentul uciderii nefericitului Marillac, în 


smintirea cea din urmă a acestui creier care suferea atâtea 
zguduiri, este probabil, spunem noi, ca figura lui Pardaillan 
să-i fi venit în minte de la sine. 

Atunci când Ruggieri s-a dus să-l găsească pe cavaler la 
hanul Devinicre, ca să-i facă acele propuneri în numele 
reginei, îl întâlnise pe scară pe fiul acestuia şi-l recunoscu 
fără îndoială din prima privire. 

Mai târziu, a alcătuit horoscopul cavalerului. 

Dar faptul că-l întâlnise pe fiu, atunci când s-a dus să-l 
vadă pe Pardaillan tatăl, dădu naştere în creierul lui, fără 
încetare stăpânit de felurite potriveli şi apropieri, siguranţei 
că fiul său, contele de Marillac şi cavalerul de Pardaillan era 
uniţi printr-o legătură nevăzută şi că destinele lor se 
contopeau. 

Această convingere, care dormea în străfundul gândirii lui, 
se redeşteptase fără să-şi dea seama, în momentul când 
căuta pe cer constelația omului de al cărui sânge avea 
nevoie. 

În realitate, el fusese obsedat din prima clipă de vigoarea 
cavalerului şi astfel, cum se întâmplă tuturor celor ce 
urmăresc o problemă de nedezlegat, a îngrămădit din 
instinct toate argumentele în jurul acelei soluţii pe care o 
dorea cu înflăcărare. Şi, în timp ce credea că soluţia era 
datorită calculelor, el singur fusese acela care o stabilise 
încă înaintea oricăror socoteli. Orice nebunie îşi găseşte 
astfel o explicaţie. 

Ruggieri îşi reveni repede în fire. 

Scoase din dulap, în mare grabă, trei sau patru foi de 
hârtie, toate nescrise. 

Dar în josul fiecăreia se găsea semnătura lui Charles al IX- 
lea şi sigiliul regal. 

Cum obținuse Ruggieri aceste ordine în alb? Le primise 
prin Catherine? 

Erau doar nişte imitații fără cusur? 

Puțin interesează. 


El completă două din ordine, apoi cobori în laborator şi 
schimbă torţele din cercul luminos, care erau gata să se 
stingă, operaţie pe care o repetase cu grijă de mai multe ori 
după reîncarnare, deoarece orice lumină stinsă însemna o 
poartă pe unde corpul astral putea fugi. 

„O, fiule, zise el, fii liniştit: încă în noaptea aceasta voi 
introduce în corpul tău material sângele necesar, iar pentru 
a izgoni spiritele răuvoitoare, voi suna clopotele, acel sunet 
înspăimântător de clopote, care va însemna semnalul a mii 
de morţi, pentru ca mii de corpuri astrale să încarce 
atmosfera!” 

Astfel vorbi nebunul... 

După ce se adresă corpului astral aşa cum am arătat. 
Ruggieri a ieşit din laborator fără a mai privi cadavrul 
înţepenit şi livid de pe masa de marmură. Apoi, încălecând 
pe catâr, se grăbi spre Temple. 

Condus la Montluc, îi arătă acestuia hârtiile pe care le 
completase. 

Montluc, după ce le citi, aruncă astrologului o privire 
uluită şi aproape înspăimântată. 

— Dar, răspunse el cu un glas, întretăiat, nu ştiu dacă 
mecanismul mai funcţionează... e mult de când nu ne-am 
mai folosit de el... 

— Nu vă faceţi nici o grijă. Uşuraţi-mi numai legătura cu 
omul. 

— Bine. Atunci veniţi. 

Montluc şi Ruggieri coborâră şi ajunseră într-o curte 
strâmtă în fundul căreia se ridica o colibă de scânduri. 

— El se află aici, zise Montluc. Vorbeşte-i. Mă duc să 
poruncesc ca cei doi oameni să fie aduşi jos. 

Montluc salută şi se retrase cu o grabă pe care o motiva 
poate un simţământ de groază, sau poate numai dorinţa de 
a se refugia cât mai repede în locuinţa sa, unde trebuia să 
le aştepte pe cele două dezmăţate, care-i făgăduiseră să 
vină la el în seara aceea. 


Ruggieri, după ce intră în colibă, văzu un om ocupat cu 
repararea unor sandale. 

Acesta, scund pe picioarele lui arcuite, avea un cap 
monstruos, umeri enormi şi trebuie să fi avut o putere de 
Hercule. Era un fost condamnat la galere, grațiat cu 
condiţia să îndeplinească, la 'lemple, anumite treburi cu 
caracter special. 

Ruggieri îi arătă una dintre hârtii. Omul făcu semn că va 
da ascultare. Ruggieri îi dădu atunci câteva ordine cu glas 
scăzut şi omul răspunse: 

— Mă duc chiar acum. 

— Nu, zise astrologul, nu acum. 

— Dar când? 

— Noaptea aceasta. Eu voi fi aici abia la trei şi jumătate. 
Vreau să adun chiar eu ceea ce voi găsi. 

— La trei şi jumătate. Bine. Am să încep să învârtesc 
manivela pe la trei... 

Ruggieri aprobă, din cap şi ieşi. 

Dar, când să treacă poarta închisorii Temple, se opri 
deodată şi mormăi: „Irebuie să-l văd... e neapărat nevoie 
să-i citesc în palmă...”. 

Capitolul 31 

Mecanismul 

După neaşteptata intervenţie a Mariei Touchet în camera 
de tortură, cei doi Pardaillan fuseseră readuşi în celulă. Un 
val de speranţă le umplea inimile şi mintea. Dar aceşti doi 
oameni, de o fire excepţională, se fereau să arate unul 
celuilalt bucuria pe care o trăiau. 

Bătrânul cavaler rătăcitor exclamă doar atât după ce 
fuseseră din nou închişi: 

— De data asta, cavalere, trebuie să fiu de acord că n-ai 
greşit salvând viaţa acestei drăguţe persoane. Pe Pilat, am 
cunoscut deci o femeie care şi-a arătat recunoştinţa? 

— Puteţi spune la fel şi despre un bărbat, adăugă 
cavalerul. 


— Cine e? Montmorency al tău, care ne lasă să murim în 
fundul acestei subterane, în timp ce ar fi trebuit să dea 
până acum foc Parisului şi să arunce în aer lemple, ca să ne 
scoată de aici? 

— Bine, domnule, dar în acest caz am fi sărit şi noi în aer, 
răspunse cavalerul. Eu voiam să vorbesc de Râmuş. Acest 
minunat învăţat nu ne-a scos dintr-o situaţie atât de grea în 
strada Montmartre? 

— E adevărat, Dumnezeule mare. Pe moartea tuturor. 

Cei doi îndrăzneţi glumeau şi tăifăsuiau, nu mult timp 
după ce scăpaseră de o moarte înfiorătoare. 

Între timp, puţin câte puţin, discuţia lor se îndreptă către 
acea încântătoare şi îndrăzneață tânără care le apăruse ca 
un înger salvator. În cele din urmă au căzut de acord că 
situaţia lor s-a îmbunătăţit mult şi că, cu siguranţă, Marie 
Touchet îi va elibera. 

Ziua se scurse astfel. 

Întunericul cuprinsese temniţa, în timp ce afară mai era 
încă lumină, când uşa fu deschisă. 

Să mărturisim că inima le tresări în piept: venise oare 
eliberarea? ... 

Era Ruggieri. 

El intră singur, cu un felinar în mână, în timp ce 
archebuzierii ce-l însoţiseră se aliniau pe culoar, gata să 
tragă la cea mai mică încercare de evadare. 

Ruggieri ridică felinarul şi se îndreptă direct spre cavaler. 

— Mă recunoaşteţi? întrebă el. 

Cavalerul se uită un timp la astrolog. 

— Vă recunosc, răspunse el, cu toate că v-aţi schimbat 
foarte mult. Dumneavoastră aţi venit să mă vedeţi în 
bordeiul meu, care s-a simţit foarte cinstit de această vizită. 
Dumneavoastră mi-aţi pus întrebările acelea ciudate, ca de 
pildă, în ce an m-am născut şi dacă eram liber. Tot 
dumneavoastră mi-aţi dat acest frumos săculeţ conţinând 
două sute de minunaţi scuzi de câte şase livre pariziene 
fiecare. Dumneavoastră mi-aţi deschis uşa casei de la Podul 


de lemn, unde mi-aţi dat întâlnire. Tată, salută-l pe acest 
om: este cel mai respingător ticălos cu care se poate 
mândri tagma nemernicilor. Ştii de ce m-a dus în faţa 
ilustrei şi generoasei Catherine, regină din voinţa 
diavolului? Ca să mă roage să-l asasinez pe prietenul meu, 
contele de Marillac! 

Un fior prelung îl făcu pe astrolog să tresară. Ochii i se 
umeziră, ca şi cum ar fi voit să plângă. Dar el nu plânse, ci 
izbucni într-un râset sinistru şi scrâşni: 

— Eu! Eu să-l ucid pe Deodat? Nebunie! De trei ori nebun! 
Ah, dacă Deodat n-ar fi murit, dacă nu i-aş fi ferecat corpul 
său astral în cercul magic... 

Nu apucă să isprăvească. 

Cavalerul îl apucase de braţ şi-l scutura zdravăn. 

— Spuneţi, aşadar, răcni el, că prietenul meu, contele, a 
murit? 

— A murit! repetă Ruggieri buimac, cu o rază de nebunie 
în priviri. Mort! ... din fericire am cele două corpuri, cel 
material şi cel astral... tinere... pentru aceasta sunt aici... 
dă-mi mâna, te rog... 

Cavalerul îşi încrucişase braţele, iar capul îi căzu pe piept. 

— Atât de cinstit, murmură el, atât de viteaz şi atât de 
tânăr! Şi atât de bun! Mort! ... Ucis, fără îndoială, de femeia 
aceea! Iată, tată, ai multă dreptate... sunt prea mulţi lupi şi 
lupoaice pe lumea asta... 

— Pe Dumnezeul meu! răspunse bătrânul cavaler care se 
învârtea curios în jurul lui Ruggieri. Când ţi-o spun eu, 
tinere cavaler! Lupi, desigur, mişună peste tot. Şi cucuvele, 
uite, ca domnul pe care-l priveşti - pfuh! Ce animal 
scârbos... miroşi a moarte, domnule! Şterge-o! ... 

— Domnule, zise umil Ruggieri, nu vreţi să-mi daţi mâna? 


EI se adresase cavalerului, iar glasul său avea rezonanţe 
atât de paşnice, se rugă cu atâta tristeţe, încât cavalerul 
desfăcu încet braţele de pe piept şi rosti: 


— Orice aţi fi făcut, domnule, cred că acum plângeţi, 
sărmane om şi de aceea, iată mâna. 

Ruggieri apucă mâna dreaptă pe care cavalerul i-o întinse, 
crezând că acesta voia doar s-o strângă într-o compătimire 
de comună îndurerare. Mâna fu deschisă şi aruncând 
asupra palmei lumina felinarului, îi studie şi îi cercetă liniile. 

Ruggieri dăduse repede uitării sentimentul de îndurerare 
părintească, care se deşteptase în el. Se dărui din nou cu 
totul acelei idei îngrozitoare care-l stăpânea. 

„lată dovada! urlă el. Iată linia vieţii care se pierde în linia 
pe care am regăsit-o în palma lui Deodat! Iată, priviţi...”. 

El ar fi dat pe faţă mârşava, monstruoasa nădejde a 
reîncarnării, dacă bătrânul Pardaillan, scos din fire de 
accentul lugubru al acelui glas, nu l-ar fi luat pe Ruggieri de 
guler, scuturându-l o clipă şi trântindu-l în cele din urmă, cu 
un brânci, de-a rostogolul până în uşa temniţei. 

Ruggieri se ridică încet şi aruncă asupra cavalerului o 
ultimă privire atât de ciudată, încât acesta se cutremură, 
după aceea deschise uşa şi dispăru. 

— Ai văzut ce privire avea? întrebă bătrânul pălind. 

Cavalerul, stăpânit de violenta durere produsă de ştirea 
aflată, se învârtea în sus şi în jos prin temniţă, într-o 
frământare din ce în ce mai mare. În el mocnea o furie 
turbată. Niciodată bătrânul Pardaillan nu-l văzuse pe fiul 
său într-o asemenea stare. Fără îndoială că această furie s- 
ar fi terminat în cele din urmă printr-o izbucnire, dacă uşa 
nu s-ar fi deschis din nou. Pe culoar apărură aceiaşi 
archebuzieri care l-au însoţit pe Ruggieri, iar sergentul 
care-i comanda spuse doar atât: 

— Domnilor, binevoiţi să. Mă urmaţi. 

Bătrânul cavaler tresări de nădejde. El vedea în aceasta 
efectul intervenţiei Mariei Touchet. Dacă nu erau încă puşi 
în libertate, erau cel puţin mutaţi într-o încăpere mai 
aerisită. Apucă braţul cavalerului, spunându-i: 

— Vino. Ne vom gândi la răzbunarea prietenului tău, după 
ieşirea de aici. 


— Da, răspunse cavalerul scrâşnind din dinţi, îl voi 
răzbuna! ... Ştiu de unde a plecat lovitura care l-a doborât. 

Se puseră în mişcare, înconjurați de archebuzieri. 

— Domnule, se adresă bătrânul Pardaillan sergentului, ne 
mutaţi în altă celulă? 

— Da, domnule. 

— Foarte bine. 

Sergentul îl privi mirat. Ajunseră la capătul culoarului şi 
începură să coboare o scară în spirală, asemănătoare 
aceleia pe care au coborât-o dimineaţa pentru a ajunge la 
camera de tortură, dar nu era aceeaşi. 

Se înfundau mereu mai mult în subterană... Aerul devenea 
irespirabil. Zidurile musteau de apă. Pe perete se întindeau 
plăci cu tufe de ciuperci sălbatice. Pe alocuri, piatra 
strălucea de mii de cristale mărunte: era silitra care ieşea 
la iveală. 

Ajunseră astfel la un fel de potecă gâtuita, lungă de vreo 
douăzeci de paşi. 

„Drace!” îşi spunea Pardaillan tatăl. 

Dar se linişti numaidecât, zărind la capătul potecii o scară 
îngustă care suia. Şi, întrucât nu exista nici un culoar nici la 
stânga, nici la dreapta, fu de părere că vor urca pe acolo 
din nou drumul care să-i ducă la suprafaţă. 

Era adevărat: cei doi Pardaillan aveau să urce scara aceea, 
care se răsucea chiar deîndată, lăsând să se vadă doar 
primele două sau trei trepte. Mai mult chiar: archebuzierii 
se opriră pe potecă, iar cei doi deţinuţi fură poftiţi să urce 
primii. Începură să urce având în spate pe sergent, iar în 
urma acestuia veneau archebuzierii. 

Bătrânul Pardaillan care, plin de speranţă, mergea în 
frunte, numără opt trepte în spirală. La a noua treaptă, 
scara se termina în faţa unei uşi joase şi înguste, care se 
deschise. Trecu pragul fără să gândească, iar cavalerul păşi 
în urma lui. În aceeaşi clipă auziră în spatele lor un zgomot 
răsunător şi metalic, ca al unei porţi de fier ce se închide. 


Întunericul era deplin, iar tăcerea tot atât de desăvârşită 
ca întunericul. 

— Eşti aici? întrebă bătrânul Pardaillan cu o spaimă 
cumplită. 

— Sunt aici! răspunse cavalerul. 

Tăcură dintr-o dată, cuprinşi de acea indescriptibilă uimire 
care este primul semn al groazei. Într-adevăr, glasurile lor 
sunau ciudat, cu aceeaşi sonoritate metalică pe care o 
avusese uşa când se închisese. 

Cei doi oameni au întins instinctiv braţele în faţa lor. 
Mâinile li se întâlniră şi se cuprinseră. 

În această mişcare, ei au făcut fiecare câte un pas, 
apropiindu-se de celălalt. Dar se opriră deodată şi 
încremeniră cuprinşi de acelaşi sentiment de mirare: vrând 
să păşească, şi-au dat seama că podeaua nu era orizontală, 
ci înclinată într-o pantă destul de repede. 

Bătrânul Pardaillan se aplecă iute şi pipăi podeaua. 

— Fier, mormăi el ridicându-se. 

Atunci, împreună, păşiră înapoi, suind din nou panta 
acestei curioase podele de fier. 

După trei paşi, fură opriţi de zid şi, pipâind, constatară că 
şi zidul era de fier! 

Erau închişi între pereţi de fier. Erau într-o cameră de 
metal! 

Totuşi, lângă zid, picioarele lor se ţineau bine. Panta nu 
începea decât la o jumătate de pas de zidul de fier. 

— Nu te mişca de acolo! strigă bătrânul Pardaillan Nu ştiu 
în ce fel de capcană am căzut, dar trebuie să fie 
înspăimântător. Vreau totuşi să-mi dau seama... 

Apoi, el începu să meargă de-a lungul zidului, numărându- 
şi paşii cu glas tare, pentru a fi auzit de cavaler. 

Păşea de-a lungul acelei fâşii orizontale, un fel de potecă 
alături de temelia zidului. 

După ce făcu înconjurul acelei cuşti, veni lângă fiul său. 
Numărase douăzeci şi patru de paşi: opt de fiecare parte în 
lungime şi câte patru în lăţime. 


Cuşca era deci de proporţii destul de mari. Nu exista nici o 
bancă, nici un scaun şi nici alte obiecte care se află de 
obicei într-o temniţă: peste tot peretele neted. 

Au înţeles că fuseseră închişi în cuşca aceea, pentru a fi 
lăsaţi să moară de foame şi de sete. 

O clipă, spaima cuprinse sufletele neîmblânzite. 

Dar curând, fiecare gândind că nu trebuia să mărească 
suferinţele celuilalt prin propria-i slăbiciune, îşi dădură 
curaj, strângându-şi mâinile: 

— Cred, spuse Pardaillan tatăl, că aici se încheie aventurile 
noastre. 

— Cine poate şti? răspunse calm cavalerul. 

— Fie! Doresc din tot sufletul să mai trăiesc. Dar turbez că 
nu ştiu unde mă aflu şi de ce podeaua aceasta coboară în 
pantă din toate părţile spre centru... 

— Poate că s-a prăbuşit sub povara propriei greutăţi... Să 
aşteptăm... La urma urmei, ce ne poate ameninţa? Să 
murim de foame. Sunt de acord că e o tortură destul de 
îngrozitoare. Dar am putea să o evităm atunci când vom 
avea dovada că va trebui neapărat să murim. 

— S-o evităm? Cum? 

— Sinucigându-ne, răspunse simplu cavalerul. 

— Înţeleg, dar cum? N-avem nici pumnal, nici spadă. 

— Avem ceva mai bun. 

— Ce anume? 

— Pintenii. 

— Ai mei n-au rotiţe zimţate şi la nevoie pot fi întrebuinţaţi 
ca pumnale destul de acceptabile. 

— Pe Pilat, cavalere! Eşti o mină de idei bune! 

Aceasta fu convorbirea eroică a acelor doi oameni ajunşi în 
situaţia cea mai înspăimântătoare. 

Fără să mai aştepte, cavalerul îşi desprinse pintenii, care, 
după un obicei încă destul de răspândit, erau doar o ţeapă 
de oţel, destul de lungă şi ascuţită. Dădu unul bătrânului 
cavaler, şi-l păstra pe celălalt pentru el. 


Fiecare îşi potrivi această armă neobişnuită în mâna 
dreaptă, înfăşurând în jurul pumnului curelele pintenului. 

Din clipa aceea, nu-şi mai spuseră nici un cuvânt. 

Proptiţi de zidul de fier, cu urechea încordată, aşteptau, 
căutând să vadă, dar nu întâlniră decât întunericul şi 
încercară să asculte. În jurul lor domnea însă tăcerea. 

Cât timp să se fi scurs astfel? 

Deodată, bătrânul Pardaillan murmură: 

— Ai auzit? ... 

— Da... să nu mişcâm... Să tăcem... 

Un zgomot uşor, ca cel al punerii în funcţie a unei maşini, 
ajunse până la urechile lor. Zgomotul venea din tavan. 

În acelaşi moment, o lumină palidă invada cuşca de fier, 
apoi lumina se întări ca şi cum s-ar fi aprins o a doua lampă 
misterioasă, după care lumina se mai mări încă de două ori, 
astfel încât acum se puteau vedea destul de limpede toate 
amănuntele acelui loc înfiorător. 

Mai întâi, cei doi Pardaillan nu se văzură decât pe ei. Cu 
privirile pierdute, zbârliţi, cu feţe îngrozitoare: 

— Ne vor ataca, mormăi bătrânul. 

— Da, să ne ţinem bine. 

— Nu e vorba să ne omoare prin foame... Ne vom bate 
deci! 

— Lupta înseamnă viaţă! ... 

Totuşi, atacul nu se produse. Ei cercetară cavoul cu o 
privire fugară, iar uimirea de care am vorbit mai înainte, 
acea uluire premergătoare celor mai cumplite senzaţii de 
groază, cuprinse din nou minţile lor cu violenţa unui stăvilar 
revărsat... 

lată, aşadar, ce au văzut: 

Din instinct au căutat uşa, gaura pe unde au intrat şi n-o 
mai găsiră. Fără îndoială că poarta aceea se închisese 
ermetic cu ajutorul unui mecanism. Pe pereţi nici o urmă, 
nici vorbă de uşă! ... 

Cercetară atunci ciudata podea, care în întuneric li se 
păruse că e înclinată în pantă. 


Nu se înşelaseră: în jurul întregului cavou, pe marginea 
pereţilor, se afla o potecă orizontală, lată de două picioare. 
De la marginea acelei poteci începea o coborâre rapidă. 
Podeaua era astfel împărţită în patru părţi, fiecare din ele 
coborând spre centru şi formând un trunchi de piramidă 
răsturnată, pe deplin regulată. Cele patru planuri înclinate, 
în loc să se întâlnească într-un punct central, erau tăiate 
astfel, încât să formeze în fundul acestei cuve în patru 
colţuri, o deschizătură în formă de dreptunghi foarte 
regulat. 

Iar acest dreptunghi nu era nici o placă de fier, nici o 
lespede de piatră, nici altceva! Era pur şi simplu un gol! ... 

Dacă în întuneric, unul dintre ei ar fi alunecat pe una din 
cele patru pante, ar fi ajuns la această gaură! 

Pentru a cădea unde? În ce? În care puț? În ce fel de 
prăpastie? 

Trebuiau să afle cu orice preţ! O voiau şi de aceea, 
proptindu-se unul în celălalt, pentru a nu aluneca pe pantă, 
coborâră şi ajunseră la marginea găurii acelei pâlnii. 

Aici se cutremurară. Privindu-se, se vedeau livizi, iar 
bătrânul Pardalilan rosti următoarele cuvinte: 

— Mi-e frică... Dar ţie? ... 

— Să ne îndepărtăm, zise cavalerul, fără a răspunde la 
îngrozitoarea întrebare. 

Reveniră pe potecă. 

Dar ce văzuseră atât de înspăimântător? Era un puț fără 
fund? Era oare ameţeala unei căderi ce nu s-ar mai opri 
niciodată? 

Nu. Era ceva mai simplu, dar tocmai această simplicitate 
inspira spaima. 

Gaura aceea - ei bine, gaura era o groapă de fier. 

Da, o groapă! Dar una de un fel ciudat. 

Ea era săpată, de la un capăt la celălalt, într-un jgheab, iar 
acest jgheab se termina într-o gură de ţeavă, care se 
pierdea cine ştie unde... 


În ce scop această instalaţie destinată să împingă şi să 
respingă, să atragă şi să absoarbă? 

Cei doi Pardaillan, amuţiţi, lipiţi de peretele de fier, 
priveau groapa căscată în mijlocul cuvei dreptunghiulare 
formată de podeaua de fier. 

Am spus că fantasticul cavou era iluminat. 

Lumina venea de la patru lămpi, la nivelul potecii, erau 
protejate de plase de metal. 

Acestea, aşezate în firide săpate la temelia zidului, firidele 
săpate în peretele de fier comunicau desigur cu un culoar, 
care făcea înconjurul cercului, întrucât cele patru lămpi 
fuseseră aprinse de afară. 

Lămpile, aşezate la nivelul podelei, erau astfel orientate 
încât îşi aruncau razele atât spre tavan cât şi spre groapă. 

Tavanul era tot de fier. 

Pardaillan îşi ridicară privirile şi-l cercetară... în timp ce 
uluiala îi cuprindea în vârtejul ei din ce în ce mai puternic. 

Tavanul nu semăna cu un tavan, tot astfel cum nici 
podeaua nu semăna cu o podea... 

El avea la rândul lui forma unui trunchi de piramidă, 
fiecare din suprafeţele lui potrivindu-se perfect cu planurile 
piramidei de jos, astfel încât, dacă acest plafon ar fi coborât, 
s-ar fi îmbucat perfect cu podeaua. 

Iar în centrul acestui tavan, chiar deasupra groapei, se 
afla un bloc compact de fier, în formă perfect 
dreptunghiulară. Acest bloc, gros de cinci picioare, tot 
presupunând că plafonul s-ar fi prăbuşit, ar fi intrat exact în 
cuprinsul gropii. 

Toate acestea formau o instalaţie înmărmuritoare: inspirau 
spaimă şi strecurau în suflet groaza. 

Cavalerul de Pardaillan, după ce privi cu atenţie totul, 
confruntând ceea ce vedea cu ceea ce îşi amintea din cele 
ce se povesteau pe şoptite, fără a fi crezute, înţelese despre 
ce era vorba, iar de pe buzele lui care abia se mişcară, lăsă 
să se audă următoarele cuvinte: 


— Mecanismul spaniol, care a funcţionat în secolele XV şi 
XVI, învăluit în misterul temniţelor adânci!. 

— Mecanismul? întrebă bătrânul Pardaillan, care nu 
înţelegea nimic! 

Cavalerul nu avu timp să răspundă. 

Acel uşor zgomot de punere în funcţiune, pe care îl 
auziseră cu puţin înainte ca luminile să se fi aprins, răsună 
din nou în tăcerea deplină. 

Aproape în acelaşi timp se produse pe partea dreaptă a 
cuştii de fier, din afara ei, un scârţâit zgomotos şi 
neîntrerupt de roată neunsă pusă în mişcare, sau de şurub 
care se înfundă într-un lăcaş ruginit. 

Şurubul trebuie să fi fost enorm, dacă era şurub, căci 
zgomotul era asurzitor. 

Totodată, un uruit surd, un duduit neîntrerupt venind de 
sus, îi făcu să-şi ridice privirea spre plafon. 

Părul li se zbârli în cap... 

Tavanul începuse să coboare! ... 

Cobora totul odată, cu o mişcare înceată dar necontenită. 
Cobora într-una. Monstruoasa piramidă, răsturnată, de fier, 
se apropia de piramidă goală de fier, de jos. 

Blocul dreptunghiular de metal cobora pentru a se îmbuca 
în groapa de fier. 

Dar ei? ... Ei bine, ei vor simţi în curând pe creştetele lor 
apăsarea enormei mase! Atunci, înnebuniţi, vor căuta să 
câştige o clipă de viaţă! 

Cum? Coborând spre groapă. 

Şi, când vor ajunge acolo, blocul dreptunghiular se va 
încastra în gaura pâlniei şi ei vor fi zdrobiţi de îngrozitoarea 
apăsare! lar jgheabul se afla acolo ca să le primească 
sângele. 

Groapa era acolo şi ei vor fi forţaţi să coboare în ea, orice- 
ar fi! Îi vrăjea. Îi chema. Îi atrăgea, precum Maelstromul din 
ocean atrage vasele care se zbat zadarnic să scape din 
strânsoarea lui mortală! 

Uruitul mecanismului continua. 


Plafonul cobora. 

Curând, el se găsi la un picior de creştetul bătrânului 
Pardaillan, care era mai înalt decât cavalerul. 

Spaimă şi delir! Curând nu se mai afla decât la un deget, 
apoi la un fir de păr. Îi atinse părul, ţeasta, bătrânul plecă 
capul, masa înfiorătoare îi ajunse la umeri... trebuia să 
coboare... să coboare spre groapă... spre groapa de fier! ... 

Înfricoşător, cu ochii ieşiţi din orbite, cu vinele tâmplelor 
umflate să plesnească, bătrânul îşi înfipse picioarele în 
poteca de fier, se propti cu ambele coate în peretele metalic 
şi încordându-se într-o sforţare titanică, voi, da, încerca să 
oprească cu umerii lui coborârea plafonului! ... 

Şi imposibilul s-a realizat! 

Plafonul s-a oprit! ... 

Dar numai pentru câteva clipe, căci bătrânul gâfâi, obrazul 
se contractă şi plafonul reîncepu să coboare... 

Atunci, când fierul atinse umerii tânărului cavaler, acesta 
se încordă la rândul lui şi minunea fu repetată... 

În timp ce cu umerii susțineau o clipă zdrobitoarea masă 
de fier, cuvintele lui, rostite cu glas neobişnuit, îndepărtat, 
ajunseră la urechea bătrânului... 

— Tată, acum pumnalele. Când voi cădea lângă tine va sosi 
momentul... să murim împreună... 

În clipa următoare, nemiloasa povară ce cobora 
implacabil, îl dobori... 

Căzu alături de tatăl său. 

Venise ultima clipă: ei ridicară în acelaşi timp mâinile 
pentru a-şi curma reciproc viaţa. 

Capitolul 32 

Întunericul 

Pe la ora două dimineaţa, în noaptea aceea, Ruggieri ieşi, 
cu un pas liniştit, din noul palat al reginei şi se îndreptă 
spre biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, unde ajunse în 
scurtă vreme. Se apropie de uşa cea mică prin care în 
noaptea de luni intraseră Marillac şi Alice de Lux. 


În faţa acestei uşi găsi un om care-l aştepta. Era cel ce 
trăgea clopotele bisericii. Acesta înmână astrologului cheia 
clopotniţei şi-l întrebă: 

— Aşadar, nu vreţi să vă ajut? Să ştiţi că Guisarde e tare 
greu de tras. Chiar şi mie îmi vine greu să-l pun în 
mişcare... 

— Guisarde? întrebă Ruggieri. 

— Da, răspunse clopotarul izbucnind în râs, e numele pe 
care i l-am dat clopotului cel mare. 

Ruggieri intră în biserică, închise uşa şi peste puţin începu 
să urce spre clopotniţă. Ajunse astfel într-o încăpere 
deschisă tuturor vânturilor, al cărei tavan avea mai multe 
găuri, prin care coborau funiile care serveau la tragerea 
clopotelor aşezate deasupra plafonului. 

Una din aceste funii arăta ca un adevărat cablu: era aceea 
a clopotului cel mare, care era tras rar. Clopotarul, cât de 
puternic era, avea şi el nevoie de un ajutor ca să-l urnească. 

Ruggieri apucă otgonul şi-l scutură, ridicând capul. 

Vreo duzină de bufniţe speriate îşi luară zborul. 

— Cine sunteţi? exclamă astrologul care începu să 
măsoare cu paşi mari podeaua pe jumătate putrezită. 
Sunteţi oare sufletele lui Chilperic şi Ultrogothe, ale căror 
statui le-am văzut la uşa de intrare a acestei biserici? Eşti 
tu oare, rege franc care ai întemeiat acest templu acum o 
mie de ani? Veniţi să mă ajutaţi. Da, în noaptea aceasta 
văzduhul va trebui să fie bântuit de cât mai multe spirite. 

Şiroaie de sudoare îngheţată i se scurgeau pe faţă. 

— lată momentul! murmură el cu glas tremurător. lată 
clipa când voi face să răsune chemarea la marea adunare a 
spiritelor risipite... dangătul de clopot al morţii contelui de 
Marillac! ... 

Se ridică încet, izbucnind în râs şi merse drept la funia cea 
groasă, funia clopotului de alarmă. 

— Clopote trase pentru moartea fiului meu? Nu! Pe 
Dumnezeu, pe Sfânta Fecioară şi pe toţi sfinţii! Răsună, 


uriaşule bronz, dar anunţă viaţa, anunţă reîncarnarea fiului 
reginei! 

Rostind aceste cuvinte fără noimă, se aruncă asupra funiei 
marelui clopot şi se agăţă de ea cu toată greutatea. 

Timp de câteva clipe, clopotul cel greu se mişcă, se legănă, 
tresări, scârţâăi... Apoi, limba lovi în pereţi - răsună primul 
dangăt, aruncând un vuiet prelung în tăcerea posomorâtă. 

Pe faţa Luvrului ce dă spre Saint-Germain-l'Auxerrois, se 
deschise un balcon aparţinând unei vaste încăperi 
cufundată în întuneric. Lângă balcon, două umbre pe 
jumătate aplecate înainte, neîndrăznind să se arate, stăteau 
înlemnite de spaima acestei clipe fatale. 

Era Catherine de Medicis, înveşmântată în negru din cap 
până-n picioare, împreună cu fiul ei preferat, Henri, duce 
de Anjou. 

Se ţineau de mână şi erau albi ca varul. Ducele de Anjou 
tremură. Ca şi Ruggieri, ei ascultau, priveau. Ochii le erau 
aţintiţi asupra bisericii. 

Pe Catherine o sugruma, abia putând să respire, acea 
încordare nervoasă, bolnăvicioasă, pe care o simţi când 
aştepţi zgomotul unei explozii, după ce minerii au dat foc 
fitilului. 

Deodată, în faţa lor, glasul profund şi bubuitor al bronzului 
le lovi pentru prima dată auzul. 

Ducele de Anjou se scutură dintr-o smucitură din 
îmbrăţişarea mamei şi dădu înapoi... se retrase până ce, 
găsind în spatele lui un fotoliu, se prăbuşi, astupându-şi 
urechile. 

Catherine, ca împinsă de o forţă de neînvins, se ridică 
oftând adânc. 

Ea sări pe balcon şi se aplecă peste marginea lui, formă 
neagră, lugubră, cu unghiile înfipte în piatră, ca un 
arhanghel al morţii. 

Clopotul, marele clopot de la Saint-Germain-l'Auxerrois, 
urla, răcnea, mugea, răgea, ca înnebunit... 


Atunci, zgomote ciudate, nemaiauzite, umplură văzduhul 
venind din adâncul întunericului... 

Aproape de Saint-Germain începu să urle un alt clopot, 
apoi, mai departe, un altul şi apoi altele, toate clopotele de 
alarmă din Paris izbeau zidurile oraşului, cu rafalele 
monstruoase ale vaietului lor nebunesc. 

Jos apăreau umbre alergând, ciocnindu-se între ele. 
Vociferând, iar spadele aruncau fulgere în întuneric torţe, 
sute de torţe, mii de torţe se aprindeau şi oraşul părea 
înroşit, încins ca de focul iadului, adus pe neaşteptate 
înapoi pe pământ... 

În spatele Catherinei, înăuntrul Luvrului, răsună un foc de 
pistol, apoi încă unul şi apoi altele, multe. 

Începuse marele măcel hughenot, marele masacru de 
oameni! 

Capitolul 33 

Regele care râde 

Charles al IX-lea se găsea în dormitorul lui. Încă nu se 
dezbrăcase, ci şedea într-un imens fotoliu adânc, în care 
părea şi mai mic şi mai slăbănog şi mai firav. Cei doi ogari 
favoriţi, Nysus şi Euryalus, erau culcaţi la picioarele lui şi 
dormeau un somn agitat. 

La primul sunet de clopot, el se înfiora îndelung. 

Marele clopot de la Saint-Germain-l'Auxerrois începu 
atunci să urle, să mugească ca o fiară sălbatică prinsă în 
cuşcă, care face salturi disperate în toate direcţiile. 

Nysus şi Euryalus săriră deodată în picioare şi urlară 
prelung de furie şi de frică. Charles al IX-lea îi chemă la el. 
Ei săriră pe fotoliu, fiecare într-o parte, iar el le luă în mâini 
capetele fine şi mătăsoase şi le strânse la piept, ca să simtă 
lângă el ceva viu şi prietenos. 

Toate clopotele Parisului, toate clopotele de alarmă au 
pornit să răspundă chemării turbate a lui Ruggieri. 

Regele se propti încet şi se ridică în picioare. Fugi să-şi 
înfunde capul în pernele patului, dar vuietul era mai 
puternic, vitraliile se cutremurau, făcliile pâlpâiau, mobilele 


se clătinau... Atunci, el se îndreptă, ridică capul, voi să 
înfrunte urletele. Gura lui încleştată rosti blesteme surde. 
Apoi strigă cât putu, pentru ca după aceea să înceapă să 
vocifereze, să urle în acelaşi ritm cu clopotele, în timp ce 
câinii lătrau. 

Regele striga: 

— Ticăloaselor! Nu mai încetaţi? Destul! Destul! 
Ticăloaselor, clopote ale iadului! Vreau să fie oprite! Oh, 
clopotele Bat şi mai tare, nu mai vreau! Nu ucideţi! 

Unde să fugă? Mai sălbatice, mai lugubre, imensele şi 
tragicele vuiete se repetau în ecouri prelungite şi 
zgomotoase. Înfiorătoarea vijelie a clopotelor de alarmă îşi 
desfăşura deasupra Parisului rafalele ei puternice. Ah, nu! 
Nu vor tăcea niciodată aceste clopote! Ele vor vui astfel, 
fără oprire, timp de patru zile şi patru nopți. 

Charles alergă la fereastră, smulse perdeaua şi deschise 
un geam. 

Se dădu însă înapoi, clănţănind din dinţi. 

Începea să se lumineze. Se iveau zorile acelei duminici. 
Dar cu toată lumina, torţele aprinse continuau să alerge de 
colo-colo. 

Unii fugeau, scoțând lungi strigăte de groază. Alţii, roşii de 
sânge, îi fugăreau. 

Fu o viziune fugară, dar înspăimântătoare. Charles se 
retrase până în mijlocul încăperii şi bâigui: 

— Ce-am făcut? Ce-am spus? Cum? Din porunca mea se 
fac toate astea? Oh, nu vreau să văd... nu vreau să aud! 
Încotro să fug? Încotro? ... 

Unde să fugă? Deschise uşa camerei sale, se strecură ca o 
arătare de-a lungul unui culoar şi intră într-o galerie. Acolo 
i se zbărli părul în cap. 

Îi apărură cinci sau şase cadavre, unele cu faţa în jos, 
ghemuite, altele pe spate, cu braţele în cruce. Într-un colţ al 
galeriei, un tânăr se apăra împotriva a doisprezece catolici, 
dar deodată se prăbuşi. Era Clermont de Silos. În mijlocul 
galeriei, două femei îngenuncheate, întindeau braţele. Ele 


căzură, cu beregata străpunsă de lovituri de pumnal, iar 
urletele oamenilor răsunau acolo mai cumplite decât cele 
ale clopotelor. Dădu înapoi, nu intră în galerie şi bâlbâi: 

— Eu sunt, eu sunt cel ce omoară aceste femei! Eu ucid 
aceşti bărbaţi! Îndurare Milă! Unde să fug? ... 

Încotro s-o apuce? Fugi departe de galeria înfiorătoare şi 
voi să coboare o scară... dar acolo, la cotitură, pe palier, 
îngrămădite, vreo cincisprezece cadavre, cu pumnii 
încleştaţi, cu ochii daţi peste cap. Mai încolo pocneau 
focurile archebuzelor şi ale pistoalelor. 

De-a lungul culoarului alte cadavre! Prin fumul înecăcios, 
Charles zări vreo cincisprezece turbaţi stropiţi de sânge 
alergând, strigând: Opreşte! Pune mâna pe el! Şo pe el! 
Omul fugărit se poticni, căzu şi în clipa următoare trupul lui 
nu mai fu decât o rană însângerată. 

Ceaţa dispăru... culoarul era liber... Charles înainta şi 
ajunse lângă cadavrul omului ucis... Era baronul de Pont, 
care în ajun îl învinsese într-o partidă de jocul cu mingea... 
Charles făcu o sforţare, sări ca peste un şanţ lat şi trecu 
astfel de cadavru. Dar rămase încremenit: stătea cu 
amândouă picioarele într-o baltă de sânge. Începu să urle! 

— Ah, strigătele acestea din capul meu! Să sune clopotele 
şi mai tare! Pe toţi dracii! Focurile de archebuze nu fac nici 
un zgomot! Mai tare! Nu vreau să mai aud urletele astea 
din capul meu! Săriţi! Să fugim! ... Unde să fugim? ... 

Unde să fugă? Începu să alerge, sărea peste cadavre de 
oameni pe jumătate despuiaţi, cadavre de femei goale, 
leşuri înghemuite, cu guri căscate de ultimul blestem rostit, 
cu ochi înspăimântați, altele cu ochi rugători, plini de o 
nemaipomenită uimire, cadavre, peste tot cadavre. 

Unde să fugă? Îndurare! Milă! Aceste două cuvinte, aceste 
două strigăte răsunau în creierul lui ca nişte urlete 
prelungi. 

Luvrul, întregul Luvru era doar fum, sânge, ţipete, 
gemete, pochnituri. Încotro să fugă? 


Îşi dădu furios cu pumnii în cap. Toate aceste cadavre îi 
erau cunoscute! În trecere, le spunea pe nume. Acum se 
bălăcea cu picioarele în sânge. Chiar nu-i mai păsa. Călca în 
picioare cărnuri sfâşiate. Şi-a prins capul între mâini şi 
aiurea, alerga, suia, cobora, nebun, buimac, ameţit, urlând: 

— Unde să fug? Cine-mi strigă în cap? Destul! Destul! 

Întâlni o fereastră. Trase de geam. Fără îndoială că groaza 
îi însutise puterile: geamul căzu şi se fărâmă în curte. 
Fereastra se găsea la întâiul etaj. Charles gâfâind, încerca 
să respire. Se aplecă peste pragul ei: 

— Îndurare! Milă! se văicăreau nişte glasuri. 

— Sire! Sire! Suntem oaspeţii voştri! 

— Sire! Sire! Vă eram prieteni! 

Se aflau acolo vreo douăzeci de gentilomi hughenoți, care 
întindeau braţele spre el. Fără arme, cu resturi de veşminte 
pe ei, erau înghesuiți într-un colţ al curţii. O sută de fiare cu 
faţă omenească îi înconjurau, cu o sută de archebuze. 
Charles, aplecat peste curte, mai auzi: 

— Sire! Sire! Sire! 

Atunci râsetul, acel înspăimântător şi funest, care speria 
când se făcea auzit, râsetul acela tragic, izbucni pe buzele 
sale. Cu capul dat pe spate, cu mâinile încleştate de 
fereastră, râdea fără să se mai poată opri. 

Apoi îşi reluă goana. O uşă era deschisă, intră pe ea şi se 
lăsă să cadă într-un fotoliu. 


Charles al IX-lea îşi dădu seama că se afla în cabinetul lui 
obişnuit, acela în care îi plăcea să îngrămădească 
instrumentele de vânătoare, goarnele şi toate obiectele de 
metal, cabinetul acela unde Luce îi predase archebuza 
perfecționată, o proaspătă invenţie. 

Archebuza se afla acolo, într-un colţ. 

Nu era singura. Mai erau vreo zece atârnate pe toţi 
pereţii, deoarece regele se interesa mult de mecanică şi 
arme de foc. 

Cabinetul pe care l-am descris se găsea la parter. Ne 
reamintim fără îndoială de întâmplarea când cavalerul de 
Pardaillan fusese adus acolo de mareşalul de Montmorency 
şi felul cum tânărul a scăpat sărind peste şanţ. 

Într-adevăr, şanţul se afla chiar sub fereastră. 

Dincolo de el începea malul apei, unde plopi frumoşi îşi 
ridicau mândru coroanele elegante spre cerul albastru. 

Dincolo, Sena. 

Recunoscând cabinetul, Charles al IX-lea se mai linişti şi se 
opri să respire un minut. Dincolo de uşă, zarva îngrozitoare 
a măcelului continua în tot Luvrul. 

Deodată, pe coridor un tropăit de paşi numeroşi. 

Uşa fu deschisă cu putere. 

Doi oameni buimaci, în zdrenţe, urmăriţi de mai mult de 
cincizeci de turbaţi, năvăliră în cabinet. Charles al IX-lea 
sări drept în picioare. 

Oamenii aceia ce urmau să moară erau cele două mari 
căpetenii ale hughenoţilor: Regele Henri de Navarre şi 
tânărul prinţ Conde! ... 

— Foc, trageţi o dată!, strigă cineva. 

Cu un salt instinctiv, Charles se aruncă între urmăritori şi 
cei urmăriţi. 

Haita se opri în pragul cabinetului, mârâind, îndârjită, cu 
chipurile înnegrite de praf de puşcă şi ochi sângeroşi. 

— Înapoi! strigă Charles al IX-lea. 

— Dar sunt eretici! Dacă regele îi apără pe eretici... 


— Cine vorbeşte? tună regele. Cine vorbeşte astfel în faţa 
mea? 

O clipă, Charles avu atitudinea aceea majestuoasă care-i 
lipsise întotdeauna. 

Ceata dădu înapoi. 

Regele închise la loc uşa cabinetului. Tremura de furie. 

— Ah, strigă el lovind cu pumnul în masă, există deci în 
regat o autoritate atât de puternică încât să se opună celei 
regale? 

— Da, sire, răspunse Conde: autoritatea lui... 

— Taci din gură, taci, fir-ar al naibii! îi şopti Bearnezul 
palid ca un mort. 

Dar tânărul prinţ era neînfricat. Ridică spre rege o privire 
cutezătoare şi încrucişându-şi braţele, continuă: 

— N-am venit aici să cerşesc milă. Ca rege al Navarrei v- 
am adus în faţa regelui Franţei, ca să-i cereţi socoteală 
pentru sângele vărsat al fraţilor voştri! Vorbiţi, sire... sau, 
pe viul Dumnezeu, am să vorbesc eu!.... 

— Încăpăţânat! şopti Bearnezul care izbutise să 
zâmbească. Mulţumeşte unchiului Charles care ne 
salvează! 

Conde îi întoarse spatele. 

Charles îi privea pe amândoi cu ochi sticloşi. Răsucea în 
mâini o batistă, cu care din când în când îşi ştergea fruntea 
Tremura tot. Acea nebunie curioasă care l-a făcut să fugă 
prin tot palatul, punea din nou stăpânire pe el. Dar lua o 
formă nouă. Respingătoarea contagiune a crimei năvălea în 
acest creier bolnav. Scăpărări sinistre se aprinseră în ochii 
lui. 

În Luvru, răsunau mereu mai puternice exploziile, vaietele 
sfâşietoare, rugăminţile celor îngroziţi. 

Afară, din Paris, se auzea un imens vacarm izvorât din 
urletele clopotelor, răcnetele ucigaşilor şi strigătele 
victimelor... 

— Sire! Sire! exclamă Conde frângându-şi mâinile, n-aveţi 
deci nici inimă, nici curaj? Cum se poate acest măcel? 


— Taci din gură! răcni Charles scrâşnind din dinţi. Sunt 
ucişi cei ce au vrut să mă ucidă! E vina voastră, perfizilor, 
prefăcuţilor care vreţi să răsturnaţi religia părinţilor noştri, 
să nimiciţi tradiţia franceză! Liturghia ne salvează, nu 
auziţi? 

— Liturghia! strigă Conde. Blestemată comedie! 

— Ce spune? bâigui Charles, ce spune? Iată-l că acum 
blestemă! Aşteaptă numai! Aşteaptă. 

Se repezi la archebuza pe care i-a oferit-o Cruce. Era 
încărcată. 

— Ne omori pe amândoi, murmură Bearnezul sprijinindu- 
se de o mobilă ca să nu cadă. 

— Reneagă-ţi credinţa! tună regele, ţintindu-l pe Conde. 

Apoi, printr-unul din acele neaşteptate salturi ale gândirii 
răvăşite de vântul nebuniei, întoarse deodată ţeava armei 
spre Henri de B&arn. În acelaşi timp, izbucni într-un râset 
turbat, sinistru. 

— Reneagă-ţi credinţa! urlă el din nou. 

— Ei bine, pe sufletul diavolului, exclamă Bearnezul 
apăsând şi mai mult pe accentul lui gascon, care în ajun 
avea darul să-l înveselească pe Charles, trebuie deci să 
reneg dorinţa de a trăi, vere? Ce păcat! Adio, frumoasele 
noastre vânători! 

— Vreau să merg la liturghie! Să se termine istoria 
aceasta o dată pentru totdeauna. Toată lumea la biserică şi 
să nu mai aud nici o vorbă. 

— La liturghie? întrebă Henri de Navarre. 

— Da! Alege! La biserică sau la moarte! ... 

— Hai să mergem, vere! Să mergem acolo numaidecât! 
Auzi vorbă! Dar unde se slujeşte? Vreau să ajung 
neîntârziat acolo! 

— Dar tu? continuă Charles, întorcându-se spre Conde. 

— Eu, sire, aleg moartea! 

Regele trase. 

Henri de Bearn scoase un strigăt de groază. 


Dar prin perdeaua de fum, Conde fu văzut în picioare, 
foarte liniştit, cu braţele încrucişate. Mâna lui Charles 
tremurase într-atât, încât glonţul trecuse la două picioare 
deasupra capului ţintit. 

— Sire! strigă Bearnezul, răspund de el. Se va converti în 
trei zile! 

Dar Charles nu-i mai da ascultare. Poate nici nu-i mai 
vedea. Îngrozitorul vacarm din Luvru şi din Paris îi dădea 
un fel de ameţeală. Nebunia creştea, o nebunie a teroarei, 
nebunia de a ucide, nebunia conştiinţei care urla, nebunia 
sângelui al cărui miros înţepător îi pătrundea în creier. 
Răcni o înjurătură îngrozitoare şi apucând de ţeava 
archebuzei, începu, cu patul ei, să fărâme fereastra: 
geamurile se făcură ţăndări, cerceveaua sări din loc. Parisul 
îi apăru ca printr-o ceaţă sângerie! ... 

Charles aruncă archebuza. Se aplecă peste fereastră şi 
privi cu înfrigurare. Înfiorătoarea vânătoare de oameni 
continua pe malurile Senei, ca şi în toate colţurile Parisului. 

Bărbaţi, copii, fugeau sărind ca cerbii. Un foc de 
archebuză dobora când pe unul, când pe celălalt. Unii 
cădeau în genunchi, cu braţele ridicate spre călăi. Dar 
soseau în goană mare preoţi, care urlau: 

— Ucideţi! Ucideţi! 

Şi se ucidea. 

— Vedeţi! murmură Charles! Trebuie să ucidem! De ce să 
ucidem? Ah, da! ... Guise... liturghia... 

Iar înspăimântătorul cuvânt îi bâjbâia şi mai tare prin cap. 

„Ucideţi! Ucideţi! Trebuie ucis! Sânge! Sânge! ...” 

Era ameţit, era beat şi tremura. Capul i se legăna încet de 
la dreapta la stânga. Râdea. Îşi simţea nervii răsucindu-se 
sub sforţarea râsului. Avea un chip înspăimântător. Nebunia 
creştea vijelios. 

Şi deodată, scuturând frenetic pragul ferestrei, scoase un 
urlet prelung ca cel al lupilor în fundul pădurii, iar 
groaznicul cuvânt, strigat cu glas aspru, în scurte horcăieli, 
făcu explozie pe buzele lui livide: 


— Ucideţi! Ucideţi! Ucideţi! ... 

Apoi, sări înapoi şi apucă una din archebuze. Erau vreo 
zece şi toate încărcate. Cine le încărcase? ... 

Trase un foc. 

Apoi apucă o altă archebuză. Trase şi cu ea. 

Trăgea la întâmplare. În bărbaţi, femei sau copii. Trăgea în 
tot ceea ce vedea trecând. 

După ce descărcă toate archebuzele, se aplecă peste 
fereastră, nebun, furios, înfiorător de privit, cu gura 
înspumată, cu ochii ieşiţi din cap, cu părul zbârilit şi răcni 
îndelung: 

— Ucideţi! Ucideţi Ucideţi... 

Deodată se dădu pe spate, căzu şi se încolăci pe podea, cu 
pieptul agitat şi unghiile înfipte în covor. 

Atunci, regele de Navarra şi Conde avură prilejul să vadă 
un spectacol respingător şi tragic... 

Sub ochii lor, pe covor, un om zguduit de hohote frenetice, 
se tăvălea, îşi lovea capul, îşi sfâşia pieptul cu unghiile şi din 
această zdreanţă stoarsă, din acele hohote îngrozitoare, 
ţâşnea un fel de jeluire răguşită, un strigăt scurt: 

— Ucideţi! Ucideţi! Ucideţi... 

Zdreanţă aceea era regele Franţei! 

Conde ridică spre cer pumnii încleştaţi ca un blestem 
suprem. 

Şi apoi, brusc, ieşi din cabinet. 

Capitolul 34 

Catho intră pe porţile gloriei 

În acelaşi timp când Catherine de Mâdicis aştepta în 
balconul Luvrului semnalul clopotelor de alarmă, Catho, 
după cum am văzut, mergea în întunericul brăzdat ici-colo 
de luminile palide aruncate de lanternele celor ce însemnau 
porţile. Era liniştită şi hotărâtă. Ceea ce avea să facă era 
foarte simplu şi totuşi nemaipomenit. 

Ajunse în dreptul unei fundături mai întunecată şi mai 
tăcută decât străzile învecinate, se opri şi începu să 
fredoneze cu voce scăzută un cântec trist. 


Pe dată se produse în fundătură un murmur nedesluşit de 
glasuri repede înăbuşite, o învălmăşeală de umbre ce s-au 
pus în mişcare. Catho îşi reluă mersul, dar de data aceasta 
nu mai era singură. Era urmată de o ceată ciudată. Aproape 
trei sute de femei, toate cele cărora le dăduse întâlnire în 
cârciuma ei. Cerşetoare şi femei de stradă, tinere şi 
bătrâne, chioare, cu picioare strâmbe, şchioape, 
dezgustătoare zgripţuroaice de la Curtea Miracolelor sau 
frumoase fete bune de iubit, mergeau în rânduri strânse, cu 
Catho în frunte, ciudat general al acestei armate fantastice. 
Înaintau cu pas grăbit şi erau toate înarmate fie cu pistoale 
vechi sau spade ruginite, fie cu câte un drug de fier sau 
numai o bâtă, iar altele n-aveau cu ele decât ghearele. 

Ca şi pentru Catho, ceea ce înfăptuiau era pentru ele un 
lucru firesc! În mai multe rânduri, ciudata ceată care păşea 
în spatele lui Catho fusese oprită de acele mici grupuri care 
mergeau din poartă în poartă. Şeful uneia dintre ele voi s-o 
descoase pe Catho şi să-i închidă drumul. Dar Catho şi 
războinicile ei l-au privit atât de ameninţător, încât omul 
dădu înapoi. Îşi spunea, de altfel, că s-ar putea ca aceste 
femei să aibă de jucat un rol în marea tragedie. 

Catho, ajunsă în faţa închisorii Temple, se opri. 

În spatele ei, trupa aştepta. Se auziră râsete înăbuşite, 
înjurături înfundate: nerăbdarea de a intra în acţiune le 
cuprindea pe luptătoare şi o fetiţă de vreo şaisprezece ani, 
subţire şi plăpândă, învârtea o archebuză spunând: 

— Să se atingă numai de el, că le arăt eu! Într-o zi când 
mama era bolnavă şi zăcea în culcuşul ei, a intrat la noi cu 
nişte vin vechi bun, o găină şi trei scuzi... 

— O dată m-a scăpat din mâinile jandarmilor, rosti o voce 
dogită. 

— Un cavaler atât de frumos! zise o femeie de stradă 
vânturând o sabie. 

— Vreţi să tăceţi? spuse Catho. 

Ele tăcură, dar acum fremătau. Cele care-l cunoşteau pe 
Pardaillan, povesteau în şoaptă isprăvile lui. 


Catho puse ordine în rândurile armatei sale. În prima linie, 
toate cele ce au putut să-şi facă rost de o armă de foc, apoi 
cele cu spade, cu pumnal sau o bâtă şi în sfârşit, la coadă 
cele cu mâinile goale. 

În ce o priveşte pe ea, strângea în mână un pumnal 
zdravăn. 

— Atenţie, le puse ea. Cum se deschide poarta, repede 
după mine! 

Se produse un moment de linişte adâncă. În faţa lor, 
Temple se ridica ameninţător şi întunecat. 

Deodată, în depărtare, foarte departe, începu să 
mugească un clopot. Apoi un altul. 

— Alarma! strigă o bătrână cerşetoare. 

— Ce să însemne asta? murmură Catho. Să fie oare pentru 
noi? 

Zarva creştea. Clopotele Parisului se puseseră în mişcare. 
Focuri de archebuze, pocnituri de pistol răsunau în 
întunericul nopţii. Un freamăt prelung străbătu ciudata 
armată a lui Catho. Un moment, părea că panica va învinge. 
Dar, brusc, începutul de înspăimântare se preschimbă în 
furie. Urletelor clopotelor, strigătelor îndepărtate, 
pocniturilor înfundate, ele începură să le răspundă cu 
înjurături. În aer se roteau armele. Timp de câteva clipe 
domni dezordinea şi zgomotul dintr-o mare încăpere în care 
toţi se înjură între ei. 

Pe neaşteptate, se deschise o uşă joasă. 

Apărură Pâquette şi Roşcovana. 

— Înainte! răcni Catho. 

— Înainte! răspunse tunetul celor trei sute de glasuri. 

— Pe aici! strigă Roşcovana. 

Toată trupa se repezi, se înghesui sub poarta pe care cele 
două dezmăţate o deschiseseră pe dinăuntru. 

— Am cheile! ţipă Pâquette. 

— I-am închis pe militari! adăugă Roşcovana. 

— Repede! Repede! La temnițe, ordonă Catho! Unde sunt? 

— Pe aici! 


Ele dădură de o curticică pe care o umplură cu zarva lor. 

— Staţi pe loc! tună un glas, ce înseamnă asta? Cine 
sunteţi voi, vrăjitoarelor? Înapoi! 

— Înainte! strigă Catho. 

— Foc! Foc! urlă glasul. 

Douăsprezece archebuze se descărcară. Cinci din 
luptătoarele lui Catho căzură, moarte sau rănite. Atunci, în 
curtea aceea îngustă, izbucniră strigăte de neînchipuit. 
Doisprezece soldaţi aliniaţi pentru luptă şi comandaţi de un 
ofiţer, trăgeau asupra lor... 

lată ce se întâmplase: 

În Temple se găsea o garnizoană de şaizeci de soldaţi. Ea 
era împărţită în două grupe, ocupând două posturi. 
Roşcovana şi Pâquette, după ce l-au legat fedeleş pe 
guvernatorul Montluc, au pus mâna pe două legături de 
chei şi au coborât în grabă. Într-una din curţile spre care se 
deschidea poarta cea mare a lemple-ului exista un post de 
pază. Dormeau acolo patruzeci de soldaţi. Roşcovana s-a 
apropiat de uşa masivă şi a încuiat-o de două ori. Soldaţii nu 
mai puteau ieşi, ferestrele având gratii! 

Apoi, ele alergară să deschidă portiţa scundă pe unde 
trebuia să intre Catho. 

Din nenorocire, mai exista un post, iar în afara acestui al 
doilea post se mai găseau temnicerii, santinelele. 

La zgomotul împuşcăturii şi al încăierării care începuse, 
soldaţii celui de al doilea post, care nu fuseseră închişi, 
veniră în goană. Temnicerii se îmbrăcară în grabă şi 
coborâră. Santinelele s-au adunat şi ele pe câmpul de luptă. 
Văzând Temple invadat de această legiune a cerşetoarelor 
urlând şi zbierând, crezură cu toţii într-o viziune de coşmar. 
Dar loviturile plouau şi femeile acestea în zdrenţe dădeau 
tare şi unde izbeau, ele rămânea urmă... 

Timp de câteva momente, se auzi în curte un vacarm 
îngrozitor, care îl acoperea pe cel dezlănţuit în Paris. 

Vreo douăzeci de cerşetoare şi femei de stradă zăceau la 
pământ. Dar căzuseră tot atâţia soldaţi. 


Ele săreau, scoteau strigăte asurzitoare, roşii de sânge, cu 
părul despletit, vrăjitoare în delir, îmbătate de sânge, 
aprinse, furioase, cu privirile rătăcite. Soldaţii dădeau 
înapoi, se împrăştiau în dezordine, nu se auzeau decât 
jeluiri înfundate, înjurături grele şi apoi izbucni un urlet 
triumfător. 

Ultimii soldaţii sau temniceri în viaţă erau împinşi într-un 
culoar a cărui uşă o deschiseră, înnebuniţi, speriaţi de 
această năvală nemaipomenită a zgripţuroaicelor îndrăcite. 
Numai un ofiţer, un sergent şi un soldat rămăseseră într-un 
colţ în urma celorlalţi, prinşi de femei. 

— Înainte! răcni Catho. 

Ea primise trei lovituri de pumnal. Gâfâia şi semăna cu o 
panteră rănită, care caută un vrăjmaş asupra căruia să se 
repeadă. 

Le căuta din ochi pe Roşcovana şi Pâquette. Ele căzuseră 
rănite - poate mortal. 

Atunci Catho blestemă înfiorător. Apucă cheile pe care 
Roşcovana le ţinea în mâna ei înţepenită şi, lividă, cu părul 
vâlvoi, alergă spre grupul celor trei prizonieri. 

— Unde e cavalerul de Pardaillan? îl întrebă ea pe soldat. 

— Nu ştiu, răspunse soldatul. 

Catho ridică pumnalul şi lovi o singură dată. 

Soldatul se prăbuşi dintr-o bucată. 

— Du-mă la el! continuă ea cu sufletul la gură, adresându- 
se ofițerului. 

— Curvo! zise ofiţerul, crezi poate că ai să... 

N-avu timp să termine. Catho îl dobori tot dintr-o singură 
lovitură, ca pe soldat. 

— E rândul tău, se adresă ea sergentului. 

— Mă supun! răspunse acesta, palid ca moartea. 

Sergentul porni. Catho îl urmă, tamponându-şi rănile, 
înaintând cu acel pas elastic de panteră gata să sară, cu 
pumnalul înroşit bine prins în mână. În spatele ei, ceata 
venea în dezordine. 

Sergentul trecu printr-o uşă, în altă curte. 


În fundul acelei curţi se afla o boltă. 

Sergentul se adânci în ea. La stânga, o mică uşă scundă 
deschisă, de acolo începea o scară în spirală. 

Catho îl opri pe sergent, îi puse mâna pe umăr şi îi spuse: 

— Dacă mă înşeli, eşti un om mort. 

— Lumini! exclamă un glas. 

— Nu-i nevoie, urmă sergentul. Mecanismul e iluminat. 

— Mecanismul? mormăi Catho. 

— Da, acolo îi veţi găsi pe cei pe care-i căutaţi. Sergentul 
începu să coboare scara răsucită. Bombănea şi rânjea în 
mustaţa lui căruntă: „O să-i găsească, pe dracu! Stai numai 
puţin şi o să-i găseşti. O oca sau două de sânge, asta e tot!” 

Grupul mergea de-a lungul acelui coridor strâmt. 

La capătul culoarului, unde larma de afară nu mai ajungea 
decât ca un zumzet îndepărtat, Catho zări un spectacol 
uimitor. 

La lumina afumată a unei făclii, la piciorul unei scări în 
spirală, se vedea un om, un fel de pitic cu picioarele în 
spirală, se vedea un om, un fel de pitic cu picioare scurte, 
cu capul enorm, cu nişte braţe foarte musculoase. 

Această fiinţă neobişnuită învârtea, opintindu-se din 
răsputeri, o manivelă de fier. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

— Mecanismul! răspunse sergentul. 

— Unde sunt ei? şuieră Catho cuprinsă de o groaznică 
presimţire. 

— Acolo! ... Sub masa de fier! rosti sergentul izbucnind în 
râs. 

Catho dădu un urlet. Pumnul ei închis se ridică, vâjâi prin 
aer şi se abătu asupra craniului sergentului, care întinse 
braţele, se învârti în jurul lui şi căzu cu nasul pe plăcile de 
piatră. 

Murise. 

Catho trecu peste cadavru şi din două salturi, urlând, 
despletită, cu pieptul despuiat, se repezi la pitic, care, 
ocupat cu treaba lui, nu vedea şi nu auzea nimic. 


Cele zece degete ale Cathiei se înfipseră în ceafa piticului. 
O tăcere adâncă domnea în culoarul îngust. Nu se auzeau 
decât două icneli, aceea a monstrului şi cea a lui Catho. 

— Iertare! cerea omul, înlemnit de spaimă în faţa atâtor 
chipuri de femei. 

— Unde sunt ei? gemu Catho. 

— Acolo! Arătă piticul. 

— Deschide! Deschide sau te omor! 

Vorbea cu glas scăzut, îngăima mai curând, ca beată. 

Monstrul întinse braţul şi arătă un buton mare de metal, 
care ieşea din perete la cinci picioare deasupra manivelei. 

Catho îl lăsă pe pitic şi se repezi acolo. 

Cu pumnul închis începu să lovească des şi puternic în 
butonul de fier. 

Dar, chiar de la prima lovitură se auzi un zgomot mecanic. 

Uşa de fier se deschise. 

Şi atunci apărură doi oameni: două arătări, livizi, cu ochii 
măriţi de o nemărginită uimire, cu buzele încleştate într-un 
rânjet din cauza groazei supraomenegşti prin care au 
trecut... 

— Salvaţi! urlă Catho într-un hohot groaznic de râs. 

— Salvaţi! ... 

— Catho! ... 

Strigătul acesta izbucni în acelaşi timp din piepturile celor 
doi bărbaţi. 

O clipă rămaseră ca împietriţi în faţa culoarului plin de 
femei, care acum râdeau, băteau din palme, se felicitau, 
pălăvrăgeau, plângeau. 

Atunci înţeleseră! 

Imaginaţia lor, repede ca fulgerul, reconstituia toată 
epopeea: Catho, răsculând femeile de stradă şi cerşetoarele 
pentru a invada închisoarea Temple, bătălia, goana prin 
coridoarele întunecate. Înţeleseră de ce plafonul s-a oprit 
deodată, de ce uşa s-a deschis, de ce erau vii, liberi, scăpaţi 
de înspăimântătorul coşmar al mecanismului de fier! ... 

Dintr-o săritură fură lângă Catho. 


Amândoi căzură deodată la genunchii ei şi fiecare, luându- 
i câte o mână, i-o sărutară îndelung. 

Catho lipită de zid, trăind din plin scena, ca şi cum ar fi 
înţeles că acest omagiu, venit din partea unor asemenea 
oameni nu era decât urmarea, firească a visului zămislit de 
sufletul ei simplu, violent şi blând totodată. 

Piticul, monstrul, sărind pe picioarele lui încovoiate, se 
strecurase, fugise speriat. 

În culoarul srtrâmt domnea din nou tăcerea şi se auzea 
numai vuietul înfundat care venea din lumea celor vii, 
săvârşind marea hecatombă. 

Bătrânul Pardaillan îşi recăpătă primul cumpătul, ieşind 
din starea de exaltare care-l făcuse să cadă la picioarele lui 
Catho. 

Se ridică şi încruntat, cu mustaţa ţeapănă, cu un glas 
tăios, zise: 

— Să plecăm! Blestemaţi să fie! ... 

— Da, spuse cavalerul ridicându-se şi el, să mergem! Avem 
destule de făcut... 

Rosti aceasta cu un glas atât de calm, încât era cu 
neputinţă să descoperi la el urma vreunei emoţii. 

Dar bătrânul Pardaillan îl înţelese, căci murmură printre 
dinţi: 

— Să se ferească lupii, acum că s-a dezlănţuit leul! Hai, 
vino Catho! 

Catho voi să păşească, dar deodată se prăbuşi. 

Ea zâmbi şi arătă cu degetul către sânul drept însângerat. 
Cu o mişcare grăbită, bătrânul cavaler rupse mai departe 
corsajul şi aşa făcut ferfeniţă. Apărui sânul întreg. O rană 
întinsă şi adâncă nu mai sângera acum decât picătură cu 
picătură. 

— Plecaţi! gemu Catho. 

— Fără tine, niciodată! ... 

Ea zâmbi din nou. Ochii ei de câine bun şi credincios se 
aţintiră asupra bătrânului rătăcitor şi apoi asupra 
cavalerului. 


— Totuşi, murmură ea cu cuvinte întretăiate, să nu... pună 
mâna... pe voi... plecaţi... adio... 

— Catho! Sărmana mea Catho! 

Cei doi Pardaillan îngenuncheară. Luară în braţe, unul 
umerii şi celălalt capul raniţei. 

Ea continua să zâmbească. Înţelegea limpede că totul se 
sfârşise. 

Dintr-o dată, ochii aţintiţi asupra cavalerului deveniră 
sticloşi. Fu scuturată de un scurt fior. Şi astfel, zâmbind şi 
privindu-l pe cavalerul de Pardaillan, ea se încorda într-un 
suprem efort al vieţii care-i părăsea trupul. 

— Moartă! bolborosi bătrânul Pardaillan. 

— Iată-i! lată-i! răcni în clipa aceea la intrarea culoarului 
un glas cumplit, delirant şi tremurând în acelaşi timp. 

Apoi apăru un om, gâfâind, cu ochii injectaţi, respingător 
la vedere... urmat de vreo douăzeci de soldaţi. 

Omul acela era Ruggieri care-şi căuta prada, Ruggieri 
venind să adune sângele necesar reîncarnării - visului său 
de magician nebun şi primejdios! 

Capitolul 35 

Leii dezlănţuiţi 

Cei doi Pardaillan făcură un salt şi se repeziră spre 
intrarea citului acela îngust. Din instinct, deşucheatele, 
lipite de perete, la dreapta şi la stânga, îi lăsară să treacă. 
Dar, de cum cei doi ajunseră la capăt, ele umplură culoarul 
cu strigătele lor asurzitoare. 

— Catho a murit! 

— S-o răzbunăm! 

— Moarte paznicilor! 

Într-o clipă, cei doi Pardaillan s-au lovit de o grupă de 
soldaţi care tocmai apăreau. Primii doi căzură loviți mortal 
chiar de loviturile armei curioase şi scurte pe care o purtau 
- se pare nişte sulițe retezate. 

În faţa acestui atac furios, în faţa chipurilor acelor furii 
dezlănţuite, care urlau „la moarte” în spatele celor doi 


oameni, ceilalţi soldaţi se opriră. Bătrânul luptător şi fiul 
său adunară de pe jos suliţele celor doi soldaţi căzuţi. 

În impasul acela îngust nu era loc decât pentru doi în linie. 

Un nou atac al lui Pardaillan dobori la pământ pe alţi doi 
paznici mai apropiaţi. 

Între timp, ceata de destrăbălate îşi flutura armele, 
scoțând ţipete înspăimântătoare. Soldaţii grăbiţi urcară 
înapoi scara, în dezordine. 

Fără o vorbă, livizi, dezlănţuiţi, cei doi Pardaillan urcau 
după ei, în salturi furioase. Saltul şi lovitura de suliță, 
fiecare lovitură de suliță cu câte o înjurătură, iar la fiecare 
înjurătură câte un om doborât. 

Pe neaşteptate, Pardaillanii ajunseră într-o curte, la 
suprafaţă. Respirară adânc şi într-o mişcare instinctivă 
comună, ridicară ochii pentru a-şi da seama că nu visează şi 
că aveau în faţa ochilor realitatea: erau întunecatele clădiri 
ale închisorii Temple, iar sus, departe, cerul pe care 
străluceau stelele pălind la apropierea zorilor. 

— Foc! tună vocea unui ofiţer. 

Cei doi Pardaillan se aruncară pe burtă, împuşcătura trecu 
deasupra lor şi apoi se ridicară dintr-o săritură. 

Ofiţerul îşi înşirase oameni în fundul curţii, pe un singur 
rând. După descărcarea archebuzelor, urlă: 

— Înainte! ... 

Atunci, în spaţiul acela strâmt, luminat de primele raze ale 
dimineţii, se produse o încăierare de nedescris, aidoma, în 
dezlănţuirea ei desfăşurării vârtejurilor unui ciclon. Într- 
adevăr, soldaţii crezând că Pardaillanii erau căpeteniile 
acelei bande de turbate, i-au înconjurat. Bătrânul 
aventurier şi cavalerul s-au sprijinit unul de spatele 
celuilalt, în timp ce în jurul lor se învârteau soldaţii, iar în 
spatele acestora, cu strigăte ascuţite, se învălmăşeau 
femeile. 

Ruggieri alerga ca un ieşit din minţi, smulgându-şi părul şi 
urlând blesteme. 

— Ajutor! Ajutor! lată-i că scapă! 


El ajunse la poarta cea mare şi o deschise, zăpăcit, 
nemaiştiind ce face. 

Grupe de catolici treceau, cu batiste albe înnodate în jurul 
braţului. 

— Aici, aici! răcnea Ruggieri... Mizerabilii! Nici nu mă aud. 

În faţa lui se jefuia o casă, de unde se auzeau ţipetele 
pătrunzătoare ale victimelor. 

— Pe aici! îi chema Ruggieri. Aici sunt doi hughenoți! ... 

Nimeni nu-l asculta, căci fiecare dintre asasinii jefuitori 
era ocupat cu câte o treabă josnică. 

Atunci, hohotind îngrozitor, izbindu-se de pereţi, lovindu- 
se peste piept, invocând spiritele, magicianul intră înapoi în 
Temple. Aici, el urlă de bucurie zărind soldaţii în spatele 
gratiilor celor două ferestre. 

Treziţi de zarvă, la început speriaţi că au găsit uşa masivă 
închisă, oamenii aceia căutau să dărâme zăbrelele 
ferestrelor. 

— Aşteptaţi! Am să vă ajut! Îndată! Îndată! ... 

— În numele cerului! strigă un sergent, ce se întâmplă 
oare? 

— Repede! Repede, că altfel fug! Am nevoie de sângele 
lor! 

În clipa aceea, o mare de ţipete îl făcu pe Ruggieri să 
întoarcă capul şi văzu că o droaie de femei scoase din minţi 
umpleau curtea, urlând: „Victorie! Victorie! ...” 

Ele trecură în goană, îndreptându-se spre poarta cea 
mare. 

Soldaţii din post căutau să doboare gratiile cu lovituri 
puternice şi în cele din urmă câteva din ele cedară! 

În clipa aceea trecură ultimele luptătoare, cu părul în 
dezordine, fantastică arătare dispărând apoi sub o boltă. 
Ultimii, apărură cei doi Pardaillan. Însângeraţi, cu privirile 
aprinse, înaintând cu acel pas elastic şi ameninţător, al 
marilor fiare care se întorc în pădurea lor. 

Ruggieri, amuţit, bâlbâind un ultim blestem, voi să se 
arunce în faţa lor. 


Cavalerul îl îndepărtă cu o singură mână, fără un efort 
vizibil. Dar mişcarea trebuie să fi fost plină de forţă, căci 
Ruggieri se rostogoli până la un zid, la temelia căruia căzu 
ca un plumb. 

Pardaillanii trecură! 

Cinci sau şase soldaţi săriră în curte prin deschizătura 
făcută şi se aruncară asupra lor. Cei doi lei se întoarseră cu 
un mârâit atât de înspăimântător, cu chipuri atât de 
sălbatice, încât mercenarii se opriră, dădură înapoi şi 
îndreptară armele asupra lor. 

Fură trase două focuri. 

Fără a grăbi pasul lor suplu de lei în mişcare, Pardaillanii 
îşi urmară drumul şi, pe când cei patruzeci de soldaţi din 
post, în fine eliberaţi, se repezeau cu toţii după ei, aceştia 
treceau prin poarta cea mare, deschisă de Ruggieri, 
dispărând în fumul încăierării. Ofiţerul supravieţuitor, 
înlemnit de spectacolul nemaipomenit pe care-l prezentase 
strada abia întrezărită, nu se mai gândi decât cum să se 
baricadeze mai repede. 

Apoi, începu să-l caute pe guvernatorul Montluc, pe care îl 
găsi legat cobză, sforăind sub masa din sufragerie. 

În momentul acela era ora trei şi jumătate. 

Lumina creştea. 

Cu toate acestea, cetele de turbaţi care străbăteau 
străzile, nu-şi stingeau făcliile! Ele serveau la dat foc 
caselor însemnate cu câte o cruce albă. 

O dată ieşiţi din Temple, cei doi Pardaillan o luară la 
întâmplare pe prima stradă ieşită în cale. Ea era plină de 
negură şi de strigăte. Fumul archebuzelor, cel al incendiilor, 
pocnituri, ţipete de groază, gemete de agonie... 

— Liberi! exclamă bătrânul hoinar. 

— Liberi! repetă cavalerul. Sărmana Catho! ... 

Se uitară unul la celălalt. Fiecare dintre ei pusese mâna pe 
o spadă enormă şi pe câte un pumnal zdravăn. Pumnalele şi 
spadele erau roşii, iar ei erau în zdrenţe şi palizi. 

— Neatins? întrebă bătrânul. 


— Nimic sau aproape nimic. Dar dumneata? 

— Nici o zgârietură... Să mergem! Dar ce se petrece în 
Paris? ... Ce de sânge! Ce bătălie îngrozitoare! ... 

— Nu, tată, e vorba de un măcel... Hai să ne grăbim... 

— Dar încotro? La Montmorency? 

— Mai târziu. Nu cred că vor îndrăzni să-l atace pe 
mareşal... De altfel, e catolic... Vino repede! 

— Atunci, unde mergem? 

— La palatul Coligny, tată! Sunt ucişi hughenoţii... Şi, acolo 
trebuie să se ucidă. Ah, sărmanul meu prieten! 

— Marillac? Dar a murit... ţi-a spus-o doar vrăjitorul. 

— Poate că a minţit... Să mergem! 

Acum alergau fără oprire, trecând ici peste un cadavru, 
ocolind colo o mulţime ocupată să ardă o casă, înaintau plini 
de mirare, cu creierul buimăcit de groaznica larmă a 
clopotelor şi exploziilor. Mergeau lovind în tot ce le ieşea în 
cale, fără un cuvânt, cot la cot, cu pumnalul înainte, astfel 
ajunseră la palatul Coligny, la patru dimineaţa. 

O mulţime nenumărată umplea strada Bethisy. 

Se repeziră în gloată şi izbutiră să-şi deschidă un drum. S- 
ar putea să fi fost luaţi drept nişte catolici neîmblânziţi. 

Poarta palatului era larg deschisă, iar curtea înţesată cu 
oameni înarmaţi care urlau: „Devastare! Devastare!” 

Cei doi intrară. Datorită tălăzuirii acestei mulţimi care 
înainta şi se retrăgea, ei ajunseră în mijlocul curţii, îngroziţi 
şi privind în jurul lor, cutremuraţi de furie. Un glas mai 
puternic decât vacarmul strigă: 

— Ei bine, Beme! ... Beme! Beme! 

— Ai terminat? 

Îl recunoscură pe ducele de Guise care ridicase capul spre 
una din ferestrele palatului. 

Capitolul 36 

Aici se măcelăreşte 

Guise pierduse timp. Plecat la ora trei din palatul său, 
ajunsese abia acum la Coligny. Făcuse mai multe ocoluri şi, 
din timp în timp, se oprea, asculta, părea să aştepte. Pe 


drum, ca să-şi mai potolească oamenii, ordona la întâmplare 
câte un măcel, ucigând pe oricine nu striga „Trăiască 
liturghia” şi n-avea o cruce albă la pălărie. Ce spera? Ce 
aştepta? se gândea poate să atace Luvrul... Întrucât, tocmai 
se oprise din nou, un om sosi în galopul calului, i se alătură 
şi îi şopti: 

— Nimic de făcut, monseniore! Şeful poliţiei ocupă 
primăria cu forţe importante, iar trupele reginei sunt pe 
drum! 

Guise scrâşni din dinţi şi plecă în trap. Urmat de călăreţii 
săi, trecu ca un fulger, în timp ce în jurul lui se striga: 
„Trăiască Guise! Trăiască sprijinitorul Bisericii!” 

În strada B6thisy, casele învecinate cu palatul erau ticsite 
de hughenoți. 

Dar acolo, treaba fusese de mult făcută. Trei din aceste 
case erau în flăcări, iar sute de cadavre acopereau şoseaua. 
Guise şi mercenarii săi sosiră la faţa locului în trapul lor 
greoi şi, călcând în picioare cadavrele, se opriră în faţa 
porţii palatului. 

Pe poartă, cineva scrisese cu cretă: „Aici se măcelăreşte!” 

— Vezi? Se adresă Guise unui colos aflat lângă el. 

— Văd! răspunse colosul. 

Era Dianowitz, numit Boemul ţi, prin prescurtare, Beme. 

În momentul acela sosi ducele d'Aumale, escortat de 
Sarlabous, guvernatorul din Havre, împreună cu o sută de 
călăreţi. 

— Se va face! zise Guise. 

Toţi descălecară, iar ducele de Guise bătu puternic în 
poartă cu mânerul spadei sale. Ea fu deschisă fără 
întârziere. Apăru Cosseins, înconjurat de guarzii săi - 
guarzii lăsaţi de Charles al IX-lea să-l apere pe Coligny. 

— Monseniore, întrebă Cosseins, putem începe? 

— Începeţi, răspunse Guise. 

Numaidecât, guarzii, alături de călăreţii lui de Guise, se 
repeziră în palat, cu torţe în mâini şi sabia trasă. Beme, 
urmat de zece guarzi, sui direct în apartamentul amiralului. 


Îndată fură auzite ţipetele servitorilor ce erau ucişi. Timp 
de câteva minute, palatul vui de aceste urlete ciudate de 
agonie, care se aseamănă cu ţipetele nebunilor. Apoi, 
interveni o tăcere bruscă. Beme ţi ai săi, printre care un 
anume Attin, în serviciul lui d'Aumale, ajunseseră în faţa 
camerei amiralului. În spatele lor, ca o întărire, venea 
Cosseins, căpitanul guarzilor lui Charles al IX-lea. Ceata se 
opri o clipă. În faţa uşii, un om cu spada trasă îi aştepta. 

Era Teligny, ginerele lui Coligny. 

— Pe cine căutaţi? întrebă el calm. 

— Pe Anticrist! răspunse Beme. 

Teligny se avântă spre el, dar, înainte de a fi făcut doi paşi, 
căzu străpuns de zece lovituri de pumnal. 

Cosseins se aplecă asupra lui. 

— E mort, rosti el cu răceală. 

Teligny nu murise, ci agoniza. Ochii înspăimântători se 
deschiseră şi îşi aţintiră privirile asupra chipului aplecat 
peste el. Făcu o ultimă sforţare. 

În această sforţare, el scuipă obrazul căpitanului şi îşi 
dădu sufletul. Cosseins se ridică şi se dădu repede înapoi, 
ştergându-şi faţa murdărită. 

Între timp Beme, cu un brânci al umărului, spărsese uşa. 

Intră. Coligny era în pat. Camera era luminată de două 
făclii mari. 

Pe jumătate ridicat între perne, amiralul apăru atât de 
liniştit, atât de majestuos, încât turbaţii şovăiră. Lângă el, 
pastorul Merlin citea într-o carte de rugăciuni. Coligny, care 
de un ceas asculta înfiorătorul tumult şi înţelesese hâdul 
adevăr, nu încercase să fugă. 

Orice încercare ar fi fost de altfel zadarnică, pentru că 
Cosseins postase guarzi peste tot încă din prima clipă. 

Când îl văzu intrând pe Beme, Coligny se întoarse uţor 
spre pastor ţi îi zise cu un glas uimitor de liniţtit: 

— Cred că a venit momentul să spunem rugăciunea 
morţilor. 


Merlin dădu din cap aprobativ şi răsfoi câteva pagini din 
carte. 

În aceeaşi clipă, Attin îi împlântă acestuia pumnalul în 
beregată. Pastorul se prăbuşi fără un geamăt, mort din 
prima lovitură. 

Beme se apropiase rânjind de patul amiralului. Avea un 
pumnal în mâna stângă şi o ţepuşă de vânătoare în cea 
dreaptă. 

— Oricine va lovi cu sabia, de sabie va pieri, rosti grav 
Coligny, privindu-l pe Attin, care tocmai îl doborâse pe 
pastor. 

— Bine, răcni Beme, atunci nu vei muri de sabie! Şi aruncă 
pumnalul. Ridică ţepuşa grea de vânătoare de mistreți atât 
de calm, atât de impunător, atât de majestuos, amiralul îi 
spuse: 

— Loveşte, călăule: oricum, nu-mi scurtezi tu mult viaţa. 

— Pe el! Pe el! urlară demonii care-l înconjurau pe Beme. 

Beme lovi. Ţepuşa pătrunse din prima lovitură adânc în 
beregată. Ţâşni un val de sânge. Atunci, ticălosul, îmbătat 
de sânge, începu să lovească cadavrul din ce în ce mai 
repede. 

Continua mereu, cu ochii ieşiţi din cap, în timp ce haita în 
jurul lui devasta, jefuia, spărgea şi urlă: 

— Pe el! Şopeel! 

— Beme! Beme! se auzi de jos glasul lui Guise, n-ai 
terminat? 

Beme se înverţuna ţi mai tare. 

— Beme! Beme! mai strigă o dată Henri de Guise. S-a 
făcut? 

Însângerat, năuc, Beme se opri. Monstruoasa lui faţă se 
linişti treptat, adică fu iluminat de un fel de orgoliu bestial. 

Privi cadavrul oribil sfârtecat, tot astfel cum tigrul ghiftuit 
îşi contemplă prada. 

Apucă trupul în braţe, îl smulse din pat şi-l duse la 
fereastra al cărei geam zburase în ţăndări: 

— S-a făcut! urlă Beme aplecându-se. 


El apăru la lumina torţelor, în acel început de zi, în 
amestecul nedesluşit de zori, de raze înroşite şi încărcate 
de fum, cu leşul sângerând în braţe, părând una din acele 
arătări născute din delirul, ce trebuie să fi înspăimântat 
visurile lui Dante! 

O aclamaţie sălbatică, venind din curte, salută cumplita 
apariţie. 

Cu părul făcut măciucă de groază, împietriţi ca într-un 
coşmar, cavalerul de Pardaillan şi bătrânul hoinar deosebiră 
printre strigătele pline de cruzime: 

— Trăiască stâlpul Bisericii! 

Când se făcu din nou linişte, tot astfel cum vulcanii se 
opresc şi ei o clipă, se auzi un glas, acela al nobilului Henri 
de Lorraine, duce de Guise, care-i striga lui Beme: 

— E bine! Aruncă-l, ca să-l recunoaştem! 

Cadavrul căzu pe pietrele curţii cu un sunet înfundat şi 
înăbuşit. 

Guise, Aumale, Montpensier, Cosseins şi alţi douăzeci se 
aplecară peste cadavru. 

— E chiar el! zise Guise. lată-te, deci Châtillon! Ştiam 
sigur că într-o zi, cei de o credinţă cu mine îţi vor strivi 
capul în picioare. Acum prevestirea s-a adeverit. 

Călăul se ridică şi fu apăsat cu putere pe fruntea mortului. 

— lată! urlă ducele de Guisei iată cum fac bunii catolici! 

— Laşule! şuieră o voce ciudată, biciuitoare ca o cravaşă. 

Şi în acea clipă de neaşteptată tăcere şi uimire care urmă 
acestui strigăt. Pardaillan se repezi la duce şi îl lovi, în timp 
ce glasul lui continua să biciuiască: 

— Tatăl tău era numit „Obraz brăzdat”, iar tu te vei numi 
Pălmuitul! ... 

Palma lui se ridică şi se abătu cât era de mare pe obrazul 
lui Guise. Scatoalca răsună în tăcere ca un trăsnet, Guise se 
clătină şi se rostogoli la trei paşi, în braţele mercenarilor 
săi. 

Nemaipomenite răcnete izbucniră atunci! Sute de 
pumnale, sute de spade se ridicară, se izbiră între ele, sute 


de glasuri îşi amestecară în zarva aceea urletele lor de 
moarte. 

Pardaillan luă poziţia în gardă, hotărât să moară. 

Dar n-avu timp să dea nici prima lovitură, tot astfel cum 
nici braţele ridicate n-apucară să se prăvale asupra lui. 
Cavalerul, chiar în clipa când răsunase palma, se simţi târât 
ca de forţa unui uragan, smuls, purtat, împins în căscătură 
unei găuri negre, se pomeni în întuneric şi auzi o lovitură 
puternică şi răsunătoare. 

Gaura aceea era o uşă deschisă. 

Forţa care îl târâse pe cavaler, aşa cum vârtejul optică o 
frunză, era bătrânul cavaler, care-l smulsese pe fiu şi-l 
trăgea după el. 

Lovitura răsunătoare fusese o uşă pe care bătrânul leu o 
împinsese cu piciorul, în clipa când sute de furioşi, 
împiedicându-se şi îmbrâncindu-se de altfel între ei, erau 
gata să-i înghită pe amândoi! ... Lovituri grele zguduiau 
uşa. 

— Niciodată n-am să le mai joc renghiuri. S-a terminat! 
rosti simplu bătrânul, căţărându-se pe scările ce se găseau 
în faţa lui, trăgându-şi fiul după el. 

Încotro urcau? Habar n-aveau... 

— Încă nu s-a terminat cu noi! răspunse cavalerul 
strângând din dinţi. 

În curte, Henri de Guise încălecase, iar şi urlă: 

— Cincizeci de oameni să scormonească palatul! Într-un 
ceas să mi se aducă capetele celor doi eretici! Ceilalţi după 
mine! ... La Montfaucon! ... 

Capitolul 37 

Marşul spre spânzurătoare 

— lertaţi-mă, monseniore, se auzi un glas aproape de 
ducele sângeros... 

Guise se aplecă, crunt, cu pumnalul ridicat. 

— Ah, tu eşti! spuse el recunoscându-l pe Beme. Ce vrei? 

— Vreţi să-l spânzurați pe Anticrist? 

— Îi vreau capul, ce Dumnezeu! Îmi aparţine, o ştiţi! 


— Da! Ce mai vrei! Grăbeşte-te! 

— Valorează o mie de scuzi de aur! 

Guise izbucni într-un râs furios. 

— E adevărat, ia-l! ... îl vom spânzura pe Anticrist de 
picioare, asta-i tot. 

Beme se aplecă. Cu câteva lovituri de pumnal izbuti să 
despartă capul de trup. Apoi, corpul fu apucat de picioare. 
Doi oameni îl târau, mergând în faţă, fiecare trăgând de 
către un picior, trunchiul însângerat târât tăvălit prin noroi. 

După ei urmau ceilalţi, cu Guise în frunte! ... 

Marşul spre spânzurătoare, acea înaintare macabră a 
trupului târât în noroiul însângerat şi lipicios, începu de-a 
lungul străzilor Parisului, printre alte cadavre, în zarva 
aclamaţiilor feroce, în bubuitul focurilor de archebuze, în 
mijlocul vaierului neobositelor clopote... 

Douăzeci de mii de parizieni urmau nelegiuita procesiune 
condusă de Guise. 

Pe drum, se mai ucidea, se râdea, se cânta... 

Cadavrul lui Coligny sărea din piatră în piatră, când pe 
burtă, când pe spate. 

Astfel ajunseră la furcile de la Montfaucon. În scurtă 
vreme, cadavrul se legăna cu picioarele în sus, la capătul 
unei funii. Şi atunci, se ridică în văzduh un uriaş strigăt 
auzit în tot Parisul, fremătând încă multă vreme, lugubru ca 
valul de vânt rostogolit de un uragan dezlănţuit. 

Capitolul 38 

Memorabilele cuvinte ale lui Beme 

Beme rămăsese în curtea palatului Coligny, cu militarii 
lăsaţi de Guise, să-i caute pe cutezătorii, pe nebunii care l- 
au insultat într-un asemenea moment. Uşa fu spartă în 
câteva minute şi ceata se repezi pe o scară, aceeaşi care 
fusese urcată de Pardaillan. Beme auzi strigăte izbucnind 
din etaj în etaj. 

„L-au prins!” îşi spuse el râzând. „lată doi voinici a căror 
piele nu face doi bani la ora asta... în timp ce acest cap 


valorează o mie de scuzi de aur. Frumos cap pe cuvântul 
meu. Acum trebuie să-l mai curăţ...”. 

Intră într-o odaie de la parter, care trebuie să fi servit de 
corp de gardă şi ieşi îndată de acolo cu un ciubăr plin de 
apă. Liniştit, se apucă de dezgustătoarea lui ocupaţie. 

Sus, sub acoperiş, auzea glasurile furioase ale copoilor 
plecaţi pe urmele Pardarlanilor. 

Deodată, văzu cum un om intră în curte şi cu o înfăţişare 
agitată începu să inspecteze palatul, cu nasul în vânt. 

— Ia te uită! Domnul de Maurevert, i se adresă Beme. S-ar 
spune că sunteţi în căutarea unei comori! 

— Caut, răspunse Maurevert cu un glas tăios şi cu ochii 
sângeroşi, îi caut tocmai pe doi din aceşti eretici! I-am văzut 
plecând din Temple, dar le-am pierdut urma. Sânt sigur că 
trebuie să fie pe aici... 

— Da! Da! ... Un bătrân slab, cu mustaţa căruntă şi aspră, 
cu ochi cenuşii. 

— Da! Da! 

— Şi un tânăr, ai spune că-i celălalt, dar mai sălbatic, mai 
puternic, mai ţepos? Sunt acolo... sunt urmăriţi, mergeţi şi 
dumneavoastră! 

Maurevert se avântă pe scară pe care i-o arătase Beme ţi 
dispăru trăgând un chiot de bucurie. 

În timp ce în curte se petreceau acestea, cei doi 
Pardaillani urcaseră scara. Clădirea în care se aflau forma 
aripa stângă a palatului şi era izolată de celelalte două, cu 
care împreună înconjurau curtea. 

Din etaj în etaj, Pardaillanii înţeleseră că pentru ei nu 
exista nici o ieşire cu putinţă. 

Când ajunseră la pod, auziră cum uşa cedase şi banda 
năvălea pe scară. 

— Ei, să fie al naibii, rosti bătrânul cavaler, o să ne lăsăm 
oare prinşi ca nişte culpi? 

— Nu uita, domnule, răspunse cavalerul, că acum două ore 
eram închişi într-o cuşcă de fier, unde trebuia să fim 
zdrobiţi, prin comparaţie, acum ne aflăm în rai. 


Vorbind astfel, ei alergară spre singura fereastră. A 
podului, ce dădea spre o curte strâmtă. 

— Iată calea! exclamă bătrânul cavaler rătăcitor zărind 
fereastra. 

— O scândură! Repede o scândură! 

Căutară peste tot cu ochii. În pod nu se găsea nimic, nici 
cel puţin o funie care poate că ar fi putut fi folosită... 

Să coboare? Cu neputinţă: soldaţii urcau, scormonind 
fiecare etaj. 

Se priviră între ei, cu chipurile răvăşite. Deodată, 
dedesubt auziră strigăte... 

— Să sărim! zise cavalerul cu răceală. Sunt mai puţin de 
şase picioare de la o fereastră la cealaltă... 

— Să sărim! răspunse bătrânul cu un glas ce i se păru 
ciudat fiului. 

Într-adevăr, era cu neputinţă de sărit: lipsea orice punct 
de sprijin pentru luarea elanului, iar fereastra din faţă era 
îngustă. Ar fi fost o minune să te poţi avânta în vid şi să 
ajungi să treci exact prin acest spaţiu restrâns. 

Era totuşi mai bine să-ţi iei acest groaznic risc, decât să 
cazi pe mâna celor cincizeci de nebuni turbaţi care urlau 
spumegând de furie! 

— Să sărim! spuse bătrânul Pardaillan. Lasă-mă pe mine 
primul! Şi îndată se ridică în picioare pe pragul ferestrei. 

În aceeaşi clipă, cavalerul, sugrumat de spaimă, cu fruntea 
năduşită, îl văzu pe tată lăsându-se să cadă înainte! 

Bătrânul hoinar nu sărise, ci se lăsase să cadă! ... 

Încercarea era miraculoasă, nemaiauzită, una din acele 
idei năstruşnice care se nasc din nebunia disperării! 

Cu trupul ţeapăn, cu nervii încordaţi până la refuz, cu 
braţele musculoase întinse într-o enormă sforţare, cu 
picioarele înfipte în pervazul ferestrei, bătrânul Pardaillan 
se lăsase să cadă înainte, dintr-o bucată, fără să fi îndoit nici 
genunchii, nici coatele. Corpul său descrise în vid un arc de 
cerc... 

Cavalerul scoase un țipăt. 


Iar acestui strigăt îi răspunse glasul bătrânului, chiar 
glasul lui: „Iată scândura, treci cavalere! ...”. Nebuneasca 
încercare izbutise! 

Mâinile bătrânului Pardaillan, la capătul braţelor sale 
întinse, se prinseseră de priciul ferestrei din faţă, în timp ce 
picioarele se propteau în fereastra podului! ... 

Şi rămase astfel atârnând deasupra golului, punte vie 
aruncată între cele două ferestre. 

Cei doi oameni erau nemaipomeniţi în tot ceea ce 
întreprindeau: iute ca fulgerul, uşor ca o pisică sălbatică, 
cavalerul sări. Puse un picior pe mijlocul punţii vii şi dintr- 
un salt ajunse de-a berbeleacul până în mijlocul încăperii în 
care căzuse! 

În aceeaşi clipă, bătrânul, puternic agăţat în mâini, lăsă să- 
i cadă picioarele, se ridică din forţa încheieturii mâinilor şi 
ajunse lângă fiul său. 

Sforţarea fusese atât de mare, încât timp de un minut, 
rămaseră sleiţi, gâfâind, fără glas. 

Podul pe care-l părăsiseră se umplu de răcnete furioase. 

Apoi, se lăsă o oarecare tăcere. 

Cei doi Pardaillani, cu urechea la pândă, culcaţi pe podea, 
ascultau, gata să sară la luptă. 

— Înţeleg totul! exclamă un glas. Vedeţi, căpitane, trebuie 
să fi sărit în curticică prin fereastra primului etaj, în timp ce 
noi urcam. 

— Şi acum sunt departe, se auzi un alt glas, care trebuie 
să fi fost al ofițerului. 

Pardaillanii auziră ceata îndepărtându-se şi coborând, 
spărgând câteva geamuri ca să-şi mai potolească aleanul. 
Cavalerul se apropie atunci de o fereastră care da spre 
curte. 

Beme rămăsese singur, ocupat mereu cu treaba lui 
funebră. 

Acum învelea în pânze capul amiralului. 

Apoi, fluierând o melodie de fanfară, se duse să caute apă 
cu care să-şi spele mâinile. Îi mai rămăsese doar să dea 


capul pe mâna unui îmbălsămător de cadavre, care fusese 
anunţat şi îl aştepta. După aceea, împreună cu cinci sau 
şase însoțitori, va încăleca şi se va îndrepta cât mai repede 
spre Italia şi Roma. 

— Ia te uită! exclamă Beme revenind în curte, poarta cea 
mare e închisă? De cine? De ce? 

În timp ce-şi punea, cu oarecare nelinişte, aceste întrebări, 
îi zări deodată pe cei doi Pardaillan. 

În aceeaşi clipă, cavalerul fu lângă el şi îl întrebă: 

— Tu eşti cel ce ai aruncat pe fereastră trupul domnului de 
Coligny? 

Glasul cavalerului părea cu desăvârşire paşnic. 

Beme îţi scoase pieptul, se umflă în pene şi răspunse de la 
înălţime: 

— Chiar eu, tinere eretic. Şi apoi? 

— Tu l-ai ucis pe amiral? 

— Chiar eu, ticălosule vândut lui Calvin. Şi ce dacă? 

— Cu ce l-ai omorât? 

— Cu asta! răspunse colosul, arătând spre ţepuşă. Izbucni 
în râs, adăugând: 

— A mai rămas destul şi pentru voi, câini leşinaţi, eretici ce 
sunteţi! 

— Aoleu! Săriţi! Puneţi mâna pe eretic! ... 

În aceeaşi clipă, Beme voi să se repeadă spre poarta 
palatului, ca s-o deschidă şi să cheme o bandă pe care o 
auzea devastând o casă pe aceeaşi stradă. 

Dar rămase țintuit locului. 

Bătrânul Pardaillan îl apucase de beregată, spunându-i: 

— Nu mişca, prietene, avem o mică răfuială... 

Beme se smuci cu putere, dar cleţtele viu nu-l slăbea 
deloc. Înăbuşit pe jumătate, înecându-se, colosul făcu semn 
că va sta liniştit. Bătrânul desfăcu strânsoarea. 

— Ce vreţi? întrebă colosul, apucat de un început de 
spaimă. 

— De la tine? Nimic! răspunse cavalerul. Vreau doar să 
descotorosesc lumea de un monstru. 


— Ştii să lupţi? îi spuse cavalerul ridicând din umeri. 

— Ah, vreţi să mă omorâţi? 

Beme sări înapoi, trase spada cu mâna dreaptă şi 
pumnalul cu stânga. Luă poziţia în gardă. 

Cavalerul îşi descheie centura şi aruncă spadă. 

— lată arma care se potriveşte aici, rosti el. 

Fără grabă, se duse să ridice ţepuşa, o apucă bine în mână 
şi sări asupra uriaşului. 

Beme zâmbi: spada lui era de două ori mai lungă decât 
ţepuşa, era sigur că-l va trage în ţeapă pe acest tânăr 
descreierat şi după aceea o să-i facă felul şi tatălui. 

Cavalerul îl atacă şi de data aceasta Beme păli. 

Bătrânul hoinar, în mijlocul curţii, îşi încrucişase braţele. 

Cavalerul se apropiase de colos şi chipul lui era de 
nerecunoscut, cu ochii aceia înspăimântător de încremeniţi. 

Beme lovi de două ori, una după alta. Loviturile fură 
parate de ţepuşa care deodată se găsi la două degete de 
pieptul lui. Huiduma dădu înapoi, mai întâi încet, apoi mai 
repede: răgea, sărea, înmulţea loviturile, speriat, uimit că 
niciuna nu nimerea. Dădea înapoi şi după fiecare lovitură, 
după fiecare paradă, vedea vârful ţepuşii pe pieptul lui. 

Deodată, simţi spatele lipit de poarta cea mare. 

În faţa lui, chipul îngrozitor al cavalerului. 

Beme înţelese că acum era în voia soartei. 

„Voi muri deci?” bolborosi el. „Ah... Poate că din 
întâmplare, Dumnezeu...”. 

Fu ultimul lui cuvânt. Pe când ridică pumnalul într-o ultimă 
sforţare deznădăjduită, cavalerul îi dădu lovitura de graţie - 
singura pe care i-o dădu - numai una. 

Ţepuşa, aruncată cu un soi de patimă furioasă, a despicat 
pieptul, l-a străbătut şi s-a înfipt în lemnul porţii. 

Beme a rămas țintuit de poarta cea mare a palatului 
Coligny, în picioare, mort fără un oftat. 

Cavalerul îşi ridică spada de jos, îşi încheie centironul şi 
luându-şi de braţ tatăl, care asistase la execuţie fără o 


vorbă, nemişcat, ieşi împreună cu acesta printr-o mică 
poartă ascunsă... 

Nu se scurseră nici două minute, când în curte apăru 
Maurevert. 

El îi urmase pe soldaţii lui de Guise din etaj în etaj, 
căutând şi scormonind cu un zel pătimaş. Când soldaţii se 
îndepărtară, el avu un moment de deznădejde. Pe unde au 
putut fugi aceşti Pardaillani? Cobori din nou şi, singur, din 
etaj în etaj, îşi reluă căutările. 

„Au fugit! Îmi scapă! ... Ah, dacă îi mai regăsesc 
vreodată!”. 

Mormăia aceste cuvinte întorcându-se în curte şi aruncând 
în jurul lui priviri fioroase. Când, deodată, se opri 
încremenit, mut de spaimă. 

Acolo, în faţa lui, un cadavru în picioare, cu o ţepuşă 
înfiptă în corp, era țintuit de poarta cea mare, închisă! ... 
Era cadavrul lui Beme...! ... 

După o clipă, Maurevert îşi reveni în fire şi începu să se 
învârtească prin curte ca sărit din minţi, urlând: 

— Au trecut pe aici! lată urma trecerii lor! ... 

Între timp îşi formase repede convingerea că nu mai era 
nimeni nici în curte, nici în palat... nimic altceva decât 
cadavre! Atunci, printr-un efort de voinţă, se calmă, gândi 
atât cât poate gândi un copoi şi încercă să le ia urma. 

Privirea lui căzu pe un pachet învelit în pânză. 

Desfăcu fâşiile şi găsi capul lui Coligny. Îl apucă de păr. 

— Oricum, e bun de luat, bolborosi el printre dinţi. Cui să-l 
duc? Lui Guise? Reginei? Guise e învins de data asta, am să- 
l duc reginei şi plecă... 

— Vom încerca să ieşim din Paris, zise bătrânul Pardaillan 
când ajunseră în stradă. 

— Vom încerca să ajungem la palatul Montmorency, 
răspunse cavalerul. 

— Doar tu singur ai spus că mareşalul, în calitatea lui de 
catolic, nu are de ce să se teamă. 

— Cine ştie? Să mergem oricum acolo. 


— Spune-mi o dată adevărul! zise bătrânul aventurier 
supărat. Te grăbeşti s-o vezi pe mica Lodse... 

Cavalerul păli. El nu rostea niciodată numele Lodsei. Se 
gândea la el prea mult ca să-l mai şi pronunţe. Se mulţumi 
doar să repete. 

— Să mergem acolo în orice caz. Dacă mareşalul de 
Montmorency este atacat, cred că-i vom fi de folos. 

Şi gândul că bandele de turbaţi ar putea s-o împresoare 
pe Lodse, îl înfiora ţi-l făcu să grăbească pasul. 

— Dar dacă, la urma urmei, întrebă bătrânul, este şi el de 
partea ucigaşilor, căci, ce Dumnezeu, e doar un bun catolic? 

Cavalerul se opri, livid. 

— Oh, murmură el, ar fi oribil. Vreau să mă conving, tată! 
Vreau să văd dacă Lodse este fiica unuia care ucide în 
numele Domnului. 

Capitolul 39 

Duminică, 24 august 1572, sărbătoarea sfântului 
Bartolomeu 

leşind din stradă Bethisy. Pardaillanii îşi putură da seama 
că fiecare pas le putea aduce noi primejdii. Parisul era ca 
un întins câmp de luptă, cu neputinţă de străbătut fără să te 
loveşti de vrăjmaşi înfuriaţi, fără să rişti moartea în fiecare 
clipă. Cu toate acestea, nu se vedeau încăierări. Se 
săvârşeau însă omoruri, măceluri. 

În fiecare cartier, în fiecare stradă, orice persoană bănuită 
că a arătat o oarecare simpatie faţă de reformă, protestantă 
sau nu, era hărţuită. Aceleaşi scene groaznice se repetau în 
toate colţurile Parisului. 

Când se lumină bine, masacrul luase proporţii fantastice. 
Şi aceasta avea să dureze timp de şase zile. În provincie, în 
marile oraşe aveau loc aceleaşi scene înfiorătoare... 

La Paris, în această dimineaţă de august atât de frumoasă 
şi strălucitoare, omenirea se transformă. Oamenii 
deveniseră lacomi de carne omenească. Au fost văzute 
femei bând sângele victimelor. Se respira un miros 
înecăcios şi fad, cel al cărnurilor arse, peste tot se vedeau 


focuri, fum, iar prin vârtejurile de fum, chipuri hide, umbre 
alergând, fulgerul roşu al vreunui pumnal care lovea. 

Sânge! Sânge! Peste tot i se vedeau urmele - de-a lungul 
zidurilor stropite din plin, pe drumuri în băltoace 
alunecoase. În râurile umflate care se rostogoleau cu furie. 
Şi, printr-un curios fenomen, mai erau cartiere liniştite, 
străzi unde timp de mai multe ceasuri nu s-a putut bănui că 
Parisul era o mare de foc şi de sânge. 

Într-o mică piaţă în aer liber, care se găsea în spatele lui 
Saint-Merry, într-o curte, negustoresele şi gospodinele 
discutau vesel, mirate doar de bătăile clopotelor, al căror 
rost nu-l înțelegeau. 

La o sută de paşi de Sena, nu departe de Bastilia, nişte 
moşnegi jucau cu bile mari de lemn sau se încălzeau la 
soare. 

În afara acestor rare locuri scăpate de sub apăsarea 
groazei, totul în Paris oferea imaginea unui oraş devastat de 
un mare cataclism. Sute de case erau în flăcări, mii de 
cadavre umpleau străzile. 

lată ce văzură Pardaillanii în acea dimineaţă de duminică, 
sărbătoarea Sfântului Bartolomeu. 

Căutând cu încăpățânare să meargă de-a dreptul spre 
palatul Montmorency, ei se retrăgeau până la marginea 
Parisului, pentru ca apoi, zbătându-se din nou, să fie târâţi, 
împinşi când înainte, când înapoi, bătuţi de vijelia ciclonului 
care bântuia cetatea, universitatea, oraşul întreg... 

Capitolul 40 

Profiluri de monştri 

Cât era ceasul? Habar n-aveau. Unde se găseau? Tot nu 
ştiau. Se aflau undeva, sub un mic acoperiş, agăţaţi de o 
bornă de care de obicei se legau caii, unde-i târâse 
puternicul flux al mulţimii. 

La zece paşi, la dreapta lor, se devasta un palat, în faţa 
palatului fusese ridicat un rug, pe care erau îngrămădite şi 
fotoliile palatului. 

Cineva dăduse atunci foc rugului. 


Apăru un om ţinând în braţe un cadavru. 

„Trăiască Pezou!” urla mulţimea din jurul rugului. 

Cadavrul era al ducelui de La Rochefoucauld, iar omul era 
Pezou. Cavalerul de Pardaillan îl văzu desluşit prin 
vârtejurile de fum. Pezou era cu braţele goale şi avea 
mersul şi înfăţişarea unui tigru. În jurul lui oamenii din 
bandă aveau feţele schimonosite; aceiaşi ochi aprinşi, 
aceleaşi guri cu buzele rânjite... ca tigrii! De fapt, acolo nu 
mai erau decât nişte tigri. 

— Ăsta-i al patruzecilea! urlă unul dintre ei. Bravo Pâzou! 

Pezou zâmbi şi se îndreptă spre rug, cu cadavrul în braţe. 

Leşul nefericitului La Rochefoucauld avea gâtlejul larg 
căscat de o rană mare, care încă mai sângera 

Pezou şi ceata lui înconjurară rugul care începu să ardă. 

Pezou se caţără pe o masă şi ridică trupul ca pentru a-l 
arunca în vârful grămezii. 

Deodată, îl aduse cu iuţeală înapoi spre el. Chipul lui luă 
expresia unei fiare. Gura. Într-un gest delirant o lipi un 
moment de rana roşie - apoi aruncă cadavrul în foc, iar el, 
cu buzele însângerate sări de pe masă bolborosind: 

— Mi-era sete! ... 

Un răgnet prelung al mulţimii salută haita de tigri care se 
repezea dispărând după colţul străzii, căutându-l 
adulmecând, mirosind. Pezou urlă: 

— Acum, al patruzeci şi unulea! Până seara, numai eu am 
nevoie de o sută... 

— Să fugim! Să fugim! zise bătrânul Pardaillan, îngălbenit 
de spaimă. Se încolăcise din toate puterile în jurul fiului, ca 
să-l împiedice de a se repezi asupra lui Pezou. 

Căutară direcţia bună şi-şi reluară drumul, mergând drept 
spre palatul Montmorency. 

Tocmai când făcuseră o bucată bună şi se apropie de Sena, 
fură apucaţi într-un nou vârtej, se găsiră deodată în mijlocul 
unei mulţimi şi prinşi strâns unul de celălalt, împinşi din 
toate părţile, târâţi, ajunseră înapoi până la intrarea străzii 
Saint-Denis, unde privind în jur, văzură că se aflau în curtea 


unei case frumoase. Dinăuntru se auzeau gemete de 
agonie, iar mulţimea bătea din palme şi ţipa... „Bravo, 
Cruce! Bravo, Cruce! Pe el, jefuieşte-l pe La Force”. 

Era într-adevăr casa bătrânului hughenot La Force. 

Aici, treaba s-a făcut repede. 

După trei minute nu se mai auziră vaiete de agonie. Totul 
fusese măcelărit, servitori, servitoare şi stăpâni... 

Mulțimea plecă, împinsă de ajutoarele lui Cruce, mergând 
să caute mai departe noi victime, iar curtea se goli. 

— Să fugim! zise din nou bătrânul Pardaillan. 

— Să intrăm! îl contrazise cavalerul, pătrunzând înăuntru 
printr-o scară largă, ajunseră într-un salon mare şi frumos, 
în parte distrus. În mijlocul acestui salon se găseau 
îngrămădite unele peste altele cinci cadavre. 

Doi oameni lucrau, cu un calm cumplit, la spargerea unui 
dulap. Era Cruce şi unul dintre oamenii lui. 

Spărseseră sertarele şi începură să-şi umple buzunarele. 

Apoi se repeziră la cadavre. Bătrânul La Force având la 
gât un colier de mare preţ. 

Se aplecară peste mort şi Cruce îi fură acestuia colierul, 
iar prietenul smulse urechile unei femei ca să-i fure 
diamantele cerceilor. 

— Acum hai să plecăm, zise Cruce... Dar când să se ridice, 
se prăbuşiră amândoi în acelaşi timp, cu feţele între 
cadavre. 

Cavalerul îl doborâse pe Cruce cu o lovitură de pumn la 
tâmplă, iar bătrânul Pardaillan fărâmase ţeasta celuilalt cu 
mânerul pistolului. 

Cei doi bandiți nu apucară nici să strige. Se zbătură doar 
un moment în spasmele agoniei. 

Pardaillanii coborâră şi-şi reluară goană pe stradă, lipindu- 
se de ziduri, încercând să ocolească bandele de canibali şi 
focurile ce sărbătoreau victoria. 

Unde se aflau? Nu ştiau. Cât era ceasul? Nu ştiau. 

Vedeau doar soarele înălţat sus pe cer, strălucind într-o 
lumină liniştită, deasupra norilor de fum, iar clopotele vuiau 


într-una. 

La un colţ de stradă, cei doi Pardaillan se opriră 
încremeniţi. 

Ar fi vrut să fugă de cumplita privelişte. La douăzeci de 
paşi apăruse o bandă.??? Arătând înspre ei, vreo cincizeci 
de hăţuiţi cei ce se aflau în frunte erau bine în mâini cu 
pumnale. 'Toate lamele erau pline de sânge.??? 

Toţi purtau cruci albe, iar vreo cincisprezece erau călare. 

În faţa tuturor mergeau trei oameni. Aceştia aveau sulițe, 
iar în vârful fiecăreia dintre ele se afla un cap! ... „Irăiască 
Kervier! Trăiască Kervier!” striga mulţimea scoasă din 
minţi. „Kervier! Kervier! Loup-Kervier! Loup-Kervier!” El îşi 
agita sulița în vârful căreia se legăna un cap livid... 

Cei doi Pardaillan recunoscură în acelaşi timp capul şi fură 
cutremuraţi de acelaşi fior de groază. 

„Râmuş!”. 

Cavalerul şoptise numele, închizând o clipă ochii... 

Era chiar capul sărmanului şi blândului învăţat. 

Ochii cavalerului rămaseră aţintiţi asupra acestui cap. 
Apoi privirea cobori asupra celui ce purta sulița, asupra lui 
Kerbier. Cavalerul se scutură şi sentimentul de milă şi de 
groază care-l paralizase până atunci, se preschimbă într-o 
mânie furioasă, care-i albi buzele. 

Kervier văzu faţa aceasta schimonosită care-l privea şi citi 
pe ea disprețul cu care-l fulgeră. Răcni şi făcu o mişcare 
arătându-i pe cei doi Pardaillan, dar în aceeaşi clipă căzu şi 
se rostogoli pe strada pe care venise, strigând: 

— Vă blestem! apoi îşi dădu sufletul. 

Un glonte de pistol îl nimerise drept în frunte, iar focul 
fusese tras de cavaler. 

Un flăcău zdravăn, cu cruce albă, se lovise puternic de 
acesta. Omul flutura un pistol încărcat, iar Pardaillan îl 
oprise cu o lovitură de pumn, îi smulse pistolul şi trase! 

În aceeaşi clipă s-a produs împotriva celor doi Pardaillan 
un cumplit iureş, s-a ridicat un strigăt sălbatic de moarte, 
au răsunat focuri de archebuze, cinci sute de lupi înfuriaţi 


urlau sinistru în faţa unei alei în care se refugiaseră cei doi 
eretici, voind să pătrundă pe ea toţi deodată, dar mai 
repede, mai înfuriat decât toţi, un cavaler, un uriaş 
îmbrăcat în roşu, aparţinând fără îndoială personalului lui 
Damyville, îşi împinse calul înainte, violent, gata de luptă... 

— Salvaţi! urlă cu un glas triumfător bătrânul cavaler. 

Şi în timp ce călăreţul se întreba cum erau salvaţi, 
bătrânul Pardaillan, într-un salt teribil, se agăţă de frâul 
calului, al cărui cap şi gât apărură la intrarea aleii. rase 
calul după el, îl împinse, îl târi şi-l făcu să intre cu tot corpul 
în alee, care astfel fu închisă! ... 

Bătrânul hoinar izbucni într-un râs homeric. 

În spatele crupei calului se înghesuiau lupii, răsunau 
răcnetele lor furioase, dar calul zvârlea din copite. Uriaşul 
roşu, năucit un moment de această manevră, încerca cu 
smucituri puternice să tragă calul înapoi, când, deodată, 
apucat de o spaimă nebună se lăsă să alunece înapoi pe 
crupă ca s-o ia la goană, dar o zvârlitură de copită îl trimise 
de-a berbeleacul, drept în mijlocul atacatorilor, tocmai în 
clipa când atinsese pământul... 

Cavalerul priponise la iuţeală, cu centironul său, picioarele 
dinainte ale calului, un superb roib înspicat, iar bătrânul se 
pregătea să-l lovească cu pumnalul în piept, pentru ca 
obstacolul să rămână acolo mai multă vreme... când 
cavalerul îl opri şi-i spuse: 

— Galaor! ... 

Bătrânul privi animalul şi recunoscându-l, repetă: 

— Galaor! ... E chiar el... 

Iar râsul lor, al celor doi, umplu aleea cu un vuiet de tunet. 

Galaor, cu picioarele împiedicate, zvârlea în spate cu şi 
mai multă furie: pântecele lui atingea când una, când alta 
din margini, aleea fiind astfel blocată de o stavilă vie. 

Cei doi Pardaillan se îndreptară spre fundul aleii, siguri că 
intrarea în stradă nu va fi posibilă înainte de vreo zece 
minute. Înainte să plece, cavalerul îmbrăţişa botul aburind 
al calului, spunându-i: 


— Mulţumesc, bunul meu prieten... 

— Ei drăcie, exclamă bătrânul. Am intrat într-o cursă de 
şoareci nu există nici o ieşire! Dar să fiu al naibii dacă 
fundătura asta nu mi-e cunoscută... mi se pare că am mai 
trecut pe aici. 

În fundul aleii se deschise brusc o uşă şi apăru o femeie... 

— Huguetite! 

Ambilor le scăpă acelaşi strigăt. 

Era într-adevăr Huguette, iar ei se găseau în aleea hanului 
La Devinicre. Cum de n-o recunoscuseră? 

Întâmplarea i-a adus în strada Saint-Denis, atunci când 
voiau să se îndrepte spre Sena. 

Tot întâmplarea îi făcuse să se oprească în faţa acestei alei, 
care le oferea un refugiu în momentul când strada fusese 
invadată de o haită urlătoare de lupi a lui Kervier. 

Huguette, tremurând toată, îi conduse într-un salon 
învecinat. Acolo se aflau trei oameni: Landry Gregoire, palid 
ca un mort şi, lucru curios în momentele acelea, doi poeţi 
care beau şi scriau: erau Dorat şi Pontus de Thyard. 

— Pe aici! le strigă Huguette celor doi Pardaillan arătându- 
le o scară. Sus veţi putea comunica cu casa vecină, veţi 
cobori din nou şi puteţi ieşi prin spate... fugiţi! 

— Pe Dumnezeul meu! zise Dorat, vreau să scriu o odă în 
cinstea nimicirii ereticilor, care să facă numele meu 
cunoscut posterităţii! Voi boteza poemul meu: „Utreniile 
Parisului!”. 

— În acest caz, moaie-ţi până în sânge, îi spuse Pontus. 

— Nenorocire! Nenorocire! gemu Landry Gregoire, 
făcându-se că-şi smulge părul din cap, operaţie imposibilă 
întrucât era cu desăvârşire chel. Nenorocire, hanul meu va 
fi distrus dacă se va afla că ei au fugit pe aici. 

— Cumetre Landry, îi strigă bătrânul Pardaillan, pune 
hanul, tot ce se va sparge şi incendiul pe nota mea de plată! 


— Jur că totul va fi plătit, adăugă cavalerul. 
— Fugiţi! Fugiţi! repetă Huguette. 


Bătrânul Pardaillan o sărută pe amândoi obrajii. Cavalerul 
o luă în braţe, în timp ce ea se pierduse de tot şi o sărută cu 
gingăşie pe ochi, şoptindu-i: 

— Huguette, nu te voi uita niciodată... 

O tutuia pe Huguette pentru prima dată, iar inima acesteia 
fu puternic zguduită... 

Porniră în grabă şi dispărură pe o scară. 

În aceeaşi clipă reapăru hangiul, purtând în braţe un sac 
în care îngrămădise aurul lui şi bijuteriile soţiei. 

— Să fugim! zise Huguette. Turbaţii au ocupat aleea... 

— Să fugim! repetă Landry tremurând pe picioare. 

— Doamnă Landry! tună poetul Dorat, sunteţi o rea 
catolică şi am să vă denunţ! 

Pontus de Thyard îşi trase spada şi zise liniştit: 

— Plecaţi Huguette, plecaţi cumetre Landry, iar dacă 
această viperă va îndrăzni să şuiere, o voi străpunge pe loc! 


Dorat se prăbuşi. 

Câteva clipe mai târziu, hoarda de lupi pătrundea prin 
poarta spartă din alee şi, nemaigăsind pe nimeni, începu să 
devasteze şi să dea foc hanului. 

Capitolul 41 

Privelişti tragice 

Cei doi Pardaillan mergând pe drumul arătat de Huguette, 
ajunseră într-o străduţă pustie şi alergând cu paşi grăbiţi, 
sosiră în strada Montmartre prin stradela Saint-Sauveur. Ar 
fi fost însă zadarnic să încerce a se opri în această stradă, 
căci acolo se afla o îmbulzeală de oameni, care rostogolea 
spre Sena valurile ei repezite, prin vălătucii deşi de fum, 
printre urletele de moarte, în vacarmul neobosit al 
clopotelor şi al archebuzelor. 

Pardaillanii fură prinşi în acest vârtej şi târâţi... unde? Nu 
ştiau! Îşi pierduseră capul de spaimă. Greţuri puternice le 
întorceau stomacurile pe dos... 

În timp ce erau oarecum miraţi că bestiile lacome de 
sânge nu se aruncaseră încă asupra lor, zăriră deodată că 


fiecare dintre ei purta câte o brasardă albă la braţul drept. 

Huguette, cu mâna ei iute şi uşoară, fără ca ei să observe, 
le aplicase talismanul protector. 

Cavalerul desfăcu brasarda cu un gest furios: el nu era 
hughenot. Dar catolic era? În realitate, nu cunoştea nimic 
nici despre una, nici despre cealaltă din religii. Voi să 
arunce brasardă, dar bătrânul Pardaillan o prinse din zbor 
şi o vâri în buzunar, spunând: 

— Pe Pilat, s-o păstrăm măcar ca o amintire a dragei 
noastre Huguetie! 

Cavalerul ridică din umeri. 

Băgând pânza albă în fundul buzunarului, bătrânul hoinar 
dădu acolo peste o hârtie pe care o mototoli. 

— Ce-o fi asta? întrebă el. 

— Ce?.... 

— Nimic... îmi aduc aminte... hai să mergem, într-adevăr, 
nu era nimic, sau nu prea mare lucru, gândi bătrânul. În 
momentul când părăsiseră curtea palatului Coligny, 
Pardaillan tatăl zărise o hârtie căzută la picioarele lui Beme, 
care atârna cu pieptul străpuns de ţepuşa înfiptă în poartă. 
Fără a se gândi, o ridicase şi o vârâse în buzunar. 

Continuară deci să se lase târâţi de valul omenesc care-i 
ducea spre Sena, pe care trebuiau s-o treacă pentru a se 
îndrepta spre palatul Montmorency. 

Dar, la intrarea pe pod, fură opriţi de o mulţime de opt sau 
nouă mii de furioşi. 

Pe neaşteptate se ivi o stradă, în care putură să se 
refugieze, pentru a scăpa de învălmăşeala aceea 
îngrozitoare. Se găsiră deodată în faţa unui spaţiu 
înconjurat cu ziduri destul de joase, iar acest colţ al 
Parisului le apăru paşnic, zâmbitor, liniştit. 

Capitolul 42 

Oaza 

Unde erau? Nu ştiau. Ce oră era? Nici asta nu ştiau. Se 
odihniră puţin şi îşi şterseră sudoarea care şiroia pe 
chipurile lor livide. 


La zece paşi, la stânga lor, se afla o poartă largă. Lângă 
poartă se ridica o construcţie scundă, un fol de cabană. 

Cu minţile adunate şi mai odihniţi, ei priviră în jur şi 
văzură că deasupra porţii se afla o cruce. Privind peste zid, 
văzură pământul plin de cruci şi înţeleseră. 

Terenul acela împrejmuit era un cimitir, iar cabana, 
locuinţa groparului. 

Pardaillanii ajunseră la Cimitirul Neprihăniţilor. 

Putea fi ceva mai mult de amiază. 

Ei se sfătuiră atunci, pe ce drum să treacă Sena, pentru a 
ajunge la palatul Montmorency. 

În cele din urmă, cavalerul făcu un plan după care aveau 
să meargă până la portul de ipsos, care se mai numea şi 
port des Barres, aflat în spatele bisericii Saint-Paul. Acolo 
vor sări într-o barcă şi vor cobori cursul fluviului până la 
bac, unde se vor opri nu departe de palatul mareşalului. 

Când să pornească, văzură venind spre ei un copilaş. 
Acesta mergea încet, încovoiat sub povara unui pachet 
voluminos, învelit într-o pânză. 

„Unde am mai văzut eu copilul acesta?” murmură 
cavalerul. 

Când copilul ajunse lângă ei, îl întrebă: 

— Încotro, micuţule? ... 

Copilul lăsă cu grijă pachetul la pământ, arătă spre cimitir 
şi spuse: 

— Mă duc acolo... Ah! Acum vă recunosc... dumneavoastră 
mi-aţi vorbit într-o zi pe când lucram lângă mănăstire şi... 
mi-aţi spus că gherghinele mele sunt minunate. Vreţi să le 
vedeţi? Le-am terminat... 

Desfăcu repede pachetul şi cu o mândrie naivă îşi arătă 
opera. 

— E foarte frumos, aprecie sincer cavalerul. 

— Nu-i aşa? E pentru mama. 

— Ah, da, îmi aduc aminte, zise cavalerul mişcat... 'Tle 
cheamă? 


— Jacques Clement, după cum v-am mai spus. Vreţi să-mi 
deschideţi poarta cimitirului? 

Cavalerul bătu la uşa cabanei. Apăru groparul, tremurând 
de teama larmei ce se iscase. Totuşi, când i se explică 
despre ce era vorba, păru să se mai liniştească, privi cu 
atenţie copilul, se lovi peste frunte şi întrebă: 

— Oare nu te cheamă Jacques Clement? 

— Chiar aşa. 

— Ei bine, vino! Am să-ţi arăt mormântul mamei tale... 

Cei doi Pardaillan erau uimiţi de această recunoaştere, dar 
micuțul nu părea prea mirat şi îşi reluă pachetul. 

— Vii de departe aşa? întrebă cavalerul. 

— De la mănăstire... ştiţi de unde! Ah, tare mi-a fost greu 
să trec! E ceva lume pe străzi! 

Vorbea liniştit, chiar serios. Apoi plecă după gropar. 

Cavalerul îi urmă şi el mecanic, intrând în cimitir. 

În momentul când grupul dispăruse printre morminte, 
apărură doi călugări tot de pe drumul pe unde venise şi 
Jacques Clement şi se opriră lângă poarta de intrare. 

— Frate, zise unul din ei, să ne mai tragem puţin sufletul şi 
să dăm oamenilor noştri timp să ne ajungă. 

— Să-i dăm totodată timp copilului să pregătească 
minunea, completă celălalt... Ce de omoruri! Cât sânge, 
frate Thibaut! Nu crezi că ar fi mai bine ca în loc de sânge 
să se verse vin, bonum vinum? ... 

— Frate Lubin, gândeşte-te că sângele acesta îi place 
Domnului! 

— Da, nu zic nu. Dar mărturisesc că mi-ar plăcea mai mult 
să mă găsesc la Devinicre, fără să mai vorbim că un glonţ 
rătăcit... 

În timp ce călugării, unul aspru şi celălalt plângăreţ, 
pălăvrăgeau astfel, grupul format din cei doi Pardaillan, 
groparul şi micul Jacques Clement, se oprise lângă un 
mormânt al cărui pământ fusese proaspăt răscolit. 

— Aici! arătă groparul. 

Copilul păru tulburat o clipă şi murmură: 


— Mama... cum o fi fost ea în timpul vieţii? 

— Sărmane micuţ, zise cavalerul, deci n-ai cunoscut-o? 

— Nu, dar va fi mulţumită. 

Apoi începu să planteze pe mormânt tufele de gherghine 
artificiale, pe care le scotea din pachet... 

Acestea formară, în cele din urmă un frumos tufiş înflorit, 
ca şi cum, prin minune, gherghinele ar fi început să 
înflorească în mijlocul lunii august. 

Ceva asemănător lacrimilor se prelinse pe obrajii 
cavalerului şi căzu pe pământul mormântului mamei lui 
Jacques Clement - adică al Alicei de Lux şi al lui 
Panigarola... 

Copilul, ridicând privirea şi văzând lacrimile, fu foarte 
emoţionat. Se apropie şi luând mâna cavalerului, îi spuse 
serios: 

— Aţi plâns-o pe mama. Nu voi uita niciodată acest lucru... 
vreţi să-mi spuneţi numele? 

— Mă numesc cavalerul de Pardaillan... 

— Cavalerul de Pardaillan... 

— Micuţule, i se adresă cavalerul, n-ai vrea să te conduc? 

— Nu, nu, nu mi-e frică... şi apoi vreau să mai rămân aici. 
Am multe lucruri de spus mamei... 

— Adio, copile. 

— La revedere, cavalere de Pardaillan, răspunse cu 
gravitate Jacques Clement. 

Bătrânul aventurier îl luă pe cavaler de braţ şi-l duse de 
acolo. 

În acest timp, cei doi călugări aşteptau nu departe de 
poarta cimitirului. După o jumătate de ceas, îl văzură 
revenind pe micul Jacques Clement. Thibaut dădu la 
repezeală indicaţii lui Lubin, care gemu: 

— Trebuie, deci, să risc din nou să fiu ucis într-o 
încăierare! 

— Fii iute, fii tare, frate Lubin... eu mă întorc la mănăstire, 
trebuie să însoțesc copilul. 

Lubin oftă adânc, iar grăsimea de pe fălci i se cutremură. 


Thibaut îl luă pe micul Jacques Clement de mână şi se 
îndepărtă zicând: 

— De altfel, iată întăriri... frates ad succurendum! ... Hai, 
frate Lubin, acum e momentul! 

Vreo cincizeci de indivizi cu înfăţişare fioroasă se apropiau 
de cimitir. Trecând pe lângă ei, Thibaut le făcu un semn, 
apoi el dispăru repede împreună cu copilul. 

„Totdeauna e la fel,” bombăni Lubin, „dacă ar fi fost vorba 
să mă trimită să golesc o sticlă la Devinicre, fratele Thibaut 
n-ar fi fost tot atât de grăbit să mă lase în voia soartei, în 
timp ce el să se pună la adăpost...” 

Apoi pătrunse în cimitir, fără să aibă aerul că observase că 
ceata intrase după el şi că-l urma. 

Fratele Lubin merse drept la mormântul Alicei de Lux. 

— Ce văd? strigă el cu glas puternic. Au înflorit 
gherghinele? ... 

Căzând în genunchi, ridică braţele spre cer, ţipând cât îl 
ţinea gura: 

— Minune! Minune! Lăudat fie Domnul! 

— Minune! Minune! urlară oamenii lui, probabil complici 
inconştienţi ai comediei ce se desfăşura. 

— Dumnezeu îşi arată voia. 

— Moarte ereticilor! 

Strigătele acestea se înmănuncheară timp de câteva 
secunde. Apoi, fratele Lubin intona un Te Deum, reluat în 
cor de cei ce-l înconjurau. Alţii, auzind strigăte, intrau şi ei 
în cimitir. Zvonul despre minune fu repede răspândit în tot 
cartierul şi acum oamenii veneau în goană, se îmbulzeau 
printre morminte. După un sfert de oră, o mulţime imensă 
umplea cimitirul şi fiecare putea să vadă cu ochii frumosul 
tufiş de gherghine înflorite în plină lună august! ... 

Fratele Lubin smulse tufişul de gherghine, având grijă să 
nu lase acolo nici o ramură. 

Apoi, o duzină de voinici puseră mâna pe el şi-l cocoţară pe 
umeri. Grupul acesta fu înconjurat îndeaproape de oamenii 


cu mutre bune de spânzurat, pe care Thibaut îi numise 
„fratres ad succurendum” (fraţi veniţi în ajutor). 

Şi astfel, procesiunea se organiză. Apărură şi preoţi, 
precum şi o mulţime de călugări. 

Glorios şi strălucind de grăsime. Lubin purtând în braţe 
tufişul micului Jacques Clement fu plimbat prin tot Parisul. 
La trecerea lui pasiunile se reaprindeau, masacrul îşi 
recapătă violenţa, iar marele măcel devenea şi mai sălbatic. 

Acesta fu miracolul gherghinelor. 

Capitolul 43 

Mulţi din câinii hrăpăreţi se sfâşiau între ei 

Cei doi Pardaiillan au încercat să-şi pună în aplicare planul 
de a ajunge la portul Barres, pentru a cobori Sena, punând 
mâna pe una din numeroasele bărci legate la chei. 

Dar, de-abia ieşiţi din acel soi de oază pe care o formă 
cimitirul cu împrejurimile sale, ei fură din nou înghiţiţi de 
vălmăşagul mulțimilor dezlănţuite: voiau să meargă în 
sensul fluviului, dar o pală de vânt a viforului omenesc îi 
împinse înapoi spre Luvru. 

Şi deodată, în mijlocul acestui torent, se pomeniră la 
intrarea pe Podul de lemn, apoi pe pod şi la urmă, pe malul 
stâng. 

În acest fel trecură Sena. 

Torentul cotea la stânga, iar ei intrară în labirintul de 
străzi care trebuia să-i conducă la palatul Montmorency. 

Acolo, strigătele de moarte, vaietul clopotelor şi jeluirile 
victimelor se amestecau în aerul încins, ca şi pe malul 
drept... 

Dezorientaţi, ei mergeau, conduşi numai de un fel de 
instinct. Urmau cursul epicei goane prin măcel, sânge şi 
flăcări, având o înfăţişare tragică, îngrozitoare. 

Deodată, o mică piaţă. Bătrânul Pardaillan îşi apucă fiul de 
braţ, îl opri scurt şi îi arătă ceva ce trebuie să fi fost 
înfiorător, căci cavalerul fu cutremurat de un fior convulsiv. 

Bătrânul, cu glasul înăsprit, exclamă: 


— Orthes! Orthes d'Aspremont... înseamnă că Damville e şi 
el pe aproape. 

— Mii de blesteme! răcni cavalerul. 

Era Orthes, primul ajutor al lui Damville. Servitorul lui 
credincios! 

În clipa aceea, o femeie, o hughenotă, sări afară dintr-o 
casă apropiată, despletită, cu privirea pierdută, cu hainele 
făcute zdrenţe, aproape goală, plângând după îndurare cu 
un glas sfâşietor. 

O fugăriră vreo duzină de călăi. 

Femeia, tânără şi frumoasă, se ciocni de Orthes, căzu în 
genunchi, cu sufletul la gură, cu mâinile întinse: 

— Îndurare, nu mă ucideţi! Milă! 

Un zâmbet înspăimântător crispa buzele lui Orthes. Ridică 
biciul şi o atinse pe femeie, apoi pocni din bici cu lovituri 
puternice, urlând: 

— Şo pe ea, Pluton! Şo pe ea, Proserpina! Pe ea! N-o 
lăsaţi, pe ea!.... 

În aceeaşi clipă, cei doi câini uriaşi, cu boturile mânjite de 
sânge, se aruncară asupra femeii. Ea gemu, înnebunită de 
spaimă şi căzu pe spate, cu cei doi câini deasupra ei. 

Un colţ înfipt al lui Pluton îi sfâşie gătlejul, în timp ce botul 
Proserpinei se cuibări într-unul din sâni... Peste câteva 
secunde, cei doi Pardaillan, încremeniţi de groază de 
cărnuri palpitânde, din care ţâşneau şuvoaie de sânge, nu 
mai auziră decât mârâiturile înfundate ale celor doi câini, 
înverşunaţi în furia lor dezgustătoare. 

Atunci, cavalerul, palid ca un mort, cu buza încleştată de 
acel zâmbet ciudat pe care-l arăta în momente deosebite, 
cu mustaţa zburlită, fremătândă, se repezi la Orthes. 

Orthes, ridicându-ţi ochii, îi zări pe cei doi Pardaillan şi 
scoase un strigăt de bucurie drăcească... începu o mişcare, 
pe care însă n-o termină... deoarece cavalerul îi şi apucase 
încheietura mâinii, aceea care ţinea biciul, iar strigătul lui 
deveni un răcnet de groază: cavalerul îi smulsese biciul şi 
continuă să-l ţină strâns de mână. 


Biciul se ridică, şuieră în aer şi se abătu asupra lui 
Orthes... 

O dungă lată roşie brazdă faţa tigrului cu chip de om. 

Biciul pentru cpâini se mai ridică o dată şi se abătu din 
nou pe obrazul lui Orthes ţi apoi, încă şi încă, de multe ori! 


Într-o sforţare disperată, Orthts se smulse din strânsoarea 
cavalerului ţi cu ochi sângeroţi ţipă celor ce-l urmau: 

— Pe ei! Sunt hughenoți... Şo pe el! Omoară-l! Pluton, 
Proserpina, pe el! 

Cei doi câini părăsiră rămăşiţele însângerate ale femeii şi 
se ridicară în două labe, cu părul zbârilit, cu boturile rânjite, 
unul în faţa lui Pardaillan, iar celălalt în faţa cavalerului. 

Orthes, înnebunit de furie şi de durere, răcni din nou: 

— Pe ei, Pluton! Pe ei, Proserpina! Săriţi câinilor! 

Căzu însă răsturnat pe neaşteptate, ocărând îngrozitor: un 
câine, nu unul dintre ai lui, un câine ciobănesc, roşcat, slab 
şi isteţ, sărise asupra lui. Pipeau! Era Pipeau! Pipeau, 
curtezanul Proserpinei, care-şi urmase iubita peste tot. 

Cu o muşcătură fulgerătoare, una singură, fălcile de fier 
ale lui Pipeau se înfipseră în gâtlejul lui Orthes... 

Vicontele d'Aspremont rămase întins, ucis pe loc, lângă 
rămăşiţele însângerate ale femeii. Totul se petrecuse atât 
de repede, încât cei doi Pardaillan nu apucară să vadă nimic 
din această scenă. 

Pluton se aruncase asupra bătrânului Pardaillan, iar 
Proserpina asupra cavalerului... 

Şovăiră un moment, nici cât ai clipi şi apoi, cu un lătrat 
sălbatic, se repeziră, căutând beregata... 

În aceeaşi clipă Pluton se prăbuşi pe spate, străpuns de 
lovitura de pumnal a bătrânului hoinar... 

Proserpina sărise pe cavaler. 

În momentul săriturii, acesta îi apucă gâtul cu amândouă 
mâinile şi strânse cu disperare cele zece degete încleştate 
de efort, căţeaua horcăi, lătratul i se stinse. 


Nu se scurseseră nici zece secunde, din clipa când cei doi 
Pardaillan au văzut câinii repezindu-se asupra hughenotei. 

Aruncară în jurul lor priviri înnebunite, nevăzându-l aici pe 
Pipeau care se gudura pe lângă ei, scos din minţi de 
bucurie. Ei nu văzură decât chipurile oamenilor lui Orthes, 
mulţimea care se îmbulzea, se învârtea în jurul lor. 

„La drum!” spuse cavalerul, iar glasul lui luase o intonaţie 
necunoscută. 

Apucă biciul... biciul pentru câini. 

Înaintară, luminoşi, sclipitori, tragici, subţiri, pălind mai 
mari decât dimensiunea obişnuită a oamenilor, mergând cu 
un pas hotărât, bătând călcâiele de caldarâm, ca şi cum ar fi 
înfruntat geniul rău al furtunilor iadului. 

Iar porunca strigată de cavaler răsună deasupra 
vacarmului dezlănţuit: 

— Înapoi câinilor! Fii de căţea! Înapoi, câinilor! ... Biciul se 
ridica şi lovea vâjâind în stânga şi în dreapta, iar glasul 
cavalerului, ca şi cravaşa, şfichiuia, şuiera: 

— Înapoi, câinilor! Haita la coteţ! deodată, îl zări pe 
Pipeau şi-i spuse: 

— lartă-mă. Prietene! Te-am jignit... 

În faţa biciului, în faţa curelelor lui vii, făcătoare de 
minuni, mulţimea se despica. Tigrii, lupii, şacalii, toate 
animalele însetate de sânge se târâră, se rostogoliră, se 
îmbulziră la dreapta şi la stânga în micuța piaţă. 

O stradă liberă se deschise în faţa cavalerului, care se 
aruncă în ea. 

Capitolul 44 

Între cer şi pământ 

Cavalerul intră în stradă, neştiind unde va ajunge. Lângă 
el, bătrânul Pardaillan mergea cu ambele mâini înarmate cu 
cei doi pinteni, asemănătoare unor gheare de leu. 

În jurul lor zburda Pipeau, nebun de bucurie, dar şi de 
furie! 

Înfruntaseră mulţimea şi acum aceasta se repezise pe 
urmele lor, invadând trecătoarea strâmtă, înghesuindu-se 


învălmăşită şi unduitoare, formând un înalt val omenesc, 
care înainta, se rostogolea, se ciocnea cu un vuiet de ocean. 

Pas cu pas, în faţa valului, cele două fiinţe uluitoare, 
părând în acel moment de dimensiuni supraomeneşti, cei 
doi Pardaillan, se retrăgeau treptat. 

Cureaua cavalerului vâjâia, şfichiuia, brăzda feţe de unde 
izbucneau gemete: cele două pumnale, ghearele bătrânului 
hoinar, sfâşiau pieptul unora. Pipeau, retrăgându-se cu 
priviri aprinse, cu părul zbârlit, cu lătratul răguşit, sărea 
asupra altora, muşcându-i de picioare. 

Pardaillanii se retrăgeau. 

Unde erau? Habar n-aveau... 

Deodată, la douăzeci de paşi în spatele lor, se auzi un 
bubuit înfundat şi puternic, urmat de trosnetul unei case ce 
se prăbuşea. Bătrânul aruncă o privire fugară în direcţia 
exploziei şi văzu atunci că stradela dădea într-o stradă mai 
largă şi că acolo, o altă mulţime se învârtea în jurul a ceva 
asemănător unei fortărețe asediate, care fusese parţial 
aruncată în aer de o mână... 

Deci, în faţa lor aveau haita dezlănţuită, din faţa căreia 
dădeau înapoi, pas cu pas, iar în spatele lor, cealaltă 
mulţime către care erau împinşi... 

Un cleşte de care vor fi zdrobiţi. 

Deodată, inevitabilul se produse şi cele două mulţimi se 
contopiră. Respinşi de un val mai puternic, al tăvălugului 
uman, cei doi Pardaillan fură aruncaţi în mulţimea ce asedia 
fortăreaţa. Strada era plină de un fum înecăcios, de praf, de 
țipete, de pocniturile archebuzelor. Se produsese o 
învălmăşeală înfricoşătoare de călăreţi şi pietoni, un vârtej 
ameţitor, în care Pardaillanii erau aruncaţi dintr-o parte în 
alta, împinşi şi respinşi. Brusc, un fel de deschidere se căscă 
în faţa lor, se regăsiră apoi într-o scară largă desfundată, cu 
rampa dărâmată, cu treptele smulse. 

Ajunşi acolo, se căţărară din treaptă în treaptă pe acea 
scară rămasă în picioare în mod miraculos, urcând, urcând 
întruna. Ca într-un vis delirant, ei urcau fără să ştie unde se 


află, încotro mergeau, fără ca cineva din mulţime să 
pornească în urmărirea lor pe scara infernală, care se 
mişca, se clătina prin vălătucii de fum! 

Ajunseră la capătul scării, unde se afla o mică platformă 
deschisă, care trebuie să fi fost înainte ultimul palier. 

Acolo nu mai era nimic în afară de un zid înalt de care se 
ţinea scara. Cu un ultim salt, Pardaillanii săriră pe culmea 
acestui zid. Se agăţară acolo, se instalară temeinic, dar în 
spatele lor, în aceeaşi clipă, se produse un zgomot groaznic, 
în timp ce fură învăluiţi de un nor întunecat de praf şi 
moloz, scara se prăbuşise! ... 

Agăţaţi de creasta zidului înalt, ei se găsiră atunci izolaţi 
între cerul, pe care se rostogoleau norii negrii de fum şi 
vuiau urletele clopotelor şi pământul de unde se auzea 
imensul vacarm al morţii... 

Atunci, cavalerul se aplecă, privind în jos, nu în partea 
unde fusese scara, ci pe celălalt versant al zidului. 

Cercetă prin vârtejurile de fum şi pară ce se ridicau, 
căutând să observe ce se petrecea în înfricoşătoarea 
furtună dezlănţuită la picioarele lor. 

Se cutremură şi inima i se opri, iar buzele începură să-i 
tremure, în timp ce ochii aruncau priviri speriate de 
deznădejde. 

Dar ce văzuse? 

Curtea unui palat asediat din stradă. O curte plină de 
ruine şi cadavre! Printre dărâmături, o mulţime de oameni 
înarmaţi, care se repezeau prin poarta cea mare sfărâmată, 
iar pe treptele ce duceau la uşa de intrare a palatului, trei 
oameni, cu spadele în mâini, se mai apărau încă! ... 

În fruntea asediatorilor era unul mai turbat, mai furios, 
mai înflăcărat ca toţi! 

Printre cei trei, un om înalt de stat ridica spre cer o ultimă 
privire plină de rugăminţi! 

Pardaillan îi recunoscu atât pe asedianţi cât şi pe cei 
asediați! 


Cel ce atacă era Henri de Damville, iar cel gata să moară 
era Frangois de Montmorency! În sfârşit, cei doi fraţi faţă în 
faţă!, iar curtea era aceea a palatului Montorency. 

— Mii de blesteme! răcni cavalerul de Pardaillan. 

Capitolul 45 

Ca la Therouanne 

Henri de Montmorency, mareşal de Damville, pornise de la 
primele sunete ale tocsinului de la Saint-Germain- 
l'Auxerrois. Armata lui înainta în ordine desăvârşită, fără să 
se grăbească. 

În faţă se găseau gentilomii din suita lui, în număr de 
douăzeci şi cinci. Veneau apoi trei sute de mercenari călări, 
în urma călăreţilor, trei cărucioare transportau butoaiele cu 
praf de puşcă, iar după ele mărşăluiau două sute de 
pedestraşi înarmaţi cu archebuze. 

Îndată după pornirea acestei trupe, mareşalul încredinţă 
comanda unuia dintre gentilomi, iar el se îndepărtă doar cu 
treizeci de călăreţi. 

Micul grup ajunse în scurtă vreme la palatul Mesmes. 

El descălecă şi se apropie de poarta palatului, strigând: 

— Franqois de Montmorency, tu eşti acela care mi-ai 
aruncat această mănuşă? 

În acelaşi timp. Lovea mănuşa ţintuită în poartă. 

În jur, zarva creştea, treceau torţe, se auzeau strigăte. Cei 
treizeci de călăreţi, nemişcaţi ca nişte statui, nu întorceau 
capul spre vacarmul ce creştea: se uitau ţintă la şef. 

Damville lovi mănuşa şi cu un glas şi mai sălbatic, strigă: 

— Unde eşti, Francois de Montmorency? De ce nu eşti de 
faţă când îţi ridic mănuşa? 

Smulse repede mănuşa şi o agăţă de arcul şeii. Apoi strigă 
pentru a treia oară: 

— Fricosule! Pentru că nu te afli aici ca să-mi primeşti 
provocarea, eu voi fi acela ce te va căuta! 

La aceste cuvinte, încalecă şi avântându-se în galop, îşi 
ajunse din urmă trupa în momentul când aceasta trecuse 
Marele pod. 


Mareşalul de Montmorency, ţinut, după cum am văzut, 
departe de conspirație fiindu-i suspect lui Guise, urât de 
bătrâna regină, nu ştia ce avea să se întâmple. Dar chiar 
dacă ar fi ştiut, i-ar fi fost cu neputinţă să presupună că vor 
îndrăzni să atace un Montmorency. 

Francois de Montmorency, deci, se ştia suspectat, dar nu şi 
dat pe mâna călăilor, pentru orice eventualitate, el pusese 
palatul în stare de alarmă. 

Vreo doisprezece gentilomi, unii catolici, alţii hughenoți, 
credincioşi monarhiei, dar, ca şi el, îngroziţi de atâtea 
războaie sălbatice, trăiau în palat şi formau suita, lui dacă 
vreţi, curtea lui. 

Mareşalul ridicase la patruzeci numărul militarilor pe 
care-i întreținea. 

În plus, înarmase şi lacheii, vreo douăzeci de prin tot 
palatul. 

La un loc, formau cu toţii o trupă de optzeci de luptători. 
Palatul fu aprovizionat din abundență cu praf de puşcă, 
gloanţe, puşti, pistoale şi arme diferite, precum şi cu 
alimente pentru o lună. 

Dispariţia, pe rând, a bătrânului Pardaillan şi apoi a 
cavalerului, mări îngrijorarea mareşalului. Din acel 
moment, palatul fusese baricadat în fiecare seară. 

În timpul acestor câteva zile, Lodse trăia lângă mama ei. 
Blânda nebunie a Jeannei de Piennes rămăsese 
neschimbată în manifestările ei. Ea se credea mereu la 
Margency şi putea fi văzută trăgând cu urechea şi 
murmurând: 

— lată-l că vine... Am să-i spun... oh, tremur! ... 

Şi dacă Frangois apărea în acele clipe, cu inima înduioşată, 
cu braţele întinse spre acela care-l iubise atât, nebuna îl 
privea cu uimire, fără să-l recunoască. 

În ce priveţte pe Lodse, era cu neputinţă de ghicit dacă 
suferise de pe urma inexplicabilei dispariţii a cavalerului. 
Profilul ei pur şi mândru de fecioară nu se schimbase. 
Numai îngrijorarea îi chinuia probabil îngrozitor sufletul. 


Sâmbătă seara, pe când se aşezase lângă Jeanne de 
Piennes, lucrând la o broderie, ochii ei visători părură să 
fixeze un punct în spaţiu. Nebună, care avea aerul că 
moţăie, se ridică deodată şi cu chipul în extaz murmură: 

— În sfârşit... iată-l! Oh, când va sosi? ... 

Mareşalul intră chiar atunci. El cuprinse dintr-o singură 
privire scena atât de mişcătoare şi de tristă. Ridică în braţe 
pe mamă şi pe fiică, strângându-le cu disperare la piept, 
pradă unei nelinişti de nedescris. 

Pe la două dimineaţa, totul dormea în noaptea aceea de 
sâmbătă, în afară de soldaţii din corpul de gardă. Era 
tăcere deplină. Jeanne de Piennes şi Lodse dormeau în 
aceeaţi cameră. 

Pe la orele zece, mareşalul s-a retras în apartamentul său. 

Francois de Montmorency fu trezit de primele mugete ale 
clopotelor. 

Se îmbrăcă, îşi trase pe el o cuirasă din piele de bivol, se 
încinse cu spada de luptă, se înarmă cu un pumnal şi 
deschise o fereastră. 

Un zvon ciudat se auzea din străfundurile Parisului şi 
năvălea treptat în toate străzile. În depărtare, pocneau 
detunături înfundate, iar clopotele sunau alarma. 

Timp de câteva minute, mareşalul ascultă acest uriaş vaiet. 
Chipul i se întunecă şi apoi se repezi la camera unde 
dormeau Jeanne, de Piennes şi Lodse. 

Lodse se îmbrăcase încă de la primele bătăi de clopot şi 
acum îşi ajută mama să se îmbrace la rândul ei. 

— Nu ţi-e frică, copilă? o întrebă mareşalul. 

— Nu mi-e frică, dar ce se întâmplă? 

— Am să aflu. Îmbracă-te de drum, copilă şi fii pregătită la 
orice! 

În curte, Frangois îi găsi pe gentilomi înarmaţi, ascultând 
vuietul îngrozitor, ale cărui ecouri creşteau din moment în 
moment. Militarii se aflau la posturile lor. 

— Monseniore, strigă unul dintre gentilomi, tânărul La 
Tremoille, pe care bătrânul duce La Tremoille îl trimisese 


pe lângă Montmorency ca să înveţe, spunea el, cinstea, 
curajul şi virtutea. 

— Monseniore, sunt sigur că partizanii lui de Guise atacă 
Luvrul! Trebuie să sărim în ajutorul regelui! Ascultaţi! 
Ascultaţi! Luptele se dau la Luvru! ... 

Maregşalul clătină din cap. Era cuprins de o îngrijorare de 
nedescris. Nu! Nu era vorba de o lovitură încercată de 
Guise! ... Guise ar fi lucrat mai repede! 

— La Tremoille, spuse el şi tu, Saint-Martin, daţi o raită 
până la Sena... 

Cei doi tineri se avântară în stradă. 

Când se întoarseră era foarte aproape de ora patru şi fără 
îndoială că ceea ce văzuseră trebuie să fi fost înfricoşător, 
căci erau livizi şi cu privirile speriate. 

— Mareşale! gemu Saint-Martin, hughenoţii sunt ucişi în 
masă! ... 

— Monseniore, răcni La Trâ&moille, sunt ucişi fraţii mei! În 
case, pe străzi, la Luvru! 

— Ne repezim într-acolo, rosti Montmorency cu un glas 
care-i cutremură îndelung pe militari. 

El comandă, ca şi atunci când porni spre Therouanne. 

— Pe cai, domnilor! Stai locului, căluţul meu de luptă! 

În curte se auziun zgomot scurt de mânuire a armelor. 

— Domnilor, li se adresă Francois, vom încerca imposibilul: 
să ajungem la Luvru, să pătrundem până la rege, să-i 
vorbim, să-i cerem să oprească măcelul... şi dacă refuză... 
să luptăm! 

— Să luptăm! strigară într-un suflet gentilomii. 

— Deschideţi poarta! ordonă mareşalul. 

Guardul elveţian se repezi spre poarta cea mare. 

În clipa aceea, o larmă ciudată năvăli în stradă. Era larma 
pedestraşilor sosind în goană, a cailor grei tropăind pe 
caldarâm, a spadelor ciocnite între ele, iar totul se opri în 
faţa palatului. Un glas pătrunzător, înfricoşător, sălbatic, 
tună: „La asalt! Jefuiţi, devastaţi! Pe ei! Pe ei!” 


— Fratele meu! exclamă Frangois de Montmorency. 
Atunci, cu o voce amenințătoare, care se ridică deasupra 
vuietelor puternice ale viforului morţii, el strigă: 

— Henri! Henri! Blestematule! Fii blestemat! 

Marea poartă masivă fu zguduită de o formidabilă lovitură 
de berbece. 

— Descălecarea! comandă Montmorency. 

Ordinul fu executat şi caii trimişi înapoi la grajduri. 

În câteva secunde, Frangois intră în dispozitivul de luptă: 
în faţa porţii ferecate fură aşezaţi cei patruzeci de oameni 
înarmaţi, în rânduri de câte zece archebuze, patru rânduri, 
din care primul gata de tragere, iar celelalte cu arma la 
picior. La stânga porţii, un grup de gentilomi înarmaţi cu 
sulițe lungi, la stânga, alt grup. Montmorency pe peronul 
palatului, domina acest ansamblu, cu spada de luptă în 
mână. 

O a doua lovitură de berbece răsună surd în poartă. 

— Laşule! Laşule! răsuna glasul lui Damyville, îţi primesc 
provocarea! lată-mă! Unde eşti, ca să te pălmuiesc cu 
propria-ţi mănuşă? ... 

— Deschideţi poarta! tună Monmorety. 

Din dreapta şi stânga, gentilomii se repeziră, coborâră 
grelele ferecături, traseră spre ei cele două enorme 
canaturi din stejar şi astfel poarta fu larg deschisă! 

O acţiune riscantă, dar măreaţă! 

În stradă, mulţimea dădu înapoi în dezordine în faţa porţii 
deschise. 

Puternic şi stăpân pe sine, glasul lui Francois se auzea din 
înălţimea peronului: 

— Primul rând! ... Foc! ... 

Cele zece archebuze bubuiră în acelaşi timp. Se auziră 
ţipete îngrozitoare. 

Cei zece oameni eliberară îndată drumul celui de-al doilea 
rând şi acum îşi reîncărcau armele. 

— Înainte! Înainte! urlă Damville. 

— Al doilea rând! Foc! ... 


O perdea de flăcări, un nor de fum negru, un bubuit de 
tunet, iar în stradă strigăte, gemete, înjurături, viitoarea 
retragerii. 

„Al treilea rând! ... Foc! ... 

În stradă, pe unde veniseră cei doi Pardaillan, trupele lui 
Damville îşi luau tălpăşiţa. Treizeci de cadavre zăceau în 
stradă, la stânga şi la dreapta porţii se înghesuia o mulţime 
enormă, iar Damyville, descălecat, alb de furie, nebun 
turbat, întindea pumnul spre fortăreață într-un gest 
neputincios. 

— Închideţi poarta! ordonă Montmorency. 

Între timp, Henri de Damville îşi regăsi repede sângele 
rece necesar punerii la cale a unui al doilea asalt. 

Începu prin a-şi readuna infanteriştii şi călăreţii cărora le 
porunci să descalece, iar caii fură duşi pe malul Senei, în 
locul unde sosea bacul de traversare a fluviului. 

Apoi, ordonă ca mulţimea ce zbiera să fie împinsă la 
stânga şi la dreapta palatului. 

După aceea, în faţa palatului, ţinu sfat cu câţiva dintre 
gentilomi. Toate acestea durară un ceas. 

Soarele se înălța sus pe cer când Damyville, îşi termină 
pregătirile pentru un nou atac. Cu buzele albite, cu mustaţa 
fremătândă, cu un glas tăios şi aspru, el împărțea ordine. 

Porni cu acelaşi plan: să spargă poarta! 

Cu ajutorul unui scripete, ridicară un fel de catapultă în 
faţa porţii palatului. Aparatului îi fu agăţată o greutate de 
fier, compusă din trei enorme nicovale, legate legate 
împreună la capătul unui lanţ. 

Turbaţii plănuiau să intre în acelaşi timp în clădire şi 
printr-un zid despărțitor cu pavilionul din dreapta: zidul 
acesta fu străpuns cu lovituri de târnăcop, iar în 
deschizătură fu aşezat un butoi cu praf de puşcă. 

Trecură astfel de vremea amiezii. Instalarea berbecului 
necesitase, mai multe ceasuri. În stradă se lăsase o 
oarecare tăcere. Dintr-o ochire, Damville văzu că fiecare se 
găsea la post şi atunci dădu semnalul, ridicând braţul. 


LL 


Zece oameni se înhămară la masa de fier atârnată de lanţ 
şi aflată la înălţimea a patru imenşi stâlpi rezemaţi cap la 
cap, având partea de sus legată într-un mănunchi, cu cele 
patru picioare depărtate între ele, la zece coţi unul de 
celălalt. 

Cei zece oameni aduseră greutatea de fier până în stradă 
şi, brusc, îi dădură drumul. 

Greutatea porni, descrise o curbă din ce în ce mai 
fulgerătoare şi apoi izbi în poartă... infanteriştii vrură să se 
avânte... Dar poarta rezistase şi nu se auzi decât un trosnet 
îngrozitor. 

Pedestraşii şi ofiţerii izbucniră într-un val de blesteme. 

Damyville îşi muşca pumnii, căci înţelese că pe dinăuntru se 
ridicase o baricadă: toată vremea pe care o petrecuse 
pregătind asaltul, Montmorency o folosise pentru 
organizarea unei apărări îndârjite. 

— Oh, răcni Henri, chiar dacă ar trebui să rămân o lună în 
faţa acestei colibe! ... 

Coliba era palatul Montmorency, casa în care locuise tatăl 
său, conetabilul! 

— Orthes! chemă el. 

— Vicontele îşi plimbă câinii! sună răspunsul. 

— Suaval! chemă el din nou. 

Omul purtând acest nume se prezentă: era cel însărcinat 
cu supravegherea transportului de praf de puşcă. 

— Pune aici un butoi, porunci mareşalul. Şi acolo, altul. Ai 
înţeles? 

Ordinul fu de îndată împlinit, butoaiele aduse pe locurile 
lor, cu fitilele puse. 

Damville le dădu el singur foc şi apoi se retrase la distanţă. 

Douăzeci de secunde mai târziu răsună explozia, două 
coloane de flăcări se ridicară până la cer. Poarta se prăbuşi, 
baricadele care o susțineau fură împrăştiate şi astfel 
trecerea deveni liberă! ... 

Soldaţii se repeziră în curte ca o haită de lupi. Fură 
întâmpinați cu focuri de archebuză, dar de data aceasta îşi 


luaseră avânt şi nimic nu-i mai putea opri. 

Începu încăierarea, iar archebuzele şi pocnetele 
pistoalelor se opriră. Acum, lupta se dădea cu lănci, cu 
pumnale şi cu spade. 

Strânşi într-un grup compact, într-un pluton hotărât la 
orice, oamenii lui Montmorency rezistau hoardei, păstrând 
acea tăcere înverşunată a deznădejdii. Atacatorii zbierau, 
ţipau. În stradă, mulţimea adunată de peste tot, voia şi ea 
să intre, să ucidă. 

Nevoia de a ucide copleşea aceste minţi înnebunite. 

Montmorency îl căuta din ochi pe Damville şi nu-l găsea. 

Damyville aştepta momentul potrivit. 

Spada cu două tăişuri a lui Francois se ridica şi lovea din 
secundă în secundă. 

În jurul lui Montmorency zăceau vreo cincisprezece 
trupuri îngrămădite unele peste altele, morţii şi răniții 
formând un fel de meterez. 

Plutonul lui, micşorat pe jumătate, se adunase în partea de 
jos a peronului central al palatului. 

În timp ce infanteriştii lui se învălmăşeau în jurul acestui 
pumn de oameni, Damville adunase în stânga curţii o sută 
din călăreţii descălecaţi. 

El îi aruncă ca pe o catapultă vie asupra grupului de 
apărători şi atacanţi. Masa lor fu azvârlită în luptă, cu toate 
forţele deodată. 

Oamenii lui Montmorency fură aruncaţi şi izbiţi de clădirea 
din dreapta, cu puterea cu care epavele sunt aruncate pe 
coastă. 

Din clipa aceea, Montmorency nu mai avu în jurul său 
decât vreo zece luptători. 

El se urcă pe peron cu acest ultim mănunchi de apărători. 
Trecură câteva clipe. Deodată izbucni un strigăt uriaş şi 
Montmorency văzu că nu mai avea pe lângă el decât şapte 
sau opt oameni. Toată curtea fusese ocupată de trupele lui 
Damyville. 


Chiar în aceeaşi clipă, răsună o detunătură înfricoşătoare: 
construcţia din dreapta se prăbuşi aproape în întregime, 
îngropându-şi apărătorii sub ruinele fumegânde! 

Un ajutor al lui Damyville aruncase clădirea în aer! Nu mai 
rămăsese în picioare decât zidul din partea curții. 

„Aici trebuie să mor!”, îşi spuse Montmorency cu 
hotărârea disperării. 

Şi, pe când aruncă o privire scurtă în urma lui, o văzu. Prin 
uşa salonului de onoare, pe fiica sa, Lodse, alergând spre el, 
sărind, cu un pumnal în mână. 

— Tată! strigă ea, vei vedea cum ştie să moară o 
Montmorency! 

— Mama? urlă Frangois lovind înspăimântător, cu spada, 
încât valul de atacatori dădu înapoi. 

Lodse se opri, cutremurată. Mama! Trebuia să trăiască 
pentru ea. 

În clipa aceea, Francois de Montmorency, livid, însângerat, 
sfâşiat, înfricoşător, dădu un răcnet teribil de bucurie: 

— În sfârşit! Tu! Tu! În sfârşit! ... 

Îl avea în faţa lui pe Damville. 

Capitolul 46 

Titanii 

lată ce văzu Frangois de Montmorency în acele clipe, în 
străfulgerarea unei ultime priviri: 

EI se afla pe peron, având spada ridicată cu ambele mâini. 
În spatele lui, fiica. În fundul salonului, pe un fotoliu, Jeanne 
de Piennes, surâzătoare în faţa acelor orori. 

Lângă el mai erau încă doi oameni vii. 

În josul scărilor, Damville, fratele său Henri, îndreptând 
spre el o faţă schimonosită de ură, urcând încet cu o spadă 
grea în mână. 

În spatele lui Damville, la dreapta şi la stânga, o mulţime 
de militari îmbulziţi, înghesuiți, un adevărat bloc de spade 
cu lamele amenințătoare şi pumnale umpleau întreaga 
curte, patru sute de tigri încercuiți acolo, străfulgerând 
oţelul, strigau sălbatic: „La moarte! La moarte!” 


În mijlocul acelei mulţimi, un cărucior încărcat cu praf de 
puşcă, care tocmai fusese tras acolo. 

Mai în fund, poarta palatului, fărâmată, doborâtă, 
căscată... 

Prin acest larg spaţiu deschis apărea strada, de unde 
răsuna acelaşi strigăt înverşunat, asupra şi sălbatic: „La 
moarte! La moarte!” 

lată deci ceea ce văzuse şi auzise Montmorency, în acel 
moment de cumpănă, când Damville, îndepărtându-şi 
mercenarii pentru a ajunge la fratele său, răcni: 

— Loc! Lăsaţi-l în seama mea! ... 

În clipa următoare, fraţii se găsiră faţă-n faţă. 

Cei doi oameni care supravieţuiseră groaznicului măcel şi 
se găseau acum lângă Montmorency, căzură şi ei. 

Damyville făcu un semn care stăvili sutele de pumnale 
îndreptate spre Frangois şi urlă: 

— Viu! Îl vreau viu! ... 

Frangois ridicase spada care luci prin aer cu reflexe roşii. 
Ea îşi descrise curba şi se abătu cu o forţă în stare să 
despice un om. 

Damyville făcu un salt înapoi. 

Spada de luptă a lui Francois lovi în treaptă de marmură şi 
se frânse. 

— Mii de blesteme! urlă Montmorency. 

— E rândul meu! răcni Damyville. Francois, vei muri de 
mâna mea. Adio, frate! Adu-ţi aminte că mi-ai încredinţat-o 
pe Jeanne de Piennes! Fii liniştit, voi avea grijă de ea! 

În aceeaşi clipă, se repezi asupra lui Frangois rămas fără 
armă. 

Frangois, cu o mişcare a frânturii de spadă, pară. 
Formidabila lovitură destinată lui. În momentul acela, dintr- 
un salt intră în salonul de onoare şi cu o mişcare violentă, 
apucându-şi fiica de braţ, tună: 

— Nici Jeanne! Nici Lodse! Nici eu! Niciunul dintre noi nu 
va cădea în mâinile tale! 


Smulse pumnalul din mâinile fetei şi târând-o pe Lodse 
lângă mama ei, aşezată în fundul salonului, ridică armă 
asupra Jeannei de Piennes! ... 

— Să murim! Să murim toţi împreună! Adio! ... 

Tocmai în acea clipă izbucni, străbătând curtea, un vacarm 
uriaş, de înjurături, blesteme şi gemete sfâşietoare, 
amestecate cu bubuitul înfundat a ceva ce se prăbuşeşte! 

Damyville sări jos de pe peron, zbierând un blestem! 

Infanteriştii fugeau, se învârteau pe loc, se ciocneau între 
ei, zăpăciţi, lovindu-se unul pe celălalt pentru a putea fugi 
mai repede! 

Ce se întâmplase? Iată: 

Din înaltul zidului rămas în picioare, singurul din întreaga 
clădire aruncată în aer, de la înălţimea acestui zid, se 
rostogoli un bloc de piatră şi căzuse în mijlocul curții, 
strivind trei sau patru oameni... 

Ridicând capul, zăriră cu toţii, prin vârtejurile de fum, doi 
oameni în picioare, două fiinţe ciudate, care se mişcau pe 
creasta zidului ce se clătina... 

Îndată după primul bloc căzu un al doilea, se rostogoli, 
zdrobi şi lăsă o largă urmă însângerată, apoi altul şi altul, 
fără încetare. O adevărată ploaie de bolovani! 

Ce panică! Ce răcnete de furie şi groază! 

Douăzeci de secunde după căderea primului bloc, în 
curtea palatului nu se mai găseau decât cadavre şi răniţi cu 
membrele zdrobite! 

lar acolo sus, pe zidul infernal, cele două fiinţe ca din 
poveşti, înconjurate de fum şi praf, negre, scânteietoare, 
roşii, despuiate, înflăcărate, cei doi Pardaillan, izbucniră 
într-un râs înspăimântător! ... 

Zidul pe care se găseau cavalerul de Pardaillan şi bătrânul 
său tată. Era mai înalt decât clădirea centrală, cu alte 
cuvinte, cei doi eroi legendări se aflau deasupra 
acoperişului din mijloc. 

Le-ar fi fost uşor să sară pe acoperiş, să intre pe prima 
fereastră întâlnită şi să coboare prin pod. 


Este tocmai ceea ce bătrânul aventurier îi spusese fiului 
său în prima clipă, adică atunci când, aplecându-se peste 
zidul împrejmuitor, îşi dădură seama că ajunseseră la 
palatul Montmorency. 

Cavalerul clătină energic din cap. Arătă spre mareşal, în 
picioare, între cei doi din urmă tovarăşi de luptă, iar în 
spatele acestuia pe Lodse ţi strigă: 

— Dacă ea moare, voi cobori de aici numai cu capul 
înainte! ... 

— Pe toţi dracii din iad! răcni bătrânul, să mori aici după 
ce ai înfruntat tot Parisul? Vorbind, încrucişase braţele şi 
lovea bolovanii cu călcâiul. 

Din lovitură, un pietroi pe jumătate desprins sări din loc şi 
căzu în gol. De jos se ridică la ei un zvon de uimire, de furie 
şi de groază. 

— Ia te uită! constată simplu bătrânul cavaler, dar ştii că 
zdrobeşte bine aşa ceva! ... 

— La treabă! îl îndemnă cavalerul. 

Se aplecară amândoi şi cu pumnalele scobiră sub un bloc, 
folosindu-l apoi ca pârghie. Cu un brânci, aruncară blocul în 
curtea de jos, unde îndată se produse un mare gol în 
grămada de soldaţi. 

Din clipa aceea nici nu se mai uitară. 

Fiecare lucra în partea lui. Începu să plouă cu o grindină 
de pietre. Desfăceau zidul bucată cu bucată. Se simțeau pe 
creasta aceea îngustă tot atât de siguri că şi pe pământ. O 
singură mişcare greşită şi s-ar fi prăbuşit pe loc, dar ei nici 
nu se mai gândeau. Când se întâlniră, priviră în jos şi 
văzură că în curte nu mai era nimeni! ... 

Începură să râdă: erau negri de fum şi de praf. Ochii le 
scânteiau, iar mâinile le erau însângerate, hainele se 
făcuseră zdrenţe, dar ei râdeau întruna că doi nebuni! 

Răsună un foc de archebuză. Glonţul smulse pălăria 
cavalerului. 

— V-am salutat fără voia mea! strigă el. 


Focurile se repetară. Gloanţele şuierau în jurul lor. Din 
stradă, două sau trei sute de soldaţi trăgeau în ei, în timp ce 
mulţimea urla mai departe îndemnul la moarte. 

Atunci, bătrânul merse de-a lungul zidului şi se aplecă 
peste stradă. 

— Feriţi-vă ţestele! zbieră el. 

Titanul ridică în braţe un bloc de piatră, pe care-l aruncă 
cu toată puterea. 

— Loc, domnule! i se adresă cavalerul şi la rândul lui 
înainta, în timp ce bătrânul se culcă pe coama zidului 
pentru a-l lăsa să treacă. 

Blocul cavalerului îşi descrisese curba în spaţiu, căzu şi se 
rostogoli printre gemetele de groază. 

Mişcările acestea înfricoşătoare se repetară timp de trei 
minute şi strada fu curăţită cu ajutorul blocurilor, tot astfel 
cum pustiiseră şi curtea. Zidul scădea, iar ei mai coborau o 
treaptă. În cele din urmă, archebuzele amuţiră! În stradă 
nu mai era nimeni! Damville, livid, îşi apucă capul în mâini 
şi în timp ce colo sus răsuna râsul titanilor, cei din jurul 
mareşalului văzură cum acesta plângea cu lacrimi fierbinţi, 
de turbare, de ruşine şi de supărare! ... 

Zidul se micşorase cu şapte sau opt rânduri de blocuri... 

Cei doi titani, văzând strada goală şi palatul cu desăvârşire 
eliberat, rostiră împreună: „Să plecăm!” 

Săriră pe acoperişul gheretei elveţianului, iar de acolo, în 
curte. Se priviră o clipă şi nu se recunoscură. Feţele lor atât 
de negre şi însângerate străluceau de cutezanţă şi 
mândrie! ... 

Pardaillanii, trecând peste cadavre şi ruine, străbătură 
curtea în câteva salturi, urcară pe peron şi se repeziră în 
marele salon de onoare al palatului Montmorency. 

Cavalerul, care mergea înainte, se simţi apucat de două 
braţe puternice, smuls din loc şi strâns la un piept zdravăn. 
Mareşalul de Montmorency, îmbrăţişându-l pe amândoi 
obrajii, murmură tremurând: 

— Fiule! Fiule! 


Pardaillan aruncă atunci în jurul lui o privire rătăcită: o 
văzu pe Jeanne de Piennes, nepăsătoare, zâmbind visului 
său. Îl văzu pe Frangois de Montmorency plângând, iar pe 
Lodse, mândră, palidă, privindu-l cu un aer de adâncă 
gravitate. 

Cavalerul lăsă să-i rătăcească privirea înmărmurită de la 
mareşal la Lodse. Titanul se simţi moale ca un copil... şi 
bâigui: 

— Fiule! Fiule! 

— Fiul dumneavoastră! Feriţi-vă să nu mă înşel asupra 
înţelesului acestui cuvânt! ... Mă numiţi fiul vostru... pe 
mine! ... 

Mareşalul înţelese neliniştea care creştea în această inimă 
de leu. 

Întorcându-se spre fiica sa, îi spuse: 

— Răspunde, Lodse! ... 

Lodse pălise de tot, iar ochii i se umplură de lacrimi. 

— Soţul meu... fii binevenit în casa părinţilor mei... casa ta, 
scumpe soţ! ... 

Cavalerul se clătină, căzu în genunchi, îşi plecă fruntea pe 
cele două mâini ale L.odsei ţi începu să plângă... 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă bătrânul hoinar, ţi-am spus 
eu că nu putea fi decât a ta! Ai cucerit-o cu spada în mână! 

Dar Lodse scutură din cap şi murmură: 

— Nu, nu... îl iubeam înainte! Acolo... micuța fereastră a 
podului... acolo m-a cucerit... 

Cât de leneşe sunt cuvintele şi ce valoare pot avea 
explicaţiile în asemenea momente? În puternica emoție 
care-i zguduia, scena nu durase decât câteva clipe: un 
strigăt, un gest fugar şi o explozie de dragoste. În acel 
cadru tragic al palatului încă fumegând, printre ruine, în 
uriaşul şi funebrul vacarm ce umplea Parisul, în asemenea 
momente legendare, se înlănţuiră pe veci două suflete, care 
de atâta vreme tânjeau unul după celălalt! ... 

Lodse, eliberându-ţi mâinile, se duse spre bătrânul 
cavaler, îşi petrecu braţele după gâtul lui şi astfel cum 


mareşalul îi zise cavalerului „fiule”, îi spuse ea bătrânului: 
„lată”. 

Mustaţa ţepoasă a rătăcitorului fremăta. 

Apoi, apucând-o pe Lodse cu ambele braţe, o ridică şi 
strigă: 

— Slavă ţie, Doamne! Frumoasă fiică am mai căpătat! ... 

Dar un zgomot venit din stradă îl opri brusc. Gata de 
luptă, cei doi Pardaillan săriră pe peron. 

— Alarmă! Alarmă! Pe tot iadul! tună bătrânul. Lângă 
poarta cea mare, sfărâmată, apăruseră chipurile de tigri ale 
soldaţilor lui Damyville. 

Cavalerul alergă spre mareşal. Bătrânul aventurier înainta 
spre peron. Gâfâind, cu cuvinte întretăiate, se sfătuiră în 
acel moment de cumpănă: 

— Mareşale, ce se află acolo? 

— Grădinile, acareturile, fiule... 

— Dincolo de grădini? 

— Străduţe ce duc la Sena. 

— Există vreo trăsură prin grajduri? Oricum ar fi ea. 

— Un poştalion. 

— La drum, urlă cavalerul. 

— Vă ajung din urmă! strigă bătrânul. 

Mareşalul o luă în braţe pe Jeanne de Piennes. Cavalerul o 
ridică pe Lodse ca pe o pană. Ea lăsă să-i cadă capul pe 
umărul său, iar el, înfiorat până în măduva oaselor, se 
avântă. 

O clipă mai târziu se aflau în grădini. Pentru cei doi 
oameni fu o treabă de două minute ca să pătrundă în 
şopron, să tragă afară o trăsură închisă ce se afla acolo şi să 
înhame doi cai la ea. Jeanne de Piennes şi Lodse fură 
aşezate, s-ar putea spune aruncate, pe banchetele trăsurii. 

— Mână caii, mareşale! porunci Pardaillan. Mareşalul sări 
pe unul din cei doi cai. 

Cavalerul se repezi în grajd, scoase de acolo un cal pe care 
nici nu-l înşeuă şi-i puse doar un frâu în gură. Dădu frâul 
mareşalului, întrebând: 


— Pe unde e poarta, tată? ... 

— Acolo! Iată fiule! ... 

— Porniţi! ... Vă urmez! Deschideţi şi aşteptaţi-ne! ... 
Cavalerul, un biet amărât, un coate-goale, dădea ordine, 
iar Frangois de Montmorency, mareşal al Franţei, îl asculta. 
Şi acest lucru li se păru amândurora firesc, astfel precum 

unele lucruri fantastice devin fireşti în timpul viselor... 

Trăsura străbătu grădinile şi ajunse repede la poarta 
deschisă de maregşal. 

Cavalerul se avântă spre marele salon de onoare. 

În curtea palatului răsunau strigăte îngrozitoare... 
Damville relua atacul! ... 

— Tată! Iată! răcni Pardaillan. 

În clipa când cavalerul începuse să păşească în salonul pe 
care trebuia să-l străbată, ca să ajungă în curtea din faţă a 
palatului, se auzi bubuitul unei explozii înfricoşătoare, care 
acoperi un moment imensul vuiet al clopotelor, al gemetelor 
şi al urletelor de moarte. 

O flacără roşie ca para izbucni până în înaltul cerului, apoi 
se prăbuşi şi se strânse ca o perdea care se lasă. 

Palatul Montmorency se clătină, se despică în două şi se 
surpă într-un vacarm de cataclism. 

Puternica presiune a aerului îl aruncă pe cavaler zece paşi 
înapoi. 

Dar el nu căzu! Se străduise să nu cadă! 

lar această retragere forţată fu salvarea lui. 

Ploaia de pietre, înnegrite de praful de puşcă, nici nu-l 
atinse. 

În această clipă dramatică când, speriat, încleştat, 
încremenit, luptase împotriva uraganului dezlănţuit de 
explozie şi când, cu toate acestea, rămăsese în picioare, în 
faţa ochilor lui scânteietori se deschise un fel de trecere... 
Trecere plină de bârne arse, de pietre fumegânde, de 
moloz. Totul ardea! 

Pârjolul aprins de explozie îşi împlinea opera lui 
distrugătoare... 


— Tată! Iată! gemu cavalerul. Unde e tata? ... 

Dar unde era bătrânul cavaler şi ce făcea el? 

În timp ce tânărul pornise cu Montmorency, Jeanne de 
Piennes şi L.odse spre grădini, bătrânul Pardaillan se 
îndreptase spre curte. Printr-o ciudată cotitură a raţiunii, 
bătrânul soldat îşi recăpătase tot calmul. Trecuse dincolo de 
senzaţia de groază, se înălţase peste orice exaltare şi foarte 
liniştit bombăânea: „Este totuşi nemaipomenit că acest lucru 
să mă sâcâie atât! ... Trebuie să mă lămuresc!” 

Despre ce era vorba? Despre hârtia pe care o găsise 
asupra lui Beme. 

Ce era această hârtie? Voise s-o privească în trei sau patru 
rânduri, dar mereu îl împiedicase câte o altă întâmplare; 
acum nu mai putea de curiozitate. O luă, o despături şi o citi 
în fugă: „Liberă trecere prin toate porţile Parisului, valabilă 
azi, 23 august şi încă trei zile. Lăsaţi să treacă pe purtătorul 
prezentei, precum şi persoanele care-l însoțesc. 

— Serviciul Regelui. 

Semnat: Charles, Rege.” 

Pecetea cu stema Franţei forma o pată roşie într-un colţ. 

Bătrânul rătăcitor scoase un oftat de uşurare. 

În sfârşit, ştia! 

Cobori peronul acela înspăimântător unde Montmorency 
luptase cu haita. 

Îi vedea el oare pe mercenarii lui Damville, care se 
apropiau unul câte unul, cu feţe speriate şi întunecate Chiar 
dacă-i vedea, nu-l interesa. Se duse drept la căruciorul cu 
praf de puşcă rămas în curte, în mijlocul drumului. În el se 
aflau douăzeci de butoiaşe cu praf de puşcă. 

În clipa aceea răsună un foc de archebuză: unul din 
militari trăsese în el dar nu-l nimerise. 

Bătrânul Pardaillan începu să le descarce liniştit. Bătrânul 
mormăi: „Mare prostie că n-am citit hârtia aceea mai din 
vreme. Cum s-o fac să ajungă acum în mâna cavalerului?” 

Îşi continuă treaba fără grabă aparentă, fără vreo sforţare 
vizibilă, dar în realitate cu o opintire de nedescris a tuturor 


muşchilor săi încordaţi, cu repeziciunea fulgerătoare a unei 
maşini în funcţiune. 

Butoiaşele de pulbere fură transportate unul câte unul în 
salonul de onoare. 

Din clipă în clipă creştea numărul chipurilor ticăloase pe 
care le zărea. Soldaţii nu îndrăzneau însă să intre în curte. 

Bătrânul Pardaillan ajunsese la al şaisprezecelea butoiaş. 

Şiroind de sudoare, cu mâinile numai sânge, cu unghiile 
sfârtecate, alb ca varul după muncă aceea titanică, cu un 
strat gros de negreală pe obraji, el reapăru pe peron, 
ducându-se să ridice al şaptesprezecelea butoiaş... 

Văzu curtea plină de furioşi care se repezeau spre peron... 

— La moarte! La moarte! răcni Damyville ca să-şi îndemne 
mercenarii. 

— Dar îmi mai rămân patru butoiaşe de cărat! urlă 
bătrânul Pardaillan. Ce să-i faci! O să ne ajungă şi 
şaisprezece... Adio Lodse, Loisette, Lodson! 

Smulse pistolul ce-l purta la brâu şi în clipa când hoarda 
năvăli în salonul de onoare, murmură: 

— Cred, mieluşeilor, că am să ridic între voi şi cavaler o 
baricadă solidă! apoi trase un foc în dâra de pulbere. 

Aceasta se aprinse şi începu să ardă sfârâind. 

La vederea butoiaşelor îngrămădite, a dărei de pulbere 
aprinse, atacatorii încercară s-o ia la fugă, înjurând sălbatic, 
urlând de spaimă. Bătrânul titan făcu un salt uimitor spre 
uşa unui coridor... Prea târziu! ... 

Uriaşa explozie bubui îngrozitor. 

Palatul se surpă cu un trosnet infernal, îngropând sub 
dărâmăturile lui aprinse două sute de asaltatori. 

În ce-l priveşte pe Damville, el putuse să fugă la timp. 

Din stradă, turbat de mânie, livid de spaimă, cu privirile 
rătăcite, buimac, privea nimicirea ultimelor rămăşiţe ale 
armatei sale de cinci sute de mercenari, gentilomi şi 
militari! ... 

Armata lui distrusă! Şi de cine? Doar de doi oameni! ... 

— Ah! Diavolii! urlă el, diavolii iadului! 


În faţa porţii principale a palatului, se uită lung la ruinele 
acestuia, cu deznădejdea răzbunării neîmplinite. Şi totuşi, 
din ochii lui ţâşnea flacăra unei bucurii răutăcioase, când se 
gândea că, fără îndoială, în explozia aceea pieriseră cu toţii, 
fratele, Pardaillanii, ca şi Jeanne de Piennes! Pasiunea lui 
sângera, dar pentru el era mai bine o Jeanne moartă decât 
o Jeanne în braţele lui Frangois. 

Dar iată ce se înfăţişă deodată mulţimii adunate: în 
mijlocul unei treceri din iadul acela, prin norii de fum, 
printre flăcări, păşind printre ruinele fumegânde, sărind ici 
peste o bârnă aprinsă, dincolo peste un morman de pietre 
încinse, da, în pârjolul acela apăru un om! 

Cu sprâncenele şi părul pe jumătate arse, cu 
îmbrăcămintea sfâşiată, omul întoarse spre Damville, spre 
mulţime, o faţă înfiorătoare din care nu se zărea decât 
scânteierea ochilor... 

Acest om era tânărul cavaler de Pardaillan! 

— Tată! ... Domnule! ... Domnule de Pardaillan! strigă el. 

— Aici, pe coarnele diavolului! 

Cavalerul sări într-acolo şi-l găsi pe tatăl său sub un 
morman de bârne şi de blocuri de piatră. Opintindu-se în 
genunchi, bătrânul rătăcitor mai sprijinea încă pe umăr 
uriaşa povară a bolovanilor prăvăliţi asupra sa. Era galben 
ca ceară. Respirația scurtă şi şuierătoare nu se mai auzea 
decât ca un geamăt, cu toate acestea, zâmbea fiului său. 

— lată-mă, tată, iată-mă... n-ai să păţeşti nimic... curaj... 
hai, mai e un pietroi... Oh, bietul tău păr albit a ars... maie 
o singură bârnă... piciorul... Vai, Doamne! 

Înşirând vorbe fără noimă, cu vocea tremurătoare, cu 
mişcări înfrigurate, înverşunat, cavalerul lucra din greu. 

— N-ai vrut niciodată... să mă asculţi şi pe mine... Ţi-am 
spus... să fugi... 

Cavalerul îl apucă pe tată strâns în braţe şi-l ridică... 

— Tată, tată... numai piciorul, nu-i aşa? Da... da... n-ai alte 
răni. 


— Trebuie să am... vreo două, trei coaste... puţin 
şifonate... 

După aceste ultime cuvinte, îşi pierdu cunoştinţa. 

Bătrânul avea însă pieptul zdrobit. 

Un hohot adânc sugrumă gâtlejul cavalerului... 

Îl ridică pe bătrân cu ambele braţe şi porni. 

Mulțimea se repezi cu un lung urlet de moarte şi năvăli în 
ruinele fostei curţi de onoare. 

În clipa următoare, cavalerul, purtându-şi tatăl pe umeri, 
se afla la capătul ruinelor, ajunse din nou în grădini şi 
alergă într-o ultimă sforţare până la trăsura în care-l aşeză 
pe bătrânul agonizant, între Jeanne de Piennes şi Lodse... 
între mama căreia altădată îi răpise copilul... şi fiica pe care 
i-o adusese înapoi! 

După aceea, apucă o spadă, sări pe calul fără şa pe care i-l 
ţinea mareşalul şi trecând în faţă, porni de-a dreptul spre 
poarta cea mai apropiată! ... 

În trăsură, bătrânul cavaler, zguduit de hârtoape, îşi 
reveni. Căută într-unul din buzunare, scoase o hârtie tare 
mototolită, pe care o strângea cu străşnicie în mână şi i-o 
întinse Lodsei. 

Capitolul 47 

Etapa cea bună 

Putea fi şapte seara. Soarele cobora spre orizont şi razele 
lui piezişe aprindeau flăcări purpurii în fumurile care 
pluteau deasupra Parisului. Pe străzi, la încrucişări, în case, 
se ucidea întruna. 

Pardaillan, pe calul lui neînşeuat, cu spada trasă, străbătea 
toate aceste grozăvii. Nu vedea şi nu auzea nimic. În cap 
avea o singură idee fixă: să ajungă la una din porţile 
Parisului! Să scape din acest iad! Cum???? Unei uriaşe 
năluciri.??? 

Toate aceste haite sângeroase, victimele care fugeau care 
încotro ca iepurii, focurile rugurilor şi ale incendiilor, 
tălăzuirea aceasta a oamenilor care năvăleau cu mare 


larmă, îi apăreau printr-o ceaţă roşie, că umbrele unei 
uriaşe năluciri. 

Deodată, opriră! ... 

Unde se găsea? În faţa unei porţi, iar înaintea ei douăzeci 
de soldaţi, cu douăzeci de archebuze. Şi un ofiţer. 

Dintr-o singură săritură, Pardaillan se şi afla lângă ofiţer! 
Un strigăt aspru, scurt! 

— Deschideţi! ... 

— Nu se iese din oraş! ... 

Lodse sări şi ea din poştalion. Ea prezentă ofițerului o 
hârtie despăturită şi apoi se întoarse repede în trăsură. 

Ofiţerul aruncă o privire mirată asupra lui Pardaillan şi 
strigă: 

— Deschideţi poarta! ... Curierii regelui! ... 

— Mesagerii regelui! exclamă râzând batjocoritor bătrânul 
cavaler, care se ridicase o clipă în fundul trăsurii, căzând 
înapoi, sleit de puteri, cu un zâmbet ciudat în colţul mustăţii 
sale zbărlite... 

— Curierii regelui! murmură Pardaillan cel tânăr. 

Nu înţelegea nimic! Nu ştia nimic! I se părea că visează! 
Era urmarea unui vis fabulos care continua de azi 
dimineaţă, începând cu apariţia lui Catho în faţa 
mecanismului infernal de la Temple şi terminând cu 
catastrofa de la palatul Montmorency! ... 

Iată poarta deschisă, iar podul mobil coborât! 

Se avântă! Trecu! Poştalionul urmă. Se afla de acum 
dincolo de podul mobil care se şi ridică! Erau în afara 
Parisului! ... 

Chiar în clipa când ei trecură poarta şi aceasta fusese 
închisă, iată că sosesc vreo cincisprezece călăreţi, cu caii 
albiţi de spume, cu burţile ciuruite de pinteni, chipuri 
omeneşti schimonosite de ură, de mânie şi de supărare... 

Era Damville! Era Maurevert! Veniseră în goană mare, 
gâfâind. 

Calul lui Damyville se prăbuşeşte, istovit. Ei strigară în 
acelaşi timp: 


— Deschideţi! Deschideţi! Sunt nişte eretici! ... 

— Sunt mesagerii regelui! răspunse ofiţerul. lată ordinul! 

— Deschide! răcni Damville. Deschide sau, pe sângele lui 
Cristos... 

— Guarzi! tună ofiţerul. Pregătiţi armele! ... Damville dădu 
înapoi... Maurevert se avântă cu o hârtie în mână. 

— Mesagerul reginei! strigă el. Deschide, ofiţer! 

— Treceţi, domnule! Dar veţi trece singur! Ceilalţi, înapoi! 


Maurevert trecu poarta. 

Damyville ridică pumnii spre cer, împroşcă o ocară 
îngrozitoare şi căzu leşinat. 

Maurevert nu minţise. Era într-adevăr mesagerul 
Catherinei de Medicis. După ce îi căutase pe Pardaillani 
peste tot unde crezuse că-i va putea găsi, se dusese la 
Luvru. Fu de îndată introdus în capelă, unde o găsi pe 
regină în genunchi, la picioarele grelei statui masive a lui 
Cristos. 

— Vedeţi, rosti Catherine ridicându-se, mă rog pentru 
sufletul tuturor celor care mor în această zi. 

— Vă rugaţi atunci şi pentru acesta, doamnă? 

Şi aruncă cu zgomot pe masă capul lui Coligny. 

Catherine nici nu clipi. 

Într-un suflet, întrebă: 

— Beme? ... 

— Mort! ... 

— Maurevert, du acest cap la Roma şi povesteşte acolo 
ceea ce facem noi aici! 

— Plec! 

— lată o liberă trecere! lată şi aur. Aleargă, zboară! Nu-i 
nici un moment de pierdut... Ah, mai ia şi aceasta! ... 
„Aceasta” era un mic pumnal pe care i-l întinse lui 
Maurevert. El clătină din cap, arătând spre sabia lui solidă: 

— Sunt înarmat! 

— Da - dar acesta nu iartă niciodată! ... niciodată! ... 


Maurevert tresări. Primi arma ce i se oferea... şi care, fără 
îndoială, provenea din faimoasă colecţie a lui Ruggieri, 
priceputul mânuitor de otrăvuri! ... 

Agăţă capul lui Coligny la armătura şeii. Primi, visând să 
facă avere la Roma şi apoi să se întoarcă în Franţa, pentru 
a-l lovi pe Pardaillan cu micuțul pumnal ce nu iartă 
niciodată. Trecu Sena şi în timp ce se îndrepta spre poarta 
suburbiei Grenelle, nişte oameni înarmaţi trecură pe lângă 
el în zarva măcelului... oameni care fugeau! Îi recunoscu. 
Erau mercenarii lui Damyville! ... 

Damyville! Montmorency! Pardaillan! 

Cele trei nume se ciocniră în capul său! Se repezi spre 
palatul Montmorency! 

Neputincios, înnebunit de mânie, asistă la explozie, la 
retragerea legendară a lui Pardaillan aruncându-şi tatăl pe 
umeri, ca altădată Enea pe Anchise şi trecând cu el prin 
pârjolul acela. 

După aceea, adună câţiva călăreţi, îl readuse pe Damville 
la realitate şi făcură cu toţii înconjurul fortăreței incendiate, 
apoi se repeziră pe urmele trăsurii ce zbura în faţa lor, 
printre cadavre. 

Maurevert trecuse în sfârşit prin aceeaşi poartă ca şi 
Pardaillan. 

În acelaşi timp cu Maurevert se mai strecurase o fiinţă pe 
care nimeni nu se gândise s-o oprească: nu era decât un 
câine! 

Pipeau! 

Pipeau, care-şi urmase stăpânul adulmecând şi care acum 
se avântă. 

Maurevert, ajuns dincolo de poartă, se opri o clipă, încotro 
au luat-o? Pe unde au fugit? Le va da el de urmă! Îi va 
urmări până în iad! ... 

Ah, dar câinele ăsta care o ia la goană? E câinele lui! 
Câinele lui Pardaillan! ... Cu nasul în pământ, caută, 
miroase... A găsit urma! 


Pipeau o zbughi ca o săgeată, iar Maurevert, înfigându-şi 
pintenii în burta calului, se repezi pe urma lui Pipeau! ... 

Odată în afara Parisului, Pardaillan mână calul drept 
înaintea lui. Trăsura urma. Străbătură o câmpie, apoi o 
colină împădurită pe alocuri cu fagi şi castani. Apoi iarăşi 
câmpii, câmpii întinse acoperite cu spice aurii. 

În vârful unei coline, Pardaillan se opri şi descălecă. 

Montmorency cobori şi el de pe cal. 

Unde se găseau? În vârful colinei Montmartre. Cât era 
ceasul? Soarele, la orizont, se scufunda într-un ocean de 
nori stacojii ca para... La picioarele lor, Parisul! ... 

De-abia descălecat, Pardaillan, constatând că, nu era 
urmărit, se avântă şi deschise trăsura. Lodse cobori. Jeanne 
de Piennes rămase pe loc, nepăsătoare. 

Cavalerul îşi luă în braţe tatăl şi cu neasemuită grijă îl 
cobori şi îl întinse pe iarbă. Era încă convins că bătrânul 
fusese rănit numai la picioare. Se plecă asupra lui, asupra 
acelui chip acoperit de răni, brăzdat de zgărieturi 
sângerânde, negru de praf. 

Domnul de Pardaillan îşi pierduse cunoştinţa. 

Zâmbise fiului său şi apoi, cu un suspin îndurerat, 
închisese ochii. 

— Apă! Apă! 

Apă? Un izvor susura în apropiere. Cavalerul se ridică, 
zări izvorul şi voi să se repeadă într-acolo. 

Dar, chiar în clipa aceea, din mijlocul unui tufiş des apăru 
un om. 

Maurevert! 

Maurevert mersese pe urma lui Pipeau, care acum se 
tăvălea în iarbă, sărea de colo-colo, sălta, scheuna, arătând 
fericirea sufletului său prin nemaipomenite ţopăieli care 
ţineau loc de cuvinte. 

Maurevert coborâse de pe cal la trei sute de paşi de 
trăsura pe care o zărise şi îşi legase calul la adăpostul unui 
mănunchi de fagi; apoi a înaintat târându-se printre 
tufişuri. 


L-a văzut pe cavaler când îşi cobora tatăl din trăsură. 

L-a văzut aplecându-se asupra lui. Era momentul! ... 

Îl va lovi pe la spate pe cavalerul încă aplecat? ... 

Acesta se ridicase... şi se găseau acum aproape faţă-n 
faţă... cavalerul dezarmat, Maurevert cu pumnalul în 
mână... pumnalul dăruit de regină! 

Maurevert se avântă... 

— Mori! răcni el într-un strigăt de bucurie sălbatică! Iată 
răspunsul meu la lovitura ta de cravaşă! ... 

Se auzi un țipăt sfâşietor, un țipăt de femeie. 

Pumnalul fusese ridicat! Dar înainte ca el să cadă, Lodse 
se aruncă înaintea lui şi primi în piept lovitura hărăzită lui 
Pardaillan, căzând în braţele cavalerului! ... 

Toată scena nu durase mai mult de o clipă. 

Maurevert sărise înapoi şi acum alerga, zbura spre cal... 

Pardaillan o aşeză pe Lodse pe iarbă şi, înfricoşător, 
tremurând din tot corpul, urlând de durere, făcu un salt 
înspăimântător pe povârnişul colinei. 

Zadarnică osteneală... 

Maurevert ajunsese la cal! 

Înainte de a dispărea, se întoarse în şa şi strigă: 

— La revedere! În curând e rândul tău! 

Cuvintele fură luate de vânt şi nu fură auzite de Pardaillan. 

Atunci, o sudoare de spaimă îi inundă fruntea şi dinţii 
începură să-i clănţăne de groază. Pardaillan se întoarse 
lângă Lodse ţi Montmorency. Nu îndrăznea să mai facă un 
pas şi gemu. 

— Moartă? A murit oare? 

— N-are nimic! exclamă de departe Montmorency într-o 
izbucnire de bucurie nebună. Nu-i nimic, cavalere! ... n-are 
decât o înţepătură la sân! 

În aceeaşi clipă o văzu pe Lodse ridicându-se ţi zâmbindu- 
Ji 

Cavalerul, cu paşi nesiguri, clătinându-se în urma 
zguduirii întregii sale fiinţe, se apropie de Lodse, care-i 
întindea amândouă mâinile. Văzu rana aproape de gât: o 


zgârietură uşoară. Fără îndoială că mişcarea violentă a 
Lodsei deviase arma asasinului. 

Cavalerul, lăsând-o pe Lodse în grija mareţalului, se 
întoarse spre tatăl său. Şi, în clipa aceea, uită că mai există 
pe lume o Lodse, uită de nemaipomenitele primejdii care-l 
hăituiseră şi care acum deveniseră numai năluciri scăldate 
într-o pâclă, chiar şi de dragostea lui uitase cu totul, fiind 
copleşit de o îndurerare pe care n-o mai cunoscuse până 
atunci. Ce se întâmplase? 

Domnul de Pardaillan era pe moarte! ... 

În cele câteva secunde care se scurseseră, se petrecu o 
teribilă descompunere a chipului bătrânului luptător 
doborât, al titanului zdrobit, al domnului de Pardaillan 
zăcând pe iarba colinei Montmartre. 

Chipul aventurierului, a cutezătorului rătăcitor, acel chip 
atât de viu şi zeflemitor, se schimbase, cu obrajii traşi, cu 
nasul subţiat. Profilul atât de fin şi de deschis părea să se 
împietrească. 

„Doamne! Doamne!” îşi spuse cavalerul în fundul sufletului 
său, „tata e în agonie! ...” 

Îndrăzneţ şi tare în faţa durerii, el îşi reţinu hohotele de 
plâns şi izbuti să zâmbească. Încetişor, fără nici o 
zguduitură, îl ridică în braţe pe rănit şi-l duse la marginea 
izvorului. 

— Cum te simţi, tată? Picioarele, nu-i aşa? ... vom trage 
într-o casă din sat şi te voilecuieu!... 

Eroic, zâmbea. Nici glasul, nici mişcările lui nu tremurau 
în timp ce-şi uda batista în apa izvorului şi spăla chipul 
înnegrit de praful de puşcă. 

Dar, deodată, se opri speriat, chipul acela, pe măsură ce-l 
spăla, apărea pământiu ca al unui cadavru! 

Pipeau, culcat de-a lungul izvorului, gemea încet, dând din 
ciosvârta de coadă şi lingând mâinile rănitului, acele 
sărmane mâini arse pe jumătate şi brăzdate de răni 
adânci... 


Un fior de gheaţă îl cutremură pe cavaler. 1 se păru că 
pământul se prăbuşea sub el... 

Bătrânul ridică capul pe jumătate şi schiţă o mângâiere 
pentru câinele care-l privea cu ochii lui negri şi adânci, 
umeziţi de o durere omenească. 

— Ah, ah! murmură cavalerul de Pardaillan, tu ai înţeles? 
Şi-mi spui adio, nu? Cavalere, dar unde e mareţalul? i 
Lodse, Lodson? 

— lată-mă, domnule, răspunse Franqois de Montmorency 
aplecându-se. 

— Iată-mă, tată! zise Lodse îngenunchind. 

Cavalerul înăbuşi urletul ce-i sugruma gâtlejul şi-şi zgârie 
pieptul cu unghiile... 

— Maregşale, continuă rănitul, îi veţi căsători aşadar pe cei 
doi copii? Spuneţi-mi... şi voi pleca liniştit. 

— V-o jur! rosti solemn Montmorency. 

— Bine! Vezi bine, cavalere... nu eşti de plâns... Dar 
spuneţi-mi, mareşale... aţi vorbit... de un anume... conte de 
Margency. 

— Căruia i-o hărăzisem pe fiica mea, pentru că nu 
cunoşteam pe nimeni altcineva mai demn de ea... 
domnule... 

— Şi acum? 

— Iată-l! exclamă Montmorency arătându-l pe cavaler. 
Comitatul de Margency îmi aparţine şi-l dau cavalerului de 
Pardaillan... e zestrea Lodsei... 

Bătrânul hoinar zâmbi uşor şi murmură: 

— Mâna ta, cavalere! ... 

Cavalerul, la capătul puterilor, se prăbuşi în genunchi, 
apucă mâna tatălui, îşi lipi buzele de ea şi izbucni în hohote. 

— Plângi? ... Copile... Ilată-te dar... conte de Margency... 
Du-te, fiule, vei fi fericit. Tu de asemenea, copila mea... 
Chipurile voastre... lângă al meu... n-aş fi îndrăznit 
niciodată... să visez... o moarte... atât de frumoasă! 

— N-ai să mori! bâigui cavalerul... Tată! ... 


— Aici... a fost ultima mea etapă, cavalere, etapa cea mai 
bună a veşnicei odihne! Şi tu ai vrea să nu mor? Adio, 
mareşale! Adio, Lodse - Lodsette... Lodson... vă 
binecuvântez, scumpă micuță... adio, cavalere... 

Mâinile bătrânului se răceau din ce în ce mai mult. Nobilul 
de Pardaillan închise ochii o clipă. 

Apoi îi redeschise îndată, aruncă o privire în jurul lui şi 
zise: 

— Cavalere, mă voi putea odihni aici... locul este 
încântător... lângă acest izvor... sub fagul acesta mare... 
Eu, care am hoinărit... în atâtea hanuri... acesta va fi 
ultimul meu han... 

Un plânset sfâşietor izbucni de pe buzele cavalerului. 

Bătrânul îl auzi. Un zâmbet ciudat îi jucă pe buzele 
înălbite. Ceva ca un hohot de râs, de supremă ironie îl 
însufleţire şi spuse: 

— Fiindcă veni vorba de han... cavalere... nu uita să 
plăteşti datoria noastră Huguettei! ... 

Aproape în acelaşi timp ridică ochii spre seninul cerului, 
unde primele stele ale înserării, se aprindeau una după 
alta, cu o lumină palidă şi blândă. 

Mâinile bătrânului Pardaillan strânseră mâna fiului şi a 
Lodsei. 

Mai murmură încă ceva, aproape o suflare, cu ochii ţintă la 
o stea care zâmbea din imensitatea albăstrie. 

Fu agitat apoi de un uşor spasm. 

Rămase nemişcat, cu un zâmbet încremenit pe buze, cu 
ochii deschişi spre nesfârşirea cerului, unde apusul soarelui 
învia plăcute şi îndepărtate constelații. 

Nobilul de Pardaillan, cel pe care marele nostru istoric 
naţional Henri Martin, atât de avar în admiraţie, l-a numit 
„Eroicul Pardaillan” - bătrânul cavaler rătăcitor, murise... 

Cavalerul de Pardaillan îşi reveni spre miezul nopţii în 
braţele mareşalului Montmorency, în timp ce Lodse îi 
sprijinea capul ţi plângea. Pipeau se jeluia ţi el la picioarele 
lui... 


— Fiule, zise mareşalul, fii bărbat până la capăt... 
gândeşte-te că logodnica ta nu-i în siguranţă câtă vreme nu 
vom fi ajuns la Montmorency... 

— Ah, gemu tânărul, am pierdut ce aveam mai bun. 

Recăzu în genunchi lângă trupul tatălui său, îşi luă capul 
în mâini şi începu să plângă. Când cavalerul privi în jurul 
lui, văzu că mai mulţi ţărani din sat se apropiaseră cu o 
torţă, cu sape - fără îndoială că mareşalul îi chemase în 
timpul îndelungatului leşin. 

Îşi lipi buzele de fruntea bătrânului cavaler şi murmură un 
ultim rămas bun... 

Apoi se ridică şi, atunci când ţăranii începură să sape o 
groapă sub imensul fag, lângă izvor, cavalerul îi îndepărtă 
cu blândeţe, apucă singur sapa şi, în timp ce lacrimi 
fierbinţii i se prelingeau pe obraji, începu să sape cu 
propriile lui mâini groapa tatălui său, ultimul han la care 
trăsese bătrânul ce bătuse atâtea drumuri. 

Unul din ţărani îndrepta asupra lui lumina roşie a unei 
torţe. 

Ceilalţi, cu căciulile în mâini, priveau în tăcere. Deasupra 
acestei scene tragice cerul îşi desfăşura splendorile senine, 
iar departe, dincolo de câmpiile ce se întindeau la poalele 
colinei, Parisul înroşea zarea cu văpăile imensului său rug, 
în timp ce toate clopotele băteau parcă în cinstea eroicului 
Pardaillan. 

Pe la două dimineaţa, groapa fu destul de adâncă. 

Cavalerul de Pardaillan nu mai plângea, dar o paloare 
înfricoşătoare îi cuprinse chipul. Îl luă în braţe pe tatăl său 
şi îl culcă în fundul gropii. 

Lângă el, aşeză frântura de spadă care nu-l părăsise pe 
bătrânul luptător. 

Apoi, îl acoperi cu grijă şi chiar el începu să arunce peste 
cadavrul câte puţină iarbă, frunziş şi apoi pământ. După 
aceea, ieşi din groapa pe care se apucă s-o umple. După o 
jumătate de ceas totul fu terminat! ... 


Mareşalul şi ţăranii se apropiară de mormânt şi se 
înclinară adânc. 

Lodse ţi cavalerul îngenuncheară, iar mâinile lor se uniră. 

Lodse, căutând, în naiva ei conştiinţă, ce ar fi bine venit să 
spună despre bătrânul tată ce zăcea sub pământ, şopti: 

— O, tată, îţi jur că îl voi iubi veşnic pe cel ce tu l-ai iubit 
atăt! 

Curând se ridicară, iar Lodse făcu o cruce din două ramuri 
tăiate de un ţăran şi o înfipse în pământul reavăn. 

Apoi, se urcă în trăsură, mareşalul se aruncă în şa, 
cavalerul sări pe calul său şi astfel îşi reluară drumul spre 
Montmorency. 

La răsăritul soarelui, ei pătrunseră în vechiul castel feudal. 

În ce priveşte groapă săpată de cavaler, iată ce s-a mai 
întâmplat: crucea înfiptă de Lodse fu înlocuită de ţăranii 
care asistaseră la cele petrecute, cu o cruce mare, temeinic 
făcută. 

Mai târziu, locul umilei cruci ţărăneşit a fost luat de un 
imens crucifix, ce fu numit Calvar (troiță). 

Amintirea acestor lucruri s-a transmis până în zilele 
noastre şi încă azi, în locul unde bătrânul şi-a dat ultima 
suflare, există o mică piaţă, numită Piaţa Calvarului din 
Montmartre. 

Capitolul 48 

Sudoare însângerată 

Cu toate că povestirea noastră este de fapt terminată, 
trebuie totuşi să satisfacem anumite curiozităţi ce au putut 
fi deşteptate de unele din personajele noastre. 

Trebuie să spunem mai ales ce au devenit Jeanne de 
Piennes, Lodse, cavalerul de Pardaillan ţi Francois de 
Montmorency, după ce au ajuns în sfârşit în vechiul castel, 
unde s-a desfăşurat prima scenă a acestei povestiri. 

Dar, înainte de a reveni la castelul Montmorency, să 
aruncăm o ultimă privire asupra celorlalţi actori ai dramei. 

Maurevert s-a dus până la Roma să anunţe ştirea nimicirii 
ereticilor. Străbătând Franţa, şi-a putut da seama că pata 


de sânge se lăţea acoperind întregul regat. Maurevert a 
rămas la Roma un an. 

Ce a făcut el în acest an? Fără îndoială că şi-a pus la cale o 
situaţie bună. Probabil că s-a legat de unele personalităţi 
importante. 

În ziua când a încălecat pentru a relua drumul Parisului, 
ceea ce s-a întâmplat la 1 septembrie 1573, în ochii lui 
scapără o satisfacţie plină de răutate şi mormăi atingându- 
şi obrazul biciuit de cavaler: 

— Acum, Pardaillan, e rândul nostru! ... 

Huguette şi soţul ei, cumătrul Gregoire, au putut rămâne 
ascunşi într-o pivniţă a unei rude. După ce lucrurile s-au 
liniştit, Huguette a vrut să se întoarcă la han Dar, fricosul 
Gregoire susţinea că Parisul era încă un loc prea periculos, 
că zilnic aveau loc procesiuni în care strigătele setoase de 
moarte mai răsunau încă, că el, Landry Gregoire, era, slavă 
Domnului, un excelent catolic, dar că în lipsă de eretici, s-ar 
putea foarte bine întâmpla ca într-o zi să-l spânzure sau să-l 
taie şi pe el, pentru că a uşurat fuga lui Pardiallan. 
Huguette îi dădu dreptate şi plecară deci la Provins, locul 
de naştere al Huguettei, rămânând acolo trei ani, la capătul 
cărora meşterul Gregoire a început să se convingă că poate 
fusese uitat şi se putea întoarce la Paris. Ceea ce a şi făcut, 
nu fără o oarecare reţinere. 

La 18 iunie 1575, hanul la Devinicre, botezat astfel de 
Razelais, a fost redeschis ţi deveni tot atât de frecventat ca 
în trecut. 

Jacques Clement a continuat să fie crescut de călugării 
vărgaţi, până la vârsta de treisprezece ani, când a trecut în 
mănăstirea Cordilierilor. 

Ruggieri rămăsese, în timpul groaznicului măcel, închis în 
laboratorul său, faţă în faţă cu cadavrul îmbălsămat al 
nefericitului conte de Marillac. 

El a adus din Italia un superb bloc de marmură, care fu 
tăiat în formă de lespede de mormânt foarte simplă. 


Pe această piatră, ela pus să se graveze un singur cuvânt 
- numele năpăstuitului tânăr: 

DEODAT 

De atunci, Ruggieri a trăit mizerabil, muncind din 
răsputeri la dezlegarea unei probleme de nedezlegat, 
petrecându-şi nopţile în scrutarea cerului din turnul său, iar 
zilele în visări întunecate, în timpul cărora, aşezat în fundul 
unui jilţ, privea lung, cu un ochi trist şi sticlos, un punct în 
spaţiu. 

Se părea că regina Catherine se temuse de el un timp, 
deoarece îl amestecase în procesul de vrăjitorie intentat lui 
La M6le şi contelui de Coconasso. S-ar putea ca bătrâna 
suverană să se fi temut mai mult de dezvăluirile pe care 
Ruggieri le-ar fi putut face, căci după ce îi arătase atât de 
aproape eşafodul l-a salvat şi l-a ţinut pe lângă ea, în timp 
ce, fără îndoială, el i-a mai adus încă numeroase servicii 
misterioase. 

După masacrele de Sfântul Bartolomeu, ducele de Guise a 
plecat în guvernământul lui din Champagne, iar ducele de 
Damyville în al său, cel din Guyenne. Henri îşi dădea seama 
că regina Catherine de Medicis, călduros felicitată de Roma 
şi Spania, repurta pentru moment un triumf. Dar el nu 
renunţase, fără îndoială, la planurile lui, căci, depărtându- 
se de Paris, arătase pumnul Luvrului şi bombănise, 
scrânşnind din dinţi: 

— Încă nu mi-am spus ultimul cuvânt! ... 

În ce-l priveşte pe Damville, când află că fratele său şi 
Jeanne de Piennes au putut să ajungă la Montmorency, căzu 
într-o stare de apatie care fusese gata să-l coste viaţa... Dar 
constituţia lui robustă, mânia şi dorinţa de răzbunare au 
fost mai tari decât moartea. El părăsi Parisul, spunând la 
rândul lui: 

— Am să mă întorc. Totul încă nu s-a terminat, frate! 

Îl vom ruga acum pe cititor să se mute la castelul din 
Vincennes, reşedinţă şi închisoare regală. Era o minunată 
dimineaţă de vară, la 30 mai 1574, adică întocmai douăzeci 


şi una de luni şi şase zile după acea duminică a Sfântului 
Bartolomeu, când regele Charles al IX-lea lăsase să i se 
măcelărească oaspeţii. 

Se scurseseră, deci, aproape doi ani de la josnica crimă. 

Înconjurat de intriganţi care pândeau clipa morţii lui şi 
contau pe ea în mod deschis, Charles trăia retras, lăsând 
cârmuirea treburilor pe mâna mamei sale. El vedea cum în 
jurul lui toţi, mama, fraţii, curtenii, găseau că trăise prea 
mult. Şi totuşi, n-avea decât douăzeci şi trei de ani. 
BrantOme spunea că în momentul retragerii sale la castelul 
de la Vincennes, Charles a exclamat cu amărăciune: 

— Ah, mă urăsc prea mult. Cel puţin să fi aşteptat să mor! 


La Vincennes, la umbra frumoasei păduri, el îşi regăsise 
oarecum liniştea. Dar nopţile erau îngrozitoare. De cum 
adormea, se vedea înconjurat de arătări cărora le cerea 
iertare. Nu ajungea să doarmă decât puţin atunci când 
doica sa, aşezată lângă pat, îi înşira vechi poveşti 
cavalereşti, ca şi copiilor fricoşi înainte de a adormi. 

Se mai ocupă şi cu muzică, se amestecă în corurile pe care 
le organiza, invita muzicieni cu care discuta înfrigurat timp 
de multe ceasuri. Dar, adesea, în mijlocul unui cor, era văzut 
tăcând dintr-o dată, pălind şi tremurând din toate 
mădularele. Atunci cei ce se găseau în preajma lui îl auzeau 
murmurând: „Ce de sânge! Ce de omoruri! O, Doamne, 
iartă-mi-le şi fie-ţi milă de mine! ...”. 

Apoi, începea să plângă şi deseori se dezlănţuia o criză 
care-l lăsa sleit, trist de moarte. De mai multe ori pe 
săptămână, Marie Touchet venea să-l vadă în taină. 

La 29 mai, Charles al IX-lea petrecu o zi îngrozitoare 
urmată de o noapte de delir, în timpul căreia, cu toate 
îngrijirile doicii, se zbătu împotriva unor vedenii 
înfricoşătoare şi nu-şi găsi odihna decât în dimineaţa zilei 
de 30. 

Este tocmai dimineaţa în care îl introducem noi pe cititor 
în camera regelui. 


Charles se plimba încet, îndoit, încovoiat, cu obrajii traşi, 
cu ochii în fundul capului, arzând de febră. Tânărul acesta 
părea un moşneag frânt de povara vârstei... 

În fiecare clipă fugea la fereastră, ridica perdeaua şi 
bolborosea: 

— Ah, ea nu vine! Doică, vezi că nu vine? 

— Sire, călăreţul a plecat la ora şapte şi nu e decât opt şi 
jumătate... va veni... 

— Dar Entraigues? L-ai chemat? E aici? 

— E aici, sire... N-aveţi decât să deschideţi uşa... 

Frangois de Balzac d'Entraigues era un tânăr gentilom, 
profund credincios lui Charles care, cu două zile înaintea 
acestei scene, îl numise guvernatorul oraşului Orleans. 

Orleans! Locul de naştere al Mariei Touchet! 

Ce visa oare Charles al IX-lea? Vom afla îndată. La ora 9, 
uşa camerei se deschise şi intră Maria Touchet. Ea îşi purta 
copilul în braţe. O imensă bucurie străluci în ochii regelui. 
Maria aşeză copilul în braţele bătrânei doici a lui Charles şi 
se îndreptă spre rege. Slăbise mult şi era palidă. Dar era 
încă frumoasă, de acea frumuseţe gingaşă şi discretă care 
constituia marele ei farmec. 

Văzând urmele grele lăsate de suferinţă pe chipul regelui 
de la ultima ei vizită, ea nu-şi putu reţine lacrimile. 
Aşezându-se, îl luă pe iubit pe genunchi, aşa cum făcea în 
casa lor din stradă Barres şi îl strânse la piept, fără să poată 
rosti un singur cuvânt. 

De data aceasta, Charles, fu cel ce o încuraja pe Marie. Se 
părea că şi-a regăsit un ultim rest de energie. 

— Marie, ascultă-mă... sunt condamnat, am să mor, mâine, 
în câteva zile, poate chiar azi... 

— Charles, dragul meu Charles, n-ai să mori! Mustrările îţi 
dau asemenea gânduri triste! ... Ah, blestemaţi fie cei ce te- 
au sfătuit, iar tot sângele vărsat să cadă pe capul lor... 

— Nu, Marie! Ştiu că sunt pierdut. Poate că la viitoarea ta 
vizită nici n-ai să mă mai găseşti. Nu plânge şi ascultă-mă! 
„.. Vreau să mai fii fericită şi să trăieşti... fie chiar numai 


pentru a-l învăţa pe acest copilaş să nu-mi urască 
memoria... 

— Charles, îmi sfâşii inima! ... 

— Ştiu, dragul meu înger multiubit... totuşi trebuie... Te- 
am chemat în dimineaţa aceasta pentru a-ţi da ultimele 
mele instrucţiuni, ultimele dorinţe... Dacă va fi nevoie, le vei 
socoti că porunci ale regelui tău! ... 

— Charles, iubitul meu, regele meu! Voința ta mi-e sfântă! 


— Deci, pentru liniştea ultimelor mele zile. Pentru tine, 
scumpa mea Marie, cât şi pentru acest biet nevinovat, jură- 
mi că ai să mă asculţi şi dincolo de moarte! ... 

Ea începu să plângă şi sperând să-l liniştească, îi răspunse: 

— Ţi-o jur, bunul meu suveran! 

— Foarte bine, zise regele. Ştiu că eşti o femeie care-şi 
ţine cuvântul, chiar dacă vei afla ce am să-ţi cer. Ascultă, 
Marie. Când voi muri şi vei rămâne singură, vei deveni ţinta 
duşmanilor mei, care vor voi să te facă să plăteşti singura 
fericire pe care am cunoscut-o pe lume... 

— Ce importanţă are! exclamă tânăra femeie, alarmată de 
ceea ce prevedea. Mai bine să sufăr, numai să nu rămân 
singură. Şi apoi, de ce ar urmări ei s-o năpăstuiască pe o 
sărmană femeie care nu vrea decât să-şi crească copilul! 

— Ah, Marie! Atunci nu-i cunoşti! Poate că pe tine te-ar 
ierta. Dar pe copil? Se vor teme de pretenţiile acestui micuţ 
de sânge regal, vor voi să-l îndepărtez... şi cea mai bună 
metodă de a îndepărta pe cineva, vezi tu, este de a-l omori! 


Marie 'Touchet dădu un țipăt de groază şi rămase 
cutremurată. 

— Îl vor ucide, Marie! Oricât de departe te-ai duce, oricât 
de bine te-ai ascunde, va fi otrăvit, ucis... 

— Taci, oh, taci! ... 

— Singura cale de a-l salva este de a avea lângă tine şi 
lângă el un om devotat, viteaz şi bun, care să vegheze 
asupra voastră, a amândurora, pentru că va fi îndreptăţit s- 


o facă, pentru că va fi soţul tău! ... Pe lângă atâţi trădători 
care mă înconjoară se află un tânăr gentilom pe care-l 
iubesc şi pe care tu îl stimezi după cum merită: este 
Entraigues... el îţi va fi soţ... 

— Sire! ... Charles! ... 

— Este ultima mea dorinţă, zise regele. 

— O, scumpul meu iubit! exclamă Marie cu glas zdrobit. 

— E dorinţa mea de rege! ... 

— Mă voi supune, răspunse Marie într-un suflet. Da, 
pentru copil, pentru fiul tău! ... Voi da ascultare! ... 

Regele făcu doicii un semn, iar aceasta deschise uşa. 

Apăru Francois d'Entraigues. 

— Apropie-te, prietene, zise Charles al IX-lea. Vreau să te 
întreb dacă doreşti să respecţi jurământul pe care mi l-ai 
făcut ieri. 

— Am jurat, sire şi nu sunt din cei ce jură de două ori. 

— Mi-ai făgăduit că te vei căsători cu femeia pe care am să 
ţi-o dau, că vei adopta copilul ca pe un sânge din sângele 
tău... 

— Sire, răspunse d'Entraigues, din această clipă am 
înţeles că îmi cereaţi să veghez asupra vieţii fiului vostru, 
devenind în ochii lumii, dacă nu în fapt, soţul doamnei 
Marie... nu-i aşa, sire? 

— Da, prietene... 

— Am jurat, sire, că-mi voi ţine cuvântul. Voi da numele 
meu aceleia pe care aţi iubit-o. O voi proteja cu titlurile 
familiei mele. Puterea braţului meu şi toate puterile minţii 
mele le voi folosi pentru a o apăra pe ea, precum şi pe 
copilul regal ce mi se încredinţează, împotriva tuturor 
vitregiilor şi a oamenilor... 

Marie 'Touchet îşi acoperise ochii cu batista şi plângea. 
Gentilomul se întoarse spre ea şi adăugă: 

— Nu vă temeţi de nimic, doamnă... niciodată n-am să-mi 
impun titlul de soţ, care nu-mi va da decât un singur drept: 
acela de a vă face viaţa plăcută şi de a fi un zid de apărare 
în calea intenţiilor rele ale unora! ... 


Era vorba de un angajament de temut, pe care tânărul şi-l 
lua atunci cu toată sinceritatea. 

S-ar putea ca viitorul să creeze complicaţii dramatice în 
urma acestui jurământ 

Charles al IX-lea, bucurându-se din toată inima, luă mâna 
Mariei Touchet şi o aşeză, în aceea a lui Entraigues. 

— Copii, li se adresă el, iar cuvântul nu părea deplasat în 
gura acestui muribund - copii, fiţi amândoi binecuvântaţi! 

Apoi, îşi luă fiul în braţe - micuța fiinţă în jurul căreia se şi 
unelteau, poate, în umbră planuri de moarte - îl strânse la 
pieptul lui slab, îl sărută şi-l dădu în cele din urmă înapoi 
Mariei 'Touchet. 

— Marie, spuse el atunci, simt că zilele mele sunt 
numărate. Copila mea, fă-mi favoarea de a reveni aici în 
fiecare dimineaţă. 

— Desigur, bunul meu Charles! Dacă aş putea rămâne în 
acest castel... să te îngrijesc... să veghez asupra ta... ah, te- 
aş vindeca...! 

Regele clătină din cap. 

— Entraigues, spuse el, însoţeşte-o, căci a şi sosit ora când 
mama vine să mă vadă. 

Marie se aruncă în braţele regelui. 

— Pe mâine, zise Charles al IX-lea. 

— Pe mâine, răspunse Marie Touchet. 

După un ultim sărut şi o ultimă privire dăruită iubitului, ea 
ieşi, însoţită de Entraigues. 

Pe când Marie Touchet se urcase în trăsura închisă, iar 
Entraigues încăleca, el văzu sosind, din depărtare, un grup 
de călăreţi în galop. 

Trăsura Mariei 'louchet dispăru. 

Entraigues rămase o clipă pe loc, pentru a vedea cine erau 
aceşti călăreţi atât de grăbiţi şi care goneau într-un nor de 
praf. În fruntea acestui grup, înaintea lor cu vreo cincizeci 
de paşi, galopa un om pe care Entraigues nu întârzie să-l 
recunoască. 


Păli şi-şi şopti: „Regele Poloniei aici! Ah, acum văd şi eu că 
Charles va muri, corbii se adună!” 

Apoi, într-un trap rapid, ajunse din urmă trăsura Mariei 
Touchet şi se întoarse cu ea la Paris. 

Charles al IX-lea rămăsese cu doica. 

— Cât de plăcut ar fi fost să trăiesc! murmură el. Oh, să 
trăiesc în liniştea câmpiilor. Să nu mai fiu rege, să nu mai 
fiu nenorocit cum sunt, să nu mai ghicesc pumnalele 
pândind în umbră, să nu-mi mai fie frică de otrava turnată 
în dumicatul de pâine. Ah! Visul meu de rege. Să trăiesc... 
să mai trăiesc încă! ... Doamne, puţină linişte, fie-ţi milă! 

Două lacrimi se scurseră pe obrajii lui slăbiţi. 

— Regina nu vine? întrebă el. 

Se ridică dintr-o dată, dinţii începură să-i clănţăne... criza, 
acea criză de temut care-l doborâse de atâtea ori, se abătu 
asupra lui. 

Umbrele înserării cuprindeau camera. 

Charles, aşezat pe patul său cu picioarele atârnânde, 
respingea cu mâna dreaptă, într-un gest de groază, 
arătările care încet, încet, năvăleau în cameră, în timp ce cu 
mâna stângă căută să-şi ridice plapuma până la gât, ca 
pentru a se ascunde. 

— Sânge! bâigui el. Cine a împrăştiat atâta sânge? ... 
îndurare! Cine plânge după îndurare şi milă? Cine sunteţi? 
Eşti tu, Coligny? Dar tu, Clermont, ce vrei? Dar tu, la 
Rochefoucauld? Şi tu, Cavaignes? Şi tu, La Force? Dar tu, 
Pont? Râmuş, eşti tu? Briqguemont, tu ce vrei? Dar Tremoille 
şi La Place? Şi Rohan? Ce vreţi cu toţii? De ce aţi năvălit cu 
toţii înăuntru? Ah, camera se umple... sunt peste tot... peste 
tot, pe coridor, în galerie, în castel, în curte... Vin cu toţii pe 
scări! Cine sunteţi? Ce vreţi? Ajutor! Ajutor! Ah, e groaznic. 
Cum? Vreţi să mă omorâţi? ... Ce gemete înfricoşătoare! Ce 
ţipete de agonie? Ce sunt vuietele asta în aer? Clopotele! 
Clopotele! Cum mai urlă în capul meu! Rag, nu altceva! 
Destul! Opriţi! Milă! ... 


Charles al IX-lea tăcu dintr-o dată. Glasul lui, care treptat 
devenise mai puternic, se frânse într-un geamăt sfâşietor. 

Atunci, îşi luă capul între mâini şi începu să plângă, 
murmurând: 

— Dumnezeule, Doamne, iartă-mă! 

Deodată îşi întinse braţele descărnate spre mulţimea de 
strigoi care-l înconjura. 

— Iertare, iertare! Ce blesteme pe capul meu! 

Afară, noaptea devenea din ce în ce mai întunecată. 
Camera era însă iluminată cu torţe. 

În adevăr, acum, spre patul unde regele îşi horcăia jalnica 
agonie, se strecurau fiinţe, nu fantome, ci fiinţe vii... 
curteni... ducele d'Anjou... şi neagră, sinistră 
înspăimântătoare, Catherine de Medicis! ... 

Bătrâna regină se aplecă peste pat şi murmură: 

— Fiul meu... 

Atinse fruntea regelui cu o mână îngheţată... 

Charles al IX-lea dădu un țipăt ascuţit de spaimă, încercă 
să îndepărteze mâna, se ridică puţin, cu ochii rătăciţi, 
înnebunit de groază, ros de remuşcări şi aruncă plapuma 
de pe el... 

Scoase un geamăt doar cât o suflare: 

— Sânge! ... 

De data aceasta nu era nici o închipuire! ... 

În pat se găsea într-adevăr sânge! Cearşafurile erau 
presărate cu mici pete roşii! Şi era sânge! O sudoare 
îngrozitoare a agoniei şi a delirului scălda trupul 
muribundului. Şi era sânge! Charles al IX-lea transpira cu 
sânge. Pieptul îi era dezgolit, căci îşi sfâşiase cămaşa un 
unghiile. Braţele i se răsuceau, contorsionate de criză. 

Iar toţi cei de faţă se priveau cu ochii speriaţi, îngroziţi! 

Pieptul îi era roşu! Ce braţe roşii! Înroşite de sânge! 
Catherine făcu, îngrozită, un pas înapoi şi închise ochii. 

O tăcere de moarte se aşternu pentru două clipe peste 
această scenă. 


Charles îşi repetă strigătul cu un geamăt şi mai răguşit, cu 
un glas şi mai înăsprit: „Sânge! ...”. 

Şi, deodată, gura i se răsuci, buzele se încleştară, iar râsul 
lui, râsul teribil, funebru, care vira groază în suflete, râsul 
acela asemănător unui urlet, scârţâi, ţâşni, izbucni, se 
umflă, din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai sinistru. 

Brusc, Charles se răsturnă pe spate... 

— Mort! 

Regina se aplecă şi puse mâna pe pieptul lui Charles. 
Mâna se înroşi de sângele lui. 

Atunci, încet, ea se ridică, se întoarse spre ducele d'Anjou, 
lividă şi cu o sălbatică strângere a mâinii mânjită cu sânge 
apucă braţul fiului multiubit, cea a lui Henri d'Anjou... în 
timp ce cu un glas răsunător, cu un strigăt de triumf care se 
auzi departe, proclamă: 

— Domnilor! ... Trăiască regele! ... 

Capitolul 49 

Primăvara la Montmorency 

Revenind cu douăzeci şi una de luni înapoi, îi vom găsi pe 
eroii noştri la punctul unde i-am lăsat, adică intrând în 
castelul Montmorency, în zorii zilei de 25 august 1572. 

Probabil că n-aţi uitat faptul că, după o cercetare făcută la 
Margency, care stabilise fără o umbră de îndoială 
nevinovăția Jeannei de Piennes, mareşalul poruncise 
intendentului său să pregătească o întreagă aripă a 
castelului pentru două prințese pe care urma să le 
găzduiască. În această parte a castelului fură instalate 
Lodse ţi Jeanne de Piennes. 

Mareşalul voia să salveze minţile aceleia pe care o 
adorase, pe care o mai adora încă şi se gândea să 
impresioneze puternic creierul sărmanei nebune, ducând-o, 
într-o zi, la Margency... 

Dar o datorie mai grabnică avu nevoie de curajul şi 
devotamentul său. Îndată după ce Jeanne şi fiica ei fură 
instalate, el puse să se tragă clopotul de alarmă al 
castelului. Porunci comandantului pazei să se închidă 


porţile, să se ridice podul mobil, să se umple şanţurile cu 
apă care în timp de pace era îndreptată în alte părţi, să se 
încarce cele douăzeci şi patru de piese de artilerie, să fie 
înarmaţi de luptă cei patru sute de oameni ai garnizoanei, 
în sfârşit, să fie totul pregătit pentru a rezista, la nevoie, 
unui asediu îndelungat. 

În acelaşi timp, trimise ştafete în mai multe direcţii. 

Francois de Montmorency se sfătui cu cavalerul de 
Pardaillan şi fură luate ultimele hotărâri. 

Astfel, la 25 august 1572, pe la orele trei, se aflau lângă 
castel două mii patru sute călăreţi, cu cai buni şi puternic 
înarmaţi. Acest corp de cavalerie fu împărţit în două 
brigăzi, conţinând fiecare o mie două sute de oameni. 

Maregşalul luă comanda uneia, iar Pardaillan fu pus în 
fruntea celeilalte. 

Apoi, fiecare dintre ele se avântă în altă direcţie, iar aceşti 
doi bărbaţi, care lăsau în urma lor ceea ce le era mai scump 
pe lume, plecară fără păreri de rău aparente, pentru a-şi 
îndeplini o datorie de omenie. 

Mareşalul se îndreptă spre Pontoise. De acolo străbătu 
ţinutul până la Magny, apoi merse mereu drept spre nord şi 
ajunse astfel până la Beauvais. Peste tot pe unde trecea, 
aduna pe toţi cei ce puteau să poarte o armă, le vorbea 
îndelung, le povestea grozăviile din Paris şi în sfârşit, îi 
convingea să se opună cu armele în mâini oricărei încercări 
de măcel. 

Acolo unde ordinele Catherinei ajunseseră mai devreme şi 
omorurile începuseră, el se repezea pe neaşteptate asupra 
călăilor, îi arunca în închisoare pe cei mai îndâriţi şi 
proclama că, oricine va fi prins lovind, maltratând sau 
jefuind, va fi spânzurat pe loc fără proces. 

Timp de o lună, el cutreieră ţinutul de câmpie, răspândind 
peste tot o frică sănătoasă în rândul catolicilor prea zeloşi. 

Pardaillan făcea acelaşi lucru pe unde se afla, dar cu şi mai 
multă înflăcărare şi repeziciune. Timp de două luni nu lăsă 
nebătut nici un colţişor prin locurile pe unde trecea. 


De la l'Isle-Adam, unde se dusese la început, Pardaillan 
sări până la Luzarches, de acolo se urcă până la Senlis, 
trecu prin Crepy ducându-se şi întorcându-se, alergând 
când la răsărit, când la apus, intră ca un trăsnet în 
Compicgne ţi, într-o expediţie îndrăzneață, înaintă până la 
Noyon. 

Apoi, îndreptându-se spre stânga, cobori spre Montdidier 
şi, prin Crevecoeur atinse în sfârşit Beauvias, unde 
mareşalul îşi stabilise cantonamentul. 

Campania aceasta, formată din marşuri şi contramarşuri, 
dură trei luni. 

Datorită, deci, mareşalului de Montmorency şi cavalerului 
de Pardaillan, toată această provincie fusese scutită de 
grozăviile ce se abătuseră aproape asupra întregului regat. 

La capătul celor trei luni, calmul fu pe deplin reîntronat. 
Dar mareşalul îşi mai plimbă mica sa armată încă o lună de 
zile, ca să-i sperie cu desăvârşire şi pe cei mai înverşunaţi. 

De-abia în seara zilei de 29 decembrie, pe ninsoare, 
mareşalul se întoarse în castelul său. La 6 ianuarie eliberă 
întreaga armată. 

Iarna s-a scurs în linişte. 

Căsătoria lui Pardaillan cu Lodse fusese sorocită, la 
rugămintea lui Frangois, pentru luna aprilie. 

În timpul campaniei mareşalul şi a cavalerului, sănătatea 
Jeannei de Piennes a continuat să se îmbunătăţească. 
Frumuseţea ei deveni din nou strălucitoare, dispăru orice 
paloare, se mistui acea umbră de melancolie, care-i 
acoperea chipul în timpul când i se mai spunea Doamna în 
negru. 

În ochi şi pe buze i se aşeză o lumină de fericire. 

Dar vai! Această fericire nu era decât un vis. 

Acestui vis îi zâmbea sărmana nebună... 

În ce o priveţte pe Lodse, rana pricinuită de Maurevert pe 
colina Montmartre se cicatrizase - e adevărat, mai puţin 
repede decât ar fi fost de aşteptat, dar, în sfârşit, când 
mareşalul şi cavalerul s-au întors la castel, nu se mai vedea 


decât o slabă urmă roză, care însemna locul unde Lodse 
fusese lovită. 

Şi sănătatea ei se restabilise. Căpătase o înfăţişare atât de 
minunată, cum nu mai avusese niciodată. Carnaţia buzelor 
şi strălucirea tenului îl uimiră pe mareşal. E drept că uneori 
căpăta deodată o paloare de moarte şi începea să tremure, 
dar totul dura două minute şi nu putea părea alarmant. 

În acelaşi timp se schimbă şi caracterul fetei. 

Fusese întotdeauna puţin tristă, dar acum deveni de o 
veselie, a cărei nestăpânire producea uneori temeri 
neaşteptate în sufletul cavalerului. 

Numai când rămânea singură şi ducea mâinile la piept şi 
murmura: 

— Am aici un foc care mă arde şi mă mistuie cu încetul... 
La 25 aprilie, în faţa întregii nobilimi a provinciei, în timp 
ce clopotele din Montmorency băteau, iar tunurile îşi făceau 
auzite salvele lor de veselie. În marele salon de onoare al 

castelului fu semnat actul de căsătorie. 

În ajun, mareşalul îi spuse lui Pardaillan: 

— Scumpul meu fiu, iată scrisorile şi documentele care te 
fac stăpân şi senior al comitatului Margency... la-le ca o 
dovadă a dragostei şi recunoştinţei... 

— Monseniore, vreau să ofer celui ce mi-a fost stăpân şi 
mi-a lăsat moştenire numele de Pardiallan, o amintire de 
afecţiune şi admiraţie. Sărac, fără bani, fără pământuri, 
neavând pe această lume decât un singur bun, numele lui, 
doresc ca în momentul unirii mele cu îngerul pe care mi-l 
dăruiţi, să mă numiţi ca şi înainte, numai cavaler de 
Pardaillan. Se va cuveni, poate mai târziu, monseniore, să 
fiu numit şi conte de Margency. 

Totul fu exprimat cu o asemenea modestie încât mareşalul 
înţelese. Îl strânse pe cavaler în braţe şi, fără a mai insista, 
încuie pergamentul înapoi în cufăr. 

În faţa judecătorului care întocmea contractul, în faţa 
mulţimii de seniori adunaţi, cavalerul rămase pur şi simplu 
numai cavaler de Pardaillan. 


Ceremonia a fost urmată de un ospăț măreț, cum numai 
un Montmorency putea să-l ofere unor asemenea oaspeţi. 

Seara, invitaţii au plecat. 

Într-adevăr, căsătoria urma să aibă loc la biserică în cea 
mai strictă intimitate, având în vedere doliul tinerilor 
căsătoriţi. 

Sosi în cele din urmă şi ziua de 26 aprilie. 

Era o zi strălucitoare de primăvară. Cireşii în plină floare, 
tufişurile răspândindu-şi parfumul, pădurile din jur 
acoperite de o verdeață proaspătă, câmpia presăraţii cu 
buchete de flori - merii albi acoperiţi de neaua florilor totul 
mustind de aromele liliecilor, violetelor, mărgăritarelor. - 
câmpia atât de gingaşă şi plăcută ochiului în acele zile în 
care natura renăştea, ofereau spectacolul şi încântarea 
unei grădini încă sfioasă şi zgribulită. Ziua aceea trecu ca 
un fermecător vis de dragoste. 

Mareşalul părea totuşi năpădit de amintiri triste, deoarece 
data de 26 aprilie rămăsese pe veci întipărită în inima lui. 
Cu douăzeci de ani înainte, în noaptea de 26 aprilie, în 
capelă din Margency avusese loc unirea lui cu Jeanne de 
Piennes, iar în aceeaşi noapte, el plecase la Therouanne... la 
război... în necunoscut... spre nefericire! ... 

Veni şi seara. Sună de ora unsprezece. 

Mareşalul îşi îmbrăcă un costum asemănător celui pe care 
la purtat la 26 aprilie 1553 şi dădu semnalul de plecare, 
deoarece căsătoria urma să se oficieze în altă parte decât 
capela castelului: Lodse ţi Jeanne fură aşezate într-o 
trăsură, iar mareşalul şi Pardaillan, călare. Plecară. 
Merseră pe şosea sub un clar de lună de o neasemuită 
vrajă, şi, în sfârşit, se opriră în faţa unei mici bisericuțe. 

Ca acum douăzeci de ani, capela din Margency! Ca acum 
douăzeci de ani, căsătoria la miezul nopţii! 

Aproape aceleaşi personaje! ... Câţiva ţărani şi, lângă altar, 
o babă, foarte bătrână, care plângea: era doica Jeannei. 
Preotul îşi începu slujba. 


Pardaillan ţi L.odse, unul lângă celălalt, se ţineau de mână, 
nu se slăbeau din ochi, iar privirile ce-şi trimiteau păreau să 
reflecte un fel de extaz. 

Mareşalul, sfâşiat de nelinişte, urmărea efectul acestei 
scene pe chipul Jeannei. I se va redeştepta oare memoria? 
Rațiunea îi va reveni? Va putea oare martira să 
întrezărească o geană de fericire? 

Fură schimbate inelele. 

Preotul rosti formulele sacramentale. 

Lodse ţi Pardaillan erau uniţi. 

Atunci, ca şi altădată Jeanne şi Francois, care se 
întorseseră spre nobilul de Piennes pentru a-i cere suprema 
binecuvântare, cu o aceeaşi mişcare instinctivă şi plină de 
graţie, cei doi tineri căsătoriţi îşi întoarseră feţele spre 
biata dementă şi amândoi, palizi de nesfârşita lor fericire, 
se înclinară încet, îngenuncheară... 

Pe drumul de la Montmorency la Margency, Jeanne de 
Piennes rămăsese nepăsătoare, departe de lumea aceasta, 
luptându-se cu fantasmele întunecate care mişunau în 
negura din mintea ei. 

În timpul ceremoniei, ea îşi aţinti privirile când asupra 
preotului, când asupra bătrânei care plângea nu departe de 
ea. La un moment dat, îşi trecu mâna pe frunte, buzele i se 
agitară... în sărmanul ei creier se petrecu un fenomen 
miraculos. Deodată, o văzu pe Lodse ţi pe cavaler care se 
înclinau în faţa ei. 

— Unde sunt? bâigui ea. 

— Jeanne! Jeanne! O imploră Francois cu glas înflăcărat. 

— Mamă! ... murmură Lodse ridicând spre ea frumoasa ei 
privire înecată în lacrimi. 

Nebuna se ridică drept în picioare. Timp de două clipe 
care părură lungi ca nişte ceasuri, în liniştea plină de 
încordare care domnea în biserică, privi tot ce se afia în 
jurul ei... 

Glasul i se făcu din nou auzit, mai limpede, mai puternic: 


— Biserica din Margency... altarul... Cine-i acolo? Fiica 
mea? Oh... eşti chiar tu... Francois? Nu visez oare? Nu... 
sunt moartă şi văd aceste lucruri din fundul mormântului! 


— Jeanne! ... 

— Mamă! ... 

Acest dublu țipăt răsună în biserică, sfâşietor, îngrozitor, 
de speriat. Jeanne repetă! 

— Moartă! 

Şi în momentul când rosti acest cuvânt, căzu pe spate într- 
un fotoliu, ca altădată tatăl ei, cavalerul de Piennes. O clipă, 
braţele încercară să se ridice ca pentru a binecuvânta pe 
cei ce plângeau în jurul ei, apoi ochii i se deschiseră, se 
lipiră de Frangois... din ei ţâşni o lumină cerească de 
dragoste uriaşă şi fericire supraomenească... şi... asta fu 
tot! ... 

Frangois, cu un hohot cumplit de deznădejde, o strânse în 
braţe... dar capul Jeannei căzu moale pe umărul lui... Totul 
se sfârşise! ... 

Atunci, glasul profund al bătrânului care oficiase unirea 
Lodsei cu Pardaillan se ridică solemn şi tremurător: 

— Doamne, primeşte-o la sânul tău pe aceea ce vine la 
tine. 

O lună după această scenă, într-o frumoasă seară de mai, 
pe când soarele apunea într-o vâlvătaie purpurie, Franqois 
de Montmorency, în doliu mare, cu sufletul înecat de păreri 
de rău, se plimba prin grădina castelului. Se aşeză pe o 
bancă de piatră aflată la umbra unui enorm tufiş de 
caprifoi. 

Într-o alee îndepărtată văzu trecând o pereche, mergând 
cu paşi rari printre flori, prin miresmele serii, în solemna 
seninătate a acelui apus de soare. 

Pardaillan ţi Lodse se opriră îmbrăţişaţi, schimbară o 
lungă sărutare, iar dragostea lor părea fără sfârşit, gingaşă, 
parfumată ca şi strălucitoarea şi senină natură care-i 
răsfăţa cu mângăâierile ei. 


Ochii mareşalului se umplură de lacrimi, lăsă să-i cadă 
capul între mâini şi murmură: 

— O, copiii mei... iubiţi-vă, fiţi fericiţi! Dar ce fierbinţeli are 
Lodse de câteva zile. Cum îi strălucesc ochii de o scânteiere 
rău prevestitoare! Oare n-am plătit nenorocirii destul 
tribut? Ah, nu... nu! ... Copii, scumpii mei copii, după atâtea 
nenorociri şi tristeţe, fiţi cel puţin voi fericiţi! 

Ridică ochii - privi în depărtare fermecătorul tablou al 
celor doi îndrăgostiţi care-şi reluară mersul, încet, legănat, 
înlănţuiţi. În umbră, păreau o singură fiinţă. Apoi, dispăru 
după nişte tufişuri de trandafiri. 

Atunci, un zâmbet de alinare rătăci pe buzele lui Franqois 
de Montmorency. 

Se ridică să-i mai privească şi murmură cuvântul care 
închide în el toată îndoiala şi toată nădejdea oamenilor: 

— Cine ştie? ... Poate! ... 


SFÂRŞIT