Michel Zevaco — Pardaillan — V4 Fausta Invinsa

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 


Vol. 4 - Fausta învinsă 


CUPRINS: 

Capitolul 1 

Biciuirea lui Isus 2 

Capitolul 2 

Henric al III-lea 30 
Capitolul 3 

Henric al III-lea (urmare) 55 
Capitolul 4 

Pardaillan şi Fausta 74 
Capitolul 5 

Hanul „La cântatul cocoşului” 88 
Capitolul 6 

Viaţă de huzur 111 

Capitolul 7 

Marie de Montpensier 127 
Capitolul 8 

Calvarul de pe Montmartre 147 
Capitolul 9 

Cuvântul lui Maurevert 179 
Capitolul 10 

Cardinalul 196 

Capitolul 9 

Mama 213 

Capitolul 12 

Fiica 230 

Capitolul 13 

Sfârşitul vieţii de huzur 239 
Capitolul 14 

Domnul Peretti 249 
Capitolul 15 


21 octombrie 1588259 

Capitolul 16 

În faţa mânăstirii 279 

Capitolul 17 

Recunoştinţa Faustei 296 

Capitolul 18 

Maurevert 312 

Capitolul 19 

Încăierarea din insula Cite 320 
Capitolul 20 

Unde Fausta se mulţumeşte cu o coroană 335 
Capitolul 21 

Scrisoarea 357 

Capitolul 22 

Drumul spre Dunkerque 363 
Capitolul 23 

Blois 396 

Capitolul 24 

Împăcarea 405 

Capitolul 25 

Caterina primeşte scrisoarea... 419 
Capitolul 26 

Pardaillan la mânăstire 434 
Capitolul 27 

Să mori sau să ucizi? 447 

Capitolul 28 

Şanţurile castelului 456 

Capitolul 29 

Cheile castelului 478 

Capitolul 30 

În preajma Crăciunului 483 
Capitolul 31 

În preajma Crăciunului (urmare) 492 
Capitolul 32 

În preajma Crăciunului (sfârşit) 505 
Capitolul 33 


Ducesa de Guise 528 
Capitolul 34 

Prăbuşirea 540 

Capitolul 35 

Ultimul gest al Faustei 563 
Capitolul 36 

Urmărirea 588 

Capitolul 37 

Pădurea Marchenoir 609 
Capitolul 38 

O stafie care dispare 619 
Capitolul 39 

Cheltuielile de drum ale lui Pardaillan 639 
Capitolul 40 

Palatul Riant 649 

Capitolul 41 

Sfârşitul palatului Riant 662 
Capitolul 42 „Ventre saint-gris” 678 
Capitolul 43 

Două dinastii faţă în faţă 689 
Capitolul 44 

Jacques Clement 698 
Capitolul 45 

Gazda cea bună 711 
Capitolul 46 


Capitolul 1 

Biciuirea lui Isus. 

O mulţime de oameni se adunaseră în piaţa Greve. 
Aţteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a 
duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraţ Paris. 

Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna 
împăcarea regelui, cu capitala sa. 


Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea 
cunoştinţă de anumite proiecte ale monseniorului de Guise, 
asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea şi 
să se obţină din partea lui, cu preţul supunerii Parisului şi al 
căinţei sale pentru ziua Baricadelor, un război nemilos 
împotriva hughenoţilor, adică exterminarea lor. 

Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna 
pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde 
părul. 

În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o 
duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III- 
lea. 

Nu numai piaţa Greve era neagră de lume, dar şi străzile 
dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o 
mână şi cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în 
procesiune până la Chartres. 

Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu 
care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru 
zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise 
trei popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se 
vor înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru 
hrana norodului drumeţ. 

În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, 
clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa 
Greve veniră să se înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, 
reprezentanţii feluritelor biserici, apoi breslele, şirurile de 
călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii şi, în sfârşit, 
penitenţii albi. 

Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi 
archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri 
minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi 
oase, îmbrăcaţi cu veşmintele care se purtau pe vremea lui 
Isus Hristos şi câţiva soldaţi romani ducând uneltele 
patimilor lui Isus. 

Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri 
de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de 


capucin sub numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, 
avea să-şi lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să 
intre din nou în călugărie. 

Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, 
purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe 
cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul 
gâtului, printr-un anacronism bizar, mătăniile celor din 
Sfânta Ligă Catolică. 

În spatele lui Joyeuse, deghizat în Hristos, veneau doi 
voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea 
ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta 
asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporţii de furie 
când, printr-un anacronism, încă şi mai bizar (dar nimeni 
nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori 
strigau din douăzeci în douăzeci de paşi: 

— Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus 
Hristos! 

— Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea. 

La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui 
Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru 
penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga 
trasă peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi 
prin smerenia lor nemaipomenită. Puțin câte puţin, 
dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru 
penitenţi se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în 
clipa când acesta, cu glas tunător, striga: 

— Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit! ... 

Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, 
ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai 
departe: 

— Întrucât mergem să-l vedem pe Irod... 

— Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, 
jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea- 
sa! 

— E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. 
Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai 


înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare 
pe lefegiii lui! ... 

— Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci 
şi cinci! 

— La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor. 

Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult 
înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, 
călare şi înconjurați de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi 
până în dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice. 

În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am 
pomenit, vorbeau între ei fără teamă. 

— la spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe 
fratele Anghel? 

— Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele 
jupânului Isus! 

— Te-ai întremat, dragul meu Loignes? ... Şi rana? 

— Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când 
loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, 
vreau ca de Guise să primească din mâna mea aceeaşi 
lovitură pe care mi-a dat-o!... 

— Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi 
ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în 
procesiune pentru a-l vedea pe rege? ... 

— Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară 
regelui capetele noastre! 

— Şi să le dăruiască apoi lui Bussi-Leclerc şi lui Joyeuse! 
continuă Sainte-Maline. 

— Domnilor, zise Chalabre, Joyeuse a strigat adineauri: 
„Moarte Lefegiilor!” Bussi-Leclerc a strigat: „Moarte celor 
Patruzeci şi cinci!”... Joyeuse este un păcătos nebun şi nu 
merită nici măcar o împunsătură de pumnal. Însă Leclerc 
nu va apuca să ajungă la Chartres. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles! răspunseră ceilalţi trei. 

Lăsându-i pe cei patru spadasini - patru dintre Lefegii lui 
Henric al III-lea - să-şi urzească planurile de răzbunare şi 
de omor, să ne întoarcem la fantastica procesiune care se 


îndrepta spre Chartres şi să ajungem din urmă o litieră 
închisă, care venea la câteva sute de prăjini în urma 
coloanei... 

Litiera era înconjurată de zece călăreţi. Înăuntru se aflau 
două femei: Fausta şi Marie de Montpensier. 

— Şi omul? întrebă Fausta în clipa când noi ne apropiem 
de litieră. 

— S-a amestecat în mulţimea penitenţilor şi merge în 
tăcere. 

— Eşti sigură că acest călugăr se află în rândurile 
procesiunii? stărui Fausta. 

— L-am văzut, răspunse ducesa, l-am văzut cu ochii mei. 

— Pardaillan nu m-a minţit, suspină Fausta. Jacques 
Clement, liber, merge spre împlinirea destinului său. Ce 
mai! Valois este condamnat. Acum nimic nu-l mai poate 
scăpa... 

— Ce spuneţi, frumoasa mea suverană? Mi se pare că aţi 
rostit un nume... numele domnului de Pardaillan... 

— Da! spuse Fausta, privind-o drept în faţă pe ducesă. 

— Vedeţi, fratele meu şi gentilomii lui rostesc adesea 
numele acesta de vreo trei sau patru zile... 

— Ei bine, dacă doreşti ca fratele domniei tale să nu mai 
rostească acest nume... 

— Eu? Puțin îmi pasă! zise Marie râzând. 

— Da, domniei tale puţin îi pasă. Dar e nevoie ca ducele de 
Guise să aibă mintea neîmpovărată de gânduri pentru ceea 
ce se va înfăptui. Şi, pentru a-i despovăra mintea... 

— Ce-i de făcut? întrebă Marie. 

— Spune-i, trimite-i veste, de îndată ce vom intra în 
Chartres, că Pardaillan e mort! ... Şi, spre a nu avea nici o 
îndoială, spune-i că eu l-am ucis... 

Rostind aceste vorbe, Fausta plecă fruntea şi închise ochii, 
dând parcă de înţeles că doreşte să se închidă în gândurile 
ei. Şi aceste gânduri ale ei erau de bună seamă funebre, 
întrucât chipul neclintit părea că oglindeşte moartea. 


Personajele noastre sunt deci astfel împărţite: în fruntea 
acestui şarpe lung alcătuit de gloata, care mărşăluia pe 
drum, un grup de călăreţi: de Guise, fraţii săi, gentilomii 
săi. Alături de el, Maineville nepăsător şi Maurevert 
neliniştit. Bussi-Leclerc supraveghează procesiunea, fără 
îndoială, deoarece îi străbate rândurile şi este văzut când 
într-un loc, când în altul. 

Apoi, în urma acestei bande de seniori, la o oarecare 
distanţă. Începe procesiunea. 

Apoi, aproape la coada coloanei, un călugăr merge singur, 
cu gluga trasă peste faţă, strângând în mâini, la piept, un 
pumnal lung: este Jacques Clement. 

În sfârşit, foarte în urmă, vine litiera Faustei. 

După a treia zi de mers, procesiunea se odihni în satul 
Latrape, unul dintre popasurile organizate de domnul 
Cruce, însărcinatul cu încartiruirea acestui exod. Penitenţii 
ajunseră în sat pe la ora patru şi, de îndată, se aşezară la 
masă, adică năvăliră pe o pajişte întinsă unde se lungiră pe 
iarbă. 

Fireşte, de Guise şi suita sa se instalaseră în cele mai bune 
case din sat. 

Pe pajişte, sătenii din Latrape umblau de colo până colo, 
străduindu-se să le facă o bună primire penitenţilor. Bravii 
oameni puseseră la copt nenumărate pâini, dădură cep la 
vreo treizeci de butoaie de cidru sau de vin şi aprinseră pe 
pajişte, focuri mari la care se frigeau berbeci întregi, hălci 
de boi şi de porci. 

După asemenea chiolhan, fiecare se înfăşură în mantie şi- 
şi căută un locşor unde să se culce. Orologiul din clopotniţa 
mică a satului bătu ora zece. 

În clipa asta, în penultima casă cum mergi spre Chartres, 
doi bărbaţi dormeau alături, întinşi pe snopii de paie din 
şură. 

Sau, cel puţin, dacă unul dintre cei doi nu izbutea să 
adoarmă, oftând şi tot răsucindu-se pe paie, celălalt în 
schimb dormea pentru amândoi. 


În aceeaşi casă, dar nu în şură şi nici pe paie, ci într-o 
odaie destul de curâţică, dormea un alt personaj. Acela care 
s-ar fi apropiat de omul adormit l-ar fi recunoscut pe unul 
dintre cei mai credincioşi, mai de nădejde şi mai strălucitori 
gentilomi ai ducelui de Guise, adică domnul de Bussi- 
Leclerc în persoană. 

Îndată după ce orologiul sună de ora zece, patru bărbaţi 
se apropiară de casa pe care am zugrăvit-o: erau cei patru 
soldaţi credincioşi ai lui Henric al III-lea care, profitând de 
procesiune pentru a ajunge la rege fără primejdia de a fi 
arestaţi, merseseră până aici împreună cu convoiul. Erau 
Montsery, Sainte-Maline, Chalabre şi Loignes, care pândeau 
prilejul de a-şi pune în valoare talentele de spadasini pe 
pieptul domnului de Bussi-Leclerc. 

— Eşti sigur că-i aici? întrebă Sainte-Maline. 

— Nu l-am slăbit din ochi, răspunse Chalabre. Cu 
siguranţă că-l vom găsi pe mistreţ în vizuina lui. 

— Cum o să facem? întrebă Montsery. 

— Eu aş vrea să mă bat cu el, spuse Sainte-Maline. 

— Şi dacă te omoară? 

— O să mă răzbunaţi voi... 

— Aşa, bravo! strigară Chalabre şi Montsery. O luptă! ... 

— Domnilor, spuse Loignes, cred că v-aţi pierdut capul. 
După ce că bădăranul ăsta v-a ocărât cum i-a venit la gură, 
cât v-a ţinut închişi la Bastilia, acum vreţi ca, pe deasupra, 
să vă scoată şi maţele, la toţi... 

Loignes era cel mai vârstnic dintre cei patru. Era un 
bărbat serios şi cumpănit, care îşi făcea cu pricepere 
meseria de asasin regal. 

Ceilalţi trei, foarte tineri, aşa cum am mai spus, nu aveau 
încă destulă experienţă. În faţa observaţiilor înțelepte ale 
mai marelui lor - meşter şi în capcane - îşi plecară capul. 

— Ce trebuie să facem? întrebară ei. 

— E foarte simplu. O să-l strigăm, ca şi când ducele lui l-ar 
chema grabnic. Să avem pumnalele în mână. Şi când iese îl 


ciuruim pe cinste, până când o să-şi dea blândul suflet în 
mâinile diavolului. 

Trebuie să recunoaştem meritul celor trei tineri smintiţi de 
a se alătura pe loc acestui plan atât de limpede. 

— Pe unde se intră? întrebă contele de Loignes. 

— Trebuie să dăm ocol casei, zise Chalabre, care toată 
ziua îl pândise pas cu pas pe Bussi-Leclerc. Luaţi-vă după 
mine, domnilor! 

Chalabre o porni îndată pe o potecă şi, la douăzeci de paşi 
depărtare de drumul mare, sări sprinten peste un pârleaz. 
Ceilalţi îl urmară. Se pomeniră într-o curte mustind de 
bălegar. În spatele lor era o şură unde, pe paie, dormeau 
cei doi necunoscuţi despre care am vorbit adineauri. 
Dinaintea lor, casa, sau mai degrabă coliba, împărţită în 
două: la dreapta, locuinţa destul de încăpătoare a 
stăpânilor casei şi la stânga o odaie izolată, cu o uşă a ei. 
Chalabre arătă uşa cu degetul. 

Toţi patru îşi scoaseră pumnalele din teacă. Sainte-Maline 
şi Montsery se aşezară în stânga uşii, gata să sară la Bussi- 
Leclerc de îndată ce se va arăta. Chalabre se aşeză la 
dreapta. Apoi Loignes, după ce aruncă o privire plină de 
mulţumire asupra dispozitivului de atac, izbi zdravăn în uşă 
cu garda săbiei. 

— Hei! Domnule de Bussi-Leclerc! răcni contele de 
Loignes. Repede! Sculaţi-vă şi duceţi-vă în fuga mare la 
monsenior care vă cheamă să veniţi într-o clipă! 

— Să-l ia dracu pe monsenior! mormăi Bussi-Leclerc. 
Aşteptaţi, domnilor, să mă îmbrac. 

— Nu, nu! Eu alerg să-l trezesc pe domnul de Maineville, 
căci şi pe el îl cheamă ducele. Grăbiţi-vă, aşadar! 

Acestea fiind spuse, Loignes se lipi de zid, lângă Chalabre. 
Leclerc, obişnuit cu asemenea alarme necurmate, nu avea 
nici o bănuială. Cei patru, încordaţi şi cu pumnalul în mână, 
aşteptau. Deodată auziră zgomotul pe care îl făcea Bussi- 
Leclerc încercând să deschidă uşa. 


— Bună seara, domnilor! spuse în aceeaşi clipă un glas 
foarte potolit şi fără umbră de batjocură. S-ar părea că 
vreţi să-l înjunghiaţi pe bunul domn de Bussi-Leclerc. 

— Drace! mormăi Leclerc, care, înăuntru, ezita să mai 
deschidă uşa. Ce înseamnă asta? 

— Trădare! strigară cei patru spadasini, îndreptându-şi 
pumnalele ridicate spre bărbatul care vorbise şi care 
înainta salutând politicos şi repetând: 

— Bună seara, domnilor! 

Pumnalele ridicate se plecară. Cei trei tineri se opriră şi 
făcură o plecăciune adâncă. O rază de lună se juca pe 
obrazul cutezător şi calm al celui care intervenise şi, astfel, 
îi recunoscură chipul. 

Lignes, neînţelegând nimic din această scenă neaşteptată, 
făcu un salt spre a se năpusti asupra nedoritului apărător al 
lui Bussi-Leclerc. Dar, în acelaşi timp, se simţi prins de 
brâu. 

— E salvatorul nostru! zise Chalabre. 

— E cel care ne-a scos din Bastilia! zise Montsery. 

— E cavalerul de Pardaillan! zise Sainte-Maline. 

Loignes se dădu un pas îndărăt, îşi scoase pălăria şi spuse: 

— Şi papa dacă-aţi fi fost, tot aţi fi simţit gustul săbiei mele 
pentru tot răul pe care-l faceţi aici. Dar sunteţi domnul de 
Pardaillan şi nu mai am nimic de spus. Retrageţi-vă deci, 
cavalere şi lăsaţi-ne să ne ducem la sfârşit treaba. 

— Dacă vă mai las eu acum! strigă glasul batjocoritor al lui 
Bussi-Leclerc din spatele uşii. 

— Bine, bine! Mai rabdă tu puţin şi o să vezi cum se 
sparge o uşă şi cum se striveşte un piept! răspunse Loignes. 
Domnule, adăugă el adresându-se lui Pardaillan, înăuntru e 
Bussi-Leclerc, duşmanul domniei voastre şi al nostru, 
deopotrivă. Cred că, dacă nu vreţi să ne ajutaţi, ne veţi lăsa 
cel puţin să-l ucidem în tihnă pe acest nevrednic. 

— Domnilor, spuse Pardaillan, când am avut fericirea de a 
vă scoate din mâinile guvernatorului Bastiliei, mi-aţi 
făgăduit trei vieţi şi trei libertăţi, în schimbul alor voastre. 


— E-adevărat! spuseră într-un singur glas Chalabre, 
Montsery şi Sainte-Maline. 

— Am deci onoarea să vă rog a plăti în noaptea asta o 
treime din datoria domniilor-voastre. Vă cer viaţa şi 
libertatea domnului de Bussi-Leclerc. 

Dintr-o singură mişcare, cei trei spadasini se înclinară. 
Până şi Loignes îşi vâri în teacă pumnalul şi spada. 

— Domnule, zise Sainte-Maline salutând curtenitor, vi-l 
cedăm pe Bussi-Leclerc. 

— Mai rămân doi, spuse liniştit cavalerul. 

— Foarte adevărat, zise Montsery şi ne vom ţine de cuvânt 
până la capăt. 

Cei patru bărbaţi salutară şi se retraseră fără să-i 
răspundă lui Bussi-Leclerc care, din dosul uşii, striga: 

— La revedere, domnilor! Am să vă pregătesc o carceră 
demnă de voi, la Bastilia... 

Dar Sainte-Maline se întoarse brusc: 

— Domnule cavaler, spuse el, ar fi o mare indiscreţie dacă 
v-am întreba de ce îl salvaţi pe blestematul ăsta de Leclerc, 
care vă doreşte răul atât domniei voastre, cât şi nouă? 

— Deloc, domnule, răspunse Pardaillan. l-am făgăduit 
domnului de Bussi-Leclerc că-şi va lua revanşa. Or, cum mi- 
aş fi ţinut făgăduiala dacă aş fi lăsat să fie ucis în seara 
asta? 

Sainte-Maline îl privi mirat pe cavalerul care zâmbea, 
salută şi se grăbi să-i ajungă din urmă pe tovarăşii săi. 

Pardaillan se apropie de uşa în spatele căreia se afla Bussi- 
Leclerc şi bătu cu pumnul, strigând: 

— Domnule! Hei! Domnule de Bussi-Leclerc! 

— Ce doriţi, domnule de Pardaillan?! întrebă Leclerc, în 
zeflemea. 

— Eu? Nimic. Vreau doar să vă spun că, acum, sunt singur. 
Aşa că, dacă vă convine să încercaţi a vă lua revanşa după 
care tânjiţi de multă vreme, ei bine, sunt omul domniei 
voastre. 

— Bine! Prefer să aştept... 


— Cum doriţi, domnule, dar am toate şansele să fiu ucis de 
alţii, încât poate nu vă mai rămâne niciuna să mai daţi de 
mine. Cine ştie dacă voi apuca să ajung la Chartres? 

— Dacă muriţi până atunci, zise Bussi-Leclerc duşmănos, 
fiţi sigur că o să-mi pară rău, căci acum, cea mai dulce 
speranţă a mea este să mă gândesc la clipa fericită când am 
să vă pun maţele la uscat! 

— Mulţumesc, zise Pardaillan. Ce vă împiedică, în acest 
caz, să încercaţi a vă satisface aceasta dulce poftă pe loc? 

— A! răspunse Leclerc. Faptul că nu sunt egoist. Am să vă 
spun. Suntem patru oameni care vă urâm şi ne-am legat să 
vă ucidem. Pot chiar să vă spun cum se vor petrece 
lucrurile. 

— Aş fi măgulit s-o aflu... 

— O să vedeţi cât e de simplu: mai întâi, o să vă străpung 
burta cu sabia, fără ca totuşi să vă ucid. Apoi Maineville o să 
vă lege de aripa primei mori întâlnite în cale. Asta-i o manie 
a lui, pricepeţi? Apoi, după ce vă veţi fi învârtit îndeajuns, 
adică după ce vă veţi da duhul, Maurevert o să vă scoată 
inima din piept, căci a făcut prinsoare că o va mânca friptă 
şi împănată cu slănină. În sfârşit, monseniorul de Guise vă 
va da hoitul pe mâna călăului pentru a fi tras de cai în cele 
patru vânturi. 

Pardaillan înţelese că Bussi-Leclerc, vorbind astfel, făcea 
spume la gură. Auzi cum îi scrâşneau dinţii. 

— Înţelegeţi că, reluă Leclerc, dacă v-aş ucide acum, 
ceilalţi trei asociaţi ai mei m-ar sorti unei morţi tragice. 
Încercaţi deci să mai rămâneţi în viaţă câteva zile, până 
când vom putea pune mâna pe domnia voastră. 

— Voi încerca, zise Pardaillan. Dar, zău, vă repet, mă tem 
că nu voi ajunge viu până la Chartres. Ar trebui să profitaţi 
de ocazie... 

— Nu! răcni Bussi-Leclerc. 

— Atunci, asta înseamnă că ţi-e frică, Leclerc! 

Pe dinăuntru, uşa fu lovită cu vârful pumnalului. Se auzea 
cum omul bătea furios din picioare. 


— Lui Bussi-Leclerc i-e frică! strigă Pardaillan în gura 
mare. 

— Haimana, jerpelitule, nemernicule! Dacă Maurevert îţi 
mănâncă inima, eu o să-ţi mănânc ficaţii! 

Bussi-Leclerc începu să lovească în uşă cu pumnalul. 
Pardaillan ridică din umeri şi, în curte, la lumina lunii, văzu 
oamenii din colibă, care, treziţi de zgomot, ieşiseră din casă 
şi, albi la faţă de spaimă, asistau a fantastica discuţie. Fără 
să-i pese de ei, poate chiar fără să-i vadă, cavalerul se 
îndreptă spre şură şi, la intrare, îşi întâlni tovarăşul care, cu 
arma în mână, aştepta sfârşitul incidentului. 

— O! murmură tânărul duce de Angouleme. E îngrozitor. 
Ameninţările acestui om sunt oribile. 

— Da, e destul de hidos. Să plecăm, monseniore. Aerul din 
satul ăsta e nesănătos pentru noi acum. Iar, în ce-l priveşte 
pe Maurevert, desigur că-l vom găsi la Chartres. 

Cei doi bărbaţi se înfăşurară în mantii şi, cu paşi iuți 
porniră pe drumul spre Chartres. Bussi-Leclerc, cu 
pumnalul şi sabia în mâini, ieşi mormăind: 

— Unde-i? Să-l omor! 

Un ţăran răspunse: 

— Nu ştiu pe unde a luat-o, monseniore, dar fapt este căa 
fugit şi gândesc că a ajuns departe. 

— Am să dau eu de el, bombăni Leclerc. 

leşi în grabă din colibă şi, pe o scurtătură pe care i-o 
arătară gazdele, ajunse în piaţa bisericii, în colţul căreia se 
înălța o troiță mare. În jurul troiţei fuseseră ridicate câteva 
corturi şi ducele de Guise dormea într-unul din ele pe un 
pat de campanie, pe când Maurevert şi un alt ofiţer 
dormeau pe paie. Maineville, ca şi Bussi, căutase adăpost în 
sat. 

Leclerc trimise după Maineville care, după o jumătate de 
oră, sosi înjurând de mama focului că fusese trezit din 
somn. Atunci, puse oamenii să-l trezească şi pe duce şi, 
primind îngăduinţa de a intra în cort, cei patru se aflară 
împreună. Şi Bussi-Leclerc povesti ceea ce se întâmplase 


mai înainte. Furios, de Guise şuieră printre dinţi un 
blestem. Maineville îşi scoase pumnalul din teacă şi-i 
cercetă vârful. Maurevert rosti aceste cuvinte stranii: 

— Dacă-i vorba pe-aşa, monseniore, călătoria la Chartres 
este inutilă. Ar fi mai bine să facem cale-întoarsă la Paris. 

— De ce? exclamară Maineville şi Bussi-Leclerc. 

— Pentru că, spuse cu glas înfundat Maurevert, dacă 
Pardaillan se află în convoi, convoiul este blestemat! Pentru 
că nu Henric al III-lea va fi ucis, ci noi! 

Şi cei patru bărbaţi, la fel de bravi, petrecură restul nopţii 
discutând cum să scape de aventurier. De Guise, întunecat 
şi gânditor, îi asculta pe cei trei sfetnici ai săi, fără să spună 
nimic. Dar, când se iviră zorile, dădu poruncă să se 
pornească la drum. 

— Spre Paris? întrebă Maurevert. 

— Spre Chartres! răspunse ducele. 

Maurevert ridică din umeri şi verifică dacă pieptarul său 
de zale era bine prins în catarame. 

Convoiul porni iarăşi la drum şi, îmbulzindu-se prin poarta 
Guillaume în bunul oraş Chartres, se îndreptă spre 
catedrală. 

După ce trecu de poartă, capul procesiunii se pomeni în 
faţa unei numeroase trupe înarmate. De Guise îl recunoscu 
pe Crillon călare, care îi spuse salutându-l: 

— Majestatea-sa, pentru a vă cinsti după merit, a stăruit să 
vă ies în întâmpinare cu opt mii de archebuzieri şi trei mii 
de călăreţi, pe care i-am adunat în jurul oraşului Chartres. 
Dar mi-am îngăduit să-i spun majestăţii-sale că două sau 
trei mii de oameni erau de ajuns pentru a escorta o 
procesiune... 

— Bine aţi făcut, domnule. Unde şi când l-aş putea vedea 
pe rege împreună cu corpul de consilieri municipali din 
Paris? 

— Regele este acum în catedrală. 

— Să mergem deci la catedrală! zise de Guise. 


— Monseniore, să vă arăt drumul. N-ar avea rost ca 
cinstiţii penitenţi să încerce a găsi un altul. Într-adevăr, 
toate străzile sunt pline de ostaşii noştri atraşi de o legitimă 
curiozitate, fără să-i mai punem la socoteală pe târgoveţii 
din acest minunat oraş, veniţi să-l aclame pe rege. 

— Porniţi, domnule! spuse de Guise. Am venit ca supuşi 
credincioşi şi ne vom alătura ovaţiile acelora ale oraşului. 

Şi, ridicându-şi toca împodobită cu pene şi cu trei şiraguri 
de perle, de Guise, cu glas puternic, strigă: 

— Trăiască regele! 

Dar, în spatele lui, o imensă aclamaţie răspunse: 

— Trăiască Henric cel Sfânt! ... 

Era procesiunea care îşi spunea astfel părerea, aşa încât, 
pentru o clipă, Crillon se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine 
să închidă porţile şi să lase în afara zidurilor trei sferturi din 
penitenţii care aşteptau. Dar Crillon, bărbat viteaz, îşi zise 
că ar fi caraghios să pară că se teme de nişte purtători de 
lumânări. Ordonând deci oamenilor săi, dintr-o privire, să 
supravegheze îndeaproape pe noii sosiți, se îndreptă spre 
catedrală. De Guise îl urmă împreună cu gentilomii săi. În 
spatele acestui grup venea procesiunea parizienilor, pe 
care locuitorii oraşului, înghesuiți la ferestre, îi cerceta cu 
curiozitate şi nu fără o anumită simpatie. 

Apariţia lui Isus, năduşind sub crucea enormă de carton şi 
mai biciuit ca oricând, fu salutată printr-un murmur 
prelung de milă. 

Dinaintea catedralei, mulţimea era mai deasă, mai 
nestăpânită şi de Guise citi pe toate chipurile de provinciali 
cumsecade o curiozitate vie. Într-adevăr, după ce fugise, 
Henric al III-lea fusese primit de locuitorii oraşului Chartres 
cu mare curtenie, dar fără pic de entuziasm. Aici, ca şi în tot 
regatul, numele lui de Guise era popular şi numele regelui 
disprețuit sau detestat. 

Ducele îşi plimbă privirea în jur, căutând să-l zărească pe 
călugăr. În aceeaşi clipă, porţile imensei catedrale se 
deschiseră şi o grămadă de gentilomi ieşiră din lăca$. 


Făcându-i pe târgoveţi să se dea îndărăt. Totodată, soldaţii 
lui Crillon, printr-o manevră abilă, tăiară firul procesiunii şi 
nu lăsară în jurul lui de Guise decât vreo zece dintre 
oamenii săi. 

— Nu prea inspirăm încredere! zise ducele încruntând 
sprânceana. 

— Ba nu, monseniore, vi se dau onorurile cuvenite, 
răspunse Crillon. 

Joyeuse, câţiva dintre apostoli şi doi flagelatori se aflau 
înăuntrul cercului alcătuit din ostaşi, gentilomii regali şi 
mulţime. 

— Loviţi! Loviţi! spuse Joyesse. 

Cei doi flagelatori începură să-l biciuiască vârtos, cu 
falsele curele ale cnuturilor. 

— Sire! strigă Isus. Unde sunteţi? Vedeţi ce-mi fac 
hughenoţii! Şi totuşi nu mă plâng! ... 

Un vuiet al mulţimii de târgoveţi răspunse acestor cuvinte. 
Şi, la fel ca şi la Paris, izbucniră strigătele: Trăiască Henric 
cel Sfânt! când Isus, adică Joyeuse, începu să geamă, de 
data asta fără să se prefacă. Într-adevăr, patru penitenţi se 
apropiaseră de el şi începuseră să-l biciuiască, nu cu fâşii de 
cârpă sau cu betelii de carton, ci cu adevărate şi solide 
curele de piele. 

Asta dură câteva minute, timp în care soldaţii potoleau 
mulţimea, iar de Guise, palid şi uluit, se întreba dacă nu 
cumva venise să se arunce singur în gura lupului. Cei patru 
îndrăciţi loveau cu sete. 

— Destul! rosti deodată un glas puternic. 

Un bărbat apăruse sub portalul catedralei. Cei patru 
flagelatori se opriră pe loc şi, intrând grabnic în biserică 
unde îşi scoaseră rasele, se arătară sub trăsăturile lui 
Chalabre. Montsery, Loignes şi Sainte-Maline. 

Bărbatul care intervenise înainta cu un fel de demnitate 
spre nefericitul Joyeuse. La vederea lui se făcu mare tăcere, 
oamenii lui Crillon prezentară armele, de Guise descălecă 
şi, descoperindu-şi capul, făcu o plecăciune adâncă. 


Bărbatul acesta era regele Franţei. 

Capitolul 2 

Henric al III-lea. 

Regele, fără să-l ia în seamă pe de Guise, se opri în faţa lui 
Joyeuse şi, îngenunchind, strigă în tăcerea care se lăsase: 

— Isuse Doamne, m-ai chemat tocmai pe mine, un biet 
rege, ai cărui supuşi l-au lovit, l-au părăsit, l-au alungat! 
lată-mă, blândul meu Domn Isus! Şi, fiindcă ai binevoit să 
mă chemi în ajutor, lasă-mă să-ţi şterg sângele nepreţuit 
care-ţi curge din răni! ... 

La aceste cuvinte, Henric al III-lea se ridică, îşi scoase 
batista şi începu să-l şteargă pe Joyeuse. 

Mulțimea îşi schimbă lesne simţămintele. Văzându-l pe 
rege cum stă în genunchi dinaintea figurantului care îl 
întruchipa pe Isus, cu alte cuvinte văzându-l cum se 
încorporează în procesiunea pariziană, oamenii izbucnită în 
aplauze furtunoase. Regele ridică braţele pentru a le 
impune tăcere. 

— Să fie legaţi aceşti doi mizerabili! strigă el arătând spre 
cei doi flagelatori înspăimântați. Să fie aruncaţi în temniţă 
şi apoi spânzurați fără amânare! 

— Dar, sire, bâigui Joyeuse, majestatea-voastră greşeşte... 
Nu sunt ei... 

— Aşa ne vom purta cu duşmanii lui Dumnezeu şi ai 
Bisericii! strigă Henric al III-lea. 

O imensă aclamaţie salută aceste cuvinte şi, de data asta, 
strigătul de Trăiască regele! se ridică până în slava cerului. 
Prin ochii lui Henric al III-lea trecu un fel de fulger. Atunci, 
se întoarse spre ducele de Guise şi spuse: 

— Vere, să mergem spre a aduce laude şi a-l binecuvânta 
pe Dumnezeu pentru marea bucurie ce ne-a dat în ziua de 
azi. Şi apoi vom asculta în palat, din gura domnilor 
consilieri municipali ai minunatului oraş Paris, plângerile pe 
care parizienii i-au însărcinat să ni le transmită. 

Şi, întorcându-i spatele lui de Guise, se îndreptă primul 
spre portalul central, cu uşile larg deschise. 


„O! răcni de Guise în sinea lui. Acest rege fantomă 
îndrăzneşte să mă înfrunte şi să-şi bată joc de mine! Şi eu 
mai şovâiam...” 

Porni împreună cu gentilomii săi şi pătrunse în biserica 
enormă, unde începu îndată liturghia prin care i se aduceau 
mulţumiri lui Dumnezeu. Afară, mulţimea de penitenţi 
parizieni amestecați cu târgoveţii din Chartres auzea din 
această liturghie ce putea să audă, adică ecourile imnurilor 
şi binecuvântărilor care răzbăteau prin uşile deschise. 

Când liturghia se termină, Henric al III-lea, înconjurat de 
gărzi, ieşi din biserică şi se îndreptă spre palatul 
consilierilor, unde se oferise din partea oraşului Chartres o 
ospitalitate, dacă nu regală, cel puţin îndestulătoare pentru 
un rege fără regat. Nu-i adresase lui de Guise nici un 
cuvânt. 

În piaţa din faţa bisericii, ducele se oprise, nesigur de ceea 
ce avea să facă, lăsându-se pradă furiei ce-l cuprinsese şi 
întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă pe dată la 
Paris. 

În acest moment, unul dintre gentilomii lui Henric al III-lea 
se apropie de el şi, după ce îl salută, îi spuse: 

— Domnule duce, regele, stăpânul meu, m-a însărcinat să 
vă spun că vă va primi mâine dimineaţă la ora nouă, în 
audienţă, la primărie, împreună cu magistraţii şi târgoveţii 
care vă slujesc de escortă... 

— Spuneţi-i majestăţii-sale, răspunse ducele, că îi 
mulţumesc pentru audiența pe care binevoieşte să mi-o 
acorde şi că voi veni la ora sorocită. 

După aceea, de Guise şi oamenii săi se îndreptară spre 
ospătăria „La Soarele de Aur”. Cardinalul de Guise şi 
Mayence se duseseră de la început acolo şi nu se mai 
arătaseră la faţă de când procesiunea intrase în Chartres. 
În momentul în care de Guise şi gentilomii săi intrară în 
ospătărie, Maurevert îl prinse de braţ pe Maineville, care 
şedea lângă el, şi, arătându-i un chip în mulţime, îi spuse 
pălind: 


— Priveşte... 

— Cine? întrebă Maineville nepăsător. 

— Nu, nu-i el! zise Maurevert trecându-şi mâna pe frunte. 
Dar mi s-a părut la început că este Pardaillan... 

Ducele auzi aceste cuvinte şi tresări. 

— Unde-i? întrebă, cu glas şoptit şi răguşit. 

— E mort! răspunse cineva de lângă el. 

De Guise, Maineville, Bussi-Leclerc, Maurevert se 
întoarseră într-o singură mişcare şi o văzură pe ducesa de 
Montpensier care zâmbea. Ea îi făcu semn lui de Guise s-o 
urmeze. 

— Drace! mormăi Bussi-Leclerc. Dacă-i aşa, înseamnă că 
n-a murit de mult. 

Ducele, tulburat, merse până la apartamentul care îi 
fusese destinat, tras de mână de sora lui. 

— Frate, îi spuse aceasta când rămaseră singuri, ar trebui 
să încetezi de a-ţi mai face griji în privinţa lui Pardaillan. 

— Ai spus că e mort? De unde ştii? 

— Ştiu de la aceea care le ştie pe toate, care până acum 
nu s-a înşelat niciodată şi nu ne-a înşelat niciodată... 

— Fausta? întrebă ducele tresărind. 

— Adineaori mi-a confirmat lucrul acesta. 

De Guise căzu pe gânduri. Să se fi înşelat Bussi-Leclerc? 
Fausta însă nu se înşeală niciodată! Fără îndoială, ea ştia că 
Pardaillan se afla în rândurile procesiunii. Fără îndoială îi 
întinsese vreo capcană în care cavalerul căzuse chiar în 
noaptea trecută, după întâlnirea lui cu Leclerc. 

De Guise îşi ascunse cu grijă bănuielile. Dar oftatul adânc 
care îi scăpă îi dovedi surorii lui cât de uşurat se simţea 
aflând această veste. 

— Să lăsăm asta, zise el. Puțin îmi pasă dacă aventurierul 
ăla e mort sau viu. Unde-i omul? 

— În Chartres, răspunse calm ducesa. A venit odată cu 
procesiunea. Eşti pregătit, frate? 

— Pregătit? ... Ce înţelegi prin asta? întrebă ducele 
fremătând. Nu vreau să fiu amestecat în nici un fel în cele 


ce se vor întâmpla. Sunt pierdut dacă se află vreodată... 

— Fii liniştit! Moartea regelui nu va fi decât unul dintre 
acele accidente pe care Dumnezeu le îngăduie uneori. 
Nimeni nu va şti. Jacques Clement însuşi nu ştie. Fii doar 
pregătit, frate! ... 

— Când se va întâmpla... accidentul? 

Marie de Montpensier îşi privi fratele şi răspunse: 

— Mâine. 

— Aşa degrabă! ... murmură ducele tresărind. 

— Mâine, după audienţă, Valois se va duce la catedrală, în 
pelerinaj, cu picioarele goale, o lumânare în mână şi 
îmbrăcat cu un cămăşoi de sac. E un legământ pe care 
trebuie să-l ţină dacă se împacă cu Parisul. Or, mâine se va 
pecetlui împăcarea. Călugărul va merge alături de rege, 
deoarece, în asemenea procesiuni, oricine se poate apropia 
de el. Îi va împlânta pumnalul în trup în faţa catedralei. 
Între timp vei aduna, în afara zidurilor, pe toţi gentilomii ca 
şi pe cei din Ligă de care dispui... Restul te priveşte! 

Ducele de Guise îi chemă pe Mayenne şi pe cardinal şi 
stătu multă vreme la sfat cu ei. Apoi, către seară, se aşeză 
la masă şi dori ca Maurevert, Leclerc şi Maineville să stea 
alături de el. Şi, în ciuda actului cumplit care se pregătea în 
umbră, tot despre Pardaillan vorbiră. Bussi-Leclerc îşi 
aminti că acesta îi spusese: „Poate nu voi apuca să ajung la 
Chartres! ...” 

Nu încăpea nici o îndoială: Pardaillan murise. 

Cam pe la aceeaşi oră, acela care făcea obiectul acestor 
gânduri sinistre cina liniştit împreună cu ducele de 
Angouleme într-un han mic, la o masă aşezată lângă o 
fereastră. În faţa hanului se înălța un palat şi, din timp în 
timp. Pardaillan, ridicând un colţ al perdelei, arunca o 
privire asupra fațadei cufundate în întuneric. 

— Al cui este palatul acesta? o întrebă Pardaillan pe 
slujnică, ridicând încă o dată perdeaua. 

— Palatul ăsta? ... Păi, care va să zică, nu-i al nimănui. 
Adică, pe vremuri, era palatul seniorilor de Bonneval. Dar, 


de când mă ştiu eu şi sunt douăzeci şi nouă de ani de- 
atunci, n-am văzut pe nimeni intrând înăuntru, nici uşa sau 
ferestrele deschizându-se. 

— Da, şopti Pardaillan, dar în clipa asta în palat s-au 
adunat oameni. Şi tare-aş vrea să ştiu ce fac... 

— Ce vrei să facă, dragă prietene, bombăni ducele de 
Angouleme, dacă nu să urzească vreo lovitură urâtă, pentru 
că doar Fausta i-a adunat aici? 

— E-adevărat. Am văzut cum tigroaica cea frumoasă şi 
oamenii ei se strecurau în palat pe uşa dinspre grădină. 

— Pardaillan, zise tânărul duce suspinând, cât de departe 
suntem de... 

— De Violetta, nu-i aşa? ... Răbdare, prinţule. Răbdare! Nu 
există decât două fiinţe pe lume de la care putem afla în ce 
parte trebuie să ne îndreptăm: Fausta... şi Maurevert. îi 
urmărim. Nu ne mai scapă. Până la urmă unul sau altul o să 
ne cadă în mână. În orice caz situaţia noastră este mai puţin 
tragică decât când eram în vârşă. 

Închipuie-ţi că vârşa asta. În loc să fie de nuiele, era de 
fier, o plasă solidă din zăbrele de fier şi că abia îmi puteam 
vâri braţul prin găuri... Din fericire, erau acolo şi cadavre, 
fără de care aş fi rămas şi acum în vârşă... E o invenţie 
năstruşnică a doamnei Fausta, Dumnezeu să mi-o ţină în 
viaţă, căci m-am hotărât să-i plătesc spaima cu spaimă... 

Tânărul duce se înfioră. Din spusele lui Pardaillan îşi dădea 
seama prin ce trecuse cavalerul. - încercare hidoasă în 
urma căreia până şi minţile cele mai solide pot să se piardă. 

Cavalerul nu slăbea din priviri ochiurile de geam rotunde 
şi verzi ale ferestrei. Charles privea şi el şi, în bezna de pe 
ulicioară, desluşi o umbră care venea spre ei. 

— Ştiam eu că va veni! Şi că va veni chiar aici! murmură 
Pardaillan. 

Umbra se apropia de uşa cea mare a palatului. Era un 
bărbat înfăşurat într-o mantie care îi acoperea chipul. Dar, 
fără îndoială, Pardaillan îl recunoscuse după statură şi după 
mers, căci repetă: 


— Ele! 

Bărbatul nu izbi cu ciocănelul în uşă, ci bătu din palme. 
Îndată uşa cea mare se întredeschise şi necunoscutul se 
strecură în palat. 

— Cine-i? întrebă Charles. 

— Vei afla curând, zise Pardaillan. Când m-am trezit, ştii, 
şedeam călare pe două grinzi: una era vârâtă în apă şi 
cealaltă pornea în diagonală să susţină podeaua sălii în care 
se afla borta pătrată... intrarea în vârşă. Dormisem. Cum? 
Habar n-am. Am văzut că afară era ziuă. Lumina intra pe 
sub podeaua care era deasupra capului meu şi astfel am 
văzut că eram împresurat de grinzi care se îmbinau ca la 
podina unei schele. „Drace! mi-am spus, n-am decât să sar 
din grindă în grindă până ajung afară!” Şi am vrut să mă 
caţăr pe grinda de-alături, ajungând astfel mai aproape de 
deschizătura mare pe unde curgeau împreună şi apa 
fluviului şi lumina zilei. Abia atunci m-am izbit de zăbrelele 
de fier... Uitasem de vârşă! ... Atunci am cercetat această 
maşină de prins oameni. Şi mi-am dat seama că eram 
pierdut. Într-adevăr, vârşa era ca un puț făcut din zăbrele 
de fier, care pornea chiar de sub podea şi intra în apă. Am 
fost nevoit să abandonez ideea care îmi venise de amă 
căţăra pe plasă din ochi în ochi pentru a ajunge să trec 
deasupra. Ideea inversă mi se păru mai bună: adică, m-am 
agăţat de ochiuri şi am început să cobor, în speranţa că voi 
putea trece pe dedesubt intrând în apă. Ajuns la suprafaţa 
apei, am fost din nou izbit de cadavre. Înţelegând că îmi voi 
pierde minţile dacă nu ieşeam cât mai degrabă, m-am lăsat 
să alunec printre cadavre. Şi, atunci, am priceput de ce 
cadavrele stăteau pe loc şi de ce nu intrau în apă... Când 
apa mi-a ajuns până la umeri, am simţit cu picioarele că 
zăbrelele de fier se uneau din toate părţile în apă, alcătuind 
un fel de fund de butelcă! Cu nici un chip nu se putea ieşi 
pe sus! Cu nici un chip nu se putea ieşi pe jos! ... M-am 
căţărat de-a lungul ochiurilor de fier spre a mă feri de 
atingerea cadavrelor şi, agăţat la o oarecare înălţime, m-am 


oprit şi mi-am dat seama cu groază de situaţia în care mă 
aflam: eram sortit să mor cu încetul în acest puţ de fier!.... 

— E îngrozitor! spuse Charles cutremurându-se. 

— Întocmai. Cum spui domnia ta, era îngrozitor. Aşa încât, 
după câteva ceasuri, am luat hotărârea să mă caţăr până 
sus şi să bat în podea până când mă va auzi careva, până 
când m-or ucide de-a binelea! 

— Şi cum ai ieşit de-acolo? 

Pardaillan începu să râdă şi răspunse: 

— Foarte simplu. Am ieşit împreună cu cadavrele. Desigur, 
nu era prea plăcut pentru Fausta să doarmă deasupra 
atâtor leşuri. Din pricina asta, sau din altă pricină, sigur 
este că, dacă morţii erau prizonieri în vârşă, Fausta trebuia 
să se fi gândit de a le reda libertatea. Şi cum să redai 
libertatea unor leşuri prizoniere? Pescuindu-le unul după 
altul? Nu, nu! Fausta este femeia căreia îi plac combinaţiile 
simple! Pentru a elibera morţii, cel mai simplu lucru era să-i 
laşi să plece pe firul apei! 

Pardaillan începu să râdă, apoi aruncă afară o privire 
neliniştită. 

— Nu trebuie să scăpăm clipa când omul nostru o să iasă, 
zise el, acum primeşte ultimele ordine ale frumoasei 
Fausta... 

Deci, cum îţi spuneam, eram de mai multe ceasuri agăţat 
de zăbrelele de fier, şezând într-o rână pe o grindă, când, 
deodată, aud deasupra mea un soi de scârţăit şi, în acelaşi 
timp în cealaltă parte a zăbrelelor văd un lucru pe care nu-l 
zărisem încă: o funie! ... Şi funia se urca în sus! Era trasă 
de sus. Ridicând ochii, am văzut că trecea printr-o gaură 
scobită în podea. Atunci, dintr-o privire, am urmărit funia 
de sus în jos şi m-am liniştit pe loc... Într-adevăr, 
monseniore, funia ridica un pătrat din zăbrele, făcând astfel 
o deschizătură largă. În aceeaşi clipă, am văzut cadavrele 
care o luaseră la vale, îmbulzindu-se de parcă s-ar fi grăbit 
să plece. După două minute plecaseră toate, duse de fluviu. 

Pardaillan dădu pe gât o cană mare de vin şi adăugă: 


— Am făcut şi eu ca ele... Asta-i tot! M-am aruncat în apă, 
am ajuns până la deschizătură înotând zdravăn şi m-am 
pomenit afară din vârşă. După două minute m-am urcat pe 
chei. 

O lungă tăcere urmă după aceste cuvinte. Charles se uita 
la tovarăşul său cu un fel de spaimă. Cavalerul fluiera 
printre dinţi şi privea mai departe pe fereastră. 

— E vremea să ieşim, zise el în sfârşit. 

Şi, adresându-se slujnicei, adăugă: 

— la spune-mi, frumoaso, prietenul meu şi cu mine am 
vrea să luăm puţin aer înainte de a ne culca. Cum facem la 
întoarcere? Vreau să zic, cum să intrăm în casă fără să 
batem la uşă, nici să trezim pe cineva... 

— Păi, intraţi prin grajd, c-o să-l las deschis. Şi, ajunşi în 
curte, n-aveţi decât să urcați scara de lemn care-i acolo. 

Pardaillan cunoştea desigur împărţirea casei, întrucât 
aprobă din cap şi, urmat de Charles, ieşi pe uşa hanului, 
care se închise îndată în urma lor. În stradă, sau, mai 
degrabă, în ulicioara îngustă şi întortocheată unde se aflau, 
Pardaillan făcu vreo zece paşi, apoi se opri în nişa unui zid. 

— Să aşteptăm aici, şopti el. Omul nostru va ieşi curând. 

— Cine-i? întrebă Charles pentru a doua oară. 

— Nu l-ai recunoscut? ... E călugărul! E Jacques Clement! 
E omul care, în hanul „La Teascul-de-Fier” şedea lângă noi 
şi trăgea cu urechea... Omul care a zis că te va răzbuna 
răzbunându-se... 

— Da... pe Caterina de Medici! 

— Adică ucigându-i fiul, pe Henric al III-lea, zise cu răceală 
cavalerul. 

— Pardaillan! exclamă tânărul duce. Asta-i un lucru 
îngrozitor. 

— Cum? Te plângi? Gândeşte-te că tatăl domniei tale a fost 
aruncat în ghearele deznădejdii, împins în pragul nebuniei, 
adus la moarte de trei fiinţe care erau mama lui, Caterina, 
fratele lui, ducele de Anjou, acum rege al Franţei şi, în 


sfârşit, monseniorul duce de Guise! Vrei să cauţi o 
pedeapsă cumplită pentru rege? 

— Da. Totdeauna m-am gândit că unchiul meu, Henric de 
Franţa, va cădea într-o bună zi ca răscumpărare pentru una 
dintre durerile pe care le-a semănat de-a lungul căii vieţii 
sale. Dar, dacă-i în puterea mea, Pardaillan, Jacques 
Clement nu-l va lovi pe rege. Nu asta voiam eu! ... 

— Aşadar, monseniore, dacă îţi stă în putere, vei opri 
braţul călugărului? 

— Îl voi opri, zise Charles, cu glas înfundat. 

Pardaillan clătină din cap: 

— Haide! murmură el satisfăcut. De Guise nu este încă 
rege al Franţei! 

În acea clipă îl prinse de braţ pe tânăr şi îl strânse tare. Cu 
un semn, îi arătă uşa palatului care se deschidea, lăsând să 
treacă un călugăr cu glugă care se apropia acum încet de 
ei. 

— Vreau să zic, continuă el cu răceală, că în clipa asta ţii în 
mâini soarta regatului şi a creştinătăţii, monseniore. Îl vezi 
pe omul acesta care vine spre noi. Dacă trece mai departe, 
se îndreaptă spre crimă... Mâine, unchiul domniei tale, 
Henric al III-lea, va fi ucis cu pumnalul, mâine ducele de 
Guise ajunge rege... Monseniore, iată, soarta trece pe lângă 
noi! Un gest şi faţa lumii este schimbată! 

Călugărul ajunsese în dreptul lor. Pardaillan se ghemui 
într-o adâncitură a zidului şi îşi încrucişă braţele. Călugărul 
trecea... Charles d'Angouleme, după o clipă de şovăială, 
făcu doi paşi repezi, îşi puse mâna pe umărul omului şi 
rosti: 

— Hei, jupâne călugăr, două vorbe, dacă nu-ţi este cu 
supărare! 

Călugărul se opri. Îşi înălţă capul plecat şi, cu mirarea 
dispreţuitoare a omului care se ştie protejat de o menire 
înaltă, zise: 

— Ce doriţi de la mine? 


— Vreau să te rog a-mi acorda câteva clipe în care să stăm 
de vorbă. 

— Daţi-vă la o parte, spuse cu dojană în glas călugărul, 
căci în noaptea asta nu pot sta de vorbă decât cu 
Dumnezeu! 

Pardaillan, în acest moment, înaintă repede şi, cu cei mai 
vesel glaS. Strigă: 

— Cum aşa? refuzi să te odihneşti o clipă alături de 
prieteni, jupâne Jacques Clement? 

Călugărul tresări. O bucurie adâncă îi descreţi obrazul de 
fildeş şi îi coloră fruntea. Întinse mâna. 

— Cavalerul de Pardaillan! zise el cu glasul schimbat. 

— Şi monseniorul duce de Angouleme, zise Pardaillan. 
Vino deci cu noi. Ce dracu, chiar şi pe timp de procesiune, 
un pahar de vin n-a înspăimântat niciodată un călugăr! 

Jacques Clement făcu semn că primeşte invitaţia şi toţi trei 
se îndreptară spre micul han închis, orb şi mut la ceasul 
acesta. Dar, aşa cum făgăduise slujnica, n-aveau decât să 
împingă uşa grajdului. Câteva clipe mai târziu, şedeau în 
jurul unei mese luminate de un opaiţ care scotea fum. Pe 
masă se aflau câteva sticle cu un vin anumit, mult prețuit în 
toată ţara. 

Pardaillan umplu trei pahare şi îl goli pe-al său dintr-o 
înghiţitură. Jacques Clement duse paharul la gură şi îl lăsă 
aproape plin... Totuşi, ochii lui stinşi erau însufleţiţi de un 
fel de cordialitate voioasă. 

— Vinul ăsta încălzeşte inima, zise el. Dar inima mea 
creşte mai tare în prezenţa unui prieten ca domnia ta, 
cavalere. Vrei să-ţi spun drept? În viaţa mea tristă, în 
clipele mele de deznădejde, când mă simţeam singur pe 
lume, doar la domnia ta mă gândeam. Eu, care nu purtam 
în amintirile mele nici chipul unei mame, nici chipul unui 
tată, aveam simţământul că ai fost pentru mine ca un frate 
mai mare... Îţi aminteşti de ziua când făceam flori de măceş 
din hârtie şi când te-ai oprit lângă mine? ... 

— Desigur! spuse Pardaillan cu emoție în glas. 


— M-ai încurajat... Apoi te-am văzut în ziua aceea 
cumplită... când mi-ai arătat mormântul mamei mele. Şi, din 
ziua aceea, chipul domniei tale mi s-a întipărit în inimă... 

Jacques Clement se cutremură, îl prinse pe Pardaillan de 
mână şi adăugă cu glas grav: 

— În noaptea asta care, fără îndoială, este ultima din viaţa 
mea, atât de aproape de ceasul când o faptă cumplită se va 
săvârşi, ce stranie întâlnire! Dumnezeu a vrut să-mi dea o 
ultimă bucurie scoţându-mi-l în cale pe singurul om din 
lume care înseamnă pentru mine toată familia inimii mele! 
„.. Pardaillan, inima mea vrea cu străşnicie nenorocirea 
acelora care mi-au ucis mama! 

— Da, n-ai cunoscut-o niciodată, zise Pardaillan dus pe 
gânduri. Şi cine ştie dacă nu tocmai de aici vine dragostea 
cu care îi păstrezi amintirea! 

— Ştiu ce vrei să spui, mormăi călugărul pălind la faţă. Îţi 
spun că am primit spovedania uneia dintre femeile bătrânei 
Caterina! Îţi spun că am aflat totul despre viaţa mamei 
mele... şi crimele ei! 

— Alice n-a fost criminală, spuse grav cavalerul. A fost 
doar nefericită. 

— Nu-i aşa? strigă călugărul radios. 

— Desigur! ... Bătrâna Medici a fost singura vinovată. lar 
viaţa mamei domniei tale, martiră a unei dragoste, strânsă 
ca într-un cleşte în alternativa de a fi sau dispreţuită de 
bărbatul pe care îl adora, sau de a-l ucide pe acest bărbat, 
viaţa ei deci n-a fost decât o admirabilă apărare! Nici nu se 
poate închipui câtă forţă şi minte a cheltuit pentru a lupta 
împotriva Caterinei. Şi suferinţa ei întrece pedepsele cele 
mai crude! ... 

Jacques Clement îşi trăsese gluga peste faţă. Îl auzeau 
cum plânge, stăpânindu-şi hohotele. 

— Pardaillan, spuse el după câteva minute, îţi înţeleg 
gândul. Nu vrei să-i spui fiului cum a fost mama, dar nici nu 
vrei să minţi. 


— Nici o femeie de pe lume n-a meritat mai multă milă 
decât Alice de Lux, spuse Pardaillan. 

Jacques Clement se ridică şi îşi lăsă iarăşi gluga pe umeri. 

— Cavalere, spuse el cu glas mohorât, mă readuci la 
realitatea cumplită. Mâine, mama mea va fi răzbunată. 
Mâine, bătrâna Caterina va cunoaşte disperarea fără 
margini. 

— Deci vrei să-l ucizi pe regele Franţei! 

— Este o taină între mine, Dumnezeu şi doi dintre îngerii 
lui, spuse Jacques Clement, Da, cavalere, mâine îl voi ucide 
pe regele Franţei! ... Mâine vei fi răzbunat de răul pe care 
ţi l-a făcut Caterina. Mâine şi domnia ta, fiul lui Carol al IX- 
lea, vei fi răzbunat de răul pe care Caterina şi Henric l-au 
făcut tatălui domniei tale! 

Călugărul rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi, cum făcea 
o mişcare ca pentru a se retrage, Pardaillan zise: 

— Fiindcă ai făcut un lucru atât de mare încredinţându-ne 
această taină, spune-ne şi cum înţelegi să treci la fapte... 

— Fie! zise călugărul după ce chibzui o clipă. Nu văd de ce 
v-aş ascunde amănuntele, tocmai domniilor-voastre. Deci, 
mâine, la ora nouă, Valois îl va primi pe ducele de Guise în 
audienţă, la primărie. După audienţă, trebuie să se ducă la 
catedrală. Ştiu că regele va fi prevenit că un duhovnic 
trebuie să se apropie de el ca să-i înmâneze indulgenţa 
deplină pentru păcatele sale. Acest duhovnic va veni lângă 
el, în clipa când va intra în catedrală. Acest duhovnic voi fi 
eu! 

Charles d'Angouleme se cutremură şi întrebă: 

— Vei merge deci în urma regelui în timpul procesiunii? 

— Nu, răspunse călugărul. Îl voi aştepta la uşa catedralei. 
Numai atunci mă voi apropia de el şi, când va cădea în 
genunchi... atunci să priviţi cu luare-aminte... Valois va 
cădea în genunchi şi nu se va mai ridica niciodată. 

Jacques Clement îşi plecă fruntea, apoi, cu glas înfundat, 
repetă: 

— Adio! Rugaţi-vă pentru mine! 


Şi se îndreptă spre uşă. Charles se ridică iute pentru a se 
năpusti asupra lui. Dar Pardaillan îl opri cu o mână şi, în 
clipa când călugărul deschidea uşa, zise: 

— Jacques Clement, vreau să-ţi cer un serviciu! 

Călugărul se opri locului, tresări, se întoarse repede şi, cu 
faţa inundată de bucurie, strigă: 

— Într-adevăr voi avea fericirea să pot fi de folos înainte 
de a muri! Ai vorbit de un serviciu... cavalere? 

— Unul marE. Răspunse Pardaillan cu o simplitate care 
avea în ea ceva solemn. lată despre ce este vorba: am 
nevoie ca Henric al III-lea să mai trăiască o bucată de 
vreme... Îţi cer viaţa lui Henric de Valois, regele Franţei... 

— Ai nevoie ca Valois să mai trăiască o bucată de vreme? 
bâigui Jacques Clement, alb la faţă. 

— Da. Viaţa mea este legată de viaţa acestui rege pe care 
vrei să-l omori. Şi, pentru că Dumnezeu, zici, a vrut să se 
întâmple întâlnirea noastră din seara asta, îţi spun: 
Clement... Îţi cer să mă laşi să trăiesc, lăsându-l să trăiască 
pe Valois, regele Franţei! 

— Blestemată fie clipa în care te-am întâlnit! răcni Jacques 
Clement. 

Tremura din tot trupul. Dinţii îi clănţăneau. Îşi pironea 
asupra lui Pardaillan ochii holbaţi... Şi, dacă Pardaillan ar fi 
putut să-i audă gândurile, iată ce ar fi auzit: „Viaţa regelui! 
Asta îmi cere el! ... Păi atunci...: Îngerul... Îngerul 
dragostei. Mă aşteaptă la miezul nopţii! ... Îmi voi căpăta 
răsplata pe lumea asta şi dragostea ei! ... Şi Pardaillan îmi 
cere să renunţ la asta... la dragostea Mariei! ...” 

Pe când lui Jacques Clement îi treceau prin minte 
asemenea gânduri, sună de miezul nopţii în marea tăcere a 
oraşului adormit... La prima bătaie, călugărul îşi îndreptă 
trupul, tremurând ca de friguri. La a şasea bătaie, îşi 
împreună mâinile şi şopti: 

— Fie-ţi milă, Pardaillan! 

Pardaillan asista, uimit, la o dramă pe care nu o putea 
înţelege. Răsună şi a douăsprezecea bătaie. 


— Fausta învinsă. 

Apoi se aşternu o tăcere îndelungată. Călugărul se prăbuşi 
în genunchi, îşi plecă fruntea şi şopti: 

— Regele Franţei va trăi! ... O, mamă, fac asta pentru 
cavalerul de Pardaillan! 

— Cred, zise Pardaillan, că acest călugăr a înfăptuit un act 
eroic. 

Capitolul 3 

Henric al III-lea (urmare) 

A doua zi de dimineaţă, regele Henric al III-lea se trezi 
devreme în încăperea pe care o locuia în palatul domnului 
Cheverni, guvernatorul regiunii Beauce. 

Henric plecase din Paris cu moartea în suflet. Dar, când 
găsi în primăria din Chartres o deputăţie de târgoveţi veniţi 
să-l salute, când trecu în revistă călăreţii lui Crillon, începu 
să-şi spună că meseria de rege în exil n-o fi poate prea 
neplăcută. 

De nenumărate ori îl bătuse gândul să se întoarcă la Paris, 
să intre iarăşi în palatul său, Luvru şi să le spună 
parizienilor: „lată-mă... să încercăm să ne înţelegem!” 

Căci nu era deloc lipsit de curaj. Dar intimii săi, cum ar fi 
Villequier, d'Epernon şi d'O, nu scăpau prilejul de a-i aminti 
că regina-mamă rămăsese la Paris să pună la punct situaţia 
şi că regele ar strica totul printr-o întoarcere pripită! 

Deci, în dimineaţa aceea, regele se trezi foarte vesel, trecu 
în apartamentul vecin, unde Caterina de Medici, sosită cu 
opt zile în urmă, îi trimisese vorbă că îl aşteaptă. Intră voios 
la maică-sa şi o sărută pe amândoi obrajii, lucru neobişnuit 
la el. 

— Fiul meu, spuse Caterina, de multă vreme n-ai mai 
îmbrăţişat-o astfel pe bătrâna ta mamă. 

— Azi sunt foarte mulţumit, doamnă, răspunse Henric 
trântindu-se într-un jilţ. Graţie domniei tale, mamă, bunii 
mei parizieni vor să se împace cu mine şi, cum nu văd nici o 
piedică în calea acestei împăcări, vreau să mă înapoiez la 


Paris şi să-mi fac o intrare în oraş despre care bănuiesc că o 
să se ducă vestea. 

Caterina de Medici îşi privi fiul cu mirare, dar văzu că era 
sincer. 

— Henric, dacă ţi-aş spune tot ce vrea poporul din Paris, 
tot ce aşteaptă poporul din Franţa, ai rămâne uluit. Ajunsă 
atât de aproape de groapă, am aruncat o privire mai 
clarvăzătoare asupra universului, dar nu-ţi voi spune nimic 
despre toate acestea, sire... Întrucât n-ai fi în stare să 
înţelegi limba pe care o vorbesc... Pe Sfânta Fecioară, sunt 
hotărâtă să mă apăr şi să te apăr. Fiule, ascultă-mă, nu te 
poţi înapoia la Paris acum. 

Henric al III-lea sări în sus. Cunoştea prudenţa Caterinei, 
dar mai ştia şi că era rănită de moarte în orgoliul ei de 
regină şi de mamă, că pregătea cu înfocare întoarcerea la 
Paris şi pedepsirea parizienilor. Ştia, în sfârşit, că era o 
femeie în stare să înfrunte toate primejdiile. Dacă se 
hotărâse să-i vorbească astfel, era sigur că întoarcerea la 
Paris era cu neputinţă de înfăptuit. 

— De ce, întrebă el cu o iritare surdă, de ce n-aş putea 
intra în Paris? Nu sunt regele ţării? ... Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă, fiule, că vor să te atragă într-o capcană şi să 
te măcelărească! Pe tine, pe mine, pe prietenii mei... 

Henric al III-lea se prăvăli în jilţ şi îşi şterse fruntea şiroind 
de sudoare, spunând: 

— Ce-i de făcut, mamă? ... Chartres era destul de aproape 
de Paris, unde mă puteam duce dintr-un salt. În 
împrejurările cumplite pe care mi le înfăţişezi, Chartres 
este prea aproape de Paris! 

— Potoleşte-te, fiul meu drag, spuse bătrâna mamă. 
Chartres este prea aproape de Paris, zici? Ei bine, avem 
Blois, cu castelul lui de necucerit, unde, la nevoie, putem 
rezista unui asediu de zece ani! 

— Da, da! ... Să plecăm, mamă, să plecăm! strigă Henric. 

Apoi, lovindu-se deodată peste frunte: 


— Şi oamenii ăştia care au venit aici! ... Mizerabilii ăştia! 
... Impostorul ăsta de Guise! ... O, nici nu vreau să-i văd în 
ochi! ... 

— Fiule, te vei duce la primărie, cum a fost vorba, îl 
întrerupse Caterina. Vei părea cât mai încrezător când vei 
asculta plângerile burghezilori din Paris. Şi, când îl vei 
vedea pe de Guise triumfător, atunci îi vei da lovitura pe 
care i-am pregătit-o... Nici un răspuns! Tăcere! Un singur 
cuvânt, unul singur! ... Şi cuvântul acesta... cuvântul acesta, 
care îl va strivi pe de Guise, îţi va readuce regatul aproape 
în întregime. 

— Spune! Spune, mamă! Care-i cuvântul? 

— Iată-l: regele convoacă stările generale la Blois! ... 
Stările generale, înţelegi? De Guise nu mai înseamnă nimic! 
Parizienii nu mai înseamnă nimic! Regele discută cu 
tagmele adunate... fără să mai punem la socoteală faptul că 
astfel câştigăm timp, adăugă Caterina cu un mic zâmbet. 

Henric al III-lea răsuflă adânc şi izbucni în râs: 

— La dracu! Festa e bine jucată... Da, ai dreptate, 
doamnă! Stările generale vor potrivi totul. 

— Du-te, fiule, du-te deci şi dă-i lovitura meritată lui de 
Guise... Iar în ce priveşte lovitura pe care se pregăteau să 
ţi-o dea, încă astă-seară, datorită spionilor mei, voi afla 
totul. Du-te la primărie, apoi fă-ţi pelerinajul ca şi cum nimic 
nu te-ar ameninţa. 

Henric îşi sărută din nou mama şi se retrase. Era cu- 
adevărat fiul Caterinei: dacă nu dădea îndărăt în faţa unei 
lovituri de spadă care trebuia dată sau primită, viclenia i se 
părea totuşi cea mai bună armă. Lasă poruncă să se 
aprindă douăsprezece lumânări Sfintei Fecioare din 
Chartres, pentru a o îmbuna să-i apere interesele, apoi 
declară că sosise timpul să meargă la primărie. 

Zece minute mai târziu, regele, înconjurat de gentilomii 
săi, păşea spre primărie, în mijlocul unui şir dublu de 
soldaţi pe care Crillon îi rânduise de-a lungul drumului. În 


spatele fiecărui şir mulţimea tăcută şi aproape ostilă privea. 
Era ceva sinistru. 

Drumul se încheie fără nici un incident şi regele, intrând în 
primărie, se aşeză pe un tron care fusese înălţat în sala cea 
mare şi porunci să vină deputăţia parizienilor. 

De Guise părea că ar fi înţeles bănuielile şi că ar fi vrut să-l 
liniştească deplin pe rege. Într-adevăr, nu la primărie 
trebuia să se joace drama urzită de Fausta, ci în catedrală, 
unde Jacques Clement trebuia să-l înjunghie pe Henric al 
III-lea. De Guise îşi adunase deci în afara zidurilor toţi 
oamenii pe care îi avea în stare să lupte, membri ai Ligii şi 
gentilomi. Îndată după primirea sa la rege, trebuia să se 
ducă la ei şi să aştepte împreună semnalul: douăsprezece 
bătăi ale clopotului mare aveau să însemne că regele era 
mort, şase bătăi, că Jaques Clement dăduse greş. 

Şeful Ligii Catolice intră deci însoţit doar de câţiva 
târgoveţi conduşi de Maineville. La vederea acestei trupe 
firave, regele răsuflă uşurat. De Guise străbătu sala în toată 
lungimea ei. Ajuns în faţa tronului, făcu o plecăciune 
adâncă. 

— Vere, zise cu graţie regele, se pare că o sămânță de 
discordie a fost semănată între mine şi bunii mei parizieni 
Se afirmă că ai binevoit să aduni plângerile supuşilor mei, 
pentru a mi le înfăţişa. Vorbeşte deci cutezător şi fii sigur că 
sunt hotărât să dau deplină satisfacţie oricărei plângeri. 

— Da, sire, răspunse de Guise. Prima datorie a nobilimii 
este să-l sprijine pe rege... lată de ce, sire, am rămas la 
Paris pentru a le arăta târgoveţilor cât era de necesar să se 
restabilească o pace trainică între rege şi supuşii săi. La 
aceasta se mărgineşte rolul meu. Iar în ce priveşte 
plângerile parizienilor, n-am avut menirea să le adun. Dacă 
am avut fericirea de a-i convinge pe parizieni să se împace 
cu majestatea-voastră, nu-mi stă în puteri să ştiu pe ce 
temei trebuie să se încheie pacea... 

La aceste vorbe, modeste şi totodată mândre, regele nici 
nu se clinti. 


— Sire, continuă ducele de Guise, iată-i pe deputaţii 
corpurilor oraşului. Vă vor spune, dacă binevoieşte 
majestatea-voastră, care sunt dorinţele poporului... 

Deputaţii făcură o plecăciune în semn de învoire. 

— Vorbiţi, domnilor, sunt gata să vă ascult, zise regele. 

Atunci, din grupul târgoveţilor se desprinse un bărbat pe 
care Henric îl recunoscu îndată. 

— Domnia-ta, domnule de Maineville, eşti acela care 
vorbeşti în numele parizienilor? 

Într-adevăr, era Maineville. Acesta făcu o plecăciune şi 
zise: 

— Sire, cererea pe care voi avea onoarea să v-o supun este 
adresată majestăţii-voastre de către domnii cardinali, prinți, 
seniori şi deputaţi din oraşul Paris şi din alte oraşe catolice, 
asociate şi unite întru apărarea religiei... 

Regele tresări. Nu mai era vorba de câteva plângeri ale 
parizienilor, ci întregul regat, prelaţii, seniorii şi poporul 
vorbeau prin glasul lui Maineville. 

— Să vedem plângere. Zise regele pe un ton repezit. 

— Sire, reluă Maineville, susnumiţii asociaţi, al căror 
reprezentant aici am marea cinste să fiu, au hotărât şi 
hotărăsc să o implore pe majestatea-voastră: întâi, să fie 
îndepărtat domnul duce d'Epernon, ca aţâţător la erezie, 
stricător şi delapidator al banilor publici. 

D'Epernon izbucni în râs şi întrebă: 

— Sire, trebuie să plec chiar acum? ... 

Se aşternu o tăcere cumplită. Regele zâmbi uşor, îşi 
întoarse puţin capul spre d'Epernon şi spuse: 

— Cum doriţi, domnule duce... 

La aceste vorbe, d'Epernon se făcu alb la faţă. De Guise îl 
privi pe rege uluit şi burghezii deputaţi îl aclamară pe rege. 

Palid de furie, d'Epernon pusese mâna pe spadă şi avea de 
gând să facă vreo nebunie, când văzu privirea regelui 
aţintită asupra sa, cu acelaşi zâmbet. Înţelese, sau crezu a 
înţelege că Henric al III-lea juca o comedie. 


— Sire, spuse el, voi pleca, nu când voi dori eu, nici când 
vor dori burghezii din Paris, ci atunci când majestatea- 
voastră, drept răsplată pentru serviciile mele şi pentru 
sângele vărsat pentru ea, îmi va porunci să plec. Până 
atunci, rămân! 

— Continuaţi, domnule de Maineville, zise regele. 

— Numiţii cardinali, prinți, seniori şi deputaţi o imploră pe 
majestatea-voastră: în al doilea rând, să porniţi personal 
împotriva ereticilor din Guyenne2 şi să-l trimiteţi pe domnul 
duce de Mayenne împotriva acelora din Dauphine. 
Majestatea-sa regina-mamă va ţine Parisul în pace în timpul 
absenței regelui. 

În al treilea rând, să i se ia domnului d'O orice demnitate 
de conducător în oraşul Paris. 

În al patrulea rând, să se aprobe noile alegeri de consilieri 
municipali şi de armaşi, care au fost făcute atât în Paris, cât 
şi în alte oraşe. 

În al cincilea rând, să vă înapoiaţi în oraşul maiestăţii- 
voastre, Paris şi să vă ţineţi toţi ostaşii departe de capitală, 
la cel puţin douăsprezece leghe. 

Maineville tăcu. Îşi terminase rolul. 

Brusc, regele se îndreptă în jilţul său şi aruncă asupra 
adunării privirea aceea rece şi sticloasă pe care o moştenise 
de la maică-sa. 

— Domnule de Maineville, rosti el cu glas limpede şi 
domniile voastre, domnilor burghezi din Paris şi domnia 
voastră, vărul meu de Guise, ascultaţi-mă. Lucrurile ce ne- 
au fost înfăţişate mai înainte nu privesc numai vrajba, care, 
din nefericire, a izbucnit între noi şi bunul nostru oraş Paris. 
Şi, în acest caz, nu se cade să răspund aici, ci dinaintea 
regatului întreg. Astfel trebuie să dea regele un răspuns 
cinstit... 

Aici, Henric al III-lea făcu o pauză, ca pentru a-i da mai 
bine lui de Guise lovitura pregătită de Caterina. 

— Doar în prezenţa deputaţilor celor trei tagme trebuie să 
vorbim, continuă regele cu un glas mai puternic. Domnilor, 


binevoiţi deci, până atunci, să duceţi acest răspuns, 
singurul demn de noi şi de poporul nostru: regele va întruni 
stările generale... 

Un tunet de aplauze izbucni în sală şi se întinse afară, 
unde vestea se răspândi cu viteza fulgerului. Regele 
consimte să adune stările generale! 

— Stările generale, continuă regele, se vor aduna în oraşul 
nostru Blois şi le fixăm deschiderea în cincisprezece 
septembrie. 

— Trăiască regele! strigară deputaţii cu entuziasm sincer. 

Şi, în oraş, târgoveţii din Chartres şi penitenţii din Paris 
repetară strigătul acesta, cu un soi de mândrie: convocarea 
stărilor generale era, într-adevăr, o victorie la care nu 
îndrăzniseră să spere. 

În stradă, târgoveţii din Chartres, călugării şi penitenţii se 
adunară în şiruri strânse. Însă membrii Ligii Catolice, care 
veniseră înarmaţi, nu se aflau acolo. Curând, oamenii îl 
văzură pe Henric al III-lea, care înainta cu capul descoperit, 
în picioarele goale şi îmbrăcat într-un cămăşoi de pânză 
grosolană. Purta mătăniile la gât şi ţinea în mână o 
lumânare mare. Păşea, singur, într-un larg spaţiu liber. La 
câţiva paşi în urma lui veneau doi călugări cu gluga bine 
trasă peste faţa. 

În afara zidurilor oraşului aşteptau Mayenne şi cardinalul 
de Guise. Adunaseră acolo trei sau patru sute de membri ai 
Ligii, bine înarmaţi. Ducele de Guise sosi în clipa când toate 
clopotele oraşului începură să bată. Cardinalul îl întrebă din 
ochi. 

— Ei bine, spuse ducele ridicând din umeri, convoacă 
stările generale pentru cincisprezece septembrie, la Blois. 

— O! O! zise cardinalul. lată ce l-ar putea salva pe Valois, 
dacă soarta nu i s-ar pecetlui chiar azi, peste câteva minute. 

— Cum vom afla vestea? întrebă Mayenne. 

— Clopotul cel mare va bate de douăsprezece ori... Şase 
bătăi vor însemna că lovitura a dat greş... Dar nu poate da 


greş! 


— O! exclamă în aceeaşi clipă cardinalul. Clopotele tac... 
Regele intră în catedrală... Acum e clipa tragică... 

Şi toţi trei, aplecaţi pe grumazul cailor, ascultară tăcerea 
învăluitoare care venea din-spre oraş. 

Trecură câteva minute. Cei trei fraţi se priveau. Clopotul 
cel mare al catedralei tăcea. 

— Să ne apropiem de tabăra regală! zise de Guise, pentru 
a scăpa de apăsarea cumplitei aşteptări. 

În aceeaşi clipă, în tăcerea câmpiei, un soi de muget, cu 
sonorități întinse şi profunde, se răspândi în văzduh. Era 
prima bătaie a clopotului cel mare de la catedrală! Cei trei 
fraţi rămaseră împietriţi. 

— Una! murmură cardinalul, frământând mânerul 
pumnalului. 

— Două! zise Mayenne, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Trei! ... Patru! ... Cinci! ... număra cardinalul, alb la faţă. 

— Şase, mormăi ducele de Guise. Atenţie! ... 

Şi, atunci, un geamăt îi ieşi din gătlej. Cardinalul îşi plecă 
fruntea, Mayenne bombăni printre dinţi o înjurătură. Şi toţi 
trei, privindu-se bănuitor, văzură că aveau chipurile 
schimonosite ca orice criminal de rând căruia îi este frică! 

A şaptea bătaie nu se mai auzi! Clopotul cel mare tăcea! 
Henric al III-lea nu murise! Călugărul nu-l lovise cu 
pumnalul! 

Timp de încă vreo jumătate de ceas, fraţii de Guise 
aşteptară, tăcuţi, încrâncenaţi, nemişcaţi şi palizi. În sfârşit, 
ducele de Guise se stăpâni, vinele de la tâmple i se 
dezumflară, ochii înroşiţi de firişoare sângerii îşi recăpătară 
strălucirea firească, răsuflarea gâfâită, care îi zbuciuma 
pieptul, se potoli. 

— Fraţii mei, spuse el, am fost loviți de o mare nenorocire. 

— Cu atât mai mult cu cât situaţia se va schimba, pentru 
că Valois a făgăduit convocarea stărilor generale! zise 
cardinalul. 

— Da şi noi avem nevoie să ne reculegem, să cercetăm 
noua situaţie cu răceala şi curajul oamenilor al căror cap nu 


le stă pe umeri decât printr-o minune. 

— Ei aş! spuse Mayenne. Parisul va fi oricum al nostru! 

— E-adevărat! Duceţi-vă să mă aşteptaţi în satul Latrape, 
unde gentilomii mei trebuie să vină după mine. Acolo vom 
afla ce s-a întâmplat şi abia atunci vom putea vorbi despre 
viitor cu mai multă siguranţă. 

Cardinalul şi Mayenne făcură un gest de încuviinţare şi, 
dând pinteni cailor, se îndepărtară pe drumul spre Paris. 

De Guise porni către membrii Ligii, încercând să 
împrumute chipului o expresie de triumf, care era foarte 
departe de starea lui de spirit. 

— Bunii mei prieteni, spuse el, cu puţin mai înainte l-am 
împins pe rege să facă un act care este, pentru Paris, mai 
mult decât o mare victorie. Regele făgăduieşte că va întruni 
stările generale... 

— Trăiască marele Henric! ... urlară membrii Ligii. 

— Trăiască regele! rosti ducele cu mânie înăbuşită. 
Majestatea-sa dă dovadă de o bunăvoință pentru care îi 
datorăm deplina noastră recunoştinţă. Într-o asemenea 
împrejurare fericită, bunii mei prieteni, nu mai aveţi decât 
să vă înapoiaţi în linişte la Paris pentru a vă pregăti acolo 
jalbele. Ştiţi că o să vă ajut din toată inima atunci când va fi 
să le prezentaţi majestăţii-sale... 

— Trăiască Lorraine! Trăiască stâlpul Bisericii catolice! 
strigară cu frenezie membrii Ligii. 

Dar, marele Henri îşi şi strunise calul în galop şi dispăru 
spre miazănoapte, lăsând în urma lui oraşul Chartres, unde 
venise să caute o coroană. Era posomorât. Curând, calmul 
pe care se străduise să şi-l impună se topi ca gheaţa la 
soare. Înlăuntrul lui se dezlănţui furia. Singur, ca un fugar, 
alerga pe drum. Însângera burta calului cu pintenii. După o 
oră de alergare nebună, animalul se prăvăli spetit. 

De Guise, călăreț încercat, sări în picioare. Ceea ce îl 
rodea mai mult era că nu ştia de ce călugărul nu-l lovise pe 
rege. Lucrul fusese atât de bine plănuit! ... Doar o minune |- 
ar fi putut salva pe Henric al III-lea. 


Pe când medita astfel, vreo cincisprezece călăreţi apărură 
în zare şi se apropiară de el, cu iuţeală. Curând îi desluşi 
limpede: erau o parte din gentilomii săi, care i se alăturau. 
În fruntea lor mergeau Bussi-Leclerc, Maineville şi 
Maurevert. Zărindu-l pe ducele de Guise, în picioare, lângă 
calul său doborât la pământ, se opriră. 

Unul dintre gentilomi descălecă şi îi oferi ducelui calul său. 
De Guise se urcă grabnic în şa. Toată trupa porni din nou la 
drum, în tăcere. Un ceas mai târziu, se întâlniră cu ducele 
de Mayenne şi cu cardinalul. Abia atunci, ducele de Guise 
îşi întrebă oamenii: 

— Eraţi la catedrală, aţi văzut totul... Ce s-a întâmplat? 
Călugărul... 

— Călugărul n-a venit, monseniore! spuse Bussi-Leclerc. 

— Ne-a trădat! Bănuiam eu! 

— Călugărul nu ne-a trădat! Cineva a pus mâna pe el, azi- 
noapte... 

— Şi acest cineva, şuieră ducele cu un glas ce tremura de 
mânie, cine este? Nu ştiţi? 

— Să ne fie cu iertare, monseniore, îl ştim foarte bine. 

Atunci Maurevert înaintă şi, cu un zâmbet ciudat care îi 
brăzda chipul palid, rosti: 

— Ei bine, monseniore, este Pardaillan! 

Capitolul 4 

Pardaillan şi Fausta. 

Am spus mai înainte că, în clipa când convoiul regal 
pornea spre catedrală, doi călugări capucini se aşezaseră în 
spatele lui Henric al III-lea. Şi, din frânturile de conversaţie 
pe care le-am prins, ghicim cine se ascundea sub rasele 
călugăreşti: mai întâi, făptura graţioasă şi mereu 
zâmbitoare a ducesei de Montpensier, şi-apoi, făptura 
majestuoasă, întunecată şi fatală a Faustei. 

Nimănui nu-i trecea prin minte să se teamă de aceşti doi 
călugări şi, dealtfel, regele dăduse straşnică poruncă să nu 
se aşeze gărzi în jurul lui în timpul procesiunii. Îmbrăcat în 


pânză de sac, în picioarele goale, cu lumânarea în mână şi 
capul plecat, regele Franţei se îndrepta deci spre catedrală. 

La uşa bisericii, regele trebuia să fie aşteptat de un 
duhovnic, care venea drept de la Roma şi îi aducea o 
grămadă de indulgenţe depline. Cei doi capucini, 
apropiindu-se de catedrală, aruncară o privire avidă spre 
portal. Acolo îl aştepta pe majestatea-sa, întregul cler din 
Chartres. 

Dar, la stânga, ceva mai retras, sub o statuie, şedea 
nemişcat un călugăr, a cărui glugă avea în vârf o cruce de 
aur, menită desigur să-l facă de recunoscut. 

— lată-l! şopti Marie de Montpensier. 

Când regele ajunse aproape de altar şi căzu în genunchi, 
Marie simţi cum i se taie picioarele. Călugărul crâncen 
venise... Chiar în clipa când regele îngenunchea, Jacques 
Clement trebuia să-l lovească... 

Regele îngenunche. Marie se aplecă, să vadă parcă mai 
bine. Şi, atunci, o cuprinse un fel de groază... Regele 
îngenunche... şi călugărul nu lovi! Călugărul căzu în 
genunchi lângă rege! Călugărul îi vorbea în şoaptă regelui! 

— O salutaris hostia! cântă regele. 

Imnul era cântat cu încetineală. Ducesa se aşeză în 
genunchi, fiindcă nu mai avea puterea să stea în picioare. 

Ce gândea oare Fausta în acest minut tragic, când privirea 
ei de gheaţă rămăsese ţintuită asupra călugărului care nu 
scosese pumnalul? ... Îl privea pe călugăr şi se gândea: 
„Nu-i el! ... Cine-i oare? ... Cine-i călugărul acesta? ... O! 
Trebuie să aflu! ... Am să aflu eu!” 

Ceremonia de închinăciune se isprăvise... Regele se ridica 
în picioare... Regele pornea... Şi călugărul, ridicându-se şi 
el, rămânea locului! 

Marie de Montpensier scoase un fel de geamăt răguşit. Şi 
în timp ce mulţimea se scurgea, Fausta se îndreptă spre 
călugăr... se opri dinaintea lui... Se priviră îndelung, pe 
când ducesa de Montpensier, înnebunită, pierdută, îl căuta 


pe clopotar spre a-i da poruncă să bată clopotul de şase 
ori... semnalul înfrângerii. 

— Cine eşti tu? întrebă Fausta cu glas aspru. 

În acelaşi timp, căuta pe sub rasă pumnalul pe care îl 
purta totdeauna cu ea. 

Auzindu-i glasul, călugărul avu o tresărire şi Fausta zări pe 
sub glugă licărirea unui zâmbet. 

— Pe Dumnezeul meu, doamnă, răspunse călugărul, n-am 
nevoie să vă văd chipul! Căci aveţi un glas care nu se uită 
niciodată, mai ales de către cineva care a fost în vârşă! ... 
Vreţi să ştiţi cine sunt? ... Priviţi, doamnă! 

La primele vorbe, la primele sunete ale acestui glas, 
Fausta se trăsese doi paşi îndărăt. Sub glugă, chipul ei 
deveni alb ca al unui mort. Şi, pe când călugărul vorbea, ea 
îşi spunea: „E glasul lui! Ele! Şi totuşi e mort! E glasul lui 
pe care îl urăsc şi... pe care îl iubesc!” 

În clipa când rosti ultimele cuvinte, călugărul îşi lăsă gluga 
pe spate şi apăru Pardaillan. Fausta îi văzu chipul palid, 
luminat de o ironie îmbinată cu milă. Fremătă din tot 
trupul. Înlăuntrul ei se dezlănţuiră delirul crimei, pofta de a 
ucide. Şi se strânse toată de parcă ar fi vrut să se 
năpustească şi să lovească. 

Pardaillan nu făcu nici un gest. Un gest! ... Şi poate ar fi 
fost mort! ... Totul dură cât sclipirea unui fulger. 

Nemişcarea lui de nălucă îl salvă pe Pardaillan. 

Fausta, învinsă încă o dată de bărbatul acesta care nu era 
nimic în cârmuirea oamenilor, se sprijini de o coloană spre a 
nu cădea leşinată. Pardaillan se apropie de ea. Pe chipul lui 
nu se mai vedea nici o umbră de ironie. 

— Doamnă, zise el cu glas scăzut, dar pătrunzător, 
îngăduiţi-mi să vă repet ceea ce v-am mai spus la ultima 
noastră întâlnire: sunteţi frumoasă, sunteţi întruchiparea 
tinereţii pline de viaţă. Întorceţi-vă în Italia... Încercaţi să 
fiţi o femeie pur şi simplu... şi astfel veţi afla fericirea. 
Îndrăgiţi dragostea. Dragostea o face pe femeie întreagă şi 
îl face pe bărbat întreg. Să fii regină sau femeie-papă nu-i 


nici un chilipir! Plecaţi, doamnă! Şi lăsaţi-ne pe noi aici, să 
ne descurcăm singuri cu aceia care sunt regi, principi sau 
duci, căci vrem partea noastră de soare şi de viaţă. Aţi vrut 
să mă omorâţi. Dar, încercând să mă omorâţi, plângeaţi. 
lată de ce, doamnă, înainte de a ajunge la lupte fără 
scăpare, am vrut să vă previn frăţeşte. Mai târziu, mila mea 
ar deveni o crimă... 

Fausta tăcea. Părea că nici un fir de viaţă nu palpita în ea. 
Nici un fior nu-i clintea cutele rigide ale rasei călugăreşti 
care o înfăşură pe de-a întregul... Cine ştie ce gânduri de 
moarte îi treceau prin minte? ... Pardaillan spuse mai 
departe: 

— În legătură cu asta, doamnă, vreau să vă spun că mi-am 
vârât în cap trei lucruri: mai întâi, că domnul de Guise nu va 
fi rege. De când m-am întâlnit cu el în faţa hanului 
Devinicre, socoteala pe care o am cu el s-a mai încărcat. Pe 
urmă, că îl voi ucide pe domnul de Maurevert. În sfârşit, că 
domnul duce de Angouleme ţi micuța Violetta se vor 
cununa... Cum, doamnă, nu vă e milă de aceşti doi copii? 
Spune-ţi, doamnă, ce-aţi făcut cu Violetta? ... Dacă nu-mi 
răspundeţi, voi fi silit să trec la cele mai cumplite violenţe... 

Pardaillan tăcu. Biserica, în care mai plutea încă mireasma 
de tămâie, se umplu de tăcere. 

— Doamnă, rosti iarăşi Pardaillan, gândiţi-vă că aştept 
răspunsul domniei voastre. Unde este micuța Violetta? 

Fausta aruncă o privire în jur. Se văzu singură, la bunul 
plac al cavalerului. Şi, cum îşi vârâse în cap să nu moară 
încă, îi spuse abia şoptit: 

— Nu ştiu. Copila asta nu mă interesează. Nu înseamnă 
nimic pentru mine... 

Pardaillan tresări. Fausta continuă cu glas mohorât: 

— Nu v-am mai spus-o la Paris, atunci când n-aveam 
nevoie să măsluiesc adevărul? Nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
copila aceea de când aparţine domnul de Maurevert...: 

Pardaillan păli. Nu avea de ce să se îndoiască de spusele 
Faustei. Era limpede că ea nu avusese nici un interes să 


mintă cu prilejul întâlnirii lor la Paris. Deci nu dinspre 
partea Faustei trebuia să caute: doar de la Maurevert putea 
afla ceva. 

— Adio, doamnă, spuse el cu glas schimbat. Încerc o crudă 
decepţie. Dar, să vă spun oare? Sunt totuşi fericit aflând că, 
cel puţin în privinţa asta, nu vă am drept duşmană. 

— Nu sunt duşmana domniei voastre, spuse Fausta. 

Şi rosti vorbele acestea cu atâta blândeţe, încât Pardaillan 
se opri. Fausta se apropie de el şi îşi aşeză mâna pe braţul 
cavalerului. 

— Aşteptaţi o clipă, spuse ea tot cu blândeţe. 

„Oare ce vrea de la mine?” bombăni Pardaillan în sinea lui. 

Fausta părea că şovăie. Mâna ei, aşezată pe braţul 
cavalerului, tremura. În sfârşit, rosti cu glas gâtuit: 

— Aţi vorbit, acum vreţi să vorbesc şi eu? 

Fausta se întrerupse brusc, de parcă i-ar fi părut rău că 
vorbise. Şi, în această clipă în care un val dublu de patimi 
potrivnice se ciocneau înlăuntrul ei, umilită în visul ei de 
neprihănire supraomenească şi de dominație divină, 
împinsă de dragostea femeiască pe care o purta în suflet, 
Fausta înţelese cu groază că avea o dublă personalitate, că 
în ea existau două fiinţe... 

Avea în ea un orgoliu sublim şi o dragoste pătimaşă. Şi, 
printr-un efort, cu adevărat demn de admiraţie, până acum 
orgoliul învinsese dragostea... Deci între aceste două fiinţe, 
între aceste două suflete contradictorii care sălăşluiau în 
acelaşi trup se dădea o bătălie mistuitoare. Trebuia ca unul 
din ele să învingă, nu puteau exista în acelaşi timp. 

Sau Fausta rămânea fecioara, preoteasa, mai mult femeie 
dominatoare decât regină - şi atunci Pardaillan trebuia să 
moară. 

Sau Fausta renunţa la visul ei, redevenea o femeie - şi 
atunci avea nevoie de dragostea lui Pardaillan. 

Fausta, spunând că voia să vorbească, tăcea. O ultimă 
luptă se dădu înlăuntrul ei. Apoi, încetul cu încetul, conturul 
acesta de statuie se însufleţi, atitudinea ei deveni feminină 


şi, în sfârşit, Pardaillan, cu o mirare împletită cu teamă şi 
milă, o auzi pe Fausta hohotind potolit. 

Fausta îşi plângea visul năruit! Plângea pentru cumpăna 
care îi încerca orgoliul. O dată mai mult, în eterna istorie a 
omenirii, dragostea ieşea învingătoare. 

Se apropie ceva mai mult de Pardaillan. Mâna i se crispă 
pe braţul lui. Şi, într-o şoaptă de o blândeţe disperată, rosti: 

— Ascultă-mă. Mi se rupe inima. Astăzi sunt nevoită să 
spun lucruri definitive. Şi, dacă ţi le spun tocmai ţie, când 
aveam credinţa că nici un bărbat nu le va auzi niciodată, 
este fiindcă tu nu semeni cu nici un alt bărbat... Sau, ba nu, 
asta este o scuză nedemnă... Dacă îţi spun că te iubesc, o 
fac fiindcă, fără să vreau, dragostea există în mine. De ce 
tocmai pe tine te iubesc? Nu ştiu. În palatul meu ţi-am spus- 
o fără înconjur... Căci, atunci, eram sigură că-mi voi ucide 
dragostea, ucigându-te... Dar eşti în viaţă! Şi, când vreau 
să-ţi strig în faţă că te urăsc, buzele mele, fără să vreau, îţi 
spun că te iubesc... Mă înţelegi oare, Pardaillan? 

— Din nefericire, doamnă, zise Pardaillan. 

— Şi eu, continuă Fausta, în primăverile înmiresmate, 
tânără, frumoasă, adulată, îmi spuneam: vei iubi vreodată? 
Nu, nu vei iubi ca celelalte femei. lată ce-mi spuneam, 
Pardaillan. Te-am văzut şi, dintr-odată, m-ai adus din cer pe 
pământ. 

Fausta tăcu. Pardaillan îşi plecă fruntea şi, după câteva 
secunde de tăcere, rosti blând: 

— Doamnă, iertaţi-mi nerozia. De ce dracu vreţi să căutaţi 
fericirea atât de sus şi atât de departe, când ea este 
pretutindeni în jurul domniei voastre? 

— Pardaillan, zise Fausta, ca şi cum nu l-ar fi auzit, 
PardaillaN. Acum îmi cunoşti gândurile. Ascultă-mă: mi-ai 
spus şi îmi repeţi că voi găsi fericirea în jurul meu dacă 
vreau să renunţ la dominaţia sublimă pe care a visam. 
Pardaillan, renunţ la ea! 

Cavalerul tresări şi nu se putu împiedica să răsufle uşurat. 


— Renunţ la tot ceea ce am întocmit cu trudă şi răbdare. 
Mâine voi spune adio Franţei. Voi căuta într-un ungher al 
Italiei pacea, veselia, fericirea şi dragostea... Dar, continuă 
Fausta, tu trebuie să mă călăuzeşti! ... Iată ce-ţi ofer... În 
Italia am moşii întinse, bogății nenumărate. Dacă vrei, 
mâine vom pleca, Pardaillan, spuse ea mai departe, 
cuprinsă ca de un fel de febră. Aceea care ţi se oferă ţie, nu 
se va mai oferi niciodată nici ţie, nici altcuiva. 

Era frumoasă... Nu mai avea acea frumuseţe tragică şi 
fatală, care insufla deopotrivă spaimă şi admiraţie, ci o 
frumuseţe alcătuită din durere, speranţă şi dragoste, care o 
transfigura. Era radioasă şi fremătătoare. Pardaillan oftă şi 
se gândi, cutremurat: „Câte nenorociri va mai semăna încă 
în cale-i acest spirit al răului fără pereche! ... O, biata şi 
micuța mea Lodse! Tu nu ţtiai să ţii discursuri sublime, dar 
o singură privire a ochilor tăi albaştri era şi mai sublimă, 
pentru că, după atât amar de ani, amintirea ultimei tale 
priviri mă sfâşie şi mă încântă, pe când flacăra acestor 
superbi ochi negri mă face să mă simt rău şi să tremur! ... 

— Doamnă, spuse el cu glas tare, ce vreţi să răspundă un 
biet aventurier ca mine la lucrurile admirabile pe care mi le 
spuneţi? Ce pot deci să vă spun altceva decât ceea ce ştiaţi 
de mai înainte: iubeam o copilă, o fată drăgălaşă care se 
numea Lodse. A murit... şi o mai iubesc încă... şi o voi iubi 
mereu... 

Îşi plecă privirea. 

Fausta, cu un gest domol şi ţeapăn, îşi trase gluga peste 
obrazul galben ca ceara. Nu mai rosti nici un cuvânt şi se 
îndepărtă. După câţiva paşi, se întoarse şi îl văzu pe 
Pardaillan cum plângea... Atunci, un fel de turbare, o 
gelozie plină de furie împotriva moartei izbucniră în inima 
ei. 

Când Pardaillan îşi ridică privirile, văzu că era singur şi că 
Fausta plecase. Îşi scutură pletele şi ieşi repede la rândul 
său. 


LL 


Fausta intrase în misteriosul palat din faţa hanului „Lia 
cântatul cocoşului”, adică hanul la care trăseseră Pardaillan 
şi Charles d'Angouleme. 

Nimeni din cei aflaţi în jurul Faustei nu bănui emoţiile 
puternice prin care trecuse. Poate chiar nici nu le mai 
simţea, deoarece, ajunsă în odaia ei, murmură cu răceală: 
„Fie! ... Lupta merge mai departe! ... La urma urmelor 
victoria trebuie să fie a mea! Şi, pentru început, să-l lovim 
pe călugărul mizerabil, care a trădat! ...” 

Luă o pană şi scrise grabnic: „Maiestate, o amică devotată 
regelui vă înştiinţează că un călugăr din Ordinul iacobinilor 
a venit la Chartres pentru a-l ucide pe rege. Doar printr-o 
minune lăsată de Dumnezeu majestatea-voastră n-a fost 
asasinată în timpul procesiunii.” 

Câteva minute mai târziu, un gentilom lăsă scrisoarea la 
palatul Cheverni şi se făcu nevăzut pe dată. 

Capitolul 5 

Hanul „La cântatul cocoşului” 

Între timp, Henric al III-lea, după ce îşi făcuse 
închinăciunile în catedrală, se întorsese la palatul domnului 
de Cheverni, unde se aşeză îndată la masă şi mâncă cu 
mare poftă, în prezenţa gentilomilor săi cei mai intimi. 

Curând apăru un trimis al reginei-mamă, care îi spuse 
câteva cuvinte la ureche. 

— Spuneţi-i înaltei doamne, că voi veni la domnia-sa fără 
zăbavă după ce voi termina cu masa, răspunse Henric al III- 
lea. 

Şi continuă să mănânce, râzând şi glumind. Când regele se 
ridică de la masă, acelaşi trimis al Caterinei reapăru. 

— Regina este nerăbdătoare să afle înfrângerea domnului 
de Guise, rosti regele. Aşa că mă duc la ea... 

Şi, de data asta, se îndreptă spre apartamentul mamei 
sale. 

— Domnul fie lăudat! exclamă regina văzându-l. 

— Ce aveţi, doamnă? întrebă regele. Sunteţi palidă, de 
parcă aţi fi trecut printr-o mare primejdie. 


— Primejdia era pentru domnia ta, fiule... primejdie de 
moarte! 

Henric al III-lea păli la faţă şi privi în jurul lui cu spaimă. 
Dar regina bătrână îl strânse în braţe şi îi spuse: 

— Fii liniştit, Henric, pentru moment orice primejdie este 
îndepărtată... 

— Pentru moment! ... Primejdia deci poate să reapară? 

— Sper că nu, dacă îmi vei asculta sfaturile. În numele 
Cerului, fiule, nu te mai duce singur şi neînarmat în nici o 
procesiune. Ştii că era cât pe ce să fii ucis? Citeşte asta, 
fiule. 

Regina îi întinse lui Henric al III-lea misiva pe care abia o 
primise. 

— Un călugăr! şopti regele după ce o citi. Şi încă un 
călugăr din Ordinul iacobinilor! Îl cunosc pe priorul3 
Bourgoing. Este un om deasupra oricărei bănuieli de-a fi 
amestecat într-o asemenea trădare... Ce crezi, doamnă? 

— Cred, spuse Caterina, că încrederea domniei tale este 
cel mai uimitor lucru pe care mi-a fost dat. 

Apără-te, fiule. Aşa cum ai spus singur, Chartres este prea 
aproape de Paris. Ei bine! Porunceşte să ţi se pregătească 
plecarea la Blois încă de mâine dimineaţă. Când vei fi în 
siguranţă în vechiul castel, vei putea căuta, cu mai mult 
sânge rece, căile de a salva religia, poporul... şi monarhia. 
Până atunci, trebuie cu orice preţ să-l găsim pe călugărul 
acela, dacă mai este încă în Chartres şi să dăm o pildă 
straşnică, să le fie tuturor de învăţătură. 

— Fii liniştită, mamă, spuse Henric al III-lea ridicându-se. 
Dacă omul este încă în Chartres, n-o să-mi scape! 

Regina bătrână, rămasă singură, îşi apăsă fruntea ridată 
cu degetele-i uscate şi galbene ca fildeşul. 

— Clement! murmură ea. Unde am mai auzit numele ăsta? 
„.. De mult... Foarte de mult... Cine-i Clement acesta? 
Trebuie să aflu... Să mergem la Ruggieri! 

Străbătu două încăperi şi ajunse la o scară care ducea în 
podul palatului Cheverni. 


Aici într-o latură a podului prefăcută în cameră, în faţa 
unei mese încărcate de hârtii, citea un personaj pe care l- 
am întrezărit la începutul acestei povestiri: era astrologul 
Ruggieri, foarte îmbătrânit, foarte ostenit, dar care mai 
alerga încă după himera vieţii sale, care-i scăpa din mână 
de îndată ce credea că o prinde... Piatra filosofală! ... 
Elixirul vieţii veşnice! ... 

Ridicându-şi capul, Ruggieri o văzu în faţa lui pe Caterina 
şi zâmbi. O iubea pe regina bătrână. Aceste două vieţi erau 
legate pentru totdeauna. 

— Majestate, începu Ruggieri, l-ai văzut pe Loignes? S-a 
vindecat, s-a vindecat de tot şi arată ca pe vremea când îşi 
dădea întâlniri cu doamna ducesă de Guise, dar acum are 
ceva nou în inima lui: o splendidă ură faţă de duce... 

— N-am venit să-ţi vorbesc nici de Loignes, nici de Guise, 
zise regina bătrână. Ruggieri, vor să-l ucidă pe rege! ... Vor 
să-mi ucidă fiul. De ce nu încearcă să-mi străpungă inima? 
Am vărsat mai multe lacrimi decât ultima dintre 
nenorocitele care stau în colibe. Dar aveam o mângâiere. 
Dacă o să mi-l omoare pe Henric, ce-mi mai rămâne? 
Ruggieri, familia de Guise e de vină. Sunt sigură de asta! 
Pentru a-l răpune pe Henric, au pus un pumnal în mâna 
unui călugăr... 

— Călugăr? 

— Da. Un iacobin. Călugărul trebuia să-l ucidă astăzi. Dar 
poate n-a îndrăznit. Nu asta însă mă înspăimântă... 
Ruggieri, călugărul ăsta poartă un nume pe care cred că |- 
am auzit şi l-am rostit eu însămi... Unde? Când... Memoria 
ta uluitoare mă va ajuta. 

Ruggieri se uita uimit la bătrâna regină, care mototolea în 
mâini scrisoarea de denunţ. 

— Călugărul, spuse ea mai departe, se numeşte Jacques 
Clement. Numele ăsta, Ruggieri, nu-ţi spune nimic? 

Astrologul tresări. Chipul lui se făcu şi mai palid. Se 
apropie de regină, îi întinse mâna, se plecă spre ea şi, cu un 
glas din care răzbăteau groaza şi mila, rosti: 


— Doamnă, ai dreptate să-ţi fie frică! Organizează în jurul 
domniei tale şi a fiului o supraveghere neîntreruptă! 

— Ruggieri, Ruggieri, mă înspăimântați! ... Cine-i, o, cine-i 
omul acesta? 

— Zici că te înspăimânt, Caterina. Dar peste o clipă vei fi şi 
mai înspăimântată. Căci vei afla! Omul acesta nu vine nici în 
numele hughenoţilor, nici în acela al familiei de Lorraine, ci 
în numele său propriu! Deoarece omul acesta, doamnă, vine 
să-şi răzbune mama chinuită şi ucisă de domnia ta! ... 
Iubitul Alicei de Lux se numea Clement! Şi Jacques Clement 
este fiul bietei Alice de Lux! 

Regina rămase împietrită, cu ochii holbaţi. Apoi scoase un 
suspin greu şi răcni: 

— Fiul Alicei de Lux! ... Fiul meu este deci condamnat... 

Atunci, cu un geamăt, ridică braţele spre cer şi, cu paşi 
nesiguri, se îndreptă spre uşă şi dispăru. 

Ruggieri se înfăşură într-o mantie şi cobori. 

În marele vestibul al palatului, vreo treizeci de gentilomi 
stăteau de vorbă şi râdeau. Când Ruggieri străbătu 
vestibulul, râsetele încetară. El trecu pe lângă grupurile 
devenite brusc serioase şi care se dădeau în lături din calea 
lui. 

Ruggieri, fără să bage de seamă impresia pe care o 
producea, căuta cu privirea pe cineva din mulţime şi, 
zărindu-l în cele din urmă pe Chalabre, merse drept spre el 
şi îi spuse: 

— Domnule de Chalabre, aş vrea să vă vorbesc, la fel şi 
celor doi prieteni ai domniei voastre. 

— Suntem la ordinele domniei voastre, domnule. 

Îl urmă deci pe astrolog şi le făcu semn lui Sainte-Maline şi 
lui Montsery să-l însoţească. Ajunşi în stradă, cei trei tineri 
se opriră în faţa lui Ruggieri, care le vorbi astfel: 

— Domnilor, socot că sunteţi devotați majestăţii-sale... Ştiu 
de asemenea că sunteţi viteji şi că nu vă este teamă să 
spintecaţi un om... 


— Când e vorba de a-l sluji pe rege, rostiră cei trei 
spadasini înclinându-se. 

— Tocmai despre asta este vorba, continuă Ruggieri... 
Domnilor, vreţi să-l salvaţi pe rege? Un om a venit la 
Chartres cu gândul de... 

— De a-l ucide pe rege! îl întrerupse Sainte-Maline. Ştim. 

— Şi majestatea-sa ne-a însărcinat să-l găsim pe omul 
acesta! adăugă Montsery. 

— Întocmai, zise Chalabre. 

— Asta îmi înlesneşte misiunea de a vă vorbi, continuă 
Ruggieri. Domnilor, trebuie ca acest călugăr să moară! 

— Asta se va face de îndată ce vom pune mâna pe el, zise 
Sainte-Maline. 

— Domnilor, spuse Ruggieri, încă o întrebare: îl 
cunoaşteţi? 

— Nu! 

— În acest caz domnilor, trebuie să-mi urmaţi sfaturile. Eu 
îl cunosc pe călugăr! Dacă se mai află încă în oraş, răspund 
cu capul că îl voi găsi. Rămâneţi deci în palat, nu vă 
îndepărtați de lângă rege, nu-l slăbiţi din ochi nici o clipă! 

Spunând acestea, Ruggieri se şi îndepărtă. Nici o clipă nu 
le trecu prin minte celor trei spadasini să fie miraţi de tonul 
autoritar cu care le vorbise astrologul. Se înapoiară deci în 
palat şi, urmând instrucţiunile primite, începură să facă de 
gardă la uşa regelui. 

Toată ziua aşteptară întoarcerea lui Ruggieri. Se lăsă 
noaptea. Regele îşi primi gentilomii ca de obicei şi îi vesti că 
vor pleca spre Blois. Prezenţa celor trei spadasini pe care îi 
însărcinase să-l găsească pe călugăr îl făcu să se încrunte. 
Dar, fiind obişnuit să-şi ascundă impresiile, nu scoase o 
vorbă despre povestea asta. 

Rezultatul meditaţiei sale fu modificarea datei stabilite 
pentru plecarea spre Blois şi hotărârea de a o porni la drum 
încă de a doua zi. Apoi se duse la culcare, cerându-i lui 
Crillon să dubleze pretutindeni gărzile. 


La ora unsprezece seara Ruggieri apăru la palat şi îi trezi 
din somn pe cei trei tineri. Fiecare verifică dacă are asupra 
lui pumnalul, apoi îl urmară pe astrolog, mergând în tăcere. 
Ruggieri păşea în frunte şi ceilalţi trei veneau după el. În 
sfârşit Ruggieri intră pe o ulicioară şi se opri în faţa unei 
case destul de sărăcăcioase care avea un singur cat. 

Noaptea era foarte întunecoasă. O lumină slabă, venind de 
la o fereastră de sus, arunca în beznă luciri vagi, care 
luminau nedesluşit o firmă ce se legăna în vârful unei 
vergele de fier. Casa era un han şi hanul purta firma „La 
cântatul cocoşului”. Ruggieri îşi ridică braţul spre fereastra 
luminată de la etaj şi spuse: 

— Aici stă! 

— Bine! mormăi Chalabre. Pe unde se intră? 

— Pe uşa asta, răspunse Ruggieri. Intraţi într-o curte, 
unde se află o scară de lemn. În capătul de sus al scării e o 
uşă cu geam. Acolo-i! 

Chalabre, Sainte-Maline ne şi Montsery se strecurară spre 
uşă, mlădioşi, întărâtaţi, cu pumnalele înmână. Ruggieri, 
văzându-i cum dispar, rosti în şoaptă: 

— Jacques Clement e ca şi mort! Unul în plus! ... Dacă 
mama a murit, poate muri şi fiul... 

Trase o clipă cu urechea, apoi se întoarse la palatul 
Cheverni unde, ducându-se la regina-mamă, care stătea de 
veghe, îi spuse: 

— Fii liniştită, Caterina. Dacă regele trebuie să moară, 
asta nu se va întâmpla de mâna lui Jacques Clement... 

— Călugărul a fost ucis? întrebă regina bătrână. 

— Este pe cale de-a fi ucis! răspunse Ruggieri care, pe 
dată, se întoarse în podul palatului. 

Sainte-Maline, Chalabre şi Montsery străbătură repede 
curtea. Urcară scara exterioară fără să facă zgomot. 

Chalabre încercă încet, foarte încet, să deschidă uşa. Dar 
uşa era încuiată cu zăvorul pe dinăuntru. Cu o lovitură de 
cot, Chalabre sparse un ochi de geam, îşi vâri mâna şi trase 


zăvorul. Uşa se deschise. 'Toţi trei, cu pumnalul în mână, 
năvăliră în odaie. 

— Drace! Iată o nouă modă de a intra într-o casă de 
oameni! rosti un glas. 

— Domnul de Pardaillan, murmurară cei trei spadasini 
oprindu-se brusc, miraţi şi înspăimântați. 

— Ei, domnilor, continuă cavalerul, aţi turbat? Sau aţi 
venit să-mi cereţi de băut? În primul caz, o să vă arunc pe 
fereastră, în al doilea, luaţi loc şi ajutaţi-mă să golesc 
damigeana asta cu Beaugencv... 

Chalabre, Sainte-Maline şi Montsery stăteau cu ochii 
holbaţi. Aşezaţi în jurul unei mese, Pardaillan, Charles 
d'Angouleme ţi un alt bărbat îi priveau. Pardaillan, care 
şedea cu spatele la uşă, se întorsese spre năvălitori rotindu- 
se pe scăunel. 

— Domnule de Pardaillan, zise Sainte-Maline, iertaţi-ne 
felul cam repezit în care am intrat în odaia domniei voastre, 
dar nu pe domnia voastră bănuiam să vă găsim aici... şi 
cinstita faţă bisericească pe care o vedem ar putea să ne 
spună poate câte ceva despre acela pe care îl căutăm... 

— Pe cine căutaţi? întrebă călugărul căruia i se 
adresaseră, în timp ce Pardaillan îi făcea semn lui 
Angouleme să fie gata de a scoate sabia din teacă. 

Montsery răspunse: 

— Îl căutăm pe un blestemat călugăr vinovat de înaltă 
trădare faţă de majestatea-sa regele Franţei... Un călugăr 
blestemat cu numele de Jacques Clement. 

— Şi ce doriţi de la el? întrebă iarăşi călugărul. 

— Dorim să-i facem cunoştinţă cu astea trei pumnale zise 
Chalabre. 

Călugărul se ridică şi, cu un glas foarte liniştit, rosti: 

— Eu sunt Jacques Clement! 

— Domnule de Pardaillan, zise Sainte-Maline întorcându- 
se spre cavaler, sunteţi credincios şi devotat măriei-sale? 

— Pe cuvântul meu, domnule, răspunse Pardaillan cu 
sinceritate, asta depinde de zile... Astfel, astăzi, eram 


devotat regelui, întrucât am luat măsura de precauţie de a-l 
însoţi până la catedrală, fără de care desigur că i s-ar fi 
întâmplat o nenorocire. E adevărat, jupâne Clement? 

— E adevărat, rosti grav călugărul. 

— Noaptea trecută, continuă Pardaillan, eram tot devotat 
măriei-sale, pentru că am obţinut favoarea ca regele să nu 
fie ucis astăzi. E adevărat, jupâne? 

— E-adevărat, repetă călugărul. 

— Şi-acum? întrebară Chalabre, Sainte-Maline Montsery. 

— În seara asta, spuse calm cavalerul, nici mai mult ca ieri 
şi nici mai puţin ca mâine, nu vreau să capăt sfaturi din 
partea nimănui. Domnilor, cât voi trăi eu, niciunul dintre voi 
nu se va atinge de un fir de păr al cucernicului iacobin, care 
este oaspetele meu... 

În aceeaşi clipă, Pardaillan şi Charles d'Angouleme se 
ridicară în picioare, cu sabia în mână. 

— Un minut, domnilor! ... strigă Sainte-Maline. Cavalere, 
trebuie să vă previn că oraşul e plin de patrulele domnului 
de Crillon. Învingător sau nu, tot veţi fi prins. Chibzuiţi, 
până mai e încă vreme... 

— Ceea ce spuneţi este plin de bun-simţ, zise Pardaillan 
coborând vârful săbiei. Trebuie să părăsesc Chartres în zori 
şi nu-mi fac griji că voi fi arestat. Aşa încât, domnilor, nu mă 
voi bate cu domniile voastre, decât dacă mă veţi sili să vă 
ucid, ceea ce mi-ar pricinui un viu regret... 

— Deci ne lăsaţi în pace? strigă Chalabre. 

— Ba deloc! ... Numai că aveam în cap două vieţi pe care 
doream să vi le cer drept plată pentru datoria voastră. 
Renunţ la una din ele şi vă cer viaţa jupânului Clement... E 
a doua treime din datoria voastră, domnilor. 

Vorbind astfel, Pardaillan îşi vâri liniştit sabia în teacă şi se 
aşeză iarăşi la masă. Părea sigur că spadasinii se vor ţine de 
cuvânt. 

Nu se înşela. Cei trei bravi, care la un semn al stăpânului 
lor ucideau fără scrupule, erau oameni de onoare. Faţă de 


cererea neaşteptată a lui Pardaillan, fără nici o şovăială, cei 
trei asasini îşi vârâră pumnalele şi spadele în teacă. 

— Domnule de Pardaillan, zise Montsery, cu asta înseamnă 
că am plătit două vieţi! 

— Mai rămâne una, zise Pardaillan. 

— Vom fi fericiţi, spuse Sainte-Maline, dacă această 
singură şi ultimă viaţă pe care mai aveţi să ne-o cereţi ar fi 
a domniei voastre. 

— Când nu-mi va mai rămâne altceva decât să-mi cer 
propria viaţă, înseamnă că totul merge bine... zise el 
clătinând din cap. 

Şi cum cei trei făceau o mişcare ca pentru a se retrage, 
adăugă: 

— O clipă, domnilor! Faceţi-ne favoarea de a bea cu noiun 
pahar... 

Cei trei spadasini se priviră, apoi, împăcându-se cu 
situaţia, se aşezară şi izbucniră în râs. Câteva clipe mai 
târziu, îşi ciocneau paharele cu al omului pe care veniseră 
să-l omoare! 

— Asta nu-i totul, zise Chalabre, ce-i vom spune regelui? 
Nu-i putem povesti că, venind să vărsăm sânge, ne-am 
mulţumit să vărsăm pe gât vin de Beaugency în tovărăşia 
jupânului Clement! 

— Domnilor, interveni Pardaillan, îmi daţi voie? 

— Spuneţi, spuneţi! strigară cei trei. Un om ca domnia 
voastră dă totdeauna sfaturi preţioase. 

— lată deci ce vă propun, continuă Pardaillan. Căutaţi-ne 
trei cai zdraveni. Conduceţi-ne până la prima poartă a 
oraşului şi acolo, cum desigur cunoaşteţi parola, deschideţi- 
ne poarta... Atunci noi vom dispărea... Cucernicul intră în 
mănăstirea lui, domniile voastre nu veţi mai auzi vorbindu- 
se despre el şi vă va fi cu putinţă să-i spuneţi regelui că l-aţi 
scăpat de Jacques Clement. 

— Pe Sfânta Fecioară, cum zice majestatea-sa regina- 
mamă, sfatul este excelent! stri-gă Sainte-Maline. Ce zici de 
asta, Chalabre? 


— Zic că trebuie să-l punem în aplicare fără preget. 

În ochii lui Pardaillan străluci o lucire maliţioasă. 

Chalabre şi Montsery goliră un ultim pahar de Beaugency 
şi plecară repede. Sainte-Maline rămase cu Pardaillan, 
ducele de Angouleme ţi Jacques Clement. 

— E păcat, zise Sainte-Maline, că preacuviosul părinte 
iacobin nu are veşminte de cavaler... 

Drept răspuns, Jacques Clement îşi scoase rasa, o împături 
şi o aruncă sub pat. Apăru atunci înveşmântat în haine de 
cavaler, având înfipt în cingătoare pumnalul pe care i-l 
dăduse îngerul... pumnalul cu care ar fi trebuit să-l lovească 
pe Henric al III-lea. Îmbrăcat astfel, era de nerecunoscut. 

Charles d'Angouleme lăsă pe masă un ban de aur, drept 
plată pentru cheltuiala făcută. Apoi, toţi patru coborâră fără 
să facă zgomot. Câteva clipe mai târziu, se aflau în stradă. 

— Vrei să-ţi spun ceva? şopti tânărul duce la urechea lui 
Pardaillan. Intrăm cu bună ştiinţă într-o capcană. Ceilalţi 
doi s-au dus după ajutoare şi în curând ne vom pomeni în 
faţă cu douăzeci de atacanţi. 

— Îi nedreptăţeşti pe aceşti gentilomi, zise Pardaillan. 
Sunt asasini în slujba regelui, e-adevărat, dar nu sunt în 
stare să-şi calce cuvântul dat. 

Un sfert de oră trecu în tăcerea aşteptării. După acest 
răstimp, doi călăreţi apărură de după colţul unei străzi 
învecinate. Charles d'Angouleme tresări şi murmură: 

— Ai dreptate! Ei sunt! 

Chalabre şi Montsery erau călare. Montsery ducea de 
hăţuri un al treilea cal. Cei doi spadasini descălecară. 
Pardaillan, Charles d'Angouleme ţi Jacques Clement 
încălecară pe cei trei cai. Atunci Chalabre o luă înainte să 
parlamenteze cu ofiţerul postului de gardă care păzea 
poarta. Un minut mai târziu auziră scârţâitul lanțurilor 
podului mobil şi pe Chalabre strigând din depărtare: 

— Poftiţi, domnilor! 

Inima lui Charles bătea să-i sară din piept. Toate acestea i 
se păreau de neînchipuit. Jacques Clement, oricât ar fi fost 


de nesimţitor, rostea în şoaptă o rugăciune. Pardaillan 
zâmbea. 

— Domnilor, zise el, vom avea plăcerea să ne revedem... 

Cei trei călăreţi trecură pe sub bolta porţii. După câteva 
minute, Jacques Clement, escortat de Charles d'Angouleme 
ţi de Pardaillan, galopa pe drumul spre Paris. În zori, se 
opriră într-un târg, pentru a-şi lăsa caii să răsufle şi intrară 
într-o cârciumă. 

— Aici am să vă părăsesc, spuse Jacques Clement care nu 
deschisese gura de la plecarea din Chartres. Trebuie să mă 
întorc în mănăstirea mea. Nu am ieşit de-acolo decât pentru 
a împlini poruncile lui Dumnezeu... 

— Şi ale doamnei Fausta! mormăi Pardaillan. 

— Aşa a vrut Atotputernicul, continuă Jacques Clement, să- 
mi ieşiţi în cale. Asta înseamnă că lui Valois nu i-a sunat încă 
ceasul. Mă întorc deci în chilia mea, unde voi aştepta să mi 
se dea o nouă poruncă. Întrucât nu mă îndoiesc că îngerul 
se va întoarce să mă vadă... 

— Uite ce-i, spuse Pardaillan mişcat, vrei să-ţi spun ceva? 
Ar trebui să părăseşti mănăstirea, chilia, rugăciunile, 
posturile negre, singurătatea... Eşti tânăr... Poţi iubi... Poţi 
fi iubit... 

Jacques Clement se făcu alb ca varul. 

— Pardaillan, zise el dând din cap, trebuie să-mi urmez 
soarta. Cavalere, eu nu sunt numai trimisul lui Dumnezeu! 
Dacă Dumnezeu m-a ales pe mine să scap lumea de 
monstrul ăsta care se numeşte Valois, a făcut-o desigur la 
rugămintea aceleia care a suferit, a plâns şi a murit 
blestemând-o pe Caterina de Medici... Pardaillan, glasul 
mâniei mele mă călăuzeşte! 

— Atunci mergi pe drumul tău, zise Pardaillan dus pe 
gânduri, văd că nimic nu te va putea abate din calea 
îngustă... 

— Nimic! îl întrerupse călugărul. 

— Un lucru doar, continuă cavalerul, pentru că eşti hotărât 
să-i curmi viaţa regelui Franţei... căci eşti mai hotărât ca 


oricând, nu-i aşa? 

— Acum ar fi fost mort,” dacă domnia ta nu mi-ai fi spus: 
„Am nevoie să mai rămână încă puţin în viaţă...”. Deci Valois 
va trăi atâta vreme cât vei avea nevoie de viaţa lui... Am 
răbdare... Voi aştepta... 

— Ţi-am spus-o şi ţi-o repet. Puțin îmi pasă de viaţa regelui 
Franţei. Nu vreau însă ca moartea lui să slujească 
intereselor domnului de Guise. 

— Da... Atâta vreme cât de Guise poate deveni rege prin 
moartea lui Valois, nu vrei ca Valois să moară! ... Dar după 
aceea, Pardaillan? 

— O, după aceea! ... le asigur că moartea sau viaţa lui 
Valois este ultima dintre grijile mele. 

— Bine. Fac deci un legământ, spuse călugărul cu glas 
solemn. Pardaillan, pe memoria mamei mele, îţi jur că 
pumnalul acesta nu va mai ieşi din teacă atâta vreme cât 
mâna domniei tale va sta întinsă deasupra capului lui 
Valois... 

La aceste cuvinte, Jacques Clement sări în şa şi se 
îndepărtă cu iuţeală înspre Paris. 

Sainte-Maline, Chalabre şi Montsery se întorseseră la 
palatul Cheverni. Când să intre în odăile lor, o uşă se 
deschise pe coridorul pe care îl străbăteau şi apăru un 
bărbat. Îl recunoscură pe Ruggieri. 

— Bună seara, domnilor, spuse astrologul. 

— Bună seara, domnule de Ruggieri, ziseră cu multă 
politeţe cei trei spadasini. 

— Ei bine, domnilor, s-a făcut treaba? 

— Călugărul a răposat! zise Sainte-Maline. 

— Ce aţi făcut cu trupul lui? întrebă bătrânul, după câteva 
clipe. Căci vă ştiu oameni precauţi... 

— Trupul? ... Pe cuvântul meu, dacă aveţi chef să-l înviaţi, 
cereţi-l înapoi râului Eure... 

— Bine, bine... Sunteţi slujitori buni şi credincioşi... Bună 
seara, domnilor, bună seara... 


Cei trei tineri intrară în odăile lor şi se grăbiră să pună 
zăvorul la uşă. Câteva minute mai târziu, bătrâna regină 
era informată că numitul Jacques Clement, călugăr, murise! 


Capitolul 6 

Viaţă de huzur. 

Croasse şi Picouic, după tribulaţiile nenumărate pe care vi 
le-am povestit mai înainte, se pomeniră amândoi fără un 
ban în buzunar. Erau foarte amărâţi... şi foarte flămânzi şi 
se întrebau ce-or să se facă. Deodată Croasse avu o idee 
minunată, pe care i-o împărtăşi lui Picouic: 

— În mănăstirea asta de benedictine, pe care o vezi la o 
aruncătură de băț de-aici, pe dealul Montmartre, există o 
femeie sfântă, care mă iubeşte cum nu se poate mai tare. 
Mulțumită acestei dragoste, va fi un fleac pentru sora 
Filomena să-mi dea de mâncare! 

— Este cu neputinţă ca tu să fi inspirat o asemenea 
dragoste acestei Filomena, zise Picouic. 

— Şi de ce nu? întrebă Croasse fără să se simtă jignit. 

— Pentru că eşti urât ca dracul. 

— Poate tocmai din pricina asta mă iubeşte! 

Tot vorbind aşa, cei doi prieteni ajunseră la mănăstirea de 
benedictine şi trecură prin spărtura zidului. Croasse, 
punându-şi mâna streaşină la ochi, studia cu atenţie 
grădina de zarzavat a călugăriţelor. 

Văzu trecând vreo două sau trei surori, dar nu pe aceea pe 
care o dorea inima şi totodată stomacul său. 

Croasse se bătu peste frunte, arătă spre gard şi spuse: 

— Să ne apropiem de gardul ăla de nuiele, sunt sigur că 
acolo o s-o găsim pe aceea pe care o caut. 

Dar, în curtea închisă cu gard se afla o clădire şi tocmai în 
această clădire, dacă ne amintim bine, Croasse primise de 
la Belgodcre o ploaie de reteveie, pe care n-o putea uita. 
Oare Belgodcre se mai afla acolo? 

Nu era cu putinţă, pentru că ţiganul nu venise acolo decât 
s-o urmărească pe Violetta. Or, Violetta nu mai era acolo, 


fiindcă el, Croasse, îl vestise pe cavalerul de Pardaillan, care 
plecase s-o elibereze. În ciuda acestor raționamente. 
Croasse nu se apropie de gard decât cu mare băgare de 
seamă. 

Curtea era pustie. Clădirea unde fusese ciomăgit părea 
părăsită. 

— Ei, unde ţi-e frumoasa Filomena? întrebă Picouic. Ai o 
imaginaţie bogată! 

— Nu, pe toţi dracii! Există în carne şi oase şi sunt sigur de 
dragostea ei... Unde-o fi? 

Deodată, tresări. Picouic întrebă: 

— Ce te-a apucat? Ai zărit-o? 

— Priveşte şi tu! răspunse sumbru Croasse. 

— Păi, nu văd nimic decât două fete care tocmai au ieşit 
din clădire... 

— Da... O recunoşti însă pe una din ele? 

— Stai puţin... Sunt cu spatele la mine... Se plimbă... Sau, 
mai degrabă, aş zice că merg furişându-se... Par speriate... 
Pe cuvântul meu! Ai crede că-s nişte prizoniere care 
încearcă să fugă... Desigur sunt două călugăriţe care s-au 
săturat de mănăstire! 

Cele două fete tocmai se întorseseră cu faţa. 

— Ai recunoscut-o? întrebă Croasse. 

— Violetta! 

— Hai să ne cărăm, continuă Croasse, pentru că dacă 
Violetta e aici, trebuie să fie şi Belgodere pe aproape! 

— Cine să fie cealaltă? se întrebă Picouic, urmărindu-şi 
gândul. 

— Puțin îmi pasă... s-o luăm la sănătoasa! 

Croasse era gata să-şi pună vorbele în aplicare, când 
rămase pironit locului la aceste cuvinte, rostite în spatele lui 
de un glas piţigăiat: 

— Ce faceţi acolo? 

Se întoarse sfios şi scoase un strigăt de bucurie: 

— Filomena! 


Într-adevăr, era Filomena care, recunoscându-l pe 
Croasse, îşi plecă pudic pleoapele de fată bătrână. Dar 
Filomena nu era singură. O însoțea o bătrână, un fel de 
ţărancă prost îmbrăcată, cu privire neîncrezătoare, cu 
glasul răstil. Ea era aceea care ţipase mai înainte. 

Bătrâna era sora Mariange. 

— Ce faceţi acolo? 

— Păi, bâigui Croasse, am venit să-l vedem pe BelgodcrE. 
Pe minunatul nostru prieten Belgodere... E bine, sănătos? 

— Belgodere? ... Cine mai e şi Belgodere ăsta? zise 
Mariange înţepată. 

— Ţiganul... ştiţi dumneavoastră... care locuia acolo... 

— A, da! Păi, a plecat. Slavă Domnului, a scăpat 
mănăstirea de păgânul ăla. 

— A plecat! exclamă Croasse. Ah! Filomena, draga mea 
Filomena, cât de fericit sunt că te revăd!.... 

Şi, mai înainte ca Filomena să se poată apăra, o prinse în 
braţe, o ridică în sus, o sărută pe amândoi obrajii şi o lăsă 
apoi jos. Mariange era indignată. 

— leşiţi de-aici, le zise ea, grăbiţi-vă să părăsiţi domeniile 
mănăstirii, nelegiuiţilor... 

— O! Soră dragă, zise cu blândeţe Filomena, domnul 
Croasse nu este un nelegiuit... Are un glas atât de frumos! 


— Mă rog, ce căutaţi aici, nătărăilor? se încăpăţână să-i 
întrebe baborniţa. 

— Am să vă explic, doamnă, zise Picouic scoţându-şi 
pălăria. 

— Mie să-mi spui soră Mariange, nu doamnă! zise bătrână. 

— Ei bine, soră, preacuvioasă soră Mariange, iată ce mă 
aduce aici, ceea ce ne aduce... Căci trebuie să vă spun că 
sunt prietenul intim al domnului Croasse, aici de faţă şi 
suntem atât de legaţi unul de altul, încât lumea ne crede 
fraţi... Ei bine, de când a venit aici, prietenul meu nu mai 
doarme, nu mai mănâncă, nu mai e decât umbra a ceea cea 
fost şi, dacă slăbeşte mai departe, nu mai rămâne nimic din 


el, nici măcar umbra. Şi, toate acestea, domnişoare şi 
seniori... vreau să zic, soră dragă, toate acestea din pricină 
că prietenul meu, fratele meu, şi-a uitat aici, plecând, o 
comoară... 

— O comoară! se miră Mariange, căreia începură să-i 
strălucească ochii. 

— Da, o comoară, adică inima lui! Inima pe care şi-a lăsat- 
o în mâinile frumoasei Filomena, aici de faţă. 

— Ce nelegiuire! strigă sora Mariange. 

— Soră... imploră Filomena cu sufletul la gură. 

Sora Mariange era gata să-i spună câteva, când, deodată, 
se năpusti spre poarta curţii care se deschisese, lăsând să 
treacă două fete. 

— Sfântă Fecioară! strigă ea. Cele două păgâne vor să 
fugă. 

Şi începu să alerge cât o ţineau picioarele-i scurte. Violetta 
şi tovarăşa ei, sprintene ca nişte căprioare, făceau salturi 
spre spărtura din zid... Sora Filomena şi Croasse 
rămăseseră pe loc, împietriţi. 

Picouic, cu ochiul sigur şi rapid al omului înfometat care 
întrevede un mijloc de a-şi asigura un adăpost şi de-ale 
gurii, studia situaţia. 

Într-o clipă luă o hotărâre: deschise compasul imens al 
picioarelor sale şi începu să măsoare terenul ajungându-le 
din urmă pe cele două fugare, spre a le tăia retragerea. Din 
câteva sărituri ajunse la spărtură înaintea lor. 

Violetta şi tovarăşa ei se opriră. O expresie chinuită le 
întunecă feţele. Violetta îşi plecă fruntea cu un suspin de 
disperare şi aceea care o întovărăşea începu să plângă. 

— Hei! Neruşinatelor! strigă în acest moment Picouic. 
Unde o ştergeţi atât de repede? Voiaţi să spălaţi putina şi să 
le lăsaţi singure pe aceste blânde călugăriţe, ca să vă 
apucaţi de hoinăreală? 

— Domnule..., bâigui Violetta. 

Şi, când îşi ridică ochii asupra lui Picouic, îl recunoscu. Şi 
începu să tremure de spaimă. Nu pentru că Picouic şi 


Croasse i-ar fi pricinuit vreun rău pe vremea când făcea 
parte din trupa vagabonzilor. Ci, din moment ce îl vedea pe 
Picouic, putea presupune că Belgodere nu era departe. 

— Ah! murmură ea copleşită. Sunt pierdută! ... Belgodere 
dă târcoale prin împrejurimi... 

În acest moment Picouic le ajunse şi le prinse pe 
amândouă de câte un braţ. În şoaptă şi iute le murmură: 

— Nu vă fie teamă, nu vă speriaţi, dar mai ales prefaceţi- 
vă că mă socotiți un duşman... Şi, totuşi, pe cerul care ne dă 
lumină şi căldură, sunt prietenul vostru şi vă voi salva... căci 
sunt sluga credincioasă a domnului de Pardaillan şi a 
monseniorului duce de Angouleme... 

Violetta rămase uluită, extaziată... La numele rostit de 
acest voinic scoase un strigăt de bucurie. 

— Tăcere! zise Picouic. Aşa! continuă el cu glas tare: Veniţi 
cu mine să vă dau pe mâinile acestei femei demne, acestei 
sfinte, acestei minunate călugăriţe! 

Mariange sosi abia acum, răsuflând din greu. 

— Ei, bombăni ea, fără acest demn cavaler cele două 
păgâne ar fi luat-o la fugă şi nu ştiu ce s-ar fi ales de mine... 

Picouic, continuând să le ţină de braţ pe Jeanne şi pe 
Violetta, le duse până la poarta grădinii, le vâri în curte şi 
închise poarta. 

Atunci Mariange îşi sumeţi capul spre a vedea obrazul lui 
Picouic şi nasul lui cârn, ochii lui mici ca nişte găuri date cu 
sfredelul îi plăcură, fără îndoială... 

— Cum te cheamă? îl întrebă ea. 

— Picouic, sluga dumneavoastră, soră, draga mea soră, 
omul cel mai catolic din tot Parisul, dovadă că ştiu să cânt în 
strană şi iată proba! 

Spunând acestea, Picouic, cu glas fals şi subţiratic, care nu 
suna neplăcut în urechile sorei Mariange, cântă: 

— Tanutum ergo sacramentum... 

Sora Mariange îşi împreună mâinile, rămânând cu gura 
căscată de admiraţie. Tocmai atunci, glasul de bas profund 
al lui Croasse se împleti cu acela al lui Picouic. 


— Ce voce! Ce voce! repeta sora Filomena. 

Sora Mariange se uita chiorâş la sora Filomena, care, 
mişcată, nu-şi putea desprinde ochii de pe Croasse, care îşi 
răsucea în sus vârfurile mustăţii. 

„Cu siguranţă că, se gândea sora Mariange, dacă le fac o 
bună primire acestor doi bărbaţi, biata soră Filomena va fi 
ispitită să cadă într-un păcat de moarte... Dar, datorită 
acestui bărbat frumos, cele două păgâne n-au putut fugi...” 

— Ascultă, meştere Picouic, zise ea cu glas tare, văd că m- 
am înşelat în ce te priveşte. Eşti un om de inimă. Punând 
mâna pe aceste nefericite eretice, în clipa când voiau s-o ia 
la fugă, i-ai făcut stareţei noastre un serviciu, pe care nu-l 
va uita... Mă duc chiar acum să-i vorbesc şi veţi fi răsplătiți. 

— Şi care va fi răsplata noastră, soră? 

— Voi face în aşa fel încât să vă aleagă cântăreţi în capela 
noastră... 

— Soră, zise Picouic, iartă-mi o nouă întrebare: cu cât îi 
plătiţi pe cântăreţi? 

— Nu-i plătim, răspunse Mariange cu demnitate. Veniturile 
mănăstirii sunt prea mici deocamdată, dar mănăstirea va 
deveni bogată în scurtă vreme... Atunci veţi fi plătiţi îndoit... 

— Uite ce e, soră, zise Picouic, ca şi dumitale şi mie îmi 
place să vorbesc pe şleau: sunt de o modestie, cum nu-ţi 
poţi închipui, sufăr dinainte de ideea că voi primi laude din 
partea sfintei şi preacuvioasei stareţe... Te rog, nu-i vorbi 
despre noi... 

— Chiar aşa? zise Mariange care, dealtfel, având sarcina 
să vegheze asupra Violettei, nu ţinea deloc să-i povestească 
stareţei încercarea de fugă datorită neglijenţei sale. 

— Chiar aşa cum îţi zic! Nici prietenul meu, domnul 
Croasse şi nici eu, nu voim să primim înalta, funcţie de 
cântăreţi, de care nu suntem demni. Ne vom mulţumi cu ce 
ne-aţi făgăduit adineauri, adică favoarea cerului şi a 
dumneavoastră... 

— A! exclamă Croasse. N-o să vă mai părăsim niciodată! 


— Cum adică, să nu ne mai părăsiţi? întrebă uluită sora 
Mariange. 

— Doamne sfinte, păi o să ne statornicim aici... Nu-ţi fie 
teamă, soră! Veţi fi răsplătite pentru ospitalitatea pe care o 
să ne-o daţi. Mai întâi o să vă îngrijim grădina, pe urmă, o 
să le supraveghem îndeaproape pe păgâne... 

Sora Mariange întrevăzu câştigul pe care l-ar putea avea 
de pe urma acestor doi argaţi care ar face treabă în locul ei 
şi care, mai ales, ar deveni temnicerii celor două eretice 
îndrăcite date sub paza ei. 

— S-a făcut! zise ea deodată. 

— Cum? zise Picouic. Primeşti să ne dai găzduire? 

— Sigur... şi încă cu dragă inimă. 

— Şi... ne dai şi de mâncare? 

— Bineînţeles! Veniţi după mine, zise sora Mariange celor 
două namile. 

Grupul se îndreptă spre pavilionul din apropierea 
spărturii. 

— Aici o să staţi, zise Mariange. Deseară, la noapte, eu şi 
sora Filomena o să vă aducem paie moi şi proaspete, pe 
care o să le luăm din grajdul stareţei. Să nu vă arătaţi la 
faţă când surorile vor fi în grădină. În plus, o să păziţi 
curtea şi spărtura. 

— lartă-mă, soră, zise Picouic, adineauri ne-ai făgăduit un 
pat, dar ce-o să mâncăm? 

— O să mâncaţi ceea ce gospodăria noastră ne dă în 
fiecare zi, căci, de-ar fi fost să ne bizuim pe proviziile 
mănăstirii, am fi murit de mult... Într-un ungher ascuns, 
creştem găini... Şi în fiecare duminică răsucim gâtul unei 
puici... 

— Minunat! zise Croasse. 

— În sfârşit, avem zarzavaturile pe care le răsădim 
singure şi din care facem câte o supă aproape în fiecare zi. 
Când putem pune la fiert şi o ciozvârtă de vacă sau de 
costiţă, nu ne dăm îndărăt. 

— Şi vinul? strigă deodată Picouic. 


— Noi bem apă, spuse cu modestie sora Filomena. 

Cele două namile strâmbară din nas. Dar sora Filomena, 
cu ochii în pământ, adăugă cu acelaşi ton modest: 

— Ştiu eu un loc pe unde se intră în pivniţa stareţei... Cred 
că putem nădăjdui la cel puţin una sau două sticle pe zi. 

— Soră, o ultimă întrebare... zise Picouic, extaziat. La ce 
oră serviţi masa? 

— Poate că bravilor cavaleri le este foame? insinuă 
Filomena. 

— Păi, de fapt, am mâncat grozav, sub un stejar de la 
poarta Montmartre, dar alergătura ne-a cam deschis 
pofta... 

— Soră, zise Filomena, mă duc să caut câteva ouă să le 
prăjesc şi să le-aduc împreună cu restul de vânat pe care ni 
l-a dăruit ieri cuviosul frate care face cheta. 

Şi, fără a mai aştepta de data asta încuviințarea tovarăşei 
sale, Filomena îşi luă picioarele la spinare. După un sfert de 
oră se întoarse cu bunătăţile despre care vorbise. 

— În ce priveşte vinul, zise era roşindu-se, trebuie să 
aşteptăm până se lasă noaptea... 

Călugăriţele se îndepărtară apoi pentru a-şi vedea de 
teribila însărcinare ce le fusese încredinţată, adică a le 
spiona şi a le păzi pe cele două fete închise în curte. Picouic 
şi Croasse se aşezară neîntârziat la masă. 

— Ce ţi-am spus eu! zise Croasse înfulecând hulpav. 

— Croasse, te proclam cel mai dibaci tovarăş! 

— Păi, chiar aşa şi sunt... răspunse Croasse cu modestie. 

— Dacă suntem şmecheri, când o s-o ştergem de-aici, o să 
fim oameni bogaţi! zise Picouic. 

— Cum aşa? 

— Ascultă... Micuța Violetta e-aici, ţinută prizonieră. Dacă 
domnul cavaler de Pardaillan şi domnul duce de Angouleme 
ies din Bastilia, aşa cum îi cred în stare, ajungem oameni 
bogaţi. 

— Da, dar or să iasă ei vreodată din Bastilia? 


— În cazul ăsta, mă gândesc la altceva. Trebuie s-o văd pe 
micuța Violetta şi s-o întreb... Totdeauna m-am gândit că 
mititica asta e de neam mare. Cine ştie dacă familia ei n-o 
caută cumva? ... Îţi spun eu că Violetta e norocul nostru, 
Croasse! 

— Vrei să mă duc s-o caut şi s-o aduc aici? 

Picouic ridică din umeri şi spuse: 

— Nu. Nu te amesteca. Lasă-mă pe mine. O să mă ajuţi 
doar când va fi nevoie... Până atunci, fiindcă am dat de-o 
viaţă de huzur, mulţumeşte-te să te îngraşi puţin, că se cam 
simte nevoia. 

Capitolul 7 

Marie de Montpensier. 

Jacques Clement, ajungând la Paris, se îndreptă grabnic 
spre mănăstirea lui, din strada Saint-Jacques. 

Era ora şapte seara când ajunse în faţa uşii mici de la 
intrarea în mănăstire, după ce străbătuse în timpul zilei 
cele douăzeci de leghe care despart Chartres de Paris. 

Priorul Bourgoing şedea la masă. Citea o scrisoare care îi 
fusese adusă şi încrunta din sprâncene, ceea ce nu-l 
împiedica să se înfrupte din bucatele minunate aşezate 
dinainte-i. 

Lui Bourgoing nu-i prea plăcea să fie deranjat de la o 
treabă atât de serioasă cum este masa. Dar, când află că 
fratele Clement era în anticameră, împături repede 
scrisoarea pe care o citea şi porunci să fie adus tânărul 
călugăr. 

— Frate! exclamă Bourgoing. Cum se poate să umbli în 
costumul ăsta, atât de nepotrivit cu regulile ordinului 
nostru? Şi asta nu-i încă totul. De cinci zile lipseşti din 
mănăstire şi am pus să te caute în tot Parisul! N-ai primit 
nici o misiune care ar putea explica o absenţă atât de 
îndelungată... 

— lertaţi-mă, preacuvioase, zise cu răceală Jacques 
Clement, sau mintea domniei voastre s-a tulburat dintr-o 


pricină pe care n-o cunosc, sau atunci ar trebui să vă 
amintiţi... 

— Nu-mi amintesc nimic! 

— Cum, venerabile părinte! ... Nu mi-aţi dat chiar domnia 
voastră binecuvântarea să plec? 

— Vai, ce nenorocire, aiurezi! exclamă Bourgoing 
ridicându-şi braţele spre cer. 

— Păcat că n-am înnebunit, într-adevăr! rosti cu 
amărăciune Jacques Clement. Cum! Nu m-aţi încurajat 
domnia voastră, spunându-mi că Sfânta Scriptură îngăduie 
anumite acte imorale, când este vorba de a-l sluji pe 
Dumnezeu! 

— În numele Cerului! strigă priorul, agitând cuțitul. 
Despre ce acte imorale vorbeşti? 

— Despre unul singur, părinte, despre unul singur! 

— Despre niciunul! Despre niciunul! îl întrerupse priorul. 
Imaginaţia bolnavă a domniei tale născoceşte gânduri care, 
fără îndoială, sunt trimise de diavol... 

— Asta-i prea de tot! zise Jacques Clement. Am plecat cu 
încuviințarea domniei voastre, cu iertarea dată de domnia 
voastră! Am plecat, cum zic, împreună cu procesiunea cea 
mare a fratelui Anghel, pentru a-l găsi la Chartres pe regele 
Franţei şi a-l ucide cu pumnalul ăsta! ... 

— Ce tot spui acolo? Să-l ucizi pe rege! ... La ce crimă 
îngrozitoare te duce gândul? 

— Pe Dumnezeul meu, părinte, jur că... 

— Nu mai jura! ... Socoteşte-te fericit că nu te dau pe 
mâna justiţiei laice! Haide, frate, vino-ţi în fire! Începe să 
spui psalmii pocăinţei. 

Jacques Clement îşi plecă fruntea. Înţelegea că, dând greş 
şi Henric al III-lea nefiind ucis, demnul prior voia să treacă 
sub tăcere această tentativă... Presupuse că priorul îi 
trimitea în chilia lui să facă penitenţă, dar, în anticameră, 
dădu peste vreo doisprezece călugări solizi, care îl 
înconjurară. Abia atunci înţelese Jacques Clement că 
încercau nu numai să i se închidă gura, ci îl şi pedepseau 


pentru că dăduse greş! Voi să scoată un țipăt, să se zbată... 
Căci carcera de penitenţă era o temniţă uitată din care 
rareori un om ieşea viu... Dar fu legat fedeleş, i se puse un 
căluş în gură şi fu dus... 

Carcera de penitenţă se afla dedesubtul pivniţelor 
mănăstirii. Se cobora până la ea pe o scară cu patruzeci de 
trepte, în spirală. În carceră nu exista decât un ulcior vechi, 
pe care Jacques Clement îl găsi plin de apă şi un codru de 
pâine. 

Aşadar, întemnițarea lui fusese hotărâtă mai înainte de a-l 
fi văzut pe prior! 

Îl dezlegaseră şi îi scoseseră căluşul în clipa când fusese 
împins în carcera de penitenţă. Putea deci să se mişte liber. 
Dar întunericul era de nepătruns. Jacques Clement rămase 
deci nemişcat, se lăsă pe vine în colţul unde dăduse cu 
piciorul peste pâine şi ulciorul cu apă şi, cu capul în mâini, 
începu să chibzuiască. 

În Jacques Cl&ment sălăşluiau trei fiinţe: vizionarul, 
îndrăgostitul şi răzbunătorul. Era tripla manifestare a unei 
inimi pătimaşe. 

Viziunea, dragostea şi răzbunarea erau într-un acord 
desăvârşit în mintea lui, în inima lui şi în sufletul lui. 

Henric al III-lea, tiran al religiei catolice pentru că nu 
încuviinţa repetarea nopţii Sfântului-Bartolomeu, Henric al 
II-lea, fiul Caterinei de Medici, nu trebuia să moară decât 
de mâna lui. 

După primele gesturi necugetate şi nestăpânite iscate din 
sila de a se afla într-un asemenea mormânt, îşi spuse că n- 
avea de ce să se teamă, întrucât regele era încă în viaţă... 
Deoarece el era sortit să-l ucidă pe Henric al III-lea, nimic 
nu-l putea lovi atâta vreme cât actul nu era săvârşit. 

Se scurseră câteva ceasuri, după care simţi foamea şi 
setea. Mâncă deci jumătate din pâinea care i se lăsase şi 
bău din ulcior. 

Până la urmă căzu într-un somn, dacă nu liniştit, cel puţin 
lipsit de temeri. Când se trezi, i se făcu iarăşi foame şi sete. 


Mâncă restul, de pâine şi bău o parte din apa care mai 
rămăsese în ulcior. Cu toate acestea, orele se scurgeau fără 
ca el să audă nici cel mai mic zgomot. 

Veni clipa când în ulcior nu mai rămase nici o picătură de 
apă... Îi era foame şi sete. Dar încă nu simţea o durere 
adevărată care să-i chinuie măruntaiele. 

Trecuseră multe ceasuri de când umbla în jurul celulei. 
Bezna era la fel de neagră. Dar pipăind, atingându-şi 
umărul de ziduri, mergând cu paşi egali şi neschimbaţi, 
începuse să cunoască încăperea şi umbla prin ea cu 
oarecare siguranţă. Mersul acesta monoton îl frânse de 
oboseală în cele din urmă şi, o dată mai mult, adormi. De 
data asta visa... 

— O, ce sete mi-e! gemu Jacques Clement trezindu-se. 

Se ridică şi, pentru a-şi înşela setea. Încercă să umble din 
nou. Şi, atunci, îşi dădu seama că picioarele refuzau să-i mai 
dea ascultare. Şi, atunci, înţelese cumplita realitate: era 
menit să moară de foame şi de sete! 

Se târi spre locul unde ştia că se află uşa şi încercă să 
bată. Dar pumnii lui abia mângâiară blana de stejar şi căzu 
zdrobit de oboseală. Atunci durerea se dezlănţui înlăuntrul 
lui cu un soi de frenezie... După un răstimp, pe care nu-l 
putea măsura, durerile se potoliră şi nu mai simţi decât o 
mare slăbiciune. 

Câte ceasuri rămase astfel, gâfâind şi gemând, întins pe 
lespezi? N-ar fi putut să spună. I se păru în sfârşit că 
aţipeşte şi pierdu noţiunea lucrurilor. În acest soi de somn, 
sau, mai degrabă, de leşin, visul lui căpătă formă... Era 
Marie de Montpensier care-i apărea în faţa ochilor. 

Se afla într-un apartament în care domnea o răcoare 
minunată. Desluşea anevoie că stătea întins pe un pat de o 
rară bogăţie. În aceeaşi încăpere. Marie de Montpensier 
umbla de colo până colo, uşoară, graţioasă, ca o vedenie ce 
era. 

Din străfundul visului său, Jacques Clement o urmărea cu 
privirea, extaziat, tremurând la gândul că se va trezi 


curând, aşa cum se întâmplă adesea în visurile acestea în 
care mintea se dedublează. 

„Îndată, se gândi, voi începe iar să sufăr... Pentru că totul 
nu-i decât un vis...” 

Şi o privi iarăşi pe Marie de Montpensier... Făcu un efort 
să-şi împreuneze mâinile şi, în mişcarea asta, văzu că 
mâinile lui mototoleau într-adevăr o țesătură foarte fină şi 
foarte răcoroasă. În aceeaşi clipă îşi dădu seama că ochii lui 
erau într-adevăr deschişi şi că țesătura era de fapt 
cearşaful de pe pat... 

Nu visa! Şi nu mai zăcea pe lespezile umede ale carcerei! 
Cum ajunsese oare în camera asta? Când şi cum fusese 
transportat? 

Izbuti să-şi împreuneze mâinile şi atunci Marie de 
Montpensier se apropie de el, zâmbind. Ţinea într-o mână 
un potir de aur, pe când cu cealaltă încerca să ridice uşor 
capul palid, ascetic şi totuşi încă frumos al tânărului 
călugăr. 

— Bea puţin! spuse ea cu un glas plin de duioşie şi de milă, 
apropiindu-i de buze potirul. 

Pe măsură ce bea, Jacques Clement simţea cum îl 
năpădeşte o răcoare suavă şi, în acelaşi timp, cum prinde 
viaţă şi cum i se risipeşte slăbiciunea. 

Când capul îi căzu din nou pe pernele pufoase, vru să 
bâiguie un cuvânt... Dar ea îşi aşeză mâna peste gura lui, ca 
şi cum l-ar fi povăţuit să tacă. Şi, pe mâna asta mică, el 
depuse o sărutare, care o făcu să freamăte. 

— Acum trebuie să dormi, rosti ea blând. 

Se supuse... Închise ochi şi, aproape îndată, căzu într-un 
somn de plumb. 

Când se trezi, se simţi zdravăn, cu mintea descătuşată, cu 
mâinile şi picioarele uşoare. Pe un jilţ, alături de el, zări 
veşmintele de cavaler pe care le purtase când străbătuse 
drumul de la Chartres la Paris. Se îmbrăcă la repezeală şi 
atunci căută din ochi pumnalul. Dar pumnalul dispăruse. 


Nu avu vreme să se neliniştească de această dispariţie, 
căci în aceeaşi clipă ochii îi căzu pe o masă aşternută, cu 
două tacâmuri şi aproape îndată după aceea o uşă se 
deschise. În prag apăru Marie de Montpensier. Cu mersul ei 
săltat, care-i slujea să ascundă faptul că era şchioapă şi 
care-i dădea un farmec în plus, sora ducelui de Guise se 
apropie şi îi spuse zâmbind: 

— Ei bine, domnule, cum te simţi? 

— Doamnă, bâigui călugărul, sunt oare în ceruri? ... Mi-a 
fost dat să capăt fericirea veşnică? 

— Din păcate, nu. Aici nu eşti în rai! ... Ci doar în palatul 
Montpensier... Şi îngerul pe care-l vezi, domnule, departe 
de a fi un înger, nu-i decât o biată femeie păcătoasă, care 
are nevoie de multă înţelegere şi iertare... Dar, aşează-te 
acolo... şi eu mă voi aşeza aici! 

Masa era încărcată cu mâncăruri şi dulciuri foarte 
gustoase şi cu vinuri alese. Nu venise nimeni să servească. 
Ducesa însăşi, cu o îndemânare savantă şi plină de graţie, 
tăia pateurile, friptura de căprioară, umplea paharele cu 
ambele-i mâini acoperite de diamante. 

Tânărului i se părea că visează. Mânca şi bea fără să-şi dea 
seama şi, încetul cu încetul, vinul i se urcă la cap. Dar beţia 
aceasta i-o dădea mai ales spectacolul minunat de impur 
care i se desfăşura dinaintea ochilor. Într-adevăr, Marie de 
Montpensier purta un costum la care ar fi jinduit oricare 
desfrânată. Vălurile uşoare care pluteau în jurul ei abia îi 
ascundeau formele delicate. Un râs pervers, o voinţă 
maliţioasă străluceau în ochii ei. Cu toate acestea, din clipa 
când se aşezaseră, începuseră să vorbească despre lucruri 
care nu aveau nici o legătură cu gândul lor principal din 
acea clipă - gândul de seducţie în mintea ducesei, gând de 
delir, de îmbătare şi de apărare în mintea călugărului. Toată 
scena era făcută pentru seducţie. Cuvintele nu slujeau 
decât ca pretext. 

— Sunt foarte fericită, spunea Marie de Montpensier, că ai 
revenit la viaţă şi ţi-ai recăpătat sănătatea. Acum eşti în 


afară de primejdie. Dar, de nouă zile de când te afli aici... de 
câte ori n-am tremurat! 

— Nouă zile? 

— Desigur! Nu-ţi mai aduci aminte? ... Peste toate 
celelalte, febra te-a făcut probabil să uiţi... 

— Nu-mi amintesc de nimic, doamnă. 

— Cum? Nu-ţi aminteşti nici măcar de clipa când te-am 
găsit pe jumătate mort... În insula Cite, în spatele catedralei 
Notre-Dame? Era cam pe la ora zece seara. Mă întorceam 
la palatul meu, venind într-o casă pe care o cunoşti... 
Deodată, unul dintre oamenii mei care-mi luminează 
drumul cu torţele strigă că vede un gentilom mort sau 
leşinat pe caldarâm. M-am aplecat din litieră... le-am 
recunoscut... Am coborât şi, când m-am aplecat asupra 
domniei tale, ţi-ai venit în fire şi mi-ai spus că nişte cerşetori 
te urmăriseră şi te lăsaseră ca şi mort. 

— V-am spus eu asta? ... V-am văzut? ... V-am vorbit? ... 

— Dovadă că te-am suit în litiera mea şi te-am adus aici... 

Jacques Clement era uluit. Dar, în fond, admitea fără 
discuţie evenimentul, miracolul. Îngerul îl scosese din 
carcera de penitenţă şi îl aşezase pe drumul pe care Marie 
de Montpensier trebuia negreşit să treacă. 

Jacques Clement îşi trecu încet o mână peste frunte: din 
nou începea să viseze. 

Ori carcera era un vis, ori ceasul de faţă, care nu putea fi 
decât o iluzie! 

Într-adevăr, Marie de Montpensier afirma că îl găsise lipsit 
de cunoştinţă în insula Cite în seara de după procesiune, 
adică chiar în clipa când intra în carcera de penitenţă, unde 
stătuse cel puţin o săptămână. 

— Doamnă, strigă el cuprins de o groază surdă, vă implor 
să vă amintiţi exact cum s-au petrecut lucrurile... M-aţi 
găsit chiar a doua zi după procesiunea de la Chartres? 

— Întocmai, domnule, în seara următoare zilei în care 
Valois trebuia să moară! 


Jacques Clement tresări. Cel puţin asta nu era o iluzie! 
Regele trebuia să moară! 

— Şi aţi dat peste mine în insula Cite? spuse el mai 
departe. 

— În nesimţire, întins cât eşti de lung, nu departe de hanul 
„La Teascul-de-Fier”. 

— Preaplinul recunoştinţei se revarsă din inima mea, zise 
cu înflăcărare Jacques Clement. Dar nu-i nevoie de această 
gratitudine pentru a vă asigura că viaţa lui Valois este 
prelungită doar cu câteva zile... Ceea ce nu s-a făcut la 
Chartres, doamnă, se va face în altă parte... 

Marie de Montpensier păli. Pasul ei proaspăt şi sonor îi 
îngheţă pe buze şi un fulger funest îi scăpără din ochi. 

Se ridică iute de pe scaun, împinse masa şi veni să se 
aşeze pe genunchii lui Jacques Clement, încolăcindu-şi 
braţele în jurul gâtului lui. Şedeau la fel ca în noaptea când 
ducele de Guise îşi surprinsese soţia în braţele contelui de 
Loignes. 

Ca şi atunci, Jacques Clement simţea cum dubla beţie a 
vinului şi a dragostei i se urcă la cap şi îi încinge fruntea. 
Inima îi bătea cu putere. Patima îl făcea să vibreze din 
creştet până în tălpi şi, în străfundul sufletului său, groaza, 
ruşinea, remuşcarea faţă de păcatul de moarte clocoteau. 

— Într-adevăr? şopti seducătoarea, frumoasa zână cu 
foarfece de aur. Într-adevăr? Ai fi gata să-l loveşti? ... Deci 
nu frica te-a reţinut la Chartres? 

— Frica? mormăi Jacques Clement. Nu, doamnă, nu frica 
m-a împiedicat să-l lovesc pe Valois. Şi nici mila, căci nici el, 
nici ai lui n-au avut milă de ai mei... 

— Atunci... de ce? întrebă Marie cu glas stins, 
îmbrăţişându-l şi mai strâns. 

— De ce? ... A! doamnă, trebuie să cred că Dumnezeu a 
vrut să prelungească viaţa tiranului într-un scop pe care nu- 
| ştie decât suprema lui înţelepciune, întrucât mi-a scos în 
cale singura fiinţă care mă putea prinde de braţ să-mi 
spună: „Clement, nu vreau să loveşti astăzi!”... Acest om, 


doamnă, este singurul care poate face ceva cu voinţa şi cu 
viaţa mea, deoarece atunci când mama mea îndura cea mai 
cumplită agonie, omul acesta a fost singurul căruia i-a fost 
milă de ea! 

— Pardaillan! exclamă Marie de Montpensier cuprinsă ca 
de o bruscă inspiraţie. 

— N-am spus că el ar fi fost! răspunse înăbuşit Jacques 
Clement. Doar că omul despre care vorbesc şi-a întins mâna 
asupra regelui Franţei şi începând de atunci regele a 
devenit sfânt pentru mine... Dar, în curând, protecţia 
aceasta va lua sfârşit şi atunci jur că regele Franţei va muri 
de mâna mea! 

— Te cred, spuse Marie fremătând, te cred... 

Şi, ca şi cum de aici înainte n-ar mai fi avut nimic de spus, 
se ridică brusc şi dispăru. Jacques Clement rămase singur, 
pradă unei tulburări de nespus. 

Ziua trecu fără ca ducesa să mai apară. Tânărul încercase 
să iasă, dar toate uşile erau încuiate. Puţin câte puţin îşi 
recăpătă sângele rece, păstrând o singură grijă: aceea de a 
regăsi pumnalul sacru pe care i-l încredinţase îngerul în 
capela iacobinilor. 

Spre seară i se făcu foame. Masa rămăsese întinsă, 
îmbiindu-l cu resturile îmbelşugate ale vinurilor şi 
mâncărurilor. Jacques Clement cină deci singur, apoi, 
neavând altceva mai bun de făcut, se urcă în pat şi căzu 
repede într-un somn greu... Vis, oare? ... Himeră! ... 
Deodată i se păru că o senzaţie stranie îl trezea... În pat, 
lângă el, se strecura o femeie care îl înlănţuia cu braţele... 
Adulmeca... recunoştea parfumul său preferat! ... Şi pe 
neaşteptate, simţi pe buze pecetea violentă şi sfâşietor de 
dulce a unui sărut de dragoste... 

Atunci, întredeschise ochii... şi recunoscu ochii şăgalnici ai 
Mariei de Montpensier. 

Voi să bâiguie ceva, dar ea îi înăbuşi vorbele cu sărutări... 

Când cobori iarăşi pe pământ, purta în inimă o amintire de 
neşters şi îşi spunea în şoaptă că, pentru o altă noapte 


asemenea acesteia, pentru a o regăsi pe aceea pe care 
mâinile-i arzând de friguri o căutau încă, şi-ar da mai mult 
decât viaţa... Şi-ar vinde sufletul. 

Marie dispăruse, într-adevăr. 

O sete cumplită îi usca gătlejul lui Jacques Clement. Lângă 
pat, lângă el, pe o măsuţă, văzu potirul de aur, îl luă şi îl 
duse la gură, recunoscând gustul şi răcoarea odihnitoare a 
băuturii pe care ea i-o dăduse câtă vreme delirase. Aproape 
îndată după ce bău, căzu butuc pe perne şi lucrurile i se 
învălmăşiră în minte... 

Din vis în vis! ... Jacques Clement îşi trăia fără îndoială o 
parte din existenţă pe tărâmul fantasticului. Vis sau 
realitate! ...O! Unde începea visul? ... Unde începea 
realitatea? ... 

Se trezi... O toropeală stranie îi îngreuna mintea... Îşi 
deschise ochii şi îi plimbă asupra celor înconjurătoare... Şi 
nu mai era carcera de penitenţă! ... Dar nu mai era nici 
patul cu coloane de abanos... odaia deliciilor şi a 
voluptăţii... Se afla pe un pat îngust şi tare. Pereţii erau goi. 
Zărea doar un crucifix, o masă mică plină de cărţi... Şi 
tresări năvalnic: pe masă, obiectul acela care arunca o 
lucire vie... era pumnalul lui! Şi îşi dădu seama că se află în 
chilia lui din mănăstirea iacobinilor. 

Se ridică, îşi îmbrăcă rasa aruncată la picioarele patului pe 
un scăunel. Cu un gest repezit prinse pumnalul şi îl sărută. 
Apoi îl vâri în teaca pe care o găsi pe masă şi îl agăţă de 
cingătoare, pe sub rasă. 

În clipa aceea, uşa chiliei sale, întredeschisă după cum o 
cerea regulamentul, se deschise de perete şi priorul 
Bourgoing apăru. 

— Deo gratias! rosti priorul intrând. Primeşte 
binecuvântarea mea, frate. Ai scăpat deci de frigurile rele? 
„.. Of! De zece zile de când te-ai întors în mănăstire, câte 
griji am mai avut! 

— De zece zile? întrebă Jacques Clement. 


— Bineînţeles, frate. Adică din seara când te-ai întors din 
călătoria la Chartres pe care ai făcut-o întru slava 
Domnului... 

— Aşadar, continuă călugărul, am rămas în mănăstire de 
când m-am înapoiat de la Chartres? ... 

— Şi nu te-ai mişcat din chilie, frate... Doar că te-au 
chinuit frigurile, dar acum, mulţumită cerului, văd că nu 
mai delirezi... 

— Nu mai delirez deloc, părinte, răspunse Jacques 
Clement, dus pe gânduri. Îngăduiţi-mi doar să vă pun o 
întrebare... Înainte de a intra în carceră... vreau să spun 
înainte de a începe să delirez, înalta domniei voastre 
bunăvoință mi-a acordat anumite libertăţi potrivite unui 
proiect pe care parcă-mi amintesc că vi l-am împărtăşit... 

— Nu-mi amintesc deloc de asemenea proiect, spuse 
Bourgoing. 

— Ei bine, atunci, părinte, aş vrea să ştiu dacă mă mai 
bucur de aceleaşi privilegii... de aceleaşi libertăţi... 

— La fel ca mai înainte, frate, la fel ca mai înainte! exclamă 
priorul. Eşti liber să pleci şi să vii ziua şi noaptea, să ieşi din 
mănăstire şi chiar fără să mă previi în caz de nevoie 
urgentă. Vino cu mine, frate, vino... Toţi fraţii s-au adunat în 
capelă spre a aduce laude lui Dumnezeu pentru că ţi-a 
redat sănătatea şi limpezimea minţii... 

Jacques Clement îl urmă pe prior în capelă şi se îndreptă 
spre locul lui obişnuit, unde îngenunche. Dar, pe când 
călugării începură să cânte un imn de mulţumire, el, 
prosternat, ţinându-şi capul în mâini, îşi şoptea: 

— Unde începe visul? ... Unde începe realitatea? ... 

Capitolul 8 

Calvarul de pe Montmartre. 

I-am lăsat pe cavalerul de Pardaillan şi pe ducele de 
Angouleme pe drumul ce leagă Chartres de Paris, opriţi 
într-un han prăpădit unde încercau să-şi astâmpere foamea. 
Popasul dură două ceasuri, după care încălecară din nou şi 
îşi văzură de drum. 


La urma urmelor, călătoria la Chartres nu dăduse nici un 
rezultat, cel puţin în ce priveşte dragostea tânărului şi 
nefericitului duce. Într-adevăr, Fausta nu putuse da nici o 
lămurire despre Violetta. Pardaillan îi povestise lui Charles 
scena din catedrală şi adăugase, flegmatic, că nu exista nici 
un temei de a presupune că Fausta minţise. Deci ţigăncuşa 
dispăruse nelăsând nici cea mai mică urmă. 

— Ei, monseniore, zise la un moment dat Pardaillan, de ce 
eşti atât de trist? ... Bagă de seamă, monseniore, că nu de 
mult erai întemnițat la Bastilia şi eu mă zbăteam în vârşa 
doamnei Fausta... lar acum iată-ne călare, teferi la minte şi 
la trup, în stare să realizăm imposibilul, chiar şi să o 
regăsim pe Violetta... Ce ne trebuie mai mult? 

— Să o regăsim pe Violetta! spuse cu amărăciune tânărul 
duce. Aşa cum spui şi domnia ta, Pardaillan, pentru asta ar 
trebui să realizăm imposibilul! 

— Şi cine-ţi spune că a regăsi o fată, care şi ea nu aşteaptă 
decât să zboare spre domnia ta, este un lucru cu neputinţă? 

— Nu avem nici o îndrumare. Unde să ne îndreptăm paşii? 

— Vom merge pur şi simplu acolo unde se duce Maurevert, 
zise Pardaillan. 

Charles încă nu avea ştire despre strania căsătorie care se 
încheiase în biserica Sf. Paul. Nu ştia că Maurevert avea 
asupra Violettei drepturile unui soţ. 

— Maurevert, zise Pardaillan mai departe, este duhul rău 
al ducelui de Guise. Or, poţi fi sigur că de Guise are un 
oarecare amestec în dispariţia frumoasei ţigăncuşe. Putem 
oare să-l atacăm direct pe de Guise, care nu iese niciodată 
fără o escortă numeroasă? 

— E-adevărat, Pardaillan, e-adevărat... dar Maurevert? 

— Păi tocmai, ne înapoiem la Paris, unde vom da cu 
uşurinţă de Maurevert. Îl vom atrage într-un loc aflat la 
adăpost de orice privire indiscretă şi, când îl vom ţine în 
mână, îi vom pune jungherul în gât şi îi vom zice: „Prietene, 
din viaţă vei intra în mormânt dacă nu ne vei spune ceea ce 


ilustrul domniei tale stăpân a făcut cu Violetta.” Ce zici de 
planul meu? 

— Zic, dragă prietene, că eşti omul cu cea mai generoasă 
inimă, cu cel mai oţelit braţ, cu mintea cea mai rodnică în 
combinaţii. 

— Atunci ai încredere în mine că voi pune mâna pe 
Maurevert, spuse Pardaillan. Simt că se apropie clipa când 
îmi va plăti o veche datorie. 

Cei doi călăreţi, tot tăifăsuind, mergeau la pas sau în 
trapul cailor, fără să se grăbească. În ziua următoare intrau 
în Paris şi se duceau drept la hanul Devinicre, unde 
ajunseră fără piedici tocmai la ora prânzului. Huguette era 
în bucătărie, supraveghind slugile în ciuda necazurilor ce le 
avea pe cap, aruncând o privire asupra oalelor cu bucate, 
potrivind frigările. 

Buna patroană a hanului Devinicre era foarte palidă şi 
tristă. Credea că Pardaillan tot se mai afla întemnițat la 
Bastilia. Pentru a-l salva făcuse o încercare disperată. Dar 
această aventură dăduse greş, cum avem să vedem mai 
departe. Şi biata Huguette îşi pierduse speranţele. 

Intră în sala cea mare să vadă dacă toate se aflau bine 
rânduite şi, făcându-şi inspecția, îl zări deodată pe 
Pardaillan care o privea cum se mişcă de colo până colo cu 
un zâmbet înduioşat. Huguette rămase împietrită. 
Pardaillan se ridică, se îndreptă spre ea şi o prinse de 
mâini. 

— Of! Domnule cavaler, murmură Huguette albă ca varul, 
nici nu-mi vine să-mi cred ochilor. 

— Atunci crezi în sărutările astea, zise Pardaillan care o 
sărută pe amândoi obrajii. 

Huguette râdea şi plângea totodată. 

— Ah, domnule, spuse ea mai departe, sunteţi deci în 
libertate! Dar cum aţi putut ieşi din Bastilia? 

— Foarte lesne, scumpa mea gazdă, am ieşit pe poarta cea 
mare. 

— Deci domnul de Bussi-Leclerc v-a iertat? 


— Nu, Huguette! Eu l-am iertat pe domnul de Bussi- 
Leclerc! 

Înseninată, bucuroasă, luminată de acel simţământ care 
semăna poate tot atât de mult cu afecțiunea unei mame 
care îşi găseşte copilul pierdut, ca şi cu dragostea smerită a 
unei iubite devotate, alergă în pivniţă şi aduse îndată o 
venerabilă sticlă acoperită de un praf autentic. 

— E vinul care-i plăcea tatălui domniei voastre, zise 
Huguette. Acum nu mi-au mai rămas decât cinci sticle... 

Pardaillan destupă sticla, umplu trei pahare şi trase un 
scaun pentru gazdă. 

Huguette păli de plăcere. 

— Draga mea Huguette, zise Pardaillan după ce goliră 
paharele, adineauri mi-ai vorbit despre domnul de Bussi- 
Leclerc. Îl cunoşti deci pe demnul guvernator al Bastiliei? 

Huguette se roşi ca para focului. Cavalerul înregistră 
această emoție. 

— De ce te-ai înroşit? 

— Domnul de Bussi-Leclerc, bâigui Huguette, a venit des 
pe-aici împreună cu domni spadasini pe care-i ospăta 
regeşte după ce-i bătea în partidele de scrimă... 

— Ei, ce om binecrescut... şi mai departe? 

— Păi... murmură Huguette, mă bizuiam pe el... pentru a 
vă elibera... Mi-a tot spus mereu... 

— Ce anume, prietenă dragă? ... Ştii că mie poţi să-mi spui 
orice... 

— Că ar fi gata... să facă o mezalianţă! 

Şi îşi sumeţi capul cu mândrie. Apoi continuă: 

— Cum sunt văduvă, fără copii, liberă să fac ce-mi place cu 
mine, dacă nu cu inima mea, aş fi putut primi propunerea 
pe care mi-a făcut-o în repetate rânduri şi să mă leg a-i fio 
soţie credincioasă... Viaţa mea ar fi devenit ceva mai tristă 
şi-asta ar fi fost tot... 

Huguette rostea aceste vorbe foarte simplu, nedându-şi 
seama că îşi dezvăluia devotamentul sublim. Cavalerul o 
privea cu o înduioşare inexplicabilă. 


— Deci, continuă el, te-ai dus la Bussi-Leclerc? 

— Da, însă în prima zi când m-am dus, n-am putut intra în 
Bastilia. Un fel de răscoală izbucnise la Chartres, cu 
procesiunea domnului de Guise... Aşteptam să se 
înapoieze... 

— Trebuie să se fi înapoiat, zise Pardaillan şi de data asta îl 
vei găsi cu siguranţă. 

— La ce să mă mai ostenesc, dacă sunteţi în libertate? 
spuse Huguetiite. 

Pardaillan ţi Charles d'Angouleme căpătară camerele pe 
care le ocupaseră şi mai înainte în han. Ziua şi noaptea 
aceea şi apoi ziua şi noaptea următoare le petrecură în 
linişte. Odihna aceasta era binevenită după încercările de 
toate felurile prin care trecuseră Pardaillan şi tovarăşul său. 
Dealtfel le era necesară şi pentru a le îngădui să-şi 
stabilească planul operaţiunilor. 

A treia zi de dimineaţă plecară devreme. Şi, pentru a face 
puţină ordine în cronologia acestor evenimente care se 
întretaie, n-ar fi poate fără rost să remarcăm că, în 
dimineaţa aceea, se împliniseră patru zile de când Jacques 
Clement se afla în carcera de penitenţă din mănăstirea 
iacobinilor. 

Pardaillan se îndreptă grăbit spre vechea stradă Temple. 

— Mergem deci la palatul de Guise? întrebă Charles pe 
drum. 

— Dacă nu la palat, cel puţin prin apropierea lui, spre a-l 
întâlni, dacă se poate, pe jupânul Maurevert, care ştie tot ce 
face, zice sau gândeşte ducele de Guise. Îţi dai seama deci 
că, dacă există cineva pe lume care să ştie unde se află 
stăpâna gândurilor domniei tale, apoi acela este de Guise. 
La urma urmelor, poate crezi că-i mai bine să ne adresăm 
lui Dumnezeu decât sfinţilor. Aşadar, dacă vrei, vom intra în 
palat şi vom pătrunde până la duce trecând printre cele 
două sute de gărzi sau de gentilomi pe care-i ţine în jurul 
său. 


— Ceea ce spui este cu neputinţă de realizat, zise tânărul 
duce. Dar de ce să ne adresăm mai degrabă lui Maurevert 
decât altuia dintre oamenii lui de Guise? 

— Pentru că vreau să dau o lovitură dublă, să rânduiesc 
totodată şi treburile domniei tale şi pe ale mele. Ştii că am o 
veche socoteală de încheiat cu Maurevert şi că alerg de 
multă vreme după el... 

Explicaţia era plauzibilă şi spulberă vaga nelinişte care 
începuse să-l cuprindă pe tânărul duce. 

Curând cei doi tovarăşi de drum ajunseră în apropierea 
porţii de intrare a palatului, unde stătea veşnic o ceată de 
gură-cască, pălăvrăgind şi dând din mâini. Pardaillan şi 
Charles d'Angouleme trecură neobservaţi prin această 
mulţime şi se strecurară în rândurile unui grup destul de 
numeros, adunat în jurul unui bărbat care îşi expunea ideile 
cu glas tare. 

Vreme de două ceasuri, cavalerul şi micul duce stătură cu 
ochii aţintiţi asupra marii porţi deschise oricărui venit şi 
Charles începea să creadă că ideea de a merge să-l caute 
pe însuşi ducele de Guise nu era prea rea, chiar dacă îţi 
riscai pielea, când Pardaillan îl împinse cu cotul şi, făcând 
un semn din cap, îi arătă trei gentilomi care intrau în palat. 

Aceştia erau Bussi-Leclerc, Maurevert şi Maineville. 
Maurevert era încadrat de ceilalţi doi. Un zâmbet cumplit 
crispă buzele lui Pardaillan, devenite brusc palide. Dar cei 
trei şi dispăruseră înlăuntrul palatului. 

Totuşi, timpul se scurgea. Bătu de ora prânzului. 

— Cine ştie dacă vor mai ieşi azi... sau dacă nu cumva au şi 
ieşit prin altă parte? şopti Charles. 

Cum rosti aceste cuvinte, îi şi zări pe Bussi-Leclerc, pe 
Maineville şi pe Maurevert. Cavalerul îi văzuse şi el... Cei 
trei gentilomi se opriră în stradă, vorbind între ei în şoaptă. 
Apoi Bussi-Leclerc şi Maineville, prinzându-se de braţ, 
plecară împreună. Maurevert rămase o clipă pe loc, apoi 
porni şi el. 


Pardaillan nu-l slăbea din ochi pe Maurevert. Acesta se 
îndreptă spre poarta dinspre strada Temple... Şi ieşi. 

Maurevert mergea liniştit, cu spatele la bălțile Careme- 
Prenant, pe drumul bătut care şerpuia pe lângă zidul de 
incintă al Parisului, drum presărat cu boschete şi adesea cu 
magherniţe, ceea ce le îngăduia celor doi urmăritori să se 
poată ascunde. 

Maurevert se ducea în Montmartre! Când începu să urce 
colina, un zâmbet şi mai livid crispă buzele lui Pardaillan. 
Maurevert se îndrepta spre cătun, spre acea parte a colinei 
unde se află astăzi piaţa Calaire du Tertre ... Era acelaşi 
drum pe care mersese, cu şaisprezece ani în urmă, 
împreună cu Lodse, cu mareţalul de Montmorency, cu tatăl 
lui care trăgea să moară într-o căruţă! ... 

Lângă un lan de grâu secerat de câteva zile... oprise 
căruţa... şi tatăl îi murise în braţe... tot aici apăruse 
deodată Maurevert şi o lovise pe Lodse cu pumnalul otrăvit 
al Caterinci de Medici! ... Da! ... Spre locul acela, pe care 
Pardaillan nu-l va uita niciodată, se îndrepta azi Maurevert! 


Pardaillan se făcu alb la faţă. Cu un gest iute îşi pipăi 
jungherul şi pistolul înfipte în cingătoare. Se opri o clipă şi 
încărcă pistolul. 

— Ai de gând să-l răpui de la distanţă? îl întrebă şoptit 
Charles. 

— Nu, răspunse cavalerul zâmbind, dar va încerca să 
dispară şi cum ştie să fugă cu iuţeala iepurelui... am văzut 
eu ce-i poate pielea... vreau să fiu sigur că nu ne va scăpa. 
Va fi de ajuns să-l rănim la un picior ca astfel să putem sta 
de vorbă... 

Maurevert urca mai departe colina. Pardaillan se urni din 
loc şi, deodată, după un morman de bolovani prăvăliţi zări 
crucea de lemn care marca locul unde îl îngropase pe taică- 
său. 

Lângă cruce Pardaillan întrezări o formă nemişcată. Cine 
era oare? ... O femeie? ... Şi ce făcea acolo? ... Pardaillan 


nu-i dădu nici o atenţie şi abia dacă o văzu. 

Trecând pe lângă mormântul bătrânului Pardaillan, 
Maurevert se oprise. Desigur se gândea şi el la acea 
îndepărtată zi de august, însorită ca şi cea de acum, când, 
în acest loc liniştit, sărise dintr-un tufiţ spre a o lovi de 
moarte pe Lodse de Montmorency! ... 

Maurevert privi în depărtări spre un punct al urcuşului, 
unde astăzi se află piaţa Ravignan. Acolo, văzu un cal legat 
de un copac şi, în apropierea calului, o caleaşcă la care erau 
înhămaţi doi cai viguroşi. Un lacheu supraveghea totul, 
aşezat la umbra castanilor. 

„Bine! îşi zise Maurevert. Totul este pregătit! ... Peste 
douăzeci de minute ţigăncuşa va fi a mea... Ce voi face cu 
ea? N-are nici o importanţă, doar să nu fie a imbecilului 
duce care nu este în stare să mă protejeze şi nici, mai ales, 
a prietenului său Pardaillan! ... O zăvorăsc în caleaşcă, 
încalec... şi în cel mult patru zile ajung la Orleans... şi acolo, 
mai vedem noi! ... Hai! Adio, Guise! Adio, Pardaillan!” 

Rostind în sinea lui aceste cuvinte, Maurevert îşi întoarse 
spre Paris privirea întunecată... 

Pardaillan se afla în faţa lui, la douăzeci de paşi. 

La un semn al lui Pardaillan, ducele de Angouleme care 
mergea lângă el, se opri şi, bănuind intenţia tovarăşului 
său, îşi încrucişa braţele, pentru a arăta că, în cele ce aveau 
să urmeze, va fi martor şi nu actor. Cavalerul înaintă singur, 
dar când ajunse la zece paşi de Maurevert, se opri şi el. 

Maurevert era singur... singur în faţa lui Pardaillan! 

Înţelese că orice încercare de apărare era zadarnică, 
întrucât Pardaillan era mai mult decât Dreptul şi Justiţia, 
era Represiunea întruchipată care se ridica în numele 
morţilor, pentru o luptă dreaptă, cu arme egale! 

Şi, într-o luptă cu arme egale, Maurevert în faţa lui 
Pardaillan era ca un şacal în faţa unui leu. 

După ce se uită în stânga şi în dreapta, cu o expresie de 
spaimă care îi descompunea chipul, Maurevert murmură 
ceva confuz care ar fi însemnat: „Ce vrei de la mine?” 


Atunci Pardaillan vorbi... 

— Observă, domnule, zise el, că am spada şi jungherul, dar 
că şi domnia ta ai un pumnal şi o sabie... E-adevărat că am 
şi un pistol, dar nu mă voi sluji de el decât dacă vei încerca 
să fugi. Toate astea mi se pare că ne aşează pe un picior de 
egalitate deplină. 

Maurevert făcu un semn de încuviinţare. 

— Mă întrebi ce vreau de la domnia ta, continuă 
Pardaillan. Vreau să te ucid. Ucigându-te, domnule, cred cu 
toată sinceritatea că scap pământul de o făptură care îi face 
silă. Ceea ce mi-ai spus în carcera de la Bastilia mi-a dovedit 
un lucru de care puteam să mă mai îndoiesc încă: acela că 
eşti o reptilă veninoasă care trebuie strivită. Îţi jur că la trei 
minute după ce te voi ucide, îţi voi uita până şi numele... 
Deci, am să te ucid. Dar nu aici. Am să te rog să mă însoţeşti 
până la Montfaucon. Doar n-ai vrea ca sângele domniei tale 
să picure ca o rouă blestemată pe acest petec de pământ 
care adăposteşte rămăşiţele tatălui meu... Montfaucon mi 
se pare un loc nimerit pentru lupta pe care ţi-o propun şi 
pentru odihnirea oaselor domniei tale. Te învoieşti să mă 
însoţeşti până acolo? 

Maurevert făcu un alt semn de încuviinţare. O speranţă i 
se aprindea în suflet. De la Montmartre la Montfaucon 
drumul era destul de lung. Poate că i se va ivi vreun prilej 
să fugă. În orice caz, avea de câştigat mai mult de o 
jumătate de oră... un veac! răspunse deci cu un fel de 
bucurie greu stăvilită: 

— La Montfaucon, fie! Acolo sau în altă parte, fii sigur că 
nu mă voi lăsa ucis fără să încerc a te trimite lângă tatăl 
domniei tale... 

Puțin mai liniştit, Maurevert recăpăta soiul de curaj care i 
se potrivea, adică neobrăzarea. 

— Nu ştiu dacă voi muri în duelul pe care ţi-l propun, zise 
Pardaillan, s-ar putea. Dar sigur este că te voi ucide. Mi se 
pare deci că se cuvine să-ţi spun în două cuvinte de ce m- 


am hotărât să te ucid. În acelaşi timp am să-ţi pun o 
întrebare... 

— Şi o mie de întrebări, domnule de Pardaillan, răspunse 
Maurevert. 

În clipa când rostea aceste cuvinte, făcu o săritură 
straşnică îndărăt şi se proţăpi în spatele crucii aşezate pe 
mormântul bătrânului Pardaillan. Îndată apoi începu să 
alerge cu avânt spre calul şi caleaşca pe care le examinase 
mai înainte. 

— A! Mizerabile! urlă ducele de Angouleme pornind în 
goană după el. 

Pardaillan zâmbi, îşi scoase pistolul şi îl ochi pe Maurevert. 
Era gata să apese pe trăgaci... În clipa aceea, de la 
picioarele crucii, unde şezuse chircită, o umbră se ridică, se 
aşeză între ţeava pistolului şi Maurevert... Năluca aceea 
era o femeie... Pardaillan se uită la cer cu o privire cruntă! 
„.. Braţul îi căzu în jos. 

Dreaptă, sprijinită de cruce, cu o minunată claie de păr 
blond răsfirat pe umeri, părea că nu-l vede nici pe 
Pardaillan, nici nimic altceva din jurul ei... 

Pardaillan abia îi aruncă o privire: ochii ei erau aţintiţi 
asupra lui Maurevert care fugea şi asupra lui Charles care 
îl urmărea... Maurevert alerga ca un nebun, în salturi mari. 
Deodată avu impresia că cineva... trecea pe lângă el, i-o lua 
înainte, se întorcea şi, cât ai clipi, se pomeni în faţa 
tânărului duce care îşi scotea sabia din teacă spunând: 

— Îndărăt, domnule, sau te ucid! 

Spada lui Maurevert scânteie în soare: în aceeaşi clipă 
intră în gardă şi se năpusti furios. Sabia lui Charles îl înţepă 
în obraz... Se dădu îndărăt! 

În tăcere, cei doi adversari stăteau cu săbiile în poziţie de 
atac, fără să facă nici o mişcare... Din când în când un braţ 
se destindea... Apoi amândoi reluau poziţia „în gardă”. 

Dar, la fiecare lovitură a lui Maurevert, Charles, după ce o 
para, rămânea pe loc, în timp ce, de fiecare dată când 
braţul său lovea, vârful săbiei aproape atingea obrazul lui 


Maurevert care sărea îndărăt... Şi atunci tânărul duce 
făcea câţiva paşi repezi înainte... Cu spume la gură, palid la 
faţă ca un mort, Maurevert încerca să se ferească făcând un 
pas la dreapta sau la stânga... Dar, întotdeauna, se 
pomenea în faţă cu vârful ameninţător al spadei 
adversarului său. Se trase înapoi, urcă până la cruce... şi, 
ajungând în sfârşit lângă mormânt, auzi un straniu hohot de 
râs care părea că iese din groapă. 

Atunci un tremur îi îngheţă trupul şi aruncă sau, mai 
degrabă, lăsă să-i cadă sabia şi se întoarse: îl văzu pe 
Pardaillan care nu se clintise din loc... Văzu femeia cu părul 
de aur care izbucnise în acel hohot de râs funebru... 

— Monseniore, rosti Pardaillan, binevoiţi să-i înmânaţi 
sabia acestui om. 

Ducele luă de jos spada, apucând-o de vârf şi o întinse cu 
mânerul lui Maurevert, care o prinse maşinal şi o vâri în 
teacă. Atunci, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi 
când nimic n-ar fi întrerupt vorbele pe care i le adresase 
adineauri lui Maurevert, Pardaillan continuă: 

— Întrebarea pe care am să ţi-o pun, domnule, este 
următoarea: ce ţi-a făcut ea? Că ai încercat de zece ori, de 
douăzeci de ori să-mi dai o lovitură de moarte, era un lucru 
foarte firesc. Că m-ai căutat în palatul Coligny, că ai asmuţit 
împotriva tatălui meu şi a mea o trupă de ucigaşi pe care un 
măcel îi făcea să devină nebuni furioşi, o mai înţeleg şi pe- 
asta. Dar ea? ... Ce ţi-a făcut ea? Faptul că n-ai avut milă de 
atâta inocenţă, tinereţe şi frumuseţe, iată ceea ce caut să 
înţeleg de şaisprezece ani fără să izbutesc! 

Şi, oricât ar fi fost de tare, oricât de clocotitoare ar fi fost 
în clipa aceea ura care îi răvăşea sufletul, Pardaillan nu-şi 
putu stăpâni un geamăt de durere şi de dragoste... 

— Iată întrebarea mea, spuse el mai departe după câteva 
clipe. Nu-mi răspunzi? 

Într-adevăr, Maurevert tăcea... Şi ce-ar fi putut oare să 
spună? 


Pardaillan se apropie de el, aproape atingându-l. 
Maurevert scânci înfundat. Uitase că Pardaillan îi oferea o 
luptă dreaptă. Nu se gândea decât că avea să moară... 

— Nu-mi răspunzi, spuse atunci Pardaillan. Ei bine, 
trebuie să-ţi spun: din această pricină m-am hotărât să te 
ucid. Pentru restul vei fi iertat. Dar mişelia asta am vrut s-o 
ispăşeşti prin şaisprezece ani de spaimă. lar astăzi socot că 
destul ţi-a fost frică de moarte pentru a muri în sfârşit de-a 
binelea. Şi, pentru că te afli sub talpa mea, te strivesc... 

Maurevert căzu în genunchi, îşi ridică fruntea şiroind de 
sudoare îngheţată şi bâigui cu un glas răguşit: 

— Lasă-mă să trăiesc! ... Cruţă-mi viaţa! ... Fie-ţi milă! Fie- 
ţi milă! ... În numele Lodsei! Nu mă ucide! 

La auzul acestui nume, Pardaillan fremătă. Apoi, aruncând 
spre ducele de Angouleme o privire pe care tânărul duce ar 
fi socotit-o sublimă dacă ar fi ştiut sacrificiul pe care îl 
exprima această privire, spuse: 

— Ridică-te... şi ascultă-mă... S-ar putea să te cruţ, aşa 
cum mi-o ceri... 

Dintr-o smucitură Maurevert se ridică în picioare. Începu 
să-şi frământe mâinile-i crispate. 

— O! gemu el. Ce trebuie să fac? Vorbeşte! ... Porunceşte! 
„.„. Da, domnia ta ai asupra mea drept de viaţă şi de moarte! 
Da, am fost un ticălos! ... Dar domnia ta, despre domnia ta 
se spune că eşti ultimul cavaler din epoca noastră... eşti 
însăşi vitejia şi generozitatea... O! Şi vei fi şi întruchiparea 
iertării! 

Râsul femeii cu părul de aur, straniul râs funebru al acelei 
femei care stătea în picioare, sprijinită de cruce, izbucni din 
nou... Şi Pardaillan tresări... 

— Vorbeşti despre iertare, spuse el scuturându-şi capul. 
Eu pot să te cruţ, dar nu să te iert. lată ce pot face... 

Un suspin frânse glasul lui Pardaillan. Dar, încordându-şi 
voinţa, continuă: 

— Ai omorât o fată fragedă... Mai există şi alta căreia îi 
poţi reda viaţa şi fericirea: în schimbul vieţii Violettei, te 


cruţ pentru moartea Lodsei. 

Charles se apropie dintr-un salt, îl prinse pe cavaler de 
mână şi, cu inima năpădită de recunoştinţă, murmură: 

— Pardaillan! ... Fratele meu! ... 

— Violetta? zise Maurevert. Spui că dacă v-o dau pe 
Violetta, ai să-mi cruţi viaţa? 

— Aşa am spus, zise simplu Pardaillan. Vorbeşte deci: unde 
se află fata? 

Maurevert răspunse: 

— Habar n-am! ... Pe Dumnezeul meu, care mă aude, nu 
ştiu unde se află fata asta... dar... 

La acest din urmă cuvânt, Pardaillan răsuflă uşurat. 
Charles, care simţea cum îl cuprinde disperarea, începu din 
nou să spere. Şi amândoi strigară: 

— Dar, ce? ... Ştii deci ceva? ... 

— Nu ştie nimic! Este un impostor! Cine poate şti unde se 
află ţiganca? ... 

Vorbise femeia cu părul de aur. Dar nici Pardaillan, nici 
ducele de Angouleme nu-i dădură atenţie. 

Cu sufletul la gură, Maurevert închisese ochii pentru a nu 
lăsa să-i scape bucuria frenetică şi gândul infernal din care 
izvora această bucurie. 

— Da! zise el gâfâind. Ştiu ceva... Pot... trădând, e- 
adevărat... dar ce înseamnă o trădare faţă de faptul că-mi 
vei cruța viaţa? 

Maurevert îşi plecă fruntea. În clipa aceasta nu avea decât 
o singură teamă şi anume ca timbrul glasului său să nu pară 
prea emoţionat, ca gestul său să nu-i dezvăluie bucuria 
hidoasă care îl năpădea. 

— Spui că nu ştii unde se află tânăra? întrebă Pardaillan. 

— Acum, da! şuşoti Maurevert. Jur. 

— Dar spui că ai putea să afli? 

— Chiar în seara asta, domnule! ... Asta nu depinde decât 
de mine! Of! De ce nu mi-a trecut oare prin minte să mă 
interesez de asta înainte de a ieşi din Paris! 

— Pardaillan! suspină cu ardoare tânărul duce. 


— Domnilor! Domnilor! continuă Maurevert frângându-şi 
mâinile. Jur pe sufletul meu că pot să vă dau această 
satisfacţie... Uite, unul din domniile voastre să mă 
însoţească! ... 

Pardaillan aruncă o nouă privire lui Charles, pe care îl 
văzu răvăşit de speranţă şi de disperare. 

— Linişteşte-te, domnule, îi spuse. 

— O! Există deci vreun mijloc? ... Vorbeşte! ... 

— Dacă ceea ce spui e-adevărat... 

— Jur pe raiul din ceruri! ... 

— Te cred. Ei bine! Nu te putem însoţi, într-adevăr. 
Domnul duce de Angouleme ţi cu mine ne-am hotărât să nu 
mai punem piciorul în Paris, unde ne pândesc prea multe 
primejdii... 

Maurevert asculta cu profundă atenţie. 

— Ne-am instalat la Ville-l'Evegque, continuă Pardaillan. Nu 
în seara asta, căci noaptea-i trădătoare, ci mâine, în plină zi, 
la ora zece dimineaţa, poţi să ne aduci lămurirea în 
schimbul căreia ţi se va cruța viaţa... Vei veni, domnule? 

— Voi veni! răspunse înfipt Maurevert, palid de bucurie, la 
fel cum, mai înainte, fusese palid de groază. 

— Asta-i bine, spuse Pardaillan. Du-te: eşti liber. 

Pentru a treia oară izbucni râsul femeii cu părul de aur... 
Maurevert îşi scoase pălăria, îi salută cu acelaşi gest pe 
Pardaillan şi pe Charles şi se îndepărtă... Atâta vreme cât 
simţise asupra lui apăsarea privirii celor doi bărbaţi, 
izbutise, printr-un efort de voinţă, să meargă cu pas calm şi 
măsurat. Dar, de îndată ce socoti că nu mai poate fi văzut, 
îşi luă picioarele la spinare. 

— Va veni! zicea în timpul acesta ducele de Angouleme. 

— Aşa cred! zise Pardaillan suspinând. 

Şi Charles era atât de fericit, încât i-ar fi fost cu neputinţă 
să înţeleagă amărăciunea din suspinul acestui bărbat care 
renunţase la o ură veche de şaisprezece ani pentru a 
asigura fericirea tânărului său prieten. 


— Dar de ce i-ai spus că ne-am instalat în Ville-l'Eveque şi 
că nu vom mai pune piciorul în Paris? întrebă ducele. 

— Din precauţie... Maurevert va veni... Maureveri nu-i va 
trăda pe aceia care i-au cruțat viaţa... aşa cred! ... Dar, cine 
poate şti! ... 

Rămaseră câteva minute pe gânduri. Charles se întreba 
dacă Maurevert va veni la întâlnire. Pardaillan n-avea nici o 
îndoială în această privinţă. Sinceritatea lui Maurevert i se 
părea certă. În orice caz, dacă Maurevert trăda încă o dată, 
Pardaillan va şti să dea de el... 

Frământat de asemenea gânduri, se apropie de mormânt 
şi, scoţându-şi pălăria şi plecându-şi capul, îşi spunea în 
sinea lui lucruri prin care spera să-şi potolească durerea 
sacrificiului făcut... Şi, ridicându-şi ochii, o văzu pe femeia 
cu părul de aur care îl ţintuia cu privirea. 

Abia atunci o recunoscu. Era Sadzuma, ţiganca. Era mama 
Violettei... Charles d'Angouleme o recunoscuse ţi el ţi se 
apropiase. 

Cititorul poate n-a uitat că, după prima sa vizită la 
mănăstirea benedictinelor, Pardaillan o dusese pe ţigancă la 
hanul Devinicre, unde o lăsase în grija doamnei Huguette. 
Dar, încă în seara zilei când cavalerul se dusese la ducele de 
Guise, Sadzuma dispăruse din han. 

Se înspăimântase oare de larmă? Ce se întâmplase cu ea 
de atunci încoace? Cum trăise? Unde îşi găsise adăpost? 

Sadzuma îl privea zâmbind. Era limpede că îl recunoştea 
şi că îşi amintea prea bine de scena din hanul „Speranţa”. 

— Fereşte-te de trădător! rosti ea cu glas blând. Fereşte-te 
de aceia care fac jurăminte! 

— Doamnă, îi spuse Pardaillan, veniţi cu noi. Nu se cade ca 
cineva din familia Montaigues să rătăcească pe drumuri... 

— Montaigues! zise ea fremătând. Ce-i cu numele ăsta? 

— Leonore, baroneasă de Montaigues, este numele 
domniei voastre! 

— Leonore? Am cunoscut o biată fată pe care o chema aşa! 
... Dar a murit! ... 


Țiganca se făcuse albă ca varul. Charles îi prinse mâna şi i- 
o strânse cu putere în mâinile sale. 

— Domnia-voastră sunteţi Leonore, repetă el, domnia 
voastră sunteţi mama aceleia pe care o iubesc! ... A! 
Doamnă! Ascultaţi-ne! Amintiţi-vă! Ţineţi minte pavilionul 
mănăstirii unde v-am găsit... Eraţi cu omul care v-a iubit... 
cu acela care ne-a spus numele domniei voastre şi al său... 
prinţul Farnese... episcopul! ... 

Femeia suspină. Pentru o clipă lumina raţiunii i se aprinse 
în ochii splendizi... căci, ochii aceştia erau plini de ură! .... 
Charles o privea plin de nelinişte. 

Cât n-ar fi dat ca această nefericită să-şi recapete mintea 
rătăcită! Să o regăsească pe Leonore de Montaigues, în 
țiganca Sadzuma! [i ca Violetta să-şi recapete mama şi ea 
însăşi să fie găsită... 

— Fiica domniei voastre, doamnă! strigă tânărul duce. 
Fiica domniei voastre! ... Violetta! 

— N-am nici o fiică... rosti ea cu glas mohorât. 

Charles îi lăsă mâna şi îşi întoarse privirea spre Pardaillan 
voind parcă să-i spună: „Cine pe lumea asta i-ar putea reda 
mintea rătăcită, dacă până şi la numele fiicei sale rămâne 
nepăsătoare?” 

Într-adevăr, chiar dacă Charles şi Pardaillan ar fi ştiut, pe 
când erau în pavilionul mănăstiril. Adevăratul nume al 
ţigăncii şi faptul că ea era mama Violettei, încă nu 
cunoşteau în ce cumplite împrejurări se născuse copilul... 
Nebună înainte de a fi mamă, Leonore se trezise în temniţă 
fără să ştie că era mamă! 

Stătea sprijinită de cruce, cu ochii pierduţi în depărtări, 
contemplând câmpia pustie şi arăta minunat astfel, 
încremenită, cu spatele rezemat de cruce, de o frumuseţe 
tragică şi emoţionantă, care îi impresiona pe cei doi bărbaţi 
rămaşi nemişcaţi. 

— Cine a ţipat? spuse ea mai departe. Din ce abis de 
ruşine şi disperare a ţâşnit ţipătul acesta cumplit pe care-l 
voi auzi totdeauna? ... Acolo, în catedrala aceea imensă, 


acolo s-a iscat larma... Blestemată să fie vrăjitoarea! O! Toţi 
pumnii care se întind spre ea! Şi-apoi, apoi, nimic! Nimic 
decât tăcerea mormântului, bezna celulei... delirul 
agoniei... Şi-apoi, deodată, ea vede din nou lumina zilei, o zi 
întunecată, cu cerul cernit de vălul norilor... Şi iat-o pe 
ţigancă cum este dusă acolo... spre hidoasa maşină 
dătătoare de moarte... şi acolo... acolo... la picioarele 
spânzurătorii, cine strigă iarăşi? ... 

Sadzuma se întrerupse brusc. i, pe buzele ei lipsite de 
culoare, râsul pe care Pardaillan îl auzise cu puţin mai 
înainte, acelaşi râs funebru prinse să hohotească. 

— Adio, zise ea. Şi mai cu seamă să nu vă treacă prin gând 
s-o urmăriţi pe ţigancă, deoarece calea ei este calea 
nenorocirii. 

La aceste vorbe, se îndepărtă cu pas majestuos. Disperat, 
gâfâind, ducele de Angouleme alergă după ea strigând: 

— Leonore! 

Ea se întoarse, ridică un deget spre cer şi spuse: 

— De ce o strigi pe moartă? Dacă o cauţi pe Leonore, du-te 
la picioarele stâlpului de care atârnă ştreangul. 

— Stâlpul! bâigui Charles ca ieşit din minţi şi pironit 
locului. De ce mama Violettei vorbeşte despre 
spânzurătoare? 

În aceeaşi clipă, Sadzuma dispăru în spatele bolovanilor 
prăvăliţi. Cei doi prieteni alergară pe poteca pe unde 
plecase Sadzuma. Dar, după ce dădură ocol bolovanilor, nu 
o mai văzură. Charles d'Angouleme ţi Pardaillan cercetară 
în zadar toate împrejurările. Sadzuma era de negăsit. 
Atunci, o apucară iarăşi pe drumul spre Paris. Intrară în 
oraş prin poarta Montmartre. 

Petrecură la hanul Devinicre o noapte lipsită de orice 
alarmă şi, a doua zi, la primele ceasuri, se duseră la 
întâlnirea hotărâtă cu Maurevert, dar se opriră la 
jumătatea drumului spre Ville-l'Evegque. Pardaillan era 
încredinţat că Maurevert, înfrângându-şi în sfârşit spiritul 
trădător, se va ţine de cuvânt. Dar, deşi Maurevert făcuse o 


mulţime de jurăminte, putea foarte bine să le fi uitat peste 
noapte. lată de ce, fără să meargă până la Ville-lEveque, se 
aşeză la pândă împreună cu tânărul duce într-un tufiş de 
stejari. Pe la ora nouă şi jumătate, zăriră un călăreț care se 
apropia în goană. 

— Ele! zise liniştit Pardaillan. 

— Aşa-i, pe cuvântul meu! zise Charles când Maurevert le 
apăru clar în faţa ochilor. 

— Să-i ieşim în întâmpinare! zise Pardaillan. 

leşiră din tufiş şi se îndreptară spre potecă. Curând 
Maurevert sări din şa, lângă ei. Îşi scoase pălăria şi la 
spuse: 

— lată-mă, domnilor... 

Capitolul 9 

Cuvântul lui Maurevert. 

După ce se întorsese la Paris, cu o zi mai înainte, ca 
urmare a întâlnirii sale cu Pardaillan, Maurevert străbătuse 
oraşul, la întâmplare, din nevoia de a se mişca. 

Uneori îi venea să ţipe de bucurie. Alteori, dimpotrivă, 
reconstituind clipa îngrozitoare când se pomenise faţă în 
faţă cu Pardaillan, era cuprins de şocul întârziat al spaimei 
şi simţea că se clatină pe picioare. Atunci, intra în prima 
cârciumă, bea, dintr-o înghiţitură un pahar de vin, azvârlea 
pe masă un ban, apoi pornea din nou să hoinărească. 

Îl avea pe Pardaillan în mână! ... În sfârşit! În sfârşit! În 
sfârşit! 

Încă nu se gândea cum va pune mâna pe el. Dar îl avea la 
mână! 

Seara pogori asupra Parisului şi curând se lăsă noaptea... 
Maurevert umbla mereu, trecând iarăşi şi iarăşi, de 
douăzeci de ori pe aceleaşi străzi, fără să-şi dea seama. Se 
îndreptă spre hanul „La Teascul-de-Fier”. În clipa când îşi 
recăpătase calmul, îşi dădu seama că i se făcuse foame. 

Intră, deci, în han în momentul când patroanele se 
pregăteau să tragă obloanele. Şi, când Roussotte (Roşcata) 
îi atrase atenţia că trecuse de ora stingerii, Maurevert 


răspunse cu acelaşi semn misterios pe care îl făcuse şi 
Jacques Clement. Apoi adăugă: 

— Acum puteţi închide ferestrele şi uşile şi să-mi 
pregăteşti o masă bună, căci mor de foame. 

Roussotte şi Paquette, desigur fascinate de semnul făcut, 
se grăbiră să-l servească. Aprinseră focul şi pregătiră iute o 
cină pe care Maurevert o înfulecă cu mare poftă. 

Apoi, brusc, îşi lăsă sticla neterminată şi căzu într-o 
meditaţie sumbră. 

În sfârşit Maurevert se ridică şi îşi potrivi sabia. Roussotte 
alergă să-i deschisă uşa, dar el o opri cu un gest, spunându- 
Il: 

— Nu pe-aici voi ieşi...: 

Şi făcu din nou semnul acela. Gazda se înclină, o luă 
înaintea lui Maurevert şi ajunse în sala care comunica cu 
palatul Faustei... Maurevert bătu în piroanele aşezate în 
formă de cruce. Uşa se deschise şi el intră... În lumina dulce 
care umplea veşnic această încăpere, Maurevert le zări pe 
cele două slujitoare favorite, Myrthis şi Lea. 

— Stăpâna voastră poate oare să mă primească? întrebă 
el. S-a culcat? 

Ele se priviră cu uimire, ca şi cum ar fi fost cu totul 
neobişnuit ca cineva să-şi închipuie că Fausta ar putea să se 
odihnească şi să doarmă. Şi, într-adevăr, abia sfârşise el de 
vorbit că Fausta apăru şi se aşeză în fotoliul său. Cele două 
slujitoare dispărură într-o clipă. 

— Nu mă aşteptam să te văd în seara asta, domnule de 
Maurevert, zise ea. Trebuia să-mi aştepţi poruncile la 
Orleans. 

— E-adevărat, doamnă...! 

— Un cal şi o caleaşcă te aşteptau în Montmartre: caleaşca 
pentru ea şi calul pentru domnia ta. 

— Doamnă, am văzut şi calul şi caleaşca. Erau la locul pe 
care mi l-aţi indicat. 

— Îl făcusem pe domnul de Guise să-ţi dea o misiune, în 
aşa fel încât să nu te izbeşti de nici o piedică şi să poţi 


câştiga opt zile. 

— E-adevărat, doamnă. Ducele mă crede pe drumul spre 
Blois, unde am poruncă să notez cum s-a instalat regele şi 
care sunt forţele de care poate dispune dacă se iveşte 
vreun prilej. 

— Deci totul era perfect ticluit spre a-ţi motiva absenţa şi 
a-ţi pregăti plecarea. Am poruncit să ai cai de schimb 
pentru a putea merge mai repede. Totul era pregătit. Nu-ţi 
mai rămânea decât să pleci... Şi, când colo, iată-te aici! 
Domnule de Maurevert, joci un joc periculos! 

— E-adevărat, doamnă. Partida pe care o joc în clipa asta 
este periculoasă. Astăzi viaţa mea n-a atârnat decât de un 
fir de păr şi mâine voi fi poate mort. Urcând spre 
Montmartre, în clipa când mă îndreptam spre mănăstire, m- 
am împiedicat de un obstacol: Pardaillan! 

Fausta se roşi uşor, ceea ce la ea însemna că este cuprinsă 
de o emoție violentă. Rămase câteva clipe tăcută, desigur 
pentru ca vocea să nu-i trădeze tulburarea. 

— Te-ai întâlnit cu Pardaillan? întrebă ea cu răceală. Te-a 
văzut? 

— Mi-a vorbit! zise Maurevert înfiorându-se. Doamnă, 
citesc în ochii domniei voastre mirarea de a mă vedea în 
viaţă. Vă voi spune altceva care o să vă mire şi mai mult: 
Pardaillan e al nostru! 

De data aceasta, într-adevăr, Fausta rămase atât de uluită, 
încât nici nu se mai gândi să se prefacă. 

— L-ai rănit? întrebă ea fără a-şi putea stăpâni un 
simţământ pe care Maurevert îl crezu de bucurie şi în care, 
cu adevărat, era amestecată şi bucuria. 

Maurevert clătină din cap. 

— Explică-mi. 

— Îl avem la mână, doamnă, zise Maurevert în care 
izbucnise ura. Mâine, la ora zece, n-avem decât să punem 
mâna pe el! Nu-i nevoie decât să înjghebăm o ambuscadă şi 
va veni aici cu capul plecat... 


Trupul lui Maurevert fu scuturat de un râs cumplit. Atunci 
Fausta înţelese, aşa cum nu-l înţelesese încă... 

— Iertaţi-mă, zise omul gâfâind, râd de după-amiază... râd 
cum n-am putut râde niciodată de şaisprezece ani! ... 
Ascultaţi-mă, doamnă, nu avem altceva de, făcut decât să 
pregătim o ambuscadă: o sută de oameni voinici şi bine 
înarmaţi sunt de ajuns. Căci Pardaillan nu bănuieşte nimic. 
Vedeţi, încrederea lui este uimitoare. În fond, e un imbecil... 
Mi-a dat întâlnire, mâine, la ora zece, la Ville-l'Evegque. 
Restul ne priveţte! ... 

Fausta, sprijinită de braţul fotoliului, gânditoare, urmărea 
această manifestare de ură cu o curiozitate 
înspăimântătoare. 

— Erau amândoi pe coasta colinei Montmartre, continuă 
Maurevert, întrucât nu mai îndrăznesc să intre în Paris. Au 
pornit-o în căutarea ţigăncuşei. Eu urcam spre mănăstire... 
şi, dintr-odată, îl văd pe Pardaillan... Şi-am văzut că mă 
paşte moartea, doamnă! Am văzut asta în ochii lui... Atunci, 
frica, frica hidoasă care mă strânge în ghearele ei de-atât 
amar de ani, m-a muşcat de inimă şi am căzut în genunchi... 
şi i-am cerut să-mi cruţe viaţa... A! Numai asta mai lipsea 
urii mele! ... Lucrul cel mai îngrozitor din tot ce-am putut 
bănui: mi-a cruțat viaţa. 

Fausta tresări uşor. 

— Mi-a cruțat viaţa! continuă Maurevert. Şi, vă repet, 
doamnă, numai asta mai lipsea urii mele! ... Chiar aşa: m-a 
cruțat pentru ca să-i pot spune mâine unde se află 
țigăncuşa! ... 

Maurevert se porni iarăşi să râdă cu răutate. 

— Mâine! murmură Fausta. Mâine... la ora zece... la Ville- 
l/'Eveque. 

Căzuse pe gânduri... căuta o soluţie... 

Desigur nu se preocupa de soluţia exterioară! Să-l 
captureze pe Pardaillan? Să pună mâna pe el? Era uşor în 
această împrejurare! ... În ciuda curajului, forţei şi vicleniei 
lui, Pardaillan ar pieri fără doar şi poate! 


Nu! Nu asta o neliniştea. Soluţia pe care o căuta era 
interioară... 

De când cu scena din catedrala de la Chartres, în inima 
acestei femei se săvârşea o prefacere ciudată. Înlăuntrul ei 
sălăşluiseră ura şi dragostea în cumpănă egală... 

Ura, însemna orgoliul. Dragostea, era adevărul. 

O secundă înainte ca Maurevert să-i fi indicat mijlocul de a 
pune mâna pe Pardaillan, Fausta se gândea să-l omoare. O 
secundă după ce Maurevert vorbise, hotărârea dispăruse. 
În cele zece minute care urmară, ea vru să-l cedeze, apoi 
să-l salveze, apoi să-l cedeze iarăşi pe Pardaillan duşmanilor 
lui şi înţelese, cuprinsă de o violentă nelinişte, că nu mai era 
stăpână pe sine însăşi. 

lată soluţia pe care o căuta Fausta... Să urască! 

Să iubească? ... Să ucidă şi să-şi reia rolul de înger, de 
fecioară-statuie? ... Să-l salveze pe Pardaillan... şi să 
trăiască în ruşinea acestei înfrângeri? ... 

Maurevert se străduia să-i urmărească pe chip reflectarea 
gândurilor. Deodată, Fausta îşi ridică fruntea... Şi atunci 
Maurevert se înfioră. Fulgerul care ţâşni o secundă din 
ochii Faustei îi dădu impresia că ea luase o hotărâre 
cumplită... Şi era adevărat! Ura învinsese! ... Fausta îl 
condamnase pe Pardaillan! 

Şi Maurevert, care o văzuse mai înainte atât de calmă, o 
văzu o clipă palidă ca o moartă... 

După ce hotărâse moartea lui Pardaillan, combina acum cu 
iuţeală locul morţii şi felul în care se va săvârşi... Să termine 
cu el pe dată! ... Şi, în acelaşi timp, să-l scape pe ducele de 
Guise de dragostea care îl obseda şi îl paraliza. lată 
problema care se punea acum în mintea ei îngrozitor de 
lucidă... Da, să facă astfel încât să dispară deodată, în 
aceeaşi catastrofă, tot ceea ce-i împiedica mersul înainte 
spre marele triumf. Pardaillan şi ducele de Angouleme! ... [i 
Violetta! ... [i cardinalul Farnese! ... [i călăul... meşterul 
Claude! Să-i distrugă pe toţi împreună! 


Şi apoi, eliberată, să uite acest episod şi, mai puternică, 
mai tare, cu orgoliul fortificat datorită acestei victorii, să 
reia vastul proiect de dominație. Să, devină totodată regina 
Franţei, căsătorindu-se cu de Guise, care va ajunge rege 
prin moartea lui Valois... şi stăpâna Italiei... stăpâna 
creştinătăţii, strivindu-l pe bătrânul Sixtus al V-lea! ... 

— Domnule de Maurevert, zise ea atunci, ai primit o 
misiune din partea ducelui de Guise? 

— Da, graţie domniei voastre, doamnă, răspunse 
Maurevert mirat. 

— Ei bine, trebuie să duci la capăt această misiune. Te vei 
duce la Blois. Vei studia castelul, forţele lui Crillon şi felul 
cum sunt dispuse... cum este instalat regele şi ce precauţii 
au fost luate pentru a-l pune la adăpost de un eventual 
atac... După ce vei vedea toate acestea, te vei întoarce să-i 
raportezi stăpânului domniei tale... 

Maurevert era uluit. Se uita la Fausta cuprins de un soi de 
furie neputincioasă. 

— Pentru toate acestea ai nevoie de opt zile, spuse ea mai 
departe, să zicem de zece... 

— Doamnă, mormăi Maurevert, cred că n-aţi... 

— Cred, îl întrerupse Fausta cu răceală, că abia îţi mai ţii 
capul pe umeri şi că eu pot să-l fac să cadă doar arătându-i-l 
domnului duce... 

— Mă supun, doamnă, murmură Maurevert. Dar capul 
meu pe care îl ameninţaţi, doamnă, vi-l ofer! ... Da, consimt 
să mor cu condiţia ca mai întâi să-l văd pe el cum moare! ... 

— Ai răbdare. Supune-te şi îl vei vedea cum moare... 

— Şi întâlnirea de la Ville-l'Eveque? întrebă Maurevert 
gâfâind. 

— Te vei duce... Te vei duce singur... 

Maurevert se înfiora. 

— E un lucru necesar. Încrederea omului pe care vrei să-l 
omori trebuie să fie absolută... Întrucât călătoria domniei 
tale la Blois va dura opt zile... să zicem zece... ei bine! vei 
spune celor doi bărbaţi că dacă vor s-o revadă pe ţigăncuşă, 


trebuie să fie peste zece zile, socotind de astăzi, la poarta. 
Montmartre, de unde îi vei conduce... 

— Şi unde-i voi conduce atunci? întrebă Maurevert cu 
sufletul la gură. 

— La moarte! zise Fausta cu un glas atât de calm şi de 
glacial încât Maurevert fu iarăşi scuturat de un fior. 

— La ce oră să le spun să vină? ... 

— La ora prânzului, răspunse Fausta după o clipă de 
gândire. Poţi să le şi juri, de data asta nu strâmb, că o vor 
vedea pe Violetta... 

La aceste cuvinte Fausta se ridică şi, mai înainte ca 
Maurevert să poată adăuga o vorbă, dispăru. Slujitoarele, 
Myrthis şi Lea, intrară şi îi făcură semn să le urmeze. Ele îl 
escortară până la uşă şi Maurevert se trezi în stradă. 

Maurevert se duse acasă, intră fără să facă zgomot în 
grajd, puse şaua pe cal şi, lăsând porţile deschise în urma 
lui se îndepărtă, trăgându-şi calul de căpăstru. Pe la ora opt 
de dimineaţă ajunse în câmp, galopând frenetic spre a-şi 
frânge oasele de oboseală, cuprins iarăşi de o voioşie 
fioroasă, ea şi aceea din ajun... 

În sfârţit, se întoarse în Paris ţi, cum ora întâlnirii se 
apropia, porni în trap spre Ville-l/Evegque. Văzu că o 
ambuscadă ar fi fost greu de organizat, când îi zări pe 
Pardaillan şi pe ducele de Angouleme care, ieţind din tufiţ, 
apăreau în faţa lui, pe drumul mare. 

Maurevert trăi încă o clipă de mare nelinişte. Cine ştia 
dacă Pardaillan nu se căia de generozitatea arătată! ... 
Merse totuşi înainte şi, ajungând aproape de ei, sări din şa 
spunând: 

— Domnilor, prezenţa mea la întâlnirea pe care mi-aţi dat- 
o trebuie să o socotiți o dovadă că am vrut să mă ţin de 
cuvânt. 

Se opri o clipă, aşteptând parcă un cuvânt, un gest de 
aprobare. Dar Pardaillan rămase neclintit. 

— Domnilor, spuse mai departe Maurevert, acceptând mila 
domniilor-voastre, mă legam fie să vă dau satisfacţie, fie să 


mă înapoiez spre a mă pune la dispoziţia domniilor-voastre. 
Trebuie să vă declar că n-am izbutit pe deplin, aşa cum 
speram. Şi, iată de ce, dacă nu-mi acordaţi un nou credit, 
voi fi prizonierul domniilor-voastre. 

Charles se făcu alb ca varul. Pardaillan, la ultimele cuvinte 
ale lui Maurevert, îl privi mirat. 

— Atitudinea domniei tale, domnule, răscumpără multe 
lucruri, zise el cu un soi de blândeţe. Spuneai că n-ai izbutit 
pe deplin. Asta presupune că cel puţin ai izbutit în parte. 

Tânărul duce aştepta cu sufletul la gură. 

— lată, foarte exact, răspunse Maurevert, ceea ce am 
putut afla şi ceea ce n-am putut afla: tânăra despre care mi- 
aţi vorbit nu se mai află la Paris. Asta-i sigur. Dar în ce loc a 
dus-o monseniorul duce? lată ce n-am putut afla. Şi totuşi, 
domnilor, mi-am petrecut toată noaptea făcând cercetări. 

— Pierdută! Pierdută pentru totdeauna! murmură Charles. 

— Domnule, zise Maurevert cu o aparentă emoție, puteţi 
crede că n-am nici un motiv de ură împotriva acestei fete. 
Lăsaţi-mă deci să vă spun că, poate, nu-i pierdută orice 
speranţă! 

— Vorbeşte! ... Dacă ai vreun indiciu, oricât de slab ar fii... 

— Domnule, zise Maurevert întorcându-se spre Pardaillan, 
sunt al domniei tale. Crezi că trebuie să ne batem, sau îmi 
acorzi un nou credit de câteva zile? 

— Vorbeşte, spuse Pardaillan. 

— Ei bine, domnilor, iată despre ce este vorba. Mă voi face 
luntre şi punte ca peste zece zile nu numai să vă spun unde 
se află tânăra, ci şi să vă aduc în prezenţa ei... Zece zile, 
domnilor, poate să vă pară un răstimp lung. Dar e tocmai 
timpul de care am nevoie pentru a mă duce într-un oraş, 
unde sunt sigur că voi găsi indicaţia căutată şi să mă 
înapoiez. 

— Care-i oraşul acela? întrebă Pardaillan. 

— Blois, răspunse Maurevert cu tonul cel mai firesc. Omul 
căruia i-a fost încredinţată tânăra este la Blois. E vorba de 
un secret politic, domnilor. Or, dacă îl pot trăda pe duce 


într-o afacere amoroasă, aş prefera de-o mie de ori să fiu 
ucis pe loc decât să-l trădez într-o chestiune de stat... 

Era admirabil... Asta confirma bunăvoința lui Maurevert. 

— Nu sunt sigur că tânăra se află la Blois, continuă 
Maurevert. Dar la Blois, domnilor, îl voi găsi pe omul care 
ştie. Or, omul acesta, domnilor, nu-mi poate refuza nimic şi, 
când îi voi spune că viaţa mea depinde de informaţia pe 
care i-o cer, în aceeaşi clipă voi căpăta lămurirea dorită... 

Charles îl privi pe Pardaillan. Şi privirea lui voia să spună: 
„Nu mai putem şovâi...” 

Era şi părerea cavalerului, care îi spuse lui Maurevert: 

— Suntem în 12 octombrie... În 21, la ora prânzului, vom fi 
în apropiere de poarta Montmartre, domnule. 

— Pot deci pleca, domnilor? 

— Pleacă, domnule, răspunse Pardaillan, cu glasul aspru 
pe care îl căpătase de câteva minute. 

Maurevert sări în şa. 

— La bună vedere, domnilor, în ziua de 21 octombrie, la 
prânz, zise el. Fac o treabă grea şi periculoasă. Dar chiar 
dac-ar fi fost vorba să înfrunt o mie de greutăţi, o mie de 
primejdii, tot cu bunăvoie aş fi făcut-o, căci amintirea zilei 
de ieri nu se va şterge niciodată din inima mea. 

Îndată îşi porni calul în galop şi se îndepărtă spre ao 
apuca direct pe drumul spre Blois. 

Pardaillan, dus pe gânduri, îl privi atâta vreme cât îl putu 
vedea cu ochii. 

— Ce spui de asta? îl întrebă atunci tânărul duce. 

— Spun, rosti Pardaillan trecându-şi o mână peste frunte, 
că omul acesta este mai puţin rău decât îl credeam... 

— A luat-o pe drumul spre Blois... 

— Drumul iertării! murmură Pardaillan. 

Capitolul 10 

Cardinalul. 

A doua zi după ce Maurevert pornise spre Blois, Fausta 
ieşi din palatul ei, într-o litieră închisă, fără escortă. Purta 
veşminte întunecate. 


Litiera se opri în piaţa Grove, lângă fluviul Sena. Fără să ia 
niciuna dintre măsurile de precauţie obişnuite, Fausta se 
îndreptă spre casa în care l-am introdus pe cititor în diferite 
împrejurări. Ciocăni de mai multe ori, până când un om veni 
să-i deschidă. Omul nu era acela pe care îl adusese ea 
odinioară, în casă nu mai era nici o făptură credincioasă 
ei... 

— Am venit, spuse ea, să mă sfătuiesc cu eminenţa-sa 
cardinalul Farnese... 

Slujitorul o privi mirat şi răspunse: 

— Vă înşelaţi, doamnă. Cel pe care l-aţi pomenit nu-i aici. 
Dealtfel în toată casa nu-i nimeni în afară de mine, care am 
sarcina s-o păzesc. 

— Amice, îi spuse Fausta zâmbind, du-te şi spune-i 
stăpânului tău că vin să-i vorbesc despre Leonore de 
Montaigues... 

Atunci, din adâncurile umbrei ţesute sub bolta portalului, 
se desprinse cineva, se apropie domol, îndepărtă cu un gest 
slujitorul şi, cu un glas care tremura, rosti: 

— Binevoiţi să intraţi, doamnă... 

Umbra aceasta care se apropiase, omul acesta cu ochii 
plini de văpaia patimii, dar cu părul şi barba aproape cu 
totul albe, era prinţul Farnese. Îi oferi mâna vizitatoarei, 
care se sprijini de ea şi, împreună, se urcară la primul cat, 
în sala aceea spațioasă care dădea spre piaţa Greve. 

Fausta, în chipul cel mai firesc, se aşeză în jilţul de abanos 
acoperit cu baldachin. 

— Cardinale, zise Fausta cu glas dulce, degeaba încerci să 
fugi de mine. O! Ştiu că nu te temi de moarte. Ai vrut să 
trăieşti doar pentru a o revedea pe... ea! ... Dar de cete ţii 
departe de mine? ... Te-am avut în mâna mea. Tribunalul 
nostru te-a osândit. N-aveam decât să te las să mori... Şi, 
totuşi, ţi-am redat libertatea... Fiindcă te mai iubeam încă, 
Farnese, în ciuda trădării domniei tale... 

Se opri o clipă, apoi vorbi mai departe, ceva mai aspru: 


— Dealtfel, dac-aş fi vrut să pun mâna pe domnia ta, aş fi 
putut, cardinale! ... Vrei să-ţi spun ce ai făcut din momentul 
când, aproape mort de foame, ţi-am deschis poarta 
temniţei? ... Ai rămas trei zile în hanul Devinicre... Apoi, 
ţtiind că mă întorsesem dintr-o călătorie pe care o făcusem 
la Chartres, ai socotit, fără îndoială, că strada Calandre era 
prea aproape de palatul Faustei. Ţi-ai spus că n-aş fi putut 
presupune că vei căuta un refugiu chiar aici... În casa mea! 
„.. Şi, văzând casa goală, ai ocupat-o. 

— Amintiri cumplite mă atrăgeau aici! şopti înfundat 
cardinalul. 

— Departe de mine gândul de a-ţi face vreun reproş. Am 
vrut doar să-ţi dovedesc că este de prisos să te fereşti de 
mine. 

Cu un zâmbet livid pe buze, Fausta continuă: 

— Farnese, mai bagă de seamă că am venit aici singură, 
astfel încât ai putea să mă ucizi cu uşurinţă... Poate chiar 
mă vei ucide? 

Cardinalul îşi ridică spre ea ochii în care nu licărea nici un 
pic de ură. 

— Sunt sigură de asta, zise Fausta. Dar ţi-am spus că 
voiam să-ţi vorbesc despre Leonore... 

— Nu există altă fericire pentru mine, spuse cardinalul. 

— Ce ştii domnia ta? ... Eşti încă tânăr, o rază de dragoste 
poate topi gheaţa care-ţi învăluie inima... Dacă Leonore îşi 
recapătă sănătatea... dacă te iartă pentru trecut... dacă vei 
fi dezlegat de legământul religios... 

Cardinalul o asculta fremătând. O nespusă uluială îl 
năpădea, îl paraliza... 

— S-o revăd pe Leonore! murmură el. 

Un fulger se aprinse în ochii Faustei. 

Înţelese că îi dăduse cardinalului o lovitură hotărâtoare. 
Omul acesta rămăsese, deci, la fel cum fusese totdeauna... 
omul slab care nu îndrăzneşte să ia hotărâri. 

— Cardinale, spuse Fausta, nu voi încerca să te strivesc 
sub greutatea unei generozităţi care nu există. Dacă te-am 


lăsat să trăieşti, dacă-ţi ofer să ţi-o redau pe Leonore şi să-ţi 
redau fiica, o fac pentru că am nevoie de domnia ta. 

— Violetta! murmură Farnese năucit, viaţa mea toată! ... 

Şi o speranţă mai temeinică, mai lucidă d' se strecură în 
inimă. Cunoştea orgoliul şi ambiția Faustei şi, într-adevăr, 
desigur că avea mare nevoie de el dacă-i vorba astfel. 

— Vorbeşte, doamnă, rosti el cu glas fremătător. 

— Ei bine, zise Fausta, am nevoie de domnia ta, Farnese! 
În timp ce eu mă aflu aici, în timp ce pregătesc marile 
evenimente despre care ai cunoştinţă, Sixtus, care s-a 
întors în Italia, lucrează cu îndârjirea-i obişnuită... Planul 
nostru iniţial, care era de a aştepta moartea acestui bătrân 
pentru a ne manifesta, planul acesta s-a răsturnat... Mai 
întâi, Sixtus nu moare! Apoi, ceea ce se petrece în Italia ne 
obligă să grăbim lucrurile... În Franţa totul merge bine... 
Valois îşi va da duhul şi în curând regatul va avea regele pe 
care î-l vom alege noi. 

— Deci în Italia slabele mele forţe v-ar putea fi de folos? ... 
întrebă Farnese, foarte atent. 

— Da, Italia îmi scapă printre degete. Mai mulţi dintre 
cardinalii noştri s-au supus Vaticanului. O grămadă de 
episcopi stau în aşteptare, gata să se întoarcă împotriva 
mea la prima lovitură care m-ar atinge. Or, domnia ta, 
Farnese, i-ai pregătit pe cei mai mulţi dintre aceşti episcopi 
şi cardinali... Atunci când au văzut că te-ai depărtat de mine 
şi-au îndreptat zâmbetul spre bătrânul Sixtus... 

Un oftat adânc de bucurie surdă umflă pieptul 
cardinalului. Da, toate acestea erau adevărate! 

— lată deci ce am venit să-ţi cer... Cardinale, ar trebui să 
te duci în Italia, să-i vezi pe aceia care şovăie şi mai ales pe 
aceia care se proclamă împotriva noastră. Ai asupra lor un 
ascendent pe care l-au recunoscut cu toţii. Dar, pentru a le 
vâri în suflete o spaimă binevenită, le vei spune ceea ce este 
strictul adevăr... 

Aici, Fausta se opri, şovăind. 


— Vorbeşte, doamnă, zise Farnese, vorbeşte fără teamă. 
Chiar dacă ar trebui să fim duşmani, tainele pe care mi le 
vei încredința vor rămâne ascunse în inima mea sub grele 
peceţi... 

— Ei bine, exclamă Fausta, le vei spune deci acestor preoţi 
orgolioşi şi răzvrătiți, le vei spune mai întâi ceea ce ştii şi 
domnia ta: că Henric de Valois va muri! Că Henric I de 
Lorraine va fi regele Franţei... că o va repudia pe Catherine 
de Cleves... că eu, eu voi fi regina acestui mare şi puternic 
regat! ... Le vei mai spune însă şi un lucru pe care nu-l ştii... 
Alessandro Farnese a pregătit şi a adunat în Ţările de Jos o 
armată care este cea mai tare, cea mai de temut cea 
existat după marea armată a lui Carol Quintul! ... Trupele 
acestea urmau să fie îmbarcate pe corăbiile lui Filip al 
Spaniei, pentru a fi aruncate asupra Angliei... La un semn al 
meu, Alessandro este gata să intre în Franţa... acum 
aşteaptă... şi, de îndată ce Valois va muri, trupele sale vor 
veni să se alăture trupelor Sfintei Ligi Catolice! ... Ştii câtă 
admiraţie şi groază inspiră numele lui Alessandro Farnese 
în Italia... Spune-le deci că el îmi este cu totul devotat! Că 
acest torent îl voi năpusti asupra Italiei! 

Fausta se opri, fremătândă... Şi cardinalul, subjugat de 
această femeie, îşi plecă creştetul şi murmură, învins: 

— Sfinţia-voastră să binevoiască a-mi da ordine: ele vor fi 
executate... 

— Cardinale, zise Fausta cu emoție în glas, eşti deci din 
nou alături de noi, intri deci iarăşi în sânul Bisericii 
noastre? 

— Doamnă, spuse cu glas înfundat Farnese, v-am făgăduit 
că mă voi supune poruncilor domniei voastre, dar fac 
aceasta pentru că şi domnia voastră mi-aţi făgăduit că-mi 
veţi da putinţa de a ieşi din această Biserică. 

— E-adevărat, murmură Fausta dusă pe gânduri, 
înlăuntrul domniei tale patima este mai puternică decât 
credinţa. Farnese, eşti deci hotărât să pleci în Italia? 

— De îndată ce-mi veţi porunci. 


— Fii gata de plecare începând din ziua de 22 octombrie. 
Te vei întreba de ce tocmai ziua de 22 din luna asta, 
cardinale, nu-i aşa? 

— Nu, doamnă, răspunse cardinalul cu inima bătând, 
numai că adineauri mi-aţi făcut o promisiune. 

— Aceea de a ţi-o reda pe Leonore şi pe copilul ei... Să te 
lămuresc asupra unui lucru, Farnese: nu pretind că ţi-o voi 
reda pe biata nebună pe care ţiganul Belgodere a întâlnit-o 
într-o bună zi rătăcind pe drumuri, fără adăpost şi pe care a 
legat-o de soarta lui nefericită. Aceea despre care vorbesc 
eu, Farnese, este Leonore de Montaigues, este logodnica 
prinţului Farnese... Cunosc mijlocul de a-i reda minţile 
rătăcite... de a arunca sămânţa iertării pe care ţi-o va 
acorda... În ce priveşte reaprinderea dragostei în inima ei, 
asta te priveşte! ... 

— Leonore, o, Leonore! bâigui Farnese, pierdut. 

— 'Ţi-o voi reda pe Leonore, continuă Fausta cu un soi de 
gravitate, şi, odată cu ea, îţi voi reda copila care este ca un 
fel de trăsătură de unire între domnia ta şi aceea pe care o 
iubeşti. Deci, vei pleca în 22 octombrie... dar nu vei pleca 
singur... vei pleca împreună cu ele! ... Şi, dacă am ales ziua 
aceea pentru plecarea domniei tale, am făcut-o pentru că la 
21 octombrie se va întruni sfântul consiliu care te va 
dezlega de legământul religios, care va face din cardinal un 
bărbat şi care îţi va spune: iat-o pe soţia ta, iat-o pe fiica ta! 


Farnese căzu în genunchi. Prinse o mână a Faustei şi îşi 
lipi buzele de ea... Şi izbucni în hohote de plâns. 

Fausta se îndepărtă, lăsându-l pe cardinal năucit, fascinat, 
înnebunit de fericire... O văzu cum se urcă în litiera care 
dispăru curând. Atunci scoase un oftat adânc şi se urcă în 
încăperea de la primul cat. Înăuntru era un bărbat, în 
picioare, care îl aştepta. Bărbatul acesta era meşterul 
Claude. 

— Ai auzit? îl întrebă Farnese. 

— Tot! zise Claude cu glas neguros. 


Fostul călău îl privi pe cardinal şi rosti, cu un zâmbet de o 
înspăimântătoare tristeţe: 

— Vă admir, sunteţi mai tânăr cu douăzeci de ani... 

— O! şopti Farnese. S-o revăd pe Leonore, s-o revăd pe 
Violetta! ... Pe logodnica mea... pe fiica mea... Să plec 
împreună cu amândouă! ... 

— Şi pe mine să mă lăsaţi în iadul meu! 

— Ce vrei să spui? 

— Adevărul, monseniore! spuse cu umilinţă meşterul 
Claude. Veţi pleca împreună cu aceea pe care o adoraţi... şi 
- adăugă el cu un suspin înăbuşit - împreună cu ea... cu 
copila... 

— Meştere, am suferit destul în viaţa mea. Dumnezeu mă 
iartă. Nu-i oare drept să cunosc şi eu un ceas de bucurie 
după atâţia ani de disperare? 

— Da, zise tărăgănat meşterul Claude. Dumnezeu vă iartă, 
tocmai pe domnia voastră care aţi făcut rău. Dar pe mine 
nu mă iartă, pe mine care n-am făcut rău. Aşa e drept... 

Cardinalul îşi plecă ochii, dar nu scoase o vorbă. Claude 
deveni şi mai umil. 

— Rămân aici, monseniore... Copila asta pe care o ador... 
care este fiica mea... plecaţi cu ea... mi-o răpiți... 
Monseniore, n-aveţi să-mi spuneţi nimic? 

— Ce-aş putea să-ţi spun? zise cu glas înfundat cardinalul. 
Doar că sunt alături de durerea domniei tale... 

— Eh, monseniore, zise Claude cu şi mai multă umilinţă, 
într-adevăr e tot ce găsiţi să-mi spuneţi în semn de 
consolare? ... Pe copila asta, de îndată ce-am luat-o în braţe, 
am început s-o iubesc! Monseniore... fie-vă milă de 
suferinţa mea! ... De ce voiţi să-mi smulgeţi inima din piept, 
smulgându-mi fiica? ... 

— Vorbeşte, bâigui cardinalul, ce pot face? ... Ce-ai 
nădăjduit? ... 

— Pe când vorbea femeia aceea, am nădăjduit că fericirea 
o să vă facă generos, monseniore! Că pentru o clipă veţi 
avea destul curaj spre a-mi spune: tu eşti călăul, e- 


adevărat! Dar tu eşti adevăratul tată al Violettei! ... Vino 
deci cu noi şi ia-ţi partea ta de fericire! 

— Niciodată! urlă cu violenţă prinţul Farnese. Meştere, ţi- 
ai pierdut capul? Uiţi ce ai fost? 

— Monseniore, îmi spuneţi ceea ce mi-am spus singur de 
nenumărate ori. Dar să ştii că ea ştie, v-o spun eu, ce am 
fost! Şi îngerul acesta n-a fugit de mine! 

— Dar eu, eu... eu aş muri de ruşine şi de silă văzând cum 
fiica mea îţi dă mâna... 

— Monseniore... nu mă înţelegeţi... Ce vă cer eu? ... Doar 
să fiu unul dintre servitorii domniei voastre. Nici n-aş trăi în 
palatul domniei voastre. lată, dacă vreţi, puteţi să-mi daţi 
sarcina de a vă îngriji grădinile... 

— Meştere Claude, zise cu răceală Farnese, scoate-ţi din 
cap asemenea idei. Simţi şi înţelegi singur că fostul călău 
jurat al Parisului nu poate trăi în preajma unei prințese 
Farnese, nici măcar în rândurile servitorilor... Numai că, mă 
jur pe mântuirea sufletului meu, la trei sau la şase luni 
odată îţi voi trimite o scrisoare în care îţi voi vorbi despre 
ea... 

— Cu-adevărat? Îmi juraţi? ... Şi asta-i tot? Spuneţi că 
niciodată nu veţi consimţi să mă lăsaţi să trăiesc alături de 
copila mea? 

— Niciodată! 

Urmă o clipă lungă de tăcere. Şi cardinalul crezu că îl 
înduplecase pe călău. Dar meşterul Claude, încruntat, 
părea că face un efort să-şi amintească ceva... În sfârşit se 
îndreptă spre uşă şi trase zăvoarele. 

Farnese zâmbi silit şi se pregăti să se apere cu pumnalul. 
Dar, în loc să se năpustească asupra lui, Claude îşi lipi 
spinarea de uşă şi, cu glas schimbat, foarte liniştit, dar 
aspru, un glas din care răzbătea ecoul unei ameninţări, 
rosti: 

— Ascultaţi, monseniore. Aveţi hârtia pe care am iscălit-o 
cu sângele meu! Acum, monseniore, iată şi hârtia pe care 
mi-aţi iscălit-o chiar domnia voastră! ... Avem drept de viaţă 


şi de moarte unul asupra celuilalt! M-am supus celor iscălite 
cu sângele meu? ... 

— Da! răspunse Farnese cu glas înfundat. 

— Fiindcă pactul nostru ia sfârşit azi prin împăcarea 
domniei voastre cu femeia numită Fausta, am sau nu 
dreptul să vă amintesc că îmi aparţineţi, oricare ar fi ziua 
sau ora? ... 

— Da! răspunse Farnese cu glas înspăimântat. 

Claude înainta câţiva paşi, se opri în faţa lui Farnese, fără 
să se atingă de el şi rosti: 

— Monseniore, ziua şi ora aceea au sosit. Sunteţi al meu şi 
voi uza de dreptul meu! 

— Fie! răcni cardinalul cu un accent de disperare 
sălbatică. Pentru că ţi-ai câştigat dreptul de viaţă şi de 
moarte asupra mea... omoară-mă! 

— Monseniore, nu pe domnia voastră trebuie să vă ucid. 
Vă înşelaţi... răspunse cu simplitate Claude. 

— Şi-atunci pe cine? bâigui cardinalul, tresărind. 

— Pe Fausta! spuse Claude. 

— Pe Fausta! ... De cepe ea şi nu pe mine? 

— Deoarece vreau ca domnia voastră să trăiască, 
monseniore! Pe când, dacă o ucid pe Fausta n-aş face decât 
să execut pactul care ne leagă! Ne-am învoit împreună că 
această femeie trebuie să moară. Ascultaţi, monseniore, o 
voi ucide pe Fausta... o voi ucide în faţa domniei voastre... 
dar pe domnia voastră vă voi lăsa să trăiţi. 

— Demon ce eşti! urlă cardinalul. O! Acum te înţeleg... 


— La 21 octombrie vor veni să vă caute din partea Faustei, 
continuă Claude, spre a vă duce dinaintea conciliului. În 
ziua aceea va trebui să ieşiţi din sânul Bisericii şi să vă 
recăpătaţi libertatea... În ziua următoare, monseniore, va 
trebui să părăsiţi Parisul, împreună cu Leonore şi Violetta... 
Ei bine, ascultaţi-mă pe mine: la 21 octombrie nu se va ţine 
niciun, conciliu! Nimeni nu va veni să vă caute din partea 
Faustei, pentru că Fausta va fi moartă! ... 

Cardinalul respira anevoie. Claude îi puse pe umăr mâna 
lui lată. 

— Cruţă-mă! urlă Farnese, căzând în genunchi. 

— Domnia-voastră m-ar cruța? ... 

— Da! ţipă Farnese într-un suspin dureros. 

— Deci, sunteţi de acord? ... 

— Da, da! ... Îţi dau tot ce mi-ai cerut! ... 

Cardinalul se ridică atunci şi săgetă cerul cu o privire în 
care se desluşea o întrebare supremă... Claude îşi plecase 
privirea. Cu un glas care redevenise umil, cu o blândeţe şi o 
tristeţe stranii, murmură: 

— Vă mulţumesc, monseniore! ... „O! răcni Farnese în 
sinea lui. Ce ruşine oribilă! Fiica mea să trăiască lângă un 
călău! ...” 

Şi, în aceeaşi clipă, meşterul Claude se gândea: „Violetta 
mea dragă, nu tremura din pricina mea! Nu te teme că îţi 
voi face ruşinea de a te sili să trăieşti lângă un călău! ... 
Vreau doar să-ţi asigur fericirea! Să te văd odată strălucind 
de fericire alături de tânărul prinţ pe care îl iubeşti... pe 
care-l vei păstra prin mine! ... Şi-atunci, adio pentru 
totdeauna... voi dispărea... În negura morţii!” 

Capitolul 9 

Mama. 

Era o dimineaţă limpede. Orologiul din turnul vechii abaţii, 
cu zidurile pe jumătate dărâmate, tocmai bătuse de ora opt. 
În hăţişurile de pe coastele colinei Montmartre mărăcinarii, 
cintezoii şi vrăbiile ciripeau vesele. 


Cu toate acestea, Fausta, care în clipa asta urca pe lângă 
gardurile colinei, n-avea urechi pentru ciripitul păsărelelor. 

Ajunsă sus, litiera se opri. Fausta cobori. Dar, în loc să bată 
în poarta cea mare a abației, se îndreptă spre cele câteva 
colibe care fuseseră ridicate în jurul mănăstirii 
benedictinelor şi intră într-o casă sărăcăcioasă. Interiorul 
era la fel de mizer ca şi exteriorul acestei cocioabe. 

O femeie, aşezată în pragul uşii, torcea din caier. Văzând-o 
pe Fausta, femeia se ridică grabnic şi murmură: 

— Doamna cea bună din Paris! 

— Ei, ce faci, femeie? zise cu glas vesel vizitatoarea. Aşa 
devreme te-ai şi apucat de treaba? 

— Vai, nobila mea doamnă! zise ţăranca. Uite că 
îmbătrânesc şi că se apropie ceasul când voi fi nevoită să-mi 
iau rămas bun de la lumea asta... Şi-atunci îmi ţes giulgiul. 

Fausta rămase încremenită. Bătrâna o privea, nedumerită 
de uluirea ei. 

— Datorită domniei voastre, nobila mea doamnă, spuse ea, 
datorită bănuţilor de aur pe care mi i-aţi dat, giulgiul meu 
va fi făcut din inul cel mai frumos şi o să-mi mai rămână 
bani ca să plătesc dinainte slujbele pentru mântuirea 
sufletului meu şi încă va mai rămânea destul pentru 
scutecele copilului pe care fiica mea îl va aduce pe lume... 

— O să-ţi mai dau şi alţi bani, zise Fausta. Dar, spune-mi, ai 
făcut ceea ce ţi-am cerut? 

— Da, nobila mea doamnă. De când cu binecuvântata 
vizită a domniei voastre, fiul meu n-o mai slăbeşte din ochi 
pe ţigancă. O urmăreşte pas cu pas, după poruncile domniei 
voastre, fără să se arate la faţă dinaintea ei, se înţelege... 

— Şi, de atunci încoace, ea n-a încercat să se îndepărteze 
de aici? 

— Nu. Țiganca dă târcoale sfintei abaţii fără să intre 
vreodată înăuntru, dar şi fără să se îndepărteze prea mult 
de ea... Când i se face foame, vine aici. 

— Îţi voi răsplăti sârguinţa, zise Fausta. 


— Facă-se voia domniei voastre! răspunse bătrâna luând 
cei trei sau patru scuzi de aur pe care îi întinsese 
vizitatoarea. 

— Şi unde-i acum ţiganca? întrebă Fausta. 

— A plecat de când au prins să cânte cocoşii. Umblă de 
colo până colo şi îi place să se odihnească adesea lângă 
crucea aia neagră, pe care desigur aţi văzut-o, nobila mea 
doamnă. Cel mai des dă târcoale abației... 

— E bine, femeie. Vrei să trimiţi pe cineva după fiul 
dumitale? 

Ţăranca, ieşind în prag, spuse câteva cuvinte unui ţânc, 
care porni în goana mare. Douăzeci de minute mai târziu 
sosea şi fiul ţărancei. 

— Unde-i ţiganca? întrebă Fausta. 

— Acolo, arătă tânărul întinzând braţul în direcţia 
mănăstirii. 

— Du-mă la ea... 

Țăranul se înclină şi porni înaintea Faustei. Merse până 
lângă zidurile mănăstirii şi ajunse la spărtura de lângă 
pavilion. Acolo, Fausta o zări pe Sadzuma care, ţezând pe o 
piatră şi dominând astfel grădina de zarzavat a mănăstirii, 
privea ţintă drept în faţa ei. 

— Poţi pleca, îi spuse ea călăuzei. 

Atunci Fausta trecu prin spărtură, fără ca ţiganca să pară 
a-i da atenţie. Când ajunse în grădină, se întoarse spre 
Sadzuma ţi, cu un glas foarte blând, îi spuse: 

— Biată femeie... biată mamă... 

Sadzuma îţi plecă privirea asupra femeii care-i vorbea 
astfel şi o recunoscu pe dată. Sadzuma n-o văzuse pe 
Fausta decât câteva clipe în odaia stareţei, Claudine de 
Beauvilliers şi totuşi o recunoscu. 

— Ah! rosti ea cu un soi de repulsie. Domnia-ta eşti aceea 
care mi-a vorbit de episcop! ... 

Fausta era uluită, dar hotări să profite de ceea ce socotea 
a fi un acces de luciditate. 


— Leonore de Montaigues, zise ea, da, eu sunt aceea care 
ţi-a vorbit de episcop. Eu sunt aceea care te-am condus 
până la el, în pavilionul acela. Dar, credeam că, poate, îl mai 
iubeşti încă... 

— Episcopul a murit, zise Sadzuma cu glas înfundat. 

Fausta îşi plecă privirea, cugetând la ceea ce i-ar putea 
spune pentru a trezi o scânteie de rațiune în acest creier. 

— Aşadar, crezi că episcopul a murit? 

— Fără doar şi poate! zise Sadzuma, cu o linişte sălbatică. 
Astfel aş mai fi eu în viaţă? ... 

— Ei bine, poate ai dreptate mai mult decât crezi. Dar, 
ascultă-mă, sărmană femeie... Mult ai mai suferit în viaţă... 

— Boala mea nu-i dintr-acelea care pot fi alinate, zise 
Sadzuma cu blândeţe şi e de ajuns că m-ai plâns din suflet... 
Ce frumoasă eşti! 

— Leonore, ai fost încă şi mai frumoasă! spuse înăbuşit 
Fausta. Ai suferit mult, ţi-a sângerat inima, Leonore! Iată de 
ce nu mai crezi în fericire... Dar dacă ţi-aş spune că mai poţi 
fi încă fericită? ... 

— Nu sunt Leonore, eu sunt Sadzuma, ţiganca ce 
hoinăreşte prin lumea largă, ghicindu-le oamenilor în 
palmă... 

— Tu eşti Leonore, afirmă cu tărie Fausta. Şi vei fi 
fericită... Acum, ascultă... Da, episcopul a murit! Da, omul 
acela nu te va mai face să suferi... Există însă cineva care 
mai trăieşte încă şi te caută şi te adoră... Acela care te-a 
iubit... Acela pe care l-ai iubit... 

— Cine-i acela? întrebă cu nepăsare ţiganca. 

— Jean... 

Sadzuma tresări şi ciuli urechea, ca şi când ar fi auzit o 
voce care-i vorbea de foarte departe. 

— Jean? murmură ea. Da... poate... da... cred că am auzit 
de numele ăsta... 

— Jean! Ducele de Kervilliers! repetă Fausta. 

Sadzuma păli. Se ridică, dreaptă. 

— Ce-i cu numele ăsta? bâigui ea cu durere în glas. 


— E numele aceluia pe care l-ai iubit! spuse Fausta cu ton 
autoritar. Jean da Kervilliers este acela care trebuia să fie 
soţul tău... Vezi bine că îl mai iubeşti încă, de vreme ce 
tremuri şi te faci albă la faţă doar auzindu-i numele... Aducţi 
aminte, Leonore... Adu-ţi aminte. Adu-ţi aminte cât erai de 
fericită când îl aşteptai... când, din vechiul balcon al 
palatului Montaigues, îl pândeai să sosească. 

— Da... da... murmură ţiganca cu avânt. 

— Adu-ţi aminte cum te prindea în braţe şi cum simţeai că 
te sfârşeşti când te săruta. Jean de Kervilliers te adora... şi, 
dacă dintr-o fatalitate v-aţi despărţit, află că a suferit la fel 
ca şi tine. El însuşi mi-a spus-o. N-a încetat să te iubească! 
... Încă te mai caută... Nu vrei să-l vezi? ... 

Sadzuma, smulgându-ţi mâinile din strânsoarea Faustei şi 
le aduse în faţa ochilor, de parcă o lumină prea puternică ar 
fi orbit-o. Fremăta toată. Trupul îi era, străbătut de fiori. 
Crâmpeie de imagini din trecutul ei o asaltau. 

Numele acesta, Jean de Kervilliers, era o făclie care îi 
lumina din plin tainiţele întunecate ale minţii. 

Fausta o cerceta cu atenţia pătimaşă pe care o dădea 
tuturor lucrurilor ce le săvârşea. 

— Urmează-mă, spuse ea, îţi jur că într-o bună zi, curând, 
îl vei revedea pe acela pe care îl iubeşti. 

Palpitând, Sadzuma o urmă pe femeia aceasta care păstra 
asupra ei un prodigios ascendent. Nu ştia precis cine este 
acest Jean de Kervilliers. Dar ştia că numele acesta 
producea înlăuntrul ei o durere amestecată cu bucurie. 

Fausta intră în pavilion. Sadzuma o urmă tremurând. 

— O! exclamă ea. Aici l-am revăzut pe episcop! Dacă ţi-e 
cât de puţin milă de mine, fă să nu-l mai văd niciodată. 

— Dar pe Jean de Kervilliers? 

Un zâmbet lumină chipul fermecător al nebunei: 

— Pe el aş vrea să-l văd! ... Totuşi, nu-l cunosc... dar 
trebuie să-l fi cunoscut... 

— Îl vei revedea, ţi-o jur! ... Acum, ascultă-mă, L&onore... 
Nu-l vei vedea doar pe Jean de Kervilliers, ci şi pe fiica ta... 


mă înţelegi... pe fiica ta... 

— Fiica mea! murmură Sadzuma gânditoare. Dar eu n-am 
nici o fiică... Cei doi gentilomi mi-au spus şi ei c-aş avea o 
fiică... Ce ciudat... 

— Cei doi gentilomi? o întrebă Fausta cu o nelinişte 
mocnită. 

— Da. Însă nu i-am crezut. 

— Şi totuşi, Leonore, îţi aminteşti de Jean de Kervilliers... 
numele şi chipul lui sălăşluiesc în inima ta... 

Sadzuma îţi roti în jur ochii măriţi şi începu să tremure. 

— Taci, doamnă, o imploră ea cuprinsă de îngrijorare. Nu 
mai rosti numele acesta... Dacă tata ar da peste noi... Dac- 
ar auzi! ... Aş fi nevoită iarăşi să mă jur că nu-i nimeni în 
odaie! ... 

— Da, o dojeni Fausta, ar fi îngrozitor, Leonore! ... Dar ar fi 
şi mai îngrozitor dacă bătrânul baron ar bănui adevărul pe 
care-l ascunzi... 

Brusc, Sadzuma îţi acoperi faţa cu mâinile. Scoase un țipăt 
slab. 

— Masca mea! murmură ea. Masca mea roşie ca ruşinea 
ce-mi acoperă fruntea! ... Am pierdut-o! ... Doamnă, nici nu 
ştiţi... nu veţi şti niciodată... 

— Ba ştiu! Stiu care este ruşinea ta şi care este fericirea 
ta, Leonore! ... Taina ta, taina ta scumpă, pe care o ascunzi 
de tatăl tău, dar pe care i-ai spus-o aceluia pe care îl 
iubeşti, o ştiu! ... Vei fi mamă, Leonore! ... 

Mâinile Sadzumei căzură neputincioase de-a lungul 
trupului. O nespusă uimire se citea pe chipu-i răvăşit. 

— Mamă? întrebă ea. Aşa ai spus? 

— Nu-i asta taina ta? Nu-i adevărat că Jean ştie? Şi că te 
va lua de soţie... 

— Da, da, repetă repezit nefericita. Căci tatăl meu nu 
trebuie să afle greşeala în care am căzut. Copilul meu, 
doamnă, bietul meu îngeraş, dac-ai şti cât îl iubesc... cum îi 
vorbesc... Va purta un nume de care va fi mândru. 


— Copilul tău... fiica ta, vrei să spui! ... O! încearcă să-ţi 
aduci aminte! ... Fă un efort! ... Mamă! Ai fost mamă! ... 
Adu-ţi aminte, Leonore! ... Adu-ţi aminte piaţa înţesată de 
lume, mulţimea, clopotele care bat dangăt de moarte, 
preoţii care te sprijină... 

— Spânzurătoarea... urlă Sadzuma trăgându-se îndărăt, 
înnebunită, până într-un colţ al pavilionului. 

Stăpânită în întregime de scopul său infernal, stăpânită în 
întregime de planul său, prefăcută în gâde care chinuie fără 
milă, Fausta alergă spre ea şi o ridică: 

— Ascultă! ... Ţi s-a iertat pedeapsa! Fiindcă trăieşti! 

— Da... Da! ... Trăiesc! ... Oare prin ce minune? Trăiesc! ... 
Dar ce s-a întâmplat în mine? 

— S-a întâmplat că eşti mamă... S-a întâmplat că pruncul 
lui Jean de Kervilliers a venit pe lume! Şi că, pentru acest 
copil nevinovat, ţi s-a iertat pedeapsa! 

— Cum? bâigui ţiganca. Am o fiică! ... 

Brusc începu să râdă în hohote şi, aproape îndată după 
aceea, se porni pe plâns. Poate că scena care se 
desfăşurase cu puţin mai înainte îi şi ieşise din minte. Dar 
ceea ce rămăsese întipărit cu străşnicie era ideea că 
devenise mamă... că avea o fiică... 

Atunci Fausta începu din nou să vorbească: 

— Ei bine, nu vrei să-ţi vezi copilul, Leonore de 
Montaigues? 

— L-am chemat de-atâtea ori! murmură nebuna printre 
suspine. Nu ştiam că eram mamă. Unde poate fi copilul 
meu? ... Daca am o fiică, cum se face că nu e cu mine? 

— Eu ştiu de ce! zise Fausta. 

— O! Ştii deci totul! strigă Sadzuma eu un glas mai natural 
şi, desigur, o licărire de rațiune i se aprinse în ochi. Cine 
eşti? 

— A! izbucni Fausta. Îţi vii în fire! Mă întrebi cine sunt? O 
femeie căreia îi este milă, atât! Din întâmplare am aflat 
tainele vieţii tale necăjite şi tot din întâmplare am întâlnit 
două fiinţe pe care am vrut să le vezi: iubitul tău şi fiica ta... 


Ai devenit mamă într-o vreme când durerea te-a făcut să-ţi 
pierzi minţile şi când te aflai în temniţă... 

— Îmi amintesc de temniţă, zise Sadzuma înfiorându-se. 

— Nişte oameni răi ţi-au luat copilul... 

— Biata fetiţă! ... Cât o fi suferit! ... 

— Nu! Fii pe pace. Dimpotrivă, a trăit fericită. S-a găsit un 
om de bine care a putut smulge copila din ghearele celor 
care o persecutau şi care a crescut-o ca pe propria sa 
fiică... 

— Cine-i omul acela, doamnă? Cum îl cheamă, ca să-l pot 
binecuvânta? 

— A murit, răspunse Fausta. 

— A murit! 

— A murit jalnic, în fundul unei temnițe... 

Sadzuma îţi lăsă capul în piept şi începu să plângă. 

— Cum îl chema? Vreau să-i ştiu măcar numele. 

— Îl chema Fourcaud... era un procuror... 

— Fourcaud! ... De-acum înainte numele acesta mi s-a 
întipărit în inimă pentru totdeauna... Dar cum se poate ca 
un om atât de bun să moară în mizerie? Care a fost pricina 
nenorocirii lui? 

— Fiica ta! ... Ea a fost pricina nevinovată, din păcate, 
deoarece îl adora pe acela pe care îl credea a fi tatăl ei... 
Procurorul Fourcaud, omul acesta demn, a vrut să-ţi 
crească fiica într-o religie care era şi a ta... Aminteşte-ţi. 
Tatăl tău nu era catolic... 

— Nu... Noi nu mergeam niciodată la biserica catolică... 

— Eraţi ceea ce se cheamă hughenoți... Procurorul 
Fourcaud a vrut deci ca Jeanne... fiica ta, să fie crescută în 
religia hughenoţilor, care era religia ta şi a tatălui tău... o 
religie proscrisă... 

— Da, da, ce păcat! ... Câţi dintr-ai noştri n-au murit! 

— E-adevărat. Fourcaud a fost deci denunţat ca eretic şi 
aruncat în temniţă, unde a şi murit... 

— Denunţat! ... O! Dacă l-aş cunoaşte pe denunţător! ... I- 
aş smulge inima din piept! 


Atunci Fausta spuse cu glas tărăgănat: 

— Ştiu de către cine a fost denunţat acest om de bine. Nu 
de un bărbat, ci de o femeie... o fată... 

— E îngrozitor! 

— Da... ai dreptate... e îngrozitor... fiindcă bietul Fourcaud 
a fost torturat... a fost legat de o cruce... şi lăsat să moară 
acolo... 

— Şi spui că o cunoşti? 

— Desigur! ... Ea însăşi este o eretică, o fată fără căpătâi... 
un soi de cântăreaţă care umbla după o trupă de nomazi... 
o cheamă Violetta... 

— Violetta! ... Şi ea l-a făcut să moară pe o cruce? ... 

— Ea! ... Dar mi se pare că numele de Violetta nu-ţi este cu 
totul necunoscut? 

— Aşa-i, o cunosc, zise Sadzuma cu glas mohorât. Am trăit 
alături de ea, fiindcă şi eu umblam după o trupă de nomazi. 
Ea cânta. Vocea ei îmi mergea drept în inimă. Câteodată, 
când o priveam, îmi venea s-o strâng în braţe... dar părea 
că i-e frică de mine... 

— Sau, mai degrabă, era o făptură perversă, zise cu glas 
înăbuşit Fausta. Era o fată dintr-acelea care n-au milă de 
nimic şi de nimeni, pentru că n-avea milă de suferinţa ta... 

— E-adevărat, spuse Sadzuma suspinând, sigur că era o 
făptură foarte perversă de vreme ce l-a putut denunța pe 
binefăcătorul fiicei mele... Uite ce e, doamnă, hai să nu mai 
vorbim despre ea! 

— Totuşi merită să i se dea o pedeapsă! 

— Da, da! Şi încă o pedeapsă cumplită! ... Praful să se 
aleagă de această fiică a diavolului, dacă odrasla mea a 
suferit din pricina ei! ... 

— Bineînţeles c-a suferit, pentru că şi ea a zăcut în 
temniţă! ... Dealtfel o să ţi-o spună singură... 

— O să mi-o spună? Deci o voi vedea? 

— Aşa ţi-am făgăduit... 

— Când? ... A! Doamnă... dac-ar fi aşa! ... Dacă cel puţin aş 
putea şti ziua... 


— Chiar şi mâine, zise Fausta, dacă este cu putinţă. Mai 
sigur peste câteva zile... Ţi-o jur că o vei vedea şi pe 
blestemata de Violetta... Numai că trebuie să faci ce-ţi spun 
eu... În timpul celor câteva zile, cât o s-o caut pe Jeanne, ca 
să ţi-o aduc... trebuie... trebuie să nu fim văzute 
împreună... Înţelegi? 

— O să stau ascunsă în vârful muntelui, cunosc nişte 
oameni de treabă care îmi dau de mâncare şi mă lasă să 
dorm noaptea la ei... Acolo am să mă retrag... 

— Şi-acolo îţi voi aduce fiica, pe Jeanne! 

— Vino, zise Sadzuma radioasă, transfigurată, vino să-ţi 
arăt casa acelor oameni... 

Țiganca porni cu avânt, trecu prin spărtura din zid şi 
ajunse la coliba în care intrase Fausta puţin mai înainte... 
„Acum, îşi zise Fausta, acum cred că nici chiar Dumnezeu 
nu-i mai poate scăpa... Îi ţin pe toţi în mâna mea.” 

Capitolul 12 

Fiica. 

Fausta intră apoi în mănăstire şi ceru să fie condusă la 
stareță, care o primi ca întotdeauna, cu amestecul de 
nelinişte şi de respect, pe care i-l inspira acest personaj 
enigmatic. Cunoştea taina marii conspirații. Ştia că Valois 
era condamnat şi că ducele de Guise avea să domnească. O 
dată cu suirea lui de Guise pe tron, avea să înceapă o viaţă 
de bogăţie pentru ea şi pentru mănăstirea ei. 

Claudine de Beauvilliers ştia că abația sa va fi înzestrată 
cu dărnicie de către noul rege. Pe de altă parte, ştia şi câtă 
influenţă are Fausta asupra ducelui de Guise. Era mai mult 
decât suficient pentru a da dovadă de respect şi de 
supunere sinceră faţă de misterioasa Fausta. 

Când Fausta intră la stareță, aceasta tocmai cerceta 
catastiful de socoteli. Şi, disperată, constatase că îi lipseau 
şase mii de livre pentru a ajunge să încheie anul cu bine. 

La sosirea Faustei, Claudine se ridică şi făcu o reverență. 

— Ce făceai acolo, dragă prietenă? întrebă Fausta. 


— Ei, doamnă, zise Claudine trăgând un fotoliu în care se 
aşeză Fausta, verificam conturile abației... 

— Şi ce ai descoperit? 

— Că bietele maici vor muri cu siguranţă de foame, dacă 
nu ne pică o mană cerească... 

— Spuneai, zise Fausta cu un soi de candoare, spuneai 
deci că vă lipsesc... 

— N-am spus nimic, doamnă, dar îmi lipsesc şase mii de 
livre... 

— Aşa încât, dacă o să vă mai pun la dispoziţie încă vreo 
douăzeci de mii de livre... 

— O! Doamnă, aş fi salvată... 

— Şi ai putea aştepta în tihnă marele eveniment. 

— Desigur! ... Mai cu seamă dacă nu se lasă prea mult 
aşteptat, adăugă Claudine râzând. 

— Ei bine, ascultă-mă, copila mea. Peste puţine zile... să 
luăm o dată... de pildă 22 octombrie... 

— Îmi convine ziua, doamnă. 

— În ziua aceea să trimiteţi la palatul meu un om de 
nădejde, care vă va aduce cele douăzeci de mii de livre 
făgăduite. 

Claudine sări în sus. 

— Ce ai, copila mea? întrebă Fausta. 

— Aţi spus adineauri... bâigui Claudine. Dar trebuie să fie 
o greşeală... 

— Am spus douăzeci de mii de livre. 

— Suma asta... suma asta enormă... 

— Este a domniei tale din ziua pe care am fixat-o, cu 
condiţia ca, în ajun... adică în 21 octombrie, să mă ajuţi într- 
o mică afacere pe care am hotărât s-o duc la bun sfârşit. 

— O! doamnă, oare nu sunt a domniei voastre în orice zi? 

— Să nu mai vorbim de asta. La timpul potrivit, o să-ţi 
explic despre ce este vorba şi o să-ţi dau rolul pe care-l vei 
juca. Pentru moment, binevoieşte a trimite după aceea 
dintre prizoniere care se numeşte Jeanne. 


Claudine, încă năucită, ieşi în grabă. După câteva minute 
se întoarse, aducând-o de mână pe tovarăşa de captivitate a 
Violettei, adică pe Jeanne Fourcaud. 

De când şedea închisă între zidurile mănăstirii, Jeanne 
Fourcaud se aştepta mereu s-o vadă apărând pe sora ei 
Madeleine, aşa cum i se făgăduise. De o sută de ori îi 
repetase Violettei trista ei poveste şi miraculoasa ei 
eliberare. 

Condamnată la moarte împreună cu sora ei Madeleine, 
într-o noapte, în carcera de la Bastilia, dădură buzna câţiva 
oameni. Crezuse că-i sunase ceasul şi că veniseră s-o ia spre 
a fi dusă la moarte. Dar o femeie, un înger pogorât în iadul 
acela, călăuzită de milă, se aplecase asupra ei spunându-i: 

— Jeanne Fourcaud, nu vei muri. Şi nu numai că vei trăi, 
dar mai eşti şi liberă... 

— Şi Madeleine? exclamase Jeanne. 

— Madeleine, îi răspunse femeia, este eliberată mai 
demult şi se află în siguranţă... 

Atunci, beată de fericire, o urmase pe eliberatoarea ei. 
Fusese condusă până la o litieră care aştepta în curtea 
întunecoasă a fortăreței. Fu urcată în litieră. Un bărbat se 
instală lângă ea, litiera porni şi nu se opri decât în faţa 
porţii abației din Montmartre... şi-acolo fusese închisă în 
pavilionul din dosul zidurilor... 

Şi, de atunci, aştepta mereu... cu gândul la necunoscuta 
care o eliberase. Cine era oare femeia aceea? 

Când Jeanne Fourcaud apăru, nu o recunoscu pe Fausta, 
care purtase o mască, în noaptea când coborâse în carcerile 
Bastiliei. Biata copilă tremura ca varga. Dar era la fel de 
frumoasă. 

Fausta rosti cu blândeţe: 

— Eu sunt aceea care a coborât în carcera ta de la Bastilia 
şi te-a eliberat... 

Jeanne scoase un țipăt de bucurie. Ochii i se luminară. 
Alergă şi îi sărută mâna Faustei. 


— O, doamnă! murmură fata. Cât sunt de fericită că pot să 
vă mulţumesc! 

Se opri, şovăind şi, sfioasă, îşi ridică spre Fausta ochii 
scăldaţi în lacrimi. 

— Vorbeşte fără teamă, copilă, zise Fausta cu o duioşie 
care o răscoli pe biata fată. 

— Da, zise ea, simt, bănuiesc cât trebuie să fiţi de bună... 
Pot deci să vă spun că, dacă v-am binecuvântat mereu 
începând din noaptea aceea, am şi plâns însă mult... 
doamnă, sora mea, Madeleine... unde-i? ... Când o voi 
revedea? 

Oricât de nepăsătoare ar fi fost Fausta, oricât de cumplit 
ar fi fost gândul care o călăuzea, nu se putu stăpâni să nu 
fie tulburată. 

— O vei revedea pe sora ta, Madeleine, zise ea, dar, copilă 
dragă, am venit aici, unde te-am pus la adăpost de rele, 
spre a-ţi vorbi despre un lucru foarte grav... Spune-mi, îţi 
aminteşti de tatăl tău? 

— Vai, doamnă! bâigui nefericita fată, care izbucni în 
plâns. Cum l-aş putea uita, când abia cu patru luni în urmă 
bietul nostru tată, plin de viaţă, ne mângâia cu duioşie şi pe 
mine şi pe sora mea? ... 

— Şi mama ta? 

— Doamnă, nu ştiţi deci că mama a murit la scurt timp 
după ce m-a adus pe lume? Sora mea Madeleine, mai mare 
ca mine, ar putea desigur să vă vorbească despre mama... 

— Şi ce spunea sora ta? Ce fel de femeie era mama 
voastră? ... Frumoasă, nu-i aşa? 

— Foarte frumoasă, doamnă. Madeleine îmi spunea că 
mama era nespus de frumoasă... 

— Nu cumva avea ochi albaştri? ... Părul lung şi blond? 

— Este întocmai portretul pe care mi l-a făcut adeseori 
Madeleine... Dar, doamnă... aţi cunoscut-o pe mama? 

— O cunosc, zise simplu Fausta. 

— 0! ... Pâi... vorbiţi de parcă mama n-ar fi moartă de 
mulţi ani... 


— Spune-mi, copila mea, zise Fausta, tata vă vorbea 
despre mama voastră? ... 

— Niciodată, doamnă... 

Fausta tresări de bucurie. 

— Desigur că bietul tata încerca să nu-şi împrospăteze 
unele amintiri dureroase. 

— Şi dacă ţi-aş spune că există o altă explicaţie mai 
firească pentru tăcerea tatălui tău? ... Şi dacă ţi-aş spune că 
mama ta nu e moartă? Închipuie-ţi că în urma unei spaime 
mari mama ta s-a îmbolnăvit... Închipuie-ţi că este... că, de 
pildă, a înnebunit... 

Jeanne tremura din tot trupul. 

— Dacă aşa este, continuă Fausta, dacă mama ta, în urma 
vreunei catastrofe, şi-a pierdut minţile, dacă tatăl tău şi-a 
pierdut nădejdea că o va mai vedea vindecată vreodată, 
dacă, în sfârşit, într-o criză de nebunie ea a dispărut şi dacă 
tatăl tău, după ce a căâutat-o multă vreme, a fost nevoit să 
renunţe la speranţa că o va mai găsi, nu este firesc să vă fi 
lăsat să credeţi că mama voastră ar fi murit? ... Ei bine, 
Jeanne, tot ceea ce ţi-am spus mai înainte este adevărul 
adevărat! ... 

Jeanne căzu în genunchi şi începu să plângă încetişor. 
Fausta se aplecă spre Jeanne Fourcaud, o ridică şi îi spuse 
cu blândeţe: 

— Nu mai plânge, sărmană fetiţă... Sau, ba nu, plângi... 
căci mama ta, din păcate, încă nu s-a vindecat... Însă eu 
cunosc mijlocul de a-i reda minţile rătăcite... Mijlocul acesta 
este să te duci la ea... Tu, numai tu singură îţi poţi vindeca 
mama... 

Capitolul 13 

Sfârşitul vieţii de huzur. 

Câteva zile trecură până la ajunul acelui douăzeci şi unu 
octombrie, când Fausta trebuia să distrugă, dintr-o singură 
lovitură şi pe duşmanii săi şi pe Violetta! 

Pardaillan ţi ducele de Angouleme urmau să fie aduşi la 
ora prânzului de către Maurevert, spre a muri sub loviturile 


ostaşilor lui de Guise. 

Fausta îşi propunea să-i prevină pe ducele de Guise, la ora 
unsprezece, că Pardaillan şi tovarăşul lui se aflau în 
Montmartre. Oamenii lui de Guise aveau să ajungă la 
mănăstire aproape în acelaşi timp cu cei doi gentilomi. 

Fausta îşi calculase planul foarte bine: dacă l-ar fi prevenit 
pe duce mai devreme, ar fi însemnat să-i pună faţă în faţă 
cu Violetta încă în viaţă şi de Guise, îndrăgostit de 
ţigăncuşă, ar fi fost în stare să o salveze. 

Execuţia Violettei era fixată pentru ora zece, în prezenţa 
tatălui şi mamei sale, căci aşa voia Fausta. Ea socotea că 
moartea Violettei va aduce după sine şi moartea 
cardinalului Farnese şi pe aceea a Leonorei. 

După asemenea hecatombă, nu-i mai rămânea Faustei 
decât să-l consoleze pe ducele de Guise de moartea 
Violettei, lucru uşor, gândea ea. 

Şi, atunci, se vor îndrepta spre Blois. Atunci îi va sosi 
ceasul din urmă lui Henric al III-lea, atunci de Guise va 
deveni rege... Asta va însemna triumful Ligii, intrarea în 
Franţa a lui Alessandro Farnese, marşul asupra Italiei, 
zdrobirea lui Sixtus al V-lea, asigurarea suveranităţii asupra 
lumii creştine! ... 

Deci, în ajunul zilei de douăzeci şi unu octombrie, Picouic 
şi Croasse văzură cu uimire cum un grup de lucrători 
pătrund în grădina de zarzavat. De câteva zile, spre marea 
lor mirare, una dintre cele două prizoniere dispăruse. 
Cititorii noştri au văzut că Jeanne Fourcaud fusese adusă în 
faţa Faustei. Ce se întâmplase cu tânăra fată în aceste 
câteva zile? Am înclina să credem că fusese dusă la 
Sadzuma, în coliba unde locuia aceasta. 

Picouic îşi vârâse în minte că Violetta va fi instrumentul 
norocului său. Avea deci tot interesul să se împotrivească la 
o eventuală fugă a fetei, dar o supraveghea îndeaproape 
doar pentru că voia s-o păstreze pentru el, prin asta vrem 
să spunem că, ducând-o pe micuța cântăreaţă la Pardaillan, 
spera ca devotamentul să-i fie bine răsplătit. 


Din nefericire pentru biata Violetta, Picouic nu se grăbi să- 
şi realizeze speranţele care se bizuiau pe ea. La ce bun? 
Atâta vreme cât avea casa şi masa asigurate, de ce să 
înfrunte destinul? 

Croasse, pe de altă parte, plutea într-o deplină fericire. 

De aceea mare fu uimirea şi neliniştea lui Picouic când, în 
ajunul zilei de douăzeci şi unu octombrie, zări câţiva zidari 
care se îndreptară spre spărtura zidului şi începură să o 
astupe metodic cu ajutorul unor pietroaie mari şi bine 
cimentate. 

— Mi se pare că vor să ne închidă, îi spuse el lui Croasse. 

Cei doi vlăjgani se aşezaseră în aşa fel încât să poată 
vedea totul fără să fie văzuţi. Când spărtura fu astupată în 
întregime, constatară că într-adevăr nu mai puteau s-o ia la 
sănătoasa decât pe poarta cea mare a mănăstirii. 

Zidurile acestei mănăstiri erau cum erau pe vremea aceea 
toate zidurile, adică adevărate fortificaţii. Dacă Picouic 
putea sări peste ziduri, desigur că Violetta n-ar fi fost în 
stare să facă acelaşi lucru. 

Această neputinţă de a o lua cu el pe fata care era menită 
să-l îmbogăţească deveni bătătoare la ochi, când Picouic 
zări cum şase soldaţi, purtând suliţi, se îndreptau spre 
curtea unde era încuiată micuța cântăreaţă. Doi dintre ei se 
opriră la poarta gardului, alţi doi începură să se plimbe în 
lung şi-n lat prin curte, iar ultimii doi, în sfârşit, se postară 
la uşa clădirii care slujea de temniţă. 

De data asta Picouic se făcu galben la faţă. Se petrecea 
ceva nou şi neobişnuit în mănăstire. Abia atunci se hotări să 
iasă pentru a observa mai bine. 

Furişându-se pe după copaci, ajunse curând la pavilion, pe 
care îl înconjură cu prudenţa lui cunoscută. Un spectacol 
straniu i se înfăţişă dinaintea ochilor. În spatele pavilionului, 
vreo douăzeci de lucrători roboteau de zor, sub conducerea 
personală a stareţei Claudine de Beauvilliers. 

„Aici se pregăteşte o serbare religioasă...” 


Acesta fu primul gând al lui Picouic. Într-adevăr, iată ce se 
petrecea. 

În spatele pavilionului se întindea o esplanadă mărginită, 
pe o parte de pavilion, pe de alta de zidul de incintă şi, în 
fund, închisă de masivul de chiparoşi care încercuia 
cimitirul benedictinelor. 

Pe faţada din dos a pavilionului era o uşă, astfel încât o 
persoană care ar fi intrat în clădirea veche pe uşa situată 
lângă spărtura zidului (acum astupată) putea, pe uşa 
aceasta din dos, să ajungă drept pe esplanada din faţa 
tufelor de chiparoşi care încingeau cimitirul. 

Acum, să ne închipuim că pavilionul însuşi nu era decât o 
prelungire sau, mai bine zis, vestibulul unei clădiri mai 
vaste, care pe vremuri se ridica probabil în mijlocul 
esplanadei. 

Clădirea dispăruse, căzuse în ruină. Dar câteva resturi, 
rămase încă în picioare, lăsau să se presupună că vechea 
construcţie, ruinată de vreme şi de nepăsarea oamenilor, 
fusese fără doar şi poate lăcaşul unor slujbe religioase. 

Pitit între două coloane, Picouic zări ruinele unei ridicături 
pardosite cu marmură, pe care se înălța probabil odinioară 
altarul! ... Privi cuprins de nelinişte. 

Cu ce se ocupa ceata de lucrători, ale căror mişcări le 
urmărise Picouic? O parte dintre ei smulgea iarba care 
crescuse anapoda, curăța treptele de marmură şi acel soi 
de estradă căptuşită cu lespezi de marmură, pe care 
desigur se înălța pe vremuri altarul. Răzuiau şi spălau cu 
apă şi o strană de marmură... asemănătoare cu acelea în 
care şed prelaţii, la marile ceremonii. 

Deasupra stranei, deasupra acestui jilţ marmorean, alţi 
lucrători potriveau un baldachin de stofă broşată. Şi 
uimirea lui Picouic ajunse la culme şi se prefăcu în groază 
când constată că, pe faldurile baldachinului, erau brodate 
simbolicele chei încrucişate ale sfântului Petru... 

Cine avea să şadă în strană? ... Şi groaza bietului Picouic 
se înteţi când stareţa zise celor care lucrau sub porunca ei: 


— Acum, urmaţi-mă în cimitir! 

Picouic, împins de curiozitate, se strecură spre perdeaua 
de chiparoşi. Acum seara învăluia colina Montmartre şi 
primele stele începură să clipească pe cerul stins. Două 
torţe se aprinseră şi, la lumina lor, Picouic putu asista la 
lucrarea bizară care se săvârşea în cimitir. 

În mijlocul cimitirului se ridica o cruce mare de lemn, care 
îşi întindea în întuneric braţele lungi, înverzite de apa 
cerului... La lumina torţelor, lucrătorii nocturni scoaseră din 
pământ această cruce, o transportară pe esplanada bine 
curățată şi o ridicară în picioare, sprijinind-o de zidul 
pavilionului, lângă uşă. 

— Săpaţi groapa acolo! porunci stareţa. 

Locul pe care îl arăta se afla drept în faţa uşii din dos a 
pavilionului, la câţiva paşi de strana de marmură. După ce 
săpară groapa, oamenii aduseră crucea să o potrivească: 
şedea foarte bine în picioare şi, scoţând-o, lucrătorii acestei 
scene nocturne o culcară la pământ. 

Când toate aceste pregătiri se încheiară, lucrătorii 
macabri dispărură şi stareţa plecă spre clădirea mănăstirii, 
Oricât de puţin visător ar fi fost, Picouic rămase multă 
vreme locului, întrebându-se dacă nu cumva visează. Apoi 
se hotări să se înapoieze la locul unde îl lăsase pe Croasse, 
pe care îl găsi întins pe iarbă. Picouic avea o idee, aşa cum 
avem să vedem. Îl bătu pe umăr pe tovarăşul său şi îi spuse: 

— Trebuie s-o ştergem. 

— S-o ştergem? Să aşteptăm măcar până se face ziuă şi să 
ne petrecem noaptea la adăpost. 

Picouic aruncă o privire spre clădirea unde era închisă 
Violetta şi văzu că ferestrele erau luminate. Atunci îşi aminti 
de cei şase oameni înarmaţi, care făceau de pază în 
grădină. Şi amintirea asta se suprapuse, ca să zicem aşa, 
peste aceea a pregătirilor sinistre la care asistase în spatele 
pavilionului... 

— Of! murmură el. Ar fi oare cu putinţă? ... 


— Ce anume? Ai văzut ceva? întrebă Croasse privind 
neliniştit în juru-i. 

— Nimic. S-o ştergem dacă putem. Cât despre adăpostul 
din grădină, nici să nu ne mai gândim la el. Este păzit... 

Croasse, fără să se mai împotrivească, îl urmă maşinal pe 
prietenul său care, străbătând cu iuţeală grădinii de 
zarzavat, ajunse la zidul de incintă. 

— Dragă prietene, zise atunci Picouic, lipeşte-te de zid să 
mă pot căţăra pe spinarea ta, pe urmă o să te salt în sus şi 
ne dăm drumul amândoi de partea cealaltă. 

Croasse se aşeză cum îi spusese Picouic şi acesta, în 
câteva clipe, i se urcă pe umeri şi de acolo izbuti într-adevăr 
să se caţere, nu fără greutate, pe creasta zidului, unde se 
aşeză călare. 

— Acum e rândul meu, zise Croasse, apleacă-te şi întinde- 
mi mâinile... 

— E un mijloc admirabil de a mă face să cad înapoi, 
răspunse liniştit Picouic. Încearcă să-ţi găseşti o ieşire. Eu 
trebuie să plec fără zăbavă, dar, fii liniştit, mă întorc eu să 
te eliberez. 

Lăsându-şi tovarăşul cu gura căscată, Picouic se sprijini în 
mâini, se lăsă să cadă de cealaltă parte a zidului şi porni în 
goana mare să coboare panta colinei. 

Capitolul 14 

Domnul Peretti. 

Or, chiar în aceeaşi seară, un călăreț, care tocmai trecuse 
prin Poarta-cea-Nouă cu puţin după asfinţit, se îndrepta 
spre moara de pe colina Saint-Roch, unde am avut prilejul 
mai înainte să-l conducem pe cititor. 

Ajuns la poalele colinei Saint-Roch, călăreţul descălecă şi 
îşi legă calul de un copac. 

— Stai! răcni deodată un glas. 

Un bărbat, înarmat cu un pumnal şi un pistol, ieşi dintr-un 
tufiş şi îşi îndreptă ţeava armei asupra călăreţului, care, 
drept orice alt răspuns, îşi arătă mâna: pe un deget sclipea 
un inel de aur. 


— Bine, treceţi, zise atunci cu respect sentinela, după ce 
se uită la inel. 

Încă de trei ori, înainte de a putea pătrunde în moară, 
călăreţul fu oprit astfel şi, de fiecare dată, graţie inelului, îşi 
putu continua drumul. În moară fu condus într-o încăpere 
bine luminată, ale cărei ferestre erau acoperite cu draperii 
groase. 

La lumina aceasta puternică, cineva care ar fi fost 
interesat să afle rosturile călăreţului ar fi recunoscut în el 
pe unul dintre principalii acoliţi ai Faustei. Era cardinalul 
Rovenni, acela care, în palatul Faustei, citise actul de 
acuzare împotriva lui Farnese şi a meşterului Claude. 

În încăperea unde intrase, un bătrân stătea cuibărit într- 
un fotoliu mare. Adus de spate, foarte palid la faţă, scuturat 
de accese de tusE. Bătrânul părea gata să-şi dea sufletul. 
Cardinalul Rovenni se apropie de fotoliu, se plecă, se 
înclină, îngenunche şi şopti: 

— Sfinte Părinte, iată-mă la ordinele sanctităţii-voastre... 

— Ridică-te, dragul meu Rovenni, horcăi cu glas stins 
bătrânul şi să stăm de vorbă ca doi buni prieteni... 

Muribundul era într-adevăr morarul care, chiar în această 
încăpere, stătuse de vorbă, sub numele de domnul Peretti, 
cu cavalerul de Pardaillan. Era Sixtus al V-lea... 

— Am vrut, rosti papa, să gust din măreţia supremă şi iată 
că acum tiara mă apasă greu, mă striveşte... O! Dac-aş 
putea renunţa la putere! ... Dar acum e prea târziu. 

— Din fericire pentru Biserică, mai aveţi încă mulţi ani de 
trăit, zise Rovenni. 

Sixtus al V-lea ridică din umeri. 

— Şase luni, bunul meu Rovenni... iată ce am înaintea mea 
şi încă! ... Şi încă atâtea treburi de dus la bun sfârşit! ... 
Conspirația în care te-ai lăsat târât... 

— Sfinte Părinte! ... 

— Nu-i un reproş. Domnia-ta şi alţii n-aţi păcătuit decât 
împinşi de greşeala mea... m-am arătat cam aspru... 
credeam că aşa fac bine... să nu mai vorbim de asta! înainte 


de a da socoteală lui Dumnezeu, trebuie deci să las cheile 
unui paznic vigilent al Casei... 

Rovenni tresări şi îl privi pe bătrân cu mai multă atenţie. 

— Acela care îmi va lua locul... continuă Sixtus. 

Îl întrerupse un acces de tuse, atât de puternic, încât 
Rovenni se ridică să cheme pe cineva în ajutor. 

— Vezi bine, spuse el cu tristeţe... Când zic şase luni... mă 
tem că exagerez... Esenţialul, cred eu, este să zdrobesc 
această conspirație înainte de a muri şi apoi să asigur 
succesiunea la înaltul Scaun cuiva care va fi demn... 

Papa îşi ţintui privirea tulbure asupra lui Rovenni, care 
fremăta. 

— Pe acest urmaş, adăugă el, îl cunoşti... este unul dintre 
prietenii domniei tale... cel mai bun prieten al domniei 
tale... 

— Sfinte Părinte! bâigui Rovenni pălind de bucurie. 

— Ssstt! ... N-am spus că pe domnia ta te voi face urmaşul 
meu, îl întrerupse papa cu un zâmbet. Am spus numai că 
era cel mai bun prieten al domniei tale... 

— Ştiu că sunt nedemn de o asemenea cinste... 

— Şi de ce? întrebă Sixtus. Pentru că m-ai trădat? ... Per 
bacco, mai întâi asta-i o dovadă că ai energie şi mie îmi plac 
oamenii energici! Pe urmă, te-ai întors la timp în sânul 
Bisericii adevărate... Ei! înseamnă că eu am păzit o turmă 
de porci, dacă domnia ta ai trecut de partea unor trădători! 
„.. Urmaşul meu, încheie papa, va fi acela care mă va ajuta 
să o înfrâng pe cumplita duşmană pe care mi-a scos-o în 
cale Satana. Or, tocmai domnia ta, Rovenni, îmi aduci 
această bucurie nesperată... 

Mai convins ca niciodată, Rovenni se înclină, fremătând de 
speranţă. 

— Ea ştie unde mă aflu? întrebă pe nepusă masă bătrânul. 

— Crede că sunteţi în Italia, Sfinte Părinte şi e departe de 
a presupune că vă aflaţi la porţile Parisului. Ştie despre 
întrevederea pe care aţi avut-o cu regele Navarrei şi s-a 


folosit de ea cu mare dibăcie pentru a-l sili pe ducele de 
Guise să ia o hotărâre. 

— Navarra! murmură Sixtus al V-lea. Hughenotul! 

— Pe care l-aţi excomunicat, Sfinte Părinte şi i-aţi luat 
toate drepturile la orice tron sau principat ar fi! ... 

— Desigur! răspunse Sixtus zâmbind. Dar dacă ereticul ar 
reintra în sânul Bisericii! ... Dacă Henric de Bearn ar 
abjura, excomunicarea s-ar ridica, înţelegi, Rovenni! ... 
Henric de Bearn îşi va recăpăta astfel toate drepturile. I-aş 
da astfel coroana Franţei... şi cu o singură lovitură aş 
decapita şi erezia! ... 

— Aveţi vederi înțelepte şi profunde, murmură Rovenni. 

— Oamenii sunt nişte porci. Trebuie să le făgăduieşti mult 
jir dacă vrei să-i duci la cocină, seara... lar pentru mine a 
venit seara, Rovenni. Trebuie să-mi duc turma acasă înainte 
de a mă culca. Dar să-l lăsăm pe Navarre pentru moment. 
Spui că ea nu ştie că n-am părăsit Franţa? 

— Crede că sunteţi în Italia, repetă Rovenni. 

— Da... Şi mai mi-ai spus, bunul meu Rovenni, că s-ar 
putea să se ivească un prilej... În timp ce ea mă crede 
departe... Mi-a cam slăbit mintea... 

— Vă spuneam, Sfinte Părinte, reluă cardinalul Rovenni, că 
în curând ar trebui să se ivească prilejul când sanctitatea- 
voastră i-ar putea găsi pe conspiratori adunaţi pentru a 
pregăti evenimentele despre care aveţi cunoştinţă... 

— Cu alte cuvinte, detronarea lui Henric al III-lea şi suirea 
familiei de Guise pe tronul Franţei. 

— Da, Sfinte Părinte! ... Deci, cei mai de frunte dintre 
conspiratori, cardinali sau episcopi, trebuie să se adune 
pentru o ceremonie dintr-acelea pe care ea ştie să le 
organizeze cu talentul ei infernal. Aflaţi că nimeni nu ştie 
mai bine decât ea să izbească imaginaţia acelora care o 
înconjură. 

— Da. Este un punct pe care eu l-am neglijat prea mult. 
Oamenii au nevoie de teatru, de spectacole magnifice sau 
îngrozitoare. Nu uita asta când vei fi papă, Rovenni... 


— Oh, bâigui cardinalul, care păli şi îşi împreună mâinile, 
ce spune sanctitatea-voastră? ... 

— Mi-a scăpat... dar nu sufla o vorbă! ... Socoate că n-am 
spus nimic... Spune mai departe, bunul meu prieten! ... 

— Sfinte Părinte, tocmai spuneam că n-ar fi nimic mai uşor 
decât să profităm de această adunare... 

— Dar de Guise? întrebă papa, în ochiul căruia se aprinse 
un fulger. 

— Ducele de Guise trebuie să vină la această ceremonie cu 
gentilomii şi soldaţii săi... Şi ştiţi cine trebuie să-l vestească? 
.„. Chiar eu, Sfinte Părinte! 

— Şi? zise papa, ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Şi, atunci, n-am să-l vestesc, asta-i tot! ... Singura 
problemă este să ştim dacă sanctitatea-voastră ar putea... 

— Fii pe pace, dragă prietene. În împrejurarea asta 
Dumnezeu va face o minune şi îmi va reda forţele necesare. 

— Şi puteţi adăuga, Sfinte Părinte, că, datorită mie, 
majoritatea conspiratorilor acum şovăie şi că e nevoie doar 
de foarte puţin pentru a-i readuce de partea sanctităţii- 
voastre... 

— Bine, prietene, bine... Şi unde urmează să se ţină 
această adunare? ... La Paris? ... 

— Nu, din fericire. Într-un loc singuratic, destul de 
îndepărtat: la mănăstirea din Montmartre. 

— Va bene... Îţi voi trimite înainte un om al meu care îţi va 
da instrucţiuni. 

— După ce îl vom recunoaşte, Sfinte Părinte? 

— Va purta pe deget un inel asemănător cu acela pe care 
ţi l-am dăruit... Acum nu-ţi mai rămâne, bunul meu Rovenni, 
decât să-mi spui ziua... 

— "Tocmai asta am venit să vă spun, Sfinte Părinte... 

Mâine! zise Rovenni triumfător. Dacă mâine, pe la ora şase 
dimineaţa, sanctitatea-voastră intră în abația din 
Montmartre, îi va găsi adunaţi în jurul răzvrătitei pe 
cardinalii care zăbovesc încă în schisma aceasta ciudată. 


O tresărire imperceptibilă agită trupul bătrânului. Rovenni 
se ridicase şi întrebă cu destulă nelinişte: 

— Eu şi ceilalţi care suntem gata să ne reluăm sarcinile 
trebuie să o aşteptăm pe sanctitatea-voastră? 

— Da, rosti limpede Sixtus al V-lea. Chiar dacă aş fi încă şi 
mai bolnav, Dumnezeu va face o minune... Voi veni acolo! 

Cardinalul Rovenni căzu în genunchi, primi 
binecuvântarea lui Sixtus al V-lea, apoi ridicându-se, ieşi din 
moară. La poalele colinei Saint-Roch îşi regăsi calul acolo 
unde îl lăsase. Se uită la moara care îşi desena profilul în 
lumina palidă a nopţii şi murmură: 

— Papă! ... Peste mai puţin de două luni voi fipapă!.... 

Abia ieşise cardinalul din încăperea unde domnul Peretti îl 
primise, că bătrânul gârbovit în fotoliu îşi îndreptă 
spinarea, apoi se ridică şi spuse cu sarcasm: 

— E mult prea uşor să tragi oamenii pe sfoară! 
Făgăduieşte-le ceva şi sunt în stare să-l trădeze şi pe 
Dumnezeu! ... Tu şi papă? ... Să fim serioşi! ... Dar, răbdare! 
Încă n-am murit! 

Capitolul 15 

21 octombrie 1588 

Către ora opt de dimineaţă, prinţul Farnese îl aştepta în 
casa din piaţa Greve pe trimisul Faustei. Meţterul Claude, 
întunecat ţi gânditor, umbla domol de colo până colo. 
Purtând cizme, pieptar din piele de bivol şi mantia de 
călătorie pe umeri, era gata de plecare. Câteodată mâna lui 
se oprea maşinal pe punga de piele agăţată la cingătoare. 
În pungă se afla o sticluţă şi în sticluţă era otravă. 

„Şi totuşi, se gândea meşterul Claude, ce bine ar fi să 
trăiesc în epoca fericită care va începe pentru ea şi care ar 
putea începe iarăşi şi pentru mine. Oricum, sunt fostul 
călău al oraşului Paris. Dacă domnul duce de Angouleme ar 
afla, ar vedea pete de sânge pe mânuţele micuţei, pentru că 
le-am ţinut în mâinile mele... Pe când dacă mor... da... dar 
nu înainte de a o vedea cu adevărat în siguranţă, fericită şi 
liberă...” 


Prinţul Farnese, aşezat lângă fereastra deschisă, visa. 
Avea să le revadă pe Leonore şi pe Violetta, să plece cu ele. 

Cu un zâmbet jucăuş îşi plimbă privirea asupra anteriului 
roşu, asupra însemnelor de cardinal, cu care se împodobise 
după îndemnul stăruitor al Faustei. Va scăpa pentru 
totdeauna de anteriul ăsta! 

Astfel, prin aceeaşi lovitură a soartei, cel mai bun dintre 
aceşti doi bărbaţi era împins la moarte, pe când celălalt 
atingea fericirea. Deodată cardinalul se ridică şi rosti, 
fremătând de bucurie: 

— lată că vine cineva după noi să ne caute. 

Claude scoase un oftat şi, apropiindu-se de fereastră, văzu 
o litieră care se oprea în faţa uşii de la casă. Câteva clipe 
mai târziu coborâră şi ei. Un bărbat îi dădu lui Farnese un 
bilet care cuprindea următoarele cuvinte: „Urmaţi-l pe 
purtătorul prezentului ordin şi conformaţi-vă indicaţiilor 
sale.” 

Farnese şi Claude se urcară în litiera care porni îndată la 
drum. Dar, în loc să se îndrepte spre palatul Faustei, aşa 
cum crezuse cardinalul, ajunse la poarta Montmartre şi 
începu să urce spre mănăstire. Pe drum nici ţipenie de om. 
Era o dimineaţă calmă, frumoasă şi tăcută. Litiera ajunse 
fără nici un incident la mănăstire şi se opri în faţa portalului 
mare deasupra căruia se ridica o cruce. Farnese, punând 
piciorul pe pământ, se îndreptă spre poartă. 

— Intraţi, monseniore, spuse călăuza adresându-se lui 
Farnese. 

Fremătând, Farnese recunoscu locul unde o văzuse pe 
Leonore. Deschise poarta tremurând şi se pomeni în 
prezenţa unui grup de vreo cincisprezece oameni 
cunoscuţi: cardinali înveşmântaţi în roşu, sau episcopi în 
violet, pe feţele tuturor era zugrăvită o gravitate funebră. O 
căută din ochi pe Fausta şi n-o văzu. Cu un zâmbet 
nedesluşit, în care începea să se întrevadă neliniştea, privi 
pe rând toate personajele, dar tăcerea lor era 


înspăimântătoare şi privirile lor fixe îl apăsau ca o 
mustrare. 

— Domnilor, bâigui Farnese cu acelaşi zâmbet plin de 
nelinişte, mă aşteptam la... speram la un alt fel de primire şi 
sunt uimit să aflu chipuri atât de severe. 

Atunci unul dintre ei se ridică şi spuse: 

— Cardinale Farnese, nu severitate vedeţi pe chipurile 
noastre, ci tristeţe şi oare nu-i ea firească în momentul când 
cel mai ales, cel mai energic dintre noi toţi este gata să ne 
părăsească pentru totdeauna? 

Farnese răsuflă uşurat... Nu! Nu era nimic funebru în ceea 
ce vedea... 

— Binevoiţi să aşteptaţi, continuă acela care vorbise, 
prezenţa preasfinţiei-sale cardinalul Rovenni este necesară 
pentru ceremonia de renunțare care ne-a adunat aici... 

Farnese se înclină şi, în aceeaşi clipă, o uşă pe care nu o 
remarcase încă din spatele pavilionului se deschise şi 
Rovenni apăru. Era palid. Farnese puse această paloare pe 
seama motivelor care îi fuseseră expuse mai înainte. 

La intrarea lui Rovenni toţi cei de faţă se ridicară şi se 
îndepărtară cu pas măsurat, cu excepţia cardinalului 
Farnese. 

— Ce înseamnă asta? bâigui Farnese. Unde este 
sanctitatea-sa? Numai el are calitatea să... 

— Veţi vedea, răspunse Rovenni. Aveţi răbdare... Ce s-a 
spus rămâne spus. Farnese, am rămas singuri doar pentru a 
vă întreba mai întâi dacă v-aţi scrutat bine conştiinţa. 

— Sunt hotărât, răspunse cu fermitate cardinalul. Aceea 
care este stăpâna destinelor noastre v-a spus, desigur, că 
numai cu această condiţie şi cu altele pe care ea le cunoaşte 
am acceptat misiunea primejdioasă de a mă duce în Italia... 

Rovenni ascultase ultimele cuvinte cu mare atenţie Se 
apropie de Farnese şi murmură: 

— Ştiţi că vă iubesc. Pe de altă parte, nu vă este 
necunoscut faptul că unui preot îi este cu neputinţă de a 
ieşi din sânul Bisericii cu consimţământul Bisericii însăşi... 


Fausta a promis că o să vă dezlege de jurământ. Prin asta 
inaugurează o operă de vrăjitorie pe care nici un papă n-a 
îndrăznit s-o săvârşească... Fiţi sincer, continuă Rovenni 
aruncând o privire spre uşă. Cu ce misiune sunteţi trimis în 
Italia? ... 

— Aceea de a vorbi cu principalii afiliaţi ai noştri, de a le 
trezi iarăşi zelul, de a le face făgăduieli şi de a-i ameninţa 
pe aceia care par să se întoarcă spre Sixtus. 

— Şi ce vi s-a promis în schimbul ajutorului domniei 
voastre în această împrejurare? 

Farnese tăcu. O groază nedesluşită îl năpădea acum. 

— Vorbiţi! îl îndemnă Rovenni prinzându-l de braţ. Peste o 
clipă va fi prea târziu. 

— Dacă-i aşa, răspunse Farnese, mi s-a promis... 

În momentul acesta un fel de geamăt se ridică de afară... 
un țipăt care străbătu văzduhul ca o jeluire... apoi totul se 
învălui în tăcere. 

— Prea târziu! murmură Rovenni. 

— Aţi auzit? bâigui Farnese înspăimântat. 

— Farnese, ascultă-l pe vechiul tău coleg... Vrei să-ţi 
urmezi mai departe sarcina şi să-l implori pe Sixtus să te 
ierte? ... 

De afară un hohot de plâns ajunse până la urechile 
prinţului Farnese care repetă: 

— Nu auziţi? ... Cine a ţipat?... 

— Tu nu ai urechi să mă auzi! îl dojeni Rovenni. În curând 
Sixtus va muri. Ştiu cine va fi desemnat în testamentul lui 
Sixtus spre a fi votat de conclav! Farnese, încă mai e timp. 
Împacă-te cu papa, care-i pe moarte şi cu cel care îi va lua 
locul! 

Afară domnea din nou tăcerea. Farnese îşi trecu o mână 
peste frunte şi murmură: 

— Ce îmi propuneţi? 

— Îţi propun avere, măriri... Fausta nu poate să-ţi dea 
nimic şi tu ai înţeles-o bine, întrucât ai părăsit-o primul! O 
vorbă! ... Una singură! ... Grăbeşte-te! 


— Fausta face din mine un bărbat, pentru că mă face soţ, 
redându-mi-o pe aceea pe care o ador, pentru că mă face 
tată, redându-mi fiica! ... 

— Fiica! rosti Rovenni, cu un glas atât de îngheţat, încât 
Farnese se cutremură. 

— Negreşit! ... Suverana mi-a dat cuvântul... şi... 

— Suverana ţi-a dat cuvântul! ... Crezi în Fausta şi în 
cuvântul ei sacru! ... Ei bine, ascultă deci! ... 

Un dangăt de clopot, grav şi funebru, sparse tăcerea. 

— Clopotul de moarte! bâigui Farnese cuprins de 
disperare. 

— Ascultă! Mai ascultă! rosti printre dinţi Rovenni. În 
spatele uşii din dos se auziră voci care intonau un cântec de 
îngropăciune... un cântec cu modulaţii largi, care când 
părea că se pierde într-un soi de geamăt, când se 
reaprindea, izbucnea în imprecaţii amenințătoare... 
Farnese, scuturat de un fior puternic, se desprinse din 
strânsoarea lui Rovenni şi înspăimântarea lui prinse glas: 

— Clopotul de moarte! ... Cântecul celor torturați! ... Cine 
moare aici? ... Cine a murit? ... 

— Farnese! rosti Rovenni cu un accent de ironie. Suverana 
Fausta te aşteaptă acolo, după uşa aceea... Du-te deci şi 
cere-i-le pe iubita şi fiica ta! 

Farnese se năpusti spre uşa din fund şi, împingând-o cu un 
gest sălbatic, o dădu de perete. Într-o clipă rămase cu ochii 
holbaţi, părul zbârlit, cuprins de ameţeală. 

Ajuns în aer liber, izbuti să facă trei paşi repezi şi, 
ridicându-şi braţele spre cea supusă la cazne, cu un glas 
lipsit de orice accent uman urlă acelaşi cuvânt: 

— Fiica mea! 

Era într-adevăr fiica lui! Era Violetta! Pentru fiica lui bătea 
clopotul de moarte, aşa cum odinioară, în piaţa Greve, 
bătuse pentru Leonore! ... 

Şi acolo, pe esplanadă, se ridica estrada de marmură 
căzută pe jumătate în ruină, pe care stăteau rânduiţi 
cardinalii şi episcopii schismatici. Şi, în centrul acestei 


adunări, alcătuind un cadru de o solemnitate neliniştitoare, 
sub baldachinul roşu, cu franjuri de aur, în costumul său de 
o somptuozitate orientală, frumoasă, fatală, cumplită, cu 
ochii ei catifelaţi straniu de calmi, Fausta, suverana, papesa, 
i-o arăta pe Violetta cea schingiuită! ... 

Şi, dinaintea lui, se ridica o cruce mare, înverzită de 
muşchiul ploilor... crucea din cimitir. Şi, pe această cruce, 
legată de încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, 
încununată cu flori, albă în rochia ei de osândită la chinuri, 
rochie de in, uşoară ca un voal alburiu, probabil năucită de 
un narcotic oarecare, leşinată... poate chiar moartă... era 
Violetta! Era fiica lui! 

Tot acest ansamblu care întrecea orice măsură a 
închipuirii, toată această punere în scenă, somptuoasă şi 
tragică, trecură prin ochii lui Farnese cu rapiditatea 
fantastică a unui vis. 

În clipa aceea, o femeie, aşezată lângă tronul pe care 
şedea Fausta, se întoarse spre el... Şi femeia aceasta, dintr- 
o mişcare, se ridică în picioare, se aruncă în braţele 
cardinalului, ascunzându-i parcă hidoasa scenă şi, la fel ca 
odinioară pe treptele altarului bisericii Notre-Dame, 
amândouă mâinile ei se lăsară grele pe umerii lui Farnese... 
Căci femeia aceasta era Leonore de Montaigues. 

Leonore, cu chipul în flăcări şi totodată livid, Leonore, 
frumoasă ca o leoaică dezlănţuită, îşi înfipse privirea în 
ochii lui Farnese... Apoi privirea ei, cu o uluire amestecată 
cu mânie, ură, îndoială, disperare, se întoarse spre Jeanne 
Fourcaud, îngenuncheată, prăvălită, pierită şi ea de uluire 
şi de spaimă... 

— Ce spui? rosti ea într-un soi de mârâit scurt. Fiica ta... 
Jean Farnese! ... Fiica noastră... iat-o aici! 

— Iat-o acolo! răcni Farnese întinzând braţele spre cea 
schingiuită. 

— Violetta! 

— E fiica ta! ... 

— Micuța cântăreaţă pe care o alungam? 


— E fiica ta! 

Leonore se întoarse spre cruce. Mâinile-i tremurătoare se 
ridicară şi, cu glas slab. Într-un geamăt blând, bâigui: 

— Fiica mea! E-adevărat oare? ... Spune-mi, e-adevărat? 
„.. Da, da, tu eşti... te recunosc! ... Fiica mea... copilul meu! 
.„. O! Ajutaţi-mă s-o cobor de acolo, poate că n-a murit 
încă... 

Cardinalul Farnese nu se clinti din loc. Efortul pe care îl 
făcea pentru a putea păşi era enorm, dar nu se clinti din 
loc. I se părea că s-a prefăcut în bronz...În realitate din el 
nu mai rămăseseră vii decât ochii... 

Ochii lui care ţintuiau femeia adorată şi în sfârşit 
regăsită... iubita care îl recunoscuse! ... Leonore, nu o 
vedea decât pe Leonore! 

Mama îmbrăţişă din fiică tot ceea ce putea îmbrăţişa, 
adică partea de jos a trupului. Nu plângea, nu gemea. 
Spunea în câteva secunde ceea ce ar fi putut spune în 
şaisprezece ani. Nu se oprea decât pentru a săruta pe furiş 
gingaşele picioruşe, umflate de funie şi învineţite. Şi, cu 
toate forţele adunate, încerca să scuture crucea, să o 
smulgă din groapă. 

— Ajutaţi-mă, fie-vă milă... Vă spun eu că n-a murit încă şi, 
chiar dacă e moartă, o voi încălzi. Sunt mama ei... Domnilor, 
fie-vă milă...Nu mi-am văzut niciodată copilul... nu ştiam că 
era ea... 

Făcu un efort şi mai mare, care îi slei forţele... Căzu în 
genunchi... Apoi, dintr-odată, se ridică drept în picioare şi, 
în aceeaşi clipă, se prăvăli pe spate cât era de lungă, fără o 
mişcare, lividă, cu ochii larg deschişi, întorşi spre fiica ei. 
Nu mai răsufla... Rămase nemişcată pentru totdeauna... 

lată ce văzu cardinalul Farnese în acel minut de groază 
care urmă după intrarea lui pe esplanadă. 

Când o văzu pe Leonore căzând, când inima i se opri în loc 
şi simţi că ea murise, i se păru că în sfârşit picioarele i se 
dezlegau... Se târi spre ea, se aplecă şi spuse: 

— Moartă! 


Şi răcni atât de tare, încât halebardierii înşiruiţi în spatele 
tronului de marmură se înfiorară şi cardinalii sperjuri îşi 
plecară capetele. Numai înspăimântătoarea statuie albă şi 
neagră, numai Fausta rămase neclintită. 

Atunci cardinalul scoase pumnalul pe care îl purta alături 
de cruce. Braţul lui se întinse spre Fausta şi un urlet 
prelung ţâşni de pe buzele-i tumefiate: 

— Fii blestemată! ... Fii blestemată! ... Ţi-a venit rândul! ... 

Crezu că se năpusteşte, că aleargă spre ea, că avea s-o 
lovească... În realitate nu se clintea din loc. Încă o dată 
înţelese că totul murea în el. Atunci îşi repetă strigătul 
sinistru şi, ridicând pumnalul, şi-l înfipse în piept. Aproape 
imediat căzu nu departe de Leonore. 

Oricât ar fi fost de piatră cei care asistau la această scenă, 
un fior de groază străbătu adunarea. Poate că şi un alt 
simţământ îi frământa pe demnitarii schismatici. Ochii lor 
plini de o nelinişte surdă se îndreptau când spre Fausta, 
când spre cardinalul Rovenni care, palid şi tremurând, 
arunca priviri lacome înspre clădirea mănăstirii şi 
murmura: 

— De ce nu soseşte Sixtus al V-lea? Unde-i omul care 
trebuia să vină înaintea lui aici, purtător al inelului? ... 

Fausta, văzând-o pe Leonore cum cade şi după ea şi pe 
cardinalul Farnese, prinse să zâmbească misterios şi rosti în 
sinea ei: „Doi! ... Acum Maurevert să mi-i aducă pe ceilalţi! 
Să sosească şi de Guise şi totul s-a terminat! ...” 

Atunci, privind lung la cele două cadavre, se ridică încet 
sub soarele strălucitor al acestei dimineţi, dreaptă, în 
costumul său greoi şi somptuos: nu mai era o femeie, nici 
măcar suverana cu gesturi de o irezistibilă autoritate, 
întruchipa Puterea în tot ceea ce are ea inuman. Cu un glas 
din care nu răzbătea nici milă, nici mânie şi nici frământare, 
rosti: 

— Să ne rugăm pentru sufletele acestor două nefericite şi 
să-i cerem Atotputernicului să ierte trădarea cardinalului 


Farnese, dar şi să-i lovească pe trădători aşa cum a fost lovit 
acesta. Astfel vor pieri toţi aceia care... 

Se opri brusc. Buzele i se albiră. Un tremur o străbătu, 
privirea neagră i se ţintui asupra unui punct de pe zidul de 
incintă şi, în străfundul fiinţei sale, începu să ţipe de furie. 

— Pardaillan! ... 

În aceeaşi clipă, Pardaillan sări peste zid. Aproape îndată 
Charles d'Angouleme sări în spatele lui... 

— Gărzi! porunci Fausta. Prindeţi-i pe aceşti doi bărbaţi! 

La un semn al cardinalului Rovenni, halebardierii porniră 
la atac. Pardaillan îşi duse mâna spre garda sabiei. 

— Mi se pare, doamnă... 

Un țipăt cumplit îl întrerupse: Charles o recunoscuse pe 
Violetta ţintuită pe cruce şi, nebun de disperare şi de 
groază, se năpusti asupra instrumentului supliciului... 

— Că la toate întâlnirile noastre, continuă Pardaillan fără 
să se întoarcă, sunt destinat să vă prind în flagrant delict de 
omor! În lături! răcni el scoţându-şi spada. 

Halebardierii îl înconjurară. Pardaillan îl avea pe Rovenni 
drept în faţă. Se puse în gardă şi tocmai se pregătea să 
lovească de câteva ori cu vârful spadei spre a-şi face loc în 
jur, când rămase pironit şi uluit... Rovenni, în loc să fugă, îi 
făcea o plecăciune adâncă! La câteva cuvinte ale 
cardinalului, halebardierii se dădură îndărăt! Şi Rovenni 
murmură: 

— Care vă sunt poruncile? ... Spuneţi repede! ... Ce se 
întâmplă? 

Se întâmpla pur şi simplu că în clipa când Pardaillan se 
pusese în gardă, ochii lui Rovenni se opriră pe mâna lui 
dreaptă... şi pe inelarul acestei mâini strălucea inelul de 
aur... pe care numai Sixtus al V-lea putuse să i-l dea! 

În ochii lui Rovenni şi, aproape îndată. În ochii tuturor 
acelora care o înconjurau pe Fausta, gata să o trădeze, 
Pardaillan era omul trimis de papă! ... lar inelul era acela 
pe care domnul Peretti, cu cinci luni mai înainte, i-l dăduse 
în moara de pe colina Saint-Roch. 


— Porunciţi! repetă Rovenni. 

— Să fie arestat omul acesta! răcni Fausta. 

— Poruncile mele o zise Pardaillan la întâmplare. Potoliţi-o 
pe femeia aceea, până una-alta... 

Fausta, lividă, fierbând de mânie, cu sufletul la gură de 
ceea ce bănuia, cobori treptele tronului şi se îndreptă spre 
Pardaillan. Dar, în clipa aceea, un cântec se ridică din 
rândurile cardinalilor, un cântec care o îngheţă de spaimă, 
căci ei cântau Domine, salvum fac Sixtum Quintum... 

Fausta îşi duse amândouă mâinile la frunte. Ochii ei 
aruncau fulgere. Un tremur convulsiv îi scutura trupul. 

— Sunt trădată! ... Trădată! ... 

În clipa aceasta, în fundul grădinii se auzi o fanfară de 
trompete, vreo treizeci de soldaţi apărură, apropiindu-se cu 
paşi mari. 

— Ducele de Guise! urlă Fausta. Ajută-mă, ducele meu... 

— Ba e Cajetan! răspunse Rovenni. Sanctitatea-sa papa 
Sixtus al V-lea! Domine, salvum fac Sixtum Quintum! 

Fausta ridică spre cerul strălucitor o privire în care se 
citea un blestem de moarte, apoi îşi plecă fruntea. Şi, 
ţeapănă, dispreţuitoare, redevenind statuie nemişcată, nu 
mai rosti nici un cuvânt... 

Toată scena aceasta, din clipa când Pardaillan se lăsase să 
alunece de pe creasta zidului, durase mai puţin de un 
minut... Când cavalerul constată rapida, inexplicabila şi 
fantastica schimbare de atitudine a gărzilor pe care se 
pregătea să-i străpungă cu spada, Pardaillan îşi vâri liniştit 
spada în teacă şi, dintr-o privire, îmbrăţişă cumplitul 
spectacol desfăşurat în faţa ochilor săi: cele două cadavre, 
crucea împodobită cu flori. Pe cruce, fata legată de 
încheieturile de la mâini şi de la picioare. La picioarele 
crucii, Charles în genunchi, zdrobit, prăvălindu-se pe 
spate... 

Pardaillan alergă spre cruce... O prinse cu braţele lui 
puternice, o zgâlţâi, încercând să o ridice, să-i smulgă 
piciorul din alveolă... Crucea se clătina. Şi, în acest moment 


când pe scenă apăru un bătrân cu dreapta ridicată, mai 
tare, mai puternic cardinalii şi episcopii prosternaţi 
intonau: 

— Domine, salvum fac pontificem nostrum! 

Numai Fausta stătea în picioare. Privirile ei se 
încrucişează cu privirile lui Sixtus al V-lea. 

— În genunchi, fiică a trufiei! rosti papa ridicând trei 
degete... Fii binecuvântată sau blestemată. 

— Fiu al trădării, răspunse Fausta dându-şi capul pe spate, 
această frunte mândră nu se va pleca docil sub securea 
călăului tău. 

În momentul acela, crucea, zdruncinată frenetic, se plecă 
într-o rână. Pardaillan o ridică în braţe şi o aşeză binişor la 
pământ. Într-o clipită tăie frânghia cu care erau legate 
încheieturile Violettei. Îşi apăsă mâna pe pieptul fetei... 

În aceleaţi clipe, Charles d'Angouleme, cu ochii rătăciţi, în 
genunchi, se târa spre Violetta. 

Pardaillan îi aruncase o vorbă: 

— E-n viaţă! 

Atunci, fără să scoată un cuvânt, nemaiavând în el decât o 
singură idee: să fugă din acest loc blestemat..., uitând până 
şi de Pardaillan, o ridică pe fată în braţele sale şi porni în 
direcţia clădirii mănăstirii. 

Când ajunse sub bolta care dădea spre poarta mare de la 
intrare, înţelese că îl părăseau forţele. O pâclă se întinse pe 
ochi şi simţi cum îi fuge pământul de sub picioare şi cum se 
prăbuşeşte. 

Capitolul 16 

În faţa mânăstirii. 

Pentru ca Violetta să fie pusă pe cruce, fusese nevoie ca 
Fausta să găsească un executant, un călău tainic. Şi avea un 
asemenea călău la îndemână. Acesta era ţiganul Belgodere, 
adică tatăl aceleia care se numea Jeanne Fourcaud... sau 
Stella. 

Dar, oricât de puternic ar fi fost simţământul paternităţii 
care se trezise în sufletul crâncen şi necioplit al ţiganului, 


nici nu era nevoie să se facă apel la acest simţământ pentru 
a-l hotări pe Belgodere să treacă la fapte, căci ura lui 
împotriva lui Claude era de ajuns. 

Ţiganul se afla deci la mănăstire, în spatele vechiului 
pavilion, exact la ora fixată. Violetta fusese adusă, mai bine 
zis purtată, întrucât, ameţită fără îndoială de vreo licoare 
care îi amorţise puterile, ea nu s-ar fi putut ţine singură pe 
picioare. Belgodere, cu un gest de bucurie hidoasă, o 
înşfăcase pe nefericita fată, o culcase pe cruce şi o legase 
zdravăn de mâini şi de picioare. Apoi, cu ajutorul câtorva 
halebardieri, crucea fusese înfiptă în groapa săpată încă din 
ajun de oamenii stareţei. 

În acel moment, Fausta era singură pe esplanadă, cu vreo 
doisprezece soldaţi din gardă. Leonore şi Jeanne Fourcaud 
(Stella) erau închise în pavilion împreună cu Rovenni şi 
ceilalţi schismatici. După ce termină înspăimântătoarea 
însărcinare, Fausta îi spuse lui Belgodere: 

— Bine, poţi să te retragi. Aşteaptă-mă în faţa porţii 
mănăstirii. 

— Şi Stella? mormăi ţiganul, care îşi aruncă spre Fausta 
ochii injectaţi cu sânge. 

Şi atunci ea înţelese de ce Belgodere nu mai voise s-o 
părăsească! ... Înţelese că omul acesta o va omori cu 
siguranţă dacă nu se va ţine de cuvânt! ... Dar Fausta era 
hotărâtă să i-o dea ţiganului pe Stella. 

— Ascultă, îi spuse, du-te cu toată încrederea în locul 
despre care ţi-am vorbit şi, peste o oră, o vei vedea pe 
aceea pe care mi-o ceri. 

În aceeaşi clipă, Belgodtre văzu o litieră care se oprea în 
faţa portalului. Îi recunoscu îndată pe cei doi bărbaţi care 
coborâră din ea. Aceştia erau Farnese şi meşterul Claude. 

Or, cardinalul intrase singur în mănăstire, pe când Claude 
se retrase sub umbra unui stejar mare, aşteptând venirea 
cardinalului împreună cu Leonore şi Violetta. Văzându-l, 
ţiganul mormăi: 


— Iată-l pe omul care a spânzurat-o pe femeia pe care o 
iubeam... Pe mama fiicelor mele... Pe biata mea Magda! ... 
lată-l pe omul care a refuzat să-i spună unui tată locul unde 
se aflau copiii săi! Pe toţi aştrii aducători de nenoroc! Am 
suferit destul! Am aşteptat destul clipa asta! ... Mi-a căzut 
în mână! ... 

Belgodcre răsuflă din rărunchi, scutură sălbatic din cap şi 
se îndreptă spre Claude. Călăul, văzându-l că se opreşte în 
faţa lui, tresări şi păli la faţă. 

— Ce vrei? îl întrebă cu glas aspru. 

— Nu bănuieşti? întrebă ţiganul. 

Şedeau amândoi faţă în faţă, ca doi dulăi enormi, amândoi 
cumpliţi, amândoi fără pic de sânge în obraz. 

— Domnule, zise Claude cu un soi de blândeţe umilă, dacă 
e vorba de fiicele domniei tale, ţi-am mai explicat... 

— Bravo! rânji Belgodere. Acum îmi spui domnule ca unui 
boier... 

— Ţi-am explicat, îţi zic, că încredinţându-le procurorului 
Fourcaud, credeam că e spre binele lor... Din păcate nu 
puteam prevedea ce avea să i se întâmple acestui om de 
bine! Dar acum, după ce ţi-am îndurat toate ocările, vezi-ţi 
de drum, crede-mă... 

— Mărturiseşte însă că ai greşit smulgându-i tatălui cei doi 
copii ai săi! 

— Da, murmură Claude, ca şi când şi-ar fi vorbit sieşi, 
aceasta a fost poate crima pe care am ispăşit-o plătind cu 
atâtea dureri. 

— Crima ta, spuse Belgodere cu glas răguşit, ăsta-i 
cuvântul, de data asta ai nimerit cuvântul potrivit: asta a 
fost crima ta! ... 

— Nu mi-ai răpit-o pe Violetta, aşa cum şi eu ţi le-am răpit 
pe Flora şi pe Stella? 

— Nu-i destul. 

— N-am suferit aceleaşi chinuri pe care le-ai suferit şi tu? 
Nu te simţi destul de răzbunat după ce mi-ai dat copilul pe 


mâna aceleia pe care o ştii, chiar în ziua în care o regăsi- 
sem? ... 

— Nu-i destul! ... 

Pe măsură ce dădea aceste răspunsuri, Belgodere îţi 
îndrepta spinarea ţi glasul i se prefăcea în urlet. 

— Vorbeşte, spuse meşterul Claude. Spune-mi de ce mai ai 
nevoie. Îţi voi da orice mi-ai cere! 

— Sânge pentru sânge! Viaţă pentru viaţă! Moarte pentru 
moarte... 

— Fii mulţumit, căci, în curând, n-am să mai fiu! ...: 

— Glumeşti, călăule! Ei! Ce-mi pasă mie de moartea ta? 
Meştere Claude, schingiuirea Florei cere schingiuirea 
Violettei! 

Claude apucă o cracă de stejar care atârna deasupra 
capului său, o rupse, o răsuci, o smulse şi. Fioros, cumplit, 
şuieră printre dinţi: 

— Pleacă de-aici... 

— O să plec îndată, zise Belgodere, când fiica mea Stella 
va ieţi din mănăstirea asta. Căci pot să te anunţ că îmi vor 
da fiica înapoi... lar micuța cântăreaţă... 

— Te sfătuiesc să n-o ameninţi aici, în faţa mea. 

— S-o ameninţ? urlă Belgodere izbucnind în hohote de râs. 
Nu mă cunoşti bine, meştere Claude! Eu nu ameninţ! Eu 
ucid! ... Şi, dacă ţi-am spus că aveam nevoie de schingiuirea 
Violettei, am făcut-o fiindcă în clipa de faţă ea e schingiuită! 

Claude aruncă craca de stejar. Mâna lui enormă se lăsă pe 
umărul ţiganului, care nu se încovoie sub apăsare, ci 
continua să-l privească drept în ochi. 

— Ce-ai spus? întrebă el aproape în şoaptă. 

— Ţi-am spus, răcni Belgodere, că am legat-o pe fiică-ta de 
o cruce, că douăzeci de străji păzesc crucea asta şi că în 
clipa de faţă îşi dă duhul! Ascultă! ... Auzi cum bate clopotul 
de mort? 

Deodată vorbele i se stinseră. Claude îl prinsese de gât. Ca 
nişte cleşti vii, mâinile i se înfipseră în carne... [iganul, 
vânjos şi îndesat, cu forţele sporite de furie, încerca să 


scape din strânsoare zbătându-se cu violenţă. Îl apucă şi el 
de gât pe călău. Braţele lui nervoase se ridicară într-un gest 
fulgerător, degetele-i împăroşate se înfipseră în gâtlejul lui 
Claude... 

Totul dură câteva clipe... În sfârşit, degeţele lui Belgodtre 
se desfăcură... capul îi căzu pe umeri. Murise. 

Dangătul funebru al clopotului mănăstirii atrase atenţia lui 
Claude, dar încă nu înţelegea de ce bătea clopotul Brusc, 
un reflux al memoriei îl aduse la realitate. 

— Clopotul de mort! răcni el. 

Şi se năpusti asupra porţii. 

— Stai! strigă o sentinelă, văzându-l pe Claude cum 
înaintează, cu ochii ieşiţi din orbite, cu părul vâlvoi, urlând 
şi alergând în salturi furioase. 

În goana lui, Claude răsturnă omul fără să se oprească, 
doar izbindu-l. Şi aproape îndată după aceea se opri, 
scoțând un urlet de disperare. 

O recunoscuse pe Violetta în braţele ducelui de 
Angouleme. Violetta, albă ca o moartă. Moartă, fără nici o 
umbră de îndoială! 

În clipa aceea ducele cel tânăr se clătină... era gata să 
cadă... Claude îşi deschise braţele de uriaş şi primi dubla 
povară: Charles d'Angouleme purtând-o în braţe pe 
Violetta... 

Şi, într-un efort împletit cu furie, îi luă în braţe pe 
amândoi, se năpusti afară, cu ochii roşii fixaţi asupra 
Violettei, muşcându-şi buzele până la sânge să nu ţipe, 
alergând, sărind instinctiv spre micul izvor de lângă troiță... 
izvorul lângă care, odinioară, Lodse de Montmorency fusese 
lovită de Maurevert... 

Şi acolo, aşezându-i pe amândoi pe iarbă, îngenunche, îşi 
muie mâinile în apă şi şterse fruntea fetei care, aproape în 
aceeaşi clipă, scoase un suspin şi, zâmbind, rosti în şoaptă: 

— Tată... bunul meu tată Claude! 

Clipele următoare au fost pentru Claude, pentru Violetta şi 
pentru Charles, care îşi revenise repede din leşin, 


nemaipomenite clipe de extaz. 

Charles şi Violetta erau într-o stare minunată. Se simțeau 
beţi de fericire, bucuria lor pură strălucea aşa cum soarele 
strălucea pe cer. Dar pentru Claude situaţia era 
întunecată... 

Deoarece Violetta era salvată, deoarece în sfârşit se 
întâlnise cu omul pe care îl iubea, lui îi sosise ceasul să 
dispară... să moară! 

— Tată, spuse Violetta, ce ai? De ce nu te simţi fericit în 
asemenea clipe? Plângi, tată? ... Plângi în hohote! 

— De bucurie! ... [i-o jur... 

— Nu, răspunse ea cu o blândă fermitate şi pălind uşor. 
Nu, tată, nu plângi de bucurie... ci de durere... Iată, 
continuă Violetta, tu m-ai luat în braţele tale protectoare 
când eram mică, tu mi-ai închinat viaţa întreagă şi mi-ai dat 
tot ce aveai mai bun în tine... Monseniore, te iubesc. În 
străfundul inimii mele, mi-am unit viaţa cu aceea a domniei 
tale... Cred că nu te voi uita niciodată şi, dacă ar trebui 
vreodată să ne despărţim, adăugă ea cu glas tremurat, aş 
muri pe loc... 

— O, copila mea! Fiica mea adorată! hohoti meşterul 
Claude. 

— Să ne despărţim? bâigui ducele de Angouleme 
înfiorându-se. Draga mea logodnică, vrei deci să mor? 

— Totuşi aşa se va întâmpla, zise Violetta, dacă va trebui 
să-mi capăt fericirea cu preţul nefericirii tatălui meu... 
Ascultă-mă, dragul meu senior, tatăl meu se numeşte 
meşterul Claude... 

— Copila mea... fie-ţi milă! ... Da, fie-ţi milă de bătrânul tău 
tată Claude... Taci! ... 

— Tatăl meu, continuă Violetta, tatăl meu este un târgoveţ 
din Paris. lată-l. Nu cunosc un altul. El m-a crescut... Lui îi 
datorez faptul că trăiesc... Or, după o lungă despărţire, 
când m-a regăsit mi-a salvat din nou viaţa... Când am vrut 
să aflu ce durere ascunde existenţa acestui om drept, mi-a 
spus că nu era demn să se numească tatăl meu, pentru că 


pe vremuri a fost călăul jurat al oraşului Paris. Monseniore, 
uită-te la mine, sunt fiica meşterului Claude! ... 

Charles d'Angouleme, livid, tremurând, se dădu înapoi doi 
paşi şi scoase un soi de geamăt jalnic: 

— Călăul! 

„Cerule, pot muri fericit!” îşi spuse meşterul Claude, 
schimbat la faţă, cu obrazul strălucind de o bucurie 
supraomenească. 

La aceste cuvinte, luă repede sticluţa cu otravă pe care o 
purta în punga de la brâu şi îi înghiţi conţinutul. Violetta, cu 
ochii aţintiţi spre Charles, nu văzuse acest gest! 

Câteva secunde, ochii acestuia, închişi pentru că şi-i 
acoperise cu mâinilE. Fură săgetaţi parcă de luciri 
sinistre... Când îşi desfăcu mâinile, când privirea lui se 
întoarse spre Violetta, fata scoase un țipăt de supremă 
fericire... Deoarece, în ochii logodnicului ei, citise că 
dragostea învinsese cruda dezvăluire. 

În aceeaşi clipă cei doi îndrăgostiţi se îmbrăţişară... 
Charles o luă de mână pe Violetta, se îndreptă spre Claude 
şi, încă palid la faţă, dar cu chipul strălucind de o 
bărbătească lealitate, rosti: 

— Domnule, îngăduiţi-mi să-l salut în domnia voastră pe 
tatăl aceleia pe care o ador şi căreia, aici, în faţa domniei 
voastre, îi închin viaţa... Nu ştiu ce aţi fost. Taina aceasta s-a 
şi risipit din inima mea. Vă întind mâna... 

Charles îşi întinse mâna, înfiorându-se fără să vrea. Claude 
îi luă mâna şi scoase un suspin prelung, murmurând: 

— Acum sunt sigur de fericirea fiicei mele! ... 

— O, nobilul meu Charles, bâigui Violetta. Te 
binecuvântez! ... O, bunul meu tată... vei avea şi tu parte de 
fericire! ... 

Claude zâmbi. În zâmbetul lui era desigur toată fericirea şi 
toată dragostea... Aproape în aceeaşi clipă simţi cum o 
sudoare de gheaţă îi mijeşte la rădăcina părului, se clătină, 
căzu în genunchi, apoi, totul începând să se învârtă în jurul 


lui, se lungi la pământ, agăţându-se de iarbă, cu mâinile 
crispate. 

— Tată! Tată! ţipă Violetta căzând în genunchi. 

— Nu-ţi face griji... e de... de bucurie... 

— O! bâigui tânăra înspăimântată. Dar obrazul i se 
descompune... mâinile lui se fac ca de gheaţă... Doamne, 
tata va muri? 

Trupul lui Claude se înţepeni. Un zâmbet îi ilumina obrazul 
desfigurat şi, cu un glas nespus de dulce, răspunse: 

— Va muri... da! ... Mor... Copila mea, mor de fericire... ce 
sfârşit frumos! Monseniore, binecuvântarea mea îţi va 
călăuzi viaţa... Îţi încredinţez această copilă... Adio, dă-mi 
mâna, copila mea... 

Într-un ultim efort, prinse mâna Violettei... O duse la buze 
şi închise ochii... 

Violetta, zdrobită de durere, îşi înfunda suspinele într-un 
fald al mantiei pe care-l trăsese peste obraz, dar ducele de 
Angouleme, aruncând o privire în juru-i, zări sticluţa care 
se rostogolise până aproape de marginea izvorului. Tresări 
şi se uită la mort cu o privire plină de milă profundă... 

Se aplecă, luă sticluţa şi, pentru ca logodnica lui să n-o 
vadă, pentru ca ea să poată păstra pe veci iluzia dulce pe 
care voise să i-o dea călăul, vâri recipientul în apa curată a 
izvorului... 

În clipa aceea o tânără ieşi din mănăstire, se opri o clipă 
nu departe de stejarul sub care zăcea Belgodere gâtuit, 
aruncă în jurul ei o privire rătăcită şi, zărindu-i în sfârşit pe 
Charles d'Angouleme ţi pe Violetta, alergă înnebunită de 
groază şi se aplecă asupra Violettei. 

— Dragă şi scumpa tovarăşă de captivitate, murmură ea. 
Suntem deci libere! ... Dar cu preţul câtor orori! 

Violeta, ridicându-şi faţa scăldată în lacrimi, o recunoscu 
pe Jeanne Fourcaud, se ridică şi i se aruncă în braţe, 
hohotind: 

— Tatăl meu a murit! 

Era într-adevăr fiica lui Belgodere! 


Ducele de Angouleme socoti că sosirea acestei copile 
frumoase, pe care nu o cunoştea, dar care părea că o 
iubeşte cu duioşie pe logodnica lui, îi va fi de ajutor. Îi şopti 
câteva cuvinte la ureche Jeannei Fourcaud, care o duse pe 
Violetta departe de trupul nefericitului călău. 

Câţiva ţărani, locuitori ai cătunului, se apropiară. Charles 
le făcu semn şi, dându-le un ban de aur, îi convinse să ia 
cadavrul, care fu aşezat într-o colibă. Leşul lui Belgodcre fu 
îngropat chiar în locul unde căzuse. 

Pe când Jeanne Fourcaud, în coliba unde se odihnea trupul 
meşterului Claude, încerca s-o consoleze pe Violetta, 
Charles d'Angouleme se apropiase de mănăstire. Neliniştit 
de soarta lui Pardaillan, era gata să intre în mănăstire când 
îl văzu că apare. 

Cavalerul părea foarte calm. Dar Charles îl cunoştea prea 
bine şi, după unele semne, văzu că Pardaillan era răscolit 
de o emoție violentă. Se mulţumi deci să-l pună la curent cu 
cele petrecute lângă izvor. 

— Bine, zise Pardaillan dând din cap. Acum, monseniore, 
nu-ţi mai rămâne decât să-ţi conduci logodnica la Orleans. 

— Şi domnia ta, dragă prietene? ... Te încunoştiinţez că nu 
voi pleca fără domnia ta... 

— Trebuie, răspunse Pardaillan. Dealtfel nu vom sta multă 
vreme despărțiți. De îndată ce voi isprăvi la Paris o treabă 
anume, care mă reţine aici, voi veni să te caut la Orleans. 

După o scurtă discuţie, Charles se lăsă convins. Trebuia 
neapărat s-o pună pe Violetta într-o deplină siguranţă. Şi, 
după ce cavalerul îi mai făgădui o dată că va veni să-i caute 
la Orleans, se aruncă în braţele acestuia spre a-şi lua rămas 
bun, apoi se întoarse în coliba unde Violetta îşi jelea tatăl. 

Ducele de Angouleme îţi petrecu ziua căutând o litieră 
pentru logodnica sa şi un cal pentru el. A doua zi de 
dimineaţă, odată cu răsăritul soarelui, meşterul Claude fu 
înmormântat. După ceremonie, Charles o ajută pe Violetta 
să se urce în litiera în care luă loc şi Jeanne Fourcaud. Sări 


în şa şi mica trupă porni la drum, înconjurând Parisul 
pentru a intra pe calea care ducea spre Orleans. 

Îndată ce litiera porni, ducele de Angouleme văzu doi 
zdrahoni venind în goana mare. Îl recunoscu mai ales pe 
Picouic, datorită căruia o putuse salva pe Violetta. 

Într-adevăr, lui Picouic îi venise ideia să se ducă la hanul 
Devinicre ţi, intrând în Paris la ceasul când se deschiseseră 
porţile oraşului, îi găsise în han pe Pardaillan şi pe Charles, 
care se pregăteau să se ducă la întâlnirea cu Maurevert, 
fixată chiar în ziua aceea... Şi Picouic le spuse tot ce se 
petrecea în mănăstirea din Montmartre, implorându-i să se 
ducă acolo cât mai repede cu putinţă. 

Deci, Picouic şi Croasse, după scena cumplită care se 
desfăşurase lângă pavilionul abației, se reîntâlniseră şi, 
când îl văzură pe tânărul duce gata de plecare, se 
apropiară de el. 

— Monseniore, strigă Picouic, nu ne lăsaţi în părăsire! ... 

Charles fu mişcat de milă... şi, la urma urmelor, lui Picouic 
îi datora în parte fericirea prezentă. 

— Ei bine, răspunse el zâmbind şi aruncându-le câţiva 
bani, luaţi să aveţi cu ce vă plăti drumul de aici până la 
Orleans. Odată ajunşi acolo, căutaţi-mă şi, dacă o să vă 
placă slujba la mine, ei bine, am să vă angajez şi veţi 
rămâne cu mine! 

Capitolul 17 

Recunoştinţa Faustei. 

Primul impuls al cavalerului de Pardaillan fusese să-l 
însoţească pe tânărul duce. Într-adevăr, de vreme ce 
Violetta era salvată, restul nu-l mai privea deloc. În clipa 
aceea îl fulgeră un gând: „Maurevert!” 

Fără nici o îndoială, Maurevert ştia ce urma să se petreacă 
în mănăstire! ... Maurevert îi dăduse întâlnire tocmai în 
ziua aceea, la ora prânzului, lângă poarta Montmartre şi îi 
spusese: „Nu numai că vă voi spune unde se află micuța 
cântăreaţă, dar vă voi conduce la ea... o veţi vedea!” 


Dacă Maurevert îi dăduse întâlnire lângă poarta 
Montmartre, însemna că voise să-l conducă la abație! Dacă 
întâlnirea era prevăzută pentru ora prânzului, însemna că 
alesese această oră pentru ca să ajungă prea târziu. Da, în 
planul lui Maurevert, el şi tânărul duce trebuiau să o vadă 
pe micuța cântăreaţă... dar nu trebuiau să o vadă decât pe 
la ora unu după prânz, pe când ea fusese răstignită la ora 
nouă de dimineaţă! 

Pardaillan se cutremură. Un val de ură i se urcă spre 
creier gândindu-se la o trădare atât de ticăloasă. În clipa 
aceea privirea i se îndreptă spre Fausta şi spre bărbatul 
care, îmbrăcat ca un târgoveţ, era aclamat de episcopii şi 
de cardinalii adunaţi acolo. Şi îl recunoscu pe domnul 
Peretti... morarul căruia îi salvase sacii cu aur! ... 

— Papa! murmură Pardaillan. Papa şi papesa faţă în faţă! 

— În genunchi! repetă Sixtus la V-lea ridicându-şi dreapta 
în semn de ameninţare. În genunchi! Sau te leg de crucea 
asta! 

Fausta nu căzu în genunchi. Îşi sumeţi capul mândru. 
Expresia ei calmă contrasta straniu cu chipul bătrânului, 
răvăşit de furie... Din vârful buzelor, cu un dispreţ care 
dovedea cel puţin un curaj gata să înfrunte orice încercare, 
rosti aceste cuvinte: 

— Papă al minciunii, azi ţi-ai ieşit din fire! Ucide-mă daca 
îndrăzneşti! Nu ţi-o voi lua înainte în groapă decât cu foarte 
puţin, dar nu vei obţine din partea mea supunerea pe care 
o speri! 

Glasul ei abia se ridicase la diapazonul dispreţului. Rostind 
ultimele cuvinte, urcă fără grabă treptele de marmură şi se 
reaşeză pe tron. 

— Pe Dumnezeul din ceruri! mormăi Sixtus al V-lea. Ce 
cutezătoare este erezia! Ce nemăsurat orgoliu are schisma! 
Străjeri! Femeia asta trebuie să moară! ... 

Se iscă o forfotă. Soldaţii lui Sixtus şi halebardierii Faustei 
se îndreptară iute spre estrada de marmură... Fausta, în 
această clipă supremă în care era la un pas de moarte, nu 


făcu nici un gest de apărare. Văzu lucirea suliţelor şi a 
jungherelor, auzi vuietele încăierării care se îndreptau spre 
ea... 

În clipa asta când se pregătea să moară aşa cam trăise, 
într-o atitudine de neţărmurit orgoliu, dintr-un salt, un 
bărbat se aruncă dinaintea ei... 

Acest bărbat, cu un gest care impune mulțimilor spaimă 
de moarte, scoase din teacă o spadă lungă, lată şi solidă. 
Îndreptă vârful acestei spade spre pieptul lui Sixtus al V-lea, 
care stătea în picioare pe ultima treaptă a estradei şi rosti: 

— Sfinte Părinte, mi-ar părea rău să vă ucid, dar, dacă nu 
veţi opri această haită de lupi, veţi fi mort! 

Sixtus făcu un semn disperat... Străjile se opriră pe loc, 
neîndrăznind să mai facă nici un pas şi nici un gest, căci era 
prea limpede că bărbatul înarmat cu spadă n-avea decât să- 
i împingă vârful... şi se isprăvea cu papa... 

— Pardaillan! murmură Fausta într-un suspin de bucurie, 
de renaştere la viaţă şi de admiraţie. 

— Domnule, zise Sixtus cu glas ferm, aţi îndrăzni să-l loviți 
pe suveranul pontif al creştinătăţii? 

— Tot aşa cum domnia voastră îndrăzniţi să loviți femeia 
aceasta! 

În aceeaşi clipă, Pardaillan se apropie de papă, pe când 
străjile încercau să vadă dacă nu l-ar fi putut lovi pe 
negândite şi fără primejdie pentru Sixtus. 

— Nu mişcaţi, copii! zise papa. Dumnezeu va încheia 
această vrajbă întru lauda sa! 

— Cu siguranţă! zise Pardaillan cu ton rece. Nu înţeleg de 
ce oamenii vor cu tot dinadinsul să-l amestece pe 
Dumnezeu în faptele lor... Doamnă, binevoiţi să coborâţi... 
lar voi, cei de acolo, nici o mişcare! Daţi-vă la o parte! ... 
Coborâţi, doamnă! ... (Fausta, uluită, fermecată, îmblânzită, 
dominată, se supuse.) Aşa, bine! ... Acum duceţi-vă spre uşa 
pavilionului acela. Aţi ajuns? ... Atenţie, voi cei de colo! 

În acelaşi moment, Pardaillan îl lăsă liber pe Sixtus al V- 
lea. Dintr-un salt sări de pe estradă. Douăzeci de junghere 


se ridicară, douăzeci de sulițe sau halebarde se 
încrucişară... 

Pardaillan se năpusti aşa cum se năpustea totdeauna în 
mulţime, adică drept în faţa ochilor, fără să scoată o vorbă, 
cu vârful spadei aţintit pretutindeni, în acelaşi timp. În faţă, 
la stânga, la dreapta, sângele ţâşni, blesteme sălbatice 
răsunară şi, aproape în aceeaşi secundă, fără o rană, dar cu 
pieptarul sfâşiat în două sau trei locuri, ajunse la uşa 
pavilionului, dădu buzna înăuntru şi se încuie... Cât ai clipi 
baricadă cele două uşi. 

Fausta se aşezase într-unul dintre fotoliile aduse acolo 
pentru cardinali şi, acoperindu-şi faţa cu vălul, pradă acelei 
cumplite emoţii care o cuprinsese şi în catedrala din 
Chartres, medita... 

Pardaillan, în timpul acesta, termină ce avea de făcut, pe 
când afară strigătele de moarte răsunau şi mai vârtos, iar 
străjile lui Sixtus al V-lea încercau să dărâme uşa. Când fu 
sigur că izbutise să câştige cel puţin o oră de răgaz. 
Pardaillan începu să bată în uşă, strigând cu un glas care 
acoperi urletele de moarte: 

— Puţină linişte, ce dracu! Aşa nu ne putem înţelege! ... 
Vreau să vorbesc cu stăpânul vostru! 

Fără îndoială că Sixtus al V-lea făcu un semn, întrucât, 
curând, tăcerea se restabili treptat. 

— Venerabile şi sfinte părinte al creştinătăţii, zise 
Pardaillan, sunteţi aici? 

— Ce vrei? răspunse un glas aspru pe care nu-l cunoştea şi 
care era al lui Rovenni. 

— Nu vreau nimic, zise Pardaillan. Binevoiţi doar a-i aminti 
domnului Peretti că într-o anumită împrejurare şi într-o 
anumită moară n-a avut de ce să se plângă de mine.,. 

— Serviciul pe care omul acesta ni l-a făcut atunci este 
anulat prin neobrăzarea şi amenințările criminale de astăzi, 
rosti glasul papei. Cardinale, întrebaţi-l dacă asta-i tot ce 
vrea să ne spună şi adăugaţi că, în semn de recunoştinţă 


pentru acel serviciu din trecut, îi acord o oră pentru a-şi 
spune rugăciunile... 

— Ai auzit? tună glasul lui Rovenni. 

— Da. Spuneţi-i sanctităţii-sale că în mai puţin de trei ore, 
cât vă trebuie desigur pentru a sparge uşa aceasta, deci 
înainte de a se scurge trei ore, mănăstirea va fi ocupată de 
nişte oameni care nu vor avea poate pentru Sfântul Părinte 
tot respectul pe care îl am eu... şi ăsta-i un alt serviciu pe 
care i-l fac sanctităţii-sale! 

— Nelegiuitule! Mizerabile! Neruşinatule! răcni Rovenni. 
Străjeri, spargeţi uşa! 

Dar papa făcu un gest şi haita se opri. 

— L-am văzut, l-am studiat şi l-am cântărit pe omul acesta, 
spuse el. Este întruchiparea cutezanţei. La moara de pe 
colina Saint-Roch a făcut minuni. Să plecăm! Rovenni, te voi 
aştepta cu însoțitorii domniei tale la Lyon. De acolo ne vom 
duce în Italia şi la Roma... Dragul meu Rovenni, spune-le 
însoţitorilor domniei tale că se vor bucura cu toţii de o 
deplină indulgență... fără să mai vorbim de rest. În ceea ce 
te priveşte, ştii ce te aşteaptă... Acum, să pornim la drum. 
Ar fi groaznic ca spre sfârşitul vieţii mele să am durerea de 
a-i vedea pe cei mai buni dintre ai noştri gâtuiţi de nişte 
tâlhari! ... 

După ce rosti aceste cuvinte, Sixtus al V-lea se îndreptă 
spre pavilion. 

— Fiule, eşti aici? ... 

— Desigur, Sfinte Părinte, cu toată smerenia! răspunse 
Pardaillan. 

— Primeşte, deci, binecuvântarea mea: este singura 
răzbunare pe care o voi face împotriva domniei tale. Adio. 
Dacă întâmplările vieţii aventuroase pe care o duci te vor 
duce într-o bună zi la Roma şi dacă voi mai fi încă pe lumea 
asta, vino fără teamă să baţi la porţile Vaticanului. În lipsa 
lui Sixtus al V-lea, îl vei găsi desigur acolo pe domnul 
Peretti, morarul de pe colina Saint-Roch... 


— Sfinte Părinte, strigă Pardaillan, primesc cu bucurie 
binecuvântarea pe care mi-aţi dat-o, dar cu şi mai mare 
bucurie invitaţia domnului Peretti, pe care l-am considerat 
totdeauna un om foarte dibaci! 

— Tâlharule! murmură Sixtus al V-lea care, totuşi, nu se 
putu stăpâni să zâmbească. 

Şi se îndepărtă, urmat de ostaşi şi de gentilomi, pe când 
corul schismaticilor în sfârşit împăcaţi, cu Rovenni în frunte, 
intona cu o râvnă mai mare ca oricând imnul Domine, 
salvum fac pontificem... 

În fond şi cu toate că Fausta îi scăpa din mână, scopul lui 
Sixtus al V-lea era atins: distrusese schisma, lovind-o în plin. 

O jumătate de oră după plecarea papei, Pardaillan, 
nemaiauzind nici un zgomot, se încumetă să dărâme în 
parte fortificațiile pe care le ridicase în pavilion. Când crăpă 
uşa, văzu că atât estrada cât şi esplanada erau pustii. 
Atunci ieşi, inspectă tot terenul grădinii de legume şi nu 
văzu nici ţipenie de om. 

Se întoarse la esplanadă şi, dus pe gânduri, se opri lângă 
crucea culcată la pământ... crucea pe care Fausta îi 
poruncise lui Belgodere s-o lege pe Violetta. 

— Biata cântăreaţă! murmură el înduioşat. De ce să fie 
supusă unui asemenea supliciu? N-are altă vină decât că-i 
prea frumoasă... 

Pardaillan se întoarse şi o văzu pe Fausta. Femeia aceasta 
extraordinară părea că nu încearcă nici o emoție după 
scenele tragice care se petrecuseră, nici după primejdia din 
care scăpase. 

Fausta îl cântări câteva secunde, căutând poate să 
străpungă cu privirea învelişul de ironie şi de nepăsare care 
masca chipul cavalerului. 

— Mi-ai salvat viaţa, zise ea în cele din urmă. De ce? 

Pardaillan îşi întoarse chipul fin, pe care razele soarelui 
aşterneau în clipa asta un fel de aureolă. 

— A! exclamă el. Dacă îmi vorbiţi astfel, doamnă, dacă 
ieşim din nebunia furioasă a ereziilor, a răstignirilor, dacă 


scăpăm de coşmarul devenit mortal pentru nefericita asta şi 
pentru prelatul acesta (arăta spre cadavrul Leonorei şi al 
lui Farnese), dacă reintrăm în sfârşit în firesc, vă răspund 
doar atât: am văzut o femeie care era gata să fie ucisă, am 
văzut nişte fiare sălbatice năpustindu-se cu răcnete de 
moarte asupra unei făpturi fără apărare şi, fără să mă 
întreb nici de ce, nici cum, m-am pomenit cu spada în mână 
dinaintea dihăniilor... 

— Aşadar, reluă Fausta, dacă oricare alta s-ar fi aflat în 
locul meu, ai fi apărat-o. 

— Negreşit! răspunse Pardaillan. 

Fausta, gânditoare, îşi plecă fruntea, poate pentru a-şi 
ascunde paloarea care îi năpădea obrajii. 

— Acum, doamnă, continuă cavalerul, vreţi să-mi îngăduiţi 
a vă pune şi eu, la rândul meu, o întrebare? ... Da? ... Iat-o: 
de ce domnul de Maurevert mi-a dat întâlnire tocmai azi la 
prânz, lângă poarta Montmartre? ... 

— Pentru că aşa i-am dat poruncă, răspunse calm Fausta. 
Pentru că Maurevert trebuia să te aducă aici într-un 
moment când triumful meu era asigurat, pentru că, fără 
trădarea alor mei, ai fi fost încercuit aici de oamenii lui de 
Guise şi, în sfârşit, pentru că trebuia să ies din mănăstire 
lăsându-ţi cadavrul lângă aceste două leşuri... 

Un fior străbătu trupul lui Pardaillan. În inima lui se 
dezlănţui dorinţa frenetică de a sări asupra acestei femei şi 
de a-i zdrobi capul, ca unei vipere... 

Timp de câteva secunde, Fausta crezu că Pardaillan avea 
s-o ucidă... Totuşi, el nu făcu nici o mişcare... Chipul lui îşi 
recăpătă înfăţişarea de cutezanţă nepăsătoare şi bunul 
Pardaillan se porni pe râs, se înclină şi, cu glas lipsit de 
orice urmă de amărăciune, răspunse: 

— Regret cu adevărat, doamnă, că dorinţele domniei 
voastre n-au găsit un mai mare răsunet în ceruri. Pot oare, 
înainte de a vă părăsi, să vă fiu de folos cu ceva? 

Fausta se făcu albă ca varul. Orgoliul ei suferea mai mult 
decât suferise vreodată. Se simţea strivită, jignită de 


generozitatea aceasta simplă şi zâmbitoare, care i se păru 
cel mai sfruntat dispreţ. Ochii i se aburiră de lacrimi. 

O forţă necunoscută o împingea spre acest bărbat pe care 
ar fi vrut să-l omoare şi pe care îl adora. Amintirea din 
catedrala de la Chartres îi străbătu mintea ca un fulger... 
Auzi ca prin vis răspunsul lui Pardaillan: „Am iubit... o 
iubesc mereu pe fata cea moartă, moartă pentru lume, dar 
veşnic vie în inima mea! Pe domnia voastră nu vă iubesc, 
nici nu vă voi iubi vreodată...” 

Şi vorbele pe care le striga înăuntrul ei îngheţară pe 
buzele-i albe. Rămase încremenită în atitudinea ei 
orgolioasă... Şi ura, împreună cu ruşinea înfrângerii, 
triumfară încă o dată! 

— Domnule de Pardaillan, zise ea zâmbind, într-adevăr aş 
avea să-ţi cer a-mi face un ultim serviciu: mă tem ca nu 
cumva plecarea oamenilor lui Sixtus să fie o capcană... 
Păzită de sabia domniei tale, nu m-aş teme nici de o armată. 
Dar poate că nu vrei să mă însoţeşti până în Paris? 

— Şi de ce nu, doamnă? răspunse Pardaillan. 

— Mulţumesc, domnule, zise Fausta fără măcar să tresară. 
Binevoieşte deci să mă aştepţi în faţa porţii mănăstirii. Peste 
câteva clipe voi veni şi eu... 

Cavalerul o salută ridicându-şi pălăria, dar fără să se 
încline, apoi, cu pas liniştit, fără să se întoarcă, se îndepărtă 
şi străbătu grădina de legume. 

Atunci Fausta privi în jurul ei şi văzu cele două trupuri 
prăbuşite lângă cruce: Farnese şi Leonore înlănţuiţi în 
îmbrăţişarea ultimului sărut pe care îl căutase iubitul... Un 
zâmbet firav îi strâmbă buzele. 

„Cel puţin omul ăsta şi-a primit pedeapsa trădării, se gândi 
ca. Pe când ceilalţi, mizerabilul Rovenni, laşii, nebunii 
ceilalţi, de trei ori nebuni...” 

În clipa aceea stareţa, Claudine de Beauvilliers, apăru 
palidă şi tremurând: 

— O, doamnă! Ce catastrofă... Suntem înfrânte... Înfrânte! 


— Cine-ţi spune că sunt înfrântă? o mustră Fausta. Oare 
eu pot fi înfrântă? ... Biata mea fiică, spaima te face să-ţi 
pierzi minţile. Dar eu nu uit ce datorez... M-ai slujit bine şi 
n-ai nici o vină dacă din pricina unui incident realizarea 
proiectelor mele întârzie cu câteva zile. Trimite deci pe 
cineva la palatul meu chiar azi şi suma făgăduită îţi va fi 
înmânată... 

Claudine se înclină, exclamând bucuroasă: 

— Sunteţi mai mult decât puterea, sunteţi generozitatea 
însăşi! 

— Te înşeli, zise cu răceală Fausta, ştiu doar să-mi plătesc 
datoriile, de bani, de prietenie... sau de ură. Ai grijă ca 
aceste două leşuri să fie îngropate în cimitirul abației... 

Fausta se îndreptă spre casa stareţei, care o ajută să-şi 
scoată costumul greu şi splendid, religios şi regal 
deopotrivă. Apoi Fausta cobori şi, dinaintea porţii abației, îl 
găsi pe Pardaillan care o aştepta. 

Litiera, care îi adusese pe prinţul Farnese şi pe meşterul 
Claude, se afla tot acolo. Calul bărbatului care venise să-i 
caute era legat de un belciug. Pardaillan sări în şa, Fausta 
se urcă în litieră şi grupul se îndreptă spre Paris. Atâta 
vreme cât se aflară în afara zidurilor, Fausta, printr-o 
crăpătură a perdelelor, îşi ţinu privirea pironită asupra 
cavalerului, care călărea lângă litieră. Pardaillan va intra, 
va îndrăzni să intre în Paris? ... 

Ajunseră la porţile oraşului: Pardaillan trecu pe podul 
mobil şi intră sub bolți. Atunci, Fausta, cu un fulger de 
bucurie în ochi, se lăsă să cadă pe pernele litierei 
murmurând: „Smintitul! ...” 

Capitolul 18 

Maureveri. 

Când Pardaillan coborâse panta colinei, privise în zare şi 
inspectase împrejurimile porţii Montmartre. Ora stabilită de 
Maurevert trecuse. Şi Pardaillan bănuia că omul era la 
curent cu cele petrecute în mănăstire. De aceea nu fu mirat 
că nu-l zăreşte pe Maurevert. 


Trecuse deci de poartă şi o porni pe strada Montmartre. În 
clipa când se mistui sub bolta porţii, un cap palid apăru 
dintr-un tufiş, doi ochi arzători îl escortară câteva clipe şi 
omul, ieşind din ascunzătoare, rămase nemişcat, agitat de 
un tremur de bucurie sălbatică. 

Era Maurevert... 

Rosti acelaşi cuvânt ca şi Fausta: 

— Smintitul! ... 

Maurevert fusese la Blois. Acolo îşi îndeplinise misiunea de 
spionaj pe care i-o încredinţase de Guise. Apoi, punând 
mâna pe toate datele precise despre garnizoana castelului, 
despre obiceiurile lui Henric al III-lea, în sfârşit despre 
posibilitatea de a ataca persoana şi anturajul regelui, se 
întorsese la Paris aşa încât să poată fi în ziua de 21 
octombrie, la ora prânzului, în împrejurimile porţii 
Montmartre. 

În seara de 20 octombrie, se afla la Paris. A doua zi de 
dimineaţă se pregăti, îşi luă armele necesare şi, când fu 
echipat, îmbrăcat cu pieptarul de zale pe sub tunică şi cu 
platoşa de piele groasă peste tunică, deci când fu gata, îşi 
dădu seama că mai avea încă patru ore înaintea lui. Dar nu 
mai putea sta locului şi, ieşind, se duse drept spre poarta 
Montmartre şi alese un loc de unde putea să vadă totul fără 
să fie văzut. 

Tolănindu-se pe iarbă, la adăpostul unui desiş, îşi făcu un 
ochete prin frunzişul des şi nu se mai clinti, rămânând cu 
privirea ţintuită asupra porţii. Zâmbea nedesluşit şi încerca 
să socotească timpul care îl mai despărţea de ora prânzului. 
Apoi îşi imagină scena... 

Pardaillan ţi Charles d'Angouleme apărând... şi el, ieşindu- 
le în întâmpinare, cu chipul grav, aşa cum se cuvenea şi 
zicând: „Domnilor, v-am făgăduit că astăzi, la ora prânzului, 
să mă aflu aici... şi iată-mă! V-am făgăduit că astăzi o veţi 
vedea pe aceea pe care o căutaţi... Urmaţi-mă şi o veţi 
vedea!” 


Şi o pornea îndată spre mănăstire... intra... şi acolo, ce se 
va întâmpla? Habar n-avea... Dar ştia bine că Fausta 
pregătise probabil o capcană în care Pardaillan avea să-şi 
afle sfârşitul. 

În clipa aceea fu scuturat de un fior şi era cât pe ce să 
scoată un țipăt: trei bărbaţi ieşiseră pe poarta Montmartre 
şi se îndreptau în goana calului spre mănăstire! ... 

Îi recunoscu de îndată pe primii doi: erau Pardaillan ţi 
Charles d'Angouleme. Pe-al treilea nu-l cunoţtea ţi dealtfel 
abia dacă îl văzu la faţă... 

Maurevert era uluit de grozăviile pe care le întrezărea. 
Dacă Pardaillan se arăta la ora asta, însemna că nu pe elîl 
căuta! Cu atât mai bine! Pardaillan urca coasta spre 
mănăstirea unde el ar fi trebuit să-l conducă! ... Pardaillan 


fusese deci prevenit! ... „Of! mormăi Maurevert muşcându- 
şi mâinile. Simt că înnebunesc! Diavolul ăsta iar o să-mi 
scape!” 


Îşi şterse fruntea şiroind de sudoare şi, dat fiind că 
Pardaillan dispăruse la un cot al drumului, se ridică, ieşi din 
ascunzătoare şi, la rândul său, porni spre mănăstire. 

Două ceasuri mai târziu, când cobori colina Montmartre, 
Maurevert plângea... Fusese puternic zguduit. Se simţea 
slab ca un copil. Nu mai era nici o speranţă. lotul se 
sfârşise... 

Cum de-i trecuse prin minte să se ascundă din nou în 
tufişul unde se tupilase de dimineaţă? Ce mai spera să se 
întâmple? ... Deodată îl zări pe Pardaillan, escortând litiera 
Faustei! 

Maurevert nu se întrebă de ce Fausta şi Pardaillan se 
întorceau împreună. De îndată ce văzu că Pardaillan 
trecuse de poartă, se întoarse în Paris. Tocmai trecea un 
curier al armatei, Maurevert îl sili să descalece, sări în şa şi, 
în goana mare, porni spre palatul de Guise. 

Ducele stătea la sfat în cabinetul său. Maurevert dădu 
brutal la o parte străjile şi slugile, deschise uşa, se îndreptă 
spre de Guise, care îl privi uimit şi spuse: 


— Monseniore, Pardaillan se află în Paris! 

De Guise, care se pregătea să-l certe aspru pe intrus, păli 
la auzul acestor cuvinte. 

— Monseniore, repetă Maurevert, duşmanul neînduplecat 
al domniei voastre, acela căruia îi datoraţi înfrângerea de la 
Chartres, a intrat adineauri în Paris... 

— Trebuie să punem mâna pe păcătos! strigă Maineville. 

— Linişte, Maineville! zise ducele de Guise. Ia să vedem, 
Maurevert, să stabilim când şi cum l-ai întâlnit? ... Şi, mai 
întâi de toate, de când te-ai înapoiat? 

— De un ceas, monseniore. Tocmai veneam aici când l-am 
văzut pe Pardaillan care mergea cât se poate de liniştit, 
venind dinspre poarta Montmartre pe unde abia trecuse. O, 
monseniore! Vă rog să mă credeţi că abia m-am putut 
stăpâni să nu-l provoc pe loc pe diavolul ăsta... dar m-am 
gândit că vânatul vă aparţine... 

De Guise scrâşni din dinţi. Îndrăzneala neobrăzată a lui 
Pardaillan de a pătrunde în Paris în plină zi şi fără să-şi dea 
osteneala să se ascundă îl umilea şi îl scotea din fire. 

În aceeaşi clipă un valet al ducelui intră şi vesti: 

— A venit un om care aduce un mesaj din partea doamnei 
prințese Fausta. 

Maurevert se dădu câţiva paşi îndărăt, înfiorându-se. Dacă 
ducele avea cunoştinţă despre legăturile sale tainice cu 
Fausta, era pierdut! De Guise făcu un semn. Omul anunţat 
intră în încăpere şi făcu o plecăciune în faţa ducelui. 

— Vorbeşte! îi spuse acesta. 

— Domnule, zise omul, doamna prinţesă a ieşit de 
dimineaţă din Paris pentru o pricină pe care nu o cunosc. 
După obicei, feluriţi slujitori erau aşezaţi din loc în loc pe 
drumul pe care trebuia să-l străbată înălţimea-sa pentru 
cazul când aveau să primească vreo porunci. Eram lângă 
poarta Montmartre. (Maurevert ciuli urechea.) Am văzut 
când s-a întors litiera înălţimii-sale. Fireşte, nu m-am mişcat 
din loc. Dar, când litiera a trecut pe lângă mine, am văzut 
cum perdelele s-au dat puţin la o parte şi sulul acesta de 


hârtie mi-a căzut la picioare, în acelaşi timp am auzit 
următoarele cuvinte: Palatul de Guise! ... Atunci, am venit, 
domnule şi iată hârtia... 

De Guise desfăcu iute sulul şi citi următoarele cuvinte: 
„Porunciţi să fie încercuită insula Cite, acolo îl duc pe 
Pardaillan. 

—F” 

— Ei, aveai dreptate, Maurevert! exclamă ducele. Deci 
pornim la vânătoare! ... Bussi, ia o sută de oameni de la 
Châtelet, postează cincizeci pe podul Notre-Dame şi 
cincizeci pe Podul-cel-Mic! ... Maineville, ia o sută de 
oameni de la Arsenal: cincizeci la podul Zarafilor şi cincizeci 
la podul Saint-Michel... Maurevert, ia o sută do oameni de 
la Temple, pe cincizeci îi duci la Podul-cel-Nou şi cincizeci să 
stea la Podul Porumbeilor. Eu voi aştepta în piaţa catedralei 
Notre-Dame cu toţi cei pe care îi ura aici. Păcătosul e în 
Cite! ... Chiar de-ar trebui să dărâm tot ce se află pe insulă, 
de data asta n-o să-mi scape din mână! 

Capitolul 19 

Încăierarea din insula Cite. 

Pe când ducele de Guise pregătea de luptă patru sute de 
oşteni pentru a pune mâna pe un singur om, ce se întâmpla 
cu cavalerul de Pardaillan, pricină fără voie a unei 
asemenea tulburări? 

Pardaillan străbătuse Parisul, călărind tot timpul la 
cincisprezece paşi în faţa litierei Faustei. Intrase în insula 
Cite şi se oprise în faţa sinistrei case de fier. Sări din şa şi 
întinse braţul pentru ca Fausta să se poată sprijini de el la 
coborârea din litieră. 

Pardaillan se pregătea să bată în poartă, dar poarta se 
deschise. Fausta îl pironi cu privirea pe Pardaillan. 

— Pot îndrăzni să te rog, zise ea, să te odihneşti câteva 
clipe în casa mea? 

O secundă Pardaillan fu ispitit să împingă sfidarea până la 
capăt, dar amintirea destul de hidoasă a vârşei din 


împletitură de fier nu-i inspira decât gânduri pline de 
neîncredere. 

— Doamnă, rosti el cu un zâmbet care spunea multe, 
cunosc interiorul acestui măreț palat, deci n-am nimic de 
câştigat de pe urma unei noi vizite şi, de altfel, de când cu o 
anumită aventură pe care am avut-o tocmai într-o casă din 
Cite, n-aveţi idee cât de tare nu rabd să fiu închis, adică în 
aşa hal încât acum îmi petrec nopţile sub cerul liber... Ce 
trebuie să fac cu calul acesta? 

— Păstrează-l! zise grav Fausta. Dacă nu în numele unei 
prietenii, cel puţin în amintirea mea. 

Pardaillan legă animalul de um belciug şi răspunse: 

— Din păcate, doamnă, nu sunt decât un sărman gentilom 
fără casă şi fără grajduri... Mai am un cal înşeuat. Dacă l-aş 
primi şi pe acesta, pe care binevoiţi să mi-l oferiţi, aş fi silit 
să-l las să moară de foame. Acestea fiind zise, doamnă, 
îngăduiţi-mi să mă retrag... 

— Nu te rețin, domnule, zise Fausta. Adio şi îţi mulţumesc 
din nou! 

Pardaillan făcu o plecăciune adâncă, pe când Fausta intră 
în palat. 

Acum Pardaillan mergea, fără să se grăbească, de-a lungul 
fluviului şi astfel ajunse nu departe de podul Notre-Dame, 
în momentul când o trupă de vreo cincisprezece călăreţi lua 
poziţie pe acest pod. 

„Ce vrea să însemne asta?” se întrebă el. „Ori ce-o fi, să ne 
punem la adăpost!” 

Făcu deci un ocol şi ajunse în strada Juiverie, de unde 
izbuti să constate că podul Notre-Dame era păzit. Dealtfel 
nici pe departe nu-i trecea prin minte că despre el era 
vorba. Făcu stânga-mprejur şi, mergând pe strada Juiverie, 
se îndreptă spre Podul-cel-Mic. După o sută de paşi se opri. 
Şi acolo se afla o trupă de călăreţi şi lanţul era întins! 

Fără să-i pese de altceva decât de timpul pierdut, se 
îndreptă deci spre strada Barillerie. Din partea asta putea 
să iasă pe cheiul Megisserie peste podul Zarafilor, sau pe 


strada Harpe peste podul Saint-Michel. Dar cavalerul văzu, 
nu fără să se înfioare, că şi aceste două poduri erau închise. 

În sfârşit, când constată că nu mai exista nici un mijloc de 
a trece pe podul Porumbeilor, nici chiar prin schelăria 
construcţiilor de pe Podul-cel-Nou, fu nevoit să recunoască, 
într-adevăr, că era prizonier în Cite. 

De la podul Notre-Dame până la podul Zarafilor oşteni 
înarmaţi alcătuiau un şir neîntrerupt. 

Tocmai atunci Pardaillan îşi dădu seama că aceste trupe 
pătrundeau pe străzile insulei Cite, din toate părţile... Nu 
numai că era împresurat, dar avea să fie şi recunoscut! ... 

Era limpede că trupele hărţuiau pe cineva. 

Încetul cu încetul se adună o mulţime de oameni pentru a 
vedea cum sunt prinşi, sau chiar puşi pe rug indivizii care 
erau căutaţi. 

Pardaillan mergea, împins de valul de Oameni care creştea 
mereu. Şi, deodată, îşi auzi numele. Numele lui rostit mai 
întâi de unul dintre ofiţerii care conduceau operaţiunea, 
apoi de un altul, apoi iar de un altul! ... 

Pardaillan simţi cum îl trec fiorii. Pe el îl căutau! Din 
pricina lui era asediată insula Cite, împotriva lui răsunau 
acele strigăte de moarte! ... 

Aruncă o privire la dreapta, la stânga, înainte şi în spate. 
În faţa lui era o trupă care înainta încet, oprindu-se din casă 
în casă. În spatele lui era o trupă asemănătoare din faţa 
căreia fugea el. La stânga erau casele de pe strada 
Calandre, cu oameni aplecaţi la ferestre. La dreapta, în 
sfârşit, era un maidan sterp, împuţit, peticit cu iarbă rară, 
la marginea căruia se ridica Piaţa Nouă. 

Şi, pe la mijlocul acestui maidan, se înălța o casă 
singuratică, cu ferestrele închise ermetic. 

Dar, din această aruncătură de ochi sigură şi rapidă, 
Pardaillan remarcă îndată că, dacă ferestrele acestei case 
erau închise, în schimb nu la fel era şi uşa. Uşa era 
întredeschisă... Se îndreptă spre ea cu pasul cel mai liniştit 
de pe lume. Situaţia era teribilă... Şi, din pricina efortului 


pe care îl făcea de a părea liniştit şi de a nu se grăbi, 
Pardaillan simţea cum sudoarea îi curge de pe frunte în 
picături mari... Dar mai intrase şi altădată în încurcături 
asemănătoare şi ştia să-şi păstreze sângele rece, deşi inima 
îi bătea gata să-i sară din piept. 

Tocmai în clipa când se apropia de uşa întredeschisă a 
acelei case ciudate, oamenii din faţă îl văzură de la 
ferestrele lor şi îi strigară: 

— Bagă de seamă! Nu intra! ... 

Dar Pardaillan nu auzi, împinse uşa, pătrunse într-un soi 
de vestibul şi, trântind liniştit uşa în urma lui, strigă: 

— E cineva în casa asta? ... 

Nu primi nici un răspuns. Atunci se hotări să deschidă o 
uşă. Se pomeni într-o încăpere destul de mare, având 
câteva mobile cu înfăţişare severă. Drept orice alt ornament 
pe pereţi nu exista decât un crucifix. 

„Desigur, e casa vreunui canonic de la Notre-Dame, se 
gândi Pardaillan. Dacă bravul preot se întoarce acasă, sper 
că nu mă va trăda...” 

Dar, pe când chibzuia astfel, Pardaillan observă că 
mobilele erau acoperite de un strat gros de praf. Dealtfel în 
cameră domnea o oarecare dezordine şi un miros de 
mucegai... 

Pardaillan îşi simţi inima cuprinsă de un fel de nelinişte. În 
sfârşit, nemaiputând îndura tristeţea apăsătoare care părea 
că iese din pereţii goi ai încăperii, se scutură şi merse să 
deschidă o uşă pe unde pătrunse într-o cameră învecinată. 
Într-adevăr, în încăperea pe care o părăsise, ferestrele 
închise nu lăsau să se strecoare decât un fir din lumina zilei. 

Camera în care intrase nu avea nici o fereastră, ci doar un 
ochi de bou aşezat foarte sus şi la care desigur nu se putea 
ajunge de afară. Pe acolo lumina intra nestăvilită. 

„Uf! răsuflă uşurat Pardaillan. Am crezut că mă înăbuş! 
Desigur aceea era capela canonicului... iar aici, dimpotrivă, 
este locul unde se recreează...” 


Murmurând aceste vorbe, privirea-i căzu pe câteva 
obiecte care erau agăţate de pereţi. Dacă în prima încăpere 
nu era decât un crucifix, în schimb pereţii celei do-a doua 
erau plini de ornamente... Dar ornamentele acestea îl 
făcură pe cavaler să pălească. 

Avea în faţă o întreagă colecţie de securi. Erau cuțite de o 
anumită formă, late şi ascuţite ca şi cuţitele de măcelar. 
Erau ghioage de fier, pline de ţepi lungi. Erau frânghii 
agăţate în bună ordine. În sfârşit erau instrumente bizare, 
cleşti, cârlige. Toatemetodic rânduite şi, dealtfel, acoperite 
cu un strat gros de praf. 

Pardaillan simţi cum tresare şi o tulburare ciudată îl 
cuprinse. Pe o masă, în mijlocul încăperii, rămăseseră 
câteva pergamente. 

În momentul acela, murmurul nedesluşit al mulţimii se 
apropie de casă. Dar Pardaillan nu auzi nimic... Se apropie 
de masa prăfuită pe un colţ al căreia era un vraf de vreo 
treizeci de pergamente, aşezate în ordine. Şi, aruncându-şi 
ochii pe pergamentul care le acoperea pe celelalte, văzu că 
purta pecetea tribunalului special. 

Sub stratul de praf izbuti să descifreze primele cuvinte... 
Şi, atunci, se dădu îndărăt, înfiorându-se... Casa singuratică 
şi tristă îşi dezvăluia taina! ... Aceste pergamente erau 
ordine de execuţie! Securile, cleştii, funiile erau 
instrumente de tortură! Casa era locuinţa călăului! 

Dându-se îndărăt, înfiorându-se, în minte nu-i mai stăruia 
decât o singură idee: să iasă... În vestibul lovituri puternice 
zgâlţâiau uşa de la intrare şi un glas care acoperea larma 
de afară strigă: 

— E aici, monseniore! L-am prins! 

Pardaillan recunoscu glasul lui Maurevert. 

— Încercuiţi casa! porunci un alt glas, pe care cavalerul îl 
recunoscu drept glasul ducelui de Guise. 

Privi neliniştit spre uşă. Din fericire era solidă. Înţelese că 
avea înaintea lui un răgaz de câteva minute pentru a lua o 
hotărâre. Dintr-un salt se năpusti în încăperea unde intrase 


mai întâi, alergă la fereastră, o deschise şi, printr-o 
crăpătură a obloanelor grele şi lăsate putu să vadă ce se 
petrecea afară: De Guise, călare, în mijlocul unei trupe de 
călăreţi. În faţa uşii vreo douăzeci de oşteni ridicând o 
bârnă mare pe care voiau s-o folosească drept berbece, 
pentru a sparge uşa. Maurevert era printre ei! ... El 
conducea operaţia. 

Lângă de Guise, Pardaillan îi recunoscu pe Bussi-Leclerc şi 
pe Maineville. În spatele acestei trupe de călăreţi, se 
bulucea mulţimea... 

Pardaillan reveni în vestibul în clipa când, afară, un strigăt 
puternic saluta lovitura de bârnă care crăpase uşa de sus 
până jos. 

„Ei, murmură el, mi-a venit sfârşitul! Aici am să-mi las 
oasele... Şi când mă gândesc că Maurevert...” 

Se opri, strângându-şi pumnii. O paloare de disperare i se 
aşternu pe faţă... 

leşind din vestibul ajunse într-o încăpere îngustă pe care 
sluga călăului o folosea drept bucătărie. Bucătăria dădea 
spre o curte înconjurată de ziduri înalte. Dar o scară era 
sprijinită de zidul din fund. 

Pardaillan se urcă pe scară. Depăşea cu capul creasta 
zidului... Atunci văzu că era deasupra unei străduţe 
murdare şi înguste, care se împărțea în două braţe, dintre 
care unul lega strada Calandre de Piaţa Nouă, iar celălalt, 
perpendicular pe piaţă, se prelungea spre Notre-Dame, 
înconjura piaţa din faţa catedralei şi ajungea la Sena. 

Pardaillan văzu toate acestea dintr-o privire. Dar mai văzu 
şi că vreo douăzeci de oameni înarmaţi păzeau ulicioara. 
Atunci cobori, intră iarăşi în casa călăului şi, după câteva 
clipe, reapăru cu o secure în mână. Îndată se căţără în 
vârful scării. 

Tocmai atunci o larmă agitată se ridică dinspre strada 
Calandre: uşa fusese doborâtă. Trupele lui de Guise 
năvăleau în casă... dar Maurevert nu intrase! ... Pardaillan 


auzi în spatele lui urletele, zăngănitul armelor, tumultul 
paşilor precipitaţi... 

— La moarte! urla mulţimea. 

Pardaillan se aşeză pe zid... şi sări... 

— Faceţi loc! răcni el căzând în picioare. 

Străjerii aşezaţi acolo, uluiţi pentru o clipă, încercară să se 
adune, dar Pardaillan se şi năpustise asupra grupului, ridică 
securea, o lăsă să cadă, tăişul i se umplu de sânge, făcu 
roată în jur şi, asemenea mistreţului care, înainte de a muri, 
dă buzna în grupul de hăitaşi. Pardaillan trecu... 

Dintr-un salt, se năpusti înainte şi întorcându-se brusc, îşi 
aruncă securea care în zborul ei, reteză trei oameni. 
Căzură la pământ, morţi sau răniţi... 

— Alarmă! Alarmă! strigară străjerii. 

Cât ai clipi din ochi, oştenii din strada Calandre umplură 
ulicioara. Alţii se aruncau de pe zidul casei meşterului 
Claude. În câteva secunde, ulicioara se umplu de oameni 
care se izbeau, se înghionteau, se striveau... 

Pardaillan avansase destul de mult. Îşi luase spada în 
mână şi mergea drept înainte, fără să se întoarcă. 

Mereu drept în faţa ochilor, mereu urmărit de haita care 
răcnea, Pardaillan ajunse deodată în spatele catedralei 
Notre-Dame. Haita era pe urmele lui, simţea în ceafă 
răsuflarea furioasă a urmăritorilor. Îşi spuse: „Dacă fac un 
pas greşit, dacă mă opresc, dacă mă întorc, sunt mort!” 

Şi, totuşi, trebuia să se sfârşească odată! ... Întreaga 
insulă Cite era încercuită, malurile păzite... unde să se 
ducă? ... N-avea decât o singură ieşire: să coboare pe un 
mal şi să treacă cu orice preţ, să se arunce în Sena! ... Va 
avea însă timpul necesar? ... Şi, chiar dacă se va arunca în 
apă, oare nu va fi prins îndată după aceea? ... 

Cum ieşea din ulicioara a cărei îngustime îl salvase, 
înţelese că, într-un spaţiu mai mare, va fi împresurat de 
urmăritori şi va fi copleşit, cu această ultimă mângâiere de 
a se lăsa mai degrabă ucis decât să cadă iarăşi în mâinile lui 
de Guise şi Maurevert... Îl năpădi disperarea. 


În această ultimă privire aruncată lumii în semn de adio se 
văzu în faţa unei case sinistre cu o poartă de fier. Palatul 
Faustei! ... Venise să moară în faţa palatului locuit de 
Fausta! ... 

Un hohot de râs dement îi descreţi buzele albe de spaimă 
şi făcu un ultim salt spre hanul „La Ieascul-de-Fier”, sări 
treptele câte trei, cu mânerul spadei răsturnă câţiva meseni 
care îi stăvileau trecerea şi, mergând mereu drept în faţa 
ochilor, din odaie în odaie, sări... fără să ştie unde, 
înnebunit, furios că moare înaintea lui Maurevert! ... 

În aceeaşi clipă, hanul se umplu de zarvă... Urmăritorii 
intrară cu toţii deodată... Din odaie în odaie, urletele 
frenetice îl urmăreau pe Pardaillan. Îi era cu neputinţă să 
închidă uşile... Începuse să simtă înţepăturile spadelor sau 
ale suliţelor din primul rând... O larmă de moarte, sinistră, 
fioroasă, îi asurzi urechile... şi, încolţit în ultima încăpere a 
hanului, continuând să alerge nebuneşte, văzu o fereastră 
deschisă, sări peste pervaz şi... se aruncă în gol! ... 

Archebuzele ochiră fereastra. Pentru câteva clipe, hanul fu 
plin de urlete, apoi toată gloata se retrase, hanul se goli 
repede şi toţi alergară la malul apei. 

Tocmai atunci sosea şi Maurevert, gâfâind, livid, cu spada 
în mână. În spatele lui, ducele de Guise apăru şi ţipă: 

— Unde-i ticălosul? De ce n-a fost arestat? ... 

— Monseniore, strigă un ofiţer de pe malurile Senei, 
domnul de Pardaillan s-a aruncat în Sena. Dealtfel este şi 
rănit. 

— Să se dezlege toate bărcile, porunci de Guise. Să se 
supravegheze fluviul şi, de îndată ce omul nostru va apărea, 
să i se tragă un glonţ în cap! 

Şi, întorcându-se spre Maurevert, adăugă: 

— Cred că de data asta am pus mâna pe el! 

Maurevert nu răspunse. Un zâmbet îi strâmbă buzele şi, 
printre primii, se aruncă într-o barcă împreună cu trei- 
patru oameni înarmaţi cu archebuze. Câteva secunde după 
căderea, sau, mai curând, saltul lui Pardaillan, Sena era 


brăzdată de bărci, în timp ce pe maluri mulţimea aştepta. 
Trei sau patru sute de oameni stăteau gata să tragă cu 
armele lor în Pardaillan de îndată ce acesta s-ar fi ridicat la 
suprafaţa apei. 

Trecu o oră... Pardaillan nu apăru. Pentru toţi cei de faţă 
era limpede că se înecase şi că trupul lui, târât de curent, 
fusese dus departe. 

Capitolul 20 

Unde Fausta se mulţumeşte cu o coroană. 

Pardaillan, când sărise pe fereastra hanului, nu bănuia că 
ea dădea spre Sena. Simţind că se cufundă în apă, îi veni 
ideea dacă n-ar putea încerca să meargă împotriva 
curentului şi să pună piciorul pe uscat pe malul insulei 
Notre-Dame (insula Saint-Louis). 

Dar, în secunda aceasta rapidă, când apele îi vâjâiau în 
urechi, când hainele lipite de trup îi paralizau mişcările şi 
când necesitatea de a se ridica la suprafaţă să respire îi 
apărea iminentă şi cumplită, deoarece, a se ridica la 
suprafaţa apei însemna a ieşi în întâmpinarea gloanţelor, în 
această secundă, spuneam, mişcările-i deveniră 
dezordonate. Lupta din răsputeri împotriva curentului care 
îl târa şi totodată împotriva împingerii fireşti de jos în sus. 
Se sufoca. Se învârtea în juru-i, prins de contracurentul 
fluviului care se spărgea în vârful insulei Cit6... Curând 
simţi că nu mai poate respira... şi îşi întinse braţele într-un 
ultim spasm... 

În această clipă trupul lui fu cuprins de tresărirea violentă 
a omului care trage să moară şi care întrevede un mijloc de 
scăpare... Într-adevăr, în această mişcare supremă pe care 
braţele lui o făcuseră sub apă, mâna lui crispată se lovise de 
ceva... nu ştia de ce anume... era un stâlp înfipt în fluviu... 
Degetele-i înţepenite prinseră lucrul acela şi, pe loc, se 
agăţară de el... În acelaşi timp se lăsă să iasă la suprafaţă, 
alunecând şi căţărându-se de-a lungul acestui stâlp sau a 
acestei bârne şi, în clipa următoare, ţinându-se mereu 
strâns de bârnă, ieşi din apă... 


Din prima ochire căută fereastra de unde se aruncase, 
încercând un ultim mijloc de apărare... Dar nu văzu nimic 
deasupra capului... nimic decât o podea de lemn... 

Pardaillan îşi stăpâni un țipăt de bucurie. Înţelese că, în 
lupta împotriva curentului, ajunsese sub temniţa din palatul 
Faustei! Sub acea încăpere unde exista o deschizătură prin 
care Fausta punea să se arunce în apă cadavrele 
osândiţilor! În acelaşi moment zări o reţea de fier... vârşa 
unde fusese cât pe ce să moară! ... 

Pardaillan se căţără de-a lungul bârnei de care se agăţase, 
ieşi cu totul din apă şi se aşeză pe prima bifurcare a 
stâlpului. Era salvat... 

Nu putea fi văzut de afară... auzea strigătele acelora care 
îl căutau şi cărora, în chip firesc, nu le trecea prin cap să 
meargă împotriva curentului... Într-adevăr, încetul cu 
încetul strigătele se îndepărtară. Pardaillan râse atunci în 
sinea lui. Deodată fu izbit de o idee care îi trecea prin 
minte. 

Într-adevăr, bănuia că Sena va fi supravegheată pe tot 
cursul ei şi pe maluri şi că îi va fi foarte greu să se 
îndepărteze de adăpostul unde se afla. Pe de altă parte, cei 
care îl căutau puteau să vină să vadă ce e sub podeaua 
aceasta care se ridica deasupra apelor Senei. Şi cum, în ce-l 
priveşte, trecea îndată la executarea ideilor sale, 
PardaillaN. Din bârnă în bârnă, ajunse până la plasa de 
fier... vârşa Faustei. 

Constată că panoul care alcătuia deschizătura era ridicat. 
Desigur aşa rămăsese din ziua când se dăduse drumul 
cadavrelor... Coborând din nou de-a lungul reţelei de fier, 
cu dârzenia unei hotărâri ferme, se aruncă în apă şi, 
curând, se pomeni iarăşi în interiorul vârşei. Atunci se urcă 
până sus, până la planşeu. 

Ţinându-se cu un braţ de bârna de care se agăţase, cu 
celălalt braţ întins, izbuti să ridice chepengul care acoperea 
o deschizătură pătrată. Se sprijini de marginile acestei 
deschizături şi se săltă printr-o sforţare a tuturor muşchilor. 


Câteva secunde mai târziu pătrunse în încăperea unde se 
bătuse cu oamenii Faustei, în sala torturilor. Sala era 
întunecoasă, tăcută... 

Primul gând al lui Pardaillan fu să închidă la loc chepengul. 
Apoi începu să se scuture, să se stoarcă de apă, îşi scoase 
tunica, luă toate măsurile menite să-i usuce hainele, atât cât 
era cu putinţă s-o facă într-o asemenea situaţie. 

Astfel se scurseră mai multe ceasuri. Pardaillan îşi îmbrăcă 
la loc hainele aproape uscate, dar începu să simtă chinurile 
foamei. Într-adevăr, ieşind dis-de-dimineaţă din hanul 
Devinicre, nu pusese nimic în gură toată ziua. 

Se lăsă noaptea. În palatul misterios nu se auzea nici un 
zgomot. Cavalerul avea de ales între două planuri. Primul 
era să profite de întunericul nopţii pentru a reintra în fluviu 
şi a ajunge pe mal. Al doilea era pur şi simplu să iasă din 
palatul Faustei pe poartă. Dacă în preajma porţii nu mai 
rămăseseră decât puţini servitori, Pardaillan îi va sili să-i 
deschidă poarta! Mai aşteptă deci vreo două-trei ore. Până 
la urmă foamea îl împinse la acţiune. 

Pornind deci în vârful picioarelor, ajunse la uşa sălii 
supliciilor. Era deschisă... Pardaillan traversă încăperea 
aceasta care semăna cu carcera de dinaintea morţii... După 
care, se pomeni într-o galerie pe care începu să înainteze. 

Era însă întuneric beznă. Şi totuşi el mergea spre o lumină 
vagă, pe care o zărea la vreo cincisprezece paşi dinaintea 
lui, în galerie... Când ajunse la raza aceasta de lumină, îşi 
dădu seama că ea venea de la crăpătura dintre cele două 
părţi ale unei draperii grele de catifea, care forma un alcov 
adânc, deschis în acel loc. Pardaillan îşi strecură o privire 
prin crăpătura draperiei şi văzu o sală vastă, luminată de 
câteva făclii, aprinse din loc în loc... 

Recunoscu îndată sala... Era minunata încăpere cu 
coloane, cu statui, cu candelabre de aur... sala tronului! ... 

Era gata să se îndepărteze şi să-şi continue excursia prin 
palat, când rămase țintuit locului... 1 se părea că auzise un 
zgomot uşor de paşi. 


Zgomotul venea din marea sală a tronului. Pardaillan îşi 
lipi ochiul de crăpătura draperiilor şi zări un soi de fantomă 
înveşmântată în alb care mergea sau, mai degrabă, aluneca 
cu pas majestuos. 

„Fausta!” 

Era Fausta, într-adevăr, calmă, gravă, senină ca de obicei. 
În urma ei venea un bărbat care, intrând în sală, lăsă să-i 
cadă de pe umeri mantia cu care îşi acoperea pe jumătate 
obrazul. 

„Ducele de Guise!” 

Fausta se oprise în mijlocul sălii şi, aşezându-se într-un jilţ, 
îi arătase lui de Guise un scaun şi acesta se aşeză la rândul 
lui. 

„lată deci, mormăi Pardaillan cu obrajii în flăcări, iată deci 
femeia care a vrut să mă omoare la fiecare dintre întâlnirile 
noastre... până chiar şi azi! lată bărbatul care a pus o haită 
pe urmele mele şi a răsturnat cu fundul în sus insula Cite 
pentru a mă asasina! ... Îi am acum în mână pe amândoi... 
sunt singuri... Dacă m-aş arăta deodată la faţă şi dacă, 
profitând de uluirea lor, le-aş da câte o lovitură de moarte 
fiecăruia, n-ar fi dreptul meu s-o fac?” 

Pardaillan frământa mânerul pumnalului. Dar, curând, 
chipul i se îmblânzi, mâna îi căzu de-a lungul trupului şi 
murmură, dus pe gânduri: „Poate ar fi dreptul meu s-o fac... 
dar, atunci, aş merita vorba cu care de Guise m-a pălmuit în 
strada Saint-Denis... aş fi un laş! Nu, nu aşa trebuie să mă 
răzbun... de Guise trebuie să moară pentru vorba aceea... 
Şi va muri. Am jurat... dar trebuie să ştie că un Pardaillan 
nu loveşte pe neaşteptate şi pe la spate!” 

Îndată ce se despărţise de Pardaillan în pragul palatului 
său, Fausta îşi dădu seama, după larma îndepărtată, că 
ducele de Guise luase toate măsurile împotriva lui 
Pardaillan. 

Această constatare fu pricina unui minut de bucurie 
pentru Fausta, un scurt răgaz în cumplita durere pe care 
izbutise până atunci s-o ascundă sub un chip neclintit. Dar, 


după ce se încuie în camera ei şi rămase singură, chipul i se 
descompuse şi blestemele prinseră glas. Tot ceea ce furia şi 
mânia, ajunse la paroxism, pot inspira unei minţi să 
născocească blesteme, ameninţări, planuri oribile, toate 
acestea Fausta jură că le va îndeplini, toate acestea Fausta 
le bolborosi cu glas aspru. 

Se aruncase îmbrăcată pe pat şi, cu obrazul înfundat în 
dantelele pernelor pe care le sfâşia cu unghiile şi cu dinţii, 
lupta împotriva crizei de disperare care se abătuse asupra 
ei şi o dobora. Numele lui Sixtus, Rovenni, Farnese, Violetta, 
Pardaillan se întretăiau cu strigătele nearticulate, cu 
invectivele, lacrimile, gesturile de nebunie... 

Gentilomii aceştia pe care ea îi îmbogăţise, care, chiar în 
aceeaşi dimineaţă, tremuraseră în faţa ei, de îndată ce 
Sixtus apăruse îşi întorseseră împotriva ei spadele pe care 
ea însăşi le dăduse împreună cu binecuvântarea ei! ... 
Cardinalii aceia care se prosternau la picioarele ei.! ... Cu 
ce laşă înfocare cântaseră Domine, salvum fac Sixtum... 

Ore întregi Fausta plânse, răcni, gemu, hohoti, îşi frânse 
mâinile în criza care o cuprinsese. 

Şi, în inima ei, fierea se adună picătură cu picătură. 

Fausta redeveni poate mai femeie şi, alungată din tagma 
îngerilor, îşi reluă locul printre muritori. Când se întoarse 
din această pogorâre în iad, Fausta simţi cum calmul îi 
stăpâneşte din nou mintea, se gândi la viitor şi iată ce stabili 
cu claritate: 

Suferise o înfrângere. Pierdea dintr-odată orice putinţă de 
a-şi realiza visul. Niciodată nu va mai fi la Roma marea 
preoteasă care să reia tradiţia papesei loana. Dar, dacă nu 
putea fi papesă, în schimb putea şi trebuia să devină 
regină... 

A fi regina Franţei tot mai însemna o jucărioară 
atrăgătoare pentru o asemenea imaginaţie! A fi regina 
Franţei prin de Guise, regele Franţei! ... Şi, mai târziu, 
poate, regină absolută prin moartea lui de Guise! 


Mai întâi, moartea lui Henric al III-lea îi va dărui jumătate 
din regat. Mai apoi, moartea lui de Guise îi va dărui domnia 
deplină asupra regatului. Şi, până atunci, răzbunarea ei va 
fi asigurată! ... Cu de Guise, cu Alessandro Farnese va 
întreprinde cucerirea Italiei, îl va închide pe papă în Roma, 
nelăsându-i decât o putere iluzorie... visul lui Machiavelli, al 
lui Cesare Borgia şi al altor gânditori şi al altor cavaleri 
rătăcitori în goană după cuceriri. 

Sări din pat, se aşeză în faţa unei oglinzi, operă măiestrită 
a atelierelor din Veneţia, şi, vreme de un ceas, cu ajutorul 
unor licori şi al fardurilor, pe care nu le folosea decât 
rareori, se strădui să şteargă de pe obrazul ei răvăşit până 
şi cea mai mică urmă de lacrimi. 

Când izbuti, scrise o scrisoare care fu dusă de îndată la 
palatul lui de Guise. Două ceasuri mai târziu, ducele de 
Guise intra în palatul Faustei. 

— Vă ascult, doamnă, zise ducele de Guise după ce se 
aşeză în jilţul pe care Fausta i-l arătase cu un gest. Dar, 
înainte de a începe această discuţie gravă, poate ar fi bine 
să mă asigur dacă suntem într-adevăr singuri... 

Şi de Guise, cu o privire, scotoci nu numai ungherele pline 
de umbră din sala cea vastă, aproape funebră în 
somptuozitatea ei, ci şi chipul Faustei. 

— Da, zise aceasta, vă amintiţi de o discuţie pe care aţi 
avut-o cu regina Caterina, când aţi crezut că sunteţi singuri 
şi când aţi spus tot ce aveaţi pe inimă... şi vă gândiţi, 
desigur, că poate şi eu am ascuns după vreo draperie vreun 
Sixtus care vă va nota cuvintele. Fiţi pe pace. Ne aflăm aici 
sub privirea lui Dumnezeu, care numai el poate să ne vadă 
şi să ne audă... Domnule duce, continuă Fausta, când, acum 
trei ani, aţi venit la Roma pentru a-l implora pe Sixtus al V- 
lea să vă dea ajutor, sanctitatea-sa v-a binecuvântat... eu v- 
am dat două milioane în bani vechi de aur, cam înnegriţi de 
vreme, dar care puteau totuşi circula foarte bine... M-aţi 
întrebat atunci ce voiam în schimbul lor şi eu v-am răspuns: 
„Veţi afla mai târziu!” 


— E-adevărat, spuse de Guise înclinându-se şi 
recunoştinţa mea... 

— Să nu vorbim despre recunoştinţă, duce, să vorbim 
despre interesele noastre... Merg mai departe. La a doua 
noastră întrevedere, mi-aţi expus speranţele domniei 
voastre. Voiaţi să ajungeţi rege! 

De Guise păli şi aruncă în juru-i priviri pline de nelinişte. 

— Suntem singuri, repetă Fausta nu fără o umbră de 
dispreţ şi de nerăbdare. Deci, voiaţi să ajungeţi rege. Şi nu 
îndrăzneaţi! ... Ceea ce n-aţi îndrăznit domnia voastră, am 
făcut eu! ... Am adunat toate firele destrămate ale Ligii. Am 
împânzit Franţa cu agenţii mei. În acelaşi timp vă arătam 
cât costa fiecare om, fiecare devotament, fiecare minte 
câştigată de partea noastră. Aşa încât acum ştiţi că, pe 
lângă cele două milioane pe care vi le-am dat la Roma, îmi 
datoraţi zece milioane... 

— E-adevărat, repetă de Guise trecându-şi o mână peste 
frunte. 

— De zece, de douăzeci de ori m-aţi întrebat ce ceream în 
schimb. Şi v-am răspuns: „Veţi afla mai târziu!”... Şi dacă nu 
vă aflaţi încă pe tron nu-i din vinA. Mea, ci din vina domniei 
voastre! ... 

— Şi asta-i adevărat, zise ducele înfiorându-se. 

— După fuga lui Henric de Valois, recunoscând că mie îmi 
datoraţi victoria şi viitoarea coroană, m-aţi întrebat iarăşi 
care era scopul meu şi ce aşteptam de la domnia voastră. V- 
am răspuns: „Veţi afla când va sosi vremea...” Ei bine, a 
venit vremea! 

— Cereţi-mi viaţa, doamnă şi voi fi fericit să v-o dăruiesc. 

— Viaţa domniei voastre, duce, vă este prea prețioasă, iar 
mie nu mi-ar fi de mare folos. Deci, păstraţi-o... Ceea ce am 
să vă cer în schimbul a tot ceea ce am făcut pentru domnia 
voastră, continuă Fausta, ar putea să vă pară mai greu de 
dăruit decât viaţa. Aţi aşteptat cu demnitate ani de zile... 
puteţi deci să mai aşteptaţi câteva minute. lată mai întâi 
dovezile mele. Vreţi să fiţi rege. Pentru aceasta trebuie ca 


mai întâi regele care domneşte să moară. Pe urmă trebuie 
să-l puteţi înlătura pe pretendentul natural şi legitim, care 
este Henric de Bourbon, regele Navarrei. În sfârşit, trebuie 
să puteţi evita un război civil şi să domniţi cu asentimentul 
parlamentelor din Paris şi din provincii. E-adevărat ce 
spun? 

— Pe deplin adevărat, doamnă! 

— Vă voi dovedi, domnule duce, că niciunul dintre aceste 
evenimente nu se pot întâmpla decât cu asentimentul meu 
şi că, dacă vreau, nu veţi fi regele Franţei, că, dacă vreau, 
veţi fi tratat ca rebel şi supus pedepsei care li se aplică 
rebelilor în această blândă ţară a Franţei... Să reiau acum 
punct cu punct. Spuneam că mai întâi avem nevoie de 
moartea regelui domnitor... Ei bine, dacă vreau eu. Henric 
de Valois nu va muri. Într-adevăr, dacă nu le dau un 
contraordin, doi călăreţi vor pleca în revărsatul zorilor, unul 
spre Blois, celălalt spre Nantes. Repet, aceşti doi călăreţi, 
dacă nu-i văd eu însămi în noaptea asta, dacă nu le retrag 
misivele, vor porni la drum peste câteva ore. Primul va duce 
regelui Franţei dovada că voiţi să-l asasinați... 

De Guise scrâşni din dinţi şi, dacă privirea lui ar fi putut s- 
o fulgere pe Fausta, ea ar fi căzut moartă în aceeaşi clipă. 

— Al doilea, rosti mai departe Fausta, imperturbabilă, se 
îndreaptă spre Nantes, unde se află regele Navarrei, cu o 
mie două sute de pedestraşi, şase mii de călăreţi şi treizeci 
de tunuri. Depeşa mea îl previne asupra intenţiilor domniei 
voastre şi îi dovedeşte că nu are decât un singur mijloc de a 
păstra coroana la moartea lui Henric al III-lea. Acest unic 
mijloc este de a se uni cu regele Franţei şi de a mărşălui 
împreună cu el asupra Parisului. Domnule duce, câţi oameni 
şi câţi bani aveţi pentru a rezista celor două armate 
îmbinate? 

„Joacă tare!” îşi spuse Pardaillan care nu pierdea nici un 
cuvânt, nici un gest, nici o clipire a ochilor. 

— Dar, doamnă, am impresia că mă ameninţaţi... rosti într- 
un suflu ducele. 


LLA 


— Nici pe departe. Vă dau doar dovezi. Să presupunem 
acum că Valois va fi suprimat printr-un accident pe care 
providenţa îl aşează uneori în calea regilor... şi a 
pretendenţilor. Să presupunem că Henric de Navarra nu se 
clinteşte. Pe scurt, n-aveţi decât să vă lăsaţi încoronat... 
dacă totuşi vi se recunosc drepturile... 

De Guise începu să se plimbe cu paşi mari în direcţia 
alcovului închis cu draperii, în spatele cărora se ascundea 
Pardaillan. Ducele cu obrazul însemnat de cicatrice era 
întunecat. Şi, din ochi, îi ţâşneau asemenea flăcări, încât era 
evident că mintea lui violentă era bântuită de un gând de 
moarte. 

„O! O! exclamă în sinea lui Pardaillan. N-aş da nici un ban 
pe viaţa frumoasei Fausta... dacă n-aş fi aici! ... Dar se 
întâmplă că sunt aici şi nu vreau să mi-o ucidă altul!” 

Pentru orice eventualitate se pregăti şi, cu spada în mână, 
aşteptă momentul când să intervină. În timpul acestei clipe 
cumplite, când Fausta îşi dădu seama că viaţa ei nu atârna 
decât de un fir de aţă, ea nu făcu nici o mişcare... 

De Guise ajunse până la draperiile grele de catifea şi 
Pardaillan simţi pe obraz răsuflarea mânioasă a acestui 
bărbat care cumpănea în sinea sa moartea Faustei. Dar, 
fără îndoială, ducele înţelese că, omorând-o pe Fausta, 
însemna să se omoare singur, căci, întorcându-se şi 
îndreptându-se spre ea, se aşeză în jilţul lui şi mormăi: 

— Vă purtaţi cam aspru cu mine, doamnă şi precauţiile pe 
care le-aţi luat împotriva mea îmi spulberă toată plăcerea 
pe care aş fi avut-o achitându-mi cu dragă inimă datoria pe 
care o am faţă de domnia voastră. 

— Dovezile mele vi se par îndestulătoare? întrebă Fausta. 
Şi acum, după ce v-am arătat prăpastia spre care vă 
îndreptaţi dacă încetaţi să vă sprijiniți de mâna pe care v-o 
ofer, vă voi arăta gloria nemăsurată care vă aşteaptă dacă 
ne vom uni pentru vecie forţele... A doua zi după moartea 
lui Valois, Alessandro Farnese intră în Franţa. 

— Farnese! exclamă ducele tresărind. 


— Adică armata care trebuia să debarce în Anglia şi care, 
după distrugerea Invincibilei Armada, aşteaptă ordinele 
regelui Spaniei... în cazul când eu nu-i voi trimite lui 
Farnese ordinele mele! 

Ochii lui de Guise scăpărară. 

— Cred că începem să ne înţelegem, zise Fausta. Deci, 
după ce Valois va muri. Farnese vă va pune la dispoziţie 
spada sa, sprijinită de cinci mii de lăncii, o mie două sute de 
muschete, zece mii de spade cu două tăişuri ale cavaleriei şi 
şaptezeci de tunuri... ceea ce, adăugate la trupele regale al 
căror şef veţi deveni, vor alcătui armata care vă va îngădui 
să puneţi mâna pe regele Navarrei. După ce Henric de 
Bearn va fi prins şi... executat ca aţâţător la erezie, veţi 
câştiga de partea voastră pe căpeteniile hughenoţilor, 
făgăduindu-le câteva privilegii... Atunci veţi fi în fruntea 
celei mai de temut armate din Europa! ... Atunci vă veţi 
duce la Reims spre a fi încoronat în vechea bazilică! ... 

Gâfâind, plutind, ameţit, fascinat, de Guise era gata să 
cadă în genunchi în faţa acestei femei căreia, cu câteva 
minute mai înainte, ar fi vrut să-i împlânte pumnalul în 
inimă, de Guise strigă: 

— lertaţi-mă! ... O! lertaţi-mă! ... Am fost nerecunoscător 
faţă de domnia voastră! 

La aceste cuvinte, ducele îşi azvârli pumnalul, căzu în 
genunchi, îşi plecă bărbia în piept şi spuse: 

— Ordonaţi-mi, sunt gata să mă supun domniei voastre! 

Visul ademenitor pe care Fausta i-l fluturase în faţa ochilor 
era desigur capabil să-l realizeze şi singur dacă ar fi avut 
mijloace, adică armata şi banii necesari. Fausta îi deschidea 
bariera în spatele căreia se afla închis. 

— Duce, răspunse Fausta, acceptând omagiul lui de Guise 
cu acea seninătate majestuoasă care îi era proprie, duce, 
nu supunerea domniei voastre vă cer eu. 

— Atunci ce voiţi? întrebă ducele ridicându-se. 

— Numele domniei voastre! răspunse Fausta. 

— Numele meu! ... 


— Jumătate din puterea domniei voastre. Jumătate din 
gloria domniei voastre. Să mă aşez alături de domnia 
voastră pe tronul pe care vă veţi aşeza! ... În sfârşit, să fiu 
regină, aşa cum domnia voastră veţi fi rege! ... Ascultaţi- 
mă! Mi se pare că aveţi motive s-o repudiaţi pe Catherine 
de Cleves... pentru că mai trăieşte încă! ... Pentru a obţine 
repudierea va trebui să aşteptaţi o lună... Opt zile după 
aceea va fi celebrată căsătoria noastră. Eu însămi voi 
întocmi actul pe care îl veţi semna... 

— Căsătoria noastră! bâigui ducele. 

— A doua zi după căsătoria noastră, continuă Fausta, vom 
pleca spre Blois... Restul mă priveşte... Tot ceea ce va urma 
mă priveşte... Totul, duce, până în ziua când, în fruntea 
triplei armate, alcătuită din armata lui Farnese, a lui Henric 
al III-lea şi a lui Henric de Bearn, veţi porni spre Italia 
lăsând regența reginei Franţei, încoronată ca şi domnia 
voastră unsă ca şi domnia voastră, legată pe veci de 
interesele, de ambiția şi de gloria domniei voastre! ... Duce, 
vă dau trei zile pentru a vă hotărî... 

De Guise răspunse: 

— M-am şi hotărât, doamnă! 

Fausta nu se putu abţine să tresară, căci dorea prea mult 
să audă acest cuvânt. Ducele de Guise făcu o plecăciune. O 
prinse pe Fausta de mână şi îi duse mâna la buzele sale. 

— Ducesă de Guise, zise el, Regină a Franţei, primiţi 
omagiul soţului vostru, al regelui vostru, care nu vrea decât 
să fie primul dintre supuşii voştri... 

— Duce, răspunse simplu Fausta, primesc făgăduiala pe 
care v-o luaţi prin aceste cuvinte. 

Ameţit, fascinat... Îmblânzit cu adevărat de această 
simplitate, pe cât fusese şi de ameninţări şi de făgăduieli, de 
Guise făcu din nou o plecăciune foarte adâncă. Fausta se 
ridică. Luă o făclie şi porni înaintea ducelui. 

— Ce faceţi, doamnă? exclamă de Guise. 

— Este un privilegiu regesc acela de a ţi se lumina calea 
de către stăpânul casei, răspunse Fausta. Eşti rege, deci îţi 


arăt calea, sire! 

Dar, însoţindu-l pe ducele de Guise, Fausta avea o altă idee 
decât aceea de a-i da un omagiu regal. Ajungând în 
vestibul, aşeză sfeşnicul pe o mobilă, făcu semn unui lacheu 
să deschidă uşa şi, atunci, se întoarse spre de Guise ca 
pentru a-şi lua rămas bun. De Guise tresări... Înţelese că 
avea să afle ceva nou... 

— Adio, domnule duce, zise Fausta. Dar, înainte de a pleca, 
aş fi fericită să aflu ce s-a întâmplat cu omul care a fost 
urmărit azi... 

— Pardaillan! ... A murit, răspunse de Guise. 

— Omul acesta şi-a meritat pedeapsa, zise ea. 

De Guise ieşi pe poartă şi făcea tocmai semn oamenilor lui 
să-i aducă armăsarul. Atunci Fausta, cu aceeaşi simplitate, 
adăugă: 

— Cu atât mai mult a meritat moartea, cu cât chiar azi, 
sub ochii mei, a ucis, cu o lovitură de pumnal în inimă, pe o 
biată fată nevinovată... o cântăreaţă... o ţigancă pe care o 
chema Violetta... 

Şi, în clipa aceea, poarta se închise! ... Poarta de fier 
despărţea acum aceste două fiinţe: Fausta şi de Guise. Dar, 
dacă s-ar fi putut vedea, poate Li s-ar fi făcut milă unul de 
altul. 

„Pardaillan a murit!” „Violetta-i moartă! ... 

Aceste două gânduri dureroase palpitară împreună. Şi, pe 
când Fausta, copleşită de moartea cavalerului, pe care 
totuşi o dorise, se întorcea, clătinându-se, în dormitorul ei, 
ducele rămase în faţa casei, ca lovit de trăsnet. 

Capitolul 21 

Scrisoarea. 

Ducele îşi petrecuse noaptea cu coatele pe masa dinaintea 
căreia şedea, cu capul în mâini. Zgomotul făcut de 
servitorul său îl trezi din această lungă amorţeală şi văzu că 
afară era ziuă. 

„Adio, murmură el, adio, Violetta, adio tinereţe, adio 
dragoste! ... Totul a murit! ... Gânduri de dragoste şi de 


LIA LL 


tinereţe, stingeţi-vă ca făcliile acestea şi faceţi loc visurilor 
ambiţioase! ... Ducele de Guise, cel îndrăgostit de o 
ţigăncuşă, nu mai există... De Guise cuceritorul, de Guise 
regele Franţei şi împărat, la lucru!” 

Deschise uşile cabinetului său şi mulţimea de gentilomi 
care aştepta intră. 

— Domnilor, le zise ducele cu glas puternic, majestatea-sa 
regele a convocat, stările generale. Mi se pare deci că locul 
nostru nu este la Paris, ci la Blois, unde ne aşteaptă poate 
mari evenimente. Pe cai, domnilor, pornim peste un ceas! 

Curtenii se retraseră, grăbiţi, pentru a se pregăti de 
plecare. Atunci ducele se aşeză la masa de lucru şi scrise 
următoarea scrisoare: „Doamnă, M-aţi convins atât de mult, 
încât nu mai vreau să zăbovesc nici o clipă pentru a trece la 
executarea admirabilului plan pe care mi l-aţi înfăţişat. Deci 
nu peste o lună şi nici peste opt zile mă voi duce la Blois, ci 
chiar acum. La Blois voi avea deci onoarea să vă aştept, 
pentru a grăbi acele două evenimente pe care le doresc cu 
egală ardoare: moartea cui ştiţi şi unirea celor două forţe 
pe care le cunoaşteţi. 

— Henri de Guise... deocamdată.” 

De Guise puse pecete la scrisoare şi, privind în juru-i, nu-l 
văzu decât pe Maurevert. 

— Ia te uită! rosti, el cu aspră ironie. Domnia-ta eşti aici? 
Chiar domnia ta? 

— Monseniore, răspunse Maurevert făcând o plecăciune, 
mi-aţi poruncit ca în afară de misiunile pe care aveţi de 
gând să mi le încredinţaţi să stau mereu în preajma domniei 
voastre... 

— Maurevert, te-am trimis la Blois. Ştii de ce? întrebă 
ducele. 

— Bănuiesc. Blois este departe de abația din Montmartre, 
nu-i aşa, monseniore? 

— E-adevărat! zise ducele pălind. 

— Sunt fericit că am căpătat încrederea stăpânului meu... 


— Da, însă nu ţi-am spus de ce! ... Maurevert, dacă nu mai 
am bănuieli, dacă eşti liber să te duci în Montmartre după 
cum crezi de cuviinţă... o fac pentru că... ea nu mai există! 

Chipul lui Maurevert nu exprimă decât mirare şi nu 
durere, aşa cum se aşteptase ducele. 

— Monseniorul vrea să vorbească despre micuța 
cântăreaţă? 

— A murit, ţi-am spus! 

— O! O! ... exclamă Maurevert din ce în ce mai mirat, dar 
fără să dea nici cel mai mic semn de regret. 

— E moartă! ... zise de Guise înăbuşindu-şi plânsul. 
Moartă, bunul meu amic... asasinată de infernalul 
Pardaillan... 

— O! O! repetă Maurevert uluit. 

— Din fericire, blestematul şi-a luat pedeapsa... trupul lui 
va sluji de hrană peştilor... dar nu aşa aş fi vrut să-l lovesc... 
e o moarte prea blândă pentru el... 

— Monseniore, în ciuda tuturor căutărilor, trupul lui 
Pardaillan n-a fost găsit. Or, atâta vreme cât nu-l voi vedea 
mort cu ochii mei, mă aştept oricând să-l văd pe ticălos 
reapărând în clipa când este cel mai puţin aşteptat... 

— Frica pe care omul acesta ţi-o insuflă te face să vorbeşti 
aiurea, bietul meu amic. Dar să nu ne mai gândim la el. Ia 
misiva asta. Du-o la palatul din insula Cite Cât mai repede 
cu putinţă. Şi să n-o scapi nici o clipă din mână! 

— Monseniore, o vâr în buzunarul de la piept al tunicii, sar 
în şa şi, peste un sfert de oră, misiva va ajunge la adresă... 

De îndată ce nu mai putu fi văzut de cineva din palat, 
Maurevert trecu din galop în trap şi din trap la pas. 

„Imbecilul! mormăi în sinea sa, pe când un fulger dublu de 
ură îi ţâşnea din ochi. Monseniorul îmi redă încrederea lui! 
„într-adevăr! ... Şi cu asta am terminat! ... Uită umilinţele 
cu care m-a copleşit! Ah! Dac-aş fi sigur că Pardaillan a 
murit! ... N-ai mai da ochii cu mine, de Guise!” 

Tot mormăind astfel, Maurevert nu se îndreptă spre Cite, 
unde ar fi trebuit să se ducă direct, ci spre propria lui 


locuinţă. Lăsându-şi calul în grajd, urcă în odaia lui, se 
încuie de două ori cu cheia, aprinse un sfeşnic şi, luând în 
mână scrisoarea destinată Faustei, începu s-o cerceteze, 
răsucind-o pe toate feţele. 

Atunci începu să meşterească ceva, cu ajutorul unei dăltiţe 
uşoare şi al unui cuţit cu lama bine ascuţită. După cinci 
minute, scrisoarea era deschisă şi pecetea neatinsă. 

Maurevert o citi şt o răsciti, mai întâi cu o schimă 
decepţionată, apoi cu inima bătând, apoi cu surda bucurie a 
unui om care a descifrat o enigmă... 

După aceea făcu o altă operaţie: recopie misiva, cuvânt cu 
cuvânt, reluând de zece ori de la capăt copia, până când în 
sfârşit obţinu o imitație desăvârşită a scrisului lui de Guise. 
Apoi arse copiile proaste şi strivi cu călcâiul resturile 
carbonizate. După o nouă muncă migăloasă care îi năpădi 
fruntea de sudoare, izbuti să scoată pecetea de la 
scrisoarea adevărată şi o adaptă celei false. 

„Asta-i pentru Fausta”, îşi zise el punând pecetea pe 
scrisoarea falsă. 

Apoi, cu un zâmbet galben, uitându-se la scrisoarea 
adevărată, aceea scrisă de mâna lui de Guise, spuse: „Şi 
asta... Asta va fi pentru regele Franţei!” 

Ascunse misiva lui de Guise într-un buzunar secret al 
tunicii. Şi, ţinând în mână copia pe care o făcuse, cobori, 
sări pe cal şi se duse drept la palatul din Cite. Câteva clipe 
mai târziu scrisoarea falsă era în mâinile Faustei... 

Capitolul 22 

Drumul spre Dunkerque. 

După ce Fausta şi de Guise plecaseră, Pardaillan rămase la 
locul lui, în galerie, destul de năucit de cele auzite. 

„Pe toţi dracii! se gândi el. Ce păcat că femeia asta e 
plămădită din răutate! Ce curaj, ce gânduri mari, ce 
frumuseţe are... ce admirabil tip de cuceritoare ar fi fost 

Cum rumega în minte asemenea gânduri, o văzu pe Fausta 
că intră în sala tronului. 


LIA 


„Acum ar fi momentul, se gândi el, să mă arăt la faţă şi să-i 
reproşez ticăloşia pe care a făcut-o pe seama mea! ... Dar 
ce dracu face acolo? ... Plânge? ... De ce oare?...” 

Într-adevăr, Fausta se prăvălise într-un jilţ şi un hohot de 
plâns ajunse până la urechile cavalerului. Pradă unei stranii 
emoţii, Pardaillan ar fi fost poate gata să se îndrepte spre 
ea, dacă Fausta, ridicându-şi şi scuturându-şi capul, n-ar fi 
chemat o slugă lovind cu un ciocănel într-un clopot. 

Pe dată apăru un lacheu. Atunci Fausta începu să scrie. 
Fără îndoială că ceea ce scria era grav şi greu de scris, 
întrucât se oprea adesea şi rămânea dusă pe gânduri. 

Scrisoarea era lungă. Abia peste o oră Fausta îi puse 
pecetea. Atunci se întoarse spre lacheu, sau cel puţin, spre 
bărbatul care părea să fie un lacheu. 

— Unde este contele? 

— La postul lui, lângă bazilica Saint-Denis. 

— Fă în aşa fel încât să-i ajungă scrisoarea asta mâine la 
ora opt. Să pornească la drum fără întârziere. Să se ducă 
drept la Dunkerque. Şi să-i dea scrisoarea lui Alessandro 
Farnese. 

Bărbatul dispăru. 

„Aha! se gândi Pardaillan. Prin scrisoarea asta îi 
porunceşte lui Farnese să aibă armata pregătită pentru a 
intra în Franţa!” 

Curând Fausta se ridică şi ieşi. Apoi, după câteva minute, 
un alt lacheu apăru şi stinse făcliile. 

Atunci, Pardaillan, cu spada în mână, se urni. Mergea la 
întâmplare şi cu atâtea precauţii, încât se scurse o jumătate 
de oră între momentul când îşi părăsi postul de observaţie 
şi momentul când ajunse într-o încăpere destul de mare, 
luminată slab de un felinar agăţat de tavan. Pardaillan 
recunoscu îndată încăperea. Era vestibulul palatului 
Faustei. 

Poarta, care dinafară nu putea fi decât spartă, pe 
dinăuntru, dimpotrivă, era uşor de deschis. Zăvoarele 
enorme care o baricadau, întreţinute cu grijă, alunecau 


bine şi fără să facă zgomot. În câteva minute Pardaillan 
deschise poarta şi ieşi în stradă. 

În clipa aceea orologiul de la Notre-Dame bătea de 
jumătate după miezul nopţii. Pardaillan o luă repede la 
drum spre hanul Devinicre, unde ajunse fără piedici. 

Hanul era închis. Dar, deşi totul părea căzut într-un somn 
adânc, Pardaillan avea un fel al lui de a bate la uşă. Şi se 
pare că felul acesta era cel bun, deoarece, după zece 
minute, o slujnică somnoroasă îi deschise. 

— Vreau să mănânc! îi spuse cavalerul care murea de 
foame. 

— Domnule cavaler, pic de somn! zise biata slujnică. 

Pardaillan o privi pe sub sprâncene, dar, constatând că 
fata nu minţea, spuse zâmbind: 

— Bine, bine, du-te la culcare. Un singur lucru îţi cer: poţi 
să mă scoli la ora şase de dimineaţă? 

— Păi, sigur, că eu mă scol de la cinci! 

Cavalerul, intrând în bucătărie, aprinse două sfeşnice, apoi 
îşi scoase sabia de la cingătoare, se dezbrăcă de tunică şi 
de vesta de piele. Cunoscând foarte bine casa, cobori în 
pivniţă şi aduse două sticle. Se duse în magazie şi se 
întoarse cu un braţ de lemne pe care îl aruncă în vatră şi îi 
aprinse focul. Flacăra începu să crească. 

„Dacă monseniorul duce de Guise, dacă Fausta, Bussi- 
Leclerc şi Maineville... dacă toţi aceia care aleargă şi au 
alergat după mine să mă ucidă, cărora li se pare că n-au 
destule pistoale, spada, junghere şi archebuze pentru a mă 
vâna, care pun o armată pe picior de război pentru a mă 
prinde mort sau viu, dacă m-ar vedea, zic, cu mânecile 
cămăşii suflecate, aprinzând focul şi pregătindu-mă să 
răstorn o omletă... parcă aud de aici hohotul lor de râs! .... 

Şi Pardaillan, cu tigaia în mână, se porni pe râs... În clipa 
aceea, în spatele lui, ca un ecou, izbucni un alt hohot de 
râs... 

— Ei! strigă Pardaillan, gata să sară asupra spadei sale. 


W 


Dar se linişti grabnic. Râsul era limpede. Şi nu putea ieşi 
decât dintr-o gură tânără şi prietenă. Într-adevăr, era 
Huguette care, oprindu-se în pragul bucătăriei, îl 
contempla pe cavaler râzând din toată inima... 

— Am s-o dau afară pe Gillette, zise ea intrând în bucătărie 
şi smulgând tigaia din mâinile lui Pardaillan. 

— Prietenă dragă, zise Pardaillan, în cazul ăsta pe mine 
trebuie să mă dai afară. Deoarece eu am forţat-o pe biata 
fată să se ducă la culcare. Dar lasă-mă pe mine... 

— Aşează-te pe un scaun, zise Huguette. Aici, eu comand. 

Cât ai clipi, Huguette pregăti totul pe o măsuţă pe care o 
trase lângă focul bun din vatră. Câteva minute mai târziu, 
Pardaillan, cu pofta lui sănătoasă de mâncare, se înfrupta 
din omleta pe care i-o servea Huguette şi golea paharul pe 
care buna gazdă i-l umpluse ochi. 

Cina a fost grozavă. Una dintre cele mai bune pe care le 
mâncase vreodată Pardaillan şi trebuie să spunem că, în 
viaţa lui, se ospătase straşnic. Bucătăria era luminată de 
flăcările din vatră. Vinul era minunat. Gazda, cu o fustă 
scurtă pe ea, umbla de colo-colo, zâmbind... Niciodată nu se 
simţise Pardaillan atât de bine... 

Huguette îl contempla zâmbind. Şi, desigur, privirea ei era 
în clipa aceea mai mult a unei prietene, a unei surori, decât 
a unei iubite. Huguette, într-o împrejurare cumplită, lăsase 
să-i scape taina dragostei sale, e-adevărat, dar, după ce 
lucrurile se liniştiseră, ea redeveni ceea ce era în realitate, 
adică o gazdă admirabilă. 

— Ştii, draga mea Huguette, zise Pardaillan, că hanul 
domniei tale este un adevărat rai? ... Simt că am început să 
ruginesc puţin... m-am săturat de viaţa aventuroasă! ... 

— A! Domnule cavaler! spuse Huguette suspinând. Dac-ar 
fi aşa! ... 

— Aşa-i, pe toţi dracii! E-adevărat, hăţurile au început să 
mă cam apese. Mereu călare, mereu prin munţi şi prin văi, 
pe ploaie şi pe vânt, pe soare şi pe întuneric, să nu ştii 


niciodată dimineaţa unde ai să te culci seara, ei bine, cu 
timpul, asta începe să te obosească! ... 

— De ce nu te odihneşti? exclamă Huguette palpitând de 
bucurie. Hanul este bun, gazda nu prea rea. Rămâi aici. 

— Of, Huguette, după cina asta gustoasă, mă faci să-mi 
lase gura apă! ... În aşa hal, încât cu mare greutate voi lua 
hăţul în mână şi mă voi urca în şa mâine dimineaţă! 

— Mâine dimineaţă? murmură Huguette, care se făcu albă 
la faţă. 

— La ora şapte trebuie să fiu la Saint-Denis... Mi s-a făcut 
poftă să vizitez bazilica în care se odihnesc vechii noştri 
regi... 

— Of, domnule cavaler! zise Huguette şi ochii ei frumoşi şi 
duioşi se umplură de lacrimi... M-ai înşelat... m-ai lăsat să 
trag nădejde că... rău faci... iar vei bate drumurile! ... 

— Ce să fac, copilă dragă, ăsta-i adevărul. Dar, ascultă-mă. 
Sunt obligat s-o fac, pentru cinstea mea şi încă pentru 
altceva... pentru o veche datorie care trebuie plătită... sunt 
obligat să bat iarăşi drumurile. Dar sper ca drumul ăsta să 
fie scurt... Şi-apoi, dacă mă înapoiez, dacă o să simt nevoia 
de odihnă, dacă voi mai sta încă pe picioarele mele după 
ceea ce voi face, îţi făgăduiesc că n-o să caut adăpost în altă 
parte decât la hanul Devinicre. [ţâi prea bine, Huguette, 
adăugă el cu glas mai blând, că eşti tot ceea ce iubesc pe 
lume acum. Eşti trecutul meu, tinereţea mea... Aici a trăit 
tata... Aici am... Dar să nu mă las purtat de amintiri. Mâine 
la ora şapte trebuie să fiu în picioare. 

— Domnule cavaler, rosti cu glas trist Huguette. 

— Noapte bună, draga mea gazdă, zise vesel cavalerul. 

După câteva minute, adormi. 

La ora şase, slujnica îl trezi pe Pardaillan, care mai întâi 
puse şaua pe cal, după aceea mâncă o felie de şuncă, o 
bucată de pateu şi bău o jumătate de sticlă de vin, apoi îşi 
luă rămas bun de la Huguette, repetându-i că va veni să-şi 
petreacă bătrâneţile la gura focului din hanul Devinicre. 
Apoi încălecă. 


„Oare o să-l mai văd vreodată?” se întrebă Huguette. 

Puțin după ora şapte, Pardaillan se opri lângă bazilica din 
Saint-Denis. Îşi legă calul de un belciug şi, spre a nu atrage 
atenţia cuiva, intră într-o cârciumă, de unde începu să 
supravegheze drumul cu atenţie. 

La ora şapte şi jumătate văzu sosind dinspre Paris un 
călăreț înarmat până în dinţi şi părând gentilom. Îl 
recunoscu pe dată. Era lacheul căruia Fausta îi dăduse 
scrisoarea destinată lui Alessandro Farnese. 

Călărețul se opri, cum se oprise şi Pardaillan. Punând 
piciorul pe pământ la vreo sută de paşi de cârciumă, intră 
într-o casă unde rămase aproape o jumătate de oră. Apoi 
ieşi, se aruncă în şa şi porni iarăşi pe drumul spre Paris. 

„Bun! ... se gândi cavalerul. Acum scrisoarea se află în 
mâinile mesagerului. Să-l aşteptăm deci pe mesager!” 

La zece minute după plecarea călăreţului, poarta cea 
mare a casei se deschise lăsând să treacă un bărbat călare, 
care o porni la pas pe drumul spre Dammartin. Cavalerul 
încălecă şi porni să-l urmărească de departe. 

„Mesagerul care se duce la Dunkerque! se gândi el. Acela 
căruia Fausta îi spune conte. Conte, prea bine! Dar ce fel de 
conte?” 

Călărețul porni în trap. Pardaillan intră şi el în trap, 
menţinându-se însă la distanţă. Cu toate acestea, călăreţul 
nu părea prea grăbit. 

La un moment dat, omul îşi dădu seama fără îndoială că 
era urmărit, dar în loc să-şi împungă calul cu pintenii, se 
opri brusc. Pardaillan se opri şi el. Călărețul porni iarăşi în 
galop, dar după câteva minute trecu din nou la trap. 
Pardaillan făcu aceleaşi manevre. De atunci încolo pentru 
călăreț deveni limpede faptul că Pardaillan îl urmărea. 

Nu se opri la Dammartin şi merse până la Senlis. Acolo, 
mesagerul descălecă în faţa hanului. „La Butoiul lui 
Bacchus”, de vechi şi bun renume. Pardaillan intră şi el „La 
Butoiul lui Bacchus”. Mesagerul mânca în sala cea mare. 
Pardaillan mâncă şi el în sala cea mare. Apoi mesagerul se 


retrase în camera lui, dând poruncă să fie lăsat să doarmă 
până la ora opt de dimineaţă. 

„Bun! gândi Pardaillan. Să fiu spânzurat dacă omul meu n- 
o să fie în picioare la ora cinci! ...” 

Şi, retrăgându-se şi el, dădu poruncă să i se pregătească 
de drum calul pentru ora cinci. Înainte de a adormi, 
Pardaillan cugetă asupra situaţiei în care se afla. De fapt ce 
voia el? 

„Scrisoarea adresată lui Farnese şi nimic mai mult”, îşi 
răspunse singur. 

Pardaillan dormi neîntors până la ora cinci de dimineaţă, 
clipă în care fu trezit. 

„Sunt sigur că omul meu nu va întârzia să iasă”, se gândi 
el. 

Dar Pardaillan stătea îmbrăcat de multă vreme şi omul tot 
nu apărea. 

La ora şapte. Pardaillan nu mai îndură aşteptarea. Şi, 
chemându-l pe hangiu, îi spu-se: 

— Sper că nu vei uita să-l trezeşti la ora opt pe acel 
preacinstit gentilom. 

— Care gentilom? întrebă hangiul. 

— Păi, acela care a sosit ieri în acelaşi timp cu mine, sau 
mai degrabă, cu puţin înaintea mea. Mă plictisesc singur pe 
drum şi tare mi-ar plăcea să călătoresc alături de călăreţul 
acela despre care acum îmi amintesc foarte bine... 

— În cazul acesta, domnule, mă simt foarte încurcat... 

— Ce vrei să spui? 

— Gentilomul acela s-a răzgândit... 

— Şi-atunci? ... 

— Păi, atunci, a plecat la ora trei de dimineaţă! ... 

Pardaillan îşi înghiţi o înjurătură, se aruncă pe calul care îl 
aştepta de la ora cinci, după porunca lui şi porni în goană 
pe drumul către Amiens. 

Bombănind, îşi îmboldi calul, strângând din genunchi. 
Calul gonea ca vântul. Dar Pardaillan îşi dădu seama repede 
că, alergând astfel, bietul animal se va speti curând. Odată 


rămas fără cal, nu era sigur că şi-ar putea cumpăra un altul, 
fiindcă ţinea foarte mult la al său şi fiindcă nu-l ţinea punga 
să facă cheltuieli nemăsurate. 

Toate raţionamentele acestea îl făcură pe Pardaillan să se 
hotărască a abandona urmărirea directă şi să încerce a 
ajunge la Dunkerque pe căi lăturalnice, care i-ar scurta 
drumul. Dar, la Montdidier, unde se opri pentru a-şi lăsa 
calul să se odihnească un ceas, află că un călăreț tocmai îşi 
astâmpărase setea în cârciuma unde intrase şi el. După 
descrierea, care i se făcu la întrebările sale. Îşi dădu seama 
că acel călăreț nu putea fi decât mesagerul Faustei... În 
afară de asta mai află că omul lui nu i-o luase înainte decât 
cu o jumătate de oră. 

„E vremea să-mi iau revanşa pentru festa pe care mi-a 
jucat-o!” se gândi Pardaillan. 

Şi, încălecând iarăşi după zece minute în care îşi buşumă 
zdravăn calul, porni din nou în goană, de astă dată cu riscul 
de a-şi ucide animalul. 

Dar, când zări în depărtare turnurile şi acoperişurile din 
Amiens, tot nu-l ajunsese din urmă pe călăreț! 

Se lăsa seara. Pardaillan se opri să chibzuiască. Rezultatul 
chibzuielilor sale fu că porni din nou la drum în trap mic, 
lucru faţă de care calul îşi arătă satisfacția sforăind şi 
azvârlindu-şi spumele în juru-i. Numai că, în loc să intre în 
Amiens, Pardaillan înconjură oraşul, bombănind în sinea lui: 
„Pândeşte-mă bine, bravul meu conte, pândeşte bine de la 
fereastra ta tot ce intră în Amiens!” 

Şi-l închipuia pe călăreț în hanul cel mai apropiat de 
poarta către Paris, ascuns în dosul perdelelor de la 
fereastră. Şi râdea în barbă de renghiul pe care i-l juca. 
După ce dădu ocol oraşului, Pardaillan intră pe drumul de 
miazănoapte, adică drumul spre Doullens şi Saint-Pol, îşi 
lăsă calul la pas şi îşi continuă drumul până în târgul 
Villiers. Când ajunse acolo, era noapte de-a binelea. 

Târgul Villiers se întindea de o parte şi de alta a drumului. 
În mijlocul străzii mari era un han. Un călăreț venind 


dinspre Amiens şi îndreptându-se către Saint-Pol trebuia 
neapărat să treacă prin faţa acestui han. 

Pardaillan sări din şa, îşi duse calul la grajd, puse să fie 
buşumat în faţa lui şi, când îşi văzu animalul bine uscat, cu 
picioarele într-un bun aşternut de paie, cu botul într-o iesle 
plină, se gândi în sfârşit şi la el. Murea de oboseală şi de 
foame. O cină bună îi astâmpără foamea. Dar, după foame, 
Pardaillan mai avea de învins oboseala. Or, intenţia lui era 
să supravegheze drumul, chiar şi toată noaptea, la nevoie. 

Se duse în odaia lui, ale cărei ferestre dădeau în stradă. Şi 
aruncă o privire invidioasă spre patul moale care îl aştepta. 

— Vrei să câştigi doi scuzi? îl întrebă el deodată pe băiatul 
care îi arătase unde se află odaia. 

Băiatul, destul de neghiob după mutră, căscă Ochii mari la 
propunerea făcută de drumeţ. 

— Doi scuzi! repetă el. 

— Doi scuzi de câte şase livre. Iată-i, zise Pardaillan, 
arătându-i două monede de argint. Ţi-ai terminat slujba, nu- 
i aşa, căci în han n-a mai rămas nimeni... 

— Mai am să închid staulele şi grajdurile... 

— Du-te şi întoarce-te cât mai iute... 

După zece minute, ţăranul cel tânăr se înapoiase. 

— Unde dormi? îl întrebă Pardaillan. 

— În grajd, pe paie. 

— Uite ce-i, dacă vrei să-ţi petreci noaptea în odaia asta, 
pe scaunul de colo, pe care am să-l trag lângă fereastră, vel 
primi doi scuzi... Dar asta nu-i tot. Stând de veghe, ai să te 
plictiseşti toată noaptea pe scaun, şi-atunci zic să te distrezi 
puţin trăgând cu urechea la ce se petrece în stradă... Şi, 
dacă o să treacă un cal, la orice oră o fi, să mă trezeşti... un 
cal care să vină dinspre Amiens şi care să se ducă spre 
Doullens... 

— Am priceput! zise băiatul. 

Apoi, ducându-se spre fereastră, se aşeză pe scaun şi îşi 
propti coatele de pervaz: 


— lată-mă la postul de observaţie, zise el. Răspund cu 
capul că, până mâine, n-o să treacă nimeni fără să vă anunţ 
de îndată. 

Pardaillan îşi aşeză pistolul de oblânc pe o masă, lângă el 
şi spada în picioare, la capul patului, pe care se aruncă 
îmbrăcat, scoțând un suspin de satisfacţie. Țăranul veghe 
cu conştiinciozitate şi, în revărsatul zorilor, îl trezi pe 
cavaler, aşa cum se înţeleseseră. 

— N-a trecut nimeni? întrebă Pardaillan care sări în 
picioare şi îi dădu băiatului cei doi scuzi. 

— Nimeni, doar câteva căruţe. 

Pardaillan mâncă lângă fereastră şi-i dădu băiatului să bea 
o stacană de vin, cinste de care demnul locuitor al Picard iei 
fu foarte mişcat. 

Apoi, făcându-se ziuă de-a binelea, Pardaillan puse şaua pe 
cal şi, aşezat în sala hanului, aşteptă liniştit. 

Pe la ora opt, un călăreț apăru în capătul străzii şi 
Pardaillan se porni pe râs... Călărețul era tocmai acela pe 
care îl aştepta el, mesagerul trimis de Fausta lui Alessandro 
Farnese! Revanşa luată de Pardaillan era deplină, aşa cum 
O visase. 

Îl lăsă să treacă pe călăreţul, care mergea în trap uşor, ca 
un om sigur că scăpase de urmăritorul nedorit, apoi 
încălecă la rândul său. De data asta avu grijă să păstreze o 
distanţă serioasă, spre a nu fi văzut. 

Trecură prin Doullens, ajunseră la Saint-Pol, apoi la Saint- 
Omer. Călărețul îşi petrecu noaptea în acest din urmă oraş 
şi Pardaillan nu găsi nimic mai bun de făcut decât să tragă 
la acelaşi han, luând precauţiile necesare spre a nu fi văzut. 
Dar, a doua zi de dimineaţă, continuându-şi urmărirea, 
săvârşi probabil vreo imprudenţă şi se lăsă văzut, deoarece 
călăreţul, în loc să meargă drept spre nord, coti brusc spre 
Calais, căutând să-şi piardă urma. 

Pardaillan era hotărât să intre în vorbă cu el, fie ce-o fi. În 
timpul călătoriei căutase zadarnic un mijloc de a căpăta 
scrisoarea... Avea mare nevoie de ea! 


Pe la ora prânzului se apropiară de Calais, care se vedea 
în zare. Pardaillan încercă să-l ajungă din urmă pe omul 
care, lăsând în stânga lui oraşul, porni în galop pe drumul 
ce şerpuia pe marginea coastei, dealtfel foarte dreaptă. 

Câştiga teren şi se apropia din ce în ce de mesager. 
Deodată, acesta se opri brusc şi, răsucindu-se, se proţăpi cu 
pistolul în mână aşteptându-l. Văzând asta, cavalerul porni 
în trap, apoi la pas şi, în sfârşit, la câţiva paşi de mesager, se 
opri şi el, îşi scoase pălăria şi începu să zâmbească cu aerul 
cel mai binevoitor de pe lume. 

Mesagerul Faustei rămase nedumerit. Era cu neputinţă să- 
| întâmpini cu focuri de pistol pe un om care se prezenta 
atât de politicos şi care, în faţa ţevii pistolului îndreptată 
asupra lui de la cinci paşi, zâmbea atât de candid, fără să 
schiţeze nici cel mai mic gest de apărare. 

Mesagerul îl salută deci la rândul său, foarte curtenitor şi 
îşi vâri pistolul în oblâncul şeii. 

— Domnule, zise el, mă numesc Luigi Cappello, conte 
toscan. Şi domnia voastră? 

— Eu, domnule, mă numesc Jean de Margency, conte 
francez. 

— Aş fi indiscret, întrebă contele italian după câteva clipe 
pe care le folosi să-şi examineze tovarăşul, aş fi indiscret 
dacă v-aş întreba de unde veniţi? 

— Pe Dumnezeul meu, nu! răspunse Pardaillan. Vin pur şi 
simplu de la Paris şi în mod special din insula Cite... 

La aceste cuvinte, Luigi Cappello tresări şi, ţintuindu-şi 
tovarăşul cu privirea, schiţă în aer un semn cu mâna. 
Pardaillan zâmbi. 

— Domnule conte, spuse el, nu voi răspunde semnului de 
recunoaştere pe care mi-l faceţi, pentru motivul foarte 
simplu că nu cunosc semnalul de răspuns, pe care fără 
îndoială îl aşteptaţi, întrucât nu fac parte dintr-ai voştri. 

— Foarte bine. În acest caz, veţi avea bunăvoința să-mi 
spuneţi unde vă duceţi? ... 


— Păi... la Dunkerque, unde vă duceţi şi domnia voastră. 
Şi, de la Dunkerque, dacă e nevoie, mă voi duce până la 
tabăra ilustrului domniei voastre compatriot, generalisimul 
Alessandro Farnese... 

Mesagerul căzu pe gânduri. Străinul acesta care îl 
urmărea era oare un colaborator sau vreun subordonat al 
Faustei? Dar, atunci, de ce nu ştia semnul? ... Şi, pe de altă 
parte, cum de era atât de bine informat? ... 

— Domnule, spuse el cu hotărâre, răspundeţi la întrebările 
mele cu atâta bunăvoință încât aş îndrăzni să vă pun a treia 
întrebare... De ce mă urmăriţi de la Dammartin încoace? 

— De la Saint-Denis, îl corectă Pardaillan. 

— Pie. De ce vă aflaţi în calea mea de la Saint-Denis? 

— Mai întâi pentru a avea plăcerea să călătoresc împreună 
cu domnia voastră! 

— Cum puteţi şti că mă îndrept, spre tabăra lui Farnese? 

— Pentru că am auzit-o vorbind despre asta pe prea nobila 
doamnă Fausta, răspunse calm cavalerul. 

— Ah! Ah! exclamă mesagerul, năucit. 

Apoi spuse: 

— Fie şi aşa. Dar aţi spus că îndârjirea domniei voastre de 
a mă ajunge din urmă pornea din dorinţa pe care o aveţi de 
a călători în tovărăşia mea... mai întâi. Există deci şi alt 
motiv? 

— Domnule conte, zise Pardaillan, îmi îngăduiţi să vă 
întreb şi eu ceva, la rândul meu? Ştiţi ce conţine scrisoarea 
care v-a fost înmânată la Saint-Denis din partea doamnei 
Fausta şi care îi este adresată lui Alessandro Farnese? 

Mesagerul rămase încremenit. În mintea lui nu mai era 
nici o îndoială. Străinul nu era, nu putea fi un trimis al 
Faustei, ci un duşman periculos, care descoperise secrete 
de temut. 

Privi în juru-i. La dreapta se întindeau ogoarele. La stânga, 
falezele, în spatele cărora se auzea mugetul mării. 
Singurătatea era deplină şi locul excelent pentru a scăpa de 
un om nedorit. 


— Domnule, zise el, mi-ar fi greu să răspund la întrebarea 
domniei voastre, pentru că, nefiind purtătorul nici unei 
scrisori, nu vă pot spune conţinutul unei misive care nu 
există. 

— Ei, domnule - conte! exclamă Pardaillan. Îmi răsplătiți 
prost sinceritatea! 

— Ei bine, mormăi mesagerul pălind la faţă, am o 
scrisoare, e-adevărat. Şi ce-i cu asta? ... 

— Vă întreb dacă îi cunoaşteţi conţinutul... 

— Nu. Şi dacă l-aş cunoaşte... 

— Nu mi l-aţi spune, este de la sine înţeles. Dar nu-l 
cunoaşteţi. Şi-atunci am să vi-l spun eu... 

— Cine sunteţi, domnule? 

— Mi-aţi cerut să vă spun numele meu şi v-am răspuns că 
sunt contele de Margency. Şi-acum, domnule, iată ce 
conţine scrisoarea: un ordin al doamnei Fausta către 
general să fie gata de a intra în Franţa şi de a mărşălui 
asupra Parisului cu armata lui, la primul semn care i se va 
face. 

— Şi ce-i cu asta? bombăni mesagerul pălind la faţă. 

— Şi ce-i cu asta? Ei bine, dragul meu domn, nu vreau ca 
această scrisoare să ajungă în tabăra lui Farnese, asta-i tot 

— Nu vreţi... ca... 

La aceste cuvinte, mesagerul puse mâna pe pistol. 
Pardaillan făcu la fel. 

— Gândiţi-vă bine, spuse el. Daţi-mi scrisoarea. 

Şi îşi îndreptă ţeava pistolului spre mesager. Acesta ridică 
din umeri şi rosti cu un calm, pe care Pardaillan îl admiră: 

— Nu vă gândiţi decât la un singur lucru. Dar eu ţin să vă 
spun. Înainte de a vă ucide... 

— Sunt numai urechi... 

— Ei bine, mi-aţi spus adineauri conţinutul scrisorii pe 
care nu-l cunoşteam. Deci aş putea, dacă mi-ar fi frică, să vă 
înmânez misiva şi să transmit ordinul verbal... 

— Nu, răspunse Pardaillan, căci generalul nu se va supune 
decât unui ordin scris. 


— În acest caz, răcni mesagerul, vă omor! ... 

În acelaşi timp trase cu pistolul... Pardaillan, dintr-o 
lovitură de pinten, îşi împinse calul să sară într-o parte atât 
de brusc, încât l-ar fi răsturnat pe un călăreț obişnuit. 
Glonţul trecu la două degete pe lângă capul său. Aproape 
îndată trase la rândul său, nu asupra călăreţului, ci asupra 
calului acestuia: animalul, lovit în cap, se prăbuşi. În aceeaşi 
clipă, mesagerul sări în picioare, cu sabia în mână. 
Pardaillan sărise şi el şi îşi scosese spada. 

— Domnule, rosti el cu gravitate, înainte de a ne încrucişa 
spadele, binevoiţi să mă ascultați o clipă. V-am spus că 
numele meu este contele de Margency, pentru că am acest 
drept. Dar mai port şi alt nume: sunt cavalerul de 
Pardaillan... 

— A! A! Am bănuit eu o clipă! bombăni furios mesagerul. 
— Mă cunoaşteţi, deci, zise Pardaillan. Cu atât mai bine. 
Asta ne va feri de discursuri lungi. Pentru că mă cunoaşteţi, 
domnule conte, trebuie să ştiţi că stăpâna domniei voastre, 
suverana domniei voastre, a mai vrut de vreo trei sau patru 
ori să mă ucidă. Ultima dată, nu de mult, tocmai îi salvasem 

viaţa. În semn de recunoştinţă, a asmuţit pe urmele mele 
toţi oamenii înarmaţi ai ducelui de Guise... Nu mă veţi 
ucide, domnule! Şi, cum nu vreau ca scrisoarea să ajungă la 
destinaţie, cum, în sfârşit, sunteţi slujitorul unei femei care- 
mi vrea moartea, eu am să fiu acela care o să vă ucidă! 

În acelaşi timp, Pardaillan se puse în gardă. Săbiile se 
încrucişară... 

Contele Luigi, om dibaci, rămase în defensivă. La urma 
urmelor, nu avea nevoie să ucidă şi să repurteze o victorie. 
Trebuia pur şi simplu să înlăture sau să oprească în loc un 
adversar. 

Pardaillan, după obiceiul său, atacă printr-o serie de 
lovituri drepte, fulgerătoare. Mesagerul nu scăpă cu viaţă 
decât datorită faptului că se trase îndărăt. Dar, deşi da 
înapoi, se apăra cu îndrăzneală şi măiestrie. 


— Domnule, spuse pe nepusă masă Pardaillan, am 
impresia că sunteţi un om de inimă şi vă cer scuze... 

— Pentru ce? întrebă contele Luigi. 

— Că v-am rugat să-mi daţi scrisoarea. Ar fi trebuit să 
prevăd că un bărbat ca domnia voastră poate fi învins de 
soartă, dar că nu-şi pleacă de bunăvoie capul... 

— Mulţumesc, domnule, zise mesagerul, atacând repede. 

— Primiţi deci toate scuzele mele, continuă Pardaillan, 
pentru propunerea nelalocul ei pe care v-am făcut-o şi toate 
regretele de a fi silit să vă tratez ca pe un duşman... 

În acelaşi timp se plecă înainte şi fandă. Mesagerul scoase 
un țipăt răguşit, lăsă să-i cadă sabia din mână, se răsuci şi 
se prăbuşi la pământ... „Hopa! mormăi Pardaillan. Am fost 
oare atât de nedibaci încât să-l fi ucis?” 

Se lăsă în genunchi, desfăcu tunica contelui toscan şi 
cercetă rana clătinând din cap. Tocmai atunci rănitul 
deschise ochii. 

— Domnule, zise Pardaillan, sunt stăpân pe situaţie. Pot 
deci să vă iau scrisoarea pe care o purtaţi. Dar aş fi disperat 
să vă părăsesc ca pe un duşman, deoarece sunteţi un om 
brav... Vreţi, deci, de bunăvoie, să-mi daţi acea misivă? ... 
Vreţi să ne despărţim ca prieteni? ... 

Rănitul făcu anevoie un gest cu mâna spre a arăta un 
buzunar dinlăuntrul tunicii. Pardaillan luă scrisoarea. În 
ochii rănitului se citea o disperare fără margini. 

— Calmaţi-vă, spuse Pardaillan, mişcat de milă. Ce vă pasă, 
la urma urmelor? ... Doar nu vă temeţi, presupun, că voi 
folosi această scrisoare ca o armă împotriva doamnei 
Fausta? 

— Mă tem... murmură rănitul cu un glas care abia se 
auzea. O să... duceţi..., scrisoarea... regelui Franţei... sunt 
un om... dezonorat. 

— Într-adevăr, zise Pardaillan, vă temeţi de asta? Nu vă 
temeţi decât de atât? Şi dacă vă dovedesc că vă înşelaţi? Că 
nu-i voi da această misivă lui Valois? 

— Dovada... nu-i posibilă..., murmură rănitul. 


— Ba da! Există una, răspunse Pardaillan. Iat-o! 

La aceste cuvinte, fără s-o deschidă, fără să-i rupă 
pecetea, fără să se uite la conţinut, Pardaillan rupse 
scrisoarea în bucăţi mici. După ce fu astfel făcută fărâme, 
care nu puteau fi citite, le aruncă în aer. 

În timpul acesta, contele Luigi îşi ţinuse ochii pironiţi 
asupra lui Pardaillan, ochi plini de uluire. Apoi, uimirea făcu 
loc unui soi de admiraţie. Şi, cu un ton care dezvăluia 
deplina lui recunoştinţă, murmură: 

— Mulţumesc, domnule! 

Pardaillan ridică din umeri. 

— V-am prevenit că aveam doar intenţia de a juca un 
renghi Faustei. S-a isprăvit. Dar n-am obiceiul de a mă sluji 
de o scrisoare căzută în mâna mea pentru a provoca 
moartea unei femei. Scrisoarea asta distrusă nu mai există 
nici măcar în amintirea mea. Sunteţi mulţumit? 

— Da, domnule... şi vă binecuvântez... că mi-aţi dat... o 
asemenea dovadă... Înainte de a muri... 

— Ei! Pe toţi dracii, n-o să muriţi! 

Rănitul clătină trist din cap. Apoi, ostenit de eforturile pe 
care le făcuse, îşi pierdu cunoştinţa. 

Pardaillan se duse la calul său şi scotoci în oblâncul şeii. 
Acolo, sub pistol, avea feşi, scamă, în sfârşit tot ceea ce îi 
trebuie unui om să oblojească repede o rană. Apoi cobori 
faleza pe o potecă foarte abruptă, înmuie în apa de mare un 
tampon mare de scamă, se urcă repede, spălă cana, o 
acoperi cu scamă şi o bandajă strâns. 

— E apă sărată. Ustură, zise Pardaillan. Dar aşa-i mai bine. 
Acum, domnule, fiţi atent. Am să vă ridic şi am să vă aşez pe 
calul meu. 

Pardaillan se plecă, îşi vâri mâinile sub mijlocul rănitului şi, 
cu blândeţe şi totodată cu forţă, îl ridică şi îl aşeză pe cal. 

— Puteţi sta astfel până la Gravelines? îl întrebă. 

— Cred... 

— Atunci, la drum. Dacă simţiţi că vă lasă puterile, strigaţi- 
mă. 


Şi, ţinându-şi calul de căpăstru, întorcându-se la fiecare 
pas spre a-l cerceta pe rănit, Pardaillan porni la pas. După 
douăzeci de minute ajunse la primele case ale satului. 

Gravelines nu era alcătuit decât din treizeci de colibe de 
pescari. Dar intrarea unui cal purtând un rănit atrase în 
jurul lui Pardaillan câteva femei şi o bandă speriată de 
ţânci. 

— Unde-i hanul? întrebă Pardaillan. 

— N-avem nici un han! spuse una dintre femei. 

— Care dintre voi vrea să câştige zece scuzi? spuse iarăşi 
Pardaillan. 

— Eu, rosti femeia care vorbise mai înainte. Dacă-i pentru 
a-i da adăpost şi a-l îngriji pe cavaler, lăsaţi pe mine! 

Rănitul fu transportat la câţiva paşi, în fata unei colibe şi 
culcat pe o saltea umplută cu iarbă de mare. 

— E pe-aici vreun felcer? întrebă Pardaillan. 

— Nu, dar avem un vraci. Un bătrân care le ştie pe toate, 
care vindecă de friguri şi ştie să îngrijească rănile. 

Tocmai atunci, acela pe care satul îl numea vraci, vestit 
desigur despre cele întâmplate. Îşi făcea intrarea în colibă. 
Era un bătrân cu un chip inteligent, cu ochii vii şi ironici. 
Fără să scoată o vorbă, se lăsă în genunchi lângă rănit şi îi 
desfăcu bandajele, apoi examină rana. 

— Ce ziceţi, domnule? îl întrebă Pardaillan. 

— Zic că-i foarte grav. Dar se face bine. 

— Uf! rosti Pardaillan cu un suspin de uşurare. 

Îndată însă un gând îi trecu prin minte. Dacă rănitul îşi 
venea în fire, se va duce la Farnese şi îi va povesti ce i se 
întâmplase, spunându-i verbal conţinutul scrisorii. Atunci, 
tot ce făcuse Pardaillan devenea inutil! îl trase pe vraci într- 
un colţ al camerei şi îl întrebă: 

— Eşti sigur că-şi va reveni? 

— Foarte sigur! 

— Dar aş vrea ca prietenul meu să-şi poată continua 
călătoria... 

Vraciul clătină din cap şi zise: 


— Dacă se mişcă de pe salteaua asta înainte de a trece opt 
zile, va muri. Dacă încearcă să umble înainte de a trece o 
lună, totul se dă peste cap. Dacă se urcă pe cal înainte de a 
trece două luni, nu mai răspund de nimic! 

Două luni! ... 

Era mai mult decât avea nevoie Pardaillan. 

Oricum ar fi fost, vraciul făcu în aşa fel încât după patru 
zile putu să declare că rănitul era în afară de orice 
primejdie. Aceste patru zile Pardaillan le petrecu în colibă. 
Fiind sigur că contele Luigi nu va muri şi va fi îngrijit destul 
de bine, pe de altă parte fiind sigur că acesta nu se va putea 
duce să-l prevină pe Farnese, într-o bună dimineaţă 
cavalerul îşi luă rămas bun de la acela pe care îl omorâse pe 
jumătate şi porni la drum spre Paris. Avea de îndeplinit o 
dublă sarcină. Mai întâi, să-l regăsească pe Maurevert. Apoi 
să-l poată întâlni pe de Guise... 

Capitolul 23 

Blois. 

Pe când Pardaillan gonea pe drumul spre Dunkerque şi 
punea mâna pe scrisoarea destinată lui Farnese, ducele de 
Guise, în mijlocul unei escorte impunătoare, înainta spre 
Blois, unde, din toate părţile Franţei, veneau deputaţii 
nobilimii, ai clerului şi ai stării a treia pentru suprema 
confruntare la care Henric al Ill-lea îşi convocase poporul şi 
care este cunoscută sub numele de „Stările generale de la 
Blois”. 

Securitatea lui de Guise era deplină. Maurevert îi dăduse 
un raport exact despre forţele de care Henric al III-lea 
putea dispune, adică aproape patruzeci de mii de oameni. 

Aceste forţe considerabile se aflau sub conducerea unui 
căpitan neînfricat, care îşi dovedise calităţile pe multe 
câmpuri de bătălie: bravul Crillon. Trupele lui Crillon 
ocupau castelul şi oraşul. 

Regele era deci apărat şi încă bine apărat. În ciuda acestei 
stări de lucruri, securitatea lui de Guise era deplină. 


Într-adevăr, ştia că fiecare dintre cei o sută cincizeci de 
gentilomi care îl însoțeau îşi puseseră în el toate speranţele 
şi toate şansele de viitor. Nu exista deci niciunul care să nu 
fie gata a se lăsa ucis spre a-şi salva şeful. În afară de asta, 
ştia că, odată ajuns la Blois, îi va întâlni pe deputaţii celor 
trei cinuri şi că, printre aceşti deputaţi, seniori, târgoveţi, 
preoţi, nu exista unul care să nu-i fie devotat trup şi suflet. 
Deci, în realitate, el avea să fie adevăratul stăpân al stărilor 
generale. 

Despre aceste felurite lucruri discuta de Guise în ultima sa 
zi de marş. Era înconjurat în clipa aceea de opt sau zece 
dintre oamenii săi cei mai apropiaţi care, alcătuind un 
pluton, mergeau în fruntea grosului escortei. Şi, încetul cu 
încetul, în grupul de intimi se săvârşise o selecţie, în aşa fel 
încât ducele se pomeni în frunte, între Bussi-Leclerc şi 
Maineville, tovarăşii săi nedespărţiţi, faţă de care nu avea 
nimic de ascuns. 

În micul clan pe care îl formau astfel ducele şi cei doi fideli 
agenţi ai săi, în chip firesc veni vorba despre Pardaillan. 

— În sfârşit, zise Maineville, ne-am văzut scăpaţi de insul 
ăsta neînsemnat. Dar, în ce mă priveşte, încerc un oarecare 
regret. Moartea prin înec a fost prea blândă pentru el... 

— E-adevărat, întări Bussi-Leclerc, iar, în ce mă priveşte, 
mi-ar fi plăcut să-i întorc... 

— Lecţia de scrimă pe care ţi-a dat-o? întrebă Maineville 
râzând. 

— Nu, pe toţi dracii! Aia i-am înapoiat-o... Nu-ţi aminteşti 
că l-am dezarmat în Bastilia? 

— Nu eram de faţă... aşa că... 

— Dar Maurevert era! ... E-adevărat, Maurevert? 

— Foarte adevărat, zise Maurevert care mergea în spatele 
lui de Guise. I-ai zburat sabia din mână de trei ori şi 
ticălosul a fost nevoit să se declare învins... 

Bussi-Leclerc făcu un gest de vie satisfacţie şi îi mulţumi 
lui Maurevert cu o privire. 

Ajunseră în satul Villerbon... 


— Domnilor, zise de Guise cu glas sumbru, să nu mai 
vorbim despre morţi... Bussi, dă o fugă până la călăreţii de 
colo şi află cam ce vor. 

Într-adevăr, în piaţa din faţa bisericii satului se opriseră 
vreo şaizeci de călăreţi. Dar Bussi-Leclerc n-avu vreme să 
execute ordinul primit. Călăreţii zăriseră trupa lui de Guise 
şi galopau în întâmpinarea ei. Pentru o clipă de Guise se 
tulbură şi mâna i se lăsă până la teaca sabiei. Ideea că 
Henric al III-lea i-a pregătit o cursă îi trecu prin minte ca un 
fulger. Dar se linişti curând. Călăreţii veneau spre el şi 
strigau: 

— Monseniore, fiţi binevenit! ... 

Era o trupă de gentilomi deputaţi, trimişi de seniorii 
adunaţi la Blois spre a-i ieşi în întâmpinare, a-l saluta şi a-l 
asigura de fidelitatea lor... 

În momentul acela, regele Franţei, palid şi nervos, se afla 
în apartamentul pe care îl ocupa la primul etaj al castelului. 
Henric al III-lea, cu o agitaţie care contrasta cu nepăsarea 
lui obişnuită, se plimba în sus şi în jos, se apropia adesea de 
o fereastră de unde putea vedea curtea pătrată şi portalul 
majestuos al castelului. 

Henric al III-lea îl aştepta pe ducele de Guise! ... 

Pe terasa Perche aux Bretons erau cincizeci de gentilomi 
înarmaţi până în dinţi. O companie de elveţieni ocupa 
curtea pătrată. Scara cea mare era plină de seniori 
regaliştI. Al căror chip întunecat arăta că nu se aşteptau la 
nimic bun de pe urma sosirii ducelui. Toate celelalte curţi şi 
scări ale castelului erau ocupate de ostaşi. 

Până şi în salon vreo douăzeci de gentilomi aşteptau în 
tăcere şi cu ochii aţintiţi asupra regelui. Într-un colţ, 
Caterina de Medici, stând de vorbă cu duhovnicul ei, 
contrasta prin seninătatea şi veselia ei cu sumbra 
nerăbdare din jur. 

— Unde este Biron? S-a înapoiat? întrebă deodată Henric 
al III-lea. 

— Aici sunt, sire, răspunse mareşalul de Biron. 


Armand de Gontaut, baron de Biron, era pe atunci în 
vârstă de şaizeci şi patru de ani, dar mai purta încă platoşa 
cu o uşurinţă pe care i-o invidiau unii mai tineri decât el. 

— A, ai venit, bătrâne viteaz! zise Henric al III-lea. Mă 
temeam că nu vei ajunge azi aici, căci îţi dădusem un 
concediu de opt zile. 

— Da, însă am aflat de sosirea domnului duce. La dracu, 
sire, nu m-ar fi răbdat inima să pierd o asemenea bună 
ocazie de a-i prezenta respectele mele! ... Şi vedeţi, sire, că 
am venit la timp... 

Regele începu să râdă, gentilomii izbucniră în hohote. 

Într-adevăr, chiar în acel moment, o larmă se ridică din 
curtea pătrată: era tropotul cailor care treceau pe sub 
portal, un clinchet de arme şi de pinteni, zgomotul făcut de 
călăreţii care descălecau... Henric al III-lea păli. 

— Conte de Loignes, zise el cu glas schimbat, vedeţi ce se 
petrece în curte. 

O ştia prea bine. Bănuia că era de Guise care sosise. Şi, 
înainte de a primi vreun răspuns, se îndreptă spre jilţul cel 
mare aşezat pe o estradă şi închipuind un tron. Se aşeză şi, 
cu un gest furios, îşi trase pălăria pe frunte. 

— Sire, exclamă Chalabre care alergase la fereastră în 
acelaşi timp cu Loignes, a venit domnul duce de Guise, 
Dumnezeu să-l aibă în paza sa! 

— Doar dacă n-o să-l ia dracu! murmură Montsery, de 
lângă rege. 

— Ah! exclamă Henric al III-lea pe un ton indiferent, atât 
de bine jucat încât regina-mamă rămase uimită. Nu mai 
spune! Ducele de Guise? ... Dar ce-o fi căutând aici? 

— Vom afla îndată, sire, căci iată-l că urcă scara cea 
mare... 

Era adevărat. Pe scara cea mare se auzea rumoarea 
nedesluşită a unei mulţimi de oameni care urcau. Mulțimea 
aceasta era escorta ducelui care îl însoțea până la uşa 
regelui... Gestul ascundea o ameninţare care nu-i scăpă lui 


Crillon. Ajuns în faţa uşii salonului, el se întoarse spre 
gentilomii lui de Guise şi spuse: 

— Monseniore, domnule duce de Mayenne, domnule 
cardinal, regele m-a însărcinat să vă aduc la cunoştinţă că 
vă acordă audiența. Cât despre domniile voastre, domnilor, 
binevoiţi să aşteptaţi... 

Escorta rămase deci înşiruită pe scară. Şi, cum scara era 
ocupată mai dinainte de un mare număr de seniori regalişti 
şi de ostaşi înarmaţi, drept urmare se umplu de oameni 
care se priveau chiorâş şi care, la o singură vorbă, s-ar fi 
încăierat unii cu ceilalţi. 

Crillon deschise uşa. Îi pofti înăuntru pe domnii de 
Lorraine şi închise uşa singur şi cu mare băgare de seamă. 

Cei trei fraţi înaintară spre jilţul din care Henric al III-lea, 
cu pălăria pe cap, îi privea venind fără să facă vreun gest, 
fără ca un muşchi de pe obrazul său să tresară. 

Ducele de Guise, mai puţin abil decât Henric al III-lea în a- 
şi ascunde simţămintele, nu se putuse împiedica să pălească 
din pricina primirii de gheaţă care i se făcea. Se opri la trei 
paşi de tron şi făcu o plecăciune adâncă, iar fraţii lui îl 
imitară. 

În sfârşit, regele îşi plecă privirea asupra ducelui şi, cu 
glasul său puţin fornăit, de o rară impertinenţă când voia, 
întrebă: 

— A! Domnia-ta eşti, domnule duce? ... Ce ai venita ne 
spune? ... 

Capitolul 24 

Împăcarea. 

Cuvintele acestea ale regelui făcură să treacă un fior prin 
vinele celor de faţă, regalişti cu toţii. Şi cei trei fraţi putură 
auzi freamătul săbiilor care se ciocneau unele de altele ca 
nişte frunze de oţel. 

— Sire, spuse ducele cu glas sigur, ştiţi că fratele meu 
cardinalul este preşedintele clerului împreună cu 
monseniorul cardinal de Bourbon. Deci nu-i nimic mai firesc 


decât prezenţa sa la statele generale pe care majestatea- 
voastră a binevoit să le convoace în acest oraş... 

— Şi domnia ta, domnule duce? continuă Henric al III-lea 
cu aceeaşi impertinenţă. 

— Sire, vorbi mai departe de Guise, ştiţi că fratele meu 
Mayenne este preşedintele nobilimii împreună cu domnul 
mareşal conte de Brissac... 

— Mareşal de baricade, aşa cum domnul de Bourbon este 
cardinal de conspirație! zise înfundat regele. 

Şi, de data aceasta, de Guise se făcu alb la faţă. Căci atacul 
era direct şi cu siguranţă furtuna avea să izbucnească... 

— Dar, zise regele, nu era vorba despre cei doi fraţi ai 
domniei tale. Era vorba despre domnia ta. Mă bucur că-i 
văd alături de domnia ta... că vă văd pe toţi împreună... dar 
te întreb îndeosebi pe domnia ta: ce-ai venit să faci aici? 

În clipa asta, Caterina de Medici se apropie de rege şi 
rămase în picioare lângă estradă. Figura ei întunecată, ca 
de spectru ivită deodată în faţa ochilor lui de Guise, i se 
păru acestuia de rău augur, prevestind o catastrofă. Aruncă 
în juru-i o privire rapidă, văzu seniorii regalişti gata să sară 
asupra lui şi puţin mai lipsea să fi rostit în momentul acela 
cuvântul irevocabil. 

„Dacă face un semn suspect, gândi în sinea lui cu 
repeziciune, îi chem pe gentilomii mei... şi... ne vom 
încăiera!” 

Hotări să mai tărăgăneze lucrurile, dacă îi stătea în 
putinţă şi răspunse: 

— Sire, aş putea să vă spun că, fiind deputat al nobilimii la 
fel ca şi alţi seniori, am putut, a trebuit să răspund 
convocării făcute de majestatea-voastră... 

— Nu e vorba de prezenţa domniei tale la stările generale, 
îl întrerupse regele care avea o încăpățânare rece, cumplită 
şi adesea crudă. Este vorba de prezenţa domniei tale aici, în 
casa mea, la rege! Ce-ai venit să faci aici? ... 

Vorbele acestea erau înspăimântătoare. Situaţia era şi mai 
şi. De Guise, pierit, bâigui câteva cuvinte nedesluşite. 


Fratele lui, cardinalul, îl călcă brutal pe picior, cu un aer 
care voia să spună: „Ce mai aştepţi? Să ne scoatem săbiile, 
ce dracu! ...” 

Neliniştea care apăsa această scenă de o cumplită violenţă 
ajunse la culme prin cuvintele pe care Henric al III-lea, mai 
fornăit ca niciodată, le rosti pe nepusă masă: 

— În orice caz, am putut vedea că ai venit în bună şi 
numeroasă companie. La dracu! Trebuie să-ţi fac un 
compliment! 

— Sire... interveni regina-mamă. 

— Lăsaţi, doamnă! ... Pe toţi sfinţii, aici există un rege, nu 
există decât un rege şi când regele vorbeşte, toată lumea 
trebuie să tacă, până şi domnia voastră, doamnă! ... Dragă 
vere, îţi făceam deci un compliment pentru escorta domniei 
tale. Dar, ia spune, mi se pare că lipseşte cineva... 

— Cine, sire? întrebă ducele de Guise îngălbenindu-se. 

— Păi... călugărul care trebuia să mă ucidă în catedrala de 
la Chartres. L-ai uitat oare la Paris? 

Vorbele acestea răsunară ca un tunet. 

Ducele de Guise se şi întorsese spre uşă, era gata să strige 
după ajutor şi cine poate şti ce s-ar fi întâmplat... 

Când, deodată, Caterina de Medici, întinzându-şi braţul 
descărnat, rosti aceste cuvinte, cu un glas de supremă 
autoritate pe care îl folosea foarte rar: 

— Domnilor de Lorraine, ascultaţi-mă, ascultaţi-o pe 
regină! Regele vrea să vorbească. Nu-i aşa, fiul meu? 

Personajele care asistau la scenă rămaseră încremenite în 
atitudinea pe care o luaseră. Numai ducele de Guise făcu o 
jumătate de întoarcere spre regina-mamă. Atunci, Caterina 
de Medici continuă: 

— Domnule duce, nu ştiţi desigur că am descoperit la 
Chartres un complot împotriva majestăţii-sale. Într-adevăr, 
un călugăr s-a lăudat că-l va lovi de moarte pe rege... 
Dumnezeu însă veghează asupra fiului mai mare al 
Bisericii... Complotul a eşuat... Totuşi călugărul acela, 
pentru a pătrunde în oraşul Chartres, s-a strecurat fără 


ştirea noastră în rândurile procesiunii... Asta a vrut să 
spună majestatea-sa... 

— Nu ştiam, într-adevăr, bâigui ducele, că în tot regatul ar 
putea exista o făptură într-atât de criminală, într-atât de 
smintită încât să îndrăznească a ridica mâna asupra 
persoanei regale... 

— Acum, spuse mai departe Caterina cu cel mai grațios 
zâmbet, regele, acordându-i audienţă dragului nostru văr, îl 
întreabă pur şi simplu care este scopul special al acestei 
audienţe... Întrebarea lui n-are alt tâlc. 

De Guise îl privi pe Henric al III-lea care, temându-se că 
împinsese lucrurile prea departe şi că nu va fi în măsură să 
iasă dintr-un impas, făcu un semn afirmativ din cap. O 
destindere se produse în întreaga adunare, toţi înţeleseră 
că regele dăduse înapoi. 

— Sire, spuse atunci de Guise cu un glas mai sigur şi 
domnia voastră, doamnă şi regină, audiența pe care 
majestatea-voastră a binevoit să ne-o acorde are, într- 
adevăr, un scop special. Am venit nu la Blois, ci la castelul 
din Blois. Am venit nu la consfătuire, ci la majestatea-sa. Şi, 
dacă i-am rugat pe fraţii mei să mă întovărăşească, dacă i- 
am poftit pe toţi gentilomii prieteni pe care îi cunosc să mă 
urmeze aici, am făcut-o pentru că aveam de gând să rostesc 
cuvinte solemne... şi aş fi vrut ca toată nobilimea din Franţa 
să fie prezentă în acest salon... 

— Dacă-i vorba aşa, nu-i nici o piedică! zise cutezător 
regele. Să se deschidă uşile şi să fie poftită înăuntru toată 
lumea! 

Ordinul fu executat fără zăbavă. Uşa dublă a salonului se 
deschise şi un uşier strigă: 

— Domnilor, regele vrea să vă vadă! 

Atunci, toţi seniorii care aşteptau pe scară şi pe terasă 
intrară. Curând salonul fu înţesat de lume. Aceia care nu 
izbutiră să intre, se opriră pe palier şi chiar pe treptele 
scării. O curiozitate puternică gâtuia mulţimea adunată 
acolo. 


— Vere, spuse regele, acum ai auditori cât pofteşti. 
Vorbeşte deci cu tot curajul. 

— Voi vorbi chiar cu mai multă sinceritate decât curaj, zise 
ducele de Guise. Sire, când am avut onoarea să vă văd la 
Chartres, v-am spus că oraşul vostru Paris cerea sus şi tare 
prezenţa regelui său de care nu vrea să fie lipsit, căci altfel 
piere. Acum, sire, adaug: regatul întreg cere să se pună 
capăt vrajbelor şi o imploră pe majestatea-voastră să reia în 
mână frâiele conducerii. Pe nedrept, foarte pe nedrept, sire, 
eu, Henri 1 de Lorraine, duce de Guise, am fost socotit ca un 
stindard al războiului civil. Spre marele meu regret, aceia 
care voiau să semene tulburări în regat au sperat să afle în 
mine un şef al revoltei, pe când eu sunt doar şeful unei 
armate regale. Speranţele acestea nutrite de aţâţătorii 
unor răzmeriţe ar fi fost încurajate de mine dacă, cu glas 
tare, nu le-aş pune capăt. Sire, am venit în chip leal să-mi 
depun spada la picioarele voastre şi să vă propun o 
împăcare solemnă, dacă a existat, totuşi, vreodată o vrajbă 
adevărată... 

— Şi de fapt n-a existat niciodată! strigă regina-mamă. 

Ar fi greu să ne facem o idee exactă despre uluirea care se 
zugrăvi pe chipurile gentilomilor, atât ducali cât şi regalişti, 
când ducele de Guise isprăvi de vorbit. Pentru unii asta 
însemna prăbuşirea subită, inexplicabilă şi inexplicată a 
unei conspirații care dura de cincisprezece ani. Ceilalţi 
manifestau o neîncredere instinctivă în faţa unei atitudini 
atât de noi a orgoliosului duce. 

În ce-l priveşte pe Henric al III-lea, dacă era mirat, 
bucuros sau nu, nimeni nu putea şti, deoarece chipul lui 
rămase de nepătruns. O privi doar pe maică-sa, care îi făcu 
un semn şi spuse: 

— Ce nobile cuvinte a rostit mai înainte vărul nostru! Ce 
păcat că o scenă atât de înduioşătoare nu-l poate avea pe 
Dumnezeu drept martor! ... 

Regele se obişnuise de multă vreme să-şi înţeleagă mama 
din câteva vorbe. Ridicându-se, deci, întrebă: 


— Domnule duce, ai fi dispus să repeţi aceste cuvinte în 
biserică, dinaintea altarului? 

Ducele şovăi puţin, apoi, răspunse: 

— Desigur, sire! Când va voi majestatea-voastră... 

— Aşadar, eşti gata să faci un legământ de împăciuire în 
faţa altarului? 

— Sunt gata, sire... De îndată ce ne vom înapoia la Paris, 
dacă binevoieşte majestatea-voastră, ne vom duce la Notre- 
Dame şi... 

— Domnule duce, îl întrerupse regele, pretutindeni există 
altare şi pe Dumnezeu îl găseşti pretutindeni atunci când îl 
cauţi. Catedrala din Blois mi se pare la fel de propice ca şi 
Notre-Dame pentru un asemenea jurământ... 

— Nici nu cer mai mull. Sire... Când va voi majestatea- 
voastră... chiar mâine! 

— Mâine! ... Cine ştie unde ne vom afla mâine? Chiar 
acum, pe loc, domnule duce, în ceasul care urmează trebuie 
să ne ducem la picioarele altarului... 

De Guise şovăi din nou. Şi, de data asta, oricât de puţin 
dură şovăiala lui, Caterina, care îl sorbea din ochi, o 
remarcă. Dar ducele răspunse cu glas ferm: 

— Pe loc, dacă asta-i pe placul majestăţii-sale! 

— Crillon, zise regele, ne ducem la catedrală. Domnilor, 
veniţi cu toţii. Va fi o ceremonie despre care să se vorbească 
în tot regatul şi a cărei amintire să rămână în istorie! Şi- 
acum, vreau să fiu lăsat singur! 

Toată lumea ieşi. Numai regina-mamă rămase lângă 
Henric al III-lea. 

— Ei bine, mamă? rosti vesel regele. Ne vom înapoia deci 
la Paris? ... De îndată ce consfătuirea se va isprăvi, vom 
porni la drum. 

— Da, zise regina bătrână, iată ce-ţi doreşte inima cel mai 
mult! Să te înapoiezi la Paris! Să-ţi reiei distracţiile favorite 
în Luvru şi aiurea, să pregăteşti serbări peste serbări, cu 
riscul de a vedea încă o dată cum se vor dezlănţui târgoveţii 
sătui să-ţi tot plătească nebuniile! Mare scofală să te întorci 


la Luvru, dacă revii micşorat, fantoma unui rege, 
nemaiavând decât o umbră de putere! ... Crezi deci în 
această împăcare? 

— Şi de ce să nu cred, dacă domnul de Guise va jura în 
faţa altarului? zise Henric al III-lea cu o sinceritate care o 
făcu pe Caterina să zâmbească amar. 

— la seama, fiule! 

— O, doamnă! exclamă regele, neînţelegând bine sensul 
acestui avertisment. Desigur că Crillon a luat toate măsurile 
necesare... iată-l că şi vine! adăugă el pentru a încheia 
discuţia. 

Caterina de Medici scoase un oftat, aruncă o privire lungă 
asupra fiului şi se retrase încet, pe când Crillon îşi făcea 
într-adevăr intrarea în salon şi îl anunţa pe rege că totul era 
pregătit şi că nu mai aşteptau decât să binevoiască a porni 
spre catedrală. 

Regele cobori îndată în curtea pătrată şi zâmbi la vederea 
gentilomilor care alcătuiau o trupă însemnată, precum şi la 
vederea, mai impunătoare încă, a ostaşilor pe care Crillon îi 
aşezase în şiruri compacte. Încălecă. Toţi făcură la fel. 

Regele ieşi din castel, precedat de o fanfară de trompete, 
de o companie de muşchetari şi încadrat de trei şiruri de 
gentilomi. Ducele de Guise venea îndată în urma lui şi, 
astfel, ora despărţiri de partizanii săi. Ioată această 
formidabilă şi strălucită cavalcadă se îndreptă spre 
catedrală, într-un soi de reculegere neliniştită. Nimeni nu 
îndrăznea să vorbească. Fiecare se întreba dacă această 
ceremonie nu ascundea cumva o capcană. 

Prevenit în grabă, clerul catedralei se adunase şi, 
înveşmântat cu podoabele sacerdotale, îl aştepta pe 
majestatea-sa. 

Regele descălecă în faţa bisericii unde intră îndată, mereu 
tăcut, urmat de mulţimea nu mai puţin tăcută. De Guise 
mergea lângă el, ceva mai în spate. 

Catedrala se umplu într-o clipită. Regele şi de Guise 
merseră până la altar. Decanul catedralei căzu în genunchi, 


înconjurat de vicarii săi şi ţinu o scurtă predică. Apoi urcă 
treptele altarului, deschise tabernacolul, scoase chivotul de 
aur şi, pe când preoţii cântau Tantum ergo, se întoarse 
ridicând emblema în mâini. 

Toată asistenţa căzu în genunchi. Regele dăduse exemplu 
cel dintâi. În sfârşit, chivotul fiind depus pe altar, regele se 
ridică şi îl privi ţintă pe ducele de Guise. Acesta, cu pas 
ferm, urcă treptele altarului şi întinse mâna dreaptă. 

— Pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cuminecătură, rosti 
ducele cu un glas pe care toată lumea îl putu auzi, atât în 
numele meu, cât şi în numele Ligii al cărei locotenent 
general sunt, jur împăciuire şi deplină prietenie maiestăţii- 
sale regelui... 

Henric al III-lea, care, până atunci, mai avea o oarecare 
îndoială, se lumină la faţă de bucurie şi, urcând treptele la 
rândul său, întinse mâna şi rosti: 

— Pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cuminecătură, jur 
împăciuire şi deplină prietenie credinciosului meu văr, 
ducele de Guise, şi domnilor din Ligă... 

Atunci urale puternice izbucniră din piepturile regaliştilor, 
pe când gentilomii fideli ducelui rămaseră întunecaţi şi 
tăcuţi. Regele întinse mâna ducelui, care făcu o plecăciune 
adâncă. Împăcarea era pecetluită! ... 

Capitolul 25 

Caterina primeşte scrisoarea... 

Seara, în timpul marii recepții care avu loc la castel, pe 
chipurile membrilor Ligii se putea citi seninătate, veselie şi 
chiar o uşoară zeflemea atunci când ochii li se opreau 
asupra lui Henric al III-lea. 

Regele, care mânca cu destulă poftă, contrar obiceiului 
său, nu remarca deloc această atitudine ciudată a 
partizanilor lui de Guise. Dar alţii o remarcau în locul lui. Şi, 
printre aceşti alţii se aflau Ruggieri şi Caterina de Medici. 

Astrologul asista la ospăţul dat de rege ascuns într-un 
cabinet prevăzut cu o vizetă invizibilă, prin care putea să 
vadă totul. Caterina îl dusese acolo, rugându-l să studieze 


fizionomia fraţilor de Guise. Bătrâna regină nu simţise 
niciodată o nelinişte atât de mare. În văzduh plutea o 
nenorocire. 

La masa regelui luaseră loc mareşalul de Biron, Villequier, 
d'Aumont, du Guast, Crillon, cei trei fraţi de Lorraine şi 
câţiva seniori din Ligă. Comesenii se amestecaseră frăţeşte 
unii cu alţii şi, dacă regele n-ar fi fost aşezat într-un jilţ ceva 
mai înalt decât celelalte, nu s-ar fi deosebit de invitaţii săi. 

— Pe Sfânta Fecioară din Chartres, căreia, la plecare, i-am 
dăruit o frumoasă mantie din țesătură de aur! exclamă la 
un moment dat regele Franţei. Tare mult aş vrea să ştiu ce 
mutră ar face blestematul acela din Bearn dacă ne-ar vedea 
adunaţi la aceeaşi masă! ... Numai când mă gândesc şi mă 
apucă râsul! 

Regele izbucni în hohote de râs. Ducele de Guise făcu la 
fel, apoi toţi cei aşezaţi în jurul mesei, iar la urmă toţi 
seniorii care stăteau în picioare. 

— Parcă-l aud, continuă regele. Ar trage un „Ventre-Saint- 
Gris”! 4... 

Şi Henric al III-lea repetă înjurătura favorită a regelui 
Navarrei, imitând atât de bine accentul gascon al acestuia, 
încât, de data asta, râsetele se porniră de la sine şi din toată 
inima. 

— Fiindcă veni vorba, sire, ştiţi ce face în clipa asta? 
întrebă cardinalul de Guise. Ei bine, s-a înapoiat în La 
Rochelle unde va prezida adunarea generală a 
protestanților. 

— Ceva cam cum ar veni stările generale ale hughenoţilor, 
zise regele. Nu ne mai temem de el. Să adune pe cine 
pofteşte. Vom porni împotriva lui şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, cu ajutorul prietenului nostru (îl privi pe duce) 
îl vom preface în mici fărâme. 

— Sire, spuse ducele de Guise, dacă binevoieşte 
majestatea-voastră, vom pregăti această expediţie... 

— De îndată ce ne vom înapoia în oraşul nostru Paris, 
răspunse regele. Nu voi afla odihnă atâta vreme cât La 


Rochelle va fi în mâinile hughenoţilor. 

Rostind acestea, regele bău un pocal mare cu vin şi toţi cei 
de faţă îl imitară. Astfel se isprăvi ospăţul, unde s-a vorbit 
despre toate în afară de statele generale pentru care se 
adunase acolo toată lumea. 

Caterina de Medici, în ciuda vârstei şi în ciuda slăbiciunii 
sale, stătuse până la sfârşit. Când rămase singură, intră în 
sala ospăţului şi se îndreptă spre cabinetul unde îl lăsase pe 
Ruggieri. În aceeaşi clipă, în semiîntuneric, un gentilom îi 
apăru în faţă. 

— Maurevert! rosti înăbuşit regina. 

— Da, doamnă, zise Maurevert, făcând o plecăciune. 

Apoi, îşi îndreptă spinarea, o privi pe regină şi spuse mai 
departe: 

— Acelaşi Maurevert care a tras un foc de archebuză în 
mareşalul Coligny, aşa cum fără îndoială n-aţi uitat. 
Vremurile acelea au trecut de mult şi mă temeam ca 
majestatea-voastră să nu-mi fi uitat trăsăturile chipului... 
Dar sunt fericit văzând că n-am de ce mă teme... 

Caterina de Medici îşi pironise privirea întunecată asupra 
omului care îi vorbea cu un soi de familiaritate 
impertinentă. Dar nu pe Maurevert îl vedea în faţa ochilor, 
ci trecutul uluitor reînviat dintr-odată prin prezenţa acestui 
om. Îl cercetă cu mai multă atenţie pe Maurevert şi spuse: 

— Da, ai fost un bun slujitor. Ai făcut multe pentru fiul meu 
Carol al IX-lea. 

— Nu, doamnă, zise Maurevert, pentru domnia voastră le- 
am făcut pe toate... 

Caterina rămase pe gânduri în faţa acestei stăruinţe. Îl 
cunoştea pe Maurevert ca pe unul dintre cei mai misterioşi 
şi mai cruzi slujitori care se învârtiseră odinioară pe orbita 
ei. Ştia că nu făcea nimic fără vreun motiv. 

— Domnule de Maurevert, rosti ea pe neaşteptate... unde 
te aflai domnia ta în Ziua Baricadelor? 

— Vă înţeleg, doamnă, zise Maurevert. L-am slujit pe 
ducele de Guise. L-am slujit cu ardoare şi cu fidelitate. 


Pentru izbânda planurilor sale am făcut la fel de multe ca şi 
odinioară pentru reuşita planurile domniei voastre. 
Începând din Ziua Baricadelor sunt deci un duşman al fiului 
domniei voastre, regele şi al domniei voastre personal. Şi, 
dacă, din întâmplare, regele ar lua hotărârea să-i taie capul 
ducelui de Guise, e sigur că eu voi fi cel puţin spânzurat. La 
toate acestea se gândea majestatea-voastră, nu-i aşa? 

— Văd, domnule de Maurevert, că ai rămas la fel de 
inteligent, spuse regina cu un zâmbet ucigător. Dar, mă rog, 
presupun că nu pentru a-mi dovedi inteligenţa pe care o ai 
mă cauţi? ... Ce doreşti? Vorbeşte! 


— Aşteptam porunca aceasta din partea majestăţii- 
voastre, zise Maurevert. lată deci, doamnă, ceea ce am 
venit să vă spun. Când i-am măcelărit pe hughenoți, când, 
pentru domnia voastră şi numai pentru domnia voastră mi- 
am riscat viaţa, mi-am vărsat sângele, nu o dată, ci de zece 
ori, fără să mai număr, majestatea-voastră mi-a făcut unele 
făgăduieli... Am aşteptat împlinirea lor vreme de zece ani. 
Într-o bună zi v-am ieşit în cale şi din privirea domniei 
voastre am înţeles că fusesem dat uitării... Am ţinut să vă 
spun, doamnă, de ce am intrat în partidul Ligii, de ce am 
făcut totul pentru a sprijini pretenţiile mărturisite sau 
ascunse ale domnului de Guise, de ce, în sfârşit, am devenit 
un duşman al neamului de Valois... 

— Într-adevăr, domnule, ai ţinut să-mi spui toate acestea? 

— Da, doamnă, răspunse Maurevert calm. Şi, acum că mă 
simt uşurat, majestatea-voastră poate porunci să fiu 
arestat. Dar acum ştiţi că, dacă v-am trădat, am făcut-o 
numai pentru că m-aţi înşelat! 

— Ah! Viperă! murmură înfundat regina. Înseamnă că de 
Guise al domniei tale este un om într-adevăr de temut, dacă 
îndrăzneşti să-i vorbeşti astfel reginei! Nu poruncesc să fii 
arestat... dat te gonesc! 

Tocmai atunci un glas grav, smerit şi totodată mângâietor 
se făcu auzit: 

— Doamnă şi venerată regină, iertaţi-mă dacă îndrăznesc 
să mă aşez între augusta domniei voastre mânie şi acest 
gentilom. Rămâneţi, domnule de Maurevert. Regina vă 
îngăduie... 

Era Ruggieri! Văzuse totul şi auzise totul dinlăuntrul 
cabinetului unde stătuse ascuns... Făcu repede un semn 
Caterinei de Medici. Şi regina, totdeauna stăpână pe 
patimile sale, rosti: 

— Domnule de Maurevert, te iert pentru atitudinea şi 
vorbele stranii ale domniei tale... 

Maurevert puse un genunchi la pământ şi zise: 


— Acum cred că pot spune reginei tot ceea ce venisem să-i 
spun. 

— Mai ai deci încă ceva pe inimă, dragul meu domn de 
Maurevert? 

— Ei! exclamă Ruggieri, lucrul e foarte simplu. l-e inima 
grea că n-a fost răsplătit după meritul său. lar acest demn 
gentilom trebuie să fie răsplătit. 

Maurevert se înclină. 

— Şi, fără îndoială că pentru a fi mai sigur că veţi obţine o 
răsplată demnă de domnia voastră, continuă astrologul, aţi 
adus ceva reginei? ... 

— Într-adevăr, domnule... Îi aduc ceva majestăţii-sale... Îi 
aduc... ceea ce i-am adus pe vremuri la Luvru, într-o 
duminică seara, de Sfântul Bartolomeu... 

— Ce anume? întrebă Ruggieri, pe când regina se făcu 
albă la faţă. 

— Un cap, răspunse Maurevert. 

— Urmaţi-mă! porunci Caterina. 

Regina cobori o scară ascunsă care dădea în apartamentul 
ei. Apartamentul reginei, aflat la parter, era aşezat chiar 
sub apartamentul regelui şi avea aceeaşi alcătuire. 

Caterina de Medici îi introduse pe Ruggieri şi pe 
Maurevert într-o capelă mică şi, lăsându-şi slujnicele libere, 
se aşeză într-un jilţ. 

— Ce vrei? întrebă bătrâna regină aţintindu-şi privirea 
asupra lui Maurevert. 

— lertaţi-mă, doamnă, interveni Ruggieri. Majestatea- 
voastră îmi îngăduie să spun şi eu un cuvânt? Ei bine, mi se 
pare că, înainte de a-l întreba pe acest gentilom ce vrea, 
trebuie să-l întrebăm ce ne dă... 

Caterina clătină din cap. 

— Ce vrei? îl întrebă din nou pe Maurevert. 

— O nimica toată, doamnă, zise Maurevert. Mă voi 
mulţumi cu trei sute de mii de livre. Şi adăugă: Ceea ce vă 
aduc merită un milion. Şi, necerând decât trei sute de mii 
de livre, evaluez deci la şapte sute de mii de livre plăcerea 


pe care o am de a sluji interesele majestăţii-voastre... „Bun! 
gândi regina, înțelegând repede. Se pare că ai un dinte rău 
împotriva lui de Guise şi că, la nevoie, îl vei trăda pentru 
nimic...” 

— Ruggieri, rosti ea cu glas tare, caută în sertarul de 
colo... al treilea... şi dă-mi unul dintre pergamentele pe 
care le vezi... 

Ruggieri se supuse şi aşeză pe masă, dinaintea reginei, 
unul dintre pergamentele cerute. Aceste pergamente erau 
bonuri pentru sume din caseta regală pregătite dinainte, 
întărite cu sigiliul lui Henric al III-lea şi semnate de mâna 
lui. Regina îl completă şi foaia fu astfel întocmită: „Bun 
pentru suma de cinci sute de mii de livre pe care 
vistiernicul nostru le va preda, la vederea prezentelor 
rânduri, în mâna domnului de Maurevert, pentru servicii 
particulare aduse nouă...” 

Caterina întinse bonul lui Maurevert, care nici măcar nu 
tresări, deşi observase majorarea enormă a sumei pe care o 
ceruse. 

— Majestatea-voastră este întruparea generozităţii, se 
mulţumi a spune. 

Dar, rostind aceste cuvinte, se înfioră. Într-adevăr, în 
partea de jos a bonului era o formulă scrisă dinainte: „Suma 
de mai sus este plătibilă la... în ziua de...” 

Nici numele oraşului, nici data nu fuseseră completate de 
Caterina de Medici. Deci bonul nu avea nici o valoare, 
Caterina care, din ochi, urmărea cu atenţie chipul lui 
Maurevert, zâmbi şi spuse: 

— Dă-mi înapoi bonul, domnule. Cred că am uitat... 

— Într-adevăr, zise Maurevert aşezând iarăşi pergamentul 
pe masă. Majestatea-voastră a omis data şi locul unde 
urmează să se facă plata... 

— Unde vrei să fii plătit, dragul meu domn de Maurevert? 
întrebă regina cu un zâmbet fermecător. 

— Păi, la Paris, dacă îmi îngăduie majestatea-voastră... 


— La Paris. Bine. Vezi, am scris: Plătibilă la Paris... Mai 
rămâne data... Când vrei să fii plătit? 

— Cât mai curând cu putinţă, zise Maurevert râzând. 

— Cât mai curând cu putinţă, spuse regina. Foarte bine. 
Vezi: am pus data cea mai apropiată cu putinţă, adică în 
ziua în care regele va putea dispune după bunul său plac de 
finanţe... adică... 

Şi Caterina, cu buzele strânse şi sprâncenele încruntate, 
cu obrazul devenit dintr-odată feroce, scrise în încheiere: 
„Plătibilă la Paris. A DOUA ZI DUPĂ MOARTEA DOMNULUI 
DUCE DE GUISE.” 

Maurevert citi fără să se mire cuvintele pe care le scrisese 
Caterina. Luă bonul, îl împături cu răceală, îl strecură într- 
un buzunar al tunicii şi zise: 

— Îi mulţumesc majestăţii-voastre. Data pe care aţi pus-o 
îmi convine de minune. 

— Deci data aceasta este destul de apropiată? întrebă 
regina palpitând. 

— O! Asta nu depinde de mine, doamnă! Căci eu nu sunt 
nici Dumnezeu spre a decreta moartea monseniorului de 
Guise... nici regele... pentru a-l trimite la eşafod... 

— La eşafod! rosti înfundat Caterina, care îşi îndreptă 
trupul, galbenă la faţă. 

Ruggieri îl privea cu ardoare pe Maurevert. 

— Vorbiţi mai limpede, spuse la rândul său astrologul. Deci 
nu este vorba... 

— De un foc de archebuză, asemănător cu acela pe care l- 
am tras asupra lui Coligny? zise Maurevert. Nicidecum. De 
aceea, în loc de a scrie: „Plătibilă a doua zi după 
moartea...”, majestatea-voastră ar fi trebuit mai bine să 
scrie: „Plătibilă a doua zi după execuţia domnului de Guise”. 

— Maurevert, spuse gâfâind regina bătrână, ai deci într- 
adevăr un mijloc prin care se poate aduce o acuzaţie gravă 
împotriva ducelui? ... Vorbeşte, prietene! 

— Hârtie pentru hârtie, zise Maurevert. 


Spunând aceste cuvinte, scoase din buzunar o hârtie pe 
care i-o întinse reginei. Caterina aruncă asupra ei o privire 
lacomă şi murmură: 

— Scrisul lui de Guise... 

Caterina şi Ruggieri se aplecară în acelaşi timp asupra 
scrisorii aşezate pe masă. 

Scrisoarea aceasta era aceea pe care de Guise i-o 
înmânase lui Maurevert pentru a o duce Faustei. Maurevert 
copiase scrisoarea, îi dăduse Faustei copia perfect imitată şi 
păstrase originalul pentru el. Semnătura „Henri, duce de 
Guise... DEOCAMDATĂ” constituia mărturisirea scăpată din 
imprudenţa ducelui. Aceste cuvinte limpezeau înţelesul 
scrisorii. „Moartea cui ştiţi”, însemna că era vorba despre 
rege! 

După ce Caterina citi şi reciti scrisoarea, nu pentru a-i 
desluşi înţelesul, deoarece înţelesul îi apărea foarte 
limpede, ci pentru a căuta posibilitatea de a-l strivi pe duce 
tub o acuzaţie capitală, întrebă: 

— Cui îi era adresată această scrisoare? 

— Prințesei Fausta, răspunse Maurevert. 

— Deci ea n-a primit-o? 

— Ilertaţi-mă, doamnă. Prinţesa Fausta a primit 
scrisoarea... sau, mai bine zis, o copie a scrisorii... 

Caterina îl privi cu o oarecare admiraţie. 

— Eşti sigur că nimeni altul în afară de domnia ta n-a 
văzut această scrisoare? spuse ea mai departe. 

— Absolut sigur, doamnă! 

Caterina se sprijini cu un cot pe masă, îşi aşeză obrazul în 
palmă şi, cu ochii pironiţi pe hârtie, căzu într-o meditaţie 
profundă. 

— Prinţesa Fausta! murmură ea în cele din urmă. 

La ce se gândea oare regina rostind acest nume? 

Capitolul 26 

Pardaillan la mânăstire. 

Trecuseră câteva zile după plecarea ducelui de Guise. 
Parisul era neliniştit. 


La vreo douăsprezece zile după plecarea fraţilor de 
Lorraine, în palatul Faustei se produse o agitaţie. Fausta a 
citit scrisoarea pe care de Guise i-o trimisese prin 
Maurevert. Luase hotărârea de a se duce după de Guise, la 
Blois. 

Deci totul este pregătit pentru călătorie. O litieră aşteaptă 
în faţa porţii. Doisprezece ostaşi, recrutaţi de curând, îi vor 
sluji de escortă. Fausta se urcă în litieră împreună cu cele 
două confidente ale sale: Myrthis şi Lea. 

Înainte de pornirea alaiului, Fausta priveşte îndelung 
palatul în care a meditat, a iubit, a suferit, a făcut calcule, a 
combinat cea mai formidabilă dintre conspirații. Imaginea 
lui Pardaillan îi trece prin mintea întunecată de gânduri. 
Dar clatină din cap... Ela murit... şi ea este eliberată! ... 

Or, tocmai în clipa când Fausta ieşea din Paris trecând pe 
poarta Nottre-Dame-des-Champs, după o scurtă oprire la 
mănăstirea iacobinilor situată în apropierea acestei porţi, 
cavalerul de Pardaillan intra în oraş pe poarta Saint-Denis, 
adică pe la capătul opus. 

Venise la Paris făcând drumul cu popasuri. La Amiens se 
oprise două zile. Se simţea cam ostenit. Singurătatea îi 
apăsa sufletul şi trupul... Ducea o viaţă de om singur... 

La drept vorbind nu-l interesau decât două lucruri: mai 
întâi să-l trăsnească pe Maurevert. În al doilea rând, să-i 
vâre ducelui pe gât, cu ajutorul spadei sale, insultele pe 
care de Guise le proferase împotriva sa, în ziua când, 
pentru a o salva pe Huguette, cavalerul se predase. 

„Să presupunem, se gândea el, că îi dobor şi pe Maurevert 
şi pe de Guise şi pe Fausta. Şi după asta, ce-o să mai fac?” 

lată care era întrebarea... Ce mai avea de făcut în viaţă? 

Se plictisea şi se plictisea pur şi simplu pentru că vechea 
cicatrice din inima sa nu era încă vindecată şi pentru că nu 
ştia încotro s-o apuce când, în sfârşit, îşi va încheia 
socotelile - dacă izbutea totuşi s-o facă. 

„Ce-o să fac? ... Unde o să mă duc? Să-i cer ospitalitate 
tânărului duce şi să îmbătrânesc cu speranţa că îi voi putea 


învăţa tainele scrimei pe copiii Violettei? Să îmbătrânesc 
lângă Huguette?” 

Pardaillan se opri multă vreme asupra acestui gând, cu o 
înduioşare de nedescris. 

„La urma urmei, îşi spuse el, nu s-au isprăvit drumurile în 
Franţa şi aiurea. Totdeauna vor exista copaci de-a lungul 
acestor drumuri, soare în văzduh, doar dacă nu se adună 
nori aducători de ploaie...” 

Când Pardaillan luase drumul spre Paris nu era hotărât 
decât asupra unui singur lucru: să urmărească îndeaproape 
faptele şi mişcările domnului de Guise. Astfel încât, 
ajungând, aproape la ora când Fausta părăsea Parisul şi 
aflând din gura primului târgoveţ întâlnit în cale că ducele 
de Guise se afla la Blois, îşi zise în sinea lui: „Păi, atunci am 
să merg mai departe până la Blois.” 

Dar fără îndoială un alt gând care îi trecu prin minte ca 
fulgerul îl făcu să-şi schimbe ideea. Numai că se feri să 
treacă prin strada Saint-Denis: nu voia să se oprească la 
hanul Devinicre, poate de teamă să nu fie reţinut de 
Huguetite. 

Ajuns la malul Senei, Pardaillan trecu podul Notre-Dame. 
În capătul străzii Saint-Jacques şi în apropierea zidurilor de 
apărare ale oraşului, îşi opri calul în faţa portalului 
mănăstirii iacobinilor, descălecă şi bătu în poartă. 

Se deschise o ferestruică, prin care fratele portar îl 
întrebă ce voia, informându-l pe loc că mănăstirea nu 
primeşte nici pelerini, nici călători. 

Pardaillan răspunse că venea doar să-l vadă pe fratele 
Jacques Clement şi-atunci portarul, cu o grabă care i se 
păru ciudată, deschise poarta şi îl rugă să intre. 

— Binevoiţi să aşteptaţi în vorbitor. Bunul nostru frate 
Clement va fi vestit de sosirea domniei voastre. 

Şi fratele portar plecă în goană. Numai că nu spre chilia 
lui Jacques Clement se îndreptă, ci spre casa priorului 
Bourgoing, căruia îi spuse că un mirean voia să-l vadă pe 
fratele Clement. 


Bourgoing nu se îndoi nici o clipă că vizitatorul n-ar fi un 
om trimis în scopul de a sta de vorbă cu Jacques Clement în 
vederea marii înfăptuiri, adică uciderea lui Henric al III-lea. 
Dădu deci poruncă nu de a-l chema pe fratele Jacques la 
vorbitor, ci de a fi condus vizitatorul la chilia călugărului. 

Trebuie să adăugăm că foiala aceasta nu l-a prea mirat pe 
Pardaillan şi că nu i-a dat decât o atenţie destul de mică. 
Atunci când fratele portar se înapoie, el se mulţumi doar să- 
| urmeze pe călugăr, care îl conducea. După nenumărate 
ocolişuri, călugărul se opri în faţa uşii întredeschise a unei 
chilii şi zise: 

— Aici stă, puteţi intra, frate... 

Pardaillan deschise uşa. Intră şi îl văzu pe Jacques 
Clement care, aşezat în faţa unei măsuţe, scria. 

La intrarea cavalerului, călugărul se întoarse, îl văzu, 
ascunse iute sub o carte ceea ce scria şi o roşeaţă puternică 
îi năpădi obrajii palizi. Se ridică şi se îndreptă spre 
Pardaillan, cu mâinile întinse. 

— Domnul fie lăudat! spuse el. 

— Doamne sfinte! zise Pardaillan, strângând mâinile 
călugărului. Tare greu se ajunge la domnia ta! 

Apoi, aruncând o privire împrejurul său, adăugă, 
înfiorându-se: 

— Cum poţi trăi aici? Parcă-i un mormânt... mai ales 
pentru un om ca domnia ta, care pune la inimă orice lucru. 

Clement zâmbi cu amărăciune şi rosti: 

— Prietene drag şi stimat, eşti ca o rază de soare care 
intră într-un mormânt. De îndată ce apari, totul se 
luminează şi prinde să zâmbească... E-atăt de trist aici! 

— Dar de ce rămâi aici? 

— Nu eu am vrut să fie aşa. Am fost crescut într-o 
mănăstire, am trăit în mănăstire, aşa cum iedera trăieşte 
legată de copacul la rădăcină căruia s-a născut. 

— Ce făceai când am intrat aici? întrebă plin de curiozitate 
Pardaillan, după o clipă de tăcere. 

Jacques Clement se înroşi şi mai tare. 


— Bine, bine, zise cavalerul, nu-ţi cer să-mi destăinui 
secretele domniei tale. 

Dar, în acelaşi timp, aruncă iute o privire asupra colţului 
foii pe care o ascunsese călugărul şi care ieşea de sub 
carte. 

Şi zâmbi uimit, exclamând: 

— Versuri! Nu mi-ai spus că eşti şi poet! 

Într-adevăr, tânărul călugăr scria versuri. 

— O! O! continuă cavalerul, care, niciuna, nici două, 
trăsese foaia de hârtie şi o citea. Cât zel... religios! Sau, 
cine este Maria asta despre care scrii? 

Călugărul se făcuse alb ca varul. 

— Câteodată mă distrez şi eu aşa, se bâlbâi el, cu jocuri 
profane... 

Cavalerul sucea şi răsucea hârtia pe toate feţele. Deodată 
tresări şi îşi spuse în sinea sa: „Marie de Montpensier! Ah! 
„.. Ah! ... Ducesei de Montpensier îi face el asemenea 
declaraţii înflăcărate!” 

Apoi, întinzându-i hârtia lui Jacques Clement, rosti cu glas 
tare: 

— Ia-le, nu mă pricep la versuri, dar mi se par admirabile. 
Persoana căreia îi sunt destinate trebuie să fie foarte 
năzuroasă dacă nu-i de părerea mea... 

Călugărul luă foaia de hârtie şi o ascunse, de data asta în 
sân. 

— la să vedem, spuse cavalerul, te-au mai părăsit 
gândurile cumplite care te frământau când ne-am întâlnit la 
Chartres? 

Şi Pardaillan făcu gestul unui om care loveşte cu pumnalul. 

— Vrei să vorbeşti, rosti Jacques Clement în şoaptă, dar cu 
glas ferm şi liniştit, despre hotărârea mea de a-l ucide pe 
Valois? ... De ce să fi renunţat la ea? ... Valois va muri! 
Pentru domnia ta, pentru recunoştinţa pe care ţi-o datorez, 
am amânat ceasul execuţiei. Dar ceasul acesta va veni! 

Pardaillan se înfioră. Din atitudinea şi din glasul 
călugărului răzbătea o hotărâre înspăimântătoare. 


— Pardaillan, spuse mai departe Jacques Clement, mi-ai 
cerut să adăstez. Dar, la rândul domniei tale, când planurile 
pe care le ai în ce-l priveşte pe de Guise se vor săvârşi, lasă- 
mă să-mi împlinesc destinul... Mama regelui mi-a ucis 
mama... Ei bine, fiul Alicei de Lux îl va ucide pe fiul 
Caterinei! Şi nimic, nimic în lumea asta, înţelegi, nu-l poate 
salva dac-ai venit să-mi spui: „Viaţa lui Valois nu mai îmi 
este de folos!”... Asta ai venit să-mi spui, cavalere? 

— Nu, răspunse Pardaillan, nu încă! 

Exact în clipa aceea, priorul Bourgoing intră în galeria 
spre care se deschideau uşile chiliilor şi, păşind în vârful 
picioarelor, se apropie să tragă cu urechea la vorbele ce se 
rosteau în odaia lui Jacques Clement. 

Acesta spuse: 

— Deci voi aştepta. Voi aştepta. Dar vorbele pe care mi le 
vei spune atunci vor fi semnalul morţii lui Valois. 

„Tocmai la asta mă gândeam şi eu! îşi spuse priorul. 
Gentilomul acesta face parte din conspirație şi fără îndoială 
el este acela care trebuie să dea semnalul! ...” 

— Uite ce e, spuse Pardaillan, am venit să-ţi fac o 
propunere. Aş dori ca ea să fie pe placul domniei tale... 

— Să vedem despre ce este vorba, rosti călugărul 
zâmbind. 

— Este vorba să mă însoţeşti până la Blois, unde mă duc 
neîntârziat... „Minunat!” se gândi priorul aflat în galerie. 

— La Blois! exclamă înfundat Jacques Clement. 

— Dumnezeule, da! închipuie-ţi, dragă prietene, că de 
câtăva vreme mă plictisesc. Şi-atunci, ca să mă distrez, mi- 
am pus în gând să călătoresc. 

— La Blois! repetă Jacques Clement cu un tremur al 
trupului. 

— Da, la Blois, zise cu nepăsare cavalerul. Dar, o să zici, de 
ce la Blois? ... Mai întâi că acolo îl poţi vedea pe rege... 
„Bravo!” exclamă în sinea lui priorul Bourgoing, din ce în ce 
mai convins că vizitatorul încerca să-l împingă pe călugăr la 
executarea faptei aşteptate. 


— Pe urmă, continuă Pardaillan, acolo vezi toată floarea 
nobilimii regatului, care s-a adunat pentru stările generale. 
În sfârşit, tot acolo mai este şi domnul de Guise, ilustrul 
duce de Guise... „Admirabil gentilom!” murmură priorul. 

— Şi în jurul monseniorului duce, încheie Pardaillan, există 
o suită strălucitoare, spirituală, fără să mai pomenim 
despre doamnele frumoase şi nobile cum este ducesa de 
Montpensier! ... 

Pardaillan rosti ultimele cuvinte într-un hohot de râs. 
Jacques Clement păli de moarte, îl prinse pe cavaler de 
mână şi murmură cu glas stins: 

— Eşti sigur... că doamna... despre care ai vorbit... 

— Este la Blois? ... Drace! Dar unde-ai vrea să fie? Hai, 
vino cu mine. O să ne distrăm unul pe altul... Dar, la drept 
vorbind, mă gândesc că... poate nu poţi ieşi când vrei de- 
aici? 

În acea clipă apăru cineva, care înainta cu un zâmbet larg 
pe faţă, plin de bunăvoință. Era priorul. 

— Fiule, spuse acesta, dragă frate, eşti mulţumit? Da, văd 
că eşti mulţumit. Sunt sigur că acest gentilom ţi-a dat 
sfaturi excelente... Trebuie să-l urmezi, fiule, trebuie să-l 
asculţi pe gentilomul acesta. 

— Dar, părinte... murmură Jacques, uluit. 

— Fără nici un dar, zise Bourgoing. Gentilomul acesta, 
sunt sigur, n-a putut să-ţi dea decât sfaturi înțelepte. 

— Pe cuvântul meu, părinte, spuse Pardaillan destul de 
mirat, l-am sfătuit pur şi simplu să călătorească... 

— Admirabil sfat! exclamă Bourgoing. Dar în ce direcţie? 

— L-am sfătuit să meargă la Blois. 

— Este un sfat minunat. Aerul de la Blois este sublim. Cel 
puţin aşa mi s-a spus. Or, fratele nostru drag este bolnav, 
foarte bolnav... are nevoie de un aer curat şi întăritor... 

— Asta-i spuneam şi eu, zise Pardaillan. 

— Iar eu îi poruncesc să vă dea ascultare. Mă auzi, frate? 
Îţi poruncesc să te supui tuturor sfaturilor acestui gentilom. 
Începe deci pe loc să te pregăteşti de plecare. Eu voi da 


poruncă să se pună şaua pe cel mai bun cal de drum al 
meu. Îţi dau binecuvântarea mea, frate şi domniei voastre 
de asemenea, domnule. 

Şi priorul Bourgoing, lăsându-l pe cavaler cu gura căscată, 
se grăbi să iasă. 

— Pe cuvântul meu, zise Pardaillan, este cel mai 
cumsecade călugăr pe care l-am întâlnit în viaţa mea. 
Aşadar, pornim la drum? 

Şi Pardaillan se porni pe râs. 

— Da, zise Jacques Clement, care începuse să tremure 
uşor. 

— Ziua cea mare se apropie... 

După o jumătate de oră, în vorbitorul unde îl aştepta 
Pardaillan, apăru călugărul, în hainele de cavaler pe care le 
purtase în timpul călătoriei sale la Chartres. În faţa porţii 
mănăstirii aştepta un cal cu şaua pe el, alături de calul lui 
Pardaillan. Cavalerul şi călugărul încălecară. 

Capitolul 27 

Să mori sau să ucizi? 

Poate că Pardaillan, ducându-l pe Jacques Clement la Blois, 
rumega în minte o idee. Oricum ar fi fost, ieşiră împreună 
din Paris şi o apucară îndată pe drumul spre Chartres ca, 
de acolo, să ajungă la capătul călătoriei propuse. 

Nu trecuse o oră de când părăsiseră mănăstirea 
iacobinilor când un călăreț ieşi şi el de acolo. Acest călăreț 
nu era altul decât fratele portar în persoană, care, 
încălecând pe un catâr zdravăn, se ducea la Blois trimis 
fiind de priorul Bourgoing. 

Călugărul purta o scrisoare ascunsă la piept. Scrisoarea 
era adresată ducesei de Montpensier. 

Aceasta fiind situaţia, să-i lăsăm pe Jacques Clement şi pe 
Pardaillan. Scena pe care o vom descrie mai jos se petrece 
la o săptămână după ce Caterina de Medici primise 
scrisoarea pe care i-o plătise lui Maurevert cu cinci sute de 
mii de livre. 


Ziua aceea deci era duminică 12 noiembrie. O ceaţă deasă 
se ridica deasupra Loarei, luând cu asalt colina pe care sunt 
aşezate în trepte străzile oraşului Blois. Pe străzi, nici 
ţipenie de om. În schimb, castelul gemea de seniori. 

O ştafetă sosise tocmai din La Rochelle, spre marea mirare 
a curtenilor regalişti sau ducali, uniţi într-o ură comună 
împotriva hughenoţilor. Ce mai poftea oare omul din Bearn? 

Ca dovadă de încredere şi de mare prietenie, regele 
deschise de faţă cu toţi misiva lui Henric de Navarra. Şi o 
citi cu glas tare. Pe scurt, Bearnezul, vorbind în numele 
protestanților adunaţi în La Rochelle, făcea două cereri: 

1. Cerea să se restituie hughenoţilor bunurile care le 
fuseseră confiscate; 

2. Reclama să li se acorde acestora libertatea de 
conştiinţă. 

Lectura făcută, cum am mai spus, cu glas tare de rege 
însuşi a fost primită cu huiduieli, râsete şi ameninţări la 
adresa mesagerului care, rămânând foarte calm şi foarte 
demn, aştepta răspunsul. 

— Ce răspuns trebuie să-i duc stăpânului meu regele? 
întrebă hughenotul când furtuna de râsete şi de ameninţări 
se mai potolise. 

— Spune-i regelui Navarrei, zise Henric al III-lea, că vom 
chibzui la chestiunile pe care ni le supune şi că, atunci când 
vom lua o hotărâre, domnul duce de Guise, locotenentul 
general al armatelor noastre, îi va aduce răspunsul. 

Răspunsul acesta era menit să aibă consecinţe 
incalculabile. 

Într-adevăr, după ce îl primi, Henric de Navarra porni la 
luptă împreună cu oştirea lui, hotărâtă să cucerească, cu 
arma în mână, tot ceea ce i se refuza de bună-voie. 

lată ce evenimente se petrecură în acea seară de 
noiembrie. 

Regele, înveselit de aclamaţiile cu care fusese primit 
răspunsul său, rămase până la ora zece, tăifăsuind de 
preferinţă cu gentilomii din Ligă şi făcându-i tot felul de 


drăgălăşenii ducelui de Guise. În sfârşit, se dădu semnalul 
de retragere. Apartamentele regale se goliră. Regele se afla 
în odaia lui. 

Tocmai atunci intră şi regina-mamă. Henric al III-lea, care 
nu 0 vedea niciodată între patru ochi decât cu plictis sau cu 
o spaimă surdă, nu-şi putu reţine o strâmbătură. 

Caterina de Medici se aşeză în tăcere. 

— Henric, spuse regina bătrână cu glas îndurerat şi 
aproape tremurător, în curând nu voi mai fi pe lumea asta. 
Abia atunci, poate, ai să mă regreţi. Abia atunci, poarte, vei 
recunoaşte simţământul care m-a călăuzit întotdeauna şi 
care este acela de afecţiune... indestructibilă, întrucât 
ingratitudinea domniei tale n-a putut să-l slăbească... 

— Ştiu că mă iubeşti, mamă, zise Henric al III-lea cu glas 
mângâietor. 

— Mamă! rosti Caterina. Rar ţi se întâmplă să mă numeşti 
astfel, Henric şi cuvântul acesta este drag inimii mele. Da, 
te iubesc şi încă din tot sufletul. Dar tu, Henric, nu mă 
iubeşti. Mult mai multă afecţiune aveau pentru mine 
Charles şi Francois, pe care nu-i iubeam, ştii bine... şi 
totuşi, adăugă ea cu glas înfundat, i-am lăsat... să moară... 
pentru că voiam să te văd pe tron... 

Caterina îşi plecă fruntea şi adăugă şi mai şoptit: 

— Henric! ... Ştii care a fost prima vorbă pe care mi-a 
spus-o tatăl tău când m-a luat de nevastă? 

— Nu, doamnă, dar cred că a fost o vorbă de dragoste... 
zise Henric căscând. 

— Eram tânără... aproape un copil. Sosisem din Italia 
înfierbântată de bucuria de a vedea Parisul, de a fi regină 
peste acest mare şi frumos regat al Franţei... Eram 
frumoasă... Veneam cu hotărârea de a-l iubi din toată inima 
pe soţul meu care era un rege atât de mare şi despre care 
se spunea că era atât de îndrăgit... Parcă-l văd şi acum... 
Era îmbrăcat din cap până în picioare în satin alb... S-a 
apropiat de mine, m-a cercetat cu privirea cinci minute. Era 
gata să leşin... Şi, după ce m-a cercetat bine, s-a aplecat 


spre mine şi mi-a spus: Dar, doamnă, miroşi a mort! ... Şi 
tatăl tău a ieşit din camera nupţială. Ce viaţă tristă am dus 
până în ziua când o lovitură de lance a lui Montgomery m-a 
lăsat văduvă... Ei bine, Henric, bătrâneţea mea este la fel 
de tristă ca şi tinereţea 

— Doamnă, bâigui Henric al III-lea, mamă... 

Caterina îl opri cu un gest. 

— Îţi cunosc sentimentele. Scuteşte-te de orice 
constrângere. Tatăl tău mi-a spus că miros a mort şi toată 
viaţa mea m-am limitat la această întrebare, care s-a ridicat 
în faţa mea zilnic: a ucide sau a fi ucisă? 

— Ce vrei să spui? exclamă Henric, cuprins de spaimă, aşa 
cum adesea i se întâmpla în prezenţa mamei. 

— Vreau să spun că toată viaţa mea am fost nevoită să ucid 
pentru a nu fi ucisă... Sunt nevoită să ucid şi acum pentru 
ca domnia ta să nu mori, domnia ta pe care îl iubesc... 
domnia ta, fiul meu! 

— Sunt deci sortit să mor! zise Henric cu glas gâtuit. Deci 
vor să mă omoare! 

— Ai fi fost de o sută de ori, dacă n-aş fi eu aici! 

Henric al III-lea fu scuturat de un fior. Mama nu-l mai 
plictisea... Îl înspăimânta. 

— Or, continuă Caterina, cu un zâmbet amar, pentru că 
tatăl domniei tale a declarat că miros a mort, nu trebuie să-l 
dezmint. 

Vorbind astfel, bătrâna regină îşi îndreptă spinarea. 
Henric o privea cu o admiraţie amestecată cu frică. 

— Ce spuneam? zise Caterina. Da... că nu vreau să-l 
dezmint pe tatăl domniei tale. Trebuie să răspândesc 
moartea în jurul meu. Şi astăzi încă, groaznica întrebare 
revine mai stăruitoare ca oricând: a muri sau a ucide! ... 
Fiule, vrei să mori? Vrei să ucizi? ... Alege! 

— În numele Sfintei Fecioare! murmură Henric făcând 
semnul crucii. Explică-te, mamă! 

— Citeşte! 


Caterina scoase de sub vălurile negre care o înfăşurau o 
hârtie şi o întinse lui Henric, care o luă cu lăcomie, se 
apropie de un sfeşnic şi începu să citească. Când termină de 
citit, Henric se întoarse spre regină. Era palid la faţă şi 
mâinile îi tremurau. 

— Aşa, va să zică, bombăni el. De Guise vrea să mă 
asasineze în ciuda legământului de prietenie? 

Caterina făcu un semn afirmativ din cap. 

— Cine ţi-a adus această scrisoare? întrebă Henric al III- 
lea. 

— Un servitor al lui de Guise, un trădător, căci şi el îşi are 
trădătorii lui, cum îi avem şi noi pe-ai noştri... domnul de 
Maurevert. 

— Omul acesta trebuie răsplătit, doamnă! 

— Am şi făcut-o. 

— Şi de când ai scrisoarea? 

— De opt zile, răspunse Caterina. 

Abia rostise aceste cuvinte că şi începuse să se căiască... 
Într-adevăr, regele strigă: 

— De opt zile! ... Scrisoarea a venit deci înaintea 
legământului de prietenie. 

— Da! răspunse Caterina. Dar ce importanţă are! Dacă 
crezi că de Guise a vrut să te omoare, ce importanţă are 
momentul când a vrut s-o facă! 

— Doamnă, zise cu răceală Henric al III-lea, bănuielile 
domniei voastre vă rătăcesc minţile. Scrisoarea nu cuprinde 
nici o dovadă pozitivă că ducele a putut concepe asemenea 
ticăloşie. Şi chiar dacă ar fi conceput-o, legământul şterge 
totul. Ei! Oare n-am vrut şi eu să-l omor? ...Astaosămă 
împiedice oare să-mi ţin jurământul? 

— Eşti orb! murmură Caterina. Deci, refuzi să mă crezi, 
fiule? 

— Cred, zise Henric cu hotărâre, că afecțiunea domniei 
voastre vă face nedreaptă. Credeţi, doamnă, că eu am 
sentimente de prietenie faţă de duce? Este puternic, ţine 
regatul în mână cu Liga lui. Dacă vreau să mă înapoiez la 


Paris ca un rege, trebuie să mă plec azi, chiar dacă îmi voi 
lua revanşa mai târziu. În ce priveşte presupunerea că vrea 
să-şi calce jurământul, asta, doamnă, este cu neputinţă. 

— Şi dacă am să ţi-o dovedesc, Henric? 

— O! În acest caz, vai de el! 

— Sire, spuse Caterina ridicându-se, îţi cer trei zile. Peste 
trei zile îţi voi aduce dovada! 

— Vai de el! repetă regele. Fie blestemat! 

Capitolul 28 

Şanţurile castelului. 

Or, în aceeaşi duminică a cărei seară am descris-o mai 
înainte, pe când se petreceau evenimentele povestite mai 
sus, o scenă cu totul deosebită se desfăşura într-o altă parte 
a oraşului. 

Pe la orele patru şi jumătate, adică la ceasul când începea 
să se lase seara şi când vălurile apusului împânzeau câmpia 
Blois, un călugăr călare pe un catâr se îndrepta în trap 
mărunt spre poarta oraşului. Călugărul acesta nu era altul 
decât fratele portar de la mănăstirea iacobinilor, acelaşi pe 
care priorul Bourgoing îl însărcinase cu o misiune de 
încredere pentru ducesa de Montpensier. 

Fratele 'Timotei slujise de mai multe ori de mesager 
priorului Bourgoing şi pe statele lui de serviciu erau 
înscrise numeroase expediţii. Era un fost oştean care făcuse 
războaiele religioase şi care, odată cu trecerea timpului, 
încă nu-şi lepădase cu totul năravurile. Adică îşi păstrase 
obiceiurile de desfrânare, pe care le îndrăgise atâta în 
tinereţe. 

Când ajunse să vadă primele case din Blois, într-o 
înceţoşată seară de noiembrie, soarele tocmai apusese şi 
noaptea se lăsa cu repeziciune, astfel încât intră în oraş cu 
puţin înainte de închiderea porţilor. 

Omul nostru zări un han, care, după firmă, se afla sub 
oblăduirea marelui sfânt Matei. Dar, după ce aruncă o 
privire pe fereastra cu gratii în sala cea mare de la parter, 


scoase un oftat, constatând că hanul nu era de nasul unui 
călugăr calic. 

În jurul meselor încărcate cu fripturi de vânat aburind, cu 
pateuri, găini rumenite, ulcioare cu vin, vreo patruzeci de 
gentilomi erau aşezaţi şi, înjurând, blestemând, ciupind 
slujnicele, râzând în hohote, strigându-se pe nume, făceau 
un chef straşnic. Aceşti gentilomi erau cu toţii din suita lui 
de Guise şi conversaţia lor, care se învârtea când asupra 
stărilor generale, când asupra regelui însuşi, era plină de 
subînţelesuri amenințătoare la adresa lui Henric al III-lea. 

Călugărul nu auzea nimic, dar el vedea chipurile 
învăpăiate de vin, tunicile care se desfăceau, fălcile care 
mestecau cu nesaţ şi îşi spunea în sinea lui: „Ce bine 
trebuie să fie înăuntru!” 

Tocmai atunci, pe când scotea al doilea oftat şi se pregătea 
să caute un alt han, mai modest, tresări şi ochii i se ţintuiră 
asupra unui gentilom care, stând mai la o parte, la o masă 
unde erau puse cinci sau şase tacâmuri, îşi aştepta fără 
doar şi poate tovarăşii pentru a putea începe cina. 

„Dar ce-mi văd ochii? murmură călugărul. Nu cumva este 
chiar domnul de Maurevert? Ba chiar el este, pe sfântul 
Matei, patronul hanului! ... Pot foarte bine să am încredere 
în domnul de Maurevert, care nu este credincios şi prieten 
intim cu priorul Bourgoing. Am să-l întreb unde-aş putea s-o 
găsesc pe ducesa de Montpensier... Şi dat fiind că el mă 
stimează, poate c-o să mă poftească să împart cu el 
bunătăţile din care, după cât se pare, se va înfrupta în 
seara asta... Să mergem dar! ...” 

Acestea fiind spuse, fratele Timotei care, în dubla sa 
calitate de fost oştean şi de călugăr era de două ori 
imprudent, îşi legă catărul de un belciug din tindă, intră 
maiestuos în sală şi, cu chipul luminat de un zâmbet larg, se 
duse drept la masa lui Maurevert. 

Maurevert care, într-adevăr, avea relaţii strânse cu priorul 
Bourgoing, ca şi cu gentilomii din slujba lui de Guise. Îl 
recunoscu îndată pe fratele portar al iacobinilor. 


— A! Domnul marchiz de Maurevert! începu vorba 
călugărul cu gura ţuguiată şi ochi lucitori. 

— Nu sunt marchiz, zise Maurevert. 

— Atunci domnule baron, sunt foarte fericit... 

— Nu sunt baron, îl întrerupse Maurevert. 

Călugărul, care îşi vârâse în cap că Maurevert îi va plăti 
cina, nu se lăsă intimidat de primirea aceasta arţăgoasă. 
Trăgându-şi deci un scăunel, se aşeză fără să fie poftit: 

— Domnule gentilom, spuse el, sunt sigur că sfinţia sa 
Bourgoing ar fi fericit dac-ar afla în ce bună companie mă 
aflu în clipa asta. Şi-apoi adăugă în sinea lui: „Să mă 
ferească sfântul!” 

Într-adevăr, Maurevert care, văzând stăruinţele 
călugărului, începuse să se încrunte şi se pregătea să-l facă 
să simtă cu usturime distanţa care desparte un purtător de 
rasă de un gentilom, îşi descreţi fruntea deodată la auzul 
numelui lui Bourgoing şi ciuli urechile. 

— Asta înseamnă, zise el încercând să descifreze intenţiile 
fratelui portar, că priorul te-a trimis la mine? 

— Nu chiar întocmai... dar pe-aproape... Îmi îngăduiţi, 
domnule gentilom, că mor de sete... 

În acelaşi timp, Timotei îşi umplu un pahar până la buză şi 
îl goli dintr-o sorbitură. 

— În sănătatea domniei voastre. În sănătatea Ligii, 
murmură el făcând cu ochiul şi pentru moartea tiranului! ... 
Maurevert tresări... Se aplecă la urechea călugărului şi îl 

întrebă iute cu glas şoptit: 

— Pentru asta ai venit la Blois? 

Timotei mai făcu o dată cu ochiul, răspuns pe care îl 
socotea în stare să îmbine dorinţa sa de a cina bine şi 
completa sa ignoranță asupra misiunii cu care era 
însărcinat... Era purtătorul unei scrisori, atâta tot. Dar 
Maurevert interpretă acest răspuns în sensul afirmativ. 

Ura lui împotriva ducelui de Guise, mai mult chiar decât 
dorinţa lui de a trece cât mai curând cu putinţă pe la 


vistiernicul regal, îl făcea să dorească din străfundul 
sufletului moartea ducelui. 

Vom înţelege astfel interesul enorm pe care îl căpătă 
îndată în ochii lui fratele Timotei, trimisul lui Bourgoing, 
care era un înflăcărat adept al Ligii. 

— Bea dacă ţi-e sete, zise el cu glas foarte îndulcit. 

— Nu mor numai de sete, ci şi de foame. Închipuiţi-vă, 
domnule, că am făcut în mai puţin de patru zile călătoria de 
la Paris la Blois... „De data asta, gândi el, ai să mă pofteşti la 
masă!” 

Şi, făcând pentru a treia oară cu ochiul, arătă astfel 
importanţa misiunii pe care călugărul o avea de îndeplinit la 
Blois. 

— E-un lucru atât de grabnic? zise Maurevert care păli la 
ideea că de Guise, poate, avea să acţioneze primul. În 
numele marilor interese pe care le cunoşti, dacă ai fost 
trimis la mine, te somez să vorbeşti. Şi dacă nu pe mine mă 
cauţi, te rog... 

— Dragă domnule de Maurevert, zise călugărul, chiar pe 
domnia voastră vă căutam, căci de patru ore alerg după 
domnia voastră. Sfinţia-sa priorul mi-a recomandat cu 
deosebire să nu fac nimic fără prietenii domniilor-voastre. 
Deci voi vorbi. Dar vă mărturisesc că înainte de cină nu mi 
se limpezesc niciodată ideile... 

— Vino cu mine! zise Maurevert care, dintr-odată, se ridică 
şi ajunse iute la uşă, astfel încât să nu fie văzut că ieşea în 
tovărăşia călugărului. 

Fratele Timotei rămase o clipă cu gura căscată, aruncă o 
ultimă privire înnebunită înspre bucătărie, goli pentru 
liniştea sufletului său cana de vin care se afla în faţa lui şi 
ieşi la rândul său fără să bată cuiva la ochi. Ajuns în stradă, 
îşi dezlegă catărul şi, cu melancolie, se pregătea să-l 
urmeze pe Maurevert care îl aştepta. 

— Vreau să te tratez după meritele domniei tale, zise 
Maurevert, adică mult mai bine decât în hanul ăsta. 


Urmează-mă la câţiva paşi, deoarece este foarte important 
să nu fim văzuţi împreună, pricepi? 

— Cum să nu pricep? exclamă Timotei al cărui chip deveni 
pe loc radios. 

Între timp se făcuse noapte. Peste ulițele înguste din Blois 
se lăsase întunericul, pe care ceața îl făcea şi mai de 
nepătruns. Maurevert urca o ulicioară povârnită şi pietruită 
cu bolovani ascuţiţi pentru a-i ajuta pe cai la coborât. 

„Dacă idiotul ăsta este purtătorul unui ordin grav, voi afla, 
chibzui... Maurevert. Şi o voi preveni pe bătrâna Medici. 
Atunci, una din două: ori regele acţionează primul, ori de 
Guise îl ucide pe Valois. În primul caz, înseamnă că voi 
aduce un imens serviciu monarhiei şi vor fi nevoiţi să ţină 
seama de asta. În al doilea caz, voi aştepta un nou prilej de 
a-i dovedi lui de Guise că nu mă poate trata ca pe o slugă 
fără să plătească pentru asta. Şi, cum nu ştie nimic, cum nu 
poate să ştie nimic, voi rămâne printre intimii săi!” 

Maurevert se opri în faţa unui han cu aspect mediocru. 
Aici trăsese el. Timotei strâmbă din nas şi oftă: 

— Hanul Marelui Sfânt Matei mi se părea mult mai 
respectabil! 

— Nu te lua după aparenţe, rânji Maurevert pe un ton 
care, pentru o clipă, îl făcu să tremure pe Timotei. Ţi-am 
făgăduit să te tratez după meritele domniei tale şi îţi jur că 
aşa va fi. Intră deci, trimite-ţi catârul la grajd, apoi vino în 
sală, mergi până la scara din fundul sălii, urcă şi cere să ţi 
se dea camera numărul 3. 

Timotei începea să se căiască de faptul că îl urmase pe 
Maurevert. Era cuprins de o stranie nelinişte. De fapl. Tare 
ar mai fi vrut să spele putina, chiar dacă risca să mănânce 
prost. Dar ulicioara era pustie, Maurevert îl supraveghea. 

Se conformă deci instrucţiunilor primite. 

Gazda îl conduse la camera numărul 3 şi se retrase, 
primind binecuvântarea călugărului, care rămase singur. 
Trecu o jumătate de oră. 


„Oare domnul de Maurevert, se întrebă călugărul, îşi bate 
joc de mine?” 

În clipa aceea uşa se deschise şi apăru Maurevert, cu un 
deget lipit de buze. Călugărul se mulţumi să-l urmeze pe 
Maurevert care, cu un alt gest, îl poftea să vină cu el. 

Gentilomul traversă coridorul spre care se deschideau 
diferite odăi ale hanului şi pătrunse în camera situată chiar 
în fata camerei călugărului. Începând din acea clipă, 
obrazul fratelui Timotei se făcu mai strălucitor ca oricând 
şi, din rumen ce era, deveni incandescent. 

Pe drept cuvânt, căci în mijlocul odăii în care intrase 
Maurevert o masă frumos pusă oferea privirilor elementele 
unei cine alături de care bunătăţile de la hanul Marelui 
Sfânt Matei nu păreau decât nişte biete aperitive. 

— Dragul meu oaspete, zise Maurevert, ia loc şi bucură-te 
fără mofturi de o ospitalitate care îţi este oferită de 
asemenea fără mofturi... 

— În cazul ăsta, mi-aş scoate rasa care mă cam strânge 
când mănânc! 

Într-o clipită, demnul frate portar, aruncându-şi rasa de-a 
curmezişul patului, apăru în vestă de piele şi se aşeză la 
masă, cu cuțitul în mână, aruncând asupra unui pateu o 
privire provocatoare. 

— La atac! zise Maurevert. Dar văd că ţi-ai păstrat unele 
obiceiuri din fosta domniei tale meserie, pentru că porţi 
vesta de piele. Înainte de a fi iacobin, ai fost deci soldat? 

— Am luptat la Saint-Denis, Jarnac, Moncontours, 
Dormans, Couras..., enumeră călugărul ridicând cuțitul în 
aer. 

Cina înainta printre aceste schimburi de cuvinte şi altele. 
Revenindu-şi din spaime, călugărul mânca cât doi oameni 
destoinici şi bea cât patru. 

Veni şi clipa când Maurevert îşi dădu seama că invitatul 
său ajunsese în starea de spirit pe care o dorise. 

— Şi deci spuneai, începu el, că sfinţia-sa Bourgoing te-a 
trimis la mine? 


— Nu tocmai. Am venit s-o văd pe ducesa de Montpensier. 
— De ce? îl întrebă Maurevert, destupând o nouă sticlă. 
— De ce? bolborosi fratele Timotei. Habar n-am! 

— Ce dracu! Bănuiesc totuşi că n-ai venit să-i faci o 
declaraţie de dragoste? 

— Ei! Ei! ... Aş putea nimeri mai rău! zise călugărul cu 
jignitoarea îngâmfare a beţivilor. Dar să lăsăm asta, 
adevărul este că am o scrisoare pentru ea şi că habar n-am 
ce se spune în scrisoare şi că habar n-am când o voi putea 
întâlni pe ducesă şi că mă bizui pe domnia voastră să... 

— Să-i înmânez scrisoarea? Lasă pe mine! 

— Nu, nu! exclamă călugărul. Sfinţia-sa părintele 
Bourgoing mi-a spus: „Limotei, mai bine să-ţi smulgi limba 
din gură decât să sufli cuiva o vorbă despre această 
scrisoare!” 

— Păi nu ţi-a spus să-mi vorbeşti mie despre ea? 

— A adăugat, continuă călugărul care, prins în plasa 
propriei sale minciuni, socoti că ar fi mai bine să nu audă 
întreruperea... A adăugat: „Limotei, mai bine te laşi omorât 
decât să-ţi ia cineva scrisoarea. Dar, înainte de a muri, 
înghite-o!” Deci, domnule gentilom, nu pot nici să v-o arăt, 
nici să vă dau această misivă, care-i aici, cusută în 
căptuşeala rasei... 

— Atunci, ce vrei de la mine? 

— Păi... Să mă duceţi până la ducesă... 

— La dracu! ... O să fie foarte greu, căci acum doarme cu 
siguranţă... 

— Păi, n-am zis în seara asta, pe loc... E de ajuns s-o pot 
vedea poimâine... 

— O să fie prea târziu, zise Maurevert clătinând din cap. 

— Atunci, mâine! 

— Tot e prea târziu! ... Ducesa pleacă din Blois mâine 
dimineaţă. Ştiu asta de la domnul duce de Guise însuşi. Nu-i 
nimic! O s-o aştepţi până când se va înapoia! Pentru că 
ducele mi-a mai spus că nu va lipsi mai mult de o lună, 
două... 


— Prea târziu! Prea târziu! gemu călugărul făcând gestul 
unui om care-şi smulge părul din cap. Ce-o să-i spun 
stareţului? O să mă alunge! Sau o să-mi facă altceva şi mai 
rău încă!... 

— S-ar putea, zise cu răceală Maurevert. Dar necazul 
domniei tale îmi rupe inima. Poate că există vreun mijloc să 
potrivim lucrurile... Ar fi acela de a o vedea pe ducesă chiar 
acum. Sunt destul de bine privit pentru a lua asupra mea 
vina de a o trezi din somn. 

— Să pornim! zise călugărul. Unde stă ducesa? 

— Lângă castel, răspunse Maurevert. Hai, pune-ţi rasa şi 
ia-ţi inima-n dinţi: iau asupra mea totul. 

— Dar cum o să ieşim? 

— Ai să vezi, zise Maurevert care, străbătând coridorul 
după ce stinsese sfeşnicele, pătrunse în camera care purta 
numărul 3, adică odaia pe care o ceruse călugărul, la sfatul 
gentilomului. 

Maurevert deschise fereastra. Şi atunci, fratele Timotei îşi 
dădu seama că o scară exterioară, cum exista la multe case, 
pornea de la fereastra aceea şi ajungea în stradă. 

Dacă Timotei ar fi fost mai puţin ameţit şi de gânduri şi de 
vin, s-ar fi putut mira că Maurevert îi recomandase să ia 
tocmai această cameră şi nu alta. Dar gândurile lui nu 
mergeau atât de departe. Cobori şi Maurevert îl urmă, 
lăsând fereastra deschisă în urma lui. 

În clipa aceea era aproape miezul nopţii. Pe străduţele din 
Blois nu se zărea nici o făptură vie. Fratele Timotei mergea 
grav lângă Maurevert, care ajunse în apropierea castelului 
şi începu să ocolească şanţurile de apărare pline de apă. 
Deodată se opri şi, cu glas straniu, rosti: 

— Şi spui că scrisoarea aceea este cusută în căptuşeala 
rasei? 

— Iac-aici! zise călugărul cu un râs prostesc. Cui i-ar trece 
prin minte s-o caute acolo? 

— Şi spui că-i vorba despre ceva grav? ... Că n-o vei da 
nimănui pe lumea asta? 


— Nici chiar... domniei voastre. 

— Ei bine, ai să mi-o dai totuşi! mormăi înfundat 
Maurevert. 

În acelaşi timp îşi ridică braţul. Sclipirea jungherului tăie 
văzduhul. În clipa următoare, călugărul scoase un răcnet şi 
se prăbuşi. Jungherul lui Maurevert pătrunsese în beregata 
fratelui Timotei, deasupra platoşei... 

Maurevert privi în jurul său. Nici o mişcare... Strigătul 
nefericitului călugăr, dacă fusese auzit, nu stârnise nici o 
alarmă. Cu sânge rece, Maurevert se aplecă, pipăi rasa, 
simţi hârtia, sfâşie stofa cu vârful jungherului şi luă 
scrisoarea... Apoi, ridicând cadavrul, îi scoase rasa şi îl 
azvârli în apa din şanţ. Rasa o luă cu sine. 

Astfel pieri fratele Timotei, victimă a lăcomiei şi 
devotamentului său. 

Reîntors în camera lui, Maurevert deschise liniştit 
scrisoarea şi începu s-o citească. Iată conţinutul ei: 
„Doamnă, Am onoarea şi bucuria de a o înştiinţa pe Alteţa- 
Voastră Regală că omul nostru s-a hotărât brusc să 
pornească spre Blois. A luat cu el pumnalul, faimosul 
pumnal dăruit de îngerul pe care îl cunoaşteţi. 

Dacă Valois scapă şi de data asta, înseamnă că e dracul 
gol. Nu ştiu dacă omul va avea curajul să vină să vă vadă şi 
de aceea vă previn. Ar fi de dorit ca Alteţa-Voastră Regală 
să poată da de el în Blois şi să-i spulbere ultimele şovăieli, 
dacă mai are vreme: cred că o privire a domniei voastre 
este de ajuns. 

Vă rog să fiţi atentă că este însoţit de un gentilom care, 
fără îndoială, e de-ai noştri. Înalt, voinic, cu portul mândru, 
ochii reci şi ironici, gentilomul acesta mi s-a părut că 
posedă toate calităţile de cutezanţă, forţă şi sânge rece 
necesare pentru marele act. 

Rămân, doamnă, devotatul servitor al Alteţei-Voastre 
Regale...” 

Scrisoarea purta ca iscălitură un semn, desigur 
convenţional şi slujind drept pseudonim. 


Terminându-şi lectura, Maurevert împături scrisoarea, o 
vâri în tunica lui, se înfăşură în pelerină, stinse lumânarea 
pe care o aprinsese şi murmură: „Lrebuie ca bătrâna 
Medici s-o aibă cât mai curând... Mai întâi pentru că 
scrisoarea aceasta o completează pe prima, pe urmă pentru 
că trebuie să scap repede de ea... Să mergem la castel...” 

În ciuda acestor vorbe, nu se clinti. Stând în picioare, pe 
întuneric, înfăşurat în mantie, medita profund. 

„la să vedem, mormăi el deodată, s-o mai citim. Un gând 
nebunesc mi-a trecut prin minte când am citit cuvintele 
acelea...” 

Scăpără amnarul şi aprinse din nou lumânarea. Şi începu 
iar să citească. Nu recitea decât un pasaj, mereu acelaşi şi 
tot ce era în legătură cu uciderea regelui îi era indiferent. 

Un zgomot în coridor, o duşumea care scârţâise desigur îl 
făcu să tresară. Se ridică dintr-o mişcare, cu jungherul în 
mână, ochii holbaţi şi fruntea îmbrobonată de sudoare. 

„Cineva umblă pe-aici! ... Cine umblă oare?” 

Maurevert avea remuşcări? Se căia de trădarea sa? 

Nu remuşcarea îl ţintuia locului pe întuneric... ci frica! 
Deoarece, când se hotări în sfârşit să o pornească iar la 
drum, încet, foarte încet, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie 
auzit de el însuşi, murmură: „Acela care trebuie să-l ucidă 
pe rege este însoţit de un gentilom... ochii reci şi ironici... 
portul mândru... înalt... voinic... cine-i gentilomul ăsta?” 

După ce cobori scara exterioară care dădea din camera cu 
numărul 3 în uliţă, după ce făcu câţiva paşi pe caldarâm, se 
mai opri o dată şi ridică furios din umeri: „Haide! mormăi 
el. Doar nu poate fi el! De ce-ar fi tocmai el?” 

Şi, chiar în faţa portalului castelului, spre care se 
îndreptase fără să-şi dea seama, preocuparea aceasta nu 
încetase să-l chinuie până a-l face să uite motivul vizitei sale 
nocturne, întrucât rosti înfundat: „Insula Cite era 
înconjurată din toate părţile. Nici o vulpe n-ar fi putut găsi 
mijlocul să iasă. Sena era supravegheată. Aproape patru 


sute de oameni au rămas pe maluri şi în bărci până la 
lăsarea serii... E mort! ...” 

Furios, îşi strânse pumnii şi mormăi: „Da! ... Dar atunci..., 
de ce nu i s-a găsit cadavrul?” 

— Şterge-o! strigă un glas în noapte. 

Era sentinela aşezată în faţa portalului, care îl zărise pe 
Maurevert. Acesta tresări, se înfăşură în mantie până izbuti 
să-şi acopere faţa şi, din locul unde se afla, spuse liniştit: 

— Anunţă-l pe domnul Larchant că a venit un curier 
pentru majestatea-sa. 

Larchant era căpitanul gărzilor care, sub comanda directă 
a lui Crillon, veghea asupra securităţii castelului. 

Sentinela strigă. Se auzi un du-te-vino şi se vedeau 
luminile legănate ale felinarelor. În sfârşit, după vreo 
jumătate de oră. Căpitanul Larchant apăru, se apropie de 
Maurevert şi încercă să-l recunoască în beznă. 

— Domnule, zise Maurevert ascunzându-şi faţa şi 
schimbându-şi glasul, binevoiţi a o preveni pe majestatea-sa 
regina-mamă că i-a sosit o nouă misivă, asemănătoare cu 
aceea pe care a primit-o acum opt zile. 

— Domnule., răspunse Larchant, oare eşti nebun? Sau îţi 
baţi joc de mine? Vrei s-o vezi pe majestatea-sa la ora asta? 

— Domnia-ta eşti nebun, rosti Maurevert cu răceală. 
Deoarece dacă mâine se întâmplă o nenorocire în castel, voi 
spune că m-ai împiedicat s-o previn pe majestatea-sa şi vei 
fi arestat drept complice. Noapte bună! 

— Stai o clipă, domnule. Am să mă duc. Dar te previn că 
dacă regina nu te va primi şi dacă va fi nemulțumită că este 
trezită la ora două după miezul nopţii, o să-ţi tai urechile. 
Intră în corpul de gardă. 

După un sfert de oră, Larchant se înapoie. 

— Veniţi cu mine, domnule, zise el cu mirare în glas, veniţi 
şi scuzaţi-mă. Regina vă aşteaptă... 

Când Maurevert se află în prezenţa Caterinei de Medici, în 
capela de la parter, îi întinse scrisoarea, rostind: 


— Din partea priorului iacobinilor către doamna ducesă de 
Montpensier... 

Regina devoră dintr-o privire cumplita scrisoare, dar îşi 
păstră pentru sine impresiile. 

— Trebuie să vă asiguraţi de omul care a adus această 
misivă, zise ea simplu. 

— E un lucru făcut, doamnă. 

— Unde-i acum? 

— În şanţurile castelului, unde bea apă prin gâtlejul 
despicat din pricină că a băut prea mult vin la mine. 

Regina tresări şi îl privi pe Maurevert, gânditoare. 

Zece minute mai târziu, Caterina de Medici intra în odaia 
regelui, îl trezea şi, punându-i dinaintea ochilor scrisoarea 
lui Bourgoing, îi spuse: 

— Sire, ţi-am cerut trei zile pentru a-ţi aduce dovada. Trei 
ore mi-au fost de ajuns. Acum nu mai avem nici un minut de 
pierdut! ... 

Capitolul 29 

Cheile castelului. 

Peste două zile a avut loc, la convocarea regelui, şedinţa 
solemnă a stărilor generale. După slujba religioasă, care a 
fost celebrată de bătrânul cardinal de Bourbon, Henric al 
III-lea s-a îndreptat spre sala de şedinţe. 

Parcă spre a marca şi mai bine contrastul cu ducele de 
Guise, care nu venea niciodată la castel decât însoţit de o 
suită impunătoare, regele dăduse poruncă să se aşeze în 
sala cea mare numărul de soldaţi din gardă strict cerut de 
etichetă. 

Regele luă loc pe tron şi de Guise, în calitatea lui de mare 
maestru, se aşeză în faţa lui, la picioarele treptelor. Atunci 
regele începu un discurs destul de lung, în care demonstră 
în substanţă că regatul era ostenit de luptele intense, 
cărora trebuia să li se pună capăt. Rugă fierbinte cele trei 
tagme să-l ajute la împăciuirea spiritelor, se declară gata să 
pornească la distrugerea din rădăcini a ereziei. 


Părăsind sala de şedinţe, regele intră în apartamentele 
sale şi îi primi pe aceia care voiau să-i aducă omagiu în 
salonul de onoare, arătat şi astăzi călătorilor ce vizitează 
castelul Blois. 

În timpul acesta, Henric al III-lea se arătă prietenos cu toţi 
duşmanii de moarte care îi zâmbeau. Şi avea nevoie de o 
mare doză de tărie pentru a părea liniştit. Dealtfel era 
sprijinit de privirea fixă şi fermă a Caterinei, care nu-l 
slăbea din ochi. 

Planul său era admirabil. El consta în a-i insufla lui de 
Guise o siguranţă absolută. 

Pentru început, regele îl luă deoparte pe ducele de 
Mayenne şi îi făgădui funcţia de guvernator al Lyonului. 
Mayenne nu mai conteni cu mulţumirile sincere. 
Cardinalului de Guise îi făgădui numirea ca ambasador la 
Avignon. 

Întâlnindu-l pe Maineville, adăugă: 

— Ştiu cât de mult te stimează domnul duce. Acest lucru 
ar fi o garanţie suficientă, dacă n-aş avea pentru domnia ta 
aceeaşi stimă. Domnule de Maineville, am dat poruncă la 
cancelarie să-ţi pregătească brevetul de numire în Consiliul 
de Stat. 

Timp de o oră, după o listă întocmită cu o noapte în urmă, 
regele lăsă să cadă o ploaie de favoruri în jurul său. 

În sfârşit, după ce se plimbă prin tot salonul, după ce 
zâmbi, şopti promisiuni, împărţi subsidii, Henric al III-lea, la 
un semn al mamei sale, dădu o ultimă lovitură. 

— Domnule duce? rosti el cu glas tare. 

La chemarea regelui, de Guise alergă şi se înclină în faţa 
majestăţii-sale. 

— Duce, eşti mare maestru? întrebă regele. 

— Sunt, într-adevăr, răspunse de Guise. 

— Cum se face, în acest caz, că nu te bucuri din plin de 
toate prerogativele legate de funcţia domniei tale? 

— Sire, nu înţeleg, răspunse de Guise, cu atenţia la pândă. 


— La dracu! continuă Henric al III-lea. Vreau să se 
sfârşească o dată cu toate neîncrederile! M-am săturat de 
bănuielile care îmi umplu capul şi, pentru că marele 
maestru trebuie să ţină cheile castelului, începând din 
seara asta, duce, vei avea cheile! ... 

La aceste cuvinte se făcu o mare tăcere, apoi aproape 
îndată se ridică un mare murmur, în care se amestecau 
uluirea regaliştilor, bucuria surdă a adepților ducelui şi 
chiar admiraţia faţă de atâta încredere. 

Într-adevăr, una dintre prerogativele marelui maestru era 
aceea de a ţine şi de a lua cu sine în fiecare seară cheile 
castelului. Dar niciodată ducele de Guise n-ar fi îndrăznit să 
pretindă această prerogativă, temându-se ca nu cumva 
gestul său să fie interpretat drept o mărturisire deschisă 
despre faptul că nutrea gânduri rele împotriva regelui. 

Se poate spune că a fost o lovitură de o dibăcie 
nemaiîntâlnită. 

Când regele sfârşi de vorbit, ducele de Guise fu nevoit să 
facă un teribil efort pentru a nu-şi trăda nici bucuria, nici 
incertitudinea care îl năpădeau în acelaşi timp. Drept 
urmare, se înclină şi spuse: 

— Îi mulţumesc majestăţii-voastre pentru cinstea de care 
binevoieşte să mi-o facă. Voi păstra cheile castelului, pentru 
că aşa vrea regele! 

Regele se mulţumi să zâmbească şi, chemându-l pe 
căpitanul Larchant, îi dădu poruncă să înmâneze în fiecare 
seară ducelui de Guise cheile fortăreței. 

Capitolul 30 

În preajma Crăciunului. 

La 15 decembrie 1588 era un ger de crăpau pietrele. 
Regele porunci să se anunţe că era bolnav şi că, de aceea, 
nu se va ţine consiliul. În consecinţă, ducele de Guise care, 
de dimineaţă, se prezentase ca de obicei la palatul regal, se 
întoarse la el acasă, împreună cu fraţii săi. 

În camera regelui ardea un foc straşnic din butuci de fag 
înfundaţi în căminul monumental. Henric al III-lea, gânditor 


şi palid, şedea lângă cămin. Din când în când arunca o 
privire întrebătoare spre fereastră, încercând parcă să 
iscodească tăcerea de afară. Se aşezase în dreapta focului, 
cu faţa la fereastră. În stânga căminului şedea Caterina de 
Medici, mai nemişcată, mai palidă în vălurile ei negre, mai 
spectrală ca niciodată. 

Un gentilom intră. Se înfăşurase atât de bine în mantie, 
încât era cu neputinţă să i se vadă obrazul. 

— Curând, zise gentilomul în şoaptă. 

— Când? întrebă Caterina. 

— Nu ştiu în ce zi anume, căci n-a fost stabilită. Dar va fi 
înainte de Crăciun. De îndată ce se va stabili ziua, veţi afla, 
majestate. 

Regele mulţumi dând din cap, fără să scoată o vorbi şi 
regina zise: 

— Poţi să te retragi... tot pe scara cea mică... 

Gentilomul se înclină şi ieşi. Atunci regele murmură: 

— E-o secătură mândră Maurevert ăsta! ... 

Regina, între timp, se ridicase şi deschise o uşă. Regele nu 
se mişcă din colţul său de lângă cămin şi îşi întinse mâinile 
spre foc, deşi în realitate era cald în cameră. Atunci un 
oarecare număr de gentilomi, vreo cincisprezece, intrară la 
rege şi bătrâna regină închise uşa. 

Caterina se întoarse spre aceia care tocmai intraseră şi le 
spuse: 

— Luaţi loc, domnilor... 

Printre gentilomii aceştia erau Crillon, Larchant, Montsery, 
Sainte-Maline, Chalabre, Loignes, Deseffrenat, Biron, Du 
Guast, d'Aumont şi alţii. După ce se aşezară cu toţii, regele 
îi privi o clipă şi rosti cu glas foarte calm: 

— Domnilor, ducele de Guise vrea să mă asasineze... 

Ar fi greu să descriem efectul produs de aceste cuvinte, 
deşi toţi ştiau de multă vreme care era temerea regelui. 
Ceva mai mult, înainte de a intra în cameră, ştiau că li se va 
spune acest lucru. Şi totuşi se priviră, albi la faţă şi câţiva 
dintre ei, ridicându-se, îşi scoaseră săbiile din teacă de 


parcă ducele de Guise ar fi fost acolo... Regele îi potoli cu 
un gest şi adăugă: 

— Atâta vreme cât am putut să mă îndoiesc, atâta vreme 
cât am putut închide ochii, am refuzat să cred că un om, pe 
care l-am copleşit cu binefacerile mele, ar putea rumega o 
atare crimă. Astăzi însă, domnilor, trebuie să iau o hotărâre, 
întrucât trebuie să fiu ucis înainte de sărbătorile 
Crăciunului... V-am adunat aici pentru a vă cere ajutorul şi 
părerea. Crillon, vorbeşte, primul! 

— Sire, spuse Crillon, este vorba de o crimă şi mi se pare 
că aceasta îi priveşte pe oamenii măriei-tale de lege... 

— Deci, zise regele, mă sfătuieşti să-l aduc pe duce în faţa 
unei curţi de justiţie? 

— Aşa se procedează cu toţi criminalii, sire. 

Biron şi alţi câţiva îi întăriră spusele cu un gest. 

— Doar dacă, spuse Henric al III-lea cu un zâmbet palid, 
doar dacă amicii acuzatului nu-l răpesc în timpul judecății şi 
nu-l execută pe acuzator. Sfatul domniei tale, Crillon, nu 
face nici două parale! 

— Sire, sunt soldat... 

— Aşadar, continuă regele după o clipă de tăcere, în afara 
judecății, nu vezi ce i se poate face unui trădător, unui mişel 
care conspiră împotriva vieţii regelui? 

— Nu, sire, răspunse pe ton rece Crillon. Cu cât crima este 
mai mare, cu atât este în interesul regelui să o dea pe faţă, 
în văzul tuturor. 

— Prost sfat, repetă Henric al III-lea cu glasul său 
tărăgănat şi şoptit. Am să vă spun eu ce este de făcut! ... 
Acela care vrea să ucidă, trebuie să fie ucis! ... lei acest 
lucru pe seama domniei tale, Crillon? 

Asprul căpitan se înclină, clătină din cap şi spuse: 

— Sire, ordonaţi-mi să-l provoc pe ducele de Guise. Îl voi 
provoca în mijlocul gentilomilor săi. Şi, când ne vom 
încrucişa săbiile, în plină zi, dinaintea tuturor, Dumnezeu va 
hotări a cui cauză este cea dreaptă... 


Regele, tulburat, aruncă o privire spre Caterina de Medici, 
care îi făcu un semn imperceptibil. 

— Nu, continuă atunci regele, nu, bravul meu Crillon. Nu 
vreau să-ţi expun viaţa, eşti prea preţios pentru coroana 
mea. Du-te, Crillon, te las liber. 

Bătrânul căpitan se înclină şi ieşi. Atunci Henric al III-lea 
se întoarse spre Biron: 

— Şi domnia ta, Biron, ce mă sfătuieşti? 

— Majestatea-voastră este pe deplin sigură de uneltirile 
criminale ale domnului de Guise? întrebă maregşalul. 

— La fel de sigur cum eşti şi domnia ta. Deoarece toţi câţi 
sunteţi aici de faţă ştiţi mai bine decât mine că un jurământ 
în faţa altarului nu este în stare să-l oprească pe ducele de 
Guise... 

— E-adevărat, majestate. Şi n-am fost printre ultimii care 
v-au sfătuit să vă păziţi. Zic deci că sunt de părerea lui 
Crillon: ducele să fie judecat şi trădării sale să i se dea o 
pedeapsă cumplită... 

— Şi cine îl va judeca? întrebă cu amărăciune regele. 

— Parlamentul din Paris. 

— Parisul se va ridica în masă spre a-l elibera, zise 
Caterina de Medici. Vor da foc Palatului de Justiţie, vor 
dărâma Luvrul pentru a-şi face din el baricade, ne vor jefui 
şi ne vor ucide pe toţi, mareşale, începând cu regele şi 
terminând cu ultimul ostaş din solda noastră... 

Biron îşi plecă fruntea, în timp ce un freamăt străbătea 
rândurile celorlalţi membri ai acestui straniu şi teribil 
consiliu privat. 

— Mulţumesc, Biron, mulţumesc, zise regele cu afecţiune. 
Îţi înţeleg reținerea, pentru că şi eu mi-am făcut mustrări 
de conştiinţă. Dar ceasul lor a trecut. Binevoieşte să te 
retragi. 

— Sire, spuse Biron, mă retrag, dar nu pentru a mă 
îndepărta. Începând din clipa aceasta, nu voi mai părăsi 
anticamera regelui. Noaptea voi dormi de-a curmezişul 


pragului. Om sau diavol, va fi nevoit să treacă peste mine 
pentru a ajunge la majestatea-voastră... 

După Biron, d'Aumont, întrebat la rândul lui, dădu aceleaşi 
răspunsuri şi se retrase de asemenea. Apoi ieşi Matignon. 

Trebuie să notăm că Henric al III-lea avea o încredere fără 
margini în aceşti patru bărbaţi şi că această încredere era 
pe deplin justificată. Dacă se isca o bătălie sau o încăierare, 
se putea bizui pe ei până la ultima suflare. Nu erau de 
părere să i se întindă ducelui o cursă, atâta tot. 

După plecarea lui Matignon, nu mai ieşi nimeni: toţi aceia 
care rămaseră erau de acord. Într-adevăr, contele de 
Loignes, fiind întrebat la rândul său, de către rege, 
răspunse calm: 

— Sire, n-am să mă ridic împotriva sfaturilor care au fost 
date mai înainte majestăţii-voastre. Aceia care au ieşit de 
aici sunt buni şi fideli servitori şi putem fi siguri că vor 
veghea asupra vieţii regelui. Dar, ca acţiune, nu cunosc 
decât una! Ca judecător, nu cunosc decât unul! Iată-l! 

În acelaşi timp îşi scoase pumnalul din teacă. 

— Moarte! zise Chalabre. Moarte, sire! Numai morţii nu 
lovesc! 

— Vă asigur, sire, rosti Sainte-Maline la rândul său, că 
luăm asupra noastră şi sarcina judecății şi pe cea a 
execuţiei. 

Timp de câteva minute în camera regelui se auzi o 
rumoare surdă, fiecare voind să spună ceva, fiecare 
propunând un plan de atac. În sfârşit, Caterina de Medici, 
care ascultase această explozie zâmbind, îi potoli cu un gest 
şi spuse: 

— Bravii mei amici, sunteţi cu toţii tovarăşi cutezători şi 
regele o să vă datoreze viaţa... nu va uita asta... 

— Da, da! Pornim din proprie iniţiativă şi din aceea a 
regelui! ... 

Regina ştia prea bine ura care îi însufleţea pe aceşti 
gentilomi. Dar nu-i displăcea că provocase explozia ei. 
Spuse mai departe: 


— Suntem deci cu toţii de acord? Trebuie ca de Guise să 
moară? 

Regele se întorsese spre foc şi îşi încălzea mâinile palide. 

— Să moară! 

Părea că nu-l interesează înspăimântătoarea întrebare 
care plutea în jurul lui. 

— Rămâne de ştiut unde, când şi cum va fi lovit sceleratul 
trădător, continuă Caterina. 

— Neîntârziat! exclamă Montsery. 

— Bunii şi bravii mei amici, spuse Caterina, nu-i totul să 
tai, trebuie să mai ştii şi să coşi la loc. La acest lucru trebuie 
să ne gândim regele şi cu mine. Este deci necesar să luăm 
toate precauţiile pentru ceasul care va urma după moartea 
ducelui. Or, mai avem încă două sau trei zile dinaintea 
noastră. Să nu grăbim lucrurile şi să le facem cu chibzuinţă. 
Avem de lămurit trei puncte: unde? când? cum? ... Unde? 
Nici în casa lui, nici pe stradă, ci chiar aici, în apartamentul 
regelui trebuie să se împlinească faptul. Când? O vom şti 
poate mâine dimineaţă. Cum? Acesta-i planul pe care o să 
vi-l înfăţişez... 

Capitolul 31 

În preajma Crăciunului (urmare) 

Tot în seara zilei când au fost luate aceste hotărâri 
supreme în apartamentul regelui, să vedem ce se întâmpla 
într-un han cu o înfăţişare destul de sărăcăcioasă, din 
vecinătatea castelului şi care, din această pricină, se numea 
„Hanul Castelului”. 

Într-o odaie de la primul etaj, cavalerul de Pardaillan 
umbla de sus în jos, la lumina unui opaiţ care scotea fum şi 
care părea că se află acolo tocmai pentru a evidenția şi mal 
bine întunecimea. Totuşi masa era pusă şi plină de bunătăţi, 
ca şi cum Pardaillan ar fi aşteptat un oaspete. Mai bine zis 
pe masă se afla cu ce să potoleşti foamea a trei său patru 
mâncăi. Aşa era făcut Pardaillan, de câte ori avea să ofere 
cuiva ceva, se dovedea a fi risipitor peste măsură. 


Acest cineva sosi în cele din urmă şi Pardaillan, strigând o 
slujnică, mări lumina din odaie cu două sau trei sfeşnice. 
Atunci, la lumina mai puternică ce învălui odaia, vizitatorul 
lui Pardaillan - oaspetele său - apăru şi, lăsând să-i cadă 
mantia de pe umeri, îşi arătă mustăţile aspre, fruntea plină 
de cicatrice şi cusături, precum şi privirea leală a bravului 
Crillon... căci Crillon venise în vizită la Pardaillan. 

De ce? În ce scop? ... Vom afla mai departe. 

De dimineaţă, Crillon, aşa cum am văzut, părăsise camera 
regală, spre a nu lua parte la pregătirea unei capcane pe 
care nu o aproba. Crillon vizitase cu grijă toate străjile. 
Întărise punctele slabe. Dublase numărul patrulelor. Astfel 
încât, începând din acel moment, castelul nu mai răsuna 
decât de paşii soldaţilor şi de zăngănitul armelor. 

După ce dăduse porunci şi schimbase parolele, Crillon ieşi 
din castel cu intenţia de a-l inspecta de jur împrejur, 
asigurându-se astfel că nu se putea comite nici un atac. 
Tocmai când părăsise esplanada care se întindea dinaintea 
portalului, îşi dădu seama că este urmărit de la distanţă. Se 
opri şi încruntă sprâncenele. 

Între timp omul care părea că-l urmăreşte se apropiase de 
Crillon şi venea drept spre el, învăluit în mantie până la 
ochi, întrucât frigul era pătrunzător şi un vânticel dinspre 
miazănoapte mătura podişul. 

— Pe toţi dracii, domnule, zise Crillon când necunoscutul 
se apropiase de el la doi paşi, aveţi treabă cu mine? 

— Da, domnule Louis de Crillon, răspunse liniştit omul. 

Şi, în acelaşi timp, îşi lăsă obrazul descoperit şi începu să-l 
privească pe Crillon zâmbind. Crillon îl recunoscu îndată şi 
îi întinse mâna cu o mişcare cordială. 

— Cavalerul de Pardaillan! exclamă el. 

— În carne şi oase, căpitane. Alerg după domnia voastră... 
pentru a vă reaminti o făgăduială pe care mi-aţi făcut-o. 

— Ce făgăduială? 

— Aceea de a mă prezenta regelui. 


— Ah! Crăpar-ar toţi dracii! Da' nu-i prea devreme? zise 
Crillon cu un zâmbet larg şi binevoitor. Puțin îmi pasă de 
pricinile pentru care ai nevoie să-l vezi pe rege. Este de 
ajuns că doreşti să fii prezentat majestăţii-sale. S-a făcut. 
Mă ocup eu de asta. Doar că trebuie să te previn de un 
lucru... că, dacă nu-l cunoşti pe rege, în schimb regele te 
cunoaşte foarte bine. I-am povestit de zeci de ori felul în 
care m-ai ajutat să ies din Paris. Pe toţi dracii! A fost o 
admirabilă faptă de arme! Parcă te văd cum ţi-ai ridicat 
spada şi ai dat semnalul „înainte marş!” Parcă te aud cum 
strigai: „lrompeţi, sunaţi marşul regal! ...” 

— Sunt foarte mulţumit de prietenia domniei voastre, zise 
cu gravitate cavalerul. Foarte mulţumit şi foarte onorat, 
deoarece nu degeaba vi se spune Bravul Crillon. Deci, dacă 
vă este pe plac, vă voi aştepta deseară în hanul unde am 
tras, firma i se vede de aici. 

— Hanul Castelului”, zise Crillon. Îl cunosc. Se bea acolo 
un vin bun. 

— La ce oră să vă aştept? 

— Păi, între straja de zi şi straja de noapte, cu alte cuvinte 
voi fi liber, să zicem, de la şase la şapte seara. Vom stabili 
ziua când doreşti să fii prezentat majestăţii-sale. 

Acestea fiind spuse, cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile şi 
Crillon îşi continuă rondul în jurul castelului. 

Între timp, Pardaillan se întorsese la han. În odaia lui îl 
aştepta un bărbat, aşezat lângă focul pe care îl privea fix, ca 
şi când ar fi căutat în jeratic vreun semn oarecare al soartei 
lui. Bărbatul acesta era Jacques Clement. Purta costumul 
acela de postav negru, în care l-am mai văzut şi care îi 
dădea un soi de eleganţă funebră. La intrarea lui Pardaillan, 
călugărul îşi ridică iute capul şi zâmbi. 

— Ştii pe cine voi primi astă-seară la cină? zise Pardaillan. 

— De unde să ştiu, prietene? 

— Pe Crillon. Pe bravul Crillon în carne şi oase. Adică pe 
guvernatorul castelului Blois. 

Adăugă, cu nepăsare prefăcută: 


— Crillon trebuie să mă prezinte regelui... 

Jacques Clement tresări, îl privi ţintă pe cavaler de parcă L- 
ar fi întrebat ceva, apoi, plecându-şi capul, rosti dus pe 
gânduri: 

— Pardaillan, în momentul acesta se petrec lucruri pe care 
nu le înţeleg. Pardaillan, ce căuta fratele portar al 
iacobinilor la Blois? 

— Habar n-am, prietene... 

— Pardaillan, cine l-a ucis pe fratele Timotei? 

— Mai întăi, eşti sigur că leşul găsit în şanţul de apărare 
era al acelui demn călugăr? 

— Foarte sigur. Chiar şi domnia ta însuţi, Pardaillan, l-ai 
recunoscut, deşi nu-l văzuseşi decât câteva clipe... 

— Da, el m-a condus la domnia ta. 

— Nimic nu-mi va scoate din cap ideea, continuă Jacques 
Clement, că fratele portar alerga după mine şi avea să-mi 
dea unele instrucţiuni. Cine ştie dacă ceea ce mi se 
întâmplă azi nu s-ar fi evitat dacă l-aş fi văzut pe călugăr 
înainte de a muri... 

— Totul se va drege de la sine! zise Pardaillan zâmbind. 

— Într-adevăr, totul poate să se dreagă de la sine! zise 
Jacques Clement cu glas înfundat. Totul, în afara, 
necazurilor dragostei. Of! Dac-ai fi văzut cu ce aer 
dispreţuitor m-a primit ea! 

— Ducesa de Montpensier? 

Jacques Clement păru că nu aude. Îşi lăsase capul în mâini 
şi, privind ţintă spre focul ale cărui văpăi îi colorau obrazul 
palid, se gândea. Cu glas amar continuă: 

— Nu mai are nevoie de mine, Pardaillan! Am şovăit să 
lovesc şi acum sunt alungat. Pierd totul deodată: şi 
dragostea şi răzbunarea. 

— Înţeleg că pierzi dragostea, zise Pardaillan. După cele 
pe care mi le-ai povestit despre vizita domniei tale, diavoliţa 
frumoasă pe care o numeşti un înger te-a cam ocărât. Dă-mi 
voie să-ţi spun că nu pierzi mare lucru, dacă totuşi o 
pierzi... 


— Ce vrei să spui? bâigui Jacques Clement. 

— Că n-ai s-o pierzi - din nefericire pentru noi - că se va 
întoarce la domnia ta! 

— Of! Dac-ar fi adevărat! Dac-aş putea să mai trăiesc! ... 
S-o revăd! ... S-o maiiubesc! ... 

Cei doi bărbaţi prânziră împreună. Sau, mai degrabă, 
Pardaillan mâncă cât doi. În ce-l priveşte, Jacques Clement 
căzuse iar pe gânduri, rumegând idei funebre şi, curând, 
aşa cum se înţeleseseră, se retrase în odaia sa. 

Pardaillan se aşeză lângă foc şi începu să chibzuiască. 
Făcea însemnări pe o bucată de hârtie, ştergea, o lua de la 
capăt. Când isprăvi în sfârşit această treabă ciudată, reciti 
cu un zâmbet de încântare şi murmură: 

— Cred că n-o să fie prea rău. 

Lucrul la care Pardaillan meditase cu atâta atenţie era 
înşiruirea felurilor de mâncare pentru cină. Îi chemă deci 
pe hangiu şi îi dădu instrucţiunile necesare pentru ca totul 
să fie executat punct cu punct. Astfel încât, atunci când 
apăru Crillon, masa era plină de bunătăţi. 

— Ei! Ei! exclamă bravul Crillon, Se pare că mă tratezi ca 
pe un prinţ. 

— Ba nu, răspunse Pardaillan, căci atunci nu mi-aş fi dat 
osteneala... Luaţi loc aici, dragul meu domn, cu spatele la 
foc, iar eu voi sta în faţa domniei voastre. 

Crillon se supuse, aşezându-se pe locul indicat de 
Pardaillan, Nu vom relata toate peripeţiile, ci ne vom 
mulţumi să notăm discuţia celor doi... Într-adevăr, pe când 
Crillon, mare mâncău, mare băutor, ataca bunătăţile de pe 
masă, Pardaillan îşi ataca oaspetele cu aceste cuvinte 
aruncate pe nepusă masă: 

— Apropo, domnule, ştiţi că se urzeşte uciderea regelui? 
„„„ S-ar părea că vestea asta vă miră. 

— Nu mă miră deloc, onorabilul meu prieten. Doar că 
trebuie să te previn că, dacă vei fi auzit vorbind astfel şi 
dacă hanul acesta este un cuib de spioni, capul domniei tale 
va fi ameninţat foarte... 


— Nu ne va auzi nimeni, zise Pardaillan, care începu să 
zâmbească. Suntem absolut singuri. Aşa că, dacă cineva 
vrea să-l ucidă pe rege, ei bine, eu nu vreau ca regele să fie 
ucis! 

— Dar, rosti Crillon năucit, de unde ştii că viaţa 
suveranului nostru este în primejdie? 

— Văd că trebuie să vă satisfac curiozitatea. Aflaţi deci că 
am asistat la ultima întrunire a oamenilor care vor să-l 
ucidă pe rege. 

— Cine sunt oamenii ăştia? întrebă Crillon, alb la faţă. 

— Domnule, dacă nu ştiţi numele lor, n-o să vi le spun eu. 
Dar cum le ştiţi la fel de bine ca şi mine, vă voi spune unul 
singur, care le rezumă: ducele de Guise... 

— Şi domnia ta spui, întrebă Crillon căruia nu-i mai ardea 
nici să bea nici să mănânce, spui că oamenii ăştia s-au 
întrunit? 

— Spre a hotări uciderea regelui, da! ... 

— Şi domnia ta ai văzut totul, ai auzit totul? ... 

— Păi, numai şi numai pentru asta v-am căutat, dragul 
meu Crillon şi din pricina asta v-am rugat să cinăm 
împreună, în afară de plăcerea şi de cinstea de a vă avea la 
masa mea. 

Crillon rămase câteva minute pe gânduri, apoi rosti 
deodată: 

— lată de ce voiai să fii prezentat regelui! 

— Ptiu! Domnule... doar nu-s staroste de poliţie să mă duc 
să-i povestesc majestăţii-sale ceea ce am putut auzi. 
Domnul de Guise vrea să-l ucidă pe rege. Treaba lui... Şi 
asta nu mă priveşte pe mine. Dar, ceea ce mă priveşte, este 
că nu vreau ca regele să fie ucis, iată de ce intervin... Vreau 
doar să vă conving că pot şi trebuie să-l salvez pe rege, 
dacă totuşi mă veţi ajuta... şi nu mă puteţi ajuta decât într- 
un singur fel: prezentându-mă... nu regelui, aşa cum am 
spus, ci ducându-mă la rege... Ascunzându-mă, sau fără să 
mă ascund, n-are importanţă. Numai că un lucru este sigur: 
dacă ducele de Guise sau vreunul dintre oamenii lui mă 


vede dând târcoale apartamentelor regale, asta ar putea 
să-mi dea peste cap planul... 

— Ştii că ceea ce-mi ceri este foarte grav? zise Crillon. 

— Eu însumi, dintru bun început, am vorbit despre 
gravitatea lucrului... aşa că... 

— Ştii că de fapt nu te cunosc prea bine? 

— Da, însă eu vă cunosc şi asta-i esenţial... Vorbiţi pe 
şleau, fără să vă fie teamă că mă jigniţi... 

— Ei bine, dragul meu, dac-ai dori să-l ucizi pe rege, nu te- 
ai purta altfel. 

— Drace... Înţeleg şi aprob îndoielile domniei voastre... 
Numai că vă previn: dacă nu mă introduceţi în castel, voi fi 
silit să intru oricum şi fără voia domniei voastre. Or, într-o 
ambuscadă de asemenea fel, aş fi preferat să vă am de 
partea mea... ca prieten. 

— Şi chiar sunt, crăpar-ar toţi dracii! la să vedem. Mă 
încred în domnia ta cu totul. Ce doreşti? 

— Să intru în castel în ziua şi la ceasul care vor fi de 
trebuinţă, să intru în taină şi să fiu aşezat în aşa fel încât, 
pentru a ajunge la rege, oricine să fie nevoit să dea mai 
întâi de mine. 

— Îţi făgăduiesc pe cuvântul meu de onoare, zise Crillon. 
Un singur lucru, cum voi afla ziua şi ora? 

— Vă voi trimite un om de încredere. 

Se apropia ora şapte. Crillon se ridică spunând: 

— A venit momentul să mă duc pentru a pune străjile de 
noapte... Dar dacă, înainte de a primi vizita omului domniei 
tale de încredere, aş avea nevoie să te văd sau să-ţi 
vorbesc? ... 

— Mă veţi găsi aici, căpitane. Nu mă clintesc din loc. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră încă o dată mâinile, 
asigurându-se de stima lor reciprocă. După ce Crillon plecă, 
intră şi Jacques Clement. 

— Ai auzit? îl întrebă Pardaillan. 

— Totul, răspunse Jacques Clement. Am auzit şi am înţeles. 

Capitolul 32 


În preajma Crăciunului (sfârşit) 

Într-un palat vechi, aşa cum mai există încă şi azi la Blois, 
în seara asta se ţinea o întrunire, strălucitoare prin rangul 
acelora care o alcătuiau, dar prea puţin numeroasă. 
Împrejurimile palatului erau cu grijă supravegheate de un 
şir triplu de sentinele avansate, adică de gentilomi aşezaţi 
din loc în loc. 

Mergem pe urmele unui bărbat care, pe la ora opt seara, 
ieşi din hanul mizer unde amărâtul frate Timotei mâncase 
pentru ultima dată o cină şi, culmea, nici nu avusese vreme 
s-o digere. Bărbatul acesta era Maurevert. Înainta cu 
stranie precauţie. Sub mantie îşi ţinea jungherul în mână 
Ca să zicem aşa sonda terenul şi nu se aventura în 
întunericul de nepătruns decât dacă avea siguranţa că nu 
se va ciocni de vreun duşman sau de vreun cerşetor. 

Era un ger năprasnic. Dar Maurevert îşi ştergea sudoarea 
care-i şiroia pe frunte. Uneori ridica din umeri şi murmura: 

— Am înnebunit... Dacă despre el ar fi fost vorba în 
scrisoarea priorului, înseamnă c-ar fi trebuit să dau cu ochii 
de el... am cutreierat oraşul Blois în lung şi-n lat... 

În acelaşi timp, Maurevert desluşi o umbră care stăvilea 
trecerea pe uliţa îngustă. Maurevert se trase într-o parte, 
dar, recunoscând că glasul, oricât era el de ameninţător, nu 
era acela la care se aştepta, îşi veni în fire îndată şi 
răspunse: 

— Şi de ce să nu trec? Oare Lea nu-mi dă voie? 

— Nu, domnule, dacă nu-mi spuneţi la cine vă duceţi. 

— Mă duc la Myrthis, spuse Maurevert. 

Mai fu oprit încă o dată pe aceeaşi uliţă şi dădu o a doua 
parolă. În sfârşit, la poarta palatului unde avea loc 
întrunirea despre care am pomenit mai sus, spuse oa treia 
parolă de recunoaştere. 

Când Maurevert pătrunse în palat, nimeni nu se ocupă de 
el: din moment ce ajunsese până acolo, se presupunea că 
cunoaşte bine casa. Dealtfel, după ce trecu pragul 
vestibulului de la parter, Maurevert nu găsi pe nimeni să-l 


călăuzească. Se pare, însă, că nu avea deloc nevoie să fie 
călăuzit, deoarece urcă semeţ scara largă şi monumentală 
care începea aproape chiar din vestibul. 

Palatul părea pustiu. Pretutindeni domnea o tăcere 
profundă. Maurevert urcă până la etajul întâi. Şi acolo era 
tot tăcere şi tot întuneric. 

Maurevert urcă şi mai sus. Adică ajunse la mansardă. 
Acolo, din fundul coridorului, ieşea un soi de rumoare 
nedesluşită, ca aceea făcută de mai multe persoane care 
vorbesc. Spre fundul acestui coridor se îndreptă Maurevert. 
Intră într-o încăpere îngustă, întunecată, care nu putea fi 
locuită decât de şoareci sau de păienjeni. 

Maurevert merse până în fundul încăperii. Acolo, aproape 
la înălţimea unui om, scoase o cărămidă din perete. Şi 
atunci o rază de lumină se strecură prin deschizătură. 
Deschizătura aceasta era mascată în cealaltă sală de o 
pânză groasă de cânepă, care se confunda cu tapiseriile de 
pe pereţi. 

Am spus că întrunirea nu era prea numeroasă, dar că, în 
schimb, era foarte strălucitoare prin rangul oamenilor 
adunaţi acolo. Mai întâi se afla ducesa de Nemours, care 
dăduse fuga la Blois de curând. Cei trei fraţi: ducele de 
Guise, ducele de Mayenne şi cardinalul. Apoi ducele de 
Bourbon. Apoi ducesa de Montpensier. 

Chiar în clipa când Maurevert scotea cărămida, ducesa de 
Nemours, cardinalul de Bourbon, ducele de Mayenne şi 
cardinalul de Guise se retrăgeau. Nu mai rămaseră decât 
ducele de Guise şi Marie de Montpensier. Aceasta se 
îndreptă atunci spre o uşă. Pe care o deschise şi rosti: 

— Puteţi intra, domnilor... 

Câţiva gentilomi, printre care Espinac şi alţii, pătrunseră 
îndată în pod. 

— Suntem toţi? întrebă ducele. 

— Lipseşte Maurevert, zise Maineville. 

— Pe Maurevert, exclamă ducesa de Montpensier, nu l-am 
convocat şi nu i-am transmis parolele. De mai multă vreme 


are o atitudine stranie. Trebuie să fim cu ochii pe el, 
domnilor... 

Maineville îşi încruntă uşor sprâncenele. Nu că s-ar fi 
ofensat de învinuirea care i se aducea prietenului său, ci 
era neliniştit, deoarece, în timpul zilei, îi dăduse el însuşi 
parolele lui Maurevert. Cu toate acestea, nu suflă nici o 
vorbă şi îşi păstră pentru sine temerile. 

— Domnilor, zise ducele de Guise, am primit informaţii de 
la castel. Se pare că majestatea-sa are mari bănuieli asupra 
mea şi aceasta în ciuda jurământului de bună prietenie pe 
care l-am făcut regelui... Ce trebuie să facem în această 
împrejurare? 

— Cine iese din joc, pierde! exclamă cu acreală ducesa 
tăind aerul cu nişte foarfece de aur. 

— Cu toate acestea, doamnă, dacă ilustrul duce, care este 
şeful suprem al Ligii, ar pieri, din lipsa unui dram de 
răbdare, ce s-ar alege de noi toţi care suntem de faţă? ... 
zise unul dintre conjuraţi. Monseniore, vă implor să plecaţi 
din Blois încă de mâine, căci cred cu toată convingerea că 
acum primejdia de moarte este la fel de mare şi pentru 
domnia voastră, cât şi pentru Valois... 

— Neuilli, spuse ducele, chiar dac-aş vedea moartea 
intrând pe fereastra asta, pentru mine n-ar fi un motiv să 
ies pe uşa aia. Valois are unele bănuieli, dar nu poate lua 
împotriva mea nici o hotărâre mortală... 

— Totuşi domnia voastră le luaţi împotriva lui! De ce nu le- 
ar lua şi el împotriva domniei voastre? 

— Nu va îndrăzni! răspunse de Guise cu acea semeaţă 
siguranţă care constituia temelia caracterului său. 
Domnilor, adăugă el, pot să mă bizui pe domniile voastre? 

Toţi întinseră mâna: 

— Pe viaţă până la moarte! spuse Bussi-Leclerc. 

— Până la moarte! repetară ceilalţi. 

— Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, trebuie să vă spun că 
am şi stabilit ziua şi ora şi că nimic de acum înainte nu-l va 
mai putea împiedica pe Henric de Valois să-şi dea duhul în 


23 decembrie, la orele zece seara... nimic! În afară de o 
intervenţie a cerului. lată cum vom proceda. Lucrurile 
acestea le-au stabilit fraţii mei şi cu mine. Fiecare dintre 
domniile voastre, domnilor, este şeful unei companii de 
gentilomi, a căror listă o veţi primi îndată... 

Ducesa de Montpensier dădu fiecăruia dintre cei de faţă o 
foaie de hârtie pe care erau scrise numele. 

— Domnilor, continuă atunci ducele, veţi studia cu grijă 
aceste liste şi veţi tăia după cum veţi crede de cuviinţă 
numele celor care nu vi se par hotărâți să moară dacă va fi 
nevoie să moară. Astfel aveţi fiecare între treizeci şi 
patruzeci de gentilomi sub ordinele domniilor-voastre. Îi 
veţi preveni în după-amiaza zilei de 23 decembrie că vor 
trebui să fie gata la orele opt seara, în locul arătat pentru 
fiecare companie. Aceste locuri nu sunt încă stabilite, 
domnilor. Fiecare dintre domniile voastre le va cunoaşte în 
ziua de 23, la prânz... 

Ascultau în tăcere, în atitudinea ţeapănă pe care o dă 
emoția unor lucruri irevocabile. Ducele spuse mai departe: 

— Atacul se va face în trei puncte, deci vor exista trei 
corpuri de atac: unul sub ordinele cardinalului, un altul 
condus de Mayenne şi al treilea comandat de mine. Când 
fiecare dintre companiile voastre se vor aduna, la ora opt 
seara, veţi şti cu care corp va trebui să meargă fiecare 
dintre voi. 

Şi, cu un soi de ironie funebră, încheie: 

— Executarea acestui plan ne-a fost inspirată de faptul că 
în puterea noastră avem cheile castelului în toate serile. Nu 
va fi deci nevoie decât să intrăm... şi... 

— Să ucidem! zise cu violenţă Bussi-Leclerc. Să ucidem 
totul! Moarte diavolului! Ce mai măcelărie or să ne vadă 
ochii! 

Maurevert asistase la toată scena, văzuse totul, auzise 
totul. După ultimele cuvinte ale ducelui, înţelese că 
întrunirea luase sfârşit. Puse deci la loc cărămida pe care o 
scosese de la locul ei, se înfăşură în mantie şi se îndepărtă 


cu repeziciune. În vestibul, spre a putea ieşi, a trebuit să 
dea o parolă care nu era aceea ce se dădea pentru a intra. 

Strada era goală. Maurevert se întoarse alergând la han, 
unde intră fără să deştepte din somn pe nimeni, mulţumită 
scării exterioare. Se culcă pe dibuite, fără să aprindă 
sfeşnicul şi sprijinindu-se în cot, pe pernă, cu urechea la 
pândă, ascultă... 

Fusese un gest înţelept din partea lui Maurevert că se 
înapoiase în grabă. Într-adevăr, după câteva cuvinte pe care 
le mai adăugase de Guise, conjuraţii se împrăştiaseră. 
leşind din misteriosul palat, Maineville se îndreptă în goană 
spre hanul unde locuia Maurevert. 

Îl trezi pe patron cu mare larmă şi se lăsă condus pe dată 
spre odaia lui Maurevert. Uşa nu era închisă cu cheia. 
Deschise brusc şi, intrând cu un felinar în mână, aruncă o 
privire lacomă spre pat, ca şi când ar fi bănuit că nu l-ar 
putea vedea acolo pe Maurevert... Dar Maurevert era în 
pat... şi dormea buştean. 

Maineville închise uşa în spatele lui, aşeză felinarul pe 
masă şi, apropiindu-se de pat, îşi cercetă o clipă tovarăşul 
de arme de care îl lega o lungă prietenie. Fără îndoială, 
Maurevert se culcase încă de la lăsarea serii... Dormea 
liniştit, cu o respiraţie regulată. Maineville se gândi: „Dracu 
să mă ia dacă lui Maurevert îi trece prin minte să ne 
trădeze. Şi de ce ne-ar trăda? Bietul Maurevert! La urma 
urmelor, mi-a făcut multe servicii şi nu vreau să i se 
întâmple vreun rău...” 

— Hei! Maurevert! ... 

Întrecându-se pe sine în dibăcie, Maurevert, în loc să se 
lase strigat de mai multe ori, deschise ochii îndată şi nici 
măcar nu păru uimit. Se mulţumi să spună: 

— Ei, tu eşti! ... Ce s-a întâmplat? 

— Maurevert, zise Maineville, de ce n-ai venit la întrunirea 
de astă-seară? 

— Care întrunire? ... 


— Păi, aceea pentru care ţi-am dat parolele, azi de 
dimineaţă! 

— A, da! Ei şi? ... De ce sămă fi dus? ... Ce, mi s-a simţit 
lipsa? 

— Da, Maurevert, cineva ţi-a simţit lipsa... ducele. 

— Ei bine, zise Maurevert sprijinindu-se în cot, poţi să-i 
spui prea dragului duce că-mi va mai simţi lipsa şi de acum 
înainte. Ia te uită! De ce să nu fiu convocat la fel ca şi 
ceilalţi? 

— Ştii de ce n-ai fost convocat? 

— Nu, habar n-am! Şi n-aş da nici o ceapă degerată s-o 
aflu. Încă de mai multe ori şi mai înainte ducele m-a tratat 
cu răceală, apoi totul s-a aranjat. Se va răzgândi şi de data 
asta. 

— De data asta e grav, prietene: eşti bănuit. 

— Bânuit? ... Şi de ce anume? 

— De tot şi de nimic, ceea ce este şi mai rău decât o 
învinuire precisă. Pur şi simplu se zice că trebuie să ne 
ferim de tine! ... Îţi dau un sfat: aveai chef să călătoreşti. Ei 
bine, porneşte-o la drum! 

— Minunat! Şi, după părerea ta, când trebuie să fug? 

— Fără zăbavă. Chiar la noapte. Pe loc, acum, prietene 
dragă. 

— Minunat! Şi cu ce să călătoresc? 

— Cu ce? ... Cu calul tău, drace! Cu calul, spada şi 
pistoalele la oblâncul şeii. 

— Da, însă cu ce bani? Poate cu cele două mii de livre pe 
care ducele mi le datorează şi pe care mi le va da la sfântul 
aşteaptă, din păcate! Sau cu solda mea de ofiţer pe care n- 
am primit-o de cinci luni? 

Maineville şovăi o clipă, scoase un oftat şi, în cele din 
urmă, rosti: 

— Ascultă, am o oarecare sumă, cam vreo două sute de 
pistoli, care se plictisesc în portofelul meu. Plimbă-i şi pe ei, 
asta o să ne facă bine la toţi trei: ţie, care vei avea cu ce să 


călătoreşti, banilor care vor vedea lumea şi mie care nu voi 
mai fi ispitit să joc cărţi. 

— lată deci, spuse cu amărăciune Maurevert, unde am 
ajuns după zece ani de serviciu leal. Sunt silit să fug ca un 
adevărat trădător, ca un netrebnic! 

— Am să mă ocup personal să reintri în grațiile ducelui, se 
grăbi Maineville să zică. Voi dovedi nevinovăția ta. Şi, odată 
înlăturată primejdia, te vei întoarce. S-a făcut? ... Porneşti 
la drum? 

— N-am ce face, pe toţi dracii! 

— Asta-i bine. Peste douăzeci de minute vei avea cei două 
sute de pistoli. 

— O sută mi-e de ajuns. N-o să mă duc prea departe. Am 
să merg la Chambord şi acolo te aştept. 

Maurevert se îmbrăcă în grabă, îşi puse cu grijă în sân 
câteva hârtii preţioase şi mai cu seamă bonul de cinci sute 
de mii de livre, plătibile a doua zi după moartea lui de 
Guise. Curând apăru şi Maineville. Aducea cu sine două 
sute de pistoli. Maurevert luă o sută. Cei doi prieteni să 
îmbrăţişară, apoi coborâră împreună. 

— Cunoşti parola pentru a ţi se deschide poarta? îl întrebă 
Maineville. 

— Nu... Nici măcar nu mi le amintesc pe acelea pe care mi 
le-ai dat azi dimineaţă. 

— Catherine şi Coutras. Şi acum, adio. Dacă. Cine ştie, ţi 
se va întâmpla ceva înainte de a ajunge la poartă, socoate 
că nu m-ai văzut... 

Spunând acestea, Maineville aruncă o privire grea de 
nelinişte asupra uliţei întunecate şi se îndepărtă cu pas 
grăbit, strecurându-se pe lângă ziduri. 

Maurevert rămase câteva clipe nemişcat, până ce se 
încredinţă că prietenul lui se îndepărtase de-a binelea. 
Atunci, la rândul său, porni la drum. Doar că nu spre porţile 
oraşului se îndreptă, ci spre castel. Nu făcuse zece paşi, 
când se lovi peste frunte şi se întoarse din drum 
bombănind: 


— Ce imbecil! Dacă-mi las calul, Maineville va şti că n-am 
plecat. Şi dacă va întreba mâine dimineaţă dacă cineva a 
ieşit pe poartă în timpul nopţii? 

Puse şaua pe cal, ieşi şi merse pe jos până la castel, 
trăgându-şi calul de căpăstru. După un sfert de ceas se afla 
în capela reginei. Caterina de Medici, trezită la propria sa 
poruncă (întrucât acum i se dădea ascultare după cuviinţă), 
nu întârzie să se arate şi îl întrebă din priviri. 

— Doamnă, spuse Maurevert, ştiu ziua şi ora şi cum 
trebuie să se petreacă lucrul acela. 

Caterina avu un fior de emoție. 

— Vorbeşte, îi spuse ea, sorbindu-l din ochi pe acela care 
aducea o asemenea veste. 

— Mai înainte de toate, zise Maurevert, o voi ruga pe 
majestatea-voastră sa scoată din Blois chiar în clipa asta un 
ofiţer oarecare, care va ieşi pe calul pe care l-am lăsat în 
curtea de onoare şi care se va acoperi cu mantia asta. Este 
de mare importanţă pentru mine ca acest bărbat, oricare va 
fi el, să plece cât mai curând. 

— Larchant! chemă regina. 

Căpitanul intră, pe când Maurevert se trăgea într-un colţ 
umbrit. 

— Larchant, spuse Caterina, am aflat că hughenoţii ţin 
adunări prin părţile oraşului Tours. Trimite acum, pe dată, 
un om sigur să vadă ce se petrece acolo şi să supravegheze 
ţinutul vreo opt zile. Mesagerul domniei tale va găsi un cal 
înşeuat în curtea cea mică... şi iată şi o mantie pentru el... 
În cinci minute să plece! 

Larchant luă mantia aruncată pe un fotoliu şi ieşi posac, 
fără să scoată o vorbă. 

— Acum, continuă Maurevert, acum că ies din Blois şi fug, 
este necesar ca majestatea-voastră să-mi dea ospitalitate 
câteva zile, în castel. 

— Ruggieri! chemă regina, hotărâtă să-i dea lui Maurevert 
deplină satisfacţie. 


După un minut de tăcere, Caterina încruntă din 
sprânceană, dar astrologul apăru spunând: 

— Adineauri am fost trezit din somn şi am alergat la 
porunca măriei-tale. 

— Ruggieri, unde stai? 

— Păi, răspunse astrologul mirat, în pod, adică pe cât 
posibil mai departe de pământ şi cât mai aproape de stele. 

— Eşti spionat adesea, acolo sus? 

Ruggieri zâmbi: 

— Nimeni nu vine la mine decât tremurând; nimeni nu 
vine decât dacă este silit s-o facă. Ştiţi că trec drept un 
spirit vătămător, în stare să arunc asupra oamenilor 
blesteme. 

— Într-adevăr, spuse Caterina. Bunul meu Ruggieri, îl veţi 
ascunde pe acest gentilom în apartamentele tale şi acolo va 
fi mai la adăpost, de curiozitatea oamenilor decât în 
apartamentul regelui... 

Ruggieri făcu un semn pentru a spune că a înţeles. În 
momentul acela regina păli şi se prăbuşi într-un jilţ. Ochii i 
se dădură peste cap. Un tremur de moarte îi scutura 
mâinile. Ruggieri se năpusti spre ea, scoase repede o 
sticluţă de la brâu şi lăsă să cadă câteva picături din 
conţinutul ei pe buzele Caterinei. Curând aceasta începu să 
respire mai puţin anevoios. 

— Vezi! zise ea cu o disperare fără margini. Mi se apropie 
sfârşitul... Ruggieri, am să mor curând? Spune-mi fără 
înconjor. 

— Nu! zise astrologul. Nu, doamnă, fiţi pe pace. Moartea 
nu bântuie încă în castelul acesta... 

— Te cred, spuse regina, care simţea cum revine la viaţă. 
Nu-i decât o alarmă. Dar mă simt foarte slăbită! 

Caterina se întoarse atunci către Maurevert, care, în tot 
timpul cât durase această scenă, rămăsese nemişcat şi 
tăcut. 

— Ei bine, domnule, spuse ea, acum poţi vorbi... 


Maurevert dădu raportul, care dură aproape un ceas. 
Caterina îl ascultă cu capul în mâini, fără să dea nici cel mai 
mic semn de uimire sau de emoție. Când Maurevert tăcu, 
ea îşi ridică încet capul şi spuse: 

— Ruggieri, eşti sigur că mai pot trăi până la 23 
decembrie? 

— Jur majestăţii-voastre că anul acesta va muri înaintea 
voastră, spuse astrologul. 

— Bine! spuse regina, cu o umbră de zâmbet pe buze. Îmi 
dai opt zile în plus peste cât ceream eu... Du-te, domnule de 
Maurevert, urmează-l pe Ruggieri. Vei fi bine ascuns acolo 
unde te va duce el! 

Regina intră în camera ei şi se aşeză în pat, simțind 
primele simptome ale febrei. Maurevert îl urmă pe 
Ruggieri, care îl puse să urce scări ce nu se mai sfârşeau şi 
ajunse în cele din urmă în pod. Astrologul îşi conduse 
tovarăşul până la o încăpere foarte spațioasă şi foarte bine 
mobilată. 

— Aici vi se va aduce de mâncare, îi spuse. Pe raftul acesta 
de cărţi şi în dulap sunt câteva sticle cu un vin bun. Ziua, 
spre a vă distra, aveţi fereastra aceea de unde se vede 
Loara. Dar, fiţi atent, acela care priveşte poate fi privit... 

A doua zi, astrologul cobori pentru a se informa cum îi mai 
merge reginei, care, cel puţin în aparenţă, nu se resimțea 
după criza din ajun. Urcându-se la el, Ruggieri îl întâlni pe 
Crillon care, salutându-l, i se adresă cu politeţe: 

— lată despre ce este vorba: din raţiuni pe care le veţi afla 
mai târziu, dar care privesc paza şi siguranţa regelui, aş 
avea nevoie să ascund pentru câteva zile în castel un om de- 
al meu... o rudă. Cum ştiu că trăiţi retras şi că nimeni nu 
vine să vă tulbure, m-am gândit că apartamentul domniei 
voastre ar fi potrivit... 

Ruggieri rămase mirat, dar nu îşi arătă uimirea şi se 
mulţumi să gândească: „Prea bine. Voi aşeza alături de 
Maurevert pe ruda bravului Crillon şi voi avea doi oaspeţi în 
loc de unul.” 


— Bine, primesc, zise el cu glas tare. Aduceţi-mi-l pe omul 
domniei voastre, căpitane. 

— Şi veţi face totul ca să-l ascundeţi? 

— Atât cât îmi va sta în putinţă, nimeni nu va afla de 
prezenţa prietenului domniei voastre în castel. 

— Mulţumesc, preacinstite astrolog. 

— Sunt încântat că vă pot fi de folos, preacinstite căpitan. 

În timpul zilei, Crillon ieşi din castel şi se duse la hanul 
unde cinase cu Pardaillan. Aşa cum făgăduise, cavalerul nu 
se clintise din han. Crillon îl găsi bând pe îndelete o sticlă cu 
muscat din Spania. Văzându-l pe Crillon că intră, Pardaillan 
se mulţumi să ia un pahar, pe care îl aşeză în faţa 
căpitanului şi îl umplu. 

— Ştii de ce vin? întrebă Crillon. 

— Spre a-mi spune că aţi găsit un mijloc dea mă introduce 
în castel, unde să stau ascuns. 

— Întocmai. Şi, oricând doreşti... 

— De ce nu chiar azi? 

— Dacă îţi este de folos. 

— Mie, nu! Regelui, însă, da! Ştiţi ce v-am spus... 

— Bine! spuse Crillon. Deseară, la căderea nopţii. Când va 
bate de ora şase, să fii în faţa porţii castelului. Restul, mă 
priveşte. 

Seara, la ora şase, adică, în acest anotimp, când se făcuse 
beznă, Pardaillan, înfăşurat cu grijă în mantie, se plimba în 
faţa portalului castelului. Curând sosi şi Crillon. 

— Să intrăm, zise căpitanul. Jură-mi că... 

— Nu vă jur nimic, îl întrerupse Pardaillan. Vă repet doar 
două lucruri: primul, că se pregăteşte uciderea regelui, al 
doilea, că nu vreau să fie ucis. 

— Vino! ... 

Crillon îşi petrecu braţul pe sub braţul lui Pardaillan şi, 
sporovăind voios cu el, trecu pragul porţii, pe când 
sentinelele prezentară armele. Urcară pe o scară tainică şi, 
abia când ajunseră la etajul al doilea, Crillon exclamă: 

— Acum suntem salvaţi! 


— Unde aveţi de gând să mă ascundeţi? întrebă Pardaillan. 

— La Ruggieri, zise Crillon. Poţi să-ţi faci şi horoscopul, 
dacă-ţi dă ghes inima. 

Când ajunseră în pod, Crillon deschise o uşă şi Pardaillan îl 
zări pe astrolog, care citea în încăperea mobilată sever. 

Crillon îl prezentă pe cavaler drept o rudă de-a sa şi îi 
spuse lui Ruggieri, la ureche, că se bizuia foarte mult pe 
ruda aceasta pentru buna pază a regelui. Apoi se retrase. 

Ruggieri aruncă asupra lui Pardaillan o privire vie şi 
profundă. Dar, fie că fizionomia cavalerului se schimbase 
mult în ultimii şaisprezece ani, fie că vârsta îi şubrezise 
facultatea de a-şi aminti, nu-l recunoscu pe bărbatul de la 
„Teascul-de-Fier”... acela al cărui sânge încercase odinioară 
să-l verse pentru opera de transfuzie ermetică. 

— Veniţi, domnule, se mulţumi el să îngâne. 

Şi îl conduse într-o cameră alăturată, spunându-i: 

— Simţiţi-vă aici ca şi la domnia voastră acasă. Uşa asta dă 
spre cabinetul meu de lucru, din care am ieşit, cealaltă spre 
coridor, a treia, în sfârşit, este condamnată şi dă spre o 
cameră asemănătoare acesteia. Dacă ţineţi neapărat să se 
păstreze bine taina prezenţei domniei voastre aici, vă rog 
să-mi făgăduiţi că nu veţi face zgomot, căci tocmai în 
camera de alături l-am găzduit pe un gentilom care, ca şi 
domnia voastră, se ascunde câteva zile în castel. 

Spunând acestea, Ruggieri salută şi plecă. 

„la te uită! se gândi Pardaillan. Cine poate fi gentilomul 
acesta care ca şi mine, are nevoie să se ascundă aici?” 

Capitolul 33 

Ducesa de Guise. 

Scena care urmează se petrece în noaptea de 24 
decembrie 1588, în palatul acela bine păzit unde l-am văzut 
pe Maurevert asistând la o întrunire a conjuraţilor. 

Un salon imens de la primul etaj se întindea pe aproape 
întreaga lungime a palatului, iar cele şase ferestre ale lui 
dădeau toate spre curte, înaintea acestui salon se afla o 
încăpere de dimensiuni modeste. În încăperea aceasta vom 


pătrunde noi, pe la orele zece seara. O femeie aşezată într- 
un jil stătea de vorbă cu un bărbat în picioare, lângă ea. 
Bărbatul abia venise de la drum lung. Veşmintele sale erau 
stropite de noroi. Părea foarte ostenit. Femeia era Fausta. 
Bărbatul era un curier care tocmai sosise de la Roma. 

— Am ajuns la Roma la 20 noiembrie, ca purtător al 
instrucţiunilor domniei voastre scrise şi prin viu grai. Este 
nevoie să vă spun câte demersuri am fost silit să fac? 

— Treci peste asta şi ajungi la nodul principal. Vorbeşte 
scurt şi limpede. 

— Cardinalul Rovenni, după trei zile, m-a introdus la 
Sixtus. N-aveam de ales şi am fost nevoit să primesc 
ajutorul pe care mi l-a oferit trădătorul, desigur în speranţa 
de a se împăca cu domnia voastră. 

— N-are nici o însemnătate cine te-a ajutat...” 

— Deci, l-am văzut pe papa. L-am văzut de patru ori în şir. 
Prima dată, când i-am spus că eram trimisul domniei 
voastre, a poruncit să fiu înhăţat şi a declarat că doar 
moartea mea ar fi o pedeapsă pe măsura cutezanţei mele. 
Am fost aruncat într-o temniţă din castelul Sant-Angelo... A 
doua zi Sixtus a venit acolo să mă vadă şi, pe nepusă masă, 
m-a întrebat ce putea să-i comunice rebela, revoltata, 
păgâna, eretica... l-am răspuns că venisem să-i aduc pace, 
dar că nu voi scoate un cuvânt atâta vreme cât voi fi ţinut 
prizonier şi că, reprezentându-vă pe domnia voastră, voiam 
să tratez de la putere la putere. 

— Şi ce-a zis atunci bătrânul porcar? 

— Mi-a întors spatele şi a ieşit spunând: „Să crape aici ca 
un câine!” Dar, a doua zi, paznicii m-au scos din temniţă. 
Am fost condus într-o capelă unde Sixtus era singur. M-a 
cercetat multă vreme, apoi, pe un ton aspru, mi-a spus: 
„Eşti liber să vorbeşti...” Atunci i-am expus renunţarea 
domniei voastre. l-am repetat ofertele domniei voastre. M-a 
ascultat cu atenţie. L-am asigurat că nu vă veţi întoarce 
niciodată în Italia şi că vă veţi strădui din toate puterile să-i 
apăraţi puterea temporală sau spirituală. Atunci m-a 


întrebat ce aşteptaţi în schimb şi i-am răspuns: „Un singur 
lucru, o bulă de divorţ care să rupă căsătoria dintre ducele 
de Guise şi Catherine de Cleves...”. Nu s-a arătat mirat. Mi- 
a spus să revin peste trei zile. În ziua sorocită m-am 
prezentat la Vatican şi l-am văzut pe Sixtus între patru 
ochi... Atunci a deschis un sipet şi a scos din el o cutie de 
argint. Din cutie a scos un pergament şi mi l-a vârât sub 
ochi... Era o bulă de divorţ... Apoi a pus pergamentul în 
cutie şi mi-a întins cutia spunându-mi: „Am mai multă 
încredere decât stăpâna ta. lată aici ce-mi cere ea. Du-te şi 
caută hârtiile pe care mi le-ai făgăduit...”. Am ieşit din 
Vatican şi îndată am pornit în goana calului pe drumul spre 
Franţa. 

Isprăvindu-şi povestirea, bărbatul îşi aşeză un genunchi pe 
covor, cum făcuse şi în faţa papei, scoase din pieptar o cutie 
de argint pe care o purta agăţată de gât cu un lănţug. 
Fausta luă cutia fără să lase a se vedea dacă era mulţumită 
sau pur şi simplu emoţionată. 

— Bine, rosti ea, poţi pleca. Du-te să te odihneşti. Te-ai 
purtat ca un slujitor credincios şi ca un bun diplomat. 

Rămasă singură, Fausta căzu pe gânduri. Se uita la cutia 
de argint cu o privire întunecată, de parcă ar fi adăpostit 
osândirea ei. În cele din urmă o deschise, scoase dinăuntru 
un pergament purtând peceţile cu blazonul pontifical al lui 
Sixtus al V-lea şi îl citi cu atenţie de două ori. 

Era întocmai ceea ce îi spusese mesagerul: actul prin care 
se rupea căsătoria dintre ducele de Guise ţi Catherine de 
Cleves. Nu lipsea decât iscălitura ducelui. 

După ce isprăvi lectura, Fausta strigă. Myrthis apăru. 

— A venit? o întrebă. 

— Nu încă, răspunse Myrthis. 

— Şi bătrânul Bourbon? 

— Trebuie să vină abia la unsprezece şi jumătate. 

— Cum soseşte, du-l acolo unde ştii şi vei face la fel şi cu 
Mayenne şi cu cardinalul de Guise. Bănuiesc că totul a fost 


pregătit în salonul cel mare? De îndată ce soseşte ducele, 
adu-l aici. Şi pe ceilalţi dincolo... 

Myrthis plecă. Fausta deschise uşa care dădea spre 
salonul cel mare. Două sfeşnice erau aprinse. Dar desigur 
că lumina asta slabă îi era de ajuns Faustei care, din pragul 
uşii, examina imensa sală pustie. 

Scoase atunci un lung suspin, închise uşa cu multă băgare 
de seamă şi reveni, aşezându-se în jilţul pe care îl ocupase 
mai înainte. 

— Domnul duce de Guise! vesti un glas. 

Fausta îşi ridică încet capul şi îl văzu pe duce care se 
înclina în faţa ei. Era nervos, agitat. Febra aceasta 
deosebită, care îi cuprinde pe marii criminali în momentul 
acţiunii ireparabile, îi aprinsese o flacără întunecată în ochi 
şi, pe fruntea acoperită de pete roşii, cicatricea lată a ranei 
sale apărea lividă. 

— lată-mă la ordinele domniei voastre, doamnă, rosti 
ducele cu un glas din care răzbătea o nerăbdare surdă. N- 
ar fi fost însă mai bine totuşi să nu ne vedem până în ziua 
când... 

— Până în ziua când Henric al III-lea îşi va da duhul, 
isprăvi Fausta cu o răceală de gheaţă. Adică, urmă ea, până 
în ziua când trebuie să-mi unesc soarta cu a domniei tale, 
duce! 

De Guise tresări. Văzând că nu întăreşte vorbele pe care le 
spusese, Fausta continuă: 

— Aşadar, duce, totul este pregătit... datorită mie. Plasa 
este bine întinsă. Valois trebuie să moară. Am dat fiecăruia 
rolul său. 

— Toate acestea sunt adevărate, doamnă, zise Henri de 
Guise, cu glas schimbat şi îşi încruntă sprâncenele. E- 
adevărat. În împrejurări în care noi, bărbaţii, şovăim, 
domnia voastră aţi dovedit îndrăzneala rece şi metoda 
implacabilă a unei mari cuceritoare. Aţi prevăzut totul, aţi 
întocmit totul, în cele mai mici amănunte. Mărturisesc, 
doamnă... 


— Voiam să vă aud rostind aceste adevăruri, spuse Fausta. 
Dar ştiţi că asta nu înseamnă totul. Ştiţi că am trimis un sol 
la Alessandro Farnese. După datele pe care le prevăzusem 
la ora asta, Alessandro Farnese este sigur în Franţa şi se 
îndreaptă spre Paris. Am făcut deci mai mult decât să 
înlătur piedicile din calea spre tron: vă dau o armată... 

— Şi asta-i adevărat, doamnă. Dar nu ne-am înţeles oare 
mai înainte ce trebuie să facem cu armata asta? 

— Da, să-l nimicim pe Henric de Bearn, să-i aducem alături 
de domnia voastră pe hughenoți, care sunt ostaşi de 
nădejde, să pornim mai întâi la cucerirea Italiei, apoi a 
Flandrei... 

Ochii lui de Guise scăpărară. Strigă: 

— A! Voi săvârşi toate acestea, doamnă! Ajuns rege al 
Franţei, mă simt în stare să răstorn lumea... 

Fausta spuse cu blândeţe: 

— Şi care va fi partea mea, duce? 

— Nu ne-am înţeles şi în această privinţă? Nu v-am jurat 
că veţi fi regină în regatul al cărui rege voi fi? ... 

— E-adevărat, duce... dar când? 

— Când? repetă ducele, întunecându-se. De îndată ce, 
ajuns rege al Franţei, o voi repudia pe Catherine de Cleves. 
— Mai e mult până atunci, duce! ... Şi, pe urmă, ştiţi bine 
că îmi place să vorbesc deschis. Mi-e teamă că... aţi putea 

să mă uitaţi... 

— Am jurat! răspunse ducele. 

— Iar eu, rosti printre dinţi, cumplit, Fausta, nu cred în 
jurămintele prinților... Să zicem doar că am învăţat să 
citesc în inimile bărbaţilor... 

— Şi ce aţi citit în inima mea? îngăimă ducele cu un 
zâmbet palid. 

— Că pumnalul care îl va lovi pe Valois poate foarte bine s- 
o lovească şi pe Fausta! ... 

— Doamnă... 

— Că unealta poate fi sfărâmată după ce a slujit! ... Că 
partea mea poate să vă pară prea frumoasă după ce voi fi 


izbutit să vă înveşmântez în purpură! Atunci nu veţi mai 
avea de făcut decât un semn spre a mă îneca în sângele din 
care se va ridica tronul pe care veţi sta! lată ceea ce am 
citit în inima domniei voastre! ... 

— Doamnă... vă ascult şi nu-mi vine să cred urechilor... 

— Cu toate acestea adevărul vă pătrunde în urechi... 
Duce, clipa aceasta este înspăimântătoare pentru domnia 
voastră. Cu un singur cuvânt pot să vă azvârl în prăpastie. 
Dacă vreau, Valois va fi prevenit peste o oră... şi mâine, 
duce, nu vă veţi urca pe tron, ci pe eşafod. 

— Pe sângele lui Hristos! răcni ducele sfâşiat între furie, 
uimire şi spaimă. De ce anume aveţi nevoie? 

— De partea mea, răspunse simplu Fausta. Şi toată partea 
mea stă într-un singur cuvânt: sunt sau nu sunt din clipa 
asta ducesă de Guise? 

— E-o nebunie, doamnă! ... Catherine de Cleves mai 
trăieşte încă! 

— Da... Însă, dacă vreţi, Catherine de Cl&ves poate să nu 
mai fie soţia domniei voastre Duce, iată bula papală de 
divorţ, care dezleagă căsătoria domniei voastre: este darul 
de nuntă pe care mi-l face, mie, bătrânul meu prieten Sixtus 
al V-lea, papă, prin graţia lui Dumnezeu! ... 

Totodată, Fausta deschise cutia, scoase pergamentul, îl 
desfăşură şi i-l întinse ducelui de Guise. Acesta îl smulse cu 
o mână tremurătoare, îl apropie năprasnic de un sfeşnic şi 
începu să-l citească. Când îşi isprăvi lectura, când constată 
că pergamentul, purtând blazonul pontifical, era pe deplin 
autentic, îl lăsă să cadă pe masă şi îşi plecă încet capul într- 
o tăcere posacă. Lovitura era cumplită. 

Fausta luă o pană de pe masă şi i-o întinse ducelui de 
Guise, care o prinse maşinal în mână. Apoi, punând degetul 
pe locul lăsat liber în pergament pentru iscălitura lui de 
Guise, spuse: 

— Iscăliţi-vă... 

Ducele o privi o clipă cu ochii rătăciţi. Era pradă unei furii 
reci care, când izbucneşte, ucide. Nu că ar fi regretat faptul 


de a o repudia pe Catherine de Cleves, care îl înţela ţi făcea 
din el cel mai ridicol soţ din Franţa, dar se vedea demascat 
de Fausta cea teribilă şi, de acum înainte, se afla în mâna ei. 

Ea îşi apăsă degetul de pergament şi repetă: 

— Iscăliţi-vă! Peste câteva minute va fi prea târziu! 

Ducele scrâşni din dinţi. Se plecă încet asupra mesei şi, cu 
scrisul lui mare şi repezit, iscăli! ... Atunci Fausta se 
îndepărtă spre a deschise uşa dinspre salonul cel mare şi 
salonul imens apăru luminat feeric. 

În fundul salonului fusese ridicat un altar... nu mai era un 
salon, ci o capelă... În altar, lângă tabernacol, bătrânul 
cardinal de Bourbon aştepta, gata să înceapă slujba. 

Cardinalul de Guise, ducele de Mayenne, ducesa de 
Nemours, ducesa de Montpensier şedeau în fotolii şi păreau 
că aşteaptă o ceremonie despre care aveau cunoştinţă 
dinainte. Atunci Fausta se întoarse spre ducele de Guise, 
înmărmurit de ceea ce vedea şi bănuia şi spuse: 

— Duce, daţi-i mâna logodnicei domniei voastre şi duceţi-o 
la altar! ... 

Ducele, cu inima sângerând de furie, îi întinse mâna 
Faustei. 

Merseră spre altar. 

Primul gest al Faustei a fost de a-i da cardinalului de 
Bourbon bula de divorţ. Şi, atunci, slujba începu... slujba de 
cununie, care o unea pe Fausta cu ducele de Guise! ... 

Capitolul 34 

Prăbuşirea. 

Camera regelui dădea spre curtea de onoare. În faţă avea 
o anticameră. Şi în faţa anticamerei era salonul în care l-am 
făcut să pătrundă pe cititor. Aşa încât, după ce treceai de 
portalul castelului Blois şi după ce urcai scara cea mare, 
ajungeai în salonul acesta. 

Intrând în salon şi mergând spre uşa din fund, la dreapta, 
te pomeneai în anticamera regelui. Anticamera devine în 
acest moment centrul scenei noastre. Avea trei uşi. Una 
prin care am intrat şi care se deschidea spre salon. A doua, 


în faţă, care se deschidea spre dormitorul regelui. A treia, 
la stânga, care se deschidea spre un cabinet ce da spre o 
curte interioară. 

Legată de acest cabinet, vast şi spaţios, era o altă 
încăpere, dând spre o scară interioară. Scara aceasta 
ducea, în sus, spre podul castelului şi, în jos, spre 
apartamentul Caterinei de Medici. Când ducele de Guise 
ajungea în anticamera regală, după ce escorta lui intra în 
salon, întreba: 

— Unde este majestatea-sa? 

Atunci cineva îi arăta întotdeauna cu degetul fie uşa 
dormitorului, fie uşa cabinetului de lucru. Urmând una din 
aceste două indicaţii, ducele traversa anticamera, fie drept 
în faţă spre a merge spre camera regelui, fie cotind la 
stânga pentru a ajunge în cabinet. Şi intra ca la el acasă, 
deoarece regele îi poruncise odată pentru totdeauna să 
facă astfel. 

În dimineaţa aceea, străjile fură schimbate, ca de obicei, 
de căpitanul Marchant. Numai că fură aşezate doar străji 
simple. Astfel încât castelul părea golit de apărătorii lui 
obişnuiţi. 

Dar acela care ar fi aruncat o privire în curtea interioară, 
care se vedea de la fereastra cabinetului de lucru, ar fi zărit 
acolo trei sute de oameni înarmaţi, stând nemişcaţi şi tăcuţi. 
Toţi erau înarmaţi cu archebuze. 

De asemenea, acela care ar fi putut intra într-o sală vastă, 
situată lângă corpul de gardă şi care slujea îndeobşte drept 
depozit de arme, ar fi zărit acolo patru culevrine de 
campanie, montate pe afeturi. Culevrinele erau încărcate, 
în jurul fiecărui tun şedeau la postul lor patru servanţi. 

Să străbatem acum salonul şi să pătrundem în anticamera 
regală, centrul scenei pe care încercăm să o descriem. Aici 
aşteaptă vreo treizeci de gentilomi - dintre aceia pe care 
regele îi numea trupele sale de ordine... dar pe care 
poporul îi numea cei patruzeci şi cinci de asasini. Erau 
îmbrăcaţi ca de obicei. Dar, pe sub pieptarul de mătase sau 


de catifea, îşi puseseră cu toţii cuirasa de piele sau cămaşa 
de zale. 

Să intrăm în camera regelui. Ca şi în seara când au fost 
luate marile hotărâri, Henric al III-lea stă lângă cămin şi îşi 
întinde spre foc mâinile palide. În picioare, lângă el, 
Caterina de Medici, asemenea unui spectru negru, lividă 
sub vălurile sale de doliu. 

Afară e un ger de crapă pietrele. Cerul este încărcat de o 
tristeţe nemărginită şi o tăcere de plumb apasă toate 
lucrurile. 

Caterina de Medici şi regele - două fantome - îşi vorbesc. 
Îşi vorbesc încet şi tărăgănat. 

— A sosit ziua, zice Caterina, ziua cea mare... Ziua 
eliberării tale, fiule. Deseară, la orele zece, ca o haită de 
lupi asmuţiţi pe întuneric, oamenii lui de Guise se vor 
năpusti asupra castelului ale cărui chei le are şeful lor. 
Deseară, la orele zece, li se va tăia gâtul tuturor acelora 
care vor încerca să se împotrivească marşului asasinilor... 
va fi scoasă din ţâţâni uşa acestei camere... regele va fi 
înjunghiat în patul său... dacă mama regelui n-ar sta de 
veghe! ... Dar ea stă de veghe! 

Regina izbucneşte în râs... Într-un râs tăcut şi fantastic pe 
obrazul acesta livid de spectru. 

— Henric, eşti gata, fiule? 

— Da, mamă! răspunde regele cu glas tragic. 

Palid şi abia ţinându-se pe picioare, Henric al III-lea se 
ridică. Mama îl ia în braţe şi îl strânge lunG. Frenetic la 
piept, într-o sălbatică îmbrăţişare în care izbucneşte 
singura pasiune sinceră din viaţa ei. 

— Să nu te clinteşti de-aici, şopteşte Caterina. Înţelegi? 

— Da, mamă, bâiguie Henric al III-lea. 

— Este de ajuns ca, printr-un singur cuvânt, să dai 
porunca supremă acestor gentilomi care aşteaptă dincolo... 
restul mă priveşte! 

Atunci îşi desface braţele cu care îl ţinea strâns. Cu paşi 
măsuraţi se duce să deschidă uşa. Cei treizeci care aşteaptă 


în anticameră freamătă. Regele înaintează până la uşă şi 
spune: 

— Domnilor, vă poruncesc să daţi ascultare reginei-mamă 
în tot ce vă va spune... 

Apoi se dă îndărăt până la fereastra camerei sale, 
tremurând, ridică draperiile şi începe să se uite în curtea de 
onoare, cu ochii ţintuiţi pe portalul castelului. Caterina de 
Medici trece în revistă, cu o privire rapidă, gentilomii 
adunaţi în anticameră. Îl atinge cu degetul pe unul, apoi pe 
un altul... atinge zece dintre ei. Şi, acestora zece, le spune: 

— Trebuie să staţi de strajă în camera regelui. Cu sabia şi 
jungherul în mână, domnilor! 

Cei zece se supun. 

— Să vă baricadaţi în cameră, continuă Caterina. Orice aţi 
auzi, să nu faceţi nici o mişcare. Şi, dacă se întâmplă vreo 
nenorocire, muriţi până la ultimul înainte ca regele să fie 
atins. Juraţi! ... 

— Jurăm! răspund cei zece cu glas înfundat. 

Cei zece pătrund în camera regală, cu sabia şi jungherul în 
mână. O clipă mai târziu sunt auziţi cum, pe dinăuntru, 
baricadează uşa. Caterina oftează adânc apoi îşi continuă 
inspecția. Îl atinge pe un gentilom, apoi pe un altul. Indică 
zece gentilomi. 

— Domniile-voastre, zice ea, treceţi în salon... De îndată ce 
el va intra în anticameră, închideţi uşa şi aşezaţi-vă în faţa 
ei, cu sabia şi jungherul în mână. Dacă cineva încearcă să 
forţeze uşa anticamerei, dacă vor să năvălească în salon, să 
muriţi până la ultimul înainte ca vreunul să-l poată 
deschide... Juraţi! ... 

— Jurăm! ... răspund cei zece. 

Cei zece trec în salon şi, pe dată, se împrăştie în mici 
grupuri, râzând şi vorbind despre lucruri lipsite de 
însemnătate. Atunci Caterina indică trei dintre gentilomii 
rămaşi în anticameră. Aceştia sunt Chalabre, Sainte-Maline 
şi Montsery. 


— Domniile-voastre, le spune ea, intraţi în cabinet şi 
aşteptaţi-mă. 

Sainte-Maline, Chalabre şi Montsery se supun pe loc şi 
trec în marele cabinet de lucru. În anticameră nu mai 
rămân decât şapte gentilomi, printre care Deseffrenat şi 
contele de Loignes. 

— Ascultaţi-mă, spune Caterina, ascultaţi-mă: el va intra 
aici, negăsindu-l pe rege în salon vă va întreba: „Unde este 
majestatea-sa?”... Veţi răspunde: „Majestatea-sa este în 
cabinetul de lucru, monseniore...” Atunci va intra în cabinet 
şi acolo îl veţi răpune. Dacă nu veţi fi chemaţi, veţi rămâne 
aici. În cazul când cei din salon vor fi atacați, veţi baricada 
uşa şi veţi muri până la ultimul înainte ca cineva să se 
atingă de uşa regelui... Juraţi! ... 

— Jurăm! răspund cei şapte. 

Atunci, cu mişcări încete şi ţeapănă sub vălurile sale de 
doliu, regina cea bătrână trece în marele cabinet unde 
aşteaptă Chalabre, Montsery şi Sainte-Maline. 

— V-am ales dintre toţi pe domniile voastre. Ducele v-a 
întemnițat la Bastilia. Ducele v-a ameninţat cu moartea. E 
adevărat? 

Cei trei se înclinară. 

— Oricum ar fi, zice Caterina, aţi fost aleşi deoarece se 
presupune că devotamentul faţă de rege se împleteşte la 
voi cu ura firească împotriva aceluia care v-a voit moartea. 
Ei bine, el o să vină. Salonul este păzit. Anticamera este 
păzită. Camera regelui este păzită. Ducele trebuie să 
ajungă aici... Şi nu trebuie să iasă viu... 

Cei trei se priviră, cu ochii plini de văpăi, cu buzele 
crispate de zâmbetul acela cumplit pe care îl au oamenii în 
clipele supreme. Caterina citi hotărârea în ochii lor. 
Întrebă: 

— Domnilor, regele poate să se bizuie pe domniile voastre? 

Îşi scoaseră jungherele dintr-o mişcare spontană şi rostiră: 

— Dacă ducele intră aici, e mort! 


— Bine, spuse Caterina. Aşteptaţi dară... căci o să vină! 
Adio, domnilor! 

Trecu prin faţa celor trei gentilomi înclinați şi dispăru pe 
mica scară interioară. 

În cabinet, Chalabre, Sainte-Maline şi Montsery îşi luau 
măsurile de rigoare, ceea ce s-ar putea numi pregătirea 
asasinatului. Împinseră masa sub fereastră. Îngrămădiră 
scaune şi fotolii într-un colţ, în aşa fel încât camera să fie pe 
de-a întregul liberă şi de Guise să nu găsească nimic în 
spatele căruia să se adăpostească şi să se apere. Atunci îşi 
stabiliră rolurile. Sainte-Maline, cel mai cutezător dintre ei, 
luă în chip firesc conducerea luptei. Spuse: 

— Când va sosi, voi deschide uşa. Tu, Chalabre, să stai aici, 
în mijlocul cabinetului. Tu, Montsery, să te aşezi aici, lipit de 
uşă. Voi deschide deci şi voi spune: „Intraţi, monseniore”. Şi 
mă voi trage îndărăt. Elo să intre. Atunci tu, Montsery, 
trânteşti uşa şi pui zăvorul. Chalabre şi cu mine îl vom ataca 
din faţă. Şi tu vei sări asupra lui pe la spate. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles... 

— Fiecare la locurile noastre, deci, şi să nu mai facem nici 
o mişcare. 

— Drace! exclamă deodată Montsery. Şi uşa dinspre scara 
cea mică? 

— N-avem decât să tragem zăvorul, spuse Sainte-Maline. 
Du-te, Chalabre, şi-apoi treci la locul tău. 

Chalabre se îndreptă iute spre uşa dinspre scara cea mică. 
Când să pună mâna pe zăvor, uşa se deschise şi un bărbat 
intră spunând: 

— Bună ziua, domnilor! ... 

— Pardaillan! strigă înfundat Chalabre, trăgându-se 
îndărăt. 

— Pardaillan! repetară ceilalţi doi. 

Pardaillan intrase. Închise uşa, liniştit. 

— Domnule, spuse Sainte-Maline cu un glas care tremura 
de nerăbdare, ieşiţi cât mai repede, orice aţi vrea să ne 
spuneţi, nu ne este cu putinţă să vă ascultăm în clipa asta. 


— Ei aş! zise Pardaillan. Înainte ca ducele să intre aici tot 
mai avem câteva minute. Mă veţi asculta... 

Cei trei bărbaţi schimbară o privire înnebunită de furie. 

— Domnilor, zice Pardaillan, lăsaţi-vă jungherele în pace. 
Dacă mă atacați, sunt în stare să vă ucid pe toţi trei şi, 
atunci, nu-l veţi mai putea ucide pe duce. În plus, vă previn 
că, dacă nu izbutesc să vă ucid, voi putea totuşi deschide 
fereastra aia să răcnesc şi strigătul meu va fi auzit, pentru 
că este aşteptat. Şi atunci, domnilor, acela care-mi va auzi 
răcnetul se va repezi în faţa ducelui şi îi va striga: „Să nu 
intraţi în castel, căci vor să vă ucidă...” Şi nimic, domnilor, 
nimic nu-l va putea împiedica pe amicul meu să-l prevină pe 
duce, întrucât amicul meu este la Blois pentru a-l salva pe 
duce şi a-l ucide pe rege... Îl cunoaşteţi doară! L-aţi văzut la 
Chartres! Se numeşte Jacques Clement! ... 

Cei trei se făcură albi la faţă. Jacques Clement, pe care 
juraseră să-l ucidă! Jacques Clement, despre care 
afirmaseră că murise de mâna lor... În cel mai bun caz, 
presupunând că regele nu va fi ucis, Henric al III-lea sau 
Caterina vor afla că Jacques Clement trăia. Asta însemna 
pentru ei ori ştreangul, ori eşafodul! 

— Vorbiţi odată! zise Chalabre scrâşnind din dinţi. Ce 
doriţi? 

— Domnilor, zise Pardaillan, îmi mai datoraţi o viaţă. Vin să 
vă cer plata imediată a datoriei domniilor-voastre. Vin să vă 
cer această viaţă. 

— Viaţa cui? răcni Sainte-Maline. 

— Viaţa lui Henri de Guise, răspunse simplu Pardaillan. 

Sainte-Maline, plecându-şi capul, începu să plângă. 
Chalabre şi Montsery rămaseră tăcuţi. 

— Domnilor, spuse Pardaillan, văd că sunteţi hotărâți să vă 
plătiţi datoria. Dar mai văd că asta înseamnă să vă cer prea 
mult. Vă propun dar o altă învoială. În loc să vă cer viaţa lui 
de Guise, mă mulţumesc să nu vă cer decât zece minute din 
viaţa asta. 


Se priviră între ei, cu ochii holbaţi, neştiind ce să 
înţeleagă. 

— Ei bine, da, spuse Pardaillan. Vreau să-i spun câteva 
cuvinte ducelui de Guise. Întrevederea va dura zece 
minute. După care suntem chit. Ascultaţi-mă pe mine. 
Ducele o să intre aici, nu-i aşa? 

— Da, răspunseră ei gâfâind. 

— Sunteţi de acord că, odată intrat, nu mai poate ieşi prin 
anticameră? 

— Da! însă poate ieşi prin scara cea mică! ... 

— Întocmai. Vă veţi aşeza toţi trei pe scara cea mică. Şi 
astfel orice retragere este tăiată... şi... 

În clipa aceea se porni o larmă mare de cai, de săbii care 
se încrucişează, de clinchete de pinteni. 

— Ele! rosti cu răceală Pardaillan. Domnilor, ieşiţi! ... Cel 
mai târziu după zece minute, de Guise vă aparţine... Dar, în 
timpul acestor zece minute, e al meu... leşiţi! 

Pardaillan îşi îndreptă spinarea. Şi era în ochii lui o 
asemenea flacără, o atât de sumbră şi violentă voinţă pe 
obrazul lui, o asemenea autoritate în gestul lui şi în vorbirea 
lui, încât înţeleseră că atitudinea cavalerului ascundea o 
taină înspăimântătoare şi că întrevederea, pe care voia s-o 
aibă cu ducele, era o una de viaţă sau de moarte. 

Palizi, gâfâind, cu ochii rătăciţi, slabi ca nişte copii în faţa 
acestei forţe, se dădură îndărăt, trecură pragul uşii şi se 
aşezară la pândă pe scara cea mică. 

— Zece minute! bâigui Sainte-Maline. 

— Zece minute, nu mai mult! zise Pardaillan. 

Şi închise uşa dinspre scară. După aceea scoase un lung 
oftat şi zâmbi. Şi, cu braţele încrucişate, se întoarse spre 
uşa anticamerei în clipa când larma îndepărtată se stingea 
şi când un glas, în anticameră, rostea: 

— În cabinet, monseniore. Majestatea-sa vă aşteaptă în 
cabinet. 

Apoi o tăcere fioroasă se aşternu peste castel. Pardaillan 
auzi pasul greu şi apăsat care traversa anticamera. Uşa se 


deschise. Ducele de Guise apăru, făcu doi paşi. 

Într-o clipită, de Guise văzu că regele nu era în cabinet. Îl 
văzu pe Pardaillan în picioare, neclintit, cu braţele 
încrucişate. Păli uşor şi, cu o mişcare rapidă, se întoarse 
spre uşă încercând să iasă. În aceeaşi clipă, uşa se închise şi 
de Guise simţi că era ţinută închisă, din anticameră. Se 
întoarse spre Pardaillan, îşi umflă pieptul, îşi dădu capul pe 
spate într-o mişcare de dispreţ, obişnuită la el şi zise: 

— Cine sunteţi? Ce doriţi? Ce faceţi aici? 

— Numele nu e nevoie să vi-l spun, răspunse Pardaillan. 
Mă recunoaşteţi. Sunt acela care, în curtea palatului 
Coligny, acum şaisprezece ani v-a pălmuit. Sunt acela care, 
în piaţa Greve, acum opt luni, v-a strigat de faţa cu zece mii 
de oameni că vă numiţi Henri Pălmuitul... 

— Iadul să te înghită! răcni de Guise. 

— Sunt acela care, pe strada Saint-Denis, spre a salva o 
biată femeie, vi s-a predat, acela pe care l-aţi făcut laş, 
acela care v-a declarat atunci că o să vă vâre cuvântul pe 
gât şi că nu veţi pieri decât de mâna lui... Henri de Guise! 
Henri Pălmuitul! Ce vreau eu? Sângele tău pentru a-mi 
spăla insulta! ... Henri de Guise! Asasinul lui Coligny şi al 
atâtor alţi bieţi seniori, ce fac eu aici? Te aştept să-ţi propun 
o luptă dreaptă, spadă contra spadă, pumnal contra 
pumnal, inimă contra inimă! 

— Eşti nebun, meştere! scrâşni ducele. Hei! Să vină 
străjile să-l aresteze pe nebunul ăsta! ... 

Şi de Guise vru să deschidă o uşă. Atunci însă, în spatele 
acelei uşi, auzi glasuri răguşite: 

— Omoară-l! Omoară-l! Moarte lui de Guise! Haide, 
Chalabre! Haide, Sainte-Maline! ... 

De Guise păli la faţă. Într-o clipită înţelese totul! 

— Domnule, spuse Pardaillan, nu vă mai rămâne decât o 
singură speranţă: de a ieşi pe scara de colo ucigând trei 
gentilomi care abia vă aşteaptă... după ce mă veţi ucide pe 
mine, totuşi... Hotărâţi-vă! Vă ofer o luptă dreaptă... Dacă 


refuzaţi, deschid uşile, las să intre bandele de asasini şi le 
strig: „Ucideţi-l pe omul acesta! E prea laş spre a se apăra 

Ducele roti în jur o privire întunecată care părea că 
aşteaptă, cheamă o intervenţie supranaturală. În clipa asta 
tragică înţelese cursa care fusese pregătită pentru a fi prins 
în ea. Încercă regretul disperat că nu acţionase mai 
devreme... regele i-o lua înainte... era pierdut! ... 

Fără să scoată un cuvânt, îşi trase sabia din teacă şi se 
năpusti asupra lui Pardaillan, în speranţa că acesta nu va 
avea timpul să îşi scoată la rândul lui sabia. Pardaillan se 
dădu îndărăt dintr-un salt şi, în aceeaşi clipă, de Guise îl 
văzu stând în gardă, cu spada în mână. 

A fost o luptă scurtă, teribilă, fulgerătoare. Pardaillan, fără 
nici un artificiu, fără nici o clipă de răgaz, riscând viaţă 
pentru viaţă, fandă cu o lovitură dreaptă, o singură lovitură 
plină de furie, irezistibilă şi ducele îşi lăsă sabia, despică 
aerul cu braţele şi căzu pe spate: avea pieptul străpuns 
dintr-o parte în cealaltă... Atunci Pardaillan îşi vâri sabia în 
teacă şi, asigurându-se cu o ultimă privire că ducele este 
mort de-a binelea, deschise uşa către scara cea mică. 

— Domnilor, rosti el, cele zece minute nu s-au scurs încă. 
N-are importanţă, puteţi intra. Socot că v-aţi plătit datoria 
faţă de mine şi vi-l predau pe ducele de Guise. 

Şi începu să urce încet scara. Chalabre, Sainte-Maline şi 
Montsery dădură buzna în cabinet, cu pumnalul în mână. Îl 
văzură pe duce întins pe jos, nemişcat şi pierzându-şi 
sângele prin rană. 

Ce se petrecuse oare între Pardaillan şi duce? 

Dar, tocmai în clipa aceea, ducele făcu o mişcare... De 
Guise nu era mort! ... Deschise ochii, încercă să se ridice, 
scoase un geamăt şi izbuti să murmure: 

— Ajutor! ... Mă omoară! ... 

Cuvintele acestea fură auzite de către cei din anticameră. 
Şi-atunci, cei şapte care se aflau acolo începură să urle: 

— Ucide-l! Ucide-l! Doboară-l! ... 


LLA 


Un soi de frenezie îi cuprinse pe cei trei spadasini. Dintr-o 
singură mişcare se năpustiră asupra ducelui şi îl sfârtecară 
cu pumnalele. 

— Domnilor... domnilor..., izbuti să mai bâiguie ducele 
care, cu o sforţare supremă, încercă să se târâie. 

Cei trei începură să vocifereze. Şi contagiunea freneziei 
cuprinse anticamera. Uşa se deschise violent. Loignes, 
Deseffrenat şi ceilalţi năvăliră. 

Oroarea umplu atunci această încăpere. Ura adunată, 
furia spaimelor trecute, vederea sângelui dezlănţuiră în 
bărbaţii aceştia instinctul unor tigri care nu se îndură să-şi 
lase prada. De Guise nu mai era decât un cadavru şi totuşi 
ei îl mai loveau încă... 

Apoi, cei din salon, cei din camera regelui veniră şi ei în 
goană. A fost o învălmăşeală îngrozitoare de insulte, de 
urlete, de salturi drăceşti, un iureş asupra cadavrului. Şi 
toţi aveau mâinile şi obrajii mânjiţi de sânge. 

Îl târâră în anticameră. 

Regele ieşi, îl contemplă o clipă şi murmură: 

— Ce mare e! ... Mort pare mai înalt decât când trăia! ... 
Brusc îşi aşeză piciorul pe creştetul cadavrului şi rosti: 

— Acum sunt singurul rege al Franţei! ... 

În vremea asta, Caterina de Medici gemea în patul ei, în 
agonie, ca şi când n-ar fi aşteptat decât această ultimă 
lovitură a cumplitului său geniu pentru a-şi da sfârşitul. 

Pardaillan, aşa cum am mai spus, urcase scara. Fără să-i 
pese de tumultul care se dezlănţuire în castel şi fără să se 
grăbească, ajunse, curând, în odaia lui. Drept, fără să se 
oprească, merse până la uşa care îi lega odaia de cea vecină 
şi trecu în cealaltă. 

Acolo, stătea întins pe pat un bărbat, legat, cu un căluş în 
gură, neputând face nici o mişcare. Era Maurevert. 

Pardaillan dezlegă mai întâi picioarele, apoi braţele lui 
Maurevert şi la urmă îi scoase căluşul. 

— Ridică-te, zise Pardaillan. 


Maurevert se supuse. Tremura din toate mădularele. 
Pardaillan era straniu de calm. Dar glasul îi fremăta şi, din 
când în când, un tremur îi înfiora obrazul. Îşi scoase 
pumnalul şi i-l arătă lui Maurevert. 

— Fie-vă milă! spuse acesta cu un glas atât de slab, încât 
abia putea fi auzit. 

— Dă-mi braţul, zise Pardaillan. 

Şi, cum Maurevert, în ameţeala spaimei, nu se clintea din 
loc, nu făcea nici o mişcare, îi luă braţul şi i-l trecu pe sub 
braţul său stâng. În mâna dreaptă îşi ţinea pumnalul sub 
mantia pe care şi-o aruncase pe umeri. 

— Aşa, zise cavalerul. Acum, urmează-mă. Şi să nu spui 
vreun cuvânt, să nu faci vreun gest! Este în interesul 
domniei tale! 

Şi îi arătă vârful jungherului. Maurevert făcu semn că se 
va supune. Pardaillan porni, târându-l pe Maurevert după 
el. 

Începu să coboare, dar de data asta pe scara cea mare. 
Castelul vuia de ţipete sălbatice. În tumultul acesta, 
Pardaillan şi Maurevert, înlănţuiţi, trecură ca nişte năluci. 

În curtea de onoare, Maurevert schiţă o mişcare. 
Pardaillan se opri şi îl privi drept în faţă, zâmbind. Zâmbetul 
lui era înspăimântător... Maurevert îşi plecă ruşinat capul şi 
scoase un scâncet slab. 

— Haide! zise Pardaillan care porni iarăşi la drum. 

Aproape de portal, Crillon, cu sabia în mână, dădea ordine 
cu glas tunător. Câţiva ostaşi îşi încrucişară suliţele în faţa 
lui Pardaillan. 

— Domnule de Crillon, zise Pardaillan, trebuie să ies. 

Crillon îl privi pe Pardaillan o clipă, cu un soi de spaimă 
amestecată cu uluire. Apoi, scoţându-şi pălăria, rosti: 

— Lăsaţi să treacă justiţia regală! ... 

Străjile se rânduiră şi prezentară armele. Pardaillan trecu 
pe sub portal, cărându-l şi susţinându-l pe Maurevert. 

Pe esplanadă, la douăzeci de paşi de poarta castelului, un 
bărbat se aşeză lângă Maurevert şi porni la drum fără să 


scoată o vorbă. Toţi trei - Maurevert între Pardaillan şi noul 
venit - trecură pe poartă Russy, străbătură podul şi 
începură să urce cursul Loarei. 

Aproape la o leghe de podul Blois se opriră în faţa unei 
colibe părăsite. Doi cai înşeuaţi erau legaţi de restul unui 
gard, care probabil împrejmuise o grădiniţă de lângă 
cocioabă. Pardaillan îl împinse pe Maurevert în singura 
încăpere. Necunoscutul întră în urma lor şi închise uşa. 

— Şezi, îi spuse Pardaillan lui Maurevert arătându-i un 
scăunel cu trei picioare. 

Maurevert se supuse. Pardaillan îl legă solid de picioare şi 
un licăr de speranţă începu să pâlpâie în sufletul lui 
Maurevert, deoarece, din moment ce era legat, însemna că 
nu va fi ucis pe dată. 

— Meştere Clement, spuse atunci Pardaillan, pot într- 
adevăr să mă bizui pe domnia ta? 

— Dragă prietene, răspunse Jacques Clement, fii pe pace 
şi vezi-ţi de treburile domniei tale fără grijă. Jur pe 
Dumnezeu că-l vei găsi unde l-ai lăsat. 

Pardaillan făcu un semn din cap, vrând parcă să spună că 
avea încredere în legământul acesta. leşi fără să-i mai 
arunce vreo privire lui Maurevert şi se întoarse grabnic pe 
drumul spre Blois. Jacques Clement îşi scoase pumnalul şi 
se aşeză în faţa lui Maurevert. 

Capitolul 35 

Ultimul gest al Faustei. 

Încă de dimineaţă, Fausta făcuse ultimele pregătiri. 
Trimisese diferiţi curieri şi, între alţii, un călăreț însărcinat 
să meargă în întâmpinarea lui Farnese, spre a-i spune să-şi 
grăbească marşul asupra Parisului, întrucât ea nu se îndoia 
nici defel că Alessandro Farnese n-ar fi intrat în Franţa încă 
de mai multe zile. 

Pe urmă porunci să se pregătească toate pentru a pleca în 
aceeaşi seară. Într-adevăr, se înţelesese cu de Guise ca, 
îndată după uciderea regelui, adică chiar în acea noapte, să 
pornească în marş spre Beaugeney, Orleans şi, de acolo, 


spre Paris. Trebuia să fie un marş triumfal, în timpul căruia 
ducele de Guise trebuia să-şi proclame drepturile asupra 
coroanei. 

La Paris urma să aibă loc încoronarea şi de Guise trebuia 
s-o prezinte pe Fausta ca regină a Franţei în catedrala 
Notre-Dame. 

Deodată, o larmă nedesluşită ajunse până la urechile ei. 
Mai întâi nu-i dădu atenţie, deoarece târgoveţii strigau 
adesea pe străzi. Apoi, brusc, se ridică de pe scaun. Se 
auzeau pocnete de archebuze, tropote de cai, ţipete de 
groază, urlete de luptă. O sudoare rece îi acoperi fruntea, 
Ce se petrecea? Cu sufletul la gură, palidă ca o moartă, 
plecându-şi urechea asculta hărmălaia de afară. Desluşea 
unele cuvinte, care îi confirmau atrocea presupunere... 

Trecură aproape două ceasuri. Încetul cu încetul 
zgomotele se îndepărtau... Fausta agită violent un clopoțel 
şi un lacheu apăru. Şi, cum era pe punctul de a-i porunci să 
afle cauza larmei care umpluse oraşul, lacheul îi spuse: 

— Doamnă, a venit un gentilom, care nu vrea să-şi spună 
numele şi vrea să-i vorbească luminăţiei-voastre. 

— Să intre! 

În aceeaşi clipă, Pardaillan intră în salon. Fausta fu 
scuturată de un soi de fior nervos şi îşi aţinti asupra lui ochii 
ieşiţi din orbite din pricina unei spaime de nedescris. Vru să 
scoată un țipăt, dar gura îi rămase întredeschisă, fără să 
articuleze vreun sunet. 

Pardaillan se apropie de ea, cu pălăria în mână, făcu o 
plecăciune adâncă şi spuse: 

— Doamnă, am cinstea de a vă aduce vestea că l-am ucis 
pe domnul duce de Guise... 

Un suspin îngrozitor umflă pieptul Faustei. Simţea că 
moare. Pardaillan trăia! Desigur că visa... Era un vis hidos, 
de neconceput, dar nu era decât un vis... Cu siguranţă că 
avea să se trezească! 

— Doamnă, continuă Pardaillan, mi s-a părut că era 
satisfacția legitimă pe care mi-o dădeam mie însumi venind 


să vă anunţ ceea ce am făcut. Odinioară v-am prevenit că, 
atâta vreme cât voi trăi, de Guise nu va fi rege şi că domnia 
voastră nu veţi fi regină. 

Un geamăt înfundat scăpă de pe buzele lipsite de sânge 
ale Faustei şi ea izbuti să murmure: 

— Pardaillan! 

— Eu însumi, doamnă. Bănuiesc uimirea domniei voastre, 
pentru că, după ce aţi vrut să mă ucideţi de câteva ori, m- 
aţi dat pe mâna oamenilor lui de Guise chiar în ziua când v- 
am smuls din ghearele lui Sixtus. 

— Pardaillan! repetă Fausta într-un suflu. 

— În carne şi oase, doamnă, nu vă înşelaţi. Am să vă spun. 
În mănăstirea Montmartre, în ziua când aţi crucificat-o pe 
biata Violetta, v-am văzut atât de curajoasă în mijlocul 
trădătorilor, atât de mândră în faţa morţii, încât, fără 
îndoială, în ziua aceea v-aş fi iertat tot restul şi, cu acelaşi 
prilej, l-aş fi iertat şi pe de Guise. Însă m-aţi silit să fac o a 
doua călătorie în vârşă. Nu din joacă, doamnă. Am înţeles 
că eraţi o forţă inumană şi că trebuia să vă strivesc. Ei bine, 
vă strivesc, pentru asta nu-i nevoie decât de un cuvânt: de 
Guise a murit, doamnă, a murit cu câteva ceasuri înainte de 
a fi rege şi de a vă încorona ca regină. Şi eu sunt acela care 
l-am ucis... 

Atunci Fausta prinse glas, un glas slab şi neajutorat, ca şi 
când cuvintele i-ar fi ieşit cu greu din gură. Zise cam aşa: 

— Pentru că domnia ta trăieşti, nu este de mirare ca eu să 
fiu strivită şi ca, din înaltul celui mai strălucitor destin 
întrevăzut, să fiu azvârlită într-un abis de ruşine şi de 
durere... 

Se opri, tremurând. O flacără de nebunie i se aprinse în 
ochi. 

— Nenorocirea mea este desăvârşită, continuă ea. Eram 
totul. Nu mai sunt nimic. Ce cauţi aici? leşi afară! Am vrut 
să te ucid când am crezut că eşti un bărbat. Eşti o slugă 
care, pe la spate, pe întuneric, a lovit un stăpân şi te alung! 
Du-te de-i cere lui Valois preţul omorului făcut! 


Vorbea cu glas răguşit şi atât de repede, încât abia de 
putea fi înţeleasă. Braţul întins spre uşă tremura. Pardaillan 
îşi plecase capul, rămânând pe gânduri. 

Deodată, ridicându-şi capul, o văzu pe Fausta care venea 
spre el, cu pumnalul în mână. O lăsă să se apropie. Şi, în 
clipa când ea ridică braţul, nu făcu decât un singur gest: o 
prinse de încheietura mâinii şi o strânse cu forţă. 

— Ce faceţi? întrebă el. Fiţi serioasă, doamnă, eu nu pot fi 
ucis astfel! Căci nu mi-a venit încă ceasul. Vedeţi, vă dau 
drumul: îndrăzniţi să mă loviți! 

O lăsă şi îşi încrucişă braţele. Fausta îl privi. Îl văzu atât de 
liniştit, atât de strălucitor de vitejie, într-adevăr mai 
puternic decât moartea, încât îşi lăsă arma să cadă. Se 
dădu îndărăt, izbucnind în plâns. 

— Doamnă, zise Pardaillan cu mare blândeţe, scena din 
catedrala de la Chartres este încă vie în mintea mea: buzele 
domniei voastre mi-au atins buzele şi din pricina asta mă 
aflu aici. Lăsaţi-mă să vă spun că, venind aici, aveam un 
scop dublu. Mai întâi să vă spun că, venind, veţi fi regină. Pe 
urmă, doamnă, la castel, am văzut cum erau arestaţi 
cardinalul de Guise, domnul d'Essignac, domnul de 
Bourbon şi alţii. Şi l-am auzit pe cardinalul de Guise 
strigându-i domnului d'Aumont care îl aresta: „E o trădare 
a Faustei...” M-am gândit, doamnă, că vor veni să vă 
aresteze şi pe domnia voastră şi mi-am zis că spada aceasta, 
care v-a sfărâmat regatul, trebuie s-o pun în slujba domniei 
voastre şi a libertăţii domniei voastre. Deoarece sunteţi 
tânără şi frumoasă. Puteţi şi trebuie să vă refaceţi viaţa şi, 
dacă n-aţi găsit încă puterea, poate veţi găsi fericirea. La o 
leghe depărtare de Blois, am pregătit doi cai, unul pentru 
domnia voastră, altul pentru vreo slugă care să vă 
însoţească. Grăbiţi-vă să mă urmaţi, cât încă mai este 
timp... 

Pe măsură ce Pardaillan vorbea, patimile dezlănţuite în 
sufletul Faustei căpătau un alt curs. Cu extraordinara 
promptitudine a hotărârilor, care o făcea superioară 


tuturor, vedea o ieşire pentru ea din această abominabilă 
aventură. Se potolea încetul cu încetul. Îl ştergea pe de 
Guise din mintea ei, ca şi visurile de domnie din speranţele 
ei. 

N-ar fi drept să spunem că patima pentru Pardaillan se 
trezea din nou, căci, în realitate, nu încetase niciodată să-l 
iubească. Dar cine ştia dacă, acum, n-o iubea şi el? ... Cine 
ştia, dacă nu cumva o gelozie nemărturisită îi înarmase 
braţul împotriva lui de Guise? ... 

Astfel, o nouă speranţă bătea din aripi, nebuneşte, cu 
disperare, în închipuirea Faustei... Deodată, lovituri surde 
zguduiră poarta bătrânului palat. 

Ea se repezi la una dintre ferestrele care dădeau spre 
curtea interioară. În câteva clipe, poarta cedă şi o ceată 
numeroasă năvăli în curte, sub conducerea căpitanului 
Larchant care strigă: 

— Percheziţionaţi palatul şi arestaţi toţi oamenii pe care-i 
veţi găsi, bărbaţi şi femei deopotrivă! 

Fausta se repezi spre cavaler, îl prinse de amândouă 
mâinile şi, cu glas arzător, murmură: 

— Adineauri voiam să mor. Acum vreau să mai trăiesc 
încă! Pardaillan, salvează-mă! ... 

— Câtă vreme voi trăi eu, nimeni nu vă va atinge, răspunse 
Pardaillan. 

Dar rosti aceste cuvinte cu o răceală atât de dură, încât ea 
simţi cum o cuprinde disperarea. 

— Puteţi să călăriţi? o întrebă. 

— Sunt gata! 

— Unde găsesc cai? 

— În colţul din stânga al curţii şi al grajdului. Sunt patru 
cai gata înşeuaţi şi o litieră. 

Într-adevăr, Fausta, aşa cum am mai spus, voise ca din 
revărsatul zorilor să i se pregătească plecarea. 

Se îmbrăcase în amazoană, aşa cum avea obiceiul când 
pregătea vreo expediţie. Dealtfel costumul acesta îi şedea 
de minune şi mai purta şi o sabie la şold. 


— Există vreo scară ascunsă pe unde să putem ajunge la 
grajd? o întrebă Pardaillan. 

Ea dădu negativ din cap. 

— Bine! 

Între timp, ceata lui Larchant pătrundea cu prudenţă în 
palat. Soldaţii începuseră să scotocească parterul. Acolo 
găsiră câţiva lachei şi câteva slujnice, printre care pe 
Myrthis şi pe Lea. Femeile şi lacheii fuseseră arestaţi pe 
dată şi scoşi din palat. 

— Doamnă, spuse Pardaillan, o să mă urmaţi. Voi încerca 
să străpung rândurile soldaţilor care urcă scara. Urmaţi-mă 
îndeaproape. Cum ajungem în curte, duceţi-vă spre grajd, 
scoateţi doi dintre cai şi urcaţi-vă pe unul, restul mă 
priveşte! Sunteţi gata? 

Pardaillan, cu gesturile rapide pe care le au oamenii în 
momentul acţiunii, îşi strânse cureaua de piele, îşi îndesă 
pălăria pe cap, îşi scoase puţin spada din teacă şi se 
îndreptă spre uşă pe care o deschise. Cuprinse, dintr-o 
privire, scara pe care urcau vreo douăzeci de soldaţi. La 
apariţia lui Pardaillan, căpitanul Larchant se oprise, la zece 
sau douăsprezece trepte de palier. 

— Hei, domnule! strigă Pardaillan. Sunteţi oare spaniol şi 
ne aflăm oare într-un oraş cucerit? Ce faceţi aici? 

— În numele regelui, domnule! răspunse Larchant. 

— A! Asta-i altceva. Veniţi în numele regelui? 

— Da, domnule, pentru a aresta aici o femeie acuzată de 
înaltă trădare şi tentativă de omor împotriva persoanei 
regale. Vă somez, deci, dacă faceţi parte dintre oamenii săi, 
de a-mi da spada, dacă nu vreţi să fiţi arestat ca complice! 

— Foarte bine, domnule. Şi eu vă somez să vă retrageţi pe 
dată. 

— Vă răsculați deci împotriva regelui! urlă căpitanul. 

— Vă răsculați împotriva mea! răspunse Pardaillan. 

— Străji, înainte! vocifera Larchant. 

— Străji, păzea! tună Pardaillan. 


În acelaşi timp, prinse în braţele sale puternice bancheta 
de pe palier, o banchetă de stejar masiv, lungă şi lată şi 
grea. O ridică, o aşeză în picioare... În clipa când soldaţii, în 
urma lui Larchant, porneau la asalt, Pardaillan împinse cu 
forţă bancheta şi o aruncă pe scară. 

Bancheta se rostogoli în aer. Urmă un urlet de înjurături 
sălbatice. Larchant făcu un salt îndărăt şi, lipit de perete, 
văzu cum trece la câteva degete pe lângă obrazul său 
formidabila armă zburătoare. Când clocotul se potoli, 
constată că unul dintre străjeri zăcea cu craniul zdrobit şi 
alţi patru, loviți, învineţiţi, se retrăgeau gemând din 
încăierare. 

Fausta asistase la această debandadă cu un straniu surâs 
pe buze. Văzu cum străjile îşi formează din nou rândurile. 
Şi, din nou, soldaţii porniră la asalt, umplând scara cu 
strigătele lor. Atunci asistă la următoarele: 

Pardaillan se întoarse spre una dintre statuile de marmură 
care împodobeau palierul, o statuie de mărime aproape 
naturală. O reprezenta pe Pallas, zeiţa înţelepciunii. 

Şi Pardaillan o luă în braţe pe Pallas cea frumoasă, o ridică 
de pe soclu şi, brusc, în momentul când străjile erau gata să 
ajungă pe palier, Pallas descrise în aer o parabolă, sări din 
treaptă în treaptă şi, în cele din urmă, se sfărâmă cu mare 
zgomot, printre văicărelile celor cu picioarele zdrobite, 
răcnetele lui Larchant şi fuga înnebunită a 
supravieţuitorilor... 

Pardaillan se aplecă. Trupa pe jumătate decimată se 
adunase în pragul scării. 

— Domnule căpitan, strigă Pardaillan, vreţi să ne lăsaţi să 
ieşim? Vă previn că mai am un Bacchus, un Mercur şi un 
Jupiter să vi-i sparg în cap. 

— Domnule, răspunse Larchant, tot ceea ce pot face 
pentru domnia voastră, din respect pentru curajul ce-l 
aveţi, este de a vă prinde mort spre a nu vă lăsa viu pe 
mâna călăului! 

— Atunci, predaţi-vă! zise Pardaillan calm. 


Înnebunit de furie, Larchant începu să-şi rânduiască 
oamenii şi le dădu instrucţiuni. Abia isprăvise când un vuiet 
teribil răsună deasupra capului său. Un lucru enorm cădea, 
lovindu-se de rampă... era un lampadar. 

Această magnifică piesă de artă din Renaştere era 
alcătuită dintr-un trunchi de coloană de care erau prinse 
şapte braţe. Trunchiul era înşurubat la cotul rampei 
palierului. Şi Pardaillan, pe când îi vorbea căpitanului, 
începuse să deşurubeze monstrul de bronz. 

În momentul când Larchant îşi termina de rânduit 
oamenii, Pardaillan împinse violent lampadarul, care căzu, 
se prăbuşi, asemenea unei gigantice păsări aducătoare de 
moarte... Şi, de data asta, rezultatul fu înspăimântător... 
Larchant căzu la pământ, cu un picior rupt, trei oameni fură 
omorâţi pe loc, alţi patru, răniţi, începură să urle şi ultimii, 
după o clipă de uluire îngrozită, se dădură îndărăt în 
dezordine, ajungând afară, în curte. 

— Urmaţi-mă! spuse Pardaillan pe ton repezit. 

Porni înainte, cu spada în mână şi Fausta în urma lui. Peste 
câteva secunde erau în curte. 

— La cai! îi strigă Pardaillan Faustei. 

În acelaşi timp, se năpustea asupra celor zece sau 
doisprezece soldaţi adunaţi în curte. 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! răcni Larchant încercând să se 
ridice de jos. 

Fausta ţâşni până la grajd, scoase doi cai şi încălecă unul 
din ei. 

— Tăiaţi! Ucideţi! urlau străjile încercând să-l încercuiască 
pe Pardaillan. 

Acesta merse de-a-ndăratelea până la cal. Spada lui zbura 
prin aer, se rotea, croia, împungea... Deodată sări în şa şi, 
împungând burta calului cu amândoi pintenii, sări în 
mijlocul străjilor. 

— Poarta! Închideţi poarta! urla căpitanul Larchant. 

Dar Pardaillan ieşise pe poartă, dând o ultimă lovitură cu 
garda spadei în capul unui străjer care îi prinsese calul de 


dârlogi. Porni în goana calului, urmat de Fausta. În 
momentul acela, o trupă formată din patruzeci de oameni 
înarmaţi şi comandată de Crillon în persoană apărea după 
un colţ al străzii. 

Crillon, prevenit de rezistenţa opusă în faţa oamenilor 
regelui în palatul Faustei, alergase în grabă. Văzu 
dezordinea din curte, provocată de străjile înspăimântate. 

— Un îndrăcit! mormăi Larchant. Un diavol! Un nebun de 
legat! Domnule de Crillon, cred că este vorba de protejatul 
domniei voastre! 

— Pardaillan! ... 

— Chiar el! A! Ticălosul! ... Alergaţi pe urmele lui! ... 

— Aiurea! exclamă Crillon. Acum a ajuns departe! ... 

— Domnule... rosti un glas în apropierea lui. 

Crillon se întoarse şi spuse: 

— Ce doriţi, domnule de Maineville? 

— Domnule de Crillon, zise Maineville, suntem prizonierii 
domniei voastre, nu-i aşa? Ne duceţi la Loches? 

— Da. Ei şi? 

— Ei bine, iată despre ce este vorba. Domnul de Bussi- 
Leclerc şi cu mine avem o veche răfuială cu domnul de 
Pardaillan. Lăsaţi-ne să alergăm după el şi să-l prindem din 
urmă. Ne dăm cuvântul de onoare că ne vom înapoia spre a 
ne constitui prizonieri şi vă vom aduce şi capul ticălosului... 

— Crillon! Crillon! răcnea Larchant. Lăsaţi-i să plece pe 
gentilomii aceştia. Garantez eu pentru ei. 

— Duceţi-vă, domnilor! zise Crillon cu un ton zeflemitor. Şi 
încercaţi să ieşiţi învingători! 

Maineville şi Bussi-Leclerc porniră în galop. Atunci, Crillon 
se aplecă spre urechea lui Larchant şi îi şopti: 

— Dacă din întâmplare îl vor aduce prizonier pe 
Pardaillan, ce-ai de gând să faci cu el? 

— Pe Dumnezeul meu! Păi, îl spânzur pur şi simplu de 
crenelurile donjonului ăsta! 

— Drace! Vrei să-l spânzuri pe un conetabil? 


— Ce? Aţi înnebunit... sau eu încep să delirez? ... 
Pardaillan e conetabil? 

— Da. Tu vrei să-l spânzuri. Şi regele a pus oameni să-l 
caute peste tot pentru a-l face conetabil. Pentru că, dacă 
regele este în viaţă, lui Pardaillan i-o datorează! Pentru că 
Pardaillan l-a ucis pe ducele de Guise! ... 

În timpul acesta, Pardaillan, urmat de Fausta, se îndreaptă 
în goana calului spre poarta oraşului, pe care o trecu fără 
nici o piedică şi ajunse pe podul peste Loara. 

Fausta nu mai trăia decât prin el, în el îşi strămutase parcă 
viaţa... Şi glasul ei păru aspru, repezit, amar şi dulce când, 
oprindu-se deodată, rosti: 

— Înainte de a merge mai departe, cavalere, ascultă-mă. 

Pardaillan se opri. Se aflau în mijlocul podului. Dinaintea 
lor, pe celălalt mal al Loarei, se întindea nemărginirea 
liberă. 

— Dar, doamnă, zise Pardaillan, mi se pare că, dimpotrivă, 
ar trebui să dăm pinteni cailor noştri. S-ar putea să fim 
urmăriţi... 

— Trebuie să-ţi vorbesc înainte de a merge mai departe, 
zise Fausta. 

Îşi plecă fruntea. Fără îndoială, pentru ea, clipa asta era 
de cea mai mare însemnătate, căci Pardaillan o văzu cum se 
înfioară. Dintr-o dată, capul ei palid, atât de frumos, de 
orgolios şi, în clipa aceea, plin de un soi de seninătate 
majestuoasă, se dădu semeţ pe spate şi ochii ei negri 
ţintuiră ochii lui Pardaillan. 

— Cavalere, spuse ea, mi-ai spus că ai pregătit doi cai 
pentru ca eu să fug? ... 

— Da, doamnă. Şi eu vă aştept. Dar nu vă sunt de folos. Îi 
voi păstra deci pentru mine. 

— Unul din aceşti cai... continuă Fausta, unul era pentru 
mine, nu-i aşa? 

— Desigur, doamnă. 

— Şi celălalt? întrebă Fausta cu un freamăt straniu. 
Celălalt pentru cine era, după previziunile domniei tale? 


— Păi, spuse Pardaillan, pentru vreo slugă de-a domniei 
voastre... v-am mai spus. 

— Aşadar, continuă Fausta, calul acela nu era pentru 
domnia ta? 

Pardaillan tresări şi o privi îndelung pe Fausta. Privirile li 
se încrucişară pentru o clipă. Fausta era palidă ca moartea. 
— Domnule, spuse ea, nu mai îmi pasă de nimic, nimic nu 

mă mai interesează. Nu sunt vie decât în domnia ta. Mă 
accepţi aşa cum sunt, în gândurile domniei tale, în inima, în 
viaţa domniei tale? ... Aşa cum sunt: criminală, poate, 
hidoasă, fără îndoială, capabilă desigur de a insufla spaima 
şi groaza prin actele mele, căci actele mele purced din 
gânduri de neînțeles. Aşa cum sunt... Un singur cuvânt: mă 
accepţi? Şi trăiesc! 'Te vei îndepărta de mine? Şi mor... Un 
cuvânt? Nu! Nici măcar atât, doar un gest. Dacă este să 
trăiesc, întinde-mi mâna... 

Chipul lui Pardaillan se înăspri, deveni de gheaţă. 

Un gând îi străfulgeră prin creier:. 

„Femeia asta minte! Nu vrea să moară ea! Ci eu...” 

Rămase neclintit... Fausta scoase un oftat adânc. Îşi ridică 
spre cerul înnegurat şi apăsat de zăpadă, ochii ei mari. Şi, 
la marginea pleoapelor, Pardaillan văzu cum sclipesc două 
lacrimi, diamante pure care se topiră în focul obrajilor ei 
înfierbântaţi. 

Imediat, Fausta prinse hăţurile în mână. Apoi, brusc, 
împunse calul cu o lovitură furioasă de pinten, ţinându-l cu 
capul lângă parapetul podului. Lăsă hăţurile. Calul se 
cabră, necheză de durere şi, în aceeaşi clipă, trecu peste 
parapet, sări, căzu în vid... În secunda următoare Fausta 
dispăru în vârtejurile Loarei... 

— Fausta! urlă Pardaillan. 

Şi, numele acesta pe care îl rostise pentru prima oară, 
răsună înlăuntrul lui ca un tunet care urmează după fulger. 
Şi, la lumina acestui fulger care-i incendia mintea, 
Pardaillan citi în sufletul său un sentiment care îl umplea de 
uluire şi de spaimă: „Nu vreau să moară!” 


Şi în aceeaşi clipă sări peste parapet, în vid... În apele 
Loarei! ... Pardaillan se prăbuşi mai întâi în fundul apei, dar 
păstră conştiinţa clară a tuturor faptelor şi gesturilor sale. 

Apa îi vuia pe lângă urechi. Era orbit. Hainele îl 
stinghereau. Dar, proptindu-se în călcâie, îşi făcu vânt până 
la suprafaţă. Un contracurent îl prinse şi, timp de câteva 
secunde, dispăru iarăşi sub apele cenugşii... În fine scoase 
capul, aruncă o privire rapidă drept în faţă şi văzu calul 
Faustei care, înotând zdravăn, încerca să se îndrepte spre 
mal... 

Dar ea! ... O, ea! ... Pe ea n-o văzuse. Şi, cu acelaşi glas 
plin de neliniştea care-l înspăimântase, strigă cu disperare: 

— Fausta! 

Deodată, o văzu! ... Se lăsa dusă de curent. Nu făcea 
niciunul din gesturile instinctive pe care le au toţi cei aflaţi 
în primejdie de înec, chiar şi atunci când şi-au dorit 
moartea cu străşnicie. Poate murise chiar... 

Pardaillan începu să înoate spre ea, atât de năprasnic, cu o 
voinţă atât de îndârjită de a o ajunge din urmă, încât părea 
că despică apele. Tocmai când Fausta era gata să fie 
înghițită cu totul de ape, el o prinse de un braţ... 

Câteva clipe mai târziu atinse pământul pe un țărm jos şi 
nisipos, nu departe de locul unde calul Faustei ajunsese şi el 
pe uscat şi se scutura de apă. Fausta nu leşinase. 
Deschisese ochii şi se uita la Pardaillan cu o sfâşietoare 
expresie de disperare şi de reproş. 

— De ce? Cu ce drept m-ai împiedicat să mor? ... îl întrebă. 

— Sprijiniţi-vă de braţul meu, îi spuse Pardaillan cu mare 
blândeţe, cu un glas pe care Fausta nu i-l cunoscuse încă. 
Sprijiniţi-vă de braţul meu să vă conduc până la coliba de 
pescari de colo... unde ne vom usca hainele. 

Asta a fost tot. Fausta începu să plângă. Îşi aşeză braţul pe 
braţul lui Pardaillan şi se sprijini de el, aşa cum îi spusese 
cavalerul. Tremurau amândoi. Mergând, sau mai bine zis 
lăsându-se târâtă, plângea şi i se părea că toată viaţa ei din 
trecut pierea dusă de lacrimi. Din când în când îşi ridica 


ochii spre Pardaillan... nu ochii ei de diamante negre, ci o 
privire în care se citea o undă de sfioşenie... 

De două sau de trei ori îşi zâmbiră... Şi, când ea sa 
convinse, când înţelese că o mare răsturnare se săvârşise în 
sufletul lui Pardaillan, pe neaşteptate Fausta izbucni în 
hohote de plâns, murmură: „Doamne, Dumnezeule!” şi 
leşină. 

Pardaillan îi luă atunci în braţe trupul de fecioară cu forme 
atât de pure... capul îi căzuse pe umeri şi, închizând ochii 
scuturat de un fior prelung, Pardaillan îşi apropie buzele de 
fruntea ei... Ajungând la coliba pe care o zărise de pe mal, o 
aşeză pe Fausta lângă vatră, dădu un ban de aur celor care 
şedeau în cocioabă şi îi rugă să facă un foc mare, care 
curând începu să ardă trosnind... 

Un ceas mai târziu, Fausta şi Pardaillan, cu hainele zbicite, 
şedeau în faţa flăcărilor strălucitoare care trosneau în 
vatră. 

— Trebuie să plecaţi, spuse Pardaillan. Oamenii din Blois 
ar putea să vă urmărească. 

— Unde să mă duc? 

— N-aţi vrea să mă aşteptaţi? zise Pardaillan. Mai am 
câteva treburi de isprăvit în Franţa. 

— Aş putea să te aştept în Italia, zise Fausta. La Roma 
şederea ar fi primejdioasă pentru mine, din pricina lui 
Sixtus care nu iartă niciodată. Dar am un palat la Florenţa. 
Palatul Borgia. Te aştept acolo, dacă vrei. 

— La Florenţa, în palatul Borgia, bine! zise Pardaillan. Dar 
până acolo calea este lungă... nu vă temeţi că... Ah! exclamă 
el deodată. Şi banii? ... 

Ea zâmbi şi îi răspunse: 

— Am bani la Orleans şi la Lyon şi la Avignon. Un singur 
lucru mă supără. Două dintre însoţitoarele mele au fost 
arestate... 

— Le voi elibera, spuse cu aprindere cavalerul. 

— Dacă o poţi face, atunci să vină după mine la Orleans, 
unde o să le aştept cinci zile... ştiu ele unde. 


leşiră din colibă, mulţumindu-le gazdelor - un bărbat şi o 
femeie tânără, oameni sărmani. Fausta îşi scotoci 
buzunarele şi, negăsind nimic, desfăcu de la cingătoare 
catarama şi o întinse femeii pescarului, care rămase cu 
gura căscată... Catarama era bătută în diamante şi valora 
cinci mii de livre. 

— Draga mea, îi spuse Fausta, când mă voi înapoia în 
Franţa îţi voi cere să-mi faci un serviciu. 

— Orice-mi porunciţi, doamnă, zise femeia uluită. 

— O să te rog să-mi vinzi mie coliba. Îţi pot da pentru ea o 
sută de mii de livre, pentru mine însă valorează de o sută de 
ori mai mult... 

Şi, lăsându-i pe bieţii oameni năuciţi, se îndreptă iute spre 
calul ei care, după ce atinsese uscatul, păştea mărăcinii de 
iarnă de pe un tăpşan. Săltă cu uşurinţă în şa, îl privi 
îndelung pe Pardaillan şi zise: 

— La Florenţa. În palatul Borgia... 

Pardaillan îşi plecă adânc capul... 

Nici măcar nu îşi atinseră mâinile. Ea porni la pas, fără să 
întoarcă privirea, apoi trecu la trap şi mai pe urmă la galop 
şi dispăru pe firul drumului, în depărtare. 

Pardaillan rămăsese în acelaşi loc, nemişcat, ca o stană de 
piatră... Vreme de un ceas rămase aşa, stând de vorbă cu 
sine însuşi. 

Deodată o mână i se aşeză pe umeri. Pardaillan tresări 
violent, se trezi din visare, priviân jurul său. Şi îi văzu pe 
Bussi-Leclerc şi pe Maineville. 

Capitolul 36 

Urmărirea. 

Pardaillan tocmai se gândea în clipa aceea: „Izbăvită de 
ambiţie, scăpată de boala aceea care o rodea, femeia asta 
va deveni o fiinţă plină de dragoste şi de frumuseţe. 
Simţămintele pe care le nutreşte faţă de mine le va da 
curând uitării... O admirabilă prietenie poate înlocui ura 
dintre ea şi mine... asta-i tot!” 

Chiar în aceeaşi clipă Maineville îi puse mâna pe umăr. 


— Bună ziua, domnule de Pardaillan, zise Maineville. 

— Salutări fostului meu prizonier, adăugă Bussi-Leclerc. 

— Domnilor, vă salut, răspunse Pardaillan. Cu ce vă pot fi 
de folos? 

— Să ne acordaţi cinci minute în care să stăm de vorbă, 
zise Bussi-Leclerc. 

— Dar nu aici, Doamne păzeşte! adăugă iute Maineville. 

— Şi-atunci unde, domnilor? 

— La Blois, unde sunteţi căutat pentru fapte de răzvrătire, 
zise Bussi-Leclerc. Urmaţi-ne, domnule, sunteţi prizonierul 
nostru. 

— Domnilor, spuse Pardaillan, sunt de acord să vă urmez, 
însă nu la Blois. Mai degrabă în direcţia morii aceleia 
frumuşele, ale cărei aripi se văd învârtindu-se de aici şi care 
seamănă ca două picături de apă cu moara de pe colina 
Saint-Roch. 

Maineville zâmbi palid, din ochi îi scăpărau fulgere 
amenințătoare, Bussi-Leclerc începu să înjure ca un păgân. 
— Hotărâţi-vă, domnilor, continuă Pardaillan. Mergem la 
moară? Vă urmez. Vreţi să mergeţi la Blois? În cazul acesta 

vă fac o plecăciune, căci sunt grăbit. 

— Pe toţi dracii, mormâăi Bussi-Leclerc, dacă nu ne urmaţi, 
am să vă înfig spada în trup. 

— N-aveţi decât, domnule, ripostă Pardaillan care, în 
aceeaşi clipă, îşi scoase spada şi trecu în gardă. 

Bussi-Leclerc îşi scoase spada din teacă şi Maineville făcu 
la fel. Amândoi atacară năprasnic, fără nici o ruşine dealtfel, 
că erau doi contra unu. Dar abia se încrucişaseră săbiile că 
Bussi răcni de furie: pentru a treia oară, în feluritele sale 
întâlniri cu Pardaillan, sabia îi sărise din mână şi, descriind 
un cerc larg, căzuse într-un şanţ. 

— Scoate-ţi pumnalul, Bussi! strigă Maineville. 

Dar fostul guvernator al Bastiliei, beat de furie şi palid de 
ruşine, nu auzi nimic şi alergă să-şi culeagă sabia. Din două 
salturi ajunse lângă ea, o ridică din fundul şanţului şi se 
năpusti: în clipa aceea îl văzu pe Maineville care tăia aerul 


cu braţele şi se prăbuşea ca un sac, vomitând un val de 
sânge. O clipă se chirci, izbi cu tocul cizmei în pământ, râcâi 
cu unghiile ţărâna, apoi rămase nemişcat: Maineville 
murise... 

Bussi-Leclerc stătu câteva secunde ca prostit. Apoi se 
năpusti spre Pardaillan, care îl aştepta bine înfipt pe 
picioare. 

— De data asta, zise Pardaillan, îţi azvârl sabia în Loara... 

Şi, într-adevăr, abia terminase de rostit aceste cuvinte că 
sabia lui Bussi sări în aer şi căzu nu în apă, ci pe malul 
fluviului. 

— la-o de acolo! spuse Pardaillan. 

Bussi-Leclerc se aşeză pe marginea şanţului, îşi prinse 
capul în mâini şi se porni pe plâns. Pardaillan îşi vâri sabia 
în teacă. 

— Iertaţi-mă, domnule, rosti el, dar, de câte ori ne-am 
întâlnit, aţi vrut să mă ucideţi. Eu n-am făcut altceva decât 
să vă pun călcâiele la treabă, trebuie să mărturisiţi că nu 
mă port urât cu domnia voastră, iertaţi-mă aşadar că sunt 
mai sprinten decât domnia voastră... nu-i vina mea... 
haideţi, nu mai plângeţi aşa, singurul martor al înfrângerii 
domniei voastre este mort. 

— Sunt un om dezonorat! bâigui Bussi-Leclerc. 

— Dacă vreţi s-o luăm de la capăt, poate veţi avea mai mult 
noroc de data asta, spuse Pardaillan cu toată sinceritatea 
sufletului său. 

Bussi îi aruncă o privire încărcată de furie. 

— Deci, adio! încheie Pardaillan. Nu vă port pică. Cunosc 
şapte sau opt feluri de a azvârli o sabie. Dacă doriţi, vă învăţ 
şi pe domnia voastră şi abia atunci vom fi pe picior de 
egalitate pentru o viitoare întâlnire... 

— Vorbiţi adevărat? exclamă Bussi care se ridică, 
tremurând de nerăbdare. 

— Domnule, spuse Pardaillan, credeţi că glumesc cu un 
lucru atât de serios ca o figură de scrimă de care poate să 


depindă viaţa unui om? Când doriţi, am să vă arăt cele 
şapte feluri... dintre care aţi şi învăţat unul. 

— Pe toţi dracii, strigă Bussi, sunteţi un om cinstit, 
domnule. Mare păcat că nu v-am avut de partea noastră. 
Vreţi să-mi întindeţi mâna? 

Pardaillan îi întinse mâna. Bussi-Leclerc i-o strânse cu un 
soi de admiraţie amestecată cu spaimă. 

— Deci nu mai suntem duşmani? întrebă cavalerul 
zâmbind. 

— Nu! Şi, dacă îmi veţi îngădui, mă declar chiar prietenul 
domniei voastre. Dar să-mi făgăduiţi... 

— Că am să vă învăţ cele câteva lovituri: ne-am înţeles! Eu 
le ştiu de la tatăl meu, care, fără să aibă reputaţia domniei 
voastre, învățase totuşi tainele mânuirii armelor. Adio, 
domnule. O să ne revedem la Paris... 

Cu acestea, Pardaillan salută şi se îndepărtă cu paşi mari 
urcând cursul fluviului Loara. 

— Acum e rândul lui Maurevert! murmură el. 

Şi îşi grăbi pasul spre cocioaba în care îl lăsase pe 
Maurevert sub paza lui Jacques Clement. Când ajunse la 
vreo două, trei sute de paşi de cocioabă, văzu un bărbat 
care se plimba agitat, în sus şi în jos, în faţa porţii. Curând îl 
recunoscu în bărbatul acela pe Jacques Clement. Începu să 
alerge şi ajunse lângă Jacques Clement, care făcu un gest 
de deznădejde. 

— Maurevert! urlă Pardaillan. 

— A scăpat! răspunse Jacques Clement. 

Pardaillan intră iute în colibă dar nu era nimeni înăuntru. 
leşi afară şi văzu că unul din cei doi cai legaţi de gard nu 
mai era! ... O cumplită expresie de mânie disperată - poate 
primul gest de mânie pe care l-a avut în viaţa lui - îi răvăşi 
chipul. 

— Ce nenorocire! exclamă Jacques Clement. Of! Prietene, 
n-o să mi-o iert niciodată! ... 

— E o nenorocire, într-adevăr, rosti Pardaillan cu răceală 
în glas. Dar cum de s-a putut întâmpla una ca asta? 


— Îngrozitor de simplu, zise Jacques Clement. Mă 
aşezasem în faţa mizerabilului, cu pumnalul în mână. Ştii că 
avea picioarele legate, dar mâinile libere... Aşteptam... Tot 
aşteptând aşa... şi pe urmă chipul livid al omului începea să- 
mi facă rău... tot aşteptând aşa, deci, am vrut să văd dacă 
vii. Ţineam pumnalul în mână. L-am pus maşinal pe masa 
asta... M-am ridicat şi m-am dus până la uşă... unde am stat 
doar câteva clipe. 

— Da, zise Pardaillan, ar fi trebuit să prevăd că un om care 
vrea să se salveze stă la pândă cu mai multă râvnă şi 
răbdare decât cel care păzeşte... A pus mâna pe pumnal şi 
a tăiat sfoara care îi lega picioarele, nu-i aşa? 

— Da! ... În clipa când am dat să intru în colibă, m-am 
pomenit cu o lovitură cumplită în cap şi dintr-un brânci m-a 
azvârlit la pământ... Când m-am ridicat, l-am văzut pe 
Maurevert care sărea pe cal şi pleca în goană... 

— Bine, spuse Pardaillan. Trebuia să ne înapoiem 
împreună la Paris, acum te vei înapoia singur. Am să te văd 
acolo. 

— Porneşti în urmărirea lui? 

— De bună seamă! exclamă Pardaillan, dezlegând calul 
rămas şi sărind în şa. Încotro a luat-o? 

— S-a dus spre Beaugency... Unde o să ne mai vedem? 

— La mănăstirea iacobinilor, dacă vrei. Adio! 

— Un ultim cuvânt, zise Jacques Clement, al cărui chip 
întunecat se lumină ca de un fulger. Acum sunt liber? ... 

— Adică cum, liber? 

— Să-l ucid pe Valois! ... 

Pardaillan se cutremură. Rămase o clipă pe gânduri, apoi 
murmură: 

— Împlineşte-ţi destinul, dacă aşa trebuie! 

Pardaillan dădu pinteni calului şi porni într-un galop 
nebun. 

După ce înaintă două leghe, întâlni un ţăran care mâna o 
căruţă. Pardaillan îl descusu pe ţăran, făcând o descriere 
exactă a lui Maurevert şi a hainelor cu care era îmbrăcat. 


Țăranul îi arătă la o sută de paşi mai departe un drum care 
se îndepărta perpendicular pe Loara. 

— L-am întâlnit pe cavalerul despre care vorbiţi pe drumul 
ăla, de unde tocmai vin, zise omul. Drumul se înfundă în 
lanuri vreo cinci leghe, apoi coteşte la dreapta şi duce spre 
Tours... 

Pardaillan îi aruncă un ban de argint, merse spre drumul 
care îi fusese arătat şi porni iarăşi în galop furios. 

Curând cavalerul fu nevoit să-şi domolească goana, de 
teamă ca nu cumva să spetească animalul. Când ajunse la 
încrucişarea de drumuri de care îi vorbise ţăranul, bietul 
cal era grozav de ostenit de un galop care durase aproape 
şase ore. 

Pardaillan descălecă, deci, în faţa unui han amărât care, 
aşezat la încrucişarea drumurilor, se numea „Hanul de la 
Răscruce”. Hangiul, la întrebările sale, se prefăcu uimit la 
culme şi se grăbi să răspundă că nu văzuse trecând pe- 
acolo nici un călăreț. 

Pardaillan simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Totuşi nu 
spuse nimic şi, ducându-se să ceară a i se îngriji calul, se 
aşeză lângă vatră şi porunci să i se aducă de mâncare. Se 
lăsa noaptea, vremea era tristă. Pardaillan luă hotărârea să 
petreacă noaptea în hanul acela... În timp ce mânca, îl 
cerceta cu coada ochiului pe hangiu şi îşi spunea în sinea 
lui: „Ce mutră de pezevenghi mai are şi ăsta!” 

Într-adevăr, omul avea o mutră foarte rea. În plus, în han 
mai erau doi rândaşi, un lux nemaiintâlnit pentru un han 
prăpădit şi pierdut în câmp. Şi aceşti doi oameni aveau 
nişte feţe ciudate, care îi inspirară îndată călătorului nostru 
gândul de a se culca în altă parte... 

După ce isprăvi de mâncat, Pardaillan îşi sprijini coatele de 
masă, întinzându-şi cizmele spre foc. Hangiul aşeză pe 
masă un opaiţ afumat şi se retrase. 

Pardaillan văzu că rămase singur. Era ostenit. Mintea lui, 
atât de vie de obicei şi atât de metodică, devenea greoaie. 
Încetul cu încetul îl prinse somnul. Şi, cum făcea o sforţare 


să-şi ţină ochii deschişi, privirea îi căzu deodată pe un ciob 
de oglindă agăţată dinaintea sa. 

Oglinda reflecta încăperea slab luminată de focul care se 
stingea şi de opaiţ. Tocmai când era gata să închidă ochii, 
văzu în oglindă cum uşa din fundul încăperii se deschidea 
binişor. 

Uşa se deschisese fără zgomot. Lui Pardaillan i se păru că 
zăreşte chipul dubios al hangiului, care îl ţintuia pe 
Pardaillan cu nişte ochi ca jeraticul. Rămase nemişcat, cu 
cotul pe masă şi capul sprijinit în palmă. Vreme de un minut 
avu senzaţia că ochii aceia îl sfredelesc pe la spate. 

Deodată văzu că hangiul începu să se mişte. Desigur că 
umbla în picioarele goale, deoarece cavalerul nu auzi nici 
cel mai mic zgomot. Şi iată că, în spatele stăpânului hanului, 
apărură cei doi gealaţi, alte umbre tăcute, ciudate. Şi 
Pardaillan auzi aceste vorbe: 

— Doarme... acum e momentul... 

Pardaillan văzu cele trei umbre strecurându-se spre el şi, 
în aceeaşi clipă, i se păru că ceva ca un cuţit sau un pumnal 
aruncă o lucire fugară şi că braţul hangiului se ridica. 

„Cred într-adevăr că acum e momentul!” gândi cavalerul. 

În aceeaşi clipă se ridică brusc, se întoarse şi răsturnă 
masa dându-i un brânci puternic. La ultimele luciri din 
vatră îl văzu pe hangiu, cu un cuţit în mână şi pe cei doi 
ospătari cu nişte frânghii. Cei trei bărbaţi rămăseseră 
încremeniţi de uluire. 

— Hei! zise Pardaillan, care izbucni în râs. Ce mai 
aşteptaţi, voi de colo, ca să mă legaţi fedeleş? ... Şi 
dumneata, crezi că ai prilejul nimerit să mă înjunghii? 

Şi tot atunci se năpusti cu pumnii înainte. Cei doi rândaşi 
scoaseră câte un strigăt de durere, dar Pardaillan se şi 
îndreptase spre hangiu, când acesta, aruncându-şi cuțitul, 
căzu în genunchi şi strigă: 

— Aveţi milă, monseniore, am să vă spun tot! ... 

— Cum adică, ai să-mi spui tot... nu vroiai aşadar să mă 
jefuieşti doar? 


— Monseniore, aveam de gând să vă ucid! spuse umil 
hangiul. 

— Asta pricep eu. Dar ca să mă jefuieşti... 

— Hmm! Fără doar şi poate... Dar şi spre a-l sluji pe un 
gentilom care m-a plătit pentru asta. 

— Aha! Stai că devine interesant! Ridică-te, amice. Şi voi, 
bădăranilor, pieriţi din faţa ochilor mei, că vă curge sângele 
din nas ca la purceii înjunghiaţi... 

Cei doi rândaşi se supuseră poruncii cu o bucurie 
bătătoare la ochi şi se năpustiră afară. Hangiul se ridica de 
la podea zicând: 

— O să-mi faceţi ceva? 

— Dacă-mi spui adevărul, nu! Dar dacă-mi dau seama că 
minţi, am să-ţi tai urechile. Acum aprinde opaițul şi du-te de 
adu nişte vin... 

Hangiul împlini la iuţeală cele două porunci primite. 

— Acum, vorbeşte, zise Pardaillan, după ce se aşeză la 
masă cu un pahar plin în faţă. 

— lată cum e treaba, monseniore, iată adevărul gol, goluţ. 
L-am văzut, ce-i drept, pe gentilomul de care mi-aţi vorbit 
când aţi sosit aici. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cu vreo cinci ceasuri înaintea sosirii domniei voastre. A 
intrat, continuă hangiul, s-a aşezat chiar la masa pe care aţi 
răsturnat-o adineauri şi, după ce m-a pus să beau cot la cot 
cu el, v-a descris atât de bine la înfăţişare, încât v-am 
recunoscut chiar din clipa când aţi descălecat în faţa 
hanului... 

— Şi mai departe? 

— Mai departe mi-a spus că o să-mi cereţi să vă spun pe 
unde a luat-o el şi mi-a dat trei scuzi să vă răspund că nu l- 
am văzut trecând... 

— Aha, va să zică aşa stau lucrurile! Cred însă că nu te-a 
însărcinat să mă asasinezi? Căci, de fapt, îl ştiu un gentilom 
cinstit, care nu-i în stare de o faptă mârşavă... 


— EI! exclamă hangiul. Am bănuit îndată că gentilomul 
ăsta nutrea împotriva luminăţiei-voastre o ură de moarte. 
Şi, într-adevăr, după ce şi-a învârtit de-o sută de ori limba-n 
gură, în cele din urmă a scos din chimir cinci scuzi de aur şi 
m-a însărcinat dacă nu chiar să vă ucid, cel puţin să vă 
altoiesc zdravăn, în aşa fel încât să rămâneţi aici vreo 
cincisprezece zile... 

Pardaillan rămase tăcut câteva minute. A sta de vorbă cu 
bruta asta i se părea acum o treabă nefolositoare. 

— Monseniore, îşi reluă hangiul vorba, mă întreb dacă daţi 
crezare celor ce v-am spus? ... Văd că aţi căzut pe 
gânduri... şi... 

— Şi crezi că şi eu mă întreb dacă n-ar fi bine să-ţi sucesc 
gâtul? Ei bine, fii pe pace, te las în viaţă, cu condiţia să-mi 
spui pe unde a apucat-o. 

— Pe legea mea, exclamă hangiul, fie ce-o fi, am să vă spun 
adevărul. Căci vă plac mai mult pe domnia voastră decât pe 
gentilomul ala. 

— Îţi foarte mulţumesc. De ce? 

— Pentru că sunteţi omul cel mai puternic pe care l-am 
văzut în viaţa mea. Păi, uite, mi-a poruncit să vă spun, dacă 
ar fi fost să mă snopiţi în bătaie, în loc să vă lăsaţi ucis... că 
se duce spre Tours pe drumul mare care trece prin faţa 
porţii mele. 

— Pe când, dimpotrivă... 

— A luat-o pe poteca ce dă în drumul spre Beaugency... 

— La Beaugency există vreun pod peste Loara? 

— Un bac, luminaţia-voastră. 

— Bine. Pregăteşte-mi un pat, dacă se poate. Şi mâine 
dimineaţă să mă trezeşti în zori. 

Hangiul făcu o plecăciune şi ieşi. Zece minute mai târziu 
veni să-l vestească pe Pardaillan că patul era gata aşternut. 
Cavalerul îl urmă şi pătrunse într-o odaie de care se miră 
că-i atât de curată. 

Hangiul îi arătă lui Pardaillan că la uşă avea un zăvor 
mare. 


— La ce o să-mi folosească? întrebă Pardaillan. Cum ai să 
mă poţi trezi, dacă nu las uşa deschisă? 

Hangiul se retrase, cu gura căscată. 

Pardaillan cunoştea oamenii şi avusese vreme să-l studieze 
pe hangiu. Căci, deşi lăsă uşa descuiată, nu numai că omul 
nu făcu nici o tentativă asupra lui, ci dimpotrivă stătu de 
pază toată noaptea, de teamă ca nu cumva cei doi argaţi ai 
săi să încerce să intre. Pardaillan dormi deci liniştit, sub 
paza omului pe care Maurevert îl plătise să-l omoare. Pe la 
ora şapte dimineaţa porni din nou la drum, nu fără să-l mai 
cerceteze o dată pe hangiu: 

— Ia spune-mi, îl întrebă el pregătindu-se de plecare, 
pentru câţiva bani ai vrut să omori un om care nu ţi-a făcut 
nici un rău? 

— Ce vreţi, monseniore, zise hangiul, nu în toate zilele 
mănânci pe săturate. Sărăcia e greu de îndurat. Am fost 
jefuit de hughenoți, jefuit de catolici, aşa c-am ajuns să fac 
orice meserie... 

— Chiar şi-aceea de ucigaş cu simbrie. la un ban de aur, 
pe lângă argintul pe care ţi l-am dat. 

Lăsându-l cu gura căscată pe hangiul care se întreba cu ce 
soi de om o fi avut de-a face, Pardaillan porni în trap pe 
cărarea arătată. 

După două ceasuri ajunse la drumul pe care îl părăsise în 
ajun. Se îndreptă spre Baugency. 

Tocmai când trecea pe lângă un mestecăniş o împuşcătură 
şuieră în dreapta sa şi glonţul archebuzei rupse o cracă din 
apropierea sa. Pardaillan descălecă şi alergă spre pâlcul de 
copaci, pe direcţia fumului care, la zece paşi depărtare, se 
risipea încet. Dar degeaba cercetă împrejurimile, nu zări pe 
nimeni. 

Cine trăsese oare? Vreunul din nenumăraţii vagabonzi 
care mişunau pe drumuri? Să fi plătit şi să-l fi pus la pândă 
Maurevert pe-un hoţ de drumul mare, presupunând şi că 
Pardaillan ar putea scăpa de hangiu şi i-ar lua urma? Era cu 
neputinţă de ştiut. 


Sări din nou în şa şi porni în galop până ce zări în faţă 
Beaugency. Aşa cum i se spusese, în locul acela se afla un 
bac şi în clipa aceea trăsese tocmai pe malul unde şedea 
Pardaillan. Nu avu deci altceva de făcut decât să se 
îmbarce. Şi podul plutitor începu să alunece pe apă de-a 
lungul corzii. 

Pardaillan îl întrebă pe podar dacă nu cumva în ajun un 
călăreț trecuse peste Loara. Podarul răspunse că nici un 
călăreț nu trecuse fluviul, dar că, în seara trecută, aflându- 
se pe malul stâng, fusese oprit de un gentilom care arăta 
cam ca acela despre care îi vorbea şi că gentilomul îl 
întrebase dacă drumul ducea într-adevăr până la Orleans... 
„Bun! se gândi Pardaillan. Eu voi merge spre Orleans pe 
malul drept, dar el va ajunse pe malul stâng.” 

Dar, pe când medita astfel şi bacul ajunsese în mijlocul 
apelor Loarei, podarul manevra bacul cu o mişcare atât de 
stângace, încât calul lui Pardaillan fu azvârlit în apă. 

Pardaillan rămăsese în şa, aşa cum făceau toţi călăreţii 
grăbiţi care se îmbarcau pe podurile plutitoare. Simţind că 
animalul se scufunda, îşi scoase repede picioarele din scări 
şi se agăţă de coama calului care, liber în mişcări, începu să 
înoate cu forţă spre malul drept. 

Nu se zărea ţipenie de om şi bacul trase la mal ceva mai în 
jos de Beaugency. Cu toate acestea, în clipa când Pardaillan, 
după ce plonjase în apă, reveni la suprafaţă şi se agăţă de 
coamă, două focuri de archebuză porniră de pe malul drept 
şi calul, atins în cap, dispăru sub valuri. 

Pardaillan sări în apă. Era cuprins de mânie. 1 se părea 
limpede că puşcaşii fuseseră postați de Maurevert şi că 
podarul le era complice. 

Rămase sub apă cât putu mai multă vreme şi, luat fiind de 
un curent foarte iute, nu reapăru la suprafaţă decât cu 
cincizeci de picioare mai încolo. 

Aruncă o privire spre mal, dar îl văzu la fel de pustiu ca şi 
prima dată. Din aceeaşi privire văzu că podarul se oprise în 
mijlocul fluviului şi asista scena fără să dea vreun semn că 


ar vrea să-i sară în ajutor. Complicitatea podarului era deci 
evidentă. 

— Ai să-mi plăteşti tu trădarea asta, murmură Pardaillan 
printre dinţi. 

Înota cu greu, stânjenit de haine, dar, urmând o diagonală 
alungită, se apropiase totuşi de mal, când alte două focuri 
de armă spintecară tăcerea... Apa, plesnită de gloanţe, 
ţâşnea în jerbe în jurul lui Pardaillan. Atunci se înfurie de-a 
binelea. 

Înţelese că trebuia să rişte orice şi să încerce a ajunge cât 
mai repede la mal. Începu să înoate cu disperare, tăind de 
data asta cât mai drept. 

Încă o dată, după un răstimp, atât cât asasinii îşi 
încărcaseră armele, răsunară două detunături, fără să-l fi 
atins... Tocmai ajunsese aproape de mal şi puse piciorul pe 
uscat. Porni în goană, se scutură straşnic şi privi în 
depărtare, în direcţia împuşcăturilor. Dar nu văzu pe 
nimeni! ... Atunci se îndreptă spre Beaugency. 

Intră ud leoarcă în primul han întâlnit în cale şi, cerând să 
i se dea o cameră, se dezbrăcă şi îşi puse hainele la uscat în 
faţa unui foc straşnic. 

După ce se îmbrăcă la loc, Pardaillan ieşi din micul târg, 
nu înainte de a fi golit, pentru a preîntâmpina efectul băii 
reci, o sticlă din acel vin de Beaugency care se bucura pe 
vremea aceea de o straşnică faimă. 

Capitolul 37 

Pădurea Marchenoir. 

Cavalerul ajunse repede în punctul unde trăgea bacul pe 
malul drept, la vreun sfert de leghe depărtare. Putu 
constata din depărtare că podarul se afla acum pe malul 
stâng, în aşteptarea clienţilor. 

După ce se scurse o oră, doi ţărani, mânând o căruţă la 
care era înhămat un catâr, se înfăţişară să treacă fluviul. 

Căruţa, catârul şi ţăranii se îmbarcară şi bacul începu să 
treacă apa alunecând pe coardă. Când fu gata să atingă 
malul, Pardaillan dădu buzna şi, liniştit, luă loc în bac în 


momentul când cei doi ţărani se îndepărtau. Podarul îl 
recunoscu şi, galben la faţă, începu să tremure. 

— Haide, zise Pardaillan cu tonul cel mai liniştit de pe 
lume, du-mă pe celălalt mal şi încearcă să fii mai 
îndemânatic decât adineauri, altfel n-am să-ţi dau bani 
pentru osteneală, dimpotrivă, am să te pun să-mi plăteşti 
calul. 

— Of, domnule, exclamă podarul, pe deplin liniştit, n-a fost 
din vina mea, uite-aşa şi pot să vă spun că tare mi-a mai fost 
teamă pentru domnia voastră, mai ales când am auzit 
focurile de armă. Dar sper, pentru că vă văd teafăr, că i-aţi 
ajuns din urmă pe ticăloşii ăia doi? 

— Ia te uită! Cum de ştii că erau doi? 

— I-am zărit şi eu, bâigui podarul încurcat. 

— Da, aşa-i! Ei bine, eu nu i-am putut vedea şi 
descreieraţii mi-au scăpat... 

Liniştit în ce-l priveşte, podarul începu manevrele de 
pornire şi Pardaillan se aşeză pe o bancă, în aparenţă foarte 
nepăsător. Numai că, atunci când bacul ajunse aproape în 
mijlocul fluviului, adică exact în locul unde calul şi cavalerul 
fuseseră azvârliţi în apă, Pardaillan se ridică, se îndreptă 
hotărât spre om şi îl împinse cu violenţă peste bord, dar îl 
prinsese zdravăn de guler şi acum îl ţinea în apă până la 
gât. 

— Fie-vă milă! strigă podarul, alb la faţă de spaimă. Lăsaţi- 
mă să mă urc, nu ştiu să înot! 

— Nenorocitule, mărturiseşte că ai vrut să mă îneci! 

— Nu! gemu podarul, înnebunit de groază. 

Pardaillan îi vâri capul sub apă, apoi îl scoase pe jumătate 
sufocat. 

— Mărturiseşte că-i cunoşti pe cei doi care au tras în mine! 

— Nu! Nu!...Eu... 

Nu-şi termină vorba, căci Pardaillan îl scufundă din nou. 
Totuşi, izbutind să-şi ridice capul din apă, horcăi: 

— Fie-vă milă! Am să vă spun tot! 


— Vorbeşte atunci! Şi vei scăpa cu viaţă, pe cuvântul lui 
Pardaillan. 

— Pardaillan! E tocmai numele pe care mi l-a spus domnul 
de Maurevert! ... 

— Îl cunoşti deci? 

— De opt ani de când fac parte din Liga sfântă, zise 
podarul încercând să-şi facă semnul crucii. Ei bine, domnul 
de Maurevert a venit ieri şi mi-a vorbit de un nelegiuit de 
hughenot care a încercat să-l ucidă pe marele nostru 
Henri... Se pare că aţi dat greş. După aia, domnul de 
Maurevert şi alţii au pornit să vă caute şi să pună mâna pe 
domnia voastră şi au dat porunci tuturor credincioşilor 
Ligii. Vedeţi bine că n-ar fi fost un păcat să vă înec... 

— Dimpotrivă! spuse Pardaillan care îl ajută pe podar să se 
urce pe bac. Dar, ia spune-mi, Maurevert s-a îndreptat spre 
Orleans, aşa cum ziceai? 

— Păi, începu podarul după o scurtă şovăială, adevărul 
este că l-am trecut dincolo şi că a intrat în Beaugency unde 
ştiu că şi-a petrecut noaptea „La Leul-de-Aur”. 

— Du-mă la mal! rosti Pardaillan cu glas răguşit. 

— Spre Beaugency? 

— Da!... 

Câteva minute mai târziu, fără să-i mai pese de podar, 
Pardaillan alerga spre târg, să caute hanul „La Leul-de- 
Aur”. Află că era aşezat la capătul orăşelului, spre 
Châteaudun. Pardaillan traversă târguşorul în pas 
alergător. Dealtfel nimeni nu-l băgă în seamă. Cu câtva timp 
în urmă, oraşul se umpluse de zarvă. Se răspândise ştirea 
că ducele de Guise fusese ucis. 

Pardaillan ajunse în sfârşit „La Leul-de-Aur”. Acolo, ca 
pretutindeni în restul târgului, domnea o puternică emoție. 
Pardaillan se îndreptă spre hangiţă, o cumătră zdravănă 
care vorbea dându-şi ifose în mijlocul unui grup de 
târgoveţi. 

— Doamnă, zise el, sosesc de la Blois, unde a fost ucis 
ducele de Guise... 


Pe dată, Pardaillan, înconjurat şi implorat să dea 
amănunte, povesti în câteva cuvinte uciderea lui de Guise. 
Adăugă că avea sarcina să-l urmărească pe unul dintre 
ucigaşi şi făcu o descriere atât de exactă a lui Maurevert, 
încât hangiţa exclamă: 

— Păi, omul ăsta era aici, chiar acum un sfert de ceas... 
Ah! Mizerabilul! Acum înţeleg eu de ce a luat-o la goană 
călare! 

— Cum aşa? 

— Da, doi oameni, doi complici de-ai lui desigur, au venit şi 
i-au vorbit în taină şi pe dată a poruncit să i se pună şaua pe 
cal. 

Pardaillan înţelese că cei doi complici nu erau alţii decât 
oamenii care trăseseră asupra sa. 

— Doamnă, exclamă cavalerul, trebuie să-l prind din urmă 
pe omul ăsta. Încotro a luat-o? 

— A pornit pe drumul spre Châteaudun... 

— Aveţi cumva un cal bun pentru cei cincizeci de scuzi de 
câte şase livre pe care vi-i dau? 

— Şi încă unul nemaipomenit, care aleargă ca vântul! 

După câteva minute, Pardaillan pornea pe un cal care, la 
prima aruncătură de ochi, părea să fie un bun trăpaş. 

Curând văzu apărând în zare o mulţime de copaci 
despuiaţi de frunze şi ale căror crengi golaşe se răsuceau 
sub cerul trist, ca nişte braţe deznădăjduite. Era pădurea 
Marchenoir, pe care trebuia s-o străbată de la un capăt la 
celălalt. 

Intrase în pădure de vreo douăzeci de minute. În jurul său, 
fagii şi ulmii se însufleţeau, prinzând o viaţă de basm. 
Mestecenii fugeau îndărătul lui, asemenea unor năluci albe. 
Înainte! Calul gonea, despica aerul şi înghiţea spaţiul. 

Deodată, Pardaillan fremătă din creştet până-n tălpi şi se 
făcu alb la faţă ca un mort: la o mică distanţă în faţa lui, 
după un cot al potecii, auzi un nechezat... După două 
minute zări călăreţul care alerga în faţa lui şi un zâmbet 
cumplit îi schimonosi buzele... Călărețul era Maurevert! 


Maurevert galopa fără să întoarcă privirile. Se ştia 
urmărit. Ştia că avea să moară! ... Galopa, sau, mai 
degrabă, se lăsa dus de cal, pe care nici măcar nu-l mai 
îmboldea... 

Chipul lui, palid ca al unui cadavru, era desfigurat... şi 
uneori i se părea că inima i se opreşte în loc, ca apoi, brusc, 
aceeaşi inimă să înceapă să-i bată nebuneşte spărgându-i 
pieptul... 

De şaisprezece ani lui Maurevert îi era frică... frică de 
Pardaillan! Nu frică de moarte, ci frică de moartea pe care 
i-o putea da Pardaillan, nu frică de a se bate, ci frică de a se 
bate cu Pardaillan. 

Deodată, calul, pe care nu-l mai stăpânea, se împiedică şi 
căzu. Maurevert nu se lovi în cădere. Putu să se ridice în 
picioare. 

Nu avea nici o idee, nici un gând, mintea îi era golită. 
Buzele lui albite tremurau convulsiv. Îl văzu pe Pardaillan, 
descălecând la treizeci de paşi de el. 

Vederea lui Pardaillan îi reaprinse o scânteie de energie. 
Se plecă iute, scoase un pistol de sub şa, puse un genunchi 
la pământ şi îl ochi. Cavalerul se îndrepta spre el, drept, cu 
pasul măsurat şi, când ajunse la zece paşi. Îi spuse: 

— Trage, dar n-ai să mă nimereşti... 

Maurevert îl privi o secundă. Pardaillan îi apăru învăluit 
într-un fel de nor scânteietor, în care nu desluşea decât 
fulgerarea ochilor şi ameninţarea înspăimântătoare a 
zâmbetului. Trase... Şi văzu că nu-l nimerise! 

Un copac se afla în spatele lui. Se sprijini de trunchi şi 
rămase nemişcat, cu ochii ieşiţi din orbite aţintiţi asupra lui 
Pardaillan. 

— Când ne-am întâlnit pe colinele Montmartre, ţi-am 
cruțat viaţa, zise Pardaillan. De ce ai încercat din nou să mă 
ucizi? 

Maurevert nu răspunse. Pardaillan continuă: 

— Tu eşti asasinul Lodsei, tu l-ai plătit pe hangiul de la 
Răscruce să mă înjunghie, tu i-ai plătit pe oameni să tragă 


în mine, tu l-ai plătit pe podar să mă înece, răspunde, tu, 
asasinul Lodsei, ce trebuie să-ţi fac pentru toată suferinţa 
nedreaptă la care m-ai supus? Îţi fac hatârul să-ţi alegi 
singur pedeapsa. Răspunde. 

Maurevert nu mai trăia... era în agonie... Pardaillan se uită 
la el o clipă. 

— Pentru că nu răspunzi, am să-ţi aleg eu pedeapsa. Şi iat- 
O! ... 

Spunând acestea, Pardaillan atinse cu vârful degetului 
pieptul lui Maurevert, în locul unde vedea cum îi sare inima. 
La acest contact, inima se smuci puternic. Maurevert căscă 
gura mare şi dădu ochii peste cap... Rămase sprijinit de 
trunchiul copacului, pe picioarele-i moi şi părea că nu se 
mai ţine drept decât datorită degetului lui Pardaillan care-i 
împungea pieptul. 

— Chinul tău, continuă cavalerul, iată-l: va dura ani, va 
dura atât cât vei trăi. Este chinul ruşinii. Toată viaţa îţi vei 
spune că, deşi te-am urât, deşi te-am urmărit, deşi am pus 
mâna pe tine, deşi puteam face ce voiam cu tine, te-am 
disprețuit într-atât încât te-am lăsat în viaţă! ... Maurevert, 
n-ai să mori! ... Tu, asasinul Lodsei, iată pedeapsa ta, 
Pardaillan îţi cruţă viaţa! 

În clipa aceea, Maurevert, nemaifiind susţinut, se lăsă pe-o 
parte şi se prăbuşi moale... 

Pardaillan tresări, se aplecă asupra lui cu un soi de uimire 
şi abia atunci văzu că Maurevert murise! ... 

Murise! ... 

Maurevert nu murise când Pardaillan se dăduse îndărăt... 
Maurevert murise cu câteva clipe mai înainte... Maurevert 
murise chiar în clipa când degetul lui Pardaillan îi atinsese 
pieptul... această atingere îi fulgerase inima... 

Un medic care ar fi disecat trupul lui Maurevert ar fi 
descoperit desigur că murise ca urmare a rupturii vreunui 
vas sanguin. În ce ne priveşte, vom spune pur şi simplu că 
Maurevert murise de frică. 

Capitolul 38 


O stafie care dispare. 

Pardaillan rămase un ceas nemișcat, lângă cadavru. O 
nostalgie adâncă îl purta spre zările îndepărtate ale 
tinereţii. Îl avea în faţa ochilor pe Maurevert, însă o vedea 
pe Lodse. O vedea aţa cum era în clipa când murise, când 
biata copilă, într-un ultim efort, îşi încolăcise braţele în jurul 
gâtului său şi îşi ţintuise asupra lui ochii disperaţi şi 
radioşi... Citise în ei toată strălucirea celei mai pure 
dragoste şi toată deznădejdea despărțirii pe vecie... 

Şi acum, asasinul Lodsei zăcea la picioarele lui. Maurevert 
murise! ... 

Lui Pardaillan i se păru atunci că nu mai avea ce să facă în 
viaţă. Dragostea lui murise, ura lui murise, se vedea singur, 
înspăimântător de singur, lipsit de orice sprijin... 

Pentru o clipă imaginea Faustei îi trecu prin faţa ochilor, 
dar privi trecerea acestei imagini cu o nepăsare întunecată. 
Apoi se perindară Violetta, tânărul duce de Angouleme ţi 
ceva trist, ca un zâmbet îndurerat, îi flutură pe buze... 

Apoi apăru chipul blând al bunei sale gazde, Huguette şi 
Pardaillan murmură: 

— Poate că acolo, lângă ea, voi afla într-adevăr piatra pe 
care drumeţul ostenit îşi odihneşte capul... 

Paşii greoi ai unui tăietor de lemne îl treziră din visare. 

Se dezmetici, se scutură şi, chemându-l pe tăietorul de 
lemne, îl rugă să-i împrumute hârleţul, dându-i drept 
răsplată un ban. Omul, zărind cadavrul, se supuse 
tremurând din toate mădularele. Pardaillan săpă o groapă 
în pământul tare şi îngheţat. Când ajunse să fie îndeajuns 
de adâncă, aşeză înăuntru cadavrul dușmanului său, îl 
acoperi cu valtrapul calului, apoi astupă groapa şi înapoie 
hârleţul tăietorului, care îi spuse: 

— Calul ăsta este istovit... Pot să-l iau eu? 

— Da, îi răspunse Pardaillan, căci stăpânul lui nu mai are 
nevoie de el. 

Se duse lângă propriul său cal, odihnit după asemenea 
popas prelungit. Îl luă de căpăstru şi porni la drum, pe jos, 


urmat de animal. După o leghe încălecă şi, în pas de trap, 
ajunse la Châteaudun. 

Acolo se opri într-un han bun, unde rămase peste noapte. 

A doua zi de dimineaţă, urcându-se iar pe cal, continuă 
drumul spre Blois, unde primul om pe care îl văzu fu 
Crillon, bravul Crillon, ocupat să împrăştie o grămadă de 
târgoveţi care strigau cât îi ţinea gura: 

— Moarte lui Valois! Să-l răzbunăm pe duce! ... 

— Ei, domnule de Crillon! strigă Pardaillan când văzu că 
treaba era terminată şi uliţa liberă. 

Crillon îl recunoscu pe Pardaillan şi, îmboldindu-şi calul 
spre acesta, îi întinse mâna. 

— Vreau să vă cer un serviciu, zise Pardaillan. 

— Şi zece, dacă vreţi! 

— Unul este de ajuns, dar pentru el am să vă fiu 
recunoscător de zece ori. Zilele trecute au fost arestate, în 
palatul doamnei Fausta, două biete fete care desigur habar 
n-au ce se petrece cu ele. Aş vrea să le obţin eliberarea... 

— Peste un ceas vor fi libere, răspunse Crillon. 

— Mulţumesc! Vreţi să fiţi atât de bun să le spuneţi că vor 
fi aşteptate la Orleans, ştiu ele unde... 

— S-a făcut, zise Crillon. Dar domnia voastră, demnul meu 
prieten, vă rog să vă păziţi de Larchant. 

— Ei, vrea să rămână şchiop de ambele picioare? ... 

— Dealtfel, continuă Crillon, majestatea-sa o să vă 
proteguiască, dacă va fi nevoie. Veniţi cu mine să vă 
prezini... 

— De ce? 

— Păi, spuse Crillon uimit, pentru că regele vrea să-l vadă 
şi să-l răsplătească pe acela care... 

— Da, însă eu nu vreau să-l văd pe Valois. Are o mutră 
tristă. Domnule de Crillon, dacă o să vi se mai vorbească 
despre mine, faceţi-mi serviciul de a spune că nu m-aţi 
văzut. 

— Fie! răspunse Crillon, care nu mai înţelegea nimic. 


Îşi strânseră mâinile şi Pardaillan porni domol spre centrul 
oraşului, asupra căruia domnea o mare tăcere. 

Se îndreptă spre „Hanul Castelului” unde, aşa cum ne 
amintim, locuise. Îl căută pe Jacques Clement, dar nu îl găsi 
acolo... „Bun! se gândi el. O fi pornit spre Paris...” 

Şi închirie tot camera în care stătuse înaintE. Gândindu-se 
să pornească din nou la drum după un popas de două zile. 

Pardaillan pretexta faţă de sine că avea nevoie de odihnă. 
În realitate, avea mai ales nevoie de timp să chibzuiască, să 
se regăsească, să vadă limpede înlăuntrul său şi să ia o 
hotărâre de care simţea că va depinde viaţa lui de acum 
înainte. 

În ziua aceea, Pardaillan află că ducesa de Montpensier 
izbutise să fugă, că ducele de Mayenne scăpase şi el din 
Blois, la fel ca toţi seniorii de vază care umpluseră oraşul în 
momentul adunării stărilor generale. Aşadar, Henric al III- 
lea nu trăsese profit de pe urma victoriei sale. 

Numai cardinalul de Guise răposase. Fusese ciuruit de 
lovituri de pumnal în ziua când Pardaillan se reîntorsese la 
Blois. 

A doua zi după înapoierea sa, Pardaillan află că regele 
plecase spre Amboise. 

După ce îşi făgădui că va porni la drum după patruzeci şi 
opt de ore, Pardaillan rămase pe loc. Mai întâi pentru că era 
nehotărât, şovăitor şi alunga din minte acel mare semn de 
întrebare care îl obseda: „Mă voi duce sau nu la Florenţa?” 

Aşa trecură câteva zile. Anul se sfârşi într-o linişte relativă. 
Cu toate acestea, la 3 ianuarie, se află că Mayenne adunase 
o armată şi se îndrepta spre Paris, aclamat de-a lungul 
drumului de populaţia revoltată. Crillon avea o trupă de 
aproape zece mii de oameni, instalaţi în tabără lângă Blois. 
Se pregătea să fie gata pentru orice eveniment... dar regele 
tot nu se înapoia. 

Totuşi, când la 5 ianuarie, dimineaţa, Pardaillan cobori în 
sala cea mare a hanului ca mai pe urmă să se ducă la castel, 
unde mergea în fiecare zi să-l vadă pe Crillon, află că regele 


sosise peste noapte. Cel puţin acesta era zvonul care se 
răspândise în han. Pe când se pregătea să iasă, văzu că 
intră pe uşa din fund a sălii, care era legată de scara de la 
primul etaj, un călugăr care, cu gluga trasă peste obraz, 
înainta spre uşa de ieşire. 

„Mi se pare cunoscută silueta asta!” îşi spuse Pardaillan, 
tresărind. 

Şi se aşeză în faţa călugărului, care traversa sala. 
Călugărul se opri o clipă, apoi murmură: 

— Vino... 

Pardaillan recunoscu glasul lui Jacques Clement! 

„Drace! se gândi el. Cred c-o să asist la un eveniment de 
seamă. Sub rasa asta de dimie există poate un pumnal care, 
luând contact cu pieptul lui Valois, ar putea foarte bine să 
schimbe istoria monarhiei. Trebuia să văd una ca asta!” 

Şi porni în urma lui Jacques Clement, care ieşise. În piaţă, 
la douăzeci de paşi de portalul castelului, Jacques Clement 
se opri. 

— Aşadar, zise Pardaillan intrând în vorbă cu el, te-ai 
înapoiat la Blois? 

— Nu m-am înapoiat, zise călugărul cu glas sumbru. Nu m- 
am îndepărtat nici o clipă de camera mea. Ştiam că te afli în 
han, dar am vrut să fiu singur... Pardaillan, a sosit ceasul! ... 
Nimic şi nimeni nu mă va putea împiedica să-l ucid pe Valois 
în dimineaţa asta. De cincisprezece zile îi pândesc 
întoarcerea... În sfârşit, Dumnezeu mi-l trimite! ... Şi tot 
Dumnezeu a vrut să rămâi şi domnia ta în Blois, sprea mă 
ajuta... Pardaillan, trebuie să mă ajuţi să intru în castel. 
Prezintă-mă lui Crillon, drept unul dintre prietenii domniei 
tale, fă ce crezi de cuviinţă, dar trebuie să intru... 

— Aşadar te bizui pe mine pentru a te ajuta să-l ucizi pe 
rege? 

Pardaillan deveni grav şi stătu o clipă pe gânduri, nu 
asupra hotărârii pe care avea s-o ia, ci asupra felului de a-i 
comunica lui Jacques Clement această hotărâre. 


— Dragul meu prieten, spuse el în cele din urmă, ascultă- 
mă bine. Dacă mi-ai fi spus: „Peste puţină vreme o sămă 
bat în duel, vrei să stai de partea mea, în faţa martorului 
adversarului meu”, ţi-aş fi răspuns: „Foarte bine, hai să ne 
încăierăm cu necunoscutul ăsta”. Dacă ai fi atacat, chiar şi 
de către zece regi şi dacă m-ai chema în ajutor, aş sări 
asupra lor cu toate forţele şi, dacă Valois s-ar afla printre ei, 
poate s-ar căi că a ridicat mâna asupra domniei tale. Dar 
îmi ceri să te duc de mână până la acela pe care vrei să-l 
ucizi. Asta îmi tulbură obiceiurile... 

— Nu vrei? 

— Să te ajut într-un asasinat, nu! 

Jacques Clement rămase încremenit. 

— Ce blestem! murmură el deodată printre dinţi. 

Chiar în clipa aceea, Pardaillan îl văzu pe Crillon cum ieşea 
pe sub portal şi se îndrepta repede spre el. 

— Îl cunoaşteţi pe sfinţia-sa? îl întrebă căpitanul când 
ajunse lângă cavaler. 

— Îl cunosc, răspunse Pardaillan. 

— Este de ajuns, continuă Crillon. Părinte, adăugă el 
întorcându-se spre Jacques Clement, duhovnicul nu se află 
în castel. Regina-mamă este bolnavă şi doreşte să i se aducă 
pe loc un duhovnic. Urmaţi-mă, vă rog... 

Jacques Clement îl prinse de braţ pe Pardaillan, care 
rămăsese uluit, şi, cu un glas care îl făcu să se înfioare, îi 
şopti: 

— Dumnezeu mi l-a scos în cale! 

Şi călugărul îl urmă pe Crillon cu paşi grăbiţi. 

Jacques Clement intră în castel în urma lui Crillon, care se 
îndreptă iute spre apartamentul Caterinei de Medici, situat 
la parter. 

Lucru straniu: nimeni nu părea să se preocupe de boala 
bătrânei regine, care, totuşi, era probabil destul de gravă, 
dacă bolnava ceruse să i se aducă un duhovnic. 

Era înspăimântătoare această nepăsare a tuturor în faţa 
agoniei Caterinei de Medici. Numai Ruggieri îi rămăsese 


credincios până la capăt. 

Femeia aceasta, care făcuse să tremure Franţa întreagă, 
care ţinuse în mâinile sale soarta regatului, se stingea acum 
fără ca nimeni să se gândească la ea... 

Jacques Clement, apropiindu-se de apartamentul reginei, 
observă limpede desăvârşita singurătate şi nepăsare, care o 
înconjurau pe regina cea bătrână, pe când restul castelului 
răsuna de zăngănitul armelor, de zgomotul discuţiilor şi 
chiar de hohote de râs. 

Crillon îl introduse pe călugăr într-o încăpere întunecoasă, 
în care domnea o tristeţe fără margini. Deşi afară era ziuă, 
draperiile erau lăsate şi o lumânare de ceară se topea pe 
cămin... 

După câteva clipe, călugărul văzu un pat... şi, în patul 
acela, o femeie bătrână, zbârcită, palidă, care îl privea cu 
ochii ei mari şi luminaţi de o lucire stranie. 

În jurul patului plutea parcă o magnifică iradiaţie de 
teroare şi întunecimea îngrămădită în colţuri vibra de 
groază... Dar Jacques Clement era acum nesimţitor la frică. 
Se gândea doar atât: „Mama lui Henric al III-lea este pe 
moarte şi acela care o vede murind este fiul Alicei de Lux...” 

Totuşi, o mişcare a reginei bătrâne îl trezi brusc din visare. 
Mişcându-şi mâna slăbită, cu un gest lent Caterina îi făcea 
semn să se apropie. Şopti: 

— Mai aproape, părinte, mai aproape... 

EI înainta cu paşi domoli şi se opri foarte aproape de ea, la 
căpătâiul patului. Caterina de Medici îl privi şi, răsuflând 
şuierător, spuse mai departe: 

— Nu eşti duhovnicul castelului... 

— Nu, doamnă, duhovnicul lipseşte. Treceam din 
întâmplare şi am fost chemat... 

— Dar fiul meu? întrebă muribunda. Unde este fiul meu? 

— Regele este la Amboise, doamnă... 

Bătrâna rămase tăcută o clipă, cu ochii închişi. Pe sub 
pleoapele-i strânse picurau lacrimi, care alunecau pe 
brazdele creţurilor de pe obraz... Şi spuse: 


— N-am să-l mai văd deci? ... Mor şi fiul meu nu-i aici... 

Apoi începu să vorbească iute, cu glas abia lămurit. 
Călugărul, aplecat asupra ei, nu putu prinde din zbor decât 
câteva cuvinte, mai degrabă nume... 

— Diane de France... Montgomery... nu-i adevărat... şi- 
apoi, domnia ta, Coligny... nu vreau... ascultă, Maurevert... 
Jacques Clement asculta cu nesaţ. Deodată, Caterina se 
opri. Deschise mirată ochii şi, căutându-şi loc între perne, 

într-o revenire a energiei vitale, întrebă pe ton aspru: 

— Ce-am spus? 

— Nimic, doamnă, răspunse călugărul. Aştept ca 
majestatea-voastră să binevoiască a-mi mărturisi tainele 
sufletului său... 

Bătrâna regină se ridică, scuturată de un fior prelung. 
Ţintui asupra duhovnicului o privire arzătoare şi rosti: 

— Părinte, dacă mă căiesc de greşelile mele, Dumnezeu o 
să mă ierte? ... 

— Dacă le veţi mărturisi, da! 

— Atunci ascultă-mă, dacă aşa trebuie. 

Călugărul se reculese, rămase nemişcat, aplecat pe 
jumătate, pentru a primi mărturisirea de pe urmă a reginei. 

— Uite, zise muribunda într-un horcăit, cu un glas care 
abia se auzea, am ucis sau am poruncit să fie ucişi vreo 
câteva duzini de amărâţi, care se încăpăţânau să-mi 
nesocotească părerile... securea, funia, temniţele umede, 
otrava... am fost nevoită să mă folosesc de toate mijloacele 
acestea. Mărturisesc că aş fi putut evita toate omorurile 
acestea, dar numai în dauna bunei guvernări a statului... 

— Treceţi peste asta, doamnă, spuse călugărul, sunt 
fleacuri... 

Caterina tresări de bucurie. Continuă cu o mai mare 
şovâăială: 

— Montgomery l-a ucis pe soţul meu, Henric al II-lea... 
Mărturisesc că acea lovitură de lance nu se datora întru 
totul întâmplării... 


— Augustul soţ al măriei-voastre, regele, v-a făcut să 
suferiţi o mulţime de umilinţe. Oricât de mare ar fi crima, 
ea poate fi cuprinsă cu mintea şi cred că puteţi trece la alte 
evenimente... 

Caterina răsuflă uşurată. 

— Jeanne d'Albret, continuă ea, a murit de nişte friguri 
care au cuprins-o pe nepusă masă în palatul Luvru. 
Mărturisesc că, dacă nu i-aş fi trimis o anumită cutie de 
mănuşi, frigurile nu i-ar fi adus poate moartea... 

— Mai departe, doamnă! o dojeni călugărul. 

— Fiul meu, gâfâi muribunda, fiul meu Carol al IX-lea ar fi 
trăit poate vreme îndelungată dacă n-aş fi ars de nerăbdare 
să-l văd pe Henric pe tron... 

Un suspin se opri pe buzele reginei în timp ce rostea 
numele lui Henric... 

— Coligny! continuă ea cu un glas şi mai slăbit şi mai 
îndepărtat. O! Cât de mulţi oameni sunt în jurul lui. Cu 
sutele... părinte... cu miile... eu i-am trimis la moarte... dar 
numai pentru a salva Biserica! 

— Şi, mai departe? întrebă călugărul. 

— Asta-i tot! horcăi Caterina, a cărei minte se tulbura. 
Asta-i tot! 

— Mai departe! stărui călugărul îndreptându-şi spinarea. 

— Asta-i tot! Jur, gemea regina bătrână încercând să se 
ridice. Părinte, fie-ţi milă de mine! ... Fie-ţi milă, sau de nu, 
mor blestemată! ... 

— Să mori deci blestemată! răcni călugărul. Să mori 
blestemată, sub ochii mei! Să mori fără să ţi se ierte 
păcatele! Să mori spre a suferi chinurile veşnice ale 
pedepsei veşnice! ... 

— Milă! imploră regina într-un suspin de agonie. Ce zice 
călugărul ăsta? ... Blestemată! Afurisită! 

— Afurisită şi blestemată pe vecie! Căci, dintre toate 
crimele, mai numeroase decât firele de nisip despre care 
vorbeşte Evanghelia, dintre toate fărădelegile care fac din 


sufletul tău un adevărat iad de demenţă, ascultă, regină, ai 
uitat-o pe cea mai hidoasă, pe cea mai cumplită! ... 

— O! urlă regina, înnebunită de groază şi de nelinişte. 
Cine eşti? ... În numele cărei stafii ai venit? ... Ce vrei să-mi 
vesteşti? ... 

— Ce-ţi vestesc eu? tună călugărul, mai livid decât 
muribunda. lată ce-ţi vestesc: că fiul tău, preaiubitul tău 
Henric, o să moară! ... O să moară de mâna mea! O să 
moară blestemat ca şi tine! . 

Un strigăt sfâşietor, demenţial, ţâşni de pe buzele 
muribundei. Încercă. Într-o supremă sforţare, să se 
năpustească asupra călugărului, dar căzu la loc, horcăâind 
de moarte. 

— În numele cui vin? continuă călugărul, care ajunsese în 
culmea exaltării. În numele uneia dintre victimele tale! Cea 
mai frumoasă! Cea mai nevinovată! Aceea căreia i-ai 
sfărâmat inima, aceea pe care ai asasinat-o în cele mai 
cumplite chinuri... Alice de Lux! ... Cine sunt eu? spuse mai 
departe Clement dându-şi pe ceafă gluga. Priveşte! Sunt 
singurul om care ar putea să-ţi refuze iertarea, să te 
declare blestemată şi afurisită în numele lui Dumnezeu cel 
viu şi să te ducă de mână până la porţile iadului. Caterina 
de Medici, eu sunt acela care face dreptate! Eu vreau să-mi 
răzbun mama! Sunt Jacques Clement, fiul Alicei de Lux! ... 

Un țipăt şi mai înspăimântător ieşi din gâtlejul bătrânei 
regine... Într-un spasm al agoniei, se ridică aproape 
dreaptă, căzu iarăşi pe pat, cu chipul schimonosit de delirul 
unor frământări fără nume. Bâigui: 

— Doamne... eşti mare... eşti drept! ... Doamne, mi-am 
meritat ispăşirea! Doamne, mor... mor blestemată... 

O tresărire slabă scutură trupul reginei. Apoi rămase 
nemişcată pentru totdeauna. Caterina de Medici murise... 

Henric al III-lea sosi în Blois a doua zi. Când i se aduse la 
cunoştinţă moartea mamei sale, răspunse: 

— A! Da? Păi, să fie îngropată. 


Un cronicar al timpului raportează că nu se îngriji deloc 
de funeralii şi că, în timpul nopţii, ea fu aruncată ca un stârv 
(sic) într-o barcă. O groapă a fost săpată într-un colţ uitat şi 
acolo a fost înhumată regina. Abia în 1690 corpul ei a fost 
scos de acolo, transportat la Saint-Denis şi aşezat în 
mormântul magnific pe care Caterina şi-l construise în 
bazilică. 

Când văzu că bătrâna regină murise, Jacques Clement ieşi 
din camera funebră. În aceeaşi clipă în încăpere intră un 
bărbat, îngenunche lângă pat şi începu să hohotească... Era 
Ruggieri... Singurul care o iubise pe Caterina. În seara 
aceleiaşi zile, astrologul părăsi oraşul Blois şi nimeni nu mai 
află nimic despre el. 

Jacques Clement ieşi din castel fără nici o piedică. În piaţă 
îl găsi pe Pardaillan, care nu-i puse nici o întrebare, ci se 
mulţumi să-i spună: 

— Regele nu e în Blois... 

— Ştiu: încă se mai află la Amboise, zise Jacques Clement. 

— Da! Însă ceea ce nu ştii şi ceea ce mi-a spus Crillon 
adineauri este că armata regală porneşte în marş spre Paris 
şi încearcă să se întâlnească în cale cu armata lui Mayenne. 

— Am să mă duc deci la Paris, rosti simplu călugărul. 

Pardaillan se întoarse, dus pe gânduri, la „Hanul 
Castelului”. Câteva minute mai târziu, ieşea din han, 
trăgându-şi calul de căpăstru. Crillon, instalat sub portalul 
castelului spre a preîntâmpina vreo mişcare a târgoveţilor, 
îl văzu şi veni spre el. 

— Plecaţi? ... 

— Plec! răspunse Pardaillan. Mă plictisesc aici şi o 
călătorie pe drumul mare poate o să mă distreze. 

— Rămâneţi! Regele o să vă dea comanda unui regiment. 

— Ei, mi-e greu mie să mă conduc pe mine însumi, dar... 

— Adio, deci! Unde vă duceţi? ... 

— Chiar aşa! De fapt, unde mă duc?... 

Îşi scoase pălăria şi o ridică în aer, ţinându-şi braţul drept 
în sus. 


— Cunoaşteţi roza vânturilor? zise el. Faceţi acest gest de 
prietenie faţă de mine şi spuneţi-mi în care parte împinge 
vântul pana pălăriei mele. 

— Ei, ei! rosti bravul Crillon, cu ochii căscaţi de mirare. 

— Spuneţi-mi dar... 

— Să vă spun, deci... lată, în partea aia, e Parisul... 
dincolo, Orleans... acolo Tours... iar în partea... domnule de 
Pardaillan, pana pălăriei domniei voastre se apleacă spre 
Italia. 

— Spre Italia? zise Pardaillan cu un râs straniu. Ei bine şi 
de ce nu? Hai să mă duc în Italia! 

Şi Pardaillan, după ce îşi aşeză pălăria pe cap, îi strânse 
mâinile bravului căpitan, săltă uşor în şa şi se îndepărtă 
fluierând un marş de pe vremea regelui Carol al IX-lea. 

Capitolul 39 

Cheltuielile de drum ale lui Pardaillan. 

Pardaillan părăsise oraşul Blois în momentul când Henric 
al III-lea se apropia de el, înapoindu-se de la Amboise. 

Cavalerul pleca animat de un soi de voioşie, fără 
remuşcări. Îşi încheiase două vechi socoteli de ură care, 
vreme de şaisprezece ani, îi apăsaseră viaţa: ducele de 
Guise ucis în luptă dreaptă şi Maurevert mort în pădurea 
Marchenoir. 

Începea să se regăsească. Simţea cum renaşte. Trăgea 
aerul adânc în plămâni şi se îmbăta de bucuria de a umbla 
liber, independent de tot şi toate, doar la bunul plac al 
fanteziei sale. 

Îmboldindu-şi câteodată calul cu un plescăit din limbă, 
mergea pe drumul care, pornind din Blois, se îndrepta spre 
Beaugency, Meung şi Orleans, pe malul drept al Loarei. 
Ajuns la Orleans, Pardaillan se îndreptă direct către palatul 
Angouleme. Cu inima zvâcnind se apropia de casa 
prietenoasă, unde avea să-l revadă pe tânărul duce de care 
se legase mult, pe Violetta pe care o smulsese din ghearele 
morţii şi pe suava Marie 'Touchet, de care îl lega farmecul 
amintirilor sale din tinereţe. 


Era o casă de cărămizi roşii cu ancadramente de piatră 
albă, cu balcoane de fier forjat, grațios rotunjite. 

Pardaillan descălecă în curte. La un semn făcut de un 
străjer elveţian, doi lachei alergară să-i ia calul şi să-l ducă 
în grajduri. Abia atunci elveţianul acestui ospitalier palat se 
interesă de numele vizitatorului. 

Fără să răspundă, cavalerul privea în jurul său, când, din 
canatul unei uşi, apăru un uriaş, purtând o livrea superbă 
plină de fireturi, umflat de grăsime, cu braţe groase ca 
nişte pulpe şi pulpe groase ca nişte trunchiuri de coloană. 
Zărindu-l pe Pardaillan, uriaşul îşi scoase pălăria, se 
apropie dând toate semnele unei respectuoase jubilări şi, cu 
un glas de bas, strigă: 

— Să mă ierte Dumnezeu! ... Dar e chiar domnul cavaler 
de Pardaillan în carne şi-n oase! ... 

Pardaillan se uită la acest fenomen fără să-l recunoască. 

— Este cu putinţă ca domnul cavaler să nu mă 
recunoască? continuă fenomenul. Mai cu seamă că am 
luptat împreună. Şi-am tras nenumărate lovituri de spadă! 
La capela Saint-Roch, la mănăstirea Montmartre, la hanul 
„Devinicre” pe mulţi i-am făcut harcea-parcea şi i-am pus 
pe fugă! 

— M-am prins! zise Pardaillan. Te recunosc după glas, 
domnule de Croasse. Cu câteva luni în urmă erai foarte 
slab, pe când acum... 

— Da, răspunse Croasse în chip firesc, casa este bună, 
mulţumesc lui Dumnezeu. S-au dus vremurile când 
înghiţeam săbii, sau pietre, sau câlţi în flăcări. Acum înfulec 
pulpe de căprioară, hălci de mistreţ, ciozvârte bune de... 

Pardaillan îl asculta cu o bunăvoință răbdătoare. Fără 
îndoială că l-ar fi ascultat multă vreme dacă un al doilea 
uriaş, dar, de data asta, un uriaş slab, n-ar fi apărut pe 
neaşteptate: era Picouic. 

— Domnule cavaler, zise el înclinându-se, binevoiţi să 
iertaţi flecăreala acestui imbecil pe care viaţa de huzur l-a 


îndobitocit de tot şi care îl lasă să stea în curte pe cel mai 
bun prieten al monseniorului. 

Prevenitor, Picouic îi arătă drumul lui Pardaillan şi îl lăsă 
pe Croasse pradă sarcasmelor elveţianului de gardă. Deci, 
Pardaillan, urmându-şi călăuza, străbătu un vast salon de 
onoare, având pe peretele central un portret în picioare al 
regelui Carol al IX-lea, urcă o scară frumoasă de stejar 
ceruit şi intră într-o încăpere mică, plină de parfumul unei 
fel de intimitate fermecătoare. 

Un bărbat tânăr, care scria la o masă mică, cu spatele la 
uşă, se ridică repede, se întoarse, palid de tot, spre cavaler, 
rămase o clipă nemişcat, apoi alergă şi i se aruncă în braţe. 
Pardaillan care, uşor mişcat de această bucurie vizibilă, de 
această fericire şi prietenie, îl îmbrăţişă şi el zdravăn. 

— În sfârşit, ai venit! exclamă Charles d'Angouleme. 
Dragul meu prieten... fratele meu bun... fratele meu mai 
mare, ai venit în sfârşit să contempli o fericire care este 
opera domniei tale! ... 

— Ca să zic aşa, răspunse cavalerul zâmbind, treceam prin 
Orleans, venind dintr-un pustiu şi mergând spre alt pustiu... 
şi-am vrut să mă opresc într-o oază... 

Tânărul duce se îndepărtase strigând şi, după câteva 
minute, intră Violetta, roşie de emoție, se apropie de 
Pardaillan şi îi întinse fruntea, murmurând: 

— Nu mai lipseşte aşadar nimic pentru ca nobilul meu soţ 
şi eu însămi să fim fericiţi, căci, iată, aţi venit! ... 

Pardaillan, mai emoţionat şi mai mirat, în fond, decât ar fi 
vrut să fie, de această explozie de gratitudine şi de 
prietenie frăţească, o sărută pe amândoi obrajii pe tânăra şi 
graţioasa femeie. În aceeaşi clipă apăru Marie Touchet, 
mama lui Charles, şi, pe când Pardaillan făcea o plecăciune 
adâncă, ea făcu trei paşi repezi, îl prinse în braţe şi, cu 
lacrimile în ochi, îl strânse la piept, rostind: 

— Sunt fericită, fiul meu drag, fericită că-ţi pot spune cu 
glas tare ceea ce-i spun în şoaptă lui Dumnezeu în 


rugăciunile mele din fiecare seară: „Domnul să-l apere pe 
ultimul reprezentant al cavalerilor de altădată!” 

Şi, întorcându-se spre un alt portret al lui Carol al IX-lea, 
mai mic decât acela din salon, adăugă cu un suspin: 

— Din păcate el nu-i aici să-i mulţumească salvatorului 
copilului său. Dar am să te iubesc pentru amândoi, 
cavalere! 

— Doamnă, spuse cavalerul încercând să-şi ascundă 
puternica bucurie care i-o dădea această mişcătoare clipă, 
doamnă, mă socot răsplătit regeşte, pentru că văd o rază de 
fericire în ochii domniei voastre şi un zâmbet pe buzele 
domniei voastre... 

După primele momente de efuziune, cele patru personaje 
luară loc în fotolii şi Pardaillan, copleşit de întrebări, fu 
nevoit să povestească ce i se întâmplase de la scena din 
mănăstirea Montmartre. O făcu pe tonul lui simplu, care îi 
înfrumuseţa atât de mult povestirile, istorisi moartea lui de 
Guise, aceea a lui Maurevert şi, în sfârşit, pe aceea a 
Caterinei de Medici, dar nu suflă nici o vorbă despre 
Fausta. 

Seara se dădu un banchet de gală, la care au fost poftiţi 
seniorii notabili din Orleans. La masă, Pardaillan, în pofida 
opoziţiei sale, a fost aşezat în fotoliul stăpânului casei. 

A fost o seară de neuitat. Dar, a doua zi, când Charles 
d'Angouleme intră în camera cavalerului să-l anunţe că 
pregătise în cinstea sa o partidă de vânătoare, Pardaillan 
răspunse că se pregătea să plece. 

— Să pleci? exclamă tânărul duce pălind. Desigur doar 
pentru câteva ceasuri... Căci vei rămâne cu noi, nu-i aşa? Te 
vei stabili la noi... De acum înainte nu ne vom mai 
despărţi... 

— Poate că, într-o bună zi, o să-ţi cer o mai îndelungată 
ospitalitate, răspunse Pardaillan. Pentru moment însă 
trebuie să-mi iau rămas bun... 

Nici implorările Măriei Touchet, nici lacrimile Violettei nu 
izbutiră să-l reţină pe cavaler. Pardaillan, puternic 


emoţionat, le strânse mâinile, spunând: 

— Da, da, prietenii mei dragi, vă făgăduiesc că, dacă 
vreodată am să mă simt amărât, o să vin aici să-mi aşez 
capul şi să caut mângâierea zilelor mele de bătrâneţe... 

Îi strânse în braţe şi plecă. 

— Acum, murmură el când se îndepărtă, pot să mă laud că 
am văzut cu ochii mei ceea ce înseamnă fericirea. 

Către ora prânzului se opri la un han spre a mânca şi a-şi 
odihni calul. Scormonind în cingătoarea de piele, constată 
că nu-i mai rămăseseră decât şapte scuzi de câte şase livre 
pentru a face călătoria la care pornise. 

— Drace! mormăi fel, făcând o strâmbătură. Şi cu banii 
ăştia trebuie să ajung până la Florenţa... şi să mă mai şi 
întorc! ... 

Şi, cum scotoci după ceva şi sub oblâncul şeii, găsi acolo o 
cutie destul de voluminoasă, care conţinea o miniatură, o 
scrisoare şi cinci fişicuri de monede. Pardaillan desfăcu 
fişicurile şi constată că erau de câte două sute de scuzi de 
aur fiecare. Privi miniatura: era portretul Mariei Touchet, 
de pe vremea când locuia în strada Barres. Portretul era 
aşezat într-o ramă de aur vechi, în care erau montate 
douăsprezece diamante: un dar al lui Carol al IX-lea. 
Pardaillan deschise atunci scrisoarea şi iată ce citi: „Pleci 
într-o călătorie lungă. Fiul meu drag, inima mi-a spus că am 
dreptul să mă ocup de cheltuielile domniei tale de călătorie, 
aşa cum, în alte împrejurări, m-am ocupat de cheltuielile de 
călătorie ale celuilalt fiu al meu, fratele domniei tale, 
Charles. În ce priveşte portretul, el mi-a fost dăruit în acel 
an 1572, pe care domnia ta poate l-ai dat uitării, dar care 
va rămâne veşnic întipărit în memoria mea. Este cea mai 
dragă dintre toate amintirile mele. Este cea mai dragă 
dintre toate amintirile care mă leagă de acela pe care l-am 
iubit. Ţi-l dăruiesc, deoarece îţi era destinat ca fiind, după 
inima mea, copilul meu mai mare. Adio, dragul meu fiu. Ar fi 
o mare bucurie şi mângâiere pentru mine să te revăd 


înainte de a muri... Gândeşte-te la asta! Şi Dumnezeu să te 
aibă în pază, aşa cum ne-ai păzit pe noi toţi...” 

Pardaillan rămase o oră, cu scrisoarea în mână, în 
ungherul din grajd unde se afla, absorbit într-o visare 
adâncă. Băiatul de la han care veni să-i spună că masa era 
gata, îl văzu nemişcat, cu capul plecat în piept şi lacrimi în 
ochi. 

Capitolul 40 

Palatul Riant. 

Pardaillan sosi la Florenţa pe la sfârşitul lui aprilie, ceea ce 
dovedeşte că mersese pe ocolite - alegând drumul cel mai 
lung, dar şi cel mai amuzant. A călători pentru el era 
adevărata bucurie: a se deplasa dintr-un loc în altul nu 
însemna decât scopul secundar al călătoriei... 

A doua zi după ce sosise, se duse la palatul despre care îi 
vorbise Fausta. Găsi la poartă un fel de elveţian care îl 
întrebă dacă el era ilustrul domn de Pardaillan. Cavalerul 
răspunse că, într-adevăr, avea onoarea să fie domnul de 
Pardaillan, deşi habar n-avea dacă era ilustru. La care 
bravul paznic al palatului nu mai spuse nimic, dar, 
îndreptându-se spre un dulap pe care îl deschise, scoase 
dintr-un sertar o scrisoare cu peceţi, pe care cavalerul o 
desfăcu pe loc. Ea nu conţinea decât aceste patru cuvinte: 
„Roma. Palatul Riant. 

— Fausta” 

Fausta îl aştepta deci la Roma! 

„Ce dracu am venit să fac în Italia? mormăia, el în sinea sa, 
a doua zi, călătorind pe un drum frumos, plin de miresmele 
îmbătătoare ale primelor flori şi inundat de razele soarelui 
de mai. Ei, cine mă împiedică să-mi întorc calul şi s-o 
pornesc înapoi spre Orleans, unde să stau toată iarna la 
căldură, cu picioarele la vatră, toamna să vânez cerbi şi 
căprioare, iar vara să-mi scriu memoriile la umbra teilor 
bătrâni?” 

Pardaillan izbucni în râs la ideea de a-şi scrie memoriile. 
Avea totuşi să şi le scrie, spre marea plăcere a cititorilor 


cărora le va veni în minte să le frunzărească şi spre marea 
bucurie a autorului acestei povestiri, care avea să afle în ele 
pagini preţioase. 

Pardaillan îşi făcu intrarea în Roma într-o superbă seară, 
în 14 mai 1589. Trase la hanul Franc-Parisien, cuvinte care, 
scrise în franceză pe firmă, îi părură de bun augur. Hangiul, 
într-adevăr, era un francez şi jumătate, adică parizian de pe 
strada Montmartre. Se stabilise de cincisprezece ani la 
Roma, unde făcea încet avere dându-le romanilor să 
mănânce din bucătăria pariziană şi francezilor care picau la 
el din bucătăria romană, ceea ce, pretindea el, trebuia să 
ducă fără greş, mai devreme sau mai târziu, la o alianţă 
între locuitorii din Paris şi cei din Roma. 

Cavalerul dormi neîntors până la ora opt de dimineaţă, se 
îmbrăcă cu grijă şi, după ce mâncă, se interesă cam pe 
unde s-ar afla Palatul Riant, unde Fausta îi dăduse întâlnire. 
Hangiul îi arătă drumul pe care trebuia să meargă până 
acolo şi adăugă: 

— Un monument care fără doar şi poate a fost foarte 
frumos la vremea sa, dar care cade în ruină. De pe vremea 
Lucreţiei Borgia este nelocuit! 

Dar Pardaillan şi pornise la drum şi, mergând pe o stradă 
paralelă cu Tibrul, curând se pomeni în faţa Palatului Riant, 
edificiu magnific, strălucitor şi întunecat ca un capriciu al 
Lucreţiei Borgia, împodobit cu statui şi basoreliefuri, care îi 
sporeau splendoarea şi acoperit de praf, cu ferestrele 
închise, marea curte exterioară pustiită şi poarta zidită. 

— Mi se pare, murmură Pardaillan, că asta e un fel de 
copie a Palatului din insula Cit... Măcar de n-aş găsi şi aici 
o sală de tortură şi nici o vârşă de fier! ... 

Cum şedea aşa, destul de încurcat, pentru că poarta era 
zidită, un bărbat trecu pe lângă el, îl atinse uşor cu cotul şi 
îi şopti: 

— Urmaţi-mă... „Se pare că sunt aşteptat!” îşi spuse 
Pardaillan, care se luă după om fără să spună o vorbă, 


asigurându-se în acelaşi timp că spada era la locul ei, la 
cingătoare. 

Omul se strecură printr-un soi de gang îngust care 
mărginea Palatul Riant în partea lui dreaptă şi dădea spre 
Tibru. Pe la mijlocul gangului, dispăru pe o uşă joasă şi 
Pardaillan intră pe urma lui. Unul mergând în faţă şi celălalt 
urmându-l, nescoţând nici o vorbă, străbătură un coridor 
lung şi ajunseră în sfârşit într-un vestibul imens care, 
evident, ocupa tot parterul dinspre faţadă. Nu era decât un 
deşert de marmură, populat de statui impasibile care, toate, 
suferiseră de pe urma furiei populare, întrucât uneia îi 
lipsea un braţ, alteia capul. Lampadare stâlcite, cornişe 
sfârtecate, coloane prăbuşite, pereţi înnegriţi de urma 
flăcărilor păreau să indice că vreo dramă îşi desfăşurase 
acolo sumbrele-i peripeții. 

Pardaillan, mereu în urma călăuzei sale, pătrunse într-o 
parte a palatului unde se regăseau toată măreţia şi tot 
fastul grandios cu care îi plăcea să se înconjure prinţesei 
Fausta. Se opri şi, deodată, îşi dădu seama că omul care îl 
condusese dispăruse. Aşteptă deci, cu ochii fixaţi pe un 
tablou de Rafael din Urbino, care reprezenta o tânără de o 
frumuseţe strălucitoare, cu ochii negri, un surâs imperios, 
cu forme totodată delicate şi pline de maiestate: era 
portretul Lucreţiei Borgia... bunica Faustei. Cum stătea dus 
pe gânduri în faţa imaginii acestei fiice de papă, auzi în 
spatele său un zgomot uşor şi, în cadrul de catifea al unei 
portiere, văzu o tânără care îl contempla. Avea aceeaşi 
frumuseţe fatală, aceiaşi ochi plini de mister ca şi femeia 
din tablou... 

— O priveşti pe bunica mea? întrebă Fausta înaintând spre 
el, fără alt cuvânt de bun venit decât o uşoară înclinare a 
capului. Pe alte căi decât ale mele, cu mijloace mai sigure, 
ea a putut, timp de câţiva ani, să-mi realizeze visul. Ce viaţă 
îmbătătoare ar fi fost aici, dac-aş fi putut şi eu să urc pe 
culmile puterii şi dacă, sub oblăduirea unei spade 
invincibile, a unui bărbat puternic şi curajos între toţi, aş 


locui în palatul acesta ca o suverană de temut şi nu ca o 
proscrisă care se ascunde! ... 

Fausta se aşezase într-un fotoliu şi, cu un semn, îl poftise şi 
pe Pardaillan să se aşeze. 

— Doamnă, spuse cavalerul, mi s-a părut că experienţele 
cumplite, prin care aţi trecut de cealaltă parte a Alpilor, v- 
au smuls pentru totdeauna din minte acel ferment de 
ambiţie care vă roade şi vă va ucide. La ce bun să te strădui 
atâta pentru a domina, adică pentru a aduce altora 
nenorocire? Mă opresc, doamnă, altfel aş avea aerul că ţin o 
predică. Din tot ce aţi spus adineauri nu vreau deci să rețin 
decât un singur lucru: că sunteţi aici, unde vă ascundeţi ca 
o proscrisă... Credeam că aţi încheiat pace cu Sixtus? 

Fausta clătină din cap cu o amărăciune disperată. 

— Între mine şi Sixtus, zise ea, e o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Am crezut pentru o clipă că totul s-a isprăvit. Dar, 
punând piciorul pe pământul Italiei, am înţeles că 
rămăsesem nepoata Lucreţiei şi că nu puteam să uit nimic. 
Într-adevăr, am fost înfrântă! Înfrântă, mai ales pentru că 
domnia ta te-ai aflat în calea mea... Dar dacă n-ai mai fi 
împotriva mea! Dacă ai fi alături de mine! O! Aş reîncepe 
lupta... şi, de data asta, aş ieşi învingătoare... 

Fausta se opri o clipă, ca şi când ar fi aşteptat un cuvânt, 
un semn de încuviinţare. Dar Pardaillan rămânea de 
gheaţă. 

— În ce-l priveşte pe Sixtus, chiar dacă eu aş renunţa 
pentru totdeauna la luptă, el nu va renunţa la răzbunare. 
Te-ai întrebat de ce nu te-am aşteptat la Florenţa? 

— Nu mi-am pus nici o întrebare, doamnă, m-aţi aşteptat 
la Roma, am venit la Roma... chiar dac-ar fi fost la capătul 
lumii. 

Dacă Fausta l-ar fi cunoscut bine pe Pardaillan, această 
banală hiperbolă i-ar fi demonstrat tocmai răceala 
cavalerului. Dar, tresărind de bucurie, ea continuă cu glas 
pătimaş: 


— Dacă ceea ce spui este adevărat, mai pot spera încă. 
Împreună, putem înfăptui lucruri mari. Dar, află mai înainte 
că, dacă am plecat din Florenţa, unde te aşteptam, am 
făcut-o pentru că eram hărţuită de zbirii lui Sixtus. La 
Florenţa, palatul meu a fost încercuit, eram pe punctul de a 
fi prinsă... şi am fugit. 

— Şi aţi căutat refugiu tocmai la Roma! 

— Da, răspunse simplu Fausta. Voi fi căutată peste tot, dar 
nu şi în umbra castelului Sant'Angelo. Sixtus şi-a aruncat 
privirile departe pentru a ghici unde m-am ascuns şi-atunci 
va uita să privească la picioarele sale. 

— Bine jucat! zise Pardaillan, care nu-şi putu stăpâni râsul. 

Şi, cu toate acestea, lucru ciudat, nu se simţea în apele lui. 
Femeia aceasta, într-adevăr foarte frumoasă, fecioara asta 
prea fecioară şi prea puţin femeie, care fusese învinsă, 
medita la vreo cumplită răzbunare, femeia asta pentru 
care, pe podul de la Blois, el simţise, chiar dacă doar pentru 
o clipă, că îi bate inima... ei bine, Fausta nu-i inspira acum 
decât un soi de repulsie. 

— Cavalere! rosti mai departe Fausta cu blândeţe. Când 
am aflat că l-ai ucis pe ducele de Guise, când am înţeles că 
eşti una dintre forţele naturii împotriva căreia nu se poate 
face nimic, am crezut că destinul meu s-a încheiat. Pe podul 
de la Blois am vrut să mor, dar m-ai smuls din ghearele 
morţii. În ceasul acela, cavalere, între noi s-a petrecut, un 
lucru grav... şi, pe temelia acelui eveniment, mi-am refăcut 
viitorul. Nu protesta, taci... După ce voi isprăvi de vorbit, 
vei spune da, sau nu... 

Fausta se reculese un minut, apoi, aţintindu-şi privirea de 
foc asupra cavalerului, spuse: 

— Iată despre ce este vorba. Pretutindeni, în Italia, am 
prieteni puternici. Răspândiţi, împrăştiaţi, descurajaţi de 
triumful lui Sixtus, vor deveni o formidabilă armată, gata să 
facă orice, dacă repurtez aici o singură victorie. La Roma, 
două mii de oameni înarmaţi sunt gata să formeze primul 
nucleu al acestei armate şi mai am oamenii mei până şi în 


castelul Sant'Angelo. Dacă Sixtus moare... sau pur şi simplu 
dacă pun mâna pe el, dacă îl ţin prizonier aici, devin 
stăpână absolută pe situaţie. Cavalere, mă bizui pe domnia 
ta să-l prinzi pe Sixtus în Vatican, să-l faci prizonier de 
război şi să mi-l aduci aici. Nu-ţi vor lipsi nici banii, nici 
oamenii pentru a duce la bun sfârşit această încercare. Ţi 
se pare cu putinţă? 

— "Totul este posibil, doamnă. 

— Bine, zise Fausta, ai cărei ochi se ilumină ca de un 
fulger. După ce Sixtus va fi prins, împreună cu cei două mii 
de ostaşi ai mei, veţi ţine Roma în mână, iar eu voi lua în 
stăpânire Vaticanul. Prietenii despre care ţi-am vorbit se 
vor reuni atunci şi fiecare mi-ar aduce contingentul său: 
după o lună vom avea în jurul Romei o armată pe care o 
evaluez la treizeci de mii de pedestraşi, cincisprezece mii 
de călăreţi şi patruzeci de tunuri. Cu această armată, 
cavalere, pot să mă înapoiez în Franţa şi să-mi iau o revanşă 
decisivă... Dar, această armată are nevoie de un conducător. 
L-am şi găsit, eşti domnia ta... Ce spui despre toate astea? 

— Spun, doamnă, că totul este posibil, repetă Pardaillan, 
dar, de data aceasta, cu o atât de vizibilă răceală, încât 
Fausta simţi cum o înspăimântătoare îndoială îi muşcă 
inima. 

Rămase câteva clipe căzută într-o reverie sumbră. Apoi, 
rar, vorbi mai departe: 

— Tot eşafodajul acesta este construit pe un sentiment... 
„Am ajuns la punctul nevralgic, atenţie!” se gândi 
Pardaillan. 

Fausta se ridică. Tremura uşor din tot trupul. Era palidă. 
În sfârşit, luând brusc o hotărâre, spuse: 

— Cavalere, totul depinde de răspunsul pe care ai să mi-l 
dai. Nu vreau să-mi dai pe loc acest răspuns. Revino peste 
trei zile şi vom sta de vorbă. Dacă vei spune da, triumful 
meu şi al domniei tale sunt asigurate. Dacă vei spune nu, 
înapoiază-te în Franţa şi ne vom despărţi pentru totdeauna. 
.„„.O! Acum taci... trei zile... Încă trei zile de visuri... 


Era gata să se lase purtată de vorbe. Se stăpâni şi, cu un 
ton mai rece, adăugă: 

— Am nevoie de aceste trei zile pentru a lua ultimele 
hotărâri. Şi domnia ta ai nevoie de ele pentru a chibzui 
înainte de a te angaja... peste trei zile, la căderea nopţii, 
cavalere... adio! ... 

După aceste cuvinte, dispăru în spatele unei draperii şi 
Pardaillan o văzu intrând pe Myrthis, care îi făcu semn s-o 
urmeze. Se supuse, ameţit de ceea ce-i auziseră urechile. 
După câteva minute se pomeni în stradă şi se înapoie la 
hanul Franc-Parisien. 

— Ce dracu am venit să caut aici? murmură el când 
rămase singur şi se încuie în camera lui. Tigresa a rămas tot 
tigresă. Ar fi trebuit să-mi dau seama... Trei zile! Aş face 
bine să profit de ele pentru a o lua la sănătoasa... Ei, dar aş 
avea aerul că fug! 

Între timp, Fausta se aruncase pe un pat şi, cu capul 
înfundat în perne, palidă de efortul pe care îl făcuse pentru 
a se stăpâni, murmură: 

— Nimic! Nimic! Nimic! Nici o tresărire, nici o clipire! ... 
O, da! Să chibzuiască, deoarece este în joc viaţa lui! Să 
chibzuiască şi să se ferească! Deoarece, acum, eu îl am la 
mână! ... 

Ce se petrecuse în Palatul Riant în aceste trei zile? Ce 
pregătiri se făcură? Ce porunci dădu Fausta? ... În cea de-a 
treia zi, la parterul palatului era mare fierbere. Când se 
lăsă seara, cei douăzeci de servitori care erau închişi în 
palat, bărbaţi sau femei, ieşiră de acolo ca dintr-un loc 
ciumat şi se îndepărtară în mare grabă. În Palatul Riant nu 
mai rămaseră decât Fausta şi confidenta sa Myrthis. 

La căderea nopţii, Pardaillan, aşa cum făgăduise, se 
prezentă la uşiţa din gang şi fu introdus de Myrthis. Numai 
că, de data asta, urcă o scară tainică şi fu condus la primul 
etaj. 

Capitolul 41 

Sfârşitul palatului Riant 


— Doamnă, zise Pardaillan când se află în prezenţa 
Faustei, vă datorez o explicaţie la fel de sinceră ca şi acelea 
pe care le-am mai avut în câteva rânduri. Încep prin a vă 
spune că mâine dimineaţă voi porni la drum spre a mă 
înapoia în Franţa. Acum, adaug că în timpul acestor trei zile 
m-am tot întrebat cu toată seriozitatea asupra ofertelor pe 
care aţi binevoit a mi le face şi, la toate întrebările mele, mi- 
am răspuns: nu. Am venit totuşi la domnia voastră întrucât 
mi s-a părut, mai întâi pe podul de la Blois şi mai apoi în 
coliba acelor pescari de pe Londra cărora le-aţi făcut un dar 
atât de preţios, mi s-a părut, ziceam, că înlăuntrul domniei 
voastre s-a petrecut o răsturnare deplină şi că o rază de 
lumină a pătruns în sfârşit în bezna acestui suflet pe care 
nu-l înţeleg deloc. N-am văzut bine. N-am gândit bine. Am 
tras pe nedrept concluzia că aveam desigur o oarecare 
influenţă asupra spiritului domniei voastre şi că, aducându- 
vă fratern înspre bunătate, aş putea evita multe nenorociri 
atât pentru domnia voastră, cât şi pentru alţii. Nu, n-am să 
merg la castelul Sant'Angelo pentru a-l captura pe Sixtus. 
Nu, n-am să-i comand pe cei două mii de soldaţi plătiţi 
pentru a ţine Roma la bunul plac al domniei voastre. Nu, n- 
am să fiu şeful armatei pe care plănuiţi s-o adunaţi. lată şi 
motivele: doamnă, nu pot să sufăr oamenii care se aşează în 
fruntea a cincizeci sau a şaizeci de mii de oameni pentru a 
jefui, a ucide, a pustii, a incendia, a străbate meleagurile ca 
nişte meteori în urma cărora nu mai rămân decât ruine. 

Motivele mele sunt firave şi o minte politică ca a domniei 
voastre desigur că le dispreţuieşte. Totuşi acestea sunt 
motivele mele. Mai am şi altele. Şi, dacă trec de la planul 
general la cel simplu, dacă privesc faptele de arme pe care 
mi le propuneţi vă spun că nu pot să sufăr pregătirea unor 
capcane împotriva unui bătrân care nu-mi stinghereşte cu 
nimic nici viaţa, nici libertatea. Gâlceava lui cu domnia 
voastră nu mă priveşte. Când am avut să mă răzbun pe de 
Guise, l-am pândit, l-am aşteptat şi i-am spus: „Apără-te...” 
Şi de Guise, doamnă, ca şi Maurevert, ştia să ţină o sabie în 


mână. Însă Sixtus! De ce, cu care drept, pentru care jignire, 
pentru care atentat împotriva mea să-i doresc răul? Îmi mai 
rămâne să adaug încă două lucruri: că voi pleca fericit dacă 
ştiu că ne despărţim prieteni şi, pe urmă, că, dacă 
sinceritatea mea vă va provoca ura, în ce mă priveşte n-am 
să fiu niciodată duşmanul domniei voastre, fiind hotărât să 
uit şi vârşa de fier şi oamenii lui de Guise trimişi pe urmele 
mele şi tot restul, spre a-mi aminti numai de podul de la 
Bois. 

Pardaillan se opri şi răsuflă uşurat. Sudoarea îi şiroia pe 
frunte. 

Fausta îl ascultase cu ochii închişi. Nici un fior nu tulbura 
marmura acestei frunţi pure, rămasă la fel de senină ca şi 
când ar fi auzit laudele vreunui curtean sau ale vreunui 
poet. Numai că, atunci când Pardaillan isprăvi de vorbit, ea 
deschise ochii şi, cu un gest plin de nepăsare, lovi un gong. 
Myrthis apăru de îndată. 

— Fă ceea ce ţi-am poruncit, îi spuse Fausta. 

Pardaillan observă că Myrthis devenise palidă şi că buzele 
ei fremătau de parcă ar fi vrut să răspundă. O privire 
fulgerătoare a Faustei opri răspunsul acesta gata să 
pornească. Myrthis aruncă o privire stranie asupra 
cavalerului, apoi se îndepărtă. 

Pardaillan îşi pipăi spada, jungherul şi se pregăti să facă 
faţă oricărui eveniment. Un gând rapid ca fulgerul îi lumină 
mintea şi îşi spuse că Fausta dăduse probabil porunca să fie 
ucis. Desigur, avea să vadă intrând vreo duzină de spadasini 
având sarcina să-l prefacă în mici fărâme... 

Fausta, cu urechile la pândă, păru să asculte un zgomot 
îndepărtat. 

— Doamnă, rosti Pardaillan cu glas sigur, dar scăzut şi 
ameninţător, care este porunca pe care slujitoarea domniei 
voastre trebuie s-o împlinească? 

Fausta, în clipa asta, încetă să mai tragă cu urechea. 
Întoarse spre cavaler un obraz pe care acesta nu i-l 
recunoscu... 


Tot ceea ce patima dezlănţuită în inima unei femei poate 
arăta ca splendid şi înnebunitor, radios şi cumplit, se 
aprinsese, ba chiar arunca văpăi pe chipul acesta. Zâmbetul 
buzelor purpurii, uscate de friguri, tremura ca un fior de 
dragoste supraomenească, lava privirii ardea, fecioara 
neprihănită, fecioara dispreţuitoare şi trufaşă, printr-o 
prefacere înspăimântător de rapidă, devenea cea mai 
pătată şi cea mai neruşinată dintre desfrânate... Cu un 
singur gest îşi lăsă să cadă rochia de în albă ca neaua şi 
minunata ei goliciune apăru în ochii lui Pardaillan uluit, 
fascinat, pierit, asemenea unei sublime creaţii a unui 
Michelangelo cuprins de delir... 

Atunci ea prinse să vorbească... Vorbi cu un glas plin de 
stranie blândeţe, răguşit de dragoste, gâfâitor, arzător... 

— Te iubesc, spuse ea, te iubesc şi tu mă respingi... Te 
iubesc şi tu mă respingi... le iubesc, eu, fecioara care purta 
în inima ei mândră un dispreţ suprem faţă de bărbaţi... te 
iubesc şi mă dăruiesc ţie... iată-mă, îţi aparţin... sunt a ta pe 
de-a întregul şi am jurat că, pentru un ceas, tu vei fi al meu 
pe de-a întregul... 

Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui, îl înlănţui strâns...: 

— Fausta! bâigui Pardaillan aiurit de patima aceasta care 
îl pătrundea precum cea mai perfidă otravă. 

Ea îşi apropie buzele de buzele lui... O clipă, într-o sinistră 
lucire a raţiunii, cavalerul întrevăzu că îl păştea o primejdie 
îngrozitoare... Dar, cu un soi de asprime dezlănţuită, ea îl 
strânse şi mai tare şi îmbrăţişarea ei deveni şi mai furioasă. 
Atunci cavalerul începu să gâfâie... Îşi pierdu capul. Uită 
totul de pe lume. Pentru o clipă, dragostea, dragostea 
asemănătoare unei flori monstruoase căreia un soare 
necunoscut i-ar grăbi înflorirea într-o clipită, dragostea, 
plină de nelinişte şi de ameţeală, îi prinse în mrejele ei 
mintea, inima, sufletul şi trupul... 

— Sunt învinsă! murmura fecioara. Sunt învinsă de tine, 
dar prin înfrângerea mea dobândesc cea mai strălucitoare 
victorie... Ascultă... Ştii ce am făcut pentru a te avea?... 


— O! bâigui cavalerul. Ce importanţă are! Visul acesta pe 
care-l văd cu ochi uimiţi şterge toate celelalte visuri... 

— Trebuie să ştii... Ţi-am dorit moartea... da, am vrut să 
mori în timpul primului sărut pătimaş pe care fecioara 
neprihănită îl oferă unui bărbat... Ieri, ah! ascultă... ieri, în 
sala cea mare a acestui palat au fost îngrămădite fascine... 
Myrthis le-a dat foc, înţelegi? ... Şi, acum, palatul arde! ... 
Myrthis a ieşit şi a încuiat în urma ei toate uşile... pricepi? 
„.. Şi, acum, suntem singuri... singuri deasupra unui imens 
rug în flăcări... singuri într-un somptuos rug de dragoste! ... 
Pardaillan! Pardaillan! ... Mă iubeşti? ... 

— Te iubesc! şuşoti Pardaillan. Moartea! ... Un rug! ... Fie! 
„„„ Să mori astfel, nu înseamnă să mori, înseamnă să treci 
dintr-un vis în visuri încă necunoscute... 

Buzele lor se uniră. Timpul se scurse... o oră, poate... 
Pardaillan nu-şi dădu seama. 

Când ieşi din acest delir, când îşi reveni în fire, Pardaillan 
aruncă priviri înnebunite în încăpere şi văzu că un fum 
înecăcios o umplea pătrunzând prin crăpăturile uşilor. O 
căută pe Fausta lângă el şi, cu un râs straniu, murmură: 

— Să mor în braţele tale, să mor în dragoste şi în flăcări! 
„.. Ar fi un sfârşit frumos pentru viaţa mea agitată! ... 

Dar, alături de el, n-o găsi pe Fausta! ... Râsului său 
înăbuşit îi răspunse un hohot de râs strident. Atunci 
raţiunea reveni în valuri repezi în minte şi, odată cu 
raţiunea, groaza. 

Pardaillan se ridică dintr-o singură mişcare. Auzi 
şuierăturile incendiului, trosniturile bârnelor, vuietul unor 
zgomote îndepărtate. Şi, înlăuntrul palatului, sub aceste 
zgomote asurzitoare, tăcerea, lipsa oricărei făpturi vii... 

Adevărul hidos i se înfăţişă deodată pe de-a întregul... Era 
încuiat împreună cu Fausta în Palatul Riant! Şi palatul 
ardea! ... Era singur cu ea! Şi amândoi aveau să moară! 

Şi, în clipa aceea de groază, când şi începuse să se sufoce, 
un gând de milă, o milă iertătoare şi plină de devotament 
prinse viaţă înlăuntrul lui şi izbucni în acest strigăt: 


— Fausta! ... Fausta! ... 

Să o salveze! ... Să salveze fecioara care îi dorise moartea, 
care îl omora, dar care i se dăruise! ... 

Acelaşi hohot de râs infernal îi răspunse... şi, deodată, o 
văzu... O văzu înconjurată de fum, în miezul unui abur 
negru şi roşietic, asemenea unei făpturi de taină, care intră 
din nou în taină. O văzu ca într-o depărtare, cu linii 
neprecise, un chip abia bănuit în care străluceau două 
diamante negre, cele două diamante funebre ale ochilor ei, 
fantomă care se risipeşte, creatură indescifrabilă, învăluită 
în enigmă... Pardaillan înaintă, clătinându-se, pe jumătate 
orbit şi răcni: 

— Vino! ... Să fugim! ... O! Am să te salvez! ... Aisă 
trăieşti! ... 

Şi, din norul de fuM. Odată cu fulgerul ochilor ei, ieşi 
glasul Faustei, glasul calm, glacial, dulce şi aspru, glasul 
suveran: 

— Voi trăi! ... Da, Pardaillan! ... Însă tu, tu vei muri! ... 
Învinsă adineauri pentru ultima oară, îmi iau revanşa, iar 
sărutul meu de dragoste te ucide, pentru că oţelul nu te 
poate atinge! ... Adio, Pardaillan! 

Pe măsură ce vorbea, Fausta părea că se îndepărtează, că 
se confundă cu fumul gros, că se topeşte în norul întunecat 
şi glasul ei însuşi slăbea... La ultimul cuvânt, ea dispăru cu 
desăvârşire. 

Pardaillan înţelese că avea să moară singur! ... Să moară, 
da! Căci fumul îl înăbuşea, flăcările se strecurau pe sub uşa 
pe unde intrase şi orice ieşire îi era tăiată, pentru că o uşă 
de fier îl separa de calea pe care apucase Fausta. Pardaillan 
se îndreptă cu hotărâre spre flăcări. În momentul când era 
gata să atingă uşa pe unde pătrunsese în încăpere, uşa se 
prăbuşi... El se dădu îndărăt... 

Dinaintea lui era rugul imens, cuptorul roşu al unei scări 
care ardea... 

În clipa asta, adică la mai puţin de zece secunde după 
dispariţia Faustei, în clipa asta când Pardaillan înţelegea că 


se va prăpădi, în clipa asta un zgomot înfiorător domină 
întreg tumultul, în această încleştare enormă de zgomote 
care era incendiul... Scara se prăbuşea! ... 

Şi, în clipa asta când Pardaillan se clătina pe picioare, 
simțind că i se învârte capul şi că ameţeala morţii punea 
stăpânire pe el, deodată respiră mai uşor, ca şi când o mare 
adiere de vânt ar fi împrăştiat fumul... şi văzu... da, de 
cealaltă parte a abisului pe care îl lăsase scara prăbuşită, 
pe o bucată de zid înnegrit, văzu o fereastră ale cărei 
vitralii se spărseseră, iar cercevelele căzuseră în acelaşi 
timp cu scara... Pardaillan se aplecă şi mai mult: calculă 
spaţiul care îl despărţea de fereastra aceea... 

A fost o clipă de groază, greu de descris. 

Pardaillan îşi desfăcu sabia, îşi scoase tunica şi se dădu 
îndărăt până la uşa de fier... Şi îşi luă avânt! ... Îşi luă avânt 
în clipa când jerba de flăcări urca răsucindu-se în spirale 
purpurii... 

În clipa următoare se afla agăţat de marginea interioară a 
ferestrei... 

Trecuse peste abis! Sărise! Cum? Prin ce prodigioasă 
întindere a muşchilor, prin ce elan de nebunie admirabil 
calculată? ... 

Se afla pe fereastră... 

Jos, la picioarele lui, foarte departe, o mulţime de oameni 
mişuna şi, în această secundă tragică, ochii lui văzură 
panorama sublimă, nemaipomenită, misterioasă şi 
strălucitoare a Romei, clopotniţe, cupole, coloane, temple 
cu creste de purpură în noaptea neagră... Şi, înăuntru, 
rămăseseră casa scării, cuptorul, palatul pradă flăcărilor, 
torentele de fum negru şi roşu, trosniturile, apriga bătălie a 
focului, uruitul zidurilor ce se prăbuşeau... sfârşitul, 
spulberarea a ceea ce fusese Palatul Riant! ... 

Pardaillan îşi aşeză picioarele pe o cornişă lată care 
şerpuia de-a lungul ferestrelor în exterior. Respira din 
adâncul plămânilor. 


Cu spatele la zidul fierbinte, cu faţa întoarsă spre vid, 
înainta pe-o parte... mergea... se îndepărta de focarul 
central... din ce în ce mai mult, îşi recăpăta sângele rece... 
nu prindea în vid, nu se uita la nimic... Brusc, atinse cotul 
cornişei şi, aruncându-şi o clipă ochii înspre picioare, văzu 
că era deasupra Tibrului... „Sunt salvat”, îşi spuse în sinea 
lui. 

Într-adevăr, era salvat! ... Partea aceasta a Palatului Riant 
nu era încă atinsă de flăcări. Pardaillan sparse vitraliile 
primei ferestre peste care dădu, sări pe o scară pe care o 
cobori în câteva salturi şi se pomeni într-o sală pardosită a 
cărei uşă din fund dădea spre Tibru... 

Se aruncă în gol şi începu să înoate... Peste zece minute se 
urca pe un fel de cheu mic şi, după un sfert de ceas, se 
înapoia la hanul Franc-Parisien: toată lumea se dusese să 
vadă incendiul. Pardaillan putu să se strecoare până în 
odaia lui, fără să fie văzut... 

Se vâri în pat şi, aproape îndată, căzu într-un somn de 
plumb. 

Fu trezit de hangiu în persoană. Cavalerul îl trimise să-i 
facă rost de un pieptar, o spadă, o pălărie şi îi ceru nota de 
plată. Parizianul îşi îndeplini repede însărcinarea, se 
înapoie cu mai multe lucruri din care Pardaillan putu să 
aleagă, explicând totodată că, noaptea trecută, îşi pierduse 
aceste obiecte de absolută necesitate apărându-se 
împotriva unei cete de răufăcători. 

— Domnul n-a văzut focul? întrebă hangiul, care asista la 
îmbrăcatul cavalerului. 

— Nu, răspunse Pardaillan, dar iată zece scuzi şi trei livre 
cât face nota de plată. Şi, acum, iată şi un galben ca să-mi 
povesteşti despre incendiu, căci povesteşti pe cinste! 

Hangiul se porni să facă o pitorească istorisire, pe care 
Pardaillan o ascultă foarte atent. 

— Dar, ce credeţi, domnule, spuse el în încheiere, 
închipuiţi-vă că palatul acesta pe care toată lumea îl credea 
pustiu de pe vremea Lucreţiei Borgia, închipuiţi-vă că era 


locuit... şi. Ceea ce este şi mai grozav, locuit de o femeie... o 
femeie, domnule, despre care circulă tot felul de zvonuri şi 
care era un fel de răzvrătită, în revoltă deschisă faţă de 
autoritatea Sfântului Părinte... 

— Ai spus „care era”... 

— Pentru că femeia a pierit în flăcări, domnule, după cum 
spune toată lumea. 

Pardaillan se întoarse brusc cu spatele, pe când hangiul îşi 
continua povestirea-i elegantă. 

Cavalerul simţise că i se scurge sângele din cap şi că se 
face palid la faţă. Deci Fausta era moartă! ... Moartă de o 
moarte îngrozitoare pe rugul aprins de ea pentru el! ... Îşi 
scutură capul murmurând: 

— Fausta a murit, a murit şi trecutul... Să încercăm să 
privim înspre viitor! 

Când urcă în şa, hangiul îi oferi, la botul calului, un pahar 
dintr-un soi de vin din Burgundia, pe care îl păstra pentru 
împrejurările de seamă. Peste o jumătate de oră, Pardaillan 
călărea pe drumul de întoarcere. 

Nu, Fausta nu murise. În clipa când Pardaillan se 
îndepărta de Roma, ea era întemniţată şi păzită într-o 
încăpere din castelul Sant'Angelo, împreună cu slujitoarea 
ei, Myrthis. După ce dăduse foc vreascurilor adunate la 
parter, Myrthis ieşise încuind uşile, după instrucţiunile pe 
care le primise şi îşi aşteptase stăpâna în faţa unei uşi 
scunde, de pe aripa stângă a palatului, unde focul nu putea 
ajunge decât cu mare greutate. Incendiul izbucni şi Myrthis 
tocmai îşi frângea mâinile când uşa scundă se deschise. 
Fausta apăru... 

În momentul acela, bărbaţii care o urmăriseră pe 
slujitoare se apropiară repede, le înconjurară pe cele două 
femei şi unul dintre ei, punându-şi mâna pe umărul Faustei, 
îi spuse cu glas scăzut: 

— Sunteţi prinţesa Fausta! De opt zile supraveghem 
palatul acesta. În numele sanctităţii-sale, doamnă, vă 


arestez. Binevoiţi să ne urmaţi fără scandal, dacă vreţi să 
aveţi norocul de a vă înţelege cu Sfântul-Părinte... 

Fausta ridică o privire plină de văpăi spre cerul 
ameninţător, pe care incendiul îl înfrumuseţa cu lucirile sale 
cumplite, prefăcându-l într-un imens rug. În acelaşi timp fu 
luată de oamenii papei. 

Capitolul 42 „Ventre saint-gris” 

Cu cât se îndepărta de Roma, cu atât Pardaillan îşi 
recăpăta acel spirit de nepăsare chibzuită care îl făcea atât 
de puternic în viaţă. Când intră în Franţa, scena din Palatul 
Riant nu mai trăia în el decât ca un vis îndepărtat. Dealtfel, 
veştile stranii pe care le culegea pe drum, pe măsură ce 
înainta, erau de ajuns a-i abate gândurile. Află că bătrânul 
cardinal de Bourbon fusese proclamat rege al Franţei sub 
numele de Carol al X-lea, că Mayenne ţinea în mâinile sale 
Parisul, că Henric al III-lea era încolţit, că regele Navarei se 
războia pe lângă Saumur, având la dispoziţie o puternică 
armată, că Chartres, Le Mans, Angers, Rouen, Evieux, 
Lisieux, Saint-L6, Alencon şi alte oraşe se aflau în stare de 
revoltă înarmată împotriva regelui legitim: pe scurt, regatul 
era trecut prin foc şi sabie şi marea bătălie, bătălia 
definitivă avea să înceapă, pentru a se şti cui va aparţine 
acest regat. 

Pe la 20 iunie, ajunse la Blois. Acolo, află că regele, cu o 
armată foarte redusă, îşi aşezase tabăra între Tours şi 
Amboise. A doua zi porni deci să coboare cursul Loarei şi, 
trecând de Amboise, dădu în cale peste un puternic 
detaşament de regalişti. În fruntea acestui detaşament îl 
recunoscu, după vârful coifului, pe Crillon şi îşi împunse 
calul spre acesta. Bravul căpitan scoase un țipăt de bucurie 
revăzându-l pe cavaler, încredinţă comanda trupei unuia 
dintre ofiţerii săi şi îi propuse lui Pardaillan să meargă 
împreună până la tabăra regală, ceea ce cavalerul acceptă. 

— Mi se pare, căpitane, zise Pardaillan, că nu sunteţi prea 
fericit? 


— Ba, dimpotrivă, pe toţi dracii, sunt fericit. Începem 
lupta, o să fie nevoie să dăm şi să primim lovituri! 

— Atunci înseamnă că oftaţi de bucurie? 

— Nu, pe toţi dracii! 

— Atunci înseamnă că sunteţi îndrăgostit? 

Crillon îşi ridică viziera coifului şi îi arătă cavalerului un 
obraz brăzdat de tăieturi. 

— Cu mutra asta? zise el izbucnind în râs. Nu, cavalere, 
oftez pentru că treburile bietului meu Valois sunt tare 
încurcate. Of! Dac-aţi vrea, cavalere... 

— Ce să vreau, căpitane? 

— Ei, ce să mai vorbim, răspunse Crillon, oamenii de mare 
curaj cam lipsesc din jurul bietului Valois, pe care toţi îl 
părăsesc. Cavalere, dac-aţi vrea să intraţi în slujba regelui... 

— Mulţumesc, spuse Pardaillan, pentru părerea bună pe 
care o aveţi despre mine, dar vreau să rămân liber. 

— Este ultimul domniei voastre cuvânt? ... 

Pardaillan se înclină. Crillon căzu pe gânduri. 

— Dar, continuă atunci cavalerul, deoarece tot regatul s-a 
ridicat împotriva lui Valois, deoarece, cu slabele lui mijloace, 
nu poate să-i facă faţă lui Mayenne, eu ştiu bine ce aş face 
dac-aş fi în locul lui. Aş căuta să închei alianţe. Henric de 
Bearn are o armată solidă... 

— Ei? Pe toţi dracii! Valois o ştie prea bine şi nu s-ar putea 
spune că doar cheful îi lipseşte să strige după ajutor. Dar i-e 
frică. Un refuz din partea Bearnezului ar însemna o mare 
ruşine! ... Cavalere, ştiţi că mi-a trecut prin gând să mă duc 
de unul singur să-l caut pe B&arnez? Însă dacă mă refuză... 
refuzul l-ar atinge pe rege, întrucât sunt omul regelui! 

— Atunci am să mă duc eu, dacă asta vă face plăcere. Mi- 
aţi făcut un serviciu îndemnându-l pe Ruggieri să-mi dea 
ospitalitate: acum mi-a venit rândul şi mie! 

— O! Mi-aţi luat-o înainte şi vă datorez mai mult decât îmi 
datoraţi, zise Crillon. Dar, în sfârşit, dacă consimţiţi... 

— lau sarcina asupra mea, zise Pardaillan cu fermitate. 
Propunerile vor veni din partea Bearnezului către Valois... 


— Mii de draci! Dacă veţi izbuti să faceţi un asemenea 
lucru! ... Regele ar fi salvat! ... 

— Credeţi? zise Pardaillan cu un zâmbet straniu. Pornesc 
chiar acum. Totuşi, cu o singură condiţie: să nu-i spuneţi 
regelui nimic despre asta. Mă oblig să-i pun pe cei doi regi 
faţă-n faţă, asta-i tot. 

În aceeaşi zi, Pardaillan ajunse în tabăra Bearnezului care, 
neputând intra în Saumur, înaintase în direcţia oraşului 
Tours, pentru a supraveghea îndeaproape evenimentele. Pe 
când se apropia de tabără, văzu doi ofiţeri subalterni, cu 
ţinuta cam ponosită şi zdrenţuită care, întorcându-se 
desigur dintr-o misiune de recunoaştere, se îndreptau spre 
corturile lor, mânându-şi caii la pas. 

Mai ales aspectul unuia din ei era jalnic. Nu avea armură, 
ca şi tovarăşul său, tunica îi era găurită în coate, pieptarul 
de piele era ros la umeri, desigur datorită folosirii scutului, 
purta un pantalon bufant de catifea, de culoare ruginie, la 
fel de uzat ca şi tot restul costumului. Numai două 
amănunte izbeau în acest ansamblu, nepotrivindu-se cu 
restul: într-adevăr, cavalerul acesta purta pe umeri o largă 
mantie stacojie şi, pe cap, o pălărie cenuşie cu pene albe. 

Celălalt călăreț purta pe cuirasă o eşarfă albă, dar nu avea 
panaş la cască. 

Pardaillan se apropie de aceşti doi ofiţeri, cu intenţia de a-i 
întreba prin ce mijloc ar putea pătrunde în tabără şi l-ar 
putea vedea pe regele Bearnului. Ei îşi vedeau de drum 
fără să-l bage în seamă şi vorbeau cu aprindere, cu acel 
accent piperat care dă de gol un gascon dintr-o mie de 
oameni. 

— Domnilor, zise cavalerul aducându-şi calul în dreptul 
celor doi bărbaţi şi ridicându-şi pălăria, aş dori să intru în 
tabără. 

Călărețul cu panaş la pălărie se întoarse spre Pardaillan, 
care îl recunoscu pe loc. 

„Regele Bearnului!” îşi spuse în sinea sa. 


Viitorul rege Henric al IV-lea aruncă asupra lui Pardaillan 
o privire mai mult vicleană decât profundă. 

— De ce vreţi să intraţi în tabără? întrebă el răstit. 

— Spre a-l vedea pe majestatea-sa regele Navarei. 

— Şi ce vreţi de la majestatea-sa? întrebă Bearnezul pe un 
ton şugubăţ. 

— Să-i fac o propunere care-l interesează numai pe el. 

— Din partea cui? 

— Din partea mea, domnule, răspunse Pardaillan. 

Regele Navarei tresări şi îl privi pe cavaler cu mai multă 
atenţie. Desigur că chipul acestuia, deschis şi calm, produse 
asupra lui o impresie fericită, întrucât spuse: 

— Veniţi cu mine. Şi am să vă prezint regelui, domnule... 

— Cavaler de Pardaillan, care vă mulţumeşte de mii de 
ori... 

Bearnezul făcu un semn din cap şi porni la drum. 
Pardaillan îl urmă. După zece minute, regele se opri în faţa 
unui cort mare, descălecă şi îl pofti pe cavaler să intre 
împreună cu el. 

— Domnule, zise Bearnezul când rămaseră singuri, nu se 
ajunge la rege cu una, cu două. Dar, dacă vreţi să-mi 
spuneţi care este propunerea pe care doriţi să i-o faceţi 
majestăţii-sale, mă însărcinez să i-o transmit. 

— Sire, răspunse Pardaillan care făcu o plecăciune cu acei 
soi de politeţe semeaţă care-i aparţinea numai lui, văd că 
suntem singuri. Cred că am o oarecare pricepere în ce 
priveşte curajul. Îmi îngădui deci, sire, să vă aduc 
complimentele mele, deoarece aş fi putut fi mânat de 
intenţii rele... 

— Aşadar, m-ai recunoscut? 

— După panaşul alb căruia i se alătură cei bravi în bătălie, 
da, sire... 

Regele zâmbi pe sub mustață, îşi scoase vestita pălărie de 
fetru cenuşiu şi o puse pe o masă ponosită, se aşeză pe un 
scaun şi reluă vorba: 

— Şi acum, că nu mai am panaş, mă mai recunoşti? 


— Da, sire, după costumul sărăcăcios, după bogăţia 
gândurilor pe care le citesc în ochii majestăţii-voastre. 

— Ventre saint-gris! exclamă Bearnezul. Ştii că-mi placi 
mult, domnule de Pardaillan? 

— Sire, în “72, adică acum şaisprezece ani, am auzit-o pe 
ilustra măriei-voastre mamă, Doamna d'Albret, onorându- 
mă cu un cuvânt bun, aproape asemănător cu acela pe care 
l-aţi rostit adineauri. 

Bearnezul se ridică, mai emoţionat decât te-ai fi putut 
aştepta din partea lui. 

— Mama... Anul 1572... Pardaillan... la stai puţin... O! Nu 
eşti cumva acel Pardaillan care, într-o zi de răzmeriţă, a 
salvat-o pe Doamna d'Albret şi care... 

— Sire, spuse Pardaillan zâmbind la rândul său, văd că şi 
măria-voastră m-a recunoscut... 

— Bate laba, domnule! spuse regele Navarei cu acea 
familiaritate care, mai târziu, avea să-l facă atât de popular. 

Pardaillan strânse mâna pe care i-o întindea regele 
Navarei. Acesta începu să strige: 

— Agrippa! ... Hei! ... Aubigne! ... 

Ofiţerul, care îl escorta pe rege în momentul când 
Pardaillan îi întâlnisE. Apăru sub cort. 

— Agrippa, spuse Bearnezul, trimite-mi, te rog, dacă eşti 
bun, o sticlă de vin din Saumur, ca să am plăcerea să 
ciocnesc paharul cu domnul aici de faţă şi care este un 
prieten de-al meu, un prieten al Doamnei, mama mea... 

Ofiţerul aruncă o privire mirată asupra lui Pardaillan şi 
ieşi. Curând intră un ostaş, aşeză pe masă o sticlă şi două 
pahare, apoi dispăru. Bearnezul luă singur sticla şi umplu 
cele două pahare. 

— Ce credeţi, domnule? întrebă regele. 

— Că, dacă majestatea-voastră obişnuieşte să se poarte cu 
această simplitate regală, izbânda vă este asigurată, sire. 

— Ar fi timpul să mai izbândesc şi eu, ventre saint-gris! În 
sănătatea domniei tale, domnule! 

— În sănătatea măriei-voastre, sire! răspunse Pardaillan. 


— Minunat! rosti regele plescăind din limbă. Dar noi avem 
unul mai bun, prin părţile Neracului. 

— Mă îndoiesc, sire, zise Pardaillan flegmatic. Vinurile din 
sud sunt galbene, tulburi şi se urcă la cap. Vinul ăsta uşurel 
de Saumur, înţepător şi spumos, este o minune... adevăratul 
vin din Franţa, sire! 

— U! Da... un vin franțuzesc! zise Bearnezul zâmbind. Un 
vin care nu va fi niciodată al meu! 

— Asta nu ţine decât de măria-voastră, sire! 

— Cum aşa? ... Eşti un om atât de îndrăzneţ, încât te poţi 
lăuda că l-ai uimit şi pe Bearnez. Vorbeşte deci deschis. 
Oricât de departe ar merge sinceritatea domniei tale, 
adăugă el, umbra Jeannei d'Albret te va apăra. Aşadar, 
despre ce propunere este vorba? 

— Sire, spuse Pardaillan, vă aduc coroana Franţei şi 
dreptul de a alătura domeniilor majestăţii-voastre 
podgoriile din Saumur, care sunt cu mult superioare 
acelora din Nerac. 

Capitolul 43 

Două dinastii faţă în faţă 

— Explicaţi-vă, domnule, zise Bearnezul când îşi mai 
reveni puţin din uluirea provocată de ultimele cuvinte ale 
lui Pardaillan. 

— Sire, zise Pardaillan, explicaţia va fi scurtă. Aveţi o 
armată destul de puternică în ce priveşte numărul şi 
entuziasmul soldaţilor majestăţii-voastre. Desigur, aceşti 
ofiţeri şi soldaţi în zdrenţe sunt în stare să moară până la 
ultimul pentru cauza panaşului alb al majestăţii-voastre. 
Însă ei singuri nu sunt în stare să vă cucerească regatul 
Franţei, sau, dacă-l vor cuceri, să vi-l păstreze. 

— De ce, domnule? 

— Pentru că o armată ca a majestăţii-voastre poate 
distruge o armată, aceea a lui Henric al III-lea, de pildă, pe 
urmă o altă armată, aceea a domnului de Mayenne, apoi şi 
alte armate. Dar, cu cât va distruge mai multe armate, cu 
atât se vor înmulţi armatele care vor trebui distruse. Aşa 


încât, în cele din urmă, nu veţi mai rămâne cu nici un 
soldat, doar dacă nu veţi distruge şi ultimul ţăran din 
Franţa, şi-atunci, peste cine veţi mai domni? 

— Dar de ce? De ce, domnule? 

— Pentru că vă izbiţi de o patimă, cea mai cumplită, cea 
mai indestructibilă dintre patimi: patima religioasă. 

Bearnezul scoase un suspin şi îşi plecă fruntea. 

— Cred, continuă Pardaillan, că majestatea-voastră m-a 
înţeles. 

— Asta ţine de o politică simplă şi largă, aşa cum e orice 
politică a adevărului. Niciodată nu voi domni în Franţa. 

— Ba da, sire, veţi domni, dar cu două condiţii. Prima este 
următoarea: Henric de Valois reprezintă în Franţa un 
principiu. Regele poate fi ucis, dar principiul mai are încă 
de trăit o viaţă lungă. Chiar dacă i se va lua coroana, 
cuvântul regelui Franţei va avea putere de lege pentru o 
mulţime de seniori şi de burghezi răspândiţi pretutindeni 
pe suprafaţa regatului. Dacă Henric al III-lea declară că 
sunteţi apt să-i urmaţi la tron, dacă vă desemnează ca 
urmaş, chiar mâine, sire, jumătate din Franţa va fi alături 
de măria-voastră. 

— Domnule, spuse Bearnezul care se ridică şi începu să se 
plimbe agitat, îmi explici cu o limpezime orbitoare nişte 
lucruri pe care mi le-am repetat de mii de ori cu unele 
reţineri. Dar, în sfârşit, pentru ca Valois să mă desemneze, 
ce trebuie să fac? 

— Să profitaţi de situaţia încurcată în care se află spre a-i 
oferi un ajutor spontan: duceţi-vă la el şi spuneţi-i: „Frate, 
eşti nefericit, vin în ajutorul tău. Eşti lipsit de soldaţi, ţi-i 
aduc pe-ai mei.” 

— Şi crezi că regele Franţei va primi o asemenea 
întâmpinare? Domnule, fii sincer. Da sau nu, vii cumva din 
partea lui Henric al III-lea? 

— Sire, răspunse Pardaillan, vin din partea mea şi asta-i 
destul. Dar răspund cu capul că regele Franţei o să vă 


primească şi că, în bucuria lui, o să vă desemneze ca urmaş 
la tron... iar Henric al III-lea, sire, este foarte bolnav. 

— O! Dac-aş fi sigur de asta... murmură Bearnezul. 

— Sire, îmi iau sarcina de a vă însoţi până la Henric al III- 
lea. Dacă ofertele pe care i le veţi face vor fi respinse, 
consimt să fiu ucis ca trădător! 

— Fie! ... Ei bine, să presupunem că târgul este încheiat. 
lată-mă deci aliatul regelui Franţei. Acesta mă desemnează 
ca urmaş. Moare. Am alături de mine jumătate din Franţa, 
aşa cum ai spus mai înainte. Dar cealaltă jumătate? Voi fi 
osândit ca toată viaţa să port un război civil? 

— Războiul civil va înceta când cealaltă jumătate din 
Franţa vă va accepta. Şi această a doua jumătate vă va 
accepta când veţi dori, rosti simplu cavalerul. 

— Cum aşa! Cum aşa! strigă Bearnezul cu aprindere. 

— Sire, când veţi fi proclamat rege al Franţei, când veţi 
avea alături jumătate din Franţa, când veţi constata că 
războiul civil nu vă foloseşte, atunci, sire, vă veţi face 
catolic. 

— Niciodată! spuse Bearnezul, cu mai multă forţă 
aparentă decât cu convingere adevărată. Să renunţ la 
religia strămoşilor mei! ... 

— Pentru a le asigura o coroană copiilor măriei-voastre! 

— Să capitulez astfel în faţa parizienilor? ... 

— Ei, sire, Parisul merită o liturghie! 

— Ventre saint-gris! exclamă Bearnezul izbucnind în râs. 
Am să mă folosesc de vorbele astea! ... 

— Când vă veţi duce la Notre-Dame! ... 

— Ssstt! ... Să nu vorbim despre aşa ceva... Să vorbim 
despre ajutoarele pe care i le pot da lui Henric al III-lea. 

„Bine! se gândi Pardaillan. S-a şi convertit. Şi să mai zici 
că ultimul grăjdar al acestui rege se lasă mai degrabă tăiat 
în bucăţi decât să renunţe la religia strămoşilor săi, cum 
zicea singur 

— Domnule, reluă vorba regele, eşti oaspetele meu pentru 
câteva zile. Îl voi trimite pe domnul d'Aubigne în tabăra 


regelui Franţei. 

„Bun! Deci, mă ţine ostatec... Dar, dacă poftesc, îmi iau 
tălpăşiţa... Da, însă vreau să văd sfârşitul comediei...” 

— Sire, adăugă cu glas tare Pardaillan, primesc 
ospitalitatea pe care mi-o oferă cu atâta graţie majestatea- 
voastră, până în momentul când se va fi înţeles cu cealaltă 
majestate... 

După o oră, Agrippa d'Aubigne pornea spre tabăra lui 
Henric al III-lea, purtând propunerile de alianţă ale 
Bearnezului. A doua zi seara se înapoie, aducând răspunsul 
lui Valois: regele Franţei îi dădea întâlnire regelui Navarrei 
în castelul Plessy-l€s-Tours. 

Vestea se răspândi îndată în toată tabăra hughenoţilor. 
Bearnezul dădu pe loc dispoziţii. Anunţă că va pleca cu 
douăzeci de ofiţeri şi o sută de oameni înarmaţi. Restul 
armatei îi va urma fără să se grăbească. A doua zi, regele 
porni cu mica escortă pe care o indicase, pe când armata lui 
se urnea încet. Pardaillan se învârtea printre ofiţerii 
regelui. Uneori, regele îl chema lângă el şi îi punea 
întrebări. 

Când ajunseră în faţa castelului Plessy, văzură că toată 
armata lui Henric al III-lea se afla acolo, în cantonament. 

Henric al III-lea aştepta în grădină, înveşmântat într-un 
splendid costum de satin alb, purtând la gât marele colan al 
ordinului al cărui întemeietor era, sprijinindu-şi mâna pe 
mânerul unei săbii bătută în diamante şi cu umerii acoperiţi 
de o mantie scurtă de mătase vişinie. 

În spatele lui, pe o adâncime de cincisprezece sau 
douăzeci de rânduri, curtenii şi ofiţerii lui, înveşmântaţi în 
haine de ceremonie, alcătuiau un cadru de o stranie 
măreție. În spatele acestei mase de costume strălucitoare, 
la stânga şi la dreapta, un şir dublu de halebardieri în 
costume de curte, majestuoşi şi impunători, închideau trei 
laturi ale unui careu mare, care avea deschisă doar o 
singură latură. În sfârşit, în spatele halebardierilor, trei 
regimente în ţinută de campanie: în fund, puşcaşii, la 


dreapta şi la stânga, lăncierii. În mijlocul acestei enorme 
scene bine regizate, pe care o contempla mulţimea 
adunată, Henric al III-lea, singur într-un spaţiu gol, aştepta 
nemişcat. 

Bearnezul înaintă, urmat de escorta lui formată din trei 
oameni plini de praful drumului străbătut. Cu un gest îşi 
opri tovarăşii şi înaintă singur. 

O tăcere de plumb se aşternu peste întreaga curte şi peste 
poporul atent la orice mişcare, atunci când Bearnezul se 
opri la trei paşi de Henric al III-lea, singur, cu vechea lui 
tunică uzată, pălăria cenuşie împodobită cu o medalie, 
cizmele cu tălpile tocite şi pintenii ruginiţi. 

Brusc, Bearnezul deschise braţele. Henric de Valois, cu 
inima strânsă, făcu trei paşi repezi şi se aruncă în braţele 
deschise murmurând: 

— Frate! ... Of! Fratele meu... Sunt foarte nenorocit! ... 

În faţa acestui spectacol, un freamăt prelung străbătu 
şirurile curtenilor şi ostaşilor, cuprinse mulţimea adunată, 
se învolbură ca foşnetul frunzelor, când începe să bată 
vântul, se urcă, se umflă şi, deodată, pe când toate capetele 
se descopereau, izbucni o aclamaţie imensă: „Irăiască 
regele! ...” Şi atunci, la acest strigăt pe care nu-l mai auzise 
de multă vreme, Henric al III-lea începu să plângă. 

— Ei! Ventre saint-gris! zise cu voioşie ragele Navarrei. 
Nu-ţi pierde curajul, frate! Cu ajutorul muntenilor mei, te 
voi duce înapoi la Paris, până în palatul Luvru! 

Alianţa era încheiată. Această alianţă avea să ducă la 
instalarea Bearnezului pe tron şi la instaurarea dinastiei 
Bourbonilor. 

Trei zile mai târziu, cele două armate reunite mărşăluiau 
împreună, respingeau la Tours trupele lui Mayenne, se 
îndreptau spre Paris şi îşi stabileau cartierele generale de 
la Saint-Cloud şi până la Vaugirard. Parisul, înmărmurit de 
aceste succese fulgerătoare, avea să cedeze... 

Capitolul 44 

Jacques Clement. 


Pardaillan îi urmase până la Saint-Cloud pe aliaţi, ca un 
spectator independent şi curios să examineze câtva timp 
rezultatele unei alianţe care era opera sa. 

Zadarnic însă Bearnezul şi Henric al III-lea căutară să-l 
atragă de partea lor. Bearnezul, prin mijlocirea lui du 
Bartas, îi oferi un post în sfatul său intim. Şi i-l oferi, spuse 
du Bartas, ca celui mai fin şi mai leal diplomat pe care îl 
cunoscuse vreodată. Pardaillan se porni pe râs şi răspunse 
că şi-aşa îi era destul de anevoie să se sfătuiască pe el 
însuşi. Henric al III-lea îi oferi, prin Crillon, o sabie de 
mareşal în armatele sale. Însă Pardaillan răspunse că avea 
de gând să se mulţumească doar cu buna lui spadă. 

La 2 august, după ce luă masa cu Crillon şi cu du Bartas, 
Pardaillan îşi luă rămas bun de la aceştia, spunând că va 
pleca într-o ţară îndepărtată. Cei doi ofiţeri îl îmbiară în van 
să rămână şi, văzând că era de neclintit, îl strânseră în 
braţele lor. Pardaillan se urcă pe cal şi, trecând podul de la 
Saint-Cloud, se îndreptă spre Paris, fără dealtfel să ştie 
dacă va putea intra în oraş. Nu era mânat de un gând 
anume. Dacă izbutea să intre în Paris, plănuia pur şi simplu 
să se odihnească vreo două sau trei luni de la hanul 
Devinicre. Datorită Mariei Touchet era un om bogat. 

Pardaillan mergea deci în pasul calului, foarte gânditor, 
când visând la trecutul său atât de plin de evenimente, când 
la viitorul care se arăta atât de gol. 

Tocmai atunci când soarele pogora la asfinţit, calul său sări 
deodată într-o parte. Aruncându-şi privirile în jur, văzu că 
animalul se speriase de un bărbat care tocmai se oprise în 
faţa lui şi îi zâmbea. Bărbatul acesta purta rasa călugărilor 
iacobini. Pardaillan tresări, recunoscându-l pe Jacques 
Clement. 

— Unde te duci, dragă prietene? exclamă Jacques Clement 
cu un glas atât de limpede, atât de răsunător şi de voios, 
încât Pardaillan rămase mirat şi se gândi: „Asta înseamnă 
că a renunţat!” 


— Mă duc la Paris, zise el cu glas tare. Nu te-am văzut 
niciodată zâmbind astfel. Eşti aşa dar fericit? 

— Peste poate, prietene, dragul meu prieten... 

— Ei! Ei! exclamă cavalerul uimit. Şi de unde vii? 

— Din împărăţia dragostei, zise Jacques Clement. 

— Drace! Să-ţi fie de bine! ... Şi unde te duci? 

— La moarte, răspunse Jacques Clement. 

Pardaillan rămase deodată ca îngheţat. Îl privi mai bine pe 
călugăr. Şi, în ochii lui strălucitori, întrevăzu un abis. Sub 
văpaia obrajilor, întrevăzu paloarea spectrală a unui om 
care îşi sacrifică viaţa. 

— Dar, reluă Jacques Clement făcând cu ochiul într-un fel 
maliţios, cum vei intra în Paris? Hai, lasă-mă să-ţi fac un 
serviciu cu totul neînsemnat. la medalia asta. Cu ajutorul ei 
nu numai că vei putea trece porţile, dar vei putea umbla 
pretutindeni în Paris. 

Pardaillan luă medalia. Îşi puse o mână pe umărul 
călugărului şi îi spuse: 

— Ascultă-mă. 

— Taci! îl întrerupse cu glas înfundat Jacques Clement, ai 
cărui ochi se stinseră deodată, devenind sticloşi. Nimic pe 
lumea asta, înţelegi, nimic nu mă poate împiedica să merg 
unde mă duc! 

Pardaillan aruncă o privire asupra călugărului şi, pe chipul 
înflăcărat al acestuia, citi o hotărâre atât de implacabilă, 
încât înţelese că, într-adevăr, orice vorbă ar fi de prisos. Îşi 
luă deci în puţine cuvinte rămas bun de la Jacques Clement, 
se urcă iarăşi pe cal şi porni pe drumul spre Paris, unde, 
într-adevăr, datorită medaliei călugărului izbuti să intre 
fără greutate. 

Trebuie să ştim că Parlamentul din Paris fusese arestat în 
întregime la o lună după moartea ducelui de Guise. 

Or, în lunile care urmară, nefericiţii consilieri, nemaiavând 
nici o speranţă de a fi puşi în libertate de către rege, îşi 
petrecură timpul încercând să corespondeze cu el. Erau 
însă supravegheați îndeaproape. În cele din urmă, pe la 


sfârşitul lunii iulie, un consilier bolnav ceru să i se aducă un 
duhovnic. Acest duhovnic era un călugăr capucin pe care 
consilierul îl trase de limbă cu dibăcie. Capucinul mărturisi 
că era cu sufletul de partea regelui. Consilierul mărturisi 
atunci că nu era bolnav şi îl întrebă pe duhovnic dacă ar 
vrea să-şi ia sarcina de a-i transmite regelui câteva scrisori. 

Capucinul acceptă cu entuziasm, plecă ascunzând 
scrisorile sub anteriu şi... le duse direct lui Mayenne, unde 
se ţinea un sfat la care asista ducesa de Montpensier. 
Aceste fapte se petreceau la 31 iulie. Ducele de Mayenne 
citi cu glas tare scrisorile şi adăugă că era necesar ca ele să 
fie arse. 

— Trebuie să i le trimitem lui Valois! exclamă ducesa de 
Montpensier. Domnilor, vă asigur că suntem salvaţi, că 
peste trei zile Parisul nu va mai fi asediat şi că mâine ne 
vom putea ruga diavolului pentru mântuirea sufletului lui 
Irod! 

În aceeaşi seară, Jacques Clement avea scrisorile. Marie 
de Montpensier rămase cu el în noaptea aceea şi o parte 
din ziua următoare. Fără îndoială că folosi din plin aceste 
ceasuri pentru a-şi desfăşura un plan de asasinat pe care 
tânărul călugăr îl pricepu în cele din urmă, deoarece porni 
la drum... 

Tocmai scrisorile consilierilor întemnițați în Bastilia le 
purta Jacques Clement la Saint-Cloud. Dar mai purta cu el 
şi pumnalul pe care, la miezul nopţii, în capela iacobinilor, 
un înger i-l aruncase la picioare. 

Ajuns la Saint-Cloud, prima grijă a lui Jacques Clement fu 
să ia informaţii despre rege. Regele era la Meudon, unde 
Bearnezul îşi stabilise cartierul general... Călugărul se 
înfăţişă la casa în care locuia Henric de Valois. Intrarea 
casei era păzită de cincizeci de oameni. 

Jacques Clement aşteptă nu departe de uşa de intrare 
până la orele unsprezece din noapte, oră la care văzu 
intrând pe stradă o trupă numeroasă de călăreţi, precedată 
şi flancată de purtători de torţe. Trupa aceasta înainta în 


trap întins, într-o mare larmă de copite şi de arme... 
Jacques Clement îl văzu deodată pe rege descălecând. 
Chipul lui sulemenit îi apăru în lumina torţelor, pe când 
oamenii din escortă se rânduiau în semicerc şi dădeau 
onorurile. 

Călugărul, cuprins de friguri, se culcă în noaptea aceea 
într-o şură din vecinătate. 

La revărsatul zorilor, când trompeţii începură să sune, 
când toţi se scuturau de somnul nopţii şi se trezeau în 
tabăra vastă, Jacques Clement se sculă. Tremura din tot 
trupul şi îi clănţăneau dinţii. Îşi dădu atunci seama că şura 
aceea unde îşi petrecuse noaptea ţinea de un han. Intră în 
sala hanului, unde o slujnică aprindea focul şi îi ceru o sticlă 
din care bău jumătate. Apoi, după ce plăti, ieşi şi începu să 
rătăcească prin Saint-Cloud. 

Pe la orele nouă de dimineaţă se afla în faţa porţii locuinţei 
regale. În fiecare clipă soseau sau ieşeau de acolo curieri. 
Jacques Clement rămase un ceas urmărind acest du-te-vino 
şi toate mişcările ce se făceau în jurul casei. Se îndreptă 
spre uşa locuinţei. 

— Şterge-o de-aici! strigă santinela îndreptându-şi spre el 
sulița. 

— Vreau să-l văd pe rege! strigă Jacques Clement. 

În momentul acela, Henric al III-lea trecea dintr-o 
încăpere într-alta, prin dreptul intrării. 

— Ce vrea omul acela? îl întrebă el pe un ofiţer. 

— Mă duc să întreb, sire, răspunse ofiţerul. 

— Ce doriţi, părinte? întrebă ofiţerul apropiindu-se de 
Jacques Clement. 

— Să-i vorbesc regelui, spuse călugărul cu glas ferm. 

— Nu se intră aşa la majestatea-sa. 

— Vin de la Paris, spuse atunci Jacques Clement. 
Primejduindu-mi viaţa, îi aduc regelui scrisori de mare 
însemnătate. 

— Scrisori de la Paris! O! Asta-i cu totul altceva... Daţi-mi- 
le, domnule, daţi-mi-le! ... 


Jacques Clement scoase de sub rasă un pachet format din 
şapte sau opt scrisori, luă una la întâmplare şi i-o întinse 
ofițerului, spunându-i: 

— Regele s-o citească pe-această. Dacă socoate că merită 
osteneala, mă va chema. Dar jur că numai eu singur i le voi 
înmâna pe celelalte. 

Ofiţerul, convins că omul nu voia să scape un bun prilej de 
a fi răsplătit, aprobă cu un semn din cap şi duse scrisoarea 
lui Henric al III-lea... Jacques Clement rămase câteva 
minute în faţa intrării, sub ochii gărzilor. Ofiţerul reapăru şi 
îi făcu semn... călugărul îşi îndreptă spinarea. 

În încăperea unde fusese introdus, îl văzu pe Henric al III- 
lea aşezat într-un jilţ şi înconjurat de vreo zece dintre 
ofiţerii lui principali. Regele abia catadicsi să arunce o 
privire asupra călugărului şi, cu un ton apatic, întrebă: 

— Se pare că mai ai şi alte scrisori? Dă-le. 

— Sire, spuse Jacques Clement cu glas forţat, scăzut şi 
răguşit, cu un glas care-i făcu să freamăte pe cei de faţă, 
sire, scrisorile nu înseamnă nimic, ceea ce am a vă spune 
este totul. 

— Vorbeşte deci... Vii de la Paris? ... Ai intrat în Bastillia? 

— Sire, nu pot vorbi decât între patru ochi cu majestatea- 
voastră. Ceea ce am de spus este de o importanţă vitală... 

Henric al III-lea făcu un gest. Ofițerii şovăiră. Dar regele 
repetă gestul, fără să scoată o vorbă. Ei ieşiră. Jacques 
Clement îi urmări din ochi... Uşa se închise în urma lor. 

— Iată scrisorile, sire, spuse Jacques Clement care îi 
întinse un pachet. 

Regele începu să scoată peceţile şi să citească prima 
scrisoare, spunând: 

— Bine... foarte bine... O! Dar e admirabil... Şi domnia ta, 
jupâne, ce mai ai de adăugat? ... le as... 

Un țipăt cumplit ţâşni din gâtlejul regelui, întrerupându-i 
fraza: văzuse un pumnal în mâna călugărului, care cu 
chipul schimonosit, înspăimântător, se apleca asupra lui 
rostind cu glas tunător: 


— Irod! Am să-ţi spun din partea lui Dumnezeu că ţi-a 
sunat ceasul de pe urmă! ... 

În aceeaşi clipă, Henric al III-lea simţi un soi de frig cum îi 
pătrunde în burtă. Vru să se ridice şi căzu la loc. În acelaşi 
timp, văzu că era inundat de sânge şi că sub vintre purta un 
pumnal înfipt până în plăsele. Călugărul nu făcuse decât un 
singur gest şi apoi se dăduse îndărăt, cu braţele 
încrucişate... 

Toate acestea, începând cu remiterea scrisorilor, duraseră 
abia treizeci de secunde, dar, la strigătul regelui, încăperea 
se umplu de ofiţeri şi de gărzi, care îl prinseră pe călugăr. 

— Sire! întrebă Crillon. Ce se întâmplă? Omul acesta v-a 
insultat? 

Atunci văzură cu toţii ceea ce nu zăriseră de la început, 
pumnalul înfipt în vintrele regelui care, cu glas stins, 
murmură: 

— Ah! Călugăr mişel! ... M-a omorât! ... 

În acelaşi moment, Jacques Clement căzu la pământ, 
doborât de o lovitură de măciucă dată de un străjer, un altul 
îi descărcă pistolul drept în ureche, trei sau patru străjeri îl 
sfâşiară cu săbiile. Într-o clipită, trupul acesta nu mai fu 
decât o rană vie, înfiorătoare şi, clătinându-se încă pe 
picioare, fu târât afară, dat pe mâna mulţimii care alergase, 
rupându-l în bucăţi, prefăcându-l în mici fărâme. 

În vremea asta, numeroţi curieri porneau dn toate 
direcţiile. După un ceas, regele Navarrei sosea, cu calul în 
spume şi intra dintr-un salt în camera unde Henric al III- 
lea, întins pe un pat de campanie, zăcea leşinat, pe când doi 
chirurgi îi oblojeau rana... 

Atunci, o tăcere posomorâtă se aşternu peste tabără... 

Abia spre seară Henric al III-lea îşi recăpătă cunoştinţa. 
Declară cu mult curaj tuturor acelora care se aflau în jurul 
său că nu era nimic, că era rezistent şi că îşi va reveni. Apoi 
porunci să fie lăsat singur cu regele Navarrei şi să i se 
aducă instrumente de scris. 

— Sire, rosti Henric cu glas ferm. 


— Fratele meu! îl întrerupse Bearnezul plângând. 

— Sire! Ascultaţi-mă! Am să mor. Mi-a rămas de trăit doar 
vreo oră. Este de ajuns pentru a întocmi actul care vă 
desemnează drept unicul meu urmaş la tronul Franţei! ... 

Şi, luând pana în mână, adăugă cu un zâmbet: 

— Regele trage să moară... Trăiască regele! ... 

Capitolul 45 

Gazda cea bună. 

Pardaillan, aşa cum am mai spus, intrase în Paris şi, 
datorită medaliei pe care i-o dăduse Jacques Clement, 
fusese liber să circule. Izbuti să ajungă până la „Cei doi 
morţi care vorbesc”, o cârciumă la care se ducea pe 
vremuri atunci când era ţinută de admirabila Cahto. Era un 
han dărăpănat şi foarte deocheat. Clientela lui era alcătuită 
din femei desfrânate, bătăuşi şi ucigaşi cu simbrie. 

Rămase acolo două zile încuiat în odaie, râzând şi glumind 
cu oaspeţii nu prea recomandabili ai locului şi gândindu-se 
uneori ce avea să se întâmple cu el. 

În fond, Pardaillan se simţea chemat spre a lua două 
hotărâri, care nu-l mulţumeau niciuna, nici cealaltă. Prima 
era să primească ospitalitatea care îi fusese oferită la 
Orleans de către Charles d'Angouleme ţi mama acestuia, a 
doua era, aţa cum îi făgăduise blândei Huguette şi cum îl 
bătea şi pe el gândul, de a merge să se odihnească la hanul 
Devini€re. Înlătură repede prima soluţie. Şi, în privinţa celei 
de-a doua, rămase în cumpănă. 

În dimineaţa celei de-a treia zi, Pardaillan ieşi pe jos şi se 
duse la Devinicre. Parisul era cuprins de freamăt. O enormă 
bucurie izbucnea pe toate străzile. Oamenii dansau, 
aruncau pocnitori, purtau eşarfe verzi - culoarea speranţei 
- care fuseseră împărţite de doamna de Nemours şi de fiica 
ei, ducesa de Montpensier... Bucuria aceasta, eşarfele 
acestea verzi, dansurile, strigătele, beţia aceasta a unui 
popor întreg, era Parisul care purta doliu după dinastia 
Valois. De la primele strigăte pe care le auzi, Pardaillan 
înţelese că lucrul acela se isprăvise. Se vindeau pancarte cu 


portretul lui Jacques Clement, martirul şi salvatorul 
poporului. 

„Bietul nenorocit! se gândea cavalerul. Iată un om care a 
plătit scump câteva sărutări ale şchioapei... Offf! Offf! Ce 
dracu s-a petrecut la Devinicre?” 

Ajunsese în strada Saint-Denis, în faţa tindei vestitului han. 
Uşa de la bucătărie era zidită. În locul uşii cu geamlâc de la 
intrare, acum era o frumoasă uşă de stejar masiv, 
împodobită cu nituri. Însăşi tinda era modificată şi 
îmbogăţită cu o rampă frumoasă de fier forjat. Firma 
dispăruse. Casa fusese zugrăvită proaspăt, cu ferestre noi, 
totul căpătase un aer burghez dintre cele mai înstărite. 
Pardaillan rămase zece minute uimit şi oarecum întristat. 

„S-a dus hanul Devinicre! gândi el suspinând. Uite cum 
apune gloria acestei lumi! ...” 

Era gata să plece, trist la culme, când, în partea stângă a 
frumoasei uşi de stejar observă o placă de marmură, pe 
care era gravată o inscripţie. Se apropie, îmboldit de 
curiozitate şi citi aceste cuvinte: 

CASA PARDAILLAN 

„Casa Pardaillan! repetă în sinea lui cavalerul, uluit. Ia te 
uită! Deci eu am o casă la Paris! Şi n-am ştiut nimic!” 

Urcă treptele tindei şi lovi cu ciocanul în uşă. O slujnică 
simpatică şi amabilă deschise de îndată, îl cercetă o clipă şi 
îl rugă să intre. 

Şi intră în sala cea mare, unde o nouă surpriză îl făcu să 
holbeze ochii: într-adevăr, dacă hanul nu mai era un han în 
exterior, înăuntru însă era mai mult ca oricând. Nimic nu se 
schimbase în sala cea mare. Aceleaşi mese de stejar 
înnegrite de vreme, aceleaşi scaune cu spătarele sculptate, 
aceleaşi vase de aramă agăţate pe pereţi şi strălucind ca 
aurul şi, în fund, aceeaşi bucătărie, cu aceeaşi sobă mare în 
care ardea un foc straşnic. Pipeau, bătrânul câine Pipeau, 
se gudura la picioarele lui şi gemea de bucurie şi Huguette, 
gazda cea bună, cu braţele dezgolite, îl primea ca o 
adevărată gazdă bună, spunându-i: 


— A! Domnule cavaler, deci domnia ta eşti? ... Repede, 
Margot, fă o omletă bună pentru domnul cavaler, căruia 
desigur îi este foame. Repede, Gillette, dă o fugă în pivniţă, 
căci domnului cavaler desigur că i-e sete... 

Şi Huguette venea, cu mâinile întinse, spre Pardaillan, 
care o sărută pe amândoi obrajii. 

— Stai binişor, dragă prietenă, spuse atunci cavalerul. Nu 
mi-e foame şi n-o să mă ating de omleta domniei tale. Nu 
mi-e sete şi n-o să-ţi beau vinul. Dar sunt în schimb 
înfometat şi însetat de curiozitate, explică-mi şi mie... 

— Orice doreşti, răspunse Huguette zâmbind. 

Şi, deodată, se roşi, apoi păli, zâmbetul ei deveni trist şi 
neliniştit. Şi, cu un glas ceva mai tremurător, adăugă: 

— Ce doreşti să afli? 

— Ai închis hanul Devinicre? 

— Doamne sfinte, da, monseniore. Am agonisit în chip 
onest o oarecare avere şi m-am gândit... ideea asta mi-a 
venit într-o seară, stând lângă focul din cămin şi uitându-mă 
la Pipeau... m-am gândit că n-aş mai vrea să fiu o hangiţă a 
cărei casă este deschisă pentru fitecine. Dar, dacă Devinicre 
nu mai există pentru nimeni de pe lume, am vrut însă ca 
acest local să existe mereu şi ca mereu, atât timp cât voi fi 
eu în viaţă, să fie un bun adăpost pentru cineva, care mi-a 
făgăduit că va veni într-o bună zi să-şi caute aici odihna... 
Domnule cavaler, adăugă ea ridicându-şi capul şi ţintuindu-l 
cu ochii ei frumoşi, umeziţi de lacrimi. Devinicre nu mai 
este hanul de pe strada Saint-Denis, ci este un han bun, 
rezervat numai pentru domnia ta, este... casa lui 
Pardaillan... 

Ce vrei, cititorule? Fidelitatea aceasta, statornicia unei 
naivităţi încântătoare, delicateţea mişcătoare, ideea 
adorabilă de a închide hanul şi de a face din el totuşi un han 
rezervat doar pentru el... şi-apoi hangiţa era 
fermecătoare... şi-apoi Pipeau îl trăgea de haine chelălăind 
fericit... şi-apoi locul acesta îl făcea să retrăiască, 
palpitându-i inima, toată poezia tinereţii lui... pe scurt, 


dragul meu cititor, Pardaillan îşi deschise braţele. Huguette 
se aruncă la pieptul lui, tremurând şi plânse aşa multă 
vreme. 

O lună mai târziu avu loc căsătoria Huguettei, gazda cea 
bună, cu cavalerul de Pardaillan. Şi Huguette era mândră şi 
fericită şi încântată şi extaziată de a avea un asemenea soţ, 
ceea ce abia dacă mai este nevoie s-o spunem. În ce-l 
priveşte pe Pardaillan, a fost îndeajuns de generos pentru a 
se arăta încă şi mai fericit decât Huguette. Îşi agăţase 
spada în cameră şi, numai când rămânea singur, uneori nu 
se putea împiedica să ofteze, şi-atunci se întreba şi era 
nevoit să-şi mărturisească sieşi că fericirea asta molcomă îl 
plictisea puţin pe cavalerul rătăcitor, pe aventurierul, pe 
căutătorul necunoscutului care nu încetase să existe în el... 

În luna decembrie din anul următor, Pipeau muri încărcat 
de ani şi de fericire. Muri ca urmare a unei indigestii, 
deoarece într-o seară înfulecă o curcă grasă pe care, 
credincios vechilor sale instincte de borfaş, o furase dintr- 
un dulap... 

Biata Huguette nu era menită să se bucure multă vreme 
de fericirea pe care şi-o crease prin drăgălăşenia şi 
graţioasa ei fidelitate. Cam în perioada când muri Pipeau, 
ea răci tare şi forţele o părăsiră repede. Pardaillan stătu 
neclintit la căpătâiul patului ei şi o îngriji pe gazda cea 
bună, nu ca un bun soţ sau ca un bun frate, ci ca un iubit 
pătimaş. 

Aşa încât Huguette se bucură de o agonie minunată şi 
fericită. În ciuda tuturor manifestărilor, până acum se 
îndoise de dragostea cavalerului. Văzându-l însă atât de 
disperat, atât de atent s-o îngrijească şi să-i aline suferinţa, 
mereu alături, mereu găsind cuvinte de îmbărbătare, 
străduindu-se mereu s-o facă să râdă, să o convingă că va 
trăi şi că va fi fericită, ea nu se mai îndoi de sentimentele lui 
şi, de atunci încolo, deveni într-adevăr fericită. 

— Of! Prietenul meu drag, murmura ea uneori, de ce nu 
pot să mor de o sută de ori pentru a mă bucura de o sută de 


agonii asemănătoare! ... 

Şi, totuşi, gazda cea bună muri în cele din urmă! ... Muri 
cu zâmbetul pe buze, cu chipul iluminat de extazul fericirii 
şi al dragostei, muri într-o sărutare cu care scumpul, 
marele ei prieten, cum spunea ea, îi pecetluise buzele, în 
clipa cea de pe urmă. 

Cavalerul închise cu un gest pios aceşti ochi care îi 
zâmbiseră de atâtea ori. O plânse zile întregi. O lună după 
moartea bunei Huguette, Pardaillan deschise testamentul 
pe care îl lăsase gazda cea bună. 

„Las moştenire bunurile mele, mobile şi imobile, scumpului 
meu soţ, cavalerul de Pardaillan...” 

Testamentul începea cu aceste cuvinte. Urma după aceea 
enumerarea sus numitelor bunuri, mobile şi imobile, al 
căror total se ridica la suma rotundă de două sute douăzeci 
de mii de livre. 

Pardaillan străbătu încăperile care, pe vremuri, 
alcătuiseră hanul Devinicre ţi adună câteva mărunte 
amintiri, mai cu seamă un portret mic al Huguettei, pe care 
îl închise într-un medalion de aur. Apoi se duse la primul 
notar, îi arătă testamentul şi îi declară că, la rândul său, 
dăruia sus numitele bunuri, mobile şi imobile, oamenilor 
săraci din cartierul Saint-Denis. 

Hanul Devinicre fu transformat deci într-un azil pentru cei 
bătrâni şi neputincioşi. Pardaillan ceruse ca sala cea mare şi 
bucătăria să rămână neatinse şi ca o parte din venituri să 
fie alocată pregătirii zilnice a unei supe bune, care să fie 
împărţită gratuit celor nevoiaşi şi lipsiţi de adăpost şi de 
hrană. 

Rânduindu-şi astfel treburile, Pardaillan se urcă pe cal şi 
ieşi din Paris. 

Era într-o seară de februarie. Un vânt uşor şi înţepător îi 
biciuia obrajii. Mergea în trap pe drum şi copitele calului 
răsunau pe pământul întărit de îngheţ. 

Unde se ducea? ... 

Habar n-avea... mergea pe drum şi-atât! ... 


Câteodată murmura cuvântul care i se părea că cuprinde 
toate gândurile lui şi că îi rezumă trecutul, prezentul, 
viitorul... un cuvânt pe care îl rostea fără amărăciune, cu un 
soi de bucurie şi de mândrie: „SINGURI! ...” 

Soarele dispăru la asfinţit. Se lăsă seara. Peisajul era 
melancolic şi înnegurat. Spaţiul se întindea în faţa lui cât 
cuprindea cu ochii... Pardaillan se înfundă în zările 
îndepărtate. Puțin câte puţin, silueta lui se topi în negura 
necunoscutului. 

Capitolul 46 

În aceeaşi lună februarie, se petrecu la Roma un 
eveniment pe care trebuie să-l semnalăm. La castelul 
Sant'Angelo, într-o odaie sărăcăcios mobilată, pe un pat 
îngust, era culcată o femeie. Ochii ei, plini de mister, 
visători şi neclintiţi, ochii acestei femei cu un cap sculptural, 
cu un bogat păr negru ce-i cădea pe umerii de marmură, 
ochii acestei femei cu atitudini de forţă şi de măreție, chiar 
în ceasul acesta când zăcea, doborâtă de natură, ea care 
visase să triumfe asupra omenirii, ochii aceştia ca două 
diamante funebre priveau, gravi, adânci, un copil care 
dormea alături de ea, un prunc, o mică fiinţă voinică, 
puternică, cu pumnişorii strânşi energic. O slujnică aplecată 
deasupra patului privea şi ea. 

Odaia asta era o temniţă. Slujnica aceasta era Myrthis. 
Femeia culcată era Fausta. Copilul era fiul Faustei şi al lui 
Pardaillan. 

Fausta, arestată de zbirii lui Sixtus în noaptea când arsese 
Palatul Riant, fusese întemniţată în castelul Sant'Angelo 
unde, ca unică favoare, i se îngăduise s-o păstreze pe 
Myrthis lângă ea. 

Sixtus adună un conciliu secret, care avu misiunea să o 
judece pe rebelă. Acest tribunal excepţional puse peste 
două sute de întrebări. La toate întrebările acestea, se 
răspunsese în unanimitate că Fausta era vinovată. În 
consecinţă, în luna august 1589, ea fu condamnată să fie 
decapitată, apoi arsă şi cenuşa să fie aruncată în cele patru 


vânturi. Abia la 15 august i se comunică Faustei sentinţa, în 
odaia unde era ţinută prizonieră. O ascultă fără să se 
clintească. Execuţia trebuia să aibă loc a doua zi de 
dimineaţă. 

Când judecătorii se retraseră, Myrthis îngenunche 
hohotind la picioarele stăpânei sale şi murmură: 

— Ce chin cumplit! O, stăpână! Este oare cu putinţă? ... 

Fausta zâmbi, o ajută pe slujnică să se ridice, scoase din 
sân un medalion de aur pe care îl deschise şi îi arătă lui 
Myrthis ce avea înlăuntrul lui. 

— Fii pe pace! N-o să fiu supusă chinurilor. Nu vor avea 
decât cadavrul meu. Vezi grăunţele astea? Una este de 
ajuns să te adoarmă şi dormi câteva zile în şir. Două te fac 
de asemenea să adormi, dar nu te mai trezeşti niciodată. 
Trei te doboară într-un timp mai scurt decât cel mai rapid 
fulger şi mori fără să suferi. 

— Stăpână, spuse Myrthis, dacă muriţi, viaţa mea nu va 
mai fi decât o agonie. Sunt trei grăunţe pentru domnia 
voastră şi trei pentru credincioasa domniei voastre slugă. 

— Fie, rosti simplu Fausta. Pregăteşte-te deci să mori, aşa 
cum voi muri şi eu. 

Fausta vărsă trei grăunţe de otravă într-o cupă şi trei într- 
o altă cupă. Myrthis se pregătea să verse puţină apă în 
cupe... În clipa aceea, Fausta se făcu albă la faţă, un fior 
prelung o scutură până în străfundurile fiinţei sale, îşi duse 
mâinile la pântece şi un țipăt răguşit, un țipăt în care se 
amestecau neliniştea, groaza, uimirea, scârba îi ţâşni de pe 
buzele ei albe. 

— Opreşte-te! rosti ea cu glas tunător. Nu am încă dreptul 
să mor! ... 

Cele şase grăunţe de otravă fură vârâte la loc în 
medalionul de aur pe care Fausta îl ascunse în sân. 

Toată noaptea Fausta păru că se întreabă, că ascultă 
înlăuntrul său şi, blând, îşi mângâia pântecele cu mâinile. Şi 
chipul ei exprima când o uimire fără margini, când o 
disperare neagră şi când un fel de încântare... 


De dimineaţă, numeroşi paşi se apropiară de uşă şi 
Myrthis, ignorând ce se petrecea în fiinţa Faustei, începu 
din nou să plângă, deoarece veneau s-o ia pe stăpâna ei şi s- 
o conducă la supliciu. Într-adevăr, pe sală veneau 
judecătorii, gărzile şi călăul. Unul dintre judecători 
desfăşură un pergament şi citi din nou sentinţa. Atunci, 
călăul înaintă pentru a o lua pe Fausta şi a o duce. Dar ea îl 
respinse cu un gest şi, senină, rece, orgolioasă, aşa cura 
fusese totdeauna, rosti: 

— Călăule, n-a venit încă timpul să-ţi îndeplineşti menirea. 
Judecători, nu puteţi să mă ucideţi încă... Pentru că nu 
puteţi ucide două vieţi, când n-aţi osândit decât una, 
deoarece în pântecele meu port o viaţă nouă care nu poate 
fi atinsă de justiţia voastră, pentru că nu mai sunt fecioară, 
pentru că o să devin mamă! ... 

Judecătorii se înclinară şi ieşiră. Într-adevăr, era o lege 
sacră, dominând toate legile ţărilor din Europa, după care o 
femeie însărcinată nu putea fi executată... Sixtus al V-lea 
obţinu din partea tribunalului, care o condamnase pe 
rebelă, ca să nu i se cruţe viaţa, ci doar ca execuţia să fie 
amânată până la naşterea copilului. Această nouă sentinţă i- 
a fost comunicată Faustei pe la sfârşitul lui septembrie: ea o 
primi cu zâmbetul pe buze... 

Trecuseră trei zile de când se născuse copilul. Totul, în 
fiinţa aceasta mică, dovedea o stranie vigoare, o poftă 
furioasă de viaţă. Strângea pumnii, se crispa, ţipa ca alţi 
copii la trei luni. Era nevoie să i te supui îndată, atunci când 
cerea să bea. Myrthis, încântată, extaziată de admiraţie, îl 
hrănea cu laptele pe care i-l dădea temnicerul... 

Dar Fausta, în ce o priveşte, nu scotea o vorbă! ... Numai 
că, de îndată ce Myrthis potolea foamea imperioasă a nou- 
născutului, cerea să i-l aşeze lângă ea, pe pernă, şi, ore 
întregi, îl privea cum doarme cu un somn solid şi robust. 

Fausta nu zâmbea, nu spunea un cuvânt. În răstimpul 
acestor trei zile, ea nu dormi. Rămase să-şi contemple fiul, 
cu o privire stranie. Nici măcar o dată nu-şi lipi buzele de 


fruntea sau de mânuţele micuţei fiinţe, aşa cum fac toate 
mamele. 

În seara celei de-a treia zi, aceeaşi sinistră ceremonie care 
se săvârşise, se reproduse în aceeaşi încăpere: veniră 
judecătorii, însoţiţi de călău şi o anunţară pe Fausta că era 
destul de în putere pentru a merge la supliciu a doua zi de 
dimineaţă, în zori. Adăugară numai că pruncul rebelei va fi 
abandonat, doar dacă nu cumva vreun om milos va cere să-l 
ia de suflet. Apoi se retraseră. 

Noaptea se scurse fără ca osândita să-şi dezlipească ochii 
de pe copil, aruncându-i o privire încărcată de mister, prin 
care s-ar fi spus că încerca să-i comunice propria ei voinţă. 
Un orologiu îndepărtat bătu de ora şase dimineaţa. Atunci 
Fausta o chemă pe Myrthis şi îi porunci să verse într-o cupă 
cele şase grăunţe de otravă. Myrthis se supuse, plângând... 
nu mai spunea nimic despre moartea ei, deoarece 
înţelesese că trebuia să trăiască pentru copil. 

— Îl vei lua, zise într-adevăr Fausta cu un glas la fel de 
calm ca pe vremea când vorbea ca o suverană, îl vei lua şi îl 
vei creşte. Vreau să crească la Paris şi să trăiască acolo. 
Apoi, când va fi un bărbat în toată firea, îi vei spune cine 
este şi îi vei istorisi povestea mea şi a tatălui său... 

— Jur că vă voi da ascultare, hohoti Myrthis. 

Fausta făcu un semn din cap, însemnând că e bine, aruncă 
o privire spre cupa cu otravă care era aşezată pe o măsuţă, 
la îndemână, şi-atunci, pentru prima dată, luă copilul în 
braţe. Copilul se trezi şi, clipind din ochi, păru că o 
priveşte... şi-atunci Fausta îi vorbi: 

— Fiul Faustei... fiul lui Pardaillan... ce se va întâmpla cu 
tine? ... Te vei ridica într-o bună zi în faţa tatălui tău? ... Îţi 
vei răzbuna mama? ... Fiul Faustei şi al lui Pardaillan. Îţi 
doresc să ai inima învelită în trei scuturi de oţel! Îţi doresc 
ca sufletul tău de nepătruns să nu cunoască niciodată mila, 
dragostea, simţămintele de slăbiciune şi de înrobire! Îţi 
urez să treci prin viaţă ca un meteor fierbinte care împinge 
fatalitatea din spate! Adio, fiu al lui Pardaillan! 


În acelaşi timp luă în mână cupa cu otravă, o goli dintr-o 
sorbitură, o aruncă şi, cu violenţă, în spasmul suprem al 
morţii, depuse un sărut ca o muşcătură de neşters pe 
fruntea pruncului... 

Şi căzu pe pernă... moartă... 

Ce avea să devină, într-adevăr, acest copil, zămislit de 
două fiinţe pline de forţă şi de viaţă intensă, la fel de 
uimitoare şi una şi cealaltă, dar una, prototip al 
cavalerismului, sinteză a generozităţii, cealaltă, prototip al 
ambiţiei, sinteză a orgoliului? Dar, ce avea să reprezinte 
produsul acestor două figuri atât de deosebite, copilul care 
întâlnise înspăimântătoarea imprecaţie a Faustei în pragul 
vieţii, care moştenea poate incalculabila forţă a răului care 
sălăşluia în spiritul Faustei şi în care palpita poate sufletul 
mărinimos al lui Pardaillan? ... 


SFÂRŞIT 


1 În înţelesul de locuitori ai burgurilor, ai cetăților 
fortificate din evul mediu. (N. 1.) 

2 Numele străvechi al regiunii Aquitaine, din sud-vestul 
Franţei. 

3 Din latină prior - primul din doi, superior, stareţ (sau 
egumen) în anumite mănăstiri catolice. (N. 1.) 

4 „Ventre-Saint-Gris”, în traducere aproximativă: „Pe toţi 
dracii!”. După tradiţie, se pare că ar fi fost înju-rătura 
obişnuită a lui Henric al IV-lea (n. 1553), rege al Franţei 
între 1589 şi 1610, întemeietorul ramurii de Bourbon al 
dinastiei Capeţienilor. (N. 1.)